Jeff VanderMeer — [Predator] 01 Teroare in Jungla

L I 


TEROARE ÎN JUNGLĂ 


Jeff VanderMeer 


LAUREAT AL PREMIULUI 
AUTORUL ROIRAAPILUILIUI 


JEFF VANDERMEER 
Predator 


Teroare În junglă 


Aceasta este o operă de ficţiune. Numele, locurile şi 
întâmplările descrise în această carte sunt produsul imaginaţiei 
autorului sau sunt întrebuințate în sens ficțional. 


Dedicată soţiei mele Ann, lui Dave Larsen, Matt Stagogs, Brian 
Evensen şi lui Horia Ursu cel real, care m-a ajutat să pătrund în 
esenţa multor lucruri infame. 


Prolog. 


Undeva în Marea Chinei de Sud. 


O formă monstruoasă umbla prin măruntaiele cargobotului, 
mişcându-se invizibil şi rapid în timp ce urmărea micile pete 
roşii ale umanoizilor pe ecranul montat în cască. Le distruse 
într-o clipită. 

Armura de luptă era albă spre gri, cu sute şi sute de cicatrice. 
Casca fusese lovită de arme cu plasmă şi de lasere de atâtea ori 
încât amestecul de pete, îndoituri şi puncte părea să descrie 
nebuloase pierdute ale morţii şi ale distrugerii. 

De-a lungul bustului erau înşirate tatuajele de la zeci de lame 
de cuţit linii palide şi subţiri, confirmând nu neapărat tăria 
armurii, ci mai degrabă capacitatea posesorului de a-şi reveni în 
urma rănilor. Găuri adânci, negre şi gri, subliniau modelele 
aleatorii aflate de-a lungul plăcilor de pe piept şi abdomen: 
urmele nenumăratelor proiectile, unele mai eficiente decât 
altele. 

Nenumărate războaie. Nenumărate vânători. Nenumărate 
trofee. 

O parte a sângelui de pe armura Predatorului nu era vechi; 
era proaspăt şi aprins. În timp ce trecea pe coridor, ignorând 
tipetele şi zgomotul oaselor şi cărnii care se despărţeau, formele 
roşii deveneau gri, iar armura se păta din ce în ce mai mult. 

De-a lungul braţelor şi picioarelor, unde mai mult de zece teci 
purtau tot atâtea lame, se găseau şi mai multe semne de luptă, 
de bătălii disperate pe viaţă şi pe moarte pe sute de lumi. Sub 
un singur soare şi sub doi. Sub luni purpurii. În deşerturi. În 
jungle. Pe câmpuri de lavă şi râuri de gheaţă. Pe mormane aride 
de piatră fără atmosferă, sub ochiul posomorât al câte unei 
pitice albe. 

Veşnic reparată. Veşnic aceeaşi armură. Amintiri, cuceriri şi 
intimidări, toate la un loc. În cei doi metri ai săi. În toate cele o 
sută optzeci de kilograme ce trăiau înăuntrul ei. 

Pe unii Predatorul îi ucisese cu tunul cu plasmă înainte de a 
putea fugi. Pe alţii îi atrăsese în apropiere şi îi sfâşiase cu 
ghearele şi cuţitele. Unii se luptaseră bine. Alţii se luptaseră 
prost. Dar cu toţii muriseră. 


Toţi, până la ultimul, aveau să moară până în zori. 
Nu exista îndoială. Nu existase niciodată îndoială. 
XXX 

Vocea şoptise şi hârâise cât fusese noaptea de lungă, peste 
ocean şi prin staţia radio portabilă ţinută de Sukhon Dithakar la 
bordul navei Shady Lady, pentru moment înregistrată sub 
numele unei companii-fantomă din Liberia. 

— Toată lumea e moartă, Sukhon, dar lucrul ăla e încă aici. E 
încă aici... 

Sukhon răspundea pe o voce cât mai calmă; după o pauză, 
vocea surorii ei revenea, spunând „Grăbeşte-te. Grăbeşte-te. Te 
rog. Vino cât mai curând”. Într-un ton atât de mort şi de uscat 
încât o făcea pe Sukhon să se înfioare. 

Pe tot parcursul nopţii urmăriseră cargobotul singaporean 
Faransii Five, pe care sora lui Sukhon, împreună cu douăzeci de 
oameni şi cea mai rapidă barcă pe care o aveau, ar fi trebuit să-l 
jefuiască. Virote, secundul ei când Suchin nu era pe navă, stătea 
alături de Sukhon - un om musculos şi îndesat, cu păr negru ca 
al lui Bruce Lee şi cu coapse enorme dobândite în urma unei 
vieţi petrecute balansându-se pe punți. Călătoreau prin întuneric 
şi mări agitate, iar Sukhon nu îşi putea găsi o altă ocupaţie în 
afară de a urmări cum grijile i se transformau într-o durere 
fizică. Navele ar fi trebuit să fie mai aproape, dar vremea, care 
începuse să se mai domolească, îi îndepărtase. 

Acum veniseră zorile - la optzeci de kilometri sau chiar mai 
mult de coasta Thailandei, la jumătatea drumului către 
Indonezia - şi soarele zăcea la orizont ca o perlă mată prin care 
se ridica o spirală subţire de fum negru de pe puntea navei. In 
timp ce Shady Lazy se scutura, lovită de valuri, mirosul de 
petrol şi apă de mare îngreuna aerul. Motorul lui Shady Lady se 
văita şi tremura undeva sub ei, parcă protestând în timp ce 
trimitea vibrații prin grilajele de fier. 

Înspre zori, vocea surorii ei se pierduse şi nu se mai auziseră 
decât ţipete înainte ca Sukhon să întrerupă recepţia. 

Mâinile lui Sukhon se încordară pe balustrada de la prova 
navei în timp ce Virote privea încremenit prin binoclu. Acum îşi 
dorea să-şi fi ascultat instinctele şi să fi pornit după o altă ţintă. 
Prin aceste ape se afla şi o insulă izolată cu o cabană de 
vânătoare pentru oameni de afaceri şi infractori bogaţi, condusă 
de Rath Preap, un fost colonel al Khmerilor Roşii. Ajunseseră 


odată la o înţelegere cu Preap pentru a reaproviziona Shady 
Lady, aşa că văzuse cabana şi notase posibilităţile oferite. Dar 
cum bărbatul avea o mică armată pe insulă, nava Faransii Five 
păruse o ţintă mai uşoară. Acum nu mai era atât de sigură de 
asta. 

Cargobotul era o masă neagră ce plutea fără ţintă şi creştea 
treptat în faţa lor. Dedesubt, echipajul era ocupat să lupte cu 
valurile, să îşi verifice şi să îşi încarce Kalaşnikovurile şi să se 
înarmeze cu o colecţie întreagă de cuțite de toate dimensiunile 
şi vechimile. În încăperile înghesuite de sub punți, trasul cu 
puşca devenea imposibil, aşa că luptele corp la corp erau 
aproape o certitudine. În funcţie de inamic, Sukhon trebuia să 
pară puternică. Ultimul lor atac fusese aproape un eşec total: 
ţinta lor opusese o rezistenţă nebănuită, iar cuterele marinei 
thailandeze se apropiaseră rapid. Pierduse patru oameni. Fără 
ajutorul lui Suchin şi Virote era foarte posibil să se fi trezit cu un 
glonţ în creier. 

— Uite barca, spuse Virote către Sukhon în thailandeză. Uite- 
o! Exact unde artrebui să fie. 

Acum o putea vedea cu ochiul liber, legată de marginea 
cargobotului, dar goală. Nici un semn de viaţă, deşi unghiul nu 
le permitea să vadă mai departe de balustrada punţii 
superioare. Un stol de pescăruşi se învârtea deasupra. 

Aveau la dispoziţie doar câteva ore până când marina 
thailandeză avea să le dea târcoale, şi asta în cel mai bun caz. 
Pirateria era pedepsită mult mai dur acum, când începuse să 
lovească şi rutele comerciale din Vest. 

Sukhon schimbă încărcătorul de la AK-47 şi setă mitraliera pe 
foc semiautomat. Personalizase mânerul, adăugând un simbol 
budist ce însemna „linişte sufletească”. Arma era foarte 
zgomotoasă. Îi înspăimânta pe cei din jur. Asta îi făcea plăcere. 

— Pregătiţi barca, spuse. 

Avea o senzaţie de greață în stomac. Sora ei era acolo, 
undeva pe navă, în pericol. Cu toate astea, nu putea decât să 
aştepte până ce aveau să se apropie îndeajuns de mult. 

Ultimul apel de rutină de la Suchin confirmase că reuşiseră să 
adune echipajul şi că nava era sub controlul lor. Din acest motiv 
nu se îngrijorase prea mult când vremea îi îndepărtase de 
cargobot, deturnându-i de la curs. La scurt timp după aceea 
începuseră strigătele ciudate de ajutor, în vreme ce ei încă se 


străduiau să înainteze împotriva valurilor. 

Acum că se apropiaseră la câteva sute de metri, Virote urlă 
un ordin şi echipajul întoarse Shady Lady în aşa fel încât erau 
aproape paraleli cu cargobotul. Nava se ridica în faţa lor ca un 
zid impenetrabil, numai că de obicei puteai sparge zidul dacă 
aveai o barcă plină de oameni disperaţi, înarmaţi cu AK-47. Aici, 
în urma cargobotului, valurile erau şi mai violente, aşa că 
trebuiau să fie atenţi să nu se apropie prea mult. Nimic nu ar fi 
transformat un posibil dezastru într-o catastrofă ca un impact cu 
Faransii Five. 

— N-ar fi transmis un semnal către țărm dacă ar fi avut loc 
vreun accident? întrebă ea. 

Virote lăsă jos binoclul. 

— Nu şi dacă Suchin a ajuns acolo prima. 

Sukhon observă îngrijorarea din ciudaţii lui ochi albaştri- 
verzui. Virote pusese mâna pe lentilele de contact la un 
magazin de imitații din Bangkok; cu excepţia vopselei de păr, 
erau singurele lui fasoane. 

Nu şi dacă ceva a pus mâna pe Suchin după aceea. 

— Intrăm, spuse ea deodată. 

Ochii lui Virote se lărgiră dintr-o dată. 

— Dar nu ştim... 

— Nu-mi pasă, spuse ea. Mă duc, împreună cu cât de mulţi 
oameni pot înghesui în a doua barcă. Să o pregătească şi pea 
treia, pentru orice eventualitate. Tu vei rămâne aici. 

— Ar trebui să vin cu tine, spuse Virote. 

Uneori se culcau unul cu altul. Asta nu-i dădea însă dreptul să 
o contrazică în faţa echipajului. 

— Nu, răspunse Sukhon. Pheakdai va veni cu mine. 

O situaţie delicată, căci Pheakdai era un fost amant - cu ten 
mai închis, ochi mari şi căprui dar nu putea să-l pună în pericol 
pe Virote la bordul lui Faransii Five. Avea nevoie de cineva loial 
şi ferm pe Shady Lady în permanenţă. 

— Nu cred... 

— E un ordin! 

Cu toţii ştiau modul dur în care devenise căpitan; Virote se 
conformă imediat. 

Căţărarea pe scara care atârna pe marginea navei Farensii 
Five era printre cele mai lungi din viaţa lui Sukhon. Semăna mai 
mult cu urcuşul printr-un tunel ruginit ce se balansa în toate 


direcţiile şi care mirosea a ulei de motor, transpiraţie, vomă şi 
peşte. Doar nava se mişca în bătaia valurilor, dar ei i se părea 
că scara avea o voinţă proprie. 

In tot acest timp, Sukhon se gândea la ce trebuise să îndure 
împreună cu Suchin în vremea copilăriei, pe străzile din 
Bangkok. Vândute de părinţi într-un fel de ucenicie ce aducea a 
sclavie în Cambodgia, evadaseră şi trecuseră graniţa cu prima 
ocazie. Toţi oamenii pe care trebuiseră să-i mituiască, cu care 
trebuiseră să se culce şi pe care trebuiseră să-i omoare doar 
pentru a ajunge la lumină. Ca lumina de deasupra ei ce marca 
vârful carenei cargobotului. 

In acel moment, pe scară, cu picăturile sărate bătându-i în 
faţă, Sukhon realiză că ştia deja că Suchin murise. Ştiuse încă 
de dinainte să se termine prima dintre transmisiunile ciudate 
prin radio. Ştiuse încă de când prima geană de lumină trecuse 
prin fereastra micii ei cabine, în timp ce privea orizontul şi 
încerca să gonească haosul şi întunericul din minte prin 
meditaţie. 

Deasupra ei, Pheakdai, agil ca o felină, atinse vârful, strigă şi 
încercă să se întoarcă. Sukhon apucă pumnalul de la cingătoare 
şi-l împunse cu vârful. 

— Mergi, idiotule, sau vom cădea! 

Picioarele începuseră să-i tremure, fie din cauza efortului, fie 
a stresului. 

Pheakdai căzu peste margine, iar Sukhon se prăvăli lângă el - 
direct într-o scenă de coşmar. 

— Acoperiţi-vă unul pe altul! strigă Sukhon când se ridică şi 
văzu ce văzuse şi Pheakdai. 

Pe măsură ce ajungeau sus, cu armele pregătite, membrii 
echipajului se împrăştiau unul câte unul, ascunzându-se în 
spatele pereţilor blindaţi, al lăzilor şi al bărcilor de salvare. Cu 
toţii vedeau ce se întindea de-a lungul punţii: rămăşiţele a peste 
douăzeci de oameni. Arăta ca o scenă dintr-un abator. Lângă ea, 
Pheakdai dădu drumul unui şir de înjurături în thailandeză, apoi 
urlă un ordin către echipajul care părea gata să fugă înapoi pe 
scară. Mirosul care lovea puternic, o lăsă pe Sukhon fără 
răsuflare. Respiră cu greutate şi îşi puse mâna la gură, luptând 
împotriva senzaţiei de greață. Chiar şi Pheakdai părea gata să 
vomite. 

Puntea era lipicioasă şi părea neagră în contrast cu griul 


navei. Sângele se împrăştiase şi pătase întreaga suprafaţă. 
Punctase. Pulverizase. Recipientele de carne din care provenise 
stăteau pe punte, arse într-un mod straniu, cu urme negre de-a 
lungul corpurilor sfâşiate şi spintecate. Feţele de pe capetele 
mutilate erau surprinse în mijlocul strigătelor de agonie şi 
îndurare. Câteva busturi erau aşezate ca statuile din ruinele 
khmere, doar abdomene, piepturi şi gâturi, fără capete. Unele 
corpuri se amestecaseră din cauza convulsiilor, astfel încât 
Sukhon nu se putea lămuri care parte aparţinea cui. Carnea 
începuse să miroasă, iar muştele se aşezau pe ea. 

Ce ciudat. Acum că văzuse tot ce era mai rău, un soi de pace 
interioară pusese stăpânire pe ea, sunetele înconjurătoare 
slăbind în intensitate faţă de bătăile inimii. Au murit oameni. 
Oamenii întotdeauna mureau. Venea cu fişa postului. Nu 
moartea o deranja, ci sentimentul de necunoscut. 

Preţ de câteva clipe se plimbă printre cadavre, căutând pe 
cineva de negăsit. Pe cineva care nu se afla acolo. 

— Preia conducerea, Pheakdai, spuse pe o voce ce ştia că era 
prea calmă, făcând echipajul să se uite la ea într-un mod ciudat. 
Eu mă duc să-mi caut sora. Voi! Veniţi cu mine, gesticulă spre 
doi oameni. Cei doi ezitară puţin, apoi făcură câţiva paşi înainte. 

— Şi dacă lucrul acela încă se mai află la bord? o întrebă 
Pheakdai, şoptindu-i în ureche. 

Lucrul acela? De ce nu ei? Cu toate astea şi ea se gândise la 
fel, chiar dacă nu-şi putea imagina ce putea fi acel ceva. Pentru 
câteva clipe avu vaga imagine a unui urs sau lup sau a unei 
fiinţe umane sălbatice. 

— Au avut cu toţii arme, Sukhon, spuse Pheakdai. Ştia că îi 
cere să nu plece de pe punte şi această formă de ocrotire 
începea s-o enerveze. 

Răspunse un singur lucru: 

— Ne vedem sub punte. 

Sub punte, la capătul unui coridor metalic ce ducea spre 
popotă, Sukhon o găsi pe Suchin ghemuită lângă un perete, încă 
ţinând strâns în mâini un AK-47, cu faţa desfigurată de ceea ce 
păreau a fi urme de gheare. Urmaseră o dâră de sânge şi 
cadavre până la ea. 

Alături se afla o femeie îmbrăcată într-un sarong însângerat 
care îşi ţinea în braţe copilul şi murmura înnebunită. 

— A venit un demon. A venit un demon şi i-a luat. A venit un 


demon. Un demon. 

Sukhon nu mai văzuse pe altcineva în viaţă, dar nu avea ochi 
decât pentru sora ei. Privind încremenită la Suchin, rosti către 
oamenii ei: 

— Lăsaţi-mă. Şi luaţi-o pe nebună cu voi. Protejaţi-o. Ştie cine 
a făcut asta. 

Tremurând de teamă, cei doi plecară, luând-o pe 
supraviețuitoare cu ei. 

Nu conta prea mult dacă era cineva cu ea sau nu, îşi dădu 
seama Sukhon. Dacă responsabilul pentru acel masacru mai era 
încă acolo, două gărzi de corp n-aveau s-o ajute. 

Când plânsetele femeii nu mai erau decât un ecou îndepărtat 
răsunând pe coridoare împreună cu sunetele ciudate comune 
tuturor navelor, Sukhon se cutremură şi începu să plângă. Se 
sprijini de perete şi se aşeză lângă sora ei, alunecând pe sânge. 

Se aşteptaseră deseori la asta, în trecut, pe străzi, în mâinile 
bărbaţilor agresivi, la ţară, înfometate. De atâtea ori. Doar că nu 
şi acum, când abia recăpătaseră ceva control asupra vieților lor. 

— Într-o bună zi, Suchin, îi tot spusese Sukhon surorii ei mai 
mici când situaţia părea deznădăjduită. Într-o bună zi vom avea 
o casă a noastră. Vom fi propriile noastre stăpâne. Nimeni nu ne 
va spune ce să facem. Ne vom elibera... de toate astea. 

Acum Suchin era liberă, la fel cum şi Sukhon era liberă să 
păşească în sus şi-n jos pe puntea navei de pirați ca un animal 
într-o cuşcă, trăind de pe urma corporațiilor ce-şi trimiteau 
produsele la vânzare în Vest, peste mările întinse şi periculoase. 

Sukhon şterse cu mâneca sângele de pe faţa lui Suchin şi-i 
deschise uşor ochii, pentru a vedea drumul spre viaţa de apoi. 
Apoi îi luă mâna dreaptă, ignorând mirosul. Era încleştată şi 
rece. Dar se afla ceva ascuns în acel pumn, ceva curios de 
fierbinte. Sukhon se retrase instinctiv, deschizând în acelaşi 
timp mâna surorii ei. Obiectul se desprinse, lovind puntea cu un 
zornăit umed. 

Sukhon se aplecă în lumina palidă ca să-l privească. Era o 
bucată de metal alb-roşiatic. Nedesluşită când privea la ea 
direct, dar clară urmărită cu colţul ochiului. O bucată din 
demon? Sau din îmbrăcămintea demonului? 

Se puse în genunchi şi-o acoperi cu ambele palme, de parcă 
ar fi fost o mică reptilă pe care încerca s-o prindă. 

Căldura degajată era suportabilă acum. Ridică bucata de 


metal şi simţi cât de uşoară era. Oricât de mică ar fi fost, arăta 
mult mai grea decât era cu adevărat. 

Sukhon se uită la rănile de pe mâinile şi braţele surorii ei, se 
întrebă în trecere unde îi dispăruse aparatul de emisie-recepţie, 
apoi privi din nou bucata strălucitoare şi pulsândă de metal. Era 
dureros s-o ţină, dar Suchin nu-i dăduse drumul nici chiar în 
timp ce murea. Suchin considerase că era importantă. Deoarece 
provenea de la atacatorul ei, un atacator care mutilase sălbatic 
mai mult de patruzeci de oameni deasupra şi dedesubtul 
punţii... dar lăsase în viaţă o mamă şi copilul ei. Nu avea logică. 
Sukhon o auzi din nou pe femeia nebună strigând „Un demon!”. 

— Îmi pare rău că te-am trimis pe tine. Îmi pare rău că nu m- 
am dus eu, spuse Sukhon. Ştia că sora ei n-o putea auzi, nu ştia 
dacă crede în viaţa de apoi sau în reîncarnare sau doar în viermi 
care se târăsc încet prin pământ, şi totuşi era încredinţată că 
există o diferenţă între moarte şi uitare. 

Un sunet nou îşi făcu drum pe culoare. Cineva sau ceva se 
apropia de ele. Sukhon puse bucata de metal în buzunarul 
bluzei. Băzâia fierbinte în tandem cu bătăile rapide ale inimii ei. 
Inchise fermoarul şi se aşeză lângă sora ei, cu Kalaşnikovul 
pregătit şi cu o pereche de pistoale Colt 1911 vârâte prin 
cingătoare. 

Sunetul se transformă într-o umbră, ce deveni la rândul ei o 
siluetă şi care luă în final forma lui Pheakdai. Stătu acolo, 
privind-o, cu arma aţintită spre podea. 

— Imi pare rău, Sukhon, spuse, şi era convinsă că Pheakdai 
vorbise din inimă. 

Nu putea să-l privească în ochi, nu voia să-i vadă mila. 

— Ce se întâmplă pe punte? îl întrebă. 

Pentru o clipă, tânărul Pheakdai arătă ca un suflet bătrân. 

— Multora dintre cadavre le lipseşte coloana vertebrală şi 
craniul. 

Sukhon putea simţi în oase vechile poveşti populare. Demoni 
vorace, veniţi după cei slabi. Poveştile de pe lespezile a mii de 
temple prinzând viaţă. Erau mai degrabă credinţe hinduse decât 
budiste, dar prin acele părţi ale lumii oamenii credeau într-o 
mulţime de lucruri. 

Staţia radio prinse viaţă. Sukhon se uită la Pheakdai. Acesta îi 
răspunse la privire, îngheţat. Controlă canalul. 

— E Suchin, şopti. 


— Nu răspunde, spuse Pheakdai. 

Dar ea deja apăsase pe buton. 

Printre interferenţe se auzi sunetul rugător al cuiva, apoi o 
serie de ţipete, urlete şi respiraţii sufocate. Incetul cu încetul, 
Sukhon realiză că o auzea pe Suchin murind. 

Sunetele fură urmate de un fel de mărâit ciudat şi înfricoşător 
care îi îngheţă sângele, apoi auzi o dublare a acestuia, ca un 
ecou. 

— E încă aici, spuse Pheakdai, arătând cu degetul spre 
coridor. 

O siluetă întunecată stătea în faţa lor, încadrată de uşa ce 
ducea spre popota din capăt. 

Silueta absurd de masivă şi înaltă purta o mască 
înspăimântătoare şi inexpresivă. Tentacule sau poate funii 
sclipeau pe fiecare parte a măştii. 

Staţia mârâi şi la fel făcu şi silueta, începând să se îndrepte 
cu viteză spre ei. 

Sukhon puse staţia în buzunar şi trase o rafală de mitralieră 
ce sună înfundat în interiorul acelui spaţiu strâmt, apoi o rupse 
la fugă. 

Ea deschidea drumul în timp ce fugeau de-a lungul 
coridoarelor nesfârşite. II puteau auzi în spatele lor, câştigând 
teren, apropiindu-se, în ciuda manevrelor disperate prin 
măruntaiele navei. 

— Ai idee încotro mergem? întrebă Pheakdai gâfâind. 

— Da, ai încredere în mine, îi răspunse Sukhon. 

El se întoarse şi deschise focul, mitraliera răpăind chiar în 
dreptul capului ei, asurzind-o. Cu toate acestea, nu întoarse 
capul. 

După o cotitură găsiră o scară, auzind în continuare creatura 
în spatele lor. Urcară până într-un loc de unde se întindeau 
patru coridoare şi urcau alte trei scări. Cei doi bărbaţi care 
coborâseră cu Sukhon erau trântiţi acolo, aproape de 
nerecunoscut, arşi şi înnegriţi de o armă necunoscută. Nici urmă 
de femeie şi copil, iar Sukhon nu intenţiona să-i caute. 

— Pe unde o luăm, întrebă Pheakdai, pe unde? 

Sukhon arăta hotărâtă. 

— Nu ştiu. Poate în sus. Poate nu. 

Zgomotul surd al paşilor creaturii, în spatele lor, aproape. 

Pheakdai o împinse pe scara din mijloc. 


— Hai, hai! 

Urcă, gonind cât se poate de repede. Îl auzi pe Pheakdai 
înjurând undeva sub ea. Mitraliera AK-47 reuşise imposibilul şi 
se blocase. 

— Dă-mi un pistol, strigă Pheakdai, iar Sukhon se opri în loc 
doar cât să îi arunce unul din Colturile 1911. Pheakdai îl prinse 
şi începu să tragă spre ceva nevăzut. 

Peste câteva secunde se auzi un sunet înfiorător ce-i făcu 
sângele să îngheţe; se uită în jos şi-l văzu pe Pheakdai urlând în 
timp ce o rază albastră de lumină îi trecea prin piept şi-l dobora. 

Pheakdai. Mort. Din cauza vitezei cu care se întâmplase totul, 
nu realiză imediat că bărbatul murise; în schimb, nu se putea 
gândi decât la acea creatură care îl ucisese şi care acum venea 
spre ea. 

Descoperi o rezervă ascunsă de energie, un impuls de viteză, 
cu gândul doar la acel cerc luminos de deasupra ei. Sukhon 
respira atât de greu încât avea impresia că inima o să-i cedeze. 
Apoi ajunse la lumină. Încă un avânt şi reuşi să se ridice, 
ajungând din nou pe puntea plină de sânge şi rămăşiţe umane, 
printre care şi cele ale echipajului care venise cu ea. 

O rază albastră de lumină sau de foc erupse din spaţiul pe 
care tocmai îl ocupase, mistuind metalul din jur. Se înălţă spre 
cer, trecând prin zeci de pescăruşi. Unii se evaporară, iar alţii 
căzură pe punte cu un sunet între un geamăt şi un chicotit 
înecat. Sunetul o înspăimântă mai mult decât orice altceva 
auzise pe navă. 

În spatele ei, creatura ieşea la lumină de sub punţile 
inferioare, folosindu-şi mâinile imposibil de musculoase pentru a 
se ridica. Casca enormă se înălţă, apoi îi apărură şi braţele 
protejate de un fel de armură pătată de sânge. Creatura se tot 
ridica de parcă avea să înghită întreg pământul. 

Sukhon alergă spre balustrada navei. O rază albastră se 
întinse spre ea, îi ciupi o bucată din gulerul cămăşii şi apoi se 
opri în ocean, îi simţea greutatea şi dogoarea în spate. 

Dedesubt, apa, la mai mult de şaizeci de metri sub ea; Shady 
Lady doar o formă neclară în bătaia valurilor. Dacă nu sărea 
destul de puternic, vântul ar fi suflat-o înapoi în carena navei, 
omorând-o instantaneu. Nu stătu pe gânduri nici o clipă, aruncă 
arma şi sări peste balustradă, zbierându-şi durerea. 

Plonjă, încercând să se ghemuiască pentru a-şi proteja capul. 


Apa o lovea încontinuu. Rece şi adâncă, părea o mână puternică 
ce o strângea, sufocând-o în tăcere. Bucata de metal continua 
totuşi să-i pulseze în buzunar, încolăcindu-se ca un semn de 
întrebare. 

Se ridică la suprafaţă cu o bătaie puternică din picioare, luă o 
gură de aer şi deschise ochii. Se simţea lovită, dar nu înfrântă; o 
dâră subţire de sânge îi curgea pe faţă. Sunetele veneau spre 
Sukhon în valuri: plânsetul pescăruşilor, strigătele oamenilor ei, 
apa lovindu-se de carenă. Călcă apa, luptându-se pentru fiecare 
gură de aer. 

leşise la suprafaţă cam la zece metri de marginea 
cargobotului şi la vreo douăzeci de Shady Lady. Incercă să se 
uite în sus, să verifice dacă monstrul mai era acolo, dar unghiul 
nu-i permise. 

Când ajunse la ea echipajul navei, Faransii Five deja ardea de 
undeva din interior. 

Tremurând în prosoape pe puntea lui Shady Lady, cu Virote 
alături de ea, Sukhon văzu un obiect imens ridicându-se în 
spirale de foc de pe puntea din spate a cargobotului, ceva ce 
fusese ascuns sau camuflat până în acel moment. Continuă să 
se ridice cu un vuiet puternic, topind metalul sub el. Prin aburii 
de căldură degajaţi se vedea ca un bombardier experimental 
american, dar Sukhon ştia bine că nu era american. Nici 
chinezesc. Nici thailandez. Nici de oriunde de pe această 
planetă. 

Epuizată, Sukhon urmări obiectul în timp ce se îndepărta în 
viteză spre sud, simțind că lua o bună bucată a vieţii ei cu el. 


Putere în unitate, tovarăşe. 


1. 


Horia Ursu, fost luptător profesionist şi actual gangster de 
origine română - o carieră în care alunecase la fel de uşor cum 
aluneca şi cădea în ring - stătea ascuns la marginea fâneţei 
insulei. Urmărea un rinocer prin deschizătura largă a unui bordei 
de pândă, împreună cu cei trei însoțitori ai săi. Plătiseră o 
mulţime de bani ca să vină şi să urmărească rinocerul şi alte 
animale. Ei bine, nu doar pentru a-l privi - şi pentru a-l împuşca, 
dar nu prea făcuseră asta în dimineaţa respectivă. Toate armele 


erau înşirate pe o masă, lângă scaunele lor joase. 

Horia îl privea pe John Gustat cu interes deosebit. Pe ceilalţi 
doi, Jimmy Tău, un contrabandist alb de arme din Johannesburg, 
şi Nathan Colquhoun, baron al băuturilor spirtoase din 
Washington D.C. Transformat în contrabandist, îi cunoştea prin 
intermediul e-mailului de câţiva ani. Nu existau foarte mulţi 
negri în România şi Horia se găsea în repetate rânduri invidiind 
tenul cafeniu cu tente purpurii al lui Colquhoun şi chiar nuanţa 
maronie de cartof dulce a lui Tău, victima a ceea ce părea a fi 
cel mai îngrozitor bronz din lume. Horia era palid ca un vierme şi 
fugea de lumina soarelui pe cât posibil deoarece se ardea 
repede. 

Alb, cafeniu sau mov, Gustat era cu totul altceva. Pretindea a 
fi şeful unei întregi industrii, un miliardar ce-şi asuma riscuri, cu 
un trecut în Forţele Speciale ale Armatei Statelor Unite, care 
acum, la peste 60 de ani, se apucase de vânat. Motiv pentru 
care, la fel ca şi ceilalţi, decisese să vină la această cabană 
clandestină de vânătoare ruptă de restul lumii. 

Dar Horia nu era atât de sigur. Văzuse destui prefăcuţi în ring 
ca să-şi dea seama când ceva nu era în regulă. Sub exteriorul 
sănătos şi musculos - Gustat trebuia să ia hormoni de creştere 
ca să arate atât de bine la o asemenea vârstă - se ascundea un 
secret şi o anume tristeţe. Ascundea ceva profesional sau 
personal? 

Cu toate acestea, Horia nu voia să-l condamne dintr-o singură 
privire. II aduseseră aici ca să-l testeze, ca să vadă dacă putea fi 
convins să intre într-o alianţă cu ei - iar Jimmy Tău făcea exact 
asta acum, în vreme ce rinocerul păştea liniştit, fără ca nimeni 
să vrea să-l împuşte. 

Cu toate că era abia unsprezece dimineaţa, băuseră whisky 
McClellan vechi de treizeci de ani şi fumaseră trabucuri Partagas 
premium, în ediţie limitată. Acest lucru tindea să-i facă mai 
puţin dornici să omoare, cel puţin momentan, cu toate că, slavă 
Domnului, adunaseră un arsenal impresionant. Gustat adusese 
băutura, dar nu prea se atingea de ea, alt fapt pe care Horia îl 
găsea ciudat. Fumul dulce şi aspru al trabucurilor se încolăcea în 
interiorul adăpostului. Oare cât timp avea să treacă până ce 
rinocerul îl va simţi? Sau, naiba ştie, îi va auzi vorbind. 

— Intotdeauna există metode de a face mai mulţi bani, 
spunea Tău. Depinde doar de voinţa ta. Tocmai de aceea unor 


lei le merge bine pe când alţii rămân fără dinţi şi pier de foame, 
nu-i aşa, Colquhoun? 

Acesta era semnalul lui Colquhoun pentru a da din cap în 
semn că e de acord. Băuse whisky-ul ca pe suc aşa că mişcarea 
fusese cam întâmplătoare. 

Uite că vine... Horia termină paharul de whisky dintr-o singură 
înghiţitură. De fiecare dată când Colquhoun deschidea gura, lui 
Horia îi venea să o taie din refugiu şi să se întoarcă la cabana 
aflată la cinci kilometri distanţă. Asta era unul dintre 
dezavantajele ocupaţiei de infractor - o mare parte din oamenii 
cu care te învârţi te plictisesc de moarte, mai ales cei cu care nu 
te-ai mai întâlnit în persoană vreodată. Felul lui de a fi online era 
mult mai puţin enervant. Fără a menţiona faptul că, din câte îşi 
dădea seama Horia, Tău şi Colquhoun căzuseră fiecare într-un 
fel de dragoste masculină scârboasă pentru realizările infame 
ale celuilalt. 

— Vedeţi voi, spuse Colquhoun, întotdeauna am considerat 
acest lucru ca fiind adevărat, pentru că ce-i adevărat e 
adevărat, ce zice Jimmy e o regulă de bază: multimiliardar e mai 
bine decât miliardar, Gustat. 

Era ciudat că toţi îi spuneau Gustat, fără să se gândească la el 
ca la un „John”. Un fost luptător de wrestling pe care chiar şi 
Colquhoun şi Tău îl recunoscuseră încă de la prima lor întâlnire, 
acum cinci zile, nu avea acest noroc. Toată lumea folosea 
„Horia”, indiferent de context. Chiar şi dacă angaja un asasin 
plătit. 

Gustat se uită la Colquhoun şi la Jimmy Tău şi în final, mult 
mai adânc, la Horia. 

__ Horia trebui să zâmbească, chiar dacă se dădea puţin de gol. 
In mod evident şi Gustat observase că Horia nu prea băuse, cu 
excepţia momentelor în care vorbise Colquhoun. 

— Am făcut câţi bani am vrut şi nu mai mult, spuse Gustat. Îşi 
scosese pistolul Smith Wesson de calibrul 40, un Walther P99, 
cea mai frumoasă armă pe care o văzuse Horia, şi începuse s-o 
curețe. 

Carevasăzică, Gustat nu voia să bea. Nu părea foarte 
interesat de ce se discuta şi nici de vânătoare. Poate că Horia 
era pur şi simplu plictisit, dar îl găsea pe omul acesta cu 
adevărat fascinant. Ai plătit atâţia bani pentru o vânătoare 
ilegală în mijlocul pustietăţii, la capătul lumii, şi aşa te comporţi? 


Era adevărat, poate că Gustat nu venise aici pentru afaceri 
sau pentru pradă, ci pentru că îi făcea plăcere compania hoţilor 
şi a gangsterilor. Horia mai văzuse genul şi îi storsese de bani 
făcându-i să plătească pentru dependenţa lor. 

— Săracul rinocer de acolo pur şi simplu cere să fie împuşcat, 
spuse Horia pentru a testa apele. Ar arăta bine pe zidul cuiva. 

— Nu pleacă nicăieri, spuse Jimmy Tău. Dacă nu cumva l-ai 
speriat, Gustat, cu toată vorbăria aia ciudată despre a avea 
destui bani. 

— Da, ce prostii, ăsta e adevărul, şi am tot auzit destule 
prostii, spuse şi Colquhoun. 

Horia se uită la Gustat şi acesta îi întoarse privirea. Horia îşi 
dădu seama că se gândeau la acelaşi lucru: Colquhoun chiar 
auzise multe prostii, mai ales dacă se ascultase pe sine vorbind. 

Gustat puse pistolul deoparte şi spuse: 

— Bine, ce-ar fi să-mi spuneţi la ce anume vă gândeaţi. Ne va 
scuti pe toţi de probleme. 

Asta chiar era un şoc. 

Horia rânji, trase un fum din trabuc şi spuse: 

— Americanii sunt la fel ca şi românii: înflăcăraţi, direcţi, scurt 
şi la obiect. Imi place asta. 

— Da, păi şi eu sunt american, spuse Colquhoun, dar prefer 
ca lucrurile să fie ceva mai indirecte, în caz că ascultă cineva. 

In iarba înaltă, rinocerul îşi ridică capul şi fornăi, brusc 
tulburat. 

— Ascultă, spuse Jimmy Tău. Vrea să fie şi el partener, 
prietene. 

Dar Horia simţi un ghimpe de nelinişte. Acum avea atenţia 
împărţită între conversaţie şi rinocer. În România, a fi cu ochii în 
patru, cum îi spunea bunicul, te salva deseori de o împuşcătură, 
un pahar cu otravă sau o coardă de pian în jurul gâtului. 

Observă că şi Gustat devenise mai interesat de rinocer decât 
de conversaţie. 

— Acum, afacerea stă în felul următor, spuse Jimmy Tău în 
timp ce o adiere dinspre fâneaţă purta înspre ei mirosul 
excrementelor de rinocer. Există luptători pentru libertate de-a 
lungul şi de-a latul Africii care au nevoie de arme bune, pe care 
să se poată bizui - ca cele pe care le avem noi aici. 

Horia purta un pistol Beretta 93R şi, special pentru expediţia 
de astăzi, o puşcă de vânătoare Ruger M77, în timp ce 


Colquhoun nu împrumutase decât nişte rebuturi de la Rath 
Preap, proprietarul cabanei. Tău luase un ridicol QBZ-95 
chinezesc modificat ca să arate mai mult a puşcă de vânătoare 
deoarece nu părea să îi pese dacă mai rămânea ceva din ţinta 
lui pe post de trofeu... sau măcar nişte carne. 

— Horia dispune de forţa brută în caz că lucrurile merg prost, 
dar avem nevoie de un paravan legal. Camioane cu nume de 
firmă pe ele. Avioane care nu vor fi inspectate prea minuţios. 
Da, ne-am descurca şi fără ele, dar... 

In realitate, Horia sperase că această călătorie să fie una de 
plăcere, dar în această branşă nu existau vacanțe, aşa că ştia că 
nu făcuse decât să se amăgească. La cei patruzeci şi patru de 
ani ai săi chiar nu ar fi trebuit să se simtă atât de obosit; cu 
toate acestea, era obosit - sătul de afaceri, de înşelăciuni, de 
bătăile de cap permanente necesare pentru a rămâne în 
ilegalitate. 

Privind în urmă, acesta fusese probabil motivul pentru care, în 
momentul critic, nu dădea prea mare importanţă celorlalţi şi se 
uita împreună cu Gustat afară, la rinocerul liniştit, care încă 
avea capul ridicat, ferindu-se de insecte cu ajutorul urechilor. 


2: 


Fostul colonel al Khmerilor Roşii urmărea oamenii care se 
uitau după rinocer prin monitoarele camerei lui secrete din 
cabana de vânătoare. Era înghesuită şi încinsă, aşa cum îi 
plăcea lui Rath, cu ochii sticloşi ai monitoarelor înconjurând 
masa ce se întindea până în pereţi. 

Cele şaizeci de monitoare ofereau privelişti de pe toată insula. 
Şaizeci şi cinci de kilometri pătraţi de plaje, mlaştini şi, în 
interior, o pată îngustă de savană, mărginită la est de mici 
dealuri împădurite şi la vest de şi mai multă junglă. Fiecare 
bucăţică de insulă fusese prevăzută cu vânat de mari 
dimensiuni - de la leoparzi, lei, mistreți şi elani până la... ei bine, 
un singur rinocer bătrân. Rath instalase camere de filmat în 
fiecare parte a insulei, garduri de siguranţă şi chiar, în câteva 
locuri, capcane. Nu putea fi la curent cu tot ce se întâmpla pe 
insulă, dar îi plăcea să încerce. Era în propriul interes să 
urmărească mişcările oaspeţilor săi, dacă nu chiar mai mult. 

Rath îşi concentră atenţia asupra telefonului prin satelit, 
uitând de oamenii din ascunzătoare. Telefonul nu avea semnal. 


Era picat de mult timp şi nu putea înţelege de ce. 

Puse mâna pe aparatul de emisie-recepţie, apăsă butonul şi 
spuse: 

— Ary. Recepţionează, Ary. 

— Aici Ary, veni răspunsul plin de interferenţe. 

— Aici Rath. Ne-au picat încă două garduri în mlaştină. 
Sectoarele 12B şi 12C. Trimite nişte oameni să le repare. 

— Da, domnule, se auzi vocea subţire a lui Ary. Rath îl folosea 
pe post de ajutor pentru că petrecuse doi ani la un colegiu de 
stat din America şi pentru că ceva din personalitatea sa inducea 
un anume sentiment de calm subordonaţilor. 

Rath avea cam o sută optzeci de oameni împrăştiaţi pe insulă, 
îi considera pe toţi ca fiind foşti khmeri, dar adevărul era că nu 
toţi fuseseră în KR. Unii erau mercenari dintotdeauna. Unii se 
luptaseră împotriva khmerilor, dar toţi erau cambodgieni - 
principala cerinţă a lui Rath. 

Lui Rath îi veni o idee şi se întoarse la aparat. 

— Ah, Ary - şi întoarce-te la cabană. Nu-mi place faptul că 
telefoanele sunt picate. Dacă pică şi staţiile de emisie-recepţie, 
noi doi va trebui să găsim alt mijloc de a comunica cu oamenii. 

De obicei, Ary locuia cu nişte soldaţi în baraca de lângă micul 
aeroport al insulei, la câţiva kilometri de cabană. Rath 
observase că oaspeţii preferau ca subordonații lui să fie pe cât 
se poate de invizibili, aşa că rareori avea mai mult de doi sau 
trei soldaţi la cabană. 

— Da, să trăiţi! răspunse Ary în vocea lui obişnuită, lipsită de 
intonaţie. Ary părea născut pentru a retransmite ordine. 

Nu era vorba doar despre telefoanele prin satelit. In ultimele 
trei zile, şase monitoare muriseră, majoritatea acoperind 
marginea de nord a mlaştinii, cu toate că cele îndreptate asupra 
Bazei X, o clădire abandonată dinspre nord-est a armatei 
thailandeze, încetaseră să funcţioneze în acea dimineaţă. Şi mai 
important, când (acum şapte) garduri de securitate fuseseră 
dărâmate, rezultând în moartea unei gazele în ghearele unui leu 
care încă se mai afla în libertate. Da, era o relicvă a unei grădini 
zoologice din Bosnia, dar încă era capabil să creeze... 
instabilitate. 

Rath angajase medici veterinari, dar aceştia ridicaseră atâtea 
obiecţii referitoare la modul lui indiferent de a trata problema 


numai după ce înţeleseseră ce urma să li se întâmple lor şi 
familiilor lor dacă povesteau cuiva despre micile lor aventuri. 
Acum oamenii lui se ocupau de hrănirea şi examinarea 
animalelor, împreună cu celelalte sarcini. 

Monitorul de lângă cel care îi spiona pe bărbaţii din adăpostul 
de vânătoare înfăţişa un animal care nu avea nevoie de atenţie 
specială: Pol Pot, un crocodil african de peste opt metri lungime, 
care înota spre o movilă din mlaştină. Părea deosebit de 
neliniştit azi, de parcă cineva îi încălcase teritoriul. Pol Pot rănise 
doi oameni în timpul transportului către insulă şi supravieţuia 
deja de trei ani, în ciuda lăudăroşeniilor unora dintre vânători. 

Ceea ce însemna că Rath organizase trei vânători, una în 
fiecare primăvară, înaintea sezonului musonic, fiecare oaspete 
plătind aproape trei sute de mii de dolari americani pentru 
privilegiul pericolului, al emoţiei şi, poate în primul rând, al 
izolării. Cabana, care fusese construită chiar în dreptul plajei din 
golful de sud, avea propriul generator şi provizii de apă şi 
mâncare pentru doi ani. Telefoanele erau interzise, cu excepţia 
celor împărţite de Rath câtorva dintre oamenii săi. La fel şi 
laptopurile, accesul la internet, radiourile şi orice altă recuzită a 
lumii din afară. Invitaţii veneau cu un avion privat, în grupuri de 
câte doi, şi rareori primea mai mult de zece oaspeţi deodată. 

Neveste, părinţi, copii, şefi, prieteni, nici unul dintre aceştia 
nu afla unde se duceau persoanele lor iubite. Rath se asigura de 
asta prin contract. Uşura sarcina lui de a ţine această 
operaţiune secretă faţă de autorităţi. Mai mult, îi uşura şi 
sarcina de a-i controla pe oaspeţi şi de a le înteţi senzațiile. 
Majoritatea ştiau că Rath nu avea pe insulă decât nişte provizii 
medicale de bază, aşa că dacă li se întâmpla ceva, în funcţie de 
gravitate, puteau să nu supravieţuiască. 

Oamenii din adăpost continuau să vorbească între ei, fără să 
acorde prea multă atenţie rinocerului. Uneori se mai întâmpla şi 
asta - oaspeţi care se simțeau ca nişte bărbaţi singuratici cu o 
prostituată. Nu voiau decât conversaţie. Nu conta. Toţi plăteau 
aceeaşi sumă. 

Cu toate acestea, Rath observă că rinocerul părea agitat, 
nervos. Se afla leul în zonă? Ar îndrăzni să atace un rinocer? 
Rath nu ştia. De aceea se baza pe gardurile de protecţie, pentru 
a împiedica o astfel de situaţie. 

Staţia de emisie-recepţie prinse viaţă. Se auzi vocea lui Ary: 


— Am trimis oameni la garduri. Mă îndrept spre cabană acum. 

— Foarte bine, Ary. 

Apoi, cu o urmă de ezitare: 

— Domnule colonel, ce se întâmplă cu gardurile? 

Rath încercă să nu pară preocupat şi spuse: 

— Poate unul dintre animale. Sau unul dintre oameni. Nu era 
un motiv de îngrijorare. 

Rath întrerupse brusc legătura. Era adevărat că-şi făcuse griji 
în legătură cu oamenii care şi-ar fi putut pierde controlul, aşa că 
angajase un asasin plătit. „Shadow” trăia în jungla vestică, în 
apropierea ruinelor unui vechi templu de la marginea savanei 
pe care Rath îl transformase într-o fortăreață. Niciodată nu ştii 
când vei avea nevoie de un astfel de om. 

Rath scoase telefonul din nou, din reflex. Încă nu avea 
semnal. Nu conta. Avea o line normală cu fir la soldaţii din 
barăcile din apropierea aerodromului şi dacă se dovedea că 
cineva încercase să-şi bage nasul în operaţiunea lui, se putea 
servi oricând de artileria grea din depoul din apropierea 
cabanei. Unii îl făcuseră paranoic, dar, din experienţa sa şi cu 
toţi piraţii şi alte soiuri de infractori care activau prin Marea 
Chinei de Sud, nu strica să fi precaut. 

Un monitor din apropierea refugiului de vânătoare se stinse. 

Se încruntă, amintindu-şi ultima întâlnire cu obezul amiral 
thailandez care îi vânduse dreptul de exploatare a insulei şi 
rictusul de pe faţa lui lată în timp ce finalizau sistemul de 
mituire care forma baza relaţiei lor. Oficial, insula fusese 
părăsită de armata thailandeză de peste zece ani. Neoficial, 
plecaseră cu patru ani înainte ca Rath să se mute acolo. 

— S-o stăpâneşti sănătos, spusese amiralul thailandez, ca o 
pisică sălbatică care împărtăşea o glumă unei vrăbii. Are nişte 
calităţi foarte speciale. 

Ştiuse omul ceva despre insulă, ceva ce Rath nu ştia? 


3. 


Întotdeauna, ascunse în mintea lui: cabana, frigul, sunetul 
grav şi chinuit al respirației sale. Uşa care se deschidea. 
Străfulgerarea de verde şi negru. 

John Gustat ar fi putut să le spună lui Tău şi Colquhoun ceva 
care le-ar fi slăbit simţitor interesul în persoana lui: nu mai era 
bogat, abia se mai putea numi milionar, darămite miliardar. 


Urmăreau prada greşită. 

În cursul ultimilor trei ani cea mai mare parte a banilor săi - 
pe care îi făcuse investind într-o afacere cu superconductori 
împreună cu un prieten din Alabama - se îndreptase către 
„Onyx” sau reprezentanţii lui. Gustat îl poreclise astfel pe bărbat 
pentru că întotdeauna fuma un trabuc când se întâlneau. După 
una dintre întâlniri găsise o etichetă de Onyx pe podeaua 
murdară. Gustat nici măcar nu ştia dacă era eticheta corectă - 
putea să fi căzut de la oricine din acel bar din Tijuana - dar 
numele îi rămăsese în minte. Onyx, expertul în imposibil. 

Onyx nu exista pentru Gustat decât sub forma unei umbre pe 
un perete, înconjurată de fum de trabuc. Gustat îl găsise după o 
serie de mituiri ale prietenilor prietenilor duşmanilor din 
Pentagon. Drumul către acea primă întâlnire îl costase două 
milioane. 

Oricând şi oriunde se întâlneau - de obicei în camera din 
spate a vreunui local murdar dintr-un oraş anonim din Mexic - 
Onyx avea reguli stricte. Lui Gustat nu îi era permis să-l vadă 
sau să aleagă locul întâlnirii şi el era întotdeauna cel care se 
deplasa. Dar rezolva treaba, asta era sigur, chiar dacă fiecare 
tranzacţie îl costase pe Gustat o mare parte a portofoliului său 
de acţiuni. 

Ultima oară când îl văzuse, în urmă cu zece luni şi patru 
expediţii, Onyx îi spusese să-şi diversifice obiceiurile. 

— Încearcă un loc în afara razei tale actuale. Cum ar fi undeva 
pe la tropice. Poate prin Asia de Sud-Est sau Marea Chinei de 
Sud. O insulă. Undeva liniştit şi izolat. Le place căldura. Probabil 
aşa e acolo de unde vin ei. Drace, cu un astfel de echipament ai 
putea să te duci oriunde şi poate n-ar conta. Dar eu ştiu pe 
cineva care ştie pe cineva... 

Toate dovezile indirecte pe care le găsise - conturi ascunse, 
mărturii oculare stranii, o fotografie neclară, masacre 
neelucidate sau dispariţii în masă - indicau America Latină sau 
Africa. Guatemala, Columbia, Sierra Leone, Congo. Dar 
renunţase în final după un nou sezon de vânătoare fără 
rezultate şi îl sunase pe omul de legătură. 

Aşa că iată-l aici, împărțind un bordei de vânătoare cu doi 
infractori şi un român pe care nu-l cunoştea dar pe care îl 
plăcea, cu toate că n-ar fi putut să spună de ce. La o adică, 
Horia putea fi chiar Onyx - doar fuma un trabuc şi părea să-i 


împărtăşească vigilenţa. 

Când rinocerul grohăi, testând aerul cu nările, întorcându-le 
pe rând, iar neliniştea sa se transformă în îngrijorare, Gustat nu 
fu surprins că Horia spuse „Mai e ceva acolo”. 

Rapid şi în linişte, Horia, Tău şi Colquhoun îşi luară armele, îşi 
stinseră ţigările şi îşi puseră paharele de whisky deoparte, apoi 
se puseră în genunchi în faţa fantei dreptunghiulare a 
ascunzătorii. Tău îşi odihnea arma de margine, privind prin 
lunetă. 

— Unde e? întrebă Tău. Vreau să trag primul. 

— Ce e? întrebă Colquhoun. Vreau să ştiu ce e înainte să trag 
în el. 

Horia, îngenuncheat lângă el, părea ruşinat. 

— Nu, vrea să spun că rinocerul simte ceva, eu n-am văzut 
nimic. 

— Oh, spuse Tău. Bine. 

El şi Colquhoun se relaxară, dar continuară să privească. 

— Cred că e ceva mare, spuse Horia. E doar un sentiment. 

— E mai mult decât ce are Cool Hand Luke aici de faţă, spuse 
Colquhoun, uitându-se la Gustat. 

Tocmai observaseră că acesta încă îşi fuma trabucul şi îşi bea 
whisky-ul. 

Gustat ridică din umeri. 

— N-am văzut nimic. 

Căutase de atâta amar de vreme încât n-avea de gând să-şi 
facă speranţe false doar pentru că pe un rinocer îl apucaseră 
pandaliile. 

Colquhoun, ignorându-l, se uită din nou afară. 

— Poate e un leu. Mi-ar plăcea să am un leu pe peretele de- 
acasă. 

— Ar trebui să fie unul mare, după cum spune Horia, ca să 
sperie un rinocer, zise Tău, lăsându-se pe spătarul scaunului, cu 
puşca alături. 

Horia se uita la Gustat cu o privire ciudată şi spuse: 

— Ai venit să vânezi sau ce? 

— „Sau ce”, spuse Gustat. E un rinocer adus de la o grădină 
zoologică. Ai putea să te duci lângă el şi să-l scarpini pe după 
urechi. 

— Nu arată adus de la o grădină zoologică, spuse Colquhoun, 
care iar nu avea nici cea mai vagă idee despre ce vorbea. Pare 


sălbatic după părerea mea. Şi gata să o ia la goană. 

Gustat oftă. Dacă asta îi păcălea pe proşti... 

— Bine, o să iscodesc puţin. 

Işi trase scaunul mai aproape de deschizătură, îşi puse 
vechiul binoclu militar american la ochi şi scrută în zare. 

Da, acolo era rinocerul, părând foarte agitat şi acolo, la 
dreapta... conturul acela lucios şi neregulat - ce naiba era şi 
aia? 

Nu-şi putu ascunde o respiraţie bruscă. După patru ani, putea 
fi în sfârşit ce căuta? 

Horia îi întrerupse euforia subită: 

— Ce vezi, Gustat? 

Apoi era prea târziu să răspundă. O rază albastră se repezi 
din acea lucire. Coastele rinocerului explodară într-un moloz de 
sânge şi oase, aruncate în toate direcţiile. Labele din faţă i se 
îndoiră. Se scufundă în propriile rămăşiţe, chinuit şi confuz. 
Sângele i se scurgea ca ploaia măturată de pe asfalt. 

— Dumnezeule! şuieră Tău, în timp ce Colquhoun nu putea 
decât să se holbeze, şocat. Ce dracu a fost asta? 

O a doua rază albastră lovi rinocerul, scoţându-i şira spinării şi 
împrăştiind şi mai multă carne. Ţipă o singură dată. Sunetul îi 
sfâşie pe toţi, chiar şi pe Gustat. Rinocerul căzu în iarba înaltă. 

— La dracu’, eu plec de aici, spuse Horia. Voi puteţi să faceţi 
ce vreţi. 

Trecu pe lângă Gustat, aproape dărâmându-l, apoi ceilalţi doi 
ieşiră şi ei, alergând cât îi ţineau picioarele. Nu ajunseseră mai 
aproape de o decizie de grup toată ziua. Nu fusese implicată 
raţiunea, a doar instinctul. 

Gustat nu se putu împotrivi impulsului şi-i urmă în timp ce se 
repezeau afară din bordei, spre jeepul cu care veniseră. 

Tău sări în scaunul şoferului cu Colquhoun lângă, apoi băgă 
maşina în viteză în timp ce Horia şi Gustat se aruncau pe 
scaunele din spate. Jeepul scoase un sunet ascuţit în timp ce 
demarară prin prundişul potecii ce ducea la cabană, armele lor 
de foc părând neputincioase în faţa a ceea ce tocmai văzuseră. 
Gata cu „adevărurile” din partea lui Colquhoun. Gata cu 
şmecheriile negustoreşti ale lui Tău. Chiar şi muntele de Horia 
părea speriat. 

Cu toate acestea, Gustat avu prezenţa de spirit să se uite 
înapoi spre ascunzătoare înainte să dispară din raza vizuală. O 


siluetă neclară stătea acolo, întunecată ca scândurile din 
spatele ei. Un sentiment amestecat de entuziasm şi groază se 
trezi în el. 

Ne-a văzut. Şi voia ca şi noi să-l vedem pe el. 


4. 


Rath era din izolatul trib Aan din nordul Cambodgiei. Fusese 
luat de Khmerii Roşii dintr-un orfelinat condus de misionari din 
Vest de la vârsta de zece ani. | se dăduse un AK-47, fusese 
învăţat cum să-l folosească şi forțat să omoare un inamic 
cultural - un doctor care stătea în genunchi, cu mâinile legate la 
spate, plângând. De atunci, Rath văzuse şi făcuse lucruri 
îngrozitoare din frică, foame şi sete, lucruri care i-ar fi omorât pe 
alţii în locul lui. Mâncase insecte pentru a supravieţui şi scosese 
apă din scoarţa copacilor. Stătuse culcat în noroi trei zile, cu 
mintea goală, în timp ce inamicul se mişca în jurul lui, căutându- 
|. Şi din acea determinare îşi construise un fel de viaţă - scăpase 
de greutăţi şi folosise bani furaţi pentru a-şi pune la punct 
operaţiunea. Cabana era ideea lui de succes „occidental”, 
documentat mai mult din filme de acţiune decât din realitate. Ar 
fi putut să-şi deschidă un magazin sau un bordel în Malaiezia 
sau în Laos, dar unde era provocarea în aşa ceva? 

Aşa că atunci când Rath văzu rinocerul măcelărit de o serie 
de lumini albastre însoţite de o lucire pe care o considera o 
distorsiune a ecranelor, nu intră în panică. Nici măcar nu clipi 
mai rapid. Nici măcar atunci când ultimele două camere din 
acea zonă se închiseră. Nu putea spune ce le doborâse, raza 
albastră sau altceva. Când privi din nou imaginile din interiorul 
bordeiului, aproape crezu că văzuse un cadru cu o mână mare 
sau o labă chiar înainte ca imaginea să dispară. Dar putea cu 
uşurinţă să fi fost doar imaginaţia lui. 

Rath îl prinse pe Ary la staţia de emisie-receptie. 

— Schimbare de planuri. la câţiva soldaţi şi du-te la vechiul 
bordei din sectorul 3R. Uită-te după orice lucru ciudat. E un 
rinocer mort în faţa bordeiului. 

Tăcere. Apoi: 

— Da, să trăiţi. Nu sunt nişte invitaţi acolo azi? 

— Se reîntorc la cabană. Du-te odată. 

— Da, să trăiţi. 

Monitoarele îi arătau în timp real pe cei patru oaspeţi din 


jeep, huruind pe drumul către cabană. 

Rath oftă. Asta putea fi o adevărată problemă. Majoritatea 
oaspeţilor, în ciuda bravurii lor, se comportau ca nişte copii şi, la 
fel ca nişte copii, doreau asigurări că totul va fi bine. Trebuia să 
câştige ceva timp şi urma să ia probabil responsabilitatea 
asupra sa şi a oamenilor săi. Cel puţin până când avea să se 
lămurească în legătură cu ce se întâmplase. In caz contrar, s-ar 
fi văzut ameninţat de posibilitatea prezenţei unor oameni 
panicaţi şi înarmaţi. 

Rath ieşi din centrul de comandă şi se duse spre sala comună 
a cabanei. 

Rath construise cabana în formă de roată incompletă, spatele 
fiind destinat unei ferestre largi cu vedere spre plajă. Fiecare 
dintre cele zece „spiţe” reprezenta un apartament într-un stil 
hibrid african-polinezian cu tentă de safari. Între apartamente se 
aflau camerele de depozitare, împreună cu centrul lui secret de 
supraveghere. In mijlocul cabanei se afla o cameră comună 
circulară, cu lambriuri lucioase expuse de-a lungul tavanului 
înalt, în formă de cupolă. 

Camera avea canapele din piele, un mic bar şi o bucătărie 
complet utilată. Pe perete se aflau aliniate capete de animale, 
toate cumpărate de la un lanţ de restaurante din Taiwan care 
dăduse faliment. Variante false ale unor puşti alternau cu 
capetele; doar Rath ştia care era încărcată, adevărată şi uşor de 
luat în caz de urgenţă. Decorul era un amestec de stil safari şi 
prost gust cambodgian, ca barurile cu care Rath se obişnuise 
înainte să vină pe insulă. Din motive greu de amintit, instalase 
chiar şi un set de DJ şi un ring de dans, dar nimeni nu le folosea. 
Erau şi jocuri video, o maşină de pinball, un sistem stereo şi alte 
comodităţi. 

Latura de sud avea vedere la plajă şi la ocean, aşa că Rath 
instalase un geam curbat, deosebit de scump, astfel încât 
oaspeţii să se poată bucura de privelişte. In acelaşi timp, 
geamul inunda sala comună cu lumină şi era prevăzut cu o folie 
retractabilă de metal pentru protecţie în timpul sezonului 
musonic, cu toate că Rath ştia că dacă un uragan ar fi lovit 
insula, nu prea ar fi contat. Cabana ar fi dispărut, ca o etichetă 
dezlipită de pe un telefon mobil. 

In partea stângă a geamului, o uşă ducea către o punte cu 
rampă ce lega cabana de plajă şi de un doc. Puntea avea un 


grătar şi un vechi bar pe roţi pe care Rath îl luase dintr-un local 
de expatriaţi din Bangkok. 

Cabana se întindea peste grădinile de zarzavaturi care 
flancau partea din faţă a acesteia, unde se mai aflau biciclete şi 
o parcare pentru patru jeepuri. Oaspeţii foloseau rareori 
bicicletele. Cazarma soldaţilor se afla la vreo patru sute de metri 
de cabană, pe un drum de pietriş, iar lângă aceasta era o pistă 
de aterizare pe care o aduseseră la lumină tăind prin jungla ce 
ocupa capătul de sud al insulei. Solul era totuşi destul de plat şi 
un avion mic putea ateriza uşor. 

Soldaţii aveau un generator de urgenţă pentru a lumina pista 
noaptea şi unul asemănător se afla în cabană. Soldaţii aveau 
chiar şi nişte porci şi găini, pentru a completa mâncarea din 
imensele frigidere şi depozite. Desigur, ideea era să mănânci ce 
omorai, când puteai, dar nu tuturor le plăcea carnea de elan sau 
leu sau urs. 

În momente de stres, lui Rath îi plăcea să-şi vizualizeze 
întreaga operaţiune, să admire simetria şi ordinea ei. Il liniştea. 
Îl împiedica să fie impulsiv. 

Unii oaspeţi, pe de altă parte, corupeau cabana prin simpla lor 
prezenţă, tulburându-i calmul. Chiar şi în actuala stare de haos, 
Rath îi prefera pe oaspeţii din bordei celor care rămăseseră la 
cabană. 

Stăteau întinşi pe canapele, încă bându-şi cafelele de 
dimineaţă după un mic-dejun cu ochiuri, şuncă şi cursuri de 
yoga pe care le refuzau sistematic. (Rath bănuia că dacă ar fi 
adus un instructor de yoga licenţiat în loc de soldatul care ţinea 
cursurile, oaspeţii ar fi folosit acest serviciu, cu toate că oamenii 
lui ştiau mai bine decât oricine puterea meditaţiei). 

Cel pe care Rath îl antipatiza cel mai mult era, paradoxal, cel 
mai inofensiv. Maxim Barnes, palid, bleg şi subţire, cu un tricou 
pe care scria „Biath, Be-atch” era fostul solist al unei formaţii 
britanice de post-punk numită Blow It All To Hell (BIATH). După 
cum le spusese Maxim tuturor în seara precedentă pe punte, 
beat mort de la berea germană, BIATH avusese un succes 
enorm iar apoi se despărţiseră, lăsându-l pe el cu venituri 
enorme de pe urma redevenţelor şi cu foarte mult timp liber. 
Rath, care întotdeauna îşi verifica clienţii, ştia că adevăratul 
nume al lui Maxim era Edward Beale şi că nu era aici pentru că 
„dorea o provocare aşa că se gândise la vânatul de animale 


mari”, ci pentru că fusese prins cu doica adolescentă a fiului 
soţiei sale celebre, aşa că trebuia să dispară până ce ziarele de 
scandal aveau să se potolească. Din păcate, impresarul lui 
Maxim prezentase afacerea lui Rath drept un „bordel asiatic pe 
o insulă tropicală”, aşa că până în acel moment se cam 
plictisise. 

Belgianul Benjamin Peake, care şedea lângă Maxim, 
încercând să-i spună încă o poveste de vânătoare inventată, 
mirosea a apă de colonie proastă în majoritatea timpului. Rath îl 
considera „escrocul”. 

Peake fusese un vânător de animale mari prin Africa la un 
moment dat, avusese o emisiune TV despre natură în care îi 
făcuse pe telespectatori să creadă că e australian, iar apoi se 
alesese cu o problemă cu băutura şi o fostă nevastă. Rath îl 
găsise pe fostul halterofil aiurind despre vremurile bune într-un 
bar dintr-o zonă rău famată din Kuala Lumpur şi-i văzuse 
potenţialul. II angajase pe Peake pentru a oferi culoare şi o aură 
de celebritate locului, dar şi pentru a interpreta un rol. În ultimii 
trei ani Peake se prefăcuse că era şi el un oaspete şi-şi plătea 
„întreţinerea” spunând anecdote şi împărtăşindu-şi cunoştinţele 
fiecărei noi recolte de vânători. Continua să bea, dar în fiecare 
iarnă Rath găsea pe cineva care să-l vindece până în primăvară. 
După cum arătau capilarele gata să explodeze din nasul lui 
Peake, acest lucru nu mai putea continua prea mult. 

Ultimii doi stăteau grupaţi pe o canapea, privind la ocean, 
întorşi ostentativ cu faţa de la Maxim şi Peake. Vorbeau încet 
între ei. Nicolai Basukov, slab şi dichisit, se recomanda ca un 
fost agent KGB care dăduse lovitura în industria petrolieră în 
Siberia, în principal făcându-şi rivalii să cedeze printr-o maşină 
capcană sau o împuşcătură de lunetist după ce Vladimir Puţin 
ajunsese la putere. Acum se părea că locuia într-o vilă-palat la 
ieşirea din Sankt Petersburg şi călătorea prin lume căutând 
trofee pentru pereţii săi. Rath îi observase imediat iscusinţa în 
mânuitul cuţitelor, chiar într-o sarcină uşoară ca tăiatul cepei. 
Bănuia că era o deprindere rezervată altor scopuri, mai mortale. 

La fel ca şi Nikolai, asistenta sa, Tessa Marikova, era 
îmbrăcată numai în negru şi avea aceeaşi statură. De la spate 
puteau fi luaţi drept gemeni, cu acelaşi păr brunet, tăiat scurt. 
Marikova îl deranja pe Rath deoarece nu ştia absolut nimic 
despre ea - nu putea trece de stăpânirea ei de sine, calmă şi 


perfectă. Avea ochi verzi şi tipul de privire distantă care striga 
asasin plătit. 

În acel moment, Nikolai făcea un fel de show de umbre cu 
cuţitele pe peretele din capăt al camerei, spre încântarea Tessei 
- probabil o variantă scurtată a Băiatului care a strigat „lupul!”. 

Rath nu avea încredere în nici unul dintre ei, dar nu reuşise să 
afle cât de mult minţiseră în legătură cu trecutul lor. 

Ceea ce ştia era că viaţa petrecerii din acest an se dusese la 
bordeiul de vânătoare, iar acum se îndrepta către intrarea 
principală cu intenţia de a strica perfecțiunea cabanei şi 
aranjamentelor sale. 

Totuşi, în primele secunde după ce dădură buzna înăuntru ca 
un comando căzut în dizgrație, nici unul dintre cei patru nu găsi 
nimic de zis, de parcă s-ar fi aşteptat ca ceilalţi să le citească 
minţile. Maxim, Peake, Nikolai şi Marikova săriseră în picioare, 
cei doi ruşi deja întinzându-se după armele ascunse. 

Apoi Horia, uriaşul grupului, spuse în sfârşit ceva, cu o voce 
gâtuită: 

— A fost oribil. Rinocerul. Măcelărit. 

Încă se chinuia din greu să respire normal. 

Rath observă cu dezgust că numai Gustat îşi păstrase arma, 
cu toate că, nu ştia cum, Colquhoun salvase sticla de whisky. 
Spera că Ary putea să recupereze ceea ce grupul lăsase în 
urmă. Gustat se duse în bucătărie să ia un pahar cu apă. Părea 
preocupat, dar calm. Rath se întrebă ce înseamnă asta. 

— Măcelărit, spuse Tău, vorbind la fel de repede ca un agent 
de licitaţii. Toată drăcovenia a explodat chiar în faţa noastră. 

— Adică... din cauza unui leu? se aventură Maxim. 

— Un leu? aruncă un leu chestii în aer? Un laser sau ceva de 
genul ăsta, spuse Tău. 

— Nici cea mai vagă idee ce era, spuse şi Colquhoun, părând 
confuz. 

Horia îşi sprijinea mâinile pe genunchi. 

— Maţele îi erau împrăştiate peste tot, spuse. 

— Pur şi simplu l-a aruncat în aer, repetă şi Tău. 

Un sunet ascuţit, lipsit de umor, tăie prin panica lor. Le luă 
câteva secunde pentru a realiza că sunetul venea de la Tessa 
Marikova şi că era de fapt un râs. 

Tău se uită la ea. Rath îşi dăduse seama de la prima întâlnire 
că Tău n-o putea suporta. Era de parcă cineva foarte dur s-ar fi 


uitat în oglindă şi-ar fi văzut că reflexia părea mai adevărată 
decât el însuşi. 

— De ce dracu' râzi? 

— De tine, cred, Jimmy, spuse Nikolai. Vii aici puţind a alcool 
şi ne spui că aţi intrat în panică din cauza unui rinocer care a 
călcat pe o mină. 

Tău făcu un pas în faţă, de parcă ar fi vrut să-i lovească pe 
amândoi, dar Horia interveni şi-l trase înapoi. 

— Nu merită. Tocmai ai trecut printr-un şoc, prietene. 

Rath văzu oportunitatea şi se folosi de ea. 

— Sincerele mele scuze pentru stresul provocat de această 
eroare, spuse acesta. Se mândrea pentru că folosea pluralul 
corect în engleză, spre deosebire de majoritatea cambodgienilor 
- era ceva ce misionarii îi băgaseră în cap cu forţa în vremea 
copilăriei. 

— Eroare? spuse Horia, de parcă acest gând nu-i mai trecuse 
prin cap. 

— Da, o eroare, spuse Rath. Câţiva dintre oamenii mei 
foloseau rinocerul ca ţintă de antrenament. Din cauza unei lipse 
de comunicare, nu ştiau că voi foloseaţi bordeiul. Din nou, 
scuzele mele. Nu se va repeta. 

O tăcere împietrită umplu camera comună, spartă doar de 
către râsul Marikovei. Nikolai părea şi el cam prea fericit. 

Apoi vorbi şi Colquhoun: 

— lisuse, asta înseamnă că va trebui să purtăm de acum 
încolo vestele dintr-alea portocalii de siguranţă, ca să nu 
nimerim într-un poligon? Asta e o operaţiune profesionistă, sau 
ce? 

— Am venit aici să vânez, adăugă Horia, dar mi se pare crud 
să omori un animal aşa. 

Bine. Rath se relaxă puţin. Nu îl deranjau astfel de întrebări în 
situaţia de faţă, în ciuda privirii ciudate pe care i-o aruncă 
Gustat. 

— O greşeală îngrozitoare, repetă Rath. Şi, recunosc, oamenii 
mei s-au comportat prosteşte. Uneori dau dovadă de... lipsă de 
judecată. Nu se va mai repeta. De fapt, îi voi retrage de pe teren 
înapoi la cabană, ca să nu vă mai stea în cale. 

— N-am mai văzut asemenea muniţie până acum, spuse Tău 
încet, nici măcar la spectacolele de artilerie. 

— Ea armatei thailandeze, spuse Rath. E un lansator vechi de 


rachete. Probabil ai văzut urma trasoarelor, care poate fi 
albastră. 

— Vorbind de arme, interveni Marikova, arătând spre Tău şi 
Colquhoun, unde sunt ale voastre? 

— V-aţi lăsat armele? întrebă Maxim, stând întins pe canapea. 
Credeam că sunteţi nişte profesionişti. 

— Ce dracu ştii tu? spuse Tău către amândoi, aruncându-le o 
privire plină de dispreţ, cu mâna lui Horia încă pe umărul său. 

— Eram puţin beţi, Tău, spuse şi Horia. 

Maxim îşi luă chitara şi începu să zdrăngăne o melodie, 
cântând „Raza albastră  măcelăreşte, raza albastră 
măcelăreşte / De vină e băutura, de vină e băutura”. 

Gustat se aplecă deasupra lui Maxim, îl opri din cântat şi 
spuse: 

— Nu acum. 

Maxim încetă fără tragere de inimă. 

Fix la ţanc, pentru că Rath era sigur că în următoarea clipă 
Tău i-ar fi spart chitara în cap lui Maxim, cu toate că nu prea îl 
interesa atâta timp cât atenţia nu se afla concentrată asupra lui. 

— Tu eşti cam tăcut, Gustat, adăugă Horia. 

Gustat se uită la toţi şi spuse: 

— După cum a zis şi Horia, eram cam beţi. Şi Rath spune că 
nu se va repeta. 

Rath văzu privirea mirată pe care i-o aruncă Horia lui Gustat 
şi modul în care acesta i-o evită. Ce anume ştiau ei şi nu 
apăruse pe monitoare? 

Tău privea frustrat la ceilalţi. Colquhoun şi Horia păreau să 
creadă explicaţia lui Rath. Până una-alta, care era alternativa? 

— Ştiu ce am văzut, spuse Tău. 

— Îmi aduce aminte de o întâmplare din Zimbabwe, spuse 
Peake, numai că se numea Rhodesia pe vremea aceea... Peake 
se lansă într-o poveste incoerentă, cu o voce din ce în ce mai 
molcomă, până ce tăcu de tot când îi întâlni privirea lui Rath. 

— Domnule Tău, spuse Rath. Oamenii mei vor fi disciplinaţi. 
Kosal, cel mai bun comandant pe care îl am, se va îngriji de asta 
personal. Ary, ajutorul meu, deja vă recuperează armele. Intre 
timp, vom servi un prânz târziu pe punte într-o oră şi apoi 
sunteţi liberi să vă relaxaţi în cabană sau să vă continuaţi 
vânătoarea. Doreşte cineva o escortă din partea personalului 
meu? 


— Da, Jimmy, spuse Nikolai în timp ce-şi curăța unghiile cu un 
cuţit lung, doreşti să fii protejat de Ucigaşul de Rinoceri cu 
flacără albastră? 

— Nu de către oameni ca tine, se răţoi Tău şi plecă nervos 
spre apartamentul său, trântind uşa. 

— Ai de gând să împarţi chestia aia? îl întrebă Maxim pe 
Colquhoun, care încă avea în mână sticla de whisky. Era o 
întrebare pe care şi Peake ar fi vrut s-o pună. 

— Da, sigur, spuse Colquhoun şi alunecă pe canapea lângă 
Maxim. Ce dracu?! 

Rath se înclină. 

— Nu vor mai avea loc greşeli, veţi vedea. 

Puțin mai târziu, Ary dădea raportul. 

— E un rinocer mort acolo. E ciopârţit în mii de bucățele şi are 
nişte arsuri ciudate. N-am mai găsit altceva decât armele lăsate 
în urmă de către oaspeţi. 

— Spune-le oamenilor tăi să nu zică nimic, nimănui, despre 
asta, răspunse Rath. Adu armele. Lasă rinocerul unde este - nu 
te obosi să-l îngropi. Oaspeţii noştri nu se vor întoarce acolo. 

Nici unul dintre oaspeţi nu se mai duse la vânătoare în acea 
după-amiază. În schimb, cu toţii se îmbătară, cu excepţia lui 
Gustat, şi petrecură seara plimbându-se pe plajă şi ascultând 
poveştile îngrozitoare ale lui Peake. Chiar şi Jimmy Tău ieşi din 
ascunzătoarea lui puţin şi Rath observă că Nikolai şi Marikova îşi 
lăsaseră garda jos, cu toate că toţi se plimbau înarmaţi până în 
dinţi. Era destul de uşor să-ţi revii după ce vedeai o moarte ca a 
rinocerului dacă întrebările te făcea să pari slab, mai ales când 
exista o explicaţie pentru a ajuta creierul să raţionalizeze 
situaţia. 

Asta nu schimba faptul că se petrecea ceva ciudat, ceva ce 
Rath trebuia să rezolve înainte ca oaspeţii să se prindă. Până 
spre seară, nici o staţie de emisie-recepţie nu mai funcţiona şi 
nici linia lor telefonică fixă. Când Rath verifică monitoarele, văzu 
că alte zece se stinseseră, toate în zona mlaştinii. 

— Ary, spuse Rath în timp ce-şi distra oaspeţii, pune-l pe 
Kosal să trimită oameni în recunoaştere în mlaştină în seara 
asta. Vreau să aflu ce se petrece acolo. 

Dar chiar voia? 


5. 

Era o lume a vieţii şi non-vieții, a frigului şi a căldurii, şi fusese 
totdeauna aşa... 

Văzut din copacii de lângă puntea din spatele cabanei, 
soarele părea o minge incandescentă de căldură, orbind 
Predatorul. Degetele-i lungi, ca ale unei reptile, se îndreptară 
către panoul de control de pe mâna dreaptă şi apăsară două 
butoane. Orizontul roşu, galben şi portocaliu al ecranului 
infraroşu al căştii lui se estompă, marginile deveniră verzi, iar 
acum cele două forme stând pe scaune puteau fi văzute clar. 
Cocoţat în vârful copacului, Predatorul asculta cu atenţie, 
ecranul lui captând conversaţia. Un nod roşu pulsând cu viaţă 
vorbea, apoi următorul. 

— Crezi că Rath a montat microfoane pe aici? spuse forma de 
viaţă identificată ca fiind de sex masculin. 

— La ce-ar putea să folosească informaţiile astea, Nikolai? 
spuse femeia. Doar a investit în acest loc. 

— Nu ştiu. Le-ar vinde unui terţ. Are un trecut dubios în cel 
mai bun caz. 

— Vrea doar să facă bani, dar ştie mai multe decât vrea să 
pară. 

Analiza armelor apăru în stânga ecranului Predatorului. 
Conturul bărbatului afişa cinci forme aurii ce radiau, fiecare 
identificată drept un proiectil sau armă albă. Femeia avea şase. 

— Crezi în povestea aia cu rinocerul, Tessa? 

— Cred că se petrece ceva ciudat. Nu doar din cauza poveştii 
ăstei a, ci şi pentru că Rath e neliniştit şi s-ar putea să nu fie ce 
credem noi. 

Predatorul privi din nou înregistrări mai vechi ale acestor 
două forme de viaţă. Femeia ascunsă în copac şi furişându-se 
prin junglă până când împuşcase tapirul ce venise să bea apă. 
Bărbatul alergând prin pădure fără să facă nici cel mai mic 
zgomot, folosind copacii ca ascunzătoare, omorând o căprioară 
dintr-o singură aruncare de cuţit. 

— Ce vrei să spui? 

— E posibil ca obiectivele misiunii noastre să se schimbe. 

— Gustat? 

— Nu neapărat. 

— N-ar distruge niciodată ceva folositor, dar ar trebui să-i 
cercetăm camera. 


— Sau chiar mai mult. 

— Ce vrei să spui? 

— S-ar putea să trebuiască să-l omorâm, Nikolai. 

— Doar nu crezi povestea cu răzbunarea. 

— Se mişcă ca un agent CIA. Mai reţinut decât ar trebui să fie. 

— Sub acoperire, poate. 

— Nu-mi place. Nu-mi place să nu ştiu. 

— Ca în Cecenia, doar că altfel... 

— Da, dragostea mea, ca în Cecenia, doar că foarte cald. 

— Dar nu mai fierbinte decât eşti tu. E timpul să intrăm? 

— De mult, chiar. 

Se ridicară în picioare şi porniră către cabană. 

Filmările Predatorului cu cei doi fuseseră înlocuite cu o serie 
de cadre ale fiecărui membru al echipei de vânătoare. Apăsă 
panoul de control de două ori, apoi încă o dată şi cei doi se 
mutară în a treia şi a patra poziţie, de sus în jos. La marginea de 
jos a ecranului se afla o poză cu Benjamin Peake. 

Încă o apăsare pe panoul de control şi Predatorul deveni 
invizibil şi începu să coboare din copac. 


6. 


Horia se frământă timp îndelungat, dar în final se văzu în faţa 
uşii lui Gustat după ce ruşii ieşiseră pe punte şi ceilalţi invitaţi 
erau fie beţi morţi pe canapea, fie în camerele lor. Tinea în 
mână o sticlă de ţuică pe care o adusese cu el. Cât timp avea 
ţuică, putea gândi limpede. 

Stătu acolo câteva momente. În România era o zicală: „Mai 
bine să ai o conversaţie jenantă decât să te culci din greşeală cu 
propria soră”. 

Ciocăni la uşă şi făcu un pas înapoi, de parcă s-ar fi aşteptat 
ca Gustat să dea buzna afară. 

După câteva secunde, Gustat, încă îmbrăcat, întredeschise 
uşa: 

— Ce vrei? 

Îndoindu-se puţin de spate pentru a părea mai scund, Horia 
ridică sticla de ţuică şi trase un zâmbet ce se voia prietenos. 
Avea un incisiv ascuţit care uneori îl făcea să pară sălbatic. 
Chiar şi soţia lui, Lucia, îl necăjea pe această temă, cu toate că 
fiicei lui, Ştefana, îi plăcea la nebunie şi-i spunea „Tati colţ”. 

— O discuţie prietenoasă? 


— Despre? Uşa era în continuare deschisă doar trei 
centimetri, cel mult. 

Horia se îndreptă de spate. În regulă. Deci nu avea să intre şi 
să bea un pahar cu nenorocitul ăsta. Aşa să fie. 

— Despre ce s-a întâmplat azi. Ce s-a întâmplat cu adevărat. 

Asta îi atrase atenţia bătrânului. Uşa se mai deschise câţiva 
centimetri. Horia se întreba de ce era nevoie pentru a o 
deschide cu totul. Secretul Graalului? 

Gustat stătea pe loc, aşteptând. Fie, Horia avea să-i spună ce- 
avea pe suflet. 

— Ai văzut ceva acolo. Prin binoclu. 

— Nu-i adevărat. Am văzut ce-ai văzut şi tu. 

Horia râse dispreţuitor. 

— Ai văzut şi altceva. Ceva mai mult. 

— Nu, n-am văzut. 

— Păi, spuse Horia, pierzându-şi puţin din încredere, te-ai 
comportat ciudat după aceea. Nu păreai absolut deloc îngrijorat. 

Gustat deschise larg uşa. Cu toate că era un uriaş pe lângă el, 
Horia se simţi imediat intimidat de intensitatea acestuia. 

— Am nevoie de un avocat, Horia? Trebuie să dau o declaraţie 
sub jurământ despre... despre ce exact? Ce vrei să spui? Scuipă 
totul. 

Bună întrebare. Mai aveau o zicală în România, „Nu-ţi 
deschide gura până când limba nu s-a căsătorit cu creierul”. 
Incerca să spună că era speriat şi că avea nevoie de puţină 
încurajare. Incerca să spună că-i plăcea de Gustat şi că ar trebui 
să se încreadă unul în altul. incerca să spună că ştia că Gustat 
era diferit. 

Horia ar fi putut spune una dintre astea şi mai târziu, mult 
mai târziu, realiză că situaţia ar fi devenit mai simplă dacă ar fi 
făcut-o. 

In schimb, începu să zică, supărat: 

— Ascultă, arogantule... 

Gustat încercă să-i trântească uşa în faţă, dar Horia îşi puse 
piciorul în deschizătură. Nu era obişnuit cu refuzuri. 

— Ascultă, poţi să fi sincer cu mine acum sau mai târziu. Dacă 
alegi a doua variantă, s-ar putea să nu mai fim prieteni până 
atunci. 

Gustat îşi îngustă ochii. 

— Lasă-mă să-ţi spun ceva. Am fost în atâtea zone de război 


încât faptul că oamenii lui Rath se distrează niţel mai sadic cu 
un rinocer nu mă afectează. Aşa că ia-ţi piciorul din pragul uşii 
mele. 

Horia se holbă la el, îşi luă piciorul şi spuse rece: 

— Bine, bine. lartă-mă că te-am deranjat. Să ai o seară 
plăcută. 

Şi se întoarse pe cărare în timp ce Gustat trântea uşa. 


7. 

Când Marikova şi Nikolai părăsiră puntea şi se îndreptară spre 
cabană, vântul se înteţise, iar plaja sclipea. Soarele coborâse şi 
nu se mai vedea decât o lumină violetă la orizont, ca o vânătaie 
lungă ce prevestea noaptea. In aer se simţea un miros ciudat, 
aproape electric, iar mişcarea copacilor din junglă contrasta cu 
murmurul răguşit al liliecilor şi al oposumilor. 

Marikova se cutremură, simțindu-se urmărită când îşi privi 
reflexia în uşa de sticlă. Nikolai o deschise pentru ea. 

Îşi puse mâna pe umărul lui. 

— Dacă stau şi mă gândesc mai bine, mai stau puţin aici. 
Doar câteva minute. Promit. 

Nikolai dădu din cap, zâmbi, o sărută pe obraz şi intră 
înăuntru fără alte comentarii. 

O cunoştea prea bine - ştia că se răzgândea uneori, că pica în 
visare, că avea nevoie de ceva spaţiu, că voia să fie singură. Era 
fericită că lui Nikolai nu-i păsa, că nu trebuia să fie prea 
consecventă. 

Marikova se depărtă de uşă, cu inima bătându-i mai rapid. Nu 
avea nevoie numai de linişte - În reflexia geamului i se păruse 
că vede o mişcare în spate. Lângă docuri, mascată de asfintit. 

Nu era nimic de care să-i fie teamă; ce ar fi trebuit s-o 
înspăimânte de obicei o stimula, dar acest peisaj era mult prea 
străin ei. FSB, succesorul KGB-ului, nu-i mai trimisese niciodată 
atât de departe sau într-o misiune atât de vagă. 
Supraveghetorul ei, Alexi, îi spusese că asta era şi ideea - erau 
cei mai flexibili agenţi disponibili şi nu erau cunoscuţi în Asia de 
Sud-Est. În caz că cineva i-ar fi căutat, iar acest lucru se 
întâmpla în general. 

Privea fix către docuri, la care se ajungea coborând rampa de 
lemn de la capătul punţii. Nimeni nu se dusese la pescuit de 
adâncime pentru că ideea vânătorii de animale mari păruse mai 


interesantă. Rath Preap avea trei bărci de pescuit şi două 
vedete rapide legate de chei. 

Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu întunericul şi cu 
strălucirea luminilor cabanei, Marikova realiză că era martora 
unui sabotaj atât de subtil încât abia îl remarcase. Ceva invizibil 
dar greu sărea din barcă în barcă făcând ceva necunoscut. Unul 
câte unul, cablurile ce legau bărcile de doc se desprinseră, 
căzând în ocean. Bărcile începură să se scufunde încet. 

Ar fi trebuit să încerce să intervină. Sau să strige. Sau să le 
spună şi celorlalţi. Orice în afară de ce făcuse de fapt - să stea 
nemişcată şi să-şi încrucişeze braţele din cauza frigului, rânjind 
ca o nebună. Ştia că vedea ceva ce nimeni sau, cel mult, foarte 
puţini oameni mai văzuseră în întreaga lume, în întreaga istorie. 

În meseria ei, sabotajul era o sarcină obişnuită - un 
eveniment de zi cu zi - dar sub aceste stele, atât de străine ei, 
cu strălucirea luminii de pe valuri, totul părea atât de frumos 
încât îi venea să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Ar fi dorit să-l 
fi lăsat şi pe Nikolai să vadă asta, dar nu era sigură că ar fi putut 
înţelege. Ilmpărţeau multe lucruri, dar relaţia lor funcţiona 
pentru că vedeau lumea în moduri atât de diferite. 

In mod ciudat, pulsul nu-i acceleră deloc, nici când văzu o 
umbră imensă, ceva care se interpuse între ea şi docuri. Nu 
intră în panică şi nici măcar nu întinse mâna după pistol sau 
cuţit. 

Se uită pur şi simplu cum imensa formă unduitoare se 
apropie, se întoarse spre stânga docurilor şi dispăru în 
întunericul copacilor, în timp ce animalele amuţiră de parcă ar fi 
tăiat cineva sonorul unui radio. 

Când Marikova deschise uşa şi intră în cabană, încă mai 
zâmbea. 


8. 

Serap, Tout şi ceilalţi opt foşti khmeri roşii care porniseră spre 
mlaştină din ordinul lui Kosal şi Preap aveau asupra lor destule 
arme cât să oprească un bivol. Lui Serap, un bărbat slab şi palid, 
cu ochi mari căprui, îi plăcea clasicul Kalaşnikov, dar aruncase şi 
o mitralieră Browning M2 modificată peste umăr, plus nişte 
cuțite ascunse peste tot şi un pistol Glock băgat în cureaua 
Harley Davidson. Glockul şi cureaua le luase de pe cadavrul unui 
soldat american din forţele speciale, undeva prin 1980. Ca 


majoritatea khmerilor roşii aduşi de Rath, Serap avea peste 
patruzeci de ani, dar era încă foarte dur - dăduse jos toată 
grăsimea şi indecizia în cei douăzeci de ani de lupte în junglă. 
Tout era mai tânăr decât el, dar numai cu câteva ore: erau fraţi 
gemeni şi încă luau toate deciziile împreună. 

Pătrunseseră adânc în mlaştină sub lumina bolnăvicioasă a 
lunii. Fiind obişnuiţi cu luptele nocturne, nu luaseră cu ei 
ochelarii cu infraroşu. Lui Serap nu-i plăcea modul în care 
aceştia reduceau totul la nişte imagini de bază şi cum folosirea 
lor îi răpea din celelalte simţuri. De exemplu, auzul lui era atât 
de bun încât putea auzi un şoarece ronţăind o frunză de la peste 
trei metri distanţă. Intotdeauna fusese „un demon neobservat”, 
după cum îi plăcea lui Tout să spună. „Capabil să-i fure laptele 
mamei sale în timp ce dormea”, împărtăşea mândria lui Tout 
deoarece şi fratele său putea fi la fel de silențios. 

Acum trei ani colonelul îi pusese să construiască câteva 
poteci prin apa mai puţin adâncă, pentru confortul oaspeţilor 
care doreau să vâneze în mlaştină. Trei cărări legau insulele 
naturale şi bancurile de noroi ce se găseau peste tot sub copacii 
semitropicali. Cei zece oameni se îndreptau spre nord, mergând 
în şir indian pe una dintre potecile din inima mlaştinii. 

Cărările erau perfecte dacă aveai de gând să vânezi, dar nu 
ofereau nici un fel de protecţie dacă erai prins în luptă împotriva 
unui inamic. Serap şi Tout le urau, dar alternativele păreau mult 
mai rele - să nu se supună ordinelor lui Kosal, care era drept dar 
deseori dur, sau să meargă prin apă. De câteva ori Tout îi 
arătase lui Serap reflexia lunii în ochii lui Pol Pot, care aştepta 
cu o răutate aproape inteligentă în apele mlaştinii. Serap îl ura 
pe Pol Pot şi-şi dorea ca Rath să-i lase să omoare bestia. 

Kosal le spusese că ţinta lor era un animal din mlaştină scăpat 
din zona lui, dar cu fiecare propoziţie bănuielile celor doi fraţi 
creşteau. Animalul acesta era „ca un urs”, sau „înrudit cu un 
urs”, cu excepţia faptului că putea urca în copaci şi se furişa 
foarte bine. „S-ar putea chiar să ştie destule cât să te atace din 
spate”, divulgase Kosal. Trebuiau să fie foarte, foarte atenţi. Să 
împuşte orice arăta suspect, dar să aibă grijă că ar fi 
„neînţelept” să-l alerteze pe urs înainte de vreme. Kosal nu le 
mai spusese de ce trebuiau să verifice mai întâi mlaştina în loc 
să se ducă în junglă. 

Tout, care era ceva mai cinic, îi şoptise lui Serap: 


— Vânăm un om, doar că nu vrea să recunoască. 

Serap nu era prea încântat de vorbele fratelui său, mai ales 
că duceau la o altă întrebare: Ce om? Pe insulă se aflau doar 
oaspeţii şi personalul lui Rath. Kosal le-ar fi spus dacă unul 
dintre aceştia din urmă ar fi înnebunit, pentru că altfel s-ar fi 
împrăştiat frica şi nesiguranța. Printre oameni deja circulau 
zvonuri despre o vale de oase şi un rinocer ucis într-un mod 
ciudat. Cu toate acestea, singura dovadă palpabilă a minciunii 
era ordinul de a nu folosi staţiile radio. Cu toate că bateriile erau 
noi, aparatul lui Serap nu funcţiona, semnalul fiind parcă bruiat 
de un sunet ascuţit. 

Totuşi era o uşurare să fie trimis într-o misiune, cel puţin 
dintr-un punct de vedere. Oferea o pauză binevenită de la 
plictiseala de a se ocupa de invitaţi, care erau mereu obraznici, 
gălăgioşi şi necivilizaţi. Pe lângă asta, se săturaseră să gătească 
în fiecare zi câte un mic-dejun uriaş pentru străini. 

Ajunseră la capătul potecii fără vreun incident şi se furişară 
pe prima dintre insulițe. Cerul era limpede aici, luna strălucea 
deasupra lor ca un cerc de oase. Toţi copacii păreau mari şi 
negri în această lumină. Lui Serap i se păru că, pe lângă sunetul 
normal al apei curgând, al insectelor, broaştelor şi liliecilor, se 
mai putea auzi un zgomot ciudat, bâzâitor. 

Le făcu semn tuturor să se oprească. Trebuia să elimin 
zgomotul paşilor lor. 

Din spatele lor se auzi un pocnet ca de crengi rupte şi Serap 
se întoarse. Tout îl urmă, ambii cu mitralierele pregătite. 
Oamenii lor, confuzi, priveau către cei doi fraţi prin ochii ascunşi 
de beznă. 

Nimic nu părea în neregulă. 

Până când, în spate, un amestec aburind de sânge şi oase 
căzu peste antepenultimul om. Acesta începu să tipe. Tout 
spuse într-o voce calmă: 

— Acum am rămas nouă. 

— Adăpostiţi-vă! strigă Serap. Furişatul dăduse greş. Scoase 
cuiul unei grenade şi o aruncă în întuneric, cu mult peste 
rămăşiţele mortului. Se aruncă la pământ lângă Tout, iar 
oamenii de sub comanda lor îi urmară, îmbrăţişând pământul. 

Era un truc vechi. Dacă inamicul provoacă haos, fă şi tu 
acelaşi lucru şi zăpăceşte-l. 

Grenada explodă într-o mare de lumină, bombardându-i pe 


oameni cu noroi şi apă. Serap privi în urma exploziei şi sângele 
îi îngheţă în vene când văzu o siluetă cenuşie plimbându-se 
printre ramurile unui copac la dreapta potecii. Silueta masivă fu 
înghițită de întuneric. 

— Eliberaţi poteca! ordonă Serap către oamenii lui, care se 
ridicară instantaneu. 

Inainte ca vreunul din ei să facă vreun pas, din copaci erupse 
o lumină albastră puternică. Doi oameni explodară în faţa lui 
Serap. 

— Trageţi înspre copaci! strigă Tout, dar oamenii lui, 
dezorientaţi, fugeau care încotro. Haosul creat de inamic era 
mai mare decât al lor. Câţiva dintre ei împuşcară în întuneric, 
dar numai Tout, ascuns, trăgea cât de cât inteligent, aşezat în 
genunchi. 

Alte raze de lumină albastră loviră poteca, insula, oamenii, 
împrăştiind sânge şi carne peste tot. Urletele răniților umpleau 
aerul, iar razele tăcute ale inamicului şi rafalele AK-urilor 
aprinseseră insula. Oamenii trăgeau cu trasoare ce luceau verde 
şi roşu pe cerul nopţii. Serap, înnebunit, îşi aduse aminte de un 
club de noapte din Bangkok unde luminile intermitente îi făceau 
pe dansatori să pară la fel de turbaţi ca şi soldaţii lui de acum. 
Serap puse mâna pe unul dintre soldaţi chiar în momentul în 
care raza îi pulveriză capul, lăsând în urmă doar un ciot din gât. 

Omul căzu în întuneric şi Serap îl urmă pe Tout la adăpost în 
spatele unui copac gros. Priviră în timp ce raza albastră îi omor 
pe ultimii trei oameni, lăsând un crater fumegând în locul 
picioarelor, distrugând un tors şi aruncând o falcă afară din cap. 

— Foloseşte nenorocita aia de mitralieră, spuse Tout. 

Serap o desprinse de pe umăr şi ţintiră către raza albastră 
împreună până când mâna începu să-l doară şi mitraliera deveni 
atât de fierbinte încât trebui s-o lase jos. Ridică din nou 
Kalaşnikovul. 

Pădurea era mută din nou. Pe potecă zăceau rămăşiţele arse 
ale oamenilor lor. Focurile de arme găuriseră frunzele şi 
ramurile copacilor, iar lumina lunii pătrundea prin ele, creând 
modele ciudate pe pământ. Nimic nu se mişca. Nu mai erau 
străfulgerări albastre. 

— Ce-a fost asta? şopti Serap către fratele său. 

Tout avea trei puncte roşii pe frunte. Un semn universal. 

Serap se uită neputincios la Tout. 


Tout înţelese dintr-o privire şi spuse într-o voce pierdută: 

— La revedere, frate. 

Capul lui Tout dispăru într-o ceaţă roşiatică. Corpul lui 
decapitat căzu în braţele lui Serap, care se retrase astfel încât 
cadavrul continuă să alunece, umplându-l de sânge şi oprindu- 
se uşor pe pământ. 

Nu era timp pentru groază sau frică. Serap se calmă, 
instinctul puse stăpânire pe el, aruncă arma şi începu să fugă 
către un banc de noroi aflat la capătul îndepărtat al insulei mari. 
Dădu totul din el pentru a ajunge la apă, simțind raza în spatele 
său. 

Adrenalina îl inundă când se aruncă în mâl. Avea să 
supravieţuiască. Apoi uimire când apa se transformă în dinţi 
ascuţiţi şi fălci zdrobitoare în jurul trunchiului său, coastele 
crăpând în timp ce se zbătea, abia apoi simțind durerea. Gândi, 
confuz: Poate să şi înoate? apoi îl recunoscu, în mod straniu 
amuzat, pe ucigaşul său, chiar înainte ca organismul să îi 
cedeze din cauza şocului şi a agoniei: Pol Pot. 


9. 


John Gustat avea acelaşi ritual în fiecare dimineaţă după o 
noapte de somn agitat. Işi forţa corpul să se coboare din pat, cu 
grijă să nu pună prea multă presiune pe genunchiul drept, cel cu 
tija în el, îşi lua pastilele, apoi deschidea sertarul de sus al 
noptierei şi scotea poza uzată a Lisei şi a lui Aaron. Era o scenă 
de pe plajă. Lisa crescuse în San Diego şi iubea marea. Gustat 
nu-şi mai reamintea ce plajă era pentru că se mutau des înainte 
de sfârşit. Dar poza era perfectă, soţia şi fiul lui zâmbind de 
parcă cineva tocmai spusese o glumă foarte amuzantă. Lisa îl 
ştergea pe Aaron, care avea zece ani, cu un prosop alb - era cu 
un an înainte să se întâmple. Acum patru ani. Avea acea 
inocenţă tipică pentru vârsta lui - un băieţel frumos, cu o 
tunsoare în stilul Beatles, pistrui şi ochi verzi, de culoarea mării. 
Fetele l-ar fi îndrăgit. Şi Lisa, care întotdeauna avusese un fel de 
vrajă ascunsă, încă de pe vremea primei lor întâlniri, la o 
petrecere din New York. El avea patruzeci de ani şi ea douăzeci 
şi cinci. Îşi promisese că nu avea să fie un astfel de bărbat, 
dar... pomeţii înalţi, ochii albaştri şi părul blond. Uneori părea că 
stă să se dizolve în timp şi în spaţiu, chiar şi când era chiar 
lângă ea. Gustat iubise asta şi nu ştiuse de ce până când n-o 


pierduse: părea diafană, magică, de parcă nu era de pe acest 
pământ. 

Gustat avea şi alte poze bune, dar în majoritatea apărea şi el 
şi totul părea artificial. El era aici şi ei erau acolo, în fotografie şi 
nicăieri altundeva. 

Doar pentru că el era pe o insulă, în mijlocul pustietăţii, nu 
însemna că nu-şi putea continua ritualurile, aşa că scoase poza, 
o sărută şi o puse în buzunarul cămăşii. 

Incercase să înrămeze poza şi s-o pună pe perete, dar 
descoperise că, fără s-o mai privească şi s-o pună în buzunar în 
fiecare zi, amintirile îi păleau. Ceva dinăuntrul lui se împotrivea. 

Fireşte, conjunctura crea noi ritualuri - Işi curăța armele în 
fiecare dimineaţă, ţinea muniţie în plus în buzunar şi verifica 
echipamentul special cumpărat de la Onyx. 

Acelea fuseseră cele mai delicate şi costisitoare negocieri. 
Gustat dorise cinci obiecte, dar Onyx nu-i putuse procura decât 
trei, plus o sugestie personală. 

Primul era un costum negru mulat care-l proteja împotriva 
detectării cu infraroşu; ar fi putut s-o obţină de la mulţi alţi 
comercianţi de arme, dar trebuia să fie invizibilă şi pentru alte 
„metode de detectare” cum spusese Onyx, pufăind dintr-un 
trabuc şi râzând. Se afla ascunsă într-unul din sertarele lui şi 
pentru un ochi neantrenat ar fi arătat ca un costum de 
scafandru. 

Pe al doilea obiect Onyx îl numea „deschizătorul de uşi de 
garaj”. Gustat habar nu avea dacă urma să funcţioneze; ştia 
doar că era imperios să aibă unul. Atâta lucru spuse Onyx când 
i-l predase într-un bar jegos din Cozumel. „Asta provine din cea 
mai ascunsă şi întunecată tehnologie de supraveghere a 
armatei Statelor Unite, aşa că n-o pune în bagajul de mână la 
aeroport, bine? La drept vorbind, n-o pune nici în bagajele de 
cală. N-o lua cu tine decât dacă zbori cu un charter. Altfel, ţine-o 
într-un seif sau ceva.” Ar putea deschide ceva, sau ar putea să 
nu. Gustat înţelegea de ce. Onyx avusese de discutat cu un 
contact al unui contact, care s-ar fi putut să spună adevărul sau 
s-ar fi putut să mintă. Ce naiba, chiar şi Onyx ar fi putut să 
mintă. Cu toate acestea, ţinea deschizătorul de uşi de garaj în 
buzunar tot timpul. 

Cel de-al treilea obiect era un mister şi pentru Onyx, şi pentru 
Gustat. „După câte ştiu eu, ar putea fi cea mai luxoasă solniţă 


din lume”, glumise Onyx odată. Gustat spera că nu era chiar 
aşa. Era construită după nişte scheme scoase dintr-o bază 
americană secretă şi-l costase pe Gustat cincizeci de milioane 
de dolari. Arăta ca o cutie neagră şi Gustat o ţinea ascunsă sub 
pat. Nu era cea mai originală ascunzătoare dar, chiar dacă ar fi 
găsit-o cineva, n-ar fi ştiut ce este. Gustat o scoase doar pentru 
a verifica dacă panourile roşii de pe marginea consolei încă mai 
pulsau neliniştitor, aşa cum făceau de când o cumpărase, şi apoi 
o puse la loc sub pat. 

Dacă avea dreptate în privinţa cutiei, aceasta îşi făcuse deja 
treaba. Nu avea să aducă pe nimeni înapoi sau să îi refacă viaţa, 
dar nici nu-i mai păsa de asta. Nu cu adevărat. 

Cât despre cel de-al patrulea obiect, îl avea întotdeauna 
asupra lui, greu de uitat chiar şi când voia acest lucru. 

Gustat rezervase deja un jeep pentru acea zi şi-şi pusese în 
gând să se îndrepte singur spre nord, înspre dealuri, pentru a 
verifica o clădire militară thailandeză numită „Baza X” pe hartă. 
Părea promițătoare, chiar dacă însemna să ignore regulile lui 
Rath care interziceau accesul în acele părţi. 

Cu toate acestea, la dejun, Maxim şi cei doi ruşi se auto- 
invitară în excursie. Poate că asta şi voia. Într-un fel, după ce 
văzuseră rinocerul murind, să plece singuri pe acele dealuri nu 
mai părea o aventură, ci o nesăbuinţă. Cel puţin în fazele de 
început. 

— Ce vânăm? întrebă Maxim în timp ce încărcau jeepul cu 
arme şi provizii. Fostul star rock îşi luase cu el frumoasa puşcă 
Ruger Numărul 1 Tropicală. Ce risipă. 

— Şi o să purtăm veste de siguranţă portocalii, cum a sugerat 
Tău? 

Gustat ştia că Maxim nu putea înţelege. Pentru el moartea 
rinocerului fusese ca un desen animat la televizor. În timp ce 
Gustat purta nişte pantaloni de blugi şi o cămaşă clasică de 
bumbac, Maxim avea pe el o pereche de pantaloni scurţi şi o 
cămaşă sintetică de firmă în modele abstracte cu roşu şi verde. 
Plus sandale. 

— Nu, spuse Gustat în timp ce Marikova trecea pe lângă el, 
atingându-l uşor cu armele. Nici nu prea aveam de gând să 
vânez. 

Marikova era atât de în formă încât părea de metal, cu gambe 
şi coapse pline de muşchi; cu toate că Gustat era mult mai 


mare, se trezi puţin dezechilibrat, atât de către ea, cât şi de 
către urma slabă de caprifoi din parfumul ei. Era un asasin, nu-i 
aşa? Purtau asasinii parfum? 

Nikolai aruncă în jeep două puşti Winchester Model 70 şi îi 
arătă lui Maxim pistolul lui Glock 17. 

— Nu, nu vânăm, dar pentru orice eventualitate, bine? 

Nikolai mai avea şi cinci cuțite în teci în jurul taliei şi al 
picioarelor. Oare ruşii nu-şi făceau griji că o să se împiedice 
odată? 

Marikova purta un Kel Tec P3AT, un pistol mortal şi compact, 
ce părea negru în contrast cu paloarea mâinii ei. Gustat prefera 
simplitatea oferită de Waltherul lui. Nu dăduse niciodată un 
rateu. Niciodată nu-l dezamăgise. Destulă putere ca să-şi facă 
treaba. In funcţie de ce fel de treabă era. 

Ambii ruşi erau din nou îmbrăcaţi în negru, dar Gustat 
recunoscu stilul „eficient pentru vânătoare” şi modern: haine 
uşoare, durabile, impermeabile, cu cizme de calitate care ţineau 
o veşnicie. Se întreba dacă aveau ceva ascuns în ele. 

Plecară. Maxim stătea lângă Gustat în faţă, iar cei doi ruşi în 

spate. Gustat îi putea auzi şoptind şi râzând. li ţinea sub 
observaţie de ceva timp şi găsise că era ceva ciudat în relaţia 
lor. Teoretic Marikova lucra pentru Nikolai, dar deseori situaţia 
părea inversă. Presupuse că cei doi erau iubiţi. 
__Pătrunseră în pădure, pe drumul denivelat de pietriş. 
intunericul gros de verdeață, străbătut de cântecele graurilor şi 
de cele ale cintezelor, făcu loc întinderilor de fineţe. li aducea 
aminte lui Gustat de savanele aurii de pe platourile muntoase 
de deasupra San Diego-ului, unde făcuse dragoste cu Lisa într-o 
vară îndepărtată. 

Soarele era strălucitor dar ziua încă răcoroasă, şi te simţeai 
bine conducând pe drumul prăfuit, pe lângă bivoli indieni, struţi 
şi nişte animale rapide care păreau a fi un soi de feline. Desigur, 
gardurile erau evidente lângă drum, pentru ca oaspeţii să se 
simtă în siguranţă, cu toate că toţi plăteau tocmai pentru a nu 
se simţi în siguranţă. 

Un papagal stacojiu şi un porumbel alb trecură în zbor şi se 
pierdură datorită luminii orbitoare. Nu se vedea decât o urmă 
slabă a  mlaştinii care domina partea estică a insulei, 
manifestându-se sub forma tufişurilor strâmbe din dreapta 
jeepului şi a solului ce părea îmbibat cu apă ca un burete. Din 


câte ştia Gustat, nimeni nu intrase în mlaştină încă, dar bănuia 
că trebuia s-o facă el la un moment dat. Crocodilul lui Rath, Pol 
Pot, menţionat în broşurile de la cabană, căpătase proporţii 
legendare în imaginaţia lor. 

— Ajungem curând? întrebă Nikolai, aplecându-se înainte. 
Mirosea a ulei de armă şi avea o voce care putea fi dură ca un 
şmirghel sau fină ca mătasea. Gustat nu avea să aibă niciodată 
încredere în el. 

— Unde? întrebă Gustat la rândul lui. 

— Oriunde mergem? 

— Nu mă gândisem la un loc anume. 

— Da, iar eu cresc cartofi la o fermă, spuse Nikolai. 

— Păi, de ce ai insistat să vii cu noi astăzi, Nikolai? 

Nikolai îl bătu uşor pe umăr pe Gustat: 

— Pentru a fi cu tine, John Gustat. Pentru a fi cu tine. 

Marikova râdea în spatele lui. Nu era un râs frumos. Părea 
mai mult sunetul scos de cineva cu o gură plină de ace în loc de 
dinţi. 

Nikolai se aşeză la loc şi reluă în curând discuţia cu Marikova, 
lăsându-l pe Gustat să se întrebe ce voise să spună. 

Adevărul era că avea o destinaţie: o vale în apropierea 
mlaştinii, înspre dealuri. La capătul văii se afla Baza X. 

Vechile tristeţi îl învăluiră şi degetele i se crispară pe volan. 
De n-ar fi ripostat. De n-ar fi fost atât de curajoşi. Nu voia decât 
să ajungă acolo mai repede, pentru că asta ar fi însemnat să 
facă ceva şi el nu ar mai fi fost atâta timp singur cu gândurile 
lui. 


10. 


Maxim Barnes era în doliu pentru Alicia Roundtree încă de 
când părăsise spaţiul Marii Britanii. Ochii aceia incredibili de 
căprioară, nasul drăguţ, fundul tare, acel orgasm care îi tăia 
răsuflarea, de parcă era o surpriză, de parcă întotdeauna era 
prima oară. Acea piele perfectă. Râsul ce era la fel de surprins 
ca şi orgasmele ei. Lucrurile pe care le ştia ca studentă în 
biologie marină. Excursia secretă pe când el era în turneu şi o 
dusese pe coastele Ţării Galilor, să piardă timpul prin smârcuri 
şi apoi să se prostească toată noaptea în acea pensiune 
incredibilă din Swansea, de pe dealuri. Rezervase toate 
camerele pentru a avea intimitate şi-i trimisese pe patroni într-o 


excursie la Londra pe timpul weekendului, cu toate cheltuielile 
plătite. 

— Lasă-i să se bucure de poluare şi de haos, îi spusese Aliciei 
pe când se îmbrăţişau sub plapumă, penisul lui trezindu-se la 
viaţă din nou la atingerea pielii ei fine. Noi o să fim aici, fericiţi şi 
sănătoşi. 

Acela era adevărul: nu se simţise niciodată mai sănătos ca 
atunci cu Alicia, revenind la obiceiurile vieţii mai fericite şi mai 
relaxate din vremea când făcea plimbări lungi prin mlaştinile 
Scoției cu colegii lui de la şcoala de artă, cu corturile aşezate pe 
crestele stâncoase de la Marea Nordului. 

— Vei fi şi mai sănătos dacă pleci pentru o vreme, Edward, 
spusese sarcastic Ellis Jones, managerul lui. Susan nu e prea 
fericită şi rişti să pierzi o grămadă de bani. Dacă nu eşti 
disponibil pentru presă, cu atât mai bine. Va fi mai greu pentru 
Susan să le facă faţă tuturor, înţelegi? 

Da, în sfârşit stricase totul. Aşa că acum era aici, în pantaloni 
scurţi şi sandale, undeva în mijlocul Mării Chinei de Sud, 
simțindu-se păcălit, trădat şi întrebându-se ce făcea Alicia, 
refuzând să creadă ce îi spusese Ellis, că vânduse „povestea 
depravării sale presei”. Alicia nu i-ar fi făcut aşa ceva, nu după 
ce trecuseră împreună prin atâtea. 

Dar Susan i-ar face orice şi nici n-o putea învinovăţi. Fusese 
un soţ groaznic şi singurul lucru bun era că nu aveau copii. 
Copiii vitregi nu se puneau, cu toate că Freddy nu fusese prea 
fericit când aflase ce făcuse el cu Alicia, doica lui. Măcar nu le 
datora pensie alimentară. 

Asta nu era Bangkok, gândi Maxim când ajunseră la capătul 
drumului şi coborâră din jeep. Işi scoase puşca din portbagaj. 

Erau într-o zonă deluroasă, acoperită cu arbuşti pitici cu 
frunze verde-închis. La prima vedere semănau cu un desiş de 
bonsai. Dinspre ei venea un miros plăcut, proaspăt. Acel miros îi 
aducea aminte de Alicia. Se născuse în nordul Scoției, la o 
fermă, şi, deşi o stânjenea, Maxim îi tot spunea că miroase a 
„viaţă curată”. 

— Probabil că uiţi de vaci, îi spunea ea, încruntându-se, iar el 
râdea şi o săruta pe gât în timp ce intrau în încă un bar din East 
End-ul Londrei, el îmbrăcat într-un palton, cu ochelari fumurii, ea 
cu o eşarfă peste jumătate din faţă. In acea seară gura ei 
avusese gust de căpşuni şi, cu toate că mai târziu îi spusese că 


mâncase câteva înainte de a se întâlni, pentru Maxim fusese 
ceva special. 

— Hainele astea o să-ţi dea ceva bătăi de cap aici, spuse 
Gustat, întrerupându-i visarea. Gustat le spusese că aflase de la 
Rath că poteca brăzdată care ducea peste dealuri era un vechi 
drum al armatei thailandeze. La capătul acestuia se afla un fel 
de clădire militară, din câte îşi aducea aminte Maxim din 
indicaţiile de pe hartă. Dumnezeu ştie de ce o puseseră aici, în 
mijlocul pustiului. 

— Nu-ţi face griji, răspunse Maxim. Obişnuiam să fac drumeţii 
tot timpul în Scoţia. 

Maxim nu ştia de ce-l antipatiza pe Gustat - poate din cauză 
că-i aducea aminte de tatăl său, care fusese un nenorocit cu un 
temperament violent. 

— Cu toate acestea eşti galez, Max, nu scoţian, spuse 
Marikova. Stătea în genunchi şi-şi fixa cuțitul în cizmă. Cineva se 
poate răni pe aici, gândi Maxim uitându-se la ea. 

— Şi ce dacă sunt galez? 

Uneori i se părea că se comportă ca un reporter de la Sky TV 
încercând să obţină nişte material în exclusivitate despre 
povestea sa. O dragoste nevinovată pe care s-o portretizeze în 
cea mai urâtă lumină posibilă. 

— Faptul că eşti galez explică multe, spuse Nikolai, zâmbind 
şi ajutând-o pe Marikova, cu toate că Maxim putea vedea că 
femeia nu avea nevoie. 

— Du-te dracului, răspunse Maxim. Încercă să ascundă mânia 
pe care o simţea. Potoleşte-te, gândi el. Nimănui nu-i pasă că 
eşti un star rock. Fusese! un star rock. 

— Bine, atunci, spuse Gustat, intervenind între ei. Îşi luă 
carabina, potrivi pistoalele la brâu şi ridică rucsacul plin cu 
provizii. Îi făcu semn lui Maxim să facă la fel. 

— De ce naiba avem nevoie de atâtea provizii? întrebă 
acesta, simțindu-se provocat şi enervat. ÎI irita orice îi îndepărta 
imaginea Aliciei din cap. 

— la-l odată, spuse Gustat, întinzându-i rucsacul. Era ceva 
atât impunător, cât şi reconfortant în tonul lui, ceea ce îl făcu pe 
Maxim să ia rucsacul, cu toate că încercă s-o facă într-o manieră 
cât mai indiferentă. 

— Dar are dreptate, John, spuse Marikova. Unde mergem? 
Sau doar ne vom plimba aiurea? 


Gustat îi aruncă o privire care-l făcu pe Maxim să se întrebe 
dacă cei doi nu se cunoşteau cumva încă de dinainte să vină pe 
insulă. Dacă şi Alicia ar fi fost aici, ar fi putut să se prefacă doi 
necunoscuţi. Ar fi putut să facă sex peste tot, în cele mai 
neobişnuite locuri, încercă să-şi şteargă acel gând din cap, 
gândindu-se rapid la bunică-sa. Mai exista un motiv pentru care 
nu ar fi trebuit să poarte pantaloni scurţi în această expediţie, 
mai ales unii atât de strimţi. 

Marikova râse când Gustat le vorbi: 

— O să urmăm cărarea. Dacă vreţi să vânaţi, o să daţi peste 
capre de munte, ibecşi, poate chiar şi peste câteva pume. Dar 
mă îndoiesc că putem căra după noi aşa ceva. 

— Mai exact, ce anume ziceai că vrei să vânezi? întrebă 
Nikolai, şi cu toate că întrebarea era adresată lui Gustat, Maxim 
simţi un fior. Nikolai nu mai zâmbea. Nu era nici o urmă de umor 
în atitudinea sa. 

— N-am zis nimic. Am spus că nu vreau să vânez, răspunse 
Gustat. 

— Sunteţi nişte ciudaţi, cu toţii, spuse Maxim şi o luă pe deal 
în jos, sperând că vor considera asta ca pe un semnal. Ştia că în 
câteva minute picioarele o să îi fie pline de bătături şi rucsacul 
va părea plin cu o sută de kilograme de pietre. 

In spatele său, îl auzi pe Gustat zicând „După tine”, iar apoi 
toţi trei îl urmară. 

Dacă urmau să dea de probleme, Maxim îi voia aproape. Dar 
din punct de vedere al companiei, erau foarte plictisitori. 

Ciudata expediţie merse o vreme fără să scoată o vorbă şi 
asta îi convenea de minune lui Maxim. Era destul de mulţumit 
ca deschizător de drum, oprindu-se ocazional pentru a se 
minuna de vreo floare sau să arate către o pasăre, chiar şi după 
ce Marikova sublinie faptul că „galezul” în pantaloni scurţi şi 
sandale era o ţintă uşoară pentru orice şarpe şi cu atât mai mult 
pentru vreun prădător mai mare. Când se întoarse ca să se 
încrunte la ea, văzu modul intens în care o privea Nikolai şi 
continuă se se deplaseze. Nu-i plăcea modul bizar în care cei doi 
comunicau fără cuvinte. Se întrebă dacă arătase vreodată aşa 
când era împreună cu Alicia. 

Terenul deveni din ce în ce mai abrupt până când şi Gustat 
trebui să recunoască că „deluros” era un cuvânt prea blând 
pentru a îl descrie. Poteca cotea pe lângă gropi şi locuri de unde 


ape sălcii ieşeau la suprafaţă. Se îndreptau către sud acum, 
înapoi înspre mlaştină. 

Ocazional treceau pe lângă diverse lucruri abandonate de 
către armata thailandeză: un post de mitraliori, un rucsac 
mucegăit, cartuşe goale de artilerie. În schimb nu văzuseră nici 
un animal şi de ceva vreme nu se mai auzeau nici păsările, ceea 
ce lui Maxim i se părea ciudat. Din experienţa sa cu drumeţiile, 
tăcerea animalelor nu era niciodată un semn bun. 

Apoi Maxim se opri în drum. 

— Ce naiba e asta? Inima îi bătea cu putere în urechi. 

— Care asta, galezule? întrebă Nikolai, dar Maxim nici nu 
băgă de seamă. 

Poteca din faţa lui era încă plină de şanţuri lăsate de 
camioanele armatei thailandeze - iar în mijloc se afla o urmă în 
noroiul pe jumătate uscat. Urma unei cizme. Sau o urmă de 
animal. Sau a unui costum de Holloween. Era mare, de trei sau 
de patru ori mai mare ca piciorul unui om şi avea gheare. 

— Ce fel de animal a lăsat aşa ceva? întrebă Maxim. 


11. 


Oare ce fel de alianţe făcea John Gustat în timp ce ei luau 
sfaturi de la un prost, se întreba Horia Ursu stând în mijlocul 
„preriei”, cum o numea Colquhoun. Jeepul se afla la câţiva metri 
în spatele lor şi la alte câteva sute de metri mai încolo era 
drumul prost pe care veniseră. In stânga se zăreau ruinele unui 
vechi templu, dar văzuse destule castele dărâmate la viaţa lui 
cât să nu-l mai intereseze. 

„Nas-de-căpşună”, cum îi zicea acum Horia lui Benjamin 
Peake, le arăta lui Colquhoun şi Tău cum să curețe de maţe o 
antilopă pe care abia o împuşcaseră. Peake separa pielea şi 
capul de restul corpului cu mişcări agile ale cuţitului, tăind carne 
pe care Horia era destul de sigur că nimeni n-o va mânca. larba 
era înaltă şi ciudat de aurie. Nu ştia dacă era din cauza secetei 
sau aşa arăta tot timpul, dar nu se potrivea cu ideea lui de 
insulă tropicală. 

— Fiţi atenţi ca tăieturile voastre să urmeze conturul şi linia 
musculaturii animalului, spunea Peake, iar Horia era sigur că 
avea dreptate, dar cui îi păsa? Nu aveau să folosească asta 
acasă. Horia încălzea mâncarea în cuptorul cu microunde sau îşi 
scotea familia în oraş la cină. 


Ochii negri ai antilopei îl priveau. Tău abia o rănise într-o 
parte, iar Colquhoun fugise după ea cu arma scoasă şi o 
împuşcase direct în frunte, de parcă s-ar fi aflat pe străzile din 
Washington D.C. Asta era justiţia de stradă. După aceea 
începuse să ţopăie fericit de parcă tocmai alergase după un 
elefant african şi-l oprise dintr-o lovitură. 

Trebuie să fie criza vârstei mijlocii, se gândi Horia. Aceştia 
sunt oamenii mei, confidenţii mei, iar eu nu-i suport. 

Colquhoun era încă entuziasmat de succesul vânătorii. 

— Acum nu mai trebuie decât să prindem leul care zicea Rath 
că a scăpat. li vin eu de hac. 

La fel cum ai luat-o la sănătoasa când a murit rinocerul, îi veni 
lui Horia să zică, dar îşi muşcă limba. În definitiv, el fugise 
primul. 

După ce terminară de împachetat carnea şi de pus pielea şi 
capul într-un sac, Colquhoun şi Tău insistară să le care ei. Se 
îndreptară către jeep, cu Peake conducând expediţia. 

larba era foarte înaltă aici, până la coapse, şi Horia transpira 
din greu din cauza căldurii. Işi tot imagina cât de bine ar fi fost 
să stea pe terasa cabanei, savurând un mojito, cu briza 
oceanului bătându-i în faţă. 

— A fost o vânătoare bună, spuse Peake. Ar fi fost destul de 
bună şi pentru emisiunea mea. 7 

larba se mişca ciudat, observă Horia. In unele locuri părea să 
se mişte în bătaia vântului, pe când în alte părţi se unduia în 
direcţia opusă. Rahat. Ce însemna şi asta? 

— La emisiune totuşi trebuia să repetăm multe lucruri. Uneori 
de vină era lumina. Alteori animalele nu cooperau. 

Colquhoun şi Tău îl ascultau cu vădit interes pe Peake. Pe 
Horia nu-l interesa televizorul. Orice idiot putea apărea la TV. El 
era mai interesat de iarbă. 

— Pe bune, trebuie să fii alert încontinuu, spunea Nas-de- 
Căpşună, fără să remarce iarba care se îndoia înspre ei în loc de 
în direcţia opusă. 

— Hei... spuse Horia. Băieți... 

— Şi care e cea mai periculoasă vânătoare la care ai 
participat? întrebă Colquhoun, fără să-l audă pe Horia. 

Horia îşi scoase din toc pistolul Beretta şi scoase siguranţa. 
Făcuse acest lucru din instinct de mai multe ori decât îşi putea 
aduce aminte. De cele mai multe ori nu era decât paranoia lui. 


Mişcările din iarbă se apropiau. Văzu ceva cu coada ochiului. 
Ceva mare. 

— Băieți, spuse Horia din nou, dar aceştia încă îl mai ascultau 
pe Peake, iar Horia era prea fascinat de acea mişcare pe care 
încerca s-o înţeleagă. 

— Probabil cea din Congo, continuă Peake. Dar nu din cauza 
animalelor. Războiul civil. Trebuia să negociezi pentru viaţa ta în 
fiecare nenorocit de sat. 

Se auzi un murmur care nu era vântul, apoi lucrul se ridică din 
iarbă şi continuă să se ridice, trecând peste Peake ca un val. 


12. 


Se adunaseră cu toţii în jurul urmei din noroi. 

— Ce fel de animal e ăsta? întrebă Marikova, cu o inocenţă 
care lui Gustat i se păru falsă. 

O creatură din stele, gândi Gustat şi inima începu să-i bată 
mai tare. Examină urma îngenuncheat. Vânase animale pe şase 
continente şi nu văzuse o asemenea urmă decât o singură dată 
- În ziua în care muriseră Lisa şi Aaron. 

Gustat ridică din umeri, dându-şi silinţa să rămână calm. 

— Poate fi orice. Poate fi o urmă deformată de apă. Poate fi o 
urmă de bivol. 

— Cu... gheare? întrebă Maxim. 

Gustat ridică din umeri din nou. 

Marikova stătea în faţa lui, cu picioarele ei perfecte ascunse 
în nişte pantaloni negri. El privi în sus, iar ea se uită în jos cu 
buzele ţuguiate şi mâinile în şolduri, arătând atât de evident a 
agent rus încât aproape îl făcu pe Gustat să zâmbească. KGB, 
FSB - era unul şi acelaşi lucru. Crezuse că le va prefera 
compania celei a lui Tău şi Colquhoun, dar acum nu mai era atât 
de sigur. Un joc mai amplu se desfăşura aici, iar el nu avea timp 
pentru aşa ceva. 

— Mai e şi o bucată la călcâi care arată mai regulat, ca o 
cizmă sau ceva de genul ăsta, stărui Maxim. 

— Poate e un Yeti în sandale, spuse Marikova cu un ton care îl 
sperie pe Gustat. Realiză pentru prima oară că femeii nu îi păsa 
dacă murea atunci; încet sau rapid, ar fi fost distractiv, iar dacă 
apuca să omoare pe cineva, cu atât mai bine. 

Gustat îi susţinu privirea timp îndelungat, apoi întoarse capul. 

— Dacă reuşim să omorâm chestia asta, poţi să-i tai capul 


pentru mine, american puternic ce eşti, spuse Marikova cu o 
voce care putea fi descrisă doar drept o caricatură a stilului 
„Şcolăriţă inocentă”. 

— E foarte mare, spuse Nikolai. Părea mult mai afectat. Chiar 
îşi scosese şi un cuţit, mare cât tot braţul lui Gustat. 

— Rath are atâtea animale adunate aici încât ar putea fi orice. 
Poate fi şi o glumă. Sau ce naiba, poate fi un soldat thailandez 
într-un costum de protecţie. 

Fotografia soţiei şi fiului său ardea în buzunar. Gustat se simţi 
ameţit pentru un moment. 

— În orice caz e cam înfricoşător, spuse Maxim cu o voce 
joasă. Mai ales după ce s-a întâmplat cu rinocerul. 

Bilă albă pentru atenţie lui Maxim, gândi Gustat. 

— Mergem înainte sau înapoi, domnule John? întrebă 
Marikova, umezindu-şi buzele. Înainte sau înapoi? 

Gustat arătă către potecă. 

— După tine. 

Aşa că o luară înainte, cu Marikova în faţă, urmată de Maxim. 
Ziua deveni înnorată şi mohorâtă, cu soarele licărind din spatele 
unor nori negri. Fiecare rafală de vânt prin copacii pitici îl 
neliniştea pe Gustat. Un miros de ars trecu prin aer, iar grupul 
rămase tăcut. Maxim, care nu prea vorbise, încercă câteva 
glume, dar nimeni nu-i răspunse. Gustat îi ţinea pe ruşi în raza 
sa vizuală şi îşi puse o mână pe pistol. 

Deoarece copacii erau atât de mici, lui Gustat i se părea că ei 
patru probabil arătau ca nişte uriaşi care se plimbă printr-o 
dioramă imensă, ascunşi doar de dealurile dimprejur. 

Se întrebă cum arătau pentru creatura care lăsase urma. Ca 
nişte pitici? 

Ajunseră într-un loc unde poteca cobora printre nişte pomi 
răsfiraţi şi apoi cotea la stânga după un bolovan. 

Lui Gustat nu-i plăcea acea poziţie. Erau ţinte uşoare, 
inamicul putea deschide focul asupra lor din orice direcţie. Cei 
doi ruşi observaseră şi ei asta. Nikolai îşi armase puşca 
Winchester. Marikova îşi scosese Kel Tecul. Se uită către Gustat 
pentru o secundă cu nerăbdare amestecată cu frică în ochi, 
ceea ce îi dădea un aspect aproape animalic. 

Maxim depăşise puţin restul grupului. Marikova şi Nikolai erau 
la vreo cinci metri în spatele lui, iar Gustat era ariergarda. 
Maxim dispăru după curbura bolovanului şi scăpă un urlet de 


groază. 

Inima lui Gustat încetini, împreună cu totul din jur. Putea 
vedea puful de pe ceafa Marikovei în timp ce fugea înainte. 
Putea vedea toate detaliile cicatricei mov din spatele urechii 
stângi ale lui Nikolai. 

Asta era? Asta era momentul? 


13. 


Ceva îl ridică pe Peake şi îi îndoi carabina, aruncând-o la 
câteva sute de metri depărtare în iarbă, apoi îl trânti chiar în 
faţa lui Horia, al cărui stomac se transformase în lichid. 

— Benjamin! ţipă Horia şi-l împinse pe Colquhoun la o parte 
pentru a putea trage... dar în ce anume? 

Colquhoun era într-o parte iar Tău stătea în genunchi, aşa că 
Horia trase în spaţiul din faţa sa. Putea jura că glonţul lovise 
ceva invizibil şi apoi ricoşase într-o parte. 

Peake se ridică nesigur din iarbă, cu spatele la atacatorul său, 
iar Horia continua să tragă fără să lovească sau să vadă ceva. 
Peake părea rănit grav şi se ţinea de abdomen. Horia se 
îndepărta de el, cu toţii se îndepărtau de el. 

— Trageţi în el, lua-v-ar dracu’! strigă Horia către Colquhoun 
şi Tău. Şi, Peake, lasă-te jos! 

— În ce? în ce? urlă Colquhoun. 

Peake se uita la ei, adus puţin de spate, de parcă habar nu 
avea ce se întâmplase. Pentru că nu avea. Nici nu avea să aibă 
vreodată. 

Dintr-o explozie bruscă de lumină aurie pâlpâindă, în spatele 
lui Peake apăru o creatură cu o faţă aspră, ca de leu. li depăşea 
în înălţime cu aproape jumătate de metru. Lui Horia i se tăie 
respiraţia când realiză că de fapt nu era o faţă de leu, ci o cască 
ce avea pictată cu sânge o faţă de leu. Din cască ieşeau şerpi ce 
aduceau a codițe rasta. Purta armură de corp completă, 
punctată cu mii de linii şi găuri de parcă ar fi trecut printr-o zonă 
de război sau prin al nouălea cerc al iadului. Gheare care arătau 
periculos. Un fel de armă montată pe umăr. Cuţite cum Horia nu 
mai văzuse niciodată. 

Creatura nu era numai înaltă, ci şi solidă, sugerând valuri şi 
valuri de muşchi. Horia văzuse un luptător de wrestling care 
arăta aşa - i se spunea Muntele României - dar el fusese 
întotdeauna încet şi inflexibil. Făptura din faţa lor era rapidă. 


Toate aceste gânduri îi trecură prin cap într-o fracțiune de 
secundă în timp ce-şi pregătea arma pentru a trage din nou, iar 
Tău bâjbâia după a sa, retrăgându-se în continuare prin iarbă şi 
urlând din toţi rărunchii. 


14. 


Pentru un moment, Nikolai se simţi din nou ca în Cecenia, 
luptând împotriva insurgenților şi privind câmpuri de bătălie 
fumegând, pământ distrus, cadavre sfârtecate de mortiere şi 
mitraliere şi turelele tancurilor. Nu luptase niciodată, dar în 
Cecenia erai întotdeauna într-o zonă de război. 

În faţa lor, după Maxim care stătea îngenuncheat, se găsea 
un câmp plin de animale moarte, o imensă groapă comună, atât 
de ciudată încât în primele momente Nikolai nu înţelese la ce 
privea. Semăna prea mult cu o pictură impresionistă - aici alb 
dezolant, negru şi roşu mai încolo. Încet-încet, imaginea deveni 
mai clară, transformându-se într-un peisaj cu schelete şi 
cadavre. Oasele ţepene ale căprioarelor lângă hoitul în 
descompunere al unui mistreţ cu abdomenul perforat de o rană 
cauterizată. Pisici sălbatice, urşi, elani, struţi şi zeci de alte 
animale se îngrămădeau în viroagă. Pământul era negru de la 
cadavrele putrezite, iar sângele gros păta iarba, praful şi 
pietrele. Scheletele de un alb zguduitor contrastau cu carnagiul, 
iar la capătul micii văi se afla întunecata Bază X. Nimic nu se 
mişca. Nu se auzea nici un sunet. Privind mai îndeaproape, 
masa confuză de cadavre, acea cacofonie a morţii, se 
transformă într-un râu de carne, o goană îngheţată din calea 
unui agresor care o prinsese din urmă şi-i nimicise părţile 
componente. Lui Nikolai i se părea că animalele fuseseră 
mânate înspre vale şi apoi măcelărite în diverse moduri; o hienă 
moartă din apropiere avea multiple răni de cuţit, unele 
neîndemânatice, altele iscusite. 

— Nu aşa trebuie să fie, scâncea Maxim. 

Gustat îl ocoli pe Maxim şi inspectă înălțimile din jurul lor. 
Într-un final îşi lăsă arma jos. 

— E liber. Cred. Totuşi nu aş recomanda să mergem acolo. Nu 
ştim... 

Marikova trecu pe lângă el, eliberându-se din strânsoarea 
slabă a lui Nikolai aşa cum bărbatul ştia că avea să facă. Nimic 
nu o putea opri când dorea ceva; altora li s-ar fi putut părea 


impulsiv, dar Nikolai o vedea ca pe un soi de înţelepciune. 
Apucă momentul. la tot ce poţi de la el. Nu te supune fricii. 
Pensionarea oricum nu prea era o opţiune în branşa lor. 

Nikolai ridică din umeri către Gustat şi zise: 

— Marikova s-a pronunţat. 

Gustat îl privi ciudat apoi dădu din cap, spuse: 

— Putere în unitate, tovarăşe, apoi îl urmă pe Nikolai când 
acesta porni după Marikova. 

O priviră pe Marikova cum se plimba printre cadavre şi-şi 
trecea mâna peste oasele albe şi strălucitoare ce păreau lipite 
între ele. Văzând-o acolo, Nikolai îşi aminti cum se cunoscuseră, 
într-un orăşel la graniţa cu Rusia. Era printre insurgenții ceceni, 
atât de frumoasă încât pe Nikolai îl duruse s-o vadă; îl duruse 
faptul că ştia că s-ar putea să trebuiască s-o omoare, crezându-i 
povestea că era un nou recrut specializat în explozibili. Mai apoi 
însă, la o mică adunare unde băuseră vin roşu ieftin din ceşti de 
cafea şi aerul era plin de miros de praf de puşcă şi iarbă, 
Marikova se aplecase spre el, iar un sân îi atinsese braţul. li 
mângâiase urechile cu buzele şi-i şoptise „Volya”, iar o dată cu 
rostirea acelor două silabe - noul cuvânt de siguranţă dat de 
către intermediarul său chiar cu o zi înainte - ştiuse că şi ea era 
un agent rus. Se ridicase o povară incredibilă de pe umerii lui, 
de parcă s-ar fi gândit că ucigând-o s-ar fi condamnat singur la 
moarte. 

Mângâind cutia toracică a ceea ce probabil fusese un leu sau 
un leopard, Marikova spuse pe un ton distant dar concentrat: 

— Sunt atât de frumoase. 

— Nu sunt atât de sigur că sunt frumoase, spuse Gustat şi îi 
aruncă lui Nikolai o privire care îl trezi din reverie. 

Nikolai răspunse: 

— Nu trebuie să fie frumoase sau urâte. Dacă ea le vede ca 
fiind frumoase, asta o face mai puternică decât noi. 

Incerca să nu se gândească la autorul acestui măcel. Acum 
observa că multe dintre animale nu mai aveau cap sau coloană 
vertebrală. 

— Sunt mai îngrijorat, spuse Gustat, de apa îngheţată care vă 
curge prin vene. Mi-e teamă că ceva va veni dinspre dealuri, 
dintre copaci, şi am senzaţia că nici unul dintre voi doi nu daţi 
doi bani pe asta. 

Se opriseră la jumătatea distanţei dintre capătul văii unde se 


afla Maxim şi Baza X. Marikova examina rămăşiţele unui urs. 
Trebuiau să-şi ţină mâinile la nas din cauza mirosului, dar 
Marikova părea să respire cu încântare. 

— Un urs rusesc, ce crezi, Nikolai? întrebă ea. 

El zâmbi. 

— Un urs american. 

Apoi se întoarse spre Gustat: 

— Frica e o boală. 

— E mai mult un risc profesional. 

Nikolai ridică din umeri. Nu ştia ce să creadă despre Gustat. 
Nu ştia ce ştie şi ce nu ştie. 

— Am înfruntat moartea de destule ori încât să ştiu că panica 
nu ajută. 

— Şi eu am înfruntat-o destul încât să ştiu că frica e un bun 
antidot pentru moarte, răspunse Gustat. 

Nikolai nu putu să nu râdă. 

— Vită-te în jur. Frica nu le-a ajutat pe aceste animale. Pare o 
serie de masacre sistematice. Mânate aici, ucise deodată. A 
făcut asta de două-trei ori. Dar nu e nici o diferenţă faţă de ce 
plănuiam noi să le facem animalelor separat. Vezi? Nu are de ce 
să-ţi fie teamă. 

Ce nu putea spune era că Marikova îi domolea teama. Curajul 
sau nesăbuinţa ei o alungau. 

— Încep să înţeleg de ce nu există un cuvânt în rusă pentru 
„distracţie”, spuse Gustat. 

În orice alt context, ar fi putut fi o glumă. 

— Există, răspunse Nikolai. Doar că e un secret de stat bine 
păzit. 

Maxim, care în sfârşit intrase în vale, veni în spatele lor şi 
spuse: 

— Isuse Cristoase! A făcut Rath asta? De ce ar face Rath aşa 
ceva? Nikolai spuse, fără a o scăpa din priviri pe Marikova: 

— Nu cred că asta intră în lista de calificări a lui Rath, nu-i 
aşa, John? 

— Nu cred că ştim exact la ce anume ne uităm, replică 
Gustat. Un bivol puhav. Capul zâmbitor al unei creaturi 
asemănătoare leneşului. Enigma roşie indescifrabilă a ceva ce 
putea fi - sau nu - o reptilă. 

Pentru Nikolai totul începea să arate ca rămăşiţele unui singur 
monstru imens, un gând care îl făcu să tremure în ciuda căldurii. 


15. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Peake, încă uluit, privindu-le 
oroarea din ochi. Am făcut ceva? De ce m-aţi lovit? 

Se clătină puțin într-o parte, iar Horia trase din nou, dar rată. 
Mâinile îi tremurau prea mult. 

— Dă-te la o parte! strigă Horia către el. Mişcă-te naibii! 

Apoi Peake trebuie să fi simţit creatura în spatele său căci se 
întoarse, privi în armura tatuată şi spiralată a acesteia, se uită în 
sus şi ţipă. Şi continuă să ţipe. 

Se auzi un mârâit apoi se petrecu - atât de rapid încât, chiar 
dacă Horia renunţase la prudenţă şi începuse să tragă îndată ce 
Peake se întorsese, fu mai încet. 

Creatura luă un inel din metal alb dintr-o bridă a taliei, îl 
aruncă spre gâtul lui Peake - aproape dispreţuitor, gândi Horia - 
şi dispăru. 

O fracțiune de secundă mai târziu, Peake se transformă într- 
un schelet perfect alb. Intr-un moment era acolo, făcând pe el şi 
tremurând de frică, iar în următorul era doar un schelet în 
poziţie erectă, cu oasele sudate între ele şi carnea şi sângele 
împroşcate pe iarbă, clocotind. 

În timp ce trăgeau cu toţii, în iarbă, în văzduh, peste tot în 
jurul lor, valurile din iarbă se retraseră; cerul, soarele, iarba, 
vântul - toate păreau să râdă de ei. 

— Băga-mi-aş! tot repeta Tău. 

— Pur şi simplu l-a omorât, spuse şi Colquhoun. 

Scheletul care fusese Benjamin Peake nu spunea nimic. 

Destul, îşi zise Horia. 

Se întoarse către Colquhoun, îl lovi peste falcă cu pistolul, 
lăsându-l însângerat, apoi se întoarse către Tău şi-l lovi în 
coaste cu piciorul. De două ori. 

În timp ce ambii se zvârcoleau, gemând în iarbă, Horia îi privi 
de sus şi spuse cu o voce calmă: 

— Terminaţi cu văicăreala. Nu vreau să mai aud nimic de la 
voi, tâmpiţilor. Unde vă e duritatea de băieţi de cartier? Cât de 
moi aţi devenit? îndreptă Berreta-ul mai întâi către Colquhoun, 
apoi către Tău. Vreţi să muriţi aici? O să vă dau eu motive să 
muriţi, muiştilor. Pentru că pe mine n-o să mă omorâţi, 
înţelegeţi? Faceţi rost de o coloană vertebrală! 

— Dar chestia aia... spuse Colquhoun. 

— A plecat acum. A plecat. 


— Uită-te la Peake, dobitocule, spuse Tău. Uită-te la ce i s-a 
întâmplat. 

— Şi ce dacă? Dacă vreţi să sfârşiţi ca el, continuaţi să 
plângeţi ca nişte copii, spuse Horia. Nu ţinea minte când fusese 
ultima oară atât de nervos. Se simţea bine. Era cum trebuia să 
fie. Avea parte de o provocare adevărată. In sfârşit. 

— Ridicaţi-vă, spuse. 

Şi se ridicară. Ştia că îi făcuse de ruşine şi că fie aveau să-i 
răspundă la provocare, fie aveau să-l omoare pentru asta. 

— Ar trebui să ne întoarcem la cabană, să-i avertizăm pe 
ceilalţi, spuse Tău, parcă încercând să-şi ignore panica de mai 
devreme. 

— Mergem pe jos, spuse Horia. 

— De ce? întrebă Colquhoun. 

— Pentru că unul dintre voi doi, deştepţilor, a tras în jeep. 
Horia arătă cu degetul: Două cauciucuri sparte. Fără rezerve. 

— Futu-i! spuse Tău. 

— Dă-o dracului de antilopă, spuse Horia când îl văzu pe 
Colquhoun gata s-o ridice. E destulă carne la cabană cât să îneci 
un leu. Voi doi tâmpiţi aveţi altceva de cărat. 

Îl priviră, apoi se uitară la scheletul lui Peake de parcă ar fi 
fost radioactiv. 

— Nu-l lăsăm aici, spuse Horia. Acum hai să mergem înainte 
să se întoarcă. 


16. 


Siberia, locul unde zăpada care se topeşte eliberează sunetul 
a milioane de suflete torturate... 

Copilărind acolo, ca fiică a unui disident exilat şi a soţiei 
îndepărtate, pline de resentimente a acestuia, Marikova se 
dusese, pe la unsprezece ani, la o plimbare cu nişte prieteni pe 
un râu îngheţat. Gheaţa se spărsese şi ea căzuse, fără să mai 
poată ieşi. Şocul frigului pe faţa şi picioarele ei o amorţise şi i se 
păruse că arde. Dar chiar în timp ce se lupta, chiar şi atunci, 
fusese învăluită de un fel de calm supranatural, un fel de pace 
(cel puţin asta îşi mai amintea ea acum), în timp ce hipotermia 
atenua durerea, spărtura se închisese şi ea fusese luată de 
curent pe sub gheţuri. Faţa îi era presată de gheaţă şi se lupta, 
împărţită între a trage aer în plămâni şi a se împotrivi acestui 
impuls. Bătea cu pumnii în gheaţă pentru că asta trebuia să facă 


şi îi auzea vag pe prietenii ei ţipând şi alergând după ajutor. 
Putea vedea discul neclar al soarelui deasupra ei, imposibil de 
atins; putea vedea micile imperfecţiuni ale gheții, bulele, 
fisurile, particulele de praf. Chiar şi când apa îi inundă plămânii 
şi ultima răsuflare îi părăsi gura şi se înecă, simţi un fel de 
extaz, o dorinţă copleşitoare de a exista mereu în acest punct 
dintre viaţă şi moarte... într-atât încât se simţi dezamăgită când 
se trezi în spital. Doctorul îi spuse că inima i se oprise, dar că 
frigul extrem o protejase până când paramedicii putuseră s-o 
resusciteze, o jumătate de oră mai târziu. 

Stând întinsă acolo, ascultându-şi tatăl plângând îngrijorat - 
un om care încetase să existe cu mult timp în urmă, cel puţin 
din perspectiva statului -, realizase că fusese moartă. Fusese 
deja moartă şi exista un soi de putere în acest lucru. 

Când Nikolai şi ceilalţi doi o ajunseră din urmă în acea vale a 
oaselor, Marikova putea vedea că Gustat şi Maxim o considerau 
nebună. Dar Nikolai înţelegea, în mare parte pentru că ştia că 
ea murise deja o dată. Era totuşi rolul ei de a căra pe umeri 
această povară, acest dar. 

Ajunseseră la capătul paradei de cadavre, iar ea le examinase 
pe toate până fusese satisfăcută. Nu cadavrele erau importante 
de fapt, ci ceea ce spuneau ele despre ucigaşul lor. Clădirea 
militară care semăna cu un hangar era acum în faţa lor. 

— N-ar fi cazul să ne întoarcem acum? spuse Maxim pentru a 
doua oară. Probabil că nu-i prea sigur aici. 

Înţelegea reacţia. Nu afecta doar amatori ca Maxim, ci şi 
profesionişti ca ea. Urmările violenţei erau de multe ori mai 
tulburătoare decât violenţa însăşi. Fără să ai în cine să tragi, 
fără să ai ce face, doar să aştepţi. Aveai mai mult timp singur cu 
gândurile tale, iar acele gânduri puteau fi foarte urâte. 

— Vom fi probabil mai în siguranţă înăuntrul clădirii decât 
afară, spuse Gustat atât de nepăsător încât Marikova îi admiră 
jocul. 

— Ai înnebunit? spuse Maxim. 

Marikova se pregătea să răspundă când decizia fu luată 
pentru ei. 

Pe dealurile de deasupra lor apărură patru dintre soldaţii lui 
Rath, ţinând în mână AK-uri. Alţi doi coborau pe o potecă spre 
ei. 

Marikova ştia că Nikolai avea aceleaşi gânduri ca şi ea: să se 


protejeze, să-l ţină pe Gustat în siguranţă şi la dracu' cu Maxim. 
Putea să fie un scut uman şi să scrie un cântec despre asta dacă 
supravieţuia. 

Cei doi soldaţi khmeri se apropiară, cu mitralierele aţintite 
spre pământ. Ambii aveau grenade atârnând de centuri şi 
câteva cuțite. Ceilalţi patru nu-şi părăsiră poziţiile, privindu-i în 
tăcere. Observă că nici unul dintre ei nu părea surprins de 
carnagiul din vale. Agitaţi, da, dar nu surprinşi. 

— Clădire a armatei thailandeze, spuse unul dintre cei doi 
khmeri. Avea dinţi stricaţi şi o cicatrice din partea stângă a 
frunţii până la maxilarul drept. Interzis! Duceţi-vă acasă. 

Marikova zâmbi, scoțând siguranţa de la Kel Tec. 

— Ai auzit, Maxim? Eşti salvat. Vor să ne întoarcem la cabană. 

Dar Gustat avea alte planuri, iar Nikolai îi aruncă o privire 
îngrijorată Marikovei în timp ce americanul spuse: 

— Şi ce se întâmplă dacă nu vrem? 

— Eşti nebun? întrebă Maxim. Eşti nebun? 

Expresia soldatului se transformă din impasibilă în aspră. 
Tovarăşul lui părea agitat. Amândoi îşi ridicară AK-urile, 
eliberând siguranţele. 

— Rahat, rahat, rahat! spuse Maxim. Încerci să ne omori? 

— Duceţi-vă acasă, spuseră din nou khmerii. 

— Ei bine, John, spuse Marikova, ce alegi? Tragem sau ne 
retragem? 

După cum se aştepta, bărbatul spuse, fără nici o urmă de 
emoție: 

— Bănuiesc că vom merge acasă. Pentru moment. 

— Felicitări, spuse Marikova, privind către Nikolai. Acesta se 
relaxă, dar numai puţin. Ar fi putut să-i elimine pe cei doi khmeri 
din faţă în timp ce el îi oprea în loc pe ceilalţi patru destul timp 
pentru ca ea să intervină. 

Maxim bolborosea ceva neinteligibil, uşurat. Gustat stătea pe 
loc, fără să-şi trădeze gândurile. Khmerii încă păreau agitati. 

Veniseră pe insulă pentru secretele lui Gustat şi era sigură că 
aveau să le obţină, dar acum credea că găsiseră ceva mai mult. 
Ceva ce putea crea moarte în nenumărate feluri, ceva ce ştia la 
fel de multe despre moarte pe cât ştia şi ea. 

Gheaţa era deasupra ei, soarele slab şi distant, dar nu era 
încă moartă. 

Avea să omoare creatura sau să moară încercând. 


17. 


Rath îşi turnă un pahar de MCClellan's vechi de treizeci de ani 
şi urmări desfăşurarea evenimentelor din acea zi, în mare parte 
pe camerele care încetaseră transmisia cu câteva zile în urmă şi 
se reactivaseră brusc. Mâna îi tremură până ce luă o înghiţitură, 
apoi redeveni fermă. Acum ştia ce anume căuta: o creatură ce 
putea fi un experiment de tip Frankenstein al armatei 
thailandeze, un mutant sau cu adevărat un demon. li era mult 
mai greu să rămână calm acum, pus în faţă cu adevărul 
situaţiei, mai ales că şi oaspeţii probabil aflaseră deja ce se 
întâmpla. 

Rath îi văzu pe Marikova şi pe ceilalţi în grădina de oase de 
lângă Baza X şi pe oamenii lui interceptându-i. Văzu creatura 
imensă şi imposibil de rapidă apărând în spatele lui Peake şi 
transformându-l într-un schelet. Văzu gardurile de siguranţă 
distruse unul câte unul, până ce nu mai existară graniţe şi 
puţinele animale rămase în viaţă erau libere să se plimbe peste 
tot, inclusiv pe lângă cabană. Il văzu pe Pol Pot desfătându-se în 
mlaştină cu ceea ce arătau a rămăşiţele unuia dintre soldaţii săi. 
Pofta fiarei părea de nepotolit, iar lumina din ochii ei părea 
veselă. 

După ce urmărise astfel de scene timp de o zi întreagă, deja 
se îndrepta spre un fel de nebunie. Demonul era atât de mare, 
avea atât de multe arme şi dădea impresia că nu îi păsa pe care 
le folosea ori dacă era invizibil sau nu. Părea să prefere Inelul, 
cum îi spunea Rath. De cele mai multe ori, folosea Inelul 
împotriva celor mai periculoase animale; în acele situaţii, 
creatura apărea la câţiva zeci de metri depărtare de pradă, apoi 
se apropia până când putea pune Inelul în jurul gâtului 
animalului. Ca într-un joc mortal. Rath urmărise cum ucisese 
astfel un urs, neputând să-şi smulgă privirea de la monitoare. 

Cu toate acestea, uneori, cum fusese în cazul lui Peake, 
folosea Inelul cu dispreţ aproape, iar cu anumite animale mai 
mici sau mai mari nici nu se deranja - le pulveriza pur şi simplu 
cu o armă montată pe umăr. De parcă smulgea buruienile. De 
parcă dorea puţină varietate la victimele sale. 

Ary îi tot spunea: 

— Atâta timp cât oamenii cred că vânează soldaţi thailandezi 
sau un urs scăpat de sub control, te vor urma, dar... 

Rath oftă adânc şi-i oferi lui Ary whisky, dar fu refuzat. 


— Sunt conştient de acest lucru, spuse el. 

Mai exista o soluţie de salvare, dar nu avea să le spună 
oaspeţilor de ea decât la momentul potrivit. 

Era miezul zilei. Monitoarele din Baza X se închiseseră din 
nou. Ambele expediţii aveau să se întoarcă în curând, una dintre 
ele cărând un schelet, cealaltă aducând imaginea unei văi 
întregi de aşa ceva. Rath realizase, desigur, că nu mai deţinea 
nici un control asupra monitoarelor, la fel cum nu mai deţinea 
controlul nici asupra metodelor de a contacta lumea exterioară. 
Monitoarele se deschideau şi se închideau după dorinţa creaturii 
şi Rath nici măcar nu ştia dacă ce vedea era în timp real sau nu. 
In schimb, credea că demonul încerca să comunice, încerca să-i 
arate ceva. 

Rath bănuia că avea legătură cu transmiterea fricii. Creatura 
asta voia ca el să intre în panică, să-şi transmită frica şi celorlalţi 
şi să le întunece judecata. 

— Ar trebui, poate, să ne ocupăm de oaspeţi? întrebase Ary, 
iar Rath se întorsese spre el cu o furie evidentă şi subiectul 
fusese uitat. Să se ocupe de ei? Să-i închidă sau să-i omoare? 
Nu reprezenta o opţiune. 

Cabana era mai mult visul lui decât al lor; oamenii lui erau 
doar fericiți că aveau un refugiu departe de legea 
internaţională, de justiţia internaţională - şi chiar mai fericiţi că 
erau plătiţi bine -, însă Rath nu era pregătit să renunţe încă. Era 
doar o singură creatură acolo. Era inteligentă. Folosea violenţa 
extremă, surpriza şi războiul psihologic, dar astea erau trei 
tactici pe care Rath le cunoştea şi împotriva cărora putea lupta. 

Avea totuşi o dilemă: cum să le explice când nici el nu 
înţelegea totul? Cum să-i calmeze? Ar fi fost posibil sau trebuia 
doar să le arate monitoarele? Să le explice că erau rupţi complet 
de lumea de afară? 

Rath mai luă o duşcă de whisky şi părăsi camera pentru a-l 
găsi pe Ary chiar afară, aşteptându-l, evident. 

— Ary, cine e la Baza X? Narith, nu? 

Oaspeţii îl ştiau pe Narith drept un bucătar iscusit, mai ales la 
grătare, însă în cealaltă viaţă era un locotenent puternic dar 
impulsiv în slujba lui Rath. 

— Da, domnule. i 

— Cheamă-l înapoi la cabană. Imi va fi mai de folos aici. 

Se gândi pentru o secundă. 


— la-i pe restul oamenilor lui Kosal din mlaştină şi trimite-i la 
buncărul-templu ca să termine pregătirile acolo. 

Kosal era prea meticulos. Dacă îl lăsa în mlaştină, s-ar fi 
luptat cu creatura până la ultimul om. Rath avea nevoie de 
soldaţi şi de conducerea lui Kosal la buncărul-templu, în caz că 
trebuiau să abandoneze cabana. 

Mai lăsă încă puţin ca situaţia să se desfăşoare ca un joc de 
şah. Va fi destul timp mai încolo pentru panică, destul timp 
pentru ca unitatea să se transforme în haos. 


18. 


Shady Lady se îndrepta spre sud, sub comanda lui Sukhon. Îi 
fuseseră necesare toată influenţa şi voinţa, împreună cu 
sprijinul lui Virote, pentru a rămâne căpitan după dezastrul de 
pe cargobot. Nu avusese timp pentru a-şi plânge sora şi oamenii 
pierduţi şi nici pentru a recupera morţii. Abia reuşiseră să se 
întoarcă cu barca. Interceptări ale convorbirilor Marinei 
Thailandeze arătaseră faptul că cineva observase coloana de 
fum negru şi fusese trimis ajutor. Poate urmau să ajungă acolo 
la timp pentru a salva mama şi copilul, sau poate aceştia 
fuseseră ucişi de Predator înainte de a pleca. li era indiferent lui 
Sukhon - avea probleme mult mai mari. 

În ziua următoare, o dată cu prima geană de lumină, Sukhon 
convocase o adunare pe punte, cu Virote alături şi cu o nouă 
mitralieră AK-74 în mână, cu siguranţa scoasă şi pusă pe foc 
automat. Nu putea juca decât într-un singur fel. Privind la cei 
patruzeci şi şapte de marinari de pe puntea inferioară, Sukhon 
nu-şi permitea nici un fel de îndoială. 

— Sunan e noul ofiţer şi îl va înlocui pe Pheakdai, iar Chann 
va prelua vechile îndatoriri ale lui Sunan. Ne îndreptăm spre 
sud, către insula lui Rath Preap. Nu pentru provizii, ci pentru a-i 
fura aurul, armele şi drogurile. 

Virote stătuse impasibil, fără să vadă nici o reacţie din partea 
echipajului până când Sukhov adăugase: 

— Toată lumea va primi o cotă-parte egală, iar eu nu voi lua 
nimic. 

Acea afirmaţie generă câteva zâmbete şi încuviinţări din cap, 
destul cât să fie sigură că jurământul ei şi diplomaţia lui Virote 
urmau să fie destul pentru ca echipajul să nu se răscoale. Cel 
puţin pentru câteva zile. 


Numai Virote ştia că nu se duceau doar pentru a-l jefui pe 
Rath Preap şi numai cu el îşi permitea Sukhon slăbiciunea 
conversaţiei. 

— Echipajul crede că acea creatură de pe Faransii era un 
demon, îi spuse Virote în cabină, aşezat pe un scaun de lângă 
patul pe care femeia stătea întinsă. În spatele vorbelor lui putea 
simţi o acuzaţie. Trebuia să mă laşi să vin cu tine. Dar dacă ar fi 
făcut-o, era posibil să fi murit şi n-ar mai fi avut un aliat puternic 
în echipaj. 

— Cum ar putea şti? întrebă Sukhon. Nici unul dintre ei n-a 
fost acolo. 

Tot ce aveau erau zvonuri şi speculaţii. 

— L-ai numit şi tu demon, când vorbeai cu mine, sublinie 
Virote. Plus că unii dintre ei au văzut un avion ciudat, sau ce-o fi 
fost, părăsind Faransii Five. 

— Tu ce crezi, Virote? întrebă ea. 

Ridică din umeri şi-şi strânse buzele. Ochii albaştri îi sclipeau. 

— Nu contează ce cred eu, doar că nu există demoni. 

— Exact, spuse ea. 

Avea o parte a armurii „demonului” pentru a demonstra acest 
lucru. Îl dusese jos, la mecanicii din sala motoarelor care se 
pricepeau la metale. Le spusese să facă un glonţ din el pentru 
Colţul 1911. Încă lucrau la el. Cine putea şti dacă aveau să aibă 
succes? 

— Problema, spuse Virote, este că echipajul s-ar putea să nu 
fie de acord. 

Nu răspunse. Superstiţiile duseseră nu o dată la moartea unui 
căpitan de pirați, fără să conteze cât de neînfricat fusese. 

— Totul depinde de ce anume vrei să faci şi de ce, spuse încet 
Virote. 

Sukhon zâmbi. Virote avea o faţă deschisă, spunea tot ce 
gândea şi o spunea simplu şi bine. Intrarea lui în rândul 
echipajului îl salvase din mâinile unor bătăuşi din Jakarta care 
voiau să-l omoare. Loialitatea lui era un lucru rar şi preţios, şi 
ştia că moartea lui Suchin îl afectase şi pe el. Nu voia să-l 
amăgească. 

— Virote, spuse ea, nu există semne că ar mai fi alte nave în 
zonă. Echipajul e deja neliniştit. Trebuie să mergem pe insulă. 
M-aş duce oricum? Da, probabil - simţi mâna lui Suchin în a ei -, 
dar dacă nu mergem acolo e un drum de şase zile până la 


primul port sigur, undeva în Thailanda sau Indonezia. Şase zile 
de discuţii mărunte şi chiar răscoală. Insula e la doar două-trei 
zile distanţă, şi vine cu promisiunea prăzii. Nu cred că aş 
supravieţui şase zile târându-mă până la continent; nu după ce 
s-a întâmplat pe Faransii. Nici măcar cu tine alături. Au nevoie 
de o ocupaţie. 

Virote reflectă puţin, apoi încuviinţă. 

— În cazul ăsta, vom merge pe insulă. 

Sukhon se relaxă când acesta se ridică şi părăsi cabina. Nu 
reuşi să doarmă mult. Tot vedea faţa însângerată a surorii ei şi 
auzea sunetul pescăruşilor pe moarte. Împinse ultimul pistol 
1911 sub pernă. Adesea se culca alături de un AK-74 şi se 
trezea îmbrăţişându-l, ca pe un amant. 

Dacă Virote i-ar fi respins raţionamentul, poate ar fi trebuit 
să-l omoare la un moment dat. 


19. 


Era amiază târzie. Horia pusese scheletul sudat al lui 
Benjamin Peake lângă fereastra lungă ce dădea spre plajă. 
Razele soarelui creau umbre monstruoase din oasele lui Peake, 
reflectându-le pe peretele din faţă al camerei. Vânătorul fusese 
vânat. 

Horia stătea cu braţele încrucişate în spatele lui Colquhoun şi 
Tău, care erau aşezaţi cu spatele spre mare, încă în stare de 
şoc. 

Celălalt grup tocmai ajunsese şi el, adus de oamenii lui Rath 
într-un jeep. Maxim părea să fi petrecut o zi întreagă în 
compania fantomelor. Marikova şi Maxim, pe de altă parte, 
dădeau pe afară de o îngâmfare pe care Horia nu putea să o 
înţeleagă. Gustat părea pur şi simplu... pierdut în gândurile 
sale? Toţi patru stăteau pe scaune în faţa cabanei, cu faţa spre 
Horia, Colquhoun şi Tău, de parcă erau împărţiţi în echipe. 

Rath stătea la margine, impasibil, ca un obiect fără viaţă. 
Arbitrul? Sau problema? 

— Ce se întâmplă aici? îl întrebă Horia pe Rath pe un ton 
înşelător de neutru. 

Horia nu-l plăcuse pe Rath Preap încă din ziua în care se 
întâlniseră. Fostul colonel al khmerilor îi părea lui Horia o insectă 
costelivă şi îmbătrânită. Oamenii nu-l minţeau dacă voiau să 
supravieţuiască. 


Rath îşi întoarse faţa incredibil de calmă către Horia. 

— Ştii tot atât de multe ca şi mine. Ai văzut mai multe decât 
mine. 

Horia încercă din nou: 

— Ne-ai minţit în legătură cu rinocerul. Creatura aia l-a ucis. 
Ce anume ştii? Ai supraveghere video. Trebuie să ştii ceva! 

Expresia lui Rath rămase criptică, dar lui Horia i se păru că se 
trădase - doar un tremur aproape imperceptibil sub ochiul 
drept, de-a lungul unei cicatrice făcute de o baionetă. 

— A fost un nenorocit de monstru, spuse Tău cu o voce 
amorţită. 

— Nu era om. Nu era animal, spuse şi Colquhoun. Am tras în 
el şi nici nu a tresărit. 

— N-ai tras în el, zise Horia. De-aia nu a tresărit. Eu am tras şi 
glonţul a ricoşat. 

— Spune-ne odată, Rath, zise şi Marikova, astfel încât Horia şi 
prietenii lui să fie fericiţi. Încep să mă plictisesc. 

— Dar tu unde ai fost azi? o întrebă Horia pe Marikova, 
îndreptându-şi furia asupra ei. Pentru că noi priveam cum ghidul 
nostru e transformat într-un schelet de către nenorocitul ăla - 
monstru, creatură, cum vreţi să-i spuneţi... 

Horia realiză că urla, aşa că tăcu deodată. Nu era bine să-şi 
piardă controlul. Prevestea un dezastru. 

— Noi dădeam la boboa, spuse Maxim. 

— Oh, am văzut o grădină întreagă de schelete, zise Marikova 
veselă. Ne-am gândit că poate Rath a făcut-o, dar... 

— Ce? întrebă Horia. 

— E adevărat, spuse Gustat, fără să îi întâlnească privirea. 

— Era mai degrabă cămara diavolului, spuse Maxim. O vale 
întreagă de oase, de bucăţi de animale în putrefacție, de 
schelete, la fel ca şi săracul ăla de acolo. 

Arătă spre Peake, strălucitul exemplu al Marelui Vânător Alb. 

— Nu chiar ca el, spuse Gustat. Ce-am văzut noi nu erau 
decât animale. Foarte multe animale. Unele ucise cu arme de 
foc. Altele cu cuțite. Altele cu arme pe care nu le-am putut 
identifica. Apoi oamenii lui Rath ne-au întors din drum. 

— Deci ai ucis acele animale? îl întrebă Horia pe Rath, 
adăugând în minte „nenorocit bolnav”. 

— Nu, spuse Rath. În spatele lui Rath apărură două gărzi 
înarmate, cu feţele rigide şi fără expresie. Numai Marikova, 


Nikolai şi Gustat rămăseseră înarmaţi dintre oaspeţi. 

— Ştiai ce se întâmplă? 

— Astăzi am aflat, spuse Rath. Dar liniile telefonice sunt 
tăiate. Conexiunea mea personală la internet e căzută. 
Telefonul prin satelit nu funcţionează. Gardurile de securitate 
sunt distruse. Bărcile din doc au fost sabotate. 

Horia simţi cum îl apucă disperarea. Voia să-şi vadă din nou 
soţia şi fiica. Ce fusese o vacanţă aventuroasă cu băieţii 
devenise acum oficial cea mai periculoasă experienţă din viaţa 
sa. 

— Ce-ai de gând să faci în privinţa asta, întrebă Horia? Adică 
chiar acum. 

— Cred că trăieşte în mlaştină, spuse Rath. Am trimis acolo 
soldaţi azi-noapte. Sper să primesc veşti bune de la ei în curând. 

Deodată se lăsă tăcerea. Gândul că trăia undeva, că avea o 
casă, făcea totul mult mai real. Horia realiză că, în ciuda faptului 
că-l văzuse, considerase monstrul drept ceva de genul unui 
uragan sau a unei alunecări de teren. 

Marikova sparse tăcerea: 

— Nu cred că vei mai primi vreun răspuns. 

— Nu contează. Pun gărzi în fiecare noapte, spuse Rath. 
Nimeni nu trebuie să plece. Sunteţi în siguranţă aici. 

Chiar atunci se auzi din depărtare un zgomot înăbuşit care 
zgudui cabana, urmat apoi de sunetele unor mici explozii. 

Ary intră alergând pe uşa principală şi începu să strige la Rath 
în cambodgiană. 

Rath îi răspunse ceva, iar Ary se întoarse afară. 

— Dumnezeule. Acum ce mai e? întrebă Tău. 

Rath se întoarse către ei. 

— A avut loc un... accident, spuse el. Trebuie să plec. Staţi 
aici. 

Gustat îşi scoase Waltherul. 

— Vin cu tine. 

Nikolai îşi ridicase arma de vânătoare, iar Marikova pistolul. 

— Şi noi, spuse ea. 

— Ce naiba? spuse Horia. Atunci vin şi eu. 

Nu era sigur dacă chiar voia să meargă sau dorea pur şi 
simplu să dezerteze şi să treacă de partea echipei lui Gustat, ca 
să schimbe puţin lucrurile. 

— Eu cu siguranţă nu vin! spuse Maxim. Stau dracului aici. Voi 


puteţi să mergeţi şi să muriţi. Eu poate chiar o să fac şi-o baie. 

— Lasă-i să plece, spuse Colquhoun de pe canapea. 

— Da, lasă-i să plece, aprobă Tău. 

Horia ştiu că cei doi trăseseră la măsea din nou. 

Rath ezită, iar oamenii lui îşi ridicară Kalashnikovurile, 
cântărind evident costurile unei băi de sânge faţă de o 
capitulare. 

— Cei cu arme pot să vină, dar numai ei. Nu şi românul. Nu 
sunt destule jeepuri. Oamenii mei vor rămâne aici, cu restul. 

Rath se grăbi să iasă, urmat de Nikolai, Gustat şi Marikova, 
aceasta din urmă având arma îndreptată intenţionat spre Horia. 

— Să nu faceţi prostii cât suntem plecaţi, copii, spuse ea şi 
închise uşa, lăsându-l pe Horia cu cele două gărzi cu feţe posace 
şi arme încă pregătite de tragere. 


20. 


Alergând spre parcare, Nikolai văzu un nor negru de fum 
umbrit de flăcări portocalii înspre nord-vest, deasupra junglei, şi 
auzi focuri ocazionale de arme. Putea să fie o scenă ruptă din 
oricare dintre misiunile sale. 

Ary se apropia într-un jeep. Altul tocmai plecase, plin de 
soldaţi. 

— Ce dracu e asta, Rath? întrebă Gustat. Nikolai îl admira pe 
bătrân: arăta gata de luptă, fără să pară nervos sau agitat. 

— Depozitul de arme, răspunse Rath, verificându-şi AK-ul. 

— Ce bine, un foc de artificii, spuse Marikova. 

— Ţineai muniţie în arme? zise Gustat, sceptic, în timp ce 
Rath se arunca în scaunul şoferului. 

— Depozitul de arme? spuse şi Nikolai, nervos. Nu ştia dacă 
mânia lui era îndreptată către Marikova, pentru comentariul ei, 
sau către Rath. 

— Ai un depozit de arme? continuă el. Ce altceva nu le 
spusese Rath? 

— Ai un depozit de arme atât de aproape de cabană? 

Din experiență, Nikolai aflase că nu trebuie niciodată să pui 
lucruri care pot exploda atât de aproape de locul în care trăieşti. 
Rath se întoarse către ei: 

— M-am răzgândit. Intoarceţi-vă la cabană. Nu puteţi veni. 
Spuse asta chiar în momentul în care toţi trei terminaseră să se 
îngrămădească în jeep, Gustat în stânga şi Marikova în centru. 


Coapsa Marikovei se lipi de Nikolai, iar bărbatul zâmbi către ea. 
O luă de mână. Când erau împreună, era aproape indestructibil. 

— Coborâţi, spuse Rath pe un ton rece. 

— Condu, Ary, mârâi Gustat. 

— Da, condu odată, spuse şi Nikolai, într-un acces subit de 
euforie. Rath lansă o înjurătură pe care Nikolai n-o înţelese, iar 
apoi dădu din cap către Ary. 

Ary porni jeepul. Alunecară pe pietriş şi trecură pe drumul de 
pământ, lăsând cabana în urmă, şi intrară în junglă în viteză, cu 
Rath încă înjurând în thailandeză şi cambodgiană. 

Ary lua curbele ca un nebun. Marikova rămase tăcută în timp 
ce crengile de pe marginea drumului îngust o loveau peste faţă, 
iar vântul îi dădea părul pe spate. Privind-o, Nikolai realiză cât 
de mult îi lipseau vremurile de la început, din Cecenia. Nu-şi 
putea imagina cum ar fi înfruntat singur asemenea situaţii. Ochii 
ei erau atât de verzi şi de sălbatici. Când îi privea, ca acum, nu 
simţea căderea în ei, cum spune discul, d durerea imposibilității 
de a şti ce se află în spatele lor şi dorinţa disperată de a afla. 

— Aproape am ajuns, ţipă Ary, încercând să acopere zgomotul 
motorului care se împotrivea schimbărilor bruşte de viteză. 

Orice idiot putea vedea că aproape ajunseseră. Norul de fum 
se ridica în faţa lor ca o cărare infernală către Rai. 

Mai trecură de încă o curbă, apoi Nikolai văzu cum ochii 
Marikovei se lărgesc şi o auzi cum strigă la el, la ei: 

— E ceva acolo! Opreşte-te! 

Rath o privi cu o expresie pe care Nikolai o traduse prin milă 
sau dispreţ - şi opri motorul. 

Ceva sclipitor şi greu lovi partea jeepului în care se afla 
Nikolai cu o forţă care crăpă metalul şi, în acea secundă de 
dinainte ca jeepul să se răstoarne cu ei cu tot, Nikolai simţi ceva 
chiar lângă capul lui, ceva care semăna ca un mârâit sau ca o 
pocnitură şi-l făcu să ţipe, iar în spatele acestui sunet senzaţia 
unei mari greutăţi şi mirosul ca de carne stricată, astfel încât 
încercă să se ferească de o lovitură care însă nu veni, simţi doar 
zgârietura delicată a unei gheare pe faţa lui, care dispăru o dată 
ce impulsul maşinii şi propria inerție îl îndepărtară de creatură, 
şi ţipă din nou în timp ce zbura din jeep, atât de uşurat şi fericit 
că scăpase de acea cumplită prezenţă străină încât nu-i mai 
păsa dacă trăieşte sau moare. 


21. 


Gustat fu aruncat în genunchi în iarba înaltă, lovindu-şi 
mâinile şi picioarele. Un instinct primitiv îi spuse să fugă de acel 
ceva care îl atacase pe Nikolai, aşa că începu să se mişte 
imediat ce lovi pământul, târându-se în mâini şi genunchi înspre 
iarba şi mai înaltă. Simţi o prezenţă în spatele lui şi dintr-o 
singură mişcare fluidă îşi luă Waltherul din toc şi se întoarse cu 
ambele braţe întinse pentru mai mult echilibru, şi ochi. Convins 
că avea să privească moartea în faţă. 

Dar nu era nimic acolo. Doar jeepul răsturnat, la marginea 
drumului, Rath Preap zăcând inconştient pe burtă, Ary lângă 
acesta, aparent nevătămat, şi Nikolai, gemând, cu o tăietură pe 
frunte, ajutat să se ridice de către Marikova, care ţinea în mână 
o bucată de material ruptă din cămaşa ei. 

— leşi la iveală, John Gustat, spuse Marikova, şi nu te mai 
holba. A plecat. O simt. Se îndreaptă către alt loc. 

Gustat se ridică nesigur pe picioare, bucuros că, în afară de 
un junghi în glezna dreaptă, nimic nu părea rupt sau luxat. Ştia 
că supraviețuirea în astfel de situaţii depindea de evitarea 
accidentărilor, mai ales dacă aveai peste cincizeci de ani. 

Părul de pe mâini i se ridicase şi simţea că avea pielea de 
găină pe tot corpul. Realiză că nu era din cauza adrenalinei, ci a 
faptului că fusese atât de aproape de creatură. 

— Cum se simte Rath? întrebă Gustat, apropiindu-se, cu 
mâinile şi genunchii pulsându-i din cauza juliturilor obţinute în 
cădere. 

— Dă-l dracu’ pe Rath. Sunt îngrijorată din cauza lui Nikolai. 

Şi chiar părea îngrijorată, acesta era adevărul incredibil. 

Nikolai stătea şi-şi ţinea bucata de material în dreptul 
obrazului drept. Bombănea de unul singur în rusă. 

— Ce zice? întrebă Gustat. 

Marikova se uită spre el. 

— Te va interesa, John Gustat. Foarte mult. Zice că acea 
creatură i-a atins faţa şi l-a ars. 

Trase mâna lui Nikolai cu cârpă cu tot, iar Gustat putu vedea 
crestăturile umplute cu sânge. 

Privea de fapt la amprenta mâinii creaturii. 

In spatele lor se auzi un sunet. Gustat şi Marikova ţâşniră cu 
armele trase. Rath se ridica în picioare, ca o marionetă, ajutat 
de Ary. 


— Depozitul de arme, spuse. Trebuie să vedem ce-a mai 
rămas din el. 

Patru dintre soldaţii lui Rath zăceau morţi în faţa clădirii în 
flăcări. Fuseseră aranjaţi într-un rând ordonat. Nu mai aveau 
capete şi coloane vertebrale. Păreau nişte manechine de test în 
haine kaki. Cu excepţia sângelui. 

Era trist că cei patru văzuseră lucruri mai rele decât propria 
lor moarte? 

Lângă aceştia erau câteva jeepuri şi alţi oameni de-ai lui Rath, 
conduşi de un soldat mic şi musculos pe care îl mai întâlniseră, 
unul dintre locotenenţi, pe nume Narith. Gustat putea jura că el 
fusese responsabil de grătar în prima seară de pe insulă. 

Rath şi Narith începură să vorbească repede în cambodgiană, 
iar Ary mai intervenea cu un comentariu pe ici, pe colo. 

În spatele lor se afla depozitul, o clădire lungă şi joasă ce 
ardea în continuare, cu toate că nu mai exista pericolul rafalelor 
de mitralieră - trunchiurile de copaci şi frunzele găurite din jur 
erau dovada. 

Din fericire Rath nu fusese atât de neglijent cu depozitul. 
Ceva mai mic decât cabana, avusese pereţi de ciment care nu 
alimentaseră incendiul. Îşi pusese soldaţii să creeze o zonă 
tampon, tăind buruienile din jurul clădirii. Incendiul nu ar fi avut 
cum să se extindă, chiar dacă ar fi fost imposibil de stins. Ar fi 
murit de la sine după o vreme. Flăcările deja începuseră să se 
împuţineze, fiind mai mult fum decât foc. 

— Dumnezeule, Rath, spuse Marikova. Ce dracu' ţineai aici? 

Prin găurile din pereţi puteau vedea contururile unor mortiere 
şi chiar al unui mic tanc. 

Rath ridica din umeri. Narith, Ary şi restul oamenilor lui 
dispăruseră în spatele clădirii. Avea faţa trasă de durere. 
Refuzase ajutorul medical, dar Gustat putea vedea că se 
chinuieşte. Vorbea mai poticnit decât de obicei. 

— Nu ştii niciodată de ce ai nevoie. 

Nikolai, stând pe jos, cu mâna încă la rana de la cap, spuse: 

— Nevoie pentru ce, Rath? Cu cât vedem mai multe, cu atât 
suntem mai nedumeriţi dacă tot ce aveai aici era o cabană de 
vânătoare. 

— Safari, spuse Rath. Safari. Distracţie pentru bogătaşi. 

— Cu tunuri antiaeriene? spuse Gustat, sceptic. 

Rath răspunse: 


— Ţi-ar fi plăcut să le ai pe toate, acum că e acest demon aici. 
Am avut un tun de treizeci şi cinci de milimetri în depozit. 

— Nu e un demon, spuse Gustat. 

Ary strigă de după colţ şi Rath se duse după el. 

Ochii Marikovei se aprinseră şi Gustat îi simţi toată atenţia 
concentrată pe el. 

— John Gustat. Spune-ne, te rog! Dacă nu e un demon, ce e? 

Îi întoarse privirea, mâniat. 

— De ce eşti întotdeauna atât de veselă? Nu contează cât de 
sumbră e situaţia, tu mereu eşti la fel. E ceva în neregulă cu 
tine? 

Zâmbetul ei deveni mai larg. 

— John Gustat, tu ştii ce înseamnă supravieţuire? înseamnă 
să păstrezi lucrurile în perspectivă. 

Strigătul lui Rath sfârşi confruntarea şi chiar şi Nikolai îi 
urmări încet în timp ce mergeau în jurul clădirii. 

Cambodgianul şi soldaţii săi stăteau în faţa unui morman de 
armament. Era cea mai frumoasă grămadă pe care o văzuse 
Gustat vreodată: mitraliere M-60, lansatoare de grenade MK-I9, 
mortiere M224, mitraliere uşoare Bren, mitraliere grele MG131, 
mitraliere de tiz general Browning M1919 (puţin învechite, dar 
încă bune) şi mortiere M252. Toate compatibile cu muniţia 
standard NATO. 

În vârf, Predatorul lăsase o muschetă veche. 

— Interesant, spuse Marikova. 

— Foarte, zise şi Nikolai obosit. 

— Deci aruncă în aer toată clădirea, dar le lasă pe astea 
pentru noi? Are vreo logică? întrebă Gustat. 

— Spune-ne tu, John, zise Marikova. 

— la mai taci. 

— Linişte, vă rog, spuse Rath pe un ton moale. 

Asta îi opri pe amândoi. Rath nu le mai ordonase niciodată 
ceva, nici măcar atât de liniştit. 

— Ai vreo idee de ce s-a întâmplat aşa? întrebă Marikova. 

— Poate că demonul vrea o luptă dreaptă, spuse Rath. Un 
duel. 

— Duel? spuse Nikolai, strâmbând din nas. Cum am putea să 
aducem aşa ceva în luptă - spuse el şi arătă către Browning - 
sau asta - indicând mitraliera M-60. 

Avea dreptate. În special în privinţa mortierelor. Putea fi un 


şiretlic din partea creaturii, să-i facă să care toate armele până 
oboseau. 

Rath spuse: 

— Demonul e destul de puternic pentru a le căra singur. 
Crede că putem şi noi. Ne va vâna unul câte unul. În junglă. Pe 
câmpii. În mlaştină. Va încerca să ne omoare. 

— Rath Preap, spuse Marikova pe un ton dojenitor. Va trebui 
să mai lucrezi la abilităţile de agent de turism. Trebuie să ne 
întoarcem la cabană. Nikolai are nevoie de un bandaj adevărat 
pentru rana asta. 

— Încă ceva, spuse Rath, ignorând-o pe Marikova într-un mod 
care-l satisfăcu pe Gustat, muscheta nu este a mea. N-am mai 
văzut-o niciodată. 

Muscheta. Gustat încerca să nu se gândească la ea. Părea 
tipul de glumă infernală a Diavolului. 

— Desigur că n-ai mai văzut-o, decât dacă n-ai cumpărat-o tot 
de acolo de unde ai luat şi capetele acelea de pe perete, spuse 
Marikova. Pare a fi veche de cel puţin două sute de ani. 

În vreme ce se întrebau ce însemna sau ce ar fi putut să 
însemne arma, Gustat se gândea cât de repede se putea 
transforma coşmarul în realitate. 


22. 


Lui Horia nu-i plăcuse să fie lăsat în urmă. Dar când grupul se 
întorsese către seară, cu Nikolai şi Rath răniţi şi veşti cumplite 
despre o întâlnire cu aceeaşi creatură care îl ucisese şi pe Nas- 
de-Căpşună, Horia realizase că fusese norocos. Faptul că exista 
un depozit de arme despre care nu ştiau şi că explodase era 
prea greu de procesat. Mai ales partea în care Predatorul le 
lăsase arme, inclusiv o muschetă. 

În vreme ce Rath şi Ary aveau grijă ca Nikolai să primească 
îngrijiri medicale în mica infirmerie din spate, restul stăteau la 
discuţii în zona comună. Tău şi Colquhoun se îmbătaseră atât de 
rău în seara precedentă, încât explozia nici nu-i trezise. 
Coborâseră  aşteptând dejunul, dar fuseseră trădaţi de 
evenimente. Aveau pe faţă expresia unor copii care aleargă la 
bradul de Crăciun doar pentru a găsi sub el un Rottweiler mare 
şi nervos. 

— Să recapitulăm, spuse Marikova pe la jumătatea discuţiei 
pe care Horia avea să-o catalogheze mai târziu ca fiind Sesiunea 


de Prostii. Această creatură are cam doi metri înălţime şi o sută 
optzeci de kilograme. Poartă un fel de armură foarte eficientă. 
Preferă luptele corp la corp, dar dacă vrea te poate prăji şi de la 
distanţă. Şi da, poate deveni invizibil, cu toate că nu-şi poate 
masca mirosul sau sunetele pe care le face când se mişcă. Când 
eşti atât de greu faci zgomot accidental. 

Horia se considerase întotdeauna destul de agil pe ringul de 
wrestling, dar pricepu aluzia. 

— Deci tot ce trebuie să facem, spuse el, este să ne apropiem 
destul cât să-l auzim, sau, Doamne fereşte, să-l mirosim pe 
nenorocit. 

Marikova flutură din deget ca o profesoară care îşi corectează 
elevul. 

— Desigur că nu. Probabil că toţi o să murim. 

— N-am venit aici ca să mor, spuse Tău. 

— Nici eu! spuse Colquhoun, care părea că se simte acuzat de 
Tău. 

Marikova îi ignoră şi se întoarse către Gustat: 

— Doar dacă nu ai ceva de adăugat, John? 

Gustat, care stătea pe margine, lângă unul dintre ghiveciurile 
de plante, scutură din cap: 

— Te descurci de minune. 

Dar nu-l putea privi pe Horia în ochi. Gustat, cel mai 
experimentat dintre ei toţi, nu spusese mare lucru până atunci, 
pe când Marikova tot insinua că ştie mai multe decât spune. 

— Dar tu? o întrebă Horia pe Marikova. Tu ce ştii? 

Fu scutită de la a da un răspuns de apariţia lui Rath, care 
mergea țeapăn alături de Nikolai. 

Marikova se îndreptă către el, îl îmbrăţişă şi-l sărută, apoi 
porniră amândoi către camera lor. 

— Tăieturile de pe faţa lui Nikolai sunt superficiale, spuse 
Rath. Eu am coastele lovite. Atât. 

Maxim, care stătuse până atunci pe canapea, singur cu 
gândurile sale, spuse deodată: 

— Nu cred că putem pleca fără să-l omorâm. Asta încearcă să 
ne spună. 

Era primul lucru inteligent pe care Horia îl auzise de la el. 

— Şi cum naiba ştii tu asta? întrebă Tău. 

Maxim îi aruncă un zâmbet chinuit care părea foarte nelalocul 
lui pentru un fost star rock. 


— Am un impresar, un manager, un anturaj. Recunosc 
tipologiile. 

— Nu-l văd pe nici unul dintre ei aici, bolborosi Colquhoun. 

Marikova se reîntoarse şi spuse: 

— l-am dat calmante şi un sedativ. 

Acceptarea ei obosită a responsabilităţii îl făcu pe Horia să îşi 
confirme ce ştiuse instinctual încă de la început: Nikolai nu era 
un baron al petrolului din Rusia, iar Marikova nu era asistenta lui 
cu care avea o relaţie. Ea era şefa. Ceea ce însemna că probabil 
nu veniseră aici pentru a vâna. Cel puţin nu acelaşi tip de pradă 
ca şi ceilalţi. Ceea ce însemna că avea legătură cu John Gustat 
şi nu cu Rath. 

— În România, îi spuse lui Gustat, avem o vorbă: Dacă soţia şi 
cel mai bun prieten al tău poartă o conversaţie pe care n-o poţi 
înţelege, bate-i pe amândoi. 

— Ce dracu’ înseamnă asta? spuse Colquhoun. N-are nici o 
logică. 

Horia devenea din ce în ce mai nervos. 

— Înseamnă că suntem omorâţi de creatura asta unul câte 
unul, în timp ce ăştia doi - şi arătă către Marikova şi Gustat - se 
joacă cu adevărul. Amândoi ştiu mai multe decât ne spun. 

Rath tresări. Din cauza coastelor sau a vorbelor lui Horia? 

Atmosfera din cameră devenise rapid şi mai tensionată. 
Colquhoun şi Tău se aşezară mai bine pe canapea. Chiar şi 
Maxim avea un pistol acum. Lucrurile puteau degenera rapid. 

Marikova începu să aplaude: 

— Excelentă muncă de detectiv, Horia Ursu. Imaginează-ţi, 
unul dintre noi ascunde ceva. Ei bine, nu sunt eu acea persoană. 
Tot ce ştiu am învăţat de la marele John Gustat. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Gustat. Marikova se 
apropie de el şi îi ciufuli părul cărunt; el încercă să scape, se 
ridică şi, cu mâna pe tocul pistolului, repetă: 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti! 

Horia nu se putea gândi decât la cum refuzase Gustat să-i 
spună ceva în noaptea în care fusese omorât rinocerul. Se 
considera un om destul de nepăsător, dar nedreptatea situaţiei 
îl supăra. 

— De exemplu, continuă neabătută Marikova, ştiaţi că familia 
lui Gustat a fost omorâtă brutal acum patru ani? Criminalul sau 
criminalii n-au fost încă găsiţi. 


Gustat, care începuse să se aşeze, ţâşni în sus strigând: 

— Nu-i amesteca în treaba asta! 

Horia sări peste măsuţa de cafea şi îi zbură lui Gustat pistolul 
din mână, apoi îl dobori cu totul, ţintuindu-l la podea. Gustat 
reuşi să îi tragă o lovitură bine plasată în bărbie, dar Horia nu 
făcu decât să intensifice strânsoarea în jurul coastelor, ca un 
piton, în timp ce Gustat ţipa şi încerca să-l lovească în faţă cu 
coatele. Horia cunoştea tehnicile, astfel încât îl apucă din altă 
poziţie şi-şi aduse propriile coate în dreptul feţei adversarului 
său. Lui Gustat începu să-i ţâşnească sânge din nas, dar reuşi să 
îi tragă o lovitură în rinichi lui Horia. 

— Spune-ne dracului ce ştii! îi ţipă Horia în faţă lui Gustat, vag 
conştient că Tău şi Colquhoun încercau să-i despartă. 

Singurul răspuns al lui Gustat fu o încercare de a-i zdrobi 
nasul cu podul palmei. 

Un cuţit lung şi ascuţit trecu pe lângă cei doi şi se înfipse, 
tremurând, în canapea. 

— Destul! se auzi vocea lui Nikolai. 

Horia şi Gustat încetară lupta şi priviră către Nikolai. Acesta 
stătea în pragul uşii, la câţiva metri de ei. Mai avea un cuţit. 

— Chiar şi cu sedativul, nu pot dormi. O să vă tai pe amândoi 
dacă nu tăceţi. Şi-n plus, sunteţi idioţi? Aveţi doişpe ani cumva? 

Horia se uită la Gustat. Gustat se uită la Horia. 

— Bine atunci, spuse Horia, gâfâind. 

Se dădu jos de pe Gustat şi se întinse pe podea, respirând 
greu şi privind tavanul. Tău, Rath şi Colquhoun stăteau alături, 
cu armele scoase. 

Horia începu să râdă: 

— Le puteţi pune deoparte. Suntem doi nenorociţi bătrâni. Nu 
suntem o ameninţare pentru voi. 

Adevărul era că trecuseră zece ani de când nu se mai urcase 
în ring. Îşi simţea vârsta. Îl dureau umărul şi rinichii. Chiar şi un 
idiot poate să fie prost. 

— Vezi, Nikolai, ştiu să se joace şi frumos, spuse Marikova. Se 
apropie de el, călcând peste Horia, căruia îi păru că arăta mai 
palidă ca de obicei. Du-te şi odihneşte-te. 

Nikolai le mai aruncă o privire şi închise uşa. 

— Ai de gând să vorbeşti? îl întrebă Horia pe Gustat. 

— Adu-mi un prosop pentru nas mai întâi, răspunse bărbatul 
pe o voce tristă. 


23: 


În ziua în care pierduse totul, John Gustat ieşise să alerge, ca 
în fiecare dimineaţă, cu toate că Lisa gemuse şi spusese „Nu te 
duce. Nu acum. Am nevoie de tine.”, întorcându-se provocator 
în cearşafuri, încercase să-l tragă înapoi, pe jumătate serioasă. 
Mirosea a rozmarin şi a lămâiţă, mirodenii pe care le folosise cu 
o noapte înainte pentru a găti puiul. Oricât de obosit ar fi fost - 
ea îl trezise să-i spună că auzise un sunet, undeva în depărtare 
-, tot o găsea atrăgătoare. 

Dar rezistase tentaţiei, o sărutase pe frunte şi spusese: 

— Curând. O să mă întorc curând. 

Gustat alerga în fiecare dimineaţă de peste treizeci şi cinci de 
ani şi ştia un lucru: trebuia să continue. Cu patru decenii în 
urmă fusese un grăsan leneş care se îndopa cu mâncare din 
fast-food-uri. Când aflase de la doctor că prezenta risc de 
diabet, se înrolase în armată şi plecase în Vietnam după 
antrenamentele de bază. De atunci nu mai ratase nici o zi de 
alergat, cu excepţia unor duminici când se dusese la biserică. In 
Vietnam fusese considerat nebun: 

— O să te prindă gălbejiţii! strigau după el. 

Dar prefera să-l prindă inamicul decât să-şi piardă disciplina. 

Astfel încât, deşi erau în vacanţă într-o căbănuţă din British 
Columbia, în apropierea unui lac izolat, la jumătatea distanţei 
dintre Vancouver şi Whitby. Gustat avea nevoie de alergarea de 
dimineaţă, indiferent de situaţie. 

Alesese o veche potecă forestieră, destul de largă pentru a fi 
sigură - putea vedea un urs sau orice altceva imediat ce acesta 
l-ar fi văzut pe el. Poteca înconjura lacul o bună bucată din 
drum, apoi cotea spre colinele de la poalele munţilor. Poteca era 
abruptă şi stâncoasă, ocolind uneori pinii şi brazii din drum. 
Gerul îl învigora şi-şi trase căciula de lână mai adânc pe cap. 

Îi plăceau zorii pentru că putea gândi şi pentru că acolo unde 
era verdeață se auzeau întotdeauna şi trilurile păsărilor. Piţigoi, 
corbi, chiar şi un soi de vultur. 

Surprinse într-o curbă a drumului şi un raton acoperit cu blană 
groasă, de iarnă. Îi aruncă o privire surprinsă, apoi o luă la fugă 
ca un bătrân crăcănat, parcă bătându-şi joc de Gustat. 

Aerul îi ardea plămânii, dar panoramele care se desfăşurau 
sub potecă îi abăteau atenţia de la respiraţia hârâită şi de la 
vechile răni din gambă şi genunchi. De la această distanţă, lacul 


părea albastru-argintiu, tăcut şi nemişcat, iar Gustat începu să 
îşi dea seama cât de frumoasă avea să fie acea zi. 

În acel moment văzu în faţa sa începutul unei coloane de fum 
negru, iar la capătul acesteia, printre copacii distruşi, o vagă 
licărire de metal. 

XXX 

Gustat era înapoi pe scaun, ţinând cârpa umedă la nasul 
însângerat. Era unul dintre cele mai grele lucruri pe care 
trebuise să le facă, dar era nevoit să le dea ceva, altfel ar fi 
continuat să sape din ce în ce mai adânc. Nu ştia dacă planul lui 
putea să reziste la aşa ceva. 

Lisa. Aaron. 

— Marikova are dreptate, spuse. Cu toate că ţi-ai putea pune 
întrebarea cum de ştie. Soţia şi fiul meu au fost... ucişi acum 
patru ani. 

Cuvântul ucişi încă părea brutal, nenatural. 

— Eram în vacanţă în Canada. Criminalul n-a fost găsit 
niciodată. 

Apropiindu-se de cabană, fugind înspre uşă... Onyx îi spunea: 
Nu a fost niciodată personal. Nu cu ei. 

— Şi ce legătură are asta cu noi? întrebă Horia. Era încă întins 
pe podea, la picioarele lui Gustat. Toată furia îl părăsise. 

— Morile au fost ciudate, ca cele de aici? întrebă Rath. 

Gustat încuviinţă, văzând zăpada şi copacii din nou. 

— Ambelor victime li s-a scos coloana vertebrală, post- 
mortem. Celelalte răni nu se potriveau cu nici un animal 
cunoscut. Rănile de pe mâinile victimelor indicau un atacator de 
o forţă şi mărime neobişnuită. Fragmente dintr-un metal 
necunoscut se aflau sub unghiile lor. 

Vorbele îi ieşeau pe gură dar nu erau ale lui - erau din 
rapoartele FBI şi CIA pe care le furase Onyx pentru el. Ar fi 
preferat să-şi muşte limba cu totul decât să le spună ce văzuse 
în acea zi la cabană. 

— Ca pe insulă, atunci, spuse Maxim. 

Gustat încuviinţă din nou. 

Maxim se afundă în scaun. 

— Asta e. Legile selecţiei naturale. Cel mai puternic va 
supravieţui. Restul suntem practic morţi. 

— Ai puţin respect, şuieră Rath. Maxim îi aruncă o privire 
nedumerită. 


— Asta nu e tot, continuă Gustat. Se simţea din ce în ce mai 
amorţit. Am văzut-o. 

— Ce-ai văzut? întrebă Horia de pe podea. 

— Am văzut nava. 

Din apropiere, obiectul pe care-l văzuse Gustat printre copaci 
era atât de avariat şi săpase o potecă atât de adâncă prin 
zăpadă încât se mirase că nu era nimic în flăcări. La început, i se 
păruseră a fi rămăşiţele unui avion militar experimental. Avea 
reactoare în partea din spate. Chiar aşa avariată cum era, tot 
păstra impresia unei maşinării de luptă mortale. Asta se putea 
vedea din forma sălbatică a aripii şi din rămăşiţele înnegrite a 
ce părea să fi fost o turelă de mitralieră. 

Dar îşi schimbă părerea când se mai apropie. Nu era un 
aparat experimental. În fuselaj fuseseră tăiate simboluri ciudate, 
asemănătoare hieroglifelor. Metalul era de o culoare ciudată, 
gri-verzui, care strălucea cu un albastru nefiresc acolo unde îl 
atingea lumina soarelui ce pătrundea printre copaci. Din navă 
venea un miros ciudat: un amestec de rugină, chimicale, 
mucegai şi ceva tropical. Şi aerul era mai greu de respirat în 
jurul ei. 

Din epavă se ridicau aburi, la fel ca şi din capul lui în timp ce 
stătea acolo, cu mâinile în şolduri, simțind frigul acum, că se 
oprise din alergat. 

Gustat  înconjură epava. Văzu echipamente electronice 
extraterestre expuse într-un compartiment uriaş care 
supravieţuise impactului. Ceva mai departe, interiorul navei se 
vărsase pe zăpadă printr-o gaură urâtă dintr-o latură: un torent 
de cranii, de dimensiuni şi forme diferite, unele dintre ele încă 
ataşate de şire ale spinării încă roşii şi umede. Priveliştea îl 
îngheţă; nu ştia cum să proceseze informaţia. Nu era nimic 
terestru în acea grămadă. 

Apoi Gustat văzu uşa deschisă din spatele craniilor şi urmele 
monstruoase din zăpadă ce continuau în josul pantei. Erau 
înclinate într-un unghi imposibil pentru oricine, poate cu 
excepţia celui mai puternic şi agil atlet. Fumul din cabana lor 
putea fi văzut cu uşurinţă de acolo. In acel moment îşi dădu 
seama, cu un amestec de dezgust faţă de sine şi panică, că se 
afla la aproape cinci kilometri depărtare de soţia şi copilul său. 

Un sunet tăie aerul - un sunet pe cât de distant, pe atât de 
familiar din copilărie. Puşca bunicului său. Tuşea şi reculul ei 


formau un ecou înfiorător în acel loc. Asta în timp ce privea la ce 
ştia că, în ciuda a ceea ce îi spunea judecata, era o navă 
spaţială. 

Se mai auziră împuşcături. 

Alergă spre marginea râpei şi se opri în loc când văzu, din 
nou, unghiul imposibil. Nu putea risca, nu avea de ales. Nu şi 
dacă voia să se întoarcă la cabană întreg. Un picior rupt n-avea 
să ajute pe nimeni. 

Gustat o luă la fugă pe unde venise, cu toate că ştia că totul 
se va fi terminat până când ajungea. Alerga ţipând şi urlând, de 
parcă aşa, ca printr-un miracol, putea îndepărta monstrul de ei. 

XXX 

— Eşti sigur că vrei să faci asta? îl întrebase Onyx pe Gustat 
la prima lor întrevedere. Este o călătorie lungă şi grea într-un fel 
de iad. Eşti conştient de asta, nu? 

Gustat încuviinţase. Da, ştia. Dar când nu poţi dormi, nu poţi 
mânca, abia reuşeşti să respiri din cauza apăsării din piept, ce 
altceva poţi face? 

— E un extraterestru, spuse Gustat. Din spaţiu. 

Tău zâmbi. 

— ET. Vrei să credem că e un blestemat de OZN. De cenuun 
experiment secret al guvernului? De ce nu ceva care a suferit o 
mutație din cauza poluării? 

— Atunci tu ce mama naibii crezi că e, Tău? se răsti Horia de 
pe podea. Crezi că e vreun demon, aşa cum crede Rath? 

Rath îşi mută greutatea *de pe un picior pe altul. 

— Din punctul meu de vedere, prefer să fie din spaţiu. Asta 
înseamnă că-i făcut din carne şi oase. 

Gustat ridică din umeri. 

— Nu-mi pasă dacă mă crede cineva sau nu. 

Şi chiar nu-i păsa, atâta timp cât îl lăsau în pace. 

— Ce vreau să ştiu eu, spuse Colquhoun, e motivul pentru 
care nu ne-ai spus asta mai devreme. 

Gustat râse amar. 

— Cred că răspunsul e evident. 

— Care e sursa ta de informaţii? întrebă Marikova, de parcă n- 
ar fi ştiut. Gustat credea că poate avea chiar mai multe 
informaţii decât el, mai ales dacă avea acces la vechile dosare 
ale KGB-ului. 

— Am mituit un funcţionar al guvernului, spuse Gustat. Mi-a 


făcut rost de acces la dosarele potrivite. Guvernul Statelor Unite 
îi numeşte Predatori. Vin aici pentru a vâna de plăcere. Trupele 
speciale secrete încearcă să pună mâna pe tehnologia lor de ani 
de zile. 

— A fost un accident, îi spusese Onyx. Atacul a fost probabil 
un accident, dacă asta schimbă ceva. 

Nu schimba. 

— Nu le place frigul. Dacă nava-mamă ar fi fost mai aproape, 
nici n-ar fi încercat să ajungă la cabană înainte de extracţie. 
Nava se îndrepta spre zone mai calde, asta e sigur. 

Trecuseră patru ore până când poliţia locală ajunsese la locul 
incidentului şi-l găsise pe Gustat încremenit în cabană. 
Versiunea canadiană a FBl-ului ajunse acolo la două ore după ce 
izolaseră perimetrul. În ziua următoare, guvernul canadian 
permisese Capului să preia investigația şi Gustat nu se mai 
apropiase de cabană vreodată. Chiar şi acum accesul era 
interzis, zona fiind împrejmuită cu sârmă ghimpată şi ocupată 
de vreo patruzeci de agenţi şi personal auxiliar al CIA. Toate 
acestea prea târziu. 

— Dosarul e clar. Zona impactului era doar o pată înnegrită şi 
arsă când au ajuns ei acolo, îi spusese Onyx. 

Poliţia locală îl reţinuse pentru trei zile, dar el îşi păstrase 
declaraţia originală şi, după cea de-a treia zi, îl eliberaseră. Nu-i 
mai vorbiseră niciodată. Primise prin intermediul FBl-ului două 
urne care, i se spusese, conţineau cenuşa soţiei şi a fiului său. 
Nu credea că sunt adevărate, dar nu se putea convinge să le 
trimită la teste. Uneori, noaptea, cu o sticlă de scotch alături, 
gândurile îi deveneau negre şi îngrozitoare. Putea vedea 
corpurile Lisei şi al lui Aaron pe tărgi, în descompunere dar încă 
întregi, testate de oameni în costume de protecţie biochimică. 

După şase luni de telefoane şi e-mailuri ignorate de către FBI, 
CIA şi guvernul canadian, porni în căutarea cuiva ca Onyx. 
Cineva care îl putea ajuta să pună la cale răzbunarea. 

— De ce-ai venit aici? întrebă Marikova. Tu l-ai adus pe 
Predator? 

O făcuse? Nici măcar Onyx n-ar fi ştiut răspunsul la acea 
întrebare. Depindea numai şi numai de ce făcea (sau nu făcea) 
cutia neagră. 

Gustat negă din cap. 

— Nu. Mă duc în zone tropicale şi semi-tropicale izolate. Acolo 


le place să apară. 

— Nu te cred, spuse Marikova. Nu pot să cred asta. Eşti prea 
inteligent pentru aşa ceva. 

— Atunci nu mă crede, spuse Gustat. 

— Şi cum îl omorâm? întrebă Horia. Fără supărare, nu mă 
interesează ce ţi s-a întâmplat, de ce eşti aici sau cum am ajuns 
în situaţia asta. Vreau doar să ştiu cum îl putem omori. 

Asta era partea dificilă. Onyx fusese sincer de la început; atât 
de sincer, încât Gustat se întrebase dacă înfruntase vreodată 
personal un Predator. 

E o maşină de ucis. Născută pentru asta. Are un avantaj 
tehnologic, chiar dacă este, în mare parte, tehnologia altor 
extratereştri. Chestia asta e, în mod natural, mai puternică 
decât un om. Şi sunt cel puţin la fel de inteligenţi ca noi, doar că 
au o mentalitate mai tribală. De ce te-ai pune cu bună ştiinţă 
într-o situaţie în care te-ai putea înfrunta cu aşa ceva, nu ştiu. 

Lui Horia n-avea să-i placă răspunsul. 

— Depinde de Predator. Armura lui are îmbinări în aceleaşi 
locuri în care şi armura umană ar avea puncte slabe, spuse 
Gustat. Camuflajul poate fi scurtcircuitat de apă. Uneori. Pentru 
că le place lupta unu-la-unu, e posibil să-şi asume riscuri tactice, 
aşa cum a făcut şi acesta. Ar putea întrerupe atacul asupra unui 
grup după una sau două victime ca să-şi curețe trofeele - de 
obicei cranii şi coloane vertebrale. Majoritatea Predatorilor îşi 
atârnă prada la înălţime după ce o jupoaie, dacă au ocazia. Pot 
să ne respire aerul fără căşti o vreme, dar nu la nesfârşit. Fără 
căşti nu-şi pot fixa tunurile cu plasmă asupra țintelor. 

— Tunuri cu plasmă? spuse Maxim. Tunuri cu plasmă? 

— Mai poartă şi cuțite lungi, discuri metalice ca un bumerang, 
o suliță mecanizată care este foarte periculoasă şi probabil alte 
arme de care n-am aflat. Cea mai sigură cale e să luptăm 
împreună împotriva unui Predator şi să sperăm să avem noroc. 

— Asta e sfatul tău? spuse Tău, sceptic. Asta e tot ce ai? Uite 
o sugestie mai bună: luptă împotriva tehnologiei extraterestre 
cu tehnologie extraterestră. Trebuie să punem mâna pe una 
dintre armele acelea. 

Tău îi aruncă lui Colquhoun o privire şi Gustat era sigur că Tău 
se gândea la asta ca la cea mai mare tranzacţie de arme. Poate 
era doar calea lui Tău de a trece raţional printr-o situaţie de 
coşmar, sau poate era pur şi simplu foarte prost şi lacom. 


— Da, de ce să nu ne despărţim şi s-o apucăm fiecare pe 
unde ştie? propuse Maxim. Aţi văzut ce bine funcţionează în 
filme. 

— Nu zic să ne despărţim, spuse Tău. Zic că ar fi cazul să 
căutăm nava. Să purtăm lupta pe teritoriul lui. 

— Atunci e clar că spui că trebuie să ne despărţim, spuse 
Maxim, pentru că ăsta îmi sună mie a plan de rahat. 

Ultimul lucru pe care-l voia Gustat era ca şi alţii să se apuce 
să caute nava. Nu ar fi făcut decât să-i îngreuneze lui situaţia. 

— Nu sunt sigur că planul ăsta are vreo logică, spuse. 

— Nici măcar nu ştim unde este nava, zise Horia. 

— Undeva în mlaştină, spuse Colquhoun. Din câte zice Rath. 
Acolo i-au dispărut oamenii. 

— N-am spus aşa ceva, zise Rath, părând însă agitat. 

Minunat. Aceasta fusese şi presimţirea lui Gustat. 

— Tot e o idee proastă, spuse Maxim. 

— Eşti tu un laş, spuse Colquhoun. 

— Da, asta e, răspunse Maxim. Eu sunt un laş. Cred că mă 
duc să mă culc. 

Spunând asta, se ridică, luă o sticlă de tequila de pe măsuţa 
de cafea şi se îndreptă spre camera sa, trântind uşa după el. 

— Creaturile astea au ucis echipe special pregătite şi indivizi 
antrenați, îi spusese Onyx. Sunt foarte versatili. 

— Avem musafiri, spuse Marikova. 

Aşa era. Cât se certau, doisprezece soldaţi khmeri, înarmaţi 
cu mitraliere AK-47, intraseră de pe punte şi acum stăteau în 
prag, într-un singur rând de netrecut, în timp ce soarele apunea 
în spatele jaluzelelor metalice care începuseră să se închidă 
automat. 

— Şi acum ce? întrebă Horia, ridicându-se. 

— Precauţii de siguranță, spuse Rath. Mi-am retras 
majoritatea oamenilor la cabană şi-am format un perimetru 
defensiv. Nimeni nu pleacă de aici. Nimeni nu porneşte după 
nava spațială. Dacă există aşa ceva. Nimeni nu mai amenință pe 
altcineva. Vom sta cu toţii aici şi vom fi calmi şi vom aştepta. 

— Ce să aşteptăm? întrebă Gustat, frustrat. Fu surprins de 
brusca izbucnire de autoritate a lui Rath. În viitor va trebui să-l 
considere pe Rath mai mult un soldat decât proprietar de 
cabană. 

— Avionul cu provizii, spuse Rath, aruncând o bombă între ei. 


Vine poimâine. Până atunci, vom rămâne calmi şi nu vom face 
vreo prostie. Vă doresc o şedere plăcută. 


24. 


După această şedinţă de grup, Marikova putea vedea foarte 
clar tot ce avea să se întâmple. Tău şi Colquhoun nu reuşiseră 
să-şi ascundă interesul când auziseră de tehnologii 
extraterestre. Semnul dolarului le sclipise în ochi. Îl mai 
observase şi pe Tău cum îl privea pe Horia Ursu, întrebându-se 
dacă avea să se alăture planului lor sau se va alia cu Gustat, 
care, de bună seamă, ştia lucrurile de care era nevoie pentru a 
supravieţui. Deschisese lacătul de la uşa lui Gustat cu o zi 
înainte şi găsise ciudatul costum negru de scafandru şi cutia 
neagră de sub pat. Fusese tentată să schimbe setările sau s-o 
fure, dar se gândise că era mai bine ca Gustat să nu ştie că 
cineva îi umblase în cameră. 

Ştia că, în ultimă instanţă, Horia avea să fie de acord cu 
planul celor doi, chiar dacă era prea inteligent pentru aşa ceva. 
Mai ştia şi că Maxim capitulase şi putea fi manipulat de oricine, 
folosit în orice scopuri. Acea maleabilitate o interesa. 

Doar pe Rath nu-l putea citi. lar Nikolai - ce urma să facă 
Nikolai? Acum era rănit şi o astfel de rană, un astfel de incident 
putea întări un om sau îl putea slăbi până ce devenea de 
nerecunoscut. 

ÎI alesese, într-un fel. Agentul ei ar fi trimis-o oricum în 
mijlocul insurecției din Cecenia, dar ea ceruse să facă echipă cu 
Nikolai. Îi citise profilul în dosare, îi văzuse poza. Foarte 
independent, foarte inteligent, suferă ocazional de vină. Tot ea 
venise cu parola pe care i-o şoptise în ureche: volya. Era unul 
dintre cele mai sexy cuvinte pe care le ştia. Insemna „libertate” 
sau „proprie voinţă”, dar de secole fusese folosit de poeţi ca 
rimă pentru dolya, ce însemna „soartă” şi „a împărţi”, aşa că 
cele două concepte deveniseră pentru majoritatea ruşilor legate 
iremediabil. „Libertate” era ce-i şoptise în ureche, dar soarta îi 
legase unul de altul. Îi plăcuseră ochii lui, privirea chinuită din 
poză, îi plăcuse că în copilărie crescuse singur pe străzile din 
Odesa. Îl găsea puţin exotic, puţin diferit. De atunci îi iubise 
mirosul, un miros masculin, iar mai târziu, când buzele ei 
treceau peste mai mult decât urechea lui, îi iubise şi abdomenul 
şi restul corpului său bine-făcut. Dar nu-i spusese cum ÎI 


alesese, sau că îl alesese pe Vladimir, partenerul ei de dinainte, 
cam în acelaşi mod, doar ca acesta să moară pe o alee dintr-o 
zonă rău-famată a Bucureştiului, sângerând de pe urma unei 
împuşcături în stomac. 

Stăteau întinşi pe pat, acoperiţi în sudoare. Nikolai, încovoiat, 
încă mai avea penisul înăuntrul ei; amândoi respirau greu. Îi 
plăcea de el în felul acesta, epuizat dar aproape de ea. Atunci 
obişnuia să spună lucruri prosteşti dar măgulitoare - că o iubea, 
că ar trebui să părăsească FSB-ul şi să se aşeze la casa lor, să 
facă un copil. 

Nikolai gemu, apoi îi cuprinse sânul drept, gâdilând-o şi 
producându-i o plăcere care o făcu să-l vrea din nou. Cine ştia 
cât timp le mai rămânea? Oricât l-ar fi plăcut pe Nikolai, oricât l- 
ar fi dorit, ştia că nu este destul de puternic. Şi nu-i plăcea cum 
arătau acele cicatrice de pe faţa lui. Nu erau adânci, dar păreau 
să se fi infectat. Fără puţin noroc, era posibil să nu mai fie 
alături de ea când totul lua sfârşit. Acest gând nu-i făcea plăcere 
şi, când îl simţi întărindu-se în ea şi deveni excitată din nou, 
începu să plângă puţin. 

Marikova nu ştia dacă asta o făcea slabă sau pur şi simplu 
umană. Nu ştia dacă cineva putea înţelege că putea fi dragoste. 


25. 

În acea noapte, după ce toţi oaspeţii se culcară şi el verifică 
oamenii care stăteau de pază lângă cabană, Rath se furişă într- 
una dintre cămări. Îşi scoase toate proviziile şi începu să 
transforme încet camera comună, speriat că cel mai mic scârţâit 
avea să-i trezească pe oaspeţi şi să strice surpriza. 

Rath făcea acelaşi lucru în fiecare an şi nu dorea să renunţe la 
ritual. Se pregătea pentru una dintre sărbătorile preferate ale 
misionarilor care îl crescuseră şi era una dintre puţinele amintiri 
pe care Rath le putea numi „sentimentale”, dacă acest lucru 
însemnase ceva pentru el vreodată. Cel mai apropiat cuvânt 
pentru acest sentiment în limba cambodgiană putea fi tradus 
drept „potrivit pentru trecut”. 

Această muncă avea o semnificaţie specială în acest an, 
pentru că îl ajuta să-şi regăsească stabilitatea. Dacă putea să 
continue de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, poate reuşea să 
controleze situaţia, în acel moment luase câteva măsuri pentru 
a asigura supraviețuirea lor până la sosirea avionului şi, în cele 


din urmă, a ajutorului. Inventariase armele recuperate de la 
depozit şi păstrase câteva la cabană, restul fiind trimise la 
buncărul-templu. Renunţase la băutură şi avea mintea clară. 
Crease un perimetru defensiv în care avea încredere, cel puţin 
ca sistem de avertizare. Ruptura dintre Rath-gazda şi Rath- 
soldatul începuse să-l obosească, dar se concentra pe sarcinile 
simple, pentru că îl calmau. 

La sfârşit îl durea spatele şi coastele îl ardeau, dar se simţea 
bine. Chiar şi zâmbi. Nu privise monitoarele toată ziua. Nu ştia 
ce voia demonul să-i mai spună. Nu avea nevoie de asta. Avea 
nevoie de ce devenise camera comună: o manifestare a ceea ce 
considera el ca fiind fericirea, pentru că oricât de duri ar fi fost 
misionarii cu el - Îl bătuseră cu o frecvenţă tulburătoare pentru 
orice infracţiune, oricât de mică - era destul de deştept să 
realizeze că fusese un rai, fericire adevărată în comparaţie cu ce 
urmase. 

Era o treabă bună. Părea perfect. Dorise s-o facă oricum, dar 
din cauza Predatorului părea de două ori mai potrivit. In trecut 
funcţionase ca o aducere aminte pentru oaspeţi că exista şi o 
lume exterioară. Uneori, în timpul vânătorilor, începea să le fie 
dor de casă. 

Rath Preap se culcă pe canapea satisfăcut, îmbrăţişând un 
AK-47, şi visă cu drag la o copilărie pe care oricine altcineva ar fi 
considerat-o un coşmar. 


26. 


După ce cără trupurile celor doi khmeri însărcinaţi cu paza 
depozitului de arme, Predatorul se îndreptă către nava sa, 
ascunsă adânc în mlaştină. Ecranul montat în cască includea şi 
o linie roşie pâlpâitoare care indica drumul corect. Un alt ecran 
prezenta scene de pe planeta natală - Predatori în lupte 
ritualice, folosindu-şi doar discurile albe şi corpurile unul 
împotriva altuia, vederi panoramice asupra unui teren misterios 
învăluit în ceaţă verde, prin care se mişcau structuri 
asemănătoare copacilor şi creaturi ciudate, ca nişte ciuperci. 

Senzorii nu arătau nici o ameninţare. Nava se afla drept în 
faţă, protejată de un camuflaj mult mai practic decât cel al 
Predatorului: crengi şi noroi. Nava se afundase în solul moale, 
care asigura o şi mai mare protecţie. 

Predatorul se îndreptă către navă pe o potecă îngustă, 


mărginită de ape. 

Ceva uriaş lovi Predatorul din partea stângă; fălcile îi 
imobilizară mâna, iar un dinte străpunse armura. Greutatea 
atacatorului îi împinse pe amândoi de cealaltă parte a potecii, în 
apă. Predatorul încercă să revină pe picioare, dar fălcile se 
strângeau din ce în ce mai mult în jurul lui. Cu un urlet, 
Predatorul zvârli creatura de pe el şi se retrase pe potecă, 
orbecăind după panoul de control. Se întoarse, intenţionând s-o 
arunce în aer cu tunurile cu plasmă, dar dispăruse deja înapoi în 
apa întunecoasă, trăgând după ea corpurile celor doi soldaţi. 

Din braţul Predatorului curgea un lichid verde; armura îi era 
smulsă de pe antebraţ, îndoită dar nu găurită. Camuflajul pâlpâi 
puţin, apoi se stinse. Ecranele din cască treceau prin diferite 
specii de reptile, încercând să identifice atacatorul. 

Predatorul închise panoul de control şi privi la suprafaţa apei. 
Senzorii nu arătau nimic. Apa era liniştită. Continuă apoi către 
navă, cu o ciudată combinaţie de iritare şi respect. 

Toate la timpul lor. Insula era în siguranţă. De pradă se putea 
ocupa în linişte. 


27. 


Ghearele îi mângâiară faţa ca o atingere blândă şi deodată 
Nikolai văzu o cu totul altă lume; aerul încins îi strângea gâtul, 
tiparele nefireşti de verde îl înconjurau, iar cele trei luni galbene 
ca ochii unui lup îl făceau să se încrunte din cauza luminii 
orbitoare. 

Incercă să-şi găsească cuţitele, dar se trezi transpirat, lângă 
Marikova, tremurând şi simțind o usturime în zgârieturile de pe 
faţă, care sfârâiau ca bomboanele efervescente pe care îl 
pusese să le încerce odată. Se ridică, trase jos bandajul şi atinse 
rănile, aşteptând ca senzaţia să confirme atingerea. Dar acestea 
începuseră deja să formeze coajă; erau reci şi inerte. 

Se rezemă de pernă, respirând adânc. De când Gustat 
confirmase existenţa Predatorilor şi le completase informaţiile, 
imaginaţia lui Nikolai începuse să lucreze febril - o trăsătură 
bună, dar în acelaşi timp rea pentru un agent. Funcţionase în 
ambele sensuri în Cecenia, ajutându-l să-i înţeleagă pe 
insurgenți şi să le prevadă acţiunile - chiar locuise alături de ei 
sub acoperire -, dar îi dezvoltase şi un sentiment de empatie 
faţă de ei şi de cauza lor. Cea mai grea acţiune sub acoperire îl 


forţase să ia viaţa unui bătrân de şaptezeci de ani care fusese 
colonel în Armata Roşie şi luptase la Stalingrad, în al Doilea 
Război Mondial. Eroul de război le dădea cecenilor sfaturi tactice 
şi strategice cu mult peste experienţa acestora. 

— Trebuie să facem asta, îi spusese Marikova. Plecase în altă 
cameră şi revenise, concentrat pe altceva. Ea îi luase capul între 
palme şi-l sărutase. 

Bătrânul murise fără nici un sunet cu excepţia suspinului 
sângelui care curgea prin tăietură, iar Nikolai privise corpul de 
pe podea vreme îndelungată, întrebându-se cum de ajunsese 
aşa. 

Acum privea tavanul, crăpăturile din lemn, simţea căldura 
corpului gol al Marikovei lângă el, şi realiză cu mirare că obrajii îi 
amorţiseră pe dinafară, dar încă putea simţi ceva în interior, în 
tesut, în carne, un val de căldură ce se împrăştia în toată partea 
stângă a feţei de parcă se afla într-un salon din Moscova şi avea 
un prosop înfăşurat în jurul capului. 

Nici un virus cunoscut de Nikolai, nici o infecţie nu se schimba 
atât de brusc şi dramatic. 

Privi către Marikova şi vru s-o trezească, dar nu reuşi să se 
hotărască. Nu ştia dacă pentru a o menaja pe ea sau pentru a 
se menaja pe sine de grijile ei. 

În schimb, Nikolai închise ochii şi se gândi la o zi din Cecenia 
când nu erau decât el şi ei, cu mult înainte de a începe să-i 
vâneze, stând pe un deal la răsărit, mâncând cârnaţi de casă şi 
pâine şi împărțind o sticlă de votcă în timp ce priveau ţinutul 
care arăta ca o tablă de şah. Nici o lună mai târziu, avea să fie 
distrus de tancurile ruseşti, casele de ţară aveau să fie 
incendiate şi cadavrele împrăştiate pe toate străzile. 


28. 


Rath se trezi dimineaţă la auzul râsetelor cuiva şi când 
deschise ochii îl văzu pe Maxim, cu o puşcă în mână, privind 
creaţia sa fără să-i vină a crede. 

Dintr-un zid în altul, Rath atârnase o serie de decoraţiuni de 
Paşti: postere cu iepuri înghesuiți peste ouă, jucării atârnate de 
tavan, ouă fierte ascunse prin casă, pictate cu aceeaşi culoare 
cu care vopsise şi pereţii cabanei, o cărare de ouă de ciocolată 
şi pungi cu dulciuri, icoane cu lisus pe cruce, scene ale învierii, 
steguleţe colorate - toate nimicurile la care se putuse gândi şi 


pe care le putuse procura ieftin din Bangkok cu luni în avans. Îi 
luase patru ore pentru a pregăti totul, iar acum camera mirosea 
a ciocolată, plastic şi vag a ouă fierte. 

Rath privea fericit, puţin deranjat de prezenţa lui Maxim. 

Acesta se tot învârtea râzând. Rath nu putea să-i interpreteze 
rasul, aşa că întrebă: 

— ţi place? 

Maxim se opri în loc. 

— Să-mi placă? Eşti nebun, omule? E un extraterestru acolo 
care încearcă să ne omoare şi tu organizezi vânători de ouă de 
Paşti? 

Începu să vorbească tare. Rath îi putea auzi pe ceilalţi oaspeţi 
trezindu-se. Se întinse după un AK-47 şi se sprijini de un scaun. 
Fu cuprins de o nevoie subită de a-l împuşca pe Maxim şi de a 
continua să-l împuşte până când nu avea să rămână decât o 
pată de sânge pe podea. Dar Maxim continua să vorbească şi 
Rath nu voia decât să-l facă să tacă înainte de a-l omori. 

— Adică, m-am trezit ca să-mi iau o ceaşcă de cafea şi nici nu 
mai ştiu unde e bucătăria în toată nebunia asta. 

O senzaţie de neajutorare îl cuprinse pe Rath. Era prea târziu 
pentru a-l omor pe Maxim, prea târziu să nu simtă, din nou, că 
este grotesc şi că nu a reuşit să înţeleagă Occidentul. 

— Acolo, spuse, arătând spre o fâşie de panglică multicolorată 
pe care o agăţase de tavan. 

— Ce? întrebă Maxim. 

— Bucătăria e acolo, spuse Rath, arătând din nou direcţia. 

— Mulţumesc pentru nimic, spuse Maxim şi plecă val-vârtej 
spre bucătărie, cu panglicile fâlfâind în spatele său. Rath îl auzi 
înjurând şi lovind ceştile de cafea. Îi convenea, într-un fel. Ştia 
cât de speriat era Maxim - i-o putea vedea în ochi. Starul rock 
nu mai fusese într-o astfel de situaţie. Asta nu însemna însă că 
Rath nu dorea în continuare să-l omoare. 

Reacţiile celorlalţi invitaţi fură variate. 

John Gustat fu următorul care cobor îşi se uită în jur de parcă 
încă mai dormea, dar apoi zâmbi către Rath şi spuse: 

— Paştile, nu? Deja. Nici nu mi-am dat seama. Bănuiesc că 
vom mânca ouă toată ziua. 

Tău şi Colquhoun, coborând aproape simultan, spuseră 
amândoi ceva de genul „Ce dracu'?!”, apoi îl acompaniară pe 
Maxim în bucătărie - probabil singura ocazie în care făcuseră 


front comun cu galezul. 

Insă pentru ruşi şi român, care nu sărbătoreau Paştile în acest 
fel, decoraţiunile lui Rath erau o inovaţie exotică, fără a fi lipsite 
de gust, fără a stârni amintiri, fără a fi îngrozitoare, ci doar 
colorate. În special Horia păru să aprecieze gestul. Nikolai era 
încă palid şi abia zise „Bună dimineaţa”, pe câtă vreme 
Marikova păru încântată şi îl puse pe Rath să îi explice tot ce 
făcuse - şi de ce aşa şi pe dincolo. 

Rath nu se simţea în largul său explicând, de parcă dădea 
prea multe informaţii personale femeii-asasin. Era foarte 
neîncrezător faţă de ea, în special datorită acelei sântei pe care 
o avea în ochi, a modului voit în care-şi unduia şoldurile şi-l lăsa 
să se uite la pieptul ei, dar asta nu-l împiedică să vorbească 
până ce Marikova află tot ce voia să ştie. 

Observă că toată munca pe care o depusese pentru 
decoraţiuni îl făcuse să pară vulnerabil în ochii tuturor, aşa că 
începu să le demonteze încet-încet până când, după dejun (în 
timpul căruia toţi îşi purtară armele), camera comună reîncepu 
să arate ca de obicei. Acest fapt îi mai potoli pe Plângăcioşi, 
cum îi numea el pe Maxim, Tău şi Colquhoun. 

— Ce facem acum? îl întrebă Maxim pe Rath, ieşind din 
bucătărie. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce facem azi? 

— Tragem la sorţi. 

— Tragem la sorţi? 

— Da. Pentru avion. Au loc doar doi. 


29. 


Rath întinse pumnul cu paiele şi lui Maxim i se făcu rău. 
Păstrase în minte figura Aliciei, imaginându-şi reuniunea lor 
pasională - şi acum, asta. Deodată, totul îi aducea aminte de 
şcoala de artă şi de apartamentul pe care îl împărțea cu alţi 
studenţi, stând în jurul unui brad de Crăciun, mâncând supă cu 
tăiţei, fără nici un cadou. 

— Doar doi? Colquhoun părea la fel de supărat ca şi Maxim. 

Marikova râse. 

— Credeai că avem toţi loc? într-un Cessna ca cel care ne-a 
adus aici, pe rând? 

— Credeam că prin avion cu provizii... Că e ca orice alt 


transport. 

Prost, prost, prost. 

— Uite care e treaba, spuse Horia, trageţi paiele alea odată şi 
hai să terminăm povestea asta. 

— Eu rămân, spuse Gustat, aşa că e mai uşor acum. La fel şi 
Rath. 

— Da? spuse Rath, părând surprins. 

Maxim fu copleşit de furie: 

— Ba bine că nu! Dacă eşti atât de legat de locul ăsta încât îl 
şi decorezi de sărbători, meriţi şansa de a lupta pentru el. 

— Bine spuse, conchise Tău. 

— Căpitanul se scufundă cu nava, spuse Rath indiferent. 

— Clovnul se scufundă cu cabana mai degrabă, spuse şi 
Colquhoun. 

— Şi, continuă Gustat, Maxim e unul dintre cei doi care pleacă 
cu avionul. Mai rămâne un loc. 

— Da! strigă Maxim, agitându-şi pumnul. Avea să scape, până 
la urmă. Avea să reuşească! Va lăsa toate acestea în spate, într- 
o clipă, şi se va întoarce la Londra. Va fi doar un coşmar din care 
se va trezi în aşternuturi scumpe. 

Colquhoun şi Tău se ridicară de pe scaune, strigând mânioşi 
către Gustat. 

Maxim se opri din a-şi agita pumnul şi se retrase puţin, iar 
Gustat continuă peste protestele celor doi: 

— Maxim e singurul dintre noi fără vreun fel de antrenament 
de luptă. Dacă rămâne, ne va slăbi securitatea. Fără supărare, 
Maxim. 

— Nu, ai dreptate, spuse acesta, zâmbind larg. Sunt veriga 
slabă. Ar fi bine să plec şi să vă las pe voi... 

Horia, care stătea lângă Maxim, se întinse şi-l lovi în piept cu 
podul palmei, oprindu-l în mijlocul propoziției. Durerea era cu 
atât mai intensă cu cât fusese neaşteptată. 

— Nu fi mândru de slăbiciunea ta, mârâi Horia. 

— Bine, bine, spuse Maxim, chinuindu-se să respire. 

Român nenorocit. Dar avea să plece acasă, aşa că trebuia să 
reziste. 

Acum toată lumea tăcea. 

— Trageţi paiele, spuse Rath, din nou. Cel mai scurt pai 
pleacă cu avionul. 

— N-ar trebui să fie cel mai lung? întrebă Marikova. 


— Cel mai scurt, spuse Rath. 

— Tăceţi odată şi trageţi, spuse Horia, spre uşurarea lui 
Maxim. Nu voia ca cineva să redeschidă problema plecării lui cu 
avionul. 

Se strânseră în cerc şi, unul câte unul, traseră paiele. Al lui 
Horia era mai lung decât cel al Marikovei. Al lui Colquhoun era 
mai lung ca al lor, iar al lui Tău mai scurt decât oricare altul de 
până atunci. Ceea ce însemna că mai rămase doar Nikolai, care 
părea şovăitor. 

— E în regulă, spuse Marikova. E în regulă dacă pleci. O 
meriţi. 

Maxim îl văzu cum îi aruncă Marikovei o privire neajutorată. 

Trase - iar paiul lui era mai lung decât cel al lui Tău. Umerii 
Marikovei se prăbuşiră în semn de dezamăgire şi Nikolai părea 
confuz, prins între fericire şi disperare. 

Între timp, Tău sărea în toate părţile, agitându-se din tot 
corpul. 

— Da, păpuşă! Da, păpuşă! 

Marikova îl privi şi spuse: 

— Da, dar ţine minte, dacă ţi se va întâmpla ceva, dragă, eu 
plec în locul tău. 

Asta îl opri pe Tău, îngheţându-l şi oprindu-l în loc în mijlocul 
Unei sărituri, într-un fel pe care Maxim nu-l uită tot restul vieţii. 
Tău păru, pentru o secundă, că se va transforma într-un schelet 
ca cel al lui Benjamin Peake. 

— Cel puţin suntem cu toţii în siguranţă în cabană. 


30. 


Cu o noapte înaintea debarcării pe insulă, un om pe nume 
Mongkut, membru nou al echipajului, se strecură lângă Sukhon 
când credea că femeia doarme. Se părea că nu era de acord cu 
decizia de a merge spre sud. Îi auzi paşii oprindu-se la uşă şi îi 
mirosi gura murdară după ce deschise lacătul cu un şperacilu şi 
intră. 

Un glonţ în cap îi rezolvă ambele probleme: şi mirosul gurii, şi 
neîndemânarea. În dimineaţa următoare, Virote o ajută să 
arunce cadavrul peste bord în faţa întregului echipaj. Nu curăţă 
petele de sânge din cameră. Aveau să servească ca atenţionare, 
ca echipajului să-i fie frică de ea. 

Stătu pe puntea superioară pentru tot restul zilei, privind 


echipajul cu un AK-47 alături. Chiar şi Virote părea şovăitor şi nu 
vorbi cu ea. Era ceva feroce în ea, un fel de sete de sânge 
hrănită de straniul artefact. Bucata încinsă de metal pulsa de 
parcă ar fi fost vie, închisă acum într-un cartuş şi ţinută de 
Sukhon într-o pungă, la gât. Ştia că sentimentul era ridicol, dar 
cu toate acestea nu putea să-l alunge. 

Sukhon dorea să se răzbune, indiferent dacă pe creatură sau 
pe Rath Preap. Cineva urma să plătească. 

Se putea ca demonii să nu existe, dar fantomele da. 


31. 


Ceva mai târziu, Rath îşi puse nervii la încercare şi verifică 
monitoarele. Majoritatea erau întunecate acum, dar câteva încă 
funcționau. Unul sau două dintre acestea prezentau scene de pe 
insulă, inclusiv valea cu schelete, dar majoritatea arătau ceva 
ciudat: prim-planuri cu interiorul complex şi străin al unei 
camere de control. Erau simboluri şi cuvinte într-o limbă pe care 
Rath n-o mai văzuse niciodată. 

Dar nu îl nelinişti imaginea subită a bârlogului Predatorului, ci 
descoperirea că douăsprezece dintre monitoare arătau imagini 
din interiorul camerelor cabanei, cu toate că Rath nu pusese 
niciodată aparate de filmat înăuntru. Era singurul angajament 
faţă de intimitatea oaspeţilor pe care îl făcuse, de frică ca 
aceştia să nu descopere. 

Acum privea cum Maxim şi Tău se plimbau prin cutiile lor 
scumpe, amândoi arătând ca nişte prizonieri cu toate că, în 
realitate, ambii aveau să plece şi să scape de acest coşmar. 
Privi către alt monitor şi-i văzu pe Nikolai şi Marikova în pat; 
Marikova îl presa pe marginea unui subiect până când Nikolai 
aruncă, epuizat, dar în glumă, cu perna în ea. Pe următorul 
monitor, Rath îl văzu pe Colquhoun îngenuncheat lângă pat, 
într-un gest tăcut de rugăciune. Gustat se învârtea prin cameră, 
luând o cutie neagră de sub pat şi punând-o la loc. Camera lui 
Rath. Goală. 

Dintr-un motiv neştiut, această ultimă privelişte îl enervă pe 
Rath cel mai mult şi-l făcu să se simtă neadecvat şi manipulat. 

Se simţea un miros rânced în camera secretă, din cauză că nu 
mai făcuse duş de două zile. Avea o frică patologică de a fi 
vulnerabil şi ideea de a păşi într-un duş îl speria. Buncărul- 
templu din nord-vest părea un refugiu din ce în ce mai 


atrăgător. 
Paşti fericite, îşi spuse Rath, în timp ce încă ceva din creierul 
lui se dezlipi şi începu să plutească liber. 


32. 


Lucrurile o să se simplifice, se gândea Gustat, stând în faţa 
micii cazemate a aerodromului ce servea ca turn de control. 
Albastrul cerului era atât de ascuţit încât îţi putea tăia ochii. Un 
miros de flori şi alte ierburi exotice compensa umiditatea din 
aer. Gustat se simţea ciudat de optimist, chiar fericit. Pe zi ce 
trece se apropia mai mult de lupta cu Predatorul - În condiţiile 
impuse de el, nu de creatură. 

Rath spunea că avionul ateriza de obicei pe la ora două, dar 
cu toţii veniseră mai devreme, în special Tău şi Maxim, care 
păreau îngrijoraţi să nu piardă cursa. Ambii purtau un rucsac în 
spate - tot ce le dăduse Rath voie să ia cu ei - şi aveau o privire 
obosită şi alertă. Credeau oare că ceilalţi sunt în stare să-i 
omoare pentru locurile lor? 

Cât despre Rath, Gustat trebuia să-l admire. Decoraţiunile de 
Paşte fuseseră bizare, chiar jalnice - semne ale unei căderi 
nervoase -, dar astăzi se ocupase de toate problemele ca un 
soldat, cu detaşare şi profesionalism. Prin intermediul lui Ary, îşi 
pusese soldaţii khmeri să împrejmuiască zona cu explozibili şi 
mine, asigurând perimetrul. Aeroportul îl lăsă în seama lui 
Narith. Locotenentul khmer - care avea obiceiul să-şi agite 
pumnul în aer şi să înjure nervos în cambodgiană la cel mai mic 
semn de provocare - adusese patru dintre tunurile cele mari şi 
le aranjase în spatele unor saci de nisip cu faţa spre aerodrom 
astfel încât să aibă un unghi de tragere de o sută optzeci de 
grade. Soldaţi cu AK-uri şi puşti cu lunetă erau puşi în poziţii de 
sprijin. Drumul care ducea la aerodrom fusese împânzit cu 
sârmă ghimpată, cu o ariegardă de vreo douăzeci de oameni 
împotriva atacurilor-surpriză. 

Rath îl surprinsese în timp ce mergeau către aerodrom într- 
unul dintre cele patru jeepuri rămase, întrebându-l: 

— Crezi că e destul? 

— Da, Rath. 

— Dar tot nu e destul. 

Gustat zâmbise. 

— Niciodată nu e destul. 


Acesta era adevărul. Nimeni nu era invincibil, nici un plan nu 
era complet sigur. Toate aceste pregătiri, oricât de logice, 
alertau şi inamicul că ceva se întâmpla. Cealaltă opţiune - de a 
merge cu doar câţiva soldaţi - părea însă prostească. Gustat nu 
ştia ce părere avea despre situaţie. Dacă Predatorul apărea şi ei 
îl ucideau, era bine pentru grup, dar el avea un plan mult mai 
ambițios. Era greşit să spere că Predatorul nu va apărea? Poate 
reuşea să termine treaba înainte să sosească ajutorul. 

Jimmy Tău chiar adusese şampanie, iar acum toţi, cu excepţia 
lui Gustat şi a lui Rath, beau din pahare de plastic de pe o masă 
pliantă din faţa clădirii. În faţa lor erau două mitraliere de 
calibru mare operate de khmeri transpiraţi. Nu păreau să fi 
dormit. Erau atât de agitaţi încât mai devreme fuseseră gata să 
deschidă focul asupra unui papagal care trecuse pe lângă ei. 
După acest incident, Narith trecu în control mai des. 

— Ne vom întoarce imediat cu ajutor, spuse Tău. De pe cea 
mai apropiată insulă. Vom aduce armata. Vom chema pe toată 
lumea. E un incident internaţional. 

Rath, care privea pierdut către pistă, deveni deodată atent: 

— Am mai discutat asta. Veţi contacta doar armata 
thailandeză - doar numele pe care vi le-am dat. 

Tău ridică din umeri. 

— Mă gândeam că va fi o ştire importantă. 

Rath îi aruncă o privire criminală. 

Gustat zâmbi. Dacă mai aveau să stea mult pe insulă, urma 
să se certe ca nişte cupluri căsătorite de un car de ani. 

Mai deoparte, Marikova şi Nikolai îi distrau pe Colquhoun şi 
Horia cu poveşti despre KGB; se formau noi prietenii cu ajutorul 
băuturii şi al speranţei unei noi zile. Între timp, Maxim dispăruse 
în interiorul clădirii. 

Gustat, privind către cer, credea că erau mult prea relaxaţi. 
Dacă avionul nu venea? 

Sistemul de comunicaţii prinse viaţă subit şi începu să se 
audă o melodie - foarte puţin subtilă, cu un bas prea puternic, 
dar destul de plăcută. Toată lumea privi în sus, de parcă sunetul 
venea din cer. 

— Ce dracu?! mârâi Gustat. 

Acum putea recunoaşte vocea: Maxim. Formaţia lui. 

Eu am fost omul cu blugii strimţi Eu am fost omul tuturor 
posibilităţilor Femeile mă iubeau, bărbaţii mă ponegreau Restul 


prietenilor doar zâmbeau. 

Aruncă totul în aer şi pleacă acasă Aruncă totul în aer şi 
pleacă acasă. 

Maxim ieşi din clădire rânjind. 

— Vă place? 

— Închide-l, spuse Gustat. Dacă va auzi şi Predatorul? 

Maxim râse. 

— N-am dat volumul la maximum. Dacă aude asta, poate auzi 
tot ce facem. 

Marikova se apropie, lăsându-l pentru un moment pe Nikolai 
(care nu părea nici mai bine, nici mai rău). 

— Are dreptate, spuse. Nu contează. Şi sună bine. 

Maxim zâmbi. 

— Mulţumesc. 

— E doar o problemă de context, continuă Marikova, 
adresându-i-se lui Gustat. Departe de această insulă, Maxim ar 
putea fi chiar mai valoros decât oricare dintre noi. 

Se aplecă spre acesta, îşi puse mâna pe obrazul lui stâng şi-l 
sărută pe cel drept, apoi se depărtă uşor, în timp ce Maxim 
stătea pe loc, cu un aer care spunea că merită toată atenţia 
femeilor. 

Marikova râse, încântată. 

— Vedeţi? E obişnuit cu asta. 

Gustat oftă. Cu toţii erau nebuni sau „stricaţi” în vreun fel. 
Chiar şi el. Era trecut de ora două şi încă nu se vedea nici un 
semn din partea avionului. Începu să-l doară stomacul din cauza 
stresului. Ştia că există o şansă să nu scape viu de pe insulă şi 
era pregătit pentru asta, dar asta nu însemna că dorea să-i vadă 
pe ceilalţi morţi. 

Apoi, pe la două şi jumătate, pe cer apăru un grăunte şi, după 
modul în care i se întoarse stomacul pe dos şi după explozia de 
adrenalină pe care o simţi, putea foarte bine să fie o bucată 
dintr-un orgasm de aur masiv. Femeia perfectă. Lovitura 
perfectă. Momentul perfect. 

Maxim răcni cum nu-i stătea în fire şi fugi înăuntru să dea 
muzica mai tare, în timp ce Tău şi Colquhoun se îmbrăţişară. 
Marikova şi Nikolai se apropiară, fără să pară entuziasmați, de 
parcă ar mai fi fost în astfel de situaţii de nenumărate ori. Horia, 
care nu făcuse decât să fumeze fără pauză lângă clădire, îşi 
stinse ţigara şi se apropie de Gustat. Nu se împăcaseră 


neapărat, dar relaţiile dintre ei, după bătaie, fuseseră cordiale. 

Eu am fost omul cu blugii strimţi Eu am fost omul tuturor 
posibilităţilor. 

— În România, spuse Horia către Gustat, avem o vorbă: nu 
sărbători gâsca din ou. 

Gustat zâmbi. Din experienţa şi privirea lui Horia, Gustat 
crezu că-şi vede propria viaţă, puţin. Ştia că greşeşte, dar cu 
toate acestea impresia persista. 

Femeile mă iubeau, bărbaţii mă ponegreau Restul prietenilor 
doar zâmbeau. 

Pata strălucitoare de pe cer se transformă într-un Cessna mic, 
alb, al cărui motor zumzăia monoton. Făcea, într-adevăr, mai 
mult zgomot decât muzica lui Maxim. Aproape că putea vedea 
pilotul; putea să pună mâna pe acea pată. 

Toţi priveau cu o intensitate disciplinată, Rath plimbându-se 
în sus şi în jos în timp ce avionul dădea ture în jurul pistei pentru 
a se pregăti de aterizare dinspre vest. Gustat ştia că puteau 
apărea multe probleme, chiar în timpul unei aterizări de rutină - 
probleme fără legătură cu un extraterestru vorace de peste doi 
metri şi o sută optzeci de kilograme. Sentimentul de fericire de 
mai devreme îi dispăru. Fiecare muşchi din corpul îi era 
încordat; îşi strânse dinţii până când începură să-l doară. Toţi 
priveau absorbiți, ţinându-şi respiraţia, cum micul Cessna se 
pregătea de aterizare, apoi eliberară un strigăt de bucurie când 
roţile atinseră pământul şi avionul începu să ruleze pe pistă. 

Aruncă totul în aer şi pleacă acasă Aruncă totul în aer şi 
pleacă acasă. 

Tău şi Maxim ciocniră paharele de plastic, împrăştiind 
şampanie peste tot. 

— De parcă ar fi cei mai buni prieteni încă din liceu, mârâi 
Horia către Gustat. 

— Dragoste secretă, îi răspunse Gustat pe acelaşi ton, 
făcându-l pe Horia să râdă. 

Abia când avionul ajunse la capătul pistei şi începu să ruleze 
înspre ei, Gustat îl observă pe Rath şoptind frenetic către Ary şi 
Narith, care veniseră dinspre perimetrul de siguranţă. 

Totul se petrecu foarte repede şi nu putură decât să stea şi să 
privească. Narith lătră nişte ordine către soldaţii lui şi aceştia îşi 
aţintiră armele cele mari către avion. 

— Ce naiba faci, Rath? urlă Gustat către el. Ce s-a întâmplat? 


Dar Rath îl ignoră şi pe pistă începu să se întâmple un lucru 
foarte ciudat. Avionul se opri din rulat. Roţile se învârteau, dar 
avionul nu se mai mişca... de parcă ceva îl ţinea în loc. 

Gustat îşi puse binoclul la ochi. Văzu o strălucire, o licărire, 
senzaţia că ceva trece pe lângă avion. Un braţ apăru la vârful 
cozii. Avionul acceleră, dar pe aripa din spate se materializă 
Predatorul, dezechilibrându-l astfel încât aripa începu să zgârie 
pământul. Îl văzu şi pilotul, dar nu-i veni să creadă; gura îi 
rămase blocată într-un urlet mut. Maxim ţipă către pilot, iar Tău 
şi Colquhoun rămaseră pironiţi. Horia mârâia în română. 

Rath îi spuse ceva lui Narith, iar acesta urlă un ordin. 
Mitraliera M-60 se pregăti de foc. 

Gustat lăsă binoclul să-i cadă după gât şi spuse: 

— Nu, aşteaptă. Nu poţi trage acum. O să distrugi avionul, o 
să omori pilotul. 

Unei anumite părţi din el nu-i venea să creadă că zicea aşa 
ceva. Trage - foc la liber, omoară bestia. 

Rath se încruntă, de parcă i-ar fi citit mintea. 

— Mare păcat, dar creatura trebuie să moară. 

Tău îl lovi pe Rath în piept şi-i strigă în faţă: 

— Dar pilotul mai poate scăpa! Chiar dacă nu aterizează, ar 
putea aduce ajutor! 

Rath privi către Gustat şi Tău, apoi la avion şi strigă alt ordin 
către Narith. Mitraliorii se relaxară, iar Narith aruncă nişte 
blesteme către vreo doi. 

— De cum avem posibilitatea să tragem... spuse Rath. 

Gustat încuviinţă. Tău începu să plângă, uşurat. 

Avionul încerca să decoleze din nou, accelerând, în ciuda 
Predatorului de pe aripă care aluneca, dar încă mai avea o 
mână pe uşă. Pilotul trăgea de pe fereastră, dar fără nici un 
efect. 

— La naiba. Calibru mic, spuse Gustat. 

— Trebuie să deschidem focul, spuse Rath. 

— Aşteaptă! ţipă Maxim. Trebuie să aştepţi! Aia e singura 
noastră speranţă. 

Pilotul câştiga acum, văzu Gustat. Mai ales din cauza greutăţii 
Predatorului. Avea să reuşească; Predatorul aluneca din ce în ce 
mai în spate - până când, în ultimul moment, nu se mai putu 
ţine şi căzu. 

Narith urlă ordinul şi tunurile cele mari începură să tragă, 


distrugând terenul din jurul Predatorului; acesta se ridică, ţinând 
în mână ceva metalic. Gustat nu putu vedea ce anume. 

Avionul se ridica din ce în ce mai sus, în uralele tuturor. 
Predatorul fu aruncat în iarbă de cel puţin o lovitură directă a 
oamenilor lui Narith. 

Dar ce ţinea în mână Predatorul? 

Avionul se tot ridica, mai sus, tot mai sus - apoi intră în picaj 
şi se auzi un zgomot ciudat, ca în cele din urmă să explodeze 
într-un milion de bucăţi, într-un fum roşu şi portocaliu şi negru, o 
roată picând din cer ca jucăria unui copil. 

Explozia îi îngheţă pe toţi, chiar şi pe oamenii lui Rath, pentru 
un moment, iar când priviră înapoi pe pistă, Predatorul 
dispăruse. Rănit sau nevătămat, plecase. Scăpase. Şi avionul 
dispăruse. Tău şi Maxim stăteau pe pământ, încremeniţi. 
Marikova râdea ca o ţeavă spartă, cu mâinile în jurul unui 
Nikolai tăcut, iar Colquhoun înjura cerul de parcă îi era un vechi 
inamic. 

Dar muzica lui Maxim continua să se audă în difuzoare. 

Aruncă totul în aer şi pleacă acasă Aruncă totul în aer şi 
pleacă acasă. 

Gustat nu ştia ce să le zică. Nu ştia dacă trebuia să zică ceva. 
Scopurile lui erau atât de diferite de ale lor. După ziua de astăzi, 
era posibil să nu-i mai revadă niciodată. De mult venise vremea 
să plece pe cont propriu. 

— Ce ţinea în mână Predatorul? îl întrebă Horia pe Gustat. 

— Nu mi-am putut da seama, răspunse Gustat aspru. Orice ar 
fi fost, creatura a rupt-o cu mâinile goale. Trebuie să fi fost o 
parte din armă sau din panourile de control de pe aripă. 

— O să-l învăţ pe Maxim să folosească armele, spuse Rath şi 
plecă cu Ary alături. Narith îşi înjura echipa de tunari şi bătea 
din picior. Gustat nu mai văzuse niciodată pe cineva care chiar 
să dea din picioare. | se părea fascinant, într-un mod ciudat. 

Horia plecă după Rath, lăsându-l pe Gustat singur, privind 
către cel mai albastru şi mai senin cer pe care-l văzuse 
vreodată. Era o zi minunată. Era în continuare o zi minunată. 


33. 
Predatorul aruncă bucata din cârma avionului într-un colț şi se 
aşeză în scaunul uriaş făcut din os negru care domina puntea 
navetei sale spaţiale. Scaunul fusese cioplit din femurul uneia 


dintre cele mai mari capturi ale sale, ucisă în luptă corp la corp 
printr-o lovitură mortală în cap într-un deşert, sub doi sori verzi. 
Predatorul gustase sute de feluri de atmosferă şi sute de tipuri 
de sânge. |Intâlnise atâţia adversari încât nici nu-şi mai aducea 
aminte de toţi; trebuia să-i afişeze pe ecranul căştii sau să se 
uite la cicatricele de pe corp. O mie de lumi onoraseră 
Vânătoarea şi mai urmau încă o mie. 

In faţa scaunului, o serie de monitoare prezentau imagini de 
la camerele de supraveghere ale lui Rath, împreună cu imagini 
în infraroşu de la spionii Predatorului - toate acestea erau 
trimise pe nava-mamă, apoi pe planeta natală şi mai departe, 
pe alte sute de nave-mamă şi navete. Câteva monitoare erau 
dedicate semnalelor primite de la alte vânători. O femelă 
Predator tânără urmărea o imensă şopârlă mov cu trei capete 
sub un cer galben. Câţiva masculi bătrâni împuşcau un grup de 
umanoizi al căror ADN ar fi dezvăluit că planeta lor mult mai 
bătrână prezenta o serie de similitudini ciudate cu Pământul. Pe 
altă lume, un grup de Predatori săreau cu cuţitele pe o masă 
gelatinoasă cu mii de tentacule din interiorul unei carapace 
rigide verzi de pe marginea unei stânci albe. „Solul” era 
asemenea unui burete, viu, înţesat cu artere. „Masa” nu era 
decât versiunea juvenilă a mamei mari cât un continent care 
dormea dedesubt. 

La marginea scaunului se afla o cutie neagră. Panourile din 
dreapta arătau un roşu-închis. Nava-mamă captase semnalul de 
pe insulă folosindu-şi tehnologia furată de la alte specii, în timp 
ce trecea prin sistem pe lângă o planetă gazoasă cu inele. 
Fusese trimisă o navetă deoarece semnalul sugera o vânătoare 
excelentă. Semnalul era de obicei strigătul de ajutor al unor 
indivizi dintr-o rasă de fiinţe ce luau forma unor imense nave 
spaţiale, cu corpuri înalte cât o clădire cu zece etaje. 

Deja devenise clar că semnalul din cabană provenea dintr-un 
obiect creat de unul dintre umanoizii de pe insulă. Acest lucru ÎI 
încurcase pe Predator, dar numai într-un fel abstract. Era 
complet irelevant din orice rațiune practică. In orice vânătoare 
ar fi preferat să ucidă prada cea mai slabă prima, iar lipsurile în 
mărime ale umanoizilor erau compensate prin număr şi 
agresivitate. Dezamăgirea nu era un sentiment cunoscut 
Predatorului, dar cu toate acestea simţea un anume regret 
pentru luptele care ar fi putut avea loc - dublul duel dintre o 


navă-mamă şi un animal-navă, dintre un singur Predator şi un 
imens tub serat, asemănător unui vierme, care bloca cerul. 
Ochiul albastru imens care pulsa atât de suculent. Acea 
periculoasă căţărare. 

Predatorul închise ochii după o vreme. Senzorii şerpuitori din 
jurul capului, care îi dădeau echilibrul şi reflexele acelea 
incredibile, fluturară puţin, apoi se opriră. In curând, nava-mamă 
avea să se poziţioneze deasupra planetei pentru a privi, dar era 
o vreme pentru vânătoare şi o vreme pentru odihnă. 

După câteva minute, imensa creatură adormi, iar puntea 
începu să se cutremure din cauza sforăitului. 


Fiecare pentru sine. 


34. 


Avionul picase din cer ca o stea, de parcă ar fi fost ars chiar 
de aerul din jur. Din larg, echipajul şi căpitanul navei Shady 
Lady priviseră prăbuşirea, brusca nimicire în mare, modul în 
care căzuse cu toate că, la un moment dat, păruse să scape. 

O briză din vest îi suflă părul în ochi lui Sukhon. Ştia că, în 
curând, acea adiere se va înteţi şi se va transforma în muson. 

Virote, care stătea lângă ea, lăsă jos binoclul. 

— Acela a fost avionul lor de reaprovizionare. 

— Zbura de parcă pilotul ar fi fugit de ceva. 

— Probleme mecanice? sugeră Virote. 

— Nu, spuse ea. E aici. Nu realizase că asta credea decât 
după ce rostise cuvintele. 

— Şi e un lucru bun? întrebă Virote. 

Îl ignoră. 

Nu fusese cea mai uşoară călătorie - durase cu o zi mai mult 
decât se aştepta, pe mări nesigure. Se apropiau de insulă dintr- 
un cap compas diferit decât alte dăţi, aşa că trebuiau să se 
bizuie pe hărţi neadecvate. Uneori dădeau peste bancuri de 
nisip, ridicături ascunse pe fundul mării. O dată fuseseră nevoiţi 
să se îndepărteze mai mult spre vest deoarece nu reuşiseră să 
identifice nişte pete pe radar. Puteau să fie balene, dar şi alte 
nave, aşa că nu puteau risca. 

Întreaga călătorie, Suchin fusese la fel de aproape de ea cum 
era acum Virote. Puteau trece ani înainte ca Sukhon să o uite, 
înainte să dorească să o uite. Noaptea, încă în stare de veghe, 


între somn şi trezie, lui Sukhon i se părea că o vede pe sora ei 
privind-o prin hubloul de la babord. 

In ultima zi, distanţa dintre retorica ei către echipaj - prin care 
le păstra moralul ridicat cu şi mai multe poveşti exagerate 
despre bogăţiile lui Rath Preap şi slăbiciunea defensivei lui - şi 
propriile speranţe şi frici deveni mai mare. Se simţea de parcă 
se afla la marginea unei prăpăstii, iar echipajul ei de cealaltă 
parte. Virote stătea undeva la mijloc, deasupra hăului. 

Putea simţi privirea lui Virote asupra ei tot timpul. Se 
strecurase o oarecare sfială în cuvintele şi acţiunile ei. Aştepta 
el oare un semn de slăbiciune? Un semn că de fapt ea căuta 
răzbunare şi nu bogăţie? Sau era doar îngrijorat? 

— Ce facem acum? întrebă Virote, trezind-o din visare. 

— Aşteptăm  asfinţitul, tragem nava mai aproape, apoi 
debarcăm cu două dintre bărcile rapide şi douăzeci şi cinci de 
oameni. Nu vreau ca Shady Lady să păţească la fel ca avionul. 

Virote încuviinţă. 

— Recunoaştere. Pe ascuns. Putem oricând să ne retragem 
dacă e cazul. O să aleg cine vine şi cine rămâne. Doar cei mai 
loiali vor veni cu noi. 

Sukhon ridică sprâncenele. 

— Aşa că ceilalţi să ia nava şi să ne lase aici imediat ce 
plecăm? Nu. Îi vom lua pe cei mai nemulţumiţi cu noi. Poate se 
vor mai relaxa dacă pleacă de pe navă. Şi dacă vieţile le vor fi în 
pericol vor lupta la fel de bine ca oricare alţii. 

— Atunci eu vin cu tine, spuse Virote, încrucişându-şi braţele 
şi aruncându-i o privire care putea topi metalul. 

Sukhon râse. 

— Da, să trăiţi. 

Zâmbetul larg al lui Virote şi ochii lui albaştri o făcură să-şi 
aducă aminte de vremuri mai bune. 

— La adăpostul nopţii. Fără lumini. Pregătiţi pentru focul 
inamic, spuse el. 

Noapte, cu o semilună ascunsă de nori subţiri. Cele două nave 
rapide, pline cu oameni şi provizii, se îndreptau către întunericul 
adânc al insulei, pe fondul umbrelor verzi ale mării. Vântul bătea 
cu putere şi o lovea peste faţă pe Sukhon, apa sărată sărea din 
toate părţile. Erau cu toţii înarmaţi până în dinţi. Cu toate că 
luase cu el un AK-47, lui Virote îi plăcea să-şi folosească mâinile 
cât de mult putea, dar în caz că nu putea îşi adusese şi o 


macetă pe care o ducea într-o teacă de pe spate. 

Se deplasau în viteză, vulnerabili la atacuri până ce aveau să 
ajungă pe plajă. Aduseseră nava înspre nord-vestul insulei, 
departe de cabana lui Rath Preap. Virote o convinsese că acest 
lucru avea să le dea avantajul elementului-surpriză, mai ales că 
nava putea să vină să-i ia de oriunde de pe țărm dacă lansau o 
rachetă de avertizare. Cu toate acestea, pentru moment, 
Sukhon ceruse întreruperea comunicaţiilor radio, mai ales de 
când o serie de interferenţe ciudate făceau nesigur acest tip de 
comunicare. Nu aveau de gând să îl avertizeze pe inamic de 
prezenţa lor, decât în cazul unei urgenţe extreme. 

În linişte - În mai multă linişte decât Sukhon credea că este 
posibil - ajunseră în apele mici de la mal şi trebuiră să închidă 
motorul şi să folosească vâăslele. Crabii de pe mal se scufundară 
în văgăunile lor. Nisipul scârţâia sub bărcile lor şi echipajul sări 
între talazuri. 

Se apucară să tragă bărcile în grabă către adăpostul oferit de 
palmieri când inima lui Sukon tresări. 

Cineva o privea de undeva de pe plajă. Se întoarse către 
stânga şi văzu silueta, întunecată şi cocoşată, de parcă folosea 
un baston. 

— Virote, şopti ea, uită-te la tribord. 

Virote văzu imediat şi puse mâna pe o mitralieră din barcă, 
urlând un ordin către alţi doi pentru a-l urma. 

— Pe burtă! ordonă Virote către siluetă în thailandeză, 
cambodgiană, engleză, franceză. Nici un răspuns. Nu 
îndrăzneau să rişte cu mai mult decât o luminiţă, dar Sukhon 
putea să vadă că silueta îi ignora. Poate era doar o bucată de 
lemn, adusă de valuri. Începu să se simtă ridicol, ruşinată, dar 
apoi Virote se apropie destul de mult pentru a vedea mai bine şi 
eliberă o înjurătură lungă în thailandeză. 

— Ce este? 

Sukhon şi ceilalţi doi se apropiară. 

Virote lumină silueta cu o lanternă mică şi Sukhon făcu un pas 
înapoi. Metalul pulsa atât de tare în punga din jurul gâtului încât 
credea că o va arde prin piele. 

Erau rămăşiţele unui om, cu şira spinării încolăcită în jurul 
corpului şi capul aşezat în cavitatea abdominală, aplecat spre 
dreapta de parcă se sprijinea într-un baston deoarece oasele 
mâinii şi ale piciorului fuseseră lipite unele de altele pentru a-l 


ţine în poziţie. 

Rămăşiţele unei uniforme încă se mai vedeau pe el. Arma îi 
fusese strâmbată şi înfiptă în nisip, lângă el. 

— Ştie că suntem aici? întrebă sumbră Sukhon. A aflat deja? 
în acel moment, stelele de deasupra dispărură şi ceva masiv şi 
întunecat umplu cerul. 


35. 


Copil fiind, în România, Horia Ursu trăise la o fermă izolată din 
munţii de lângă Braşov, înainte de a fugi de acasă cu un circ 
ambulant care se oprise lângă casa sa. O vreme îşi câştigase 
pâinea îndoind bare, mâncând viermi şi făcând alte lucruri de 
genul ăsta până când fizicul îi oferise şansa de a intra în 
wrestling, într-un alt circ, iar apoi oportunități mult mai bune, 
toate ducând, cu toate că nu o ştia, către o viaţă în crima 
organizată. Cea mai mare parte a divertismentului din România 
era controlată de mafia locală. Pe măsură ce devenea din ce în 
ce mai bogat, începuse să bage sume de bani în activitățile 
mafiei. Nu era doar natural, ci lumea chiar se aştepta la asta. 
Astfel încât Horia urmase banii mafiei la fel de natural cum un 
om urmează un bloc de ciment legat de piciorul său într-un râu - 
o altă expresie românească pe care Horia o folosise des de-a 
lungul vieţii sale în crima organizată, pe care o începuse după 
ce durerile de spate îi opriseră cariera de luptător. 

Din cauza relaţiilor sale din mafie, Horia văzuse şi auzise 
multe lucruri ciudate şi îngrozitoare, dar adevărul era că cele 
mai îngrozitoare lucruri erau tot acolo, la fermă, şi purta această 
povară neîncetat. 

Într-o primăvară, vărul său, Bogdan Hrib, se decise să-l ia la o 
partidă de vânătoare. Bogdan, care mirosea a parfum ieftin şi-şi 
pensa sprâncenele, avea obiceiul să promită lucruri fără să se 
ţină de cuvânt, dar într-o zi apăru la fermă cu o pereche de puşti 
noi-nouţe, şase cutii de cartuşe şi şapte poveşti din cele trei 
săptămâni glorioase petrecute în Bucureşti cu jocuri de noroc 
ilegale şi fete cu puţin peste vârsta majoratului. Acestea se 
întâmplaseră în vremea dictatorului C... un nume niciodată 
rostit cu voce tare, iar oamenii erau mai în siguranţă la ţară, cu 
toate că se spunea că nebunul avea spioni peste tot. 

Aşa că Horia, care avea treisprezece ani la acea vreme, 
plecase la vânătoare cu vărul său pe drumurile izolate din 


munţii de lângă fermă. Bogdan vorbea vrute şi nevrute despre 
partide mai vechi de vânătoare, marea sa baftă la jocurile de 
noroc, cum avea să părăsească într-o zi România şi să devină un 
mare întreprinzător în Vest, departe de nebun. Şi adevărul era 
că Horia, deştept şi înfometat după cultură, sau poate doar după 
informaţii despre lumea din exterior, înghiţea totul de parcă ar fi 
fost „adevărul gol-goluţ”, după cum zicea Bogdan. De fapt, lui 
Horia nu-i păsa dacă nu aveau să tragă un singur foc în acea zi. 

Asta până când dădură peste un urs, tizul lui Horia. Era un urs 
românesc feroce - mare şi imprevizibil şi fără doar şi poate 
circumspect, locuind într-o zonă unde poluanţii industriali 
ajungeau în apă dinspre nord, făcându-i pe prădători mai 
violenţi, chiar nebuni. 

Întâlniră ursul aşa cum ai întâlni un străin când treci după un 
colţ într-un oraş mare: brusc, pe o pantă abruptă, la o cotitură, 
se treziră faţă în faţă cu ursul şi vice-versa. 

— La naiba! ţipă Bogdan, care se scăpă în pantaloni şi ridică 
arma în acelaşi moment - apoi îngheţă ca o statuie. 

Timp de patru secunde - o eternitate în acea situaţie - 
Bogdan ezită să apese trăgaciul. 

Ursul mârâi, se ridică pe labele din spate, mârâi din nou şi se 
întinse spre Bogdan, retezându-i capul şi răsturnându-l peste 
Horia, care avu totuşi prezenţa de spirit să nu dea drumul armei 
când căzu. 

În faţa lui Horia: Bogdan, decapitat, căzând în genunchi cu 
sângele ţâşnind din gât ca un vulcan uman. Capul i se 
rostogolea deja în râpă. 

Ursul continuă să mârâie, scoase un pufăit şi privi direct spre 
Horia, apoi se aruncă pe toate patru labele. Horia era 
înspăimântat, plângea, dar încă avea degetul pe trăgaciul puştii, 
pregătit să tragă dacă bestia se mai apropia. 

Dar nu o făcu. În schimb, dispăru în josul potecii cu un alt 
pufăit, un fornăit şi cu un hârâit cronic, dobândit probabil din 
cauza ingerării metalelor grele otrăvitoare. 

Firicele de praf pluteau în aer, vizibile din cauza soarelui ce 
bătea Printre copaci. Câteva insecte leneşe zburau ca nişte zâne 
înaripate Prin lumina aurie. Păsările cântau în copaci. Cadavrul 
fără cap al vărului său atotştiutor era prăbuşit lângă el, ca un 
credincios în timpul rugăciunii. 

Horia stătu acolo timp îndelungat, până când fu trezit din 


transă de sunetul propriei respiraţii. Dădu drumul puştii şi alergă 
cei cinci kilometri până la fermă. 

Nu era de mirare, se gândise el mai târziu, că începuse să bea 
serios anul următor şi dorise să plece de la fermă cu orice preţ. 
Dar învățase ceva din acea experienţă, ceva important. In 
primul rând, că poţi avea toate instrumentele potrivite, dar dacă 
nu le foloseşti la momentul potrivit, nu contează, ar putea foarte 
bine să fie şi instrumentele nepotrivite. În al doilea rând, sunt 
momente când nu trebuie să foloseşti toată puterea aflată la 
dispoziţie şi că, pentru el, răzbunarea nu avea să fie niciodată 
un motiv pentru a ucide. 

Horia se gândea la asta când, înarmat până în dinţi, ieşi din 
cabană împreună cu Tău şi Colquhoun. Era dimineaţa de după 
explozia avionului, care luase cu ea şi speranţele lor. Cu toate 
că ceilalţi se simțeau pierduţi, Tău şi Colquhoun îl convinseseră 
pe Horia să îşi ignore judecata şi să se alăture unui plan care, 
din mai multe motive, îl făcea să îşi deruleze în minte 
evenimentele care duseseră la moartea vărului său. 

Tău îi explicase ideea în mai multe conversații pe jumătate 
şoptite, departe de ceilalţi. 

Puse cap la cap, conversațiile sunau cam aşa, în capul lui 
Horia: 

— Uite cum stă treaba, va încerca să ne omoare unul câte 
unul, oriunde am fi, corect? Dar trebuie să aibă şi o bază, o 
navă, ceva, da? Şi ştim, din ce ne-a zis Rath, că e undeva în 
mlaştină. Nu e foarte mult teren solid acolo. Putem afla locaţia 
exactă cu puţină imaginaţie şi o hartă. Sunt două motive pentru 
care ar trebui s-o găsim: în primul rând, face Predatorul mai 
vulnerabil. Ştie unde suntem noi, dar noi nu ştim unde e el. În al 
doilea rând, dacă reuşim să intrăm când nu e acolo şi reuşim să 
furăm ceva din armamentul ăla, vom avea şanse mai mari de 
supravieţuire, iar dacă reuşim şi să plecăm de aia, vom deveni 
şi mai bogaţi vânzând toate chestiile astea guvernului care dă 
mai mult. 

În timp ce Tău încerca să-l ademenească, Horia îi observase 
ochiul care se zbătea, semn al unei căderi psihice sau al unui 
atac cerebral iminent, şi remarcă felul în care Tău începu să 
vorbească mai repede, de parcă ar fi încercat să se convingă 
singur. Una peste alta, Jimmy Tău de după explozia avionului 
părea un om disperat, agăţându-se de sănătatea mintală cu un 


singur fir, subţire ca un fir de păr de pe fundul unei furnici. 

pe de altă parte, Colquhoun, cu frica drept cel mai bun 
prieten care nu avea să-l părăsească niciodată, luase un aer de 
calm nefiresc, aproape ca o acceptare a morţii, lucru pe care 
Horia îl putea respecta pentru că măcar îi ţinea nervii în frâu. 
Colquhoun îl convinsese pe Horia în cele din urmă, după ce Rath 
îşi găsise trei soldaţi morţi practic în pragul cabanei. li spusese 
atunci: 

— Horia, vezi? Nu contează unde suntem. Creatura aia o să 
ne găsească. Aşa că fie mori aici, fie acolo, luptându-te, 
încercând măcar... 

Horia nu voia să moară ca vărul său Bogdan. Nu voia să 
moară deloc, de fapt, dar în orice caz... nu aşa. 

— Da, bine, spusese în cele din urmă şi, în ciuda obiecţiilor lui 
Rath, luaseră lansatoare de grenade, arme de asalt, grenade, 
muniţie, raţii de apă şi mâncare şi plecaseră în lume, făcând 
ceva, mergând pe o cărare din zona rurală a României, cu munţi 
în ambele părţi, pregătiţi să ia cotitura, pregătiţi să înfrunte 
ursul... 


36. 


Ecranele arătau faţa lui Rath. Îi arătau faţa lui. Stând în faţa 
monitoarelor, privind imaginile pe care creatura i le transmitea 
din interiorul navei sale spaţiale - Rath trebuise în cele din urmă 
să admită că era o navă spaţială; oricine văzuse o versiune 
thailandeză prost dublată a serialului Star Trek putea observa 
acest lucru - Îşi vedea propria faţă. Acea imagine îl înfurie, 
văzând nu numai că acea creatură se infiltrase în camera lui 
secretă, ci şi modul în care stresul şi incapacitatea de a mânca îi 
lăsaseră scobituri în faţă şi îi făcuseră pungi sub ochi. Tremurul 
buzei. Palpitaţia insesizabilă a braţului stâng. Mirosul din acea 
cameră era putred, realiză deodată, îmbâcsit de sudoare, cafea 
şi acum o nouă frică, de parcă faptul că se văzuse în acel ecran 
îi deblocase toate simţurile. Cum ajunsese în asemenea hal? Era 
de parcă vechea lui viaţă din jungla cambodgiană se reîntorsese 
sub o nouă formă, cerându-l înapoi. _ 

Pentru că demonul îl avea sub puterea lui. IlI prinsese într-o 
cutie de pe nava lui. Nu exista nici un viitor pentru el la cabană. 
Putea vedea doar o singură cale de a scăpa, de a supravieţui şi 
aceasta era de a lăsa tot confortul oferit de cabană şi de a se 


reîntoarce la lucrurile de bază. Deja trei sau patru soldaţi 
dezertaseră; trebuia să pară puternic. Era momentul să se mute 
în buncărul-templu. 

Maxim îl prinse pe Rath când ieşea pe uşă cu o ultimă cutie 
de provizii, acompaniat de Ary şi doi soldaţi. Cabana era goală 
acum, cu excepţia lui Maxim. Nimeni nu ştia unde dispăruse 
Gustat. Horia, Tău şi Colquhoun plecaseră în zori, iar Marikova şi 
Nikolai dispăruseră prin împrejurimi curând după aceea. Afară, 
soldaţii care încă nu erau la buncărul-templu îl aşteptau. 
Ultimele jeepuri aveau să plece cu Rath şi cu proviziile, iar restul 
soldaţilor trebuiau să meargă pe jos. Buncărul era mai departe 
de mlaştină şi de nava spaţială decât cabana. Odată ajuns 
acolo, se putea baricada, sperând că va ademeni creatura 
înăuntru, pe teritoriul său, cu regulile sale. 

Dar mai întâi trebuia să se ocupe de ultimul său oaspete. 

— Unde e toată lumea? întrebă Maxim. Vocea lui avea un mic 
ecou. Camera comună era goală - oamenii lui Rath o curăţaseră 
de orice obiect care ar fi putut fi folosit în buncărul-templu. 
Arăta mai mult ca platoul de filmare al unui serial de comedie 
anulat decât ca o cabană turistică. 

Fiecare pentru el, îşi zise Rath, dar nu rosti decât: 

— Au plecat cu toţii. 

Nu avea să uite niciodată reacţia lui Maxim la petrecerea de 
Paşti, dar impulsul de a-l ucide pe muzician scăzuse în 
intensitate în faţa altor probleme mai importante. 

— Ce vrea să însemne asta? întrebă Maxim, îndreptându-se 
către bucătărie. Avea ochii injectaţi, cu cearcăne, iar halatul de 
baie îi era desfăcut, dezvăluind un piept firav, boxeri cu steagul 
galez şi două picioare subţiri. 

Rath împinse cutia cu provizii în braţele lui Ary şi spuse în 
cambodgiană: 

— Du-te cu ceilalţi. Vin şi eu imediat ce termin cu prostul 
asta. 

Ary încuviinţă şi ieşi cu ceilalţi soldaţi. 

Rath se întoarse către Maxim şi spuse: 

— Au plecat... la o plimbare... 

— Deci se vor întoarce curând? 

— Sigur. De ce nu. Acum, scuză-mă, trebuie şi eu să...ieslao 
plimbare. 

Rath nu avea nevoie de Maxim în buncăr. 


— O excursie? se binedispuse Maxim, interesat deodată. 

— Nu chiar. 

Maxim se încruntă. 

— E cineva aici care să servească dejunul? Nu văd pe nimeni. 

Rath oftă. Omul ăsta nu vedea ce era chiar sub nasul lui? Nu, 
probabil că nu. 

— În această dimineaţă toţi invitaţii pot să-şi facă dejunul 
singuri - privilegii speciale, spuse Rath. Trebuie să plec acum. 

Privi o ultimă dată cabana goală. Simţea un nod în gât, la care 
nu se aşteptase. Visele lui se duceau „pe apa Sâmbetei”, o 
expresie pe care Benjamin Peake o îndrăgise. Ştia că şansele lui 
de a reporni afacerea erau şi mai mici decât şansele de a 
supravieţui. 

— Bine, spuse Maxim, dând din mână în semn de concediere. 
O să aştept aici până se întoarce toată lumea. O să-mi fac 
singur dejunul. Fie. 

Rath se gândi, în timp ce ieşea din cabană, că era posibil ca 
Maxim să fie drogat. 

Apoi plecară într-o asemenea grabă încât Rath nu văzu decât 
o licărire, o reflexie slabă a ceea ce ar fi putut fi camuflajul 
creaturii stând lângă copaci în timp ce jeepurile lui treceau. Nu o 
consideră decât o rază de soare printre frunze. Nu se gândi şi nu 
realiză ce văzuse decât când ajunseră la buncărul-templu. 

Apoi, automat, în ciuda comportamentului său obişnuit, Rath 
oferi o rugăciune pentru Maxim Barnes, sperând că muzicianul 
chiar luase droguri - unele puternice. 


37. 

Marikova îi privise pe Horia, Tău şi Colquhoun plecând din 
cabană în zori cu un sentiment de regret. Incercaseră s-o 
convingă să li se alăture, dar ea refuzase, din mai multe motive. 
În primul rând, credea că misiunea ei putea intra în conflict cu a 
lor. În al doilea rând, infecția lui Nikolai se agravase şi bărbatul 
începuse să dea semne de dezorientare şi depresie. Nu voia să-l 
lase singur, şi nu era tocmai pregătit pentru activităţi de teren. 

În acelaşi timp, Marikova îi luase pe cei trei soldaţi morţi drept 
un avertisment dur, mai ales combinat cu faptul că văzuse 
Predatorul distrugând bărcile mai devreme. Cabana nu oferea 
siguranţă, în orice caz, nu oferea mai multă siguranţă decât 
oricare alt loc. (Gustat trebuia să fi fost primul care realizase 


asta, cu toate că dispariţia lui încă o mai mira. Unde plecase? Ce 
punea la cale? Ştiuse cumva motivul exact pentru care ea era 
atât de interesată de el?) 

Aşa că se mută în copacii din apropiere, împreună cu Nikolai. 
Alese unul dintre cei mai înalţi şi mai întortocheaţi smochini, 
aşezat undeva în spatele parcării cabanei, şi se refugie în vârf, 
pe o cracă unde puteau sta în siguranţă şi cât de cât confortabil. 
Din fericire, Marikova reuşise să reutilizeze ceva din materialul 
soldaţilor pe care îl luase cu ea, iar Nikolai îşi păstrase destulă 
energie pentru a se căţăra, cu puţin ajutor. Apoi adusese 
provizii, trusa lor de prim-ajutor, net superioară celor pe care le 
avea Rath, şi cât armament şi muniţie reuşise să care cu ea. 

Acum Nikolai stătea într-un sac militar rusesc ca într-un 
cocon, ancorat la şaizeci de metri înălţime, iar ea găsise o 
poziţie de pândă la vreo cincisprezece metri sub el. De acolo 
putea vedea acoperişul cabanei, zona din faţa ei la stânga, iar 
spatele la dreapta. Ar fi fost greu ca cineva să intre sau să iasă 
fără vestea ei. 

După ceva vreme, îi văzu pe Ary şi Rath plecând într-un jeep, 
cu nişte soldaţi în urmă, pe jos, cărând apă, mâncare, 
armament, iar unii dintre ei chiar împingând un tun antiaerian. 
Uitându-se prin luneta puştii, se gândi să apese trăgaciul şi să 
omoare câţiva dintre ei. În haosul ce urma, cine ştia dacă 
soldaţii aveau să fie inamici sau aliaţi? Rezistă impulsului de a 
împuşca pe ultimul înainte ca acesta să dispară din raza ei 
vizuală, dar numai pentru că nu dorea să-şi divulge poziţia faţă 
de un posibil observator ascuns. 

La puţin timp după aceea, o licărire imensă se desprinse de 
fundalul junglei din faţa copacului Marikovei - făcându-i inima să 
bată mai repede decât ar fi crezut posibil, atât de aproape 
fusese - şi se îndreptă spre faţa cabanei, dispărând prin uşa din 
care, datorită poziţiei, abia putea vedea o fâşie. 

Marikova bănuise că Predatorul s-ar putea duce la cabană, 
dar nu atât de repede. Se gândi la Nikolai, care dormea 
spasmodic deasupra ei, sperând ca medicamentele să-l ţină 
tăcut până la plecarea Predatorului. 

Pentru că acum avea o mică surpriză pregătită pentru 
creatură. Ceva care să-i dea de înţeles că şi ea putea fi pradă. 


38. 


Maxim nici nu remarcase plecarea lui Rath. Era prea ocupat 
cu propriul proiect. Era obişnuit să fie suspicios - avusese parte 
de destui impresari şi manageri corupți de-a lungul vremii 
pentru a şti că uneori oamenii nu zic decât jumătate de adevăr. 
Cu Gustat plecat, şi, din câte ştia; doar Rath în cabană; se gândi 
să vadă ce avea Gustat de ascuns. Fusese destul de uşor să 
pună mâna pe cheia lui Rath cu o seară înainte - măcar ceva 
bun ieşise din viaţa de hoţ mărunt pe care o dusese pe străzile 
Londrei înainte de a deveni un muzician de succes. 

Aruncă o ultimă privire în jur şi deschise uşa de la camera lui 
Gustat. Incepu să râdă. Gustat era cu siguranţă de modă veche 
- obsedat de curăţenie; ca un puşcaş marin care îşi făcea patul 
perfect şi ţinea toate hainele împăturite frumos pe dulapuri. 
Totul cu un minimum de dezordine şi agitaţie. Camera lui Maxim 
era; prin comparaţie; o harababură totală. Nu reuşise să doarmă 
de când avusese loc prima crimă şi se masturbase obsesiv; 
astfel încât podeaua era plină de şosete murdare. Ca să nu mai 
spunem despre cocaina pe care o adusese cu el. 

Dar nu şi John Gustat. Moartea familiei lui era o tragedie; dar 
Maxim nu ştia dacă ar fi făcut ca Gustat să pornească în 
căutarea creaturii. Maxim analizase puţin situaţia; când nu-i; era 
prea frică să gândească; şi ajunsese la concluzia că dacă cineva 
i-ar fi omorât-o pe Alicia; ar fi considerat evenimentul o acţiune 
divină sau a Naturii. Poţi la fel de bine să te răzbuni împotriva 
unei tornade sau a unui incendiu. Alicia tot apăruse şi dispăruse 
din gândurile lui Maxim în ultimele câteva zile. Uneori părea că 
e aproape şi simţea o nevoie intensă pentru ea. Alteori; părea 
ireală; o parte a unei vieţi anterioare a altcuiva. 

Maxim începu să caute atent prin sertarele şi bagajele lui 
Gustat. Găsi lucrurile obişnuite; cu toate că erau mult mai multe 
arme decât cară după el un călător normal: cuțite; puşti şi chiar 
nişte piese care păreau că pot fi asamblate într-o mitralieră. Dar 
nu avea acte; nimic care să mai lumineze puţin misterul 
„Predatorului”. Totuşi ceva trebuia să ascundă; aşa că Maxim 
continuă să caute; cu toate că îl izbi o amintire tulburătoare; a 
momentului în care managerul lui ascunsese banii de la un 
concert - o mie de lire în bancnote de zece - In chiloţi; „pentru a 
impresiona doamnele”; pretinsese el. 

Nimic. Maxim oftă. John Gustat; eşti un nenorocit inteligent. 


Privi din nou patul. Curat şi întins; dar chiar şi cu cadrul foarte 
coborât; tot era ceva loc sub el. 

— N-are cum; spuse el cu voce tare; zâmbind. N-are cum. 

Ba da; gândi. A ascuns totul sub pat; ca un idiot. 

Se auzi un zgomot în prag - un scârţâit al lemnului. Inima i se 
ridică în gât. Preţ de o secundă; fu înapoi în apartamentul său 
luxos din Londra; iar soţia lui fu cât pe ce să-l găsească în pat cu 
Alicia. 

— Cine-i acolo? întrebă; fără să aştepte un răspuns. Nici nu 
veni. Sunetul nu se repetă; iar Maxim se relaxă. 

Era timpul să verifice sub pat. 

Se lăsă în genunchi şi se aplecă de parcă s-ar fi rugat către 
Mecca; sau ceva de genul ăsta. Lumina de la fereastra 
baricadată nu bătea prea mult sub pat; dar i se păru că vede o 
altă lumină venind de dedesubt - apoi un clipit brusc roşu care 
dispăru şi nu se mai repetă. Un ochi? Un buton? Un... Imaginaţia 
îl părăsi. Şi asta deoarece nu arăta decât ca o cutie de 
amplificator. 

Adunându-şi curajul; Maxim se lăsă pe burtă şi întinse mâna 
stângă; luptându-se cu îngustimea spaţiului; iar apoi simţi o 
durere bruscă în umăr din cauza întinderii. Sub pat mirosea a 
dezinfectant pentru bucătărie; a brânză veche şi a bomboane 
mentolate. 

Prima încercare se soldă cu un eşec; unghiile lui abia atingeau 
marginea obiectului cald; din metal. Nu era ceva viu; ci un soi 
de maşinărie. O a doua tentativă; forţându-şi braţul; şi aproape 
reuşi; atingând o scobitură de pe suprafaţa obiectului; şi 
deodată totul prinse culoare; iar el se simţi ca astronautul din 
scenele finale ale Odiseei Spațiale 2001; văzând întregul spectru 
de albastru; verde; roşu şi galben. 

Drace; pornise un întreg foc de artificii. În cele din urmă; se 
opri; iar panourile care fuseseră iniţial roşii deveniră verde- 
întunecat. Maxim habar nu avea ce făcuse; dar cel puţin putea 
vedea sub pat acum; putea vedea că obiectul este destul de mic 
pentru a fi tras; dacă reuşea să ajungă cu mâna la el... moment 
în care se încruntă; cu braţul întins la maximum şi capul pe 
jumătate sub pat; deoarece obiectul începu să se îndepărteze 
de el. Ce naiba?! 

li trebui o secundă ca să priceapă că ceva îl trăgea de glezne 
de sub pat şi; din strânsoarea de oţel şi scrâşnetul pielii dure; 


aproape reptiliene; pe ciorapii lui; să înţeleagă că nu era uman. 
Incercă să ţipe; dar nu reuşi să scoată nici un sunet. 


39. 


Horia căra după el un lansator de grenade M-203; gândindu- 
se numai la stațiunea de pe Dunăre; de lângă Marea Neagră; pe 
care o vizitase de vreo şase ori de când devenise faimos; 
amintindu-şi cum era să privească apusul de pe un şezlong; de 
sub o umbrelă imensă; să mănânce scoici şi să bea bere bună. 

Căutatul prin junglă după o navă extraterestră nu se potrivea 
cu visurile sale. Nici pe departe; iar pe măsură ce înaintau - pe 
poteci; prin ape adânci până la genunchi; mereu vigilenţi; 
ferindu-se de Pol Pot şi de Predator în aceeaşi măsură - şi 
transpiraţia de pe vesta de camuflaj se întindea de la subsuori şi 
de pe spate până în dreptul abdomenului; Horia simţea un şi 
mai puternic sentiment de nelinişte. 

Era pe de-o parte din cauza mlaştinii urât mirositoare şi 
întunecate; cu zone împânzite de copaci întortocheaţi şi alte 
locuri prin care soarele trecea şi se reflecta în apele 
întunecoase. Dar o anumită parte a ei era de o linişte pe careo 
găsea prevestitoare de rău. Cu cât se afundaseră mai mult; cu 
atât devenise mai linişte; până când nu se mai auzea nici o 
pasăre şi nici şerpii nu se mai vedeau. Nici nu se compara cu 
excursia pe care o făcuse în josul Dunării; unde fluviul şi 
mlaştina erau pline de mişcare; de culoare; lumină şi sunet. 

Nu; aici părea că mlaştina îşi ţine răsuflarea; aşteptând ceva. 
Cum ar fi moartea lor. Ura faptul că acest lucru îl deranja atât 
de mult; dar; pe de altă parte; era o veche zicală românească: 
„Inima Unui om înjunghiat bate repede sau nu bate deloc”. 

Cu atât mai rău cu cât Lovitul şi Păcălitul; cum îi numea acum 
pe Tău şi Colquhoun; insistau să vorbească şi când nu era 
necesar. 

Vorbeau în şoapte care se propagau cu mai multă putere 
decât dacă ar fi vorbit normal. Cel puţin începuseră să 
dovedească că aveau ceva coloană vertebrală. Horia era nevoit 
să recunoască că prin vene le curgea un fel de apă îngheţată 
acum. 

Tău avea o hartă şi o scotea periodic pentru a o însemna cu 
mici cruciuliţe cu un pix rezistent la apă de care se ataşase cam 
prea mult; în timp ce Colquhoun încerca să-i convingă să-şi 


schimbe „parametrii de căutare”. 

— Dacă Rath greşeşte? Chestia aia i-ar fi putut târî soldaţii 
oriunde. 

— În orice caz; la un moment dat o vom găsi dacă suntem 
sistematici; răspunse Tău. Tu ce crezi; Horia? 

Se aflau în junglă de două ore; după ce se rugaseră de Ary să 
îi ducă în jeep şi... nimic. 

Rath le indicase cele cinci poteci care se întindeau ca nişte 
spiţe de bicicletă. Harta le arăta cum cărările artificiale legau 
„insulele” din inima mlaştinii. Momentan; mergând în cercuri 
spre interior; folosind uneori potecile; dar şi părăsindu-le; 
trecând prin apă; avansaseră cam o treime din drum. Un cerc 
imens încă se întindea în faţa lor. 

Horia oftă şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. Spera că 
băzâitul constant pe care îl auzea în ureche venea de la țânțari. 
Privi către cei doi camarazi. Era într-un fel surprins că ambii mai 
erau încă în viaţă. 

— Poate ar trebui să ne îndreptăm direct spre centru; apoi s-o 
luăm şerpuit înapoi? sugeră Horia. 

Poate o luăm la fugă acum. Poate ne îndreptăm spre nord şi 
riscăm; aşteptăm pe dealuri până pleacă. Poate ne cazăm la un 
alt hotel; mai drăguţ; şi descoperim că a fost doar un vis urât. 

Colquhoun privi harta. 

Tău se uită la Horia şi spuse: 

— Da; dar ce se întâmplă dacă bestia aia ajunge în spatele 
nostru? Atunci am încurcat-o. 

Horia ridică din umeri. 

— Dacă crezi că vom reuşi să ieşim de aici fără ca 
Predatorul... — cumva; părea greşit să folosească numele dat de 
Gustat fiinţei; de parcă i-ar fi dat substanţă; formă - fără ca 
acea creatură să ne vadă; greşeşti. Oricum o să mâncăm un fel 
de rahat. Tot ce trebuie să decidem e când şi cum îl vom 
mânca. 

— Asta e alt proverb românesc? întrebă Colquhoun. 

— Nu. 

Tău râse. 

— Când o să vindem ce-o să furăm de aici şi o să fim mai 
bogaţi ca zeii; o să avem „rahat” gravat pe lanţuri de aur. 

Nici măcar Colquhoun nu păru impresionat de acel 
comentariu; zise: 


— Bine; hai s-o facem cum zice Horia. 

Tău; recăpătându-şi vigoarea; încuviinţă. 

— Cele mai mari şanse sunt ca nava să fie pe una dintre 
insulele alea; oricum. 

Îndreptându-se spre una dintre potecile ridicate; Tău întrebă 
din apă: 

— Ştii vreo zicală românească care să se potrivească situaţiei 
de; faţă? 

— Nu; răspunse Horia. 

Amândoi se opriră şi-l priviră miraţi. 

— Ce? spuse Tău. 

— Gândiţi-vă voi la una. 


40. 


Nikolai se trezi între crengile smochinului; cu lacrimi verzi 
curgându-i din ochi. Sacul de dormit era înfăşurat bine în jurul 
lui şi pentru o secundă un fragment de amintire îi fulgeră prin 
minte: el; strâns în braţe de către mama sa adoptivă; la vârsta 
de cinci sau şase ani; înainte să fi fugit de acasă; putea simţi şi 
parfumul cu iz de flori pe care îl purta; putea simţi şi bluza ei 
aspră care se freca de faţa lui. 

Dar rana de pe faţă începu să-l doară şi-şi aminti unde se afla 
şi cum ajunsese acolo. Blocat pe o insulă izolată în Marea Chinei 
de Sud; cu misiunea de a recupera cât mai multe informaţii de 
la John Gustat despre Predator şi tehnologia sa. Numai că era un 
Predator adevărat pe insulă; lucru care-l făcea pe Gustat fie mai 
mult; fie mai puţin important; în funcţie de cum priveai 
problema. Şi Marikova plecase pentru o vreme; din motive pe 
care nu şi le aducea aminte; dar care probabil aveau legătură cu 
plecarea lui Rath către buncărul-templu. 

Nikolai tremura şi înghiţea. Îşi simţea gâtul uscat şi brazdele 
de pe obraz îi pulsau. De fiecare dată când pulsau; simţea acea 
senzaţie din ce în ce mai adânc. Ştia că există dureri-fantomă; 
dar putea jura că infecția se extinsese în gât şi de-a lungul 
spatelui. 

Îşi închipuise cum s-ar putea desfăşura misiunea; dar 
niciodată nu-şi imaginase că se putea întâmpla asta. 

Dar acum faptul era consumat şi trebuia să accepte situaţia. 
Trusa lor medicală putea amorţi durerea; dar varianta cea mai 
probabilă era că fusese infectat cu bacterii extraterestre de sub 


ghearele Predatorului. 

— Luând în considerare modul în care bacteriile călătoresc 
distanţe interstelare; infecția ar putea fi încă tratabilă; în 
definitiv; majoritatea bacteriilor noastre au venit din spaţiu; îi 
spusese Marikova; sau cel puţin aşa credea; avusese halucinaţii 
vizuale ciudate. Cum ar fi cea de acum: chiar în faţa lui; scoasă 
în evidenţă de un buştean din spate; putea vedea o gigantică 
stea de mare verde-aurie care plutea. Clipi şi aceasta dispăru. 

Aşa că nu credea că boala putea fi tratată. Nu chiar. Nici nu 
credea că putea fi controlată. Cum ai putea controla ceva venit 
de pe altă lume? 

Nikolai îi spusese Marikovei că ar trebui să se ferească de el; 
dar ea râsese şi spusese: 

— Dacă e atât de contagioasă; simpla venire a creaturii ăsteia 
pe insulă ne-a condamnat pe toţi la moarte. 

Ca pe spanioli şi pe indieni. 

— Dar nu cred că funcţionează aşa. 

Mai ceruse şi o oglindă; dar Marikova nu-i dăduse una. În 
schimb; îl privise ciudat; curăţase zona infectată şi o uscase; 
apoi îl dezbrăcase uşor şi îl atinsese până se întărise. Apoi îşi 
folosise gura până când; brusc; aproape dureros; tremurase şi 
ţipase; apoi se liniştise în întuneric; privind în sus către ea; iar 
ea uitându-se la el cu un zâmbet trist. 

— Volya. 

Chiar şi acum ştia că nu trebuie decât să spună acel cuvânt şi 
putea să evoce o încurcătură intensă de limbi şi mâini şi piele şi 
presiune urgentă încât simpla amintire a lui îl făcea să tremure 
puţin. 

Ceea ce vedea se schimbase; realiză cu panică. Acum privea 
lumea printr-o ceaţă din ce în ce mai verde; parcă filtrată prin 
infecția lui. 


41. 


Maxim era în picioare acum; cu o pată din ce în ce mai mare 
de urină pe blugii lui de firmă; privind Predatorul direct în față. 
Arăta ca un rastafarian bizar corcit cu un păianjen atomic 
mutant. Cei mai îngrozitori erau ochii; nu i-ar fi putut descrie 
cum trebuie nici dacă viaţa i-ar fi depins de asta. Ceva între 
albuş de ochi crud şi chitina unei insecte. Mirosul creaturii îl făcu 
pe Maxim să se gândească la vomă spălată cu bere caldă şi 


viermi. 

Orice gând coerent îi dispăru din cap; cu excepţia unuia 
singur; care se tot învârtea în bucle: Asta e pedeapsa mea 
adevărată pentru că m-am culcat cu Alicia. Asta e pedeapsa 
mea adevărată. 

Predatorul îi vorbi imitând perfect vocea lui Benjamin Peake: 

— Primul lucru pe care îl înveţi întotdeauna e să scoţi maţele 
peştelui înainte de a-l mânca. 

— Ce? spuse Maxim; de undeva de departe. Ce? 

— Nimic care merită fi făcut nu e uşor; se auzi din nou vocea. 

Maxim începu să plângă. 

— Ce vrei? 

Prezenţa fizică deplină a creaturii din faţa lui era destul 
pentru a intimida orice fiinţă de pe Pământ. 

— Ce vrei? spuse Predatorul; cu vocea lui Maxim; apoi îl 
împinse. Pentru Predator trebuie să fi fost un gest blând; dar pe 
Maxim aproape îl dărâmă. 

Îşi recăpătă echilibrul şi spuse din nou: 

— Ce vrei; omule? Ce? 

Ştia că se află într-un coşmar din care nu se poate trezi. Ştia 
că nu se va trezi. Trezeşte-te. 

Predatorul îl împinse din nou şi Maxim se chinui să rămână în 
picioare. Îşi aminti subit scene din perioada şcolii; când bătăuşul 
din timpul pauzei de masă le făcea aceleaşi lucruri tocilarilor. Nu 
exista decât un singur mod de a evita o bătaie. Nu răspunde. Nu 
lovi şi tu. 

Se pregăti pentru o a treia lovitură; dar în schimb Predatorul îi 
luă mâna dreaptă şi puse un cuţit în ea; cu plăselele înainte. 
Maxim încercă să-l apuce bine; mânerul era atât de gros încât 
degetele nu-l puteau cuprinde. Greutatea lui aproape îl făcu să-l 
scape. Ce dracu’? Din cauza surprizei; făcu greşeala să 
privească din nou faţa creaturii; dar nu reuşea să ghicească 
intenţiile ei mai mult decât putea citi viitorul în mate de oi. 

O armă. În mâinile lui. 

Predatorul îi trase uşor o palmă şi Maxim se îndepărtă. 
Unghiile nu-i despicară pielea. Ameţit; luptându-se cu şocul; 
Maxim realiză că Predatorul voia; la propriu; să se lupte cu el. 
Voia să folosească cuțitul. Dar unde? Cum? Armura nu avea linii 
de îmbinare. Pentru a-l înjunghia în faţă ar fi fost nevoie de o 
mişcare verticală imposibilă care l-ar fi făcut vulnerabil 


contraatacurilor sau ar fi fost interpretată ca o îmbrăţişare. 
Maxim dădu drumul cuţitului; se prăbuşi; închise ochii şi 
aşteptă următorul pas. 


42. 

Predatorul îşi puse casca înapoi pe faţă; recuperă cuțitul şi 
privi pentru un moment silueta chircită de pe podea; o pată 
roşu-verzui care fremăta pe vizorul lui. Mai notă şi semnalul de 
sub pat care îi dăduse atâtea speranţe false. 

Bipedul scotea nişte sunete smiorcăite. Predatorul fixă tunul 
cu plasmă pe capul său. Trei puncte roşii. Moarte instantanee. 

O fracțiune de secundă mai târziu; Predatorul deschise panoul 
de control şi apăsă un buton. Punctele dispărură. Văzuse bule 
amorfe de proteine uleioase care dovediseră mai multă coloană 
vertebrală. 

Predatorul ieşi din dormitor şi ajunse în camera comună; 
acum părăsită. Mişcându-se stângaci printre piesele de mobilă 
rămase; prea conştient de un amestec de mirosuri 
dezgustătoare; Predatorul îşi croi drum către uşă şi; aplecându- 
se prin cadru; ieşi la lumina soarelui. 

O rafală de nori de praf la picioarele sale; apoi o durere în 
încheieturile de pe umăr ale armurii; de parcă ar fi fost ace 
ascuţite. Apăsă rapid panoul de control şi simţi cum se 
activează camuflajul - In acelaşi timp; o luă la fugă spre 
dreapta; depărtându-se de linia focului. Ecranul din cască urmări 
traiectoria. Din interiorul armurii; o injecție cu un sedativ îi 
amorţi rana. 

Incă se trăgea asupra lui dintr-o ascunzătoare din copacii din 
stânga cabanei când Predatorul ajunse în dreptul stâncilor şi 
copacilor; ferindu-se. Ecranul clipi când senzorii se fixară pe 
sursa atacului. 

Fără să ezite; Predatorul - văzând forma de viaţă roşie; 
pulsândă; în triangulaţie - trase. Silueta şi arma căzură din 
copac pe solul junglei. Când lovi pământul; corpul mai clipea 
doar ca o vagă pată roşie pe ecranul său. 

Predatorul răcni triumfal în faţa prăzii. 


43. 


Marikova văzu din copac cum maimuța drogată pe care o 
prinsese cu bandă adezivă de carabina dotată cu senzori de 


mişcare explodă în mii de bucăţi; o cascadă de sânge şi oase la 
cincizeci de metri în stânga ei. O privi cum căzu la pământ ca o 
cârpă. Zâmbi. 

Soluţiile primitive aveau şi ele rostul lor în rezolvarea 
problemelor complexe. Predatorul reacţionase exact cum se 
aşteptase şi ea; de parcă ar fi fost un om într-un costum de 
mascotă. Se pare că unele reacţii erau universale. 

Singurul lucru pe care nu-l făcuse totuşi fusese să examineze 
victima; iar Marikova nu se aşteptase la asta. Zona din jurul 
copacului era minată şi se declanşa doar la o anumită presiune 
pe centimetru pătrat. În ciuda armurii şi a reflexelor rapide; 
Marikova i-ar fi putut provoca creaturii răni serioase. Dar măcar 
se amuzase amar de pe urma Predatorului care crezuse că până 
şi maimuţele vor să-l ucidă. 

Acum Marikova putea vedea creatura; chiar şi camuflată; în 
timp ce se îndrepta către mlaştină. Coatele îi pâlpâiau 
intermitent; de parcă rana i-ar fi scurtcircuitat şi armura. Nu 
credea că Predatorul observase defecţiunea şi probabil că dacă 
n-ar fi fost antrenată ca lunetist n-ar fi văzut-o nici ea. Se 
manifesta ca o scânteie; mare cât un licurici. 

Acum trebuia să ia o decizie şi nu ezită câtuşi de puţin. Se 
urcă rapid în copac; lângă Nikolai. Era încă sedat; dar treaz. Nu 
avusese puterea să-i spună că infecția se întinsese. Sau că 
emana un miros de carne stricată amestecată cu lămâie. Viitorul 
lui se afla în mintea ei ca un blestem de vrăjitoare; chiar dacă el 
nu-l vedea. 

— Nikolai; trebuie să plec; îi şopti; sărutându-l pe obrazul 
drept; care încă nu căzuse pradă infecţiei. Dar mă voi întoarce. 
Tu odihneşte-te. 

El o privi rugător; dar nu zise nimic. Nu era nimic de zis. 

— O să mă întorc; Nikolai! spuse ea. 

Ca să fie sigură că nu va suferi; scoase o altă seringă cu 
morfină; rupse plasticul şi i-o înfipse în braţul drept. 

Îşi dădu ochii peste cap; pleoapele i se zbătură apoi se 
închiseră; şi intră din nou în ceea ce Marikova spera să fie un vis 
netulburat despre Mama Rusia. 

Apoi se îndreptă către copaci cât de repede putu. Predatorul 
fusese rănit. Văzând acest lucru; ştiind nu numai că-i cauzase 
durere; dar şi că se  dovedise mai deşteaptă decât 
extraterestrul; mica flacără de îndoială de sine din mintea ei se 


stinse. 

Dacă voia; putea să omoare Predatorul. 

Dacă voia; putea supravieţui. 

Rapidă; silenţioasă ca o fantomă; Marikova porni după 
Predator; simțind o bucurie sălbatică şi dulce-amară trezindu-se 
în ea. 


44. 


John Gustat stătea întins pe burtă; pe jumătate îngropat în 
nămol; în spatele unor tufe şi trestii; privind nava Predatorului 
prin binoclu. Punctul lui de observație eram cam la cincizeci de 
metri de ea; ceva mai departe decât putea cândva să arunce o 
minge de fotbal american. Avea armele lângă el; ascunse sub o 
pânză de culoare neagră. Lăsase celelalte arme şi provizii la 
câteva sute de metri depărtare; într-o scorbură de copac; la 
înălţime. 

Nava spaţială îi trezea amintiri urâte; cu toate că nu mai 
văzuse una intactă până atunci. Se iertase că nu o descoperise 
din prima; pentru că se afundase în pământ; fie intenţionat; fie 
din cauza greutăţii excesive. Era de culoarea mucegaiului şi a 
noroiului; şi doar zgârieturile nenaturale ale fuselajului şi vaga 
strălucire metalică o dăduseră de gol în primă fază. Dar; dacă 
privea îndeajuns de atent; putea vedea că un camuflaj ciudat 
fusese pus peste reactoare - crengi şi frunze aranjate cu 
măiestrie pentru a-i rotunji muchiile ascuţite şi crude; făcând 
nava să se integreze mai bine în peisajul mlaştinii. 

Sub tot acest camuflaj; Gustat ştia că nava arăta mai mult ca 
o săgeată de darts decât ca un disc de frisbee; gând care-l făcu 
să chicotească. Una peste alta; designul plictisitor şi utilitar 
făcea nava să arate reală; nu ca o recuzită dintr-un film SF de 
categoria B. De-a lungul marginii; cam la zece centimetri 
deasupra solului; era o adâncitură neagră. Gustat nu ştia ce era; 
dar presupunea că făcea parte din vreun scut defensiv. 

Nava mai avea şi o uşă pe o latură; conturul ei vag fiind vizibil 
cu binoclul; dar nimic nu intrase sau ieşise în cele şapte ore de 
când privea; de la miezul nopţii. Stătuse în aceeaşi poziţie; 
întinzându-se uşor şi mişcându-şi picioarele pentru a evita 
crampele; urinând într-o băltoacă de alături. 

Costumul special pe care îl purta sub camuflaj putea bloca 
orice scanare în infraroşu a Predatorului; dar se gândise că nici 


puţin nămol nu putea să strice. 

— Cine-ar fi crezut că noroiul îţi poate salva viaţa? spusese 
Onyx în timpul uneia dintre întâlnirile lor clandestine. Eu; unul; 
nu. Nici într-un milion de ani. 

Din informaţiile pe care i le dăduse Onyx; Gustat ştia că; în 
cel mai rău caz; avea în faţă o navă cu doi Predatori. Nu putea 
duce mai mult de doi; altfel ar fi trebuit să fie mult mai mare; şi 
asta însemna două lucruri: cum nu era capabilă de zboruri 
interstelare (cel puţin asta indicau informaţiile furate); trebuia 
să existe o navă-mamă; undeva; deasupra insulei; iar Predatorul 
trebuia să aibă un transportor personal foarte mic ascuns pe 
undeva pentru a se mişca rapid pe insulă. Cum nu văzuse nici 
un semn de aşa ceva; Predatorul trebuia să-l fi ascuns în navă 
sau la marginea mlaştinii; la distanţă egală de orice alt punct de 
pe insulă pentru a fi uşor de folosit. 

Dar; din nou; până acum nimic şi nimeni. Gustat nu credea că 
Predatorul se afla în navă; dar trebuia să se întoarcă la un 
moment dat. Cu toate acestea; era aproape gata să se dea 
bătut sau să caute alt punct de observaţie când o mişcare 
subită îi atrase atenţia. În secunda următoare privea prin luneta 
puştii lui Armalite AR-50; o armă neautomată anti-material cu 
putere de penetrare foarte mare; deseori folosită ca puşcă cu 
lunetă pe distanţe mari. Putea elimina o ţintă de la o mie de 
metri distanţă; cu destulă forţă pentru a sparge un om în bucăţi. 
Nu ştia dacă va prinde ocazia să vadă ce i-ar putea face unui 
Predator. 

Prin lunetă; Gustat îl văzu pe Horia Ursu păşind pe insuliţă; 
urmat de Tău şi Colquhoun. Toţi trei priveau în jur agitaţi; cu 
armele pregătite. 

Gustat zâmbi. Companie. Chiar simţi un fel de uşurare 
văzându-l pe Horia; împreună cu un sentiment de neîncredere la 
ideea că reuşiseră să găsească nava. 

Interesant. Lucrul ăsta îi schimba plaja de opţiuni. 

Privi cum dădură ocol navei; în afara razei lui vizuale; apoi 
cum ieşiră pe cealaltă parte. Colquhoun părea să se certe cu 
Tău; iar Horia privea îngândurat. 

În mod cert; nu puteau găsi uşa. Ei bine; fiţi atenţi la asta. Se 
întinse după obiectul pe care îl numea „deschizătorul de uşi de 
garaj”. Urma să afle dacă meritase să cheltuiască toţi banii ăia. 

Aşteptă până când Horia - pe care încă şi-l imagina ca fiind 


cel mai calm dintre cei trei - ajunse în faţa conturului uşii. Apoi 
apăsă butonul de pe deschizător. Uşa se deschise şi Horia se 
dădu un pas înapoi; cu o înjurătură pe care o auzi şi Gustat. 
Zâmbi. Bine. Speriat; dar nu panicat. Horia nu începu să tragă 
sau să fugă; iar când îi chemă pe Tău şi Colquhoun; reuşi cumva 
să-i oprească de la a face vreo prostie. 

Toţi trei stăteau în faţa uşii; ezitând; dar Gustat ştia ce aveau 
să facă. Cum ar fi putut rezista? t întotdeauna mai bine să-i pui 
pe alţii să-ţi facă treaba; gândi. Horia ar fi fost de acord cu 
asemenea gândire. 

Gustat îşi putea simţi scopul îngustându-se; putea simţi cum 
devine o armă îndreptată către inima Predatorului. Exista 
întotdeauna o poză a soţiei şi fiului său în mintea sa. 

Zâmbind. Cu plaja în spatele lor - cât mai departe de zăpadă 
şi iarnă. 


45. 


Rath menționase un buncăr. Rath menţionase un buncăr. 
Maxim ştia asta şi era un gând de care se agăța chiar şi în timp 
ce se împleticea spre camera lui; ţinând strâns la piept cutia lui 
Gustat; ca să tragă pe nas câteva linii de cocaină. Nu părea să 
existe alternativă. 

Nu avea de gând să facă nimic până nu se droga. Stând în 
genunchi lângă pat; trăgând cocaina pe nas; începu să plângă. 
Alicia nu voise niciodată să se drogheze şi nici nu înţelesese de 
ce el o făcea; dar acum i-ar fi spus; s-ar fi răstit la ea: „E pentru 
astfel de situaţii; la dracu'!” Uneori lumea era prea greu de 
suportat. Mult prea greu. 

Dar; buncărul. În mod evident; cabana devenise prea 
periculoasă. De fapt - un gând aleatoriu îi veni în minte prin 
calmul ciudat pe care cocaina i-l impusese - trebuia să-şi aducă 
aminte să-şi concedieze impresarul când avea să se întoarcă. Şi 
managerul. Şi să intre într-o mănăstire. Sau să facă o donaţie - 
râse isteric - unei fundaţii de doici. Sau să devină un pustnic ca 
bunul şi bătrânul Howard Hughes şi să trăiască ca un călugăr 
bogat. Nimic de genul ăsta nu s-ar fi putut întâmpla în Tara 
Galilor. Nu; n-ar fi putut. Numai aici; la capătul lumii. Dar 
pierdea firul gândurilor. Să caute ce? Ce trebuia să caute? Intră 
în camera comună ţinându-şi arma atât de strâns încât degetele 
îi deveniseră albe şi pulsau. Privi în jur. Realiză că nimeni nu 


avea să se întoarcă. Ştia că are nevoie de provizii; aşa că luă un 
rucsac de pe podea; ignorând sângele uscat de pe el. Merse în 
bucătărie şi luă câteva conserve de mâncare din dulapurile 
răscolite - fasole; porumb; asparagus; pastă de roşii -, apoi 
aruncă şi câteva sticle de pinot noir în rucsac; împreună cu un 
tirbuşon. Ezită. Reveni în camera lui; luă cutia neagră şi o puse 
în rucsac. Nu ştia dacă făcuse un lucru bun sau unul rău. Se 
întoarse în camera comună. 

Provizii; verificat. Arme? Pistolul n-avea să se dovedească 
foarte bun pe termen lung; dar ce altceva putea lua cu el? 
Lumina bătea de pe puntea exterioară. Încă o zi minunată lângă 
plaja minunată. Aşa că o urmă, ieşi, privi chirele de baltă şi 
pelicanii vânând peşte. Nu le păsa de situaţia lui. De fapt, nici 
nu le păsa că un monstru fusese eliberat pe insulă. Ce ciudat, 
cum nu avusese niciodată ocazia să se bucure de plajă înainte 
de tot rahatul ăsta. 

Lângă grătar, Maxim îşi găsi arma visurilor. Nu ştia cum s-o 
numească - un Browning sau ceva de genul ăsta? — dar ştia că 
fusese adusă din ruinele depozitului. Avea şi o centură cu 
muniţie pregătită. Părea că erau destule gloanţe pe ea. Era 
lungă şi groasă, montată pe un tripod lat, jos, făcut dintr-un 
metal negru care absorbea lumina. Nu credea că poate s-o care, 
dar ar fi reuşit s-o tragă după el. Ar merita. Aşa că o trase în 
camera comună, lângă rucsacul plin de provizii. 

Privi în jur, sperând să găsească o hartă pe una dintre mese. 
Sau pe podea. Oriunde. Văzu o uşă întredeschisă acolo unde nu 
fusese una până atunci. Ce naiba? Bine, asta trebuia să însemne 
ceva. Mai trase o linie, chiar acolo, pe măsuţa de cafea, apoi 
intră val-vârtej pe uşă, ajungând până în camera următoare. Se 
opri la vederea tuturor monitoarelor din interior. ` 

Îi trebuiră câteva momente pentru a se dezmetici. În primul 
rând, pentru că unele ecrane arătau interiorul unei nave 
spaţiale. În al doilea rând, pentru că unul dintre ele îi arăta 
propriul chip confuz, în al treilea rând, pentru că Horia şi Jimmy 
Tău îl priveau cu ochi holbaţi de pe un alt monitor, din interiorul 
navei, părând la fel de surprinşi pe cât se vedea şi singur că era 
el. 

— lisuse Christoase! ţipă Maxim. Ce dracu' se întâmplă aici?! 

Alunecă, apoi căzu, apoi se ridică din nou doar pentru a vedea 
că Horia şi Tău dispăruseră, dar el încă se privea pe sine, într-un 


alt monitor îi putea vedea pe oamenii lui Rath ca nişte insecte în 
jurul unei clădiri care arăta ca un templu, aşezând pe poziţii 
arme şi cărând saci de nisip. 

— Bine, atunci, spuse Maxim. Bine. 

Ignoră restul lucrurilor. Ignoră nava extraterestră. Ignoră-ţi 
reflexia. Nu era nici o hartă, dar poate reuşea să ghicească 
poziţia buncărului după imaginile de pe monitor. 

Şi spera că Rath îl va primi când va ajunge acolo. 


46. 


Babuinii fuseseră cea mai mare problemă cu care se 
confruntase Rath când le ordonase oamenilor lui să înceapă 
lucrul la ceea ce numea „buncărul-templu”. La început, Rath 
mutase babuinii în vechile ruine pentru că avusese ideea de a 
organiza picnicuri acolo, ca pauză de la vânătoare, dar nu se 
dovedise o activitate foarte populară. Mirosul de fecale şi 
priveliştea  babuinilor bătându-se,  împerechindu-se şi 
masturbându-se nu erau pe placul nimănui. 

Armata de babuini se dovedi a fi greu de mutat. Rapoartele 
lui Ary de la Kosal şi de la ceilalţi erau aproape caraghioase şi 
oamenii lui trebuiseră să elibereze zona piatră cu piatră, metru 
cu metru. 

— l-au încolţit în vest, lângă turnul din sud-vest, îi spunea Ary 
lui Rath. E posibil să reuşească să-i trimită în junglă. 

În astfel de momente lui Rath îi trecea prin minte gândul de a- 
i măcelări pe babuini, dar nu dorise ca oaspeţii să audă sunetul 
susţinut al armelor de foc sau să înceapă să pună întrebări. Nici 
babuinii nu erau atât de uşor de ucis, fiind foarte loiali şi 
agresivi când erau încolţiţi. 

Dar cel puţin problema fusese rezolvată şi, când Rath 
ajunsese la complex în acea dimineaţă, folosind drumul care se 
întindea de la cabană prin jungla din spatele templului, nu 
văzuse vreo urmă de babuini. Doar pe Ary şi pe comandanții săi, 
în poziţie de drepţi. 

Nu avusese timp ca să facă un tur al noii case. Rath plecase 
imediat cu Ary şi ceilalţi într-o cameră de sub turnul central, 
unde puseseră un generator pentru iluminat începuseră lucrul la 
un plan defensiv în timp ce oamenii continuau să 
îngrămădească saci de nisip, să stocheze mâncarea, apa şi 
celelalte provizii pe care le luaseră cu ei. Alţii montau şi ultimul 


tun mare pe care îl adusese Rath şi construiau sau improvizau 
cuiburi de mitraliere în interiorul şi în exteriorul zidurilor. 

Complexul templului se afla la marginea junglei vestice, cu 
vedere spre păşunile din mijlocul insulei. La un moment dat, cu 
peste o mie cinci sute de ani în urmă conform unor documente 
ale marinei thailandeze, străbunii khmerilor veniseră pe insulă 
şi, folosind o combinaţie de piatră locală şi importată, 
construiseră structura care, în ochii lui Rath, părea o combinaţie 
între un templu şi o fortăreață. Fiecare suprafaţă fusese 
decorată cu icoane şterse, imposibil de descifrat, forme 
contorsionate care păreau mai mult hinduse decât altceva. 
Păreau nişte creaturi reptiliene, creaturi care în mintea lui Rath 
semănau leit cu Predatorul. Dar adevărul era că nu puteai să-ţi 
dai seama ce reprezentau formele, aşa cum nu puteai să ştii nici 
ce voiau să însemne formele de ipsos de pe tavanul cabanei. 
Aşa cum nu puteai nici să-ţi dai seama cum sau de ce părăsiseră 
oamenii insula. 

In ciuda acestor aspecte, ruinele puteau fi apărate şi în 
acelaşi timp nu puteau, de parcă doi creatori se certaseră 
asupra detaliilor, apoi ajunseseră la un compromis. În mod cert, 
înaltul zid circular care proteja miezul complexului îşi servea 
bine scopul. Dar ieşind în afara zidului, în cele patru puncte 
cardinale, erau construcţii în formă triunghiulară, ca nişte ţepi, 
pline de camere înghesuite. Aceste construcţii se îngustau către 
un post de observaţie aflat în capăt. La jumătatea distanţei 
dintre zidul interior şi posturile de observaţie din fiecare clădire 
se ridica un turn circular, oglindind turnul din centrul 
complexului, toate străbătute de plante agăţătoare. 

Un inamic numeros sau unul ascuns putea pune stăpânire pe 
unul dintre ţepii din afara zidului principal, iar apoi putea să se 
întoarcă către zid sau să tragă de pe vârful clădirii, folosind 
pietrele desprinse pentru a se adăposti. 

Aşa că, în primul an al şederii sale pe insulă, Rath detonase 
acoperişurile clădirilor triunghiulare cu ajutorul unui expert în 
explozibil, apoi construise ziduri protejate de sârmă ghimpată şi 
fortificaţii între aceste puncte, unind turnurile. Astfel se crease o 
serie de ziduri exterioare în forma unui pătrat în jurul zidului 
interior. Unghiurile de foc care rezultau însemnau că ţepii erau 
mai puţin vulnerabili, chiar dacă noile ziduri erau cucerite, 
oamenii lui ar fi avut timp să se retragă după zidul interior. 


Putea să pună lunetişti în turnuri şi să domine împrejurimile de 
la înălţime. 

Astfel de gânduri tactice îi veniseră abia în ultima săptămână. 
În trecut, ideea apărării buncărului-templu fusese o abstracţie. 
Fusese îngrijorat în principal de ameninţarea pe care o 
reprezentau piraţii, sau de trădarea obezului amiral thailandez, 
sau chiar de o parte a marinei care nu ştia de târgul încheiat şi 
ar fi încercat să-l dea afară de pe insulă. Uneori, în unele dintre 
momentele sale ridicole, chiar se gândise că putea transforma 
insula într-un parc de distracţii. 

Dar niciodată, nici în cele mai îngrozitoare coşmaruri, nu-şi 
imaginase că va trebui să apere buncărul de o creatură ca 
Predatorul. 


47. 


Întuneric vast, conturul trecând pe deasupra, ascunzând 
stelele, luna, cu un huruit slab care ar fi putut veni de la el sau 
de la altceva. 

Preţ de un moment, Sukhon şi oamenii ei priviră în sus către 
acel întuneric care nu-şi avea locul aici, care era prea liniştit 
pentru a fi natural, care trecu pe deasupra lor fără să pară 
ameninţător, fără să pară că-i observă. Când se pierdu în 
depărtare, oamenii se panicară, încercând să ajungă la bărcile 
de viteză în timp ce Virote se certa cu ei. Ea fugise pe lângă ei şi 
trăsese în motoare cu AK-ul. Când făcuse acest lucru, bărcile se 
spărseseră în bucăţi, iar motoarele deveniseră doar resturi de 
plastic şi metal. 

— Nu ne întoarcem! ţipase către ei. Nu acum! 

Chiar şi Virote o privise de parcă era puţin nebună, dar toţi se 
conformaseră. De atunci avea arma pregătită tot timpul, 
dormea cu un ochi deschis şi nu lăsa pe nimeni în spatele ei. 
Dar momentul de criză trecea: cu cât puneau mai multe ore 
între ei şi ceea ce văzuseră, cu atât părea să fi fost doar un 
coşmar, o halucinație. Cât despre Sukhon, cu cât se gândea mai 
puţin la asta, cu atât mai bine. Lumea se dovedise a fi mult mai 
ciudată decât îşi imaginase şi singurul lucru mai înspăimântător 
şi, în acelaşi timp, mai reconfortant era felul în care îi venea în 
minte din când în când imaginea tremurătoare a lui Suchin, de 
obicei când era obosită, sau felul în care o vedea în colţul 
ochiului când privea în altă parte. Nu încercase să-şi înlocuiască 


pistolul 1911 pierdut şi lăsase teaca goală, ca un fel de a-şi 
confirma pierderea suferită. 

Înaintaseră cam un kilometru în interiorul insulei, luptându-se 
la fiecare pas, bucuroşi de existenţa macetelor şi a busolei în 
mijlocul tufişurilor dese. Era o muncă grea, dar îi ţinea ocupati. 

Apoi: un sunet distant şi familiar. 

— Aţi auzit? întrebă Sukhon, oprindu-se. Respira cu greutate, 
transpirând ca un american gras într-un salon de masaj din 
Bangkok şi amintindu-şi de ce îi plăcea atât de mult pe mare. 

— Ce să aud? întrebă Virote, făcându-le semn oamenilor să se 
oprească din tăiat tufele. Scopul potecii era să se poată retrage 
mai iute. 

— Ca o rafală de AK-47? 

Sunetul se auzi din nou, apoi se opri brusc. 

Virote se încruntă. 

— Aud acum. Vine din direcţia aia. 

Arătă cu mâna spre sud-est. 

— Să mergem într-acolo, să stăm aici, să continuăm, sau 
să...? 

Îi trebui doar o secundă pentru a se decide. Nu putea să 
sufere această înaintare înceată prin pădurea-junglă. Ura 
ţânţarii, moliile Uriaşe şi trilurile chinuite ale păsărilor din 
vârfurile copacilor. 

— Mergem spre sunet. 

Virote lătră ordinul şi oamenii abandonară poteca pe care o 
făceau prin jungla încurcată şi claustrofobică, pornind cu Sukhon 
în faţă. Se înainta încet. Prea multe tufişuri, petice de noroi şi 
crengi care îi biciuiau, copaci mult prea apropiaţi, ca un zid. 
Aveau să sângereze din zeci de zgârieturi la sfârşitul muncii 
acesteia şi Sukhon putea auzi destui oameni blestemând, cu 
clinchetul mitralierelor de pe umeri lovind centurile de muniţie. 

După vreo zece minute ajunseră la marginea unui canal cu 
apă întunecată, mărginit de un gard vechi de sârmă ghimpată, 
mai departe era o spărtură în junglă, sub forma unui drum 
îndiguit şi ridicat. 

Acum veni rândul lui Sukhon să blesteme. Un drum. Aproape 
paralel cu jalnica potecă pe care o tăiaseră ei atât de încet. Pe 
drum veneau doi soldaţi îmbrăcaţi în uniformă militară, purtând 
mitraliere. 

Sukhon îi făcu un semn lui Virote, care gesticulă spre trei 


membri ai expediției. Începură să înainteze spre drum, cât se 
poate de silențios. În curând, dispărură din raza lor vizuală. 

Câteva minute mai tărziu, Virote şi ceilalţi oameni se 
întoarseră cu pistoalele îndreptate spre cei doi soldaţi. li făcu 
semn lui Sukhon să se apropie de drum. 

— Ăştia doi zic că trăgeau în mistreți, îi spuse Virote lui 
Sukhon. 

Unul era rănit şi avea un bandaj în jurul mâinii, dar ambii erau 
sfrijiţi şi păreau epuizați. În mod clar erau foşti khmeri, purtau 
fostele lor uniforme militare, cu însemnele lui Pol Pot. Virote le 
luase armele. Sukhon avu senzaţia că făcuse un pas în trecut. 
Puteau să fi fost pe un drum de junglă în Cambodgia anilor 
1970. Cu excepţia faptului că aceşti oameni erau acum la 
patruzeci de ani, căliţi în luptă şi foarte periculoși. 

Priviră posomorâţi când Virote le ordonă să se aşeze la 
pământ, prima oară în thailandeză, apoi în cambodgiană şi la 
sfârşit în engleză. 

Nu răspunseră la început. Apoi, în cele din urmă, când Virote 
le spuse că va ordona să se deschidă focul, se conformară, 
întinzându-se pe burtă în praful drumului. Piraţii îi înconjurară şi 
le luară toate armele. Virote scoase încărcătoarele din mitraliere 
şi le aruncă în iarbă. Apoi le legă mâinile la spate şi îi ridică în 
picioare. 

Arătau de parcă se aşteptau să fie omorâţi, dar Sukhon nu 
voia de la ei decât informaţii. 

— Care vă sunt numele? Tăcere apăsătoare. 

— De unde veniţi? în continuare tăcere. 

Virote îi trase o palmă peste faţă soldatului bandajat. Nu primi 
nici un răspuns. Doar ochi lipsiţi de expresie. De câtă vreme 
erau în afara graniţelor durerii, Sukhon nu ştia, dar se îndoia că 
le putea fi ceva mai rău decât păţiseră deja. 

— O să vă dăm drumul dacă ne spuneţi ce vrem să ştim, 
spuse Sukhon. i 

— Ce contează pentru voi? adăugă Virote. In mod clar v-aţi 
abandonat posturile. 

— E vorba de Rath? Aţi dezertat de la Rath Preap? întrebă 
Sukhon. Omul bandajat privea în gol. Celălalt dădu încet din 
cap, aproape imperceptibil. 

Sukhon făcu un semn unui membru al echipajului care îl luă 
pe bandajat şi-l duse într-o parte. 


Când ieşi din raza vizuală a celuilalt, Sukhon întrebă: 

— Unde e Rath? 

În continuare posac, dar masca se năruise: 

— La templu, răspunse în thailandeză. 

— Unde e asta? 

Omul arătă cu mâna în direcţia din care venise. 

— Pe acolo. Drumul vă va duce. 

— De ce e acolo şi nu la cabană? Omul ezită apoi spuse: 

— Colonelul Rath a simţit că nu mai eram în siguranţă la 
cabană. 

— De ce? E din cauza unei... creaturi? întrebă Sukhon. Omul 
încuviinţă, cu ochii larg deschişi. 

— Vine noaptea şi în timpul zilei. Nu ştie ce e frica. Ne-a 
distrus toate bărcile. Toate comunicațiile cu continentul au fost 
tăiate. Colonelul crede că o poate învinge la templu. 

— Dar tu nu crezi asta? întrebă Virote. Omul dădu din cap. 

— E un demon. Cum te lupţi cu un demon? 

Poate cu o bucată din propria lui armură, gândi Sukhon, 
atingând săculeţul din jurul gâtului unde păstra glonţul. 

— Aşadar crezi că e un demon? întrebă Sukhon, dându-şi 
seama că omul nu era neapărat ostil, ci mai mult în stare de 
şoc. 

Nu primi nici un răspuns. 

— A fost el atacat de demon? întrebă Virote, indicând spre 
bandajat, care se opri din luptă şi privea în gol, către cer. 

Omul încuviinţă. 

— Ce fel de arme are demonul? întrebă Sukhon. 

Tăcere. 

— Câţi oameni are Rath? 

Tăcere. 

— Cât de departe suntem de templu? 

Tăcere. 

Sukhon oftă, dar îi făcu semn lui Virote să se oprească când 
acesta se îndreptă spre soldat, în mod evident ca să încerce să 
obţină informaţiile cu forţa. 

— Spune-mi atât, zise ea. Ce aveaţi de gând să faceţi, voi doi? 

O mişcare bruscă în ochi. Speranţă? 

— Să mergem spre plajă. Să ne facem o plută sau o barcă. 

Planul unor oameni disperaţi. Nici o plută nu îi putea duce în 
siguranţă. Mai mult, nu puteau şti că Predatorul pusese capetele 


camarazilor lor în semn de avertisment pe plajă. Se întrebă cum 
ar reacţiona la aşa ceva. 

Sukhon îl privi pe Virote. Încuviinţă. 

— Poţi să ni te alături dacă vrei. Mergem să-l jefuim pe Rath 
Preap şi să ucidem demonul. 

Greutatea glonţului din jurul gâtului o linişti. 

Omul zâmbi, arătându-şi dinţii galbeni. Dădu din cap. 

În cele din urmă, Sukhon luă una din mitraliere, lăsând-o pe 
cealaltă soldatului. Bandajatul se uita către ei cu ură. Continua 
să privească cu ochi holbaţi când luară o curbă şi dispărură din 
vedere. 

— Cel puţin ştim că ne-am apropiat, spuse Sukhon. 

Virote o privi, încruntându-se. 

— Ne-am apropiat de ce? 

— Vrei să te răzgândeşti? întrebă ea. 

Virote râse sălbatic. 

— Tot timpul, Sukhon, dar acum e prea târziu. Ne-ai adus 
până aici. Acum trebuie să ne duci până la capăt. 


48. 

Marikova, îngrijorată în privinţa lui Nikolai, dar şi aproape 
înnebunită de un sentiment pe care nu putea să-l identifice 
exact, urmărea Predatorul. Jungla începuse să se transforme în 
mlaştină, mai întâi aproape imperceptibil, apoi până în punctul 
în care trebuia să aibă grijă la fiecare pas de frică să nu facă 
prea mult zgomot împroşcând apa din micile băltoace. Stătea 
întotdeauna în afara razei lui vizuale, ascunzându-se în partea în 
care îl rănise. 

Părea să-i fi deteriorat armura şi sistemul de camuflaj mai 
mult decât îşi imaginase pentru că făcea pauze lungi, verificând 
un dispozitiv de pe încheietura mâinii, butonându-l, privind 
rezultatele şi butonându-l din nou. În ciuda unor aparente 
încercări de recalibrare, camuflajul Predatorului se tot 
întrerupea, cu toate că uneori extraterestrul rămânea invizibil, 
cu excepţia licăritului. Dar dacă ştiai unde şi cum să te uiţi - 
privind pe lângă el, cu colţul ochiului - puteai să-l vezi. 

Marikova putea să-l şi audă. Avea un auz bun, iar paşii 
Predatorului erau grei. Era, de departe, cel mai mare adversar 
pe care-l vânase. 

Spera că se îndrepta către nava spaţială. Acesta era şi 


motivul pentru care nu-l mai atacase - cum ar fi putut să-i fure 
secretele dacă-l omora, cum ar fi putut să intre în navă? Ştia că 
Predatorul prefera dispozitivele de auto-distrugere - informaţiile 
secrete ruseşti dezvăluiseră faptul că Uniunea Sovietică 
considera că aşa-numitul meteorit din Tunguska, care lovise 
Siberia în 1908, fusese de fapt o navă auto-detonată a 
Predatorilor. Din acest motiv, era înţelept să fie precaută. 

Un alt motiv pentru care nu trăsese în el din nou era viteza 
Predatorului. În ciuda mărimii, era rapid când se mişca - mai 
mult ca un leopard decât ca un biped şi trebuia să se 
concentreze din greu pentru a ţine pasul cu el, urmărindu-l de la 
o distanţă care îl păstra în raza vizuală, dar nu prea aproape. 
Dacă se oprea prea mult pentru a tinti şi trăgea un foc sau 
două, avea să rateze şi să alerteze extraterestrul. Şi nici nu 
putea fi prea sigură că putea să-l ucidă cu doar câteva gloanţe. 

În plus, îi plăcea dansul ăsta, se simţea în control ştiind că îl 
vedea când el nu părea să o vadă. Întotdeauna îi plăcuse, era 
unul dintre motivele pentru care era un bun asasin. Nu avea nici 
un motiv ca să se dea de gol, să lase o carte de vizită, să îşi 
arate identitatea în orice fel. 

În faţa ei, Predatorul se opri din nou şi ea se ascunse în 
spatele unui ciot de copac. Creatura privi la comenzile de pe 
braţ, scoase un sunet care ar fi putut fi interpretat ca frustrare 
sau furie, apoi plecă din nou, alergând. 

Se întâmplase ceva. Ceva neaşteptat, care nu-i plăcea. O 
ameninţare. 


49. 


Când faţa lui Maxim apăru pe monitoarele din interiorul navei 
spaţiale, Horia începu să râdă. Nu se putea abţine. Era singurul 
lucru cunoscut pe care-l văzuse de când se deschisese uşa şi 
intrase cu Tău. Colquhoun stătea de pază. 

— Vită-te, e starul rock, îi spuse lui Tău, nu putem scăpa de 
el. Apare la Predator TV acum. 

Dar Tău era prea ocupat să vomite ca să îi pese. Se pare că 
traficanţii de arme vedeau arareori carnagiul pe care îl creau 
proiectilele lor, pentru că Tău avea cel mai slab stomac pe care-l 
văzuse Horia vreodată, şi văzuse şi tineri de şaisprezece ani, 
abia plecaţi de la fermă, dând la boboci şi la gândul de a lovi pe 
cineva. 


— Ştii, Jimmy, spuse Horia, privind către locul în care vomita 
traficantul, încercând să-şi ascundă disprețul din voce, odată, pe 
la început, şeful meu mi-a dat un test. M-a pus să curăț o 
cameră unde avusese loc o execuţie. Ştii despre ce vorbesc? 
Sânge şi bucăţi de carne în toate părţile. Doi oameni cu 
mitraliere intră şi-şi fac de cap cu oricine e legat înăuntru. 
Petreci între şase şi zece ore îngropat în mate. Mirosul este... 
rămâne cu tine pentru totdeauna. 

Tău îl privi, transfigurat. 

— De ce-mi spui asta? 

Horia oftă. 

— Opreşte-te, îţi spun. Revino-ţi. Repede. Nu avem timp. 

Părând pe cât se putea de palid prin bronzul puternic, Tău 
spuse: 

— Da, bine, şefu'. Bine. 

Se ridică în picioare, molatec. 

Povestea lui Horia fusese o minciună, dar o mare parte a 
reputației sale fusese construită pe baza unor asemenea 
istorisiri. Cea mai bună metodă de a folosi puterea este să nu fi 
nevoit s-o foloseşti. Dacă putea să îşi canalizeze energia 
dobândită lucrând pentru un măcelar cumsecade la începutul 
carierei, aşa să fie. 

Când Horia îşi întoarse capul de la monitoare, după ce faţa lui 
Maxim dispăruse, trebui să recunoască că de fapt nava 
Predatorului îl făcea şi pe el să vrea să vomite. 

Curăţenia nu părea să fie o prioritate pentru extraterestru, 
deoarece rămăşiţele câtorva khmeri de-ai lui Rath erau 
împrăştiate peste tot pe puntea principală, într-un carnagiu 
roşu-alb-galben. Câțiva fuseseră  atârnaţi în spate, 
bălăngănindu-se în toată gloria lor sângerândă. Numai acel 
miros - putoarea atotpătrunzătoare a cărnii putrezite şi a 
sângelui - ar fi fost copleşitor dacă aerul din navă n-ar fi fost 
diferit de cel de pe Pământ. Părea mai dens. Parcă se bloca în 
plămâni şi în tot timpul în care explorară nava Horia se simţi de 
parcă s-ar fi înecat cu solzi de peşte, înghițind cu greu încercând 
să-şi elibereze gâtul. 

În faţa monitoarelor, o cutie neagră cu panouri strălucitoare 
verzi proiecta o hologramă a unui obiect care semăna cu un 
ochi însângerat sau cu o navă spaţială vie din cele mai 
îngrozitoare coşmaruri. Horia nu ştia ce reprezintă şi nici nu voia 


să ştie. 

În spatele monitoarelor - ciudatul şi monstruosul scaun era 
înconjurat de comenzi ininteligibile şi poate chiar mortale -, 
compartimentul central avea forma unei potcoave pline de 
trofee de pe sute de lumi, aflate în spatele unui câmp de forţă 
care tremura. Majoritatea acestor trofee erau schelete albe, 
coloane vertebrale şi capete ce se iveau ca dintr-un coşmar. 
Creaturi care trebuie să fi arătat ca nişte miriapode uriaşe sau 
nişte crabi. Altele aveau carapace şi aripi de insecte. Cu cât 
privea mai mult, Horia realiza că acest Predator avea o istorie 
lungă şi variată. 

Exista o zonă rezervată civilizaţiei terestre, cu un amestec de 
cranii, în aceeaşi secţiune găsiră vestigii - trofee prin asociere -, 
incluzând şi cârma unui vapor vechi. Patul unei espingole cu un 
singur foc. Ceva ce aducea a perucă de judecător printre multe 
alte obiecte: o brichetă Bic, manşa unui avion, o mitralieră 
cheinmetall MG3, o mică umbrelă galbenă de plajă şi, într-un 
colţ, o şosetă pătată cu sânge. 

— A mai fost aici, spuse Horia după ce văzu obiectele. 

— Nu mai spune, zise Tău mohorât. Se pare că-şi face 
vacanţele aici. 

Ecranele erau singurele obiecte pe care le înțelegeau. Nu 
puteau accesa altă parte a navei cu excepţia coridorului care 
ducea pe punte şi puntea în sine. Când încercaseră, sunete 
ciudate şi lumini orbitoare îi descumpăniseră. Nu putea scăpa 
de sentimentul că este un copil într-o casă de adulţi, totul fiind 
făcut pentru a adăposti un monstru de doi metri şi o sută 
optzeci de kilograme. 

— Poate ar trebui s-o distrugem, spuse Tău. 

— Cum? Cu ce? întrebă Horia. Nici măcar nu ştim ce să furăm. 

Tău încercase să tragă fire din console până când se 
curentase. Dar asta nu fusese decât o manifestare a frustrării 
lor din ce în ce mai mari. Se dovedise că nu puteau lua nimic 
pentru că totul era prins de podea. O frumoasă colecţie de 
cuțite şi alte arme împodobeau partea îndepărtată a punţii, dar 
şi ea se afla în spatele unui câmp de forţă. Renunţaseră la ideea 
de a pune mâna pe arme când Horia aruncase pixul lui Tău în 
barieră şi acesta se vaporizase instantaneu. Chiar şi cutia 
neagră care prezenta ciudatul glob ocular/navă spaţială era 
prinsă de podea. 


— Totuşi ar trebui să încercăm. Dacă distrugem nava... 

— Dacă distrugem nava, Predatorul o să rămână aici. 

Horia nu ştia dacă-şi putea susţine argumentaţia, dar avea de 
gând să încerce. 

— Da. Asta ar fi şi scopul. 

— Predatorul trebuie să rămână aici atunci. Nu poate pleca. 
Nici dacă vrea. 

— Şi? 

— Nici dacă noi vrem ca el să vrea. 

Tău privi în altă direcţie. 

— Am înţeles. Am înţeles. Oricum, se pare că trebuie să 
capturăm întreaga navă - s-o vindem... cuiva. Nu e nimic de 
luat. 

Nimic ce nava i-ar fi lăsat să ia. 

— Aşa că ar trebui să vânăm Predatorul şi să încercăm să-l 
omorâm. Înainte să se întoarcă pe navă şi să plece. 

Cu colţul ochiului, Horia văzu o mişcare pe monitorul de 
infraroşu. Se întoarse şi-l văzu pe Predator alergând prin 
mlaştină. | se opri respiraţia. 

— La dracu', Tău. Trebuie să plecăm. Acum. 

Nu putea să-şi dea seama de pe ecran unde se afla Predatorul 
faţă de navă. 

Tău se ridică. 

— Trebuie totuşi să luăm ceva. Măcar ceva. 

— Acum! Plecăm acum. Vezi? 

Arătă cu mâna spre monitor. 

— Dar Benjamin Peake? 

— Ce-i cu el? 

Predatorul trecu de pe un monitor pe altul. 

— Ar trebui să încercăm să-l luăm cu noi. g 

— Eşti tâmpit, Tău? Nu-l luăm nicăieri, spuse Horia. Il apucă 
pe Tău de umeri şi-l împinse către ieşire. 

— Mişcă-te! 

Colquhoun striga de afară. Nu era un semn bun. 

Coborâră scările, cu Horia împingându-l pe Tău în faţă, iar 
când ieşiră îl văzură pe Colquhoun ghemuit într-un genunchi, 
trăgând spre mlaştină. 

Tău se împiedică şi ambii se prăvăliră. Horia îl ridică pe Tău în 
picioare, privi în sus şi îl văzu pe Predator alergând prin mlaştină 
spre ei, trăgând cu arma de pe umăr flăcări albastre 


intermitente, care nu zburau prea departe şi prăjeau apa din 
jurul insulei. 

— Ascundeţi-vă în spate, strigă Horia şi fugi pe lângă 
Colquhoun, cu Tău alături. Se auzi un țipăt în spatele lui, apoi un 
zgomot înfundat. Horia privi înapoi şi văzu o rază albastră 
trecând prin Colquhoun. Îl aruncă înspre navă, zbierând, 
împrăştiind sânge pe suprafaţa aspră. 

Horia aruncă o grenadă înspre Predator, mişcându-se în jurul 
navei. Explozia se auzi o secundă mai târziu. Horia fu aruncat 
înapoi de suflul impactului. 

Apoi o luară la fugă pe potecă înspre nord, fără să se uite 
înapoi. 

— Şi Colquhoun? întrebă Tău, din spate. 

— S-a dus, Tău, zise Horia în timp ce treceau prin tufe, apă şi 
crengi. Pur şi simplu s-a dus. 


50. 


La ceva distanţă de nava Predatorului, Marikova se sui într-un 
copac cu coajă solzoasă şi neagră, zgâriindu-şi palmele. Nici un 
alt copac din apropiere nu părea potrivit pentru scopurile ei şi 
voia să fie la înălţime pentru a vedea totul. Se balansă pe 
trunchiul copacului până la vreo treizeci de metri şi privi prin 
luneta puştii la timp pentru a-l vedea pe Horia folosindu-şi 
lansatorul de grenade, apoi dispărând în spatele navei. 
Predatorul se adăposti, iar grenada explodă în spatele lui, la 
marginea apei, fără să îl rănească. Suflul exploziei făcu copacii 
din jur să se legene. Lumină mlaştina pentru o secundă, 
aruncând noroi şi apă către navă. Malurile mlaştinii, care 
formaseră până atunci un zâmbet, păreau ştirbe şi încruntate. 

Curăţându-se de noroi, Predatorul se ridică şi, ignorându-l pe 
Colquhoun, se rezemă de navă, deschise panoul de comandă de 
pe braţ şi apăsă un buton, iar uşa se închise fără zgomot. Apoi, 
scoțând un cuţit dintr-o teacă de pe spate, creatura eliberă un 
răcnet şi porni după Horia şi Tău. Marikova nu invidia atenţia pe 
care o primeau cei doi. 

Cum reuşiseră Horia şi Tău să intre în navă? se gândi la acest 
aspect câteva minute, aşteptând. Marikova nu mai dorea să 
urmărească Predatorul acum că descoperise nava. Singura 
întrebare rămânea: să încerce să intre, ştiind că Predatorul se 
putea întoarce în orice moment? 


Privind prin lunetă - la Colquhoun care se zvârcolea în noroi şi 
gemea, rănit mortal, şi la uşa închisă a navei - o mişcare subită 
de sub ea, în dreapta, mult mai aproape de navă, îi atrase 
atenţia. Cobori luneta şi privi surprinsă cum o umbră se ridică 
din mlaştină chiar în faţa insulei. 

Ştia cine era nu numai după corpul subţire, ci şi după modul 
în care se mişca, de parcă picioarele erau prea bătrâne pentru a 
răspunde grațios la comenzile creierului. Gustat. Lângă el 
observă cu admiraţie Armalite-ul AR-50 şi ceva ce părea a fi o 
puşcă de vânătoare M77. Un Armalite putea face pagube 
serioase. Şi, desigur/ avea întotdeauna acel Walther drăguţ cu 
el. 

Stătuse Gustat aici încă de la explozia avionului cu provizii? 
Dacă da, avusese nevoie de foarte multă răbdare şi dedicație. O 
mira. Răzbunarea era un sentiment pe cât de complex, pe atât 
de direct. Işi iubise soţia şi fiul mort? Da, aşa credea. Repeta 
doar mişcările pe care trebuia să le facă, împins către limite 
monstruoase pentru că era ultra-bogat? Era, într-un cuvânt, 
nebun. 

Puse luneta din nou la ochi şi privi cum Gustat se apropie de 
navă în genunchi, cu Waltherul ţinut într-o mână, previzibil, şi 
un alt obiect mic, negru, dreptunghiular în cealaltă mână. În 
spate avea un rucsac. Ce avea de gând să facă? 

Gustat ezită în faţa lui Colquhoun, se aplecă spre el, poate 
chiar îi spuse ceva, dar apoi se îndreptă spre uşa navei. Apăsă 
un buton de pe acel obiect dreptunghiular... şi, spre mirarea ei, 
uşa se deschise. Deci aşa o făcuse. Câte lucruri puteai afla 
furişându-te prin copaci. 

Gustat dispăru în întuneric. 

Marikova îşi îndreptă atenţia către Colquhoun. Avea dificultăţi 
în a-şi ţine intestinele înăuntru, dar nu părea că are de gând să 
moară curând. Arma Predatorului cauterizase o mare parte din 
rană chiar în timp ce o provoca. O milă crudă. Suferinţa inutilă 
nu o atrăgea. Nu era pură. Nu era eliberatoare. 

Auzi focuri de armă în depărtare, sunetul distinct al 
lansatorului de grenade al lui Horia, răpăitul aspru al rahatului 
chinezesc pe care îl folosea probabil Tău. În curând, Predatorul 
avea să se întoarcă - Marikova nu credea că românul sau sud- 
africanul ar putea să-l omoare. 

Degetul rusoaicei se strânse pe trăgaci, trimițând un glonţ 


prin fruntea lui Colquhoun într-o fracțiune de secundă. Acesta se 
opri în mijlocul gemetelor şi se prăbuşi, rezemat de navă. 
Marikova credea că arată aproape liniştit. Gaura glonţului era ca 
un punct hindus, un tilak, prin lunetă. Îl miruise şi ştia că i-ar fi 
mulţumit dacă ar fi putut. 

Gustat ieşi. Uşa se închise în spatele lui. Privi la Colquhoun şi 
fugi către vechea lui poziţie. Se lăsă jos în noroi şi rămase atât 
de nemişcat încât, dacă n-ar fi ştiut deja că e acolo, nu l-ar fi 
văzut. Nici într-un milion de ani. 

Pusese ceva înăuntru? Sau luase ceva? Căuta un trofeu luat 
de la familia sa? Nu putea spune doar privind. Era rucsacul mai 
greu sau mai uşor? Tot ce ştia era că Gustat se dusese în navă 
Cu un Scop. 

Nu ai fi stat acolo, în noroi, ore în şir doar pentru a intra în 
navă dintr-un capriciu. In afară de cazul în care era nebun. 


51. 


Tăcut şi încă întins în noroi, aproape savurând răceala lui, 
Gustat gândea la glonţul din capul lui Colquhoun chiar şi când 
Predatorul se întoarse la navă şi deschise uşa, aruncând - 
credea Gustat - o privire paranoică peste umăr. Numai o singură 
persoană de pe insulă ar fi reuşit o asemenea lovitură din 
copaci. Era sigur că traiectoria presupunea că trăgătorul se află 
deasupra şi în spatele lui. Era o complicaţie de care nu avea 
nevoie, dar poate reuşea s-o folosească în avantajul său. Totul 
depindea de Predator. Spera că, speriat, va pleca la întâlnire cu 
nava-mamă, dar cine putea şti, mai ales cu un Predator atât de 
experimentat. 

Pe măsură ce timpul trecea, Gustat se simţea din ce în ce mai 
expus, simţea prezenţa lunetistei deasupra lui ca pe un păianjen 
care i se plimba pe ceafă, trebuia să se abţină să cedeze 
impulsului de a da cu mâna peste gângania închipuită. Probabil 
că îl privea prin lunetă chiar atunci. Dar avea nevoie de o 
diversiune pentru a schimba situaţia, era prea bună. Nava 
trebuia să decoleze, sau Predatorul trebuia să iasă, sau Pol Pot 
să înceapă să danseze. Orice. Nu încercase niciodată să se 
păcălească în privinţa oamenilor ca Marikova. Avea o misiune, şi 
când considera că adunase destule informaţii şi nu mai trebuia 
să-l observe, urma să îl omoare. Informaţiile din creierul lui erau 
o bază de date foarte competitivă împotriva Predatorului şi, 


dacă nu putea să pună mâna pe tot, Marikova ar fi avut măcar 
grijă să nu cadă în mâini nepotrivite. 

În acelaşi timp, Gustat nu voia să se trezească într-un zbor 
secret către Moscova cu un sac peste faţă. S-ar fi sinucis mai 
întâi. 

Predatorul ieşi din nou din navă, în armură completă. Gustat 
putea trage şi cu un Armalite nu era de glumit. Ar fi putut 
probabil să îndoaie armura într-un loc, sau poate în mai multe. 
Poate l-ar fi omorât, cu toate că reflexele creaturii erau atât de 
rapide încât Gustat se îndoia că o putea ucide fără să aibă 
ocazia unei lovituri direct în cap, fără cască. 

În orice caz, urmărea rezultate mai mari şi mai dramatice. 

E timpul să scap de pacoste. 

Scoţându-şi Waltherul, Gustat se rostogoli pe spate şi trase în 
spatele lui, către copacii unde bănuia că se ascunde Marikova. 
Două apăsări rapide ale trăgaciului, apoi se rostogoli către 
dreapta. Focurile de armă răscoliră noroiul unde tocmai fusese. 
Trăgând aer în piept, se lăsă să cadă în apa întunecată, 
întrebându-se cât de mult trebuia să-şi ţină respiraţia şi sperând 
că Pol Pot e destul de departe. 


52. 


Marikova nu găsise niciodată expresia „timpul stă în loc” 
potrivită când dădea peste ea în filmele de suspans şi mister 
care reprezentau pasiunea ei secretă. In mijlocul situaţiilor 
extraordinare, timpul nu stătea niciodată în loc. Mintea stătea în 
loc, oprea timpul, îl dezmembra, îl analiza şi apoi lua decizii. 
Mintea, în astfel de situaţii, era ca mâna unui copil întinzându-se 
după o muscă în zbor. Eliberate, timpul, viaţa accelerau din nou. 

Aşa se simţi atunci când realiză că-şi divulgase poziţia 
Predatorului trăgând în Gustat. Incercă să alunece mai jos în 
copac, într-o poziţie mai bună, pentru câteva secunde aproape 
fatale. Trebuia să îndrepte arma în jos până când se pregătea 
din nou să tragă, apoi să-şi caute ţinta. Intinzându-şi mâna 
stângă pentru echilibru, privi cum un disc neted de metal îi tăie 
fără efort vârful degetului expus, chiar de sub unghie. În timp ce 
vârful cădea, dându-se peste cap ca o bombă liliputană 
aruncată dintr-un avion minuscul, Marikova văzu o secţiune 
interioară a degetului mare - grăsimea galbenă, muşchiul închis 
la culoare, albul osului întrerupt, roşul măduvei - Inainte ca 


sângele să blocheze totul. Ţipă datorită surprizei şi durerii şi, 
completându-şi mişcările pentru a ochi Predatorul, în ciuda rănii, 
văzu discul care îi găsise carnea întorcându-se la stăpânul său. 
Incepu să tragă către creatură, dar nu reuşi să ţină arma bine 
din cauza degetului lipsă şi rată. Predatorul îşi recuperă discul, 
se întinse după Colquhoun cu o viteză ireală şi-l apucă de gât, 
dispărând înapoi înăuntrul navei. 

— Rahat! Realiză că ţipa şi se forţă să se oprească. Se forţă 
să ignore sângele destul timp cât să-l găsească pe Gustat, să se 
asigure că nu ţinteşte spre ea. Nu-l putea găsi printre vegetaţia 
galbenă şi noroiul întunecat aşa că se cobori mai mult din 
copac, până într-un loc în care se putea rezema de trunchi. li 
oferea destulă protecţie din direcţia navei şi a lui Gustat, 
oriunde ar fi fost. Dumnezeule, a fost periculos. Transpira atât 
de mult încât trebuia să îşi şteargă sudoarea de pe ochi. 

Marikova rupse o bucată din bluză din jurul taliei, dezvăluind 
un abdomen ferm şi palid. Bandajă repede degetul, râzând pe 
înfundate. Tremura din cauza forţei râsului. 

Operaţie extraterestră pe deget. Asta nu i se mai întâmplase 
vreodată - poate chiar nimănui, din câte ştia. Dacă nu s-ar fi 
înclinat puţin spre stânga în momentul crud al arma Predatorului 
ar fi decapitat-o. Şi în afara cazului în care ar fi avut o 
experienţă extra-corporală nu ar fi reuşit să vadă o secţiune a 
propriului creier. 

Intr-un fel, acest gând o făcu să râdă mai tare. Avu vaga idee 
să privească solul, în căutarea vârfului lipsă. 


53. 


La douăzeci de metri de provizii şi de Armalite, Gustat se 
balansa cu greu pe ceva ce părea o piatră scufundată, ca să nu 
mai fie nevoit să calce apa. Incerca să facă nava Predatorului să 
decoleze cu puterea minţii. Decolează cu cadoul meu special la 
bord. 

Putea gusta victoria ca pe miedul cehesc îndrăgit de soţia lui, 
ca o căldură ce radia prin el. Nu ştia ce se afla la celălalt capăt 
al acestei senzaţii - nu planificase atât de mult în avans, nu ştia 
nici măcar dacă acel viitor exista -, dar se ruga pentru decolare 
atât de mult încât îşi muşcă limba, gustându-şi sângele. El oferi 
oricărui zeu ar fi binevoit să-i împlinească rugămintea. 

Decolează. 


Dar minutele treceau şi nava nu pleca nicăieri. Şi n-o mai 
putea vedea pe Marikova. Crezuse că reuşise s-o păstreze în 
vizor, dar dispăruse într-unul dintre momentele în care se 
întorsese să privească nava. Se întrebă cât de grav o rănise 
Predatorul. Se întrebă dacă se furişa în spatele lui chiar atunci. 
Gândul că ar putea fi distrus înainte de a vedea rezultatele 
eforturilor sale era ca o rană deschisă peste cicatricele care îi 
brăzdau inima. Lisa spusese odată „nu eşti cel mai răbdător 
dintre oameni”, şi avusese dreptate şi greşise în acelaşi timp. 
Răbdare în planificare, nerăbdare în execuţie. 

Apoi, subit, uşa navei spaţiale se deschise şi un obiect rotund 
şi negru familiar fu aruncat în apă. Bomba lui Gustat. Tot efortul 
pentru nimic. | se făcu rău. 

Predatorul ieşi din deschizătura uşii pe o suprafaţă gri 
plutitoare care arăta ca o sanie, cu cadavrul lui Colquhoun pus 
alături. O dată cu Predatorul se făcu lumină: un orizont al 
evenimentului de lumină, radiind din şanţul de pe marginea 
navei. Un cerc de lumină aurie şi verde-deschisă, amestecându- 
se şi şuierând. Întins în toate direcţiile, la câţiva centimetri 
deasupra pământului. Venea şi tot venea, iar Predatorul mergea 
pe el ca un surfer. 

Gustat auzi un strigăt de femeie deasupra lui, apoi un alt 
sunet peste băzâitul luminii letale care vaporiza copacii, 
distrugând totul în jur. Apoi privi în acelaşi timp marginea 
luminii care venea spre el, ca un disc de tăiat lemne 
fosforescent, şi suprafaţa orizontală a acelei lumini, cu striaţii ca 
inelele unui sequoia. 

Nu e o armă defensivă. E o armă ofensivă. 

Se aruncă. Se aruncă către fundul mlaştinii, către nămolul 
rece de acolo. Cu acea imagine întipărită pentru totdeauna în 
minte, a Predatorului zburând deasupra valului de lumină, se 
îndreptă către nord - nord, încerca să ţină minte -, dar nu era 
decât întuneric, foarte mult întuneric. 


54. 


Buşteanul care le bloca drumul nu era decât cea mai nouă 
dintre problemele lor. 

— Nu te opri, şuieră Horia către Tău, care atârna agăţat de el 
semi-inconştient, aproape ca un mort. Nu te opri! Nu te pot căra 
şi pe tine şi pe afurisitul ăsta de lansator de grenade. 


— Nu e nimic pregătit pentru mine, bolborosi Tău. Nu-l pot 
vedea pe baterist. 

Horia aproape îşi dorea ca delirul lui Tău să fi fost de 
neînțeles. 

Dar simţi greutatea de pe umeri uşurându-se când Tău 
încercă să ţopăie. Era prima oară când nu putea să-l 
învinovăţească. Omul îşi pierduse cea mai mare parte a 
piciorului stâng din cauza armei de umăr a Predatorului, o 
ultimă salvă, aproape la întâmplare, pe care Predatorul o 
trăsese înainte de a se întoarce la navă. Singurul noroc, dacă îl 
putea numi aşa, era că arma cauterizase rana. Tău era în stare 
de şoc şi avea febră, dar existau şanse să supravieţuiască. Un 
miros de carne prăjită îi făcea lui Horia foame şi greață în 
acelaşi timp. 

Acum se împleticeau pe una dintre potecile năpădite de 
buruieni, sub nişte nori gri şi un soare slab dar încă fierbinte. 
Poteca trebuia să ducă în afara junglei şi asta repede, spera, în 
afara cazului în care îşi pierduse total simţul orientării. Nu era 
numai din cauza lui Tău şi a lansatorului de grenade, ci şi din 
cauza QBZ-ului 95 al lui Tău aruncat peste umărul celălalt. 
Amândoi erau plini de noroi şi Horia avea sângele lui Tău pe el. 
Omul se lovise cu faţa de o buturugă când îşi pierduse piciorul, 
iar nasul nu înceta să-i mai sângereze. 

— Nu mai avem mult, îi spuse lui Tău, cu toate că nu ştia ce 
însemna asta. Nu mai aveau mult până la moarte? Nu mai 
aveau mult până când venea ajutorul? Nu mai avea mult până 
când se va prăbuşi de epuizare? 

— Fratele tău nu trăieşte, nu în acea peşteră, răspunse Tău. 

Poteca îngustă era înconjurată de ape negre şi murdare în 
ambele părţi. Uneori, picioarele lui Horia alunecau şi era nevoie 
de toată puterea lui pentru a nu cădea peste margine. Încerca 
să privească cât mai în faţă pentru a anticipa obstacolele când 
observă trunchiul de copac căzut peste drum, la cincisprezece 
metri în faţă. Apropiindu-se, trunchiul se transformă în ceva gri 
şi solzos. Nu părea să aibă vreun început sau vreun capăt. 
Pentru o secundă, Horia nu avu habar la ce se uita, dar se opri 
din scurt, făcându-l pe Tău să icnească. 

Când înţelese ce era, lovi cu fundul lansatorului de grenade în 
pământ. 

— Rahat rahat rahat rahat rahat! 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Tău, într-un moment lucid. 

— Pol Pot. 

Crocodilul. Tolănit cu toţi cei opt metri şi jumătate ai săi, cu 
coada în apă într-o parte şi capul scufundat în cealaltă. 

Nici un proverb românesc nu putea descrie situaţia. Pentru un 
moment avu absurda idee de a sări peste crocodil şi de a-şi 
continua drumul, e ceea ce bătrânul Nas-de-Căpşună/Schelet ar 
fi zis că ar face. 

— Împuşcă-l, spuse Tău,  împuşcă-l...mpuşcă-l...puşcăl, 
devenind din ce în ce mai puţin coerent cu fiecare repetare. 

Horia râse. 

— De ce nu? Numai că mai am doar două grenade, ceva 
muniţie pentru carabină şi tu nu mai ai aproape nimic în rahatul 
ăla chinezesc al tău. Ce facem dacă Predatorul vine după noi din 
nou? 

Fusese un coşmar, viteza lui, modul în care recuperase 
distanţa chiar cu avansul pe care cei doi îl aveau, felul în care 
controlase lupta, retrăgându-se la fel de repede cum atacase. 

Tău scânci şi-şi pierdu cunoştinţa din nou, începând să atârne 
prea greu pe braţul lui Horia. 

Inconştient. Grozav. Îl lăsă pe Tău să cadă, cu ochii daţi peste 
cap. 

Când privi din nou în sus, cu lansatorul pregătit - pentru că, 
într-adevăr, Tău avea dreptate - crocodilul dispăruse şi din 
spatele lor se auzeau trosnituri. Tot aerul părea să fie absorbit 
de mlaştină, aceasta emanând un fel de căldură şi linişte. 

Horia se opri în loc şi, cu un ochi la apa învolburată care 
semnifica prezenţa crocodilului, privi în spate. 

Din nou, Horia nu ştia la ce se uită. Sunetul se intensifică şi 
putu să vadă o protuberanţă, o buză de lumină aurie-verzuie 
care se îndrepta spre ei la câţiva centimetri deasupra solului, ca 
un val în timpul mareei. Copacii cădeau în faţa ei, în toate 
direcţiile, de parcă o creatură imensă invizibilă alerga prin 
mlaştină. 

Şi valul se apropia rapid. Nu părea aşa la început pentru că 
încă era departe, dar pe măsură ce răcnetul devenea mai 
puternic şi sunetul crengilor rupte se amplifica şi el, ca reculul 
unei puşti de vânat elefanţi, îi putu estima viteza. 

Nu avea nici o şansă să-l depăşească. Sau putea? Rapid, 
aruncă arma preferată a lui Tău, împreună cu rucsacul. Păstră 


pistolul Beretta şi lansatorul M203, pe care îl aruncă pe spate. 

Apoi, cu un efort herculean care îl făcu să icnească, aprinzând 
durerea unei vechi răni de la umărul stâng, îl luă pe Tău în 
braţe, gândindu-se sinistru că n-ar fi reuşit dacă bărbatul încă ar 
mai fi avut piciorul. 

Începu să fugă pe potecă, cât mai departe de lumină. Nu privi 
înapoi, concentrându-se numai la picioarele sale şi la 
antrenamentul dur din zorii wrestlingului, înainte ca totul să 
devină coregrafiat şi fals. Lungile zile de sprinturi, de bile 
metalice lăsate să cadă pe abdomen pentru a-şi întări muşchii, 
de împins Dacii 500 în susul unui deal. 

Putea s-o facă. Era mai uşor decât antrenamentul. Nu mai 
greu. Şi dacă nu reuşea Tău avea să moară, altă şansă nu era. 
Singura opţiune rămasă era apa, dar Tău s-ar fi înecat. 

Poate ar fi funcţionat. Poate, cu toate că simţea un fel de 
căldură rece care-l tăia la glezne. Dar, la un moment dat, Tău îşi 
recăpătă cunoştinţa şi, ţipând ca într-un film de groază de 
categoria a doua, începu să se zbată. Horia alunecă. Tău căzu la 
pământ. Horia se dezechilibră şi se rostogoli peste el, folosindu- 
se de inerție pentru a se repune pe picioare. i 

Horia privi înapoi, văzu lumina aurie aproape deasupra lor. Il 
aruncă pe Tău în apă şi încercă să fugă, dar simţi tăietura 
luminii la călcâie - o senzaţie pe care n-avea s-o uite niciodată, 
undeva între electrocutare şi un sărut - şi se aruncă în apă 
instinctiv, chiar în momentul în care lumina inundă totul în jur. 

Dintr-un motiv bolnav, Horia speră că Pol Pot plecase naibii de 
acolo. 


55. 


Predatorul călărea pe valul de lumină cu însoţitorul său mort, 
lăsând luminii sarcina de a elibera poteca de obstacole. 
Tentaculele-senzori fluturau în spatele lui şi renunță la cască, 
apoi scoase un sunet la limita dintre mârâit şi mormăit, cu o 
mână pe după Colquhoun. Părea absurd de mare pe sania 
aeriană şi trebuia să-şi tot schimbe centrul de greutate, 
îndoindu-şi genunchii pentru a-şi menţine echilibrul în timp ce 
căra cadavrul. Ilmenşii muşchi de pe coapse se flexau şi îi 
ofereau priza perfectă. Marginile săniei conţineau semne în 
limba ultimului proprietar - o creatură verde pe jumătate plantă, 
pe jumătate ciupercă, ce-şi târa corpul pe o planetă cu opt luni 


aurii şi aproape lipsită de lumina soarelui. Predatorul revăzuse 
bătălia de multe ori pe ecranul din cască. 

Extraterestrul acceleră silențios spre nord până când valul de 
lumină începu să tremure, apoi se stinse la aproape un 
kilometru de navă. Îşi puse la loc casca şi apăsă un buton de pe 
sanie cu un deget de la picior. Sania începu să-şi corecteze 
cursul pentru a evita copacii şi schimbă înălţimea la care plana. 

Mlaştina începu să lase loc dealurilor cu tufişuri crescute la 
întâmplare care păreau să fi fost împinse în pământ de un picior 
gigantic. Aerul de aici nu mai era la fel de încins şi de greu ca în 
mlaştină. După o curbă strânsă, în faţă apăru Baza X. Sania 
încetini şi se opri lângă imensa uşă a hangarului. Predatorul 
aruncă corpul lui Colquhoun şi se dădu jos de pe sanie. 

Peste drum de clădire era valea plină cu schelete albe şi 
rămăşiţe însângerate de animale. Predatorul făcu un pas înspre 
vale, se gândi de două ori şi scoase un sunet plângăreţ. Scoase 
un cuţit dintr-una dintre numeroasele teci de pe picior. Metalul 
sclipea purpuriu. Cu o mişcare rapidă din încheietură, aruncă 
pumnalul cu boltă în vale. Cuţitul ateriză cu lama înfiptă în 
pământ. 

Predatorul aşteptă. Nu se întâmplă nimic. 

După un minut sau două, Predatorul se îndreptă către 
Colquhoun, se aplecă şi îi smulse craniul şi spinarea din corp, 
împrăştiind sânge peste tot. Ce rămase din Colquhoun tremura 
într-o grămăjoară de carne moale pe pământ. 

Creatura se întoarse şi aruncă coloana vertebrală şi craniul în 
vale. Acolo unde lovi, pământul explodă în flăcări şi fum, 
trimițând praf, iarbă şi oase în aer. Craniul lui Colquhoun zbură 
pe lângă casca Predatorului, iar acesta se lăsă pe vine. Mirosul 
renăscut de sânge şi oase vechi umplu aerul. După ce se aşeză 
praful, putu vedea un nou crater. 

Predatorul mai zăbovi o clipă, apoi intră în clădire prin uşile 
enorme. leşi după câteva minute cărând explozibili din stocurile 
lui Rath. Îi îngrămădi pe sanie şi atinse un alt buton. 

Apoi creatura uriaşă, plină de cicatrice şi cu mâinile încă pline 
de sânge porni pe sanie, la câteva zeci de centimetri deasupra 
pământului, urmând o potecă care ocolea valea, continuând 
spre nord pe lângă bază, apoi revenind spre vest, spre fânețe şi 
buncărul-templu al lui Rath. 

Avea foarte multă muncă de recunoaştere de făcut înainte de 


primul atac. 


56. 


Să târască ceea ce bănuia a fi o mitralieră Browning pe o 
prelată legată de umeri se dovedea a fi dificil pentru Maxim. Cu 
tot cu muniţie, mitraliera trebuie să fi cântărit peste patruzeci şi 
cinci de kilograme. Era nevoie de toată puterea lui, toată voinţa, 
să tragă şi să împingă pentru a continua. Nu făcuse nici un 
kilometru prin junglă şi spatele deja îl durea şi bănuia că mai 
erau zece-doisprezece kilometri până la buncărul lui Rath. Aşa 
că mai trase pe nas nişte cocaină din rezerva aparent 
inepuizabilă din rucsac. Poate era paranoic, dar nu credea că 
Rath l-ar fi lăsat să intre în buncăr fără ceva de valoare ca 
Browningul. 

Pentru a-şi distrage mintea de la efort, pentru a se distrage 
de la tot ce îl înconjura, începuse să se prefacă că nu făcea 
decât cercetare pentru nişte cântece, pentru un album pe care 
avea să-l numească simplu „Insula Iadului”. Incepuse să scrie 
melodii pentru fiecare persoană pe care o cunoscuse. O piesă 
rock construită în jurul bassului pentru Horia Ursu, cu vreun 
fluier românesc introdus pe undeva. O dublă armonie pentru 
Marikova şi Nikolai care îi amintea, prin modul în care nu şi-o 
mai putea scoate din cap, de o melodie de pe albumul lui Sting 
Sotig of the Blue Turtles. Pentru Rath, desigur, o piesă trance- 
rave, posibil fără versuri, cu excepţia cuvântului „Cambodgia” 
strigat la nesfârşit între măsuri. De Gustat nu era încă sigur - 
poate ceva în genul lui Bruce Springsteen, dar Springsteen din 
Born in the USA. Sau Springsteen din Nebraska? Tot ce avea 
pentru Gustat momentan era o bucată din versuri: 

Om al secretelor, bătrân şi tânăr şi-a pierdut familia într-o 
luptă Acum faţa-i nu mai simte soarele Nu ştie dacă a câştigat 
sau a pierdut. 

Ştia că era posibil să fie de rahat, dar era începutul unui lucru 
mare. Poate chiar un hit de top. Trebuia să i-l cânte Aliciei când 
se întorcea. Trebuia să-şi ia nişte haine noi când se întorcea. 
Trebuia să-şi ia o valiză nouă când se întorcea. Trebuia să-şi ia 
cocaină nouă când se întorcea. Trebuia să-şi ia apă când se 
întorcea. Trebuia să-şi caute foştii colegi de trupă de pe vremea 
când obişnuia să cânte punk rock în cluburi ostile din Ţara 
Galilor, Lou Norocosul şi Sam Faţă-de-rahat şi John Bursucul. 


Când se întorcea. 

Dumnezeule, crăpate îi mai erau buzele. Muşcăturile de 
insecte de pe glezne începeau să-l doară. De ce nu luase mai 
mult vin? Să mai ia cocaină sau să aştepte? 

Incepu să râdă după ce cântă puţin din piesele lui şi îi luă 
mult timp să se oprească. 


57. 


Pentru o clipă, ceața îi părăsi mintea lui Nikolai. O dată cu 
subita uşurare, după ce îşi frecă obrazul şi descoperi că partea 
amorţită se decojea într-un praf verde - văzând ce începuse să 
se întâmple şi cu mâinile şi braţele lui ajunse la o decizie. În 
curând n-avea să mai rămână mare lucru din el, nimic uman, 
nimic care să poată fi măcar transformat în armă. Oricât ar fi 
vrut, nu putea să continue să aştepte reîntoarcerea Marikovei. 

Febra îl cuprinse şi chiar şi asta îi dădea o claritate feroce, 
aproape copleşitoare. Îi scrise şovăitor un bilet Marikovei, 
alegându-şi cu grijă cuvintele, ştiind că ar putea fi ultima oară 
când comunica cu ea. Lăsă biletul pe sacul de dormit. Apoi, 
luând trusa medicală şi arma cu el, cobori din copac. 

Pe pământ descoperi ceea ce păreau a fi rămăşiţele unei 
maimuțe şi o dâră largă, de parcă cineva ar fi tras ceva greu pe 
o prelată. Urma ducea în junglă, în pustietate. Nu putea înţelege 
ce era cu ea. 

In cabană, Nikolai nu găsi decât tăcere şi o bucătărie 
răscolită. Robinetul încă funcţiona, aşa că bău cu greutate nişte 
apă, cu toate că nu îi era sete. Se gândi şi să ia restul de 
mâncare din bucătărie, dar nu îi era nici foame. Mâncarea şi apa 
păreau lipsite de importanţă. 

Petrecu multă vreme privind prin fereastra uimitor de lungă 
din spatele cabanei, admirând marea, atât de diferită faţă de 
locul unde-şi petrecuse majoritatea vieţii. Verdele incredibil de 
deschis al apei, valurile verzi. Pulsul i se acceleră şi nu reuşi să- 
şi controleze frica. Avea atât de multă nevoie de Marikova încât 
nu reuşea să se mişte. 

Dar momentul trecu. Plecă de lângă fereastră şi se duse în 
depozit. Armele de foc dispăruseră de mult, dar nu avea nevoie 
de ele. El avea nevoie de cuțite. Depozitul avea destule, 
ordonate în rânduri strălucitoare: cuțite de campanie Bill Burke 
cu lama de treizeci de centimetri, vreo două macete şi chiar un 


Larry Downing cu vârf scurt şi ascuţit şi cu un mâner minunat 
din mahon. 

Nikolai luă cu el cât de multe încăpură în curea şi în micul 
rucsac. Apoi răscoli trusa medicală, luă câteva întăritoare şi îşi 
injectă o seringă de adrenalină. Senzaţia îl făcu să mârâie şi să 
inspire cu putere. 

O dată ieşit din cabană, Nikolai se îndreptă spre nord. Ştia 
deja unde se află buncărul-templu al lui Rath, Marikova furase o 
hartă a zonei la scurt timp după ce ajunseseră pe insulă. Nu 
puteai fi niciodată prea pregătit. 

În timp ce mergea, spera încontinuu ca Marikova să apară în 
faţa lui, ca prin minune. 


58. 


Gustat se ridică obosit din nămol şi privi peisajul complet 
distrus. Lumina care radiase din navă pârlise, arsese sau 
pulverizase cu totul orice obiect mai înalt de zece centimetri. 
Nici un copac nu se mai afla în picioare, cu toate că unii 
formaseră un soi de plute din crengi întortocheate. Ţestoase 
moarte şi câteva păsări, cu greu recognoscibile, împânzeau 
malurile noroioase care erau acum fie de un cenuşiu-marmorat, 
fie de un negru-închis. În depărtare, un cârd de ibişi croncăneau 
şi dădeau din aripi în toate direcţiile, fără să vrea să aterizeze. 
Un miros vag de fum persista, cu toate că nimic nu mai ardea. 
Totul fusese învăluit de o ceaţă subţire şi Gustat nu-i putea 
vedea capătul. Din câte ştia, toată insula putea fi distrusă, cu 
excepţia navei şi a zonei din imediata apropiere. 

Căutându-şi Armalite-ul prin peisajul plin de distrugeri - 
Waltherul dispăruse în apă, împreună cu puşca de vânătoare 
M77 - Gustat realiză că subestimase Predatorul. Nu se 
aşteptase la reacţia asta, dar avea logică. Omoară toţi intruşii 
dacă se poate, distruge orice ascunzătoare din jurul navei şi, 
remarcă după ce încercă deschizătorul de uşi de garaj, schimbă 
încuietorile dacă tot eşti pus pe treabă. 

Nu supravieţuise decât călcând apa, cu faţa paralelă cu 
suprafaţa şi buzele ieşite puţin, trăgând în piept aerul sulfuros şi 
privind prin distorsiunile valurilor de lumină, aproape văzându-şi 
reflexia în ele. Sărutând moartea, arătând ca un crap uman. 
Dacă nu s-ar fi disipat, ar fi murit, senzaţia era atât de 
claustrofobică şi de extremă încât reuşise cu greu să-şi 


stăpânească impulsul de a sări din apă, partea animalică din 
creierul lui spunându-i că putea să reuşească, putea supravieţui 
luminii, orice era preferabil agoniei acesteia. 

Văzu o licărire prin mlaştină şi se aplecă să-şi ridice arma. Era 
murdară şi avea nevoie de o curăţare temeinică, dar măcar o 
găsise. Păcat că-şi pusese o mare parte din provizii într-o 
scorbură dintr-un copac din apropiere. N-avea să-l mai 
găsească. 

— Gustat. 

O voce pe care o cunoştea. Puternică. Din spate. 

Se întoarse brusc şi văzu o siluetă neagră şi murdară la 
treizeci de metri mai încolo, pe un maldăr de crengi albe. Un 
curs de apă bolnăvicios curgea printre ei. Îşi scoase cuțitul de 
vânătoare, lăsând puşca să cadă la pământ. Era inutilă acum, şi 
ştia şi ea asta. 

— Nu-ţi face griji, îi strigă Marikova. Sunt neînarmată. 

Îşi întinse mâinile, cu palmele în aer. Vârful degetului mare de 
la mâna stângă era bandajat din greu. Părul negru şi scurt îi era 
lipit de faţă şi avea pete negre şi arsuri pe mâini. 

Gustat se relaxă puţin, dar nu lăsă jos cuțitul. 

— Şi... acum ce? Era ciudat să poarte o conversaţie când 
ambii trebuiau să strige, dar nu avea de gând să se apropie mai 
mult. 

Marikova zâmbi, cu dinţii obscen de albi faţă de masca 
neagră a feţei. 

— Trăieşte şi lasă să trăiască. 

Experienţa striga la el să se apropie rapid şi să scape de ea, 
în mod evident nu mai avea arma cu lunetă. Instinctul însă îi 
spuse să fie atent. 

— Cum facem asta atunci? întrebă el. 

— Simplu, răspunse ea. Eu mă duc în direcţia aceea, sperând 
că încă există cabana, spuse, arătând cu degetul în spatele ei, şi 
tu te duci în direcţia aceea, sperând să găseşti ceva în nord. Nici 
unul dintre noi nu va putea să se ascundă sau să se întoarcă 
aici. 

Avea dreptate. Încă un strat de prudenţă i se topi. 
Curiozitatea ieşi la iveală. 

— Ce voiai de la mine? 

— Ce voiam? 

Privirea Marikovei era fixată pe el, Gustat ştia că nici unul 


dintre ei n-avea să privească în altă direcţie, fie şi preţ de o 
secundă. O lovitură de cuţit reuşită era o soluţie riscantă de la 
acea distanţă, dar rămânea o posibilitate. 

— Voiam totul. Orice urmă de informaţie pe care o aveai în 
cap, John Gustat! Pentru Maica Rusia. Haide, echipă! 

— Ştii că aş fi găsit o metodă să mă sinucid înainte, spuse el. 
Avea cu adevărat o metodă foarte puternică de autodistrugere 
de care nu credea că rusoaica ştia, şi chiar dacă ar fi ştiut nu o 
putea opri. 

Marikova încuviinţă. 

— Mi-am dat seama de asta. Nu aveai niciodată de gând să 
pleci în viaţă de aici, nu-i aşa? 

Gustat rânji strâmb. 

— Te înşeli. Aveam de gând. Încă mai am. 

Marikova dădu din cap. 

— Nu. Nu, nu cred. De-aia suntem în conflict, de fapt. Tu vrei 
să mori. Eu vreau să trăiesc, să-mi termin misiunea şi să plec 
acasă. 

— Nu-i adevărat, spuse Gustat nervos. 

Era prea personal, de parcă ar fi fost vorba de familie. Avea 
un frate, un tată în viaţă, o mamă, dar era adevărat: puteau 
foarte bine să fie morţi, nu-l interesa. Nu în comparaţie cu ce 
făcea aici. 

— Deci cum rămâne, Gustat? spuse Marikova cu un ton ca de 
flirt. Te ajut să mori şi tu-mi spui ce vreau să aflu. 

— la-ţi gândul, spuse Gustat. Nu mă joc cu tine. 

— Ei bine, cu toţii jucăm jocul cuiva, nu crezi? Doar pentru că 
suntem aici. 

Gustat strânse din dinţi. Erau acolo, pe o scenă înnegrită, 
aproape post-apocaliptică, şi ea vorbea despre jocuri. Işi înghiţi 
furia când îşi dădu seama că tremură. De epuizare? Stres? 
Vârstă? 

— Ce zici de informaţii contra informaţii? sugeră el, încercând 
să-şi forţeze un ton neutru. Fiecare pune o întrebare. Apoi ne 
despărţim. 

Marikova ridică din umeri, mişcându-se ţeapăn pe dâmbul ei 
de lemn. Era mai rănită decât lăsa să se creadă? căzuse? 

— Începe tu, spuse Marikova. 

— Bine, aşa să fie. Unde e Nikolai? De ce nu e cu tine? 

— Asta e întrebarea ta? Atâta tot? 


— Da. 

Orice întrebare despre motivele pentru care fusese 
însărcinată cu aflarea informaţiilor despre Predator trebuie să fi 
avut un răspuns banal - obişnuita siguranţă naţională, să fie cu 
un pas în faţa adversarilor, chestii de genul ăsta. Nu-l interesau. 
Niciodată nu-l interesaseră. 

— E bolnav, spuse Marikova după o scurtă ezitare. Se 
recuperează lângă cabană. 

— Cât de bolnav? De la ce? 

Încă o ezitare, şi atunci, de parcă s-ar fi eliberat de o povară, 
spuse: 

— Are un fel de infecţie ciudată sau un virus. Nu cred că e de 
pe planeta asta. Cred că a căpătat-o când l-a zgâriat Predatorul. 
Şi cred că o să moară. 

Fusese acela un tremurat real în vocea ei sau o urmă de 
afectare? îi păsa? Cel puţin nu trebuia să-şi facă griji că îl vor 
vâna amândoi. 

— Îmi pare rău, spuse Gustat, dar sună fals. 

— Acum întrebarea mea, spuse Marikova, întrerupându-l. De 
ce nu ai tras în Predator când ai avut ocazia? Nu se potriveşte 
cu ideea de răzbunare. 

Gustat o privi intens, conştient că începea să simtă o urmă de 
simpatie pentru ea. Era prima persoană cu care vorbise de două 
zile. Dacă se dovedea că erau ultimii doi oameni de pe insulă? 

Trăgând adânc aer în piept, spuse: 

— Voiam să pun o bombă pe nava Predatorului. 

Simti o durere în mâini când o zise. 

— Deci arunci în aer Predatorul şi ne lipseşti pe noi de accesul 
la tehnologia sa avansată? Chiar eşti nebun. 

Gustat râse sinistru. 

— Asta e o a doua întrebare, dar ce naiba. Poftim nişte 
informaţii, Marikova. Fiecare navă a Predatorilor este urmărită 
de o navă-mamă de deasupra norilor. Am pregătit totul astfel 
încât ambele nave să fie distruse, dar Predatorul a găsit 
bomba... Acum că mă gândesc mai bine, nu putem fi siguri că 
acea navă-mamă nu va trimite aici mai multe nave individuale. 
S-a mai întâmplat. 

Îşi dădu seama după privirea ei că nu prevăzuse acest 
răspuns. 

— Sunt mai mulţi? întrebă, sceptică. 


— Doar nu crezi că asta, spuse, arătând cu degetul înspre 
navă, a venit singură din spaţiul interstelar, nu? 

— Ba da, aşa credeam... Cum ai deschis uşa? 

— Prea multe întrebări, spuse el. Dar îţi voi da un ultim 
răspuns. Nu ai găsit nici un document în camera mea pentru că 
totul e înregistrat aici. Îşi lovi uşor tâmpla. Era copilăros s-o 
spună, dar îi dădea un fel de satisfacţie. 

— De unde ai obţinut toate informaţiile astea? 

Se gândi la umbra sprijinită de perete într-un bar obscur dintr- 
o zonă rău-famată a unui mic orăşel mexican, valurile leneşe ale 
fumului de trabuc, izul de scorţişoară din aer, vocea distrusă de 
boală sau cancer sau distorsiune intenţionată. Dar nu spuse 
nimic, o privi doar pe Marikova. 

— Bine, atunci, spuse ea după un timp şi se cobori de pe 
mormanul de surcele, înfrântă. Îi aruncă o ultimă privire, apoi 
începu să se îndrepte spre cabană, o formă întunecată într-un 
peisaj întunecat. 

— Drum bun, Gustat, strigă peste umăr. 

Când Marikova deveni doar o siluetă la orizont, învăluită în 
ceaţă, Gustat începu să meargă spre nord, unde avusese de 
gând să se ducă de la bun început. 

Baza X încă mai trebuia investigată. 


59. 


Care e misiunea noastră acum? Mai avem o misiune? 

Marikova nu mai ştia, oricât de mult ar fi urât nesiguranța 
atunci când o simţea la alţii. Fusese şi principalul motiv pentru 
care nu încercase să-l omoare pe Gustat în timp ce stăteau faţă 
în faţă în mijlocul acelui ţinut pustiit. Încă mai avea acel Kel Tec 
P3AT de nădejde ascuns într-o chingă la gleznă. Ar fi putut chiar 
să încerce să-l facă prizonier, dar asta ar fi fost dificil, mai ales 
dacă creatura s-ar fi întors. 

Şi, adevărul fie spus, modul nonşalant în care Predatorul 
incinerase o zonă atât de mare din mlaştină atât de repede şi 
apoi zburase în caleaşca lui aurie o descurajase. Ideea luptei 
unu-la-unu o bucura, dar era speriată de faptul că limitele 
puterii extraterestrului păreau marcate doar de constrângerile 
din codul lui de războinic. Sau poate că tocmai îi văzuseră 
limitele. Poate l-am împins până la limită. Oare câţi oameni mai 
reuşiseră vreodată să intre în nava Predatorului? 


Când începu să vadă iarbă verde şi copaci vii, împreună cu ce 
părea a fi apă bună de băut dintr-un izvor limpede, Marikova 
avu un sentiment copleşitor de uşurare. În imaginaţia ei, unda 
de şoc a armei Predatorului se întinsese pe toată insula şi 
omorâse pe oricine nu reuşise să găsească adăpost. O parte a ei 
se simţise disperată la gândul că trebuia să se plimbe prin atâta 
devastare pentru tot restul vieţii. 

Dar nu: frunziş verde şi sănătos, apoi însăşi cabana, goală dar 
cu apă potabilă de la un robinet la care îşi putea pune gura 
însetată şi ceva mâncare, în mare parte doar biscuiţi. Cel puţin 
îşi putea curăța bandajul. 

Apoi se urcă în copac, cu degetul lovit pulsându-i, şi ajunse 
până la sanctuarul lor. 

Nikolai dispăruse. 

Lăsase un bilet, în rusă. Scoţându-l din cutia de plastic, simţi 
că i se face rău. Hârtia era pătată cu verde acolo unde degetele 
iubitului ei o atinseseră. 

Draga mea. 

Ştim cu toţii că acţiunea are loc la buncărul lui Rath - că 
extraterestrul va fi acolo, poate chiar şi Gustat. Lucrul acesta 
mă copleşeşte. Nu mai e mult până când voi muri sau nu voi 
mai fi eu. Mai bine risc acum. 

Intotdeauna am ştiut că timpul nostru e scurt. Nu ştiu ce 
altceva să spun, draga mea. Doar că nu mi-e frică. Datorită ţie. 

Al tău, Nikolai 

Sub nume, Nikolai adăugase cuvântul pe care ea i-l şoptise în 
ureche cu zece ani în urmă: Volya. Sângele îi pulsa în urechi şi 
simţi că leşină. 

Mototoli biletul şi încercă să-l arunce, dar pumnul ei nu voia 
să-i dea drumul. Il întinse la loc, apoi îl împături şi-l puse în 
buzunarul uscat al pantalonilor. Stătu acolo, privind prin haosul 
crengilor şi al frunzelor, ascultând bocetul păsărilor şi urletul 
maimutelor undeva în depărtare. 

Julită, schilodită, murdară, obosită şi numai acum înțelegând 
că fusese, că era îndrăgostită de Nikolai Basukov şi că era 
probabil prea târziu. Această recunoaştere a faptului că existase 
ceva real care putea fi pierdut. (Şi gândul supărător şi teribil: 
erau sentimentele ei atât de intense acum pentru că Nikolai era 
pe moarte, pentru că avea să treacă în curând prin aceleaşi 
momente prin care trecuse şi ea, sub gheaţă?) 


Îşi strânse şi îşi verifică armele, se curăţă, încărcă proviziile în 
rucsac şi o luă la fugă spre buncărul lui Rath, ştiind sigur că nu 
mai exista o misiune. Doar o serie de situaţii şi modul în care le 
abordai. 


60. 


Cu simţurile ascuţite, Nikolai se deplasa ca o fantomă 
aducătoare de moarte, cărând după el trei pistoale şi cuțite 
vârâte în teci pe tot corpul. Plutea ca un nor deasupra unui 
amestec de calmante şi halucinaţii virale, cu capul plin de cuie 
şi vată de zahăr. Acesta era singurul mod în care ar fi putut 
descrie cuiva ce simţea, deconectarea dintre realitate şi ce 
vedea, de parcă s-ar fi uitat la două filme deodată şi ar fi jucat 
în ambele. 

Într-una dintre realităţi, Nikolai intrase într-o zonă în care 
copacii mai mici şi mai tineri lăsau loc câte unei poieni, 
vegetaţie ce marca graniţa dintre junglă şi câmpii. Aerul 
mirosea a verdeață şi era proaspăt şi cald, iar insectele se târau 
şi zumzăiau peste tot. 

În cealaltă realitate, intrase într-un peisaj de o intensitate 
copleşitoare, în care pluteau creaturi uriaşe, asemănătoare 
meduzelor, şi fiinţe transparente în formă de ţepuşe, cu ochi 
mari, complet albaştri şi bulbucaţi, se hrăneau cu mici animale 
purpurii care străluceau şi îmbinau cele mai plăcute aspecte ale 
păpădiilor şi peştilor guppy. Intre acestea, creaturi ce nu puteau 
fi descrise decât ca amibe sau organisme unicelulare pluteau în 
râuri ca un sistem sanguin aerian privit la microscop. Aerul îi 
opunea rezistenţă, de parcă s-ar fi împins într-un balon cald. 

Nu ştia dacă priveşte o altă lume sau un produs al neuronilor 
săi distruşi şi scurtcircuitaţi, dar nici nu ştia dacă asta mai 
conta. Toată frica îi dispăruse în faţa minunilor pe care simţurile 
lui i le prezentau. 

In tot acest timp, avea în continuare un scop şi un plan: să 
ajungă la câmpii, fie la Rath, fie la Predator, oricare i-ar fi apărut 
în cale mai întâi. 


61. 
Când îmi voi scrie memoriile, nimic din toate acestea nu va 
apărea în ele. 
Stând la marginea unei poteci înnegrite, Horia îl privea obosit 


pe Pol Pot care mesteca trunchiul carbonizat al lui Jimmy Tău, 
fără să poată face ceva. 

— Totuşi nu are gust de cărbune acum? o întrebă pe masiva 
fiară. Văzându-i aproape tot trupul ieşit din apă, realiză că putea 
intra în el cu totul de câteva ori, ceea ce ar fi fost copleşitor 
dacă nu s-ar fi luptat cu Predatorul cu puţin înainte. Şi dacă n-ar 
fi fost atât de însetat. 

Pol Pot nu răspunse. Continua doar să deschidă şi să închidă 
fălcile, cu dinţii scrâşnind pe oasele lui Tău. Mirosul mortului era 
acoperit de izul de ars din aer. Cerul avea o ciudată nuanţă de 
auriu-închis. Ziua fusese lungă, dar era pe sfârşite. 

— Te-aş omori dacă aş avea o armă, spuse, de dragul 
conversaţiei. Sau poate că nu. 

In acest moment se simţea de parcă el şi Pol Pot erau tovarăşi 
supraviețuitori. Poate singurii supraviețuitori. Horia simţea o 
arsură pe coloană şi alta pe abdomen, pentru că se întorsese 
pentru a respira iar apa era prea puţin adâncă şi cămaşa îi 
fusese prinsă de lumina verde-aurie. Nu ştia cât de grave erau 
rănile, dar dureau ca dracu'. Şi, cum se spunea în România, „ce 
nu te omoară acum s-ar putea să te omoare data viitoare”. 

— Poate ar trebui să mă apuc din nou de antrenamente. 
Poate trebuie să scap de câteva kilograme, recunoscu el faţă de 
Pol Pot. 

Nici crocodilul nu scăpase nevătămat din experienţă. Crestele 
de deasupra ochilor fuseseră arse şi unul dintre ochi căpătase 
un aspect atât de lăptos încât Horia se îndoia că animalul mai 
putea vedea cu el. Mai avea şi o rană roz şocantă, acolo unde o 
bucată de carne îi fusese luată de pe bot. In timp ce mesteca 
din Tău, semnul de pe bot făcea să pară că Pol Pot rânjeşte. 

Horia avea sentimentul că i-ar fi putut tăia picioarele lui Pol 
Pot, chiar şi capul, şi tot ar fi venit spre el, aşa că într-un fel îi 
era absurd de recunoscător lui Jimmy Tău că îl ţinea pe crocodil 
ocupat. N-ar fi putut încerca să scape de fălcile lui mai mult 
decât într-un târât leneş, având în vedere cât de rău se simţea. 

Stând acolo, fu copleşit pe neaşteptate de un sentiment de 
tristeţe. Tău şi Colquhoun îl enervaseră, era adevărat, şi nu 
fuseseră de nădejde, dar se apropiase de ei şi nu credea că 
meritaseră să moară astfel. Cine ar fi meritat, poate cu excepţia 
lui Hitler şi a nebunului care condusese din Bucureşti şi al cărui 
nume nu era niciodată rostit. 


— Şi ce ar trebui să fac acum, Pol Pot? 

Încă frăgezindu-l pe Tău, crocodilul părea să spună Nici măcar 
nu ştii unde te afli. 

— Ai dreptate. Ar trebui să încerc să mă întorc la cabană sau 
ceva de genul ăsta. 

Nu e nimic pentru tine la cabană. 

— Atunci unde să mă duc? 

Departe de locul ăsta. Poate la buncărul lui Rath. 

— Nu am încredere în Rath. 

Întotdeauna a fost bun cu mine. 

— Da, păi... Poate asta dovedeşte că am dreptate. 

Mănânc totul din calea mea. Întotdeauna am fost sincer în 
privinţa asta. Totul. 

— Aici îţi dau dreptate. 

Nu sunt un urs şi tu nu eşti în România, Horia Ursu. 

— Jimmy Tău a fost un om bun. 

Nu, nu a fost. Nici mort nu e maibun. 

— Eu sunt un om bun, nu-i aşa? Merit să trăiesc, nu? 

Sunt multe lucruri în cer şi pe pământ, Horia. 

Apoi, cu o lovitură de coadă, Pol Pot se scufundă, luând o 
parte din Tău cu el, şi Horia rămase iar singur. 


Adăpostiţi-vă după nevoie. 


62. 


Înainte de Shady Lady, Sukhon şi Suchin ajunseseră într-un 
moment crucial al existenţei lor. Spălaseră vase, vânduseră 
bilete la teatru, fuseseră maseuze, prostituate şi hoaţe mărunte. 
Era greu de spus care dintre aceste meserii fusese mai 
umilitoare. Clienţii salonului de masaj obişnuiau să fie americani 
şi australieni între două vârste, a căror lăcomie pentru carnea 
lor era aproape la fel de jalnică pe cât era de dezgustătoare. Dar 
chiar şi ca spălătoare de vase bărbaţii se luau de ele, le pipăiau 
şi aproape că le violaseră de câteva ori. Erau sărace, erau la 
îndemână şi în fiecare an credeau că vor reuşi să-şi 
îmbunătăţească situaţia, că lucrurile se vor schimba, dar nu 
făceau decât să se agraveze. Cheltuieli medicale când Suchin îşi 
rupse glezna pe o stradă udă. Un iubit promiţător care le părăsi 
pentru cineva mai respectabil. Puținele lor câştiguri furate dintr- 
o casetă de bijuterii care reprezenta singura lor moştenire. 


Mergeau pe străzi animate de viaţă, unde alţi oameni 
ascultau muzică la căşti şi conduceau BMW-uri şi se duceau 
acasă la familiile lor. In fiecare noapte ele plecau acasă într-un 
cămin care era cu puţin mai bun decât o cutie de carton în 
periculosul cartier Klong Toey din Bangkok, o mahala din nord 
care se învecina cu râul. 

Intr-o noapte, fumând în afara apartamentului lor de pe 
strada plină cu gunoaie, Suchin începuse să plângă. 

. Era mai scundă şi mai tânără decât Sukhon, cu ochi negri 
prea mari pentru faţa ei şi o gură care cădea natural într-un 
rânjet obosit şi ciudat. Sukhon se considerase întotdeauna 
apărătoarea lui Suchin, un fel de soră şi mamă în acelaşi timp. 
Suchin era tot timpul mai vulnerabilă în faţa necazurilor lor. 
Sukhon o admira pentru asta, că lăsa necazurile s-o afecteze - o 
admira pentru că nu devenea indiferentă sau înveterată. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebase Sukhon, cu toate că ştia 
răspunsul. 

— Tot asta va fi viaţa noastră şi când vom avea patruzeci sau 
patruzeci şi cinci de ani, spuse Suchin. Tot aşa vom trăi. 

— Nu, nu-i adevărat, spuse Sukhon. Tu vei fi căsătorită cu un 
om bogat. Eu voi conduce un restaurant şi voi avea un BMW. 

Nu exista prea multă convingere în vocea ei. Avea douăzeci şi 
cinci de ani şi Suchin douăzeci şi trei. Ce avea să se schimbe? 
Ce se putea schimba? Uneori părea că lumea le abandonase. 
Chiar şi cele mai disperate riscuri, cum ar fi prostituţia, 
deveniseră din ce în ce mai grele, cu prea multe fete de 
şaisprezece ani venite în oraş din zonele rurale ale Thailandei. 

— Simt că mă pierd, zise Suchin. Nu mai sunt cineva. Sunt un 
nimic. 

Sukhon încleştă fălcile. O întrista s-o audă pe Suchin vorbind 
aşa, devenea mult mai dificil şi pentru ea să nu gândească la 
fel. 

Işi îmbrăţişă sora, umărul lui Suchin era cald. Suchin era 
întotdeauna caldă, cu mişcările rapide dar delicate, ca o 
privighetoare. 

— In curând va fi mai bine. Vom pune bani deoparte din nou. 
Va veni şi o nouă slujbă. 

Suchin se trase din îmbrăţişare, cu ochii scânteind de mânie. 

— Nu va fi mai bine! Eşti o mincinoasă. Întotdeauna e mai 
rău. 


Vorbele o răniseră pe Sukhon. Fuseseră împreună întreaga lor 
viaţă şi Suchin nu-şi pierduse niciodată încrederea în ea. 

— Atunci vom pleca. Vom părăsi Bangkokul. 

— Am mai încercat asta, spuse Suchin, aruncând ţigara în 
canal. 

Un câine lătra pe undeva. Vaietul unei ambulanţe deveni mai 
Puternic, apoi slăbi. În faţă: docurile Klong Toey şi vagile umbre 
ale Vapoarelor în depărtare. 

— De data aceasta vom merge foarte departe. 

Ce conta? Suchin avea dreptate. Nu mai era nimic pentru ele 
aici. 

Se îmbarcaseră clandestin pe un cargobot armean cu 
destinaţia San Francisco, dar planul nu funcţionase cum 
anticipase Sukhon. Fuseseră descoperite la o zi după ce nava 
părăsise portul, brutalizate de căpitan şi de echipaj, apoi trimise 
în larg într-o barcă fără vâsle. Căpitanul nu le voia la bord la 
următoarea lor oprire şi nici nu se putuse hotărî să le ucidă. 

Bătute, sângerând şi singure în mijlocul Mării Chinei de Sud, 
fără mâncare şi doar cu câteva sticle de apă, stătuseră în barcă 
şi realizaseră că aveau să moară. Planul lor le părea acum atât 
de prostesc, atât de disperat. 

Suchin zâmbind, spunând: E în regulă. Tot e mai bine. 

Timp de două zile economisiseră apa, supravieţuiseră soarelui 
muşcător şi priviseră balenele din depărtări. Nu aveau ce 
altceva să facă, aşa că îşi spuseseră fiecare poveşti din timpul 
vieţii lor împreună, amintindu-şi momente, bucurii mărunte. 
Jonglerul care le fusese vecin câteva luni şi le lăsase mici 
figurine origami. O noapte târzie când se întâlniseră pe 
platourile de filmare cu nişte actori coreeni puşi pe distracţie, 
când vorbiseră despre filme şi seriale în timp ce mâncau şi 
beau. Micuța pasăre galbenă cu cioc negru pe care Suchin o 
hrănise în afara apartamentului. 

Începuseră să rămână fără poveşti de spus când la orizont 
apăru Shady Lady şi crezuseră că erau salvate, doar pentru a 
afla că dăduseră peste pirați. 

Restul poveştii era pe jumătate viclenie, pe jumătate vărsare 
de sânge: alegerea lui Pheakdai drept amant, puţin noroc, 
uciderea unui căpitan crud şi nepopular în timp ce dormea, alte 
trei crime, câştigarea lui Virote ca aliat şi în curând Sukhon îşi 
găsise locul, cu Suchin alături. 


Majoritatea lucrurilor întâmplate, se gândise ea mai târziu, 
fuseseră doar o chestiune de context. Realizând că poate fi 
orice şi-ar fi dorit, înțelegând ce era dispusă să facă pentru 
puterea de a-şi hotărî singură destinul. Nu-i plăcea să omoare, 
dar uneori era necesar. Avea treizeci de ani acum şi era căpitan 
de patru ani. Nu avea să se întoarcă niciodată în acel 
apartament mic. Mai degrabă ar fi murit. 

Şi ştia acum că victoria putea fi extrasă din înfrângere şi 
înfrângerea din victorie. 

Acest lucru o făcu şi decisă, şi atentă când, printre copacii din 
stânga drumului, văzură turnurile buncărului-templu în zorii 
zilei. Ordonă oamenilor să iasă de pe drum, în caz că Rath 
postase santinele în jurul perimetrului. În linişte, găsiră un 
luminiş unde solul era puţin ridicat şi smochinii bătrâni creşteau 
puternici în jurul lui. Intinseră tabăra şi mâncară orez vechi în 
timp ce Virote şi iscoadele lui porniră să exploreze. 

Virote se întoarse încruntat şi posomorât. 

— Fortificată puternic, îi spuse ei. Cel puţin o sută de oameni, 
poate chiar mai mulţi. Au arme mari. Câteva mortiere. 

Grupul lor avea douăzeci şi cinci de oameni, înarmaţi cu 
cuțite, mitraliere AK-47 şi AK-74, pistoale, grenade şi câteva 
lansatoare. 

Sukhon se forţă să zâmbească. 

— Au spus khmerii pe care i-am interogat că ne aşteaptă? 

— Nu, dar... 

— Atunci cred că vom aştepta aici până ce se întunecă şi 
vedem ce schimbări apar, dacă apar. Postăm santinele, nu 
aprindem focuri şi aşteptăm. Dacă nu se schimbă nimic până în 
zori, atunci ne îndreptăm spre cabană, luăm ce putem şi dăm de 
veste navei. 

Înfrângere din victorie. Victorie din înfrângere. Unele dintre 
cele mai mari triumfuri ale ei de când devenise căpitan 
apăruseră din cele mai neaşteptate situaţii. 

lar glonţul era acolo, pe piept, cald, o dorinţă de răzbunare 
care uneori părea mai puţin legată de uciderea creaturii decât 
de ştergerea oricărei amintiri a vreunei înjosiri suferite de sora 
ei. 

Cum se făcea că amintirea zilelor acelea cu Suchin, pe barcă, 
aşteptând să fie salvate, deveniră atât de dragi? 


63. 


Aprins de medicamente şi de boala care îl măcina, Nikolai 
ajunse la marginea experienţei sale. Părăsi drumul când văzu 
câmpia întinzându-se în faţa lui în lumina dimineţii şi o urmă 
slabă de strălucire la stânga sa, în depărtare: buncărul-templu 
al lui Rath. Un sentiment de euforie se acumulase în el, iar 
drumul nu-l mai putea încăpea. 

Aşa că o luă prin iarba care se ridica până la nivelul coapselor 
şi părea flexibilă sub tălpi, de parcă ar fi mers pe o trambulină. 

Vederea îi era în continuare sufocată de lucruri pe care nu şi 
le putea explica şi mintea îi spunea că nici măcar să nu încerce. 
Se răsuceau şi înotau şi se târau şi pluteau în aer, îmbrăcând 
pământul, împrăştiate doar de auriul ierbii şi verdele din ochi. 
Pulsau şi cântau şi chiar fredonau. Printre aceste viziuni: ciudaţii 
greieri roşu cu negru de pe insulă săreau şi zburau în arcuri în 
timp ce mergea, era singurul mod prin care ştia că viziunile nu 
erau reale. Voia cu disperare să fie, însă. 

Din obrazul lui Nikolai picurau particule verzi prin răni, ca 
umplutura care iese dintr-un iepuraş de pluş. Particulele erau 
purtate încontinuu de vânt. Când din el nu vor rămâne decât 
particule verzi, va fi spulberat cu totul? Cum se putea simţi atât 
de bine, atât de viu când i se întâmplau toate astea? 

După un timp, Nikolai - ignorând lucrurile care se mişcau prin 
aer în timp ce privea în depărtare - se opri din mers. Acum 
buncărul-templu al lui Rath se vedea clar în faţa lui, către 
stânga, cam la jumătate de kilometru. Îi putea vedea turnul 
central ridicându-se către cer. Putea vedea khmerii roşii pe 
fortificațiile zidului din faţa turnului, ca nişte mici căpuşe verzi 
mişunând pe pereţi. Rândul hidos al uriaşelor arme. 

La dreapta lui se aflau dealurile care marcau hotarul dintre 
câmpii şi mlaştină. 

Drept în faţa lui, la nici o sută de metri - prin zgomotul alb al 
frumoaselor meduze plutitoare, prin amibele uriaşe - Nikolai 
văzu Predatorul. Se ridica deasupra ierbii, înconjurat de o 
strălucire aurie ce străpungea prin verdele care scălda tot ceea 
ce vedea. Extraterestrul înainta încet peste câmpii, spre 
buncărul-templu. 

Un val de bucurie se revărsă în Nikolai şi bărbatul începu să 
strige în timp ce se îndrepta spre Predator - apoi grăbi pasul, 
apoi fugi, împrăştiind praf verde ca un avion care lasă în urmă 


fum în timp ce vine în picaj spre pământ. 

— Tu! strigă însă, fugind. Aici! 

Predatorul încă nu-l văzuse. Dacă ar fi vrut, Nikolai ar fi putut 
să scape de el, poate chiar ar fi reuşit să ajungă în siguranţă la 
Rath. Doar că nu voia asta, nu avea nevoie de asta. 

Încă învelit în aura de aur, Predatorul se întoarse în cele din 
urmă şi-l văzu când se afla cam la cincizeci de metri depărtare. 
Arma de pe umăr a creaturii pivotă o dată cu ea, se fixă pe ţintă 
şi Nikolai ştiu că îi apăruseră trei puncte roşii pe frunte. Nici o 
problemă. 

Râse, aruncă în iarbă puşca MI 6, carabina Winchester 70 şi 
Glockul. Îşi desprinse centurile de muniţie şi le lăsă să cadă, 
fiecare aStfel de acţiune făcându-l mai uşor, mai liber. Apoi luă o 
seringă cu amfetamină şi o înfipse în braţ, apăsă şi simţi energia 
lichidă pătrunzându-l. 

Nikolai luă o macetă într-o mână şi un cuţit de vânătoare în 
cealaltă. 

— Haide! strigă el. Luptă dreaptă! Codul onoarei şi toate cele. 
Hai! 

O urmă aproape imperceptibilă de ezitare din partea 
Predatorului, apoi tunul de pe umăr se îndepărtă. Predatorul 
scoase două discuri metalice de la brâu şi le aruncă în iarbă. 
Întinse mâna stângă pentru ca Nikolai să vadă cuţitele cu două 
tăişuri fixate la zece centimetri de gheare. Apoi întinse mâna 
peste umăr şi scoase o lamă lungă dintr-o teacă de pe spate. li 
părea lui Nikolai un iatagan vechi, gravat cu forme şi litere 
ciudate. 

Nikolai alerga spre Predator, iar Predatorul alerga spre el. 

Când se întâlniră în mijlocul câmpiei, cu săbiile lovindu-se cu 
un sunet vechi ca însăşi civilizaţia, Predatorul începu să 
lovească în Nikolai din părţi, iar acesta para, folosindu-şi inerția 
pentru a contracara impactul greutăţii Predatorului. Cu toate 
acestea, putea simţi loviturile în întreaga mână, până în coloană 
şi coaste, făcându-l să vibreze din tot corpul. Puterea creaturii îl 
uimea. 

Pentru un moment ambii încercară să dea lovitura de graţie, 
apoi Nikolai alunecă pe lângă Predator în iarbă şi privi în sus 
către casca acestuia, văzând stele de mare verzi-mov plutindu-i 
în spatele capului. 

Apoi trecu de Predator, împingându-şi lama către stânga şi 


evitând riposta. Se împiedică dar îşi recăpătă echilibrul, şi cu 
pumnalul mai scurt reuşi o înjunghiere laterală care lunecă până 
la încheietura armurii de pe antebraţul Predatorului. Auzi 
creatura urlând şi nu îndrăzni să împingă cuțitul mai adânc, de 
frică să nu-l piardă, şi o dată cu el şi echilibrul. Dansă pe lângă 
el şi se întoarse pentru a vedea care va fi următoarea mişcare a 
Predatorului. 

Creatura făcu o piruetă în iarba groasă şi aurie a câmpiei 
luminate de soare, ocolindu-l pe Nikolai, aşteptând o greşeală 
din partea acestuia pentru a-l înjunghia din stânga. Nikolai 
stătea drept, pe vârfuri, ca un boxer, cu trupul arcuit astfel încât 
Predatorul să nu Poată ajunge cu uşurinţă la piept. Predatorul, 
flexat din genunchi, făcuse o greşeală renunțând la o parte a 
avantajului de înălţime. Ca un duel de cuţitari în Odesa, îşi 
spuse Nikolai, exaltat că vărsase primul sânge. Un şiroi subţire 
care arăta mov în vederea schimbată a lui Nikolai ieşea din 
braţul Predatorului. Da, exact ca în Odesa, doar că într-o luptă 
dreaptă ar fi fost mai aproape acum, pregătindu-se să atace 
abdomenul. Aici, un astfel de gest ar fi fost sinucidere curată. 

Extraterestrul şuiera către el în timp ce se mişca în jur 
mârâind, ca o combinaţie bizară de gândac uriaş şi lup. 

Nikolai râse. 

— Mai vrei? Mai am! 

Cu un răcnet, atacă, iar Nikolai făcu un pas în lateral pentru a 
evita lovitura, atât de aproape încât putu să-i simtă mirosul 
putred. 

Lupta era strânsă. 


64. 


Rath stătea în comandamentul său, adânc sub centrul 
fortăreţei-templu, uitându-se peste planurile de apărare 
împreună cu cei patru comandanţi ai turnurilor: Narith (vest), 
Rachary (sud), Da (est) şi Kosal (nord), când Samphy, 
locotenentul lui Da din sectorul sud-estic al zidului exterior, 
alergă înăuntru cu o privire îngrijorată. Aveau o hartă a 
buncărului-templu întinsă în faţă. Tocmai revizuiseră sistemul de 
mesageri şi semnale luminoase care avea să-i ajute să 
comunice. 

Rath şi comandanții săi se ridicară în picioare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Da, un om agitat chiar în cele mai 


bune momente ale lui. Rath credea că bea prea multă cafea. 

Samphy se încruntă. 

— Nu ştim ce este. Colonelul trebuie să vadă. 

Rath se întoarse către oamenii săi. 

— Narith, Rachary şi Kosal - reîntoarceţi-vă la posturile 
voastre. Ary, stai aici şi uită-te din nou peste planuri. Da, vino cu 
mine. Vom continua mai târziu. 

Camera de sub turnul central al buncărului-templu avea două 
coridoare care duceau către suprafaţă. Comandanții goniră 
printr-unul, iar Samphy îi conduse pe Rath şi pe Da prin al doilea 
coridor, printr-un sistem de tuneluri şi magazii până la lumina 
soarelui, şi apoi la zidul exterior. 

— Sper că e ceva important, îi spuse Da lui Samphy, probabil 
doar pentru Rath. Era întotdeauna îngrijorat de cum arăta 
situaţia pentru superiorii săi. Samphy îl ignoră şi urcară la 
cuiburile de mitraliori. 

Zidul exterior oferea o privelişte clară asupra câmpiei. Rath 
crezuse întotdeauna că Predatorul va veni dinspre răsărit şi 
avea un număr disproporționat de artilerie grea în această zonă. 
Chiar lângă el se aflau două mitraliere M60, un lansator de 
grenade MK19 şi o mitralieră MG 131 mânuită de oamenii lui Da. 

— E acolo, spuse Samphy şi îi dădu lui Rath un binoclu. Vezi 
punctul întunecat care se mişcă? Arătă cu degetul. La ora două. 
Arată... arată ca un om care se bate cu sine însuşi. 

Rath îşi puse binoclul la ochi, focaliză şi se găsi privind la ceea 
ce era cu siguranţă rusul Nikolai, antrenat într-un fel de dans 
complex cu cuțite. 

— Ce este, domnule colonel? întrebă Da. 

Rath lăsă jos binoclul şi îl privi. 

— N-ai şi tu unul? 

Dacă nu ar fi fost un aşa bun luptător pe timp de noapte, Rath 
l-ar fi înlocuit de mult. 

— Desigur! Da îl privi pe Samphy, care o luă la fugă şi aduse 
încă un binoclu. 

Rath privi din nou, cu Da alături. Era unul dintre cele mai 
extraordinare lucruri pe care le văzuse vreodată. În iarba înaltă, 
cu un echilibru şi o graţie incredibilă, de parcă i-ar fi depins 
viaţa de asta, Nikolai Basukov se învârtea, înjunghia, para, 
ataca, se retrăgea şi avansa în faţa... nimănui. 

— A înnebunit! spuse Da, cu un fel de bucurie copilărească. 


— Doar dacă nu... Lui Rath îi veni o idee. 

Ajustă din nou focalizarea şi se retrase de pe Nikolai, astfel 
încât îl mai vedea, dar doar într-un colţ al scenei. 

Un val scânteietor caracteristic apăru în stânga cercurilor care 
se uneau prin binoclu. Injură, apoi se concentră mai tare şi 
căută să confirme descoperirea apropiind din nou imaginea, 
apoi văzu din nou sclipirea. De data aceasta, Rath reuşi să 
deosebească o siluetă. O siluetă cunoscută. 

Nikolai nu se lupta singur acolo. 

Rath se întoarse către Da. 

— Adu toată artileria în acest sector al zidului şi ţinteşte 
asupra acelui punct. Nu doar asupra omului, ci asupra întregii 
zone. Acum! 

Da încuviinţă, lătră nişte ordine către Samphy şi către ceilalţi 
soldaţi. Tunarii îşi ocupară poziţiile, priviră prin lunete, potriviră 
poziţia armelor. 

— Şi unde naiba sunt mortierele? 

— Incă sunt curățate - au stat în depozit prea mult timp, 
spuse Da. 

Rath înjură din nou. Putea risca ca o mortieră să explodeze? 
Nu. 

Tunurile mari trebuiau să ajungă. 

Se întoarse către tunari şi strigă: 

— Mai repede! Trageţi acum! 

Tunarul cel mai apropiat de Rath puse mâna pe pârghia de 
tragere. 

Rath luă binocilul şi-l localiză din nou pe Nikolai. La dracu’ cu 
rusul. Dacă murea, asta e. Cel puţin va muri şi demonul. 

Un zgomot ciudat, dar în acelaşi timp familiar se auzi din 
stânga lui Rath. Privi în acea direcţie şi văzu un tunar căzut 
peste ţinta tunului mare, cu o gaură de glonţ prin frunte şi un 
şiroi de sânge curgând rapid. Sunetul se auzi din nou şi tunarul 
de alături ţipă şi căzu pe spate, mort. 

— Lunetist! urlă Rath. La adăpost! 

Se uită în jur ca să îi găsească pe Da sau Samphy, să le 
ordone să trianguleze poziţia sursei, dar de îndată ce îl văzu pe 
Samphy, care tocmai se ghemuia, se auzi din nou acel zgomot şi 
soldatul era mort, cu două gloanţe în gât, cu sângele ţâşnind în 
cădere. 

Rath căzu la pământ în spatele unui şir impresionant de saci 


de nisip şi ziduri în ruină, îl găsi pe Da acolo şi strigă: 

— Omorâţi lunetistul! Cineva să-l omoare! 

Incă un trup căzu chiar lângă el, cu o privire uimită pe faţă şi 
o gaură de glonţ chiar în centrul frunţii. Rath scoase un strigăt 
de frustrare şi, luându-i AK-ul lui Da, sări peste zid şi începu să 
tragă în direcţia presupusă a împuşcăturilor. Avea s-o facă 
singur dacă trebuia, ca de obicei. 


65. 


Virusul îi dădea energie lui Nikolai şi asta îl făcea încrezător. 
Învârtindu-se în jurul Predatorului, evitându-i loviturile, ferindu- 
se şi încercând să-şi lanseze propriile atacuri cu lamele ca o 
extensie a braţelor, încă putea vedea creaturile ciudate care 
pluteau prin aer dar acestea nu-i abăteau atenţia, în schimb, îl 
ajutau să aprecieze distanţele, îl ajutau să afle unde trebuie să 
lovească. Predatorul era rapid, cu reflexe surprinzătoare pentru 
o creatură de asemenea dimensiuni, dar se obişnuise prea mult 
cu avantajele sale naturale. Tacticile lui se învârteau prea mult 
în jurul forţei brute şi a armurii. Nu că Nikolai ar fi avut prea 
mult timp să gândească. În timp ce dansa în jurul creaturii, 
apropiindu-se şi depărtându-se din nou, experienţa lungilor ani 
intră în acţiune şi deveni doar mişcare, parare, atac şi calculator 
de unghiuri. Nu se putea apropia mult timp deoarece Predatorul 
era prea puternic, ceea ce îl incomoda pentru că nu se putea 
angaja în vreo lovitură. Aşa că se apropia şi se îndepărta 
încontinuu, rapid, mişcându-se în cercuri în afara razei de 
acţiune a Predatorului. Nu doar loviturile creaturii îl puteau 
ucide, mai rău erau reculul parării unor lovituri, sau chiar 
blocajele atacurilor sale. 

Cu toate acestea, în ciuda unei tăieturi superficiale de pe 
braţul stâng, reuşise să evite rănirile şi să îl atingă pe Predator 
de câteva ori - răni minore, dar cu cât erau mai multe şiroaie de 
sânge, cu atât mai bine. Dacă reuşea să continue în aceeaşi 
manieră, poate că Predatorul începea să ia decizii proaste. 

— Mai vrei? îi spuse extraterestrului în timp ce se priveau. Îţi 
place ce ai primit până acum? 

Predatorul lovi, coborând lama. Nikolai se mişcă. Dar 
Predatorul se aplecă în faţă în ultima secundă, schimbând 
direcţia loviturii. Metalul alunecă prin gheata lui Nikolai până în 
piciorul stâng. Chiar şi cu efectele drogurilor şi ale virusului, 


Nikolai simţi durerea. O simţi şi ţipă. Uită să se mişte destul de 
repede când Predatorul trase lama înapoi, atacând cu mâna cu 
cuțite. Lamele îl loviră pe Nikolai în umăr şi căzu în iarbă. Se 
sprijini într-o mână şi se ridică. Incepu să se retragă din faţa 
Predatorului care se apropia. Lama Predatorului se lăsă spre 
capul lui. Se  rostogoli spre stânga. Continuă să se 
rostogolească. Îl simţi pe Predator întorcându-se. Reuşi să se 
repună pe picioare dar îşi pierdu maceta. Scoase un cuţit de 
vânătoare, o copie identică a celui din cealaltă mână. Predatorul 
ajunse în faţa lui. Îşi aruncă lama lungă şi îşi încovoie 
încheietura, cu lamele fixate. 

Predatorul se aruncă asupra lui. Nikolai se retrase. Sângele 
încă îi curgea din gheată. ÎI încetinea. Lovi abdomenul 
Predatorului. Găsi o încheietură a armurii. Începu să curgă 
sânge. Dar nu destul. În interiorul gărzii Predatorului pentru un 
moment. Începu să înjunghie cu ambele mâini, căutând ceva 
moale. Găsi un punct. Înfipse adânc cuțitul. Pierdu lama. Mai 
împunse o dată în timp ce se retrăgea. Torente de praf verde 
cădeau din el. Vocea Predatorului. Joasă şi guturală. Incă o 
lovitură, dar lama rată gâtul creaturii. Văzu cele cinci lame de 
pe mâna Predatorului. Se întoarse pentru a le evita. Incă o 
durere adâncă, în partea dreaptă. Incepu să taie în toate 
direcţiile cu cuțitul. Lovituri pe armura Predatorului care sunau 
ca unghiile unei femei bătrâne care bat darabana pe masă. Din 
nou durere. Din nou. Metalul cuţitului său sclipi. Mişcarea 
verticală a cinci lame. Nu mai simţea nimic în braţul drept. 
Aruncă pumnalul spre creatură. Rată. Văzu cuțitul căzând uşor 
în iarba de un verde-închis. Cuţitul Predatorului coborând. Ridică 
celălalt braţ ca un scut. Cuţitul lovind pe sub gardă. O durere 
ascuţită în piept. Coastele arzând. Pe iarbă. Amorţit, în mijlocul 
unui nor de praf verde. Încercă să-şi ridice braţul din nou. Privi 
cerul, încă aglomerat de creaturi frumoase, ciudate şi exotice. 

Praf verde. Lume verde. 

Predatorul din nou, ridicându-şi lama lungă. O umbră 
întunecată care îl privea de la mari înălţimi. Marikova 
aplecându-se deasupra lui, şoptindu-i un cuvânt care aducea 
întreaga sa lume la viaţă, mirosul parfumului ei, atingerea 
buzelor. 

Nikolai zâmbi la Predator în timp ce metalul unei alte lumi se 
cobori peste gâtul lui. 


Lovitura nu-l împiedică să vadă. 


66. 


Marikova privi prin luneta puştii cum încă un tunar khmer 
căzu cu un punct roşu în frunte. Ce ironie - putea face în aste 
ore în şir fără să rateze, dar numai un supraom ar fi putut 
garanta o lovitură, şi nu doar atât, ci una letală, într-un 
extraterestru blindat şi invizibil care era angajat într-o luptă cu 
cuțite cu iubitul ei. Ascunsă în iarbă, nu avea de ales decât să-l 
ajute pe Nikolai indirect - asigurându-se că nu era ucis de 
altceva decât de Predator. 

Se târî prin iarbă către o altă poziţie, cu soarele arzând-o pe 
spate, pentru a evita focul inamic, cu toate că oamenii lui Rath 
nu păreau să ştie unde se află, încă. 

Aflată în siguranţă, Marikova îşi potrivi luneta pe Nikolai, 
minunându-se de îndemânarea lui cu cuţitele, de dansul 
complex şi uneori brutal, de modul în care prevedea loviturile de 
la un inamic mult mai puternic. Îi părea atât de frumos aşa, 
lăsând în urmă praf ca de smarald. Plutea în aer de parcă ar fi 
fost sufletul lui, captând momentele dintre lovituri. În toţi anii 
petrecuţi împreună, nu văzuse niciodată această latură a lui, 
acest efort care părea atât de lipsit de efort. O uimea şi o 
înspăimânta în acelaşi timp. 

Încă o dată, încercă să calculeze o lovitură - la gât sau în cap 
- În acel spaţiu gol din faţa lui care pâlpâia şi dispărea, ba într-o 
parte, ba în cealaltă. Încă o dată, nu se putu încumeta să tragă. 
Se întrebă din nou cum putea Nikolai să vadă Predatorul şi cum 
putea să facă un astfel de efort un timp atât de îndelungat. 

Se întoarse către tunarii lui Rath câteva secunde, dar aceştia 
renunţaseră, nu se mai vedea nimeni lângă tunuri. Inţeleaptă 
mişcare, Rath, să-ţi conservi resursele. 

Apoi auzi ţipătul lui Nikolai. Privi prin lunetă şi îl văzu 
împiedicându-se şi căzând. Văzu o lamă mare care se ridică şi i 
se frânse inima. Chiar în timp ce lama cobora, trase. Nu doar că 
trăgea, dar se ridică din iarbă şi începu să strige, pierzându-se 
cu firea. 

Trăgând în fantome. În valuri. 

Silueta pâlpâitoare se întoarse către Marikova. Raza albastră 
o lovi în plin, aduse o agonie de nesuportat. 


67. 


Tunând şi fulgerând, frustrat, Rath aruncă mitraliera AK-47 
când i se termină încărcătorul. Se lovi de un cadavru şi ricoşă pe 
lângă capul lui Da, care stătea întins, sprijinit cu spatele de sacii 
de nisip. 

— Fii bărbat, Da! ţipă Rath către el. Eşti soldat! Da nu-l privi în 
ochi. 

Rath îngenunche şi ridică binocilul la timp pentru a-l vedea pe 
Nikolai căzând în faţa lamei Predatorului. Mai încolo, o văzu pe 
Marikova ridicându-se din iarbă, ţipând şi trăgând în creatură. O 
rază albastră sări către ea. Marikova se învârti şi căzu. 

Bine. În sfârşit. 

Dar Predatorul era încă acolo, îndreptându-se către nord. 

— Adu nişte tunari în viaţă aici, ţipă către Da. Foc de voie, la 
ora două. 

Până atunci, Ary fugise cu mai mulţi oameni cărând mortiere. 

— Sunt gata! 

— Păi, trage atunci. De la ora două la patru! 

— Da, să trăiţi. 

Da îşi puse tunarii în poziţie de tragere. Tunetul şi vuietul 
artileriei îl asurzi. Gheme imense de iarbă şi pământ erupeau 
din câmpie nu departe de poziţia Predatorului, aproape îi vedea 
reflexia pâlpâitoare în iarbă. 

Sunetul puternic şi asurzitor al mortierelor se îmbină cu 
răpăitul mitralierelor. Câmpia era zguduită de explozii. 

— Trageţi până vă spun eu să vă opriţi! strigă Rath. Nu mă 
interesează că nu puteţi vedea ţinta. 

Se întrebă dacă soldaţii îl credeau nebun că le spunea să 
tragă în neant. Într-un demon. 

Dar, câteva minute mai târziu, Rath trebui să accepte 
înfrângerea. 

— Opriţi focul, spuse încet către Da şi Ary. 

O ultimă explozie, apoi linişte. Nici cu binoclul nu-l mai putea 
vedea pe Predator şi nu mai putea irosi muniţia. Pământul din 
zona în care se aflase era spulberat, iarba înnegrită şi smulsă 
din rădăcini. 

Da gâfâia din cauza vreunui efort invizibil. Ary stătea sub zid, 
aşteptând alte ordine. 

Samphy stătea lăbărţat între tunuri, împreună cu ceilalţi 
morţi. 


Blestemată fie Marikova. Ştiuse dintotdeauna că nu poate 
avea încredere în ea, dar nu crezuse niciodată că avea să 
ajungă să-i omoare soldaţii. 

— Domnule, să trimitem oameni acolo? spuse Ary, 
întrerupându-i şirul gândurilor. 

— Nu, răspunse Rath. 

— Nu? 

— Ar fi o risipă. Moartă sau vie, nu-mi pasă. Nu voi risca viaţa 
nimănui pentru a verifica. 

Ţinta cea mai importantă scăpase. 

— Da, spuse Rath, privind către Samphy şi văzând figura 
surprinsă a acestuia, ar trebui să-ţi cauţi un alt locotenent. 
Cineva care nu moare atât de uşor. 


68. 


— Arăţi ca dracu’. Arăţi de parcă ai pierdut un pariu cu un 
sadic. Arăţi ca o mortăciune pe care a târât-o în casă o 
mortăciune pe care a prins-o pisica. Arăţi ca un actor român 
bătrân de filme porno după o noapte grea cu fetele. Dar tot sunt 
bucuros să te văd. 

După ce tăcu, Horia se aplecă şi luă faţa murdară şi plină de 
tăieturi a lui Gustat între palme, apoi îl sărută pe american pe 
ambii obraji. 

Gustat, cu hainele pătate şi arse şi o barbă dezordonată, se 
uită mirat la Horia pentru o secundă, ceea ce îl făcu pe Horia să 
râdă, ceea ce îl făcu pe Gustat să zâmbească. 

Poate nu mă crede? îşi zise Horia. Dar era bucuros să-l vadă. 
Ar fi fost bucuros să vadă pe oricine care nu încerca să-l 
omoare. 

— Aş fi vrut să am o oglindă pentru tine, spuse Gustat. Arăţi 
ca un urs care vrea să se transforme în sconcs cu crestătura aia 
a ta. 

Arsurile lui Horia, aproape ca o urmă de cauciuc în jurul 
pieptului şi spatelui, începuseră să pară cenuşii prin haine. Incă 
putea simţi căldura rănilor şi nu îndrăznea să se uite la ele. Cel 
puţin nu până când putea să le şi trateze. Nu îi surâdea ideea de 
a se spăla cu apă din mlaştină. 

— Aşa este, spuse uşurat, aproape ameţit din cauză că putea 
în sfârşit vorbi cu cineva. 

Gustat îl surprinsese în timpul dimineţii, în timp ce se plimba 


apatic prin mlaştina devastată, agitat după o noapte de rătăcit 
fără ţintă. Horia sărise în sus la propriu la auzul glasului său, se 
întorsese şi îşi scosese pistolul, apoi se relaxase când îl văzuse 
pe Gustat cu braţele ridicate. t în ordine. Sunt doar eu. 

Acum stăteau pe marginea unei poteci ridicate şi făceau 
inventarul puţinelor provizii pe care le mai aveau. 

— Ştiu că am gumă de mestecat, spuse Horia, luptându-se să- 
şi scoată mâna din buzunarul din faţă al pantalonilor. Guma 
încălzită şi apoi răcită mai era bună? 

— Eu ştiu că am... ei bine, nu ştiu ce am, spuse Gustat. 

— Ce n-aş da pentru o piersică proaspătă. Sau o căpşună, 
spuse Horia, visând. 

— Friptură. O bucată frumoasă de somon, zise Gustat. 

— Mult noroc cu asta, prietene. Carnea de crocodil e tare în 
perioada asta a anului. 

Când terminară, proviziile lor înşirate pe pământul înnegrit se 
reduceau la gumă de mestecat, un cuţit de buzunar cu tirbuşon, 
şase batoane sfărâmate de proteine, un baton de fulgi de ovăz, 
un pachet gri, câteva monede româneşti, un set de chei pentru 
un Volvo, o pungă de plastic plină cu nuci, trei sticle de apă şi o 
poză cu o fată precoce de cinci ani care stătea lângă o femeie 
drăguță. 

— De unde ai asta? întrebă Horia, arătând către pachetul gri. 

— Raţii militare thailandeze. Rath le avea prin cabană. 

— Ce-i cu cheile? întrebă Gustat. 

— Obişnuinţă, răspunse Horia, puţin ruşinat. 

— Şi poza? 

— Soţia şi fiica mea. 

Gustat întoarse privirea şi Horia îşi dădu seama că se gândea 
la familia lui ucisă. Mulţi oameni purtau cicatricele tristeţii, dar 
Gustat sângera încontinuu şi nu se vindeca. Horia îşi imagina că 
şi lui i s-ar fi întâmplat la fel. 

Acum îşi dorea să nu fi pus poza în grămadă. O făcuse pentru 
a-i da de înţeles lui Gustat că puteau avea încredere unul în 
altul. Ridică poza şi o puse înapoi în buzunar. 

— Şi, ca să recapitulăm, spuse Gustat privind grămada, avem 
destulă mâncare pentru două zile dacă avem grijă. Apă pentru o 
zi, ceea ce ar trebui să ajungă până găsim un izvor curat. Ai 
două cuțite şi pistolul Beretta, cu şase gloanţe poate. Eu am 
asta - arătă către Armalite -, câteva grenade, câteva cuțite. Nu 


suntem răniţi, doar puţin şifonaţi, cu toate că tu ai setul ăla 
interesant de arsuri pe care va trebui să-l curăţăm şi să-l 
bandajăm. 

— Să înţeleg că ai o trusă medicală? întrebă Horia. 

— Am o trusă de campanie care va ajunge. 

— Apoi ce urmează? întrebă Horia. Ce facem? 

— Ce facem, repetă Gustat, privind către apă cu ochi pierduţi. 

În acel moment, Horia - care chiar nu ştia ce să facă - crezu 
că Gustat înnebunise sau se gândea la cel mai bun mod de a-i 
zice să se facă pierdut. 

Dar nu - Gustat îşi reveni şi spuse: 

— leşim din mlaştină. Mergem spre nord - spre baza X - 
clădirea militară thailandeză. Cea în care Rath nu m-a lăsat să 
mă bag. În primul rând, pot fi provizii pe care să le putem folosi. 
Mai mult, e aproape de buncărul-templu al lui Rath. 

— De ce să nu ne întoarcem la cabană? întrebă Horia, cu 
toate că avea impresia că ştie răspunsul. 

Gustat dădu din cap. 

— Nu. Probabil că Rath a luat toate armele şi proviziile de 
acolo. Şi e locul evident în care s-ar refugia supraviețuitorii, 
ceea ce înseamnă că Predatorul îl supraveghează. 

— Ai dreptate, spuse Horia, oftând şi ridicându-se în picioare. 
Măcar avem un scop acum. 

Se dusese şi speranţa unui somn bun într-un pat confortabil. 


69. 


La miezul zilei, câteva ore după ce Rath ordonase ca 
mortierele să-şi înceteze focul şi ca tunurile mari să se 
liniştească şi să se răcească, vârful turnului estic explodă, 
omorând lunetistul şi aruncând bucăţi de piatră peste oamenii 
care se împrăştiau în toate direcţiile. 

Când se întâmplă acest lucru, el se afla pe zidul dinspre nord- 
est, asigurându-se că nu doar Kosal, respectatul său comandant 
al turnului nordic, înţelegea strategia, ci şi oamenii de pe zid. Ce 
să facă dacă Predatorul intra în raza lor. Ce să facă dacă 
Predatorul ajungea în spate, către zidul interior. Ce să facă dacă 
atacul venea nu dinspre câmpiile din faţă, ci din jungla din 
spate. : 

Vorbea cât mai clar cu putință. In sufletul lor, majoritatea 
soldaților erau aceiaşi băieți de doisprezece sau treisprezece ani 


de la ţară, indiferent de cât de mult timp petrecuseră apoi sub 
luminile strălucitoare ale Phnom Penului sau, ca mercenari, în 
locuri mai exotice. Trebuia să se exprime simplu. Cu cât reuşea 
mai bine, cu atât scădeau şansele ca soldaţii să considere din 
nou Predatorul un demon. Era important, pentru că aceşti 
oameni aveau să ducă probabil greul luptei. 

Şi atunci, chiar când considera că îi câştigase - câţiva dintre 
ei chiar începuseră să glumească - vârful turnului explodă în 
spatele său, ca o ultimă întrebare fără răspuns, şi el se aruncă 
la pământ lângă cuibul de mitraliori, la fel ca şi ceilalţi. 

Fu surprins cel mai mult de lipsa zgomotului după explozie, cu 
toţii, chiar şi el, priveau la fumul negru care se ridica din 
rămăşiţele vârfului turnului. Mai bine de doi metri dispăruseră, 
nu exista nici măcar o pată de sânge care să marcheze moartea 
lunetistului. Distrugerile de la sol păreau, din fericire, să se 
reducă la o singură victimă şi la soldatul rănit de lângă el care 
se zvârcolea în praf. 

Apoi realiză că era linişte pentru că toată lumea aştepta 
urmarea. 

Se întoarse către Ary: 

— Dă jos lunetiştii din celelalte turnuri! 

O rază albastră de departe, din iarba înaltă. Vârful turnului 
sudic fu distrus, împreună cu lunetistul. De această dată, ţinta 
fusese atât de precisă încât raza retezase curat vârful. Căzuseră 
doar o piatră sau două. In urmă rămase o margine înnegrită, 
zimţată, ca vârful ascuţit al unei sticle sparte. 

Dacă prima explozie îi redusese pe toţi la tăcere, a doua dădu 
naştere unui haos de strigăte şi de ţipete şi de oameni care 
alergau prin movilele de iarbă şi dărâmături din spatele zidului. 
Oamenii din jurul lui Rath păreau pregătiţi să-şi părăsească 
posturile. Chiar şi Kosal păru dezorientat o clipă. 

Rath îşi scoase pistolul şi trase în aer. Cu toţii îngheţară 
privindu-l. 

— Staţi pe loc! strigă. Nu intraţi în panică. 

Apoi şopti către Kosal echivalentul cambodgian pentru 
„Adună-te dracului odată” şi se întoarse spre Ary: 

— Dă-i jos pe lunetiştii ăia! 

Dar n-ar fi trebuit să se obosească - părăsiseră deja posturile 
fără să aştepte ordinul. Raza albastră apăru de încă două ori, 
executând fiecare lovitură cu precizie chirurgicală, aşa că, în 


timp ce comandanții lui încercau să restabilească ordinea, Rath 
rămase pironit, cu braţele încrucişate. Nu exista nici un pericol 
real încă. Era clar ce voia să facă Predatorul: elimina 
posibilitatea unui avertisment, posibilitatea ca apărătorii să-l 
împuşte dintr-o poziţie privilegiată, în acest sens, extraterestrul 
reuşise. Ary tot transmitea rapoarte din care reieşea clar faptul 
că nu aveau nici o şansă să mai ducă vreun om sus în turnuri, 
pentru că scările se prăbuşiseră sau erau blocate. 

Nu pusese nici un om în turnul central şi nici nu avea de gând 
s-o facă. Am înţeles mesajul. Rath ştia că imediat ce ar fi făcut- 
o, Predatorul ar fi distrus şi acel turn. ă 

Dar strategia creaturii îi dădea speranţe. Insemna că şi 
Predatorul considera că Rath e în avantaj. Cel puţin asta credea 
că înseamnă. 

În continuare, nici un atac. Nici urmă de Predator nicăieri. 

Pe la apus, comandantul Narith, în timpul altei sesiuni de 
strategie, îl întrebă: 

— Şi dacă asta continuă toată noaptea? Sau toată ziua de 
mâine? 

— Ce să continue? 

— Tăcerea. Absența inamicului. Agită oamenii. Sunt cu nervii 
la pământ. Nu trebuie decât ca acea creatură să continue să 
tragă în noi cu laserele când are chef şi în cele din urmă nu vom 
mai fi o forţă de luptă operaţională. 

— N-o va face, spuse Rath. Nu e o strategie. E doar o tactică. 

Dar cum să ştie sigur? Crezuse că Predatorul preferă lupta 
unu-la-unu. Credea că Predatorul are un fel de cod dement al 
vânătorului, dar, în acelaşi timp, crease şi acea vale îngrozitoare 
de schelete. Dacă greşea şi îi permitea creaturii să-i omoare 
încetul cu încetul, fără să riposteze? 

În timp ce umbrele lungii ale serii se întindeau dinspre junglă 
peste poziţiile lor, ciudatele sculpturi sălbatice de pe ziduri 
păreau să devină mai dure, mai răuvoitoare. 

Câte lupte fuseseră purtate în interiorul şi în exteriorul 
acestor ziduri? Câte fantome rămăseseră aici? 


70. 


Apariţia ierbii verzi şi a plantelor, chiar a copacilor, îl forţă pe 
Gustat să nu se mai gândească la acea fotografie cu familia lui 
Horia. Adevărul era că Gustat nu-şi mai putea vedea soţia şi fiul 


în minte fără ajutorul unei poze. Chiar şi a unora de la medicul 
legist. Dar tranziţia de la alb-negru la color, care era întoarcerea 
la viaţă după moarte, îl umplu cu energie şi îi îndepărtă acele 
gânduri. 

Era un contrast atât de clar şi de neiertător când trecură de 
marginea ultimului val al îngrozitorului răspuns al Predatorului la 
amestecul în treburile lui, şi înapoi în lumea largă. 

Îşi putea da seama că şi Horia simţea acelaşi lucru. Chiar şi 
aerul la doar câţiva paşi de acea pustiire, părea mai curat, mai 
puţin acid. 

— Nu întreaga insulă e pustiită se pare, spuse Horia, luând o 
gură adâncă de aer. 

Nu - nici pe-aproape, răspunse Gustat. 

Nu vorbiseră mult în timpul călătoriei, dar cumva Gustat 
găsea simpla prezenţă a lui Horia reconfortantă. Intr-un mod 
ciudat, avusese încredere în român chiar şi când se alăturase lui 
Tău şi Colquhoun. Spera doar ca, la final, scopurile lor să fie 
aceleaşi, încă nu era sigur că putea să conteze pe asta. 

O dată cu iarba apăru şi poteca pe care Gustat şi-o amintea 
de pe harta pe care o pierduseră. O luară spre nord, sperând să 
ajungă la Baza X. O jumătate de oră mai târziu descoperiră un 
izvor limpede. Gustat gustă apa, o declară potabilă şi apoi îl 
ajută pe Horia să-şi scoată bluza pentru a-i curăța şi bandaja 
rănile. 

— O să rămână cicatrice, spuse Gustat. 

Ciudate cicatrice albe care arătau de parcă un stol de păsări 
cu aripile în flăcări zburase pe pieptul, pe abdomenul şi pe 
spatele lui. 

— Cicatricele sunt bune, zise Horia. Le prefer faţă de răni. 

Adevărat, şi din ce putea vedea Gustat, muntele de om 
supravieţuise multor întâlniri cu rănile. Cel puţin patru gloanţe îi 
penetraseră la un moment dat trunchiul, şi nu erau vizibile 
decât trei puncte de ieşire. Două răni de cuţit îi lăsaseră urme 
încreţite de la suturi neîndemânatice. Un tatuaj cu un soare 
răsărind, având în centru un pumnal, domina umărul său stâng. 

— Muncă grea, wrestlingul, spuse Gustat în timp ce Horia îşi 
punea înapoi bluza. 

— Nu wrestlingul, d reacţia fanilor când pierzi şi ei au pariat 
pe tine. 

Continuară pentru încă trei ore, sub soarele care devenea mai 


fier* binte şi peste terenul din ce în ce mai accidentat, înainte ca 
Gustat să recunoască împrejurimile. larăşi, nici o pasăre nu 
cânta, nu se auzea nici foşnetul micilor animale în tufişuri. 
Scoase piedica de la Armalite şi Horia făcu acelaşi lucru la 
Beretta-ul lui. Erau aproape acum şi nu ştia la ce se puteau 
aştepta. 

O scenă cunoscută dintr-un alt unghi apăru în faţă după prima 
creastă: Baza X la dreapta şi valea de schelete la stânga. O dată 
cu vântul veni şi un miros, şi muştele. Locul părea părăsit. 

— Dumnezeule! spuse Horia, uitându-se la oase. Mirosul 
persista. 

— Am uitat că tu nu văzusei încă asta. 

— Nu. Eram prea ocupat să mă uit cum îl omora pe Nas-de- 
Căpşună. Acum un secol. 

Gustat râse. Semăna puţin cu o vacanţă foarte proastă, erai 
într-un loc cu toalete stricate, personal morocănos şi un criminal 
în serie timp de o săptămână şi ţi se părea că a trecut un an. 

— Aia ce e? întrebă Horia, arătând cu degetul. La jumătatea 
drumului, în vale, un crater. 

— Nu era acolo înainte, spuse Gustat. 

— Arma de umăr a Predatorului? 

— Nu cred, spuse Gustat, apărându-şi ochii de soare. Arată 
mai mult de parcă cineva a călcat pe o mină. 

— Un motiv bun ca să evităm valea, atunci, zise Horia. 

— Poate e plină de mine. 

— Predatorul? 

— Sau oamenii lui Rath, o tentativă să omoare creatura. Nu 
prea contează acum. 

Asta era problema cu minele: dăinuiau mai mult decât 
intenţiile celor care le îngropau. 

Coborâră încet şi cu grijă spre clădire. Era o structură urâtă şi 
turtită, făcută din ciment gri, tablă şi lemn, iar uşa era un panou 
mare de oţel îndoit prins în balamale ruginite. Cu cât se 
apropiau mai mult, cu atât simțeau mai puternic mirosul 
neplăcut de mucegai. 

Gustat atinse clanţa. Nu se mişcă. 

— Dacă Predatorul e înăuntru? şopti Horia. 

Gustat îl privi. Uneori trebuia să rişti. 

— Şi dacă nu e? Dă-te la o parte. 

Trase în clanţă cu Armalite-ul, iar mânerul îndoit sări în iarbă, 


înainte, spuse „Acoperă-mă” şi lovi uşa cu piciorul, cu Horia 
drept în spatele lui. Spărgea uşa colibei cu piciorul, vântul şi 
zăpada intrau înăuntru, îi găsea acolo... 

Prima impresie a lui Gustat fu aceea a unui spaţiu imens, gol 
ca un depozit sau un pod. Apoi vederea i se adaptă la lumina 
slabă care venea din ferestrele mici de la înălţime şi văzu 
cadavrele în putrefacție care atârnau de grinzile din spate, văzu 
mormanul de oase de sub ele, femururi şi cranii, coaste şi 
degete. 

Ceva mai aproape, un alt morman, de data aceasta de arme, 
alături de patru scaune imense ca cel de pe nava Predatorului, 
şi lângă acestea un panou de comandă care clipea. Lângă 
scaune erau aşezate alte arme stranii şi console. În jurul 
pereţilor erau cutii cu ştampile uriaşe în thailandeză. Un camion 
stricat fusese depozitat în spate, în colţul stâng. 

Spaţiul din faţa lor era gol cu excepţia urmelor de paşi ale 
Predatorului în praf - şi a dârelor de sânge mai vechi şi mai noi 
de la cadavrele care fuseseră târâte peste podeaua cimentată. 

— lisuse Christoase! mormăi Horia în spatele lui Gustat, ecoul 
purtând vorbele lui ca un şuierat. E ca bârlogul unui microbist. 
Casa departe de casă. 

— Cu tot cu coaste şi fripturi, zise Gustat. 

Ar fi trebuit să fie îngrijorat că vederea acestui masacru nu-l 
afecta? 

Pătrunseră mai adânc în clădire, cu armele pregătite. Tăcerea 
era aproape mai rea decât ecoul. 

Câteva dintre cadavrele din spate erau umane. Altele erau 
tipuri variate de feline. Oasele din faţă erau o amestecătură de 
oase umane şi animale. După hainele de pe corpurile oamenilor, 
nu fuseseră cu toţii soldaţi. Câţiva puteau să fi fost pescari sau 
marinari civili. 

— Unele dintre astea sunt vechi, zise Horia. Şi nu vechi de 
câteva zile sau de câţiva ani. 

— Eşti sigur? întrebă Gustat, cu toate că şi praful de pe ele 
confirma asta. 

— Am lucrat într-un abator odată, spuse Horia. Ştiu cum stă 
treaba cu oasele vechi. 

Se apropiară de arme şi un fior îl străbătu pe Gustat. Senzaţia 
unui pericol, cu toate că locul părea atât de gol şi de lipsit de 
viaţă. 


Horia se aplecă şi lovi mormanul de arme cu vârful pistolului. 

— Un amestec ciudat. la uite. 

Lângă o minunată puşcă-mitralieră MP5K argintie, cu ţeavă 
filetată pentru trei gloanţe şi gravuri pe mâner - pe care Gustat 
n-o mai văzuse decât în mâinile agenţilor de pază ai unui 
ambasador, zăcea o espingolă antică, rudă a muschetei pe care 
Predatorul le-o lăsase la depozitul de arme. 

— Poate bunicul Predatorului nostru a luat-o ca trofeu? zise 
Horia. 

Asta aproape îl făcu pe Gustat să râdă, dar se controlă. 

— Nu asta mă miră, ci armele soldaţilor thailandezi de la fund. 

Gustat se aplecă şi scoase o mitralieră Rheinnmetall MG3. 
Mânerul avea pete roşii ca de rugină. 

— E sânge. Şi asta nu e o armă pe care a adus-o Rath pe 
insulă. 

Horia stătu pe loc, uitându-se în jur. 

— Ce încerci să spui? 

Gustat îl văzu făcându-şi cruce. 

— Acest loc nu-ţi pare... locuit? 

— Ba da. Asta am şi zis. 

Gustat îşi aduse aminte ce-i spusese Onyx odată. Poate în 
Marea Chinei de Sud. O insulă. Undeva frumos şi izolat. Le place 
căldura. Aşa trebuie să fie pe planeta lor. Cu un astfel de 
echipament, ai putea merge oriunde şi poate nici n-ar conta. 
Dar ştiu un tip care cunoaşte un tip... Ştiuse? Sigur? 

Gustat se ridică. 

— Armata şi marina thailandeză abandonează acest loc acum 
zece ani. Acum patru ani, conform sursei mele, Rath îl 
„Închiriază” de la un militar corupt. E departe de orice. Pentru 
navele comerciale, chiar şi pentru pirați şi contrabandişti. Rath îl 
obţine ieftin şi îşi începe vânătorile. În cele din urmă, din cine 
ştie ce motiv, un Predator se întoarce. 

— Cum adică se „întoarce”? 

Gustat se uită urât la el. 

— Chiar trebuie să-ţi spun pe litere? S-au instalat aici când 
vânau armata thailandeză. Poate au folosit locul ca să se ducă şi 
pe alte insule, să aducă pradă mai frumoasă, să vâneze aici, 
departe de ochii lumii. Priveşte în jur. Asta nu e doar baza 
Predatorului nostru departe de navă. Aşa că în timp ce Rath îşi 
distra oaspeţii la cabana lui, exista deja o altă cabană de 


vânătoare aici - o cabană pentru Predatori. 


71. 


La amurg, Maxim realiză că nu luase un deschizător de 
conserve, că drogat şi simțindu-se disperat, începu să arunce 
conserve de fasole şi de porumb în copaci. In linişte. Cu multă 
forţă. Nu cu boltă, ci astfel încât să spargă bucăţi din scoarță, 
lăsând cicatrice pe trunchi. Apoi, ca o completare, pentru că 
începuse să-l sperie, aruncă şi cutia neagră a lui Gustat. Rată 
copacii şi dispăru în tufişuri. Gata şi cu prostia aia. Când termină 
realiză că plângea. Şi că era plin de transpiraţie. Şi că mai avea 
nevoie de cocaină sau ceva de genul ăla. 

Jungla pe timpul nopţii, chiar şi poteca prăfuită, deveniseră 
nedesluşite, neclare, toate nuanțele de verde amestecându-se 
între ele. Sperase să găsească un loc bun pentru a înnopta, dar 
acum, după ce luna apăruse pe cer, creând contraste dezolante 
între lumină şi întuneric, se decise să meargă în continuare 
pentru o vreme. Forţându-se la fiecare pas. Ştiind că s-ar putea 
rătăci fără şanse de salvare. Ştiind că nu are decât cele două 
sticle de apă în rucsac şi un merlot din care mai trăgea câte o 
duşcă din când în când. Observase că uşura trezirea după 
cocaină destul de mult. 

Se auzi o izbitură din jungla din faţă, un pufăit şi un guiţat pe 
potecă. Era departe dar se apropia. Predatorul, care se întorcea 
să-l omoare? Se albi la faţă. Inima începu să-i bată mai repede. 
Nu putea vedea nimic în umbra din faţă. Lumina scânteietoare 
nu permitea decât valori absolute: văzut tot sau nevăzut nimic. 
Gri sau negru. 

Se opri din mers şi încercă să se pună în spatele mitralierei 
Browning şi abia atunci realiză că o târâse cu ţeava îndreptată 
spre spatele lui. Îi desfăcu trepiedul în timp ce sunetele se 
auzeau din ce în ce mai aproape. Reuşi să pună centura de 
muniţie la locul potrivit. Tremură cu degetul pe trăgaci şi 
aşteptă până ce tufişurile şi plantele de pe marginea potecii 
începură să se mişte. 

Se încruntă. Nu putea vedea, nici măcar acum, o siluetă sau o 
umbră. Crezuse că noaptea va putea vedea conturul sau umbra 
Predatorului, chiar şi camuflat. 

Sunetul unor picioare care aleargă... sau a unor copite? 

Ceva care ţipa şi pufăia, cu două capete, apăru în faţa lui şi 


Maxim deschise focul. Continuă să tragă şi să tragă şi să tragă, 
mişcând mitraliera în dreapta şi în stânga. Scântei. Sunetul 
gloanţelor care părăseau arma îl surzea. Auzi un geamăt ascuţit, 
gutural. Ceva greu şi păros se izbi de mitralieră, răsturnând-o şi 
împingându-l într-o parte. 

Ameţit, Maxim se puse în genunchi, încercă să întoarcă din 
nou mitraliera, dar ceva se blocase. Tremurând lângă el se afla 
hoitul unui mistreţ, cam de dimensiunile unui ciobănesc 
german. Un altul era prăbuşit mai departe, la stânga, pe 
jumătate în afara potecii, în faţa lui Maxim: jaguarul care îi 
fugărise. Maxim se prăbuşi când văzu jaguarul. Rucsacul era 
mai aproape de animal decât de el. Mitraliera era blocată şi îi 
era teamă că dacă făcea vreo mişcare, jaguarul ar fi ţâşnit. La 
lumina lunii, blana animalului avea o culoare aurie ciudată, 
petele negre semănând cu o multitudine de ochi care îl priveau. 
| se părea imens cum stătea acolo, şi apoi cum se apropie până 
ce capul ajunse deasupra lui, cu ochi ca de opal şi colţi mari şi 
albi. 

Maxim stătea nemişcat, respirând uşor. Putea auzi respiraţia 
jaguarului lovindu-se de fruntea lui. Îi putea simţi privirea, fără 
s-o întâlnească. Apoi jaguarul apucă mistrețul ciuruit de gloanţe 
de gât, îl ridică de pe Maxim şi dispăru. Pur şi simplu dispăru. Un 
singur salt şi se pierdu în junglă. Fără efort. În linişte. De parcă 
Maxim nici n-ar fi fost acolo. 

De parcă ar fi fost invizibil. 


72. 


Predatorul stătea în iarba înaltă la apus, privind către 
buncărul-templu, cu sania aeriană plutind lângă el. Pictase cu 
sânge uman simboluri şi litere ciudate pe armură. Acel roşu 
sugera violenţă viscerală şi crudă, contrastând cu griul-închis al 
armurii şi cu albul dezolant al urmelor de cuţit. Pe cască, 
Predatorul desenase tot cu roşu o mască. Figura pe care o 
făcuse peste propria faţă era cea a unuia dintre monştrii gravaţi 
pe pereţii templelor: ochi demonici imenşi, nări late şi dilatate şi 
o gură plină de dinţi ascuţiţi. 

În vreo şase locuri de pe corp Predatorul avea bandaje verzi şi 
plasturi care demonstrau proporţiile rănilor suferite în lupta cu 
Nikolai. Acum se mişca atent, conştient de limitările sale. 

Pe ecranul din cască, Predatorul proiectase o imagine în 


infraroşu a buncărului-templu, cu cele patru turnuri ale sale încă 
fumegând. Multiplele surse de căldură de la diferite tipuri de 
lumină formau arce de roşu în jurul şi lângă roşul aprins al prăzii 
care patrula zidurile, Predatorul apăsă un buton de pe panoul de 
comandă de pe antebraţ şi alte două imagini mai mici apărură 
lângă cea principală. Prezentau mai îndeaproape zonele din 
jurul turnului nordic şi al celui sudic. 

Privind către stele, Predatorul localiză sistemul lui de baştină 
şi ridică un braţ într-un salut mut. Apoi căută stelele care nu 
erau cu adevărat stele, ci luminile ascunse ale navei mamă, 
care privea de deasupra. Forturile erau forturi. Adăposturile 
erau zone de masacru. Staţionarea nu funcţionase niciodată 
împotriva unui Predator. Majoritatea creaturilor aveau tendinţa 
să se panicheze, să devină dezorganizate. Doar cele mai 
disciplinate prăzi puteau rezista unui asalt. Nimic nu părea 
deosebit aici. 

În timp ce ultimele raze de lumină verde-portocalie părăseau 
cerul şi vântul începea să bată peste firele de iarbă cu un 
murmur încet, Predatorul se întoarse către sanie şi apăsă un 
buton de pe marginea ei. Încărcată până la refuz cu explozibil 
din depozitul lui Rath, începu să gonească silențios în direcţia 
turnului nordic. Apoi Predatorul, îndepărtându-se de sanie, îşi 
porni camuflajul şi începu să fugă, cu picioarele fremătând prin 
iarbă, spre turnul sudic. Dacă păruse încordat la început, dacă 
rănile păreau să-l incomodeze, această stare nu ţinu mult şi în 
curând ajunse la un ritm fluid şi lipsit de efort. 

Înainte ca sania să lovească baza zidului nordic, Predatorul 
aproape că-şi atinse obiectivul. 


73. 


Explozia zgomotoasă, erupția de flăcări şi fumul care se ridica 
spre cer printre copaci îi ridicară pe Sukhon şi pe oamenii ei în 
picioare. Pământul se scutură violent de câteva ori. Aerul părea 
să-şi ţină respiraţia. Sukhon îşi luă AK-ul 74 şi îl aşteptă pe 
Virote, care era plecat în recunoaştere. 

Un minut mai târziu bărbatul apăru alergând prin junglă, 
însoţit de două dintre cele mai bune iscoade ale sale. 

— Zidul a fost penetrat, spuse Virote, luând guri mari de aer. 
Ceva atacă templul. 

Se auzi un murmur tensionat dar înflăcărat din partea 


echipajului. Câțiva îşi puneau centurile cu muniţie şi 
echipamentul pe ei, de parcă s-ar fi aşteptat să plece în orice 
moment. 

Sukhon le privi feţele dornice şi le spuse: 

— Nu. Nu încă. Am aşteptat deja atât de mult. Mai aşteptăm 
puţin. Nu vrem să intrăm în mijlocul unui schimb de focuri. Vrem 
să lovim din spate, la momentul potrivit, şi să curăţăm locul. Să 
luăm prada de la Rath şi de la oamenii lui când vor fi epuizați. 

— E posibil să aşteptăm întreaga noapte, aşa că odihniţi-vă, 
adăugă Virote. 

Un alt mod de a spune „încă îmi susţin căpitanul”. 

— Aşteptăm de mult timp, spuse unul din oameni. 

— Preferi să aştepţi sau să fi mort? întrebă Sukhon. 

Nu răspunse nimic. Oamenii din jurul lui începură să se aşeze 
lângă echipament. 

Sukhon se întoarse către Virote: 

— Şi tu ai nevoie de odihnă. Găseşte nişte iscoade proaspete 
şi pune-le să urmărească templul. Tu trage un pui de somn. 

Virote părea prea agitat pentru a-i asculta sfatul, dar 
încuviinţă. 

— O să mă străduiesc. 

Avea o lucire în ochi, o energie în mişcări pe care Sukhon n-o 
mai văzuse de mult. 

Acum nu trebuia decât să-şi respecte promisiunile. 


74. 


Din poziţia sa aflată la un sfert din distanţa către turnul din 
est, Kosal, comandantul turnului nordic, văzu sania încărcată cu 
explozibil cu cinci secunde înainte de impact - o văzu alunecând 
fără efort deasupra ierbii înspre punctul exact unde zidul lor 
defensiv se îmbina cu conturul turnului. li trebuiră două secunde 
să priceapă ce se întâmpla. Îi mai trebui încă o secundă să se 
întoarcă şi să înceapă să fugă în timp ce subalternii săi îl priveau 
miraţi. În următoarea secundă urlă: Atenţie! 

Apoi ceva ca un berbec de asediu se lovi de baza turnului într- 
un crescendo de piatră. Flăcări îl izbiră în spate. O piatră îi 
atinse piciorul, simţi încă o explozie de căldură şi zbură peste 
zid, lovindu-se de alt om şi simțind gust de sânge în gură. Işi 
dădu seama că se afla la pământ, între două movile înverzite, 
privind rămăşiţele turnului. Dispăruse şi o porţiune largă a 


zidului, lăsând un mare gol în defensiva lor. Câţiva dintre 
oamenii lui alergară pe lângă el, unul dintre ei în flăcări, şi 
bucăţi din turn continuau să pice din cer. Văzu o mână 
amputată alături de a lui. Trunchiul în flăcări al unui soldat 
zăcea lângă gaura din zid. Un picior îngropat sub o sculptură 
antică. 

Radiotelegrafistul lui era îngenuncheat în apropiere, 
strigându-i ceva. 

Dar Kosal nu-l putea auzi. Kosal nu auzea nimic în afară de 
ţiuitul din urechi. Sângera? Era pe moarte? Putea simţi exploziile 
care-i făceau trupul să tresalte şi şrapnelul din spate care ardea 
ca nişte ace încinse. Putea simţi chimicalele înţepătoare 
eliberate de explozie şi mirosul de carne carbonizată. 

Fu cuprins de panică în timp ce subalternul lui continua să-i 
tipe în faţă. Ce putea să-i spună? Dar vedea că deja se 
întâmplau lucruri: oamenii încercau să stingă incendiul, să 
scoată răniții şi să ocupe poziţiile din jurul zidului penetrat. Toţi 
păreau să se mişte atât de încet, luminaţi de focul ca din iad. 

Avea să apară inamicul prin acea spărtură? Era atât de 
neagră şi neregulată, iar noaptea se revărsa prin ea atât de 
secretos, încât părea să capete proporţii din ce în ce mai mari în 
mintea lui Kosal până când ajunse să-i domine întregul câmp 
vizual. 

Dar nimic nu trecu prin ea. Nimic. 


75. 


În spatele buncărului-templu, ascuns de junglă, la vreo 
cincisprezece metri de zidul sudic, omul lui Rath aştepta în 
întuneric. | se spusese Shadow de atâta timp încât aproape că 
îşi uitase adevăratul nume. Sub comanda lui Rath ucisese peste 
o sută de oameni, adeseori în spatele liniilor inamice. Nimeni nu 
putea fi la fel de silențios în junglă. Pe vremea când era doar un 
băiat într-un sat cambodgian din nord învățase să se mişte în 
tăcere completă, astfel încât putea prinde un porumbel cu 
mâinile goale. De cele mai multe ori totuşi folosea cuțite. 

Acum stătea într-un copac, la doar câţiva metri înălţime, şi 
privea cum noaptea trecea pe lângă el, separată de junglă şi 
totuşi parte a ei. Nu simţea nici exaltare, nici frică, şi cedase 
doar puţin în faţa ordinelor lui Rath: se acoperise cu noroi. 

O clipă mai târziu turnul nordic explodă. Impactul făcu jungla 


să se scuture, făcu liliecii să se înalțe. Chiar şi freamătul ierbii se 
opri pentru un moment în faţa flăcărilor. 

Shadow nu se mişcă, nu clipi, cu toată atenţia încă asupra 
țintei. Ajunsese de mult într-o stare de meditaţie, o transă care 
anula orice distragere a atenţiei. Totul era limpede în mintea lui: 
existau doar el, ţinta şi obstacolele dintre ei. 

Ţinta se mişca în continuare înspre partea îndepărtată a 
turnului sudic şi Shadow alunecă din copac, atent să păstreze 
trunchiul în faţa lui. Silueta era mai mare decât oricare alta pe 
care încercase Shadow s-o ucidă. Când se mişca, umbra ei 
masca o zonă de peste doi metri înălţime şi un metru lăţime. Un 
om obişnuit n-ar fi văzut-o, dar Shadow o vedea. Poate că era 
mare, dar existau tactici pe care le putea folosi împotriva unui 
inamic de asemenea dimensiuni. Prima era să-i răpeşti avantajul 
mărimii. 

Rapid, fără să mişte o singură frunză sau creangă, o apucă pe 
un drum care îl aduse cu puţin în faţa creaturii. Când o auzi 
apropiindu-se se lăsă jos, în tufişuri, acoperindu-şi capul cu 
crengile. Îşi concentră atenţia la poteca din faţa lui, lăsându-şi 
vederea să se adapteze la întunericul şi mai pătrunzător de 
acolo. Comandă tuturor muşchilor să se relaxeze pentru a putea 
ataca rapid şi fără ezitare, începu să repete o rugăciune budistă 
în gând. 

Sunetele se apropiau, dar Shadow era conştient de ele doar 
într-un loc izolat, distant. Toată fiinţa lui ocupa spaţiul din faţă. 
Acel spaţiu se mări până când deveni lumea toată şi putea 
vedea chiar şi striaţiile vibraţiilor din aer, putea număra 
firicelele de praf care pluteau în întuneric. Alt sunet, şi mai 
aproape. 

Picioarele creaturii apărură în acel spaţiu, uşor de recunoscut 
chiar şi cu acel camuflaj. 

Shadow lovi. Incredibil de rapid, aruncându-se înainte. Un 
grohăit surprins al creaturii în timp ce lama îi străpungea pielea, 
prin muşchii şi tendoanele călcâiului. Era o senzaţie ciudată, de 
parcă ar fi tăiat prin coastele unei capre, nu prin picioarele 
cuiva. Începu să picure sânge verde. Apoi creatura avea să 
cadă, şi Shadow se pregătea să se năpustească la gâtul sau la 
genunchii sau la umerii ei. Oriunde putea intra o lamă. 

Abia apucase să ajungă la genunchi când, o secundă mai 
târziu, se trezi înapoi la pământ, privind picioarele creaturii. 


Ceva funcţionase foarte prost. Creatura nu căzuse. Un metru de 
suliță metalică îi intră în spate, ţintuindu-l la pământ. Scoase un 
şuierat, înţelese că îi fusese străpuns un plămân, iar o durere 
ascuţită îi dezvălui că o parte a şirei îi fusese distrusă. Începu 
să-i curgă sânge pe gură. 

De la înălţime auzi un sunet inuman, apoi simţi un picior pe 
spate în timp ce sulița fu scoasă din el. Sângele începu să-i 
părăsească corpul prin rană. Repetă din nou rugăciunea, 
pregătindu-se pentru moarte. Dar meditaţia nu-l putea salva de 
la mirare. Cu ce greşise? 

Shadow se forţă să se întoarcă pe o parte şi privi creatura 
care se îndepărta înspre turnul sudic. Văzu că rănile de la călcâi 
se opriseră deja din sângerare şi că demonul nu şchiopăta. 
Creatura nu avea un călcâi al lui Ahile pentru că nu era umană. 
Dacă avea o slăbiciune, aceasta se afla altundeva. 

In timp ce aluneca într-un întuneric şi mai mare iar creatura 
părăsea câmpul lui vizual, Shadow simţi o altă prezenţă, o altă 
umbră în spatele lui. 

Muri cu mirarea încă întipărită pe faţă. 


76. 


De la zidul interior care proteja turnul central, privind 
distrugerea din faţă, Rath îi dădu ordine precise lui Ary, 
făcându-l să se liniştească şi să-şi păstreze calmul în timp ce 
transmitea mai departe instrucţiunile. 

Primul lucru pe care îl făcu fu să semnalizeze comandanților 
turnurilor sudic, vestic şi estic să se pregătească şi să nu plece 
în ajutorul oamenilor de la turnul nordic. Nu, asta era treaba 
trupelor de rezervă pe care le păstrase. Trimise douăzeci prin 
poarta de nord-est cu truse medicale şi echipament de 
pompieri. Tot ce aveau nevoie pentru a reconstrui zidul se 
găsea în moloz. 

Apoi îl puse pe Ary să atenţioneze oamenii de la turnul nordic 
să nu se mişte. Staţi acolo. Ajutorul e pe drum. 

Câteva tunuri de pe fiecare zid exterior fuseseră îndreptate 
către interior, special pentru o situaţie de acest gen. Trimise 
încă un mesaj către toţi comandanții să pună tunarii în alertă. 

— Zece morţi confirmaţi, spuse Ary, privind luminile 
strălucind din nord prin bezna aprinsă de flăcări. Spărtura din 
zid e destul de mare cât să treacă un camion prin ea. 


Generatorul nu mai merge, domnule. Nu mai avem lumină decât 
în sud şi în est. 

Putea vedea lucrul acesta şi singur. lar luminile din sud şi din 
est erau temporare în cel mai bun caz. Nu avea nici un dubiu că 
şi acele linii aveau să fie tăiate dacă Predatorul se infiltra. Cu 
toate acestea îi spuse lui Ary: 

— Spune-le să-l repare! 

Privea dezastrul în desfăşurare de la turnul nordic în timp ce 
soldaţii încercau să ţină sub control flăcările. Putea simţi căldura 
chiar de unde stătea el. Atât de puţin spaţiu. Atât de puţin 
spaţiu de apărat şi cu toate astea atât de mult cu doar o sută 
cincizeci de oameni, acum nici măcar atât. Trei sute de metri de 
la zidul exterior la turnul central. Semnalizările erau uşoare aşa, 
dar trebuiau să se lupte pentru fiecare metru de teren. Noaptea 
distanţa părea şi mai mare. 

Ary raportă din nou: 

— Nu se vede nici un inamic. Comandantul din nord e încă în 
viaţă şi restabileşte controlul. 

Zece minute fără nici un atac. Predatorul penetrase zidurile, 
dar nu ataca meterezele. Care era scopul creării unei breşe 
dacă nu foloseai acest avantaj în toată agitația? 

Rath privi fumul şi flăcările. Contrastul cu întunericul nopţii 
avea o frumuseţe brutală. 

Dacă Predatorul intrase chiar după explozie şi oamenii lui pur 
şi simplu nu-l văzuseră? Sau dacă atacul nu era decât o 
diversiune? 

— Ary, spuse Rath încet, când ai auzit ultima oară veşti de la 
turnul sudic? 


77. 


Era o uşă printre minele ţepuşei de piatră care radia de la 
turnul sudic. Predatorul o văzu pe ecranul căştii, unde vizualiza 
un model al întregului complex transmis de pe nava-mamă. 

Predatorul găsi partea potrivită a zidului dărâmat, trecu pe 
lângă arcada distrusă, localiză nişa dintre dărâmături, îndepărtă 
pietrele şi dezgropă uşa. Era străveche şi acoperită cu creaturi 
ciudate. Era posibil să nu mai fi fost folosită de sute de ani. 
Predatorul văzuse sute de locuri ca acesta de-a lungul galaxiei, 
făcute de primitivi care încercau să explice inexplicabilul. 

Lăsând jos sulița, Predatorul se lăsă în genunchi şi apăsă pe 


piatră. Aceasta se mişcă puţin, apoi reveni în poziţia iniţială. 
Predatorul se ridică, potrivi tunul de pe umăr asupra uşii, 
apărură trei puncte roşii, dar se răzgândi. Păşi înapoi pentru a-şi 
lua avânt şi se izbi în ea cu umărul. Se mişcă puţin, dar rezistă. 
Se izbi în ea de încă două ori. A treia oară pică, dezvăluind un 
tunel lung. Tavanul nu era destul de înalt pentru extraterestru, 
aşa că trebui să se aplece şi începu să se târască cu sulița pe 
umăr. În curând trecu de zidul exterior. 

După o vreme, tunelul ajunse la nişte scări care duceau sus. 
Aer curat. Pradă. 


78. 


Cu o bere în mână, comandantul turnului sudic, Rachary, auzi 
un şuierat ciudat venind din spatele lui. Apoi nu mai simţi 
prezenţa aghiotantului său, auzi un gâlgâit brutal şi sunetul unui 
corp care cade pe podeaua de piatră. 

Rachary privea spre sud-est, supraveghind oamenii de pe zid 
şi jungla din faţă, simțind mirosul ei adânc şi gros de vegetaţie 
încâlcită. Dacă se întorcea spre dreapta l-ar fi putut vedea pe 
Narith, un om musculos şi mare, doar un fir de praf pe turnul 
vestic. Şi Narith îşi instalase punctul de comandă în spatele 
turnului, copiindu-l pe Rachary. 

Dar nu voia să se întoarcă către stânga. Sau către dreapta. 
Sau să privească înapoi. 

Trimisese trei aghiotanţi la Narith ca să ajute cu logistica şi să 
se asigure că totul era făcut cum trebuie. Majoritatea oamenilor 
lui Narith erau din nord, în timp ce ai lui erau din centrul sau 
sudul Cambodgiei şi crescuseră aproape de oraşe. De ani buni, 
Rachary îl numea pe Narith „ţopârlan de la sat” pe la spate. Dar 
acum şi-ar fi dorit să ştie ce se întâmpla în turnul vestic. ÎI 
priveau? Dacă aşa stătea treaba, puteau, vedea ce se întâmplă? 

Se întreba dacă ar trebui să cheme oamenii pe zid. Se întreba 
dacă cei doi mitraliori erau încă la datorie, în cuiburile cu 
Browninguri, de fiecare parte a zidului. Îşi închipui că nu. 

Un alt sunet ud şi deodată o mişcare a ceea ce părea a fi o 
bucată din noapte, un bolovan din zid, chiar lângă el. Rachary 
percepu ceva vast şi necunoscut. Auzi un scrâşnet, undeva între 
un mârâit şi ţârâitul aripilor de lăcustă, şi simţi un miros oribil. 

Privea şi creatura peste ziduri? De ce? 

Stătură aşa un moment, cu Rachary balansându-se între o 


frică paralizantă şi nevoia de a fugi. Se gândea la o prostituată 
cu care se întâlnea în Bangkok, care avea un nume care 
însemna Floare Recunoscătoare. Incercă s-o vizualizeze în timp 
ce privea în noapte şi lua o altă înghiţitură de bere. Urinase în 
pantaloni şi îi tremurau picioarele. Altfel, era încă stăpân pe 
situaţie. 

Stând cu o bere în mână, cu Sânii Florii Recunoscătoare 
presaţi pe pieptul lui. Dacă ar fi avut şi o ţigară... Voise să-i 
ceară una lui Narith, dar uitase ultima oară când trecuse pe la 
turnul vestic. 

Creatura de lângă el părea să-şi fi terminat supravegherea. 
Scăpă un suspin lung şi tremurat când o simţi că se apropie de 
el, apoi orbecăi după un Glock care îi fusese deja zburat din 
mâini, apoi creatura îl luase în braţe de parcă ar fi fost un prunc 
şi-l aruncase peste margine, înspre zid şi oamenii săi. Preţ de o 
secundă simţi cum zboară, cu berea încă în mână, şi era cea 
mai uimitoare senzaţie pe care o simţise vreodată. 

Apoi veni pământul. 


79. 


În momentul în care Narith îl văzu prin binoclu pe Rachary 
aruncat de mâini invizibile pe mitralierele de dedesubt, ştiu 
imediat la ce se uită şi le spuse tunarilor să tragă asupra 
turnului sudic. Narith era un adept al ideii de victime 
acceptabile. Nu-l interesa dacă mureau câţiva oameni câtă 
vreme puteau omori creatura înainte ca ea să-i omoare pe ei. 
Mai ales că majoritatea băieţilor lui Rachary erau din sud. 

Aşa că vechea mitralieră MG 131 vuia şi arunca gloanţe spre 
o spărtură a turnului sudic şi a fortificațiilor sale la o rată de 
nouă sute de focuri pe minut. Piatra cădea de parcă ar fi fost 
brânză de vaci. Ca măsură suplimentară, ordonă un atac cu 
mortierele M252. În curând începu să se audă un sunet ca de 
floricele metalice sărind din turnul sudic în toate direcţiile, iar 
bucăţile de piatră continuară să zboare. 

Narith stătea lângă oamenii săi şi striga încurajări, savurând 
mirosul prafului de puşcă şi adăugând propriul AK-47 în acest 
cor, în timp ce locotenenţii săi trăgeau în creatură cu pistoalele. 

— Daţi-i nenorocitului o mamă de bătaie! strigă el. Şi nu vă 
lăsaţi! 

Peticul de noapte vie dispăruse în spatele zidului, dar asta nu 


însemna că nu-l puteau atinge prin zid, dacă era necesar. 

Unul dintre locotenenţii inutili trimişi de Rachary apăru lângă 
Narith cu un lansator de grenade. O secundă sau două după ce 
se auzi un clic, o explozie ascunse jumătatea de jos a turnului în 
fum. 

Narith scoase un răcnet de aprobare. 

— Asta vreau! Şi mai mult! 

Apoi începu să se tragă în ei de jos şi Narith realiză că unele 
dintre gloanţele lor rătăcite uciseseră câţiva dintre oamenii lui 
Rachary de pe zidul exterior - iar ei nu aveau cum să ştie că cei 
din vest trăseseră asupra Predatorului. Pentru ei trebuie să fi 
părut că Narith şi ţărănoii lui din nord începuseră pur şi simplu 
să tragă către poziţiile comandantului lor, cu toate că acesta, 
iluminat de lămpile cu arc carbonic pe care le instalaseră, zăcea 
mort lângă zid, cu berea chiar în faţa mâinilor sale întinse. 

— Încetaţi focul! strigă Narith, ascunzându-se de gloanţele ce 
şuierau deasupra capului său. Încetaţi focul! 

Dar o vreme, angrenaţi într-o furie războinică, continuară să 
tragă, iar oamenii lui Rachary continuară să riposteze. 


80. 


Rath, Ary şi ajutoarele lor se mutaseră pe rampele 
meterezelor de pe partea sudică a zidului buncărului, ascultând 
zgomotele mitralierelor AK-47 şi ale pistoalelor de la câteva sute 
de metri depărtare, împreună cu vuietul reculurilor tunurilor şi 
mortierelor. Mirosul de chimicale încă persista în aer şi servea 
drept un memento penetrant al exploziilor de la turnul nordic. 

Un mesaj luminos de la oamenii de pe zidul de sud-vest. 

— Domnule, spun că au fost atacați de Narith şi oamenii săi... 
şi Narith zice că au văzut ceva lângă turnul sudic. Dar a încetat 
focul. 

— Unde e Rachary? ldioţilor! Spune-le să oprească focul şi 
apoi trimite acelaşi mesaj şi lui Narith. Nu-mi pasă dacă el are 
impresia că s-a oprit, pentru că nu-i aşa. 

Rath se întoarse cu faţa spre partea bătută de vânt a turnului 
central, cea aprinsă de rafalele armelor de foc. Pulsul i se 
accelerase, iar palmele îi erau lipicioase. Nici un atac în nord, 
oamenii lui se împuşcau între ei în sud. Trebuia să fie vorba 
despre Predator. Nici chiar Narith nu era atât de impulsiv. 

Predatorul nu avea de gând să atace prin spărtura din zidul 


nord-estic, putea pune pariu pe asta. Comandantul turnului 
nordic deschisese focul fie asupra turnului sudic, fie asupra 
zidului sud-vestic, fie asupra ambelor. Pe partea opusă breşei 
din nord. 

— Ary, spune-i comandantului din turnul estic să pregătească 
un atac asupra turnului sudic. Spune-le oamenilor de pe zidul 
sud-vestic să facă acelaşi lucru. Asigură-te că secundul lui 
Rachary e la comandă şi, dacă e mort, următorul la rând. 

După ce Ary transmise ordinele, Rath spuse: 

— Acum, spune-i lui Narith să-şi concentreze eforturile în zona 
dintre turnul sudic şi cel vestic. Trebuie să-şi trimită o parte a 
oamenilor acolo. 

Toate rutele care duceau la zidul interior erau acoperite de 
trăgători de elită. Dacă Predatorul nu reuşea să scape 
triangulaţiei pe care o pregătise Rath, ar fi trebuit să reuşească 
să-l prindă între turnul vestic şi cel sudic, apoi să concentreze 
focul asupra acelei zone. 

Un alt gând: 

— Ary, adu mai mulţi oameni cu arme pe partea asta a zidului 
interior. la-i din nord-est. 

— Sunteţi sigur că... 

— Fă-o! 

Cel puţin credea că ştie locul aproximativ în care se afla 
Predatorul. Acum, de-ar avea măcar destui oameni şi 
echipament pentru a duce treaba la bun sfârşit... 

Dar o întrebare încă îl mai sâcâia: cum reuşise să pătrundă 
Predatorul de la bun început? 

Rath încă se mai gândea la asta când luminile cu arc carbonic 
din sud-vest se stinseră. 


81. 


Încă în camuflaj, Predatorul tăie luminile turnului sudic şi se 
aruncă asupra oamenilor de pe zidul de sud-vest ca un demon 
răzbunător, atât de rapid şi de silențios încât trecu de ţeava 
tunurilor mari înainte ca soldaţii să schiţeze vreo mişcare. 
Începu să tragă rafale de plasmă, ţintuind în loc oamenii de-a 
lungul zidului în timp ce îi spinteca pe tunari cu cuţitele. Un gât 
despicat. O tăietură de treizeci de centimetri în corpul cuiva, 
ţipete şi sânge în toate direcţiile în timp ce îşi croia drum pe 
lângă zid. Puteau vedea ceva apropiindu-se, dar nu ce. Nu 


tocmai. Nu până când îşi decuplă camuflajul pentru o secundă 
pentru ca oamenii să-i vadă masca din sânge omenesc de pe 
cască. Atunci începu panica adevărată şi, până să apuce ei să 
tragă, camuflajul era repornit şi măcelul o luase de la capăt. 

În mai puţin de cinci minute apărătorii muriseră sau fugiseră, 
iar Predatorul nu suferise decât răni minore, câteva gloanţe 
înfipte în armura de piept. 

Acum venea partea grea, pentru că nu credea că putea folosi 
aceeaşi tactică de două ori. 


82. 


Da, comandantul turnului estic, le interzise oamenilor să 
aprindă lanternele când se tăie curentul. lIntr-adevăr era 
întuneric, dar nu voia să-şi divulge poziţia. După rapoartele pe 
care le primise era clar că Narith şi Rachary trăseseră unii în alţii 
dintr-un motiv necunoscut. Până când nu punea mâna pe mai 
multe informaţii, avea să fie silențios şi precaut Lăsându-şi 
tunarii pe zid, Da alcătui o echipă de şaisprezece oameni şi se 
puse în mişcare. Mai mulţi oameni nu aveau să fie de ajutor în 
mod automat, şi chiar puteau crea mai mult haos. 

Găsiră patru morţi la turnul sudic, cu gâturile tăiate şi 
corpurile mutilate. Unul dintre oameni începu să vomite. 

— Întoarce-te la zidul de sud-est, îi spuse Da cu severitate. 
Spune-le doar că te-ai simţit rău. 

Omul îl privi preţ de o secundă, apoi fugi în întuneric. 

Restul îl urmară spre zidul de sud-vest, care fusese tăcut în 
ultimele câteva minute, dacă nu luau în considerare ecourile 
împuşcăturilor sporadice. Mirosul morţii atârna în aer. Pe cerul 
nopţii, semiluna prezida asupra formelor întunecate trântite 
peste tunuri şi metereze, majoritatea dintre ele mutilate şi calde 
în continuare. Câţiva aveau răni care erau în mod evident făcute 
de gloanţele de pe turnul vestic. Dar şi acel turn era acum tăcut 
şi întunecat, şi nu erau destui morţi pe zidul de sud-vest pentru 
a explica lipsa oamenilor lui Rachary, cu toate că găsiseră 
rămăşiţele acestuia destul de uşor. Lângă mâinile întinse avea o 
bere, un ritual înainte de luptă pe care şi Da îl împărtăşise cu 
Rachary de mai multe ori. 

Aş fi putut fi eu. 

Din spatele turnului vestic, Da auzi sunete de luptă: ţipete, 
împuşcături răzlețe. În mod evident inamicul nu fusese oprit în 


zona de sud-vest. 

Da încercă să rămână calm în timp ce treceau de turnul vestic 
mut. Tot ce voia cu adevărat în acel moment era să-şi 
abandoneze postul şi să se topească în junglă cât încă mai era 
timp. Dar nici nu voia un glonţ în spate. 

Erau multe moduri de a dispărea. Problema era doar de a găsi 
momentul şi modul potrivit. 


83. 


— Narith spune că l-au prins în cursă în nord-vest, îi zise Ary 
lui Rath, care lovi cu pumnul în perete, concentrându-se asupra 
durerii. 

— Ce s-a întâmplat cu planul să-l, izolăm în sud-vest? întrebă 
Rath. Dacă e în nord-vest, e şi lângă poarta de acolo. 

Nu existau decât două intrări în zidul interior, una în nord-vest 
şi una în nord-est. Siguranţa lor depindea de apărarea ambelor. 

— Nu primim nici un răspuns din acele zone, domnule. Narith 
spune că a adunat supraviețuitori din sud-vest, dar n-a dat alte 
explicaţii. 

Rath înjură. 

— Adună în spatele zidului interior toţi oamenii şi artileria 
care au rămas în sectorul sud-estic. Trimite pe cineva de 
încredere acolo şi pune-l să coordoneze. Între timp, eu o să mai 
iau din apărătorii zidului interior şi o să-i trimit în nord-vest. 

Ary se pregăti să plece pentru a transmite ordinele, dar Rath 
se mai gândi la ceva şi-l chemă înapoi. 

— Aşteaptă. Mai întâi spune-i lui Narith că acum trebuie să-i 
raporteze lui Kosal. Pune-l pe Kosal responsabil de vânarea 
creaturii. Şi explică-le clar că inamicul nu poate fi lăsat să scape 
din nord-vest. Nu poate. 

Sectorul nord-vestic al ruinelor nu era numai cel mai mare - 
din cauza unei erori de proiectare, se afla şi într-o zonă 
vulnerabilă datorită porţii. Avea de asemenea şi cele mai multe 
ascunzători, pentru că oamenii care ridicaseră complexul 
construiseră o grămadă de curţi, clădiri, fântâni şi alcovuri. 
Chiar şi ruinele lor ofereau foarte multe locuri ferite. 

judecând după rapoartele care veneau din teritoriu, forţele 
erau reduse cam la o sută de oameni, poate o sută douăzeci, nu 
destui pentru a apăra întregul zid exterior. Planul fusese de la 
bun început să se apropie de centru când apărea Predatorul şi 


să  împrejmuiască o mică porţiune a complexului. Rath 
considerase perimetrul mai mult ca un sistem de avertizare 
timpurie decât ca o linie în nisip. 

Acum nu trebuiau decât să atragă extraterestrul şi să-l 
omoare. 


84. 


Prin labirintul de clădiri şi ruine din nord-vest, Predatorul 
păşea prin întuneric cu un scop. Spre vest şi nord, focurile 
panicate ale armelor aprindeau cerul, dar aici, în centrul 
evenimentelor, parţial ascuns, totul era liniştit. Prada ştia că 
Predatorul se afla pe aici, pe undeva, dar nu ştia exact locul. 
Soldaţii şuşoteau pe tonuri speriate - li putea auzi în cască - In 
timp ce patrulau şi explorau clădirile. Trebuiau să-l atace în forţă 
la un moment dat. Altfel trebuiau să mute soldaţii de pe zidul 
exterior pe cel interior ca să poată trage asupra lui fără să rişte 
să se omoare între ei. Intotdeauna exista un număr finit de 
reacţii împotriva oricărei provocări. Întotdeauna exista un număr 
infinit de opţiuni împotriva acelor reacţii. 

Soldaţii deveniseră mai curajoşi, poate din cauza vreunor 
ordine de la superiori. Păreau să se apropie din ce în ce mai 
mult de poziţia Predatorului. li putea vedea, pete pe afişajul în 
infraroşu. In linişte, eficient, începu să-i omoare pe soldaţii 
rătăciţi, fără să se mai deranjeze să păstreze camuflajul pornit, 
ca să le dea şi lor o şansă. Evita întotdeauna torţele de 
semnalizare şi focurile de mortiere pe care oamenii de pe zidul 
interior le trimiteau înspre ruine. Nu se oprea decât pentru a 
tăia capetele şi a scoate coloanele vertebrale, uneori lăsându-le 
pentru a fi descoperite de alţii, alteori atârnându-le de la brâu. 

Uneori Predatorul simţea că ceva îl urmărea, dar din cauza 
numărului mare de morţi şi vii din jurul lui, nu putea identifica 
sursa. Era doar o senzaţie nedefinită. 


85. 


Volya... cerul care exploda ca o stea... 

Undeva în iarbă, ochii lui Nikolai se deschiseră când ultimele 
şuviţe, ultimele firişoare se apropiară şi se împletiră, unind 
capul de gât. 

Privi spre cerul verde închis al nopţii, plin de stele de culoarea 
smaraldului în faţa cărora se agitau barje translucide formate 


din lumini aurii, creaturi care nu existaseră vreodată pe Pământ, 
creaturi care n-aveau să existe niciodată aici. Îşi simţea gâtul 
uscat şi înţepenit. Îşi amintea lama care cădea, dar gândul nu 
era însoţit de frică sau de tristeţe. Prin corpul său treceau 
diferite lucruri, folosindu-se de umezeala de la roua care se 
adunase pe el pentru a îl întreţine. Virusul îi absorbise hainele 
cu câteva ore în urmă şi, atunci când se ridică, mai mult şi mai 
puţin el însuşi, Nikolai observă vag interesat că pielea îi 
devenise poroasă şi asemenea unui burete. 

Exista un fel de alianţă care lucra aici şi el nu era decât o 
parte a ei, doar un pasager. 

Templul îi atrase atenţia. Părea un loc unde se întâlneau mai 
multe forme de lumină, sursa unei fântâni de feromoni care se 
disipa înspre cer în mii de umbre de verde-sclipitor. Turnurile 
arzânde apăreau în viziunea lui Nikolai ca nişte insecte uriaşe 
care se încolăceau şi se absorbeau între ele, în timp ce domul 
uriaş al unei meduze celeste trimitea înspre pământ raze de 
lumină albă pură. Sub dom, creaturi colorate în verde-marin şi 
roşu-portocaliu înotau orizontal prin noapte, de-a lungul 
pereţilor deasupra cărora oamenii se luptau şi mureau. De 
vârful turnului central stătea agăţat ceva ca un arici de mare 
lucios, vechi de secole şi distorsionat de valuri de materie 
stelară astfel încât să îl priveşti direct era ca şi cum te-ai fi uitat 
într-un smârc adânc rămas de pe urma unui reflux. 

O privire extaziată, de pace minunată se întipări pe faţa lui 
Nikolai în timp ce sorbea priveliştea cu toate noile lui simţuri, 
simţuri care îl copleşeau din adâncul trupului pe măsură ce 
trecutul se retrăgea, ca ascuns în spatele unui văl. 

Prin toate aceste senzaţii noi fu învăluit brusc de o imagine a 
Marikovei, şi îl inundară o serie de amintiri care îi răpiră calmul 
pentru o clipă, după care lucrurile care îi şopteau prin praful din 
craniu îl învăluiră binevoitoare. 

Încă mai cădea praf din el. Acoperea iarba. Intra în pământ. 
Era chiar viaţa lui, încontinuu reînnoită şi chiar în timp ce simţea 
pierderea, ea îl părăsea şi simţea motorul inimii pompând şi mai 
mult praf. 

Privind la buncărul lui Rath, incredibila sferă care pulsa şi 
durea, Nikolai întinse o mână ca un copil care încearcă să atingă 
ceva aflat prea departe şi se împletici înainte - Inspre lumină, 
înspre uitare. 


În timp ce mergea se simţea ca un zeu: disipându-se şi 
regenerându-se la infinit. 


86. 


Încă de la asfinţit auziseră sunetul îndepărtat şi tunetul 
exploziilor şi al focurilor de armă. Acum era târziu în noapte şi 
Horia se alătură lui Gustat pe un deal de lângă valea cu oase. 
Baza X era în flăcări, plesnea şi trosnea, ferestrele se spărgeau 
şi trimiteau bucăţi de sticlă în toate direcţiile. 

— Ce crezi că se întâmplă? întrebă Horia. 

— Imposibil de ştiut, răspunse Gustat, dar se pare că Rath 
opune multă rezistenţă. E o luptă a dracului de lungă. 

— Dacă s-ar termina am şti că Predatorul e mort... sau că ei 
sunt morţi, cu toţii? 

Gustat ridică din umeri. 

— Dacă nu cumva se luptă împotriva propriilor oameni, ceea 
ce ar fi posibil. Ordinea tinde să se dezintegreze în astfel de 
situaţii. 

— Hmmm, spuse Horia. 

Era obosit şi transpira, dar cu toate acestea era foarte 
mulţumit. Lângă ei se afla un morman de mine, câteva puşti, 
muniţie şi câteva raţii de mâncare proastă thailandeză pe care 
le salvaseră din incendiu. 

Timp de câteva ore, în amurg şi apoi gonind întunericul cu 
lanternele pe care le găsiseră printre provizii, distruseseră 
bârlogul  Predatorului.  Ciopârţiseră scaunele cu cuţitele, 
trăseseră în panoul de control al extraterestrului şi urinaseră pe 
rațiile lui de mâncare. Poate se comportaseră ca nişte nebuni, 
dar era aşa un sentiment minunat să facă ceva, să lovească la 
rândul lor, să îşi imagineze disperarea Predatorului când avea să 
găsească adăpostul distrus. 

Dar, oricât de uşurat ar fi fost, Horia observă că Gustat 
devenea tot mai agitat. Intensitatea cu care atacase scaunele şi 
modul în care insistase să coboare toate cadavrele, rugăciunile 
pe care le spusese deasupra lor după ce aşezaseră morţii lângă 
oase. Gustat chiar plânsese. Putea un om să facă lucruri 
raţionale şi totuşi motivaţia să vină din nebunie? Poate Horia era 
mai puţin sensibil în faţa morţii, dar prefera să-şi păstreze 
lacrimile pentru cei încă în viaţă. 

Urmărindu-l pe Gustat, se întrebă dacă omul avea să-şi revină 


vreodată sau dacă trecuse deja de punctul din care nu se mai 
putea întoarce. 

Acum, pe deal, Gustat spuse, spre groaza lui Horia: 

— Ar trebui să dăm foc şi văii. E uşor să declanşăm minele. 

Se ridică fără să aştepte un răspuns, dar Horia îl apucă de 
umăr și îl forţă să se aşeze la loc. 

— Nu. Nu, prietene. De ce? Când Predatorul se va întoarce pe 
aici, măcar să-l facem să evite valea pe viitor. Cine ştie ce se va 
întâmpla? 

Nu-i plăcea privirea lui Gustat, felul în care i se reflectau 
flăcările în ochi. Avea un sentiment ciudat că Gustat voia să se 
sinucidă, atunci şi acolo. 

Cu flăcările portocalii luminându-i faţa, Gustat îl privi cu o 
ostilitate care îi reaminti lui Horia de noaptea morţii rinocerului. 

Când simţi că Gustat se relaxă, îşi luă mâna de pe umărul lui. 

— Am făcut tot ce se putea aici, John, spuse Horia, încercând 
să-l liniştească. Acum nu trebuie decât să ne dăm seama ce 
urmează. 

Un zid al clădirii începu să se năruie, iar acoperişul căzu în 
partea dreaptă. Scânteile aprinseră cerul nopţii. Horia aproape 
simţea căldura lor din punctul lor de observaţie de pe deal. 

— Foarte bine, spuse Gustat, şi Horia înţelese că omul încerca 
din răsputeri să se concentreze, să se gândească la situaţia lor, 
nu doar la pierderea sa. Rath e pe cont propriu - dacă nu poate 
rezolva treaba cu tunurile, nici noi n-o să facem mare brânză. 
Plus că totul se va termina până să ajungem acolo. Acum, dacă 
Predatorul supravieţuieşte, se va întoarce spre noi, posibil rănit 
şi într-o dispoziţie proastă. Am putea să încercăm să-l prindem 
în ambuscadă la intrarea în zona de dealuri, dar dacă foloseşte 
o rută alternativă sau îl ratăm are drum liber către navă şi n-o 
să putem să-l oprim. 

— Şi dacă am pune la cale o ambuscadă aici? 

Gustat judecă puţin. 

— E mai bine, sigur. Dar tot nu avem nici o garanţie. Poate 
veni de acolo - Gustat arătă cu degetul spre forma întunecată a 
dealurilor din faţa lor. Şi dacă vine dinspre vale, toată munca e 
făcută pentru noi deja. 

Pe Horia începuse să îl doară stomacul şi moralul îi era la 
pământ. Îi plăcea mai mult când Gustat nu se gândea la ce 
făcea. 


— Spui ce cred eu că spui? întrebă Horia. 

Gustat râse şi îl bătu pe Horia pe spate, cu toate că lui Horia 
nu i se păru amuzant. $ 

— Da, aşa e. Mlaştina. Ala e singurul motiv pentru care am 
distrus locul ăsta, nu-i aşa? Să ne asigurăm că nu mai are unde 
să se ducă. Fie câştigă el, fie Rath. În orice caz, cineva sau ceva 
se va duce la nava aia. 

— Să mă ia dracu’, spuse Horia. 

— Şi ar trebui să plecăm acum ca să fim gata până în zori. 

— Nu dormim? Să mă ia dracu’ din nou. Ce căcat de loc e 
insula asta. 

In acest moment nu-i mai păsa dacă era un singur Predator 
sau douăzeci. Nu-i mai păsa de nimic. Nu voia decât să se ducă 
acasă. 


87. 


O dată ce îşi recăpătă auzul, Kosal descoperi că putea gândi 
coerent din nou. Cu capul bandajat bine, îşi îndemnase oamenii 
să aşeze saci de nisip în jurul spărturii. Se gândise că reparaţiile 
erau imposibile, dar crearea unor cuiburi de mitraliori pe ambele 
părți ale găurii ar fi fost suficiente pentru a apăra zidul. 

Apoi executase rapid ordinele lui Rath şi trimisese cât de 
mulţi oameni putuse în labirintul care era sectorul de nord-vest 
cu talmeş-balmeşul său de clădiri vechi. Reuşise chiar să aducă 
majoritatea tunurilor în zona dintre rămăşiţele turnului de nord 
şi zidul interior. 

Din noua lor poziţie, încercă să-i pună pe oameni să lumineze 
întunericul cu lanternele. 

Kosal asculta sunetele luptei din faţa lor, încă depărtate. 

Ştia că Narith încerca acum să-şi contramandeze ordinul de a 
căuta clădire cu clădire şi ordonase o inspecţie generală din sud 
spre nord, pentru a-i permite lui Kosal să poată trage în umbrele 
de lângă turn fără să se teamă că îşi va lovi proprii oameni. 

Nu mai veniseră alte ordine de la Rath, dar îşi putea da 
seama după semnale că majoritatea soldaţilor, cu excepţia celor 
din sectorul de nord-vest, fuseseră fie retraşi în zona interioară 
a complexului, fie trimişi către Narith. 

Un țipăt se auzi în noapte, apoi un altul. 

Ridicau totalul la opt în ultimele douăzeci de minute. 

— Luminaţi mai bine acolo! ordonă Kosal, dar nu descoperi 


decât mai multe statuete vechi şi dezolante care, în astfel de 
lumină, păreau demonice şi obscene. Astea şi mâna unui mort, 
întinsă în razele de lumină. Sângele îi îngheţă în vene lui Kosal. 
Ce însemna? 

— Spune-i lui Narith că vedem un mort mai aproape de noi 
decât de el. Verifică ce mai face. 

Pentru o secundă, Kosal crezu că vede şi o umbră lângă om, 
dar durase atât de puţin încât nu se încredea în ce îi spuneau 
ochii. 

Aghiotantul său nu putea comunica direct cu Narith de acolo - 
prea multe clădiri în drum -, dar putea retransmite mesajul 
către oamenii lui Rath, care puteau să-l trimită la rândul lor 
către Narith şi înapoi. 

Veni răspunsul: 

— Oamenii lui sunt mult prea împrăştiaţi, spune. A adunat pe 
cine a putut şi o să înceapă căutarea în direcţia noastră. Cine 
mai e acolo de capul lui o să trebuiască să se descurce singur. 

li trimisese lui Narith ultimele trei lansatoare de grenade pe 
care le avea. Puteau să ajute sau nu, dar sigur lui nu îi erau utile 
pe mormanul de moloz. Acelaşi principiu se aplica şi în cazul 
atacurilor aeriene în zone urbane: nu o făceai pentru că nu 
puteai fi niciodată sigur că loveşti inamicul şi nu oamenii tăi, 
decât dacă îl căutai din uşă în uşă. 

Deodată, din întuneric apărură raze albastre, la jumătatea 
distanţei dintre ei şi turnul de vest. Loviră zidul interior şi 
împrăştiară bucăţi mari de piatră în toate direcţiile. 

— Nu e cumva lângă uşa buncărului? îşi întrebă Kosal 
aghiotantul. 

— Ba da, e chiar lângă uşă. 

— Deschideţi focul! 

Şi aşa făcură. Timp de un minut, până când semnale 
disperate de la Narith, retransmise prin Rath, îi opriră. Loviseră 
câţiva dintre oamenii lui Narith şi puteau auzi ţipetele. Dar nu 
părea că ar fi atins şi altceva. 

— Nu credeam că e aşa departe! 

Acum un semnal de la Rath, de pe zidul interior: 

— Inamicul a izolat intrarea de nord-vest către turnul central, 
în afară de varianta cu scări ridicate pe ziduri, singura intrare a 
rămas cea din nord-est. 

Nu reprezenta o problemă pentru Kosal, dar Narith nu mai 


avea cum să se retragă rapid. Trebuia fie să oprească atacul şi 
să se întoarcă pe lângă turnurile de vest, sud şi est, fie să 
recâştige terenul dintre el şi Kosal aşa cum ameninţase că va 
face. 

— Ne dă de ales, mârâi Kosal. Ne putem lupta sau putem să 
ne retragem undeva în siguranţă şi să-l lăsăm să-l atace pe 
Narith în voie. 

— Ordine? 

Ordine? Pentru cei douăzeci de oameni care îi mai 
rămăseseră? Kosal aproape că izbucni în râs. Ei bine, n-ar fi fost 
prima oară când trebuia să-i vină în ajutor lui Narith. 

— Trebuie să scoatem chestia asta în câmp deschis, spuse 
Kosal, cu voce tare, ca să-l audă cu toţii. Toată lumea, în afară 
de tunari, veniţi cu mine! Avansăm! 


88. 


Situaţia începuse să se deterioreze. Nu numai că intrarea 
către zidul interior din nord-vest fusese blocată de Predator, dar 
acum se părea că Kosal îşi divizase trupele de două ori, lăsând 
doar câţiva tunari în rămăşiţele turnului nordic. Tocmai căutau 
Predatorul clădire cu clădire. Fără lumini, pentru că nu reuşiseră 
încă să repare liniile tăiate, nimeni nu voia să se ducă să le 
repare. Mai mult, aveau muniţie destulă pentru toate tunurile, 
mai puţin cele foarte vechi, dar rămâneau fără cartuşe pentru 
AK-47, puşti de vânătoare şi pistoale. 

Poate ar fi trebuit să se retragă în zidul interior de la început 
şi să încerce să reziste toată noaptea. Poate n-ar fi trebuit să 
vină aici, poate ar fi trebuit să le spună să plece şi să aibă 
singuri grijă de ei şi să spere că va avea noroc în timp ce 
Predatorul îi omora unul câte unul. Prea târziu acum. 

— Cât mai avem până rămânem fără muniţie pentru armele 
mici? 

— Puțin înainte sau după răsărit, spuse Ary, cu vocea 
tremurând puţin. 

Erau amândoi epuizați, Rath datorită concentrării de care 
avea nevoie ca să continue să trimită ordine şi Ary din cauza 
stresului de a le distribui corect. Acum stăteau pe meterezele 
din nord-vest, destul de aproape pentru a-i trimite semnale lui 
Kosal, dar destul de departe pentru a fi în siguranţă. Sub ei, 
soldaţii patrulau zona din jurul uşii prăbuşite din nord-vest, 


încărcau mortierele, mutau provizii şi arme. 

— Să le spunem tunarilor lui Kosal să se îndrepte către 
intrarea nord-estică? îl întrebă Rath pe Ary, dar îşi realiză 
imediat greşeala. Ary îl privi prin lumina vagă de parcă nu-i 
venea să creadă că Rath îi pusese o întrebare. 

— Nu contează, spuse Rath, e prea târziu oricum. Dacă-i 
pierdem, îi pierdem. 

O lumină licărind în depărtare, din întunericul impenetrabil din 
nord-vest. La fel de grăbită ca focul de arme care o acompania. 

— Domnule, mesaj de la Narith. Mulţi morţi. Vrea ajutor de la 
tunuri. 

La ce-ar ajuta? Ar fi tras în întuneric. Ar fi tras asupra 
propriilor oameni. 

— Negativ, spuse Rath. Spune-i să reziste cu ce are. Kosalo 
să ajungă acolo în curând. 

După ce Ary transmise mesajul, Rath îi spuse: 

— Zi-le tunarilor de la turnul nordic să treacă prin uşa de la 
nord-est şi să aducă cu ei toate armele pe care le pot căra. 

Ary îl privi un moment. 

— Ce s-a întâmplat, Ary? 

Apoi realiză că pentru prima oară aproape admisese că 
zidurile exterioare erau pierdute. 


89. 


În timp ce orbecăia prin întuneric, printre ruine, încercând să- 
şi ţină oamenii în viaţă, Kosal se gândea că lupta pe timp de 
noapte împotriva Predatorului era foarte diferită de cea 
împotriva țintelor umane. Nu putea presupune că întunericul 
asigura şanse egale, aşa cum ar fi fost în cazul unei forţe de 
gherilă care lupta împotriva trupelor guvernamentale. Trebuia 
să presupună că noaptea îi oferea inamicului un avantaj. 

În timp ce el şi cei douăzeci de oameni se mişcau peste 
mormanele acoperite cu iarbă şi buruieni - ruinele grădinilor şi 
ale clădirilor -, cu siluetele întrerupte de conturul smochinilor, 
Kosal se simţea singur. La început merseseră pe lângă pereţi, 
înaintând ordonat de la clădire la clădire, dar terenul devenise 
atât de imprevizibil încât nu putea fi sigur că securizaseră o 
zonă înainte de a înainta. Credea din ce în ce mai mult că 
Predatorul trecuse deja de ei, cu toate că vederea li se ajustase 
de mult la lumina slabă. Sunetul reconfortant al AK-urilor din 


zona lui Narith nu se mai auzea de ceva vreme. 

Pierdură doi oameni lângă o arcadă legată de un morman de 
pietre dărâmate, lângă un copac singur şi gol. Kosal văzu cum 
soldaţii fură traşi înăuntru de ceva. Un țipăt scurt, întrerupt. Un 
sunet de cuţit. După ce intrară sub arcadă, Kosal nu găsi nimic 
înăuntru. 

Nici măcar cadavrele soldaţilor. Dar cinci minute mai târziu, 
lângă o ruină a unei statui de zeu necunoscut, le găsiră 
rămăşiţele într-un morman, ca o ofrandă. 

Câteva minute mai târziu, un mesaj de la Rath: 

— Nu putem lua legătura cu Narith. Începem tirul cu tunurile 
mari în colţul vestic al sectorului nord-vestic. Adăpostiţi-vă după 
nevoie. 

Nu mai era nimic de făcut, nimic decât să avanseze, iar 
oamenii păreau să înţeleagă asta. Continuară înverşunaţi, 
conduşi de un Kosal epuizat şi care îşi simţea capul pulsând din 
nou. În ciuda mesajului lui Rath, încă auzeau ţipete în faţă şi 
pocniturile dure ale gloanţelor. Dar era ceva aleatoriu şi 
îngrozitor în acele sunete care nu-i plăcea lui Kosal. 

Apoi zidul interior se aprinse în tunete şi fulgere. Repriză după 
repriză de la mitralierele M-60, focuri de mortiere şi grenade 
izbeau pământul, distrugând ruinele, iar focul şi fumul iluminau 
şi ascundeau în acelaşi timp drumul din faţă. 

Cam la un minut după începutul tirului care îl făcuse pe Kosal 
să tresară la fiecare izbitură care îi vibra prin oase, oamenii de 
la coada patrulei sale dezorganizate începură să dispară. Vestea 
se împrăştia printre supraviețuitori, iar un val brusc de mişcare 
începu să împingă soldaţii între ei. 

— Acoperiţi-vă unul pe altul! strigă Kosal prin vuietul 
bombardamentului. Aveţi grijă să fiţi întotdeauna în grupuri de 
câte doi, cel puţin. 

Bombardamentul se opri câteva minute mai târziu, fără nici 
un mesaj de la Rath. Nu credea că Rath mai avea ceva să-i 
spună. Poate rămăseseră fără muniţie. Poate doar aşteptau să 
apară o ţintă reală. 

incepu să treacă pe lângă oameni, spunându-le că de cealaltă 
parte a turnului sudic vor fi în siguranţă. Incă o sută de metri 
între ei şi intrarea nord-estică către zidurile interioare. Narith 
era undeva acolo, în faţa lor. Rath trimitea mai mulţi oameni. 
Orice, doar să se mişte şi să nu înţepenească de frică. 


Încă un minut sau două şi găsiră într-un morman corpurile 
decapitate ale celor rătăciţi. Predatorul se strecura în voie din 
spatele în faţa lor. După aceea, Kosal tăcu. Nimic din ce putea 
să le zică nu era adevărat şi ei o ştiau. 

Într-un sfârşit zăriră turnul vestic spre stânga, foarte aproape, 
aprins de strălucirea focurilor lăsate de bombardamentul de 
artilerie, dar tot nu se vedea nici un semn de la Narith, doar 
cadavre. Clădirile erau acoperite de tăcere, de noapte, de 
senzaţia unei ameninţări care creştea. 

Ajunseră într-o curte plină de buruieni flancată de coloane 
distruse, chiar lângă turnul vestic. Vântul bătea şi lua cu el 
mirosul masacrului şi al prafului de puşcă. In mijlocul curţii se 
afla un mic templu în formă de clopot. Uşa abia ar fi putut să-l 
încapă pe Kosal, care avea doar un metru şaptezeci. In faţa 
templului stătea o umbră, parţial ascunsă de cârceii de viţă. 

Kosal riscă să lumineze scurt cu lanterna şi văzu faţa lui 
Narith în scurta explozie de lumină, privindu-l. 

Vocea lui Narith se auzi ciudat, metalic: 

— Grăbiţi-vă - au nevoie de noi în nord-vest! 

Kosal făcu un pas în faţă, în curte, şi simţi ceva moale 
lovindu-i-se de pantofi. Lumină în faţa lui şi dădu peste un 
amestec de resturi omeneşti, braţe şi picioare şi trunchiuri 
încâlcite, câteva dintre ele încă îmbrăcate. Ceva trecuse prin 
oamenii lui Narith cu o ferocitate pe care Kosal, în toţi anii lui de 
luptat prin junglă, rar o mai văzuse. Erau chiar şi bucăţi de arme 
printre resturi. 

În secunda care îi mai rămăsese, Kosal lumină din nou spre 
Narith şi îi văzu capul în echilibru pe o statuie decapitată, cu 
faţa încremenită şi „corpul” rigid. Fusese vocea doar în 
imaginaţia lui? 

— Retragerea! ţipă, dar era prea târziu pentru ei. Kosal fu 
retezat de raza albastră care izbucni dintr-o poziţie ascunsă din 
stânga. Căzu în întuneric, încă strigând către oamenii lui să 
fugă. 


90. 


— Rază albastră lângă turnul de vest! strigă Ary. 

— Foc de voie, spuse Rath, fără prea mult entuziasm. Fără 
îndoială că fuseseră ultimii dintre oamenii lui Kosal, ucişi de 
Predator. Începuse să tremure puţin, să surzească din cauza 


zgomotului şi a vibraţiilor permanente. Îşi tot imagina că vede 
lucruri în întuneric şi trebuia să se concentreze mai puternic 
pentru a-şi păstra mintea limpede. 

— Cum rămâne cu Da, domnule? întrebă Ary. 

— Da? Preţ de o secundă Rath nu-şi putu aminti cine sau ce 
era Da, apoi: Comandantul turnului de la est. Da e de capul lui 
acum dacă nu se poate sinchisi să dea raportul. Probabil mort. 
Sau dezertat. 

Mitralierele M-60 şi Browningurile îşi răcneau sfidarea de pe 
meterezele de pe zid, în partea de nord-vest a buncărului, 
punctate de strigătele şi ţipetele mortierelor. Rath stătea pe 
zidul interior, în faţa turnului sudic. Totul era liniştit în jurul 
turnului acum. 

Era ciudat să se gândească la faptul că l-ar fi putut izola pe 
Predator acolo cu câteva ore înainte dacă ar fi reuşit să îi 
ghicească mai bine strategia. 

Sub el, sub lumina lămpilor carbonice şi a lanternelor, oamenii 
îşi ocupau poziţiile pentru a apăra poarta de nord-vest şi, chiar 
în timp ce unii trăgeau în noapte de pe zidul de deasupra porții, 
alţii repoziţionau tunurile pentru a trage în zona din jurul 
turnului central. Rath ştia că prin asta recunoştea în faţa 
oamenilor că Predatorul probabil urma să ajungă în interiorul 
zidurilor, dar nu avea de ales. 

— Câţi oameni avem acum în interior, Ary? întrebă Rath. 

— Poate şaizeci, şaizeci şi cinci. 

Rath ridică din umeri şi se întoarse astfel încât Ary să nu-i 
vadă suferinţa de pe faţă. Pierduseră aproape o sută de oameni 
de la lăsarea serii. Zorii urmau să vină într-o oră. 

Privi din nou către poarta de nord-est. Puteau să treacă prin 
ea şi să ajungă în câmpie prin spărtura de lângă turnul nordic în 
treizeci de minute, trebuia doar să dea ordinul. Analiză ideea din 
nou, pentru a cincizecea dată în ultima oră, şi-o abandonă din 
nou. Işi putea imagina cum mureau toţi, vânaţi şi ciopârţiţi unul 
câte unul ca oamenii lui Kosal. Expuşi. Neajutoraţi. Ultima 
mişcare a Predatorului. 

Nu, aveau să lupte aici. 

— Incetaţi focul, îi spuse lui Ary. Spune-le să reînceapă doar 
după ce au o ţintă. Mai puneţi lumini pe ziduri. 

— Da, să trăiţi! spuse Ary. Apoi? 

Rath zâmbi sumbru. 


— Apoi? Odihneşte-te puţin. Mănâncă ceva. Bea nişte apă. 
Acum aşteptăm. 
Aşteptăm următorul lucru. Sperăm să vedem zorii. 


91. 


De sub ocrotirea unei arcade dărâmate din apropierea porții 
blocate din nord-vest, Predatorul se puse pe treabă. Ultimul atac 
orbesc al tunurilor mari îi înfipsese şrapnel în coapsa stângă, 
făcându-i o vânătaie sub armură, în timp ce altă bucată, practic 
o aşchie, îi atinsese braţul stâng într-o încheietură a armurii - 
problemă rezolvată în cinci minute cu ajutorul trusei medicale. 
Lovitura de pe coapsă încă îl durea, dar nu era nimic grav, iar 
armura îl proteja. 

Învârtindu-se din loc în loc în sectorul nord-vestic, evitând 
cercurile albe de lumină pe care inamicul le tot trimitea înspre 
el, Predatorul colectă cu uşurinţă toate capetele pe care nu le 
tăiase deja. Le aduse înapoi la mormanele pe care le aranjase 
într-o zonă protejată de lângă poartă. Cinci mormane, zece 
capete în fiecare morman. 

Ultima oară folosise această tehnică cu câteva vânători în 
urmă, împotriva membrilor unei rase de amfibieni ce trăiau pe 
un parazit imens. Capetele plate ale amfibienilor, cu un nod tare 
din os în gât, fuseseră greu de tăiat, dar efectul meritase. Aveau 
cam acelaşi nivel tehnologic ca inamicul actual, două specii 
destul de tinere pentru a-şi aminti conflictele şi fricile tribale 
ritualizate de mult de neamul Predatorilor. 

Senzorii din casca Predatorului indicau faptul că zorii aveau să 
vină în mai puţin de o oră. Fără întuneric avea să piardă un 
element al surprizei, chiar şi folosind camuflajul. Nu că ar fi 
plănuit să mai folosească mult timp tactica respectivă. 

Luând un pumn de cranii, Predatorul le aruncă peste zidul 
apărătorilor într-un arc înalt şi plin de graţie. 


92. 

Încă rătăcit, încă în junglă, încă trăgând după el nenorocita de 
mitralieră Browning, Maxim auzi exploziile şi focurile de armă şi 
se opri din mers, lăsând prelata să-i cadă din mâini. Privi în 
depărtare şi un punct luminos intens erupse printre copaci. Se 
auzi un tunet care cutremură pământul, urmat de câteva 
zguduituri mai uşoare. 


Rânjind ca un nebun, Maxim îşi aţinti ochii asupra scânteii din 
depărtare, temându-se că ar putea dispărea în orice clipă. Era 
ca un ochi incandescent care îi făcea semn, care îl tachina cu 
promisiunea adăpostului. 

Rămăsese fără cocaină de câteva ore şi băuse tot vinul. 
Reuşise să găsească ceva apă care nu-l ucisese, dar îi 
provocase diaree, cu toate că nu era sigur dacă era din cauza 
apei sau a mistreţului. Reuşise să prăjească câteva îmbucături 
cu bricheta. Carnea fusese tare şi aţoasă. Simţea un gust ciudat 
în gură. Fusese cel mai dezgustător lucru pe care-l mâncase 
vreodată. A 

Il durea spatele. Il ardea mai ales umărul stâng, de la căratul 
mitralierei. Se tot certase în minte cu impresarul său. Dar nu 
avea de gând să renunţe acum, nu când avea un indiciu, un 
pont asupra poziţiei buncărului lui Rath. Poate încă mai putea 
schimba situaţia. 

— Vin, Rath, mârâi. Vin, Alicia. 


93. 


Când Nikolai trecu prin spărtura din zid de lângă turnul nordic, 
gloanţele trecură prin el. Comunitatea sa de carne se despărţea 
şi apoi se închidea în urma lor. Nu simţea nimic, decât o 
senzaţie scurtă - de a fi, pentru un moment, mai uşor, diafan. Ar 
fi putut la fel de bine să tragă în ceaţă. 

Dar Nikolai nici nu-şi observă atacatorii fugind speriaţi în 
noapte. Nu vedea decât cărarea de viziuni ce se aşternea în faţa 
lui Şi» trecând pe lângă dărâmăturile turnului nordic, nu avea 
nici un alt scop decât de a urma lumina şi de a privi în interior, 
spre milioanele de celule de smarald care acum îi formau 
corpul, pe care le pierdea şi le câştiga permanent, pe măsură ce 
pielea lui se hrănea din aer. 


94. 


O dată ce obiectele de dimensiunile unor verze începură să 
cadă peste latura de nord-vest a zidului interior, soldaţii 
începură să tragă din nou în întuneric, cu toate că Rath striga 
spre ei să se oprească. 

Recunoscuse obiectele imediat, chiar după ce Predatorul le 
aruncase pe primele, care se rostogoliseră până se opriseră cu 
faţa în sus în praful de sub el. Încă o manevră psihologică 


pentru a-i speria. Aruncarea capetelor morţilor înapoi la 
apărători era o tactică folosită de mii de ani de oameni. Într-un 
mod ciudat, Rath era dezamăgit. Se aşteptase la ceva mai puţin 
evident. 

Dar, oricât de calm ar fi fost el, capetele începuseră să 
semene panică printre oamenii săi deja demoralizaţi. 

— Spune-le locotenenţilor să păstreze ordinea, se răsti către 
Ary. Şi opreşte tunurile! 

Dar tunurile nu se opriră. Cu cât aterizau mai multe capete pe 
zid şi în spatele lui, cu atât mai mulţi soldaţi îşi recunoşteau 
prietenii şi camarazii, cu atât mai mulţi se îndepărtau dezgustaţi 
şi înspăimântați. În special pe zid, unde oricum stăteau 
înghesuiți şi nu aveau cum să se ferească de capete, acolo 
tactica Predatorului provoca cea mai multă confuzie. Oamenii se 
îmbrânceau şi fugeau, abandonându-şi poziţiile. 

Rath putea vedea asta cu ochii lui. Panica se împrăştia chiar 
în timp ce locotenenţii lui încercau să o oprească, izbucnind 
mereu în altă parte. 

Chiar şi Ary pălise şi repeta o rugăciune budistă. 

Rath îi trase o palmă, cu putere. 

— Ţine-te cu firea! 

Ary îl privi cu o expresie ce trăda frică şi resentimente, dar se 
opri din bombănit. 

— E un număr limitat de morţi acolo, spuse Rath. la câţiva 
oameni - oameni despre care ştii că au stomacuri puternice - şi 
adunaţi capetele. 

Tunurile continuau să urle, fără nici un efect vizibil. Capetele 
continuau să vină de peste zid, întotdeauna din nord-vest, 
întotdeauna din poziţii diferite. 

Un soldat trimis de unul dintre locotenenţii veni cu capul lui 
Kosal. l-I oferi lui Rath ca un soi de tribut. 

— Locotenentul a zis că s-ar putea să vreţi să fiţi informat. 

Rath fu copleşit de furie şi de frustrare. 

Îl lovi pe soldat cu pistolul în faţă, rănindu-l pe obraz şi 
aruncându-l în genunchi. Înşfăcă capul de unde căzuse şi-l 
aruncă înapoi peste zid, către turnul sudic. 

— Întoarce-te la postul tău, soldat, spuse încet. 

După ce omul plecă, împleticindu-se, Rath se întoarse către 
Ary. 

— O să-l Împuşc pe următorul care consideră că e o idee bună 


să-mi aducă un cap. Poţi să le spui asta. 

Dar atenţia lui Ary era în altă parte. 

— Colonele, spuse acesta. Mesaj de pe zidul estic. 

Rath se întoarse şi văzu luminile rapide: 

— Acum ce mai e? 

Doar Predatorul nu putea fi în două locuri în acelaşi timp, nu? 

— Domnule, spun... spun că o fantomă tocmai a intrat prin 
spărtura din zidul de nord-est. 

Se auzea sunetul mitralierelor din acea direcţie. 

— Cum adică o fantomă? 

Locotenenţii săi şi câţiva dintre oamenii de sub comanda lor 
putea înţelege semnalele luminoase. Strigăte de consternare 
începură să se împrăştie pe metereze. Chiar în momentul în 
care spuse cuvântul fantomă se auziră o serie de sunete 
înfricoşătoare care-i ridicară părul de pe ceafă. Oamenii de jos 
începură să se uite în sus, căutând sursa. Oamenii care trăgeau 
de pe zid se opriră brusc. Ţipete şi urlete puternice, guturale, 
imateriale. Plânsete. Acestea erau sunetele pe care le făcuseră 
soldaţii lui în timp ce mureau, realiză Rath, înregistrate de 
Predator şi difuzate în timp ce capetele continuau să cadă de 
peste zid. 

Oamenii care rezistaseră măcelului până în acel moment 
reacționară mai prost la această nouă monstruozitate. Chiar 
dacă încerca să rămână calm, resimțea şi el efectul. Mintea lui 
ştia care era adevărul, dar inima îi spunea că erau tânguirile 
morţilor. Şi „fantome” era cuvântul care se împrăştiau printre 
soldaţi, o putea vedea în gesturile oamenilor, mâini făcând 
semne împotriva răului. 

— Ary, spune-le oamenilor de pe zid să reînceapă focul. 

Acum realiza ce greşeală făcuse - măcar atacul le dădea ceva 
de făcut în faţa necunoscutului. 

Dar nu mai trăgeau. Ca un semn prevestitor, ploaia de capete 
se opri, lăsând în urmă pământul plin de ele, dar sunetul 
continuă - şi deveni mai puternic. Rath nu ştia ce înseamnă. Dar 
ştia că se apropia momentul dezintegrării armatei. Câţiva 
oameni rupseseră rândurile şi se îndreptau spre poarta de nord- 
est. Dacă acea retragere devenea un torent, Rath nu mai avea 
nici o şansă. 

Se întoarse către Ary: 

— Ne ducem acolo jos. 


Îşi luă mitraliera AK-47 şi se îndreptă spre scări, cu Ary în 
spate. 

— Dar ce facem cu... 

Sunetele morţilor se opriră brusc. 

Rath râse. 

— Nu mai sunt mesaje de transmis. Se termină aici. 

Ajunseseră aproape de sol când dărâmăturile care blocau 
poarta de nord-vest explodară, doborându-i la pământ. Impactul 
trimise pietre înspre turnul central, iar oamenii şi mitralierele 
începură să cadă de pe zid. 

Predatorul apăru cu un strigăt de bătălie prin fumul şi flăcările 
care învăluiau noua intrare în sanctuarul lui Rath şi începu să 
măcelărească apărătorii cu tunul cu plasmă. In timp ce se ridica 
în picioare, Rath văzu cum gloanţele îl loveau pe extraterestru - 
In picioare, în piept -, dar ricoşau din armură. Întorcându-se 
spre stânga, Predatorul aruncă în aer zidul de nord-est din 
interior, elimină mitraliorii care trăgeau asupra lui de sus. Apoi 
trase spre lumini, aruncând toată zona în beznă. Înainte ca 
apărătorii să poată reacţiona, îşi activă camuflajul şi dispăru din 
nou. 

Ary zăcea mort pe jos. O bucată din zid îl izbise în craniu. 
Rath se simţea de parcă cineva i-ar fi tăiat limba. 

Il privi pentru o secundă, apoi îi luă AK-ul şi se făcu pierdut în 
haosul de oameni şi sânge din jurul turnului central. 


95. 


Sukhon şi Virote ascultaseră sunetele luptei şi ale 
muribunzilor întreaga noapte, adunând informaţii şi aşteptând 
momentul propice. Noutăţile veneau sub forma răspunsurilor de 
la oamenii răniţi şi speriaţi peste care dădeau - soldaţi care 
căutau să fugă în junglă pentru a scăpa de coşmarul situaţiei. 
Feţele acestora, rănite, însângerate şi palide, apăreau din 
noapte fără nici o avertizare. Uneori trebuiau să-i omoare pe cei 
înnebuniţi de vreo viziune infernală pe care ea nu şi-o putea 
decât imagina, însă majoritatea îşi aruncau armele sau nu 
aveau altă opţiune decât să se predea pentru că erau răniţi la 
cap sau nu-şi mai puteau ţine intestinele în interior. 

Un om păstrară însă - Da, care spunea că fusese unul dintre 
comandanții lui Rath. Suferise o hemoragie internă şi o contuzie 
de la o lovitură la cap. Era lucid doar ocazional. 


— E o spărtură în nord-vestul zidului interior, le spuse. Nu e 
decât o chestiune de timp. 

Mai aiură şi despre un demon din spaţiu, lucru la care ea ar fi 
râs în urmă cu o săptămână. Le mai spuse că demonul avea un 
camuflaj pe care îl folosea ca să se ascundă. 

Dar măcar ştia că Rath pierde acum. 

Jungla se vedea mai clar în lumina de dinaintea zorilor, deşi 
soarele aducea cu el o ceaţă învăluitoare. Se simţea mirosul 
înţepător al proiectilelor explodate. Impuşcăturile se opriseră 
treptat în ultima oră. 

Acum era pregătită. 

Sukhon îngenunche. Luă săculeţul din jurul gâtului, scoase 
glonţul, întinse săculeţul pe jos şi apoi puse glonţul deasupra. 
Scoase pistolul 1911. Folosindu-şi degetul mare al mâinii drepte, 
apăsă pe butonul de pe mâner şi încărcătorul îi pică în mâna 
stângă cu un sunet metalic. Scoase ultimele cartuşe şi le puse în 
buzunar. Apoi luă glonţul fierbinte şi pulsând pe care-l făcuse şi 
îl introduse în încărcător. Scoase un sunet ciudat în timp ce 
alunecă pe făgaşul lui. Introduse încărcătorul la loc până se auzi 
clicul. Ţinându-l în stânga, armă pistolul cu dreapta. O şansă. 
Doar una. 

Se uită la Virote, bărbatul o privea cu o expresie de respect 
profund. 

— E timpul să ne mişcăm, spuse Sukhon. 


96. 


Rath urcă scările turnului central în fugă, auzind cum ultimii 
oameni loiali mureau în lupta cu Predatorul. Apărarea lor nu 
rezistase mult timp după ce extraterestrul trecuse de poartă. 
Avea prea puţini oameni pentru un contraatac eficient. 
Majoritatea deja fugiseră către poarta nordică, preferând să 
înfrunte presupusa fantomă decât pe Predator. Nu-i învinuia, cu 
toate că rapoartele legate de fantomă încă îl intrigau. 

Când ajunse în vârful turnului se opri, scoase încărcătorul din 
pistol şi îndesă unul nou. Îşi aruncase AK-ul când rămăsese fără 
muniţie. 

Stătea într-o cameră de trei metri lungime, cu o fereastră 
spre est şi una spre vest şi cu un acoperiş curbat deasupra. Ar fi 
preferat să se ducă în tunelurile subterane pe unde ar fi avut o 
şansă mai bună de scăpare, dar Predatorul blocase ambele 


intrări, de parcă ar fi avut o schiţă a complexului în cap. 

Rath privi prin fereastra estică şi văzu o rază de lumină 
portocalie la orizont. Veniseră zorile. Işi şterse sudoarea de pe 
frunte şi înghiţi de sete. Sub el se auziră ultimele salve ale 
mitralierelor, apoi tăcere, urmată de sunetele unor paşi grei. Nu 
mai avea să treacă mult timp. 

Pe măsură ce lumina creştea în intensitate dispărea şi ceața, 
şi abia acum putea vedea proporţiile distrugerii - capete tăiate 
răzlețe, cadavre şi bucăţi de cadavre, tunuri abandonate şi ruine 
şi mai distruse. Realiză că purtase un întreg război într-o singură 
noapte. Se întrebă câţi dintre oaspeţii săi mai erau încă în viaţă. 

Sunetele de paşi se apropiară. 

Gândurile îi zburară la zilele de odinioară, când construise 
cabana, cum norocul şi munca grea păreau să conspire în 
favoarea sa. Plăcerea neaşteptată pe care o simţea când făcea 
planuri şi vedea cum totul prinde contur în urma ordinelor sale. 
Îşi aduse aminte de orele care le pierduse punând la cale 
sărbătoarea de Paşti, satisfacția care venea când se concentra 
pe zeci de detalii, uitând de lumea înconjurătoare. 

Predatorul apăru în faţa lui cu camuflajul dezactivat. Trebuia 
să se aplece pentru a intra în cameră, îndoindu-şi genunchii de 
parcă s-ar fi aplecat deasupra lui Rath. Faţa pictată de pe cască 
dispăruse. Pete de sânge şi alte fluide îi acopereau armura. 
Sângera verzui din câteva răni minore. Câteva gloanţe se 
înfipseseră în armură. Câteva bucăţi de la margine se 
desprinseseră. Ceva din atitudinea şi înfăţişarea Predatorului îl 
făcu pe Rath să se gândească la cuvântul epuizare. 

Dacă vreunul dintre oamenii săi ar fi fost mai norocos, mai 
răbdător, mai disciplinat. Dacă ar fi dat un ordin diferit într-un 
moment diferit... 

Predatorul mişcă tunul cu plasmă din faţa lui Rath cu un 
zgomot de angrenaje şi-şi lăsă cuţitele să cadă. Gesticulă. Corp 
la corp. Fără arme. 

Poate era o onoare. Poate era un animal dement din stele. Lui 
Rath nu prea îi păsa care variantă era cea corectă. 

Afară, orizontul luase foc şi lumina se ridica deasupra ceţii. 
Afară era o nouă zi. 

Aşa urma să se termine de la bun început. Chiar de la început. 

— Nu, spuse Rath. 

Apăsă trăgaciul. Deschise o fereastră în minte şi fugi prin ea. 


97. 


Predatorul privi corpul lui Rath preţ de o clipă, apoi îşi adună 
armele şi cu o lovitură rapidă, sigură, îi tăie capul, agăţându-l de 
curea. li luă şi arma pe post de suvenir, îşi activă camuflajul şi 
începu să coboare scările. Revizui materialele de pe ecranul din 
cască, deja începând să privească înregistrările din noaptea de 
carnagiu. 

La baza turnului, Predatorul tocmai trecea peste un morman 
de cadavre care blocau parţial uşa când senzorii lui detectară o 
ameninţare. O siluetă se înălţă din spatele unui zid de 
dărâmături şi descărcă o armă. Ecranul Predatorului identifică 
instant glonţul drept un proiectil care nu putea să-i penetreze 
armura. Dar imediat după aceea, o milisecundă mai târziu, 
aceiaşi senzori analizară glonţul şi descoperiră că era făcut din 
acelaşi material ca şi armura. 

Predatorul sări într-o parte, dar proiectilul îl lovi în umăr, 
ieşind pe partea cealaltă. Predatorul ţipă îndurerat. Impactul îi 
scurtcircuită camuflajul. Se întoarse pentru a-şi fixa ţinta pe 
inamic dar un alt glonţ, din spatele şi de deasupra sa, lovi în 
tunul cu plasmă. Tunul se învârti şi se dezactivă. 

Inainte să se poată întoarce, un alt glonţ îi intră în carne - prin 
gaura provocată de primul. Acest al treilea proiectil, venit dintr- 
un alt unghi, intră adânc, oprindu-se abia după ce îi trecu prin 
câteva organe vitale. Sângele începu să îi curgă din spate, dar 
de data aceasta nu ţipă. Scosese deja o seringă şi şi-o înfipse în 
braţ, simțind o Senzaţie de amorţeală înlocuind durerea. 

O luă la fugă cu viteza sa nefirească, sărind peste grămezile 
de moloz pe care atacatorii săi le folosiseră pentru a se ascunde 
şi trecu prin poarta de nord-est, auzind gloanţele în pământul 
din spatele său. 

Respirând anevoios, adus de spate, îşi croi loc cu forţă prin 
iarba aurie, îndreptându-se spre Baza X. 


98. 


Trecuseră prin spărtura din zidul exterior şi prin poarta din 
zidul interior fără incidente şi ajunseseră la turnul central. 
Sukhon ştiuse că ceva imens era în interior - Îi puteau auzi paşii 
grei. Apoi sunetul unei arme reverberă prin întreg turnul. Chiar 
şi aşa, când o lumină pâlpâitoare care oglindea pietrele din 
spatele ei apăru în cadrul uşii pentru o secundă, Sukhon 


aproape că nu trase la timp. Aproape că nu-şi aminti ce îi 
spusese Da. 

Apoi un nou pericol, aşa că, în timp ce ea încă se minuna că 
glonţul funcţionase, după ce Predatorul sărise peste poziţiile lor 
şi trecuse prin poartă, iar inima ei încă bătea atât de tare încât 
abia putea respira, Virote începu să strige: 

— Pe zid! E un lunetist pe zid! 

Echipajul ei se întoarse şi îşi aţinti AK-urile spre stânga, acolo 
unde o siluetă stătea în picioare pe nişte metereze ruinate. 

Era o femeie, îmbrăcată în pantaloni negri prăfuiţi şi o bluză 
verde cu mânecă scurtă, furată în mod evident de la unul dintre 
oamenii lui Rath. Căra un fel de puşcă artizanală cu lunetă, cu 
țeava tăiată, prinsă cu o curea de umărul drept. Stătea cu 
degetul pe trăgaci. 

Femeii îi lipsea braţul stâng, avea doar un ciot care se 
termina la câţiva centimetri de umărul bandajat cu o cârpă 
neagră. Partea ei stângă fusese pansată neîndemânatic cu 
bandaje care erau acum pătate de sânge uscat. Sukhon nu mai 
văzuse vreodată pe cineva atât de palid, dar femeia în negru 
stătea dreaptă ca un catarg de vapor. 

— Vă pot ucide pe aproape toţi înainte să apucaţi să trageţi 
un foc, spuse femeia într-o engleză cu un accent exotic şi în 
acelaşi timp familiar. Sau vă pot împuşca doar pălăriile, decizia 
e a voastră. 

— Nu trageţi! le spuse oamenilor ei în thailandeză chiar când 
Virote începu să ridice arma. Întrebă apoi, în engleză: Cine eşti? 

Femeia zâmbi, arătându-şi dinţii. 

— Aş putea să-ţi pun aceeaşi întrebare. Ce era în glonţ? 

— Lasă arma jos şi vom discuta, spuse Sukhon. 

Femeia dădu din cap: 

— Nu cred. Coborâţi-le pe ale voastre şi o să fac şi eu la fel. 

Sukhon făcu semn oamenilor ei, ţinând un AK-74 la îndemână 
în caz că era necesar. Işi lăsară în jos armele. Femeia cu un 
singur braţ şi-o cobor îşi ea, dar numai puţin. 

— Nu ştiu dacă ar trebui să vă mulţumesc sau voi să-mi 
mulţumiţi mie, spuse femeia. 

— Demonul nu e încă mort, răspunse Sukhon. 

— „Demonul” va fi mort dacă nu primeşte îngrijiri medicale 
profesioniste. l-am băgat un glonţ cu vârf exploziv direct prin 
spate. Şi n-a ieşit pe partea cealaltă. 


Asta poate era destul pentru femeia cu un singur braţ, dar 
Sukhon descoperi că pe ea nu o satisfăcea pe cât de mult şi-ar fi 
închipuit. Atâta timp cât ştia că acea creatură era în viaţă, 
răzbunarea ei nu era totală. Oamenii ei văzuseră cum îi ţinuse 
piept, dar asta nu o aducea pe Suchin înapoi. Mâna lui Suchin în 
a ei, mâna ei în a lui Suchin. 

— Unde s-a dus? o întrebă Sukhon pe femeie. 

— Bănuiala mea e că în mlaştină, spuse femeia. Nava lui e 
acolo. 

— Vei veni cu noi, ca ghid? întrebă Virote, aruncând o privire 
şi spre Sukhon. 

— Fă să-mi crească un alt braţ şi, pentru tine, o să mă 
gândesc, ochi albaştri. Altfel, nu. 

Sukhon ezită şi spuse: 

— Te pot ucide. 

Ţeava ciudatei puşti a femeii se ridică puţin. 

— Nu cred că poţi. 

— Nici eu nu cred că poţi, îi spuse şi Virote în thailandeză, 
lucru care o făcu pe Sukhon să zâmbească. 

Lui Da, Sukhon îi spuse în cambodgiană: 

— Poţi să ne duci în mlaştină? 

Muştele roiau în jurul bandajului de la cap, dar acesta 
încuviinţă, uitându-se în gol. 

Se reîntoarse către femeie. 

— Nu voi încerca să te forţez. Dar pari rănită. Te pot scoate 
de pe insula asta. Am o navă. 

Femeia dădu iar din cap, privi undeva în depărtare, prin 
Sukhon. 

— Ar trebui să plecaţi, zise femeia. Nu mai e nimic pentru voi 
aici. Sukhon o mai privi puţin, crezu că îi înţelege tristeţea, apoi 
încuviinţă. 

Plecară obosiţi prin poarta de nord-est, pe lângă cadavre, cu 
Da în frunte, fără s-o piardă din vedere pe femeie. 

În cele din urmă, femeia cu un singur braţ dispăru în ceaţă. 


99. 


Marikova se aplecă puţin după ce femeia din Thailanda şi 
bărbaţii care presupunea că sunt pirați plecară. Işi folosise toată 
voinţa ca să pretindă că nu o durea nimic sau că pierderea 
braţului nu îi afectase echilibrul. Ciotul deja începuse să se 


vindece, dar fiecare mişcare o durea mai mult decât simţise 
vreodată, mai ales din cauză că laserul Predatorului îi arsese o 
parte a corpului. Mica ei rezervă de antibiotice şi sedative se 
terminase de mult. (Pe de altă parte, măcar nu mai trebuia să-şi 
bată capul cu rana de la degetul mare al mâinii stângi.) 

De fapt, singurul lucru care o făcuse să meargă mai departe 
fusese nevoia aproape patologică de a găsi şi de a omori lucrul 
care îl luase pe Nikolai de lângă ea. Asta şi o dorinţă 
surprinzătoare de a trăi o ţinuseră în mişcare câtă vreme se 
împleticise şi se târâse prin iarbă până la adăpostul răcoros al 
junglei, deşi mortierele lui Rath pocneau în jurul ei. 

Apoi fusese nevoie de toată concentrarea şi talentul ei pentru 
a rămâne pe urma Predatorului - pentru a-l urmări prin noapte 
evitând şi oamenii lui Rath. Fusese nevoită să ucidă câţiva 
dintre apărătorii buncărului-templu şi îl pierduse pe Predator din 
ochi de patru sau cinci ori. 

Având în vedere echilibrul afectat de răni, lipsa de încredere 
în arma ei artizanală şi camuflajul şi reflexele Predatorului, nu 
voise să rişte o lovitură la întâmplare chiar atunci când avusese 
ocazia. Era dispusă să aibă răbdare şi să aştepte acea unică 
şansă, acel unic moment când putea fi sigură de succes. Chiar 
dacă nu ar fi venit niciodată. 

Dar în final trăsese, la fix. Ştia că îl rănise grav. Chiar dacă 
Predatorul şi-ar fi revenit, nu ar mai fi fost niciodată acelaşi, nu 
ar fi uitat niciodată acea rană. Fusese cea mai bună lovitură a 
ei, trăsese în gaura făcută de glonţ - ceva ce exersase pe ţinte 
de cârpă, dar nici-odată pe un inamic real. 

Acum partea dificilă: să descopere dacă ce credea că văzuse 
în haosul de la sfârşit fusese adevărat şi nu doar o vedenie din 
cauza stresului. ` 

Începuse să plouă uşor. În curând pământul urma să devină 
noroi, corpurile urmau să înceapă să duhnească pe măsură ce 
sângele se scurgea din ele. 

Cobori scările pe jumătate prăbuşite şi acoperite de rămăşiţe 
umane, luă cu ea rămăşiţele tunului cu plasmă al Predatorului 
pe post de trofeu, ieşi pe poarta de nord-vest unde pe cadavre 
deja coborâseră vulturi uriaşi malaiezieni şi începu să îşi caute 
iubitul pierdut. 


100. 


Predatorul stătea în faţa ruinelor carbonizate ale Bazei X. 
Ploaia se revărsa peste el. Casca începuse să i se umple cu 
sânge verde. Şuierând, îşi arătă colții şi îşi ridică braţele, 
mârâind din cauza durerii intense. Işi scoase casca şi o aruncă 
într-o parte. Sângele şi apa i se amestecau în şuvoaie pe faţă. 
Ecranul din cască se scurtcircuitase, nu din cauza gloanţelor, ci 
mai mult din cauza propriului sânge. Baza X fiind distrusă, 
singurul mod în care putea comunica acum cu nava-mamă era 
să-şi croiască drum înapoi către nava lui din mlaştină. 

Tentativele de a-şi repara camuflajul eşuaseră şi nu avea nici 
o rezervă pentru tunul cu plasmă. Lăsase undeva sulița în cursul 
nopţii şi acum mai avea doar cuţitele. Cu toate acestea, condiţia 
lui nu justifica încă autodistrugerea. Deşi onoarea vânătorii 
putea să necesite un astfel de act pe viitor, Predatorul simţea 
acum o ciudată ezitare. Fusese rănit şi mai grav şi tot ieşise 
învingător. Odată, pe o planetă la o jumătate de galaxie 
distanţă, un vierme otrăvitor de metal, de două ori mai mare ca 
el, ţâşnise din pământ şi-l lovise în armura de pe piept. li tăiase 
capul şi coada şi continuase să se lupte mai mult de patru ore 
cu creatura de dinăuntru înainte să se retragă şi să repare 
pagubele. 

Şuiera din ce în ce mai puternic, ceea ce indica leziuni grave 
la nivelul ţesuturilor, dar nimic ireversibil. Asistenţa medicală de 
la bordul navei îi putea permite să-şi revină. Făcuse deja tot ce 
se putea pentru a-şi stabiliza condiţia cu ajutorul trusei 
personale. 

Dar exista o problemă mai gravă. Privind ruinele Bazei X, 
Predatorul realiză că inamicul îl luase prin învăluire. Pentru a se 
reîntoarce pe navă trebuia să stea departe de cărări şi să rişte 
drumul prin apă. 


101. 


Pe la amiază, ceața care învăluise mlaştina întunecată şi 
distrusă se ridicase, fiind înlocuită de ploi torențiale. Gustat era 
obosit până în măduva oaselor, îi era frig şi era foarte mirat că 
încă nu văzuse nici o urmă de Predator. Dacă ploaia continua, 
atât el, cât şi Horia puteau fi obligaţi să-şi părăsească poziţiile 
din cauza apei care creştea. Se mai şi uita agitat peste umăr 
după Pol Pot. Apa încă era puţin adâncă, dar crocodilul căpătase 


puteri mitice în mintea lui Horia. Îl numise „Einsteinul reptilelor” 
când finaliza cu Gustat planul de atac. 

Horia se afla cam la treizeci de metri mai încolo, cu un canal 
cu apă plin de iarbă de mlaştină între ei. Se camuflaseră cu 
frunze şi noroi şi fiecare dintre ei păzea una dintre cele două 
cărări paralele care veneau dinspre nord şi care duceau spre 
nava Predatorului. Acesta era locul în care cărările se apropiau 
cel mai mult una de alta. De cealaltă parte a ambelor apa era 
mai adâncă. Căzuseră de acord că o ambuscadă acolo era mai 
potrivită decât lângă navă. Predatorul avea să fie mai atent pe 
măsură ce se apropia de siguranţă. 

La o aruncătură de băț în faţă, pe ambele cărări, ascunseseră 
mine luate de la Baza X. Dacă ar fi apărut cineva pe care nu 
voiau să-l arunce în aer, aveau destul timp ca să îl avertizeze. 
Gustat se gândise la mine atunci când puseseră la punct planul 
pentru că nu puteau fi siguri dacă Predatorul avea sau nu 
activat camuflajul. Minele păreau un sistem bun de avertizare 
timpurie. 

In continuare nu venea nimic şi ploaia devenea din ce în ce 
mai puternică, până când Horia deveni doar o formă gri în 
depărtare. Întârzierea îi dădu lui Gustat prea mult timp de 
gândire. Işi tot ştergea luneta de la puşca Armalite şi privea prin 
ea, apoi îşi scotea poza cu Lisa şi Aaron. Poza se mototolise şi se 
uzase, avea chiar şi o amprentă însângerată pe care o lăsase 
când uitase să se spele pe mâini înainte de a o atinge. Ploaia 
măcar spăla ceva din sânge. 

Işi tot spunea că o face pentru ei. Că era aici, în mijlocul 
pustietăţii, pentru ei. Deoarece nimeni, nimic nu putea scăpa 
nepedepsit pentru ce le făcuse. Era ciudat cum amintirea acelei 
zile nu dispăruse niciodată, mai mult, devenise din ce în ce mai 
precisă, până când începuse să creadă că nu se mai afla nimic 
altceva în capul lui. Nimic altceva important. 

Gustat tot mai avea o surpriză pentru Predator, ceva ce 
internalizase. Ceva cu care îl ajutase şi Onyx. 

Pentru o clipă, imensa umbră care erupse brusc din apă în 
dreapta lui era Onyx, spunându-i: 

— Gustat. Merită? A meritat cu adevărat? 


102. 
Marikova îl urmări pe Nikolai de la o distanţă sigură în timp ce 


mergea printre ruine cu o privire plină de extaz pe chipul 
schimbat. La început, când îl găsise umblând gol şi confuz prin 
ceaţă, crezuse că rana îi colora corpul în verde. Dar pe măsură 
ce se apropiase îşi dăduse seama că devenise altfel. 

Pielea i se schimba permanent, de parcă fiecare celulă în 
parte se afla într-o mişcare continuă prin corpul lui. Îi aducea 
aminte de modelele de alge de pe un mic lac de lângă o moară 
pe care o văzuse într-o vară siberiană. Dinspre el venea un 
miros ca de busuioc pisat. 

Nu păruse s-o vadă chiar dacă ea nu făcea nici un efort să se 
ascundă, mergând paralel cu el pe lângă turnul sudic, prin ceata 
care transformase consecinţele bătăliei în contururi întunecate 
de arme abandonate, de grămezi amorfe de cadavre şi de 
bucăţi de clădiri distruse de timp şi de evenimentele disperate 
de peste noapte. 

O dată sau de două ori Nikolai se întorsese s-o privească, dar 
ochii lui nu erau acum decât o impresie, o idee de ochi şi atât. 

Era un  mort-viu. Marikova văzuse lama  Predatorului 
coborând. Ştia că nu exista cale de întoarcere din aşa ceva. În 
nici un caz. Chiar şi acum i se vedea pe faţă urma stinsă a rănii, 
cu praf verde curgând din ea. Conturul slab al unei tăieturi îi 
înconjura gâtul şi praful curgea şi de acolo. 

Un fior puternic o străbătu pe Marikova, un plânset mut. Din 
nou sub gheaţă, privind soarele estompat. Se împiedică şi 
aproape căzu, dar continuă să-l urmărească pe Nikolai. Nu va 
mai cunoaşte atingerea iubitului ei ca înainte. Nu va mai 
împărtăşi nici o misiune cu el. 

Să-l ardă, să îi dea pacea de care părea să aibă nevoie? 

Să i se alăture? Nu se putea preface că înţelege procesele 
acelui lucru care îl colonizase, dar cu siguranţă, dacă s-ar duce 
la el acum şi l-ar lua în braţe, l-ar săruta - sau s-ar tăia şi ar 
apăsa carnea ei pe a lui - ar cunoaşte şi ea aceeaşi stare de 
uitare şi extaz. 

Dar nu putea face aşa ceva: nici să-l omoare, nici să se 
distrugă singură. Poate că fusese moartă odată, poate chiar 
crezuse că mai căuta acea stare din nou, că o căuta în 
continuare, dar nu era aşa. Se poate să nu fi fost aşa niciodată. 

Adevărul era că se temea, ca toată lumea. Dorea să trăiască 
ca toată lumea. Ştiuse din momentul în care Predatorul îi luase 
braţul, poate chiar dinainte. 


După o vreme, se opri din mers şi stătu locului, cu lacrimi în 
ochi, privind cum Nikolai dispare în ceaţă. 


103. 


Înainte ca templul să îi apară în faţa ochilor, Maxim avea deja 
mâinile pătate de sânge şi îi era atât de sete încât îşi punea 
problema dacă să-şi bea sau nu urina. Arsura din umăr migrase 
în jos, pe spate, încât părea că arde cu totul, dar continua să 
tragă după el Browningul. 

Pe măsură ce se trezea din ameţeala drogurilor începea să se 
simtă din ce în ce mai rău. Avea o migrenă cumplită şi simţea 
de parcă nasul dădea să-i cadă de pe faţă. Nu putea pricepe 
întâlnirea cu Predatorul, de parcă ciocnirea cu jaguarul îl trezise 
din şoc. 

Maxim nu putea găsi decât un singur lucru mai terifiant decât 
faţa Predatorului: reacţia lui. Acea reacţie - el, chircindu-se ca o 
minge, aşteptând să moară - Îl lăsase şi fără ultima amăgire că 
statutul de star rock te face mai curajos, mai grozav sau mai 
calm sub presiune. Putea la fel de bine să fie doar un alt amărât 
de hoţ de buzunare de pe o stradă aglomerată din Londra. 

Ce ar fi crezut Alicia dacă l-ar fi văzut? Ceilalţi plecaseră cu 
toţii, făcând planuri, acţionând. El nu făcuse nimic, nici chiar 
acum. N-ar fi surprins-o pe Susan, desigur - poate că s-ar fi şi 
aşteptat la asta de la el. Şi, cu toate acestea, cel mai ciudat era 
faptul că, stând acolo, fără să poată face faţă situaţiei, se 
gândise la Susan - o amintire de la începutul relaţiei lor, pe 
vremea când încă trăiau în Ţara Galilor jumătate din an şi se 
plimbau pe străduţele întortocheate din Swansea, mergând 
către piaţă, apoi către parcul de distracţii de la marginea 
golfului, privind plaja şi stâncile. Era în extrasezon şi nu era 
nimeni prin preajmă. Doar ei, plimbându-se mână în mână pe 
lângă ciudate papier mache-uri în formă de capete de dragon şi 
pinguini, broaşte şi calmari. Stătuseră lângă balustradă cu ceai 
cald în pahare de plastic, privind la apa ciudat de nemişcată din 
timpul mareei. În acel moment perfect, din senin, Susan 
spusese: 

— Dacă vrei să mă părăseşti vreodată, anunţă-mă din timp. . 

Maxim râsese uluit, fără să înţeleagă ce voise să spună. li 
spusese că se comporta prosteşte, încă prins în acel prim val de 
romantism în care tot ce zice persoana iubită e atât de perfect 


încât nici nu auzi. Nu mai adusese vorba despre asta vreodată şi 
el nu-şi mai amintise de discuţie până în acea zi, în acel moment 
de adâncă frică. Îi citise mintea sau îi plantase sămânţa trădării? 
Adevărul era că nu o anunţase din timp. Trebuise să afle 
singură. Rememorând clipa, părea că Alicia fusese acolo, la 
balustradă, cu ei. 

Când ajunse la zidurile fortăreței lui Rath realiză că sosise 
prea târziu. Prin ceaţă părea moartă şi abandonată. Cadavrele 
erau aruncate peste tot, împrăştiate ca nişte manechine 
moderne din vitrina unui magazin, acoperite de ketchup şi cu 
intestine de cauciuc şi membre adăugate pentru efect. Cranii de 
Halloween cu bucăţi de maţe de plastic. Zombi care aşteptau 
reînvierea. Singurul lucru pe care nu-l putea împăca cu 
tentativele sale de raţionalizare era mirosul intens de ars şi 
cârdurile de vulturi care ciuguleau din ochi. 

Voia să-şi scoată imaginile din cap, încercă să-şi amintească 
versurile noilor lui cântece, dar nu-şi putea aduce aminte nici 
măcar un cuvânt. 


104. 


La un moment dat, Horia auzi un sunet şi privi prin ploaia 
deasă la umbra Predatorului care se ridică din apă lângă Gustat 
şi îl atacă. Horia începu să alerge, împroşcând apa, imediat ce o 
văzu. La naiba! Nu trebuia să se întâmple aşa! 

Predatorul avea casca scoasă, iar faţa lui arăta ca într-un 
coşmar scos dintr-un film de categoria a doua. Nu avea tunul de 
umăr. Încerca să pătrundă în interiorul gărzii lui Gustat, departe 
de ţeava puștii, cu toate că Gustat tot dădea înapoi pentru a 
putea ţinti. 

Horia se apropie, sări pe spatele Predatorului chiar în 
momentul în care acesta reuşi să doboare puşca din mâinile lui 
Gustat, trimiţând-o învârtindu-se în mlaştină, pierdută pentru 
totdeauna. Îşi puse braţele vânjoase în jurul Predatorului şi-l 
prinse într-o strânsoare de piton. 

— Fugi! îi strigă lui Gustat. Gustat fugi. 

Predatorul mârâi şi se ridică. Horia se ţinu în continuare. Se 
tinu cu toate că extraterestrul avea muşchi incredibil de 
puternici. Cu toate că plăselele cuţitelor de pe spatele creaturii îi 
răneau pieptul. Chiar şi când văzu capul însângerat al lui Rath 
privindu-l de pe centura extraterestrului. 


Predatorul încercă să apuce ceva de la brâu şi găsi obiectul 
înainte ca Horia să-l poată opri, apoi îl aruncă după Gustat. 

Apoi Horia nu mai putu vedea nimic în afară de spatele 
creaturii şi de ploaia care i se prelingea pe faţă. Predatorul se 
trânti în nămol, încercând să-l zdrobească. Rămase fără aer în 
plămâni, dar se ţinu. Cu un şuierat adânc, Predatorul se ridică. 
Părea mai rănit de manevră decât Horia. 

Horia încercă să-şi adapteze strânsoarea, să-şi aducă o mână 
în jurul gâtului Predatorului. Dar era ca şi cum ar fi escaladat un 
munte, nu putea decât să încerce să se ţină de creatură fără ca 
aceasta să-l doboare. 

Predatorul se trânti din nou pe el, zdrobindu-i o coastă. 
Bărbatul scoase un țipăt ascuţit de durere, dar continuă să se 
ţină şi folosi ocazia pentru a lua ceva ascuţit de la brâul 
Predatorului. Se tăie pe mână când îl apucă. 

Când Predatorul se ridică din nou, mai încet, Horia îi ciopârţi 
ceafa cu obiectul. Predatorul scoase un țipăt ascuţit, ca un 
bocet, şi îşi ieşi brusc din minţi, aruncându-l pe Horia de pe 
spatele său într-o explozie de energie. 

Horia ateriză înapoi în nămol şi în apă. 

Apoi se lovi cu capul de ceva şi totul deveni negru. 


105. 


Gustat se împletici pe cărare, îndreptându-se spre nava 
Predatorului. Era vremea să se regrupeze, să plănuiască alt 
atac, să omoare creatura şi să se răzbune. Un şuvoi de sânge îi 
curgea pe picior, dar încerca să-l ignore. Se gândea la Lisa şi la 
Aaron. Simţea ploaia curgându-i pe faţă, încerca să se 
concentreze la senzaţia înţepătoare chiar pe măsură ce piciorul 
îi amorţea. 

Lumea părea atât de cenuşie prin ploaie şi începuse să nu 
mai vadă bine, aşa că totul în jurul potecii se întunecase. 

Cu toate astea, ştia că va reuşi. Zăpada sub picioare. 
Răcoarea din aer. Plămânii îi ardeau. Lumina printre brazi. Apoi, 
în faţa lui: cabana, uşa deschisă, zăpada bătând înăuntru. 
Urmele care duceau în interior, apoi afară din nou, întorcându- 
se pe unde veniseră. 

Frigul era aproape în centrul său, dar nu avea să lase asta să-i 
stea în cale. Intră prin uşa cabanei şi îi văzu pe Lisa şi pe Aaron 
pe podea. Era atât de mult sânge, dar cu toate acestea primul 


lucru pe care încercă să-l facă fu să-i resusciteze, lipindu-şi gura 
de a lor. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, de cinci. 

Apoi se ridică şi scoase un țipăt care nu părea să vină din el. 
Un țipăt care creştea şi creştea, şi cu toate acestea stătuse 
încătuşat în el timp de patru ani. 

Luă o pătură şi o întinse peste ei. Văzu atunci şi celelalte 
semne ale luptei: masa răsturnată, scaunele rupte, puşca. 
Realiză cât de mult se luptaseră. Stătu acolo lângă ei, ţinând-o 
de mână pe Lisa pe sub pătură. Işi dădu seama acum că nu 
părăsise niciodată cabana aceea. Rămăsese acolo cu familia lui 
tot acest timp. Ce spusese Onyx la început? Toate lucrurile 
astea pe care le faci? Nu o fac să dispară. O fac să se întoarcă. 

Ploaia îl lovea cu putere acum. Căzu în nămol, neputând să 
mai stea în picioare. Uriaş şi plin de cicatrice de luptă, 
Predatorul se înălţă deasupra lui, privindu-l de sus. Renunţase la 
cască. Avea răni pe tot corpul. 

Gustat privi spre Predator, vru să spună ceva, să-i spună cât 
de multe a pierdut, dar nu reuşi. 

Predatorul se aplecă, îl ridică aproape cu blândeţe şi-l puse 
peste umăr. Gustat râse prin sângele care îi curgea, bătându-l 
slab pe Predator pe spate. Putea vedea țesătura eşecurilor 
prăzilor sale pe armură. Urma să i se alăture lui Benjamin Peake 
pe navă. 

El, sau scheletul lui, se pregătea să zboare către stele. 


106. 


Scrâşnind din cauza expunerii îndelungate la aerul cu un gust 
dulceag Predatorul se poticnea prin mlaştină. Cu fiecare pas pe 
care îl făcea, putea simţi proiectilul înţepenit adânc în interior, 
putea reface în minte traiectoria pe care o luase prin corpul lui. 
Umărul îl ardea. Sângele verde cădea în apa murdară, 
amestecându-se cu stropii de ploaie. 

Dacă nu îşi putea folosi camuflajul nu prea conta dacă se uda 
sau nu. Nu voia decât să ajungă cât mai repede la navă şi voinţa 
sa neînduplecată îl mâna acolo. Vânătoarea încă putea fi 
încununată cu succes, încă mai putea culege trofee ca cel pe 
care îl căra în spate. Acest trofeu, dacă îşi amintea corect, 
construise baliza care adusese nava-mamă pe Pământ. După 
toate rănile suferite în timpul vânătorii, ar fi fost foarte 
satisfăcător să-i ia craniul şi şira spinării cât încă era în viaţă. 


O durere subită îi erupse în picior, de parcă ar fi fost strâns cu 
un cleşte, însoţită de o presiune imensă care aproape că-l aduse 
în genunchi. Predatorul se împiedică, dar îşi recăpătă echilibrul, 
privi în jos şi văzu reptila din mlaştină înşfăcându-i piciorul. ÎI 
cuprinse un sentiment de amuzament ciudat, un oarecare 
dispreţ, dar îl înăbuși. Atât de aproape de navă, nimic nu-l putea 
opri. 

Schimbându-şi rapid greutatea pe celălalt picior, Predatorul îşi 
trase atacatorul după el. Mergând în continuare, extraterestrul 
se aplecă şi cu un efort suprem îşi desfăcu armura care îi 
proteja gamba stângă. Această mişcare bruscă făcu fălcile 
saurianului să se desprindă de carnea sa. 

Predatorul aruncă un cuţit înspre saurian chiar când începu să 
se scufunde din nou în adâncuri, împroşcând apa în jurul lui. 
Sângele începu să iasă la suprafaţă, dar nu mult, iar Predatorul 
îşi puse umanoidul mai bine pe umăr şi continuă să meargă. 

O dată intrat în navă, Predatorul îl aruncă peste grămada de 
monitoare şi panouri de comandă. Umanoidul scoase un geamăt 
de durere şi alunecă în faţa scaunului Predatorului, alături de 
restul prăzii. 

Prada aceasta era aproape moartă, Predatorul cu siguranţă îi 
frânsese spatele. Dar încă vorbea în limba lui barbară, cuvinte 
pe care Predatorul nu le putea înţelege, dar le repeta: Mi-ai 
omorât familia. Ajunge să pocnesc din degete şi eşti mort, 
nenorocitule. 

Predatorul îşi scoase armura, se aşeză pe scaun şi lăsă acele 
şi celelalte instrumente să se ocupe de rănile lui în timp ce 
trimitea un mesaj scurt către nava-mamă. Apoi se pregăti de 
decolare şi de întâlnirea cu nava, apăsă câteva butoane, apoi se 
relaxă în timp ce analgezicele şi celelalte substanţe îşi făceau 
efectul. 

Nava decolă într-un arc de foc, făcând muribundul să se 
învârtească, ţipând de durere. Monitoarele arătau solul de sub 
ei, nava-mamă deasupra şi stelele de dincolo de atmosfera 
Pământului. 

— O să te omor, spunea umanoidul, alte cuvinte pe care 
Predatorul nu le înţelegea dar al căror sens putea să îl 
ghicească. Cum ajungeau la nava-mamă, în faţa întregului clan, 
avea să pună capăt zgomotului acela. Avea să-i scoată şira 
spinării. Să taie craniul. Să îşi demonstreze victoria. 


Ajunge să pocnesc din degete. Onyx a spus că trebuie să 
doară. Dacă n-ar durea ar fi prea uşor. Doamne ajută! 

Nava-mamă se apropia pe monitoare. 

Ţipete din direcţia prăzii, care reuşise să se ridice, se 
sprijinise de zid şi făcea ceva ciudat. Îşi rupea fiecare deget de 
la mâna stângă. Predatorul mai văzuse pradă care să se 
sinucidă, dar niciodată să se mutileze. 

Asta e pentru Lisa. Asta e pentru Aaron. 

Se simţi un scuturat puternic în timpul procedurilor de 
andocare, apoi nava-mamă apăru, uriaşă, în faţa lor. 

Prada îşi ţinea acum degetul mare de la mâna stângă cu 
dreapta. Ca un comutator. Ca un detonator. Chiar şi fără 
ecranele din cască, Predatorul ştiu. 

Se lansă din scaun înspre pradă. 

Prea târziu. Umanoidul urlă în timp ce-şi îndoi degetul mare 
într-un unghi nenatural. 

În timp ce o sclipire de lumină şi căldură emană din corpul 
prăzii, Predatorul gândi: 

Lumi nesfârşite conflicte nesfârşite sânge nesfârşit vânători 
nesfârşite cicluri nesfârşite... 

Lumea dispăru într-o clipă. 


107. 


Cerul explodă în valuri de lumină portocalie, însoţite de un 
sunet care crescu până la o asemenea intensitate încât vibraţiile 
îi făcură pe Sukhon, Da şi restul echipajului să cadă în genunchi 
în mlaştina arsă. Doar Virote rămase în picioare. Sukhon miji 
ochii în faţa luminii, simțind ceva apăsând-o pe ochi. Nu existau 
copaci aici care să mai blocheze din intensitate. Doar negrul şi 
maroul dezolant şi îngrozitoarea lumină portocalie. 

Chiar când părea că se va extinde la nesfârşit, că îi va ajunge, 
lumina păli deodată, se micşoră şi începu să se retragă, 
îndreptându-se către un singur punct intens strălucitor, care 
dispăru la rândul lui cu un zgomot puternic. 

Virote o ajută să se ridice cu un braţ, cu AK-ul îndreptat 
aproape comic către mlaştină. Ce ar fi putut să facă împotriva 
unei asemenea puteri? 

— Demonul a avut ceva de-a face cu ce s-a întâmplat, spuse 
Virote. 

Da, îngrozit dar recăpătându-şi stăpânirea, avea un rânjet de 


la o ureche la alta pe faţa tulburată: 

— Demonul e mort. Demonul trebuie să fie mort! 

— Sper, spuse Sukhon, pentru că nu mai am şi alte gloanţe 
magice. 

— Cu toate astea, echipajul te va urma oriunde acum, spuse 
Virote încetişor. Şi era adevărat, pentru că văzuseră ce-i făcuse 
demonului. 

Totuşi fericirea lui Da, încrederea lui Virote o tulburau. Nu era 
de parcă ar fi avut nevoie să vadă creatura murind. Numai că în 
inima ei nu simţea că murise, aşa cum nici Suchin nu era cu 
adevărat moartă. Şi creatura şi Suchin continuau să trăiască 
într-un fel, chit că voia sau nu. 

Ceva mai târziu, în timp ce mergeau înainte cu grijă, o siluetă 
înaltă, sângerând din dreptul capului, cu hainele arse, se 
împletici prin ploaie, strigând într-o engleză cu alt accent pe 
care Sukhon nu-l putea identifica: 

— Nu trageţi! Nu trageţi! 


108. 


Maxim ajunsese la capătul puterilor, se prăbuşise în spatele 
porţii de nord-est a templului atunci când apăruseră lumina 
portocalie şi explozia în valuri. Era sfârşitul lumii? Probabil. 

Închise ochii şi-şi deschise gura, lăsând apa de ploaie să 
curgă înăuntru şi să-i spele faţa. Se săturase de atâta moarte, 
se săturase de viaţă. Se săturase să fie invizibil. Versurile pe 
care le scrisese îi ieşiseră din minte. Era veştejit, în ciuda ploii. 
Fie ce-o fi. Să-l ia lumina portocalie. 

O voce familiară îi spuse: 

— la, bea asta. 

Îşi deschise ochii şi văzu că lumina portocalie dispăruse. Văzu 
o sticlă plină de noroi care îi era oferită de o mână murdară de 
femeie, cu ojă neagră ciobită. Privind în sus, o văzu pe 
Marikova. Observă braţul lipsă, oboseala şi tristeţea de pe faţa 
ei. Părea că încasase o lovitură care nu lăsase semne. 

— Da, Maxim, spuse blând, sunt eu, Marikova. 

Maxim luă sticla cu apă, înghiţi cu sete, savurând senzaţia de 
lichid care i se scurgea pe gât. 

— Încet, Maxim, spuse, aşezându-se lângă el. 

Se opri din băut şi o privi. 

— Am adus o armă - o armă mare. Am încercat să ajut. Am 


adus-o tocmai până aici. Dar până am ajuns - totul a dispărut. Și 
m-am aşezat aici, gata să mor, şi n-am ajutat pe nimeni... 

— 999. 

Marikova se întinse şi-i puse un deget peste buze. 

— Te-ai salvat pe tine. 

Atingerea îl electrocută. Nimeni nu-l mai atinsese de zile 
întregi. Tremură şi valul de cuvinte se opri. După un moment, 
reuşi să spună: 

— Ce s-a întâmplat cu Nikolai? 

— Mort. 

— Colquhoun? 

— Mort. 

— Tău? 

— Mort. 

— Rath? 

— Mort. 

— Gustat? 

— Mort, probabil. 

— Horia? 

— Mort, probabil. 

— Predatorul? 

— Mort, pun pariu. Lumina nu mi s-a părut naturală. Tie? 
Maxim începu să tremure din nou. Într-un fel crezuse că se 
terminase, dar acum chiar şi amintirile din Londra păreau să 
vină dintr-un vis. Trecutul lui nu mai părea real. Marikova îşi 
scoase arma din toc. 

— Maxim, spuse ea, privindu-l intens, acesta e fie un nou 
început, fie un sfârşit. Ca şi mine, ai de ales. 

— Ce vrei să spui? 

Era speriat până în măduva oaselor de Marikova. Nu simţea 
nimic, doar o amorţeală agitată. 

Marikova zâmbi, dar era mai mult o grimasă. 

— Chiar crezi că te poţi întoarce la vechea ta viaţă după toate 
astea? 

— Da. Nu. Poate. 

Alicia. Susan. Presa. Managementul lui. Agentul. Foştii colegi 
din trupă. Fantomele. Stătea în mijlocul grămezilor de cadavre 
pe un câmp de luptă care încă ardea, în mijlocul unui străvechi 
templu. Vorbind cu o asasină. 

Intensitatea privirii Marikovei în timp ce se uitau unul la altul 


părea ca un fel de adevăr. 

li puse arma în mână, trăgând siguranţa. 

— Ai rămas fără nimic. Ai văzut lucruri pe care nu le-a mai 
văzut nimeni şi eşti încă în viaţă. Poţi fi cine vrei tu acum. Nu 
trebuie să mai fi ce ai fost înainte. 

— Ce vrei să spui? întrebă Maxim, ţinând arma 
neîndemânatic. 

— Împuşcă-te. Împuşcă-mă. Sau vino cu mine şi devino 
altcineva. 

Maxim o privi pe femeie, privi arma şi o privi din nou pe 
Marikova. 

Incet, îi dădu arma înapoi. Nu ştia dacă era alegerea corectă, 
sau măcar alegerea corectă pentru el. Nu ştia nici ce vrea 
Marikova cu adevărat. Cu toate acestea, luă decizia. 

— Cum plecăm de pe insulă? întrebă. 

Zâmbetul ei părea un soare pentru el în acel moment. 

Neclintită, spuse: 

— Sunt un agent al guvernului rus. N-am reuşit să trimit 
rapoarte de o săptămână. Incă o săptămână şi vor trimite o 
echipă. Nu trebuie decât să supravieţuim până atunci. 

Când îl ridică, simţi atâta putere în unicul ei braţ încât realiză 
că va fi de ajuns pentru amândoi. 


109. 


O zi mai târziu, Horia stătea pe puntea cabanei, sub un cer 
albastru fără nori, privind cum Shady Lady se apropia din ce în 
ce mai mult. Era păzit de doi membri ai echipajului lui Sukhon. 
Bratul drept era bandajat bine, la fel şi capul. Tenul îi avea o 
tentă portocalie, un efect secundar al faptului că stătuse prea 
aproape de evenimentul care îl trezise din nou. Îi spusese lui 
Sukhon că explozia fusese nava Predatorului care sărise în aer, 
dar nu ştia cu siguranţă, chiar dacă bănuia că Gustat câştigase 
în final, în felul lui. 

In spatele lui, pe punte, echipajul lui Sukhon adunase tot ce 
era de valoare - bani din seiful lui Rath, ceva droguri ascunse de 
acesta, arme, muniţie şi o tonă de mâncare, la propriu. Cei 
câţiva dintre oamenii lui Rath care supravieţuiseră avuseseră de 
ales între a fi lăsaţi pe insulă şi a se alătura echipajului. Toţi 
fuseseră de acord să se alăture lui Sukhon, chiar şi nebunul de 
Da, pe care Horia îl văzuse la cabană pe post de chelner, dar 


care, se părea, fusese unul dintre comandanții lui Rath. Nu 
putea spune că-i lipsea Rath prea mult, nu prea îl înţelesese pe 
om. Dar pentru ceilalţi - ar fi băut în cinstea lor. 

Intr-una dintre mâini ţinea strâns o sticlă de ţuică pe care o 
lăsase la cabană. Fluiera un cântec popular românesc şi trăgea 
câte o duşcă. Atâtea lucruri l-ar fi putut întrista în acel moment, 
dar faptul că era în viaţă nu se număra printre ele. În curând, 
sau cel puţin nu foarte târziu, avea să-şi vadă fetele din nou - 
scumpa lui fiică de cinci ani şi înţeleapta şi iubitoarea lui soţie. 
Poate încă se afla în stare de şoc, poate urma o depresie în 
scurt timp, dar totuşi nu reuşea să scape de un sentiment de 
satisfacţie, o satisfacţie neîmpărtăşită şi de corpul lui plin de 
vânătăi. 

Sukhon - o femeie mică şi delicată ce inspira putere cu 
postura ei - se apropie de el. In spatele ei, putea vedea bărcile 
ce plecau de pe Shady Lady spre docuri. 

— Mă simt nevoită să întreb, spuse ea. Pentru un ostatic ce 
trebuie să fie răscumpărat eşti într-o dispoziţie foarte bună. 

Horia zâmbi. 

— Puteţi să mă răpiți şi să mă ţineţi prizonier până în România 
şi n-o să îmi pese, dacă aşa pot să scap de pe insulă şi din 
mlaştina asta. 

— E chiar aşa de uşor să fii fericit? întrebă Sukhon. Mi-am 
pierdut sora din cauza acelei creaturi. Nu mi se pare aşa simplu. 

Horia se trezi pentru o clipă, dădu din cap, apoi miji ochii 
pentru a o vedea mai bine prin lumina soarelui care se 
răsfrângea din ocean. 

— Avem o vorbă în România: Orice şut în fund e un pas 
înainte. 

Pentru prima oară, nu era un proverb inventat. 

li smulse un zâmbet lui Sukhon, şi femeia încuviinţă de parcă 
Horia ar fi ştiut ce zice, când, ca de obicei, lumea era un 
adevărat mister pentru el. 


Epilog. 
Nikolai păşea uşor pe insulă... 
Prin cabana abandonată, unde insecte şi animale mici îşi 
făcuseră casă şi un schelet stătea întins în camera comună. Prin 
junglă, unde cutia neagră clipea acum cu un portocaliu mohorât, 


continuând să trimită un mesaj necunoscut. Prin ruinele 
templului, unde babuinii se hârjoneau printre oase, puricându-se 
lângă mitralierele ruginite. Prin valea morţii, unde cintezoi mici 
zburau între copacii noduroşi, făcându-şi cuiburi în cutii toracice 
şi cranii. 

Chiar şi prin mlaştină, unde peisajul ars fusese înviorat de noi 
plante şi unde un Pol Pot tolănit, cu corpul plin de cicatrice ale 
rănilor pricinuite de prada sa, îl ignora complet, aşa cum ar fi 
ignorat un fir de praf. 

In faţa ochilor lui Nikolai dansau imaginile unei alte lumi, ale 
unei alte vieţi. Se mişca de la un moment către altul, cu o 
muzică ciudată şi extraterestră în cap. În timp ce mergea, o 
ultimă mică parte din el îşi aminti un deal de lângă Odesa, un 
cuvânt şoptit cândva în urechea lui. Dar amintirile se pierdeau 
pe zi ce trecea. 

Ştia că pierduse ceva, dar nu ştia ce. 


SFÂRŞIT. 


Nota autorului. 


Am fost dintotdeauna un fan al filmelor seriei Predator, aşa că 
a fost senzaţional să scriu un roman în acest univers ficțional. 
Dar a fost, în acelaşi timp, şi o provocare. Am primit foarte mult 
ajutor pe marginea subiectelor de specialitate unde era mai 
bine să apelez la un expert. Ca întotdeauna, orice greşeală îmi 
aparţine, dar mulţumiri speciale se cuvin expertului meu în 
armament Dave Larsen, care a muncit din greu pentru a-mi 
asigura tone de informaţii despre diferitele arme şi a comentat 
pe marginea textului pe măsură ce îl scriam. Îi mulţumesc de 
asemenea lui K.J. Bishop pentru informaţiile despre mahalalele 
Bangkokului, lui Horia Nicola Ursu pentru tot ce ţine de 
elementele româneşti şi Ekaterinei Sedia pentru ajutorul cu 
rusa, mai ales informaţiile despre cuvântul „volya”. 

N-aş fi reuşit să scriu acest roman nici fără primii mei cititori: 
soţia mea, Ann, Desirina Boskovich, Clare Dudman, Jukka 
Halme, Tessa Kum, David Lynton, David Moles, Cat Rambo şi 
Jonathan K. Stephens. Le mulţumesc tuturor. 

Adresez mulţumiri celor trei localuri care, în diferite lor 


moduri, m-au ţinut întreg la minte în timp ce scriam acest 
roman: Black Dog Cafe, Hopkins Eatery şi Vinyl Fever. 

În cele din urmă, mulţumesc îndelung şi Victoriei Blake şi lui 
Rob Simpson, extraordinarii mei editori de la Dark Horse, şi 
minunatului meu agent, Howard Morhaim. 


Despre autor. 


Jeff VanderMeer este autorul best-sellerului City of Saints and 
Madmen, cu acţiunea situată în oraşul imaginat de el, 
Ambergris, şi al altor romane publicate de editurile Bantam, Tor 
şi Pan Macmillan. A câştigat două premii World Fantasy, o bursă 
a Scriitorilor Independenţi din Florida, finanțată de Fundaţia 
Naţională pentru Arte şi, cel mai recent, premiul La Cafard 
Cosmique în Franţa şi premiul Tahtifantasia în Finlanda. A fost, 
de asemenea, finalist al premiilor Hugo, Bram Stoker, IHG, Philip 
K. Dick şi multe altele. Romane ca Veniss Underground şi 
Shriek: An Afterword au intrat în topurile celor mai bune cărţi 
ale anului realizate de Amazon.com, The Austin Chronicle, The 
San Francisco Chronicle şi Publishers Weekly, printre altele. 
Opera sa, atât cărţi, cât şi proză scurtă, a fost tradusă în peste 
douăzeci de limbi. The Thackery T. Lambshead Pocket Guide to 
Eccentric Discredited Diseases e una dintre cele mai cunoscute 
antologii ale sale şi este considerată un cult classic, împreună 
cu seria antologiilor Leviathan. 

Recenziile şi eseurile lui VanderMeer au apărut în Washington 
Post Book World, Publishers Weekly şi multe altele. Este 
editorialist permanent al blogului despre cărţi şi cultură al 
Amazon.com şi a fost al juriului Premiilor Eisner, printre altele. A 
fost vorbitor de onoare la evenimente precum Festivalul 
Scriitorilor din Brisbane, Finncon în Helsinki şi conferinţa anuală 
a Asociaţiei Bibliotecarilor Americani. 

Recent, VanderMeer a început să experimenteze cu alte 
media, ceea ce a avut ca rezultat un film bazat pe romanul său 
Shriek, cu o coloană sonoră semnată de formaţia rock The 
Church, şi o animaţie a povestirii sale A New Face în Hell de 
către Joel Veitch pentru Play Station Europe. Acum, VanderMeer 
definitivează un nou roman din seria Ambergris, un thriller noir 
intitulat Finch, şi scrie introducerea la noul roman grafic al lui 
Ben Templesmith din seria Wormwood: Gentleman Corpse, 


pentru IDW Publishing. Proiectele următoare includ co-editarea 
a şapte antologii (de la New Weird la o antologia în scopuri 
caritabile pentru alfabetizare Last Drink Bird Head), un 
scurtmetraj bazat pe povestirea lui The Situation (publicată de 
către PS Publishing) şi câteva nuvele, printre care Borne, o 
continuare la The Situation. 

In România i-au fost publicate până în prezent nuvela ce i-a 
adus World Fantasy Award, Transformarea lui Martin Lake (într-o 
antologie apărută la Tritonic în 2006), romanul Veniss 
Underground (Tritonic, 2006), antologiile Millennium Est (editată 
împreună cu Horia Nicola Ursu, Millennium Press, 2007) şi New 
Weird (editată împreună cu Ann VanderMeer, Millennium Press, 
2008). 

Autorul locuieşte în Tallahassee, Florida, împreună cu soţia 
sa, Ann VanderMeer, editor de beletristică pentru Weird Tales. 
Poate fi contactat prin intermediul site-ului său, aflat la adresa 
de web www.jeffvandermeer.com. 


NEW WEIRD o antologie editată de ANN JEFF VANDERMEER. 

Coboară pe aleile întunecoase ale unor oraşe cufundate în 
umbră pentru a asista la ritualuri groteşti, în haosul unor 
festivaluri puse la cale de culte ale morţii. Pătrunde în ţinuturile 
groazei, unde cei disperaţi îşi dezlănţuie zadarnic furia împotriva 
puterii monolitice care îi asupreşte, iar trupurile răzvrătiţilor 
sunt preschimbate în monstruozităţi suprarealiste. Aici, orice te 
poate duce la moarte, iar inocenţa e o utopie. Aici, în punctul 
extrem în care Lovecraft a cutezat să pătrundă, iar Peake şi-a 
luat avânt... aici vei găsi literatura New Weird. 

Cu  ficţiunile sale incisive, desfăşurate în peisaje urbane 
descrise cu o acuitate viscerală, estetica New Weird descinde 
din fantasticul clasic şi din foiletoanele ieftine de odinioară, din 
horror şi din banda desenată, din thriller şi noir deopotrivă. Un 
curent ce şi-a atins deja punctul de maturitate se eliberează din 
crisalida nostalgiei, aducând un suflu literar şocant şi radical 
inovator în fantasticul contemporan.