Greg Walker — Urmarire in Alaska

COLECŢIA „CÂINII RĂZBOIULUI” 


Greg Walker 


URMĂRIRE ÎN ALASKA 


VA Lab 


Traducere de: Radu Timnea 


3 


HANN 


CÂINII RĂZBOIULUI 


Editura Z 2000 
1999 


1 


Colonelul Peter Chuikov se uită în oglinda retrovizoare a 
maşinii Grand Am închiriate, asigurându-se că nu era urmărit. Cel 
puţin, nu încă. Semnaliză, trecu pe prima bandă şi apoi coti cu 
îndemânare automobilul berlină în parcarea magazinului 
universal. Reperă un şir de telefoane publice plasate convenabil, 
lângă intrarea principală. 

Parcându-şi maşina, Chuikov ridică un revolver Beretta 92-F 
de pe scaunul de lângă el şi şi-l puse la spate. Pistolul automat 
masiv conţinea cincisprezece cartuşe în încărcător şi un al 
şaisprezecelea pe ţeavă. Ofiţerul Spetsnaz cumpărase arma de la 
un magazin mic de armament, după ce aterizase în Valdez, luând 
şi două încărcătoare suplimentare şi o sută de cartuşe CCI 
scobite. Chuikov prefera Beretta altor revolvere automate de 9 
mm, în primul rând pentru că putea funcţiona în cele mai rele 
condiţii. Purtase în permanenţă unul, în timpul anului petrecut în 
Afganistan, unde condiţiile fuseseră cu adevărat vitrege. 

Fusese încântat să găsească un 92, pe care îl plătise în 
numerar, folosind unul din permisele sale de şofer din Alaska 
excelent falsificate de KGB+, ca dovadă a rezidenţei sale. 

După ce îşi fixă bine arma în centură, Chuikov cobori din 
maşină şi porni repede spre o cabină telefonică liberă de la 
capătul şirului. În preajmă erau doar câţiva oameni, fiind încă 
prea devreme pentru cumpărători. Răspunse la zâmbetul unei 
blonde atrăgătoare care tocmai terminase de vorbit la unul din 
telefoane, şi o privi examinator în timp ce trecea pe lângă el. În 
realitate, îşi verifica spatele, ştiind că, oricât de puţin părea 
probabil, era posibil ca Suvorov să-i fi descoperit deja dezertarea 
şi să-şi fi activat reţeaua de agenţi din zona Anchorage. 

Blonda aruncă şi ea o privire în spate, spre bărbatul chipeş cu 
părul cenuşiu, hotărând să imprime puţin mai multă acţiune 
şoldurilor sale, în timp ce mergea. Zâmbetul lui aprobator o 
încântă şi, pentru o clipă, fata se gândi la câteva scuze pe care le 
putea folosi ca să se întoarcă la cabina din care tocmai ieşise. O 
privire aruncată ceasului îi spuse că întârziase deja la slujbă şi 
porni repede pe trotuar, ridicând din umeri, conştientă de 
privirea bărbatului, fixată pe fiecare dintre paşii ei provocatori. 


1 KGB - Agenţia de spionaj şi securitate a Uniunii Sovietice (n. tr.). 
3 


Chuikov o privi pe tânăra femeie dispărând în magazin. 
Satisfăcut că ea nu se întorsese spre el cu un pistol în mână, luă 
din furcă receptorul negru şi formă o serie de numere în 
memoria computerizată a telefonului. După câteva secunde, 
legătura fu stabilită. Chuikov se sprijini cu spatele de sticla rece 
a cabinei, aşa încât să poată să vadă tot ce se întâmpla în jurul 
lui, în timp ce aştepta ca cineva să răspundă, la capătul celălalt 
al firului. 

— Centrul de comandă pentru Operaţiuni Speciale. Sergent 
major Ivanov la telefon. Cu ce vă pot fi de folos, domnule? 

Numele rusesc îl surprinse pe Chuikov pentru o clipă, dar îşi 
reveni rapid şi întrebă dacă colonelul Tom Foster se afla acolo. 

— Colonelul tocmai a sosit, domnule. Pot să îi comunic cine îl 
caută? 

— Desigur, sergent. Spune-i colonelului Foster că Peter 
Chuikov ar vrea să-i răpească puţin timp. Ştie cine sunt. 

Durară câteva secunde, după care se auzi vocea prudentă a 
colonelului Foster: 

— Chuikov? Colonelul Peter Chuikov din  Spetsial'naya 
Naznaceniya? 

— Exact, colonele. Aveţi o clipă liberă şi o linie sigură? 

— Depinde de natura apelului dumneavoastră, colonele. Nu 
ştiam că sunteţi în ţară. Sunteţi în Bragg? 

Chuikov râse. 

— Nu. Aş putea spune că stau în frig şi caut un adăpost, îmi 
puteţi sugera un loc în care să mă duc? 

Tom Foster plezni cu zgomot din degete, sunetul aducându-l 
imediat în birou pe sergentul lui major. Foster îi făcu semn cu 
capul sergentului solid să închidă uşa, după care deschise 
sertarul de jos al biroului său şi acţionă un comutator, aşa încât 
conversaţia lui cu ofiţerul rus să fie înregistrată şi codificată. 

— Dă-i drumul, Peter. Putem vorbi liber pe această linie, dar te 
anunţ că înregistrez şi că în birou cu mine se află sergentul major 
Stump. Procedura standard de operare, sper că înţelegi. 

— Mai bine decât oricine, răspunse Chuikov. Nu se întâmplă în 
fiecare zi să te sune un ofiţer Spetsnaz şi să-ţi ceară ajutorul ca 
să dezerteze. Cum te mai simţi, prietene? 

— La naiba, lasă-mă pe mine! Cum te simţi tu? Când ai sosit? 
Unde eşti acum? 

Foster se opri în mijlocul frazei, dându-şi seama că rusul urma 
să-i spună atât cât putea şi amintindu-şi pericolul în care se 
punea acel om, rămânând atâta timp pe loc. Dacă oamenii lui îi 


4 


descoperiseră dezertarea, aveau să-l caute cu toate resursele 
posibile. Ordinele vânătorilor aveau să fie clare: ucideţi-l pe 
Chuikov. 

Chuikov privi cercetător parcarea magazinului universal, 
începea să se umple cu cumpărătorii de dimineaţă. Pe lângă el 
trecuseră deja câţiva oameni, dar nici unul nu acordase vreo 
atenţie singuraticului din cabina telefonică. Satisfăcut că se afla 
în siguranţă pentru moment, Chuikov reluă conversaţia. 

— Sunt bine. Poate că ar trebui să alertezi FBl-ul să ia legătura 
cu un tânăr pescar cu numele de Hobbs, din Valdez. Joacă prea 
mult şi cheltuie pe cocaină mai mult decât i-ar aduce un sezon 
bun de pescuit. Totuşi, mi-a făcut plăcere să navighez cu el. O 
gazdă foarte amabilă şi o barcă foarte bună. 

— Am înţeles. Simt sigur că federalii vor fi interesaţi. Unde eşti 
acum? întrebă Foster. 

— In Anchorage. Am ajuns aici cu maşina, azi-dimineaţă. 
Vremea e foarte frumoasă. Am de gând să plec în excursie 
pentru următoarele câteva zile. Poate pe undeva prin jurul 
Fairbanks-ului. Cunoşti zona? 

— Sigur. E un ţinut destul de aspru în partea aceea, Peter. 
Cum o să te găsim? 

Un tânăr voinic îşi opri maşina sport roşie în curbă, iar apariţia 
lui bruscă îl făcu pe rus să pună mâna pe patul rece al pistolului 
Beretta, preventiv. 

— Hei! Când se deschide magazinul? Au un raion de discuri? 
strigă bărbatul, din interiorul luxos al maşinii. 

Chuikov ridică siguranţa armei şi auzi clinchetul înăbuşit al 
acesteia. 

— Cred că vor deschide peste zece minute, spuse el. S-ar 
putea să fie un raion de discuri la capătul sudic, nu ştiu sigur. 

Tânărul îşi flutură mâna în semn de mulţumire, băgă în viteză 
maşina scumpă şi demară cu un scrâşnet ascuţit al cauciucurilor. 
Chuikov îl urmări cu privirea şi îl văzu parcând, apoi traversând 
în fugă parcarea şi dispărând pe intrarea sudică a clădirii. 

— Peter? Ai păţit ceva? Peter? 

Vocea lui Foster era destul de îngrijorată, în timp ce acesta 
asculta schimbul de cuvinte înăbuşit, ce ajungea la el prin 
intermediul legăturii telefonice de la mare distanţă. 

— Poftim? Nu, sunt bine. Unde rămăsesem? 

Tom Foster se lăsă uşurat pe spate, în fotoliul lui, şi acceptă o 
ţigară de la Stump, care asculta acum conversaţia celor doi 
bărbaţi prin interfonul colonelului. Foster suflă un fuior lung de 


5 


fum şi răspunse: 

— Trebuie să-mi spui cum să te aduc aici, şi cei de la 
Departamentul de Stat vor dori să ştie de ce ar trebui să o 
facem. 

Chuikov chicoti în receptor. 

— Ah, prima mea lecţie de capitalism, nu-i aşa? Cu ce îmi voi 
cumpăra libertatea? Bună întrebare. 

La celălalt capăt al firului, Foster tresări. 

— Peter, eşti în jocul acesta de tot atâta timp ca şi mine. Ştii 
că tâmpiţii aceia de la Departament vor dori ceva substanţial 
pentru eforturile lor, şi în acelaşi timp îşi vor stoarce creierii, 
întrebându-se dacă nu eşti spion dublu. Aşa că ajută-mă să 
pornesc treaba. Ce ne-ai adus? 

Chuikov oftă. 

— Rămâi pe loc. Te sun din altă parte peste cinci minute. 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, colonelul de la Spetsnaz 
închise şi se întoarse la maşina lui. Cobori din nou siguranţa 
pistolului Beretta abia după ce ieşi cu maşina din parcare. 

Trecură exact cinci minute până când telefonul lui Foster sună 
din nou. În acel interval, colonelul SOCOM? şi sergentul lui major 
căzuseră de acord asupra celor ce trebuiau făcute în continuare. 
Stump stabilea deja o întâlnire cu superiorul lor direct, iar 
următoarea acţiune pe lista lui era un telefon la Departamentul 
de Stat. Intre timp, Foster se uită din nou pe dosarul personal al 
lui Chuikov, pe care-l cunoscuse cu câţiva ani înainte, în timpul 
unui exerciţiu, în Europa de Vest. Pe vremea aceea, colonelul 
Spetsnaz se identificase drept maior în Forţele de Rachete 
Sovietice, o acoperire excelentă, pe care Foster o descoperise 
abia după ce recunoscuse o fotografie a lui Chuikov, făcută în 
Afganistan. 

Dosarul lui Foster era destul de complet, dat fiind ceea ce 
reuşise să adune prin diversele agenţii la ale căror fişiere avea 
acces. Informaţiile pe care le avea erau al naibii de 
impresionante. Colonelul Peter Chuikov era un ofiţer Spetsnaz 
decorat de mai multe ori, care îndeplinise misiuni în Vietnam, 
Rhodesia, Angola, Nicaragua şi, mai recent, în Afganistan, unde 
fusese capturat şi ţinut prizonier timp de trei săptămâni, înainte 
să fie eliberat de o echipă de salvare Spetsnaz. 

Din dosarele CIA reieşea că Chuikov era bănuit ca fiind 


2 SOCOM: Special Operation Command - Comandamentul pentru 
Operaţiuni speciale (n. tr.). 


6 


organizatorul câtorva asasinate la nivel înalt, inclusiv asupra unui 
ofiţer american din cadrul JUSMAG:, care conducea o operaţiune 
secretă în Thailanda, pentru Statele Unite. Pe lângă bravura în 
luptă, colonelul sovietic era un atlet desăvârşit, care participase 
la două Olimpiade, aducând acasă o medalie de bronz şi una de 
argint, ca răsplată a eforturilor sale. Cele mai multe note din 
dosarele NSA* semnalau apariţia fantomatică a lui Chuikov în 
America Centrală, unde antrenase unităţi contrarevoluţionare 
sandiniste, de mărimea unui batalion. Cel puţin un raport atesta 
prezenţa lui Chuikov pe câmpul de luptă, în calitate de consilier 
activ. 

După Afganistan, Chuikov dispăruse şi se presupunea că i se 
acordase o permisie prelungită, datorită rănilor căpătate în 
timpul evadării din mâinile rebelilor. Cu câteva luni înainte, 
Foster primise de la el o scrisoare scurtă, prin care Chuikov îi 
comunica că voia să discute cu ofiţerul SOCOM, în viitorul 
apropiat. Scrisoarea sosise prin două surse din interiorul 
ambasadelor prietene din Lumea a Treia, ai căror ataşaţi militari 
ţineau legătura cu biroul lui Foster. 

La naiba! îşi spuse Foster, ridicând receptorul la ureche. Dacă 
dezertarea lui Chuikov e sinceră, vom da o lovitură serioasă 
sovieticilor. Mai ales dacă aduce cu el informații importante 
asupra activităților Spetsnaz din vest. Foster se asigură că 
dispozitivul de codificare era încă activat, îşi drese glasul şi vorbi. 

La câteva cvartale distanţă de magazinul universal, Chuikov 
aruncă o privire rapidă în jur, aşteptând ca Foster să răspundă. 
Ştia că infiltrarea lui prin reţeaua Valdez avea să fie raportată de 
pescarul care îl transportase, alertându-l pe Vasili Suvorov în 
privinţa locului în care se afla el. Era sigur că mareşalul va 
trimite o echipă după el, mai ales ţinând cont de ceea ce aducea 
americanilor ca schimb pentru oferirea azilului. 

— Colonelul Foster. Tu eşti, Peter? 

Chuikov zâmbi auzind cum ofiţerul din Beretele Verzi îi folosea 
prenumele, o tactică menită să încurajeze o relaţie între cei doi 
bărbaţi, relaţie ce până atunci fusese total inexistentă, cu 
excepţia unui raport absolut profesional. 

— Voiai să ştii ce am adus ca să impresionez Departamentul 


3 JUSMAG: Joint US Military Advisory Group - Grup Militar Consultativ 
Comun al SUA (n. tr.). 

4 NSA: Național Security Agency - Agenţia Naţională pentru 
Securitate (n. tr.). 


de Stat, nu-i aşa? Ascultă cu atenţie, Tom. Ar fi util dacă ai avea 
un casetofon în funcţiune - lucru de care nu mă îndoiesc. 

In următoarele câteva minute, Chuikov deschise pachetul de 
materiale pe care îl scosese pe ascuns din Moscova, cu costul 
vieţii unui agent KGB care dăduse peste soldatul de comando 
Spetsnaz, în timp ce acesta se pregătea să plece de pe coasta 
sovietică, spre Valdez. 

— Asta este, colonele. Crezi că ceea ce am de oferit merită 
timpul şi efortul guvernului tău ca să continuăm acest dialog? 

In biroul lui, cu uşa încuiată, colonelul Tom Foster expiră lung. 
Imensitatea materialelor pe care Chuikov pretindea că le avea la 
el îl făcea să se clatine. Dacă era adevărat, Statele Unite aveau 
posibilitatea să închidă cel puţin trei reţele de spionaj 
importante, organizate de sovietici în Alaska şi în jurul ei. În plus, 
Departamentul de Stat obținea un atu important, pe care îl putea 
juca atunci când era necesară o demonstraţie de forţă, în culise. 
Informaţia lui Chuikov cuprindea toate ascunzătorile şi ţintele 
asociate cu activităţile Spetsnaz şi sediile vizate de ruşi în cel de- 
al patruzeci şi nouălea stat. Din punct de vedere strategic, 
Alaska era importantă pentru problemele de apărare ale SUA şi 
în anumite cercuri era bine cunoscut faptul că ruşii organizaseră 
incursiuni de recunoaştere de putere mică împotriva unor centre 
fortificate militare şi civile. 

— Am înţeles tot ce ai spus şi o să transmit mai departe 
transcrierea, colonele. Bineînţeles, nu îţi pot da un răspuns 
imediat, asta este prerogativa Departamentului de Stat. Va 
trebui să ne contactezi din nou, şi apoi putem demara acţiunea. 

Chuikov se aşteptase la asta şi îşi făcuse planurile în 
consecinţă. Întorcându-se cu faţa spre stradă, comandantul 
Spetsnaz îşi aranjă puţin revolverul Beretta, aşa încât patul 
armei să nu se afunde prea mult în centură. Era o dimineaţă 
aglomerată în cel mai mare oraş al statului, maşini şi oameni 
începând să umple Fourth Avenue, pe măsură ce magazinele se 
deschideau. 

— Colonele Foster, începu Chuikov. Nu sunt un jucător de 
hochei care vrea să intre în echipa americană şi nici un balerin 
care îşi caută un nume şi faimă pe scena americană. Amândoi 
ştim ce este Spetsnaz şi cât de puţini din oamenii ei a văzut 
Vestul dezertând. E posibil ca Vasili Suvorov să trimită chiar în 
această clipă o echipă a camarazilor mei ca să mă urmărească. 
Ordinele nu vor include o referinţă de genul „viu sau mort”, ci 
numai ca eu să fiu localizat şi informaţiile pe care le am, 


8 


recuperate. Sentința mea la moarte a fost semnată cu ani în 
urmă, când am fost făcut membru al haitei de lupi numită 
Spetsnaz şi, aşa cum este obiceiul lupilor, noi ne rezolvăm 
singuri problemele, în această după-amiază voi trimite prin 
Fedex o scrisoare, indicând locul în care mă pot aştepta oamenii 
voştri, ca să mă recupereze. Vor fi descrise clar metoda, 
momentul şi locul. Vă recomand să-i trimiteţi pe cei mai buni, 
căci e sigur că Suvorov aşa va face. Spuneţi-le celor de la 
Departamentul de Stat că au cel mult o săptămână. După 
aceea... ei bine, cunosc zelul camarazilor mei în îndeplinirea 
instrucţiunilor lui Vasili. 

Câteva momente se lăsă tăcerea, amândoi bărbaţii gândindu- 
se la acţiunile lor următoare. Chuikov era nerăbdător să treacă la 
faza următoare a planului lui, ştiind că petrecuse deja prea mult 
timp la vedere. Foster, dându-şi seama că planul colonelului 
sovietic avea să forţeze Departamentul de Stat să-l recupereze, 
se gândea ce opţiuni să recomande generalului, atunci când 
Departamentul le va pasa problema. Cea mai apropiată sursă de 
personal instruit era Grupul întâi de la Lewis, deşi şi al Zecelea 
avea câteva echipe montane care se puteau ocupa cu uşurinţă 
de o recuperare din sălbăticia Alaskăi. Trebuia să înceapă 
imediat să facă nişte cercetări, ceea ce însemna că trebuia să 
încheie convorbirea cu Chuikov. 

— Peter, voi transmite imediat Departamentului de Stat 
informaţiile şi cererea ta. 

Foster făcu o pauză, auzindu-l pe Stump, care bătea cu putere 
la uşa biroului. 

— Fă ceea ce ai de gând, dar ai grijă să adresezi pachetul de 
mâine ca „personal/confidenţial”. Ştiu în ce pericol te afli şi îţi 
promit că vom face tot posibilul ca să te recuperăm. 

Chuikov mormăi. Deşi Foster era un om bun, nu petrecuse 
prea mult timp efectiv în teren, ca soldat al Forţelor Speciale. 
Tom Foster nu-şi dădea seama ce-l aştepta pe rus, căci altfel i-ar 
fi ordonat lui Chuikov să se ducă la cea mai apropiată rezervaţie 
militară şi şi-ar fi asumat chiar el responsabilitatea pentru 
siguranţa ofițerului. Dar Chuikov nu se aşteptase la acea ofertă, 
aşa că nu se simţi dezamăgit atunci când ea nu se materializă. 

— Îți mulţumesc pentru timpul acordat, colonele. Dacă am 
noroc, ne vom vedea peste o săptămână. Dacă nu... 

Foster auzi legătura întrerupându-se. Se îndreptă cu paşi mari 
spre uşă şi îi dădu drumul înăuntru lui Stump. 

— Deci, ce are ticălosul ăsta? mârâi Stump, cu o ţigară groasă 


9 


înfiptă între buzele lui pline. 

— Ceea ce are poate opri eforturile ruşilor de a strânge 
informaţii şi poate submina sistemele noastre de apărare din 
Alaska pentru ani de zile. Dar avem doar o săptămână ca să 
trimitem o echipă în teren, să-l găsim pe colonel şi să-l 
recuperăm. Bătrânul e aici? 

Stump ridică spre tavan degetul arătător de mărimea unui 
caltaboş. 

— E la etaj, în Camera Verde. Aveţi atenţia lui totală pentru 
următoarele treizeci de minute, după care trebuie să zboare la 
Manila, pentru o conferinţă cu comandantul-şef. Sugerez s-o luaţi 
la picior, domnule. 

Foster aprobă din cap, încuie sertarul dispozitivului de codare 
şi îşi luă de pe birou notițele scrise în grabă. 

— Mulţumesc că ai aranjat să mă primească, sergent-major. 
Poate că ar fi bine să rămâi aici. Am senzaţia că o să facem ceva 
ore suplimentare, când va începe jocul. 

— Ore suplimentare? mârâi Stump, cu ţigara în gură. Voi fi aici 
când veţi termina cu generalul, soţia va înţelege. Oricum, ea e 
mai bună pentru Forţele Speciale decât jumătate din ticăloşii 
ăştia fraieri de aici. 


10 


2 


Maiorul luri Puşkin inspiră mirosul propriei transpiraţii, 
savurând aroma dulce-amăruie. Privi prin binoclu, urmărind 
înaintarea constantă a coloanei de oameni de sub el, în timp ce 
aceştia urcau cu greu dealul. Silueta din mijlocul coloanei îl 
interesa cel mai mult pe Puşkin, în primul rând pentru că acela 
era omul pe care fusese trimis să-l ucidă. 

O privire scurtă în dreapta îi confirmă lui Puşkin că cercetaşul 
identificase şi el ţinta lor. Soldatul de comando Spetsnaz era 
înarmat cu o carabină AK-74 cu pat rabatabil, precum şi cu un 
sac cu grenade şi un pistol automat masive, de calibru 9 mm. La 
şold avea prins un cuţit nepalez lung, a cărui lamă era la fel de 
ascuţită ca mustăţile unei pisici. Sergentul Antonov lucra de doi 
ani cu Puşkin şi acum era mai apropiat de acesta chiar decât 
soţia lui luri. 

— L-ai văzut? întrebă în şoaptă sergentul, cu propriul binoclu 
lipit de faţă. 

Puşkin mârâi. Cobori cu grijă costisitorul dispozitiv optic, ridică 
de lângă el cu prudenţă carabina specială cu lunetă şi desfăcu 
vizorul acoperit cu un strat fin de ulei. Arma fusese făcută de 
unul dintre cei mai buni fabricanți de astfel de carabine din 
Uniunea Sovietică. Spre deosebire de majoritatea carabinelor 
ruseşti, aceasta avea camera adaptată pentru cartuşele de 7,62 
ale NATO, favoritele lui Puşkin pentru distanţă mare. Cartuşul 
masiv de pe ţeava carabinei era la fel de special ca puşca în sine. 
Cartuşul de 168 de drame, înconjurat de un înveliş metalic uşor, 
fusese găurit şi apoi umplut cu mercur lichid. În vârf era fixat un 
con din titaniu, care era vopsit în albastru deschis, pentru a se 
deosebi de muniţia standard de 7,62. Cartuşul ieşea din ţeavă cu 
o viteză de peste o mie de metri pe secundă şi era capabil să 
străpungă şi cea mai groasă vestă antiglonţ, înainte să 
explodeze în bucăţi cu diametre de calibru 0,71. 

— Se pare că au luat o pauză, luri, şopti Antonov. Ţinta ta şi-a 
lăsat arma pe pământ şi acum face poze. 

Puşkin fixă patul de fibră de sticlă de culoarea deşertului în 
buzunarul de pe umăr. Işi arcui gâtul şi îşi lipi obrazul bărbos de 
patul neted al carabinei, realizând, în clipa în care îl atinse, cât 
de multe ore petrecuse în spatele lui. Rusul, cu mâna fixată pe 
mânerul profilat, îşi plasă degetul arătător în lungul pârghiei de 


11 


siguranţă, aflată exact în faţa trăgaciului. Acum, cu o singură 
mişcare uşoară, Puşkin putea să coboare siguranţa, să apese 
trăgaciul şi apoi să ridice din nou siguranţa. Carabina era cu 
autoîncărcare şi putea folosi cinci, zece sau douăzeci de 
încărcătoare, care erau transportate într-un harnaşament de 
nailon special, de către trăgător. In inventarul Spetsnaz existau 
numai trei astfel de arme, fiecare fiind alocată unui specialist în 
asasinate, care se dovedise demn să fie răsplătit cu accesul unic 
la acea carabină specială. 

Uitându-se prin vizorul 10X, îl găsi cu uşurinţă pe jurnalistul 
înalt, ce se mişca printre luptătorii de gherilă care se odihneau. 
Puşkin mârâi spre Antonov, iar acesta introduse rapid un bulgăre 
greu de ceară roşie sub partea din faţă a patului carabinei, aşa 
încât să formeze o platformă netedă pe care puşca putea fi 
mişcată cu uşurinţă înainte şi înapoi. În caz de urgenţă, ceara 
putea fi mâncată. luri se strâmbă, amintindu-şi singura ocazie în 
care fusese nevoit să testeze teoria instructorului său de tehnici 
de supravieţuire în ceea ce privea ceara. Stomacul îi mârâi şi el 
în semn de protest, la amintirea încercării de a digera amestecul 
uleios. 

Puşkin modifică poziţia puştii, deplasându-şi puţin corpul, după 
care verifică poziţia soarelui. Satisfăcut că nu era posibilă 
trădarea poziţiei lui prin vreo strălucire reflectată de lentilele 
bine lustruite ale ocularului, începu să se pregătească să se 
„contopească” fizic cu arma, să devină una cu ea. Reporterul 
american discuta acum cu însoțitorii lui, iar la gâtul lui se 
bălăngănea un aparat de fotografiat cu obiectiv lung. luri răsuci 
încet cercul de ajustare, obţinând o focalizare perfectă, imaginea 
omului fiind în contrast clar cu fundalul galben strident al 
stâncilor arse de soare din spatele lui. 

— luri? 

— Imediat, Antonov. Am nevoie de un unghi corect. 

___Un zâmbet brutal apăru pe trăsăturile dure ale sergentului rus. 
Inţelesese ce unghi căuta maiorul, căci stătuse întins alături de el 
în mai multe situaţii similare. Lui Puşkin îi plăcea să nu-şi ucidă 
pur şi simplu ţintele desemnate, ci să le arunce capetele în aer. 
Cartuşul divizibil cu vârf albastru era perfect capabil să realizeze 
asta, dacă era plasat la doi centimetri sub punctul de îmbinare al 
maxilarului inferior, exact sub baza craniului. Antonov îşi aminti 
cum văzuse capetele câtorva dintre ţintele neatente ale lui 
Puşkin explodând ca nişte dopuri sub presiune, în momentul în 
care erau izbite de gloanţele de mare viteză. Lui i se părea ceva 


12 


foarte amuzant. 

— Scriitorul nostru şi-a scris ultimele revelații, pentru lumea 
presei, nu-i aşa, luri? 

— Fără îndoială, prietene, răspunse Puşkin, împingând 
siguranţa în faţă. 

Reporterul devenise un ghimpe în coasta înaltului 
Comandament Sovietic, poveştile lui despre războiul din Lumea a 
Treia, cu referiri la interesele ruseşti, aprinzând în mod frecvent 
mânia Vestului. Fost soldat în Forţele Speciale ale armatei 
americane, scriitorul făcuse în mai multe ocazii, în incursiunile 
lui, fotografii foarte grăitoare în locuri ca Nicaragua, Angola, 
Ciad, Liban şi acum Afganistan. Atunci fusese dat ordinul. Fusese 
trimis Spetsnaz. Glontele care avea pe el numele reporterului 
urma să fie trimis în câteva secunde, călătoria lui fiind amânată 
numai până în clipa în care ţinta oferea unghiul corect 
trăgătorului răbdător ascuns la mai mult de trei sute de metri de 
locul în care grupul poza acum pentru ultimul portret. 

Ca de obicei, Puşkin nu-şi dădu seama că a apăsat pe trăgaci 
decât când pocnetul puternic al carabinei îl scoase din transă. 
Privi cu satisfacţie profesională cum cartuşul penetra sub pielea 
extrem de bronzată a bărbatului, lovindu-l exact la doi centimetri 
şi jumătate sub maxilarul inferior pronunţat. O milisecundă mai 
târziu, glontele divizibil se desfăcu în interiorul gâtului ziaristului. 
Transformarea masivă de energie cinetică făcu țesuturile fragile 
să explodeze în fragmente de carne şi sânge pulverizat. Maiorul 
mormăi involuntar observând cum capul omului ţâşnise spre cer 
ca o cometă păroasă. Corpul căzu în genunchi, în timp ce o 
bucată stacojie de coloană vertebrală zdrobită ţâşnea ca un stâlp 
de telegraf plesnit din interiorul tunicii de luptă uzate. Incet, ca 
un copac bătrân ale cărui rădăcini se maculaseră până când nu 
mai reuşiseră să susţină greutatea copleşitoare a corpului, 
cadavrul căzu în faţă, aterizând cu un bufnet puternic în mijlocul 
rebelilor afgani înmărmuriţi. 

— Foc! urlă Antonov, al cărui AK-74 trăgea deja rafale 
constante de cartuşe micuţe de 5,54 în mercenarii care se 
împrăştiau. 

Armele erupseră în ambele părţi ale celor doi bărbaţi. Bubuitul 
scurt al lansatorului de grenade Spetsnaz îl făcu pe Puşkin să-şi 
lase capul în jos. La câteva secunde după detonare, de pe 
stâncile de dedesubt se auzi un urlet sfâşietor. Stacatto-ul rapid 
al mitralierei uşoare RPD primi un răspuns similar din partea 
afgană a casei, mitraliorul respectiv încercând cu disperare să 


13 


formeze o perdea de foc, pentru ca tovarăşii lui să se poată 
adăposti. 

— Nicolai, mitraliera! Trimite-l în iad pe ticălos! 

Răspunzând ordinului sergentului său, grenadierul Spetsnaz 
ţinti cu grijă, în ciuda vâjâitului oţelului. Bubuitura care urmă 
aruncă bucăţi de metal sus în aer. Un luptător pentru libertate 
şocat ieşi împleticindu-se în luminiş, strângându-şi înnebunit 
mâinile în jurul stomacului însângerat. O rafală de trasoare şi oţel 
îl reteză de la genunchi şi piept. 

Brusc, un bărbat ţâşni din adăpost şi alergă în zig-zag spre 
siguranţa oferită de un talmeş-balmeş de stânci uriaşe. Puşkin 
sări în picioare, ridicând automatul în poziţia clasică de la şold şi 
trase aproape fără să ochească spre spatele rebelului care 
alerga. 

— Stai jos, nebunule! ordonă Antonov, trăgându-l deja în jos 
pe ofiţer cu mâinile lui butucănoase. Nu vreau să fiu nevoit să-i 
explic şefului cum l-am lăsat pe cel mai bun ofiţer al Mamei Rusia 
să fie împuşcat de un nenorocit zdrenţăros, în timp ce eu ar fi 
trebuit să-l păzesc, mârâi sergentul transpirat. 

Puşkin se rostogoli pe spate, râzând de admonestarea 
prietenului lui. 

Fusese rănit de cinci ori în decursul carierei lui ca ofiţer 
Spetsnaz, o dată fiind aproape mort când camarazii lui îl 
duseseră la punctul lor de prim-ajutor. Ar trebui; să cer o slujbă la 
Statul-Major, se gândi Puşkin, în timp ce o rafală de M-16 
producţie americană trecu pe deasupra poziţiei lor. /ntr-o zi, 
bunul sergent Antonov nu va mai fi în preajmă ca să-mi scoată 
dosul din foc şi atunci ce se va întâmpla? 

— Apropo, l-ai nimerit pe ticălosul ăla caraghios! strigă 
Antonov. A sărit în sus ca o monedă. O împuşcătură al naibii de 
impresionantă, pentru un ofiţer. 

Puşkin se rostogoli pe burtă şi îl bătu cu putere pe umărul 
solid pe subofiţerul călit în luptă. 

— Hai să plecăm naibii de aici! spuse tare, aşa încât să fie 
auzit peste focurile de armă continue. Ne-am făcut treaba pentru 
care am fost trimişi. 

Antonov aprobă din cap şi scoase din toc un pistol de 
semnalizare negru. Îl îndreptă spre cer, când zări brusc un rebel 
care reuşise să urce pe flancul lor drept în timpul schimbului de 
focuri, iar acum îl ţintea chiar pe sergentul cel solid. Antonov 
înjură, se ghemui, prinzând pistolul de semnalizare cu amândouă 
mâinile lui uriaşe, şi trase în aceeaşi clipă în care afganul apăsa 


14 


şi el pe trăgaci. 

Un spray de sânge sub presiune erupse din umărul stâng al 
sergentului Spetsnaz, când glontele luptătorului pentru libertate 
afgan trecu prin el şi ieşi curat prin partea cealaltă, dar îl izbi 
direct pe grenadierul care îşi punea rucsacul pe umeri, în spatele 
lui Antonov. Capul afganului se goli de materie cerebrală, când 
racheta de semnalizare a lui Antonov îi izbi craniul. Echipa 
Spetsnaz văzu cum cadavrul dispărea în tranşeea naturală în 
care stătuse ascuns omul, în sus ridicându-se un şuvoi 
fosforescent, în timp ce corpul continua să se încovoaie. 

— Distrugeţi corpul tovarăşului nostru, comandă Puşkin. Câinii 
aceştia nu trebuie să-l găsească, pentru ritualurile lor barbare de 
răzbunare. 

Puşkin se întoarse spre Antonov, care îşi îngrijea rana, şi îl 
întrebă cum se simţea. 

— O înţepătură de ţânţar, atâta tot, răspunse veteranul 
trupelor de comando. Am suferit mai mult când am avut 
blenoragie. 

Antonov strânse puternic nodul bandajului şi îşi recuperă 
carabina de asalt din locul în care căzuse. Văzând că încărcătorul 
era aproape gol, îl scoase din armă şi introduse unul nou, după 
care trase pârghia de încărcare a armei în spate, cu un clinchet 
puternic. 

Unul dintre cei trei soldaţi rămaşi termină de plasat o mină 
antipersonal sub cadavrul camaradului lor căzut. Omul făcu un 
semn cu capul spre Puşkin şi scoase cu grijă cuiul de siguranţă 
din lăcaş, armând mina. Oricine întorcea corpul ca să-l jefuiască, 
avea să se trezească uitându-se la cinci sute de bile de oţel 
zburând cu peste o sută cincizeci de metri pe secundă, prin 
amabilitatea Uniunii Sovietice. 

— Să mergem! comandă Puşkin. 

Echipa începu să se retragă cu spatele, în salturi, cu prudenţă 
şi cu armele pregătite, în eventualitatea că exista vreun nebun 
care să vrea să continue lupta. Când intrară pe o cărare îngustă 
de pe versantul dealului, care ducea la platoul de deasupra 
locului ambuscadei, Puşkin zări o reflecţie scurtă a luminii 
soarelui în lentilele aparatului de fotografiat al reporterului, 
efectul surprinzându-l. Ridică pentru ultima dată la umăr 
carabina şi trase în aparatul scump, aruncându-l în aer, iar apoi 
se strecură în deschizătura întunecată din stâncă, în urma 
oamenilor lui care se retrăgeau. 


15 


3 


Locotenent comandorul Paul Kinder privi cu atenţie cum 
bărbatul cu o constituţie puternică, îmbrăcat cu o pereche de 
cizme SEAL?, blugi Levis decoloraţi şi un tricou negru strâmt, 
păşea în faţă, spre linia de tragere. În mâini ţinea o carabină 
retezată de calibru 12, a cărei curea de prindere o avea trecută 
peste pieptul solid, ca să ofere stabilitate armei, în timpul focului 
rapid. La mai puţin de zece metri în faţa lui se găseau trei ţinte 
de metal, cu suprafeţele zimţate de impactul sutelor de pelete 
de oţel, din timpul instructajului din ultima săptămână. In stânga 
bărbatului explodă brusc un simulator de grenadă de mână, 
sunetul ei semnalând începutul cursei de tir pentru Beaumont 
„Bo” Thornton. 

Kinder observă reacţia lui Thornton la explozia simulată, când 
acesta goli fără să tresară încărcătorul tubular al carabinei în 
siluetele de metal, doborându-le cu câte două rafale de cartuşe 
numărul patru pe fiecare. Thornton îşi aruncă arma la picioare şi 
sprintă pe o cărare prăfuită îngustă. Se opri la cincizeci de metri 
mai sus, la o masă pe care se găsea un Glock 19 dezasamblat. In 
timp ce Bo asambla fără probleme pistolul, introducând cele 
două încărcătoare suplimentare în scobitura liberă a Glock-ului şi 
lăsând glisiera să avanseze ca să introducă un cartuş în cameră, 
ofiţerul de operaţiuni speciale ale Marinei se simţi impresionat. In 
ultimele două săptămâni, Thornton, Frank Hartung şi Jason Silver 
fuseseră „oaspeţii” Centrului de Operaţiuni Speciale din Colorado 
Island. Participarea lor fusese aprobată de o sursă înaltă de la 
Pentagon, al cărei mesaj sosise prin biroul amiralului Benson, de 
la Comandamentul pentru Operațiuni Speciale, aflat în 
apropierea centrului oraşului. Kinder ştia că Thornton şi Hartung 
erau Berete Verzi în retragere, al căror centru de scufundări din 
partea cealaltă a portului era sălaşul favorit al multor SEAL din 
Echipele 1, 3 şi 5. Locotenentul comandor nu-l cunoştea pe al 
treilea membru al grupului, un tip scund, care avea o cicatrice 
adâncă în partea inferioară a stomacului şi avea un talent 
aproape magic în aruncatul lucrurilor în aer. Ofiţerul SEAL aprobă 
din cap, când Thornton nimeri şase ţinte succesive cu pistolul 


5 SEAL: Amphibious Sea Air Land - Forţele Speciale ale US Navy (n. 
tr.), 


16 


Glock, după care îl aruncă la pământ şi alergă spre următoarea 
oprire a cursei. 

— Cine credeţi că sunt tipii aceştia, domnule? 

Cel care vorbise, un subofițer musculos din Echipa SEAL nr.3, 
venise lângă Kinder fără ca ofiţerul să-i simtă prezenţa decât în 
clipa în care ajunsese lângă umărul lui. 

— Habar n-am, Sam. Credeam că Thornton şi Hartung sunt în 
retragere, dar mesajul Navcom din D.C. sugerează altceva. 

Sam, care era o legendă în rândurile echipelor datorită unei 
anumite isprăvi împotriva libienilor, din timpul unei recunoaşteri 
nocturne pe coasta acestora, ridică din umeri. 

— Dacă ei sunt „în retragere”, atunci eu sunt popă. N-am mai 
auzit ca San Clemente să fie izolat pentru ca câţiva bătrânei să 
poată trage în cutii de bere şi să se joace cu un SDV timp de 
două săptămâni. În plus, uitaţi-vă la instructorii care sunt aici. 
Fiecare dintre ei are permis tip Q. Tipii aceştia simt genul care nu 
mai scriu demult mamelor lor, şi cu atât mai puţin cel care să 
pălăvrăgească la şcoală despre ocupaţia lor. Băieţii aceştia 
trebuie să fie foarte speciali, ca să merite o astfel de atenţie. 

Kinder aprobă absent din cap. San Clemente se afla la o sută 
de kilometri depărtare, pe coasta Californiei. Era o întindere de 
pământ dură, folosită de Centrul de Operaţiuni Speciale şi de 
echipele SEAL ca loc de instructaj în lupta la sol şi antrenamentul 
cu arme mici. In mod normal, acolo ar fi trebuit să se afle o clasă 
de cădeţi SEAL, în a doua fază a instrucției lor pe insulă. Orarul 
fusese însă modificat pentru a se răspunde cererii Pentagonului 
de a recalifica trei „civili” în tehnicile celor mai noi vehicule de 
livrare SEAL a armelor de mână (SDV) şi al celor de joasă 
altitudine şi deschidere mică, dezvoltate de Marină pentru 
cadrele ei operative din cadrul Operaţiunilor Speciale. Cum 
centrul de scufundări Heavy Hook era în San Diego, se hotărâse 
ca Şcoala de Amfibii a Marinei să fie folosită ca loc de 
antrenament pentru echipa Springblade, ori de câte ori aceştia 
simțeau nevoia unei reactualizări sau a prezentării noutăţilor 
apărute în domeniul operaţiunilor speciale. 

Kinder nu-şi putea imagina cine hotărâse asta, căci părea în 
totală contradicție cu pasiunea Marinei pentru secretul 
posibilităţilor sale în operaţiuni speciale. 

— Indiferent în ce sunt implicaţi, sunt al naibii de buni. 
Hartung şi Thornton au lucrat în operaţiuni comune cu noi, în 
Vietnam, iar maistrul-şef Kruger mi-a spus că domnul Silver a 
făcut două tururi cu Ranger-ii, în Asia de Sud Est. Ordinele 


17 


noastre sunt să le asigurăm orice doresc, şi că putem scoate 
materiale din orice surse ale SOCOM, ca să facem asta. 

Cei doi bărbaţi îl priviră pe Thornton, care se pregătea să 
încheie cursa de luptă. Luptătorul înalt tocmai depăşise o serie 
de obstacole în care se angajase în nouă situaţii diferite cu 
ostatici, folosind un Beretta 92 şi un UZI SMG. Thornton întinse 
armele unui instructor SEAL care stătea în apropiere şi apoi se 
căţără pe o scară de frânghie de cincisprezece metri înălţime, 
care ducea la o platformă de lemn suspendată mult deasupra 
pământului. Ajuns în vârf, se prinse în scaunul de rapel şi cobori 
în mare viteză pe partea de sus a machetei unui fuzelaj de avion 
de linie 737. Dansând în lungul avionului, Bo găsi o Minimi LMG 
care îl aştepta aproape de coadă. Thornton ridică arma, o încărcă 
şi începu să asigure o acoperire cu foc pentru Hartung şi Silver, 
care tocmai îşi părăseau poziţiile lor de tragere. În timp ce cei doi 
se repezeau înainte spre un buncăr mic de beton, Bo distruse 
două grupuri de figuri de carton, care reprezentau infanterişti 
terorişti. Când văzu spatele lui Silver dispărând în interiorul 
construcţiei, Thornton agăţă o frânghie de un inel prins de 
macheta scheletului aerian şi se lăsă să alunece la pământ. Din 
interiorul buncărului se auzi tuşea seacă a focului carabinelor 
fără recul, când Hartung şi Silver deschiseră focul asupra unei 
minifurgonete antice, aflată la patru sute de metri în faţa lor. Sub 
privirile pline de admiraţie profesională ale SEAL, furgoneta 
explodă sub impactul primului cartuş, zguduindu-se puternic pe 
cauciucurile sfârtecate, când un al doilea cartuş o lovi în lateral. 

La douăzeci şi cinci de metri în dreapta ei, ţâşniră la vedere o 
serie de ţinte din oţel. Thornton prinse carabina Minimi de 
bandulieră şi, strângându-i patul lângă şoldul drept, începu să 
trimită rafale lungi şi precise de cartuşe de 0,223 în rândurile lor. 
Ţintele dispărură una după cealaltă, până când în locul lor 
rămase doar un câmp deschis spre mare. Stând pe fuzelaj, 
deasupra  războinicului transpirat, Kinder se întoarse spre 
subofiţerul lui. 

— Dacă ticăloşii aceştia sunt în retragere, mă întreb ce ar 
însemna să fie aduşi din nou în serviciul activ! Nu am mai văzut 
acest calibru de lucru în echipă de când operam în Rung Sat. 
Tipii aceştia seamănă mai mult a SEAL, decât a „pifani” ai 
armatei. 

Sam râse şi îl salută scurt pe Thornton, care auzise 
comentariul ofițerului SEAL, în timp ce termina de golit 
încărcătorul puștii Minimi fumegânde. 


18 


— Nu ştiu cu cine sunt tipii aceştia acum, domnule comandor, 
dar din ceea ce ne-au arătat în ultimele două săptămâni, nu mi- 
ar displăcea să intru în echipa lor. Suntem noi răi, dar băieţii 

Cei doi marinari îi priviră pe Hartung şi Silver ieşind din 
buncăr, cu nişte zâmbete uriaşe pe figură, când zăriră silueta 
deşirată a lui Thornton îndreptându-se spre ei. Când cei trei 
bărbaţi se întâlniră, îşi strânseră mâinile şi bătură palma, 
fluierăturile lor binedispuse fiind egalate de cele ale cadrelor 
SEAL, care începuseră să se adune în jurul lor. Brusc, unul dintre 
SEAL arătă spre cer, spre o umbră întunecată care plana 
deasupra grupului, cu rotoarele şuierând la viteză mare în aerul 
greu al oceanului. 

— Elicopter apropiindu-se! anunţă marinarul din trupele de 
comando. 

Hartung, cu o banderolă udă legată în jurul capului, aruncă o 
privire scurtă spre aparatul de zbor care cobora, după care îşi 
întoarse privirea spre Thornton, care se juca indiferent cu capătul 
cuţitului lui balistic rusesc. 

— De ce am senzaţia că elicopterul acela vine aici pentru noi? 
întrebă veteranul a trei războaie. 

— Instinctul, ticălos bătrân. Noi am venit pe mare, aşa că, în 
mod normal, ar fi trebuit să ne întoarcem la Operaţiuni Speciale 
la fel. Oamenii lui Kinder au legătură radio, aşa că trebuie să fie 
vorba de ceva special... iar asta poate însemna că amicul Calvin 
are ceva pentru noi. 

— Sper, la naiba, interveni Silver. Toată această „odihnă şi 
relaxare” mă ucide. Un contract bun ar fi binevenit, ţinând cont 
de cât mă costă deschiderea galeriei mele de artă din Seaside. 

Frank Hartung îl prinse pe după gât pe fostul Ranger, 
prefăcându-se că îl strangulează. 

— Galerie de artă? Ce naiba ştie un prăpădit ca tine despre 
artă? 

Silver se desprinse rapid din strânsoarea sergentului major şi 
făcu un pas în spate, ca să nu mai poată fi ajuns de acesta, în 
timp ce Thornton făcea semn cu mâna pilotului, care se vedea în 
carlinga fără uşă. 

— Nu ştiu nimic despre artă, dar Linda spune că asta e valabil 
şi pentru majoritatea tâmpiţilor care cumpără. După ce termină 
de mobilat casa lui Bo, o să-mi aranjeze o afacere, ca şi a 
voastră. Dumnezeu ştie că nu o să fiu în stare să car în spate un 
rucsac toată viaţa. 


19 


— Haideţi să-l vedem pe Calvin! Se pare că vom fi reactivaţi. 

— Kinder mi-a spus că v-aţi agitat ceva, deşi nici nu mă 
aşteptam la altceva. 

Calvin Bailey deschise cu o mână expertă capacul unei cutii de 
Coors rece şi goli jumătate din bere cu o înghiţitură lungă. 
Agentul DEA€ care era legătura între Springblade şi preşedinte şi 
un cerc mic de consilieri ai acestuia stătea pe o lădiţă de muniţie 
de 203, cu jacheta din piele scoasă, lăsând să se vadă un 
Magnum S&W Model 19,357 foarte folosit, în tocul Alessi de 
umăr. 

Silver culese o bere din răcitorul de la picioarele lui şi o goli 
peste cap şi pe gât. 

— Daaa! mârâi el. E ora pauzei şi acum, când Calvin Bailey - 
cel „atât de secret încât va trebui să te ucid” - este aici, putem 
începe petrecerea! 

Thornton, cu un bidonaş de Gatorade în mână, termină de 
mulţumit oamenilor lui Kinder pentru eforturile lor şi îi privi 
îndepărtându-se în coloană pe plajă, unde trei vase de asalt 
Seafox pentru ocean aşteptau ca să-i transporte înapoi la 
Coronado. Trei dintre SEAL urmau să rămână pe insulă ca să 
împacheteze armele şi să facă curăţenie, până venea după ei un 
CH-53. Buni oameni, îşi spuse Bo. A/ naibii de profesionişti, şi 
totuşi total fără pretenții. Lui Thornton îi plăcuse întotdeauna să 
lucreze cu SEAL, amintindu-şi vremea pe care o petrecuse în 
Okinawa, conducând programul comun Armată-Marină SCUBA, în 
timpul Vietnamului. 

Intorcându-se cu paşi mari spre locul unde stătea echipa lui, 
Bo Thornton se întrebă ce considera Calvin Bailey atât de 
important încât să vină cu elicopterul din D.C. Trecuseră aproape 
două luni de când Bo şi David Lee, singurul membru în serviciu 
activ al echipei, intraseră în Nicaragua ca să doboare un dezertor 
din Beretele Verzi, al cărui patriotism nechibzuit faţă de patria lui 
natală ar fi putut costa Statele Unite capul lor de pod din 
America Centrală. Lee era încă în recuperare în urma rănilor 
primite, la Bragg, împărţindu-şi timpul între spital şi RTL-ul 
comitetului SERE, de la Camp Rowe, unde activa ca sergent 
major. Thornton îşi petrecuse majoritatea timpului terminând 
casa pe care o construia împreună cu Linda, pe ţărmul 
Oregonului. 


6€ DEA: Drug Enforcement Administration - Agenţia de combatere a 
drogurilor (n. tr.). 


20 


Fusese ideea lui Conrad Billings să trimită trei oameni la 
Coronado pentru un antrenament activ, iar Bo era recunoscător 
pentru şansa oferită, având astfel posibilitatea să se intereseze 
de progresul lui Heavy Hook. Hartung îi arătase un număr cu 
şase cifre în registru, ceea ce îl uimise pe Thornton, care fusese 
plecat din San Diego, de când Springblade devenise o realitate. 

— Trebuie doar să oferi oamenilor ceea ce vor, îi explicase 
Frank la cină, în prima lui seară în oraş. Facem cursuri de 
fotografie subacvatică, de scufundare recreativă, sisteme de 
livrare, cursuri de specialitate, cum ar fi vânătoarea de rechini, 
toată gama. Am paisprezece instructori pe statul de plată, 
jumătate dintre ei fiind SEAL, ca activitate principală. Heavy 
Hook s-a lansat atât de bine, încât ar trebui să fim consultanţi în 
economie. 

Jason Silver, expert în demolări al echipei, se extaziase la 
şansa de a face schimb de informaţii cu specialiştii în operaţiuni 
speciale ai Marinei, în legătură cu ultimii explozivi apăruţi. 
Locuind puţin mai sus pe autostradă faţă de Thornton, Jason îşi 
săpa şi el propria nişă în comunitatea oamenilor de afaceri, 
deschizând o galerie de artă. Silver luptase alături de Thornton în 
Vietnam, găsind voluntari pentru proiectul „Krieg” al lui Bo şi 
asigurând informaţii şi echipament ori de câte ori era nevoie să 
se găsească ceva rapid. Se mutase în Oregon după prima 
misiune încununată de succes a echipei, şi îşi găsise un nou ţel în 
viaţă, după anii de frustrare postbelică. Silver era cel care se 
ocupa de aprovizionare şi transport atunci când Springblade intra 
în acţiune, o sarcină pentru care nu îl invidia nimeni, dată fiind 
complexitatea misiunilor lor. 

—... aşa că se pare că Forţele Speciale vor începe să 
desfăşoare misiuni fierbinţi în ţările pe care le-am menţionat, 
asta doar dacă nu reuşesc Infanteriştii Marini să convingă pe 
toată lumea că ei pot face mai bine treaba asta. DEA are de lucru 
până peste cap doar încercând să calce apa în interiorul 
graniţelor noastre, şi fără să fie obligaţi să se joace de-a pistolarii 
nebuni în Peru sau în altă parte. 

Bailey strivi cutia de bere goală şi luă o alta, oferindu-i şi lui 
Thornton o lădiţă, când acesta ajunse lângă ei. 

Privind feţele din jurul lui, Bo puse întrebarea pe care el era 
cel în drept să o formuleze. 

— Deci, Calvin, ce te aduce pe insula noastră? 

Grupul izbucni în hohote de râs, când Bailey îi acordă 
prietenului său salutul cu un deget ridicat. 


21 


— Kinder mi-a spus că v-aţi agitat serios aici, ceea ce e un 
adevărat compliment, din partea unui SEAL, când se referă la 
„pifani” ai Armatei. Billings vă transmite salutări şi mi-a zis să vă 
spun că preşedintele este foarte mulţumit de acest proiect. Trei 
misiuni succesive şi toate încununate cu succes. Nu e o medie 
prea rea, date fiind scorurile noastre anterioare, de la bordul 
Operaţiunilor Speciale. Lee se reface frumos, deşi a suportat 
destul de greu asasinarea colonelului Rowe. Ne aşteptăm să fie 
pe deplin apt fizic, peste aproximativ o lună. 

— Asta e o veste bună, puştiule, latră Hartung. Acum, care 
este povestea cu tine şi elicopterul ăsta? Spune-ne ceva ce nu 
ştim deja. 

Bailey trimise un râgâit lung şi dezgustător în direcţia lui 
Hartung. 

— Tot tipul de bunicuţ adorabil ai rămas, Frank? Deci, ieri, 
Conrad a participat la o întrunire de urgenţă cu preşedintele. Se 
pare că un colonel Spetsnaz s-a infiltrat în Alaska, folosind o 
reţea KGB - Spetsnaz pe care nu o cunoşteam înainte de apelul 
lui. Băiatul nostru vrea să dezerteze şi este dispus să-şi cumpere 
cetăţenia cu nişte informaţii foarte interesante, pe care credem 
că le-a adus cu el. Departamentul de Stat şi Pentagonul vor ca 
colonelul Chuikov să fie recuperat, iar preşedintele vrea ca 
Springblade să execute misiunea. 

— Unde trebuie să acţionăm? întrebă Thornton. 

— Toţi patru am fost înregistraţi ca civili în Anchorage. Vom fi 
aşteptaţi de nişte tipi de la trupele paraşutate ale Forţelor 
Aeriene şi ne vom aproviziona de la magazinul lor. l-am dat lui 
Kinder o listă cu echipamentul de care vom avea nevoie. Dacă 
mai este ceva, Silver poate interveni, din această clipă şi până în 
momentul declanşării misiunii. 

Thornton se întinse spre răcitorul pe jumătate plin şi luă prima 
bere de când sosise în San Clemente. O deschise şi o ridică, într- 
un toast. 

— Noroc, domnilor. Se pare că ne-am reîntors în afaceri. 

— In aer şi amin, fu de acord Hartung. 

— Maică-ta, replică Calvin Bailey, în timp ce CH-53-ul care 
trebuia să ducă echipa înapoi la Centrul de Operaţiuni Speciale 
se apropia de insulă. 

Porniră cu toţii, în acelaşi timp, spre marinarii SEAL rămaşi pe 
insulă, ca să-i ajute să încarce. 


22 


4 


Chuikov îşi parcă maşina pe Forth Avenue şi îi încuie uşile mai 
mult ca pretext pentru verificarea trotuarelor şi străzii, în 
căutarea eventualelor „cozi” ale KGB-ului, decât din grijă pentru 
automobil. Satisfăcut că pietonii nu-i acordau mai multă atenţie 
decât era normal, traversă traficul şi se îndreptă spre Captain 
Cook Hotel, aflat la câteva blocuri distanţă. Avea de gând să se 
deplaseze destul de mult prin Anchorage în următoarele 
douăzeci şi patru de ore, aşa că părea o idee bună să-şi lase 
maşina în locuri diferite, ca măsură de siguranţă. Chuikov avea 
un instinct de supravieţuire care fusese ascuţit în cele mai grele 
condiţii. Nu era paranoic. Era un supravieţuitor, în sensul cel mai 
sănătos al cuvântului. 

Intrând în lobby-ul pluşat al hotelului, îşi verifică rapid cutia 
poştală pentru mesaje, evitând schimbul de cuvinte inutil cu 
încântătoarea recepţioneră a hotelului. Avea să afle dacă primise 
vreun mesaj telefonic, ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple, 
atunci când ajungea în cameră. Traversă holul şi micuțul 
magazin de cadouri de la intrarea hotelului, făcând o 
recunoaştere vizuală rapidă a oamenilor din holul principal. 
Satisfăcut că nu fusese aşteptat sau urmărit, rusul luă liftul, spre 
camera lui de la etajul paisprezece. 

După o examinare rapidă a camerei, Chuikov se întinse pe 
patul abia făcut şi începu să răsfoiască catalogul Brigade 
Quartermaster, pe care-l luase mai devreme, în drumurile lui. 
Avea nevoie de echipament care să-i permită să stea în cort şi 
să-şi procure mâncare, pentru maxim zece zile în sălbăticia 
Alaskăi, şi avea nevoie de el imediat. După ce îşi făcu însemnări 
timp de câteva minute, formă numărul 1-800 al companiei şi 
făcu comanda, spunând şi numărul unei cărţi de credit valoroase, 
prin care retrăgea fonduri dintr-un cont al Spetsnaz, dintr-o 
bancă din Anchorage. Ceru ca livrarea să se facă la hotelul din 
Fairbanks în care urma să stea o noapte şi chicoti pentru sine, 
gândindu-se la reacţia lui Suvorov atunci când va primi nota. 

Un al doilea telefon la un magazin de arme local îi fumiză 
imediat o carabină compactă calibru 12 şi o puşcă de vânătoare 
Ruger M77 de calibru 0,223, cu lunetă. Acestea urma să le 
plătească în numerar şi promise să ajungă la magazin după- 
amiază, chiar înaintea orei de închidere. Chuikov continuă 


23 


comandând 250 de cartuşe numărul patru pentru carabină şi 100 
de cartuşe de muniţie de vânătoare, pentru Ruger. America e o 
țară grozavă, gândi el cu voce tare. Unde altundeva putea 
cetăţeanul obişnuit să se înarmeze printr-un simplu telefon şi cu 
câţiva bănuţi? In mod sigur nu în Rusia sau în China comunistă, 
ţări în care nu se dorea ca oamenii să se apere împotriva 
inamicilor interni sau externi. 

Odată problema aprovizionării rezolvată, Chuikov îşi îndreptă 
atenţia spre problema transportului. Plănui să ia un avion care 
circula zilnic între Anchorage şi Fairbanks, plecând devreme 
dimineaţa şi ajungând la prânz. Acolo urma să se înregistreze la 
Golden Nugget, să-şi ia echipamentul de exterior şi apoi să-l 
contacteze pe unul dintre piloţii particulari care zburau dincolo 
de limitele celui mai nordic oraş al statului. În mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore, colonelul Peter Chuikov avea să fie în 
siguranţă, ascuns în sălbăticia virgină a zonei Brooks Range din 
Alaska, depinzând numai de propriul talent şi inventivitate, până 
era contactat de cei trimişi de guvernul lui Foster. In acelaşi 
timp, îşi aminti de furia lui Vasili Suvorov şi de determinarea 
acestuia de a ajunge primul la el, precum şi de faptul că era 
aproape sigur că o echipă Spetsnaz se pregătea deja să 
traverseze Marea Bering, în urmărire. 

Chuikov se uită la ceas, un cadou de la un prim-ministru rus 
acum mort, pentru serviciile lui în Angola şi Ciad, şi observă că 
mai avea câteva ore înainte de întâlnirea cu proprietarul 
magazinului de obiecte sportive. Işi scoase revolverul Beretta de 
la curea, şi îi scoase încărcătorul, lăsând un singur cartuş pe 
țeavă, pentru orice eventualitate. Chuikov descărcă cele trei 
încărcătoare şi verifică tensiunea arcurilor lor şi plăcile de la 
bază. Incărcă din nou automatul, îi trase siguranţa şi plasă 
pistolul pe pat, la îndemână. 

Dădu drumul televizorului şi căută canalul de ştiri. Era 
dependent de reţeaua CNN. După două reportaje despre 
deşeurile toxice, unul despre un avion de linie care se prăbuşise 
în curtea unei şcoli din Texas şi un interviu cu un cântăreţ rock în 
vârstă care pornea din nou în turneu, atenţia lui Chuikov se fixă 
pe ecranul pe care apăruseră dealurile neregulate ale 
Afganistanului. 

După trei minute, colonelul rus aflase tot ce avea nevoie să 
ştie despre moartea reporterului american de mâna unor asasini 
necunoscuţi, petrecută cu două zile înainte. Profilul misiunii îi era 
familiar lui Chuikov, în primul rând pentru că făcuse parte din 


24 


grupul care plănuise moartea omului, cu şase luni înainte să fie 
trimisă echipa condusă de maiorul Puşkin. Reporterul CNN făcea 
referiri la zvonurile că războiul dintre facțiunile afgane rivale ar fi 
fost la baza acelei ambuscade fatale. Chuikov ar fi putut să o 
propulseze până la cer pe reporteră, dacă ar fi dorit. KGB-ul 
ceruse moartea ziaristului curios, iar Spetsnaz îndeplinise sarcina 
ca parte a unei operaţiuni mai largi, menite să elimine pe cei mai 
influenţi membri ai mişcării de rezistenţă, aruncând astfel ţara 
într-un război civil pentru următorii câţiva ani. Hussein şi Mullah 
Woodud fuseseră şi ei pe lista lui Puşkin, dar mu/ahedin-ul lui 
Gulbuddin Hekmatyar ajunsese primul la conducătorii gherilei 
populare. Chuikov bănuia că tot Puşkin era cel care reuşise 
uciderea colonelului din Forţele Speciale americane, în Manila. 
Era stilul lui. 

Opri televizorul, gândindu-se la noile date aflate şi la 
semnificaţia lor. Puşkin era un om important în Spetsnaz, un 
soldat egalat de puţini dintre camarazii lui, un om despre care se 
ştia că îi plăceau ţintele americane. Oare pe el îl trimisese 
Suvorov în America? Era probabil. Intre Chuikov şi Puşkin nu 
exista nici o afecţiune, echipele lor fiind într-o competiţie acerbă 
de ani de zile. Rusul se lăsă pe spate pe scaunul confortabil, 
atingând absent cu mâna pistolul Beretta, ca pentru a se asigura 
că arma era încă acolo. Dacă Puşkin era disponibil, pe el avea să- 
| trimită Vasili. 

După câteva minute, Chuikov adormise, conştient pe deplin de 
faptul că acum era un lup pe care propria haită avea să-l 
devoreze, dacă reuşeau să-l prindă. Timpul era un element 
esenţial, şi la fel şi odihna. 

Afară începuse să plouă. 


25 


5 


— Ştim că colonelul e în Anchorage de ieri. Nu e nici o îndoială 
că a contactat pe cineva din guvernul american, care trebuie să 
decidă acum dacă merită să acorde azil politic unui ofiţer 
Spetsnaz dezertor. Va dura ceva timp ca să evalueze informaţiile 
pe care Chuikov s-a dezonorat luându-le de la noi, timp pe care 
am intenţia să-l folosim ca să-l găsim şi... 

— Să-l ucidem? 

— Da. Bineînţeles. 

Puşkin privi peste biroul masiv al lui Suvorov, sperând să 
reuşească să-şi reţină afluxul de adrenalină care gonea prin 
corpul lui ca un izbucnire de electricitate. Fusese transportat cu 
un avion de vânătoare înaintea lui Antonov şi a restului echipei şi 
ajunsese în Moscova în primele ore ale dimineţii. Puşkin ştia că 
arăta groaznic. Misiunea fusese lungă şi extrem de solicitantă, 
atât din punct de vedere mental, cât şi fizic. Moartea reporterului 
marcase sfârşitul ei şi un HIP coborâse ca să-i extragă pe 
mercenarii Spetsnaz, atunci când aceştia ajunseseră pe platoul 
de deasupra locului ambuscadei. Speraseră cu toţii să aibă o 
perioadă de odihnă. In loc de asta, ordinele lui Suvorov îl 
aduseseră în inima Mamei Rusia în numai câteva ore. 

— Când pornim? întrebă el. 

Suvorov mormăi satisfăcut. Ştiuse că maiorul va accepta 
provocarea, în ciuda faptului că abia se întorsese din teren. 
Comandantul forţelor speciale ruseşti citise raporturile iniţiale ale 
agenţilor de teren din Afganistan, care confirmau toate eforturile 
lui Puşkin de a eradica miezul central al conducerii mujahedin. 
Fuseseră identificate douăsprezece ţinte, dintre care şapte 
fuseseră localizate şi atacate cu succes, incluzându-l şi pe 
jurnalistul american. Era o realizare meritorie, după orice 
standarde, îşi spuse Suvorov. 

— Mâine dimineaţă. Oamenii tăi vor fi capabili să facă faţă sau 
vrei o echipă nouă? 

Puşkin flutură mâna în faţă, ca şi cum ar fi vrut să înlăture 
grijile lui Suvorov. 

— Niet. Am pierdut doi oameni care pot fi înlocuiţi. Aş vrea să-i 
aleg din echipa lui Igor Pavlovici, dacă sunt disponibili. 

Suvorov înclină din cap, exprimându-şi asentimentul. 

— Echipamentul şi fondurile au fost pregătite şi te aşteaptă pe 


26 


coastă. Infiltrarea se va face pe mare, iar unul dintre agenţii 
noştri de pe continent vă vor transporta la Anchorage pe şosea. 
Cunoscându-l pe colonelul Chuikov, eu cred că nu va rămâne 
prea mult timp în oraş. Colonelul nostru nu-şi face iluzii în 
legătură cu modul cum vor reacţiona sau nu vor reacţiona 
americanii în privinţa lui. Se va poziţiona în aşa fel încât să poată 
profita de cât mai multe opţiuni posibile, deşi nu are prea multe. 
Dacă rămâne în oraş, se expune unui mare risc din ambele părţi. 
Pe de altă parte, dacă se retrage în munţi, continuă să-şi 
controleze propriul destin. 

— Cum aşa? întrebă Puşkin. 

Vasili Suvorov se ridică, întinzându-se cu graţie. Stătea în 
birou de peste optsprezece ore deja, permiţându-şi doar un scurt 
pui de somn, înainte de sosirea tânărului maior din Afganistan. 
Traversă podeaua lată şi făcu semn cu capul spre o cană cu 
cafea americană, aşezată pe o măsuţă din colţul îndepărtat al 
camerei. Puşkin se ridică, acceptând, căci corpul lui avea nevoie 
de un întăritor, după zborul lung din Kabul. Cei doi bărbaţi 
continuară să discute diverse alte lucruri, în timp ce-şi umpleau 
ceştile ruseşti generoase. Suvorov răspunse ultimei întrebări a 
maiorului, în timp ce privea cum soarele împrăştia ceața 
dimineţii din Piaţa Roşie. 

— Un om ca Chuikov poate rezista prin resurse proprii la 
nesfârşit, dacă reuşeşte să ajungă în munţi în această perioadă a 
anului. Ştim că şi-a plănuit mişcările de destul de mult timp, 
luând ceea ce avea nevoie ca să se tocmească şi să plătească, în 
poziţia în care se află acum. Colonelul Chuikov nu-şi va 
încredința soarta înţelepciunii comunităţii de spionaj americane. 
E prea curând pentru asta. Va dori ca ei să-şi demonstreze 
sinceritatea, ceea ce înseamnă că-i va forţa să facă o mişcare 
hotărâtă, o mişcare prin care să-şi ia un angajament faţă de el. 
Eu cred că se va duce în munţi, probabil undeva dincolo de 
Fairbanks, ca să aştepte echipa de extragere americană. Ştim că 
a luat cu el cel puţin un transponder’, care poate semnala poziţia 
lui unui avion. Are bani, numere de cărţi de credit şi câteva 
contacte în rândurile SOCOM de la Fort Bragg şi chiar şi în 
Washington. Dacă i se adeveresc cele mai rele temeri, colonelul 
nostru va hotărî să dispară pur şi simplu, ducându-se în Canada 
pentru o vreme. 

Comandantul Spetsnaz îşi puse ceaşca de cafea jos şi se 


7 Transponder - dispozitiv de recepţie-transmisie automată (n. tr.). 
27 


întoarse cu faţa la Puşkin, care se aşezase din nou în faţa 
biroului. 

— Te vei întâlni cu unul dintre agenţii noştri, care l-a reperat 
pe Chuikov în Anchorage şi a urmărit maşina închiriată de el sub 
numele de „Domnul Tom Jones”. In acest moment, omul tău 
caută în toate hotelurile mari un oaspete care să folosească 
acest nume, deşi eu cred că colonelul va pleca înaintea sosirii 
echipei tale. Chuikov ştie că-l vom găsi, mai devreme sau mai 
târziu. Procedurile de operare Spetsnaz sunt clare în astfel de 
cazuri şi el foloseşte ceea ce a învăţat, la fel cum şi noi vom 
folosi aceleaşi tehnici ca să-i prindem urma. Avantajul lui constă 
în deplasarea rapidă într-o poziţie în care să se poată apăra sau 
pe care să o poată abandona. Va fi o vânătoare interesantă, 
maiorule. 

— Echipa mea... începu Puşkin. 

— Va sosi azi, înainte de prânz, îl întrerupse Suvorov. Am 
ordonat un examen medical rapid, precum şi nişte „distracţii”, 
aşa încât să se poată relaxa înainte de plecare. Spune-mi pe cine 
vrei din echipa căpitanului Pavlovici şi voi ordona detaşarea lor. 
Mâine seară cel târziu vei fi pe pământ american şi în urmărirea 
omului pe care nu l-aş fi bănuit niciodată că îşi va trăda ţara şi 
uniforma. Vă urez vânătoare bună, ţie şi oamenilor tăi. 

Puşkin se ridică, ştiind că întâlnirea se încheiase, că era liber 
să plece şi să se odihnească puţin, înaintea sosirii lui Antonov şi 
a celorlalţi. 

— Domnule, există vreun preţ pe care trebuie să-l plătim, dacă 
eşuăm? întrebă el. 

Suvorov îşi strânse buzele, cu mâinile strânse la spate, într-o 
poză pe care o făcuse faimoasă în timpul războiului împotriva lui 
Hitler, cu ani în urmă. 

— Un preţ? Nu, nu în acest caz. Pe de altă parte, totuşi, pe tine 
şi pe oamenii tăi vă aşteaptă o mare recompensă, dacă reuşiţi 
să-l doborâţi pe acest trădător. Nu uita că faci parte din 
Spetsnaz, maior Puşkin. In Spetsnaz primim numai cele mai 
dificile sarcini, acelea care sunt considerate ca fiind imposibil de 
îndeplinit de alte forţe. Nu mă interesează „eşecul”, ci numai cât 
de deplin va fi succesul eforturile noastre. Dacă reuşiţi să-l 
ucideţi pe Chuikov, şi dintre toţi lupii mei tu ai cea mai mare 
posibilitate să o faci, îţi pot promite o carieră confortabilă, din 
acel moment. Pe de altă parte, simplul fapt că trimit echipa ta 
după acest trădător va reprezenta un mesaj pentru toţi ceilalţi 
membri ai Spetsnaz care ar putea avea idei similare, în viitor. Nu 


28 


vom tolera trădarea în rândurile noastre. O voi înăbuşi, indiferent 
care va fi preţul! Du-te şi odihneşte-te. Ordonanţa mea te va 
trezi atunci când va veni momentul să te întâlneşti cu oamenii 
tăi. 

Puşkin îl privi pe Suvorov întorcându-se spre fereastră, ale 
cărei geamuri începuseră să se încălzească în strălucirea blândă 
a zilei. Maiorul se ridică fără nici un zgomot de pe scaun şi se 
îndreptă hotărât spre uşa deschisă, unde era aşteptat de o 
escortă Spetsnaz. leşind din birou, Puşkin se întrebă dacă să se 
felicite sau să se blesteme pentru că fusese ales să fie omul care 
trebuia să-l vâneze pe Chuikov. Nu avea nici o afecţiune pentru 
Chuikov, în ciuda admiraţiei profesionale pentru reputaţia 
splendidă a acestuia de până atunci. Nu exista altă echipă de 
teren mai bună decât a lui Puşkin. Erau cu toţii în formă, în ciuda 
drumului pe terenul lunar al Afganistanului, şi funcționau 
împreună ca o maşinărie bine unsă. Cei doi oameni ale căror 
nume le lăsase pe biroul lui Suvorov aveau să se încadreze cu 
uşurinţă, căci amândoi mai luptaseră alături de Antonov, înainte. 

— Apartamentul dumneavoastră, tovarăşe maior. 

Puşkin tresări, dându-şi seama că îşi urmase ghidul pe holurile 
centrului de comandă fără să fie atent unde era dus. Sunt mai 
obosit decât credeam, îşi spuse el, intrând în camera confortabilă 
şi închizând uşa. Puşkin realiză enormitatea misiunii lor abia 
când se întinse şi înainte să se cufunde într-un somn adânc. O 
misiune de interdicţie în interiorul Statelor Unite! Nu mai auzise 
niciodată de o astfel de misiune, deşi Spetsnaz făcea 
antrenamente regulate pentru aşa ceva. Va fi o plăcere să arunc 
în aer capul colonelului Chuikov, se gândi el. /ar, pe de altă parte, 
va fi o onoare să o fac în America. 

In timp ce Puşkin dormea, cu două etaje mai jos decât biroul 
lui Suvorov, un contabil de la biroul de finanţe internaţionale al 
KGB-ului primi un mesaj curios de la un fond secret din Statele 
Unite. Confirmă numărul de cont şi apoi verifică operaţiunile care 
se desfăşurau în zonă şi care erau autorizate să-l folosească. 
Descoperind că nici unul dintre oamenii lui Suvorov nu se afla 
într-o astfel de operaţiune, contabilul îşi anunţă imediat 
superiorul, care, la rândul lui, sună la biroul generalului. 

Câteva minute mai târziu, Vasili Suvorov era anunţat că cineva 
făcea retrageri din fondurile Spetsnaz din Alaska. Generalul 
comandă altă cafea, felicitându-se singur că descoperise o nouă 
piesă a puzzle-ului. În curând urmau să se afle suficient de 
aproape de Chuikov. În curând urmau să-i pună acestuia în mâini 


29 


propriul cap, ca o lecţie pentru toţi. 


30 


6 


Thornton ştia că adormise. Fostul membru al Beretelor Verzi 
era la fel de sigur de acest fapt ca de locul în care se aflau el şi 
restul echipei, în clipa în care începuse visul. Lângă el, la clasa 
întâi, stătea Frank Hartung, cu un pahar de plastic cu whisky cu 
gheaţă în mână şi cu o revistă de ştiri şifonată în poală. În partea 
cealaltă a culoarului se aflau Calvin Bailey şi Jason Silver, 
antrenați într-o partidă de şah, pe care o începuseră încă de 
când avionul părăsise LAX, cu două ore înainte. Thornton ştia 
unde se afla, dar visul venise, totuşi. 

Păsările şi insectele îşi continuară cearta chiar şi după ce 
cercetaşul îşi ridică încet mâna înnegrită în sus, lăsându-se în 
acelaşi timp într-un genunchi. În spatele lui, ţevile negre şi scurte 
ale armelor restului echipei se îndreptară spre flancuri, ca să 
acopere laturile, iar corpurile transpirate se coborâră ca nișe 
arcuri comprimate pe solul dur al junglei. Nimeni nu vorbea. In 
schimb, ochii şi urechile începură să sorteze miile de biţi de 
informaţie de care erau asaltate. T. |. Jackson auzise sau văzuse 
ceva, iar cercetaşul SOG? veteran rareori rata ceva, atunci când 
se afla în faţă. 

Ritmul rapid şi melodios al vocilor vietnameze răzbătea printre 
celelalte zgomote ale junglei, atingând corzile sensibile ale 
conştiinţei de luptă a patrulei, care începură să vibreze ca un 
gong de alamă lovit brusc. Degetele se strânseră în jurul 
mânerelor şi al paturilor carabinelor, degetele mari se fixară 
deasupra siguranţelor bine unse, în anticiparea nervoasă a ceea 
ce urma. Posesorii vocilor ce discutau erau aproape, cuvintele lor 
fiind distincte, la fel ca şi accentul nordic. Cineva scăpă o 
canistră sau un bidon, iar ceilalţi râseră de stângăcia lui. Mirosul 
tutunului crud făcu nasurile luptătorilor de comando îmbrăcaţi în 
costume de camuflaj dungate să se încreţească, recunoscând 
ţigările chinezeşti, ce se găseau de obicei numai în buzunarele 
militarilor de carieră din Vietnamul de Nord. 

Capul lui T.I se roti încet în spate, până când privirea i se 
încrucişă cu a şefului echipei. Thornton înclină din cap doar o 
fracțiune, spunându-i prin asta cercetaşului său să înainteze 


3 SOG: Special Operation Group - Grupul pentru Operaţiuni Speciale 
(n. tr.). 


31 


până ajungea în contact vizual cu cei aflaţi la doar câţiva metri 
distanţă. In spatele lui Thornton erau alţi trei oameni, un 
american nou venit la SOG şi doi mercenari Nung. Echipa de 
recunoaştere Python era în teren de o săptămână, retezând 
liniile de comunicații ale NVA? şi făcând poze tunurilor 
antiaeriene de 40 mm de producţie rusească, pentru ca Forţele 
Aeriene să le poată bombarda sau ocoli. Echipa tocmai trecuse 
peste o serie de pârâuri mici care hrăneau un râu ce curgea spre 
sud, când simţurile lui T.I. sesizaseră inamicul. Toţi voiau să evite 
contactul, dacă era posibil, aceasta fiind, de altfel, şi misiunea 
lor. 

— O operaţiune strict de recunoaştere, le spusese maiorul 
Dunderson oamenilor lui, la sfârşitul instructajului din tabăra de 
bază fortificată a CCN. Strângeţi cât de multe informaţii puteţi 
despre ce au construit vietnamezii în zonă şi aduceţi-le acasă. 
Comandamentul a lăsat în pace NVA-ul din acea arie timp de 
aproape două luni, aşa încât aceştia să coboare garda. Evitaţi 
contactul cu orice preţ. Veţi avea de acoperit cel puţin un 
kilometru sau doi, înainte ca un elicopter de extragere să poată 
risca să vă scoată de acolo. 

După două zile în teren, Thornton înţelegea de ce NVA 
deschisese unul dintre complexele lor de tunele, care fusese 
săpat cu ani înainte, în timpul războiului dintre Franţa şi 
Indochina. Un furnicar de tineri agitaţi deserveau puncte de 
camuflaj, fortificaţii, buncăre de comunicaţii şi servicii de gardă. 
Echipa de recunoaştere găsise trei baterii antiaeriene controlate 
prin radar, le fotografiase şi memorase coordonatele lor. 
Thornton era uimit de mărimea bazei, estimând-o la cel puţin 
două mii de soldaţi NVA. De două ori era cât pe ce să fie 
descoperiţi, şi de fiecare dată se ascunseseră cu câteva secunde 
înainte şi la câţiva centimetri distanţă de a fi făcuţi una cu 
pământul de focul încrucişat al inamicului. O echipă mai slabă ar 
fi fost pierdută, dar cea a lui Thornton era compusă din cei mai 
buni şi mai experimentați artişti în recunoaştere pe care îi avea 
CCN. Acum era vorba doar să evite încă o confruntare şi puteau 
să se îndrepte spre casă. 

Echipa se târa prin junglă, în mâini şi în genunchi. Jackson 
curăța cu grijă calea, pentru a fi urmat de ceilalţi, îndepărtând 


? NVA: North Vietnamese Army - armata Nord-Vietnameză (n. tr.). 
19 CCN: Command and Control North - Centrul de comandă şi control 
din nord (n. tr). 


32 


bucăţi ascuţite de lemn sau piatră de pe cărarea nou tăiată de el, 
îndoind nuielele şi împletindu-le cu altele, aşa încât să nu-i 
lovească pe oamenii din spatele lui. Jackson era un apaş pur- 
sânge, care se înrolase în armată ca să scape de viaţa din 
rezervaţie. Fusese un înnăscut pentru Forţele Speciale, absolvind 
la Bragg şi trecând apoi în Vietnam la SOG, datorită unei atitudini 
uimitoare şi a unei abilităţi naturale în genul de război cu care se 
mândreau Forţele Speciale. T.I. era prescurtarea de la „The 
Indian”, poreclă pe care războinicul apaş o primise de la 
sergentul-major Flossom, în grupul de instrucţie de la Bragg. 

Era cercetaşul lui Thornton de câteva luni, după ce îşi 
extinsese turul şi fusese transferat la CCN de la CCC, din cauză 
că „lucrurile se mişcau prea încet acolo, pentru mine”. Părul 
negru al lui Jackson era lung după standardele armatei şi indianul 
purta cu el unul dintre rarele tomahawkuri din Forţele Speciale, 
care fuseseră alocate primei echipe Hatchet formate. In borul 
îngust al bonetei sale uzate avea înfiptă o pumă la pândă, 
precum şi mai multe dintre simbolurile cele mai sacre ale tribului 
său. Thornton ştia că Jackson îşi însemnase reuşitele sau 
atinsese corpurile vii ale inamicilor lui, în cel puţin două ocazii, 
înainte să-i ucidă. Apaşul era prudent în luptă, şi totuşi la fel de 
calm sub focul inamic ca toţi cei alături de care luptase Bo, iar 
acum tocmai făcea semnul pentru o a doua oprire, cu o fluturare 
a unui deget. 

Thornton se strecură lângă T.I. şi se uită prin vălul subţire de 
iarbă şi frunze la oamenii care stăteau pe cărarea îngustă 
bătătorită. Armele echipei erau adunate într-un aranjament gen 
cort indian, în mijlocul cărării. Thornton văzu cum degetul 
arătător al lui T.I. se ridică întâi în sus şi apoi spre cărare, 
indicând poziţiile paznicilor. Dacă NVA ar fi plasat gărzi pe 
flancuri, ar fi reperat demult echipa SOG. Din cine ştie ce motiv 
însă, nu o făcuseră, spre marea satisfacţie a lui Thornton. Acesta 
îl recunoscu pe unul dintre oameni ca fiind generalul Vo Liu 
Dong, comandantul suprem şi liderul grupului de gândire tactică 
din Hanoi. Thornton nu-şi putea imagina ce căuta acesta acolo, 
dar era sigur că avea legătură cu plănuirea unei operaţiuni 
majore împotriva SUA sau a forţelor sud-vietnameze. 

În timp ce rememora ceea ce ştia despre Dong, Thornton îşi 
aminti că generalul era responsabil pentru trei dezastre majore 
franceze, în timp ce era comandant de batalion, sub comanda lui 
Ho. Promovat în timpul tranziţiei între retragerea Franţei şi 
intrarea Statelor Unite în Vietnam, Vo Liu Dong părăsise câmpul 


33 


de luptă ca să studieze doctrina tactică americană, aşa încât să-i 
poată exploata cu succes slăbiciunile. Datorită cunoaşterii 
gândirii militare şi politice a SUA, devenise responsabil pentru 
mai multe pierderi ale unor comandanţi de luptă ai Marinei şi 
Armatei, iar MACV!! îl marcase pe Dong ca ţintă prioritară pentru 
un asasinat aerian, naval sau personal. 

Era evident că Dong le evitase pe toate trei, îşi spuse 
Thornton, privindu-l pe generalul, deşirat cum amesteca neglijent 
un vas mic cu orez, în timp ce paznici lui stăteau de vorbă, lângă 
el. Prinzând privirea amuzată a lui T.I., Thornton făcu semn 
echipei să angajeze lupta cu inamicul. Apaşul aprobă din cap şi 
îşi ridică capul cu o fracțiune de centimetru deasupra corpului 
lungit pe pământ al lui Bo, pentru a comunica mesajul tăcut celor 
trei oameni care se întinseseră acum în linie şi supravegheau 
cărarea. In acea clipă, Dong comandă paznicilor din faţă şi din 
spate să se apropie. Doi dintre soldaţii aflaţi cel mai aproape de 
general îşi băgară în gură bilele mici şi lipicioase de orez ud, 
pregătindu-se apoi să-i înlocuiască pe camarazii lor. 

Bo aşteptă până când fu sigur că toţi oamenii se aflau în 
cătarea puştilor echipei sale, după care semnală începerea 
ambuscadei, trăgând o rafală de douăzeci de gloanţe în faţa 
zâmbitoare a generalului Dong. Trăsăturile ofițerului de Stat 
Major dispărură instantaneu sub impactul cartuşelor de mare 
viteză de 5,56 mm îmbrăcate în cupru, iar corpul îi fii aruncat în 
spate, când conţinutul încărcătorului transferă mii de kilograme 
forţă de energie cinetică craniului zdrobit al omului. 

Echipa NVA reacţionă la unison, aruncându-se la pământ, în 
încercarea de a se feri de valul de foc. Donald O'Grady, veselul 
RTO” al echipei americane, apăsă fără milă trăgaciul carabinei 
sale, ţintind corpurile aflate la mai puţin de trei metri depărtare. 
O'Grady petrecuse o vreme alături de SAS australieni, unde 
învățase valoarea unei carabine cu alice în războiul în junglă, 
înainte să îşi înceapă al doilea tur, sergentul din Forţele Speciale 
îşi luase un Remington 870, îi retezase ţeava şi patul aşa încât 
ajunsese la o lungime de patruzeci de centimetri, cu totul. 
Agăţată la gât şi dublată de o carabină M-2 de calibru 0,30, 
sistemul era extrem de eficient, date fiind distanţele de la care 


11 MACV: Military Assistance Command, Vietnam - Comandamentul 
pentru Asistenţă Militară, Vietnam, (n. tr.). 

12 RTO: Radio Telephone Operator - Operatorul radiotelefonului (n. 
tr.), 


34 


stabilea SOG contactul, de obicei. O'Grady prefera să îşi încarce 
propriile cartuşe pentru puşcă, scoțând gloanţele şi înlocuindu-le 
cu douăsprezece-cincisprezece monede strânse puternic, pe 
cartuş. Când monedele ieşeau pe ţeava puştii, formau un evantai 
larg de moarte, deschizând găuri uriaşe în cei atât de ghinionişti 
încât să se afle în linia de foc a lui O'Grady. 

Un soldat NVA fu izbit în stomac de prima dintre încărcăturile 
scumpe ale lui O'Grady, medaliile miniaturale de argint 
smulgând măruntaiele soldatului nord-vietnamez şi aruncându-le 
într-o movilă, la marginea drumului. Fără să înceteze să tragă, 
ţeava îngrozitoarei arme mătură flancul drept al zonei de 
ucidere, retezând şi sfâşiind uniformele de culoarea bronzului, 
într-o orgie de cordită şi silă greu reţinută. După ce goli 
încărcătorul Remington-ului, O'Grady roti arma fumegândă la 
spate, pe bandulieră, şi începu să tragă rafale de câte trei 
cartuşe cu M-2-ul. Tot acest timp, urla cât îl ţineau plămânii, deşi 
după aceea nu-şi mai amintea asta. 

Carabina CAR-15 a lui Thornton ajunsese şi ea la al treilea 
încărcător. Mugetul puternic al armelor celor doi mercenari Nung 
răsuna în cealaltă parte a lui O'Grady. Thornton întoarse ţeava 
neagră a puştii spre marginea junglei, unde zări o mişcare vizavi 
de el, sperând, în timp ce trimitea un baraj de 
decongestionatoare, că nu va începe nimeni să arunce grenade 
din mână, din prea mult entuziasm. Nu se aflau decât la trei 
metri de suprafaţa bătătorită a cărării, prea aproape pentru 
folosirea grenadelor fără a se pune şi pe ei într-un pericol mai 
mare decât cel în care erau deja. 

Brusc, se lăsă tăcerea. Ca la un semnal nerostit, echipa încetă 
focul, numai unul dintre Nung punctând câteva cadavre din jurul 
vasului cu orez zdrobit cu focuri singulare bine plasate ale AK- 
ului lui. Admonestat de O'Grady să înceteze focul, soldatul Nung 
se supuse ruşinat, cu un zâmbet larg întipărit pe faţă. 

— Jackson! strigă Bo, introducând un al patrulea încărcător în 
carabină. Verifică rapid cadavrele, în timp ce eu o să iau geanta 
cu hărţi şi rucsacul domnului Moto! 

— Inţeles! g 

Indianul se furişă în zona de ucidere. In mâna dreaptă ţinea 
tomahawkul, al cărui tăiş ascuţit strălucea. Pornind din stânga, 
apaşul izbi cu piciorul şi trase de fiecare corp, având grijă să nu-i 
scape nici un semn care ar fi revelat existenţa vreunei grenade 
armate prinsă sub vreun cadavru, sau vreun „cadavru” viu, 
aşteptând să se răzbune. 


35 


Thornton ţâşni din poziţia lui, cu carabina strânsă în mâini, 
trecând pe lângă rămăşiţele fumegânde ale primei victime a lui 
O'Grady. Nările i se înfiorară la mirosul aspru, de sânge proaspăt. 
Bo alunecă şi fu gata să cadă, după ce călcase pe o mână 
retezată, căzută în mijlocul cărării acum umede. Reuşi să-şi 
recapete echilibrul abia când ajunse lângă cadavrul decapitat al 
lui Dong. 

— Hei, Bo, ai nevoie de o „mână” de ajutor? strigă O'Grady, 
care rămăsese întins pe locul lui, lângă cei doi Nung. 

Tâmpitule, îi spuse în gând Thornton, fără să reuşească, totuşi, 
să-şi reţină un zâmbet. Thornton îşi scoase cuțitul Randall din 
teaca bine unsă şi tăie de pe centura ofițerului mort geanta cu 
cărţi, după care o aruncă peste cărare, pentru ca O'Grady să o 
bage în rucsacul lui deja deschis. Bo prinse cu mâna uniforma 
însângerată şi ridică în sus corpul lui Dong. Tăie cele două 
cureluşe de pe umerii acestuia, aşa încât rucsacul generalului 
căzu cu o bufnitură înfundată în spatele lui. Thornton înclină din 
cap satisfăcut, mulţumit că hotărâse să-l împuşte pe general în 
faţă, şi nu în corp. Rucsacul bine întreţinut era intact. Bo trase 
rucsacul din spatele corpului pe care-l ţinea încă ridicat şi era 
gata să-i dea drumul, când observă catarama. 

Pe cureaua de piele maronie lustruită şi unsă cu grijă era 
montată o cataramă din alamă cu o pereche de aripi de 
paraşutist francez înfipte în ea. Thornton nu avea nici o îndoială 
de unde avea Dong aripile, ştiind că generalul se specializase în 
distrugerea unităţilor de paraşutişti francezi. Scoase din nou 
Randall-ul din teacă, tăie cureaua groasă din piele de o parte şi 
de alta a cataramei şi apoi introduse aripile francezului mort în 
buzunarul gol de la pieptul uniformei lui de camuflaj. 

Lăsă corpul rău mirositor să cadă pe spate şi se întoarse spre 
T.I. Jackson în clipa în care indianul ajungea la ultimul cadavru 
NVA de pe cărare. Thornton icni când „cadavrul” ţâşni spre 
cercetaşul echipei, cu o baionetă rusească strânsă în mâna 
mânjită de sânge. Inainte ca el sau vreunul dintre ceilalţi să 
apuce să strige vreun avertisment, Jackson reacţionă cu viteza 
loviturii unui şarpe. 

Indianul ridică fulgerător tomahawkul în sus, inversând cu 
îndemânare arma antică, aşa încât mânerul lung de hicori era 
acum în faţă, capul greoi al securii era inversat, iar tăişul era 
îndreptat spre exterior. Fără să scoată nici un sunet, T.I. 
întâmpină atacul cu un pas în lateral şi izbindu-l, în acelaşi timp, 
pe soldatul NVA în partea superioară a spatelui, când acesta 


36 


trecu pe lângă el. Când vietnamezul surprins îşi dădu seama că 
ratase atacul, se învârti pe călcâie, întinzându-se spre Jackson, 
care ţinea acum tomahawkul în faţă, într-un unghi de patruzeci şi 
cinci de grade, cu tăişul în jos. 

Când baioneta începu să urce spre faţa lui, Jackson făcu un 
pas în dreapta, izbind cuțitul în lateral. Soldatul NVA nu reuşi să 
se oprească la timp ca să evite lovitura de picior a apaşului în 
stomacul lui neprotejat, lovitură care îl făcu să cadă în genunchi. 
Cu un urlet gutural de triumf, indianul se strecură în spatele 
soldatului prăbuşit, ridică sus tomahawkul şi îl repezi în jos cu 
toată forţa de care era capabil. Lama despică clavicula soldatului 
NVA cu un scrâşnet puternic, pătrunzând adânc în cavitatea 
toracică a omului. Jackson fu nevoit să se sprijine cu cizma în 
spatele cadavrului ca să elibereze lama îngropată în el, iar 
Thornton nu avea să uite niciodată sunetul scos la eliberarea 
tomahawkului. 

Vocea încordată a lui O'Grady se auzi din spate, în timp ce T.I. 
Ştergea lama însângerată pe pantaloni. 

— Bo! Am luat legătura cu un Jolly Green care se apropie, cu o 
escortă aeriană. Ne pot scoate de aici peste zece minute, dacă 
reuşim să ajungem în punctul de extragere până atunci. 

Thornton aprobă din cap. 

— E cineva rănit? întrebă el, sperând că echipa scăpase 
nevătămată. 

Răniţii erau cel mai rău coşmar al unui comandant de echipă, 
date fiind circumstanţele de obicei dezastruoase în care echipa 
intra sub foc. Salvarea răniților era o chestiune de onoare şi, în 
acelaşi timp, o provocare. Thornton cunoştea membri ai 
personalului SOG care preferaseră să se sinucidă, decât să 
permită echipelor lor să încerce să-i salveze. Nu era sigur dacă el 
avea acel gen de temperament, şi nu era deloc dornic să o afle. 

Răsuflând uşurat că întreaga echipă Python era nevătămată, 
Bo îndreptă ţeava carabinei CAR spre cărare, auzind deja foşnete 
şi vocile ridicate ale corpului principal al NVA care încercau să 
localizeze locul de întâlnire al generalului Dong cu cei mai buni 
oameni ai CCN. 

— Jackson, o iei înainte! Porneşte repede spre punctul de 
extragere, dar ai grijă la ce e în faţă. 

Apaşul înclină din cap, se întoarse şi porni în salturi în josul 
cărării. Unul dintre Nung se repezi pe urmele lui, urmat de 
O'Grady şi de al doilea mercenar. Thornton hotărâse să ocupe 
poziţia trăgătorului de la coadă, alergând câţiva paşi, apoi 


37 


oprindu-se şi rotindu-se cu carabina la şold, ca să verifice 
spatele. Parcurseseră cam o sută de metri când primul cercetaş 
NVA ţâşni în câmpul vizual al lui Thornton, care îl reteză cu o 
rafală rapidă de cartuşe de zece la nivelul genunchilor. 

— Inainte! Inainte! Inainte! strigă conducătorul echipei, stând 
cu un genunchi pe pământ. 

Thornton scoase o grenadă din centura pistolului, smulse cuiul 
şi o aruncă pe cărare, unde aceasta explodă cu un huruit 
puternic. Fără să aştepte să vadă rezultatele, comandantul 
veteran se răsuci şi începu să alerge ca un nebun pe cărare, 
neauzind nimic altceva în afara bătăilor propriei inimi în piept. 

Pe ambele flancuri ale echipei se auziră împuşcături singulare, 
în timp ce ei se răsuceau şi se rostogoleau pe cărare. O'Grady 
căzu o dată, de două ori, apoi a treia oară, înjurăturile lui 
ajungând până la Thornton, aflat mai în spate. Deasupra 
capetelor lor apăru primul elicopter de luptă Cobra, dar Thornton 
era prea ocupat cu observarea spatelui omului din faţa lui ca să 
vadă semnele agitate pe care le făcea pilotul cu mâna. Brusc, 
ţâşniră cu toţii într-un luminiş şi se prăbuşiră epuizați, formând 
un perimetru de apărare. 

— la legătura şi scoate-ne de aici! îi strigă Thornton RTO-ului. 

O'Grady, cu gura deja mişcându-se lipită de microfonul de 
plastic negru al căştii, smulse o grenadă fumigenă galbenă dintr- 
o punguţă a harnaşamentului de luptă. Prinzând privirea unuia 
dintre Nung, i-o aruncă mercenarului, iar acesta îi smulse cuiul şi 
rostogoli în centrul luminişului grenada care fumega deja. 

Sunetul elicopterelor Cobra care coborau în jurul punctului de 
extracţie al echipei aduse zâmbete nervoase pe feţele tuturor, 
deşi Thornton avea să-şi amintească mai târziu cum trăsăturile 
lor erau încordate peste scheletul oaselor faciale. Curentul de aer 
al elicelor izbi echipa, când CH-53-ul pluti deasupra lor. Pe rampa 
din spate văzură un om al Forţelor Aeriene legat în spatele 
minitunului GAU-2, ale cărui ţevi multiple revărsau rafale de 
cartuşe asupra unor ţinte nevăzute, de pe cărare. Extragerile 
fierbinți sunt mai rele decât lansările fierbinţi, se gândi Thornton, 
înjurând. Eşti atât de aproape să scapi din încă o situaţie urâtă, 
atât de aproape să o învingi încă o dată pe „Doamna cu coasa”. 
Introduse rapid încă un încărcător în carabină şi trase o rafală 
într-o direcţie în care sesizase ceva mişcându-se. 

După câteva secunde, scara de extragere se desfăşură 
singură de pe rampa 53-ului. Când prima treaptă lovi pământul, 
Jackson începu să se caţere, prinzându-se în reţeaua ca o pânză 


38 


de păianjen, atunci când ajunse deasupra echipei. Îl urmară cei 
doi Nung, care ajunseră lângă apaş fără nici un efort şi se 
asigurară şi ei cu legăturile carabinelor proprii. O rafală lungă de 
AK izbucni din liziera de copaci, lovindu-l pe unul dintre 
mercenari în spate şi ucigându-l instantaneu. Acum, scara se 
mişca în lateral peste luminiş, iar O'Grady se ridicase în picioare 
şi o urmărea, în timp ce pilotul se străduia să îşi menţină 
aparatul de zbor în poziţie, în ciuda intensității focului inamic de 
la sol. 

Sărind spre barele de aluminiu ale scării, O'Grady rată scara şi 
căzu cu faţa în jos pe terenul dur al junglei. Thornton îşi simţi 
inima bătându-i în gât, atât de puternic încât avea senzaţia că se 
sufocă. Era în centrul vârtejului, curentul produs de elicele 
elicopterului uriaş aruncând fragmente de pământ în jur, ca nişte 
bucăţi de şrapnel. Comandantul NVA îşi aruncă toate resursele 
împotriva echipei lui, succesul lor fiind împiedicat doar de 
elicopterele Cobra care acopereau cărarea şi flancurile ei cu 
rafale de plumb de 7,62. 

Brusc, RTO-ul apăru din nou în picioare, prinse scara şi se 
căţără pe ea ca o maimuţă cu dosul roşu. Thornton nu mai 
aşteptă nici o clipă, repezindu-se în mâini şi genunchi după 
prima bară, alunecând din nou şi sărind în jurul luminişului, ca o 
picătură de grăsime într-o tigaie. Ajungând la scara argintie, Bo 
puse un picior pe bară, se întinse şi îşi prinse legătura de 
siguranţă cât de sus putea ajunge. Deasupra lui vedea tălpile 
cizmelor de junglă ale lui O'Grady, pline de noroi şi bucăţi de 
carne, datorită fugii prin carnagiul ambuscadei de mai înainte. 
Peste cei doi americani se revărsa o ploaie constantă de sânge, 
de la corpul mercenarului Nung mort, care atârna, ataşat încă de 
scara de extragere. 

Aflat mult deasupra echipei, omul din elicopter văzu semnul cu 
degetul mare în sus făcut de Thornton, care se aplecase departe 
de scară şi îşi flutura pumnul încleştat, aşa încât trăgătorul să 
vadă că erau gata şi să se ridice de pe punctul de recuperare. 
Jolly Green. incepu să se înalțe şi să avanseze rapid, trăgând în 
urma lui echipa de recunoaştere care trăgea încă, agăţată de 
scară, ca şi cum ar fi fost coada unei zmeu de formă ciudată. 
Luptându-se să-şi menţină picioarele pe bara de la bază, 
Thornton îşi goli arma în luminiş. Se forţă să privească, în timp ce 
pământul se îndepărta rapid şi icni când altitudinea îi revelă o 
hoardă de soldaţi NVA care convergeau spre punctul lor de 
extragere minuscul. Bile mici de foc alergau după elicopter. 


39 


Thornton se prinse mai tare de scară, când pilotul începu un viraj 
evaziv. Forţa centrifugă îi îndepărtă de elicopter, aşa încât se 
părea că echipa zbura pe un covor magic din aluminiu. 


— Urăsc porcăria asta, o urăsc, o urăsc! urlă comandantul 
echipei, cât de tare putea. 


Dar, în adâncul sufletului, ştia că îi plăcea. 


40 


— Domnule? 

Thornton deschise ochii când vocea catifelată a însoţitoarei de 
bord acoperi zgomotul elicopterului, la mult timp după ce se 
îndepărtaseră de coasta Vietnamului. Lângă el, Frank citea încă 
un număr uzat din Time, cu un pahar gol în faţă, la fel ca şi 
punga mototolită de alune, cu care fuseseră serviţi imediat după 
decolare. 

— Doriţi să serviţi masa astă-seară, domnule? 

Spre deosebire de majoritatea stewardeselor din acele zile, 
aceasta arăta foarte bine. Era o fată înaltă, cu o coamă bogată 
de păr lung auriu, ultimul „iepuraş” californian. Uniforma perfect 
croită a liniilor aeriene nu reuşea să ascundă silueta extrem de 
robustă, şi Thornton observă că fata folosea un parfum de 
primăvară, care îi accentua aerul de prospeţime. 

— Nu te mai holba şi spune doamnei ce doreşti, zise Hartung, 
închizând revista. 

Când fata îl privi, Frank îi zâmbi larg. 

— Nu a mai văzut femei până acum, domnişoară. Tânărul a 
fost crescut de nişte căpcăuni mici şi îngrozitori, nişte adevăraţi 
ticăloşi. Va trebui să-i iertaţi timiditatea. 

Râsul stewardesei răsună ca soarele, luminos şi cu un ton jos, 
plăcut. Thornton se foi stânjenit pe scaun, prins fără gardă pe 
toate fronturile, cu umezeala sângelui răcit de aer al 
mercenarului Nung încă în minte. 

— Să mănânc? Nu, poate mai târziu. Aş putea primi un Black 
Jack Daniel, cu multă gheaţă? 

— Şi încă unul la fel pentru mine, scumpo. Dar eu o să şi 
mănânc, adăugă Frank. 

Tânăra femeie înclină din cap auzindu-le comenzile, mai 
zăbovi o clipă ca să aranjeze perna lui Thornton şi apoi se 
îndepărtă pe culoar. Când trecea pe lângă ei, Bo simţi cum fata 
îşi frecă şoldul bine făcut de umărul lui, după care dispăru. Nu-i 
prea rău, îşi spuse Thornton, pe jumătate amuzat. Deși aproape 
căsătorit, încă mai am succes. Brusc, îşi aminti că nu vorbise cu 
Linda, înainte să plece din San Diego. Trebuia să o sune din 
Anchorage, ca să o anunţe că el şi Jason urmau să lipsească 
pentru cel puţin zece zile. Linda trebuia să le trimită o parte din 
echipamentul personal, cuțitul balistic al lui Thornton şi cel puţin 


41 


două lame de rezervă aflându-se în capul listei. 

— Ai dormit bine? întrebă Frank. 

— Cât timp am dormit? replică Bo, în timp ce blonda se 
întorcea cu băuturile lor. 

— Cam o oră. 

Sorbind puţin din whisky-ul rece şi tare, Thornton aruncă o 
privire spre locul unde stăteau Bailey şi Silver, a căror atenţie era 
concentrată asupra unei table mici dintre scaunele lor de clasa 
întâi. Jack Daniels-ul alunecă uşor pe gâtul lui, luând cu el gustul 
puternic al corditei arse, care îi rămăsese în minte. 

— Ce ai visat? 'Nam-ul? 

Bo se întoarse surprins spre sergentul-major în retragere, al 
cărui pahar cu băutură era deja pe jumătate gol. 

— Mda, de unde ai ştiut? 

Frank aşeză paharul din plastic cu gură mare pe tăviţa din faţa 
lui. Cariera lui Hartung cuprindea treizeci de ani de serviciu în 
uniformă. Luptase în două războaie şi în câteva acţiuni 
poliţieneşti pe cont propriu. Făcuse nenumărate vizite în toate 
ţările din lume, purtându-şi bereta, multe dintre aceste vizite 
fiind simple vacanțe bine plătite, majoritatea cu o armă şi câteva 
încărcătoare la şold. II cunoscuse pe Thornton pe vremea când 
erau amândoi în SOG şi de atunci păstraseră legătura în 
permanenţă. Centrul de scufundări fusese ideea bărbatului mai 
tânăr, iar Hartung fusese foarte fericit să primească oferta de 
parteneriat a lui Bo, atunci când trecuse şi el în retragere. Piaţa 
nu oferea prea multe unui bărbat care putea să sară din avioane, 
să coboare în rapel din elicoptere şi să nimerească mortal un om 
de la o mie de metri, cu o carabină de elită de 5000 de dolari. 

Hartung se uită la ceasul Rolex de la încheietură şi îşi aminti 
că se descurcaseră destul de bine în civilie. Heavy Hook avea 
succes, mulţumită unor mişcări de afaceri inteligente şi a poziţiei 
favorabile. San Diego era în plină dezvoltare, aglomeraţia din Los 
Angeles forţându-i pe oameni să se îndrepte spre sud, spre 
graniţă. Comunitatea celor din operaţiunile speciale ale Marinei 
se extindea şi ea, având acum trei echipe SEAL la Coronado, 
împreună cu un Centru de Operaţiuni Speciale şi cursurile lui de 
pregătire. Adăugând şi veniturile suplimentare din ultimele trei 
misiuni executate de Springblade pentru guvern, el şi Thornton 
reuşiseră să extindă spectrul de ore al centrului aşa încât să 
includă sisteme de livrare individuale pentru înotători şi de 
fotografie subacvatică. Cum Bo locuia în Oregon în prezent, 
Frank conducea afacerea aproape singur, ceea ce le convenea 


42 


amândurora. 

— Ei, cum ţi-ai dat seama că am visat despre război? 
Strângeam din dinţi sau cum? 

Inainte să răspundă, Hartung îşi goli paharul, prinse încă o 
dată privirea frumoasei şi îi făcu semn că voia şi cafea la masă. 

— Ai început să şopteşti în somn. Singura dată când făceai 
asta era în 'Nam. Ce misiune ai visat? 

Bo se încruntă. Şoptise în somn! Atunci când plecase, după 
ultima misiune în SOG, avusese nevoie de aproape trei luni ca să 
înveţe să vorbească din nou engleza, limbajul lui fiind un 
amestec de vietnameză, chineză şi alte cinci-şase dialecte pe 
care le prinsese în lunile întregi petrecute în tufişuri. Il opriseră la 
Bragg, găsindu-i o slujbă la Centrul de Operaţiuni Speciale, până 
când scăpase de urmările celor trei tururi. 

— Dong, generalul Vo Liu Dong. L-am spulberat din nou. 

Hartung înclină din cap. 

— A fost o treabă al naibii de bună. Dong era un arhitect, un 
fabricant de război profesionist. Dacă îmi amintesc corect, MACV 
a reuşit să repereze trei complexe de comandă NVA, cu 
informaţiile aduse de tine, ca să nu mai pomenim operaţiunile 
organizate împotriva zonei din care ai venit tu. 

— Tu visezi vreodată Vietnamul, Frank? A 

În clipa aceea, blonda reapăru cu mâncarea lor. îi servi în 
câteva secunde, umplând cu cafea mai întâi ceaşca lui Hartung, 
şi apoi pe a lui Thornton. După o clipă dispăruse, parfumul ei 
rămânând în urmă, până când jeturile de aer de deasupra 
capetelor celor doi bărbaţi reuşiră să îl îndepărteze. 

Frank Hartung tăie o bucată din cotletul din faţa lui şi mestecă 
în tăcere pentru o clipă, înainte să răspundă. In afara uriaşului 
avion de linie era întuneric, iar pământul aflat la douăsprezece 
mii de metri sub ei era invizibil. Lui Hartung îi plăcea zborul. Era 
primul lucru pe lista celor pe care voia să le înveţe. 

— Nu, zise el în cele din urmă. Nu am niciodată vise despre 
Vietnam, Bo. Asta nu înseamnă că nu ar trebui să ai nici tu. La 
naiba, mi se pare foarte normal. Oricine a fost într-un război, îl 
visează din când în când. Eu nu visez despre Vietnam pentru că 
nu am văzut acolo nimic ce nu mai văzusem şi înainte. Când 
sergentul Franklin Hartung a intrat în război, el văzuse deja ursul 
şi cunoştea numele secret şi faţa diavolului. Nu uita că eu am 
fost şi în Coreea, Bo. Acela a fost un război adevărat, prietene. In 
Coreea era gata să fim zdrobiţi înainte să ne dăm seama ce se 
întâmpla! Echipamentul nostru era din al doilea război mondial, 


43 


ofiţerii noştri erau în majoritate nişte puşti mucoşi care nu 
crezuseră niciodată că vor fi nevoiţi să conducă oameni în luptă. 
Terenul era la fel de păcătos ca în Vietnam, dar clima era cea 
care te făcea să arzi ca o ţigară ieftină. O arşiţă ca şi cum ar fi 
fost chiar flăcările ladului vara, şi un frig rece ca inima unei fostei 
soţii, în timpul iernii. Mi-am văzut prietenii murind îngheţaţi, 
pierzându-şi membrele degerate, înnebunind după zile întregi în 
care nu vedeau decât alb în faţa ochilor. Vietnamul a fost un 
paradis, după Coreea, un adevărat paradis. Totuşi, mai rău decât 
toate celelalte era inamicul. In Vietnam am luptat mai mult 
împotriva umbrelor. Desigur, NVA a schimbat asta când au 
început să o ia spre sud, dar spune-mi măcar un soldat din al 
Douăzeci-şi-cincilea sau al nouăzeci-lea care să fi văzut mai mult 
de cincizeci sau şaizeci de ticăloşi în viaţă, în timpul perioadei lui 
acolo. Ştiu, noi doi am dat peste muşuroaie pline de ticăloşi, dar 
asta numai pentru că eram atât de proşti încât să ne strecurăm 
prin curtea lor din spate, unde nu ne aşteptau. Dar în Coreea, Bo, 
în Coreea veneau peste noi în valuri. Nu numai o dată am crezut 
că sunt mort, când vedeam mii de ticăloşi năvălind pe zăpada 
îngheţată, cu baionetele sclipind în soare sau strălucind sub focul 
rachetelor de semnalizare. Dumnezeule, erau nebuni în 
hotărârea lor de a ne ucide. Aprindeam ţevile mitralierelor, după 
care treceam la lupta corp la corp până când una dintre tabere 
ceda. Aşa că eu nu visez despre Vietnam, ca tine, fiule. Atunci 
când încep să şoptesc în somn, o fac pentru că aud goarnele şi 
văd zece mii de ticăloşi ocupând poziţie, în afara bătăii puştii. 
Visele mele încep şi se termină cu un război pe care ţara aceasta 
nu l-a uitat, pentru că nici măcar nu-şi mai aminteşte că a 
început. Coşmarurile mele, dacă vrei să le numeşti aşa, sunt 
despre Coreea. 

Cei doi bărbaţi îşi terminară mâncarea în tăcere. Stewardesa 
le luă tăvile din faţă, dându-şi seama cumva că cei doi nu erau 
simpli tovarăşi de călătorie sau prieteni. Observase că amândoi 
purtau inele de aur identice, şi că aveau pe faţă aceeaşi alură 
militară. Ei, împreună cu ceilalţi doi care stăteau în partea 
cealaltă a culoarului nu erau genul ei obişnuit de pasageri. li 
plăcea tânărul al cărui umăr îl atinsese cu o lovitură subtilă a 
dosului ei generos, dar el nu-i acordase după aceea decât o 
atenţie politicoasă. 

Intorcându-se cu meniul de deserturi de după cină şi cu 
băuturile, descoperi cu surprindere că amândoi bărbaţii 
adormiseră rapid. 


44 


8 


Chuikov se lăsă pe spate pe scaun şi examină echipamentul 
pe care-l întinsese cu grijă pe patul mare din camera lui de hotel. 
Compania americană se comportase bine, livrându-i tot ceea cel 
comandase în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Ce eficiență 
minunată, îşi spuse el. In Rusia ar fi durat douăzeci şi patru da 
ore... şi chiar şi atunci nu ar fi sosit decât jumătate din comandă. 
Chuikov ridică un carneţel galben de pe podea şi începu să 
verifice articolele după lista scurtă scrisă pe acesta. Când 
termină, observă că îi lipseau câteva produse alimentare 
neimportante, precum şi un cuţit. Carabina şi puşca erau deja 
încărcate, iar revolverul Beretta stătea confortabil în centura 
blugilor lui Levis. Trebuia să mai facă încă un drum la 
cumpărături după care să-l contacteze pe pilotul care acceptase 
să-l ducă cu avionul în interiorul ținutului, în acea după-amiază. 

Mercenarul Spetsnaz îşi puse o jachetă uşoară de vară, care 
acoperea mânerul butucănos al pistolului de 9 mm, apoi aranjă 
rapid câteva articole din cameră, astfel încât, dacă acestea erau 
deranjate, l-ar fi avertizat că fusese descoperit. Se strecură pe 
hol, îşi verifică uşa ca să se asigure că era încuiată şi intră cu un 
aer indiferent în casa scării, aflată la doar o uşă distanţă de 
camera lui. După câteva minute era în stradă, îndreptându-se 
spre centrul oraşului. 

Fairbanks, Alaska, era ultimul dintre oraşele din vremurile 
bune. Fiind un punct de pornire pentru căutătorii de aur şi 
puitorii de capcane în timpul zilelor de prosperitate ale statului, 
ca „ultimă frontieră”, printre legendele şi fantomele 
încântătorului oraş se numărau adevărate personalităţi, cum 
erau Jack London, scriitorul, şi Dangerous Dan Megrew, un 
pistolar şi cartofor fictiv, devenit faimos datorită baladelor. 
Fairbanks nu se schimbase prea mult, de-a lungul anilor. Goana 
după Aur făcuse loc Goanei după Petrol, la mijlocul anilor '70, iar 
oraşul se dezvoltase în salturi. Locuitorii lui erau un grup de 
oameni robuşti, cărora le plăceau verile cu temperaturi de până 
la patruzeci de grade în lunile de vârf şi înfruntau cu curaj iernile, 
când temperatura scădea până la minus douăzeci şi cinci de 
grade, în zilele bune. Existau încă vânători cu capcane şi munteni 
care se aventurau în oraş o dată la şase luni, ca să îşi 
reîmprospăteze sacii cu provizii şi ca să vândă blănuri. Intr-o 


45 


zonă atât de nordică, trebuia să ai o armă ca să poţi trăi, iar un 
bun control al ei însemna să nimereşti ceea ce ţinteai. 

Chuikov nu atrăgea atenţia, în timp ce îşi croia drum prin 
magazinul comercial al lui Worthern Commercial Company, de pe 
Second Street. Cei care îl priveau îl puteau crede expert în 
minerit, tăietor de lemne sau unul dintre profesorii de la colegiul 
de mai sus de Farmer's Loop. Era un anonimat minunat pentru 
soldatul călit în lupte, o libertate cu care nu era obişnuit, dar cu 
care se familiarizase imediat. Plimbându-se pe culoarele flancate 
cu produse, rusul îşi aminti cu câtă sărăcie erau trataţi de către 
guvernul lor compatrioţii săi. Nu se făcea economie la arme, se 
gândi el cu amărăciune. Nu exista o limită pentru tancuri, 
avioane şi gaze otrăvitoare cu care să-i nimicească pe cei din 
afara sferei de influenţă comuniste. In America, nu exista o limită 
a posibilităţilor. In Rusia, posibilitatea era mai legată de noţiunea 
de arest individual, decât de împlinire. 

Ajungând la raionul cu articole sportive, colonelul sovietic fu 
atras de o vitrină lungă de pe peretele îndepărtat al clădirii, 
înăuntru, sub sticlă, erau şir după şir de cuțite de luptă. Chuikov 
îl direcţionă pe tânărul serviabil din spatele tejghelei spre un 
cuţit rabatabil, cunoscut sub numele de cuţit al armatei 
elveţiene, unul dintre cele mai practice unelte tăioase pentru un 
om care trăia în aer liber sau pentru un soldat. Chuikov examină 
cuţitele cu lamă lungă, fără să se grăbească. Rusul crescuse 
printre cuțite şi securi, şi le cunoştea bine. In cele din urmă alese 
un Bowie Rio Grande, inspiraţie Moran. Cuţitul avea o lamă din 
oţel carbon de trei centimetri, cu un mâner solid şi o indentaţie 
uşoară în vârful lamei. Lama ascuţită ca a unui brici mergea de la 
garda dublă de alamă până în vârful larg, într-o curbă subtilă cu 
o margine dură pentru cioplit şi tăiat. Chuikov cântări în mână 
cuțitul mare, al cărui mâner conturat Rosewood i se fixa în mână 
ca şi cum ar fi fost făcut special pentru el. 

— İl iau şi pe acesta, îi spuse el funcţionarului zâmbitor. 

Câteva minute mai târziu, se afla din nou pe străzile 
aglomerate ale Fairbanks-ului, cu un sac plin de mâncare 
congelată într-o mână şi cele două cuțite ascunse deja astfel 
încât să nu poată fi văzute. Chuikov cunoştea puterea ce putea 
porni din ţeava unei puşti, dar cunoştea şi teama trezită de 
aspectul unui cuţit cu adevărat mare. Acum lupii pot să vină, îşi 
spuse el. Să vină şi să simtă gustul propriului sânge. 

Intrând în întunecatul Cheena Bar, Chuikov introduse o fisă în 
telefonul public de lângă intrare. Era numai pe jumătate 


46 


conştient de privirile curioase pe care i le adresau ocupanţii 
barului, majoritatea eschimoşi. Formă din memorie numărul lui 
Foster de la SOCOM şi aşteptă să fie activat casetofonul cu 
înregistrare lăsat pentru el acolo, după care spuse în microfonul 
telefonului coordonatele de lansare pentru echipa de recuperare. 
Inchise şi se întoarse să plece, dând peste un indian solid care îi 
bloca ieşirea. Zâmbind, Chuikov vorbi rapid în limba maternă a 
omului şi trecu pe lângă el. 

Ajuns din nou în stradă, Chuikov râse în sinea lui de surpriza 
de pe faţa beţivului. Majoritatea oamenilor albi ştiau prea puţin 
sau chiar nimic despre triburile băştinaşe din Alaska. Pe de altă 
parte, unităţile Spetsnaz ce primeau misiuni în interiorul celui de- 
al patruzeci şi nouălea stat ştiau totu/ despre resursele 
teritoriului, inclusiv despre ocupanţii lui originali. Chuikov vorbea 
şi el câteva dialecte şi cunoştea cel puţin alţi trei membri ai 
Spetsnaz care ştiau mai multe. Capacitatea de a comunica cu cei 
cu care sau împotriva cărora lucrau era o cerinţă obligatorie în 
cadrul operaţiunilor speciale sovietice. 

In timp ce traversa strada principală aglomerată, în faţa poştei 
vechi, Chuikov îşi aminti cât de prost informaţi erau americanii în 
legătură cu Spetsnaz. Deseori asociat cu KGB-ul, Spetsnaz era de 
fapt sub comanda GRU, serviciul de informaţii militar sovietic. Cu 
o forţă totală de 30000 de combatanți activi, fără a-i mai 
menţiona pe ceilalţi 150000 de rezervişti cu experienţă în 
serviciul activ al Spetsnaz, Rusia poseda cel mai mare corp de 
operativi în operaţiuni speciale din lume. Aproape toţi membrii ei 
erau preluaţi de pe listele de membri ai Ligii Tineretului Comunist 
sau ai Societăţii Voluntare pentru Cooperare cu Armata, Forţele 
Aeriene şi Flota. Soldaţii Spetsnaz serveau fie în Armată, fie în 
Marină, semnul lor distinctiv fiind o beretă albastră sau neagră. 

Spre deosebire de Beretele Verzi americane, ale căror misiuni 
erau un amestec sofisticat de îndatoriri secrete, deschise şi de 
instruire în străinătate, forţele Spetsnaz îndeplineau acţiuni 
directe, fără a fi interesate de câştigarea de inimi sau minţi. 
Oamenii lui Chuikov erau direcţionaţi spre obiective politice şi 
materiale specifice. Erau orientaţi spre diversiune şi distrugere şi 
erau devotați îndeplinirii misiunii, indiferent de condiţii sau 
şanse. Elita Spetsnaz, oamenii de genul lui Chuikov, erau folosiţi 
în situaţii politice delicate, în care discuţiile erau inutile, pentru 
că confruntările se încheiau cu un glonte, o bombă sau un cuţit. 
Microcipurile ascunse cu grijă în rucsacul nou cumpărat de 
colonelul Chuikov conţineau întreaga strategie de luptă a GRU 


47 


pentru desfăşurarea forţelor Spetsnaz în Alaska. Ţintele 
cuprindeau oficialități cheie locale şi din guvernul federal, 
instalaţii şi personal militar, linii de comunicaţii şi centre de 
resurse vitale. Chuikov avea cheia atacului rusesc în Alaska, în 
cazul în care cele două superputeri intrau în război, o cheie pe 
care se baza că îi va deschide uşa libertăţii. 

Uitându-se la ceas, rusul observă în tăcere că mai avea mai 
puţin de o oră până la întâlnirea cu pilotul lui. Ridică receptorul 
unui alt telefon public şi îl contactă pe om, spunându-i numele 
hotelului la care stătea, precum şi ora la care urmau să se 
întâlnească. Fiind vară, Chuikov nu-şi făcea probleme în legătură 
cu cât de târziu avea să ajungă în zona aleasă să fie sanctuarul 
lui din sălbăticie. Pe „Tărâmul Soarelui de Miez de Noapte” se 
întuneca abia după miezul nopţii, ceea ce-i oferea suficient timp 
ca să parcurgă câţiva kilometri, înainte să-şi întindă cortul şi să 
se culce. 

Satisfăcut că totul era în regulă cu pilotul, Chuikov intră din 
nou în traficul de pe strada principală din Fairbanks. Pornind cu 
un pas vioi spre hotelul lui, ajunse în cinci minute, de data 
aceasta luând liftul până în cameră. lnăuntru, verifică fiecare 
dintre capcanele pasive plasate înainte de plecare, încântat că 
rămăseseră nederanjate. Scoţându-şi jacheta uşoară care îi 
ascundea armamentul, soldatul Spetsnaz aşeză articolele nou 
cumpărate în buzunarele spaţioase ale rucsacului, lăsând afară 
doar cuțitul Rio Grande cu lamă lată, aşa încât să şi-l poată pune 
la centură. Ridică puşca şi o legă în partea exterioară a 
pachetului, reglând cu grijă suportul cu şase cartuşe de calibru 
12 montat pe partea stângă a încărcătorului. Incărcă arma M-77 
cu cinci cartuşe de 0,223 de mare viteză, se duse la fereastra 
unică cu vedere spre stradă şi reglă luneta carabinei. Stând 
departe de sticlă, ca să nu poată fi observat de jos, trăgătorul de 
elită tinti peste o duzină de cetăţeni nebănuitori, calculând 
mental unghiuri şi distanţe, selectând o ţintă, înainte să apese pe 
un trăgaci imaginar. 

Unele obiceiuri vechi mor greu, cugetă el, înainte să pună 
puşca la locul ei. 


48 


9 


— Omul spune că a plecat ieri, luând trenul către Fairbanks, 
unde şi-a rezervat o cameră. Din fericire pentru noi, colonelul 
continuă să-şi folosească cartea de credit, ca să facă rezervările. 
Fără ea, l-am fi pierdut. 

luri Puşkin îşi încheie propoziţia lăsându-se să cadă într-unul 
dintre scaunele tari pe care-l scosese de sub masa de bucătărie 
din casa lor secretă. Infiltrarea echipei lui în Alaska trecuse 
neobservată de forţele de securitate americane, un exerciţiu 
executat ca la carte. Odată ajunşi în siguranţă la țărm, fuseseră 
întâmpinați de un agent paralel celui folosit de Chuikov. Atunci 
aflase Puşkin că celălalt agent fusese reţinut pentru întrebări, 
deşi în prezent era liber şi se învârtea prin oraş. Echipa Spetsnaz 
se urcase la bordul unei rulote scumpe, în care erau ascunse 
dinainte arme, haine şi documente falsificate, după care 
călătoriseră până în Anchorage, unde erau aşteptaţi de agentul 
care-l zărise pe Chuikov, mai înainte. Casa secretă pregătită de 
acesta era de fapt la nord de oraş, într-un orăşel numit Eagle 
River. Era cuibărită lângă un râu micuţ, izolată de vecini şi 
ignorată de vehiculele ce transportau marfa. 

— De ce a folosit cartea de credit, luri? Colonelul ştie că poate 
fi reperată imediat ce numărul este introdus în computer. Este 
fără sens. 

Sergentul Antonov îşi încheie întrebarea luând o muşcătură 
mare din sandwich-ul cu carne de vacă pe care-l ţinea în mână. 
Imbrăcat cu blugi Levis, cizme mari de pădurar şi un pulover 
bleumarin strâmt, arăta ca un locuitor obişnuit al Alaskăi. 

Puşkin ridică şi el un sandwich de pe farfuria plină, pregătită 
pentru ei de femeie. 

— Cu ajutorul unei cărţi de credit, poate face aranjamentele 
prin telefon, aşa cum a făcut cu echipamentul ce i-a fost trimis 
cu avionul, din Georgia. Chuikov ştie la fel de bine ca şi noi că 
lasă o urmă, dar colonelul se bazează pe viteză, ca să se 
distanţeze. 

— Unde se va duce de la Fairbanks, tovarăşe maior? 

Cel care vorbise era unul dintre oamenii noi aduşi la cererea 
lui Puşkin din echipa Spetsnaz soră cu a lor, de la Ryazan. Era 
expert în explozive, precum şi un căutător de urme foarte bun, 
cu experienţă în Afganistan şi Iran, unde fusese implicat în 


49 


urmărirea kurzilor renegaţi. 

Puşkin era hămesit. Călătoria lungă, fără odihnă după ultima 
lor misiune, îl lăsase înfometat şi obosit. Muşcă din sandwich şi 
devoră jumătate din el înainte să răspundă întrebării soldatului 
care aştepta. 

— İn pădure. Chuikov îşi va găsi un pilot şi va zbura spre o 
zonă îndepărtată, unde să poată opera în teren. Dosarul lui arată 
că nu-i place să lucreze în mediu urban, deşi este un tehnician 
excelent. Conform evaluărilor GRU, americanii vor răspunde 
momelii oferite de Chuikov, dar numai după ce colonelul va 
părăsi deja ţara. 

Antonov introduse un încărcător plin în patul revolverului lui 
Sig-Sauer P226, chiulasa automatului de 9 mm lovind un glonte 
din vârf şi introducându-l în butoiaş, când omul eliberă piedica cu 
o mişcare expertă a degetului mare. 

— Ştim că americanii vor cumpăra ceea ce are de vândut 
acest trădător ticălos? Dacă da, pe cine trebuie să ne aşteptăm 
că vom întâlni, după ce-l vom „convinge” pe prietenul nostru, 
pilotul, să ne ducă la Chuikov? 

Puşkin îşi scoase şi el pistolul, un Sig P220 care funcţiona cu 
calibrul 0,45 şi pe care maiorul îl prefera în locul favoritului de 9 
mm al sergentului lui, după care trase chiulasa în spate şi 
introduse un încărcător nou din grămada de la picioarele lui. 
Armele echipei fuseseră cumpărate într-un interval oarecare de 
timp, de la magazine răspândite în întreg teritoriul. Puştile erau 
versiunea civilă a carabinei militare M-16, şi fiecare suferise 
câteva ajustări aşa încât acum aveau comutatoare-selector 
automate, pe lângă câte o puşcă şi douăzeci şi cinci de 
încărcătoare, fiecare membru al echipei Spetsnaz avea fie un 
P220, fie un P226 Sig-Sauer, împreună cu cinci încărcătoare de 
rezervă. Fiecare soldat avea câte patru grenade de mână 
americane, precum şi şase mine de teren, antipersonal, pentru 
securitatea echipei pe timpul nopţii. Fiecare avea câte o secure 
Gerber şi câte un cuţit de luptă MK II, dar Puşkin ştia că Antonov 
avea şi un cuţit balistic Spetsnaz. 

— Sursele noastre din Moscova au urmărit telefoanele date de 
la hotelul din Anchorage al colonelului la un număr din Fort 
Bragg, Carolina. Primul număr aparţine unui ofiţer din Forţele 
Speciale al cărui nume nu este important. Cu câtva timp în urmă, 
drumurile lor s-au încrucişat, iar Chuikov l-a ales să fie cel care-l 
va conduce spre azilul politic. Al doilea număr este folosit acum, 
dar este monitorizat şi codificat. Nu îndrăznim să încercăm 


50 


înregistrarea lui, ca să nu-i avertizăm pe americani cât de 
aproape de Chuikov suntem. Acest număr a fost contactat de la 
un telefon din zona Fairbanks, dar nu din camera de hotel pe 
care am identificat-o cu ajutorul cărţii de credit folosite de 
colonelul Chuikov. Ca să răspund întrebării tale, cred că 
americanii vor trimite o echipă selectată din Beretele Verzi sau 
SEAL ca să-l recupereze pe colonel din ascunzătoarea lui din 
pădure. Cea mai bună şansă a noastră de a-l opri pe colonel şi 
informaţiile purtate de el este să-l lăsăm să plece din Fairbanks 
şi apoi să-l căutăm în teren. Ştim că are cel puţin o baliză 
emițătoare cu el, şi vom folosi semnalul ei ca să ne ghidăm spre 
locul unde va hotărî să-i aştepte pe americani. 

— Eu îl pot găsi şi fără semnal, tovarăşe maior. Nu există om 
care să treacă pe faţa pământului fără să lase o urmă a trecerii 
lui. 

Cel care vorbise, noul lor căutător de urme, îl fixa pe Puşkin cu 
o privire oţelită, în timp ce îşi băga în teaca neagră cuțitul Gerber 
cu lamă lungă. 

— Nimeni nu se îndoieşte de capacitatea ta de a face asta, 
tovarăşe. De fapt, eu unul cred că talentul tău ne va aduce 
succesul cu mult timp înainte ca Chuikov să-şi activeze baliza. În 
acelaşi timp, trebuie să ne gândim la toate posibilităţile care pot 
afecta o astfel de misiune. Să nu uităm că îl vânăm pe unul 
dintre ai noştri, un om care efectiv „a scris cartea”, cum spun 
gazdele noastre. Vom pune în aplicare toate opţiunile pe care le 
avem pentru a reuşi capturarea lui. Este singurul mod în care 
putem câştiga această cursă. 

Ochii tuturor se îndreptară spre uşă la intrarea femeii, cu părul 
negru şi scurt îndesat sub o bonetă de lână murdară, în ciuda 
verii călduroase. 

— Pasărea voastră a zburat din cuib cam acum o oră. Charlie 
mi-a zis să vă spun că crede că ştie cine este pilotul particular, 
dar trebuie să ne mişcăm dosurile repede, dacă vrem să 
ajungem în Fairbanks înainte de lăsarea întunericului. 

Echipa se ridică fără un cuvânt, îşi luară rucsacele pregătite 
dinainte şi-şi le puseră pe umeri ca şi cum ar fi cântărit doar 
câteva kilograme. După ce îşi ascunseră pistoalele şi cuţitele 
ieşiră din casă şi se îndreptară spre rulota Beaver care-i aştepta. 
Până la Fairbanks era un drum de trei ore cu maşina, îşi aminti 
Puşkin, trei ore în cursul cărora era mai bine să doarmă cât de 
mult reuşeau, înainte ca prinderea lupului să devină mai mult de 
o simplă vânătoare. 


51 


10 


Chuikov privi avionul care dispărea peste culme, cu aripile 
legănându-se într-o parte şi în cealaltă, într-un salut tăcut, după 
care pilotul ridică cu graţie avionul cu un singur motor deasupra 
pădurii. Sunetul motorului ajunse la rus, pe deasupra rucsacului 
lui bine aprovizionat. Rusul rămase aşezat pe banda de pământ 
pe care aterizase pilotul. Acum nu mai auzea decât sunetul 
vântului care alerga printre copacii din jurul perimetrului său 
micuţ. Vocile păsărilor şi insectelor se combinau armonios cu 
foşnetul crengilor şi frunzelor late ale pinilor uriaşi. Chuikov 
simţea soarele încălzindu-i umerii şi spatele lat. Trebuia să se 
dezbrace şi să rămână în tricou ca să se simtă bine, când îşi 
începea traseul spre interiorul teritoriului. Broboane mici de 
sudoare îi acopereau deja fruntea. 

Peter Chuikov se simţea ca acasă în pădure, aşa cum mulţi 
oameni se simțeau în propria lor cameră de zi. In loc ca izolaţia 
deplină a pădurilor dese să-i provoace panică şi deprimare, 
Chuikov iubea singurătatea. Crescuse făcând excursii şi alpinism 
prin munţii din ţara sa natală, iar apoi luase cu el în armată acele 
experienţe şi talente timpurii. 

Dar aici nu era în Afganistan, unde fiecare crevasă putea 
ascunde un luptător de gherilă cu ochi de cremene, hotărât să-l 
spintece pe Chuikov cu cuțitul lui cu lamă lungă. Nu era nici 
teritoriul sterp al Ciadului, un tărâm lăsat să se evapore sub 
soarele neiertător. Privind împrejurimile, Chuikov realiză că nu 
mai fusese niciodată într-un loc atât de frumos, un loc în care 
liniştea era atât de totală încât urla. Sunt în mijlocul păcii, se 
gândi el. Deasupra capului lui, se avânta un vultur, cu aripile 
întinse larg ca să prindă curenţii ce-l făceau să plutească. 

Chuikov se ridică, aranjându-şi şapca de patrulă uzată de 
timp, unul dintre puţinele lucruri pe care le adusese cu el. Se 
răsuci şi se aplecă înainte, luă rucsacul bleumarin închis de cele 
două curele de umăr, îl ridică în sus, peste cap şi şi-l aranjă pe 
spate. Coborând din nou mâna, trase de cureaua de nailon 
neagră a puştii de vânătoare, ridicând-o şi prinzând-o astfel încât 
să o poată ţine cu amândouă mâinile. Carabina era legată bine 
pe lateralul rucsacului, cu un cartuş pe ţeavă şi siguranţa pusă. 
In jurul taliei, rusul îşi prinsese o curea grea maronie, din piele de 
şa, de care atârna cuțitul Bowie Rio Grande, în teaca lui de piele 


52 


neagră. Pistolul Beretta era legat în partea cealaltă a curelei, 
într-un toc cu clapetă plată şi cu un port-încărcător cu două 
încărcătoare de rezervă în spatele lui. 

Colonelul purta o cămaşă cu mâneci lungi albastră, pe care 
urma să şi-o scoată, când avea să transpire în urma epuizării la 
care se aştepta. Sub tricoul negru purta un briceag utilitar 
Finnish mic, atârnat de o curea de piele, legată în jurul gâtului. 
Blugii Levis erau noi, dar îi spălase de câteva ori ca să înmoaie 
materialul tare. In jurul taliei mai avea o curea mai mică, pe care 
era prinsă catarama Spetsnaz a lui Chuikov. Rusul renunţase la 
bocancii lui greoi, în favoarea unor cizme americane de junglă 
modificate. Tălpile lor plate standard fuseseră înlocuite cu unele 
mai moi, care făceau foarte puţin zgomot pe suprafeţe tari şi 
aproape că nu lăsau urme pe sol. Cizmele erau mult mai uşoare 
decât cele pe care le alesese Chuikov prima dată şi avea să se 
usuce rapid, dacă era nevoit să traverseze vreo apă, în drumul 
lui. 

Pe lângă articolele de camping de bază, mâncare şi muniţie, 
rusul mai avea o jachetă de camuflaj din Gortex, pentru protecţie 
împotriva vântului şi a ploii, precum şi un pulover negru de 
pescar, pe care îl cumpărase, într-un impuls de moment, de la 
Valdez. Mai avea un schimb de haine şi o trusă de prim-ajutor, la 
baza rucsacului, pentru eventualitatea în care urma să aibă 
nevoie de astfel de articole. Suficient pentru confortul casei, 
cugetă el cu voce tare. Baliza care avea să aducă la el echipa 
Forţelor Speciale era păstrată în siguranţă în cutia ei rezistentă la 
şocuri, cu un set de rezervă de baterii AA. Emiţătorul nu era mai 
mare decât două pachete de cărţi lipite unul de celălalt şi avea o 
rază de acţiune de douăzeci de kilometri, în toate direcţiile. 
Chuikov împachetase dispozitivul radio într-unul din buzunarele 
exterioare ale rucsacului său, de unde îl putea scoate repede, 
dacă era necesar. 

Dacă situaţia se va înrăutăţi, o să plec, pur şi simplu, îşi spuse 
el. Işi calculase dezertarea în aşa fel încât să aibă suficientă 
vreme bună, pentru ca, în cazul în care americanii îi refuzau 
azilul, să aibă timp să traverseze statul şi să ajungă în Canada, 
îşi luase precauţiunea de a face rost de un paşaport steril şi o 
sumă mare de bani, în timpul unui eveniment de atletism la care 
câţiva ofiţeri Spetsnaz participaseră ca concurenţi, după ce 
scăpase cu uşurinţă de „cozile” KGB-ului, în timp ce se plimba 
prin oraş ca un simplu turist. Un lucru era sigur. În clipa în care 
desfăcu compasul Silva şi compară indicaţia citită rapid cu 


53 


ajutorul lui cu harta memorată, colonelul Peter Chuikov, ofiţer 
Spetsnaz şi vânător de oameni, era mort. În locul lui apăruse un 
om nou, un om care voia să aibă controlul asupra propriului 
destin şi asupra opţiunilor din viaţa sa. Acest om era cel care 
stătea acum singur, sub soarele strălucitor al Alaskăi, şi pe acest 
om era hotărât Chuikov să îl salveze cu orice preţ. 

Ridicând percutorul carabinei M-77, introduse un cartuş în 
cameră şi apoi porni cu un pas constant spre copacii care se 
legănau uşor. 


54 


11 


Călătoria până la Anchorage nu dură mult. Un agent al Biroului 
DEA local întâmpină echipa la aeroport şi îi escortă la cele două 
maşini închiriate pentru ei. Bailey petrecuse câteva minute cu 
agentul, făcând schimb de informaţii, după care aprobă scurt din 
cap la spusele căutătorului de droguri din Alaska. In cele din 
urmă, cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile şi gazda lor fără nume 
traversă repede parcarea spre un Plymouth care-l aştepta. 

— Deci, care sunt noutăţile? întrebă Thornton, în timp ce 
Hartung şi Silver săreau în al doilea vehicul, Jason aşezându-se la 
volan. 

Bailey îşi aranjă revolverul S&W aşa încât să stea puţin mai 
sus sub sacoul lui şi porni motorul, în timp ce Bo îşi prindea 
centura de siguranţă de pe scaunul din dreapta şoferului. Calvin 
făcu un semn scurt cu mâna şi se înfipse în traficul terminalului, 
Silver urmându-l îndeaproape, în timp ce avansau spre ieşirea 
aglomerată. 

— Billings îţi transmite salutări. Se pare că atât Departamentul 
de Stat cât şi NSA au confirmat valoarea materialelor aduse de 
Chuikov şi misiunea a fost aprobată. Mike Bannion va ajunge la 
noi astă seară - îl aduc cu un avion din Coreea. Lee fiind încă în 
recuperare, cred că ne-ar fi util un om în plus. 

Bo aprobă din cap. Bannion, un agent SLAM, organizaţie care 
avea sarcina să distrugă traseele de contrabandă cu droguri din 
Asia de Sud-Est, se alăturase echipei Springblade ca trăgător, 
atunci când fuseseră trimişi la San Francisco, ca să protejeze un 
politician din America Centrală. Thornton şi-l amintea bine pe 
Bannion, fost membru SEAL, a cărui gândire rapidă îi salvase pe 
toţi de moartea teribilă plănuită de maiorul Luis Melendez. 
Thornton îl ucisese pe maior în noaptea aceea, înfingându-i în 
inimă cuțitul lui cu arc. 

— Băieţii se vor bucura să-l aibă din nou în barcă pe Mike. 
Rămâi şi tu la petrecere? 

Bailey luă chitanţa de parcare, o aruncă cu îndemânare pe 
scaunul din spate al maşinii şi porni spre centrul oraşului. 
Comandase un apartament cu camere cu legătură între ele 
pentru echipă, aşa încât să se poată deplasa liberi dintr-una în 
cealaltă. Pentru economie de timp, Springblade avea să stea în 
oraş mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Avionul lor Caribou C- 


55 


7A era deja pregătit pentru lansarea operaţiunii LALO” de echipa 
de paraşutişti de la Baza Forţelor Aeriene Elmendorf. 

— Mda, o să merg cu voi, deşi Billings nu e prea încântat de 
idee. l-am spus că avem nevoie de cinci oameni la sol, mai ales 
dacă există acolo o echipă Spetsnaz cu acelaşi scop ca şi noi. 
Conrad nu e prea pus la punct cu doctrina forţelor speciale 
ruseşti, dar l-am convins că ei nu sunt tipul fantastic de GI Joe 
obişnuiţi. 

Thornton zâmbi, privind în spate, peste umăr, ca să-i vadă pe 
Hartung şi Silver, care îl urmau rapid pe Bailey. 

— Ceva zvonuri de la comandament, în legătură cu ce fac ruşii 
în problema asta? Dacă se aşteaptă vreo replică, ar fi bine să 
ştim asta înainte să ajungem în teren. 

Bailey intră pe o autostradă lungă, scoase o ţigară Marlboro 
din pachet şi o aprinse. 

— Nimeni nu a auzit nimic. Blestemata de GRU e atât de mare 
încât ar putea ţine sute de consfătuiri, iar noi am auzi doar de 
cele despre care vrea Moscova să aflăm. Personalul Spetsnaz 
este imposibil de urmărit. La naiba, au peste o sută de mii de 
ticăloşi. Am primit totuşi o mică informaţie interesantă de la 
Companie, dar trebuie să-i confirmăm importanţa cu Chuikov, ca 
să ne fie de ajutor. 

— Nu mă ţine în suspans, puştiule, fredonă Thornton, 
deschizând puţin geamul pentru ca fumul ţigării lui Calvin să iasă 
din maşină. 

Thornton se lăsase de fumat de ceva timp şi nu pierdea 
niciodată ocazia să-i amintească asta lui Calvin, de câte ori 
agentul DEA îşi aprindea vreo ţigară. După ce schimbară o privire 
ucigătoare, Calvin continuă: 

— Se pare că unui ziarist - unul dintre acei reporteri de 
senzaţie cu fotografii de război, care scrie pentru lumea celor 
pasionaţi de arme şi războaie - i-au fost zburaţi creierii pe orbită 
în timp ce sărea pe o cărare, alături de o bandă de luptători 
pentru libertate afgani... 

— Mda, am văzut ceva la televizor, ieri. Şi, ce e nou în asta? 
Atunci când cauţi necazuri, de obicei le găseşti, mai ales în acea 
ţară, îl întrerupse Thornton. 

— ... Deci, trecând peste grosolănia ta, un analist din 
adâncurile blestematei de CIA a trasat o paralelă între metoda 


13 LALO: Low Altitude Low Opening - altitudine joasă deschidere 
joasă (n. tr.). 


56 


folosită pentru uciderea scriitorului şi alte câteva asasinate care 
au avut loc în ultimii ani. 

Interesat acum, Thornton îl privi pe Bailey, care pufăia fericit. 

— Spui că bietul hârţogar a fost asasinat de cineva, nu pur şi 
simplu ucis pentru că nu a putut trimite lumina către băieţii de 
acasă? 

— Eu nu spun nimic, Bo. Tipul de la informaţii al agenţiei 
spune asta, şi anume că există o serie de ucideri de la mare 
distanţă, în care capetele victimelor s-au transformat în 
adevărate sputnik-uri, imediat ce un anumit tip de cartuş a 
pătruns în anatomia lor. Analistul spune că e vorba de o 
împuşcătură de mare precizie, trasă cu o carabină NATO de 7,62. 
Se spune că personalul Spetsnaz are acest sistem la dispoziţie, 
dar numai în număr limitat şi numai pentru grupul trăgătorilor de 
elită. 

Thornton pufni. 

— Asta nu înseamnă nimic. Unde e legătura între Spetsnaz, 
acest ziarist şi Chuikov? Deci, există un tip care se distrează 
aruncând capete în aer. Spune-mi care-i legătura şi o să fiu 
impresionat. 

Bailey semnaliză virajul şi coti maşina pe artera principală din 
Anchorage. In faţă se vedea Captain Cook Hotel, unde urmau să 
stea ei. 

— Uite legătura, isteţule. După ce ziaristul a fost ucis, a urmat 
un schimb de focuri între trăgător şi oamenii lui şi luptătorii 
pentru libertate. Tipii răi au scăpat, dar nu înainte să-şi piardă 
unul dintre amici. Trăgătorul nostru i-a îndesat câteva grenade 
sub corp, drept cadou de despărţire, dar afganii mai văzuseră 
trucul şi au dezamorsat cadavrul, înainte să-l cerceteze. Au 
constatat că era un bărbat alb, purtând echipamentul standard al 
Spetsnaz. Mai mult, avea la gât un medalion micuţ din aur, cu un 
cap de lup gravat în centru. Băieţii ştiau sigur că alţi oameni albi 
plătesc bani serioşi pentru astfel de descoperiri, aşa că l-au cărat 
pe Ivan într-un sat, unde un agent de teren al Agenţiei a luat 
amprentele cadavrului şi l-a fotografiat. Slavă Domnului că există 
computere, căci analistul nostru a identificat cadavrul ca fiind un 
cunoscut agent operativ al Spetsnaz, care a participat ca 
concurent la Olimpiade, acum una sau două ediţii. Impreună cu 
el mai era un alt rus, numit luri Puşkin, care, întâmplător, este şi 
el bănuit ca având legături serioase cu Spetsnaz. 

— Şi el e trăgător de elită. Am auzit numele menţionat de 
nişte tipi din circuit. Se spune că Puşkin este unul dintre ultimii 


57 


trăgători cu arme cu lunetă rămas în acţiune azi. 

Ajungând la hotel, Bailey parcă maşina închiriată în faţa 
acestuia şi se uită în oglinda retrovizoare, în timp ce Silver oprea 
a doua maşină în spatele lor. 

— Traficul radio sovietic din acea perioadă a conţinut o cerere 
de extragere urgentă a unei echipe dintr-un zonă de lansare din 
apropiere de locul ambuscadei. Surse din Kabul au raportat o 
decolare neplanificată de la o bază aeriană rusească a unui avion 
de vânătoare sovietic, cu două persoane la bord, cu destinaţia 
Moscova. S-ar putea ca Puşkin şi echipa lui să fi fost aleşi pentru 
rearanjarea capului lui Chuikov şi dacă este aşa, este posibil ca 
ei deja să fie în ţară, căutându-l. 

Thornton cobori din maşină şi îi aruncă o privire preocupată 
tânărului agent. 

— Sistemul nostru de securitate de aici e atât de slab încât 
tipii ăştia pot intra şi ieşi oricând doresc? Mai întâi Chuikov intră 
ca un turist în vacanţă, acum îmi spui că e posibil ca o întreagă 
echipă Spetsnaz să stea în acelaşi hotel cu noi? E ceva în 
neregulă în imaginea asta sau sunt eu nebun? 

— Eu aş vota pentru a doua variantă, mârâi Hartung, 
apropiindu-se de şeful echipei de comando, care fierbea. E 
ultima dată când îl las pe Silver să mai urmărească pe cineva, cu 
mine în maşină, continuă el. Omul e incapabil să „ţină o coadă”, 
fără să pună în pericol pe cei din jurul maşinii lui, sau aflaţi în 
maşină cu el. Data viitoare conduc eu. 

In spatele lor, Silver scotea din portbagaj bagajele lor uşoare, 
indiferent la plângerile însoţitorului lui despre lipsa lui de 
maniere la volan. 

— Hai să intrăm şi să ne aranjăm lucrurile! comandă Bo. Vreau 
ca toată lumea să facă un duş şi să se schimbe. Vom comanda 
mâncarea în cameră şi vreau ca cei de la paraşutişti sau din 
orice altă parte sunt să ne aducă armamentul şi echipamentul 
personal, ca să-l putem verifica. Intre timp, Calvin va avea grijă 
ca Mad Mike să ajungă aici cât mai repede posibil, după ce 
aterizează. Frank se va ocupa de inspectarea avionului pentru 
zborul de mâine, iar Silver va avea nevoie de toate legăturile cu 
SOCOM sau cu orice alte surse de aprovizionare avem la 
dispoziţie, ca să putem pregăti un instructaj S-2, diseară. 

— Nici o problemă, Bo. Am dat comanda ca echipamentul 
nostru să fie ales din ceea ce avea SEAL disponibil la Coronado, 
înainte să plecăm. Colt Commando, noile dispozitive LBE, Glock 
17 cu câte două încărcătoare suplimentare, uniforme, cizme, 


58 


Gortex, tot setul. Aveţi oricum la voi prostiile voastre personale, 
aşa că nu a trebuit să mă ocup de cuțite sau de alte chestii de 
genul acesta. Nu trebuie decât să dau un telefon şi tipul cu care 
ne-am întâlnit la aeroport ne va aduce aici echipamentul, de la 
birou. 

Thornton îl bătu tare pe spate pe agent, cu un zâmbet larg pe 
faţă. 

— Grozav! Frank? Poţi să te duci la bază şi să verifici avionul 
Caribou? Cei din trupele paraşutate sunt cei mai buni la treaba 
asta, dar vreau să ştiu că totul e la locul lui, pentru LALO. 

— In aer şi amin, lătră paraşutistul veteran. Plecăm la două 
cincizeci? întrebă el. 

— Am înţeles, răspunse Bo. SOCOM spune că Chuikov va folosi 
o baliză şi se presupune că ni se vor da coordonatele pentru 
zona de lansare, înainte să ajungem în teren. O să sărim la două- 
cincizeci, vom fi în aer mai puţin de douăzeci de secunde, apoi 
ne vom ocupa poziţiile şi vom aştepta semnalul balizei 
colonelului. 

— Mie mi se pare floare la ureche! exclamă Silver, care tocmai 
se alăturase grupului. 

— Sper să ai dreptate, Jason. Dacă există o echipă din tabăra 
cealaltă care lucrează în aceeaşi zonă, atunci se alege pulberea 
de tot planul nostru deştept. Chuikov va lăsa o urmă, indiferent 
cât de mult se va strădui să n-o facă. Dacă Puşkin a fost ales să 
aducă înapoi capul colonelului în Pătratul Roşu, ştiţi că va avea 
tot sprijinul posibil din partea GRU, iar aceştia nu trebuie să joace 
decât după propriile reguli. 

Bailey aprobă din cap, bătându-l încet pe umăr pe Thornton. 

— Cu aceste gânduri în minte, haideţi să intrăm, da? Nu-mi 
place ideea de a sta prea mult aici, mai ales dacă ceea ce ai spus 
e adevărat. Fără îndoială, sovieticii au o reţea de agenţi activă, şi 
aceştia s-ar putea să supravegheze locurile în care e probabil să 
apară Chuikov. 

Cei patru bărbaţi îşi luară lucrurile şi intrară în hotel. 


59 


12 


Drumul de la Eagle River la Fairbanks durase foarte puţin, 
şoseaua fiind liberă şi vremea frumoasă. Omul pe care Puşkin îl 
cunoştea numai sub numele de „Charlie” făcea parte din celula 
de doi agenţi care îl recunoscuseră prima dată pe Chuikov, la 
magazinul universal. Soţia de drept comun a lui Charlie nu ştia 
nimic despre convingerile politice ale soţului ei, crezându-l 
implicat în traficul ilegal de droguri şi arme. In spate, în rulota 
acestuia, Puşkin se relaxa, în timp ce restul echipei dormea. 
Ghidul lor era sigur că ştia cine îl dusese pe Chuikov în teren. 
Câteva apeluri telefonice şi nişte bani îl ajutaseră să obţină acea 
informaţie. Maiorul nu era preocupat de modul în care aveau să-l 
convingă pe pilot să-şi repete zborul de mai devreme. Sergentul- 
major Antonov urma să se ocupe de asta. Era îngrijorat, totuşi, 
atunci când se gândea la ce ar fi putut face americanii. Puşkin nu 
mai luase legătura cu Vasili Suvorov, după ce părăsise biroul 
mareşalului, din Moscova. Fiecare portal prin care trecuse echipa 
Spetsnaz era închis şi sigilat în urma lor, o măsură de precauţie 
ca implicarea Rusiei să nu poată deveni publică, dacă echipa lui 
Puşkin rata. Era o mostră clasică de misiune absolut secretă. Ca 
într-o recunoaştere strategică, atunci când se termina fie erau 
toţi în viaţă, fie nici unul. 

— Am ajuns, spuse Charlie, în timp ce manevra rulota mare pe 
un drum îngust ce ducea la un hangar mic. 

Puşkin îşi cobori picioarele de pe patul în care era lungit şi îl 
văzu pe Antonov îndreptându-se deja spre partea din faţă a 
Beaver-ului. Işi luă Gerber-ul din locul în care îl aşezase mai 
devreme, împinse teaca neagră sub centură şi trase marginea de 
jos a pulovărului peste mânerul negru al cuţitului. Făcându-le 
semn cu capul celorlalţi să rămână pe loc, rusul urcă în spatele 
şoferului şi se uită prin parbrizul acoperit de gângănii la uşa 
deschisă a hangarului. 

— informatorul meu mi-a spus că băiatul ăsta a făcut un zbor 
special ieri. A transportat un tip singur în pădure şi a fost plătit 
numerar, când a ajuns acolo. Se presupune că va zbura înapoi 
peste vreo zece zile, ca să verifice ce face clientul nostru... 

— Care nu va mai fi acolo, încheie Puşkin. 

Se întoarse cu faţa spre Antonov şi îi făcu semn spre silueta 
unui om care ieşea din întunericul din interiorul hangarului, ca să 


60 


privească rulota masivă care se opri, huruind. 

— la legătura cu el, confirmă identitatea omului şi convinge-l 
că-i vom plăti serviciile lăsându-l în viaţă. Nu-i vătăma mâinile, 
picioarele sau faţa. Nu uita, este pilot şi avem nevoie de 
îndemânarea şi memoria lui ca să ne ducă la Chuikov. 

Antonov zâmbi. 

— Nici o grijă, tovarăşe maior. 

Spunând asta, agilul subofițer deschise uşa pasagerului şi 
cobori pe tarmacul de sub el. Charlie şi Puşkin îl priviră pe 
Antonov, care începuse să discute cu pilotul, şi tresăriră amândoi 
involuntar când rusul îl înhăţă pe celălalt bărbat de partea din 
faţă a cămăşii şi îi mătură picioarele cu o lovitură cu piciorul bine 
executată. Antonov îşi continuă atacul iniţial cu o izbitură 
puternică cu genunchiul în stomacul omului, mişcare ce îl făcu pe 
nefericit să se încovoaie, coborându-şi capul spre pista de beton 
cu urme de cauciuc. Antonov făcu un pas spre silueta încovoiată, 
îl prinse pe pilot de glezne şi îi depărtă picioarele. Ridicându-i cu 
forţa un picior de pe pământ, rusul trimise o cizmă cu vârf de 
oţel între picioarele pilotului, făcându-l să cadă, în timp ce o 
erupție de vomă proaspătă ţâşnea din gura omului care începuse 
să urle. Intreaga echipă, inclusiv zâmbitoarea soţie a lui Charlie, 
se adunase în compartimentul şoferului, atenţia lor deplină 
îndreptându-se spre scena ce se desfăşuram faţa lor. 

Puşkin aşteptă. Antonov îngenunche lângă pilot, evident 
vorbind cu bărbatul care se zvârcolea de durere. Apoi, rusul 
ridică privirea, cu un zâmbet triumfător pe buze şi cu degetul 
mare în sus, semnalând succesul interogatoriului. 

— Să mergem! mârâi Puşkin. Nu avem timp de pierdut. 
Antonov va stabili de ce avion avem nevoie, în timp ce eu voi 
discuta cu pilotul şi voi încerca să-i alin personalitatea 
zdruncinată. 

Intorcându-se spre omul cu numele de Charlie, Puşkin făcu 
semn spre locul în care stătuse întins cu câteva momente mai 
înainte. 

— Îți vei găsi recompensa sub pat. Mareşalul va fi foarte 
încântat de serviciile tale. Îl voi informa personal, la întoarcere. 
După plecarea noastră, te poţi întoarce la Anchorage. lţi sugerez 
să continui ca şi cum nu ai fi făcut niciodată călătoria asta. 
Nimeni nu va afla nimic, iar noi nu ne vom întoarce. 

Charlie aprobă din cap. Soţia lui se strecură pe scaunul 
şoferului, în timp ce soţul ei îi ajuta pe membrii echipei lui Puşkin 
să-şi descarce echipamentul. Antonov îl ridicase în genunchi pe 


61 


pilotul care suspina, când Puşkin se apropie de ei şi apăsă 
Gerber-ul pe artera care pulsa nebuneşte şi era foarte clar 
vizibilă pe gâtul omului. 

— Ne vei duce în locul în care l-ai lăsat pe Chuikov, da? întrebă 
el. 

— Nu ştiu, nu cunosc nici un om cu numele de Cheweecough, 
şuieră pilotul. L-am dus pe un tip solid ieri... îl chema Chandler. 
Nu ştiu nici un Cheweecough, icni aviatorul suferind. 

— E bine şi Chandler, îl linişti Puşkin. Avem nevoie de un avion 
suficient de mare ca să transporte cinci oameni şi echipamentul 
lor. Este disponibil vreun astfel de avion? 

Pilotul aprobă din cap fără vlagă, simțind cum lama bine 
ascuţită trepida în jurul gâtului lui, în timp ce vorbea. 

— Am chiar eu două avioane. Unul este pentru cel mult doi 
călători, plus echipamentul. Celălalt corespunde cererii voastre - 
un turboreactor cu două motoare, parcat în spatele hangarului. 
Este alimentat şi gata de plecare, nu trebuie decât să pornesc 
motoarele. 

Mercenarul Spetsnaz se lăsă într-un genunchi şi îl privi pe 
pilotul rănit direct în ochii strălucitori din cauza fricii. Avea o voce 
joasă, rostind cuvintele cu cadenţa măsurată a unui om care era 
atât de sigur de sine, încât era suficient să-şi transmită dorinţele 
în stilul cel mai civilizat posibil, ştiind că ele urmau să-i fie 
îndeplinite imediat. 

— Du-ne la el şi te vei întoarce aici nu numai în viaţă, dar şi cu 
zece mii de dolari de cheltuit. Dacă nu o faci, îl voi lăsa pe acest 
om să-şi încheie treaba. 

Pilotul păli, auzind ameninţarea lui Puşkin. Ridicat în picioare 
de Antonov, făcu semn spre locul în care se afla avionul mai 
mare. 

— Vă duc, domnule. Oriunde, oricând şi la orice preţ doriţi să 
plătiţi. Nu e treaba mea să ştiu ce afaceri aveţi cu domnul 
Chandler. Lăsaţi-mă să plec, după aceea, şi vă puteţi păstra 
banii. Nu vreau decât să rămân în viaţă. 

Cincisprezece minute mai târziu, erau în aer. 


62 


13 


Calvin Bailey ieşi agale din baie, cu torsul musculos învelit într- 
un prosop alb pufos. Işi frecă repede ţeasta, privindu-l pe 
Thornton, care termina de curăţat noul lui pistol Glock, primit de 
la Echipa 3 SEAL. Glock-ul era una dintre cele mai noi piese din 
dotarea cu armament special a Marinei, o armă de mână de 9 
mm a cărei structură era făcută dintr-un polimer Space-Age, fiind 
mai dur şi mai uşor decât majoritatea pistoalelor automate 
convenţionale. Bailey optase pentru revolverul standard Glock 
17, deşi îi fusese oferit Modelul 19, mai mic. Împreună cu armele, 
primise tocurile din polimer şi suporţii de încărcătoare, făcuţi 
special pentru acea armă. Folosind două încărcătoare 
suplimentare, fiecare om avea în jurul taliei cincizeci şi şapte de 
cartuşe subsonice, cu un factor de greutate jumătate faţă de 
orice alt automat de mare capacitate de 9 mm. Agentul de la 
narcotice luase şi el una dintre arme, lăsându-şi acasă 
credinciosul S&W. 

— Cum ţi se pare? îl întrebă pe Thornton, care introducea 
chiulasa de oţel pe talpa armei. 

Thornton introduse cu putere un încărcător plin în scobitura 
Glock-ului 17, după care apăsă încet sistemul trăgaciului unic 
până când simţi percutorul ţâşnind înainte. Trase chiulasa în 
spate, ca să prindă un cartuş şi introduse un cartuş în camera 
armei, permiţând colectorului superior să zboare în faţă, sub 
forţa propriului arc. Satisfăcut de execuţia sa, specialistul în 
operaţiuni speciale aruncă pistolul pe pat, apoi se întoarse spre 
Bailey, care începuse să se îmbrace. 

— E o armă bună. Cred că am tras fiecare peste cinci mii de 
cartuşe cu ele, la San Clemente. Trebuie să recunosc că sunt 
tentat să mă întorc la un „nouă”, acum, după ce am lucrat cu dr. 
Glock, deşi P220-ul meu este greu de învins atunci când e vorba 
de lucrul de la distanţă mică. 

Bailey îşi trase pe el o pereche de blugi Levis, îşi încheie 
cureaua şi îşi introduse revolverul Glock în tocul de la şold. 

— Nu vreau să schimb subiectul, dar trebuie să montez 
codorul şi să-i dan un telefon lui Billings. El e POC-ul nostru cu 
acest colonel Foster de la SOCOM şi trebuie să primesc 
confirmarea coordonatelor unde vom ateriza, pentru ca Frank să 
ne poată duce acolo imediat. 


63 


Thornton aprobă din cap, căutând în sacul lui de nailon negru, 
de unde scoase un dispozitiv celular mic, care trebuia să asigure 
o comunicare vocală sigură între Bailey şi şeful lui, Conrad 
Billings. 

— Ataşează priza de intrare la adaptorul telefonului şi apoi 
leagă telefonul la el, aşa. E un dispozitiv destul de simplu, mult 
mai bun decât cel cu care am lucrat la prima noastră ieşire. 

Bailey luă telefonul de la Thornton, făcând semn cu capul că 
era de acord. După câteva minute asamblase componentele 
necesare şi formă numărul din Washington, D.C. al lui Billings. 

După câteva apeluri, Calvin auzi cum receptorul era ridicat, iar 
apoi vocea morocănoasă a lui Billings traversă sârma subţire, de 
câteva mii de kilometri lungime. 

— Billings. Ar fi bine să fii Calvin Bailey, care trebuia să sune 
de acum o oră, altfel o să fiu al naibii de nervos. 

Reţinându-şi râsul, Bailey îşi confirmă identitatea cu o parolă 
rapidă şi o serie scurtă de numere. 

— Gata. Acum, că ştiţi că sunt eu, nu pot să adaug decât că e 
mai bine să fiţi cel nervos, decât cel pe care se enervează alţii. 
Ce noutăţi aveţi? Thornton şi echipa se ocupă chiar în clipa 
aceasta de pregătirea misiunii. Vom fi gata de infiltrare în jurul 
orei patru dimineaţa. Ceva nou de la SOCOM? 

— Da, am primit un apel de la Chuikov pe reţeaua de 
siguranţă a lui Foster. A lăsat un set de coordonate pentru zona 
voastră de lansare şi a confirmat că a părăsit zona Fairbanks. 
Oamenii de la informaţii ai lui Foster au extras din dosarele lor o 
hartă a terenului şi mi-au zis să vă spun că e o zonă de lansare 
de douăsprezece secunde, destul de lipsită de obstacole, cu o 
pantă de cinci grade. Veţi avea copaci în trei părţi ale punctului 
de lansare şi un mic pârâiaş, în a patra latură. Fără fire sau relee 
radio, bineînţeles. Locul pe care l-a ales ca să se ascundă este la 
peste o sută cincizeci de kilometri de cel mai apropiat oraş. NSA 
a confirmat că rusul mort era un om al Spetsnaz, din echipa unui 
anumit maior luri Puşkin. Puşkin a dispărut după ce a fost 
chemat la Moscova, la primul firicel de fum de la Kabul. Fetele de 
la FBI l-au interogat pe omul nostru din Valdez şi acesta a 
recunoscut că conduce un traseu de infiltrare a agenţilor, de trei 
ani. L-a identificat pe Chuikov ca fiind omul pe care l-a trecut 
săptămâna trecută, dar se pare că GRU organizează aceste 
trasee în celule de câte un singur om. Din câte ştim, e posibil să 
existe un aranjament paralel, operând în acelaşi port. Pe scurt, îl 
sfătuiesc pe Bo să considere că o echipă Spetsnaz fulger a fost 


64 


formată şi lansată să-l găsească pe colonelul Chuikov. Puşkin 
este un soldat de excepţie, din spusele NSA, astfel încât este 
bănuit ca realizator a cel puţin cinci asasinate importante care 
au avut loc în diverse colţuri ale lumii. Nu ştim dacă cei doi ofiţeri 
se cunosc personal, deşi putem fi aproape siguri că fiecare 
cunoaşte reputaţia celuilalt. Eu aş zice că Puşkin e deja în Alaska, 
fie în Anchorage, fie în Fairbanks, în funcţie de cât de bine 
operează reţeaua lor. 

Bailey oftă. Nimic nu era uşor, niciodată. 

— Foster v-a spus frecvenţa balizei? Avem nevoie de ea ca să 
programăm computerele avionului şi dispozitivul nostru, înainte 
de decolare. 

Billings spuse rapid frecvenţa care-i fusese transmisă de 
eficientul sergent-major al lui Foster. 

— Apropo, spuse el, după ce Calvin îi confirmă numerele. Un 
anume sergent-major Stump mi-a zis să-l salut pe Thornton din 
partea lui. Nu ştiu cum şi-a dat seama ticălosul că Bo este 
implicat, dar a făcut-o. Probabil că e un vechi amic din Vietnam. 

— li voi transmite lui Bo, răspunse Bailey. Dacă nu mai este 
nimic altceva, suntem gata de plecare. Thornton zice să vă spun 
că acesta va fi ultimul nostru contact, până când îl vom aduce pe 
Chuikov. Vrea aceleaşi aranjamente financiare şi administrative 
pentru echipă, inclusiv pentru Bannion şi Lee, deşi David nu va 
participa la călătorie, de data asta. 

La capătul celălalt al firului, Billings ridică ochii spre cer, 
calculând mental suma totală şi ştiind că trebuiau să o plătească. 
Un lucru îl pot spune sigur despre Bo Thornton, îşi spuse el. Tipul 
are grijă de oamenii lui. Fiecare dintre ticăloşi adună rapid o 
sumă substanțială, bani proveniţi din fonduri deturnate de la 
lorzii drogurilor şi imperiile lor de către DEA şi alte agenții. 
Thornton cerea ca banii plătiţi echipei sale să fie neimpozabili, o 
comandă care enervase peste măsură IRS-ul, până când 
preşedintele în persoană apreciase reuşitele impresionante ale 
lui Springblade şi dăduse un ordin în acest sens. 

— Spune-i nebunului că mă voi ocupa de asta. Jumătate din 
contract este deja în fondul menţionat, iar Lee îşi va primi şi el 
partea. Mă şi văd obligat să mă prezint din nou în faţa şefului, 
pentru plătirea unor persoane care nu sunt implicate efectiv, dar 
dată fiind natura proiectului, sunt sigur că va semna. 

— Grozav, o să-i transmit lui Bo. Mai este altceva, înainte să 
încheiem? 

Billings se aplecă şi se scărpină pe gleznă, unde glontele unui 


65 


traficant de droguri îi smulsese o porţiune rotundă de carne vie, 
în timpul unui raid recent. Drept ripostă, oficialul DEA stinsese 
luminile criminalului cu o rafală de Stingers 0,22 de mare viteză, 
invocând filosofia personală a lui Conrad de represalii maxime 
pentru cea mai mică insultă. 

— Spune echipei că informaţia adusă de Chuikov a fost 
evaluată ca nivel „Q”. Ceea ce ne poate da el va opri incursiunile 
Spetsnaz pentru cel puţin zece ani. Amenințarea lor potenţială 
de război, bazată pe firimiturile pe care Chuikov le-a lăsat în 
poala lui Foster la primul lor contact, a făcut ca dosul din Biroul 
Oval să se strângă mai bine ca uşa seifului din Fort Knox. Se pare 
că ruşii ar putea produce haos şi dezordine la un nivel major în 
Alaska, în maxim şaptezeci şi două de ore, prin sabotaj, 
asasinate şi întrerupere a comunicaţiilor. Rapoartele lui Chuikov 
spun că peste o sută de echipe de operaţiuni speciale sunt 
orientate pentru infiltrarea în Alaska, dacă explodează balonul. 
Forţele noastre nu vor putea intercepta decât poate un procent 
din ceea ce va înota, pluti, sări sau târî în stat. George îl vrea pe 
Chuikov în D.C., indiferent de cost. 

— Am înţeles, Toyota, mormăi Bailey. Apropo, aţi început să 
vorbiţi destul de bine în stilul operaţiunilor speciale, pentru un 
civil. 

Billings râse. Mâncărimea îi trecuse pentru moment, aşa că îşi 
trase înapoi pantalonii peste cicatricea încă purpurie. 

— Trebuia, ticălos mâncător de aur. Cu cât mai mult se implică 
Springblade, cu atât aflu mai multe lucruri pe care nu le ştiam 
despre tipi ca Thornton. La naiba, înainte credeam că SEAL şi 
Beretele Verzi simt nişte nebuni, fragmente de Rambo şi Chuck 
Norris înfăşurate într-o atitudine Clint Eastwood. Totuşi, după 
Alpine, şi încă şi mai mult după Bravo Sierra, în Nicaragua, e 
destul de clar că oamenii ca Bo Thornton sunt la fel de 
profesionişti ca orice doctor sau avocat. Aşa că încerc să învăţ 
rap-ul, pentru că m-am săturat să mă întreb ce naiba este o 
„boacănă” sau un „sediu SATCOM”. 

Bailey se simţi cuprins de un val de afecţiune, în timp ce îl 
asculta pe omul care îi era şef şi prieten. Billings lupta de partea 
bună a baricadei şi începuse să aibă sentimentul că câştiga din 
nou. 

— Am înţeles, şefule. Bo arde de nerăbdare să pornim spre 
aeroport, şi oricum suntem în întârziere. Ne vedem în curând. 

Cu un clinchet ascuţit, legătura dintre cei doi bărbaţi se 
întrerupse. Conrad Billings lăsă receptorul negru guvernamental 


66 


în furcă şi apăsă butonul interfonului, cerând o întâlnire cu 
preşedintele. Îşi trimitea din nou cei mai buni oameni în calea 
lupilor, şi nu-i plăcea asta, la fel cum nu-i plăcuse nici prima 
dată. De la traficanţi de droguri, la ucigaşi, la trădători şi acum la 
mercenari sovietici... Când aveau să se termine războaiele lui Bo 
Thornton? 


67 


14 


Vasili Suvorov dădu drumul şoferului, care era totodată garda 
de corp personală a vârstnicului mareşal GRU. Biroul interior în 
care stătea era călduros, în contrast cu gerul aspru de afară, de 
dincolo de ferestrele uşor înceţoşate, cu vedere spre Piaţa Roşie. 
Unde s-a dus vara? se întrebă el. Din când în când, venea câte 
un ger ca acela, un front rece suflat dinspre nord, din stepele 
câmpurilor deschise ale Rusiei. Suvorov ura frigul, care îi 
amintea de războiul împotriva lui Hitler şi a armatelor lui, cu atât 
de mult timp în urmă. Douăzeci de milioane de ruşi morţi! 
Fuseseră secătuiţi, atât în vieţi omeneşti, cât şi ca trăsături 
umane. Brutalitatea războiului în Rusia făcea să pălească, prin 
comparaţie, celelalte conflicte din Coreea, Afganistan şi Vietnam. 
Ruşii ştiau ce însemna războiul total. Ştiau de ce era nevoie ca să 
învingă. 

Şeful GRU închise căsuţa din minte despre războiul demult 
trecut şi se întoarse la conflictul actual. Pe birou avea note 
informative, faxuri şi rapoarte, care sosiseră în timpul serii 
precedente şi devreme, în acea dimineaţă. Intre telefoane şi citit, 
abia avea timp să mănânce un prânz rapid, dacă nu era 
programată vreo şedinţă sau două cu subordonații lui cheie. 

Pentru moment, era obsedat de eforturile lui Puşkin de a-l 
localiza şi lichida pe Peter Chuikov. Gândul că un ofiţer superior 
din Spetsnaz trecuse la americani îl irita la culme. Chuikov era 
mai mult decât un simplu ofiţer, era aproape un erou în 
comunitatea operaţiunilor speciale. Omul era un exemplu 
extraordinar de inteligenţă, experienţă de luptă şi voinţă. 
Misiunile lui fuseseră întotdeauna încununate de succes. De cât 
timp îşi plănuia Chuikov dezertarea? Suvorov se strâmbă la 
durerea ascuţită pe care o simţea în stomac, acizii făcându-se 
simţiţi, în timp ce îl blestema pe colonel pentru agravarea fizică 
pe care i-o producea acea situaţie. 

Căutând prin munţii ordonaţi de documente oficiale, le separă 
în scurt timp pe cele pe care voia să le revadă imediat şi pe cele 
care puteau aştepta. O cantitate mică ajunse în coşul de hârtii de 
sub birou. Insemnă altele care puteau fi repartizate ofiţerilor săi 
inferiori. Aşezându-se pe un scaun luat din castelul de vânătoare 
din Germania al lui Goering, la sfârşitul războiului, Suvorov 
observă fără plăcere adâncimea trădării lui  Chuikov. 


68 


Microcipurile pe care le luase din computerele GRU fuseseră 
înlocuite cu clone programate cu inteligenţă, datele lor fiind 
suficiente ca să păcălească verificările şi testele interne prin care 
maşinăria ar fi putut detecta furtul realizat de colonel. Dacă 
Puşkin nu reuşea să-l intercepteze pe Chuikov înaintea 
americanilor, reţeaua de operaţiuni planificate pentru Spetsnaz 
în Alaska era compromisă irevocabil. Ani întregi de muncă, bani 
şi planuri aveau să ajungă pe birourile oficialilor americani de la 
informaţii. Suvorov îşi putea imagina foarte bine şocul lor atunci 
când vor începe să descopere profunzimea penetrării sovietice în 
cel de-al patruzeci şi nouălea stat american. Reţele întregi de 
agenţi aveau să fie expuse, rutele de infiltrare prin acel stat în 
Canada urmau să fie scoase dintr-odată la lumină şi aveau să fie 
localizate ascunzători masive de arme, documente, bani şi 
explozive, şi toate acestea datorită trădării lui Chuikov. 

Vasili îşi clătină dezgustat capul cărunt. Factorul uman se 
făcea simţit din nou, iar Suvorov ştia, din experienţa lui trecută, 
că partea umană a ecuaţiei era cea care determina succesul sau 
eşecul la scară mare. Marele şef al GRU-ului trebuia să accepte 
realitatea. Era posibil ca Puşkin să nu reuşească. Dacă Suvorov 
se mişca rapid, anumite reţele şi agenţi puteau fi salvaţi sau 
măcar avertizaţi. Era mai bine să salveze ce operaţiuni şi agenți- 
cheie puteau, decât să îşi piardă întregul sistem bazându-se pe 
cinci oameni, indiferent de îndemânarea şi resursele acestora. 

Temutul cap al spionajului sovietic luă de pe birou un stilou 
greu şi începu să îşi noteze ordinele. Anumite ascunzători 
trebuiau recuperate, dacă era posibil, mai ales cele amplasate 
lângă baze militare şi sedii radar americane. Altele, mai puţin 
importante, şi totuşi sensibile, puteau fi aruncate în aer de 
echipe de agenţi de pe statul de plată al GRU. Urma să insiste ca 
anumiţi agenți plasați în poziții înalte în organismele 
guvernamentale locale să fie retraşi, iar câţiva trebuiau selectaţi 
pentru lichidaţi, din cauza rolului pe care urmau să-l joace dacă 
trupele sovietice aveau să fie lansate într-o invazie pe scară 
mare. Pe scurt, inima pânzei de păianjen trebuia salvată. 
Pierderea lor ar fi însemnat ca eforturile GRU să fie date înapoi 
cu opt până la zece ani, ceea ce însemna că atunci când ei 
urmau să fie din nou pregătiţi, la biroul lui Suvorov urma să stea 
altcineva. El voia să facă tot ce era posibil ca să uşureze munca 
succesorului lui, şi poate că dezastrul actual putea fi evitat, dacă 
echipa lui Puşkin ajungea prima la Chuikov. 

Puse stiloul ornat înapoi în suportul lui şi răsfoi prin rapoartele 


69 


de pe birou, alegând în cele din urmă un fax trimis de la o sursă 
din Anchorage, în seara precedentă. Examinându-i conţinutul, 
Suvorov fix încântat să vadă că agenţii lui munceau peste orele 
de program ca să-l ajute pe Puşkin, care se afla deja în 
Fairbanks, adulmecând urmele colonelului. Băncile de date ale 
computerului GRU lucrau în ritm intens ca să urmărească modul 
neobrăzat în care Chuikov folosea cărţile de credit ale 
organizaţiei, fiecare chitanţă înregistrată reprezentând o urmă 
lăsată de colonel în drumul lui. Vasili observă echipamentul ales 
de Chuikov, care indica hotărârea acestuia de a se duce în munţi, 
unde avea loc de manevră. Chuikov nu putea să-şi permită riscul 
mulțimilor de oameni din mediul urban. Oricine putea fi un agent 
sau un asasin în slujba GRU. Era mai bine să aleagă el câmpul de 
luptă, dacă se ajungea la aşa ceva, şi să opereze singur, 
concepţie ce se potrivea antrenamentului şi personalităţii lui 
Peter Chuikov. Suvorov îşi imagină pentru o clipă ferocitatea 
bătăliei, în cazul în care forţa condusă de Puşkin se înfrunta cu 
colonelul singur. Ignora răspunsul american, sigur de faptul că 
echipa lui Puşkin era o unitate călită în lupte, cu experienţă 
recentă şi reuşite sângeroase în Afganistan, ca şi în alte războaie 
de dominație îndepărtate. Americanii aveau să se aleagă din nou 
cu nasul plin de sânge, dacă se puneau cu Spetsnaz. Gândul 
aduse un zâmbet neînduplecat pe trăsăturile adânc ridate ale 
fostului infanterist rus. 

Afară, o rafală de vânt sufla prin piaţă, sunetul lui semănând 
cu bocetul a o mie de suflete. 


70 


15 


Cu o singură mişcare continuă, Chuikov jupui pielea iepurelui 
de pe corpul acum nemişcat şi o aruncă într-o groapă săpată în 
acest scop. Cu o tăietură rapidă, înlătură capul animalului şi cu 
patru lovituri repetate cu cuțitul tăie labele de la încheieturi. 
Scoase cuțitul armatei elveţiene din teaca de la şold şi scoase 
măruntaiele iepurelui, aruncând ceea ce nu-i era folositor în 
groapă, pe care o acoperi apoi cu ajutorul lamei late a cuţitului 
de tabără, ca şi cum ar fi fost o lopăţică. Prinsese cinci iepuri 
mari de Alaska folosind un laţ simplu, metodă pe care o învățase 
de la rebelii marxişti din Africa de Sud. Impreună cu ceapa de râu 
şi rădăcinile pe care le smulsese mai devreme, iepurii aveau să 
contribuie la o tocană minunată - o masă potrivită pentru un 
rege al sălbăticiei. 

Ridică rămăşiţele însângerate ale animalului mic într-o mână 
şi le puse într-un sac de plastic, pe care îl îndesă în pachetul lui 
zilnic. După ce şterse cuțitul Rio Grande cu o cârpă largă, 
Chuikov introduse în teacă lama lată, după care curăţă briceagul 
mic, de buzunar, în acelaşi mod. Se afla la mai puţin de 
cincisprezece minute de tabăra lui, laţurile fiind plasate pe o 
cărare folosită de animale, pe care Chuikov o descoperise în 
timpul recunoaşterii făcute în zonă în ziua precedentă. îşi 
pregătise adăpostul cu grijă, folosind un poncho din Gortex de 
culoarea măslinei drept cort improvizat, sub care colonelul îşi 
depusese sacul de dormit, rucsacul şi armele. 

Atent în permanenţă, Chuikov camuflase locul cu atâta grijă 
încât cineva ar fi putut trece pe lângă el, fără să-şi dea seama de 
prezenţa altui om acolo, decât dacă se împiedica efectiv de cort. 
Rusul îşi pregătea mesele în afara perimetrului micuţei tabere, 
arzând numai lemne foarte uscate, pe care le punea într-o 
groapă mică săpată cu cuțitul. Dacă era necesar, putea stinge 
flăcările mici cu o singură mişcare a mâinii, pentru ca apoi să 
dispară în frunzişul înconjurător. Apa nu era o problemă. Un 
pârâu mic trecea la mai puţin de zece metri de locul în care 
dormea el. Una peste alta, era un loc excelent în care să se 
odihnească şi să aştepte. 

Chuikov netezi pământul deranjat, pregătindu-se să se 
întoarcă în tabără. Hotărâse să-şi ia puşca cu el, pentru 
eventualitatea în care dădea de ceva ce merita să fie ucis de la 


71 


distanţă. Carabina de vânătoare era ascunsă într-un loc aflat la 
cincizeci de metri în susul pârâului, împreună cu cartuşele de 
rezervă, căci Chuikov nu uitase lecţiile dure învăţate după o viaţă 
plină de confruntări periculoase. Dacă avea dreptate, echipa 
americană urma să se paraşuteze curând, mesajul lui către 
Foster fiind suficient de explicit în ceea ce privea localizarea 
zonei de paraşutare şi condiţiile oferite de aceasta. Urmau să 
zboare exact pe deasupra taberei lui, alertându-l când pilotul îşi 
va începe traseul de apropiere finală, aşa încât cel care dirija 
paraşutarea să poată alinia corect avionul cu lungimea 
luminişului ales de Chuikov. 

Din cauza perioadei în care se aflau, se îndoia că ei urmau să 
încerce să sară pe întuneric. Şansa de a fi răniţi era prea mare 
pentru o misiune atât de importantă. Bineînţeles, era posibil să 
nu apară deloc, caz în care el urma să petreacă câteva zile 
studiind terenul, pentru ca apoi să se îndrepte spre Canada. 

Chuikov era sigur că Vasili Suvorov avea să trimită o echipă 
după el. Bătrânul broscoi râios nu putea lăsa nepedepsită 
acţiunea lui, mai ales pentru că aceasta însemna subminarea 
planurilor unui întreg front operaţional. Spetsnaz avea de 
asemenea de suferit, căci Chuikov făcuse copii microscopice ale 
Tabelului de Organizare şi Echipament al întregii organizaţii, 
lucru pe care Suvorov nu avea de unde să-l ştie, căci în biroul 
respectiv nu avea să fie găsit nimic, deranjat sau lipsă. Da, 
mareşalul avea să trimită cea mai bună echipă Spetsnaz pe care 
o va găsi, iar vânătoarea nu va semăna cu nici una dintre cele 
conduse de Chuikov sau a căror pradă fusese. 

Hotărând să folosească o a doua cărare a animalelor ca să se 
întoarcă la locul taberei lui, Chuikov îşi începu scurta excursie. În 
jurul lui, pădurea era plină de lumină şi prospeţime, şi se simţea 
un parfum amestecat de pin, brad şi sute de varietăţi de flori de 
pe pajişte. Rusul se deplasa cu atenţie, croindu-şi drum printre 
pomi şi tufe, ocolind ramurile moarte, aşa încât să nu lase o 
urmă prea evidentă. Exact înainte să ajungă la luminişul micuţ 
pe care-l alesese drept casă, urechile lui sensibile sesizară 
murmurul inconfundabil al motorului unui avion. 

Chuikov îşi ridică puţin capul şi închise ochii, ca să se 
concentreze asupra sunetului. Părea să vină dinspre sud-vest, 
aproape exact pe linia de apropiere pe care o folosise pilotul ce-l 
adusese pe el acolo, cu o zi înainte. Totuşi, acel avion era cumva 
diferit: mai mare, poate, cu două motoare în loc de unul. Ofiţerul 
Spetsnaz porni cu paşi mari spre cortul lui şi, ajuns acolo, începu 


72 


imediat să strângă tabăra, punându-şi repede bunurile în rucsac. 

După zgomotul făcut de avion, Chuikov deduse că acesta 
ateriza, iar asta însemna fie că mai hotărâse cineva să viziteze 
acea zonă îndepărtată, fie că războinicii lui Suvorov erau mult 
mai inteligenţi şi mai aproape decât îşi imaginase colonelul. 

Asta nu ar fi trebuit să-l surprindă. Soldaţii profesionişti din 
clasa luptătorilor erau rareori surprinşi de ceea ce făceau 
inamicii lor. Pentru ca să evite această slăbiciune, se antrenau cu 
rigurozitate, studiau intens şi îşi aplicau cunoştinţele ori de câte 
ori era posibil. Cheia operaţiunilor Spetsnaz era elementul 
surpriză. Odată cu surpriza venea un nivel de angoasă, care 
anihila capacitatea inamicului de a reacţiona eficient. Echipele 
Spetsnaz nu ezitau, nu se clătinau şi nu se împleticeau, atunci 
când izbeau. Asalturile lor erau caracterizate de viteză şi 
violenţă. 

Motoarele avionului tăcură brusc. Chuikov termină de 
împachetat, după care îşi recuperă puşca din ascunzătoare. Işi 
încărcă toate armele şi verifică cu atenţie tabăra, nedorind să 
lase vreun semn grăitor al şederii lui. Un bun căutător de urme - 
şi Spetsnaz îi avea pe cei mai buni - avea să-i descopere 
bârlogul, mai devreme sau mai târziu. Dar timpul era un 
ingredient despre care Chuikov ştia că era cel mai preţios aliat al 
lui. Parcurse zona încă o dată, doar ca să se asigure. 

In clipa aceea auzi împuşcătura. Indiferent dacă fusese 
accidentală sau intenţionată, ceilalţi îşi anunţaseră sosirea şi 
intenţiile. Chuikov înţelese că cursa pentru viaţă reîncepuse. 
Americanii urmau să ajungă în zonă peste cel mai devreme 
cincisprezece ore, şi chiar şi atunci el nu avea cum să-i 
avertizeze de pericol. Cercetând harta Serviciului Forestier 
American, Chuikov hotărî ca mai întâi să lupte cu lupii. Nu avea 
nici un rost să fugă. Distanţa dintre el şi urmăritori era prea mică 
ca să conteze. Mercenarii Spetsnaz erau antrenați să alerge, să 
se caţere şi să sară, mai bine ca orice alte forţe speciale. Ei 
aveau să-i găsească urma şi să se ţină după ea, indiferent de oră 
sau de vreme. Colonelul rus îşi dădu seama că propria 
vulnerabilitate consta în reţeaua pe care o alesese ca 
ascunzătoare, până la sosirea SOCOM. Dacă părăsea acea zonă, 
era posibil ca americanii să nu mai dea de el, mai ales dacă el 
fugea. Pe de altă parte, echipa lui Suvorov putea să o facă, şi 
aveau să-l urmărească până când el îi ucidea pe toţi sau până 
când îl ucideau ei pe el. Era ca şi cum s-ar fi aflat pe o tablă de 
şah uriaşă, un rege singur înfruntând asaltul unei bande de ture 


73 


şi nebuni, al căror obiectiv era încercuirea sau eliminarea lui. Ca 
şi la şah, el nu avea să încerce să fugă sau să-şi pecetluiască 
singur soarta. Singura alternativă pentru un rege pus în această 
situaţie era atacul. Şi asta urma să facă el. Cu un zâmbet de lup, 
mercenarul sovietic îndepărtă imaginea nou-formată a unui Peter 
Chuikov ca om al păcii, înlocuind-o cu o formă pe care numai 
camarazii lui de arme şi morţii o puteau recunoaşte ca fiind acel 
Peter Chuikov pe care îl cunoşteau şi de care se temeau cu toţii. 
Era din nou Spetsnaz. 


Idiotul! Încercarea pilotului de a fugi după ce aterizaseră îl 
costase pe acesta viaţa, iar pe echipă, elementul surpriză. Mai 
rău, Puşkin nu avea idee dacă locul în care aterizaseră era cu 
adevărat cel în care ceruse Chuikov să fie dus. Căutătorul de 
urme, al cărui nume era Boris, căuta deja semne ale trecerii 
acestuia. Puşkin înclină aprobator din cap, când omul porni cu 
grijă din locul în care se oprise avionul, îndreptându-şi întreaga 
atenţie spre pământul din faţa lui. In acest timp, Antonov aducea 
corpul pilotului din locul în care se prăbuşise. 

— Trag prea bine, luri. Glontele i-a zdrobit şira spinării, 
ucigându-l instantaneu. 

Antonov lăsă cadavrul să cadă la picioarele maiorului şi îşi 
şterse de pe mâini sângele cu care se mânjise. Avea carabina de 
asalt prinsă peste piept de cureaua tactică, ca pe o chitară, cu 
ţeava lungă îndreptată în jos. 

— Nu contează, camarade, ce e făcut e bun făcut. Sper doar 
că i-am inspirat suficientă fiică acestui porc ca să ne aducă acolo 
unde l-a lăsat ieri pe colonel. Dacă nu, vânătoarea e ca şi 
terminată, căci urma se termină aici. 

Un strigăt brusc al lui Boris atrase atenţia celor doi bărbaţi. 
Cercetaşul se afla la cincisprezece metri de avion, în genunchi, şi 
arăta spre ceva ce nu putea să vadă decât el. 

— O urmă de cizmă aici! Mai sunt şi altele, care conduc în 
pădure. S-a odihnit, amprenta scheletului rucsacului este vizibilă. 
L-am găsit, tovarăşe maior, l-am găsit pe colonelul Chuikov! 

— Nu poate fi prea departe, luri. A auzit împuşcătura, fără 
îndoială, şi în clipa aceasta se îndepărtează. Ce ordine ai? 

Puşkin se gândi o clipă înainte să răspundă. 

— Bagă cadavrul pilotului în compartimentul pentru 
încărcătură, înainte să pornim. O să lăsăm avionul intact, pentru 
cazul în care va trebui să plecăm repede. Igor îl poate duce sub 
acel pâlc de copaci de la sudul pistei. Vreau ca Boris să meargă 


74 


în faţă, bineînţeles, tu al doilea, apoi Igor, eu şi Kuşkin la coadă. Îl 
urmărim pe unul dintre ai noştri, aşa că va trebui să adoptăm o 
tactică diferită faţă de cea la care se aşteaptă Chuikov. Toţi cei 
de aici au servit în Cambodgia, cu Khmerii Roşii, un front a cărui 
experienţă Chuikov nu o are, din cauza misiunilor lui din Asia. 
Vom adopta tacticile pentru unităţi mici ale Roşilor, pentru a 
preveni încercările colonelului nostru de a ne ataca. 

Antonov aprobă din cap. 

— O mişcare înţeleaptă. Deci, chiar crezi că Chuikov se va 
gândi să ne atace? 

— Tu n-ai face-o, Antonov? Dacă americanii îl vor crede, vor 
reacţiona încet, cu mare grijă şi stupiditate politică. Cred că noi 
suntem primii care îl urmărim pe Chuikov, până acum, şi dacă aş 
fi în locul lui, aş încerca să câştig cât mai mult timp posibil, 
întâmpinându-mi inamicul cu capul înainte. 

Motoarele avionului se treziră din nou la viaţă, când Igor roti 
aparatul pe loc şi îl conduse pe pista acoperită de iarbă, în 
ascunzătoarea lizierei de copaci. Kuşkin, al doilea om ataşat 
echipei maiorului de la Ryazan, i se alătură lui Boris, camaradul 
lui. Cei doi schimbară câteva informaţii, după care îl priviră pe 
Antonov, în aşteptarea instrucţiunilor. In timp ce sergentul călit 
în luptă se apropia de ei ca să le explice ordinele lui Puşkin, 
maiorul începu să-şi evalueze opţiunile. Aveau cel mult patruzeci 
şi opt de ore ca să găsească, să încolţească şi să lichideze ţinta. 
Recuperarea cipurilor era un obiectiv secundar, căci Chuikov le 
avea la el. Puşkin era sigur de asta. Chiar dacă reuşea să le 
ascundă în timpul urmăririi, nimeni nu avea cum să recupereze 
informaţia conținută de ele, căci Antonov avea sarcina de a 
distruge integral cadavrul colonelului. Bineînțeles, dacă 
americanii trimiteau o echipă, lucrurile se puteau schimba în 
mod dramatic. Puşkin hotărî să nu subestimeze posibilitatea 
sosirii lor în luptă, ca un alt factor al ecuației. Spre deosebire de 
Suvorov, care estima ca foarte scăzut nivelul operațiunilor 
speciale americane, Puşkin ştia că aceştia erau nişte inamici 
formidabili. Văzuse rezultatele instructajelor sponsorizate de 
americani împotriva echipelor Spetsnaz în timp ce lupta în 
Afganistan, şi se cutremura încă atunci când îşi amintea cât de 
oribil arătau scenele de luptă, după ce erau descoperiţi. Nu, 
trebuiau să forţeze o confruntare cu Chuikov şi să rezolve 
lucrurile cât mai repede posibil. 

— Suntem gata, luri. 

Antonov stătea lângă comandantul şi prietenul lui, cu faţa 


75 


vopsită cu dungi lungi de negru şi verde, ca să se potrivească cu 
modelul de pe uniforma lui de camuflaj. 

— Bine. Toată lumea trebuie să menţină distanţa, semnale 
numai cu mâna şi braţul. Trebuie să înaintăm într-un ritm care să 
micşoreze distanţa dintre noi şi prada noastră, dar nu uitaţi că eu 
sunt sigur că Chuikov este cel care-şi va face primul cunoscută 
prezenţa. Asta este toată muniţia pe care o avem, aşa că, dacă 
intrăm în luptă, aveţi grijă cu gloanţele şi fiţi atenţi la capcane. 
Colonelul este un maestru al improvizaţiei. 

— Are cel puţin o carabină, tovarăşe maior. Am descoperit o 
urmă a patului ei, lângă locul în care şi-a aşezat pachetul. 

Echipa aprobă din cap. Talentul de ochitor al lui Chuikov era 
egal cu al lui Puşkin. Simţiră cum genunchii începuseră să le 
tremure, când îşi amintiră că stăteau în mijlocul unei piste 
aeriene deschise, cel mai apropiat adăpost fiind la câteva zeci de 
metri distanţă. Citindu-le gândurile, Puşkin îi linişti: 

— Relaxaţi-vă. Dacă colonelul se afla la o distanţă de la care 
să poată trage, am fi fost cu toţii morţi. Totuşi, vă sugerez să nu 
vă forţaţi norocul. Boris, fii atât de amabil şi du-ne de aici, te rog. 

Zâmbind, urmăritorul Spetsnaz se întoarse şi începu să 
înainteze în salturi spre lizieră, măturând cu o privire ca de şoim 
pomii subţiri de care se apropia, în căutarea vreunei ambuscade. 
În spatele lui, echipa se răspândi la anumite intervale, fiecare om 
îndreptându-şi puşca într-o altă direcţie, aşa încât să asigure un 
răspuns instantaneu la orice foc de pe flancuri. Puşkin permise 
adrenalinei provocate de urmărire să gonească prin corpul lui 
bine făcut, încordarea explodând în interiorul lui şi curăţindu-i 
mintea de orice alte gânduri şi preocupări. Undeva, în faţa lor, 
era Chuikov, un maestru al tacticilor individuale şi al vicleniilor. 
Era, în mod categoric, cel mai periculos om pe care Puşkin fusese 
trimis să-l ucidă, şi la fel de categoric, cel mai capabil să-l ucidă 
chiar el pe maior. |n faţa lui, Antonov se întoarse şi zâmbi, 
privirea din ochii sergentului spunându-i lui Puşkin că şi acesta 
simţea fiorii luptei. Ce se întâmpla cu un om ca sergentul-major 
Antonov, atunci când vârsta începea să-şi spună cuvântul, 
furându-i energia şi reacţiile fulgerătoare? 

Puşkin îndepărtă acel gând din minte la fel de repede cum se 
formase. Boris era în interiorul siguranţei false a copacilor, iar 
Igor şi Antonov se despărţeau în spatele lui, ca să acopere 
flancurile. O privire rapidă în spate îi spuse comandantului rus că 
omul de siguranţă de la coadă era la locul lui şi îşi îndeplinea 
sarcina, rotindu-şi capul şi ochii, în timp ce examina cărarea din 


76 


spate, precum şi cele trei ramuri de deasupra. Solul pădurii era 
lipsit de capcane, suprafaţa lui fiind un covor de rămurele şi 
frunze căzute. Pământul le absorbea paşii ca un absorbant masiv 
de şoc, numai hârşâitul ocazional al vreunei ramuri sau tufe ce 
se freca de uniformele lor deranjând liniştea naturală a pădurii. 

In faţă apăru brusc mâna cercetaşului, mesajul lui indicând o 
oprire, în timp ce Boris determina în ce direcţie pornise Chuikov 
după ce părăsise pista. Echipa rămase în aşteptare următoarele 
zece minute, obişnuindu-se cu mediul nou. Auzul le deveni mai 
acut, pe măsură ce sortau sunetele unice ale pădurii. Vederea se 
ascuţi, când fiecare sunet solicita o privire atentă, pentru 
identificarea ulterioară. Când Boris se ridică din locul în care 
stătuse îngenuncheat, răbdător, echipa era mai acordată cu 
mediul actual. Acum, ritmul era mai lent, mai atent, în timp ce 
Boris se străduia tot mai tare ca să-i menţină pe urmă. În curând 
urmau să intre în contact cu fostul lor camarad. In curând, 
trebuiau să-şi combine talentul lor colectiv, împotriva voinţei de 
supravieţuire a unui singur om. 


77 


16 


Arta operaţiunilor LALO fusese introdusă pentru prima dată de 
sovietici, când aceştia ordonaseră cremei forţelor lor aeriene să 
sară din nişte avioane perfecte, în nişte troiene de zăpadă uriaşe. 
Din nefericire, partizanii care se opuneau invaziei teritoriului lor 
de către guvernul militarist al Rusiei, aflaseră despre atacul 
iminent şi îngropaseră sute de bolovani în zonele de aterizare 
înzăpezite alese de comandantul rus. 

Salturile care urmaseră avuseseră un impact profund asupra 
operaţiunilor de paraşutare ruseşti, începând cu acea zi. 

Operațiunile LALO nu fuseseră apreciate la adevărata lor 
valoare decât după ce rodezienii începuseră să le experimenteze 
cu paraşute deschise de o paraşută mai mică, ataşată deasupra 
cupolei principale. Acea primă paraşută o deschidea efectiv pe 
prima, permiţând umflarea imediată a cupolei, după ieşirea 
paraşutistului din avion. Metoda era folosită la săriturile de la 
cincizeci de metri înălţime, ducând astfel trupele în zone 
îndepărtate, cu o avertizare minimă a inamicului. 

Operațiunile LALO americane luaseră amploare atunci când în 
inventarul trupelor paraşutate fusese introdusă paraşuta model 
„Charlie”. Cupola acesteia era dintr-un material mai gros decât al 
celei Dash-1 Bravo, factor care scădea dramatic rata de coborâre 
a paraşutistului cu echipament complet, atunci când sărea de la 
altitudini de luptă de o sută cincizeci de metri. 

Thornton stătea pe scaunul cel mai apropiat de rampa din 
spate a avionului C-7A Caribou. Pe cap purta o casă Kelvar, iar 
legăturile de siguranţă erau trecute strâns pe lateralele feţei lui 
şi în jurul bărbiei. La fel ca şi restul echipei, era îmbrăcat în haine 
de camuflaj uşoare şi cu cizme de junglă. Pe coapse avea prins, 
echilibrat, un rucsac Alice complet, a cărui ramă era căptuşită 
bine, căci odată ce părăsea avionul, cel care sărea nu mai avea 
ocazia şi timpul să o coboare. Pe harnaşamentul lui Thornton 
erau prinse şase punguţe cu încărcătoare, două bidonaşe, o 
trusă de prim-ajutor, un toc pentru revolverul Glock, o punguţă 
cu încărcătorul acestuia şi o teacă de cuţit. Cuţitul era un dar de 
la Bil Buchman, un fabricant de cuțite din Oregon, care îl 
cunoscuse pe Thornton în timpul unei vacante pe Cannon Beach. 
Lama cuţitului, făcută dintr-un oţel inoxidabil de calitate înaltă, 
avea o lungime de şaptesprezece centimetri şi o margine 


78 


ascuţită. Plăselele frumos conturate erau făcute din lemn de 
carpen, fiecare fiind fixată şi lipite în poziţie, aşa încât păreau 
una cu porţiunea de oţel. Thornton îşi pierduse mult-iubitul 
Randall în Nicaragua, aşa încât cadoul lui Buchman picase bine. 

Pe umărul fiecăruia dintre ei era agăţat un Colt Commando, cu 
ţeava îndreptată în jos şi colectorul inversat, conform 
instrucţiunilor pentru operaţiunile aeriene. Fiecare membru al 
echipei Springblade hotărâse să introducă un încărcător de 
douăzeci de cartuşe în scobitura armei, ştiind că era posibil să fie 
necesar să înceapă să tragă, odată ajunşi la sol. Thornton 
verifică cureaua legată sub genunchiul drept, după care atinse 
mânerul negru al cuţitului balistic rusesc ce atârna legat cu o 
cureluşă de harnaşamentul lui de luptă. Dacă era necesar, se 
putea elibera tăind harnaşamentul paraşutei cu cuțitul, în cazul 
în care zona de lansare era prea „fierbinte” ca să mai desfacă 
nodurile. 

Cuţitul balistic era un trofeu luat de la un paraşutist sovietic, în 
Afganistan, în timpul uneia dintre misiunile neînregistrate oficial, 
executate de Thornton în acea ţară. Primind comanda să evite 
lupta, Bereta Verde îşi dăduse seama că misiunea lui nu avea să 
fie luată în serios decât dacă muncea şi mai ales lupta alături de 
acei mândri războinici munteni, care erau gazdele lui. În timpul 
unei astfel de incursiuni neautorizate, Thornton întâlnise o echipă 
a forţelor speciale ruseşti, trimisă să asasineze personalităţi 
cheie din organizaţia luptătorilor pentru libertate, în timpul unei 
bătălii om-la-om, Thornton se trezise în faţă cu un paraşutist care 
încercase fără succes să-şi folosească cuțitul Spetsnaz împotriva 
lui. Pentru eforturile lui, Ivan primise un stomac plin de oţel 
producţie Randall, iar Thornton adoptase ciudata lamă de luptă 
rusească. 

Lângă Thornton era aşezat Mike Bannion, care se alăturase 
echipei cu doar câteva ore înainte să decoleze de pe Elmendorf. 
Bannion era SLAM activ, şi un colaborator al echipei, căreia i se 
alăturase în timp ce-l protejau pe Ricardo Montalvo, în San 
Francisco. Fostul SEAL avea trăsăturile dure ale unui profesionist 
şi intensitatea în luptă a lui Audie Murphy. Prieten apropiat al lui 
Jason, Mike Bannion era un înlocuitor bine-venit al lui David Lee, 
care era încă scos din acţiune de rănile primite atunci când, 
împreună cu Thornton, îl lichidaseră pe Angel Barahone, cu 
câteva luni în urmă. Următorul în şir era Frank Hartung, acea 
săritură fiind cea de a 2500 de pe o linie statică, de la intrarea lui 
în armată, cu mai mult de treizeci de ani în urmă. Faţa lui 


79 


Hartung nu trăda nici o îngrijorare în legătură cu ceea ce el 
considera doar un alt mod de a ajunge la sol. Sergentul-major 
inspectase personal echipamentul fiecăruia, atât înainte, cât şi 
după ce acesta fusese făcut. De asemenea, verificase întreg 
avionul ca să se asigure că era corespunzător pentru o 
operaţiune LALO. 

Calvin Bailey îl privi pe Jason Silver, cel ales să sară după ce 
Thornton, săritorul şef, părăsea rampa din spate a avionului. 
Silver era ocupat cu reglarea unuia din cele trei cuțite Moeller, o 
sculă în aruncarea căreia era un expert. Bailey îşi amintea 
rezultatele uneia dintre aruncările lui Silver, un paznic care 
înghiţise o lamă întreagă de oţel strălucitor, la Grădina Zoologică 
din San Francisco, în timpul salvării lui Maritza, frumoasa fiică a 
lui Montaivo. 

— Şaptezeci şi cinci de metri nu e cine ştie ce altitudine! strigă 
Calvin peste spaţiul care-i separa pe cei doi bărbaţi. A trecut 
mult timp de când am văzut pământul de atât de aproape. 

Silver aprobă din cap, zgomotul puternic al motoarelor 
avionului Caribou făcând dificilă conversaţia. 

— Eu, Bo şi Bătrânul am făcut trei astfel de salturi când eram 
în Coronado. Peste ocean, o săritură frumoasă! Probabil că în 
acest punct de lansare vor fi stânci şi moloz! Ai grijă la picioare şi 
genunchi şi ţine-ţi coatele strânse! Altfel e posibil să ai parte de 
toate cele opt moduri de moarte rapidă! 

Fixându-l pe vrăjitorul în explozive cu o privire care ar fi putut 
să îngheţe apa, Bailey se întrebă de ce adusese acel subiect în 
discuţie. Silver era total indiferent faţă de săritura al cărei 
moment se apropia. Lui îi plăcea să-şi simtă genunchii loviți de 
vânt, încă din momentul în care îl aruncaseră prima dată din 
turn, la Benning. Lui Jason Silver, săriturile cu paraşuta nu i se 
păreau o parte riscantă a vieţii lui de soldat. Indiferent dacă 
sărea de la şaptezeci şi cinci de metri sau de la şapte mii cinci 
sute, Jason Silver era un Airborne Ranger desăvârşit. 

Avionul Caribou zbura spre nord de aproape două ore, când 
şeful de echipaj din Forţele Aeriene se aplecă şi îi arătă lui 
Thornton de două ori câte zece degete, ceea ce însemna că se 
aflau la douăzeci de minute de punctul de lansare. Bo îl înghionti 
pe Bannion, care adormise, şi se asigură că agentul se trezise, 
pentru ca să transmită mai departe semnalul. Mike mormăi, în 
semn că înţelesese informaţia, după care ridică mâna dreaptă şi 
o desfăcu de patru ori, în faţa lui Hartung. Fără să ezite, 
sergentul-major îl scutură pe Bailey, trezindu-l şi spunându-i: 


80 


„douăzeci de minute!” în timp ce-şi desfăcea de două ori 
palmele. Calvin, întorcându-se spre Silver, primi o înclinare 
scurtă din cap din partea fostului Ranger, care începuse deja să- 
şi verifice echipamentul. 

În momentul în care realizezi că urmează să sari dintr-un 
avion, de la altitudine, eşti străbătut de un fior involuntar de 
teamă. Teama şi o emoție perversă ţi se învârt în jurul inimii, în 
timp ce începi să examinezi mental toate legăturile, cârligele şi 
nodurile echipamentului. Işi aranjezi casca, îţi atingi uşor 
marginile ca să te asiguri că banda de o sută cincizeci de 
kilometri pe oră se mulează ca o mănuşă pe marginile ascuţite 
ale căştii de polimer. Strângi uşor linia statică şi deschizi şi 
închizi cârligul care te leagă de cablul de oţel al avionului, ca să 
te asiguri de buna lui funcţionare. Verifici legăturile rucsacului 
pentru a cincea sau a şasea oară. Localizezi liniile de coborâre, 
verifici nodurile de desfacere ca să te asiguri că le poţi activa 
atunci când eşti în aer, sub cupola deschisă. Unii preferă să 
poarte mânuşi de Nomex de aviator, ca să-şi protejeze mâinile în 
timpul aterizării, alţii hotărăsc doar să-şi pună dispozitive de 
impact HALO în jurul ochilor. După avertismentul de douăzeci de 
minute, în avion se instalează o atitudine total nouă. li poţi simţi 
greutatea împingându-te în scaunul care îţi susţine dosul 
încordat. 

Când mai rămăseseră zece minute, rampa uriaşă începu să se 
deschidă, motoarele hidraulice scheunând ca nişte câini atinşi de 
scabie, în timp ce coborau platforma în poziţie. Peste echipă se 
revărsă un amestec curios de aer rece-cald, în timp ce îl priveau 
pe şeful de echipaj, care le arăta degetul mare ridicat în sus, în 
semn că totul era perfect pentru lansare, din punctul de vedere 
al pilotului. Când mai erau doar şase minute, Thornton se ridică, 
se lipi de o margine a avionului, în timp ce şeful de echipaj îi 
agăța linia statică. Cu spatele la gura deschisă a „păsării”, Bo 
strigă camarazilor lui, cu mâinile împinse în faţă, la nivelul 
pieptului, în poziţia clasică a săritorului: Șase minute! 

Cu sincronizarea perfectă a unui muzician profesionist, Bo îşi 
ridică echipa în picioare, le prinse cârligele, le verifică 
echipamentul şi îi privi lovindu-se unul pe celălalt peste dos, 
strigând câte un „OK!” din inimă, care ajunse până la capătul 
celălalt, când Bannion urlă confirmarea direct în dreptul feţei 
zâmbitoare a lui Thornton. 

Dumnezeule, ce mult îi plăcea să se paraşuteze! 

Intorcându-se spre şeful de echipaj, Thornton 


81 


A 


îi făcu şi el 


semnul cu degetul mare ridicat. Omul, legat cu un cablu lung la 
reţeaua internă de comunicaţii a avionului, îl informă pe pilot că 
stăteau la uşă. Primind mult aşteptata înclinare din cap, 
Thornton avansă pe rampă, prinzându-se cu mâna dreaptă de 
linia statică, într-o poziţie răsucită, aşa încât acesta să nu se 
încurce din cauza turbulentelor care zdruncinau acum interiorul 
avionului. Bo simţi cum Bannion se înghesuia în spatele lui, 
rucsacul agentului lovindu-l în coaste, în timp ce Mike făcea 
eforturi ca să-şi menţină echilibrul. Urmau să iasă pe rampă 
avansând pur şi simplu de pe ea într-un unghi mic, întinzând 
legăturile şefului de echipaj, care trebuia să le controleze, pe 
măsură ce fiecare dintre ei sărea peste marginea rampei. 

Fiind primul, Thornton întinse linia lui statică, punându-şi 
amândouă mâinile în faţă, aşa încât să-şi ţină coatele strânse. Nu 
aveau paraşute de rezervă, echipament inutil, căci rezerva nu ar 
fi avut timp să se deschidă la acea altitudine, dacă prima 
paraşută nu funcţiona. Abia în clipa aceea privi Thornton direct în 
spatele avionului care lua viteză şi îşi simţi gâtul încordându-i-se, 
când văzu terenul plin de păduri al sălbăticiei neîntinate a 
Alaskăi gonind pe sub el cu o sută de noduri pe oră. Era destul de 
riscant şi să sari de la altitudine, dar măcar atunci exista un timp 
de reacţie, pentru eventualitatea că ceva mergea prost. Un salt 
LALO îl aducea pe cel care-l executa pe pământ, în zona de 
lansare, în mai puţin de şapte secunde după ce paraşuta se 
deschidea deasupra lui. Era o experienţă înspăimântătoare, în 
care nu era permisă nici o eroare. 

Thornton nu apucă nici măcar să-şi dea seama că se mişca, 
când lumina verde pătrunse în conştientul lui ca o piesă ascuţită 
de jad rotund. Brusc, picioarele îi ajunseră deasupra capului, 
când curentul de aer izbi corpul lui încordat, lovindu-l şi 
învârtindu-l, până când linia statică deschise  paraşuta, 
smulgând-o din compartimentul ei. Cupola se deschise deasupra 
lui, cu un pocnet, iar şocul îl făcu să strângă din falci, în timp ce 
umerii şi încheietura picioarelor preluau greul chinului întregului 
sistem. Bo îşi ridică braţele şi mâinile ca să prindă şi să 
controleze sforile de dirijare a paraşutei, forţându-se să-şi 
strângă picioarele şi genunchii, în anticiparea aterizării care 
urma. Se izbi de zona de lansare cu un geamăt perceptibil, apoi 
se rostogoli şi se răsuci, aşa cum fusese antrenat să facă cu atât 
de mult timp în urmă, la Fort Benning. Ridicându-se în picioare, 
veteranul mai multor salturi decât dori să-şi amintească începu 
să alerge în jurul paraşutei încă umflate, lipind-o de sol, când din 


82 


toate părţile erupseră sunetele aterizărilor la fel de brutale ale 
însoţitorilor lui. În câteva secunde, totul se termină, liniştea 
dimineţii dinainte de răsărit învăluindu-i, în timp ce se chinuiau 
să-şi recapete respirația şi să strângă paraşutele şi 
harnaşamentele de nailon în sacii de pânză, pe care-i ascunseră 
apoi într-un mormânt comun, la marginea zonei de lansare. 

In depărtare, auzeau motoarele avionului Caribou care se 
îndepărta, odată cu semiîntunericul în care săriseră. Câteva 
secunde mai târziu, huruitul prietenos fu înlocuit de zgomotele 
ca nişte rateuri ale unor focuri de armă, în partea opusă direcţiei 
de zbor a avionului. Era evident că Chuikov avea şi el probleme, 
îşi spuse Thornton, ştiind care era soluţia. 

Oțel rece şi plumb fierbinte, de la mică distanţă, pentru că aşa 
îi plăcea lui. 


83 


17 


Se întorsese pe propriile urme aproape jumătate din distanţa 
până la câmpul de aterizare, având grijă să rămână tot timpul 
sub protecţia copacilor şi să se furişeze pe lângă drum. Ultimul 
lucru pe care şi-l dorea era o confruntare faţă în faţă cu 
cercetaşul echipei Spetsnaz, indiferent cât succes ar fi putut 
avea în lichidarea fostului său camarad de arme. Ei aveau 
avantajul numeric, iar acel avantaj putea să-l ucidă. 

Chuikov descoperi locul pe care-l căuta, o crăpătură micuță 
într-o grămadă de stânci grele, în stânga şi deasupra cărării pe 
care o făcuse în ziua precedentă. Se strecură peste talmeş- 
balmeşul de stânci, îşi ascunse rucsacul sub un tufiş mic, îşi 
scoase puşca cu lunetă şi continuă să înainteze prin labirintul de 
stânci şi pământ. O briză uşoară, ce pătrundea prin crăpătura 
îngustă acoperită de muşchi îi răcorea faţa bărboasă. In cea mai 
bună tradiţie Spetsnaz, rusul simţea un dispreţ măreț faţă de 
pericolul care se apropia de el. Chuikov îşi trăise toată viaţa 
pentru vânătoare. Se simţea confortabil cu o puşcă în mâini şi cu 
mirosul tufişurilor lipindu-se de hainele lui. 

Crăpătura se termina printr-o platformă îngustă de stâncă, iar 
rusul fu obligat să înainteze clătinându-se pe ea, ca să poată 
acoperi drumul pe care ştia că se va apropia echipa care îl 
urmărea. Chuikov scoase din toc luneta M-77 şi lăsă 
acoperitoarea acesteia să cadă înapoi în fisură, de unde urma să 
o recupereze mai târziu. Trase foarte puţin în spate percutorul 
carabinei şi se asigură că în camera Ruger-ului era un cartuş. 
Chuikov alesese în Anchorage muniţia cu partiție Nosler, datorită 
reputației acesteia în întreaga lume drept nişte cartuşe cu o 
eficienţă cutremurătoare pentru vânat mare. Cartuşul de 0,223 
era o alegere naturală pentru acea situaţie. Viteza şi precizia 
reprezentau o combinaţie câştigătoare, pe câmpul de luptă. 

Imaginându-şi cum arăta poziţia lui văzută din faţă, Chuikov îşi 
mulă corpul în adânciturile şi găurile oferite de platforma de tir 
naturală. Scoase cu grijă o bucată lungă şi lată de plasă de 
camuflaj dintr-unul din buzunarele largi ale pantalonilor şi şi-o 
întinse peste cap şi umeri. Se chinui mult ca să o treacă în lungul 
grupului colector superior al armei şi lunetei, aşa încât să 
elibereze lungimea armei. Plasa era suficient de poroasă, aşa 
încât câmpul lui vizual nu era afectat. 


84 


Ca precauţiune suplimentară, desfăcu cureaua de piele cu 
care era legat cuțitul lui Bowie Rio Grande şi trase cuțitul cu lamă 
lată lângă el, pentru eventualitatea în care vreun vizitator reuşea 
să ajungă neauzit în spatele poziţiei lui. Chuikov înnegrise lama 
lucioasă, folosind cărbunele de la focurile mici la care îşi 
pregătise mâncarea. Un cuţit atât de larg era un articol foarte 
practic pentru tabere, dar în luptă, în anumite circumstanţe, 
lama strălucitoare putea semnala poziţia posesorului lui de la o 
distanţă de câţiva kilometri. Simţea la şod pistolul Beretta de 9 
mm, încărcat, asigurat şi gata de acţiune. 

După puţin timp, îi auzi sosind. Asta nu pentru că Puşkin şi 
oamenii lui nu ar fi înaintat în linişte, căci o făceau. Ceea ce îl 
alertă pe trăgătorul care-i aştepta fu liniştea care cuprinse 
pădurea la apropierea lor. Animalele îşi întrerupeau activităţile 
lor obişnuite. Veveriţele pe care Chuikov le urmărea cu coada 
ochiului ţâşniră în arborii înalţi, cu cozile cenușii stufoase ridicate 
în sus, în timp ce măturau zona de sub ele cu nişte ochi 
telescopici. Păsările amuţiră. Până şi vântul încetă să mai sufle 
printre copaci şi o căldură neobservată se ridică de pe solul 
pădurii, făcând ca pe fruntea şi obrajii lui Chuikov să apară 
râuleţe lungi şi sărate. 

Sunt aproape, îşi spuse el. Dar unde? Lăsându-se în seama 
obiceiurilor create în ore întregi de aşteptare răbdătoare, se baza 
pe vederea lui periferică, măturând zona din faţa şi lateralul lui în 
arcuri lente, variindu-le adâncimea, pe măsură ce mintea lui 
înregistra distanţe, luminozitate, umbre, posibile acoperiri şi 
ascunzişuri, şi... o mişcare! 

O simplă străfulgerare, nimic mai mult. Zărise, pentru o 
fracțiune de secundă, activitate într-un loc în care înainte nu 
existase. Chuikov îşi cobori capul în spatele lunetei, sprijinindu-şi 
obrazul drept de patul din nuc maroniu al Ruger-ului. Uitându-se 
prin ocular, îşi concentră atenţia asupra zonei unde îşi reperase 
prada, eliberându-şi mintea aşa încât mesajele transmise de ochi 
să nu fie alterate de ceea ce ar fi vrut să creadă gândurile lui. 
lată, din nou! Numai că de data aceasta, Chuikov se fixase 
asupra sursei. La naiba! îşi spuse el. Erau mai aproape decât 
crezuse, ceea ce însemna că erau mult mai buni decât îi 
considerase el. intr-adevăr, Vasili trimisese o echipă de elită, 
care să-i agaţe scalpul de un par. Chuikov ar fi vrut să ştie cine 
era ofiţerul care conducea acea bandă selectă. 

Soldatul de comando îngenunchease, cu o carabină neagră 
AR-15 în mâini, şi era îmbrăcat într-o uniformă de camuflaj 


85 


americană. 

— Au fost la o ascunzătoare, şopti Chuikov, pentru sine. Set 
complet de arme şi materiale, toate cu eticheta „Made în USA”. 

Chuikov încercă să distingă trăsăturile omului, sperând să îl 
poată identifica. Dacă reuşea, rusul putea intui cine era pe 
urmele lui. incercarea se dovedi imposibilă. 

Rezistând cu greu impulsului de a-l ţintui pe mercenarul 
Spetsnaz între ochi, îşi deplasă încet luneta spre dreapta şi apoi 
spre stânga, căutându-i pe ceilalţi. O mişcare abia sesizabilă, la 
vreo doisprezece metri în dreapta primului soldat, expuse un al 
doilea inamic. Chuikov nu reuşi să-i repereze exact poziţia, din 
cauza copacilor care mascau înaintarea omului. Se deplasau într- 
o formaţie total străină experienţei lui Chuikov, făcând astfel 
dificil pentru acesta să intuiască unde se aflau unul în raport cu 
celălalt. Era evident că şeful echipei îşi studiase bine ţinta, şi 
folosea slăbiciunea lui Chuikov, menţinându-se cât mai departe 
posibil de punctele lui de forţă. 

Colonelul sovietic simţi cum firele de păr de pe ceafa i se 
ridicau în sus. Se părea că intrase într-o capcană, încrederea lui 
că va reuşi să prevadă mişcările şi gândurile inamicului 
dovedindu-se acum un exemplu de îngâmfare. Dacă vreun 
mercenar se afla deja în faţa lui, era posibil ca omul să fi dat 
peste cea de a doua urmă a lui Chuikov, care conducea la poziţia 
lui actuală. Asta îi punea în pericol retragerea, dacă nu îşi 
părăsea ascunzătoarea imediat. Compania a cel puţin doi 
vânători de capete Spetsnaz în faţa lui dizolvă orice speranţă a 
lui Chuikov de a se târî pe platformă fără să fie zărit, căci 
flancurile lui erau un spaţiu deschis, şi la ambele capete ale 
platformei era necesară o săritură mică până la pământ. 

Chuikov era încolţit, fără să aibă unde să se ducă, şi nu-i 
plăcea absolut deloc acea senzaţie. 

Exista o şansă ca echipa Spetsnaz să treacă pe lângă 
ascunzătoarea lui, fără să-l vadă deloc. Dacă se întâmpla asta, 
colonelul putea să dea prima lovitură a bătăliei, aşa cum vrusese 
de la început. Şmecheria era să rămână absolut nemişcat, 
rugându-se ca cercetaşul echipei să fie atât de absorbit de urma 
lui de ieri, încât să nu vadă semnele lăsate probabil de Chuikov, 
atunci când se întorsese pe acelaşi drum. Dacă mercenarii 
treceau de el, Chuikov putea să o ia el pe urmele /orşi era posibil 
să scoată cel puţin un om din ecuaţie. Timp ce cincisprezece 
minute, rusul îşi întări voinţa ca să devină una cu stânca care îl 
înconjura. În fisura îngustă din spatele lui nu se auzea nici un 


86 


zgomot, iar sunetele din pădure îl asigurau că vânătorii trecuseră 
acum de ascunzătoarea lui. 

Era timpul ca Chuikov să devină vânătorul. 

Mişcându-se rapid, dar fără să se pripească, acesta se retrase 
cu spatele în deschizătura din stâncă şi se aplecă să ridice 
învelitoarea lunetei, în timp ce se apropia de intrarea stâncoasă. 
Chuikov se opri câteva clipe ca să facă o recunoaştere vizuală şi 
auditivă a pădurii din jurul grupului de stânci, convingându-se că 
echipa Spetsnaz ratase total urma lăsată de el. Işi agăţă carabina 
de gât, se asigură că legătura de siguranţă a cuţitului Bowie era 
la locul ei şi apoi începu să-i urmărească pe oamenii din faţa lui. 
Nu trecu mult timp şi zări spatele larg al mercenarului din coada 
formaţiei dispărând după o barieră deasă de tufe. Colonelul 
permise unei urme de zâmbet să-i brăzdeze masca întunecată. 
Strânse tare mâna dreaptă în jurul mânerului cuţitului Rio 
Grande, scoţându-l din teaca de piele de la şold. 

Arta strecuratului e la fel de dificil de predat unui soldat ca 
talentul de a nimeri o ţintă cu puşca, de la o mie de metri. 
Chuikov era un perfecţionist, când era vorba de urmărirea prăzii, 
dovedind un nivel de răbdare şi atenţie neobişnuit pentru 
personalul Spetsnaz. Se putea contopi nu numai cu mediul 
înconjurător, ci şi cu „vibraţiile” trimise de bărbatul sau femeia 
care era ţinta lui. Datorită acelui talent, putea să se mişte rapid 
şi în linişte, să dispară în neant ori de câte ori simţea că ritmul 
vânătorii era nesigur. 

Schema de manevră a echipei nu îi era foarte clară. Era o 
variaţiune inteligentă a tacticilor chinezeşti pentru unităţile mici, 
probabil preluată de vietnamezi sau cambodgieni şi adaptată la 
necesităţile lor specifice. In acest caz, trăgătorul de la coadă era 
poziţionat mult mai în spate decât ar fi vrut un conducător de 
echipă de infanterie din vest, manevră care oferea ultimului om 
din formaţie ocazia de a repera şi interveni într-o ambuscadă, 
păstrată în aşteptare, fie până când victimele intrau în zona de 
ucidere, fie până pătrundeau într-o zonă de ucidere mai mare. 
De asemenea, avea rolul de a avertiza de pericolul iminent pe 
ceilalţi soldaţi ce înaintau în spatele elementului de avangardă, 
iar Chuikov ştia că era o tactică viabilă. Aici, totuşi, însemna doar 
că un om era lipsit de contactul cu camarazii lui, fără nici un 
motiv real. Chuikov era un singur om, nu o echipă sau un pluton. 
El nu putea spera să iniţieze o ambuscadă de succes împotriva 
unei echipe, mai ales neavând tipul şi cantitatea de armament 
necesare pentru aşa ceva. Trăgătorul din coadă putea fi folosit 


87 


ca element de manevră împotriva colonelului, dacă acesta era 
încolţit de ceilalţi membri ai echipei, până când o astfel de 
acţiune putea fi pusă în practică, dar asta însemna să lase 
spatele vulnerabil, din cauza lipsei de contact. 

Şi exact asta se întâmplase. 

Hotărându-se să meargă paralel cu soldatul, Chuikov se 
strecură ca o fantomă în spatele lui, în timp ce acesta înainta 
greu, încercând să o facă în linişte, să se mişte rapid şi să 
rămână în stare de alarmă, în acelaşi timp. Era o sarcină dificilă, 
chiar şi pentru cineva cu experienţa pe care o dovedea omul. 
Chuikov se lăsă în mâini şi în genunchi, trecând pe sub barierele 
naturale din calea lui, în timp ce celălalt era forţat să taie, să se 
târască şi să-şi croiască drum cu forţa. Colonelul ştia că cineva 
din faţă avea să observe problema, mai devreme sau mai târziu, 
şi să semnaleze o oprire, până când trăgătorul din coadă apărea 
în câmpul lor vizual. Trebuia să se mişte rapid, să-şi execute 
planul şi să dispară, înainte ca şeful echipei să trimită pe cineva 
în spate, ca să-l regăsească pe camaradul lor pierdut. 


Kuşkin era nervos. Îl pierduse pe maior din ochi de aproape 
cinci minute, având contact vizual cu acesta pentru mai puţin de 
o secundă, înainte ca ceilalţi să fie înghiţiţi de pădure. Auzea 
ceva mişcându-se pe flancul lui drept, deşi, oricine ar fi fost, era 
mult în faţa luptătorului din coadă al echipei. Imediat ce Puşkin 
avea să-şi dea seama că securitatea ariergardei sale era slăbită 
în jurul omului pierdut, avea să rezolve problema. Era în joc 
mândria profesională a lui Kuşkin, aşa încât acesta se aruncă 
înainte mai repede decât ar fi făcut-o în alte condiţii, căutând o 
gaură prin masa deasă de ramuri şi copăcei care îl separa pe 
veteranul Spetsnaz de prietenii lui. 

Brusc, îngheţă, când la urechile lui ajunse trosnetul unei 
crengi. Venise din stânga lui, şi era mai aproape decât i-ar fi 
plăcut lui Kuşkin. Işi roti încet corpul, aşa încât puşca automată 
să ajungă în linie cu privirea lui, pregătindu-se să tragă o rafală 
de bile de 0,223 în cel care se furişa pe lângă el. Un alt trosnet, 
apoi un foşnet aproape că îl făcură pe rus să apese pe trăgaci cât 
de tare putea. Kuşkin se opri când o veveriţă grasă sări dintr-un 
copac din apropiere, oprindu-se ca să se încrunte la el. 

Eliberând aerul cu care-şi umpluse plămânii, soldatul cobori 
țeava armei, ştergându-şi mâna transpirată de pantaloni. 
Animale blestemate! blestemă în gând. Ultimul lucru de care 
avea nevoie în clipa aceea era să rateze întreaga operaţiune 


88 


împuşcând o rozătoare. Puşkin l-ar fi jupuit de viu, iar Antonov l- 
ar fi călcat pe „ouşoare” cu labele lui uriaşe. Kuşkin se cutremură 
involuntar, gândindu-se cum viaţa lui ar fi putut să se încheie 
atât de departe de satul lui din Mama Rusia. 

lar apoi, exact asta se întâmplă. 


Chuikov înlemni. Văzuse animalul păros exact în clipa în care 
acesta îl reperase pe el. Pentru o clipă, colonelul rus sperase că 
nu speriase veverița, speranţă ce se dovedi zadarnică, când 
sălbăticiunea se răsuci şi fugi, frângând un băț uscat în goana ei. 
Colonelul închise ochii, în aşteptarea valului de plumb despre 
care ştia că se va revărsa în direcţia lui, când soldatul va începe 
să împrăştie gloanţe în pământul şi copacii din jurul lui. O 
secundă mai târziu, colonelul redeschise ochii, înțelegând că 
omul identificase veverița cu o milisecundă înainte să deschidă 
focul. Aruncând o privire în lateral mercenarului care pornise din 
nou, Chuikov parcurse rapid ultimii trei metri până la obiectivul 
lui. Ajuns la baza copacului, se ridică, menţinând trunchiul gros 
între el şi Kuşkin. Avea cuțitul Bowie deja în mână, cu lama 
tăioasă îndreptată în sus, în aşteptarea plină de dorinţă a orgiei 
de sânge şi ţesut cu care avea să se hrănească curând. 

De-a lungul anilor, Chuikov învățase că utilizarea cuţitului 
pentru înlăturarea santinelelor era mai bine să fie înlocuită fie 
prin evitarea paznicului, de la început, fie cu o altă armă, pe 
lângă cuţit. Prea multe lucruri puteau merge prost atunci când 
foloseai un cuţit, inclusiv să te tai singur, în timpul execuţiei 
efective a țintei. Nu-i plăcuse niciodată să abordeze astfel 
doborârea unei santinele, preferând armele cu amortizor 
excelente din dotarea GRU, în locul oţelului rece. 

Dacă exista o metodă care mergea, Chuikov ştia că aceea era 
poate ce mai simplă şi mai directă aplicare a unui cuţit, folosită 
încă de pe vremea oamenilor primitivi. Şi anume, să retezi pur şi 
simplu capul individului. Bineînţeles, ai nevoie de un cuţit 
suficient de mare şi de greu ca să faci asta, calificative pe care 
nu le îndeplineau baionetele şi cuţitele de luptă obişnuite. 
Chuikov strânse în mână cuțitul Bowie, simţindu-i greutatea, în 
timp ce strângea prăselele de lemn de trandafir. Da, acea lamă 
era făcută pentru ciopârțit şi retezat, îşi spuse el. O lovitură bine 
plasată cu lama rotunjită a lui Rio Grande putea decapita cu 
uşurinţă un om, pătrunzându-i prin bonetă, guler, orice bijuterie 
avea la gât sau vreo curea de piele a puştii, fără nici o problemă. 

Bineînţeles, decapitarea era o treabă scârboasă, şi Chuikov 


89 


era sigur că va fi stropit de o fântână de sânge fierbinte, care 
urma să-l împroaşte din corpul fără cap, imediat ce cuțitul Bowie 
reteza artera principală şi ajungea la venele de la baza craniului 
şi din zona superioară a pieptului. 

Dar avea să suporte asta. 


Kuşkin trecu pe lângă pinul masiv fără să se uite de două ori. 
Auzea cum veverița îşi continua insultele deasupra lui, făcându-l 
pe soldat să tânjească după luxul de a-i putea trimite un singur 
glonte cu carabina lui de asalt americană. Rusul ridică privirea, 
sperând să zărească micuța faţă furioasă şi poate să o sperie pe 
ticăloasa aceea zgomotoasă şi mai mult, dar în clipa aceea auzi 
scrâşnetul inconfundabil al unei cizme, în spatele lui. 

Larma continuă a veveriţei îi oferi ocazia lui Chuikov. Când 
capul puşcaşului înalt se ridică, colonelul ieşi de după copac, aşa 
încât acum se afla exact în spatele soldatului ce începuse deja să 
reacționeze. Braţul colonelului era ridicat în spate, cuțitul 
aflându-se în unghiul potrivit şi strâns puternic în mâna lui. Cu 
mâna liberă întinsă ca să-şi păstreze echilibrul, rusul roti cuțitul 
în faţă cu toată forţa pe care reuşi să o adune spiritul lui de 
luptător. Lama de oţel carbon de douăzeci şi cinci de centimetri îl 
izbi pe soldat la baza gâtului, străpunse cele câteva straturi de 
piele şi se afundă în muşchii ce protejau ceafa şi gâtul lui. Mâinile 
bărbatului se ridicară într-un reflex automat, când miile de nervi 
fură secţionaţi de arcul cuţitului greu de luptă. Scăpă puşca, care 
se roti liberă la nivelul taliei, datorită legăturii precare a curelei ei 
în jurul bazei gâtului acum retezat al lui Kuşkin. Creierul lui 
Chuikov înregistra zvâcnetul brusc al umerilor soldatului, 
ridicându-se şi căzând ca nişte pistoane, când coloana vertebrală 
începu să transmită o multitudine de mesaje neregulate prin 
corpul muribund. 

Aşa cum se aşteptase, un spray de sânge arterial gros explodă 
din Kuşkin când cuțitul Rio Grande tăie jugulara omului. Valuri 
puternice şi constante de sânge se împrăştiară în toate părţile, 
datorită eforturilor inimii care pompa cu putere, udând faţa şi 
partea superioară a corpului lui Chuikov, cu influenţa lui 
lipicioasă. Cuţitul ieşi din gâtul lui Kuşkin fără să încetinească, 
lama lui fiind scăldată într-o baie de fluide corporale şi fragmente 
microscopice de os şi ţesut încă viu. Chuikov privi capul 
soldatului sărind sălbatic în aer, ultimele rămăşiţe de viaţă din 
ochii omului străpungând sufletul colonelului, în timp ce bila 
păroasă se rostogolea în pădure. Oprindu-se la mijlocul mişcării, 


90 


Chuikov făcu încă un pas înapoi, când corpul lui Kuşkin se 
prăbuşi în spate, gata să-l lovească pe colonel, şi se întinse pe 
solul moale, acoperit de vârfuri de pin, rămurele şi muşchi. Un 
ultim val de sânge ţâşni în faţă din rana deschisă de la gât, 
impactul ei stropind cizmele de junglă prăfuite ale lui Chuikov. La 
naiba! îşi spuse acesta, învârtindu-se şi începând să se strecoare 
rapid printre copaci. Asta era exact ce-mi trebuia! 

În spate îi auzea pe oamenii care se întorceau prin pădure, în 
căutarea  camaradului lor absent. Veveriţa, a cărei voce 
tremurată amuţise în timp ce privise violenţa din poziţia sigură 
oferită de o cracă groasă, începu să urle, când primul rus ajunse 
la baza copacului. Fără să ezite nici o clipă. Antonov ridică puşca 
la umăr şi spulberă mica vietate neruşinată cu o singură 
împuşcătură bine plasată. 

Chuikov începu să alerge ca să-şi salveze viaţa. 


91 


18 


Puşkin ordonă organizarea unui perimetru de apărare în jurul 
corpului camaradului lor mort. In timp ce Antonov deposeda 
rămăşiţele lui Kuşkin de orice ar fi putut face legătura între 
cadavru şi GRU, ceilalţi trei examinau în tăcere pădurea care-i 
înconjura. 

— E curat, şopti veteranul Spetsnaz. Singurul lucru care 
lipseşte este medalionul lui cu cap de lup. 

Puşkin pufni. 

— Bineînţeles! Chuikov l-a luat ca trofeu personal şi, totodată, 
ca o provocare pentru noi. Lupii se luptă între ei, exact ca şi în 
natură. Totuşi, trebuie să recunoaştem că colonelul nostru a 
reuşit să facă prima victimă. 

— Ceea ce ne dă de înţeles câteva lucruri, nu? 

— Da, Antonov. Categoric. Acum ştim sigur că Chuikov este 
aici, că echipa americană nu a ajuns încă în zonă şi că colonelul 
nu se va mulţumi doar să se ascundă de noi, până la sosirea lor. 

Boris mârâi din locul în care era întins, cu mândria rănită, căci 
el era cel care ar fi trebuit să descopere prezenţa lui Chuikov 
înaintea întâlnirii mortale a acestuia cu Kuşkin. 

— A fost o prostie din partea lui să ne atace. Poate că nu am fi 
reuşit să-l găsim înaintea sosirii americanilor. Auzisem că 
colonelul Peter Chuikov este un om inteligent, dar acum nu mai 
sunt atât de sigur. 

Puşkin se opri, examinând vârfurile copacilor de deasupra 
micului grup. La naiba cu Chuikov! înjură el. Ticălosul ar fi putut 
să tragă un glonte în oricare dintre ei chiar în clipa aceea, dat 
fiind talentul lui de trăgător. Puşkin trebuia să-şi pună oamenii în 
mişcare cât timp urma era încă atât de fierbinte încât fumega. In 
acelaşi timp, avea nevoie să le redea încrederea în sine, uciderea 
ostentativă a lui Kuşkin fiind devastatoare pentru moralul 
echipei. 

— Colonelul a lovit pentru că, indiferent de trădarea lui, el este 
un Spetsnaz. Nu-i stă în fire să fugă, atunci când poate să lupte. 
In acelaşi timp, e posibil ca americanii să-l abandoneze, 
considerând că informaţiile aduse de el nu au nici o valoare şi că 
trădarea lui este o viclenie. Chuikov nu are de unde să ştie sigur 
că va fi recuperat, şi acesta a fost primul motiv pentru care a 
venit aici. Dacă echipa de salvare nu apare, are posibilitatea de 


92 


manevră, iar Canada nu este prea departe, pentru un om 
obişnuit cu mersul pe jos. 

Antonov înclină din cap, aprobator. 

— E posibil şi ca sosirea americanilor să nu fie aşteptată prea 
curând. Dacă ei ar fi deja aici sau ar sosi curând, Chuikov ar sta 
ascuns. În acest caz, dacă s-ar expune nu ar face altceva decât 
să-şi micşoreze şansele de a scăpa întreg. Pe de altă parte, dacă 
ne răneşte sau ne face să fim mai prudenţi în timp ce îl urmărim, 
atunci o mişcare îndrăzneață este un lucru prudent. 

Puşkin oftă. 

— Ai dreptate, ca de obicei, sergent-major. Atunci, trebuie să 
trecem peste această întrerupere şi să avansăm în forţă. 
Americanii nu pot ajunge aici decât fie aterizând cu un avion, fie 
paraşutându-se dintr-unul. Până când auzim zgomotul 
motoarelor, înseamnă că suntem doar noi şi colonelul. Timpul 
este esenţial, acum mai mult decât oricând. 

Antonov preluă ideea lui Puşkin şi îi făcu semn lui Boris, care 
stătea întins cel mai aproape de el. 

— Tovarăşe, tu vei fi din nou cercetaşul. Vieţile noastre sunt în 
mâinile tale, la fel ca şi succesul misiunii. Trebuie să înaintăm cât 
mai rapid posibil, cât timp mirosul lui Chuikov este încă destul de 
puternic ca să-l depistăm. In acelaşi timp, fii cât se poate de 
prudent. Nu uita, omul pe care-l urmărim este chiar din „haita” 
noastră. Dacă va reuşi şi o a doua lovitură, vom începe să 
pierdem avantajul pe care-l avem asupra lui. 

Cercetaşul se ridică, cu o sclipire dură de mândrie profesională 
arzându-i în ochi. 

— Deci, trebuie să-l ţinem în defensivă, să-l obligăm să se 
deplaseze în grabă, fără să se poată opri să mănânce sau să se 
odihnească. 

— Corect, afirmă Puşkin. Antonov va fi al doilea, apoi eu şi 
Igor. Nu uitaţi de carabina lungă a lui Chuikov şi de îndemânarea 
lui de trăgător. Nu ştiu de ce a riscat apropiindu-se atât de mult 
de Kuşkin, dar sunt sigur că nu va mai încerca o astfel de 
mişcare îndrăzneață. Chuikov nu trage de timp. Va alerga spre 
locul unde se aşteaptă să se întâlnească cu americanii, aşa că 
trebuie să ne încolţim prada sau altfel vom risca confruntarea cu 
o forţă ce poate fi mai mare decât grupul nostru de patru. 
Intrebări? 

Nu erau. Fără să se uite în spate, mercenarii sovietici începură 
să alerge după cercetaşul lor, al cărui ritm constant era atât cât 
să-l poată menţine toată ziua şi o mare parte din noapte, dacă 


93 


era necesar. 
Numai că noaptea nu se lăsa niciodată cu adevărat, în ţinutul 
Soarelui de Miez de Noapte. 


94 


19 


Peter Chuikov avea senzaţia că purtase uniforma Spetsnaz 
toată viaţa. Gândindu-se la trecut, nu putea identifica momentul 
exact în care începuse să se întrebe în ce direcţie se îndrepta 
viaţa lui. Poate că, precum într-o călătorie lungă, existau o mie 
de paşi mici care conduceau cu toţii la acea destinaţie finală, o 
destinaţie pe care uneori nici nu ţi-ai imaginat-o sau nu ai crezut- 
o posibilă, atunci când ai făcut primul pas. 

Chuikov îşi amintea începuturile ca şi când totul s-ar fi 
petrecut cu doar douăzeci de minute în urmă, nu cu douăzeci de 
ani. Tatăl lui, membru de partid şi veteran de război, venise 
acasă cu un zâmbet uriaş pe faţă. Il luase deoparte pe tânărul 
său fiu şi îl informase de primirea lui la şcoala de ofiţeri, cu 
perspectiva unei instruiri Spetsnaz, dacă se comporta bine în 
timp ce îşi obținea gradele. 

— Ţi-o spune un soldat bătrân, Peter. Armata îşi tratează bine 
ofiţerii, dacă aceştia învaţă regulile şi joacă jocul. Un soldat este 
ca un covor. Se află acolo ca să asigure confort şi să se calce pe 
el. 

Chuikov ascultase cu atenţie cuvintele tatălui lui şi le crezuse. 
Cunoştea prieteni şi colegi de şcoală vechi care avuseseră 
privilegiul să intre în diverse servicii. Unii, foarte puţini, intraseră 
în instructajul Spetsnaz. Cei care nu îşi câştigaseră un grad 
făcuseră o impresie mai puternică asupra băiatului, decât cei 
care reuşiseră. Ei se întorseseră arătând ca şi cum şi-ar fi 
petrecut tot timpul într-unul din lagărele din Germania nazistă, la 
a căror eliberare participase şi tatăl lui. Nefiindu-le permis să-şi 
comenteze supliciul, tinerii îl păstrau pentru ei, cu corpul şi 
spiritul distruse pe rastelul numit Spetsnaz. 

Totuşi, Chuikov abia aştepta să participe la acel temut curs de 
selecţie. Invăţase din greu în şcoala de ofiţeri, urcând până în 
vârful clasei lui, cu un şir impresionant de victorii şcolare. Pe 
terenul de sport se făcuse în scurt timp respectat, şi apoi temut. 
Colegii lui de clasă asistau la apariţia unei transformări: 
capacitatea înnăscută din interiorul lui Peter Chuikov de a fi 
soldat şi de a conduce ieşea la suprafaţă în mediul dur al 
instrucției militare. Chuikov se afla şi în atenţia instructorilor lui, 
oameni a căror sarcină era să descopere talente noi pentru 
operaţiunile secrete sovietice. Rusia fusese întotdeauna 


95 


interesată de războiul secret, acea obsesie ducând la naşterea 
lui Spetsial'naya Naznacheniya, sau Spetsnaz. 

Desemnaţi să îndeplinească misiuni chiar în  bârlogul 
inamicului, soldaţii Spetsnaz trebuiau să fie oameni de fier. 
Instructajul lor era brutal, cu scopul de a a-i elimina din rândurile 
lor pe cei slabi şi incapabili din punct de vedere fizic, şi asta cât 
mai repede posibil. Cei care se ofereau să intre în Spetsnaz, fie 
îşi câştigau gradul, fie nu. Nu exista o a doua şansă sau reciclări 
medicale pentru oamenii care nu reuşeau să facă faţă cerinţelor 
Şcolii de Comandă de Aviaţie de la Ryazan. Acolo fusese trimis 
Peter Chuikov după ce fusese înrolat, şi acolo îşi găsise el o casă. 

Peter descoperise că Spetsnaz fusese creată în primul rând cu 
intenţia de a permite Rusiei să caute şi să distrugă armele 
atomice ale inamicilor ei, înainte ca aceste dispozitive să poată fi 
lansate împotriva Ţării Mame. Echipele ei trebuiau să acţioneze 
fără sprijinul Armatei Roşii şi nu li se acordau prea multe şanse 
de a se întoarce din misiunile lor, decât dacă erau înzestrați cu o 
astfel de putere şi talent, încât nimeni să nu le poată sta în cale. 
In 1960, când organizaţia crescuse, scopul misiunilor lor 
devenise multiplu. Doctrina sovietică adoptase poziţia din care 
„armele” includeau şi personalul inamic important, asta 
neînsemnând neapărat doar cei care purtau uniformă. În scurt 
timp, asasinatul politic şi crima deveniseră un aspect al 
instructajului Spetsnaz, obiectivul fiind acela de a-l deposeda pe 
inamic de mijloacele de a duce război, la orice nivel, în cadrul 
propriilor graniţe. Fără oameni care să ia deciziile pentru ei, 
masele populare urmau să se clatine şi apoi să cadă. Succesul 
unui război depindea de acţiunea rapidă şi de o planificare 
corectă. Sarcina comandourilor Spetsnaz era de a văduwvi 
inamicul de aceste ingrediente cheie, de a-i forţa să se retragă şi 
de a-i înfrânge prin orice mijloace posibile, folosind tacticile 
sovietice cu o violenţă şi teroare maxime, pentru a obţine o stare 
de paralizie. 

Acelei lovituri directe cu pumnul i se adăugase şi una cu 
piciorul. Echipele Spetsnaz trebuiau, de asemenea, să caute şi să 
distrugă liniile inamice de comunicaţii, transport şi energie. 
Trebuiau să facă incapabilă o ţară inamică să-şi deplaseze 
materialele şi oamenii în timpul războiului, să le reteze 
capacitatea de se informa şi avertiza, izolând şi separând astfel 
statele în zone ce puteau fi măturate apoi de trupele regulate 
sovietice. Astfel, un inamic era doborât, prin pierderea 
conducerii, a armamentului şi a capacităţii de a se autoîntreţine, 


96 


şi toate acestea în câteva zile, sau chiar ore. 

Pentru a realiza asta, înaltul Comandament sovietic acordase 
cea mai înaltă prioritate formării Spetsnaz. Mulţumiţi de 
experienţele lor cu trupe de commando şi partizani din al doilea 
război mondial, ei ştiau că o astfel de organizaţie putea valora 
cât greutatea ei în aur. Dat fiind numărul de ţinte descoperite de 
Rusia prin intermediul serviciilor ei de informaţii, Spetsnaz ajunse 
să includă peste o sută de mii de bărbaţi şi femei, toţi antrenați 
să îndeplinească misiuni deschise şi secrete în orice colţ al lumii. 

Pentru conducerea acestor echipe, GRU cerea numai ofiţeri 
care posedau abilitatea supremă de a conduce oameni de 
calibrul celor care purtau capul de lup. Se organizaseră comisii 
speciale de selecţie care să-i descopere pe aceşti tineri, al căror 
trecut trebuia cunoscut în întregime şi ale căror talente naturale 
în dominarea egalilor lor şi a subordonaţilor să nu poată fi puse 
la îndoială. Fizic, ei trebuiau să se încadreze în primul procent 
superior al celor de seama lor. Spetsnaz cerea oameni agresivi şi 
duri, şi i-a primit. 

La încheierea celor patru ani în Ryazan, Chuikov se trezise 
invitat să participe la o serie de interviuri cu oameni pe care nu-i 
cunoştea şi pe care nu-i recunoştea ca făcând parte din armată. 
Majoritatea şedinţelor erau informative, aproape prieteneşti. 
După participarea la ultima întâlnire, i se dăduse voie să plece. 
La câteva secunde după ce Chuikov părăsise biroul elegant, 
Vasili Suvorov îi ordonase comandantului şcolii să-l includă pe 
tânărul Chuikov în antrenamentul suplimentar, ca nou candidat 
Spetsnaz. g 

Se descurcase bine. In scurt timp, echipa condusă de Chuikov 
începuse să primească misiuni. La început de natură instructivă: 
un exercițiu cu explozive aici, o răpire politică în altă parte. 
Succesele lui Peter începuseră să se acumuleze şi se părea că 
ofiţerul şi oamenii lui puteau şi erau gata să facă aproape orice, 
indiferent de dificultatea problemei respective. Prima lor misiune 
reală sosise când Chuikov, ajuns căpitan, era deja în Spetsnaz de 
doi ani. Echipa lui Peter fusese trimisă într-o ţară mică, care 
ducea un război de eliberare de şase ani lungi, şi primiseră 
sarcina să se infiltreze într-unul din dispozitivele cele mai bine- 
păzite ale guvernului inamic şi să asasineze un expert în 
contrarevoluţie, al cărui program începuse să stânjenească 
activităţile de gherilă. Misiunea lui Chuikov avusese succes 
deplin, Peter în persoană îl sufocase pe om în patul lui, cu propria 
pernă. 


97 


Urmaseră alte asasinate. Steaua lui Chuikov începuse să urce, 
pe măsură ce, împreună cu echipa lui, îndeplineau operaţiuni de 
instruire pentru insurgenți din ţări atât de mici încât numele lor 
rămâneau deseori nemenţionate. Peter începuse să construiască 
tabere de antrenament pentru teroriştii ale căror talente GRU le 
considera compatibile cu doctrina sovietică de război total. Când 
se punea problema dizidenţilor politici ce trăiau în străinătate, 
GRU îl trimitea pe Chuikov, şi în scurt timp un anumit agitator 
important se alătura liniştii cimitirelor sau spitalelor de boli 
psihice. Angola, Ciad, America Centrală şi de Sud - Chuikov 
fusese în toate, cel puţin o dată. Avansase rapid în grad, 
câştigându-şi o reputaţie excelentă în operaţiunile Spetsnaz. 
Abilitatea lui în spatele unei puşti îi adusese o numire la Şcoala 
de Trăgători de Elită ai Operaţiunilor Speciale, unde, printr-o 
coincidenţă, Puşkin îl întâlnise pentru scurt timp, când echipa 
ofițerului mai tânăr participa la instrucţie. 

Când şi unde începuse colonelul Peter Chuikov să-şi pună 
întrebări în legătură cu rolul lui de asasin Spetsnaz, nu putea 
spune nimeni, cu excepţia lui. Poate că totul începuse în 
călătoria pe care primise permisiunea să o facă datorită slujbei şi 
statutului lui. Era evident că cei din Vest trăiau mai bine şi 
păreau mai fericiţi decât cei de sub talpa comunismului. 
Sămânţa dezertării fusese udată cu valurile de sânge pe care 
primise ordin să-l verse de la oameni ca Suvorov, ordine duse la 
îndeplinire iar şi iar de Chuikov şi agenţii lui. Una era să lupti 
împotriva unui inamic antrenat şi înarmat ca să ţi se opună, şi cu 
totul altceva să vezi acele sate depopulate de arme chimice şi 
bombardamente. Deşi Spetsnaz asprise mintea şi corpul lui 
Chuikov faţă de multe lucruri, nu îi îngheţase şi sufletul. 

In scurt timp, începuse să-şi planifice fuga din ţara în care se 
născuse. Nu lăsa prea multe în urmă. Căsnicia lui, ce intervenise 
după ce fusese promovat la gradul de maior, se destrămase din 
cauza cerinţelor slujbei căreia i se dedicase. Lidia se plictisise să 
fie singură luni întregi, fără să ştie unde se afla el sau ce făcea 
Chuikov în afara apartamentului lor micuţ. Curând, el începuse 
să afle poveşti despre „vizitatorii” ei, deseori ofiţeri şi uneori 
simpli soldaţi din unităţile de armată convenţionale staționate în 
apropiere. GRU îl informase sec că soţia lui devenise o târfă de 
cazarmă, culcându-se cu cine îi plăcea şi dezonorându-l ori de 
câte ori putea, cu amanţii ei. li arătaseră chiar şi fotografii făcute 
în taină. Mintea lui Chuikov se zvârcolise de durere şi şoc, când 
aflase cum se distra tânăra lui mireasă, în timp ce el trăia ca un 


98 


câine, menţinându-şi sănătatea mentală cu gânduri la casa lui şi 
la soţia devotată. 

Divorțul fusese aranjat de biroul legal al lui Suvorov şi Lidia 
fusese împachetată şi trimisă într-un orăşel îndepărtat, unde 
primise o slujbă umilă, de lipire a tălpilor unor pantofi ieftini, 
înainte ca aceştia să fie expediaţi ca articole de export către 
statele cliente ale Rusiei. Peter nu mai întrebase niciodată de ea 
după aceea, ştiind că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi dezonorat în ochii 
superiorilor lui. Durerea produsă de trădarea ei fusese spălată în 
scurt timp cu sângele pe care fusese trimis să-l verse în Rhodesia 
şi în Africa de Sud, apoi în America Centrală, când acea porţiune 
a lumii începuse să se agite. Afganistanul fusese cel care, în cele 
din urmă, îl scârbise pe Chuikov până la a-l duce la dezertare. 
Spetsnaz nu putea stinge simţul decenţei, care sălăşluia încă 
adânc în sufletul ofițerului sovietic, dar îl putea ajuta să 
supravieţuiască, odată plecat spre Vest. 

Peter Chuikov, ca majoritatea bărbaţilor din unităţile de 
operaţiuni speciale, era la bază o fiinţă umană, ca oricare dintre 
compatrioţii lui. El poseda limite şi talente care îl conduseseră 
spre genul de meserie pe care şi-o alesese, şi poate în cantităţi 
mai mari decât cetăţenii obişnuiţi. Dar Chuikov simţea durerea, 
îndura mâhnirea, lupta împotriva frustrării, fricii şi eşecului la fel 
ca un poştaş, lăptar sau fermier care îşi duceau viaţa în soviete 
sau în orice alt sistem de guvernământ. La început i se păruse 
amuzant că atât de mulţi oameni îi înțelegeau greşit caracterul, 
gândindu-se la el ca la un fel de supraom sau de animal sălbatic 
cu lesă scurtă, din cauza afilierii lui la Spetsnaz. Mai târziu, 
amuzamentul devenise amărăciune, când realizase că foarte 
puţini dintre camarazii lui ruşi înțelegeau că pacea şi siguranţa 
de care se bucurau erau cumpărate parţial prin sacrificiile pe 
care el şi tovarăşii lui soldaţi, marinari şi aviatori le depuneau pe 
masă. Mulţi mercenari Spetsnaz se întorseseră la civilie după ce- 
şi încheiaseră perioada de serviciu sub arme, dar numai ca să 
descopere că schimbările aduse prin îndeplinirea datoriei lor 
patriotice faţă de patrie se întorceau deseori împotriva lor într-o 
societate mai blândă, care prefera să pretindă că lumea era o 
Grădină a Raiului, fără nici un fel de şerpi în ea. 

Din acest motiv, şi din multe altele, colonelul Spetsnaz 
hotărâse să-şi agaţe armele în cui şi să încerce să înceapă o 
viaţă pe care să o poată controla. Cu amândoi părinţii morţi, cu 
fosta soţie culcându-se fericită cu jumătate din fabrica în care 
muncea şi cu o legiune de camarazi morţi, drept companie în 


99 


nopţile de singurătate despre care era sigur că aveau să urmeze 
dacă evadarea lui avea succes, Peter Chuikov pusese la punct şi 
executase cea mai mare operaţiune din cariera lui, propria lui 
dezertare. 


Deschise ochii larg, tresărind, când îşi dădu seama cât de 
obosit era. Chuikov îşi permisese să aţipească, cu capul 
clătinându-se şi înclinându-se, în timp ce întreaga lui viaţă i se 
derula în minte ca un documentar. Nu recunoscu faţa omului 
aflat la doar câţiva metri de el şi nici nu înţelese reacţia 
instantanee faţă de pericolul reprezentat de mercenar, când 
acesta îşi roti carabina neagră spre corpul pe jumătate ascuns al 
lui Chuikov. 

Intr-o singură mişcare continuă, colonelul îşi ridică din poală 
puşca cu ţeavă scurtă, şi apăsă pe trăgaci de două ori la rând. 
Cercetaşul Spetsnaz dispăru într-un nor de fum şi plumb, rafala 
punctându-i faţa şi partea superioară a pieptului cu un tipar 
strâns, datorită distanţei extrem de mici dintre ei. Peter Chuikov 
auzi focuri de armă izbucnind de mai jos, când restul echipei 
puşcaşului mort reacţionă la zgomotul luptei. Işi prinse rucsacul 
cu o mână, strânse puşca de vânătoare în cealaltă şi începu să 
se caţere mai sus. Lăsă Ruger-ul acolo unde se afla, nemaiavând 
timp să încerce să-l lege de rucsac sau să şi-l agaţe la spate. Pe 
deasupra capului lui trecu o rafală de foc automat, lovind copacii 
de deasupra şi împroşcându-l cu frunze şi bucăţi din lemn. O a 
două puşcă începu să tragă şi ea, de data aceasta gloanţele 
nimerind mai jos de el, căci trăgătorul încerca să compenseze 
panta dealului pe care se aflau, precum şi frunzişul dintre el şi 
ţinta care fugea. 

Mintea lui Chuikov înregistră zgomotul produs de un avion 
care zbura exact pe deasupra lui. Câteva secunde mai târziu 
văzu cinci paraşute înflorind la orizont, la mai puţin de patru 
kilometri distanţă. Americanii sosiseră! Infigându-şi cizmele în 
solul moale, colonelul Spetsnaz se forţă să înainteze mai repede, 
rotindu-se o clipă ca să trimită un baraj de foc automat, care 
muşcă din panta dealului, distrugând tot ce se afla în calea 
peletelor şuierătoare. Auzi mai multe strigăte ale urmăritorilor lui 
şi o nouă rafală de foc în direcţia lui. Chuikov trecu peste coama 
dealului. Paraşutiştii ajunseseră deja la sol şi deveniseră invizibili. 

— LALO, gândi el cu voce tare. Foarte profesionist şi, tinând 
cont de situație, foarte inteligent. 

Scoase baliza din containerul ei protector şi acţionă cele două 


100 


comutatoare negre, după care apăsă pe butonul roşu unic de trei 
ori. O lumină verde începu să clipească într-o fereastră mică de 
pe faţa frontală a dispozitivului, comunicându-i lui Chuikov că 
sistemul funcţiona corect. Indesă baliza în rucsac, închise 
fermoarul bagajului şi îşi reîncărcă puşca, cu îndemânare. Scoase 
din toc revolverul Beretta şi goli tot încărcătorul lui de 
cincisprezece cartuşe, reducând la tăcere sunetele scoase de 
urmăritorii lui înfuriaţi, care se aruncară la pământ ca să scape. 
Apoi, Chuikov începu să alerge din nou, în căutarea siguranţei, 
dar, mai ales, a libertăţii. 


101 


20 


— Toată lumea e în picioare, Bo! Suntem gata de plecare! 
Frank Hartung smuci pârghia de încărcare a Colt-ului Commando, 
simțind cum percutorul zbura în faţă, luând un cartuş din 
încărcătorul pe care-l umpluse înainte de paraşutare. Aterizarea 
lui Hartung îl zdruncinase pe bătrân pentru câteva secunde, 
căderea lui producându-se pe o grămăjoară pe jumătate 
îngropată de oase de elan, resturile festinului unei haite de lupi, 
cu câţiva ani înainte. 

Focuri de armă de pe dealurile înconjurătoare trecură pe 
deasupra echipei ca un jet de apă rece. 

— Se pare că băiatul nostru a intrat deja în belea până la 
genunchi, comentă Silver. O să activez receptorul ca să reperez 
dosul lui rusesc. Va dura doar un minut sau două. 

Thornton aprobă din cap. 

— Ar fi putut la fel de bine să fie ora nouă, cu lumina pe care o 
avem! Nu ştiu de când e în contact acest colonel, dar stă destul 
de rău, dacă ei îl urmăresc, indiferent cât timp durează asta. 

Banion îşi exprimă şi el acordul. 

— Aşa este. Vara de aici e o adevărată ticăloasă, atunci când e 
vorba de joaca de-a ascunselea. Pot să-l încolţească, dacă sunt 
suficienţi sau dacă el e rănit. Cred că Chuikov nu s-a gândit că 
vor ajunge la el atât de repede. Nu-l invidiez deloc, în clipa asta. 

— L-am găsit! strigă Silver. Colonelul nostru nu are de unde să 
ştie că îl pot repera cu echipamentul ăsta. Unul dintre sateliți a 
lăsat o şmecherie în spaţiu anul trecut, iar noi ne conectăm prin 
ea chiar acum. NSA ne-a programat receptorul pe frecvenţa pe 
care i-a spus-o el lui Foster. Chestia asta nouă nu numai că 
reperează sursa de emisie, dar putem să o şi urmărim, dacă 
transmiţătorul se mişcă sau este mişcat. 

— Deci, ne putem fixa pe el şi ne poţi conduce exact spre locul 
în care se află, corect? 

— Te-ai prins, Bo. Şi nici nu va fi greu. Din ceea ce spune 
cutiuţa neagră a tăticului, dezertorul nostru se îndreaptă direct 
spre această zonă. 

Bailey, pe care încă îl dureau dosul, spatele şi umerii din cauza 
tumbei triple pe care o făcuse la aterizare, spuse: 

— Ţinând cont de rata focurilor de armă, îi înţeleg graba. 
Trebuie să ne grăbim, chiar dacă are numai cincizeci la sută 


102 


şanse. La ce distanţă e, Jason? 

Expertul în comunicaţii acţionă un comutator şi fu răsplătit cu 
un afişaj digital. 

— Puțin peste patru kilometri, din locul în care stăm noi. Dacă 
îmi amintesc bine harta, terenul nu e prea rău. Va cobori la vale 
majoritatea drumului, dar există un râu care îl desparte de noi. 
Dacă reuşim să ajungem acolo, voi reuşi să plasez echipa 
noastră chiar pe malul celălalt faţă de el, aşa încât să poată să 
ne vadă. 

— Să-i dăm drumul! comandă Thornton. Am mers prea mult 
până aici ca să lăsăm o bandă de nemernici de la Spetsnaz să 
plece cu premiul. 

Membrii echipei Springblade săriră ca unul în picioare şi 
începură să alerge în urma lui Silver, care înainta rapid. In faţa 
lor se auzeau împuşcături răzlețe, în timp ce urmăritorii lui 
Chuikov încercau să micşoreze distanţa, cu ameninţarea unui foc 
de armă atârnând deasupra capetelor lor ca un bocet de 
înmormântare. 


103 


21 


Puşkin îşi croi drum printre ultimii doi oameni ai echipei lui. La 
picioarele lor zăcea cadavrul mutilat al lui Boris, a cărui faţă 
dispăruse. 

— Naiba să-l ia! înjură maiorul transpirat. 

Merseseră pe urmele lui Chuikov ore întregi, cu Kuşkin în 
frunte. Boris pierduse şi apoi regăsise cărarea ingenioasă aleasă 
de colonel, care îi conducea prin acea sălbăticie virgină, spre 
cine ştie unde. 

— Doi luptători Spetsnaz ucişi şi noi nici măcar nu l-am rănit 
pe ticălos! Dacă continuăm aşa, Suvorov va trimite echipe după 
noi... asta dacă supravieţuim priceperii acestui nebun. 

Antonov examina aria în care adormise Chuikov. El şi cu Igor 
începuseră să-l urmărească imediat ce auziseră bubuitura 
adâncă a carabinei, care împrăştiase bucăţi din Boris pe întreaga 
lizieră. Fiecare dintre ei consumase câteva încărcătoare în 
încercarea de a-l dobori pe fugar, însă fuseseră nevoiţi să 
îmbrăţişeze chiar ei pământul, când acesta revărsase o rafală de 
cartuşe în direcţia lor. Sunetul şuierător ai gloanţelor de mare 
viteză de 9 mm îi convinsese să se retragă, până când Puşkin 
stabilise următorul lor pas, la decizia lor contribuind şi sosirea 
avionului american, ce zburase deasupra capetelor lor. 

— Şi-a abandonat carabina, aşa că nu mai e nevoie să ne 
temem de ţinta lui de la mare distanţă, tovarăşe maior. Nu am 
găsit nici o urmă de sânge. Se pare că omul se odihnea când 
cercetaşul nostru a dat peste el. 

— De ce spui asta? întrebă Puşkin. 

— Chuikov nu l-ar fi lăsat pe unul dintre noi să se apropie atât 
de mult decât dacă era rănit sau adormit. Ştim că au trecut deja 
mai mult de zece zile de când fuge. Rezistenţa lui e la pământ, 
puterea fizică a început să i se epuizeze, mai ales acum, când e 
în teren, cu un minim de raţii la dispoziţie. Cred că, pur şi simplu, 
a adormit după ce ne-a târât după el prin ţinutul ăsta blestemat, 
iar Boris nu a reuşit să tragă el prima lovitură. 

Igor, care tăcuse până atunci, vorbi, în sfârşit. Era şocat până 
în măduva oaselor de faptul că un singur om ucisese cu atâta 
uşurinţă doi dintre tovarăşii lui, mai ales ţinând cont de faptul că 
nu văzuse niciodată atât de mulţi luptători Spetsnaz doborâţi 
într-un asemenea mod. Chiar şi când luptau împotriva muj, 


104 


reuşeau să dea câteva lovituri proprii, dar aici Chuikov îi dobora 
ca pe nişte muşte, deşi se presupunea că ei;îl vânau pe el. 

— Avionul acela înseamnă că americanii sunt aici. Ce facem 
acum? 

Puşkin îşi înclină capul într-o parte, ca şi cum uitase de 
huruitul puternic al motoarelor de deasupra, în timp ce se 
căţărase pe coasta dealului, sub ultimele focuri ale armelor lui 
Chuikov. 

— Forţăm acum! Colonelul Chuikov se va îndrepta direct spre 
zona de recuperare, iar noi ştim că avionul nu a putut ateriza, 
ceea ce înseamnă că au lansat oameni care să recupereze 
premiul. Nu avem timp să aşteptăm sau să facem planuri. Acum 
nu mai putem decât să concurăm cu dorinţa lui Chuikov de a 
învinge şi cu a noastră de a nu pierde. 

Antonov introduse un cartuş nou în camera armei sale şi o luă 
înainte, cu o expresie hotărâtă pe faţă. 

— Nimeni nu pleacă acasă, tovarăşi. Nimeni nu pleacă acasă 
înainte ca Chuikov să fie mort! 


105 


22 


Îşi aruncase rucsacul după ce parcursese jumătate de 
kilometru. Greutatea îl secătuia de prea multă energie, gând 
care îl zgudui în clipa în care realiză, pentru prima dată, ce 
vârstă avea. Acum mai căra cu el numai puşca, muniţia, pistolul 
şi cuțitul Bowie. Baliza, care îşi transmitea mesajul în mod 
constant, se afla deasupra inimii lui, într-unul din buzunarele 
jachetei de ploaie Goretex. Corpul îi era scăldat de sudoare şi îşi 
dorea să bea tot bidonul pe care şi-l agăţase în jurul gâtului, de o 
cureluşă. Va fi timp pentru apă mai târziu, îşi spuse. Deocamdată 
trebuia să conserve totul, de la muniţie, până la cele câteva 
batoane pe care le îndesase într-un alt buzunar al jachetei. 

După ce trecuse pe celălalt versant al dealului, nu-i mai zărise 
pe oamenii care-l urmăreau. Chuikov spera că măcar rănise pe 
cineva, ţinând cont de toate cartuşele pe care le folosise. 
Oricum, era din nou la un fir de păr în faţa câinilor războinici ai 
lui Vasili, cu doi dintre nenorociţii aceia nebuni doborâţi sau ucişi. 
Peter se întrebă cum suporta comandantul Spetsnaz două 
pierderi la rând. Dacă fusese ales de Suvorov ca să conducă, 
atunci era cât se poate de furios, se gândi Chuikov. In acelaşi 
timp, omul avea să înceapă să se ţină de program. Auzise 
avionul american zburând pe deasupra lor şi ştia că timpul pe 
care-l mai avea la dispoziţie era limitat. Chiar dacă, prin noroc, 
reuşeau să-l ajungă din urmă pe colonel, mai rămânea încă 
problema de a-l ucide. După aceea, mai era şi echipa americană, 
în legătură cu care Peter spera cu ardoare că nu va fi un element 
de paraşutişti format din doi oameni şi trei infanterişti marini. Nu 
că nu i-ar fi plăcut sau că ar fi avut o părere proastă despre 
capacitatea Corpului de Infanterie Marină de a se descurca pe 
câmpul de luptă - era chiar ceea ce el spera - că Foster reuşise 
să sperie pe cineva care înţelegea ce ameninţare reprezenta o 
echipă Spetsnaz. Era probabil ca paraşutiştii şi infanteriştii marini 
să dorească să-l dezarmeze pe Chuikov înainte de extragere, iar 
asta nu avea să se întâmple. Mai bine să scape de americani şi 
să se îndrepte spre Canada, decât să suporte stupiditatea lor, în 
timp ce îngerii lui Suvorov mişunau în jurul lor, dornici să ucidă. 

După ce îşi fixă pentru a doua oară direcţia cu ajutorul 
compasului, Peter începu să coboare spre râul pe care ştia că 
trebuia să-l traverseze înainte să ajungă în linie dreaptă cu zona 


106 


de lansare. Cinci paraşute însemnau cinci oameni. Cu puţin 
noroc, ei îl reperaseră deja şi, atâta timp cât reuşea să se mişte 
în linie dreaptă, baliza putea să-şi îndeplinească rolul. Cum 
echipa de extragere nu avea de unde să ştie cât de departe 
avusese loc schimbul de focuri faţă de locul în care aterizaseră 
ei, era imperativ ca Chuikov să câştige cât mai mult teren 
posibil. Râul urma să prezinte o problemă, fiind poate imposibil 
de traversat în locul în care îl ducea azimutul fixat de el. Apoi 
mai trebuia să se gândească cum să abordeze un astfel de 
obstacol fără nici o acoperire, poate sub tirul echipei Spetsnaz. 

Ei, ce-o fi o fi, îşi spuse el. O mişcare deasupra lui îi aminti 
bărbatului epuizat că vânătoarea reîncepuse. Zărind o cascadă 
mare în stânga a direcţiei indicate de compasul lui, Chuikov 
începu să coboare rapid pe faţa plină de şisturi a muntelui, spre 
marginea râului. Zgomotul înaintării lui se reverbera în sus, 
ajungând la urechile urmăritorilor lui şi dându-le un nou imbold, 
când aceştia realizară cât de aproape erau de prada lor. 


Antonov văzu primul silueta care înainta în salturi. Se opri şi îşi 
lipi patul carabinei de umărul scăldat în sudoare. Se forţă să 
respire în încet, urmărind înaintarea lui Chuikov şi potrivind pasul 
lui neregulat cu deplasarea cătării frontale a puştii AR-15. O 
apăsare rapidă a trăgaciului fu răsplătită cu oprirea bruscă a 
țintei, care îşi apăsa cu o mână partea de jos a spatelui. Apoi, 
colonelul începu să alerge din nou. Antonov trimise alte câteva 
cartuşe de 0,223 spre om, înainte ca acesta să dispară în pădure, 
fiecare glonte săpând în pământ, în momentul impactului, cu o 
fracțiune de centimetru în spatele sau în faţa bărbatului rănit. 

— L-am atins! exclamă Antonov, când Puşkin veni lângă el. L- 
am lovit la baza spatelui. Am ratat coloana vertebrală, căci altfel 
s-ar fi prăbuşit. Dar l-am rănit, asta e sigur! 

Puşkin aprobă viguros din cap, inspirând cantităţi uriaşe de 
oxigen în plămâni. Igor se opri alunecând în spatele lor, şi căzu 
când şisturile desprinse de sub picioarele lui cedară şi îl făcură 
să-şi piardă echilibrul. 

— La naiba! mârâi luptătorul de comando căzut, în timp ce 
Puşkin îl ajuta să se ridice în picioare. 

— Ce este acolo jos? întrebă Puşkin. Ce este sunetul acesta, ca 
o sută de tunuri care trag toate odată? 

— Este o cascadă, tovarăşe maior. Sunt câteva lângă oraşul în 
care am crescut. După sunet, aceasta pare să fie una masivă. 

Puşkin îi mulţumi lui Igor pentru informaţie. Nu se ştia 


107 


niciodată de unde veneau acei oameni sau de ce hotărâseră să-şi 
petreacă vieţile aşa cum o făceau. Igor nu era numai luptător de 
comando, ci şi pilot calificat. In puţinul timp liber pe care-l avea, 
picta, unele dintre operele lui fiind atât de bune, încât erau 
atârnate în sălile de masă ale Spetsnaz din întreaga Rusie şi nu 
numai. Puşkin nu ştia sigur ce alte talente avea omul. Adunaseră 
o echipă foarte amestecată. 

— Trebuie să pornim acum, tovarăşe maior. Din câte cred eu, 
ori a căzut, ori caută un loc în care să se ascundă şi să aştepte să 
fie găsit de americani. Dacă foloseşte o baliză ca să-i ghideze, 
atunci e doar o problemă de timp. Dacă întârziem prea mult, s-ar 
putea să avem de înfruntat o întreagă echipă de şoc a Beretelor 
Verzi. 

Puşkin îi făcu semn lui Antonov să preia din nou conducerea. 
Spera că prietenul lui va stabili primul contactul şi îl va ucide pe 
Chuikov într-o confruntare faţă în faţă. Când aveau să se întoarcă 
la Moscova, urma să-i propună pe amândoi oamenii lui pentru 
decorație, mai ales pe Antonov, care merita cel mai mare premiu 
pe care-l putea oferi Kremlinul, pentru serviciile aduse de el 
cauzei comunismului internaţional. Cei trei bărbaţi începură să 
coboare dealul în salturi, de sub picioarele lor sărind şisturi mici, 
în timp ce înaintau pe masa de stâncă desprinsă, ca nişte surferi 
camuflaţi. Fiecare se oprea brusc, acoperindu-i pe ceilalţi doi, 
până când era rândul lui să se descurce pe panta abruptă. 

După câteva minute pătrunseră toţi trei din nou între copaci, 
mugetul milioanelor de litri de apă ajungând la urechile lor ca 
toba unui uriaş. 


Chuikov înţepeni când cartuşul i se înfipse în partea inferioară 
stângă a spatelui. Simţi cum i se încordau muşchii stomacului, 
când proiectilul de 0,223 lovi o coastă, crăpând-o în două locuri. 
Durerea provocată de deschiderea stomacului îl făcu să se 
clatine, numai voinţa de supravieţuire, puternică ca o stâncă, 
împingându-l până la adăpostul copacilor. Brusc, prin ceața 
produsă de rană, maestrul în arta luptei zări o cărare bătătorită 
de animale, care conducea în jos. Comandând picioarelor să se 
mişte spre acel drum micuţ, Chuikov scoase o fâşie de pânză 
bleumarin din jacheta Gortex. Işi smulse hainele din centură şi 
găsi, prin pipăire, gaura de ieşire din stomac. Din crater ieşea o 
bucată de intestin alb, ca o limbă obscenă. Având pe faţă o 
mască încrâncenată de hotărâre neclintită, Chuikov începu să 
împingă bucata de pânză adânc în stomac. Efortul îl dobori în 


108 


genunchi pe cărare, şi puşca i se desprinse, când se încovoie de 
o durere atât de acută încât avu impresia că îi va exploda capul. 
Creaturi întunecate, ca nişte fantome, pluteau în faţa ochilor lui. 
O dâră lungă de sânge i se prelingea peste buza inferioară şi 
aluneca cu viteză, amestecându-se cu praful de pe jos. Chuikov 
simţi cum i se deschidea băşica şi un şuvoi cald de urină îi uda 
indispensabilii şi se prelingea pe partea interioară a ambelor 
coapse. 

Sunt al naibii de terminat, îşi spuse el şi, înregistrând 
formularea chiar în timp ce o formula, pe trăsăturile lui palide 
apăru un zâmbet chinuit. 

Deasupra şi în spate auzea şisturile desprinse de mai multe 
perechi de cizme. Prinzând puşca cu amândouă mâinile, Peter îşi 
forţă mai întâi capul să se ridice, iar apoi şi corpul. 

Sunt un Spetsnaz! murmură el încet, iar şi iar. Sunt un 
Spetsnaz! 

Efortul aproape că îl ucise pe loc, chiar în clipa aceea, dar 
dintr-odată se trezi din nou în picioare, înaintând poticnit pe 
cărare. 


Thornton şi echipa lui alergau acum cât de repede puteau. Bo 
ordonă abandonarea rucsacelor după prima sută de metri, 
păstrând la ei doar Led-ul şi armele. Silver stabili un ritm 
criminal, sărind peste buştenii căzuţi sau printre stânci care 
puteau frânge glezna unui om într-o duzină de locuri, dacă îşi 
aşeza cizma greşit. Sunetul respirației lor era îngrozitor, 
înghiţindu-i în frenezia controlată a înaintării. Se aflau cu toţii 
într-o condiţie fizică superbă, cu Hartung rămânând la coada 
coloanei şi strigând încurajări, în timp ce se îndreptau spre râu. 
Nici unul dintre ei nu voia să cadă sau să încetinească, indiferent 
de mesajele descurajatoare trimise de corpurile lor. Spetsnaz 
ţinea strâns receptorul într-o mână, folosind-o pe cealaltă ca să- 
şi păstreze echilibrul, în timp ce îşi conducea camarazii spre 
destinaţia lor, aflată acum la mai puţin de un kilometru distanţă. 


— Intestine umane. 

Antonov se ridică din locul în care îngenunchease o clipă, cu o 
bucată de carne însângerată între degetele lui groase. 

— E de mirare că tipul mai trăieşte după ce a fost lovit astfel, 
continuă el. 

Igor aprobă din cap, cu carabina AR-15 ridicată în poziţie de 
tragere şi cu ochii învârtindu-se în orbite ca două picături de apă 


109 


îngheţată pe o plită fierbinte. 

— Se îndreaptă în continuare spre apă, ca un animal rănit. |- 
am găsit rucsacul, dar nu şi alte arme, deci este încă înarmat... 

— ... Şi, deci, periculos, încheie Puşkin. 

Vânătoarea se apropia de sfârşit. Puşkin simţea asta, putea să 
o miroasă la fel de uşor cum simţea mirosul dulce al sângelui lui 
Chuikov de pe cărare, din locul în care căzuse. Americanii nu 
aveau cum să ajungă la ofiţerul sovietic la timp ca să-l ajute. 
Balizele erau utile numai dacă erau staţionare, iar Chuikov numai 
aşa nu era. Işi putea imagina frustrarea echipei de salvare de a fi 
obligaţi să privească semnalele dispozitivului de ghidare apărând 
şi dispărând, după cum omul rănit se prăbuşea pe versantul 
dealului. Mai devreme sau mai târziu aveau să dea peste ceea ce 
le pregătiseră Puşkin şi oamenii lui. O lecţie la care se vor gândi 
toţi viitorii trădători. 

— Urmăriţi-l cu atenţie, îi sfătui ofiţerul triumfător. Mai are 
încă puşca aceea blestemată şi, probabil, un pistol şi un cuţit. Un 
urs rănit este cea mai groaznică creatură cu care te poţi întâlni 
pe neaşteptate, şi asta a devenit colonelul nostru. 

Impingându-l pe Igor într-o parte, Antonov o luă înainte pe 
cărare. Puşkin îl lovi pe umăr pe soldat, în semn de încurajare, şi 
ocupă poziţia din ariergardă, măturând flancurile cu priviri 
vigilente şi privind în sus, în eventualitatea că omul găsise 
puterea să se urce într-un copac şi să le aştepte sosirea. Văzuse 
răniţi făcând lucruri şi mai ciudate, pe terenuri mai dure chiar 
decât acela. Moartea a doi veterani Spetsnaz stătea mărturie 
pentru capacitatea lui Chuikov de a ucide de la mică distanţă. 

Inaintară zece minute, urmărind picăturile de sânge uriaşe ce 
punctau cărarea. Antonov ridică o mână ca să oprească 
înaintarea lor, se întinse la pământ şi se târî pe o lespede 
acoperită cu iarbă care oferea o vedere asupra apelor albe ale 
râului de mai jos. Examinând cărarea care înainta şerpuită pe 
marginea apei, sergentul-major fu impresionat de frumuseţea 
absolută a scenei. Cascada se înălța aproape treizeci de metri 
deasupra suprafeţei râului pe care-l hrănea. Deşi avea vreo 
cincisprezece metri lăţime, sunetul pe care-l făcea era la fel de 
asurzitor pe cât era priveliştea de frumoasă. Antonov tocmai voia 
să facă semn echipei să-şi continue înaintarea, când zări o 
mişcare bruscă. Ridicându-şi puşca, abia reuşi să-i zărească 
silueta lui Chuikov, care se târa pe o platformă stâncoasă, ce 
ducea sub adăpostul protector al apelor albe ale cascadei. 
Riscând totul, ţintaşul Spetsnaz goli un încărcător prin vălul 


110 


ceţos, nesigur de precizia lui, dar convins de poziţia victimei. 

— L-am văzut, luri! strigă el în spate, celor doi însoțitori ai săi. 
Este sub cascadă, pe o platformă. S-ar putea să-l fi lovit, dar nu 
avem cum să ne dăm seama decât dacă intrăm după ticălos. 

Bătându-l pe Igor pe umăr, Puşkin îi dădu binecuvântarea. 
Antonov ar fi trebuit să aştepte până se apropiau mai mult de 
colonel, înainte să tragă. Acum, dacă acesta trăia încă, ştia cât 
de aproape erau. Puşkin nu-şi făcea probleme dacă să-l ucidă 
sau nu pe Chuikov, ci în legătură cu cât de mulţi dintre ei vor fi 
necesari ca să o facă. Igor porni, ţinându-şi carabina coborâtă, în 
timp ce avansa pe cărare, pe urmele lui Chuikov. In timp ce 
Puşkin îi acoperea de pe deal, văzu cu satisfacţie cum Igor ridică 
în sus puşca abandonată, după care o aruncă în râu. Cei doi ruşi 
se despărţiră, făcându-şi semne cu mâna în legătură cu ceea ce 
trebuiau să facă. Puşkin îi pierdu din ochi pentru o clipă, când 
spray-ul puternic al cascadei se înălţă, înnourându-i câmpul 
vizual asupra acţiunii care se desfăşura mai jos. De acum, în 
orice clipă, îşi spuse el. Colonelul Peter Chuikov urma să devină 
istorie, o legendă în propria lui minte, o cifră în dosarul deja 
impresionant al lui Puşkin. 


111 


23 


Gloanţele i se înfipseră în glezne ca nişte viespi. Chuikov se 
rostogoli cu spatele lipit de peretele de stâncă alunecos, simțind 
cum fragmente de gloanţe şi piatră îl înţepau din toate părţile. 
De ce nu fusese ucis atunci şi acolo, nu ştia. Tot ce conta era 
faptul că era încă în viaţă. Işi scoase revolverul Beretta din toc şi 
privi cu o fascinaţie întunecată cum arma îi aluneca dintre 
degetele zdrobite şi frânte. Incercarea de a-l recupera eşuă, iar 
pistolul alunecă de pe bordură, în apele învolburate de la buza 
acesteia. Işi căută cuțitul, dar descoperi că îl pierduse undeva în 
spate, pe cărare. Chuikov îşi lăsă capul pe spate, sprijinindu-l de 
stânca rece, şi îşi lăsă gândurile să zboare în sus, departe de 
oroarea ce se apropia. 

Fusese o cursă bună. Ar fi trebuit să-şi imagineze că Suvorov 
se va mişca mai repede decât te-ai fi aşteptat de la un bătrân, 
dar aşa acţiona întotdeauna Vasili: rapid şi în cel mai neaşteptat 
mod. Totuşi, ticălosul cu părul cărunt nu va avea satisfacția de a- 
şi vedea microcipurile înapoiate. Chuikov le trimisese de la 
Valdez, imediat ce sosise acolo, unui curier sigur din Los Angeles. 
Dacă Peter nu lua legătura cu el într-o săptămână, cipurile 
urmau să fie înaintate colonelului Foster. /ar asta îi va aduce 
acestuia o zi bună şi o carieră frumoasă, îşi spuse Chuikov, 
zâmbind. Era ultima mişcare Spetsnaz, cea mai bună viclenie 
fiind cea pe care vrei cel mai mult să o crezi, încă de la început. 

Rusul simţea cum picioarele îi sângerau puternic, dar nu se 
deranjă să se uite la ele, pentru că ştia că nu mai avea ce face. 
Lasă-i pe americani să o dea în bară cu operațiunea de salvare, 
se gândi el morocănos. Toţi banii lor şi timpul pierdut nu 
dovediseră altceva decât că rămăseseră nişte copii în jocul 
operaţiunilor speciale. Avu senzaţia că peştera lui îngheţată 
devenea mai întunecată, apoi realiză că murea. In faţă îi apăru 
faţa Lidiei, iar zâmbetul ei îl făcu să-şi simtă stomacul încălzindu- 
se, la amintirea momentelor lor bune, oricât de puţine fuseseră 
ele. Nu mai auzea zgomotul cascadei şi nici nu îi mai păsa de 
asta. Viaţa fusese frumoasă. Ar fi fost şi mai bună dacă ar fi avut 
mai mult grijă, dacă s-ar fi mişcat puţin mai încet... sau mai 
rapid, după cum se dovedise... sau poate dacă i-ar fi abordat pe 
englezi cu propunerea lui. 

Chuikov îi simţi apropiindu-se, la fel cum un lup simte 


112 


dispoziţia haitei schimbându-se, atunci când realizează că unul 
dintre ai lor e la pământ şi e prea slab ca să mai lupte. Temându- 
se şi urând slăbiciunea în rândurile lor mai mult decât moartea în 
sine, ei atacă, muşcând şi sfârtecându-l pe fratele lor mort, până 
când nu mai rămân decât zgârciuri şi oase, iar pământul de sub 
ele este un covor roşu. El era acel lup căzut, iar haita îi mirosea 
urmele, se repezea la gâtul lui şi se pregătea să-l scoată din joc 
pentru totdeauna. 

— Naiba să-i ia, şopti Chuikov, adresându-se goliciunii din jurul 
lui. Am fost mai bun decât cinci dintre ticăloşi. 

Închise ochii şi aşteptă chemarea doamnei cu coasa cu toată 
demnitatea care-i rămăsese. Afară izbucniră focuri de armă, al 
căror sunet abia dacă îl deranja pe războinicul adormit. 


113 


24 


Thornton deschise focul de pe malul îndepărtat, rafala lui 
izbindu-l pe Igor în piept, trântindu-l în râul învolburat, înainte ca 
Antonov să aibă timp să reacționeze. Omul rămase la suprafaţă 
pentru o clipă, cu mâna întinsă spre sergentul rus, într-o 
rugăminte de ajutor, după care curentul îl trase la fund. Antonov 
se învârti pe loc şi alergă spre adăpostul oferit de nişte bolovani 
acoperiţi de muşchi, dar picioarele îi fură retezate din spate, 
când Hartung trase în el un încărcător SEAL întreg, din 
ascunzătoarea lui aflată puţin mai jos de locul în care Thornton 
îşi aruncase carabina goală şi alerga acum spre baza cascadei. 

Lui Puşkin nu-i venea să-şi creadă ochilor! Moartea bruscă a lui 
Igor păruse mai întâi o glumă. Cum era posibil ca Chuikov să 
continue să lupte? Apoi răpăitul armelor de foc mici ajunse la 
urechile maiorului sovietic, peste zgomotul cascadei şi el văzu 
cum Antonov era secerat în mijlocul şuvoiului. Încercând să 
creeze un foc de acoperire pentru prietenul şi camaradul lui, 
Puşkin trase şi el, din poziţia lui. Eforturile lui fură răsplătite cu 
un zid de foc de la cel puţin trei alte arme, pe care nu reuşi să le 
localizeze. Se trase înapoi, realizând că misiunea eşuase. Era 
posibil ca Chuikov să fie încă în viaţă şi, cu americanii acolo, nu 
mai avea nici o speranţă să schimbe asta. Intorcându-se să 
pornească înapoi în pădure, pe propriile urme, Puşkin se trezi în 
faţa uneia dintre cele mai mari creaturi ale Domnului. 

Grizzly-ul din Alaska îşi croia drum pe cărare spre gaura lui de 
pescuit preferată, când remarcase mirosul străin, de om, pe 
domeniul lui. Cu vederea lui slabă, dar cu ajutorul simțului 
puternic al mirosului, ursul masiv îl urmărise pe invadator şi 
acum îl mătură de pe picioare cu o lovitură a labei uriaşe. Fără să 
aştepte ca omul să se ridice, ursul se prăvăli peste el, înfigându- 
şi picioarele din spate, cu ghearele lor ca nişte lame, în stomacul 
moale şi apăsându-şi amândouă picioarele în jos, cu toată 
presiunea muşchilor uriaşi. Urletul corpului care se zbătea cu 
furie nu se auzi până la cei de pe cealaltă parte a râului, care 
priveau scena amuţiţi. Când termină, ursul prinse corpul de 
umărul dislocat şi îl trase în pădure, unde îşi putea savura masa 
fără să fie deranjat. 

* 
Thornton ajunse la marginea lacului mare şi se scufundă fără 


114 


să ezite. Lovi cu picioarele cu putere şi înaintă împotriva 
curentului, ieşind chiar sub căderea de apă ce forma faţa 
cascadei. Chiar lângă el era întins corpul unui om. Bo nu-şi putea 
da seama dacă trăia sau nu. Apropiindu-se, războinicul apărut 
din apă îşi scoase cuțitul rusesc balistic din teacă, ţintind lama 
mortală spre baza gâtului omului. 

Capul lui Chuikov se rostogoli într-o parte. Când deschise 
ochii, văzu o figură din iad, privindu-l fix, şi forma familiară a 
unui cuţit balistic Spetsnaz la doar câţiva centimetri de gâtul lui. 

— Ah, aţi ajuns, în sfârşit. Ucide-mă şi fii blestemat! 

Spunând asta, Chuikov îl scuipă pe Thornton direct în faţă. 

— Ticălosule! scuipă şi Thornton. 

Ridică degetul de pe trăgaciul cuţitului şi îl băgă în teacă. 
Apoi, trăgându-l pe om pe bordură în timp ce lupta împotriva 
curentului puternic cu o singură mână, Bo ajunse în sfârşit la 
platforma de stânci, unde îl aştepta Mike. Ajunşi pe pământ 
uscat, auziră cum Backhawk se apropia, echipa lui medicală fiind 
alertată datorită gândirii rapide a lui Silver de a lua cu el o staţie 
radio de buzunar pentru comunicaţii FM, pentru eventualitatea în 
care aveau nevoie de ajutor. 

— O să trăiască? întrebă Frank. 

— Cine ştie? Dacă nu, oricum noi am făcut tot posibilul. Unde 
sunt băieţii din Spetsnaz? 

Intorcând capul ca să îl vadă pe Bailey ghidând elicopterul 
Gărzii Naţionale, Hartung făcu semn spre râu. 

— Doi sunt morţi în urma schimbului de focuri, al treilea a 
întâlnit un tip solid şi păros, care l-a invitat la masă. Nu cred că 
trebuie să ne mai facem griji în privinţa lui. 

Thornton se uită în direcţia indicată de Hartung, dar nu văzu 
altceva decât frumuseţea sălbatică a Alaskăi. Lângă el, Chuikov 
strânse mâna lui Bo, într-un mesaj pe care îl înţeleseră amândoi. 

Colonelul Peter Chuikov era în sfârşit un om liber. 


115 


25 


Bannion luă poziţia clasică a căutătorului de urme, cu 
amândouă mâinile întinse, aşa încât, din spate, părea un „T” 
uriaş. Elicopterul începu să planeze, pe fiecare tălpică a lui, stând 
câte un membru al echipelor de salvare paraşutate, în picioare, 
cu trusele medicale atârnate la spate, în timp ce se pregăteau să 
aterizeze şi să ajute echipa lui Thornton în tratarea rănilor din 
timpul luptei. Silver îngenunche pe o margine a zonei de 
aterizare, cu microfonul staţiei radio lipit de buzele care se 
mişcau rapid, dând indicaţii de aterizare pilotului. Un al doilea 
elicopter se învârtea la câţiva kilometri distanţă, aşteptând să-i 
ridice pe cei rămaşi la sol, după ce elicopterul medical pornea 
spre Fort Richardson, în Fairbanks. 

Thornton se ocupa cu pansarea rănilor colonelului rus cu tot ce 
avea la îndemână. Bandaje duble Ace-Wraps în jurul picioarelor, 
ca să oprească curgerea sângelui, un IV plasat repede la locul lui 
ca să suplinească fluidele pierdute de corpul rănitului, o seringă 
cu morfină, ca să aline durerea pe care era evident că o simţea 
Chuikov, totul fiind administrat cu îndemânare şi eficienţă, 
datorită anilor de experienţă şi antrenament pe care-i avea Bo în 
executarea acestor sarcini. 

— Arată ceva mai bine, dacă se poate spune aşa, decât atunci 
când l-am găsit. 

Thornton aprobă din cap la observaţia lui Hartung. 

— Probabil că bietul ticălos a crezut că sunt unul de-ai lui. A 
spus ceva repede pe ruseşte, atunci când l-am atins, după care 
m-a scuipat în faţă. 

Hartung râse, sunetul fiind acoperit de zgomotul elicelor 
aparatului de zbor ce se afla deasupra locului ales în grabă de 
Mike ca zonă de aterizare. Urlând ca să fie auzit, veteranul îi 
spuse şefului echipei sale că se gândise să facă o recunoaştere 
scurtă a malului opus, pentru eventualitatea în care vreunul 
dintre ucigaşii Spetsnaz rămăsese în viaţă. Thornton aprobă şi se 
retrase de lângă Chuikov, când sanitarii paraşutişti alergară spre 
ei, făcându-i semne din cap şi cu mâna că din acel moment îl 
preluau ei pe rus. În timp ce cel mai bun specialist în traume 
evalua rapid opera lui Thornton, cei doi membri ai echipei 
Springblade se retraseră spre cascadă. 

— O să-i lăsăm aici pe Mike şi pe Ranger, ca să ne acopere 


116 


spatele. Vreau ca Bailey să se ducă cu Chuikov, ca escortă, până 
ce acesta ajunge în mâini sigure. Numai Dumnezeu ştie cine va 
aştepta aterizarea Hawk-ului, şi nu vreau ca Compania sau FBl-ul 
să ni-l fure pe băiatul nostru de sub nas, după ce am trecut prin 
atâtea. 

Hartung mormăi aprobator. Intorcându-se aşa încât să poată 
vedea restul echipei, Hartung emise o serie de semnale cu mâna 
şi braţul, pentru fiecare om, indicându-le ce trebuiau să facă şi 
ce plănuiseră el şi Thornton. Bailey îşi află primul instrucţiunile, 
se repezi pe lângă sanitari şi se căţără la bordul lui Blackhawk, în 
timp ce masivul aparat de zbor se ridica în aer. Bannion şi Silver, 
care asiguraseră paza în timpul secvenţei de evacuare, coborâră 
până la marginea râului, unde ocupară nişte poziţii din care să-i 
poată acoperi pe Thornton şi pe Frank, în timp ce aceştia 
porneau în recunoaştere, pe celălalt mal. Toţi se aplecară când 
pilotul activă arderile finale, după care elicopterul masiv se roti la 
mică înălţime şi urcă rapid, spre siguranţa cerului. Thornton 
răspunse la salutul lui Bailey, ridicând degetul mare în sus. 
Brusc, totul deveni tăcut, cu excepţia mugetului cascadei şi al 
apei care cobora rapid în josul râului. 

Silver făcu semn că ordonase aparatului de zbor de recuperare 
să-i aştepte câteva minute şi primi o aprobare scurtă din cap a 
lui Thornton, care intră în torentul rece, prin care mai trecuse 
deja o dată. Bannion şi Silver începură să măture malul opus cu 
Colt-urile lor, gata să secere orice semn de opoziţie şi-ar fi arătat 
capul urât, în clipa în care echipa de recunoaştere era 
vulnerabilă. Hartung intră în torent în spatele lui Bo, cu puşca 
atârnată la gât. Cei doi bărbaţi aveau nevoie de ambele braţe 
libere, ca să se poată trage în lungul ieşiturii de stâncă ce 
traversa râul dintr-o parte în cealaltă. În câteva minute reuşiră 
să-şi încheie traversarea tensionată, căci nici unul dintre ei nu 
ştia dacă echipa Spetsnaz era scoasă din acţiune sau pur şi 
simplu o făceau pe morţii. Târându-se pe mal ca un şarpe, 
Thornton avansă rapid în iarba înaltă până la genunchi, care abia 
dacă îi ascundea silueta gata de luptă de ochii echipei de 
acoperire. Hartung îl urmă, hotărând să se strecoare pe lângă 
Bo, şi pe o movilă de bolovani acoperiţi de muşchi, loc de unde îl 
putea acoperi pe comandantul său, în timp ce acesta avansa mai 
adânc în pădure. 

Thornton aruncă o privire în direcţia lui Bannion care îi făcu 
semn că totul părea în regulă, din locul în care stăteau ei. 
Confirmându-şi în tăcere intenţiile cu Frank, Bo înaintă spre locul 


117 


în care Puşkin se întâlnise cu domnul Urs. Pe măsură ce se 
deplasa prin umbra pădurii, auzi sunete de oase frânte şi lichid 
vărsat. In sufletul lui, Bo ştia că totul se terminase. Văzuse un 
soldat rus dispărând sub apele torentului, care îl luase cu el, 
după ce rafalele echipei îl aruncaseră de pe mal. Hartung 
raportase moartea celuilalt rus, deşi Bo nu ştia unde şi cum 
avusese loc aceasta. Trebuia să-l creadă pe Frank, care tocmai 
ajunse lângă el, în timp ce se târa încet pe dealul abrupt, spre 
locul de dejun al ursului, care se afla exact deasupra lui. 
Căţărându-se rapid, Thornton ajunse la locul în care Puşkin îşi 
întâlnise soarta, porţiunea acoperită de sânge şi bucăţi de 
uniformă marcând locul. Scoţând o grenadă, pentru cazul în care 
ursul nu se săturase, Thornton se apropie de picnicul în plină 
desfăşurare. Privind în jos, văzu o geantă cu documente care 
căzuse de pe harnaşamentul de luptă al lui Puşkin. Exteriorul era 
plin de sânge lipicios, dar în rest părea nevătămată. 

Câteva secunde mai târziu, mintea lui Thornton se revoltă la 
imaginea creaturii uriaşe care îşi înfigea adânc boul turtit în 
carcasa distrusă a lui Puşkin, dinţii şi limba vietăţii lucrând la 
unison, ca o măcinătoare uriaşă, în timp ce bestia înghiţea o 
cantitate mare de intestine umane. Bo simţi o uşoară senzaţie de 
vomă, mirosul ursului şi al mâncării lui combinându-se într-o 
duhoare copleşitoare, în pulberea fină şi dulce a cascadei. 
Controlându-şi reacţia naturală la scena primitivă care se 
desfăşura în faţa lui, şeful echipei Springblade se lipi de pământ, 
forţându-se să asiste la sfârşitul maiorului luri Puşkin, în labele 
simbolului lui naţional. Ce ironie, îşi spuse Bo, în timp ce ursul 
găsea cu laba muşchiul inimii distruse. Ursul rus îi devorează pe 
ai lui cam în acelaşi mod. Uniunea Sovietică nu era decât o 
bandă de naţiuni satelit captive, ţinute în frâu de puterea şi 
foamea Rusiei. Thornton se retrase cu oroare, când ursul imens 
îşi înălţă capul uriaş spre cer şi scoase un râgâit satisfăcut, care 
pornea din adâncul stomacului acum plin. 

Fosta Beretă Verde se răsuci încet pe călcâie, îndepărtându-se 
în tăcere de orgia sângeroasă care îi rămăsese înscrisă pentru 
totdeauna în minte. Era timpul să plece acasă. 

Frank era ca o pisică uriaşă camuflată. Se strecura spre locul 
în care dispăruse rusul, înaintând aplecat peste carabina neagră 
şi cu capul drept, aşa încât să-şi poată roti privirea pătrunzătoare 
în toate direcţiile. Hartung ştia că-l nimerise pe rusul solid cu o 
rafală serioasă de cartuşe nimicitoare de 0,233, care îl făcuseră 
pe mercenarul Spetsnaz să se învârtă în loc, în momentul în care 


118 


proiectilele îi sfâşiaseră picioarele. Era posibil ca o parte din 
gloanţe să fi pătruns şi în partea inferioară a abdomenului 
soldatului, caz în care acesta ar fi trebuit să zacă mort, undeva în 
apropierea zonei în care se ţâra Frank. Cu toate acestea, Hartung 
ştia că unii nu rămân întotdeauna morţi, căci în lunga lui carieră 
de războinic de profesie văzuse de mai multe ori oameni 
revenindu-şi după răni fatale, ca să mai apese încă o dată pe 
trăgaci, înainte să traverseze în partea cealaltă a Stixului. 

Hartung auzi sunetul familiar al lamei cuţitului balistic, care îşi 
părăsea adăpostul de oţel. Intorcându-se pe jumătate, ştiu că era 
prea târziu ca să evite împunsătura mortală a cuţitului cu arc 
rusesc, tras dintr-o ascunzătoare aflată la numai trei metri de el. 
Frank simţi cum lama propulsată de arc îi zgârie obrazul, 
marginea ascuţită ca un brici crestându-l, aşa încât un val de 
sânge i se revărsă pe faţă ca un torent purpuriu. Mercenarul din 
grupul de Operaţiuni Speciale se lăsă în genunchi, apăsând deja 
trăgaciul Coltului, când îşi dădu seama că omul pe care îl avea în 
faţă era deja pe moarte. Faţa pământie a lui Antonov îl privea de 
sub un acoperiş des de tufe, unde omul rănit îşi târâse corpul 
zdrobit, după ce rafala lui Hartung îi zdrobise fatal picioarele. 

— Aşa cum spuneţi voi, americanii, a fost la un fir de păr, dar 
degeaba, zise răguşit muribundul. 

Hartung privi cu prudenţă cum lansatorul gol se rostogolea din 
mâna rusului. 

— Cât de rău eşti lovit? întrebă, ştiind că era întrebarea cea 
mai tâmpită şi, în acelaşi timp, cea mai importantă pe care o 
putea adresa un soldat altuia. 

— Foarte rău, spuse şuierător Antonov. Nu trebuie să fii 
îngrijorat, americanule. Nu mai am ce câştiga din moartea ta. 

Hartung se apropie de subofiţerul rănit. Se lăsă cu grijă pe 
pământul moale, stând în stil indian în faţa lui, cu Colţul pe 
genunchi, cu ţeava la câţiva centimetri de capul soldatului rănit. 

— Eu sunt cel care te-a împuşcat, dacă te interesează cumva. 

Antonov râse slab, apoi îl privi cu atenţie pe omul care-i luase 
viaţa. Cei doi luptători se recunoscuseră cumva, o recunoaştere 
neatinsă de morala sau idealurile lor politice. Erau cai de luptă, 
căliţi în bătălii şi crescuţi de cei mai buni din meseria lor. 

— Cum te numeşti? întrebă Antonov. 

— Hartung. Frank Hartung, în retragere. 

Antonov scuipă un ghemotoc de sânge strălucitor printre buze, 
imagine care îl făcu pe Hartung să-şi întoarcă privirea, într-un 
moment de stânjeneală. 


119 


— Eşti acel Frank Hartung care a fost în Vietnam? Şi în Coreea, 
cred. Aşa este? 

Hartung răspunse privirii întrebătoare a omului. 

— Mda. De unde cunoşti numele? 

Un râs slab scăpă din gura lui Antonov, care savura confuzia 
de moment de pe faţa lui Hartung. 

— Semănăm foarte mult, prietene. Spetsnaz are fişierele lui, 
iar noi avem studii de teren, la fel ca forţele voastre speciale. 
Eşti un fel de legendă printre noi, deşi credeam că te-ai retras 
din afacerea asta, anul trecut. 

Fu rândul lui Frank să râdă. 

— Aşa este, Ivan. Dar prostia asta îţi intră în sânge... 

In timp ce Hartung vorbea, corpul lui Antonov se cutremură 
din cauza unui acces lung de tuse înecăcioasă. Pentru o clipă, 
Frank avu impresia că omul o să moară, dar subofiţerul rus 
inspiră adânc şi îşi reveni, după scurt timp. 

— Cum este durerea? Vrei ceva contra ei? 

Stratul de praf şi sudoare încrustat pe faţa rusului se crăpă 
într-o expresie recunoscătoare. 

— Nu. Am luptat cu durerea şi împotriva ei toată viaţa, Frank. 
E rău, nu? Dar nu atât de rău încât să nu o pot învinge până când 
uşile morţii se vor deschide pentru mine. Ceilalţi, camarazii mei, 
sunt morţi cu toţii? 

— Mda, i-am doborât pe toţi, cu excepţia unuia pe care l-a 
mestecat un urs blestemat. Trei, cu tine cu tot... asta a fost 
mărimea echipei tale, nu? 

Antonov aprobă din cap, orice încercare de duplicitate 
dispărând, când se simţi răvăşit de un nou atac al luptei de a 
rămâne în viaţă. 

— Cel de pe mal a fost comandantul nostru. Maiorul Puşkin. Un 
urs, ai spus? Ce sfârşit pentru un ofiţer Spetsnaz, nu crezi, Frank? 

— Naiba să mă ia dacă ştiu. Mie mi s-a părut că ursul l-a făcut 
una cu pământul pe ticălosul de Puşkin. Partenerul meu verifică 
chiar acum rămăşiţele. 

— Chuikov? 

Frank oftă când auzi întrebarea, ştiind că răspunsul lui va 
frânge inima războinicului profesionist. 

— Trăieşte. Aproape că aţi reuşit, dar am ajuns la el la timp. 
Crede că o să scape. 

Antonov nu mai reuşi să suporte durerea. Corpul i se arcui pe 
spate, balta de sânge de sub el lărgindu-se, în ciuda încercărilor 
de a-l opri, cu fâşii rupte din tunica lui de luptă, după ce fusese 


120 


rănit. Hartung văzu ochii omului holbându-se din cauza efortului 
de a nu ţipa şi văzu cum vârful limbii rusului era retezat de dinţii 
albi ai acestuia, care muşcau din pielea rozalie. Frank scoase o 
seringă de morfină dintr-un săculeţ de pe umăr şi înjură pe toţi 
cei care îi trimiteau pe alţii la luptă, ştiind că el şi acel rus erau 
fraţi, într-un fel. 

Puse puşca de-o parte, aşa încât să poată îngenunchea lângă 
Antonov, şi înfipse acul în întregime în umărul solid al acestuia. 
Apăsă şi introduse tot serul în corpul sovieticului, urmărind cum 
morfina îşi făcea efectul, calmându-l şi netezind calea omului 
spre moarte. 

— Mulţumesc, Frank. 

Şoapta fusese atât de slabă, încât Hartung abia reuşise să 
audă cuvintele. Având grijă să nu-l sperie pe omul aproape 
adormit, Frank scoase o a doua seringă din săculeţ şi o împinse 
rapid prin uniforma de camuflaj a lui Antonov, aşa încât acul se 
înfipse în celălalt braţ al acestuia. 

— Somn uşor, sergente. Ţi-ai îndeplinit anii de serviciu şi ţi-ai 
făcut treaba, aşa că nu are rost să mori ca un câine, atâta timp 
cât ai lângă tine un prieten care să te ajute. 

Frank Hartung rămase tăcut până când respiraţia rusului se 
stinse treptat. Il bătu pe umăr pe soldatul ce se liniştise acum, 
scoase cele două seringi şi le puse într-unul din săculeţele de 
muniţie. Inchizând ochii pentru o clipă, Hartung spuse o 
rugăciune scurtă pentru războinicul de lângă el. Apoi, auzindu-l 
pe Thornton apropiindu-se, îl trase pe rusul mort din adăpostul 
lui ţepos şi le făcu semn lui Bannion şi Silver că totul era în 
regulă. 


121 


26 


Linda îi auzea pe cei doi bărbaţi râzând, prin uşa batantă pe 
jumătate deschisă care separa veranda exterioară de camera de 
zi confortabilă. Zâmbi pentru sine, involuntar, în timp ce se 
învârtea prin bucătărie, ca să pregătească un ibric cu cafea 
neagră tare, pentru după cină. Fusese o seară minunată, iar 
Frank, Jason, Calvin şi Mike plecaseră cu o jumătate de oră mai 
înainte, pentru o raită nocturnă prin cluburile şi barurile din 
Seaside, pe coastă. Colonelul rus era un om încântător, deşi era 
încă țintuit într-un scaun cu rotile, în ciuda celor două luni de 
refacere de la Walter Reed. Il găsea atrăgător şi inteligent, o 
combinaţie rareori întâlnită la bărbaţi, după cum îşi reaminti ea. 
Calvin îl contactase pe Bo cu câteva săptămâni mai înainte, 
transmiţându-i dorinţa colonelului de a cunoaşte întreaga echipă. 
Fusese ideea lui Thornton să-i reunească pe toţi la refugiul lui din 
Cannon Beach, după ce Chuikov primise permisiunea din partea 
doctorului să petreacă câteva zile pe coastă. Bailey avea să fie 
câinele lui de pază, tânărul agent de la narcotice având şi el 
nevoie de o scurtă perioadă de recuperare, dat fiind ritmul în 
care opera Springblade. 

Linda observă că îşi lăsase revolverul Glock 19 lângă uşa 
dintre bucătărie şi camera de zi, aşa că îl luă cu dexteritate şi îl 
strecură sub curea, la spate. Bo îi ceruse să înveţe să tragă şi îi 
dăduse Glock-ul la întoarcerea lui din Alaska. Linda fusese uimită 
de cât de uşor era de manevrat arma şi Thornton fusese încântat 
de progresul ei rapid, pe poligonul de trageri cu pistolul pe care-l 
construise pe proprietatea lor. Linda era o trăgătoare înnăscută, 
manevrând cu îndemânare şi cu mare precizie revolverul. Dacă 
mama ei ar fi aflat vreodată că tânăra era formată, încet-încet, 
ca să se încadreze în partea mai calmă a misiunilor echipei, 
probabil că ar fi cerut să fie închisă într-un ospiciu. Părinţii Lindei 
erau oameni buni, dar groaznic de liberali, care considerau 
ignoranță modul de a gândi al lui Bo. 

Turnând cafeaua aburindă în cănile adânci cumpărate de Bo 
din San Francisco, în timpul unei misiuni anterioare, Linda se 
gândi la lucrurile pe care le aflase, de la sosirea lui Chuikov în 
casa lor. Informaţiile colonelului Spetsnaz, aduse sub forma unor 
microcipuri de computer, zdruncinaseră ameninţarea rusească 
din Alaska în chiar fundamentul ei. Fuseseră dezvăluite 


122 


amplasamentele unor ascunzători de arme, fuseseră arestaţi 
agenţi, mai multe reţele de comunicaţii fuseseră întrerupte şi 
unele întrebări politice primiseră răspunsuri. Fusese o operaţiune 
cu un succes impresionant pentru toţi cei implicaţi, dar mai ales 
pentru Chuikov, care aproape murise în încercarea lui de a-şi 
recăpăta libertatea. Linda era şocată de revelaţiile pe care i le 
dezvăluise rusul în timpul vizitelor lor, referitoare la evenimente 
şi activităţi din întreaga lume şi despre care ea crezuse că 
publicul larg cunoştea adevărul. Asasinate care păreau 
accidente, dezastre produse de planuri migăloase şi trădări, 
reputaţii distruse şi formate prin meticuloasa plănuire a GRU şi 
îndeplinite de echipele Spetsnaz din armată şi marină. Fusese 
introdusă într-o lume necunoscută şi a cărei existenţă nici măcar 
nu era bănuită de prietenii şi rudele ei, şi care o făcuse să se 
simtă plină de amărăciune şi puternică, în acelaşi timp. 

Indepărtându-şi acele gânduri sumbre, frumoasa tânără care 
îşi împărțea viaţa cu Bo Thornton se întoarse pe veranda pe care 
stăteau întinşi cei doi bărbaţi şi plasă cănile mari între ei, în timp 
ce ei o întâmpinară cu înclinări din cap şi zâmbete sincere. Bo 
întinse mâna şi o lovi uşor peste şezut, murmurând încet: 

— Mulţumesc. 

Replica a fost repetată de Chuikov în rusa lui nativă. 

Văzând că cei doi bărbaţi erau prinşi într-o conversaţie „ca 
între bărbaţi”, Linda îi sărută pe frunte şi se întoarse în siguranţa 
casei, închizând uşa în spatele ei. 

Afară se auzeau loviturile puternice ale valurilor, sub buza 
falezei, iar luna în al treilea pătrar îşi revărsa lumina galbenă 
printre cele trei luminatoare construite în tavanul înalt de 
deasupra ei. Ştia că Bo avea să vină în pat mult mai târziu, şi 
numai după ce-l va ajuta pe Chuikov să ajungă în al lui. Cei doi 
erau ca fraţii, relaţie ce înflorise întrei cei doi luptători încă de 
când Bo îl trăsese pe rusul rănit aproape mortal afară dintr-un 
mormânt acvatic, cu câteva luni în urmă. Linda îşi aminti 
sugestia lui Calvin că era posibil ca rusul să se alăture echipei 
Springblade, după ce îşi încheia rapoartele şi se termina 
investigația minuțioasă a trecutului lui, idee la care Bo nu 
obiectase. 

Fata scoase revolverul Glock din poziţia lui demnă de invidie şi 
îl aruncă pe patul masiv pe care îl împărțea cu comandantul 
echipei Springblade. In câteva minute rămase goală şi se acoperi 
cu pătura, pe care o primiseră drept cadou de casă nouă de la 
Frank. Loviturile constante ale oceanului, ca cele ale unei inimi 


123 


imense, o cufundară într-un somn adânc, făcând-o să uite Glock- 
ul şi tot restul, în timp ce ceasul antic al bunicului, din biroul lui 
Bo, bătea miezul nopţii. 

— Eşti un bărbat norocos, Bo. Am visat deseori să am un loc 
ca acesta, în care să pot sta liniştit, uitat de lumea mea şi de o 
parte a lumilor celorlalţi. 

Peter Chuikov, fost colonel Spetsnaz, stătea confortabil în 
scaunul lui cu rotile, frecându-şi gleznele, care se vindecau 
frumos. In poală avea Browningul Hi-Power al lui Bo, cu 
încărcătorul plin la capacitate maximă. Stătea cu faţa spre 
ocean, ascultând poveştile noului lui prieten despre războaie şi 
prieteni din trecut şi simțindu-se mulţumit că decizia lui de a 
părăsi Rusia fusese înţeleaptă şi bine sincronizată. Rapoartele de 
la NSA şi CIA confirmau un cutremur puternic în GRU, cu oameni 
noi ajungând la putere. Şedinţele de urgenţă ţinute în Moscova 
din cauza eşecului Spetsnaz de a-l ucide pe Chuikov fuseseră 
deosebit de dure, şi un întreg lanţ de comandanţi fuseseră 
destituiţi pentru incompetenţă. Guvernul american era extrem de 
fericit de modul în care turnura evenimentelor afecta interesele 
sovietice în întreaga lume, folosind totodată informaţiile din 
interior ale lui Chuikov despre alte operaţiuni GRU ca să distrugă 
şi să compromită agenturi ascunse ale Rusiei de pe tot globul. 

— Mda, dar a fost nevoie de timp pentru asta, Peter. Linda a 
apărut oarecum odată cu restul şi poţi să îi acorzi tot creditul 
atunci când e vorba de locul acesta. Fata şi-a pus tot sufletul în 
această casă, pe lângă amenajarea casei ei din oraş şi ajutorul 
dat lui Jason ca să-şi pornească o afacere proprie. 

Thornton întinse mâna ca să ia o ţigară groasă din cutia 
trimisă de Conrad Billings, prin Calvin. li reteză capetele şi o 
aprinse, după care suflă fumul peste balcon, unde fii împrăştiat 
de briza blândă care venea dinspre mare. 

Chuikov sorbi din cafea. Cei doi bărbaţi absorbeau fiecare 
liniştea momentului petrecut împreună. Odată inamici din cauza 
convingerilor lor politice, cei doi găsiseră un teren comun în 
profesiunea aleasă. Peter luptase în multe locuri în care o făcuse 
şi Thornton, ducând la îndeplinire operaţiuni îndrăzneţe şi 
deseori nemenţionate, în faţa celor împotriva cărora îl trimisese 
Kremlinul. Bo era uimit de povestea acelui bărbat, aflând pentru 
prima dată că Chuikov îl căutase, atunci când Thornton era 
detaşat în Afganistan, cu ordine de la GRU ca să-l prindă sau să-l 
ucidă pe consilierul american ale cărui eforturi îi ghidau pe 
luptătorii pentru în libertate în încercarea lor de a alunga ursul 


124 


sovietic din bârlogul acestuia din ţara lor. Bo se trezise simţindu- 
se bine în compania rusului şi sperând, în secret, că acesta va fi 
interesat să colaboreze măcar cu Springblade, odată ce era 
eliberat de orice bănuieli. 

— NSA şi CIA vor amândouă să lucrez pentru ei, după ce mă 
vindec. Ce părere ai despre oferta lor, Bo? M-aş simţi bine acolo 
sau ar fi vorba doar de nişte oglinzi ale serviciilor secrete ruseşti? 

Thornton scutură scrumul gros de la capătul ţigării lui. 
Amintindu-şi-l pe Lippman şi pe toţi ceilalţi „diplomaţi” 
profesionişti şi tigri ai hărtiilor din cariera lui, ştia exact ce aveau 
în minte Departamentul de Stat şi „păpuşile” lor de la spionaj, în 
ceea ce-l privea pe colonel. 

— Te vor vrea în preajmă, ca pe o baterie de reflector, până 
când vei fi uzat şi nu le vei mai fi de folos. Apoi vor găsi un alt 
amărât şi-l vor strânge în menghină până când vor stoarce totul 
de la el. Nu există procente în jocul lor, Peter. Noi doi suntem 
soldaţi, nu politicieni. Noi nu am înţeles niciodată cum îşi joacă ei 
cărţile, şi nici nu o vom face vreodată. Eu? Ei bine, eu şi băieţii 
am fost suficient de norocoşi să ni se ofere un joc ale cărui reguli 
le înţelegem şi pe care îl putem juca. La naiba, eu şi Frank avem 
suficient de lucru cu proiectele de la Heavy Hook ca să facem 
rost de destui bani câţi să ne ajungă tot restul vieţii. Calvin şi 
Mike se descurcă bine cu DEA, mai ales ţinând cont că războiul 
din Columbia e programat să mai dureze cel puţin încă zece ani. 
lar Jason se va lansa imediat ce Linda o să-l pună pe picioare cu 
noua galerie de artă pe care o pregăteşte în Seaside. Nu suntem 
proşti. Va sosi o vreme când unul dintre noi va dori să scape de 
arme şi pericol şi să se relaxeze, pur şi simplu. Dar pentru ca să 
facem asta, avem nevoie de o ocupaţie civilă care să ne ofere 
traiul cu care suntem obişnuiţi şi pe care îl merităm. Du-te să 
lucrezi pentru federali şi vei ajunge la gunoi. Poate că cu un 
Timex placat cu aur şi o pensie din care să-ţi poţi plăti chiria şi 
abonamentele la ziare, prin care să poţi căuta anunţurile gen 
„căutăm ajutor”, dar cam asta e tot. 

— Atunci, poate ar trebui să lucrez pentru tine, Bo? Billings mi- 
a spus că echipa ta e arma secretă a lui Bush din prezent. Bailey 
a lăsat să-i scape că v-aţi ocupat de patru misiuni - oh, cum le 
spuneţi voi, oamenii de afaceri, „contracte” - de când aţi fost 
activaţi. In curând mă voi simţi suficient de bine ca să mă 
descurc singur, iar cei care mă pisează cu întrebări despre Irak şi 
Nicaragua îşi vor pierde interesul când vor vedea că nu sunt 
interesat de o calificare G-15. Există ceva de lucru pentru un fost 


125 


soldat Spetsnaz în Springblade? 

Thornton îl fixă pe bărbatul zâmbitor din faţa lui cu o privire 
amuzată, de apreciere rece. 

— Pe bani? 

Chuikov râse zgomotos, sunetul amestecându-se cu fumul 
ţigării lui Thornton şi cu briza oceanului, la fel de uşor ca apa cu 
un scotch bun. i 

— Bineînţeles că pe bani, bunul meu prieten! In curând voi fi şi 
eu american. Vor fi facturi de plătit, cărţi de credit pe care să le 
pot solicita şi lucruri de cumpărat şi în care să investesc, dacă 
vreau să ajung un bun capitalist. Bineînţeles, mă mulţumesc cu 
cât crezi tu că valorez şi în orice monedă vrea Unchiul Sam să 
mă plătească. 

Cei doi bărbaţi râseră împreună. Thornton îşi lăsă ţigara jos şi 
luă o sorbitură lungă din cana încă fierbinte. 

— Ne-ai putea fi de folos, Peter. Există întotdeauna loc pentru 
un bărbat cu experienţa ta, iar contractele noastre sunt tot mai 
dure, pe măsură ce Bush se bazează din ce în ce mai mult pe 
noi. Cunoştinţele şi intuiţia ta ne vor feri un avantaj pe care 
acum nu îl avem. Springblade ar deveni internaţională prin 
primirea ta în echipă, lucru pe care cred că Billings îl încearcă 
încă de acum. Imediat ce te vindeci şi scapi de rechini, mai stăm 
de vorbă. Până atunci, eşti un oaspete binevenit aici. Casa 
noastră este şi a ta oricât de mult timp doreşti sau ai nevoie. 

Chuikov înclină din cap, în semn de mulţumire. În ultimele luni 
devenise conştient de izolarea lui. Era singur într-o ţară străină, 
care încă nu-l acceptase şi nu avea încredere în el. Nu mai avea 
legături în Rusia, familia lui fiind moartă demult. Avea să fie urât 
de foştii lui camarazi, o amintire permanentă pentru ei drept un 
trădător atât de odios, încât ar fi fost fericiţi să se răzbune, 
oricând li s-ar fi oferit ocazia. In Thornton, Hartung, Silver, 
Bannion şi Bailey găsise o casă în care fusese acceptat exact aşa 
cum era şi cum voia să devină. Dacă Peter Chuikov avea un 
viitor, acesta avea să înceapă cu Springblade şi, de fapt, 
începuse deja. 

— E timpul să intru în casă, tovarăşe. Vrei să te ajut să ajungi 
în pat? 

— Nu, nu este nevoie, Bo. Şi poţi să laşi baltă chestia asta cu 
„tovarăşe”. Sunt un simplu tip fără noroc, la fel ca voi, ceilalţi 
nemulţumiţi. E o seară minunată şi cred că mi-ar plăcea să 
fumez unul dintre trabucurile tale bune şi poate să beau un 
brandy, dacă ai la îndemână. Mă voi duce singur la culcare. Linda 


126 


a fost drăguță şi a pregătit patul, în timp ce îi povesteam despre 
libertatea presei din Mama Rusia. 

— Oh, zise Bo, în timp ce se pregătea să aducă o sticlă de 
brandy foarte bun din barul din camera de zi. Nu ştiam că în 
Rusia există libertatea presei. 

— Nici nu există, replică sec Chuikov. Primul şi al doilea 
amendament în cazul nostru provine din ţeava puştii care este 
ţintită mai mult spre decât de către oameni. 

— iți aduc brandy-ul şi apoi îţi voi ura noapte bună, Peter. 

Bo intră aproape fără să facă vreun zgomot în camera de zi, 
unde îl aştepta barul lui bine dotat. Se întoarse pe verandă 
câteva minute mai târziu, deschise uşa şi puse sticla prăfuită, 
după care luă o pătură frumos lucrată şi o aşeză peste pieptul şi 
umerii rusului adormit. 

Deasupra lor, cerul se umplea de stele, în timp ce coasta îşi 
pierdea ultimii nori protectori. Pentru o vreme, Springblade era în 
repaus şi Bo Thornton se simţea împăcat cu sine în compania 
noilor prieteni şi a bătrânilor soldaţi. 


127 


CUPRINS 


Sl păcat apa A RR în E 006 an acea ae 3 
Dalai 000 Cu da atita 8 ul a ez d ulei taie 0 a a te 11 
E EA CEA PR A NEI A A E A AR e DA RR 16 
a E TA te tg dr a ara n ae aa 08 aaa e Dara da arat vale 23 
DAE ecvestra d ai 26 
(caracal, ada Dlui azi ata ză dai ela costul su ci zeta a ante e Graal e 6 rula oala 30 
ia a Atta ăaâ ea nad ada a ra d inta alu dala 00 arta 0 Aa a at dle azer a 3 40 
Ce ceată 0 00 da au atat E Se nota a eticii a lei 3 lată 44 
S PEE că CE RAIN INI Pe re N DEE API A TARE 3 A ARE PE LR 0 SAR RE RN 48 
LC): i asadar sata oii Sa adie dă cette a ate d A ata Ra atat aa at er ara 51 
Îl E act plat aia Sl at a ae aa al ala 54 
A o îsi EEA EE E ia CA dalele 59 
Ae cotata otita ct 3 olt 0 a atm al al a i ea 62 
A sora ai dă pa a aia la aa era ta aaa da ai 67 
în PREA PE UNIRI Ep e READ RI et NN ACE PARI NL a TE SED MA A RP 70 
LD us aseară 6aatătă alia AAA ca d eta ale d A acad aAA atat eee arat er ar 77 
d Pot coca aa act patat Sl a a ai aaa ada a 83 
ES E ue i i ca Da, eee la lu miti (0. d Caută SA acel ras ORI cetatea fat tot Olea a al ae 91 
Os sept ta ta i tat 2 sad tt 0 tn a ali e tă 94 
20 aaa ba diete ea aaa ta at aia o sta a a ide e 101 
Di ca ic E no pd ud Suna lan alta atei ra fer al 103 
2.7 eee E 0 o ate 000 007 cca am aa 105 
AE stante ui dă ia dai ta Sol at Să aaa o strai ial a i 111 
PA E E E A A at roamalal du a aflu cal 113 
A E A T da sau lea ta a 115 
A anii A a a la tea a aa aaa i 121 
CUPRINS: erect aie ovala bati data add ar cal Dr ăia toata ră da 127 


128 


o colecti ua pe care v-0 dărvies ura 2» 
î scie rerenr pita cu cele â poi” 
zugrăviți e Swen Hasel î | unor aventuri 
inedite în Africa de Nord 
Reîntă pire cu Nile Ba bas $t vestit! soB- goldiers 
he peast- 
Întâlnire c apidul şi peric hornton» 
veteran în Vietna' > pru al fortel peciale şi 
| Be telor Verzi 
URM E 1! | 
nton, veteran din Vietnam» fe, m al 
i al peretelor Verzi- La jel de rap şi de 
arc pe care îl poartă văzut 
nduce un centru 
unilor 


po Thor 
eciale $! 
l sovietic cu 
4, ACUM, în retragere: co 
unitatea operati 
une. lar 


Forţelor 
mo | prec" 
totul.-- $! as raviețuit 
de ins ire scuf dări entru com 
Speciale - eni care ca şi el, trăiesc P ţiu 
nci când 0 misiu" este sinucig ă, menti ştiu la cine să 
apeleze: o ma ină de luptă " nă, care curăță cele mai 
murdare lucruri e pe pam. 
C lonel | Peter huikoY: ofițer spe d ertor> es 
pri în P gatoriul albăticiei Alaskăi- Ruşii hotărâți să-i 
rească fuga î merica, îl trimit după el pe -orul lurt 
n tră ător de elită sadic» ruia îi place la nebunie 
a victim lor sal uşkin abia aşteaptă s 
i i să-$ î sie plinească iunea 
că am ric nii au $! ei un 


Lei 11 
„000