Gordon Landsborough — Vulpile Desertului

GORDON 
LANDSBOROUGH 


Vulpile deşertului 


Traducere şi note: D. Mazilu 
Editura Menora, 1993 


GORDON LANDSBOROUGH 
Desert marauders 
Allan Wingate, 
London, 1976 


Gordon Landsborough (1913-1983), editor englez, autor de romane 
extrem de citite, a fost un exponent de frunte al schimbării industriei 
editoriale şi librăriilor din Anglia între anii 1950 şi 1980. Considerat un "geniu 
editorial", a fost remarcat pentru energia sa fenomenală şi ideile inovatoare 
de afaceri şi, de asemenea, pentru activitatea sa prolifică ca autor. 

Născut în 1913 în Huddersfield, Yorkshire, Anglia, Gordon 
Lanasborough a părăsit şcoala la 14 ani pentru a-şi ajuta familia, făcând 
cursuri de noapte, pentru a-şi termina studiile. A lucrat ca jurnalist la un 
număr de lucrări şi reviste, în nordul Angliei. 

In 1938, el a lansat ARP News, o revista de promovare a traiului 
sănătos. 

S-a mutat la Lonara în 1939, unde a lansat jurnalul Reveille. 

In 1940 s-a înrolat în Regimentul Scotian londonez, cu care a luptat 
pentru un timp în deşerturile din Africa de Nord. Experiențele sale de acolo i- 
au oferit material pentru mai multe dintre romanele sale cu cele mai bune 
vânzari. 

În 1949 a fost angajat de editura Hamilton & Co ca editor pentru 
întreaga lor gama editorială, poziţia în care a avut un succes remarcabil. 

Incepând cu 1951 a început să lucreze pe cont propriu ca editor şi 
scriitor. 

In 1950, ca parte a contractului său cu Hamilton & Co, Landsborough 
început să scrie, producând în jur de 90 de cărti în următorii 35 de ani. În 
1953 a declarat într-un ziar că într-o perioadă de doar 3 ani, 1950 - 1953, el 
a scris 51 de romane (cel puțin 49 din care au fost acceptate), la o rata de un 
milion de cuvinte pe an. La fel ca mulți autori cunoscuți în timpul acestor ani 
dificili economic post-război, el a scris romane de gen sub diverse 
pseudonime . Cele mai multe dintre acestea au fost westernuri şi romane 
polițiste. El a scris 13 cărți semnate cu numele propriu, inclusiv, în 1956, 
Commando Tobruk. 


„Valoarea unui general e totdeauna egală cu aceea a 
căpitanilor pe care îi are în subordine” - iată o zicală deseori 
rostită prin popotele ofiţerilor şi - lucru ciudat - totdeauna de 
către căpitani. Printre ofiţerii cu acest grad aflaţi în subordinea 
feldmareşalului Erwin Rommel! se număra şi tânărul, dar 
neînfricatul Hauptman? Kurt Braunschweig. 

În numeroase ciocniri avute pe întinsul deşertului cu 
britanicii şi aliaţii lor, căpitanul Braunschweig se dovedise un om 
cu nervi de oţel. În concepţia lui, războiul însemna înainte de 
toate să te năpusteşti asupra inamicului de îndată ce dai cu 
ochii de el şi să-l distrugi până ce n-apucă să-şi dea seama ce 
anume se întâmplă. Politica asta putea duce la rezultate 
dezastruoase - şi nu numai pentru una din părţi - dar 
feldmareşalul Rommel o încuraja cu neabătută stăruinţă, fiindcă 
se dovedise aducătoare de mari foloase peste tot pe câmpul de 
luptă. 

Către începutul unei  după-amiezi toride, căpitanul 
Braunschweig stătea în picioare în maşina lui deschisă având 
ochelarii de praf săltaţi peste cozorocul prelung al chipiului, 
după moda lansată de generalul său comandant; se afla în plin 
deşert, la un sfert de milă depărtare de oaza Siwa... lar Siwa se 
găsea pe întinsul Saharei, la patru sute de mile spre sud de 
Derna, Tobruk şi țărmurile Mediteranei. 

În fața sa ardea un foc uriaş. Era vorba de un pâlc stingher 
de palmieri - s-ar putea să fie şi curmali, îşi spunea căpitanul, 
deşi nu prea se pricepea la arbori dintr-ăştia, fiindcă şi el cu 


1 General german (1891 - 1944). Comandant al Afrikakorps-ului 
2 Căpitan (germ.) 


oamenii săi abia sosiseră la Siwa, iar pentru asemenea ispravă 
trebuiseră să-i izgonească pe britanici din acest paradis de 
verdeață, pierdut în imensitatea pustiului dogoritor. 

Căpitanul Braunschweig izbutise să provoace cumplitul 
incendiu. Aruncătoarele lui de mine tocaseră pâlcul înalt de 
palmieri şi aprinseseră frunzele uscate, risipite în vraf gros pe 
deasupra nisipului. Fără îndoială că vreun proprietar de neam 
arab avea să fie tare amărât că investiţiile sale se duseseră 
definitiv pe apa sâmbetei, dar dacă oamenii s-apucă să cultive 
pomi roditori în mijlocul pustietăţilor, trebuie să se aştepte ca 
soldaţii porniţi la război să le ocupe şi să le transforme în 
câmpuri de bătălie. 

În clipa de-atunci căpitanul nu era sigur că oaza ar mai fi 
putut fi socotită câmp de bătălie. Individul - destul de 
respingător la înfăţişare - care fusese adus la Marele Cartier 
german de nişte nomazi arabi dornici să încaseze recompensa 
făgăduită, vorbise multe şi de toate, iar ca urmare a celor spuse 
de el se organizase în grabă detaşamentul comandat de 
căpitanul Braunschweig şi se pornise năvala împotriva acelui 
paşnic pâlc de palmieri de lângă Siwa. 

Numai că paşnicul pâlc de palmieri începuse dintr-o dată 
să-i împroaşte cu gloanţe de mitralieră, arătându-le astfel că 
incredibilele gogoşi înşirate de individul cu înfăţişare antipatică 
erau de fapt, adevărul adevărat. Se dovedi că un detaşament 
puternic de soldaţi britanici îndrăznise cu neruşinare să se 
aciueze chiar în coasta oazei ocupate de trupele germane. 
Atunci, căpitanul dăduse imediat ordinele menite să-l facă pe 
inamic să-şi blesteme zilele şi să-şi dorească din adâncul 
sufletului să se afle la capătul lumii, şi nu la Siwa. 

Într-o clipă, infanteriştii lui, îmbrăcaţi în uniforme de 
culoarea deşertului, se revărsaseră peste dunele de nisip şi 
începuseră să înainteze concentric asupra inamicului. 
Mitralierele fură imediat montate şi începură să reverse foc 
ucigător asupra pâlcului de palmieri şi a inamicului încă invizibil. 
Pe urmă, intraseră în acţiune aruncătoarele de mine, palmierii 
se rostogoliseră unii peste alţii şi apoi izbucnise focul, fapt ce-i 
prilejui căpitanului cea mai adâncă satisfacţie. Nu-i trecea prin 


minte vreo asemuire cu nişte şobolani scoşi de pârjol de prin 
cotloanele lor - căci pentru căpitanul Braunschweig, militar de 
carieră, vrăjmaşului, mai ales dacă era de rasă nordică, i se 
cuvenea toată cinstirea, dar în acelaşi timp, trebuia şi neapărat 
ucis, asta făcând parte din regulile jocului. Se gândea că focul îi 
va sili curând pe britanici să se arate la vedere şi atunci forţele 
de sub comanda sa, mult superioare numericeşte, îi vor lichida 
fără milă, răsplătind după cum se cuvine o astfel de neruşinare. 
Ca soldat, avea toată admiraţia pentru curajul dovedit de ostaşii 
inamici, dar tot ca soldat se considera dator să înlăture din 
rădăcină o asemenea ameninţare la adresa securităţii armatelor 
din care făcea parte. 

Focul se încinse cu vâlvătăi imense şi un nor dens de fum 
venea să păteze albastrul de sticlă al cerului saharian, însă 
apărătorii încă tot nevăzuţi continuau să reverse foc greu de 
puşti şi de mitraliere din ascunzătorile lor aflate printre palmieri. 
Căpitanul Braunschweig dădu ordin ostaşilor să strângă cercul 
împrejurul inamicului şi în felul acesta să-l scoată din bârlog. Se 
dovedi însă că manevra comandată fusese ori prea încet 
executată, ori prea târziu pornită. 

Dintr-o dată, la nu mai mult de cinci minute după ce 
atacul fusese declanşat, nu se mai auzi nici un foc de armă 
dinspre pâlcul de palmieri. Abia după câtăva vreme căpitanului 
îi trecu prin gând, că s-ar putea ca inamicul să se fi retras cu 
totul şi să nu fie vorba doar de o simplă pauză în focul lui 
susţinut. Chiar şi după aceea, deşi ordonă pas alergător, trecu 
destulă vreme până ce primul pedestraş să pătrundă în pâlcul 
de palmieri mistuiţi de foc şi apoi să raporteze că, cel puţin în 
sectorul controlat de el, nu se afla nici urmă de luptător din 
deşert. 

Pe urmă înaintarea s-a făcut în mare grabă şi infanteriştii 
germani s-au strecurat ca argintul viu printre palmieri, până 
când s-au întâlnit cu toţii de cealaltă parte a crângului, 
declarând că nu se află acolo nici măcar un singur ostaş inamic. 
In acelaşi timp au raportat că există urme ale unei tabere destul 
de însemnate, făcută cândva printre palmieri, şi unde s-ar părea 


că se stabilise un detaşament oarecum numeros, ceea ce făcea 
să întărească spusele rănitului britanic. 

Incă înainte ca locotenentul de infanterie să-şi fi prezentat 
raportul, căpitanul Braunschweig primi o alta dovadă a retragerii 
inamicului. Două maşini de patrulare uşor înarmate, ce se aflau 
în detaşamentul său, o luaseră înainte pe ambele părţi ale 
pâlcului de palmieri cuprins de incendiu. Acum, una dintre ele 
raporta prin radio că un nor greu de praf se arăta înspre sud, 
ceea ce demonstra că un convoi de vehicule străbate deşertul. 

„Spre sud?” se gândi imediat căpitanul şi numaidecât 
începu să-şi deplieze harta. Dar spre sud nu exista nici o cale de 
scăpare! Intr-acolo, pe distanţă de sute de mile, se afla întinsa 
Mare de Nisip, o vastă porţiune de nisipuri mişcătoare 
reprezentând un obstacol cu neputinţă de depăşit - după datele 
furnizate de Serviciul German de Informaţii - de către nici un fel 
de vehicul. Ce-ar putea, deci, să însemne o asemenea manevră 
a inamicului? Aveau cumva vreo poziţie fortificată prin 
apropierea întinsei Mări de Nisip, ori cunoşteau totuşi vreo cale 
secretă de trecere, necunoscută cartografilor Armatei Germane? 

Dar căpitanul Braunschweig, fiind omul care era, nu 
zăbovi mai mult de două secunde asupra unor asemenea 
speculaţii. Pentru el acţiunea însemna totul. Inamicul era pe cale 
să-i scape. Prin urmare datoria îi impunea să se ia pe urmele lui 
şi să-l oblige să primească lupta. N-avea nici o îndoială în ce 
priveşte rezultatul încleştării. După câte spusese rănitul britanic, 
ceata acelor haiduci ai deşertului nu cuprindea mai mult de 
treizeci de oameni şi nu dispunea decât de patru camioane de 
transport descoperite. El avea la dispoziţie două autovehicule de 
patrulare minunat înarmate şi extraordinar de potrivite pentru 
asemenea teren, douăsprezece camioane speciale pentru 
transportul trupelor şi cu mult peste o sută de oameni. De 
îndată ce va avea posibilitatea să se ia de gât cu duşmanul, are 
să-l şi pună cu botul pe labe; dar chiar dacă forţele de sub 
comanda sa ar fi fost net inferioare celor ale britanicilor, 
hotărârea căpitanului nu ar fi fost alta. 

După ei - cu toată viteza! 


Provizii şi apă avea pentru două zile. În răstimpul acesta 
trebuia cu orice preţ să nimicească ceata aceea de duşmani 
care cu atâta îndrăzneală atacase comandamentul german de la 
Siwa şi eliberase opt prizonieri britanici. Dădu un ordin scurt şi 
numaidecât cele douăsprezece camioane se apropiară, oamenii 
se întoarseră şi se urcară în ele, urmărirea începând fără 
întârziere. 

Realitatea era, orice s-ar spune, că detaşamentul aflat sub 
comanda căpitanului Braunschweig dăduse grupului acela 
inamic - oare cum îi spusese prizonierul rănit? G.G.C.U1?, o nouă 
formaţie de gherilă acţionând în Sahara - un avans de vreo oră 
şi jumătate. Era cu adevărat de necrezut cât de mult timp 
trebuia irosit pentru a te putea convinge că inamicul într-adevăr 
s-a retras şi nu a organizat vreo ambuscadă, pentru a-ţi pune 
din nou oamenii în formaţie de marş şi a pleca iarăşi la drum. 

De data asta, însă, porniseră cu iuţeală, o luaseră de-a 
dreptul către sud, lăsând în urmă palmierii care trosneau şi se 
mistuiau în jarul focului, şi se îndreptau către clipa încleştării 
decisive. La început calea era lină şi întinsă, presărată cu nisip 
vârtos, curat, aproape de culoarea aurului pur, orânduit în coline 
uniforme de vântul care sufla aproape fără contenire, nisip ce 
oferea priză sigură anvelopelor de cauciuc sintetic. Numai 
căldura îi potopea. Până şi vântul ce stârnea uşoare vârtejuri de 
nisip, şuierătoare ca nişte şerpi încolăciţi pe deasupra 
pământului, venea să sporească dogoarea. li izbea drept în faţă 
pe soldaţii ghemuiţi în camioanele de transport şi-i pârjolea cu 
arşiţa lui înfricoşătoare. Pielea se asprea şi începea să se 
cojească, gâtlejurile le deveneau insuportabil de uscate şi 
nimeni nu scotea nici o vorbă fiindcă limbile se scorojiseră şi 
răzuiau ca nişte pile cerurile gurilor la fel de aspre ca şi ele. 
Soldaţii stăteau înghesuiți ca vai de ei, claie peste grămadă, cu 
gândurile şi visurile aninate de izvoarele limpezi şi răcoroase din 
oaza Siwa şi cugetau cu minţile lor nemţeşti la nebunia 


1 Glasshouse Gang Commando unit (Grupul de comando al Cetei de la 
Glasshouse), „Glasshouse” era numele unei cumplite închisori militare 
britanice din Africa. In argou cazon este denumirea generică dată oricărei 
închisori militare. Înţelesul obişnuit al cuvântului este acela de seră. 


războiului şi la nepătrunsele lor rosturi pe îndepărtatele 
meleaguri ale Africii. 

Autovehiculele de patrulare nu pierdură nici o clipă din 
ochi norul de praf care se tot ridica în depărtare, dar în orice caz 
ar fi fost foarte puţin probabil ca fugarii să poată scăpa în vreun 
fel, căci dacă nisipul avea grijă de ceva, atunci acel ceva era să 
păstreze cât mai limpezi urmele cauciucurilor. Urmăritorilor nu 
le rămânea altă grijă decât să-şi continue cursa; până în cele din 
urmă dârele lăsate în nisip aveau să-i ducă fără greş în spinarea 
fugarilor. Căpitanul Braunschweig era convins că înaintează 
mult mai repede decât britanicii şi nu se îndoia de fel că avansul 
de vreo zece mile pe care îl aveau se va topi nu peste multă 
vreme. 

Dar nu ţinea seama de surprizele pe care le ascunde 
pustiul. Către mijlocul după-amiezii, aflându-se în urma aceleiaşi 
coloane de praf, mult mai apropiată acum, ce îi trăgea după sine 
ca un soi de magnet, nemţii îşi dădură seama că înfăţişarea 
locurilor începe să se schimbe. Cu toţii băgară de seamă 
coloritul complet diferit al împrejurimilor: în locul acelui auriu 
îmbietor, nu vedeau acum decât nesfârşite întinderi de cenuşiu 
mohorât. Din ce în ce mai multe colţuri de stâncă răsăreau pe 
întinderea nisipului; până şi nisipul însuşi părea ciudat de 
alunecos şi curgător. 

Tot mai adesea se întâmpla ca roţile maşinilor să se 
învârtă de pomană, fără să poată face priză cu solul şi izbutind 
să arunce în aer doar un soi de fântâni arteziene de pulbere 
uscată şi fierbinte, înaintau cu viteză din ce în ce mai redusă şi 
ochii căpitanului cercetau acum tot mai des poziţia soarelui, 
fiindcă începuse să se întrebe dacă va izbuti să-i ajungă din 
urmă pe fugari înainte de lăsarea întunericului. 

Căpitanul Braunschweig încă era convins că încetul cu 
încetul se apropie de inamic, însă îşi dădea seama că nu în 
aceeaşi măsură în care se apropiaseră mai înainte, când 
înaintaseră pe nisip mult mai consistent şi cu mult mai mult 
spor. Începea să creadă că printre fugari se aflau şi oameni buni 
cunoscători ai deşertului şi foarte pricepuţi să se descurce cu 
roţile care patinează pe nisip. Dar ce naiba, s-ar fi zis că 


britanicii ăştia se simt totdeauna la ei acasă prin astfel de 
pustietăţi, mult mai bine decât oamenii lui atât de puţin 
obişnuiţi cu deşertul, în ciuda unor asemenea gânduri, căpitanul 
continua cu încăpățânare să-şi spună: fie el nisip tare sau 
prăfos, acolo unde pot ajunge aceşti verdammen! de britanici, 
putem ajunge şi noi, iar în cele din urmă - jur pe sufletul meu - 
o să-i prindem şi-o să-i nimicim. 

Dar asta, în orice caz, n-avea să se întâmple în cursul 
nopţii următoare. Era absolut necesar să facă un popas, fie şi 
numai de zece minute, atât cât trebuia ca să alimenteze 
maşinile cu benzină, să distribuie hrana şi să împartă rațiile 
reglementare de apă - şi cele zece minute se dovediră 
suficiente. Pe urmă porniră din nou la drum. Numai că soarele 
cădea cu îngrijorătoare grabă către zarea dinspre apus, iar norul 
de praf nu părea deloc să se afle mai aproape de coloana lor. 

Drumul devenea din ce în ce mai anevoios. Tot mereu se 
întâmpla ca roţile vreunei maşini să înceapă a patina în nisip şi 
maşina să rămână înţepenită pe loc. Atunci toate vehiculele 
aflate în urmă trebuiau să se oprească şi ele, oamenii erau 
obligaţi să coboare şi să lucreze amarnic cu lopeţile în nisip, 
până ce ajungeau să gâfâie de-ai fi zis că au să le explodeze 
plămânii, şi-abia pe urmă să se caţere în maşinile care din nou 
izbuteau să se urnească din loc. 

Cu timpul, căpitanul Braunschweig iscodi o metodă în 
stare să le îngăduie a înainta ceva mai repede. Dispuse cele 
două maşini de patrulare, amândouă cu tracţiune dublă, pe 
marginea convoiului şi având cablurile de remorcare gata 
pentru intervenţie. De îndată ce vreo maşină de transport dădea 
semne neliniştitoare, oamenii săreau jos, prindeau cablurile în 
cârligele de remorcare şi vehicolul cu tracţiune dublă o punea 
numaidecât în mişcare. Înspre seară - ceva cam târziu - 
deveniseră foarte pricepuţi în efectuarea acestei manevre şi 
coloana începuse să înainteze cu viteză ceva mai mulţumitoare. 
În orice caz, coloana de praf din faţa lor începea să se apropie 
văzând cu ochii şi după anumite calcule s-ar fi zis că se găseşte 


1 Blestemaţi (germană) 


la şase mile depărtare, însă Braunschweig considera aprecierile 
acestea drept optimiste. 

Întunericul se lăsă mult mai repede decât ar fi dorit el, dar 
îl întâmpină totuşi cu mulţumire, fiindcă aducea uşurare după 
povara soarelui dogoritor. O vreme, căpitanul se gândi chiar să 
încerce un ultim efort şi să continue drumul pentru a cădea în 
puterea nopţii asupra inamicului cu totul nepregătit, dar băgă 
de seamă că oamenii aproape se clatină pe picioare când 
trebuie să îndeplinească operaţiile de remorcare a camioanelor 
de transport şi întreaga coloană se mişcă parcă tot mai încet. 

Pe bună dreptate, căpitanul Braunschweig hotărî să pună 
capăt acelei zile de trudă. Ostaşii lui erau cu totul epuizați; n-ar 
mai fi fost în stare să reziste unui asemenea ritm. Chiar dacă ar 
fi ajuns din urmă inamicul, ce rost ar fi avut, când oamenii săi nu 
mai erau capabili să se bată? Aşa încât, cu inima tare îndoită, 
căpitanul Braunschweig ordonă oprirea coloanei şi aşezarea 
taberei. Avea să urmeze masa, cafeaua şi mult aşteptata odihnă 
pentru muşchii lor extenuaţi, iar a doua zi dimineaţa 
continuarea hăituirii. Întins sub cerul liber, tremurând zdravăn, 
fiindcă oamenii săi nu dispuneau de pături, căpitanul 
Braunschweig făcea în minte tot felul de socoteli. Dacă până a 
doua zi la prânz nu reuşea să ajungă din urmă inamicul, 
însemna că trebuie să lase baltă toată urmărirea. Apa, dacă nu 
chiar şi benzina, aveau să se termine în curând şi nu era deloc 
dispus să crape de sete prin pustietăţile astea înfiorătoare. 

Îşi trezi oamenii înainte de ivirea zorilor, aşa că la prima 
geană de lumină, coloana porni la drum, îndreptându-se către o 
nouă zi de trudă şi strădanii. Hăituirea neîndurătoare avea să-şi 
urmeze cursul. 

Spre marea dezamăgire a  detaşamentului german, 
britanicii îşi începuseră activitatea cu tot atâta grabă, şi de 
treaba asta îşi dădură seama de îndată ce se mai limpezi 
lumina. Norul de praf tot mai plutea peste locuri aflate cu câteva 
mile înaintea lor. 

Toată dimineaţa, căpitanul îşi zori nemilos oamenii, 
îndemnându-i să meargă mereu înainte, fără zăbavă, fără să ia 
în seamă eforturile, oricât de epuizante şi dureroase ar fi fost 


ele. Razele soarelui le pârjoleau spinările, setea neostoită şi 
neîndurătoare le încleşta gâtlejurile, dar căpitanul Braunschweig 
nu vroia să ştie ce-i odihna. Până /a prânz trebuia să-l prindă din 
urmă pe inamic sau să lase totul baltă. Şi căpitanul nu era omul 
care să-şi cruţe puterile când venea vorba despre nimicirea 
duşmanului. 

Pe la ceasurile unsprezece, în dimineaţa aceea, pe o arşiţă 
cum nu mai avuseseră niciodată de îndurat până atunci, 
începură să aibă impresia că au pierdut cursa. Ce-i drept, norul 
de praf părea să se afle din ce în ce mai aproape, însă ritmul 
apropierii parcă nu era suficient de rapid. S-ar fi zis că tot ar mai 
fi fost vorba de patru sau chiar cinci mile. Tremurând de ciudă, 
nemţii îşi dădeau seama că trebuie să aibă toată admiraţia 
pentru felul cum se descurcau în deşert fugarii aceştia plini de 
îndrăzneală şi pentru iscusinţa cu care se pricepeau să ţină 
mereu în bună stare maşinile cu neputinţă de ajuns din urmă 
chiar şi pe un teren atât de neprielnic. Pe la unsprezece şi 
jumătate înţeleseră că mergând cu aceeaşi viteză nu mai aveau 
nici o şansă de a-i ajunge din urmă. Şi totuşi, îndărătnicul 
căpitan nici nu se gândea să se dea bătut. Hotărâse să continue 
până la prânz şi avea să-şi urmărească planul cu orice chip, 
nădăjduind că vreo minune dumnezeiască va veni să ridice 
stavilă în calea fugii inamicului. 

Totuşi, la douăsprezece fix, dădu ordin de oprire, dar cu 
totul împotriva dorințelor inimii sale. Pierduseră cursa. 
Detaşamentul acesta de gherilă se dovedise mult prea dibaci şi 
avusese neruşinarea să scape din strânsoare. Posomorât şi 
înciudat, căpitanul Braunschweig le spuse oamenilor că aveau 
să se odihnească la umbra maşinilor câtă vreme arşiţa zilei era 
în toi şi că puteau să mănânce şi să dispună după plac de raţia 
zilnică de apă. 

Şi astfel, istovitul detaşament nemţesc luă repaos, 
oamenii îşi întinseră pe pământ mădularele trudite, mâncară şi 
băură la umbra zgârcită pe care le-o ofereau maşinile şi 
camioanele. Oricum, tot era mai bine decât să-ţi dai sufletul 
trudindu-te să menţii în mers camioanele. 


Căpitanul îşi mestecă în silă hrana rece din raţia de 
campanie, stând cu spatele sprijinit de un cauciuc ce exhala 
miresme puţin plăcute, pârjolit fiind de arşiţa soarelui. Umbră nu 
prea îi oferea cauciucul acela, dar oricum, umbra era prea 
puţină, şi-atâta câtă se găsea trebuia păstrată pentru ostaşii lui, 
nu pentru el. În timpul popasului trebuia să îndure el cel dintâi, 
cu stoicism, arşiţa deşertului. 

Aruncate în depărtare, privirile nu i se dezlipeau nici o 
clipă de norul acela de praf. Vai, cât de amarnic îl ura! S-ar fi zis 
că nu face decât să-l ia peste picior. Şi în vreme ce îl privea, o 
teribilă dorinţă de răzbunare i se stârnea în suflet. Şi atunci îşi 
jură, cu cele mai cumplite jurăminte nemţeşti, că niciodată nu 
va uita datoria răzbunării. Atâtea osteneli - atâtea cumplite 
chinuri şi strădanii desfăşurate aici, pe întinsul deşertului - 
pentru ca până la urmă să nu se aleagă cu nimic! larăşi se rugă 
să se facă vreo minune, fără să ştie - sărmanul! - că minunea se 
şi făcuse. 

Nu trecuse o jumătate de ceas şi gura i se uscase de 
parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să-şi bată joc de raţia lui de apă 
abia consumată, dar tocmai atunci lui Braunschweig îi trecu prin 
minte că norul de praf nu se găsea mai departe decât atunci 
când coloana făcuse popas. Rămase doar o clipă pe gânduri, 
apoi se ridică în picioare şi privi într-acolo cu şi mai multă 
atenţie. Peste un sfert de oră era absolut convins. Norul de praf 
se arăta la fel de înalt ca şi până atunci, dar se părea că atârnă 
asupra aceluiaşi loc şi că nu înaintează de fel. 

Căpitanul Braunschweig se sculă în picioare clătinându-se, 
dar toată proasta dispoziţie îi trecuse şi acum se simţea dintr-o 
dată iarăşi cuprins de exaltare. Ochii neliniştiţi ai soldaţilor îşi 
văzură căpitanul iarăşi cuprins de obişnuita-i ardoare şi din nou 
aţintiţi cu înflăcărare asupra lor. 

— Aufstehen” - strigă el şi toţi săriră în picioare la auzul 
comenzii, oricât de osteniţi s-ar fi simţit şi oricât de groază le-ar 
fi fost de alte ceasuri de chin pe întinsul pustiului. Le comunică 
de îndată locotenenţilor că urmărirea avea să reînceapă. Se 
părea că inamicul nu se află la depărtare mai lungă de un ceas 


1 Drepţi! (germ.) 


de mers şi că a fost nevoit să se oprească. Le făgădui tuturor că 
peste un ceas aveau să-i şteargă de pe faţa pământului pe aceia 
care îndrăzniseră să-i atace. 

Prin urmare, minunea  aşteptată de căpitanul 
Braunschweig se produsese. Detaşamentul de partizani 
specializat în operațiuni specifice deşertului ajunsese la 
ananghie, nu mai încăpea îndoială. În clipa de faţă, aici, pe 
înspăimântătoarea Mare de Nisip, i se întâmplase să cadă de-a 
dreptul din lac în puț. 


Pe la ceasurile nouă, în dimineaţa zilei următoare celei în 
care izbutiseră să fugă din pâlcul de palmieri aflat în vecinătatea 
oazei Siwa, stăteau toţi cu privirile aţintite asupra căpitanului 
John Offer. Până atunci nici nu-şi dăduseră seama că sunt 
urmăriţi, fiindcă nici nu prea aveau de ce să se gândească la o 
asemenea situaţie. 

La vremea când cele patru camioane Chevrolet 
pătrundeau în întinsa Mare de Nisip, ochi cât se poate de 
pătrunzători iscodeau împrejurimile. In cele patru camioane se 
aflau treizeci şi unu de ostaşi şi un ofiţer, deşi ofiţerul acesta - 
Offer - nu era după lege cu nimic mai îndreptăţit decât ceilalţi 
proscrişi ce-l întovărăşeau să poarte pe epolet însemnele 
gradului respectiv. Patru dintre aceştia făceau parte din vestitul 
Long Range Desert Group! acei oameni stăpânitori ai Saharei, 
cum nu se poate mai preţioşi dacă venea vorba despre 
străbaterea Mării de Nisip, însoțitorii lor, cei din Glasshouse 
Gang Comando Unit, îi salvaseră din ghearele nemților, la oaza 
Siwa, unde se aflau prizonieri de război. 

Fiind astfel de soldaţi căliţi în lupte, călătorii de pe 
Chevroleturi s-ar fi cuvenit să-şi dea seama încă din capul 
locului de urmărirea pe care căpitanul Braunschweig o 
organizase cu atâta înverşunare. Dacă totuşi nu observaseră de 
la început cum stăteau lucrurile, asta se datora în primul rând 
vântului care, deşi destul de domol, bătuse mereu înspre nord. 


1 În traducere: „Formaţia pentru acţiuni la mare distanţă în deşert”. 


Şi cum ei străbăteau Marea de Nisip aproape în linie dreaptă 
către sud, fuseseră absolut convinşi că norul de praf ridicat în 
urma Chevroleturilor şi adierile de vânt ce se strecurau către 
nord aveau să acopere ceasuri în şir zarea ca un fel de ceaţă. 

Toate acestea însemnau la urma urmei că cei însărcinaţi 
să supravegheze drumul în urmă, nu vedeau în spatele lor decât 
adâncile dâre de cauciucuri acoperite de-un nor gros de praf ce 
se înălța imediat în urma camioanelor şi se întindea pe mare 
distanţă ascunzând totul vederii. Peste toate se adăugau, 
bineînţeles, efectele undelor de aer fierbinte ce se ridicau de pe 
pământul încălzit şi făceau să se refracte razele de lumină. 

Astfel, în cursul întregii zile dintâi - ajutat şi de depărtare - 
căpitanul Braunschweig avu posibilitatea să se ţină pe urmele 
grupului de fugari britanici fără a fi observat. În dimineaţa 
următoare ceata fugarilor începuse să fie cam moleşită de-un 
sentiment de siguranţă de sine izvorât din certitudinea că 
nimeni nu se află pe urmele lor. 

Dar chiar şi în condiţiile acestea, sergentul lor major, 
Angus O'Keefe, îi sili să se smulgă din culcuşul păturilor încă 
înainte de ivirea zorilor. Nu era plăcut să porneşti la drum pe 
întunecime, asta fără discuţie, mai ales pe un drum atât de 
întortocheat şi primejdios, dar toată lumea îşi dădea seama că e 
bine s-o iei din loc cât mai devreme, până nu începe să se 
reverse pârjolitoarea arşiţă a soarelui. 

La două ceasuri şi jumătate după plecare, sergentul major 
dădu ordin de popas. Nu încape îndoială, două ceasuri şi 
jumătate de mers întins în camioane inconfortabile înseamnă 
ceva, mai cu seamă atunci când mergi urmărit de razele din ce 
în ce mai fierbinţi ale soarelui, însă O'Keefe ţinea morţiş să 
înainteze cât mai mult în prima etapă de după ivirea zorilor. 
După aceea îşi puteau îngădui să se odihnească un timp, pe 
urmă să pornească din nou la drum până către amiază, când cu 
toţii aveau prilejul să stea mai multă vreme la umbră şi-apoi, 
cam după ceasurile patru, arşiţa se mai potolea şi îşi puteau 
vedea mai departe de drum cu mare spor şi fără nici un fel de 
oprelişti. 


Treburi bine puse la cale, dar sortite să nu se împlinească 
de fel - cel puţin în ziua aceea. 

De data asta, fiindcă făcuseră popas, în spatele lor nu se 
mai ridica nici un nor de praf, iar când erau pe cale să încheie 
gustarea de dimineaţă, chiar şi către zare praful se risipise şi 
lăsa cale liberă vederii. Poate chiar vântul îşi schimbase pentru 
o vreme direcţia şi limpezise zarea dinspre nord a locului unde 
se aflau. 

Oricare ar fi explicaţia, fapt e că un ostaş din grupul 
L.R.D.G.!, fost până de curând prizonier în mâinile nemților, 
observă convoiul german care se apropia. 

Mai întâi băgă de seamă fuiorul de praf înălţat ca o salcie 
în depărtare, iar mai pe urmă, prin vălul curenților jucăuşi de 
aer ce se ridicau de pe suprafaţa nisipului, reuşi să distingă şi 
siluetele întunecate ale maşinilor. Se găseau la cinci sau şase 
mile depărtare, numai că pe întinsul deşertului cinci sau şase 
mile par o nimica toată. 

Ostaşul din grupul L.R.D.G. scoase un strigăt şi arătă cu 
degetul într-acolo; într-o clipă săriră în picioare, se repeziră să 
pună mâna pe arme şi se uitară către partea dinspre care venea 
primejdia. De îndată ce semne de primejdie începură să 
plutească prin aer, sergentul major O'Keefe se şi apropie în 
goană de ceilalţi. 

Acest Angus O'Keefe era un om cu totul deosebit; fusese 
cândva sergent în L.R.D.G., dar îl degradaseră la rangul de 
soldat prost, fiindcă se bătuse cu vechii lui duşmani, cei din 
Poliţia Militară, cu prilejul unei permisii petrecute la Cairo, iar pe 
urmă îl aruncaseră în vestita închisoare Glasshouse. 

O'Keefe scoase repede din toc binoclul pe care aproape 
totdeauna îl purta asupra sa - obicei moştenit de pe vremea 
când făcea parte din L.R.D.G. - şi îl îndreptă către coloana ce se 
zărea vag în depărtare. Se dovedi atunci că toate cele bănuite 
erau pe deplin întemeiate - nemţii porniseră în urmărirea lor şi 
ajunseseră stingheritor de aproape. Ce-i displăcea cel mai mult 
erau cele două vehicule cu turele, fiindcă ştia bine că asemenea 
maşini de patrulare din dotarea armatei germane mergeau cu 


1 Long Range Desert Group 


dublă tracţiune, ceea ce le îngăduia să se descurce fără 
probleme chiar şi pe nisip afânat, acolo unde vehiculele 
obişnuite, cu tracţiune numai pe spate, rămâneau împotmolite. 
Nici cele două mitraliere ce răsăreau din corpul turelelor nu-i 
pricinuiau cine ştie ce bucurie. Cunoştea din proprie experienţă 
ce prăpăd pot pricinui mitralierele astea când se înverşunează 
împotriva unor vehicule uşoare, cum erau camioanele lor. 

„Trebuie trezit căpitanul Offer”, îşi spuse numaidecât 
sergentul major. Ofiţerul lor comandant trebuia imediat 
înştiinţat. Dar mai înainte de a primi vreun ordin, sergentul 
major urlă către ceilalţi: 

— Toată lumea gata de plecare! 

În astfel de situaţii nu mai putea fi vorba de popas de voie 
- nici măcar o clipă, atâta vreme cât nemţii aceştia îndârjiţi se 
ţineau pe urmele lor. O luă la goană înspre locul unde John Offer 
dormea peste păturile întinse pe platforma unui camion. 
Oamenii înveliseră tot cu pături şi mitraliera montată pe 
platformă şi asta făcea destulă umbră pentru locul unde dormea 
căpitanul. Căţărându-se până în preajma lui, sergentul major îl 
scutură domol de umăr. Domol, fiindcă nimeni, nici măcar 
arabul Ward, agentul lor sanitar, nu ştia care anume oase 
fuseseră zdrobite în trupul acela ca de cremene. 

John Offer, omul care îşi pierduse gradul căpătat prin ordin 
de zi regal, care ispăşise o înfiorătoare şi de neuitat perioadă de 
detenţie într-o celebră închisoare militară - acest John Offer 
arăta îngrozitor în dimineaţa aceea. 

Faţa îi era toată acoperită de vânătăi şi zdrelituri, ochii nici 
nu i se mai zăreau în orbitele tumefiate, nasul turtit - cu 
cartilagiile zdrobite de cizma unui ticălos din închisoarea aceea 
cu numele de Glasshouse - era acum doar o masă de carne vie 
neagră împrejurul nărilor pline de sânge închegat. Probabil însă 
că vătămările cele mai grave suferite de Offer nu se arătau la 
vedere şi se aflau înăuntrul trupului izbit de nenumărate ori cu 
cizma în vreme ce zăcea leşinat în mijlocul acelui pâlc de 
palmieri de prin preajma oazei Siwa. 

Căpitanul John Offer încasase cea de-a doua bătaie 
cumplită din viaţa sa, doar cu câteva ceasuri înainte ca grupul 


lui să fie alungat din pâlcul acela de palmieri de către 
panzergrenadirii căpitanului Kurt Braunschweig. Un nemernic îl 
cotonogise, un nemernic care lucrase singur, la adăpostul 
întunericului. Un neisprăvit înalt de aproape doi metri, cu 
antebraţele acoperite de tatuaje şi care răspundea la numele de 
soldat McTone. 

Lui McTone nu-i convenise ca grupul lor de dezertori să fie 
comandat de Offer. Din pricina asta se purtase grosolan, 
devenise nesuferit şi chiar ameninţase, ceea ce îl făcuse pe 
Offer, om dintr-o bucată, să-l trimită la pământ pe boxerul acela 
cu trup de uriaş, dintr-o singură lovitură dată pe neaşteptate, cu 
care prilej îi şi fracturase lui McTone maxilarul. 

Drept urmare, McTone, chinuit de dureri, cu falca ruptă 
susţinută de un bandaj al cărui nod din creştetul capului arăta 
ca nişte urechi de iepure, se ascunsese şi îl pândise pe Offer în 
întuneric. Mânat de o furie nemaipomenită, cu bestialitate, îi 
venise de hac căpitanului, pe urmă se dusese la Siwa şi se 
predase nemților, cu gândul că astfel îşi asigură îngrijirile 
medicale de care avea nevoie. Oamenii aceştia de la Glasshouse 
erau într-adevăr nişte „duri” şi chiar între ei nu se menajau de 
fel unul pe celălalt. 

În momentul fugii de la pâlcul de palmieri, ceilalţi îl 
întinseseră pe Offer pe un teanc de pături şi-l urcaseră într-un 
Chevrolet; acolo zăcuse toată vremea, fără ca cineva să poată 
spune cu siguranţă dacă doarme ori e tot leşinat. Din când în 
când agentul sanitar venea şi se mai uita la el, dar mai grijuliu 
decât toţi se arătă a fi Eddie Walker, cel de curând înălţat de 
Offer la gradul de sergent. Walker şi Offer împărţiseră la 
Glasshouse aceeaşi celulă şi Walker, oricât de fost puşcăriaş, 
lăudăros şi mare tăietor de piroane, dovedise totdeauna că are 
un suflet de aur. Walker era cel care venise toată vremea, cam 
la un ceas o dată, îl ridicase pe Offer de după umeri şi-i turnase 
pe gât câteva picături de apă. 

Ar fi putut părea ciudat că într-un moment atât de critic, 
uscăţivul, dar vânjosul Angus O'Keefe venea să-i ceară 
instrucţiuni tocmai lui John Offer, fiindcă halul în care se afla 
căpitanul arăta limpede ca lumina zilei că nu e în stare să preia 


comanda. Numai că O'Keefe îşi cunoştea bine comandantul şi 
ştia de mult ce tărie omenească se ascundea în trupul acela 
pisat ca-n piuă. De asemenea avea cea mai nestrămutată 
încredere în priceperea lui Offer de a-şi scoate oamenii din orice 
încurcătură. Neînduplecat şi teribil la furie era acest O'Keefe, 
mai ales când avea de-a face cu Poliţia Militară, dar cu toate 
astea şi el, la fel ca Eddie Walker, avea încredere nemărginită în 
John Offer şi pentru nimic în lume n-ar fi ieşit din cuvântul lui. 

Acum îl scutură încetişor, Offer se trezi treptat-treptat, iar 
când O'Keefe observă că ochii aceia pătrunzători îl privesc 
printre pungile de carne tumefiată, îi spuse: 

— Sir, nemţii s-au luat după noi şi sunt la câteva mile în 
urmă. M-am gândit c-ar fi bine să ştiţi şi dumneavoastră. 

Buzele umflate se mişcară cu greu şi O'Keefe abia putu să 
distingă cuvintele: 

— Da? Ei, fir-ar să fie! Atunci cred c-ar trebui să facem 
ceva. 

Rănitul înălţă cu greu un braţ, semn mut că ar dori să fie 
ridicat în picioare. Un gest caracteristic pentru John Offer. Nu 
mai era decât o epavă de om şi cu prisosinţă s-ar fi cuvenit să 
se afle într-un pat de spital, dar un simplu semn de apropiere a 
primejdiei era de ajuns pentru a-l face să se ridice şi să treacă la 
acţiune. 

Îl ridicară în picioare şi se vedea cât de colo prin ce 
cumplite chinuri trece, dar nici urmă de vaiet nu porni de pe 
buzele lui. Sergentul major puse binoclul în faţa acelor ochi 
torturați şi încetul cu încetul Offer izbuti să-l regleze. 

— Da, nemți sunt. Căpitanul îşi trase capul din dreptul 
binoclului şi adăugă: Tot ce avem de făcut e să ne ţinem cât mai 
departe de ei, dacă nu vrem să dăm de dracu. 

Nu era o soluţie chiar strălucită pentru situaţia lor, dar 
O'Keefe fu destul de mulţumit. Comandantul lui direct putea din 
nou să acţioneze şi sergentul major ştia prea bine că dacă în 
viitor s-ar ivi cumva prilejul să întoarcă foaia cu nemţii ăştia care 
se ţineau pe urmele lor, acest fost actor mărunt la trup, dar 
uluitor de inventiv l-ar prinde din zbor. 


Aşa că porniră iarăşi la drum stârnind din nou norul de 
praf ce devenise semnal al prezenţei lor şi ţintă a strădaniilor 
desfăşurate de coloana motorizată germană. Cam peste un 
ceas, stând lângă rănitul care îşi îndura tăcut chinurile, 
sergentul major zise: 

— Nu mai încape nici o îndoială, sir, se apropie de noi 
văzând cu ochii. 

Pierdeau o mulţime de timp. Drumul devenise atât de 
prost, că oamenii îşi petreceau vremea mai mult lopătând în 
nisipul prăfos de sub roţi decât şezând în camioane. Treaba asta 
scotea inima din ei, căci se vedeau siliţi să lucreze din răsputeri 
sub dogoarea deshidratantă a soarelui şi Offer ştia bine că, 
urmăriţi sau nu de inamic, trebuiau să facă din când în când 
popas ca să se odihnească, altminteri oamenii ar fi căzut 
extenuaţi. 

Către prânz devenise evident că dacă nemţii continuă 
hăituirea destul timp, atunci fără îndoială au să ajungă din urmă 
Ceata de la Glasshouse, iar după aceea, dispunând de o 
infanterie atât de numeroasă şi de două care blindate, n-ar mai 
fi avut cine ştie ce bătaie de cap ca s-o lichideze. 

Cu glasul lui potolit şi echilibrat, Offer zise: 

— Nu prea stăm pe roze. 

O'Keefe fu mult mai categoric. Spuse că ajunseseră într-o 
situaţie a dracului de împuţită şi continuă să se uite încruntat la 
oamenii extenuaţi care, cu mişcări tot mai încetinite, săpau în 
jurul roţilor ce se cufundau din ce în ce mai mult în nisipul 
prăfos. Oamenii ajunseseră la capătul puterilor. Aveau 
neapărată nevoie de un răstimp de odihnă. Dar de ce fel de 
odihnă putea fi vorba când inamicul se apropia atât de 
ameninţător? 

Sergentul Maye asculta şi el discuţia celor doi. Era unul 
dintre cei patru oameni din formaţia L.R.D.G., eliberaţi din 
captivitate datorită raidului îndrăzneţ organizat de Ceata de la 
Glasshouse asupra Comandamentului din oaza Siwa. În acelaşi 
timp era singurul care cunoştea înfricoşătoarea potecă ce făcea 
posibilă traversarea întinsei Mări de Nisip. Arăta obosit de 
moarte, şi el, ca şi ceilalţi, fiindcă galoanele de sergent nu prea 


înseamnă mare lucru pe întinsul deşertului. Trebuie să pui 
umărul la împinsul roţilor la fel ca oricare alt ostaş, dacă vrei 
cumva să scapi cu viaţă. 

Şi Maye spuse: 

— Ce-a fost pân-acum n-a fost decât o simplă plimbare. 

Offer se întoarse încet spre el, cu mişcări bine cumpănite, 
în aşa fel încât să micşoreze durerile ce-i fulgerau prin tot 
trupul. 

— Te ţii de bancuri, bătrâne! 

— Numai de bancuri nu-i arde bătrânului, răspunse Maye 
tare amărât. Mai avem doar o palmă de loc până ce-o trebui să 
trecem peste Lacul de Nisip. 

— Ar fi bine să ne lămureşti şi pe noi despre ce e vorba, fu 
de părere căpitanul Offer, lucru pe care sergentul Maye se grăbi 
să-l facă. 

Nicăieri pe poteca de peste Marea de Nisip nu era uşor, 
dar existau locuri unde primejdia devenea infinit mai 
îngrozitoare decât prin altele. Şi poate că cel mai cumplit dintre 
ele se afla la o azvărlitură de băț de locul unde se găseau şi 
fusese botezat Lacul de Nisip de către oamenii din L.R.D.G. 

— Vă daţi seama cât de prăfos şi de moale e nisipul de 
aici şi ce uşor te poţi împotmoli în el? Eforturile extraordinare 
depuse de oameni chiar în momentul acela ilustrau din plin 
spusele lui Maye. Ei, aflaţi că acolo, la Lacul de Nisip, o să vedeţi 
cu adevărat ce înseamnă nisip mişcător. Nimic nu stă pe 
suprafaţa lui, dacă are greutate cât de mică. Şi lucrurile nu se 
scufundă de-o palmă sau de cinci... se duc şi se tot duc. 

O'Keefe observă că-i aşteaptă clipe minunate şi puse o 
întrebare care se năştea de la sine: 

—  Şi-atunci cum dracu facem să trecem dincolo? 
Sergentul Maye  străbătuse de două ori acea potecă 
îngrozitoare, împreună cu o patrulă L.R.D.G. din care făcuse 
parte. Îşi dădu toată silinţa să le explice celorlalţi, dar nimănui 
dintre cei de faţă explicaţiile lui nu i se părură prea 
convingătoare. 

În cadrul L.R.D.G. exista părerea că Marea de Nisip se 
întindea pe vaste regiuni unde se adunase o uriaşă cantitate de 


asemenea nisip mişcător. Totuşi, pe acel „lac” exista şi un grind 
de teren ceva mai consistent, foarte îngust, ce-i drept, dar dacă 
urmau cu mare grijă poteca care-l străbătea puteau izbuti să 
treacă dincolo. Poteca asta era însemnată pe margini cu 
canistre de benzină goale şi trebuiau să aibă mare grijă să nu 
treacă dincolo de marginile astfel marcate, le explică Maye. 
Offer se întreba cum naiba făcuseră cei din L.R.D.G. de 
izbutiseră să descopere o asemenea potecă peste Lacul de 
Nisip. Încercaseră cumva, slujindu-se de prăjini lungi, să-i 
stabilească şi să-i însemne marginile? Formidabili sunt tipii ăştia 
din L.R.D.G., îşi spuse în sinea sa - şi nu pentru prima oară. 

— Dar să nu vă faceţi iluzii, îi preveni Maye. Când vă spun 
de un teren ceva mai consistent, înseamnă că trebuie să luaţi 
lucrurile prin comparaţie. Dacă vom izbuti să străbatem o sută 
de yarzi pe oră, înseamnă că trebuie să ne socotim fericiţi. 

Offer îşi înălţă cu greu capul şi prin ceața uşoară şi 
fierbinte privi drumul străbătut până atunci. Vântul adiase din 
nou, alungând norul de praf înălţat de roţi şi dându-i căpitanului 
Offer putinţa să vadă limpede în depărtare maşinile ce păreau 
doar nişte puncte. S-ar fi zis că se opriseră. În chip sigur, nici 
urmă de nor de praf pe urma lor. E bine, se gândi Offer, dacă 
nemţii pot găsi timp pentru odihnă, înseamnă că şi noi putem 
face la fel, aşa că îi spuse lui O'Keefe să lase oamenii să se 
lungească douăzeci de minute şi să le distribuie câte o raţie 
suplimentară de apă. Sergentului Maye îi zise: 

— Dacă asta-i toată viteza cu care putem înainta, nu peste 
mult, nemţii au să ne ajungă din urmă şi-au să tragă în noi ca la 
ţintă. 

N-aveau de ales, trebuiau să trudească tot înainte. Aşa că 
statură douăzeci de minute să se odihnească apoi porniră la 
drum, iar peste o jumătate de oră calea devenise atât de 
anevoioasă încât sergentul Maye spuse că probabil se şi aflau 
pe Lacul de Nisip. Când auzi vorba asta, căpitanul Offer privi în 
jurul său. În viaţa lui nu văzuse vreo bucată de pământ mai 
stearpă şi neprimitoare. Coline de nisip de un cenuşiu mohorât 
se întindeau în toate părţile cât vedeai cu ochii şi parcă 
tremurau în arşiţa de iad din Sahara Centrală. Părea că nimic nu 


se află prin pustietăţile acelea îngrozitoare şi, oricum, ce formă 
de viaţă ar fi fost în stare să-şi caute sălaş prin ţinuturi atât de 
neospitaliere? 

Oamenii se apucară de lucru cu aceeaşi îndârjire, dar 
treaba mergea greu şi mai toată vremea roţile se învârteau fără 
spor prin şanţuri de nisip. Câteodată chiar şi şanţurile acestea 
de nisip păreau că se scufundă, maşinile se înclinau pe-o parte, 
gata să se prăvălească şi numai cu eforturi într-adevăr eroice 
puteau fi puse din nou în mişcare. 

Prin tremurătorii curenţi de aer de deasupra Lacului de 
Nisip, Offer cercetă întinderile de dinaintea lor. Cât putea 
pătrunde cu privirea, nu zărea decât grămezi de pietroaie şi 
canistre goale de benzină ce străjuiau drumul de trecere. li trecu 
prin gând că nu mai era nici o nădejde şi că niciodată nu vor 
izbuti să străbată acea potecă. Dacă barem n-ar fi avut 
duşmanul pe urmele lor şi şi-ar fi putut vedea în voie de 
necazuri, făcând popas în ceasurile cele mai dogoritoare ale 
zilei. Dar inamicul era aici şi se ţinea cu înverşunare pe urmele 
lor. 

Oare într-adevăr aşa stăteau lucrurile? 

Ori de câte ori îi îngăduia situaţia, sergentul major O'Keefe 
se ocupa cu mult interes de nemţii aceia din depărtare, 
cercetându-i prin binoclu. Nu era deloc uşor de făcut treaba 
asta, fiindcă imediat după amiază vizibilitatea devenea cât se 
poate de proastă, obiectele solide părând că explodează şi saltă 
pe deasupra orizontului mişcător şi distorsionat dar cu toate 
astea un om răbdător şi cu experienţă ca O'Keefe izbutea să 
interpreteze datele cât se poate de corect. La un timp, se 
apropie de Offer să-i raporteze una dintre interpretările sale şi 
soluţia propusă de el se dovedi cu totul neaşteptată. 

Cufundat în gânduri, Offer şedea pe un morman de 
bolovani, cu privirile aţintite asupra oamenilor care se chinuiau 
să despotmolească din nisip cel de-al doilea camion al lor. Pe 
aici, din pricina îngustimii potecii, dacă un vehicol se 
împotmolea, le silea pe cele din urma sa să stea pe loc. Nici 
vorbă nu putea fi de vreo manevră de depăşire a unui vehicul 


staționat. Nu cu mult înainte, sergentul Maye le arătase limpede 
primejdiile ce ar fi pândit o asemenea încercare. 

— la uitaţi-vă, le spusese celorlalţi şi azvârlise o ladă goală 
de muniții la vreo douăzeci de yarzi depărtare. Şi apoi toţi, cu 
răsuflările tăiate, priviseră cum lada dispăruse treptat în masa 
de nisip fierbinte şi grăunţos. Şi băgaţi de seamă, le atrase el 
atenţia cu o mutră îngrijorată, că faţă de greutatea lui, lada are 
un volum destul de mare. Dar voi, cu picioarele voastre ca nişte 
ţăpuşe, v-aţi scufunda mult mai repede, ca săgeata de repede v- 
aţi tot duce în jos. Le mai spuse de asemenea să nu cumva să 
se zbată dacă văd că au ajuns la ananghie, fiindcă atunci s-ar 
scufunda cu şi mai mare iuţeală. 

— Ei, şi cum zici că mai stăm, sergent major? 

În ziua aceea căpitanul Offer trecea prin chinurile iadului, 
având de făcut faţă nu numai durerilor cumplite provocate de 
umflături şi de vânătăi, ci şi arşiţei dogoritoare; dar se afla pe 
picioare şi pentru nimic în lume n-avea să se mai dea bătut şi să 
se întoarcă la păturile pe care zăcuse. 

— Sir, mi se pare că nemţăloii s-au lăsat păgubaşi, îi spuse 
O'Keefe cu voce gravă. 

Vestea îl făcu pe Offer să ridice brusc capul şi imediat se 
strâmbă de durere din pricina gestului precipitat, dar 
numaidecât îl întrebă pe sergentul major: 

— Chiar crezi aşa ceva? 

— De-aproape un ceas nu s-au mai cilintit din loc. Dac-ar 
avea de gând să se ţină mai departe după noi, credeţi 
dumneavoastră c-ar face un popas atât de prelungit? 

Teoria lui O'Keefe nu era lipsită de interes. 

— Ar avea haz să ne lase-n pace tocmai când ne-am 
împotmolit pe Lacul de Nisip. Dacă socotelile lui erau corecte, 
germanilor le-ar fi fost de-ajuns un ceas sau cel mult două ca să 
se apropie de ei până în bătaia puştii. De bună seamă că nu 
ştiau acest lucru. Sergentul major, continuă căpitanul, 
supraveghează-i permanent. Îmi raportezi de îndată ce observi 
vreo mişcare. 

După ce primi vestea asta, căpitanul luă câteva măsuri. 
Era evident că oamenii nu mai puteau munci în ritmul de până 


atunci. Acum dădu dispoziţie ca să lucreze pe rând câte un 
singur grup de oameni - fiecare la camionul respectiv. In felul 
acesta, trei sferturi din trupă avea posibilitatea să se 
odihnească, vârându-se sub camioane şi folosind astfel 
singurele petice de umbră aflate pe acolo. Ritmul de înaintare 
deveni însă mai lent - acum nu mai reuşeau să facă o sută de 
yarzi pe oră -, dar cel puţin se crease posibilitatea ca oamenii 
să-şi mai tragă puţin sufletul. 

De mai multe ori sergentul major O'Keefe reveni cu vestea 
îmbucurătoare că detaşamentul german făcea încă popas şi nu 
reluase urmărirea. 

— S-ar părea că până la urmă tot o să trecem noi dincolo, 
spuse Offer cu glas voios, şi la auzul acestor vorbe toţi se 
simţiră ca şi cum treburile se şi terminaseră cu bine, iar pentru o 
clipă uitară teribila năpastă căreia trebuiau să-i facă faţă doar 
pentru a se urni din loc, ca şi lungile zile de călătorie ce aveau 
să urmeze prin locuri poate doar puţin mai prielnice decât acest 
Lac de Nisip. 

Camioanele tot mai înălţau în văzduh nori groşi de praf din 
pricina uriaşelor eforturi făcute pentru a înainta, dar o pală de 
vânt venise şi abătuse norii într-o parte, dându-i astfel lui 
O'Keefe putinţa de a-i ţine pe nemți sub supraveghere aproape 
permanentă. 

Sergentul Maye veni şi el cu veşti îmbucurătoare: 

— Dacă nu mă înşeală pe mine memoria, sir, mormanul de 
colo marchează capătul Lacului de Nisip. Şi arătă cu mâna 
înspre un morman de pietre ceva mai mare decât celelalte. 
Dacă ajungem acolo, pe urmă are să fie o joacă de copii. 

Căpitanul Offer se gândi că trecerea Mării de Nisip, chiar 
prin locuri mai lesnicioase, nu prea avea cum să fie socotită 
joacă. Îşi exprimă gândurile cu glas tare, pe urmă începură 
amândoi să facă socoteală cam cât timp le-ar mai trebui ca să 
străbată şi acele câteva sute de yarzi. Deşi locul se afla ispititor 
de aproape, îşi dădeau seama că, din pricina stării de epuizare a 
oamenilor, trebuiau să se mai chinuiască pe poteca aceea 
îngustă încă vreo două-trei ceasuri. Oricum însă, vestea dată de 


Maye nu putea decât să-i încurajeze şi Offer îi porunci 
sergentului să le spună şi oamenilor, ca să-i îmbărbăteze. 

Zece minute mai târziu, O'Keefe îşi croi cu greu drum prin 
nisipul prăfos şi veni să spună că nemţii au pornit din nou pe 
urmele lor. 

Se priviră în tăcere unul pe celălalt, căci amândoi îşi 
dădeau seama ce înseamnă o asemenea veste. Nemţii erau de 
bună seamă odihniţi după un popas atât de lung şi aveau să 
înainteze cu grabă până la marginea cumplitului Lac de Nisip. 
Sergentul major făcu socoteala că pentru treaba asta le trebuiau 
cel mult două ceasuri. 

— Ei, înseamnă că până atunci n-o să fim de partea 
cealaltă, spuse Offer, pipăindu-şi uşurel nasul vătămat. Avem să 
stăm împotmoliţi aici, pe Lacul de Nisip, ţinte vii şi nemişcate în 
faţa puştilor şi mitralierelor nemţeşti. Nu prea credea că aveau 
să fie la mult mai mult de o jumătate de milă de locul unde 
începuseră traversarea lacului acesta îngrozitor, şi deci pe 
deplin în raza de acţiune a armelor inamicului. Sergent major, îi 
zise el dus pe gânduri, ştii ceva, cred că ne aflăm într-o 
încurcătură a dracului de complicată. 

Luând o mutră jalnică, O'Keefe se declară de acord, dar, 
ştiind cu cine are de-a face, nu trecu mult şi se mai lumină la 
faţă, după care zise: 

— Sir, dar poate că vă vine încă una din ideile 
dumneavoastră de pomină şi ne scoateţi şi de la greul ăsta. 

Era, desigur, o încercare de linguşire, dar încercarea avu 
darul de a stârni ambiția lui John Offer - sărmanul, păruitul şi 
chinuitul de dureri în toate mădularele Glasshouse John. Totuşi, 
ce dumnezeu s-ar fi putut imagina pentru a scăpa din ghearele 
inamicului? 

Din nou, toţi oamenii trecură la săpatul şi scormonitul fără 
sfârşit al nisipului. Căldura ajunsese de neîntrecut. Nu trecu 
mult şi oamenii începură să cadă unul după altul, albi ca varul la 
faţă din pricina insolaţiei. Înaintau exact cu sporul melcului. 
Offer le dădu apă câtă puteau să bea, căci dacă nu 
supravieţuiau următoarelor două ore, însemna că n-aveau să 


mai aibă nevoie de nici un fel de apă. Pe unii treaba asta îi mai 
înviora, dar tot cu viteză de melc înaintau. 

Curând, nu mai avură nevoie de rapoartele sergentului 
major O'Keefe. Norul de praf se apropiase atât de mult că putea 
fi văzut şi fără ajutorul binoclului. Şi pe măsură ce primejdia 
devenea tot mai iminentă şi neîndurătoare, oamenii începeau 
să-şi piardă moralul. Chiar dintre cei care ar mai fi putut lucra o 
vreme, unii începură să lepede lopeţile. 

In cele din urmă, căpitanul ordonă să fie abandonat 
ultimul lor Chevrolet şi se retraseră fără el. 


* 


Căpitanul Braunschweig simțea o aprigă mulțumire. 
Masacrul avea să înceapă curând, în privinţa asta pentru el nu 
mai încăpea nici o îndoială. Norul de praf din faţa lor încă plutea 
pe deasupra deşertului, dar părea atârnat în loc şi parcă nu se 
mişca decât atunci când adierile vântului îl împingeau într-o 
parte. Insemna deci, că se apropiau repede de inamic şi 
Braunschweig, apreciind faptele, ghici că grupul de comando din 
deşert avea de furcă, fără îndoială, cu nisipul prăfos. Pe acolo 
probabil că terenul e de-a dreptul îngrozitor, dacă e şi mai rău 
decât pe aici, gândi el încruntat, uitându-se la camioanele din 
coloana lui, care treceau cu greu unul câte unul, mereu ajutate 
la nevoie de nepreţuitele care de patrulare. Propria lui maşină 
deschisă, din acelea destinate doar cadrelor de comandă, crea 
cele mai puţine probleme, fiind-uşoară şi părând că abia 
răzuieşte nisipul; chiar dacă se întâmpla să se împotmolească, 
putea să fie uşor urnită din loc. 

Moralul oamenilor lui era acum excelent, deşi printre ei nu 
se aflau acele adevărate „vulpi ale deşertului”, cum erau unii 
dintre acei britanici. Se bucuraseră de un lung repaos, iar 
vederea inamicului aflat la ananghie le sporea îndârjirea. Luptau 
ca nişte apucaţi să păstreze maşinile în mişcare, erau excelent 
dotați şi viteza cu care înaintau i-ar fi lăsat cu gura căscată pe 
cei din detaşamentul lui Offer. Apoi mai erau şi acele vehicule 
de patrulare cu tracţiune dublă, care uşurau enorm munca 


oamenilor, şi dacă ar fi dispus măcar de o singură asemenea 
maşină, fără îndoială că Offer s-ar fi descurcat de minune. 

Chiar şi aşa se făcuseră aproape orele trei, în după-amiaza 
aceea fierbinte, deci trecuseră aproape trei ceasuri de la pornire 
până ce coloana lui Braunschweig izbuti să ajungă lângă Lacul 
de Nisip. Căpitanul habar n-avea de existenţa acestuia. Dar îşi 
dădu seama că dacă până atunci văzuse doar din când în când 
câte un bidon de benzină aruncat pe nisip ca să marcheze 
drumul, acum astfel de bidoane erau mult mai dese şi aşezate 
perechi, desenând un soi de alee de-a lungul jalnicei întinderi de 
nisip cenuşiu. Braunschweig privi de-a lungul şirului de bidoane 
perechi şi le pricepu rostul. Dădu ordin ca nimeni să nu se abată 
de pe drumul acela astfel însemnat. 

Dar, deşi stăteau cu ochii aţintiţi la şirul de bidoane, 
oamenii lui Braunschweig mai observară încă ceva. Când 
ajunseră pe porţiunea cea mai îngrozitoare a drumului, zăriră 
prin vălurile de aer tremurătoare, la vreo jumătate de milă 
distanţă, un obstacol care le baricada calea. Atât de prost se 
vedea prin atmosfera aceea dogoritoare încât le trebui câtăva 
vreme ca să poată distinge despre ce era vorba, dar când îşi 
dădură seama că este un camion de-al inamicului, inimile li se 
umplură de bucurie. 

Prin urmare, britanicii fuseseră siliţi să părăsească unul 
dintre preţioasele lor camioane. 

Căpitanul Braunschweig ordonă să se continue înaintarea 
şi prelua personal conducerea coloanei printre perechile de 
bidoane. Era un om curajos, dotat din naştere cu calităţile 
necesare unui conducător. Camioanele părăsite sunt foarte 
primejdioase, asta o ştia orice soldat din Africa de Nord. Inamicii 
au neplăcutul nărav de a născoci fel de fel de jucărioare pe care 
le ascund prin astfel de vehicule, făcându-le să explodeze sub 
nasul neştiutorului chiar în clipa când acesta face prostia să le 
atingă. Braunschweig ar fi putut trimite câţiva oameni înainte ca 
să verifice starea acelui camion britanic părăsit şi stingher, dar 
nu procedă aşa. Se duse el însuşi să-l cerceteze. Oricum, bănuia 
din instinct că inamicul nu avusese nici răgazul şi nici mijloacele 


de a-l transforma în capcană, iar nerăbdarea de a da ochii cu 
inamicul îl făcu s-o ia înainte. 

Maşina lui deschisă începu să se îndepărteze, lăsând în 
urmă camioanele stingheritoare, fiindcă reuşeau din ce în ce 
mai greu să înainteze pe nisipul prăfos şi aveau acum 
permanentă nevoie de ajutorul vehiculelor de patrulare. Chiar şi 
maşina lui se împotmoli de câteva ori, dar în orice caz mergea 
mult mai repede decât celelalte, aşa că ajunse cu mult înaintea 
lor lângă Chevroletul părăsit. 

Doar la câteva sute de yarzi dincolo de camionul 
abandonat, înfăţişarea terenului se schimba. În locul acelei 
întinderi plate ce se desfăşura cât vedeai cu ochii în toate 
direcţiile, apărea din nou cenuşiul vălurit. Undeva printre dunele 
de acolo se afla şi vânatul hăituit de Braunschweig. 

Prezenţa lui nu era greu de observat. Un nor de praf gros 
şi înalt înălța în văzduh la nu mai mult de o milă depărtare, 
dovedind că fugarii înaintau şi pe acolo cu mare greutate. Să fie 
atât de aproape şi să nu-i poţi vedea! 

Căpitanul neamt era în culmea fericirii. Reuşiseră să 
reducă avansul fugarilor de la zece mile la doar câteva sute de 
yarzi. Peste un ceas aveau să cadă asupra inamicului şi să intre 
în acţiune, iar Braunschweig pentru acţiune fusese pregătit şi 
numai pentru asta trăise în zilele din urmă. 

Totuşi, de îndată ce ajunse în preajma camionului inamic, 
îşi luă cu meticulozitate măsurile de prevedere cuvenite. 
Rămase în picioare în maşina deschisă, oprită în spatele 
Chevroletului, deşi stând pe loc, maşina avea să înceapă să se 
scufunde şi trebuia pe urmă lucrat la ea cu lopeţile. Cercetă cu 
luare-aminte întinderea vălurită de dincolo de cea întinsă ca în 
palmă. Nu putea zări nici un semn de prezenţă a inamicului - în 
afara norului aceluia ce se învârtejea în depărtare, părând cerul 
albastru al Africii -, însă Braunschweig ştia cât de uşor ar fi să-i 
scape ceva, chiar la o asemenea distanţă relativ redusă. Valurile 
acestea de aer fierbinte, ce se ridicau de pe întinderile plate de 
nisip, erau într-adevăr îngrozitoare. Trebuia deci să-şi asume 
riscul existenţei unor forţe inamice aflate în bătaia puștii. 


Însoţit de un sergent, cobori din maşină şi se apropie de 
spatele Chevroletului, punându-se astfel la adăpost de inamicul 
ce s-ar fi ascuns poate pe undeva. Se minună cât de anevoios îi 
era mersul, căci la fiecare pas picioarele i se scufundau cel puţin 
de o palmă în nisip. Tehnica potrivită cerea să mergi cât mai 
repede peste nisip, ca să nu-i laşi timp să se răsfire şi să apuce 
în prinsoare cizmele. 

Se văzură siliţi să înfrunte deschis primejdia şi să treacă 
pe-o parte a camionului, în faţa acelei întinderi de unde inamicul 
s-ar fi putut ascunde, dar nu se întâmplă nimic şi nici un foc de 
armă nu fu tras asupra lor. Braunschweig se mai linişti. Inamicul 
avea probabil o singură şi unică preocupare - să-şi menţină 
camioanele în mers, în condiţiile acelea îngrozitoare. 

Braunschweig smuci portiera din partea şoferului şi sări în 
lături cu agilitate. Nici o explozie. Incurajat, căpitanul cercetă 
din ochi cabina, nu zări nimic ce i-ar fi putut atrage atenţia şi nu 
se osteni să urce înăuntrul ei. Era aproape convins că aveau să 
lase camionul pe loc şi prin urmare să-i dea ocol. Fără îndoială 
că nu merita osteneala de a fi recuperat. După asta se întoarse 
şi se uită în urmă nerăbdător. 

Coloana avea încă de tras din greu. Ritmul înaintării se 
redusese uimitor de mult şi chiar cu ajutorul vehiculelor de 
patrulare izbuteau să străbată doar câteva sute de yarzi pe 
ceas. Prin urmare, din pricina asta fugarii păruseră că stau pe 
loc un atât de lung răstimp, se gândi Braunschweig. Din pricina 
locului acesta blestemat, unde acum se vedeau şi ei siliţi să 
zăbovească. 

Coloanei îi trebui un ceas ca să ajungă în locul unde se 
afla Chevroletul (oamenii lui Offer avuseseră nevoie de patru 
ore ca să parcurgă aceeaşi porţiune), iar căpitanului 
Braunschweig întârzierea îi sporea neastâmpărul. De data asta 
inamicul înainta cu viteză mai mare decât a lor şi norul de praf 
din faţă era şi mai depărtat. Totuşi, nu cu mult. Numai să treacă 
dincolo de locurile astea cumplite şi aveau să pornească iar cu 
nădejde pe urmele fugarilor, să-i ajungă curând şi să-i oprească 
în loc pentru totdeauna. 


Primul transport de trupe ajunse în sfârşit lângă Chevrolet. 
În urma lui veniră şi celelalte. Acum, în afară de şoferi, nimeni 
nu se mai afla în maşini. Mânuirea aproape numai manuală a 
vehiculelor alcătuia tabloul nemaivăzut a o sută treizeci de 
germani muşchiuloşi şi pârliţi de soare, care se încăpăţânau cu 
sadică înverşunare să realizeze minunea de a face maşinile să 
înainteze. 

Activitatea asta dezlănţuită era în toi când cel dintâi 
transport se târî până în dreptul Chevroletului împotmolit. 
Locotenenţii şi subofiţerii lui Braunschweig zbierau la ordine cu 
nemiluita şi oamenii năclăiţi de sudoare se întreceau să le 
execute. 

Primul camion german se afla la oarecare distanţă alături 
de Chrevrolet, când începu să se scufunde în nisip. Roţile din 
partea opusă Chevroletului se scufundau mai repede decât 
celelalte, făcând camionul să se aplece atât de mult pe-o parte 
încât părea gata să se răstoarne. Oamenii săriră în ajutorul lui, 
trudindu-se cu înfrigurare să sape şi să introducă un soi de 
jgheaburi metalice sub roţile ce se învârteau în gol. Se iscă o 
învălmăşeală cumplită. 

Braunschweig dădu ordin unui vehicul de patrulare să 
remorcheze camionul şi atunci acesta încercă să treacă în faţă, 
dând ocol şi depărtându-se astfel şi mai mult de porţiunea 
însemnată cu bidoane. Nu izbuti să ajungă nici măcar în dreptul 
transportorului. Roţile din faţă începură să se scufunde în nisip 
şi întregul vehicul păru că alunecă încet înainte, dispărând 
treptat. 

Întâmplarea stârni bineînţeles panică. Ajutorul trebuia dat 
grabnic, fiindcă altminteri, n-ar mai fi avut rost. Ordine răstite 
făcură ca şi mai mulţi oameni să-şi încordeze puterile pentru a 
târî îndărăt preţiosul vehicul de patrulare; transportul care 
continuată se scufunde putea să mai aştepte; nu se scufunda 
atât de repede. 

Exact în clipa aceea, o mitralieră deschise foc asupra lor 
dinspre dunele din depărtare - apoi o alta i se alătură, iar pe 
urmă şi câteva puşti revărsară către nemți foc precis şi susţinut. 
Urmările au fost nimicitoare. 


Fără să mai aştepte ordin, infanteriştii germani s-au 
repezit să-şi ia armele. Dar alergând să pună mâna pe arme, 
mulţi dintre ei s-au năpustit către propria pieire. 

Câţiva s-au repezit să-şi caute adăpost în dosul 
Chevroletului şi al celor două camioane proprii împotmolite în 
nisip, dar acestea nu puteau oferi adăpost tuturor oamenilor din 
detaşamentul lui Braunschweig. Oricum, se dovediră a fi o trupă 
temeinic instruită. 

Instinctiv, cea mai mare parte dintre oameni începu să se 
împrăştie în evantai, dispersându-se nu numai pentru a evita să 
devină pentru trăgătorii inamici ţintă îngrămădită în grup 
compact, dar şi pentru a izbuti să ajungă într-o poziţie din care 
să poată încerca a-i ţintui la pământ pe puşcaşii şi mitraliorii 
britanici şi să organizeze un contraatac. Aşa că începură să se 
împrăştie, uitând de acele însemne sumbre ce marcau singura 
cale sigură peste lac. 

Cei care au văzut asta - cei mai mulţi dintre ei paralizaţi 
de groază -, au spus mai târziu că au fost martorii celei mai 
înfricoşătoare scene din tot războiul. Într-un moment, soldaţi 
tineri, cu armele în mâini, o luau la fugă cât mai încovoiaţi ca să 
se apere de grindina de gloanţe care foarte repede izbuteau să- 
şi găsească ţinta. In momentul imediat următor se opreau din 
fugă. Picioarele li se prinseseră în nisipul afânat. Incepeau să se 
scufunde. De mişcat nu mai puteau să se mişte, dar continuau 
să se scufunde. 

Unii începeau să urle şi să fluture din braţe, armele le 
zburau din mâini, aruncate cât colo, şi se scufundau cu iuţeală 
uluitoare în masa de nisip mişcător. Alţii dispăreau urlând şi 
totul nu ţinea mai mult de câteva secunde. Mulţi însă, poate mai 
puţin  norocoşi, se scufundau mai cu încetul şi trăiau 
înspăimântătoarea groază de a şti ce urma să se întâmple în 
nesfârşitele minute în care aveau să se sufoce şi să moară. 

Se întâmpla şi ca unii să se repeadă în ajutorul 
camarazilor lor şi să fie şi ei prinşi de înşelătorul nisip mişcător. 
Căpitanul Braunschweig înţelese primejdia şi strigă la oameni să 
stea pe loc, iar după aceea câţiva mai isteţi dădură fuga să 
aducă funii pe care să le azvârle, iar victimele să se prindă de 


capătul lor şi să poată fi traşi afară din ghearele morţii. Dar nu 
existau destule funii şi luptătorii erau obligaţi să privească 
încremeniţi de groază cum unii camarazi de-ai lor se scufundă 
cu totul, cum nisipul prăfos li se scurge în urechi şi în nări, cum 
pătrunde în gâtlejuri ce încă mai implorau cu deznădejde să fie 
salvate. După aceea urma liniştea, liniştea morţii. Doar o ultimă 
unduire convulsivă a nisipului, în vreme ce ochii şi apoi părul 
dispăreau sub revărsarea nisipului. Camarazii vedeau cu groază 
cum părul părea să plutească o clipă pe suprafaţa nisipului, fiind 
ultimul sorbit în adânc. 

Groaza acelor clipe a fost atât de cumplită, oroarea 
tragediei atât de buimăcitoare, încât aproape uitaseră de 
existenţa mitralierelor Brent, care continuau să reverse asupra 
lor roiuri de gloanţe aducătoare de un alt soi de moarte. 


* 


Pe cât i-o îngăduiau umflăturile, vânătăile şi durerile, 
căpitanul Offer spuse tare şi cu toată hotărârea: 

— E limpede ca lumina zilei. Vin asupra noastră ca şi cum 
s-ar duce la vânătoare. Întrebarea este: reuşim noi să trecem 
lacul mai înainte de sosirea lor? Dacă nu reuşim, cu siguranţă ne 
vin de hac. 

Nişte oameni ocupați să sape în jurul unor camioane 
împotmolite constituiau ţinte lesnicioase chiar şi pentru trăgători 
aflaţi la distanţă apreciabilă, în mod ciudat, tocmai gândul ăsta 
umbla cu insistenţă prin mintea căpitanului Offer; fiindcă dintr-o 
dată îşi dăduse seama că slăbiciunea lor ar putea fi făcută să 
joace un rol în defavoarea nemților. 

— O să lăsăm aici unul dintre camioane - pe ultimul. 
Rămânând s-avem de furcă cu trei, e sigur cel puţin c-o să 
înaintăm mai repede. 


1l De fapt puşti-mitraliere, folosite de britanici în cursul celui de-al doilea 
război mondial. Denumirea este formată din primele silabe ale numelui 
oraşelor Brno-Cehoslovacia şi Enfield-Anglia 


— Cum, doar trei camioane pentru treizeci de oameni şi 
tot calabalâcul? Sergentul major O'Keefe ştia ce înseamnă să 
călătoreşti claie peste grămadă pe un deşert atât de vrăjmaş. 

Glasul lui Offer sună mai metalic decât înainte: 

— Dacă n-o să luăm măsuri hotărâtoare, n-or să mai 
existe nici treizeci de oameni şi nici trei camioane. 

Pe urmă le expuse planul său: 

— O să camuflăm cele două Bren-uri şi câţiva puşcaşi pe 
dunele mai apropiate, în timp ce amândouă camioanele se vor 
trudi să răzbată cât mai departe cu putinţă. Când nemţii au s- 
ajungă la Chevroletul nostru, au să-ncerce să-l ocolească şi 
părerea mea e că au să depăşească linia marcată şi-or să dea 
de bucluc. 

În orice caz, era mai mult decât probabil că undeva prin 
apropierea Chevroletului, aflat destul de aproape şi în raza de 
bătaie a armelor, nemţii vor fi neapărat siliţi să se 
îngrămădească. Cel puţin grupurile care vor trebui să lucreze cu 
lopeţile la roţi ca să împingă înainte camioanele aveau să poată 
fi luate sub focul mitralierelor şi puştilor. 

Offer se adresă oamenilor săi tăcuţi şi ajunşi la capătul 
puterilor: 

— Nu vă daţi seama? Fără camioane nu se pot urni din loc, 
iar noi îi putem ţintui aici până la căderea nopţii, nelăsându-i să 
facă un pas dincolo de Chevrolet. Camioanele noastre pot să-şi 
vadă şi ele de drum până la căderea nopţii cu mult mai puţină 
trudă decât am avut astăzi, după care o să dormim pe rupte 
toată noaptea şi mâine în zori ne vedem de drum. Mâine o să ne 
putem depărta serios de nemţit fiindcă e sigur c-or să aibă de 
furcă pe ultimele câteva sute de yarzi de pe lac. 

— Şi noi cum mai ajungem la camioane? 

Întrebarea fu rostită de Sibrett, un mitralior căruia Offer 
nu prea-i acorda atenţie. Fusese prieten la cataramă cu McTone, 
cel care îl stâlcise în asemenea hal pe Offer doar cu două nopţi 
mai înainte. O secătură patentă, acest Sibrett, la fel de 
nestăpânit ca McTone, numai că mult mai şmecher. Acum 
încerca să-şi arate împotrivirea faţă de planul lui Offer. Dar Offer 
îi răspunse scurt: 


— Pe jos. Avem la dispoziţie toată noaptea ca să le 
ajungem din urmă. 

Au să aibă însă nevoie de lanterne; trebuia să ţină minte şi 
să ia cu ei vreo două. 

Sibrett îşi dădea arama pe faţă. Eforturile epuizante 
depuse în acele ceasuri de infern când tot săpaseră în nisip ca 
să împingă înainte camioanele îşi arătau efectele. Se vedea 
limpede că e pus pe ceartă. 

— Da dumneata n-o să faci nici un pas pe jos. 

— Cine spune asta? întrebă Offer, proţăpindu-se în faţa 
mitraliorului, deşi era mult mai scund de statură, iar efortul îi 
trimitea valuri de durere crâncenă prin tot trupul mutilat. 
Oamenii de sub comanda lui îl priveau cu uimire. Era un fel de 
epavă şi pe trupul său se arătau pretutindeni ravagiile pricinuite 
de lovituri brutale de cizmă şi pumni neîndurători. S-ar fi zis că 
abia se poate ţine pe picioare, în halul în care îl adusese 
ciomăgeala lui McTone. Şi cu toate astea spunea că are să 
rămână cu ariergarda şi probabil să mărşăluiască toată noaptea 
prin nisipul prăfos. 

— Eu rămân cu ariergarda, Sibrett! 

De fapt, lui Offer nici nu-i trecuse vreodată prin cap că ar 
putea să nu rămână cu ei. Planul de luptă îi aparţinea; prin 
urmare, trebuia să ia parte la executarea lui şi să-i asigure 
ducerea la bun sfârşit. Nu se temea de lungul marş împleticit 
prin nisipuri doar cu puţin mai consistente decât cele 
mişcătoare. Ştia că dacă ceilalţi or să poată, are să poată şi el. 

Asta îi închise gura lui Sibrett. Apoi Offer le ceru oamenilor 
să nu precupeţească nici un fel de efort şi toţi răspunseră ca 
unul singur, îmboldiţi de perspectiva de a scăpa odată de 
urmăritori, iar în cele din urmă izbutiră să-şi ducă cele trei 
vehicule peste înşelătorul şi primejdiosul Lac de Nisip. Fusese o 
încercare pe care nici unul dintre ei n-avea s-o uite vreodată, 
sau să dorească s-o repete. 

De îndată ce trecură de mormanul de bolovani mai mare 
decât celelalte, înaintarea deveni ceva mai lesnicioasă, dar 
camioanele tot se mai împotmoleau din loc în loc şi trebuiau 
scoase de acolo cu lopeţile, însă în orice caz nu atât de des ca 


mai înainte. Mergeau numai în viteza întâi şi deseori roţile 
începeau să patineze în nisip, dându-le de furcă oamenilor, dar 
cea mai mare parte din timp camioanele înaintau, depărtându- 
se tot mai mult de Lacul de Nisip. 

Cam la o sută de yarzi de locul unde pătrunseseră printre 
dune, căpitanul Offer ordonă oamenilor din ariergardă să se 
oprească. Le dădu apă din belşug şi hrană rece atâta cât puteau 
să care, luară cu ei şi pături şi câteva bastoane dintr-acelea pe 
care le aveau totdeauna cu ei când plecau la drum. 

Făcând cale întoarsă până într-un punct de unde putea să 
observe întinderea Lacului de Nisip, căpitanul Offer alese un loc 
cât mai potrivit pentru ambuscadă. Nici nu prea avea mult de 
ales. Se căţărară în vârful unei dune ce se ridica direct de pe 
întinderea plată de nisip şi de unde aveau putinţa să 
supravegheze fără oprelişti suprafaţa lacului. Şi aici, sub bătaia 
soarelui arzător, îşi propuneau să petreacă ceasurile ce mai 
rămâneau până la căderea nopţii. Avea să fie un soi de trecere 
prin infern, mai ales pentru Offer cel cu trupul zdrobit. 

S-au aranjat cât au putut mai bine, întinzând păturile pe 
bastoane şi alcătuind un acoperământ ce le oferea umbră şi 
totodată lăsa aerul să circule. Pe urmă stabiliră cine şi când 
urma să stea de santinelă, aşa fel încât ceilalţi să aibă un pic de 
răgaz să doarmă şi să mai alunge chinul şi osteneala din trupul 
epuizat. Offer se stinse ca o lumânare - cum spuse unul dintre ei 
- prăbuşindu-se imediat într-un somn adânc, ca un leşin, şi 
nimeni în afară de Sibrett n-avea nimic de obiectat, fiindcă toţi îi 
admirau curajul şi bărbăţia arătate prin însuşi faptul că se afla 
alături de ei. 

Timpul trecea cu  încetineală de melc. Valuri de 
fierbinţeală se revărsau peste ei, făcându-i uneori să gâfâie din 
greu, atât de arzător era aerul. Toată vremea îşi ţineau 
mădularele la umbră, fiindcă altminteri, aşa cum zăceau pe 
nisip, în câteva ceasuri ar fi fost literalmente copţi. 

Vizibilitatea era teribil de proastă, chiar din locul acela 
aflat cu douăzeci de picioare deasupra lacului. Nimic nu părea 
să stea în nemişcare, iar lucrurile solide dădeau impresia că se 
clatină, se sfărâmă şi plutesc prin aer. Vedeau singuratecul şi 


părăsitul lor Chevrolet zăcând pe întinderea plată şi cu toate că 
se afla într-un loc destul de apropiat, uneori le venea greu să-şi 
dea seama că e vorba de un camion. 

Cu multe ceasuri mai târziu, aşa li se părea santinelelor, 
uneia dintre ele îi atrase atenţia ceva ce părea să se mişte în 
depărtare. Stătu multă vreme cu ochii aţintiţi într-acolo, fiindcă 
era greu de spus dacă într-adevăr e vorba de ceva ce se mişcă 
sau de vreo iluzie creată de valurile tremurătoare de aer care se 
ridicau în sus. În cele din urmă, doar pentru faptul că părea să ia 
proporţii din ce în ce mai mari, hotărî că e vorba de oameni. In 
sfârşit  sosiseră nemţii. Atunci îl deşteptară pe ofiţerul 
comandant. 

Căpitanul Offer reveni cu greu la trezie şi la calvarul 
existenţei în deşert. Dar după ce bău vârtos din apa ce părea 
rece, deşi era fierbinte ca apa în baie, îşi reveni complet în fire 
şi-şi scoase binoclul. Peste o vreme ajunse la concluzia că 
obiectul acela ce părea că se târăşte şi dănţuie e un singur 
vehicul ce se apropia de Chevroletul lor. Işi regla binoclul, 
cercetă cu luare-aminte locurile mai depărtate şi îşi dădu seama 
că pata întunecată ce creştea mereu este o coloană de maşini. 
In condiţiile acelea de luminozitate şi fierbinţeală, orice fenomen 
vizual devenea greu de interpretat. 

Din consideraţie pentru oamenii lui, hotărî ca o vreme să 
nu ia încă nici o măsură. Puteau foarte bine să mai stea puţin la 
umbră şi să nu se coacă la loc deschis cu armele în mâini. De 
acum încolo, căpitanul Offer avea să stea el însuşi de strajă. 

Uneori, tremurul aerului se potolea şi atunci Offer izbutea, 
pentru câteva clipe, să vadă limpede întreaga scenă. Intr-un 
astfel de moment, observă un vehicul mărunt oprit în spatele 
Chevroletului şi câţiva oameni în picioare lângă cabina fostului 
lor camion. 

Timpul începu să se scurgă din nou cu încetineală, deşi 
probabil că arşiţa zilei era pe cale să se mai potolească, şi în 
vremea asta masa mai compactă de vehicule ajunse până în 
spatele celui mărunt. In cele din urmă se îngrămădiră cu toţii în 
preajma Chevroletului şi din nou, de câteva ori la rând, tremurul 
aerului conteni şi Offer putu să vadă limpede ce se petrece. 


Într-un astfel de moment văzu cum o namilă de 
transportor porneşte clătinându-se pe lângă Chevrolet şi se 
opreşte paralei cu acesta. 

— S-a-mpotmolit, pe legea mea! exclamă Offer cu bucurie. 
Previziunile lui începeau să se împlinească. 

Puțin mai târziu, aerul se potoli din nou şi se văzu un car 
de patrulare cu turelă trecând pe lângă transportor, apoi 
oprindu-se şi el în loc şi nimănui nu i-a fost greu să ghicească ce 
anume se petrecea acolo. Ceea ce văzură după aceea fu o 
îngrămădeală de oameni şi deduseră că se trudesc cu toţii să 
salveze vehiculele împotmolite. În momentul acela căpitanul 
Offer ordonă deschiderea focului. 

În termeni militari, era vorba de luarea unei decizii logice. 
Planul său izbutise; Chevroletul îl împinsese pe inamic în nisipul 
mişcător. De acum încolo misiunea lor era să întârzie cât mai 
mult recuperarea vehiculelor împotmolite. Aşa că două 
mitraliere Bren, montate pe trepiede scurte şi şase puşcaşi buni 
ochitori începură să-şi azvârle gloanţele şuierătoare asupra 
inamicului îngrămădit în jurul vehiculelor. 

Lucrul de care nu şi-a dat seama nici unul dintre ei a fost 
tragedia desfăşurată sub gloanţele lor. Vizibilitatea era atât de 
slabă, încât nici Offer, nici oamenii lui n-au ştiut că în acel loc 
vreo douăzeci de tineri ostaşi germani îşi aflau o moarte 
cumplită în nisipul mişcător şi gloanţele lor îi loveau şi pe cei ce 
se străduiau cu disperare să-şi salveze camarazii. 

Faptul acesta din urmă a stârnit în sufletul căpitanului 
Braunschweig şi a supravieţuitorilor din detaşamentul său o ură 
cumplită împotriva britanicilor; fiindcă ei n-aveau de unde şti că 
oamenii lui Offer trăgeau aproape la întâmplare, fără să poată 
distinge bine ţintele şi bineînţeles fără să-i vadă pe cei ce se 
zbăteau în strânsoarea nisipului mişcător. Drept răspuns, 
germanii deschiseră un năprasnic foc de acoperire, dar şi ei 
trăgeau tot orbeşte, fără să poată distinge vreo ţintă anume. 

Offer nu dădu ordin de încetare a focului decât atunci 
când devenise limpede că întregul detaşament inamic îşi găsise 
adăpost, probabil în spatele camioanelor. Oricum, ţevile 
mitralierelor începuseră să se înroşească şi o perioadă de 


repaos nu putea decât să le prindă bine. Cu toate astea, de 
fiecare dată când zăreau vreo mişcare a inamicului, oamenii ce 
încercau să ajute în vreun fel vehiculul de patrulare împotmolit, 
Offer dădea ordin să fie obligaţi să se retragă la adăpost. Nu era 
interesat să ucidă oameni - Offer nu fusese niciodată setos de 
sânge, singura excepţie fiind gardienii de la Glasshouse, pe care 
i-ar fi exterminat fără mustrări de conştiinţă - tot ce dorea era 
să împiedice urmărirea cât mai mult timp cu putinţă. 

Aşa că până la lăsarea întunericului s-au jucat de-a 
şoarecele şi pisica, cea mai mică mişcare a inamicului aducând 
după sine foc prompt şi susţinut din partea trăgătorilor lui Offer 
şi foc de ripostă din partea germanilor. Vizibilitatea devenea din 
ce în ce mai bună pe măsură ce arşiţa zilei scădea, fără să 
ajungă vreodată foarte bună. 

Când soarele cobori chiar deasupra orizontului, Offer 
hotărî să se retragă. După toate probabilitățile, inamicul avea să 
mai stea o vreme în spatele camioanelor, până să-şi dea seama 
că britanicii se retrăseseră. Ei, lasă-i să mai stea cuminţi acolo, 
cu capul la cutie, le spuse cu umor amar Offer oamenilor. Chiar 
dacă nemţii izbutesc să-şi despotmolească pe întuneric 
maşinile, tot rămân blocaţi acolo, pe „lac”, şi nu îndrăznesc să 
facă nici o mişcare până se crapă de ziuă. In vremea asta, el şi 
ariergarda au să străbată o distanţă cât s-o putea mai mare, pe 
urma camioanelor, atâta vreme cât va miji cea mai slabă geană 
de lumină. 

Cu grijă să rămână mereu în spatele dunelor, porniră la 
drum cu paşi poticniţi, încărcaţi cu arme, muniţie, pături şi apă. 
După numai câteva sute de yarzi, Offer le spuse să lepede 
păturile; chiar dacă asta însemna să cam îngheţe în nopţile pe 
care le vor mai petrece pe Marea de Nisip, tot nu merita efortul 
de a le duce acum în spinare. Insă armele, muniţia şi apa nu 
puteau fi lepădate - apă cu nici un preţ. Oamenii ar fi putut-o 
bea pe toată în zece minute, dar pentru drumul ce-l aveau de 
făcut până la camioane, Offer introduse un sistem de 
raţionalizare - câte o gură zdravănă la fiecare jumătate de ceas. 
Nu era suficient. 


Mersul devenise îngrozitor de greu, un soi de înot prin 
nisipul fin şi alunecos, iar la capătul unei zile atât de grele mai 
dispuneau de mult prea puţină energie ca să poată merge chiar 
şi în condiţiile cele mai favorabile. De la o vreme oboseala îşi 
spunea cu asemenea tărie cuvântul, încât deşi înaintau foarte 
încet, din zece în zece minute se vedeau siliţi să facă popas ca 
să-şi mai tragă sufletul. 

Pentru ceilalţi era cât se poate de greu; pentru Offer însă, 
era un adevărat coşmar. La început se încăpăţânase să-şi ducă 
singur partea lui de povară - două bidoane cu apă -, dar curând 
se văzu limpede că nu e în stare să le dea vreun ajutor la căratul 
bagajelor şi, de milă, oamenii îl uşurară. Chiar şi după aceea le 
dădu de furcă celorlalţi, în ciuda formidabilei sale hotărâri de a 
ţine pasul cu restul grupului, şi în mai multe rânduri câţiva 
dintre ei trebuiră să-şi arate din nou bunătatea şi să-l ridice din 
locul unde căzuse, cu toate că chipurile trase şi scăldate de 
sudoare arătau că şi ei sunt la un pas de extenuare. 

Noaptea se lăsă prea repede, nu fiindcă ar fi întâmpinat 
vreo greutate în urmărirea cu ajutorul lanternelor a dârelor 
adânci lăsate de Chevroleturi Dar s-ar fi zis că le încetineşte 
paşii şi-i face să suporte oboseala cu şi mai multă greutate. 
Continuau însă să meargă, dar din ce în ce mai fără spor, cu 
fiecare minut ce trecea atât de greu. În trei ore abia izbutiră să 
străbată ceva mai puţin de două mile şi fiecare era torturat de 
un singur gând: „Oare cât vom mai avea de mers?” 

Adevărul e că n-ar fi mai ajuns niciodată, dacă sergentul 
major O'Keefe ar fi respectat cu stricteţe ordinele şi nu şi-ar fi 
pus la treabă şi propria minte. Când văzu cât de repede înaintau 
Chevroleturile după ce scăpaseră din Lacul de Nisip, trase 
concluzia înţeleaptă că Offer şi oamenii săi ar trebui să meargă 
toată noaptea ca să străbată cu piciorul aceeaşi distanţă. 

Aşa că uscăţivul, ştirbul O'Keefe - pierduse un dinte smuls 
de băţul azvârlit de un arab şi nu găsise niciodată timp să obţină 
ajutorul unui dentist - dădu ordin ca primele două Chevroleturi 
să-şi vadă de drum, dar îl opri în loc pe al treilea şi rămase el 
însuşi acolo. 


Chevroleturile din faţă aveau să înalte mai departe acelaşi 
nor de praf, făcând să plesnească fierea în inamicii care îl 
vedeau, cum se îndepărtează în timp ce ei stau împotmoliţi în 
mijlocul Lacului de Nisip. Cel de-al treilea Chevrolet avea să dea 
sigur, chiar şi pe întuneric, de cei ce urmau să vină ţinându-se 
după dârele adânci şi ajutându-se cu lanternele, astfel că practic 
nu exista nici o şansă să se rătăcească şi să ajungă la dezastru. 

O'Keefe dădu oamenilor plăcutul ordin de-a lua repaos, iar 
aceştia se trântiră numaidecât sub camion, istoviţi şi nedorind 
altceva decât apă şi umbră. Umbrele porniseră să se lungească 
şi până şi aceşti torturați începură să spună că partea cea mai 
dogoritoare a zilei trecuse. Sergentul major, războinic din 
L.R.D.G., care nu ştia ce-i oboseala, se mulţumi să se aşeze pe 
locul şoferului, mereu la pândă şi cu urechea ciulită. 

Cu câtva timp înainte de apusul soarelui începu să prindă 
în auz trosnetele de împuşcături. Se auzeau destul de lămurit. 
Atunci cobori pe nisipul fierbinte, prea nerăbdător şi îngrijorat ca 
să poată sta aşezat undeva. Puse mâna pe un Tommy! şi se 
întoarse câţiva paşi pe calea pe care veniseră, apoi stătu pe loc 
şi ascultă atent, cu capul plecat într-o parte. După câteva 
minute rafalele conteniră şi atunci O'Keefe deveni nervos, 
neştiind ce semnificaţie puteau avea toate astea. Oare planul 
căpitanului Offer fusese dejucat? Ariergarda lor fusese cumva 
atacată de nemți şi nimicită? Dacă aşa stăteau lucrurile, 
însemna că în clipa aceea nemţii veneau asupra lor. 

Sergentul major O'Keefe era un om de acţiune în toată 
puterea cuvântului, dar se întâmpla totuşi ca uneori să treacă 
prin momente de adâncă deprimare. Şi cum stătea acolo în 
căldura dogoritoare, pretutindeni înconjurat de nisip şi stânci 
cenuşii şi dezolante, lângă camionul singuratic ce părea nespus 
de stingher pe întinsul nesfârşit al pustiului, O'Keefe începu să 
fie cuprins de pesimism. După ce tăcerea continuă încă o 
vreme, convingerea că Offer şi ai săi fuseseră şterşi de pe faţa 
pământului deveni aproape certitudine. Dacă era aşa, atunci el 
şi oamenii săi trebuiau să pornească la drum cu toată graba de 
care ar fi fost capabili, îşi spunea O'Keefe. Dacă rămâneau pe 


1 Pistol-mitralieră (sistem Thompson). 


loc şi nemţii într-adevăr veneau pe urmele lor, ar fi fost doar o 
chestiune de timp până să apară - şi ce-ar fi putut face o mână 
de oameni împotriva unei asemenea forţe militare? 

Dilema lui O'Keefe stărui doar până când rafalele de 
împuşcături se auziră din nou. În clipa aceea deprimarea îi 
dispăru fără urmă; acum reuşea să distingă glasul celor două 
mitraliere Bren şi îşi dădu seama că amândouă intraseră din nou 
în acţiune. Prin urmare, Offer şi ai săi erau teferi şi nevătămaţi şi 
îi dădeau de furcă inamicului. 

Nutrind astfel de gânduri, se întoarse la locul său din 
cabina camionului şi se aşeză iarăşi la umbră, cu auzul la fel de 
încordat. În ceasurile următoare, alte salve de împuşcături 
izbucniră de câteva ori, apoi se lăsă o prelungă tăcere. Veni şi 
întunericul, aducând cu sine dispariţia soarelui cumplit şi 
chinuitor, deşi lumea din jurul lui O'Keefe continua să semene 
cu un cuptor încălzit de nisipul care emana dogoarea adunată în 
timpul zilei. 

După căderea întunericului, sergentul major le mai acordă 
oamenilor încă un ceas de odihnă, făcându-şi socoteala că în 
vremea asta Offer şi oamenii lui străbătuseră o bună bucată de 
drum pe urmele lăsate de Chevroleturi. Atunci îşi trezi oamenii 
şi cu toţii porniră, ajutându-se de lanterne, înapoi pe dârele 
lăsate de camioane. 

Înotară prin nisip vreun ceas bun până ce putură zări în 
faţa lor razele tremurătoare ale unei lanterne. Luaseră cu ei 
apă, de care se dovedi că oamenii lui Offer aveau mare nevoie; 
pe urmă, cei veniţi cu sergentul major luară asupra lor armele şi 
muniţia şi cu toţii porniră înspre Chevroletul rămas stingher. Le 
trebuiră un ceas şi jumătate ca să ajungă acolo, cu toate că 
oamenii lui Offer erau ajutaţi de camarazii lor mult mai odihniţi, 
dar până la urmă zăriră silueta confuză a Chevroletului şi atunci 
înţeleseră că truda zilei aceleia avea să ia în cele din urmă 
sfârşit. 

Aflat pe ultima jumătate de milă într-o stare de totală 
sfârşeală, Offer trebui să fie dus de O'Keefe şi de uriaşul Art 
Weybright, radiotelegrafistul formaţiei, apoi urcat la spatele 
camionului şi întins pe un culcuş de pături. Rămase ca dus de pe 


lume şi nu mişcă nici măcar un deget până târziu a doua zi 
dimineaţa. Ceilalţi ostaşi din ariergardă fură ajutaţi să se urce în 
camion, se ghemuiră pe pături şi numaidecât începură şi ei să 
dea puternice semne sonore că au adormit adânc. Intr-un fel 
sau altul, oamenii din grupul sergentului major izbutiră să-şi 
găsească loc şi ei în camionul supraîncărcat pe care O'Keefe 
izbuti să-l pună în mişcare şi să se ia după urmele lăsate de 
cauciucurile celorlalte două Chevroleturi. Vroia cu toată tăria să 
le ajungă din urmă şi pe acelea până în revărsat de ziuă, ca să 
nu le întârzie cu nimic fuga. 


Oamenii de talia căpitanului Braunschweig admit greu 
înfrângerea, dar a doua zi dimineaţa, când se lumină şi soarele 
stătea să-şi reînceapă îndeletnicirea chinuitoare, trebui să 
recunoască deschis că fusese bătut măr. Comandoul inamic îi 
scăpase. Stătea lângă Chevroletul părăsit care îi pricinuise 
atâtea necazuri şi privea departe înspre sud. Zări norul de praf 
ce trăda existenţa inamicului duşmănit acum din adâncul 
sufletului. Înţelese că se afla cam la zece mile, deci la o distanţă 
tot atât de mare ca şi aceea din momentul când începuse 
urmărirea, la oaza Siwa. Ba chiar mai mare, îşi spuse cu tristeţe, 
ţinând seama de situaţia lor de acum, când ar fi mai avut încă 
de străbătut cale lungă pe această îngrozitoare câmpie de nisip 
mişcător şi cu vehiculul de patrulare împotmolit şi fără nici o 
nădejde de a mai putea fi salvat. 

În timpul nopţii, cu mare grijă la început, de teama 
reacției inamicului din spatele dunelor, începuseră truda pentru 
salvarea vehiculelor, iar după ce văzuseră că nu au de ce se 
teme, se apucaseră de lucru cu toate puterile, folosind chiar 
farurile celuilalt vehicul de patrulare. 

Transportorul cel mare fu în cele din urmă tras pe 
jgheaburi metalice şi apoi pe teren mai ferm, în spatele 
Chevrolet-ului, dar orice ar fi făcut, nu izbuteau să clintească din 
loc vehiculul de patrulare. Acum şedea cu nasul în jos, cufundat 
în nisip până la turelă. 


Braunschweig trimisese oameni să sape în jurul lui cu 
lopeţile, dar aceştia trebuiseră să lucreze legaţi cu funii de 
mijloc, fiindcă eforturile depuse nu făceau decât să-i cufunde şi 
pe ei în nisip. Pe de altă parte, oricât de mult ar fi săpat şi oricât 
de repede, nu ajungeau la nici un rezultat, fiindcă nisipul 
mişcător acoperea imediat orice adâncitură săpată de lopeţi. 
Braunschweig renunţă repede la gândul ăsta şi ostaşii, cărora 
nu le făcea nici o plăcere să lucreze pe nisip mişcător, legaţi cu 
funii care le tăiau mijlocul, fură fericiţi când primiră ordin s-o 
lase baltă. 

Remorcarea lui de către celălalt vehicul de patrulare şi de 
un camion, amândouă cu roţile susţinute de jgheaburi metalice, 
nu izbuti nici măcar să-l clintească. lIzbuti doar să defecteze 
cârligele de remorcare. 

Pe la trei dimineaţa, căpitanul Braunschweig renunţă la 
orice încercare de a salva vehiculul şi cu toţii se întinseră pe 
nisip ca să se odihnească până în zori. În faptul zilei, căpitanul 
văzu cât de departe se aflau fugarii şi ordonă întoarcerea 
maşinilor şi pornirea marşului de înapoiere către Siwa, lăsând 
vehiculul de patrulare să-şi afle odihna în mormântul său de 
nisip mişcător. 

Sergentul major O'Keefe văzu norul de praf ridicat de 
coloana germană în retragere şi le spuse oamenilor că pot fi 
liniştiţi. Urmărirea luase sfârşit. 

Întors la Siwa, cu ochii ca de gheaţă şi încă furios, 
căpitanul Braunschweig întocmi un raport către superiorii săi. 
Raporta o înfrângere, şi de când e lumea lume, oamenilor de 
felul lui nu le-a plăcut să recunoască asemenea lucru. Dar era 
un raport interesant, „Comandoul care a izbutit să elibereze opt 
prizonieri de război din lagărul de aici, de la Siwa, constituie o 
formaţie neregulamentară cunoscută - aşa cum a declarat 
prizonierul nostru, soldatul McTone - sub numele de Grupul de 
Comando al Cetei de la Glasshouse. După câte s-ar părea, 
această unitate nu are statut oficial în cadrul Armatei Britanice 
şi este de fapt o adunătură de dezertori din armatele aliaţilor, 
toţi foşti deţinuţi pentru diverse delicte în închisoarea Serviciilor 
de Campanie Britanice. Conform declaraţiilor lui McTone, 


această închisoare militară este cunoscută sub numele de 
„Glasshouse”. 

Formaţia este comandată de un fost locotenent Britanic - 
John Offer - care a fost degradat şi condamnat, executând 
ulterior o perioadă de detenţie la Glasshouse, pentru o vină 
descrisă de prizonierul nostru drept „ciubucăreală” cu bunuri ale 
armatei. După câte credem noi, „ciubucăreală” ar însemna furt 
de bunuri ale armatei şi vânzarea lor în folos propriu. Offer, 
cunoscut cândva printre oamenii săi şi sub numele de 
Glasshouse John, mai ales pentru a-şi ascunde identitatea, şi-a 
luat cu de la sine putere gradul de căpitan, dar acest grad este 
cu totul lipsit de orice temei legal, el nefiind de fapt, decât 
simplu soldat”. 

In partea de raport în care vorbea despre acţiunea sa de 
la Lacul de Nisip - după matură şi îndelungată chibzuinţă - 
Braunschweig scria: 

„Când ostaşii noştri cei mai neprevăzători trecuseră de 
porţiunea de nisip mişcător şi în vreme ce se scufundau 
găsindu-şi acolo moartea, ceata de la Glasshouse a deschis 
asupra noastră foc susţinut şi intenţionat prelungit. Acest lucru a 
îngreunat în mod deosebit încercările noastre de a-i salva, 
pricinuind în acelaşi timp pierderi grele în rândul celor care 
încercau să vină în ajutorul camarazilor aflaţi pe punctul de a fi 
îngropaţi de vii. Dacă acest foc susţinut ar fi fost întrerupt, am fi 
avut mult mai puţine pierderi şi mulţi dintre cei ce şi-au aflat 
moartea în nisipul mişcător ar fi putut fi salvaţi. În asemenea 
condiţii, însă, doisprezece oameni au fost pierduţi în nisipul 
mişcător, iar de pe urma focului inamic am avut trei morţi şi 
nouă grav răniţi.” 

Când raportul a ajuns la cartierul general al lui Rommel de 
la Derna, feldmareşalul a fost cuprins de o furie cumplită şi aprig 
duşmănoasă, neobişnuită pentru firea sa. O descriere a 
înfăţişării lui John Offer şi amănunte despre Ceata de la 
Glasshouse au fost distribuite tuturor unităţilor din Afrikakorps! 


1 Corpul african. Mare unitate creată special de hitlerişti în 1941 pentru a 
veni în ajutorul aliaţilor italieni care suferiseră în nordul Africii grele 
înfrângeri. Comandată încă de la început de generalul, ulterior feldmareşalul, 


şi din armata Italiană aliată, dimpreună cu punerea în gardă 
privitor la acţiunile desfăşurate în deşert de Ceata de la 
Glasshouse. In mod implicit reieşea că această ceată de 
criminali trebuie cu orice preţ să-şi primească pedeapsa 
cuvenită - şi mai cu seamă conducătorul ei. 

Vestea îngrozitoarei morţi a camarazilor în nisipurile 
mişcătoare de pe întinsa Mare de Nisip se răspândi prin toate 
unităţile armatelor Axei şi, după cum se întâmplă întotdeauna 
cu astfel de istorii, pricinui un val de cruntă indignare, aşa încât 
de acum înainte, dacă vreun membru al Cetei de la Glasshouse 
ar fi căzut cumva în mâinile inamicului, l-ar fi aşteptat încercări 
nespus de grele. Cât despre John Offer, dacă germanii puneau 
mâna pe el, cu siguranţă că tare avea să dorească să nu fi văzut 
niciodată lumina zilei. 


Sosirea Cetei de la Glasshouse în oaza Kufra, după două 
săptămâni îngrozitoare, luă aspectul unui triumf. Nu fiindcă 
unitatea însăşi s-ar fi simţit triumfătoare. Chiar şi după 
înspăimântătorul Lac de Nisip, traversarea  întinsei Mări 
rămăsese totuşi o încercare dintre cele mai cumplite. Oricât de 
tari ar fi fost oamenii aceia, toţi - cu excepţia unuia singur 
ajunseseră la Kufra într-o stare neînchipuit mai proastă decât la 
plecarea din Siwa, câţiva chiar atât de istoviţi încât deveniseră 
doar simpli pasageri în partea din urmă a călătoriei. 

Acea unică excepţie pomenită era căpitanul Offer. El 
începuse drumul cel de groază ca un om distrus, pisat într-un 
hal fără de hal de picioarele şi pumnii răzbunători ai soldatului 
McTone. Şi totuşi, cu fiece zi care trecea, în ciuda acelor 
încercări cumplite, starea lui nu înceta să se îmbunătăţească. 
Încetul cu încetul vânătăile şi umflăturile dispărură şi noianul 
durerilor conteni. Se înţelege de la sine că oamenii îl îngrijiseră, 
iar în primele zile de după trecerea Lacului de Nisip stătuse 
lângă şofer, în cabină. Astfel, starea lui se îmbunătăţise treptat 


Erwin Rommel. 


şi vitalitatea acestui om nu prea mare la trup oferise prilej de 
uimire şi admiraţie multora dintre însoțitori. 

Cu cât se apropiau mai mult de Kufra, cu atât mai 
întremat părea să se arate comandantul lor. Umbla de colo-colo, 
cum nu se poate mai voios, îşi încuraja oamenii şi îi îmbărbăta 
ori de câte ori greutăţile deosebit de mari de pe unele porţiuni 
de drum îi aduceau în pragul deznădejdii. 

— Daţi-i mereu înainte, băieţi, c-o scoatem sigur la capăt, 
le spunea deseori, la uitaţi-vă până unde-am ajuns, şi ce-a fost 
greu a trecut! 

Partea cea mai teribilă fusese primejdia ce-i pândise pe 
Lacul de Nisip. În fiecare zi Offer scotea la iveală o harta pătată 
de sudoare şi le arăta unde se afla Siwa şi cam unde se găseau 
ei atunci. Faptul că vedeau cum mereu creşte depărtarea de 
Siwa şi în aceeaşi măsură scade cea până la Kufra le dădea mult 
curaj. 

Era un conducător de mare clasă şi devotaţilor săi 
subordonați de la începutul călătoriei, cum erau de pildă, 
Walker, O'Keefe, Weybright, Tulger şi australianul Lahley, li se 
adăugaseră acum alţii, la fel de devotați. Tot aşa, ideea lui Offer 
datorită căreia izbutiseră la Lacul de Nisip să răstoarne situaţia 
în favoarea lor n-avea să fie nicicând uitată. 

Radiotelegrafistul Weybright luase legătura cu baza 
L.R.D.G. de la Kufra şi transmisese un raport detaliat despre 
călătoria lor peste întinsa Mare de Nisip, despre felul cum 
păcăliseră o puternică formaţie germană de urmărire 
pricinuindu-i grele pierderi, despre faptul că aduceau cu ei 
ostaşii din formaţia lor căzuţi prizonieri. Adevărul era că, la 
sugestia lui Offer, amândoi înfrumuseţaseră mult realitatea când 
prezentară propria lor versiune privitor la cele întâmplate. 

— Era o foarte puternică formaţie de urmărire, spusese 
Offer dus pe gânduri, atunci când împreună cu Weybright se 
apucaseră, la un popas de seară, să dichisească raportul. 

— Da, sir, convenise Weybright, era o formaţie foarte 
puternică. 

— O coloană motorizată. 


— Sigur că da, sir. Şi Weybright îşi notă amănuntul ăsta în 
carnetul lui unsuros. 

Niciodată n-am izbutit să număr toate vehiculele, din 
pricina condiţiilor optice dintre cele mai proaste, dar nu m-ar 
surprinde dacă ar fi fost vorba de un întreg regiment de blindate 
care se ţinea după coada noastră. Imaginaţia lui Offer începea 
să se înfierbânte. 

— O mie de infanterişti? Weybright stărui o clipă asupra 
acestei idei, dar numaidecât reveni la deplina fidelitate faţă de 
comandant. N-am nici un fel de îndoială, sir. Nu putea să fie, 
mai puţin de un regiment de blindate. Nu m-aş mira nici dacă aş 
afla ca o întreagă divizie motorizată a fost pe urmele noastre. 
Imaginaţia lui Weybright nu vroia să se dovedească nici ea mai 
prejos. 

— Ei, las-o încolo, Weybright, protestă Offer. Prea o facem 
de oaie, ce naiba. Ştii, băiete, trebuie să ţinem seama de 
modestia britanică, de simţul britanic al măsurii, nu-i aşa, ce 
zici? După care Weybright acceptă supus punerea la punct şi 
notă în carnet cuvântul „regiment”. 

Offer se mai gândi o vreme la momentele petrecute în 
preajma Lacului de Nisip, când coloana germană se arăta cu 
încetul la vedere prin tremurătoarele valuri de aer. Apoi spuse: 
Am văzut turele de tunuri. 

— Tancuri? întrebă Weybright, ţinând creionul gata 
pregătit. 

Offer stătu pe gânduri. Tancuri? Nu, chiar şi pentru Marele 
Cartier General de la Cairo istoria cu tancurile pe întinsa Mare 
de Nisip ar fi fost greu de înghiţit. 

— N-aş prea crede. Offer nu vroia totuşi să excludă 
definitiv surâzătoarea sugestie a lui Weybright. Mai degrabă 
vehicule pe şenile, asta s-ar putea. 

— Chiar aşa, sir, întări radiotelegrafistul. Şi astfel, în 
raportul transmis se vorbi despre o extraordinară acţiune de 
ariergardă desfăşurată pe întinsul Mării de Nisip şi despre eroica 
G.G.C.U. care respinsese nenumărate atacuri ale unui regiment 
de blindate, pricinuind inamicului înainte de a se desprinde din 


urmărire, grele pierderi în oameni, vehicule de transport simple 
şi vehicule pe şenile. 

Înainte de transmisie, Offer se mai uită o dată peste raport 
şi spuse plin de admiraţie, adresându-se lui Weybright: 

— E-o adevărată operă de artă. După război, tu şi cu mine 
ar trebui să ne apucăm împreună de scris, să facem literatură. 

— La roman nu ne-ar bate nimeni, îi răspunse Weybright 
plin de entuziasm. 

Căpitanul Offer se abţinu de la alte comentarii. La urma 
urmei, dacă aşa le place galonaţilor cei mari de la Cairo, de ce 
n-ar fi literaturizat şi ei puţin realitatea? În orice caz, dacă altora 
n-avea să le placă, lui Offer şi devotatului Weybright le mersese 
la inimă. 

Dar probabil, că de data asta raportul lui Offer pusese la 
grea încercare credulitatea celor de la Cairo, fiindcă ceva mai 
târziu cei de la Kufra avură amabilitatea de a le înmâna din 
partea G.H.Q.! un mesaj cu următorul cuprins laconic: 
„Garnizoana germană de la Siwa nu are efectivele unui 
regiment. Verificaţi informaţiile raportate!” 

Căpitanul Offer şi la fel de netulburatul Weybright 
verificară cu toată solemnitatea mesajul transmis anterior şi 
până la urmă ajunseră la concluzia că se cam întrecuseră cu 
gluma. Aşa că numaidecât urmă o foarte frumoasă mostră de 
verificări şi raportări solid întemeiate: „în mesajul precedent 
strecurat eroare. În loc de regiment, rugăm a se citi coloană de 
forţă necunoscută”. N-aveau remuşcări, fiindcă îşi spuneau că şi 
aşa cei de la Cairo tot au să se bucure. 

Lucrul care îl făcu pe fostul actor să cam strâmbe din nas 
fu o nouă intervenţie a celor de la Cairo, tot ca urmare a 
raportării victoriilor repurtate în deşert de către G.G.C.U, şi 
anume cererea ca aceştia să-şi decline identitatea: „Nu 
posedăm date despre nici o formaţie cunoscută sub denumirea 
de G.G.C.U. Rugăm identificaţi”. 

După acea uşoară strâmbare din nas, Offer se mulţumi 
totuşi să ridice din umeri şi să-i spună fidelului său subordonat: 

— N-au decât să caute singuri. Dă-o dracului! Parcă 


1 General Headquarters - Marele Cartier General. 


se spunea că au şi ei serviciu de informaţii - nu? 


* 


Când hodorogitele de Chevroleturi ajunseră în faţa 
comandamentului L.R.D.G. din Kufra, fură întâmpinați de un 
foarte arătos căpitan cu numele de Tony Leslie. Era un zdrahon 
înalt cât toate zilele, cu înfăţişare îndrăzneață, cu o barbă 
neagră şi stufoasă şi având pe cap acel arătos acoperământ 
purtat de arabii nomazi şi numit kefir. Offer îl mai văzuse odată, 
la Siwa, şi numai câteva minute, dar un astfel de om nu putea fi 
uşor dat uitării. 

Izbuti să sară din camion cu oarecare agerime şi cu 
surâsul întins pe toată faţa. Pe chip încă i se vedeau din belşug 
urmele rănilor şi loviturilor, dar cel puţin îi dispăruseră petele 
decolorate din jurul ochilor. Ceilalţi oameni ai săi coborâră din 
camioanele supraîncărcate arătând ca un cârd de moşnegi, 
impresie accentuată şi mai mult de praful din pustiu care îi 
acoperea din creştet până în tălpi, făcea ca părul să le pară 
albit, genele şi sprâncenele le erau acoperite cu praf fin care le 
îmbrăca obrajii şi sărea ca norii din îmbrăcăminte de îndată ce 
se scuturau. Numai că cei din L.R.D.G. erau obişnuiţi cu 
asemenea privelişti, fiindcă şi ei nu o singură dată arătaseră la 
fel când se întorseseră din pustiu. 

Impreună cu căpitanul Leslie se mai aflau încă o seamă de 
oameni din L.R.D.G., ofiţeri ori grade inferioare, care izbucniră în 
strigăte de bucurie când îşi văzură camarazii scăpaţi din 
prizonierat. Nu era vorba de vociferări foarte ordonate şi 
disciplinate ca ale germanilor, ci de strigăte parcă mai sfioase, 
emise de glasuri britanice care par a se adresa vecinilor 
spunându-le că cer ajutor dar sunt şi ei gata să ajute. 

Sergentul şi ceilalţi camarazi ai săi salvaţi din prizonierat 
se arătau încântați de primire şi împărțeau nenumărate 
strângeri de mână şi bătăi pe spate, până la urmă hotărându-se 
să se ducă în alai la o cantină unde îi luară şi pe cei din Ceata de 
la Glasshouse. După ce Maye şi ceilalţi povestiră prin ce acţiune 
îndrăzneață fuseseră salvaţi din prizonierat şi prin câte 


trecuseră până să ajungă la Kafra, nimic nu mai părea să fie 
prea bun pentru ceata de la Glasshouse. Cei de la L.R.D.G. 
ţineau neapărat să dea de băut. Noaptea aceea se dovedi foarte 
costisitoare pentru aceşti oameni ai deşertului, fiindcă musafirii 
sufereau totdeauna de o sete nepotolită chiar şi fără să fi trecut 
mai întâi peste Marea de Nisip. Pe la miezul nopţii, băieţii din 
G.G.C.U. Incepură să creadă că toată truda, chiar şi străbaterea 
Lacului de Nisip, meritase din plin să fie suportat, părere la care 
renunţară a doua zi dimineaţa, când inevitabila mahmureală le 
aduse aminte că alcoolul nu e în orice împrejurări o 
binecuvântare pentru omenire. 

Căpitanului Offer i se oferi posibilitatea de a frecventa 
popota ofiţerilor. | se dădu o uniformă curată, un cort rezervat în 
exclusivitate nevoilor sale şi plasat în spatele comandamentului 
L.R.D.G., o casă arăbească veche, dar confortabilă, cu grădină 
împrejmuită de ziduri, iar în cele din urmă avu loc în cinstea sa 
un foarte vesel ospăț. John Offer consumă ca un purcel, bucatele 
pregătite după datinile localnicilor, însă bău ca un veritabil 
gentleman, acesta fiind tocmai lucrul aşteptat din partea lui de 
întreaga popotă a ofiţerilor. După aceea statură de vorbă 
ceasuri întregi, adunaţi în grădină la lumina lunii, unde un 
slujitor băştinaş le aducea băuturi reci ori de câte ori era 
trebuinţă. Dacă ăsta e războiul, îşi spuse nu o singură dată 
Offer, atunci el, unul, e în stare să-l îndure încă lungă vreme. 

Dovedind multă politeţe, în seara aceea nici unul dintre 
cei de faţă nu puse întrebări directe. Nu se rosti nici un „Cine 
anume eşti?”; „Din ce unitate faci parte?”; „Ce planuri ai 
acum?”. Cavalerii de capă şi spadă sunt foarte discreţi şi nu-i 
interesează nimic din treburile altora. 

Cu toate acestea, a doua zi, după cel mai minunat somn 
din câte îşi amintea Offer să fi dormit vreodată şi după un 
examen medical făcut de un ofiţer medic, însoţit de o droaie de 
asistenţi medicali de acolo, de la Kufra, căpitanul Leslie îşi 
manifestă interesul faţă de G.G.C.U. Offer se întreba dacă în 
spatele unei atât de delicat manifestată dorinţă de a se dumiri 
nu cumva se ascunde un îndemn primit prin radio de la G.H.Q. 


Totul a început în cursul serii. Apucase să cerceteze fugar 
Kufra şi decisese că nu se putea compara cu Siwa - aici era mult 
prea multă soldăţime, pe de o parte, iar pe de alta lipsea ceva 
din liniştea de la Siwa. Aşa că se hotărâse să rămână la 
răcoarea popotei, dar numai până în clipa când împrejurările vor 
da prilej Cetei de la Glasshouse să o ia din loc. 

Căpitanul Leslie veni la cantină ceva mai târziu în seara 
aceea şi Offer se gândi că celorlalţi ofiţeri li se şoptise să-i lase 
singuri, pentru ca Leslie să poată vorbi. La gândul acesta, John 
Offer zâmbi cu îngăduinţă. Era pe deplin pregătit pentru orice 
discuţie şi se aştepta la o seară în care talentul său actoricesc 
să se poată desfăşura în voie. 

Leslie o luă pe departe ca să ajungă la ce îl interesa pe el, 
fiindcă nu se poate să dai buzna arătând la vedere că eşti tare 
curios să afli lucruri privitoare la treburile altuia. Existau în 
privinţa asta anumite orgolii. Se pot obţine toate informaţiile 
posibile, dar cu condiţia să procedezi abil şi să nu pui întrebări 
prosteşti ori prea străvezii. De fapt, formula era aceea de a lăsa 
totdeauna celuilalt portita deschisă, astfel încât, dacă scăpa 
cumva vreo vorbă, să se poată desfăşura nestingherit. Totul era 
ca interlocutorul să nu fie cu nici un chip, dar cu nici un chip, 
stânjenit de întrebări directe. Şi aşa ceva nu s-a întâmplat. 

Căpitanul din L.R.D.G. deschise larg o portiţă ispititoare. 
Tehnica deschiderii portiţei e simplă. Stai liniştit pe scaun şi 
vorbeşti despre ale tale, iar dacă celălalt respectă regula, atunci 
are să scape câte ceva, atât cât vrea el şi nu mai mult, despre 
ale lui. Bineînţeles, secrete militare importante nu trebuie 
divulgate şi nici un ofiţer ori adevărat gentleman nu se poate 
aştepta să i se divulge chestiuni militare ultrasecrete. Oamenii 
de meserie cunoşteau foarte bine aceste reguli şi cei mai mulţi 
se descurcau bine printre ele. 

Căpitanul Leslie vorbi despre aventurile din deşert ale 
L.R.D.G.-ului şi despre misiunile speciale pe care le 
îndepliniseră. Erau lucruri teribil de interesante, chiar aşa cum le 
expunea Leslie - căci încă una dintre reguli pretindea să 
vorbeşti ca despre lucruri obişnuite, să nu faci pe grozavul; 
asemenea greşeli comiteau numai mitocanii. John Offer îşi spuse 


în sinea sa: „Astă seară o să fiu cam mitocan” şi o astfel de 
perspectivă avea darul să-l aţâţe. Ştia că are să se descurce de 
minune, fiindcă datorită talentului său actoricesc şi puterii de a 
stăpânii rostirea cuvintelor, avea să spună lucruri uluitoare, 
lăsând totuşi impresia de modestie. John Offer se aştepta la un 
amuzament de zile mari. 

După ce vorbi cu spor o bună bucată de vreme, Leslie se 
lăsă pe speteaza scaunului şi, cu paharul în mână, aşteptă să 
vadă ce are de spus celălalt. „Arde de nerăbdare să afle ce 
înseamnă G.G.C.U.”, îşi spuse Offer şi hotărî să-i dezvăluie - aşa, 
câte ceva. 

John Offer îşi aşeză cu mare grijă paharul pe masă, pe 
urmă aruncă în jur o căutătură furişată, cum face omul când 
vrea să se asigure că nimeni nu trage cu urechea. Mişcarea era 
foarte bine executată, scurtă şi ascunsă, sugerând că ar fi fost 
un fel de reflex involuntar ce vroia să treacă neobservat de 
gazdă. Bineînţeles că Leslie o observă şi inima începu să-i bată 
mai tare când îşi dădu seama că avea să afle lucruri într-adevăr 
confidenţiale de la acest om plăcut şi rafinat în ciuda faptului că 
avea nasul zdrobit. Dar un adevărat om de nădejde poate 
întotdeauna să fie recunoscut, iar în privinţa asta nasurile 
zdrobite îşi au şi ele rolul când e vorba de stabilirea unei ierarhii. 

— Ştii, Les - aşa îi spuneau căpitanului Leslie toţi 
camarazii săi ofiţeri - mie povestea asta de la Siwa mi-a cam 
încurcat treburile. Offer făcu să i se citească pe faţă supărarea, 
zâmbetul îi dispăru pentru o clipă şi riduri de nemulţumire îi 
apărură în jurul ochilor. Ridică privirile şi se uită drept în ochii 
uriaşului ofiţer cu bărboi negru care îl asculta cu încordare, dar 
fără a lăsa ca lucrul acesta să se vadă. Toate planurile mi-au 
fost date peste cap din pricina unui fleac, în definitiv, murmură 
el jucându-şi de minune rolul. 

Zâmbetul voios îi reveni pe buze, efectul fiind crearea 
imaginii unui om care îşi pierduse o clipă stăpânirea de sine, dar 
îşi revenise imediat. 

— Porniseşi... Căpitanul Leslie ridică paharul la lumină, în 
dreptul becului unei lămpi electrice pe care se puteau citi 


dovezile morţii câtorva foarte interesanţi fluturi africani. Rostea 
cuvintele cu cea mai mare delicateţe. Porniseşi vreo misiune? 

— O mică reprezentaţie. 

— Cu baza la Siwa, era o afirmaţie fără nimic din 
stângăcia ce-ar fi constituit-o o întrebare directă. 

O uşoară ridicare din umeri. Offer îl prinsese şi se pricepea 
cum să-l joace. Avea de-a face cu un vânat de soi - şi ofiţer şi 
gentleman. Răspunsul fu un murmur stins, murmur fiindcă 
trebuia să sugereze o confidenţă cât mai tainică: 

— Ei, nu cine ştie ce. Inţelegi, pe-acolo eram doar în 
trecere. Făcu o pauză şi începu să-şi rotească paharul ştiind bine 
că Leslie îi aştepta cu nerăbdare cuvintelor. Tot murmur, dar 
încă şi mai stins: De fapt, la Derna trebuia să ajung. 

De ce tocmai Derna? Offer habar n-avea. Trebuia să spună 
ceva şi Derna îi venise atunci în minte - asta-i tot. 

— Derna. Leslie se aplecă în faţă, jucându-se cu paharul şi 
ochii i se îndreptară aproape speriaţi către cei ai lui Offer, dar 
numai pentru o singură clipă, căci numaidecât se lăsară în jos. 
Fierbinţeală mare la Derna în perioada asta a anului. Apoi, 
foarte cu grijă, adăugă: Vreau să spun că Rommel acolo şi toate 
celelalte, ştii... Şi imediat se uită la chipul lui Offer, să-i prindă 
reacţia. 

— Rommel? Offer repetă cuvântul cu aceeaşi atenţie şi 
precizie cu care îl rostise Leslie. John Offer uitase că la Derna se 
afla acum cartierul general al lui Rommel. Nu-i nimic, în cazul 
când căpitanul Leslie socotea că dăduse peste ceva important, 
atunci Offer era dispus să-i cânte în strună. Rommel e la Derna? 
Cred c-a pomenit cineva despre faptul ăsta... - O pauză 
actoricească. Şi câtă influenţă avea asupra auditoriului o 
asemenea pauză! -...când mă aflam la Cairo. 

— Aha! Leslie credea că i se spune ceva foarte important 
şi deci foarte secret. Rommel, Derna şi cineva care vorbise cu 
Offer la Cairo. Căpitanul Leslie considera că izbutise să conducă 
toată discuţia după voia lui şi cu mare iscusinţă aruncă nada: 
Bietul Keyes!! 


1 Este vorba de Geoffrey Keyes, fiul amiralului flotei Sir Roger Keyes, maior 
în armata britanică. S-a aflat în fruntea unui grup de comando care, în 


Keyes? Offer se întreba: „Cine-o fi Keyes? Şi ce legătură o 
fi având cu discuţia noastră?” Continua să joace aşa cum 
pornise. 

— Da, bietul Keyes, sărmanul de el, spuse abia auzit, 
ridică paharul şi bău cu solemnitate, lăsând impresia că închină 
un toast în cinstea cuiva, probabil a unuia care îşi găsise 
sfârşitul în cine ştie ce triste împrejurări. In seara aceea 
căpitanul John Offer avea inspiraţie; tot ce făcea se potrivea de 
minune cu situaţia. 

— Mă întreb ce curs ar fi luat războiul dacă Keyes ar fi pus 
mâna pe Rommel în noaptea aceea, la Derna? murmură 
gânditor Leslie şi în aceeaşi clipă lui Offer îi căzu fisa. Prin 
urmare, era vorba de colonelul Keyes, fiul lui Zeebrugge Keyes!. 
Ucis cu prilejul unei acţiuni de comando asupra cartierului 
general al lui Rommel de lângă Derna. Asta se petrecuse în 
vremea când el se afla întemnițat la Glasshouse, dar mai târziu 
aflase despre toată povestea. Acum Offer ştia foarte bine ce se 
petrece în capul lui Leslie. 

Câteva minute privi peste zid silueta palmierului 
proiectată pe cerul înstelat. Apoi vorbi foarte grijuliu, lăsându-l 
pe Leslie să vadă că îşi alege cu multă atenţie cuvintele: 

— Ar fi putut schimba cu totul cursul războiului în Africa de 
Nord, doar ştii, Les. El este cheia cheilor. Vreau să spun că de s- 
ar găsi cineva - apăsă uşor pe cuvântul acesta - cineva în stare 
să-i vină de hac lui Rommel, asta ar face cât o bătălie câştigată, 
dacă n-ar însemna chiar câştigarea războiului din deşert. 


noaptea de 17 noiembrie 1941, a încercat printr-o acţiune foarte îndrăzneață 
să-l ia prizonier sau să-l ucidă pe feldmareşalul Rommel. Acţiunea a eşuat şi 
maiorul Keyes a căzut la datorie. Înainte de plecarea în acţiune i-a trimis 
tatălui său o scrisoare în care spunea: „Dacă raidul nostru reuşeşte, 
înseamnă că Anglia va face un pas înainte, iar acest lucru are imensă 
importanţă, chiar dacă ar fi să-mi aflu în luptă sfârşitul zilelor". 

1 Amiralul-Roger Keyes fusese astfel supranumit ca urmare a îndrăzneţei 
sale acţiuni, întreprinse în timpul primului război mondial cu scopul de a 
bloca şi distruge baza submarinelor germane de la Ostende; ceea ce a 
însemnat o teribilă lovitură dată flotei de război germane. 


— Adevărat... Şi acum înspre Derna te duci? Căpitanul 
Leslie se uita de data asta drept în ochii lui Offer, iar Glasshouse 
John privea deschis în ochii victimei sale. 

— La Derna ne ducem, zise Offer, lăsând ca o scânteie de 
aprigă cruzime să-i licărească în ochi. Asta era tot. Nu mai 
rămânea de adăugat nimic. Căpitanul Leslie mai oftă o dată, 
apoi se destinse. Acum era încredinţat că ştie totul. 

Surâsul cuceritor apăru din nou pe chipul plin de vânătăi, 
dar şi de voioşie al lui Offer. Glasul însă îi rămânea tot stins, aşa 
cum se cuvine pentru mărturisiri dintre cele mai tainice: Să-ţi 
mai spun un singur lucru, bătrâne, dacă s-o găsi vreun mahăr de 
pe la Cairo să te întrebe despre noi, trimite-l frumuşel la 
plimbare, da? Astea nu-s chestii pe care să le ştie multă lume. 
Sorbi din nou din pahar şi veselia iarăşi îi apăru în glas. Ştii, totul 
mi se pare de mai mare hazul. Vreau să spun toată 
secretomania asta. E un fel de teatru, sau cam aşa ceva, darn- 
avem încotro şi trebuie să respectăm regulile jocului. 

— Da... zise Leslie, arătând multă îngăduinţă pentru astfel 
de frivolităţi, însă mai târziu, când se află în mijlocul ofiţerilor săi 
din L.R.D.G., vorbi foarte sobru despre Offer: 

— Mai adineauri am stat de vorbă cu el. Flăcău de ispravă. 
Absolut de mâna-ntâi. Îşi întoarse privirile către întunericul de 
afară şi nu le mută de acolo în vreme ce continuă, alegându-şi şi 
de data asta cu multă grijă cuvintele. Is porniţi la o treabă 
importantă, băieţii ăştia. Ceva al dracului de important, atâta vă 
pot spune. li simţea pe ceilalţi sorbindu-i cu sete cuvintele şi 
voia să mai prelungească tensiunea din acele momente. Pe 
dumnezeul meu că e vorba de ceva grozav. Răsuflă adânc şi pe 
urmă duse paharul la gură, lăsând să se vadă cât de mare îi 
este admiraţia, iar în vremea asta camarazii lui mureau de 
curiozitate să afle mai multe, dar erau gentlemeni prea 
desăvârşiţi ca să pună întrebări. 

Şi deodată, cu multă vioiciune, schimbă tonul: 

— Bineînţeles că nu pot vorbi despre lucruri de astea. E un 
joc ceva mult prea important ca să putem risca s-ajungă subiect 
de discuţie pe la colţuri. Bine că mi-am adus aminte: dacă se 
întâmplă să vă pună cineva cine ştie ce întrebări despre Offer, 


trimiteţi-l imediat la plimbare, fără vorbă multă. Nici măcar 
Marele Cartier General de la Cairo nu e la curent cu chestia asta. 

Dacă l-ar fi auzit vorbind astfel, John Offer ar fi fost în 
culmea fericirii, fiindcă ar fi văzut realizat pe de-a-ntregul tot ce 
urmărise prin jocul de teatru din seara aceea. 

O singură întrebare avu de pus respectuosului auditoriu: 

— la spune, Les, ai aflat cumva ce însemna G.G.C.U.? Cei 
de la Cairo par să nu ştie nimic. 

— Cei de la Cairo nici nu trebuie să ştie. Când e vorba de 
ceva secret, nu poţi avea încredere în ştabii cei mari - doar ştiţi 
bine. 

Cu toţii, căpitani şi locotenenţi izbucniră în hohote de râs, 
râs ce voia să spună că era de neînchipuit cu câtă iuţeală 
ajungeau câteodată nişte neisprăviţi în posturi înalte de 
comanda, în vreme ce tineri temerari şi pricepuţi îşi căpătau cu 
atât de mare încetineală răsplata cuvenită. 

Un foarte arătos locotenent din L.R.D.G., Jack Edwardes pe 
nume, ras la sânge în mijlocul popotei plini de bărbi hirsute îi 
făcu pe toţi să izbucnească în hohote spunând: 

— G.G.C.U.? Păi asta-nseamnă Got Gutsy Come-Uppance! 
şi toţi fură de acord că era ceva cu adevărat potrivit pentru John 
Offer cel cu nasul turtit. 

Offer se întoarse la cortul lui şi acolo îl găsi pe Weybright 
care îl aştepta de atâta vreme. Nu vroia decât să-l întrebe dacă 
are ceva de transmis prin radio; Weybright se plictisea şi tare ar 
fi fost dispus să-şi mai facă de lucru cu transmiţătorul. Dar cui şi 
ce mesaj să transmită? Amândoi căzură de acord că nu aveau 
nici un prieten în afara Kufrei şi că prin urmare, n-ar fi avut nici 
un rost să transmită vreun mesaj către lumea din afară, oricât 
de frumos ar fi izbutit el să-l meşterească, chiar dacă ar fi fost 
vorba de cel mai grozav roman. 

— Cu cât vom sta mai cuminţi aici la Kufra, cu atât mai 
multă vreme ne vom înfrupta din bucuriile vieţii, spuse Offer cu 
adâncă înțelepciune. Prietene dragă, lasă-l încolo de 
transmiţător. Îi plăcea foarte mult mătăhălosul radiotelegrafist. 
Din ce îl cunoştea mai bine, avea tot mai profund respect pentru 


1 Daţi dracului când e la o adică. 


Weybright. Un om cât se poate de dotat din punct de vedere 
intelectual, deşi ura împotriva ierarhiei de vârf a armatei 
britanice părea uneori patologică. 

Weybright tocmai dădea să plece, când Offer îl reţinu: 

— Tare mi-e teamă, bătrâne, că va trebui să retrag un 
început de făgăduială făcută în vremea când ne aflam la 
ananghie. 

— Făgăduială? întrebă Art Weybright foarte mirat. 

— Nu ţii minte că aproape hotărâsem să coborâm pe 
tărâmul literelor şi chiar ai fost destul de neprevăzător ca să 
pomeneşti despre romane. 

— A, de asta e vorba! Weybright stătea în loc uluit şi se 
întreba ce avea să mai urmeze. 

— Nu, prietene, n-am stofă de scriitor. Sunt hotărât să mă 
întorc la vechea mea îndeletnicire - teatrul! 

Destul de intrigat, Weybright se depărta cu paşi domoli. 
Când pomenise de teatru, chipul ofițerului său comandant 
păruse iluminat ca de un vis, chipul unui om căzut în extaz. 
Weybright clătină din cap şi dădu totul uitării. 

Nu tot aşa procedă căpitanul John Offer. Nu trecuse mult 
de când jucase una dintre cele mai desăvârşite scene de actorie 
din viaţa sa; scurtă, ce-i drept, dar tocmai de aceea atât de 
plăcută. Şirul acela de tăceri, subtilităţile acelea de intonaţie şi 
mimică, totul cântărit la miligram pentru a face pe cineva să 
creadă un anume lucru. Şi reuşise din plin, într-un chip magnific 
- în privinţa asta, Offer nu avea nici cea mai mică îndoială. 

— Pe dumnezeul meu, mare actor sunt! - îşi spuse pe 
când se întindea pe un pat de campanie pus cu grijă la 
dispoziţia lui de gazdele atât de respectuoase. N-am de gând să- 
mi irosesc talentul apucându-mă de scris - îl voi închina unei 
lumi care să merite! Bineînţeles, se gândea la lumea teatrului. 

Se cam cherchelise. Cel din urmă gând, un gând tare 
plăcut, care îi trecu prin cap înainte de a adormi fu acela că 
Leslie fusese pe deplin convins: Ceata de la Glasshouse pornise 
la îndeplinirea unei noi misiuni, aceea de a-l răpi sau ucide la 
Derna pe feldmareşalul Erwin Rommel. De, dacă lui Leslie îi 
plăcea să creadă aşa, n-avea decât. Bietul Keyes - adevărat! Ce 


om minunat şi curajos! Debarcase de pe un submarin în 
apropiere de Derna şi împreună cu oamenii săi luară cu asalt 
cartierul general al lui Rommel, dar el fusese împuşcat. În orice 
caz, Rommel nu se afla acolo în vremea aceea. Lui Geoffrey 
Keyes i se acordase V.C.! cu titlu postum, John Offer nu dorea 
nici un fel de V.C, nici cu titlu postum şi nici în timpul vieţii. Ar fi 
vrut să ducă doar o viaţă liniştită, să se gândească bine, mai 
curând la Siwa... 

John Offer dormi somnul liniştit al omului fără de temeri şi 
fără mustrări de conştiinţă. Totuşi, dacă ar fi ştiut ce-i trecea 
prin minte la vremea aceea căpitanului Leslie, ar fi avut 
coşmaruri. 


Abia la câteva zile discuţia lor liniştită şi intimă, purtată 
sub cerul înstelat, căpitanul Leslie îi spuse lui Offer ce anume 
avea în minte. Glasshouse John se bucura cu adevărat de viaţă, 
deşi se simţea puţin cam cu musca pe căciulă din pricina acelei 
înşelătorii. Vedea în ochii vestiţilor şi durilor ofiţeri din L.R.D.G. 
cât de mult respect îi poartă. Cu toţii acceptaseră de la bun 
început ideea că Offer se pregătea pentru o faptă extraordinară, 
ceva atât de important încât până şi experimentatul căpitan 
Leslie trebuia să se mulţumească a-l privi cu respect şi 
admiraţie, aşa că toţi se ţineau după el şi căutau tovărăşia 
căpitanului Offer pentru care nimic nu putea fi prea bun. 

Pe Offer treaba asta îl amuza, dar reacţiona totdeauna cu 
sobrietatea ce-i stă oricând bine unui erou întreprinzător. 

La vremea potrivită, se duceau cu maşinile lângă terenul 
de aterizare ca să aştepte sosirea vreunui avion de la Cairo. De 
obicei, era vorba de un avion de tip Bombay, care nu sosea în 
fiecare zi, aşa că venirea lui constituia un eveniment. Unii dintre 
ofiţeri se duceau de fiecare dată să-l aştepte, cu speranţa că 
doar s-o găsi la bordul lui cineva cunoscut şi pe care să-l poată 
întâmpina cum se cuvine. Indiferent de ce ar fi crezut John Offer 


1 Victoria Cross (Crucea reginei Victoria), înaltă decorație britanică, 
înfiinţată în 1850 şi acordată pentru fapte de bravură deosebite. 


în primele zile, Kufra era o fundătură nenorocită, unde nu găseai 
decât prea multă căldură, prea multe şi felurite mirosuri şi 
muşte şi prea puţine de făcut. De aceea, plecarea în misiune era 
pentru cei mai mulţi o binefacere fiindcă oferea prilejul de a 
părăsi Kufra. Aşa că orice chipuri noi, venite cu ispititoare 
poveşti despre lucruri petrecute la Cairo sau Alexandria, erau 
întâmpinate cu nespusă bucurie. 

Avioanele Bombay mai aduceau şi noi provizii de bere, 
biscuiţi, ţigări şi bunătăţi în cutii de conserve, menite să facă 
perioadele de lâncezeală de la Kufra aproape suportabile. Se 
întâmpla să aducă şi articole de mare lux: odată, un preafericit 
şi vajnic războinic de birou de la Cairo a izbutit să-şi înfierbânte 
cu whisky atât de rău imaginaţia încât s-a gândit că popota lor 
are mare nevoie de un pian şi a dat ordin ca la bordul primului 
Bombay sa se afle asemenea sculă. Ba, odată s-a întâmplat ca 
vreo câteva infirmiere să fie amatoare de-o scurtă excursie în 
deşert şi şi-au petrecut noaptea la popotă - o noapte pe care 
nimeni n-avea s-o mai uite. 

Plini de tot soiul de speranţe s-au dus deci, la prăfosul 
teren de aterizare şi au privit cum se iveşte avionul pe albastrul 
cerului, cum sare ca o capră când ia contact cu terenul şi aruncă 
nori de praf galben ca nişte jeturi de abur dintr-un cazan aflat 
sub presiune. Numai că în ziua aceea vechea maşinărie de cărat 
mărfuri nu aducea nici un lucru care le-ar fi putut trezi 
entuziasmul. 

Pilotul cobori şi cu multă voie bună stătu la palavre cu ei, 
apoi întrebă dacă e cineva dispus să-l însoţească la întoarcere. 
Astfel află John Offer că se întâmplau şi asemenea lucruri; adică, 
uneori fie ofiţeri, fie alt personal din L.R.D.G. plecau pe tăcute 
până la Cairo, se destrăbălau o noapte, apoi se întorceau, exact 
aşa cum plecaseră, cu Bombay-ul următor. 

— E cam deprimant, murmură Leslie, să te întorci în 
fundătura asta după ce-ai dat cu nasul prin bombele de la Cairo. 
Vorbele îi fură însoţite de un gest ce exprima lehamite. 

— Ba, drept să-ţi spun, mie-mi place foarte mult, zise Offer 
cu simplitate şi era pe deplin sincer. Incă nu ajunsese să simtă 
faţă de Kufra aceeaşi aversiune ca şi căpitanul Leslie. 


— Ai dreptate, conveni Leslie pe când se întorceau cu pas 
domol către jeepul cu care veniseră. Când ţi-s ochii vlăguiţi după 
săptămâni petrecute în deşert, priveliştea Kufrei îţi merge la 
inimă. Dar pe mine, unul, după câteva zile mă cuprinde din nou 
neastâmpărul. Înţelegi? Încep să ard de dorul de a porni iar la 
acţiune. 

Offer îi spuse că îl înţelege perfect şi că şi el e unul care 
nu poate suferi să stea cu mâinile în sân. „Eşti un mincinos 
neruşinat” îşi spuse, dar fără umbră de reproş. Cui îi place să 
pornească în misiune, n-are decât. Cu plictiseala are să se 
descurce el... 

— Mai lâncezim o săptămână şi pe urmă, slavă Domnului, 
pornim la treabă, îi spuse Leslie. Se urcară în jeep. Incepem 
pânda la şosea. 

„Pânda la şosea” era poate cea mai strălucită contribuţie 
adusă de L.R.D.G. la efortul de război al aliaţilor. Câteodată îşi 
trimitea oamenii la o mie de mile depărtare, prin locuri ascunse 
din pustiu aflate în spatele liniilor inamice, de unde, cu 
binoclurile la ochi, aveau posibilitatea să supravegheze 
mişcările de trupe ale forţelor Axei pe şoseaua de pe coastele 
Mediteranei. În felul acesta generalii de la Cairo dispuneau în 
fiece minut de preţioase informaţii cu privire la concentrările de 
forţe inamice, mergând până la ultimul tanc ori car blindat. 

Străbătură fără grabă drumul până la popotă. De îndată ce 
lăsară în urmă terenul deschis al pistei de aterizare şi 
pătrunseră printre palmieri, atmosfera deveni suportabilă, în 
ciuda arabilor şi a animalelor acestora, care ţineau cu tot 
dinadinsul să se slujească de dreptul lor de a merge totdeauna 
numai prin mijlocul drumului. 

— De data asta unde vă duceţi? Era o întrebare pe care 
Offer putea s-o pună, fiindcă „pânda la şosea” dura de prea 
multă vreme ca să poată constitui un secret pentru cei de la 
popotă. La Benghazi? 

Leslie izbuti cu mare chin să ocolească un bătrân 
patriarh,- amator de sinucidere, ieşit brusc în faţa maşinii. 

— Mult prea departe ca să putem fi de vreun folos. Nu... 
La Derna. 


Om sensibil, Glasshouse John tresări la auzul acestui 
cuvânt. Pus în legătură cu discuţia lor de mai înainte, în 
dimineaţa aceea numele Derna căpăta semnificaţii deosebite. 

— Derna? repetă Offer pe ton nepăsător, ca nu cumva să 
se trădeze. 

— Derna. Viitorul vostru domiciliu, de altminteri, zise 
Leslie cu şiretenie. Sunt convins că ardeţi de nerăbdare să 
treceţi odată la treabă. 

Offer îl asigură din toată inima că aşa stăteau lucrurile. N- 
avea încotro. Trebuia să-şi joace în continuare rolul deşi, de data 
asta avea un fel de presimţire c-o să regrete amarnic. 

— Nu poţi amâna prea mult - Rommel n-o să stea la Derna 
cât lumea. Era, de fapt, o stângăcie din partea lui Leslie să 
alăture numele feldmareşalului de cel al localităţii pomenite. 

— Sigur că nu. Aş zice că asta îmi complică şi mai mult 
misiunea. Offer luă atunci o mutră plină de îngrijorare. Doamne, 
ce-ar fi să se mute frontul cine ştie unde câtă vreme noi stăm şi 
lenevim pe-aici? 

Ca băiat de zahăr ce era, Leslie căuta să-i sară într-ajutor: 

— Bătrâne, să ştii că-mi dau seama cât de îngrijorat eşti. 
Dar, uite, de ce n-aţi veni cu noi? 

Aşa începu încurcătura. Vasăzică să plece de la Kufra şi să 
se care cu cei din L.R.D.G. până la Derna? Pentru la ce? se 
întrebă Offer, uitând de gramatică. Ce-l durea pe el în cot de 
Rommel şi de Derna? Ce de trăsnăi îi mai treceau prin cap şi lui 
Leslie ăsta? Când tot ce-ar fi dorit el, Offer, era să fie lăsat în 
plata Domnului aici, la Kufra. Numai că trebuia să-şi joace rolul, 
fir-ar ea să fie de treabă! Ce dracu l-o fi apucat să-i înşire lui 
Leslie toată povestea aceea cu Rommel?! 

— De ce n-am veni? întrebă cu glas plin de entuziasm. Păi, 
ar fi într-adevăr grozav, zău aşa! Când spuneai că plecaţi? In 
vremea asta mintea lui Offer căuta cu înfrigurare o soluţie. 

— Exact peste şapte zile. 

— Aha! făcu Offer, strecurându-şi în glas o nuanţă de 
regret. Stau şi mă gândesc dacă nu cumva e puţin prea 
devreme. Câţiva dintre oamenii mei cei mai de nădejde au ajuns 


chiar la capătul puterilor de pe urma luptei şi a tuturor 
necazurilor de la Lacul de Nisip. Înţelegi? 

— Sigur că-nţeleg, dar aş pune rămăşag că până într-o 
săptămână toţi flăcăii tăi au să se-nzdrăvenească şi-abia or s- 
aştepte să plece la treabă. Ai flăcăi unul şi unul, am văzut eu, 
John. 

— Da, s-ar putea să ai dreptate. Offer rosti fraza pe un ton 
care arăta limpede cât de bucuros s-ar lăsa convins că lucrurile 
vor ieşi bine. Insă în sinea lui îşi spunea înciudat: „Pe dracu o să 
mergem cu tine, amice!” Până la sfârşitul săptămânii ăsteia are 
să găsească el vreo scuză ca să rămână frumuşel la Kufra, unde 
era bine şi linişte, şi să-l lase pe Rommel să fie împuşcat de alt 
eroul lacom de decoraţii. Glasshouse John era om cu scaun la 
cap, iubea viaţa tihnită şi era hotărât să şi-o asigure... Îi trecu 
prin minte gândul ciudat că în cazul când izbutea să rămână la 
Kufra, ar fi putut să dea o raită pe la Cairo şi s-o facă lată. 

În realitate, Offer nici nu prea îl luase în serios pe 
căpitanul Leslie. N-avea cum - de fapt, nici nu se gândea să 
omoare pe cineva şi cu atât mai puţin pe Rommel, iar în cazul 
ăsta ce naiba puteau să caute ei toţi la Derna, ce să facă tocmai 
acolo? Să străbată o mie de mile de deşert? Şi pe urmă? Mintea 
lui Offer nutrea speranţa fără rost că s-ar putea ca Leslie să nu 
vorbească serios. Dar Leslie vorbise foarte serios. 

Pe măsură ce zilele treceau, Offer devenea din ce în ce 
mai îngrijorat. Leslie se dovedea incredibil de hotărât şi chiar se 
apucă să ia fel de fel de măsuri pentru a-i ajuta pe cei din Ceata 
de la Glasshouse să se pregătească de drum. Le făcu rost numai 
el ştie cum, de încă două Chevroleturi - cei din L.R.D.G. foloseau 
numai jeepuri - şi nu era zi de la Dumnezeu să nu le ofere alte şi 
alte lucruri, cum ar fi merinde, fel de fel de bidoane şi de piese 
de schimb, de care s-ar fi putut să aibă nevoie. Omul se 
dovedea cum nu se poate mai îndatoritor, iar căpitanul Offer îşi 
arăta recunoştinţa prin mulţumiri cât mai curtenitoare. 

Lucrul cel mai dificil şi care devenea din ce în ce mai 
supărător pentru Offer era datoria de a-şi juca în continuare 
subtilul rol asumat. Faţă de Leslie trebuia să-şi arate nerăbdarea 
de a porni cât mai curând, pentru a-l convinge astfel pe ofiţerul 


din L.R.D.G. că se teme grozav ca nu cumva să ia prea târziu 
contact cu inamicul, şi în acelaşi timp să încerce a pregăti 
condiţiile pentru găsirea vreunui pretext de a nu pleca o dată cu 
el. 

Aşa de pildă, încearcă marea cu degetul spunându-i lui 
Leslie că ar fi mai bine ca ei s-o ia înainte şi Offer cu oamenii lui 
să-i ajungă din urmă. Dar Leslie se mulţumi să surâdă 
îngăduitor. Nimeni nu era în stare să-i ajungă din urmă pe 
stăpânitorii deşertului o dată porniţi la drum. 

— Lasă, John, o să mai aşteptăm şi noi încă două zile, îi 
spuse Leslie cât se poate de îndatoritor şi spulberând cu totul 
nădejdile lui Offer. La un drum atât de lung cum e cel până la 
Derna, nu-i mare lucru să recuperăm două zile. 

Apoi, încă o dată, Offer încercă să spună că oamenii săi tot 
nu se refăcuseră după atât de grelele încercări, dar când 
căpitanul Leslie îi trecu în revistă împreună cu el, tâlharii arătau 
aşa de zdraveni şi înfloritori, încât se văzu silit să renunţe 
imediat la manevra încercată. 

Adevărul e că pe măsură ce se apropia ziua plecării, 
devenea tot mai sigur că Ceata de la Glasshouse avea să plece 
împreună cu detaşamentul din L.R.D.G. - nu se mai putea găsi 
nici un fel de pretext. Offer simţea cum îl cuprinde disperarea. 

Dar, fie ce-o fi, la Derna tot n-aveau s-ajungă! Şi cum 
adică - atâta cale, cu mult peste o mie de mile îngrozitoare să 
stea mereu cu capul vâărăt în gura leului? Ar fi fost prea de tot! 
Işi jură în sinea sa că până la urmă tot are să găsească el un 
pretext ca să nu plece împreună cu Leslie. El la Kufra rămâne! Şi 
cu toate astea, când nimeni nu s-ar fi aşteptat, împrejurările îl 
făcură să se răzgândească şi să vrea bucuros să plece împreună 
cu oamenii din L.R.D.G. Bucuros? Ei, poate că nu chiar bucuros... 

Cu foarte puţin înainte de plecarea în deşert a patrulei lui 
Leslie, la Kufra se iscă dintr-o dată mare fierbere. În bună parte 
era vorba doar de zvonuri, dar fiecare ştia că în spatele lor se 
ascund şi fapte reale. Se spunea că formaţii al Forţelor Franceze 
Libere! recuceriseră de la italieni oaza Jalo, aflată la mare 


1 Formațiunile militare organizate de generalul Charles de Gaulle, după ce 
acesta anunţase - în celebru apel adresat francezilor prin postul de radio 


distanţă spre nord cu Kufra; şi că un detaşament mixt, din care 
făceau parte şi oamenii din S.A.S.! nu de mult plecaţi de la 
Kufra, pornise într-o expediţie împotriva garnizoanei germane 
de la Siwa. Se vorbea de asemenea, că forţele aliate pregăteau 
un viguros atac împotriva lui Rommel şi în general se părea că 
lucrurile aveau din nou să se schimbe de-a lungul țărmului 
Mediteranei. Asemenea veşti erau cum nu se poate mai 
îmbucurătoare pentru o armată care prea multă vreme se 
simţise înfrântă şi pusă în inferioritate. 

Alte zvonuri pomeneau însă despre o iminentă inspecţie la 
Kufra a unui ştab din cei mari. Despre asta îi spusese chiar 
Leslie. 

— Din când în când se mai abat şi pe aici, John. Dar nu 
zăbovesc prea îndelung, fiindcă în popotele de la Cairo e mult 
mai bine decât la noi. g 

— Şi ce dracu caută? - întrebă Offer. Incepuse să 
adulmece primejdia. Ştia bine că n-ar fi avut cum da ochii cu un 
ştab dintre cei mari şi să mai şi rămână liber. 

— Ei, chestii obişnuite. Cică întăresc moralul trupelor, tu 
nu ştii? Să vadă dacă nu cumva s-a moleşit disciplina şi dacă ne 
văcsuim bocancii la vreme şi aşa cum zice la regulament. Adică 
rahat, dacă-i vorba s-o spunem pe faţă. Mulţumesc lui 
Dumnezeu c-o să fim plecaţi când or sosi de-alde ăştia. 

— Da, mărturisi Offer, silindu-se să aibă în glas cât mai 
multă nerăbdare. Pentru o treabă ca asta merită să-i mulţumeşti 
lui Dumnezeu. 

Se întoarse la oamenii lui, adânc cufundat în gânduri. 
Orice ar fi spus căpitanii şi locotenenţii aceştia din L.R.D.G. 
despre ştabii de la Cairo, printre aceştia din urmă se aflau minţi 
ascuţite ca briciul. 


Londra, la 18 iunie 1940 - că nu recunoaşte armistițiul impus de Germania 
hitleristă şi că va continua lupta până la victoria finală. 


1 Special Air Service. Formaţiuni militare specializate, alcătuite mai ales din 
paraşutişti ai trupelor aliate şi care, în cursul celui de al doilea război 
mondial, au izbutiţi să îndeplinească numeroase misiuni deosebit de 
îndrăzneţe în Africa de Nord şi în diferite puncte de pe teritoriile de nazişti. 


La lăsarea serii, Offer ştia că nu are de ales - fie că le 
place, fie că nu, trebuiau să o şteargă cât mai curând din Kufra. 
Lua-i-ar dracu de ştabi! Dar să se ducă la Derna? Asta pentru 
nimic în lume! 

Bine, şi dacă nu la Derna, atunci unde? Şi în acel moment 
îi veni o idee stârnită de celelalte zvonuri, cum că Siwa avea să 
fie recucerită. 

Siwa era departe, ce-i drept, dar nu chiar tocmai la două 
mii de mile, ca Derna. Dacă Siwa avea să fie recucerită, asta i-ar 
fi convenit de minune. In ciuda bătăii soră cu moartea pe care o 
încasase la Siwa, Offer îşi aducea cu plăcere aminte de locul 
acela unde se găseau izvoare răcoroase şi gâlgâitoare. Şi cele 
câteva luni cât urma să mai dureze războiul din Africa - John 
Offer era convins că n-are cum să ţină mai mult - avea să le 
petreacă la umbra ocrotitoare a palmierilor graţioşi. Are să 
inventeze el o explicaţie cât se poate de plauzibilă a prezenţei 
lor acolo, de asta nu se îndoia nici o clipă, aşa că până la urmă 
hotări că la Siwa trebuie să se ducă. 

Bineînţeles că era nevoie să le spună şi oamenilor cum 
stau lucrurile, aşa că îi adună în cortul unde mâncau de obicei, 
ca să le vorbească. Uitându-se la ei cum şedeau aplecaţi peste 
mesele grosolane de scânduri întinse pe pari, în atitudini cât se 
poate de puţin militare, fumând fericiţi ca şi când n-ar fi avut 
nici un fel de grijă pe lumea asta se gândi că în viaţa lui nu mai 
văzuse asemenea adunătură de tâlhari şi haimanale. Alcătuiau o 
ceată aleasă pe sprânceană de autentici puşcăriaşi, şi adevărul 
era că tocmai în puşcărie aveau să sfârşească, dacă el n-o să le 
poarte de grijă... 

Şi cu toate astea, John Offer îi iubea din tot sufletul pe unii 
dintre ei. Câţiva îi erau devotați, o ştia bine, şi pentru aceştia 
avea şi el tot devotamentul. Nu era însă un sentimental şi nu-şi 
făcea nici un fel de iluzii despre mulţi dintre acei dezertori din 
armată. Câţiva dintre ei constituiau un fel de otravă, factori 
primejdioşi, de dezagregare, şi dacă ar fi putut scăpa de 
prezenţa lor, ar fi făcut-o bucuros. Sibrett, Dodge şi Skipper - 
ăştia erau cei mai înrăiţi. 


Dintre toţi, Sibrett îi era cel mai nesuferit. Fără să fie 
deosebit de inteligent, dispunea de o viclenie care îl făcea să fie 
primejdios. Avea o înfăţişare foarte dezagreabilă şi nu depunea 
nici cel mai mic efort pentru a arăta altfel - pe scurt, un om 
totdeauna încruntat şi batjocoritor, cu dinţii înnegriţi de nicotină, 
care nu prea stăruia cu spălatul şi despre care toată lumea 
credea că nu stă mult pe gânduri când îi cade ceva de făcut la 
stânga. Dar asta era situaţia, trebuia să se descurce cum o şti şi 
cu el şi cu cei de teapa lui. 

— Oameni buni, am cam intrat la încurcătură. Astfel îşi 
începu căpitanul Offer cuvântarea şi nu găsi cu cale să-şi piardă 
timpul îndemnându-i să-şi ţină gura. Socotea că se învăţaseră 
minte în privinţa asta, după cele ce păţiseră într-o altă 
împrejurare nu mult prea diferită. 

La auzul acestor cuvinte toţi tăcură şi ciuliră urechile. 
Când eşti fugar, totdeauna iei aminte la cel mai mic semn de 
primejdie şi niciunul dintre ei n-ar fi fost deloc dispus să mai 
calce pe la Glasshouse. 

— In ce mă priveşte, cu toate că prefer Siwa, aş putea să 
mai pierd mult şi bine vremea pe la Kufra, dar nu trebuie să 
uităm că războiul e în toi. Făcu semn cu capul spre îndepărtatul 
țărm al Mediteranei. După cum bine ştiţi, războaiele se află sub 
porunca ştabilor cei mari şi mie ştăbimea asta nu mi-a stat 
niciodată la inimă, dar unuia dintre ei i-a intrat în cap să vină în 
inspecţie la Kufra peste vreo câteva zile. 

Işi dădu seama că oamenii nu pricepeau mare lucru, aşa 
că mai insistă pe aceeaşi temă: 

— Tare mi-e teamă că asta ne sileşte s-o ştergem cât mai 
repede de la Kufra. Îi pot îmbrobodi pe cei de acelaşi grad cu 
mine, dar să nu ne îmbătăm cu apă rece şi să nu ne închipuim 
că aş putea să duc de nas un general de brigadă. Generalii nu 
ştiu de glumă, ar putea să-mi pună cine ştie ce întrebări 
încuietoare şi-atunci... Nu continuă, însă ridică semnificativ din 
umeri. 

— Să ştiţi, oameni buni, că domnului căpitan din L.R.D.G. 
i-a intrat în cap cum c-am fi porniţi într-o. misiune ultrasecretă 
având drept sarcină să-i venim de hac lui Rommel chiar în 


cartierul lui general de la Derna. În momentul acela toţi 
începură să strige. Offer continuă: Şi-a făcut toate planurile 
pornind de la ideea că şi noi o să străbatem deşertul împreună 
cu el. Dar spânzurat să fiu dacă mă duc eu undeva prin 
apropierea lui Rommel. Nu asta vom face, ci de îndată ce 
ajungem dincolo de trecătoarea Quattara, am să găsesc vreun 
pretext ca s-o luăm înspre Siwa, unde în câteva zile trebuie să 
se afle aliaţii. Aşa stăteau lucrurile, indiferent dacă le venea să 
creadă sau nu. 

Le explică mai amănunţit că era în curs cu uriaş efort de 
a-i împinge pe nemti îndărăt de-a lungul coastei până dincolo de 
Benghazi şi în acelaşi timp de a recuceri spusese că toţi trebuie 
să se pregătească de plecare împreună cu oamenii din L.R.D.G,, 
peste două zile. 

Bineînţeles, vestea a fost primită în diverse feluri. Unii 
dintre cei mai comozi, cum era şi Offer, bombăniră la gândul că 
iar o să înceapă chinul din deşert, dar spre mirarea sa, cei mai 
mulţi păreau să se bucure că în sfârşit, pleacă de acolo. 

— vă place truda şi chinul, proştilor, le spuse Offer 
acestora. Nu v-ajunge ce-aţi păţit pe Marea de Nisip? 

S-ar fi zis că nu. Erau cu toţii tineri şi neastâmpăraţi, iar 
cele câteva zile petrecute la Kufra fuseseră de ajuns ca să-şi 
refacă puterile şi pe urmă să îndure cu greu plictiseala. Se 
împlinea profeția făcută de sergentul major O'Keefe în urmă cu 
vreo câteva zile şi anume că de îndată ce omul s-a deprins cu 
viaţa în deşert, totdeauna are să-i ducă dorul. 

„Mi se pare destul de ciudat” îşi spuse Offer, dar pe urmă 
îşi dădu seama că nici pe el nu-l supăra chiar aşa de rău 
plecarea, mai ales dacă avea să se încheie la gingaşele izvoare 
de la Siwa. În orice caz, faptelor de bravură le pusese definitiv 
capăt. 


Plecară din Kufra două zile mai târziu, chiar când soarele 
stătea să apună. Pentru cei din L.R.D.G. drumul de ocol pe la 
sud de Marea de Nisip nu punea nici un fel de probleme, iar 


călătoria din timpul nopţii era infinit mai lesnicioasă decât cea 
de ziuă. De altfel cea mai mare parte din noapte era luminată 
de lună, terenul se menținea tare şi deci înaintau cu mult spor. 
La un ceas după ce se crăpa de ziuă făceau popas şi aşezau 
tabăra. Urma gustarea de dimineaţă şi fiecare primea câte o 
porţie zdravănă de ceai fierbinte şi bine îndulcit, apoi întindeau 
prelatele între camioane şi toţi, în afară de santinele, se culcau 
şi încercau să aţipească, mai ales când dogoarea era în toi. Cei 
din Ceata de la Glasshouse socoteau că e căldura prea mare, 
dar drumul nu-i deosebit de greu. 

Mai mâncau o dată înspre sfârşitul după-amiezii şi pe 
urmă porneau iar la drum înainte de lăsarea amurgului. Şi aşa 
tinu drumul cel lung, zi după zi, iar din pricină că erau împreună 
cu cei din L.R.D.G., totul li se părea aproape lesnicios şi comod. 
În orice caz, se vedea limpede că oamenii din Ceata de la 
Glasshouse sunt ostaşi de nădejde şi căliţi de greutăţile 
drumului în deşert, căci după străbaterea Mării de Nisip totul li 
se părea un fel de jucărie. 

Jucăria asta îşi cam pierdu farmecul atunci când începură 
să se apropie de trecătoarea dintre Marea de Nisip şi valea 
Quattara. Avură de înfruntat câteva cumplite furtuni de nisip. O 
zi întreagă să stea ghemuiţi ca vai de ei sub prelate şi cu 
păturile pe cap, ca să-şi apere feţele împotriva nisipului. Ziua 
următoare începuse bine, dar către amiază vântul porni din nou 
să mugească şi să-i împroaşte cu nisip, aşa că se văzură siliţi să 
facă iarăşi popas. A doua zi lucrurile se petrecură la fel ca în cea 
precedentă. Asta îi scotea pe toţi din fire, punându-le nervii la 
grele încercări, şi ca urmare avură loc unele incidente - 
bineînţeles cu cei de la Glasshouse. 

După cea de-a treia zi de furtuni, în răstimp de jumătate 
de oră, vântul se domoli cu totul, nisipul se aşeză pe întinsul 
pustiului, descoperind cerul de un albastru strălucitor şi atunci 
căpitanul Leslie se îndreptă spre locul unde Offer stătea de 
vorbă cu O'Keefe şi cu Weybright. 

Leslie se uită în ochii lui Offer şi îi făcu semn cu capul, iar 
Offer înţelese că e vorba despre o invitaţie la un schimb 
confidenţial de cuvinte. Numaidecât îşi dădu seama că se 


întâmplase ceva neplăcut. Se traseră amândoi ceva mai la o 
parte de ceilalţi şi atunci Leslie începu să vorbească, având în 
glas o notă de evidentă indignare: 

— Ascultă, bătrâne, îmi dau seama că oamenii tăi nu stau 
prea bine cu disciplina - nu crezi? 

John îl privi drept în ochi şi zise: 

— Hai, Les, spune-mi ce s-a întâmplat. 

Şi căpitanul Leslie, ai cărui oameni erau vestiți pentru 
lipsa lor de disciplină rigidă, vorbi deschis. In ultimele zile se 
petrecuseră unele incidente pe care nu voia să le prezinte în 
amănunt, dar care îl nemulţumiseră pe ofiţerul din L.R.D.G. In 
urmă cu câteva minute, însă, avusese loc un fapt ce nu mai 
putea fi trecut cu vederea. 

— Sunt oamenii tăi, John, şi nu vreau să mă amestec, dar 
am socotit că se cuvine să ştii. 

— Foarte bine ai făcut. Disciplina trebuie păstrată, fiindcă 
altminteri ne transformăm într-o adunătură de haimanale. Offer 
rosti cuvintele cu toată convingerea şi asta avu darul să-l 
îmbuneze pe ofiţerul furios. Ce Dumnezeu au făcut derbedeii 
ăştia ai mei de te-au supărat aşa de rău? 

Căpitanul Leslie zise, clocotind de indignare: 

— Acum câteva minute, unul dintre oamenii tăi mi-a spus 
să mă duc dracului! 

— Ce vorbeşti?! Extraordinar! De data asta Offer nu mai 
juca teatru. Ce imbecil s-o fi găsit să caute gâlceava cu cei din 
L.R.D.G.? Chestiunea asta trebuia curmată fără întârziere. 
Căpitanul Leslie era un ofiţer atât de blând şi de omenos încât 
oricine şi-ar fi dorit să servească în subordinea lui; o asemenea 
măgărie nu putea fi tolerată. 

Se întâmplase să-i ceară unuia din Ceata de la Glasshouse 
să ridice o lădiţă pe jumătate îngropată de furtuna de nisip şi s-o 
urce în camion, ca nu cumva s-o uite acolo la plecare. 

— Era o lădiţă cu materiale de prim ajutor şi câteva scule. 
Mai întâi de toate n-ar fi trebuit să fie dată jos din camion. 

Leslie mai adăugă apoi că n-are nici cel mai mic motiv de 
plângere în ce îi priveşte pe cei mai mulţi dintre oamenii lui 
Offer şi toate necazurile le-a avut mereu cu aceiaşi câţiva 


indivizi. Spuse de asemenea, că atunci când derbedeul din 
subordinea lui Offer i-a răspuns cu atâta neruşinare, cei din jurul 
lui au izbucnit în râsete ce nu arătau veselie, ci dorinţa de a-l 
jigni pe ofițer. Într-un cuvânt, astea erau lucrurile care îl 
indignaseră pe Leslie şi îl făcuseră să vină şi să protesteze în 
faţa lui Offer. 

John Offer îşi scutură cu mâna praful de pe şort şi îi 
răspunse lui Leslie: 

— Am şi nişte derbedei tare înrăiţi, Les, înrăiţi cumplit de 
tot. Sunt obligat să înghit multe din partea lor, dar o astfel de 
purtare nu poate fi tolerată. Te rog să-mi spui care anume e 
vinovatul, ca să-l pun imediat la punct. 

Era ferm hotărât s-o facă. Ştia el şi fără să-i mai spună 
Leslie cine făcuse măgăria şi că atunci când eşti dezertor evadat 
din puşcărie trebuie să-ţi vezi liniştit de necazurile tale, nu să 
cauţi cu lumânarea cine ştie ce belea. In sinea sa, era cu 
adevărat furios. Pentru numele lui Dumnezeu, el îşi pierdea 
jumătate din timp ca să-i îmbuneze şi să se facă iubit de ceilalţi, 
iar acum venea un ticălos oarecare ca să-i ridice pe toţi în cap! 

Leslie zise făcând semn înspre un camion: 

— Acum stau cu ochii pe noi. Ştiu despre ce vorbim. 

Derbedeii erau cu toţii strânşi laolaltă. Busker şi Cruiser 
şedeau sprijiniți de camion, Sibrett aşezat pe scara acestuia. 
Skipper în picioare lângă el şi tot pe acolo se afla şi mătăhălosul 
de Dodge. Veşnic aceeaşi şleahtă de zurbagii ticăloşi, deşi cu 
Busker şi Cruiser n-ar fi fost greu să te înţelegi, dacă nu s-ar fi 
lăsat conduşi de nemernicul Sibrett. 

— Les, mă duc să pun lucrurile la punct, zise Offer 
clătinând amărât din cap. Ăştia sunt nişte huligani neruşinaţi. 
Pleavă, gunoi. Ai să vezi, cu toţii au s-o sfârşească la 
Glasshouse. 

Se îndreptă spre ei, cu pas hotărât. Cei din grup îl văzură 
şi rânjetele li se lăţiră şi mai mult pe chip. Erau puşi pe harţă, cu 
nervii aţâţaţi de zilele cu furtună şi gata să izbucnească; Offer îşi 
dădu seama, dar nici el nu se afla într-o stare de spirit favorabilă 
îngăduinţei. De altminteri, când e vorba de asemenea 
haidamaci, îngăduinţa nu te poate duce nicăieri. 


Offer se opri în faţa lor şi rămase neclintit, puţin aplecat şi 
cu capul întins înainte, iar câteva clipe nu rosti nici un cuvânt. 
Omului îi vine greu să rânjească mult timp - nu trecu multă 
vreme şi rânjetele deveniră incomode şi începură să se şteargă. 
Offer le lăsă tot timpul. De fapt fu de ajuns un singur minut de 
deplină tăcere, iar la capătul acestui minut rânjetele dispăruseră 
cu totul, deşi asta nu-i făcea să aibă o înfăţişare mai plăcută. 
Căpitanul Offer câştigase prin priză. 

Acum îşi îndreptă privirea spre Sibrett, care şedea pe 
scara Chevroletului şi sugea din ţigară. Sibrett nici nu se gândi 
să se ridice în picioare dinaintea comandantului său. Offer îşi 
pironi asupra lui privirile pătrunzătoare. Niciodată nu trebuie să 
te opui unui grup întreg, îl auzise el odată spunând pe un 
sergent instructor de la O.C.T.U.! Alege unul singur dintre ei şi 
zdrobeşte-l. Pe urmă, cu ceilalţi are să-şi fie foarte uşor. 

Offer îl alese pe Sibrett. De la distanţă, căpitanul Leslie 
vedea buzele lui Offer mişcându-se şi îşi spuse, enervat: „E prea 
moale, Offer ăsta. Cu huligani de teapa lor nu faci nimic dacă te 
porţi cu blândeţe şi încerci cu vorba bună. Aştia trebuie luaţi 
tare!” Era dezamăgit. Bunul şi blândul John nu era în stare să se 
descurce cu asemenea haimanale. 

Bunul şi blândul John spunea, foarte stăpân pe sine: 

— Soldat Sibrett, dacă îţi închipui că-ţi poţi îngădui să stai 
în fund când vorbesc cu tine, atunci să ştii că faci o greşeală 
care s-ar putea să te doară al dracului. Scoală-te în picioare, că 
de nu, îţi rup fălcile acelea împuţite cum i le-am rupt şi lui 
McTone la Siwa. 

Desăvârşitul calm cu care Offer îşi rostea cuvintele făcea 
ca ameninţarea să sune mult mai cumplit decât dacă ar fi fost 
răcnită. Dar poate că tot atâta spaimă inspira şi felul cum îşi 
trăgea pe îndelete mâinile din buzunarele şortului, exact la fel 
cum făcuse atunci la Siwa - scenă adânc întipărită în mintea 
tuturora. Acum se lovea încet cu pumnul drept în palma stângă 
- acel pumn drept care ţâşnise atunci brusc prin aer şi dintr-o 
singură lovitură sfărâmase falca lui McTone, boxer profesionist. 


1 Officers' Candidates Training Unit - Şcoala pregătitoare de ofiţeri 


Numai că atunci, îşi spunea Offer, avusese pe nană boxul 
de oţel despre care nimeni nu ştia nimic. De data asta însă nu 
avea decât pielea moale şi oasele firave şi dacă i-ar fi prins 
cacialmaua, ticălosul de Sibrett n-ar fi avut mare lucru de 
suferit. Dar, în schimb, Offer ar fi avut. Ar fi fost un om definitiv 
lichidat în ochii tuturor acestor derbedei. Ar fi ajuns pe de-a- 
ntregul la cheremul lui Sibrett. 

Cu toate acestea, Offer ştia că nu aşa se vor petrece 
lucrurile. Cunoştea oamenii şi limitele lor şi îşi dădea seama că 
îşi poate îngădui cacialmaua faţă de un cap de gâscă de teapa 
lui Sibrett, oricât de ticălos s-ar fi arătat el. 

Cu Busker şi Cruiser treaba ar fi stat altfel. Dacă l-ar fi 
ameninţat pe oricare dintre aceşti circari că-i sfărâmă falca, ar fi 
sărit imediat la bătaie şi într-o secundă Offer s-ar fi trezit la 
pământ. Sibrett însă avea o minte întortocheată, capabilă să 
prindă repede într-o anumită situaţie ce are de câştigat sau ce 
primejdie îl pândeşte. Nu uitase deloc chipul teribil în care acest 
căpitan mărunţel îi venise de hac unei matahale ca McTone. 

— E nevoie să-ţi aduc eu aminte, continuă Offer cu glas 
abia şoptit, că sunt maestru în arta aceea japoneză numită... 
Trebui să-şi încordeze mintea. Care naiba erau cuvintele 
inventate de el atunci? — Hui tui! Zdrobirea fălcii! 

Ce mai cacialma pusese la cale atunci, în dimineaţa aceea 
când se afla în crângul de palmieri de la Siwa! Şi acum o folosea 
din nou. Cu toată încrâncenarea ce i se citea pe chip, de fapt, în 
sinea sa, John Offer râdea. Doamne-Dumnezeule, uite-i că înghit 
iarăşi aceeaşi găluşcă. 

Sibrett o înghiţea. Îndoiala începuse să i se strecoare în 
suflet. Offer o citi pe chipul acela antipatic ce se pleca spre 
pământ. Lui Sibrett îi pierise toată încrederea în sine. McTone o 
luase înfiorător pe coajă şi Sibrett îşi dădu brusc seama ce îl 
aşteaptă şi nu era deloc dispus să rişte ca fiara asta să se 
repeadă la el şi să-i zdrobească şi lui maxilarul, îşi pierduse 
repede cumpătul şi în chip instinctiv luă poziţie de drepţi. In chip 
surprinzător, printr-un fel de gest reflex, şi ceilalţi făcură acelaşi 
lucru. Offer, însă, nu se potoli: 


— Nu eşti numai ticălos, eşti şi tâmpit. Toţi sunteţi o 
adunătură de derbedei împuţiţi! 

Puţini ofiţeri din forţele armate ale majestăţii sale 
britanice s-ar fi putut gândi vreodată să se adreseze aşa unor 
O.R.!:, numai că John Offer nici nu era de fapt ofiţer şi nu-şi putea 
menţine autoritatea decât prin tăria personalităţii sale... şi 
printr-o nimicitoare lovitură în maxilarul unui om, ispravă într- 
adevăr impresionantă. 

— Să nu mai îndrăzniţi vreodată să ieşiţi din cuvântul 
căpitanului Leslie! Aţi auzit? - strigă atunci cu voce tăioasă. Şi în 
cele din urmă: T7ică/oşilor şi împuțiților! Treceţi imediat în 
camioane! 

Pus cu botul pe labe, Sibrett se întoarse şi începu să se 
caţere în camion. Dodge şi Skipper cel cu faţa boţită se luară 
numaidecât după el. Matahalele de Busker şi Cruiser, oameni cu 
reacţii mai încete, îi urmară după jumătate de secundă. 
Amândoi erau obişnuiţi ca alţii să gândească pentru ei şi dacă 
Sibrett ori ceilalţi s-ar fi împotrivit, fără îndoială că ei li s-ar fi 
alăturat. In ciuda încrederii ce o avusese, Offer scoase un oftat 
de uşurare când îi văzu pe cei doi circari cu membre ca de 
cauciuc căţărându-se ultimii în Chevrolet. 

Căpitanul John Offer se întoarse agale la un Leslie plin de 
admiraţie, dar şi de mirare. li spuse cu glasul său plăcut: 

— Les, băiatule, te asigur că n-o să mai ai necazuri cu 
lichelele mele. 

— Trebuie să recunosc că te-ai descurcat bine, John. Nici 
oamenii mei nu sunt îngeri, dar ai tăi... răspunse Leslie. 

— Ei, n-a fost mare lucru. Şi pe urmă Offer, vechi ipocrit 
fiind, spuse ca şi cum ar fi vrut mult să se scuze: Mi-e teamă că 
n-am respectat chiar întru totul litera regulamentului. Ştii, Les, 
de fapt a trebuit să recurg la înjurături! Şi lăsă ochii în jos, ca şi 
cum s-ar fi ruşinat de purtarea lui nemilitărească. 

Leslie izbucni în râs şi plecă să-i spună şi sergentului 
despre cele întâmplate: 

— Ştii, sergent, domnul căpitan Offer şi-a înjurat oamenii 
nedisciplinaţi! 


1 Other Ranks - Corpul soldaţilor şi gradelor inferioare. 


Întâmplarea a devenit pe urmă una dintre legendele cele 
mai răspândite la L.R.D.G. şi multă vreme ofiţerii şi subofiţerii, 
când aveau de-a face cu o abatere mai măruntă, îi spuneau 
vinovatului cu glas cât mai dulce: 

— Fii bun şi fă aşa cum îţi spun eu, c-altminteri să ştii că 
te-njur. 

În orice caz, toată lumea era de acord: Căpitanul Offer se 
dovedea a fi cum nu se poate mai iscusit şi într-adevăr ştia să se 
poarte cu cei mai înrăiţi oameni din trupele neregulate care 
hoinăreau prin deşert. 


Detaşamentul din L.R.D.G. avea mare bătaie de cap cu 
receptarea mesajelor radio, mai ales în acele câteva zile cu 
furtuni de nisip. Toţi erau dornici să ştie ce se mai petrece pe 
coastă, unde se dădeau mari bătălii, iar Offer ar fi vrut neapărat 
să afle cine era acum stăpân la Siwa. N-ar fi fost deloc dispus să 
se ducă la Siwa cu speranţa că oaza se găseşte în mâinile 
aliaţilor şi să trezească dintr-o dată că el şi oamenii lui au 
devenit ţinte pentru armele nemților. 

Bunul căpitan Leslie, cu barba lui neagră, acum veşnic 
cenuşie din pricina prafului, de când pătrunseseră iarăşi în 
deşertul libanez, era grozav de preocupat de succesul misiunii 
lui Offer. 

— Tare aş vrea să aflăm mai multe veşti, spunea el de 
nenumărate ori, realmente foarte îngrijorat, deşi nu de propria 
lui soartă. Rolul lui în deşert era simplu şi îl jucase deseori - să 
conducă unde trebuia noul detaşament însărcinat cu „pânda la 
şosea” şi îndărăt la Kufra pe cei care urmau să fie schimbaţi. 

— Ce îngrozitor ar fi pentru tine, John, dacă l-ar scoate ai 
noştri pe Rommel din Derna, înainte de-a apuca tu să ajungi 
acolo. 

John Offer recunoştea solemn că îi este groază şi măcar să 
se gândească la asemenea perspectivă. 

— Toate strădaniile tale ar însemna doar o pierdere de 
timp. Arăta cu un gest întinderea nemărginită a deşertului. 


Trebuie că eşti teribil de nerăbdător, bătrâne, iar bătrânul 
răspundea că el, Leslie, nici nu poate bănui ce se petrece în 
sufletul său. 

Ar fi fost cu neputinţă ca lui John Offer să-i pese mai puţin 
de cele ce se petreceau pe coastă; tot ce aştepta el erau veşti 
de la Siwa. Indiferent cu ce s-ar fi ocupat garnizoana de acolo, 
era limpede că păstrau tăcere totală şi nu transmiteau absolut 
nimic prin radio. 

— Înseamnă că ai noştri încă n-au ajuns acolo, tălmăcea 
căpitanul Leslie, abătut. 

„Ar face bine să se grăbească, fiindcă noi n-o să mai stăm 
mult împreună cu tine, amice”, îşi spunea Offer, dar se ferea să 
dea glas acestor gânduri. Când convoiul lor de vehicule ajunse 
la ieşirea din trecătoare, Offer deveni cu adevărat tare 
nerăbdător. De ce dracu nu transmiteau cei de la Kufra nici o 
veste despre Siwa! Dacă aveau să se conducă după planul său, 
în ziua următoare trebuia să născocească un pretext şi să se 
despartă de cei din L.R.D.G. 

Offer îi spusese lui Leslie că ultima oară când fuseseră în 
Siwa, germanii trimiseseră patrule de-a lungul trecătorii. 

— După câte spuneau arabii, era vorba de două vehicule 
de patrulare care supravegheau trecătoarea. 

Ar cam trebui să fim cu ochii în patru, să nu dăm peste ei. 

Căpitanul Leslie încuviinţă dând din cap şi zise: 

— Dacă sunt Kube/wagen!-uri am face bine să stăm cât 
mai departe de ele. 

Cei din L.R.D.G. puteau să atace orice inamic dacă 
primeau ordin, dar politica lor de bază era să nu înceapă 
niciodată o luptă, dacă o puteau evita. Rolul lor în purtarea 
războiului era mult prea important ca să-şi poată permite să se 
risipească în încăierări mărunte şi ceea ce nu trebuia cu nici un 
chip să se întâmple era să fie abătuţi de la îndeplinirea 
misiunilor prin avarierea preţioaselor vehicule din dotare sau 
prin rănirea ori uciderea personalului atât de bine instruit şi 
antrenat. 


1 Care armate uşoare 


Furtuna de nisip stârnită atunci când pătrunseseră în 
trecătoare le dădea un ajutor preţios, căci dacă s-ar fi întâmplat 
să dea peste patrula nemţească, ar fi putut dispare grabnic la 
adăpostul perdelei dese de nisip. Numai că furtuna nu ţinea 
toată vremea şi în perioadele de linişte trebuiau să înainteze cu 
toată grija. 

In cele din urmă, căpitanul Leslie hotări că nu existau nici 
un fel de vehicule de patrulare, dar îşi continuau totuşi drumul 
cu luare-aminte. 

— S-ar zice că vehiculele acelea s-au săturat până peste 
cap de patrulare după ce ai izbutit tu să ieşi pe uşa din dos, 
John. 

Foarte posibil, îşi spuse Offer, dar tot aşa de bine s-ar fi 
putut ca nemţii să le retragă, având mare nevoie de ele la Siwa. 
Oare însemna că începuse atacul împotriva garnizoanei 
germane de acolo? Gândul acesta constituia o alinare în 
perioadele cumplite când vântul se abătea cu furie asupra lor şi- 
i lovea din toate părţile cu nisip care le rodea pielea, intra în 
ochi şi le înfunda nările silindu-i să respire pe gură şi să piardă 
astfel şi mai mult din umezeala atât de trebuitoare în asemenea 
condiţii. 

De-o vreme călătoreau în timpul zilei, după cum la fel 
continuau să înainteze uneori şi noaptea - totul după cum se 
prezentau împrejurările. Dacă terenul nu le punea probleme 
deosebite, îşi vedeau de drum şi după căderea nopţii, însă 
câteodată, când nu era lună, sau se abătea furtuna ori terenul 
devenea prea periculos ca să te poţi descurca pe întuneric, nu 
mergeau decât ziua. 

Trecătoarea bântuită de furtuni au străbătut-o la lumina 
zilei şi cam în amurg au făcut tabăra de noapte, deoarece starea 
vremii nu le-ar fi îngăduit aventurarea pe întuneric. Dar odată cu 
căderea nopţii se potoli şi furtuna, deşi Leslie prorocise cu 
tristeţe că îi mai aşteptau multe zile grele şi de-acum încolo. Se 
găseau tocmai în vremea khamsin'-ului când se ştie că furtunile 
pot să se tot stârnească vreme de cincizeci de zile. 


l Prescurtarea de la arabul rih a/-khamsin - vântul de cincizeci (de zile). Bate prin 
regiunile de Sud ale Egiptului, venind dinspre Sahara. 


În seara aceea, pe la ceasurile opt, radiotelegrafistul 
L.R.D.G. îşi întinse antenele şi încercă să vâneze câteva noutăţi. 
Nu se aştepta să poată intra în legătură cu Kufra, fiindcă în 
vremea din urmă avusese recepţie proastă, dar datorită cine 
ştie căror toane ale condiţiilor atmosferice, în noaptea aceea 
recepţia se dovedi deosebit de lesnicioasă şi radiotelegrafistul 
prinse o serie de mesaje special destinate lor. 

Unul dintre ele anunţa că S.A.S. atacase oaza Siwa şi 
repurtase un succes deplin. 

Toată lumea se bucură nespus de vestea asta, dar nimeni 
n-ar fi putut să-l întreacă pe John Offer. Inima lui înălţă osanale 
în clipa când Leslie îi adusese vestea, - fiindcă în ultimele zile 
Siwa fusese sursa tuturor necazurilor lui Offer. Dacă oaza se afla 
acum în mâinile aliaţilor, însemna c-a terminat cu toate grijile. 
Tot ce-i mai rămânea de făcut era să găsească un pretext cât de 
plauzibil şi să se despartă de cei din L.R.D.G., pornind către Siwa 
cu toate desfătările ei, atât de departe de câmpurile de bătaie. 
Dar ce istorie să mai scornească, şi încă una care să poată fi 
luată în serios de căpitanul Leslie? 

Ce-i drept, John Offer avea o minte inventivă, numai că 
împrejurările actuale parcă făceau să-i sece imaginaţia. Idei 
după idei i se prindeau prin minte, dar pe toate le îndepărta, 
una cupă alta. „Nu ţine”, îşi spunea de fiecare dată. Un om ca 
Leslie, uns cu toate alifiile, nu înghite orice parascovenie. 

Astfel de gânduri se fugăreau prin mintea lui Offer în 
noaptea aceea când şedea împreună cu Leslie, sprijiniți de roata 
unui camion de-al celor din L.R.D.G. Ce dracu are să-i spună lui 
Leslie. Cu cât mai târziu avea să fie înfăţişat acel pretext, cu 
atât mai convingător se cuvenea să fie. John Offer, de felul său 
om vesel şi totdeauna optimist, era cam abătut în seara aceea, 
dar s-ar fi zis că Leslie nu observă nimic neobişnuit în purtarea 
lui. Când se apucă Offer să joace teatru, o făcea cu mare 
măiestrie. 

Vorbeau despre Shepheard's, despre Groppi'ss şi alte 
încântătoare locante din Cairo, un subiect mai toată vremea 
aflat la ordinea zilei printre oamenii aceştia izolaţi în mijlocul 
pustietăţilor, unde nu prea aveau nici la ce se gândi, nici despre 


ce vorbi. Offer participa din plin la discuţie, în timp ce gândurile 
îi roiau în jurul propriilor necazuri. 

Din când în când, radiotelegrafistul grupului L.R.D.G. 
venea şi prezenta mesajele recepționate. Unele dintre acestea 
erau adresate altor patrule din L.R.D.G., restul fiind informaţii 
generale despre mersul războiului. Se vorbea despre o mare 
bătălie în jurul Bardiei şi despre alungarea forţelor Axei dincolo 
de Tobruk şi Gazala. 

— Faine veşti, spuse bucuros căpitanul Leslie. Ar trebui să 
te grăbeşti, John, altminteri îţi zboară păsărică din cuib. 
Ajunsese să fie atât de convins că Rommel este ţinta misiunii lui 
Offer încât fără să-şi dea seama vorbea acum pe faţă despre 
treaba asta. 

— Da, răspunse Offer şi felul cum rostea acest unic cuvânt 
putea să însemne absolut orice. 

Nu mult după aceea, radiotelegrafistul veni cu un alt 
mesaj. | se comunica lui Leslie să ţină cât mai strâns îi stătea în 
putinţă legătura cu baza, deoarece s-ar putea ca „pânda la 
şosea” să fie împinsă la vreun punct de pe coastă aflat mai spre 
vest, dincolo de Aghelia. 

— Asta înseamnă că după socotelile lor o să ajungem 
până dincolo de Derna şi chiar la Benghazi, spuse Leslie cu 
multă satisfacţie. Radiotelegrafistul se afla încă acolo şi îl 
întrebă: Altceva? 

— Cred că nimic pentru noi, sir. Transmit aproape fără 
întrerupere un mesaj probabil foarte important „Câinele viclean 
poposeşte la alt copac. Intoarcere la bază”. 

Radiotelegrafistul se uita plin de speranţă la căpitanul 
Leslie. Noapte de noapte mişunau prin văzduh misterioase 
mesaje radio adresate numeroaselor grupe de gherilă şi 
agenţilor prieteni aflaţi pe întinderea deşertului. Era totdeauna 
pasionant să le asculţi şi să te minunezi ce înţeles or fi având. 
„Câinele viclean” părea, în orice caz, deosebit de interesant. 

„Câinele viclean poposeşte la alt copac”, murmură 
Leslie. Da, bine adus din condei. Cine naiba o fi Câinele viclean? 


Pe John Offer, însă, a doua parte a mesajului îl făcu să 
tresară. „Întoarcere la bază”. Tocmai de un asemenea ordin 
avea el nevoie. _ 

Imaginaţia lui Offer se puse frenetic în mişcare. In 
fracțiunea aceea de secundă făcu chiar şi ore suplimentare. 

— Câinele viclean? făcu el parcă nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. Eşti bun să mai repeţi o dată mesajul ăsta? Câştigă 
astfel o secundă sau cam aşa ceva, în care să se poată gândi. 
Radiotelegrafistul repetă încă o dată mesajul. 

— Vai, dumnezeule! Offer plesni din degete ca semn de 
bine simulată exasperare. Căpitanul Leslie îl privi surprins. 
Câinele viclean! rosti el cu un glas ce exprima încă şi mai 
profundă exasperare. Câinele viclean!, şi de fiece dată când 
repeta cuvintele dădea frâu liber imaginaţiei sale debordante 
pentru a pune ordine în gânduri. Exclamă cu emfază: 

— Ei, eu sunt Câinele viclean! în orice caz, misiunea 
noastră poartă numele de „Operaţiunea Câinele viclean”. 

— Câinele viclean? zise Leslie plesnind şi el din degete. 
Rommel e câinele viclean, nu? Părea cum nu se poate mai 
încântat de sine pentru faptul că ghicise corect totul, încă de la 
Kufra. 

Offer se ridică în picioare, ca şi când necazul i-ar fi fost 
prea mare ca să-l poată îndura stând jos. 

— Of, fir-ar ea a dracului de treabă! Să faci atâta drum şi 
pe urmă să ţi se spună că totul a căzut baltă! După cât se poate 
înţelege, Rommel a întins-o de la Derna şi acum mi se dă ordin 
să mă întorc la bază! îţi poţi da seama ce e în sufletul meu? 

Căpitanul Leslie putea; în orice caz, asta afirma. 

— Ce să-i faci, aşa e la război. Te rog să mă crezi că şi mie 
îmi pare rău, s-ajungi aşa de aproape de ţintă şi pe urmă 
Câinele viclean să treacă la alt copac. li plăcea mesajul, şi spuse 
că cineva era înzestrat cu simţul umorului, acolo, la Marele 
Cartier General din Cairo. 

— Ei, acum totul s-a dus pe apa sâmbetei! suspină Offer. 

Şi Siwa, adorabila Siwa, căzută în mâinile Aliaților, îi venea 
tare greu să-şi menţină aspectul acela deprimat, şi asta numai 
din pricina bucuriei ce-i clocotea în suflet. Mesajul acela nu 


putea fi mai dibaci ticluit nici dacă i-ar fi fost special adresat lui. 
Se întreba cine o fi „Câinele viclean” cel adevărat, cine o primi 
mesajul şi ce anume avea să facă în urma lui. Indrăcită 
coincidenţă ar mai fi dacă Rommel este într-adevăr „Câinele 
viclean” şi dacă existenţa pe întinsul Saharei a unei formaţii cu 
misiunea de a-l asasina pe feldmareşal ar fi o realitate, iar 
mesajul vine acum să-i bage bețe în roate. 

ÎI privi pe căpitanul Leslie şi îi spuse: 

— Mi-e teamă, bătrâne, că de acum încolo drumurile 
noastre sa despart. Dar să mă spânzuri şi tot n-aş mai fi dispus 
să fac cale întoarsă până la Kufra - de altminteri nici n-ar avea 
vreun rost. 

— Aşa-i... Şi încotro ai să te duci? Spre Mersa? Mersa era 
punctul cel mai apropiat de pe coastă. 

— Poate, dar ceva mai târziu. Siwa e la cale de o zi şi 
ceva. Cred că mai întâi acolo o să încercăm s-ajungem. Izvoare 
cristaline şi verdeață umbroasă - se gândea Offer. Poate că la 
Siwa are să mi se încredinţeze o nouă misiune. Ce simplu şi 
frumos se aranjau toate. În clipa următoare, însă, Offer se 
întreba dacă n-ar fi făcut mai bine să nici nu pomenească 
despre Siwa. 

Se despărţiră curând după revărsatul zorilor, când vântul 
şi începuse să sufle a semn rău şi făcându-le viaţa grea. Se 
schimbară nenumărate strângeri de mână, două sticle de rom 
fură trecute din om în om, apoi căpitanul Leslie porni la drum, 
ţinând-o tot către nord-vest, înspre Derna. El nu primise ordin 
să-şi modifice planurile. 

Offer şi cei din Ceata de la Glasshouse îi priviră o vreme 
cum se îndepărtează, ascunşi de perdeaua prafului, apoi se 
întoarse la camioanele lor. Pe când trecea pe lângă ele, Offer 
băgă de seamă că unul dintre cei cărora le venise rândul să 
conducă în dimineaţa aceea era soldatul Sibrett. Fără să ştie de 
ce, ar fi vrut ca nu acesta să fi fost la rând. Un gând ciudat, sau 
poate o presimţire. 

Înainte de plecare le dădu ultimele instrucţiuni: - O să 
mergem pe furtuna asta şi după câte se arată o s-avem mult de 
furcă. Era silit să strige ca să se poată face auzit. Pentru numele 


lui Dumnezeu, sa menţineţi permanent contactul unii cu ceilalţi. 
Dacă se rătăceşte cineva pe-o vreme ca asta atunci a dat de 
dracu. 

In frunte avea să meargă O'Keefe, singurul care ştia cum 
se cuvine să navigheze pe valurile de nisip ale deşertului. 

Se uită la camionul lui O'Keefe, condus de Walker, şi-l 
văzu cum o ia din loc înfruntând vântul şuierător, apoi se urcă şi 
el în camion şi se luă după ceilalţi. Venise rândul lui Weybright 
să conducă. Fără parbrize, călătoria asta până la Siwa n-avea să 
se dovedească deloc floare la ureche. 

Vremea se înrăutăţea din ce în ce şi tot mai des se vedeau 
siliţi să oprească maşinile, ca să nu se piardă unii de alţii. De 
mai multe ori Offer fu pe punctul de a ordona popas şi de a face 
tabăra până la trecerea furtunii, numai că toată lumea era 
nerăbdătoare s-ajungă odată la Siwa şi de altminteri nimeni n-ar 
fi putut spune cât avea să mai dureze furtuna. Atâta vreme cât 
puteau să vadă măcar la doi paşi, aveau să înainteze. 

Se iveau totuşi răstimpuri când vântul contenea cu totul, 
iar oamenii de la Glasshouse îşi spuneau bucuroşi: „Gata. A stat 
vântul. Siwa, acu sosim la tine!” Dar de fiecare dată cerul senin 
se întuneca din nou şi o altă dezlănţuire de vânt se abătea 
hăulind pe întinsul deşertului. Deosebit de greu le venea atunci; 
furtuna de nisip nu sufla cu destulă furie ca să justifice oprirea în 
loc, dar cu o vizibilitate redusă la treizeci-patruzeci de yarzi nu 
puteau decât să se târască asemenea melcului. Avură de 
înfruntat şi un vârtej stârnit în vălmăşagul furtunii şi numai 
gândul la Siwa îi mai susţinea să înainteze pe astfel de vreme 
câinească. 

Trecură două ceasuri. Opriră puţin ca să bea ceva cald, 
învrednicindu-se cu chiu cu vai să întreţină focurile în vetrele lor 
speciale, împotriva îndârjirii vântului. Din nou furtuna se potoli şi 
vreme de câteva minute avură vedere deschisă pe mile întregi 
în toate direcţiile. Curând după aceea, valurile de nisip se 
rostogoliră iarăşi asupra lor, dar până să se întâmple aşa, se 
folosiră de prilej, săriră în camioane şi străbătură cu viteză o 
milă întreagă mai înainte de a-şi relua mersul de melc... 


În camionul nr. 3, Jimmy Wilborn, flăcău înzestrat cu 
deosebit talent la spargerea caselor de bani, strigă dintr-o dată, 
chiar în clipa când norul de praf se abătea iar asupra lor: 

— Hehei! Se zăreşte Siwa! 

Nici Offer şi nici sergentul său major n-ar fi putut fi de 
acord cu asemenea afirmaţie, afară doar de cazul când drumul 
stabilit de O'Keefe ar fi luat-o dintr-o dată cu totul razna. Până la 
Siwa mai aveau încă de mers multe ceasuri prin deşert; chiar şi 
în zilele cele mai limpezi ar fi fost cu neputinţă ca Wilborn să 
vadă palmierii aceia atât de îndepărtați. 

Voioşi nevoie mare şi neştiutori de eroarea geografică pe 
care o comiseseră, oamenii din Chevroletul nr. 3 ajunseseră în 
culmea fericirii. Prin urmare Siwa se afla mai aproape decât 
crezuseră ei. În curând aveau să dea peste vegetaţie în stare să- 
i apere de cel mai cumplit khamsin şi, oricum, acolo cu 
siguranţă c-au să fie şi corturi, iar în jurul ochiurilor de apă au s- 
o ducă infinit mai bine decât pe întinsul fierbinte al deşertului. 

Dar ceva tot văzuse Jimmy Wilborn şi nu era vorba nici de 
o fata morgana, şi nici de vreo născocire a imaginaţiei lui 
înfierbântate. Se vedea o linie întunecată întinsă de-a lungul 
crestei unei coline înalte situate în faţa lor, ceva mai la nord. 

Sergentul major O'Keefe porni într-acolo, deşi nu se 
dumirise despre ce e vorba. Vântul se stârni din nou şi 
vizibilitatea deveni foarte proastă, dar continuară să se târască 
mai departe, cât de repede puteau. Trudindu-se să răzbată cu 
privirea prin norii de praf, Offer îl văzu într-un răstimp mai 
potolit pe O'Keefe înaintând cu toată viteza, şi-atunci Weybright 
acceleră şi se ţinu după el. Pe urmă, Chevroletul lui O'Keefe 
dispăru în norul de nisip care îl învălui în câteva secunde. 

Ceva luminos şi scânteietor ţâşni din mai multe puncte pe 
dinaintea ochilor lui Offer. Apoi, cu zgomot puternic, Chevroletul 
primi o lovitură laterală. Parcă cineva începuse să bată 
nebuneşte cu ciocanul în acoperişul cabinei şi aproape în acelaşi 
timp izbucni o explozie şi rezervorul de benzină sări în aer; mai 
înainte ca Offer să-şi dea seama ce se întâmplă, camionul ardea 
deja cu furie. Weybright răcni: 

— Nemţii! Sări! 


Îl îmbrânci pe Offer afară din cabină şi sări şi el prin 
portiera cea mai apropiată. Căzură amândoi în nisip şi fură izbiţi 
de mirosul benzinei aprinse, iar căldura cumplită le pârlea părul. 

Amândoi se rostogoliră cât mai departe de vâlvătaie, pe 
urmă porniră cât mai aplecaţi să înoate prin nisip ca să se 
depărteze. Offer avu un moment impresia că şi alţi oameni se 
rostogolesc şi după aceea o iau la fugă. Văzu de asemenea 
proiectile trasoare dansând în jurul camionului lor şi fugi de 
acolo în aşa fel încât să plaseze epava Chevroletului între el şi 
inamicul nevăzut. Îl pierdu pe Weybright în norii de praf, dar 
dădu iarăşi de el şi amândoi o luară la fugă. 

O scurtă contenire a vântului şi putură vedea mai bine. 
Offer, îngrozit, fiindcă n-avea nici un fel de apărare împotriva 
furtunii de nisip, se întoarse cu spatele. Pe linia coamei unei 
coline se vedeau siluetele unei coloane de vehicule. Mai multe 
dintre ele deschiseseră foc de mitralieră asupra şi în jurul 
camionului cuprins de flăcări. 

Când se întoarse în loc, Offer nu mai dădu cu ochii de 
Weybright; valurile de praf se rostogoleau în momentul acela 
atât de dense încât Offer ar fi putut - cum spune zicala - să-şi 
vâre degetele în ochi. Continuă să se  împleticească, 
împiedicându-se de smocuri de iarbă şi apucându-se cu mâna 
de mărăcini ţepoşi. Nu avea în minte decât un singur gând: 
acela de a face ca distanţa dintre el şi cei care se străduiau să-i 
omoare să devină cât mai mare. 

Auzi apropiindu-se duduit de camion. Totul se petrecu în 
câteva secunde. Din învălmăşeala de praf se ivi deodată un 
Chevrolet şi după felul cum mergea îşi dădu seama că şoferul, 
cuprins de panică, încerca din răsputeri să scape din ploaia de 
gloanţe. 

Offer făcu semne disperate ca să fie luat în camion. | se 
păru că aude cum se domolesc bătăile motorului, ca şi cum s-ar 
fi supus frânei. Cabina ajunse în dreptul lui. Offer îl recunoscu pe 
şofer. Era soldatul Sibrett. 

Şoferul se trudi să vadă afară, cu ochii pe jumătate închişi 
ca să se apere de nisip. Offer se afla la cinci yarzi de el şi nu 
încăpea îndoială că Sibrett îl recunoscuse. Dar nu se opri, ci 


acceleră şi întoarse puţin capul ca să-l mai vadă pe Offer, iar 
căpitanul desluşi un rânjet pe chipul lui, un rânjet dezgustător, 
un rânjet încărcat de triumf răutăcios, apoi Chevroletul dispăru 
în norii de praf. 

John Offer se opri în loc, cutremurat de cele petrecute în 
ultimele câteva clipe. Sibrett îl văzuse, îl recunoscuse şi se 
mulţumise să treacă pe lângă el. „Ticălosul!” îşi spuse Offer în 
sinea sa. „Nemernicul şi bestia!” Sibrett îi plătea poliţele; totuşi, 
se gândea Offer, deşi n-ar fi putut spune că îl iubea pe Sibrett cu 
o iotă mai mult decât îşi iubea Sibrett comandantul, el, Offer, în 
asemenea împrejurări, ar fi oprit fără o clipă de ezitare şi l-ar fi 
luat pe celălalt. 

Câteva secunde mai târziu auzi din nou duduit de motor, 
dar de data asta atât de departe că abia putu să-i întrevadă 
silueta ca pe ceva neclar tocmai la capătul extrem al vizibilităţii 
şi fără îndoială că şoferul n-avea cum să-l zărească prin norii 
aceia. 

Dintr-o dată John Offer îşi dădu seama că se află singur în 
deşert, absolut singur, dacă nu-i poate găsi pe Weybright şi pe 
ceilalţi. Totul se petrecuse cu asemenea rapiditate încât nu era 
încă în stare să-şi reorienteze gândurile, ci stătea în loc şi se 
întreba ce-i rămâne de făcut. 

Hotări în cele din urmă că trebuie să meargă vârtos şi să 
ajungă, după câte credea el, cât mai departe de creasta unde se 
afla inamicul. Nu ştia încotro merge şi nici la ce i-ar putea folosi 
mersul ăsta. Fără hrană şi fără apă, chiar dacă izbutea să nu 
mai dea ochii cu inamicul, şansele de scăpare rămâneau cu 
totul infime. Totuşi, omul continuă să meargă atunci când ştie 
că dacă nu face aşa, va începe să fie din nou vânat cu focuri de 
puşcă şi de mitralieră. 

Vântul se mai potoli, nisipul porni să se aşeze. Şi 
numaidecât, aşa cum se întâmplase de atâtea ori, văzduhul se 
limpezi şi atunci putu să vadă clar până la câteva sute de yarzi 
împrejur. 

O privelişte deprimantă. Art Weybright se afla la vreo 
optzeci de yarzi depărtare, dar în rest nu se vedea nici ţipenie 
de om. Se mai zăreau câteva mogâldeţe zăcând în jurul 


Chevroletului care încă mai ardea cu furie şi Offer înţelese că 
oamenii lui nu avuseseră grijă să păstreze camionul între ei şi 
mitraliere atunci când fugiseră. Nu se mai vedea nici un alt 
Chevrolet, ceea ce însemna că cel puţin restul Cetei reuşise să 
scape. 

Numai că pe coasta colinei cenuşii şi acoperite din loc în 
loc cu smocuri de iarbă săracă se vedeau coborând zeci de 
vehicule militare de toate felurile. Situaţia era cu adevărat 
deznădăjduită. Weybright venea către el, împleticindu-se în 
nisip. Offer răcni cât putu de tare: 

— Ridică mâinile deasupra capului! 

Îşi puse şi el mâinile pe creştet şi se întoarse cu faţa 
înspre maşinile ce se apropiau. Weybright stătu pe loc şi ridică 
mâinile. 

Era o coloană germană. Câteva rapide vehicule de 
recunoaştere se îndreptară cu mare viteză înspre ei, iar 
mătăhăloasele transportoare de infanterişti înaintau 
hurducăindu-se ceva mai în urmă şi mai încet. Offer, împietrit în 
totală nemişcare, se aştepta din clipă în clipă să fie împuşcat, 
dar aşa ceva nu se întâmplă. Unul dintre carele de recunoaştere 
se duse drept la locul unde stătea Weybright, iar celălalt se opri 
lângă Offer. În câteva clipe căpitanul Offer se trezi înconjurat de 
tot soiul de maşini şi motoare ce făceau un zgomot infernal; din 
maşini coborâră mulţime de ostaşi în K.D.i-uri ce băteau în 
verde, nuanţa aceasta fiind singura deosebire dintre ţinuta de 
deşert germană şi cea a aliaţilor. 

John Offer era un bărbat care ştia să-şi stăpânească foarte 
bine emoţiile. De altminteri, încă pe vremea când mai ducea 
viaţă de civil, colegii spuneau că John niciodată nu-şi pierde firea 
şi nimeni n-ar izbuti vreodată să-l scoată din pasul său. 

În momentele acelea, însă, înconjurat fiind de sute de 
tineri germani cu înfăţişare bătăioasă şi toţi încărcaţi de arme 
pe care păreau a fi gata să le folosească, John Offer află ce 
înseamnă groaza şi poate că lăsă să i se vadă şi pe chip ceva 
din acest simţământ. Era cu totul uluit de propria-i situaţie. Nici 
în cele mai înfricoşătoare coşmaruri nu visase vreodată că are 


1 Khaki drill- uniformă de campanie de culoare kaki. 


să cadă prizonier. Năucit de iuţeala evenimentelor, nu mai era în 
stare decât să stea înţepenit, cu mâinile deasupra capului, şi să 
transpire de frică. 

Un Oberst - colonel adică - se dădu jos dintr-un car de 
recunoaştere şi veni înspre el. La început, Offer crezu că e 
Rommel în persoană, dar pe urmă îşi spuse că, la fel ca şi 
chinezii, toţi nemţii cu grad înalt seamănă între ei. Era un bărbat 
voinic şi - cu cizmele lui înalte până la genunchi şi prinse cu 
şireturi - călca într-un fel ce sugera forţă neîndurătoare. Se 
îndreptă direct spre Offer, urmat de un cârd de ofiţeri mai mici 
în grad. Offer văzu de aproape un chip dur şi nişte ochi 
pătrunzători şi cenuşii deasupra unor pomeţi proeminenţi. li 
pieri tot curajul. Oberst-ul arăta formidabil. 

— Ştii germana? întrebă cu glas aspru şi într-o 
englezească destul de aproximativă. 

Offer se smulse din teama paralizantă ce-l cuprinsese. 
Răspunse cu grabă: 

— Nu. Îmi pare rău, nici măcar o vorbă. Apoi, ca să-şi 
mascheze zăpăceala şi spaima, dădu să se întoarcă spre 
Weybright, adus alături de el, şi era gata să spună: „Dar şoferul 
meu ştie. Vorbeşte curent în germană”. Tăcu însă. Weybright nu 
scotea nici o vorbă. Foarte bine, n-o să spună nici el nimic. Se 
întreba însă din ce pricină Weybright nu se grăbea să folosească 
un asemenea prilej de a intra cât de cât pe sub pielea lor, fiindu- 
le de folos ca tălmaci. 

Imediat în spatele colonelului stătea un căpitan voinic şi 
fioros la înfăţişare. Offer îl observă fiindcă din toată atitudinea 
lui şi din felul cum se uita cu ochii abia mijiţi la prizonierii 
britanici, se degaja o ură crâncenă. 

Colonelul zise: 

— Bine. Cum te cheamă? Eşti căpitan, ja!? 

— Am gradul de căpitan. Numele, John Offer. Căpitanul 
John Offer. Astea erau toate informaţiile pe care se cuvenea ca 
un prizonier să le dea inamicului. 


1 Da (germ.) 


În clipa aceea căpitanul cel voinic păşi înainte. Offer citi pe 
chipul uscăţiv şi ars de soare o ură nemărginită. Mirat, îl auzi că 
spune deodată: 

— Eşti Glasshouse John, ja? 

Căpitanul Kurt Braunschweig îşi vedea visul cu ochii. John 
Offer căzuse în mâinile lui. 


La oaza Siwa, doar cu douăzeci şi patru de ceasuri mai 
înainte, comandantul garnizoanei germane, Oberst Franz 
Schiller, primise ordin de marş. Un mesaj de la cartierul general 
al lui Afrikakorps de la Derna vorbea despre o ofensivă aliată de- 
a lungul coastei mediteraneene şi despre faptul că armatele 
Axei erau nevoite să se retragă. Formaţiunea care ocupa oaza 
Siwa nu mai putea rămâne pe loc, pentru că înaintarea 
inamicului ameninţa să-i taie retragerea. 

Erau aproape gata de plecare, când o formaţie mixtă 
aliată, cuprinzând elemente din Forţele Franceze Libere şi 
S.A.S., apăru pe neaşteptate la orizont şi se pregătea de atac. 
Comandantul german luă hotărârea înţeleaptă de a nu se 
angaja în luptă - ce rost ar fi avut să te baţi pentru o oază pe 
care oricum urma s-o părăseşti? - şi dispuse o retragere 
organizată, reducându-şi astfel pierderile la minimum. 

La adăpostul întunericului, colonelul izbuti să-şi retragă 
toate forţele din oază şi porni înspre est, ca să ajungă la drumul 
caravanelor către Mersa. Avea sub comanda sa forţe puternice 
şi nu se temea că ar putea fi înfrânt în vreo luptă în deşert, aşa 
că la două ore după ce părăsise Siwa, dădu ordin de popas 
peste noapte. 

A doua zi dimineaţa porniră din nou la drum. Era o zi 
infernală şi înaintarea în coloană le era mult stânjenită de 
furtuna de nisip. În cele din urmă, colonelul Schiller ajunse şi el 
la exasperare şi ordonă popas, cu gândul de a rămâne pe loc 
până ce vremea avea să se îmbunătăţească. Aşezară tabăra pe 
coasta mai adăpostită de vânt a unei coline, iar în unul din 
momentele de ameliorare a vizibilităţii, santinelele raportară că 


se văd cinci camioane îndreptându-se spre el. Imediat se dădu 
alarma şi oamenii trecură la posturile lor de luptă. 

Furtuna se stârni încă o dată, ascunzând vederii cele cinci 
camioane. Colonelul nu făcu prostia de a porni în urmărirea lor - 
asta ar fi putut duce la catastrofă pentru oamenii săi, fiindcă 
foarte lesne s-ar fi răzleţit unii de alţii. Se mulţumi să stea pe 
loc, cu ochii protejaţi de ochelarii de praf, aşteptând şi 
nădăjduind ca detaşamentul acela neînsemnat să-şi continue 
drumul şi să vină destul de aproape pentru ca oamenii săi să 
poată intra în acţiune. 

Căpitanul Braunschweig veni să se consulte cu superiorul 
său. Amândoi căzură de acord; camioanele nu puteau fi decât 
inamice; patrule germane sau italiene n-aveau ce să caute atât 
de departe de coastă. Şi amândoi se arătară încântați la gândul 
că vor avea prilejul de a nimici o formaţie aliată de gherilă, fiind 
şi asta un soi de consolare pentru alungarea din oaza Siwa, 
petrecută abia cu o zi înainte. 

Aşa că aşteptară şi se rugară într-o nemţească fără cusur 
ca inamicul să le cadă în labă; şi s-ar zice că adresantul 
rugăciunilor s-a dovedit milos în ziua aceea - pentru nemți cel 
puţin. 

Cu greu s-ar fi putut ca lucrurile să se petreacă mai 
prielnic pentru colonelul Schiller. Veni din nou un moment când 
vântul se mai potoli, văzduhul se limpezi puţin, şi la depărtare 
de două sute de yarzi - poate chiar mai puţin - zăriră trecând 
convoiul de camioane. 

Colonelul avu impresia că unul sau mai multe camioane 
apucaseră să treacă - nu distinsese decât nişte vagi siluete prin 
densele perdele de nisip care repede le acoperiseră - dar acum 
vedea limpede cum unul dintre ele înainta greoi prin nisip. 

Numaidecât se deschise foc asupra lui, iar Spandaus-urile 
şi celelalte tipuri de mitraliere numai cu greu ar fi putut să nu-şi 
atingă ţinta, de la o asemenea distanţă. Aproape imediat avură 
dovada că nimeriseră în plin, dovadă depusă de explozia 
rezervorului de benzină. Zăriră câteva siluete sărind din camion, 
câteva dintre ele pe la spatele camionului, oferind astfel 


instruiţilor săi mitraliori, ţinte uşor de atins. Colonelul văzu cum 
siluetele acelea încremenesc în loc, doar după câţiva paşi. 

Fuseseră însă, cinci camioane. Încă unul se ivi din norul de 
praf, dar acesta abia putu fi zărit o clipă şi apoi iar dispăru, 
parcă azvârlit în lături de cel cuprins de flăcări. Altceva nu mai 
văzură din detaşamentul lui Offer. 

Succesul îl făcea pe colonel mai îngăduitor. Oricum, în 
ziua aceea, nu era pornit pe ucideri şi considera drept rară şi 
plăcută distracţie un camion inamic venit să se ofere ca ţintă 
bravilor săi mitraliori. Mitraliorii îşi făcuseră pe deplin datoria, 
aşa că ordonă să li se transmită felicitări. 

Impreună cu căpitanul se urcară în Kube/wagen-urile lor şi 
se îndreptară către camionul cuprins de flăcări, urmaţi fiind de 
întreaga formaţie. Erau cadavre de cercetat pentru a vedea 
dacă nu cumva poartă asupra lor vreun secret militar minor, 
după cum s-ar fi putut ca flăcările să nu mistuie complet 
camionul şi să cruţe ceva demn de a fi salvat. 

Furtuna de nisip din nou le întunecă vederea, dar după 
câteva minute, când încă nu apucaseră să ajungă în preajma 
camionului incendiat, iarăşi se potoli. Germanii văzură pe 
întinsul deşertului două siluete singuratice şi care păreau să se 
afle la mare distanţă una de cealaltă. Totuşi, amândoi în acelaşi 
timp, ridicară mâinile deasupra capului. 

Colonelul răcni la oamenii săi şi ordinul îi opri chiar în clipa 
când îşi încordau degetele ca să apese pe trăgaci. Nici Offer şi 
nici Weybright n-au ştiut că rămăseseră încă în viaţă datorită 
unei fracțiuni de secundă - acelui firişor de timp ce desparte 
ordinul de a nu trage şi zvâcnirea degetelor ce ar fi dezlănţuit o 
ploaie de foc. 

După aceea, carele de recunoaştere trecură în viteză pe 
lângă camionul incendiat - de îndată ce ajunseră acolo, îşi 
dădură cu toţii seama că nimic nu mai putea fi salvat şi-i 
înconjurară pe cei doi britanici complet uluiţi şi îngheţaţi de 
spaimă. Colonelul îşi  săltă ochelarii de praf deasupra 
cozorocului, cobori din maşină şi se îndreptă către cei doi. Văzu 
imediat că avea în faţa sa un Panzergrenadier şi un Hauptmann 
din armata britanică. 


La fel cum Offer încerca să aprecieze personalitatea 
colonelului, şi colonelul se trudea să înţeleagă ce fel de om este 
John Offer. Soldatul de rând nu conta. Văzu că are în faţă sa un 
om nu prea înalt de statură, un om cu nasul turtit, după câte s- 
ar fi zis de pe urma unui accident, şi cu toate astea, în ciuda 
aparenţei lui de individ trecut prin ciur şi prin dârmon, i se păru 
că are de-a face cu o fire blândă, un biet flăcău de treabă care 
se joacă de-a Soldaţii. Fiind militar de meserie, colonelul 
dispreţuia pe orice ostaş amator, din orice armată, cu toate că 
de fiecare dată, feldmareşalul Rommel îi avertizase să nu 
subaprecieze soldatul amator britanic. 

Colonelul Schiller vorbea puţin englezeşte, întrucât, 
asemenea multor ofiţeri din armata lui Hitler, primise ordin să 
petreacă o vacanţă în Regatul Unit!, înainte de izbucnirea 
inevitabilului război dintre cele două naţiuni. Colonelul avusese 
grijă să dea o raită şi prin Franţa şi Ţările de Jos, de fiecare dată 
însemnându-şi în minte orice amănunt ce s-ar fi putut dovedi de 
folos în cazul când s-ar fi ivit prilejul ca respectivele ţări să fie 
ocupate. 

Înainte de toate, nefiind prea sigur de englezeasca lui, 
întrebă dacă vreunul dintre ei ştie nemţeşte. Cum răspunsul fu 
din ambele părţi negativ, colonelul formulă prima întrebare pusă 
în mod obişnuit: 

— Cum te cheamă? 

După ce căpitanul britanic declarase că e John Offer, 
colonelul fusese surprins de reacţia căpitanului. La auzul acelor 
cuvinte, Braunschweig ieşise în faţă, tremurând de furie, după 
câte îşi putea uşor da seama, ceea ce îl făcu să fie şi mai 
nedumerit. 

— Eşti Glasshouse John, ja? 

Colonelul îşi reveni imediat şi se întoarse brusc înspre 
căpitan, după care îl întrebă pe nemţeşte: 

— Ce-i cu povestea asta? I| cunoşti cumva? Urmă o scurtă 
clătinare a capului, ochii lui Braunschweig, aţintiţi asupra 
căpitanului britanic, continuând să ardă de ură. Răspunsul fu dat 
tot în germană. 


1 Denumirea oficială a Marii Britanii (United Kingdom, prescurtat: U.K.). 


Deşi auzea cuvintele nemţeşti cu sunet aspru, Offer nu 
înţelegea boacă din ce anume se spunea, dar putu să observe 
reacţia pricinuită de cuvintele voinicului căpitan în atitudinea 
colonelului şi a celor aflaţi destul de aproape ca să poată auzi. 
De unde până atunci nemţii păruseră să aibă o atitudine 
aproape politicoasă şi indiferentă faţă de prizonieri, acum toţi 
păreau să fie deosebit de nervoşi. Toate privirile se aţintiră 
asupra lui Offer, încărcate de aceeaşi ură ca şi ale lui 
Braunschweig. Offer le simţea mânia stârnită ca din senin şi era 
pur şi simplu consternat. 

Chipul colonelului căpătase o expresie amenințătoare. 
Mânia i se vedea atât de limpede pe faţă, încât Offer avu 
convingerea că o să fie lichidat pe loc, impresie aproape 
confirmată în clipa când colonelul îşi rezemă mâna pe tocul 
pistolului. Cei doi ofiţeri germani continuau să discute între ei, 
schimbând fraze scurte şi tăioase cu privire la persoana lui 
Offer. 

În momentul acela nici nu mai observau că furtuna de 
nisip se dezlănţuise din nou. Atenţia le era pe de-a întregul 
captivată de furie, de amintirea acelei teribile tragedii petrecute 
la Lacul de Nisip. Şi iată că se întâmplase ca vinovatul s-ajungă 
în mâinile lor, şi amândoi erau ferm hotărâți să facă totul pentru 
ca ofiţerul britanic să-şi ispăşească din plin crima comisă 
împotriva unor bravi soldaţi germani. 

Colonelul ordonă cu glas răstit: 

— Luaţi-i sub pază! Oamenii ăştia nu trebuie cu nici un 
preţ să ne scape. Trebuie duşi până în Agheila, unde îi vom da 
pe mâna SS-iştilor pentru judecată. 

La fel cu cei mai mulţi ofiţeri germani, Schiller îi ura pe cei 
din S.S., sălbatica armată particulară a lui Hitler, dar acum i se 
părea că au ajuns să fie şi aceia buni la ceva. Dacă acest 
Glasshouse John - cum îi spunea Braunschweig - era dat pe 
mâna celor din S.S., atunci au să aibă ei grijă să-şi ispăşească 
nelegiuirea în cel mai cumplit mod ce putea fi imaginat. In orice 
caz, Glasshouse John se dădea drept ofiţer şi asta, în ochii 
colonelului, apărea ca o altă crimă cu totul de neiertat. Spuse 


toate acestea înainte de a se duce să cerceteze camionul 
cuprins de flăcări şi pe soldaţii din jurul lui. 

Cam cu un minut înainte de a fi percheziţionaţi şi 
încătuşaţi, Weybright prezentă un fel de traducere a vorbelor 
căpitanului: 

— Sir, auzi Offer glasul stins de lângă el şi avu impresia că 
celălalt vorbeşte cu gura închisă, fără să mişte buzele, aşa că 
înţelepciunea îl îndemnă să nu-şi mişte capul. Îs porniţi rău 
împotriva noastră. Ştiu că suntem dezertori şi că 
dumneavoastră nu sunteţi căpitan de-adevărat. 

— Atunci ce-au aşteptat de nu ne-au împuşcat pe loc? 
Offer vorbi tot fără să clintească buzele şi fără să-şi mişte capul 
spre Weybright. 

— V-aduceţi aminte de Lacul de Nisip? V-aduceţi aminte 
că am deschis focul asupra lor pe când încercau să-l treacă? Unii 
dintre ostaşii nemţii s-au scufundat în nisipul mişcător şi n-au 
putut fi salvaţi fiindcă i-aţi țintuit pe toţi la pământ cu foc de 
mitralieră. Căpitanul neamţ jură că aţi făcut-o dinadins şi chiar 
aţi tras asupra celor înnămoliţi în nisip. 

Offer ar fi vrut să spună: „Nu-i adevărat. Pe căldura aceea 
înnebunitoare şi prin aerul înfierbântat de-abia puteam vedea 
încotro tragem”. Nici vorbă, habar n-avuseseră că existau 
oameni împotmoliţi în nisipul mişcător, altminteri, dac-ar fi 
bănuit, mai mult ca sigur că ar fi slăbit focul, oricât de fără sens 
ar fi părut un asemenea fapt în condiţii de război. 

Pe urmă Weybright spuse tot în şoaptă stinsă câte ceva 
despre perspectiva de a fi daţi pe mâna S.S.-iştilor când aveau 
să ajungă la Agheila. În clipa aceea un tânăr locotenent răcni cu 
glas spart: 

— Gura! N-aveţi voie să vorbiţi! 

Aşa că tăcură şi în minutele acelea, stând cu capul în piept 
ca să se apere împotriva nisipului azvârlit de vânt, Offer cunoscu 
adâncurile cele mai de nepătruns ale fricii. Oricum, era destul de 
rău să cazi prizonier, dar vestea că avea să fie dat pe mâinile 
înspăimântătoarelor formaţii S.S. ale lui Hitler făcea să-i îngheţe 
sufletul de groază. Fu cuprins de o înfricoşare cumplită şi 
cercetă înfrigurat împrejurimile ca să găsească vreo soluţie 


salvatoare, dar nu exista nici una. Erau înconjurați de o mulţime 
de ostaşi tineri, cu înfăţişare antipatică, toţi înarmaţi până în 
dinţi şi gata să folosească uneltele morţii. 

Şi-atunci John Offer, Offer cel care niciodată nu se pierdea 
cu firea, îşi adună toate puterile şi îşi sili mintea să judece cu 
cumpănire - asta însemnând că se lepăda de frică. 

„Trebuie să scăpăm; cu orice preţ nu trebuie să ajungem 
pe mâinile S.S.-iştilor”. Dar cum şi când? Răspunse mai întâi la 
prima parte a întrebării. „Acum trebuie să se întâmple treaba 
asta, repede”. De îndată ce ar fi părăsit deşertul şi ar fi ajuns în 
spatele liniilor Axei, scăparea ar fi fost de neconceput. Acum - 
dar în ce fel? Şi dacă ar fi fugit din mâinile nemților acum şi aici, 
pe întinsul deşertului bântuit de furtună, câtă vreme ar fi putut 
supravieţui fără apă? 

Gândurile lui Offer se concentrară o clipă asupra acestei 
întrebări. Să fugi din captivitate doar ca să mori de sete în 
chinuri cumplite pe întinsul pustiului nu i se părea o perspectivă 
mult mai îmbietoare decât aceea de a muri de pe urma 
torturilor la care i-ar fi supus odioşii S.S.-işti. Incă de pe acum îi 
era sete şi ar fi fost în stare să bea un bidon întreg cu apă, ca să 
stingă arsurile ce-i pârjoleau gura uscată din pricina fricii. Unii 
dintre ostaşii nemți sorbeau cu desfătare din bidoanele lor. 

La o vreme, Offer se gândi: „Îl cunosc pe O'Keefe. Cred că 
ştiu cum are să procedeze”. 

S-ar fi putut ca O'Keefe să nu-şi fi dat seama că fuseseră 
atacați, dar în nici un caz nu putea merge multă vreme fără să 
se oprească, fiindcă oamenii din camioanele de la coada 
convoiului începeau să strige de îndată ce pierdeau contactul cu 
cei din faţă. Poate că cei din camionul lui Sibrett, ori din cele 
următoare, care nu putuseră să nu vadă camionul lui incendiat, 
prinseseră din urmă camionul lui O'Keefe şi îi raportaseră 
despre cele întâmplate. Într-un asemenea caz, ce avea să facă 
un om cu scaun la cap, cum era O'Keefe? 

„Are să se depărteze până la o distanţă destul de mare, ca 
să fie cât mai ferit de primejdie, o milă sau poate chiar două, şi 
pe urmă are să stea în loc şi să aştepte potolirea furtunii”. Când 
furtuna s-ar fi potolit, aşa cum se întâmpla de obicei după 


câteva ceasuri, avea să se întoarcă la locul unde se petrecuse 
atacul, ca să-i culeagă pe eventualii supraviețuitori. Fără 
îndoială că se vor întoarce să verifice dacă sunt morţi şi atunci 
să-i îngroape, în cazul când asta n-o făcuseră nemţii. 

Prin urmare, dacă era vorba de fugă, ea trebuia încercată 
acum şi aici, ca să poată fi culeşi de O'Keefe atunci când 
condiţiile deveneau ceva mai prielnice. 

— Uite-i că se întorc, îl auzi pe Weybright şoptind, dar auzi 
şi locotenentul care numaidecât răcni: 

— Gura! Nici o vorbă! 

Colonelul şi căpitanul se întorceau de la rămăşiţele 
camionului. Tocmai atunci se apropie de prizonieri un 
Feldwebel: cu un bidon cu apă. Era limpede că după socoteala 
lui trebuia să li se dea şi prizonierilor puţină apă, iar 
locotenentul nu avea nimic împotrivă, dar se dovedi că 
împotrivă e căpitanul cel voinic. Acesta îl văzu pe ostaşul 
german cum oferă apă prizonierilor şi numaidecât răcni o 
poruncă, iar atunci neamţul făcu imediat stânga-împrejur, luând 
cu el şi bidonul cu apă. 

Offer îşi linse buzele care păreau acum şi mai uscate. 
Oare chinul prin sete să fie o parte din pedeapsa ce li se 
cuvenea? Bine, atunci cu atât mai mult trebuiau să fugă 
neîntârziat. 

Căpitanul rosti alt ordin şi acelaşi Feldwebel se apropie de 
ei şi cu un capăt de funie subţire, dar tare, legă încheietura 
dreaptă a lui Offer de cea stângă a lui Weybright. Faptul îl 
îngrijora teribil pe Offer. Încătuşaţi în felul ăsta, cum ar mai 
putea să-şi coordoneze mişcările ca să scape cu fuga? ŞI, 
neavând posibilitatea să vorbească, fie şi în şoaptă, cum ar mai 
fi putut pune la cale un plan comun? Totuşi - Dumnezeule- 
Doamne - îşi spunea Offer cu disperare, ceva trebuie făcut, 
acum ori niciodată! 

Colonelul dădu un ordin care îi făcu pe toţi să alerge spre 
maşini. Se părea că Fe/dwebelul fusese însărcinat cu paza 
prizonierilor, şi după felul cum asculta, stând smirnă, dispoziţiile 


1 Plutonier (germ.). 


căpitanului care vorbea foarte răstit, Offer înţelese cam ce i se 
spunea: că e vai de capul lui dacă îi lasă pe prizonieri să scape. 

„Vai de capul lui are să fie”, îşi spuse Offer cu ardoare. Ce 
putea să-i facă, bietul om avea ghinion. Era păcat de el, dacă te 
gândeai că avusese de gând să le dea apă. 

Prizonierii fură urcați într-un uriaş transportor de trupe, 
lucru nu prea lesne de făcut de vreme ce erau legaţi unul de 
altul, dar în cele din urmă izbutiră. Astfel, se treziră în 
transportor, la mare înălţime faţă de pământ. Pe amândouă 
laturile camionului se aflau bănci de lemn, astfel că 
panzergrenadirii stăteau faţă în faţă, având între ei un morman 
de raniţe rânduite la mijloc. Fe/dweberul se aşeză chiar în faţa 
lor - ca să-i poată supraveghea cât mai bine, se gândi Offer. Pe 
amândouă băncile, soldaţii nemți stăteau unul lângă altul şi faţă 
în faţă, aproape în poziţie de drepţi şi cu armele între genunchi, 
gata să intre imediat în acţiune. 

Furtuna se dezlănţuise din nou cu toată furia, însă 
colonelul era tare grăbit să ajungă la camarazii lui de pe coastă 
şi să scape odată din iadul deşertului, aşa încât coloana se puse 
imediat în mişcare. 

De cum se urniră din loc, pe Offer îl cuprinse iarăşi panica. 
Chiar aşa încet cum mergeau, dacă într-un ceas nu izbutea să 
scape din mâinile nemților, însemna că pierde orice şansă de a-l 
mai găsi pe O'Keefe. 

„Acum trebuie făcut ceva!” îşi spunea Offer într-una, şi se 
gândi că poate încordarea i se citea pe faţă, fiindcă Fe/dweberul 
se uita la el cu mare atenţie. „Acum, acum sau niciodată!” Dar 
în ce fel? Doamne, oare nu-l socotea toată lumea un om plin de 
imaginaţie?! 

Pe urmă îşi spuse că, de fapt panica îi paralizează minţile, 
aşa că din nou făcu un efort să-şi potolească nervii încordaţi la 
maxim; se linişti şi se concentra pe de-a-ntregul asupra situaţiei 
lor prezente. Concluzia la care ajunse se bizuia pe logica cea 
mai simplă. 

„Ca să scăpăm liberi pe întinsul deşertului, trebuie 
neapărat să părăsim camionul ăsta. Ceea ce înseamnă că n- 


avem altceva de făcut decât să sărim din el mai înainte de a-şi 
putea cineva da seama ce-avem de gând să facem”. 

De îndată ce ar fi atins nisipul, ar fi avut şanse - puţine, 
ce-i drept - de a scăpa de ploaia de gloanţe, acoperiţi fiind de 
furtuna ce era în toi, putând în orice clipă să oblige coloana la 
efectuarea unui popas. Prin urmare, îşi spuse Offer, încercarea 
trebuia făcută atunci când norul de praf era cât mai dens şi 
reducea vizibilitatea la cel mult douăzeci sau treizeci de yarzi. 

Transportorul se hurduca, pe teren tare şi denivelat, iar 
Offer îşi spuse: „Acum e momentul”. Dintr-un camion care 
topăia într-una nimeni nu putea să ţintească aşa cum se cuvine. 
De asemenea, felul cum erau aşezaţi infanteriştii germani venea 
tot în avantajul prizonierilor, dacă ar fi încercat să scape. Ostaşii 
aşezaţi în faţa sa, prin urmare şi Fe/ldweberul, n-ar fi putut 
deschide imediat focul din pricina camarazilor aşezaţi pe latura 
opusă şi de fapt toţi soldaţii, indiferent pe ce parte se aflau, 
trebuiau mai întâi să se scoale în picioare şi să facă o întoarcere 
înainte de a deschide focul. Ţinând seama de terenul accidentat 
şi de poziţia incomodă a infanteriştilor germani, Offer socoti că 
s-ar putea să li se ofere şansa câtorva secunde, în cursul cărora 
să se poată ascunde în dosul perdelelor de praf, mai înainte ca 
nemţii să poată deschide focul. 

Nisipul pătrundea înăuntrul transportorului şi toţi soldaţii 
stăteau cu capetele plecate, ca să se apere de biciuirea 
firişoarelor înţepătoare mânate de vânt. Vizibilitatea era teribil 
de proastă, dar coloana continua totuşi să înainteze în formaţie 
strânsă, păstrând între maşini distanţă de cel mult cinci yarzi. 
Offer nu credea că merg cu viteză mai mare de opt sau cel mult 
zece mile pe oră, lucru care iarăşi venea în ajutorul lor. 

„Bine, îşi spuse el, numai că nu suntem încă pe întinsul 
deşertului. Cum facem să ieşim din camion?” Fir-ar să fie, mare 
pacoste era funia asta care le înlănţuia încheieturile mâinilor! 
Unde mai pui că nici nu putea să-i şoptească lui Weybright ce 
planuri pusese la cale. 

Probabil că străbătuseră aproape o milă când Offer 
întrevăzu deodată o cale de scăpare. Totuşi mai zăbovi puţin, 
până când se întâmplă ca odată cu ajungerea pe un teren foarte 


accidentat, să se înteţească şi furia furtunii care parcă bântuia 
mai cumplit decât bântuise vreodată. John Offer trecu imediat la 
acţiune. 

Sări brusc în picioare, trăgându-l după el şi pe uluitul 
Weybright. În aceeaşi secundă începu să răcnească şi să arate 
într-un loc unde s-ar fi zis că se întâmplase ceva îngrozitor: 

— la uitaţi-vă! 

Infanteriştii nemți tresăriră, înălţară capetele şi se uitară 
cu încordare încotro arăta degetul prizonierului. Offer îşi smuci 
braţul, braţul acela înlănţuit de al lui Weybright. Il smuci cu forţă 
disperată pe sub bărbia lui Weybright, aruncându-se în acelaşi 
timp, afară din camion. Amândoi se prăvăliră cu capul în jos şi 
picioarele în sus. După toate legile probabilității ar fi urmat ca 
măcar unul dintre ei să-şi frângă gâtul, dar nisipul era foarte 
afânat şi nici unul nu păţi nimic. 

De îndată ce atinseră pământul, Offer îl prinse în braţe pe 
Weybright şi amândoi se rostogoliră cu furie de câteva ori, apoi 
Offer sări în picioare trăgând şi mâna lui Weybright care, 
înțelegând acum ce se petrece, se ridică şi el şi unul lângă 
celălalt o luară la fugă. Zece paşi erau de ajuns ca să nu mai 
poată fi văzuţi din transportor. Pe urmă Offer se trânti cu faţa la 
pământ şi Weybright, neputând face nimic după voia lui, se 
întinse alături. Respira zgomotos şi cu greutate, lăsând să se 
vadă că izbitura de sub bărbie nu rămăsese fără urmări. Auzeau 
gloanţele şuierând pe deasupra lor. Nemţii trăgeau orbeşte, la 
nimereală. 

După puţin, Offer începu să meargă în patru labe, cât 
putea mai repede. Îi venea destul de greu, aşa cum era legat de 
Weybright, dar până la urmă şi acesta prinse cadenţa, mişcau 
mâinile odată şi înaintară destul de iute. 

Îşi dădeau seama că merg în josul unei pante şi, după 
vreun minut sau două, Offer se ridică în picioare. Auzeau 
gloanţele şuierând pe deasupra lor, dar în momentul acela se 
găseau la adăpostul pantei, aşa că o luară la fugă. 

Acum Offer coti şi continuă fuga împotriva vântului. Nu era 
modul cel mai lesnicios de a înainta, dar prezenta un avantaj - 
fără îndoială că nemţii săriseră din camioane şi se luaseră după 


ei, deşi prea departe nu se puteau duce ca nu cumva să se 
rătăcească; iar dacă se luau pe urmele lor, vântul potrivnic i-ar fi 
stânjenit în folosirea armelor. În afară de asta, vântul le slujea şi 
de busolă. În timpul când mergeau înspre Siwa, furtuna le 
bătuse drept în faţă; prin urmare, mergând împotriva vântului, 
însemna că de fapt îşi continuă drumul şi dacă aveau puţin 
noroc se putea întâmpla să dea peste O'Keefe şi ai săi. 

Alergarea era teribil de obositoare, căci nisipul le reţinea 
picioarele şi deseori se împiedicau de smocuri de iarbă uscată. 
Nu putură fugi decât vreo cincizeci de yarzi, după care începură 
să înainteze împleticindu-se, fără cine ştie ce spor. 

În spatele lor se auzea un adevărat vacarm. Glasuri aspre 
răcneau cât puteau de tare şi din nou izbucni o ploaie de 
gloanţe trase la nimereală de arme automate. Atunci se trântiră 
iarăşi la pământ, continuând însă să se târâie cu disperare cât 
mai repede le stătea în putinţă. Teama lor cea mare era ca 
furtuna să nu fie întreruptă de una din perioadele acelea de 
acalmie şi astfel duşmanii să aibă putinţa de a-i vedea. Dacă i-ar 
fi zărit la oarecare distanţă de maşini, prea departe ca să mai 
poată spera să-i prindă, nu încăpea nici o îndoială că nemţii ar fi 
început să tragă asupra lor şi atunci ştiau bine că nu le mai 
rămânea vreo nădejde de scăpare. 

Gâfâiau din greu, târându-se cu obrajii biciuiţi de nisipul 
mânat de vânt şi plămânii parcă gata să plesnească de frică şi 
din pricina respirației grăbite. Cât de anevoie şi încet înaintau şi 
cât de aproape li se părea locul de unde se auzeau glasurile 
răstite şi ţăcănitul armelor automate! în fiece clipă ascultau cu 
încordare şuieratul vântului, convinşi fiind că bate din ce în ce 
mai slab şi că văzduhul începe să se limpezească. Pentru prima 
oară în viaţa iui, John Offer se ruga lui Dumnezeu să înteţească 
şi mai mult cumplitul khamsin. 

În cele din urmă nu mai fură în stare nici să se târască şi 
amândoi rămaseră întinşi cu faţa la pământ, cu dureri ascuţite 
care le săgetau piepturile ce se zbăteau să tragă cu zgomot 
aerul încărcat de praf. Weybright căzu cel dintâi, mătăhălosul şi 
greoiul Weybright, care nu era făcut pentru fugă, şi în cădere îl 
trase şi pe Offer după el. Nici Offer n-ar fi mai putut merge 


multă vreme. Totuşi, el stătu nemişcat doar câteva secunde, 
apoi se ridică într-un cot şi începu să meşterească la nodul 
funiei care îi înlănţuia încheietura mâinii de cea a lui Weybright. 
Se trudi destulă vreme, dar în cele din urmă reuşi să se 
elibereze şi funia rămase prinsă de mâna lui Weybright. În 
vremea asta se mai odihniseră şi prinseseră puteri, aşa că 
porniră din nou să se târască în patru labe. 

— Să nu ne rătăcim unul de altul, izbuti Offer să spună cu 
glas sacadat. Trebuie să fim împreună. 

Încă se mai auzeau vocile aspre şi din când în când rafale 
de arme automate ce păreau să fie la fel de apropiate. Pe 
semne că nemţii se ţin după urmele lor. In cazul acesta; mersul 
incomod în patru labe nu prea slujea la mare lucru; nemţii 
veneau în fugă şi aveau să-i ajungă din urmă. De teama asta, 
chiar cu riscul de a fi împuşcat, Offer se ridică în picioare şi porni 
la fugă. Weybright făcu şi el acelaşi lucru. 

Fugiră ce fugiră, apoi iar merseră la pas, iar fugă, iar pas 
şi furtuna continua să bântuie, oferindu-le acoperire. In cele din 
urmă îşi dădură seama că nu mai aud vorbe nemţeşti şi nici 
focuri de armă. În locul acestora se auziră zgomote de motoare 
ambalate şi de maşini grele ce se pun în mişcare. Era de mirare 
cât de bine se auzeau sunetele, deşi vântul hăulea cu putere. 

— Stai mai încet, spuse gâfâit Offer, ducându-şi mâna la 
coaste, unde îl înţepa un junghi îngrozitor. Au renunţat la 
vânătoare. Auzi? O iau din loc. 

Totuşi nu prea erau convinşi de interpretarea asta dată 
zgomotelor. S-ar putea să nu fie decât un vicleşug de-al 
nemților, se gândi Offer, numai o parte din ei să simuleze 
plecarea şi alţii să continue pe tăcute urmărirea. Aşa că îşi 
văzură mai departe de drum tot cu frica-n sân şi mereu uitându- 
se înapoi peste umăr şi aşteptându-se ca norul de praf să se 
destrame şi să scoată la iveală nemți gata să tabere asupra lor. 

Merseră înainte şi acum parcă era mai uşor, îşi recăpătară 
respiraţia normală şi se liniştiră, ba chiar le venea din ce în ce 
mai mult să izbucnească în râs. Doamne-Dumnezeule, îşi spune 
Offer, întruna, aşadar am făcut-o şi pe asta! Am şters-o de sub 
ochii nemților! 


Peste un sfert de oră erau încredinţaţi că de acum se află 
în deplină siguranţă. Nu se mai auzea nici zgomot de camioane 
pornite din loc, nici zvon de glasuri şi nici împuşcături. Mamă, 
mamă, crapă maţele-n ei de ciudă, îşi spunea Offer, abia 
reţinându-şi râsul când se gândea cât de furioşi trebuie să fie 
nemţii. Să le scape prizonierii din mână la aşa de scurtă vreme 
după ce fuseseră înhăţaţi! Treaba asta de bună seamă că-i 
făcea pe Oberst şi pe Hauptmann - mai ales pe Hauptmann - să 
turbeze de furie. Vai de capul nenorocitului de Feldwebel, dar 
fericirea a doi oameni face mai mult decât necazul unuia singur. 

Acum, când frica aceea paralizantă trecuse, Offer începu 
să se gândească la ce aveau de făcut. Tot mai era încredinţat că 
sergentul său major nu va pleca de prin locurile acelea până nu 
află ce s-a întâmplat cu cel de-al doilea camion. Asta însemna 
că are să aştepte pe undeva până s-o mai potoli furtuna ca să se 
poată convinge că inamicul nu stă la pândă pregătindu-i o 
ambuscadă, şi abia pe urmă să înceapă căutarea. 

După ce s-o convinge pe deplin că nu-l paşte nici o 
primejdie, are să se întoarcă la Chevroletul mistuit de flăcări, 
dar mai mult de atât nu era probabil să facă.. Poate o să 
zăbovească puţin acolo, ca să îngroape morţii, şi, o să cerceteze 
împrejurimile să vadă dacă mai e vreo urmă de fiinţă 
omenească. |n cazul când nu vedea nimic, avea să-şi reia 
drumul spre Siwa. Ar fi fost o tragedie dacă el şi cu Weybright s- 
ar fi aflat atunci ascunşi în vreo cută a terenului ori prea departe 
ca să poată fi observați. Prea departe? Offer îşi mobiliza încă o 
dată toate puterile şi se lepădă de temerile care prea deseori îl 
copleşiseră în ceasurile din urmă. După câte credea el, nu se 
aflau la mai mult de o milă de locui unde se găsea scheletul 
Chevroletului. Dar s-ar fi putut să se înşele. Să fie două mile? Ori 
poate mai mult? Era foarte greu de apreciat corect, când în 
toată perioada asta, gândurile i se concentraseră doar asupra 
găsirii unei soluţii salvatoare. 

Offer se opri în loc. Era silit să strige aproape în gura mare 
ca să se facă auzit: 

— Trebuie să găsim neapărat Chevroletul! 


Nu era bine să stea pe loc şi să aştepte potolirea furtunii. 
Şi, în nici un caz nu puteau înfrunta riscul de a nu fi găsiţi când 
sergentul major O'Keefe avea să se întoarcă să-i caute. 
Weybright, ai cărui ochelari cu ramă metalică trecuseră cu bine 
prin atâtea grele încercări zise: 

— Da cum naiba să dăm de el, când abia poţi vedea la doi 
paşi? 

— Trebuie să căutăm urmele de cauciucuri ale coloanei 
nemţeşti. 

Continuară deci să meargă sub bătaia vântului, fiindcă 
undeva înspre dreapta lor trebuiau să se afle dârele lăsate de 
camioanele nemţeşti. 

Inaintau cu trudă. După o vreme, neizbutind să dea de 
urmele coloanei, începură să-i cuprindă îndoielile. S-ar fi putut 
ca nisipul purtat de vânt să fi şi acoperit dârele, iar ei să fi trecut 
peste ele fără să-şi dea seama. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
atunci puteau să ajungă la multe mile depărtare de Chevrolet. 

Gândul acesta era îngrozitor, îi teroriza, iar în cele din 
urmă se opriră în loc, neştiind ce să mai facă. Li se părea că de 
ore întregi colindă prin pustiu, însă ceasurile le arătau că era 
vorba doar de douăzeci de minute. Offer, chiar spuse: 

— Ei, ce ne facem acum? li era atât de sete încât se gândi 
că poate tot mai bine ar fi fost la SS-işti decât să ai de îndurat 
asemenea chinuri, şi trebui să facă eforturi extraordinare ca să 
nu se lase cuprins de panică. 

— Dumneavoastră hotărâți, sir, răspunse Weybright, 
foarte simplu. Era un compliment măgulitor, dar Offer ar fi 
renunţat la el cu multă bucurie. Existau asemenea momente 
când ar fi fost fericit ca nu el, ci altcineva să aibă sarcina de a 
lua hotărârile. 

— Bine! Asta le plăcea oamenilor la căpitanul John Offer. 
Când ajungeau la strâmtoare, totdeauna izbutea să fie la 
înălţimea situaţiei. La fel se întâmplă şi acum: 

— Uite ce-o să facem. Mai mergem încă cinci minute în 
aceeaşi direcţie. Dacă în aceste cinci minute nu dăm peste 
urmele nemților, ne aşezăm frumuşel pe nisip şi ne hrănim cu 
speranţa că furtuna are să se potolească foarte curând. 


Weybright se declară de acord şi spuse că nici nu prea 
vede ce altceva ar putea să facă. Aşa că iar o luară la drum, cu 
capetele în piept, ca să se ferească de vântul încărcat cu nisip 
care îi bombarda cu o ploaie de proiectile ascuţite ca nişte ace. 
Înaintau la fel de greoi şi parcă la fiecare pas se mai topea încă 
o fărâmă din nădejdea lor de scăpare, în mintea lui Offer 
stăruind cu încăpățânare vechea zicală cu tigaia şi focul. 

Trecură cinci minute şi urmele mult căutate tot nu se 
arătară. Atunci Offer trişa puţin, fără să-i spună nimic lui 
Weybright. „Hai să-i mai dăm un minut” - îşi spuse în sinea sa, 
şi încă un minut luptară cu vântul. La sfârşitul acestuia, văzând 
că tot n-au dat peste urme, Offer trişa încă o dată şi decise să 
mai adauge unul, acum fiind însă ferm hotărât să se ţină de 
cuvânt. 

— Da lungi sunt cinci minutele astea! strigă Weybright. 

— Mai avem cincisprezece secunde, spuse Offer după ce 
se uită la ceas. 

Şi merseră înainte. Offer se uită din nou la ceas. 

Trecuseră şi ultimele cincisprezece secunde. Deprimat şi 
mort de oboseală, se opri în loc. Nu mai avea nici un rost să 
continue. Atunci Weybright zise cu glasul plin de uimire: 

— Ehei, ia uite-le! 

Şi într-adevăr dăduseră peste ele, nu încăpea nici o 
îndoială. Se vedeau desluşit. Exact în ultima secundă ajunseseră 
la câţiva yarzi de dârele lăsate de camioane. 

— Vai, Doamne-Dumnezeule! oftă adânc Offer şi pentru a 
doua oară în ultima jumătate de oră simţi cum îl năpădeşte 
bucuria. Deodată, uitând de sete şi de toate năpastele aduse de 
vânt, se simțeau fericiţi ca şi când s-ar fi aflat în deplină 
siguranţă. Dârele acelea îi vor duce îndărăt la Chevrolet. 
O'Keefe trebuia să vină şi el acolo de îndată ce s-o potoli 
furtuna. Era un gând cum nu se poate mai plăcut şi acum 
porniră la drum cu pas domol, iar vântul tot se înverşuna 
împotriva capetelor proptite în piept umplându-le părul cu nisip. 


1 Aluzie la zicala englezească „to jump out of the frying-pan into the fire” 
(Sări din tigaie şi cazi în foc), echivalentă cu cea românească: „Să cazi din lac 
în puț” 


Până la urmă ajunseră şi la Chevrolet. Acolo găsiră şi 
cadavrele a patru dintre oamenii lui Offer. Le luară plăcuţele de 
identificare şi căutară prin buzunarele lor lucruri mai de valoare, 
dar în afară de ceva mărunţiş nu găsiră nimic ce ar fi putut fi 
prilej de mângâiere pentru inimile zdrobite ale celor de acasă. 
Foştii întemnițați de la Glasshouse nu prea au obiceiul să adune 
asemenea bunuri. 

li îngropară, treabă care se dovedi destul de lesnicioasă, 
deşi trebuiră să sape doar cu mâinile goale şanţuri în care să 
aşeze trupurile. Totuşi era îngrozitor, fiindcă doar cu câteva 
ceasuri în urmă, oamenii aceştia fuseseră camarazii lor. 
Asemenea îndeletnicire punea capăt oricărei urme de voie bună, 
aşa că răsuflară uşuraţi când isprăviră şi se putură retrage ceva 
mai departe de rămăşiţele încă fumegânde ale Chevroletului. 

— Şi-acu ce facem? întrebă Weybright. 

— Stăm frumuşel culcaţi şi aşteptăm cu răbdare să se 
potolească furtuna. Să sperăm că presupunerile mele se 
adeveresc, că sergentul O'Keefe vine să vadă ce s-a întâmplat şi 
dă peste noi. 

— Şi dacă nu vine? 

— Atunci am încurcat-o rău de tot, bineînţeles. Ştiau bine 
amândoi, că fără apă n-aveau nici o şansă să ajungă pe jos până 
la Siwa. 

— Da vine el, ai să vezi. 

Increderea lui Offer începu să se cam risipească atunci 
când văzu că ceasurile trec unul după altul şi furtuna nici gând 
n-are să se potolească. Inspre sfârşitul după-amiezii setea îi 
chinuia aşa de cumplit, încât practic, nici nu mai erau în stare să 
vorbească, deznădejdea pusese cu totul stăpânire pe ei, 
amândoi ar fi dorit să moară odată şi ştiau că sfârşitul nu mai e 
departe. Vântul devenise o simplă suflare fierbinte care făcea să 
li se usuce carnea pe oase şi îi potopea cu un şuvoi continuu de 
particule ce le izbeau dureros pielea neacoperită. Totuşi, 
discutară puţin între ei, în momentele acelea de la început, când 
după ce săpaseră o scobitură în nisip se vârâseră amândoi în ea 
ca să stea ghemuiţi acolo. Weybright începu cu vorbele: 


— Data viitoare când o să vreţi să mă pocniţi în beregată, 
o să fiţi bun să mă anunţaţi şi pe mine? Şi-acuma mă doare, fir- 
ar a dracului! 

— Chiar aşa am să fac data viitoare, ţi-o promit. Poate că 
şi nemţii ar fi bucuroşi dacă le-aş spune dinainte ce anume pun 
la cale. 

Discutară astfel la întâmplare câteva minute şi Weybright 
nu mai contenea să ridice în slăvi iscusinţa lui Offer: 

— Credeam că ne-am dus pe copcă, sir. Nici măcar nu 
visam c-o să scăpăm din mâinile lor. Şi când au mai şi spus c-or 
să ne dea pe mâna S.S.-ului, atunci - mamă-Doamne - chiar că 
mi-a îngheţat sângele-n vine! 

— Da' n-ai spus că tu ştii nemţeşte. Offer îşi aducea 
aminte că lucrul ăsta îl mirase, atunci. De ce? 

— V-am mai mărturisit odată că tata a fost german din 
naştere. Offer încuviinţă din cap. Tatăl lui Weybright căzuse 
prizonier în primul război mondial şi fusese adus în Anglia 
pentru toată durata războiului. După război nu se mai întorsese 
în ţara lui şi se însurase cu o englezoaică. Din pricina asta unii 
pot să mă socotească neamt şi am auzit că nemţii sunt şi mai 
neîndurători când le cade în mână câte unul ca mine. Zic că de 
ce ne-am ridicat împotriva propriei noastre Vaterland! cum spun 
ei. În orice caz, mi-am zis că nu-i nici o afacere să le atrag 
atenţia asupra mea. 

— Şi s-a potrivit al dracului de bine. 

— S-a potrivit, încuviinţă Weybright. Dacă n-ar fi înţeles ce 
vorbeau nemţii că aveau de gând să-i predea S.S.-ului, poate c- 
ar fi stat liniştiţi în prizonierat, fără să ştie ce-i aşteaptă. 

După asta, aproape că n-au mai scos nici o vorbă şi au 
rămas ghemuiţi în scobitura din nisip, cu braţele ridicate 
deasupra capetelor, pârjoliţi de sete şi rugându-se fierbinte să 
se mai potolească furtuna, aşa cum se întâmpla de multe ori în 
cursul zilei. Dar furtuna nu conteni nici o clipă şi până la urmă se 
lăsă noaptea, iar atunci ştiură că chinurile lor aveau să mal 
dureze cel puţin zece ore, până la ivirea zorilor. 


1 Patrie (germ.) 


În lungile ceasuri de întuneric care treceau atât de încet, 
suferinţele trupurilor deshidratate sporiră încă. Ştiau că n-o s-o 
mai poată duce mult. La un anume ceas din noapte, Offer se 
trezi din picoteală şi îşi dădu seama că în sfârşit vântul 
contenise. Asta s-ar fi cuvenit să-l bucure, dar era mult prea 
sleit de puteri ca să poată încerca şi alt simţământ în afară de 
disperare. Vântul se oprise. Ei şi? Adesea se întâmpla ca 
khamsin-ul să se potolească noaptea doar ca să înceapă cu şi 
mai multă furie la cele dintâi raze de lumină. Liniştea asta nu 
putea decât să-i păcălească şi în nici un caz nu era dispus să se 
bucure degeaba. Pe măsură ce treceau ceasurile, deznădejdea 
punea tot mai mult stăpânire pe el şi atunci îşi dădu seama că 
O'Keefe n-are să se întoarcă. Şi el şi Weybright se aflau singuri 
şi părăsiţi pe întinsul pustiului. Mai bine o moarte grabnică decât 
să înduri la nesfârşit chinurile astea cumplite, dar cum poate 
omul să-şi pună capăt zilelor cu mâna goală? 

Aşa îi umblau prin cap crâmpeie de gânduri în intervalele 
din scurtele, dar binefăcătoarele momente de aţipeală care 
aduceau mai mult a delir. O geană de lumină cenuşie începu să 
mijească dinspre răsărit. Şi încă o dată vântul îşi dezlănţui 
mugetul pe deasupra deşertului. 

Weybright deschisese şi el ochii şi spuse în şoaptă: 

— Am visat că făceam ceai. 

Nu era lipsit de haz mătăhălosul şi greoiul Weybright. 
Offer nu mai avea putere să vorbească, dar îşi spuse în gând: 
„Parcă simt şi eu miros de ceai”. Mirosul tare şi acrişor al 
ceaiului fiert în pustiu pe pirostrii. Auzise şi el că celor ce mor de 
sete li se pare că văd fântâni îmbietoare şi izvoare cristaline, pe 
când el, englez get-beget până în ultima clipă a vieţii, visa ceai 
pus la fiert. 

Lumina creştea cu iuţeală - cenuşie, pe urmă galbenă, 
apoi portocalie şi în sfârşit, roşie aprinsă şi arzătoare de îndată 
ce primele raze se revărsau peste marginea zării. Vântul se 
înteţea din ce în ce şi praful începuse curând să se înalte. Offer 
nici nu mai încercă să se ridice în picioare. | se părea că nu mai 
are destule puteri. Unde să-ţi dai sufletul - în scobitura asta! 


Tot la ceai dulce şi fierbinte se gândea şi închipuirea îi era 
atât de aprinsă, încât simţea în nări mirosul. Asta îl făcu să 
geamă şi în sfârşit să se ridice în capul oaselor, apoi în patru 
labe şi până la urmă să se înalțe în picioare clătinându-se pe 
fundul scobiturii. Privi în jur şi la nici optzeci de yarzi depărtare 
văzu patru camioane - Chevroleturi - şi pe O'Keefe împreună cu 
oamenii lui luându-şi gustarea de dimineaţă. 


x 


După o scurtă vreme de odihnă şi o perioadă de bucurie 
dezlănţuită, timp în care băuseră câtă apă putură înghiţi 
trupurile lor uscate şi lacome ca buretele, Offer spuse: 

— Vreau să vorbesc cu soldatul Sibrett. Sergentul major 
O'Keefe se bucurase nespus când dăduse cu ochii de ei, de 
altminteri ca şi toţi ceilalţi. Când fusese iarăşi în stare să 
vorbească ceva mai cu uşurinţă, căpitanul Offer spusese: 

— Ajunsesem să cred că v-aţi văzut de drum mai departe. 

O'Keefe răspunse: 

— Nu ştiam nici noi ce anume ar fi mai bine de făcut. 
Oamenii îşi închipuiseră că dacă cei din camionul lui Offer nu 
fuseseră toţi ucişi, în mod sigur fuseseră luaţi prizonieri. 
Aproape c-am dat cu banul dacă să ne vedem de drum, ori să 
mai zăbovim pe aici, încheie sergentul major. 

Dar nu plecase şi rămăsese pe loc. Sergentul major 
O'Keefe se dovedea un om şi jumătate, chiar dacă era în stare 
să-şi iasă din minţi când dădea cu ochii de vreunul din Poliţia 
Militară. 

— Plecăm înspre Siwa de îndată ce eşti gata, sergent 
major, ordonă Offer. Dar mai înainte, vroia să stea de vorbă cu 
Sibrett. 

Îl aduseră pe Sibrett şi după felul cum umbla şi cum ţinea 
capul în pământ se vedea limpede că se simţea cu musca pe 
căciulă. Se opri în faţa căpitanului şi Offer era gata să-l 
lovească, atât de tare îl înfuriase purtarea omului ăsta. 

Totuşi, se stăpâni. O'Keefe stătea alături şi se uita la 
amândoi. Offer vorbi: 


— N-ai vrut să opreşti şi să mă iei şi pe mine! Sibrett făcu 
ochii mari cât cepele, prefăcându-se a fi nespus de surprins, dar 
fără a avea curajul să se uite în ochii lui Offer. 

— Eu, sir? N-am vrut să opresc? Nu înţeleg nimic, nu ştiu 
ce vreţi să spuneţi. 

— Ba înţelegi, soldat Sibrett. Ştii foarte bine ce vreau să 
spun. Ai fi avut putinţa să mă iei şi pe mine după ce nemţii mi- 
au incendiat camionul. Ai trecut pe la câţiva paşi de mine, dar n- 
ai vrut să opreşti. Era convins că şi ceilalţi de teapa lui Sibrett, 
care călătoreau totdeauna împreună, trebuiau să-şi fi dat seama 
de ce se întâmplase atunci. 

— Eu de aşa ceva habar n-am, răspunse Sibrett 
străduindu-se să pună în glas cât mai adâncă indignare. Nici 
măcar nu v-am zărit. 

Offer înţelegea că-şi pierde vremea. Formula o acuzaţie 
deosebit de gravă, dar nesprijinită de nici o dovadă. Pentru 
Sibrett era suficient să stăruie în declaraţie că nici nu-l zărise 
prin preajma Chevroletului incendiat şi căpitanul său nu i-ar fi 
putut face nimic. Şi era evident: Sibrett n-avea să recunoască 
niciodată că îl lăsase pe John Offer la discreţia nemților. 

Aşa încât căpitanul Offer spuse cu voce aspră: 

— Treaba asta n-am s-o uit niciodată! 

Sibrett făcu stânga-mprejur. Ce-l irita mai mult decât toate 
era uşorul zâmbet de triumf de pe faţa ticălosului. Sibrett îşi 
dădea seama că învinsese. „Îi vin eu de hac nemernicului!”! îşi 
spuse Offer şi cu toate că ar fi de presupus ca un ofiţer să nu 
poată ajunge niciodată la o asemenea hotărâre, astfel de lucruri 
se întâmplă nu de puţine ori. Pentru ticăloşia comisă, 
Glasshouse John era gata să bage cuțitul în Sibrett de îndată ce 
s-ar fi ivit prilejul. 

Nu se mai osteni să-i explice uluitului sergent major ce 
anume se ascundea în spatele acestei scurte convorbiri cu 
Sibrett. Timpul nu trebuia irosit, căci, vântul - fir-ar el să fie! - se 
înteţea din ce în ce şi cu cât mai iute ar fi pornit cu toţii spre 
Siwa, cu atât mai bine ar fi fost pentru ei. 

Până la urmă ziua se dovedi mai puţin vrăjmaşă decât 
crezuseră şi înainte de lăsarea nopţii pătrunseră în oaza 


binecunoscută, unde de-abia aşteptau să azvârle hainele de pe 
ei şi să se bălăcească prin ochiurile de apă proaspătă de lângă 
clădirile cam dărăpănate de pe urma ocupaţii nemţeşti. 

Acolo rămaseră aproape o lună încheiată, şi în prima 
săptămână toţi declarară într-un singur glas că pentru nimic în 
lume n-ar mai accepta să plece dintr-un asemenea colţ de rai. In 
cea de-a doua, încă era bine, dar cam începeau să sufere de 
plictiseală, în a treia, căpitanul Offer îşi dădu foarte bine seama 
că trebuie să întreprindă ceva, fiindcă altminteri or s-ajungă toţi 
nişte bieţi burtă-verzi arşi de soare - cel puţin asta era părerea 
exprimată de soldatul Charley Crookshank. 

John Offer făcu tot ce-i stătea în putinţă pentru a-i ţine pe 
oameni împreună la Siwa pentru a le mai domoli neastâmpărul, 
dar numai la trei săptămâni după ce cu chiu cu vai ajunseseră la 
oază, împrejurările îi obligară să-şi strângă în grabă calabalâcul 
şi s-o ia din loc. Aproape în aceeaşi zi, căpitanului Kurt 
Braunschweig i se încredința o misiune care avea toate şansele 
să-l aducă din nou faţă în faţă cu căpitanul Offer. 


* 


La Cairo se găsea un general-maior foarte diferit de 
imaginea ştabilor celor mari, făurită şi propagată îndeobşte de 
ofiţeri subalterni invidioşi. Omul acesta era un tip deosebit de 
isteţ, totdeauna dornic să afle amănunte şi mai ales să 
cunoască adevărul adevărat. Pe mâna lui căzuse chestiunea cu 
acel misterios G.G.C.U., chestiune bizară ce începuse să-l cam 
calce pe nervi. 

— E pur şi simplu o uriaşă gogomănie, spuse el într-o zi în 
faţa statului său major. 

În cursul celui de al doilea război mondial, generalii 
începuseră să vorbească la fel ca toţi oamenii, ceea ce 
constituia un progres apreciabil în comparaţie cu flecăreala 
afectată a ştabilor de pe vremea celui dintâi. Generalul nostru 
nu pierdea niciodată ocazia de a-şi condimenta vorbirea cu 
expresiile folosite curent de cei aflaţi în subordinea sa, amănunt 
ce avea darul de a-l face foarte iubit. 


— Uite că deodată răsare ca din pământ un soi de 
formaţie ce bântuie prin deşert şi repurtează succese deosebite 
ca formaţie de gherilă - dacă e să dăm crezare rapoartelor 
trimise - iar noi habar nu avem despre cine e vorba. Nu e 
admisibil ca asemenea lucru să se petreacă într-o armată 
demnă de acest nume. 

Intregul stat major se văzu nevoit să fie de acord. Se 
străduiseră din toate puterile să afle de ce unitate depindea acel 
aşa-numit G.G.C.U. - şi, la urma urmei, ce însemnau inițialele 
astea? întreba tot mai insistent generalul - dar s-ar fi zis că 
nimeni nu-şi dăduse destulă osteneală ca să afle. 

— Poate că n-or fi britanici. Ideea asta fu avansată de un 
căpitan de stat major cu numele de Tansley. Nu m-aş mira să 
aflăm că sunt francezi de-ai lui De Gaulle, polonezi sau chiar 
greci. 

Ipoteza fu examinată şi după aceea părăsită. 

— Cei din L.R.D.G. ar fi menţionat în raport că e vorba de 
nişte străini, fu argumentul hotărâtor. 

— Sigur, bineînţeles. Cei din L.R.D.G., flăcăii ăştia ca din 
filmele de capă şi spadă, i-au întâlnit şi trebuie să ştie mai multe 
despre G.G.C.U. 

Generalul stătu pe gânduri câteva clipe. Avea îndoielile lui 
cu privire la rapoartele G.G.C.U. In legătură cu operaţiile 
desfăşurate împotriva inamicului. Ceva suna fals în rapoartele 
astea, dar mărturiile formaţiei L.R.D.G. din Kufra confirmau cel 
puţin una din afirmaţiile lor - era neîndoielnic că izbutiseră să 
elibereze din ghearele nemților patru prizonieri L.R.D.G. şi să-i şi 
treacă peste întinsa Mare de Nisip. 

— Kufra, exclamă generalul, plesnind din degete. Obişnuia 
să recurgă deseori la gestul acesta, fiindcă chiar de la începutul 
carierii observase că e un gest care sugerează energie. Şi se 
adresă căpitanului Tansley: 

— De-acolo o să aflăm noi ceva despre oamenii ăştia. 
Roger, te urci în primul avion care pleacă la Kufra şi faci acolo 
toate cercetările. Da? 


— Am înţeles, sir, răspunse Tansley, foarte bucuros că i se 
iveşte prilejul unei asemenea călătorii, şi două zile mai târziu 
era pasager în avionul Bombay şi ateriza cu bine la Kufra. 

Acolo avu o lungă şi plină de surpriză discuţie cu un 
căpitan din L.R.D.G. care se aflase şi el la Kufra, când cei din 
G.G.C.U. răsăriseră ca din senin. Da, îl cunoscuse pe ofiţerul 
comandant al formaţiei cu numele ăsta. 

— Cine e? 

— Căpitanul John Offer. Un om şi jumătate. Căpitanul 
Tansley lua note. 

— Băiat de ispravă? 

— Extraordinar. Doar rareori poţi întâlni asemenea om. 
Acest comandant de patrulă din L.R.D.G. rămăsese cu o 
impresie excelentă despre John Offer. 

— Îmi aduc aminte că era teribil de pornit împotriva 
nemților. N-a putut să stea prea mult aici, la Kufra, fiindcă era în 
misiune. 

— Ştii cumva ce anume soi de misiune? Comandantul de 
patrulă clătină din cap. Pe urmă zise: 

— Tony Leslie s-ar putea totuşi să ştie. Tansley îl privi 
întrebător. 

— Căpitanul Leslie, unul dintre comandanții noştri de 
patrulă. A plecat odată cu oamenii lui Offer. Leslie s-a dus să 
schimbe un detaşament de „pândă la şosea”. 

— Şi unde-o fi acum? Aş vrea să vorbesc cu el. Căpitanul 
din L.R.D.G. trebui să se consulte cu radiotelegrafistul lor, iar 
după aceea se întoarse cu răspunsul: 

— După ultimele date, Leslie se îndreaptă către Derna. 
Acum ar trebui să se găsească foarte aproape de ţintă. 

Tansley îl întrebă pe radiotelegrafist: 

— Poţi lua contact cu el prin radio? Radiotelegrafistul 
încuviinţă din cap: 

— Da, sir. După câte îmi dau seama, avem condiţii foarte 
bune şi urmează să luăm legătura cu domnul căpitan astă- 
seară, la opt. 

— La opt sunt aici. Te rog să-mi faci legătura cu dânsul. 
Condiţiile atmosferice se arătau foarte prielnice în seara aceea, 


aşa că radiotelegrafistul stabili uşor legătura cu căpitanul Leslie 
şi avu loc un deosebit de interesant schimb de mesaje. Da, Offer 
mersese împreună cu el înspre nord, dar se despărţiseră în 
momentul când misiunea lui Offer fusese contramandată. 

— Aha! făcu Tansley, străduindu-se să nu-şi arate uimirea 
şi scrise imediat un alt mesaj: 

— Ştiţi în ce fel de misiune pornise Offer? Apoi aşteptă cu 
nerăbdare ca radiotelegrafistul din depărtare să bată răspunsul 
care nu întârzie: 

— Da. Se îndrepta spre Derna unde trebuia să facă ceva în 
legătură cu Rommel. Nu ştiu sigur, dacă să-l omoare, ori să-l 
răpească. 

Lui Tansley nu-i venea să creadă, era complet uluit. La 
G.H.Q. nu se ştia nimic despre o asemenea operaţie. Trimise alt 
mesaj: 

— Cine a contramandat misiunea? Unde s-a primit 
ordinul? 

— Nu ştiu nimic. Dincolo de trecătoarea Quattara, Offer a 
primit prin radio un mesaj care ordona contramandarea 
operaţiei. Offer părea tare amărât din pricina asta. 

Urmă alt mesaj: 

— La despărţire, v-a spus încotro are de gând să se 
îndrepte? 

Răspunsul: 

— Spre Siwa. Şi fără să fie întrebat, bărbosul comandant 
de patrulă din L.R.D.G. adăugă: 

— Excepţional ofiţer pentru deşert, Offer. 

— S-ar zice că toată lumea îl apreciază pe căpitanul John 
Offer, spuse căpitanul Tansley, întorcându-se către celălalt ofiţer 
din L.R.D.G. aflat alături de el. Excepţional, nu? 

— Într-adevăr, excepţional. Se părea că în rândul ofiţerilor 
din L.R.D.G. exista un consens general în a-l elogia pe John 
Offer, iar asta însemna că trecuse cu brio cel mai greu examen 
posibil. 

— Nici nu s-ar fi putut altfel, continuă ofiţerul. Niciodată în 
viaţa mea n-am mai întâlnit asemenea adunătură de oameni 
duri. 


— Păreau duri şi scandalagii? 

— V-am spus că de când sunt n-am mai văzut astfel de 
indivizi. O asemenea declaraţie, în deşert, însemna mare lucru. 
Dar Offer îi ţinea în mână ca pe nişte mieluşei. 

Tansley se ridică zicând: 

— Foarte interesant. Da - gândi Tanley - interesant, dar şi 
neplăcut. O operaţie pusă la cale împotriva persoanei lui 
Rommel fără ştirea celor de la Cairo? Continuă: _ 

— Aş vrea să-l cunosc şi eu pe omul ăsta. Inseamnă că mă 
aşteaptă un zbor până la Siwa. 

Dar mai întâi, trebuia să se întoarcă la Cairo, fiindcă 
altminteri îi sărea muştarul generalului. Tansley râse în sinea lui. 
Bătrânului oricum avea să-i sară muştarul, când o afla noutăţile. 
Rommel... Doamne-Dumnezeule! 

— Cum, se duceau să-i vină de hac lui Rommel? 
Generalului nu-i venea să-şi creadă auzului. 

— Ce fel de vorbă-i asta, cine le-a încredinţat o asemenea 
misiune? Se pune la cale o treabă atât de importantă, cum e un 
asasinat şi noi nu ştim nimic? Nu putem îngădui să-i treacă 
oricui prin cap că poate da o fugă şi să împuşte generalii 
inamici. Gândul ăsta îl îngrozea pe general. 

— Trebuie neapărat să aflăm ce se ascunde în spatele 
unei asemenea năzdrăvănii. 

Pentru început, luară legătura cu Evidenţa şi cerură date 
privitoare la toţi ofiţerii care ar purta numele de John Offer. 
Evidenţa raportă că în Orientul Mijlociu nu exista nici un ofiţer cu 
numele ăsta. 

Generalul-maior îşi ieşea din ce în ce mai mult din sărite: 
„Fir-ar să fie, cum e cu putinţă aşa ceva? Există o formaţie 
armată care bântuie prin deşert şi noi nu ştim despre cine e 
vorba, iar ofiţerul ei comandant nu figurează în evidenţele 
noastre”. 

Se adresară atunci Evidenţei Ministerului de Război de la 
Londra, de unde aflară că în întreaga armată britanică nu există 
decât trei ofiţeri cu numele Offer, dar pe nici unui dintre ei nu-l 
cheamă John. Numai unu! singur avea gradul de căpitan şi se 


trudea din greu pentru câştigarea războiului lucrând în cadrul 
serviciilor poştale ale armatei. _ 

Generalul se săturase până în gât de toată istoria asta. li 
spuse căpitanului Tansley: 

— Chiar dacă se află la Siwa, marţafoiul ăsta de Offer nu 
răspunde la mesajele noastre radio, la-l pe nepregătite. De 
îndată ce pleacă un avion înspre Siwa, te urci în el. Ai înţeles?. 

— Înţeles, domnule general. 

Peste numai câteva zile un avion îşi lua zborul spre oaza 
cea îndepărtată, iar la bordul lui se afla şi căpitanul Tansley. 
Avea să fie un zbor prin multele goluri de aer de deasupra 
deşertului, dar pe căpitan amănuntul acesta îl lăsa rece. Nu se 
gândea decât la faptul că în curând urma să dea ochii cu acea 
formaţie de gherilă care părea să nu aibă nici un fel de statut 
militar legal. 


Bărboiul negru al căpitanului Leslie apăru într-o bună 
dimineaţă la Siwa, în zori, la capătul unei întregi nopţi petrecute 
în marş. Pe John Offer îl găsi la popotă, unde sta liniştit şi sorbea 
cuminte din pahar. Se simpatizau mult unul pe altul şi amândoi 
fură bucuroşi să se reîntâlnească, aşa că se aşezară şi începură 
a depăna la istorii. 

Nu trecu mult totuşi, şi Leslie îi spuse pe neaşteptate: 

— John, să ştii că cei de la Cairo sunt foarte interesaţi de 
soarta ta. 

— Zău? Offer se arătă nespus de mirat şi mirarea lui era 
reală, deşi nu chiar atât de mare pe cât lăsa el să se vadă. Avea 
impresia că plasa începe să se strângă în jurul lor, fiindcă în 
ultimele două nopţi cei de la Cairo încercaseră prin radio să intre 
în legătură cu el, chemându-l special, cu indicarea expresă a 
gradului şi numelui. Vasăzică îi aflaseră şi numele, îşi pusese în 
clipa când Weybright venise discret şi-i aduse de veste. Il cam 
neliniştea faptul ăsta şi-l şi nedumerea, fiindcă nu pricepea 
deloc cum de izbutiseră până la urmă să dea de el. 


— Foarte interesaţi. G.H.Q. de la Cairo a discutat cu mine 
acum vreo două-trei seri. Se arătau dornici să afle cât mai multe 
despre tine. 

Vasăzică asta era explicaţia. 

— Şi le-ai spus? 

— Sigur, bineînţeles că le-am spus. De ce le-aş fi ascuns 
ceva? Căpitanul Leslie îl privea mirat la culme pe ofiţerul acesta 
de soarta căruia cei de la Cairo păreau atât de interesaţi. John, 
erai într-adevăr plecat în misiune ca să-l iei de guler pe Rommel, 
nu? 

— Păi, doar te aflai de faţă când acţiunea a fost 
contramandată. Radiotelegrafistul tău a recepționat mesajul, ce, 
nu-ţi mai aduci aminte? 

— Ba da. Lucrurile păreau perfect clarificate. John, s-ar 
zice că la Cairo nimeni nu ştie nimic despre soarta ta. Nu crezi c- 
ar trebui să faci ceva în privinţa asta? 

— Sigur că da. Nu înţeleg ce i-o fi apucat de-mi poartă 
atâta grijă. La noapte am să vorbesc cu ei prin radio. 

— Sunt convins c-au să aprecieze cum se cuvine dovada 
asta de disciplină. Căpitanul îşi aminti ceva şi adăugă: 

— De altminteri, cei de la Cairo oricum au să trimită cu 
avionul un ofiţer de stat major să ia legătura cu tine. Zilele astea 
trebuie să sosească. Veştile din urmă le aflase Leslie dintr-un 
mesaj în care i se spunea ce se mai petrece pe la Kufra. 

— Aştia pierd timpul de pomană, zise John Offer ridicându- 
se lenevos de pe scaun. N-aveau decât să mă întrebe şi le-aş fi 
dat toate informaţiile. 

Vorbele astea îl nedumeriră tare de tot pe Leslie. Cum 
adică? Cei de la Cairo nu încercaseră să stabilească legătura 
prin radio cu Offer? 

— Ne vedem mai târziu, Tony, încheie Offer conversaţia. 


* 


Ajuns din nou înapoi la El Agheila, în golful Benghazi, 
feldmareşalul Rommel nu prea era în apele lui. Liniile de 
comunicație ale forțelor aflate sub comanda sa se dovediseră 


mult prea lungi, şi în condiţiile în care jumătate din materialele 
ce îi erau trimise via ltalia se pierdeau pe drum nimicite de 
R.A.F.! şi de Royal Navy’, nu mai putuse face faţă atacurilor 
aliate de dincolo de Sollum. Şi Rommel nu era un general care 
să accepte cu inima uşoară retragerea. 

încă un lucru îl înfuria, anume - acţiunile S.A.S.-ului 
britanic, care efectiv îl scoteau din fire. Nişte bande care aveau 
neruşinata îndrăzneală de a acţiona mult în spatele liniilor 
frontului german, pricinuind pierderi foarte grele, în special 
aviaţiei sale. De nenumărate ori, formaţiuni din S.A.S. veniseră 
de pe întinsul deşertului, la adăpostul nopţii, şi îi atacaseră 
aerodromurile. Numai în ultimele zece zile incendiaseră şaizeci 
de avioane preţioase pe trei dintre pistele sale de aterizare cu 
greu încropite în deşert. Asta echivala cu milioane de mărci 
transformate în fum şi cu pierderea unor mijloace de luptă de 
prima mână, tocmai în momentul când avea cea mai mare 
nevoie de ele. Nu se mulţumiseră numai cu atât, ci organizaseră 
numeroase ambuscade împotriva transporturilor de provizii, 
atacaseră ateliere de reparaţii izolate sau poziţii, tot izolate, de 
amplasare a apărării antiaeriene, ajungând să sufere pierderi 
grele. 

— Trebuie să punem capăt activităţii acestor formaţii, 
spuse Rommel, adresându-se unui grup de ofiţeri. Ne pricinuiesc 
pierderi mai teribile decât o poate face o întreagă divizie 
inamică în cursul unei bătălii. Prea multă vreme le-am îngăduit 
să-şi facă de cap. Ei sunt stăpânii deşertului şi nu noi. După ce-şi 
duc la capăt acţiunile atât de dăunătoare pentru forţele noastre, 
se retrag în deşert şi până acum nu i-am urmărit cu suficientă 
energie. 

Domnilor, situaţia trebuie fundamental schimbată. De 
acum încolo, aceste formaţii trebuie urmărite cu toată forţa de 
care dispunem - şi până la capăt. Cu orice preţ, trebuie să le 
arătăm că nu-şi pot îngădui să atace aerodromurile şi coloanele 
noastre de aprovizionare, iar după aceea să fugă nepedepsiţi. 


1 Royal Air Force - Forţele aeriene regale, denumirea oficială a aviaţiei 
militare britanice. 
2 Marina regală, denumirea oficială a flotei de război britanice. 


Trebuie urmăriţi până când sunt ajunşi din urmă şi lichidaţi fără 
cruţare. 

Incepând cu următorul atac al formațiilor S.A.S., toate 
forţele disponibile din Luftwaffe! vor intra imediat în acţiune cu 
misiunea de a face orice pentru a-i descoperi pe fugari. Oricum, 
o activitate aeriană intensă le va stânjeni mult posibilităţile de 
manevrare în deşert, silindu-i să rămână imobilizaţi în 
ascunzători pe tot întinsul zilei. 

In acelaşi timp, voi trece la organizarea unui grup operativ 
special ce va avea misiunea de a-i urmări pe aceşti bandiți. 
Acest grup va fi aeropurtat, la nevoie, în regiunile unde se vor 
semnala acţiuni ale formațiilor S.A.S. In cazul când descoperă 
asemenea formaţiuni inamice, forţele aeriene le vor semnala 
grupului operativ, care va intra imediat în acţiune. Dacă aşa 
ceva nu se va întâmpla, grupul special va trebui să ia contact cu 
formaţiile inamice luându-se după urmele lăsate de acestea în 
deşert. Într-un fel sau altul, asemenea formaţii trebuie nimicite 
pentru a da o lecţie şi altor eventuali amatori de astfel de 
isprăvi. 

Era limpede că feldmareşalul Rommel luase o hotărâre de 
nestrămutat. Un ofiţer de stat major fu însărcinat cu organizarea 
grupului operativ special. Acest ofiţer, un colonel, căută din 
capul locului pe cineva cu experienţă în ce priveşte condiţiile de 
viaţă şi de ducere a războiului în deşert, dar îşi dădu repede 
seama că dispune de foarte puţini asemenea oameni. In cele din 
urmă se opri la un căpitan de infanterie care de curând 
pătrunsese în Sahara mai adânc decât orice alt ofiţer german. 
Căpitanul acesta părea deosebit de dornic să pornească în 
urmărirea acelor formaţii inamice parcă alcătuite din năluci, ca 
şi cum ar fi avut o socoteală de încheiat cu ei şi le-ar fi purtat o 
ură deosebit de aprinsă. Era un bărbat înalt, voinic şi cu 
înfăţişare impozantă, aşa încât colonelul de stat major socotea 
că făcuse o alegere fericită. 

Astfel ajunse Hauptmann Braunschweig comandant al 
grupului operativ de pedepsire. In curs de o săptămână recrută 
voluntarii de care avea nevoie şi fu dotat cu tot echipamentul 


1 Aviația militară hitleristă. 


necesar. Apoi îşi stabili postul de comandă la un aerodrom de la 
sud de Agheila şi aşteptă ca şoricelul să intre tiptil în capcană. 


* 


Cu pas domol, căpitanul John Offer ieşi de la popota 
ofiţerilor sub soarele dogoritor al acelei dimineţi luminoase şi 
trebui să-şi folosească întreaga stăpânire de sine ca să n-o ia la 
fugă şi să-şi adune oamenii. 

„Am rupt cuiul!” îşi spunea în sinea sa, cu nervii încordaţi 
la culme. „Fir-ar a dracului de treabă, nu mai putem rămâne 
aici!” Continua să meargă fără a da la iveală nici cel mai slab 
semn de grabă şi se îndrepta către locul unde era încartiruită 
Ceata de la Glasshouse, mintea fiindu-i tot timpul torturată doar 
de un singur gând: „Unde dracu ne-am putea duce?” Sahara se 
cam micşorase. De valea Nilului nici vorbă nu putea fi. De la 
Kufra trebuiseră să fugă şi ar fi fost foarte riscant să reapară 
acolo, iar acum se dovedea că nici la Siwa nu mai pot rămâne. 
Ce-i drept, mai existau şi alte oaze, cum ar fi fost Kharga sau 
Farfara, dar acestea erau foarte deseori vizitate de formaţii din 
S.A.S., L.R.D.G. şi alţi rătăcitori prin pustiu. 

Offer nu-şi făcea iluzii în privinţa viitorului. Când el şi 
oamenii săi aveau s-o şteargă de la Siwa, după cum în mod 
sigur urma să se întâmple, se va stârni o zarvă teribilă. Oamenii 
de treabă nu spală putina când prind de veste că Marele Cartier 
General de la Cairo vrea să stea de vorbă cu ei. 

De îndată ce ajunse la locul de încartiruire, se îndreptă 
direct spre cortul lui. Ordonanţa şi şoferul său, căruia toată 
lumea îi zicea Mutră-de-rodie, din pricina gurii mari pline cu dinţi 
mărunţei, se afla acolo şi meşterea ceva la o tunică de-a lui 
Offer, Mare figură era şi „Mutriţă” ăsta! Totuşi, stătuseră 
împreună în aceeaşi celulă de la Sharafim, şi asta crease între ei 
o legătură trainică. 

— Dă fuga şi cheamă-l pe sergentul major, îi spuse Offer. 

Mutriţă plecă în pas alergător. Numaidecât faţa prelungă 
roşie şi asudată a sergentului major Angus O'Keefe apăru în 
cort. 


— M-aţi chemat, sir? 

— Da, fir-ar să fie. Dacă nu scoţi acum din mânecă o 
soluţie de retragere, ne-am dus pe copcă, s-a zis cu noi! 

O'Keefe ascultă întreaga poveste. „Vasăzică o luăm din 
loc!” Gândul ăsta îl bucura. Îşi arătă multumirea printr-un 
zâmbet larg ce scoase la vedere strungăreaţă mare lăsată de 
dintele lipsă. Sergentul major O'Keefe făcea parte din tagma 
acelor oameni cam trăsniţi care iubesc deşertul şi le place să se 
chinuie pe întinderile lui ori de câte ori au prilejul. 

— Dacă nu plecăm, prietene, repede şi degrabă, ne trezim 
la Glasshouse. 

— Păi, atunci să ne topim, sir. 

Veşnic nesupusul deţinut O'Keffer nu era deloc dispus să 
se întoarcă la temuta Glasshouse, dacă exista cea mai mică 
şansă de scăpare. Cu două prilejuri, imposibil de uitat vreodată, 
zbirii de la Glasshouse îl făcuseră să trăiască zile cumplite în 
celulele de pedeapsă. 

— Un ofiţer de stat major de la Cairo se pregăteşte să vină 
până aici doar ca să stea puţin de vorbă cu mine. Poate cădea în 
orice moment şi trebuie să nu ne găsească aici când o sosi. 
Întrebarea e: de-aici, încotro ne ducem? 

În chestiunile astea O'Keefe era un adevărat expert. Până 
atunci niciodată nu rămăsese de căruţă. Offer întinse harta pe o 
ladă de ceai care-i servea drept birou şi aşteptă cu încredere. 

— Egiptul nu intră în discuţie. În partea asta a Libiei nu 
mai putem rămâne. Atunci - înseamnă că în momentul de faţă 
numai în locul ăsta ne putem duce. 

Degetul sergentului major se propti pe un punct al hărţii. 
Offer se uită într-acolo şi i se păru că e vorba de un loc de pe 
coastă în apropiere de Circe. Dar când O'Keefe ridică degetul, 
Offer îşi dădu seama că acoperise cuvintele Jebel el Akhdar. 

Jebel? se gândi Offer. Jebel înseamnă munte, nu-i aşa? 
Ţinutului aceluia toată lumea îi spunea doar Jebel. lar Akhdar 
înseamnă, în arabă, „verde”. 

— Azi dimineaţă s-a spus la radio că trupele aliate au 
pătruns ieri în Benghazi, iar Rommel s-a retras pe vechile lui linii 
întărite de la Agheila. Asta înseamnă că Jebelul e în mâinile 


noastre, aşa că putem trage o fugă până acolo în toată 
siguranţa. 

Se părea că totul e în regulă. 

— Şi cum e pe-acolo, pe la Jebel? 

— E frumos. Prin unele locuri poţi să crezi c-ai ajuns 
îndărăt acasă, în Anglia. Sunt munţi înalţi şi noaptea e destul de 
frig încât trebuie să faci focul. Câteva sătuleţe, mulţi pomi 
roditori şi sumedenie de izvoare şi pârâiaşe. 

— După câte spui tu, pare să fie un loc la fel de ospitalier 
ca şi Siwa. 

O'Keefe clătină din cap. Era om al deşertului şi cu toate că 
descrisese atât de frumos locurile acelea, pentru el nu puteau fi 
la fel de ispititoare ca Sahara. 

— O să fim în spatele liniilor noastre, sergent major. Offer 
se gândea de unde au să ia ei hrana şi echipamentul ce aveau 
să le facă trebuinţă. 

Sergentul major nu luă în seamă întrebarea, ca şi cum nici 
n-ar fi meritat să capete răspuns, şi spuse repezit: 

— Lăsaţi-o baltă cu de-al de astea. Depozitele avansate de 
alimente nu sunt cine ştie ce păzite. Ne putem servi de-acolo 
fără multă bătaie de cap. 

John Offer era convins acum. De altminteri, ce altă soluţie 
mai puteau găsi în situaţia dată? Ori la Jebel, ori nicăieri 
altundeva. 

— Adună oamenii. Avem de discutat. 

Aşa că oamenii fură chemaţi din locurile unde şedeau la 
odihnă şi se strânseră la un loc, unii încă uzi, fiindcă stătuseră 
lungiţi în undele răcoritoare ale vreunui ochi de apă. Offer le 
explică foarte atent în ce situaţie se aflau şi hotărârea lui de a 
porni la drum către munţii aceia îndepărtați. Toţi părură a fi în 
culmea entuziasmului. Pentru  firile acestea veşnic 
neastâmpărate, mişcarea era la fel de necesară ca şi intervalele 
când stăteau la umbră şi nu aveau absolut nimic de făcut. 
Probabil că mai mult decât orice îi ispitea gândul că aveau să 
petreacă zile răcoroase pe coastele muntelui. 


— Vasăzică toţi sunteţi de acord? Răspunsul fu un cor de 
încuviinţări. Bine. Înainte de a începe să ne strângem lucrurile şi 
s-o ştergem de aici, mai are cineva de pus vreo întrebare? 

Da, avea. Soldatul Charley Crookshank, unul dintre cei 
câţiva foşti boxeri care împodobeau ceata lor. Offer se întrebase 
dacă nu cumva exista vreo legătură şi vreo explicaţie 
convingătoare a faptului că atât de mulţi boxeri ajung la 
pârnaie. 

— Sir, n-am putea şi noi încerca să dăm lovitura la un 
aerodrom ori la vreo coloană de aprovizionare, aşa cum fac cei 
din S.A.S.? 

Offer înţelese că vecinii lor din oază, oameni din temutul 
S.A.S., petrecuseră ceasuri întregi la câte o bere şi le 
povestiseră despre isprăvile lor din spatele liniilor inamice. Era 
limpede că cei din ceata lui fuseseră adânc impresionați de 
poveştile lor şi ardeau de nerăbdare să se ia la întrecere cu 
lăudăroşii ăştia din S.A.S. 

Offer suspină din adânc. Năzdrăvanii lui aşteptau cu 
înfrigurare să pornească în acţiune, fără ca măcar o clipă să-i 
treacă vreunuia prin minte că s-ar putea cumva întâmpla să fie 
grav rănit, mânat cu turma într-un lagăr de prizonieri, ori chiar 
ucis. Venise timpul să le vorbească pe faţă despre ce îi 
aşteaptă. 

— Vreau să vă spun deschis cum stau lucrurile. De acum 
încolo vom şi hăituiţi chiar de ai noştri, dar să nu vă legănaţi 
cumva cu iluzia că a cădea în mâinile inamicului ar însemna să 
stai binişor la adăpost pe toată durata războiului. 

Pentru prima oară le vorbi deschis despre situaţia specială 
în care se aflau - aceea de ţintă nr. 1 a urii întregului 
Afrikakorps: 

— Nemţii sunt convinşi că ne-am purtat bestial atunci, pe 
Lacul de Nisip. Dacă cineva dintre noi cade în ghearele lor, 
atunci doar bunul Dumnezeu îi mai poate veni în ajutor şi 
Dumnezeu nu prea are cine ştie ce trecere la S.S.-işti, de asta vă 
pot asigura. Ei, acum mai vreţi să organizăm cine ştie ce 
isprăvi? 


Offer ar fi fost dispus să pornească la acţiune, dacă 
oamenii i-ar fi cerut să-i conducă, dar cu oricât entuziasm ar fi 
privit el războiul de gherilă, înflăcărarea îi era imediat potolită 
de amintirea vremii când căzuse în mâinile inamicului. Şi acum 
se mai trezea din visuri îngrozitoare în care se făcea că e 
torturat de S.S.-işti, deşi chipurile bestiale ce i se arătau erau 
cele ale zbirilor de la Glasshouse din Sharafim. 

Ezitarea a durat foarte puţin, apoi năzdrăvanii lui strigară 
într-un glas că fără îndoială doresc să pornească la acţiune. 
Offer îi privi cu căldură şi simpatie: 

— Nătărăilor! Bine, treceţi la facerea bagajelor. Pornim în 
grabă mare. 

Oamenii dădură fuga să-şi strângă cele câteva lucruşoare 
ce alcătuiau întregul lor avut. Bidoanele fură umplute cu apă şi 
benzină şi toate bunurile existente în aprovizionarea lor fură 
rânduite în camioane. O'Keefe ciupi de ici de colo lucrurile care 
îl interesau şi izbutea să le facă la stânga, apoi veni la volanul 
unui Dodge de trei tone, chiar camionul reparat de secţia M.T.! a 
nemților, după ce formaţiile L.R.D.G. evacuaseră Siwa, cu cel 
puţin şase săptămâni în urmă. O adevărată comoară era 
camionul ăsta, deşi mai încet şi mai greu manevrabil decât 
Chevroletele. Le dădea oamenilor lui Offer posibilitatea de a 
călători mai puţin înghesuiți, un lucru demn de luat în seamă 
când aveau de cărat şi foarte mult echipament şi aprovizionare. 

Părăsiră Siwa pe tăcute, cu mare grijă să nu se bage de 
seamă că ei o şterg, la vremea când cei din S.A.S. şi alţii îşi 
făceau siesta, şi se purtau de parcă s-ar fi dus la petrecere, 
aşteptând cu înfrigurare încercările unei noi raite prin deşert, 
oricât de crâncene aveau să se dovedească ele. 

Când căpitanul Leslie se trezi dintr-un foarte întremător 
somn, fu nespus de mirat să afle că Offer şi ai lui se repeziseră 
pe neaşteptate să-şi strângă corturile şi să plece. 

— Unde s-a dus? întrebă el, nevenindu-i să creadă că o 
asemenea întâmplare e de domeniul posibilului. 

— Îmi vine să cred că misiunea lui a redevenit pe 
neaşteptate actuală, deşi nu tot la Derna, spuse un ofiţer din 


1 Mecanized Transport - Transporturi mecanizate. 


S.A.S. care îi întâlnise pe Offer chiar în momentul plecării, iar 
Glasshouse John îi îndrugase ceva cam confuz şi amestecat în 
legătură cu plecarea. 

Leslie deschise gura pregătindu-se să spună. „Da' ce-o să 
facă mahărul ăla de la Cairo, care se pregăteşte să vină încoace 
tocmai ca să stea de vorbă cu el?” Avu însă grijă să şi-o închidă 
la timp. Ce-i trebuia lui să se amestece între G.H.Q. şi misiunile 
speciale, ultrasecrete? în armată, regula,că nu se cuvine să te 
amesteci unde nu-ți fierbe oala îşi dovedise de multă vreme 
temeinicia, dar avea senzaţia că în lucrurile astea e totuşi ceva 
cât se poate de ciudat. 


Veselia Cetei de la Glasshouse continuă şi după ce, 
plecând din umbroasele cotloane ale oazei, ajunseră sub bătaia 
arzătoarelor raze de soare. La toate celelalte, veneau să se 
adauge şi veştile captate de Weybright la radio în seara 
dinainte. Portul Benghazi era acum deschis pentru vasele 
aliaţilor, se spunea, iar întăririle şi aprovizionarea curgeau gârlă 
în oraş. 

Seara, stând la taifas cu prilejul ultimei căni de ceai din 
ziua aceea, toată lumea era de acord că e vorba de începutul 
sfârşitului forţelor Axei din Africa de nord. John Offer însuşi - 
deşi el s-ar fi cuvenit să judece lucrurile mai temeinic - era de 
aceeaşi părere şi făcu şi el pronosticuri privitoare la cât ar fi 
putut să mai dureze războiul din deşert. El credea, totuşi, că va 
mai ţine încă vreo şase luni, pe câtă vreme ceilalţi considerau că 
e vorba doar de două-trei săptămâni. 

Câteva nopţi la rând merseră noaptea, la lumina lunii, 
făcând popas în timpul zilei, dar după ce ajunseră pe un teren 
foarte accidentat, unde aveai nevoie de lumină clară ca să te 
poţi descurca fără riscuri, începură din nou să înainteze numai 
ziua. 

În cele din urmă veni şi ceasul când la marginea cea mai 
depărtată a zării se ivi o dună albă. 


— Îs nori, spuse O'Keefe, care mai fusese prin locurile 
acelea. Acolo-i coasta, şi probabil că plouă. 

Pe măsură ce înaintau cu spor înspre nord, li se părea că 
albul acela suie tot mai mult în înaltul cerului şi îşi dădură 
seama că sunt într-adevăr nori de ploaie. În starea în care se 
aflau ei, aproape scorojiţi după lungul drum pe întinsul pustiului, 
priveliştea îi umplea de bucurie. Incepură să viseze cu ochii 
deschişi şi nu vorbeau decât despre desfătarea de a sta în 
picioare, gol puşcă, lăsând apa rece a ploii să curgă în valuri 
peste tine. 

In seara aceea aşezară tabăra undeva la răsărit de 
Agedabia, de unde nu mai aveau decât vreo sută de mile până 
la Jebel. O'Keefe era încredinţat că distanţa asta aveau s-o 
străbată în două zile, deşi parcă-şi aducea aminte că în faţa lor 
se afla şi o porţiune de teren foarte anevoios. 

De fapt, însă, mintea sergentului major O'Keefe rumega 
alte gânduri. Despre ele îi vorbi căpitanului său chiar în seara 
aceea. Aduse vorba foarte pe ocolite şi trebui să treacă destulă 
vreme până ce John Offer, cu mintea lui ageră, să-şi dea seama 
că urmăreşte să ajungă la un lucru anume. 

— Chestia asta cu Benghazi e o veste de zile mari. Offer 
recunoscu deschis că aşa este. O'Keefe sorbi din cană cât mai 
pe îndelete, apoi continuă: 

— E grozav la Benghazi. Oraş mare, foarte civilizat. La tot 
pasul întâlneşti magazine mari şi dichisite, bulevarde largi cât 
toate zilele. Sunt şi nişte baruri de mai mare dragul şi să vedeţi 
dumneavoastră cum arată fufele italience! Mamă, ce mai 
muieri! Nicăieri în lume nu mi-a fost dat să văd fufe mai 
trăsnitoare! 

Şi îi trase înainte lăudând de mama focului deliciile ce le 
erau rezervate de oraşul Benghazi şi de nemaipomenitele sale 
femei, până când, în cele din urmă, lui Offer îi căzu fisa şi atunci 
îi aruncă priviri destul de severe. Nemaiştiind ce să 
născocească, O'Keefe tăcu o vreme şi, plin de speranţă, rămase 
în aşteptare. 

Offer i-o spuse-n faţă: 

— Unde vrei s-ajungi, sergent major? Vorbeşte deschis. 


Intimidat, O'Keefe ezită un moment, după care mărturisi 
ce avea pe suflet: 

— Haideţi să mergem la Jebel trecând prin Benghazi. O 
noapte petrecută la Benghazi are să le prindă tare bine băieţilor. 
Ce ziceţi, sir? Numai o noapte. O să fim în deplină siguranţă, că 
tot oraşul colcăie de soldaţi din Armata a Opta! şi nimeni n-o să 
aibă vreme să-şi bată capul cu noi. 

— Asta-i adevărat, recunoscu Offer şi Benghazi dintr-o 
dată deveni pentru el o irezistibilă ispită. Întâi şi întâi, era mai 
aproape decât Jebel. La Benghazi poate ar reuşi să găsească un 
pat într-un hotel şi astfel să se bucure de deliciile unei băi şi ale 
unor cearşafuri curate şi răcoroase. O'Keefe avea dreptate: 
nimeni nu şi-ar fi pierdut vremea să-i ia în seamă pe haidamacii 
lui. Fără nici o îndoială că prin oraş mişunau zeci de mii de 
ostaşi care probabil nu arătau mult mai bine decât cei din ceata 
lui. Da, puteau face un scurt popas la Benghazi. 

— Bătrâne, cred c-ai avut o idee grozavă. O noapte în 
oraş, la Benghazi, nu ne poate dăuna cu nimic. Apoi, cu glas mai 
aspru: 

— Da' numai o noapte - atât! 

Sergentul său major se declară cu entuziasm întru totul de 
acord şi fugi numaidecât să ducă oamenilor vestea cea mare. 
Offer auzi corul de glasuri răguşite salutând cu frenezie 
noutatea, iar pe urmă, hărmălaia în care se întreceau să spună 
dinainte cum anume se va desfăta fiecare în acea noapte 
fermecată petrecută la Benghazi. Îşi spuse în gând: „O să le cam 
iasă untul femeilor pân-or ajunge să-i sature pe derbedeii ăştia”. 

Schimbarea planurilor aducea după sine şi o modificare de 
itinerar. O'Keefe trase pe hartă o linie care îi arăta lui Offer unde 
anume trebuiau să ajungă la coastă, undeva aproape de un 
cătun arab cu numele de Soluch. 

— De-aici e şosea pe cinste pe malurile golfului şi-odată 
ieşiţi la ea, ajungem la Benghazi cât ai zice peşte. 

Trecuse binişor de amiază şi ei se aflau încă la mare 
distanţă de coastă - la cel puţin douăzeci de mile - fiindcă 


l Denumirea oficială a forţelor britanice angajate în ostilitățile din Africa de 
Nord. 


dăduseră peste o întindere de teren plină de râpe şi văioage şi 
de nenumărate ori fuseseră siliţi s-o ia îndărăt ca să caute cale 
de trecere. Li se rupea inima. 

Mai rămânea totuşi ceva îmbucurător: se apropiau de 
ploaie. Mormanul de nori de deasupra coastei se îngroşase 
mereu şi acum acoperea tot cerul înspre nord, iar din când în 
când se întâmpla ca un norişor răzleţ să ajungă destul de 
departe deasupra pustiului ca să le poată stropi trupurile goale 
cu câte o bură trecătoare. 

In cele din urmă, cam pe la ceasurile patru, ajunseră în 
locurile unde ploua fără contenire. Ploua cu găleata şi o vreme 
ca asta le plăcu grozav. După un timp, însă, nu le mai plăcu 
chiar atât de tare, fiindcă începuseră să dârdâie, le amorţeau 
buricele degetelor şi toate lucrurile din camioane erau leoarcă 
de apă. In noaptea aceea nimeni n-avea să se simtă prea bine 
sub pătură. 

Cel mai rău dintre toate era că pământul roşiatic se 
transformase în nămol şi camioanele alunecau sau începeau să 
patineze cu roţile în gol. Totuşi, scăpaseră de râpe şi văioage şi 
de bine de rău izbuteau să-şi continue drumul. Dar ce rost avea 
să meargă mai departe, începu Offer să se întrebe, dacă ploaia 
nu dădea nici un semn că are de gând să se oprească? Hotări că 
de se întâmplă cumva să dea de vreun adăpost - o peşteră, de 
pildă - atunci să nu meargă mai departe în ziua aceea. Ducă-se 
dracului locantele de la Benghazi - o noapte, puteau să mai 
aştepte. 

Acum mergeau având grijă în primul rând, să se uite după 
vreun adăpost, dar nu se ivea nimic. li mai necăjea şi ploaia 
care parcă le întindea un văl dinaintea ochilor ca să nu poată 
vedea la mai mult de cincizeci de yarzi. Asta nu-l împiedica să-şi 
continue drumul, dar îi împiedica să vadă vreo peşteră. 

Către căderea nopţii, pe toţi începură să-i ia grijile. 
Terenul rămânea mereu întins ca-n palmă, aşa că nici vorbă nu 
putea fi să-şi găsească undeva vreun ascunziş. Toţi se 
saturaseră de înaintarea asta monotonă, sufereau de frig şi li se 
făcuse foame, dar nu dădeau peste nici un loc prielnic pentru 
popas. N-aveau încotro şi trebuiau să meargă tot înainte prin 


nămolul roşiatic, iar lui Offer nu-i surâdea de fel perspectiva de 
a aşeza tabără pe întuneric. 

În cele din urmă monotonia întinsului neted luă sfârşit. O 
uriaşă mogâldeaţă întunecată începu să se contureze printre 
pânzele ploii către dreapta lor şi parcă începea să se zărească şi 
o alta, ceva mai departe. Offer crezu că e vorba de o 
îngrămădire de stânci. Gândindu-se că acolo, ar fi avut mai 
multe şanse de a găsi ceva potrivit cu nevoile lor, îi spuse 
artileristului Wilborn, aflat atunci la volan, să schimbe direcţia. 

Camionul o luă puţin spre dreapta şi aproape imediat 
mogâldeaţă căpătă contururi precise. Era un avion. 

— Doamne-Dumnezeule, sin exclamă Wilborn. la uitaţi-vă! 

Nici Offer nu era, însă, mai puţin uluit. Dăduseră prin 
urmare peste un bombardier şi celelalte camioane veneau după 
ei. Speranţa explodă în inimile tuturor. Dăduseră la nimereală 
peste un aerodrom aliat şi adăpostul dimpreună cu haleala îi 
aşteptau gata pregătite... 

Wilborn vorbi din nou, dar de data asta cu glas sugrumat: 

— Doamne-Dumnezeule... svastica! 

Nici nu mai era nevoie s-o spună cu glas tare. Căpitanul 
Offer o văzuse şi el zugrăvită pe coada avionului aflat acolo, 
după cum zărise şi crucea germană de pe fuselaj. Auzea din 
spate glasurile nerăbdătoare şi pline de bucurie ale oamenilor. 
Deschise portiera şi le strigă: 

— Gura, nătărăilor! Vreţi să murim cu toţii aicea? Săracii, 
erau de fapt nişte neştiutori rătăciţi într-o lume cuprinsă de 
vâltorile războiului. Auziseră la radio că armatele Axei sunt 
urmărite de-a lungul coastei, aflaseră despre ocuparea oraşului 
Benghazi şi despre faptul că Rommel îşi stabilise cartierul 
general la El Agheila. Neexperienţa ajutată de flăcările 
speranţelor îi făcuseră să creadă că liniile germane se află acum 
la Agheila. Nici Offer şi nici sergentul său major nu avuseseră în 
vedere că generalii moderni au obiceiul să dirijeze operaţiunile 
rămânând departe în spatele frontului. Ce-i drept, unii generali 
de mâna întâi, cum era Rommel, se duceau şi direct pe front ca 
să conducă bătăliile din chiar locurile unde era focul mai 
crâncen, dar şi în asemenea cazuri, de îndată ce lucrurile se 


decideau într-un fel sau în altul, se întorceau grabnic în locurile 
unde statele lor majore luau toate măsurile pentru asigurarea 
aprovizionării şi reechipării unităţilor angajate în luptă. 

John Offer şi-ar fi putut găsi o justificare în faptul că el 
fusese instruit şi promovat ofiţer la Royal Army Service Corps! 
unde generalii din vremurile noastre şi năravurile lor nu prea se 
bucurau de atenţie. Ceva mai târziu, cu puţin noroc şi cu 
ajutorul unei discuţii confidenţiale, ajunsese ofiţer însărcinat cu 
festivitățile în regiunea lerusalimului, ceea ce iarăşi îl făcuse să 
rămână străin de amănuntele ducerii războiului. Totuşi, era un 
om deştept, şi s-ar fi cuvenit să nu judece lucrurile cu atâta 
uşurinţă. 

Sergentul major O'Keefe avea mai multă experienţă de 
front, dar strict limitată - operaţiunile de gherilă întreprinse de 
oamenii din L.R.D.G. Asta, însă, nu prea-i dădea posibilitatea să 
ştie, oricât de major ar fi fost, cum anume lucrează ofiţerii 
neluptători din statele majore aflate departe în spatele frontului, 
unde nu trebuiau să se teamă că au să fie ajunşi din urmă şi 
luaţi prizonieri de către inamic. Generalii aveau nevoie să se 
sfătuiască deseori cu asemenea ofiţeri şi cartierele generale se 
aflau totdeauna acolo unde se găseau şi ei. 

Zile întregi merseseră în spatele liniilor inamice, dar din 
fericire fără s-o ştie. Nici chiar acum nu se aflau pe linia frontului 
inamic, care se găsea atunci la vreo zece mile mai la vest de 
Benghazi. Orbecăind în neştiinţă, ajunseseră la un aerodrom 
improvizat în deşert, unul dintre cele câteva aflate prin locurile 
acelea, şi numai vălurile ploii ce nu mai contenea îl împiedicase 
pe inamic să-i vadă. 

Era vorba de un aerodrom italian, dar pe el se găseau 
câteva Ju 88? şi personalul german redus la număr necesar 
pentru întreţinerea lor. Ofiţerul comandant ai acestui aşa-zis 
aerodrom ca vai de capul lui cunoştea perfect toate amănuntele 
privitoare la S.A.S. şi raidurile nimicitoare împotriva unor 
asemenea aerodromuri, dar nu prea le lua în serios. Cei din 


1 Serviciile auxiliare ale armatei 


2 Junkers 88, avion german cunoscut şi sub numele de Stuka. 


S.A.S. obişnuiau de regulă, să atace aerodromurile aflate mult în 
spatele frontului şi ofiţerul italian îşi făcea probabil socoteala că, 
aflându-se foarte aproape de front, e, într-un fel, mai protejat. 

De fapt, singura lui teamă era să nu fie surprins de 
armatele aliate în cazul când acestea aveau să facă din nou o 
rapidă manevră de înaintare. Ca urmare, îşi dispusese gărzile în 
cuiburi de mitralieră bine întărite pe latura dinspre Benghazi a 
aerodromului, lăsând celelalte laturi fără gardă stabilă şi bine 
întărită. Se mulţumise cu pază mobilă, alcătuită din doi soldaţi 
italieni puşi să patruleze continuu pe marginile pistei de 
aterizare. În noaptea aceea amândoi se retrăseseră în cortul 
corpului de gardă, unde împreună cu veselul comandant al 
gărzii se îndeletniceau cu o sticlă de Chianti, siguri fiind că nu-i 
nimeni nebun să vină şi să se lege de avioanele de pe 
aerodromul lor pe-o asemenea ploaie cu băşici. 

La un sfert de milă de aerodrom, un uluit grup de 
comando îşi aduna vehiculele unul lângă celălalt. Nu mai 
rămânea mult până la căderea nopţii, dar lumina era încă destul 
de limpede şi cu toţii se uitau miraţi la bombardierul german cu 
aspect înfricoşător. Fiecare avea mâna încleştată pe armă, 
ridicase piedica şi stătea gata să pornească la acţiune. 

Offer fu singurul care cobori din camion. Rămase pe loc, 
cu şuvoaiele de apă curgându-i pe trup, şi tocmai se pregătea să 
spună, neştiind nici el cum să procedeze într-o astfel de situaţie 
cu totul neaşteptată: „Ei, acuma ce dracu facem?”, când o 
şoaptă răguşită se auzi dintr-un camion şi îi puse exact aceeaşi 
întrebare. 

Răspunsul lui Offer fu unul foarte simplu: 

— Dumnezeu ştie! 

Tot în şoaptă, aceeaşi voce răguşită continuă: 

— Haideţi să-i învăţăm minte pe împuţiţii ăştia! Din toate 
camioanele izbucniră glasuri încurajatoare. John Offer nu izbutea 
de fel să înţeleagă apriga pornire a derbedeilor săi împotriva 
inamicului. Din nou se arătau grozav de nerăbdători să 
năvălească asupra duşmanului, deşi nu încăpea îndoială că în 
felul acesta atrăgeau asupra lor mânia lui neiertătoare. 


Hotărârea fu luată fulgerător. John Offer îşi spuse: „Ce-o fi 
tatii i-o fi şi mamei”. Probabil că oricum aveau să aibă de furcă 
încercând să se furişeze pe acolo, fie că încercau, fie că nu 
încercau să atace prin surprindere avioanele astea. 

— E-n regulă! In seara asta ne câştigăm pâinea cu 
sudoarea frunţii! 

Dar dacă se hotărau să atace aerodromul, trebuiau să se 
gândească mai întâi cu grijă ce aveau de făcut, în aceeaşi clipă 
cercetă cu atenţie lumina zilei. Ar fi avut nevoie de vreo 
douăzeci de minute răgaz să poată fugi de la faţa locului, fiindcă 
după aceea întunericul le-ar fi sărit într-ajutor. Din ce se gândea 
mai mult, îşi dădea tot mai bine seama că în cazul când ar fi pus 
la cale dinainte o asemenea ispravă, n-ar fi putut alege un 
moment mai potrivit sau o vreme mai prielnică. „Bafta 
ageamiului”, - îşi spuse Offer. Imediat se adresă celorlalţi: 

— Operația trebuie să dureze cel mult trei minute, încă de 
la început ţintiţi în rezervoarele de benzină. Asta era principala 
regulă respectată de cei din S.A.S. Chiar dacă nu iau foc 
imediat, nu pierdeţi vremea. Când mă vedeţi că mă întorc şi o 
iau la fugă, veniţi după mine, aţi înţeles? Cel mai important 
lucru e să nu ne răzleţim unii de alţii. Ai ceva de spus, sergent 
major? 

O'Keefe avea, într-adevăr,ceva de spus. Asemenea 
ispravă era treaba la care se pricepea el cel mai bine. 

— Imediat după aceea ar trebui să ne îndreptăm direct 
înspre deşert, sir. Dacă o ţinem înainte în aceeaşi direcţie, 
riscăm să dăm peste posturi inamice. Ploaia asta vine dinspre 
mare. Dacă avem grijă să ne bată totdeauna din spate, 
înseamnă că mergem bine, înspre inima deşertului. După ce se 
lasă întunericul putem aprinde şi farurile - pe-o vreme ca asta 
nu se ţin ei mult timp pe urmele noastre. 

Sergentul major lăsa impresia că vorbeşte despre cine ştie 
ce fleacuri. Toţi ceilalţi se simțeau îmbărbătaţi de nepăsarea lui 
şi acum nimeni nu mai mormăia de ciudă că n-are să petreacă 
noaptea aceea la Benghazi. Intreagă ziua următoare n-aveau 
altceva de făcut decât să dea ocol punctelor ocupate de inamic 
şi să se strecoare în Benghazi. 


Poate şi din pricină că ciuliseră cu atâta încordare urechile 
la cele povestite de oamenii din S.A.S. - experţi în materie - îşi 
începură acţiunea ca nişte adevăraţi veterani. Camionul lui Offer 
se afla în frunte. In spate, prelatele fuseseră luate de pe 
mitraliere. Când ajunse la treizeci de yarzi distanţă de 
Junkersuri, mitraliera de pe camionul lui Offer deschise foc 
susţinut. 

Liniştea serii fu brusc sfâşiată de zgomotul infernal al 
armelor cu tragere rapidă. Zgomotul era atât de puternic încât 
îţi lua auzul şi te izbea parcă din toate părţile, dar dacă acesta 
era efectul produs asupra trăgătorilor, nu e greu de închipuit ce 
efect avea asupra inamicului ascuns pe undeva sub ploaia 
neîntreruptă. 

Căpitanul Offer scoase capul pe geam şi urmări în voie 
trasorul care se înfipse în pântecele avionului. Dar focul totuşi 
nu izbucni. Nu era nimic, în urma sa se aflau alţi trăgători gata 
să-l împroaşte cu gloanţe şi poate că ei aveau să nimerească în 
rezervorul de benzină. Offer continuă înaintarea, un alt Junkers 
îşi arătă silueta, mitraliera intră din nou în funcţiune şi din nou 
incendiul nu izbucni. Auzea în spatele său foc continuu de 
mitraliere şi aproape imediat lumina înşelătoare a amurgului 
începu să se limpezească. Primul Junkers reacţiona la trasorul 
unui alt mitralior şi într-o clipă fu cuprins de flăcări uriaşe. 

John Offer auzi strigăte de bucurie şi el însuşi fu cât pe ce 
să salute succesul cu un strigăt, dar era îngrijorat, fiindcă bănuia 
că de-abia de acum încolo începe greul. Artileristul Wilborn silea 
camionul să alerge cu toată viteza de care era capabil, aşa că 
săreau şi se zdruncinau de mama focului, ceea ce nu prea îl 
ajuta pe mitraliorul din spate să ţintească precis. 

Apăru din ceaţă un al treilea avion - de data asta, nu 
părea să fie tot un Junkers - dar Offer nici nu se gândi să piardă 
vremea şi să se lămurească. Trasorul ţâşni pe ţeava armei lui şi 
parcă îl văzu cum sfâşie pântecul moale al avionului şi se înfige 
adânc înăuntru. Trecu doar o clipă şi o lumină mare inundă 
împrejurimile, iar limbi uriaşe de flacără fumegândă izbucniră 
din corpul avionului. Offer văzu cum interiorul fuselajului se 
luminează dintr-o dată, se sperie şi răcni: 


— Mergi drept înainte! Cu toată viteza! 

Artileristul Wilborn se lăsă cu pieptul peste volan şi 
începură să se depărteze şi mai repede de avionul cuprins de 
flăcări. Era şi timpul. Avionul explodă. Suflul exploziei zgudui 
camionul şi îi aruncă pe cei din spate în toate părţile. 

Parcă într-o singură clipă împrejurimile deveniră numai 
zgomot şi lumină. O nouă explozie, şi unul dintre avioanele pe 
lângă care trecuseră sări în aer. Flăcările se înălţau acum la sute 
de picioare deasupra pământului, încununate de fum negru de 
benzină. Simţeau curentul puternic provocat de flăcările uriaşe 
care sorbeau aerul înspre ele şi abia îndurau fierbinţeala 
cumplită ce le pârlea bărbile şi sprâncenele şi trăgeau pe nări 
mirosul părului ce aproape le luase foc. 

Porniseră la această acţiune de sabotaj împinşi de 
nerăbdare şi cu oarecare uşurinţă, fără îndoială sub impulsul 
momentului, dar nici unul dintre ei nu se aşteptase să obţină 
asemenea rezultate. Pentru cei mai mulţi, fuseseră cele mai 
uluitoare clipe din existenţa de până atunci şi era un adevărat 
miracol că nici unul dintre ei nu-şi pierduse acolo viaţa. 

Camionul lui Offer descrise un cerc larg ca să scape din 
raza dogorii, însoţit de o ploaie de resturi de avion arzând, 
aruncate de forţa exploziilor. În spate, oamenii se vedeau siliţi 
să le azvârle cât mai repede din camion, fără să ia seama la 
flăcări, ca nu cumva să ia foc şi camionul lor. 

Aerodromul se transformase acum într-o mare de lumină. 
Era atât de puternică, încât în ciuda ploii şi a vălurilor ei, puteau 
zări alte siluete de avioane. Fără ordin, din proprie iniţiativă, 
Wilborn răsuci volanul şi astfel sili camionul să alerge pe o linie 
paralelă cu şirul de bombardiere. În acelaşi timp, avu grijă să se 
menţină la distanţă suficient de mare de avioanele care urmau 
să fie obiectul viitoarelor salve de mitralieră. 

Tot fără să aştepte ordin, mitraliorii lui Offer deschiseră 
focul asupra unui al patrulea bombardier şi trasorul se înfipse în 
pântecele lui, deşi fără rezultate grabnice şi la fel de 
spectaculoase. Bombardierul luă foc, totuşi, şi nimeni nu se 
îndoia că focul avea să se întindă şi să-l mistuie, iar la urma 
urmelor, asta conta. 


Căpitanul Offer se aplecă afară din cabină şi se uită în 
urmă. Văzu că şi celelalte camioane ocoleau locul incendiului şi 
veneau la şir în urma lui, împroşcând cu ploaie de gloanţe tot ce 
vedeau, indiferent dacă ardea sau nu ardea. Offer numără 
avioanele rămase în urmă şi văzu că patru erau în flăcări. Unul 
dintre ele explodă chiar când se uita el şi avu ocazia să admire 
jocul de artificii al sfărâmăturilor aprinse, azvărlite în înaltul 
cerului. 

Se întoarse apoi şi privi înainte. Alt avion. Mitralierele, 
însă, tăceau - probabil vreo defecţiune uşor de reparat. Dar n- 
avea importanţă, or să se îngrijească de el ceilalţi - îşi spuse 
Offer. Mitralierele rămâneau tot mute când trecură duduind pe 
lângă alte două aparate aşezate unul lângă altul, de data asta 
tot bombardiere, dar prinseră din nou glas trăgând asupra celui 
de a opta victime, care totuşi se încăpăţâna să nu ia foc. 

A noua fu repede cuprinsă de flăcări. Mitraliorii din 
celelalte camioane îşi făceau şi ei din plin datoria. 

Corturi. Conturate destul de vag în lumina răspândită de 
avioanele cuprinse de vâlvătăi şi Offer desluşi siluete alergând 
care încotro, iar atunci înţelese că era timpul să se retragă. Incă 
o privire aruncată în urmă îi arătă că toate cele nouă avioane 
fuseseră cuprinse de flăcări. De fapt numai opt ardeau, dar şi 
cel de al nouălea nu mai era bun de nimic. Însemna că lucraseră 
cu spor - dacă aveau să scape cu pielea negăurită. 

De undeva dintre corturi se trăgea asupra lor. 

— Fă la stânga! La stânga! strigă Offer şi Wilborn smuci 
voiniceşte volanul şi se depărtară de cel de al nouălea avion, 
trecând la adăpostul celorlalte aflate pe aerodrom. Offer văzu că 
şi restul camioanelor se ţine după el, trecând în mare viteză pe 
lângă avioanele incendiate. Probabil că-i pârjoleşte dogoarea, îşi 
spuse Offer, şi încă n-au scăpat de primejdie. Intr-adevăr, 
imediat în urma ultimului camion din coloană, încă un 
bombardier sări în aer. 

Îşi continuară goana, mergând aproape în linie dreaptă pe 
întinsul neted al deşertului, străduindu-se din răsputeri să se 
depărteze cât mai mult de aerodromul inamic. Italienii rămaşi în 
urmă izbutiseră să pună mâna pe o mitralieră şi gloanţe 


trasoare începură să zboare neliniştitor de aproape de camionul 
lui Offer, dar peste câteva secunde mitraliera inamică încetă să 
mai tragă. Probabil că vreo altă mitralieră îi venise de hac. 

Işi continuară goana cu toată viteza pe care o puteau 
atinge camioanele şi pe măsură ce se îndepărtau, lumina 
răspândită de flăcări se împuţina. Pe cât de puternică era lumina 
lăsată în urmă, pe atât de compactă părea întunecimea în care 
se afundau. Offer văzu lumina unor faruri venind pe aproape de 
camionul lui şi ghici că O'Keefe hotărâse să înfrunte primejdia 
de a goni alături de ei. Wilborn schimbă viteza fără să scoată o 
vorbă. Obiectivul lor principal era acum acela de a se îndepărta 
cât mai mult, fiindcă foarte curând regiunea unde se aflau avea 
să se dovedească nu prea sănătoasă. 

Işi continuară astfel goana prin întunecime şi se vedea 
limpede că pe măsură ce se îndepărtau de coastă, ploaia 
devenea din ce în ce mai domoală. 

Merseră întins toată noaptea şi se opriră numai de nevoie, 
de două ori, pentru pene de cauciuc şi în mai multe rânduri ca 
să remorcheze vreun camion ghinionist, împotmolit în nămol. 
Pierdură însă o mulţime de timp cu ocolirea locurilor pe unde ar 
fi fost cu neputinţă să treacă. 

Până la urmă, pe la două dimineaţa, scăpară definitiv de 
ploaie şi pătrunseră pe locuri care, se vedea bine, nu mai 
cunoscuseră demult ce înseamnă umezeala. Cerul se însenină, 
lăsând stelele să strălucească în voie, semn că în sfârşit, 
ajunseseră din nou acasă la ei, adică pe întinsul scorojit al 
deşertului. 

In zori, Offer făcu socoteala că se afla la vreo treizeci sau 
patruzeci de mile de aerodrom. Puțin înainte de răsăritul 
soarelui dădu ordin de oprire şi atunci oamenii lui, înfriguraţi şi 
morţi de oboseală, coborâră greoi din camioane şi aprinseră 
focurile. 

O'Keefe se prezentă imediat în faţa căpitanului. Offer ştia 
că vine pretextând c-ar vrea să primească ordine, dar în 
realitate ca să-i dea sfaturi. Aşa că îl întrebă de-a dreptul: 

— Ei, şi-acum ce facem? 


Se aşezară alături pe pământul rece şi se uitară la soarele 
care se înălţă încet deasupra zării. Primele raze calde fură 
întâmpinate ca o adevărată binecuvântare. În sfârşit, simțeau că 
pot să se odihnească şi nu mai era mult până să se simtă într- 
adevăr bine. Sergentul major spuse la o vreme: 

— Cel mai potrivit lucru ar fi să stăm pitiţi undeva pe 
timpul zilei. 

— Crezi c-au să trimită avioane să ne caute? 

— De asta sunt mai mult decât sigur, sir. Oricum, n-ar 
avea nici un rost să riscăm. Şi-aşa suntem frânţi de oboseală şi 
o perioadă de repaos nu ne-ar prinde rău deloc. 

Offer încuviinţă din cap: 

— Tare mi-ar fi plăcut să ne putem depărta şi mai mult de 
aerodrom, îţi spun drept. Au să-i cam apuce toţi dracii de 
dimineaţă când or vedea ce-am lăsat în urma noastră. 

Offer era încă uluit de cât de lesne merseseră lucrurile. 
Nu-i venea să creadă că o mână de oameni şi cu atât de puţine 
strădanii pot realiza doar în câteva minute asemenea ispravă. 
Toată noaptea îi stăruiseră în minte incendiile avioanelor care 
explodau aruncând până în înaltul cerului sfărâmături cuprinse 
de flăcări. E atât de uşor să distrugi - dar ce altceva înseamnă 
războiul? 

În timpul nopţii, zgâlţâit în toate părţile, John Offer 
cugetase îndelung şi adânc asupra situaţiei, iar urmarea fu că ÎI 
chemă pe Weybright la el. 

— Dacă izbuteşti, cât timp stăm aici, transmite un mesaj. 
Dacă nu acum, măcar în cursul nopţii. Şi imediat dictă următorul 
cuprins al mesajului: „Acţiune cu deplin succes împotriva unui 
aerodrom inamic SE! Soluch, 9 bombardiere distruse la sol”. 

Apoi, fără cea mai mică ezitare, indică semnătura: 
„Căpitan John Offer, o/c? G.G.C.U.” 

Niciodată n-a înţeles prea bine de ce procedase aşa. 
Probabil că fără să-şi dea seama încerca să-şi adune la activ o 
serie de fapte ce ar fi pledat în favoarea lui, dacă ar fi avut 
vreodată ghinionul să fie înhăţat şi judecat pentru dezertare şi 


1 South-East- la sud-est de... 
2 ? Officer Commanding - Ofiţer comandant al... 


multe alte încălcări ale regulamentelor militare. N-aveai de unde 
şti când s-ar fi putut ivi prilejul să foloseşti astfel de isprăvi 
pentru a-ţi uşura situaţia. 

După un scurt popas pentru o gustare alcătuită din ceai şi 
hrană rece, având din nou deasupra capului cerul ca de sticlă, 
micul convoi porni din nou la drum, dar nu înainta prea mult. 
După cel mult o milă de drum, sergentul major O'Keefe zări 
teren pietros şi conduse coloana într-acolo. De-acum numai era 
nevoie să şteargă urmele; nu lăsau după ei nici un semn. Mai 
merseseră hurducându-se din greu încă vreo două mile, apoi 
dădură de un teren cu neputinţă de străbătut, fiindcă era tot 
numai râpe şi steiuri de stâncă. Nici n-ar fi putut să-şi dorească 
ceva mai prielnic. Peste cinci minute, după ce îşi acoperiseră 
camioanele cu plase de camuflaj, nimeni nu i-ar fi putut observa 
de la o distanţă mai mare de cincizeci de yarzi. 

Nenumăratele avioane trecură în ziua aceea pe deasupra 
lor, fără ca vreunul să zăbovească măcar o clipă. Dar mai târziu, 
către începutul după-amiezii, un avion italian de recunoaştere 
păru a fi foarte interesat de locul unde se aflau ei. Nu izbutea 
să-i vadă, însă se învârti mult pe acolo, mai întâi la oarecare 
distanţă, apoi mult mai pe aproape şi părând că vrea să 
cerceteze cu atenţie terenul. 

— Caută urmele noastre, zise nepăsător O'Keefe, 
urmărind de sub plasă circuitul pe care se învârtea mereu 
avionul. Nu-i nimic, n-are ce să vadă în cele din urmă, avionul îşi 
îndepărtă şi dispăru. Pe la patru după-amiază, O'Keefe propuse 
să pornească şi ei, cu orice risc, ca să se mai poată folosi de 
ceva din lumina zilei. Terenul era pe acolo prea păcătos ca-să 
încerci să-l străbaţi noaptea. În afară de asta, avea convingerea 
că alte avioane de recunoaştere n-au să mai vină în căutarea 
lor. 

— Ăştia se lăsă repede păguboşi, repetă O'Keefe o vorbă 
pe care obişnuia s-o spună deseori. 

Şi astfel, convoiul, încă stăpânit de bucuria succesului 
avut în noaptea trecută şi atras de perspectiva desfătărilor care 
îi aşteptau în oraşul apropiat, porni să ocolească înspre nord 


până fură convinşi că au depăşit punctele de rezistenţă inamice, 
apoi cotiră înspre vest, către coastă şi către Benghazi. 


* 


Primul semnal de intrare în acţiune a Grupului Operativ 
Special de Pedepsire comandat de căpitanul Braunschweig veni 
deci de la Soluch, în seara aceea ploioasă. Şi se dovedi o 
experienţă descurajatoare. 

Căpitanul îşi puse oamenii în stare de alarmă şi porni în 
cea mai mare viteză pe şoseaua de pe coasta, cu direcţia 
Soluch. Pe marginile golfului şoseaua era în foarte bună stare, 
însă nu se putea înainta cu mare viteză din cauza aglomerației 
create de trupele germane şi italiene ce se retrăgeau înspre 
Agheila. Ploaia aceea cu găleata nu le venea nici în ajutor, iar în 
multe puncte şoseaua era inundată şi poliţia militară germană 
trimitea vehiculele pe căi de ocolire groaznic de noroioase pe 
unde aproape toate camioanele se împotmoleau. 

Grupul Operativ ajunse la aerodromul de lângă Soluch 
abia după miezul nopţii, şi asta doar fiindcă se conduseră după 
focurile care încă ardeau. Ploaia se mai domolise şi în cele din 
urmă conteni cu totul, lăsând pentru câteva ceasuri cerul 
oglindă şi dându-le speranţa că vor putea trimite avioane de 
recunoaştere îndată ce se va crăpa de ziuă. 

Totuşi, spre marele necaz al germanilor, în revărsat de 
zori din nou se năpustiră dinspre mare nori grei care potopiră 
câmpia de pe întinsul coastei. Pe asemenea vreme n-avea nici 
un rost să trimită avioane de recunoaştere, i se spuse 
căpitanului Braunschweig, fiindcă n-aveau cum să facă 
observaţii exacte la sol. Astfel încât căpitanul şi grupul său se 
văzură nevoiţi să lâncezească pe lângă nişte corturi prăpădite şi 
pline de mirosul efectelor îmbuibate de apă, să piardă acolo 
ceasuri la rând fără să poată lua nici o măsura de urmărire a 
inamicului. 

Pentru Braunschweig situaţia era deosebit de neplăcută. 
Dorea din tot sufletul ca prima sa ieşire în misiune să fie cât se 
poate de spectaculoasă, şi iată-l stând țintuit aici ca o curcă 


plouată. Mai exista o pricină a nerăbdării lui cu greu ascunse, ce 
se arăta din când în când prin bruşte izbucniri de furie în tot 
cursul acelor ceasuri de ploaie necurmată. În afară de căpitanul 
Braunschweig, nimeni nu se îndoia nici o clipă că este vorba de 
o ispravă a celor din S.A.S.; doar căpitanul rămânea convins în 
adâncul sufletului său că nimeni altul, decât pseudo-căpitanul 
cu chipul stâlcit, John Offer, poate fi tartorul responsabil de o 
asemenea lovitură. De altminteri şi mai târziu, în toate misiunile 
la îndeplinirea cărora avea să pornească, niciodată nu-i pierise 
din cap această idee fixă - pretutindeni i se părea că vede mâna 
acelui individ întâlnit cândva prin apropiere de Siwa, şi niciodată 
nu se gândea la cei din S.A.S. 

Ura acerbă împotriva acelui om pe care îl luaseră cândva 
prizonier, dar izbutise aproape imediat să-i păcălească şi să le 
scape, devenise un fel de obsesie a căpitanului Braunschweig. 
N-avea să-şi găsească astâmpăr până nu va pune mâna pe 
criminalul vinovat de oribila moarte a oamenilor săi înghiţiţi de 
nisipurile mişcătoare, îşi repeta mereu în sinea sa şi furia îi 
sporea continuu în vreme ce ploaia îl ţintuia locului, reducându-l 
la neputinţă în preajma acelei piste de aterizare transformate în 
nămol. 

Nu mult după trecerea amiezii, norii se risipiră pe 
neaşteptate şi soarele începu să-şi reverse dogoarea. 
Numaidecât în jurul pistei de aterizare se iscă o activitate 
febrilă. Toate avioanele disponibile porniră în căutarea urmelor 
lăsate de sabotori. Pe aerodrom nu rămaseră decât oameni care 
aşteptau, cu mai multă sau mai puţină nerăbdare, veşti despre 
cei căutaţi cu atâta îndârjire, dar ceasurile treceau unul după 
altul, şi nimic nu venea. 

Şi dintr-o dată se iscă agitaţie. Comandantul staţiei de 
transmisiuni, un italian foarte arătos, îi înmâna lui Braunschweig 
un mesaj, spunându-i: 

— Herr Hauptmann, unul dintre piloţii noştri au identificat 
urme pe întinsul deşertului. S-ar putea să nu aibă nici o legătură 
cu cei care ne-au atacat în seara trecută, dar pilotul continuă să 
le cerceteze cu atenţie. 


Fără întârziere fixară pe hartă poziţiile, în vreme ce 
oamenii de sub comanda lui Braunschweig se şi urcau în 
camioane. Coloana se puse imediat în mişcare, străduindu-se să 
înainteze cu toată viteza şi să menţină permanent legătura prin 
radio cu aerodromul. Peste zece minute primiră un mesaj 
descurajator. Urmele se pierdeau pe un teren pietros. Pilotul 
continua să cerceteze atent împrejurimile, dar nu prea era 
optimist. Raporta că din nefericire configuraţia terenului oferea 
condiţii ideale de camuflaj pentru inamic şi o verificare detaliată 
n-ar fi putut fi făcută decât la sol. 

Amănuntul acesta dădu mari speranţe Grupului Operativ 
şi ca urmare îşi continuă cu toată viteza zgomotoasa înaintare 
pe întinsul deşertului. Le trebui câtva timp până să dea de 
urmele camioanelor, iar de îndată ce le văzură, inima 
căpitanului Braunschweig începu să bată mai cu putere. Fără 
îndoială că era vorba de camioane britanice. Se aflau deci pe 
urmele ticăloşilor care atacaseră aerodromul şi încă o dată în 
mintea lui Braunschweig apăru figura lui John Offer şi simţi cum 
furia îi clocoteşte în piept. 

Coloana înainta cu toată viteza de care erau în stare, 
numai că imensele transportoare se dovedeau greoaie şi nu le 
îngăduiau să înainteze după cum ar fi vrut. Dar chiar şi aşa, nu 
mult mai târziu de ceasurile patru după-amiaza, ajunseră la 
locul unde începea terenul pietros şi urmele britanicilor nu se 
mai arătau, dar însemna că au încă destulă vreme ca să caute 
cu de-amănuntul. Privind pe întinsul terenului acela accidentat, 
Braunschweig îşi spuse cu furie: „Sunt pe-aici, pe-aici pe undeva 
trebuie să fie. li găsesc eu”. 

Numai că nu izbuti să dea de ei. Nu mai găsiră nici un fel 
de urme lăsate de maşini, deşi panzergrenadirii coborâţi din 
camioane stabiliră un loc unde fără îndoială făcuseră popas 
chiar în ziua aceea. Acum, însă, erau de mult plecaţi. 

Neastâmpărul lui O'Keefe îi ajutase să scape doar cu ceva 
mai mult de un ceas înainte. Voioşi nevoie mare şi cu totul 
neştiutori de primejdia care îi pândise, năzdrăvanii din Ceata de 
la Glasshouse îşi continuau drumul prin noapte. 


La căderea întunericului, Braunschweig ordonă încetarea 
căutărilor. A doua zi se întoarseră la El Agheila şi acolo un 
căpitan adânc măcinat de furie întocmi un raport îndeajuns de 
interesant ca să merite a fi înaintat feldmareşalului Rommel. 

„S.A.S.-ul ori alte formaţii autoare ale atacului n-au să 
poată dispune întotdeauna de o ploaie abundentă în stare să le 
ascundă mişcările şi retragerea în deşert după îndeplinirea 
acţiunii. Dar este limpede că pentru a putea lupta cu succes 
împotriva unor formaţii inamice atât de puternice şi iscusite, 
Grupul Operativ Special de Pedepsire trebuie să dispună de 
maximă mobilitate. Imi îngădui deci să propun ca el să fie redus 
numericeşte, fără ca prin aceasta să-i scadă puterea de foc, şi 
mai ales, să fie dotat cu propriile-i mijloace de transport aerian 
până la locul unde vor fi descoperite urmele.” 

Braunschweig trecea apoi la descrierea amănunţită a 
însuşirilor personalului şi dotării de care avea nevoie. După 
opinia lui, greoaiele transportoare de infanterie se dovedeau a 
nu fi bune la nimic. Ştia că Marele Cartier dispune de un număr 
de Kubelwagen-uri şi cerea să fie dotat cu şase asemenea 
vehicule. Se hotărâse să aleagă Kube/wagen-uri (produse de 
uzinele Volkswagen) pentru că erau excelente vehicule de 
patrulare, cu blindaj capabil să reziste focului mitralierelor 
uşoare, şi deosebit de rezistente. Puteau să meargă cu peste 
cincizeci de mile pe oră, erau înzestrate cu duble mitraliere şi 
puteau fi uşor îmbarcate pe un Ju 521. Braunschweig expunea 
calcule detaliate şi ajungea la concluzia că pentru operaţiuni la 
mică distanţă - până la o sută de mile - două aparate Ju 52 ar fi 
fost suficiente pentru asigurarea mobilităţii Grupului Operativ. 

Furios din pricina pierderii celor nouă avioane deosebit de 
preţioase pentru el în acele momente, Rommel îi acordă 
căpitanului Braunschweig tot ce ceruse. Kube/wagen-urile 
solicitate se aflară la dispoziţia lui în mai puţin de un ceas şi 
două avioane Ju 52 primiră imediat ordin să treacă sub comanda 
căpitanului Braunschweig de îndată ce acesta va considera 
necesar. 


1 Junkers 52, avioane de transport. 


După ce se  îndepliniră toate acestea, căpitanul 
Braunschweig aşteptă încrâncenat ca şoricelul să-şi apropie iar 
botişorul de capcană. Era pe deplin încredinţat că de acum 
încolo îndrăzneţii atacatori ai punctelor din spatele frontului 
aveau să regrete amarnic faptele săvârşite până atunci. 


* 


Căpitanul Roger Tansley se întorsese de la Siwa la Cairo 
însufleţit de acea satisfacţie pe care o simt totdeauna ofiţerii 
tineri când au prilej să-şi uluiască superiorii. Se duse neîntârziat 
la biroul generalului maior, unde fu întâmpinat cu un glas răstit: 

— Ei? Ai lămurit toate chestiile? Vorbe rostite cu grabă şi 
nerăbdare, pentru ca celălalt să vadă limpede că are de-a face 
cu un general, deci cu un om foarte ocupat. 

— Mi-e teamă că nu prea sir, spuse Tansley cu multă 
voioşie. Nu ştiu în ce fel, dar tipul a prins de veste şi a şters-o de 
la Siwa doar cu câteva ceasuri înainte de sosirea mea. 

— Cum aşa? zise generalul făcând ochii mari ca semn că a 
revenit cu picioarele pe pământ. Ce poveste mai e şi asta? Cum 
adică, avem de-a face cu o armată fantomă? Şi ce înseamnă că 
„a prins de veste”? De unde? Şi încotro a plecat? 

— N-a fost ceva intenţionat, sir. N-a fost avertizat cu bună 
ştiinţă. Un ofiţer din L.R.D.G., cu care vorbisem mai înainte i-a 
spus din întâmplare lui Offer că vreau neapărat să stau de vorbă 
cu el. Leslie - ofiţerul din L.R.D.G. - i-a pomenit despre istoria 
asta la vremea când toată lumea îşi făcea siesta şi numai cu un 
ceas ori două înainte ca Offer şi oamenii lui să-şi ia frumuşel 
tălpăşiţa, iar de-atunci nu mai ştie nimeni nimic de soarta lor. 

Generalul se uită lung la căpitanul Tansley şi parcă nu-i 
venea să-şi creadă urechilor. După o vreme, se sculă în picioare 
şi spuse iritat: 

— Asta întrece orice închipuire! Ce-o fi în capul trăsnitului 
ăluia? Îşi închipuie că poate cutreiera prin deşert fără ştirea 
autorităţilor militare?! 


— De asta nu putem fi siguri, sir. Până în cele din urmă s- 
ar putea să aflăm că e pornit într-o misiune ultrasecretă 
încredinţată de cine ştie cine... 

— Termină cu de-al de astea, Roger. Am verificat la toate 
unităţile şi la toate formaţiile şi nimeni nu ştie de Offer şi de ai 
lui. După câte am eu impresia, omul lucrează de capul său şi 
duce războiul aşa cum i se năzare. Orice-ar fi, asemenea lucruri 
nu pot fi îngăduite. Pentru nimic în lume nu putem admite o 
gogomănie ca asta! Unde-am ajunge, dacă fiecare s-ar purta la 
război după cum îl duce pe el capul? Ce-ai vrea s-ajungem, 
generali fără armată? 

In felul său, avea şi acest general maior oarecare simţ al 
umorului? Adevărul era că începea şi el sa vadă latura comică a 
întregii poveşti şi se gândea ca ar putea-o folosi ca un 
excepţional subiect de baliverne la popotă. Totuşi, asta nu-l 
putea face să renunţe la dorinţa de a-l pune odată pentru 
totdeauna la locul său pe acest misterios căpitan John Offer. 

— La ce anume vă gândiţi, domnule general? 

— Poate că n-ar fi rău să încercăm o altfel de tactică. 
Realitatea e că nu ne putem ţine după urma fiecărui ofiţer cu 
numele de John Offer... 

— S-ar putea prea bine ca ăsta să nu fie numele lui 
adevărat, sir. 

— Pentru moment, fiindcă nu avem altă soluţie, să 
presupunem că e numele adevărat. Să începem din nou 
cercetările, dar lărgindu-le încă şi mai mult sfera de cuprindere. 
Vreau să fie cercetată situaţia fiecărui om cu numele de Offer, 
fie John, fie oricum altfel, care figurează în evidenţele armatelor 
din Orientul Mijlociu. Treci la treabă, băiete, fără întârziere şi 
fără nici o ezitare, iar mâine aştept să văd ce ai de raportat. 

In felul acesta generalul îi acorda lui Tansley un termen cu 
neputinţă de respectat - asemenea obiceiuri fiind una din 
pricinile pentru care ajunsese general - însă Tansley îşi întinse 
cercetările pe răstimp de două zile. Transmise în primul rând un 
mesaj către toate unităţile din subordine şi în acelaşi timp se 
adresă Evidenţei. Mesajele trimise unităţilor în subordine avură 


drept rezultat cel mai rapid şi mai neaşteptat răspuns cu 
putinţă. 

La H.M. Field Prison! de lângă Canalul de Apă Dulce, 
comandantul închisorii, maiorul Adam Tulloch tocmai se 
pregătea să dea deoparte mesajul, ca să fie îndosariat, când îşi 
aduse aminte că numele acela parcă îi spunea ceva. Plutonierul 
lui major, Fry, se găsea alături de el şi încă purta pe chip 
amintirile ultimei răzmeriţe din închisoare, petrecută cu trei luni 
în urmă. Tulloch îi întinse peste birou mesajul primit. La 
Glasshouse, lui Tulloch i se spunea Himmler şi ce-i drept, făcea 
tot ce era omeneşte posibil ca să-şi merite porecla. 

— Offer? întrebă el. Nu cumva am avut noi aici cu câtăva 
vreme în urmă un client cu numele ăsta? 

Fry îl ţinea bine minte: 

— Da, aşa e. Da... unul care arăta a peşte. Parcă actor, în 
viaţa civilă. După cât îl ducea mintea pe Fry, nu putea fi decât 
sau peşte, sau homosexual. Ala care a pus la cale răzmeriţa din 
pavilionul de pedeapsă, nu v-aduceţi aminte? 

— Ba da. Tulloch îşi aducea acum bine aminte. Din chestia 
de atunci a cam ieşit cu mutra făcută zob. Amândoi surâdeau 
foarte mulţumiţi de ei înşişi, fiindcă la Glasshouse, Dreptatea 
totdeauna trebuie să triumfe şi Dreptatea era întotdeauna de 
partea gardienilor. Ce dracu or fi având cu împuţitul ăsta? Apoi, 
fără întârziere, îl chemă la telefon pe căpitanul Tansley de la 
G.H.Q. din Cairo. 

Tansley se arătă foarte interesat şi porni imediat către 
Canal. După ce se prezentă comandantului închisorii, îl întrebă: 

— Vă rog să-mi spuneţi absolut tot ce ştiţi despre acest 
fost deţinut al dumneavoastră - soldatul John Offer. Mai întâi - 
cum arată? 

Maiorul Tulloch îl chemă pe plutonierul major Fry ca să-i 
dea o mână de ajutor, fiindcă acesta ştia mai multe de vreme ce 
avea de-a face zilnic cu deţinuţii. Şi împreună îi dădură 
căpitanului Tansley răspuns la toate întrebările. 


l His Majesty's Field Prison - Închisoarea de campanie a Maiestăţii sale. 
Este vorba de cumplita închisoare în care fuseseră întemnițați şi de unde 
izbutiseră să evadeze John Offer şi câţiva dintre oamenii săi. 


— Cum arată? Tulloch şi Fry căzură pe gânduri. De statură 
mijlocie, păr negru... Dar Fry spuse că nu, nu negru, ci castaniu. 
Merge cu pas săltat, adăugă Fry, însă Tulloch furniza un semn 
distinctiv mult mai demn de atenţie: Are nasul sfărâmat, e 
aproape turtit. De la un accident pe care l-a suferit aici. A căzut 
pe scări, sau cam aşa ceva. 

Căpitanul Tansley îşi spuse: „începe să devină interesant”. 
Descrierea corespundea cu cea făcută de căpitanul Leslie din 
L.R.D.G., acolo, la Siwa. li întrebă pe cei doi: 

— Altceva ce mai ştiţi despre el? 

Se dovedi că nu era nevoie să recurgă la fişier, deoarece 
plutonierul major Fry avea memorie bună şi ţinea minte 
amănuntele. El îi răspunse căpitanului Tansley: 

— În civilie a fost actor. A făcut şi şcoala pregătitoare şi a 
ieşit ofiţer, da' a fost degradat nu mai ştiu bine din ce pricină, 
parcă sustragere de bunuri ale armatei, după câte îmi aduc 
aminte. 

Tansley întrebă cu încordare: 

— Cum adică? Offer a fost ofiţer? Căpitan, cumva? 

Dar Fry clătină din cap: 

— Nu, sir. Cred că a fost locotenent. Tansley fu cam 
dezamăgit până ce îi veni în gând: 

„Dacă s-a făcut cu de la sine putere ofiţer, nimic nu-l 
împiedica să se şi înalțe în grad”. Acum era convins că dăduse 
de urma celui căutat. Mai puse o întrebare: 

— Şi când a plecat de la Sharafim, unde a fost repartizat? 

Pentru aflarea răspunsului cuvenit fu nevoie să-l cheme pe 
furierul de alături, să aducă registrul. Trecând cu degetul peste 
pagini, maiorul Tulloch dădu de numele lui John Offer şi află data 
eliberării. Se vedea acolo şi semnătura comandantului escortei 
care îl dusese pe Offer la noua lui unitate. Mult mai important 
pentru momentul acela era că menţionase şi numărul 
regimentului unde fusese repartizat. 

Pe deplin satisfăcut, Tansley se ridică în picioare. Lucrurile 
se limpeziseră. Asta era omul căutat - dacă nu cumva aveau să 
dea de un John Offer la unitatea unde fusese trimis. 


Nu dădură. Nu fu greu de aflat că John Offer se plictisise 
repede de noii săi camarazi şi preferase să devină A.W.O.L.! 
Căpitanul Tansley se întoarse la general cu un noian de 
informaţii. Generalul îşi ieşi din fire şi începu să strige: 

— Ticălosul dracului! Dezertează, îşi alcătuieşte propria lui 
ceată de cavaleri de capă şi spadă şi porneşte la război 
împotriva lui Rommel! Şi încă mai este şi fost deţinut de la 
Glasshouse, asta-i culmea! După care izbucni în râs, fiindcă 
situaţia se dovedea prea din cale afară de scandaloasă ca să 
poată fi privită cu gravitate. 

Tansley zise: 

— In orice caz, sir, se pare că e un ofiţer deosebit de 
înzestrat. 

— Crezi? De, o fi căpătat ceva experienţă, da'... numai 
două trese, totuşi... Şi cine a spus că e atât de înzestrat? 
Generalul terminase cu râsul. 

— Toţi cei care l-au cunoscut, răspunse scurt Tansley. 
Căpitanul Leslie - ştiţi, cel din L.R.D.G. - spune că în viaţa lui n-a 
mai văzut o ceată de oameni atât de duri cum sunt cei din 
banda lui Offer. Zicea că pentru nimic în lume n-ar vrea să-i aibă 
sub comanda sa, şi totuşi Offer pare să-i stăpânească pe deplin. 
Cum scoate un cuvânt, chiar şi cel mai înrăit i se supune. Leslie 
îmi povestea o istorie plină de haz, cum că într-o zi l-ar fi înjurat 
pe unul, lucru care lui Leslie îi luase piuitul... Dar generalul nu 
era dispus să asculte snoave. 

Pe neaşteptate, primiră şi alte informaţii. Generalul 
întrebase într-un rând: 

— De pe unde şi-o fi adunat omul ăsta ceata de 
haidamaci? Doar nu-s chiar puţini - sunt vreo treizeci! 

Tansley avu inspiraţia să telefoneze în mai multe locuri, 
printre care şi la Sharafim, unde vorbi cu maiorul Tulloch. Ce 
vroia el de la maior era să capete o listă a oamenilor eliberaţi de 
la Glasshouse cam în perioada când isprăvise Offer de ispăşit 
pedeapsa. După ce întreaga listă fu dictată la telefon, maiorul 
Tulloch întrebă, ros de curiozitate: 


1 Absent without leave - absent fără permisie (ilegal), adică dezertor. 


— Da' ce-i cu toată povestea asta? De ce vă interesează 
aşa de mult omuleţul ăsta? 

Tansley îi răspunse: 

— Există un tip care se dă drept căpitanul John Offer şi 
care şi-a organizat cu de la sine putere un grup de comando şi 
duce război pe cont propriu împotriva lui Rommel. Şi cum noi nu 
suntem de acord cu războaiele duse pe cont propriu, vrem să 
punem mâna pe el. 

— Aha, înţeleg, făcu maiorul Tulloch, dar de fapt aveau să 
treacă vreo câteva ceasuri până să-i cadă fisa. 

În timpul ăsta, căpitanul Tansley lua legătura prin telefon 
cu Poliţia Militară. De acolo află că mai mulţi indivizi aflaţi pe 
lista foştilor deţinuţi de la Glasshouse erau daţi şi ei dezertori. 
Ciudat părea faptul că parcă toţi intraseră deodată în pământ. 
De obicei, când cineva dezerta pe valea Nilului, n-apuca să se 
bucure prea multă vreme de libertate. 

— Nu-s cine ştie câte locuri unde să se poată ascunde, îi 
spuse cel de la Poliţia Militară. Există doar câteva baruri şi 
taverne pe care le ţinem sub strictă supraveghere. 

Căpitanul Tansley se prezentă în faţa generalului şi îşi 
expuse ultimele teorii: 

— Sir, după câte cred eu, ceata lui Offer e alcătuită din 
foşti tovarăşi de detenţie de la Glasshouse. 

— Dacă ai să-mi mai spui multe despre omul ăsta, are să- 
nceapă să-mi fie drag. 

Peste nu mai mult de un ceas, Tansley era din nou în stare 
să-i furnizeze generalului date suplimentare. 

La câtăva vreme după ce aflase de la Tansley despre rolul 
jucat de Offer în ducerea războiului, maiorul Tulloch bea un 
păhărel la cantina subofiţerilor. De obicei trecea pe acolo ca să 
tragă un whisky zdravăn împreună cu corpul de subofiţeri, după 
ce aceştia îi încuiau pe deţinuţi în celulele unde aveau să-şi 
petreacă noaptea. In seara de atunci îi ţinea tovărăşie la băut 
plutonierul major Fry, şi în vreme ce dădeau de duşcă paharele, 
Tulloch îi povesti lui Fry despre Offer şi ceata lui de foşti deţinuţi 
de la Glasshouse. 


În vreme ce îi povestea pe larg despre cele aflate, se 
întrerupse deodată brusc, fulgerat de un gând care tocmai îi 
trecuse prin minte. Când începu din nou să vorbească, avea 
glasul sugrumat: 

— Ei, fir-ar să fie a dracului, Jack, cum de nu m-am gândit 
mai înainte? 

Pe bună dreptate, plutonierul Fry întrebă mirat: 

— Ce-aţi spus? 

— Impuţitul ăla de Offer! Şi-a alcătuit o formaţie de 
comando. Jack, îţi mai aduci aminte cum a fost la răzmeriţă? 
Ziua când fiarele acelea ne-au atacat pe neprevăzute? 

Plutonierul major Fry n-ar fi putut să uite toată viaţa, ziua 
aceea. Era ziua care n-avea să se şteargă niciodată din istoria 
închisorii, ziua când o formaţie de comando înarmată până în 
dinţi luase cu asalt închisoarea, îi asmuţise pe deţinuţi împotriva 
gardienilor, stâlciseră în bătăi pe oricine purta uniformă de 
paznic şi pe urmă parcă se topiseră în văzduh, luând cu ei şi pe 
deţinuţii cu condamnări mai grele. 

Din ziua aceea, la Sharafim nu se mai aflase nimic despre 
formaţia de comando sau despre vreunul dintre evadați şi nu 
putuseră obţine nici cel mai mărunt indiciu cu privire la 
identitatea lor. Pentru maiorul Tulloch şi oamenii din subordinea 
sa fusese în multe privinţe o experienţă dureroasă. Mulţi au 
trebuit să fie internaţi în spital; Tulloch, scoţianul de fier, 
încasase o bătaie soră cu moartea, dar oricât de mult suferise, 
avusese totuşi tăria să nu se lase nici măcar zărit de vreun M.O.! 
Cu toate astea, amintirea acelei zile îngrozitoare încă îi mai 
amăra sufletul, fiindcă tot mai însemna o pată neagră pe 
memoriul său. Cu prilejul anchetei întreprinse după aceea, 
fusese sever admonestat pentru slăbiciunea dovedită de corpul 
de gardă care cedase prea uşor în faţa invadatorilor. 

— Ca şi când unui om în toate minţile i s-ar fi putut năzări 
vreodată c-o să se găsească cineva să intre cu sila la 
Glasshouse, îi şuşotise Tulloch plutonierului major după 
încheierea anchetei. 


1 Medical officer - ofiţer medic (medic militar). 


Oricum ar fi, fusese bătut măr şi avusese de îndurat din 
partea superiorilor mustrări şi reproşuri ce încă mai făceau să-i 
sângereze sufletul. Dorinţa lui cea mai fierbinte era ca într-o 
bună zi să-i aibă din nou la cheremul său pe ticăloşii aceia 
dimineaţa, când ieşeau la numărătoare. Fiindcă maiorul Adam 
Tulloch nu ştiuse şi n-avea să ştie niciodată ce e mila! 

In toate acele luni care trecuseră de atunci, Tulloch trăise 
cu nădejdea că cineva şi în vreun fel oarecare se va dovedi 
capabil să facă măcar unele presupuneri cu privire la identitatea 
răufăcătorilor. Acum, pe neaşteptate, însuşi maiorul Tulloch era 
cel care avea unele bănuieli suficient de întemeiate. 

— Jack, el a fost, peştele acela pipernicit de Offer! Tu nu-ţi 
dai seama? 

Plutonierul major Fry îşi dădea foarte bine seama, mai 
ales că încasase şi el o bătaie la fel de cruntă, aşa că în clipa 
aceea şedea acolo lăsând să-i curgă din gură toate cuvintele 
spurcate, împins de furie până aproape de pragul nebuniei. Doi 
oameni care nu ştiuseră niciodată ce-i îndurarea începură atunci 
să pună la cale ce trebuia făcut în cazul când ticăloşii aveau să 
le cadă din nou în gheare. Acum, dacă aflaseră despre cine e 
vorba, nu prea mai încăpea nici o îndoială că aşa avea să se 
întâmple. 

Maiorul Tulloch îl chemă la telefon pe căpitanul Tansley şi 
îi comunică ultimele noutăţi. Tansley se grăbi să raporteze 
generalului. Cu totul descumpănit, generalul întrebă: 

— Cum? Offer a atacat închisoarea de la Sharafim? 

Tansley încuviinţă din cap: 

— Da. Şi imediat s-a repezit pe urmele lui Rommel, sir, 
spuse ca şi când din spirit sportiv ar fi vrut să pună o vorbă bună 
în favoarea lui Offer. 

Dar generalul nu-l luă în seamă. 

— Individul ăsta e primejdios. Neapărat trebuie să punem 
mâna pe el. Ştii ce ai de făcut. Dă ordin să fie căutat 
pretutindeni - da' de unde naiba să începem? 

Cu multă curtenie, aşa-zisul căpitan Offer îi trimise 
generalului adresa aproape exactă. Când i se prezentă mesajul, 
generalul exclamă: 


— Ei, fir-ar să fie! Băieţii ăştia par să facă treabă, nu 
glumă! Nouă avioane! Numai să putem verifica! 

Peste câteva ceasuri, formaţiile aliate de recunoaştere 
raportară că într-adevăr pe un aerodrom improvizat de lângă 
Soluch se află opt avioane mistuite de flăcări şi un al nouălea 
pare a fi grav avariat. 

Dar mai înainte de sosirea la Cairo a acestui mesaj, 
generalul apucase să spună: 

— Pun rămăşag zece contra unu că în momentul de faţă 
ceata lui Offer se află la Benghazi şi îşi face acolo de cap. După 
un atât de lung marş prin deşert, nu le mai stă gândul decât la 
fufe şi la bere rece, iar pentru astea, Benghazi e un loc cum nu 
se poate mai potrivit, la imediat legătura cu M.P.!-ul, Roger; 
spune-le să se concentreze asupra oraşului. Ai să vezi ce repede 
ne cade vânatu-n plasă. 

Râdea înfundat în clipa când Tansley ieşea din birou şi-şi 
freca bărbia gândindu-se cu admiraţie: „Ce bine-ar fi s-avem în 
armată mai multe detaşamente cum e ăsta a lui Offer”, şi 
pentru prima dată îi dădu prin minte că poate nu tratau situaţia 
în chipul cel mai potrivit. 


Veseli şi fără să bănuiască nimic despre cursa ce li se 
pregătea, cei din Ceata de la Glasshouse pătrunseră în Benghazi 
puţin după ceasurile zece dimineaţa. Oraşul avea o înfăţişare de 
adevărat balsam pentru ochi hămesiţi - mai ales pentru ochi 
care, deşi deprinşi cu deşertul, ard totuşi de nerăbdare să mai 
admire şi altfel de privelişti. 

Arăta încântător în ziua aceea. Nu prea se vedeau urme 
de bombe - adică se vedeau din plin, dar numai în port - şi totul 
în jur părea strălucitor, plin de viaţă şi de voioşie. La început li 
se înfăţişară în faţa ochilor case frumoase şi bulevarde invadate 
de verdeață, dar nu peste multă vreme dădură de centrul 
comercial şi de baruri, cinematografe şi restaurante nespus de 
îmbietoare. 


1 Military Police - Poliţia militară. 


Pe străzi se vedea fel de fel de lume îmbrăcată civil, mulţi 
în costume arăbeşti, dar cel puţin tot pe-atâţia în veşminte 
europene, iar unele dintre siluetele astea îi făceau pe cei din 
spatele camioanelor să şuiere prelung şi să arunce chemări 
ispititoare. Printre acestea din urmă se numărau mai ales 
femeile îmbrăcate în rochii de vară şi dintr-astea păreau să fie 
cu miile - italience, franţuzoaice, grecoaice şi de multe alte 
neamuri adunate în oraşul cosmopolit. Fiinţe sănătoase, cu 
şolduri rotunde, cele mai multe cu păr bogat şi negru, dar din 
când în când apărea fără greş şi câte o blondă. Bărbaţii păreau 
să nu se mai poată stăpâni - căci, dacă nu puneau la socoteală 
chipurile acoperite de văluri întâlnite prin oaze - erau primele 
siluete femeieşti pe care le zăreau de trei luni încoace. 

John Offer şedea lângă şofer şi privea la cele din jur cu 
înfrigurare la fel ca oamenii lui. Poate chiar cu una mai mare. 
Era un om mult mai deprins cu huzururile vieţii decât bună parte 
din tovarăşii săi, poate şi fiindcă era binişor mai în vârstă, şi cu 
toate că izbutea să facă faţă vieţii din deşert şi tuturor 
asprimilor ei, o făcea fără vreo desfătare deosebită. Ce bine ar fi 
fost să fi putut sta toată vremea la Benghazi! Acum privea cu 
încântare lumea civilizată din jur şi prin minune îi alergau 
aceleaşi gânduri privind posibilităţile ce i se deschideau în faţă; 
aceleaşi planuri legate în primul rând, de cele ce aveau să se 
petreacă la aşternut. 

Gălăgia făcută de oamenii lui, şuierăturile şi chemările mai 
mult sau mai puţin hazoase, nu-l nelinişteau deloc. Bineînţeles 
că la Benghazi erau şi civili, dar numărul lor nici nu se putea 
compara cu cel al militarilor din Armata a Opta. Dacă oamenii 
săi arătau neîngrijiţi şi nebărbieriţi, nici voioşii războinici 
îngrămădiţi în dimineaţa aceea pe trotuarele portului arab nu 
arătau mult mai bine. Împânziseră oraşul cu zecile de mii, 
oameni aflaţi într-o bine meritată permisie după luni de zile de 
lupte crâncene. Ca şi cei din Ceata de la Glasshouse, mai toţi 
veniseră acolo s-o facă lată, să mai schimbe hrana cazonă 
obişnuită, să bea la bere câtă încăpea în ei şi pe urmă, dacă 
aveau şi un dram de noroc, să termine în tovărăşia unei femei 


drăguţe şi îndatoritoare, de preferinţă în altă parte decât în 
bordelurile arăbeşti. 

Negustorii din Benghazi erau în culmea fericirii şi îi 
întâmpinau cu multă bucurie pe nenumăraţii muşterii cu 
buzunarele doldora de solda pe ultimele luni şi gata să cumpere 
tot ce vedeau, chiar şi la preţuri mult crescute ca urmare a 
războiului. Nici femeilor - după câte s-ar fi zis - nu le displăcea 
prea mult să se vadă dintr-o dată centrul de atracţie al atâtor 
atenţii, chiar dacă uneori s-ar fi putut spune că sunt prea 
gălăgioase. 

„Nu, îşi spuse John Offer cu toată convingerea, în 
îmbulzeala asta îngrozitoare nimeni n-are să-i poată observa pe 
cei din Ceata de la Glasshouse.” După cum spusese şi O'Keefe, 
Benghazi era un loc unde se puteau de minune ascunde fără ca 
nimeni să-şi dea vreodată seama. li trecu prin cap chiar că ar 
putea prelungi popasul şi să nu stea în oraş doar o singură 
noapte, dar imediat se răzgândi şi îşi spuse că hotărârea dintâi 
trebuie să rămână nestrămutată. Îşi cunoştea oamenii. Dacă ar 
fi zăbovit mai mult în oraşul plin de tot soiul de ispite, ar fi 
însemnat să-şi pună la prea grele încercări ceata de derbedei şi 
fără îndoială că vreunul dintre ei ar fi dat de bucluc, s-ar putea 
ca şi o singură noapte să se dovedească a fi prea mult. 

Ajunseră într-o piaţă mare, unde se afla primăria. Aici 
parcă printre zeci de alte vehicule ale armatei şi tot aici John 
Offer le achită soldele punând în mâna fiecăruia câte zece lire, 
mult prea de ajuns pentru un chiolhan de o singură noapte. Le 
atrase atenţia să nu cumva să intre în vreun bucluc - vorbe-n 
vânt, bineînţeles - şi să se afle lângă maşini la zece dimineaţa a 
doua zi, gata să plece imediat înspre Jebel. 

— Câtă vreme om sta acolo, o să putem mai des petrece 
câte o noapte la Benghazi, le făgădui John Offer, şi oamenii se 
împrăştiară ca potârnichile, dornici să se înfrupte din desfătările 
oraşului, chiar şi la ceasul acela al dimineţii. 

O'Keefe rămase astfel singur cu căpitanul. Offer îi dădu 
sergentului major treizeci de lire, ca un fel de răsplată pentru 
răspunderile rangului pe care îl purta. 


— Ce zici, sergent major, ai să te descurci bine şi singur? îl 
întrebă Offer. 

Strungăreaţă lui O'Keefe se arătă într-un rânjet ca de lup: 

— Am mai trecut eu pe-aici, sir. Dac-o fi fost fată cuminte, 
înseamnă că micuța trebuie să aibă ea vreo presimţire, şi- 
acuma se pregăteşte să mă întâmpine. Zmeoaică la pat sir, 
zmeoaică, nu alta! 

— Te invidiez, sergent major, iar acesta înălţă ochii cu 
modestie, ca şi când n-ar fi vrut să se fălească prea tare cu vreo 
grozavă ispravă amoroasă. 

John Offer pipăi ultimele bancnote din cele 2 000 de lire, 
furate de la un birou de plăţi al Canalului. Vezi, să fii cu ochii în 
patru, auzi? Am cam rămas fără bani. O să trebuiască să facem 
iar o vizită la un birou de plăţi, c-altminteri nimeni n-o să mai 
aibă de unde-şi primi solda. 

Cu asta se despărţiră. Offer porni în căutarea unui hotel. 
Bineînţeles, începu cu cele mai luxoase - cu vestitul Berenice - 
dar acolo nu izbuti să facă rost de cameră. In cele din urmă 
reuşi să găsească unul oarecum pe plac, mic, dar curat şi cu 
serviciu de mâna întâi, proprietate a unei franţuzoaice tinerele, 
destul de ispititoare, mai ales pentru că nu punea cine ştie ce 
probleme, neavând bărbat. Offer hotărî s-o dea gata cu 
papagalul, ceva mai târziu în noapte. 

Deocamdată, ce-şi dorea mai mult era un duş, iar după 
aceea să se refacă datorită unui somn adânc de câteva ceasuri 
bune între cearşafuri albe şi curate. Abia pe urmă avea să vadă 
în ce măsură merita Benghazi onoarea admiraţiei sale, şi tare 
bănuia că o merita din plin. 

Aşa că în ceasurile toride ale după-amiezii dormi pe 
săturate, pe urmă făcu încă un duş, după care însăşi drăguţa 
doamnă proprietăreasă îi servi cafeaua cu cornuri cu unt şi stătu 
îndelungată vreme în cadrul uşii, foarte bine dispusă, râzând cât 
o ţinea gura şi stâlcind de mai mare dragul limba englezească. 

„Merge treaba ca pe roate”, îşi spuse Offer îmbrăcându-se 
pe îndelete. Citise în încântătorii ochi ai franţuzoaicei că îi sunt 
îndrituite toate nădejdile. Acum avea tot timpul să viziteze în 
tihnă oraşul şi să se bucure în toată voia, fără a mai fi nevoit să- 


şi măsoare trecerea la femei cu aceea a ofiţerilor din Armata a 
Opta. 

Porni să hoinărească pe străzi, încântat să vadă din nou 
reclame şi firme luminate cu neon, autobuze gonind pe străzi, 
să asculte tonomatele ce cântau şlagărele cele mai la modă prin 
cafenelele expuse aproape cu totul la vedere. Cercetă cu multă 
seriozitate cum arăta catedrala oraşului, se mai uită prin câteva 
bănci să vadă nu cumva pe acolo ar fi mai lesne de ciupit din 
buzunarele Majestății Sale decât pe la nişte birouri de plată, 
apoi se îndreptă înspre port şi privi îndelung clădirile şi 
vapoarele distruse de bombe. 

In mai multe cafenele - numai dintre cele bune - sorbi 
lenevos citronadă cu sifon din pahare înalte şi parcă mai 
răcoroase, ori bău excelente cafele franţuzeşti turnate chiar la 
masa lui din nişte aparate foarte arătoase şi strălucitoare şi 
mancă nenumărate prăjituri - niciodată nu mai ajungea să se 
sature de dulciuri! îşi petrecu ziua într-adevăr după voia inimii. 
Nu simţea deloc nevoia vreunei tovărăşii până târziu în noapte, 
când după toate semnele, n-avea să ducă lipsă de aşa ceva. Cu 
bună ştiinţă, nu se atinse de alcool până după apusul soarelui. 

Odată cu căderea serii se stârni dinspre mare şi o briză ce 
făcea viaţa să pară mult mai plăcută, iar atunci se aşeză să 
mănânce gospodăreşte la un restaurant excelent - ce-i drept, şi 
cam scump - pe o vastă terasă ce dădea într-o piaţă străjuită de 
copaci. Pretutindeni împrejur, printre frunzele copacilor, se 
zăreau ispititoare cafenele cu mese rânduite chiar pe trotuar şi 
printre care se vânzoleau nişte fete să le bei într-un pahar cu 
apă şi nu rareori. Ostaşi teribil de arătoşi. Dintr-o grădină- 
restaurant, aflată nu prea departe, se auzeau melodiile line 
intonate de o orchestră compusă doar din trei instrumente, 
peste care domina franţuzescul acordeon, şi care erau 
încununate de un glas limpede de tenor ce lăsă să se vadă că 
este în stare să interpreteze cântece de dragoste în mai multe 
limbi. 

împăcat cu restul lumii, căpitanul John Offer îşi acordă 
favoarea unei excelente mese compusă din cinci feluri însoţite 
de un Pernod ca aperitif, o sticlă de excelent vin roşu localnic şi 


în cele din urmă, un pahar de coniac menit să-i sporească şi mai 
mult, la plecare, voia bună. 

John Offer hotărî să nu se întoarcă prea târziu la hotel. 
Avea de gând să cumpere o sticlă de coniac şi s-o invite pe 
franţuzoaică la un păhărel în camera lui, şi tare mirat ar fi fost 
dacă, folosindu-se şi de ajutorul coniacului, în zece minute n-ar 
fi reuşit s-o convingă pe cucoană. 

Era totuşi cam devreme să se întoarcă la hotel - doamna 
proprietăreasă avea să fie, bineînţeles, ocupată cu tot felul de 
treburi până mult mai târziu - aşa că, mai înainte de a cumpăra 
sticla de coniac, Offer se decise să dea o raită prin cele mai 
bune baruri ale oraşului. 

Se îndreptă direct înspre Berenice, Barul de-acolo era 
ticsit de ofiţeri de toate gradele şi de multe neamuri. Femei erau 
foarte puţine şi ar fi preferat să se afle într-un loc cu mai puţini 
militari, dar luă totuşi loc la o măsuţă şi cu gândurile aiurea 
comandă un whisky cu sifon care, spre surprinderea lui, îi fu 
adus imediat. 

Cam peste un sfert de ceas, Offer văzu că în local intră un 
ofiţer îmbrăcat în uniforma Poliţiei Militare. Era un locotenent 
aflat de bună seamă în misiune, fiindcă nici măcar nu încercă 
să-i scoată şapca de pe cap. 

In bar se aflau şi ofiţeri mult mai înalţi în grad decât 
locotenentul, dar uniforma Poliţiei Militare îi impresiona vizibil pe 
absolut toţi. Mulţi îl urmăriră atent cu privirea, dar cât mai 
discret, să nu se bage de seamă. 

„Cu de-al de-ăştia nimeni nu vrea să aibă de-a face”, îşi 
zise Offer în sinea lui. Oriunde apărea vreunul din M.P., toţi 
păreau adânc cufundaţi în gânduri. 

Uniforma îl ridica pe tânărul locotenent mai presus de 
ceilalţi; n-avea nevoie să fie obedient faţă de nimeni şi deci nu 
era. Offer îl urmări cu privirea cum trece cu paşi rari prin toată 
încăperea şi priveşte drept în faţă pe fiecare, fără să-i pese 
măcar de tresărirea unora mai înalţi în grad. Dintr-o dată John 
Offer îşi dădu seama că ofiţerul acela căuta cu deosebită luare- 
aminte pe cineva anume şi îşi spuse că tare bine ar fi făcut să 
nimerească în alt bar. Acum era prea târziu ca să plece, şi cu 


nervii extrem de încordaţi îl urmări pe locotenentul care dădea 
roată barului. 

La un moment dat ajunse la masa lui şi se opri. Offer văzu 
un chip de pe care orice urmă de simţământ omenesc părea să 
fi fost ştearsă - un chip cu totul impasibil, masca oficială a 
meseriei locotenentului. Ochii cenușii şi pătrunzători îl scrutau 
cu atenţie. Continuară să-l privească neclintiţi cam o jumătate 
de minut, atât de stăruitor încât John Offer simţi cum ceilalţi 
încep să se întoarcă spre el şi sa-l cerceteze pe furiş. 

In mod obişnuit şi-ar fi păstrat pe deplin firea şi. cu un 
gest amabil, ar fi spus foarte vesel: „Luaţi loc. Sunteţi invitatul 
meu. Ce vreţi să beţi?” Dar de data asta ochii aceia cu priviri 
neîndurătoare, chipul fără nici o expresie şi uniforma ca scoasă 
din cutie aveau asupra organelor lui de vorbire un efect 
paralizant. Nu fu în stare decât să rămână nemişcat şi să se uite 
drept în ochii locotenentului, ştiind că arată ca un vinovat... 
vinovat de ce? 

Lovitura veni pe neaşteptate: 

— Domnul căpitan Offer? 

Ca într-o fulgerare, John Offer se smulse din încremenire. 
Vasăzică un ofiţer din M.P. Îi cunoaşte numele! în mintea lui 
parcă un clopot uriaş scotea dangăt de primejdie, dar şi acum 
izbuti să facă faţă situaţiei. 

— Poftim? întrebă făcând din cap o mişcare bruscă ce 
exprima în acelaşi timp şi surprindere şi nedumerire. Privirile 
celuilalt păreau priponite de nasul lui turtit. 

— Sunteţi domnul căpitan John Offer. Era o declaraţie 
limpede, făcută cu toată convingerea; locotenentul ăsta din M.P. 
nu umbla pe ocolite. 

Offer se destinse. Juca un teatru de mare clasă: 

— Imi pare rău, bătrâne, ai greşit adresa. Locotenentul nu 
se dădu bătut: 

— Numele dumneavoastră? 

Tăios, rapid, ca să nu lase victimei timp de gândire şi de 
pus la cale cine ştie ce tertipuri. Dar şi Offer reacţiona cu 
aceeaşi iuţeală: 


— Raeburn. Robin Raeburn. În glas îi apăru deodată o notă 
de iritare, firească pentru cineva care începea a se plictisi de 
asemenea nerozii. Robin Raeburn - vechiul pseudonim sub care 
apăruse cândva pe scena Căpitanul Robin Raeburn din Corpul 
Sanitar Operativ. 

Locotenentul din M.P. nu era om să se lase îmbrobodit cu 
snoave răsuflate. 

— Pot să văd şi eu vreun act de identitate? 

Imediat mâna lui Offer se duse la buzunarul din stânga al 
tunicii. La stânga se aflau actele lui Raeburn şi cele ale Grupului 
sanitar Operativ (Compania de câmp), contrafăcute foarte 
grijuliu la Cairo cu luni de zile înainte; în cel din dreapta se 
găseau actele de identitate ale lui John Offer şi ale formaţiei 
Glasshouse Gang Commando Unit, toate acum convingător de 
uzate şi mânjite de sudoare. Le întinse peste masă, luând o 
mutră cât mai încruntată, ca să arate cât îl înfurie această 
umilire făcută în public. Locotenentul luă documentele Grupului 
Sanitar Operativ (Compania de câmp). Grozavă fusese ideea 
asta a lui Offer din prima perioadă de după dezertare. După câte 
ştia el, nu exista nicăieri nici un fel de grup sanitar operativ, dar 
actele aveau ştampile bine imprimate şi numele suna foarte 
familiar în auzul oricui. Abia după aceea, când Grupul Sanitar îşi 
pierduse utilitatea, Offer pusese pe picioare G.G.C.U.-ul şi 
întocmise documentele necesare pentru o asemenea formaţie. 

Chipul locotenentului nu-şi schimbă în nici un fel expresia 
în vreme ce cerceta actele. Peste puţin le restitui spunând doar: 
„Mulţumesc”. Nici cea mai mică scuză pentru deranjul pricinuit; 
aşa se purtau totdeauna cei din M.P. 

Offer puse hârtiile la loc în buzunarul tunicii şi îşi roti cu 
răceală privirile prin încăpere. Toată lumea îşi luă ochii de la el. 
Afişând aparențele nepăsării şi siguranţei de sine, Offer sorbi 
tacticos din pahar, însă cu coada ochiului supraveghea fiece 
gest al locotenentului. 

Acesta isprăvi cu cercetarea întregii săli, dar Offer putu să 
vadă că în pragul uşii, la plecare, se oprise şi se mai uitase o 
dată înspre el, lăsând să i se citească limpede pe chip că nu e 
pe de-a întregul mulţumit. 


„Trebuie s-o întind urgent de aici” îşi spuse Offer şi peste 
cinci minute se ridică în picioare şi plecă având grija să iasă pe o 
uşă laterală, nu cumva să rişte ca bănuitorul ofiţer să-l aştepte 
la ieşire pentru a mai putea să schimbe o vorbă cu el. 

Era lac de sudoare şi abia se stăpânea să n-o rupă la fugă. 
Doamne-Dumnezeule, asta încercare - să stai faţă în faţă cu un 
copoi care dintr-o dată îţi rosteşte numele! Complet nedumerit, 
se întreba: „Cum naiba e cu putinţă?” Cum de-au fost în stare 
cei de la Cairo să-l dibuiască chiar în localul acela şi chiar în cea 
dintâi noapte petrecută la Benghazi? Avea în faţa ochilor 
imaginea înfricoşătoare a unei mâini lungi care, fără umbră de 
îndurare, se întinde o mie de mile peste deşert numai pentru ca 
pe urmă să se aplece şi să-l înhaţe. Gândul acesta îi dădea fiori 
şi îi crea o stare de groază. | se uscase gura, dar de data asta nu 
era uscăciune pricinuită de dogoarea deşertului. 

Trebui să facă eforturi uriaşe ca să nu se lase copleşit de 
panică, dar şi de data asta reuşi să se calmeze spunându-şi: 
„Dacă-mi pierd acum capul, n-am nimic de câştigat”, însă în 
seara aceea n-avea să mai calce cu nici un preţ prin vreun alt 
local public. 

Îşi zise în gând: „Pentru mine, acuma, cel mai sigur loc e 
hotelul”, numai că nici ăsta n-avea să mai fie multă vreme, dacă 
bănuitorul locotenent şi-o trimite oamenii să-şi bage nasul prin 
registrele hotelurilor. Pe viitor va trebui să se treacă sub alt 
nume, niciodată cu cel adevărat. lar a doua zi trebuia cu orice 
preţ să fugă din Benghazi cât îl ţineau picioarele şi să stea cu 
toţii cuminţi la Jebel, până se mai linişteau lucrurile. Se ruga lui 
Dumnezeu ca oamenii lui să nu dea de vreun bucluc, ori să-i ia 
gura pe dinainte şi ca a doua zi dimineaţa, la ceasurile zece, să 
nu fie nici un post fix de poliţie proţăpit lângă camioanele lor din 
piaţa cea mare. 

Dintr-un bar micuţ cumpără o sticlă de coniac bun. Când 
ajunse înapoi la hotel, îşi potolise nervii de-a binelea. 
Proprietăreasa cea vioaie îl întâmpină numaidecât cu un zâmbet 
cuceritor şi încântătoare gângureli. S-a simţit M'sieur! bine la 
Benghazi? A luat M'sieur masa, sau doreşte ceva de băut? 


1 Domnul (fr.). 


M'sieur se arătă foarte curtenitor faţă de doamna 
proprietăreasa, se întrecu în complimente peste complimente şi 
îi spuse că mâncase excelent, dar că mult mai bine s-ar fi simţit 
dacă ar fi avut norocul să fie întovărăşit de cineva, fără să lase 
nici o umbră de îndoială asupra identităţii acelui „cineva”. 
Doamna proprietăreasa deveni cât se poate de zglobie, începu 
să bată des din pleoape şi etala toate acele semnale de „vino- 
ncoa” pe care în anumite împrejurări atât de bine se pricep să 
se lanseze femeile. 

Când Offer îi spuse că ar vrea să facă un duş şi că da, e 
cam însetat, se oferi imediat să facă o cafea şi - o, nu, nu face 
nimic, nu e nici un deranj - bineînţeles că are să i-o aducă chiar 
dumneaei. 

Peste cincisprezece minute, când se auzi un discret 
ciocănit în uşă, John Offer era îmbăiat şi n-avea pe el decât 
halatul de baie. Tinea în mână paharul de coniac şi ce-ar fi putut 
fi mai firesc decât s-o poftească şi pe doamna să bea un 
păhărel? Aşa că doamna închise uşa în urma sa, băură împreună 
coniacul, şi nu după prea multă vreme se hârjoneau împreună în 
pat, uitând cu totul de cafeaua care de mult începuse să se 
răcească. 


A doua zi de dimineaţă, cu mult înainte de ora zece, 
căpitanul Offer făcu de la mare distanţă o atentă recunoaştere a 
pieţei. Nu era el omul să-şi facă singur griji fără rost, aşa că de 
îndată ce se convinse cu proprii lui ochi că pe rază de un sfert 
de milă în jurul primăriei nu se vede picior de M.P., alungă orice 
grijă şi se duse întins la camioane să-şi aştepte oamenii. 

Începură să sosească încă dinainte de ora zece, cei foarte 
voioşi mai devreme, cei cu ochii umflaţi şi cu mersul cam 
împleticit din pricina mahmurelii aproape în ultimul minut. 
Adevărul e că au fost şi unii care au cam întârziat să se prezinte 
la raport însă lui Offer îi trecuse în asemenea măsură spaima de 
cu o seară înainte, încât nu se sinchisi şi aşteptă cu răbdare. 


Printre cei întârziaţi se numărau Sibrett, Dodge, Bannister, 
Skipper şi încă vreo câţiva dintre cei pe care nu-i prea avea la 
inimă. Dacă ar fi fost vorba numai de ăştia, Offer s-ar fi simţit 
tentat să plece fără ei, fiindcă bucuros s-ar fi lipsit de asemenea 
zurbagii, dar din păcate şi unii dintre oamenii de ispravă - 
Walker şi chiar sergentul major - se numărau printre întărziaţi. 

In cele din urmă ieşiră din oraş avându-l în capul coloanei 
pe istovitul, dar încântatul sergent major O'Keefe. Nu după 
multă vreme pătrunseră printre colinele de la poalele Jebelului şi 
se dovedi că locurile erau chiar aşa cum le descrisese O'Keefe, 
adică de-a dreptul încântătoare. 

Nepreţuitul O'Keefe arătă că ştie să se descurce foarte 
bine şi aici. Pe vremea când făcea parte din L.R.D.G., trebuiseră 
să se ascundă câteva săptămâni în Jebel, aşa că ştia multe 
despre locurile astea. Căpitanul Offer avea din ce în ce mai mult 
respect pentru câte putea şi câte ştia fostul ostaş din L.R.D.G.; 
fără el, grupul său de comando nici nu ar fi putut exista în 
deşert. 

Ceasuri la rând trecură prin văi bogate şi roditoare, 
acoperite cu arbori de citrice şi de rodii, cu copaci înalţi, 
verdeață viguroasă şi căsuțe noi, cochete şi albe - mult mai 
arătoase decât cocioabele arabilor - ridicate de co/onizzatore 
italieni, şi cu toate că ar fi putut fi consideraţi drept inamici, 
civilii italieni îi întâmpinau cu zâmbete de voie bună. Chiar şi 
după ce ieşiră de pe văi şi urcară pe munţii răcoroşi şi golaşi, 
împrejurimile erau tot pline de verdeață şi de privelişti ce 
mângâiau ochiul. Nu urcară multă vreme. Sergentul major găsi 
curând drumeagul ce ducea către un pâlc de copaci bine 
întipărit în memorie, în jurul căruia vegetaţia era bogată şi un 
izvor susura generos - acesta fiind locul unde aveau să aşeze 
tabără. Cu toţii coborâră din camioane şi se uitară în jur. La 
înălţimea aceea, unde soarele îşi revărsa din belşug razele 
asupra lor, dar aerul rămânea încântător de răcoros, nu se 
putea să nu te simţi bine. Nici c-ar fi putut găsi loc de tabără 
mai prielnic. 

Aşa că în locul acela aşezară tabăra, îndeletnicire care mai 
că nu cerea timp, deoarece corturi n-aveau de ridicat şi nici prea 


multe lucruri de rânduit. Mai târziu, O'Keefe le-a arătat cum să 
taie crengi din copaci, să le înfigă în pământ şi să le lege 
vârfurile alcătuind astfel ceva ce semăna cu o căpiţă de fân şi 
pe care o puteau acoperi cu prelate sau cu muşchi ori iarbă. 

— Pe-aicea plouă de rupe pământul, le spuse el. O să 
vedeţi voi ce bine au să vă prindă nişte adăposturi de astea. 

Cam pe la vremea când sfârşeau prânzul - jalnică masă, 
după bunătăţile înşirate dinainte în seara trecută - îşi dădură 
seama că localnicii i-au descoperit. Unul dintre ei îşi înălţă 
privirea, văzu trei arabi care cercetau tabăra stând în picioare 
pe o înălţime din apropiere şi numaidecât se repezi să pună 
mâna pe armă. O'Keefe îl observă, înţelese imediat despre ce 
este vorba, şi îi smulse arma din mână, spunându-i: 

— Fii cuminte, amice. Cu localnicii trebuie să te 
împrieteneşti, nu să tragi cu puşca în ei. 

Le făcu arabilor semne prieteneşti cu mâna şi pe urmă 
porni înspre ei fluturând deasupra capului un pachet de ţigări. ÎI 
văzură toţi pe O'Keefe cum ajunge la ei şi li se păru că e primit 
cu toată prietenia, iar după o vreme în care începuseră să 
discute mai mult prin limbajul semnelor, cei trei arabi plecară 
parcă în mare grabă. O'Keefe se întoarse îndărăt şi arăta foarte 
mulţumit de sine. 

— Cam peste un ceas o s-avem ouă cu zecile şi fructe câte 
or să încapă în noi. Le-am spus să ne facă rost şi de ceva pui de 
găină şi de azi încolo au să vină în fiecare zi să vadă ce ne mai 
trebuie - câtă vreme o s-avem ţigări să le dăm în schimb. 

Toţi s-au înveselit auzind că s-ar putea să mănânce găină 
proaspătă deşi, din principiu, unii nu erau prea încântați. 

— Crezi că mai suntem în siguranţă dacă arabii ştiu exact 
locul unde ne aflăm? îl întrebă ceva mai târziu John Offer. 

— Dacă suntem în siguranţă? întrebă la rândul său 
O'Keefe cu vădită uimire. De băştinaşii guralivi trebuie să te 
fereşti numai când te afli în regiuni stăpânite de inamic. Atunci 
se cuvine să-ţi fie teamă ca nu cumva să te trădeze vreunul. Dar 
acum, când regiunea e ocupată de armatele noastre? Dacă ne 
purtăm cât se poate de firesc şi ne mai şi împrietenim cu ei, au 
să-şi închipuie că facem probabil nişte manevre militare pe-aici 


prin munţi şi nimeni n-are să se ostenească măcar s-aducă 
vorba despre noi. 

Totul părea cum nu se poate mai firesc. Aşa că se 
bucurară şi începură să citească fără grijă jurnalele aduse de la 
Benghazi. Erau numai jurnale englezeşti, vechi de câteva 
săptămâni, dar asta nu însemna c-ar fi fost mai puţin bine 
venite. 

Către seară, în aceeaşi zi, o mulţime de arabi, printre care 
de data asta se numărau şi copii, se apropiară de tabăra lor. 
Sergentul major O'Keefe le făcu prieteneşte semn cu mâna şi 
după aceea, foarte bucuroşi, dădură năvală în tabără ca să-şi 
ofere produsele. Căpitanul înţelese numaidecât ce urmărea 
O'Keefe: să arate că totul este la vedere, astfel încât nimeni să 
n-aibă ce bănui. 

In scurtă vreme toţi fură îndestulaţi cu fructe proaspete de 
toate felurile, de la pepeni până la struguri, iar bucătarii din 
tabără începură să trebăluiască de zor cu câteva găini pentru a 
pregăti masa de seară. Mâncarea bună are să-i facă fericiţi pe 
oameni pentru o vreme, se gândea Offer, dar cât anume va dura 
vremea asta? 

li trecea prin minte să se întoarcă în deşert şi să 
organizeze împotriva nemților un raid în stilul S.A.S-ului. 
Năzdrăvanii lui erau dornici de acţiune, mai cu seamă după 
succesul obţinut la aerodromul de lângă Soluch. Sigur că erau 
acţiuni foarte primejdioase, dar ceva oricum trebuiau să facă. 

Weybright venea în sus pe coastă, către coliba pe care de 
bine de rău şi-o încropise Offer, şi părea foarte agitat. Avea în 
mână un ziar, unul londonez, se vedea bine, şi încă dintre cele 
importante. 

— la uitaţi-vă puţin aici, sin spuse Weybright şi prin 
ochelarii cu rame metalice ochii îi scânteiau de bucurie. Toată 
lumea vorbeşte de noi! 

Era vorba de ziarul Observer din Londra. Articolul care îl 
făcuse pe Weybright atât de bucuros avea titlul scris cu litere 
de-o şchioapă: FOŞTI DEŢINUŢI IAU CU ASALT O ÎNCHISOARE 


DIN M.E.! Offer tresări dintr-o dată şi continuă să citească 
înfrigurat: 

„Dând dovadă de o nemaipomenită îndrăzneală, un mic 
grup de comando alcătuit, după câte se presupune, din britanici, 
a luat de curând cu asalt închisoarea militară de la Sharafim, pe 
Canalul de Apă Dulce, lichidând orice rezistenţă a corpului de 
gardă. In foarte drastic cenzuratul cotidian de limbă engleză 
Egyptian Mail nici măcar nu se pomeneşte de acest incident, iar 
G.H.Q. de la Cairo se arată deosebit de rezervat în această 
privinţă; s-ar părea însă că, oricât de exagerate ar fi zvonurile, 
una dintre cele mai cutezătoare operaţii de comando s-a 
desfăşurat cu deplin succes - împotriva autorităţilor militare 
britanice. 

După câte se spune - şi în Orientul Mijlociu e de 
notorietate publică - o acţiune fulgerătoare la care au participat 
vreo duzină de oameni mascaţi s-a desfăşurat în primele ceasuri 
ale dimineţii, când corpul de gardă a fost luat prin surprindere şi 
dezarmat, iar închisoarea devastată. 

Grupul de comando, înarmat după câte se spune cu 
pistoale mitralieră Thompson, şi-a unit forţele cu cele ale 
deţinuţilor răsculați şi împreună s-au răfuit cu gardienii şi întreg 
personalul închisorii - cunoscuţi sub numele generic de «zbiri» - 
pe care i-au maltratat, în mod grav. Se spune că însuşi 
comandantul închisorii a fost târât afară din birou şi crâncen 
bătut. 

Se ştie că cel mai înfiorător lucru din această groaznică 
închisoare este aşa-numitul «Loc de plimbare», o născocire ce îi 
face să îngălbenească chiar şi pe cei mai duri dintre foştii 
deţinuţi, în clipa când li se pomeneşte de ea. Pe scurt, «Locul de 
plimbare» este o uriaşă movilă de nisip ridicată în incinta 
închisorii şi pe care deţinuţii sunt puşi să o urce şi să o coboare 
în fugă cu saci de nisip în spinare. Este pe de-a întregul vorba de 
o tortură inumană născocită de un sadic şi apoi perpetuată prin 
voia unor oameni de un sadism nu mai puţin bestial”. 


1 Middle East - Orientul mijlociu. 


Offer fluieră uşurel când citi toate astea. „Groaznică 
închisoare”... „tortură inumană”... „născocită de un sadic”, iată 
câteva expresii interesante şi semnificative. 

Se uită repede la semnătură „De la corespondentul nostru 
din Cairo, Hugh Atherton”. Atherton? Offer îşi încruntă 
sprâncenele. Numele îi era cunoscut. În vremea cât fusese ofiţer 
cu sarcini de protocol la lerusalim - cea mai fericită perioadă din 
viaţa lui - îi cunoscuse pe aproape toţi ziariştii care trecuseră pe 
acolo. Era convins că numele de Atherton îi spune ceva... Şi 
deodată îşi aduse aminte. Atherton, un tip cam bătrâior, trecut 
de cincizeci. Înalt, slăbănog şi veşnic pe chip cu acelaşi surâs 
cam dispreţuitor. Işi amintea de el cu multă plăcere. 

Offer citi mai departe, captivat de acest reportaj de unde 
se vedea că pentru prima oară se găseşte un om în stare să ia 
partea celor din Glasshouse. In legătură cu răzmeriţa, reporterul 
luase legătura şi cu ofiţerul comandant al închisorilor militare 
din Orientul Mijlociu. Câtă osteneală trebuie să-şi fi dat generalul 
ca să-i astupe gura ziaristului, îşi spuse Offer, râzând în sinea 
lui. Imediat dădu, însă, peste o frază la care nu se aştepta: 

„Actualmente umblă vorba că toţi deţinuţii, indiferent 
dacă au luat sau nu parte la răzmeriţă, au fost pedepsiţi cu încă 
douăzeci de zile de închisoare”. 

— Ticăloşii! mormăi Offer. Vai, Doamne, cum trebuie să se 
fi purtat zbirii cu deţinuţii reduşi din nou la tăcere! 

Dar articolul mai cuprindea şi alte amănunte cu privire la 
închisorile militare, date cu totul surprinzătoare pentru Offer: 

„Vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză, citi Offer mai 
departe şi din nou fluieră uşurel. În timpul primului război 
mondial am ispăşit şi eu o pedeapsă într-o faimoasă închisoare 
militară de campanie, cea mai cumplită dintre toate, aceea de la 
Al Sheereh, de lângă Alexandria. Toţi deţinuţii zic la fel, dar eu 
nu făcusem într-adevăr nici cea mai mică greşeală...” 

Un băiat de nouăsprezece ani şi o bestie de sergent dintre 
ostaşii cărora le venise rândul să facă de santinelă. Era noapte 
şi sergentul încerca un anumit lucru, soldatul se împotrivea din 
răsputeri şi - dintr-o dată - accidentul! O zvâcnitură bruscă a 
capului şi marginea ascuţită a căştii lui Atherton lovise şi 


sfărâmase nasul agresorului. Sânge mult, rană deschisă, lucruri 
care nu se puteau ascunde, iar sergentul jurase că Atherton 
sărise pe neaşteptate asupra lui şi nu exista nici un fel de alta 
dovadă în afară de spusele fiecăruia. 

„Când am ieşit de la Al Sheereh - scria mai departe în 
articol - eram un ostaş înrăit, uram de moarte autorităţile 
militare şi armata în care eram chemat să slujesc”. 

După asemenea declaraţii, Atherton n-avea nici o şansă să 
ajungă cel mai agreat corespondent de război din Orientul 
Mijlociu. 

„Nu afirm nici o clipă că toţi cei ajunşi în închisorile 
militare ar fi victime ale unor erori judiciare şi n-ar avea nimic 
de-a face cu ticăloşia. Lucrul pe care vreau să-l afirm cu toată 
hotărârea este că nici o naţiune nu poate pretinde că se numără 
printre popoarele civilizate ale omenirii, dacă îngăduie ca 
asemenea sisteme de pedepsire să-şi continue existenţa. Se pot 
găsi multe alte metode de a întări disciplina fără a zdrobi 
demnitatea unor astfel de flăcăi în floarea tinereţii - fie ei chiar 
vinovaţi de abateri mărunte - şi de a-i transforma cu forţa în 
elemente duşmănoase faţă de societate. 

Declar cu toată răspunderea că în închisorile militare 
adevărații criminali sunt acei oameni care încearcă să treacă 
prin greul războiului călărind pe suferinţele altora - mă refer în 
mod deschis la «zbiri» şi la mai-marii lor mergând până la 
scaunul cel mai înalt. Nimeni n-a putut rămâne imun faţă de 
forţa de desfigurare a unui asemenea sistem. Foarte mulţi dintre 
cei cunoscuţi de mine erau de fapt ultimii oameni cărora s-ar fi 
căzut să le fie dată puterea de a hotărî asupra soartei semenilor 
lor, aproape toţi fiind oameni schilodiţi sufleteşte, sadici şi mult 
mai potriviţi ca subiecte de studiu într-un azil de alienaţi mintali, 
decât ca făpturi însărcinate cu privegherea asupra evoluţiei şi 
educaţiei unor deţinuţi.” 

John Offer lăsă ziarul din mână şi se linse pe buze. 
Doamne-Dumnezeule, asta era mare minune - un ziar care să 
aibă îndrăzneala de a publica astfel de lucruri - mai ales pe 
vreme de război. Şi lumea nici n-are să-l ia în seamă - îşi spuse 


Offer - închipuindu-şi că asemenea treburi nu se pot întâmpla, 
totul fiind doar o gogoaşă răsuflată. 

Dar în realitate se întâmplau. Şi reporterul acesta, după 
atâta amar de ani, nu putea să uite aşa cum şi el, Offer, n-ar fi 
putut vreodată uita. Îşi spuse în sinea sa: 

„Tare bucuros aş fi să te mai pot întâlni cândva, Atherton, 
bătrânelule.” Nu era puţin lucru pentru cineva să scrie despre 
asemenea blestemâăţii şi să mai şi recunoască deschis că 
stătuse cândva la închisoare, fie ea şi o închisoare militară. 

Două nopţi mai târziu, un Weybright foarte neliniştit şi 
chiar înfricoşat veni să-i facă o nouă surpriză. Era vorba de un 
mesaj primit direct de la Cairo. Un mesaj transmis cu 
regularitate, la aceeaşi oră, în ultimele şapte zile. Nu încăpea 
nici o îndoială că îi era în mod deschis adresat lui Offer. Mesajul 
spunea: 

„Către căpitanul John Offer. Sunteţi chemat de urgenţă la 
G.H.Q. din Cairo. Urmează a vi se încredința o misiune cu totul 
specială. Vi se garantează imunitatea şi libertatea absolută de a 
vă întoarce oricând la unitatea dumneavoastră de comando. La 
Benghazi vi se asigură absolută prioritate la zborurile înspre 
Cairo.” Semnat: „Căpitan Roger Tansley”. 


* 


Există oarecare adevăr în zicala că cine se aseamănă se 
adună. Adevărul acesta se aplică tot atât de bine la generali ca 
şi la necuvântătoare, iar la Cairo deseori ştabii cei mari se 
întâlneau nu numai pentru şedinţe, ci şi, din când în când, la 
reuniuni prieteneşti. Se înţelege de la sine că şi în asemenea 
prilejuri tot de-ale lor vorbeau, oricât de întâmplătoare ar fi fost 
întâlnirea, fiindcă minţile militarilor de rang înalt nu prea sunt 
interesate de alte treburi. 

La o astfel de reuniune - unde nu se bea decât gin cu suc 
de roşii, sucuri de toate felurile sau cel mult whisky cu sifon - 
generalul maior se pomeni într-o bună zi că vine vorba despre 
Sharafim şi despre fantomaticul grup de comando al lui John 
Offer. 


— E de necrezut, spuse unul dintre generali, tocmai când 
îşi ducea paharul la gură. Cineva care se face singur căpitan, 
pune la cale o răzmeriţă la Glasshouse din Sharafim, iar după 
aceea porneşte cu trista-n băț şi umblă prin deşert pe unde-i 
place. 

— Cu traista-n băț zici? În chip foarte ciudat, generalul 
maior începuse în ultimele zile să-i cam ia apărarea lui Offer, ca 
şi cum l-ar fi considerat protejatul său. N-aş prea spune, mai 
ales după cele întâmplate pe la Kufra şi pe la Siwa şi de 
altminteri ar trebui să ştii că e unul dintre puţinii oameni din 
lume care au reuşit să traverseze cu bine întinsa Mare de Nisip. 
Mă îndoiesc dacă înşişi beduinii au încercat vreodată să facă 
asemenea ispravă. 

Faţă de alţi generali, generalul nostru maior nu prea avea 
obiceiul să vorbească despre cele întâmplate în sectorul său de 
activitate; asemenea chestiuni rămâneau strict rezervate pentru 
a-i lăsa cu gura căscată pe cei aflaţi în subordine. 

— După câte se pare, departe de-a umbla cu traista-n băț, 
în vremea din urmă şi-a folosit timpul cu deosebit succes. A avut 
ciocniri cu garnizoana germană de la Siwa, de unde a eliberat 
patru prizonieri, a zădărnicit, cu pierderi destul de grele pentru 
inamic, planurile de urmărire ale unui detaşament german - şi 
asta chiar pe întinsul Mării de Nisip - şi foarte de curând a 
distrus la sol nouă bombardiere inamice, aşa cum numai cei din 
S.A.S. sunt în stare să facă. 

Generalul celălalt, ditamai general locotenent, se 
înverşuna numaidecât, umflându-se în pene, când auzi vorbele 
astea: 

— Nu vreau să ştiu ce isprăvi a făcut nefericitul tău. 
Mustaţă tunsă scurt şi vorbă foarte tăioasă avea generalul: 

— Ar trebui prins neîntârziat şi aruncat din nou în 
închisoare, pentru tot restul vieţii! 

— Întrebarea e de unde să-l luăm. Generalul maior era 
puţin cam iritat. De altminteri generalii locotenenţi niciodată nu 
pierd ocazia să-i scoată din sărite pe generalii puţin mai mici în 
grad decât ei. Ultimele ştiri spuneau că Offer s-ar afla în 
Benghazi, dar cine ar putea spune unde se află în momentul de 


faţă? Poate la o mie de mile depărtare sau poate chiar aici, pe 
Burkha Street. Burkha Street era cartierul bordelurilor. 

Căpitanul Tansley îi furnizase informaţia privitoare la 
identificarea lui Offer în Benghazi. 

— Atunci de ce dracu nu l-au arestat? răcnise generalul. 

— Fiindcă ofiţerul din M.P. - un locotenent - s-a lăsat 
păcălit cu un nume fals şi cu nişte hârtii contrafăcute ale unui 
presupus grup sanitar operativ. 

Locotenentului nu i-a mai ieşit din minte chestia cu acel 
Grup Sanitar Operativ şi a verificat la comandament. A aflat, 
bineînţeles, că nu există nici o asemenea unitate, s-a repezit 
imediat să pună mâna pe cel căutat, dar pasărea zburase din 
cuib. 

— De unde ştii că era Offer? Ar fi putut fi oricare alt 
dezertor. 

Tansley zâmbi cu oarecare superioritate nu prea vădită: 

— S-a legitimat cu hârtiile unui anume Robin Raeburn. 

— Ei şi, ce-i cu asta? 

— Este pseudonimul de actor al lui Offer. E limpede, nu 
credeţi? 

Da, era limpede. 

Generalul cel umflat în pene găsi de cuviinţă să-şi 
pigmenteze glasul cu o doză de nerăbdare: 

— Şi ce vrei să spui, adică? Intreaga armată britanică nu e 
în stare să găsească un singur om? 

Generalul maior nu pierdu ocazia să i-o întoarcă, la rândul 
său, făcând pe grozavul: 

— Din întâmplare, acum nu mă prea ostenesc să pun 
mâna pe el. În loc de asta, l-am invitat să vină să stăm puţin de 
vorbă. 

— Bancurile îşi au şi ele rostul lor, Toby. Acum nu e cazul, 
spuse puţin mustrător generalul mai mare în grad, însă de data 
asta cel mai mic se arătă sigur de sine. 

— la să ne gândim, ce folos avem dacă îl silim pe omul 
ăsta să stea ascuns sau îl băgăm la pârnaie pe toată viaţa? Fără 
să aştepte răspuns urmă mai departe: 


— Nu sporim cu nimic eforturile noastre de război. Dar 
omul ăsta - şi el şi tâlharii din ceata lui - se pricep de minune la 
treburi de care avem noi nevoie Au dovedit-o din plin. Atunci de 
ce nu i-am folosi? 

Ştabul cel mai mare vorbi foarte lămurit, aşa fel ca mai 
târziu, dacă va fi cumva nevoie, să poată spune pe bună 
dreptate că el niciodată nu fusese de acord cu asemenea 
drăcovenii: 

— N-aş putea afirma că îţi dai prea bine seama de ce 
anume vorbeşti, Toby. S-ar putea crede că, după opinia ta, o 
mână de pungaşi şi criminali ar fi în vreun fel mai folositori 
decât nişte adevăraţi ostaşi! 

Ultimele cuvinte le rosti cu voce mai răstită, doar cu un 
decibel mai jos de o adevărată mustrare. 

— Nu mai buni decât - încuviinţă generalul maior - ci în 
loc de... ia să ne gândim... Asta era vorba lui obişnuită, când 
voia să capteze atenţia auditoriului. S-a ivit o sarcină extrem de 
importantă pe care cineva trebuie neapărat s-o ducă la 
îndeplinire. Toată lumea zice că într-o zi, două îl zvârlim pe 
Rommel afară din Africa, dar noi ştim că am ajuns la capătul 
puterilor. Liniile noastre de comunicaţie au devenit primejdios 
de lungi, în vreme ce ale lui s-au scurtat - acum el este în 
avantaj. Ştim bine că permanent primeşte prin Italia întăriri în 
tancuri, tunuri şi oameni şi tot atât de bine mai ştim că e doaro 
chestiune de timp până să ne gonească încă o dată din 
Benghazi. 

Devenise chiar plictisitor ca în răstimp de câteva luni, iar 
să ocupi şi iar să evacuezi diferite localităţi după ce aruncai în 
fântâni toată sarea de care dispuneai, cu scopul de a face apa 
de nebăut pentru cei ce aveau să vină după tine. 

— la să ne gândim: cât are să ne poată izgoni, dacă n-o să 
mai dispună de ulei şi de benzină? Cu multă îndrăzneală se uită 
adânc în ochii superiorului. Ca să recunoaştem ce-i al lui, 
generalul locotenent nu mai umbla de data asta cu nici un fel de 
ascunzişuri. Mintea lui de militar trecuse imediat la o atentă 
evaluare a situaţiei şi îşi dădu seama că celălalt urmăreşte un 
plan bine stabilit. 


— Dă-i drumul, ordonă el. Spune ce ai de spus. 

— Rommel construieşte acum la Agheila imense depozite 
de benzină adusă cu cisterne italiene de la Tripoli. Vreau să 
alcătuiesc un grup de comando căruia să-i încredinţez misiunea 
de a ajunge la depozitele astea şi de-a le arunca în aer, încheie 
simplu generalul maior. 

Generalul mai înalt în grad spuse: 

— E o idee demnă de toată atenţia. Şi cum te-ai gândit să 
procedezi, Toby? 

— Să mă slujesc de Offer şi de Ceata lui de la Glasshouse. 

Urmă o pauză scurtă, în care lucrurile fură cântărite atent 
şi cu grijă. Apoi: 

— De ce tocmai Offer? 

— Fiindcă de el ne putem lipsi fără nici o pagubă. 

— Aha! În capul generalului locotenent începuse să se 
facă lumină. 

— Să ştiţi, Offer ăsta e un tip cu totul fantastic. Vă spun 
drept că am început să-l admir. Îndrăzneala lui nu cunoaşte 
margini şi e de o inventivitate incredibilă. Şi-apoi, cu toţii par să 
se descurce nemaipomenit de bine în condiţiile din pustiu. În 
cazul ăsta, de ce să ne mai trudim atâta să-i prindem, la ce 
pastele... Urmă iar o scurtă pauză. Ştia că generalului mai mare 
în grad nu-i plac înjurăturile, de parcă o vorbă mai în doi peri ar 
fi putut în vreun fel micşora posibilităţile cuiva de a-l ucide pe 
inamic. Ce rost are să-i aruncăm să putrezească în puşcărie şi să 
devină o povară pentru toată lumea, inclusiv pentru 
contribuabilul nostru britanic? De ce să nu-i lăsăm să-şi câştige 
pâinea ca toţi ceilalţi soldaţi? 

— Vasăzică te gândeşti să-l trimiţi să dea lovitura la 
depozitele de benzină ale lui Rommel? Grea misiune! 

— Offer ar putea fi în stare s-o îndeplinească. Omul ăsta e 
înzestrat cu o minte într-adevăr ascuţită. 

— Să ştii că sunt păzite mai straşnic decât bijuteriile 
coroanei. Şi asta înseamnă ceva cu totul colosal, amândoi o 
ştiau. Chiar dacă realizând imposibilul ar izbuti să pătrundă 
acolo, de scăpat n-are cum să mai scape cu viaţă. 


— Tocmai de asta, recunoscu deschis generalul maior, l- 
am ales pe Offer pentru misiunea de care vorbesc. Sunt de 
acord cu dumneavoastră. De ce să sacrificăm o formaţie S.A.S. 
pentru o misiune echivalentă cu sinuciderea? In cazul când Offer 
reuşeşte să pătrundă acolo şi să-şi îndeplinească misiunea iar 
apoi îşi pierde viaţa în încercarea de a fugi, înseamnă că şi-a 
adus contribuţia la efortul de război şi n-are să mai constituie o 
primejdie pentru nici o închisoare militară. 

Ştabul mai mare în grad spuse aproape cu căldură: 

— E foarte bine, Toby. Ai judecat lucrurile foarte înţelept. 
Dar cum Dumnezeu ai să-l poţi convinge să primească o 
asemenea misiune? 

Generalul maior vorbi cu atâta ură şi înverşunare încât de 
data asta începu să arate a om adevărat: 

— Mai întâi am să fac să-i îngheţe oasele de frică, am să 
revărs asupra lui toate spaimele iadului! Şi după ce îl dau gata, 
are să se agate de misiunea încredinţată cum se agaţă înecatul 
de pai. 

— Sper să izbuteşti, Toby. Din toată inima sper să ai 
dreptate. Şi zici că l-ai invitat să vină la tine? 

— În ultima săptămână i-am trimis zilnic câte un mesaj 
special, l-am promis ca n-are să fie arestat dacă face o călătorie 
până la Cairo şi am de gând să mă ţin de cuvânt. 

— N-are să vie, zise morocănos generalul cel mare. Doar 
spui că tipul nu e un dobitoc. Dacă nu-i, atunci ce l-ar putea face 
să aibă încredere în tine? 


John Offer deveni foarte agitat. Situaţia era destul de 
stranie: primea mereu mesaje din partea unui om de care n- 
auzise niciodată până atunci. Tocmai din pricina asta, deşi 
instinctul parcă îi spunea că e vorba de o cursă, continua să se 
gândească într-una la acel mesaj. De mult avea senzaţia că 
plasa se strânge în jurul său şi acum ajunsese în situaţia de a se 
agăța şi de-un fir de pai. 


Îi ştiau numele şi poate şi pe al câtorva dintre oamenii săi; 
felul cum locotenentul din M.P. se uitase cu atenţie la toata 
lumea din barul hotelului Berenice dovedea că dispuneau şi de o 
destul de amănunţită descriere a înfăţişării lui. Existau clipe 
când lui Offer parcă îi trecea un sloi de gheaţă pe şira spinării. 
Îşi dădea seama că până la urmă neiertătoarea armată avea să 
pună mâna pe ei, iar atunci... 

La primirea celui de al şaptelea semnal, nervii lui John 
Offer cedară, exact aşa cum prorocise iscusitul general maior, 
adresându-se aghiotantului său: 

— Roger, băiatule, transmite-l în continuare. Până în cele 
din urmă peştele începe să crape de curiozitate şi nu poate să 
nu muşte din nadă. 

Căpitanul Offer discută despre toate astea cu sergentul 
său major; trebuia neapărat s-o facă, de vreme ce O'Keefe avea 
să preia comanda în timpul absenței sale. La discuţie participă şi 
Weybright care, oricum, era la curent cu starea lucrurilor. 

Offer zise: 

— Nu cred c-am să lipsesc mai mult de trei zile. Cu un 
cinism a cărui sursă se afla în lunga lui experienţă de ostaş, 
O'Keefe spuse deschis: 

— Au să vă-nşire maţele pe funie. Asta nu-i decât o 
capcană. 

— S-ar putea să ai dreptate. Dar n-am de gând să cad în 
ea ca prostul. Avea în cap un plan menit să-l pună în afară de 
orice primejdie. Mâine plecăm. Mă duceţi până la aeroport. Cât 
lipsesc eu, nu îngăduiţi nimănui să părăsească tabăra. N-avea 
nici o încredere în podoabele din subordinea sa. 

În noaptea aceea îşi rase mustaţa. A doua zi de dimineaţă, 
înainte de a se urca în camion, îl cheamă pe arabul Ward, 
agentul sanitar din ceata lor, şi îi spuse: 

— Te rog să-mi lipeşti pe nas o bucată zdravănă de 
leucoplast. 

În câteva minute, agentul îşi îndeplini cu îndemânare 
misiunea. Şi astfel, cu mijloacele cele mai simple, fostul actor 
izbuti să se deghizeze. Dacă se întâmpla cumva ca pe 
aeroportul de la Benghazi să se afle cineva dornic să dea ochii 


cu un căpitan mustăcios şi cu nasul turtit, putea să se uite de 
câte ori vrea la căpitanul ăsta ras complet şi cu nasul ascuns de 
bandaj gros. 

O'Keefe dădu glas admiraţiei faţă de izbutita travestire: 

— Acuma nimeni nu vă mai poate recunoaşte, sir. Apoi 
dădu cu piciorul în şiştar, adăugând: eu zic că aşa sunteţi mult 
mai arătos. 

Offer se gândise şi la alte amănunte privind deghizarea 
care, după câte socotea el, trebuie să fie fără cusur. li venise pe 
neaşteptate o idee şi îl chemase imediat pe Mutră-de-rodie, 
ordonanța, mare şi pasionat colecţionar de fel de fel de fleacuri, 
printre care se numărau şi boxurile. Mutriţă avea în colecţiile lui 
tot soiul de insigne şi, bineînţeles, multe dintre cele care i-ar fi 
prins bine lui Offer. Căpitanul le folosi cu toată încrederea, aşa 
fel că nici să nu mai fie nevoie să-şi schimbe gradul. După aceea 
O'Keefe, cu inima încă tare îndoită, îl conduse până la aeroportul 
intens bombardat de la Benghazi, unde îşi luară rămas bun, 
prilej cu care Offer avu plăcerea să vadă cât de mult îi regretă 
O'Keefe plecarea. 

Oricât ar fi fost el de încântat de felul cum izbutise să se 
deghizeze, căpitanul Offer simţi totuşi un imens gol în stomac 
atunci când trebui să se strecoare prin mulţime ca să ajungă la 
clădirea de beton cam dărăpănată unde trebuiau să se prezinte 
pasagerii. Nici prin minte nu-i trecea să se înfăţişeze sub numele 
de John Offer, căpitanul căruia i se rezervase prioritate absolută 
pentru zborul spre Cairo. Avea să ajungă la Cairo pe socoteala 
lui proprie şi sub noua identitate pe care şi-o asumase, iar la 
misteriosul căpitan Roger Tansley n-avea să se prezinte decât 
după ce îşi va fi luat toate măsurile de siguranţă. De multă 
vreme învățase că atunci când ai de-a face cu militarii, nu 
trebuie să fii niciodată încrezător. 

Era cu ochii în patru şi văzu mai mulţi oameni din M.P. 
umblând de colo-colo prin încăperea plină de tot felul de militari. 
Nu se îndoia nici o clipă că pentru el veniseră. Ca să-l aresteze? 
Probabil că nu, dacă îl vedeau că vrea să ia avionul pentru 
Cairo. Dar fără discuţie ca să-l urmărească pas cu pas pentru 
cazul când i-ar fi trecut prin cap să se folosească de libertatea 


acordată pentru a ajunge la Cairo şi acolo să-şi piardă urma în 
mulţime, scăpând astfel din oraşul Benghazi, devenit dintr-o 
dată prea nesigur pentru el. Da, da, au să încerce să-l identifice 
aici şi pe urmă să nu-l mai scape din ochi. 

Treaba lor, îşi spuse Offer iritat, dar n-aveau să dea de el 
chiar atât de dimineaţă; apoi se destinse şi îşi luă locul în 
inevitabila coadă formată dinaintea unei mese improvizate pe 
pari şi în dosul căreia şedeau doi ofiţeri din R.A.F., piloţi 
amândoi, punând mereu întrebări şi mânuind mormane de 
hârtii. Mare agitaţie pe aeroportul ăsta din Benghazi, acum, 
după ce din nou îşi schimbase stăpânii. 

Când îi veni rândul, Offer-actorul zise sigur de sine: 

— Căpitanul Tansley, medic militar. 

Dacă ar fi fost de faţă, Tansley ar fi rămas trăsnit. Era încă 
un amănunt al travestiului pus la cale în noaptea trecută. 
Doctorii se aflau totdeauna mai presus de ceilalţi muritori; 
nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să suspecteze pe un slujitor 
al lui Esculap. Ca medic militar avea să fie imediat întâmpinat cu 
grijă şi respect, fiindcă muritorii de rând totdeauna se înclină 
instinctiv în faţa ştiinţei doftoriceşti. Aşa se întâmplă şi de data 
asta. 

Offer adoptă tonul acela sigur de sine care lasă să se vadă 
încă din capul locului că solicitantului nici prin cap nu-i trece că 
s-ar putea cumva să nu capete ce doreşte. 

— Nu am ordin de servici, bătrâne, dar trebuie să ajung 
neapărat astăzi la Spitalul Principal de la Cairo. Acolo au să aibă 
loc nişte demonstraţii cu o nouă metodă de tratare a fracturilor 
nesudate, şi doar ştii bine câte necazuri avem pe aici cu rănile 
cangrenoase. 

Şi „ştii bine...” Flatează pe cineva spunându-i că se 
pricepe la cine ştie ce, şi ţi-ai asigurat imediat toată simpatia lui. 
Bietul tinerel din R.A.F. n-avea nici o şansă să scape de 
vicleşugurile demult verificate ale lui Offer. Nici măcar nu se 
gândi să încerce obişnuitul: „îmi pare foarte rău, sir, dar nu mai 
avem nici măcar un singur loc liber. E o coadă de o milă 
întreagă de solicitanţi care nu au nici măcar prioritate de 
ordinea a doua...” 


Un doctor. Probleme medicale de cea mai mare urgenţă. 
Cangrene. N-avu încotro. 

— Vă aranjez eu, dom' doctor. Ştiţi, nu prea e cuşer ce fac 
eu, da' pentru dumneavoastră... 

— Mulţumesc foarte mult, zise Offer, având însă grijă să 
păstreze tonul unui om care nu primeşte decât ceea ce ştia că i 
se cuvine. Da' poimâine trebuie să fiu neapărat îndărăt. Imi 
puteţi aranja ceva? Am o mulţime de operaţii programate 
pentru poimâine. 

Şi totul s-a rezolvat. Pilotul era fericit că are prilejul să 
îndatoreze un doctor. Se uită cu milă la nasul lui acoperit de 
plasture. 

— Înseamnă că aţi luat parte şi la lupte, domnule doctor, 
nu? 

Offer îi răspunse, şoptindu-i la ureche, în mare taină: 

— Nu, slavă domnului! Am căzut într-o nenorocită de 
groapă. 

Asta îl făcu pe P.O.! să râdă cu haz, dar un haz nu 
batjocoritor, ci plin de simpatie - i se păru lui Offer. De câte ori 
cei mari - şi doctorii erau nişte mari mai mărunți - cad în nas, 
toată lumea se prăpădeşte de râs. Ofiţerul tocmai îşi termina 
orele de serviciu. 

— Mai aveţi un ceas de aşteptat, dom' doctor. Vă rog, 
faceţi-mi plăcerea, sunteţi invitatul meu să luăm una mică ia 
popotă 

— E cam prea devreme, protestă Offer triumfător, dar avu 
grijă să se lase uşor convins. La popotă avea să se afle mult mai 
în siguranţă decât în sala aceea mare, deşi acum parcă nu-i mai 
păsa de nimic. 

La ieşirea din sala zgomotoasă şi cam zgâlţâită de bombe 
trebuiră să treacă printre o pereche de ostaşi în uniforma Poliţiei 
Militare care aproape că nici nu-i luară în seamă pe cei doi, Offer 
şi ofiţerul din R.A.F., cufundaţi -fiind într-o conversaţie foarte 
amicală. Numai că Offer, ca din întâmplare şi fără să dea vreo 
importanţă gestului, răspunse în treacăt la salutul unuia dintre 


1 Pilot officer, pilot cu grad de ofiţer. 


ei. După cum spusese un general maior de la G.H.Q. din Cairo, 
Offer avea într-adevăr tupeu. 

Aşa se făcu deci că doctorul Roger Tansley se urcă în 
avionul de Cairo, iar tânărul ofiţer pilot raportă că nici un ofiţer 
cu numele de John Offer, căpitan, nu se prezentase în ziua 
aceea ca să folosească locul rezervat anume pentru el de cele 
mai înalte autorităţi ale forţelor militare din Orientul Mijlociu. 

A fost o călătorie teribil de plicticoasă, aşezat pe unul 
dintre scaunele metalice înşirate de o parte şi de alta ale 
avionului de transport, faţă în faţă cu ceilalţi călători şi având la 
mijloc tot felul de bagaje cuprinzând multe şi de toate. Li s-au 
oferit fiecăruia pachete cu sandvişuri şi termosuri cu ceai şi cu 
cafea, dar să stai patru ceasuri încheiate înţepenit în loc i se 
păru proaspătului căpitan Roger Tansley o treabă mult mai 
chinuitoare decât traversarea întinsei Mări de Nisip. Totuşi, în 
cele din urmă, aterizară pe aeroportul Heliopolis de la Cairo. 

Aici, primul gând al lui Offer fu să facă o vizită unui vechi 
prieten aflat în cartierul băştinaşilor - bineînţeles cu totul 
interzis militarilor, dar Offer niciodată nu lua în seamă 
semnalizatoarele de felul ăsta. Avea mai ales nevoie de noi acte 
de identitate. Nici vorbă nu mai putea fi să se dea din nou drept 
Robin Raeburn din Grupul Sanitar Operativ (Compania de 
intervenţie) şi cu atâţia copoi asmuţiţi pe urmele lui nu-i prea 
convenea nici să se înfăţişeze drept mult doritul căpitan John 
Offer. 

Începuse să-i placă de minune corpul sanitar. Nu era rău 
deloc să te dai drept doctor, ba se părea că-i chiar foarte bine. 
Se gândea că n-ar avea decât de câştigat rămânând căpitanul 
Roger Tansley din R.A.M.C.! şi se întâmplă ca prietenul lui 
falsificatorul să-i făgăduiască acte autentice, livrabile peste 
douăzeci şi patru de ore. Ca să fie mai sigur, îşi comandă încă 
două rânduri de acte de identitate. 

Nici măcar după asta, Offer nu se aventură prin preajma 
Marelui Cartier General de la Cairo. Petrecu o seară cât se poate 
de plăcută la Cairo, luând masa - bineînţeles - la Shepheara's 


1 Royal Army Medical Corps - Corpul medical al armatei regale, denumire 
oficială a serviciilor sanitare ale armatei britanice. 


înconjurat numai de ştabi dintre cei mari, iar în dimineaţa 
imediat următoare îi făcu o vizită lui Hugh Atherton. 

John Offer bănuia că omul lui trebuie să se găsească pe la 
Unitatea Purtătoare de Cuvânt a 

Armatei, ca civil şi plătit tot de ziarul al cărui 
corespondent era, însă înveşmântat în uniforma verde-aurie a 
corespondenţilor de război, fiindcă ştabilor nu le plăcea să aibă 
de-a face cu civili pe front. Corespondenţii aceştia de război îşi 
aveau clubul lor, iar Offer ştia unde anume se află. Dacă avea să 
dea acolo şi peste Hugh Atherton - asta era altă problemă. După 
toate probabilitățile, Atherton se afla atunci pe la Benghazi şi 
umbla după ceva cât mai senzaţional. Dar tot foarte bine s-ar fi 
putut să mai zăbovească pe-aici, pe la Cairo. 

Şi-aşa era. În ziua aceea Offer avea baftă. Atherton nu se 
găsea la Benghazi, fiind țintuit la pat de un acces de malarie, 
boală contractată în India cu un an în urmă. O zi să mai fi trecut, 
îi spuse Atherton, şi-ar fi trebuit să-l caute pe noile câmpuri de 
bătălie. 

Offer îl găsi stând foarte comod instalat într-un fotoliu de 
răchită, pe balconul ce dădea către bulevardul Solomon Paşa. Il 
recunoscu de cum dădu cu ochii de el şi îşi spuse că tipul arată 
groaznic de slăbit. Fără nici un fel de introducere se aşeză în 
faţa lui, zâmbi şi cât mai pe îndelete îşi scoase leucoplastul de 
pe nas. 

Tot fără grabă, Atherton se smulse din gândurile lui, se 
uită lung la Offer, încruntă din sprâncene şi zise: 

- A, ia te uită. Stai, cum îţi zice? Ray, sau cam aşa ceva, 
Raymond? 

— Raeburn, spuse Offer, venindu-i în ajutor. La vremea 
când îl cunoscuse pe Atherton se slujea de pseudonimul său de 
actor, fiindcă şi atunci John Offer era căutat peste tot de Poliţia 
Militară. Robin Raeburn. 

— Aşa... Da... mormăi Atherton cu ochii fixaţi pe însemnul 
de pe tunica celuilalt şi arătându-şi pe faţă mirarea. Habar n- 
aveam, Robin, că eşti doctor de meserie. 

— Da' de unde. Nu sunt. Faţă de Atherton, Offer nu avea 
de gând să ascundă nimic. Asta-i doar un travesti, bătrâne. Toţi 


râioşii din M.P. din Africa mă caută de mama focului. Acum pot 
să-ţi spun că numele meu adevărat e Offer - John Offer. 

Foarte tacticos, Atherton îşi trase picioarele slăbănoage şi 
se înălţă în fotoliu. Gestul lăsa să se vadă că parcă e tare obosit, 
dar oricum, nu trăda nici un fel de surpriză. Se vedea bine că e 
vorba doar de un ziarist care presimte că are să audă o poveste 
pasionantă. 

— Da' de ce te caută? Atherton parcă avea impresia că-şi 
aminteşte de un scandal în legătură cu Raeburn. Ceva cu un 
proces la Curtea marţială, şi oare nu cumva şi atunci se 
ascunsese sub un nume fals? 

Actorul din el îl determina pe Offer să prezinte situaţia în 
mod cât mai dramatic cu putinţă: 

— Îţi aminteşti de istoria aceea cu o formaţiune de 
comando care a dat o raită pe la Glasshouse, la Sharafim? Nu de 
mult ai scris un articol privitor ia chestia asta. 

Atherton încuviinţă din cap. Acum ajunsese să fie teribil de 
încordat; simţea din instinct că trebuie să se aştepte la o 
poveste mănoasă, de zile mari. 

— Ei, Hugh, amice, eu sunt cel care am conceput toată 
operaţia asta şi am condus-o personal pe teren. 

Corespondentul lui Observer rămase după aceea mult 
timp încremenit, uitându-se lung la chipul plin de zâmbet al lui 
Offer. Apoi, dintr-o dată, începu să vorbească şi cele spuse de el 
erau departe de a corespunde cu poziţia oficialităților: 

— În cazul ăsta te rog să primeşti toate felicitările mele. 
Tot ce-mi mai rămâne să te rog e ca într-o bună zi să faci acelaşi 
lucru şi la Al Sheereh. 

În sfârşit, John Offer se destinse. Îşi dădea seama că îl 
cucerise pe Atherton de partea sa. Spuse, fără urmă de patimă: 

— Îngăduie-mi să-ţi spun totul de-a fir a păr şi să încep cu 
începutul. 

Aşa şi făcu. Depănă întreaga istorie, şi în felul său, Offer 
era un om profund cinstit. Nu încercă nici o singură clipă să 
tragă spuza pe turta sa ori a tovarăşilor săi, ci înfăţişă lucrurile 
simplu, aşa cum le vedea el. În cele din urmă se strădui să facă 


un rezumat al situaţiei, din punctul lui de vedere şi cu vorbele 
proprii. 

— Am ieşit din întregul angrenaj al armatei şi mi-e cu 
neputinţă să mă mai încadrez din nou în el. Nu vreau să-mi caut 
justificări. Am împărţit celor care aveau neapărată trebuinţă 
bunuri aflate în depozite militare - recunosc. Dar nu aveam nici 
o clipă impresia că aş comite un furt. N-aş fi luat nici un capăt 
de aţă din bunurile dumitale, să zicem. Ba, chiar simţeam o 
satisfacţie grozavă când puteam să le dau o mână de ajutor şi o 
bucăţică de pâine semenilor mei ajunşi la ananghie. E destul de 
greu să te stăpâneşti când ai ocazia să faci pe grozavul, înţelegi, 
Hugh? 

Atherton îi răspunse cu glas blând: 

— Bine, dar recunoşti că ai făcut o greşeală. Nu crezi că 
greşelile trebuie plătite? 

Offer era gata să spună: „Da, dar trebuie oare să plăteşti 
un preţ chiar atât de ridicat? Merită asemenea «greşeli» să 
atragă după ele consecinţe chiar atât de inumane? Şi la urma 
urmelor sunt de vreun folos armatei?” Dar ce rost ar fi avut să-i 
spună asemenea lucruri lui Atherton, care oricum era din capul 
locului cu totul de partea lui. Se mulţumi deci să ofteze din 
adânc şi să continue: 

— Bineînţeles! Şi cu asta închise discuţia şi trecu de-a 
dreptul la adevăratul motiv care îl făcuse să-l caute pe Atherton: 
Hugh, am venit să-ţi cer ajutorul! 

— Am impresia că-ţi este grozav de necesar! Hugh 
Atherton ştia să fie şi foarte tăios. 

— Cineva din G.H.Q. vrea să stea de vorbă cu mine, 
Glasshouse John, în legătură cu o misiune absolut excepţională. 
Văzu atunci că Atherton se arată vădit surprins în faţa unei 
asemenea mărturisiri. Am aflat printr-un mesaj radiofonic în 
care mi se cerea să mă prezint la ei şi mi se promitea totala 
imunitate în cazul când o fac. Numai că eu sunt un om ciudat, 
Hugh, un om foarte neîncrezător; am învăţat pe propria mea 
piele că nu e bine să te bizui pe făgăduielile făcute în armată. 
Oare e vorba de vreo cursă, de o cale mai lesnicioasă pentru a 


mă arunca din nou în Glasshouse? Ştiu că ar fi capabili şi de 
asemenea manevre. 

— N-aş fi chiar sigur, îi răspunse Atherton în timp ce se 
uita la mesajul scris cu creionul de către Offer. Mi se pare că nu 
e lipsit de o notă de sinceritate. 

— Şi eu tot la fel am zis. În orice caz, am venit la tine să 
semnez o poliţă de asigurare. Vroiam să ştii că răspund unei 
chemări a G.H.Q-ului şi răspunzând acestei chemări mă duc la 
ei. Dacă pe urmă se întâmplă să auzi că am fost târât în faţa 
Curţii marţiale pentru o lungă listă de crime şi delicte, ori 
aruncat fără multă vorbă îndărăt în Glasshouse, te-aş ruga să 
faci tapaj în jurul acestei întâmplări. 

— Crezi că ţi-ar ajuta la ceva? întrebă Atherton, lăsând să 
se vadă cât este de sceptic. N-are să fie prea târziu, dacă mai 
înainte apucă să te arunce în închisoare? 

— Altceva mai bun nu mi-a venit în minte, recunoscu 
deschis John Offer. Oricum, dacă ştiu că presa cunoaşte situaţia, 
au să procedeze mai cu mănuşi. 

— Cred că totul are să fie în regulă, spuse Atherton, citind 
încă o dată mesajul. Avem de-a face cu o situaţie într-adevăr 
neobişnuită, Robin... 

— John... 

— John. Chestia asta cu misiunea extraordinară mi se pare 
mie că pune foarte multe... 

Pe urmă s-au sfătuit mai îndelung. De mult dorea Atherton 
o chestiune mai deosebită pentru ziarul al cărui corespondent 
era şi iată că pe neaşteptate i se ivea una. Ar fi fost foarte 
mulţumit dacă ar fi putut obţine un fel de exclusivitate pentru 
cele ce aveau să se întâmple mai târziu. 

— Eşti tot ce-şi poate visa mai frumos un adevărat ziarist, 
îi spuse el lui Offer. Indiferent de ce o să faci de-acum înainte, ai 
toţi sorții să te afli în miezul unor întâmplări senzaţionale. Ţi-aş 
fi recunoscător dacă în privinţa asta mi-ai acorda o oarecare 
prioritate. 

— Neapărat am s-o fac... Ce-ar fi să scriem împreună o 
carte? 


Om practic, Offer şi întrevedea o posibilitate de a scoate 
bani. 

— Numai că, înainte de a publica, ar trebui să ieşi de la 
Glasshouse, îi spuse Atherton şi pe Offer îl trecură fiorii. Se 
despărţiră, după ce aranjară o nouă întâlnire peste patru 
ceasuri. Dacă Offer nu s-ar fi prezentat la întâlnire, Atherton 
avea să-şi contramandeze zborul spre Benghazi şi să înceapă 
cercetări asidue. 


În preajma Marelui Cartier General, Offer ezită destulă 
vreme şi privi lumea din jur cu ochii unuia care se aşteaptă ca în 
scurtă vreme să-şi piardă libertatea. Incă mai purta uniforma de 
căpitan, dar însemnele de medic militar nu macerau la vedere, 
ci stăteau frumuşel în buzunarul lui. Işi spunea că nu e nevoie ca 
G.H.Q-ul să ştie mai mult decât se cuvine, în cele din urmă, 
sfidător aproape, urcă scările largi ale vechii clădiri şi pătrunse 
înăuntru. Avea impresia că se află tot pe aeroportul din 
Benghazi, atât de multă lume intra şi ieşea din încăperi, lume 
ştearsă, oarecare şi toţi cu înfăţişări cam neîngrijite. 

John Offer, fost puşcăriaş, dezertor din armată, îmbrăcat 
într-o uniformă la care nu avea drept legal, om căutat,pentru 
nenumărate încălcări grave ale regulamentelor militare, se văzu 
dintr-o dată tratat la G.H.Q., ca V.I.P.!, de îndată ce spuse cine 
este. Cu timpul, numele său ajunsese faimos, isprăvile probabil 
că îi fuseseră mult umflate cu ţeava, iar împrejurările datorită 
cărora se afla acum la G.H.Q. erau atât de neobişnuite încât 
justificau din plin curiozitatea vie a tuturor. 

Ofiţeri cu rang chiar mai înalt decât cel de colonel 
socoteau că au de ce să iasă iute din birourile lor ce păreau 
aproape goale, dar să se înfăţişeze cu hârtii menite să 
dovedească limpede cât de ocupați sunt şi să justifice graba cu 
care dădeau buzna în holul unde aştepta Offer. El înţelegea bine 
de ce se întâmplă toate astea şi rămânea complet impasibil, dar 
situaţia începea să-l cam calce pe nervi. Dacă n-ar fi existat 


1 Very Important Person - Persoană foarte de vază. 


aura de zvonuri şi țesătura de întâmplări care făceau acum din 
el un om de vază, nici unul dintre ei nu l-ar fi învrednicit nici 
măcar cu o privire, ba chiar ar fi fost în stare să-l calce în 
picioare fără să ezite o clipă... 

Tânărul şi făţosul căpitanul Roger Tansley cobori în hol şi 
se prezentă ceremonios celui care nu de mult fusese el însuşi 
căpitanul Roger Tansley. Ochii ferchezuitului ofiţer străluciră 
ciudat când îşi opriră privirile asupra lui Offer. 

— Trebuie să vă declar că pentru noi e o mare surpriză. 
Nu v-aţi folosit la Benghazi de calitatea dumneavoastră de V.I.P. 

Cu toată amabilitatea de care era capabil, Offer răspunse: 

— Nu. Aveţi dreptate. Prea multă lume abia aştepta să mă 
vadă că procedez exact aşa cum e de aşteptat. 

La vorbele acestea Tansley se încruntă puţin, ca un om 
prins cu mâţa-n sac şi care se simte vinovat. Dar imediat 
zâmbetul îi reapăru pe buze, aproape la fel de degajat ca şi ai 
lui John Offer. 

— Atunci cum aţi ajuns aici? 

Vroia să-i tragă de limbă, dar Offer îşi dădu numaidecât 
seama. 

— Călare pe cămilă. Groaznic de încet, ştiţi... Tansley o 
lăsă baltă şi îi conduse către biroul generalului maior. Offer dădu 
acolo cu ochii de un bărbat voinic, ciolănos, cam în vârstă - cum 
sunt toţi generalii - cu sprâncene stufoase şi totuşi, surprinzător, 
nu chiar atât de fioros pe cât s-ar fi aşteptat el. Generalul maior 
îi făcu semn cu mâna să ia loc şi dovedi că e pornit să se poarte 
cu toată curăţenia, ceea ce îl surprinse foarte mult pe căpitanul 
Tansley, care se aştepta la cu totul altceva. Oricum însă, fiind 
vorba de un general, trebuia să-i moaie oasele celui din faţa sa 
întocmind o listă a gravelor acuzaţii ce i se aduceau: 

— Offer, trebuie să-ţi mulţumesc că ai dat curs invitaţiei 
mele, dar încă de la bun început lucrurile trebuie să fie limpezi. 
Eşti un om fugit din armată - un dezertor. Te-ai făcut vinovat de 
numeroase încălcări ale regulamentelor militare de care într-o 
bună zi va trebui neapărat să dai seama. Cea mai gravă dintre 
ele este - de departe - asaltul organizat împotriva închisorii de 
la Sharafim. 


Când auzi aceste cuvinte, lui Offer îi zvâcni inima. Cum, 
Dumnezeule, şi pe asta o ştiau? Şi încă ce mai ştiau despre el? 

— Trebuie să-ţi comunic că în momentul de faţă juriştii 
noştri cercetează cu atenţie întreg dosarul, fiindcă aţi recurs la 
arme - îţi dai seama - şi în timp de război o asemenea faptă 
constituie, probabil, înaltă trădare. Ştii cum se pedepseşte înalta 
trădare? 

Întrebarea izbucnise cu furie şi pentru o clipă orice urmă 
de curtenie dispăru, iar privirile generalului deveniră tăioase. Pe 
Offer îl cuprinse o clipă deznădejdea, însă îşi reveni repede. Cu 
mult curaj îi făcu faţă bărbatului acela mai voinic şi mai bătrân 
decât el: 

— Nu vreţi cumva să-mi spuneţi acum că m-aţi invitat la 
dumneavoastră ca să dau socoteală în faţa unei acuzaţii de 
înaltă trădare şi că urmează să fiu arestat? 

Capul acela imens şi acoperit de păr cărunt se clătină 
încet: 

— Nu. Eu când promit cuiva imunitate, nu obişnuiesc să 
mă joc cu vorbe în vânt. 

John Offer se linişti şi nu-i rămase decât să spere că 
suspinul de uşurare nu fusese auzit de ceilalţi. 

— Atunci ce anume doriţi de la mine? 

— Offer, am ajuns cu toţii într-o mare încurcătură. Prin „cu 
toţii” înţeleg întreaga armată britanică angajată în operaţiile din 
Africa de Nord. Uite, ce am să-ţi spun acum constituie un secret 
militar de cea mai mare importanţă, şi aş dori să-ţi dai cuvântul 
că în nici o împrejurare n-ai să-l divulgi, nimănui. 

Offer îşi recapătă imediat liniştea. 

— Bineînţeles, domnule general. 

Generalul îşi ridică privirile pe deasupra lui Offer şi răcni: 

— Roger! 

Offer întoarse capul şi văzu cu mirare că în tot acest timp 
căpitanul Tansley stătuse foarte tăcut pe un fotoliu din spatele 
lui. Nu era însă nimic de mirare, căci nu s-ar fi putut ca un 
general să stea singur de vorbă cu un infractor vestit pentru 
apucăturile sale violente. 

— Adu-mi hârţoagele! 


— Am înţeles, domnule general. 

Hârţoagele se dovediră a fi un morman de dosare de unde 
mai multe hârtii ieşeau mult în afară. În vreme ce Tansley le 
întindea pe biroul imens al generalului, şeful cel mare găsi timp 
să-i arate altceva neobişnuitului său vizitator. Se ridică în 
picioare, luă un băț de lângă birou şi se îndreptă către o uriaşă 
hartă a Libiei atârnată pe perete. Băţul lovi de mai multe ori pe 
un loc unde scria El Agheila, într-o cotitură imensă unde scria 
„Golful Benghazi” şi care înainte de sosirea britanicilor acolo 
purtase numele „Golful Sidra”. 

— Offer, ştii ce anume se află aici? întrebă generalul. 
Foarte grijuliu, Offer clătină din cap. 

— Aici se găseşte Cartierul General al feldmareşalului 
Rommel. Aici se află baza cea mai importantă a inamicului. Și 
aici trebuie să ajungi tu, soldat - asta fiind o foarte neplăcută 
menționare a gradului inferior deţinut efectiv de Offer - şi aici 
trebuie să duci tu la bun sfârşit o acţiune importantă pentru ţară 
şi pentru rege, ca să te mai speli puţin de câte mari păcate ai 
fost în stare să comiţi împotriva lor. 

Offer nu-şi pierdu de fel cumpătul. Avea o vagă impresie 
că începe să priceapă încotro vrea să bată, pe departe, 
generalul. Nota aceea de umor din glasul său trebuia reţinută şi 
folosită... 

— Şi ce-aţi dori să aranjez eu cu Rommel? 

— Să-i distrugi depozitele de benzină. Generalul vorbea 
simplu, de parcă ar fi vorbit despre vremea de-afară. Se reaşeză 
în fotoliu şi desfăşură pe masă un şir de fotografii aeriene mari 
cât toate zilele. Benzina este regele războiului din deşert. Dacă 
îi distrugem depozitele de benzină, e ca şi cum i-am distruge 
tancurile. Fără benzină, o armată modernă e neputincioasă şi nu 
mai are cum să lupte. 

— Eu credeam că povestea cu Rommel se apropie de 
sfârşit. 

Ziarele susțineau sus şi tare că în cel mult trei luni, 
Rommel avea să fie cu totul alungat din Africa. Generalul făcu 
un gest care vădea iritare şi continuă: 


— Să nu crezi în balivernele astea. Toate rapoartele 
serviciilor noastre de informaţii vorbesc despre o continuă şi 
masivă întărire a forţelor Axei. În orice zi s-ar putea să 
pornească din nou la atac şi atunci va trebui să ne retragem, fie 
şi numai pentru a ne scurta liniile de comunicaţie. 

Se întoarse iarăşi la harta de pe perete: 

— lată de ce benzina are atât de mare importanţă. 
Aprovizionarea armatei lui Rommel se face prin Italia, Sicilia şi 
portul Tripoli. Ştiu bine că între Tripoli şi El Agheila sunt nu mai 
puţin de vreo patru sute şi cincizeci de mile, dar sunt şosele 
foarte bune şi problemele lor nici de departe nu se pot comporta 
cu problemele noastre de aprovizionare. Principala noastră cale 
de aprovizionare se întinde de-a lungul Nilului şi baza se află la 
aproape o mie de mile depărtare. Pentru fiecare milă de deşert 
pe care trebuie să-ţi transporţi oameni, tunuri, tancuri şi toate 
cele trebuitoare unei întregi armate este nevoie de mai multă şi 
tot mai multă benzină. Mai mult decât atât, bineînţeles, fiecare 
articol din aprovizionarea noastră trebuie transportat dând ocol 
Capului Bunei Speranţe, iar asta înseamnă încă douăsprezece 
mii de mile străbătute de vase care şi ele consumă benzină. 
Compară asta cu cele două sute de mile ale drumului prin 
Sicilia. 

Întoarse capul şi-l privi drept în ochi pe Offer: 

— Am izbutit pare să te fac să înţelegi importanţa vitală a 
benzinei în războiul pe care-l purtăm, ori la atât de pronunţate 
înclinații criminale se adaugă şi o oarecare slăbiciune de minte? 

Offer răspunse foarte simplu: 

— Dacă n-aş fi ştiut-o mai dinainte, în mod sigur m-aţi fi 
convins. 

Nu-l folosea pe sir. De vreme ce nu mai făcea parte din 
cadrele armatei, nu era nevoie să se poarte respectuos cu 
generalii. 

— Ei, Roger, se pare că am făcut unele progrese. 
Generalul aruncă băţul pe birou, apoi se reaşeză în fotoliu şi 
desfăşură fotografiile, zicând: Toată benzina de care dispune 
Rommel trece prin Tripoli, iar de aici este transportată cu 
cisternele la un mare depozit de lângă Agheila. Vino să vezi. 


Fotografiile aeriene trebuie totdeauna explicate celor 
neiniţiaţi. Generalul se arătă îndatoritor faţă de Offer: 

— Aici are Rommel un întreg sistem de rezervoare, dintre 
care bună parte sunt subterane şi protejate cu ziduri de beton. 
Le-a moştenit de la italieni, de pe vremea când lui Mussolini îi in- 
trase în cap ideea unui mare imperiu în nordul Africii. 

Offer vedea limpede siluetele acelea ca nişte capsule 
grupate cinci câte cinci şi dispuse la întâmplare. Făcu socoteala 
că, în total, erau mai mult de douăzeci de rezervoare imense. _ 

— Şi benzina depozitată aici tot nu-i este suficientă. In 
momentul de faţă Rommel dispune de o armată de peste o 
jumătate de milion de oameni, dacă-i punem la socoteală şi pe 
italieni. Ca să poată pune în mişcare o asemenea armată, are 
nevoie de încă mult mai multă benzină. Generalul arătă cu 
degetul alte forme de pe fotografii. Astea de-aici par să fie 
depozite de benzină. Improvizate, bineînţeles, butoaie de câte 
patruzeci de ga/loane! şi, probabil, în zeci de mii de canistre. Pe- 
aici, pretutindeni este numai benzină. Dacă izbutim să 
distrugem depozitele astea, înseamnă că inamicul nu se mai 
poate mişca din loc şi că noi am putea dispune de răgazul 
necesar ca să ne consolidăm poziţiile de la Benghazi în vederea 
unei noi ofensive de-a lungul coastei. Offer căzu pe gânduri şi 
zise: 

— Eu aş socoti că pentru asemenea treabă mult mai 
potrivite ar fi nişte bombardiere. 

Generalul clătină însă din cap şi răspunse: 

— Agheila dispune de o apărare antiaeriană de-a dreptul 
formidabilă şi principala noastră bază de bombardiere se 
găseşte tocmai la El Adem. Asta înseamnă vreo cinci sute de 
mile de El Agheila. Luftwaffe a fost masiv întărită în cursul lunii 
trecute şi plecarea în misiune a bombardierelor noastre îi este 
semnalată încă de la decolare. Din clipa când se dă alarma, 
avioanele de vânătoare ale lui Rommel încep să bâzâie prin aer 
ca roiurile de albine. Au astfel timp suficient să se ridice la 
înălţime şi să le vină cu uşurinţă de hac bombardierelor noastre. 
Nu, mi se dau toate asigurările că greutăţi insurmontabile se 


1 Un gallon = 4,541. 


ridică în faţa unei operaţiuni aeriene. Bineînţeles, însă, că şi 
R.A.F. are să încerce. 

— lar dumneavoastră aţi vrea ca un om - adică eu - să 
dea o fugă până acolo şi să le arunce în aer. Offer îl lăsa pe 
general să vadă limpede că o asemenea idee i se părea de tot 
hazul. 

— Da, vreau, iar dumneata ai s-o faci fiindcă n-ai încotro. 
Generalul spunea lucrurilor pe nume. 

— Dar mai dispuneţi de multe alte grupuri de comando, 
oameni fără teamă şi fără prihană. De ce ne-aţi ales tocmai pe 
noi? 

Generalul se gândi o vreme, cumpănind răspunsul 

— Fiindcă dumneata ai dovedit că ai un stil original de 
lucru care mie mi s-a părut foarte interesant. Ca să poţi ajunge 
la depozitele astea, e nevoie de o imaginaţie deosebit de 
fecundă şi nu sunt sigur că dispunem de aşa ceva, chiar printre 
bravele noastre formaţiuni S.A.S. Am eu o bănuială, Offer; ceva 
stăruie de-o vreme în mintea mea şi îmi spune că dacă ai putea 
fi silit să treci la acţiune, ai scorni cine ştie ce truc şi simplu, şi 
ingenios în stare să-ţi ofere posibilitatea de a realiza o ispravă 
ca asta. Nu ştiu exact ce anume a făcut să-mi răsară în minte 
asemenea idee - probabil e vreo trăsnaie de-a mea, dar... Ei, 
asta-i situaţia şi suntem obligaţi să încercăm orice mijloace 
imaginabile. 

„Nreţi să spuneţi că aţi discutat cu cei din S.A.S., şi v-au 
spus că nu e ceva de domeniul posibilului”, îşi zise Offer în 
mintea lui. Apoi cu glas tare: 

— Şi dacă izbutim totuşi să realizăm o asemenea minune, 
noi cu ce ne alegem? Cu o grațiere regală pentru vina de a-i fi 
ciomăgit pe zbiri şi de-a fi dezertat din armată? 

Generalul se încruntă şi răspunse: 

— Eu nu-ți făgăduiesc nimic. Într-un fel tot trebuie să 
ispăşeşti nelegiuirile comise în armată. Dar... 

„Da, gândi Offer. Ne reduci patruzeci de ani din pedeapsă 
şi nu ne mai rămân decât cincizeci de ispăşit în Glasshouse.” 
Avea impresia că începe să priceapă. 


— Nu fac nici un fel de promisiune. Îţi spun numai că v-aţi 
uşura foarte mult situaţia, şi dumneata şi oamenii dumitale, 
dacă aţi contribui ceva mai substanţial la efortul de război. 

— Şi dacă nu contribuim? 

— N-o să uităm nici o singură clipă că v-am oferit o şansă 
şi că ne-aţi refuzat. O să vă urmărim fără cruţare. Dacă îţi 
închipui că după ce dezertezi poţi scăpa la infinit de pedeapsă, 
înseamnă că nu eşti chiar întreg la minte. Vorbea acum pe un 
ton dur, un ton ce nu admitea replică. Nu exagerez deloc, Offer, 
când îţi spun că probabil vom putea dovedi că te-ai făcut 
vinovat de înaltă trădare. În ţara noastră, înalta trădare e una 
dintre cele mai grave crime. Nicăieri în lumea asta nu te-ai 
putea afla la adăpost de pedeapsă. Ai să-ţi găseşti moartea, 
Offer, şi dumneata şi oamenii dumitale, fiindcă o să vă hăituim 
fără nici o clipă de răgaz şi îţi declar că nu voi ezita să dau ordin 
ca sentinţa să fie executată. 

Offer se uita la sprâncenele acelea stufoase şi încruntate 
şi îşi spunea: „Nu, n-ai ezita nici un singur moment”. Moartea nu 
înseamnă mare lucru pentru generali, afară de cazul când e 
vorba de propria lor moarte. 

Pe urmă vorbi, cu glas mult mai liniştit decât era el de 
fapt. 

— Nu-i chiar aşa de simplu ce ne propuneţi 
dumneavoastră. Înseamnă să ieşim în plin deşert, să ne 
strecurăm printre gărzile lor - şi îmi închipui c-or să fie gărzi, nu 
glumă - să ne îndeplinim misiunea în ciuda opoziţiei inamicului 
şi pe urmă... Offer făcu o pauză uitându-se fix la chipul masiv al 
generalului. Apoi continuă, cu glas mult mai scăzut: 

— Să găsim şi o cale de ieşit din Agheila. Generalul 
încuviinţă încet din cap, fără să ocolească măcar o clipă privirile 
pătrunzătoare ale lui Offer, care ştia bine că şi respectuos 
tăcutul Tansley îl supraveghează la fel de atent. Făcând pauză 
între cuvinte, Offer spuse: 

— Nimeni nu va izbuti să fugă viu de acolo, după ce ar 
reuşi să arunce în aer depozitele. 


— E una dintre pricinile pentru care prefer să te folosesc 
pe dumneata şi oamenii dumitale, în loc să încredinţez celor din 
S.A.S. misiunea asta extrem de importantă. 

— Inţeleg. 

John Offer se lăsă gânditor pe speteaza scaunului. 

— Aţi vorbit foarte deschis. Ne propuneţi o misiunea 
echivalentă cu sinuciderea. Nu credeţi c-aş fi un nătărău dacă aş 
accepta-o? N-ar fi mult mai bine pentru mine... pentru noi... sa 
ne continuăm fuga şi să ne bucurăm de viaţă, chiar dacă viaţa 
asta ar mai dura foarte puţin? 

— S-ar putea. 

— Atunci de ce vă mai pierdeţi timpul? Ştiaţi dinainte 
răspunsul. 

Generalul se răsturnă în fotoliu şi mâna lui mare începu să 
se joace cu băţul aflat pe masă. 

— Crezi că-l ştiu? Şi dumneata îi ştii? 

Era om isteţ, generalul asta; o dovedea şi acum, deşi nici 
unul dintre auditorii săi nu înţelegea unde vrea să ajungă. In loc 
să continue discuţia pe acelaşi făgaş, împinse peste masă un 
desen către Offer. 

— Uită-te aici. Este o hartă a regiunii Aghelia făcută după 
ultimele fotografei aeriene. După cum vezi, instalaţiile petroliere 
se găsesc chiar în centrul întregului sistem defensiv - atât de 
vital e petrolul pentru Rommel. Aici sunt - şi degetul se aşeză 
din nou pe hartă - şi nu mă îndoiesc că numeroase gărzi 
speciale stau postate în jurul lor zi şi noapte. De jur împrejurul 
localităţii El Agheila se întind mai multe linii defensive, fără să 
mai punem la socoteală bateriile antiaeriene de 88 de milimetri. 
Aici e o linie de fortificaţii şi se poate observa că sunt legate 
între ele printr-un sistem de tranşee. Ce nu izbutim să observăm 
pe hartă sunt barajele de sârmă ghimpată, dar putem fi siguri că 
se întind pe o adâncime de cel puţin treizeci de picioare. 

Ceva mai departe... - degetul descrie o nouă linie pe hartă 
- se află un alt dispozitiv de apărare. Dinţii balaurului. Un sistem 
antitanc ridicat din beton. Aici se poate vedea unde şi-au 
instalat bateriile de artilerie, în jurul marginilor oraşului, la fel de 
puternice în partea de vest ca şi în părţile celelalte, s-ar putea 


spune cu siguranţă că pe o rază de cinci sau chiar zece mile în 
jurul instalaţiilor petroliere nu-i cu putinţă să faci vreo mişcare 
fără să fii reperat. 

Şi totuşi, crezi c-ar fi cineva în stare să se strecoare până 
acolo şi s-arunce o bombă în benzina lui Rommel? Generalul 
văzu că Offer se gândeşte cu încordare şi îşi dădu seama că 
până aici avusese succes deplin. Reuşise să pună în faţa lui 
Offer o anumită problemă, şi când omul îşi pune probleme, 
înseamnă că începe să alerge după soluţii. Generalul ştia că 
asta trebuia să vină de la sine, fiindcă altminteri nici un om nu 
poate fi împins să caute rezolvarea unor probleme aparent 
insolubile. 

— Ştii, Offer, toată istoria militară nu-i decât un lung şir de 
lucruri imposibil de realizat şi de oameni care s-au străduit să le 
facă posibile şi au reuşit. Teoretic vorbind, o formaţie de 
infanterie n-are nici o şansă să scape din faţa unei grupări de 
mitraliere, şi totuşi, uneori mai scapă - într-un fel sau altul, unii 
reuşesc să supravieţuiască. Tot teoretic, un baraj rulant de 
artilerie ar trebui să lichideze orice urmă de viaţă aflată în calea 
sa şi totuşi, cu mijloace foarte simple, de pildă, săpând tranşee 
cât mai înguste, izbutesc să rămână în viaţă destui oameni ca să 
poată face prea costisitoare înaintarea inamicului. 

— Vreţi să spuneţi că deşi operaţia asta pare imposibilă, 
dumneavoastră credeţi că cineva ar putea să găsească o cale 
de a o duce la bun sfârşit? 

— Fără îndoială. Aş pune prinsoare că, în cazul când s-ar 
cunoaşte bine amănuntele, s-ar putea găsi zeci de soluţii acestei 
probleme. Toată chestia e să găseşti o duzină de oameni 
înzestrați cu destulă imaginaţie ca să le poată iscodi. Eu nu 
cunosc decât unul singur - dumneata. Şi, bineînţeles, nici de 
dumneata nu pot fi întru totul sigur. 

— Şi, pe urmă, eu pot fi sacrificat fără ca asta să însemne 
vreo pierdere, spuse Offer la fel pe faţă. 

— Totuşi, chestiunea începea să-l pasioneze. Porni să 
studieze mai atent harta, urmărind cu degetul căile de acces şi 
de ieşire şi imaginându-şi barierele aşezate din loc în loc, 


clădirile corpurilor de gardă şi cele pentru supravegherea 
drumurilor. Spuse: 

— Aţi uitat să pomeniţi despre câmpurile de mine. Nu sunt 
însemnate pe hartă, dar fără îndoială că trebuie să existe. 

— Credeam că de treaba asta nu te mai îndoieşti, zise 
generalul şi Tansley aprecie cum se cuvine un umor atât de sec. 

— Nici o pisică n-ar putea să se strecoare pe acolo, 
răspunse Offer zvârlind de-o parte harta. 

— Numai că n-am putea găsi nicăieri o pisică înzestrată cu 
inteligenţa şi diabolica imaginaţie de care ai dat dumneata 
dovadă. „Ori de uluitorul dumitale curaj”, ar fi putut adăuga 
generalul. 

Discuţia continuă pe aceeaşi linie vreme de două ceasuri 
încheiate. Mereu reveneau la hărţi şi la fotografiile aeriene, iar 
când Offer exclamă: „Asta-i sinucidere curată!”, generalul îi 
răspunse sec: „Dacă nu încerci să te gândeşti serios la o soluţie, 
dau ordin să fii împuşcat!” 

Cam în stadiul acesta ajunseră discuţiile şi se părea că 
Offer e gata să muşte din nadă, fiindcă întrebă dacă poate să ia 
cu el planul întocmit după fotografiile luate din avion. Generalul 
clătină din cap şi îi răspunse că putea să-l cerceteze din nou la 
comandamentul de campanie de la Benghazi, dacă era 
interesat, fiindcă planul acesta nu se putea să lipsească de la 
sediul G.H.Q. Luă o hârtie cu antet şi zise: 

— Dar ca să-l studiezi, trebuie să ai o anumită 
împuternicire - pentru o clipă ochii i se ridicară de pe hârtia pe 
care scria ceva - după cum nu ti-ar prinde rău nici o dovadă 
scrisă că eşti apărat de arestare. 

Offer, înţelese că generalul e hotărât să joace corect. Luă 
hârtia cu antetul G.H.Q. şi citi: „Căpitanul John Offer este 
însărcinat de mine cu o misiune specială. Ordon tuturor 
organelor militare să nu ia nici o măsură ce l-ar putea împiedica 
în îndeplinirea misiunii şi să-i acorde tot sprijinul necesar”. 
Semna însuşi generalul, cât mai citeţ era în stare. Adăugă 
verbal: 


— Altfel nu am cum spune că nu trebuie să fii arestat. 
Dacă-mi raportezi că misiunea te interesează, iau îndată 
legătura cu M.P. 

După asta, generalul îl luă pe Offer într-o încăpere uriaşă 
unde ştabii cei mari obişnuiau să se adune ca să-şi bea 
păhărelul de dimineaţă şi îl prezentă cu fală celorlalţi, ca şi cum 
ar fi fost un veritabil trofeu de război. Nu exista unul să nu fi 
auzit de John Offer şi toţi se arătau dornici să-l cunoască pe 
acest om care înscrisese o pagină deosebită în istoria militară. 

— „Autorul loviturii de la Sharafim” îl prezentă generalul, 
adăugând şi alte date cu totul inutile. 

Generalul comandant spuse încruntat: 

— Asta nu e o faptă cu care să te poţi mândri! Dar 
generalul maior se arătă hotărât să-şi ocrotească mai departe 
protejatul, zicând: 

— Ei, o să mai vedem noi, deocamdată nu ştiu ce s-ar 
putea spune, dar drept e, că de câte ori mă gândesc la 
închisoarea aceea mă trec fiorii. Nu prea aduce a secolul 
douăzeci... 

Offer îl privi lung. Generalul acesta era un om în stare să 
te uluiască de-a dreptul. 

— Şi colonelul Thorbury? întrebă cineva cu vădită ironie. 
Thorbury fusese prins de deţinuţi cu prilejul răzmeriţei de la 
Sharafim şi nu-i fusese deloc moale. 

— Thorbury? întrebă generalul maior cu glas ca de gheaţă. 
Mi-ar fi greu să spun că-mi pare rău pentru ce-a păţit atunci. 
Niciodată nu mi-a plăcut omul ăla. 

N-ar fi fost exclus ca unora dintre ofiţerii subalterni să le fi 
plăcut Thorbury, dar pentru un om cu minte ceva mâi ageră şi 
cu spirit de observaţie nu era greu să vadă cu cine aveau într- 
adevăr de-a face. Un murmur aprobator însoţi vorbele 
generalului maior. 

N-a fost o primire prea călduroasă şi lui John Offer nu i-a 
făcut plăcere ostilitatea aceea politicoasă faţă de prezenţa lui. 
Când părăsiră încăperea, Offer spuse: 

— După ce am trecut printre ăştia, pătrunderea în EI 
Aghelia nu mi se mai pare chiar aşa de primejdioasă. 


— Ştiam că până la urmă ai să primeşti misiunea 
încredinţată. 

— Glumiţi, probabil! 

Dar realitatea e că John Offer devenise foarte preocupat 
de problema ce i se punea în faţă, în momentul când ieşi iarăşi 
în bătaia soarelui arzător de la Cairo. Stătu o vreme în loc şi clipi 
des până să-şi obişnuiască ochii cu lumina aceea puternică şi 
abia atunci îşi dădu seama sub ce presiune nervoasă se aflase 
în ultimele câteva ceasuri, oricât de mult se străduise el să facă 
pe grozavul. Permanent îi stăruise în minte viermele îndoielii, 
teama de o înşelătorie şi teama că niciodată nu va mai putea să 
părăsească liber clădirea G.H.Q.-ului de la Cairo. Totuşi, iată-l 
acum liber pe străzile oraşului - şi simţea cum inima îi plesneşte 
de bucurie. 

O luă către cartierele locuite de băştinaşi, dar gândurile i 
se învârteau tot în jurul gazdelor de care abia se despărţise. Ce-i 
drept, jucaseră cinstit, dar ce propuneau ei era ceva de-a 
dreptul ridicol. Cum şi-or fi putut închipui că are să se vâre într-o 
chestiune ca asta - să se ducă la moarte sigură? Era prea de tot. 
Bineînţeles că fuseseră dinainte convinşi de refuzul lui. 

Vasăzică, îşi spunea în sinea lui, nu încape îndoială că au 
şi pus pe cineva să mă urmărească, în aşa fel ca de îndată ce 
devine limpede că răspunsul meu e „nu”, să ştie de unde anume 
mă pot lua ca din oală. Fraier trebuie să mă mai creadă, gândi 
nu fără a face oarecare haz. 

In această stare de spirit trecu pe bulevardele din centrul 
oraşului Cairo, arătându-se din ce în ce mai interesat de 
vitrinele magazinelor la modă. Mereu se oprea ca şi cum le-ar fi 
cercetat cu cea mai mare luare-aminte, dar de fiecare dată se 
plasa în aşa fel ca să poată vedea ce anume se reflectă în ele. 
Dacă cel pus să nu-l scape din ochi era băiat de meserie şi cât 
de cât priceput, atunci avea să-l urmărească de pe trotuarul 
celălalt. In cazul când ar fi fost vorba de un ageamiu, avea să se 
ţină la câţiva paşi în urma lui, pe aceeaşi parte a străzii. 

După ce se opri de câteva ori şi cercetă vitrinele cu toată 
atenţia cuvenită, observă un tip care se ţinea mereu după coada 
lui. Pe acelaşi trotuar - deci ageamiu. Şi din nou se veseli în 


sinea sa. Flăcăul era îmbrăcat în haine civile, dar foarte pus la 
punct - se vedea cât de-colo că e britanic. Păr blond creţ şi tuns 
scurt, obrajii strălucitori îmbujoraţi chiar şi sub bătaia acelui 
soare arzător, şi cu o ţinută atât de ţeapănă că se vedea de lao 
poştă militarul ascuns sub haine civile. 

Offer îl cercetă pe furiş, dar cu toată atenţia. Tânăr, 
energic şi fără îndoială isteţ. Grad mărunt, desigur. Dar nu prea 
descurcăreţ, cu toată înfăţişarea lui inteligentă. Tipul clasic al 
ofițerului de carieră care n-avea să treacă de gradul de 
locotenent-colonel, hotărî Offer, dar nu trebuie uitat că în clipele 
acelea era cam pornit împotriva corpului ofițeresc britanic. Şi cu 
toate astea, generalul maior îi stârnise toată admiraţia. 

După ce se convinsese că într-adevăr era urmărit, Offer se 
îndreptă către cartierele mărginaşe ale oraşului, locuite de 
băştinaşi. Era cel mai simplu mijloc de a scăpa de un urmăritor, 
oricine ar fi fost el. Fără îndoială, că flăcăul avea să se ţină pe 
urmele lui - fiindcă, aşa cum s-ar putea spune, datoria e datorie 
- iar Offer îl conduse acolo unde îi venea lui mai la îndemână şi 
abia pe urmă se hotărî să pună lucrurile la punct. 

Dintr-o dată, John Offer făcu dreapta-mprejur şi porni cu 
pas iute pe strada îngustă şi plină de lume. Îl văzu imediat pe 
urmăritor şi îşi dădu seama că cel puţin pentru acel moment nu 
ştia cum să se descurce în noua situaţie. În clipa când Offer se 
apropie de el, tânărul se prefăcu că habar n-are de nimic şi că-şi 
vede înainte de drum. 

— Mizkin! răcnea Offer, scuturându-şi braţele ca ieşit din 
minţi - acesta fiind cuvântul îndeobşte folosit de cerşetorii arabi 
şi însemnând „înduraţi-vă”. Apoi: Yela! Imşi! Igori! Ruh! toate 
având drept semnificaţie cererea ca toată lumea să se dea cât 
mai repede la o parte din calea lui. Şi pe urmă: „Tinerelule, 
mâncate-ar mama, ce, credeai că nu te-am văzut?” Apoi, fără 
pauză: Felus mafis!, adică pe cea mai verde limbă soldăţeacă: 
„am rămas fără nici un ban!” - dar pe cine interesau amănunte 
dintr-astea? 

Egipteanul e din fire un om totdeauna torturat de 
curiozitate. Dar lăsând la o parte treaba asta, oricum, în orice 
colţ de lume, să vezi dintr-o dată un ofiţer britanic în uniformă 


sărind asupra unui civil englez şi strigându-i că nu mai are un 
ban de buzunar şi trebuie să se milostivească de el, fără 
îndoială, că ar fi atras atenţia celor din jur. Bineînţeles că aşa se 
petrecu şi acum. Intr-o clipă, toţi civilii egipteni aflaţi pe o rază 
de câteva sute de yarzi împrejur alergară cu inima la gură să 
vadă ce se întâmplă acolo. Imediat, cei doi englezi fură 
înghesuiți într-o mare de localnici cu tichii sau fesuri pe cap, cu 
ochii cât cepele şi morţi de curiozitate să vadă ce se întâmplă 
între cei doi „domni”. 

Offer citi limpede deznădejdea de pe chipul tânărului, dar 
fu neîndurător. Se aplecă înspre el şi îi spuse: 

— Acuma, locotenente, vezi cum faci să ieşi din 
îmbulzeala asta şi comunică-i generalului că într-adevăr m-a 
dezamăgit. 

Pe urmă se întoarse şi îşi croi drum prin mulţime, dar cum 
arăta ca un om cât se poate de vesel şi bine dispus, nimeni nu 
se legă de el. In schimb, când englezul cel băţos dădu să se ia 
pe urmele lui, mulţimea curioşilor îi aţinu calea şi începu să-l 
potopească imediat cu fel de fel de întrebări. Până în cele din 
urmă izbuti să scape din strânsoare, dar era prea târziu. 

Când sărmanul locotenent ajunse să raporteze generalului 
cum se descurcase Offer şi izbutise să scape de sub urmărire, 
acesta,din urmă începu să râdă. Incetişor, nu prea bine dispus, 
şi-i spuse ofițerului său adjutant: 

— S-ar zice că omul ăsta e în stare, totuşi, să facă treaba 
de care avem noi atâta nevoie. E dat dracului Offer al nostru. E 
chiar păcat că trebuie să înfunde puşcăria... dacă nu mai rău. 


* 


Actele de identitate îi erau gata. Treabă înfăptuită cu 
înaltă artă. „Mă simt parcă alt om”, îşi spuse Offer în clipa când 
ajunsese să dispună de trei identități diferite, fiecare plasată în 
alt buzunar. Apoi, cu deplină încredere, porni în căutarea 
ziaristului. Se aşezară într-un colţ mai ferit şi acesta întrebă: 

— la zi, despre ce fel de misiune e vorba? 


— Până am ajuns aici m-am tot gândit şi răzgândit. Tare 
ciudată situaţie! Sunt un dezertor, căutat de întreaga armată a 
Majestății Sale, dar fiindcă generalul mi-a cerut să nu suflu un 
cuvânt, uite că nu-ţi pot spune. 

Atherton îi răspunde că asta îl priveşte personal şi nu 
încercă deloc să-l tragă de limbă. intrebă doar: 

— Şi ai de gând s-o primeşti? Offer răspunse, clătinând din 
cap: 

— Nu. Dacă e vorba de sinucidere curată, nu. Mă crezi 
chiar aşa de fraier, Hugh? 

— Dar dacă ţi s-o părea că există ceva şanse de scăpare - 
dacă intră în joc inspiraţia aceea despre care zici că pomenea 
generalul, atunci o primeşti? Da? 

— Dacă mi s-o părea că este omeneşte posibil să scapi cu 
viaţă - poate. Lăsa limpede să se vadă că nu vrea să-şi ia nici un 
fel de angajament. Pe urmă se ridică în picioare şi zise: 

— Mâine plec înapoi la Benghazi. 

Trebuia să-mi mai cumpere un leucoplast; pe Heliopolis şi 
la Benghazi fără îndoială că aveau să se uite după el. Se gândea 
să-şi cumpere şi un baston, unul dintr-acelea grele, cu 
îmbrăcăminte de cauciuc în vârf, cum se dă la ieşirea din spital. 
Un ghemotoc de hârtie vârât într-una din încălțări îl putea foarte 
bine scuti de a o mai face pe şchiopul, dându-i în acelaşi timp 
posibilitatea să păşească mai firesc. Nici un poliţist din toată 
lumea asta nu s-ar gândi să se lege de un medic militar, după 
câte se părea abia ieşit din spital. 

— Şi la Benghazi unde te-aş putea găsi? Offer îi dădu 
imediat numele acelui hotel micuţ: 

— Proprietăreasa hotelului e o admiratoare de-a mea, 
spuse ei cu modestie. Din întâmplare e singura persoană din 
Benghazi care mă cunoaşte sub numele de Offer. Dar asta îl 
făcu să cadă pe gânduri. De îndată ce avea s-o întâlnească din 
nou trebuia s-o convingă neapărat să-l treacă în registru sub alt 
nume. O s-o convingă uşor, în privinţa asta Offer nu-şi făcea 
griji; îi plăcuse noaptea petrecută împreună şi-i spusese că de- 
abia aştepta alte clipe la fel de desfătătoare. Aşa că adăugă: De, 
franţuzoaică get-beget. 


— În Libia...? întrebă mirat ziaristul.. 

— E măritată cu un italian. Când am intrat noi în Benghazi, 
l-a cuprins spaima şi s-a refugiat la Tripoli, lăsând-o pe ea să se 
descurce cum o şti. Şi se descurcă de mai mare dragul... 

— Bagă de seamă, fii atent să nu se întoarcă italianul şi să 
vadă cât de bine îi încălzeşti culcuşul, în preveni Atherton. 

După care îşi luă rămas bun, amândoi fiind foarte dornici 
să păstreze prietenia. 

Cea de-a doua noapte petrecută de John Offer la Cairo fu 
cât se poate de plăcută. Ce-i drept, n-a rămas credincios întru 
totul noii iubite lăsate la Benghazi. Nu de alta, dar o infirmieră 
dintr-un spital de la Cairo avea mare slăbiciune pentru doctori, 
mai ales pentru cei răniţi pe câmpul de luptă, aşa că răspunse 
cu entuziasm celui dintâi zâmbet îmbietor al doctorului cu 
plasture pe nas. 

— Asta s-a întâmplat sub focul inamicului, îi spuse el cu 
multă modestie. Trebuia să mă duc şi să-i administrez o doză de 
morfină unui rănit de-al nostru. M-a lovit în picior nu ştiu ce 
dracu, tocmai când eram pornit la a treia ieşire de felul ăsta şi 
uite ce-am păţit. 

Fetei i se umeziră ochii de admiraţie pentru un gest de un 
asemenea eroism. Ce altceva ar fi putut face, sărmana, decât 
să-i susţină până la pat paşii foarte şovăitori. 

— N-a fost nevoie să mergem mai departe, îi spuse Offer 
lui Atherton a doua zi, abia stăpânindu-şi râsul. Şi pe urmă, îţi 
dai seama, n-a fost nevoie de multă putere de convingere. De 
altminteri, biata fată nici nu era cu gândul la altceva. Dar i-am 
spus: Angela, dragostea mea cea mare, n-am decât o singură 
rugăminte faţă de tine. Dacă e să împărţim cu bucurie ultimele 
ceasuri pe care le mai petrec la Cairo, nu vreau să mai rostim 
nici o vorbă în legătură cu meseria noastră. 

Fata îi făgăduise să-l asculte. Bineînţeles, atunci ar fi fost 
în stare să-i tăgăduiască orice. Şi astfel, cunoştinţele de 
specialitate ale lui Offer nu fură de fel puse la încercare în 
noaptea aceea. 

O'Keefe îl întâmpină pe medicul şchiop pe aeroportul de la 
Benghazi şi se arătă foarte mirat de bastonul purtat de acesta. 


Află că superiorul său făcuse o călătorie fără cine ştie ce 
peripeții, cu mulţime de poliţişti care căutau un ofiţer cu nasul 
turtit, dar că în clipa de faţă era atât de sigur de sine, că nici nu- 
i mai păsa de ei. 

Pe drum, sergentul major îi spuse că avuseseră oarecare 
bătaie de cap în tabără, cât timp fusese el plecat. 

— Da, şi anume cu ce? întrebă Offer, pe când îşi scotea 
din gheată ghemotocul de hârtie cu toate că-şi închipuia cam 
despre ce ar putea fi vorba. 

— Unii dintre băieţi voiau neapărat să mai petreacă o 
noapte la Benghazi, li se făcuse lehamite să tot stea aici în 
tabără. Îşi cam ieşiseră din fire, asta aş putea să spun. 

— Zi-le pe nume. la s-auzim? întrebă Offer, deşi era sigur 
c-ar fi putut el singur da răspuns pe loc. 

—  Sibrett, Skipper, Dodge, Cruiser şi Busker, începu 
O'Keefe ca şi când ar fi intonat un fel de litanie. Dar de data asta 
nu-l pomeni şi pe Bannister. De ticăloşii ăştia se poate lipsi fără 
nici o pagubă, îşi zicea Offer deşi, la drept vorbind, pentru 
Cruiser şi Busker parcă avea el un soi de slăbiciune, împărţiseră 
la Sharafim aceeaşi celulă, iar lucrul acesta, oricât de firav şi 
neconsistent ar fi părut, reprezenta totuşi o legătură sufletească 
între el şi ceilalţi - cu toate că amândoi erau nişte ticăloşi fără 
pereche. Din păcate, trebuiseră să stea cu mâinile încrucişate în 
acele câteva zile şi asta îi dăduse lui Sibrett răgaz să-şi cam 
facă de cap, dar era convins că şleahta lui poate fi fără prea 
mare greutate stăpânită de îndată ce aveau să înceapă 
necazurile. 

— Şi s-au dus? 

— Nu. 

Asta era partea interesantă. Dintr-o dată toţi ceilalţi se 
ridicaseră împotriva gălăgiosului şi scandalagiului de Sibrett, 
strigându-i să-şi închidă odată pliscul şi să-şi scoată din minte 
gândul c-are să se ducă la Benghazi câtă vreme lipseşte 
căpitanul. Şi O'Keefe adăugă: 

— Toţi ziceau că nici prin gând nu le trece să-şi asume 
riscul de a mai trece odată prin ce trecuseră. Nimeni nu uitase 
ce ni s-a întâmplat la Siwa din pricina lui McTone. 


Era un fapt încurajator. Offer se simţea stăpân pe situaţie. 
După toate aparențele, cei mai mulţi dintre oamenii săi erau pe 
deplin credincioşi. 

— Dar şi dumneata te-ai putea descurca bine cu ei, nu, 
sergent major? 

Om cinstit, O'Keefe îşi mărturisi deschis îndoielile: 

— Sunt oameni duri, sir. Dacă le intră ceva în cap, nu mai 
stau ei să se uite la tresele de pe mâneca unuia sau altuia, 
spuse sergentul major bătându-se cu mâna peste tresele de pe 
mânecă. Dumneavoastră îi puteţi ţine în frâu, dar eu nu prea 
sunt sigur că aş izbuti să mă fac într-adevăr ascultat. 

Când pătrunseră în tabără, chiar la căderea nopţii, avură 
senzaţia că se întorceau acasă. Pretutindeni se desfăşurau 
treburile obişnuite pentru ceasul acela: bucătarii îşi vedeau de- 
ale lor pe lângă foc, oamenii umblau de colo-colo cu gamele şi 
oale în mâini, iar câţiva se jucau cu proaspăta lor mascotă care 
- cine ştie de unde - se pripăşise la ei în tabără. Era vorba de un 
purceluş rotofei în jurul căruia se făcea mare tărăboi şi s-ar fi zis 
că întru deplina desfătare a guiţaşului. Offer băgă de seamă că 
pe spinarea lui trandafirie fuseseră încropite nişte desene cam 
deocheate, iar drept guler i se pictaseră nişte făloase galoane 
de sergent major. 

— Păcătoşii! zise O'Keefe, însă plin de voie bună. Toţi 
băieţii îi zâmbeau lui Offer, arătând că sunt într-adevăr bucuroşi 
să-l vadă din nou în mijlocul lor, şi asta îl făcu să-şi dea pe loc 
seama că avea faţă de ei anumite răspunderi de la care nu i-ar fi 
fost cu nici un chip îngăduit să se sustragă. După masa de 
seară, adunaţi în jurul focului de tabără, fiindcă prin locurile 
acelea de pe înaltul munţilor se lăsa un frig groaznic, cu toţii îl 
ascultară pe John Offer, în timp ce comandantul îi punea la 
curent cu ultimele date asupra situaţiei. Şi Offer începu astfel: 

— O vreme am fost plecat din mijlocul vostru şi nimeni 
dintre voi nu ştie pe unde am umblat. Ei, aflaţi că m-am repezit 
până la Cairo, pe cheltuiala Majestății Sale. 

Uluială generală. 


— Mai mult decât atât, m-am dus acolo dând urmare 
invitaţiei unui general maior şi am fost oaspetele său la Cartierul 
General. 

Nimeni nu-l credea. De altminteri, cum şedea acolo, în 
adâncul munţilor, nici lui Offer nu prea-i venea să dea crezare 
vorbelor rostite de el însuşi. Marele Cartier General... 
propunerea privitoare la o misiunea echivalentă cu 
sinuciderea... şi în buzunarul său un ordin ce le garanta 
imunitatea pe o anumită perioadă. Şi Angela - unde mai pui - 
Angela! Angela cu ochii ei imenşi copleşiţi de adoraţie şi cu 
inegalabila-i pricepere la îngrijirea celor răniţi. Vai, Doamne, 
oare de ce nu era cu putinţă ca fermecătoarea Angela să-i stea 
la căpătâi aici, în munţii aceştia încântători! 

— Vă spun adevărul, insistă Offer, încercând astfel să 
pună capăt rumorii iscate printre ascultători. 

Avea de gând să le spună absolut tot, fără să le ascundă 
nimic în afară de faptul că asaltul asupra închisorii de la 
Sharafim continua încă să fie considerat un act de trădare 
pasibil de pedeapsa cu moartea pentru toţi cei ce luaseră parte 
la acţiune. N-ar fi avut nici un rost să-i tulbure şi cu asemenea 
treburi. 

— Marele Cartier General a ţinut să stea de vorbă cu mine, 
fiindcă cei de acolo aveau să-mi prezinte o propunere. Ca să vă 
spun pe scurt, ne consideră nişte formaţii de comando de cea 
mai înaltă eficienţă. 

Oare ce-ar fi fost în capul celor de la G.H.Q. dacă ar fi ştiut 
că nu puţine dintre isprăvile puse pe seama celor din Ceata de 
la Glasshouse erau pur şi simplu poveşti de adormit copiii? 

— Mi-au cerut să accept o misiune care după câte cred ei, 
e limpede, nici măcar cei din S.A.S. n-ar fi în stare s-o ducă la 
bun sfârşit. 

— Şi noi cu ce ne-am alege din treaba asta? întrebarea şi- 
o puneau cu toţii şi era mai mult decât firească din partea unor 
oameni atât de neîncrezători în făgăduielile Armatei. 

— Până la urmă chiar că nu ştiu cum o să se aleagă, le 
spuse Offer cu toată sinceritatea. Fără îndoială, putem fi siguri 
că de-om izbuti, o asemenea ispravă are să pledeze puternic în 


favoarea noastră, dar cât anume are să cântărească asta pusă 
în balanţă cu dezertarea şi atacul împotriva Sharafimului - e cu 
neputinţă de spus precis. 

— Oricum, ceva tot are să însemne! 

Vorbise  Palfreyman, fost secretar într-un birou de 
avocatură. Avea glas repezit şi energic. Mai erau şi alţii, 
asemenea lui Palfreyman, îngrijoraţi de situaţia lor şi temători 
de viitorul neguros care ar fi putut să însemne veşnică fugă şi 
fereală din faţa Poliţiei Militare. Asemenea lui gândea, de pildă, 
flăcăul acela din Devonshire - Tulger - băiat tare de ispravă şi 
care, după sfânta dreptate şi înainte de toate, s-ar fi cuvenit să 
nu fie niciodată azvărlit în Glasshouse. 

— Ceva tot are să însemne, încuviinţă Offer, dându-şi în 
acelaşi timp seama că cei mai mulţi dintre oamenii aflaţi în jurul 
său nu erau în stare să vadă în viitor şi dincolo de ziua de 
mâine. 

— Ce vrea să zică aia imunitate pe o anumită perioadă? 

Se vedea limpede că întrebarea stăruie în mintea fiecăruia 
şi încă de pe acum toţi sunt gata să primească oricât de puțin li 
s-ar oferi în cadrul acestui târg. 

— Imunitate pe o anumită perioadă? Adică o vreme n-are 
să se lege nimeni de noi, dacă ne angajăm să ducem la 
îndeplinire misiunea încredinţată. Până atunci încă nimeni nu 
întrebase despre ce fel de misiune era vorba. Offer continuă: 

— Asta înseamnă că putem aşeza tabăra pe aproape de 
Benghazi şi putem s-o facem lată în fiece seară, fără ca 
zdrahonii din M.P. să aibă curajul să se lege de noi. 

Asta chiar că le luă piuitul. Offer văzu cum dintr-o dată li 
se luminează chipurile. Unii dintre ei nici nu şi-ar fi putut dori 
mai mult. Să te poţi aşeza cu temei la un chef în lege, fără să-ți 
pese de nimic, şi să-i poţi rânji în nas oricărui împuţit de poliţai 
căruia i s-ar năzări să se ia de tine! 

— S-a făcut! strigă în culmea fericirii Charley Crookshank 
cel cu faţa boţită. 

— Nu s-a făcut nimic! rosti Offer cu toată hotărârea. Nu 
mai încăpea îndoială că nu se luase încă nici o decizie. Ridică 
energic mâna, făcându-i astfel pe toţi să tacă, şi adăugă: 


— Ce ne propun ei este departe de a fi o jucărie... 

— Şi ce anume vor? 

În fine, cineva formula întrebarea hotărâtoare. Bineînţeles, 
Weybright era cel care vorbise. 

— Nu vă spun nimic! Rosti vorbele acestea cu fermitatea 
de mai înainte. Cum s-ar fi putut să le vorbească despre 
misiunea proiectată şi pe urmă să le dea drumul la chiolhanuri? 
Nici nu s-ar fi sfârşit bine cea dintâi noapte de chef şi jumătate 
din Benghazi ar fi aflat ce se punea la cale. Deocamdată nu vă 
spun nici o vorbă. O să aflaţi totul, dar numai în cazul când eu 
hotărăsc că merită să ne înhămăm la o belea ca asta. Atunci am 
să vă spun totul, până în cele mai mici amănunte, iar în cazul 
când cuiva dintre voi ceva n-are să-i fie pe plac, va avea toată 
libertatea să se dea deoparte. Nu-i mai cinstit aşa? 

Era cum nu se poate mai cinstit. După care le mai spuse şi 
alte veşti bune, încheind: 

— Nu înseamnă însă că nu ne putem înfrupta puţin din 
plăcintă. Ideea asta îi venise pe când se afla în avionul Dakota şi 
zbura înspre apus. Trebuie să studiez cu atenţie propunerea lor. 
Pentru aşa ceva am nevoie să accept invitaţia de a mă duce la 
comandamentul operaţional ca să cercetez hărţile şi toate 
informaţiile lor confidenţiale. Asta înseamnă că va trebui să mă 
duc la comandament în fiecare zi - şi urmă, dând într-adevăr 
lovitura cea mare - lucru care nu se poate întâmpla decât cu 
condiţia să ni se asigure imunitatea pe o anumită perioadă. Prin 
urmare, până când iau eu hotărârea, al vostru e Benghazi! 

Strigăte de bucurie nestăpânită izbucniră dintr-o dată şi 
mulţi începură să ţopăie de mama focului, căci toţi cei de faţă 
erau bărbaţi tineri, viguroşi şi plini de viaţă, iar acum nu mai 
aveau nici un motiv să nu se dezlănţuie. John Offer adăugă încă 
vreo câteva cuvinte ce avură darul să stârnească un nou val de 
entuziasm: 

— Şi să n-aveţi nici o grijă, băieţi. Chiar dacă până la urmă 
am să refuz misiunea, o să mă îngrijesc eu ca toate cercetările 
astea să dureze cât mai multă vreme. S-ar putea foarte bine să 
ne facem de cap la Benghazi vreo câteva săptămâni. 


După aceea, tabăra din Jebel avu viaţă scurtă. Ce-i drept, 
era frumos acolo, un adevărat colţ de rai, şi vreme de două 
săptămâni se bucuraseră din plin de climatul încântător al 
munţilor. Dar cu toate astea, nu exista om să nu ardă de 
nerăbdare s-ajungă cât mai degrabă pe străzile aglomerate şi 
urât mirositoare ale oraşului din apropiere. Acolo se aflau femei 
şi soldaţii tineri sunt oricând gata să renunţe la cele mai 
încântătoare privelişti din natură dacă în schimb se pot bucura 
de câteva minute petrecute în tovărăşia unei fete drăgăstoase. 

Ridicară tabăra a doua zi dis-de-dimineaţă, iar cele câteva 
camioane încărcate cu soldaţi tare veseli şi tare gălăgioşi care 
coborau pe coastele Jebelului purtau, fără urmă de îndoială, pe 
cei mai fericiţi războinici de pe tot întinsul Africii. De îndată ce 
pătrunseră în oraş, cum treceau pe lângă vreun poliţist săreau 
în picioare şi începeau să strige ca în copilărie: „Am zis piua! Am 
zis piua!” 

La sud de Benghazi se afla o vastă porţiune de teren 
rezervată pentru tabere şi unde se putea face rost de toate cele 
trebuitoare - alimente, apă şi chiar bere egipteană - aşa că pe 
acolo ridicară câteva corturi şi-şi aşezară noul lor sălaş. John 
Offer plecă imediat să ia legătura cu Biroul de Informaţii al 
Comandamentului din Benghazi. Trebui să se prezinte unui 
colonel Easterham, al cărui nume mic era demodatul Joseph şi 
care nu putea suferi familiarul Joe. 

Easterham ştia absolut totul despre Offer. Era un bărbat 
voinic şi inteligent şi îl întâmpină fără cea mai mică reţinere, 
deşi ştia bine cu cine are de-a face. Offer începu: 

— Am ordin să vă raportez dumneavoastră hotărârea ce-o 
voi lua în legătură cu o anumită misiune. Deocamdată vă pot 
spune că aş vrea să-mi iau toate măsurile şi să studiez problema 
cât mai în profunzime. Asta nu înseamnă că-mi asum sarcina de 
a primi acea misiune, ci doar că vreau să o cercetez mai 
îndeaproape pentru a vedea dacă merită să fie luată în 
consideraţie. 


— Vă declar sincer că procedaţi cât se poate de înţelept, 
zise Easterham arborând un zâmbet deloc lipsit de căldură. 
Offer pricepu pe dată că avea să se înţeleagă de minune cu 
vlăjganul acela. Ca să vă spun drept, v-aş fi considerat un mare 
nătărău dacă aţi fi acceptat o astfel de misiune fără să analizaţi 
temeinic situaţia. 

— O socotiți deosebit de dificilă? Easterham mărturisi 
deschis: 

— Nu-mi pot închipui omul în stare s-o ducă la bun sfârşit. 

Oricum, era bine. Ceata de la Glasshouse avea în cel mai 
rău caz prilej să se bucure de un mult dorit răgaz. 

— Vă propun să cercetăm împreună toate informaţiile 
primite în vremea din urmă de la Agheila. 

Nu prea exista mare lucru în afară de fotografiile luate din 
avion şi, bineînţeles, de rapoartele L.R.D.G. primite de la vestita 
şi nepreţuita lor „pândă la şosea” aflată în acel moment undeva 
între Agheila şi Tripoli. Offer şi colonelul le cercetară pe fiecare 
în parte, le discutară îndelung, dar fără să ajungă la vreun 
rezultat. Se despărţiră abia în ceasurile târzii ale după-amiezii. 

Oarecum descurajat, Offer se gândea: „S-ar zice ca nu 
există nici o soluţie. Totuşi, într-o bună zi am să mă duc să 
iscodesc eu însumi pe la Agheila, să văd dacă nu-mi vine vreo 
idee. În cazul ăsta am să cer să mi se dea şi nişte jeepuri.” _ 

Noile vehicule cu care fuseseră dotați cei din S.A.S. Il 
impresionaseră în mod cu totul deosebit, fiindcă pentru 
condiţiile din deşert erau mult mai potrivite decât camioanele. 
Vorbise despre asta cu colonelul, care nu-i făgăduise nimic, dar 
îi spusese că probabil s-ar putea aranja ceva. 

Doar puţini oameni din Ceaţa de la Glasshouse au 
petrecut noaptea aceea în corturi. O'Keefe o ştersese din tabără 
printre cei dintâi şi se dusese s-o întâlnească pe prietena lui cea 
vioaie şi jucăuşă, iar Offer, de data asta căpitan de artilerie după 
câte arătau însemnele uniformei, se grăbi să se ducă şi să 
glumească în voie cu o anume franţuzoaică, patroană de hotel. 
În drum agonisi şi câteva sticle de băutură, fiindcă n-avea de ce 
să se grăbească prea din cale-afară, iar asemenea povară Îl 
făcea să se simtă om cu dare de mână şi plin de încredere în 


viaţă, asta fiind starea cea mai potrivită în care se cuvine să te 
duci la o cucoană despărțită de bărbat prin două puternice 
armate. 

Cucoana îl întâmpină cu neprefăcută bucurie şi se grăbi 
să-i ducă ea însăşi cafeaua în cameră, după cum şi el nu zăbovi 
de fel să profite de situaţie, deşi era încă destul de devreme şi 
însemna că din păcate cafeaua avea iarăşi să se răcească. 

Ceva mai târziu luă masa împreună cu cuconiţa, care se 
dovedi foarte pricepută la gătit, iar după aceea îi povesti pe 
îndelete că data trecută se aflase într-o misiune de spionaj şi 
lucrase sub un nume fals, adevăratul lui nume fiind Roger 
Tansley. Deşi se afla într-o încartiruire atât de plăcută, Offer 
vroia neapărat să nu se folosească de numele lui veritabil. N- 
avea de unde şti când anume va dori din nou să găsească 
adăpost plăcut pentru o noapte, mai cu seamă dacă până atunci 
va trebui să reia viaţa de fugar. Cuconiţa asta franţuzoaică 
putea să ia sau să nu ia de bune poveştile lui - franţuzoaicele nu 
pot fi tot atât de uşor păcălite ca generalii maiori sau coloneii 
din serviciile de informaţii - dar atâta vreme cât simpaticul ofiţer 
britanic făcea treabă bună şi pe placul ei, - puţin îi păsa cum 
anume îi cheamă. 

În fiecare zi, Offer se prezenta la Biroul de Informaţii al 
Comandamentului şi tot zilnic trecea şi pe la sediul Poliţiei 
Militare ca să scoată din încurcătură pe vreunul dintre oamenii 
săi, dacă se nimerise cumva să dea de bucluc în noaptea 
dinainte. De data asta se întâmplă însă ca sergentul major 
O'Keefe, în ciuda urii lui feroce împotriva Poliţiei Militare, să nu 
dea niciodată de necaz. Toată vremea arăta voios şi bine dispus; 
asta din pricină că iubita lui nu era numai nebunatică, ci şi o 
bucătăreasă desăvârşită. 

La barăcile Poliţiei Militare, căpitanul John Offer devenea 
deseori obiect de zeflemea răutăcioasă. „lar cu unul dintre 
derbedeii ăia!” mormăiau când venea el să-l caute pe câte un 
arestat care nu-şi pierduse de fel voia bună, deşi era de cele 
mai multe ori plin de umflături şi vânătăi şi fusese băgat la 
răcoare. „Ce mai e şi aia imunitate pe anume perioadă? Ce-ţi fi 
voi, sfinţii apostoli?” 


Offer se prefăcea jignit şi-i punea totdeauna la punct cu 
vreo câteva cuvinte magice: 

— Suntem într-o misiune cu totul specială şi nu vă este 
îngăduit să-l reţineţi. 

— Bine, atunci îndepliniţi-vă misiunea, spuneau de obicei 
poliţiştii, şi căraţi-vă de aici. Cu cât mai repede, cu atât mai 
bine! 

Numai că Offer n-avea de ce să se grăbească. Povestea 
asta, pe măsură ce se lungea, devenea tot mai plăcută. Nici 
interminabilele discuţii cu Easterham şi alţi ofiţeri din serviciul 
de informaţii şi contrainformaţii nu izbuteau să aducă vreo rază 
de nădejde. Zi după zi luau de la capăt aceleaşi chestiuni, 
examinau posibilităţile de acţiune, plecând de fiecare dată de la 
altă ipoteză de lucru, şi mereu ajungeau la aceeaşi încheiere: 
era vorba de o sarcină cu neputinţă de realizat. 

Până la urmă, colonelul Easterham se văzu obligat să 
declare ceea ce Offer spusese cu mult înainte: 

— Nu e cu putinţă de alcătuit un plan cu şanse de 
realizare pornind doar de la fotografiile luate din avion. Trebuie 
neapărat întreprinsă o acţiune de recunoaştere la faţa locului şi 
pe care s-o conduci personal. Dar, după tonul cu care vorbea, se 
putea ghici limpede că socotea chiar şi o astfel de acţiune 
dinainte sortită eşecului. 

John Offer, omul acesta făcut pentru viaţă tihnită şi 
îndestulată, nu era de fel dispus să se despartă de desfătările 
oferite de un oraş ca Benghazi. Cu toate acestea, nu se putea să 
întindă povestea la infinit, iar pe de altă parte, unii de teapa 
neastâmpăratului O'Keefe începuseră să vorbească despre o 
raită prin deşert ca despre o acţiune menită să le refacă forţele. 
Ba, se mai aflau câte unii care începeau să se plictisească de 
îndeplinirea mereu şi mereu a aceloraşi isprăvi încheiate de 
fiecare dată cu mahmureală şi greață. Mai toţi se arătau dornici 
de o treabă serioasă. 

Astfel, cum altă soluţie n-ar fi putut găsi, în afara aceleia 
de reîncepere a existenţei de fugari, Offer ceru să i se pună la 
dispoziţie şapte jeepuri, sperând cu toată tăria că un asemenea 
lucru n-avea să se realizeze prea devreme. Totuşi - minunea 


minunilor - peste nu mai mult de patru zile fu chemat să ia în 
primire vehiculele cerute. 

Căpitanul Offer îşi adună din nou toţi oamenii şi le spuse: 

— Băieți, zilele de zaiafet şi huzureală s-au terminat. Cel 
puţin pentru o vreme. Am primit misiunea de a porni într-o 
incursiune în deşert. Încă nu vă pot spune care este sarcina 
noastră de căpetenie, ci doar că nu m-am angajat încă s-o 
ducem la îndeplinire şi că deocamdată, plecăm în recunoaşterea 
terenului. Asta era tot ce trebuiau să ştie oamenii. Continuă: 

— Vom pătrunde totuşi adânc în spatele liniilor inamice, 
aşa că nu pornesc în misiune decât voluntari. 

Nu fără o anumită nădejde se uită să vadă cum 
reacţionează cei care îi dădeau lui bătaie de cap: Sibrett, Dodge 
şi mai ales Skipper cel cu mutră nesuferită, dar nici unul dintre 
ei nu dădea semne că ar şovăi să ia parte la acţiune. Ceva mai 
târziu, Offer îl chemă deoparte pe Sibrett şi îi spuse de la obraz: 

— Dacă nu vreţi, nu e neapărat nevoie să mergeţi şi voi. 

Cu alte cuvinte, îi mărturisea aproape deschis că ar fi 
bucuros dacă cei trei ar prefera să nu ia parte la acţiune. Sibrett 
însă îi răspunse, cu ochi încărcaţi de ură: 

— De ce să nu mergem? Credeţi cumva că ne e frică? 

Căpitanul Offer întrerupse discuţia, complet dezamăgit. 
Sibrett ăsta era departe de a fi prost. Probabil că judecase 
temeinic situaţia şi pusese totul la cale de mai înainte. Ce s-ar fi 
ales de el dacă s-ar fi despărţit de grupul condus de Offer? Cel 
puţin pentru o vreme, oamenii lui Offer n-aveau de înfruntat 
primejdia arestării. Dacă s-ar fi desprins din grupul lor, Poliţia 
Militară l-ar fi înhăţat numaidecât şi pe dată s-ar fi trezit aruncat 
în Glasshouse, fără să se mai aştepte verdictul vreunei Curți 
marţiale. Offer dovedise că este în stare să-i apere pe toţi de 
ghearele apucătoare ale Poliţiei Militare şi probabil, Sibrett 
simţea instinctiv că rămânând singur şi bizuindu-se numai pe 
propriile sale resurse n-ar fi mai avut nici o şansă de scăpare. ŞI 
ce era valabil pentru Sibrett era în egală măsură valabil şi 
pentru nesuferiţii săi acoliţi. 

Offer nu se gândi însă nici o clipă să scape de Cruiser şi de 
Busker. La urma urmelor, oricât de ticăloşi ar fi fost aceştia, 


simpla lor forţă animalică s-ar fi putut dovedi la un moment dat 
de nepreţuit. De ei avea într-adevăr nevoie. 


* 


Plecară din Benghazi în zorii unei anumite zile, convoi de 
şapte jeepuri nou nouţe, care înaintau cu o grabă de te apuca 
râsul. Era altă viață, fiindcă jucăriile astea americăneşti cu 
adevărat încântătoare puteau fi luate pe sus dacă s-ar fi 
întâmplat să se împotmolească în nisip. Fuseseră concepute de 
minţi mai mult decât ascuţite, şi-ai fi putut jura că erau anume 
alcătuite pentru a face faţă condiţiilor din deşert. 

Franţuzoaica lui Offer se arătase cu totul de neconsolat 
din pricina plecării lui. Nu, nu putea să primească nici un ban de 
la el. (Ce bine-i când eşti iubit, îşi zicea în sinea lui puşlamaua). 
Dar când anume are să se reîntoarcă? Nici nu mai putea 
concepe viaţa fără iubitul ei Roger! Plânsese din belşug, iar la 
despărţire ridicase tot hotelul în picioare cu văicărelile şi 
bocetele ei. Şi niciodată vreun alt brav războinic nu fusese atât 
de răsfăţat ca bravul nostru căpitan Offer. De altminteri, s-ar fi 
zis că şi pentru cei mai mulţi dintre bravii aflaţi în subordinea sa, 
despărţirile nu se petrecuseră în condiţii chiar foarte deosebite. 

O'Keefe era cel care fixase itinerariul şi mergea în fruntea 
convoiului. Ceea ce fusese cândva o adunătură de nepricepuţi în 
ale deşertului se dovedi de data asta a fi un grup de comando 
strâns unit şi cum nu se poate mai bine antrenat pentru a face 
faţă tuturor vitregiilor războiului din deşert. Mai mult decât atât, 
în primul rând conta faptul că păreau a fi obişnuiţi cu acele 
condiţii grele care nu cu mult înainte păreau gata să-i răpună şi 
cărora de data asta parcă nici nu le mai acordau atenţie. 

Mai mult de o zi întreagă merseră de-a dreptul către sud, 
pătrunzând în adâncul deşertului. Pe urmă, O'Keefe schimbă 
direcţia de marş înspre vest, aşa fel încât într-a treia zi le dădu 
veste că au ajuns în dreptul Cartierului General al lui Rommel de 
la El Agheila. Atunci sergentul major şi căpitanul avură o 
consfătuire asupra unei hărţi proaspăt tipărită a deşertului. 
După aceea hotărâră să meargă mai departe în aceeaşi direcţie 


şi să se apropie de Agheila venind dinspre Tripoli. Socoteau că 
în felul acesta micşorează riscul de a întâlni formaţii inamice, 
aşa că motoarele începură iarăşi să duduie şi jeepurile porniră 
mai departe pe întinsul deşertului. 

În dimineaţa următoare îşi stabiliră baza din deşert. 
Aleseră una dintre numeroasele văi care despicau întinderea de 
teren arid. Se hotărâră la acea vale anume, fiindcă prezenta 
marele avantaj de a fi mărginită de un perete înalt şi masiv de 
stâncă, atât de înclinat încât la nevoie toate cele şapte jeepuri 
ar fi putut fi adăpostite la poalele lui. Veşnic temător de vreun 
atac aerian, O'Keefe spuse că nici nu şi-ar fi putut imagina un 
loc mai prielnic. Cinci dintre jeepuri fură trase la adăpost şi 
acoperite totuşi cu plasele de camuflaj. Celelalte două aveau să- 
şi vadă mai departe de drum. 

Când veni vorba să aleagă echipajele, Offer îşi dădu 
seama că, fără să ştie de ce, alegea tocmai veterani din Ceata 
de la Glasshouse. Într-adevăr, chiar că nu-şi clădea seama de ce 
procedează aşa. De pildă, erau mulţi oameni mai voinici şi mai 
ageri decât ordonanța lui transformată în şofer, Mutră-de-rodie, 
şi cu toate astea în momentul respectiv. Îi spusese lui Mutriţă: 
„Treci la volan”, fără să stea o clipă pe gânduri. 

Proaspătul său sergent, Eddie Walker, cel mai credincios şi 
mai devotat dintre toţi, bineînţeles că nu putea lipsi. EI 
conducea ai doilea jeep. Namilele de Cruiser şi Busker urcară 
alături de Walker, iar Offer îi spuse lui Charley Crookshank să 
urce în jeepul condus de Mutriţă. Mai era nevoie de încă un om 
pentru fiecare maşină, echipajul complet trebuind să fie alcătuit 
din câte patru ostaşi. Cei din urmă aveau să mânuiască puştile 
mitraliere, şi Offer alese pe Lashley australianul pentru jeepul 
său şi pe Jimmy Wilborn pentru cel condus de Walker. 

O'Keefe stăruise foarte mult în privinţa puştilor mitraliere 
Bren. De îndată ce aflase că urmează să primească jeepurile 
cerute, devenise neînduplecat şi mereu aducea vorba despre 
montarea mitralierelor Bren pe ele şi mereu îi spunea lui Offer: 

— Ce Vickers? Ce Lewis?! Astea au făcut parale pe vremea 
primului război mondial! Dacă vă oferă vechituri dintr-astea, sir, 


1 Tipuri de mitraliere britanice. 


spuneţi-le să şi le păstreze sănătoşi. De vreme ce avem jeepuri, 
neapărat trebuie să ne dea şi cele mai bune puşti mitraliere 
Bren, sir, cu nici un chip să nu primiţi altceva decât puşti 
mitraliere Bren! 

Pus în gardă şi de sfatul acesta, căpitanul Offer refuză să 
fie dotat cu vechituri şi până la urmă se întoarse triumfător la 
detaşament, aducând cu sine mitraliere Bren. Cu multă grijă, cu 
dragoste parcă, sergentul-major O'Keefe se ocupă de montarea 
fiecăreia în parte, iar când sfârşi treaba se arătă atât de fericit, 
încât ai fi putut crede că făcuse din jeepuri nişte unelte cărora 
nici un fel de arme inamice nu le-ar mai fi putut face vreun rău. 

Cele două jeepuri merseră toată noaptea, Offer având 
intenţia de a ajunge la şoseaua de pe coastă într-un punct situat 
la vreo zece mile de Agheila, cum veneai dinspre Tripoli. Drumul 
nu fu prea greu pe cea mai mare parte a sa şi nu de multe ori 
avură de furcă din pricina acelor obstacole neaşteptate cum ar 
fi, adânciturile greu de prevăzut pe întinderea câmpiei dinspre 
coastă, sau tot atât de puţin previzibile mormane uriaşe de 
stânci urâcioase. 

Cu mult înainte de ivirea zorilor ajunseră să zărească 
şoseaua. Incă de pe când se aflau la mai bine de zece mile 
depărtare, începură să distingă lumini ce se târau domol pe linia 
zării şi îşi dădură seama că nu sunt altceva decât faruri. Erau 
camuflate, bineînţeles, dar camioanele n-aveau cum circula 
noaptea fără nici un fel de lumină şi chiar şi cel mai desăvârşit 
camuflaj tot lăsa să se vadă câte ceva din razele farurilor. 

Curând după ce zăriseră acele lumini din depărtare, Offer 
dădu ordin de oprire. Ştia de la biroul de informaţii că la vest de 
Agheila se aflau întinse mlaştini sărate şi n-avea deloc chef să 
se împotmolească în vreuna din ele. Aşa că se uitară o vreme, 
apoi se înfăşurară în pături, fericiţi că le pot folosi ca pavăză 
împotriva frigului pătrunzător ai nopţii, şi dormiră atât de fără 
griji, încât nimeni nu şi-ar fi putut închipui că se aflau la mai 
mult de două sute de mile în spatele liniilor inamice. 

Caraula din vremea zorilor îl trezi pe Offer de cum începu 
să se crape de ziuă. Pentru el gustarea de dimineaţă era gata 
pregătită şi căpitanul o savura pe îndelete, privind cum lumina 


dimineţii se limpezeşte şi lumea începe din nou să-şi recapete 
contururile cunoscute. Poziţia lor părea să fie destul de bine 
aleasă, fiindcă nicăieri nu se zărea vreo clădire sau vreun semn 
de viaţă. Se aflau pe o câmpie întinsă, mărginită departe către 
nord-est de câteva coline mărunte, iar între locul unde se 
găseau şi marginile orizontului se zărea doar o pată albicioasă 
care nu putea să fie altceva decât El Agheila. 

Offer hotărî să se îndrepte către colinele acelea mărunte - 
mai degrabă doar nişte dune, se părea, atât de micuţe arătau - 
şi să vadă ce şanse îi pot oferi. Oricum, nu încăpea îndoială că 
un anume avantaj tot prezentau - se găseau cu vreo două mile 
mai aproape de oraş. Nu le trebui mult ca să ajungă la ele, dar 
rămaseră cu totul dezamăgiţi, fiindcă nu era vorba decât de o 
întindere de teren acoperită cu ondulaţii cărora doar cu greu le- 
ai fi putut da numele de coline. Urcând cu grijă, Offer şi Walker 
ajunseră pe creastă. Nu se zărea nimic de partea cealaltă. 
Amândoi răsuflară uşuraţi şi-şi scoaseră binoclurile. 

Îşi dădură însă seama că instrumentele astea nu le pot fi 
de vreun ajutor. Ce-i drept, le ofereau posibilitatea să vadă 
clădirile din Agheila surprinzător de aproape, dar Offer ar fi avut 
nevoie să se afle la mult mai mare înălţime, ca să poată cerceta 
cum trebuie terenul din împrejurimile oraşului. 

Necazul era că poziţiile defensive moderne sunt departe 
de a fi masive şi uşor de observat. Altminteri, n-ar folosi la 
nimic, se gândea Offer. Totul trebuia să fie ascuns în pământ şi 
camuflat, îşi zicea în vreme ce-şi plimba încetişor binoclul pe 
întinderile cafenii ori cenuşii, totdeauna pârjolite de soare, din 
jurul oraşului Agheila. Parcă ar fi putut distinge totuşi unele 
semne de întărituri. În cele din urmă avu impresia că identifică 
semne de cazemate ori alt fel de fortificaţii, dar cu greu ar fi 
putut fi sigur. 

Sârmă ghimpată se vedea, se vedea limpede. Atât de 
multă sârmă ghimpată era întinsă în jurul oraşului, încât Offer 
avea impresia că nici măcar un dihor n-ar fi putut trece prin ea 
fără să-şi zdrelească blana, dacă n-ar fi fost doar piele şi oase. 
Altceva aproape că nu se zărea, în afara acelor dese şi adânci 
întărituri de sârmă ghimpată, dar asta parcă în chip forţat te 


împingea cu gândul la masivitatea fortificațiilor nelăsate la 
vedere. 

Offer părăsi orice gând de a se strecura printre firele de 
sârmă ghimpată, de a ajunge astfel la depozitele de benzină 
aflate pe vasta întindere împrejmuită de ele şi de a le arunca în 
aer cu câteva grenade de mână, ba încă şi sub nasul gărzilor 
nemţeşti şi italiene care fără îndoială, că mişunau pe acolo - aşa 
ceva ar fi fost adevărată nebunie. Bine, dar dacă a te strecura 
printre sârme nu era ceva demn de luat în seamă pentru o 
minte întreagă, atunci cum s-ar fi putut ajunge la depozite? Prin 
paraşutare? La adăpostul întunericului nopţii? Dar dacă te laşi 
acolo cu paraşuta, cum mai ieşi din viesparul o dată stârnit? 
Offer nu era dispus să ia în consideraţie nici un soi de plan care 
nu ar fi prevăzut şi salvarea atacatorilor, după îndeplinirea 
misiunii. In orice caz, paraşutarea nu era vrednică de luat în 
seamă şi rămânea convins că dacă ar încerca-o, ar pleca din 
capul locului cu sentimentul înfrângerii. 

Toată ziua şi-o petrecură colindând regiunea de la sud şi 
de la vest de Agheila. După o vreme, un anumit lucru începu să 
stârnească nedumerirea lui Offer: cum se făcea că nici un 
binoclu aflat în depărtare nu izbutise să identifice vreo urmă de- 
a lor şi să-i acorde interesul cuvenit, ieşind de-a valma din oraş 
şi venind să vadă cam despre ce e vorba. Dacă s-ar fi întâmplat 
aşa - îşi spunea Offer - n-ar fi avut cu toţii alta soluţie decât s-o 
rupă la fugă şi să-i lase pe nemți să scoată limba alergând pe 
urmele lor, fiindcă în deşert nimeni nu s-ar fi putut măsura cu ei. 

Tabăra de noapte o făcură tot pe câmpie, cât mai departe 
de oraş, şi după un foarte savuros ospăț alcătuit din conserve 
americane şi încheiat cu smochine tot din conserve americane - 
avuseseră grijă la Benghazi să se aprovizioneze cum trebuie - 
Offer se trase la o parte şi începu să cugete asupra situaţiei în 
care se găseau. Il scotea din fire faptul că irosise o zi întreagă 
fără să realizeze nimic, fără să facă barem un pas înainte. 

In clipele acelea, Offer era cu totul descumpănit, dar nu-şi 
da deloc seama de treaba asta. In fond, era un om preocupat 
înainte de toate şi mai presus de orice de propriile interese. 
Datorită celor petrecute în viaţa sa, ajunsese să urască amarnic 


armata britanică şi tot ce-ar fi avut vreo legătură cu ea, deşi 
recunoştea că el era cel dintâi vinovat. Fiind pe deplin conştient 
că nu este cu nimic obligat faţă de uniforma pe care o purta, 
simţea totuşi, că pe undeva trişează şi că ar fi un lucru murdar 
dacă nu s-ar sili să pună umărul la efortul de război al ţării în 
care se născuse. 

Şi totuşi, iată-l acum stând cu spatele rezemat de roata 
unui jeep, înconjurat de întunericul din ce în ce mai adânc al 
nopţii, cu sprâncenele încruntate ca semn de descurajare, 
fiindcă nu găsea o cale de a putea obţine dreptul la recunoştinţa 
celor de la Cairo, distrugând rezervoarele de petrol ale lui 
Rommel. 

Offer era om cu minte ageră şi ingenioasă, care se simţea 
parcă obligat să rezolve problemele ce i se iveau în cale. In 
povestea asta intrase cu inima uşoară, folosindu-se de ea în 
primul rând ca să poată petrece după pofta inimii la Benghazi, 
însă cu timpul, chestiunea începuse să-l preocupe şi să-l 
intereseze din ce în ce mai mult. În clipa aceea, stând acolo atât 
de aproape şi totuşi atât de departe de Agheila, se simţea 
nedreptăţit, frustrat de faptul că nu poate să se apropie 
suficient de mult ca să poată cerceta punctele slabe ale taberei. 
Avea sentimentul că e învins. Rătăciseră o zi întreagă şi nu 
izbutiseră să realizeze nimic. Mai grav decât atât, nu-şi putea da 
seama ce anume ar fi de făcut, în afară de un eventual zbor cu 
un avion de vânătoare pe deasupra taberei, ca să poată studia 
terenul cu proprii săi ochi. Şi nici asta n-ar fi fost vreo scofală, îşi 
spunea el cu dezgust. În orice caz, trebuiau să ajungă la tabără 
înaintând pe teren. 

Între timp, răceala din ce în ce mai pătrunzătoare a nopţii 
îi sili pe toţi să se vâre sub pături. Mintea lui Offer, obişnuită să 
judece cu logică strânsă, ajunse totuşi la o soluţie parţială a 
problemei care îl preocupa. De la o asemenea depărtare era 
absolut cu neputinţă să poată afla ceva. Prin urmare, trebuiau 
să se apropie şi mai mult de ţintă. Hotări să se scoale şi să se 
ducă să cerceteze mai îndeaproape. 


* 


Căpitanul Kurt Braunschweig stătea împreună cu trupele 
consemnate în cazărmi douăzeci şi patru de ore pe zi, şi nu s-ar 
putea spune că era încântat de felul cum mergeau lucrurile. Om 
energic şi dornic de acţiune, primise cu satisfacţie noua lui 
misiune atât de promițătoare, dar până acum nu se petrecuse 
nici un eveniment în stare să-i ofere posibilitatea de a dovedi ce 
poate. Britanicii se arătau uluitor de cuminţi. 

Totuşi, aşteptarea îşi produse efectele obişnuite. Nu era el 
omul să păstreze multă vreme ura în suflet, şi cu toate că încă 
mai păstra în minte cumplitele întâmplări din regiunea 
nisipurilor mişcătoare, dorinţa lui de răzbunare se risipise în 
bună parte şi începuse să-l cam dea uitării pe Glasshouse John. 
Fără îndoială însă că flacăra urii avea să se aprindă din nou, 
dacă se întâmpla cumva să mai dea ochii cu el. Chiar acum 
blestema în toate felurile nevoia de a tăia frunză câinilor aici la 
Agheila, când foarte bine s-ar fi putut să se afle pe front 
împreună cu tot regimentul. 

Ca să mai scape de simţământul acela de inutilitate, 
uriaşul căpitan Braunschweig hotărî brusc organizarea unei 
teme dificile pe întinsul deşertului. Avea să-şi întărească şi să-şi 
pregătească oamenii pentru ca atunci când vor porni la 
hăituirea duşmanului în deşert să fie bine antrenați şi în 
excelentă condiţie fizică. Urmau să păstreze permanent legătura 
prin radio cu Cartierul General al lui Afrikakorps din Aghelia, aşa 
încât dacă ar fi fost nevoie de el, în câteva ceasuri ar fi putut 
porni în misiune. 


Cele două jeepuri ale lui Offer se apropiară cu temeritate 
până la o milă distanţă de şosea şi se ascunseră cu grijă în 
spatele unor tufişuri de mărăcini dintr-aceia cu ţepi înfricoşători, 
din care obişnuiesc să mănânce cămilele. Walker veni lângă 
Offer. li plăcea să stea împreună cu el. Şi amândoi începură să 
cerceteze cu binoclurile traficul intens de pe şosea. 


Şoseaua fusese construită din ordinul lui Mussolini. 
Dictatorul italian luase hotărârea de a construi o asemenea 
şosea ce se întindea de la Tunis şi până la graniţa egipteană, pe 
distanţă de o mie de mile, ca un prim pas în pregătirea edificării 
imperiului său african. Era o şosea excelentă, cu borne aşezate 
la fiecare kilometru şi având încrustate pe ele binecunoscutele 
mănunchiuri de nuiele cu securea la mijloc, adică fasciile, 
însemnul putredului şi sălbatecului regim fascist. Mussolini, 
Broscoiul din Mlaştinile Pontine!, plănuise s-o prelungească până 
la Nil, şi chiar îşi procurase un cal alb, special dresat ca să-i 
poarte cu fală în spinare trupul mărunt, mătăhălos şi de sus 
până jos acoperit cu decoraţii, atunci când avea să-şi facă 
intrarea triumfală în Cairo. Din nenorocire, o mică armată de 
britanici refuzase şi luaseră prizonieri peste o jumătate de milion 
de italieni, aşa încât Hitler, cu tot disprețul pentru partenerul 
său mai mărunţel, se văzuse silit să-l trimită pe Rommel şi al 
său Afrikakorps ca să-l scoată din încurcătură. 

Stratul superior al şoselei, niciodată finisat cum se cuvine 
aici, la Aghelia, începuse să se crape şi să se scufunde sub 
povara greutăţii imense a vehiculelor militare ce o străbăteau 
mereu. Offer fu adânc impresionat de necurmatul fluviu de 
vehicule ce curgea aproape într-o singură direcţie; către noua 
linie a frontului. 

Lungi transportoare de tancuri se târau fără contenire 
înspre oraş, mergând numai pe banda de pe margine, aşa cum 
le obligau cele opt mile pe oră cu care înaintau. Tunuri 
autopropulsate - vestitele şi atât de mobilele tunuri de 88' - se 
vedeau zvâcnind mândru pe lângă tancuri. Vehicule blindate 
treceau în şiruri repezi, ca nişte stoluri de păsări; care de luptă 
treceau în goană zdrăngănind, purtătoare de mitraliere, 
aruncătoare de flăcări, vehicule de patrulare şi altele pe care nu 
le putură identifica. Dar mai numeroase decât toate erau 
vehiculele de aprovizionare. Aproape bară în bară, goneau 


1 Mlaştinile Pontine erau o vastă regiune (cca. 1500 km) din Latium care, 
deşi în Antichitate fusese deosebit de mănoasă, în vremurile moderne 
ajunsese cu totul neproductivă şi insalubră. A fost asanată în 1928, dar 
Mussolini a făcut în jurul acestei acţiuni un asemenea tapaj propagandistic 
încât şi-a atras porecla batjocoritoare folosită în text. 


înainte pe şoseaua de pe coastă, camion după camion, greu 
încărcate cu alimente şi benzină, cu muniții şi oameni. 

„Mare fierbere trebuie să fie acum în port la Tripoli”, se 
gândi Offer. Zări deodată un convoi de cisterne petroliere ce 
aveau încă pe ele însemnele italiene şi înaintau greoi pe 
şoseaua aglomerată. 

„Niciodată nu ne-am aflat mai aproape de benzina lui 
Rommel”, îşi continuă el gândurile. 

La mare depărtare pe şoseaua cea dreaptă, către oraş, 
unde exista o curbă menită să ocolească nişte terenuri 
mlăştinoase, Offer zări vag o clădire în stil de canton. Chiar 
folosind din plin binoclurile, din pricina depărtării foarte mari era 
cu neputinţă să spui ce anume se petrecea acolo. Puteau totuşi 
să-şi dea seama că înainte de a ajunge la canton, şirul de 
vehicule se întindea pe o milă sau chiar mai bine, ceea ce ar fi 
putut să însemne că acolo avea loc o foarte riguroasă verificare 
a traficului. 

În cele din urmă, Offer îşi vâri binoclul îndărăt în toc, 
zicând: 

— Ne pierdem vremea, Eddie. Nu putem afla nimic, dacă 
ne uităm de la o asemenea depărtare. 

Ar fi fost nevoie să se apropie şi mai mult. Offer privi din 
nou şoseaua şi-şi spuse în gând: „Şi de ce nu?” Chiar dacă s-ar fi 
aflat pe urmele lor, acesta era ultimul loc unde inamicul s-ar 
putea gândi să-i caute; şi la urma urmei, nu aflaseră mai nimic. 
lar o treabă scandalos de îndrăzneață trebuie totdeauna dusă 
până la capăt. 

— Hai, mergem lângă şosea! 

Intenţionau să se oprească doar la marginea şoselei şi 
atât aproape de canton, încât să poată vedea şi în oraş, deşi 
numai Dumnezeu ar fi putut spune ce folos aveau să tragă de 
aici. Vorbele rostite de colonelul Easterham cu aproape trei 
săptămâni în urmă i se păreau în momentul acela cum nu se 
poate mai întemeiate. Blestemata asta de treabă era imposibil 
de realizat. 

— O să stăm cu capota ridicată, ca şi cum am fi în pană. 


Asta avea să fie explicaţia simplă şi convingătoare a 
faptului că trăseseră pe marginea şoselei. Ce să caute două 
jeepuri englezeşti la două sute de mile depărtare de linia 
frontului şi de grosul armatei lor? Nimeni n-avea vreme să le 
acorde lor vreo atenţie. Numai în ultimul ceas, Offer văzuse 
câteva jeepuri britanice gonind către vest, spre Tripoli, pradă de 
război repusă în funcţiune de ofiţeri de-ai Axei încântați de 
asemenea trofee. În această privinţă, te lua jalea când vedeai 
cât de multe Leylanduri, Scammelluri, A.E.C-uri, Chevroleturi şi 
Forduri se aflau pe şosea şi făceau treabă pentru fascişti. Offer 
văzu chiar şi o stingheră cisternă petrolieră Shell, vopsită în 
binecunoscutul roşu şi auriu, gonind cu mare viteză, acum 
goală, dar grăbită s-aducă benzină de la Tripoli. 

Aşa că cele două jeepuri înaintară ţopăind pe un fel de 
câmpie nu chiar aşa de netedă cum arăta de departe şi se 
îndreptară către un punct de pe şosea aflat la mai puţin de o 
milă depărtare de canton. În exact acelaşi moment, la Agheila, 
căpitanul Braunschweig ordona plecarea în patrulare. 

Având mai întâi grijă să-şi scoată de pe epoleţi însemnele 
gradului, Offer merse în chipul cel mâi firesc şi mai aproape de 
şosea şi parcă la vreo treizeci de yarzi. Erau atât de aproape, 
încât distingeau limpede chipurile şoferilor italieni cu braţe 
rotunde şi îmbrăcaţi în tricouri de piele - căci ei conduceau cele 
mai multe camioane - ca şi pe ale observatorilor cu uriaşi 
ochelari de praf stând ţepeni deasupra motorizatelor blindate. 
Era copleşitor şi în primele momente se cutremurară când îşi 
dădură seama că se aflau doar la un pas de inamic, că-i vedeau 
de aproape armele şi puterea şi îşi dădeau seama cât de 
numeroşi sunt, dar realizară isprava remarcabilă de a nu se lăsa 
nici o clipă să se observe că s-ar uita la coloanele lor. 

Uriaşul Busker şi tovarăşul său de jeep, Cruiser, ridicară o 
capotă şi puseră mâna pe câteva chei cu care nu făcură absolut 
nimic altceva decât că le mânuiră din când în când, în gol, ca să 
creeze impresia că ar fi nişte mecanici ce nu-şi mai văd capul de 
treabă. Offer nu vedea nici un motiv să nu facă totul pentru ca 
răstimpul petrecut acolo să fie cât mai plăcut şi-i spuse lui 
Walker c-au să ia o gustare. Era un lucru care nu putea să pară 


decât foarte firesc. Mutriţă scoase recipientul pentru făcut focul 
şi, ajutat fiind de Lashley, anunţă că are să facă o mâncare 
pukka şi numaidecât începu să trebăluiască de zor cu un 
deschizător de conserve. Chiar şi câteva cutii de conserve 
americăneşti, eventual găsite mai târziu, nu puteau constitui 
nici un indiciu, fiindcă cele dintâi succese repurtate de Rommel 
în Libia i-au adus pe tavă cantităţi uriaşe de alimente englezeşti 
şi americane. Din aceeaşi pricină, contribuabilul britanic a 
susţinut efortul de război al Axei cu asemenea cantităţi de 
cămăşi şi şorturi K.D., capturate de nemți la Tobruk, încât ai fi 
zis că jumătate din armata germană e îmbrăcată cu ele. 

Într-o vreme când toată lumea era îmbrăcată în uniformă, 
uneori devenea greu de spus despre fiecare în uniforma cărei 
armate este îmbrăcat. 

John Offer însuşi spori firescul situaţiei luând în mână o 
lopată şi îndreptându-se cu toată hotărârea către un pâlc de 
mărăcini aflat la vreo patruzeci de yarzi depărtare. Dar, ajuns în 
dosul  mărăcinilor, azvârli lopata şi îşi scoase binoclul. 
Numaidecât îl îndreptă înspre canton. După un scurt moment, 
părăsi cantonul şi-şi mută încet privirile către ce se găsea ceva 
mai departe. 

Pe întindere de o milă în interiorul perimetrului înconjurat 
de sârmă ghimpată nu se afla nimic în afară de un loc întins, 
acoperit cu praf şi de coaja pământului pârjolit de soare, deşi 
Offer n-ar fi refuzat dacă cineva i-ar fi propus să pună prinsoare 
cu el, că sigur acolo se aflau tranşee unde se ascundeau 
amplasamente  camuflate de tunuri antitanc, cuiburi de 
mitralieră şi posturi de observaţie ferite cu cât mai mare grijă, 
de unde oamenii cu ocheane supraveghează atent împrejurimile 
şi poate chiar în clipa aceea prezenţa lui în spatele tufişului le-a 
atras atenţia. 

Dincolo de întinderea asta de o milă, unde s-ar fi zis că nu 
se află nimic, se vedeau câteva colibe sărace, obişnuitele 
cocioabe arăbeşti din jurul celor mai multe oraşe, după care 
veneau clădirile mai arătoase, pătrate, albe şi italieneşti la 
înfăţişare, aşa cum stăteau sub dogoarea soarelui. Erau ridicate 
pe o coastă de colină şi se desfăşurau şir după şir, deşi în chip 


neregulat, iar Offer îşi spuse că asta reprezintă un imens avantaj 
pentru el. Însemna că depozitele de benzină nu se aflau în nici 
un caz în oraş. 

Binoclul său reveni la suprafaţa de teren şi la şoseaua 
dintre canton şi primele clădiri. Aici s-ar fi părut că se petrece 
ceva nou, fiindcă văzu cum coloana de maşini se desparte, 
unele mergând înainte către Agheila, altele - cel puţin toate 
vehiculele de luptă - apucând într-o direcţie perpendiculară pe 
şosea. Prin urmare, era sigur că taberele militare se aflau pe la 
marginile oraşului. 

Ceva îi atrase atenţia către locul unde şoselele se 
despărţeau. Mai întâi veni o cisternă de benzină care o apucă la 
dreapta. După ce cisterna trecu, văzu un indicator înalt acoperit 
cu felurite indicaţii. Asta îl interesă şi se apucă să le cerceteze 
pe fiecare şi fără întârziere îi sări în ochi cuvântul OL/O. Petrol, 
de asta era absolut sigur. Offer învățase italieneşte în tinereţea 
lui, pe când dorea să ajungă cântăreţ de operă. Nădejdea îi 
fusese spulberată de pierderea vocii de adolescent, foarte 
admirată la corul bisericesc. Acum mai rămăsese foarte puţin 
din italieneasca lui, însă O/io e un cuvânt greu de uitat. 

Sub OLIO se afla un alt cuvânt, scris tot cu litere mari. 
Părea să fie DEPOSITO, şi îşi spuse în sinea sa: 

„Pun rămăşag că asta înseamnă depozit”. Depozit de 
petrol. Trebuie să mai fie şi alte indicatoare, ghici el, menite să 
marcheze prin tabere drumul către depozitul de benzină. 

„Tot ce-mi rămâne de făcut e să urmez indicatoarele”. 
Parcă ar fi fost vorba de staţia de metrou din piaţa Piccadilly. 
Da, însă mai înainte de asta era nevoie să treacă de garda de la 
canton, şi s-ar putea foarte bine să mai fie şi altele pe şoseaua 
către taberele militare. 

Apoi începu să cerceteze cu atenţie cantonul. Garda era 
alcătuită din nemți. Binoclul îi aducea atât de aproape, încât le 
vedea buzele mişcându-se când înălţau capetele şi vorbeau cu 
şoferii din cabinele înalte. Lucrau cu foarte, foarte multă 
străşnicie, examinau cu toată atenţia documentele înainte de a 
le înapoia, toate vehiculele fiind obligate să se oprească, chiar 
cele de comandament cu aspect deosebit de impunător. 


Singurele exceptate erau cisternele de petrol. Acestora doar li 
se făcea semn cu mâna să treacă în cât mai mare grabă. 

Căpitanul Braunschweig şi formaţia lui de Kube/wagens, 
acele atât de manevrabile odrasle ale uzinelor Volkswagen, 
apărură în lentilele binoclului lui Offer chiar în clipa când se 
hotărâse să se întoarcă la jeepurile lui. Grupul Operativ German 
din Deşert fu oprit la canton, vigilenţa fiind la fel de straşnică 
faţă de vehiculele ce ieşeau din oraş ca şi faţă de cele ce 
pătrundeau în el. Avea să treacă ceva timp până când căpitanul 
neamt să ajungă în dreptul jeepurilor ocupate de cei din Ceata 
de la Glasshouse. 

Offer se întoarse la marginea şoselei călcând prin nisipul 
afânat şi fierbinte. Se simţea obosit, parcă sfârşit de dogoarea 
soarelui venită după frigul crâncen al nopţii, iar muşchii parcă îşi 
pierduseră orice vigoare. Recunoştea simptomele. Era 
descurajat, strivit sub povara unei puternice impresii de eşec şi 
eforturi zadarnice. Nu făcea altceva decât să-şi piardă vremea 
aici şi tânjea s-ajungă cât mai degrabă înapoi la Benghazi. 

Se gândea cu jind la balcoanele umbroase, la mesele 
aşezate afară la răcoare, la zâmbitorii chelneri arabi purtători de 
pahare înalte pline cu băuturi drese cu sifon şi cuburi de gheaţă, 
la forfota veselă şi înmiresmatele cafele servite prin cafenelele 
de pe acele ispititoare străduţe înguste din cartierul comercial. 
Şi se mai gândea la fermecătoarea lui franţuzoaică, la graba şi 
bucuria cu care venea alături de el în pat şi la desfătările 
manevrelor de noapte desfăşurate în moliciunea şi prospeţimea 
cearşafurilor. 

„Ne pierdem vremea ca nişte dobitoci, gândi el ieşindu-şi 
din fire. Dacă vor să ajungă la rezervoarele acelea, să 
folosească bombardierele.” Ar fi prea costisitor şi prea puţin 
sigur, spusese colonelul Easterham, dar îţi sărea în ochi de la 
distanţă că nu exista altă cale de a ajunge la acele rezervoare 
de petrol. 

Se aşeză la locul lui în jeep şi primi, cu recunoştinţă o 
cană de ceai tare, cazon. Fiind lipsă de zahăr la Benghazi pe 
vremea aceea, Mutriţă turnase în el jumătate dintr-o cutie de 
gem de zmeură. Era o adevărată aventură să bei asemenea 


licoare, căci trebuia să reţii între dinţi sâmburii de zmeură şi să 
scuipi frunzele de ceai. 

Cruiser îşi arătă faţa mare şi lătăreaţă pe după capota 
ridicată şi întrebă cu glas plângăreţ: 

— Cât mai stăm, sir? 

John Offer îşi scoase dintre buze mucul de ţigară. Era 
uimitor cât de mult putea să ridice moralul cuiva reîntâlnirea cu 
lucruri cunoscute. 

— Nu mai stăm mult. Jumătate de ceas. 

Sau mai mult, dacă se întâmpla cumva să observe ceva ce 
i s-ar fi părut cât de cât interesant pentru el. Reluă 
supravegherea zgomotosului trafic ce se îndrepta către cantonul 
în dreptul căruia coloana părea să se fi lungit mai mult decât 
oricând. 

Tocmai atunci căpitanului Braunschweig i se dădea liberă 
trecere. 

Mintea lui Offer frământa în continuare aceleaşi vechi 
gânduri. Posibilitatea de a trece prin gardul de sârmă ghimpată 
nu există nicăieri, de jur împrejurul oraşului, şi oricine ar izbuti 
să găsească un truc pentru a trece dincolo de cantonul de gardă 
ar fi într-adevăr cineva. Şi cantonul era străjuit de gardă 
germană... ei nu-l aveau decât pe Weybright care vorbea 
nemţeşte, iar Offer se îndoia că nemţeasca lui ar putea trece 
drept autentică. Şi dacă îndoiala asta s-ar fi dovedit 
neîntemeiată? În orice caz, ce-or fi fost hârtiile acelea pe care le 
arătau şoferii? Nu, şoseaua nu putea sluji drept cale de 
pătrundere în Agheila. 

Patrula căpitanului Braunschweig înainta pe şosea 
apropiindu-se cu viteză din ce în ce mai mare de locul unde se 
aflau cele două jeepuri. 

Pe Offer continuau să-l frământe gândurile: „Dacă cei din 
R.A.F. spun că nu pot ajunge la depozite pe calea aerului, iar eu 
afirm că nu se poate ajunge acolo pe-o cale de uscat, înseamnă 
că nu mai rămâne decât o singură soluţie.” 

Pe mare. Poate că, la urma urmei, marea era singura cale 
pe unde se putea pătrunde în Agheila. Dacă aşa stăteau 
lucrurile, puteau să-şi mute gândul de la el. John Offer nu era 


marinar. lată deci unde ajunsese: pus în faţa unei probleme 
insolubile; dar din momentul când le spunea celor de la Cairo 
toate acestea, devenea din nou un om hăituit. Numai că de data 
asta se ştia cine e omul care trebuie înhăţat şi astfel laţul se 
strângea n jurul lui şi alor săi, iar şansele de a rămâne în 
libertate apăreau drastic reduse. 

Privi din nou înspre şosea. Până acum nu văzuse care 
blindate mergând în direcţia asta, adică spre Tripoli. 

În acel moment căpitanul Kurt Braunschweig trecea prin 
dreptul lui Offer. Avea ochii aţintiţi asupra jeepurilor şi se 
gândea: „Până şi jeepurile americane pot avea defecţiuni 
tehnice”. Îi plăceau mult jeepurile - pentru scurt timp condusese 
şi el unul - dar nu putea pricepe din ce motiv le preferaseră 
britanicii pentru treburile din deşert. El, ca neamţ bine instruit 
ce se află, avea mult mai multă încredere în blindaje, chiar 
uşoare, ca ale Kube/wagen-urilor, şi în puterea de foc a 
mitralierelor. 

Imediat îşi îndreptă atenţia asupra celui aflat la volan. 
Braunschweig se găsea doar la patruzeci de yarzi depărtare de 
jeepuri. Faţa celui de la volan se întoarse dintr-o dată, brusc, ca 
şi cum s-ar fi speriat de un glas neaşteptat ce răsunase alături. 
Lângă jeep stătea un bărbat care avea pe cap o pălărie 
neozeelandeză cu boruri largi. El, Braunschweig, avusese una la 
fel, agonisită pe undeva pe la Sidi Resegh, dar nu fusese dispus 
s-o poarte, aşa cum făceau mulţi camarazi de-ai săi, deşi i se 
spusese că e plăcută la pipăit şi ţine răcoare la cap. 
Braunschweig o păstra ca amintire şi avea de gând s-o atârne în 
biroul lui de-acasă, după ce Wehrmacht-ul avea să obţină 
victoria finală. 

Braunschweig văzu pentru o clipă faţa celui aflat la 
volanul jeepului. 


Cineva întrebă: 

— Ce faceţi voi aici? 

Întrebarea venea de la depărtare de un yard şi fusese 
rostită într-o englezească nu chiar londoneză. Surpriza 
provocată de acel glas străin îl făcu pe John Offer să tresară şi 


să se întoarcă brusc, într-o clipă. Îi sărise inima tocmai în gură, 
iar gura îi devenise într-o fracțiune de secundă la fel de uscată 
ca deşertul libian întins în spatele său. Crusier auzi şi el glasul şi 
apăru de după capota ridicată şi cu pumnii strânşi, gata să intre 
în acţiune, iar Walker, cum stătea rezemat de jeep, se întoarse 
deodată dând să pună mâna pe pistolul mitralieră. 

John Offer îşi dădu seama că are în faţa sa un tip cu o faţă 
uscăţivă şi  bronzată peste care se înălța o pălărie 
neozeelandeză. Tipul avea ochi cenuşii şi îl privea cu multă 
voioşie. 

— Staţi domol, vorbi acesta uşor tărăgănat. Sunt din 
L.R.D.G. N-aveţi nimic de băut, băieţi? 

Le trebuiră câteva secunde ca să-şi revină de pe urma 
şocului. Ca şi cum nici nu i-ar fi păsat de ce se petrece în lume, 
un camion Fiat venise până în spatele lor. Şi cu aceeaşi 
nepăsare, neozeelandezul se strecurase tiptil acolo unde stătea 
Offer, cu întreaga atenţie concentrată asupra forfotei de la 
canton. Mutriţă aduse ceai. Tovarăşul neozeelandezului, având 
pe cap boneta ţuguiată a celor din Afrikakorps, veni şi el într- 
acolo. Făceau parte dintr-o patrulă L.R.D.G. neozeelandeză 
aflată în misiune de „pândă la şosea” într-un punct situat la 
douăzeci de mile de acolo, înspre Tripoli. 

John Offer avea de pus două întrebări care îi exprimau 
uimirea. Cea dintâi era: 

— Ce naiba căutaţi aici? 

Căci umblau ca la plimbare, în plină zi, la cam o milă 
depărtare de Cartierul General al lui Rommel. Neozeelandezul 
ridică din umeri: 

— Ne-am zis că treaba asta are să ne priască. Mai târziu 
spuse că rareori se întâmpla să-şi asume astfel de riscuri, dar 
voiseră să cerceteze ce se mai întâmplă prin preajma oraşului, 
şi dacă nu cumva apar lucruri noi - cum ar fi noi poziţii anti-tanc, 
de pildă - ce-ar fi trebuit raportate la Cairo. Nu stau la pândă 
doar ca să vadă ce se întâmplă pe şoseaua de la Tripoli, 
câteodată mai pleacă şi în recunoaştere. 


— Şi cum v-aţi dat seama că suntem din armata britanică? 
Oare după jeepuri? Poate totuşi după uniforme, cu toate că 
astăzi le poartă şi foarte mulţi ostaşi din trupele Axei? 

Neozeelandezul ridică iarăşi din umeri: 

— N-aş putea să spun. Dar se vedea de la o poştă. S-ar fi 
putut să fie ceva din felul cum stăteau aşezaţi ori se mişcau, sau 
poate după gesturi. Era un lucru nedefinibil, dar imediat 
sesizabil de către unul din aceeaşi tagmă. 

Căpitanul Braunschweig mânase mai departe fiindcă tot 
ce văzuse nu era decât un chip ce se întorsese repede într-o 
parte. Dacă n-ar fi intervenit marea surpriză provocată tocmai la 
timp de întrebarea neozeelandezului, căpitanul Braunschweig şi 
John Offer s-ar fi trezit deodată că se uită unul la altul de la 
patruzeci de yarzi depărtare, şi Kurt Braunschweig l-ar fi 
recunoscut pe Offer din prima clipă 

După ce înaintară cinci mile pe şosea, Kube/wagens-urile o 
părăsiră şi o luară pe întinsul deşertului. Deşi nu avea intenţia 
să se depărteze prea mult de Cartierul General al Afrikakorps- 
ului, căpitanul Braunschweig dorea totuşi să-şi supună formaţia 
unui cât mai minuţios exerciţiu în pustiu. Aveau să meargă 
paralel cu şoseaua de pe coastă, le spuse el celor doi Feldwebel- 
i ai săi, cam vreo sută de kilometri, apoi aveau să se întoarcă pe 
un traseu paralel cu primul, dar împins mai adânc în deşert. 
Urmau să facă marşuri forţate, atât de zi, cât şi de noapte. 
Trebuia să fie ceva cât mai asemănător cu adevăratele acţiuni 
de luptă. 


Neozeelandezul n-avea de spus multe lucruri interesante 
pentru ceilalţi. Pânda la şosea era groaznic de plictisitoare, îi 
încredința el, dar teribil de importantă, mai ales în momentul de 
faţă, când curg întruna convoaiele de aprovizionare ale lui 
Rommel. Raportul trimis în fiecare noapte la Cairo de către 
„pânda la şosea” trebuie să fie un fel de mană cerească pentru 
planificatorii de la Comandamentul Orientului Mijlociu. 


El nu vedea pentru nimeni nici o umbră de şansă de a 
putea pătrunde în Agheila, îi spuse lui Offer, când acesta îl 
întrebă. Şi altminteri, ce se mai întâmplă pe şoseaua dinspre 
Tripoli? întrebă atunci Offer. După câte înţelegea, nu putea 
scoate nimic folositor pentru misiunea lui. La vreo treizeci de 
mile de acolo se afla un fel de aşezare inamică, un Punct de 
Regie - aşa o numeau cei cu „pânda la şosea”. Adică un post 
unde maşinile erau alimentate şi unde oamenii se aprovizionau 
ori chiar făceau acolo uneori popas de noapte. Nu părea a fi 
ceva prea ispititor, şi Offer nu vedea de ce ajutor ar putea fi 
aceştia la împlinirea planurilor lui. Planurile lui? N-avea nici un 
fel de plan, se gândi, şi fu surprins cât de mult îl necăjea treaba 
asta, ca şi cum el însuşi ar fi dorit acum să pătrundă dincolo de 
gardul de sârmă ghimpată. 

— Da' ce te interesează dacă se poate pătrunde în 
Agheila? întrebă neozeelandezul, şi în aceeaşi răsuflare adăugă: 
da' nu mă priveşte; nici nu te-ntreb. Apoi rosti un singur cuvânt: 
Petrol. 

— Îmi pare bine că nu m-ai întrebat, zise Offer. S-ar fi 
putut să mă pui în încurcătură. Deştepţi băieţi, L.R.D.G.-iştii 
ăştia, îşi spuse Offer în gând. 

Nu după mult se despărţiră, căci neozeelandezul îl preveni 
pe Offer că nu e bine să zăbovească prea mult, fiindcă exista pe 
şosea o patrulă italiană despre care nu puteai şti când anume 
trece şi care putea să devină bănuitoare. Aşa că Offer părăsi şi 
el locurile acelea, mergând iarăşi ferit printre dune, ajungând 
din ce în ce mai aproape de perimetrul îngrădit, de data asta pe 
teren accidentat şi fără să mai afle ceva ce i-ar fi putut fi de 
folos. 

A doua zi tot pe acolo hoinăriră şi din nou fiecare ceas 
trecu fără să aducă nimic de folos, adevărată pierdere de 
vreme, şi Offer îşi dădu seama că cel puţin tot aşa de bine ar 
face dacă s-ar întoarce la O'Keefe şi cei rămaşi împreună cu el. 
Totuşi, parcă ceva îl îndemna să mai zăbovească amărându-se 
pe acolo, ca şoarecele care se tot învârte în jurul caşcavalului 
fără a îndrăzni să-şi împingă nasul prea aproape. 


Hotări ca ziua următoare să fie ultima petrecută de ei 
acolo, veste întâmpinată cu strigăte aproape zeflemitoare la 
cina din seara aceea. Şi de data asta îşi asumă riscul de a parca 
în apropiere de şosea şi iarăşi cercetă cantonul, oraşul de 
dincolo şi întinderea scorojită dintre ele. Şi din nou totul părea a 
fi pierdere de vreme. Fără documente, niciodată şi cu nici un 
chip n-ar putea să-i păcălească pe cei de la canton, şi chiar dacă 
li s-ar face rost de acte, oare era nemţeasca lui Weybright 
destul de bună ca să-i poată trece dincolo de straja acelor 
cerberi atât de aprigi? 

— Ei, ducă-se dracului toată istoria asta, spuse în cele din 
urmă, deşi din voia lui zăbovise atâta, până se făcuse târziu 
după-amiaza. E-o tâmpenie să tot stăm şi să tăiem frunză la 
câini. Haideţi, aşezăm tabără de noapte şi cum ne sculăm mâine 
dimineaţă o întindem îndărăt la băieţi. 

După aceea aveau să se întoarcă la Benghazi şi să 
petreacă o vreme cum nu s-a mai văzut petrecere pe lumea 
asta, iar pe urmă, Offer trebuia să se ducă la Easterham şi să 
raporteze că dăduse greş. Atunci avea să se încheie temporara 
lor imunitate. Începea o nouă rătăcire prin deşert. Nu s-ar fi 
putut spune că îi aştepta chiar cel mai strălucit viitor. 

Aşa că se depărtară puţin de şosea şi aşezară tabără 
pentru noapte. 


Căpitanul Braunschweig îşi supusese oamenii la eforturi 
extenuante. Străbătuseră cu imense greutăţi vreo trei sute de 
kilometri epuizanţi, căutând dinadins terenurile cele mai dificile 
pentru a pune la încercare atât oamenii, cât şi maşinile şi atât 
unii, cât şi celelalte reuşiseră cu bine. O parte a acestui exerciţiu 
se desfăşurase în perioadele cele mai fierbinţi ale zilei; alteori 
înaintaseră pe întuneric, în nopţi friguroase, şi nimeni n-ar fi 
putut spune care anume parte fusese mai cumplită. 

In cele din urmă, în drumul spre est, coloana de 
Kubelwagens dăduse peste urmele foarte lămurite ale jeepurilor 
lui Offer. Trecuseră însă peste ele fără să le poată observa, 


fiindcă asta se întâmplase în cursul unuia dintre marşurile de 
noapte. 


Pentru oamenii lui Offer a fost o cină veselă. Dimineaţa 
aveau să se afle alături de cei rămaşi cu O'Keefe. Peste două 
zile, ochii le vor luci din nou la Benghazi. Acolo să te ţii băutură 
şi să te ţii fete, îşi spuneau toţi unul altuia; uitaseră cât de mult 
se plictisiseră de băutură şi de fete şi cum ei înşişi - aibă-i 
Dumnezeu în pază - cătaseră scăparea de plictiseală într-o raită 
pe întinsul deşertului. Acum deşertul devenise plictisitor, iar 
Benghazi păcatul cel dulce şi plin de ispite. 

Numai Offer nu ştia ce-i voia bună. Încă nu îl apăsau grijile 
în ce priveşte viitorul, cel de după Benghazi, dar era abătut 
fiindcă nu-i plăcea să accepte insuccesul. Ştia că amărăciunea 
avea să-l ţină sub stăpânire zile întregi, pentru că aşa fusese el 
alcătuit, şi chiar şi acum gândurile i se întorceau mereu la 
Agheila şi la sistemul ei defensiv de nepătruns, la cantonul de 
acolo în faţa căruia aşteptau răbdătoare şiruri lungi de vehicule. 

Se înfăşurară în pătură şi prin somn i se arătară nesfârşite 
coloane cu materiale de război ale Axei - tunuri şi tancuri, şi 
camioane, şi cisterne... Cisterne. O cisternă Shell apărea gonind 
pe marginea orizontului gândurilor sale din acea noapte. Era 
goală cisterna şi mergea ca limba clopotului. 

Şi când se sculă a doua zi dimineaţa, ştia cum are să 
poată pătrunde în oraş... 

O'Keefe fu grozav de bucuros să-i vadă întorcându-se cu 
bine. Avusese necazuri. În lipsa comandantului, aşteptarea nu 
fusese o jucărie. Se aflau într-o vale uscată, pe o întindere 
scrijelită de alte văi uscate, pe unde nu exista nici cel mai firav 
firişor de iarbă, nici măcar un tufiş de mărăcinele cămilei, nimic 
nu putuse supravieţui în asemenea uscăciune. Pentru cei lăsaţi 
pe loc, viaţa fusese cum nu se poate mai vitregă: chiar şi 
străbaterea deşertului se dovedea floare la ureche pe lângă 
viaţa de aici. 


N-aveau mai nimic de făcut. Câte un om şedea la un punct 
de observaţie vreme de numai un ceas, şi cum erau atât de 
mulţi, nu le venea fiecăruia rândul decât o singură dată pe zi. În 
restul timpului hoinăreau prin valea cea uscată, fără riscul de a 
se putea rătăci, fiindcă n-aveau unde, aşa că marea parte a 
timpului şi-o petreceau la umbra malului înalt, stând întinşi pe 
spate şi încercând să-şi amorţească mintea, pentru ca timpul să 
treacă fără ca ei să-l mai ia în seamă. Toţi încercaseră vicleşugul 
ăsta, dar nici unuia nu-i izbutise. 

Chiar întins la umbră, îţi era prea cald şi credeai că-ţi ieşi 
din minţi. Puţinul aer care circula prin văile astea era 
supraîncălzit. Praful nu se mai aşeza niciodată, nici el, chiar în 
zilele când, după câte s-ar fi zis, nu bătea vântul. Oricât ar fi stat 
întins pe jos ca să scapi de el, tot nu izbuteai să faci nimic, 
fiindcă se înălța singur şi-ţi pătrundea în nări, iar Weybright 
zicea că are un miros care îi dădea senzaţia că-i curge sânge din 
nas. Nu era nimic de făcut, şi omul nu se simte bine când se 
vede neputincios. 

Mulţi dintre ei ar fi tratat situaţia cu acea ciudată filozofie 
a îndelung-răbdătorului servitor britanic, dar în mai orice 
adunătură de oameni se găseşte totdeauna câte un plângăcios 
şi un astfel de ins creează tensiune între ceilalţi. 

Chiar a doua zi după plecarea grupului condus de Offer, 
Sibrett începuse să se jeluiască faţă de sergentul major. Pentru 
Sibrett nu exista situaţie de care să nu se poată plânge. „Şi cât 
mai stăm să ne chinuim aici, don' sergent?” fusese plângerea lui 
cea dintâi. Apoi devenise cu fiecare zi tot mai nesuferit. 

Cel mai grav lucru era că semăna îndoiala în cugetul 
camarazilor săi, treabă pe care nici un ostaş de ispravă n-ar fi în 
stare s-o facă vreodată. Incepuse să se certe cu cei care îi 
stăteau împotrivă, tema principală fiind motivul pentru care 
aşteptau acolo. Cine putea să garanteze că ceata plecată cu 
Offer nu fusese demult nimicită de nemți? Dacă aşa stăteau 
lucrurile, era limpede că îşi pierd vremea de pomană în 
blestemata asta de gaură şi că ar trebui să plece neîntârziat. Ba 
mai mult, dacă nemţii sau italienii au pus laba pe Offer, fără 
îndoială că aveau să se ia pe urmele jeepurilor lui, şi ce mutră 


de idioţi ar face dacă dintr-o dată s-ar trezi cu nemţii şi italienii 
năpustindu-se asupra lor în valea asta nenorocită.. Căuta să 
creeze impresia că în orice caz el niciodată nu avusese prea 
mare încredere în iscusinţa lui Offer de a se feri de primejdii. 

„Impuţită situaţie” era îndelung repetata expresie a 
îngrijorării lui şi câţiva dintre oameni îşi declarară indignarea 
împotriva lui Sibrett, care o ţinea lanţ cu ipotezele sale 
pesimiste. Unii, care în mod normal ar fi fost capabili să înfrunte 
plictiseala, îşi pierdură cumpătul din pricina lui şi nu mai erau în 
stare să se stăpânească. Ba cu timpul, din cauza asta, pe 
măsură ce zilele treceau şi Offer nu se mai întorcea, oamenii 
aceştia mai slabi din fire se alăturară şi ei lui Sibrett şi începură 
să-şi dea pe faţă neliniştea. 

Până la urmă, sergentul-major se răsti la ei: 

— Hai, să v-auzim! Ce-aveţi de zis? Vă văicăriţi, le spuse 
pe ton iritat, dar nu faceţi nici o propunere clară şi fermă de 
acţiune, potrivită pentru situaţia noastră. Vreţi cumva să spuneţi 
că a venit vremea să plecăm şi pe căpitan să-l părăsim ca nişte 
laşi, lăsându-l în voia sorții! 

Bineînţeles că asta voiau, dar omul nu arată pe faţă astfel 
de gânduri murdare. Caută să le strecoare în mintea unuia mai 
mare decât el, sperând că acesta va acţiona în locul lui. Insă mai 
marele, întruchipat în cazul acesta de un foarte devotat sergent 
major, le spuse scurt: 

— Nu ne mişcăm de-aici fără el, aşa că să terminaţi cu 
văicărelile. De altminteri, ce înseamnă cinci zile? 

— E mult prea mult pentru o acţiune de recunoaştere, 
spuse Sibrett, continuând cu alte comentarii agresive şi fără să 
se stăpânească. Nici nu încape îndoială că i s-a întâmplat ceva, 
e destul de prostănac ca să se bage singur la apă. 

— Taci din gură, îi răspunse sergentul major. Mâine are să 
sosească, sunt gata să pariez. 

Ştia că Offer are apă şi hrană doar pentru o singură 
săptămână. Dacă trăia şi era liber, n-avea să mai întârzie mult. 

De fapt, John Offer sosi în mijlocul lor la mai puţin de două 
ceasuri după răsăritul soarelui. În cel dintâi moment prielnic avu 
o discuţie însufleţită cu sergentul major. Incepu prin a-i spune că 


ţinta misiunii lor era nimicirea rezervelor de petrol ale lui 
Rommel, iar sarcina lui aceea de a întocmi un plan care să nu 
însemne curată sinucidere. 

— După cum ştii şi dumneata, sergent-major, când este 
vorba de asemenea operaţii, orice idee care nu e absurd de 
simplă nu face două parale. Trebuie să iscodeşti un plan atât de 
ridicol în totala lui simplicitate, încât să-ţi vină să-ţi dai picioare 
în fund că nu te-ai gândit la el mai devreme. În ce mă priveşte, 
dacă planul ar avea oricât de mici complicaţii, nu l-aş lua în 
seamă nici măcar o clipă. Sunt hotărât să ies din isprava asta cu 
pielea neciupită. 

Ideea privind mijlocul de a pătrunde în Agheila fără a trezi 
nici un fel de bănuieli luase naştere în mintea lui Offer în chip 
inconştient încă de când, ajuns în spatele tufişului de mărăcini, 
lăsase jos lopata şi îşi îndreptase binoclul către cantonul de 
gardă al nemților. Cu toate astea, trebuiseră să vină visurile 
dintr-o noapte pentru a aduce ideea în cercul conştiinţei. 

— Gândul la fapte eroice despre strecurarea târâş printre 
firele de sârmă ghimpată poţi să-l dai uitării. Locurile pe unde nu 
se află posturi de apărare şi mitraliere, fii sigur că sunt înţesate 
cu mine. În cazul când dăm la o parte ipoteza unei debarcări şi 
pe cea a unei lansări cu paraşutele, nu ne rămâne decât 
şoseaua, dacă vrem să pătrundem în Agheila. Am dreptate? 

— Aveţi, încuviinţă O'Keefe, care ajunsese acum să aibă 
atâta încredere în posibilităţile bărbatului mai scund decât el, 
încât asculta cu luare-aminte, fiind dinainte convins că Offer 
găsise soluţia. 

— Dacă vrem să trecem de cantonul de gardă de pe şosea 
- şi Offer îi spuse cât de severi şi vigilenţi se arătau gardienii - 
n-o s-o putem face decât prin şiretenie; totuşi, va trebui ca 
lucrurile să se petreacă în văzul tuturor, fiindcă avem nevoie de 
cel puţin un vehicul, şi cum facem să trecem prin postul de 
control? 

În legătură cu această problemă dăduse roade marea 
forţă creatoare a imaginaţiei lui Offer. Undeva într-un colţ al 
minţii lui stătea în aşteptare o amintire. Un lung şir de vehicule 
militare, strâns acolo pentru verificarea şi controlul efectuat de 


garda de la canton, şi o cisternă încărcată, căreia i se făcea 
semn să treacă mai repede. 

— Cisternele sunt singurele vehicule care trec pe la 
canton fără a fi obligate să prezinte vreo hârtie. Aş pune 
prinsoare că şi la ieşire lucrurile se petrec la fel. 

Cisternele erau totdeauna teribil de grăbite. Offer îşi 
amintea de felul cum cisterna aceea Shell trecuse cu mare 
viteză pe şosea înspre Tripoli, gonită de permanenta foame a 
armatei, care avea stringentă nevoie ca benzina să fie 
transportată de la tancurile petroliere din Tripoli la depozitele de 
la Agheila. _ 

Ochii sergentului major străluceau. Işi mărturisi admiraţia: 

— Pe Dumnezeul meu, sir, aveţi o idee formidabilă! Şi 
gândul îi sări numaidecât la perspectivele practice. Tot ce vă 
trebuie acum e o cisternă şi suntem ca şi în Agheila. Pentru el, 
om instruit în cadrul L.R.D.G.-ului, şterpelirea unei cisterne era 
un simplu joc de copii. 

O dată pătrunşi înăuntrul terenului îngrădit cu sârmă 
ghimpată, aveau să dea de indicatoare în stare să-i îndrume pe 
calea cea mai lesnicioasă direct la ţinta lor - depozitul de 
benzina. Cum aveau să iasă de acolo? 

— Dacă apucăm o cisternă goală, s-ar putea să ne 
strecurăm pe la canton fără nici un fel de probleme. 

Când Offer le comunică oamenilor că acceptase misiunea, 
se arătară cu toţii de acord cu planul; plictiseala şi lipsurile îi 
făcuseră din nou nerăbdători, aşa că poate nici unul dintre ei nu 
se gândi la primejdiile ce le aveau de înfruntat aceia care urmau 
să pătrundă până la depozite. 

În realitate, faptul acesta dădea naştere unor probleme şi 
stârnea multe animozităţi printre oameni. Toată lumea cerea cu 
glas tare şi cu hotărâre să fie alături de Offer când avea să 
treacă prin întăriturile de la Agheila, însă el nu dorea să fie 
însoţit la isprava asta decât de încă trei. Stabilise că îi vor trebui 
două cisterne, una încărcată cu benzină şi alta goală, dar şi 
aceasta din urmă trebuia ca la intrare să pară încărcată. l-ar 
trebui deci patru oameni, cu el cu tot: un şofer şi însoţitorul pe 
fiecare cisternă. Mai avea însă nevoie şi de alt personal care să-i 


ducă şi să-i aducă îndărăt cu jeepurile, iar asta însemna încă doi 
oameni pentru fiecare dintre cele două jeepuri. Opt cu totul, 
exact atâţia cât fuseseră şi în proaspăta misiune de 
recunoaştere. Unul dintre ei trebuia să fie Tiffy Jones cu lada sa 
de scule. 

Căpitanul Offer n-avea să folosească de data asta aceleaşi 
echipaje. Weybright cu nemţeasca lui, urma să-l însoţească pe 
el şi să conducă cisterna încărcată. 

— Sergent-major, mi-ar conveni ca dumneata să conduci 
cisterna cea goală. 

O'Keefe fu în culmea fericirii. Dacă n-ar fi luat parte la 
acţiunea asta, ar fi fost un om amărât şi umilit. O'Keefe-ii de pe 
lumea asta, gândi Offer, sunt puţin cam ţicniţi: veşnic în goană 
după primejdii şi aventură, oricât de vecine cu moartea ar fi 
acestea. Dar voia să-l aibă pe O'Keefe pentru cea de-a doua 
cisternă fiindcă îi trebuia un om cu reacţii rapide şi pe care să se 
poată întru totul bizui. Hotări că Tiffy Jones ar fi cel mai potrivit 
însoțitor al lui O'Keefe. 

Două jeepuri aveau să-i ducă până la Punctul de Regie, 
unde urmau să organizeze şterpelirea cisternelor. Offer ordonă: 

— Busker, Cruiser, Lashley, Mutriţă, voi veniţi cu jeepurile. 

Erau deci doi şoferi şi doi mitraliori de elită, iar Busker şi 
Cruiser dispuneau de alte calificări foarte importante pentru 
acţiuni de noapte. 

Când aflară că mulţi vor rămâne în afara expediției, 
izbucniră proteste îndârjite din partea unora şi numeroase 
întrebări de tipul: „Noi de ce să nu pornim la acţiune, sir Pe 
ăştia i-aţi luat şi la ultima ieşire.” Excepţie făceau Weybright şi 
Tiffy. 

— Fiindcă îi socotesc oamenii cei mai potriviţi pentru 
această misiune, răspunse Offer cu fermitate. Terminaţi odată 
cu certurile astea idioate. Ştiţi bine că nu puteţi merge cu toţii. 
Este neapărat necesar ca la acţiune să participe cât mai puţini 
oameni, patru să treacă la treabă şi patru să ne aştepte şi să ne 
aducă înapoi după ce ne-am terminat misiunea. Vom acţiona în 
noaptea asta, şi dacă avem un dram de noroc s-ar putea să 


plecăm de aici, din valea asta, mâine înainte de revărsatul 
zorilor. 

După ce se dădură ultimele dispoziţii, sergentul Walker, 
vizibil nefericit, raportă căpitanului Offer, pe un ton sfâşietor: 

— Eu nu merg cu dumneavoastră de data asta, sir? 

— N-am loc pentru tine, Eddie. Îmi pare rău. 

— Şi mă lăsaţi pe mine comandant aici? Cu toţi nemernicii 
ăştia. 

Sergentul, destul de sărac în idei menite să impună 
disciplina, era pur şi simplu înspăimântat de perspectiva asta. 
Adevărul e că nici John Offer nu socotea ideea prea fericită, dar 
pe O'Keefe trebuia să-l ia cu sine, aşa că Walker se cuvenea să 
comande tabăra. 

— Nu-i vorba decât de câteva ceasuri. 

— Au să scoată sufletul din mine! 

— Atunci înfige-te-n ei, zise Offer scos din fire. La ce-s 
bune galoanele alea de sergent? 

— Mai întâi că eu niciodată nu le-am dorit. Dumneavoastră 
m-aţi îndemnat. 

Expresia de pe chipul lui Walker arăta limpede cât de 
amarnic regreta slăbiciunea avută în ziua de-atunci, în crângul 
de palmieri de la Siwa. 

Offer n-avu altceva de făcut decât să-l lase să 
bombănească şi pe urmă cu toţii se apucară de pregătirile 
pentru atacul din noaptea aceea. Cele două jeepuri ale lui Offer 
fură revizuite şi realimentate cu cea mai mare grijă, iar cele 
două Bren-uri montate pe jeepuri verificate şi unse cu toată 
atenţia. După aceea nu mai avură nimic de făcut decât să 
lenevească în căldura greu de suportat şi să aştepte apropierea 
asfinţitului. 


Jeepurile căpitanului Offer porniră la drum în josul văii 
când mai era încă vreun ceas până la lăsarea întunericului. 


— Dacă ne-ajută norocul - îi spuse el lui Walker şi celorlalți 
care rămâneau pe loc şi erau roşi de invidie - o să ne auziţi 
întorcându-ne cu puţin înainte de miezul nopţii. 

Asta însemna că după ce aveau să se întoarcă le mai 
rămâneau câteva ceasuri bune din noapte, iar dacă cei lăsaţi pe 
loc ar fi fost cu toţii gata de plecare în acel moment, se puteau 
sluji cu foarte mare folos de ceasurile de întuneric rămase până 
în faptul zilei. 

Când noaptea începu să se lase cu iuţeală asupra 
pustiului, jeepurile lui Offer ajunseseră în locurile de unde 
puteau zări şoseaua. Peste încă o jumătate de ceas, se aflau 
chiar lângă ea. Şi acum, cu deplină încredere în ei înşişi, siguri 
că n-avea cine le sta în faţă, cotiră către vest şi vreme de o oră 
goniră paralel cu şoseaua spre Tripoli, până la locul unde 
neozeelandezul le spusese că se află Punctul de Regie al 
inamicului. 

Părea un oraş în miniatură. Câteva micuţe clădiri pătrate 
parcă s-ar fi retras la marginea celor mai uriaşe parcaje de 
maşini văzute de Offer vreodată şi cu o întreagă pădure de 
corturi înşiruit în jurul lor. Intre şosea şi acele clădiri stăteau 
parcate toate soiurile de vehicule ce pot fi folosite de o armată 
modernă. Offer văzu sute, dacă nu mii de vehicule, atât din cele 
pe şenile, cât şi din cele pe roţi. Necontenit soseau convoaie de 
camioane şi îşi găseau loc de parcare şi în acelaşi ritm alte 
vehicule plecau şi o luau spre est, către Agheila. Peste toate 
acestea stăruia în aer mirosul greu al gazelor emanate din 
motoarele supraîncălzite, împănat însă şi cu miros pătrunzător 
de bucate gătite. 

In noaptea ăsta Offer reduse din riscuri oprind jeepurile în 
adâncul întunecimii, la mai mult de două sute de yarzi de 
locurile mai umblate. Purta din nou bluza fără însemnele 
gradului şi astfel îmbrăcaţi ca să nu bată la ochi, plecară în 
recunoaşterea imensului parc de maşini. 

Căutau cisterne potrivite, şi în câteva minute îşi dădură 
seama că avea să fie o treabă destul de uşoară. Un mare număr 
de astfel de vehicule stăteau parcate mai mult sau mai puţin 
laolaltă, ca şi cum şoferilor le-ar fi făcut plăcere să se adune unii 


cu alţii la asemenea popasuri. Bineînţeles că erau şi dispersate, 
ca măsură de prevedere împotriva atacurilor aeriene, ceea ce 
venea în ajutorul lui Offer. Nu prezenta importanţă nici mărunta 
problemă de a şti care cisternă e goală şi care e plină. N-aveai 
decât să ciocăneşti în ea. Offer şi Weybright rămaseră în 
întuneric, să vadă ce se petrece. De câte ori sosea câte o 
cisternă, fie încărcată, fie goală, şoferul şi ajutorul, după câte 
putea Offer să observe, totdeauna italieni, şi cei mai mulţi 
îmbrăcaţi în mantalele lor lungi şi groase, ca să se apere de 
frigul nopţilor, coborau şi se îndreptau spre clădiri. De obicei 
aveau în mâini gamele ori căni şi farfurii, deci era limpede că 
pentru cei mai mulţi dintre ei asta era şi o haltă cu prilejul căreia 
luau masa. 

La întoarcere, italienii se arătau deseori foarte bine 
dispuşi, ca şi cum la masă se bucuraseră şi de sticla lor de vina; 
câteodată îşi vedeau imediat de drum, alteori cisternele erau 
duse pentru alimentare la şirurile de pompe de benzină şi 
motorină rânduite, sub lumini camuflate, pe o latură a 
parcajului. 

Când Offer socoti că au aflat destule despre felul cum 
merg acolo lucrurile, se întoarseră la locul unde ceilalţi stăteau 
ghemuiţi în jeepuri, loc foarte greu de dibuit din pricina 
întunericului. Stătură câteva minute împreună, câtă vreme Offer 
le spuse ce aflaseră şi revizuind încă o dată planul de 
desfăşurare al acţiunii, apoi din nou porniră la drum. De data 
asta, toţi cei patru care aveau să ia cisternele - Weybright, Tiffy 
Jones şi O'Keefe, dimpreună cu Offer - pătrunseră pe furiş în 
terenul de parcaj, împreună cu huidumele de Cruiser şi Busker. 

Offer cugetase îndelung asupra următoarei etape a 
planului. La început avusese de gând să pună mâna pe cisterne 
cât mai potrivite nevoilor lui şi pe urmă, pur şi simplu, să 
pornească la drum, dar cântărind mai bine lucrurile părăsise 
ideea asta. Dacă ar fi făcut aşa, şoferii ar fi dat alarma de îndată 
ce-ar fi văzut că cisternele dispăruseră. lar dacă aşa s-ar fi 
întâmplat, Offer s-ar fi putut foarte bine trezi cu şoseaua blocată 
pentru toate cisternele, dacă nu şi pentru alte vehicule. 


Cu tot regretul, dar şi şoferii şi însoțitorii italieni trebuiau 
lichidaţi, pentru a fi reduşi la tăcere. Aici se găsea explicaţia 
prezenţei celor doi specialişti, Busker şi Cruiser. 

Şi astfel, şase britanici pătrunseră în parcajul cisternelor şi 
pe întuneric îşi aleseră vehiculele. Era treabă uşoară. Nici un 
şofer nu scotea cheia din contact. Ce nevoie aveau? Aleseră în 
linişte. Una încărcată cu petrol, cealaltă goală. li puse pe toţi 
ceilalţi să stea de pază, în timp ce Tiffy deschise traista lui de 
scule şi scoase din ea un burghiu pentru metale, începu să dea 
găuri în linie pe partea inferioară a furtunului foarte gros, făcut 
din metal flexibil, prin care era pompată benzina. 

Operația fu de două ori întreruptă de şoferii şi însoțitorii 
lor, care se întorceau de ia masă, dar din fericire nici unul dintre 
ei nu veni să ia vreuna dintre cisternele alese de Offer. În cele 
din urmă, Tiffy Jones veni la căpitan şi îi spuse în şoaptă că a 
terminat treaba; dăduse destule găuri pentru atingerea scopului 
urmărit. Acum deci, membrii grupului de comando ai Cetei de la 
Glasshouse stăteau adunaţi laolaltă, greu de distins prin 
întuneric, şi aşteptau. 

Cincisprezece minute mai târziu, primul grup de doi 
italieni se apropie de cisterna cea încărcată. Discutau între ei ca 
şi cum s-ar fi certat de mama focului şi făceau o gălăgie de mai 
mare dragul. După ce se asigurară că aceştia erau şoferul şi 
însoţitorul cisternei alese de ei, Offer dădu semnalul şi oamenii 
lui se apropiară tiptil. 

Şoferul tocmai se sălta în cabină, când simţi un pistol 
îndesându-i-se tare în gură şi se văzu aruncat la pământ. 
ltalianul, înnebunit de groază, se trezi înconjurat de oameni pe 
care abia îi distingea în întuneric şi care toţi purtau arme în 
mâini. 

Însoţitorul se aşeză la locul lui şi tocmai se întorcea ca să 
închidă portiera, când John Offer îi înfipse un pistol sub bărbie şi 
îi spuse cu glas scăzut: Un silenzio di tomba, signore, per 
favore!. Rostit cu glas blând, abia şoptit, dar susţinut şi de 
pistolul acela înfipt sub bărbie, era un ordin cum nu se poate 
mai convingător. 


1 Tăcere de mormânt, domnule, vă rog foarte mult (it.). 


Mâna cât o lopată a lui Busker se întinse până dincolo de 
Offer şi îl săltă de pe locul său pe însoţitorul care tremura ca 
varga. 

— S-a făcut, ai voştri sunt, le spuse Offer celor doi, iar 
Busker şi Cruiser se pierdură în întunericul dens, împreună cu 
nenorocosul şofer şi cu însoţitorul acestuia. 

Inainte de întoarcerea celor plecaţi, apărură celălalt şofer 
şi însoţitorul lui. Offer şi oamenii săi îi înhăţară pe amândoi de 
îndată ce-i văzură că încep să urineze pe roata din spate a 
cisternei. Era ultima oară când mai făceau treaba asta. De 
îndată ce Busker şi Cruiser, cei doi „duri”, se întoarseră păşind 
cu greu prin întuneric, Offer le dădu în grijă şi pe noii prizonieri. 

— Ne vedem la locul ştiut, le spuse Offer celor doi 
luptători de circ. Asta însemna pe aproape de locul în care Offer 
fusese speriat de neozeelandezul din L.R.D.G. Acolo, ceva mai 
târziu, urmau să părăsească cisterna cea goală şi să treacă la 
jeepurile care îi vor aştepta ascunse la marginea şoselei. Asta, 
bineînţeles, în cazul când aveau să scape cu viaţă. 

Căpitanul Offer îi văzu pe Busker şi pe Cruiser cum pleacă 
ducând al doilea lot de prizonieri. Amândoi aveau în mâini 
cuțite, dar şi pistoale-mitralieră. Nu era deloc o treabă pe care i- 
ar fi plăcut s-o facă, dar după câte se părea, huidumele lui nu 
treceau prin nici un fel de emoţii. 

Offer se urcă în cabină, iar greoiul, neîndemânatecul 
Weybright se caţără şi el şi se aşeză în partea stângă a cabinei. 
Aprinse farurile camuflate. La o mică distanţă văzură alte faruri 
aprinzându-se şi astfel ştiură că Tiffy Jones şi sergentul major 
erau şi ei gata de plecare. 

După aceea, Offer observă alte trei cisterne ce se 
pregăteau şi ele să străbată terenul de parcare 

Indreptându-se către şosea, iar atunci îi spuse lui 
Weybright să stea puţin pe loc şi să-i lase pe aceia s-o ia înainte. 
Cei din faţă trecură peste o mică porţiune de teren înclinat şi 
dădură în şosea; după aceea Weybright porni pe urma lor, fără 
grabă. O'Keefe avea să încheie convoiul. 

Pe şosea, Weybright acceleră ca să se ţină cât mai 
aproape de celelalte cisterne, şi fără îndoială că Tiffy Jones 


venea şi el imediat în spate. Offer îşi dădea seama că numărul 
mai mare de cisterne îi sporea siguranţa şi în orice caz rezolva 
astfel problemele din interiorul perimetrului îngrădit. Nu mai era 
cazul să-şi facă griji gândindu-se că s-ar putea să lipsească pe 
undeva indicatoarele de pe şosea şi astfel să se rătăcească pe 
cine ştie unde, departe de depozitul de benzină. Tot ce le 
rămânea de făcut era să urmărească atent luminile din spate 
ale cisternei de dinaintea lor. 

Weybright se uită în oglindă şi zise: 

— E-n regulă, sergentul major vine după noi. Offer se uită 
la luminile roşii ale cisternei din faţă şi spuse: 

— Ai cumva senzaţia că toate astea nu se petrec aievea, 
că nu se întâmplă cu adevărat? 

Weybright era singurul om din comandoul său căruia i-ar fi 
spus asemenea lucruri. Weybright râse şi-i răspunse: 

— Sigur că nu se petrec aievea. E doar un vis pe care îl 
visăm împreună. Nu ne aflăm pe pământ stăpânit de inamic, 
îndreptându-ne către însuşi sanctuarul său, ca să ne punem 
acolo în primejdie vieţile într-o acţiune riscantă şi în mod 
limpede sinucigaşă. Vă rog să mă iertaţi că mă îndoiesc de 
priceperea dumneavoastră de organizator, sir. 

Continuă să râdă şi Offer izbucni şi el în râs. Weybright 
începea să se deprindă cu sistemul de control al maşinii şi nu se 
mai purta chiar atât de brutal cu comenzile. Adăugă: 

— Sunt unul dintre cei mai mari laşi din lume. Dacă ce am 
spus adineauri ar fi adevărat, aş trece printr-o mie de morţi 
înainte de a o întâlni pe cea de pe urmă. 

Offer zise: J 

— Dar cel mai mare fricos din lume nu eşti tu. Ala eu sunt. 
Şi nu ştiu cum s-a făcut de am ajuns aici, dar asta-i situaţia, şi o 
să mergem înainte. 

Văzute din inima deşertului, departe de această 
aglomerată şosea dinspre Tripoli, toate amănuntele planului 
apăreau excesiv de simple şi promițătoare. Nu se poate 
întâmpla nimic rău, dacă urmăm îndeaproape planul, îşi spusese 
dându-şi singur asigurări, dar acum, când trecuseră la executare 
şi cantonul se afla doar cu câteva sute de yarzi mai departe, 


zvâcnetele cumplite ale inimii îi spuneau lui Offer că toată acea 
siguranţă nu fusese decât o pojghiţă de suprafaţă. 

Cisternele de dinainte începură să încetinească. Merseseră 
pe lângă maşini militare staționate şi înşiruite în lunga coloană 
al cărei capăt se afla desigur la barieră. Weybright apăsă din 
nou cam brutal pe pedale. Acum parcă se târau! 

Dintr-o dată, căpitanul Offer deveni foarte, foarte alarmat 
şi în minte începu să-i sune acel clopot vestitor de primejdie. 
Până atunci toate cisternele trecuseră în goană pe la barieră; în 
noaptea asta de ce erau oprite? Incă înaintau cu pas de melc, 
spre deosebire de camioanele şi vehiculele blindate de pe 
dreapta, care nu numai că staţionau, dar lăsau impresia că 
aşteaptă acolo de oarecare vreme. 

Se vedeau oameni stând în picioare departe de vehiculele 
lor, dincolo de şosea, siluete vagi în întunecimea străpunsă doar 
de lumina stelelor, părând cocoşate şi vizibil nerăbdătoare. 
Privind pe şosea, Offer putea să vadă în cabinele şoferilor, şi 
chipuri apatice se întorceau şi-l priveau la rândul lor. 

Din când în când chipurile acelea căscau şi unii şoferi îşi 
culcaseră frunţile pe braţele aşezate peste volan, ca şi cum ar fi 
vrut să fure câteva clipe de somn. 

La un moment dat şi coloana cisternelor se opri. Offer 
spuse în şoaptă grăbită: „Am dat-o dracului”. Simţea limpede 
tensiunea ce radia dinspre tovarăşul său. 

Pe urmă, un vehicul veni din urmă şi trecu pe lângă ei, 
apoi altul şi iar altul şi iar altul. Patru cu totul, lunecând aproape 
fără zgomot prin mijlocul şoselei. Uitându-se pe fereastra 
dinspre Weybright, Offer văzu siluete cu cască urcate pe 
motociclete - motociclete cu ataş, după cum îşi dădu seama, cu 
ataşul plasat aiurea, aspect straniu pentru ochii lui de englez. 
Nu ştia din ce pricină, dar motocicletele astea cu ataş din 
dotarea  Wehrmacht-ului i se păreau totdeauna foarte 
amenințătoare, şi de câte ori le vedea, simţea cum îl străbate un 
fior de teamă. 

Motocicliştii îşi încetiniră înaintarea şi Offer presupuse că 
era vorba de o patrulă de control a şoselei, poate cea despre 
care le vorbise neozeelandezul, dar nu se putea fiindcă asta era 


nemţească, nu italiană. Încordarea lui Offer începu să cedeze. 
Apoi reveni şi mai copleşitoare, mult mai copleşitoare, dintr-o 
dată aproape de nesuportat. 

Ultimul motociclist din patrulă ambalase zgomotos şi viră 
scurt în mijlocul şoselei. Făcea cale întoarsă. Instinctiv, Offer ştiu 
că la ei are să vină. Intr-adevăr, veni. Offer văzu un chip şi o 
cască de forma unei găleți pentru cărbuni, apărând pe partea lui 
Weybright, chiar la nivelul ferestrei. Trebuie că se înălţase pe 
pedalele pe care îşi sprijinea picioarele. Neamţul vorbi, şi glasul 
îi suna aspru, mânios şi teribil de neplăcut. 


* 


i Santinela de pe vale nu-şi făcuse datoria aşa cum trebuie. 
In ceasul următor plecării lui Offer, în loc să supravegheze atent 
întinderile de jur împrejur, se uitase doar după jeepurile care se 
depărtau şi le urmărise cum apăreau din vreme în vreme când 
ieşeau pe câte o creastă şi deveneau din ce în ce mai mici pe 
măsură ce se depărtau. Ca să-şi mai omoare plictisul, santinela 
încercă să vadă până unde poate el urmări jeepurile şi chiar 
după ce le pierdu din ochi, încă se mai uită o vreme tot către 
nord, vreo câteva minute, şi abia după aceea hotărî că nu mai 
are nici o şansă să le revadă. 

Abia acum îşi aruncă privirile şi în alte direcţii. Soarele 
ajunsese pe linia zării şi arunca umbre prelungi şi întunecate. 
Arşiţa zilei începea să se potolească, dar căldura încă era 
chinuitoare pentru cel silit să stea cocoţat la postul de 
observaţie. 

Ochii îi rătăciră peste întinderile pustietăţii. Deodată 
observă mişcare. O coloană de blindate înainta dinspre sud. 

— Doamne-Dumnezeule! exclamă cuprins de groază şi 
începu să coboare nebuneşte pe malul abrupt, dar îşi dădea 
seama că e prea târziu. 


Braunschweig scosese untul din ei în ziua aceea, fiindcă 
era ultima petrecută în pustiu. Încă o noapte în tabără pe 
întinsul deşertului, iar după asta aveau să se reîntoarcă la toate 
bucuriile, atâtea câte putea oferi Agheila. Căpitanul era un bun 
soldat şi îşi făcea conştiincios datoria, oricare ar fi fost condiţiile, 
dar n-ar fi putut spune că în cazul când ar fi avut de ales, ar fi 
optat pentru deliciile deşertului. 

În această ultimă zi, Braunschweig căutase dinadins 
locurile mai dificile, astfel că fiecare oră fusese una de muncă 
încordată, săpături,  remorcări şi  împingeri, iar grelele 
Kubelwagens nu erau la fel de lesne de urnit din loc ca 
vehiculele de patrulare lipsite de blindaj, se gândea căpitanul. 
Poate că britanicii aveau dreptate să aleagă vehiculele luând în 
primul rând în seamă posibilităţile acestora de a străbate cu cât 
mai mare viteză terenurile dificile. Poate că blindajul nu era 
lucrul cel mai însemnat. Spera ca această chestiune va fi cât 
mai curând studiată cu atenţie. 

Erau acum o patrulă extenuată, dar şi către sfârşitul după- 
amiezii, când muşchii istoviţi şi dureroşi parcă ţipau cerând 
odihnă, Braunschweig nu îngăduia să se slăbească ritmul şi aşa 
avea să fie până la lăsatul serii. Şi tocmai cu puţin înaintea serii, 
patrula lui Braunschweig dădu peste dâre de pneuri care le 
întretăiau calea. Orice urmă de oboseală pieri ca prin farmec. 
Căpitanul şi Feldwebel-ul săriră imediat din maşină. Fără să 
aştepte ordin, Kube/wagen-urile manevrară astfel ca să acopere 
toate direcţiile, cu mitralierele gata să intre în acţiune în cazul 
când inamicul s-ar fi aflat pe aproape. 

Braunschweig măsură din ochi lărgimea urmelor şi inima îi 
tresări de bucurie. Nici un vehicul din dotarea armatelor Axei nu 
lăsa dâre atât de apropiate unele de altele. La fel, urmele foarte 
clare ale pneurilor arătau că nu e vorba nici de cauciucuri 
germane, nici de unele italiene. De asemenea, urmele erau 
proaspete, ştia fiindcă doar cu zece zile în urmă bântuise pe 
acolo o puternică furtună de nisip. Privirile căpitanului se 
înălţară mergând de-a lungul urmelor. Se îndreptau direct înspre 
nord. Stătu şi socoti. Dacă îşi continuau drumul în aceeaşi 
direcţie, ajungeau la şoseaua Tripoli undeva la vest de Agheila. 


Se gândi că în felul acesta se confirmă părerea lui că este vorba 
de nişte invadatori pe teritoriul Axei şi nu despre vreo formaţie 
dotată cu jeepuri de captură. Orice formaţie care s-ar reîntoarce 
la Agheila - şi în ce altă direcţie s-ar fi putut îndrepta în zona 
asta a deşertului? - fără îndoială că ar lua-o direct către oraş şi 
n-ar pierde timpul ca să iasă la şosea într-un punct situat la 
vest. Bineînţeles, s-ar fi putut să vină şi dinspre Agheila, plecaţi 
cu vreo misiune în deşert... Oricum ar fi, nu-i rămânea de făcut 
decât un singur lucru. Să se ia după urme şi să încerce a se 
apropia de cei care le lăsaseră. 

Braunschweig era atât de bucuros de descoperirea făcută 
încât se întoarse în fugă la maşină, fără să mai simtă vreo urmă 
de oboseală. Dădu un ordin scurt şoferului şi Kube/wagen-ul viră 
ca să pornească pe urmele jeepurilor. 

Cinci minute mai târziu, nu mai aveau după ce urme să se 
ia. Vicleanul sergent-major O'Keefe avusese grijă să meargă pe 
teren tare înainte de a ajunge la tabăra lor de pe vale, aşa că 
nici un fel de urme nu duceau într-acolo. 

Bucuria lui Braunschweig se topea pe măsură ce maşinile 
cercetau împrejurimile şi nu izbuteau să regăsească nici o 
rămăşiţă de urmă. Ceva tot găsiră: urme pe o mică porţiune de 
pământ moale şi cenuşiu, dar dincolo de ea, acolo unde lua 
sfârşit terenul pietros şi începea un labirint de văi săpate de ape 
şi mărginite de înalte maluri stâncoase, le pierdură cu 
desăvârşire. 

Buimăcit, Braunschweig privi în jurul său, aţintindu-şi ochii 
mai stăruitor peste umbrele prelungi. Acum oboseala de 
dinainte îl copleşea din nou. Peste câteva minute, nu se va mai 
vedea nimic. Şi atunci Braunschweig luă o decizie. La mai puţin 
de o jumătate de milă de locul unde un îngrijorat sergent Walker 
şi patrula comandată de el stăteau lângă mitraliere gata să 
deschidă focul de sub adăpostul peretelui de stâncă înclinat - 
ordonă să se aşeze tabăra de noapte. 

Totodată, transmise prin radio un mesaj de avertizare 
către cartierul General al lui Rommel: „Indicii patrulă inamică 
operând în regiunea Agheila”. 


Cu sufletul la gură, Offer privi pe lângă Weybright chipul 
dur şi încreţit a! neamţului. Ce spunea? Cum de-i simţise? 

Weybright începu să vorbească şi se manifesta cu aceeaşi 
agresivitate ca şi neamţul. Pe urmă, deschise portiera şi ieşi 
afară, lăsându-l în urmă pe Offer uluit şi speriat, însă cu mâna 
pe revolver. 

Dar Weybright nu făcu altceva decât să se ducă în faţa 
cisternei şi să meşterească ceva la unul dintre faruri, apoi se 
întoarse şi se caţără la loc, iar motociclistul ambala, dădu roată 
împrejur şi se luă după camarazii săi, retrăgându-se pe mijlocul 
şoselei. 

Offer întrebă: _ 

— Fir-ar să fie, ce-a fost toată povestea asta? Incă nu 
reuşea să se liniştească. 

— E o patrulă pentru şosea, una specială trimisă în 
misiune doar noaptea asta. A venit numai ca să-mi spună că 
husa unuia dintre faruri s-a strâmbat. „Asta-i împotriva 
regulamentului - mi-a zis - şi vezi de fă ceva imediat, că 
altminteri dai de bucluc!” 

— Asta a fost tot? 

Cisterna din faţa lor începu din nou să se târască. 

— N-a fost tot, răspunse Weybright încruntat, băgând în 
viteză şi pornind cu oarecare stângăcie. L-am întrebat ce se 
întâmplă, adică de ce sunt cisternele ţinute la coadă şi ce-i cu 
patrula, lor specială. Ştiţi ce mi-a spus, sir? 

Offer răspunse: 

— Pot să suport orice veste proastă. Zi-i mai departe. 

Până şi din cel mai simplu, cel mai inteligent şi mai bine 
întocmit plan se poate alege praful. Vedea faţa mare a lui 
Weybright ca pe o pată rotundă şi cenuşie în întunericul cabinei 
şi lumina slabă venită cine ştie de unde sticlind din când în când 
pe ochelarii cu rame de oţel. Şi dinspre faţa aceea veniră 
cuvinte care avură darul să-l uluiască pe Offer: 

— Nemţii ştiu că suntem aici, sir. 

— Ştiu că noi suntem aici? După glasul lui Offer, se vedea 
bine că nu-i vine să creadă. 


— Din pricina asta a fost trimisă în misiune patrula 
specială. Zicea că un detaşament de vreo jumătate de duzină de 
jeepuri britanice se află pe undeva prin împrejurimi şi e alarmă 
generală pentru găsirea lor. M-a întrebat dacă n-am văzut 
cumva vreo patrulă de jeepuri pătrunzând pe şosea, i-am spus 
că nu. 

Offer îşi recapătă graiul: 

— De unde dracu' pot să ştie că suntem aici? Nu putea 
găsi nici o altă explicaţie decât aceea că cineva îi observase în 
ziua când stătuseră pe marginea şoselei dinspre Tripoli. Dar nici 
asta nu stătea în picioare - nemţii căutau o jumătate de duzină 
de jeepuri, iar în ziua aceea nu fuseseră decât două la un loc. 
Inaintau cu încetineală. Weybright întrebă în şoaptă: 

— Acum ce facem, sir? O luăm la sănătoasa? Nici vorbă nu 
putea fi. Jeepurile n-aveau să fie decât peste un ceas la locul de 
unde să-i poată lua. In afară de asta, cum s-ar fi putut să 
părăsească două cisterne prinse într-un convoi în mişcare; ba 
mai mult, ce s-ar întâmpla dacă ar încerca să iasă din coloană şi 
să pornească îndărăt? Patrula aceea ar veni numaidecât să vadă 
ce se petrece şi a doua oară s-ar putea să nimerească peste 
cisterna lui O'Keefe, iar el nu ştia o boabă nici nemţeşte şi nici 
italieneşte. 

Gândurile agera ale lui Offer se străduiau să fie la 
înălţimea acestei situaţii îngrijorătoare. 

— Ce-i cu  îngrămădeala aceea la barieră? îl 
percheziţionează pe fiecare în parte? 

Weybright  clătină din cap. Cisternele dinaintea lor 
începeau să ia viteză. 

— Cu puţin în urmă s-a produs o tamponare şi unul dintre 
camioane a luat foc. Aşa că şoseaua s-a blocat şi au ţinut în loc 
pe toată lumea. Acuma se pare că e cale liberă. 

Cât de simple erau lucrurile. De ce dracu, totuşi, trebuia 
ca tocmai în noaptea asta vreun neamt sau vreun italian să facă 
un accident? 

Offer zise, recăpătându-şi dintr-o dată întreaga hotărâre: 

— Intrăm înăuntru, Art. Ne ţinem de planul nostru. E-n 
regulă? 


Ce altceva ar fi avut de făcut? Totuşi, John Offer ar fi vrut 
să se afle la multe, cât mai multe mile de Agheila în momentul 
acela. 

— E-n regulă, răspunse Weybright fără entuziasm. Se 
apropiau de barieră, o bară cilindrică vopsită în fâşii roşii şi albe, 
înălţată în faţa unei gherete de scândură. Intrarea era scăldată 
în lumină. De fapt, se vedeau acolo o mulţime de locuri 
luminate, dar toate luminile ar fi fost stinse, dacă s-ar fi anunţat 
un raid aerian, Offer o ştia prea bine. La lumină văzură un foarte 
fălos neamt stând la punctul de control - echivalentul german al 
poliţiei militare britanice. Din fericire toată atenţia le era 
îndreptată către alte vehicule şi nu către cisternele care acum 
treceau prin barieră cu viteză destul de mărişoară. 

Pătrunseseră dincolo de întăriturile oraşului El Agheila. 
Inamicul n-avea decât să ştie despre patrulele lor din 
vecinătate, cu toate că Offer nu-şi putea imagina cum naiba 
aflaseră, dar important era că nu ştiau nimic despre cei patru 
britanici care deschiseseră porţile cetăţii prin cel mai simplu 
dintre vicleşuguri. 

Cotitura. Cisternele de dinainte apucară la dreapta. 
Weybright se luă după ele. O privire în oglindă îi spuse că 
O'Keefe se ţinea scai după ei. Indicatoare erau cu nemiluita, şi 
fără prea mare greutate izbuteau să-l distingă pe OLIO 
DEPOSITO, deşi ţinându-se după celelalte cisterne nu mai aveau 
nevoie de ajutorul indicatoarelor. 

Aproape două mile merseră pe o excelentă şosea nouă de 
beton şi pe măsură ce înaintau îşi dădeau seama că se apropie 
de o lumină mare. Dintr-o dată ieşiră în plină lumină şi în faţa lor 
văzură instalaţiile petroliere. 

Ajunseseră. 

Încordarea, o încordare vie şi dureroasă puse din nou 
stăpânire pe ei. De frică, li se uscaseră gurile. Peste câteva 
minute avea să sosească momentul marii încercări. Dacă 
lucrurile mergeau prost, însemna că s-ar putea să mai aibă doar 
câteva clipe de trăit. 

Şoseaua se lărgea în faţa unei uriaşe perdele de beton. Pe 
la unul din capete trecea o gigantică conductă care fără îndoială 


ducea la uriaşele rezervoare ale depozitului. Offer observă 
cisternele din faţă descriind fiecare câte un semicerc şi apoi 
dând îndărăt până lângă conductă. Văzu că însoțitorii sar 
numaidecât jos din cabine, trag furtunele şi apoi le conectează 
la conductă. Însemna că ăsta e rolul lui. Îi explică şi lui 
Weybright cum stau lucrurile, deşi acesta trebuia să se 
concentreze asupra manevrelor pe care le avea de executat 
cisterna. De fapt, rutina unor astfel de operaţii şi exemplul 
celorlalte, trei cisterne de dinaintea lor le dictau ce anume 
trebuie să facă. 

Weybright manevră zgomotoasa cisternă pe o curbă 
scurtă. Oprire. Se angaja în marşarier şi Weybright se aplecă 
afară din cabină în timp ce se apropia de conductă. 

Înainte de a cobori, Offer cercetă la iuţeală locul. Se 
vedeau în fund nişte clădiri, dar destul de departe şi s-ar fi putut 
să nu aibă legătură cu depozitul. Mult mai aproape, însă, se afla 
un şopron de scândură unde se părea că şoferii sau însoțitorii lor 
se duceau să raporteze. Pretutindeni era lumină deosebit de 
puternică şi Offer văzu diverse siluete primprejur - de fapt, prea 
mulţi oameni în uniformă. Unii era santinele în post, cu armele 
atârnate pe umăr. Alţii erau muncitori la depozit, oameni care 
duceau cât un petic de hârtie, totdeauna grăbiţi şi totdeauna 
dându-şi importanţă. John Offer îşi pipăi pentru ultima oară, ca 
să se asigure, buzunarele umflate şi cobori. 

— Avem la dispoziţie vreo două minute, îi spus Offer în grabă lui 
Weybright. Ai face bine să cobori numaidecât. 

După ce-şi vor fi terminat ei treaba, n-avea să mai fie nici 
o cisternă de condus. Weybright încuviinţă din cap. Parcă îi 
pierise graiul, se gândi Offer, aşa de alb se făcuse la faţă. Dar 
Weybright era totdeauna gata să se afle acolo unde i se spunea 
că e nevoie de el. Offer avea mare încredere în acest flăcău pe 
jumătate neamt. 

Offer trase afară furtunul de legătură. Se pricepea să facă 
treaba asta, fiindcă învățase în zile demult trecute, când se afla 
în Armata Teritorială!. Văzu unde trebuia să facă legătura şi era 
un sistem rapid bazat pe un soi de baionetă pe care o vârai 


1 Aici armata din metropolă 


înăuntru, o răsuceai în semicerc şi totul era gata. li dădu lui 
Weybright semnalul convenit şi acesta porni pompa, după care 
Offer se trase în lături cu mare iuţeală. 

Cisterna cea goală era condusă de Tiffy Jones şi Offer îi 
zări faţa atunci când se aplecă din cabină ca să tragă cisterna la 
conductă. Spre mare lui uimire, Tiffy zâmbea. Cum Dumnezeu 
poate cineva să zâmbească în asemenea momente? se gândi 
Offer. Pe urmă se apropie şi văzu că nu e vorba de un zâmbet 
adevărat; era o simplă grimasă, fără urmă de veselie. 

Cisterna cea goală se opri. O'Keefe avea să se dea jos şi 
avea să facă toate gesturile necesare pentru legătură. Offer 
spuse cu glas scăzut: 

— Când dau parola, Tiffy, o iei din loc. In orice clipă... 

Mirosul de benzină devenise foarte puternic. De bună 
seamă că furtunul curgea din plin prin găurile făcute de Tiffy 
Jones şi platforma de beton era încă fierbinte de pe urma arşiţei 
din timpul zilei, aşa că benzina se evapora aproape de îndată ce 
o atingea. Doamne, ce duhoare! Ingrozitor... 

Offer văzu un soldat neamţ cu capul gol şi cu un vraf de 
hârtii în mână. Păru mai întâi să stea pe gânduri, apoi se 
întoarse către furtunul care curgea şi din toată atitudinea lui se 
vedea că adulmecă aerul. 

In momentul acela Weybright cobori şi se apropie de 
Offer. Căpitanul tocmai scosese ceva dintr-unul din buzunarele 
umflate. Neamţul porni către ei, aproape în fugă, şi pe urmă 
începu să strige. 

— Zice că n-am făcut legătura cum trebuie şi se scurge 
benzina, traduse Weybright în grabă. Zice că să oprim 
numaidecât pompa — fiindcă altminteri o să izbucnească un 
incediu. 

— O să izbucnească un incendiu, conveni Offer. O să 
plesnească! Făcu un semn energic cu capul înspre cisterna 
goală. Spune-i lui O'Keefe. Am să număr până la zece. 

Prin urmare, or să aibă doar zece secunde ca să se 
depărteze până la o distanţă care să-i scoată în afara primejdiei! 

Weybright se caţără în cisterna goală, alături de Tiffy. 
Avea să fie cam îngrămădeală în cabină, fiindcă erau patru. 


Offer îl auzi cum îl chemă pe O'Keefe. Neamţul devenise agitat 
şi speriat şi fugea acum înspre cisternă. Offer se uită dincolo de 
el şi văzu că strigătele lui atrăseseră şi altora atenţia. Cineva 
ieşise din şopron, stătea acolo şi privea la cele ce se petreceau. 
Fir-ar să fie, planul lui nu presupunea prezenţa nici unui martor 
la cele ce mai avea de făcut. 

John Offer trase cuiul bombei Mills pe care o ţinea în mână 
şi o trimise de-a rostogolul până sub cisternă. O scoase şi pe a 
doua din buzunar, o amorsa şi o trimise după prima. Erau nişte 
bombe speciale, cu explozie întârziată, pregătite de Tiffy Jones, 
anume pentru acţiunea lor şi reglate să explodeze la zece 
secunde şi nu la patru, cum explodau cele obişnuite. 

Cisterna cea goală se puse în mişcare părăsindu-şi în 
urmă furtunul. Neamţul care alerga îl văzu şi păru a-şi da seama 
că ceva serios se petrece acolo, ceva grav, fiindcă se opri, se 
întoarse pe jumătate şi începu să răcnească înspre şopron. O 
santinelă veni în goană apărând de undeva din umbră. Probabil 
că toată lumea era cam nervoasă în noaptea asta, căci fuseseră 
preveniţi să fie atenţi fiindcă sabotori britanici se infiltraseră în 


regiune. 
John Offer ajunse din urmă cisterna în mişcare şi fu tras de 
Weybright în cabina ticsită. Număra: „... trei... patru... cinci...” 


Cineva striga cât îl ţineau rărunchii şi Offer distinse 
cuvântul „Halt!”, dar Tiffy dădu drumul tobei de eşapament 
făcând o gălăgie îngrozitoare. Două alte cisterne care veneau 
spre depozit virară brusc la dreapta şi Tiffy auzi câteva 
frumoase cuvinte italieneşti. 

„... şase, şapte...” 

Offer asuda de frică, întrebându-se înciudat de ce nu 
ceruse ca bombele să fie reglate pentru douăzeci de secunde? 
În zece secunde, cu o maşină cu acceleraţie atât de lentă nu se 
putea face mai nimic, în momentul exploziei vor fi şi ei aruncaţi 
în aer. 

„Opt... nouă...” 

Şi pe urmă izbucni. Două explozii înmănuncheate în una 
singură. Imediat după aceea, o bubuitură ca de tunet formidabil 
- asta trebuia să fie explozia vaporilor de benzină. Apoi o 


explozie atât de violentă încât toţi cei din cabină avură senzaţia 
că nu mai sunt întregi. Cisterna lăsată în urmă era un stâlp de 
flăcări duduitoare. Luminile electrice deveniseră cu lotul inutile, 
fiindcă strălucirea flăcărilor ilumina aproape ca ziua. 

Imediat după explozie veni un val năpraznic de aer 
fierbinte dinspre infernul în care se aflase cisterna lor. După 
teribila explozie din urmă, începu să plouă cu sfărâmături, 
frânturi de cisternă cădeau peste ei şi peste şoseaua de beton 
din faţa lor. 

Cisterna în care se aflau continua să gonească. Gândul 
ăsta stăpânea mintea lui Offer. În ultimele două secunde piciorul 
lui Tiffy Jones nu se clintise de pe acceleratorul apăsat la 
maximum. Acum treceau pe lângă perdea şi ieşeau în şoseaua 
liberă. Offer se întoarse ca să privească în urmă. Un râu larg de 
foc venea dinspre perdeaua de beton şi se îndrepta spre ei. 
Venea cu o viteză de necrezut. Dacă ajungea din urmă cisterna 
goală, avea să sară în aer, şi ea, fiindcă orice cisternă goală e 
plină cu vapori de benzină. 

— Mai repede, mai repede! zorea Offer aproape urlând, 
dar cisterna nu putea fi făcută să-şi sporească viteza. 

După aceea ieşiră în şosea şi flăcările rămaseră în urmă, 
iar Offer se gândi că izbutiseră cel puţin să provoace oarecari 
pagube rezervoarelor de benzină ale lui Rommel. Oare valul de 
flăcări va ajunge la rezervoarele depozitului şi le va face şi pe 
ele să explodeze? Obiectivul misiunii lor de sabotaj erau 
rezervoarele depozitului, nu să dea foc unei cisterne în 
perimetrul depozitului. John Offer înălța rugi cerului, implorând 
ca în cazul când şi rezervoarele aveau să explodeze, să le mai 
lase răgaz măcar două minute... 

Explozia cea mare se produse totuşi doar cu un minut mai 
târziu. Atunci se aflau probabil la o jumătate de milă de 
rezervoare, dar suflul izbi atât de puternic cisterna goală încât 
simţiră că sunt săltaţi în aer şi înaintează câteva secunde fără 
să poată controla maşina. Pe urmă, Tiffy o luă iarăşi în stăpânire 
şi o readuse pe şosea, după care îşi continuară goana 
depărtându-se de dogoarea, de lumina şi clocotul uriaşelor 


flăcări de benzină. Sirenele începură să sune asurzitor în toate 
părţile. Vacarmul era teribil, înfricoşător. 

_ Răscrucea. Doar câteva sute de yarzi până la barieră. 
Incordarea continua, dar voioşia începea să li se strecoare în 
suflet. Izbutiseră, ajunseseră la benzina lui Rommel. Încă cinci 
minute şi aveau să se afle în jeepuri şi să zburde pe întinsul 
deşertului. 

În faţa lor se ivi cantonul. Nimeni nu putea fi mirat văzând 
cum o cisternă goală încearcă să se îndepărteze de locul 
incendiului cât mai repede îi stătea în putinţă. S-ar fi putut ca 
vreunul să încerce să-i oprească pentru a-i întreba ce anume se 
întâmplase la depozitul de benzină. Offer îşi regăsi graiul şi îi 
spuse lui Weybright: 

— Fii pregătit, dacă încearcă să ne oprească la barieră. 

Când ajunseră acolo, văzură că bariera cu benzi albe şi 
roşii era lăsată. Speriat pentru moment de obstacolul ce li se 
ridica în cale, Offer îşi spuse: „Cineva a telefonat şi i-a prevenit 
despre existenţa noastră”. Asta putea fi explicaţia, ori era o 
chestiune de rutină şi în cazul când se ivea vreo bănuială de 
sabotaj se stopa la ieşire întregul trafic. 

Tiffy văzu bariera şi zbieră, cuprins de panică: 

— Ce facem, sir? 

— Izbeşte-n porcăria aia! răspunse Offer. Parcă ce altceva 
ar fi avut de făcut? 

Garda stătea adunată buluc dincolo de barieră, împreună 
cu ea se aflau acolo şoferi şi alţi ostaşi de la lungul şir de 
vehicule care încă se întindea cât vedeai cu ochii pe partea 
dreaptă a şoselei, toţi privind încordaţi infernul din depărtare. În 
faţa lui Offer se ivi imaginea neplăcută a unei mulţimi de 
oameni care se despărţi în două în clipa când ei sfărâmară 
bariera, semnalând astfel întregului şir de maşini oprit pe şosea, 
prezenţa inamicului. 

Luminile erau încă aprinse pretutindeni în canton. Văzură 
foarte desluşit chipurile oamenilor din faţa lor şi îşi dădură 
seama cât de iute li se schimba expresia. Mai întâi se uitaseră 
spre uriaşul incendiu, apoi cisterna care se apropia le acoperi 
vederea. Offer zări chipuri uluite, iar peste o clipă, când cisterna 


se apropie fără să reducă din viteză, pe chipuri se ivi neliniştea, 
după aceea frica, urmată de o învălmăşeală indescriptibilă, 
fiecare căutând să se dea cât mai repede în lături din faţa 
bolidului. 

Izbiră bariera puternic prinsă în stâlpi de beton. Cisterna 
păru să stea în loc, pe urmă stâlpii căzură la pământ şi cisterna 
îşi continuă goana ducând în faţa roţilor, pe distanţă de câţiva 
yarzi, drugul cilindric cu benzi roşii şi albe, mai înainte ca acesta 
să zboare într-o parte, retezând ca o coasă prin mulţimea ce se 
îngrămădea ca să se tragă deoparte. 

În faţă aveau acum şirul de vehicule parcate pe două 
rânduri. Câteva cisterne staţionau pe banda de pe mijlocul 
şoselei. Nimeni nu mai dormea în vreo maşină, nici vorbă nu 
putea fi, în vacarmul acela şi la puternica lumină portocalie 
răspândită de incendiu. 

Încă o explozie uriaşă în urma lor şi, chiar la distanţa 
aceea, câteva secunde mai târziu, simţiră izbitura puternică a 
suflului de aer fierbinte. De la volan, Tiffy Jones strigă de 
bucurie, dar nimeni nu-i ţinu isonul. Se aflau încă în mare 
primejdie. Offer era convins că garda de la canton, rămasă în 
urmă, trage asupra lor. Corpul mare al cisternei le era pavăză 
sigură, dar ce s-ar întâmplă dacă gloanţele loveau vreun 
cauciuc, sau dacă cei care, alarmaţi, stăteau pe lângă maşini, ar 
fi deschis focul când cisterna trecea prin dreptul lor. 

Numai că soldaţii Axei, toţi ieşiţi pe partea stângă a 
maşinilor, nu-şi dădeau seama despre ce e vorba decât atunci 
când era prea târziu. Atenţia acestora era atrasă către uriaşele 
flăcări neastâmpărate de deasupra depozitului, de urletul 
sirenelor şi de tunetul exploziilor, aşa că o cisternă goală care 
fugea de acolo cu cea mai mare viteză nu li se părea deloc ceva 
demn de atenţie. Abia după trecerea cisternei îşi dădeau seama 
că garda de la canton trage după ea, iar când se năpusteau să 
pună mâna pe arme, de cele mai multe ori era prea târziu. 

Nu totdeauna. Cisterna cea goală depăşi cu zgomot 
ultimele maşini din şirul de pe şosea. Peste o jumătate de milă 
aveau să dea de jeepuri. N-avea să fie treabă uşoară, îşi spunea 
Offer, pe un asemenea întuneric. Totuşi, putea să-i 


mulţumească lui Dumnezeu că era întuneric. Chiar în clipa de 
faţă, nu încăpea îndoială că unele vehicule porniseră în 
urmărirea lor şi lumina n-ar fi putut decât să vină în sprijinul 
inamicului. 

Deodată se auzi un zgomot îngrijorător, o pocnitură 
puternică, şi cisterna începu să se împleticească pe şosea. Tiffy 
îi restabili direcţia şi strigă: 

— Fir-ar a dracului! S-a spart un cauciuc! 

Un glonte îşi atinsese ţinta. Cui i-ar fi putut trece prin 
minte să oprească şi să schimbe roata? Cisterna goni înainte. 
Când Offer socoti că au ajuns la locul de întâlnire, strigă: 

— la-o-nspre stânga! 

Jeepurile trebuiau să se afle pe partea de sud a şoselei. 
Tiffy răsuci volanul şi ţâşni de-a latul şoselei, prin faţa şoferului 
năucit al unui camion uriaş. Deşertul, teren accidentat şi 
întuneric beznă, zgâlţâituri violente din pricina vitezei. Toţi 
căutau cu priviri înfrigurate să zărească jeepurile, dar nici unul 
nu izbuti. Începu să-i cuprindă panica. Dumnezeule mare, dar 
dacă n-or fi aici! 

Cisterna se izbi de ceva foarte rezistent. Se opri aproape 
cu totul, aruncându-i pe toţi înainte, în contact dureros cu 
interiorul metalic al cabinei, apoi săltă în sus numai cu una 
dintre roţile din faţă şi se opri, aproape pe punctul de a se 
răsturna. 

— leşiţi! strigă Offer, şi toţi săriră afară din cabină şi pe 
teren solid. Cisterna goală îşi jucase rolul şi nu le mai putea fi de 
nici un folos. 

De îndată ce atinseră pământul, începură să se uite 
înnebuniţi împrejur. Strălucirea aceea gigantică dinspre răsărit 
şi urletele sirenelor sugerând dezlănţuirea tuturor puterilor 
iadului, vehicule cu farurile aproape necamuflate gonind pe 
şosea dinspre cantonul de gardă. Întunecime de jur împrejurul 
lor şi nici urmă de jeep. 

Offer o luă la fugă, fiindcă nu se putea să rămână aici, atât 
de aproape de şoseaua spre Tripoli. „Fir-ar ea să fie de treabă!”, 
îşi spunea în sinea lui. Terminaseră în chip fericit toată isprava, 
pătrunseseră în gura leului şi ieşiseră cu bine de acolo, 


aranjaseră frumos de tot depozitele de benzină ale lui Rommel, 
şi-acum uite că blestematele de jeepuri nu sunt aici... 

Nişte motoare începură să duduie înfundat, în apropiere şi 
tulburător de puternic. Nişte faruri se aprinseră, camuflate, dar 
părând orbitor de luminoase sub strălucirea slabă a stelelor. Şi 
un glas - australian, se vedea cât de colo, dar vesel şi atât de 
binevenit: 

— Pe-aici, băieţi, pe-aici! 

Jeepurile fuseseră acolo toată vremea, atât de aproape! 
Se întoarseră înspre ele plini de recunoştinţă, se împleticiră 
împiedicându-se pe terenul accidentat, şi repede le găsiră. De 
pe şosea, vehiculele de urmărire zăriră luminile farurilor şi 
deschiseră asupra lor foc de mitralieră. Intr-o clipă, Lashley le 
stinse. Se urcară cu toţii în mare grabă. Jeepurile porniră cu 
toată viteza, ca să se depărteze cât mai mult de mitraliori, dar 
chinuindu-i cumplit pe oameni din pricina terenului accidentat. 

Primejdia nu era chiar atât de mare. Cunoşteau regiunea 
din vizitele anterioare şi mai peste tot era teren accidentat, însă 
fără gropi mari şi stânci periculoase. Aşa că merseră orbeşte tot 
înainte, bizuindu-se şi pe noroc. Viteza a doua şi zece sau 
cincisprezece mile pe oră, dar Offer ar fi fost dispus să ţină 
prinsoare că nici un vehicul de urmărire nu va veni pe întuneric 
şi cu viteza asta pe urmele lor. Cu fiecare minut ajungeau tot 
mai aproape de locuri sigure. Mulţumeau cerului că luna nu 
răsărea atât de devreme. 

Căpitanul Offer socotise că vor avea nevoie de două sau 
trei ceasuri ca să găsească drumul îndărăt către vale. Inainte de 
toate astea crezuse că nimeni nu-i va urmări şi deci se vor putea 
sluji de faruri. Ei, îşi zicea ascultând zgomotele din urmă, s-ar 
părea că încă de pe acum renunţaseră la urmărire. Nu se mai 
auzeau Împuşcături, iar farurile acelor vehicule rămâneau din ce 
în ce mai în urmă. 

Într-un anumit moment, Cruiser, cu mintea lui cea 
împiedicată, propuse: 

— Haideţi să punem Bren-urile pe ei, sin Şi să-şi trădeze 
poziţia din deşert! 


— Nu fi nătărău, Cruiser, îl sfătui Offer. Merseră înainte, 
hurducându-se într-una şi fiece învărtitură a roţilor îi ducea tot 
mai departe de primejdie. După ce merseră aşa aproape o 
jumătate de oră, fiind mai liniştiţi acum şi dându-şi seama că n- 
avea nici un sens să forţeze norocul cu viteza aceea exagerată, 
Offer hotărî că puteau folosi farurile. In felul acesta înaintau 
mult mai repede şi roţi se simțeau voioşi şi foarte mulţumiţi de 
ce izbutiseră să facă în noaptea aceea. Dar numai la câteva 
minute după ce începuseră să folosească farurile, auziră huruitul 
unui avion care se apropia zburând la mică înălţime. 

—  Stinge, zise Offer resemnat, şi luminile farurilor 
dispărură. 

Avionul părea să zboare chiar pe deasupra lor. Şi deodată, 
lumea aceea a deşertului trecu de la întunericul de nepătruns la 
o strălucire asemănătoare cu aceea a amiezii. Avionul lansase o 
paraşută luminoasă. 

Amândouă jeepurile opriră în aceeaşi secundă. Parcă se 
simțeau goi, stând acolo în lumina albă şi strălucitoare, expuşi 
vederii tuturor. Singura lor apărare era să rămână neclintiţi; 
dacă s-ar fi mişcat, ar fi atras atenţia. 

Offer îşi scoase binoclul şi se uită în urmă. Văzu vehiculele 
mişcându-se cam pe locul unde trebuia să se afle şoseaua. Care 
blindate. Le văzu desfăşurându-se, rânduindu-se pe o linie cât 
mai lungă şi îşi dădu seama că porneau în deşert, ca să-l 
cerceteze cu de-amănuntul. După isprava din noaptea asta, 
Rommel n-avea de gând să le lase îndrăzneţilor sabotori vreo 
şansă de scăpare. 

Offer lăsă binocilul şi le spuse celorlalţi ce văzuse. Cel de- 
al doilea jeep se târâse încetişor lângă celălalt, aşa încât acum 
se aflau cu toţii laolaltă şi se puteau sfătui. 

Căpitanul spuse: 

— Când paraşuta se stinge, aprindeţi farurile şi căutaţi să 
ajungem cât mai departe cu putinţă. Luminile de poziţie 
fuseseră deconectate, aşa că n-aveau cum să-i trădeze. 

După o vreme, lumina paraşutei se împuţina cu totul. 
Atunci zvâcniră înainte, mergând iarăşi cu viteză apreciabilă şi 
făcând progrese însemnate. Pe urmă auziră avionul întorcându- 


se şi atunci stinseră farurile. O altă paraşută fu lansată şi din 
nou se văzură nevoiţi să oprească. 

Aceste manevre tactice continuară fără oprire, în toiul 
nopţii. Uneori erau lansate paraşute luminoase una la oarecare 
timp după alta şi pentru lungi răstimpuri grupul de comando nu 
putea decât să stea pe loc şi să spere că un alt răstimp de 
întuneric are să urmeze cât mai curând. Era un joc de-a 
şoarecele şi pisica. Atâta vreme cât paraşutele luminau 
deşertul, şoarecele trebuia să se ghemuiască pe loc şi să 
aştepte întunericul, în vreme ce pisica - asta însemnând carele 
blindate - înaintau fără oprire pe întinsul deşertului apropiindu- 
se de el... fără a-l vedea, totuşi, iar asta o ştia fiindcă altminteri 
ar fi început să vâjâie trasoarele. 

Pe câtă vreme, în răstimpurile de întuneric, şoarecele 
pornea înainte şi se folosea de faruri ca să poată merge cu toată 
viteza, până când blestematul de avion se reîntorcea; în vremea 
asta era rândul pisicii să se oprească şi să aştepte venirea 
luminii ca să-şi poată relua înaintarea. 

Jocul încetinea teribil înaintarea grupului de comando. Cu 
trecerea timpului, devenea evident că nu vor putea ajunge la 
tabăra din vale decât binişor după miezul nopţii; apoi, pe 
măsură ce orele se scurgeau, începură să-şi dea seama că s-ar 
putea ca şi în zori să se afle tot pe drum, iar acest gând le 
pricinuia multă nelinişte. 

Pe lângă nelinişte, Offer mai încerca şi un simţământ de 
descurajare, fiindcă după ce îşi îndepliniseră în chip atât de 
strălucit misiunea aveau de înfruntat marele ghinion de a risca 
să fie lichidaţi, când s-ar fi cuvenit să iasă veseli şi bucuroşi de 
pe teritoriul ocupat de inamic. 

Mătăhălosul şi isteţul Weybright fu acela care le 
împrospăta speranţele. Abia într-un târziu, spuse dus pe 
gânduri: 

— Mie-mi vine să cred că s-ar putea să scăpăm repede de 
ei. Văd că paraşutele cad mereu în spatele nostru. 

Când se gândiră la amănuntul ăsta, îşi dădură seama că 
după câte s-ar fi părut avionul îşi lansa paraşutele mereu 
deasupra aceleiaşi suprafeţe de teren aflate destul de aproape 


de şosea, o suprafaţă suficient de întinsă, ce-i drept, totuşi ei 
izbutiseră să ajungă în afara cercului de strălucire maximă a 
paraşutelor. 

— Probabil că ne cred încă tot acolo. 

La exprimarea gândului ăsta, Offer sări în sus de bucurie. 
Dacă nu atrăseseră în nici un fel atenţia până atunci, poate că 
într-un răstimp destul de scurt ar putea ieşi cu totul în afara 
razei de luminozitate a paraşutelor. ÎI trecură fiorii. Se 
întâmplase în cursul nopţii ca în mai multe rânduri carele 
blindate să pară a fi ajuns îngrijorător de aproape. 

Se uită la ceas. Patru şi jumătate. Vai, Dumnezeule, abia 
mai aveau timp să ajungă înainte de revărsarea zorilor. lar 
atunci, lucrul cel mai înţelept ar fi fost să rămână toată ziua 
ascunşi la adăpostul malului înclinat. Dacă ar umbla pe întinsul 
deşertului la lumina zilei, n-ar avea nici o şansă să scape de 
atenţiile avioanelor pornite în căutarea lor. Păcat, totuşi, că nu 
puteau să se depărteze cât mai mult de Agheila, fiindcă şansele 
lor de a scăpa de ameninţarea avioanelor sporeau imens cu 
fiecare milă cu care izbuteau să se depărteze de coastă. 

Privi din nou paraşuta luminoasă. Va trebui să înfruntăm 
riscul, hotărî el, şi spuse, cu vigoare: 

— Bine, foloseşte farurile: Stinge-le dacă auzi cumva 
vreun zgomot de avion. 

Acum mergeau mai repede, fără să ia în seamă lumina 
paraşutelor şi se părea că Art Weybright avusese dreptate. 
Probabil că nemţii nu înaintau decât până acolo unde aveau 
vizibilitate bună şi în curând Offer îşi dădu seama că scăpaseră 
de urmăritori. Totuşi, de două ori trebuiră să recurgă la lungi 
opriri din pricina unor avioane care îi survolau, ceea ce îi făcea 
să tremure de nerăbdare, fiindcă zorile şi începuseră să coloreze 
cerul pe zarea dinspre răsărit. 

În cele din urmă ajunseră la coasta de unde începea 
regiunea de văi şi stânci erodate. Zgomotul motoarelor 
suprasolicitate părea să devină şi mai puternic la suişul coastei, 
dar erau încredinţaţi că în nici un caz nu putea fi auzit de 
inamicul lăsat în urmă. 


După o vreme, Offer dădu ordin de popas şi motoarele 
fură oprite. Ajunseseră pe culmea coastei şi Offer voia să urce 
cu piciorul pe înălţimea cea mai apropiată, pentru a încerca să 
stabilească unde se află tabăra lor de sub peretele înclinat. 
Credinciosul O'Keefe porni să urce alături de el, prin întunericul 
friguros, şi spuse cu multă voioşie. 

— Eu zic că le-am tras clapa, sir 


* 


La mai puțin de o milă depărtare, o santinelă germană 
auzise zgomotul jeepurilor care se apropiau şi numaidecât îşi 
trezise comandantul. Căpitanul Braunschweig ordonă 
numaidecât deşteptarea, după care dădu program de voie până 
la ivirea zorilor. Zgomotele păreau să indice că vehiculele 
înaintează direct înspre tabăra germană. 

Căpitanul nu avea nici o îndoială că e vorba de vehicule 
inamice, căci în afară de patrula sa nu vedea nici un motiv 
pentru care vreo altă formațiune de-a Axei s-ar afla prin 
împrejurimi. 

Înainte de miezul nopţii, căpitanul fusese trezit din 
aţipeală de către Feldwebel, care îi raportă că înspre nord se 
vede o lumină mare şi portocalie. Toţi oamenii lui Braunschweig 
îşi arătară curiozitatea şi se sculară ca să vadă acea strălucire 
îndepărtată. Cu toţi fură de acord că era un incendiu şi încă unul 
teribil de mare. Câteodată lumina căpăta strălucire deosebită, 
iar la mult timp după aceea se auzea un zgomot care aducea a 
explozie. 

Căpitanul ştia că e vorba de Agheila. Un asemenea 
incendiu nu putea să aibă loc decât la un mare depozit de 
carburanţi, şi în mintea lui Braunschweig se ivi imediat ideea de 
sabotaj. La urma urmei, văzuse acele proaspete urme ale unei 
patrule inamice prin apropierea oraşului şi nu era greu să facă 
legătura cu marele, deşi îndepărtatul, infern. Ceva mai târziu, 
cerul fu acoperit de un alt soi de strălucire, de data asta de un 
alb mai puternic, iar acum ştiură cu toţii că e vorba de paraşute 
luminoase. Asta din nou nu putea să însemne altceva decât 


căutarea inamicului pe întinsul deşertului, ceea ce confirma 
bănuielile lui dinainte cu privire la sabotaj. 

Acum patrula germană auzea apropiindu-se zgomotul 
motoarelor şi căpitanul se bucura din toată inima, fiindcă era 
limpede că sabotorii se întorceau de la Agheila pe aceeaşi cale 
pe care se duseseră. Oamenii lui stăteau tăcuţi la posturile lor, 
cu armele în poziţie de tragere şi îl priveau de jos, fiindcă se 
urcase pe o ridicătură a terenului şi aştepta să se lumineze mai 
bine. 

Nu peste mult timp, zgomotul motoarelor se împuţina şi 
pe urmă se stinse cu totul. Căpitanul avu o strângere de inimă. 
Oare se ascunseseră undeva? 

Intraseră în pământ? Dacă da, detaşamentul lui nu va 
pierde multă vreme până sări scoată din ascunzătoare. 


* 


În noaptea aceea, în tabăra de pe vale nimeni nu 
închisese ochii. Gândul că inamicul se afla nu departe, dincolo 
de peretele de stâncă înclinat alunga orice posibilitate de 
ațipeală. 

După lăsarea întunericului, ieşiră de sub adăpostul zidului, 
se aşezară la lărgime şi ținură sfat. Nu ajunseră la nici o soluție. 
Mai ales acum ar fi fost nevoie de o conducere energică şi 
Walker, omul înălţat de Offer cu sila la gradul de sergent, nu 
prea era potrivit pentru astfel de situaţii extreme, oricât de 
excelent s-ar fi dovedit în alte privinţe. Până la urmă, luară 
hotărârea care se impunea de la sine. In situaţia dată nu puteau 
să facă nimic, deci nu vor face nimic. Când va veni Offer, va lua 
el, în locul lor, toate hotărârile. 

Deşi n-ar mai fi fost nevoie, Walker le spuse că nu trebuie 
să facă nici un zgomot, fiindcă prin pustietăţile acelea orice 
sunet se auzea de la mare distanţă. De fapt, erau cu toţii 
convinşi că auziseră zgomot de metal izbind în stâncă dură şi 
ghiciră că venea de la acea formaţie inamică ce făcuse tabără 
neliniştitor de aproape de ei. Cu multă chibzuinţă, Walker rândui 


un puternic cordon de santinele, ca măsură de prevedere 
împotriva unui posibil atac de noapte. 

De asemenea nimeni n-avea voie să fumeze, fiindcă ştiau 
din experienţă cât de departe poate ajunge mirosul fumului de 
ţigară. Asta le pricinuia mare necaz fumătorilor înrăiţi, care 
încercară să nu accepte interdicţia, dar de această dată Walker 
obţinu sprijinul majorităţii. 

Veşnic nemulţumitul Sibrett şi aliaţii lui apropiaţi se 
împotriviră dispoziţiei date de nehotărâtul Walker, dar acum îşi 
pierdu şi el răbdarea şi într-un mod ce n-ar fi fost aprobat de 
generalii de la Whitehall! le puse în vedere că în caz de 
insubordonare îşi vor primi pedeapsa. 

— Aprindeţi-le, spuse el, şi-o să vedeţi cum vă înfund 
împuţita de ţigară în puturoasele voastre de gâtlejuri şi expediez 
după ea şi dinţii voştri cei împuţiţi! S-a-nţeles? 

Vorbele erau cam buruienoase, se cam repetase, dar îşi 
atinsese ţinta. Walker, fostul cerber al sălilor de dans, se arăta 
acum om bine înfipt pe picioarele lui. N-au fumat, deşi au trecut 
prin toate chinurile pe care îndopaţii cu nicotină le cunosc atunci 
când sunt siliţi să se abţină - şi asta în nesfârşitele ceasuri ale 
nopţii. 

Offer le spusese să-l aştepte cam pe la miezul nopţii. O 
torţă aprinsă l-ar fi putut ajuta să se orienteze direct spre ei. „O 
să auziţi duduitul motoarelor cu mult înainte de a ajunge noi pe 
culme”, le zisese el. 

Când veni şi trecu miezul nopţii, pe urmă ceasurile două, 
trei, patru, patru şi ceva, tensiunea din tabără deveni aproape 
de neîndurat, până ce o stare ce s-ar fi putut numi panică 
începu să-i ia locul. Pe măsură ce trecea timpul, toţi erau din ce 
în ce mai convinşi că formaţia căpitanului Offer dăduse de 
bucluc. Observaseră şi ei strălucirea aceea portocalie ce lumina 
cerul în depărtare şi asta îi făcuse să creadă că prietenii lor 
izbutiseră să ajungă până la benzina lui Rommel. După aceea 
văzuseră lumina albicioasă a paraşutelor şi înţeleseseră că pe- 
acolo avea loc un fel de vânătoare de oameni. 


1 Sediul multor instituţii guvernamentale de la Londra. 


— Îi ţin pe loc, ţintuiţi acolo în deşert, discutau oamenii 
între ei, de asta nu mai vin odată. N-au să mai ajungă la noi, o 
să vedeţi. Nemţii îi ţin acolo, la Agheila, şi când s-o face lumină 
au să dezlănţuie asupra lor nu numai câţi oameni or fi având la 
dispoziţie, ci şi toate avioanele. Nu mai scapă ei. Dacă şi-au 
îndeplinit misiunea, de ce nu s-au întors până acum? 

O întrebare cam fără noimă. Pe la ceasurile trei, aproape 
cu totul demoralizaţi de aşteptarea fără sfârşit, câţiva dintre 
oameni cerură într-un glas s-o ia la sănătoasa câtă vreme se 
mai puteau încă bucura de oarecare protecţie din partea 
întunericului. 

— Au să ne audă motoarele. Asta se referea, bineînţeles, 
la formaţia inamică aflată la o jumătate de milă depărtare de ei. 
Au să se ia pe urmele noastre. Cel care le vorbea astfel era 
sergentul Walker, sfâşiat între grija pentru propriile interese şi 
loialitatea faţă de John Offer. 

Veninos ca o viperă, Skipper se răsti: 

— Cum adică? Păi, dacă nu plecăm de aici înainte de 
ivirea zorilor, cu siguranţă c-or să pună laba pe noi. 

— Dacă stăm liniştiţi pe loc, avem mai multe şanse să 
scăpăm cu faţa curată. 

Sergentul Walker nu era deloc sigur de cele afirmate, dar 
era gata să folosească orice fel de argument pentru a-i convinge 
pe ceilalţi să rămână pe loc, fiindcă socotea că nu e cu putinţă 
să-şi lase camarazii în voia sorții şi Offer să nu-i găsească atunci 
când în sfârşit, va sosi la tabăra de pe vale. 

Mulţi dintre oameni fură de aceeaşi părere şi câteodată 
ajungeau să uite de prezenţa în preajmă a inamicului, iar în 
focul discuţiei se întâmplă să şi înalțe glasul, până în clipa când 
Walker le ordonă să tacă din gură. 

— Dacă nu facem nimic şi stăm aici cu braţele încrucişate, 
s-ar putea foarte bine să ne trezim înconjurați şi atuncea am 
băgat-o pe mânecă, spuse declamator Sibrett şi vorbele lui îi 
făcură pe oameni să se simtă neliniştiţi şi mai nervoşi şi să 
cerceteze mereu cu încordare valea întunecată, de parcă s-ar fi 
aşteptat să-l şi vadă pe inamic căzând asupra lor. Dovedind 
multă agerime, Sibrett se declară gata să pună prinsoare că 


blestemaţii de nemți fuseseră în stare să le identifice urmele pe 
porţiuni de deşert asemănătoare cu aceea care îi înconjura. 
Adăugă: 

— Stau acum acolo în tabără fiindcă e prea întuneric ca să 
ne poată vedea urmele. 

Ceea ce nu era chiar adevărat, dar nici prea departe de 
adevăr. 

In cele din urmă Walker le spuse deschis că din pricina 
asta n-aveau totuşi să plece de acolo: 

— Să zicem că îşi fac apariţia pe neaşteptate, chiar după 
ce plecăm. Şi cine dintre noi se pricepe să se orienteze în 
deşert? 

Se părea că în sfârşit, găsise un argument hotărâtor, dar 
până la urmă Sibrett tot se încăpăţâna şi spuse: 

— Eu am să-mi încerc norocul. Mă pot foarte bine lua după 
soare ca să mă orientez, iar dac-o fi să mergem pe vreme de 
noapte, toţi ştim care-i Steaua Polară. 

Fără să vrea şi fără vreun efort, toţi învăţaseră de la 
sergentul lor major, câteva chiţibuşuri privind orientarea în 
deşert. De altminteri, se părea că nici nu se aflau prea departe 
de coastă. Soarele şi stelele nopţii aveau să-i ajute să se 
îndrepte mai întâi către sud-est, apoi să schimbe direcţia înspre 
nord-est pentru ca astfel, în cele din urmă, să ajungă pe coasta 
Mediteranei într-un punct situat în spatele propriilor linii. Totuşi, 
Walker refuză să-şi schimbe hotărârea. 

Astfel că Sibrett îşi adună în jur adepţii şi foarte liniştit le 
spuse că-l dă în măsa pe Walker şi ştie el ce are de făcut. 

— Am să pun mâna pe un păduchios de ăsta de jeep şi-am 
s-o întind din valea asta împuţită, le declară lui Dodge şi lui 
Skipper cel urât şi cu mutră respingătoare. Sibrett era hotărât 
să-şi apere pielea lui şi nu să-i poarte de grijă nenorocitului 
astuia de căpitan Offer. Cine merge cu mine? 

Skipper şi Dodge, totdeauna gata de orice, spuseră că-l 
dau dracului pe Offer şi sunt gata şi ei să spele putina; apoi îşi 
manevrară în aşa fel armele ca să dea de înţeles cât mai 
limpede că sunt dispuşi să le folosească,dacă cineva s-ar gândi 
să le stea în cale. Când îi dădură de veste şi lui Joe Bannister, 


unul tot de teapa lor, acesta zise şi el că îi dă dracului şi vrea să 
plece şi el de acolo. De mai mulţi nu aveau nevoie, deşi ştiau 
bine că mai aveau vreo câţiva care abia aşteptau prilejul să-i ur- 
meze. 

— Nu spuneţi nimănui nimic, îi povăţui Sibret, iar cei patru 
îşi făcură în linişte pregătirile şi aşteptară momentul cel mai 
potrivit. 

Dar lucrurile nu se desfăşurară aşa cum ar fi dorit ei. Cele 
cinci jeepuri stăteau parcate bară în bară la adăpostul peretelui 
înclinat. Dacă voiau să plece pe neaşteptate din vale, trebuiau 
să ia primul jeep din mica şi înghesuita coloană. Cu inima 
îndoită, sergentul Walker hotărî să stea de vorbă cu câţiva 
oameni chiar în jeepul acela. Se aşeză la volan trăgând îndărăt 
plasa de camuflaj, iar ceilalţi se cocoţară pe capota motorului 
sau se sprijiniră de maşină vorbind cu toţii şi făcând presupuneri 
pesimiste privitor la şansele lor de scăpare. 

— La orice oră o veni, dacă mai vine vreodată, nemţii au 
să-l audă. La vremea aceea oamenii aflaţi pe vale hotărâseră că 
cei din preajma lor nu pot fi decât nemți. Aveau dreptate, deşi 
nu dispuneau de dovezi. Vorbea soldatul Palfreyman: Ei, şi-n 
cazul ăsta noi ce-avem de făcut? 

In cazul când Offer se întorcea la tabăra de pe vale, avea 
să dea de veste inamicului. Dacă nu se mai arăta şi se vedeau 
siliţi să plece singuri, duduitul motoarelor nu putea să nu atragă 
imediat atenţia inamicului asupra lor şi parcă îi cuprindea 
tremurul când se gândeau la acele Kube/wagens. 

In cele din urmă, spre uşurarea tuturor, întunericul începu 
să pălească. In acel moment, sergentul Walker trecu la acţiune. 
Inţepenit de frig, se dădu jos din jeep. 

— Haideţi să tragem o ocheală de sus de pe creastă, 
spuse el. Staţi cu capetele cât mai plecate, să nu cumva să ne 
zărească pe linia orizontului. Şi începu să urce, foarte cu luare- 
aminte, fără să facă nici un zgomot. Şi alţii se luară după el, dar 
nu Sibrett şi prietenii lui buni. 

— Haideţi, le şopti Sibrett cu glas răguşit. Acum ori 
niciodată, fir-ar să fie! 


Porniră să se caţere în jeep, aruncându-şi mai întâi în el 
cele câteva lucruri personale pe care ie aveau, şi-chiar în acel 
moment prinseră în auz zarva făcută de jeepurile lui Offer, aflate 
din ce în ce mai aproape. Acum la vechile griji veneau să se 
adauge altele proaspete. Offer şi cei plecaţi împreună cu el 
dezvăluiseră duşmanului prezenţa unor formaţii britanice în 
acele locuri. Oare motoarele lui Offer îi vor face pe nemti să 
pornească în recunoaştere şi astfel să dea peste valea unde se 
ascundeau ei? Peste câteva minute avea să fie ziuă de-a 
binelea. 

Pe urmă Offer îşi stinse motoarele, mai înainte chiar ca 
Walker şi oamenii lui să urce la punctul de observaţie, iar după 
aceea şi nemți şi britanici n-aveau altceva de făcut decât să 
stea şi să aştepte. 

Peste câteva minute, aşteptarea luă sfârşit şi pentru unii 
şi pentru ceilalţi. 


Sibrett se aşeză la volan, dar în acele câteva minute de 
încordare nu porni motorul. Dacă urmau să fugă din faţa 
inamicului pe lumină, puteau foarte bine porni când lumina avea 
să fie destul de limpede pentru a le îngădui să iasă din vale 
mergând cu toată viteza. Le spuse celorlalţi: 

— Dacă avem un dram de noroc, Walker are să alerge pe 
urmele noastre. După socoteala lui Sibrett, sergentul avea să 
creadă că jeepul lor fugar dezvăluise inamicului locul unde se 
găsea ascunzătoarea. Oricum, asta reprezenta un risc pe care 
nu putea să-l înfrunte, spunea Sibrett, convins fiind că Walker şi 
ceilalţi, cu nervii măcinaţi de teribila noapte de aşteptare 
zadarnică, vor fi cuprinşi de panică şi vor fugi şi ei. 

Asta nu putea să le prindă lor decât foarte bine, le spuse 
rânjind celor ce-l însoțeau. Blestemaţii de nemți au să se ia după 
tot ce-ar fi mişcat pe întinsul deşertului. Dar ei, Sibrett şi acoliţii, 
aveau să fie în fruntea tuturor, iar dacă Walker şi ai lui porneau 
într-adevăr pe urmele lor, atunci urmau să se afle între jeepul lui 
Sibrett şi nemţii porniţi după ei. În felul acesta, Walker se va 


vedea silit să ia asupra sa greul luptei şi să joace rolul de 
ariergardă a lui Sibrett, ceea ce va însemna un imens ajutor 
pentru el, dându-i posibilitatea să se desprindă de inamic şi să-şi 
vadă în voie de treburile sale. 

Sibrett nu se gândise nici o clipă la grupul condus de 
Offer. Dacă totuşi se gândise câteodată, asta fusese doar în 
momentele când spusese: „Dă-l în măsa pe Offer! Offer să se 
descurce cum l-o tăia capul şi cum o putea. Aşa cum făcea şi el, 
Sibrett.” 

Când socoti că lumina e în sfârşit destul de limpede, 
Sibrett porni motorul. Puterea zgomotului îi făcu pe toţi să 
tresară, căci sunetele se rostogoleau ca o cascadă în jurul 
pereţilor acelei mici văi. 

Sibrett strigă: „[ineţi-vă bine!” şi ieşi pe fundul văii. Apoi 
începu să întindă urme pe costişe, îndreptându-se către est. 


* 


Cocoţat pe o stâncă înaltă, căpitanul Offer auzi zgomotul 
acela depărtat şi nu mai ştiu ce să creadă: „Ce naiba se 
întâmplă aici?” Oare Walker şi oamenii lui să se fi săturat de 
aşteptare şi aleseseră tocmai momentul ăsta ca să iasă din 
ascunzătoarea de pe vale? Ziua, pe lumină? Aveau să fie 
descoperiţi cât ai bate din palme, de îndată ce Rommel îşi va 
înălța avioanele în văzduh. Neapărat trebuie să-l ajungă din 
urmă pe Walker şi să-l aducă îndărăt la adăpost - dacă pentru ei 
se va mai putea găsi undeva vreun adăpost în următoarele 
douăsprezece ceasuri cât va dăinui lumina zilei - la adăpostul 
din vale... 

Pe urmă, cu toţii îşi dădură seama că nu se auzea decât 
zgomotul unui singur vehicul, iar nedumerirea le spori şi mai 
mult. 

Lumina se limpezea foarte repede. Încă de pe acum se 
putea zări până la un sfert de milă depărtare pe întinsul scrijelit 
de forţa vânturilor; peste câteva minute aveau să poată vedea 
până la o jumătate de milă, pe urmă până la o milă şi apoi până 
la marginile zării. 


Atunci prinseră în auz zgomotul altor motoare, încă şi mai 
depărtate. Veneau revărsându-se peste coasta brăzdată şi 
urechile experimentate ale oamenilor aflaţi împreună cu Offer le 
dădeau putinţa să înţeleagă limpede că nu e vorba de jeepuri. 

Offer îşi spuse: „Doamne-Dumnezeule, ăştia trebuie să fie 
nemți!” Sau italieni. Orice ar fi fost, se găseau aproape de tot, 
doar la aproximativ o milă de grupul lui Offer, înghesuiți undeva 
puţin mai jos de linia orizontului şi stând chiar în calea pe unde 
plănuise Offer se afle scăpare în deşertul dinspre sud. 

Două cete de oameni aflate la mai puţin de o milă una de 
cealaltă, adunate în jurul câte unui punct de observaţie, erau 
acum martorele unei scene care aproape că întrunea toate 
elementele pentru a părea dinainte pusă la cale. 

Offer şi O'Keefe ajunseseră pe clinul coastei, poate la o 
jumătate de milă distanţă către est de valea unde stăteau 
adăpostite jeepurile celelalte. In faţa lor se afla o scobitură 
prelungă şi uscată care probabil devenea lac pe vreme de ploaie 
şi care se întindea pe mai multe mile către răsărit şi către apus, 
plină toată de steiuri de stânci şi bolovani mari. Din toate 
părţile, văile veneau să se verse în această scobitură puţin 
adâncă, astfel că atunci când era plină cu apă, probabil, că 
părea împrejmuită de nenumărate fiorduri. 

Şi deodată, pe scena asta pregătită de natură apăru un 
jeep. Şi Offer şi O'Keefe îşi scoaseră imediat binoclurile. Lumina 
devenise destul de clară... şi-i văzură... pe Sibrett, Bannister, 
Skipper şi Dodge. Jeepul înainta cu mare zgomot în viteza a 
doua, croindu-şi drum prin jurul bolovanilor uriaşi. 

Aproape imediat după aceea o altă mişcare le atrase 
atenţia şi atunci binoclurile se îndreptară către un punct 
diametral opus. Zăriră partea de sus a unor care blindate 
mişcându-se de-a lungul unei văi puţin adânci şi imediat îşi 
dădură seama că valea aceea ieşea în scobitură într-un loc aflat 
exact pe direcţia înaintării jeepului. 

Era ca un fel de întrecere - oare va izbuti jeepul să treacă 
de gura văii mai înainte ca maşinile blindate să-i taie calea? 
Privitorii aveau să-şi dea foarte curând seama, peste trei sau 
patru minute, deşi un asemenea răstimp poate părea nesfârşit 


de lung pentru nişte oameni siliţi să fie martori la împlinirea 
sorții altora. Acum, neliniştiţi de zgomotul ce se auzea, Busker, 
Cruiser şi ceilalţi se căţărau şi ei pe coastă ca să vadă ce se 
întâmplă. 

Binoclul lui Offer se întoarse către coloana aproape 
ascunsă dincolo de ridicăturile şi stâncile de pe marginea văii. 
Acolo se întâmpla ceva. Coloana se oprise, ca şi cum ar fi dat 
peste un loc pe unde nu se putea trece, sau poate că una dintre 
maşini căzuse în pană şi bloca drumul celorlalte. 

După aceea, Offer observă mişcare mult mai în jos pe 
vale, către scobitură, şi îşi dădu seama că una dintre maşinile 
blindate reuşise să treacă şi înainta de una singură. Prin urmare, 
de data asta cursa se desfăşura între un jeep care îşi croia drum 
pe fundul plin de bolovani al scobiturii şi o maşină blindată care 
cobora pe vale. 

O'Keefe spuse, îngrijorat: 

— Maşina aceea are să ajungă la gura văii odată cu jeepul. 
Şi dădu să se ridice, cu mişcări foarte grăbite. 

— Unde te duci? îl întrebă Offer cu glas bănuitor. 

— Să iau un Bren. Poate izbutim să ţinem carul blindat în 
vale şi să le dăm astfel băieţilor noştri o şansă de scăpare. 

Sibrett şi Compania băieţii noştri?! Sibrett, care îl părăsise 
în ghearele inamicului, acolo lângă Siwa? 

— Stai pe loc, sergent-major! 

— Să stau pe loc?! întrebă O'Keefe uluit, făcând stânga- 
mprejur. 

Fără să-şi ia binoclul de la ochi, Offer răspunse: 

— Da, n-o să ne dăm noi înşine de gol pentru cei de teapa 
lui Sibrett. Totuşi, ce-or fi căutând aici singuri? 

Îşi îndreptase binoclul către locul unde jeepul lui Sibrett 
ieşise în scobitură şi-l recunoscuse. In valea aceea îi lăsaseră pe 
Walker şi pe ceilalţi. Săltă puţin binoclul şi-l îndreptă către un loc 
mai înalt. Da, acolo se găsea postul lor de observaţie şi putu 
chiar distinge nişte siluete culcate la pământ. 

Offer exclamă deodată: 

— Sibrett a luat-o la sănătoasa şi i-a lăsat pe ceilalţi să se 
descurce cum s-or pricepe. Foarte bine, lasă-i să-şi încerce 


norocul împotriva carului blindat şi prin asta s-ar putea să ne fie 
nouă de mult folos. 

Incă de pe acum Offer se gândea: „Sibrett, ticălosul, s-ar 
putea să reţină atenţia întregii coloane blindate şi să dea astfel 
posibilitatea să ne retragem de aici fără ca nemţii să aibă habar 
de prezenţa noastră”. Şi, fără nici cea mai mică emoție, îşi 
spuse: „Sibrett, ticălosule, de tine ne putem lipsi!” Poate avea şi 
el prilejul să facă ceva bun în viaţa lui şi să moară salvându-şi 
astfel camarazii. Prin urmare, nu era cazul nici să fie prevenit de 
primejdie şi nici ajutat în lupta împotriva inamicului. Offer îi 
explică pe scurt lui O'Keefe la ce anume se gândea, iar acesta 
se aşeză liniştit jos şi zise: 

— Aveţi dreptate. Să sperăm că Sibrett o să-i scoată de 
prin locurile astea. 

Aşa că rămaseră acolo să privească, fiind acum opt cu 
toţii. Văzură jeepul ivindu-se cam la şase sute de yarzi 
depărtare şi strecurându-se printre bolovanii de pe fundul 
scobiturii, după cum zăreau din când în când şi carul blindat 
înaintând de-a lungul văii, amândouă vehiculele apropiindu-se 
cu repeziciune unul de altul. Acum şi celelalte care blindate se 
puseră în mişcare, semn că trecuseră de obstacolul acela 
necunoscut. 

Jeepul păru că dăduse peste teren prielnic şi înainta cu 
mare viteză. Carul blindat făcu o curbă pe întinsul văii şi apoi 
apăru cu totul la vedere, de îndată ce ieşi în scobitură. ŞI 
deodată cele două vehicule dădură cu ochii unul de celălalt. 

Skipper, aflat la mitraliera instalată pe jeep, reacţiona cel 
dintâi. Văzură gloanţele trasoare, apoi auziră ecourile răpăitului 
de mitralieră. Din pricina salturilor jeepului gloanţele se duseră 
aiurea, apoi carul blindat începu să tragă, dar şi gloanţele lui 
trecură la fel de departe de ţintă. 

jJeepul continuă să înainteze nevătămat şi ajunse la 
adăpostul câtorva stânci aflate între el şi Kube/wagen, dar peste 
un minut carul blindat ieşi de-a binelea pe întinsul scobiturii şi 
văzu limpede jeepul care fugea cu toată viteza. Comandantul 
carului blindat dădu dovadă de înţelepciune. Işi dădea seama că 
pe un teren aşa de accidentat nu putea să se măsoare cu jeepul 


cel atât de ager, şi deci nu-i rămânea decât să-l facă să se 
oprească înainte de a scăpa din bătaia mitralierelor. 

Ordonă şoferului să oprească. Apoi trecu el însuşi la 
mitraliera cu dublă ţeava. Având astfel o platformă de tragere 
stabilă, ar fi fost aproape cu neputinţă să nu nimerească, şi încă 
de la două sute de yarzi. 

Offer şi oamenii lui observară manevra, iar Lashley rosti 
cu tristeţe: „S-a zi cu ei?”. Şi chiar aşa a fost. 

Trasoarele zburară pe deasupra scobiturii. Prea sus. 
Neamţul îşi corectă tirul. Trasoarele coborâră, coborâră, 
coborâră... În plină ţintă. Skipper, care în chip inutil trăgea cu 
mitraliera în urma jeepului, primi în plin o ploaie de gloanţe, atât 
trasoare, cât şi simple, şi fu aruncat peste Sibrett şi peste volan. 
Câteva clipe jeepul o luă ba la stânga, ba la dreapta, dar 
trasoarele continuau să muşte din partea metalică a maşinii, 
apoi păru că Sibrett fusese lovit, fiindcă văzură jeepul luând-o 
de-a dreptul către o stâncă mare de care păru că se face zob. 
Un om, aruncat afară de izbitură, se sculă în picioare cu 
amândouă mâinile ridicate în aer. 

Când sergentul major sări de jos dând s-o pornească la 
vale ca să pună în funcţie motoarele, Offer îi strigă: 

— Aşteaptă! 

Voia ca toate carele blindate să pătrundă în scobitură şi 
de-abia după aceea să pornească jeepurile. Le văzu cum ies 
unul câte unul de pe văiugă şi se iau cu toată viteza după primul 
Kubelwagen, adunându-se laolaltă în preajma jeepului sfărâmat 
şi a unicului supravieţuitor. 

După ce aşteptă ca inamicul să se îndepărteze suficient, 
Offer se ridică în picioare, se întoarse către sergentul Walker şi 
oamenii lui aflaţi la punctul de observaţie, apoi începu să le facă 
semne cu mâna. Peste câteva secunde zări pe cineva care îi 
răspunde şi atunci înţelese că stabilise legătura. 

— Dacă are minte, îi spuse Offer lui O'Keefe, Walker va fi 
gata de drum când o să trecem noi peste costişă. Haideţi, 
trebuie să plecăm fără cea mai mică întârziere! 

Coborâră anevoie până la jeepuri şi porniră numaidecât. 
Nemţii aveau sa audă zgomotul şi să ia imediat măsurile de 


rigoare, dar Offer n-avea de gând s-ajungă la camarazii săi 
trecând prin scobitură. O luară în schimb îndărăt şi apoi pe o 
altă vale aflată la vreo jumătate de milă mai spre vest, pe unde 
puteau ajunge la o costişă a cărei culme se găsea chiar în 
spatele văii lor. 

Offer nu-şi făcea griji în ce priveşte carele blindate 
nemţeşti. Dispunea de suficient avans şi se găsea pe teren tare 
şi relativ neaccidentat, aşa că agerele lor jeepuri puteau foarte 
bine să se distanţeze şi mai mult. Aveau să se întâlnească 
desigur cu Walker, după care nu le mai rămânea decât să treacă 
dincolo de coastă şi să coboare în deşert. Îşi dădea, perfect 
seama că n-ar fi avut nici un rost să mai rămână acolo. Oricine 
ar fi fost supravieţuitorul, avea să vorbească, aşa cum făcuse şi 
McTone, iar nemţii nu puteau zăbovi mult până să le descopere 
ascunzătoarea. Ceea ce îl îngrijora pe Offer era perspectiva 
acelui lung drum prin deşert, la lumina zilei, în cursul căruia vor 
fi cu totul lipsiţi de apărare împotriva atacurilor aeriene. Era 
convins că din clipă în clipă avioanele lui Rommel se vor ivi pe 
cer, pornite în căutarea lor. Fără îndoială că ofiţerul comandant 
al acestei formaţii va comunica prin radio poziţia unde se află 
inamicul şi Luftwaffe avea să se năpustească asupra lor. 
Probabil că timpul ce le mai rămânea la dispoziţie ca să 
părăsească locurile acelea trebuia măsurat în minute. Offer voia 
să ajungă cât mai grabnic pe teren ceva mai plat, încă înainte 
de intrarea în acţiune a avioanelor, căci dacă ar fi fost ţintuiţi pe 
loc prin aceste văi şi coclauri pe unde până şi jeepurile cele 
agere se descurcau atât de greu, n-avea să treacă mult până 
când s-ar fi ivit mai lentele care blindate ca să-i şteargă odată 
de pe faţa pământului. 


Walker rămânea în aşteptare, cu jeepurile rânduite în 
coloană şi motoarele pornite, gata oricând să se alăture 
celorlalţi în clipa când ar fi apărut. De îndată ce ajunse în 
dreptul lor, Offer le strigă: 


— Dă-i drumul, Eddie! Nu ne mai vedem capul de 
necazuri! 

Sergentul Walker zâmbi cu gura până la urechi, căci parcă 
i se luase o piatră de moară de pe suflet când văzuse că de 
acum încolo nu-i mai revenea lui răspunderea de a lua hotărâri. 
Cu  neclintită încredere în comandantul său, Walker intră 
numaidecât în coloană în urma celor două jeepuri ale lui Offer şi 
astfel porniră spre creasta costişei. 

Soarele săltă dintr-o dată deasupra orizontului şi o lumină 
caldă îi învălui, căldură întâmpinată cu multă mulţumire după 
frigul nopţii prin care trecuseră. Offer se simţea în al nouălea 
cer. S-ar fi zis că de câte ori ucideau oameni de-ai inamicului, 
scăpau după aceea cu destulă uşurinţă. Dacă norocul continua 
să le surâdă încă o vreme, aveau să ajungă la Benghazi şi - 
Doamne-Dumnezeule - ce mai seară de petrecere au să 
aranjeze ei când au să se vadă acolo! 

Costişa pe care suiau acum era îngrozitor de greu de 
străbătut şi probabil, că nici un om întreg la mine nu s-ar fi 
angajat pe ea cu un vehicul, dar oamenii lui Offer erau 
înflăcăraţi de speranţe şi nu rareori li se întâmpla să ducă 
jeepurile aproape ridicându-le pe sus, ca să le treacă peste 
obstacolele cele mai dificile. Cruiser şi Busker erau cu adevărat 
în elementul lor. Ei amândoi arătau că sunt în stare să ridice un 
jeep peste orice obstacol - ca nişte adevărate buldozere 
omeneşti, spuse cineva. Totodată păreau a nu şti ce e oboseala 
şi dădeau o mână de ajutor de câte ori vreun vehicul ajungea la 
ananghie şi nu mai izbutea să se urnească din loc. 

Peste trei ceasuri reuşiră să scape de terenurile acelea 
îngrozitoare şi să ajungă în deşertul de dincolo, dar încă de pe 
acum bombardierele ajunseseră să-i recunoască şi se roteau pe 
deasupra lor ca nişte vulturi. Starea aceea de spirit dominată de 
simţământul triumfului se spulberă în câteva minute. 

Patru bombardiere îi recunoscuseră: trei Breda şi un Ju88. 
Pe rând, toate patru coborâră aproape în picaj către jeepuri, 
apoi se depărtară fără să deschidă foc de mitralieră sau să 
lanseze vreo bombă. Manevra părea puţin cam ciudat, dar 
căpitanul Offer nu o vedea în momentele acelea sub un 


asemenea aspect. Era mult prea preocupat de următorul lor 
pas, asupra căruia trebuia să ia o hotărâre. 

Când auziseră prima dată huruitul bombardierelor, se 
opriseră pe o vale mică şi cu pereţi de stâncă în stare să le ofere 
un oarecare adăpost, dar Offer ştia prea bine că nu poate 
rămâne multă vreme acolo. De bună seamă, carele blindate nu 
vor ezita să reia urmărirea, iar dacă Ceata de la Glasshouse n- 
avea să-şi continue drumul, peste câteva ore Kube/wagen-urile 
vor apărea şi vor deschide foc asupra lor. 

Offer se sfătui în grabă cu sergentul major O'Keefe şi cu 
sergentul Walker. Până la urmă ajunseră la concluzia că 
indiferent dacă mai apar sau nu avioanele, ieşirea şi goana pe 
întinsul deşertului trebuie cu orice preţ încercate. Ştiau că după 
ce trec de costişă au să dea de teren favorabil pe întindere de 
vreo două sute de mile, teren plat, aproape ca-n palmă, aşa că 
discutară ţinând seama de asemenea detalii. 

In cele din urmă, Offer dădu semnalul şi jeepurile porniră 
din nou să urce. Jeepul lui Offer mergea în frunte şi deschidea 
calea de ieşire din vale şi de înaintare către întinderile cenușii 
ale deşertului. De cum ieşiră pe teren plat, acceleratoarele fură 
apăsate cu toată puterea. Jeepurile ţâşniră cu viteza maximă, 
ceea ce era ca un soi de înviorare după târâiala de mai înainte, 
apoi se răsfirară în linie, lăsând distanţă de câte o sută de yarzi 
între vehicule, aşa fel ca să prezinte o ţintă cât mai dispersată în 
cazul când aveau să înceapă bombardamentele şi atacurile din 
văzduh. Şase jeepuri, gonind cu peste cincizeci de mile pe oră, 
ridicau nori groşi de praf ce rămâneau să plutească în urma lor 
pe mile întregi. 

Toţi aşteptau ca bombardierele să se abată asupra lor din 
clipă în clipă. Atunci fiecare jeep trebuia să gonească făcând 
largi curbe şi bruşte schimbări de direcţie, încercând astfel să 
ocolească urgia bombelor. Offer se întreba dacă măcar unul 
dintre jeepuri avea să scape în ziua aceea, dar continua să 
spere, fiindcă cei din L.R.D.G. trecuseră de multe ori prin astfel 
de situaţii şi unii dintre ei scăpaseră cu viaţă ca să poată povesti 
mai târziu prin câte trecuseră. 


Goniră cu disperare, riscând să dea peste stânci sau peste 
gropi, ceea ce din fericire nu se întâmplă, şi toţi ochii, în afară 
de cei ai şoferilor, stăteau aţintiţi asupra bombardierelor ce se 
roteau pe deasupra suprafeţei netede a deşertului, la două mii 
de picioare înălţime, adică în afara bătăii Bren-urilor. În orice 
moment puteau cobori şi se puteau porni cu înverşunare 
împotriva jeepurilor. Avioanele Breda dispuneau de patru 
mitraliere pe care să le dezlănţuie împotriva lor, iar cel de tip 
Ju88 ar putea încerca să-i nimicească trăgând în ei cu tunul. 

Totuşi continuau să se rotească în văzduh. Jeepurile 
goneau nebuneşte peste câmpia nemărginită şi plină de praf, 
asemenea unei cirezi de bizoni cuprinse de panică. Şi avioanele 
îşi continuau rotirea. După ce situaţia rămase neschimbată timp 
de un sfert de oră, deşi foarte nedumerit, Offer ajunse la 
concluzia că nemţii nu aveau intenţia de a-i ataca, fiindcă 
altminteri ar fi făcut-o demult. Când îşi dădu seama de treaba 
asta, oricât de uluitoare ar fi fost situaţia, Offer făcu semn şi 
celorlalţi să reducă viteza şi s-o ia mai domol. Reduseră cu toţii 
viteză la patruzeci de mile pe oră, obţinând astfel mai multă 
siguranţă şi continuară să înghită milele dintre ei şi Benghazi în 
chip cât se poate de mulţumitor. 

Cu toate astea, Offer era mirat şi nefericit. Privind cu 
bănuială avioanele care se roteau alene în cercuri largi, avea 
presimţirea că îi aşteaptă încercări grele. Ce plan diabolic punea 
oare inamicul la cale? De bună seamă ştia că patrula lui e 
răspunzătoare de incendierea depozitului de benzină. Atunci 
pentru ce nu încercau să-i secere cu mitralierele sau să-i 
spulbere de pe faţa pământului folosindu-se de bombe? 

La o jumătate de oră după ce descoperiseră jeepurile, 
avioanele plecară. Se retraseră fără a încerca măcar un singur 
act de ostilitate împotriva inamicului lor, şi toţi cei din jeepuri, 
deşi acum înaintau foarte comod către scăparea de primejdie, 
se gândeau că cele ce se petrec sunt prea de necrezut ca să 
poată fi de bun augur. Cineva chiar întrebă: „Ce, s-o fi terminat 
războiul peste noapte?” 


Trecu o vreme după ce plecaseră avioanele, apoi se arătă 
bâzâind un Fieseler Storch! micuţ şi îşi alese un punct de 
observaţie în depărtare, ca să supravegheze mişcările Cetei de 
la Glasshouse. Asta era de înţeles. Dacă avioanele n-aveau de 
gând să-i bombardeze, înţelept era să le retragi la bază şi să 
economiseşti preţioasa benzină. Dacă scopul era supravegherea 
lor, Fieseler Storch-ul special construit pentru astfel de misiuni 
se impunea ca fiind unealta cea mai potrivită şi în acelaşi timp 
economicoasă. 

Trecură încă două ceasuri, ceasuri petrecute sub bătaia 
razelor dogoritoare ale soarelui, cu gâturile tânjind amarnic 
după o înghiţitură de apă şi stomacurile tânjind după un strop 
de hrană. Micuţul avion continua să se ţină pe urmele lor şi pe 
întinderea aceea de deşert cenuşiu, netedă ca-n palmă, n-aveau 
nici o şansă să scape. După aceste două ceasuri, primul Fieseler 
Storch porni către bază dispărând dincolo de linia zării dinspre 
nord şi un alt Storch îi luă locul ca să continue supravegherea. 

Offer hotărî să facă un scurt popas. Dacă nu erau 
ameninţaţi de nici un atac aerian, n-avea nici un rost să 
continue goana aceea nebună şi să fie leşinaţi de foame când va 
fi vorba de încercarea puterilor. Oricât de îngrozitor ar fi fost 
pericolul la care inamicul avea de gând să-i supună, tot mai bine 
era să îi facă faţă cu stomacurile pline. 

Semnalele şi încetinirea vitezei jeepului în care se afla 
Offer fură corect interpretate şi peste câteva minute cele şase 
jeepuri se adunaseră laolaltă. Nici una dintre mitraliere nu fu 
lăsată fără servant şi în vreme ce unii pregăteau şi puneau la 
foc o tocană de carne din conserve, santinele grijulii stăteau cu 
ochii aţintiţi asupra avionului de observaţie şi a cerului din 
partea aceea. Dacă s-ar fi arătat ameninţarea bombelor, 
jeepurile s-ar fi împrăştiat într-o clipă. 

Dar nu se întâmplă nimic. Douăzeci de minute statură la 
popasul acela şi mâncară în mare grabă, având în acelaşi timp 
grijă să umple rezervoarele jeepurilor. Abia dăduse Offer ordin 
de urcare în maşini şi de pornire, când dinspre nord veniră 
huruind către ei două avioane, altele decât cele văzute până 


1 Avion de observaţie şi patrulare. 


atunci. Prima lor reacţie fu aceea de a face faţă unor 
bombardiere, dar aproape imediat îşi dădură seama că sunt 
nişte Ju52, avioane de transport care s-ar fi putut să fie 
neînarmate. 

Încă stând pe loc şi încă stăpânită de teamă, Ceata de la 
Glasshouse privi avioanele încete şi mătăhăloase zburând către 
est, pe deasupra lor şi în direcţia în care căutau ei să-şi afle 
scăpare. După ce ajunseră la oarecare distanţă, cu aproximaţie 
de vreo zece mile, acele Ju52 zburară câteva minute în cerc, ca 
şi cum ar fi vrut să se asigure că terenul de dedesubt e loc bun 
pentru aterizare. Până la urmă aterizară şi cu greu puteau fi 
observate, chiar cu binoclurile, din pricina unei ridicături a 
terenului situate la mijloc. Zece minute mai târziu Junkers-urile 
îşi reluară zborul îndreptându-se înspre nord-vest, către 
aerodromurile de lângă Aghelia. Chiar în momentul când 
acestea plecau, apărură din nou patru bombardiere. De data 
asta era vorba de Stukasuri, mult temutele bombardiere în picaj 
ale lui Hitler. Imediat începură să dea roată în cercuri strânse pe 
deasupra jeepurilor, întru totul aidoma unor vulturi. 

Offer şi O'Keefe ţinură obişnuitul lor sfat. Offer spuse că 
nu-şi poate închipui altceva decât că avioanele Ju52 au adus la 
locul de aterizare infanterie aeropurtată, probabil în speranţa de 
a le stăvili lor fuga. Totuşi, întreaga operaţie ar fi lipsită de sens 
dacă ar fi adus acolo simplă infanterie pedestraşă, fiindcă 
micuţele şi agerele lui jeepuri îi dădeau posibilitatea să 
efectueze un larg şi rapid ocol în jurul-formaţiei inamice şi să-i 
lase astfel cu buza umflată. Atunci, ce altceva transportaseră 
acele Ju52? 

Căpitanul Offer ordonă: 

— La drum - şi dispersarea! 

Jeepurile fură puse în mişcare şi din nou se plasară la 
distanţă de o sută de yarzi unul de celălalt, apoi îşi continuară 
fuga înaintând cu aceeaşi viteză constantă de patruzeci de mile 
pe oră. 

Totuşi, Offer era o vulpe prea bătrână ca să-şi continue 
drumul exact pe direcţia dinainte, fiindcă în felul acesta ar fi 
ajuns de-a dreptul în locul unde aterizaseră Junkersurile. Ardea 


de dorinţa de a afla pentru ce motiv avioanele riscaseră o 
aterizare în deşert, dar spre a afla nu se abătu nici un pas de la 
drumul plănuit. Noua direcţie îi ducea către sud-est şi îi făcea să 
se afunde şi mai adânc în deşert... 

Cu mare surprindere, căpitanul Offer văzu apărându-i în 
faţă mai multe vehicule. Înaintau către sud în formaţie larg 
desfăşurată, ca şi a lor, şi se vedea limpede că se străduiesc să 
taie calea formaţiei britanice. Toate erau care blindate. 


* 


Bannister fusese cel aruncat din jeep doar cu o secundă 
sau chiar mai puţin înainte ca acesta să se sfărâme izbindu-se 
de o stâncă înaltă, cu Sibrett mort la volan. Trecuse printr-un 
moment de groază teribilă şi în clipa când se ridică în picioare 
nu mai era un om, ci o cârpă; înnebunit de spaima ce i-o 
provocau blindatele germane aflate din ce în ce mai aproape de 
el, ridică mâinile în sus şi începu să strige din toate puterile: 

— Nu trageţi! Nu trageţi! Mă predau! 

Il văzuse pe Skipper îndoindu-se în două alături de 
mitralieră, cu trupul hăcuit de gloanţe. Văzuse sângele ţâşnind 
şi hălci de carne omenească zburând din trupul camaradului său 
şi-l văzuse pe acesta prăbuşindu-se peste Sibrett, pe Sibrett 
zbătându-se cu furie să scape de povară şi despărţindu-se de 
viaţă în aceleaşi momente, atunci când ploaia de gloanţe se 
abătu şi asupra lui. Bannister nu ştia ce se întâmplase cu Dodge, 
care se afla în faţă, lângă Sibrett. Tot atât de bine s-ar fi putut 
să fi fost lovit de gloanţe sau să fi murit în jeepul sfărâmat de 
stâncă doar cu câteva momente mai târziu. Bannister n-avea de 
unde să ştie, fiindcă un salt al jeepului îl azvâărlise la pământ cu 
puţin înaintea ciocnirii de stâncă. 

Căpitanul Braunschweig veni cu maşina până în dreptul 
omului aceluia îngrozit şi tremurând de spaimă şi cobori 
imediat. Celelalte Kube/wagen-uri începeau să iasă în largul 
scobiturii, făcând un zgomot infernal, dar căpitanul 
Braunschweig părea să nu ia seama decât la proaspătul 


prizonier. N-avea timp de pierdut şi dorea să obţină cât mai 
curând informaţii. 

Luă în mâini pistolul-mitralieră şi îl îndreptă spre ostaşul 
inamic care îşi pierduse cu totul firea. Fe/dweberul său se afla 
de faţă, gata se traducă: 

— Cum te cheamă? Din ce unitate faci parte şi unde se 
află ea acum? 

Bannister înghiţi în sec şi răspunse: 

— Bannister, sir. Fred Bannister din G.G.C.U. Acum era 
rândul căpitanului să rămână uluit. Insă, după o clipă inima 
începu să-i bată cu înfrigurare. G.G.C.U.! Ştia ce înseamnă 
inițialele astea. Erau tocmai oamenii cu care, mai presus de 
orice, dorea să poată da ochii. Foarte bine, iată că îl avea acum 
pe unul dintre ei în faţa sa, ca prizonier, şi omul are să 
vorbească, daaa... are să vorbească... 

— Comandantul vostru e căpitanul Offer? Bannister 
răspunse: 

— Da, sir, fără să se mire că ofiţerul neamţ ştia acest 
lucru. 

— Unde-ţi sunt camarazii? 

Bannister arătă înspre capătul cel mai îndepărtat al 
scobiturii 

— Acolo, sir. 

Era gata să vorbească, să spună tot ce ştie, numai să nu-i 
înfurie pe nemţii ăştia cu chipuri dure şi încruntate. Işi aducea 
bine aminte ce le spusese Offer: „Nu vă lăsaţi prinşi de nemti, c- 
altminteri iadul are să vi se pară o dulce vilegiatură. Nemţii 
umblă cu limba scoasă după Ceata de la Glasshouse”. 

Căpitanul Braunschweig se întoarse spre locul arătat de 
degetul lui Bannister. Carele lui armate îl ajunseseră aproape 
toate din urmă şi zgomotul asurzitor îşi răsfrângea ecourile în 
pereţii de stâncă ai scobiturii. De cum ajungeau lângă el, 
maşinile îşi opreau motoarele, iar când toate tăcură, 
Braunschweig putu să audă alte motoare forţate până la limita 
puterii lor, dar păreau să fie la cel puţin o milă depărtare de 
locul unde se aflau ei. 


„Prea târziu, îşi spuse căpitanul Braunschweig. S-au 
speriat şi au luat-o la fugă”. Primul său impuls fu să pornească 
imediat în urmărirea lor şi chiar o luă înspre maşină, dar după 
câţiva paşi se opri. 

Avea minte ageră acest căpitan Braunschweig şi o folosea 
acum în urmărirea unei ţinte unice. Ştia că mai greoaiele lui 
Kubelwagen-uri nu puteau cu nici un chip nădăjdui să ajungă din 
urmă mult mai sprintenele jeepuri pe un teren atât de 
accidentat şi cu atât mai puţin, atunci când vor ieşi pe terenul 
neted de dincolo de costişe. 

Aşa că Braunschweig îşi chemă transmisionistul şi trimise 
un mesaj la Marele Cartier de la Agheila. Raportă superiorilor că 
dăduse peste Ceata de la Glasshouse, ucisese trei dintre ei şi pe 
al patrulea îl luase prizonier. Grosul cetei însă, în care se afla şi 
cunoscutul căpitan Offer, izbutise să fugă dincolo de costişe. 
Dădu amănunte precise privind configuraţia terenului, în 
vederea verificării hărților, apoi propuse o anumită desfăşurare 
a acţiunii pe care superiorii puteau s-o adopte, dacă ar fi găsit 
cu cale. 

Propuse să se organizeze supravegherea aeriană a 
grupului de comando, dar ceru ca jeepurile să nu fie atacate. 
Dorea foarte mult să-l captureze viu pe căpitanul Offer, ca să 
poată fi judecat pentru crimele împotriva umanităţii comise la 
acel cumplit Lac de Nisip. Braunschweig era încredinţat că 
Feldmareşalul va aproba acţiunea propusă de el. Pe urmă, dădu 
ordin celor două Ju52 puse la dispoziţia sa, să se deplaseze pe 
aerodroamele cele mai apropiate de locul unde se afla el în acel 
moment, adică pe aerodroamele de la Agheila. Pe căpitanul 
Braunschweig nu-l mai interesau acum milele pe care Ceata de 
la Glasshouse le putea străbate pe întinsul deşertului. Avioanele 
lui Ju52, special construite pentru transporturi, puteau să se 
joace cu orice distanţe şi avea să-l ducă pe el şi carele sale 
blindate într-o poziţie adecvată pentru interceptarea fugarilor. 

Mai formulă o singură altă cerere, apoi se întoarse la 
Kubelwagen-urile sale şi conduse întreg convoiul înspre nord- 
vest, iar după câteva ceasuri ajunseră la aerodrom, unde i se 


spuse că Junkersurile 52 trebuiau să aterizeze dintr-o clipă-n 
alta. 


* 


În momentul când Offer porni manevra de depăşire prin 
flanc a depărtatelor vehicula ale inamicului, bombardierele 
începură să-şi folosească mitralierele şi bombele. Unul după 
altul se desprindeau din formaţie, coborau pe deasupra liniei 
jeepurilor şi împroşcau ploaie de gloanţe înaintea maşinilor, 
făcând nisipul să ţâşnească într-un chip foarte demoralizant, 
mai cu seamă pentru şoferi. Din instinct coteau brusc şi asta îi 
făcea să se apropie fără voie de carele blindate pornite la 
intercepţia coloanei de fugari. 

Offer îi făcu să revină pe direcţia de mai înainte, dar 
atunci Stukasurile se năpustiră iarăşi asupra lor şi două dintre 
ele lansară cât una dintre cele patru bombe de 110 funzi!, atât 
de aproape de jeepul cel mai înaintat, încât acesta fu aproape 
dat peste cap, iar suflul şi nisipul aruncat în aer îi izbiră 
usturător drept în faţă. Asta avu un efect şi mai demoralizant şi 
din nou cotiră din drum, ajungând de data asta şi mai aproape 
de Kube/wagen-uri, doar puţin în afara bătăii mitralierelor. 

Trebui să treacă oarecare vreme până când tactica 
aceasta să se contureze limpede şi să-i îngăduie lui Offer să 
înţeleagă rostul manevrei. Bombardierele nu urmăreau să-şi 
atingă direct ţinta; tot ce voiau era să-i mâne ca pe oi în bătaia 
tunurilor de pe carele blindate. Cu toate acestea, Offer nu avea 
nici o îndoială că în cazul când ar fi continuat cu stăruinţă pe 
noua direcţie care le oferea posibilitatea de a depăşi prin flanc 
mai lentele care inamice, bombardierele ar fi curmat joaca şi s- 
ar fi înverşunat cu toată hotărârea împotriva lor. 

„Vor să facă tot ce le stă în putinţă ca să ne prindă vii”. În 
sfârşit, Offer înţelesese. Nu, n-avea să cadă viu în mâinile 
inamicului, ca să înfrunte torturile şi moartea în mâinile S.S.- 


1 Un funt = 0,45 kg. 


iştilor. Nici să se lase răpus de gloanţele mitralierelor sau de 
bombele acelor Ju52 n-avea de gând. 

Offer căută să se îndepărteze cât mai mult de carele 
blindate şi porni goana îndărăt, pe calea pe care venise. 
Retragerea nu era de fel pe gustul lui, dar dacă în felul ăsta 
izbuteau să rămână în viaţă, ar fi fost în stare să meargă îndărăt 
până la Agheila, în cazul când ar fi fost nevoie. 

Totuşi situaţia îl nedumerea. Ceasurile treceau şi odată ce 
s-ar fi lăsat întunericul, nemţii ar fi pierdut orice nădejde de a 
mai pune mâna pe grupul său de comando. Aşa că trebuia să se 
folosească de întreaga lui ingeniozitate pentru a scăpa de 
primejdie în următoarele câteva ceasuri. 

încercă în primul rând să se prefacă din vreme în vreme 
că în sfârşit e hotărât să execute depăşirea prin flanc. De fiecare 
dată Kube/wagen-urile îşi schimbau direcţia şi-şi reluau formaţia 
în linie, pornind îndărăt ca să-i poată tăia drumul şi se vedea că, 
deşi erau fără îndoială, mai încete decât jeepurile, nu erau totuşi 
chiar atât de încete, iar Offer ar fi trebuit să facă formidabile 
eforturi ca să-i depăşească prin flanc şi în acelaşi timp să 
rămână în afara bătăii mitralierelor. 

Dar principala piedică în calea salvării lor erau 
bombardierele. De câte ori jeepurile dădeau semn că vor s-o 
pornească pe flanc, coborau urlând şi le ridicau în faţă o perdea 
de gloanţe în care n-aveau decât să pătrundă şi să fie nimiciţi, 
dacă ţineau cu tot dinadinsul. Incă în două rânduri, când 
mişcarea simulată a lui Offer păru să devină primejdioasă, 
Stukasurile lansară bombe în faţa jeepurilor şi căpitanul ştia 
prea bine că patru avioane de tipul ăsta erau prea destule 
pentru a le veni de hac. De câte ori aveau putinţa, mitraliorii lui 
trăgeau asupra avioanelor, dar Bren-urile nu păreau în stare să 
obţină rezultate demne de luat în seamă. 

Până la urmă, către ceasurile patru, Offer lăsă baltă orice 
încercare de manevră şi o ţinu de-a dreptul către nord-vest, cu 
jeepurile toate aliniate după al său şi cu un număr aproape egal 
de care blindate germane înaintând pe urmele lor. 

Offer îi spuse şoferului, care de data asta era Lashley: 


— Nu pot să-nţeleg. Ce anume urmăresc? Nu par să se 
grăbească. Se mulțumesc să ne mâne îndărăt către Agheila. 

Dar întunericul avea să se lase cu mult înainte de a ajunge 
ei la costişe, fără să mai poată fi vorba de şoseaua de coastă ce 
ducea la Aghelia. 

Abia cu mult mai târziu, când soarele coborâse până 
aproape de marginea zării, află Offer răspuns la nedumeririle lui. 
Stukasurile continuau să se rotească vultureşte pe deasupra lor. 
Cele şapte care blindate tot li se mai ţineau cu încăpățânare pe 
urme, întinse pe o linie chiar mai lungă decât cea alcătuită de 
jeepuri, păstrând cam o milă între carele de pe flancuri. Păreau 
că îmbrâncesc din urmă fără îndurare Ceata de la Glasshouse. 
Cineva din jeepul de lângă Offer începu să strige, să facă semne 
cu braţul şi să arate disperat cu degetul în faţa lor. Ochii lui 
Offer se rotiră imediat într-acolo şi în aceeaşi clipă înţelese ce 
anume atrăsese atenţia celuilalt. De câtăva vreme începuseră 
să zărească vag coama costişei peste care nu demult trecuseră. 
Acum, în faţa ei se înălţase un nor de praf ce vestea prezenţa 
unui grup de vehicule. Părea să se întindă mult pe linia zării, ca 
şi cum ar fi fost şi ele desfăşurate în linie. 

— Stai încet, îi strigă Offer lui Lashley şi imediat îşi duse 
binoclul la ochi. Văzu cât se poate de limpede o altă linie de 
care blindate şi camioane. Le numără - trebuie să fi fost vreo 
douăzeci. Păreau să înainteze în semicerc, cu flancurile mai 
avansate decât centrul. 

Cuprins de spaimă, Offer abia putu să spună: 

— Dumnezeule, de data asta s-a zis cu noi! 

În clipa aceea înţelese de ce Kube/wagens-urile se 
mulţumiseră să-i mâne de dinapoi pe întinsul deşertului şi de ce 
Stukasurile nu încercaseră să-i nimicească. Tot timpul stătuseră 
în aşteptarea unor întăriri masive şi iată că întăririle soseau în 
sfârşit, scăpate dintre costişe. În zece minute, ţinând seama de 
viteza cu care toţi înaintau, cleştele avea să se strângă în jurul 
lor şi avea să-i transforme în ţintă pentru sute de mitraliere şi, 
fără îndoială, câteva tunuri şi branduri. Rezistenţa ar fi însemnat 
pură sinucidere şi orice om cu scaun la cap s-ar fi predat, 


aceasta fiind de altminteri şi scopul acelei impresionante 
desfăşurării de forţe. 

Abia atunci înţelese cu adevărat John Offer ce obiectiv 
important ajunsese el în ochii inamicului şi cât de arzătoare era 
setea acestuia de a se răzbuna. Nimic nu-i putea satisface pe 
cei din Afrikakorps, nimic în afară de a-l prinde viu, de a-l judeca 
şi de a vedea cu proprii lor ochi cum îşi dă duhul. 

Gândurile acestea fulgerătoare îl zguduiră pe Offer, fiindcă 
e într-adevăr deprimant să ştii că eşti ţinta unei uri atât de 
năprasnice. Pe urmă, chipul i se încruntă. Incă n-au ajuns să 
pună mâna pe el. Nu se putea să nu existe o scăpare din 
capcana asta. Soarele îi bătea în ochi şi el tare ar fi dorit să fi 
apus demult şi acum să domnească întunericul, fiindcă atunci 
nimeni n-ar mai fi fost în stare să-l înhaţe pe el şi pe şiretele 
sale vulpi ale deşertului... 

Ştia ce are de făcut. Semnaliza jeepurilor să se apropie de 
el şi să se strângă laolaltă, manevră ce avu clarul de a nelinişti 
Stukasurile şi a le face să se rotească în cercuri din ce în ce mai 
strânse. Nici unul nu se dădu jos din jeep, dar toţi opriră 
motoarele. Offer le vorbi stând în picioare pe scaunul său din 
jeep: 

— Ascultaţi, băieţi, trebuie să ştiţi că avem de ţinut piept 
celor mai mari primejdii. Nemţii vor cu tot dinadinsul să ne ia 
prizonieri şi dacă nu întreprindem ceva în următoarele câteva 
minute, vom fi ori morţi, ori prizonieri. Dar nu vor izbuti ei să ne 
vină de hac. Vom găsi noi scăpare şi de aici! 

Sau cel puţin unii dintre ei; nu toţi vor izbuti să scape. 
Poate că nici unul nu va rămâne în viaţă, din pricina Stukasurilor 
acelora cărora le mai rămânea încă o oră de lumină prielnică 
pentru a-i nimici. 

Le explică în grabă ce anume pusese la cale, cât mai pe 
scurt, fiindcă cele două linii inamice aflate faţă în faţă se 
apropiau cu repeziciune şi curând aveau să cadă asupra lor. Toţi 
recunoscură că planul lui era singura soluţie ce le mai rămânea. 
Motoarele fură pornite, duduitul lor arătă că s-au trezit din nou 
la viaţă şi jeepurile începură să manevreze. 


Offer puse capăt retragerii. Lashley îndreptă jeepul către 
sud şi vreun sfert de milă merse cu toate celelalte venind coadă 
după el, fără să lase între vehicule distanţă mai mare de 
douăzeci de yarzi. Când ajunse într-o poziţie prielnică faţă de 
soare şi unul dintre Stukasuri se desprinse din formaţie 
lansându-se în picaj ca să-i întoarcă pe calea dinainte, Offer 
dădu un ordin. 

Lashley viră cu iuţeală astfel ca să ajungă cu faţa către 
inamicul lor cel dintâi. Jeepul scrâşni, pe urmă îşi continuă 
drumul cu toată viteza, piciorul lui Lashley, încercând parcă să 
scoată acceleratorul prin podeaua maşinii. 

— la-l pe cel din margine, ordonă Offer zgâlţâindu-se pe 
scaunul lui. De data asta n-avea să mai încerce să-l ocolească 
pe inamic. De data asta se îndreptau de-a dreptul spre el, aveau 
să încerce să-şi croiască drum printre rândurile lui. 

Atacară Kube/wagen-ul din capătul semicercului, pe acela 
care înaintase cel mai mult în deşert. Toate jeepurile din urma 
lui Offer înaintau prin valurile de praf foarte supărătoare pentru 
ochii şoferilor, dar care jucau rolul unei perdele de fum, ascun- 
zând aproape complet vederii vehiculele din spate. 

Atacau Kubelwagen-ul cel mai mărginaş fiindcă astfel se 
aflau la cea mai mare distanţă de celelalte blindate şi de 
tunurile lor, care de fapt nici nu puteau să tragă câtă vreme 
jeepurile se aflau în preajma victimei alese, de teamă să nu 
nimerească în propriile vehicule. Dacă Offer ar fi avut 
nesocotinţa de a ataca pe centrul liniei inamice, jeepurile ar fi 
devenit ţinta focului concentric pornit de pe amândouă flancu- 
rile. 

Manevra se mai întemeia şi pe alt fapt. Mai înainte ca 
Stukasurile să-şi dea seama ce se petrece, jeepurile se 
apropiaseră atât de mult de linia de înaintare a carelor blindate 
încât avioanele nu mai puteau folosi împotriva lor nici 
mitralierele, nici bombele. Atâta vreme cât se aflau angajaţi în 
atacarea acelui nefericit Kube/wagen, erau apăraţi împotriva 
atacurilor aeriene. 

Offer juca o carte. Ce-i drept, dacă izbuteau să treacă 
dincolo de linia inamicului, urma să aibă de înfruntat furia 


răzbunătoare a Stukasurilor, dar lumina zilei avea să mai 
dăinuie încă un singur ceas şi cu toţii auziseră de câte ori 
temutele formaţii L.R.D.G. şi nu mai puţin temutele formaţii 
S.A.S. goniseră pe întinsul deşertului câte o zi întreagă sub 
atacurile înverşunate ale avioanelor inamice, reuşind totuşi să 
aibă câţiva supraviețuitori. 

„„. câţiva supraviețuitori. Da, Offer ştia că ăsta era cel mai 
fericit rezultat la care puteau nădăjdui şi ei. Numai că inamicul 
mai avea de făcut faţă şi razelor orbitoare ale soarelui. 

În spatele lui, mitraliorul deschise foc asupra Kube/wagen- 
ului din faţă, slujindu-se de Bren-ul montat pe jeep. ŞI 
mitralierele de-pe celelalte jeepuri începură să tragă, ţintele lor 
fiind însă al doilea şi al treilea car blindat, cele care se găseau 
destul de aproape pentru a putea fi lovite cu oarecari şanse de 
succes. 

Stând agăţat în jeep şi lipsit de posibilitatea de a le fi de 
vreun ajutor celorlalţi, Offer văzu trasoarele ţâşnind din cele 
două ţevi ale mitralierelor Spandau de pe Kube/wagen şi le auzi 
ţiuind în jurul lor. Mitralierele inamice trăgeau probabil aproape 
orbeşte, din pricina soarelui care le bătea în ochi servanţilor. 
Zburau mai departe pe întinsul pustiului şi acum ajunseseră atât 
de aproape, încât Offer vedea bine capul şi umerii mitraliorului 
neamt. Pentru ca servanţii dinăuntru să se simtă mai bine, 
Kubelwagen-ul înainta cu placa blindată din faţă şi capota 
ridicate. Toate înaintau la fel, toate cele şapte Kube/wagen-uri 
îngăduind acest lucru, atât de grijuliul căpitan Braunschweig 
comisese şi el o dată o greşeală gravă. Oricât ar fi fost de arşiţă, 
oricât de chinuitor ar fi fost să stai închis în cuşca metalică, 
plăcile de protecţie ar fi trebuit lăsate, indiferent cât de reduse 
ar fi fost şansele ca inamicul să întreprindă vreo acţiune 
împotriva lor. 

Mai înainte de-a apuca să-şi regleze tirul şi să tragă în plin 
asupra jeepului, mitraliorul de pe Kube/wagen căzu mort, lovit în 
plin de grindina de gloanţe pornite de pe jeepurile lui Offer. 
Lashley viră scurt ca să ocolească Kube/wagen-ul pus cu botul 
pe labe şi dezarmat de puterea de foc a Bren-ului. Prin aer 
zburau stoluri de gloanţe trasoare pornite de pe celelalte care 


blindate, câteva dintre ele străduindu-se să se apropie de jeepul 
din frunte, jeepul lui Offer. Gloanţele ţiuiau în jurul lor în stoluri 
rapide şi parcă furioase. Aerul devenise îngrozitor din pricina 
şuierăturilor şi ţiuiturilor acelei grindine de plumb. Dintr-o dată 
jeepurile ajunseseră ţinta unei duzini de mitraliere, şi armele 
astea sunt în stare să arunce un uriaş număr de proiectile în 
acel unic minut necesar pentru a te strecura printre ele. Ceea ce 
i-a salvat pe cei care au reuşit totuşi să treacă prin potopul de 
foc a fost fără îndoială, soarele ce bătea în ochii celor mai 
primejdioşi inamici, acele două sau trei Kube/wagens-uri vecine 
cu camaradul lor din flancul stâng. Cele aflate mai în depărtare, 
nestânjenite de soare, aveau de înfruntat dezavantajul distanţei, 
deşi câteva dintre ele deschiseră totuşi focul împotriva coloanei 
de fugari, atunci când nu puneau în primejdie vehiculele proprii. 

Jeepul lui Offer trecu prin foc fără o zgârietură măcar. Dar 
nu toţi fuseseră la fel de norocoşi. Jeepul din ariergarda 
formaţiei concentra asupra sa toată grindina aceea de gloanţe, 
şoferul fu ucis, jeepul rămas fără control o luă razna şi se 
răsturnă, iar de pe locul acela nemţii nu mai avură de adunat 
decât leşuri şi oameni fără cunoştinţă. 

Trecuseră prin linia inamică cinci jeepuri care îşi continuau 
goana, deşi în cele din coada coloanei se aflau şi răniţi. li 
păcăliseră şi-i depăşiseră pe nemti prin flanc, iar asta însemna o 
veritabilă izbândă. Însă adevărata bătălie de abia acum începea. 

Oamenii lui Offer ştiau ce au de făcut. Indată ce trecură 
dincolo de şirul de kubelwagens-uri, jeepurile se îndepărtară 
unul de celălalt. De-acum încolo fiecare jeep trebuia să se 
îngrijească de propria lui soartă. Nu le rămânea nimic altceva de 
făcut decât să reziste atacurilor aeriene până ce aveau să afle 
adăpost în întunericul nopţii. Bănuiau că toate Kube/wagens- 
urile se vor lua după ei cu viteză maximă, dar n-aveau cum să-i 
ajungă din urmă, afară de cazul când vreun jeep ar fi fost lovit şi 
imobilizat, ori ar fi avut vreo pană. 

Singurul inamic căruia trebuiau să-i facă faţă erau 
Stukasurile. 

Şi ele veniră, unul după celălalt, de îndată ce jeepurile se 
desprinseseră de Kube/wagens-uri. De data asta se abătură 


asupra lor cu toată furia. Acum trebuiau neapărat să ucidă, 
fiindcă nu mai exista nici o nădejde de a-i prinde vii pe fugari. 

Veneau în picaj şi ambalau motoarele, făcând un zgomot 
asurzitor şi înfricoşător, cu atât mai înfricoşător pentru cei care 
ştiau că sunt ţintele lor însufleţite. Lansară bombele care le mai 
rămăseseră, apoi se înverşunară şi mai amarnic, fiecare folosind 
din plin cele patru mitraliere de la bord. 

A urmat un ceas de încleştare cumplită, dar oarecum 
amuzantă. Pretutindeni pe întinsul neted al pustiului alergau 
cele cinci jeepuri, ridicând nori de praf groşi şi persistenţi. 
Oriunde apăreau, patru Stukasuri se năpusteau asupra lor 
pentru a le veni o dată de hac. Ordinele primite prin radio 
cereau acum distrugerea cu orice preţ a Cetei de la Glasshouse; 
nu trebuia să scape viu nici unul dintre ei, cu nici un chip. 

Cotind când într-o parte, când în alta, făcând viraje largi şi 
repezi, mergând în zigzag, jeepurile recurgeau la toate 
manevrele posibile pentru a scăpa de avioanele ce se 
năpusteau în picaj împotriva lor. Pentru cei care erau martorii 
acestor scene inclusiv un foarte tulburat căpitan Braunschweig, 
spectacolul era de-a dreptul înnebunitor. Jeepuri gonind înainte 
cu toată viteza, Stukasuri, ce se desprindeau pe rând din 
formaţie şi se repezeau în jos către ţinte, vărsând foc din toate 
mitralierele. Mitraliori de pe jeepuri străduindu-se din răsputeri 
să-l lovească pe atacant, deşi existau numai foarte slabe 
speranţe atunci când înaintau cu ademenea viteză. Pe urmă, în 
ultima clipă o violentă rotire a volanului, o derapare furtunoasă 
şi jeepul se afla pe o direcţie perpendiculară faţă de cea 
dinainte, în vreme ce gloanţele menite lui sfârtecau pământul 
doar la câţiva yarzi mai în faţă. 

Pe măsură ce trecea timpul - minute preţioase câştigate 
de jeepuri - şi soarele cobora peste linia zării, Stukasurile 
deveneau din ce în ce mai turbate şi mai îndrăzneţe. Se înălţau 
aproape drept în sus, în deznădăjduite încercări de a scurta 
intervale dintre atacuri, iar când reveneau la asalt păreau şi mai 
îndârijiţi, ca şi cum vederea acelor jeepuri ce-şi continuau goana 
încercând să le scape i-ar fi scos cu lotul din minţi. 


Dând dovadă de iscusinţă, jeepurile alergau fiecare în 
norii de praf ridicaţi de celelalte, dispărând astfel din câmpul 
vizual al Stukasurilor, câştigând secunde preţioase şi apărând 
apoi acolo unde te-ai fi aşteptat mai puţin. Dar nu toate se 
puteau folosi de perdeaua protectoare întinsă de ceilalţi. 

Din când în când câte un jeep se oprea dinadins în loc, 
chiar în clipa când un Stukas se repezea asupră-i cu gânduri 
ucigaşe - oprire foarte scurtă, dar având darul de a oferi 
mitraliorilor o bază de tragere stabilă şi în acelaşi timp de a 
evita potopul gloanţelor. Cu astfel de prilejuri probabil că 
izbutiseră să nimerească în plin avioanele inamice, deşi vreme 
de o jumătate de ceas nu se vădi nici un efect demn de luat în 
seamă. Pe urmă, unul dintre Stukasuri primi în plin rafala unei 
mitraliere Bren pe când se afla în zbor razant deasupra 
deşertului şi tocmai încerca să ia din nou înălţime. Işi continuă 
traiectoria aproape verticală, dar probabil că pilotul fusese ucis 
şi nu mai putea să manevreze, fiindcă avionul se mai înălţă 
puţin, apoi căzu în picaj şi se izbi de pământ. Urmă o explozie 
puternică şi o flacără imensă tivită cu fum negru se ridică spre 
înaltul cerului. 

Întâmplarea umplu de bucurie sufletele celor din Ceata de 
la Glasshouse şi le insuflă curajul de a mai lupta pentru propriile 
lor vieţi vreme de încă treizeci de minute. Fiece minut câştigat 
însemna o victorie şi fiece milă străbătută îi aducea mai 
aproape, tot mai aproape, de locurile sigure aflate în spatele 
propriilor linii. 

Sfârşitul dezastruos al camaradului lor păru a-i fi convins 
pe ceilalţi piloţi că este cazul să fie ceva mai prevăzători, fiindcă 
deşi nu-şi încetară nici o clipă atacurile, acum se retrăgeau 
înainte de a pătrunde în raza de acţiune a mitralierelor Bren. 
După aceea organizară o acţiune concertată asupra căreia se 
înţeleseseră fără îndoială, prin radio. 

În loc ca fiecare avion să-şi aleagă de unul singur ţinta 
mişcătoare asupra căreia să se năpustească, îşi concentrau 
acum focul împotriva aceluiaşi jeep, venind unul după altul 
asupra lui. Primul ales fu jeepul lui O'Keefe. Acesta îşi dădu 


seama de primejdie, trecu el însuşi la volan şi încercă să fie mai 
şiret decât inamicul. 

Primul Stuka se angaja în picaj şi lansă o bombă, dar în 
ultimul moment O'Keefe viră, derapa scurt, se întoarse în loc şi 
porni în direcţia Kube/wagens-urilor din depărtare. Al doilea 
Stuka veni prea târziu ca să mai poată face faţă manevrei şi îşi 
risipi muniţia în pământ. Al treilea, totuşi, izbuti să-şi schimbe 
direcţia şi se năpusti asupra jeepului în care se afla O'Keefe, dar 
din nou şiretenia sergentului major, care efectua un viraj scurt, 
ieşi învingătoare şi din nou Stukasul nu-şi atinse ţinta. Dar 
O'Keefe ştia că nu-i cu putinţă ca treaba asta să se repete la 
infinit, şi cu toate că izbuti să mai scape un răstimp de zece 
minute, până la urmă fu lovit în plin. O ploaie de gloanţe se 
abătu asupra jeepului care începu să salte şi se răsturnă; toţi 
văzură din depărtare scena şi cu inima la gură se întrebau cui îi 
va veni acum rândul. 

Nu Offer fu cel ales; în acest sfârşit de zi avea un noroc 
orb. Dacă cei din aer ar fi avut putinţa să-şi dea seama în care 
jeep se afla el, nu încape nici o îndoială că ar fi devenit ţinta lor 
preferată înainte de toate. Aşa stând lucrurile, îl aleseră pe cel 
condus de soldatul Salkirk - „bătrânul” Sally. Cu el în acelaşi 
jeep se mai aflau Jardine, Tulger şi Gunner Rock. 

Sally nu era un băiat norocos, aşa că jeepul lui fu lovit şi 
se opri brusc în loc. Mai rămăseseră acum trei jeepuri care 
goneau prin deşert şi mai erau încă cincisprezece minute până 
la coborârea întunericului. Stukasurile îşi îndreptară atenţia 
asupra jeepului condus de Palfreyman. 

Deodată, Offer strigă: 

— Opreşte! Înapoi! Întoarce-te înapoi! 

Văzuse pe cineva mişcându-se prin preajma jeepului oprit 
în loc al lui Sally. Lashley angaja maşina într-un derapaj 
controlat şi continuă goana până în locul unde stătea cineva şi 
făcea semne cu mâna. Ajungând acolo, Lashley stopa atât de 
brusc încât cu toţii fură cât pe-aci să zboare din maşină. 

Sally făcea semne. Singur el, scăpase nevătămat printr- 
una din minunile ce se întâmplă atât de deseori în vreme de 
război. Jardine probabil că-şi rupsese şira spinării şi nu putea fi 


mişcat din loc. Tulger şi Rock erau amândoi grav răniţi, pierdeau 
sânge din belşug şi îşi pierduseră cunoştinţa. 

Palfreyman, ca flăcău isteţ ce era, desfăşura dinaintea 
Stukasurilor un soi de dans şi câştiga astfel pentru toţi minute 
preţioase. Offer înfruntă toate riscurile, oprind şi apucându-se 
să-i bandajeze pe răniţi. Starea lor era prea gravă ca să poată fi 
transportaţi de el şi trebuia să-i lase în grija plină de atenţii a 
nemților. Dacă vestitul Afrikakorps îşi merita marele prestigiu pe 
care îl avea în rândurile armatei britanice, atunci fără îndoială, 
că trebuia să arate milă faţă de răniţi. 

Tocmai când terminau treburile astea, văzură cum un 
Kubelwagen se îndreptă în goană către ei. Sally sări pe scaunele 
din faţă, alături de Offer - în spate nu putea să stea fiindcă l-ar fi 
stânjenit pe mitralior - şi din nou porniră la drum cu mare grabă. 

Offer ar fi ţinut mult să se ducă şi la jeepul avariat al lui 
O'Keefe, dar acesta se afla mult prea aproape de Kube/wagen- 
uri ca să poată înfrunta un asemenea risc. Cu inima adânc 
îndoită, îi ordonă lui Lashley s-o pornească din nou în direcţia 
est. 

Stukasurile izbutiră să-l lovească în plin pe Palfreyman la 
vremea când deasupra zării nu se mai vedea decât o geană de 
soare. După aceea se abătură asupra lui Offer şi vreme de şase 
ori şapte minute merseră în zigzag şi făcură tot felul de viraje 
disperate, Lashley jucându-se cu jeepul ca un motociclist la 
concurs. Zgomotul avioanelor de bombardament în picaj îi 
asurzea cu totul şi erau permanent cu sufletul la gură, ştiind că 
se află doar la un pas de moarte. 

Şi deodată s-ar fi zis că noaptea se revarsă asupra lor, 
căci după un ultim atac lipsit de obişnuita înverşunare, 
Stukasurile se depărtară şi o ţinură drept înainte în direcţia 
nord-vest, deci către Agheila. Lumina devenise prea săracă şi pe 
întinsul deşertului lucrurile nu mai puteau fi desluşite cum se 
cuvine. 

Offer zise: 

— Acuma putem face popas. 

Brusc, pe neaşteptate, îl copleşise oboseala. Probabil că 
nici Lashley nu se simţea mai în vigoare, fiindcă îşi aşeză braţele 


pe volan şi pe ele îşi sprijini capul. În spate, mitraliorii se 
prăbuşiseră pur şi simplu pe podea, căci adrenalina care îi 
susţinuse până atunci li se retrăsese deodată din sânge şi, după 
câte se părea, îi lăsase fără pic de vlagă. 

Offer se aplecă şi aprinse farurile. Credea că nu riscă prea 
mult procedând astfel. In cazul când Kube/wagens-urile s-ar mai 
fi aflat încă pe aproape, aveau să audă limpede zgomotele 
specifice ale motoarelor Volkswagen cu mult înainte ca nemţii 
să ajungă în preajma lor. Se făcuse întuneric beznă. 

După o vreme auziră duduitul motorului unei maşini care 
se apropia, dar zgomotul ăsta l-ar fi recunoscut şi prin somn. Era 
vorba de un alt jeep, care şi el îşi aprinsese farurile şi se apropia 
fără grabă, ca să se alăture grupului unde se găsea 
comandantul. 

La volan se afla Ward, agentul lor sanitar arab. Împreună 
cu el mai veniseră Crookshank, Mutriţă şi Jimmy Wilborn. Ward 
stinse şi el farurile, o vreme nimeni nu scoase vreo vorbă şi toţi 
stăteau nemişcaţi pentru a îngădui ostenelii să li se scurgă din 
trupuri. Chiar pentru oameni tari ca fierul, cum erau ei, fusese o 
zi lungă şi copleşită de trudă, iar acum s-ar fi zis că nimic nu mai 
putu să le vină în sprijin şi toţi se simțeau sleiţi de puteri şi tare 
abătuţi. In minte le stăruiau amintiri despre camarazii rămaşi în 
urmă, morţi sau răniţi. Şi asta le întuneca orice simţământ de 
biruinţă asupra duşmanului. 

Offer spuse: 

— Acum ne întoarcem îndărăt. 

Dintr-o dată îi revenise energia, iar tăria lui îi făcu şi pe 
ceilalţi să-şi scuture moleşeala şi să se ridice în picioare. 

— Îndărăt? Agentul sanitar pricepea mai cu încetineală. 

— S-ar putea ea unii dintre camarazii noştri să fi scăpat cu 
viaţă şi să nu fi fost totuşi luaţi de nemti. 

Aşa că umblând cu mare grijă, se întoarseră înspre locurile 
unde se desfăşurase bătălia. Era prea întuneric ca să poată 
vedea vreunul dintre jeepurile avariate, dar când Offer îşi dădu 
seama că nu puteau să fie decât pe undeva pe aproape de 
eventualii supraviețuitori, Offer înfruntă orice riscuri şi aprinse 


farurile, apoi dădu de mai multe ori ocol în cerc, dar până la 
urmă stinse din nou farurile şi rămase tăcut. 

În întunericul nopţii. Dacă mai existau cumva 
supraviețuitori, acum ştiau încotro să se îndrepte. 

Peste ale zece minute, repetă manevra. 

Le cam măcina nervii aşteptarea aceea în întuneric şi în 
tăcerea ca de mormânt, cu urechile ciulite ca să prindă chiar şi 
cel mai mic zgomot, mereu cu gândul la infanterişti inamici care 
s-ar fi putut furişa până la ei la adăpostul întunericului. De 
Kubelwagens-uri nu se temeau c-ar putea veni la atac, fiindcă 
le-ar fi auzit motoarele de la distanţă de câteva mile. 

Peste încă zece minute Offer aprinse din nou farurile şi 
porni să străbată în cerc porţiunea aceea de deşert, iar cinci 
minute mai târziu apărură Wise şi un artilerist înalt şi subţiratec, 
Jack Redpath. A fost o reîntâlnire cum nu se poate mai plină de 
bucurie şi după aceea tuturor le-a revenit curajul şi nădejdea că 
şi alţii vor reveni acasă călăuzindu-se după strălucirea farurilor. 

Noaptea însă trecu fără bucuria reînnoită a revederii altor 
camarazi din jeepurile care acum lipseau. Cu un ceas înaintea 
zorilor, Offer puse capăt acţiunii de recunoaştere. Incă mai 
aveau cale lungă de străbătut până să ajungă în locuri sigure şi 
ştia bine că îndată după revărsatul zorilor aviația inamică va 
porni iarăşi în căutarea lor. Oricât de arzătoare i-ar fi fost dorinţa 
de a rămâne pe loc şi a continua să-şi caute oamenii, Offer îşi 
dădea seama că singura soluţie înţeleaptă era să-şi pună 
supraviețuitorii la adăpost de primejdii. 

Mâncară şi băură câte ceva, stând în picioare, cu auzul 
încordat şi ochii continuând să scruteze cu speranţă întunericul. 
Pe urmă Offer spuse: „Mergem!” şi cele două jeepuri încărcate 
porniră cu viteză susţinută către Benghazi. 

Chiar în faptul zilei, Offer ordonă popas şi goliră vehiculele 
de tot surplusul de hrană şi apă. Peste mormanul de lucruri 
luate din jeepuri făcură o movilită de pietre şi în vârf îi înfipseră 
un băț de care agăţară o bluză nu prea din cale-afară de curată. 
Totuşi se mai putea observa că fusese albă şi astfel încă atrăgea 
atenţia, iar dacă vreun supravieţuitor ar fi trecut pe acolo, ar fi 


găsit destulă hrană şi apă că să-şi poată ţine zilele până la liniile 
de front ale trupelor aliate. 

Un ceas mai târziu, zăriră avioane. Dar acestea purtau 
însemnul atât de familiar, alcătuit din cercuri concentrice, al 
R.A.F.-ului. Ajunseseră prin locuri sigure. 

Peste alte două ceasuri dădură de amplasamentul unui 
tun al forţelor sud-africane. După ce scăpară cu bine de unele 
semne de neîncredere faţă de o formaţie militară răsărită pe 
neaşteptate, ca din senin, fură primiţi cu toată ospitalitatea şi li 
se dădu să mănânce şi să bea pe săturate. Pe urmă se culcară. 

La un ceas oarecare al după-amiezii, Offer se trezi, îl 
zgâlţâi pe transmisionistul formaţiei sale, pe Art Weybright, 
până îl convinse să deschidă ochii, şi îi spuse: 

— Eu mă duc îndărăt să-i caut pe băieţi. Printre alţii, 
lipseau O'Keefe şi Walker. Ajunsese să ţină mult la amândoi şi 
parcă nu putea îndura gândul că n-are să-i mai vadă niciodată. 
Orice s-ar spune, O'Keefe era om de-o deosebită iscusinţă, şi s- 
ar fi putut foarte bine să fi scăpat cu viaţă. 

— Merg şi eu cu dumneavoastră. 

leşiră împreună şi se duseră la jeepul lor cel mult încercat, 
după care  porniră  îndărăt către pământurile acelea 
neprimitoare. Soarele iarăşi coborâse mult către zarea dinspre 
apus. De data asta, însă, nu se mai arătă nici un semn despre 
existenta hainei Luftwaffe - vânătoarea luase probabil, sfârşit. 

Şi, când se aşteptau mai puţin, le apărură în faţă siluete 
ce înaintau cu trudă pe întinsul deşertului. Da, erau ei, iscusitul 
O'Keefe, însoţit de alţi doi - Palfreyman şi Tiffy Jones - culeşi de 
el pe cale, şi acum îl întâmpina pe Offer cu zâmbetul lui până la 
urechi şi care arăta la vedere golul lăsat de dispărutul dinte din 
faţă. _ 

Işi strânseră mâinile, se bătură cu palmele pe spate şi îşi 
povestiră peripeţiile. O'Keefe povesti cum dăduseră peste 
movilita cu provizii: „Doamne-sfinte, sir, ce mai binecuvântare a 
fost apa de acolo!” Toată ziua fuseseră hăituiţi de Luftwaffe, dar 
scăpaseră destul de uşor, pur şi simplu, ghemuindu-se pe lângă 
câte un tufiş de mărăcini. Şi astfel, cinci bărbaţi se întoarseră 
triumfători la camarazii care încă dormeau somnul celor sleiţi de 


puteri. La plecare fuseseră douăzeci şi opt de oameni şi şapte 
jeepuri. Se întorseseră doar paisprezece oameni şi două jeepuri. 

Inainte de a-şi aşterne iarăşi capetele pentru odihnă, 
căpitanul Offer transmise un mesaj la G.H.Q. din Cairo. De data 
asta nu mai avea chef să exagereze şi mesajul său era lipsit de 
podoabe rodite de închipuire. 

Weybright transmise mesajul: „Misiunea îndeplinită. 
Incendiat depozite benzină Agheila. Pierderi, paisprezece 
oameni morţi sau dispăruţi. Cinci jeepuri Un Stuka doborât şi 
care blindate inamice avariate.” 

Orice s-ar spune, era un raport impresionant, deşi cei de 
la Cairo trebuie să fi ştiut mai bine, văzând fotografiile aeriene, 
ce proporţii aveau distrugerile pricinuite depozitelor de 
combustibil ale inamicului. Peste câteva ceasuri, generalul 
maior îi trimise lui Offer un mesaj: „Bună ispravă. Raportaţi 
imediat la G.H.Q., Cairo”. 

La asta, Offer răspunse în cel mai clasic stil Bernard Shaw: 

— N-aş prea crede.