Matthew Reilly — Templul

>= 
si 
cd 
Lui 
aa 
= 
bid 
m 
þ— 
ma 
q 
= 


MATTHEW REILLY 


TEMPLUL 


Traducere din limba engleză 
CRISTINA POPESCU 


versiune 2.0 


MATTHEW REILLY 
Temple 
© 2000, Matthew Reilly 
Publicat prin înțelegere cu Macmillan, 
din cadrul Pan Macmillan Ltd. 


RAO International Publishing Company 


MULŢUMIRI 


De data aceasta le datorez mulţumiri deosebite mai multor 
persoane. 

Lui Natalie Freer - ea e întotdeauna prima persoană care îmi 
citeşte lucrările, în tranşe de câte 40 de pagini. Îţi mulţumesc 
încă o dată pentru răbdarea ta extraordinară, pentru 
generozitatea şi sprijinul pe care mi le-ai acordat. 

Fratelui meu, Stephen Reilly - pentru loialitatea sa nemăsurată 
şi pentru comentariile sale agere pe marginea textului. (V-am 
spus că e autorul celui mai bun scenariu pe care l-am citit 
vreodată?) 

Părinților mei, ca întotdeauna, pentru dragostea, încurajările şi 
sprijinul pe care mi le-au oferit. 

Bunului meu prieten John Schrooten, pentru că a acceptat să 
fie cobaiul meu, pentru a treia oară. (John e prima persoană care 
îmi citeşte cărţile în întregime - îmi amintesc şi acum că citea 
Stația polară pe când urmăream un meci de crichet la Sydney 
Cricket Ground). De asemenea, lui Nik Kozlina, pentru 
comentariile ei pe marginea textului, şi lui Simon Kozlina, pentru 
că mi-a permis să-i împrumut eroului acestei cărţi trăsăturile lui! 

Pentru asistența tehnică le rămân profund îndatorat 
sergentului de artilerie Kris Hankinson, membru în rezervă al 
Corpului de Infanterie Marină, şi căpitanului Paul M. Woods. Nu e 
uşor să-i oferi indicaţii tehnice unui scriitor ca mine - mai ales din 
cauza faptului că spun mereu: „Ştiu că nu e corect din punct de 
vedere tehnic, dar n-ar fi grozav dacă...” Prin urmare, orice 
greşeli care apar în această carte nu numai că îmi aparţin în 
totalitate, dar au fost făcute probabil în ciuda protestelor lui Kris 
şi ale lui Paul. 

In cele din urmă, trebuie să-i amintesc şi pe toţi oamenii de 
treabă de la Pan Macmillan şi Thomas Dunne Books. Mulţumiri lui 
Cate Paterson, editoarea mea din Australia, pentru că a făcut 
posibile toate aceste lucruri. Eforturile ei de publicare a 


4 


thrillerelor pentru toate gusturile în această ţară sunt fără 
pereche. Lui Pete Wolverton, editorul meu din Statele Unite, 
pentru că şi-a asumat un risc cu un tânăr australian, în sarcina 
extrem de descurajantă de a pătrunde pe piaţa americană a 
thrillerului tehnologic. Călătoria continuă! Annei McFarlane, 
redactorul meu, pentru că scoate tot ce e mai bun din mine. 
Tuturor reprezentanţilor de vânzări de la Pan - ei lucrează în 
fiecare zi în linia întâi, păstrând legătura cu librăriile din toată 
tara. Şi, în cele din urmă, vreau să-i mulţumesc în mod deosebit 
lui Jane Novak, reprezentantul meu de relaţii publice de la Pan, 
pentru că m-a îngrijit ca o cloşcă şi a înţeles ironia momentului 
când Richard Stubbs şi cu mine am vorbit despre ea - 
reprezentantul nostru comun - la un post naţional de radio! 
Ei bine, cam asta ar fi tot. Acum să înceapă distracţia... 


INTRODUCERE 


Din: Holsten, Mark). 
Civilizatii dispărute - Cucerirea incaşilor 
(Advantage Press, New York, 1996) 


„CAPITOLUL I: CONSECINȚELE CUCERIRII 

„Trebuie să reliefăm faptul că atacarea incaşilor de către 
conchistadori reprezintă, poate, cea mai mare coliziune de culturi 
din istoria evoluţiei umane. 

Avem de-a face cu cea mai mare putere maritimă din lume - 
care aducea cu ea cea mai recentă tehnologie de prelucrare a 
oţelului din Europa - naţiune care înfrunta imperiul cel mai 
puternic care a existat vreodată în cele două Americi. 

Din nefericire pentru istorici şi, în mare parte, din cauza poftei 
nesătule de aur a lui Francisco Pizarro şi a conchistadorilor săi 
sângeroşi, cel mai mare imperiu care a ocupat Americile este şi 
cel despre care ştim cele mai puţine lucruri. 

jefuirea, în 1532, a imperiului incaş de către Pizarro şi armata 
sa trebuie să fi fost una dintre cele mai violente din istoria scrisă. 
Înarmaţi cu cea mai nimicitoare dintre armele coloniale - praful 
de puşcă - spaniolii au trecut prin foc şi sabie oraşele mari şi mici 
ale incaşilor cu o lipsă de scrupule care l-ar fi făcut până şi pe 
Machiavelli să se cutremure, ca să-l cităm pe unul dintre istoricii 
din secolul XX. 

Femeile incaşe erau violate chiar în casele lor sau obligate să 
lucreze în bordeluri slinoase improvizate. Bărbaţii erau torturați 
cu regularitate - li se scoteau ochii cu cărbuni încinşi ori li se 
tăiau tendoanele. Copiii erau trimişi pe coastă cu sutele, pentru a 
fi încărcaţi pe temutele galioane de sclavi şi duşi în Europa. 

In oraşe, zidurile templelor erau despuiate. Idolii sacri şi plăcile 
de aur erau topite şi transformate în lingouri, înainte să se 
gândească cineva măcar să se intereseze de semnificaţia lor 
culturală. 


Probabil cea mai celebră expediţie de căutare a unei comori 
incaşe este cea a lui Hernando Pizarro - fratele lui Francisco - 
care a întreprins o călătorie herculeană spre oraşul de coastă 
Pachacâmac, în căutarea unui idol incaş legendar. După cum 
relatează Francisco de Jerez în celebra sa lucrare Verdadera 
relacion de la conquista de la Peru!, bogăţiile jefuite de Hernando 
în drumul său spre templul-altar de la Pachacâmac (situat nu 
departe de Lima) sunt de proporţii absolut mitice. 

Din puţinele rămăşiţe ale imperiului incaş - clădirile pe care nu 
le-au distrus spaniolii, relicvele de aur pe care le-au ascuns 
incaşii în întunericul nopţii, - istoricul modern nu poate să 
întrevadă decât o sclipire de scurtă durată dintr-o civilizaţie 
odinioară măreaţă. 

Ceea ce se întrevede este un imperiu al paradoxului. 

Incaşii nu cunoşteau roata şi totuşi au construit cel mai întins 
sistem de drumuri văzut vreodată în cele două Americi. Nu ştiau 
să topească minereul de fier şi totuşi modul în care prelucrau alte 
metale - mai ales aurul şi argintul - era neîntrecut. Nu aveau 
nicio formă de scriere şi totuşi sistemul lor de ţinere a registrelor 
numerice - formaţiuni din sfori multicolore cunoscute sub numele 
de quipus - era incredibil de precis. Se spunea că guipucamayoc, 
temuţii perceptori ai imperiului, ştiau când lipsea până şi un 
obiect atât de mic cum e o sanda. 

În mod inevitabil însă, cele mai detaliate atestări referitoare la 
viaţa de fiecare zi a incaşilor provin de la spanioli. Aşa cum 
făcuse şi Cortez în Mexic cu doar douăzeci de ani înainte, 
conchistadorii din Peru au adus cu ei feţe bisericeşti care să 
răspândească  învăţămintele din Scripturi printre băştinaşii 
păgâni. Mulţi dintre aceşti călugări şi preoţi aveau să se întoarcă, 
în cele din urmă, în Spania, unde au povestit în scris ceea ce 
văzuseră; într-adevăr, aceste manuscrise se găsesc şi în ziua de 
azi în mănăstirile din Europa, datate şi intacte...” [p. 12] 


Din: de Juarez, Francisco 
Verdadera relacion de la conquista de la Peru 
(Sevilla, 1534). 


1 Adevărata poveste a cuceririlor din Peru (n.tr.) 
7 


„Căpitanul [Hernando Pizarro] s-a dus să locuiască, împreună 
cu oamenii săi, în nişte odăi mari dintr-o parte a oraşului. Spunea 
că venise din ordinul Guvernatorului [Francisco Pizarro] să ia 
aurul din moschee şi că trebuia să-l adune şi să-l livreze. 

Toţi mai-marii oraşului şi îngrijitorii Idolului s-au adunat şi i-au 
răspuns că i-l vor da, însă au continuat să se prefacă şi să 
inventeze scuze. În cele din urmă, au adus foarte puţin aur şi au 
zis că atât aveau. 

Căpitanul a spus că doreşte să meargă să vadă Idolul pe care îl 
ţineau - şi s-a dus. Se afla într-o casă trainică, frumos zugrăvită, 
decorată în stilul indian obişnuit - statui de piatră reprezentând 
jaguari păzeau intrarea, sculpturi cu nişte feline demonice 
încadrau pereţii. Înăuntru, căpitanul a dat peste o încăpere 
întunecată, urât mirositoare, în centrul căreia era un altar gol de 
piatră. De-a lungul călătoriei noastre ni se spusese despre un Idol 
legendar care era adăpostit în interiorul unui templu-altar, la 
Pachacâmac. Indienii spun că acesta este zeul lor care i-a creat, 
care îi protejează şi reprezintă sursa întregii lor puteri. 

N-am găsit însă niciun Idol la Pachacâmac, ci doar un altar gol 
într-o cameră urât mirositoare. 

Atunci, căpitanul a ordonat să fie demolată cripta în care 
fusese adăpostit idolul păgân, iar mai-marii oraşului să fie 
executaţi imediat pentru prefăcătoria lor. La fel şi păzitorii 
Idolului. Odată ce s-a înfăptuit acest lucru, căpitanul i-a învăţat 
pe săteni multe lucruri despre sfânta noastră credinţă catolică şi 
le-a arătat cum să facă semnul crucii...” 


Din: The New York Times 

31 decembrie 1998, p. 12. 

Savanţii o iau razna din cauza unor manuscrise rare 

„TOULOUSE, FRANŢA: Specialiştii în epoca medievală au avut 
parte de o desfătare ieşită din comun astăzi, când călugării de la 
mănăstirea San Sebastian, o abație iezuită izolată din munţii 
Pirinei, şi-au deschis minunata bibliotecă medievală în faţa unui 
grup select de experţi mireni, pentru prima dată în mai bine de 
trei secole. 

De mare interes pentru această adunare exclusivistă de 


8 


învăţaţi era şansa de a vedea cu ochii lor manuscrisele din 
renumita colecţie a mănăstirii, mai ales pe cele ale Sfântului 
Ignaţiu de Loyola, fondatorul Societăţii lui Isus. 

Totuşi, descoperirea altor manuscrise - despre care se credea 
că sunt de mult pierdute - a provocat strigăte de bucurie în 
rândurile aleşilor cărora li s-a permis accesul în biblioteca 
labirintică a mănăstirii: codicele pierdut al Sfântului Aloysius 
Gonzaga, un manuscris nedescoperit până acum, despre care se 
crede că ar fi fost scris de Sfântul Francis Xavier, sau - faptul cel 
mai grozav - descoperirea unei ciorne originale a renumitului 
Manuscris Santiago. 

Scris în 1565 de un călugăr spaniol numit Alberto Luis 
Santiago, acest manuscris are un statut aproape legendar pentru 
istoricii medievalişti, în principal din cauză că se presupunea că a 
fost distrus în timpul Revoluţiei Franceze. 

Se crede că manuscrisul schiţează cu detalii dintre cele mai 
fruste şi brutale modul cum a fost cucerit Peru de către 
conchistadori în anii 1530. Dar e celebru şi pentru că, din cât se 
spune, ar conţine singura relatare scrisă (bazată pe observaţiile 
nemijlocite ale autorului) despre modul în care un căpitan spaniol 
cu tendinţe ucigaşe a urmărit obsesiv un idol incaş prin junglele 
şi munţii din Peru. 

Nu încape însă îndoială că aceasta era o expoziţie în care nu 
puteai atinge nimic. După ce ultimul specialist a fost însoţit la 
ieşirea din bibliotecă (pe care a părăsit-o cu reticenţă), uşile din 
stejar masiv au fost ferecate în spatele lui. 

Nu putem decât să sperăm că nu vor mai trece încă trei sute 
de ani înainte ca ele să se deschidă din nou.” 


PROLOG 


Mănăstirea San Sebastian 
La mare altitudine, în Pirineii francezi 
Vineri, 1 ianuarie 1999, ora 3:23 a.m. 


Tânărul călugăr suspina necontrolat, în timp ce ţeava rece a 
armei îl apăsa pe tâmplă. 

Umerii îi tremurau. De-a lungul obrajilor îi şiroiau lacrimile. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Philippe, îngăimă el. Dacă ştii 
unde e, spune-le! 

Fratele Philippe de Villiers stătea în genunchi pe podeaua sălii 
de mese a mănăstirii, cu mâinile încleştate la ceafă. In stânga lui 
îngenunchease fratele Maurice Dupont, tânărul călugăr care avea 
pistolul la tâmplă, iar în dreapta lui, ceilalţi şaisprezece călugări 
iezuiţi care locuiau în mănăstirea San Sebastian. Toţi optsprezece 
erau în genunchi, aliniaţi. 

În faţa lui de Villiers şi puţin mai la stânga stătea în picioare un 
bărbat îmbrăcat într-un costum negru de luptă şi înarmat cu un 
pistol automat Glock-18 şi cu o puşcă de asalt Heckler & Koch G- 
11, cea mai sofisticată armă de acest gen construită vreodată. In 
acel moment, Glock-ul bărbatului îmbrăcat în negru se sprijinea 
pe capul lui Maurice Dupont. 

Încă o duzină de bărbaţi, echipați şi înarmaţi la fel, stăteau 
împrejurul spaţioasei săli de mese. Purtau toţi măşti negre pentru 
schi şi aşteptau răspunsul lui Philippe de Villiers la o întrebare 
foarte importantă. 

— Nu ştiu unde e, rosti Villiers, printre dinţii încleştaţi. 

— Philippe... spuse Maurice Dupont. 

Fără vreun avertisment, arma din dreptul tâmplei lui Dupont se 
descărcă, împuşcătura răsunând în liniştea mănăstirii aproape 
părăsite. Capul lui Dupont explodă asemenea unui pepene roşu şi 
o rafală de sânge îl stropi pe de Villiers pe toată faţa. 

Nimeni din afara mănăstirii nu avea să audă zgomotul 


10 


exploziei. 

Mănăstirea San Sebastian era suspendată pe vârful unui 
munte situat la aproape 2 000 de metri deasupra nivelului mării, 
ascunsă printre piscurile acoperite cu zăpadă ale Pirineilor 
francezi. „Nu poţi ajunge mai aproape de Dumnezeu decât atât”, 
după cum spuneau unii dintre călugării bătrâni. Cel mai apropiat 
vecin al mănăstirii San Sebastian, celebra platformă pentru 
telescop, observatorul Pic du Midi, era la aproape douăzeci de 
kilometri distanţă. 

Bărbatul cu Glock-ul se îndreptă spre călugărul din dreapta lui 
Villiers şi îi puse ţeava pistolului la ceafă. 

— Unde e manuscrisul? îl întrebă el pe Villiers, pentru a doua 
oară. Avea un accent bavarez puternic. 

— Vă spun, nu ştiu, îngăimă de Villiers. 

Bang! 

Al doilea călugăr se smuci spre spate şi se izbi de podea, o 
băltoacă de lichid roşu răspândindu-se din gaura sfârtecată şi 
însângerată din capul său. Timp de câteva clipe, corpul i se 
cutremură involuntar, în spasme violente, şi se zbătu pe podea 
ca un peşte căzut din acvariu. 

De Villiers închise ochii, rugându-se. 

— Unde e manuscrisul? întrebă neamţul. 

— Nu... 

Bang! 

Mai căzu un călugăr. 

— Unde e? 

— Nu ştiu! 

Bang! 

Deodată, Glock-ul se întoarse, astfel încât acum era îndreptat 
direct spre faţa lui de Villiers. 

— E ultima dată când îţi pun această întrebare, frate de 
Villiers. Unde e Manuscrisul Santiago? 

De Villiers îşi ţinea ochii închişi. 

— Tatăl Nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele... 

Neamţul începu să apese pe trăgaci. 

— Stai, rosti cineva din celălalt capăt al rândului. 

Asasinul neamt se întoarse şi îl văzu pe un călugăr mai bătrân, 


11 


care ieşi din rândul iezuiţilor îngenuncheaţi. 

— Vă rog! Vă rog! Gata, încetaţi. Am să vă spun unde-i 
manuscrisul, dacă promiteţi să nu mai omorâţi şi alţi oameni. 

— Unde e? întrebă asasinul. 

— Pe aici, spuse călugărul cel bătrân, îndreptându-se spre 
bibliotecă. Ucigaşul îl urmă în camera alăturată. 

După câteva momente se întoarseră amândoi, ucigaşul ţinând 
în mâna stângă o carte mare, legată în piele. 

Deşi de Villiers nu-i putea vedea faţa, era evident că asasinul 
neamt zâmbea larg pe sub masca neagră de schi. 

— Acum plecaţi. Lăsaţi-ne să rămânem în pace, i se adresă 
bătrânul iezuit. Lăsaţi-ne să ne îngropăm morţii. 

Asasinul păru că se gândeşte o clipă ce să facă, după care se 
întoarse şi le făcu semn din cap însoţitorilor săi. 

Ca reacţie la îndemnul său, banda de ucigaşi înarmaţi îşi ridică 
puştile G-11 cu un gest de o simultaneitate perfectă şi deschise 
focul asupra şirului de călugări iezuiţi îngenuncheaţi. 

O rafală distrugătoare de gloanţe de mitralieră îi sfâşie în 
bucăţi pe monahii rămaşi. Capetele explodau, zdrenţe sfârtecate 
de carne se desprindeau din corpurile călugărilor, pe măsură ce 
aceştia erau asaltaţi de un potop de Împuşcături nemaivăzute. 

In câteva secunde, toţi iezuiţii erau morţi, în afară de unul: 
călugărul mai bătrân care le adusese nemților manuscrisul. Acum 
stătea singur, într-o baltă cu sângele tovarăşilor lui, cu faţa spre 
cei care îl torturau. 

Şeful asasinilor înaintă şi îşi potrivi Glock-ul spre capul 
bătrânului. 

— Cine sunteţi? întrebă călugărul, sfidător. 

— Suntem de la Schutz staffeln Totenkopfverbânde”, replică 
ucigaşul. 

Bătrânul călugăr căscă ochii. 

— Doamne, Dumnezeule... spuse el, răsuflând din greu. 

Ucigaşul zâmbi. 

— Nici măcar El nu te mai poate salva acum. 


2 Divizia SS „Cap de Mort”, ramură a gărzii de elită a lui Hitler, alcătuită din 
paznicii din lagărele de concentrare. Membrii acesteia erau cunoscuţi pentru 
brutalitatea şi tratamentele inumane aplicate prizonierilor. (n.tr.) 

12 


Bang! 

Glock-ul mai trase un ultim foc şi ucigaşii se furişară din 
mănăstire, pierzându-se în noapte. 

Trecu un minut, apoi încă unul. 

Mănăstirea era cuprinsă de tăcere. 

Trupurile a optsprezece călugări iezuiţi zăceau răsfirate pe 
podea, într-o baie de sânge. 

Ucigaşii n-au mai apucat să vadă un lucru. 

Se afla sus, deasupra lor, ascuns în tavanul enormei săli de 
mese. Era un fel de mansardă, un pod separat de sala de mese 
printr-un perete subţire, placat cu lemn. Plăcile de pe perete erau 
atât de vechi şi scorojite, încât crăpăturile dintre ele erau foarte 
late. 

Dacă ar fi căutat suficient de atent, asasinii l-ar fi văzut - se 
uita printr-o crăpătură, clipind înfricoşat. 

Ochiul larg deschis al unui om. 


North Fairfax Drive, nr. 3701, Arlington, Virginia 

Birourile Agenției pentru Proiecte de Cercetare 
Avansată în domeniul Apărării 

Luni, 4 ianuarie 1999, ora 5.50. 


Hoţii se mişcau repede - ştiau exact încotro se îndreaptă. Îşi 
aleseseră momentul perfect să atace. Cu zece minute înainte de 
ora şase. Cu zece minute înainte ca paznicii de noapte să iasă din 
tură. Cu zece minute înainte ca paznicii de zi să intre în tură. 
Paznicii de noapte aveau să fie obosiţi şi să se uite insistent la 
ceas, nerăbdători să plece acasă. Era cel mai vulnerabil moment 
al lor. 

Pe North Fairfax Drive, la numărul 3701, se găsea o clădire cu 
opt etaje, din cărămidă roşie, situată chiar peste drum de staţia 
de metrou Virginia Square din Arlington, Virginia. Aceasta 
adăpostea birourile Agenţiei pentru Proiecte de Cercetare 
Avansată în domeniul Apărării - DARPA: - divizia de cercetare şi 


3 În original, Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) - agenţie 
din cadrul Departamentului american al Apărării, care se ocupă cu elaborarea 
noilor tehnologii folosite în scopuri militare. 

13 


dezvoltare a tehnologiilor de ultimă oră din cadrul 
Departamentului american al Apărării. 

Hoţii alergau de-a lungul coridoarelor luminate cu neon, 
ţinându-şi sus puştile automate MP-5SD cu amortizor asemenea 
puşcaşilor marini - cu patul rabatabil apăsat pe umăr, privirea 
pironită de-a lungul ţevii, în căutarea posibilelor ţinte. 

Rap-rap-rap-rap! 

O ploaie de gloanţe tăcute mai dobori încă un paznic din 
marina militară, cel de-al şaptesprezecelea. Fără să-şi iasă din 
ritm, agresorii săriră peste trupul lui şi se îndreptară spre camera 
seifului. Unul dintre ei trecu o cartelă prin fantă, în timp ce altul 
deschise uşa hidraulică masivă, împingând cu putere. 

Se aflau la etajul trei al clădirii şi deja reuşiseră să treacă de 
şapte puncte de control cu securitate de gradul 5 - puncte de 
control pentru deschiderea cărora fusese nevoie de patru chei- 
card diferite şi şase coduri alfanumerice. Intraseră în clădire prin 
docul subteran de încărcare, ascunşi într-o camionetă care era 
aşteptată. Paznicii de la poarta subterană fuseseră primele 
victime. Au fost urmaţi la scurt timp de şoferii camionetei. 

Sus, la etajul trei, hoţii nu încetaseră să se mişte. 

In succesiune rapidă, intrară în camera seifului - o incintă 
enormă de laborator, delimitată pe fiecare parte de pereţi de 
porțelan groşi de cincisprezece centimetri. In afara acestui cocon 
de porțelan mai era un zid exterior. Acesta era căptuşit cu plumb 
şi avea o grosime de cel puţin treizeci de centimetri. Angajaţii 
DARPA numeau acest laborator „Seiful”, şi pe bună dreptate. 
Undele radio nu puteau să-l străbată. Dispozitivele de ascultare 
direcţională nu se puteau atinge de el. Era cea mai sigură incintă 
din clădire. 

Era cea mai sigură incintă din clădire. 

Hoţii se răspândiră repede, imediat ce intrară în laborator. 

Linişte. 

Ca în pântecele matern. 

Şi apoi, deodată, se opriră îngheţaţi. 

In faţa lor se afla trofeul mult dorit, ocupând o poziţie de mare 
cinste în centrul laboratorului. 

Nu era foarte mare, în ciuda a ceea ce putea face. 


14 


Avea cam doi metri înălţime şi arăta ca o clepsidră gigantică: 
era alcătuit din două conuri - cel inferior orientat în sus, iar cel 
superior orientat în jos - separate de o cavitate mică de titan, 
care conţinea partea esenţială a armei. 

Un pâlc de fire colorate şerpuia din cavitatea de titan din 
centru al dispozitivului, majoritatea dispărând în interiorul 
tastaturii unui laptop ataşat grosier în partea frontală. 

Pentru moment, cavitatea mică din titan era goală. 

Pentru moment. 

Hoţii nu pierdură deloc timpul. Decuplară întregul dispozitiv de 
la generatorul de curent şi îl aşezară rapid pe un suport special 
construit. 

Apoi se puseră din nou în mişcare. leşiră pe uşă. Merseră de-a 
lungul coridorului. Făcură stânga, apoi dreapta. Încă o dată 
stânga, apoi dreapta. Prin labirintul guvernamental puternic 
luminat, păşind peste trupurile celor ucişi la intrare. Într-un 
interval de nouăzeci de secunde ajunseră înapoi în garajul 
subteran, unde se înghesuiră din nou în maşină cu trofeul lor. 
Ultimul hoţ abia îşi trăsese picioarele în vehicul, când roţile 
scrâşniră pe beton şi camioneta se desprinse din docul de 
încărcare, accelerând în noapte. 

Conducătorul echipei se uită la ceas. 

5:59 a.m. 

Intreaga operaţiune durase nouă minute. 

Nici mai mult. Nici mai puţin. 


15 


ÎNTÂIA MAŞINAȚIE 


LUNI, 4 IANUARIE, ORA 9:10 


16 


William Race întârziase la serviciu. Din nou. 

Dormise prea mult, după care metroul venise târziu, iar acum 
era nouă şi zece minute şi întârziase la cursul de dimineaţă. 
Biroul lui Race se afla la etajul trei din vechea clădire Delaware a 
Universităţii din New York. Clădirea avea un lift vechi, din fier 
forjat, care circula cu viteza melcului. Ajungea mai repede dacă 
urca pe scări. 

La treizeci şi unu de ani, Race era unul dintre cei mai tineri 
membri ai Catedrei de Limbi antice de la Universitatea din New 
York. Avea o înălţime medie - cam 1,75 metri - şi era frumos, 
într-un fel foarte nonşalant. Avea părul şaten, de culoarea 
nisipului, şi trupul zvelt. O pereche de ochelari cu rame subţiri, 
metalice, îi încadra ochii albaştri şi semnul neobişnuit de pe faţă 
- un semn triunghiular din naştere, situat chiar sub ochiul lui 
stâng. 

Race urca repede pe scări, prin minte trecându-i o mulţime de 
gânduri - cursul său de dimineaţă despre lucrările istoricului 
roman Titus Livius, amenda de luna trecută pentru parcare, pe 
care încă o avea de plătit, şi articolul pe care îl citise în New York 
Times în dimineaţa aceea şi în care se afirma că, întrucât 85% 
dintre persoane îşi alegeau codurile PIN de la carduri în funcţie 
de datele importante, cum ar fi zilele de naştere şi alte astfel de 
informaţii, hoţilor care le furau portofelele - şi care aveau, astfel, 
la dispoziţie nu doar cardurile, ci şi carnetele de conducere care 
conţin data naşterii posesorului - le era mai uşor să le spargă 
conturile bancare. „La naiba, se gândi Race, trebuie să-mi 
schimb codul PIN.” 

Ajunse în capul scărilor şi intră repede pe coridor. 

Apoi se opri. 

Doi bărbaţi stăteau pe hol, în faţa lui. 

Soldaţi. 

Şi erau şi în echipament complet de luptă - aveau căşti, veste 


17 


antiglonţ, puşti M-16, tot tacâmul. Unul din ei stătea la jumătatea 
coridorului, mai aproape de Race. Celălalt se postase mai încolo, 
pe hol. Stătea ţeapăn, în poziţie de drepţi, în faţa uşii biroului lui 
Race. Nimic nu putea fi mai nefiresc decât soldaţii într-o 
universitate. 

Ambii bărbaţi luară imediat poziţie de drepţi când îl văzură 
apărând în capul scării. Fără să-şi dea seama de ce, în prezenţa 
lor, Race se simţi deodată inferior - ca şi cum ar fi fost nevrednic, 
indisciplinat. Se simţi prost în sacoul lui sport de la Macy's, cu 
blugi şi cravată, cărându-şi echipamentul pentru meciul de 
baseball de la prânz într-o geantă de sport veche şi uzată, marca 
Nike. 

Pe măsură ce se apropia de primul soldat, Race îl măsură din 
cap până în picioare - văzu puşca de asalt din mâinile lui, văzu 
bereta verde din diftină pe care o avea pe cap, pusă pe o parte, 
şi epoletul în formă de semilună, pe care scria „FORŢELE 
SPECIALE”. 

— Bună, eu sunt William Race. Eu... 

— E în regulă, domnule profesor Race. Vă rugăm să intraţi. Vă 
aşteaptă. 

Race merse în continuare pe coridor şi ajunse la cel de-al 
doilea soldat. Era mai înalt decât primul, mai solid. De fapt, era 
uriaş, un munte de om - avea cel puţin 1,90 metri - cu o figură 
blajină şi arătoasă, cu părul închis la culoare şi cu nişte ochi mici 
şi căprui cărora nu le scăpa nimic. Pe ecusonul pe care îl avea pe 
buzunarul de la piept scria „VAN LEWEN”. Cele trei trese pe care 
le avea pe guler indicau gradul de sergent. 

Ochii lui Race alunecară spre puşca M-16 pe care o ţinea 
bărbatul. Avea o lunetă laser PAC-A4C de ultimă generaţie ataşată 
pe ţeavă şi un lansator de grenade M-203 în partea inferioară. 
Armament serios. 

Soldatul se dădu la o parte cu promptitudine, permițându-i lui 
Race să intre în propriul birou. 

Dr. John Bernstein stătea la biroul lui Race, pe un scaun de 
piele cu spătarul înalt, şi părea că se simte tare inconfortabil. 
Bernstein era un bărbat cu părul alb, în vârstă de cincizeci şi 
nouă de ani, conducătorul Catedrei de Limbi antice de la 


18 


Universitatea din New York; era şeful lui Race. 

În încăpere mai erau alţi trei bărbaţi. 

Doi soldaţi şi un civil. 

Cei doi soldaţi erau îmbrăcaţi şi înarmaţi cam la fel ca aceia 
care păzeau afară - cu uniforme militare, căşti, puşti M-16 cu 
lunete laser - şi amândoi păreau să aibă o condiţie fizică foarte 
bună. Unul din ei arăta puţin mai în vârstă decât celălalt. Îşi ţinea 
casca în maniera oficială, strânsă între cot şi coaste, şi avea un 
păr negru tuns scurt, care abia dacă îi ajungea pe frunte. Lui 
Race, părul şaten de culoarea nisipului îi intra mereu în ochi. 

Cel de-al treilea necunoscut din cameră, civilul, stătea pe 
scaunul oaspetelui, în faţa lui Bernstein. Era un bărbat solid, cu 
pieptul lat, îmbrăcat doar în pantaloni şi cămaşă, fără haină. 
Avea nasul cârn şi nişte trăsături sumbre, înăsprite de trecerea 
timpului şi de responsabilităţi. Stătea pe locul lui cu siguranţa 
calmă a unui om care e obişnuit să i se dea ascultare. 

Race avu impresia clară că toată lumea aştepta în biroul lui de 
ceva timp. 

Că îl aşteptau pe el. 

— WIII, spuse John Bernstein, ieşind de după birou şi dând 
mâna cu el. Bună dimineaţa. Intră. Vreau să-ţi prezint pe cineva. 
Profesorul William Race, colonelul Frank Nash. 

Civilul cu pieptul lat întinse mâna. Strânse cu putere. 

— În rezervă. Îmi pare bine să vă cunosc, spuse el, măsurându- 
| pe Race din priviri. Apoi arătă spre cei doi soldaţi. Dumnealor 
sunt căpitanul Scott şi sergentul Cochrane din Grupul Forţelor 
Speciale al Armatei Statelor Unite. 

— Beretele Verzi, îi şopti Bernstein lui Race, respectuos. 

Bernstein îşi drese vocea. 

— Domnul colonel, adică, vreau să spun, domnul doctor Nash 
este de la Biroul de Tehnologie Tactică din cadrul Agenţiei pentru 
Proiecte de Cercetare Avansată. A venit aici pentru că are nevoie 
de ajutor. 

Frank Nash îi înmână lui Race legitimaţia sa. Race văzu o 
fotografie cu Nash, având logotipul roşu DARPA deasupra şi o 
mulţime de numere şi coduri alături. Pe o latură a cardului se 
găsea o bandă magnetică. Sub fotografie erau scrise cuvintele 


19 


„FRANCIS K. NASH, COL. ARMATA SUA (REZ.)”. Era un act de 
identitate destul de impresionant. Era limpede ca lumina zilei că 
era vorba de o persoană importantă. 

„Aha”, se gândi Race. 

Mai auzise de DARPA şi altă dată. Era divizia principală de 
cercetare şi dezvoltare a Departamentului Apărării, agenţia care 
inventase Arpanet-ul, precursorul internetului, destinat exclusiv 
armatei. DARPA era renumită şi pentru că participase la proiectul 
Have Blue în anii 1970, proiectul strict secret al forţelor aeriene, 
care dusese la construirea avionului de luptă F-117, invizibil 
pentru radar. 

De fapt, adevărul e că Race ştia despre DARPA ceva mai mult 
decât majoritatea oamenilor din simplul motiv că fratele lui, 
Martin, lucra acolo ca inginer proiectant. 

Practic, DARPA activa în parteneriat cu fiecare dintre cele trei 
ramuri ale structurii militare americane - armata, marina şi 
forţele aeriene - elaborând aplicaţii militare de tehnologie înaltă, 
adecvate nevoilor fiecărei componente: tehnologie pentru 
avioane invizibile pentru forţele aeriene şi veste antiglont 
ultrarezistente pentru armată. Totuşi, statutul DARPA era de aşa 
natură încât realizările sale deveneau adeseori subiectul 
legendelor urbane. Se spunea, de pildă, că DARPA perfecţionase 
de curând tehnologia J-7 - miticul sistem de autopropulsare bazat 
pe un cadru de tip A, care avea să înlocuiască, în cele din urmă, 
paraşuta -, dar acest lucru nu fusese dovedit niciodată. 

Biroul de Tehnologie Tactică era însă vârful arsenalului DARPA, 
cea mai prețioasă bijuterie a sa. Era divizia responsabilă cu 
elaborarea proiectelor importante - armamentul strategic de risc 
mare, dar şi cu posibilitate de câştig mare. 

Race se întreba de ce o fi având nevoie Biroul de Tehnologie 
Tactică al DARPA de ajutorul Catedrei de Limbi antice de la 
Universitatea din New York. 

— Aveţi nevoie de ajutorul nostru? întrebă el, ridicând privirea 
de pe legitimaţia lui Nash. 

— Ei bine, de fapt, am venit aici în mod special pentru ajutorul 
dumneavoastră. 

„Ajutorul meu”, se gândi Race. Ţinea cursuri de limbi antice - 


20 


în special latină clasică şi medievală, - predând şi puţină 
franceză, spaniolă şi germană din când în când. Nu-i venea în 
minte niciun mod pentru care ar fi putut să le fie de folos celor de 
la DARPA. 

— Despre ce fel de ajutor e vorba? întrebă el. 

— Despre o traducere. Traducerea unui manuscris. Un 
manuscris în latină, vechi de patru sute de ani. 

— Un manuscris... spuse Race. 

O astfel de cerinţă nu era cu nimic ieşită din comun. | se cerea 
adeseori să traducă manuscrise medievale. Totuşi, era ciudat să i 
se ceară acest lucru în prezenţa membrilor înarmaţi ai unor trupe 
de comando. 

— Domnule profesor Race, explică Nash, traducerea 
documentului în cauză este o chestiune extrem de urgentă. De 
fapt, documentul nici nu a ajuns încă în Statele Unite. E pe drum 
chiar în momentul de faţă. Ceea ce vrem să vă rugăm este să 
mergeţi la Newark să-l preluaţi şi să-l traduceţi în drum spre 
destinaţia noastră. 

— În drum? întrebă Race. Spre ce destinaţie? 

— Mă tem că nu vă pot spune acest lucru acum. 

Race tocmai se pregătea să comenteze când, pe neaşteptate, 
uşa biroului se deschise şi mai intră un membru al Beretelor 
Verzi. Căra în spate un echipament radio şi se îndreptă repede 
spre Nash, şoptindu-i ceva la ureche. Race auzi cuvintele: ,... ni 
s-a ordonat să ne mobilizăm”. 

— Când? întrebă Nash. 

— Acum zece minute, domnule, îi răspunse soldatul în şoaptă. 

Nash se uită repede la ceas. 

— La naiba! 

Se întoarse spre Race. 

— Domnule profesor Race, nu avem prea mult timp la 
dispoziţie, aşa că va trebui să vă vorbesc pe şleau. E o misiune 
foarte importantă, care afectează puternic securitatea naţională 
a Statelor Unite. Dar e şi o misiune pentru care s-a ivit o 
oportunitate care va dura foarte puţin. Trebuie să acţionăm chiar 
acum. Dar pentru asta, am nevoie de un traducător. De un 
traducător din latina medievală. De dumneavoastră. 


21 


— Cât de curând trebuie să începem? 

— O maşină ne aşteaptă în faţă chiar acum. 

Race înghiţi în sec. 

— Nu ştiu ce să zic... 

Simţea că toată lumea e cu ochii pe el. Deodată, începu să 
devină neliniştit la gândul că ar trebui să călătorească spre o 
destinaţie necunoscută, împreună cu Frank Nash şi o echipă de 
Berete Verzi înarmate până în dinţi. Simţea că e luat prea 
repede. 

— Nu poate să vă ajute Ed Devereux de la Harvard? spuse el. 
Ştie latina medievală mult mai bine decât mine. Ar lucra mai 
repede. 

Nash replică: 

— N-am nevoie de cel mai bun şi nici nu am timp să merg la 
Boston. Fratele dumneavoastră v-a menţionat. Ne-a spus că 
sunteţi bun şi locuiţi în New York şi, sincer să fiu, asta e tot ce-mi 
trebuie. Am nevoie de cineva care să fie aproape şi care să poată 
face treaba acum. 

Race îşi muşcă buza. 

Nash continuă: 

— Veţi avea o gardă de corp desemnată să vă protejeze pe 
parcursul întregii misiuni. Vom ridica manuscrisul de la Newark în 
jumătate de oră şi vom urca în avion la câteva minute după 
aceea. Dacă totul merge bine, veţi fi terminat de tradus 
documentul în momentul în care aterizăm. Nici măcar nu va fi 
nevoie să coborâţi din avion. lar dacă o veţi face totuşi, veţi avea 
o echipă de Berete Verzi care să aibă grijă de dumneavoastră. 

Race se încruntă când auzi asta. 

— Domnule profesor Race, nu veţi fi singurul cadru universitar 
care participă la această misiune. Vor fi acolo şi Walter Chambers 
de la Stanford, Gabriela Lopez de la Princeton şi, de asemenea, 
Lauren O'Connor, de la... 

„Lauren O'Connor”, se gândi Race. 

Nu mai auzise numele acesta de ani de zile. 

Race o cunoscuse pe Lauren în timpul facultăţii, la USC?. El 
studiase limbi străine, iar ea se specializase în ştiinţe - fizică 


4 University of Southern California - Universitatea California de Sud 
22 


teoretică. Fuseseră împreună, dar relaţia se terminase prost. 
Ultima dată când auzise de ea, lucra la laboratoarele Livermore, 
în cadrul Departamentului de fizică nucleară. 

Race se uită la Nash. Se întreba cam cât ştia Frank Nash 
despre relaţia dintre Lauren şi el - se întreba dacă nu cumva 
pomenise numele ei intenţionat. 

Chestia era că, dacă făcuse asta, obținuse efectul dorit. 

Dacă era ceva care să o caracterizeze pe Lauren, acel lucru 
era inteligenţa practică. Nu s-ar fi implicat într-o misiune ca asta 
dacă n-ar fi avut un motiv serios. Faptul că ea fusese deja de 
acord să ia parte la aventura lui Nash îi conferi acesteia o 
credibilitate imediată. 

— Domnule profesor, veţi fi recompensat cu generozitate 
pentru timpul dumneavoastră. 

— Nu asta e problema... 

— Şi fratele dumneavoastră face parte din echipa care se 
ocupă de această misiune, spuse Nash, surprinzându-l pe Race. 
Nu ni se va alătura, dar va lucra alături de echipa tehnică în 
birourile noastre din Virginia. 

„Marty”, se gândi Race. Nu-l mai văzuse de mult - de la 
divorţul părinţilor lor, cu nouă ani în urmă. Dar dacă era şi Marty 
implicat, atunci poate că... 

— Domnule profesor Race, îmi pare rău, dar trebuie să plecăm. 
Trebuie să plecăm chiar acum. Am nevoie de un răspuns din 
partea dumneavoastră. 

— Will, interveni John Bernstein, ar putea fi o ocazie 
formidabilă pentru universitate... 

Race se încruntă la Bernstein, întrerupându-l. Apoi i se adresă 
lui Nash: 

— Ziceaţi că e o chestiune ce afectează siguranţa naţională? 

— Chiar aşa. 

— Şi nu-mi puteţi spune unde vom merge. 

— Nu înainte de a ne urca în avion. După aceea, vă pot spune 
totul. 

„Şi voi avea gardă de corp, se gândi Race. De obicei, ai nevoie 
de gardă de corp doar atunci când cineva vrea să te ucidă.” 

In birou se făcuse linişte. 


23 


Race simţea că toată lumea aşteaptă răspunsul lui. Nash. 
Bernstein. Cei trei soldaţi din Beretele Verzi. 

Oftă. Nu-i venea să creadă ce avea să spună. 

— Bine, rosti el. Sunt de acord. 


Race mergea repede de-a lungul coridorului, ţinându-se după 
Nash, îmbrăcat tot cu sacou şi cravată. 

Era o zi de iarnă rece şi umedă în New York şi, în timp ce îşi 
vedeau de drum prin labirintul de coridoare, îndreptându-se spre 
poarta de la extremitatea vestică a universităţii, Race zări cu 
coada ochiului ploaia torențială de afară. 

Cei doi soldaţi din Beretele Verzi care fuseseră în birou 
mergeau în faţa lui şi a lui Nash; ceilalţi doi - cei care stătuseră 
afară, pe coridor - urmau în spate. Toată lumea se mişca foarte 
repede. Race se simţea de parcă ar fi fost dus de un curent 
puternic. 

— Am să apuc să mă schimb în ceva mai puţin protocolar? îl 
întrebă el pe Nash. 

Işi luase cu el şi geanta de sport în care avea un rând de haine. 

— S-ar putea, în avion, îi spuse Nash în timp ce mergeau. Bun, 
acum ascultaţi-mă cu atenţie. II vedeţi pe tânărul din spatele 
dumneavoastră? E sergentul Leo van Lewen. El va fi garda 
dumneavoastră de corp de acum înainte. 

Race se uită în spate din mers şi îl văzu pe membrul Beretelor 
Verzi, cel solid, pe care îl întâlnise mai devreme. Van Lewen. 
Sergentul dădu scurt din cap în semn de încuviinţare, în timp ce 
ochii lui scrutau toată suprafaţa coridorului din jurul lor. 

Nash continuă: 

— De acum înainte sunteţi o persoană foarte importantă, ceea 
ce vă transformă într-o ţintă. Oriunde vă duceţi, va trebui să 
meargă şi el. Uitaţi. Luaţi asta. 

Nash îi dădu lui Race un receptor minuscul şi un microfon 
alcătuit dintr-un fir pe care să şi-l înfăşoare pe după gât. Race nu 
mai văzuse aşa ceva decât la televizor, în reportaje despre 
unităţile SWAT5. Microfonul se lega în jurul gâtului şi înregistra 


> Special Weapons And Tactics - unitate specializată a poliţiei americane, 
antrenată pentru efectuarea operaţiunilor periculoase. (n.tr.) 


vibraţiile de la nivelul laringelui. 

— Să vi-l puneţi imediat ce vă urcați în maşină, îi recomandă 
Nash. E activat de voce, aşa că nu va trebui decât să vorbiţi, iar 
noi vă vom auzi. Dacă aveţi probleme, trebuie doar să spuneţi şi 
Van Lewen va fi lângă dumneavoastră în câteva secunde. Aţi 
înţeles? 

— Am înţeles. 

Ajunseră la intrarea dinspre vest a universităţii, unde mai erau 
două Berete Verzi care stăteau de gardă la uşă. Nash şi Race 
trecură pe lângă ei şi ieşiră în ploaia torențială. 

Abia atunci văzu Race „maşina” despre care Nash spusese că 
aşteaptă în faţă. 

În rondul cu pietriş din faţa lui se afla o coloană oficială. 

Patru motociclete de poliţie de escortă - două în faţa coloanei 
de maşini şi două în spate. Şase berline galben-verzui clasice. lar 
la mijloc, protejate de escorte şi de berline, două vehicule 
blindate rezistente - Humvee-uri. Ambele erau de culoare neagră 
şi aveau geamuri de un fumuriu-închis. 

Cel puţin cincisprezece Berete Verzi înarmate până în dinţi 
stăteau drepţi, cu puşti M-16, în jurul convoiului. Ploaia torențială 
le răpăia pe căşti, dar ei nu păreau să observe. 

Nash se grăbi să ajungă la cel de-al doilea Humvee, ţinându-i 
portiera lui Race. Apoi îi înmână lui Race un dosar gros de carton, 
în timp ce intra în maşina cea mare. 

— Uitaţi-vă pe astea, îi spuse Nash. Am să vă explic mai multe 
când o să ajungem în avion. 

Convoiul trecu repede pe străzile New Yorkului. 

Era în plină dimineaţă, dar procesiunea de opt autovehicule 
trecu în grabă pe străzile udate de ploaie ale oraşului, şi traversă 
în viteză prin intersecţii, având verde la toate semafoarele până 
la ieşirea din oraş. 

„Probabil au reglat semafoarele aşa cum au făcut şi pentru 
preşedinte când a vizitat New Yorkul”, se gândi Race. 

Dar aceasta nu era o procesiune prezidenţială. Expresiile de pe 
feţele trecătorilor de pe trotuar spuneau totul. 

Era un alt fel de coloană oficială. 

Fără limuzine. Fără steguleţe. Doar două Humvee-uri negre, 


25 


blindate la maximum, plutind în mijlocul unui şir de maşini 
galbene cu tente măslinii, care îşi făceau loc prin ploaia 
torențială. 

Cu garda de corp alături şi cu receptorul şi microfonul 
montate, Race se uita pe geamul Humvee-ului care gonea. 

„Nu mulţi sunt cei care se pot lăuda că au reuşit să iasă din 
New York fără să se oprească, mai ales în timpul traficului 
aglomerat de dimineaţă”, se gândi el. Era o experienţă ciudată, 
totul părea a fi din altă lume. Incepu să se întrebe cam cât de 
importantă era, de fapt, această misiune. 

Deschise dosarul pe care i-l dăduse Nash. Primul lucru pe care 
îl văzu fu o listă de nume. 


ECHIPA DE CERCETARE CUZCO 


MEMBRI CIVILI 

1. Francis K. - DARPA, conducătorul proiectului, specialist în 
fizică nucleară. 

2. Copeland, Troy B. - DARPA, specialist în fizică nucleară. 

3. O. Connor, Lauren M. - DARPA, specialist în fizică teoretică. 

4. Chambers, Walter J. - Stanford, antropolog 

5. Lopez, Gabriela S. - Princeton, arheolog 

6. Race, William H. - Universitatea din New York, lingvist 


MEMBRI Al FORŢELOR ARMATE 

1. Scott, Dwayne T. - Armata Statelor Unite (Forţele Speciale), 
căpitan 

2. Van Lewen, Leonardo M. - Armata Statelor Unite (FS), 
sergent 

3. Cochrane, Jacob R. - Armata Statelor Unite (FS), plutonier 
major 

4. Reichart, George P. - Armata Statelor Unite (FS), plutonier 

5. Wilson, Charles T. - Armata Statelor Unite (FS), sergent 

6. Kennedy, Douglas K. — Armata Statelor Unite (FS), sergent 


Race dădu pagina şi văzu copia unui articol dintr-un ziar. Titlul 
era în franceză: „Des moines massacrés au monastaire du haut 


26 


de la montagne”. 

Race traduse. „Călugări masacrați la mănăstirea de pe vârful 
muntelui.” 

Citi articolul. Era din data de 3 ianuarie 1999 - ziua anterioară 
- şi se referea la un grup de călugări iezuiţi care fuseseră 
măcelăriți în interiorul mănăstirii lor din Pirineii francezi. 

Autorităţile din Franţa exprimau opinia că autorii erau 
fundamentaliştii islamişti care protestau împotriva amestecului 
Franţei în afacerile interne ale Algeriei. În total, fuseseră ucişi 
optsprezece călugări, toţi împuşcaţi de aproape, în acelaşi mod 
folosit şi în sângeroasele atacuri fundamentaliste anterioare. 

Race trecu la următorul document din dosar. 

Era un alt articol dintr-un ziar, de data aceasta din Los Angeles 
Times. Era de anul trecut, iar titlul declama: „Oficiali federali 
ucişi, găsiţi în Munţii Stâncoşi”. 

În text se afirma că doi membri ai Serviciului American de 
Protecţie a Florei şi Faunei Acvatice şi Terestre fuseseră găsiţi 
ucişi în munţi, la nord de Helena, Montana. Trupurile ambilor 
oficiali erau jupuite. Fusese chemat FBl-ul. Se bănuia că era 
opera unuia dintre grupurile de insurgenți ce păreau să aibă o 
antipatie firească faţă de orice fel de agenţie federală. Se credea 
că cei doi oficiali dăduseră peste nişte membri ai unei grupări 
paramilitare care făceau braconaj, vânând animale pentru pieile 
lor. În loc să jupoaie animalele, respectivii îi jupuiseră pe paznici. 

Race se cutremură şi dădu pagina. 

Următoarea filă din dosar era o fotocopie după un articol dintr- 
un oarecare ziar universitar. Articolul era în limba germană fiind 
semnat de un om de ştiinţă pe nume Albert L. Mueller. Era datat 
noiembrie 1998. 

Race îşi trecu ochii peste articol, traducând repede din 
germană în gând. Se referea la craterul format de un meteorit, 
crater descoperit în junglele peruane. 

Sub articolul despre craterul de meteorit era un raport al unui 
medic legist, tot în limba germană. Rubrica „Numele 
decedatului” era completată cu „ALBERT LUDWIG MUELLER”. 

Sub raportul medicului legist mai erau alte file, toate pline cu 
diferite ştampile portocalii - TOP SECRET; INTERZIS ACCESUL 


27 


STRĂINILOR; ACCES RESTRICȚIONAT; ACCES PERMIS DOAR 
PERSONALULUI ARMATEI STATELOR UNITE. Race le răsfoi. În 
mare parte, foile erau pline de ecuaţii matematice complexe care 
nu-i spuneau prea multe. 

Apoi văzu un mănunchi de însemnări, aproape toate adresate 
unor persoane de care nu auzise niciodată. Totuşi, pe una dintre 
note îşi văzu propriul nume. Conţinea următorul mesaj: 


3 IANUARIE 1999, 22.01 REŢEAUA INTERNĂ A ARMATEI 
617554488211-05 NR.139 


DE LA: NASH, FRANK 
CATRE: TOŢI MEMBRII ECHIPEI CUZCO 
SUBIECT: MISIUNEA SUPERNOVA 


A SE STABILI CONTACTUL CU RACE FOARTE URGENT. 

PARTICIPARE CRUCIALĂ PENTRU SUCCESUL MISIUNII. 

PACHETUL E AŞTEPTAT MÂINE, 4 IANUARIE, LA 
NEWARK, LA 9:45. 

ECHIPAMENTUL TUTUROR MEMBRILOR TREBUIE Să FIE 
LA BORDUL MIJLOCULUI DE TRANSPORT PÂNĂ LA 9:00. 


Coloana de maşini ajunse la aeroportul din Newark. Convoiul 
lung trecu prin poarta din gardul de sârmă ghimpată şi se 
îndreptă rapid spre o pistă privată de decolare-aterizare. 

Pe pistă se afla un avion de transport enorm, vopsit în culori de 
camuflaj, care îi aştepta cu botul desfăcut, lăsând la vedere o 
rampă de încărcare a mărfii. In timp ce coloana de maşini oprea 
alături de aeronavă, Race văzu un mare camion militar, care urca 
pe rampă, fiind încărcat în partea frontală a avionului. 

Condus de sergentul Van Lewen, cobori din Humvee, ieşind în 
ploaie. Dar abia se dăduse jos din maşina neagră impunătoare, 
când auzi un vuiet înfricoşător de undeva, de sus. 

Un avion F-15 C Eagles, în culori de camuflaj, pe coada căruia 
scria „ARMATA”, apăru vuind pe deasupra şi ateriză cu scrâşnet 


6 F-15 Eagle - avion de vânătoare supersonic. În traducerea românească 
devine (!) Learjet - avion de pasageri. 


de roţi pe pista de aterizare udă din faţa lor. 

Uitându-se la avionul de luptă care vira pe pistă şi începea să 
ruleze în direcţia lui, Race simţi cum Frank Nash îl apucă uşor de 
braţ. 

— Haideţi, spuse Nash, conducându-l spre imensul avion de 
marfă. Toţi ceilalţi sunt deja la bord. 

Pe când se apropiau de avion, Race văzu o femeie care apăru 
în dreptul unei intrări laterale. O recunoscu imediat. 

— Salut, Will, spuse Lauren O'Connor. 

— Bună, Lauren. 

Avea puţin peste treizeci de ani, dar nu arăta mai mult de 
douăzeci şi cinci. Race observă că îşi tunsese părul. Când erau la 
USC, îl avea lung, ondulat şi şaten. Acum era scurt, drept şi 
castaniu. Tipic pentru sfârşitul anilor 1990. 

Totuşi, ochii ei mari şi căprui erau neschimbaţi, ca şi pielea 
proaspătă şi luminoasă. Şi cum stătea în uşa avionului de mărfuri 
- sprijinindu-se lejer pe cadrul intrării, cu braţele încrucişate şi cu 
şoldurile arcuite, îmbrăcată într-un echipament kaki rezistent, 
special pentru drumeţii - arăta ca pe vremuri. Înaltă, sexy, 
mlădioasă şi atletică. 

— A trecut mult timp de când nu ne-am văzut, spuse ea 
zâmbind. 

— Da, aşa e, replică Race. 

— Aşa deci. William Race. Expert lingvist. Consultant al 
Agenţiei pentru Proiecte de Cercetare Avansată în domeniul 
apărării. Încă mai joci fotbal, Will? 

— Doar de plăcere, spuse Race. 

În facultate obişnuia să joace fotbal. Era cel mai scund din 
echipă, dar şi cel mai rapid. Practica şi sprintul. 

— Şi tu ce faci? se interesă el, observându-i pentru prima dată 
verigheta de pe deget. 

Se întreba cu cine se căsătorise. 

— Ei bine, una la mână, zise ea, şi ochii i se luminară, sunt 
foarte încântată de această misiune. Nu se întâmplă în fiecare zi 
să porneşti în căutarea unei comori. 

— Asta facem noi? 

Înainte ca Lauren să-i poată răspunde, se auzi un sunet 


29 


tânguitor prelung, care îi făcu pe amândoi să se întoarcă. 

Avionul F-15 se oprise la vreo cincizeci de metri de avionul de 
marfă şi, imediat ce se deschise canopia, pilotul sări pe pista de 
aterizare udă, pornind-o în fugă spre ei cu capul aplecat, în ploaia 
care te uda până la piele. Ducea în mână o servietă. 

Se îndreptă spre Nash şi îi înmână servieta. 

— Domnule doctor Nash, rosti el. Manuscrisul. 

Nash luă servieta şi se îndreptă cu paşi mari spre locul în care 
stăteau Lauren şi Race. 

— Bun, spuse el, conducându-i în interiorul avionului. A venit 
momentul să înceapă distracţia. 


Avionul uriaş hurui de-a lungul pistei şi decolă, ridicându-se 
spre cerul stropit de ploaie. 

Era un Lockheed-Martin C-5 Galaxy cu interiorul împărţit în 
două compartimente - în partea de jos încărcătura, iar în cea de 
sus, zona pentru pasageri. Race stătea în partea de sus a 
avionului, alături de alţi cinci oameni de ştiinţă care participau şi 
ei la expediţie. Cei şase soldaţi din Beretele Verzi care îi însoțeau 
erau jos, în cală, unde depozitau şi verificau armele. 

Race îi cunoştea pe doi dintre cei cinci civili: pe Frank Nash şi 
pe Lauren O’ Connor. 

— Vom avea mai târziu timp să facem prezentările, spuse 
Nash, aşezându-se lângă Race şi trăgându-şi servieta în braţe. 
Acum, cel mai important lucru e să vă punem la treabă. 

Incepu să deschidă încuietorile servietei. 

— Acum Îmi puteţi spune unde mergem? întrebă Race. 

— Da, desigur, spuse Nash. Imi pare rău că n-am putut să vă 
informez înainte, dar biroul dumneavoastră nu era un loc sigur. 
Ferestrele ar putea fi supravegheate cu laser. 

— Cu laser? 

— Cu un dispozitiv de ascultare prin laser. Când vorbim în 
interiorul unui birou ca al dumneavoastră, vocile noastre fac 
geamurile să vibreze. Majoritatea clădirilor moderne de birouri 
sunt dotate pentru a preveni funcţionarea dispozitivelor de 
ascultare direcţionale - emit semnale electronice de bruiaj care 
trec prin geamul ferestrelor. Alte clădiri, cum e cea în care lucraţi 


30 


dumneavoastră, nu au aşa ceva. Ar fi fost mult prea uşor să fim 
ascultați. 

— Aşadar, încotro mergem? 

— Spre Cuzco, Peru - capitala imperiului incaş dinaintea sosirii 
conchistadorilor în 1532, spuse Nash. Acum e doar un orăşel mai 
mare, are câteva ruine incaşe şi, din câte am auzit, e o mare 
atracţie turistică. Vom zbura fără oprire şi vom mai realimenta de 
două ori în aer. 

Işi deschise servieta şi scoase ceva din ea. 

Era un teanc de hârtii - un morman de foi A3, vreo patruzeci 
de pagini în total. Race văzu foaia de deasupra. Era fotocopia 
unui frontispiciu de carte. 

Era manuscrisul de care pomenise Nash mai devreme sau cel 
puţin o fotocopie a acestuia. 

Nash îi înmână teancul de hârtii lui Race şi zâmbi. 

— Acesta e motivul pentru care sunteţi aici. 

Race luă mănunchiul şi întoarse prima foaie. 

Mai văzuse manuscrise medievale - manuscrise reproduse de 
mână, cu mare osteneală, de călugări devotați din Evul Mediu, 
din vremurile premergătoare tiparului. Astfel de manuscrise se 
distingeau printr-o complexitate aproape imposibilă a decoraţiilor 
şi a stilului: caligrafie impecabilă - inclusiv letrine minuţios 
elaborate (literele de la începutul unui nou capitol) - şi 
pictograme detaliate pe margini, menite să transmită tonul 
lucrării. Vesele şi luminoase pentru părţile plăcute; întunecate şi 
înfricoşătoare pentru poveştile mai sumbre. Se lucra atât de 
elaborat, încât se spunea că un călugăr îşi putea petrece 
întreaga viaţă reproducând un singur manuscris. 

Dar manuscrisul care se afla acum în faţa ochilor lui Race - 
chiar fotocopiat alb-negru - nu se asemăna cu vreun altul văzut 
înainte. 

Era minunat. 

Răsfoi paginile. 

Scrisul era splendid, precis, complicat, iar marginile erau 
încărcate cu vite noduroase şi şerpuitoare. Structuri de piatră 
ciudate, acoperite cu muşchi şi umbre, umpleau colţurile de jos 
ale fiecărei pagini. Efectul de ansamblu era mohorât, cu 


31 


prevestirea sumbră a unui rău urzit atent. 
Race dădu pagina, revenind la frontispiciu. Citi: 


NARRATIO VERUS PRIESTO ÎN RURIS INCARUS: 
OPERIS ALBERTO LUIS SANTIAGO ANNO 
DOMINI MDLXV 


Profesorul traduse: Adevărata relatare a unui călugăr din tara 
incaşilor: manuscris de Alberto Luis Santiago. Anul 1565. 

Race se întoarse către Nash. 

— Bun, cred că a venit momentul să-mi spuneţi despre ce-i 
vorba în misiunea asta a dumneavoastră. 

Nash îi explică. 

Fratele Alberto Santiago era un tânăr misionar franciscan, 
trimis în Peru în 1532 pentru a-i ajuta pe conchistadori, în timp ce 
conchistadorii violau localnicele şi jefuiau zona, călugării ca 
Santiago aveau sarcina de a-i converti pe incaşii băştinaşi, 
transmiţându-le înţelepciunea Sfintei Biserici Romano-Catolice. 

— Deşi a fost scris în 1565, la ceva vreme după reîntoarcerea 
lui Santiago în Europa, spuse Nash, se spune că Manuscrisul 
Santiago relatează un incident care s-a petrecut în jurul anului 
1535, în timpul cuceririi Peru-ului de către Francisco Pizarro şi 
conchistadorii săi. Potrivit călugărilor medievali care susțineau că 
l-au citit, manuscrisul narează o poveste destul de uimitoare: 
aceea a urmăririi încrâncenate de către Hernando Pizarro a unui 
prinţ incaş care, în iureşul asediului de la Cuzco, a strecurat cel 
mai venerat idol al neamului său în afara cetăţii, fugind cu el în 
junglele din estul Peru-ului. 

Nash se răsuci în scaun. 

— Walter, spuse el, făcându-i semn cu capul bărbatului cu 
ochelari şi cu un început de chelie care stătea de cealaltă parte a 
culoarului central. Dă-mi o mână de ajutor. li povestesc domnului 
profesor Race despre idol. 

Walter Chambers se ridică şi se aşeză pe locul din faţa lui 
Race. Era un bărbat scund, timid, pe trei sferturi chel şi cu o 
figură de învățăcel. Era genul de tip care ar fi venit cu papion la 
serviciu. 


32 


— William Race. Walter Chambers, îi prezentă Nash. Walter e 
antropolog la Universitatea Stanford. E specializat în culturile 
central şi sud-americane - maya, azteci, olmeci şi, mai ales, 
incaşi. 

Chambers zâmbi. 

— Deci vreţi să ştiţi ce e cu idolul? 

— Aşa s-ar părea, încuviinţă Race. 

— Incaşii îl numeau „Spiritul Neamului”, povesti Chambers. Era 
un idol din piatră, dar unul sculptat dintr-un tip ciudat de rocă, o 
rocă strălucitoare şi neagră, străbătută de vinişoare viorii extrem 
de fine. Era bunul cel mai de preţ al incaşilor. Intr-adevăr, 
socoteau că le întrupează însuşi spiritul. Şi când spun asta, 
vorbesc la modul literal. Considerau că Spiritul Neamului nu era 
doar un simbol al puterii lor. Ei îl credeau a fi sursa reală, 
concretă, a acelei puteri. Şi, într-adevăr, circulau poveşti despre 
puterea lui magică - despre cum reuşea să liniştească până şi 
cele mai violente animale sau cum, atunci când era scufundat în 
apă, începea să cânte. 

— Să cânte? întrebă Race. 

— Exact, spuse Chambers, să cânte. 

— Buun... Aşadar, cum arată acest idol? 

— Infăţişarea reală a idolului a fost descrisă în multe locuri, 
printre care şi cele mai cuprinzătoare lucrări despre cucerirea 
Peru-ului: Relación a lui Juarez şi Comentariile regale a lui de la 
Vega. Dar descrierile nu sunt consecvente. Unii spun că avea 30 
de centimetri înălţime, pe când alţii, doar 15; unii afirmă că era 
sculptat cu migală şi fin la atingere, în timp ce alţii povestesc că 
avea muchii aspre şi ascuţite. Totuşi, există o trăsătură comună 
tuturor descrierilor idolului - Spiritul Neamului era sculptat sub 
forma unui cap de jaguar care-şi arată colții. 

Chambers se aplecă în faţă. 

— Din momentul în care a auzit despre acel idol, Hernando 
Pizarro a vrut să-l aibă. Şi asta cu atât mai mult după ce păzitorii 
altarului idolului de la Pachacâmac i l-au suflat de sub nas. 
Vedeţi, Hernando Pizarro era, probabil, cel mai neîndurător dintre 
toţi fraţii Pizarro care au venit în Peru. Îmi imaginez că azi am 
spune că e un psihopat. Conform unor relatări, uneori tortura 


33 


sate întregi dintr-un capriciu - doar aşa, de plăcere. lar găsirea 
idolului a devenit o obsesie pentru el. Sat după sat, oraş după 
oraş, oriunde s-ar fi dus, voia să afle unde e idolul. Dar indiferent 
câţi băştinaşi tortura, indiferent câte sate pârjolea, incaşii nu 
voiau să-i spună unde era idolul lor nepreţuit. 

Apoi însă, nu se ştie cum, Hernando a descoperit în 1535 unde 
era ţinut idolul. Era închis într-o criptă de piatră masivă din 
Coricancha, celebrul Templu al Soarelui, situat în centrul oraşului 
asediat Cuzco. 

Din nefericire pentru el, Hernando a ajuns la Cuzco exact la 
timp ca să-l vadă pe un tânăr prinţ incaş pe nume Renco Capac 
plecând cu idolul şi străbătând neînfricat călare fronturile spaniol 
şi incaş. Potrivit călugărilor medievali care l-au citit, Manuscrisul 
Santiago descrie în detaliu urmărirea lui Renco de către 
Hernando, în urma evadării prinţului din Cuzco - o urmărire 
uimitoare, care avea să se continue şerpuind prin Anzi, până în 
pădurea tropicală amazoniană. 

— Ce se povesteşte despre manuscris, spuse Nash, e că ar 
dezvălui destinaţia finală a Spiritului Neamului. 

„Aşadar, suntem în căutarea idolului”, îşi spuse Race. 

Dar nu rosti nimic cu voce tare. În primul rând fiindcă pur şi 
simplu lucrurile nu prea se legau. 

De ce să trimită Armata Statelor Unite o echipă de specialişti în 
fizica nucleară în America de Sud ca să găsească un idol incaş 
pierdut? Şi asta pe baza unui manuscris în latină, vechi de patru 
sute de ani. Ar fi putut la fel de bine să se ghideze după harta 
comorii unui pirat. 

— Ştiu la ce vă gândiţi, comentă Nash. Dacă cineva mi-ar fi 
spus aceeaşi poveste acum o săptămână, şi eu aş fi gândit exact 
la fel. Dar la urma urmei, până acum câteva săptămâni nimeni 
nu ştia nici măcar unde este Manuscrisul Santiago. 

— Dar acum îl aveţi, spuse Race. 

— NU, replică Nash tăios. Avem doar o copie. Originalul îl are 
altcineva. 

— Cine? 

Nash îi făcu semn cu capul, arătând spre dosarul pe care Race 
îl avea pe braţe. 


34 


— Aţi văzut articolul din ziar, din dosarul pe care vi l-am dat 
mai devreme? Cel despre călugării iezuiţi care au fost ucişi în 
mănăstirea lor din Pirinei? 

— Da. 

— Optsprezece călugări ucişi. Toţi au fost împuşcaţi de 
aproape, cu arme de calibru mare. La prima vedere, pare a fi 
opera unor terorişti algerieni de rând. Se ştie că au mai atacat 
mănăstiri izolate şi că modul lor preferat de operare e să-şi 
împuşte victimele de la distanţă foarte mică. Fără îndoială, aşa a 
relatat presa franceză evenimentul. Dar - Nash ridică un deget - 
ceea ce nu ştie presa e că în timpul acelui carnagiu, un călugăr a 
reuşit să scape. Era un iezuit american, plecat în vacanţă în 
Franţa. A reuşit să se ascundă în pod cât a durat întregul 
masacru. După ce l-a interogat poliţia franceză, a fost dat în grija 
ambasadei noastre din Paris. La ambasadă a fost interogat din 
nou, dar de data aceasta de şeful antenei CIA. 

— Şi? 

Nash îl privi drept în ochi. 

— Bărbaţii care au atacat mănăstirea nu erau terorişti 
algerieni, domnule profesor Race. Erau trupe de comando. 
Soldaţi. Soldaţi a/b;. Purtau toţi măşti negre de schi şi erau 
înarmaţi până în dinţi, având un arsenal destul de impresionant. 
Şi îşi vorbeau în germană. Şi mai interesant, continuă Nash, e 
ceea ce urmăreau. S-ar părea că soldaţii i-au adunat pe toţi 
călugării la un loc într-o sală de mese a mănăstirii şi i-au obligat 
să stea în genunchi. Apoi l-au luat pe unul dintre călugări şi i-au 
cerut să le spună unde se află Manuscrisul Santiago. Când acesta 
a spus că nu ştie unde e, au împuşcat doi monahi - pe cei care 
stăteau de o parte şi de alta a lui. Apoi l-au mai întrebat o dată. 
Când a spus din nou că nu ştie, i-au omorât pe următorii doi 
călugări. Ar fi continuat până i-ar fi ucis pe toţi, dar cineva a ieşit 
în faţă şi a spus că ştie unde se află manuscrisul. 

— Doamne... murmură Race. 

Nash scoase o fotografie din servietă. 

— Avem motive să credem că responsabil pentru masacru e 
acest bărbat, Heinrich Anistaze, fost maior în poliţia secretă est- 
germană, Stasi. 


35 


Race se uită la fotografie. Era o poză lucioasă, de 20 pe 25 de 
centimetri, reprezentând un bărbat care cobora dintr-o maşină. 
Individul era înalt, lat în umeri, avea părul negru şi scurt, 
pieptănat în faţă, şi ochii ca două despicături înguste. Erau nişte 
ochi duri, nişte ochi reci, ce păreau strânşi într-o încercare 
perpetuă de a vedea mai bine un obiect îndepărtat. Părea să aibă 
în jur de 45 de ani. 

— Uită-te la mâna stângă, spuse Nash. 

Race privi fotografia mai de aproape. Mâna stângă a bărbatului 
se sprijinea de portieră. Profesorul observă imediat. 

Heinrich Anistaze nu avea inelarul stâng. 

— La un moment dat, în timpul Războiului Rece, Anistaze a 
fost capturat de membrii unei grupări criminale est-germane, pe 
care Stasi încerca s-o dizolve. L-au obligat să-şi taie propriul 
deget, pe care l-au trimis prin poştă superiorilor lui. Dar apoi 
Anistaze a scăpat şi s-a întors - sprijinit de toată forţa Stasi. 
Evident, crima organizată nu a mai fost o problemă în Germania 
comunistă după aceea. 

Şi mai importante pentru noi sunt însă metodele lui în alte 
împrejurări. Vedeţi, se pare că Anistaze avea un mod particular 
de a-i determina pe oameni să vorbească: era cunoscut pentru 
că-i executa pe cei situaţi de o parte şi de alta a persoanei care 
nu-i dădea informaţiile pe care le dorea. 

Se lăsă liniştea pentru o clipă. 

— Potrivit celor mai recente informaţii obţinute de noi, spuse 
Nash, de când s-a terminat Războiul Rece, Anistaze lucrează în 
calitate neoficială, ca asasin, pentru guvernul Germaniei unite. 

— Aşadar, nemţii au manuscrisul original, constată Race. Cum 
aţi reuşit să obţineţi copia atunci? 

Nash dădu din cap aprobator, cu un aer înţelept. 

— Călugării le-au dat nemților manuscrisul original. 
Manuscrisul real, nedecorat, scris de însuşi Alberto Santiago. Dar 
ce nu le-au spus călugării germanilor e că în 1599 - la treizeci de 
ani după moartea lui Santiago - un alt călugăr franciscan a 
început să transcrie manuscrisul lui Santiago, creând un text mai 
elaborat, decorat, care ar fi fost potrivit pentru ochii regeşti. Din 
nefericire, acest al doilea călugăr a murit înainte să-şi poată 


36 


finaliza transcrierea, dar asta înseamnă că ne-a rămas un al 
doilea exemplar al Manuscrisului Santiago, un exemplar parțial, 
care a fost şi el păstrat la mănăstirea San Sebastian. Noi avem o 
fotocopie după acest exemplar al manuscrisului. 

Race ridică mâna. 

— Bine, bine, spuse el. Staţi puţin. De ce atâtea crime şi intrigi 
pentru un idol incaş pierdut? Ce şi-ar putea dori guvernele 
american şi german de la o piatră veche de patru sute de ani? 

Nash zâmbi forţat. 

— Vedeţi, domnule profesor, noi nu urmărim idolul, spuse el. E 
vorba de substanţa din care e făcut. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Domnule profesor, iată ce vreau să spun: credem că Spiritul 
Neamului a fost sculptat dintr-un meteorit. 


— Articolul din ziar, zise Race. 

— Exact, continuă Nash. Scris de Albert Mueller de la 
Universitatea din Bonn. Înainte de moartea sa timpurie, Mueller 
studia un crater de meteorit cu diametrul de un kilometru şi 
jumătate, din junglele din sud-estul Peru-ului, într-un sit situat 
cam la 80 de kilometri spre sud de Cuzco. Măsurând dimensiunea 
craterului şi viteza cu care se dezvolta jungla de deasupra, 
Mueller a estimat că un meteorit cu densitate mare, având un 
diametru de aproximativ jumătate de metru, s-a prăbuşit pe 
pământ în respectivul loc, la un moment dat între 1460 şi 1470. 

— Ceea ce, adăugă Walter Chambers, coincide perfect cu 
dezvoltarea incaşilor în America de Sud. 

— Şi mai important pentru noi, spuse Nash, e ceea cea 
descoperit Mueller pe pereții acestui crater. Pe pereţii craterului 
existau urme de depuneri ale unei substanţe cunoscute sub 
numele de thyriu-261. 

— Thyriu-261? repetă Race. 

— E un izotop rar al elementului comun thyriu, îi explică Nash. 
Nu se găseşte pe Pământ. De fapt, thyriul nu s-a descoperit decât 
aici, sub formă pietrificată, fiind probabil rezultatul unor 
impacturi anterioare cu asteroizii în trecutul îndepărtat. Provine 
din sistemul Pleiadei, un sistem solar binar, situat nu departe de 


37 


al nostru. Dar din moment ce provine dintr-un sistem solar binar, 
thyriul are o densitate mult mai mare până şi decât cele mai 
grele elemente terestre. 

Acum lucrurile începeau să capete mai mult sens pentru Race. 
Mai ales partea cu armata care trimisese o echipă de fizicieni în 
junglă. 

— Şi ce anume se poate face cu thyriul? întrebă Race. 

— Domnule colonel! se auzi brusc o voce strigând. 

Nash şi Race se întoarseră şi îl văzură pe Troy Copeland, unul 
dintre oamenii de ştiinţă, venind în grabă pe culoarul central, 
dinspre carlingă. Copeland era un bărbat înalt, suplu, cu o figură 
uscăţivă şi acvilină şi cu ochi alungiţi şi pătrunzători. Era unul 
dintre oamenii de la DARPA - fizician nuclearist, după cum îşi 
aminti Race - şi părea a fi un individ complet lipsit de sare şi 
piper. 

— Domnule colonel, avem o problemă, raportă el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Nash. 

— Tocmai am primit o alertă prioritară din Fairfax Drive, spuse 
Copeland. 

Race mai auzise de „Fairfax Drive”. Era prescurtarea adresei 
North Fairfax Drive, numărul 3701, Arlington, Virginia. Cartierul 
general al DARPA. 

— În legătură cu...? vru să ştie Nash. 

Copeland inspiră adânc. 

— A avut loc o spargere acolo azi-dimineaţă. Şaptesprezece 
membri ai personalului de securitate sunt morţi. Toţi cei din tura 
de noapte au fost ucişi. 

Nash se albi la faţă. 

— Doar n-au... 

Copeland dădu din cap grav. 

— Au furat Supernova. 

Nash privi în gol preţ de o clipă. 

— A fost singurul lucru pe care l-au luat, spuse Copeland. 
Cunoşteau exact unde e. Ştiau codurile de la camera blindată şi 
aveau cartele pentru  încuietorile automate. Trebuie să 
presupunem că ştiu şi codurile cavităţii etanşe de titan de pe 
dispozitiv şi poate că sunt capabili şi să o detoneze. 


38 


— Ai idee cine a fost? 

— Cei de la NCIS” se află acolo acum. După primele indicii, s-ar 
părea că e opera unei formaţiuni paramilitare cum sunt Luptătorii 
pentru Libertate. 

— La dracu'! exclamă Nash. La dracu”! Cred că ştiu şi despre 
idol. 

— Tot ce se poate. 

— Atunci trebuie să ajungem acolo primii. 

— De acord, spuse Copeland. 

Race urmărea această conversaţie ca un spectator la un meci 
de tenis. Aşadar, avusese loc o spargere la cartierul general al 
DARPA, dar ce se furase exact era un mister pentru el. Era ceva 
ce se numea Supernova. Şi cine erau aceşti Luptători pentru 
Libertate? 

Nash se ridică în picioare. 

— Ce avans avem? întrebă el. 

— Poate trei ore, cel mult, zise Copeland. 

— Atunci trebuie să ne mişcăm rapid. Nash se întoarse către 
Race. Domnule profesor Race, îmi pare rău, dar miza acestui joc 
tocmai s-a mărit. Nu mai avem timp de pierdut. E crucial ca 
manuscrisul să fie tradus până când aterizăm la Cuzco, fiindcă în 
momentul în care ajungem la sol, credeţi-mă, o vom lua la fugă. 


Acestea fiind spuse, Nash, Copeland şi Chambers plecară în 
alte părţi ale avionului, lăsându-l pe Race singur cu manuscrisul. 

Profesorul se mai uită o dată la frontispiciu, trecând cu privirea 
peste textura brută a cernelii fotocopiatorului. Apoi inspiră adânc 
şi dădu pagina. 

Văzu primul rând, scris în eleganta caligrafie medievală: 


MEUS NOMINUS EST ALBERTO LUIS SANTIAGO ET ILLE EST 
MEUM REM... 


Traduse: 
„Mă numesc Alberto Luis Santiago şi aceasta e povestea 


7 Naval Criminal Investigative Service - Serviciul de Investigare a Infracţiunilor 
împotriva Marinei (n.tr.) 
39 


mea... 


40 


PRIMA LECTURĂ 


În prima zi din cea de-a noua lună a anului Domnului nostru 
1535, mi-am trădat ţara. 

Motivul: am ajutat un bărbat să evadeze dintr-o temniţă a 
compatrioţilor mei. 

Se numea Renco Capac şi susţinea că e prinţ incaş, fratele mai 
tânăr al conducătorului lor suprem, Manco Capac, cel pe care-l 
numeau Sapa Inca’. 

Era un bărbat frumos, cu pielea măslinie şi fină şi părul lung şi 
negru. Totuşi, trăsătura sa distinctivă era un semn din naştere 
foarte evident, situat chiar sub ochiul stâng. Arăta ca un vârf de 
munte răsturnat, un triunghi zdrenţuit de piele maronie ce îi păta 
tenul curat. 

L-am întâlnit prima dată pe Renco la bordul corăbiei San 
Vicente, un vas-închisoare ce plutea în mijlocul râului Urubamba, 
la 15 kilometri spre nord de capitala incaşilor, Cuzco. 

San Vicente era cel mai sinistru dintre toate vasele-închisoare 
ancorate în râurile Noii Spanii - un vechi galion de lemn care nu 
mai făcea faţă călătoriilor pe ocean şi fusese dezarborat şi adus 
pe uscat, cu unicul scop de a adăposti indieni ostili şi periculoşi. 

Înarmat, ca de obicei, cu preţioasa mea Biblie legată în piele - 
o versiune a Cărţii Cărţilor cu 300 de pagini scrise de mână, pe 
care mi-o făcuseră cadou părinţii când m-am alăturat Sfântului 
Ordin - venisem pe vasul-închisoare pentru a le propovădui 
acestor păgâni Cuvântul Domnului. 

În această postură de propovăduitor al Credinței noastre l-am 
cunoscut pe tânărul prinţ Renco. Spre deosebire de majoritatea 
celor aflaţi pe acel vas nenorocit - nefericiţi oribili, dezgustători, 
care, din cauza condiţiilor ruşinoase impuse de compatrioţii mei, 
semănau mai degrabă a câini decât a oameni - el avea darul 
elocvenţei şi o educaţie aleasă. Mai avea şi o sensibilitate unică, 


3 În mitologia incaşă, Manco Capac a fost primul rege al Regatului de la Cuzco. 
9 „Singurul incaş" în limba quechua. 
41 


pe care n-am mai întâlnit-o la niciun bărbat de atunci. O 
blândeţe, o înţelegere, o privire care-mi străpungea sufletul. 

Era şi de o inteligenţă remarcabilă. Compatrioţii mei veniseră 
în Noua Spanie de numai trei ani şi el deja vorbea limba noastră. 
De asemenea, era dornic să afle despre Credinţa mea şi să 
înţeleagă poporul meu şi datinile noastre, iar eu eram bucuros 
să-l învăţ. În orice caz, ne-am împrietenit în scurt timp şi îl 
vizitam frecvent. 

Într-o bună zi mi-a povestit despre misiunea lui. 

Înainte să fie prins, spunea acest prinţ, el fusese însărcinat să 
meargă la Cuzco şi să recupereze un idol. Dar nu orice idol, ţineţi 
seama, ci unul foarte venerat, poate cel mai venerat idol al 
acestor indieni. Un idol despre care se spune că le întrupează 
spiritul. 

Renco fusese însă oprit în călătoria sa spre Cuzco, capturat 
într-o ambuscadă pusă la cale de guvernator cu ajutorul tribului 
Chanca, un trib deosebit de ostil din junglele nordice care fusese 
subjugat cu forţa de poporul incaş. 

Ca multe alte triburi din această regiune, Chanca a văzut 
sosirea compatrioţilor mei ca pe o ocazie să se elibereze de jugul 
tiraniei incaşe. Membrii tribului şi-au oferit fără ezitare serviciile 
guvernatorului, în calitate de informatori şi ghizi, primind în 
schimb muschete şi săbii metalice, căci triburile Noii Spanii nu 
cunoşteau bronzul sau fierul. 

Când Renco îmi povestea despre misiunea sa şi despre cum 
fusese prins de guvernator, am văzut peste umărul lui un 
membru al tribului Chanca, şi el prizonier în San Vicente. 

Se numea Castino şi era o brută hidoasă. Înalt şi păros, bărbos 
şi murdar, cum nu se putea mai diferit de tânărul Renco, cel cu 
darul povestirii. Era o fiinţă absolut respingătoare, cea mai 
înspăimântătoare formă umană pe care am avut vreodată 
ghinionul să o am în faţa ochilor. O bucată ascuţită de os alb îi 
străpungea pielea obrazului stâng, marcă specifică tribului 
Chanca. Castino fixa spatele lui Renco cu o privire răuvoitoare de 
fiecare dată când veneam să-l vizitez pe tânărul prinţ. 

In ziua în care mi-a povestit despre misiunea sa de recuperare 
a idolului, Renco era extrem de agitat. 


42 


Mi-a spus că ţinta căutărilor sale era încuiată într-o criptă din 
Coricancha sau „Templul Soarelui” din Cuzco. Dar Renco aflase în 
ziua aceea - trăgând cu urechea la o conversaţie dintre doi 
paznici de la bordul vasului - că cetatea Cuzco căzuse de curând 
şi că spaniolii pătrunseseră dincolo de zidurile sale, prădând-o şi 
jefuind-o după bunul plac. 

Şi eu auzisem de cucerirea Cuzco-ului. Se spunea că jaful care 
se desfăşura acolo era înfăptuit cu o lăcomie rareori întâlnită în 
întreaga campanie. Se zvonea pe toate drumurile că spaniolii îşi 
ucideau propriii camarazi din cauza poftei pentru munţii de aur 
ce se găseau în interiorul zidurilor cetăţii. 

Astfel de poveşti mă umpleau de groază. Sosisem în Noua 
Spanie cu doar şase luni înainte, înflăcărat de toate idealurile 
nesăbuite ale unui novice - cu dorinţa de a-i converti pe toţi 
băştinaşii păgâni la nobila noastră Credinţă Catolică, visând să 
conduc un şir de soldaţi ţinând în mână un crucifix, cu iluzii 
deşarte că voi construi biserici cu turle înalte care să trezească 
invidia întregii Europe. Dar aceste idealuri mi-au fost rapid 
destrămate de actele nestăvilite de cruzime şi lăcomie ale 
compatrioţilor mei, la care am fost martor în fiecare zi. 

Crime, jafuri, violuri - acestea nu erau faptele unor oameni 
care luptau în numele Domnului, ci ale unor ticăloşi, ale unor 
nemernici. Şi, într-adevăr, în momentele în care confruntarea cu 
realitatea era cea mai dură - cum a fost acela în care am văzut 
un soldat spaniol decapitând o femeie pentru a-i lua lanţul de aur 
de la gât - mă întrebam dacă lupt de partea cui trebuie. Faptul 
că soldaţii spanioli începuseră să se ucidă între ei în timp ce 
prădau Cuzco n-a fost o surpriză pentru mine. 

Totuşi, ar trebui să mai spun în acest moment că mai auzisem 
zvonuri despre idolul sacru al lui Renco. 

Se ştia bine că Hernando Pizarro, fratele guvernatorului şi 
primul locotenent al acestuia, oferea o recompensă incredibilă 
pentru orice informaţie care ar fi dus la descoperirea idolului. 
După mine, era un semn al veneraţiei şi devoţiunii pe care incaşii 
le purtau idolului faptul că niciunul dintre ei - nici măcar unul - 
nu trădase locul în care se afla acesta în schimbul fabuloasei 
recompense a lui Hernando. Mi-e ruşine s-o spun, dar nu cred că, 


43 


în aceleaşi condiţii, compatrioţii mei ar fi făcut acelaşi lucru. 

Dar cu toate poveştile pe care le-am auzit despre prădare, n- 
am aflat nimic despre descoperirea preţuitului idol incaș. 

Intr-adevăr, dacă ar fi fost găsit, zvonul s-ar fi răspândit ca 
vântul şi ca gândul, căci norocosul pifan care l-ar fi descoperit ar 
fi fost făcut cavaler imediat, i s-ar fi acordat pe loc titlul de 
marchiz de către guvernator şi ar fi ajuns să-şi petreacă restul 
zilelor în Spania într-un lux fără margini. 

Şi încă nu se auzise nicio poveste de acest gen. 

Ceea ce m-a făcut să conchid că spaniolii din Cuzco nu 
găsiseră încă idolul. 

— Frate Alberto, îmi spuse Renco cu ochii rugători, ajută-mă. 
Ajută-mă să scap din cuşca asta plutitoare, ca să-mi pot duce la 
bun sfârşit misiunea. Doar eu pot recupera idolul oamenilor mei. 
Şi îl vor găsi până la urmă, e doar o chestiune de timp. 

Ei bine... 

Nu ştiam ce să-i spun. N-aş fi putut face aşa ceva niciodată. N- 
aş fi putut să-l ajut să evadeze. M-aş fi transformat într-un om 
urmărit de propria vină, într-un trădător pentru ţara mea. Dacă 
eram prins, aş fi ajuns eu cel închis în această infernală temniţă 
plutitoare. Aşa că am plecat de pe vas fără să mai spun vreo 
vorbă. 

Aveam să mă întorc însă. Şi urma să vorbesc din nou cu Renco 
- şi avea să mă roage din nou să-l ajut, cu voce tremurândă şi 
implorându-mă din ochi. 

Şi de fiecare dată când cugetam mai atent asupra pricinii, 
două lucruri îmi reveneau mereu în minte: dezamăgirea mea 
profundă faţă de faptele demne de dispreţ ale acelor oameni pe 
care-i numeam compatrioți şi - pe de altă parte - admiraţia pe 
care o nutream faţă de refuzul stoic al incaşilor de a dezvălui 
locul secret în care era ascuns idolul lor, în ciuda copleşitoarelor 
forţe potrivnice pe care le aveau de înfruntat. 

Intr-adevăr, nu mai fusesem niciodată martor la o astfel de 
devoțiune implacabilă. Le invidiam puterea credinţei. Auzisem 
poveşti cum că Hernando tortura sate întregi în căutarea sa 
obsesivă, auzisem de faptele cumplite pe care le săvârşise. Mă 
întrebam cum aş reacţiona eu dacă mi-aş vedea familia 


44 


măcelărită, torturată şi ucisă. În astfel de condiţii, oare aş 
dezvălui unde se află lerusalimul? 

În cele din urmă, mi-am dat seama că aş face-o, ceea ce mi-a 
sporit nemăsurat ruşinea. 

Şi astfel, în ciuda principiilor mele, a credinţei şi a loialității faţă 
de ţara mea, m-am hotărât să-l ajut pe Renco. 


Am plecat de pe corabie şi m-am întors mai târziu în aceeaşi 
noapte, împreună cu un tânăr paj - un incaş pe nume Tupac - 
aşa cum îmi spusese Renco să fac. Amândoi purtam mantii cu 
glugă, care să ne protejeze de frig, şi ne ţineam mâinile ascunse 
în mâneci. 

Am ajuns la punctul de pază de pe malul râului, întâmplarea a 
făcut ca, din moment ce majoritatea forţelor ţării mele erau la 
Cuzco şi luau parte la jaful de acolo, doar un mic grup de soldaţi 
să fie prezent în tabăra de corturi din apropierea vasului. Intr- 
adevăr, doar un paznic de noapte singuratic - un bătăuş gras şi 
neglijent din Madrid, care duhnea a băutură şi avea unghiile 
murdare - păzea puntea care ducea la vas. 

După ce s-a mai uitat o dată la tânărul Tupac - nu era 
neobişnuit pe atunci ca tinerii indieni să fie pajii unor călugări ca 
mine - paznicul de noapte râgâi zgomotos şi ne ordonă să ne 
scriem numele în registru. 

Am scrijelit ambele nume în caiet. Apoi, când am terminat, am 
păşit amândoi pe puntea îngustă de lemn, care se întindea de la 
malul râului până la o uşă din laterala vasului-închisoare ce 
plutea în mijlocul albiei. 

Însă imediat ce am trecut de jegosul paznic de noapte, tânărul 
Tupac se întoarse rapid şi îl apucă din spate, răsucindu-i capul şi 
rupându-i gâtul într-o clipită. Corpul paznicului se prăbuşi pe 
scaun. M-am înfiorat din cauza violenţei brute a gestului, dar, în 
mod bizar, am descoperit că nu aveam cine ştie ce compasiune 
faţă de victimă. Decizia era luată - deja îi jurasem credinţă 
duşmanului - şi nu mai era cale de întoarcere acum. 

Tânărul meu însoțitor îi luă rapid paznicului puşca şi pista/lo - 
sau „pistolul”, cum îi spuneau acum unii compatrioți ai mei - şi, 
în final, cheile. Apoi Tupac îi legă mortului o piatră grea de picior 


45 


şi îi aruncă trupul în râu. 

În lumina palid-albăstruie a lunii, am traversat puntea şubredă 
şi am ajuns pe vas. 

Paznicul dinăuntru a sărit în picioare când am intrat în sala 
cuştilor, dar Tupac a fost mult prea rapid pentru el. A tras cu 
pistolul în paznic fără ezitare. Explozia împuşcăturii în spaţiul 
închis al corăbiei a fost asurzitoare. Prizonierii din jurul nostru se 
treziră speriaţi din cauza neaşteptatului sunet îngrozitor. 

Renco era deja în picioare când am ajuns la cuşca în care era 
închis. 

Cheia paznicului se potrivea perfect în lacătul celulei sale, iar 
uşa se deschise cu uşurinţă. De jur împrejur, prizonierii strigau şi 
se izbeau în gratiile cuştilor, rugând să fie eliberaţi. Privirea îmi 
ţâşnea în toate direcţiile şi în tot vacarmul ăsta am văzut o 
imagine care mi-a îngheţat sângele în vene. 

L-am văzut pe indianul chanca, pe Castino, în picioare în celula 
lui - stând perfect nemişcat - şi privindu-mă intens. 

Acum că îi deschisesem cuşca, Renco alergă la leşul 
paznicului, îi luă armele şi mi le înmână. 

„Haide”, îmi spuse, făcându-mă să-mi revin de sub efectul 
hipnotic al privirii lui Castino. 

Fiind îmbrăcat doar în nişte zdrenţe sumare din temniţă, Renco 
începu rapid să dezbrace cadavrul. Apoi îşi puse repede hainele 
de costum de călărie ale paznicului - tunica, pantalonii şi cizmele 
- toate din piele groasă. 

Imediat ce s-a îmbrăcat, era din nou în picioare şi descuia 
câteva dintre celelalte cuşti. Am observat că deschidea doar 
celulele războinicilor incaşi, nu şi pe cele ale prizonierilor din 
triburile subjugate, cum erau indienii chanca. 

Pe neaşteptate, l-am văzut pe Renco ţâşnind pe uşă, cu o 
puşcă în mână, ignorând strigătele celorlalţi prizonieri şi 
chemându-mă după el. 

Am zbughit-o din nou peste puntea şubredă, în mijlocul unei 
gloate de prizonieri evadați. Dar mai auziseră deja şi alţii 
vacarmul de la bordul vasului. Patru spanioli din tabăra de corturi 
din apropiere ajunseră călare pe malul râului chiar când noi 
săream de pe punte. Traseră în noi cu muschetele, vuietele 


46 


armelor răsunând ca nişte tunete în noapte. 

Renco ripostă şi, mânuindu-şi muscheta asemenea celui mai 
experimentat pedestraş spaniol, dobori un călăreț. Ceilalţi 
prizonieri incaşi o luară la fugă în faţa noastră, copleşindu-i pe 
doi dintre atacatori. 

Ultimul călăreț îşi aduse armăsarul astfel încât să-l pună de-a 
curmezişul, exact în faţa mea. Într-o clipă, l-am văzut 
observându-mi atent trăsăturile - un european care-i ajuta pe 
păgânii aceştia. Am văzut cum îi strălucea furia în ochi şi apoi l- 
am privit ridicându-şi puşca în direcţia mea. 

Neavând la ce altceva să apelez, mi-am ridicat şi eu rapid 
pistolul şi am tras. Împuşcătura a răsunat puternic în mâna mea 
şi aş putea jura pe însăşi Cartea Sfântă că reculul aproape mi-a 
smuls braţul din umăr. Călărețul din faţa mea se smuci spre 
spate în şa şi se rostogoli la pământ, mort. 

Am rămas pe loc, uimit, ţinând pistolul în mână, privind fix la 
corpul neînsufleţit căzut. M-am chinuit să mă conving că nu 
făcusem nimic greşit. Avea de gând să mă ucidă... 

— Frate! mă strigă Renco deodată. 

M-am întors imediat şi l-am văzut călare pe unul dintre caii 
spaniolilor. 

— Haide, mă chemă el. la-i calul! Trebuie să ajungem la Cuzco! 


Cuzco se găseşte la capătul unei văi muntoase lungi ce se 
întinde de la nord la sud. E un oraş protejat de ziduri, situat între 
două râuri paralele, Huatanay şi Tullumayo, care sunt folosite ca 
şanţuri de apă ce protejează cetatea. 

Pe un deal de la nordul oraşului, dominându-l, se găseşte cel 
mai impunător edificiu din valea Cuzco. Acolo, privind oraşul de 
sus asemenea unui zeu, se află fortăreaţa de piatră 
Sacsayhuaman. 

Sacsayhuaman e o structură care nu seamănă cu nimic din ce 
am mai văzut undeva în lumea asta. Nimic din Spania sau chiar 
din întreaga Europă nu se poate compara cu dimensiunile şi 
prezenţa ei pur şi simplu copleşitoare. 

E într-adevăr o citadelă înspăimântătoare - cu o formă 
oarecum piramidală, e alcătuită din trei etaje uriaşe, fiecare 


47 


având fără îndoială o înălţime de o sută de palme, cu ziduri 
construite din blocuri gigantice de o sută de tone. 

Aceşti incaşi nu folosesc mortarul, dar compensează fără 
probleme această deficiență datorită capacităților lor 
extraordinare în arta zidăriei. În loc să lege pietrele cu substanțe 
păstoase, îşi construiesc toate fortărețele, templele şi palatele 
şlefuind bolovanii enormi până ajung la forme regulate şi 
aliniindu-i astfel încât fiecare bolovan să se potrivească perfect 
cu cel de alături. Îmbinările dintre aceste pietre monumentale 
sunt atât de precise, atât de fin şlefuite, încât nu poţi strecura 
nicio lamă de cuţit între ele. 

În acest decor a avut loc uimitorul asediu al cetăţii Cuzco. 

Ar trebui spus acum că asediul cetăţii Cuzco probabil că se 
numără printre cele mai ciudate din istoria războiului modern. 

Ciudăţenia asediului e dată de următorul fapt: în timpul 
acestuia, invadatorii - compatrioţii mei, spaniolii - erau în 
interiorul zidurilor cetăţii, în timp ce stăpânii oraşului, incaşii, 
stăteau în afara lor. 

Cu alte cuvinte, incaşii îşi asediau propriul oraş. 

La drept vorbind, această situaţie a fost determinată de un şir 
lung şi încâlcit de evenimente. În 1533, compatrioţii mei, 
spaniolii, au intrat călare în Cuzco, fără să întâmpine rezistenţă, 
şi iniţial au fost prietenoşi cu incaşii. Abia când au început să 
înţeleagă proporţiile reale ale bogățiilor existente între zidurile 
cetăţii s-a risipit orice urmă de falsă amabilitate. 

Compatrioţii mei au jefuit Cuzco cu o frenezie nemaivăzută 
până atunci. Bărbaţii băştinaşi au fost înrobiţi cu brutalitate. 
Femeile au fost siluite. Se topea câte o căruţă de aur o dată - 
după care incaşii au început să-i numească pe compatrioţii mei 
„mâncătorii de aur”. Pe cât se pare, ei credeau că lăcomia de 
neostoit a compatrioţilor mei când era vorba de aur se datora 
nevoii noastre de a-l mânca. 

În 1535, Sapa Inca - fratele lui Renco, Manco Capac - care 
avusese până atunci o atitudine conciliantă faţă de compatrioţii 
mei, deja fugise din capitală în munţi şi formase o armată 
enormă cu care plănuia să recucerească Cuzco. 

Armata incaşă - cu un număr impresionant de 100.000 de 


48 


soldaţi, dar având ca arme doar bețe, bâte şi săgeți - a atacat 
Cuzco cu furie, reuşind să cucerească într-o singură zi 
Sacsayhuaman, citadela masivă de piatră care veghea oraşul. 
Spaniolii s-au refugiat în interiorul zidurilor cetăţii. 

Şi astfel a început asediul. 

Avea să dureze trei luni. 

Nimic de pe lumea asta nu m-ar fi putut pregăti pentru 
imaginea pe care am văzut-o când am trecut călare printre 
enormele porţi vamale de la capătul nordic al văii Cuzco. 

Era noapte, dar putea la fel de bine să fie şi zi. Peste tot 
ardeau focuri, atât înăuntrul, cât şi în afara zidurilor cetăţii. 
Semăna cu însuşi Infernul. 

Cea mai mare adunare de oameni pe care am văzut-o 
vreodată umplea valea din faţa mea, o mare unduitoare de 
oameni scurgându-se din citadela de pe deal înspre oraş - 
100.000 de incaşi, toţi mergând pe jos, ţipând, strigând şi 
fluturându-şi torţele şi armele. Inconjuraseră întreg oraşul. 
Dincolo de zidurile cetăţii, se zăreau focurile care distrugeau 
clădirile de piatră de acolo. 

Renco mergea pe cal în faţa mea, intrând direct în masa 
fierbând de oameni şi, ca Marea Roşie în faţa lui Moise, mulţimea 
se despica în faţa lui. 

Şi în timp ce făcea asta, incaşii înălţară un răcnet puternic, un 
strigăt de bucurie, un țipăt atât de înflăcărat şi sărbătoresc, încât 
mi-a ridicat toate firele de păr de pe spate. 

Era ca şi cum l-ar fi recunoscut cu toţii într-o clipă - în ciuda 
faptului că era îmbrăcat în straie spaniole - şi se dădeau 
deoparte ca să treacă el. Era ca şi cum fiecare dintre ei îi 
cunoştea misiunea şi avea să facă tot posibilul pentru a-l ajuta să 
şi-o ducă la îndeplinire cu cea mai mare grabă. 

Renco şi cu mine am înaintat grabnic prin masa fremătândă de 
oameni, galopând cu o viteză nemaipomenită, în timp ce 
hoardele de incaşi care aclamau se desfăceau în faţa noastră şi 
ne îndemnau să mergem mai departe. 

Am descălecat aproape de baza măreţei fortărețe 
Sacsayhuaman şi am trecut repede printr-o mulţime de războinici 
indieni. 

49 


În timp ce păşeam printre rândurile de incaşi, am văzut că o 
mulţime de ţăruşi fuseseră înfipţi în pământ în jurul nostru, în 
vârful ţăruşilor stăteau capetele însângerate ale soldaţilor 
spanioli. În unii pari erau înfipte trupuri ale prizonierilor spanioli. 
Capetele şi labele picioarelor le fuseseră retezate. Mergeam 
repede, având grijă să stau aproape, în spatele prietenului meu 
Renco. 

Apoi, deodată, mulţimea din faţa noastră s-a despărţit în două 
şi am văzut stând în faţa mea, la una dintre intrările în marea 
fortăreață de piatră, un indian îmbrăcat într-o manieră absolut 
splendidă. Purta o mantie de un roşu ametitor şi un colier placat 
cu aur, iar pe cap avea o minunată coroană încrustată cu pietre 
preţioase. Era înconjurat de cel puţin douăzeci de războinici şi 
slujitori. 

Era Manco, Sapa Inca. 

Manco îl îmbrăţişă pe Renco şi schimbară câteva vorbe în 
quechua, limba incaşilor. Mai târziu, Renco mi-a tradus cele 
spuse astfel: 

— Frate, i-a spus Sapa Inca. Eram îngrijoraţi pentru tine. Am 
auzit că ai fost capturat sau, şi mai rău, ucis. Şi eşti singurul 
căruia i se îngăduie să intre în criptă şi să salveze... 

— Da, frate, ştiu, îi replică Renco. Ascultă, nu mai avem timp. 
Trebuie să pătrund acum în cetate. Intrarea dinspre râu a fost 
deja folosită? 

— Nu, zise Manco. Ne-am ferit să o folosim, aşa cum ne-ai 
învăţat tu, pentru ca mâncătorii de aur să nu afle de existenţa ei. 

— Bine, încuviinţă Renco. Ezită înainte să vorbească din nou. 
Mai am încă o întrebare. 

— Ce e? 

— Bassario, spuse Renco. E în interiorul cetăţii? 

— Bassario? Manco se încruntă. Păi, eu... nu ştiu... 

— Era în cetate când a fost cucerită? 

— Ei bine, da. 

— Unde se găsea? 

— Păi, era în închisoarea ţăranilor, răspunse Manco. Unde a 
stat în ultimul an. Acolo unde-i este locul. De ce? La ce-ţi trebuie 
ţie un diavol ca Bassario? 


50 


— Nu-ţi face griji pentru asta, frate, îi spuse Renco. Nu va mai 
conta deloc dacă nu găsesc idolul mai întâi. 

Chiar atunci începu să se audă o hărmălaie de proporţii de 
undeva din spatele nostru şi atât eu, cât şi Renco ne-am întors. 

Ceea ce am văzut mi-a umplut sufletul cu o groază de 
neimaginat: un şir de soldaţi spanioli - nu mai puţin de trei sute, 
plini de splendoare în armurile lor din argint forjat şi cu coifurile 
ascuţite distinctive - veneau în galop spre vale dinspre porţile 
vamale nordice, trăgând cu muschetele. Caii le erau acoperiţi cu 
platoşe grele de argint şi, astfel protejate, trupele spaniole călare 
tăiară o brazdă în rândurile de războinici incaşi din faţa lor. 

Uitându-mă la şirul de conchistadori care îşi croiau drum prin 
oastea incaşă, zdrobindu-i pe indienii din faţa lor sub copitele 
cailor, i-am recunoscut pe doi dintre călăreţii care erau aproape 
de fruntea procesiunii. Primul era căpitanul, Hernando Pizarro, 
fratele guvernatorului şi un om foarte crud. Mustaţa sa neagră 
inconfundabilă şi barba lânoasă şi zbârlită se vedeau chiar şi de 
unde stăteam eu, la o depărtare de vreo patru sute de paşi. 

Al doilea călăreț era un individ a cărui vedere mi-a trezit o 
spaimă cumplită. Chiar aşa a fost, de a trebuit chiar să mă uit la 
el de două ori. Dar cele mai mari temeri mi se confirmară. 

Era Castino. 

Sălbaticul chanca fusese prizonier la San Vicente împreună cu 
Renco. Doar că acum călărea cu mâinile descătuşate - liber - 
alături de Hernando. 

Şi apoi, deodată, am înţeles. 

Probabil Castino auzise conversațiile mele cu Renco... 

Îl conducea pe Hernando la cripta din Coricancha. 

Şi Renco ştia asta. 

— Pe toţi zeii, spuse el. Se întoarse în grabă către fratele lui. 
Trebuie să plec. Trebuie să plec acum. 

— luţeala fie cu tine, frate, spuse Manco. 

Renco dădu din cap scurt spre Sapa Inca, apoi se întoarse spre 
mine şi zise în spaniolă: 

— Vino. Trebuie să ne grăbim. 

L-am părăsit pe Sapa Inca şi am zorit la drum, ocolind oraşul şi 
îndreptându-ne spre partea lui sudică, cea mai îndepărtată de 


51 


Sacsayhuaman. Pe când înaintam, i-am văzut pe Hernando şi pe 
călăreţii săi intrând în galop prin poarta nordică a cetăţii. 

— Încotro mergem? am întrebat eu în timp ce păşeam rapid 
prin mijlocul mulţimii furioase. 

— Spre râul inferior, fu tot ce-mi spuse tovarăşul meu în loc de 
răspuns. 

În final, am ajuns la apa care curgea de-a lungul zidului sudic 
al cetăţii. M-am uitat în sus la zidul ce era de cealaltă parte a 
râului şi i-am văzut pe soldaţii spanioli înarmaţi cu muschete şi 
săbii, patrulând pe metereze, sub forma unor siluete conturate 
de lumina portocalie a focurilor ce ardeau în spatele lor. 

Renco păşi cu încredere spre râu şi, spre marea mea 
surprindere, sări, cu cizme şi cu haine cu tot, drept în apă. 

— Stai! am strigat. Unde te duci? 

— Acolo, jos, îmi spuse, arătând spre râu. 

— Dar eu... eu nu pot. Eu nu pot să intru acolo cu tine. 

Renco mă apucă de braţ cu putere. 

— Prietene Alberto, îţi mulţumesc din inimă pentru ceea ce ai 
făcut, pentru ceea ce ai riscat ca să-mi înlesneşti îndeplinirea 
misiunii. Dar acum trebuie să mă grăbesc dacă vreau să reuşesc 
în incursiunea mea. Vino cu mine, Alberto. Stai alături de mine. 
Participă împreună cu mine la îndeplinirea misiunii. Uită-te la 
oamenii ăştia. Cât timp eşti cu mine, în ochii lor eşti un erou. Dar 
dacă nu mai eşti, devii doar un alt mâncător de aur ce trebuie 
ucis. lar acum trebuie să plec. Nu mai pot rămâne în urmă cu 
tine. Dacă rămâi aici, nu voi mai putea să te ajut. Vino cu mine, 
Alberto. Îndrăzneşte să trăieşti! 

M-am uitat la războinicii incaşi din spatele meu. Chiar şi cu 
beţele şi bâtele lor primitive, tot păreau înfricoşători şi periculoşi. 
Am văzut înfipt într-o ţeapă din apropiere capul unui soldat 
spaniol; avea gura deschisă, schiţând un căscat grotesc. 

— Cred că voi merge cu tine, l-am anunţat, întorcându-mă şi 
intrând până la mijloc în apă, alături de el. 

— Bine, atunci. Inspiră adânc, mi-a zis el, şi urmează-mă. 

Acestea fiind spuse, Renco îşi ţinu respiraţia şi dispăru sub 
apă. Eu am dat din cap dezaprobator şi, deşi nu aveam tragere 
de inimă, am inspirat adânc şi l-am urmat. 


52 


Linişte. 

Uralele şi strigătele hoardelor incaşe dispăruseră acum. 

În întunericul tenebrosului râu, am urmat picioarele zvâcninde 
ale lui Renco într-o ţeavă circulară de piatră din zidul subteran al 
oraşului. 

Mi-a fost greu să mă târăsc prin tunelul cilindric scufundat, căci 
era foarte îngust. Şi părea că se întinde la nesfârşit. Dar apoi, 
tocmai când mi se părea că plămânii îmi vor plesni, am văzut 
capătul ţevii şi valurile unduitoare ale apei de dincolo şi m-am 
opintit cu şi mai multă îndârjire, îndreptându-mă spre ele. 

Am ieşit la suprafaţă într-un fel de canal subteran, luminat cu 
torţe aprinse fixate pe pereţi. Stăteam în apă până la mijloc. 
Eram înconjurat de pereţi umezi de piatră. Tuneluri pătrate de 
piatră se afundau în întuneric. Duhoarea îngrozitoare de 
excremente umane umplea aerul. 

Renco îşi făcea deja drum cu greu prin apă, îndepărtându-se 
de mine şi avansând spre o răspântie în sistemul de galerii. M-am 
grăbit să-l ajung din urmă. 

Am mers prin tuneluri. La stânga, apoi la dreapta, la stânga, 
apoi la dreapta - şi astfel ne-am croit drum grabnic prin labirintul 
subteran. Nici măcar o dată nu s-a întâmplat ca Renco să pară că 
s-a pierdut sau că nu e sigur - intra în fiecare tunel cu încredere 
şi hotărâre. 

Şi apoi, deodată, se opri şi se uită în sus, la tavanul de piatră 
de deasupra noastră. 

Eu am rămas în spatele lui, perplex. Nu vedeam nicio diferenţă 
între tunelul acesta şi oricare altul dintre celelalte cinci sau şase 
prin care tocmai trecuserăm. 

Pe neaşteptate, dintr-un motiv necunoscut mie, Renco se 
scufundă sub apa urât mirositoare. Câteva clipe mai târziu, apăru 
ţinând în mână o piatră de mărimea pumnului unui bărbat. Apoi 
ieşi din apă şi se urcă pe marginea îngustă ce se întindea de-a 
lungul tunelului, stând cu picioarele desfăcute. Cu piatra abia 
găsită, începu să lovească partea inferioară a uneia dintre dalele 
de piatră care alcătuiau tavanul tunelului. 

Bang-bang. Bang. 


53 


Renco aşteptă o clipă. Apoi repetă aceeaşi succesiune de 
sunete. 

Bang-bang. Bang. 

Era un fel de cod. Renco cobori din nou în apă şi am început 
amândoi să ne uităm în sus, la tavanul ud de piatră, în linişte, 
aşteptând să se întâmple ceva. 

Nu se întâmplă nimic. 

Am aşteptat în continuare. Pe când stăteam aşa, am observat 
un mic simbol sculptat într-un colţ al dalei de piatră pe care 
Renco o atacase. Era un cerc scrijelit, în care se afla înscris un 
„V” dublu. 

Şi apoi, deodată - bum-bum-bum - începu să se audă o serie 
de lovituri înfundate din cealaltă parte a tavanului. Cineva repeta 
codul lui Renco. 

Renco suspină uşurat, se urcă din nou pe margine şi făcu să 
răsune o nouă secvenţă de bătăi surde. 

Câteva clipe mai târziu, întreaga bucată de formă pătrată din 
tavan alunecă deoparte, scrâşnind puternic pe dalele alăturate şi 
dezvăluind un spaţiu întunecat, cavernos, deasupra noastră. 

Renco ieşi imediat din apă şi dispăru în gaura din tavan. Eu l- 
am urmat. 

Am pătruns în interiorul unei camere absolut minunate, o 
încăpere enormă, ca o criptă, având pe toate cele patru părți 
şiruri cu splendide imagini de aur. Toţi pereţii încăperii erau 
construiți din blocuri masive de piatră, fiecare cu o lăţime de trei 
metri şi probabil la fel de gros. La prima vedere, încăperea nu 
avea nicio uşă, cu excepţia unei lespezi mai mici - de doar doi 
metri înălţime - pe unul dintre pereţii solizi. 

Mă aflam în cripta Templului Coricancha. 

O singură torţă aprinsă lumina spaţiul cavernos. O ţinea un 
războinic incaş solid. Alţi trei războinici la fel de masivi stăteau în 
spatele purtătorului torţei, uitându-se la mine cu o căutătură 
aspră. 

Dar mai era cineva în criptă. O femeie în vârstă, care nu avea 
ochi decât pentru Renco. 

Era o femeie arătoasă, cu părul încărunţit şi cu pielea zbârcită, 
şi m-am gândit că în tinereţe trebuie să fi fost uimitor de 


54 


frumoasă. Era îmbrăcată simplu, cu o rochie albă de bumbac, şi 
purta o diademă de aur cu smaralde. Trebuie să spun că în 
veşmântul ei simplu şi alb arăta ca un înger, aproape divină, ca o 
preoteasă a... 

Bum! 

M-am întors auzind sunetul neaşteptat. Şi Renco făcu la fel. 

Bum! 

Părea că se aude de dincolo de ziduri. Cineva bătea în 
exteriorul uşii de piatră. 

Am îngheţat de groază. 

Spaniolii. 

Hernando. 

Încercau să intre. 

Bătrâna preoteasă îi spuse lui Renco ceva în quechua. Renco îi 
răspunse rapid şi apoi arătă spre mine. 

Bum! Bum! 

Bătrâna preoteasă se întoarse apoi în grabă spre un piedestal 
de piatră din spatele ei. Pe piedestal se găsea un obiect acoperit 
cu o pânză viorie, cu o textură ca a mătăsii. 

Preoteasa ridică obiectul - cu tot cu pânză - şi, în ciuda 
bocăniturilor insistente în pereţi, i-l înmână solemn lui Renco. Tot 
nu văzusem încă ce se afla sub pânză. Orice ar fi fost, era cam de 
dimensiunile şi forma unui cap uman. 

Renco luă obiectul cu o atitudine plină de respect. 

Bum! Bum! 

De ce se mişca atât de încet? mă întrebam uluit, în timp ce 
ochii îmi fugeau spre zidurile tremurătoare de piatră din jurul 
nostru. 

Odată ce obiectul ajunse în siguranţă în mâinile lui, Renco 
dădu încet pânza deoparte. 

Şi atunci l-am văzut. 

Şi timp de o clipă, n-am putut decât să mă uit înmărmurit. 

Era cel mai frumos şi totodată cel mai înfricoşător idol pe care-l 
văzusem vreodată. 

Era complet negru, sculptat dintr-un bloc cubic cu un aspect 
foarte neobişnuit. Avea marginile aspre şi ascuţite, iar execuţia 
era brută, neuniformă. Din mijlocul blocului de piatră se 


55 


sculptase figura unei feroce pisici sălbatice cu fălcile larg 
desfăcute. Arăta ca şi cum pisica - înnebunită de furie şi 
înverşunare - ar fi reuşit să-şi scoată capul chiar din piatră. 

Imperfecţiunile din rocă - nervuri subţiri de cea mai 
strălucitoare nuanţă de violet - străbăteau vertical chipul pisicii, 
făcând imaginea să pară şi mai înfricoşătoare, dacă aşa ceva mai 
era posibil. 

Renco acoperi din nou idolul. Pe când făcea asta, bătrâna 
preoteasă păşi înainte şi îi puse ceva în jurul gâtului. Era un şnur 
subţire de piele de care atârna o uluitoare piatră prețioasă verde 
- un smarald strălucitor excepţional, care era fără îndoială măcar 
de mărimea urechii unui om. Renco acceptă darul cu o 
plecăciune solemnă şi apoi se întoarse rapid spre mine. 

— Acum trebuie să mergem, spuse el. 

Apoi, ţinând idolul sub braţ, se îndreptă spre deschizătura din 
podea. M-am grăbit să-l ajung. Cei patru războinici solizi apucară 
cu toţii marea lespede care avea să ne acopere ieşirea. Bătrâna 
preoteasă nu se mişcă. 

Renco îşi dădu drumul jos în canal. Eu am coborât după el, dar 
pe când făceam asta, am observat ceva destul de ciudat. 

Bocăniturile de afară încetaseră. 

Cugetând mai mult la această curiozitate, mi-am dat seama cu 
oarecare groază că loviturile încetaseră, de fapt, de o bună 
bucată de vreme. 

În momentul acela, intrarea în criptă explodă. 

O lumină albă puternică izbucni în jurul marginilor uriaşei uşi 
de piatră şi, o clipă mai târziu, lespedea de doi metri a uşii se 
sparse în o mie de fragmente, făcând ca asupra criptei să se 
abată o ploaie de pietre cât pumnul. 

Nu-mi puteam explica aşa ceva. Niciun berbec pentru 
spargerea porţilor n-ar fi reuşit să distrugă o piatră atât de mare, 
atât de brusc... 

Şi atunci fumul şi praful din dreptul uşii se risipiră şi am văzut 
teava groasă şi neagră a unui tun în spaţiul unde fusese uşa. 

Nu-mi venea să cred. 

Doborâseră uşa criptei cu tunul! 

— Haide, mă strigă Renco din canalul de dedesubt. 


56 


Am început imediat să cobor prin deschizătură, exact când 
primii soldaţi spanioli intrau prin norul de praf, trăgând cu 
muschetele în toate direcţiile. 

Coborând prin deschizătura din podea, ultimul lucru pe care l- 
am văzut a fost figura căpitanului Hernando Pizarro, care intră în 
criptă cu un pistol în mână. Avea ochii posedaţi şi îşi întorcea 
capul într-o parte şi în alta, căutând prin încăpere idolul la care 
râvnea atât de mult. 

Şi atunci, într-o clipă înspăimântătoare, l-am văzut pe 
Hernando privind în jos în direcţia mea şi uitându-se drept în 
ochii mei. 

Mă târâm nebuneşte prin tunelurile întunecate ale canalului, 
încercând din toată puterea să ţin pasul cu Renco. În acest timp, 
auzeam strigăte în spaniolă făcând ecou cu pereţii de piatră 
masivă ai tunelurilor şi vedeam umbre lungi şi prevestitoare de 
rău lungindu-se pe la colţuri în spatele nostru. 

În faţa mea, Renco se arunca pur şi simplu înainte prin apa 
mizerabilă, ţinând idolul incaş sub braţ. 

Treceam în grabă prin galerii, cufundaţi în apă până la brâu, 
ferindu-ne spre stânga, încovoindu-ne spre dreapta, croindu-ne 
drum prin labirintul negru de piatră, înapoi spre intrarea din râu 
şi spre libertate. 

Totuşi, după un timp, am început să bag de seamă că alergam 
în direcţia greşită. 

Renco nu se întorcea spre intrarea dinspre râu. 

— Încotro mergem?! i-am strigat. 

— Tu ia şi te mişcă, mi-a strigat înapoi. 

Trecurăm de un colţ exact când o torţă de pe perete, de 
deasupra capului meu, fu aruncată din suport de un glonţ de 
muschetă. M-am întors şi am văzut o trupă de şase conchistadori 
care înaintau cu greu prin tunel în spatele meu, văpaia torţei din 
canal scânteind pe coifurile lor. 

— Sunt chiar în spatele nostru! am răcnit. 

— Atunci aleargă mai repede! 

Se auziră mai multe bubuituri de muschete, zgomotoase ca 
nişte tunete, asurzindu-mă. Proiectilele lor explodau, lovindu-se 
de pereţii umezi de piatră din jurul nostru. 


57 


Chiar atunci, în faţa mea, l-am văzut pe Renco sărind pe o 
margine şi împingând în sus cu umărul o dală de piatră din tavan 
- o dală în colţul căreia era gravat acelaşi simbol misterios pe 
care îl mai văzusem şi înainte, cercul în care era înscris un „V” 
dublu. Am sărit şi eu pe margine după el şi l-am ajutat să 
împingă piatra în sus, dezvăluind cerul înstelat al nopţii. 

Renco ieşi primul, iar eu îl urmam îndeaproape. Eram pe o 
stradă îngustă, pietruită. Ziduri cenuşii impenetrabile se înălţau 
de o parte şi de alta a uliţei. 

M-am apucat repede să pun la loc dala de piatră, când, 
deodată, un glonţ de muschetă din tunel ţiui, lovindu-se de 
marginea deschizăturii şi trecându-mi aproape printre degete. 

— Lasă. Vino, pe aici, spuse Renco, trăgându-mă de-a lungul 
străduţei. 

Zidurile ce se înălţau de o parte şi de alta se transformară în 
nişte mase cenuşii amorfe, căci aproape zburam pe aleile 
întortocheate din Cuzco, cu soldaţii lui Hernando la un pas în 
urma noastră. 

Pe când fugeam de urmăritorii noştri, din când în când mai 
vedeam brigăzi spaniole care alergau pe străzi, grăbindu-se să 
ajungă la bastioane. 

De asemenea, mi-e ruşine să spun că am văzut ţăruşi 
asemănători celor din afara zidurilor cetăţii. Erau înălţaţi în 
fiecare piaţă a oraşului, şir după şir de ţăruşi, în care erau înfipte 
trupurile mutilate îngrozitor ale războinicilor incaşi capturați. 
Acestor războinici li se retezaseră mâinile, capetele şi organele 
genitale. 

Într-o astfel de piaţă, Renco văzu un arc incaş care atârna, 
agăţat de unul dintre cadavrele pângărite. Luă arcul şi tolba plină 
de săgeți lăsate pe jos, alături şi apoi reveni în labirintul de uliţe. 
Eu nu făceam decât să-l urmez îndeaproape, neîndrăznind să-l 
pierd din ochi. 

Într-un final, Renco se întoarse brusc şi intră într-o clădire 
oarecare. Era o construcţie joasă de piatră, remarcabil de 
rezistentă. De fapt, era atât de masivă, încât părea fortificată. 

Am trecut prin mai multe încăperi exterioare, după care am 
coborât un şir de trepte de piatră şi am ajuns într-o sală 


58 


subterană. 

Aceasta era împărţită pe două niveluri - un nivel inferior, mai 
larg, şi un palier superior, care era ceva mai mare decât un 
balcon care se întindea de-a lungul circumferinței sălii. 

Dar nivelul inferior fu cel care-mi atrase atenţia. 

In podeaua de pământ a acestei săli erau aproape o sută de 
găuri - gropi traversate de o reţea de punți înguste de piatră. 
Cuprins de groază, mi-am dat seama unde ne aflam. 

Eram într-o temniţă incaşă. 

Îmi aminteam acum de faptul că aceşti incaşi nu descoperiseră 
încă prelucrarea metalelor şi, de aceea, nu aveau gratii din care 
să construiască cuşti. Mi-am dat seama că gropile le ofereau 
răspunsul la această dilemă. 

M-am uitat în sus la balconul care dădea spre nivelul inferior. 
Era o pasarelă pe unde patrulau temnicerii în timp ce-i 
supravegheau pe prizonieri. 

Renco nu şovăi nicio clipă, sigur pe picioare. L-am urmat şi eu 
pe puntea de piatră şi m-am uitat în jos în groapa mizerabilă; iată 
ce mi-a fost dat să văd: 

Groapa în sine trebuie să fi fost adâncă de cel puţin patru 
metri, pereţii fiind din pământ simplu. Era imposibil să evadezi. 
Pe fundul puţului noroios şedea un bărbat de statură medie, 
murdar şi urât mirositor. Deşi era slab, acest bărbat nu părea să 
sufere şi nici nu striga asemenea celorlalte biete creaturi lăsate 
pradă uitării în temniţă. El şedea pur şi simplu, cu spatele sprijinit 
de peretele gropii, părând chiar relaxat şi în largul lui. Calmul său 
- acel sălbatic sânge rece al criminalilor din toată lumea - mă 
făcea să mă înfior. Mă întrebam ce treabă ar fi putut avea Renco 
cu un astfel de personaj. 

— Bassario, spuse Renco. 

Criminalul zâmbi. 

— Ca să vezi, e chiar bunul prinţ Renco. 

— Am nevoie de ajutorul tău, îi zise Renco direct. 

Prizonierul păru să se amuze când auzi asta. 

— Nu pot să-mi imaginez ce şi-ar putea dori bunul prinţ de la 
talentele mele, râse criminalul. Ce s-a întâmplat, Renco? Acum 
că regatul tău e în ruine, te gândeşti să începi o viaţă de 


59 


criminal? 

Renco privi în spate, spre intrarea în incinta subterană, 
urmărind să vadă dacă nu venea vreun spaniol. li împărtăşeam 
grija. Deja stăteam de prea mult timp în temniţă. 

— Te voi ruga o singură dată, Bassario, îi spuse Renco ferm. 
Dacă vrei să mă ajuţi, te voi scoate de aici. Dacă nu alegi s-o faci, 
te voi lăsa să mori în groapa asta. 

— Interesantă alegere, observă criminalul. 

— Ei bine? 

Ucigaşul Bassario se ridică în picioare. 

— Scoate-mă din gaura asta. 

Renco se duse imediat să aducă o scară de lemn care se 
sprijinea pe peretele opus. 

In ceea ce mă priveşte, eram îngrijorat din cauza lui Hernando 
şi a oamenilor săi. Ar fi putut sosi în orice moment, iar Renco 
stătea şi se târguia cu un condamnat! M-am repezit spre uşa prin 
care pătrunsesem în sala închisorii. Când am ajuns acolo, m-am 
uitat de o parte şi de alta a intrării de piatră... 

„.Şi am văzut figura întunecată şi diabolică a lui Hernando 
Pizarro, coborând pe scări, spre mine! 

Când l-am zărit, mi s-a răcit sângele în vene - cu ochii săi 
căprui şi sălbatici, cu mustaţa ca pana corbului întoarsă la 
capete, cu barba neagră şi răvăşită, netăiată de săptămâni 
întregi. 

M-am răsucit din nou în uşă şi am luat-o la fugă. 

— Renco! 

Renco tocmai lăsase scara în gaura în care se afla Bassario, 
când se întoarse şi îl văzu pe primul soldat spaniol năpustindu-se 
în sala închisorii, în spatele meu. 

Mâinile lui Renco se mişcară rapid şi, într-o clipă, avea deja 
arcul ridicat şi săgeata pregătită, în dreptul urechii. Trase şi 
săgeata străpunse încăperea, înaintând exact spre capul meu. M- 
am ferit şi săgeata s-a înfipt în fruntea soldatului din spatele 
meu. Acesta zbură cu picioarele în sus şi căzu grămadă la 
pământ. 

Am luat-o la fugă prin reţeaua de punți de piatră, alergând pe 
deasupra mizerabilelor gropi-temniţă. 


60 


Şi mai mulţi conchistadori intrară în închisoare prin spatele 
meu, printre care şi Hernando, toţi trăgând înverşunaţi cu 
muschetele. 

Bassario ieşise deja din groapă şi acum el şi Renco alergau, 
traversând o fâşie lată din podeaua de pământ din partea opusă 
a sălii. 

— Alberto! Pe aici! mă strigă Renco, arătând spre ieşirea largă 
de piatră de la capătul temniţei. 

Am văzut locul respectiv şi o lespede masivă şlefuită, atârnată 
deasupra, de un mecanism ca un scripete. Nu era o lespede 
mare - avea cam mărimea unui om şi exact aceeaşi dimensiune 
şi formă ca şi cadrul uşii din spatele său. Două funii strânse o 
ţineau deasupra uşii, fiecare frânghie fiind ţinută în tensiune cu 
ajutorul unor contragreutăţi de piatră, pentru ca temnicerilor 
care stăteau pe pasarelă să le fie mai uşor să ridice şi să coboare 
blocul în dreptul deschizăturii. 

Alergam spre uşă. 

Pe nepusă masă, am simţit în spate o izbitură de o greutate 
îngrozitoare şi am fost aruncat înainte. Am căzut ca un bolovan 
pe una dintre punţile înguste şi am văzut, cu surprindere, că 
fusesem lovit de un soldat spaniol! 

Acesta îngenunche, încălecându-mi trupul, îşi scoase pumnalul 
şi era cât pe ce să mă dea gata când, deodată, o săgeată îi 
străpunse pieptul. De fapt, săgeata îl lovi pe soldat cu aşa forţă, 
încât îi zbură de pe cap coiful ascuţit de oţel şi pe el îl azvârli de 
pe punte, în groapa de sub noi. 

M-am uitat în jos în groapă după el, doar ca să văd patru 
prizonieri mânjiţi repezindu-se ca unul asupra lui. Nu l-am mai 
zărit pe nefericitul soldat, dar o clipă mai târziu am auzit un țipăt 
de groază cumplit. Prizonierii înfometați din groapă îl mâncau de 
viu. 

Mi-am ridicat privirea exact la timp ca să-l văd pe Renco 
alunecând la pământ lângă mine. 

— Vino! îmi spuse el luându-mă de braţ şi trăgându-mă să mă 
ridice. 

M-am pus pe picioare şi am văzut că Bassario ajunsese la 
ieşirea îndepărtată. 


61 


Peste tot în jurul nostru se auzeau împuşcături de muschetă, 
gloanţele făcând scântei portocalii strălucitoare când ricoşau pe 
puntea de piatră de sub noi. 

Chiar atunci, un glonţ răzleţ nimeri una dintre sforile care 
ţineau lespedea suspendată deasupra ieşirii de piatră de la 
capătul opus al sălii. 

Cu un sunet scurt şi ascuţit, funia cedă... 

„iar lespedea începu să se lase în jos, acoperind ieşirea. 

De sub ea, Bassario se uită în sus cu groază, apoi îl privi pe 
Renco. 

— Nu, şopti Renco văzând lespedea care cobora. 

leşirea - situată la patruzeci de paşi de noi, singura cale de a 
evada din temniţă - se închidea! 

Am apreciat distanţa şi am observat viteza cu care bolovanul 
scârţâia în jos spre deschizătura pătrată de piatră. 

N-aveam nicio şansă să reuşim. 

leşirea era prea departe, iar bolovanul cobora prea repede, în 
câteva clipe, aveam să fim închişi în temniţă, prizonieri la mila 
compatrioţilor mei însetaţi de sânge, care alergau chiar în 
momentul acela spre reţeaua de punți de piatră din spatele 
nostru, trăgând cu muschetele. 

Nimic nu ne mai putea salva acum. 

Evident, Renco nu era de aceeaşi părere. 

În ciuda tumultului stârnit de muşchetarii din spatele nostru, 
tânărul prinţ aruncă o privire rapidă în jur şi zări coiful ascuţit din 
oţel al soldatului spaniol care căzuse în groapa de sub mine. 

Renco se aplecă după coif, îl apucă şi apoi se răsuci şi îl aruncă 
lateral, făcându-l să alunece de-a lungul podelei prăfuite a 
temniţei către uşa ce se închidea rapid. 

Coiful înaintă de-a curmezişul podelei de pământ, răsucindu-se 
lateral, cu vârful ascuţit de argint strălucind în lumina focului. 

Lespedea din dreptul uşii cobora în continuare, scrâşnind la 
contactul cu laturile cadrului de piatră al ieşirii. 

Trei picioare. 

Două picioare. 

Un picior. 

Moment în care coiful ce se răsucea rapid alunecă în pragul 


62 


uşii şi se înfipse perfect între lespedea ce cobora şi podeaua 
încăperii, oprind mişcarea descendentă a  lespezii! Acum, 
lespedea subţire stătea suspendată abia la un picior deasupra 
podelei, în echilibru instabil pe vârful ascuţit de oţel al coifului. 

M-am uitat uimit la Renco. 

— Cum ai reuşit să faci asta? l-am întrebat. 

— Nu contează, spuse el. Fugi! 

Am luat-o amândoi la sănătoasa, plecând de pe punte şi 
traversând repede porţiunea lată a podelei de pământ care 
ducea la uşa parţial deschisă - unde Bassario stătea şi ne 
aştepta. Într-un ungher întunecat al minţii mele, mă întrebam de 
ce Bassario nu fugise pur şi simplu în timp ce Renco se îngrijea 
să mă salveze pe mine. Poate că se gândea că are mai mari 
şanse de supravieţuire alături de Renco. Sau poate exista vreun 
alt motiv... 

Peste tot în jurul nostru răsunau împuşcături de muschetă 
înfricoşător de zgomotoase, în timp ce Renco se lăsa pe spate şi 
se strecura, cu picioarele înainte, prin spaţiul îngust dintre 
lespede şi podea. Alunecarea mea fu ceva mai puţin graţioasă. 
M-am aruncat cu capul înainte pe podeaua acoperită de praf şi, 
stând pe burtă, m-am zvârcolit cu stângăcie prin deschizătură, 
ieşind de cealaltă parte, într-un tunel zidit cu piatră. 

Tocmai mă ridicam în picioare când Renco lovi coiful cu 
piciorul, scoţându-l de sub lespede, iar masivul pietroi pătrat 
duse la bun sfârşit astuparea uşii cu o izbitură puternică. 

Am oftat, gâfâind. 

Eram în siguranţă. Pentru moment. 

— Vino, trebuie să ne grăbim, spuse Renco. E momentul să ne 
luăm rămas-bun de la oraşul ăsta nenorocit. 


Din nou pe uliţe. Alergând de mama focului. 

Renco ne călăuzea, Bassario era în spatele lui, iar eu eram 
ultimul. La un moment dat, în timp ce alergam, am dat peste un 
morman de arme spaniole. Bassario luă un arc şi o tolbă plină cu 
săgeți; Renco, o tolbă, un săculeţ din piele aspră - în care puse 
idolul - şi o sabie. Cât despre mine, am luat o spadă 
strălucitoare. Căci într-adevăr, deşi sunt un umil călugăr, mă trag 


63 


dintr-o familie ce a dat naştere unora dintre cei mai buni 
spadasini din toată Europa. 

— Pe aici, spuse Renco, urcând rapid un şir de trepte de piatră. 

Ne-am repezit în sus pe scări şi am ajuns la o serie de 
acoperişuri neuniforme. Renco se repezi peste acoperişuri, 
făcând salturi peste zidurile despărţitoare joase, sărind peste 
micile goluri dintre clădiri. 

Bassario şi cu mine l-am urmat, până când, în cele din urmă, 
Renco căzu la pământ după un zid jos. Pieptul îi fremăta când 
respira, ridicându-se şi coborând rapid. 

Se uită peste zidul din spatele lui. Am făcut şi eu acelaşi lucru. 
lată ce am văzut: 

Am dat cu ochii de o mare piaţă pietruită, unde fremătau vreo 
două duzini de soldaţi spanioli şi la fel de mulţi cai. Unii cai erau 
liberi, iar alţii erau înhămaţi la tot felul de căruţe şi cărucioare. 

În partea îndepărtată a pieţei, în zidul extern al cetăţii, era o 
poartă mare de lemn. Această poartă nu era însă opera 
locuitorilor din Cuzco, ci mai curând o adăugire schimonosită, 
fixată în portalul de piatră de compatrioţii mei, după ce 
cuceriseră oraşul. 

Exact în faţa enormei porţi de lemn se afla o căruţă mare trasă 
de doi cai ce stăteau cu faţa la oraş. Pe platforma acestei căruţe 
era urcat un tun de dimensiuni considerabile, îndreptat în direcţie 
opusă. 

Mai aproape de noi, la baza clădirii pe acoperişul căreia 
stăteam, se găseau vreo treizeci de prizonieri incaşi care arătau 
jalnic. O sfoară neagră era trecută prin cătuşele de oţel pe care 
fiecare prizonier le purta la încheieturile mâinilor, legându-i pe 
toţi într-un şir lung şi deprimant. 

— Şi acum ce facem? l-am întrebat agitat pe Renco. 

— Plecăm. 

— Cum? 

— Pe acolo, replică el, arătând spre poarta din partea 
îndepărtată a pieţei. 

— Dar intrarea din canal? i-am spus eu, gândindu-mă că e cea 
mai evidentă cale de scăpare. 

— Un hoţ nu foloseşte niciodată aceeaşi intrare de două ori, 


64 


spuse Bassario. Cel puţin nu atunci când a fost depistat. Nu-i aşa, 
prinţe? 

— Corect, încuviinţă Renco. 

M-am întors să-l măsor din ochi pe criminalul Bassario. De fapt, 
era un bărbat destul de arătos, în ciuda minei sale 
înspăimântătoare. Şi zâmbea larg, cu strălucire în ochi - era 
zâmbetul unui om fericit să ia parte la o aventură. Nu puteam 
spune că-i împărtăşeam bucuria. 

Acum Renco începu să scormonească prin tolbă. Scoase nişte 
săgeți ale căror vârfuri fuseseră înfăşurate în pânză, formând 
capete rotunde şi bulboase. 

— Bine, mormăi el, uitându-se în jur şi găsind o torţă aprinsă 
fixată pe un zid din apropiere. Foarte bine. 

— Ce ai de gând să faci? l-am întrebat. 

Renco nu părea să mă audă. Pur şi simplu se uita fix la cei trei 
cai nesupravegheaţi din partea opusă a pieţei. 

— Renco, am insistat eu, ce ai de gând să faci? 

Moment în care Renco se întoarse spre mine cu faţa străbătută 
de un zâmbet strâmb. 


Am ieşit în piaţa mare cu mâinile ascunse în roba de călugăr 
udă leoarcă, cu gluga îmbibată de apă trasă mult peste părul ud. 

Îmi ţineam capul aplecat în timp ce traversam piaţa - dându- 
mă deoparte cu dibăcie când grupuri de soldaţi treceau în fugă 
pe lângă mine, ferindu-mă rapid când caii alergau în direcţia mea 
- disperat să nu atrag în niciun fel atenţia. 

Renco bănuia că soldaţii din piaţă nu ştiau deocamdată că un 
călugăr spaniol trădător - eu - ajuta grupul de atac incaş. Prin 
urmare, atât timp cât nu-mi observau hainele ude leoarcă, ar fi 
trebuit să reuşesc să mă apropii de cei trei cai lăsaţi 
nesupravegheaţi şi să-i aduc până la o uliţă lăturalnică, unde 
Renco şi Bassario să-i poată încăleca. 

Dar mai întâi trebuia să eliberez drumul spre poartă, ceea ce 
însemna să dau deoparte căruţa în care era pus tunul. Sarcina 
devenea ceva mai grea. Însemna să sperii „din greşeală” cei doi 
cai înhămaţi la căruţă. Pentru asta, aveam ascunsă în mânecă 
una dintre săgețile ascuţite ale lui Renco şi eram pregătit - să mă 


65 


ierte Dumnezeu - să împung pe furiş una din bietele creaturi 
când treceam pe lângă ele. 

Am traversat piaţa încet, atent să mă uit în lături, neîndrăznind 
să privesc pe nimeni în ochi. 

Asemenea celorlalte pieţe din oraş, şi aici erau ţăruşi cu capete 
retezate vârâţi în pământ de jur împrejur. Sângele proaspăt se 
scurgea de-a lungul parilor, spre pământ. Trecând de ţăruşi, mi s- 
a făcut îngrozitor de teamă că aceea avea să fie şi soarta mea 
dacă nu plecam mai repede din Cuzco. 

Înaintea mea se profilă poarta şi, odată cu ea, şi căruţa din 
faţa ei. Am văzut caii şi am apucat şi mai strâns săgeata pe care 
o tineam în mânecă. Incă doi paşi şi... 

— Hei! Tu, de colo! hârâi o voce aspră de undeva din spatele 
meu. 

Am îngheţat. Nu m-am uitat în sus. 

Un soldat solid, cu ditamai burtoiul, păşi în faţa mea, băgându- 
se între mine şi cei doi cai. Purta coiful ascuţit de conchistador 
exact aşa cum trebuia, iar vocea îi răsuna a autoritate. Un ofiţer. 

— Ce cauţi aici? întrebă el tăios. 

l-am răspuns: 

— Îmi pare rău, îmi pare rău... am rămas blocat în cetate şi... 

— Întoarce-te în locuinţa ta. Aceasta nu e o zonă sigură. Sunt 
indieni în oraş. Cred că vor să fure idolul căpitanului. 

Nu-mi venea să cred. Eram atât de aproape de scopul meu, iar 
acum trebuia să mă întorc din drum! Mă pregăteam reticent să 
plec, când, deodată, am simţit o mână grea pe umăr. 

— O clipă, călugăre... Începu militarul. Dar se întrerupse brusc 
când simţi umezeala robei mele. Ce nai... 

Chiar atunci, un zgomot ascuţit, şuierător, răsună în aer pe 
lângă mine şi apoi - zdum! - o săgeată se înfipse în faţa 
soldatului, nimicindu-i nasul şi producând o explozie de sânge 
care mi se împrăştie pe toată faţa. 

Individul căzu ca un pietroi. Ceilalţi soldaţi din piaţă îl văzură 
prăbuşindu-se şi se răsuciră pe călcâie, căutând sursa pericolului. 

Deodată, un al doilea sunet şuierător invadă văzduhul şi, de 
data aceasta, o săgeată aprinsă zbură de pe unul dintre 
acoperişurile întunecate ce înconjurau piaţa şi ajunse jos, 


66 


aproape de căruţa din faţa mea, izbindu-se cu putere în poarta 
mare de lemn din spatele ei. 

Aerul se umplu de ţipete, pe când conchistadorii deschideau 
focul asupra sursei întunecate a săgeţilor. 

Eu, în schimb, mă uitam la cu totul altceva. 

Mă uitam la tunul de pe platforma căruţei sau, mai precis, la 
fitilul ce ieşea din culata lui. 

Fitilul era aprins. 

Săgeata în flăcări - pe atunci nu ştiam, dar acum îmi dau 
seama că Bassario era cel care o trăsese - avusese o ţintă atât 
de precisă, încât reuşise să aprindă fitilul tunului. 

N-am mai aşteptat să văd ce avea să se întâmple în 
continuare. Am alergat pur şi simplu spre cei trei cai 
nesupravegheaţi cât am putut de repede; imediat ce am ajuns la 
ei, tunul de pe platforma căruţei se descărcă. 

Era cel mai puternic zgomot pe care îl auzisem vreodată în 
viaţa mea. O explozie monstruoasă, de o intensitate şi o forţă 
atât de mari, încât zgudui pământul sub picioarele mele. 

Un nor ondulat de fum se înălţă din ţeava tunului şi marea 
poartă de lemn din faţa lui se frânse ca o nuieluşă. Când fumul se 
împrăştie, am putut vedea un gol larg de zece picioare în partea 
inferioară a uriaşei porţi. 

Caii înhămaţi la căruţă plecară ca din puşcă la auzul 
detunăturii bubuitoare. Se ridicară pe picioarele din spate şi îşi 
luară avânt, galopând pe ulițele Cuzco-ului şi lăsând larg 
deschisă poarta distrusă. 

Cei trei cai pe care avusesem sarcina să-i procur se ridicară şi 
ei pe picioarele din spate. Unul dintre ei o luă la fugă şi se pierdu 
în depărtare, dar ceilalţi doi se calmară rapid, căci îi ţineam 
strâns de hamuri. 

Soldaţii spanioli trăgeau în continuare orbeşte spre 
acoperişurile întunecate. M-am uitat în sus spre întuneric. Renco 
şi Bassario nu erau de găsit... 

— Călugăre! mă strigă deodată cineva din spate. 

M-am întors şi l-am văzut pe Bassario îndreptându-se spre 
mine în fugă, ţinând arcul în mână. 

— Mai tare de-atât nu puteai s-o scrânteşti, nu-i aşa, călugăre? 


67 


îmi spuse el zâmbind, în timp ce sărea în şaua unuia dintre caii 
mei. Nu trebuia decât să sperii caii. 

— Unde e Renco? l-am întrebat. 

— Vine şi el, zise Bassario. 

Chiar atunci, mai multe urlete stridente şi furioase străbătură 
piaţa; m-am întors imediat şi am văzut un şir de prizonieri incaşi 
încătuşaţi atacându-i ca unul pe spaniolii din piaţă. Incaşii erau 
liberi, nemaifiind legaţi laolaltă de frânghia neagră. 

Apoi, deodată, am auzit un țipăt ca de moarte şi l-am văzut pe 
Renco pe un acoperiş - stând deasupra unui conchistador căzut 
şi înhăţându-i rapid pistolul, în timp ce alţi şase spanioli se 
repezeau să urce scările laterale ale clădirii, urmărindu-l. 

Renco se uită în jos spre mine şi răcni: 

— Alberto! Bassario! Poarta! Indreptaţi-vă spre poartă! 

— Şi tu? i-am strigat. 

— Vă voi urma imediat, îmi strigă Renco drept răspuns, în timp 
ce se ferea de un glonţ de muschetă. Voi plecaţi! Duceţi-vă! 

Am sărit în şaua celui de-al doilea cal. 

— Dii! îndemnă Bassario, dând pinteni calului. 

Mi-am îmboldit şi eu armăsarul şi am luat-o la fugă, întorcând 
animalul brusc, astfel încât să o ia spre poartă. 

Atunci m-am răsucit în şa şi am văzut o imagine absolut 
uimitoare. 

Am zărit o săgeată - o săgeată ascuţită, nu una aprinsă - 
străbătând piaţa din direcţia unuia dintre acoperişuri. In urma ei, 
unduindu-se asemenea corpului alunecos al unui şarpe, venea o 
frânghie lungă - frânghie neagră - frânghia care-i ţinuse legaţi 
laolaltă pe incaşii prizonieri. 

Săgeata se repezi pe deasupra capului meu şi, cu un zvâcnet 
scurt, se înfipse în jumătatea superioară intactă a marii porţi de 
lemn. Imediat ce săgeata lovise poarta, am văzut că frânghia s-a 
încordat pe întreaga lungime. 

lar apoi l-am observat pe Renco la celălalt capăt al frânghiei - 
sus, pe unul dintre acoperişuri, stând drept, cu picioarele larg 
desfăcute, cu săculeţul găsit atârnându-i peste umărul drept, l- 
am văzut trecându-şi cureaua de piele de la pantalonii spanioli 
peste frânghie şi apucând-o cu o mână. Apoi a sărit de pe 


68 


acoperiş, legănându-se - nu, alunecând - de-a lungul întregii 
lungimi a frânghiei, peste intreaga piață, atârnând de cureaua de 
care se ţinea cu o singură mână. 

Câţiva soldați spanioli deschiseră focul asupra lui, dar 
îndrăzneţul prinţ îşi folosi pur şi simplu mâna liberă pentru a-şi 
scoate pistolul de la brâu şi a trage spre ei în timp ce aluneca pe 
frânghie în jos, cu o viteză ameţitoare! 

Mi-am îndemnat din nou armăsarul, l-am făcut să meargă mai 
repede şi l-am tras în plin galop sub frânghia lui Renco, exact 
când mai avea puţin şi ajungea la capăt. El dădu drumul curelei 
şi căzu la fix pe crupa calului meu. 

In faţa noastră, Bassario sări ca un călăreț destoinic prin 
enorma gaură din poarta de lemn. Renco şi cu mine îl urmam 
îndeaproape, călărind amândoi acelaşi bidiviu, sărind prin poartă 
în mijlocul unei ploi de gloanţe răzlețe. 

Am ieşit în aerul rece al nopţii - galopând cu înverşunare pe 
lespedea din piatră masivă care forma un pod peste şanţul cu 
apă din nordul cetăţii - şi primul lucru pe care l-am auzit în timp 
ce ne grăbeam să traversăm podul a fost un urlet de triumf 
suprem din partea hoardelor de războinici incaşi ce se aflau în 
valea din faţa noastră. 


— Cum merge treaba? se auzi deodată o voce. 

Race îşi ridică ochii de pe manuscris, având un moment de 
confuzie. Se uită în afară, prin hubloul din dreapta sa, şi văzu o 
mare de munţi cu vârfurile acoperite de zăpadă şi o întindere 
nesfârşită de cer senin şi albastru. 

Scutură din cap. Fusese atât de absorbit de poveste, încât 
uitase că se afla la bordul unui avion cargo. 

Troy Copeland stătea în faţa lui. Era unul dintre oamenii lui 
Nash de la DARPA, specialistul în fizică nucleară cu figură de 
şoim. 

— Aşadar, cum merge treaba? reluă Copeland, arătând cu 
capul spre vraful de hârtii din poala lui Race. Aţi descoperit deja 
locul în care se află idolul? 

— Ei bine, am găsit idolul, spuse Race, răsfoind restul 
manuscrisului. Citise cam două treimi. Cred că sunt pe cale să 


69 


aflu unde l-au dus. 

— Bine, spuse Copeland, întorcându-se. Ţineţi-ne la curent. 

— Auziţi, interveni Race. Înainte să plecaţi, pot să vă întreb 
ceva? 

— Sigur. 

— La ce se foloseşte thyriu-261? 

Copeland se încruntă auzind întrebarea. 

— Cred că am dreptul să ştiu, spuse Race. 

Copeland dădu din cap aprobator, încet. 

— Da... da, cred că aşa e. Inspiră profund. După cum cred că vi 
s-a mai spus şi înainte, thyriu-261 nu e o substanţă care să se 
găsească pe Pământ. Provine dintr-un sistem stelar binar numit 
Sistemul Pleiadelor, situat la distanţă relativ mică de al nostru. 
Aşa cum probabil vă imaginaţi, planetele dintr-un sistem binar 
sunt afectate de tot felul de forţe din cauza sorilor lor gemeni - 
fotosinteza se dublează; efectele gravitaționale, ca şi rezistența 
la gravitație, sunt enorme. Prin urmare, elementele descoperite 
pe planetele din sistemele binare sunt, de obicei, mai grele şi 
mai dense decât elementele similare găsite aici, pe Pământ. 
Thyriu-261 este pur şi simplu un astfel de element. Prima dată a 
fost găsit sub formă pietrificată pe pereţii craterului unui 
meteorit din Arizona, în 1972. Şi, deşi specimenul de acolo fusese 
inert de milioane de ani, potenţialul său a produs unde de şoc în 
întreaga comunitate a fizicienilor. 

— De ce? 

— Ei bine, vedeţi, la nivel molecular, thyriul manifestă o 
asemănare uimitoare cu elementele terestre uraniu şi plutoniu. 
Dar thyriul e mai greu cu un ordin de mărime decât amândouă 
aceste elemente de pe Pământ. E mai dens decât cele mai tari 
două elemente nucleare ale noastre la un loc. Ceea ce înseamnă 
că este şi infinit mai puternic. 

Race începu să fie cuprins de o senzaţie de groază care-i 
dădea fiori pe şira spinării. Unde bătea Copeland cu asta? 

— Dar, cum am spus, thyriul nu a fost găsit pe Pământ decât 
sub formă pietrificată. Din 1972 încoace, s-au mai descoperit alte 
două mostre, însă ambele specimene aveau şi acestea cel puţin 
patruzeci de milioane de ani. Ceea ce nu-i foloseşte nimănui, din 


70 


moment ce thyriul pietrificat e inert, mort din punct de vedere 
chimic. Ceea ce am tot aşteptat în ultimii douăzeci şi şapte de 
ani este descoperirea unui specimen „viu” de thyriu, a unuia care 
să fie în continuare activ la nivel molecular. Şi acum credem că l- 
am găsit, la un meteorit care a căzut în junglele din Peru cu cinci 
sute de ani în urmă. 

— Şi ce face thyriul de fapt? întrebă Race. 

— Multe, spuse Copeland. Foarte multe. Una la mână, 
potenţialul său ca sursă de energie este astronomic. Estimările 
conservatoare anticipează că un reactor cu thyriu construit 
corect ar putea genera energie electrică într-un ritm de şase sute 
de ori mai mare decât toate centralele nucleare din Statele Unite 
la un loc. Dar mai există un beneficiu suplimentar. Spre 
deosebire de elementele nucleare terestre, atunci când este 
folosit ca element de bază într-un reactor de fisiune, thyriul se 
descompune cu o eficienţă de sută la sută. Cu alte cuvinte, nu 
lasă în urmă produse reziduale contaminate. Prin urmare, e 
diferit de orice altă sursă de energie de pe această planetă. 
Reziduurile de uraniu trebuie închise în depozite pentru deşeuri 
radioactive. Ce naiba, până şi benzina produce monoxid de 
carbon! Dar thyriul e curat E o sursă de energie eficientă în 
proporţie de 100%. E perfect. E atât de pur la nivel intern, încât, 
conform simulărilor noastre, un eşantion brut din acest element 
ar emite doar cantităţi microscopice de radiaţie pasivă. 

Race ridică mâna. 

— Bine, bine. Toate astea sună grozav, dar din câte am auzit, 
DARPA nu se ocupă de construirea centralelor electrice în 
America. Ce a/tceva mai face thyriul? 

Copeland zâmbi, prins la înghesuială. 

— Domnule profesor, în ultimii zece ani, Biroul de Tehnologie 
Tactică al DARPA a lucrat la elaborarea unei noi arme, o armă 
diferită de tot ce s-a mai văzut pe această lume. E un dispozitiv 
ce poartă numele de cod Supernova. 

Imediat ce Copeland pronunţă cuvântul, ceva răsună în 
străfundurile minţii lui Race. Îşi aminti de conversaţia pe care o 
auzise între Copeland şi Nash la scurt timp după ce se îmbarcase 
pe avion. O conversaţie în care menţionaseră o spargere la sediul 


71 


din Fairfax Drive şi furtul unui dispozitiv numit Supernova. 

— Ce e Supernova aceasta mai precis? 

— Pe scurt, spuse Copeland, Supernova e cea mai puternică 
armă concepută vreodată în istoria omenirii. E ceea ce numim un 
ucigaş planetar. 

— Un ce? 

— Un ucigaş planetar. E un dispozitiv nuclear atât de puternic, 
încât atunci când ar fi detonat, ar distruge complet aproape o 
treime din masa Pământului. Cu o treime din masa Terrei 
spulberată, orbita sa în jurul Soarelui ar fi compromisă. Planeta 
noastră ar scăpa de sub control, pierzându-se în spaţiu, din ce în 
ce mai departe de Soare. În câteva minute, suprafaţa Pământului 
- ce ar mai rămâne din ea - ar deveni prea rece ca să mai poată 
susţine viaţa umană. Supernova, domnule profesor Race, este 
primul dispozitiv creat de om care are potenţialul de a pune 
capăt vieţii de pe această planetă în forma pe care o cunoaştem 
acum. De aici şi numele ei, tiz al unei stele care explodează. 

Race înghiţi în sec. De fapt, se simţea realmente slăbit. 

Un milion de întrebări îi invadau mintea. 

De pildă, de ce ar construi cineva un astfel de dispozitiv? Ce 
motiv ar putea exista pentru crearea unei arme cu potenţialul să 
ucidă pe toată lumea de pe planetă, inclusiv pe creatorii săi? ŞI 
ţinând cont de toate acestea, de ce o construia tocmai ţara /u/? 

Copeland continuă: 

— Domnule profesor, treaba e că Supernova pe care o avem în 
momentul de faţă este un prototip, o carcasă funcţională. Acel 
dispozitiv - dispozitivul care a fost furat de la sediul central 
DARPA aseară - e inutil. Din simplul motiv că operarea 
Supernovei necesită adăugarea unui ingredient. Thyriul. 

„A, minunat...” se gândi Race. 

— Din acest punct de vedere, urmă Copeland, Supernova nu 
se deosebeşte prin nimic de o bombă cu neutroni. E un dispozitiv 
de fisiune - ceea ce înseamnă că funcţionează pe principiul 
scindării atomului de thyriu. Se folosesc două focoase 
termonucleare convenţionale pentru a scinda o masă subcritică 
de thyriu, declanşând megaexplozia. 

— Bine, staţi o clipă, spuse Race. Să văd dacă am înţeles bine. 


72 


Voi aţi construit o armă - o armă care poate distruge planeta - 
care depinde de un element pe care încă nu-l aveţi? 

— Exact, încuviinţă Copeland. 

— Dar de ce? De ce construieşte America o armă care poate 
face toate astea? 

Copeland dădu din cap aprobator. 

— Asta e întotdeauna o întrebare la care e greu să răspunzi. 
Adică... 

— Există două motive, rosti deodată o voce mai gravă din 
spatele lui Race. 

Era Frank Nash. 

Nash făcu un semn din cap, arătând spre manuscrisul din 
poala lui Race. 

— Aţi descoperit deja locul în care se află idolul? 

— Încă nu. 

— Atunci am să vă explic pe scurt, ca să vă puteţi relua 
munca. În primul rând, ceea ce urmează să vă spun e strict 
secret. Sunt şaisprezece oameni în toată ţara care ştiu ceea ce 
vă voi povesti acum, iar cinci dintre ei se află la bordul acestui 
avion. Dacă, după finalizarea misiunii, îi relataţi cuiva vreun 
detaliu din ceea ce auziţi, vă veţi petrece următorii şaptezeci şi 
cinci de ani în închisoare. Înţelegeţi ce vă spun, domnule 
profesor? 

— Îhî. 

— Bine. Justificarea construirii Supernovei are două aspecte. 
Primul motiv este următorul. Acum un an şi jumătate s-a 
descoperit că oamenii de ştiinţă din Germania sponsorizaţi de la 
buget începuseră în secret construirea unei Supernove. 
Răspunsul nostru a fost simplu: dacă ei construiesc una, o vom 
face şi noi. 

— O logică imbatabilă, comentă Race. 

— E exact aceeaşi logică folosită şi de Oppenheimer pentru a 
justifica fabricarea bombei atomice. 

— Doamne, da’ ştiu că nu vă încurcaţi cu lucruri mărunte, 
domnule colonel, declară Race sec. Şi cel de-al doilea motiv? 

Nash spuse: 

— Domnule profesor, aţi citit vreodată despre un bărbat pe 


73 


nume Dietrich von Choltitz? 

— Nu. 

— Comandantul Dietrich von Choltitz era generalul nazist care 
a comandat forţele germane din Paris în timpul retragerii 
naziştilor din Franţa, în luna august a anului 1944. După ce s-a 
văzut clar că Aliaţii urmau să preia din nou controlul asupra 
Parisului, Hitler i-a trimis lui Choltitz un comunicat. Prin acesta, îi 
ordona să pună mii de dispozitive incendiare prin tot oraşul 
înainte de a pleca... şi apoi, după ce ieşea din Paris, să-l arunce 
în aer. Spre onoarea lui, Choltitz nu s-a supus ordinului. Nu voia 
să rămână în istorie ca fiind cel care a distrus Parisul. Dar 
importantă aici e logica de la baza ordinului lui Hitler. Dacă e/nu 
putea avea Parisul, nimeni nu putea. 

— La ce vă referiţi? întrebă Race cu prudenţă. 

— Domnule profesor, Supernova nu e decât un singur pas 
evolutiv dintr-un plan strategic de nivel înalt care există de 
cincizeci de ani în politica externă a Statelor Unite. Planul se 
numeşte Planul Choltitz. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun următoarele. Ştiaţi că în timpul Războiului 
Rece, marina militară americană avea ordin permanent să se 
asigure că în orice moment exista un număr de submarine cu 
rachete balistice nucleare îndreptate spre puncte strategice din 
lume? Ştiţi pentru ce stăteau acolo acele submarine? 

— Pentru ce? 

— Ordinele pe care le aveau aceste submarine erau simple. 
Dacă Uniunea Sovietică învingea Statele Unite prin orice atac 
brusc sau neprevăzut, submarinele aveau ordine să lanseze o 
ploaie de rachete nucleare nu doar asupra țintelor sovietice, ci şi 
asupra fiecărui mare oraş de pe continentul european şi din 
Statele Unite. 

— Poftim?! 

— Planul Choltitz, domnule profesor Race. Dacă noi nu le 
putem avea, nimeni nu poate. 

— Dar asta se întâmplă la scară globală... spuse Race, 
necrezându-şi urechilor. 

— Aşa e. Exact aşa. Şi iată care e motivul creării Supernovei. 


74 


Statele Unite constituie cea mai puternică naţiune de pe acest 
pământ. Dacă alt popor ar încerca să schimbe situaţia, îl vom 
informa de deținerea unei Supernove funcţionale. Dacă merge 
mai departe şi se declanşează un conflict, iar Statele Unite sunt 
învinse - sau, şi mai rău, afectate iremediabil - vom detona 
dispozitivul. 

Race simţi cum i se strânge un nod în stomac. 

Aştia chiar vorbeau serios? Asta era o politică de stat? Dacă 
America nu putea să controleze lumea, avea să o distrugă? 

— Cum poţi să construieşti aşa ceva? 

— Domnule profesor Race, cum ar fi dacă China s-ar hotărî să 
declare război Statelor Unite? Şi dacă ar câștiga? V-ar conveni ca 
americanii să trăiască sub regim chinez? 

— Dar voi preferaţi să muriţi? 

— Da. 

— Şi să luaţi şi restul lumii cu voi, zise Race. Oameni buni, 
sunteţi cei mai jalnici învinşi din toate timpurile. 

— Oricum ar fi, spuse Nash schimbând tonul, legea 
consecinţelor neintenţionate şi-a manifestat efectele asupra 
acestei situaţii. Veştile creării unui dispozitiv cu potenţialul de a 
distruge planeta au scos la lumină şi alte părţi implicate, părţi 
care ar vedea o astfel de armă ca pe o metodă convingătoare de 
negociere în propriile lupte. 

— Ce fel de părţi? 

— Anumite grupări teroriste. Oameni care, dacă ar pune mâna 
pe o Supernovă funcţională, ar ţine întreaga lume ostatică. 

— Aha, spuse Race, iar acum Supernova voastră a fost furată, 
probabil de terorişti. 

— Corect. 

— Chiar că aţi deschis cutia Pandorei, nu-i aşa, domnule doctor 
Nash? 

— Da. Da, mă tem că asta am făcut. Şi de aceea este foarte 
important să punem mâna pe idol înaintea oricui altcuiva. 


Acestea fiind spuse, Nash şi Copeland îl lăsară pe Race din nou 
singur cu manuscrisul. _ 
Race mai stătu o clipă să-şi adune gândurile. li vâjâia capul. 


75 


Supernove. Distrugere la nivel global. Grupări teroriste. Îi venea 
greu să se concentreze. 

Alungă toate ideile tulburătoare şi se forţă să se concentreze, 
găsind locul în care rămăsese cu lectura - partea unde Renco şi 
Alberto Santiago tocmai reuşiseră să ducă la capăt o fugă 
explozivă din oraşul asediat, Cuzco. 

Apoi Race inspiră adânc, îşi aranjă ochelarii şi pătrunse din nou 
în lumea incașilor. 


76 


A DOUA LECTURĂ 


Alergam în noapte, Renco, Bassario şi cu mine, îndemnându-ne 
caii şi făcându-i să galopeze mai rapid decât reuşiseră vreodată. 
Căci în urma noastră, la mică distanţă, erau spaniolii - Hernando 
şi legiunea sa de soldaţi călare, galopând peste câmpuri, 
vânându-ne ca pe nişte câini. 

După ce am ieşit pe porţile nordice ale văii Cuzco, am luat-o 
spre dreapta, îndreptându-ne spre nord-est. Am ajuns la râul 
Urubamba - acelaşi râu pe care plutea şi vasul-închisoare al lui 
Renco - şi l-am traversat nu departe de cetatea Pisac. 

Şi astfel începu călătoria noastră, evadarea noastră disperată 
prin sălbăticie. 

Dragă cititorule, nu te voi mai încărca acum cu fiecare incident 
lipsit de importanţă al anevoioasei noastre călătorii, căci aceasta 
a durat multe zile, iar incidentele care au avut loc pe parcursul ei 
au fost mult prea numeroase. In schimb, am să amintesc doar 
acele întâmplări care au relevanţă pentru firul principal al 
poveştii. 

Ne îndreptam spre un sat numit Vilcafor - aşa îmi spusese 
Renco a cărui căpetenie era unchiul lui. Aşezarea era situată la 
poalele crestelor ce se aflau departe, spre nord, în punctul în 
care munţii se întâlneau cu marea pădure tropicală dinspre est. 

Se pare că Vilcafor era o citadelă secretă - puternic fortificată 
şi bine apărată - întreţinută de nobilimea incaşă pentru a fi 
folosită în momente de criză. Amplasamentul ei era un secret 
păstrat cu grijă, astfel că nu putea fi găsită decât urmând o serie 
de totemuri de piatră puse la anumite intervale în pădurea 
tropicală; nu puteai face asta decât dacă ştiai codul pentru a găsi 
totemurile. Dar pentru a intra în pădurea tropicală trebuia, mai 
întâi, să traversăm munţii. 

Aşadar, am intrat în munţi - uluitorii monoliţi stâncoşi care 
domină Noua Spanie. Nu ai cum să exagerezi minunăţia munţilor 
acestei ţări. Pantele lor abrupte şi stâncoase şi culmile înalte şi 


77 


ascuţite - acoperite cu un strat de zăpadă tot anul - se văd de la 
sute de leghe depărtare, chiar şi din desele păduri tropicale din 
zonele de şes. 

După câteva zile de drum am renunţat la cai, preferând să 
parcurgem delicatele rute montane pe jos. Păşeam cu mare 
atenţie de-a lungul unor poteci înguste şi alunecoase tăiate pe 
laturile abrupte ale defileurilor montane. Cu prudenţă, traversam 
lungi poduri de frânghii ce se lăsau sub greutatea noastră, la 
mare distanţă deasupra râurilor furioase de munte. 

Şi în tot acest timp, prin labirintul de defileuri complicate din 
spatele nostru făceau ecou tropăiturile şi strigătele spaniolilor. 

Am ajuns la câteva sate incaşe aflate în inima splendidelor văi 
de munte. Fiecare sat purta numele căpeteniei sale - Rumac, 
Sipo şi Huanco. 

In aceste aşezări, ni s-au oferit hrană, ghizi şi lame. 
Generozitatea acestor oameni era incredibilă. Era ca şi cum 
fiecare sătean l-ar fi cunoscut pe Renco şi ar fi ştiut despre 
misiunea lui şi se mişcau cât de repede puteau ca să ne ajute. 
Când aveam timp, Renco le arăta idolul negru de piatră şi cu toţii 
făceau plecăciuni în faţa lui şi rămâneau tăcuţi. 

Insă rareori se întâmpla să avem timp pentru aşa ceva. 

Spaniolii ne urmăreau cu îndârjire. 

O dată, pe când plecam din Ocuyu - un sat aflat la poalele unei 
mari văi în munte abia trecuserăm de coama celui mai apropiat 
deal, când am auzit zgomot de foc dezlănţuit de muschete în 
spatele nostru. M-am întors să mă uit în jos, la vale. 

Ceea ce mi-a fost dat să văd m-a umplut de groază. 

L-am zărit pe Hernando împreună cu soldaţii săi - un şir uriaş, 
de cel puţin o sută de oameni - mărşăluind fără cai în capătul 
îndepărtat al văii. Trupele călare flancau corpul enorm de 
pedestraşi, intrând în faţa lor în târgul pe care noi tocmai îl 
părăsiserăm, trăgând cu muschetele în incaşii neînarmaţi. 

Mai târziu, Hernando avea să-şi împartă legiunea de o sută de 
oameni în trei plutoane a câte treizeci de oameni. Apoi le-a 
decalat perioadele de marş, astfel încât atunci când un pluton 
mergea, celelalte două să se odihnească. Grupele odihnite aveau 
să mărşăluiască mai târziu, depăşind, la rândul lor, primul grup, 


78 


iar ciclul avea să continue. Rezultatul era o masă de oameni în 
permanentă mişcare, o masă care se deplasa neîncetat înainte, 
apropiindu-se din ce în ce mai mult de noi. 

Şi în tot acest timp, eu, Renco şi Bassario ne poticneam în 
graba noastră, luptându-ne cu sălbăticia stâncoasă, împotrivindu- 
ne oboselii în fiecare clipă. 

De un lucru eram sigur: spaniolii aveau să ne prindă. Singura 
necunoscută era când anume. 

Cu toate acestea, înaintam în continuare cu greu. 

Intr-un punct al călătoriei noastre - şi, trebuie să spun, într-un 
moment în care compatrioţii mei erau atât de aproape în urma 
noastră încât le auzeam ecoul vocilor în canioanele din spatele 
nostru - ne-am oprit într-un sat numit Colco, situat pe malurile 
unui râu de munte cunoscut sub numele de Paucartambo. 

In acest târg am ajuns să am o idee despre motivul pentru 
care Renco îl chemase pe ucigaşul Bassario să ne însoţească. 

In satul Colco există o carieră de piatră. Cum am mai spus, 
aceşti indieni sunt pietrari pricepuţi. Toate clădirile lor sunt 
construite din cele mai fin tăiate pietre, unele dintre ele înalte cât 
şase oameni şi mai grele de o sută de tone. Astfel de pietre sunt 
scoase din marile cariere din sate cum e Colco. 

După ce a schimbat câteva vorbe cu căpetenia oraşului, Renco 
fu condus la carieră - o gaură de proporţii monumentale ce 
fusese săpată în versantul muntelui. Se întoarse la scurt timp 
după aceea, ţinând în mână un sac din piele de capră. Sacul era 
umflat şi prin el se distingeau nişte muchii pietroase şi ascuţite. 
Renco îi înmână sacul lui Bassario şi am plecat mai departe. 

Nu ştiam ce e în sac, dar în nopţile în care ne opream să ne 
odihnim, Bassario se furişa într-un colţ al taberei şi îşi aprindea 
propriul foc. Apoi se aşeza cu picioarele încrucişate şi meşterea 
ceva, cu spatele la Renco şi la mine. 


După unsprezece zile pe drum, pline de greutăţi, am ieşit din 
munţi şi am dat cu ochii de o privelişte spectaculoasă, o imagine 
ce nu se compară cu nicio alta pe care am văzut-o vreodată. 

Am văzut în faţa noastră întinderea pădurii tropicale, un covor 
verde uniform ce-şi făcea loc până departe, spre orizont. 


79 


Singurele pauze din acest covor erau platourile - formațiunile 
late, plate, în trepte, ale peisajului, care marcau trecerea 
graduală de la lanţul aspru de munţi spre bazinul verde al râului 
- şi fâşiile late în nuanţe de maroniu ce şerpuiau prin jungla 
deasă, tumultuoasele râuri ale pădurii tropicale. 

Şi astfel ne-am afundat în junglă. 

Era iadul pe pământ. 

Zile în şir am călătorit prin umbra permanentă a pădurii 
tropicale. Era ud şi umed şi, Doamne, era şi tare periculos. Şerpi 
necuviincios de graşi atârnau din copaci, mici rozătoare se agitau 
pe sub picioarele noastre şi într-o seară - eram absolut sigur - 
am zărit conturul neclar al unei pantere, o umbră în întuneric, 
furişându-se în tăcere pe labele sale moi, pe o ramură din 
apropiere. 

Şi apoi, bineînţeles, mai erau şi râurile, în care bântuia cel mai 
mare pericol dintre toate. 

Caimanii. 

Doar capetele lor colţuroase şi triunghiulare erau suficiente ca 
să-i îngheţe oricui sângele în vene, iar trupurile lor negre, greoaie 
şi împlătoşate aveau cel puţin şase paşi lungime. Erau în 
permanenţă cu ochii pe noi - ochi ce nu clipeau, ochi de reptilă, 
respingători. 

Ne-am deplasat pe râuri în canoele de stuf pe care ni le 

dăduseră cei din satele Paxu, Tupra şi Roya, situate pe malul 
apei - bărci ce păreau a fi jalnic de mici în comparaţie cu reptilele 
exagerat de mari ce pluteau în apă peste tot în jurul nostru - şi 
am coborât pe stâncile abrupte ale platourilor cu ajutorul 
pricepuţilor ghizi incaşi. 
_ Seara, la lumina focului, Renco mă învăţa limba lui, quechua. 
In schimb, eu îl învăţam din secretele mânuirii spadei, folosind 
două spade spaniole strălucitoare pe care le şterpeliserăm la 
plecarea din Cuzco. 

In timp ce Renco şi eu ne luptam cu spadele, Bassario, dacă nu 
muncea din greu în vreun colţ al taberei, se antrena la tras cu 
arcul. Se pare că înainte să fie închis (pentru ce, nu ştiam), 
Bassario fusese unul dintre cei mai buni arcaşi din întregul 
imperiu incaş. Şi o credeam. Într-o seară l-am văzut aruncând în 


80 


sus un fruct din pădurea tropicală şi străpungându-l cu o săgeată 
o clipă mai târziu. Atât era de priceput. 

După o vreme, ne-am dat seama că mediul aspru al pădurii 
tropicale îi încetinise într-o oarecare măsură pe urmăritorii noştri. 
Zgomotele făcute de Hernando şi de oamenii lui în timp ce 
retezau vegetaţia din spatele nostru începură să se audă din ce 
în ce mai slab. Într-adevăr, la un moment dat m-am gândit că 
poate Hernando renunţase la urmărire. 

Dar nu. In fiecare zi, mesageri din diferite sate prin care 
trecuserăm ne prindeau din urmă şi ne anunțau că oraşul lor 
fusese prădat. Hernando şi oamenii lui ne urmau în continuare. 

Aşa că ne-am continuat drumul anevoios. 

Şi apoi, într-o zi, la scurt timp după ce plecaserăm din satul 
Roya, într-un moment în care eu mergeam în fruntea grupului 
nostru, am dat deoparte o ramură mare şi m-am trezit uitându- 
mă în ochii unei feline ce-şi arăta colții. 

M-am dat în spate ţipând şi am căzut în noroi cu un plescăit 
zgomotos. 

Următorul sunet pe care l-am auzit a fost chicotitul discret al 
lui Bassario. 

M-am uitat în sus şi am văzut că dădusem peste un fel de 
totem mare de piatră. Pisica rânjind pe care o văzusem nu era 
altceva decât scu/ptura în piatră a unei feline mari. Dar sculptura 
era acoperită de un văl de apă ce se prelingea permanent, 
dându-i călătorului neştiutor - mie - impresia că era cu adevărat 
vie. 

Totuşi, uitându-mă la ea mai atent, am observat că sculptura 
totemului nu era cu nimic diferită de cea a idolului care era 
motivul călătoriei noastre frenetice. Era un fel de jaguar cu coli 
mari, rânjind - nu, răgând - la exploratorul imprudent care dădea 
peste el din greşeală. 

Nu doar o dată m-am întrebat de unde vine fascinația acestor 
incaşi pentru marile feline. 

Idolatrizează aceste fiinţe, le tratează ca pe zei. De fapt, 
războinicii care demonstrează o coordonare a mişcărilor 
asemănătoare celei a felinelor sunt cei mai respectaţi în armatele 
lor - se consideră a fi un mare talent să poţi să cazi în picioare şi 


81 


să sari imediat înapoi în luptă. Se spune că un astfel de războinic 
are jinga. 

Ei, chiar în seara dinainte să dau într-un mod atât de 
stânjenitor peste marele totem de piatră, Renco îmi spusese că 
cea mai temută creatură din mitologia lor este o felină neagră 
mare, cunoscută ca tit; în limba agmara sau rapa în quechua. Se 
pare că această fiinţă e neagră ca noaptea şi aproape la fel de 
înaltă ca un om, chiar şi atunci când stă în patru labe. Şi omoară 
cu o ferocitate nemaivăzută. Într-adevăr, îmi spusese Renco, e 
acel tip de animal sălbatic de care trebuie să te temi cu adevărat 
- cel care omoară fără alt motiv decât plăcerea de a ucide. 

— Bravo, frate Alberto, mă felicită Renco pe când eu stăteam 
lungit în noroi, holbându-mă la totem. Ai găsit primul dintre 
totemurile care ne vor duce la Vilcafor. 

— Cum au să ne ducă acolo? l-am întrebat în timp ce mă 
ridicam în picioare. 

Renco îmi răspunse: 

— Există un cod cunoscut doar de cei mai bătrâni nobili 
incaşi... 

— Dar dacă ţi-l spune, va trebui să te ucidă, interveni Bassario 
cu un rânjet grosolan. 

Renco îi zâmbi indulgent lui Bassario. 

— Adevărat, întări el. În caz că voi muri însă, voi avea nevoie 
de cineva care să-mi continue misiunea. Şi ca să facă asta, acel 
cineva va trebui să cunoască codul totemurilor. Renco se 
întoarse cu faţa spre mine. Speram ca tu să fii dispus să-ţi asumi 
această responsabilitate, Alberto. 

— Eu? am rostit înghițind în sec. 

— Da, tu, spuse Renco. Alberto, văd în tine calităţile unui erou, 
chiar dacă tu nu le vezi. Ai onoare şi curaj în cantităţi mult mai 
mari decât omul de rând. Dacă ai fi de acord, nu aş avea nicio 
ezitare să-ţi încredinţez ţie soarta poporului meu în caz că mi s-ar 
întâmpla ce e mai rău. 

Mi-am înclinat capul şi am încuviinţat, satisfăcându-i dorinţa. 

— Bine, zâmbi Renco. Tu, pe de altă parte, spuse el rânjind 
strâmb la Bassario, m-ai face să ezit destul de mult. Acum du-te 
şi stai acolo. 


82 


Odată ce Bassario se dăduse deoparte, la câţiva paşi distanţă 
de noi, Renco se aplecă spre mine arătând spre sculptura de 
piatră din faţa noastră, ce reprezenta rapa. 

— Codul e simplu: urmează coada rapei. 

— Să urmez coada rapei... spusei eu, uitându-mă la totem. ŞI 
într-adevăr, în spatele sculpturii se întindea o coadă lungă şi 
şerpuitoare de felină, arătând spre nord. 

— Dar, spuse Renco deodată ridicându-şi degetul, nu orice 
totem trebuie urmat astfel. Aceasta e regula pe care o ştiu doar 
nobilii cei mai bătrâni. Şi mie mi-a explicat-o înalta preoteasă de 
la Coricancha când am ajuns acolo să luăm idolul. 

— Şi care e regula? am întrebat. 

— După primul totem, fiecare al doilea totem trebuie 
considerat a nu fi de încredere. In acele cazuri, trebuie să urmezi 
totemul în direcţia Semnului Soarelui. 

— Semnul Soarelui? 

— Un semn asemănător cu acesta, zise Renco, arătând micul 
semn triunghiular din naştere de sub ochiul său stâng, pata de 
un maroniu-închis de pe pielea sa, care arăta ca un munte 
răsturnat. La fiecare al doilea totem de după primul, continuă el, 
nu trebuie să urmăm coada rapei, ci să mergem în direcţia 
Semnului Soarelui. 

— Ce se întâmplă dacă mergi în continuare după coada rape? 
am întrebat. Duşmanii noştri nu-şi vor da seama până la urmă că 
merg în direcţia greşită când vor vedea că nu mai găsesc 
totemuri? 

Renco îmi zâmbi. 

— A, nu, Alberto. Mai sunt totemuri de găsit, chiar dacă mergi 
în direcţia greşită. Dar ele nu fac decât să-l ducă pe aventurierul 
încurcat din ce în ce mai departe de citadelă. 


Şi astfel urmarăm totemurile prin pădurea tropicală. 

Erau situate la intervale diferite - unele erau la doar câţiva 
kilometri de mers pe jos - aşa că trebuia să fim atenţi să mergem 
în linie dreaptă. Adeseori eram ajutaţi de reţeaua de râuri, căci 
uneori totemurile erau atent amplasate de-a lungul malurilor. 

Urmând totemurile, am călătorit spre nord, traversând marele 


83 


bazin al pădurii tropicale, până când am ajuns la un nou platou 
care ducea în sus, spre munţi. 

Acest platou se întindea de la nord la sud cât vedeai cu ochii - 
un podiş uriaş, acoperit de junglă, - o singură treaptă pe care 
Domnul nostru o construise pentru a-l ajuta să urce dinspre 
pădurea tropicală până la poalele muntelui. Era presărat cu 
cascade pe toată lungimea. Era într-adevăr un peisaj uluitor. 

Ne-am căţărat pe latura răsăriteană stâncoasă a platoului, 
târând după noi canoele de stuf şi vâslele. Atunci am ajuns la un 
totem final care ne-a îndrumat în amonte, spre uriaşii munţi cu 
vârful acoperit de zăpadă, care se conturau ameninţător 
deasupra pădurii tropicale. 

Am vâslit împotriva curentului uşor al râului, în ploaia 
torențială de după-amiază. După un timp însă, ploaia s-a oprit şi, 
în ceata care i-a urmat, jungla a căpătat o calitate stranie. Lumea 
părea a fi ciudat de tăcută şi, în mod bizar, sunetele pădurii 
tropicale dispăruseră brusc. 

Nicio pasăre nu mai ciripea. Nicio rozătoare nu mai foşnea prin 
subarboret. 

Simţeam cum un fior de groază îmi cuprinde întreg corpul. 

Ceva nu era în regulă acolo. 

Probabil că şi Renco şi Bassario simţiseră acelaşi lucru, căci 
începuseră să vâslească mai încet, înmuindu-şi vâslele în tăcere 
în pelicula sticloasă de apă, ca şi cum n-ar fi îndrăznit să-i tulbure 
nefireasca linişte. 

Am trecut de un cot al râului şi, deodată, am văzut un oraş pe 
mal, cuibărit la baza unui şir muntos enorm. O structură 
impunătoare de piatră se înălța semeţ în centrul unui mănunchi 
de mici colibe, iar un şanţ lat, ca acelea ce înconjoară cetăţile, 
împrejmuia întreaga enclavă. 

Citadela Vilcafor. 

Dar nici unuia dintre noi nu-i păsa cine ştie ce de marea 
citadelă. Nici nu am luat în seamă prea mult satul din jurul ei, 
transformat în ruine fumegânde. 

Nu. Nu aveam ochi decât pentru trupuri, zecile de trupuri care 
zăceau chircite pe strada principală a oraşului, pline de sânge. 


84 


A DOUA MAŞINAȚIE 


Luni, 4 ianuarie, ora 15:40 


Race întoarse pagina, aşteptându-se să dea peste următorul 
capitol, dar nu era acolo. Aceasta, se pare, era ultima pagină din 
manuscris. 

„La naiba”, îşi spuse în gând. 

Se uită pe hubloul avionului Galaxy şi văzu motoarele montate 
pe aripa cenugşie şi culmile înzăpezite ale Anzilor ce alunecau pe 
sub ei. 

Se uită spre Nash, care stătea de cealaltă parte a culoarului, 
lucrând pe un laptop. 

— Asta e tot? întrebă el. 

— Poftim? se încruntă Nash. 

— Manuscrisul. Asta e tot ce avem? 

— Vrei să spui că deja ai terminat de tradus? 

— Mda. 

— Ai descoperit unde se află idolul? 

— Păi, într-un fel, spuse Race, uitându-se în jos la notițele pe 
care le luase pe când traducea manuscrisul. Scrisese: 


* PLECI DIN CUZCO - INTRI ÎN MUNŢI. 

* SATE: RUMAC, SIPO. HUANCO. OCUYU. 

* COLCO - RÂUL PAUCARTAMBO - CARIERA DE ACOLO. 

* 11 ZILE - SE AJUNGE LA PĂDUREA TROPICALĂ. 

* SATE DE PE RÂU: PAXU, TUPRA, ROYA. E . 

* TOTEMURI DE PIATRĂ - SCULPTATE SUB FORMĂ DE FELINĂ - 
DUC LA CITADELA DE LA VILCAFOR. . 

* CODUL TOTEMURILOR - SE URMEAZĂ DIRECŢIA COZII RAPEI 
LA PRIMUL TOTEM. 

* APOI, LA FIECARE AL DOILEA TOTEM, SE URMEAZĂ SEMNUL 
SOARELUI. 

* AU URMAT TOTEMURILE SPRE NORD, TRAVERSÂND BAZINUL 
PĂDURII TROPICALE - AU AJUNS LA PLATOUL CARE DUCEA SPRE 
POALELE MUNŢILOR. 


86 


* LA ULTIMUL TOTEM AU MERS ÎN AMONTE - AU GĂSIT 
CITADELA ÎN RUINE. 


— Cum adică într-un fel? întrebă Nash. 

— Păi, asta e, replică Race. Manuscrisul se termină, practic, în 
mijlocul rândului, când ajung în oraşul Vilcafor. Evident, textul nu 
se încheie aici, dar continuarea nu e în documentele noastre. Nu 
mai adăugă şi că începea să găsească povestea destul de 
interesantă şi chiar voia să citească şi restul. Sunteţi sigur că 
asta e tot ce avem? 

— Din păcate, da, spuse Nash. Amintiţi-vă că acesta nu e 
manuscrisul original, ci o copie parţială a lui, transcrisă de alt 
călugăr mulţi ani după ce Santiago a redactat originalul. Asta e 
tot ce avem, asta e tot ce-a reuşit celălalt călugăr să copieze 
după original. 

Se încruntă. 

— Speram că vom afla localizarea exactă a idolului din acest 
manuscris, dar dacă nu ne oferă asta, atunci vreau să ştiu 
generalităţile: unde să caut, de unde să încep. Avem tehnologia 
necesară pentru a depista cu precizie locul în care se află idolul 
dacă ştim de unde să ne începem căutarea. Şi din câte îmi dau 
seama, din ceea ce aţi citit până acum, se pare că aveţi 
suficiente informaţii ca să-mi spuneţi de unde să încep să caut. 
Aşadar, spuneţi-mi ce ştiţi. 


Race îi arătă lui Nash notițele sale, îi spuse povestea lui Renco 
Capac şi a evadării sale din Cuzco. Apoi îi povesti că, din ce 
citise, înţelesese că Renco reuşise să ajungă la destinaţie - o 
citadelă situată la baza Anzilor, cunoscută sub numele de 
Vilcafor. De asemenea, declară că, atât timp cât deţineau o 
anumită informaţie, manuscrisul explica în detaliu cum se putea 
ajunge la respectivul oraş. 

— Şi care e acea informaţie? întrebă Nash. 

— Presupunând că totemurile de piatră se află în continuare 
acolo, afirmă Race, trebuie să ştiţi ce este Semnul Soarelui. Dacă 
nu ştiţi ce e, atunci nu puteţi interpreta indicaţiile totemurilor. 

Nash se încruntă şi se întoarse către Walter Chambers, 


87 


antropologul şi expertul în civilizaţia incaşă care şedea la câteva 
scaune distanţă. 

— Walter, ştii ceva despre un Semn al Soarelui în cultura 
incaşă? 

— Semnul Soarelui? O, da, desigur. 

— Ce este? 

Chambers ridică din umeri şi se apropie. 

— In realitate, e doar un semn din naştere. Cam ca acela pe 
care-l are domnul profesor Race. 

Făcu un semn cu bărbia spre ochelarii lui Race, arătând spre 
pata triunghiulară de culoare închisă pe care o avea sub ochiul 
stâng. Race se crispă. Din copilărie, nu putuse niciodată să 
suporte semnul acela. | se părea că arată ca şi cum ar avea pe 
faţă o pată întinsă de cafea. 

— Incaşii credeau că semnele din naştere erau mărci ale 
distincţiei, spuse Chambers. Semne trimise chiar de zei. Semnul 
Soarelui era deosebit - o pată pe faţă, chiar sub ochiul stâng. Era 
deosebit fiindcă incaşii credeau că era trimis de cel mai puternic 
zeu al lor, Zeul Soarelui. Se considera o mare onoare să ai un 
copil cu un astfel de semn. Semnul Soarelui indica faptul că 
respectivul copil era deosebit şi că, într-un fel sau altul, era menit 
să facă lucruri măreţe. 

Race interveni: 

— Aşadar, dacă cineva ne-ar indica să urmăm o statuie în 
direcţia Semnului Soarelui, înseamnă că ne-ar spune să mergem 
spre stânga statuii? 

— Exact, spuse Chambers, ezitând. Aşa cred. 

— Cum adică aşa crezi? întrebă Nash. 

— Păi, ştii, în ultimii zece ani au avut loc nişte dezbateri 
înfocate în rândurile antropologilor referitoare la situarea 
Semnului Soarelui pe partea stângă a feţei sau pe dreapta. 
Sculpturile incaşe şi ideogramele reprezintă universal Semnul 
Soarelui - în desene cu oameni, animale sau orice altceva - sub 
ochiul stâng al sculpturii. Totuşi, problemele apar atunci când 
citim texte spaniole cum ar fi Relación sau Comentariile regale, 
cu referire la oameni precum Renco Capac şi Tupac Amaru, care, 
din câte se spunea, ar fi purtat Semnul. Problema e că acele cărţi 


88 


spun că Renco şi Amaru aveau semnul sub ochiul drept Şi 
imediat ce apare aşa ceva, confuzia preia controlul suprem. 

— Şi tu ce crezi? 

— Pe stânga, fără îndoială. 

— Şi ar trebui să putem găsi drumul până la citadelă? spuse 
Nash cu îngrijorare. 

— Puteţi avea încredere în mine de data asta, domnule 
colonel, afirmă Chambers încrezător. Dacă urmăm fiecare statuie 
spre stânga, vom găsi citadela. 


Chiar atunci, un clinchet cristalin răsună de undeva din 
apropiere. 

Race se răsuci. Se auzise de la laptopul lui Nash - probabil că 
tocmai primise un e-mail. Nash se duse înapoi la locul lui să-l 
citească. 

Chambers se întoarse spre Race. 

— E foarte incitantă toată treaba asta, nu? 

— N-aş spune chiar „incitantă”, zise Race. El era doar mulţumit 
că reuşise să termine de tradus manuscrisul înainte de aterizarea 
la Cuzco. Dacă Nash avea de gând să se avânte în junglă după 
idol, el nu voia să participe. 

Se uită la ceas. 

Era 16:35. Se făcea târziu. 

Chiar atunci, Nash apăru lângă el. 

— Domnule profesor, rosti colonelul. Dacă vă încumetaţi, aş 
vrea să veniţi împreună cu noi la Vilcafor. 

Ceva din tonul lui îl făcu pe Race să ezite. Era un ordin, nu o 
întrebare. 

— Parcă spuneaţi că dacă traduc manuscrisul înainte să 
aterizăm, nici nu va trebui să cobor din avion. 

— Am spus că s-ar putea ca lucrurile să stea aşa. Vă amintiţi, 
probabil, că am mai spus şi că dacă trebuie să părăsiţi avionul, 
veţi avea o echipă de Berete Verzi care vor avea grijă de 
dumneavoastră. Şi aceasta e situaţia în care ne aflăm acum. 

— De ce? întrebă Race. 

— Am stabilit să fim aşteptaţi la Cuzco de două elicoptere, 
spuse Nash. Le vom folosi pentru a urma drumul lui Santiago din 


89 


aer. Din nefericire, credeam că manuscrisul va conţine o 
descriere mai detaliată a locului în care se află idolul, că va fi mai 
precis. Dar acum vom avea nevoie de dumneavoastră pentru 
călătoria spre Vilcafor, în caz că există vreo neconcordanţă între 
text şi teren. 

Lui Race nu-i plăcea ce auzea. Considera că-şi dusese la bun 
sfârşit partea lui din înţelegere, iar gândul că va merge în 
pădurea amazoniană nu-l făcea să se simtă deloc în largul lui. 

În plus, tonul cerinţei lui Nash îi sporea neliniştea. Avea 
sentimentul că, întrucât Nash îl avea la bordul avionului în drum 
spre Cuzco, opţiunile sale - capacitatea sa de a spune „nu” - 
erau extrem de limitate. Se simţea prins în capcană, obligat să 
meargă undeva unde nu-şi dorea. Asta nu făcea nicidecum parte 
din înţelegere. 

— N-aş putea să rămân pur şi simplu la Cuzco? propuse el cu o 
mină patetică. Să păstrez contactul cu dumneavoastră de acolo? 

— Nu, replică Nash. Nici vorbă. Vom sosi la Cuzco, dar nu vom 
pleca tot pe acolo. Avionul acesta şi întregul personal al armatei 
americane care ne aşteaptă la Cuzco vor părăsi oraşul la scurt 
timp după ce noi vom porni spre junglă cu elicopterele, îmi pare 
rău, domnule profesor, dar am nevoie de dumneavoastră. Am 
nevoie să mă ajutaţi să ajung la Vilcafor. 

Race îşi muşcă buzele. Dumnezeule... 

— Ei, atunci... bine, încuviinţă el reticent. 

— Bine, zise Nash, ridicându-se în picioare. Foarte bine. Bun, 
parcă v-am auzit spunând mai devreme că aveţi şi nişte haine 
mai puţin elegante în geanta aceea, nu? 

— Da. 

— Ei bine, vă sugerez să vă schimbaţi. Acum vom merge în 
junglă. 


Avionul survola munţii. 

Race ieşi de la toaleta de pe puntea inferioară, îmbrăcat cu un 
tricou alb, cu blugi şi încălţat cu o pereche de tenişi negri - 
hainele pe care şi le luase pentru meciul de baseball din pauza 
de prânz. Purta şi o şapcă - o şapcă de baseball uzată, 
bleumarin, a echipei New York Yankees. 


90 


Îi văzu pe cei de la Beretele Verzi pe punte în faţa lui, 
pregătindu-se şi curăţându-şi armele pentru misiunea care-i 
aştepta. Unul dintre soldaţii din trupele de comando - un caporal 
mai în vârstă, cu părul roşcat, pe nume Jake Cochrane, poreclit 
Buzz - vorbea însufleţit în timp ce curăța mecanismul de tragere 
al puştii M-16. 

— Vă zic, băieţi, ce mama dracului, erau ca merişoarele, 
povestea el. Ca merişoarele. Am petrecut ca o jivină, cu Doreen 
cea de duzină. Domnilor, fiţi atenţi la ce vă spun, e fără îndoială 
cea mai bună curvă pe care-o poţi avea la banii ăştia în toată 
Carolina de Sud... 

În momentul acela, Cochrane îl zări pe Race care stătea 
ascultând în uşa toaletei şi tăcu brusc. 

Toţi ceilalţi soldaţi din Beretele Verzi se întoarseră pe călcâie şi 
atunci Race începu să se simtă stingher. 

Era ca un intrus. Ca unul care nu făcea parte din gaşcă. Locul 
lui nu era acolo. 

Îşi văzu garda de corp - pe sergentul cel înalt, Van Lewen - 
aşteptând în zona unde se aflau ceilalţi şi îi zâmbi. 

— Salut. 

Van Lewen îi zâmbi şi el. 

— Cum merge treaba? 

— Bine. Foarte bine, îngăimă Race jalnic. 

Trecu de grupul, acum tăcut, de soldaţi aspri din Beretele Verzi 
şi ajunse la treptele abrupte care urcau înapoi spre puntea 
principală pentru pasageri. 

În timp ce urca scările însă, îl auzi pe caporalul numit Cochrane 
mormăind ceva pe puntea cu provizii. 

Ştia că n-ar fi trebuit să audă, dar auzise oricum. 

Cochrane spusese: 

— Fătălău nenorocit. 


Se auzi o voce prin difuzor în timp ce Race se întorcea pe 
culoarul central din compartimentul pasagerilor. 

— Acum începem să coborâm. Estimăm aterizarea la Cuzco în 
douăzeci de minute. 

Revenind la locul lui, Race trecu pe lângă Walter Chambers. 


91 


Scundul savant cu ochelari avea în braţe notițele lui Race şi încă 
o foaie de hârtie. Era un fel de hartă, marcată cu carioca. 


REGIUNEA 
PĂDURII 
gatului 


Bolognesi (Iparia) 


Tableland | 


REGIUNEA 
MUNTOASĂ 


Colco 
(cariera 


Chambers ridică privirea şi se uită la Race. 

— A, domnule profesor, spuse el. Chiar cu dumneavoastră 
voiam să vorbesc. Vreau să clarificăm ceva. Notiţele astea de 
aici: „Paxu, Tupra şi Roya”, spuse el, arătând spre hârtiile lui 
Race. Sunt în ordine, nu? Adică, în ordinea în care le-a vizitat 
Renco. 

— Sunt în aceeaşi ordine în care apar şi în manuscris. 

— Bine, atunci. 

— Auzi, Walter, continuă Race discuţia, aşezându-se lângă 


92 


Chambers. Speram să te pot întreba ceva. 

— Ce anume? 

— În manuscris, Renco pomeneşte de o creatură numită titi 
sau rapa. Ce e asta mai exact? 

— A, rapa, spuse Chambers dând din cap aprobator. Hmm, da, 
da. Nu e tocmai domeniul meu, dar ştiu câte ceva despre ea. 

— ŞI? 

— Ca multe alte culturi sud-americane, şi incaşii aveau o 
fascinaţie neobişnuită pentru felinele mari. Construiau statui 
închinate lor, atât mari, cât şi mici, iar uneori făceau basoreliefuri 
uriaşe cu feline pe un întreg versant stâncos de munte. Păi, 
oraşul Cuzco a fost chiar construit sub formă de puma. Totuşi, 
fascinația aceasta pentru marile feline este un fenomen destul de 
ciudat, din moment ce America de Sud e cunoscută pentru faptul 
că îi lipsesc marile feline. Singurele feline mari indigene sunt 
jaguarul - sau pantera - şi puma, care, de fapt, sunt doar feline 
de talie medie. Nici nu se compară ca dimensiuni cu tigrul, care e 
cea mai mare dintre toate felinele. 

Chambers se întoarse în scaun. 

— Cu rapa, în schimb, e cu totul altă poveste. E mai multo 
versiune sud-americană a lui Bigfoot sau a monstrului din Loch 
Ness. E o creatură legendară, o panteră neagră enormă. Ca şi în 
cazul lui Bigfoot şi al lui Nessie, se aude o dată la câţiva ani că a 
fost văzută - fermierii din Brazilia se plâng că le-au fost atacate 
vitele, turiştii de pe Traseul Incaş spre Peru susţin că văd feline 
mari alergând noaptea şi, ocazional, câte un localnic e găsit ucis 
cu sânge rece prin zonele de şes din Columbia. Dar niciodată nu 
se găseşte vreo dovadă. Există câteva fotografii, dar toate au 
fost discreditate - doar instantanee neclare, prost focalizate, care 
ar putea surprinde orice, de la o panteră bătrână comună la un 
urs cu ochelari. 

— Aşadar, e un mit, spuse Race. Un mit al felinei uriaşe. 

— Nu treceţi atât de uşor peste miturile felinelor uriaşe, 
domnule profesor Race, replică Chambers. Sunt destul de des 
întâlnite prin toată lumea. India. Africa de Sud. Siberia. Şi s-ar 
putea să te surprindă să afli că părerile cele mai înflăcărate cu 
privire la veridicitatea acestor mituri vin chiar din Anglia. 


93 


— Din Anglia? 

— Fiara din Exmoor, Fiara din Bahn. Feline uriaşe care bântuie 
prin zonele mlăştinoase noaptea târziu. Niciodată nu sunt prinse. 
Niciodată nu sunt fotografiate. Dar urmele lor sunt adeseori 
găsite prin noroi. Dumnezeule, dacă e adevărat că au fost 
văzute, probabil Câinele din Baskerville nu era un câine, ci, de 
fapt, o felină uriaşă. 

Race râse înfundat când auzi asta şi îl lăsă pe Chambers să 
lucreze. Reveni la locul lui. Imediat ce se aşeză însă, simţi că 
cineva lua loc alături de el. Era Lauren. 

— A, şapca norocoasă, remarcă ea, uitându-se la şapca 
albastră cu echipa Yankees pe care o purta Race. Nu ştiu dacă ți- 
am spus vreodată, dar niciodată n-am putut să suport şapca asta 
nenorocită. 

— Mi-ai spus, zise Race. 

— Dar tu tot o purtai. 

— E o şapcă bună. 

Ochii lui Lauren alunecară de-a lungul tricoului, a blugilor şi a 
tenişilor lui Nike, măsurându-l. Race observă că ea era îmbrăcată 
cu o cămaşă kaki groasă, cu mânecile suflecate, nişte pantaloni 
kaki şi o pereche de bocanci solizi de munte. 

— Drăguţă ţinută, constată ea, înainte ca el să apuce să afirme 
exact acelaşi lucru. 

— Ce pot să spun? se apără el. Când mi-am luat lucrurile azi 
înainte să plec la serviciu nu mă aşteptam să ajung în junglă. 

Lauren îşi dădu capul pe spate şi râse. Era acelaşi râs pe care 
Race şi-l amintea din vremurile de demult. Absolut teatral şi de o 
sinceritate cu totul îndoielnică. 

— Uitasem cât de sec eşti, spuse ea. 

Race zâmbi uşor şi îşi înclină capul. 

— Cum ţi-a mers, Will? întrebă ea cu blândeţe. 

— Bine, minţi el. Şi ţie? Evident, ai realizat foarte multe. Adică, 
mamă, să ajungi la DARPA... 

— Viaţa e bună, zise ea. Viaţa e foarte bună. Ascultă, Will... Şi 
iată că venise momentul de trecere. Lauren se pricepuse 
întotdeauna să treacă direct la subiect. Voiam doar să-ţi vorbesc 
înainte să aterizăm. Voiam doar să-ţi spun că nu vreau ca ceea 


94 


ce s-a întâmplat între noi să ne incomodeze în ceea ce facem 
aici. N-am vrut niciodată să te rănesc... 

— Nu m-ai rănit, zise Race, poate puţin prea repede. Privi în 
jos, spre şireturi. Adică, n-a fost nimic care să nu treacă după un 
timp. 


Ceea ce nu era chiar adevărat. 

Îi trebuise mult mai mult decât „un timp” ca să-şi revină după 
despărţirea de Lauren O’ Connor. 

Relaţia lor fusese genul clasic de legătură: cuplul nepotrivit 
tipic în facultate. Race era inteligent, dar nu avea bani. Lauren 
era sclipitoare, iar familia ei avea bani de aruncat pe fereastră. 
Race venise la USC cu o bursă sportivă parţială. Pentru că juca în 
echipa de fotbal a facultăţii, i se plătea jumătate din taxa de 
şcolarizare. Reuşise să adune cealaltă jumătate lucrând noaptea 
ca barman la clubul local. Părinţii lui Lauren îi plătiseră toate 
taxele integral, în avans. 

Au fost împreună doi ani. Jucătorul de fotbal cu note bunişoare, 
dar nu spectaculoase, la limbi străine, şi studenta înaltă şi 
frumoasă specializată în ştiinţe, care lua nota maximă la toate 
examenele. 

Lui Race îi plăcuse la nebunie timpul petrecut împreună. 
Lauren avea tot ceea ce-şi dorise de la o parteneră - era 
inteligentă, deschisă şi poseda un simţ al umorului înţepător. La 
petrecerile sportivilor ieşea în evidenţă asemenea soarelui într-o 
zi înnorată. Şi când îl căuta cu privirea prin încăpere şi îi zâmbea 
imediat ce-l găsea, el simţea că se topeşte. 

S-a îndrăgostit de ea. 

lar apoi Lauren a câştigat o bursă de un an la MIT, unde urma 
să studieze fizica teoretică sau ceva de genul ăsta. A plecat. Elo 
aştepta. Acum devenise clasica relaţie de la distanţă. Dragoste la 
telefon. Race îi era fidel. Trăia în aşteptarea conversaţiei 
telefonice săptămânale. 

Apoi, ea s-a întors. g 

El era la aeroport şi o aştepta cu inelul în buzunar. Işi spusese 
discursul de o mie de ori, reuşise să găsească interpretarea 
perfectă ca să se lase în genunchi exact în momentul ideal şi să o 


95 


ceară. 

Când însă a trecut prin poarta de Sosiri în ziua aceea, avea 
deja un inel cu diamant pe inelar. 

— Will. Îmi pare rău, i-a spus ea. Dar... uite... am cunoscut pe 
altcineva. 

Race nici n-a apucat să scoată inelul din buzunar. 

Aşa că şi-a petrecut restul timpului afundat cu nasul în cărţi, 
hotărât să rămână singur şi incredibil de nefericit. 

Absolvise al patrulea din seria specializată în limbi antice şi, 
spre surprinderea sa totală, a primit o ofertă să predea la 
Universitatea din New York. Cum nu-şi dorea să facă altceva - 
decât, poate, să-şi taie venele - a acceptat. 

lar acum, acum era un umil profesor de filologie şi lucra într-un 
vechi birou din New York City, în timp ce ea era fizician 
teoretician şi făcea parte din cea mai avansată echipă a celui mai 
respectat departament de tehnologie al Armatei Statelor Unite. 
Hmmm. 

Race nu se gândise că o va mai revedea vreodată. Şi, reflectă 
el, nici nu şi-ar fi dorit asta. Totuşi, când Frank Nash îi pomenise 
numele mai devreme în dimineaţa aceea, ceva se declanşase în 
interiorul lui. Voia să vadă cum ajunsese. 

Ei bine, acum văzuse şi ceea ce observa era clar - reuşise să 
ajungă cu al dracului de mult mai departe decât el. 


Race clipi şi îşi reveni. 

Se întoarse în prezent şi se trezi holbându-se la verigheta ei. 

„Ce Dumnezeu, revino-ţi!” îşi zise în gând. 

— Frank mi-a povestit că ai făcut treabă bună cu manuscrisul, 
spuse Lauren. 

Race tuşi, dregându-şi glasul şi mintea. 

— Am făcut cât m-am priceput. Adică, ce naiba, nu e fizică 
teoretică, dar asta... ei bine, asta fac eu. 

— Ar trebui să fii mândru de ceea ce faci, spuse ea. lar apoi îi 
zâmbi. Îmi pare bine să te revăd, Will. 

Race îi zâmbi şi el cât de frumos putu. 

Apoi ea se ridică în picioare şi se uită în jur. 

— Bun, oricum, ar trebui să mă întorc la locul meu. S-ar părea 


96 


că suntem pe punctul de a ateriza. 


După-amiaza era pe sfârşite când aeronava Galaxy ateriză 
greoi pe o pistă particulară prăfuită de la marginea văii Cuzco. 

Echipa cobori din avion în camionul militar care călătorise până 
în America de Sud în cala uriaşului avion. Vehiculul masiv ieşi pe 
rampa de încărcare din faţă şi porni imediat spre nord, de-a 
lungul unei străzi prost pavate ce se îndrepta spre râul 
Urubamba. 

Era un drum cu hârtoape. Race şedea în spatele camionului 
alături de garda sa de corp, sergentul Van Lewen. 

Ceilalţi membri ai echipei - cei trei oameni de la DARPA, Nash, 
Lauren şi fizicianul cu faţă de şoim, Copeland, Chambers, 
antropologul, şi Gaby Lopez, o tânără latino-americană de o 
frumuseţe uimitoare, care era arheologul echipei - stăteau cu 
toţii cu propriile gărzi de corp din rândul Beretelor Verzi. 

La un moment dat, camionul merse pe coama unui deal şi 
Race văzu dedesubt valea Cuzco, în toată lungimea sa. 

Pe partea stângă a văii, situată pe un deal acoperit de iarbă 
deasă şi verde, se aflau ruinele Sacsayhuaman-ului, fortăreaţa 
puternică despre care citise cu atât de puţin timp în urmă. Cele 
trei niveluri gargantueşti încă mai puteau fi distinse, dar timpul şi 
intemperiile le ştirbiseră aspectul maiestuos. Ceea ce acum patru 
sute de ani fusese o fortăreață magnifică şi impunătoare, demnă 
de priviri regeşti, ajunsese acum o ruină ce stătea să se 
prăbuşească, potrivită doar pentru ochii turiştilor. 

Spre dreapta, Race văzu o întindere de acoperişuri roşcate - 
oraşul modern Cuzco, al cărui zid înconjurător fusese înlăturat de 
mult. Dincolo de acoperişuri se întindeau munţii sudici din Peru - 
sterpi, maronii şi aspri, la fel de pustii pe cât de spectaculoase 
erau crestele acoperite de zăpadă ale Anzilor dinspre nord. 

După zece minute, camionul ajunse la râul Urubamba, unde-l 
întâmpină un bărbat de treizeci şi ceva de ani, îmbrăcat cu un 
costum alb de in şi cu o panama crem. Numele lui era Nathan 
Sebastian şi era locotenent în armata Statelor Unite. 

In spatele lui Sebastian, plutind leneş pe râu lângă un 
debarcader în formă de T, se aflau două elicoptere militare. 


97 


Erau modele Bell Textron UH-IN - Huey. Dar aceste două 
Huey-uri erau uşor modificate. Tălpile lungi şi subţiri de aterizare 
fuseseră înlăturate şi înlocuite cu două pontoane ca nişte teci 
care pluteau pe suprafaţa râului. Race văzu că unul din 
elicoptere avea o galerie de dispozitive electronice cu aspect 
complex, suspendate sub botul ca de broască. 

Camionul militar se opri patinând lângă debarcader, iar Race şi 
ceilalţi coborâră şi se adunară laolaltă. 

Locotenentul Sebastian se îndreptă direct spre Nash. 

— Elicopterele sunt pregătite, domnule colonel, exact cum aţi 
cerut. 

— Foarte bine, domnule locotenent, spuse Nash. Şi concurenţii 
noştri? 

— Am efectuat o scanare SAT-SN acum zece minute, domnule 
colonel. Romano şi echipa lui se află în momentul de faţă în zbor 
deasupra Columbiei, în drum spre Cuzco. 

— Doamne, sunt deja deasupra Columbiei, rosti Nash, 
muşcându-şi buza. Câştigă teren faţă de noi. 

— Momentul estimat al aterizării lor la Cuzco e peste trei ore, 
domnule colonel, îl informă Sebastian. 

Nash se uită la ceas. Era ora 17:00. 

— Atunci nu avem prea mult timp, constată el. Să încărcăm 
elicopterele şi să pornim. 

Când Nash vorbea, Beretele Verzi deja începuseră să încarce 
şase valize mari Samsonite în cele două Huey-uri. Odată stivuite 
acestea, cei doisprezece membri ai echipei se împărţiră în două 
grupuri de câte şase şi urcară la bord. 

Cele două elicoptere decolară de pe râu, lăsându-l pe Nathan 
Sebastian pe debarcader, preocupat să nu-i zboare pălăria 
caraghioasă. 


Cele două Huey-uri se înălţară deasupra vârfurilor înzăpezite 
ale munţilor. 

Race stătea în partea din spate a celui de-al doilea elicopter, 
privind înmărmurit spectaculoasele trecători din munţi care 
treceau cu viteză pe sub ei. 

— Toată lumea, atenţie, se auzi vocea lui Nash în căşti. 


98 


Estimez că ne-au mai rămas vreo două ore de lumină. Şi aş vrea 
să facem asta cât mai mult pe lumină. Prima sarcină este să 
găsim acel prim totem. Walter? Gaby? 

Nash îi avea pe Chambers şi pe Gaby Lopez alături de el în 
elicopterul din faţă. Cele două Huey-uri zburau pe deasupra 
munţilor, îndreptându-se dincolo de râul Paucartambo, în direcţia 
celor trei sate de pe malul râului pomenite în Manuscrisul 
Santiago: Paxu, Tupra şi Roya. 

Conform manuscrisului, aveau să găsească primul totem lângă 
ultimul oraş menţionat, Roya. Acum depindea de Chambers şi 
Lopez, de antropolog şi de arheolog, să deducă situarea actuală 
exactă a acelui oraş riveran. 

Şi, cugetă Race, iată că dacă lui Renco Capac şi lui Alberto 
Santiago le luase unsprezece zile să reuşească, pentru ei durase 
doar cincizeci de minute. După ce plutiseră deasupra vârfurilor 
ascuţite şi crestate ale Anzilor vreme de mai bine de o oră, 
deodată - în toată splendoarea - munţii alunecară în spatele lor 
şi Race văzu o mare spectaculoasă de frunziş verde uniform ce 
se întindea dincolo de linia orizontului. Era o imagine uimitoare. 
Începutul vastului bazin al fluviului Amazon. 

Zburau spre nord-est, la altitudine mică deasupra pădurii, 
palele rotoarelor celor două elicoptere zvâcnind puternic în aerul 
liniştit al după-amiezii. 

Survolau nişte râuri, linii cafenii lungi şi groase care şerpuiau 
prin pădurea de nepătruns. Uneori vedeau rămăşiţele vechilor 
sate de pe malurile apelor, unele având ruine de piatră în 
mijlocul pieţelor centrale, altele fiind pur şi simplu acoperite de 
buruieni. 

Într-un punct al călătoriei, Race văzu strălucirea de un galben 
pal a luminilor electrice ridicându-se deasupra liniei întunecate a 
orizontului. 

— Mina de aur Madre de Dios, spuse Lauren, aplecându-se 
peste el ca să se uite şi ea la acea strălucire. Una dintre cele mai 
mari mine deschise din lume, dar şi una dintre cele mai 
îndepărtate. Aici nu vom mai vedea nimic altceva care să 
semene a civilizaţie. Doar un mare con de pământ scufundat în 
subteran. Auzisem că a fost abandonată la un moment dat anul 


99 


trecut. S-ar părea că a fost redes... 

In momentul acela, prin radio se auzi zgomot de voci animate 
de emoție. Chambers şi Lopez vorbeau înflăcărat, spunând ceva 
despre satul care se afla exact sub cele două Huey-uri. 

Următoarea voce pe care se auzi îi aparţinea lui Frank Nash. Le 
ordona elicopterelor să aterizeze. 


Cele două Huey-uri aterizară într-o poiană pustie de pe malul 
unui râu, aplecând la pământ firele lungi de iarbă sub forţa 
curentului descendent. Nash, Chambers şi Lopez coborâră cu toţii 
din elicopter. 

Câteva monumente de piatră acoperite de muşchi se ridicau în 
centrul poienii înverzite. După câteva minute de examinare a 
monumentelor şi de comparare a constatărilor cu informaţiile din 
caietele lor, Chambers şi Lopez se puseră de acord că acesta era 
aproape sigur locul satului Roya. 

După ce identitatea satului a fost confirmată, Race şi restul 
echipei coborâră din elicoptere şi întreprinseră o cercetare a 
junglei înconjurătoare. Zece minute mai târziu, Lauren descoperi 
primul totem de piatră cam la cinci sute de metri spre nord-est 
faţă de localitate. 


Race se uita fix la uriaşul totem, cuprins de uimire. 

In realitate, era infinit mai înfricoşător decât şi-ar fi imaginat. 

Avea o înălţime de aproape trei metri şi era integral sculptat în 
piatră. Era acoperit de semne ale vandalismului - crucifixuri şi 
simboluri creştine care fuseseră scrijelite pe el de conchistadorii 
cu frica lui Dumnezeu în urmă cu patru sute de ani. 

Cu toate acestea, sculptura din piatră ce o reprezenta pe rapa 
nu semăna cu nimic din ce mai văzuse. Era absolut îngrozitoare. 

Era umedă toată, apa picurând de pe ea. lar stratul acesta de 
umezeală avea un efect cu adevărat straniu asupra sculpturii - 
într-adevăr, făcea să pară că statuia de piatră era vie. 

Race înghiţi în sec stând în faţa acestui totem atât de vechi. 

„Dumnezeule.” 

Acum că găsiseră primul totem, membrii echipei se grăbiră să 
se întoarcă la elicoptere şi decolară rapid. 


100 


Elicopterul lui Nash zbura primul, la altitudine mică deasupra 
junglei, în direcţia indicată de coada sculpturii. 

Prin căşti, Race auzi vocea lui Nash: 

— ... porniţi magnetometrul. După ce detectâăm următorul 
totem, vom reveni la reflectoare... 

— Am înţeles... 

Race se încruntă. Voia să întrebe pe cineva ce e acela un 
magnetometru, dar nu voia să pară şi mai ignorant în faţa lui 
Lauren decât părea deja. 

— E un dispozitiv folosit de arheologi pentru a detecta relicvele 
îngropate sub pământ, spuse Lauren, zâmbindu-i prefăcut. 

„La naiba”, îşi zise el în gând. 

— Se mai folosesc la scară largă şi de către companiile de 
explorare a resurselor, pentru a detecta rezervele subterane de 
ţiţei sau de minereu de uraniu, adăugă ea. 

— Şi cum funcţionează? 

— Un magnetometru cu cesiu, ca acela pe care-l folosim acum, 
detectează variațiile minore de la nivelul câmpului magnetic al 
Pământului - variaţii care sunt produse de obiectele care întrerup 
fluxul ascendent al respectivului câmp magnetic. Arheologii din 
Mexic folosesc magnetometrele de ani de zile pentru a găsi ruine 
aztece îngropate. Noi îl folosim pe al nostru pentru a depista 
următorul totem de piatră. 

— Dar totemurile sunt la suprafaţă, observă Race. Nu ar 
apărea o problemă dacă magnetometrul depistează copaci sau 
animale? 

— Poate fi o problemă, spuse Lauren. Dar nu şi aici. Nash 
trebuie să-şi fi reglat cititorul să detecteze doar obiecte de o 
anumită densitate şi situate la o anumită adâncime. Copacii au o 
densitate de aproximativ 0,85 grame pe centimetru cub, iar 
animalele, fiind alcătuite din muşchi, grăsime şi oase, sunt doar 
puţin mai dense. Piatra incaşă, în schimb, e de vreo zece ori mai 
densă decât cel mai gros copac din pădurea tropicală... 

— Bine, oameni buni, se auzi deodată vocea lui Nash. Am 
detectat ceva. Exact în faţă. Caporal, reflectorul. 

Şi aşa continuară. 

În următoarea oră, pe măsură ce lumina se împuţina şi 


101 


umbrele munţilor deveneau din ce în ce mai lungi şi mai reci, 
Race auzea cum Nash, Chambers şi Lopez depistau totem după 
totem. După ce magnetometrul găsea fiecare monument, trebuia 
să plutească uşor cu Huey-ul deasupra lui şi să-l ilumineze cu 
reflectorul de un alb orbitor al elicopterului. Apoi, în funcţie de ce 
totem descopereau, mergeau fie în direcţia cozii, fie spre stânga 
creaturii, în direcţia Semnului Soarelui. 

Cele două elicoptere zburau spre nord, de-a lungul masivului 
platou în trepte ce separa munţii de pădurea tropicală. 

Exact la căderea nopţii, Race auzi din nou vocea lui Nash. 

— Bine, urcăm de-a lungul platoului, spuse el. Văd o cascadă 
mare ce curge peste el... 

Race se ridică de la locul lui şi merse în faţă privind afară prin 
parbrizul elicopterului său. Văzu cum Huey-ul lui Nash se ridica 
deasupra unei cascade minunate care marca sfârşitul platoului. 

— Bine... Acum urmăm râul... 

Se făcea din ce în ce mai întuneric şi, în curând, Race nu mai 
putea vedea decât luminile roşii din spatele elicopterului lui Nash 
ce se afla în faţă, lumini care se întorceau şi se înclinau pe 
măsură ce Huey-ul urma calea marelui râu negru de sub ei, iar 
raza reflectorului său se juca peste unduirile de la suprafaţa apei. 
Se îndreptau spre vest acum, spre peretele montan ce se înălța 
deasupra pădurii tropicale. 

Dintr-odată, Race văzu cum elicopterul lui Nash virează strâns 
spre dreapta, pe după o cotitură a râului bogat împădurită. 

— Stai puţin, se auzi vocea lui Nash. 

Race se uită înainte prin parbriz. Elicopterul lui Nash începu să 
plutească pe deasupra malului drept al râului. 

— Stai puţin... văd o poiană. Pare a fi acoperită cu iarbă şi 
muşchi, dar... Stai, uite acolo. In regulă, oameni buni, îl văd. Abia 
disting ruinele unei clădiri înalte sub formă de piramidă... Pare a 
fi citadela. Bine, fiţi pregătiţi. Fiţi pregătiţi pentru aterizare. 


Exact în momentul în care Huey-urile lui Nash aterizau în 
oraşul Vilcafor, trei alte aeronave militare mult mai mari soseau 
pe aeroportul din Cuzco. 

Erau un uriaş avion de marfă C-17 Globemaster Ill şi două 


102 


aparate de luptă F-14, escortele marelui avion de transport. Cele 
trei avioane rulară rapid şi se opriră la capătul pistei de aterizare, 
unde fură întâmpinate de un mănunchi de alte aparate de zbor 
care sosiseră în Cuzco doar cu câteva minute mai devreme. 

Trei elicoptere CH-53E Super Stallion stăteau la capătul pistei, 
în aşteptarea Globemaster-ului. Aeronavele Super Stallion 
ofereau o imagine impunătoare - erau mari şi masive, cele mai 
puternice elicoptere „heavy-lift” din lume. 

Transferul se făcu rapid. 

Trei siluete întunecate săriră imediat din Globemaster şi 
alergară pe pistă spre elicoptere. Unul dintre bărbaţi - mai scund 
decât ceilalţi doi, negru, purtând o pereche de ochelari cu rame 
aurii - ducea ceva sub braţ, un obiect care arăta ca o carte mare, 
legată în piele. 

Cei trei săriră la bordul unuia dintre elicopterele Super Stallion. 
Imediat ce se îmbarcară, cele trei aparate decolară de pe pistă şi 
porniră spre nord. 

Dar nu plecară neobservate. 

La distanţă de aeroport, urmărind elicopterele printr-un 
binoclu, stătea un bărbat îmbrăcat într-un costum de in alb şi 
purtând pe cap o pălărie panama crem. 

Locotenentul Nathan Sebastian. 

* 

Cele două Huey-uri ale lui Frank Nash aterizară uşor pe râul de 
lângă ruinele de la Vilcafor, în lumina difuză a amurgului, sub o 
ploaie torențială. 

După ce elicopterele intrară în contact cu suprafața râului, cei 
doi piloți manevrară maşinăriile astfel încât tălpile acestora să se 
sprijine de noroiul moale al malului. 

Soldaţii din Beretele Verzi săriră primii pe mal, având pregătite 
puştile M-16. Membrii civili ai echipei păşiră în noroi după ei. 
Race cobori ultimul dintre toţi şi rămase la marginea râului - 
neînarmat - privind înmărmurit ruinele citadelei din Vilcafor. 

Satul era, practic, alcătuit dintr-o stradă principală acoperită cu 
iarbă, stradă ce se întindea pe aproape o sută de metri de la râu. 
Era mărginită de ambele părţi de colibe de piatră fără acoperiş, 
acoperite de buruieni şi muşchi. De fapt, întreg târgul era 


103 


acoperit de frunziş - era ca şi cum pădurea tropicală din jur se 
trezise la viaţă şi îl înghiţise cu totul. 

La capătul străzii dinspre Race se aflau un râu şi rămăşiţele 
şubrede ale unui vechi chei de lemn. La celălalt capăt al străzii - 
înălțându-se deasupra târgului ca un fel de zeu protector - se 
găseau ruinele marii citadele piramidale. 

In realitate, citadela nu era mai mare decât o casă cu etaj de la 
periferia unui oraş. Dar era construită dintr-o rocă ce avea un 
aspect mai solid decât majoritatea celor văzute de Race până 
atunci. Era exact aceeaşi zidărie incaşă despre care citise în 
manuscris. Lespezi uriaşe de formă pătrată fuseseră asamblate 
la un loc de zidarii incaşi şi apoi aliniate perfect cu celelalte 
lespezi identice. Nu era nevoie de niciun fel de mortar şi nici nu 
se folosise deloc. 

Citadela era alcătuită din două etaje, ambele de formă 
circulară - nivelul superior fiind un cerc concentric mai mic, situat 
deasupra unui cerc mai mare. 

Totuşi, întreaga structură părea bătută de vreme şi uzată, 
dărăpănată şi decrepită. Zidurile de piatră ce intimidau odinioară 
erau acum străbătute de vinişoare verzi şi de o reţea de 
crăpături bifurcate. Intregul nivel superior era deteriorat şi se 
prăbuşea. Nivelul inferior era încă în mare parte intact, dar 
complet năpădit de buruieni. O lespede mare stătea înclinată sub 
un unghi ciudat în interiorul intrării principale în clădire. 

În afară de citadelă, mai exista o altă caracteristică dominantă 
a satului. 

Vilcafor era înconjurat de un şanţ uriaş rămas fără apă - un 
canal enorm în formă de potcoavă, care înconjura întreaga 
localitate, începând de la malul râului şi terminându-se tot la 
malul râului. Două mari diguri de piatră împiedicau apa din râu 
să pătrundă în şanţ. 

Trebuie să fi avut cel puţin cinci metri lăţime şi cam tot atâta 
adâncime. Desişuri încâlcite de tufe cu spini şerpuiau de-a lungul 
fundului secat al şanţului. Două vechi punți de lemn îl traversau, 
de o parte şi de alta a satului. Asemenea întregii aşezări, şi 
acestea fuseseră copleşite de năpăditoarea pădure tropicală. 
Bârnele de lemn erau vârstate de vinişoare verzi răsfirate. 


104 


Race stătea nemişcat la capătul vechii străzi incaşe, iar ploaia 
torențială i se scurgea de pe cozorocul şepcii. 

Simţea că pătrunsese în altă lume. 

O lume străveche. 

O lume periculoasă. 

— Nu sta prea mult aproape de apă, spuse Lauren trecând pe 
lângă el. 

Race se întoarse, fără să înţeleagă. Lauren îşi porni lanterna şi 
o îndreptă către râul din spatele lui. 

Era ca şi cum cineva tocmai ar fi aprins lumina de la 
Comutator. 

Race îi văzu imediat. Licărind în lumina lanternei lui Lauren. 

Nişte ochi. 

Mai bine de cincizeci de perechi de ochi ce răzbăteau din apa 
neagră, ca o cerneală, îl fixau de la suprafaţa stropită de ploaie a 
apei. 

Se întoarse rapid către Lauren. 

— Aligatori? 

— Nu, explică Walter Chambers, apropiindu-se. Me/anosuchus 
niger. Caimani negri. Cel mai mare crocodilian de pe continent. 
După unii, cel mai mare din lume. Sunt mai mari ca orice aligator 
şi, anatomic, seamănă mai mult cu un crocodil. De fapt, caimanul 
negru e strâns înrudit cu Crocodylus porosus, crocodilul 
australian de apă sărată. 

— Cât de mari sunt? întrebă Race. Nu vedea decât constelația 
sinistră de ochi din faţa lui. Nu avea cum să-şi dea seama ce 
dimensiuni aveau, în realitate, reptilele din apă. 

— Au aproape şapte metri, îi spuse Chambers pe un ton voios. 

— Şapte metri. Cam cât cântăresc? întrebă Race. 

— În jur de o mie de kilograme. 

„Minunat”, îşi zise Race ironic. 

Caimanii din râul înnegurat începură să se înalțe în apă şi Race 
le văzu spatele crocodilian împlătoşat şi solzii ascuţiţi de pe 
coadă. 

Arătau ca nişte movile întunecate ce pluteau pe apă. Nişte 
movile uriaşe şi masive. 

— N-au să iasă din apă, nu? 


105 


— S-ar putea să iasă, spuse Chambers. Dar probabil nu o vor 
face. Majoritatea crocodilienilor preferă să-şi ia victimele prin 
surprindere la marginea apei, atacând chiar de la adăpostul 
acesteia. Şi deşi caimanii negri sunt vânători nocturni, rareori ies 
din apă seara, din simplul motiv că e prea frig. Asemenea tuturor 
reptilelor, trebuie să-şi regleze temperatura corpului. 

Race se îndepărtă de mal. 

— Caimani negri, mormăi el. Minunat. 


Frank Nash stătea singur, cu mâinile încrucişate la capătul 
străzii principale din Vilcafor. Se uita în gol la vechiul sat decrepit 
dinaintea lui. 

Troy Copeland apăru lângă el. 

— A sunat acum Sebastian de la Cuzco. Romano tocmai a 
trecut prin aeroportul de acolo. A sosit cu un Globemaster, 
escortat de Tomcat. Apoi a luat câteva elicoptere şi a plecat în 
direcţia asta. 

— Ce fel de elicoptere? 

— Super Stallion. Trei. 

— Doamne, spuse Nash. Un CH-53E Super Stallion încărcat la 
maximum ar putea duce până la 55 de soldaţi înarmaţi până în 
dinţi. lar ei au trei. Aşadar, Romano şi-a adus şi arsenalul. Noi în 
cât timp am ajuns aici de la Cuzco? întrebă Nash prompt. 

— Cam în două ore şi patruzeci de minute, răspunse Copeland. 

Nash se uită la ceas. 

Era 19:45. 

— Ajung mai repede cu Stallion-urile, spuse el, dacă urmează 
corect indicaţiile totemurilor. Trebuie să ne mişcăm rapid. Aş 
spune că avem cam două ore până să ajungă aici. 


Cei şase soldaţi din Beretele Verzi scoaseră cu greu valizele 
Samsonite din elicoptere, aducându-le pe strada principală din 
Vilcafor. 

Nash, Lauren şi Copeland începură să le deschidă imediat, 
scoțând la iveală o rezervă secretă de echipamente de înaltă 
tehnologie - laptopuri Hexium, lentile telescopice cu infraroşii şi 
nişte recipiente de inox cu o alură foarte futuristă. 


106 


Cei doi profesori universitari, Chambers şi Lopez, erau mai 
încolo, chiar în satul propriu-zis, şi analizau citadela şi structurile 
înconjurătoare. 

Race - acum echipat cu un hanorac verde de armată care să-l 
protejeze de ploaie - se duse să-i ajute pe soldaţii din Beretele 
Verzi să descarce bagajele din elicoptere. 

Ajunse la malul râului şi dădu peste Buzz Cochrane, care 
vorbea cu cel mai tânăr membru al echipei lor, un caporal cu 
figură proaspătă, promovat de curând, pe nume Douglas 
Kennedy. Sergentul Van Lewen şi comandantul Beretelor Verzi, 
căpitanul Scott, se făcuseră nevăzuţi. 

— Serios acum, Doogie, nici vorbă să fie de nasul tău, spunea 
Cochrane. 

— Ştiu şi eu, Buzz, spuse alt soldat din trupele comando. Eu zic 
că artrebui s-o invite în oraş. 

— Ce idee bună! exclamă Cochrane, întorcându-se spre 
Kennedy. 

— la mai tăceţi, băieţi, bombăni Doug Kennedy cu un accent 
sudic marcat. 

— Nu, serios, Doogs, de ce nu te duci pur şi simplu la ea să o 
inviţi în oraş? 

— Ţi-am zis să taci, spuse Kennedy, scoțând cu greu un 
geamantan Samsonite din elicopter. 

Douglas Kennedy avea douăzeci şi trei de ani, era subţire şi de 
o frumuseţe juvenilă, cu ochi verzi, sinceri şi tuns zero. Şi era 
tare necopt. Porecla lui, „Doogie”, se referea la firea directă şi 
candidă a personajului principal dintr-un vechi serial de 
televiziune, Dr. Doogie Howser, părând că împărtăşea multe 
dintre trăsăturile acestuia. Era şi un nume cam „stângaci”, care 
sugera o oarecare inocenţă, fiind astfel şi mai potrivit pentru 
Doogie. Era foarte timid - şi mai ales stângaci - când venea 
vorba de femei. 

— Care-i treaba? întrebă Race ajungând lângă ei. 

Cochrane se întoarse - îl măsură imediat pe Race din cap până 
în picioare - şi apoi îşi îndepărtă privirea şi spuse: 

— Ei, l-am prins pe Doogie zgâindu-se la tânăra arheologă de 
acolo şi îl sâcâiam şi noi prieteneşte. 


107 


Race se întoarse şi o văzu pe Gaby Lopez, arheologul echipei, 
stând aproape de citadelă împreună cu Walter Chambers. 

Fără îndoială, era foarte frumoasă. Avea părul închis la 
culoare, un ten hispanic splendid şi un corp ferm şi unduitor. La 
douăzeci şi şapte de ani, câţi auzise Race că are, era cel mai 
tânăr conferenţiar de la Catedra de Arheologie a Universităţii 
Princeton. Gaby Lopez era o tânără foarte inteligentă. 

Race se abţinu să nu ridice din umeri. Doogie Kennedy nu 
ţintise chiar jos. 

Cochrane îl lovi energic pe Doogie pe spate şi scuipă tutunul 
pe care-l mesteca. 

— Nu-ţi face griji, băiete. Scoatem noi bărbatul din tine. Adică, 
uită-te şi tu la tânărul Chucky, îi zise Cochrane, arătând spre 
membrul unităţii care era doar puţin mai mare decât Doogie, un 
sergent de 24 de ani, vânjos, cu faţa rotundă, pe nume Charles 
„Chucky” Wilson. Chiar săptămâna trecută Chucky a devenit 
membru deplin al C/ubului '80. 

— Ce e Clubul '80? întrebă Doogie, nedumerit. 

— E ceva savuros, să ştii, spuse Cochrane, lingându-şi buzele. 
Nu-i aşa, Chucky? 

— Fără îndoială, Buzz. 

— Sunt ca merele, omule, rânji Cochrane. 

— Ca merele, răspunse Chucky, zâmbind. 

Câtă vreme cei doi soldaţi râdeau, Race îl cercetă pe Cochrane 
cu precauţie, gândindu-se la ceea ce spusese soldatul în avion 
când credea că Race nu-l poate auzi. 

Plutonierul Buzz Cochrane părea să aibă până în treizeci de 
ani. Avea părul şi sprâncenele roşcate, o faţă zbârcită şi 
nebărbierită şi un maxilar masiv. Era un bărbat solid, cu pieptul 
proeminent şi braţe groase, puternice. 

Doar privindu-l, lui Race nu-i plăcu. 

Părea că are ceva rău în el - părea genul de bătăuş cam netot 
din şcoală, care, doar datorită staturii sale, avea un avantaj 
asupra celorlalţi copii. Genul de brută care se înrolase fiindcă 
armata era tipul de loc unde le mergea bine celor ca el. 

— Auzi, Doogie, spuse Cochrane deodată, ce-ai zice dacă m-aş 
duce acolo şi i-aş spune scumpetei de arheologă că avem aici un 


108 


soldat tânăr şi prostănac care ar vrea să o invite la un hamburger 
şi un film... 

— Nu! exclamă Doogie, chiar alarmat. 

Ceilalţi soldaţi izbucniră în râs. 

Confruntat cu râsetele lor, Doogie se înroşi tot. 

— Şi nu mă face prostănac, mormăi el. Nu-s prost. 

Chiar atunci, Van Lewen şi Scott se întoarseră de la celălalt 
elicopter. Râsetele soldaţilor încetară imediat. 

Race îl văzu pe Van Lewen uitându-se grijuliu, când la Doogie, 
când la ceilalţi, aşa cum i-ar privi un frate mai mare pe băieţii 
care-i sâcâie frăţiorul. Avu impresia că râsetele încetaseră mai 
mult din cauza prezenţei lui Van Lewen şi nu a căpitanului Scott. 

— Cum merge treaba aici? îl întrebă Scott pe Cochrane. 

— Totul merge strună, domnule, raportă plutonierul. 

— Atunci luaţi-vă echipamentul şi duceţi-vă în sat, le spuse 
Scott. Se pregătesc să înceapă testul. 


Race şi soldaţii intrară în satul propriu-zis. Încă ploua torențial. 

Mergând pe strada noroioasă, Race o văzu pe Lauren stând 
împreună cu Troy Copeland lângă cea mai mare dintre valizele 
Samsonite. 

Era o cutie neagră mare, înaltă de cel puţin un metru şi 
jumătate, iar Copeland îi  desfăcea panourile laterale, 
transformând-o într-un fel de banc de lucru portabil. 

Specialistul cel uscăţiv dădu deoparte capacul, scoțând la 
iveală o consolă înaltă până la mijloc, alcătuită din nişte discuri, o 
tastatură şi un monitor. Lângă el, Lauren ataşa în vârful consolei 
un obiect argintiu asemănător unei tije, care arăta ca un 
microfon tip girafă. 

— Eşti gata? întrebă Lauren. 

— Gata, confirmă Copeland. 

Lauren apăsă pe un întrerupător din laterala cutiei Samsonite 
Şi, deodată, luminiţe verzi şi roşii se aprinseră pe toată consola. 
Copeland se puse imediat pe treabă, folosind tastatura 
universală a unităţii. 

— Se numeşte aparat de imagistică prin rezonanţă 
nucleotidică sau IRN, îi spuse Lauren lui Race înainte să apuce să 


109 


întrebe. Ne poate indica situarea oricărei substanţe radioactive 
din apropiere prin măsurarea rezonanţei din aer. 

— Cum adică? întrebă Race. 

Lauren oftă şi apoi spuse: 

— Orice substanţă radioactivă - fie că e vorba de uraniu, 
plutoniu sau thyriu - reacţionează cu oxigenul la nivel molecular. 
Practic, substanţa radioactivă determină aerul din jurul său să 
vibreze sau să intre în rezonanţă. Dispozitivul nostru detectează 
acea rezonanţă din aer şi ne indică, astfel, localizarea substanţei 
radioactive. 

După o clipă, Copeland termină de tastat. Se întoarse către 
Nash. 

— IRN-ul e gata. 

— La treabă, spuse Nash. 

Copeland apăsă o tastă şi, imediat, tija argintie montată în 
partea superioară a maşinăriei începu să se rotească. Se deplasa 
încet, într-un cerc constant şi măsurat. 

În acest timp, Race aruncă o privire în jur şi observă că Lopez 
şi Chambers se întorseseră de la cercetările lor. Acum observau 
atent maşinăria. Race se uită la restul echipei din preajmă - 
toată lumea fixa aparatul de imagistică prin rezonanţă 
nucleotidică. 

Dintr-odată, îşi dădu seama despre ce era vorba. 

De asta depindea totul. 

Dacă aparatul nu detecta idolul undeva în apropiere, îşi 
pierduseră timpul venind până aici... 

Tija de pe aparat se opri. 

— A detectat ceva, spuse Lauren brusc, cu privirea fixată pe 
monitorul consolei. 

Race văzu că Nash respiră în sfârşit, după ce-şi ţinuse 
răsuflarea. 

— Unde? 

— O clipă... Lauren scrise ceva la tastatură. 

Tija de pe aparatul de imagistică indica spre râu - în amonte - 
spre zone unde copacii din pădurea tropicală se întâlneau cu 
faţada golaşă a celui mai apropiat platou stâncos. 

Lauren explică: 


110 


— Semnalul e slab fiindcă unghiul nu e corect. Dar am detectat 
ceva. Să văd dacă pot să mai ajustez puţin direcţia... 

Mai apăsă nişte taste şi tija de pe unitate începu să se încline 
uşor în sus. Ajunsese la un unghi de aproximativ treizeci de 
grade, când, deodată, lui Lauren i se luminară ochii. 

— Grozav! exclamă ea. Un semnal puternic. Rezonanţă de 
frecvenţă foarte mare. Pe direcţia 270 de grade - spre vest. 
Unghiul vertical e de 29 de grade, 58 de minute. Raza... 793 de 
metri. 

Lauren ridică privirea spre latura stâncoasă şi întunecată a 
muntelui ce se ridica deasupra copacilor spre vest. Părea a fi un 
fel de platou. Fâşii înclinate de ploaie îi traversau tăios peretele. 

— E undeva acolo, spuse ea. Undeva sus, în munţi. 

Nash se întoarse către Scott. 

— Fă-mi legătura radio la Panama. Spune-le că echipa 
preliminară a verificat existenţa substanţei. Dar spune-le şi că 
avem informaţii despre apropierea iminentă a unor forţe ostile de 
locul în care ne aflăm. Zi-le să trimită cât mai curând o forţă 
completă de protecţie pentru extracţie. 

Nash se întoarse spre restul grupului. 

— Oameni buni, să pornim la drum. Haideţi să găsim idolul 
acela. 


Toată lumea începu să se pregătească. 

Soldaţii din Beretele Verzi îşi verificară puştile M-16. Oamenii 
de ştiinţă de la DARPA îşi luară la ei busole şi alte aparate 
computerizate. 

Race îi văzu pe Lauren şi pe Troy Copeland intrând în unul 
dintre Huey-uri, probabil ca să-şi ia ceva aparatură. Se grăbi să-i 
ajungă din urmă, să vadă dacă-i poate ajuta - şi, dacă tot era 
acolo, poate şi să o întrebe pe Lauren la ce se referise Nash când 
spusese că nişte forţe ostile se îndreptau spre Vilcafor. 

— Auziţi... spuse Race ajungând la intrarea în elicopter. A... 

Îi surprinsese pe cei doi înlănţuiţi - sărutându-se ca nişte 
adolescenţi - fiecare cu mâinile în părul celuilalt şi cu limbile 
încleştate. Înfocaţi rău de tot. 

La sosirea neaşteptată a lui Race, cei doi oameni de ştiinţă se 


111 


despărţiră brusc. Lauren roşi. Copeland se încruntă. 

— Îmi... pare foarte rău, îngăimă Race. N-am vrut să... 

— Nu-i nimic, spuse Lauren, aranjându-şi părul. Doar că e un 
moment foarte incitant pentru noi. 

Race încuviinţă, se întoarse şi se îndreptă din nou spre sat. 

Evident. 

Totuşi, pe când se întorcea spre sat să li se alăture celorlalţi, 
nu putea să nu se gândească la imaginea lui Lauren care-şi 
trecea degetele prin părul lui Copeland în timp ce-l săruta. li 
văzuse foarte clar verigheta. 

Copeland, în schimb, nu purta aşa ceva. 


Grupul mergea de-a lungul rămăşiţelor unei poteci noroioase 
care se întindea pe malul râului. Se îndreptau spre baza platoului 
stâncos din munţi, iar sunetele nocturne ale pădurii le răsunau în 
urechi. Marea de frunze din jurul lor se unduia sub greutatea ploii 
necontenite. 

Acum era întuneric, iar razele lanternelor lor făceau un joc de 
lumini prin pădure. Mergând, Race observă nişte goluri în norii 
negri de furtună de deasupra lor - goluri ce permiteau câte unei 
raze răzlețe şi strălucitoare de lună să lumineze râul de lângă ei. 
Ocazional, mai vedea în depărtare câte un licăr de fulger. Venea 
furtuna. 

Lauren şi Copeland erau în frunte. Lauren avea o busolă 
digitală după care se orienta. Alături de ea, cu puşca M-16 peste 
piept, mergea bodyguardul ei, Buzz Cochrane. 

Nash, Chambers, Lopez şi Race erau la mică distanţă în spatele 
lor. Scott, Van Lewen şi un al patrulea militar - sergentul mic şi 
îndesat pe nume Chucky Wilson - încheiau coloana. 

Ultimele două Berete Verzi - Doogie Kennedy şi cel din urmă 
soldat din unitate, un al doilea plutonier pe nume George „Tex” 
Reichart - rămăseseră în sat în calitate de ariergardă. 

Race se trezi mergând alături de Nash. 

— De ce n-a trimis armata o forţă completă de protecţie aici de 
la bun început? întrebă el. Dacă idolul acesta e atât de important, 
de ce au trimis doar o echipă preliminară să-l ia? 

Nash ridică din umeri. 


112 


— Nişte persoane sus-puse credeau că e cam iluzoriu să te iei 
după un manuscris vechi de patru sute de ani ca să găseşti un 
idol de thyriu. Aşa că nu ne-au mai dat o unitate ofensivă 
completă şi a rămas să ne trimită echipa în momentul 
descoperirii. lar acum că ştim că idolul e aici, au să trimită 
cavaleria. lertaţi-mă, vă rog. 

Acestea fiind spuse, Nash o luă înainte şi li se alătură lui 
Lauren şi Copeland care erau în faţă. 

Race rămase în urmă, singur, simțindu-se mai mult ca 
niciodată ca a cincea roată la căruţă - un străin care nu avea 
absolut niciun motiv să fie acolo. 

Mergând pe cărarea ce se întindea de-a lungul râului, stătea cu 
ochii pe suprafaţa apei de lângă el. Observă că erau câţiva 
caimani care înotau paralel cu malul, ţinând pasul cu grupul lui. 

După un timp, Lauren şi Copeland ajunseră la baza platoului 
stâncos - un zid imens de stâncă verticală umedă care se 
întindea pe o suprafaţă mare spre nord şi spre sud. Race estimă 
că se aflau cam la cinci sute de metri de sat. 

Spre stânga - de cealaltă parte a râului - văzu o cascadă 
învolburată ce se revărsa din laterala stâncii, alimentând râul. 

Pe partea sa de albie văzu o fisură îngustă, verticală, ce 
despica peretele masiv al stâncii. 

Fisura abia dacă avea doi metri lăţime, dar era înaltă - 
incredibil de înaltă - avea cel puţin o sută de metri, iar laturile 
sale erau perfect verticale. Dispărea în versantul muntelui. Din 
ea curgea un şuvoi de apă ce ajungea până la gleznă, formând o 
mică băltoacă plină cu pietre care, la rândul ei, se vărsa în râu. 

Era un pasaj natural în versant. Race bănui că era rezultatul 
unui cutremur minor din trecut, care deplasase versantul de pe 
direcţia nord-sud, uşor spre est-vest. 

Lauren, Copeland şi Nash intrară în băltoaca plină de pietre de 
la intrarea în pasaj. 

In momentul acela, Race se întoarse şi văzu caimanii din râu, 
ce renunţaseră să mai urmărească grupul. Acum rămăseseră cu 
mai bine de cincizeci de metri în urmă, plutind ameninţător în 
apele mai adânci ale râului. 

„Mie-mi convine”, îşi spuse Race. 


113 


lar apoi, deodată, se opri şi se întoarse în loc. 

Ceva nu era în regulă. 

Şi nu doar comportamentul caimanilor. Ceva nu era în regulă 
în toată regiunea din jurul pasajului... 

Şi atunci Race îşi dădu seama despre ce era vorba. 

Zgomotele pădurii dispăruseră. 

În afară de răpăitul ploii ce cădea pe frunze, aici era linişte 
deplină. Nu se auzea nici ţârâitul cicadelor, nici ciripitul păsărilor 
şi nici foşnetul crengilor. 

Nimic. 

Era ca şi cum ar fi pătruns într-o zonă în care zgomotele junglei 
pur şi simplu încetaseră. O zonă în care animalelor din junglă le 
era teamă să pătrundă. 

Lauren, Copeland şi Nash nu păreau să observe liniştea. 
Luminau cu lanternele pasajul din peretele muntelui şi se uitau 
înăuntru. 

— Pare că ajunge până în partea cealaltă, spuse Copeland. 

Lauren se întoarse către Nash. 

— Se îndreaptă în direcţia corectă. 

— Să mergem, zise Nash. 


Cei zece aventurieri îşi continuară drumul de-a lungul pasajului 
îngust din stâncă, plescăind la fiecare pas în apa ce le ajungea 
până la glezne. Mergeau în şir indian, cu Buzz Cochrane în frunte, 
lanterna mică ataşată ţevii puştii M-16 luminându-le drumul. 

Pasajul era, în mare, drept, cu un mic zigzag în mijloc, şi părea 
să străbată platoul pe o lungime de aproximativ şaizeci de metri. 

Race se uită în sus în timp ce mergea în spatele celorlalţi. 
Pereţii stâncii, de o parte şi de alta a fisurii înguste, se înălţau 
până la cerul de deasupra lui. Pentru o fisură atât de strâmtă, era 
incredibil de înaltă. Când Race privi în sus, câţiva stropi de ploaie 
îi picurară pe faţă. 

lar apoi, deodată, ieşi din pasaj şi ajunse într-un spaţiu larg 
deschis. 

Ceea ce văzu îi tăie răsuflarea. 

Stătea la baza a ceea ce părea a fi un imens canion stâncos - 
un crater larg cilindric, ce avea un diametru de cel puţin o sută 


114 


de metri. 

În faţa lui se desfăşură o întindere lucitoare de apă, având 
unduiri argintii sub o rază răzleaţă de lună, mărginită de jur 
împrejur de peretele circular al uriaşului crater. Se pare că fisura 
prin care tocmai trecuseră era singura intrare în acest abis 
cilindric masiv. O cascadă se scurgea într-un şuvoi constant de 
partea cealaltă a craterului, vărsându-se cu forţă la o sută şi ceva 
de metri mai jos, în lacul de mică adâncime de pe fundul marelui 
canion circular. 

Dar ce le atrase imediat atenţia tuturor era ceea ce se afla în 
centrul canionului. 

Înălţându-se din întinderea de apă - exact în centrul craterului 
cilindric - era o formaţiune enormă de piatră. 

Avea cam douăzeci şi cinci de metri lăţime şi cel puţin o sută 
de metri înălţime, un uriaş turn de piatră natural - fără îndoială 
comparabil în dimensiuni cu un zgârie-nori de înălţime medie - 
care se ridica din lacul ce strălucea sub lumina lunii, spre cerul 
nocturn. Pe fundalul ploii uşoare de seară, monolitul negru arăta 
absolut splendid. 

Toţi cei zece stăteau şi se uitau uimiţi la uriaşul turn de piatră. 

— Doamne, Dumnezeule... rosti Buzz Cochrane. 

Lauren îi arătă lui Nash ce indica busola ei digitală. 

— Am ajuns la exact 600 de metri de sat. Dacă avem în vedere 
diferenţa de nivel, aş spune că e foarte posibil ca idolul nostru să 
se afle exact în vârful turnului de piatră. 

— la te uită, spuse Copeland din stânga lor. 

Toată lumea se întoarse. Copeland stătea în faţa unei cărări ce 
fusese săpată în peretele exterior rotunjit al canionului. 

Cărarea părea să urce abrupt, croindu-şi drum în sus pe 
peretele exterior, sub formă de spirală, îmbrăţişând circumferința 
cilindrului - înconjurând uriaşul turn de piatră din centrul 
craterului, dar separată de acesta printr-un şanţ enorm, lat de cel 
puţin treizeci de metri. 

Lauren şi Nash porniră primii, ieşind din apa de la baza 
craterului, ce le ajungea până la glezne, şi urcând pe cărare. 


Grupul îşi începu ascensiunea pe potecă. 
115 


Ploaia era mai uşoară aici, norii de deasupra marelui canion 
erau mai subţiri, permiţând mai uşor trecerea razelor albastre ale 
lunii. 

Urcară şi tot urcară, urmând drumeagul îngust şi arcuit, cu toţii 
uitându-se cu un fel de uimire tăcută la magnificul turn de piatră 
din centrul craterului. 

Simpla dimensiune a turnului era incredibilă. Era enorm. Dar 
avea o formă tare curioasă: în vârf era puţin mai lat decât la 
bază. Intreaga formaţiune se îngusta treptat până în punctul în 
care se unea cu lacul de pe fundul craterului. 

Pe măsură ce urcau din ce în ce mai sus pe cărarea spiralată, 
Race începu să distingă vârful turnului de piatră. Avea o formă 
rotunjită - ca un dom - şi era complet acoperit de frunziş des. 
Ramuri noduroase, suprasaturate de apă, stăteau suspendate 
peste margini, nestingherite de golul ameţitor de o sută de metri 
de sub ele. 

Grupul se apropia de vârful craterului când ajunse la un pod - 
sau, mai curând, o incercare de punte care făcea legătura între 
cărarea spiralată exterioară şi turnul de piatră. 

Se afla chiar sub buza canionului, nu departe de cascada 
subţire care se vărsa peste margine şi se rostogolea de-a lungul 
peretelui vestic. 

Două ieşituri turtite de piatră erau faţă în faţă, de o parte şi de 
alta a abisului, cu o distanţă de treizeci de metri între ele. Pe 
fiecare ieşitură era o pereche de proptele de piatră, probabil din 
temelia ce susţinea odinioară vreun pod de frânghii. 

Cele două proptele de pe partea pe care stătea Race erau 
găurite şi mâncate de vreme, dar păreau a fi incredibil de 
viguroase. Şi păreau a fi vechi. Foarte, foarte vechi. Race nu 
avea nicio îndoială că puteau foarte lesne să dateze încă de pe 
vremea incaşilor. 

Şi atunci văzu şi podul de frânghii. 

Atârna de marginea de piatră de pe cealaltă parte a abisului, 
partea cu turnul. Atârna vertical de cele două proptele de pe 
muchia îndepărtată, de-a lungul peretelui stâncos al turnului. 
Totuşi, la capătul de jos al podului de frânghii era o sfoară 
gălbuie, roasă, de lungime considerabilă, care cădea într-un arc 


116 


larg, traversând abisul şi ajungând până la muchia de pe partea 
lui Race, unde fusese legată de una dintre proptele. 

Walter Chambers analiză sfoara gălbuie şi roasă. 

— Frânghie din ierburi uscate. Model cu împletituri 
îngemănate. E modul consacrat de alcătuire a frânghiilor la 
incaşi. Se spunea că locuitorii unui oraş incaş care lucrau laolaltă 
puteau construi un întreg pod de frânghii în trei zile. Femeile 
culegeau iarba şi o împleteau, alcătuind sfori lungi şi subţiri. Apoi 
bărbaţii împleteau acele sfori în segmente de frânghie mai 
groase şi mai rezistente, aşa cum e aceasta. 

— Dar un pod de frânghii nu poate supravieţui condiţiilor 
naturale timp de patru sute de ani, observă Race. 

— Nu... Nu are cum, încuviinţă Chambers. 

— Ceea ce înseamnă că altcineva a construit podul acesta, 
spuse Lauren. Şi asta de curând. 

— Dar de ce să fi ales structura asta elaborată? întrebă Race, 
arătând spre sfoara care se întindea peste hău, până în cel mai 
de jos punct al podului de frânghii. De ce să fi ataşat o sfoară la 
capătul acela al podului şi să îl coboare cu totul pe cealaltă 
parte? 

— Nu ştiu, zise Chambers. Nu ai face aşa ceva decât dacă ai 
vrea să laşi pe cineva blocat în vârful turnului... 

Nash se întoarse către Lauren. 

— Ce părere ai? 

Lauren se uită atent la turnul parţial întunecat din cauza 
vălului de ploaie uşoară. 

— E suficient de sus ca să corespundă unghiului indicat de IRN, 
afirmă ea, uitându-se la busola digitală. Şi suntem la exact 632 
de metri de sat în plan orizontal. Luând în calcul altitudinea, aş 
spune că există şanse mari ca idolul să se afle acolo. 


Van Lewen şi Cochrane ridicară podul de frânghii şi îi trecură 
capetele pe după cele două proptele de piatră de pe partea de 
râpă pe care stăteau ei. Acum, podul de frânghii traversa într-o 
curbură adâncă abisul, legând turnul de piatră ce semăna cu un 
zgârie-nori de cărarea spiralată ce îl înconjura. 

Ploua în continuare. 


117 


Furci crestate de fulgere albe strălucitoare începură să 
lumineze cerul. 

— Sergent, ordonă căpitanul Scott. Frânghia de siguranţă. 

Van Lewen scoase imediat un obiect ciudat din rucsac. Era un 
fel de ancoră argintie, strălucitoare, cu gheare de pisică. La capăt 
avea legată o bobină de frânghie neagră din nailon. 

Sergentul cel înalt îndesă rapid axul ancorei în lansatorul de 
grenade M-203 ataşat de ţeava puştii sale M-16. Apoi ţinti arma 
peste abis şi trase. 

Cu un pocnet de gaz comprimat, ancora ţâşni din lansatorul de 
grenade al lui Van Lewen şi se arcui grațios peste prăpastie, 
ghearele sale argintii şi ascuţite desfăcându-se în zbor, iar 
frânghia se desfăşură în valuri prin aerul din spatele ei. 

Ancora ateriză în vârful turnului de pe cealaltă parte a hăului şi 
îşi înfipse ghearele la baza trunchiului unui copac gros de acolo. 
Apoi, Van Lewen legă capătul său de frânghie de una dintre 
proptelele de piatră de pe partea lor, astfel încât acum frânghia 
de nailon se întindea peste defileu, chiar pe deasupra podului 
suspendat ce se lăsa în jos. 

— În regulă, oameni buni, spuse Scott, ţineţi o mână pe 
frânghia de siguranţă când traversaţi podul. Dacă podul cedează 
sub voi, frânghia vă va ţine şi nu veţi cădea. 

Probabil Van Lewen îl văzu pe Race pălind. 

— Nu veţi păţi nimic. Ţineţi-vă de frânghie şi o să reuşiţi. 

Soldaţii din Beretele Verzi trecură primii, pe rând, câte unul. 

Podul îngust de frânghii tremură şi se legănă sub greutatea lor 
în mers, dar nu cedă. Restul grupului îi urmă, oamenii ţinându-se 
de frânghia de siguranţă din nailon în timp ce traversau podul 
curbat în bătaia ploii subtropicale necontenite. 

Race traversă ultimul, ţinându-se de frânghia de siguranţă cu 
atâta forţă, încât i se albiră articulațiile degetelor. Prin urmare, 
trecu podul mai încet decât ceilalţi şi, când ajunse pe cealaltă 
parte, toată lumea plecase deja; nu văzu decât o scară umedă de 
piatră care se înălţa spre frunziş. Se grăbi să urce după ei. 

Frunze verzi şiroinde îl înghesuiau de o parte şi de alta. Frunze 
ude de ferigă îl plesneau peste faţă când urca pe lespezile de 
piatră acoperite de apă în urma celorlalţi. După vreo treizeci de 


118 


secunde de urcuş, străbătu un mănunchi mare de crengi şi se 
trezi într-un fel de poieniţă. 

Toţi ceilalţi erau deja acolo. Dar stăteau cu toţii nemişcaţi. La 
început, Race nu-şi dădu seama ce-i făcuse să se oprească, dar 
apoi văzu că aveau cu toţii lanternele îndreptate în sus, spre 
stânga. 

Urmări cu privirea razele lanternelor şi îl văzu. 

— Doamne, Dumnezeule, răsuflă el. 

Chiar acolo, situată în cel mai înalt punct al turnului de piatră - 
acoperită cu noroi şi muşchi în straturi consistente, ascunsă de 
buruienile din jur şi strălucind de umezeală sub ploaia 
necontenită - se afla o structură înspăimântătoare de piatră. 

Era învăluită în umbre şi umezeală, dar în mod evident, era o 
structură menită să transmită ameninţare şi putere. O structură 
care nu putea avea niciun alt scop decât să inspire frică, idolatrie 
şi venerație. 

Era un templu. 


Uitându-se fix la templul de piatră întunecată, Race înghiţi în 
sec. 

Avea un aer malefic. 

Rece şi crud, şi malefic. 

Nu era o structură de mari dimensiuni. De fapt, abia dacă avea 
înălţimea unui nivel. Dar Race ştia că lucrurile nu stăteau chiar 
aşa în realitate. 

Bănuia că ceea ce vedeau nu era decât partea de sus a 
templului - vârful aisbergului - fiindcă fragmentul în ruine pe 
care îl contemplau acum se termina prea brusc. Pur şi simplu 
dispărea în noroiul de sub tălpile lor. 

Race presupunea că restul structurii enorme era îngropat în 
pământul de sub ei, înghiţit de patru sute de ani de sedimente 
acumulate. 

Şi ceea ce vedea era însă destul de înfricoşător. 

Templul avea o formă aproximativ piramidală - două trepte 
late de piatră urcau spre o mică structură cubică ce nu era mai 
mare decât un garaj oarecare. Avea o idee cam ce ar fi putut fi 
structura în formă de cub - era un fel de tabernacul, un sanctuar 


119 


asemănător celor găsite în vârful piramidelor aztece şi mayaşe. 

O serie de pictograme fuseseră sculptate în pereţii 
tabernaculului - monştri felini rânjind, înzestrați cu gheare ca 
nişte coase; oameni pe moarte, urlând în agonie. Crăpături 
făcute de trecerea timpului năpădeau zidurile de piatră ale 
templului. Ploaia subtropicală neîncetată străbătea în şiroaie 
pereţii sculptați, trezind la viaţă personajele din scenele 
îngrozitoare expuse - creând acelaşi impact ca şi apa ce curgea 
pe totemul de piatră mai devreme. 

În centrul tabernaculului se afla însă cel mai curios aspect al 
întregii structuri - un fel de intrare. Un portal în formă de pătrat. 

Dar portalul acesta fusese astupat. Cândva, în trecutul 
îndepărtat, cineva împinsese o lespede uriaşă în dreptul lui, 
blocându-l. Lespedea era absolut uriaşă. Race bănuia că trebuie 
să fi fost nevoie de cel puţin zece oameni ca să o fixeze acolo. 

— Cu siguranţă sunt preincaşe, spuse Chambers, analizând 
sculpturile. 

— Da, fără îndoială, confirmă Lopez. 

— De unde ştiţi? întrebă Nash. 

— Pictogramele sunt prea apropiate unele de altele, spuse 
Chambers. 

— Şi mult prea detaliate, adăugă Lopez. 

Nash se întoarse către căpitanul Scott. 

— Vezi ce face Reichart în sat. 

— Da, domnule colonel. Scott se îndepărtă de ceilalţi şi îşi 
scoase un radio portabil din rucsac. 

Lopez şi (Chambers discutau în continuare probleme 
profesionale. 

— Ce părere ai? întrebă Lopez. Chacapoya? 

— Posibil, zise Chambers. Ar putea fi moche. Uită-te la 
imaginile cu feline. 

Gaby Lopez îşi lăsă capul într-o parte, plină de îndoială. 

— S-ar putea, dar asta ar însemna că are aproape o mie de 
ani. 

— Şi cum rămâne cu cărarea spiralată din jurul craterului şi cu 
scările de aici din turn? întrebă Chambers. 

— Da... da, ştiu. Foarte ciudat. 


120 


Nash interveni şi el. 

— Mă bucur că vi se pare atât de fascinantă toată treaba asta, 
dar despre ce naiba vorbiţi? 

— Ei bine, spuse Chambers, s-ar părea că ne confruntăm cu o 
uşoară anomalie aici, domnule colonel. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, vezi dumneata, cărarea spiralată care înconjoară 
craterul şi scările din acest turn au fost, fără îndoială, construite 
de meşterii incaşi. Incaşii au construit tot felul de drumuri şi 
cărări prin Anzi, iar metodele lor de construcţie sunt bine 
documentate. Aceste două exemple prezintă toate elementele 
caracteristice ale construcţiilor incaşe de drumuri. 

— Adică? 

— Adică scările şi cărarea au fost construite acum aproximativ 
patru sute de ani. Templul acesta, în schimb, a fost ridicat cu 
mult înainte. 

— Aşadar? întrebă Nash iritat. 

— Aşadar, asta e anomalia, replică Chambers. De ce ar 
construi incaşii o potecă spre un templu pe care nici măcar nu l- 
au ridicat ei? 

— Şi nu uita de podul de frânghii, îi aminti Lopez. 

— Nu, spuse Chambers. Ai dreptate. Ai dreptate. Omul de 
ştiinţă cel mărunt, cu figură de învățăcel, îşi ridică temător 
privirea spre marginea craterului. Aş propune să ne grăbim. 

— De ce? întrebă Nash. 

— Fiindcă, domnule colonel, e foarte probabil să existe în 
această zonă un trib de băştinaşi cărora, probabil, nu le va pica 
prea bine faptul că am pătruns în templul lor sacru. 

— De unde ştii asta? întrebă Nash rapid. De unde ştii că sunt 
băştinaşi prin zonă? 

— Fiindcă, spuse Chambers, ei sunt cei care au construit podul 
din frânghii. 

— Aşa cum a observat domnul profesor Race mai devreme, 
explică Chambers,  punţile suspendate din frânghii se 
deteriorează foarte repede în timp. Un pod de frânghii făcute din 
ierburi se dezintegrează, de pildă, la câţiva ani după ce a fost 
construit. Cel pe care l-am traversat ca să ajungem la acest 


121 


templu nu ar fi avut cum să existe acum patru sute de ani. A fost 
construit de curând, de cineva care cunoaşte metodele incaşe de 
realizare a punților, cel mai probabil de vreun trib primitiv în 
cadrul căruia aceste cunoştinţe au fost transmise din generaţie în 
generaţie. 

Nash scoase un tânguit sonor. 

— Un trib primitiv, spuse Race sec. Aici. Acum? 

— Nu e chiar aşa improbabil, interveni Gaby Lopez. Mereu se 
descoperă triburi dispărute în bazinul Amazonului. Chiar în 1987, 
fraţii Villas Boas au luat contact cu tribul dispărut Kreen Akrore în 
pădurile tropicale braziliene. Ce naiba, guvernul brazilian are 
până şi o politică de a trimite exploratori în junglă, ca să intre în 
legătură cu triburi din Epoca de Piatră. După cum vă puteţi 
imagina, multe dintre aceste triburi primitive sunt extrem de 
ostile faţă de europeni. S-a mai auzit de exploratori finanţaţi de 
stat care s-au întors acasă pe bucăţi. Unii dintre ei, cum e 
celebrul antropolog peruan doctor Miguel Moros Márquez, nu se 
mai întorc deloc... 

— la uitaţi! se auzi deodată Lauren de lângă portal. 

Toată lumea se întoarse spre ea. Lauren stătea în faţa lespezii 
care era fixată la intrarea de formă pătrată. 

— Scrie ceva pe piatra asta. 

Race şi ceilalţi se apropiară. Lauren dădu deoparte nişte bucăţi 
de noroi uscat prins pe lespede, iar Race văzu la ce se uita ea. 

Pe suprafaţa plăcii de piatră era gravat ceva. 

Lauren răzui, îndepărtând o parte din pământul de pe piatră, şi 
dezvălui ceva ce semăna cu o literă din alfabet. 

Era un „N”. 

— Ce naiba...? spuse Nash. 

Cuvintele începură să capete formă. 

No entrare... 

Race le recunoscu. 

„No entrare însemna „Nu intraţi” în limba spaniolă. 

Lauren mai răzui nişte noroi şi în centrul lespezii apăru o 
propoziţie întreagă, scrijelită rudimentar pe suprafaţa pietrei. 
Scria: 


mA 
| 


122 


No entrare absoluto. 
Muerte asomarse dentro. 
AS 


Race traduse cuvintele în minte. Apoi înghiţi în sec. 

— Ce scrie? întrebă Nash. 

Race se întoarse către el. La început, nu scoase niciun cuvânt. 
Apoi, în cele din urmă, spuse: 

— Scrie: „Nu intrati cu niciun preț. Înăuntru se află moartea”. 

— Ce înseamnă „AS”? întrebă Lauren. 

— Aş presupune, răspunse Race, că „AS” vine de la Alberto 
Santiago. 


În sat, Doogie Kennedy dădu cu şutul într-o piatră răzleaţă, 
agitat. Era deja întuneric şi încă mai ploua, iar el era nervos că 
fusese lăsat acolo, când tot ce-şi dorea, de fapt, era să fie şi el 
sus, în munţi, împreună cu ceilalţi. 

— Ce s-a întâmplat, Doogs? îl întrebă plutonierul George 
Reichart, poreclit Tex:0, de lângă şanţul pentru apă din partea de 
est a satului. 

Reichart era un bărbat înalt, subţire şi deşirat. Se trăgea din 
Austin” şi era genul de cowboy veritabil în toate privinţele - de 
unde şi porecla lui. 

— Nu ai parte de suficientă acţiune? 

— Sunt în regulă, spuse Doogie. Dar aş prefera să fiu şi eu sus, 
în munţi, găsind ceea ce e de găsit, în loc să stau aici să 
dădăcesc un sat nenorocit. 

Reichart chicoti uşor ca pentru sine. Doogie era un băiat bun. 
Nu prea isteţ, dar entuziast - entuziast nevoie mare. 

Tex Reichart nu ştia însă că în spatele accentului sudic de 
provincie al lui Doogie Kennedy se ascundea un tânăr deosebit 
de inteligent. 

În urma testelor preliminare de la Fort Benning, se descoperise 
că Doogie avea un IQ de 161, ceea ce era ciudat, având în 
vedere că abia reuşise să termine liceul. 


10 Tex - prescurtare de la cuvântul „texan” (n.tr.) 
11 Austin - capitala statului american Texas (n.tr.) 
123 


La scurt timp, s-a descoperit că de-a lungul anilor de şcoală 
petrecuţi în Little Rock, Arkansas, tatăl tânărului Douglas 
Kennedy, un contabil tăcut şi cu frica lui Dumnezeu, îl snopise în 
bătaie în fiecare seară cu o curea de piele. 

Kennedy senior refuzase şi să-i cumpere fiului său manuale şi 
aproape în fiecare seară îl obliga pe băiat să stea într-o debara 
întunecată de un metru pe doi, drept pedeapsă pentru abateri 
grave cum ar fi uşa pe care o trântise prea tare sau friptura pe 
care o făcuse prea uscată. Tânărul Doogie nu apuca niciodată să- 
şi facă temele şi reuşise să termine liceul doar datorită 
capacităţii sale extraordinare de a reţine pe loc ceea ce se 
explica în timpul orelor. 

Se înrolase în armată în ziua absolvirii şi nu avea să se mai 
întoarcă vreodată acasă. Acolo unde administratorii şcolii nu 
văzuseră decât un alt adolescent timid care o târâise tot liceul, 
un sergent de recrutare bătrân şi ager observase semnele unei 
minţi hotărâte şi strălucite. 

Doogie era şi acum timid, dar având în vedere inteligenţa, 
voinţa şi reţeaua de sprijin a armatei pe care le avea la 
dispoziţie, devenise în scurt timp un soldat al naibii de bun. 
Devenise rapid membru al trupelor de comando, ca trăgător 
specializat. La scurt timp după aceea ajunsese în Beretele Verzi 
şi la Fort Bragg. 


— Aş zice că duc dorul acţiunii, mărturisi Doogie, apropiindu-se 
de locul în care Reichart fixa un senzor „Ochi de vultur” AC-7V 
lângă şanţul estic. 

— În locul tău nu mi-aş face speranţe prea mari, spuse 
Reichart, pornind sistemul de imagistică termică activată de 
mişcare al dispozitivului „Ochi de vultur”. Nu cred că vom avea 
parte de prea multe aventuri în excursia asta... 

Se auzi un bipăit puternic de la senzorul de mişcare. 

Doogie şi Reichart îşi aruncară o privire scurtă. 

Apoi amândoi săriră şi începură să se uite în jur, analizând 
porţiunea deasă a pădurii situată exact în faţa senzorului de 
mişcare. 

Nu era nimic acolo. 


124 


Doar o încâlceală de frunze întrepătrunse de ferigă şi pădurea 
goală. Undeva în apropiere, o pasăre şuiera. 

Doogie îşi înşfăcă puşca M-16 şi păşi atent pe puntea de 
buşteni care traversa partea estică a şanţului. Înainta încet spre 
partea suspectă a junglei. 

Ajunse la marginea pădurii tropicale, porni lanterna montată 
pe ţeava puştii... 

„Şi îl văzu. 

Văzu corpul strălucitor, pătat, al celui mai mare şarpe pe care 
îl avusese vreodată în faţa ochilor! Era o anaconda de zece metri, 
un monstru ce se furişa leneş în jurul ramurilor noduroase ale 
unui copac amazonian. 

Doogie se gândi că era atât de mare, încât mişcarea lui trebuie 
să fi declanşat senzorul. 

— Ce e? întrebă Reichart, alăturându-i-se. 

— Nimic, spuse Doogie. Doar un şar... 

Şi apoi, brusc, Doogie se răsuci din nou cu faţa spre şarpe. 

Şarpele nu ar fi avut cum să declanşeze senzorul de mişcare. 
Avea sângele rece, iar senzorul de mişcare funcţiona pe baza 
unui sistem de imagistică termică. Era declanşat de sursele de 
căldură... 

Doogie îşi ridică din nou arma şi trecu raza lanternei peste 
pădure, la nivelul solului. 

Şi împietri. 

Un om stătea în pădurea umedă din faţa lui. 

Era întins pe burtă şi se uita în sus la Doogie, din spatele unei 
măşti de hochei din ceramică neagră, /a nici zece metri distanță. 
Era camuflat atât de bine, încât abia dacă îl puteai distinge de 
frunzişul negru din spatele lui. 

Dar Doogie abia dacă îi observă camuflajul. 

Ochii îi erau pironiţi asupra pistolului mitralieră MP-5 cu 
amortizor pe care bărbatul îl ţinea în mână şi care era îndreptat 
exact spre puntea nasului lui Doogie. 

Încet, bărbatul camuflat îşi ridică arătătorul spre buzele 
mascate şi mimă sunetul „$şşş” şi, în acelaşi timp, Doogie 
observă un al doilea bărbat - îmbrăcat exact la fel - care stătea 
întins în pădure lângă el, iar apoi pe al treilea, al patrulea şi al 


125 


cincilea. 

O întreagă trupă de fantome negre stătea în subarboret în jurul 
lui. 

— Ce mă-sa... spuse Reichart zărindu-i pe soldaţii întinşi în 
pădure, în faţa lui. 

Se întinse imediat după armă, dar o serie de clicuri sonore - 
sunetul a vreo douăzeci de piedici trase în întuneric - îl făcu să se 
mai gândească o dată. 

Doogie închise ochii scârbit. 

Trebuie să fi fost cel puţin douăzeci de oameni ascunşi în 
pădurea din faţa lor. 

Dădu din cap dezaprobator, cu tristeţe. 

El şi Reichart tocmai pierduseră satul. 


— Înăuntru se află moartea. Nash se încruntă privind lespedea 
potrivită în portalul templului. 

Race stătea lângă el, uitându-se fix la imaginile grăitoare 
sculptate pe zidurile de piatră - scene îngrozitoare cu feline 
monstruoase şi oameni murind. 

— De fapt, e chiar mai precis de atât, spuse el, întorcându-se. 
Mai exact, asomarse înseamnă „a se ivi”. „lnăuntru se ivește 
moartea.” 

— Şi Santiago l-a scris? întrebă Nash. 

— Aşa se pare. 

În momentul acela, căpitanul Scott reveni lângă Nash. 

— Domnule, avem o problemă. Nu reuşesc să iau contactul cu 
Reichart. 

Nash îi răspunse fără să se întoarcă, rămânând cu privirea 
fixată spre portal. 

— Poate e interferența munţilor? 

— Semnalul e bun, domnule. Reichart nu răspunde. S-a 
întâmplat ceva. 

O încruntătură se formă pe chipul lui Nash. 

— Sunt aici... şopti el. 

— Romano? întrebă Scott. 

— La naiba, spuse Nash. Cum au ajuns aici atât de repede? 

— Ce facem? 


126 


— Dacă sunt în sat, înseamnă că ştiu că noi suntem aici. 

Nash se răsuci rapid spre Scott. 

— Sună la baza din Panama, ordonă el. Spune-le că a trebuit 
să urmăm Planul B şi să urcăm în munţi. Zi-le să anunţe prin 
radio echipa de sprijin aerian şi să-i instruiască pe piloţi să ne 
localizeze semnalele portabile şi să le urmeze. Haideţi. Trebuie 
să ne mişcăm rapid. 


Lauren, Copeland şi câţiva soldaţi din Beretele Verzi începură 
să monteze nişte suluri cu exploziv Composition-2 pe lespedea 
fixată în portal. 

C-2 e un tip de exploziv plastic cu detonare uşoară, folosit de 
arheologii din toată lumea pentru a distruge obstacolele din 
structurile antice, fără a dărâma şi clădirile. 

Pe când ceilalţi îşi vedeau de treabă fără să aibă vreo clipă de 
pierdut, Nash se hotărî să cerceteze zona din spatele templului, 
să vadă dacă nu găseşte o altă intrare. Neavând altceva de făcut, 
Race porni după el. 

Cei doi merseră în spatele structurii cubice joase, urmând un 
drum neted de piatră care înconjura tabernaculul asemenea unui 
balcon fără balustradă. 

Ajunseră în spatele clădirii şi văzură imediat un mal abrupt şi 
noroios care cobora în pantă adâncă, până la marginea vârfului 
turnului. 

Stând în vârful muntelui noroios, Race se uită în jos la blocurile 
dreptunghiulare atent dispuse unul lângă altul ca să alcătuiască 
drumul de sub picioarele lui. 

Printre toate blocurile paralelipipedice, cu colţuri ascuţite, văzu 
şi o piatră care arăta foarte ciudat. 

Era o piatră rotundă. 

Nash o văzu şi el şi amândoi se aplecară ca să o examineze 
mai atent. 

Avea un diametru de vreo 75 de centimetri - cam cât lăţimea 
unui bărbat solid - şi era potrivită perfect la suprafaţa potecii. 
Într-adevăr, lui Race i se părea că fusese introdusă cu precizie 
într-o gaură cilindrică din potecă, gaură ce fusese săpată în 
blocurile pătrate din jur. 


127 


— Mă întreb pentru ce-o fi fost folosită, spuse Nash. 

— Cine e Romano? întrebă Race, luându-l pe colonel total prin 
surprindere. 

Race îşi aminti că Nash îi povestise mai devreme despre trupa 
de asasini germani care îi măcelărise pe călugării aceia din 
mănăstirea lor din Pirinei - îşi aminti de poza pe care i-o arătase 
cu liderul trupei de asasini, un bărbat pe nume Heinrich Anistaze. 

Dar Nash nu pomenise niciodată pe nimeni cu numele 
Romano. Cine era ăsta şi ce căuta în sat? Şi, mai important, de 
ce fugea Nash de el? 

Nash ridică o privire tăioasă spre Race şi faţa i se întunecă. 

— Domnule profesor, vă rog... 

— Cine e Romano? 

— Mă  scuzaţi, spuse Nash, trecând nepăsător de el şi 
îndreptându-se spre partea din faţă a templului. 

Race dădu din cap dezaprobator şi îl urmă la o oarecare 
distanţă. Reveni în faţa templului şi se aşeză pe treptele late de 
piatră. 

Era atât de obosit încât simţea că mintea i se transformase 
într-o pastă. Era puţin trecut de ora nouă şi, după ce călătorise 
aproape douăsprezece ore, se simţea absolut epuizat. 

Se lăsă pe spate pe pietrele templului şi îşi strânse hanoracul 
de armată pe lângă corp. O oboseală bruscă şi copleşitoare îl 
cuprinsese. Îşi lăsă capul pe treptele reci de piatră şi închise 
ochii. 

Chiar în momentul acela auzi însă un zgomot. 

Era un zgomot ciudat. Un sunet ascuţit, ca un scrâşnet. 

Era rapid, insistent - aproape nerăbdător dar curios de 
înfundat. Părea că vine din interiorul treptelor de piatră de sub 
capul lui. 

Race se încruntă. 

Părea a fi zgomotul unor gheare care zgăriau piatra. 

Se ridică imediat în capul oaselor şi se uită spre Nash şi spre 
ceilalţi. 

Se gândi să le spună ceva despre scrâşnet, dar nu apucă, 
fiindcă în momentul acela - exact în momentul acela - două 
elicoptere de atac asemănătoare cu nişte şoimi se năpustiră din 


128 


vălul de ploaie de deasupra turnului de piatră, cu rotoarele 
huruind şi armele trăgând, luminând vârful turnului cu razele 
puternice ale reflectoarelor. 

În aceeaşi clipă, un zgomot asurzitor de mitralieră izbucni în 
jurul lui Race şi o rafală de gloanţe pocni zidul de piatră la câţiva 
centimetri deasupra capului lui. 

Race se aruncă, adăpostindu-se după colţul templului, şi se 
uită în urmă chiar în momentul în care o mică armată de figuri 
întunecate se năpusti dintre copacii de la marginea poienii, cu 
arme ale căror guri scuipau limbi lungi de foc, năluci negre în 
noapte. 


129 


A TREIA MAŞINAŢIE 


LUNI, 4 IANUARIE, ORA 21:10 


VILCAFOR ŞI ÎMPREJURIMILE 


VILCAFOR 


z —> 


PLATOU PĂDURE 
TROPICALĂ 


CRATER 


Carare pe malul râului 
A 


Cascada SPRE PĂDUREA TROPICALA AMAZONIANĂ 


130 


Race îşi acoperi capul în timp ce altă ploaie de gloanţe de 
mitralieră lovea zidul de piatră de lângă el. 

Şi apoi, deodată - ca un şoc total - o altă sursă de focuri de 
mitralieră izbucni de undeva de deasupra lui. De foarte, foarte 
aproape. 

Race deschise ochii, ridică privirea şi se trezi holbându-se 
exact la reflectorul unuia dintre elicoptere. Îşi strânse ochii şi 
văzu pete, ameţit de lumina orbitoare. 

Apărându-şi ochii cu braţul, îşi recăpătă încet vederea şi atunci 
îşi dădu seama că sursa acestei noi rafale de foc era cineva care 
stătea peste corpul lui aplecat la pământ şi care trăgea în sus, 
spre reflector. 

Era Van Lewen. Bodyguardul lui. 

Apărânau-l cu puşca lui M-16. 

Chiar atunci, unul dintre elicopterele de atac trecu pe 
deasupra vâjâind - cu palele rotorului zvâcnind sonor şi cu 
reflectorul alb jucându-se pe deasupra vârfului turnului - şi izbi 
pământul noroios din faţa lui Van Lewen cu o explozie din ţevile 
montate lateral, iar zgomotul extraordinar făcut de tunuri acoperi 
răpăitul de mitralieră de pe vârful turnului. 

Voci frenetice strigau în casca lui Race: 

— Nu văd de unde... 

— ... prea mulţi! 

Şi apoi, deodată, auzi vocea lui Nash: 

— Van Lewen! Nu mai trage! Nu mai trage! 

O clipă mai târziu, Van Lewen încetă să tragă şi, odată cu el, 
încetă şi schimbul de focuri, iar în liniştea sinistră care urmă - 
scăldată cum era de lumina albă aspră a celor două elicoptere de 
atac ce dădeau târcoale vârfului turnului - Race văzu că el şi 
însoțitorii lui erau complet înconjurați de cel puţin douăzeci de 
oameni, toţi îmbrăcaţi în negru şi înarmaţi cu pistoale-mitralieră. 


131 


Cele două elicoptere de atac începură să planeze deasupra 
poienii din faţa templului, luminându-l cu reflectoarele lor 
puternice. Erau elicoptere de asalt Apache AH-64 de provenienţă 
americană - nişte păsări de atac slăbănoage şi prevestitoare de 
rău. 

Incet, grupul de figuri întunecate începu să apară din frunzişul 
de la marginea poienii. 

Toţi erau înarmaţi până în dinţi. Unii aveau pistoale germane 
compacte MP-5, iar alţii aveau puşti de asalt Steyr-AUG de 
tehnologie extrem de înaltă. 

Race era surprins de el însuşi, surprins de cât de multe ştia 
despre nenumăratele arme din faţa lui. 

De fapt, era numai şi numai vina lui Marty. 

Pe lângă faptul că lucra ca inginer proiectant în cadrul DARPA 
şi că era cel mai nesuferit fan al lui Elvis Presley (toate PIN-urile 
de la cardurile lui şi parolele de la computer erau formate din 
acelaşi număr - 53310761 - numărul de serie pe care îl avea 
Regele în armată), fratele lui Race, Marty, era şi o enciclopedie 
ambulantă de armament. 

De când erau copii până ultima oară când îl văzuse Race, cu 
nouă ani înainte, de fiecare dată când vizitau un magazin cu 
articole sportive, Marty reuşea să-i identifice fratelui său fiecare 
an de fabricaţie, model şi producător al obiectelor expuse în 
raionul de arme de foc. Ciudat era că acum, datorită observaţiilor 
permanente ale lui Marty, Race descoperi brusc că şi el era în 
stare să le identifice pe toate. 

Clipi, reveni în prezent, revăzu gruparea de soldaţi înarmaţi 
adunaţi în faţa lui. 

Erau cu toţii îmbrăcaţi în negru - salopete de luptă negre, 
curele şi chingi negre, mănuşi negre şi bocanci. 

Dar de departe cea mai frapantă trăsătură se găsea pe 
chipurile lor. Fiecare soldat purta pe faţă o mască ceramică de 
hochei de culoarea cărbunelui - o mască neagră inexpresivă ce 
acoperea tot în afară de ochii celui care o purta. Măştile îi făceau 
pe soldaţii din faţa lui Race să pară reci, inumani, aproape ca 
nişte roboţi. 

Chiar atunci, unul dintre soldaţii mascaţi se repezi spre locul în 


132 


care stătea Van Lewen, îi smuci puşca M-16 şi îi confiscă rapid şi 
celelalte arme. 

Apoi, bărbatul îmbrăcat în negru se aplecă spre Race şi zâmbi 
prin ameninţătoarea-i mască neagră. 

— Guten abend”, spuse el cu un zâmbet strâmb înainte să-l 
smucească scurt şi cu brutalitate pe Race, făcându-l să se ridice 
în picioare. 


Ploaia continua să cadă. 

Nash, Copeland şi Lauren stăteau lângă portal, cu mâinile 
strâns încleştate după cap. Soldaţii din Beretele Verzi se aflau 
lângă ei, dezarmaţi. 

Walter Chambers privea fix, cu ochii mari, uimit, la trupa de 
soldaţi mascaţi ce îi înconjura. Gaby Lopez le arunca doar nişte 
priviri reci. 

Van Lewen şi Race fură împinşi alături de ceilalţi. 

Race privea temător spre soldaţii îmbrăcaţi în negru, uitându- 
se lung la măştile lor de hochei reci şi negre. Mai văzuse şi altă 
dată astfel de măşti. Poliţiştii sud-americani care interveneau în 
timpul răzmeriţelor le purtau în timpul protestelor extrem de 
violente, pentru a-şi proteja feţele de pietre şi de alte obiecte 
azvârlite. 

Numără cam douăzeci de soldaţi în total. 

In întunericul din spatele cercului de soldaţi se găsea însă un 
alt grup de persoane - femei şi bărbaţi. Acest nou grup nu purta 
uniforme sau măşti. Purtau haine civile, haine pentru drumeţii, 
asemănătoare celor ale lui Lauren. 

„Oameni de ştiinţă, se gândi Race. Oameni de ştiinţă germani 
care au venit aici în căutarea idolului de thyriu.” 

Privi spre portal, spre lespedea uriaşă potrivită la intrare. Din 
fiecare latură a ei ieşeau fire - explozivii C-2 cu detonare uşoară. 

Chiar atunci, unul dintre soldaţi păşi înainte şi îşi ridică braţul 
ca să-şi scoată masca neagră de hochei. 

Race se crispă de nerăbdare - aşteptând să vadă trăsăturile 
reci şi dure ale lui Heinrich Anistaze, fostul agent Stasi care 
condusese trupa de asasini germani în măcelul sângeros de la 


2 Bună seara (în Ib. germană, în orig.) 
133 


mănăstire. 

Soldatul îşi scoase masca. 

Race se încruntă. Nu-l recunoscu. 

Nu era Anistaze. 

In schimb, era un bărbat bine făcut, mai în vârstă, cu un chip 
rotund şi ridat şi cu o mustață cenuşie stufoasă. 

Race nu era sigur dacă trebuia să se simtă uşurat sau îngrozit. 

Liderul german nu scoase o vorbă în timp ce îl atinse în trecere 
pe Race şi se aplecă la pământ în faţa portalului. 

Analiză diversele cabluri ce ieşeau din lespede şi pufni 
dispreţuitor. Apoi dădu drumul firelor şi se îndreptă spre Frank 
Nash. 

Îl privi de sus, arogant, pe colonelul în rezervă, evaluându-l, 
măsurându-l. 

Şi apoi, brusc, se întoarse pe călcâie şi le dădu trupelor sale un 
ordin pe un ton răstit. 

— Feldwebel Dietrich, bringen Sie sie în das Dorf und sperren 
Sie sie ein! Hauptmann von Dirksen, bereiten Sie alles vor am 
den Tempel zu offnen. 

Race traduse cuvintele în minte: „Sergent-major Dietrich, du-i 
în sat şi închide-i. Căpitan von Dirksen, pregăteşte-te să deschizi 
templul”. 

Conduşi de un sergent-major german pe nume Dietrich şi 
înconjurați de şase dintre soldaţii germani mascaţi, cei zece 
americani fură mânaţi fără prea multe formalităţi înapoi peste 
puntea de frânghii şi pe poteca spiralată. 

Când ajunseră la capătul de jos al potecii, pătrunseră prin 
crăpătura îngustă din platou care ducea înapoi spre drumul de pe 
malul râului. După aproximativ douăzeci de minute de mers, se 
aflau iarăşi în sat. 

Dar satul se schimbase. 

Două proiectoare enorme cu halogen iluminau strada 
principală, scăldând-o în lumină artificială. Cele două elicoptere 
Apache pe care le văzuse Race în vârful turnului se odihneau 
acum în mijlocul străzii. Vreo doisprezece soldaţi germani stăteau 
pe mal, scrutând râul. 

Race le urmă privirea şi văzu Huey-urile uzate ale echipei sale 


134 


şezând pe malul apei. Lângă cele două Apache-uri strălucitoare, 
Huey-urile lui Frank Nash păreau vechi şi stângace. 

Atunci observă Race la ce se uitau de fapt soldaţii germani. 

Era dincolo de cele două Huey-uri, plutind la suprafaţa râului, 
învăluit în ploaia constantă de noapte. 

Un hidroavion. 

Dar nu un hidroavion oarecare. Trebuie să fi avut o anvergură 
a aripilor de cel puţin şaizeci de metri. lar pântecele său - partea 
care se odihnea maiestuos în apă - era absolut enorm, evident 
mai mare decât corpul principal al Galaxy-ului care îi adusese pe 
Race şi pe ceilalţi în Peru. Patru motoare turbojet erau ataşate 
sub aripile sale masive, iar două pontoane rotunjite se întindeau 
dincolo de fiecare aripă, atingând suprafaţa apei şi stabilizând 
aeronava. 

Era un Antonov An-111 A/batross, cel mai mare hidroavion din 
lume. 

Uriaşa aeronavă se rotea uşor pe apă când Race şi ceilalţi 
apărură pe cărarea de pe mal, conduşi de sergentul german 
Dietrich. Se întorcea către malul râului. 

Abia se imobiliză în noroiul moale, că o rampă de încărcare 
începu să coboare din partea posterioară. 

Imediat ce rampa ajunse pe pământ uscat, două vehicule 
ieşiră huruind din avionul gigantic - o maşină de teren cu opt roţi 
ce arăta ca un tanc şi un Humvee carosat. 

Cele două vehicule blindate opriră în derapaj în mijlocul străzii 
principale. Race şi ceilalţi fură conduşi spre ele. Când ajunseră la 
cele două maşini, Race mai văzu doi soldaţi germani care îi 
împingeau pe Tex Reichart şi pe Doogie Kennedy pe stradă, spre 
ei. 

— Domnilor, le spuse Dietrich în germană celorlalţi soldaţi. 
Băgaţi-i pe soldaţi şi pe oamenii de la guvern în maşina de teren, 
legaţi. Pe ceilalţi aruncaţi-i în Humvee. Încuiaţi-i înăuntru şi apoi 
blocaţi ambele vehicule. 


Nash, Copeland şi cei şase soldaţi din Beretele Verzi fură vârâţi 
în maşina mare de teren, ca un tanc. Race, Lauren, Lopez şi 
Chambers fură împinși în Humvee. 


135 


Humvee-ul era un fel de jeep mai mare, doar că era mult mai 
lat şi avea un acoperiş din metal dur, blindat. Avea şi geamuri de 
policarbonat Lexan, care, în momentul acela, erau închise. 

După ce intrară toţi în Humvee, unul dintre soldaţii germani 
ridică rapid capota şi se aplecă spre motorul vehiculului masiv. 
Apăsă un comutator de sub radiator şi imediat - pac! — toate 
portierele şi geamurile Humvee-ului fură încuiate. 

O închisoare portabilă, îşi spuse Race în sinea lui. 

Minunat. 


Între timp, în vârful turnului era agitaţie mare. 

Soldaţii germani de acolo făceau toţi parte din Fa//schirmjăger 
- unitatea de acţiune ultrarapidă a armatei germane - şi se 
mişcau în consecinţă, iute şi eficient. 

Conducătorul detaşamentului lor, generalul Gunther C. Kolb - 
bărbatul cu mustață cenuşie care îl surprinsese pe Frank Nash 
din senin mai devreme - le urla ordine în germană: 

— Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă! Haideţi o dată! N-avem 
mult timp la dispoziţie! 

In timp ce oamenii lui se repezeau încoace şi încolo, Kolb 
supraveghea zona din faţa lui. 

Explozivii C-2 din jurul lespezii de la intrarea în templu 
fuseseră îndepărtați şi erau înlocuiţi acum de nişte frânghii, 
echipa desemnată era gata să intre şi o cameră digitală fusese 
instalată în faţa portalului ca să înregistreze deschiderea 
templului. 

Kolb încuviinţă din cap ca pentru sine, mulţumit. 

Erau pregătiţi. 

Era momentul să intre. 


Ploaia răpăia zgomotos pe acoperişul Humvee-ului. 

Race zăcea într-o rână pe locul şoferului. Walter Chambers 
stătea lângă el. Lauren şi Gaby Lopez erau în spate. 

Prin parbrizul stropit de ploaie al maşinii, Race văzu că soldaţii 
germani din sat se înghesuiau în jurul unui singur monitor şi îl 
priveau cu atenţie. 

Race se încruntă. 


136 


Apoi văzu un mic ecran de televizor pe consola centrală a 
bordului Humvee-ului - în locul în care ar fi radioul la o maşină 
obişnuită. Se întrebă dacă blocarea motorului Humvee-ului îi 
afectase sistemele electrice. Apăsă pe butonul de pornire al 
micului televizor, ca să afle. 

Incet, o imagine prinse viaţă pe ecran. 

Niciuna, nici două, îi văzu pe germanii de la templu adunaţi în 
jurul portalului. Le auzi vocile transmise în boxele televizorului: 

— Ich kann nicht glauben, dass sie Sprengstoff verwenden 
wollten. Es konnte das gesammte Gebäude zum Einsturz 
gebracht haben. Machen Sie die Seile fest... 

— Ce spun ăştia? întrebă Lauren. 

— Îndepărtează explozivii pe care i-aţi montat voi în jurul 
lespezii, îi explică Race. Cred că C-2-ul ar dărâma întreaga 
structură. Au de gând să folosească frânghii în schimb. 

In boxe se auzi o voce de femeie, vorbind repede în germană. 

Race le traduse celorlalţi: 

— Vedeţi dacă puteţi contacta Cartierul general. Spuneţi-le că 
am ajuns la templu şi că i-am găsit şi i-am prins pe membrii 
armatei Statelor Unite. Aşteptăm instrucţiuni... 

Apoi, vocea din boxe mai spuse ceva. 

— Was ist mit dem anderen amerikanischen Team? Wo sind 
die jetzt”? 

„Ce naiba?” îşi spuse Race. 

Das anderen amerikanischen Team? 

Prima dată se gândi că, poate, nu auzise bine. 

Nu greşea însă. Era sigur. 

Dar pur şi simplu nu avea... 

Race se încruntă ca pentru sine şi nu le mai traduse celorlalţi 
fraza. 

Pe ecran, soldaţii legau frânghii în jurul lespezii din portal. 

— Alles Klar, macht Euch fertig... 

— Bine. Pregătiţi-vă. 

Oamenii de pe ecran ridicară frânghiile. 

— Zieht an! 


13 Ce se întâmplă cu cealaltă echipă americană? Unde e acum? (în Ib. 
germană, în orig.) 
137 


— ŞI... trageţi! 


Sus, în vârful turnului, frânghiile se încordară şi lespedea 
potrivită în portal începu să se mişte încet, scrâşnind sonor pe 
podeaua de piatră a intrării. 

Opt soldaţi germani trăgeau de frânghii, târând lespedea 
uriaşă din locul în care se odihnise patru sute de ani. 

Încet - foarte încet - lespedea se dislocă din portal, scoțând la 
iveală un interior negru ca cerneala. 

O dată ce intrarea fu descoperită, Gunther Kolb păşi înainte 
privind în jos, în străfundurile întunecate ale templului. 

Văzu o serie de trepte late de piatră ce coborau în întunericul 
de dincolo de el, spre pântecele marii structuri subterane. 

— Bine, spuse el în germană. Echipa de acces. E rândul vostru. 


În Humvee, Race se întoarse către Lauren. 
— O să intre. 


În vârful turnului, cinci soldaţi germani înarmaţi până în dinţi 
păşiră înainte. Echipa de acces. 

Conduşi de un căpitan tânăr şi vânos pe nume Kurt von 
Dirksen, se apropiară de Kolb la intrarea în templu, cu armele în 
mână. 

— Nu vă complicaţi, îi spuse Kolb tânărului căpitan. Găsiţi 
idolul acela şi apoi ieşiţi naibii... 

În momentul respectiv, fără vreun avertisment, nişte sunete 
ascuţite, şuierătoare, despicară aerul din jurul lor. 

Zvâc-zvâc-zvâc-zvâc-zvâc-zvăc! 

Şi apoi - zvrr! — un obiect lung şi subţire se înfipse într-un 
mănunchi de muşchi de pe peretele templului chiar lângă capul 
lui Kolb! 

Kolb se uită uimit la obiectul acela. 

Era o săgeată. 


Dinspre ecranul mic al televizorului din Humvee începură să se 
audă voci ţipând pe măsură ce o ploaie de săgeți cădea asupra 
trupelor germane adunate în jurul templului. 


138 


— Was zum Teufel!+! 

— Duckt Euch! Duckt Euch”! 

— Ce se întâmplă? întrebă Lauren, aplecându-se înainte de pe 
bancheta din spate. 

Race se întoarse spre ea, uimit. 

— Se pare că sunt atacati. 

* 

Zgomotul asurzitor al focurilor de pistol-mitralieră înghiți încă o 
dată vârful turnului, trupele germane ridicându-şi armele MP-5 şi 
Steyr-AUG şi trăgând din răsputeri. 

Stăteau cu toții în jurul portalului deschis al templului, cu fața 
în afară, ţintind în sus, spre sursa săgeţilor mortale - muchia 
craterului masiv. 

De la adăpostul zidurilor portalului, Gunther Kolb scrută 
întunericul, căutându-şi inamicii. 

Şi îi văzu. 

Văzu un grup de figuri întunecate adunate pe marginea 
canionului. 

Probabil că erau în jur de cincizeci în total - forme umane 
subţiri, ce aruncau o perdea de săgeți primitive de lemn în 
soldaţii germani din vârful turnului. 

„Ce naiba...?” îşi spuse Kolb. 


Race ascultă năucit vocile germanilor care se auzeau în boxele 
micului televizor. 

— Echipa de la templu! Ce se întâmplă acolo sus? 

— Suntem atacați! Repet, suntem atacați! 

— Cine vă atacă? 

— Par a fi nişte indieni! Repet. Indieni. Băştinaşi. Trag în noi cu 
săgeți de sus, de pe muchia superioară a craterului! Dar se pare 
că-i vom face să dea înapoi - staţi. Nu, staţi puţin. Se retrag. Se 
retrag. 

O clipă mai târziu, bubuitul focurilor de mitralieră încetă şi se 
lăsă o linişte îndelungată. 

Nimic. 

14 Ce dracu'! (în Ib. germană, în orig.) 
15 Ghemuiţi-vă! Ghemuiţi-vă! (în Ib. germană, în orig.) 
139 


Şi mai multă linişte. 

Germanii de pe ecran se uitau cu precauţie în jurul lor, ţinând 
în mână armele fumegânde. 

În Humvee, Race şi Chambers îşi aruncară câte o privire unul 
altuia. 

— Un trib de băştinaşi din zonă, spuse Race. 

Gunther Kolb urla, dând nişte ordine. 

— Horgen! Vell! Urcaţi cu o echipă şi formaţi un perimetru în 
jurul muchiei craterului! 

Se întoarse spre von Dirksen şi echipa sa de acces. 

— În regulă, căpitane. Puteţi intra în templu. 

Cei cinci membri ai echipei de acces se adunară în faţa 
portalului deschis. 

Se căsca în faţa lor, întunecat şi ameninţător. 

Căpitanul von Dirksen păşi atent înainte - cu arma în mână - şi 
rămase în pragul portalului, în capul unei scări cu trepte late de 
piatră care cobora în pântecele templului. 

— Bine, spuse el pe un ton formal spre microfonul ataşat la 
gât, în timp ce cobora prima treaptă. Văd nişte trepte de piatră în 
faţa mea. Cobor... 

— ... treptele acum... se auzi vocea lui von Dirksen în boxele 
din Humvee. 

Race se uită atent la imaginea celor cinci soldaţi care păşeau 
încet prin portal, până când, în cele din urmă, capul ultimului 
militar dispăru sub linia podelei şi nu se mai văzu decât intrarea 
goală de piatră. 


— Căpitane, raportează, se auzi vocea lui Kolb în căştile lui 
Kurt von Dirksen, în timp ce tânărul căpitan german ajungea la 
capătul treptelor umede de piatră, iar raza lanternei sale despica 
întunericul. 

Acum se afla într-un tunel îngust, cu ziduri de piatră. Tunelul 
se întindea în faţa lui, curbându-se uşor în jos, spre dreapta. 
Cobora abrupt, spiralat, în întunecimea din inima templului. De-a 
lungul zidurilor erau aliniate mici firide. 

— Am ajuns la baza treptelor, spuse el. Văd un tunel curbat în 
faţă. Mă îndrept spre el. 


140 


Membrii echipei de acces lăsară o distanţă mai mare între ei 
când începură să coboare cu precauţie prin tunelul abrupt. 
Razele lanternelor lor se jucau pe zidurile umede şi strălucitoare. 
Un picurat ce făcea ecou se auzea de undeva din adâncurile 
templului. 

Von Dirksen rosti: 

— Echipă, aici Unu. Raportaţi. 

— Aici Doi. 

— Trei. 

— Patru. 

— Cinci. 

Se avântară şi mai adânc în josul tunelului. 


Race şi ceilalţi se uitau la ecranul televizorului din Humvee 
într-o linişte crispată, ascultând vocile şoptite ale echipei 
germane de acces. Race traduse. 

— ... atât de umed aici, e apă peste tot... 

— ... fiţi pe fază. Aveţi grijă pe unde călcaţi... 

Chiar atunci, un scrâşnet sonor de interferenţă izbucni din 
boxele televizorului. 

— Ce-a fost asta? exclamă von Dirksen rapid. Echipă, raportați. 

— Aici Doi. 

— Trei. 

— Patru. 

Şi apoi, nimic. 

Race aşteptă cu sufletul la gură să raporteze şi ultimul soldat. 
Dar vocea lui nu se mai auzi. 

Nu se auzi şi „Cinci”. 


În interiorul templului, von Dirksen se întoarse pe călcâie. 

— Friedrich, şuieră el urcând din nou prin tunel, trecând de 
ceilalţi. 

Nu coborâseră prea mult prin tunelul abrupt şi spiralat şi acum 
stăteau în beznă totală, singura lumină fiind aceea a lanternelor. 

In spatele lor, mai sus, vedeau o tentă albăstruie a lunii ce 
trecea pe după curba uşoară a tunelului, indicând drumul de 
întoarcere la suprafaţă. 


141 


Von Dirksen se uită în spate, în susul tunelului. 

— Friedrich! şopti el în întuneric. Friedrich! Unde eşti? 

In momentul acela, căpitanul auzi un sunet înfundat de undeva 
din spatele lui. 

Se întoarse. 

Şi acum nu-i mai văzu decât pe doi dintre oamenii lui stând în 
spate. Al treilea nu se vedea nicăieri. 

Von Dirksen se răsuci din nou cu faţa spre intrare şi tocmai se 
pregătea să spună ceva în microfon când, deodată, văzu o umbră 
neobişnuit de mare furişându-se pe după cotul tunelului de 
deasupra lui; în clipa aceea, graiul îi pieri complet. 

Silueta se contura în lumina lunii din spatele ei. 

Şi arăta absolut înfiorător. 

Raza albăstruie şi palidă a lunii îi strălucea pe membrele negre 
şi musculoase. Lumina lanternei lui von Dirksen scânteie pe colții 
săi lungi şi ascuţiţi. 

Căpitanul german se uita pierdut la monstrul din faţa lui, mut 
de uimire. 

Era uriaş. 

In clipa următoare i se alătură un al doilea monstru identic, ce 
apăru din spatele lui. 

„Probabil se ascundeau în firide”, îşi spuse von Dirksen. 

Stăteau la pândă. Aşteptau ca el şi oamenii lui să treacă de ei, 
ca să le blocheze calea de retragere. 

Intr-o fracțiune de secundă, primul monstru atacă. Von Dirksen 
nu avea nicio şansă. Se mişca incredibil de repede pentru un 
animal de dimensiunile acelea şi, într-o clipă, fălcile ucigaşe 
invadară câmpul vizual al ofițerului; în momentul acela, Kurt von 
Dirksen nu mai putea face altceva decât să ţipe. 


Din boxele televizorului izbucniră răcnete şi urlete. 

Race şi ceilalţi se holbau îngroziţi la ecran. 

Ecoul ţipetelor scoase de ultimii trei membri ai echipei de 
acces ce erau atacați fu redat de undele radio. Race auzi câteva 
împuşcături scurte, dar nu dură decât vreo câteva secunde până 
ce, brusc, şi împuşcăturile, şi ţipetele încetară simultan şi se lăsă 
liniştea. 


142 


O linişte stăruitoare. 

Race privea ţintă la ecranul televizorului, la imaginea gurii 
căscate a templului. 

— Von Dirksen, Friedrich, Nielson. Raportaţi. 

Nu veni niciun răspuns de la oamenii din templu. 

Race şi Lauren se uitară scurt unul la altul. 

Şi apoi, deodată, se auzi o altă voce în boxe. 

Era un glas fără suflare, gâfâit şi sugrumat de frică. 

— Domnule! Aici Nielson! Repet, aici Nielson! O, Doamne... 
Dumnezeu să ne ajute. Plecaţi de aici, domnule! Plecaţi de aici 
cât mai... 

Zbang! 

Se auzi ceva ca o ciocnire. 

Un sunet ca şi cum ceva mare l-ar fi strivit pe bărbatul numit 
Nielson. 

Urmară nişte zgomote de încăierare; Race auzi un țipăt ce-ţi 
îngheţa sângele în vine şi apoi - acoperind ţipătul - auzi alt 
sunet, mult mai înfricoşător. 

Era un răget - un răget ca din altă lume - vibrant şi profund ca 
acela al unui leu. 

Doar că era mai plin, mai sonor, mai feroce. 

Race îşi aţinti din nou privirea asupra ecranului televizorului şi, 
deodată, împietri. 

Îl văzu. 

Îl văzu apărând din întunericul difuz al portalului. 

Şi uitându-se la uriaşa creatură neagră ce păşea din gura 
templului, Race simţi o senzaţie profundă de greață în adâncul 
stomacului. 

Îşi dădu seama atunci, în momentul acela, că în ciuda 
tehnologiei, a tuturor armelor şi a tuturor dorințelor lor egoiste 
de a găsi o nouă şi fantastică sursă de energie, oamenii de pe 
acel turn de piatră tocmai încălcaseră o regulă mult, mult mai 
simplă a evoluţiei umane. 

Sunt uşi care nu trebuie deschise niciodată. 

Gunther Kolb şi restul de vreo zece germani de pe vârful 
turnului se uitau fix la animalul ce stătea în portal, ţintuiţi de 
uimire. 


143 


Era splendid. 

Avea mai bine de un metru şi jumătate înălţime, chiar şi atunci 
când stătea în patru labe, şi era complet negru, de un negru 
profund din cap până în picioare. 

Semăna cu un fel de jaguar. 

Un jaguar negru uriaş. 

Ochii imensei feline aveau o strălucire galbenă în lumina lunii 
şi, cu fruntea încruntată şi furioasă, cu umerii musculoşi încordaţi 
şi cu colții ca nişte pumnale, chiar arăta ca o încarnare a 
diavolului. 

Dintr-odată, strălucirea albastră difuză a lunii care lumina 
portalul fu înlocuită de un fulger aspru şi scurt şi uriaşul animal 
începu să ragă sub tunetele asurzitoare care urmară. 

S-ar putea să fi fost un semnal. 

Fiindcă în momentul acela - exact în momentul acela - vreo 
zece alte pantere uriaşe ţâşniră din întunericul templului şi îi 
atacară pe germanii de pe vârful turnului. 


Deşi erau înarmaţi cu puşti de asalt şi cu pistoale mitralieră, 
membrii expediției germane nu aveau nicio şansă. 

Panterele erau prea rapide. Prea agile. Prea puternice. Se 
năpustiră asupra grupului de soldaţi şi oameni de ştiinţă cu o 
ferocitate şocantă -  rostogolindu-i, sărind asupra lor, 
schingiuindu-i. 

Câţiva soldaţi reuşiră să descarce câteva gloanţe şi una dintre 
pantere căzu la pământ, în spasme violente. 

Dar nu conta, celelalte fiare abia păreau să observe gloanţele 
care şuierau în jurul lor şi în câteva secunde îi doborâră şi pe 
ceilalţi soldaţi -  sfâşiindu-le carnea, înfigându-şi colții în 
gâtlejurile lor, sufocându-i cu fălcile lor puternice, ca nişte 
menghine. 

Urlete oribile se înălţară în văzduhul nopţii. 

Generalul Gunther Kolb o luă la fugă. 

Frunzele ude de ferigă îi plesneau cu putere faţa în timp ce 
alerga în jos pe scara de piatră care ducea spre podul suspendat. 

Dacă ar fi reuşit să ajungă la pod, se gândea el, şi să-l dezlege 
de proptelele de pe cealaltă parte, panterele aveau să rămână 


144 


blocate în turn. 

Kolb se repezea să coboare pe lespezile ude de piatră, în 
urechi răsunându-i propria răsuflare grea, acoperită însă de 
sunetul unui corp greu care strivea frunzişul din spatele lui. Alte 
frunze de ferigă îl plesneau peste faţă, dar nu-i păsa. Aproape 
că... 

Ajunsese! 

Îl văzu. 

Podul de frânghii! 

Îi văzu chiar şi pe câţiva dintre oamenii săi care săltau peste 
pod, fugind de carnajul de pe vârful turnului. 

Kolb sări peste ultimele câteva trepte şi o luă la fugă spre 
margine. 

Reuşise! 

Atunci o greutate colosală se izbi peste el din spate şi 
generalul german plonjă înainte. 

Ateriză dur - cu faţa - pe suprafaţa rece şi udă a muchiei. 
Zgârie disperat pământul cu mâinile, încercând să se ridice iar în 
picioare, când, deodată, o labă uriaşă de panteră îl izbi cu putere 
pe încheietura mâinii, ţintuind-o la pământ. 

Kolb ridică privirea îngrozit. 

Era una dintre pantere. 

Se urcase pe el! 

Demonica panteră uriaşă îl privea atent, analizând curioasă 
creatura asta mică şi ciudată care încercase cu nesocotinţă să-i 
scape. 

Kolb se uita înfricoşat în sus, în ochii ei galbeni, plini de 
răutate. Şi apoi, cu un răget sonor ce-ţi îngheţa sângele în vine, 
capul animalului se repezi asupra lui; Kolb închise ochii şi-şi 
aşteptă sfârşitul. 


Jos, în sat, era linişte. 

Cei doisprezece soldaţi germani se adunaseră în jurul 
monitorului şi se uitau unii la alţii uimiţi. 

Pe ecranul lor îşi văzură tovarășii din vârful turnului alergând în 
toate direcţiile. Din când în când, îl mai vedeau pe câte unul 
repezindu-se prin dreptul ecranului şi deschizând focul cu un MP- 


145 


5, doar ca să fie aruncat violent din cadru, o secundă mai târziu, 
de o panteră uriaşă. 

— Hasseldorf, Krieger, spuse tăios sergentul pe nume Dietrich. 
Demontaţi podul de frânghii din partea de vest. 

Doi dintre soldaţii germani ieşiră imediat din cerc. 

Dietrich se întoarse cu faţa spre tânărul operator radio. 

— Ai reuşit să iei legătura cu cineva de sus? 

— Pot să transmit, domnule sergent, dar nu răspunde nimeni, 
răspunse cel ce se ocupa de radio. 

— Mai încearcă. 


Prin ferestrele stropite de ploaie ale Humvee-ului, Race îi 
privea pe Dietrich şi pe soldaţii germani adunându-se în jurul 
monitorului lor, când, deodată, auzi un țipăt. 

Se întoarse imediat. 

Şi îl văzu pe unul dintre soldaţii germani din vârful turnului 
venind în fugă de pe cărarea de pe malul râului. 

Soldatul îşi flutura braţele frenetic, ţipâna: 

— Schnell, zum Flugzeug! Schnell, zum Flugzeug! Sie kommen! 

Striga: 

— Urcaţi-vă în avion! Urcaţi-vă în avion! Vin! 

Chiar atunci, un fulger lumină poteca din spatele mesagerului 
şi Race văzu preţ de o clipă ceva care alerga în salturi în spatele 
lui. 

— Doamne, Dumnezeule... 

Era una dintre creaturile acelea feline uriaşe - exact ca aceea 
pe care o zărise ieşind din templu cu doar câteva minute mai 
devreme. 

Dar imaginea pe care o văzuse pe micul ecran al televizorului 
din Humvee nu o reprezentase pe făptura aceea în toată 
splendoarea. 

Era absolut înfricoşătoare. 

Alerga ţinându-şi capul jos şi urechile ascuţite date pe spate, 
cu puternicii săi umeri musculoşi propulsând-o înainte după 
prada umană ce încerca să scape. 

Se mişca frumos, cu o graţie fluidă - având combinaţia aceea 
uimitoare de echilibru, forţă şi viteză pe care o posedă felinele 


146 


din toată lumea. 

Soldatul german fugea din răsputeri, dar nu avea nicio şansă 
să ţină pasul cu animalul masiv din spatele lui. Incercă să fenteze 
în timp ce alerga, să se ascundă în spatele unor copaci de pe 
marginea potecii, dar pantera era prea agilă. Arăta ca un 
ghepard la viteză maximă - picioarele sale puternice se adaptau 
perfect în timp ce alerga, imitând mişcările prăzii, aplecându-se 
spre stânga, cotind spre dreapta, ţinându-şi centrul de greutate 
jos, fără a-şi pierde măcar o dată echilibrul. 

Se profila deasupra nefericitului german, se apropia din ce în 
ce mai tare şi apoi, când era la o distanţă destul de mică, pantera 
uriaşă sări înainte şi... 

Brusc, fulgerul dispăru şi poteca se cufundă în beznă. 

Întuneric. 

Linişte. 

Şi Race auzi un țipăt. 

Dintr-odată, un alt fulger apăru în susul malului şi, în timp ce 
desluşea imaginea ce i se înfăţişa, Race simţi cum îi îngheaţă 
sângele în vine. 

Uriaşa panteră neagră stătea călare pe trupul soldatului, iar 
capul ei masiv era aplecat deasupra zonei gâtului bărbatului 
prăbuşit. Într-o clipită fălcile panterei zvâcniră şi, cu o mişcare de 
sfâşiere al cărei sunet îţi provoca silă, desprinse gâtul soldatului 
mort de trup. 

Sub un alt fulger strălucitor, pantera uriaşă începu să ragă 
triumfător. 

Timp de un minut, nimeni din Humvee nu spuse nimic. 

Walter Chambers fu cel care rupse tăcerea. 

— Am încurcat-o rău de tot. 

Şi avea dreptate. Căci în momentul acela, în momentul acela 
groaznic, toate celelalte pantere negre se năpustiră din frunzişul 
de lângă mal şi atacară tot ce vedeau că mişcă. 

Enormele feline năvăliră în sat din toate părţile, luându-i pe 
Dietrich şi pe oamenii săi - adunaţi prosteşte în jurul monitorului 
din centrul oraşului - complet prin surprindere. 

Panterele alergau în salturi pe strada principală asemenea 
unor lilieci scăpaţi din iad - placându-i pe soldaţii germani acolo 


147 


unde erau, rostogolindu-i pe jos înainte să apuce să pună mâna 
pe arme, izbindu-i la pământ, sfârtecându-le beregatele. 

Race nu era sigur câte pantere erau. La început numărase 
zece, apoi douăsprezece, apoi cincisprezece. 

Dumnezeule. 

Îndată auzi împuşcături; întoarse capul şi îi văzu pe cei doi 
soldaţi germani pe care Dietrich îi trimisese să ridice podul de 
frânghii dinspre vest - Hasseldorf şi Krieger - trăgând disperaţi 
pentru a se apăra de atacul panterelor. 

Cei doi soldaţi reuşiră să lovească vreo două dintre 
înfricoşătoarele fiare - acestea se aruncară cu sălbăticie înainte 
şi se prăbuşiră în noroi - înainte ca restul panterelor să sară pur 
şi simplu peste leşurile lor şi să-i copleşească pe militari. 

O panteră îi sări lui Hasseldorf în spate şi îi smulse într-o clipă 
şira spinării. O alta îşi încleştă pur şi simplu fălcile masive în jurul 
beregatei lui Krieger, frângându-i gâtul cu un hârşâit dezgustător. 

Restul satului părea a fi o zonă de conflict, căci soldaţii 
germani alergau în toate direcţiile - spre cele două elicoptere 
Apache, spre colibe, spre râu - într-o încercare disperată de a 
scăpa de furia oarbă a panterelor. 

— Fugiţi la elicoptere! striga cineva. Fugiţi la... 

Atunci Race auzi cum un motor era pornit, se întoarse în scaun 
şi văzu palele rotoarelor ambelor elicoptere Apache începând 
uşor să se rotească. 

Soldaţii germani alergau disperaţi spre cele două aeronave, 
dar acestea erau mici şi subţiri - fiecare avea loc doar pentru un 
pilot şi un trăgător. 

Primul Apache începu să se ridice de la sol chiar în momentul 
în care un soldat îngrozit sări pe talpa de aterizare şi deschise cu 
forţă uşa cabinei. Dar înainte ca măcar să încerce să se caţere 
înăuntru, una dintre pantere ţâşni după el, împingându-l violent 
la o parte, şi se strecură prin uşa cabinei, lăsându-şi coada lungă 
şi biciuitoare să atârne în afară. 

O clipă mai târziu, interiorul geamurilor cabinei fu împroşcat cu 
sânge şi elicopterul - ce plutea la trei metri deasupra pământului 
- o luă razna. 

Devie brusc spre dreapta, palele rotorului învârtindu-se într-un 


148 


nor nebunesc, şi începu să se îndrepte spre celălalt Apache, în 
timp ce tunul rotativ cu şase ţevi de sub botul elicopterului 
izbucni cu sălbăticie, trezindu-se la viaţă şi atacând întregul sat 
cu focuri mai puternice ca ale unei mitraliere. 

Erau împroşcate trasoare în toate părţile. 

Parbrizul Humvee-ului lui Race se umplu de o reţea de 
crăpături pe măsură ce ploaia de gloanţe se izbea în el. 

Race se feri instinctiv de impactul proiectilelor. In timp ce se 
apleca însă, văzu o serie de scântei portocalii apărute la impact 
şi transformate într-un foc întins pe toată porţiunea cozii unuia 
dintre Huey-urile de pe malul aflat în apropiere. 

Pe neaşteptate, asemenea unor artificii ce se înălţau spre cer 
pe 4 iulie, două rachete Hellfire porniră din lansatorul Apache- 
ului dezechilibrat. 

Una din ele lovi o colibă de piatră din apropiere, o nărui, 
transformând-o în moloz, iar cealaltă ţâşni drept, de-a lungul 
străzii principale din Vilcafor, îndreptându-se direct spre masivul 
hidroavion Antonov lăsat pe malul râului, pătrunzând cu un vâjâit 
puternic prin rampa de încărcare deschisă a aparatului şi 
dispărând în interiorul punţii sale interioare. 

Mai dură cam o secundă. 

Şi apoi uriaşul hidroavion explodă. Era o explozie monstruoasă, 
de o forţă ieşită din comun. Pereţii aeronavei se sfărâmară într-o 
clipă şi întregul avion se canarisi imediat puternic spre stânga şi 
începu să plutească încet în aval, scufundându-se treptat. 

Între timp, Apache-ul care provocase toate stricăciunile încă se 
mai clătina violent înspre geamănul său. Cei din al doilea 
elicopter încercară cu disperare să se ferească din calea lui, dar 
era prea târziu. Palele rotorului primului Apache loviră palele 
celui de-al doilea aparat, care se mişcau rapid, şi un scrâşnet 
ascuţit de metal pe metal umplu văzduhul. 

După o fracțiune de secundă, cu un şoc, palele primului 
elicopter străpunseră rezervoarele de combustibil ale celui de-al 
doilea şi cele două Apache-uri explodară într-o sferă imensă de 
foc portocaliu ce se întinse de-a lungul străzii principale din 
Vilcafor. 


149 


Race îşi întoarse privirea dinspre scena oribilă şi îi aruncă o 
privire lui Walter Chambers care stătea în scaunul din faţă, 
alături de el. 

— Doamne, Dumnezeule, Walter, îi spuse el. Ai văzut? 

Chambers nu-i răspunse. 

Race se încruntă. 

— Walter? Ce se...? 

Rrrrrrrrrrrrr. 

Race împietri când auzi sunetul. 

Apoi se uită mai atent la figura lui Chambers. Ochii 
antropologului cu figură de învățăcel erau căscaţi, iar el părea că- 
şi ţine respiraţia. 

Se uita fix peste umărul lui Race. 

Încet - foarte, foarte încet - William Race se întoarse. 

Una dintre pantere stătea la geam. 

Exact la geam! 

Capul ei negru era enorm. Acoperea toată suprafaţa geamului. 
Creatura gigantică se uita pur şi simplu la Race, cu ochii săi negri 
şi galbeni. 

Toarse din nou. Un mârâit profund şi răsunător. 

Rrrrrrrrrrrrr. 

Race îi vedea pieptul înălțându-se şi coborând, îi vedea colții 
lungi şi albi ieşind în afara maxilarului inferior. Deodată, animalul 
răsuflă zgomotos şi Race aproape sări ca ars, iar apoi - zdrang! - 
tot Humvee-ul se hâţână sub el. 

Se răsuci ca să se uite prin parbriz. 

Altă panteră tocmai sărise pe capota Humvee.-ului! 

Stătea cu musculoasele sale membre anterioare întinse pe 
capota maşinii, cu ochii galbeni şi furioşi privindu-i ţintă pe Race 
şi pe Chambers, sfredelindu-le sufletele. 

Race îşi atinse microfonul de la gât. 

— Auzi, Van Lewen. Eşti pe acolo? 

Niciun răspuns. 

Scââââââââârți 

Pantera neagră de pe capotă făcu un pas înainte, un pas lent şi 
ameninţător, zgâriind cu ghearele capota de oţel. In acelaşi timp, 
pantera din stânga lui Race împungea puternic portiera Humvee- 


150 


ului cu botul, încercând-o. 

Race începu să bată încontinuu în microfonul de la gât. 

— Van Lewen! 

Vocea lui Van Lewen se auzi prin cască. 

— Vă văd, domnule profesor. Vă văd. 

Race se uită în jur şi văzu maşina de teren, nemişcată pe 
strada plină de noroi, nu departe de Humvee. 

— Acum ar fi un moment bun să faci vreuna dintre schemele 
tale de bodyguard, spuse Race. 

— Staţi liniştit, domnule profesor. Sunteţi în siguranţă atât 
timp cât vă aflaţi în Humvee. 

Exact în momentul acela, pantera neagră de pe capotă îşi izbi 
laba anterioară stângă drept prin parbrizul crăpat al vehiculului! 

Cioburile ţâşniră în toate părţile când laba uriaşă a fiarei, ca un 
pumn, se năpusti prin parbriz şi se opri brusc la cinci centimetri 
de cozorocul şepcii cu Yankees a lui Race. 

— Van Lewen! 

— Bine! Bine! Repede! Uitaţi-vă sub bord! spuse Van Lewen. 
Jos, sub pedala de acceleraţie. Căutaţi un buton negru de cauciuc 
pe partea de sub coloana de direcţie! 

Race se uită acolo. 

Îl găsi. 

— Şi ce face ăsta? 

— Apăsaţi-l! 

Race apăsă pe butonul de cauciuc şi motorul Humvee-ului 
începu imediat să toarcă, trezindu-se la viaţă. 

Nu mai era dezactivat! Race nu ştia de ce şi nici nu-i păsa. Atât 
timp cât funcţiona. 

Se ridică rapid de sub volan - şi se trezi uitându-se la fălcile 
larg deschise ale panterei negre. 

Felina îi rânjea - într-un şuier sălbatic şi furios. Era atât de 
aproape încât Race îi simţea respiraţia fierbinte şi râncedă 
scăldându-i faţa. Pantera se zvârcolea şi se agita, încercând cu 
disperare să se strecoare prin gaura pe care o făcuse în parbriz şi 
să ajungă la carnea de om dinăuntru. 

Race se lăsă pe spate în scaun, îndepărtându-se de dinţii 
animalului înnebunit, împingându-se în geamul lateral din partea 


151 


şoferului - unde se întoarse şi văzu fălcile enorme ale ce/e;/a/te 
pantere azvârlindu-se spre el cu o viteză înfricoşătoare! 

A doua panteră se trânti în portieră. Humvee-ul se clătină pe 
suspensii şi săltă sub greutatea impactului uimitor al felinei. 
Nişte crăpături în formă de fulgere apărură spontan pe tot 
geamul din partea şoferului. 

Dar motorul maşinii încă mergea şi numai asta conta. Scuturat 
de izbituri, Race apucă maneta schimbătorului, băgă în viteză - 
nu conta în care - şi apăsă acceleraţia la podea. 

Humvee-ul ţâşni înapoi, pe strada principală plină de noroi a 
Vilcaforului. 

Doamne, Dumnezeule! Intrase în marşarier! 

Panterei de pe capotă părea să-i pese prea puţin de inerția 
Humvee-ului în timp ce vehiculul semănând cu un jeep mai mare 
sărea cu sălbăticie peste terenul accidentat al satului. Animalul 
demonic îşi smulse capul din parbriz şi începu să-şi bage laba din 
faţă prin sticla spartă, încercând să-l apuce pe Race. 

La rândul lui, Race se lăsă pe spate cât de tare putu, ferindu-şi 
corpul de gheara tăioasă şi apăsând şi mai tare pedala de 
acceleraţie. 

Humvee-ul lovi într-o groapă, se desprinse o clipă de la sol şi 
căzu la loc cu un pocnet surd. Pantera era în continuare pe 
capotă, înverşunată să-l prindă pe Race în timp ce vehiculul 
blindat accelera cu spatele, de-a lungul străzii udate de ploaie, 
total scăpat de sub control. 

— Will! Fii atent! strigă Lauren. 

— Ce e? întrebă Race. 

— În spate! 

Dar Race nu se uita în spate. 

Se uita la creatura din infern care pătrundea prin parbriz, 
încercând să-i sfâşie pieptul. 

— Will! Opreşte! We îndreptăm spre râu! 

Race îşi înălţă uşor capul, surprins. 

„A spus râu?” 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi zări râul negru din 
spatele lor - apropiindu-se rapid - şi unul dintre Huey-urile 
americane ce stătea în apă, la mal, exact în calea lor! 


152 


Race se luptă cu volanul, dar degeaba. În panica lui de a scăpa 
de pantera de pe capotă, pierduse de mult controlul Humvee-ului 
ce mergea înapoi cu o viteză ameţitoare. 

Trase tare de volan, îşi împinse piciorul pe frână, dar roţile se 
blocară şi, într-o clipă, uriaşul Humvee îşi pierdu toată forţa de 
tracţiune. Aluneca pur şi simplu nebuneşte pe noroi fără niciun 
control, sub acţiunea acvaplanării. Deodată, cu o viteză 
ameţitoare, înainte ca Race să apuce să-şi dea seama ce se 
întâmpla, vehiculul uriaş se lansă de pe marginea malului, 
zburând peste râu. 


Humvee-ul zbură prin aer, ridicându-se deasupra malului şi 
parcurgând un arc înalt şi grațios. Apoi se strivi - cu putere, cu 
spatele înainte - de cabina de sticlă a Huey-ului ce stătea în apa 
mică. 

Şocul coliziunii fu atât de mare, încât imprimă o mişcare atât 
maşinii, cât şi elicopterului, care începură să plutească în jos pe 
râu. De asemenea, proiectase şi pantera de pe capotă pe 
deasupra Huey-ului! Imensa felină ateriză departe, în mijlocul 
râului, lovind apa cu un plesnet sonor, mătăhălos. 

În câteva secunde, caimanii se năpustiră asupra ei. 

Zbierând sălbatic, pantera se luptă din răsputeri, până când, în 
cele din urmă, cedă - depăşită numeric - şi se scufundă. 

Aproape de mal rămăsese un hibrid cu aspect bizar între un 
Humvee şi un Huey, care stătea pe jumătate scufundat în apă, la 
vreo şase metri de margine. 

Toată bula convexă a cabinei Huey-ului fusese teşită în interior 
de Humvee, iar acum vehiculul lat ce semăna cu un jeep ieşea în 
afară stângaci din partea frontală strivită a elicopterului. Totuşi, 
carcasa rotorului şi coada Huey-ului nu fuseseră afectate de 
impact. Cele două pale ale rotorului se înălţau mult deasupra 
înfiorătoarei invenţii, nemişcate, dar intacte. 

În interiorul Humvee-ului, Race încerca disperat să-şi păstreze 
calmul. 

Apa mâloasă şi verde se aduna în dreptul geamului din stânga 
lui, în timp ce jeturi mici, dar puternice, de stropi pătrundeau 
înăuntru prin reţeaua de crăpături din geam. A te uita prin 


153 


parbriz era ca şi cum te-ai uita în unul dintre acvariile acelea în 
care poţi vedea şi deasupra, şi sub nivelul apei. 

Doar că acesta era acvariul infernului. 

Prin geam, Race văzu pântecele a vreo cinci caimani gigantici, 
toţi îndreptându-se direct spre el, legănându-şi cozile înainte şi 
înapoi în spatele lor şi împingându-şi corpurile către Humvee. 

Ca să pună capac la toate, un şuvoi de apă pătrundea înăuntru 
prin gaura mare din parbriz, stropindu-l peste tot pe blugi şi 
formând o băltoacă adâncă la picioarele lui. 

Walter Chambers intră în hiperventilaţie. 

— Doamne, Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule! Doamne, 
Dumnezeule! 

În spatele lui Chambers, Race văzu că Gaby Lopez avea acum 
o tăietură adâncă ce sângera deasupra ochiului stâng. Probabil 
se lovise la cap în momentul impactului dintre Humvee şi 
elicopter. 

— Trebuie să ieşim de aici! ţipă Lauren. 

— Serios?! strigă Race, în timp ce un peşte mare argintiu, cu 
dinţi enormi, pătrunse în maşină prin parbriz şi îi ateriză în poală. 

Chiar atunci se auzi un zgomot înfundat de undeva din stânga 
lui şi Race aproape sări din scaun când întregul Humvee începu 
să se bălăngănească puternic într-o parte şi în alta. 

Se întoarse şi văzu umbra enormă a unui caiman negru plutind 
la geamul de lângă el, uitându-se ţintă prin sticla spartă, 
privindu-l cu ochi flămânzi. 

— Oof, Doamne... rosti el. 

Apoi văzu reptila masivă îndepărtându-se de geam. 

— Oof, Doamne... 

— Ce? Ce e? întrebă Walter Chambers de lângă el. 

— O să se izbească în noi! ţipă Race începând în grabă să se 
caţăre spre bancheta din spate. Mişcă-te, Walter! Mişcă-te acum! 

Chambers începu şi el imediat să se suie spre bancheta din 
spate, chiar în momentul în care caimanul se năpusti. O fracțiune 
de secundă mai târziu, geamul Humvee-ului din partea şoferului 
se sparse spre interior, izbucnind într-o rafală spectaculoasă de 
cioburi. 

Ploaia bruscă de cioburi fu urmată la scurt timp de corpul 


154 


masiv şi solzos al caimanului care se rostogoli prin fereastră în 
partea din faţă a Humvee-ului, pe un val de apă ce se revărsă în 
maşină. 

Caimanul se repezi în scaunul din faţă, corpul său uriaş 
ocupând tot spaţiul acela mic. Race îşi trase picioarele pe 
bancheta din spate cu o nanosecundă înainte ca fălcile ce le 
puteau ciopârţi să treacă pe lângă ele. 

Walter Chambers nu fu la fel de norocos. Nu reuşi să-şi ia 
picioarele din calea lui la timp şi caimanul se izbi în ele, 
împingându-le în portieră şi ţintuindu-le acolo. 

Chambers ţipă. Caimanul se dădu înapoi şi răsuflă greu, 
încercând să-l prindă mai bine. 

De pe bancheta din spate, Race nu vedea decât enormul spate 
împlătoşat al creaturii şi coada lungă şi solzoasă ce lovea cu 
putere într-o parte şi în alta. 

Apoi, brusc, violent - şi atât de rapid încât îl făcu pe Race să 
icnească de groază - caimanul uriaş îl smulse pe Chambers, 
ieşind cu el prin fereastra prin care intrase. 

— Nuuuuuuuu! urlă Chambers în timp ce dispărea prin 
fereastră şi era tras în apă. 

Race şi Lauren se uitară îngroziţi unul la celălalt. 

— Ce ne facem acum?! ţipă ea. 

„Şi eu de unde naiba să ştiu?” îşi spuse el privind la ceea ce se 
întâmpla în jurul lui. 

Scaunul din faţă al vehiculului se umplea rapid cu apă, făcând 
Humvee-ul să se încline mult spre stânga şi să se scufunde şi mai 
adânc. 

— Trebuie să ieşim de aici înainte să ajungem la fundul apei! 
strigă el. Repede! Deschide geamul! Acum ar trebui să le putem 
deschide! 

Apa se revărsă de pe scaunul din faţă pe bancheta din spate în 
timp ce Lauren începu să coboare geamul. Maşina era mai 
înălţată pe partea ei şi când, în cele din urmă, reuşi să deschidă 
geamul de tot, nu dădu decât peste aerul rece al nopţii. 

Pe nepusă masă, un alt caiman uriaş pătrunse prin geamul din 
stânga al Humvee-ului şi plonjă în balta din partea din faţă a 
vehiculului. 


155 


— Fugi! strigă Race. Urcă pe acoperiş! 

Lauren se mişcă rapid. Intr-o clipă, ieşise din Humvee şi se 
căţăra pe capotă. Şocată, Gaby ieşi şi ea - se târî rapid până în 
partea cealaltă a banchetei şi scoase capul pe geam. Lauren 
începu imediat să o tragă pe acoperiş, în timp ce Race o 
împingea de jos. 

Caimanul de pe scaunul şoferului se dădea înapoi şi răsufla 
greu, în căutarea prăzii. 

Acum, apa se revărsa de pe locul din faţă, într-un şuvoi 
constant, abundent. In spate, apa ajungea aproape până la talie. 

Chiar atunci, un alt caiman se izbi în geamul din stânga-spate 
al Humvee-ului, zdruncinând maşina cu totul. Race se răsuci în 
momentul impactului şi văzu că toată partea stângă a maşinii era 
acum scufundată complet. 

Gaby Lopez ieşise pe jumătate prin geamul din dreapta. Race 
rămăsese ultimul. 

Chiar atunci însă, în timp ce o împingea pe Gaby de picioare, 
auzi un scrâşnet metalic ce-ţi întorcea stomacul pe dos de 
undeva din Humvee. 

Brusc, întreaga maşină se lăsă mult spre stânga. 

La început, crezu că era o altă izbitură a unui caiman. Dar nu. 
Nu, de data aceasta toată maşina se înclinase. Se mişca. Se 
mişca... 

O luase la vale. 

— O, Doamne, spuse Race. 

Îi luase curentul râului! 

— Nu se poate, îngăimă el. 

În clipa aceea simţi altă izbitură mai familiară, căci unul dintre 
caimani se trânti din nou în geamul din partea stângă. 

— Hai odată, Gaby! strigă el spre picioarele lui Lopez care 
atârnau în interior în dreptul geamului din dreapta, în faţa lui. 

De-acum, caimanul de pe scaunul din faţă părea să-şi fi dat 
seama unde erau Race şi ceilalţi şi începu să se dea în spate cu 
stângăcie, ca să poată sări pe bancheta din spate. 

Race îl văzu mişcându-se. 

— Gaby! 

— Aproape am reuşit... îi strigă Lopez. 


156 


— Grăbeşte-te! 

In sfârşit, picioarele lui Gaby dispărură pe fereastră şi Lauren 
strigă: 

— E în siguranţă, Will! 

lar Race plonjă spre geam, îşi scoase capul prin el şi le văzu pe 
Lauren şi pe Gaby stând pe acoperiş deasupra lui. 

Cele două femei se repeziră în jos, îl apucară de mâini şi îl 
traseră afară din maşină exact în clipa în care caimanul de pe 
locul din faţă se căţăra în spate şi clănţănea furios spre picioarele 
lui, ratându-le cu doar câţiva milimetri. 


În sat, Nash, Copeland şi cei şase soldaţi americani stăteau cu 
toţii - încătuşaţi - în siguranţa maşinii de teren, privind cum se 
desfăşura coşmarul de afară, când, deodată, uşa laterală glisantă 
a maşinii blindate fu deschisă cu forţă şi o rafală de ploaie şi vânt 
pătrunse în maşină. 

Doi germani uzi leoarcă urcară în grabă, picioarele lor pline de 
noroi lipindu-se de podeaua maşinii. Inchiseră uşa masivă de oţel 
după ei, imediat lăsându-se din nou liniştea în maşina de teren. 

Nash şi ceilalţi se uitau fix la noii lor însoțitori. 

Un bărbat şi o femeie. 

Amândoi erau uzi până la piele şi înnoroiţi din cap până-n 
picioare. Purtau haine civile - blugi şi tricouri albe - dar cu o 
particularitate: ambii aveau tocuri de armă Gore-Tex negre şi 
pistoale compacte Glock-18 la şold. De asemenea, amândoi 
purtau veste antiglonţ bleumarin. După cum arătau, nu se putea 
deduce decât un singur lucru: erau poliţişti sub acoperire. 

Bărbatul era solid, emanând forţă şi având pieptul lat. Femeia 
era scundă, dar de constituţie atletică, cu părul scurt, blond 
decolorat. 

Bărbatul nu pierdu vremea. Se duse glonţ la americani şi 
începu să le descuie cătuşele. 

— Nu mai sunteţi prizonieri, spuse el în engleză. Acum suntem 
cu toţii laolaltă. Haideţi, trebuie să salvăm cât de mulţi oameni 
putem. 


Race, Lauren şi Lopez stăteau - eşuaţi - pe acoperişul maşinii, 
157 


în timp ce întregul complex Humvee-Huey era purtat în derivă de 
râu, în voia curentului. 

Atunci Race văzu cheiul şubred de lemn la vreo zece metri de 
ei, în aval. Părea că aveau să treacă exact pe lângă el. 

Asta era şansa lor. 

Humvee-Huey-ul se clătină din nou şi se cufundă şi mai adânc 
în apă. În acel moment, acoperişul Humvee-ului era cam la vreo 
treizeci de centimetri deasupra râului, iar cel al Huey-ului se afla 
puţin mai sus. Dar cu fiecare metru parcurs de cele două 
vehicule în aval, amândouă păreau să mai piardă câţiva 
centimetri din înălţime. 

Avea să fie o salvare strânsă. 

Foarte strânsă. 

Se mai urniră încă un metru în aval. 

Caimanii începură să le dea târcoale. 

Mai aveau opt metri până la chei şi apa ajunse pe acoperişul 
Humvee-ului, sub picioarele lor. Toţi trei păşiră pe carcasa 
rotorului elicopterului. 

Mai erau cinci metri. 

Se scufundau rapid. 

De pe Huey, Race se uită pe deasupra satului luminat. 

Acum era părăsit, singurele mişcări fiind cele ale vreunei 
umbre răzlețe de felină care ţâşnea de-a latul străzii principale. 
Nu se vedea vreun semn de viaţă umană. Niciunul. 

Şi atunci Race observă. 

Maşina de teren plecase. 

Vehiculul cu opt roţi, ca un tanc, în care fuseseră Nash, 
Copeland şi Beretele Verzi nu mai era nicăieri. 

Race vorbi spre microfonul prins la gât. 

— Van Lewen! Unde eşti? 

— Sunt aici, domnule profesor. 

— Unde? 

— Nişte germani au deschis maşina de teren şi ne-au desfăcut 
cătuşele. Facem un circuit al satului acum şi îi luăm pe toţi cei pe 
care-i găsim.. 

— Dacă tot v-aţi apucat de-o treabă, ce-ar fi să vă repeziţi şi 
până la chei în vreo treizeci de secunde? 


158 


— Am înţeles, domnule profesor. Vom veni. 

Încă trei metri până la chei şi acoperişul Humvee-ului se 
scufundă complet. 

Race îşi muşcă buza. 

Deşi acum stăteau pe carcasa expusă a rotorului, tot trebuia 
să păşească pe acoperişul scufundat al Humvee-ului ca să ajungă 
pe chei. 

— Haide, frumuseţe, mai pluteşte încă un pic, se rugă el. 

Doi metri. 

Acoperişul  Humvee-ului se  scufundase cu cincisprezece 
centimetri. 

Un metru. 

Treizeci de centimetri sub apă. 

Lauren îşi puse braţul pe sub umerii stupefiatei Gaby. 

— Bine, copii, spuse ea. Ascultaţi. O iau întâi pe Gaby. Will, tu 
rămâi la urmă. Ai înţeles? 

— Înţeles. 

Humvee-Huey-ul ajunse lângă chei. 

Atunci, Lauren şi Gaby săriră de pe carcasa rotorului Huey-ului 
şi plonjară pe acoperişul scufundat al Humvee-ului - picioarele 
scufundându-li-se în apă până la genunchi. 

Făcură doi paşi mari prin apă înainte ca Lauren să o arunce pe 
Gaby pe chei. Apoi sări şi ea, ridicându-şi picioarele exact în 
momentul în care două siluete crocodiliene se azvârliră prin apă 
în spatele ei, clănţănindu-şi maxilarele feroce. 

— Will! Hai o dată! strigă ea de pe chei. 

Race se pregăti să sară pe acoperişul scufundat al Humvee- 
ului. Nici nu-şi imagina cam cum arăta - el, în blugi, tricou şi cu o 
şapcă de baseball, stând pe un elicopter de armată scufundat, în 
mijlocul unui râu amazonian plin de caimani. 

„Cum dracu' am reuşit să mă bag în treaba asta?” îşi spuse în 
gând. 

Apoi, pe neaşteptate, tot sistemul Humvee-Huey se înclină 
mult şi se mai cufundă încă vreo treizeci de centimetri în apă. 

Race se dezechilibră, fu cât pe ce să cadă, dar îşi reveni rapid. 
Apoi ridică privirea doar ca să vadă că situaţia tocmai se 
agravase şi mai mult. 


159 


Acoperişul Humvee-ului era acum la cel puţin un metru sub 
apă. 

Chiar dacă ar fi reuşit să sară pe el, mobilitatea lui ar fi fost 
compromisă. Caimanii l-ar fi prins fără îndoială. 

Nici situaţia Huey-ului nu era mult mai roz. 

Deşi stătea pe carcasa rotorului elicopterului, şi aceasta era 
acum scufundată cu vreo doi centimetri sub apă. 

Race se uită agitat în jur - şi văzu că singura parte a Huey-ului 
care încă mai era deasupra apei erau palele rotorului. 

Aruncă o privire rapidă spre chei şi observă cum maşina de 
teren opri în derapaj la capătul lui - văzu uşa glisantă din laterala 
maşinii cu opt roţi deschizându-se, îi zări pe Van Lewen şi pe 
Scott înăuntru şi o văzu şi pe Lauren trăgând-o pe Gaby spre 
vehicul. 

Lauren strigă peste umăr: 

— Will! Hai o dată! Sări! 

Huey-ul se înclină din nou şi adidaşii lui Race intrară cu totul 
sub apă. 

Se uită când la elicopterul ce se scufunda în jurul lui, când la 
palele rotorului care planau deasupra apei. 

„Palele rotorului...” îşi spuse. 

Poate ar putea... 

„Nu.” 

E prea greu, s-ar lăsa sub greutatea lui. 

Se întoarse din nou să se uite la chei. Trei caimani mari 
pluteau acum, pe jumătate sub apă, în apa dintre el şi vechiul 
debarcader de lemn. 

„Poate...” 

Race se întinse rapid şi apucă una dintre palele rotorului. Apoi 
trase de ea cât de tare putu, rotind pala lungă de zece metri în 
jurul pivotului. 

Huey-ul scufundat încă plutea încet în aval, purtat de curent. 

Pala rotorului ajunse în loc, capătul ei aproape atingând cheiul, 
astfel încât acum arăta ca o punte îngustă întinsă pe deasupra 
râului, aproape de apă, făcând legătura între Huey şi chei. 

Huey-ul se legănă din nou, se mai scufundă încă cinci 
centimetri, exact în momentul în care o umbră neagră enormă 


160 


ţâşni din apă fix lângă Race, care, din reflex, îşi depărtă 
picioarele cât putu de tare şi caimanul trecu exact printre ele - 
atingându-i interiorul gambelor - şi plonjă de partea cealaltă a 
Huey-ului. 

„Asta chiar că a fost prea strânsă! îi urlă un gând. Mişcă-te!” 

Race se mai uită o dată la calea lui spre libertate - pala 
rotorului, o fâşie de oţel lată de 25 de centimetri, atârnând la 30 
de centimetri deasupra râului. 

„Hai o dată!” 


Şi porni. 


Race sări pe pala rotorului şi alergă pe toată lungimea ei. 

După ce făcu trei paşi, văzu cheiul la şase metri în faţa lui. 
Cheiul, siguranţa, salvarea... 

...la jumătatea drumului simţi că pala se lasă sub el şi coboară 
spre suprafaţa apei şi... 

„„„se aşază pe spinarea a trei caimani ce pluteau în apa dintre 
elicopter şi chei! 

Race ţopăi pe puntea îngustă, susţinut acum de trupurile celor 
trei caimani. 

Ajunse la capătul palei la viteză maximă şi se lansă de pe ea, 
plonjând prin aer şi izbindu-se cu pieptul de marginea cheiului. 

„Scoate-ţi picioarele din apă!” îi strigă în minte un gând când 
simţi că picioarele îi intrau în lichidul de sub el, negru precum 
cerneala. 

Işi trase rapid picioarele din apă şi se târî, ajungând pe chei, la 
adăpost. 

Inghiţi în sec, răsuflând greu. Nu-i venea să creadă. 

Era... 

— Domnule profesor! Haideţi! se auzi vocea ascuţită a lui Van 
Lewen ţipându-i în ureche. 

Race ridică privirea imediat şi văzu maşina de teren parcată la 
capătul cheiului, cu uşa glisantă deschisă. 

Dar chiar atunci, ceva ce se mişca deasupra maşinii de teren îi 
atrase atenţia şi se uită în sus exact în momentul în care una 
dintre uriaşele pantere negre sărea peste maşina de teren, cu 
ghearele scoase şi cu botul căscat. 


161 


Uriaşa fiară ateriză pe chei doar la vreun metru şi jumătate în 
faţa lui. Pur şi simplu rămase nemişcată în faţa lui, ghemuită la 
pământ, cu urechile date pe spate, cu fălcile strânse şi cu 
muşchii încordaţi pentru atacul final... 

Exact în acea clipă, cheiul şubred cedă sub ea. 

Nu se auzi nicio pârâitură. Niciun zgomot de avertisment. 

Vechiul chei de lemn cedă pur şi simplu sub greutatea panterei 
şi, cu un scheunat uluit, gigantica fiară neagră căzu în apa de 
dedesubt. 

— Era şi timpul să mai am şi eu puţin noroc, spuse Race. 

Doi caimani atacară rapid. 

Doi masculi imenşi se repeziră la pantera căzută şi, curând, 
apa din jurul uriaşului animal se transformă într-o vâltoare de 
spumă şi clocot. 

Race profită de ocazie şi sări peste golul nou format în chei, 
luând-o la fugă spre vehiculul de teren. 

După ce urcă în maşină şi Van Lewen închise uşa grea de oţel 
în spatele lui, se uită la râu printr-o deschizătură 
dreptunghiulară, îngustă, din uşă. 

Văzu ceva cu totul neaşteptat. 

Văzu pantera - aceeaşi panteră neagră care îl acostase cu 
câteva clipe mai devreme - ieşind încet din apă şi urcându-se la 
loc pe chei. Sângele îi picura din gheare, bucăţi sfâşiate de carne 
îi atârnau dintre fălci şi apa i se scurgea de pe spatele strălucitor. 

Pieptul animalului se înălța odată cu fiecare răsuflare grea. 
Părea absolut epuizată din cauza luptei pe care tocmai o dusese. 

Dar era în viaţă. 

Câştigase. 

Tocmai supravieţuise unei înfruntări cu doi caimani masculi! 

Race se prăbuşi pe podeaua maşinii de teren, complet istovit. 
Îşi lăsă capul pe peretele rece de metal din spatele lui şi închise 
ochii. 

Totuşi, pe când făcea asta, încă mai auzea zgomote. 

Auzea mârâiturile şi şuierăturile panterelor de afară - aflate 
aproape, tumultoase şi enorme. 

Le auzea labele stropind apa din bălți. Auzea zgomotul oaselor 
frânte când fiarele se înfruptau din trupurile soldaţilor germani 


162 


morţi. Auzi până şi urletul cuiva care ţipa în agonie la mică 
distanţă. 

Curând, Race avea să adoarmă, dar înainte de asta îi mai trecu 
prin minte un ultim gând înfricoşător. 

„Cum dracu' am să scap eu viu de aici?” 


163 


A PATRA MAŞINAŢIE 


Marţi, 5 ianuarie, ora 9:30 


Agentul special John-Paul Demonaco mergea încet de-a lungul 
coridorului luminat cu neon, atent să nu calce pe sacii cu 
cadavre. 

Era 9.30 dimineaţa, în data de 5 ianuarie, iar Demonaco 
tocmai sosise la North Fairfax Drive numărul 3701 îndeplinind un 
ordin de la însuşi directorul FBI. 

Asemenea restului lumii, Demonaco nu ştia nimic despre 
spargerea dată la cartierul general al DARPA cu o zi înainte. Nu 
ştia decât că directorul primise un telefon, la ora 3:30 în 
dimineaţa aceea, de la un amiral cu patru stele care, din Biroul 
Oval, îi ceruse să-şi trimită cel mai bun antiterorist local în Fairfax 
Drive cât de repede era omeneşte posibil. 

Cel mai bun om al său era John-Paul Demonaco. 

J.P. Demonaco avea cincizeci şi doi de ani, era divorţat şi 
începuse să se cam rotunjească. Avea un păr şaten care se rărea 
şi purta o pereche de ochelari cu rame de baga. Costumul său 
gri, boţit, din poliester, fusese cumpărat de la J.C. Penney cu o 
sută de dolari în 1994, iar cravata Versace pe care şi-o asortase 
fusese achiziționată anul trecut cu trei sute de dolari. O primise 
cadou de ziua lui de la fiica lui cea mai mică - cică era la modă. 

În ciuda simțului său vestimentar, Demonaco era agent special 
comandant al Unităţii Antiteroriste a FBl-ului (ramura internă), 
poziţie pe care o deţinea deja de patru ani, mai ales fiindcă ştia 
mai multe despre terorismul american decât oricine altcineva. 

Mergând pe coridorul luminat cu neon, Demonaco mai văzu un 
sac cu un cadavru întins pe podea în faţa lui. O urmă de sânge 
mânjea peretele de deasupra. Adăugă sacul la numărătoare. 
Deja ajunsese la zece. 

Ce Dumnezeu se întâmplase aici? 

Coti pe după colţ şi văzu imediat un mic grup de oameni care 
stătea la intrarea într-un laborator de la capătul coridorului. 

Văzu că majoritatea celor din grup purtau uniformele albastru- 


165 


închis, impecabil scrobite, ale Marinei Militare. 

Un /ocotenent (sic!) de douăzeci şi ceva de ani îl întâmpină la 
jumătatea culoarului. 

— Domnul agent special Demonaco? 

Demonaco îi arătă legitimaţia drept răspuns. 

— Pe aici, vă rog. Domnul comandant (sic!) Mitchell vă 
aşteaptă. 

Tânărul /ieutenant îl conduse în laborator. Intrând în încăpere, 
Demonaco observă în tăcere camerele de supraveghere 
suspendate pe pereţi, uşile hidraulice groase şi încuietorile 
alfanumerice. 

Dumnezeule, era un adevărat seif. 

— Domnul agent special Demonaco? se auzi o voce din spatele 
lui. 

Demonaco se întoarse şi văzu un ofiţer tânăr şi arătos stând în 
faţa lui. Bărbatul avea în jur de treizeci şi şase de ani, era înalt, 
avea ochi albaştri şi părul scurt şi blond, de culoarea nisipului - 
genul de băiat pentru posterele marinei. Agentul nu-şi dădea 
seama prea bine de ce, dar figura lui i se părea ciudat de 
familiară. 

— Da, eu sunt Demonaco. 

— Commander Tom Mitchell. Serviciul de Investigare a 
Infracţiunilor împotriva Marinei. 

„NEIS, îşi spuse Demonaco. Interesant.” 

Când ajunsese în Fairfax Drive, Demonaco abia dacă îi 
observase pe militarii din marină care păzeau intrarea în clădire. 
Nu era ceva neobişnuit, în zona Washington D.C., ca anumite 
clădiri federale să fie păzite de ramuri anume ale forţelor armate. 
Fort Meade, de pildă, cartierul general al NSA?!, era, de fapt, o 
clădire a armatei. Casa Albă, pe de altă parte, era păzită oficial 


16 Traducătoarea nu ţine cont de faptul că este vorba de ofițeri din Marina 
Militară, iar US Navy este un fel de „republică separată” în cadrul Forţelor 
Armate ale SUA. Printre altele, gradele militare sunt diferite față de celelalte 
Arme. În cazul de față este vorba de Lieutenant - cod NATO OF-2; echivalent 
căpitan. (n. introdusă de uncris în versiunea ebook anterioară) 
1 De fapt, Commander - cod NATO OF-4; echivalent It-colonel. (n. introdusă de 
uncris în versiunea ebook anterioară) 
18 National Security Agency - Agenţia Naţională pentru Securitate 

166 


de membrii Corpului de Marină al Statelor Unite. Nu l-ar fi 
surprins deloc pe Demonaco să afle că DARPA era protejată de 
marină. Ceea ce ar fi explicat şi prezenţa tuturor costumaţilor în 
uniforme de marină care se aflau acum acolo. 

Dar nu. Dacă NCIS-ul era aici, asta însemna cu totul altceva. 
Ceva mai important decât simpla protejare defectuoasă a unei 
clădiri federale. Ceva intern... 

— Nu ştiu dacă vă amintiţi de mine, spuse Mitchell, dar am 
urmat seminarul dumneavoastră de la Quantico cu vreo şase luni 
în urmă: „Al doilea amendament şi formarea grupurilor de 
insurgenți”. 

Deci acolo îl văzuse el pe Mitchell. 

O dată la trei luni, Demonaco susţinea un seminar la Quantico 
pe tema organizaţiilor teroriste interne din Statele Unite. În 
prelegerile lui, practic schiţa alcătuirea, metodele şi filozofiile 
celor mai bine organizate grupuri de insurgenți din ţară - grupuri 
ca Patrioţii, Rezistenţa Albilor Arieni sau Armata Republicană din 
Texas. 

După atacurile cu bombă din Oklahoma City şi asediul 
sângeros de la fabrica de arme nucleare Coltex din Amarillo, 
Texas, seminariile lui Demonaco erau la mare căutare. Mai ales 
în rândurile forţelor armate, din moment ce bazele lor - şi 
clădirile pe care le protejau - erau adeseori ţintele actelor 
teroriste interne. 

— Cu ce vă pot ajuta, Commander Mitchell? întrebă 
Demonaco. 

— Păi, în primul rând, după cum fără îndoială vă daţi seama, 
tot ceea ce vedeţi sau auziţi în această încăpere este strict 
secre... 

— Ce anume aveţi nevoie să fac? 

Demonaco era cunoscut pentru incapacitatea lui de a suporta 
toate prostiile. 

Mitchell inspiră adânc. 

— După cum vedeţi, am avut un oarecare... incident... aici, 
ieri-dimineaţă.  Şaptesprezece membri ai personalului de 
securitate au fost ucişi şi o armă de importanţă enormă a fost 
furată. Avem motive să credem că a fost implicată o organizaţie 


167 


teroristă internă, motiv pentru care aţi fost convocat... 

— Ala e? A/a e? se auzi o voce aspră de undeva din apropiere. 

Demonaco se întoarse şi văzu un căpitan (sic!)!” cu o mină 
gravă, cu mustață sură şi cu părul la fel de sur, tuns scurt, 
milităreşte, îndreptându-se rapid spre el şi spre comandantul 
Mitchell. 

Căpitanul îi aruncă lui Mitchell o privire fioroasă. 

— Ţi-am spus că e o greşeală, Tom. E o chestiune internă. Nu e 
nevoie să implicăm şi FBl-ul în treaba asta. 

— Agentul special Demonaco, spuse Mitchell, domnul e 
Captain Vernon Aaronson. Captain Aaronson e responsabil cu 
această anchetă... 

— Dar Commander Mitchell s-ar părea că e de acord cu cei 
care şi-ar dori să rezolve această enigmă mai încet decât trebuie, 
interveni Aaronson zeflemitor. 

Demonaco aprecie că Vernon Aaronson era cu câţiva ani mai 
în vârstă - şi cu cel puţin vreun deceniu mai înverşunat - decât 
subordonatul lui, Commander Mitchell. 

— N-am avut de ales, Captain, spuse Mitchell. Preşedintele a 
insistat... 

— Preşedintele a insistat... pufni Aaronson. 

— N-a vrut să vadă că se mai repetă incidentul de pe 
autostrada Baltimore. 

„Aha, îşi spuse Demonaco. Deci asta era.” 

În ziua de Crăciun a anului 1997, un camion de transport 
DARPA nemarcat, care călătorea din New York spre Virginia, a 
fost atacat în timp ce străbătea autostrada Baltimore. Din camion 
s-au furat şaisprezece dispozitive de zbor autonom |J-7 şi 
patruzeci şi opt de prototipuri de încărcături explozive - mici 
tuburi din crom şi plastic ce semănau cu nişte eprubete. 

Dar nu erau încărcături explozive obişnuite. Oficial, se numeau 
încărcături izotopice M-22, dar prin DARPA erau cunoscute sub 
numele de „dinamuri de buzunar”. 

Simplu spus, dinamul de buzunar era un pas înainte în 
dezvoltarea tehnologiei chimice cu lichid la temperatură înaltă. 


1? De fapt, Captain - cod NATO OF-5; echivalent colonel. (n. introdusă de 
uncris în versiunea ebook anterioară) 
168 


Rezultatul a treisprezece ani de muncă concentrată a armatei şi 
a Diviziei de înzestrare Avansată a DARPA, M-22 utiliza izotopi 
obţinuţi în laborator ai clorului pentru a produce un val exploziv 
concentrat, de o intensitate atât de puternică încât, practic, 
vaporiza orice lucru aflat pe o rază de două sute de metri de 
punctul de detonare. Era conceput pentru a fi folosit de mici 
unităţi de incursiune în misiuni de sabotaj sau de căutare şi 
distrugere - în care obiectivul misiunii era acela de a nu lăsa 
absolut nimic în urmă. Explozia izotopică a unei încărcături M-22 
avea doar o intensitate mai mică decât aceea a unei explozii 
termonucleare, dar îi lipseau efectele secundare radioactive ale 
acesteia. 

Demonaco mai ştia însă despre incidentul cu autostrada 
Baltimore şi faptul că însăşi armata condusese ancheta furturilor. 

La două zile după îndrăzneţul jaf, investigatorii armatei au 
primit un pont cu privire la localizarea armelor sustrase şi, fără 
ca măcar să se consulte cu FBl-ul sau cu CIA, un detaşament de 
Berete Verzi a primit ordin să atace cartierul general al unui grup 
secret de insurgenți din nordul statului Idaho. Zece oameni au 
fost ucişi, iar doisprezece, răniţi. Ulterior, s-a dovedit că nu era 
grupul vinovat. De fapt, mai mult decât atât, era unul dintre cele 
mai inofensive grupuri paramilitare din zonă, ce semăna mai 
mult cu un club al pasionaţilor de arme decât cu o celulă 
teroristă. Fusese o zi de pomină pentru ACLU” şi NRA”. 

Dispozitivele autonome şi M-22-urile nu au fost recuperate 
niciodată. 

În mod absolut evident, se gândea Demonaco, preşedintele nu 
mai voia încă o astfel de ruşine şi de data aceasta. Şi de aceea îl 
chemaseră pe el. 

— Aşadar, ce voiaţi să văd? întrebă el. 

— Asta, spuse Mitchell, scoțând un obiect din buzunar şi 
dându-i-l. 

Era o pungă de plastic transparentă pentru adunarea probelor. 

În ea se afla un glonţ pătat de sânge. 


20 American Civil Liberties Union (ACLU) - Uniunea Americană a Libertăţilor 
Civile. 
21 National Rifle Association (NRA) - Asociaţia Naţională a Armelor de Foc. 

169 


Demonaco se aşeză la o masă din apropiere ca să examineze 
proiectilul mânjit de sânge. 

— De unde a fost luat, de la unul dintre responsabilii cu 
securitatea? 

— Nu, spuse Mitchell. De la şoferul camionetei pentru livrări pe 
care au folosit-o ca să intre. A fost singurul ucis cu un pistol. 

Captain Aaronson adăugă: 

— După ce l-au folosit ca să treacă de paznicii de la garaj, l-au 
împuşcat în cap de foarte aproape. 

— Cartea lor de vizită, comentă Demonaco. 

— Îhî. 

— Pare să aibă miezul de tungsten... zise Demonaco, studiind 
atent proiectilul folosit. 

— Aşa ne-am gândit şi noi, spuse Aaronson. Şi, din câte ştim, o 
singură organizaţie teroristă din Statele Unite e cunoscută pentru 
folosirea muniției pe bază de tungsten. Luptătorii pentru 
Libertate din Oklahoma. 

Demonaco nu-şi ridică privirea de la glonţul pe care îl ţinea în 
mână. 

— E adevărat, dar Luptătorii pentru Libertate... 

— ... sunt cunoscuţi pentru că operează aşa, interveni 
Aaronson. Pătrunderi de tipul celor realizate de forţele speciale, 
două împuşcături rapide în capul victimelor, furtul tehnologiei 
militare de ultimă generaţie. 

— S-ar părea că şi dumneata ai participat la unul dintre 
seminariile mele, Captain Aaronson, spuse Demonaco. 

— Da, aşa este, confirmă Aaronson, dar mă şi consider a fi un 
specialist în acest domeniu. Am studiat îndelung aceste grupări 
în cadrul cursurilor de reciclare pe tema securităţii. Şi noi trebuie 
să fim cu ochii pe oamenii ăştia, înţelegi? 

— Inseamnă că ştii că Luptătorii pentru Libertate sunt în 
mijlocul unui război teritorial cu texanii, spuse Demonaco. 

Aaronson îşi muşcă buza, încruntat. Evident, nu ştiuse nimic 
despre asta. Se uita furios la Demonaco, atins de riposta voalată. 

Demonaco ridică privirea spre cei doi ofiţeri navali, uitându-se 
prin ochelarii săi cu rame de baga. Mai era ceva ce îi ascundeau. 


170 


— Domnilor. Ce s-a întâmplat aici? 

Aaronson şi Mitchell se uitară unul la altul. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Mitchell. 

— Nu vă pot ajuta dacă nu ştiu tot ce s-a petrecut aici. Cum ar 
fi, de pildă, ce anume s-a furat. 

Aaronson făcu o grimasă. Apoi zise: 

— Căutau un dispozitiv numit Supernova. Ştiau unde se află şi 
cum să ajungă acolo. Ştiau toate codurile şi aveau toate cheile- 
card. S-au mişcat cu precizie şi viteză, ca o unitate de comando 
bine pusă la punct. 

Demonaco remarcă: 

— Echipa de atac a Luptătorilor pentru Libertate e bună, dar 
nu e suficient de mare ca să ia în vizor un loc de dimensiunile 
acestuia. E prea mică, are doi, cel mult trei oameni. De aceea nu 
atacă decât ţinte uşoare - laboratoare informatice, birouri 
guvernamentale de nivel inferior - locuri din care pot fura 
informaţii tehnice cum ar fi schemele electrice sau timpii de 
suprapunere a sateliților. Dar cel mai important aspect e că nu 
atacă decât incinte care sunt prost păzite. Niciodată fortărețe ca 
aceasta. Sunt în primul rând specialişti în tehnică, nu un 
detaşament de asalt total. 

— Dar este singurul grup despre care se ştie că foloseşte 
muniţie pe bază de tungsten, observă Aaronson. 

— Aşa este. 

— Aşa că poate şi-au dezvoltat operaţiunile, declară Aaronson 
cu infatuare. Poate încearcă să devină unul dintre grupurile 
majore. 

— Posibil. 

— Da, e posibil, spuse Aaronson pufnind plin de dispreţ. 
Domnule agent special Demonaco, poate că nu m-am exprimat 
suficient de clar. Dispozitivul furat din această clădire este de 
importanţă critică pentru apărarea viitoare a Statelor Unite. 
Ajuns pe mâinile cui nu trebuie, folosirea sa ar putea fi 
catastrofală. Bun, am echipe SEAL” pe poziţie chiar în momentul 
de faţă, aşteptând ordinul de a distruge trei sedii suspectate că 
ar aparţine Luptătorilor pentru Libertate. Dar superiorii mei 


*2 Trupe speciale ale Marinei SUA, folosite în misiuni neconvenţionale (n.tr.) 
171 


trebuie să fie siguri că e o misiune curată - nu mai au nevoie de 
încă una ca aceea de la Baltimore. Tot ce ne trebuie de la 
dumneata este confirmarea că acest furt nu putea fi decât opera 
lor. 

— Păi... începu Demonaco. 

Practic, totul depindea de gloanţele de tungsten. Dar dintr-un 
oarecare motiv pe care Demonaco nu-l putea preciza exact, 
folosirea lor în acest caz nu-i dădea pace... 

— Domnule agent Demonaco, spuse Aaronson, dă-mi voie să 
simplific lucrurile. Din câte ştii dumneata, există vreo altă 
grupare paramilitară în Statele Unite în afară de Luptătorii pentru 
Libertate din Oklahoma care să folosească muniţie cu miezul de 
tungsten? 

— Nu, zise Demonaco. 

— Bine. Mulţumesc. 

Acestea fiind spuse, Aaronson le aruncă lui Demonaco şi lui 
Mitchell o privire plină de dispreţ, păşi nervos până la un telefon 
din apropiere, formă un număr scurt şi rosti: 

— Aici Aaronson. Operațiunile de asalt au fost demarate. 
Repet. Operațiunile de asalt au fost demarate. Distrugeţi-i pe 
nenorociţi. 


Lumina zilei scălda în strălucire pădurea tropicală. 

Race se trezi sprijinit de vehiculul blindat. Il durea capul, iar 
hainele îi mai erau încă umede. 

Uşa laterală glisantă a maşinii era deschisă. Auzi voci înăuntru. 

— ... ce faci aici? 

—... mă numesc Marc Graf şi sunt locotenent în 
Fallschirmjăger... 

Race se ridică şi urcă înăuntru. 

Era dimineaţă şi o ceaţă joasă coborâse deasupra satului. 
Vehiculul mare şi blindat era parcat acum în mijlocul străzii 
principale şi, când ieşi din el, avu nevoie de câteva clipe până ce 
ochii i se obişnuiră cu pâcla cenușie din jurul lui. Totuşi, încet- 
încet, strada principală din Vilcafor începu să capete contur. 

Race împietri. 

Strada era complet părăsită. 


172 


Toate cadavrele rămase în urma măcelului din noaptea 
anterioară dispăruseră. In locul lor nu mai rămăseseră decât bălți 
mari de noroi şi apă, asupra cărora picura ploaia. 

Văzu că şi panterele dispăruseră. 


Îi zări pe Nash, Lauren şi Copeland stând undeva în stânga, 
lângă citadelă. Alături de ei erau şi cei şase soldaţi din Beretele 
Verzi şi Gaby Lopez. 

Totuşi, în faţa lor mai erau încă cinci persoane. 

Patru bărbaţi şi o femeie. 

„Germanii care supravieţuiseră”, se gândi el. 

Race mai observă şi că doar doi dintre germani purtau 
uniforme militare - erau soldaţi. Toţi ceilalţi aveau haine civile, 
inclusiv doi - un bărbat şi o femeie - care arătau ca nişte poliţişti 
sub acoperire. Toţi fuseseră dezarmaţi. 

Sergentul Van Lewen îl zări pe Race şi se apropie de el. 

— Vă mai doare capul? îl întrebă. 

— Da, îngrozitor, spuse Race. Ce se întâmplă aici? 

Van Lewen arătă către cei cinci germani. 

— Sunt singurii care au supravieţuit peste noapte. Doi dintre ei 
au sărit în maşina blindată în timpul luptei şi ne-au desfăcut 
cătuşele. Am reuşit să-i găsim pe ceilalţi chiar înainte să vă luăm 
pe dumneavoastră de la chei. 

Race încuviinţă. 

Apoi se întoarse brusc spre garda lui de corp. 

— Auzi, am o întrebare pentru dumneata. 

— Da? 

— De unde ai ştiut de butonul acela de cauciuc din interiorul 
Humvee-ului - butonul care l-a deblocat după ce germanii îl 
dezactivaseră? 

Van Lewen îi zâmbi. 

— Dacă vă spun va trebui să vă ucid. 

— Bine, spune-mi. 

Van Lewen rânji când auzi asta. Apoi explică: 

— E o practică standard pentru forţele armate din toată lumea 
să folosească maşini de teren cum sunt Humvee-urile şi 
transportoarele blindate ca închisori portabile. Încui prizonierii în 


173 


vehicul şi apoi îl dezactivezi. Dar Statele Unite sunt cel mai mare 
furnizor de autovehicule de teren din toată lumea. Humvee-urile, 
de pildă, sunt fabricate de compania AM General din South Bend, 
Indiana. Şmecheria e - şi asta e ceva ce nu ştie prea multă lume 
- că toate maşinile de teren fabricate în America sunt echipate 
cu un buton de siguranţă, un buton care permite repornirea 
vehiculului în cazul în care e dezactivat. Teoria e că niciodată nu 
se va folosi un vehicul american ca închisoare pentru soldaţi 
americani. In consecinţă, doar personalul militar american e 
informat de existenţa acelor butoane secrete. E ca un fel de 
ieşire de siguranţă, cunoscută doar de soldaţii americani. 

Acestea fiind spuse, Van Lewen zâmbi şi se îndreptă spre 
citadelă, pentru a li se alătura celorlalţi. Race se grăbi să-l ajungă 
din urmă. 


El şi Van Lewen se regrupară cu ceilalţi la citadelă. 

Acolo dădură peste Frank Nash care îl interoga pe unul dintre 
soldaţii germani dezarmaţi - bărbatul pe care Race îl auzise 
identificându-se drept Marc Graf, locotenent în Fa//schirmjăger. 

— Aşadar, şi voi aţi venit aici după idol? întrebă Nash. 

Graf dădu din cap neştiutor. 

— Nu cunosc detaliile, spuse el în engleză. Eu sunt doar 
locotenent şi nu am acces la toate detaliile misiunii. 

Făcu un gest arătând cu bărbia spre un conaţional, bărbatul 
solid îmbrăcat cu blugi şi având la şold un toc pentru pistol. 

— Cred că ar fi mai bine dacă l-aţi întreba pe colegul meu, 
domnul Karl Schroeder. Domnul Schroeder e agent special în 
cadrul Bundeskriminalamt. Bundeswehr lucrează împreună cu 
BKA la misiunea aceasta. 

— BKA? întrebă Nash, uimit. 

Race îşi dădu seama la ce se gândea. 

Bundeskriminalamt era echivalentul german al FBl-ului. 
Reputația sa era legendară. Se spunea adeseori că e cel mai bun 
birou de investigaţii din lume. Şi totuşi, practic era o ramură a 
poliţiei, motiv pentru care Nash nu ştia ce să creadă. Nu ar fi 
avut niciun motiv să vină în Peru în căutarea vreunui idol. 

— Ce legătură are BKA cu un idol incaş pierdut? se interesă el. 


174 


Schroeder se opri o clipă, ca şi cum ar fi stat să se gândească 
ce ar trebui să-i dezvăluie lui Nash. Şi apoi oftă - de parcă ar mai 
fi avut vreo importanţă acum, după măcelul din noaptea 
anterioară. 

— Nu e ceea ce credeţi voi, afirmă el. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu vrem idolul ca să facem o armă, declară Schroeder 
direct. De fapt, contrar a ceea ce credeţi voi probabil, ţara mea 
nici măcar nu are o Supernovă. 

— Şi atunci pentru ce vă trebuie idolul? 

— E simplu pentru ce ne trebuie, spuse Schroeder. Vrem să-l 
găsim înainte să-l găsească altcineva. 

— Cine? întrebă Nash. 

— Aceiaşi oameni care sunt vinovaţi de masacrarea călugărilor 
din Pirinei, zise Schroeder. Aceiaşi oameni care sunt vinovaţi de 
răpirea şi uciderea omului de ştiinţă Albert Mueller după ce a 
publicat articolul acela despre craterul de meteorit din Peru, anul 
trecut. 

— Şi cine sunt ei? 

— O organizaţie teroristă ce poartă numele de Schutzstaffel 
Totenkopfverbânde - Divizia „Cap de Mort” a SS-ului. Poartă 
numele celei mai brutale unităţi a SS-ului lui Hitler, soldaţii care 
conduceau lagărele naziste de concentrare în al Doilea Război 
Mondial. Îşi spun Trupele de Asalt. 

— Trupele de Asalt? întrebă Lauren. 

— Sunt o forţă paramilitară de elită formată din germani 
expatriaţi, având cartierul general într-o bază nazistă puternic 
apărată din Chile numită Colonia Alemania. A fost înfiinţată la 
finele celui de-al Doilea Război Mondial de către un fost 
locotenent de la Auschwitz pe nume Odilo Ehrhardt. Potrivit 
supravieţuitorilor de la Auschwitz, Ehrhardt era un psihopat - 
ditamai namila, care găsea plăcere în simplul act de a ucide. S-ar 
părea că Rudolph Höss, comandantul Auschwitz-ului a început 
să-l simpatizeze şi în ultimii ani ai războiului a avut grijă de el, 
luându-l ca protejat. La douăzeci şi doi de ani, Ehrhardt a fost 
înaintat la gradul SS de Obersturmfiihrer sau locotenent. După 
aceea, dacă Höss arăta spre tine, o clipă mai târziu te trezeai 


175 


uitându-te drept în ţeava pistolului P-38 al lui Ehrhardt. 

Race înghiţi în sec. 

Schroeder continuă: 

— Potrivit dosarelor noastre, Ehrhardt ar fi acum în vârstă de 
şaptezeci şi cinci de ani. Dar în cadrul organizaţiei sale de Trupe 
de Asalt, cuvântul lui e lege. Poartă rangul SS suprem de 
Oberstgruppenfuhrer, adică general. Trupele de Asalt sunt o 
organizaţie unică prin caracterul repulsiv al actelor lor, spuse 
Schroeder. Susţin încarcerarea forţată şi executarea tuturor 
negrilor şi evreilor, distrugerea guvernării democratice din toată 
lumea şi, cel mai important, reinstaurarea unui guvern nazist în 
Germania unificată şi stabilirea Herrenvo!/k-ului - „rasa supremă” 
- ca elită conducătoare pe Pământ. 

— Reinstaurarea unui guvern nazist în Germania? Stabilirea 
rasei supreme ca elită conducătoare pe Pământ? exclamă 
Copeland uimit. 

— Staţi puţin, interveni Race. Vorbiţi despre naziști. În anii 
1990. 

— Da, replică Schroeder. Nazişti. Nazişti contemporani. 

Frank Nash luă cuvântul: 

— Se credea de mult despre Colonia Alemania că ar fi un 
adăpost pentru foştii ofiţeri nazişti. Eisler a stat acolo o perioadă 
scurtă de timp în anii 1960. Şi Eichmann la fel. 

Schroeder dădu din cap aprobator. 

— Colonia Alemania e formată din pajişti, lacuri şi case în stil 
bavarez, toate acestea fiind înconjurate de garduri de sârmă 
ghimpată şi turnuri de control în care patrulează paznici înarmaţi, 
însoţiţi de dobermani pinscheri douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. Se spunea că în timpul regimului Pinochet, în 
schimbul protecţiei oferite de guvern, Ehrhardt permitea folosirea 
Coloniei Alemania ca centru neoficial de tortură. Era un loc în 
care oamenii erau trimişi să „dispară”. Sub ocrotirea regimului 
militar, Ehrhardt şi colonia sa nazistă au rămas imuni la căutările 
agenţiilor străine de felul BKA-ului. 

— Bine, atunci, spuse Nash, şi care e rolul vostru în ecuaţia 
asta? 

— Vedeţi, Herr Nash, asta e problema, explică Schroeder. 


176 


Trupele de Asalt sunt cele care au o Supernovă. 

— Trupele de Asalt au o Supernovă? rosti Nash fără inflexiuni. 

— Da. 

— Doamne... _ 

— Herr Nash, vă rog. Trebuie să înţelegeţi. In douăzeci de ani 
de muncă antiteroristă nu am mai avut de-a face niciodată cu 
ceva de genul Trupelor de Asalt. E o grupare bine finanțată, bine 
organizată, are o ierarhie strictă şi este absolut nemiloasă. E 
alcătuită din două tipuri de persoane - soldaţi şi oameni de 
ştiinţă. Trupele de Asalt recrutează în principal militari cu 
experienţă, adeseori oameni care au fost disponibilizaţi pe 
motive disciplinare din fosta armată a Germaniei de Est sau din 
Bundeswehr pentru predilecţia lor spre folosirea forţei excesive. 
Oameni asemenea lui Heinrich Anistaze, instruiți în artele terorii, 
torturii şi asasinării. 

— Anistaze face parte din Trupele de Asalt? exclamă Nash. 
Aveam impresia că lucrează pentru serviciile secrete ger... 

— Nu mai lucrează, spuse Schroeder cu amărăciune în glas. 
După prăbuşirea Blocului Estic, Anistaze a fost angajat de 
guvernul german doar pe bază de contract - ca să se ocupe de 
anumite „probleme”. Dar se pare că n-a fost ţinut din scurt 
suficient. Anistaze e un mercenar, un ucigaş plătit. N-a trecut 
mult până cineva i-a oferit mai mult decât îl plăteam noi, aşa că 
şi-a trădat doi dintre ofiţerii de caz şi i-a dat pe mâna 
duşmanului. Nu ne-a surprins deloc faptul că, la scurt timp după 
aceea, metodele lui relativ specifice au început să se facă 
remarcate în incidentele în care erau implicate Trupele de Asalt. 
S-ar părea că urcuşul lui Anistaze în ierarhia Trupelor de Asalt a 
fost rapid. Credem că acum e Obergruppenfiihrer în sistemul lor 
de grade. General-locotenent. Doar Ehrhardt însuşi e mai sus 
decât el. 

— Nenorocitul naibii... 

— Cât despre oamenii de ştiinţă, continuă Schroeder ridicând 
din umeri, sunt valabile aceleaşi principii. Trupele de Asalt 
ademenesc în principal bărbaţi şi femei cu educaţie aleasă, care 
lucrează la proiecte ce nu sunt considerate în acord cu teoria 
asumării vinovâăţiei colective din Germania modernă. De pildă, 


177 


când a căzut Zidul Berlinului, anumiţi oameni de ştiinţă din 
Germania de Est, care concepeau grenade AN - grenade umplute 
cu acid nitric, menite să producă răni îngrozitoare, dar fără a-şi 
ucide victimele - s-au trezit curând fără loc de muncă. Cei din 
Trupele de Asalt, în schimb, caută întotdeauna genul acesta de 
oameni şi sunt dispuşi să plătească sume frumuşele pentru 
serviciile lor. 

— Cum? întrebă Copeland. Cum îşi pot permite toate astea? 

— Domnule doctor Copeland, mişcarea nazistă modernă nu a 
dus niciodată lipsă de bani. În 1994, o investigare neoficială de 
către BKA a unui cont dintr-o bancă elveţiană suspectat că ar 
aparţine naziştilor estima rezervele totale de fonduri ale Trupelor 
de Asalt la mai bine de jumătate de miliard de dolari - rezultatul 
vânzării nepreţuitelor artefacte furate în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial. 

— Jumătate de miliard de dolari, izbucni Race. 

— Domnilor, spuse Schroeder, Trupele de Asalt nu deturnează 
avioane. Nu ucid reprezentanţi guvernamentali şi nici nu aruncă 
în aer clădiri federale. Caută victorii mai însemnate - victorii care 
să răstoarne întreaga ordine a lumii cunoscute. 

— Şi acum crezi că au o Supernovă? întrebă Nash. 

— Până acum trei zile nu aveam decât suspiciuni ce nu puteau 
fi dovedite, zise Schroeder. Dar acum suntem siguri; în urmă cu 
şase luni, agenţi de supraveghere ai BKA din Chile au fotografiat 
un bărbat care se plimba prin Colonia Alemania împreună cu 
însuşi Odilo Ehrhardt. Mai târziu, a fost identificat ca doctorul 
Fritz Weber. Herr Nash, îmi imaginez că ştiţi cine este doctorul 
Weber. 

— Da, dar... Nash se opri, încruntându-se. Fritz Weber era un 
om de ştiinţă german din timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial, un specialist în fizica nucleară, aproape geniu, dar şi 
aproape sociopat. A fost una dintre primele persoane care au 
afirmat că e posibilă crearea unui dispozitiv ce poate distruge 
planeta. În 1944, pe când avea doar treizeci de ani, a lucrat la 
proiectul de bombă atomică al naziştilor. Dar înainte de asta, se 
spunea că Weber ar fi participat la notoriile experimente naziste 
de tortură - băgau un om în apă rece ca gheaţa şi îl monitorizau 


178 


să vadă cât durează până moare. Dar credeam că Weber a fost 
executat după război... 

Schroeder dădu din cap aprobator. 

— A fost. Doctorul Fritz Weber a fost judecat la Nurnberg 
pentru crime împotriva umanităţii în octombrie 1945. A fost găsit 
vinovat şi condamnat la pedeapsa cu moartea. A fost executat 
oficial pe 22 noiembrie 1945 în închisoarea Karlsburg. Se duce de 
mulţi ani o dispută pe tema identităţii reale a celui executat. De- 
a lungul vremii, a fost văzut de nenumărate ori de oameni care 
susţin că ar fi fost torturați de el - în Irlanda, în Brazilia, în Rusia. 

Schroeder rosti pe un ton grav: 

— Credem că sovieticii l-au scos pe Weber de la Karlsburg în 
noaptea dinaintea execuţiei şi l-au înlocuit cu un impostor. Ca 
răsplată pentru că i-au salvat viaţa, sovieticii s-au folosit de 
talentele deosebite ale lui Weber pentru a avansa cu propriul 
program de arme nucleare. Dar când Uniunea Sovietică s-a 
prăbuşit în 1991 şi BKA-ul a început să-l caute pe Weber, nu mai 
rămăsese nici urmă de el. Dispăruse de pe faţa pământului. 

— Doar ca să apară opt ani mai târziu în cartierul general al 
unei organizaţii teroriste naziste, adăugă Nash. 

— Exact. Aşadar, în momentul acela credeam că naziştii 
construiesc un dispozitiv nuclear convenţional. Dar Trupele de 
Asalt atacă mănăstirea din Franţa după ce se descoperă că acolo 
se află legendarul Manuscris Santiago, urmă Schroeder. Când am 
pus cap la cap, pe de o parte, uciderea lui Albert Mueller şi faptul 
că descoperise craterul unui meteorit în Peru, iar pe de altă 
parte, presupusa poveste din Manuscrisul Santiago despre un 
idol cu proprietăţi cel puţin ciudate, deodată suspiciunile noastre 
au căpătat o nouă dimensiune. Poate că, sub îndrumarea lui 
Weber, Trupele de Asalt făceau mai mult decât să construiască o 
simplă bombă nucleară, poate că reuşiseră să creeze o 
Supernovă, iar acum plecaseră în căutarea thyriului. lar apoi, în 
urmă cu trei zile - în aceeaşi zi în care a avut loc atacul de la 
mănăstirea franceză - echipa noastră de supraveghere din Chile 
a dat peste asta. 

Schroeder scoase o foaie de hârtie împăturită de la buzunarul 
de la piept şi i-o dădu lui Nash. 


179 


— E transcrierea unei convorbiri efectuate de pe un telefon 
celular de undeva din Peru către laboratorul central din Colonia 
Alemania acum trei zile, spuse Schroeder. 

Nash îi arătă lui Race transcrierea în germană, iar acesta o 
traduse cu voce tare. 


VOCEAL: ...aza de operaţiuni a fost stabilită... restul de... vor 
fi... la mine... 

VOCEA2: ...şi dispozitivul?... gata? 

VOCEAL: ...adoptat forma de clepsidră, pe baza modelului 
american... două detonatoare nucleare montate deasupra şi 
dedesubtul unei incinte interioare din aliaj de titan. Testele de 
pe teren indică... dispozitivul... operaţional. Acum mai avem 
nevoie doar... thyriu. 

VOCEA2: ...nu-ţi face griji, Anistaze se ocupă de asta... 

VOCEAL: Şi mesajul? 

VOCEA2: ...va fi transmis imediat ce găsim idolul... fiecărui 
prim-ministru şi preşedinte din UE... plus preşedintelui Statelor 
Unite prin linia internă de urgenţă... răscumpărarea va fi de o 
sută de miliarde de dolari americani... sau detonăm 
dispozitivul... 


Nash se uita fix la transcriere, şocat. Toţi ceilalţi tăcuseră. 

Race privea cuvintele „o sută de miliarde de dolari americani 
sau detonăm dispozitivul”. Doamne, Dumnezeule. Nash se 
întoarse către Schroeder: 

— Şi ce aţi făcut în legătură cu asta? 

— Am conceput un plan cu două dimensiuni, declară germanul. 
Două misiuni separate, fiecare din ele menită să o dubleze pe 
cealaltă în cazul că vreuna ar da greş. Misiunea Unu era aceea de 
a ajunge la idolul de thyriu înaintea naziştilor. Pentru asta, am 
obţinut o copie a Manuscrisului Santiago şi am folosit-o ca să ne 
găsim drumul până aici. Şi s-ar părea că am ajuns înaintea 
Trupelor de Asalt - dar nu ne aşteptam să dăm peste creaturile 
acelea în interiorul templului. 

Pe măsură ce-l asculta pe Schroeder vorbind, ceva începu să 
se mişte undeva, în mintea lui Race, ceva referitor la ce spusese 
agentul german. Ceva nu era în regulă. 


180 


Îndepărtă gândul ce nu-i dădea pace, alungându-l din nou într- 
un ungher al minţii sale. 

— Şi a doua parte a misiunii? întrebă Nash. 

— Să răscolim Colonia Alemania, răspunse Schroeder. După ce 
am interceptat acea conversaţie telefonică acum trei zile, am 
deschis negocierile cu noul guvern chilian, pentru obţinerea unui 
mandat care le-ar permite agenţilor BKA să percheziţioneze 
Colonia Alemania împreună cu autorităţile chiliene. 

— ŞI? 

— L-am obţinut. Dacă totul a funcţionat conform planului, 
agenţii BKA şi Garda Naţională Chiliană pătrund chiar acum în 
incinta Coloniei Alemania şi confiscă Supernova Trupelor de 
Asalt. Sper să primesc o înştiinţare prin radio din clipă în clipă. 


Exact în acelaşi moment, la o distanţă de o mie de kilometri, 
un camion de zece tone, proprietatea Gărzii Naţionale Chiliene, 
zdrobi porţile Coloniei Alemania. 

O trupă de soldaţi chilieni cu pielea măslinie năvăli în spatele 
camionului devastator. Vreo zece agenţi germani purtând căşti 
albastre de asalt şi echipamente SWAT se grăbiră să pătrundă şi 
ei în complex, în urma celorlalţi. 

Colonia Alemania era un domeniu extins, având pe puţin 
douăzeci de hectare. Pajiştile sale acoperite de iarbă verde 
contrastau puternic cu dealurile cafenii şi sterpe întâlnite de 
obicei în Chile. Căsuţele în stil bavarez şi lacurile albastre idilice 
alcătuiau un peisaj ciudat de paşnic într-o zonă altfel aspră şi 
uscată. 

Uşile erau forţate, iar ferestrele sparte din exterior pe măsură 
ce Garda Naţională intra în fiecare clădire de pe domeniu. Tinta 
lor principală era Sala Cazărmii - o clădire mare, ca un hangar, 
situată în centrul complexului. 

Câteva minute mai târziu, uşile Sălii Cazărmii se deschiseră 
forţat şi o trupă de militari a Gărzii Naţionale şi de agenţi BKA 
năvăli în clădire. 

Cu toţii se opriră instantaneu. 

Şir după şir de paturi suprapuse goale se întindeau în faţa lor, 
pe toată lungimea uriaşei încăperi. Fiecare pat era făcut la fix, 


181 


aliniat perfect cu cel de alături. Arăta ca o cazarmă. 
Singura problemă era că nu se găsea nimeni acolo. 


Primiră rapid rapoarte din restul complexului. 

Întregul complex era gol. 

Colonia Alemania fusese părăsită. 

Într-una dintre clădirile-laborator de lângă Sala Cazărmii, doi 
agenţi germani, specialişti în tehnică, agitau mici detectoare 
Geiger, măsurând nivelul radioactivităţii din aer. Dispozitivele 
începură dintr-odată să ţiuie tare. 

Cei doi agenţi intrară în laboratorul central al complexului şi 
acele contoarelor Geiger intrară imediat în zona roşie a scalei. 

— Către toate unităţile, aici Echipa din Laborator, detectăm 
cantităţi reziduale mari de uraniu şi plutoniu în laboratorul 
central... 

Primul agent ajunse la o uşă care dădea spre un fel de birou cu 
pereţii de sticlă. 

Îşi îndreptă bagheta spre uşa închisă, iar contorul Geiger o luă 
razna. 

Schimbă o privire cu colegul său, apoi împinse uşa, 
împiedicându-se de fir. 


Explozia care  zgudui Colonia Alemania fu absolut 
devastatoare. 

Zdruncină întreaga lume. 

O rază de lumină albă orbitoare izbucni lateral în toate 
direcţiile, distrugând tot în calea sa - magazii întregi explodară 
deodată într-un miliard de aşchii, silozuri de beton fură 
zdruncinate din temelii într-o milisecundă, totul pe o rază de cinci 
sute de metri de Sala Cazărmii se vaporiză - inclusiv cei o sută 
cincizeci de soldaţi ai Gărzii Naţionale Chiliene şi cei doisprezece 
agenţi BKA. 

Interogaţi în legătură cu incidentul în zilele următoare, 
locuitorii din satele dimprejur aveau să spună că se văzuse ca 
lumina bruscă a unui fulger la orizont, urmată de o dâră enormă 
de fum negru care se ridica spre cer sub forma unei ciuperci 
uriaşe. 


182 


Dar erau oameni simpli, ţărani. 
Nu ştiau că descriu o explozie termonucleară. 


La Vilcafor, Nash le ordonă soldaţilor din Beretele Verzi să 
aducă pe strada principală echipamentul radio prin satelit al 
echipei germane. 

— Să vedem ce au de zis oamenii voştri din Chile, îi spuse el lui 
Schroeder. 

Schroeder deschise capacul consolei radio portabile şi începu 
să bată rapid la tastatura rezistentă la condiţiile dure de mediu. 
Nash, Scott şi Beretele Verzi se înghesuiau în jurul lui şi 
urmăreau atent ecranul consolei. 

Race stătea deoparte, exclus şi de data aceasta. 

— Cum te simţi? se auzi deodată o voce de femeie din spatele 
lui. 

Se întoarse, aproape aşteptându-se să fie Lauren, dar se trezi, 
în schimb, uitându-se în ochii de un albastru ameţitor ai unei 
nemţoaice. 

Era mică de statură, minionă - şi foarte dulce. Stătea cu 
mâinile sprijinite leneş pe şolduri şi cu un zâmbet care îl dezarmă 
complet pe Race. 

Avea un nas mic şi cârn, părul scurt şi blond şi era mânjită cu 
stropi mari de noroi pe faţă, pe tricou şi pe blugi. Purta o vestă 
antiglonţ peste tricoul alb şi un toc sintetic negru la şold - exact 
ca acela pe care îl purta Schroeder. Ca şi tocul lui Schroeder, şi al 
ei era gol acum. 

— Ce-ţi mai face capul? întrebă ea. 

Avea un uşor accent german. Lui Race îi plăcu. 

— Mă doare, mărturisi el. 

— Aşa şi trebuie, spuse ea, apropiindu-se şi atingându-i 
fruntea. Cred că ai făcut o contuzie minoră când Humvee-ul în 
care erai s-a prăbuşit peste elicopter. Toate faptele tale 
ulterioare de îndrăzneală de pe vârful elicopterului trebuie să fi 
fost produsul adrenalinei pure. 

— Vrei să spui că nu sunt un erou? o tachină Race. Vrei să spui 
că totul a fost doar datorită adrenalinei din mine? 

Îi zâmbi, îi zâmbi frumos. 

183 


— Stai aici, îl îndemnă. Am nişte codeină în trusa medicală. O 
să te ajute să-ţi mai treacă durerea de cap. 

Se îndreptă spre maşina de teren. 

— Auzi... spuse Race. Cum te cheamă? 

Ea îi zâmbi iar. Cu zâmbetul acela drăgălaş, de nimfă. 

— Mă numesc Renée Becker. Sunt agent special în cadrul BKA. 


— Am reuşit, se auzi deodată Schroeder de lângă radioul 
portabil. 

Race se apropie de micul grup adunat în jurul consolei. 

Uitându-se peste umărul lui Nash, văzu pe ecran o listă în 
germană. Traduse în minte. Scria: 


COMUNICAŢII TRANSMISIE PRIN SATELIT JURNAL 44-76/BKA32 
NR/DATA/ORA/SURSA/SUMAR 


01./4.1.99/19.30/BKACG/RAPORT. STATUT ECHIPA PERU 
02./4.1.99/19.50/SURSĂ EXTERNĂ/SEMNAL SEMNĂTURĂ UHF 
03./4.1.99/22.30/BKACG/RAPORT STATUT ECHIPA PERU 
04./5.1.99/01.30/BKACG/RAPORT STATUT ECHIPA PERU 
05./5.1.99/04.30/BKACG/RAPORT STATUT ECHIPA PERU 

06./5.1.99/07.16/TEREN (CHILE)/SOSIT SANTIAGO, SPRE COLONIA ALEMANIA. 
07./5.1.99/07.30/BKACG/ RAPORT STATUT ECHIPA PERU _ 
08./5.1.99/09.58/TEREN  (CHILE)/SOSIT COLONIA ALEMANIA; INCEPUT 
SUPRAVEGHERE 

09./5.1.99/10.30/BKACG/RAPORT STATUT ECHIPA PERU 

10./5.1.99/10.37/TEREN (CHILE)/SEMNAL URGENT ECHIPA CHILE SEMNAL URGENT 
ECHIPA CHILE 

11./5.1.99/10.51/BKACG/RAPORT IMEDIAT ECHIPA PERU 


Race se încruntă. 

Era o listă cu fiecare semnal de comunicare primit de echipa 
de teren a BKA din Peru. 

Din câte se vedea, primiseră cereri de „actualizare a 
statutului” de la cartierul general al BKA la fiecare trei ore, 
începând de aseară de la 19.30, plus câteva mesaje intermitente 
de la cealaltă echipă BKA din Chile. 


184 


Totuşi, cel de-al zecelea mesaj - unul dintre mesajele de la 
echipa din Chile - i-a atras atenţia lui Race. Sărea în ochi 
cuvântul german dringendes - urgent. 

Schroeder văzu şi el. 

Cobori rapid cursorul la al zecelea mesaj şi apăsă ENTER. 

Apăru un mesaj pe întregul ecran. Race văzu cuvintele în 
germană şi le traduse: 


MESAJ NR: 050199-010 

DATAT: 5 IANUARIE 1999 , 

PRIMIT LA: 10.37 (ORA LOCALA-PERU) 

PRIMIT DE LA: ECHIPA DE PE TEREN (CHILE) 

SUBIECT: SEMNAL URGENT ECHIPA CHILE; 
SEMNAL URGENT ECHIPA CHILE 


MESAJUL ESTE URMĂTORUL: 

ATENŢIE ECHIPA PERU. ATENŢIE ECHIPA PERU. 

AICI UNITATEA A DOUA CHILE. REPET. AICI UNITATEA A DOUA CHILE. 

UNITATEA UNU A CĂZUT. REPET. UNITATEA UNU A CĂZUT. 

ACUM 15 MINUTE UNITATEA UNU A PĂTRUNS ÎN INCINTA COLONIEI ALEMANIA CU 
GARDA NAŢIONALĂ CHILIANĂ. A RAPORTAT ÎNTREGUL COMPLEX PĂRĂSIT. REPET. 
UNITATEA UNU A RAPORTAT ÎNTREGUL COMPLEX PĂRĂSIT. 

TESTELE PRELIMINARE ARĂTAU NIVELURI REZIDUALE MARI DE MINEREU DE 
URANIU ŞI PLUTONIU, DAR ANTERIOR OBŢINERII DE DATE SUPLIMENTARE A AVUT 
LOC O DETONARE ÎN COMPLEX. 

DETONAREA PARE A FI DE NATURĂ NUCLEARĂ. REPET. DETONAREA PARE A FI 
DE NATURĂ NUCLEARĂ. 

ÎNTREAGA UNITATE UNU A FOST PIERDUTĂ. REPET. ÎNTREAGA UNITATE UNU A 
FOST PIERDUTĂ. 

PRESUPUNEM CĂ TRUPELE DE ASALT SUNT DEJA ÎN DRUM SPRE PERU. 


Race ridică îngrozit ochii de la mesaj. Colonia Alemania era 
deja goală în momentul sosirii echipei BKA. De asemenea, acolo 
fusese instalată o capcană, o bombă programată să explodeze 
imediat ce intra cineva. 

Lui Race îi trecu un fior pe şira spinării în timp ce mai citi o 
dată ultimul rând din mesaj: 


PRESUPUNEM CĂ TRUPELE DE ASALT SUNT DEJA ÎN DRUM SPRE 
185 


PERU. 


Race se uită la ceas. 

Era 11.05 dimineaţa. 

— Cât durează până ajung aici? îl întrebă Nash pe Schroeder. 

— Imposibil de zis, răspunse Schroeder. Nu avem cum să ştim 
când au părăsit complexul. Ar fi putut să plece acum două ore 
sau acum două zile. In orice caz, o călătorie din Chile până aici 
nu e prea lungă. Trebuie să presupunem că sunt foarte aproape. 

Nash se întoarse către Scott. 

— Domnule căpitan, vreau să iei legătura cu Panama şi să afli 
când are de gând să ajungă aici nenorocita aia de echipă de 
extracţie. Avem nevoie de armament şi asta chiar acum. 

— Am înţeles. Scott îi făcu semn lui Doogie, care se grăbi să 
ajungă la unitatea radio. 

— Cochrane, rosti Nash. Care e situaţia cu Huey-ul rămas? 

Buzz Cochrane dădu din cap a negare. 

— E lovit. A încasat-o când a luat-o razna Apache-ul în timpul 
atacului panterelor. Focurile răzlețe au afectat şi rotorul cozii şi 
sistemul de pornire. 

— Cât va dura până îl reparăm? 

— Cu uneltele pe care le avem aici putem repara sistemul de 
pornire, dar va dura destul de mult. Cât despre rotorul cozii, ei 
bine, nu se poate zbura fără el şi e al dracului de greu de reparat. 
Cred că am putea scoate la iveală o parte din sistemele 
secundare ca să le folosim pe acelea, dar ceea ce ne trebuie cu 
adevărat sunt axuri nou-nouţe şi selectoare rotative, iar aici sigur 
n-avem de unde să le scoatem. 

— Domnule plutonier. la şi fă Huey-ul să zboare din nou. Cu 
orice preţ, ordonă Nash. 

— Da, domnule. 

Cochrane părăsi grupul, luându-l cu el şi pe Tex Reichart. 

Se lăsă o linişte îndelungată. 

— Aşadar, am rămas blocaţi aici... spuse Lauren. 

— Cu un grup de teroriști pe drum încoace... adăugă Gaby 
Lopez. 

— Asta dacă nu ne hotărâm să plecăm de aici pe jos, sugeră 


186 


Race. 

Căpitanul Scott se întoarse către Nash. 

— Dacă rămânem aici, vom muri. 

— lar dacă plecăm, naziştii pun mâna pe idol, avertiză 
Copeland. 

— Şi pe o Supernova funcţională, întări Lauren. 

— Nu avem de ales, zise Nash cu fermitate. Nu, nu putem face 
decât un singur lucru. 

— Ce anume? 

— Găsim idolul înainte să ajungă naziştii aici. 


Cei trei militari îşi croiau drum atent în sus, pe poteca de pe 
malul râului, în ploaia subtropicală răpăitoare. 

Căpitanul Scott şi sergentul Chucky Wilson mergeau în faţă, cu 
puştile M-16 îndreptate cu precauţie spre frunzişul des din 
dreapta lor. Paraşutistul german Graf, înarmat acum cu un M-16 
american, urma poteca în spatele lor, încheind şirul. 

Fiecare dintre ei avea ataşată o cameră minusculă cu fibră 
optică într-o parte a căştii, iar dispozitivul le transmitea imagini 
celorlalţi rămaşi în sat. 

După un timp, cei trei militari ajunseră la fisura din versantul 
muntelui - fisura care ducea la turnul de piatră şi la templu. 

Scott îi făcu semn din cap lui Wilson şi tânărul sergent 
pătrunse în pasajul îngust de piatră, cu arma înainte. 


În sat, Race şi ceilalţi urmăreau pe un monitor cum Scott, 
Wilson şi Graf îşi croiau drum prin fisură. Imaginile trimise de la 
cei trei soldaţi erau afişate în chenare separate pe ecran, în 
nuanţe fantomatice de alb şi negru. 

Planul era simplu. 

În timp ce Scott, Wilson şi Graf intrau în templu şi luau idolul 
din interior, ceilalţi soldaţi din Beretele Verzi şi celălalt paraşutist 
german - un soldat pe nume Molke - aveau să lucreze la 
repararea Huey-ului rămas. Odată obţinut idolul, aveau să zboare 
cu toţii din Vilcafor înainte de sosirea teroriştilor nazişti. 

— Bun, dar nu uităm nimic? întrebă Race. 

— Cum ar fi? replică Nash. 


187 


— Cum ar fi panterele. Nu ele sunt motivul pentru care ne 
aflăm în încurcătura asta de la bun început? Unde sunt? 

— Panterele s-au retras din sat odată cu venirea zilei, se auzi o 
voce din spatele lui Race, cu o pronunție engleză impecabilă. 

Race se întoarse şi îl văzu pe al patrulea şi ultimul german 
stând în spatele lui, zâmbind. 

Nici că ar fi putut fi mai diferit de ceilalţi nemți - Schroeder, 
Graf şi Molke. Toţi trei erau evident puternici şi în formă fizică 
grozavă, pe când acest bărbat era mai în vârstă - mult mai în 
vârstă, având pe puţin cincizeci de ani - şi destul de evident 
departe de a fi atletic. Caracteristica sa predominantă era o 
barbă lungă şi sură. Lui Race îi displăcu pe loc. Atitudinea şi 
postura sa emanau infatuare şi aroganță. 

— În zori, panterele au plecat în direcţia platoului, spuse 
bărbatul pe un ton superior. Presupun că s-au întors în bârlogul 
lor din interiorul templului. Zâmbi strâmb. Îmi imaginez că, din 
moment ce ultimele câteva generaţii din specia lor au petrecut 
aproape patru sute de ani în întuneric total, niciuna dintre ele nu 
se simte prea bine în lumina zilei. 

Bărbosul întinse mâna într-un mod cam brusc, tipic german. 

— Sunt doctorul Johann Krauss, zoolog şi criptozoolog la 
Universitatea din Hamburg. Am fost luat în această misiune 
pentru a oferi consiliere cu privire la anumite probleme /egate de 
animale pe care le ridică manuscrisul. 

— Ce înseamnă criptozoolog? întrebă Race. 

— E o persoană care studiază animale mitice, spuse Krauss. 

— Animale mitice... 

— Da. Bigfoot, monstrul din Loch Ness, Yeti, pisicile uriaşe din 
zona mlaştinilor engleze şi, desigur, adăugă el, rapa sud- 
americană. 

— Ştiţi despre panterele acestea? se interesă Race. 

— Doar ceea ce am aflat din apariţii neconfirmate, legende 
locale şi hieroglife ambigue. Dar aceasta e frumuseţea 
criptozoologiei, fiindcă nimeni nu poate dovedi cu certitudine că 
există. 

— Aşadar, credeţi că am fost atacați de un grup de animale 
mitice, comentă Race. Mie nu mi s-au părut prea mitice. 


188 


Krauss spuse: 

— La fiecare aproximativ cincizeci de ani are loc o serie de 
ucideri neobişnuite în zona aceasta a pădurii amazoniene. In 
acele perioade, se ştie că localnicii care călătoresc noaptea dintr- 
un sat în altul pur şi simplu, ei bine... dispar. Rareori se întâmplă 
să li se găsească rămăşiţele dimineaţa. In acele intervale, 
oamenii sunt găsiţi cu beregata sfâşiată şi cu şira spinării smulsă. 
Localnicii i-au dat un nume bestiei care vine noaptea şi ucide fără 
milă, un nume care a fost lăsat moştenire din generaţie în 
generaţie. Îi spun rapa. 

Krauss se uită atent la Race. 

— Ar trebui să acordăm mare atenţie acestui folclor local, 
fiindcă ne poate fi de mare ajutor când vine vorba să ne evaluăm 
duşmanul. 

— Cum anume? 

— Ei bine, una la mână, îl putem folosi pentru a distinge 
anumite lucruri despre inamicii noştri felini. 

— Cum ar fi? 

— În primul rând, putem presupune fără probleme că rapa e 
un animal nocturn. Rămăşiţele localnicilor sunt descoperite abia 
dimineaţa. Şi ştim din proprie experienţă că aceste pantere se 
feresc de lumina zorilor. Prin urmare, sunt creaturi nocturne. Nu 
vânează decât noaptea şi se retrag pentru cea mai mare parte a 
zilei. 

— Dacă au fost închise în templu de generaţii întregi, vru să 
ştie Race, cum e posibil să fi supravieţuit? Ce au mâncat? 

— Asta nu ştiu, spuse Krauss încruntându-se cu gravitate, ca şi 
cum ar fi cugetat la o ecuaţie matematică dificilă. 

Race se uită în sus la platoul montan care adăpostea 
misteriosul templu. Un văl pieziş de ploaie îi acoperea versantul 
stâncos estic. 

— Şi acum ce fac? întrebă el. 

— Dorm, îmi închipui, spuse Krauss, la adăpostul templului lor. 
Motiv pentru care acesta e cel mai bun moment să ne trimitem 
oamenii după idol. 


Scott, Wilson şi Graf ieşiră din pasajul îngust şi păşiră în 
189 


bazinul cu apă puţin adâncă de la baza minunatului crater. 

Era neobişnuit de întuneric în crater. Orice lumină care ar fi 
putut pătrunde era împiedicată de norii groşi de ploaie de pe cer 
şi de bolta deasă de crengi ale copacilor care atârnau peste 
marginea prăpastiei. Fiecare fisură şi crăpătură din pereţii 
canionului era învăluită în umbră. 

Scott şi Wilson mergeau în faţă. Raze subţiri de lumină ţâşneau 
din micile lanterne ataşate pe ţevile puştilor lor M-16. 

— In regulă... spuse Scott spre microfonul de la gât. 

— ... acum urcăm pe cărare, se auzi vocea lui în difuzoarele 
monitorului. 

Race îi privea crispat pe ecran pe Scott, Wilson şi Graf care 
ieşeau din apă şi păşeau pe cărarea îngustă tăiată în peretele 
exterior al craterului. 

Johann Krauss spuse: 

— Totuşi, trebuie să ne mai amintim despre inamicul nostru şi 
faptul că, în primul şi în primul rând, sunt feline. Nu-şi pot 
schimba natura. Gândesc asemenea unor feline şi acţionează 
asemenea unor feline. 

— Adică? 

— Adică există o singură specie de feline mari - şi anume 
ghepardul - care îşi prinde prada alergând după ea. 

— Şi celelalte feline cum vânează? 

— Sunt mai multe strategii. Se ştie că tigrii indieni stau şi 
aşteaptă acoperiţi de frunze, uneori ore în şir, pândind. Odată ce 
prada se apropie suficient de mult, atacă. Pe de altă parte, leii 
africani folosesc metode destul de sofisticate de vânat în grup - o 
astfel de tehnică e cea în care o leoaică se plimbă prin faţa unei 
turme de gazele în timp ce suratele se apropie pe furiş prin 
spatele rumegătoarelor. E chiar o metodă deosebit de ingenioasă 
şi foarte eficace. Dar e şi foarte neobişnuită. 

— De ce? întrebă Race. 

— Fiindcă implică existenţa unui mecanism de comunicare 
între lei. 

Race se întoarse cu faţa spre monitor. 

Cei trei soldaţi parcurseseră o distanţă scurtă în sus, de-a 
lungul potecii spiralate, astfel încât acum se aflau la aproximativ 


190 


trei metri deasupra apei care acoperea baza craterului. 

Race privea imaginile primite de la camera sergentului Wilson, 
care panorama pe deasupra întinderii line de apă, când, deodată, 
văzu un mic tremur la suprafaţa bălții, semn că se mişcase ceva 
acolo. 

Fusese un fel de unduire - de la ceva situat chiar sub suprafaţa 
apei. 

— Ce a fost aceea? întrebă el. 

— Ce anume? 

— Wilson, rosti Race, apropiindu-se de microfon. Uită-te o clipă 
în dreapta ta, la apă. 

Graf şi Scott trebuie să fi auzit şi ei întrebarea lui Race, căci, în 
momentul acela, toate cele trei camere panoramară către 
dreapta, deasupra întinderii lucitoare de apă care înconjura baza 
turnului de piatră. 

— Nu văd nimic... spuse Scott. 

— Acolo! indică Race, arătând spre un alt val. Părea a fi o 
unduire datorată mişcării din coadă a vreunui animal. Părea că 
un animal se îndreaptă în direcţia celor trei soldaţi. 


— Ce naiba...? spuse Scott scrutând întinderea din faţa lui. 

O mică undă arcuită de apă părea să traverseze lacul cu o 
viteză neobişnuit de mare - îndreptându-se exact spre el şi spre 
oamenii lui. 

Scott se încruntă. Apoi făcu atent un pas înainte către 
marginea potecii, situată la trei metri deasupra apei. 

Se aplecă să se uite peste margine. 

Şi văzu trei pantere negre care se căţărau pe peretele de 
piatră de sub el! 

Scott îşi ridică rapid puşca M-16, dar exact în momentul acela, 
o siluetă neagră enormă se năpusti dintr-o fisură întunecată 
aflată în peretele de stâncă din spatele lui şi i se înfipse în 
spinare, azvârlindu-l de pe marginea potecii în apa de dedesubt, 
unde un pâlc de siluete negre se năpusti asupra lui într-o clipă. 


Race se uita la monitor mut de uimire, urmărind îngrozitoarea 
scenă din perspectiva lui Scott. Nu vedea decât o ceaţă de colţi 


191 


sfâşietori ca nişte lame şi braţe ce se agitau, toate însoţite de 
răsuflările şi ţipetele inutile ale lui Scott. 

Apoi, într-o secundă, camera se scufundă, ecranul se umplu de 
purici şi se lăsă liniştea. 


În crater, un ropot de gloanţe zgudui liniştea nefirească din jur 
când soldatul german Graf apăsă cu toată forţa trăgaciul puştii 
sale M-16. 

Dar abia ţâşnise o limbă aprinsă de foc din ţeava armei sale, 
când Graf fu atacat de sus de o panteră care stătuse la pândă pe 
peretele de stâncă de deasupra lui. 

Mai jos pe potecă, Chucky Wilson se întoarse brusc şi văzu 
încăierarea dintre Graf şi panteră, observând că paraşutistul 
german nu voia să se lase aşa uşor. 

Şi apoi, deodată beregata lui Graf îi fu desprinsă de gât şi 
trupul său căzu imediat, inert. 

Wilson se albi. 

— Oof, la dracu... 

In clipa aceea, pantera care stătea deasupra cadavrului lui 
Graf ridică încet ochii spre el şi îl fixă cu privirea. 

Wilson împietri. Enorma felină înaintă ameninţător, păşind 
peste trupul nemişcat al lui Graf, apropiindu-se de el. 

Soldatul se întoarse. 

Doar ca să vadă altă panteră neagră imensă care stătea pe 
potecă în spatele lui, blocându-i retragerea. 

Nu avea unde fugi. 

Nu avea unde se ascunde. 

Wilson se mai răsuci o dată şi văzu fisurile şi crăpăturile din 
peretele de stâncă; preţ de o clipă, se gândi că poate ar găsi 
acolo o scăpare. Se uită în una dintre fisurile întunecate din 
suprafaţa rocii... 

„„.Şi se trezi privind fix la rânjetul unei pantere. 

Şi apoi, cu o repeziciune de-a dreptul înspăimântătoare, fălcile 
panterei uriaşe se repeziră spre el cu o viteză fenomenală şi, într- 
o clipă, nu mai rămase nimic. 


Toată lumea se uita nemişcată la monitor, în tăcere. 
192 


— Doamne, Dumnezeule! exclamă Gaby Lopez. 

— La dracu’, zise Lauren. 

Cei patru soldaţi din Beretele Verzi care supravieţuiseră 
priveau în gol spre monitor, rămaşi fără cuvinte. 

Race se întoarse către zoologul german Krauss: 

— Aşa deci, nu ies decât noaptea, nu? 

— Ei bine, replică Krauss zbârlindu-se. Evident, întunericul de 
la baza craterului le permite să-şi petreacă acolo cea mai mare 
parte din zi... 

— Kennedy, spuse Nash tăios, care e situaţia echipei de 
extracţie? 

— Încă mai încerc să-i contactez pe oamenii din Panama, 
domnule colonel, spuse Doogie de lângă echipamentul radio. Tot 
pierd semnalul. 

— Încearcă în continuare. 

Nash se uită la ceas. 

Era 11.30 dimineaţa. 

— La dracu’, mormăi el. 

Se întreba ce se întâmplase cu Romano şi cu echipa lui. 
Conform ultimelor informaţii primite, decolaseră din Cuzco la 
19.45 cu o seară înainte. Ar fi trebuit să ajungă deja. Ce păţiseră? 
Oare era posibil să-i fi doborât naziştii? Sau pur şi simplu 
interpretaseră greşit indicaţiile totemurilor şi se rătăciseră 
iremediabil? 

În orice caz, dacă încă mai trăiau, un lucru era sigur: aveau să 
găsească satul în cele din urmă. 

Ceea ce însemna că acum avea de-a face cu dovă grupări 
ostile ce se îndreptau spre Vilcafor. 

— La dracu’, bombăni din nou. 

Doogie se apropie. 

— Echipa de extracţie a decolat din Panama acum o oră - sunt 
trei elicoptere: două Comanche şi un Black Hawk. Estimează că 
vor ajunge aici după-amiaza târziu, aproximativ la ora 17.00. Am 
transmis un semnal în bandă UHF, ca să se poată dirija după el şi 
să ne recupereze. 

Când Doogie îi dădea raportul lui Nash, lui Race îi trecu prin 
minte un gând tulburător: De ce nu-i salva armata prin Cuzco? 


193 


De ce trimiteau elicoptere din Panama? 

Fără îndoială, cea mai uşoară cale de a ieşi de aici era să se 
întoarcă pe unde veniseră. 

Şi în momentul acela îi reveni în minte o frază din Manuscrisul 
Santiago: 

„Un hoț nu foloseşte niciodată aceeaşi intrare de două ori”. 

Nash se întoarse către Van Lewen. 

— Avem acces la reţeaua SAT-SN? 

Pronunţă „Sat-sun”, „reţeaua Sat-sun”. 

— Da, domnule colonel, avem. 

— Conectează-ne. Trimite un model de urmărire prin zona 
central-estică din Peru. Vreau să ştiu exact unde se află 
nenorociţii ăia de nazişti. Cochrane. 

— Da, domnule. 

— Fă rost de imaginile din satelit pentru Vilcafor. Trebuie să ne 
pregătim o poziţie defensivă. 

— Da, să trăiţi! 

— Ce înseamnă SAT-SN? întrebă Gaby Lopez. 

Troy Copeland îi răspunse. 

— SAT-SN e acronimul pentru Satellite Aerospace Tracking and 
Surveillance Network?5. E echivalentul aerian al SOSUS?, lanţul 
de microfoane subacvatice pe care le-a înşirat marina americană 
de-a lungul Atlanticului de Nord pentru a detecta submarinele 
inamice. Cu alte cuvinte, SAT-SN e o reţea de cincizeci şi şase de 
sateliți geosincroni situaţi pe o orbită apropiată de Pământ şi 
care monitorizează spaţiul aerian al planetei avion cu avion. 

— Dacă asta e explicaţia simplă, comentă Race sec, n-aş vrea 
s-o aud pe aceea complicată. 

Copeland îl ignoră. 

— Orice aeronavă are şapte tipuri diferite de caracteristici 
observabile - semnale radar, infraroşii, vizuale, dâre de 
condensare, fum de la motoare, semnale acustice şi emisii 
electromagnetice. Sateliții SAT-SN folosesc toate aceste şapte 
caracteristici pentru a înregistra semnătura şi localizarea 
aeronavelor din toată lumea - fie ele militare sau civile. lar 


23 Reţeaua Aerospaţială de Urmărire şi Supraveghere prin Satelit. 
24 Sound Surveillance System. 
194 


domnul colonel Nash vrea acum un instantaneu cu zona central- 
estică din Peru, astfel încât să poată depista fiecare avion ce 
zboară aici - mai ales aparatele care se deplasează în afara 
coridoarelor aeriene comerciale obişnuite. Din acele imagini, vom 
putea să ne dăm seama unde se află prietenii noştri nazişti şi, 
sperăm, să putem estima cât mai au până ajung aici. 

Race se uită la Nash. 

Părea să fi căzut pe gânduri - aşa cum te-ai şi aştepta din 
partea unui conducător care tocmai şi-a pierdut trei dintre cei 
mai buni soldaţi. 

— La ce vă gândiţi? întrebă Race. 

— Trebuie să punem mâna pe idol, spuse Nash, şi asta cât mai 
repede. Naziştii trebuie să sosească din clipă în clipă, dar nu 
avem cum să trecem de panterele acelea. Nu putem afla cum să 
trecem de ele. 

Race îşi înălţă capul. 

Şi apoi rosti: 

— Era cineva care ştia. 

— Cine? 

— Alberto Santiago. 

— Poftim? 

— Ţineţi minte lespedea înfiptă în uşa templului? 

— Da... 

— Era scris un avertisment pe ea: „Nu intrați cu niciun pret. 
Înăuntru se află moartea”. Avertismentul avea inițialele „A.S.” 
scrijelite dedesubt. Incă nu am citit suficient de mult din 
manuscris, dar nu pot decât să presupun că Santiago şi Renco s- 
au confruntat cu aceeaşi problemă pe care o avem şi noi acum - 
înainte să ajungă în Vilcafor, cineva a deschis templul şi a dat 
drumul animalelor. Cumva însă, continuă Race, Santiago a găsit 
o cale de a le determina pe panterele acelea să intre la loc 
înăuntru. Apoi a săpat un avertisment în lespedea aceea, pentru 
oricine s-ar fi gândit să deschidă din nou templul. Bun, am folosit 
manuscrisul ca să găsim satul acesta şi am ajuns la concluzia că 
nu folosea decât pentru asta - dar copia pe care am citit-o eu nu 
era decât parţial completă. Aş putea să jur că soluţia trecerii de 
pantere se găseşte în partea a doua a Manuscrisului Santiago. 


195 


— Dar nu mai avem şi restul de manuscris, spuse Nash. 

— Pun pariu că ei îl au, zise Race, făcând semn din cap către 
cei patru germani rămaşi. 

Schroeder clipi a încuviinţare. 

— Şi pun pariu că nu aţi tradus decât până în locul în care se 
dezvăluie situarea satului Vilcafor, nu-i aşa? întrebă Race. 

— Aşa e, spuse Schroeder. Atât am tradus. 

Figura lui Nash căpătă o nouă expresie de hotărâre. Se 
întoarse către Schroeder. 

— Adu-mi copia voastră din manuscris, ceru el. Adu-mi-o 
imediat. 


După câteva clipe, Schroeder îi înmână lui Race un teanc gros 
de hârtii îndesate într-un dosar uzat de carton. Părea să aibă 
mult mai multe pagini decât documentul pe care-l citise Race. 

Manuscrisul complet. 

— Presupun că niciunul dintre voi patru nu e traducătorul 
echipei, nu? îi întrebă Nash pe oamenii de la BKA. 

Schroeder dădu din cap a negare. 

— Nu. Expertul nostru lingvist a fost ucis în timpul atacului 
panterelor de pe turnul de piatră. 

Nash se întoarse către Race. 

— Atunci se pare că pe dumneata pică, domnule profesor. 
Noroc că am insistat să vii cu noi. 

Race se retrase în transportorul blindat ca să citească noua 
copie a manuscrisului. 

Odată ce simţi că e la adăpost, ascuns în interiorul vehiculului, 
deschise dosarul în care se afla noul exemplar. Dădu peste un 
frontispiciu fotocopiat. 

Era un frontispiciu ciudat - foarte diferit de cel extrem de 
elaborat pe care-l văzuse la prima versiune. Principala deosebire 
consta în faptul că frontispiciul era remarcabil, aproape 
intenţionat de simplu. 

Titlul, Adevărata relatare a unui călugăr în Ţara Incaşilor, era 
scris de mână, cu nişte mâzgălituri grosolane. Un lucru era sigur 
- eleganța şi măreţia fuseseră ultimele lucruri la care se gândea 
cel care scrisese textul. 


196 


Şi apoi Race îşi dădu seama. 

Era o copie a Manuscrisului Santiago real, a originalului. 

O fotocopie a documentului redactat de însuşi Alberto 
Santiago. 

Race răsfoi manuscrisul. Pagină după pagină, scrisul scrijelit al 
lui Santiago i se înfăţişa ochilor. 

Işi trecu repede privirea peste cuvinte şi curând găsi locul în 
care ultima sa lectură fusese întreruptă atât de brusc - 
fragmentul în care Renco, Santiago şi criminalul Bassario 
ajunseseră la Vilcafor doar ca să-l găsească în ruine, doar ca să-i 
găsească locuitorii înşiraţi de-a lungul străzii principale, într-o 
baie de sânge... 


197 


A TREIA LECTURĂ 


Eu, Renco şi Bassario mergeam de-a lungul străzii principale 
părăsite din Vilcafor. 

Liniştea din jurul nostru îmi umplea inima de groază. Niciodată 
nu mai auzisem pădurea tropicală atât de tăcută. 

Am păşit peste un trup plin de sânge. Capul îi fusese smuls, 
despărţit de trunchi. 

Am văzut şi alte cadavre, le-am zărit feţele îngrozite, cu ochii 
deschişi, în care era întipărită oribila teroare. Unii dintre ei aveau 
braţele şi picioarele smulse. Multora, din câte se putea observa, 
o forţă externă violentă le smulsese gâtlejurile. 

— Hernando? i-am şoptit lui Renco. 

— Imposibil, spuse curajosul meu însoțitor. Nu avea cum să 
ajungă aici înaintea noastră. 

Mergând în continuare pe strada principală, am văzut enormul 
şanţ secat ce înconjura satul. Două punți drepte de lemn - 
construite din trunchiuri de copaci aşezate unul lângă altul - îl 
traversau pe toată lăţimea, de o parte şi de alta a aşezării. 
Arătau ca nişte punți care ar fi putut fi retrase într-o clipită, 
punţile unui oraş-citadelă. Fără putinţă de tăgadă, cine atacase 
Vilcaforul îi luase pe toţi prin surprindere. 

Am ajuns la citadelă. Era o clădire măreaţă de piatră cu două 
niveluri, de formă piramidală, dar cu baza rotundă, nu pătrată. 

Renco începu să bubuie la gigantica uşă de piatră de la baza 
ei. Striga numele lui Vilcafor, spunând că era el, Renco, şi sosise 
cu idolul. 

După o vreme, lespedea de piatră fu dată deoparte din interior 
şi apărură nişte războinici, urmaţi de însuşi Vilcafor, un bătrân cu 
părul sur şi cu o ochii înfundaţi în orbite. Purta o capă roşie, dar 
avea o alură la fel de regală ca un cerşetor de pe străzile 
Madridului. 

— Renco! exclamă bătrânul când îl văzu pe însoţitorul meu. 

— Unchiule, rosti Renco. 


198 


În momentul acela Vilcafor mă văzu. 

Aş spune că mă aşteptam să i se întunece chipul a surprindere 
la vederea unui spaniol care îl însoțea pe nepotul lui în misiunea 
sa eroică, dar asta nu se întâmplă. În schimb, Vilcafor se întoarse 
pur şi simplu către Renco şi îi zise: 

— El e mâncătorul de aur despre care mi-au povestit atât de 
multe solii mei? Cel care te-a ajutat să scapi din temniţă, cel care 
a plecat din Cuzco alături de tine? 

— El e, unchiule, îi răspunse Renco. 

Vorbeau în quechua, dar deja, cu ajutorul lui Renco, mi se 
îmbunătăţiseră cunoştinţele rudimentare pe care le aveam 
despre această limbă aparte şi reuşeam să înţeleg aproape tot 
ceea ce spuneau. 

Vilcafor mormăi printre dinţi: 

— Un mâncător de aur nobil... pfff... nici nu ştiam că există aşa 
un animal. Dar dacă e prieten de-al tău, nepoate, e bine-venit 
aici. 

Căpetenia se întoarse din nou şi de data aceasta îl văzu pe 
criminalul Bassario stând în spatele lui Renco, cu un rânjet 
drăcesc lărgit pe toată faţa. Vilcafor îl recunoscu imediat. 

Îi aruncă lui Renco o privire înfuriată. 

— El ce caută aici...? 

— Călătoreşte cu mine, unchiule. Dintr-un motiv anume, spuse 
Renco. Făcu o pauză înainte să vorbească din nou. Unchiule! Ce 
s-a întâmplat aici? Au fost span...? 

— Nu, nepoate. N-au fost mâncătorii de aur. Nu, a fost un rău 
de o mie de ori mai mare de-atât. 

— Ce s-a întâmplat? 

Vilcafor îşi lăsă capul în jos. 

— Nepoate, acesta nu e un loc sigur în care să vii pentru 
adăpost... 

— De ce? 

— Nu... nu, nu e sigur deloc. 

— Unchiule, spuse Renco, tăios. Ce... ai... făcut? 

Vilcafor ridică ochii spre Renco, iar apoi privirea îi ţâşni spre 
marele platou stâncos care se înălța semeţ deasupra orăşelului. 

— Nepoate, repede, vino în citadelă. Curând va cădea noaptea 


199 


şi ies odată cu amurgul sau pe întuneric. Vino, vei fi în siguranţă 
înăuntrul fortăreței. 

— Unchiule, ce se petrece aici? 

— E vina mea, nepoate. E numai vina mea. 


Lespedea grea şi rotundă de la intrarea în citadelă se închise în 
urma noastră cu un zgomot înfundat, răsunător. 

Interiorul piramidei cu două niveluri era întunecat, luminat 
doar de licărirea câtorva sute de torţe mici, ce puteau fi ţinute în 
mână. Am văzut vreo zece figuri speriate îngrămădite în întuneric 
în faţa mea - femei ţinându-şi copiii în braţe, bărbaţi plini de 
fracturi sau răni. Am bănuit că erau cu toţii rudele lui Vilcafor, cei 
suficient de norocoşi să se fi aflat în citadelă când avusese loc 
măcelul. 

Am observat şi o gaură de formă pătrată în podeaua de piatră 
- prin care intrau şi ieşeau nişte oameni la fiecare câteva clipe. 
Părea că acolo e un fel de tunel. 

— E un guenko, îmi şopti Bassario la ureche. 

— Ce e acela? l-am întrebat. 

— Un labirint. O reţea de galerii săpate în stânca de sub oraş. 
Există unul celebru nu departe, în afara oraşului Cuzco. Iniţial, 
Quenko-urile erau menite a fi tuneluri de evadare pentru elita 
conducătoare - doar familia regală a unui anumit oraş cunoştea 
codul care îi permitea să străbată învălmăşeala încurcată de 
tuneluri a labirintului. Dar acum gvuenko-urile sunt folosite mai 
ales pentru sporturi şi jocuri în timpul festivalurilor. Doi războinici 
sunt băgaţi în labirint, împreună cu cinci jaguari adulţi. 
Războinicul care reuşeşte să străbată gvuenko-ul, să scape de 
jaguari şi să găsească primul ieşirea câştigă. Multor oameni le 
place să parieze pe rezultat. Imi imaginez totuşi că guenko-ul din 
acest oraş e folosit mai mult în scopul său iniţial - ca tunel prin 
care familia regală se poate retrage în grabă. 

Acum s-a întâmplat ca Vilcafor să ne îndrume într-un colţ al 
citadelei unde era un foc. Ne-a rugat să ne aşezăm pe nişte fân. 
Au sosit nişte servitori şi ne-au dat apă. 

— Aşadar, Renco. Ai adus idolul? îl întrebă Vilcafor. 

— Da. 


200 


Renco scoase idolul - încă învelit în minunata pânză de mătase 
- din săculeţul lui de piele. Descoperi sculptura lucitoare, neagră 
cu violet, şi toţi cei din micul grup adunat în colţul fortăreței 
exclamară a uimire. 

Dacă asta mai era posibil, cred că în lumina portocalie 
pâlpâitoare a citadelei, trăsăturile felinei rânjind căpătară o nouă 
dimensiune diabolică. 

— Eşti cu adevărat Cel Ales, nepoate, spuse Vilcafor. Cel menit 
să ne salveze idolul de cei care vor să ni-l ia. Sunt mândru de 
tine. 

— Şi eu de tine, unchiule, spuse Renco, deşi îmi dădeam 
seama din tonul vocii lui că era orice, numai mândru, nu. Spune- 
mi ce s-a întâmplat aici. 

Vilcafor dădu din cap, încuviinţând. 

Apoi grăi după cum urmează: 

— Am auzit de incursiunile mâncătorilor de aur în ţara noastră. 
Au pătruns atât în satele noastre din munţi, cât şi în cele din 
pădurile mlăştinoase. De mult cred că e doar o chestiune de timp 
până când au să găsească şi această tabără secretă. Gândindu- 
mă la asta, acum două luni am ordonat construirea unei noi 
poteci, un drum ce urma să ducă în adâncul pădurii, departe de 
aceşti barbari cu poftă de aur. Dar această potecă avea să fie 
una ieşită din comun - odată folosită, putea fi distrusă. Apoi, 
datorită naturii terenului de prin părţile acestea, nu ar mai fi 
existat nicio altă intrare în munţi cale de douăzeci de zile de aici. 
Orice urmăritor ar fi pierdut săptămâni întregi încercând să ne 
dibuiască, iar până atunci noi am fi fost demult departe. 

— Continuă, spuse Renco. 

— Meşterii mei au găsit locul ideal pentru această potecă, un 
canion absolut uluitor, nu departe de aici. E un canion larg, 
rotund, cu un stâlp imens de piatră ce răsare din mijlocul său. S-a 
întâmplat ca pereţii acestui canion să fie desăvârşiţi pentru noua 
noastră cărare, aşa că am poruncit începerea lucrărilor de 
construcţie imediat. Totul a mers bine până în ziua în care 
meşterii mei au ajuns în vârful canionului. Căci în ziua aceea, în 
timp ce se uitau în jos la prăpastia de sub ei, l-au văzut. 

— Ce-au văzut, unchiule? 


201 


— Au văzut un fel de clădire - o clădire ridicată de mâna 
omului - în vârful acelui enorm stâlp de piatră. 

Renco aruncă o privire plină de îngrijorare înspre mine. 

— Am poruncit imediat împletirea unui pod de frânghii, iar 
apoi, însoţit de meşterii mei, am traversat podul acela şi am 
cercetat construcţia. 

Renco asculta în tăcere. 

— Orice ar fi, nu a fost făcut de mâini incaşe. Arăta ca un fel de 
locaş sfânt, un templu sau un altar nu foarte deosebit de altele 
găsite prin alte părţi din aceste păduri. Temple ridicate de 
imperiul tainic care locuia pe aceste pământuri cu mult înaintea 
noastră. Dar acest templu avea ceva deosebit de ciudat. Fusese 
pecetluit cu o lespede mare. lar pe această lespede erau gravate 
multe desene şi semne pe care nici măcar cei mai mari preoţi ai 
noştri nu le puteau descifra. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea, unchiule? întrebă Renco. 

Vilcafor lăsă privirea în jos. 

— Cineva s-a gândit că poate era Templul de basm al lui Solon, 
iar dacă da, însemna că înăuntru s-ar fi aflat o comoară 
nemaipomenită în pietre de smarald şi jad. 

— Ce-ai făcut, unchiule? rosti Renco grav. 

— Am poruncit deschiderea templului, mărturisi Vilcafor, 
plecându-şi capul. Şi făcând asta, am dezlănţuit un rău ca niciun 
altul pe care l-am văzut. Am eliberat rapa. 


Se lăsa noaptea, iar eu şi Renco ne îndreptam spre acoperişul 
citadelei, pentru a face de strajă asupra oraşului şi a căuta 
această fiară pe care o numeau rapa. 

Cum era de aşteptat, Bassario se duse într-un colţ întunecos al 
marii fortărețe de piatră şi se aşeză cu spatele la încăpere, 
văzându-şi de ale lui. 

De pe acoperiş mi-am plimbat privirea pe deasupra satului. 

Trebuie să spun că în urma călătoriei noastre prin păduri, 
ajunsesem să mă obişnuiesc cu sunetele junglei pe timp de 
noapte. Cu orăcăitul broaştelor, cu băzâitul insectelor, cu 
foşnetul crengilor înalte sub greutatea maimuţelor care alergau 
printre ele. 


202 


Dar aici nu se auzea niciun astfel de sunet. 

Pădurea ce înconjura satul Vilcafor era absolut tăcută. 

Niciun animal nu scotea vreun sunet. Nicio vietate nu mişca. 

M-am uitat în jos, la trupurile presărate peste tot pe strada 
principală. 

— Ce s-a întâmplat aici? l-am întrebat încet pe Renco. 

La început nu mi-a răspuns. Apoi, în cele din urmă, a spus: 

— Un mare rău a fost dezlănţuit, prietene. Un mare rău. 

— La ce se referea unchiul tău când a spus că templul pe care 
l-au găsit ar putea să fi fost Templul lui Solon? Cine sau ce e 
Solon? 

Renco spuse: 

— Timp de mii de ani, multe mari imperii au locuit pe aceste 
meleaguri. Nu ştim prea multe despre aceste imperii, în afară de 
ceea ce am aflat cu ajutorul clădirilor pe care le-au lăsat în urmă 
şi din poveştile pe care le-au transmis triburilor locale. O poveste 
populară printre triburile din această regiune este legată de un 
imperiu ciudat, un neam ce-şi spunea moxe sau moche. Poporul 
moxe era unul de constructori prolifici care, potrivit băştinaşilor 
din zonă, venerau rapa. Unii zic că au reuşit până şi să 
îmblânzească rapa, dar nu toată lumea e de acord. În orice caz, 
povestea pe care triburile locale o spun cel mai des despre moxe 
se referă la un om numit Solon. Potrivit legendei, Solon era un 
om de o inteligenţă remarcabilă, un mare gânditor care, prin 
urmare, a devenit curând marele consilier al supremului împărat 
moxe. Când Solon a ajuns la bătrâneţe, drept răsplată pentru anii 
petrecuţi ca servitor loial, împăratul i-a oferit o mulţime de 
comori uluitoare şi a poruncit să se construiască un templu în 
cinstea lui. Impăratul a spus că Solon putea să aleagă orice loc îşi 
dorea pentru înălţarea templului, iar templul putea să aibă orice 
formă. Orice şi-ar fi dorit, cei mai buni meşteri ai împăratului 
aveau să-i construiască. 

Renco privea în gol, în întuneric. 

— Se spune că Solon a cerut ca templul să-i fie ridicat într-un 
loc secret şi ca toate bogăţiile să fie puse înăuntru. Apoi i-a 
instruit pe cei mai dibaci vânători ai împăratului să-i prindă un 
grup de rapa şi să le vâre în templu, la un loc cu comoara. 


203 


—A băgat un pâlc de rapa în templu? l-am întrebat, 
nevenindu-mi să cred. 

— Aşa este, spuse Renco. Dar pentru a înţelege de ce a făcut 
asta, trebuie să înţelegi ce a vrut Solon să dobândească. Voia ca 
templul lui să fie încercarea supremă a purtării omeneşti. 

— Cum adică? 

— Solon ştia că vestea fabuloasei comori dinăuntrul templului 
lui avea să se răspândească iute. Ştia că lăcomia şi avariţia 
aveau să-i împingă pe aventurieri să-l caute şi să-i jefuiască 
bogăţiile. Aşa că a făcut din templul lui o adevărată încercare. O 
încercare ce te punea să alegi între o bogăţie nemaipomenită şi 
moartea sigură. O încercare menită să vadă dacă omul îşi poate 
controla propria lăcomie nestăvilită. 

Renco se uită la mine. 

— Cel care-şi învinge lăcomia şi alege să nu deschidă templul 
trăieşte. Cel care se lasă covârşit de ispită şi deschide templul în 
căutarea comorii fabuloase va fi ucis de rapa. 

Reflectam în linişte la tot ce auzisem. 

— Templul acesta de care a vorbit Vilcafor, am zis eu, cel aflat 
în vârful uriaşului stâlp de piatră. Crezi că e Templul lui Solon? 

Renco oftă. 

— Dacă este, asta mă mâhneşte. 

— De ce? 

— Fiindcă înseamnă că am străbătut atâta amar de drum doar 
ca să murim. 


Am rămas o vreme împreună cu Renco pe acoperişul citadelei, 
uitându-mă în zare, la ploaie. 

Trecu o oră. Nu ieşi nimic din pădure. 

Încă o oră. Tot nimic. 

Clipă în care Renco m-a îndrumat să intru în fortăreață şi să 
mă culc. M-am supus bucuros cererii sale, atât eram de obosit 
după îndelungata noastră călătorie. 

Şi astfel m-am retras în corpul principal al citadelei, unde m- 
am întins pe o movilă de iarbă. Câteva focuri mici ardeau în 
colţurile încăperii. 

Mi-am aşezat capul pe fân, dar abia mi se lipiseră pleoapele, 


204 


când am simţit o împunsătură stăruitoare în umăr. Am deschis 
ochii şi m-am trezit uitându-mă la cel mai urât chip pe care-l 
văzusem în toată viaţa mea. 

Un bătrân stătea ghemuit în faţa mea, zâmbindu-mi cu un 
rânjet fără dinţi. Avea smocuri oribile de păr cenuşiu ce i se 
zbârleau din sprâncene, din nas şi din urechi. 

— Salutare, mâncătorule de aur, spuse bătrânul. Am auzit ce-ai 
făcut pentru tânărul prinţ Renco - cum l-ai ajutat să scape din 
temniţă - şi voiam să-ţi împărtăşesc adânca recunoştinţă pe care 
ţi-o port. 

M-am uitat în jur, la citadelă. Focurile se stinseseră, iar cei care 
fuseseră mai devreme îngrămădiţi la un loc în cameră erau tăcuţi 
acum, dormind. Cred că reuşisem chiar să aţipesc, măcar pentru 
scurt timp. 

— A, am spus. Păi... cu plăcere. 

Bătrânul îşi îndreptă un deget osos spre pieptul meu şi dădu 
din cap atotştiutor. 

— Bagă de seamă, mâncătorule de aur. Renco nu e singurul al 
cărei destin depinde de idolul acela, să ştii. 

— Nu înţeleg. 

— Vreau să spun că menirea lui Renco de ocrotitor al Spiritului 
Neamului vine direct din gura Oracolului de la Pachacâmac. 
Bătrânul zâmbea în continuare, cu acelaşi rânjet fără dinţi. Şi al 
tău la fel. 

Auzisem de Oracolul de la Pachacâmac. Era o bătrână 
venerabilă care avea grijă de templul-altar de acolo. Păzitoarea 
tradiţională a Spiritului Neamului. 

— De ce? am întrebat. Ce a spus Oracolul despre mine? 

— La scurtă vreme după ce mâncătorii de aur au ajuns pe 
țărmurile noastre. Oracolul a anunţat că imperiul nostru avea să 
fie distrus. Dar a mai prezis şi că atât timp cât Spiritul Neamului 
rămâne departe de cuceritori, sufletul nostru o să dăinuie. Dar a 
spus foarte desluşit că un singur om - doar unul singur - poate 
ocroti idolul. 

— Renco. 

— Întocmai. Dar a mai zis şi următoarele: 


205 


Va veni o vreme când el va sosi, 

Un om, un erou, îndatorat Semnului Soarelui. 

El va avea curajul să se lupte cu marile şopârle. 

El va avea jinga. 

El se va bucura de ajutorul oamenilor curajoşi, 
Oameni ce şi-ar da viaţa pentru această cauză nobilă, 
Şi el va cădea din ceruri pentru a ne salva spiritul. 

El e Cel Ales. 


— Cel Ales? am întrebat eu. 

— Exact. 

Am început să mă întreb dacă mă încadram în categoria 
„oamenilor curajoşi” care şi-ar da viaţa ca să-l ajute pe Renco. 
Am ajuns la concluzia că nu. 

Apoi am reflectat la modul în care folosise Oracolul cuvântul 
jinga. Mi-am amintit că era o calitate foarte respectată în cultura 
incaşă. Era o combinaţie rară de siguranţă, echilibru şi viteză - 
capacitatea unui om de a se mişca asemenea unei feline. 

Am rememorat îndrăzneaţa noastră evadare din Cuzco şi 
modul în care Renco sărise cu uşurinţă de pe un acoperiş pe altul 
şi cum alunecase pe frânghie, ca să aterizeze în spinarea calului 
meu. Se mişcase cu graţia precisă a unei feline? Fără îndoială. 

— La ce te referi când spui că va avea curajul de a se lupta cu 
marile şopârle? am vrut să ştiu. 

Bătrânul explică: 

— Pe când Renco era un băiat de treisprezece ani, mama lui a 
fost înşfăcată de un caiman în timp ce lua apă, la malul râului din 
regiunea în care trăia. Tânărul Renco era cu ea atunci şi când a 
văzut că monstrul îi trage mama în adâncuri, s-a aruncat în apă 
după ea şi s-a luptat cu fiara cumplită până ce a reuşit să o 
elibereze pe femeie din încleştare. Nu mulţi sunt cei care ar sări 
într-un râu ca să se lupte cu aşa o creatură înfricoşătoare. Cu 
atât mai puţin un băiat de treisprezece ani. 

Am înghiţit în sec. 

Nu ştiam de acest uluitor act de curaj pe care îl făcuse Renco 
pe când era doar un copil. Ştiam că e un bărbat temerar, dar să 
facă aşa ceva? Ei bine, eu n-aş fi îndrăznit asta niciodată. 

Trebuie că bătrânul mi-a citit gândurile. M-a bătut din nou în 


206 


piept cu degetul lui lung şi osos. 

— Nu-ţi ascunde propriul suflet brav, tinere mâncător de aur, 
spuse el. Şi tu ai dat dovadă de un curaj nemaipomenit când l-ai 
ajutat pe tânărul nostru prinţ să evadeze din temniţa spaniolă. 
Într-adevăr, s-ar putea spune că ai dat dovadă de cel mai mare 
curaj dintre toate - curajul de a face ceea ce e bine. 

Mi-am înclinat capul cu modestie. 

Bătrânul se aplecă mai aproape de mine. 

— Nu cred că astfel de fapte de curaj trebuie să treacă 
nerăsplătite. Nu, iar ca răsplată pentru vitejia ta, aş vrea să-ți 
ofer asta. 

Ridică o băşică ce fusese, după cât se vedea, scoasă din trupul 
unui animal mic. Părea a fi umplută cu un fel de lichid. 

Am luat băşica. Avea o deschidere la unul dintre capete, prin 
care am bănuit că cel ce o ţinea îi putea răsturna conţinutul. 

— Ce este? am întrebat. 

— E urină de maimuţă, spuse încântat bătrânul. 

— Urină de maimuţă, am repetat eu sec. 

— Te va apăra de rapa, zise bătrânul. Ţine minte, rapa e felină 
şi, ca toate felinele, e o creatură foarte orgolioasă. Potrivit 
triburilor de pe aici, există câteva lichide pe care rapa le urăşte 
cu fervoare. Lichide care, atunci când sunt turnate pe întreg 
trupul cuiva, vor face rapa să fugă. 

l-am zâmbit şovăielnic bătrânului. Era, la urma urmei, prima 
dată când mi se ofereau dejecţiile unui animal de junglă în semn 
de apreciere. 

— Mulţumesc, i-am spus. E un... dar... minunat. 

Bătrânul păru grozav de încântat de răspunsul meu şi-mi dădu 
de ştire: 

— Atunci aş vrea să-ţi mai ofer unul. 

M-am străduit să-l rog să nu facă abuz de generozitate - de 
frică să nu-mi mai dea încă vreo scurgere de la vreun animal. 
Însă al doilea dar nu era unul concret. 

— Aş vrea să-ţi împărtăşesc un secret, spuse el. 

— Despre ce secret e vorba? 

— Dacă vei avea vreodată nevoie să scapi din satul acesta, 
intră în guenko şi mergi pe al treilea tunel de pe dreapta. De 


207 


acolo, ia-o rând pe rând, când la stânga, când la dreapta, intrând 
de fiecare dată în primul tunel pe care-l vezi, dar ai grijă să o iei 
prima dată la stânga. Quvenko-ul te va duce la cascada ce se 
înalţă deasupra întinsei păduri mlăştinoase. Secretul labirintului e 
simplu, nu trebuie să ştii decât de unde să începi. Ai încredere în 
mine, tânăr mâncător de aur, şi ţine cont de darurile acestea. Ţi- 
ar putea salva viaţa. 


Revigorat de somnul binefăcător, am urcat din nou pe 
acoperişul citadelei. 

Acolo am dat de Renco, veghind conştiincios. Trebuie să fi fost 
îngrozitor de obosit, dar nu trăda prin nimic vreo astfel de 
slăbiciune. Pur şi simplu se uita atent la strada principală, 
neţinând cont de vălul de ploaie care îi cădea exact în creştetul 
capului. Am ajuns lângă el fără un cuvânt şi i-am urmat privirea 
ce scruta întreg satul. 

In afară de ploaie, nimic nu se mişca. Ba nu, nimic nu se 
auzea. Nemişcarea sinistră a oraşului era tulburătoare. 

Când vorbi, Renco nu se întoarse către mine. 

— Vilcafor spune că a deschis templul pe timp de zi. Apoi şi-a 
trimis înăuntru cinci dintre cei mai buni războinici, ca să 
găsească bogăţiile lui Solon. Nu s-au mai întors. Doar la lăsarea 
nopţii au ieşit animalele din templu. 

— Şi acum sunt afară? am întrebat temător. 

— Dacă sunt, eu n-am reuşit să le văd. 

M-am uitat la Renco. Ochii îi erau roşii, cu pungi mari 
dedesubt. 

— Prietene, i-am spus blând, trebuie să dormi. Trebuie să-ţi 
păstrezi forţele, mai ales în cazul în care compatrioţii mei găsesc 
oraşul acesta. Dormi acum, voi sta eu de strajă şi te voi trezi 
dacă văd ceva. 

Renco dădu din cap încet, încuviinţând. 

— Ca de obicei, ai dreptate, Alberto. lţi mulţumesc. 

Şi spunând acestea intră, iar eu m-am trezit stând singur pe 
acoperişul fortăreței, singur în noapte. 

Nimic nu se clintea în satul de sub mine. 


208 


S-a întâmplat la o oră după ce am început să veghez. 

Mă uitam la micile unduiri ale râului, care luceau argintiu sub 
lumina lunii, când o mică barcă îmi apăru deodată în faţa ochilor. 
Am zărit trei figuri care stăteau pe puntea micului vas, umbre 
întunecate în noapte. 

Mi se răci sângele în vine. 

Oamenii lui Hernando... 

Mă pregăteam să fug să-l chem pe Renco, dar barca acostă 
lângă micul chei de lemn al satului, călătorii păşiră pe mal, iar eu 
am reuşit să-i văd mai bine. 

Am răsuflat uşurat, lăsându-mi umerii în jos. 

Nu erau conchistadori. 

Erau incaşi. 

Un bărbat - îmbrăcat în veşmântul tradiţional de războinic - şi 
o femeie cu un copil mic, toţi acoperiţi cu glugi şi mantii pentru a 
se apăra de ploaie. 

Cele trei personaje merseră încet de-a lungul străzii principale, 
privind uimite trupurile masacrate ce presărau drumul noroios în 
jurul lor. 

Şi apoi am văzut-o. 

La început am crezut că e doar umbra unei crengi ce se legăna 
pe peretele lateral al unei colibe de pe marginea drumului. Dar 
apoi umbra crengii se îndepărtă de peretele colibei şi altă umbră 
îi luă locul. 

Am văzut silueta întunecată a unei pisici uriaşe - i-am văzut 
capul negru de felină, botul îndreptat în sus, vârfurile urechilor 
ascuţite. l-am văzut gura deschizându-i-se în aşteptarea tăcută a 
prăzii. 

La început nu mi-a venit să cred cât era de mare. Orice animal 
ar fi fost acesta, era enorm... 

Apoi, animalul dispăru brusc şi n-am mai văzut decât peretele 
colibei, pustiu şi gol, luminat de razele lunii. 

Cei trei incaşi erau acum la vreo douăzeci de paşi de citadelă. 

Le-am şoptit tare în quechua. 

— Aici! Veniţi repede! Veniţi repede! 

La început nu păreau să înţeleagă ce le spuneam. 

În clipa următoare, primul animal păşi încet pe drumul 


209 


principal, în spatele lor. 

— Fugiţi! am strigat. Sunt în spatele vostru! 

Bărbatul se întoarse şi văzu felina uriaşă care stătea în noroi. 

Fiara se mişca încet, precis şi calculat. Arăta ca o panteră. O 
panteră neagră uriaşă. Ochii galbeni şi reci se uitau în jos, de-a 
lungul botului negru, ascuţit - ochi ce priveau fix, cu calmul 
neclintit al pisicii. 

În secunda aceea, o a doua fiară i se alătură primei şi 
amândouă începură să se uite fix la micul grup din faţa lor. 

Apoi, amândouă îşi lăsară capetele jos şi îşi încordară trupurile 
ca două arcuri întinse la maximum, ce aşteptau să intre în 
acţiune. 

— Fugiţi! am strigat. Fugiţi! 

Bărbatul şi femeia o luară la fugă, grăbindu-se spre citadelă. 

Cele două pantere de pe cărare săriră după ei, urmărindu-i. 

Am alergat să deschid uşa care ducea de la acoperişul 
citadelei jos, în corpul principal al structurii. 

— Renco! Cineva! Oricine! Deschideţi uşa principală! E cineva 
afară! 

M-am întors în grabă la marginea acoperişului şi am ajuns 
acolo ca să o văd pe femeie exact când ajungea la baza 
fortăreței, ţinând copilul în braţe. Bărbatul ajunse imediat după 
ea. 

Panterele alergau pe stradă, în salturi. 

Nimeni dintre cei de jos nu deschisese uşa. 

Femeia ridică ochii speriaţi spre mine - şi pentru o clipă 
fulgerător de scurt m-am simţit vrăjit de frumuseţea ei. Era cea 
mai uluitoare femeie pe care o... 

M-am hotărât. 

Mi-am sfâşiat mantia pe care o purtam şi, ţinându-mă de un 
capăt, l-am aruncat pe celălalt peste marginea acoperişului. 

— Apucaţi-vă de mantia mea! le-am strigat. Vă ridic eu! 

Bărbatul prinse celălalt capăt al veşmântului meu şi i-l dădu 
femeii. 

— Du-te! urlă el. Urcă! 

Femeia mi-a apucat mantia, iar eu am început să trag cu toată 
forţa, ridicând-o pe ea - şi pe copilul pe care-l ţinea în braţe - 


210 


spre acoperişul citadelei. 

Abia se ridicase de la pământ, când l-am văzut pe războinicul 
de dedesubt atacat de una dintre fiare. Se auzi un sunet 
dezgustător când trupul îi fu izbit de zidul exterior al fortăreței. 
Bărbatul urla în timp ce rapa îl mânca de viu. 

Trăgeam de mantie cu toată forţa de care eram în stare, 
ridicând femeia şi copilul spre salvare. 

Ajunseră la marginea acoperişului şi sub ploaia uşoară, femeia 
se apucă de parapetul de piatră, încercând, în acelaşi timp, să-mi 
dea mie copilul din braţe. 

Mă chinuiam să ţin trei lucruri în acelaşi timp - femeia, băiatul 
şi mantia mea - şi m-am uitat îngrozit în jos: alte câteva animale 
se strecuraseră pe drumul principal din Vilcafor ca să vadă ce 
provocase toată agitația. 

Chiar atunci, una dintre panterele de sub noi sări şi încercă să- 
şi încleşteze fălcile în picioarele atârnate ale femeii. Dar ea fu 
mai rapidă. Îşi ridică degetele exact în ultima clipă şi fălcile 
panterei se închiseră, neprinzând între ele decât aer. 

— Ajută-mă, mă imploră ea, cu ochi disperaţi. 

— Aşa voi face, am spus eu, în timp ce ploaia mi se scurgea pe 
faţă. 

Pantera din mocirla de sub ea sări din nou, de data aceasta 
încercând s-o apuce cu uriaşele sale gheare ca nişte seceri; izbuti 
să-i apuce tivul mantiei şi, spre groaza mea totală, am văzut cum 
tot veşmântul se întinde sub greutatea ei. 

— Nu! strigă femeia, simțind greutatea panterei care începea 
să o tragă în jos. 

— Doamne, Dumnezeule, am icnit eu. 

Moment în care pantera trase puternic în jos de mantia femeii, 
iar aceasta mă strânse şi mai tare de mâna udă, dar degeaba, 
pantera uriaşă era prea grea, prea puternică. 

Cu un ultim țipăt, femeia îmi alunecă din mână şi, cu copilul în 
braţe, căzu de pe marginea acoperişului şi din faţa ochilor mei. 

Şi atunci am făcut ceva incredibil. 

Am sărit peste margine după ea. 


Nici până azi nu ştiu de ce am făcut asta. 
211 


Poate că felul în care îşi ţinuse fiul în braţe mă determinase să 
o fac. Sau poate expresia de pură teroare de pe frumosul ei chip. 

Sau poate doar frumosul ei chip. 

Nu ştiu. 


Am aterizat cam fără graţie într-o baltă mocirloasă din faţa 
citadelei. Când am ajuns, nişte stropi de umezeală maronie îmi 
împroşcară toată faţa, orbindu-mă. 

Mi-am şters noroiul din ochi. 

Şi imediat am văzut nu mai puţin de şapte rape care stăteau în 
jurul meu într-un semicerc strâns, uitându-se fix la mine cu ochii 
lor reci şi galbeni. 

Îmi auzeam în cap inima bătându-mi tare. Cu siguranţă nu 
aveam nici cea mai vagă idee despre ce urma să fac acum. 

Femeia şi băiatul erau lângă mine. M-am băgat în faţa lor şi am 
urlat fioros la trupa de monştri din faţa noastră. 

— Plecaţi, vă spun! Plecaţi! 

Am scos o săgeată din tolba de pe spate şi am început să o 
zvânt într-o parte şi în alta, în faţa uriaşelor pantere. 

Pe rape nu părea să le impresioneze bravada mea patetică. 

Se apropiară şi mai mult de noi. 

Acum chiar trebuie spus că, dacă aceste creaturi diabolice 
păruseră mari de pe acoperişul citadelei, de aproape păreau 
absolut uriaşe. Întunecate, negre şi puternice. 

Dintr-odată rapa care stătea cel mai aproape de mine lovi cu 
laba din faţă şi rupse vârful ascuţit al săgeţii mele cu totul. Apoi, 
fiara uriaşă îşi lăsă capul în jos şi rânji, se încordă ca să se arunce 
în atac şi... 

Ceva căzu cu un plesnet puternic într-o baltă noroioasă din 
dreapta mea. M-am întors să văd ce era. Şi m-am încruntat. 

Era idolul. 

Era idolul lui Renco. 

Mintea mea o luă razna, ca o moară de vânt. Ce căuta idolul lui 
Renco aici, jos? De ce l-ar arunca cineva în noroi într-un moment 
ca ăsta? 

După care m-am uitat sus şi l-am văzut chiar pe Renco, 
aplecându-se peste marginea acoperişului citadelei. El era cel 


212 


care tocmai îmi aruncase idolul. 

Şi apoi se întâmplă. 

Am împietrit. 

Zgomotul acela nu semăna cu nimic din ce auzisem în viaţa 
mea. 

Era doar un sunet uşor, dar extrem de pătrunzător. Tăia aerul 
ca un cuţit, răzbătând chiar mai departe decât sunetul ploii ce 
cădea. 

Era un sunet asemănător cu acela făcut de un clopot atunci 
când e tras. Un fel de murmur de tonalitate înaltă. 

Mmmmmmmmmmmm. 

Panterele îl auziră şi ele. Într-adevăr, cea care cu doar câteva 
clipe înainte se pregătea să atace, acum stătea pur şi simplu 
neclintită în faţa noastră, uitându-se fix, cu o uimire prostească, 
la idolul care zăcea pe jumătate scufundat în balta maronie de 
lângă mine. 

Şi atunci se întâmplă cel mai ciudat lucru dintre toate. 

Grupul de rape din jurul nostru începu să se retragă încet. Se 
îndepărtau de idol. 

— Alberto, îmi şopti Renco. Mişcă-te foarte încet, mă auzi? 
Foarte încet. la idolul de jos şi du-te spre uşă. Am să pun pe 
cineva să-ţi dea drumul înapoi înăuntru. 

M-am supus întru totul comenzii lui. 

Cu femeia şi copilul alături, am scos idolul ud din noroi şi, cu 
spatele aproape de zidul citadelei, am mers încet de-a lungul 
peretelui exterior circular până când am ajuns la uşă. 

Cât despre rape, acestea pur şi simplu ne-au urmat de la o 
distanţă precaută, vrăjite de cântecul melodios al idolului ud. 

Dar nu ne-au atacat în niciun moment. 

Indată, marea lespede de piatră a citadelei fu dată deoparte şi 
pătrunserăm cu toţii prin ea; după ce am intrat şi eu, ultimul 
dintre toţi, şi marea uşă de piatră fu pusă la loc în urma mea, am 
căzut la pământ, fără suflare, ud leoarcă şi tremurând, profund 
uimit de faptul că încă mai eram în viaţă. 


Renco veni şi el în grabă, coborând de pe acoperiş ca să ne 
întâmpine. 


213 


— Lena! spuse el, recunoscând-o pe femeie. Şi Mani! strigă el, 
ridicând băiatul în braţe. 

Eu zăceam la pământ, epuizat, puţin mai departe de toată 
această fericire. 

Mi-e ruşine să recunosc acum, dar în momentul acela chiar am 
simţit un junghi de gelozie faţă de prietenul meu Renco. Fără 
îndoială, această femeie uimitor de frumoasă era soţia lui - cum 
era şi de aşteptat pentru un personaj atât de impetuos ca Renco. 

— Unchiule Renco! exclamă băiatul când Renco îl ţinea în 
braţe, sus. 

Unchiule? 

Am făcut ochii mari. 

— Frate Alberto, spuse Renco apropiindu-se de mine. Nu ştiu 
ce aveai tu de gând să faci acolo, dar poporul meu are o vorbă. 
„Nu contează atât de mult darul, cât intenţia din spatele lui.” 
Mulţumesc. Mulţumesc că mi-ai salvat sora şi pe fiul ei. 

— E sora ta? am întrebat, uitându-mă lung la femeie, în timp 
ce ea îşi dădea jos mantia udă de ploaie, scoțând la iveală un 
veşmânt minuscul de corp, ud până la piele. 

Ceea ce am văzut m-a făcut să înghit în sec. 

Era mult mai frumoasă decât îmi dădusem seama la prima 
vedere - dacă aşa ceva mai era posibil. În vârstă de vreo 
douăzeci de ani, avea ochii căprui şi blânzi, pielea măslinie şi 
netedă şi părul negru şi mătăsos. Avea picioare lungi şi zvelte şi 
umeri puternici, fin conturaţi, iar prin cămaşa de corp udă 
leoarcă îi vedeam pieptul plin şi - spre ruşinarea mea - sfârcurile 
întărite. 

Era strălucitoare. 

Renco o acoperi cu o pătură uscată, iar ea îmi zâmbi şi eu am 
simţit că mi se înmoaie genunchii. 

— Frate Alberto Santiago, rosti Renco pe un ton ceremonios. 
Dă-mi voie să ţi-o prezint pe sora mea, Lena, prima prinţesă a 
imperiului incaş. 

Lena păşi înainte şi îmi luă mâna. 

— E o plăcere să te cunosc, îmi spuse ea zâmbind. Şi îţi 
mulţumesc pentru gestul tău foarte curajos. 

— A, pentru... puţin, am îngăimat eu, roşind. 


214 


— Şi îţi mulţumesc că mi-ai salvat fratele rătăcitor din temniţă, 
continuă ea. 

Văzându-mă surprins, adăugă: 

— A, nu-ţi face griji, eroul meu, vestea nobilei tale fapte s-a 
răspândit în tot imperiul. _ 

Mi-am înclinat capul, cuprins de modestie. Imi plăcea cum îmi 
spusese „eroul meu”. 

Atunci îmi veni în minte ceva şi m-am întors spre Renco. 

— Auzi, de unde ai ştiut că idolul va avea aşa un efect asupra 
panterelor? 

Renco zâmbi strâmb. 

— Drept să-ţi spun, nu ştiam că va face asta. 

— Ce?! am exclamat. 

Renco începu să râdă. 

— Alberto, nu eu sunt cel care a sărit de pe un acoperiş unde 
eram în perfectă siguranţă ca să salvez o femeie şi un copil pe 
care nici măcar nu-i cunoşteam! 

Îmi puse mâna pe după umeri. 

— S-a spus că Spiritul Neamului are puterea de a linişti fiarele 
sălbatice. Nu mai văzusem asta niciodată, dar auzisem că atunci 
când e băgat în apă, idolul poate potoli până şi cel mai furios 
animal. Când m-am trezit la auzul ţipetelor tale şi v-am văzut pe 
voi trei înconjurați de rape, am bănuit că ar fi un moment foarte 
bun să aflu dacă e adevărată teoria. 

Am dat din cap a uimire. 

— Renco, spuse Lena păşind înainte, nu-mi place că-ţi întrerup 
petrecerea, însă am venit să aduc un mesaj. 

— Ce mesaj? 

— Spaniolii au cucerit Roya. Dar nu reuşesc să descifreze 
totemurile. Aşa că de fiecare dată când ajung la câte unul, pun 
nişte iscoade chanca să cerceteze zona până când îţi găsesc 
urma. După ce mâncătorii de aur au jefuit Paxu şi Tupra, am fost 
trimisă aici să vă spun ce fac ei, numărându-mă printre puţinii 
care cunosc codul totemurilor. Am aflat între timp că au ars Roya 
din temelii. Ţi-au dat de urmă, Renco. Şi se îndreaptă încoace. 

— Cât mai au? întrebă Renco. 

Lena se întunecă la chip. 


215 


— Se mişcă repede, frate. Foarte repede. În ritmul actual de 
marş, apreciez că vor ajunge aici înainte de zorii zilei. 


— Ai găsit ceva? se auzi deodată glasul lui Frank Nash din 
spatele lui Race. 

Race ridică ochii de pe manuscris şi îi văzu pe Nash, Lauren, 
Gaby şi Krauss în uşa maşinii blindate, uitându-se la el 
nerăbdători. Era după-amiaza târziu şi, din cauza unor nori de 
furtună de deasupra, cerul începuse deja să se întunece destul 
de mult. 

Race se uită la ceas. 

16:55. 

„La naiba.” 

Nu-şi dăduse seama că trecuse atât de mult de când citea. 

Curând avea să se facă întuneric. Şi odată cu întunericul aveau 
să vină şi fiarele. 

— Aşadar? Ai găsit ceva? întrebă Nash. 

— Păi... începu Race. 

Se cufundase atât de tare în povestea din manuscris, încât 
aproape că şi uitase de ce o citea - ca să afle ceva despre cum 
puteau fi învinse rapele şi cum puteau fi băgate la loc în templu. 

— Ei bine...? întrebă Nash. 

— Scrie că nu ies decât seara sau în zonele deosebit de 
întunecate. 

Krauss spuse: 

— Ceea ce explică de ce erau active în crater mai devreme. 
Era atât de întuneric acolo, chiar zi fiind, încât erau... 

— Se pare şi că ştiu că oraşul ăsta e o sursă bună de hrană, 
spuse Race, tăindu-i vorba lui Krauss înainte ca acesta să apuce 
să-şi justifice greşeala de mai devreme - o greşeală care avusese 
drept consecinţă moartea a trei soldaţi foarte buni. În manuscris 
au atacat oraşul de două ori. 

— Scrie cum au ajuns în interiorul templului? 

— Da. Scrie că au fost băgate în clădire de un mare gânditor 
care voia să facă din templu o încercare pentru lăcomia 
oamenilor. Race ridică ochii fix spre Nash. S-ar părea că am picat 
testul. 


216 


— Templul lui Solon... răsuflă Gaby Lopez. 

— Scrie ceva despre cum le putem înfrunta? întrebă Nash. 

— Da, chiar scrie ceva şi despre asta, două lucruri mai precis. 
Unul, urina de maimuţă. Se pare că tuturor felinelor le displace 
profund. Dacă te ungi cu asta, te vor evita negreşit. 

— Şi al doilea lucru? vru să ştie Lauren. 

— Ei bine, e ceva foarte ciudat, spuse Race. La un moment 
dat, exact când panterele se pregăteau să-l atace pe Santiago, 
prinţul incaş a aruncat idolul într-o băltoacă. Când idolul a intrat 
în contact cu apa, a început să scoată un zumzăit straniu care 
părea să împiedice panterele să atace. 

Nash se încruntă când auzi asta. 

— A fost foarte bizar, povesti Race. Santiago spunea că 
seamănă cu un clopot tras; părea să funcţioneze pe acelaşi 
principiu ca şi fluierul pentru câini - emitea un fel de vibraţie pe 
frecvenţă înaltă, care părea să afecteze felinele, dar nu şi 
oamenii. Partea într-adevăr ciudată, adăugă Race, e că incaşii 
păreau să ştie despre asta. In manuscris scrie de câteva ori că 
incaşii credeau că idolul lor, atunci când era scufundat în apă, 
avea puterea de a potoli până şi cele mai sălbatice fiare. 

Nash se uită la Lauren. 

— S-ar putea să fie rezonanţă, spuse ea. Contactul cu 
moleculele de oxigen concentrat din apă ar face thyriul să intre 
în rezonanţă, la fel cum alte substanţe nucleare reacţionează cu 
oxigenul din aer. 

— Dar reacţia asta s-ar produce pe o scară mult mai mare... 
remarcă Nash. 

— Ceea ce ar explica, probabil, de ce şi călugărul a auzit 
murmurul, zise Lauren. Oamenii nu au cum să audă zgomotul de 
rezonanţă produs, de pildă, la contactul dintre plutoniu şi oxigen 
- frecvenţa e prea joasă. Dar din moment ce thyriul e cu un 
întreg ordin de mărime mai dens decât plutoniul, se poate ca 
atunci când acesta intră în contact cu apa, rezonanţa să fie atât 
de mare încât să fie auzită şi de oameni. 

— Şi dacă a auzit-o şi călugărul, înseamnă că trebuie să fi fost 
de două ori mai zgomotoasă pentru feline, sublinie Krauss. 

Toată lumea se întoarse spre el. 


217 


— Amintiţi-vă că pisicile au un auz de aproximativ zece ori mai 
sensibil decât acela al oamenilor. Aud lucruri pe care noi nu 
avem capacitatea fizică de a le auzi şi comunică pe o frecvenţă 
care depăşeşte intervalul nostru auditiv. 

— Comunică? întrebă Lauren pe un ton sec. 

— Da, spuse Krauss. Oamenii de ştiinţă s-au pus de acord de 
mult că marile feline comunică prin intermediul mârâiturilor şi al 
vibraţiilor guturale care depăşesc cu mult percepţia auriculară a 
oamenilor. Ideea e însă următoarea: ceea ce a auzit călugărul a 
fost, probabil, doar o zecime din ceea ce au auzit panterele. 
Murmurul trebuie să le fi înnebunit şi de aceea s-au oprit. 

— Manuscrisul relatează mai multe, observă Race. Nu le-a 
făcut pur şi simplu să se oprească. Panterele păreau să urmeze 
idolul după ce acesta a fost aruncat în apă. Ca şi cum ar fi fost 
atrase cumva de el, chiar hipnotizate. 

Nash spuse: 

— Manuscrisul nu zicea nimic despre cum a ajuns idolul în 
interiorul templului? 

— Nu, răspunse Race. Cel puţin deocamdată. Cine ştie, poate 
Renco şi Santiago au udat idolul şi l-au folosit ca să ademenească 
panterele înapoi în templu. Orice ar fi făcut, e clar că au reuşit 
cumva să atragă panterele înapoi în templu şi, totodată, să lase 
şi idolul înăuntru. Race se opri. Practic, nu e prea deplasat. 
Punând idolul în interiorul templului, nu au făcut din el decât o a 
doua parte din testul lui Solon pentru lăcomia umană. 

— Şi panterele astea, spuse Nash. Scrie în manuscris că sunt 
nocturne, nu? 

— Scrie că le place orice fel de întuneric - fie că e noapte sau 
nu. Cred că asta le face să fie nocturne, dar nu numai. 

— Dar scrie că veneau în sat în fiecare seară ca să-şi caute 
hrana? 

— Da. 

Nash miji ochii. 

— Putem presupune, atunci, că pleacă din crater în căutarea 
hranei în fiecare noapte? 

— Dacă ne luăm după manuscris, pare a fi o presupunere 
validă. 


218 


— Bine, zise Nash, întorcându-se. 

— De ce? 

— Fiindcă, spuse el, când panterele o să iasă în noaptea asta, 
noi o să intrăm în templu să luăm idolul. 


Se întuneca tot mai mult cu fiecare clipă. 

Norii negri de furtună se adunau deasupra şi, din cauza aerului 
rece al după-amiezii, o ceaţă cenuşie groasă acoperi satul. ŞI 
ploua mărunt. 

Race stătea lângă Lauren care împacheta nişte aparate pe 
care urma să le ducă la citadelă, în aşteptarea activităţilor lor de 
pe timpul nopţii. 

— Şi cum ţi-a mers în căsnicie? întrebă el cât putu de firesc. 

Lauren zâmbi ironic, ca pentru sine. 

— Depinde la care din ele te referi. 

— Sunt mai multe? 

— Prima mea căsătorie n-a mers prea bine. Am ajuns la 
concluzia că el nu avea aceleaşi ambiţii profesionale. Am divorţat 
acum vreo cinci ani. 

— Ah... 

— Dar m-am recăsătorit de curând, continuă Lauren. Şi e 
fantastic. Un tip grozav. Aşa ca tine, de fapt. Are şi foarte mult 
potenţial. 

— Acum cât timp? 

— A trecut deja vreun an şi jumătate. 

— Grozav, spuse Race politicos. 

În realitate, se gândea la incidentul căruia îi fusese martor mai 
devreme - când îi văzuse pe Lauren şi pe Troy Copeland 
sărutându-se cu pasiune în spatele Huey-ului. Işi amintea că pe 
inelarul lui Copeland nu era nicio verighetă. Oare Lauren avea o 
aventură cu el? Sau poate pur şi simplu Copeland nu purta 
verigheta... 

— Tu te-ai căsătorit, Will? întrebă Lauren, smulgându-l din 
reveria sa. 

— Nu, răspunse Race încet. Nu m-am căsătorit. 


— Primim un raport SAT-SN, anunţă Van Lewen din dreptul 
219 


unui terminal din peretele maşinii de teren. 

EI, Cochrane, Reichart, Nash şi Race stăteau acum împreună 
cu cei doi agenţi BKA germani - Schroeder şi femeia blondă, 
Renée Becker - în interiorul vehiculului blindat cu opt roţi. Era 
parcat lângă râu, nu departe de puntea vestică de buşteni şi de 
cărarea noroioasă care ducea sus, spre fisură, aşteptând asaltul 
de noapte pe care aveau să-l efectueze asupra templului. 

Lauren plecase deja din transportor către citadelă, iar în 
spatele ei se ţinea Johann Krauss. 

Chiar atunci, Buzz Cochrane se întoarse cu o mână de mâzgă 
noroioasă, de un maroniu-deschis. În spaţiul închis al vehiculului, 
i se simţi imediat mirosul respingător. 

— N-am găsit nici măcar o maimuţă pe care s-o pot prinde ca 
să-i iau urina, spuse Cochrane. S-ar părea că fug de aici înainte 
de căderea nopţii. Ridică mâzga maronie pe care o ţinea în 
mână. Dar am găsit asta. Rahat de maimuţă. M-am gândit că e la 
fel de bun. 

Race se cutremură când simţi mirosul. 

Cochrane îl văzu. 

— Ce? Nu vrei să te ungi cu rahat, profesore? Se uită spre 
Renee şi zâmbi. Atunci avem noroc că nu profesorul e cel care 
intră acolo, nu? 

Cochrane începu să se ungă cu excrementul de maimuţă pe 
partea exterioară a salopetei. Reichart şi Van Lewen făcură şi ei 
la fel. Îl aplicară şi pe marginile ferestrelor înguste, ca nişte fante, 
ale transportorului. 

Mai devreme, în timp ce Race citea manuscrisul, Nash îi 
pusese pe ceilalţi civili să organizeze o bază de operaţiuni în 
interiorul  citadelei. In acest interval, cei patru soldați 
supraviețuitori din Beretele Verzi lucraseră intens, încercând să 
repare Huey-ul rămas. Din nefericire, nu reuşiseră să repare 
decât sistemul de aprindere. Repararea rotorului stricat al cozii 
se dovedise mai dificilă decât apreciase Cochrane iniţial. 
Apăruseră complicaţii şi tot nu pornea, iar Huey-ul nu putea 
zbura fără el. 

Apoi, odată cu lăsarea serii, Nash se hotărî că recuperarea 
idolului avea prioritate. Trupele fuseseră chemate de la elicopter 


220 


şi aduse la vehiculul blindat, unde Race le povesti despre 
incidentul cu idolul ud din manuscris. 

Pe când Race făcea asta, Nash le ordonă lui Gaby, lui 
Copeland, lui Doogie şi tânărului soldat german Molke să rămână 
în citadelă. 

Le spusese că o parte necesară a planului său de a obţine 
idolul era să aibă cea mai mare parte din echipă în interiorul 
citadelei în momentul în care panterele urmau să sosească în sat 
- pe când el şi câţiva soldaţi din Beretele Verzi ar fi rămas în 
transportor, mai aproape de cărarea de pe malul râului care 
ducea sus, la templu. 

Race - care abia încheiase instructajul Beretelor Verzi referitor 
la incidentul cu idolul ud - avea să li se alăture imediat în 
citadelă. 

— A venit raportul SAT-SN, informă Van Lewen din faţa 
terminalului. Imaginile de la satelit ar trebui să sosească şi ele 
din clipă în clipă. 

— Ce spune? întrebă Nash. 

— Uitaţi-vă, spuse Van Lewen, dându-se deoparte. 

Nash se uită fix la ecranul din faţa lui. Imaginea de pe monitor 
arăta jumătatea nordică a Americii de Sud: 


BIROUL NAŢIONAL DE RECUNOAŞTERE 
EXPEDIAT LUCRAREA NR. 040199-6754 

STUDIU PRELIMINAR SAT-SN 

PARAMETRI: 8200*V-3000*V; 1500*N-3700*S 
DATA: 5 IAN. 1999 16:59:56 (ORA LOCALĂ PERU) 


221 


— Ce Dumnezeu...? se încruntă Nash. 

— Cel puţin zona imediat apropiată e liberă... observă Van 
Lewen. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă Race. 

Van Lewen explică: 

— Cele cinci linii drepte reprezintă principalele culoare aeriene 
comerciale din America de Sud. Practic, Panama funcţionează ca 
poartă de intrare a continentului, zborurile comerciale mergând, 
de obicei, direct de acolo la Lima şi la Rio de Janeiro, iar apoi, din 
acele două oraşe, spre sud, la Buenos Aires. Pătratele reprezintă 
aeronavele din perimetrul nostru, din afara culoarelor aeriene 
comerciale obişnuite. 

Race se uită la ecran - văzu cele trei grupuri de pătrate care 
pluteau deasupra perimetrului nord-vestic al continentului. 

— Ce semnifică literele şi numerele acelea? 

Van Lewen spuse: 

— Cercul situat exact deasupra Cuzco-ului - cel sub care scrie 


222 


NI - ne reprezintă pe noi. Înseamnă „Nash-Unu”, e echipa noastră 
de aici, din sat. N2, N3 şi N4 sunt elicopterele care ne oferă 
sprijin aerian, cele care se îndreaptă spre Vilcafor din Panama. 
Dar se pare că încă mai au destul de mult de mers. 

— Şi celelalte pătrate? 

— RI, R2 şi R3 sunt elicopterele lui Romano, zise Nash. 

— Dar sunt foarte departe spre nord, comentă Van Lewen, 
întorcându-se către Nash. Cum se poate să fi ratat ţinta atât de 
mult? 

— S-au rătăcit, spuse Nash. Probabil au interpretat greşit 
totemurile. 

Din nou, Race ar fi vrut să afle cine era Romano ăsta, dar îşi 
muşcă limba şi nu spuse nimic. 

— Şi acestea? întrebă Renee, arătând spre cele trei pătrate de 
departe, de peste ocean, din extrema stângă a ecranului. 

— NYI, NY2 şi NY3 sunt indicative ale Marinei Statelor Unite; 
explică Van Lewen. Probabil marina are vreun portavion prin 
zona aceea. 

— Nicio urmă de Trupele de Asalt? întrebă Schroeder. 

— Nu, spuse Nash posomorât. 


Ceasul lui Race arăta exact ora cinci. Cu îngrămădirea norilor 
negri şi urâţi de furtună deasupra lor, cerul de după-amiază 
târzie devenise neobişnuit de întunecat. Era ca noaptea. 

Nash se întoarse către Van Lewen. 

— Cum stăm cu câmpul vizual? 

— Imaginile din satelit vor ajunge la noi în aproximativ şaizeci 
de secunde. 

— Întârziate sau în timp real? 

— În timp real, cu infraroşii. 

— Bine, spuse Nash. Ar trebui să obţinem o fotografie clară cu 
panterele acelea ieşind din crater şi îndreptându-se spre sat. 
Sunteţi gata? 

Van Lewen se ridică. Lângă el, Buzz Cochrane şi Tex Reichart 
îşi înălţară la piept puştile M-16. 

— Da, domnule, spuse Cochrane, făcându-i cu ochiul lui Renee. 
Tunşi, frezaţi şi gata agitaţi. 


223 


Race se înfioră. 

Cochrane rânji pofticios la nemţoaica minionă, cu încrederea 
unui bătăuş de meserie. Ca şi cum arma lui - cu dispozitive laser, 
lansator de grenade M-203, ancoră cu gheare de pisică şi cu 
lanterna montată pe ţeavă - împreună cu uniforma de luptă îl 
transformau cumva în întruchiparea bărbatului irezistibil. 

Race nu putea să-l sufere din cauza asta. 

— Primim imaginile de la satelit, anunţă Van Lewen. 

În momentul acela, alt monitor din peretele transportorului 
blindat se deschise, prinzând viaţă. 

Imaginea era plină de purici albi şi negri şi, la început, Race nu 
reuşi să-şi dea seama exact ce era. 

Extrema stângă a ecranului era complet întunecată. Spre 
dreapta era o regiune gri haşurată şi neclară, iar alături era ceva 
ce semăna cu o potcoavă - în centrul ei se zărea o serie de mici 
pătrate punctiforme şi un punct mare rotund aproape de curbura 
potcoavei. 

La baza ecranului se observa o bandă lată, cenuşie. Alături de 
banda cenuşie era un obiect mic, întunecat, asemănător cu o 
cutie. Două pete mici şi albe se deplasau dinspre cutia cea mică 
spre punctul mare şi rotund din dreptul curburii potcoavei. 

Şi atunci îşi dădu seama. 

Se uita la o imagine cu satul Vilcafor. 

Forma de potcoavă era şanţul uriaş care înconjura satul, iar 
punctele din interior, colibele şi citadela. Porțiunea mare 
întunecată din stânga era platoul stâncos care adăpostea 
templul. Haşurile gri, neclare - pădurea tropicală dintre platou şi 
sat. lar banda cenuşie de la baza ecranului - chiar râul. 

Cutia mică şi întunecată de lângă râu era, din câte îşi dădu 
seama Race, vehiculul în care se afla acum, parcat de-a lungul 
punţii vestice de buşteni. 

Se uită la cele două pete de pe ecran, care se deplasau repede 
dinspre transportor spre fortăreață. Apoi se întoarse, se uită 
afară şi îi văzu pe Lauren şi pe Krauss care mergeau repede, cu 
paşi mărunți, prin ceaţă, spre citadelă. 

„Doamne... Dumnezeule”, îşi spuse. 

Era o fotografie a Vilcaforului făcută dintr-un satelit situat la 


224 


sute de kilometri deasupra Pământului - în timp real. 

Asta se întâmpla chiar acum. 

Nash vorbi spre microfonul de la gât. 

— Lauren, suntem gata aici. Aţi ajuns? 

— O clipă, se auzi vocea lui Lauren răspunzând în difuzoare. 

Pe ecran, Race văzu cele două pete care îi reprezentau pe 
Lauren şi pe Krauss dispărând în interiorul punctului rotund care 
marca citadela. 

— În regulă. Am intrat, dădu de ştire Lauren. ÎI trimiteţi şi pe 
Will încoace? 

— Imediat, spuse Nash. Domnule profesor Race, ar fi mai bine 
să te ducem la fortăreață înainte să se lase întunericul de tot. 

— Bine, încuviinţă Race, îndreptându-se spre uşă. 

— Staţi puţin... interveni Van Lewen deodată. 

Toată lumea împietri. 

— Ce este? întrebă Nash. 

— Avem musafiri. 

Van Lewen făcu semn cu bărbia spre ecran. 

Race se întoarse şi, pe monitorul neclar alb-negru, văzu pata 
întunecată ce reprezenta platoul montan şi satul în formă de 
potcoavă. 

Şi apoi le văzu şi pe ele. 

Erau în porţiunea cu haşuri gri neclare din stânga potcoavei - 
pădurea tropicală dintre sat şi platou. 

Vreo şaisprezece. 

Toate veneau din direcţia platoului. 

Şaisprezece pete albe amenințătoare - fiecare dintre ele având 
o coadă lungă şi unduitoare - care îşi croiau pe ascuns drum spre 
sat, prin frunziş. 

Rapele. 


Uşa groasă de oţel a transportorului glisă de-a lungul şinei şi se 
închise cu o izbitură răsunătoare. 

— Au venit mai repede, spuse Nash. 

— E din cauza norilor de furtună, se auzi vocea lui Krauss prin 
difuzoare. Animalele nocturne nu folosesc ceasuri, domnule 
doctor Nash, ci se iau doar după nivelul de lumină din jurul lor. 


225 


Dacă e suficient de întuneric, ies din ascunzătorile lor... 

— Mă rog, mormăi Nash. Atât timp cât au ieşit deja, asta e tot 
ce contează. Se întoarse către Race. Imi pare rău, domnule 
profesor. S-ar părea că rămâi cu noi. Lauren, închide fortăreaţa. 


În fortăreață, Lauren şi Copeland apucară lespedea de piatră 
mare de doi metri şi o împinseră într-un şanţ care fusese sculptat 
în podeaua intrării în clădire. 

Lespedea avea o formă aproximativ dreptunghiulară, dar baza 
rotunjită îi permitea să fie balansată cu uşurinţă pentru a fi 
introdusă ori scoasă din locaşul ei din dreptul intrării. Faptul că 
era fixată într-un şanţ din interiorul zidurilor fortăreței însemna 
că niciun inamic nu avea vreo şansă să clintească uriaşa piatră 
din afară. 

Lespedea se balansă şi intră în locaşul ei - deşi Lauren şi 
Copeland lăsară intenţionat o mică deschizătură între uşă şi 
intrare. Pentru ca planul să reuşească, era important ca 
panterele să-i poată simţi în interiorul citadelei. 

La urma urmelor, ei erau momeala. 

În interiorul vehiculului blindat, toată lumea se uita cu interes 
la imaginea transmisă live din satelit ce apărea pe ecran. 

Panterele se apropiau în două „echipe” distincte - una dintre 
ele venind direct dinspre platoul de la vest, iar cealaltă 
înconjurând dinspre nord. 

Race simţi cum îl cuprinde un fior văzându-le trupurile - 
strălucind albe în imaginea în infraroşu - cu cozile unduindu-se şi 
întinzându-se încet în urma lor. 

Era tulburător, îşi spuse. Un comportament tulburător de bine 
coordonat pentru o ceată de animale. 

Panterele traversară şanţul prin mai multe locuri. Unele trecură 
peste puntea vestică de buşteni, altele pur şi simplu săriră uşor 
pe trunchiurile copacilor prăbuşiţi ce împânzeau albia uscată a 
şanţului şi apoi se urcară fără efort pe mal, de cealaltă parte. 

Intrară în sat. 

Race văzu că majoritatea rape/or se îndreptau direct spre 
fortăreață şi spre mirosul oamenilor dinăuntrul acesteia. 

Dar chiar atunci văzu o pată albă răzleaţă pe ecran, apărând 


226 


exact lângă transportorul staționat. 

Race se răsuci imediat spre dreapta - şi văzu enormele 
mustăţi negre ale uneia dintre pantere chiar în dreptul ferestrei 
înguste ca o fantă de lângă el! 

Rapa pufni o dată, depistând excrementul de maimuţă urât 
mirositor care fusese uns pe pervazul fantei. Apoi plecă agale, să 
li se alăture celorlalte la fortăreață. 

— Bun, spuse Nash. S-ar părea că toate panterele se adună în 
jurul fortăreței. Lauren, ce se întâmplă acolo? 

— Sunt toate aici. Vor să intre, dar citadela e închisă bine. 
Pentru moment, suntem în siguranţă aici. Îi poţi trimite pe băieţi 
la templu acum. 

Nash se întoarse către cei trei soldaţi din Beretele Verzi care 
stăteau lângă el. 

— Sunteţi gata? 

Cei trei soldaţi încuviinţară. 

— Atunci treceţi la treabă. 

Acestea fiind spuse, Nash deschise o trapă din partea din 
spate a vehiculului şi Cochrane, Van Lewen şi Reichart - având 
căştile şi hainele mânijite peste tot cu excrementul de maimuţă 
maroniu şi urât mirositor - se cocoţară prin trapă şi ieşiră pe 
capotă. Imediat, Nash închise trapa în urma lor. 

— Kennedy, rosti el spre microfon. A apărut ceva pe SAT-SN? 

— Nu se vede nimic pe o rază de 150 de kilometri, domnule, se 
auzi vocea lui Doogie din fortăreață. 

În timp ce Nash vorbea, Race se uita atent la imaginile din 
satelit cu satul. 

Văzu grupul de pantere adunate în jurul fortăreței. Le observă 
cozile unduitoare şi mişcările precaute şi iscoditoare. Dar, în 
acelaşi timp, în partea de jos a ecranului, remarcă şi trei pete noi 
care se strecurau afară din transportor şi se îndreptau rapid către 
apus, traversând puntea vestică de buşteni şi îndepărtându-se de 
sat, mergând spre întunecatul platou montan. 

Cochrane, Van Lewen şi Reichart. 

Ducându-se după idol. 


Cei trei soldaţi din Beretele Verzi străbătură în forţă vălul de 
227 


ceaţă care acoperea poteca de pe malul râului şi se îndreptară cu 
iuţeală spre fisură. Alergau şi răsuflau greu. Toţi trei purtau 
camere montate pe căşti. 

Ajunseră la fisură. 

Şi aceasta era învăluită într-o ceaţă gri, densă. Cei trei soldaţi 
mergeau la sigur. Năvăliră spre ea la viteză maximă. 


În vehiculul blindat, Nash, Schroeder şi Renée urmăreau cu 
toţii atent monitoarele video, privind imaginile transmise de la 
camerele celor trei soldaţi. 

Văzură pereţii fisurii trecând pe lângă soldaţi cu o viteză 
nemaipomenită. În boxele montate în pereţii maşinii, îi auziră pe 
cei trei soldaţi răsuflând din greu. 

Race stătea la câţiva paşi distanţă de ecrane. Nu voia să 
încurce. 

Dar atunci observă că Nash şi cei doi germani nu mai 
urmăreau acum decât imaginile transmise de cele trei camere de 
pe căştile soldaţilor. Interesul lor faţă de misiunea acestora era 
suprem şi, prin urmare, ignorau cu desăvârşire ecranul cu 
imagini din satelit. 

Race se întoarse să se uite la imaginea transmisă de satelit. 

Şi se încruntă. 

— Auziţi, spuse el. Ce naiba e chestia aia? 

Nash se uită în jur absent, întâi la Race şi apoi la monitorul cu 
imaginea din satelit. Dar când văzu mai bine ecranul, se ridică 
brusc de pe scaun. 

— Ce dracu'...? 

În partea dreaptă extremă a imaginii din satelit - în partea de 
est a satului - mai era un mănunchi de haşuri gri neclare 
reprezentând o altă zonă cu pădure tropicală, pădure care ducea 
către marginea platoului şi spre bazinul extins al Amazonului. 

Nimeni nu-i acordase prea multă atenţie până atunci fiindcă nu 
era nimic acolo. 

Dar acum apăruse ceva. 

Porțiunea cu haşuri gri neclare din partea dreaptă a satului era 
acum presărată cu mici pete albe - cel puţin treizeci în total - 
toate apropiindu-se cu repeziciune de sat. 


228 


Race simţi că-i îngheaţă sângele în vene. 
Fiecare pată avea forma clară a unei siluete umane şi toate 
păreau să care ceva ce semăna cu o armă. 


leşiră în linişte din pădurea tropicală, cu mitralierele ţinute 
strâns apăsate pe umăr, pregătiţi să tragă, dar fără să deschidă 
focul deocamdată. 

Race şi ceilalţi îi priveau acum atent prin ferestrele-fante ale 
maşinii de teren. 

Intruşii erau îmbrăcaţi cu toţii în armuri corporale de ceramică 
neagră şi se deplasau cu precizie şi viteză, acoperindu-şi unul 
altuia spatele cu mişcări line, în timp ce făceau salturi înainte, 
perfect sincronizaţi şi în tăcere. 

Rapele adunate în jurul citadelei se întoarseră ca una când îşi 
simţiră noul inamic. Se încordară ca să atace şi apoi... 

Rămaseră nemişcate. 

Dintr-un motiv necunoscut, rapele pur şi simplu nu-i atacară pe 
aceşti noi intruşi. In schimb, se opriră unde erau şi rămaseră cu 
privirea fixată asupra lor. 

Şi atunci - exact atunci - unul dintre nou-veniţi deschise focul 
asupra rapelor cu o puşcă de asalt care semăna cu o armă din 
Războiul stelelor. 

O cantitate incredibilă de gloanţe izbucni în scântei din capătul 
dreptunghiular al puştii şi sfâşie în bucăţi capul uneia dintre 
pantere. Capul fiarei se sparse instantaneu într-o ploaie oribilă de 
stropi de carne şi sânge. 

Panterele se împrăştiară într-o clipă, pe când o alta era făcută 
bucăţi de o rafală sălbatică. 

Race se uită afară prin fereastra de lângă el, încercând să vadă 
mai bine arma pe care o aveau intruşii. 

Părea remarcabilă, ca o armă spaţială. 

Avea o formă complet dreptunghiulară şi nu i se vedea nicăieri 
ţeava. Intr-adevăr, probabil că ţeava trebuie să fi fost mascată 
undeva în interiorul lungului corp rectangular al armei. 

Race mai văzuse astfel de arme, dar numai în fotografii, 
niciodată în realitate. 

Erau Heckler & Koch G-11. 


229 


Potrivit lui Marty, fratele lui Race, Heckler & Koch G-11 era cea 
mai avansată puşcă de asalt construită vreodată. 

Concepută şi fabricată în 1989, era chiar şi acum - zece ani 
mai târziu - cu vreo două decenii mai avansată decât celelalte. 
Era un fel de Sfânt Graal al armelor de foc, cel puţin în ceea ce-l 
privea pe Marty. 

Era singura armă de serie din istorie care putea trage cu 
gloanţe fără cartuş. Într-adevăr, era singura armă de foc din lume 
despre care se ştia că ar conţine un microprocesor - mai ales din 
cauză că era singura armă de foc din lume suficient de complexă 
ca să aibă nevoie de aşa ceva. 

Datorită faptului că folosea glonţ fără cartuş, G-11 nu reuşea 
doar să tragă într-un ritm incredibil de 2.300 de gloanţe pe 
minut, putea şi să stocheze în corpul său vreo 150 de gloanţe - 
de cinci ori mai multe decât cele din încărcătorul unei puşti 
obişnuite de asalt cum e M-16. Şi, cu toate acestea, nu avea 
decât jumătate din dimensiunile unui M-16. 

De fapt, singurul lucru care împiedicase folosirea puştii G-11 
erau banii. La sfârşitul anului 1989, considerente politice 
forţaseră guvernul german să-şi anuleze contractul cu Heckler & 
Koch privind folosirea puştii G-11 de către Bundeswehr. 

Prin urmare, nu se fabricaseră în total decât patru sute de 
puşti G-11. Totuşi, în mod curios, în cadrul unui audit al 
companiei efectuat în timpul preluării de către serviciul de 
înzestrare militară din Marea Britanie, se dăduse doar de urma a 
zece puşti din lotul iniţial. 

Celelalte 390 dispăruseră. 

„Cred că tocmai le-am găsit noi”, îşi spuse Race în timp ce 
urmărea rapele care se retrăgeau din faţa barajului de focuri de 
mitralieră ce venea dinspre intruşi. 

— Sunt Trupele de Asalt, explică Schroeder de lângă el. 


Ploaia de gloanţe de afară continuă. 

Mai căzură două pantere, scheunând şi chelălăind, în timp ce 
câţiva soldaţi din Trupele de Asalt devastau satul cu rafalele de 
mitralieră. 


230 


Restul de pantere se refugiară în pădurea ce înconjura oraşul 
şi, în curând, strada principală era plină doar de Trupele de Asalt, 
înarmate până în dinţi. 

— Cum naiba au ajuns aici fără să-i vedem pe SAT-SN? întrebă 
Nash. 

— Şi de ce nu-i atacă panterele? vru să ştie Race. 

Până acum, felinele fuseseră nemiloase în atacurile lor, dar 
dintr-un motiv necunoscut, nici nu-i simţiseră, nici nu-i atacaseră 
pe aceşti noi soldaţi. 

În acel moment, mirosul specific de amoniac pătrunse înăuntru 
prin geamurile transportorului blindat. Mirosul de urină. Urină de 
maimuţă. Şi naziştii citiseră manuscrisul. 

Deodată, vocea lui Van Lewen se auzi în boxe: 

— Ajungem la podul de frânghii acum. 

Race şi Nash se întoarseră simultan spre monitorul care afişa 
imaginile de la camerele celor trei soldaţi de sus, din crater. 

Pe ecran, vedeau transmisia din perspectiva lui Van Lewen, în 
timp ce acesta mergea pe podul de frânghii care ducea la 
templu, pod ce sălta sub greutatea lui. 

— Cochrane! Van Lewen! Grăbiţi-vă! strigă Nash spre staţia 
radio. Avem adver... 

Atunci, un țipăt ascuţit, pătrunzător se auzi în boxele maşinii 
de teren şi radioul lui Nash se închise. 

— Au activat sistemul de contramăsuri electronice, spuse 
Schroeder. 

— Ce? întrebă Race. 

— Ne bruiază, lămuri Nash. 

— Şi ce facem? întrebă Renee. 

Nash spuse: 

— Trebuie să-i anunţăm pe Van Lewen, Reichart şi Cochrane 
că nu trebuie să se întoarcă aici. Trebuie să ajungă la idol şi să-l 
ducă undeva, cât mai departe posibil. Apoi, într-un fel sau altul, 
trebuie să intrăm în legătură cu echipa de sprijin aerian şi să-i 
punem pe cei cu elicopterele să-i ia de undeva din munţi. 

— Dar cum o să faceţi asta dacă ne bruiază staţiile radio? 
întrebă Race. 

— Unul dintre noi va trebui să urce până la templu şi să le 


231 


comunice, spuse Nash. 

Se lăsă linişte pentru o perioadă scurtă de timp. 

Apoi Schroeder spuse: 

— Mă duc eu. 

„Bună idee”, îşi zise Race. După cei din Beretele Verzi, 
Schroeder era de departe cel mai „milităros” din grup. 

— Nu, ripostă Nash hotărât. Ştii să tragi cu puşca. Avem nevoie 
de dumneata aici. Şi îi şi cunoşti pe naziştii ăştia mai bine decât 
oricare dintre noi. 

Aşa că rămaseră Nash, Renee... sau Race. 

„O, Doamne”, oftă Race. 

Aşa că spuse: 

— Mă duc eu. 

— Dar...? începu Schroeder. 

— In facultate eram cel mai rapid din echipa de fotbal, spuse 
Race. Am să reuşesc. 

— Şi rapele? îi aminti Renee. 

— Am să reuşesc. 

— Bine, atunci, Race e cel ales, spuse Nash, îndreptându-se 
spre trapa din spatele vehiculului. Poftim, ia asta, adăugă el, 
întinzându-i lui Race o puşcă M-16 dotată cu toate accesoriile. S- 
ar putea să te ajute să nu devii hrană pentru pisici. Acum du-te. 
Du-te! 

Race făcu un pas către trapă şi inspiră încet şi profund. Se mai 
uită o dată la Nash, Schroeder şi Renee. 

Apoi dădu drumul aerului pe care-l ţinuse în piept şi trecu prin 
trapă... 


„„. ca să intre în altă lume. 

Focurile de mitralieră se auzeau în ecou peste tot în jurul lui, 
lovind frunzele din apropiere şi smulgând aşchii din trunchiurile 
copacilor. Afară totul părea mult mai zgomotos, mult mai real. Şi 
mult mai mortal. 

Race îşi auzea inima bătându-i tare în tâmple. 

„Ce naiba caut eu aici cu arma asta în mână? 

Incerci să faci pe eroul, asta faci, dobitoc ce eşti!” 

Mai inspiră o dată. 


232 


Bun... 

Race sări de pe capota maşinii de teren, ateriză pe puntea 
vestică de buşteni şi o luă la fugă de-a lungul potecii de pe malul 
râului. Era înconjurat de o ceaţă gri impenetrabilă care acoperea 
complet cărarea în jurul lui. Crengi noduroase de copac o 
străpungeau ca nişte pumnale. 

| se părea că puşca M-16 îi atârnă greu în braţe şi o ţinea cu 
stângăcie la piept în timp ce alerga, stropind cu apă la fiecare 
pas. 

Apoi, fără vreun avertisment, o rapa se furişă din ceața din 
dreapta, se înălţă în două labe în faţa lui şi... 

Bum! 

Capul rapei explodă şi pantera uriaşă căzu ca un pietroi şi 
începu să se zvârcolească înnebunită prin noroi. 

Race nu mai stătu o clipă, pur şi simplu sări peste pantera 
căzută. Odată ce trecu de ea, se întoarse şi îl văzu pe Schroeder 
- cu o puşcă M-16 la umăr - ieşit pe jumătate prin trapa din 
spatele transportorului. 

Race o luă la fugă. 

După o clipă, fisura din versantul muntelui apăru din ceaţă. 
Chiar când o zări, auzi glasuri în spatele lui, ţipând în germană. 

— Achtung! 

— Schnell! Schnell! 

Imediat îi răsună în urechi vocea lui Nash țipând de undeva din 
negură: 

— Race, grăbeşte-te! Sunt în spatele tău! Se îndreaptă spre 
templu! 


Race ţâşni prin fisură. 

Pereţii umezi de piatră treceau repede pe lângă el, de o parte 
şi de alta, în timp ce alerga de-a lungul crăpăturii. 

După câteva secunde, năvăli în canionul masiv care adăpostea 
turnul de piatră asemănător cu un zgârie-nori. Ceaţa era groasă 
şi aici. Baza turnului de piatră era învăluită într-o negură cenuşie 
fantomatică. 

Lui Race nu-i păsa. Văzu cărarea spiralată în stânga lui, sări pe 
ea şi o luă la fugă în sus, pe panta abruptă şi sinuoasă. 


233 


În sat, Renée Becker se uita înfricoşată afară, prin ferestrele 
înguste ale vehiculului blindat. 

Vreo treizeci de soldaţi nazişti se adunau acum în centrul 
aşezării. Erau îmbrăcaţi cu un echipament de luptă de ultimă 
generaţie - aveau armură de corp din ceramică, căşti tactice 
uşoare din kevlar şi, desigur, cagule negre - şi se mişcau cu 
precizie, asemenea unui grup de atac bine antrenat şi pregătit. 

Renée îl văzu pe unul dintre nazişti păşind în mijlocul străzii 
principale şi scoţându-şi casca. Apoi, bărbatul îşi scoase şi cagula 
cea neagră şi începu să scruteze împrejurimile. 

Renee făcu ochii mari de uimire. 

Deşi îi văzuse fotografia de o mie de ori pe tot felul de postere 
cu infractori daţi în urmărire, văzându-l aici, chiar acum, în carne 
şi oase, nu putu să nu se cutremure. 

li recunoscu imediat părul pieptănat spre frunte şi ochii înguşti, 
ca nişte fante. Şi mâna stângă la care nu avea decât patru 
degete. 

Îl avea în faţa ochilor pe Heinrich Anistaze. 


Fără o vorbă, Anistaze făcu un „V” cu arătătorul şi degetul 
mijlociu şi arătă în direcţia transportorului. 

O duzină de oameni de-ai săi, înarmaţi cu puşti G-11, trecuseră 
deja în grabă pe lângă vehiculul blindat, îndreptându-se spre 
cărarea de pe malul râului care ducea la fisura din munte şi la 
templu. 

Acum, alţi şase se repeziră la maşina grupului lui Nash, în timp 
ce restul de doisprezece adoptară poziţii defensive în jurul 
perimetrului satului. 

Doi oameni stăteau însă deoparte, păzind dispozitivul de bruiaj 
radio al naziştilor. 

Era o unitate mică, de mărimea unui rucsac - numită generator 
de puls, care corupea semnalele radio ale inamicilor emițând un 
puls electromagnetic, adică un PEM controlat. 

Era un dispozitiv unic. În mod normal, un puls electromagnetic 
ar afecta orice are un procesor - computere, televizoare, sisteme 
de comunicaţii. Un astfel de puls se numeşte PEM „necontrolat”. 


234 


Dar controlând frecvenţa pulsurilor şi asigurându-se că radiourile 
lor emiteau pe frecvenţe superioare, naziştii reuşeau să bruieze 
sistemele radio ale inamicilor, păstrându-şi în acelaşi timp intact 
propriul sistem de comunicaţii. 

Exact cum făceau şi acum. 


Cei şase nazişti ajunseră lângă transportor şi descoperiră că 
fiecare fereastră era acoperită cu un panou şi fiecare trapă era 
ferecată. 

În interiorul marelui vehicul, Nash, Schroeder şi Renée stăteau 
chirciţi în câte un colţ, ţinându-şi cu toţii respiraţia. 

Trupele de Asalt nu pierdură deloc vremea. 

Se ghemuiră imediat sub transportor şi începură să pună 
explozivi. 


Race alerga. 

Sus şi tot mai sus, în jurul craterului, urmând curbura lungă a 
potecii spiralate. 

Picioarele îi zvâcneau. Inima îi bubuia. 

Ajunse la podul de frânghii. Îl traversă în salturi. Se grăbi să 
urce scările de piatră care duceau la templu. 

Race năvăli printre frunzele de ferigă întrepătrunse şi se trezi 
deodată în poiană, în faţa portalului. 

Poiana era părăsită. 

Nicio fiinţă - nici om, nici felină - nu se vedea prin apropiere. 

Portalul templului se căsca în faţa lui, profilându-se din ceaţă. 
Scările ce coborau în interior erau învăluite în umbră. 

Nu intraţi cu niciun preţ. 

Înăuntru se află moartea. 

* 

Race îşi ţinea puşca M-16 aţintită, porni lanterna de pe ţeavă şi 
păşi cu precauţie spre portal. Se opri în pragul marii intrări de 
piatră - înconjurat de sculpturile înfricoşătoare reprezentând 
rapele şi oamenii ce țipau - şi se uită spre întunericul de jos. 

— Van Lewen! şuieră el. Van Lewen! Eşti acolo? 

Niciun răspuns. 

Înaintă un pas în templu, ţinând puşca stângaci în faţă. 


235 


Şi atunci auzi răspunsul. 

Un mârâit prelung şi încet de undeva, adânc în interiorul 
templului. 

Hopa. 

Race îşi apucă arma puţin mai strâns, îşi ţinu răsuflarea şi mai 
făcu un pas înspre templu. 

După încă zece paşi se trezi într-un pasaj întunecat de piatră 
care cobora spiralat, spre dreapta lui, într-o curbă largă şi uşoară. 

Văzu o mică firidă săpată în perete şi întoarse raza lanternei 
spre ea. 

Un schelet sfârtecat îngrozitor se holba la el. 

Craniul fusese sfărâmat, lovit în ceafă, iar unul dintre braţe 
lipsea şi gura era deschisă într-un țipăt îngrozit, îngheţat. Purta şi 
o vestă străveche de piele. 

Race făcu un pas înapoi înfiorat, îndepărtându-se de 
dezgustătoarea figură scheletică. 

Şi apoi observă obiectul care-i atârna în jurul gâtului. Abia dacă 
îl zări, cum era ascuns printre vertebrele vechi şi murdare ale 
scheletului. Se aplecă înainte ca să vadă mai bine ce era. 

Era un fel de colier de piele. 

Race atinse şnurul subţire de piele şi îl roti în jurul gâtului 
scheletului. După câteva secunde, un smarald verde strălucitor 
apăru de după vertebrele cervicale, legat de şnurul de piele. 

Lui Race îi stătu inima o clipă. Ştia despre pandantivul acesta 
de smarald. Într-adevăr, abia citise despre el. 

Era colierul lui Renco. 

Colierul pe care marea preoteasă de la Coricancha i-l dăduse în 
noaptea în care reuşise să scoată pe furiş idolul din Cuzco. 

Race se mai uită o dată la schelet, îngrozit. 

Renco. 


Race înălţă colierul deasupra craniului şi îl tinu în mână. 

Se gândi o clipă la Renco - şi apoi, deodată, îşi aduse aminte 
de ceva ce îi spusese chiar el lui Frank Nash nu demult. 

Renco şi Santiago reuşiseră cumva să le ademenească pe 
panterele acelea înapoi în templu şi, totodată, să pună şi idolul 
înăuntru. 


236 


Race înghiţi în sec. Oare Renco fusese cel care - ducând idolul 
cu el - ademenise panterele înapoi în templu? 

Se uită în jos la scheletul mutilat, îngrozit. 

Deci asta se întâmplase cu Renco. 

Asta se întâmpla cu eroii. 

Îşi puse solemn colierul de smarald la gât. 

— Ai grijă de tine, Renco, spuse el cu voce tare. 

Chiar atunci, o lumină albă aspră se vărsă peste chipul lui 
Race; acesta se întoarse - cu ochii mari, asemenea unui animal 
surprins de farurile unei maşini - şi se trezi uitându-se fix la 
chipurile lui Cochrane, Van Lewen şi Reichart care ieşeau din 
întunericul măruntaielor templului. 

Reichart ţinea ceva învelit într-o pânză viorie zdrenţuită. 

Cochrane trecu nepăsător pe lângă Race, dându-i deoparte 
țeava puştii. 

— Ce-ar fi să laşi jos rahatul ăla înainte să ucizi pe careva? 

Tex Reichart se opri în faţa lui Race şi începu să zâmbească 
ţinând în mână obiectul învelit în pânza viorie. 

— L-am luat, spuse el. 

Reichart desfăcu repede bocceaua de pânză şi Race îl văzu 
pentru prima dată. 

Idolul incaş. 

Spiritul Neamului. 

Asemenea totemului de piatră pe care îl văzuse în pădurea 
tropicală mai devreme, Spiritul Neamului părea incomparabil mai 
sinistru în realitate decât se conturase în imaginaţia lui. 

Avea cam treizeci de centimetri înălţime, cam de dimensiunile 
şi forma unei cutii de pantofi. Dar partea din faţă a pietrei 
dreptunghiulare fusese sculptată în forma unui cap de rapa - cea 
mai furioasă şi mai fioroasă rapa pe care o văzuse Race 
vreodată. 

Rânjea feroce, cu fălcile căscate larg, cu ochii ascuţiţi gata să 
sfâşie, să mutileze şi să ucidă. 

Dar ceea ce-l impresionă pe Race cel mai tare fu impresia 
uimitoare de viață pe care o dădea sculptura. Printr-o combinaţie 
între priceperea artistului şi natura neobişnuită a rocii, se crea 
impresia că rapa ar fi fost cumva prinsă în interiorul pietrei de un 


237 


negru strălucitor vârstat cu violet şi că acum încerca - 
înnebunită, feroce, turbată - să năvălească afară de acolo. 

Piatra, observă Race uitându-se la delicatele vinişoare viorii ce 
şerpuiau în jos de-a lungul feţei rânjinde a rapei, intensificând şi 
mai mult impresia de furie şi răutate. 

Thyriu. 

„Dacă ar fi ştiut incaşii ce încurcătură urmau să işte atunci 
când au sculptat acest idol”, se gândi el. 

Reichart puse repede pânza la loc deasupra idolului şi toţi 
patru se grăbiră să urce înapoi la intrarea în templu. 

— Ce dracu’ e cu tine aici? mârâi Cochrane când ajunseră la 
portalul deschis. 

— M-a trimis Nash să vă spun că naziştii au ajuns în sat. Ne-au 
bruiat radiourile, aşa că am pierdut contactul cu voi. Şi-au trimis 
oamenii aici chiar acum. Nash mi-a zis să vă transmit să nu vă 
întoarceţi în sat, ci să plecaţi de aici prin altă parte şi să luaţi 
legătura cu echipa de sprijin aerian, să vă ia ei de undeva din 
munţi... 

În momentul acela, o rafală de gloanţe de mitralieră ciurui 
zidurile portalului în jurul lor. Cei patru se lăsară la pământ 
repede în timp ce proiectilele devastatoare distruseră cadrul 
portalului, ciopârţindu-i pereţii din piatră masivă ca şi cum ar fi 
fost din ghips. 

Race sări imediat şi, întorcându-se, văzu doisprezece soldaţi 
nazişti de comando în copacii de la marginea poienii, trăgând cu 
înverşunare cu puştile lor G-11. 

Cochrane trase şi el de la adăpostul portalului. Van Lewen făcu 
şi el la fel. Pârâitul puştilor M-16 suna aproape patetic pe lângă 
zumzăitul neînduplecat al puştilor G-11 de înaltă tehnologie. 

Race încercă şi el să răspundă la focurile naziştilor, dar când 
apăsă pe trăgaciul puştii sale M-16, nu se întâmplă nimic. 

Cochrane îl văzu, se întinse spre el şi trase de un mâner în 
formă de T de pe arma lui Race. 

— Isuse, eşti cam la fel de inutil ca un preot într-un bordel, urlă 
Cochrane. 

Race mai apăsă o dată trăgaciul şi, de data aceasta, o ploaie 
de gloanţe răbufni din puşca lui, nimerind mai ales în aer. 


238 


— Ce dracu' ne facem? răcni Reichart încercând să acopere 
zgomotul împuşcăturilor. 

— Nu putem rămâne aici! strigă Van Lewen. Trebuie să ne 
întoarcem la podul... 

În clipa aceea se auzi un vuuuum! neaşteptat şi răsunător, de 
undeva de sus. 

Race ridică privirea exact la timp ca să vadă un Cayuse MD - 
500 negru sau, cum îl numeau unii, un „Ţânţar”, un elicopter de 
atac uşor ce năvăli din ceața de deasupra lor, huruind peste 
vârful turnului. 

Ţânţarul era un elicopter de atac vioi - mult mai mic decât 
orice Apache sau Comanche -, dar ceea ce îi lipsea la nivelul 
puterii de foc şi de intimidare era mai mult decât compensat prin 
viteză şi manevrabilitate. 

Porecla sa venea din asemănarea cu anumiţi membri ai lumii 
insectelor. Avea o bulă rotundă de sticlă împărţită în două, ce 
semăna cu emisferele mari ale ochilor unei albine, şi două tălpi 
de aterizare lungi şi fusiforme care aduceau cu picioarele unui 
ţânţar. 

Ţânţarul de deasupra turnului de piatră dădu drumul unei ploi 
de împuşcături din cele două tunuri laterale, săpând o pereche 
de linii lungi şi neîntrerupte în noroiul din faţa templului. 

— E din ce în ce mai rău! strigă Race. 


În sat, explozibilii puşi de nazişti sub transportor se declanşară. 

O minge unduitoare de foc izbucni sub vehiculul cu opt roţi - 
ridicându-l trei metri de la pământ, răsucindu-l în aer - după care 
maşina blindată se izbi de pământ, căzând pe o parte. 

În interior, lumea se întoarse cu susul în jos. 

Imediat ce-i auziseră pe nazişti ataşând explozivi sub maşină, 
Nash, Renée şi Schroeder se legaseră cu centurile în scaune, 
pregătindu-se pentru explozie. 

Acum atârnau perpendicular pe sol, cu centurile legate în 
continuare, totul fiind răsturnat pe o parte. 

Dar cel mai important era că transportorul rezistase. 

Pentru moment. 


239 


Doogie Kennedy privi temător în jur de pe acoperişul citadelei. 

Observă satul întins în faţa lui, învăluit în ceaţă şi negură, vreo 
doisprezece soldaţi nazişti stând la intervale regulate în fiertura 
noroasă cenuşie, cu puştile G-11 aţintite. 

Tocmai văzuse maşina blindată sărind în aer şi îi mulţumi lui 
Dumnezeu că naziştii nu-şi dăduseră seama că mai erau şi alţi 
membri ai echipei lui Nash în interiorul citadelei. Zidurile ei n-ar fi 
putut să reziste unei explozii atât de puternice. 

Dintr-odată, auzi un strigăt - cineva urla ordine în limba 
germană. 

Doogie nu ştia prea multă germană, aşa că majoritatea 
cuvintelor nu însemnau nimic pentru el. Pe neaşteptate însă, în 
toată bolboroseala auzi două cuvinte pe care le cunoştea: das 
Sprengkommando. 

Doogie împietri de spaimă, după care privi rapid în jur, văzând 
cum patru soldaţi nazişti o luau la fugă înspre râu, ca răspuns la 
comandă. 

Nu ştia prea multă germană, dar o perioadă de timp petrecută 
la o bază de rachete NATO de lângă Hamburg îi formase măcar 
un vocabular de bază cu termenii militari germani cel mai 
frecvent folosiţi. 

Das Sprengkommanado era unul dintre aceşti termeni. 

Era cuvântul german pentru „echipă de distrugere”. 


De la adăpostul portalului, Van Lewen trase o grenadă cu 
lansatorul său M-203. După o clipă izbucni o explozie între 
copacii de lângă nazişti, împroşcând noroi şi frunze în toată zona. 

— Sergent! strigă Cochrane. 

— Ce? 

— Am pus-o dacă o mai ţinem aşa! Au arme mult prea 
puternice! O să stea ascunşi până când rămânem fără muniţie şi 
apoi o să fim prinşi în capcană în rahatul ăsta de templu! Trebuie 
s-o ştergem de pe stânca asta! 

— Aştept sugestii! strigă Van Lewen. 

— Tu eşti sergentul, sergent, îi răspunse Cochrane urlând. 

— Bun, atunci, zise Van Lewen încruntându-se. 

Se gândi o clipă, apoi spuse: 


240 


— Singura cale de a pleca din turnul ăsta e podul de frânghii, 
da? 

— Corect, aprobă Reichart. 

— Deci trebuie să ajungem cumva înapoi la pod, corect? 

— Corect. 

Van Lewen continuă: 

— Eu aş zice să ne strecurăm prin spatele templului şi să 
ajungem la marginea turnului. Apoi o să ne croim drum prin 
frunziş până la podul de frânghii. Traversăm podul şi după aceea 
îl lăsăm să cadă în urma noastră, ca să-i prindem pe dobitocii 
ăştia pe turn. 

— Pare un plan bun, strigă Reichart. 

— Atunci, la treabă, ordonă Van Lewen hotărât. 

Beretele Verzi se pregătiră să ţâşnească prin poarta templului. 
Race încerca pur şi simplu să se ţină aproape de ei - indiferent ce 
aveau de gând să facă. 

— Bine... rosti Van Lewen. Acum! 

Acestea fiind spuse, toţi patru se năpustiră pe ieşirea din 
templu, trăgând încontinuu, şi o luară la fugă prin ploaie. 

Armele începură să răpăie. 

Naziştii dintre copaci se aplecară la pământ. 

Van Lewen şi Reichart ajunseră primii după colţ şi se 
îndreptară spre partea din spate a templului. 

După câteva clipe îşi atinseră ţinta - astfel încât templul îi 
proteja acum de focul naziştilor - şi o luară pe cărarea pavată din 
vârful pantei mocirloase pe care o văzuse Race mai devreme, 
poteca pe care se afla piatra circulară neobişnuită. 

Panta de sub ei era complet acoperită de noroi şi cobora 
abrupt la vreo cinci metri distanţă, terminându-se într-o fâşie 
stâncoasă îngustă care forma însăşi marginea turnului - o 
margine care dădea într-un hău de o sută de metri. Dar în stânga 
fâşiei de stâncă se găsea un pâlc de copaci deşi, cu trunchiul 
gros - iar acest frunziş ducea la podul de frânghii. 

Cochrane şi Race ajunseră după colţ în urma celorlalți. 
Amândoi văzură imediat panta noroioasă şi abruptă. 

— Cred că va fi mai greu decât ne aşteptam, îi spuse Cochrane 
lui Van Lewen. 


241 


Chiar atunci, asemenea unui rechin ce se înalţă din adâncurile 
oceanului, elicopterul de atac, Ţânţarul, năvăli din ceaţă mai jos 
de marginea stâncoasă, plutind exact în faţa celor patru 
americani, în timp ce tunurile sale laterale scuipau un val 
devastator de proiectile. 

Toată lumea se aruncă la pământ. 

Tex Reichart nu se mişcă suficient de repede. Ploaia de 
gloanţe îi sfârtecă trupul fără cruţare, ţinându-l în picioare încă 
mult timp după ce murise. Cu fiecare glonţ care îi străpungea 
trupul, stele de sânge ţâşneau pe zidul ud de piatră din spatele 
lui. 

Buzz Cochrane primise două gloanţe în picior şi urla în agonie. 
Race se trânti în noroi - nevătămat - şi îşi acoperi urechile, ca să 
nu mai audă răpăitul gloanţelor împroşcate din aeronavă. Van 
Lewen trăgea fără frică în Ţânţar cu puşca M-16 până când, 
confruntat cu focul său neînduplecat, elicopterul se retrase, iar 
cadavrul lui Reichart căzu cu faţa în noroi, cu un plescăit 
puternic. 

Din nefericire, idolul se aflase în grija lui Reichart. 

Când trupul lui se prăbuşi la pământ, idolul pe care îl ţinea în 
mână îi scăpă, începând să alunece de-a lungul malului abrupt şi 
noroios... către margine. 

Race fu primul care îl văzu. 

— Nu! răcni el, aruncându-se înainte, aterizând pe burtă şi 
alunecând rapid în jos pe panta noroioasă, după el. 

Van Lewen strigă: 

— Profesore! Stai, nu...! 

Dar Race aluneca deja rapid prin noroi, cu tot cu M-16, 
îndreptându-se direct spre idol. 

Era la ceva mai puțin de trei metri. 

Mai puțin de doi metri. 

Un metru. 

În secunda următoare, Ţânţarul se întoarse şi lansă încă o 
rafală de împuşcături de mitralieră, şirul de cratere zdrenţuind 
noroiul dintre Race şi idol. 

Race reacţionă rapid. Se rostogoli evitând impactul gloanţelor, 
ferindu-şi ochii de stropii de noroi - şi renunţă să se mai arunce 


242 


după idol, centrându-şi greutatea astfel încât acum aluneca în jos 
pe pantă, îndepărtându-se de şirul crestat de gloanţe. 

Văzu fâşia de stâncă de la poalele pantei apropiindu-se rapid - 
zări hăul de dincolo de ea şi Ţânţarul negru ce plutea deasupra - 
dar aluneca cu o viteză prea mare, când, deodată, înainte să-şi 
dea seama ce se întâmpla măcar, plonjă peste marginea turnului 
de piatră, în spaţiul deschis ce se afla la o sută de metri mai sus 
de fundul canionului. 


În momentul în care depăşea marginea, Race îşi întinse din 
toate puterile un braţ şi reuşi să se prindă de muchie. 

Se opri cu o smucitură, atârnând de o singură mână deasupra 
craterului! 

Curentul descendent vâjâitor al Ţânţarului îi sufla în şapca cu 
Yankees în timp ce profesorul îşi arunca mâna liberă - mâna în 
care încă mai ţinea puşca M-16 - peste margine şi începea să se 
opintească pentru a se ridica. 

„Orice-ai face, Will, nu te uita în jos.” 

Se uită în jos. 

Conturul turnului de piatră se îndepărta de el, pierzându-se în 
întuneric. Ploaia părea pur şi simplu să cadă în gol, dispărând în 
ceața cenuşie impenetrabilă. 

Cu un icnet, Race îşi puse coatele pe margine şi reuşi să se 
ridice pe ea, uitându-se în sus exact la timp ca să-l vadă pe Van 
Lewen - ţinându-l pe Cochrane aruncat peste umăr - cum alerga 
spre pâlcul de copaci din dreapta lui. 

Îi zări şi pe nazişti - pe toţi doisprezece, toţi înarmaţi cu puşti 
G-11 - roind în jurul templului dintr-o parte şi din alta, perfect 
sincronizaţi. 

Remarcară imediat idolul răsturnat la jumătatea pantei 
abrupte şi noroioase. 

Se risipiră rapid, luând poziţii de acoperire, în timp ce un singur 
om începu să coboare lateral pe pantă pentru a recupera 
statueta. F 

Nazistul ajunse la idol. Il apucă. 

Race ar fi putut să înjure. 

Dar nu mai apucă, fiindcă exact în clipa aceea, unul dintre 


243 


nazişti ridică privirea şi îl văzu - atârnând pe jumătate în afara 
muchiei, uitându-se în sus la ei, cu ochi speriaţi. 

Teroriştii îşi ridicară simultan puştile G-11 aţintindu-le spre 
fruntea lui Race; în timp ce-şi îndreptau degetele spre trăgace, 
profesorul făcu singurul lucru care-i veni în minte. 

Îşi dădu drumul. 


Race căzu. 

Repede. 

Pe laterala turnului de piatră. 

Văzu suprafaţa neuniformă a peretelui trecând pe lângă el cu o 
viteză nemaipomenită. Ridică privirea şi zări marginea de pe care 
căzuse îndepărtându-se şi mai iute spre cerul cenuşiu. 

Mintea lui depăna frenetic. 

„Nu-mi vine să cred că am făcut chestia asta! Linişteşte-te, 
linişteşte-te, ai făcut-o pentru că ştiai sigur că poţi scăpa teafăr.” 

Sigur. 

Căzând, Race îşi aduse rapid puşca M-16 în faţă. 

Nu ai să mori. 

Nu ai să mori. 

Încercă să-şi amintească momentul în care Van Lewen lansase 
ancora cu gheare de pisică peste prăpastie. Cum reuşise să facă 
asta? Acţionase de al doilea trăgaci al armei ca să azvârle 
ancora, trăgaci situat sub ţeava puştii M-16. 

Cădea în continuare. 

Race se uita frenetic la arma lui, căutând al doilea... 

Uite-l! 

Îşi ridică imediat puşca şi o aţinti spre vârful turnului ce 
dispărea cu viteză deasupra lui. Apoi îşi înfipse degetul până la 
capăt în al doilea trăgaci. 

Cu un zdum! răsunător, ca o străpungere, ancora argintie se 
năpusti din lansatorul de grenade al armei sale, iar ghearele sale 
se deschiseră în aer cu un clic-clac ascuţit. 

Race continua să cadă. 

Ancora cu gheare de pisică ţâşni în sus, frânghia de nailon 
unduindu-se prin aer în urma sa. 

Cădea în continuare. 


244 


Ancora zbură peste marginea vârfului turnului. 

Cădea în continuare. 

Race se ţinea strâns de puşca M-16. Apoi închise pur şi simplu 
ochii şi aşteptă - aşteptă smucitura frânghiei sau impactul cu 
lacul, oricare din două. 


Smucitura fu prima. 

Intr-o clipită, frânghia ancorei cu gheare de pisică se întinse şi 
Race simţi o smucitură vibrantă, puternică. 

Era ca şi cum braţele i-ar fi fost smulse din umeri, dar cumva 
reuşi totuşi să se ţină de M-16. 

Race deschise ochii. 

Şi se trezi atârnând de frânghie la aproximativ treizeci de metri 
mai jos de vârful turnului. 

Atârnă în linişte vreo jumătate de minut, respirând din greu şi 
dând din cap şocat. Nu apăru niciun nazist pe marginea de 
deasupra lui. Trebuie să fi părăsit panta imediat ce îl văzuseră 
căzând. 

Race respiră profund, uşurat. Apoi începu să caute o cale dea 
urca la loc. 


Sus, pe vârful turnului, Van Lewen îşi croia drum prin frunziş, 
folosindu-şi cuțitul Bowie drept macetă. 

Câteva clipe mai devreme îi văzuse şi el pe nazişti luând idolul, 
iar acum încerca disperat să ajungă la podul de frânghii înaintea 
lor. 

Puntea era la capătul sudic extrem al turnului, iar acum el şi 
rănitul Cochrane îşi croiau drum într-acolo, făcând o potecă prin 
frunzişul de pe flancul sud-vestic. 

Naziştii mergeau pe traseul direct, întorcându-se spre pod prin 
poiană şi pe scara de piatră. 

Van Lewen hăcui o ultimă creangă şi, deodată, el şi Cochrane 
văzură podul de frânghii întinzându-se maiestuos peste prăpastia 
dintre vârful turnului şi poteca exterioară. 

Puntea suspendată era cam la cincisprezece metri de ei - şi 
exact acum, cei doisprezece soldaţi nazişti care îi atacaseră în 
portal o traversau, sărind pe cărarea de pe cealaltă parte. 


245 


La naiba, îşi spuse Van Lewen, ajunseseră înaintea lui! 

Sergentul se uita fix la unul dintre nazişti în timp ce acesta 
păşea pe pământ ferm. Ţinea ceva în braţe - ceva acoperit cu o 
pânză viorie zdrenţuită. 

Idolul. 

Rahat. 

Şi atunci naziştii care traversaseră râpa făcură lucrul de care 
Van Lewen se temea cel mai tare - ceea ce voise să facă şi el 
dacă ar fi ajuns primul la podul de frânghii. 

Desfăcură capătul dinspre ei şi îi dădură drumul să cadă. 

Podul cel mare se prăbuşi în gol. Incă mai era legat pe partea 
dinspre turn a prăpastiei, încât nu căzu cu totul până pe fundul 
canionului, ci pur şi simplu ajunse să atârne de-a lungul turnului 
de piatră, frânghia de care putea fi tras pierzându-se în ceața 
impenetrabilă de dedesubt. 

Van Lewen se uită cu un fel de frustrare neajutorată la naziştii 
care se grăbeau să coboare pe poteca de pe cealaltă parte a 
prăpastiei, ducând idolul cu ei. 

Le luaseră idolul. 

lar el era acum naufragiat pe turnul de piatră. 


Heinrich Anistaze stătea în centrul satului Vilcafor cu mâinile în 
şolduri. Era mulţumit de modul în care se desfăşurase asaltul 
asupra aşezării. 

Generatorul de puls funcţionase perfect, întrerupând orice 
comunicaţie în rândurile duşmanilor. Americanii din transportorul 
blindat fuseseră neutralizaţi cu uşurinţă. lar acum tocmai aflase 
că echipa sa de asalt reuşise să recupereze idolul de la 
americanii de sus, din templu. 

Lucrurile chiar mergeau strună. 

Se auzi un strigăt şi Anistaze se întoarse ca să vadă echipa ce 
revenea din turn năpustindu-se dinspre poteca de pe malul 
râului. 

Conducătorul echipei veni imediat la el şi îi înmână un obiect 
învelit într-o pânză. 

— Herr Obergruppenfiihrer, spuse bărbatul ceremonios. Idolul. 

Anistaze zâmbi. 


246 


Odată ce reuşise să se caţere la loc cu ajutorul frânghiei 
ataşate de ancora cu gheare de pisică, Race ţâşni prin poiana 
acum părăsită din faţa templului, în căutarea soldaţilor din 
Beretele Verzi, asta în cazul în care mai era vreunul dintre ei în 
viaţă. 

Dădu peste Van Lewen şi Cochrane pe marginea care 
susţinuse odinioară podul de frânghii. 

— Nenorocitul naibii, exclamă el, văzând prăpastia ce se căsca 
în faţa lor. Au tăiat podul. 

— Nu avem cum să plecăm de aici, spuse Van Lewen. Suntem 
blocaţi. 

Chiar atunci, elicopterul negru, Ţânţarul, se apropie din nou de 
ei huruind, cu tunurile laterale în flăcări. Probabil naziştii îl 
lăsaseră în urmă ca să termine ceea ce începuseră ei. 

Race şi ceilalţi se aruncară imediat la pământ, căutând să se 
adăpostească în pădure. Frunzele explodau deasupra capetelor 
lor, iar din trunchiurile copacilor săreau aşchii sfărâmate. 

— Fir-aş al dracului! urlă Cochrane mai tare, acoperind huruitul 
tirului. 

Race se uită la Țânţarul care plutea peste prăpastie aruncând 
limbi lungi de foc din ţevile armelor sale, tălpile de aterizare lungi 
şi slăbănoage atârnând dedesubt. 

„Tălpile de aterizare...” îşi spuse el. 

În momentul acela, lui Race îi pică fisa - îl apucă un fel de 
hotărâre feroce de care nu se ştiuse niciodată în stare. 

— Van Lewen! strigă el deodată. 

— Da? 

— Acoperă-mă puţin. 

— Pentru ce? 

— Tu ia şi fă elicopterul ăla să plutească puţin mai sus, e clar? 
Dar nu-l speria! 

— Ce faci? 

— Mă car de pe stânca asta! 

Lui Van Lewen nu-i trebui mai mult. După o clipă, ţâşni de la 
adăpostul frunzişului şi dădu drumul unei rafale de gloanţe către 
aeronava neagră. 


247 


Ţânţarul reacţionă înălțându-se puţin mai sus în aer şi 
ripostând cu alte focuri. 

Între timp, Race îşi făcea frenetic de lucru cu ancora cu gheare 
de pisică, desfăşurându-i frânghia. Se uită la elicopter. 

— Fă-l să urce şi mai sus! strigă el. Mai sus! E prea jos! 

Race aprecie distanţa dintre el şi elicopter. 

Era prea aproape ca să tragă cu ancora cu gheare de pisică din 
lansator. Trebuia să o arunce. 

Mai deşiră puţin frânghia, lăsând-o largă, pentru ca atunci când 
urma să o azvârle, să nu se încurce. 

— Cochrane! strigă el. Te poţi răsuci cu piciorul tău rănit? 

— Tu ce părere ai, Einstein? 

— Atunci nu-mi foloseşti la nimic! spuse Race cu înverşunare. 
Rămâi aici. Van Lewen! Acoperă-mă! 

Apoi, pe când Van Lewen îndrepta o altă rafală spre elicopter, 
Race sări rapid din frunziş ţinând în mână ancora şi, dintr-o 
singură mişcare fluidă, o aruncă spre tălpica stângă de aterizare 
a Ţânţarului. 

Imediat îşi dădu seama că îşi calibrase perfect aruncarea. 

Ancora cu gheare de pisică traversă aerul către elicopterul ce 
plutea, atingând zenitul traiectoriei exact la contactul cu talpa 
stângă a Ţânţarului şi apoi, cu un clic-clac ascuţit, cârligul 
alunecă peste talpa de aterizare şi se încolăci în jurul ei de două 
ori, prinzându-se de ea. 

— Bun, Van Lewen! Să mergem! 

Van Lewen mai lansă o ultimă rafală de împuşcături spre 
elicopter înainte să o ia la fugă şi să i se alăture lui Race la 
marginea prăpastiei. 

— Ţine-te. 

Race îi oferi lui Van Lewen puşca lui M-16. Puşca era legată de 
capătul frânghiei. 

Van Lewen o apucă şi îi aruncă lui Race o privire. 

— Ştii, eşti mult mai curajos decât te crede majoritatea 
oamenilor. 

— Mersi. 

Acestea fiind spuse, Race şi Van Lewen îşi dădură drumul de 
pe muchie şi se balansară - împreună - peste marele hău adânc 


248 


de treizeci de metri, într-un arc impresionant de grațios, 
suspendaţi de talpa elicopterului de atac aflat în zbor staționar. 

— Nenorocitul... scrâşni Buzz Cochrane privindu-i pe cei doi 
îndepărtându-se de el peste râpa fără fund. 

Race şi Van Lewen se balansară până la cărarea de pe cealaltă 
parte a hăului, aterizând în picioare. Odată ajunşi, Race desfăcu 
rapid frânghia ancorei de pe puşca M-16 şi îi dădu drumul. 

Cei din elicopterul de deasupra nu păreau să-şi fi dat seama 
unde dispăruseră - rătăcea frenetic deasupra canionului, trăgând 
frustrat cu armele sale, împuşcând orice şi mai nimic, în timp ce 
Race şi Van Lewen începură să alerge în jos pe cărarea spiralată, 
întorcându-se spre sat. 


Heinrich Anistaze avea în braţe pachetul înfăşurat în pânză şi 
îşi ţinea respiraţia în timp ce-l dezvelea. 

— Da, spuse el în timp ce scotea la iveală idolul negru 
strălucitor. Da... 

Dintr-odată, se întoarse pe călcâie şi o luă spre podul estic de 
buşteni. 

— Echipa de distrugere, strigă el în germană pe când se 
apropia, aţi pus deja încărcăturile acelea de clor? 

— Încă trei minute, Herr Obergruppenfiihrer, raportă un bărbat 
de lângă transportorul boţit. 

— Înseamnă că aţi întârziat cu trei minute, urlă Anistaze. 
Terminaţi-le de pus şi apoi veniţi după noi la râu. 

— Da, Herr Obergruppenfuhrer. 

Anistaze începu să butoneze la staţia radio. 

— Herr Oberstgruppenfuihrer? Mă recepţionaţi? 

Oberstgruppenfuhrer era cel mai mare dintre toate rangurile 
SS - general. 

— Da, se auzi răspunsul. 

— L-am luat. 

— Aduceţi-mi-l. 

— Da, Herr Oberstgruppenfihrer. Imediat, spuse Anistaze 
păşind peste puntea vestică de buşteni şi afundându-se în 
pădurea tropicală. 


249 


Race şi Van Lewen alergau în jos pe poteca spiralată. 

Ajunseră pe fundul craterului, dădură de fisură şi o parcurseră 
ţâşnind prin ea. Apoi merseră de-a lungul cărării de pe malul 
râului, cu armele aţintite. Era ceaţă peste tot. 

In timp ce Race gonea pe cărare, receptorul său radio se trezi 
brusc la viaţă: 

—... an Lewen, raportați. Repet. Cochrane, Reichart, Van 
Lewen, raportați... 

Era Nash. Radiourile lor funcționau din nou. Probabil că naziştii 
dezactivaseră sistemele de bruiaj sau măcar le îndepărtaseră din 
raza lor. 

Van Lewen îi răspunse din alergare. 

— Domnule colonel, aici Van Lewen. L-am pierdut pe Reichart, 
iar Cochrane e rănit. Dar naziştii au luat idolul. Repet. Naziștii au 
luat idolul. Domnul profesor Race e cu mine acum. Suntem pe 
drumul de întoarcere spre sat. 

— Aţi pierdut idolul? 

— Da. 

— Recuperaţi-l, fu tot ce spuse Nash. 


Race şi Van Lewen ajunseră la puntea vestică de buşteni. 
Păşiră atent peste ea, cu armele aţintite. 

Satul era părăsit, învăluit în ceaţă. Nu se vedea niciun nazist 
pe nicăieri. Şi nicio rapa. 

Chiar în faţa lor, văzură silueta întunecată a vehiculului blindat 
răsturnat pe o parte. In stânga se profilau umbrele câtorva clădiri 
din Vilcafor răsărind din pâclă. 

Van Lewen făcu un pas către maşina de teren. 

— Domnule colonel...? spuse el. 

| se răspunse cu focuri de armă - tiruri de puşcă G-11 ale celor 
trei oameni din echipa nazistă de distrugere care rămăseseră în 
sat pentru a planta încărcăturile de clor ale lui Anistaze. 

Race se aruncă spre stânga, iar Van Lewen spre dreapta, 
amândoi ridicându-şi puştile M-16, dar fără vreun rost. Nu 
vedeau nimic în ceața aceea. 

Race se ridică înapoi în picioare şi chiar atunci văzu un soldat 
nazist năvălind pe lângă maşina blindată, cu puşca G-11 în 


250 


poziţie de tragere. 

Dintr-odată - bam! — se auzi o singură împuşcătură 
zgomotoasă de undeva din spatele lui Race şi capul nazistului se 
smuci spre spate stropind sânge în jur, iar Race nu mai putu face 
altceva decât să privească uimit cum atacatorul său cădea la 
pământ, mort. 

— Ce nai... se întoarse în direcţia de unde venise împuşcătura. 

O rapa ţâşni brusc din ceaţă chiar în faţa lui, îşi dezvălui dinţii 
şi îi sări la gât... 

Bam! 

Felina se smuci într-o parte în zbor, fiind lovită în tâmplă de un 
alt glonţ - şi ucisă imediat. Cadavrul uriaşului animal alunecă şi 
se opri la câţiva centimetri de picioarele lui Race. 

Ce naiba se întâmpla? 

— Domnule profesor, se auzi vocea lui Doogie din ceaţă. Aici! 
Haideţi! Vă acopăreu! 

Mijind ochii ca să distingă ceva prin ceaţă, Race zări acoperişul 
citadelei şi acolo - cocoţat în vârf cu o armă cu lunetă ţinută la 
umăr - văzu silueta lui Doogie Kennedy. 


Din poziţia lui de pe acoperişul marii fortărețe de piatră, 
Doogie avea o perspectivă grozavă asupra satului. 

Cu ajutorul dispozitivului de vizionare termică al lunetei sale M- 
24, vedea pe toată lumea din preajmă ca şi cum ar fi fost ziuă. 
Fiecare figură îi apărea pe ecran sub forma unei pete multicolore 
- de la petele cu forme vag umane ale lui Race, Van Lewen şi ale 
celor doi membri rămaşi din echipa germană de distrugere, până 
la forma trapezoidală dar rece a transportorului şi formele 
amenințătoare, în patru labe, ale panterelor. 

Panterele. 

După dispariţia trupelor naziste şi a arsenalului lor, panterele 
erau acum din nou libere să se deplaseze prin sat după bunul 
plac. 

Se întorseseră. Şi erau însetate de sânge. 


Race se răsuci în loc şi îl văzu pe Van Lewen stând lângă 
maşina răsturnată. 


251 


— Profesore, pleacă de aici! îi strigă sergentul din Beretele 
Verzi. O să te acopere Doogie! Eu trebuie să pun chestia asta pe 
roţi. 

Race nu mai aşteptă să i se spună de două ori. Imediat o porni 
grăbit prin sat, învăluit de ceaţă. Peste puţin timp însă, începu să 
audă nişte paşi rapizi plescăind prin noroi, în negura din spatele 
lui. 

Apropiindu-se din ce în ce mai mult, ajungându-l din urmă. 

Şi apoi, deodată - bam-zdum-pleosc. 

Era sunetul altei împuşcături a lui Doogie - bam - urmat de 
sunetul glonţului ce se înfigea într-unul dintre nazişti - zdum - 
urmat de sunetul făcut de nazist în timp ce cădea în noroi - 
pleosc. 

Incă o rapa îi ieşi în cale, se pregăti să atace şi - bam! - capul 
îi explodă pur şi simplu, nimerit de Doogie. Trupul fiarei începu să 
se zvârcolească. Bam! Bam! Bam! Bam! Bam! Rămase nemişcat. 

Lui Race nu-i venea să creadă. 

Era ca şi cum ai fi încercat să-ţi găseşti drumul printr-un 
labirint învăluit în ceaţă, protejat fiind de un înger păzitor. 
Singurul lucru pe care-l putea face era să continue să alerge - să 
avanseze necontenit - în timp ce Doogie se ocupa de pericolele 
din jurul lui, pericole pe care el, unul, nu le putea vedea. 

Mai auzi şi alţi paşi prin noroi - mai grei de data aceasta - din 
aceia cu patru picioare. 

Bam. 

Zdum. 

Pleosc. 


Sus, pe fortăreață, Doogie înjură. 
Ultima lovitură îl lăsase pe uscat. | se terminase muniţia. Se 
ascunse în spatele parapetului şi începu să reîncarce frenetic. 


Lângă râu, Van Lewen apucă un buştean din apropiere şi îl 
înfipse sub transportorul răsturnat, sprijinindu-se pe el cu toată 
forţa sa, ca pe o pârghie, conştient de faptul că erau rape în 
spatele lui, în ceaţă. 

— Deplasaţi-vă mai sus! le strigă el lui Nash şi celorlalţi din 


252 


interiorul maşinii. Trebuie să o răsturnăm! 

Se mişcară într-o clipă şi aproape imediat vehiculul blindat - 
deja într-un echilibru instabil pe o parte - începu să revină la 
poziţia normală. 

Van Lewen alergă rapid în jurul ei exact când maşina cu opt 
roţi ateriză pe cauciucuri, iar el se grăbi spre portiera laterală. 


Race încă mai fugea cât putea de repede prin ceaţă când, 
deodată, asemenea unei cortine care se ridică şi dezvăluie o 
scenă, vălul de pâclă din faţa lui se risipi lăsând vederii citadela. 

Atunci auzi c/ic-clacul unei piedici ce era trasă la o puşcă G-11 
de undeva din spatele lui şi împietri; apoi se întoarse încet şi îl 
văzu pe ultimul soldat nazist stând în ceaţă în spatele lui, cu 
arma îndreptată direct spre capul său. 

Race aşteptă zgomotul de-acum familiar al armei lui Doogie. 
Dar acesta nu se mai auzi. 

De ce nu mai trăgea? 

Şi apoi, deodată, se auzi un mârâit atotputernic, pe care Race 
îl ghici ca aparţinând unei pantere. 

Dar nu era mârâitul unei pantere. 

Era mârâitul unui motor. 

În clipa următoare, transportorul năvăli din ceaţă şi se izbi în 
spatele soldatului nazist. 

Soldatul căzu, strivit de marele vehicul de teren, şi chiar şi 
Race trebui să se ferească din drum când maşina trecu în grabă 
pe lângă el şi opri cu scârţâit de roţi în faţa citadelei - fix la 
intrarea în fortăreață, aliniindu-se în aşa fel încât portiera 
glisantă din stânga să se deschidă exact în dreptul portalului. 

După o clipă, Race văzu trapa din spate a vehiculului 
deschizându-se şi capul lui Van Lewen apărând dinăuntru. 

— Hei, profesore, vii sau ce faci? 

Race sări pe capota maşinii şi se aruncă prin trapă cu capul 
înainte. Abia intrase, că Van Lewen închise capacul de oţel în 
spatele lui, cu o izbitură răsunătoare. 


— Au luat idolul, spuse Van Lewen, stând pe podeaua citadelei 
înconjurat de ceilalţi, în lumina difuză a lanternelor. Portiera 


253 


deschisă a transportorului era în spatele lui, ocupând complet 
intrarea lată de piatră a fortăreței. 

— Mama mă-sii, răbufni Lauren. Dacă ajung cu thyriul la o 
Supernovă funcţională, am pus-o... 

— Şi ce ne facem? întrebă Johann Krauss. 

— O să-l recuperăm, rosti Nash sec. 

— Dar cum? se interesă Troy Copeland. 

— Trebuie să plecăm acum după ei, propuse Van Lewen. Sunt 
cei mai vulnerabili acum. Au venit aici ca să ia idolul şi apoi, 
probabil, să-l ducă acolo unde îşi ţin Supernova. Dar într-o 
misiune rapidă de recuperare cum e aceasta pe care tocmai au 
încheiat-o ei, eşti cel mai vulnerabil atunci când te afli pe drumul 
de întoarcere dinspre obiectivul-ţintă. 

— Şi unde e baza lor centrală? 

— Trebuie să fie pe undeva pe aproape, spuse Race ferm, 
surprinzând pe toată lumea cu siguranţa lui, chiar şi pe el însuşi. 
Dacă ne luăm după modul în care au ajuns aici. 

— Şi cum anume au ajuns aici, domnule profesor? întrebă 
Copeland neîncrezător. 

— Nu ştiu sigur, zise Race, dar cred că pot să fac o 
presupunere destul de apropiată de realitate. /n primul rând, au 
ajuns aici folosind un mijloc de transport care evita detectarea de 
către reţeaua voastră sofisticată SAT-SN, ceea ce înseamnă că n- 
au venit cu avionul. /n a/ doilea rând, în afară de mersul cu 
avionul sau pe jos, care e cea mai rapidă şi mai uşoară cale de a 
transporta o forţă de aproximativ treizeci de oameni prin 
pădurea tropicală? 

— Ah, la dracu”, cum de nu m-am gândit la asta... exclamă 
Lauren. 

— Care? întrebă Copeland iritat. 

— Râurile, spuse ea. 

— Exact, întări Race. Au venit aici cu barca. Ceea ce înseamnă 
că baza lor de operaţiuni nu poate fi prea depar... Se opri. 

— Aşadar, unde e? întrebă Nash. Unde e baza lor de 
operaţiuni? 

Dar Race nu-l asculta. Tocmai îi picase o fisă. 

Bază de operațiuni... 


254 


Unde mai auzise cuvintele astea? 

— Domnule profesor Race? îl strigă Nash. 

Nu, stai. Nu le auzise nicăieri. 

Le văzuse. 

Şi apoi, deodată, îşi dădu seama. 

— Lauren, mai avem aici transcrierea aceea a convorbirii 
telefonice? Cea cu cererea de răscumpărare a naziştilor. 
Conversaţia telefonică interceptată de BKA între un telefon 
celular de undeva din Peru şi Colonia Alemania. 

Lauren se întoarse şi începu imediat să răscolească prin 
echipamentul din citadela întunecată. 

— Am găsit-o. Îi dădu o foaie de hârtie. 

Race se uită la transcrierea pe care o văzuse mai devreme. 


VOCEAL: ...aza de operaţiuni a fost stabilită... restul de... vor 
fi... la mine... 

VOCEA2: ...şi dispozitivul?... gata? 

VOCEAL: ...adoptat forma de clepsidră, pe baza modelului 
american... două detonatoare nucleare montate deasupra şi 
dedesubtul unei incinte interioare din aliaj de titan. Testele de 
pe teren indică... dispozitivul... operaţional. Acum mai avem 
nevoie doar... thyriu. 

VOCEA2: ...nu-ţi face griji, Anistaze se ocupă de asta... 

VOCEAL: Şi mesajul? 

VOCEA2: ...va fi transmis imediat ce găsim idolul... fiecărui 
prim-ministru şi preşedinte din UE... plus preşedintelui Statelor 
Unite prin linia internă de urgenţă... răscumpărarea va fi de o 
sută de miliarde de dolari americani... sau detonăm 
dispozitivul... 


Ochii lui Race se fixară asupra primelor două rânduri din 
transcriere. 


VOCEAL: ...aza de operaţiuni a fost stabilită... restul de... vor 
fi... la mine... 


— Vor fi la mine... rosti Race cu voce tare. Mine... mina. 

Se întoarse către Lauren. 

— Cum se numea mina de aur abandonată pe care am văzut-o 
255 


din Huey când veneam încoace? Aceea cu multe lumini? Cea care 
nu mai părea chiar aşa abandonată. 

— Mina de aur Madre de Dios, spuse Lauren. 

— E situată pe un râu? 

— Da, pe Alto Purus. Aproape toate minele de suprafaţă de pe 
Amazon sunt situate de-a lungul râurilor pentru că 
hidroavioanele şi bărcile sunt singurele mijloace de a scoate 
aurul de aici. 

— Cât de departe e de aici? 

— Nu ştiu. Poate 100, 110 kilometri. 

Race se întoarse către Nash. 

— Într-acolo ne îndreptăm, domnule colonel. Mina de aur 
Madre de Dios. Cu barca. 


Heinrich Anistaze se luptă cu vegetaţia nestăvilită, croindu-şi 
drum spre est, până când, în cele din urmă, dădu deoparte o 
ultimă ramură şi se trezi în faţa unui peisaj într-adevăr 
spectaculos. 

Pădurea tropicală amazoniană se întindea în faţa lui asemenea 
unui covor verde luxuriant ce ţinea până la orizont. 

Anistaze stătea la marginea platoului - în vârful unei stânci 
abrupte, acoperite de frunziş, de deasupra pădurii tropicale. 
Chiar în dreapta lui se afla o cascadă minunată, înaltă de şaizeci 
de metri, care se vărsa pe platou, având drept sursă râul plin de 
caimani care şerpuia pe lângă Vilcafor. 

Anistaze ignoră cascada. 

Mult mai important pentru el era ceea ce se afla la baza ei, în 
albia lărgită a râului de jos. 

Zâmbi când o văzu. 

Da... 

Apoi, cu idolul sub braţ, începu să coboare rapid pe frânghiile 
care se încolăceau de-a lungul stâncii, îndreptându-se spre râu. 


— Bun, spuse Copeland, şi cum o să-i prindem pe nenorociţii 
ăştia? Au un avans de cincisprezece minute faţă de noi şi, în caz 
că a uitat cineva, afară e plin de rape... 

— Dacă bărcile lor sunt acolo unde cred eu, înseamnă că 


256 


există o altă modalitate de a ajunge la ele, spuse Race. Un traseu 
care evită înfruntarea cu panterele. 

— Ce traseu? întrebă Nash. 

Race se lăsă în genunchi şi începu să-şi treacă mâinile peste 
podeaua de pământ a citadelei. 

— Ce faci? 

— Caut ceva. 

— Ce anume? 

Race o căuta pe jos. Conform manuscrisului, trebuia să fie pe 
aici pe undeva. Singura întrebare era dacă incaşii folosiseră 
acelaşi simbol ca să o marcheze... 

— Asta, spuse el deodată, tatonând pardoseala şi scoțând la 
iveală o lespede de piatră de sub stratul subţire de noroi şi praf. 

In colţul lespezii era scrijelit un simbol - un cerc cu un „V” 
dublu în interior. 

— Aici, ajutaţi-mă, zise el. 

Van Lewen şi Doogie se apropiară, prinseră lespedea şi traseră 
de ea. 

Placa scrâşni trecând peste dalele vecine şi alunecă încet, 
ieşind din lăcaşul ei - dezvăluind un gol negru ca cerneala 
dedesubt. 

— E gQuenko-ul, explică Race. 

— Ce anume? întrebă Nash. 

— Am citit despre el în manuscris. E un labirint săpat în stânca 
de sub sat, o cale de evadare, un sistem de tuneluri care duce la 


cascada de la marginea platoului - dacă ştii care e cheia 
labirintului. 

— Şi dumneata ştii cheia? 

— Da. 


— Cum aşa? se interesă Troy Copeland batjocoritor. 

— Fiindcă am citit manuscrisul, spuse Race. 

— Aşadar, cine se duce? întrebă Lauren. 

— Van Lewen şi Kennedy, răspunse Nash. Şi oricine mai ştie să 
mânuiască o armă, adăugă el, uitându-se la cei doi agenţi BKA şi 
la paraşutistul german, Molke. Renée, Schroeder şi Molke 
încuviinţară cu toţii. 

Nash se întoarse către Copeland. 


257 


— Şi tu, Troy? 

— N-am mânuit o armă în viaţa mea, spuse Copeland. 

— Bun, atunci. Se pare că sunteţi doar voi cinci... 

— Pot şi eu să mânuiesc o armă, interveni Race. 

— Ce? exclamă Lauren. 

— Tu? zise Copeland. 

— Ei bine, declară Race ridicând din umeri, mai multe arme. 
Fratele meu le aducea acasă tot timpul. Nu mă pricep foarte 
bine, dar... 

— Profesorul Race mi se poate alătura oricând, spuse Van 
Lewen făcând un pas înainte - după un schimb de priviri cu Race 
- şi înmânându-i un pistol SIG-Sauer pe care-l avea în plus. Având 
în vedere ce a făcut sus, pe turnul de piatră. 

Se întoarse către Nash. 

— Deci asta e tot, domnule colonel? 

Nash încuviinţă. 

— Faceţi ce aveţi de făcut, dar aduceţi înapoi idolul acela. 
Echipa de sprijin aerian ar trebui să sosească din clipă în clipă. 
Imediat ce ajung aici, am să-i trimit după voi. Dacă reuşiţi cumva 
să puneţi mâna pe statuetă şi să-i ţineţi departe o vreme pe 
nenorociţii ăia de nazişti, echipa de sprijin ar trebui să reuşească 
să vă scoată de acolo. Aţi înţeles? 

— Înţeles, spuse Van Lewen, luându-şi puşca M-16. Atunci să 
mergem. 


Van Lewen era în frunte, mărşăluind printr-unul dintre pasajele 
înguste de piatră ale guenko-ului de sub Vilcafor. 

Îşi ţinea puşca M-16 ridicată în dreptul umărului, luminând 
micul tunel din faţa lor cu lanterna minusculă ce era ataşată de 
țeavă. 

Race, Doogie, Molke şi cei doi agenţi BKA mergeau în ritm alert 
prin galeria întunecată de piatră, în spatele lui. Doogie şi cei trei 
germani aveau puşti M-16 în mână. Race avea doar un SIG-Sauer 
argintiu. 

Deşi nu voia să o spună, lui Race îi era o frică de moarte. Dar 
era acolo unde-şi dorea să fie - alături de Van Lewen şi de 
Doogie şi de germani, în căutarea idolului, urmărindu-i pe nazişti. 


258 


Făcea ceva. 

Dar gquenko-ul nu prea îl ajuta să se liniştească. 

Era ca un fel de temniţă înfiorătoare - un labirint subteran de 
coşmar, cu pereţi de piatră apropiaţi şi podele noroioase şi 
alunecoase. 

Păianjeni păroşi şi enormi se strecurau în grabă în crăpături 
întunecate în timp ce grupul celor şase trecea în bloc, iar nişte 
şerpi ostentativ de graşi se târau prin noroiul stătut de pe 
podeaua tunelului, aproape făcându-i să se împiedice. Şi era 
îngrozitor de îngust - îţi dădea o senzaţie cumplită de 
claustrofobie - fiecare pasaj slinos pe care îl vedea abia dacă 
avea un metru lăţime. 

Van Lewen alerga în frunte. 

— Mergi pe al treilea tunel spre dreapta, indică Race din 
spatele lui. Şi apoi în zigzag, începând din stânga. 


Chiar în timp ce Race şi ceilalţi străbăteau în grabă labirintul 
subteran, Heinrich Anistaze ajungea la baza versantului de 
stâncă al platoului. 

Păşi spre malul râului, unde urcă direct pe o şalupă 
pneumatică Zodiac. 

Îşi deschise microfonul radio. 

— Echipa de distrugere. Raportaţi. 

Nu primi niciun răspuns. 


Alergau prin quenko. 

Alergau din greu, alergau repede, se fereau dându-se spre 
stânga, se repezeau spre dreapta, treceau prin pânze de 
păianjen, se împiedicau de şerpi de doisprezece metri, 
împleticindu-se prin tunelurile lunecoase, acoperite de muşchi, 
ale înfiorătorului labirint subteran. 

— Auzi, Van Lewen, spuse Race respirând greu în timp ce 
alergau, străbătând o porţiune lungă a tunelului. 

— Da? îi răspunse Van Lewen. 

— Ce e Clubul '80? 

— Clubul '80? 

— L-a pomenit Cochrane aseară când despachetaţi lucrurile 


259 


din elicopter, dar n-a vrut să spună ce e. Aş vrea să aflu despre 
ce e vorba înainte să mor. 

Van Lewen pufni fără să se oprească din alergat. 

— Pot să-ţi spun, dar e destul de, ştii tu, nerafinat. 

— Pune-mă la încercare. 

— Bine... zise sergentul. Uite cum e treaba. Ca să devii 
membru al Clubului '80, trebuie să faci sex cu o fată care s-a 
născut în anii '80. 

— Vai, ce Dumnezeu! exclamă Race, înfiorându-se. 

— Ţi-am spus că e nerafinat, spuse Van Lewen. 

Continuară să alerge. 

Toţi şase fugeau prin quenko de vreo şapte minute deja, când 
- deodată - Van Lewen viră după un colţ şi dădu de un zid masiv 
de piatră. 

Doar că nu era deloc un zid. 

Era o lespede. 

De fapt, era o lespede nu cu mult diferită de cea de la intrarea 
din fortăreață - un bolovan pătrat, cu baza rotunjită, care putea fi 
dat deoparte cu uşurinţă din interior, dar era de necucerit din 
exterior. 

Race şi Van Lewen împinseră lespedea... 

„Şi fură imediat luaţi cu asalt de mugetul unei cascade 
puternice. 

Stropi fini le udară feţele în timp ce contemplau imaginea unei 
perdele de apă ce cădea la nici trei metri în faţa lor. 

Race scrută împrejurimile. 

Stăteau pe o potecă - o potecă incaşă - săpată în stânca din 
spatele cascadei. 

Se aflau deja la marginea platoului. 

Mugetul cascadei ce cădea deasupra lor era incredibil. 
Amortiza toate celelalte sunete. Van Lewen trebuia să ţipe ca să 
se facă auzit. 

— Pe aici! strigă el, luând-o repede spre stânga. 

Poteca de piatră era udă şi alunecoasă, dar Race şi ceilalţi 
reuşiră să-şi ţină echilibrul în timp ce se îngrămădeau de-a lungul 
ei, în spatele perdelei de apă căzătoare. 

Deşi se mişcau repede, tot le luă un minut să ajungă până la 


260 


marginea perdelei - cascada de deasupra lor era lată, iar ei 
ieşiseră din quenko în zona centrală. 

Van Lewen puse primul piciorul pe pământ şi se opri, 
alunecând pe malul noroios. 

— Doamne, Dumnezeule, îngăimă el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Race venind lângă el şi uitându-se 
spre râu. 

Primul lucru pe care-l văzu fu mica şalupă Zodiac a lui Heinrich 
Anistaze, care tăia dâre albe în apă îndepărtându-se de ei în 
viteză, luând-o spre apele mai mari ale râului propriu-zis. 

— Ce vrei să spui? întrebă el. 

Şi atunci văzu şi celelalte bărci. 

— Doamne, Dumnezeule. 


Semăna cu o adevărată armată. 

Trebuie să fi fost cel puţin douăzeci de bărci acolo, pe marele 
râu cafeniu de la baza cascadei. Bărci de toate formele şi 
mărimile. 

Cinci bărci de asalt lungi, cu pescaj mic, se deplasau iute în 
perimetrul flotei. Erau Rigid Raidere - nave de atac 
aerodinamice, deschise, cu fuzelaj de aluminiu, folosite în mod 
obişnuit de SAS pentru atacurile de mare viteză. 

Patru bărci militare de patrulă din vremea Războiului din 
Vietnam, cunoscute ca „Pibber”, navigau lejer pe lângă 
ambarcaţiunile mai mari din centrul flotei. Pibberele erau 
canoniere foarte rapide, lungi de zece metri, dotate cu blindaj, cu 
mitraliere de calibru 50, cu două ţevi montate pe turelă şi cu 
lansatoare laterale de torpile. Numele lor era varianta abreviată 
a soldaţilor după denumirea oficială, PBR?5 şi, deşi Pibberul era 
deja  bine-cunoscut pentru misiunile din Vietnam, fusese 
imortalizat în filmul hollywoodian Apocalipsa acum. 

Trei portelicoptere masive pluteau şi ele pe râu în interiorul 
cercului de bărci de atac. Pe heliporturile a două dintre 
portelicoptere erau Ţânţari, elicoptere uşoare de atac. Aparatul 
care fusese mai devreme sus, în vârful turnului, ateriza pe 
eliportul celui de-al treilea portelicopter chiar în acel moment. 


25 Patrol Boat River - Barcă de patrulă pe râu (nitr.) 
261 


Dar în spatele  portelicopterului din mijloc - arătând 
surprinzător de nelalocul său lângă cei trei Ţânţari de tehnologie 
înaltă - se afla un mic hidroavion destul de uzat. 

Era un „Gânsac” Grumman JRF-5, un hidroavion compact cu 
două elice, care data din cel de-al Doilea Război Mondial. 

Gânsacul Grumman era o avionetă deosebită, cu un design 
clasic. Dintr-o parte, botul său avea cam aceeaşi formă cu botul 
unui labrador - scurt şi turtit, dar rotunjit dedesubt. Stătea cu 
burta pe apă, cu două flotoare de stabilizare atârnând de aripile 
sale întinse. De remarcat că Gânsacul avea două căi de intrare, o 
uşă laterală şi o trapă deasupra botului. 

Acest Gânsac însă era pregătit şi pentru luptă - o armă Gatling 
uşoară, de 20 de milimetri, cu ţeavă dublă, fusese fixată pe 
flancul său stâng. 

În centrul flotei naziste se afla punctul focal - şi destinaţia 
Zodiacului lui Anistaze: un enorm catamaran alb. 

Nava de comandă. 

Arăta minunat, extrem de aerodinamică, având cel puţin 50 de 
metri lungime. Cele două carene masive erau vopsite într-un alb 
imaculat, în timp ce hublourile piezişe erau date cu negru intens. 
Antenele sonarului se roteau deasupra cabinei. Un elicopter Bell 
jet Ranger de un alb năucitor stătea pe pupa uriaşei 
ambarcaţiuni, care avea rolul de heliport. 

În afară de elicopter, pe apa de lângă marele catamaran se 
legăna, ataşată de el, cea mai agresivă şalupă pe care o văzuse 
Race vreodată. Şi aceasta era vopsită tot în alb, la fel cu nava de 
comandă şi cu elicopterul - formau un set asortat. Era cufundată 
mult în apă şi avea o carenă foarte lungă, care se ascuţea 
puternic la prora. Un spoiler înclinat spre spate se arcuia pe 
deasupra locului căpitanului - precauţie aerodinamică menită să 
prevină ridicarea puternicei şalupe de pe suprafaţa râului atunci 
când străbătea apa la viteză maximă. Race văzu cuvântul 
„Sscarabeu” pictat pe laterală. 

Prin întreaga flotă pestriță zumzăiau - tăind panglici subţiri de 
valuri albe în spatele lor - vreo şase Jet Raidere: vehicule mici de 
asalt, pentru o singură persoană, asemănătoare cu jet-ski-urile 
obişnuite. 


262 


Dar erau mai lungi decât acestea - având, poate, vreo trei 
metri de la coadă la cap. Şi erau mai aerodinamice, mai 
amenințătoare, mai rapide. Aveau scaune ca nişte şei şi boturi de 
forma unor gloanţe şi pluteau sus pe apă în timp ce se deplasau, 
doar cu jumătatea posterioară a carenei atingând apa în cursul 
virajelor făcute în jurul bărcilor mai mari. 

Race şi ceilalţi văzură cum Zodiacul lui Anistaze ajunse la nava 
de comandă şi notoriul comandant nazist urcă la bord. Imediat, 
marele catamaran alb se puse în mişcare şi, odată cu el, restul 
flotei. 

— Pleacă! strigă Doogie. 

— Uitaţi acolo! spuse Van Lewen, depistând trei Jet Raidere 
abandonate ce stăteau pe malul râului nu departe de cascadă - 
lăsate acolo, fără îndoială, de membrii echipei naziste de 
distrugere. Haideţi! îi îndemnă sergentul. 

Cei şase o luară la fugă spre Jet Raidere. 


Suprafaţa apei trecea cu viteză pe sub ei. 

Cele trei Jet Raidere furate lăsau în urmă mănunchiuri 
spectaculoase de stropi albi în timp ce despicau apa unul lângă 
altul, în urmărirea flotei naziste. 

Race mergea pe acelaşi Jet Raider cu Van Lewen. El conducea, 
iar soldatul din Beretele Verzi stătea în spatele lui, asemenea 
unui pasager pe o motocicletă, cu o mână în jurul brâului lui Race 
şi cu cealaltă ţinându-şi puşca M-16, gata să tragă. 

Doogie Kennedy înainta în dreapta lor, împreună cu 
paraşutistul german Molke, în timp ce Renée şi Schroeder 
ţâşneau pe suprafaţa râului în stânga - Renee conducând, iar 
Schroeder stând călare în spate. 

Flota nazistă era cu vreo trei sute de metri înaintea lor, 
deplasându-se rapid de-a lungul marelui râu cafeniu - semănând 
foarte bine cu o formaţiune aeronavală, cu marea navă de 
comandă în centru, înconjurată de Rigid Raidere şi de Pibbere. 

Cele trei portelicoptere se târau în urma celorlalte bărci, fiind 
ultimele, în timp ce micile Jet Raidere se fereau şi se strecurau 
nebuneşte printre ambarcaţiunile mai mari asemenea muştelor 
în jurul unei grămezi de gunoi. 


263 


Race mergea repede, cu vântul şi apa bătându-i în faţă. Cu 
colţul ochiului vedea copacii aflaţi de-a lungul malului trecând în 
viteză pe lângă el, ca o ceaţă verde, sau mai zărea câte un 
buştean rătăcit plutind la suprafaţă alături. 

„Nu lovi buştenii, Will. Nu lovi buştenii...” 

Şi atunci îşi dădu seama. 

Nu erau buşteni. 

Erau caimani. 

„Nu lovi caimanii, Will. Nu lovi caimanii...” 

— Van Lewen! strigă el suficient de tare ca să acopere vâjâitul 
vântului. Care-i planul? 

— Simplu! Ocupăm nava de comandă, luăm idolul şi apoi ţinem 
barca sub control până când soseşte sprijinul aerian! 

— Ocupăm nava de comandă... 

— Odată ce reuşim să preluăm controlul, îl vom putea 
menţine. 

— Cum spui tu, strigă Race. 

În faţă, flota nazistă urmă un cot al râului şi dispăru din câmpul 
lor vizual. De sus, râul Alto Purus semăna cu trupul unduitor al 
unui şarpe, era un şir nesfârşit de coturi şi curbe. 

— Bine, atenţie, spuse Van Lewen spre microfonul de la gât. 
Vedeţi copacii aceia din faţă? Într-acolo ne îndreptăm. 

Race privi în faţă şi văzu că, de fapt, cotul râului de care 
tocmai trecuseră naziştii era alcătuit dintr-un pâlc des de copaci. 
Dar uitându-se mai atent la desiş observă ceva ciudat - nu era 
niciun fel de noroi sau de sol la baza copacilor. Arăta ca şi cum 
copacii ar fi crescut pur şi simplu din apă. 

Şi atunci îşi dădu seama. Era sezonul ploios şi, odată cu 
venirea ploilor anuale, nivelul apelor din Bazinul Amazonului 
crescuse drastic. Pământul pe care stătea pâlcul de copaci era 
scufundat adânc - era o pădure inundată. 

Ceea ce însemna că cineva care se deplasa cu un aparat mic 
de felul Jet Raiderului putea să treacă printre copaci în loc să 
treacă pe după cotul natural al râului. 

Jet Raiderul lui Doogie ţâşni printre arbori - al lui Race era 
chiar în spatele lui, iar al lui Renee ultimul, aproape. 

Trunchiurile copacilor zvâcneau pe lângă ei de o parte şi de 


264 


alta, cu contururile neclare din cauza mişcării. 

Cele trei Jet Raidere ţâşniră prin labirintul de copaci groşi şi 
întunecaţi - virând spre stânga, aplecându-se spre dreapta, 
trecând lejer peste valuri, cu carenele lungi şi plate abia atingând 
suprafaţa - în timp ce în stânga, prin zidul vegetal pe lângă care 
treceau, zăreau flota nazistă care mergea pe după cotul râului. 

Race încerca disperat să se concentreze la condus. Viteza cu 
care se deplasau era absolut înfricoşătoare. 

Era atât de rapid. Incredibil, incredibi/ de rapid! 

Arborii treceau  şuierând pe lângă ei, la o viteză 
nemaipomenită. Sub botul Jet Raiderului său se formau vălurele. 
Se deplasau atât de rapid - atât de uşor şi lejer la suprafaţa apei 
- încât abia dacă mai era nevoie să atingă mânerele ghidonului 
ca să vireze spre stânga sau spre dreapta. 

Race stătea sus în şaua Jet Raiderului său, gonind în spatele 
scuterului lui Doogie, când, deodată îi văzu pe Doogie şi pe Molke 
aplecându-se, fără vreun motiv aparent. Brusc, văzu de ce şi 
răcni: 

— Van Lewen! Capul jos! şi amândoi îşi culcară capetele chiar 
în momentul în care o ramură joasă le şuieră pe deasupra 
capului. 

— Mersi! strigă Van Lewen. 

— N-ai pentru ce! 

In acel moment, prin grilajul de trunchiuri întunecate de copac 
din faţa lui, văzu lumina zilei. Lumina grea, cenuşie, a după- 
amiezii târzii. 

— Atenţie, toată lumea, spuse Van Lewen. În formaţie de 
săgeată. Doogie şi Molke, voi preluaţi conducerea. Agenţii 
Schroeder şi Becker, mergeţi în stânga. Profesorul Race şi cu 
mine vom merge în dreapta. În regulă, sunteţi gata? 

Soldatul cel solid din Beretele Verzi îşi ridică puşca M-16 într-o 
mână, ţinându-se de Race cu cealaltă. 

In faţă, Race îi văzu pe Doogie şi pe Molke înălţându-şi şi ei 
puştile M-16. 

— Gata, se auzi vocea lui Doogie. 

Cei trei germani confirmară şi ei. 

— Gata. 


265 


— Gata. 

— Gata. 

— Profesore? 

— Mai pregătit de-atât n-am să fiu niciodată, spuse Race. 
— Atunci, să înceapă distracţia, anunţă Van Lewen. 


Cele trei Jet Raidere americano-germane ţâşniră dintre copaci 
în formaţie perfectă de săgeată, exact lângă flota nazistă; într-o 
clipă, Race se trezi năpustindu-se prin apă în mijlocul a patru Jet 
Raidere naziste. 

Cei patru nazişti se întoarseră ca unul să vadă cele trei scutere 
americane, citindu-li-se în ochi surpriza totală, îndreptară mâinile 
spre arme exact când Van Lewen striga: 

— Doogie! Trage în stânga! 

Cei doi soldaţi din Beretele Verzi dădură drumul unei rafale de 
gloanţe în ambele direcţii, trăgând simultan cu puştile M-16. Cei 
patru nazişti fură aruncaţi de pe scutere într-o clipă, iar cele trei 
Jet Raidere furate trecură fulgerător pe lângă ei. 

Pe când îi depăşea cu viteză ameţitoare pe naziştii căzuţi, Race 
se întoarse şi văzu câteva grupuri de unde îndreptându-se spre 
ei. 

Caimanii... 

În secunda următoare un şir de găuri de gloanţe de calibru .50 
brăzdă apa de o parte şi de alta a Jet Raiderului său şi îl scoase 
brusc din transă. 

Se răsuci rapid şi văzu două ambarcaţiuni inamice - un Rigid 
Raider şi o barcă de patrulă Pibber - apărând rapid în spatele lor, 
Pibberul trăgând furios cu tunul de calibru 50 montat pe turelă. 

Race apăsă pe acceleraţie şi scuterul său ţâşni înainte. In urma 
lui, Van Lewen se întoarse în şa, astfel încât acum era cu faţa în 
spate, îşi potrivi puşca M-16 şi deschise focul asupra 
urmăritorilor. 

Rafala de gloanţe de mitralieră bombardă ambele bărci, 
spărgând parbrizul Pibberului şi nimerindu-i pe trei dintre cei 
patru oameni de la bordul Rigid Raiderului. 

Pe neaşteptate, întreaga flotă viră spre stânga, trecând de un 
alt cot al râului. 


266 


— Toată lumea! Înclinaţi-vă puternic spre stânga! strigă Van 
Lewen. 

— Spre stânga? întrebă Race, încurcat. 

— Trecem din nou printre copaci! Trebuie să ajungem la nava 
de comandă! 

In clipa aceea, se auziră şi mai multe împuşcături în jurul lor 
când două scutere naziste îi ajunseră din urmă. 

Gloanţele zburau peste tot, zbârnâind pe deasupra capului lui 
Race; deodată Race văzu un şuvoi oribil de sânge ţâşnind din 
umărul stâng al lui Doogie, când tânărul soldat din Beretele Verzi 
fu lovit. 

— Aaaahhh! se auzi vocea lui Doogie urlând în căşti, dar, 
cumva, reuşi totuşi să-şi menţină viteza. 

Cele trei scutere americane năvăliră printre copaci - Renee şi 
Schroeder primii, Doogie şi Molke după ei şi Race şi Van Lewen 
ultimii dintre toţi. 

Fură urmaţi, la o fracțiune de secundă mai târziu, de două 
scutere naziste. 

Gloanţele se înfigeau în trunchiurile copacilor chiar deasupra 
capului lui Race, în timp ce acesta trecea pe lângă ele la o viteză 
extraordinară. Ramurile joase se năpusteau cu iuţeală maximă 
spre el. De fiecare dată când vedea una apropiindu-se, striga la 
Van Lewen - care încă era aşezat invers - şi îi ordona să se 
ferească. 

Van Lewen trăgea din răsputeri cu puşca lui M-16 în cele două 
scutere naziste care se ţineau aproape în urma lor, dar naziştii se 
adăposteau în spatele copacilor şi după o rafală prelungită, Van 
Lewen rămase fără muniţie. 

Văzându-şi şansa, cele două Jet Raidere naziste se apropiară. 

Unul din ele veni lângă scuterul lui Race şi al lui Van Lewen, 
mergând înainte în dreapta lor, şi nazistul scoase imediat un 
Glock din compartimentul de lângă şa. Nemaiavând altă soluţie, 
Van Lewen îşi legănă puşca rămasă fără gloanţe ca pe o bâtă de 
baseball, zburându-i nazistului pistolul din mână - pe când din 
copacii din jurul celor două Jet Raidere ce mergeau cu viteză 
începură să sară frenetic aşchii, sub rafala de gloanţe din G-11! 

Van Lewen şi Race se feriră imediat, în timp ce al doilea Jet 


267 


Raider nazist țâşni dintre copaci prin stânga lor şi se izbi într-o 
parte, în scuterul lor. 

Race aproape fu aruncat din scaun la impact, dar reuşi totuşi 
să se ţină cumva. Îşi menţinu viteza, viră rapid ca să evite un 
copac de care se apropia cu viteză. Apoi se uită spre stânga, 
încercă să-şi vadă cât de cât noul atacator... 

„„.Şi se trezi uitându-se la ţeava unei supermitraliere G-11. 

Race ridică ochii dinspre ţeavă şi văzu figura celui care o ţinea, 
rânjind malefic, de-a dreptul încântat. 

În clipa următoare - zbang! - nazistul fu azvârlit din şa, Jet 
Raiderul său izbindu-se în plin, la viteză maximă, de trunchiul 
gros şi negru al unui arbore, iar scuterul său explodă, dispărând 
într-un nor mare de foc. 

Race întoarse repede capul. 

Totul se întâmplase atât de rapid! 

Era ca şi cum copacul s-ar fi aplecat pe lângă ei şi l-ar fi cules 
pe nazist din drum. 

Celălalt nazist - cel care era chiar în dreapta lor - se întoarse 
rapid să se uite şi el la explozie. Van Lewen îl surprinse căscând 
gura şi, plin de agilitate, cu puşca M-16 în mână, sări pe Jet 
Raiderul celuilalt care mergea la viteză mare, aterizând pe şa, 
exact în spatele lui. 

Nazistul se răsuci surprins. Pe când sărea însă, Van Lewen se 
uita şi înainte, la râul ce se întindea în faţa lor - şi făcu ochii mari; 
cu reflexele unei pisici, se aplecă, ferindu-se, tocmai când 
nazistul se întorcea să privească şi lua în plină forţă o ramură ce 
se apropia de el cu viteză, zvâcnind prin aer la înălţimea 
capetelor lor. 

Ramura i se înfipse în puntea nasului, perforându-i creierul 
până la ceafă, ucigându-l într-o clipită. Nazistul se prăvăli pe 
spate, peste trupul aplecat al lui Van Lewen, căzând de pe 
scuter. 


După câteva secunde, Van Lewen şi Race - acum fiecare pe Jet 
Raiderul lui - se apropiară de scuterul lui Doogie şi Molke. Renée 
şi Schroeder erau în faţa lor, gonind în continuare la adăpostul 
copacilor. 


268 


— Doogie! Te simţi bine? spuse Van Lewen în microfonul său 
de la gât. 

— Va fi în regulă. Glonţul a ieşit pe partea cealaltă, se auzi 
vocea lui Doogie. 

În timp ce Van Lewen verifica starea lui Doogie, Race era atent 
să vadă dacă nu mai apar şi alţi nazişti. Nu mai era niciunul care 
să se apropie printre copacii din spatele lor. Dar printre 
trunchiurile din dreapta, pe care le depăşea cu viteză, văzu 
câteva bărci argintii de asalt Rigid Raider străbătând cu viteză 
suprafaţa râului, paralel cu ei. Soldaţi nazişti înarmaţi împânzeau 
punţile, scrutând pădurea inundată, aşteptându-i să apară din 
nou. 

Van Lewen anunţă: 

— Atenţie, toată lumea, ascultați. Doogie a fost rănit, dar e în 
regulă, poate merge mai departe. lată care e planul. Vrem să 
ocupăm nava de comandă, în regulă. lată cum vom reuşi: voi doi 
de la BKA - arătă spre Renée şi Schroeder - vreau să puneţi 
mâna pe unul dintre Pibberele acelea. Dacă vrem să păstrăm 
controlul asupra crucişătorului, vom avea nevoie de un arsenal 
puternic, ceea ce înseamnă că trebuie să găbjim unul dintre 
tunurile acelea de calibru .50. Credeţi că vă descurcaţi? 

— Putem încerca, spuse Schroeder. 

— Bine. Doogie? Tu, eu şi Molke ne vom concentra asupra 
navei de comandă, vă băgaţi? 

— Mă descurc, spuse Doogie schimonosindu-se. 

— Şi eu? întrebă Race. 

— Am o sarcină specială pentru dumneata, profesore, spuse 
Van Lewen. Datorită lipsei de instructaj special, m-am gândit că 
nu prea ţi-ar plăcea să te apuci de atacat nave. 

— Te-ai gândit bine. 

— Aşa că mi-am zis că, în schimb, ai putea să ne ajuţi pe post 
de momeală. 

— Momeală? 

— Vreau să o ştergi prin faţa canonierelor naziste cât poţi de 
repede şi să-i determini să tragă asupra ta, în timp ce noi 
ocupăm nava de comandă şi un Pibber. Odată ce reuşim să 
punem mâna pe bărcile astea două, te vom aduce şi pe tine la 


269 


bordul crucişătorului principal. 

Race înghiţi în sec. 

— Bine... 

Spunând acestea, se uită pieziş spre stânga şi îşi întâlni 
privirea cu Renée. Ea trebuie să-i fi citit îngrijorarea pe chip şi 
dădu din cap, încercând să-l încurajeze. 

— Ai să vezi că va fi bine, o auzi el spunându-i uşor în cască. 

— Mersi, zise el. 

Apoi se uită înainte şi văzu că sanctuarul lor delimitat de 
copaci se termina la vreo o sută de metri în faţă, cu un pâlc de 
copaci scufundaţi pe jumătate. 

Dincolo de arborii aceia, zărea lumina cenuşie a zilei şi râul 
propriu-zis. 

Pe râu aveau să fie şi naziştii. 

— Bun, atenţie, spuse Van Lewen. Acceleraţi şi fiţi pe fază. Ştiţi 
ce aveţi de făcut. 

Race simţi cum îi creşte tensiunea. Nici nu-şi putea imagina ce 
îl aştepta după copacii aceia. 

Dar nu avea prea mult timp să se gândească la asta fiindcă, 
după o clipă, toţi şase ajunseră la marginea pâlcului vegetal la 
acceleraţie maximă şi ţâşniră sub lumina zilei. 


Naziştii îi aşteptau. 

Imediat ce Race şi ceilalţi se năpustiră dintre copaci, o rafală 
de împuşcături de supermitralieră izbucni peste tot în jurul lor. 

— Atenţie! strigă Doogie, ferindu-se, dar Molke se mişcă prea 
încet. 

Un baraj tunător de gloanţe zbârnâi pe deasupra capului lui 
Doogie şi se înfipse în trupul tânărului soldat german, 
sfârtecându-i pieptul şi făcându-l să aibă nişte convulsii violente 
înainte de a fi aruncat de pe scuterul ce se deplasa cu viteză. 

Race făcu ochii mari cât cepele când îl văzu pe Molke împuşcat 
şi făcut bucăţi chiar lângă el. Apoi îi căscă şi mai mult când văzu 
imaginea din faţa lui. 

Două dintre cele trei elicoptere Ţânţar care stăteau înainte pe 
portelicoptere pluteau acum în aerul de deasupra apei chiar în 
faţa lui şi a echipei lui, în timp ce restul flotei naziste îi urmărea 


270 


cu viteză, apropiindu-se pe râu din spatele lor! 

„La naiba!” 

O rafală de împuşcături mortale de mitralieră izbucni din 
tunurile laterale ale elicopterelor, răzuind trunchiurile copacilor 
din spatele lui Race, bombardând apa peste tot în jur. 

— Despărțiți-vă! Despărțiţi-vă! strigă Van Lewen. 

Cele patru Jet Raidere americano-germane se despărţiră 
imediat - două o luară spre stânga, două spre dreapta - şi, 
deodată, Race se trezi ţâşnind peste apă alături de Doogie 
Kennedy, care stătea acum singur pe scuterul său, cu umărul 
rănit plin de sânge. 

Van Lewen, Renée şi Schroeder se repeziră în cealaltă direcţie, 
dispărând în spatele flotilei de nave fluviale. 

Race şi Doogie se înfipseră printre navele naziste, ferindu-se şi 
fentând. Unul dintre Ţânţari se învârtea prin aer în jurul lor şi se 
apropie de ei mugind, cu tunurile scuipând flăcări. 

În faţa violentului atac, Race se înclină spre stânga şi acceleră 
între două dintre portelicoptere. Linia de foc din spatele lui nimeri 
în laterala portelicopterului celui mai apropiat, scoțând scântei pe 
toată lungimea sa. 

Race o zbughi prin culoarul acvatic dintre cele două nave, apoi 
se repezi brusc în spaţiul deschis din faţă şi viră strâns spre 
dreapta, ridicându-se în aer în timp ce sărea peste valul de provă 
al portelicopterului de aici. 

Regăsi Jet Raiderul lui Doogie care mergea paralel cu el, exact 
cu aceeaşi viteză - dar pe sub elicopterul Ţânţar şi alături de unul 
dintre Pibberele rapide ale naziştilor. 

— Domnule profesor! Rapid! răcni Doogie în timp ce-şi scotea 
pistolul SIG-Sauer cu mâna stângă mânjită de sânge. Acoperă- 
mă! Am să mă urc la bordul Pibberului! 

— Şi cum rămâne cu nava de comandă? strigă Race spre 
microfonul de la gât. Cum rămâne cu planul? 

— Planul s-a dus dracului de când am ieşit dintre copaci! 
Haide! 

— Bine! 

Acestea fiind spuse, Race îşi scoase rapid propriul SIG şi 
deschise focul asupra celor doi nazişti care stăteau pe platforma 


271 


de la pupa Pibberului. 

In timp ce trăgea, aceştia se feriră, moment în care Doogie îşi 
aduse rapid Jet Raiderul în laterală şi sări pe puntea de la prova. 

Race urmări uimit cum Doogie îşi recăpătă echilibrul pe partea 
frontală acoperită a Pibberului şi făcu două salturi spre pupa, 
dansând pe acoperişul timoneriei şi apoi sărind jos pe platforma 
deschisă din spate şi trimiţându-i pe cei doi membri nazişti ai 
echipajului în lumea de apoi, cu ajutorul SIG-ului. 

— Domnule profesor! Vino aici! Am nevoie să mânuieşti arma 
asta! Doogie întinse un deget către tunul de calibru .50 montat 
pe turela Pibberului. 

Race despică apele râului, îndreptându-se spre canonier. 

La bordul Pibberului, Doogie găsi un G-11 de la unul dintre 
naziştii căzuţi şi preluă timona, trăgând spre elicopterul Ţânţar 
de deasupra lui, în timp ce-şi menținea în continuare viteza 
nebunească. 

Race se apropie din lateral. 

Işi aduse Jet Raiderul lângă barca rapidă de patrulă, încercând 
disperat să păstreze controlul în timp ce scuterul său sărea 
nebuneşte din cauza undelor laterale ale Pib-ului. 

Race conducea îndârjit, încercând să ţină pasul cu Pibberul, cu 
ochii fixaţi pe balustrada canonierului ce se afla la un metru 
distanţă. 

Doar asta îşi dorea. Să pună mâna pe balustradă. 

Şi atunci, un val de gloanţe perforă laterala Pib-ului, chiar în 
faţa lui. 

Se întoarse imediat. 

Şi văzu un alt Pibber săltând peste apă, îndreptându-se spre el, 
cu alţi cinci nazişti pe punte! 

Venea drept către el. 

Şi nu încetinea. 

Urma să se izbească în Pibberul lui Doogie, indiferent că Race 
le stătea în cale sau nu! 

Race se întoarse să se mai uite o dată la barca lui Doogie, cu 
ochii fixaţi încă o dată pe balustradă. 

„Fă-o!” îi urla o voce în minte. 

Race sări de pe Jet Raider, se apucă de balustradă, cu 


272 


picioarele atârnându-i prin apa din spatele lui. Îşi balansă rapid 
picioarele până sus, peste balustradă, chiar când al doilea 
canonier se izbi în balustrada de la babord a Pibberului lui 
Doogie. 

Race se rostogoli pe punte, în timp ce toată barca de sub el se 
smucea cu sălbăticie. 

— Profesore! Aici! strigă Doogie. 

Race încă mai zăcea pe punte, întins pe burtă. Ridică privirea 
rapid, îl văzu pe Doogie stând în timonerie şi făcându-i semn să 
vină la el, când, deodată, o pereche de cizme de luptă pătrunse 
bufnind în câmpul său vizual, acoperind imaginea lui Doogie. 

Exact în momentul în care cizmele aterizară pe punte, o armă 
se descărcă şi proprietarul încălţărilor căzu imediat, aterizând cu 
ochii holbaţi exact în faţa lui Race, cu fruntea străpunsă de o 
singură gaură de glonţ. Pe fundal, în spatele nazistului mort, 
Race îl văzu pe Doogie stând cu puşca G-11 în braţul drept, cel 
sănătos. 

„Doamne”, îşi spuse Race văzând cel de-al doilea Pibber 
apropiindu-se rapid chiar dincolo de balustrada bărcii sale - îi 
observă pe cei patru nazişti înşiraţi de-a lungul punţii, 
pregătindu-se de abordaj. 

Sări să se uite în cealaltă direcţie şi văzu unul dintre marile 
portelicoptere apropiindu-se din cealaltă parte, blocându-le calea 
de scăpare - prinzându-i în capcană. 

„Asta nu e bine”, îşi spuse el. 

Evident, Doogie se gândea şi el la acelaşi lucru. 

Viră Pibberul spre stânga, izbindu-l tare de barca nazistă; îi 
făcu pe toţi soldaţii de la pupa să-şi piardă echilibrul un moment, 
câştigând astfel câteva secunde preţioase de care avea nevoie 
ca să ridice puşca G-11 şi să tragă. 

Dar nu trase spre puntea Pibberului nazist, mai ales fiindcă nu 
avea suficient timp pentru a-şi deplasa arma atât de mult. In 
schimb, o îndreptă spre prora bărcii inamice - unde nu era niciun 
soldat. 

— Ce naiba faci?! strigă Race. 

Puşca G-11 a lui Doogie începu să urle, prinzând viaţă. 

O rafală prelungită, poate vreo două duzini de gloanţe. 


273 


Scânteile zburară imediat prin jurul ancorei de oţel de la prora 
Pibberului nazist. 

Dintr-odată clichetul de metal ce ţinea ancora navei în lăcaşul 
său fu atins de gloanţele lui Doogie şi ancora se desprinse de 
punte şi plonjă într-o parte a prorei Pibberului, în apa rapidă de 
dedesubt, în timp ce frânghia sa de nailon se derula rapid. 

Cei patru nazişti de pe Pibber văzură că le cădea ancora şi se 
întoarseră spre Doogie şi spre Race, cu puştile G-11 aţintite. 

Atunci se întâmplă ceva neaşteptat. 

Indiferent în ce se încurcase - o rădăcină de copac scufundată 
sau poate un copac întreg împotmolit - Race nu află niciodată, 
dar orice ar fi fost, ancora trebuie să se fi prins în ceva mare. 

Era ca şi cum un monstru de o forţă înspăimântătoare înhăţase 
ancora Pibberului ce se deplasa cu viteză, fiindcă într-o scurtă 
clipă de şoc, vasul inamic trecu de la şaizeci şi cinci de noduri la 
zero - şi întreaga barcă se dădu peste cap, fundul ajungând 
deasupra chilei, când prora fu trasă cu putere în apă. 

În timp ce prora se scufunda, pupa se ridică dintre valuri şi 
întreaga barcă făcu o roată completă necontrolată, răsucindu-se 
în aer şi izbindu-se pe acoperişul timoneriei, înfigându-se în apă 
cu un plescăit exploziv. 

Race se întoarse şi văzu barca nazistă răsturnată micşorându- 
se în depărtare în spatele lor, lăsându-se încet înghițită de ape. 


Leonardo Van Lewen „croşeta” cu Jet Raiderul său, când 
intrând, când ieşind dintre bărcile flotei naziste, zumzăind pe 
suprafaţa râului în timp ce dispărea alternativ şi reapărea din 
spatele vreunui portelicopter, vreunui Pibber sau Rigid Raider. 

Împuşcături furioase răsunau peste tot în jurul lui, în vreme ce 
el încerca disperat să depăşească barca de asalt Rigid Raider şi 
elicopterul Ţânţar de atac care îl urmăreau îndeaproape. 

În mod bizar, nu era decât un singur nazist la bordul Rigid 
Raiderului din spatele lui. Era barca pe care o atacase el cu focuri 
de puşcă mai devreme, ucigându-i întreg echipajul cu excepţia 
unui membru. 

În realitate, lui Van Lewen nu prea îi păsa de barca sau de 
elicopterul din spatele lui. Nu avea ochi decât pentru vasul care 


274 


se profila la cincizeci de metri în faţă. 
Marele catamaran alb. 
Nava de comandă a naziştilor. 


La douăzeci de metri în spatele lui Van Lewen, cârmaciul 
singur al Rigid Raiderului începu să tragă îndârjit după scuterul 
soldatului american, gloanţele lui plescăind peste tot, în timp ce 
barca sa lungă de asalt sălta nebuneşte peste valuri. 

Apoi, deodată, cârmaciul auzi un zdum! răsunător de undeva 
din spate şi se întoarse rapid... 

„.la fix ca să vadă pumnul lui Karl Schroeder îndreptându-se 
spre figura lui. 


Renée Becker conducea Jet Raiderul cu îndârjire, în timp ce 
stropi de apă îi atacau faţa ca o mie de ace. 

Chiar în stânga ei, îl văzu pe Schroeder preluând conducerea 
Rigid Raiderului în care tocmai sărise şi făcându-i semn că totul e 
în regulă. 

Odată ce se asigură că el deţinea controlul bărcii naziste, 
Renée acceleră imediat, viră în faţa Rigid Raiderului, folosindu-l 
pentru a se adăposti de elicopterul de deasupra lor, şi se duse 
după Van Lewen, alăturându-i-se în urmărirea ambarcaţiunii 
principale. 


Masiva navă nazistă de comandă înainta pe râu în fruntea 
flotei. 

Vreo şase nazişti stăteau aliniaţi la pupa - sub palele rotorului 
elicopterului de pe eliport - şi trăgeau în Van Lewen. 

Dar soldatul solid din Beretele Verzi „croşeta” cu dexteritate 
cu Jet Raiderul la mare viteză, când spre stânga, când spre 
dreapta, ferindu-se de gloanţele lor, când, deodată - fără vreun 
avertisment - se ascunse în spatele unui portelicopter situat 
chiar înapoia navei de comandă. 

La adăpostul portelicopterului, Van Lewen acceleră ritmul, 
depăşind treptat barca mai mare cu Jet Raiderul lui agil. 

In câteva secunde, ajunse la prora portelicopterului, unde 
respiră adânc încă o dată. 


275 


Apoi, când se simţi pregătit, trase puternic de mânere spre 
stânga. 

Asemenea unui avion de luptă care se apropia de ţintă, Jet 
Raiderul său se aruncă rapid peste prora portelicopterului, în 
spatele marii nave de comandă cu carenă dublă. 

Nazişti de la pupa imensului catamaran deschiseră imediat 
focul asupra lui, dar, spre surprinderea lui Van Lewen, fură 
doborâţi brusc de Renée - care se apropia cu viteză dinspre 
stânga pe Jet Raiderul ei, trăgând în toate părţile cu puşca ei M- 
16, în timp ce sălta pe apă. 

Naziştii fiind doborâţi, cei doi ţintiră sub corpul ca o punte al 
catamaranului, pătrunzând în întunericul dintre carenele de 
cincizeci de metri. 

Cele două Jet Raidere se năpustiră înainte în întunericul de 
dincolo de catamaran şi ajunseră rapid la prora bărcii. 

Van Lewen se apropie mult de carena dreaptă. Renee o preluă 
pe cea stângă. Apoi îl privi pe Van Lewen înălțându-se şi apucând 
balustrada de la prora de deasupra lui şi opintindu-se ca să se 
urce pe nava de comandă, dispărând din raza ei vizuală. 

După o clipă, inspirând şi ea profund, se întinse spre 
balustrada prorei din partea stângă şi începu să se caţere la 
bord. 


Un vânt cu forţa unei vijelii îi biciui faţa atunci când ieşi din 
umbra de sub catamaran şi se urcă pe prora din stânga a navei. 

Il văzu pe Van Lewen la cealaltă prora, cam la cincisprezece 
metri distanţă de ea, ţinându-şi puşca M-16 în sus, pregătită. 

Cum nava de comandă înainta în fruntea flotei, evident, 
naziştii nu se aşteptaseră să-i atace cineva din faţă, aşa că nu 
era niciun soldat aici. 

Cel puţin deocamdată. 

Renée se uită la catamaranul din jurul ei. Era mare - foarte 
mare. Suprastructura montată deasupra celor două carene era 
foarte suplă, incredibil de aerodinamică. Era alcătuită din două 
niveluri, ambele fiind ascunse în spatele hublourilor înclinate, 
închise la culoare. De-a lungul ambelor flancuri se întindeau 
pasarele laterale. 


276 


— Şi acum încotro? strigă ea. 

— Preluăm controlul asupra vasului şi îl menţinem până când 
ajung aici elicopterele! îi răspunse Van Lewen. 

— Şi ce facem cu idolul? Dacă nu putem ocupa barca, ar trebui 
măcar să încercăm să luăm... 

În momentul acela, doi soldaţi nazişti se repeziră dintr-un pasaj 
de la babord, cu puştile G-11 scuipând flăcări. Dar trăgeau de la 
nivelul şoldului, ţintind sus. Van Lewen îşi aduse în faţă puşca M- 
16, îşi fixă ţinta şi îi dobori pe amândoi cu două lovituri de o 
precizie brutală. 

— Ce ziceai? îi strigă el lui Renee. 

— Nu contează! spuse ea. Fugi! Te acopăr eu! 

Şi spunând acestea, cei doi porniră de-a lungul coridorului de 
la babord. 


Race şi Doogie se deplasau cu mare viteză pe apă, cu barca lor 
Pibber de patrulă. 

Unul dintre elicopterele Ţânţar de atac trăgea de la mică 
altitudine - plutind deasupra bărcii lor rapide, întorcându-se din 
când în când în aer, astfel încât se rotea spre ei, pentru a-i ţinti 
direct. Avea deschisă până şi una dintre uşile laterale - unde 
stătea un soldat nazist şi trăgea asupra lor cu o puşcă G-11. 

În dreapta lor huruia unul dintre portelicoptere, blocându-i şi 
eliminând orice şansă de evadare în direcţia aceea. 

În timp ce conducea, Doogie trăgea în sus spre elicopter, cu 
puşca sa G-11. 

încerca zadarnic să ajungă la tunul de pe turela Pibberului, dar 
nenorocitul de foc de baraj din elicopter îl ţintuia în timonerie. 

— Doamne, Dumnezeule! Nu reuşesc să ajung la tun! strigă el 
în timp ce Ţânţarul îi trecea din nou pe deasupra capului, 
zgomotul puternic al rotoarelor sale fiind urmat la scurt timp de 
impactul a vreun milion de cartuşe izbindu-se de acoperişul 
timoneriei. 

— Trebuie să facem ceva în legătură cu elicopterul! strigă 
Race. 

— Ştiu! Ştiu! urlă Doogie. Profesore, repede! Coborâţi 
dedesubt! Vedeţi dacă găsiţi vreo grenadă sau ceva de genul 


277 


ăsta jos! 

Race se supuse imediat, deschise trapa de la capătul anterior 
al timoneriei şi se grăbi să coboare în carena canonierului. 

Se trezi într-o încăpere mică şi goală, cu pereţi cenuşii de 
metal. i 

Pe pereţii săi înclinați erau aliniate plase şi lăzi de lemn. In 
centrul camerei văzu un obiect cenuşiu, ca o cutie. Avea 
aproximativ un metru înălţime şi un metru lățime - cam de 
dimensiunile unei mese pentru jucat cărți - şi, la prima vedere, 
crezu că era pur şi simplu altă ladă, un fel de container pentru 
muniţie sau ceva de genul acesta. 

Dar nu era deloc un container. Uitându-se mai atent, Race 
văzu că era ataşată de podea. i 

Şi atunci îşi dădu seama. Era o trapă pentru scafandri. In 
Vietnam, Forţele Speciale şi trupele SEAL preferaseră să 
folosească Pibbere în locul altor nave fluviale fiindcă doar ele 
aveau aceste trape speciale ascunse în carene. Folosindu-le, 
înotătorii subacvatici puteau să pătrundă în apă fără ca inamicii 
să afle pe unde ieşiseră. 

Race începu să scotocească rapid diversele rastele şi rafturi, în 
căutarea armelor. 

Primul lucru pe care îl găsi era o ladă mică plină cu grenade de 
mână ofensive, modelul britanic L2A2. Al doilea fu o cutie de 
kevlar cu nişte cuvinte în engleză ştanţate pe o parte: 


PROPRIETATEA ARMATEI STATELOR UNITE 
OBIECT DIN INVENTARUL ARTILERIEI K/56-005/C/DARPA 
6 X INCARCATURI M-22 


Race deschise cutia şi văzu şase fiole din crom şi plastic, cu 
aspect futurist, ordonate în interiorul unor buzunare din 
polistiren. Fiecare fiolă era destul de mică - cam de dimensiunile 
şi de forma unui ruj fiind umplută cu un fel de lichid lucitor, de 
culoarea chihlimbarului. 

Race ridică din umeri, luă cutia şi i-o duse, împreună cu lada 
plină cu grenade obişnuite, lui Doogie, sus în timonerie. 

— A, domnule profesor, spuse Doogie văzând cutia de kevlar. 


278 


Eu... ăăă... n-aş arunca puişorii ăia prea rapid în locul dumitale. 

— De ce? 

— Fiindcă o să ne omori şi pe noi. 

— Ce? 

— Sunt M-22-uri. Încărcături de exploziv la temperatură înaltă. 
Nu te joci. Vezi lichidul acela gălbui din interior? Clor izotopic 
lichid. Câteva grame din chestia asta ar vaporiza totul pe o rază 
de două sute de metri, inclusiv pe noi. Nenorociţii ăştia de nazişti 
trebuie să fi fost cei care au furat transportul de M-22-uri din 
camionul acela de la Baltimore acum câţiva ani. 

— A, spuse Race. 

— N-o să avem nevoie de un arsenal chiar atât de puternic, îl 
linişti  Doogie zâmbind şi luând una dintre grenadele 
convenţionale L2A2. Asta ar trebui să fie exact ceea ce ne 
trebuie. 

Nu trecu nicio clipă, şi Ţânţarul îi atacă din nou, ciuruind cu 
gloanţe pereţii Pib-ului. 

Dar de data aceasta, pe când elicopterul trecea pe deasupra 
lor, Doogie scoase acul şi aruncă grenada ca la baseball, cu 
braţul său teafăr, până sus, pe uşa laterală deschisă. 

Grenada străbătu aerul asemenea unei rachete... 

„„.„Şi apoi dispăru pe uşa aeronavei. 

După o clipă, pereţii Ţânţarului explodară simultan şi micul 
elicopter de atac se aruncă puternic în faţă, turtindu-se şi luând 
foc, înainte de a se prăbuşi cu botul înainte, la viteză mare, în 
apa de dedesubt. 

— Bună aruncare, comentă Race. 


Van Lewen şi Renée alergau prin pasajul lat de la babordul 
navei de comandă, cu puştile M-16 ţinute strâns pe umăr. 

Se mişcau rapid, legănându-şi armele dintr-o parte în alta, 
până când, dintr-odată, năvăliră într-un spaţiu deschis - ieşind pe 
puntea cu heliport de la pupa catamaranului. 

Van Lewen văzu imediat marele elicopter Bell Jet Ranger 
staționat în faţa lor, cu pilotul alături. 

Bărbatul îi observă imediat şi se repezi la armă. Van Lewen îl 
dobori şi se întoarse spre dreapta - la fix ca să vadă o trupă de 


279 


încă şase soldaţi nazişti care năvăleau asupra lor din interiorul 
catamaranului, cu puştile G-11 la ochi, trăgând. 

Focurile de supermitralieră ciuruiră puntea în jurul lor, făcând 
să sară aşchii din balustrada de lemn. 

Van Lewen se feri şi o văzu pe Renee aruncându-se la loc după 
colţul de unde ieşiseră. 

EI, în schimb, era prea în faţă. 

Se uită din nou la naziştii care se îndreptau spre el - erau la 
aproximativ cincisprezece metri distanţă, cu mitralierele lor 
futuriste ce scuipau un val stupefiant de gloanţe, şi, în faţa 
atacului lor violent, nemaiavând nicio altă soluţie, Leo Van Lewen 
făcu singurul lucru care-i veni în minte. 

Sări peste bord. 


De la cârma Rigid Raiderului său, care gonea nebuneşte în 
spatele navei de comandă, Karl Schroeder se uita îngrozit, 
văzându-l pe Van Lewen cum se aruncă de pe marginea marelui 
catamaran. 

Schroeder nu avea însă timp să caşte gura. 

In clipa aceea, o ploaie de proiectile de mitralieră G-11 se 
abătu asupra lui, când două Rigid Raidere naziste se apropiară 
de el din ambele părţi, atacând flancurile bărcii lui cu focuri de 
armă şi obligându-l să se arunce la pământ pentru a se feri. 

Căzu cu zgomot şi începu imediat să scruteze podeaua bărcii 
în căutarea vreunui obiect pe care-l putea folosi pentru a 
îndepărta cele două ambarcaţiuni inamice. 

Primul lucru pe care îl văzu fu o puşcă G-11 care zăcea pe 
punte lângă o cutie de kevlar. Era un început bun. 

Dar atunci, lângă puşcă, mai văzu ceva. 

Şi se încruntă. 


Van Lewen zbură prin aer, aşteptând impactul zguduitor cu 
râul de sub el. 

Dar acesta nu se produse. 

In schimb, ateriză pe o suprafaţă dură - solidă - pe ceva 
asemănător cu plasticul sau cu fibra de sticlă. 

Se uită în jur şi descoperi că se afla pe puntea şalupei 


280 


Scarabeu, cea legată de balustrada dreaptă din spatele navei de 
comandă. 

Nu trecu nicio clipă şi cei trei soldaţi nazişti îşi trecură puştile 
G-11 peste balustrada catamaranului şi desenară un punct roşu 
pe puntea vasului său; în clipa aceea, uitându-se în sus în ochii 
lor, Van Lewen îşi dădu seama că bătălia sa luase sfârşit. 

Cei trei nazişti apăsară cu toată forţa pe trăgacele armelor. 


La început, Schroeder nu-şi dădu seama ce era. 

Era un dispozitiv cu aspect curios, de mărimea unui rucsac - 
de formă aproximativ dreptunghiulară, cu o serie de indicatoare 
digitale, unele măsurând în kilohertzi, altele în megahertzi sau în 
gigahertzi. 

Dispozitive de măsurare a frecvenței... 

Şi atunci îşi dădu seama. 

Era dispozitivul de bruiere al naziştilor - dispozitivul pe care îl 
folosiseră ca să neutralizeze sistemul de comunicaţii al 
americanilor când au ajuns în Vilcafor. 

Pe partea frontală a aparatului era lipită o fâşie de bandă 
izolatoare cenuşie pe care scria în limba germană: 


ATENŢIE! 
NU STABILIŢI NIVELUL PEM PESTE 1,2 GHz. 


Schroeder făcu ochii mari când văzu acronimul PEM. 

„Doamne!” 

Un generator de puls. 

Naziştii aveau un generator de puls electromagnetic. 

Dar de ce ar stabili limita frecvenţei la doar 1,2 GHz? 

Şi atunci îşi dădu seama. 

Schroeder apucă imediat puşca G-11 de lângă el şi se uită la 
specificaţiile ştanţate pe corpul ei. 


HECKLER & KOCH, DEUTSCHLAND 
50 V 3.5 MV: 920 CPU: 1,25 GHz 


În câteva nanosecunde, timpul necesar minţii ca să proceseze, 
281 


îşi aminti repede teoria pulsurilor electromagnetice: PEM-ul 
dezactiva orice avea un microprocesor - computere, 
transmiţătoare radio, televizoare. 

„Şi puşti de asalt G-11”, îşi dădu seama Schroeder, din 
moment ce G-11 era singura armă din lume care folosea un 
microprocesor - singura armă suficient de complexă ca să aibă 
nevoie de aşa ceva. 

Naziştii nu voiau ca oamenii lor să urce prea mult nivelurile de 
pe generatorul PEM fiindcă, dacă ar fi făcut asta, pulsul 
electromagnetic le-ar fi compromis puştile G-11. 

Schroeder zâmbi. 

Şi atunci - exact în momentul în care Van Lewen se uita spre 
ţevile puştilor de asalt G-11 ale naziştilor din poziţia sa de pe 
puntea Scarabeului - Karl Schroeder dădu drumul la generatorul 
de puls şi puse comutatorul de frecvenţă la 1,3 GHz. 


Clic. Clic. Clic. 

Expresia de resemnare a lui Van Lewen se transformă într-una 
de uimire totală când niciuna dintre cele trei arme G-11 de 
deasupra lui nu se declanşă. 

Naziştii păreau şi mai uimiţi. Nu ştiau ce naiba se întâmpla. 

Van Lewen nu pierdu nicio clipă. 

Într-o secundă, avea deja puşca M-16 ridicată într-o mână şi 
pistolul SIG-Sauer în cealaltă. Apăsă pe amândouă trăgacele în 
acelaşi timp. 

Ambele arme se treziră la viaţă, scuipând flăcări. 

Toţi cei trei nazişti fură doborâţi instantaneu şi căzură în 
spatele balustradei, capetele explodându-le în fântâni similare de 
sânge. 

Gloanţele şuierară la contactul cu parapetul şi ricoşară în toate 
direcţiile, unul dintre ele secerând frânghia care ţinea Scarabeul 
legat de nava de comandă. 

Şalupa se desprinse imediat de catamaran, iar naziştii din nava 
de comandă nu putură decât să ţină în braţe inutilele puşti G-11 
şi să se uite la Scarabeul care rămânea în urmă. 


De cealaltă parte a râului, Doogie Kennedy stătea în scaunul 
282 


rotativ din dreptul tunului anterior de pe turela Pibberului, făcând 
un adevărat dezastru cu tunul de calibru .50, cu două ţevi, al 
bărcii de patrulă. 

întoarse turela şi lansă o ploaie de proiectile, transformând în 
şvaiţer unul dintre Rigid Raiderele care goneau în stânga lui. 

Apoi îşi îndreptă atenţia asupra unuia dintre portelicopterele 
din faţă - unul care încă mai avea un elicopter Ţânţar - şi îl ciurui 
cu proiectile de calibru .50, perforându-i rezervoarele de 
combustibil şi făcând ca întregul ansamblu barcă-elicopter să 
izbucnească într-un nor de flăcări. 

— Aşa! Luaţi de-aici, nazişti mizerabili ce sunteţi! 

La trei metri în spatele lui, în timoneria Pibberului, Race 
conducea îndărijit, scrutând râul în acelaşi timp. 

In acel moment, al treilea - şi ultimul - elicopter de atac de tip 
Ţânţar se mai apropie încă o dată foarte mult, cu tunurile laterale 
scuipând flăcări. Race se ascunse rapid. Pe puntea prova din faţa 
lui, Doogie roti tunul de pe turela mobilă şi dezlănţui o rafală 
asurzitoare de proiectile de 20 de milimetri asupra elicopterului, 
dar Ţânţarul se dădu deoparte brusc, iar trasoarele sale încinse 
nu loviră decât aerul din jur. 

In clipa aceea însă, Race văzu alt canonier Pibber apropiindu- 
se ameninţător în spatele lor. 

Niciun puşcaş nazist nu se afla în dreptul balustradei şi nicio 
limbă de foc nu ţâşnea din tunul cu proiectile de 20 de milimetri 
de pe turelă. 

Pur şi simplu păstra distanţa, navigând în tăcere, destul de 
departe în urma lor, la cel puţin trei sute de metri. 

Pe neaşteptate, Race zări o dâră de fum ieşind din 
compartimentul pătrat suspendat lateral şi, deodată, un obiect 
lung şi alb ţâşni şi plonjă în apă. 

— E ceea ce cred eu? se întrebă el, exact în momentul în care 
alt Rigid Raider nazist se apropie din spate de barca lor, vârându- 
se între el şi Pibberul care tocmai lansase obiectul bizar din 
compartimentul lateral. Patru nazişti stăteau pe puntea Rigid 
Raiderului deschis, trăgând asupra lui Race şi a lui Doogie cu 
pistoale Beretta. 

Şi atunci, brusc - atât de brusc încât îl făcu pe Race să tresară 


283 


- Rigid Raiderul dintre cele două Pibbere explodă pur şi simplu. 

Fără niciun avertisment. 

Fără nicio cauză aparentă. 

Barca de asalt cu corpul lung, din aluminiu, pur şi simplu ţâşni 
în aer într-un jet de apă, fum şi metal contorsionat. 

Fără nicio cauză aparentă, îşi spuse Race, în afară de obiectul 
pe care celălalt Pibber tocmai îl lansase în apă. 

El şi Doogie îşi dădură seama în acelaşi timp. 

— Torpile... exclamară amândoi, uitându-se unul la altul. 

Când  spuseră asta, altă dâră de fum se risipi din 
compartimentul lateral al Pibberului nazist şi o torpilă lungă şi 
albă ţâşni din el, se izbi în apă şi porni înainte cu o viteză 
incredibilă, îndreptându-se direct spre barca lor. 

— O, Doamne, răsuflă Doogie. 

Race apăsă acceleraţia Pibberului. 

Torpila despica apa. 

Race feri Pibberul rapid din calea ei, trăgând spre stânga, spre 
restul flotei, în speranţa că va reuşi să facă altă barcă să intre 
între ei şi torpilă. 

În zadar. 

Bărcile cele mai apropiate de a lor erau cele două 
portelicoptere rămase - cel care avea în spate hidroavionul 
Gânsac Grumman JRF-5 se afla exact în dreapta lor şi un altul era 
înainte, spre stânga. 

Punţile de decolare ale ambelor portelicoptere erau goale - 
heliporturile lor mari şi fără balustradă erau părăsite. 

Race forţă motorul, accelerând. 

Pibberul lui ţăşni înainte, lovi un val răzleţ, săltă sus în aer şi 
apoi, clătinându-se, se prăbuşi înapoi la suprafaţa apei, lovind-o 
cu putere. 

Torpila se apropia din ce în ce mai mult de ei. 

— Profesore! strigă Doogie. Aveţi cam zece secunde să faceţi 
ceva! 

„Zece secunde, îşi spuse Race. 

La dracu'.” 

Văzu portelicopterul din stânga lui, îi veni o idee şi viră spre el. 

Opt secunde. 


284 


Pibberul ţâşni la suprafaţa apei, cam la treizeci de metri în 
dreapta portelicopterului. 

Ochii lui Race erau aţintiţi asupra navei. Nu era decât o mică 
pistă de aterizare pe râu - doar un eliport care plutea la 
aproximativ un metru deasupra apei, având o mică timonerie de 
sticlă la prora. 

Şase secunde. 

Brusc, Race trase puternic de manşă spre stânga şi Pibber-ul 
se înclină puternic, săltând rapid peste valuri, înălțându-se la 
fiecare câţiva metri, în timp ce se îndrepta cu o viteză 
inimaginabilă spre portelicopter. 

Cinci secunde. 

Torpila era tot mai aproape. 

Patru secunde. 

— Ce faci? strigă Doogie. 

Trei. 

Race împinse acceleraţia înainte cât de tare putu. 

Doi. 

Pibberul brăzda apa, pe direcţie de coliziune cu flancul de la 
tribord al portelicopterului. 

Deodată, Pibberul lovi un val şi, asemenea unei maşini de 
cascadorie ce sare de pe o rampă, se lansă în aer. 

Canonierul rapid se desprinse cu totul de pe suprafaţa apei şi 
din sistemul de propulsie Jacuzzi începură să ţâşnească în spate 
şiroaie de apă sub presiune - canonierul zbura, practic; cu un 
pocnet de-ţi zdruncina oasele, carena sa ateriză exact pe 
heliportul gol al portelicopterului. 

Dar Pibberul se mişca în continuare - rapid - şi cu un scrâşnet 
țiuitor, ascuţit, asurzitor, barca de patrulă glisa de-a lungul punţii 
goale scoțând scântei în timp ce se năpustea înainte, până când 
Pibberul se lăsă de pe marginea stângă a navei şi plonjă în apă 
pe partea cealaltă, unde sistemul de propulsie cu jet luă din nou 
contact cu apa. Ambarcaţiunea se desprinse de portelicopter 
tocmai când torpila din spate îl lovea şi exploda. 

Pereţii portelicopterului săriră în aer simultan. Fâşii de oţel 
lungi şi crestate, părţi curbate din carenă şi o mie de cioburi de 
sticlă ţâşniră în toate direcţiile când vasul explodă la impactul cu 


285 


torpila. 

— Uuuu-huuuu! ţipă Doogie din turelă. Ce aventură dată 
dracului! 

Fără suflu, Race se uită la râul din spate, văzând fragmente din 
portelicopterul distrus ce cădeau ca o ploaie pe acoperişul 
timoneriei sale. 

— Uaaa, exclamă el. 


Renée Becker se strecură printr-o uşă laterală a navei de 
comandă, înaintând atentă de-a lungul unui coridor îngust, 
luminat cu neon. 

Se furişă într-o firidă când uşa din faţa ei se deschise brusc. 
Doi nazişti apărură şi trecură repede pe lângă ea, având pistoale 
în mână; unul dintre ei spunea: 

— Ne folosesc PEM-ul împotriva noastră! 

Cei doi nazişti se îndepărtară repede pe coridor, fără să 
realizeze prezenţa ei. 

Renée iuți pasul. Interiorul catamaranului era incredibil de 
luxos - pereţi albi, cu lambriuri de lemn închis la culoare şi un 
covor albastru luxos. 

Dar nu-i păsa. 

Căuta un singur lucru. 

Idolul. 


După ce sărise din apă şi se târşâise de-a lungul pistei de 
aterizare a portelicopterului, Pibberul lui Race şi al lui Doogie 
brăzda acum din nou suprafaţa râului, în timp ce Doogie trăgea 
din turelă în ultimul Ţânţar care băzâia frenetic pe deasupra lor. 

Dar Ţânţarul era prea rapid, prea sprinten. Se ferea cu uşurinţă 
de loviturile lui, până când, în cele din urmă, tunul de calibru .50 
rămase fără muniţie şi începu să clicăie neputincios. 

Doogie se încruntă. 

— Oof, ce rahat! 

Se strecură rapid din turelă, îşi înşfacă puşca G-11 şi i se 
alătură lui Race în timonerie. 

— Trebuie să-i venim de hac elicopterului, spuse el. Atât timp 
cât încă mai e acolo sus, nu avem nicio şansă să-i învingem pe 


286 


tipii ăştia. 

— Ce propui să facem? 

Doogie dădu din cap, arătând către ultimul portelicopter 
rămas, care spinteca râul cam la cincizeci de metri în dreapta lor 
- cel care avea la remorcă şi hidroavionul Gânsac Grumman. 

— Propun să zburăm cu el, sugeră soldatul. 

* 

După câteva clipe, Pibberul lor se apropie de portelicopterul 
mare şi plat. 

Cele două bărci se atinseră o clipă şi, în momentul acela, 
Doogie sări pe puntea de aterizare a portelicopterului. 

— Bine, profesore! strigă el. E rândul dumitale! 

Race încuviinţă şi plecă de la cârma Pibberului - exact în 
momentul în care întreaga barcă de patrulă se zdruncină 
puternic sub greutatea unui impact uimitor. 

Race căzu pe punte şi ridică privirea la timp ca să vadă unul 
dintre Pibberele naziste rămase izbindu-se din nou în partea 
stângă a vasului său. 

Pe portelicopterul din dreapta celor două Pibbere, Doogie îşi 
pregăti puşca G-11 şi apăsă pe trăgaci - dar, nu se ştie din ce 
motiv, nu se declanşa. 

— La naiba! Ce rahat! strigă el, uitându-se cum Race şi celălalt 
Pibber se îndepărtau de nava lui. 


Race era în infern. 

Gloanţele răsunau peste tot în jurul lui, căci naziştii de pe 
celălalt Pibber deschiseseră focul asupra timoneriei sale, folosind 
pistoale cu rază de acţiune mică. Parbrizul Pib-ului său se făcu 
zob şi o ploaie de cioburi se abătu asupra lui. 

Apoi, deodată, simţi o altă izbitură violentă când al doilea 
Pibber se hârşâi de balustrada de la babordul bărcii sale. 

Tresări şi, când se întoarse, văzu Pibberul nazist profilându-se 
în paralel cu ambarcaţiunea sa - observă trei soldaţi la pupa, 
ţinând în mână pistoale Beretta, pregătiţi să-i abordeze Pib-ul şi 
să îl ucidă. 

Se răsuci, se uită în cealaltă direcţie şi văzu că spaţiul dintre 
barca lui şi portelicopterul pe care se afla Doogie era acum de cel 


287 


puţin zece metri. Prea departe. 

Acum era pe cont propriu. 

Işi scoase SIG-ul. 

„Care îţi sunt opţiunile, Will? 

Nu văd prea multe.” 

Primul nazist sări peste margine, aterizând pe Pibberul lui. 

Race se roti imediat şi se aruncă înainte - prin parbrizul spart 
al bărcii sale, ajungând pe puntea prova înălţată a Pibberului - 
exact în momentul în care nazistul deschisese focul cu pistolul 
lui, gloanţele ricoşând de cadrul geamului, la doar câţiva 
centimetri deasupra capului lui Race. 

Race se lungi pe puntea prova, nemaifiind în bătaia focului, cel 
puţin pentru moment. 

Auzi zgomotele făcute de ceilalţi nazişti când aterizară pe 
puntea pupa a bărcii sale. 

„Rahat.” 

Se uită în urmă şi văzu capetele celor patru soldaţi nazişti 
apropiindu-se. Se rostogoli instinctiv din calea lor şi, deodată, 
ceva ascuţit îl împunse în spate. 

Race se întoarse. 

Era ancora Pibberului. 

Naziştii erau tot mai aproape. 

„Fă ceva! 

În regulă...” 

Race îşi aţinti rapid pistolul SIG-Sauer spre frânghia ancorei şi 
trase. 

Glonţul tăie frânghia chiar deasupra ancorei şi greutatea din 
inox căzu imediat, desprinzându-se, şi produse un zgomot 
răsunător când ajunse pe punte. 

Apoi Race îşi smulse şapca Yankees de pe cap şi şi-o îndesă 
puternic între dinţi. 

Primul nazist apăru în timonerie, ridică pistolul Beretta şi trase. 

Race se feri de glonţ, apucă în mână frânghia ancorei şi, fără 
să se mai gândească de două ori, se rostogoli rapid de-a latul 
punţii prova, către pupa bărcii. 

Puntea prova de oţel din jurul lui se zdruncina sub ploaia de 
gloanţe în timp ce el se rostogolea, dar gloanţele îşi ratară ţinta. 


288 


Căci exact în momentul în care cei patru nazişti apărură în 
timoneria Pibberului, William Race îşi rostogoli trupul peste prora 
bărcii de patrulă şi plonjă de la viteză mare în apa de dedesubt. 


Race se lovi puternic de suprafaţa apei, căzând cu spatele. 

Împroşcă spectaculos apă în jur, săltând nebuneşte din cauza 
vitezei, sărind peste valuri cu o iuţeală extraordinară, încercând 
cu disperare să nu dea drumul frânghiei ancorei. Din când în 
când, tot trupul îi sărea de pe câte un val şi se izbea de laterala 
prorei Pibberului, care brăzda ca un cuţit apa de lângă el. 

Race îşi înfipse dinţii în cozorocul şepcii, ţinându-se de frânghie 
cât putea de bine. 

Parcursul său era destul de dur - profesorul era lovit, şfichiuit, 
plesnit - dar ştia că dacă nu făcea un anumit lucru, situaţia avea 
să se înrăutăţească şi mai mult. 

Auzi bocănitul greoi al bocancilor naziştilor pe puntea prova de 
deasupra lui. Dacă îl vedeau atârnând de prora, fără îndoială era 
un om mort. L-ar fi împuşcat pe loc. 

„Fă-o, Will! 

Bine, îşi spuse. Hai s-o facem şi pe asta.” 


Race se căli trecând prin valurile rapide de sub el şi închise 
ochii, ţinându-i strâns, pentru a se apăra de stropii de apă care îi 
împungeau faţa. După aceea, prinse mai bine frânghia ancorei şi 
îşi încordă toţi muşchii în acelaşi timp. 

În secunda următoare se scufundă sub apă, sub prora rapidă a 
Pibberului! 

Picioarele îi intrară în apă mai întâi. 

Apoi mijlocul, abdomenul şi pieptul. 

Încet, şi umerii se furişară dedesubt, urmaţi de gât. 

După o clipă, cu o ultimă respiraţie profundă, Race îşi băgă şi 
capul sub suprafaţa apei. 

Deodată, lumea deveni sinistru de tăcută. 

Nu se mai auzea niciun huruit de motoare suspendate, niciun 
zvâcnet de elicoptere, niciun răpăit de focuri de mitralieră. Doar 
zumzăitul permanent şi vibrant al motoarelor de barcă al căror 
ecou se răspândea în lumea subacvatică. 


289 


Carena argintie a Pibberului, puternic înclinată, îi umplea lui 
Race câmpul vizual. Mici fărâme de Dumnezeu-ştie-ce treceau 
repede pe lângă faţa lui, cu o viteză de un milion de kilometri pe 
oră, dispărând în întunericul verde, de nepătruns, care se 
întindea dincolo de picioarele lui fluturătoare. 

Încet, atent, trecând mână peste mână, Race cobori de-a 
lungul lungimii frânghiei ancorei, luând-o înapoi pe lângă carena 
Pibberului, ţinându-şi respiraţia din toate puterile şi strângând în 
continuare şapca între dinţi! 

Coborâse cam o treime din lungimea carenei când prima 
siluetă reptiliană se materializă din întunericul verde. 

Un caiman. 

Reptila se aruncă de-a lungul Pibberului ce se deplasa rapid, 
deschise botul chiar lângă picioarele sale fluturătoare şi, cu un 
clănţănit rapid, ca o lovitură de şarpe cu clopoței, se lansă furios 
spre tenişii lui. 

Race îşi ridică picioarele exact în momentul în care fălcile 
caimanului se închiseră cu un scrâşnet, neprinzând decât apă, şi 
reptila uriaşă, neavând cum să ţină pasul cu Pibber-ul cel rapid, 
se micşoră, rămasă fără recompensă, în întunericul de un verde 
ceţos din spatele său. 

Race avea o nevoie disperată de oxigen. Plămânii îi ardeau. 
Simţea cum i se urca fierea de-a lungul gâtlejului. 

Se grăbi să coboare de-a lungul frânghiei, când, în cele din 
urmă, găsi ceea ce căuta. 

Trapa scafandrilor. 

Da! 

Race se înălţă rapid spre trapă şi izbi în ea cu pumnul, dând 
deoparte capacul interior. Apoi îşi vâri capul înăuntru. 


Capul îi ieşi de la suprafaţa apei - în interiorul cabinei 
inferioare a Pibberului! 

Race scuipă imediat şapca Yankees pe care o ţinea în gură şi 
inspiră cât de mult aer putu. 

Apoi, după ce reuşi să-şi recapete suflul, se opinti, trecu prin 
trapa ca o cutie şi căzu grămadă pe podeaua cabinei - bătut, 
învineţit şi fără aer, dar bucuros să mai fie încă în viaţă. 


290 


Doogie Kennedy alerga de-a latul punţii deschise a ultimului 
portelicopter, având pe urme un şir de scântei ce bombardau 
puntea. 

Imediat ce-l văzuse pe Race scufundându-se sub prora 
Pibberului, deschisese focul asupra celor patru nazişti din 
timonerie. Acum trăgeau şi ei, în timp ce el se îndrepta spre 
avionul tractat de marele portelicopter. 

Ajunse la marginea de la pupa navei şi dezlegă rapid frânghia 
de care era legat Gânsacul. 

Apoi sări peste margine, ateriză la prora hidroavionului şi 
smuci o mică trapă de intrare situată în vârful botului avionului, 
deschizând-o. Se aruncă prin trapă cu capul înainte, ridicându-se 
câteva secunde mai târziu în carlingă. 

Doogie roti comutatorul de aprindere şi cele două elice de pe 
aripile Gânsacului porniră imediat, mai întâi învârtindu-se încet, 
iar apoi zbârnâind rapid, în cercuri rapide şi neclare. 

Hidroavionul se îndepărtă de portelicopter, în timp ce gloanţele 
naziştilor ricoşau de corpul lui. 

Văzând acestea, Doogie întoarse Gânsacul pe suprafaţa râului, 
astfel încât să fie îndreptat spre puntea Pibberului pe care tocmai 
îl abandonase. 

Şi apoi îşi înfipse degetul pe trăgaciul manetei de control. 

Instantaneu, o rafală asurzitoare de gloanţe de mitralieră de 
20 de milimetri fu scuipată de arma Gatling de pe laterala 
Gânsacului. 

Trei dintre naziştii de pe Pibber căzură imediat - loviți drept în 
piept de focul puternic al hidroavionului. 

Cel de-al patrulea căzu şi el, dar de bunăvoie, aruncându-se 
rapid din bătaia focului. 

— Doamne, ce-mi plac armele astea de 20 de milimetri, 
exclamă Doogie. 


Pe Pibber, Race stătea de ceva timp chiar în spatele micii uşi 
de metal care ducea înapoi în timonerie, când focul lui Doogie 
începuse să atace barca. 

La încetarea tirului, Race deschise uşa şi începu să se uite în 


291 


jur, constatând că doar unul dintre cei patru nazişti iniţiali mai 
era în viaţă - stătea întins pe puntea Pibberului şi îşi reîncărca 
pistolul Beretta. 

Asta era şansa lui. 

Race stătu o clipă să-şi întărească nervii. Apoi izbi uşa de 
perete, îşi aţinti pistolul SIG-Sauer, spre surprinderea nazistului, 
şi trase. 

Clic! 

Clapa încărcătorului era în poziţia de „gol”. 

Nu avea gloanţe! 

Race aruncă pistolul jos cu dispreţ şi apoi - văzând că nazistul 
îndesa un nou încărcător în arma sa - făcu singurul lucru care îi 
veni în minte. 

Efectuă trei salturi înainte şi se aruncă asupra bărbatului. 

ÎI lovi puternic şi amândoi alunecară de-a lungul punţii 
Pibberului ce se deplasa cu viteză, îndreptându-se spre pupa. 

Se ridicară rapid în picioare şi nazistul încercă să-l lovească pe 
Race cu dosul mâinii, dar profesorul se feri şi pumnul 
adversarului se lansă pe deasupra capului lui. 

În clipa următoare Race lua în vizor figura soldatului, 
năpustindu-se asupra lui cu un croşeu furios de dreapta. Lovitura 
nimeri din plin şi nazistul se dădu spre spate din cauza 
impactului, capul balansându-i-se înapoi. 

Race îl mai lovi o dată şi încă o dată - şi încă o dată - urlând cu 
fiecare pumn, în timp ce nazistul se împleticea, retrăgându-se. 

— Pleacă... 

Bang. 

— ... de pe... 

Bang. 

— ... barca... 

Bang. 

— ... mea! 

În urma loviturii finale, nazistul se izbi de balustrada de la pupa 
Pibberului şi se rostogoli peste ea, plonjând în apă. 

Race - cu pieptul fremătând, cu încheieturile însângerate - se 
uită lung după nazistul căzut şi înghiţi în sec. După câteva clipe, 
observă nişte unde pe care le mai văzuse şi altă dată adunându- 


292 


se în jurul soldatului şi se întoarse cu spatele când nazistul 
începu să urle. 


Renée se strecura atentă de-a lungul unui coridor îngust al 
navei de comandă, cu arma aţintită înainte, când, deodată, auzi 
voci dintr-o încăpere din dreapta ei. 

Păşi înainte şi privi cu fereală. 

Îl recunoscu pe bărbatul care stătea în centrul unui laborator 
de tehnologie ultraînaltă. Era un tip mai în vârstă, uriaş, obez, cu 
un gât gros, ca de taur, şi o talie enormă - cămaşa albă, 
neşifonabilă, stătea să plesnească peste burta lui uriaşă. 

Renée îşi ţinu respiraţia în timp ce se uita la bătrân. 

Era Odilo Ehrhardt. 

Comandantul Trupelor de Asalt. 

Unul dintre cei mai temuţi nazişti din cel de-al Doilea Război 
Mondial. 

Trebuie să fi avut - cât? - şaptezeci şi cinci de ani de acum, 
dar nu părea să aibă mai mult de cincizeci. Trăsăturile sale 
ariene clasice erau încă vizibile, deşi uzate de vârstă. Părul blond 
albicios începuse să se rărească în vârful capului, lăsând să se 
vadă nişte leziuni maronii urâte. Şi ochii lui albaştri străluceau, 
sclipeau a nebunie în timp ce urla ordine către oamenii lui. 

— ... după-aia găseşte generatorul şi închide-/, imbecilule! 
zbieră înspre staţia radio. Îndreptă un deget durduliu spre unul 
dintre soldaţii lui. Tu! Hauptsturmführer! Adu-mi-l pe Anistaze 
aici chiar acum! 

Laboratorul în care se afla generalul nazist era alcătuit dintr-o 
combinaţie de sticlă şi crom. De-a lungul pereţilor erau aliniate 
supercomputere Cray YMP şi pe bancurile de lucru erau aşezate 
incinte vidate etanş. Tehnicienii de laborator îmbrăcaţi cu halate 
albe ţâşneau în toate direcţiile, iar soldaţi înarmaţi cu pistoale se 
înghesuiau prin uşile principale de sticlă care duceau spre puntea 
pupa dotată cu un eliport. 

Dar Renée nu avea ochi decât pentru obiectul pe care Ehrhardt 
îl ţinea în mâna stângă. 

Un obiect învelit într-o pânză purpurie. 

Idolul. 


293 


În momentul acela, Heinrich Anistaze năvăli înăuntru dinspre 
puntea eliportului şi se prezentă la raport în faţa lui Ehrhardt. 

— M-aţi chemat, domnule? 

— Ce se întâmplă? întrebă Ehrhardt. 

— Ne-au invadat, Herr Oberstgruppenfiihrer. Cred că sunt 
câteva zeci, poate mai mulţi. Par să se fi despărţit, atacând 
diferite secţiuni ale flotei şi provocând pagube semnificative. 

— Atunci plecăm, spuse Ehrhardt, înmânându-i idolul lui 
Anistaze şi trimiţându-l înapoi spre puntea eliportului. Repede. 
Vom duce idolul la elicopter şi pe calea aerului la mină. lar dacă 
şefii de stat nu ne satisfac pretenţiile până când introducem 
thyriul în Supernovă, o vom detona. 


Din timoneria Pibberului său abia recuperat, Race supraveghea 
câmpul de luptă acvatic din faţa lui. 

Ceea ce mai rămăsese din flotă avansa în continuare pe râu, 
dar era doar o umbră din ceea ce fusese. 

Trei Pibbere mai pluteau încă, dar unul dintre ele era al lui 
Race. Mai rămăseseră doar un portelicopter şi trei dintre cele 
cinci Rigid Raidere iniţiale, iar unul dintre ele era al lui Schroeder. 

Scarabeul lui Van Lewen ţâşnea printre valuri în fruntea flotei 
şi, desigur, mai era şi ultimul Ţânţar, care încă mai făcea ravagii 
de sus. 

Cam la patruzeci de metri în spatele lui, Race văzu 
hidroavionul Gânsac al lui Doogie depărtându-se de spuma din 
siajul portelicopterului. leşi în apele râului propriu-zis, în căutarea 
unei porţiuni de pe care să poată decola. 

Race se întoarse ca să se uite înainte. 

Cam la treizeci de metri în faţă, în stânga Pibberului său, zări 
uriaşa navă nazistă de comandă brăzdând apele râului. 

Dar în momentul acela, în timp ce privea nava de comandă, 
Race văzu deodată doi bărbaţi care năvăliră pe puntea pupa şi se 
repeziră la elicopterul alb Bell jet Ranger staționat acolo. 

Îl recunoscu pe unul din ei imediat - Anistaze. 

Celălalt bărbat era considerabil mai bătrân - gras, cu un gât 
gros, musculos şi pe jumătate chel. Race nu ştia cine e, dar bănui 
că era personajul despre care îi vorbise Schroeder - comandantul 


294 


Trupelor de Asalt, Otto Ehrharat sau aşa ceva. 
Anistaze şi Ehrhardt se aruncară pe bancheta din spate a Bell 
Jet Rangerului şi, imediat, palele rotorului începură să se învârtă. 
Şi atunci Race îşi dădu seama. 
Duceau idolul în altă parte... 


Chiar atunci, în timp ce se uita la evenimentele de la pupa 
navei de comandă, Race zări cu colţul ochiului ceva mişcându-se 
uşor - scânteierea unei siluete mici şi neclare care se strecura 
de-a lungul pasajului de la tribordul navei de comandă. 

Făcu ochii mari. 

Era Renee. 

Alerga rapid pe pasarelă, îndreptându-se spre pupa, cu puşca 
M-16 ţinută strâns la piept. 

Se ducea după idol... 

De una singură! 

Race privi uimit cum Renee trece de colţul din spate al 
pasajului şi deschide focul asupra elicopterului nazist cu puşca ei 
M-16. 

Câţiva soldaţi care stăteau lângă elicopter fură loviți 
instantaneu şi căzură pe loc, dar ceilalţi se întoarseră şi începură 
să tragă şi ei în Renée cu mitraliere AK-47. 

Renée se aruncă la pământ şi se refugie iar după colţ, în vreme 
ce naziştii de pe puntea cu elicopterul porneau în urma ei. 

Race nu putea decât să urmărească îngrozit cum ea se 
împleticea, mergând cu spatele de-a lungul pasajului de la 
tribord, îndreptându-se spre prora. 

Trăgea îndârjită cu puşca ei M-16 în timp ce se deplasa 
hotărâtă, ţinându-i în loc pe naziştii de la capătul dinspre pupa al 
coridorului, până când, în cele din urmă, reuşi să se ghemuiască 
la capătul dinspre prora al coridorului, păstrându-şi atacatorii la 
distanţă în celălalt capăt. 

Şi în momentul acela îl văzu Race. 

Un soldat nazist singur. Deplasându-se încet de-a latul 
acoperişului mare al catamaranului, către locul în care se afla 
Renée. 

Bărbatul ţinea arma sus şi înainta încet, atent la fiecare pas, 


295 


ferindu-se din câmpul ei vizual, strecurându-se către ea pe 
deasupra. 

Renée nu avea nicio şansă să-l vadă. Nu avea cum să ştie că e 
acolo. 

— La dracu’, spuse Race, uitându-se în jurul lui, în căutarea 
unei soluţii. 

Ochii îi căzură pe hidroavionul lui Doogie, care sălta rapid pe 
deasupra valurilor în spatele bărcii sale, apropiindu-se dintr-o 
parte, între Pibberul lui şi nava de comandă, înaintând prin flotă 
în căutarea unei porţiuni de apă libere. 

Race îşi dădu imediat seama de şansa sa şi, fără ca măcar să 
clipească, sări cu agilitate prin parbrizul spart al timoneriei şi se 
căţără pe acoperiş. 

Apoi, chiar când Gânsacul lui Doogie se avânta pe lângă 
Pibber, Race ţâşni pe aripa hidroavionului şi săltă de-a lungul ei! 

Era o imagine nemaipomenită.  Hidroavionul  Gânsac, 
deplasându-se cu viteză între catamaranul nazist şi Pibber, având 
deasupra silueta subţire a lui William Race - cu blugii, tricoul şi 
şapca de baseball cu New York Yankees, toate ude leoarcă - 
alergând pe aripă, cu trupul aplecat înainte, ţinându-se tare, 
înfruntând vântul puternic. 

Race gonea din răsputeri, iar picioarele i se mişcau cu precizie, 
traversând anvergura de cincisprezece metri a aripilor 
Gânsacului. 

Văzu nava de comandă profilându-se în faţa lui; văzu lumea 
exterioară, care defila cu repeziciune în fundal; o văzu pe Renee, 
aproape de prora, ţinându-i la distanţă pe cei trei inamici din 
capătul celălalt al coridorului; îl văzu pe nazistul singur de pe 
acoperişul marelui catamaran, apropiindu-se de locul în care se 
afla ea. 

Şi atunci, asemenea unei maşini de curse care îşi depăşeşte 
rivala, Gânsacul se apropie de nava de comandă şi Race bătu 
marginea aripii stângi la viteză maximă, sări de pe ea... 

„„Şi zbură prin aer... 

„„aterizând, asemenea unei feline, în picioare, pe acoperişul 
navei de comandă, chiar lângă nazistul care se strecura spre 
Renee! 


296 


Race acţionă imediat. Nefiind înarmat, se aruncă pur şi simplu 
asupra bărbatului, se izbi în el, plonjând înainte cu tot cu el, 
căzând de pe acoperişul vasului. 

Aterizară grămadă pe puntea prora a catamaranului, nu 
departe de locul în care Renee stătea ghemuită la capătul din 
faţă al pasajului de la tribord. 

Dezorientat, Race se rostogoli, îndepărtându-se de locul în 
care căzuseră, şi se uită în sus, văzând îngrozit că nazistul era 
deja în picioare. 

Într-o fracțiune de secundă, Race zări figura bărbatului. Era 
fără îndoială unul dintre cele mai hidoase chipuri pe care le 
văzuse vreodată - alungit, diform şi ciuruit de urme de vărsat de 
vânt. Era şi întruchiparea mâniei - întruchiparea furiei pure. 

Dar nu avea să fie decât o privire scurtă, căci, în următoarea 
fracțiune de secundă, figura hidoasă a nazistului fu înlocuită de 
imaginea patului puştii sale de asalt AK-47 năpustindu-se asupra 
feţei lui şi apoi - zbang! - nu mai văzu decât negru în faţa 
ochilor. 

* 

Renée se răsuci exact în momentul în care capul lui Race era 
aruncat violent pe spate din cauza loviturii. Trupul său căzu pe 
punte, inert. 

Renée îl văzu pe nazistul cel urât stând deasupra trupului lui 
Race - îl văzu răsucindu-se ca să se uite la ea. 

Şi apoi îl văzu ridicându-şi arma şi zâmbind. 


Hidroavionul  Gânsac ţâşni în faţa catamaranului, spre 
porţiunea deschisă de apă din faţa flotei. 

Doogie apăsa acceleraţia tot mai mult, încercând să facă micul 
hidroavion să prindă viteză, când, deodată, se auzi un bang! 
răsunător de undeva din stânga lui. Simţi deodată cum tot 
avionul se clatină puternic şi se uită să vadă că nu mai rămăsese 
nimic în locul în care ar fi trebuit să fie flotorul de stabilizare din 
partea stângă. 

După nicio secundă, o pereche de Rigid Raidere naziste se 
apropiară de botul aeronavei sale din ambele părţi, 
intersectându-se în zigzag în faţa sa, în timp ce soldaţii de pe 


297 


punţile lor îi împroşcau parbrizul cu focuri violente de mitralieră. 

Doogie se feri. Parbrizul se crăpă, transformându-se într-o 
reţea de pânze de păianjen. 

Apoi ridică privirea şi îl văzu pe unul dintre naziştii de pe Rigid 
Raiderul din dreapta ridicând pe umăr un lansator de rachete 
portabil M-72A2 şi aţintindu-l drept spre Gânsac. 

— Băi, frate... răsuflă Doogie. 

Nazistul trase. 

O dâră de fum ieşi de pe ţeava lansatorului de rachete exact în 
acelaşi moment în care Doogie smucea manşa puternic spre 
stânga. 

Gânsacul se înclină puternic - atât de puternic, de fapt, încât 
vârful aripii sale stângi rămase fără flotor chiar atinse apa, 
împroşcând spectaculos în jur cu o ploaie de stropi! 

Drept urmare, proiectilul din lansatorul de rachete trecu exact 
pe sub aripa dreaptă ridicată a lui Doogie, ratând-o doar cu 
câţiva centimetri înainte să se repeadă spre pădure şi să 
nimicească un nefericit trunchi de copac. 

Micul Gânsac al lui Doogie continuă să se canarisească la 
suprafaţa râului - repezindu-se înainte pe burtă şi pe singurul 
flotor rămas. 

Exact atunci, ultimul elicopter de atac de tip Ţânţar se auzi 
huruind din senin, lansând din tunul său o rafală devastatoare de 
proiectile, care ciuruiră apa peste tot în jurul hidroavionului. 

— Doamne, Dumnezeule! strigă Doogie ferindu-se din nou, 
aruncându-se după panoul de bord. Oare se poate şi mai rău 
decât atât? 

Şi atunci auzi un sunet ameninţător, dar foarte familiar. 

Puuufff! 

Se întoarse în scaun. 

Exact la timp ca să vadă unul dintre cele două Pibbere naziste 
apropiindu-se în spatele lui şi lansând o torpilă din 
compartimentul lateral. 

Torpila plonjă în apă şi ţâşni înainte, pe dedesubt. 

Doogie apăsă acceleraţia. 

Cele două Rigid Raidere se deplasau acum la mare viteză de o 
parte şi de alta, chiar în dreptul aripilor lui, blocându-l în interior. 


298 


— Rahat, spuse Doogie. Rahat-rahat-rahat. 

Torpila se apropia. 

Apăsă şi mai mult acceleraţia Gânsacului. 

Micul hidroavion ţâşni pe apă, înconjurat de vase inamice din 
nici mai mult nici mai puţin de patru părţi: de două Rigid Raidere 
pe ambele flancuri, de Pibber la o sută de metri în spate şi de 
elicopterul negru de atac de tip Ţânţar care trăgea prin aer, de 
deasupra. 

Doogie se uita disperat în jur. Dacă micul lui avion se chinuia 
să-şi păstreze viteza, cele două Rigid Raidere mergeau lângă el 
cu uşurinţă, în timp ce motoarele suprasolicitate huruiau, iar 
membrii echipajelor păreau să aibă o plăcere perversă privindu-l 
cum se chinuie. 

— Nu zâmbiţi voi înainte de vreme, lichele fasciste ce sunteţi, 
spuse Doogie cu voce tare. Incă nu s-a sfârşit. 

Torpila era acum la vreo douăzeci de metri de coada lui. 
Doogie apăsă acceleraţia la maximum. 

Cincisprezece metri, iar el ajunse la optzeci de noduri. 

Zece - nouăzeci. 

Cinci - o sută. 

Doogie îi vedea pe naziştii de pe Rigid Raidere râzându-i în 
nas, observându-i încercările disperate de a fugi de torpilă cu 
Gânsacul lui teribil de demodat. 

Doi metri - o sută zece. Viteza maximă. 

Torpila se strecură pe sub Gânsac. 

— Nu! strigă Doogie. Haide, puişor! Pentru mine! 

Gânsacul brăzda cu viteză mare suprafaţa râului. 

Naziştii râdeau. 

Doogie înjura. 

Şi apoi, deodată, în toată gloria, micul Gânsac făcu ceea ce 
nimeni în afară de Doogie nu credea că poate face. 

Se ridică de pe apă. 


Nu se ridică decât puţin de la suprafaţa râului ce se repezea 
sub el - poate treizeci de centimetri sau cel mult şaizeci - dar era 
suficient. 

Cum îşi pierdu ţinta iniţială, torpila din apă începu imediat să-şi 


299 


caute alta. 

Şi găsi Rigid Raiderul din dreapta lui Doogie. 

Abia se ridicase Gânsacul de la suprafaţa apei, că Rigid 
Raiderul fu aruncat în aer de detonarea şocantă a torpilei. 

Gânsacul ajunse din nou pe apă, împroşcând stropi de apă în 
spatele său. 

Ţânţarul de deasupra văzu ce se întâmplase şi se repezi în faţa 
Gânsacului - întorcându-se pe o parte în aer în acelaşi timp - 
astfel încât acum începu să zboare cu spatele în faţa 
hidroavionului ce se deplasa cu viteză, dezlănţuind o rafală 
sălbatică de gloanţe asupra lui. 

Doogie se feri sub panoul de bord. 

— Nenorocite de elicoptere! urlă el. la să vedem dacă asta vă 
place! 

Şi spunând asta, smuci manşa puternic spre stânga. 

Gânsacul se înclină puternic - vârful aripii stângi rămase fără 
flotor atingând din nou suprafaţa apei - şi tăie calea Rigid 
Raiderului care mai rămăsese. 

Comandantul Rigid Raiderului nu reacţionă suficient de repede. 

Asemenea unei rachete care se lansează în văzduh, Rigid 
Raiderul se ridică de tot de pe apă, ţâşnind pe aripile puternic 
înclinate ale hidroavionului! 

Barca de asalt se repezi în sus de-a lungul aripilor ranforsate 
ale Gânsacului, carena sa argintie expusă scrâşnind puternic în 
timp ce gonea pe aripile puternic înclinate ale hidroavionului, 
folosindu-le ca rampă de lansare şi apoi Rigid Raiderul se aruncă 
de la capătul aripii drepte în văzduhul de dincolo de ea, unde se 
zdrobi de fuzelajul elicopterului Ţânţar care plutea în faţa 
Gânsacului. 

Ţânţarul se clătină înapoi - balansându-se ca un boxer lovit 
drept în nas - în timp ce Rigid Raiderul se înfigea în cabina lui la 
o viteză incredibilă. Fuzelajul se frânse într-o clipă şi, după o 
fracțiune de secundă, întregul elicopter explodă, formând un 
enorm nor de foc. 

Doogie se uita la măcelul din spatele lui; văzu carcasa 
înnegrită a Rigid Raiderului torpilat scufundându-se încet în râu; 
văzu rămăşiţele carbonizate ale Ţânţarului şi pe celălalt Rigid 


300 


Raider prăbuşindu-se în râu, împroşcând apă în toate părţile. 
— Luaţi de-aici, ticăloşi nazişti ce sunteţi, spuse el încet. 


Năucit, tulburat şi cu o durere de cap dată dracului, William 
Race era pus să defileze sub ameninţarea armei spre puntea 
pupa a navei de comandă naziste. 

Renee mergea alături de el, împinsă înainte de nazistul hidos 
căruia Race îi spunea de-acum Faţă de Crater. 

El şi Renée abia fuseseră învinşi de Faţă de Crater la prora, că 
nazistul cel solid le şi strigase colegilor săi de la celălalt capăt al 
coridorului de la tribord, spunându-le să nu mai tragă. Apoi îşi 
dusese cei doi prizonieri de-a lungul pasajului, scoţându-i pe 
eliportul de la pupa, unde elicopterul Bell Jet Ranger de un alb 
imaculat era pe punctul de a decola. 

Anistaze îi văzu imediat şi deschise cu piciorul uşa laterală a 
elicopterului. 

— Adu-i la mine! strigă el. 


Van Lewen brăzda în mare viteză suprafaţa apei, în faţa 
întregii flote. 

Stătea la cârma Scarabeului, ţâşnind pe râu, atingând apa doar 
cu treimea din spate a carenei brăzdate de gloanţe şi auzind 
huruitul celor două motoare de 450 de cai-putere. 

Se întoarse în scaun ca să vadă elicopterul alb Bell Jet Ranger 
desprinzându-se de puntea pupa a navei de comandă. 

„La naiba”, pufni el. 


Karl Schroeder avea o mulţime de probleme. 

Rigid Raiderul lui era aproape de capătul flotei, ţâşnind la 
suprafaţa râului între ultimele două Pibbere naziste, ciuruit fiind 
de gloanţele lor neînduplecate. 

Schroeder încerca disperat să se ferească de tiruri, dar 
ambarcaţiunile inamice erau prea aproape şi prea rapide. 

Şi apoi, deodată un şir de gloanţe îi răzui Rigid Raiderul, 
străpungându-i piciorul drept, făcându-i trei găuri zdrenţuite în 
coapsă. 

Căzu, încleştându-şi dinţii, abţinându-se să nu tipe. 


301 


Reuşi cumva să se ridice într-un genunchi şi să continue să 
ţină cârma bărcii, dar nu mai avea rost. Pibberele naziste îl 
copleşiseră. 

Se uită înainte, văzu ce mai rămăsese din flotă - nava de 
comandă,  Scarabeul, hidroavionul Gânsac şi unul dintre 
portelicoptere - toate ţâşnind în depărtare, la mai bine de o sută 
de metri în faţa lui. 

Mai văzu şi elicopterul alb Bell Jet Ranger care se desprindea 
de pe catamaran. Cu doar câteva minute mai devreme văzuse că 
Race şi Renée erau aruncaţi în el... 

În clipa aceea, alt val de proiectile atacă nava lui Schroder, 
făcându-i un şir de ciuruituri pe spate, străpungându-i vesta 
antiglonţ ca şi cum ar fi fost făcută din hârtie creponată. 
Schroder urlă în agonie şi căzu pe punte. 

În clipa aceea îşi dădu seama că avea să moară. 

Cu nişte răni care-l usturau cumplit, ca nişte arsuri, cu 
terminaţiile nervoase distruse de durere, cu întregul corp pe cale 
să intre în şoc, Karl Schroeder privi disperat în jur, căutând orice 
lucru pe care l-ar fi putut folosi ca să doboare cât de mulţi nazişti 
mai putea înainte de a muri. 

Privirea îi căzu pe cutia de kevlar pe care o remarcase mai 
devreme pe podeaua Rigid Raiderului. Însă abia acum văzu că 
avea ştanţate pe o parte nişte instrucţiuni în limba engleză. 

Încet, Schroeder parcurse indicaţiile de pe cutie. 

După ce termină de citit, făcu ochii mari. 

* 

Rigid Raiderul lui Schroeder aluneca din ce în ce mai departe 
în urma a ceea ce mai rămăsese din flotă, pe când două Pibbere 
naziste îl înghesuiau de o parte şi de alta. 

Karl Schroeder stătea acum întins pe spate pe puntea bărcii 
sale de asalt, uitându-se la norii de furtună care pluteau pe 
deasupra, întunecând cerul după-amiezii târzii, în timp ce viaţa i 
se scurgea încet din trup. 

Deodată, figura unui nazist destul de sinistru îi acoperi 
imaginea cerului şi Schroeder îşi dădu seama că unul dintre 
Pibbere ajunsese lângă el. 

Dar nu-i păsa. 


302 


Într-adevăr, nazistul ridică liniştit puşca AK-47 la umăr, însă 
Schroeder se uita pur şi simplu în ţeava armei bărbatului, 
dezinteresat, resemnat în faţa sorții sale. 

Şi apoi, în mod bizar, zâmbi. 

Nazistul ezita. 

Apoi se uită puţin într-o parte - la cutia de kevlar din stânga lui 
Schroeder. 

Capacul cutiei era dat deoparte. 

În interior văzu cinci fiole mici din crom şi plastic, fiecare dintre 
ele umplută cu o cantitate mică dintr-un lichid strălucitor, de 
culoarea chihlimbarului. Fiecare  fiolă stătea fix într-un 
compartiment demarcat cu polistiren. 

Naziştii îşi dădură imediat seama despre ce era vorba. 


Încărcături izotopice M-22. 

Dar mai era şi un al şaselea compartiment săpat în polistirenul 
din cutie. 

Era gol. 

Ochii naziştilor ţâşniră spre stânga, unde văzură ultima fiolă în 
mâna mânjită de sânge a lui Schroeder. 

Schroeder rupsese deja sigiliul de cauciuc, desprinsese 
sistemul roşu de siguranţă care îi acoperea mecanismul de 
deschidere. 

Acum apăsa cu degetul mare pe butonul de degajare. Ţinea 
butonul apăsat, privind liniştit în gol. 

Ochii naziştilor se făcură mari de groază. 

— Oof, la dracu’... 

Schroeder închise ochii. De acum înainte, totul depindea de 
Renée şi de profesorul american. Spera că reușiseră. Spera că cei 
doi soldaţi americani erau suficient de departe de barca lui, 
dincolo de raza exploziei. Spera... 

Schroeder mai oftă o dată şi dădu drumul butonului de 
degajare, iar încărcătura izotopică M-22 explodă cu toată forţa. 


Lumea se cutremură. 
O explozie albă, masivă, izbucni din Rigid Raider şi se răspândi 
în toate direcţiile. 


303 


Izbi copacii de pe ambele maluri ale râului, carbonizându-i într- 
o clipă, transformându-i în cenuşă. 

Se propagă dincolo de suprafaţa apei - un val de căldură 
clocotitor, cu spume, se repezea în jos cu o viteză inimaginabilă, 
făcând apa să fiarbă la contact şi ucigând orice se afla în calea sa 
când năvălea în jos asemenea unei comete iuți. 

Ţâşni spre cer, în înălţimi, strălucind într-o lumină albă, 
asemenea bliţului de la un aparat de fotografiat, un bliţ grandios, 
mistuitor, care, probabil, era vizibil şi din spaţiu. 

Partea cea mai rea era că valul dilatat de lumină albă şi 
fierbinte se propaga de-a lungul râului, urmărind restul flotei. 

Scarabeul lui Van Lewen şi Gânsacul lui Doogie săltau peste 
valuri în fruntea flotei - chiar în faţa valului enorm de lumină albă 
care nimicea râul în spatele lor. 

Într-o anumită măsură, fuseseră norocoşi. Se aflau la mai bine 
de trei sute de metri în faţa Rigid Raiderului lui Schroeder când 
se declanşase încărcătura M-22. 

Celelalte nave - ultimul portelicopter, cele două Pibbere 
rămase şi însăşi nava de comandă - nu avuseseră aceeaşi 
soartă. 

Se aflau mai aproape. Acum, peretele dilatat de lumină albă şi 
fierbinte pur şi simplu plutea ameninţător asupra lor asemenea 
unui uriaş monstru mitologic, reducându-i la dimensiunile unor 
pitici. Şi apoi, într-o clipită, uriaşa undă albă mistui 
portelicopterul şi Pibberele, făcându-le să explodeze la contact, 
înainte de a le înghiţi cu totul şi de a-şi continua atacul vorace. 

Următoarea sa ţintă era nava de comandă. Asemenea unui 
rinocer greoi care ar încerca să depăşească un năvalnic camion 
Mack, uriaşul catamaran accelera tot mai mult, într-o încercare 
disperată de a se feri din calea vălului de energie arzătoare ce se 
apropia. 

Dar unda era pur şi simplu prea rapidă, prea puternică. 

Aşa cum făcuse înainte şi cu portelicopterul şi cu Pibberele, 
vălul dilatat de lumină pur şi simplu se întinse şi prinse nava de 
comandă în gheare, zdrobind-o, transformând-o într-o masă 
amorfă, ştergând orice urmă a enormei ambarcaţiuni într-un unic 
moment mistuitor. 


304 


Şi apoi, la fel de repede cum se propagase, unda masivă de 
lumină începu să dea înapoi şi să se disipeze. Curând, îşi pierdu 
toată forţa de propulsie şi se pierdu în depărtare. 

Van Lewen se mai uită o ultimă dată la râul pârjolit şi 
fumegând din spatele lui. Văzu un nor firav de fum negru 
înălțându-se spre cer deasupra copacilor - dar acesta se dispersă 
rapid sub şiroaiele de ploaie subtropicală care tocmai începuseră 
să cadă. 

Atunci însă se uită în jurul lui şi-şi dădu seama că Scarabeul lui 
şi Gânsacul lui Doogie erau singurele vase rămase pe râu. 

De fapt, în afară de bărcile lor, singura rămăşiţă a urmăririi 
care tocmai se încheiase era o mică umbră albă ce dispărea pe 
deasupra copacilor din faţa lor. 

Elicopterul alb Bell Jet Ranger. 


305 


A CINCEA MAŞINAŢIE 


Marţi, 5 ianuarie, ora 18:15 


306 


MINA DE AUR MADRE DE DIOS 
VEDERE DE SUS 


Debarcader 


Groapa 
de deşeuri 5 
H 

) za . 
d nordic 
H Pod nordic 


CRATER pe cabluri 


de control 


Pod sudic 


pe cabluri 


s 
ù 
Cabina O] 
] 
RI 
a 
R 
R 
e 
a 
a 


307 


SECȚIUNE TRANSVERSALĂ 


Cablu 


Pod nordic Pod sudic 
pe cabluri pe cabluri 


308 


— Cine eşti? întrebă Odilo Ehrharat în germană, plesnind-o pe 
Renée cu putere peste faţă. 

— i-am spus! îi răspunse ea urlând. Mă numesc Renee Becker 
şi sunt agent special al Bundes Kriminal Amt. 

Elicopterul alb zbura acum la altitudine mică deasupra râului, 
îndreptându-se spre est. Race şi Renee stăteau în spate, 
încătuşaţi. În faţa lor se aflau Ehrhardt, Anistaze şi Faţă de 
Crater. Un singur pilot era în faţă şi dirija elicopterul. 

Ehrhardt se întoarse către Race. 

— Aşadar, cine eşti tu? 

— El e american... zise Renee. 

Ehrhardt o mai lovi o dată. Tare. 

— Nu cu tine vorbeam. Se întoarse către Race. Bun, cine eşti 
tu? Eşti de la FBI? Sau din marină? Poate dintr-un echipaj SEAL - 
ce naiba, sigur trebuie să fiţi de la SEAL ca să ne doborâţi bărcile 
în stilul ăsta. 

— Suntem de la DARPA, replică Race. 

Ehrhardt se încruntă. Şi apoi începu să chicotească uşor. 

— Ba nu, nu sunteţi DARPA, spuse el, aplecându-se înainte şi 
împingându-şi chipul rotund şi cărnos chiar în faţa lui Race. 

Race se gândea că s-ar putea să-i vină să vomite. 

Ehrhardt era dezgustător, ordinar - obez într-atât încât 
devenise grotesc, duhnind a transpiraţie şi având o figură 
malefică, rotundă ca o lună. Un fir subţire de salivă i se forma 
între buze când vorbea şi respiraţia îi mirosea a balegă. 

— Lucrez cu doctorul Frank Nash, declară Race, încercând 
disperat să-şi păstreze calmul. E colonel în rezervă şi colaborează 
cu Agenţia Naţională pentru Proiecte de Cercetare Avansată în 
domeniul Apărării, împreună cu alţi membri ai Armatei Statelor 
Unite. 

— Frank Nash zici? rosti Ehrhardt, suflând aerul rânced, urât 
mirositor pe care-l expira chiar în faţa lui Race. 


309 


— Exact. 

— Şi atunci cine eşti tu, Omuleţule Care Face pe Viteazul? 
întrebă el, ridicându-i lui Race şapca Yankees de pe cap. 

— Mă numesc William Race, spuse Race, înşfăcându-şi şapca 
cu mâinile încătuşate. Sunt profesor de limbi antice la 
Universitatea din New York. 

— A, zise Ehrhardt, dând din cap în semn de aprobare. Deci tu 
eşti acela pe care l-au adus ca să le traducă manuscrisul. Foarte 
bine, foarte bine. Înainte să-mi pun oamenii să te ucidă, domnule 
William Race, profesor de limbi antice la Universitatea din New 
York, aş vrea să corectez o anumită impresie greşită pe care se 
pare că ai căpătat-o. 

— Care anume? 

— Frank Nash nu lucrează pentru DARPA. 

— Poftim? spuse Race, încruntându-se. 

— Şi cu siguranţă nu e nici colonel în rezervă. Dimpotrivă, e 
chiar foarte activ. Dacă vrei să ştii, colonelul Francis K. Nash e 
şeful Unităţii de Proiecte Speciale a Armatei Statelor Unite. 

— Ce? 

Race nu înţelegea. De ce ar spune Nash că e de la DARPA dacă 
nu era adevărat? _ 

— Aha! exclamă Ehrhardt râzând spart, bătând din palme. /m; 
place la nebunie să văd expresia asta de dezamăgire din cauza 
trădării pe chipul unui om chiar înainte să moară. 

Race era chiar foarte tulburat. 

Nu mai ştia ce să creadă. 

Chiar dacă Nash nu lucra pentru DARPA, ce importanţă avea? 
Supernova era un proiect al armatei, iar Nash făcea parte din 
Unitatea de Proiecte Speciale a Armatei. 

Dacă nu cumva... 

Ehrhardt se întoarse spre Anistaze. 

— Aşa. Şi armata americană e aici. Ce ziceţi de asta? 

— Trebuie să mai fie încă un spion, spuse Anistaze, ignorându-i 
complet pe Race şi pe Renee. 

— În DARPA? întrebă Ehrharat. 

Anistaze încuviinţă. 

— Ştim despre legătura cu grupul terorist american, dar nu 


310 


ştiam despre asta... 

— Pe naiba! spuse Ehrhardt, dând din mână în semn de 
nepăsare. Acum nu mai are nicio importanţă, fiindcă noi suntem 
cei care au pus mâna pe idol. 

— Ce speraţi să obţineţi cu toate astea? întrebă Renee 
sfidătoare. Chiar vreți să distrugeţi lumea? 

Ehrhardt îi zâmbi indulgent. 

— Nu vreau să distrug lumea, Fräulein Becker. Departe de 
mine gândul ăsta. Vreau să o reconstruiesc. Să o reordonez, să o 
fac aşa cum ar trebui să fie. 

— Cu ce anume? Cu o sută de miliarde de dolari. La asta se 
reduce totul? La bani? 

— Draga mea Fräulein Becker, atât de limitate vederi ai? Bani. 
Nu e vorba despre bani. E vorba despre ceea ce pot face banii. O 
sută de miliarde de dolari - pe naiba - nu înseamnă nimic. Sunt 
doar un mijloc folosit pentru atingerea unui scop. 

— Şi care e scopul acela? 

Ehrhardt făcu ochii mici. 

— O sută de miliarde de dolari îmi vor permite să cumpăr o 
lume nouă. 

— O lume nouă? 

— Curajoasă Frâulein Becker, ce crezi că-mi doresc? O ţară 
nouă, poate? Ca să urmez țelul răsuflat al naziştilor de a forma o 
naţiune  ariană condusă de Herrenvolk şi avându-i pe 
Untermenschen ca supuşi? Pe naiba! 

— Şi atunci ce vrei? Cum îţi poţi cumpăra o lume nouă? 

— Aruncând o sută de miliarde de dolari pe pieţele financiare 
mondiale la preţul modic de un cent bucata. 

— Poftim? spuse Renee. 

— Economia americană e într-o situaţie cât se poate de 
precară, cea mai precară situaţie în care s-a găsit în ultimii 
cincizeci de ani. Datoria externă acumulată se ridică la 
aproximativ opt sute treizeci de miliarde de dolari, iar deficitele 
bugetare cresc anual. Dar Statele Unite se bazează în toată 
treaba asta pe o valută robustă, cu ajutorul căreia îşi vor plăti 
datoriile în viitor. Dacă însă valoarea acelei valute ar scădea 
drastic, ajungând, de pildă, la niveluri de un sfert din puterea sa 


311 


actuală, atunci Statele Unite nu ar mai avea cum să plătească 
acele datorii. Ar intra în faliment dacă dolarul nu ar avea nicio 
valoare. Ceea ce intenţionez cu suta mea de miliarde de dolari e 
să paralizez economia americană. 

Ochii lui Ehrhardt luceau în timp ce aiura. 

— De la al Doilea Război Mondial, aceasta a fost o lume 
americană - i s-a băgat pe gât cultura americană, a fost obligată 
să îndure dominaţia comercială americană şi politica nemiloasă a 
sclaviei economice practicată şi acceptată de guvernul american. 
Am ajuns la concluzia că aruncarea a o sută de miliarde de dolari 
pe piaţa mondială ar fi suficientă pentru a paraliza moneda 
americană dincolo de limitele reversibile. Companiile americane 
nu vor mai avea nici o valoare. Poporul american nu va mai avea 
puterea de a mai cumpăra nimic, fiindcă moneda lui nu va mai 
valora nici cât hârtia pe care e tipărită. Statele Unite vor deveni 
cerşetorul lumii şi astfel lumea o va lua de la început. Asta încerc 
să fac, Fräulein Becker. Incerc să-mi cumpăr o lume nouă. 

Lui Race nu-i venea să creadă ce aude. 

— Nu cred că vorbeşti serios... spuse el. 

— Nu? replică Ehrhardt. Uită-te la George Soros. În 1997, prim- 
ministrul Malaysiei l-a învinovăţit în mod public pe Soros pentru 
declanşarea crizei economice din Asia prin aruncarea pe piaţă a 
unor sume mari în monede asiatice. Şi era vorba de un singur om 
- un Singur om - care nu avea nici măcar a zecea parte din 
comoara pe care sunt eu dispus să o folosesc. Dar, mă rog, e 
drept că eu urmăresc un scop mult mai înalt. 

— Şi dacă nu vor să-ţi dea banii? vru să ştie Renee. 

— O să mi-i dea. Fiindcă sunt singurul om de pe Pământ care 
are o Supernovă funcţională. 

— Şi dacă totuşi nu vor? 

— Atunci am să detonez dispozitivul, rosti Ehrhardt pe un ton 
firesc. 

Generalul nazist se întoarse în scaun şi începu să se uite prin 
parbrizul elicopterului. Race şi Renée îi urmăriră privirea. 

Dădură peste o imagine într-adevăr spectaculoasă. 

Văzură pădurea tropicală amazoniană întinzându-se până la 
orizont, o pătură mare de un verde fără sfârşit. 


312 


Dar în apropiere se observa o întrerupere în suprafaţa vegetală 
- un crater maroniu enorm, conic, îngropat în pământ. 

Se afla exact pe cursul râului şi era absolut uriaş - avea un 
diametru de cel puţin 800 de metri. Urme lungi de cauciucuri de 
camion şerpuiau până pe fundul uriaşului crater din pământ. Pe 
margine se găseau reflectoare uriaşe, care îl luminau ca pe un 
stadion de fotbal în lumina difuză de la căderea serii. 

In centrul craterului, suspendată la mare înălţime de o reţea de 
cabluri bine întinse, se afla o cabină mare, albă, în formă de cutie 
- un fel de cabină de control - dotată cu ferestre dreptunghiulare 
mari pe toate cele patru părţi. 

Singura cale de acces spre cabina de control era prin 
intermediul a două poduri suspendate lungi, ce se curbau în jos, 
poduri ce traversau craterul dinspre nord şi dinspre sud. Fiecare 
pod avea cel puţin patru sute de metri lungime şi era construit 
din cabluri groase de oţel. 

Era mina de aur. 

Mina de aur Madre de Dios. 


Elicopterul Bell Jet Ranger ateriză pe un heliport suspendat pe 
un ponton ce plutea la suprafaţa râului, nu departe de marginea 
uriaşei mine deschise. 

Mina era situată exact la sud de râul Alto Purus şi era legată de 
acesta printr-o serie de vechi clădiri decrepite - trei structuri mari 
şi greoaie ca nişte magazii, foarte uzate din cauza trecerii vremii. 

Cea mai mare dintre cele trei clădiri ieşea din râu, fiind 
susţinută de piloni. O serie de uşi largi ca de garaj se deschideau 
în laterala ei, permiţând păstrarea bărcilor şi a hidroavioanelor în 
interior. Race bănui că în anii trecuţi acesta trebuie să fi fost locul 
în care bărcile şi avioanele companiei veneau să încarce aurul. 

Astăzi însă îndeplinea o cu totul altă misiune. 

Le permitea naziştilor să-şi ascundă flota de bărci, elicoptere şi 
hidroavioane de privirile curioase ale sateliţilor-spion ai Americii. 

Abia aterizase elicopterul pe heliportul plutitor, că pilotul apăsă 
pe un buton. 

Imediat, uşa ruginită a hangarului din stânga se deschise şi 
pontonul pătrat pe care se afla elicopterul începu să fie tractat pe 


313 


apă, cu ajutorul unui mecanism subacvatic dotat cu cabluri. 

Race se uită în sus în timp ce elicopterul era tras încet în 
interiorul marii magazii. 

O clipă mai târziu, cerul de deasupra lui dispăru brusc, fiind 
înlocuit de interiorul acoperişului hangarului - o reţea complicată 
de grinzi ruginite de oţel şi de traverse din lemn închise la 
culoare. 

Race se uita atent în jurul lui. 

Spaţiul era absolut uriaş - cam de mărimea unui hangar de 
avion - asemănător cu o cavernă şi luminat de nişte becuri 
conice cu halogen, ataşate de grinzile de pe tavan. 

„Podeaua”, în schimb, era destul de neobişnuită. Era 
reprezentată de suprafaţa râului. O punte lungă, ca un deget, se 
întindea pe deasupra apei, ramificându-se de vreo douăsprezece 
ori în punți mai mici perpendiculare - creând locaşuri pentru 
bărcile şi avioanele care veneau la mină ca să se încarce cu aur. 

O bandă rulantă lungă şi lată se deplasa la nivelul solului pe 
toată lungimea punţii principale. leşea dintr-un mare spaţiu 
pătrat din peretele hangarului de la capătul dinspre mal şi făcea 
buclă, revenind, la capătul îndepărtat al punţii. 

Race bănui că, probabil, capătul dinspre mal al benzii rulante 
se regăsea undeva adânc în mina conică, pe undeva pe o rampă 
de încărcare sau poate chiar pe fundul craterului. 

După el, aurul era încărcat pe banda rulantă jos, în mină, apoi 
banda rulantă îl urca prin tunelul lung săpat în pământ, până 
când ieşea la suprafaţă aici, în magazie, şi era încărcat într-o 
barcă sau într-un avion. 

Pontonul pe care se afla elicopterul, ce se deplasa uşor, se opri 
în interiorul unuia din locaşurile de acostare; palele rotorului, 
care încetineau, atârnau deasupra benzii rulante, strălucind în 
lumina becurilor cu halogen. 

Din locul său din spatele elicopterului, Race văzu patru bărbaţi 
ieşind dintr-un birou de sticlă de la capătul dinspre mal al 
magaziei. 

Trei dintre ei purtau halate albe - erau oameni de ştiinţă. Cel 
de-al patrulea era îmbrăcat în echipament de luptă şi ţinea o 
puşcă de asalt G-11 - era soldat. 


314 


Race văzu că unul dintre cei trei oameni de ştiinţă era mult 
mai scund decât ceilalţi doi şi mult mai bătrân - era un bărbat 
pipernicit, gârbovit, cu păr lung, argintiu, şi cu nişte ochi uriaşi şi 
rotunzi, ce păreau şi mai mari din cauza unei perechi de lentile 
groase. Race bănui că acesta era doctor Fritz Weber, genialul om 
de ştiinţă nazist despre care Schroeder şi Nash discutaseră mai 
devreme. 

In afară de cei patru bărbaţi care stăteau în faţa biroului de 
sticlă, restul magaziei era complet părăsit. 

„Nu mai e nimeni aici”, îşi spuse Race. 

Naziştii trebuie să-şi fi trimis toţi oamenii la Vilcafor după idol. 
Cei patru bărbaţi de aici - plus Anistaze, Ehrhardt, Faţă de Crater 
şi pilotul - erau singurii care le mai rămăseseră. 

— Unterscharfuhrer, i se adresă Ehrhardt lui Faţă de Crater pe 
când elicopterul de sub ei se oprea cu o smucitură. Te rog, du-i 
pe agentul Becker şi pe profesorul Race la groapa de deşeuri. 
Apoi împuşcă-i şi îngroapă-le rămăşiţele. 


Race şi Renée erau împinşi de-a lungul unei cărări de pământ 
care se îndrepta spre vest prin pădurea tropicală, îndepărtându- 
se de enorma magazie de pe malul râului. 

In spatele lor, Faţă de Crater şi celălalt soldat nazist - singurul 
militar de la mină rămas - îi îndemnau să meargă înainte cu 
puştile lor G-11. 

— Ai idee cum o să scăpăm din asta? o întrebă Race pe Renee 
în timp ce mergeau. 

— Nici vorbă, îi răspunse ea pe un ton detaşat. 

— Mă gândeam că poate ai în un plan, ceva. Ştii tu, vreun as în 
mânecă. 

— N-am niciun plan. 

— Aşadar, o să murim? 

— Aşa s-ar părea. 

Trecură după un cot al cărării şi Race se cutremură când 
simţurile îi fură asaltate de un miros absolut respingător. După o 
clipă, toţi patru ajunseră la capătul potecii şi Race văzu un 
morman de gunoi răspândit printre copacii din faţa lor. Se 
întindea de-a lungul a vreo cincizeci de metri - cauciucuri vechi, 


315 


grămezi descompuse de alimente aruncate şi reziduuri, bucăţi 
noduroase de metal, chiar şi câteva cadavre de animale. 

Groapa de deşeuri. 

— În genunchi, amândoi, mârâi Faţă de Crater. 

Căzură amândoi în genunchi. 

— Mâinile pe cap. 

Îşi întrepătrunseră degetele la ceafă. 

Clic-clic! 

Race îl auzi pe celălalt nazist dând drumul la siguranţa puștii 
lui G-11. Apoi îl auzi înaintând prin noroi în spatele lui, simţi cum 
îi pune ţeava puştii de asalt la ceafă. 

„Nu aşa ar trebui să se termine! îi urla o voce în minte. Totul 
se întâmplă prea repede. N-ar trebui să mai piardă vremea? Să-ţi 
dea o şansă... o şansă să...” 

Race era cu faţa înainte, cu spatele la armă; îşi muşcă buzele 
şi închise ochii, cedând în faţa situaţiei disperate, aşteptând 
sfârşitul. 

Şi acesta veni repede. 

Bum! 


Nu se întâmplă nimic. 

Race încă mai avea ochii închişi. 

Puşca G-11 se declanşase, dar dintr-un motiv neştiut - un 
straniu motiv - capul încă îi mai stătea pe umeri. 

Şi apoi, deodată un trup căzu cu faţa în jos în noroi, chiar lângă 
silueta lui îngenuncheată. 

Race deschise ochii imediat şi se uită în spatele lui... 

„„Şi îl văzu pe Faţă de Crater stând acolo, cu puşca G-11 
aţintită spre locul în care cu doar câteva clipe înainte se afla 
capul celuilalt nazist. 

Nazistul mort zăcea acum întins cu faţa în jos, în noroi, iar o 
zeamă oribilă de sânge şi creieri i se scurgea din gaura pe care o 
avea în ceafă. 

— Uli! exclamă Renee, ridicându-se şi alergând spre Faţă de 
Crater. Îl îmbrăţişă cu căldură. 

Mintea lui Race o luă razna. 

Uli...? 


316 


Apoi Renée îl plesni puternic peste piept pe nazistul solid, cu 
faţa mâncată de vărsat. 

— Serios, nu puteai să mai aştepţi puţin? Mai să-mi sară inima 
din piept. 

— Imi pare rău, Renée, răspunse Faţă de Crater... Uli. A trebuit 
să aştept să ne îndepărtăm suficient de mult de hangar. Altfel, ar 
fi aflat şi ceilalţi. 

Race se întoarse brusc cu faţa spre tipul pe nume Uli. 

— Eşti de la BKA, spuse el. 

— Da, confirmă bărbatul cel solid, zâmbind. Şi bunele dumitale 
intenţii ţi-au salvat viaţa, domnule profesor William Race de la 
Universitatea din New York. În încercarea dumitale de a o salva 
pe Renee pe catamaran, s-a nimerit să taberi pe omul potrivit. 
Dacă eram într-adevăr nazist, ţi-aş fi înfipt un glonţ în ţeastă 
imediat. Sunt agentul special Uli Pieck, dar aici sunt cunoscut sub 
numele de Uli Kahr, Unterscharfuhrer. 

Dintr-odată, totul se clarifică în mintea lui Race. 

— Manuscrisul, zise Race. Tu eşti cel care le-a dat celor de la 
BKA copia pe care o aveau după manuscris. 

— Exact, spuse Uli impresionat. 

Race îşi aminti cum Karl Schroeder îi povestise lui Frank Nash 
despre planul BKA-ului de a ajunge la idol înaintea naziştilor. Îşi 
amintea cu exactitate cuvintele lui Schroeder: „Pentru asta, am 
obţinut o copie a Manuscrisului Santiago şi am folosit-o pentru a 
găsi drumul până aici”. 

Abia acum îşi dădu seama Race că ar fi trebuit să se prindă 
chiar din momentul acela că BKA aveau un om infiltrat în 
organizaţia Trupelor de Asalt. 

Exemplarul pe care-l avea BKA-ul era o fotocopie a 
Manuscrisului Santiago original. Dar Manuscrisul Santiago 
original fusese furat din mănăstirea San Sebastian din Pirineii 
francezi cu câteva zile înainte, de către Trupele de Asalt. Prin 
urmare, fotocopia manuscrisului pe care o deținea BKA-ul trebuie 
să le fi fost trimisă de cineva din cadrul organizației naziste. 

De un spion. 

Uli. 

— Haideţi, spuse Uli repezindu-se la trupul teroristului prăbuşit. 


317 


Îl dezarmă rapid pe mort, aruncându-i lui Rene puşca G-11 şi 
câteva grenade convenţionale de mână şi apoi azvârlindu-i lui 
Race vesta neagră din kevlar a nazistului şi pistolul Glock-20. 
Grăbiţi-vă, repede, trebuie să-l oprim pe Ehrhardt înainte să 
armeze Supernova! 


Heinrich Anistaze şi Odilo Ehrhardt stăteau într-unul dintre 
birourile de sticlă din interiorul hangarului, înconjurați de un 
pupitru cu echipament radio şi pentru comunicaţii. 

In faţa lor se afla doctor Fritz Weber - fostul membru al 
proiectului hitlerist de fabricare a bombei atomice, omul de 
ştiinţă nazist care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 
efectuase experimente asupra subiecţilor umani şi fusese 
condamnat la moarte pentru asta. Deşi trupul lui avea optzeci şi 
şapte de ani şi era cocoşat şi noduros, mintea lui era la fel de vie 
ca întotdeauna. 

Weber ţinea idolul incaş în faţa lui. 

— E superb, spuse el. 

La optzeci şi şapte de ani, Fritz Weber era cu zece ani mai 
bătrân decât Ehrhardt şi cu mai bine de jumătate de metru mai 
scund. Era un bărbat pipernicit, cu ochelari, cu nişte ochi duri şi 
pătrunzători şi cu o coamă ă la Einstein care îi cădea pe umeri. 

— Ce veşti aveţi de la guvernele europene şi americane? îl 
întrebă Ehrhardt. 

— Şi germanii, şi americanii ne-au cerut mai mult timp ca să 
facă rost de bani. De la ceilalţi, nicio veste, spuse Weber. E un 
truc, o tactică standard de amânare folosită de negociatori. 
Incearcă să mai câştige timp ca să se asigure dacă nu cumva 
oamenii lor n-au reuşit să ajungă primii la idol. 

— Atunci hai să le arătăm la cine e idolul, mărâi Ehrhardt. Se 
întoarse către Anistaze. Fă o fotografie digitală cu idolul. 
Imprimă-i ora şi data, introdu-o în computer şi trimite-o direct la 
Bonn şi la Washington. Spune-le preşedinţilor că dispozitivul a 
fost armat şi e programat să explodeze exact peste treizeci de 
minute. Va fi dezamorsat abia atunci când vom avea confirmarea 
transferului sumei de o sută de miliarde de dolari în contul nostru 
din Zurich. 


318 


— Da, să trăiţi, rosti Anistaze, traversând camera pentru a 
porni camera digitală. 

— Domnule doctor Weber, spuse Ehrhardt. 

— Da, domnule Oberstgruppenfiihrer? 

— Când Obergruppenfiihrer-ul va termina de făcut fotografia, 
vreau să duci idolul în cabina de control şi să armezi Supernova 
imediat. Programează o numărătoare inversă de treizeci de 
minute şi porneşte cronometrul. 

— Da, domnule Oberstgruppenfuhrer. 


Race, Renée şi Uli se întorceau în grabă pe cărarea de pământ, 
îndreptându-se spre hangar. 

Uli şi Renée aveau puşti G-11, iar Race un Glock mic pe care 
Uli îl luase de la nazistul mort la groapa de deşeuri. 

În plus, acum purta peste tricou şi vesta neagră de kevlar a 
defunctului. Până în acel moment nu observase armura 
nazistului, dar acum - acum că o purta el - o analiză mai atent. 

În primul rând, era uimitor de uşoară şi de comodă - nu-i limita 
deloc mişcările. În al doilea rând, profesorul remarcă o unitate 
ciudată în formă de A ataşată în partea din spate a vestei, 
acoperindu-i omoplaţii. Unitatea în formă de A era şi ea uşoară şi, 
asemenea spoilerului de la o maşină sport, era încorporată 
armonios în modelul vestei de kevlar, astfel încât să nu-i 
compromită aspectul fin, aerodinamic. 

Ca întotdeauna, şi poate cam nepotrivit pentru armura lui de 
tehnologie avansată, Race încă mai avea pe cap nenorocita de 
şapcă Yankees. 


— Fotografia e gata, spuse Anistaze de lângă pupitrul cu 
echipamentul radio şi de telecomunicaţii. O trimit acum. 

Ehrhardt se întoarse către Weber. 

— Amorsează Supernova. 

Weber înşfacă imediat idolul şi, cu Ehrhardt după el, ţâşni din 
birou. 


— Acolo, strigă Renée, arătând spre unul dintre podurile 
suspendate incredibil de lungi care făceau legătura dintre 


319 


clădirile de pe malul râului şi cabina de control din centrul 
craterului. 

Race se uită în zare, pe deasupra minei, şi văzu două siluete 
minuscule - una mare şi grasă, cealaltă mică şi îmbrăcată într-un 
halat alb - săltând pe podul modern din cabluri de oţel. 

Bărbatul mai scund avea ceva îndesat sub braţ. Un obiect 
învelit într-o pânză viorie. Idolul. 

Uli şi Renee părăsiră cărarea de pământ şi săriră într-un desiş, 
îndreptându-se spre crater. Race îi urmă. 

După câteva secunde, toţi trei ajunseră la marginea minei 
uriaşe şi se uitară în depărtare, pe deasupra ei. 

— Ehrharat şi Weber, spuse Uli. Duc idolul la Supernova! 

— Şi ce facem? întrebă Race. 

Uli explică: 

— Supernova se află în interiorul cabinei de control care e 
suspendată deasupra minei. Există doar două poduri care duc la 
ea - cel dinspre nord şi cel dinspre sud. Trebuie să ajungem 
cumva în cabină şi să dezamorsăm Supernova. 

— Dar cum o să facem asta? 

— Pentru a dezamorsa dispozitivul, spuse Uli, trebuie să 
introduci un cod în computerul de amorsare. 

— Şi care e codul? 

— Nu ştiu, oftă Uli. Nimeni nu ştie. Nimeni în afară de Fritz 
Weber. El a proiectat dispozitivul, aşa că el e singurul care 
cunoaşte codul de dezamorsare. 

— Minunat, zise Race. 

Uli se întoarse. 

— Bun, ascultați, uite ce spun eu. Dintre noi trei, sunt singurul 
care poate ajunge la cabina de control. Dacă vă văd pe voi 
alergând pe unul din podurile de cabluri, o să le coboare imediat 
şi o să izoleze cabina. Şi atunci, dacă nu primesc banii ceruţi, o 
să arunce în aer Supernova. Dar se aşteaptă ca eu să mă întorc 
curând, crezând că v-am ucis pe voi doi. Când mă întorc, voi 
încerca să ajung la cabina de control. Şi apoi am să încerc să... f 
conving... pe Weber să dezamorseze dispozitivul. 

— Şi ce facem între timp? întrebă Race. 

— Ca să funcţioneze planul, spuse Uli, trebuie să reuşesc să 


320 


discut cu Weber singur. Am nevoie ca voi doi să-i doborâţi pe 
Anistaze şi pe cei rămaşi în hangar. 


Exact la două sute de metri deasupra fundului minei, doctor 
Fritz Weber apăsa butoanele tastaturii unui computer. Lângă el, 
un dispozitiv de tăiere cu laser lucra atent pe idolul de thyriu, în 
interiorul unei incinte vidate. 

In spatele lui Weber era Ehrhardt. lar în spatele lui Ehrharat, 
exact în centrul cabinei de control, se afla un dispozitiv foarte 
impunător din argint şi sticlă, înalt de doi metri. 

Două focoase termonucleare - fiecare din ele având 
aproximativ un metru înălţime şi o formă conică - erau 
amplasate în interiorul unui cilindru transparent de sticlă. Erau 
aranjate în ceea ce se numea „formaţiune de clepsidră” - focosul 
de sus era îndreptat în jos, iar cel de jos, în sus - astfel încât 
întregul dispozitiv arăta ca o enormă nisiparniţă. Între cele două 
focoase, în dreptul gâtului clepsidrei, se afla un cadru din titan, în 
care urma să fie introdusă o masă subcritică de thyriu. 

Aceea era Supernova. 

O pereche de containere cilindrice cu cadru de plumb, fiecare 
de mărimea unui coş de gunoi obişnuit, erau aşezate lângă 
dispozitiv. Erau capsule pentru focoase - containere deosebit de 
puternice, rezistente la radiaţii, folosite pentru transportarea 
focoaselor nucleare în condiţii de siguranţă. 

După cum ştia Weber prea bine, o armă nucleară obişnuită 
necesita aproximativ două kilograme de plutoniu. În schimb, 
după calculele lui, Supernova ar fi avut nevoie de mult mai puţin, 
doar de 113 grame de thyriu. 

Motiv pentru care acum, cu ajutorul celor două 
supercomputere Cray YMP şi a unei raze laser de mare putere 
care putea tăia cu o precizie de o miime de milimetru, extrăgea o 
mică porţiune cilindrică de thyriu din idol. 

Ştiinţa nucleară evoluase mult de la capodopera lui J. Robert 
Oppenheimer de la Los Alamos din anii 1940. 

Cu ajutorul supercomputerelor capabile să realizeze multiple 
sarcini simultan, cum erau cele două Cray-uri, ecuaţiile 
matematice complexe referitoare la dimensiunile, masa şi 


321 


raporturile de forţă ale miezului radioactiv puteau fi rezolvate în 
câteva minute. Purificarea gazului inert, îmbogățirea protonică şi 
augmentarea radiaţiilor alfa puteau fi efectuate sincron. 

Şi calculele matematice ale întregului proces - partea crucială, 
partea care le luase lui Oppenheimer şi grupului său de genii 
şase ani întregi pentru a fi rezolvată cu ajutorul celor mai 
primitive computere - puteau fi încheiate de YMP-uri în câteva 
secunde. 

In realitate, partea cea mai dificilă pentru Weber fusese 
construirea propriu-zisă a dispozitivului. Chiar şi cu ajutorul 
supercomputerelor, tot avusese nevoie de mai mult de doi ani să 
termine. 

În timp ce laserul tăia piatra în concordanţă cu raportul 
greutate-volum prestabilit bazat pe masa atomică a thyriului, 
Weber introducea nişte formule matematice complexe într-unul 
dintre supercomputere. 

După câteva clipe, freza cu laser ţiui zgomotos şi reveni la 
modul standby. 

Terminase. 

Weber se apropie, închise aparatul şi, folosind un braţ automat 
- braţele umane fiind prea imprecise pentru o astfel de sarcină - 
extrase mica secţiune cilindrică de thyriu de la baza idolului. 

Bucata de thyriu fu apoi introdusă într-o incintă vidată etanş şi 
bombardată cu atomi de uraniu şi radiaţii alfa, care transformară 
mica bucată de thyriu într-o masă subcritică din cea mai 
puternică substanţă ce a existat vreodată pe Pământ. 

După câteva momente, braţul automatizat duse întreaga 
incintă la Supernova, unde, cu cea mai mare precizie, potrivi 
incinta - care avea în interior masa suberitică de thyriu - în 
cadrul de  titaniu suspendat între cele două  focoase 
termonucleare. 

Supernova era completă. 

Masa subcritică de thyriu era acum aşezată orizontal pe tronul 
său din spaţiul vidat, între cele două focoase, arătând, din toate 
punctele de vedere, ca şi cum ar fi deţinut puterea lui 
Dumnezeu. 

De fapt, chiar aşa şi era. 


322 


Ecranele din jurul cabinei de control rulau cantităţi uriaşe de 
informaţii. Pe unul dintre monitoare, sub titlul „Instalaţie 
hidrodinamică  radiografică dublu-axială”, se derula un şir 
continuu de cifre de unu şi zero. 

Weber le ignoră şi începu să tasteze ceva la computerul 
conectat la partea anterioară a Supernovei. Un mesaj îi apăru pe 
ecran: 

INTRODUCEŢI CODUL DE AMORSARE. 

Weber se conformă. 

SUPERNOVA AMORSATĂ. 

Weber introduse: 

INIȚIAZĂ SECVENȚA DE DETONARE PROGRAMATĂ. 

Weber scrise: 00:30:00. 

Ecranul se modifică imediat. 


AVEŢI LA DISPOZIŢIE 
00:30:00 
MINUTE PENTRU A INTRODUCE CODUL 
DE DEZAMORSARE. 
INTRODUCEŢI CODUL DE DEZAMORSARE AICI 


Weber se opri, se uită fix la ecran şi inspiră încet, adânc. 
Apoi îşi izbi degetul pe tasta „ENTER”. 

00:29:59 

00:29:58 

00:29:57 


— Unde-i Unterscharfiihrer-ul Kahr? întrebă Heinrich Anistaze 
fără a se adresa nimănui în mod deosebit, în timp ce se uita din 
biroul din hangar la uriaşul crater de pământ de afară. Ar fi 
trebuit să revină deja. 

Anistaze se întoarse. 

— TU, spuse el aruncându-i o staţie radio unuia din cei doi 
tehnicieni cu halat care stătea în faţa unui terminal de computer 
din apropiere. Du-te la groapă şi vezi de ce Unterscharfuhrer-ul 
stă atât de mult. 


323 


— Da, să trăiţi. 


Renee şi Race se izbiră amândoi o dată de peretele hangarului. 

Se despărţiseră de Uli cu doar câteva clipe înainte. El plecase 
de-a lungul lateralei uriaşului hangar, îndreptându-se spre crater 
şi spre podul nordic de cabluri. 

Renée se uita în jurul uşii de garaj de lângă ea. 

Interiorul uriaşului hangar era liber - mai ales secţiunea lată de 
podea dintre birourile de sticlă din dreapta ei şi locaşurile de 
acostare din stânga. 

Nimic nu se mişca. Nu se zărea ţipenie de om. 

Dădu din cap afirmativ, făcându-i semn lui Race: „Gata?” 

Race îi răspunse la semnal apucându-şi Glock-ul ceva mai 
strâns. 

„Gata.” 

Şi atunci, fără o vorbă, porni rapid pe uşă, ţinându-şi puşca G- 
11 sus, la umăr. 

Race se pregătea să o urmeze, dar în timpul acesta o altă uşă 
din spatele lui se deschise brusc, iar el se aruncă instantaneu la 
pământ, ascunzându-se în spatele unui butoi vechi de petrol. 

Unul dintre tinerii tehnicieni nazişti - purtând un halat alb şi 
ţinând o staţie radio stângaci în mână - se repezi pe uşa abia 
deschisă şi o apucă de-a lungul cărării ce ducea la groapa de 
deşeuri. 

Race făcu ochii mari. 

Se îndrepta spre groapa de deşeuri - unde avea să găsească 
doar un nazist mort şi nimic altceva. 

— Rahat, spuse Race. Uli... 

Era momentul să ia o decizie. Putea să plece după tehnician - 
şi după aceea ce să facă? Să-l ucidă cu sânge rece? In ciuda a tot 
ceea ce făcuse până acum, Race nu era sigur dacă ar fi fost în 
stare să facă aşa ceva, să ucidă un om. Pe de altă parte, l-ar fi 
putut avertiza pe Uli. Da, aşa era mai bine - mult mai bine. 

Aşa că, în clipa aceea, în loc să o urmeze pe Renée în hangar, 
Race se duse într-o parte a enormei clădiri, în direcţia în care se 
aflau craterul şi Uli. 


324 


Uli ajunse la podul nordic de cabluri. 

Acesta se întindea în faţa lui până departe, atârnând fără frică 
deasupra ameţitorului hău de două sute de metri, balustradele 
din fire de oţel convergând asemenea unor linii ferate şi 
dispărând în zare, terminându-se sub forma unor mici pete la uşa 
cabinei de control situată la patru sute de metri distanţă. 

— Unterscharfiihrer, se auzi deodată o voce în spatele lui. 

Uli se întoarse. 

Şi se trezi faţă în faţă cu însuşi Heinrich Anistaze. 

— Ce faci? întrebă Anistaze. 

— Voiam să văd dacă Oberstgruppenfuhrer-ul şi doctorul 
Weber au nevoie de ajutor în cabina de control, răspunse Uli, 
poate puţin cam repede. 

— l-ai eliminat pe cei doi prizonieri? 

— Da, domnule. 

— Unde e Dieter? întrebă Anistaze. 

— Păi, s-a dus la toaletă, minţi Uli. 


Exact în acelaşi moment, tehnicianul de laborator pe care îl 
trimisese Anistaze la groapa de deşeuri ajunse la locul cu pricina. 

Văzu imediat trupul lui Dieter, întins cu faţa în jos în noroi, în 
timp ce sângele şi creierii i se scurgeau din gaura pe care o avea 
în ceafă. 

Nu găsi niciun american. Şi nu-l găsi nici pe Uli. 

Tehnicianul de laborator îşi ridică staţia radio spre buze. 


— Herr Obergruppenfiihrer, se auzi vocea tehnicianului în 
casca lui Anistaze. 

— Da. 

Anistaze încă mai era lângă Uli la marginea podului nordic de 
cabluri. Cele patru degete de la mâna stângă a comandantului 
nazist băteau darabana fără zgomot pe cracul pantalonilor în 
timp ce el asculta vocea din cască. 

— Dieter e mort, domnule. Repet, Dieter e mort. Nu-i găsesc 
nicăieri nici pe prizonieri, nici pe Unterscharfuhrer-ul Kahr. 

— Mulţumesc, spuse Anistaze uitându-se fix la Uli. Îți 
mulţumesc foarte mult. 


325 


Ochii reci şi negri ai lui Anistaze îi sfredeleau pe cei ai lui Uli. 
— Unde sunt prizonierii, Unterscharfuhrer? 

— Poftim, Herr Obergruppenfiihrer? 

— Te-am întrebat unde sunt prizonierii? 

Şi atunci Uli văzu Glock-ul din mâna dreaptă a lui Anistaze. 


Renée se deplasa în linişte prin hangar, cu arma ridicată. 

Race nu intrase după ea şi se întreba ce se întâmplase cu el. 
Dar nu mai putea aştepta, avea o sarcină de dus la bun sfârşit. 

Hangarul era tăcut. Banda rulantă care ieşea din tunel prin 
dreapta ei era nemişcată. Nu văzu pe nimeni stând în picioare în 
biroul de după ea... 

Porni un motor. 

Renee se întoarse. 

Şi văzu palele elicopterului Bell Jet Ranger trezindu-se încet la 
viaţă. 

Apoi îl văzu pe pilot - stând pe o parte, pe podeaua carlingii, 
fără să-i fi remarcat prezenţa - făcând nişte reparaţii la elicopter. 

Pe neaşteptate, cu un băzâit ascuţit, palele rotorului se 
supraturară şi zgomotul asurzitor provocat de mişcarea lor 
răsună în spaţiul enorm al hangarului. Lui Renee mai că-i sări 
inima din piept. 

Dacă nu ar fi fost huruitul rotoarelor, probabil că l-ar fi auzit 
furişându-se în spatele ei. 

Aşa însă, nu-l auzi. 

In momentul acela, pe când Renee se îndrepta spre pilot şi 
spre elicopter cu puşca G-11 la piept, ceva foarte voluminos o 
lovi în ceafă, aruncând-o înainte, făcând-o să se prăbuşească 
grămadă la pământ. 

* 

— Herr Obergruppenführer, spuse Uli stând la marginea 
masivului crater, ridicând mâinile. Ce fa... 

Zbam! 

Glock-ul lui Anistaze se declanşă - un singur glonţ care intră în 
stomacul lui Uli, bubuind. Uli se îndoi imediat şi căzu la pământ. 

Anistaze stătea deasupra lui, cu arma în mână. 

— Aşadar, Unterscharfuhrer. Să presupun că şi tu eşti unul 


326 


dintre ticăloşii de la BKA? 

Uli se rostogoli la picioarele comandantului nazist, scrâşnind 
din dinţi în agonie. 

— Nu răspunzi, comentă Anistaze. Ei bine, ce zici de asta 
atunci? Ce-ai zice dacă te-aş împuşca în fiecare deget de la mâna 
dreaptă, pe rând, până când îmi spui pentru cine lucrezi? Şi după 
ce termin cu mâna asta, am să încep cu cealaltă. 

— Aahhh! icni Uli. 

— Răspuns greşit, spuse Anistaze, aţintindu-şi pistolul spre 
mâna lui Uli şi apăsând pe trăgaci. 

Arma se descărcă. 

Exact când William Race - năvălind de după colţul din 
apropiere - îl izbi pe Anistaze dintr-o parte, lovindu-l din viteză şi 
aruncându-i Glock-ul din mână. 

Dar cei doi căzură aiurea, ricoşând de unul dintre stâlpii care 
susțineau podul de cabluri. Piciorul drept al lui Anistaze alunecă 
peste buza craterului; nazistul îi apucă lui Race braţul ca o 
menghină şi, înainte ca profesorul să apuce măcar să-şi dea 
seama ce se întâmplă, atât el, cât şi Anistaze se prăbuşeau peste 
marginea minei. 


Race şi Anistaze cădeau de-a lungul peretelui craterului. 

Din fericire, marginile de pământ ale minei nu erau perfect 
verticale, ci înclinate într-un unghi foarte abrupt, cam de 75 de 
grade. Prin urmare, cădeau tot cu mare viteză, dar nu drept în 
jos. Amândoi ridicau valuri de praf în timp ce se prăbuşeau 
ameţitor. Alunecară mai bine de treizeci de metri înainte să 
aterizeze amândoi, grămadă, pe o porţiune plată de pământ tare. 


În hangar, Renée căzu şi ea la pământ şi, o clipă, văzu stele 
verzi. 

Se rostogoli pe spate exact la timp ca să vadă cum ţeava 
lungă ţinută de al doilea laborant nazist se îndrepta cu viteză 
spre faţa ei! Se rostogoli din nou şi ţeava se izbi de plăcile 
podelei la câţiva centimetri de capul ei. 

Sări rapid în picioare, căutându-şi arma. Puşca ei G-11 era pe 
jos, la un metru şi ceva distanţă, prea departe ca să ajungă la ea; 


327 


ajunsese acolo atunci când căzuse femeia, în urma loviturii pe 
care o primise cu ţeava în ceafă. 

Tehnicianul se mai năpusti o dată asupra ei. 

Renée se feri şi ţeava îi trecu pe deasupra capului, apoi ea se 
ridică la loc şi îi trase tehnicianului un pumn drept în faţă, 
proiectându-l într-un perete. 

Tehnicianul se izbi cu spatele într-un panou de control. 
Probabil că atinsese un buton când se lovise, bănui Renee, căci în 
momentul acela se auzi un zăngănit ameninţător de maşinărie în 
interiorul zidurilor uriaşului hangar şi deodată - fără vreun 
avertisment - banda rulantă care străbătea longitudinal magazia 
începu să se deplaseze. 


Race şi Anistaze fură aruncaţi înainte. 

Amândoi mai erau încă oarecum ameţiţi după căderea lor de 
treizeci de metri în interiorul minei şi abia se ridicau când, 
deodată, pământul de sub picioarele lor începu să se clatine. 

Race se bălăbăni puţin şi se uită în jos. 

Nu era deloc pământ ferm. Era capătul inferior al benzii rulante 
- aceeaşi bandă rulantă care ieşea la suprafaţă în interiorul 
hangarului. 

Numai că acum se deplasa. 

In sus. 

Race se întoarse - exact la timp ca să apuce să vadă pumnul 
cu patru degete al lui Anistaze năpustindu-se spre faţa lui. 
Lovitura ofițerului german îşi atinse ţinta şi Race căzu ca un sac 
de cartofi pe banda rulantă. 

Anistaze stătea deasupra lui şi apoi, dintr-odată, totul se făcu 
negru. 

La început, Race nu-şi dădu seama ce se întâmplase. Apoi 
realiză. El şi Anistaze - aşezaţi pe banda rulantă în mişcare - 
tocmai fuseseră traşi în tunelul cel lung şi întunecat care urca 
spre hangar. 


Sus, în hangar, Renee se lupta cu tehnicianul în timp ce 
zgomotul asurzitor făcut de palele rapide ale Bell Jet Rangerului 
împânzeau spaţiul cavernos. 


328 


Tehnicianul se repezi din nou să o lovească pe Renee cu ţeava, 
exact când ea făcu un salt în spate, astfel că lovitura nimeri pe 
alături; dar mişcându-se, femeia văzu că pilotul din elicopter 
văzuse ce se întâmpla lângă banda rulantă şi se uita acum fix la 
ea. 

Pilotul începu să se foiască, schimbându-şi poziţia incomodă în 
care stătea pe podeaua aeronavei - taman când, exact în acelaşi 
moment, tânărul tehnician care se dusese la groapa de deşeuri în 
căutarea lui Uli apăru în uşa hangarului. 

Renée îi văzu pe amândoi. Şi atunci, cu o mişcare fluidă, pe 
când se ferea de altă lovitură a primului tehnician, scoase două 
grenade de la curea - grenadele pe care Uli le luase de la 
nazistul mort la groapa cu deşeuri - le smulse cuiele, se rostogoli 
şi le aruncă pe amândouă o dată pe podeaua hangarului! 

Cele două grenade alunecară pe podea, se depărtară sub 
unghiuri diferite - una din ele îndreptându-se spre pontonul 
eliportului şi spre elicopter, cealaltă, direct spre tânărul tehnician 
care stătea în uşă. 

Unu... 

Doi... 

Trei... 

Tehnicianul din prag îşi dădu seama puţin prea târziu ce era 
obiectul care sălta spre el. Încercă să se ferească în ultimul 
moment, dar nu fu suficient de rapid. Grenada explodă. Şi el la 
fel. 

Cea de-a doua grenadă sări pe pontonul eliportului şi ajunse 
exact sub Bell Jet Rangerul alb şi aerodinamic. Explodă - brusc, în 
forţă - zdrobind cabina elicopterului într-o nanosecundă, 
ucigându-l pe pilotul de pe podea instantaneu. Explozia distruse 
şi tălpile de aterizare ale aeronavei, făcând elicopterul să cadă cu 
totul de la mai bine de un metru şi să se izbească de ponton. 
Ajunse pe burtă, cu palele rotorului zvâcnind în continuare 
deasupra lui, într-un nor de mişcare rapidă. 


În timp ce se înălţau prin întuneric, Race şi Anistaze se luptau. 
Race combătea din răsputeri - atât cât îi permitea forţa fizică - 
trăgând pumni cu înverşunare, uneori nimerind, de cele mai 


329 


multe ori ratând. Dar Anistaze era de departe luptătorul mai 
priceput şi, curând, îl ţinea pe Race imobilizat pe spate, țintuit la 
pământ, parându-i calm loviturile. 

În acel moment Anistaze scoase un cuţit Bowie dintr-o teacă 
de la gleznă. Chiar şi în bezna tunelului abrupt, Race văzu lama 
lungă şi strălucitoare care se apropia cu repeziciune de faţa lui. 

Îl prinse pe Anistaze de încheietură, ţinând lama cuţitului 
departe de el, însă nazistul avea avantajul de a fi deasupra, iar 
lama începu să se apropie tot mai mult de ochiul stâng al lui 
Race... 

„„„deodată, o lumină albă aspră îi năuci pe amândoi şi, la fel de 
brusc, panta abruptă a benzii rulante se înclină în poziţie 
orizontală sub ei, făcându-i pe amândoi să-şi piardă echilibrul şi 
oferindu-i lui Race şansa de a-i arunca lui Anistaze cuțitul. 

Profesorul se uită rapid în jur. 

Era din nou în hangar. 

Doar că acum se deplasa orizontal pe banda rulantă, țintuit în 
continuare sub Anistaze. 

Din nefericire pentru amândoi, banda rulantă îi trăgea acum 
spre palele rapide ale elicopterului Bell Jet Ranger care 
ajunseseră - din cauza faptului că aparatul rămăsese fără jambe 
în timpul exploziei - să se rotească asemenea unui fierăstrău 
electric orizontal la mai puţin de un metru deasupra benzii 
rulante ce se apropia! 

Palele rotorului erau la zece metri distanţă. Se învârteau rapid. 

Nouă metri. 

Anistaze le vedea şi el. 

Opt metri. 

Race o zări pe Renée luptându-se cu tehnicianul lângă perete. 
Mugetul palelor elicopterului răsuna în tot depozitul, ca într-o 
peşteră. 

Şapte metri. 

Şi Anistaze alese o nouă tactică înfiorătoare. Cu o forţă 
nemaivăzută, îl smuci pe Race de revere, ţinându-l la distanţă de 
un braţ, astfel încât gâtul americanului să fie la nivelul palelor 
rotitoare. 


330 


Şase metri. 

Renée încă se mai lupta cu primul tehnician. Între lovituri, îi 
văzu pe Race şi pe Anistaze încăieraţi pe banda rulantă, îl zări pe 
Anistaze ridicându-l pe profesor pe genunchi şi ţinându-l la 
distanţă de trupul lui. 

Făcu ochii mari, îngrozită. 

Anistaze voia să-l decapiteze pe Race cu palele elicopterului! 

Cinci metri. 

Şi atunci remarcă panoul de control de pe perete. Panoul care 
pornea şi oprea banda rulantă... 


Patru metri. 

Race văzu palele rotorului ce se învârteau rapid în spatele lui şi 
îşi dădu seama ce încerca Anistaze să facă. 

Trei metri. 

Încercă să se mişte, să se împotrivească. Dar nu avea niciun 
rost. Pur şi simplu, Anistaze era prea puternic. Race îşi privi 
atacatorul în ochi şi nu văzu decât ură. 

Doi metri. 

Moartea sigură se apropia. Race urlă disperat. 

— Aaaahhhhh! 

Un metru. 


Exact în momentul acela, Renée se feri de o altă lovitură a 
tehnicianului şi se aruncă în spatele lui, apoi îl apucă puternic de 
păr şi îi izbi capul cu toată forţa de panoul de control de pe 
perete. 


Banda rulantă se opri la limită. 

Race se opri şi el - ceafa lui smucindu-se la un centimetru de 
norul rapid al palelor rotitoare. 

Chipul lui Anistaze împietri de surprindere. 

„Ce dracu'...?” 

Race profită de ocazie şi îl lovi cu genunchiul între picioare. 

Anistaze urlă. 

Tocmai atunci Race îl apucă pe el de revere. 

— Zâmbeşte, pui de căţea, spuse Race. 


331 


Apoi se trânti pe banda rulantă şi se rostogoli rapid înapoi, sub 
palele rapide ale elicopterului, folosindu-şi poziţia avantajoasă 
obţinută ca să-l smucească pe Anistaze cu gâtul înainte în palele 
elicopterului ce erau ca un fierăstrău electric! 


Palele rotorului îi retezară beregata lui Anistaze, trecând ca o 
drujbă prin unt, desprinzându-i căpăţâna de trup cu o singură 
tăietură fină şi curată. 

Sângele îi împroşcă faţa lui Race, care stătea întins pe banda 
rulantă, ţinându-se în continuare de reverele lui Anistaze. 

Race aruncă repede trupul şi se rostogoli, dându-se jos de pe 
banda transportoare. 

Dădu din cap uimit. Nu-i venea să creadă ce făcuse. Tocmai 
decapitase un om. 

Uaa... 

Ridică privirea şi o văzu pe Renée lângă panoul de control, cu 
picioarele de o parte şi de alta a trupului inconştient al 
tehnicianului nazist. Tehnicianul îşi pierduse cunoştinţa din cauza 
izbiturii de panou. 

Renée îi zâmbi lui Race, făcându-i semne de încurajare. 

Cât despre el, Race căzu inert la podea, epuizat. 


Dar abia puse capul jos, că Renee şi ajunse lângă el. 

— Încă nu, profesore, spuse ea, ridicându-l în picioare, încă nu 
ne odihnim. Hai, trebuie să-l împiedicăm pe Ehrhardt să detoneze 
Supernova. 


În cabina de control de deasupra minei, cronometrul de pe 
ecranul laptopului conectat la Supernova arăta cum timpul se 
scurgea în continuare. 

00:15:01 

00:15:00 

00:14:59 

Ehrhardt apăsă un buton al staţiei radio. 

— Obergruppenfiihrer? 

Niciun răspuns. 

— Anistaze, unde eşti? Tot nimic. 


332 


Ehrhardt se întoarse către Fritz Weber. 

— Ceva nu e în regulă. Anistaze nu răspunde. Inițiază 
contramăsurile protective din jurul dispozitivului. Sigilează cabina 
de control. 

— Da, să trăiţi. 


Renée şi Race îl târâră pe Uli în biroul de sticlă cu vedere spre 
mină şi îl întinseră pe podea. 

Un cronometru digital mare de pe perete arăta cum se scurge 
timpul: 

00:14:55 

00:14:54 

00:14:53 

— La naiba, spuse Race, au început numărătoarea inversă! 
Renée se apucă imediat să-i îngrijească lui Uli rana de glonţ din 
stomac, însă pe când se ocupa de asta, un fax din celălalt capăt 
al biroului începu să huruie cu zgomot. 

Race, care avea acum în braţe o puşcă de asalt G-11, se 
îndreptă spre el tocmai când începu să se imprime un mesaj. 
Scria: 


DE LA BIROUL 
PREŞEDINTELUI STATELOR UNITE ALE AMERICII 
TRANSMISIE SIGURA PRIN FACSIMIL 


NUMĂRUL FAX EXPEDITOR: 1-202-555-6122 

NUMĂRUL FAX DESTINATAR: 51-3-454-9775 

DATA: 5 IAN. 1999 : 

ORA: 18:55:45 (LOCALA) 

CODUL EXPEDITORULUI: 004 (CONSILIER SECURITATE 
NAȚIONALA) i 

MESAJUL ESTE URMATORUL: 


În urma discuţiilor cu echipa sa de consilieri şi în linia bine- 
cunoscutelor sale păreri despre terorism, Preşedintele mi-a 
dat instrucțiuni să vă informez că În NICIUN CAZ nu vă va 
plăti vreo sumă de bani pentru a vă determina să nu 
detonaţi vreun dispozitiv pe care îl posedaţi. 
W. PHILIP LIPANSKI 

333 


Consilierul preşedintelui Statelor Unite pe probleme de 
securitate naţională 


— Cerule, pufni Race. N-au de gând să plătească... Renée se 
apropie şi se uită la fax. A 

— Doamne, ce formulare agresivă. Incearcă să-l determine să 
admită că e doar o cacealma. Nu îl cred că are de gând să 
detoneze Supernova. 

— Şi o să o facă? 

— Fără îndoială, spuse Uli de pe jos, făcându-i pe Race şi pe 
Renée să se întoarcă. 

Uli vorbea cu dinţii încleştaţi. 

— Vorbeşte mereu despre asta. E nebun. Nu-şi doreşte decât 
un singur lucru - lumea lui cea nouă. Şi dacă nu o poate avea, 
atunci o va distruge pur şi simplu pe cea existentă. 

— Dar de ce? vru să ştie Race. 

— Fiindcă asta e moneda lui de schimb. E moneda de schimb 
pe care a folosit-o întotdeauna - viaţa şi moartea. Ehrhardt e un 
om bătrân, un om bătrân şi rău. Nu mai are ce face cu lumea 
asta. Dacă nu-şi primeşte banii - şi, în consecinţă, noua ordine 
mondială - o va distruge pur şi simplu pe cea veche, fără ca 
măcar să se gândească de două ori înainte. 

— Minunat, zise Race. lar noi suntem singurii care îl pot opri? 

— Da. 

— Şi atunci cum o să reuşim? întrebă Renee, întorcându-se 
către Uli. Cum facem să oprim numărătoarea inversă? 

— Trebuie introdus codul de dezamorsare în computerul 
dispozitivului, spuse Uli. Dar, aşa cum am spus şi mai devreme, 
Weber e singurul care îl ştie. 

— Atunci, conchise Race, înseamnă că va trebui să-l 
convingem cumva să ne dea codul. 


Câteva clipe mai târziu, Race alerga pe marginea imensului 
crater, îndreptându-se către podul sudic din cabluri. 

Planul era simplu. 

Renée avea să aştepte la capătul podului nordic, în timp ce 
Race alerga pe marginea craterului, către podul sudic. Apoi, când 


334 


ajungea acolo, aveau să pornească amândoi către cabina de 
control simultan, din capete opuse. 

Logica planului lor se baza pe faptul că cele două poduri din 
cabluri care se întindeau până la cabina de control erau foarte 
solide - fiecare pod era construit din cabluri de oţel foarte 
rezistente şi, pentru ca oricare dintre ele să fie lăsat la pământ, 
ar fi trebuit să decupleze cineva patru puncte diferite de 
susţinere. Dacă Race şi Renee ţâşneau de-a lungul celor două 
poduri în acelaşi timp, exista şansa ca unul din ei să ajungă la 
cabină înainte ca Ehrhardt şi/sau Weber să reuşească să 
decupleze ambele poduri. 

După ce alergase şase minute şi jumătate, Race ajunse la 
podul sudic de cabluri. 

Podul se întindea în faţa lui, pe deasupra minei. Era monstruos 
de lung - caracteristică accentuată de îngustimea sa. Deşi 
lăţimea sa nu permitea să fie trecut decât de o persoană, era, 
fără îndoială, cam la fel de lung cât patru terenuri de fotbal puse 
cap la cap. 

„O, Doamne”, îşi spuse Race. 

— Profesore, eşti pregătit? se auzi deodată vocea lui Renée în 
casca lui. De mult nu-şi mai folosise aparatura radio. Race 
aproape că uitase că o purta. 

— Mai mult ca niciodată, răspunse el. 

— Atunci să pornim. 

* 

Race păşi pe pod. 

Văzu cabina albă, în formă de cutie, la capătul îndepărtat, 
suspendată la mare înălțime deasupra fundului minei - văzu uşa 
decupată în perete exact în punctul în care acesta se unea cu 
podul. Pentru moment, uşa era închisă. 

Nici dincolo de ferestrele dreptunghiulare ale cabinei de 
control nu se vedea nicio mişcare. 

Nu. Amândoi stăteau acolo - tăcuţi - plutind perfect în aer, la 
două sute de metri deasupra restului lumii. 

Race înaintă pe pod. 


Exact în acelaşi moment. Renée începu să se mişte rapid de-a 
335 


lungul podului nordic de cabluri. 

Se deplasa cu ochii fixaţi pe uşa închisă de la capătul podului 
ei - o urmărea cu o nerăbdare încordată, aşteptând să se 
deschidă în orice moment. 

Dar uşa se îndârjea să rămână închisă. 

Odilo Ehrhardt se uită din spatele uneia dintre ferestrele 
cabinei de control şi o văzu pe Renee venind pe podul nordic. 

Pe fereastra opusă, îl văzu pe Race copiindu-i mişcările, 
apropiindu-se pe podul sudic de cabluri. 

Acum Ehrhardt avea de făcut o alegere. 

II alese pe Race. 


Siluetele minuscule ale lui Race şi Renee se apropiau de-a 
lungul celor două poduri suspendate curbate, convergând spre 
cabina de control. 

Renée se mişca puţin mai repede decât Race, alergând rapid, 
cu arma sus. Dar când ajunsese cam la jumătatea drumului, uşa 
de la capăt se deschise brusc şi Odilo Ehrharat ieşi pe pod. 

Renee se opri în loc, împietrită. 

Ehrhardt ţinea în faţă trupul firav al doctorului Fritz Weber, 
apărându-se cu omul de ştiinţă pipernicit, care se zvârcolea. 
Ehrhardt avea un braţ durduliu înfăşurat în jurul gâtului lui 
Weber. În cealaltă mână ţinea un pistol semiautomat Glock 20, 
îndreptat spre capul omului de ştiinţă. 

„Nu o face”, se rugă Renée în minte, dorindu-şi ca Ehrhardt să 
nu-l ucidă pe singurul om care ştia codul pentru dezamorsarea 
Supernovei. 

Evident, nu-şi dorea asta suficient de tare. Căci în momentul 
acela - în fracțiunea aceea înfiorătoare de secundă - Odilo 
Ehrhardt îi oferi lui Renée un ultim zâmbet sinistru şi apăsă pe 
trăgaci. 


Arma din mâna lui Ehrhardt se declanşă - zgomotos, cu putere, 
iar ecoul i se auzi în întreg craterul. 

Un jet de sânge ţâşni dintr-o parte a capului lui Weber, 
împrăştiindu-i creierii pe toată balustrada şi în crater. 

Trupul savantului se lăsă moale de tot, iar Ehrhardt îl aruncă 


336 


peste balustradă; Renée nu putea face nimic altceva decât să se 
uite uimită şi îngrozită cum cădea cadavrul - cădea, şi cădea, şi 
iar cădea - cale de două sute de metri oribili, înainte să lovească 
fundul minei cu o izbitură înfundată şi distantă. 


Race auzi şi el focul de armă şi, după o secundă, zări trupul lui 
Weber care plonja în crater. 

— Doamne, Dumnezeule... 

Începu să se mişte mai repede spre cabina de control, o luă la 
fugă... 


Pe partea de nord a cabinei, Odilo Ehrhardt încă nu terminase. 

După ce aruncase trupul lui Weber de pe pod, începu să 
decupleze repede cablurile care legau podul de cabina de 
control. 

— Nu! strigă Renee, apucând strâns balustradele situate de o 
parte şi de alta. 

Cu un sunet ascuţit, unul din cablurile sub presiune se 
desprinse şi balustrada din stânga lui Renee căzu. 

Renée îşi făcu planul în minte. Nu avea nicio şansă să ajungă 
la cabina de control înainte ca Ehrhardt să termine de eliberat 
celelalte trei îmbinări. 

Se întoarse şi o luă la fugă, alergă din tot sufletul, întorcându- 
se în susul podului de cabluri. 

Incă o legătură fu decuplată şi cealaltă balustradă căzu. 

Mai erau două cuplaje. 

Renée alerga din răsputeri - acum, pe un pod fără balustrade - 
la două sute de metri deasupra pământului. 

După câteva secunde, cea de-a treia legătură cedă şi plăcile 
de sub picioarele ei începură să se încline către stânga. 

Apoi, cu un ultim rânjet satisfăcut, Ehrhardt desfăcu şi ultimul 
cuplaj şi uriaşul pod suspendat - cel legat la marginea nordică a 
craterului, care acum nu mai era ataşat la cabina din centru - 
căzu în gol, cu Renée Becker cu tot. 

Renée se găsea la doar cincisprezece metri de margine când 
podul cedă sub picioarele ei. Imediat ce simţi căderea, se aruncă 
înainte, apucând cu degetele de plăcile de oţel care alcătuiau 


337 


podul, ţinându-se de ele cu toată forţa. 

Podul de cabluri se izbi de zidul înclinat al craterului. Renée se 
ciocni de peretele de pământ al minei, ricoşă de el, dar - cumva - 
reuşi să se ţină. 


Race ajunse la uşa de la celălalt capăt al podului său din 
cabluri exact când vocea lui Renée izbucni în căştile lui. 

— Profesore, aici Renée, podul meu s-a prăbuşit. Am ieşit din 
ecuaţie. Acum depinde de tine. 

„Minunat, îşi spuse Race sarcastic. Exact ce aveam nevoie să 
aud.” 

Inspiră adânc şi îşi apucă arma mai strâns. Apoi apucă 
mânerul, îl răsuci şi deschise uşa cu ţeava puştii sale G-11...... 
Impiedicându-se de fir. 


Bip! 

Race îl văzu pe Ehrhardt înainte să identifice sursa bip-ăitului 
ascuţit. 

Imensul general nazist stătea la celălalt capăt al camerei de 
control, în dreptul uşii nordice, cu Glock-ul atârnându-i leneş într- 
o parte. li zâmbea lui Race. 

In stânga lui Ehrhardt, Race văzu Supernova - cu suprafeţele 
sale strălucitoare de argint şi sticlă, cu secţiunea cilindrică de 
thyriu la mijloc, suspendată în interiorul unei incinte vidate între 
cele două focoase termonucleare. 

Două supercomputere Cray YMP se aflau lângă peretele dintr-o 
parte a Supernovei. Cele două capsule pentru focoase ce 
fuseseră folosite pentru transportul armelor nucleare erau 
aşezate pe podea lângă dispozitivul cel mare, iar idolul - care 
avea acum o porţiune găurită la bază - era pus pe o banchetă din 
apropiere, dat deoparte. 

Pe laptopul conectat la partea anterioară a Supernovei - sursa 


bip-ăitului - Race văzu cronometrul numărătorii inverse 
continuând să coboare spre zero: 

00:05:00 

00:04:59 

00:04:58 


338 


Sub numărătoarea inversă, văzu cuvintele: 
„SECVENȚĂ ALTERNATIVĂ DE DETONARE INIŢIALIZATĂ”. 


„Secvenţă alternativă de detonare?” 

— Îţi mulţumesc, Omuleţ Disperat Să Facă pe Viteazul, spuse 
Ehrhardt rânjind. Intrând în cabina aceasta, tocmai te-ai 
condamnat la moarte. Race se încruntă. 

Privirea lui Ehrhardt ţâşni spre stânga. 

Race i-o urmări şi văzu - situate de-a lungul peretelui estic al 
cabinei de control - opt butoaie galbene de 900 de litri. Cuvintele 
„ATENŢIE!” şi „PERICOL: LICHIDE HIPERGOLICE” atrăgeau atenţia 
din laterala butoaielor. 

Alte cuvinte erau ştanţate în partea din faţă a uriaşelor 
recipiente galbene: 

„HIDRAZINĂ” 

„TETRAOXID DE AZOT”. 

Erau patru recipiente cu hidrazină. Patru cu tetraoxid de azot. 
O reţea complexă de cabluri şi furtunuri lega fiecare butoi de 
plastic de următorul. 

Lichidele hipergolice, din câte îşi amintea Race de pe vremea 
când studiase chimia, erau lichide care explodau când intrau în 
contact unul cu altul. 

Un al doilea cronometru pentru numărătoarea inversă se afla 
deasupra unuia dintre butoaiele cu hidrazină. Dar acest 
cronometru era oprit, îngheţat la cinci secunde. 

00:00:05 

Şi atunci - abia atunci - Race văzu că cele opt recipiente 
galbene erau conectate la computerul de amorsare al Supernovei 
prin intermediul unui cablu negru şi gros care şerpuia peste 
podeaua cabinei. 

00:04:00 

00:03:59 

00:03:58 

— Cum? întrebă Race, ţinându-şi puşca G-11 la umăr, 
îndreptată spre pieptul lui Ehrhardt. Cum m-am condamnat la 
moarte? 


339 


— Deschizând uşa aceea, tocmai ai declanşat un mecanism 
care îţi va pune capăt vieţii, într-un fel sau altul. 

— Cum, pentru numele Domnului?! 

Ehrhardt zâmbi. 

— Există două dispozitive incendiare în această încăpere, 
profesore: Supernova şi combustibilii hipergolici. Unul din ele va 
arunca în aer întreaga planetă, iar celălalt nu va arunca în aer 
decât cabina aceasta. Ştiu că vrei să dezamorsezi Supernova, dar 
dacă reuşeşti să faci asta, va trebui să plăteşti un preţ. 

— Ce preţ? 

— Viaţa ta în schimbul supravieţuirii întregii lumi. Deschizând 
uşa aceea, profesore, ai declanşat un mecanism care leagă 
computerul de amorsare al Supernovei la lichidele hipergolice. Ei, 
bine, dacă dintr-un motiv oarecare numărătoarea inversă a 
Supernovei e întreruptă, se va declanşa numărătoarea 
combustibililor hipergolici. În cinci secunde, combustibilii se vor 
amesteca şi când o vor face, vor exploda, distrugând cabina 
aceasta, ucigându-te pe tine. Aşadar, acum ai de ales, profesore, 
ai o alegere ieşită din comun, unică în istoria omenirii. Poţi muri 
odată cu restul planetei în exact trei minute şi jumătate - sau 
poţi salva lumea. Dar făcând asta, trebuie să-ţi sacrifici propria 
viaţă. 

Lui Race nu-i venea să creadă ce-i era dat să audă. 

O alegere ieşită din comun... 

Poţi salva lumea... 

Dar făcând asta, trebuie să-ţi sacrifici propria viaţă... 

Cei doi stăteau de o parte şi de alta a cabinei de control, Race 
în dreptul uşii sudice, cu puşca G-11 la umăr, iar Ehrhardt în uşa 
nordică, ţinând Glock-ul într-o parte. 

00:03:21 

00:03:20 

00:03:19 

— Preşedintele a fost de acord să-ţi plătească răscumpărarea, 
spuse Race repede, încercând o ultimă soluţie. 

— Nu-i adevărat, sări Ehrhardt, smulgând o bucată de hârtie 
de pe banca de lângă el şi aruncându-i-o lui Race. 

Hârtia zbură, căzând la pământ. Era o copie a aceluiaşi fax pe 


340 


care îl văzuse şi Race în biroul minei mai devreme. Probabil 
Ehrhardt avea un fax şi aici. 

— Şi chiar dacă ar fi spus că plăteşte, spuse nazistul scuipând, 
tot nu aş avea cum să dezamorsez dispozitivul. Doar Weber 
cunoştea codul de dezamorsare, iar el, amice, e mort. Nu. Acum 
n-ai mai rămas decât tu. Acum, orice s-ar întâmpla, cel puţin voi 
avea satisfacția de a şti că nu vei pleca din cabina aceasta în 
viaţă. 

— Şi tu? spuse Race sfidător. Vei muri şi tu. 

— Eu sunt bătrân, profesore Race. Bătrân şi decrepit. Moartea 
nu înseamnă nimic pentru mine. Dar faptul că pot lua cu mine şi 
restul lumii înseamnă totul... 

În momentul acela, rapid ca un şarpe cu clopoței, Ehrhardt îşi 
ridică Glock-ul, îl aţinti spre Race şi apăsă... 

Bum! 

Puşca G-11 a lui Race se izbi de umărul lui la recul, după ce 
trase un glonţ. 

Glonţul fără cartuş pătrunse cu un zgomot sec în pieptul enorm 
al lui Ehrhardt, făcând sângele să împroaşte în toate părțile, 
impactul izbindu-l pe bărbatul cel solid de peretele din spatele 
lui. 

Ehrhardt se lovi de perete şi Glock-ul i se descărcă, trăgând în 
tavan şi spărgând în bucăţi detectorul de fum; imediat, din 
tavanul cabinei izbucniră jeturi de apă. 

Ehrhardt se prăbuşi pe podea sub ploaia torențială - cu o 
înfăţişare dezgustătoare, făcând spume - cu gura deschisă, cu 
ochii mari din cauza şocului. 

Race stătea acolo, în uşă, împietrit în poziţia de tragere, uimit, 
în timp ce stropii de apă îi loveau faţa. 

Nu mai împuşcase niciodată pe cineva. Nici măcar în timpul 
urmăririi de pe râu de mai devreme. | se făcu greață, înghiţi 
fierea care i se aduna în gât. 

Şi atunci văzu cronometrul Supernovei. 

00:03:00 

00:02:59 

00:02:58. 

leşi din transă şi se grăbi să-l examineze pe comandantul 


341 


nazist prăbuşit. 

Ehrhardt mai trăia încă, dar nu mai avea mult. | se scurgea 
sânge din gură, din piept, bolborosind. 

Dar ochii încă îi mai luceau, uitându-se în sus la Race cu un fel 
de încântare nebunească, ca şi cum Ehrhardt era fericit că îl lăsa 
în această situaţie - singur în cabina de control, într-o ţară 
străină, neavând alături decât un nazist pe moarte, o Supernovă 
ce ticăie şi opt butoaie de combustibil hipergolic exploziv care 
aveau să-l ucidă sigur, chiar dacă ar fi reuşit să dezamorseze 
bomba principală. 

„Bun, Will, păstrează-ţi calmul.” 

00:02:30 

00:02:29 

00:02:28 

„Două minute şi jumătate până la sfârşitul lumii. Să-mi păstrez 
calmul pe dracu'!” 

Race se repezi la Supernova, uitându-se la monitorul 
computerului. 


AVEŢI LA DISPOZIŢIE 
00:30:00 
MINUTE PENTRU A INTRODUCE CODUL 
DE DEZAMORSARE. 
INTRODUCEŢI CODUL DE DEZAMORSARE AICI 


Race se uita disperat la cronometru. Ploaia stropitoarelor 
cădea cu putere asupră-i. 

„Ce-ai să te faci, Will?” 

Nu că ar mai fi avut de ales, nu? 

Putea să moară odată cu restul lumii sau putea să încerce să-şi 
dea seama cum putea să oprească Supernova - şi tot să moară. 

„La naiba!” îşi spuse. 

Nu era un erou. 

Oamenii ca Renco sau Van Lewen erau eroi. Dar el era un 
nimeni. Doar un tip oarecare. Un profesor universitar care 
întârzia întotdeauna la serviciu, care pierdea întotdeauna trenul. 


342 


Doamne, încă mai avea de plătit amenzi pentru parcare, ce 
Dumnezeu! 

Nu era un erou. 

Şi nici nu voia o moarte de erou. 

În plus, nu avea nici cea mai vagă idee cum să spargă codul 
computerului de amorsare al Supernovei. Doar nu era hacker. 
Nu, adevărul adevărat era că Fritz Weber murise şi e/ era 
singurul care ştia codul care putea dezamorsa Supernova. 

00:02:01 

00:02:00 

00:01:59 

Race închise ochii şi oftă. 

La o adică, putea să moară şi ca un erou. 

Aşa că îşi îndreptă spatele, stând în faţa Supernovei şi uitându- 
se la monitor cu mintea limpede. 

„Bun, Will, respiră adânc. Respiră adânc.” 

Se uită la ecran, la mesajul care spunea: 


INTRODUCEŢI CODUL DE DEZAMORSARE AICI 


Bun. 

Sunt opt spaţii de completat. Spaţii în care trebuie introdus 
codul. 

Bun, şi cine ştie codul? 

Weber ştie codul. 

El era singurul care ştia codul. 

Şi atunci, o voce izbucni în urechea lui Race şi mai că-i sări 
inima din piept. 

— Profesore. Ce se întâmplă? 

Era Renee. 

— Doamne, Renée. Era să fac pe mine de frică. Ce se 
întâmplă? Ei bine, Ehrhardt l-a împuşcat pe Weber şi apoi eu l-am 
împuşcat pe Ehrhardt şi acum stau în faţa Supernovei, încercând 
să-mi dau seama cum fac să o dezamorsez. Tu unde eşti? 

— Sunt în biroul care dă spre crater. Ehrhardt mi-a tăiat podul. 

— Ai vreo idee cum să dezamorsăm chestia asta? 


343 


— Nu. Weber era singurul... 

— Ştiu asta. Ascultă, am de completat opt spaţii şi trebuie să le 
completez rapid. 

— Bun. Să mă gândesc... 

00:01:09 

00:01:08 

00:01:07 

— Un minut, Renee. 

— Bine. Bine. În transcrierea aceea a convorbirii telefonice se 
spunea că Supernova lor e bazată pe modelul american, nu? Asta 
înseamnă că are un cod numeric. 

— De unde ştii? 

— Fiindcă ştiu că Supernova americană are un cod numeric. 
Probabil auzi că Race tăcuse. Avem oameni infiltraţi în agenţiile 
voastre. 

— A, bun. Un cod numeric atunci. Un cod din opt cifre. Asta 
înseamnă că nu avem decât vreun trilion de combinaţii posibile. 

00:01:00 

00:00:59 

00:00:58 

— Weber era singurul care ştia codul, da? spuse Renee. 
Aşadar, trebuie să fie ceva legat de el. 

— Sau ar putea să fie un număr la întâmplare, spuse Race sec. 

— Putin probabil, spuse Renee. Oamenii care folosesc coduri 
numerice rareori iau numere la întâmplare. Folosesc numere care 
au o semnificaţie pentru ei, numere pe care şi le pot aminti 
gândindu-se la un eveniment sau la o dată memorabilă sau aşa 
ceva. Aşadar, ce ştim despre Weber? 

Dar Race nu o mai asculta. 

Tocmai îi picase fisa în timp ce o asculta pe Renee - ceva 
referitor la ceea ce tocmai spusese ea. 

— Bun, spunea Renée, gândind cu voce tare. Era nazist în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Făcea experimente pe 
subiecţi umani. 

Dar Race avea cu totul altceva în minte. 

„Folosesc numere care au o semnificaţie pentru ei, numere pe 
care şi le pot aminti gândindu-se la un eveniment sau la o 


344 


dată...” 

Şi atunci îşi dădu seama. 

Era în articolul din New York Times pe care îl citise în drum 
spre serviciu în dimineaţa anterioară - înainte să ajungă la 
universitate şi să dea peste un detaşament de soldaţi din Forţele 
Speciale, care îl aşteptau în birou. 

Articolul afirma că hoţilor le era mai uşor să aibă acces la 
conturile bancare ale oamenilor fiindcă 85 la sută din populaţie 
îşi foloseşte data naşterii sau altă dată semnificativă în codul PIN. 

— Când era ziua lui? spuse Race deodată. 

— A, ştiu, spuse Renée. Am văzut-o în dosarul lui. Era cândva 
în 1914. Vai, cum era? Ştiu. 6 august. 6 august 1914. 

00:00:30 

00:00:29 

00:00:28 

— Ce zici? strigă Race, încercând să acopere zgomotul ploii 
interioare. 

— E o posibilitate, spuse Renee. 

Race se gândi o clipă la asta. Scrută camera şi, în timp ce 
făcea asta, dădu cu ochii de Ehrharat, care stătea cu spatele la 
perete, gâjâind, cu gura plină de sânge. 

— Nu, spuse Race hotărât. Nu e asta. 

— Ce? 

00:00:21 

00:00:21 

00:00:19 

Nu se ştie de ce, Race gândea cu mintea perfect limpede 
acum. 

— E prea uşor. Dacă a folosit o dată, trebuie să fie una 
semnificativă, dar care să fie cumva inteligentă sau plină de 
ambiţie. Ceva care să demonstreze restului lumii că el câştigase. 
Nu ar fi folosit ceva atât de prostesc ca ziua lui de naştere. Ar fi 
folosit ceva semnificativ. 

— Profesore, nu mai avem timp. Ce altceva ar mai putea fi? 

Race încercă să-şi amintească tot ce auzise despre Fritz Weber 
mai devreme. 

Efectuase experimente pe subiecţi umani. 


345 


00:00:15 

Fusese judecat la Nürnberg. 

00:00:14 

Şi condamnat la moarte. 

00:00:13. 

Şi executat. 

00:00:12 

Executat. Executat... 

„Da”, îşi spuse Race. 

00:00:11 

Dar care era data? 

00:00:10 

— Renee. Repede. Care era data presupusei execuţii a lui 
Weber? 

00:00:09 

— Păi... 22 noiembrie 1945. 

00:00:08 

— 22 noiembrie 1945. 

00:00:07 

— Bagă codul! 

00:00:06 

Race se aplecă înainte şi apăsă numerele pe tastatura 
Supernovei. 


INTRODUCEŢI CODUL DE DEZAMORSARE AICI 
22111945 


După ce introduse codul - cu stropitoarea împroşcând apă 
peste tot şi cronometrul din faţa lui apropiindu-se rapid de zero - 
Race îşi izbi degetul pe tasta ENTER. 

Biip! 

Gâjâitul lui Ehrhardt încetă imediat ce auzi bip-ăitul. Figura lui 


Race se lumină cu un zâmbet larg. „Doamne, am reuşit...” 
Deodată, ecranul Supernovei se schimbă: 


346 


COD DE DEZAMORSARE INTRODUS 
NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ A DETONĂRII OPRITĂ LA 
00:00:04 
MINUTE. 

SECVENȚA ALTERNATIVĂ DE DETONARE ACTIVATĂ 


Secvența alternativă de detonare? 

— Oof, /a dracu’... răsuflă Race. 

Privirea îi ţâşni la celălalt cronometru - cel aşezat deasupra 
recipientelor de hidrazină din celălalt capăt al încăperii - 
cronometrul care era oprit la 00:00:05. 

Cel de-al doilea cronometru se activă şi se schimbă în 
00:00:04. 

Ehrhardt făcu ochii mari, surprins. 

Ai lui Race se făcură şi mai mari. 

— Oof, Doamne, spuse el. 


După exact patru secunde, la finalul scurtei numărători 
inverse, combustibilii hipergolici din recipiente se amestecară şi 
pereţii cabinei de control explodară cu o forţă şocantă. 

Ferestrele se sparseră dintr-odată, aruncând în văzduh un 
milion de fragmente, urmate îndeaproape de o minge explozivă 
de flăcări ce mugeau şi urlau. 

Resturile fură azvârlite în toate direcţiile - uşi, bucăţi de 
Supernova, fragmente rupte din băncile de lemn, bucăţi din 
podea - toate împinse cu o forţă atât de mare, încât unele 
reuşiră chiar să treacă dincolo de marginea craterului, aterizând 
în frunzişul des care înconjura uriaşa mină de pământ. Bucăţile 
rupte din cele două focoase termonucleare care formaseră 
Supernova aterizară inofensive pe fundul craterului - explozia 
hipergolică fiind mult prea rudimentară ca să spargă atomii din 
interiorul lor. 

Intr-o clipă, din cabina de control nu mai rămase decât un 
cadru de metal înnegrit - carbonizat într-atât încât deveni de 
nerecunoscut, atârnând singur deasupra minei. Pereții 
dispăruseră, ferestrele dispăruseră, podeaua şi tavanul 
dispăruseră şi ele. 


347 


Şi William Race dispăruse. 


348 


A ŞASEA MAŞINAŢIE 


Marţi, 5 ianuarie, ora 19:10 


349 


Cele două nave fluviale se deplasau încet la suprafaţa râului, 
îndreptându-se către mina abandonată. 

Una din nave era o şalupă lungă şi aerodinamică, iar cealaltă, 
un hidroavion mic, uzat, având un singur flotor ce-i atârna de 
aripa dreaptă. 

Lumea era tăcută, râul era calm. 

Leonardo Van Lewen şi Doogie Kennedy priveau din cabine, 
uitându-se fix la mina părăsită din faţa lor. Incet, îşi aduseră 
navele către malul râului, apropiindu-le uşor. 

Auziseră zgomotul exploziei hipergolice şi acum vedeau mina - 
uriaşul crater de pământ cafeniu - şi dâra de fum negru care se 
ridica din cadrul carbonizat, în formă de cutie, care atârna în 
mijlocul lui. 

Nu se vedea ţipenie de om. 

Nu se mişca nimic. 

Orice s-ar fi întâmplat aici, acum chiar că se terminase de-a 
binelea. 

Cei doi soldaţi din Beretele Verzi săriră din vasele lor şi se 
apropiară atent, cu armele în mână, de grupul de clădiri vechi, de 
forma unor magazii, situate la marginea canionului. 

Pe neaşteptate, Renée apăru de pe uşa uneia dintre clădiri, îi 
văzu imediat, se apropie de ei şi toţi trei se reuniră la marginea 
canionului, uitându-se la rămăşiţele înnegrite ale cabinei de 
control. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Van Lewen. 

— Ehrhardt a folosit idolul ca să armeze Supernova. Apoi a 
programat-o să explodeze, spuse Renée, cu un glas trist şi blând. 
Profesorul Race a reuşit să oprească secvenţa de detonare, dar 
abia neutralizase Supernova, când toată cabina a explodat. 

Van Lewen întoarse privirea spre cabina de control distrusă, 
spre ultimul loc în care William Race fusese văzut în viaţă. 

— Dispozitivul era acolo? întrebă el. 


350 


— Înî, mormăi Renée. Să nu-ți vină să crezi. A oprit 
numărătoarea inversă. A fost uimitor. 

— Şi idolul? 

— Presupun că a fost nimicit în explozie, împreună cu 
Supernova şi cu profesorul Race. 

Se auzi un foşnet din dreapta lor. 

Van Lewen şi Doogie se răsuciră, ţinând armele sus. 

Dar când se întoarseră, nu văzură nimic altceva decât copaci şi 
frunziş. 

Şi apoi, deodată, un obiect cilindric, de forma unui butoi - un 
fel de capsulă, cam de mărimea unui container obişnuit de gunoi 
- căzu de pe ramurile înalte ale unui copac şi sări uşor pe 
frunzişul des, cam la douăzeci de metri în faţa lor. 

Van Lewen, Renee şi Doogie se încruntară cu toţii şi se 
îndreptară spre el. 

Capsula trebuie să fi fost în interiorul cabinei de control când 
aceasta sărise în aer şi fusese aruncată până acolo de unda de 
Şoc. 

Capsula focosului se rostogoli, oprindu-se în frunziş şi apoi, în 
mod straniu, începu să se agite înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi 
avut pe cineva înăuntru, care se zvârcolea, încercând să iasă... 

Deodată, capacul capsulei fu dat deoparte şi Race se prăvăli 
din interior, plonjând pe pământul umed şi noroios. 

Figura lui Renée se lumină cu un zâmbet de o mie de wati, şi 
ea şi cei doi soldaţi din Beretele Verzi se repeziră spre locul din 
frunziş unde zăcea Race. 

Profesorul stătea în noroi, întins pe spate - ud leoarcă şi 
incredibil de epuizat. Incă mai purta şapca şi vesta neagră din 
kevlar. 

Ridică privirea spre cei trei tovarăşi ai lui care se apropiau, 
oferindu-le un zâmbet obosit. 

Apoi îşi scoase mâna dreaptă de la spate şi aşeză un obiect pe 
pământ. Era plin de picături de apă, dar nu aveai cum să nu 
recunoşti piatra strălucitoare, neagră cu vinişoare viorii, şi 
trăsăturile feroce ale capului de rapa ce fusese sculptat în ea. 

Era idolul. 


A 


351 


Gânsacul străbătea văzduhul, plutind grațios deasupra pădurii 
tropicale amazoniene. 

Se îndrepta către vest, în întunericul timpuriu al nopţii, înapoi 
în munţi, înapoi la Vilcafor. 

Doogie stătea în carlingă, pilotând avionul, în timp ce Van 
Lewen, Race, Renee şi rănitul Uli erau în spate. 

Race se gândea la modul în care scăpase din cabina de 
control. 

In cele cinci secunde dintre dezamorsarea Supernovei şi 
amestecarea combustibililor hipergolici, încercase disperat să 
găsească o scăpare în cabină. 

Se întâmplase să-i cadă ochii pe una dintre capsulele pentru 
focoase - un container care putea rezista la o presiune de 700 de 
atmosfere, căci scopul său era acela de a proteja focoasele 
nucleare explozive. 

Neavând la ce altceva să recurgă, se aruncase spre capsulă - 
înşfăcând şi idolul de pe bancul de lucru şi închizând capacul 
capsulei exact în momentul în care se termina numărătoarea 
inversă. 

Combustibilii se amestecaseră şi cabina de control explodase, 
iar el fusese aruncat sus, în aer, în interiorul capsulei. Din fericire, 
aterizase destul de lejer, în copacii care înconjurau mina. 

Dar era încă în viaţă şi numai asta conta. 

Acum, stând în locul lui din spatele hidroavionului, Race ţinea 
în mână şi o carte zdrenţuită, legată în piele, pe care o găsise în 
hangar după spectaculoasa lui supravieţuire. Era pe un raft din 
biroul ce dădea spre mină. 

Era o carte pe care insistase să o caute înainte de a se întoarce 
la Vilcafor. 

Era Manuscrisul Santiago. 

Manuscrisul Santiago original - scris de Alberto Santiago în 
secolul al XVI-lea, furat din mănăstirea San Sebastian de Heinrich 
Anistaze în secolul XX şi fotocopiat de agentul special Uli Pieck 
de la Bundeskriminalamt la scurt timp după aceea. 

Stând în spatele micului hidroavion, Race se uita la manuscris, 
copleşit de uimire. 

Vedea scrisul de mână al lui Alberto Santiago. Liniile şi 


352 


înfloriturile îi erau familiare, dar acum le vedea pe o hârtie cu 
textură frumoasă, scrise cu cerneală albastră consistentă, nu 
doar sub forma unor scrijelituri aspre, fotocopiate. 

Voia să-l citească imediat, dar nu, asta trebuia să mai aştepte. 
Avea de rezolvat alte lucruri întâi. 

— Van Lewen, rosti el. 

— Da. 

— Povesteşte-mi despre Frank Nash. 

— Ce? 

— Am spus să-mi povesteşti despre Frank Nash. 

— Ce vrei să ştii? 

— Ai mai lucrat cu el până acum? 

— Nu. E prima dată. Unitatea mea a fost rechemată de la 
Bragg ca să participe la misiunea aceasta. 

— Ştii că Nash e colonel în cadrul Unităţii de Proiecte Speciale 
a Armatei Statelor Unite? 

— Da, sigur. 

— Deci ştiai că Nash minte, ieri-dimineaţă, când a venit în 
biroul meu cu o legitimaţie DARPA şi cu o poveste cum că ar fi 
fost colonel în rezervă şi că acum lucra în cadrul Agenţiei 
Naţionale pentru Proiecte de Cercetare Avansată în domeniul 
Apărării? 

— Nu ştiam că ţi-a spus asta. 

— Nu ştiai? 

Van Lewen se uită la Race, cu o privire sinceră. 

— Profesore Race, eu sunt doar un subordonat, înţelegi. Mi s-a 
spus că va fi o misiune de protecţie. Mi s-a spus să te protejez pe 
dumneata. Aşa că asta fac. Îmi pare rău dacă domnul colonel 
Nash te-a minţit, dar n-am ştiut. 

Race îşi încleştă dinţii. Era al dracului de enervat. Era furios că 
fusese păcălit ca să accepte să participe la misiunea aceasta. 

Pe lângă asta, mai era şi hotărât să afle totul, căci dacă Nash 
nu lucra cu DARPA, mai apăreau o mulţime de alte întrebări. De 
pildă, care era treaba cu Lauren şi Copeland? Făceau şi ei parte 
din Unitatea de Proiecte Speciale a Armatei? 

Şi mai importante erau întrebările legate de modul în care 
ajunsese tocmai el să facă parte din misiune. La urma urmei, 


353 


Nash pretinsese că auzise de el de la fratele lui, Marty. Dar Race 
nici nu-şi mai văzuse fratele de aproape zece ani. 

In mod bizar, Race se trezi gândindu-se la Marty. 

Fuseseră apropiaţi în copilărie. Deşi Marty era cu trei ani mai 
mare ca el, întotdeauna se jucaseră împreună - jucau fotbal, 
baseball şi uneori doar alergau. Dar Will fusese dintotdeauna mai 
bun la sport, în ciuda diferenţei de vârstă. 

Marty, în schimb, era evident cel mai deştept din ei doi. 
Avusese rezultate excepţionale la şcoală şi fusese marginalizat 
din cauza asta. Nu era frumos şi, chiar şi la vârsta de nouă ani, 
era întruchiparea tatălui său, adus de umeri, cu sprâncenele 
groase şi închise la culoare, în permanenţă cu o expresie severă 
ce amintea de Richard Nixon. 

In schimb, Race moştenea frumuseţea mamei - avea părul 
şaten, de culoarea nisipului, şi ochii albaştri precum cerul. 

In adolescenţă, în timp ce Will ieşea în oraş cu prietenii, Marty 
stătea acasă printre computerele lui şi discurile din preţuita 
colecţie Elvis Presley. La nouăsprezece ani, Marty nici măcar nu 
avusese vreo prietenă. intr-adevăr, singura fată căreia îi 
trimisese vreodată o felicitare de Ziua îndrăgostiţilor - o majoretă 
drăguță pe nume Jennifer Michaels - se dovedise a fi îndrăgostită 
de Will. Asta îl făcuse pe Marty să sufere îngrozitor şi să se 
închidă în sine. O vreme, mama lui îl dusese până şi la o prietenă 
de-a ei, psiholog, ca să discute despre asta. Ulterior, de fiecare 
dată când Race aducea o fată acasă, Marty fie tăcea mâlc, fie se 
furişa în linişte din cameră. 

Veni vremea facultăţii şi, în timp ce băieţii care îl chinuiseră în 
curtea şcolii plecară la studii să devină funcţionari bancari şi 
agenţi imobiliari, Marty se îndreptase direct spre laboratoarele 
informatice de la MIT - taxele şcolare fiindu-i plătite integral de 
tatăl lui, inginer de sistem - unde excelă încă o dată. 

Race, în schimb - era inteligent, da, dar întotdeauna se 
descurca mai prost la şcoală - avea să meargă la USC cu o bursă 
sportivă parţială. Acolo avea să o cunoască, să o curteze şi să o 
piardă pe Lauren O' Connor şi, între timp, să studieze limbi 
străine. 

Şi apoi venise divorţul părinţilor lor. 


354 


Se întâmplase totul atât de brusc. Într-o zi, tatăl lui Race 
venise acasă de la serviciu şi îi spusese mamei că o părăseşte. 
Se aflase ulterior că de aproape unsprezece luni avea o aventură 
cu secretara lui. 

Familia se împărţise în două. 

Marty, care avea douăzeci şi cinci de ani pe vremea aceea, 
încă se mai întâlnea cu regularitate cu tatăl lui - la urma urmei, 
fusese întotdeauna băiatul tatălui său, atât ca înfăţişare, cât şi ca 
fire. 

Dar Race nu-şi iertase niciodată tatăl. Când murise de atac de 
cord în 1992, Will nici măcar nu se dusese la înmormântare. 

Era nucleul familial american clasic - spart din interior. 

Race îşi reveni, întorcându-se în prezent, într-un hidroavion ce 
zbura peste junglele din Peru. 

— Dar Lauren şi Copeland? îl întrebă el pe Van Lewen. Fac şi ei 
parte din Unitatea de Proiecte Speciale a Armatei? 

— Da, spuse Van Lewen solemn. 

„Paştele mă-sii.” 

— Bun, atunci, zise Race, schimbând abordarea. Ce ştii despre 
proiectul Supernova? 

— Jur că nu ştiu nimic despre el, rosti Van Lewen. 

Race se încruntă şi îşi muşcă buza. 

Se întoarse către Renée. 

— Tu ce ştii despre proiectul american Supernova? 

— Ceva-ceva tot ştiu. 

Race ridică sprâncenele interesat. 

Renée oftă. 

— Proiect aprobat de Comitetul pentru Armament din Congres 
în şedinţă cu uşile închise: ianuarie 1992. Buget de peste 1,8 
miliarde de dolari, aprobat de Comitetul pentru Alocarea 
Fondurilor din Senat, tot în şedinţă cu uşile închise: martie 1992. 
Proiectul era menit să fie o cooperare între Agenţia pentru 
Proiecte de Cercetare Avansată în domeniul Apărării şi Marina 
Statelor Unite. Coordonatorul de proiect e... 

— Stai puţin, spuse Race, întrerupând-o. Supernova e un 
proiect al marinei? 

— Exact. 


355 


Aşadar, Frank Nash nu spusese o singură minciună ca să-l 
determine să participe la misiune. Supernova nici măcar nu era 
un proiect al armatei. 

Era un proiect al marinei. 

Dintr-odată, Race îşi aminti ceva ce auzise în seara 
precedentă, în timp ce era ţinut prizonier în Humvee, înainte ca 
panterele să atace echipa BKA. 

Îşi amintea că auzise vocea unei femei - poate a lui Renée - 
transmițând ceva prin radio în limba germană, o frază care i se 
păruse destul de nepotrivită la momentul acela, o propoziţie pe 
care nu le-o tradusese lui Nash şi celorlalţi. 

„Was ist mit dem anderen amerikanischen Team? Wo sind die 
jetzt?” 

„Dar cealaltă echipă americană? Unde se află în momentul de 
faţă?” 

Cealaltă echipă americană... 

— Îmi pare rău, Renée, spuse el, cine spuneai că e 
coordonatorul proiectului Supernova? 

— Se numeşte Romano. Doctorul Julius Michael Romano. 


Şi iată. 

Misteriosul Romano, descoperit în sfârşit. 

Echipa lui Romano era o altă echipă americană. O echipă a 
marinei. 

Doamne... 

— Bun, să văd dacă am înţeles bine, spuse Race. Supernova e 
un proiect al marinei, coordonat de tipul ăsta pe nume Julius 
Romano, da? 

— Exact, spuse Renee. 

— Şi Romano şi echipa lui se află în Peru în momentul de faţă, 
în căutarea idolului de thyriu? 

— Exact. 

— Dar şi Frank Nash a adus aici o echipă din partea armatei, 
care caută tot idolul. 

— Corect, aprobă Renee. 

— De ce, atunci? De ce o echipă condusă de un colonel din 
Unitatea de Proiecte Speciale a Armatei Statelor Unite încearcă 


356 


să ajungă înainte celor de la marina americană la un idol care e 
cheia unei arme pe care o posedă marina? 

Renée spuse: 

— Răspunsul la întrebarea aceasta e puţin mai complex decât 
ar putea părea la prima vedere, profesore Race. 

— Pune-mă la încercare. 

— Bine, oftă Renée, inspirând adânc. În ultimii şase ani, 
serviciile secrete germane au urmărit în tăcere cum cele trei 
ramuri ale forţelor armate ale Statelor Unite - Armata, Marina şi 
Forţele Aeriene - s-au implicat într-o luptă pentru putere foarte 
încrâncenată şi foarte secretă. E o luptă pentru supravieţuire. Se 
zbat să devină principalul serviciu armat din Statele Unite, astfel 
încât atunci când Congresul va elimina, în cele din urmă, unul 
dintre servicii - aşa cum intenţionează să facă în anul 2010 - să 
nu fie ei afectaţi. Se luptă pentru a se face indispensabili. 

— Congresul intenţionează să elimine unul dintre serviciile 
armate până în 2010? întrebă Race. 

— Printr-o notă secretă a Departamentului Apărării, datată 6 
septembrie 1993 şi semnată atât de secretarul Apărării, cât şi de 
preşedinte, Departamentului Apărării îi recomandă preşedintelui 
ca, până în anul 2010, una dintre ramurile forţelor armate ale 
Statelor Unite să fie dizolvată. 

— Bun... spuse Race neîncrezător. Şi tu de unde ştii toate 
chestiile astea? 

Renée îi zâmbi sec. 

— Fii serios, profesore. Doar Marina Statelor Unite nu e singura 
marină din lume care ascultă mesajele transmise de alte ţări prin 
reţelele subacvatice de comunicaţii. 

— A, se lămuri Race. 

— Fundamentul deciziei a fost acela că războiul s-a schimbat. 
Vechea împărţire a forţelor armate ale unei ţări în servicii 
terestre, aeriene şi acvatice nu mai e valabilă în lumea modernă. 
E un anacronism rămas în urma a două războaie mondiale şi ao 
mie de ani de luptă corp la corp. lar acum trebuie să se aleagă 
serviciul care trebuie eliminat. Încă de atunci, continuă Renée, 
fiecare ramură a serviciilor armate încearcă să-şi dovedească 
valoarea, în detrimentul celorlalte două. 


357 


— Cum adică? întrebă Race, sceptic. 

— De exemplu, Forţele Aeriene pretind că deţin Bombardierul 
Invizibil şi capacităţi unice de luptă prin mijloace de superioritate 
aeriană. Dar marina contraatacă spunând că deţine Grupurile 
Aeronavale. În plus, cei din marină pretind că navele lor de luptă 
şi bombardierele sunt, oricum, la fel de greu de depistat ca şi B- 
3-ul şi, în afară de asta, au şi avantajul suplimentar al unei piste 
de aterizare mobile. Cu o duzină de Grupuri Aeronavale, spune 
marina, cine mai are nevoie de Forțe Aeriene? Armata de uscat, 
în schimb, afirmă că are trupe specializate la sol şi forţe de 
infanterie mecanizate. Dar şi marina, şi Forţele Aeriene 
contraargumentează, spunând că luptele moderne au loc în 
spaţiul aerian şi pe oceanele lumii, nu pe uscat. Atrag atenţia 
asupra Războiului din Golf şi a conflictului din Kosovo - bătălii 
purtate din văzduh, nu la sol. În plus, trebuie să mai ai în vedere 
şi afilierea strânsă dintre Marină şi Corpul de Infanterie Marină al 
Statelor Unite. Din moment ce existenţa Corpului de Infanterie 
Marină e garantată de constituţia americană, marina nu are cum 
să fie eliminată. Deţine şi resurse la sol şi resurse de infanterie 
mecanizată, exercitând astfel şi mai multă presiune asupra 
armatei de uscat, obligând-o să-şi justifice existenţa. Ce 
Dumnezeu, uită-te la rachetele balistice intercontinentale. Toate 
cele trei servicii armate au facilităţi de lansare a rachetelor: 
Marina are sisteme de lansare de pe submarine, Forţele Aeriene 
au sisteme de lansare din aer şi de la sol, iar Armata are sisteme 
de la sol şi sisteme mobile. Dacă mai adaugi şi capacităţile 
nucleare tactice ale Corpului de Infanterie Marină, trebuie să te 
întrebi: oare chiar are nevoie o naţiune de patru sisteme 
separate de rachete nucleare, când, în realitate, numai două - 
sau chiar unul singur - ar fi de ajuns? 

— Şi cine pare să piardă? întrebă Race direct. 

— Armata de uscat, replică Renée firesc. Fără îndoială. Mai 
ales dacă avem în vedere garanţia constituţională pentru Corpul 
de Infanterie Marină. În toate studiile pe care le-am văzut până 
acum, armata terestră a ieşit întotdeauna pe locul al treilea. 

— Aşadar, trebuie să-şi dovedească valoarea, spuse Race. 

— Au nevoie disperată să-şi dovedească valoarea. Sau să pună 


358 


într-o lumină proastă valoarea unuia din celelalte două servicii. 

— Cum adică „să pună într-o lumină proastă valoarea unuia 
din celelalte două servicii”? 

— Profesore, spuse Renée, ştiai că la sfârşitul anului trecut a 
avut loc o spargere la baza Vandenberg a Forţelor Aeriene? 

— Nu. 

— Au fost furate nişte planuri strict secrete pentru noul focos 
nuclear W-88. W-88 este un focos miniatural, o capodoperă a 
tehnologiei. Şase membri ai personalului de securitate au fost 
ucişi în timpul furtului. Raportul oficial făcut în urma anchetei - şi 
ştirile despre eveniment - susțineau că a fost opera unor agenţi 
chinezi. Dar raportul neoficial despre spargere afirmă că, în urma 
examinării tehnicilor de ucidere şi de pătrundere în clădire, 
exista o singură unitate care ar fi putut săvârşi infracţiunea. O 
unitate a Forţelor Speciale ale Armatei. Beretele Verzi. 

Race îi aruncă o privire lui Van Lewen. Sergentul din Beretele 
Verzi îi răspunse dând pur şi simplu din umeri, neajutorat. Era 
prima dată când auzea aşa ceva. 

— Armata a spart baza Forțelor Aeriene? întrebă Race uimit. 

Renée explică: 

— Vezi dumneata, profesore, armata lucrează şi ea la un nou 
focos miniatural. Încheierea cu succes a proiectului W-88 ar fi 
subminat puternic proiectul lor - şi ar fi oferit un motiv în minus 
ca să fie păstraţi în 2010. 

Race se încruntă: 

— Şi cum aplicăm logica asta la proiectul Supernova? 

— Simplu, zise Renée. Supernova e arma supremă. Serviciul 
armat care îi controlează utilizarea îşi va asigura supraviețuirea 
în 2010. Evident, deşi Supernova e, oficial, un proiect al Marinei, 
Armata şi-a propus să-şi construiască propriul dispozitiv - după 
toate probabilitățile, folosind informaţii pe care au reuşit să le 
obţină dintr-o sursă implicată în proiectul marinei. 

— Dar nimeni nu are thyriu deocamdată, observă Race. 

— Motiv pentru care toată lumea e aici şi caută idolul acela. 

— Bun, să văd dacă am înţeles bine, spuse Race. In ciuda 
faptului că, oficial, Supernova e un proiect al marinei, armata îşi 
construieşte în secret propriul dispozitiv. Apoi, când descoperă că 


359 


s-ar putea să existe o sursă de thyriu pe undeva, le dă lui Frank 
Nash şi celor de la Unitatea de Proiecte Speciale a Armatei 
sarcina de a găsi thyriul înaintea Marinei. 

— Corect. 

— Doamne, Dumnezeule, izbucni Race. Cât de sus merge aşa o 
treabă? Se gândea la coloana oficială din ziua anterioară, când 
ieşiseră din New York. Ca o persoană să reuşească aşa ceva, 
trebuia să aibă o funcţie serioasă. 

— Cât se poate de sus, spuse Renee, vorbind mai încet. Până 
la ofiţerii cu cele mai înalte grade din ierarhia Armatei Statelor 
Unite. Şi asta e ceea ce mă sperie cu adevărat. N-am mai văzut 
niciodată armata atât de disperată. Adică, Doamne, Dumnezeule, 
uită-te la misiunea asta. Asta e solutia. Ăsta e lozul câştigător. 
Dacă armata pune mâna pe piatra aceea - făcu semn cu capul 
spre idolul de pe scaunul liber de lângă Race - își garantează 
existenţa pe viitor. Şi asta înseamnă că Frank Nash e în stare de 
orice ca să pună mâna pe el. De absolut orice. 

Race ridică idolul. Lucea în mâinile lui, capul rapei rânjind 
ameninţător. 

Se uita la el trist, privind porţiunea găurită de la bază. 

— Atunci înseamnă că există o singură problemă, nu-i aşa? 
spuse el. 

— Care anume? întrebă Renee. 

— Idolul acesta. 

— Ce e cu el? 

— Vezi tu, asta e chestia, zise Race. Idolul acesta nu e din 
thyriu. Idolul acesta e un fals. 


— E un ce? exclamă Renee pe nerăsuflate. 

— E un fals? întrebă şi Van Lewen. 

— E un fals, confirmă Race. la uitaţi-vă aici. Îi aruncă idolul cel 
negru şi lucitor lui Van Lewen. Ce vezi? 

Sergentul cel mare ridică din umeri. 

— Văd idolul incaş după care am venit aici. 

— Serios? spuse Race aplecându-se în faţă şi luând o sticlă 
metalică plină cu apă pe care Van Lewen şi-o ţinea atârnată de 
curea. Pot să iau puţin asta? 


360 


Desfăcu rapid capacul şi turnă conţinutul sticlei peste idol. 

Apa se vărsă peste capul rapei, i se scurse pe faţă şi picură pe 
jos, pe podeaua avionului. 

— Bun, şi...? întrebă Van Lewen. 

— Conform manuscrisului, spuse Race, când idolul se udă, ar 
trebui să emită un zgomot surd, ca un zumzăit. Acesta nu scoate 
niciun sunet. 

— ŞI? 

— Şi înseamnă că nu e din thyriu. Dacă ar fi fost din thyriu, 
oxigenul din apă l-ar fi făcut să intre în rezonanţă. Acesta nu e 
idolul veritabil. E un fals. 

— Dar când ţi-ai dat seama? întrebă Renee. 

Race spuse: 

— Când am luat idolul de pe bancul de lucru, cu câteva clipe 
înainte să sară în aer cabina, sistemul de stropitori din interiorul 
cabinei de control împroşca apă prin toată încăperea. A stropit 
idolul din abundență, dar el n-a zumzăit deloc. 

— Aşadar, Supernova naziştilor nu ar fi distrus lumea? vru să 
ştie Van Lewen. 

— Nu, spuse Race. Doar pe noi şi poate câteva sute de hectare 
de pădure tropicală în timpul exploziei nucleare. Dar nu şi lumea. 

— Dacă nu e din thyriu, zise Van Lewen, atunci din ce e? 

— Nu ştiu, răspunse Race. Dintr-un fel de rocă vulcanică, 
presupun. 

— Dacă e un fals, insistă Renée luându-i idolul lui Van Lewen, 
atunci cine l-a făcut? Cine ar fi putut să-l facă? A fost găsit în 
interiorul unui templu în care nu mai intrase nimeni de peste 
patru sute de ani. 

— Cred că ştiu cine l-a făcut, spuse Race. 

— Serios? 

El încuviinţă. 

— Cine? întrebară Renée şi Van Lewen într-un glas. 

Race ridică manuscrisul legat în piele pe care-l ţinea în mână - 
originalul Manuscris Santiago - acelaşi manuscris la care însuşi 
Alberto Santiago lucrase cu mult, mult timp în urmă. 

— Răspunsul la această întrebare, declară el, se găseşte în 
paginile acestei cărţi. 


361 


Race se retrase în partea din spate a micului hidroavion. 

Urma să ajungă curând la Vilcafor. Dar înainte de asta, voia să 
citească manuscrisul - să-l citească până la capăt. 

Erau atât de multe întrebări pentru care voia răspunsuri. Cum 
ar fi când anume înlocuise Renco idolul real cu unul fals sau cum 
reuşise să bage rapele la loc în templu. 

Dar cel mai mult - mai important decât orice altceva - voia să 
ştie un singur lucru. 

Unde se afla adevăratul idol. 

Race se făcu comod în locul lui din spatele avionului, dar 
tocmai când se pregătea să deschidă manuscrisul, văzu 
pandantivul de smarald ce-i atârna la gât - pandantivul lui Renco 
- şi îl luă în mână. Îşi trecu degetele peste marginile lucitoare ale 
pietrei. Şi făcând asta, se gândi la scheletul de pe care 
desprinsese şnurul de piele în ziua aceea - scheletul mizer şi 
ponosit pe care îl găsise chiar la intrarea în templu. 

Renco... 

Race clipi şi se trezi la realitate, încercând să nu se mai 
gândească la asta. Dădu drumul smaraldului şi îşi adună 
gândurile. Apoi găsi locul din manuscris în care rămăsese ultima 
dată cu povestea: 

Alberto Santiago tocmai o salvase de rape pe sora lui Renco, 
Lena, după care Lena îi spusese lui Renco de faptul că spaniolii 
urmau să sosească în Vilcafor până în zorii zilei... 


362 


A PATRA LECTURĂ 


Renco se uită fix la Lena o bună bucată de timp. 

— Până în zorii zilei, spuse el, repetându-i cuvintele. 

Incă era întuneric afară, dar urma să se lumineze în câteva 
ore. 

— Aşa este, întări Lena. 

In lumina difuză a focului din fortăreață, vedeam gândurile 
care îi întunecau chipul lui Renco - misiunea lui de a salva idolul 
se lupta cu dorinţa de a-i ajuta pe oamenii din Vilcafor în acest 
moment de restrişte. 

Renco aruncă o privire în celălalt capăt al citadelei. 

— Bassario, rosti el, pe un ton răspicat. 

M-am întors şi l-am văzut pe Bassario stând cu picioarele 
încrucişate pe podea, într-un colţ întunecat al fortăreței, cu 
spatele spre restul încăperii, ca de obicei. 

— Da, prinţe preaînţelept, spuse criminalul, fără să ridice ochii 
de pe ceea ce făcea. 

— Ai mai avansat? 

— Aproape am terminat. 

Renco se îndreptă spre locul în care se afla criminalul cel 
viclean. Eu l-am urmat. 

Bassario s-a întors când Renco ajunse lângă el şi eu am zărit 
pe podea, lângă el, idolul pe care juraserăm să-l protejăm. Apoi 
Bassario îi dădu lui Renco un obiect. 

Şi când am văzut ce era, am împietrit. 

Apoi am clipit de două ori şi m-am mai uitat o dată, căci eram 
sigur că mă amăgeau. 

Dar nu era aşa. 

Cu siguranţă nu era aşa. 

Căci în braţele lui Bassario, chiar în faţa ochilor mei, era o 
copie exactă a idolului lui Renco. 


Desigur, Renco plănuise totul, punând asta la cale de la bun 
363 


început. 

Îmi aminteam de scurtul nostru popas în oraşul Colco, cel cu 
cariera de piatră, chiar la începutul călătoriei noastre, îmi 
aminteam că îl văzusem pe Renco făcând rost de un sac plin cu 
obiecte cu muchii ascuţite. Şi îmi amintesc foarte clar că mă 
întrebasem în momentul acela de ce pierdeam clipe preţioase din 
timpul nostru adunând pietre! 

Dar acum înţelegeam. 

Renco luase de la carieră mai multe roci care imitau cel mai 
bine ciudata piatră neagră cu vinişoare viorii din care fusese 
sculptat idolul. 

Apoi îi dăduse pietrele acelea ucigaşului Bassario şi îi trasase 
sarcină să sculpteze o copie identică a idolului, cu ajutorul căreia, 
probabil, avea să-l tragă pe sfoară pe Hernando. 

Era genial. 

Tot atunci mi-am dat seama şi ce făcuse Bassario pe tot 
parcursul călătoriei, în momentele acelea în care se furişa într-un 
colţ al taberei noastre şi stătea înghesuit, în faţa unui foc mic, cu 
spatele la noi. 

Sculptase o copie a idolului. 

Într-adevăr, trebuie să spunem, era o copie absolut 
remarcabilă. Fălcile rânjinde ale panterei, dinţii ca nişte pumnale. 
Toate acestea sculptate într-un fel de piatră foarte strălucitoare, 
neagră cu vinişoare viorii. 

În momentul acela, nu puteam să-mi iau ochii de la idolul fals 
şi să nu mă întreb ce fel de criminal genial fusese Bassario. 


— Cât mai ai până termini? îl întrebă Renco pe Bassario. 

Pe când Renco vorbea, am remarcat că falsul încă mai avea 
nevoie de nişte finisări în jurul maxilarului felinei. 

— Nu prea mult, răspunse criminalul. Va fi gata până în zori. 

— Ai la dispoziţie jumătate din timpul acesta, spuse Renco, 
întorcându-se cu spatele la Bassario şi uitându-se la grupul de 
supraviețuitori adunaţi în spatele lui în fortăreață. 

Nu-i dădeau prea multe speranţe. 

Înaintea lui stăteau Vilcafor - bătrân, orgolios şi şubred - şi 
încă şapte războinici incaşi, cei care fuseseră suficient de 


364 


norocoşi să se afle în fortăreață la primul atac al rapelor. În 
schimb, pe lângă cei şapte războinici Renco mai vedea doar un 
grup pestrit de bărbaţi în vârstă, femei şi copii, cu toţii speriaţi. 

— Renco, i-am şoptit eu. Ce-o să ne facem? 

Curajosul meu tovarăş îşi strânse buzele, gânditor. Apoi rosti 
cele ce urmează: 

— Vom pune capăt tuturor acestor suferinţe. O dată pentru 
totdeauna. 


Şi spunând acestea, în timp ce Bassario lucra cu fervoare să 
termine copia idolului, Renco începu să-i organizeze pe 
supraviețuitorii din Vilcafor. 

— Ascultaţi, zise el în timp ce aceştia se adunau în cerc strâns 
în jurul lui, mâncătorii de aur vor ajunge aici până la răsăritul 
soarelui. După calculele mele, asta ne dă mai puţin de două ore 
să ne pregătim pentru sosirea lor. Femeile, copiii şi bătrânii vor 
intra în quenko sub îndrumarea surorii mele şi se vor îndepărta 
de sat cât de mult pot. Războinicii, spuse el întorcându-se spre 
cei şapte războinici ai satului care supravieţuiseră. Voi veţi veni 
cu mine la templul acesta de care vorbeşte Vilcafor. Dacă rapele 
provin din clădirea aceea, atunci va trebui pur şi simplu să le 
băgăm la loc înăuntru. Le vom ademeni în templu cu ajutorul 
cântecului idolului ud şi apoi le vom închide la loc în interior. 
Acum adunaţi la un loc toate armele pe care le găsiţi. 

Războinicii se îndepărtară repede. 

— Lena, spuse Renco. 

— Da, frate? 

Frumoasa lui soră apăru lângă el. Îmi zâmbi când ajunse, 
privindu-mă cu ochi strălucitori. 

— Voi avea nevoie de cea mai mare băşică pe care o poţi găsi, 
zise Renco. Umplută cu apă de ploaie. 

— Se va face, făgădui Lena, plecând în grabă. 

— Şi Hernando? l-am întrebat pe Renco. Dacă ajunge aici în 
timp ce noi suntem ocupați cu ademenirea rape/or în bârlogul 
lor? 

Renco răspunse: 

— Dacă, aşa cum spune sora mea, ne urmăreşte cu iscoade 


365 


chanca, atunci, imediat ce ajunge aici, îşi va da seama în ce 
direcţie am plecat. Încrede-te în mine, bunule Alberto, mă bazez 
că au să facă asta. Căci atunci când mă va găsi, va găsi şi un idol 
la mine... şi îmi dau cuvântul că îi voi da acel idol. 

— Hernando e un om rece şi crud, Renco, i-am spus eu, 
depravat şi fără remuşcări. Nu te poţi aştepta la onoare din 
partea lui. Odată ce-i vei da idolul, te va ucide fără tăgadă. 

— Ştiu. 

— Şi atunci de ce... 

— Prietene, care e binele mai important? rosti Renco blând. 
Avea chipul blajin şi vocea liniştită. Ca eu să trăiesc, iar 
Hernando să pună mâna pe idolul oamenilor mei? Sau ca eu să 
mor, iar el să rămână cu o copie fără valoare? 

Îmi zâmbi. 

— Personal, aş prefera să mor, dar mă tem că aici nu e doar 
viaţa mea în joc. 


Citadela se transformă într-un sălaş agitat, oamenii din Vilcafor 
pregătindu-se pentru ceea ce avea să urmeze. 

Însuşi Renco se duse să-i instruiască pe războinicii oraşului. Pe 
când el se ocupa cu asta, am profitat de ocazie ca să mă alătur 
lui Bassario o scurtă perioadă de timp şi să-l urmăresc cum lucra 
la copia după idol. În realitate - să mă ierte Dumnezeu - aveam 
şi un motiv ascuns ca să-i vorbesc. 

— Bassario, i-am şoptit şovăielnic, Lena... Lena are soţ? 

Bassario îmi aruncă un zâmbet drăcesc. 

— Auzi, călugăre, ticălos bătrân ce eşti... spuse el cu voce tare. 

L-am rugat în şoaptă să vorbească mai încet. Bassario, după 
cum era de aşteptat din partea unei haimanale ca el, era foarte 
amuzat. 

— A avut odată un soţ, zise el în cele din urmă. Dar căsnicia lor 
s-a încheiat acum multe luni, înainte de sosirea mâncătorilor de 
aur. Numele soţului Lenei era Huarca şi era un tânăr războinic 
promiţător, iar căsnicia lor - atât cât se poate spune despre o 
căsnicie aranjată - era văzută ca una ce promitea. Dar nimeni nu 
ştia că Huarca era înclinat spre crize de furie. După naşterea 
fiului lor, Huarca a început să o bată pe Lena cu sălbăticie. Se 


366 


spunea că Lena îndura aceste bătăi ca să-l protejeze pe Mani de 
furia tatălui lui. Se pare că şi-a atins scopul. Huarca nu l-a atins 
pe băiat nici măcar o dată. 

— De ce nu l-a părăsit? am întrebat. La urma urmelor, e 
prinţesa neamului vostru... 

— Huarca a ameninţat că-l ucide pe băiat dacă Lena spunea 
cuiva despre bătăi. 

„Doamne, Dumnezeule”, mi-am zis. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? am vrut să ştiu. 

— Totul a fost descoperit din greşeală, de fapt, spuse Bassario. 
Într-o zi, Renco a vizitat-o pe Lena neanunţat - şi a găsit-o 
ghemuită într-un ungher al casei, adăpostindu-şi fiul în braţe. 
Avea lacrimi în ochi, iar faţa îi era plină de sânge şi de vânătăi. 
Huarca a fost prins imediat şi condamnat la moarte. Din câte 
ştiu, până la urmă, parcă a fost aruncat într-o groapă în care era 
o pereche de pantere înfometate din junglă. L-au sfâşiat mădular 
cu mădular. Bassario dădu din cap a dezaprobare. Călugăre, 
bărbatul care-şi bate nevasta e cel mai josnic laş - cel mai josnic. 
Aş spune că Huarca şi-a găsit un sfârşit pe măsură. 


L-am lăsat pe Bassario să-şi vadă de treabă şi m-am îndreptat 
spre un colţ al citadelei, ca să mă pregătesc pentru misiunea ce 
ne aştepta. _ 

După scurt timp, Renco mi se alătură în acelaşi scop. Incă 
purta veşmântul spaniol pe care îl furase din temniţă cu multe 
săptămâni în urmă - vesta maro de piele, pantalonii albi şi 
cizmele de piele înalte până la genunchi. Odată mi-a spus că 
îmbrăcămintea de deasupra îi fusese de mare ajutor în timpul 
ostenitoarei drumeţii prin pădure. 

Îşi azvârli o tolbă peste umăr şi începu să-şi aranjeze la brâu 
teaca sabiei. 

— Renco? l-am strigat. 

— Da? 

— De ce era Bassario închis? 

— A, Bassario... oftă el mâhnit. 

Am aşteptat să continue. 

— Poate că nu-ţi vine să crezi, dar Bassario era prinţ odinioară, 


367 


spuse Renco. Un tânăr prinţ foarte apreciat. Într-adevăr, tatăl lui 
era nici mai mult, nici mai puţin decât Pietrarul Regal, un 
constructor genial şi sculptor în piatră, cel mai venerat meşter al 
imperiului. Bassario era fiul şi protejatul lui şi, la scurtă vreme, a 
devenit şi el un pietrar priceput. La vârsta de şaisprezece ani, 
deja îşi depăşise tatăl în cunoştinţe şi talent, în ciuda faptului că 
tatăl lui era Pietrarul Regal, cel care a construit citadele pentru 
Sapa Inca! Dar Bassario era nesăbuit. Era talentat la întreceri 
sportive - ca arcaş nu-şi găsea pereche - dar, ca mulţi de soiul 
lui, îi plăcea să bea, să joace jocuri de noroc şi să se distreze cu 
tinerele frumoase din cartierele rău-famate din Cuzco. Din 
nefericire pentru el, succesul pe care-l avea la femei nu îl însoțea 
şi în casele de joc. Ajunsese să aibă datorii monstruoase la 
indivizi care nu aveau nici pe departe reputaţii onorabile. Atunci 
când datoriile au ajuns prea mari ca să poată fi achitate, ticăloşii 
aceia au hotărât că Bassario trebuie să-i recompenseze altfel - 
folosindu-şi deosebitele talente. 

— Cum? 

— Bassario îi răsplătea folosindu-şi minunatele înzestrări de 
pietrar pentru a sculpta falsuri după statui celebre şi comori 
nepreţuite. Smarald sau aur, argint sau jad, oricare ar fi fost 
materialul, Bassario putea copia până şi cel mai complicat obiect. 
După ce reproducea o statuie vestită, infamii lui acoliţi 
pătrundeau în casa proprietarului idolului veritabil şi îl înlocuiau 
cu falsul lui Bassario. Planul lor a funcţionat aproape un an şi 
criminalii au profitat enorm de pe urma lui, până într-o zi, când 
„prietenii” lui Bassario au fost prinşi în casa verişorului lui Sapa 
Inca, tocmai în timp ce înlocuiau idolul veritabil cu cel fals. Rolul 
lui Bassario în planul lor a fost curând descoperit. El a fost trimis 
la închisoare şi toată familia lui, umplută de ruşine. Tatălui lui i- 
au fost luate poziţia de Pietrar Regal şi titlurile de nobleţe. 
Fratele meu, Sapa Inca, a decretat ca familia lui Bassario să fie 
evacuată din casa ei din cartierul regal şi mutată în una dintre 
cele mai nenorocite mahalale din Cuzco. 

Ascultam totul în linişte. 

Renco povesti mai departe: 

— Am fost de părere că pedeapsa a fost prea aspră şi i-am 


368 


spus asta fratelui meu, dar el a vrut să-l dea pe Bassario drept 
exemplu şi mi-a ignorat rugăminţile. 

Renco se uită spre Bassario, care îşi vedea de lucru în colţul 
citadelei. 

— Bassario a fost o dată un tânăr foarte nobil. Avea defecte, 
fără îndoială, dar, în esenţă, era nobil. De aceea, atunci când a 
ajuns să fie datoria mea să salvezi idolul din Coricancha, m-am 
hotărât să-i folosesc talentele pentru a-mi uşura incursiunea. M- 
am gândit că, dacă ticăloşii din Cuzco îi puteau folosi priceperea 
pentru a-şi atinge scopurile, în mod sigur puteam face şi eu 
acelaşi lucru, în misiunea mea de a salva Spiritul Neamului. 


După o vreme, Bassario îşi termină copia după idol. 

Când încheie, îi aduse lui Renco idolul cel fals - împreună cu 
cel veritabil. 

Renco tinu ambele statuete în mână, în faţa lui. Eu mă uitam 
peste umărul lui şi, într-adevăr, Bassario era atât de priceput, 
încât nu puteam să-mi dau seama care e cea reală şi care e 
falsul. 

Bassario se retrase în ungherul lui din fortăreață şi începu să-şi 
strângă lucrurile - sabia, tolba, arcul. 

— Unde crezi că te duci? îl întrebă Renco, văzându-l că se 
ridică. 

— Plec, replică Bassario sec. 

— Dar am nevoie de ajutorul tău, spuse Renco. Vilcafor spune 
că oamenii lui au trebuit să mute o lespede mare de la intrarea în 
templu şi că a fost nevoie de zece bărbaţi ca să o urnească. Şi eu 
o să am nevoie de cât mai mulţi dacă vreau să o pun la loc. Am 
nevoie de ajutorul tău. 

— Cred că am făcut deja mai mult decât suficient pentru a te 
ajuta în misiunea ta, nobile prinţ, ripostă Bassario. Am evadat din 
Cuzco, am traversat munţii, am înaintat orbeşte prin pădurile 
primejdioase. Şi toate astea în timp ce-ţi făceam un idol fals. Nu, 
am făcut destul, iar acum plec. 

— Nu ai niciun fel de loialitate faţă de neamul tău? 

— Neamul meu m-a băgat la închisoare, Renco, îi răspunse 
Bassario cu asprime. Şi apoi mi-a pedepsit familia pentru 


369 


greşeala mea - i-a alungat, trimiţându-i să trăiască în cel mai 
primejdios şi mai mizerabil cartier din Cuzco. Sora mea a fost 
siluită în mahalaua aceea, iar mama şi tata, bătuţi şi tâlhăriţi. 
Hoţii i-au rupt până şi degetele tatei, ca să nu mai poată lucra 
piatra. A ajuns să cerşească - să cerşească resturi, ca să-şi 
hrănească familia. Nu port nicio ranchiună pentru pedeapsa mea, 
chiar deloc, dar nici nu simt vreo loialitate faţă de societatea care 
mi-a pedepsit familia pentru o greşeală care a fosta mea şi doar 
a mea. 

— Îmi pare rău, spuse Renco blajin. Nu ştiam despre lucrurile 
acestea. Dar, te rog, Bassario, idolul, Spiritul Neamului... 

— Aceasta e lupta ta, Renco. Nu a mea. Am făcut destule 
pentru tine, chiar mai mult decât atât. Cred că mi-am câştigat 
libertatea. Urmează-ţi destinul şi lasă-mă să mi-l urmez şi eu. 

Cu aceste vorbe tăioase, Bassario îşi puse arcul pe umăr şi 
cobori în guenko, dispărând în întuneric. 

Renco nu încercă să-l oprească. Se uită doar în urma lui, cu 
chipul înnegurat de tristeţe. 


Acum, noi, ceilalţi, eram pregătiţi pentru confruntarea cu 
rapele. Nu mai rămânea decât un ultim amănunt. 

Am luat mica băşică plină cu urină de maimuţă, pe care mi-o 
dăduse bătrânul ştirb mai devreme în seara aceea, şi am 
deschis-o la un capăt. 

Imediat, un miros îngrozitor de neplăcut mi-a înţepat căile 
olfactive. M-am cutremurat simțind duhoarea şi m-a apucat 
disperarea gândindu-mă că trebuia să-mi torn dezgustătorul 
lichid pe tot trupul. 

Am făcut-o însă. Şi, da, era absolut îngrozitor! Nu era de 
mirare că le dezgusta pe rape. 

Renco începu să chicotească văzând cât eram de jenat. Apoi 
îmi luă mica băşică şi începu să-şi arunce pe el urina galbenă şi 
urât mirositoare. Băşica trecu la ceilalţi războinici, care aveau să 
se aventureze sus, pe munte, şi aceştia începură şi ei să-şi 
toarne pe trup dezgustătorul, pestilenţialul lichid. 

Pe când eram toţi aproape gata, Lena se întoarse cu o băşică 
de la un animal mult mai mare - o vezică de lamă, am bănuit - 


370 


plină şi ea cu lichid. 

— Apa de ploaie pe care mi-ai cerut-o, îi spuse ea lui Renco. 

— Bun, zise Renco, luându-i vezica de lamă. Atunci înseamnă 
că suntem gata de plecare. 

* 

Renco turnă pe idolul veritabil un şiroi de apă de ploaie din 
băşica de lamă. 

Acesta se trezi la viață imediat, zumzăindu-şi cântecul 
melodios. 

Interiorul citadelei era gol. Lena trimisese deja femeile, copiii şi 
bătrânii în quenko, pentru a-şi începe călătoria prin tunelurile 
sale labirintice, călătorie ce avea să-i ducă, în cele din urmă, la 
cascada de lângă marginea platoului. Lena rămăsese în 
fortăreață, gata să închidă cetatea cu lespedea, în urma noastră. 

— În regulă, spuse Renco, făcând semn cu capul spre perechea 
de războinici incaşi care umblau la lespedea de la intrare. Acum. 

În momentul acela, cei doi războinici rostogoliră lespedea 
uriaşă, dând-o deoparte şi dezvăluind noaptea întunecată de 
afară. 

Rapele erau exact acolo! 

Ne aşteptau. 

Adunate într-un cerc larg chiar în faţa intrării de piatră a 
citadelei. 

Am numărat douăsprezece - douăsprezece pantere negre 
uriaşe, fiecare cu ochi galbeni diavoleşti, cu urechi ascuţite şi cu 
umeri puternici, musculoşi. 

Renco ţinea în faţa lui idolul ce zumzăia, iar rapele se uitau fix 
la el, încremenite. 

Brusc, idolul încetă să mai zumzăie şi, la fel de brusc, rape/e 
ieşiră din transă şi începură să mârâie încet. 

Renco udă repede statueta cu apă din vezica de lamă şi 
cântecul idolului începu încă o dată, rapele căzând iar în hipnoză. 

Şi inima mea începu iar să bată. 

Apoi, cu idolul în braţe şi cu cei şapte războinici incaşi şi cu 
mine în urma lui, Renco trecu prin uşa citadelei, ieşind în aerul 


rece al nopţii. 
* 


371 


Ploaia se oprise - în cele din urmă - iar norii se risipiseră 
oarecum, dezvelind cerul înstelat al nopţii şi luna plină, 
strălucitoare. 

Ţinând torţele aprinse sus deasupra capului, ne croiam drumul 
prin sat, spre o cărare îngustă care se întindea de-a lungul râului. 

Rapele erau peste tot în jurul nostru, făcând paşi lenți, atenţi, 
ţinându-şi trupul jos, aproape de pământ, având în acelaşi timp 
ochii aţintiţi asupra idolului ce cânta în mâinile lui Renco. 

Îmi era îngrozitor de frică. Trebuie să spun că niciodată nu 
fusesem mai înspăimântat de atât. 

Să fii înconjurat de o haită de astfel de fiare uriaşe, 
primejdioase - creaturi complet lipsite de îndurare sau doar nişte 
fiinţe care ucideau fără cea mai mică şovăială. 

Erau atât de mari! În lumina pâlpâitoare a torţei noastre, 
muşchii lor din dreptul umerilor şi de pe spate aveau o strălucire 
portocalie. De asemenea, răsuflau foarte tare - se auzea un fel 
de scrâşnet din fundul pieptului, asemănător cu nechezatul unui 
cal. 

Pe când mergeam pe cărarea de pe malul râului, m-am uitat în 
spate şi am văzut-o pe Lena stând la marginea satului, cu o torţă 
în mână, uitându-se după noi. 

Dar, după câteva clipe, dispăru - hotărându-se, îmi imaginam, 
să se întoarcă în fortăreață şi să-şi vadă de îndatoririle pe care le 
avea de îndeplinit acolo. Ne-am urmat călătoria, urcând spre 
misteriosul templu. 


Am mers în continuare de-a lungul potecii. Nouă bărbaţi - 
Renco, eu şi şapte războinici incaşi - înconjurați de o haită de 
rape. 

Am ajuns la versantul muntelui, la un pasaj îngust din stâncă. 
Unul dintre războinicii incaşi îi spuse lui Renco unde se afla 
templul, la celălalt capăt al acestei trecători. 

Renco mai udă o dată idolul. Acesta zumzăia tare, tonul său 
înalt străpungând aerul zorilor. Apoi pătrunse în pasaj, panterele 
urmându-l îndeaproape, asemenea unor copii care-şi urmează 
dascălul. 

În timp ce străbăteam trecătoarea îngustă la lumina torţelor 


372 


noastre aprinse, unul dintre războinicii incaşi încercă, nesăbuit, 
să înjunghie una dintre rapele hipnotizate, cu vârful lăncii - dar 
tocmai când se pregătea să-şi înfigă arma între coastele fiarei, 
rapa se întoarse către el şi rânji feroce, făcându-l să se oprească 
tocmai înainte de a lovi. Apoi, pantera uriaşă întoarse pur şi 
simplu capul şi continuă să urmărească vrăjită idolul cântăreţ. 

Războinicul şi unul dintre tovarăşii săi îşi aruncară câte o 
privire. Chit că rapele erau vrăjite, nu erau complet neajutorate. 

Acum ieşeam din pasajul îngust, dând într-un fel de canion 
circular. După cum spusese căpetenia Vilcafor, un stâlp incredibil 
de piatră ţâşnea din mijlocul lui, pierzându-se în înălțimile cerului 
nopţii. 

O cărare era săpată în peretele canionului din stânga noastră - 
cărarea de evadare pe care Vilcafor le ordonase oamenilor săi să 
o reconstruiască. Aceasta se încolăcea în jurul circumferinței 
canionului cilindric, urcând spiralat în jurul stâlpului de piatră din 
centru. 

Renco urcă pe potecă, păşind încet, ţinând în mâini idolul ud. 
Panterele îl urmau. Războinicii incaşi şi cu mine păşeam în 
spatele lor. 

Urcam tot mai mult. Înconjurând craterul, urmând curba 
constantă a potecii. 

După o vreme, am ajuns la un pod de frânghii care se întindea 
pe deasupra canionului, făcând legătura dintre poteca exterioară 
şi stâlpul de piatră din mijlocul marelui canion. 

M-am uitat peste râpă, la turnul de piatră aflat de cealaltă 
parte. 

În vârful turnului, înconjurat de un frunziş retezat la înălţime 
mică, am văzut o minunată piramidă în trepte, asemănătoare cu 
cele găsite pe pământurile aztecilor. Un tabernacul în formă de 
cutie era înălţat în vârful impunătoarei piramide triunghiulare. 

Renco traversă podul primul. Panterele îl urmară, una câte 
una, săltând cu o siguranţă absolută de-a lungul podului lung, ce 
atârna în jos. Războinicii trecură după ele. Eu am trecut ultimul 
dintre toţi. 

După ce am reuşit să străbat podul, am urcat nişte trepte late 
de piatră care dădeau într-un fel de poiană. La capătul acestei 


373 


poieni se afla portalul spre templu, intrarea. 

Largă şi întunecată, pătrată şi amenințătoare, se căsca, oferind 
parcă întregii lumi o provocare. 

Ţinând idolul ud în braţe, Renco se apropie de portal. 

— Războinicilor, spuse el cu fermitate, vedeţi de lespede. 

Cei şapte războinici, împreună cu pipernicitul de mine, se 
repeziră la lespedea care se afla într-o parte a intrării căscate în 
templu. 

Renco se opri în portal, udând idolul cu apă de ploaie, făcându- 
| să-şi continue cântecul melodios. 

Panterele se opriră în faţa lui, uitându-se ţintă la idolul 
cântăreţ, hipnotizate. 

Renco făcu un pas spre interiorul templului. 

Panterele îl urmară. 

Renco mai cobori un pas şi prima panteră intră după el. 

Încă un pas. 

O a doua panteră, apoi o a treia şi apoi oa patra. 

Moment în care Renco vărsă peste idol toată apa care mai 
rămăsese în vezica de lamă şi apoi - după ce privi pentru ultima 
dată cea mai de preţ comoară a poporului său - o aruncă în 
adâncimile întunecate ale templului. 

Panterele săriră în interiorul templului după idol. Toate 
douăsprezece. 

— Repede, lespedea! strigă Renco, repezindu-se să iasă din 
templu. Împingeţi-o la loc în dreptul intrării! 

Împinserăm laolaltă. 

Lespedea hurui, hârşâindu-se de prag. 

M-am apăsat pe ea cu toată forţa, opintindu-mă să dau gata 
greutatea uriaşei pietre. Renco apăru şi el lângă mine, împingând 
Şi el. 

Lespedea se mişca încet, acoperind portalul. Încă vreo câţiva 
paşi. 

Aproape am reuşit... 

Încă vreo... câţiva... 

— Renco, se auzi deodată un glas de undeva, din apropiere. 

Era glasul unei femei. 

Renco şi cu mine ne întoarserăm deodată. 


374 


Şi o văzurăm pe Lena stând la marginea poienii. 

— Lena? spuse Renco. Ce cauţi aici? Parcă te-am rugat... 

In momentul acela, Lena fu împinsă deoparte cu brutalitate, 
aruncată la pământ şi, deodată, am văzut un bărbat care stătea 
pe scările de piatră în spatele ei; în momentul acela, într-o clipă, 
fiecare picătură de sânge din vene mi se preschimbă în gheaţă. 

Îl aveam în faţa ochilor pe Hernando Pizarro. 


Un şir de vreo douăzeci de conchistadori ieşi dintre frunze, din 
spatele Lenei, împrăştiindu-se prin poiană, cu muschetele 
ridicate şi aţintite către chipurile noastre. Flăcările torţelor lor 
luminau întreaga poiană. 

Erau însoţiţi de trei băştinaşi cu pielea măslinie, fiecare dintre 
ei având obrajii străpunşi de nişte ţepi lungi şi subţiri din os. 
Chanca. Iscoadele chanca pe care le tocmise Hernando să ne ia 
urma către Vilcafor. 

Ultimul - nu, cel mai ameninţător dintre toţi - era alt bărbat cu 
pielea măslinie. Era mai înalt decât ceilalţi, mai solid, având o 
claie de păr negru, lung şi încâlcit care-i ajungea până la umeri. 
Şi el avea o ţeapă din os ce-i străpungea obrazul stâng. 

Era Castino, fiorosul indian chanca ce stătuse în aceeaşi 
temniţă ca şi Renco la începutul aventurii noastre, cel care îl 
auzise pe Renco spunând că idolul era la Coricancha, în Cuzco. 

Conchistadorii şi indienii chanca formară un cerc larg în jurul 
lui Renco, al meu şi al celor şapte războinici indieni. 

Atunci am observat cât de mizerabili erau toţi. Până la unul, 
conchistadorii erau plini de noroi şi de murdărie. Arătau obosiţi, 
epuizați, frânţi peste măsură. 

Mi-am dat brusc seama, că, de fapt, asta era tot ce mai 
rămăsese din legiunea de o sută de oameni a lui Hernando. În 
marşul lor prin munţi şi păduri, oamenii lui Hernando muriseră 
peste tot în jurul lui. Din cauza bolilor, de foame sau pur şi simplu 
de epuizare. 

Asta era tot ce mai rămăsese din legiunea lui. Douăzeci de 
oameni. 

Hernando păşi înainte, smucind-o în acelaşi timp pe Lena, 
făcând-o să se ridice în picioare. Trăgând-o după el, se apropie 


375 


de templu şi se aşeză în faţa lui Renco, privindu-l poruncitor, de 
sus. Hernando era cu un cap mai înalt decât Renco şi de două ori 
mai lat în umeri. O împinse pe Lena cu asprime în braţele fratelui 
său. 

Cât despre mine, am aruncat o privire înfricoşată spre portalul 
templului. 

Încă mai era parţial deschis, spaţiul dintre lespede şi intrarea 
mare de piatră fiind fără îndoială suficient de mare ca să încapă o 
rapa prin el. 

Nu era bine. 

Dacă apa de pe idol se usca şi cântecul său înceta, rapele 
aveau să se trezească din vrajă şi... 

— În sfârşit ne întâlnim, i se adresă Hernando lui Renco în 
spaniolă. Ai reuşit să mă eviţi atâta timp, tinere prinţ. Vei muri 
încet. 

Renco nu zise nimic. 

— lar tu, călugăre, spuse Hernando către mine. Tu eşti un 
trădător pentru ţara şi pentru Dumnezeul tău. Vei muri şi mai 
încet. 

Mi-am înghiţit frica. 

Hernando se întoarse din nou spre Renco. 

— Idolul. Dă-mi-l. 

Renco nu se clinti. Ci doar băgă mâna încet în desaga ce-i 
atârna de brâu şi scoase idolul fals. 

Ochii lui Hernando începură să licărească văzându-l. Dacă mă 
lăsam furat de vâltoarea momentului, aş fi putut să jur că 
începuse să saliveze. 

— Dă-mi-l, rosti el. 

Renco făcu un pas înainte. 

— În genunchi. 

Încet, în ciuda umilinţei pure pe care o suferea, Renco 
îngenunche şi îi oferi idolul lui Hernando, care stătea în picioare. 

Hernando i-l luă, ochii lucindu-i lacomi în timp ce se uita fix la 
mult căutatul premiu. 

După câteva clipe, ridică privirea dinspre idol şi se întoarse 
către unul dintre oamenii lui. 

— Sergent, spuse el. 


376 


— Da, domnule? răspunse sergentul care stătea cel mai 
aproape de el. 
— Execută-i. 


Mâinile îmi fură legate cu o sfoară. Ale lui Renco la fel. 

Lena fu smulsă din braţele lui Renco de către doi soldaţi 
spanioli, cele două brute împingând-o, cu vorbe spurcate, 
spunându-i ce aveau să-i facă odată ce Renco şi eu muream, 
vorbe pe care nu îndrăznesc să le repet aici. 

Pe Renco şi pe mine ne obligară să îngenunchem înaintea unui 
bolovan dreptunghiular din mijlocul poienii, bolovan ce arăta ca 
un altar jos. 

Sergentul spaniol stătea deasupra mea, cu sabia scoasă. 

— Tu, chanca, strigă Hernando, aruncându-i o sabie lui 
Castino. De când ajunsese în poiană, mârşavul indian chanca se 
uitase ţintă la Renco, aruncându-i priviri pline de ură pură, 
neîndurătoare. Poţi să te descotoroseşti de prinţ. 

— Cu plăcere, spuse Castino în spaniolă, prinzând sabia şi 
apropiindu-se rapid de piatra altarului. 

— Taie-le mâinile mai întâi, spuse Hernando cu chibzuinţă. Aş 
vrea să-i aud urlând înainte să moară. 

Cei doi călăi ai noştri încuviinţară, în timp ce alţi doi 
conchistadori ne aduseră pe Renco şi pe mine în poziţia necesară 
- smucindu-ne de legături, astfel încât braţele să ne fie întinse 
peste altarul lat. Incheieturile noastre erau acum complet 
dezgolite, iar mâinile, gata să ne fie desprinse de trup. 

— Alberto, spuse Renco blajin. 

— Da. 

— Prietene, înainte să murim, aş vrea să ştii că a fost o onoare 
şi o bucurie să te cunosc. Tot ceea ce ai făcut pentru poporul 
meu va fi pomenit de generaţii întregi de acum înainte. Pentru 
asta îţi mulţumesc. 

— Viteazul meu prieten, i-am răspuns, dacă împrejurările 
acestea ar mai apărea o dată, aş face totul exact la fel. Fie ca 
Domnul să te aibă în grijă în Rai. 

— Şi pe tine, spuse Renco. Şi pe tine. 

— Domnilor, le spuse Hernando călăilor noştri. Seceraţi-le 


377 


mâinile. 

Sergentul şi indianul chanca îşi ridicară săbiile strălucitoare în 
acelaşi timp, le ridicară sus, deasupra capului. 

— Staţii! strigă cineva deodată. 

În clipa aceea, unul dintre ceilalţi conchistadori se repezi la 
altar. Părea a fi mai în vârstă decât tovarăşii lui - avea părul mai 
cărunt - un vulpoi şiret şi bătrân. Alergă direct spre Renco. 

Zărise pandantivul de smarald ce atârna în jurul gâtului 
tovarăşului meu. 

Bătrânul conchistador ridică rapid şnurul de piele pe deasupra 
capului lui Renco, zâmbindu-i lacom în acelaşi timp. 

— Îţi mulţumesc, sălbaticule, spuse el rânjind batjocoritor în 
timp ce-şi punea pandantivul de smarald la gât şi se repezea să 
revină în poziţia sa de lângă portalul templului. 

Cei doi călăi ai noştri se uitară spre Hernando, aşteptând 
semnalul. 

Dar, în mod curios, Hernando nu se mai uita la ei. 

De fapt, nici măcar nu se mai uita la Renco sau la mine. 

Pur şi simplu privea în gol, în dreapta noastră - spre templu - 
cu gura căscată. 

M-am întors să văd la ce anume se uita. 

— O, Doamne, Dumnezeule... am răsuflat eu. 


Una dintre rape stătea în dreptul gurii pe jumătate deschise a 
portalului, privind curioasă la masa de oameni adunată în faţa ei. 

Se profila uriaşă la intrare - cu labele puternice din faţă 
depărtate, cu umerii îngroşaţi de muşchi - dar, în momentul 
acela, înfăţişarea sa era curios de caraghioasă, mai ales din 
cauză că ţinea ceva în gură. 

Idolul. 

Idolul veritabil. 

Uriaşa panteră neagră - atât de înfricoşătoare şi fioroasă 
înainte - semăna acum cu un biet câine de vânătoare care îi 
aducea înapoi băţul stăpânului. Într-adevăr, rapa ţinea pur şi 
simplu idolul în gură, inert, ca şi cum ar fi căutat pe cineva care 
ar fi putut să-l ude din nou şi să-l facă, astfel, să cânte. 

Hernando se uita fix la panteră - sau, mai curând, la idolul pe 


378 


care aceasta îl ţinea între fălcile sale puternice. Şi atunci, dintr- 
odată, ochii îi alunecară de la rapa şi de la statueta pe care îl 
ţinea în gură la cea din mâinile lui şi de acolo spre Renco şi spre 
mine, faţa luminându-i-se a revelaţie. 

Ştia. 

Ştia că fusese înşelat. 

Faţa spaniolului solid se înroşi de furie în timp ce el se uita 
feroce la Renco şi la mine. 

— Omorâţi-i! le urlă el călăilor. Omorâţi-i acum! 


Exact în momentul acela se întâmplară o mulţime de lucruri în 
acelaşi timp. 

Călăii noştri îşi ridicară din nou săbiile - reorientate către 
gâtlejurile noastre acum - şi tocmai începuseră să-şi coboare 
lamele în două arce legănate, când, deodată, un şuierat ascuţit 
străpunse aerul de deasupra capului meu. 

După nicio clipă, cu un zvâcnet puternic, o săgeată se înfipse 
în nasul călăului meu, făcând ca un izvor dezgustător de sânge 
să-i explodeze din faţă şi doborându-l la pământ. 

Cât despre rapa din portal - după ce văzu adunătura de 
oameni ce stăteau în poiană în faţa ei şi simţi apropierea unei 
alte mese gustoase cu carne de om - dădu drumul imediat 
idolului pe care-l ţinea în gură şi sări cu sălbăticie asupra celui 
mai apropiat spaniol, tocmai în clipa în care celelalte unsprezece 
rape ieşeau din templu alergând - una după alta - şi îşi începeau 
propriul atac asupra mulţimii de conchistadori. 

Castino îl văzuse pe celălalt călău căzând la pământ lângă el, 
lovit de săgeată, şi îşi opri momentan lovitura îndreptată spre 
gâtul lui Renco, având pe chip o expresie uimită, neînţelegând ce 
se întâmplă. 

Ştiam la ce se gândeşte. 

Cine trăsese săgeata? Şi de unde? 

Evident, Castino se hotărâse să răspundă mai târziu la aceste 
întrebări, după ce l-ar fi ucis pe Renco. 

Îşi înălţă din nou lama, rapid, şi o cobori cu o forţă 
nemaipomenită... 

„„când o altă săgeată se izbi de mânerul sabiei lui şi i-o aruncă 


379 


din mână. 

Nu trecu nicio clipă şi o a treia săgeată şuieră de undeva de 
deasupra noastră şi nimeri frânghia care îi lega mâinile lui Renco, 
tăind-o frumos în două, eliberându-l. 

Renco sări imediat în picioare, tocmai când Castino - rămas 
acum fără sabie - se repezea spre el cu pumnii săi uriaşi. Renco îl 
smuci rapid pe conchistadorul care îl ţinuse țintuit de altar, 
băgându-l între el şi lovitura care se apropia, iar pumnul puternic 
al lui Castino îl lovi pe conchistador fix în faţă, zdrobindu-i nasul 
într-o clipă, împingându-i-l în ceafă, ucigându-l dintr-o singură 
lovitură! 

Chiar atunci, un alt conchistador îşi îndreptă muscheta către 
Renco şi trase exact în momentul în care prinţul se răsucea în loc 
- aducând conchistadorul mort în faţa lui, folosindu-le pe post de 
scut - şi glonţul muschetei săpă o gaură roşie, zdrenţuită, în 
pieptul cadavrului. 

Pe când Renco se ducea să se alăture luptei, conchistadorul 
care-mi ţinea încheieturile pe altar îşi scoase sabia şi se uită 
încrâncenat la mine, cu o expresie malefică. 

Dar atunci - mai repede decât ai clipi - un vârf de săgeată îi 
străpunse capul, ieşindu-i prin frunte, şi conchistadorul căzu la 
pământ, pe altarul de piatră din faţa mea, având o săgeată 
înfiptă în ceafă. 

Mi-am ridicat privirea şi m-am uitat în întunericul din spatele 
lui, căutând sursa săgeţilor. 

Şi l-am văzut. 

Am văzut silueta unui bărbat aflat sus, pe marginea canionului. 

| se vedea conturul în lumina lunii. Stătea ghemuit pe un 
genunchi, cu un arc încordat în poziţie de tragere şi cu săgeata 
ajungându-i în dreptul urechii. 

Era Bassario! 

Am urlat de bucurie şi apoi m-am apucat imediat să-mi desfac 
legăturile. 


Nu pot minimaliza măcelul care avea loc în jurul meu în acest 
moment. Era o schilodire în masă. Schilodire pură, crâncenă. 
Poiana din faţa templului se transformase într-un câmp de bătaie 


380 


- un câmp de bătaie feroce şi sângeros. 

Lumea se lupta peste tot, în vreo douăsprezece încăierări 
separate. 

Lângă templu, rapele uciseseră deja cinci conchistadori şi 
acum atacau alţi patru spanioli şi pe cele trei iscoade chanca ale 
lor. 

În altă parte a poienii, cei şapte războinici incaşi - evitaţi de 
rape datorită urinei de maimuţă care le acoperea trupul - se 
luptau cu spaniolii rămaşi. Unii dintre ei căzură când 
conchistadorii îşi descărcară muschetele în ei, alţii îşi spintecau 
duşmanii spanioli cu bucăţi de stâncă, cu pietre sau cu orice altă 
armă pe care puteau pune mâna. In ciuda tuturor crimelor şi a 
vărsărilor de sânge cărora le fusesem martor în călătoriile mele 
prin Noua Spanie, aceasta era, fără îndoială, cel mai violent şi 
mai primitiv exemplu de luptă la care fusesem de faţă. 

Lângă mine, Renco şi Castino luaseră amândoi săbii de jos şi 
erau acum implicaţi în cea mai feroce dintre înfruntările cu săbii. 

Castino, mai înalt decât viteazul meu tovarăş cu cel puţin două 
capete, îşi ţinea sabia cu ambele mâini şi dezlănţui asupra lui 
Renco o ploaie de lovituri puternice. 

Dar Renco le para bine - cu o singură mână, exact aşa cum îl 
învăţasem - dându-se înapoi grațios prin noroi, asemenea unui 
scrimer spaniol clasic, păstrându-şi echilibrul în timp ce se 
retrăgea spre frunziş. 

Pe când îmi desfăceam, în cele din urmă, frânghia de la mâna 
stângă şi mă ridicam, mi-am dat seama ce învățăcel sârguincios 
fusese Renco. Acum îmi era foarte limpede că elevul îşi întrecuse 
cu mult profesorul. 

Felul în care mânuia sabia era uluitor. 

Căci de fiecare dată când Castino se năpustea asupra lui cu o 
lovitură puternică, Renco îşi ridica rapid sabia - exact la timp ca 
să o pareze. 

Armele celor doi bărbaţi se încleştau cu o intensitate feroce. 

Castino învârtea sabia, Renco para. Castino se arunca, Renco 
dansa. 

Şi atunci, Castino dezlănţui o lovitură drăcească, o lovitură atât 
de puternică şi de rapidă, încât ar fi desprins de pe umeri capul 


381 


oricărui om de rând. 

Dar nu şi pe al lui Renco. 

Reflexele lui erau prea rapide. Se feri de lovitură aplecându-se 
şi, în scurta clipă care urmă, sări în faţă, sus, pe o stâncă joasă, şi 
se lansă în aer, anulând diferenţa de înălţime dintre el şi Castino; 
lama sa zvâăcni prin aer atât de rapid încât şuieră şi, înainte ca 
măcar să-mi dau seama ce se întâmpla, i-am văzut sabia înfiptă 
orizontal în trunchiul de copac din spatele cefei lui Castino. 

Castino stătea acolo inert, cu gura larg deschisă şi cu ochii 
mari. O clipă mai târziu, îi căzu sabia din mână. 

Dintr-odată, întregul corp i se prăvăli, desprinzându-se de sub 
capul lui hidos. 

Renco îi tăiase capul de pe umeri! 

Aproape că am început să strig de bucurie. 


Adică aş fi strigat de bucurie dacă nu aş fi avut şi alte lucruri 
de rezolvat. 

M-am întors să supraveghez câmpul de luptă din jurul meu. 

Mici încăierări se duceau în continuare în toată poiana - dar 
singurii învingători evidenţi păreau a fi rapele. 

Şi atunci am văzut idolul. 

Idolul real. 

Acesta se afla în pragul portalului, răsturnat pe o parte, exact 
în poziţia în care căzuse mai devreme din gura rape. 

Cu sfoara pe care încă o mai aveam legată la mâna dreaptă - 
sfoară care avea în jur de doi paşi lungime - am înşfăcat o sabie 
şi o torţă de pe pământ, de lângă mine, şi am început să alerg 
spre templu, printre lamele care se încleştau şi ţipetele 
conchistadorilor devastati. 

Am ajuns la portal şi am căzut la pământ lângă idol, l-am 
înhăţat... 

„„tocmai când unul dintre soldaţii spanioli se izbea în mine din 
spate, aruncându-ne pe amândoi prin portal, în templu! 

Ne-am rostogolit amândoi în jos, pe nişte scări late de piatră, 
în întunericul din templu, într-o învălmăşeală de braţe, picioare, 
idol şi torţă. 

Am ajuns la capătul scărilor şi ne-am despărţit. Ne aflam într- 


382 


un fel de tunel întunecat, zidit cu piatră. 

Duşmanul meu se ridică primul în picioare, aşa că acum stătea 
sprijinit de perete, în faţa unei mici firide deschise în el. Eu încă 
eram întins pe podea, pe spate şi ţineam idolul în poală. 

Cum soldatul spaniol stătea deasupra mea, i-am văzut colierul 
cu smarald în jurul gâtului şi l-am recunoscut imediat. Era şiretul 
soldat mai în vârstă care îi luase mai devreme lui Renco preţiosul 
pandantiv. 

Vulpoiul bătrân îşi scoase sabia şi o ridică sus. Eram lipsit de 
apărare, complet expus. 

În momentul acela, cu un urlet teribil de răsunător, ceva foarte 
mare sări din spate, peste capul meu, şi se izbi în conchistador 
cu o viteză înfricoşătoare. 

O rapa. 

Pantera îl lovi pe spaniol cu o forţă atât de mare, încât acesta 
fu aruncat în firida din spatele lui. Capul i se lovi de perete cu un 
zgomot dezgustător şi pur şi simplu explodă, crăpând ca o coajă 
de ou, nişte stropi oribili cu sânge şi creieri fiind împroşcaţi din 
gaura formată instantaneu în ceafa lui. 

Soldatul cel şiret se prăbuşi în firidă, dar era mort de-a binelea 
în momentul în care a ajuns la podea. 

Pisica începu să-l devoreze pe loc, iar coada i se unduia înainte 
şi înapoi în timp ce făcea asta. 

Am profitat de moment, am apucat idolul şi m-am repezit din 
nou în sus pe scări, ieşind din templu. 

* 


Am năvălit în noapte, recunoscător că scăpasem de moarte 
încă o dată. 

Dar bucuria mea nu dură mult. Abia ieşisem prin portal când 
am auzit un clic-clac ascuţit de undeva din spatele meu, urmat 
rapid de un strigăt aspru: 

— Călugăre! 

M-am întors. 

Şi l-am văzut pe Hernando Pizarro stând în faţa mea cu un 
pistol în mână, aţintit fix spre pieptul meu. 

Înainte ca măcar să apuc să mă mişc, am văzut o scânteiere la 
capătul ţevii pistolului, i-am auzit pocnetul zgomotos făcând ecou 


383 


în jurul meu şi, aproape imediat, am simţit o greutate uriaşă 
înfigându-mi-se în piept şi am fost aruncat spre spate. 

M-am prăbuşit la pământ instantaneu, după care nu am mai 
văzut decât nori - nori negri de furtună, care treceau peste cerul 
înstelat al nopţii pe deasupra mea - şi în momentul acela mi-am 
dat seama, spre groaza mea nemaipomenită, că tocmai fusesem 
împuşcat. 


Zăceam pe spate, scrâşnind din dinţi în agonie, privind în sus 
la cerul brăzdat de nori, în timp ce o durere arzătoare îmi 
zvâcnea în piept. 

Hernando se aplecă asupra mea şi-mi luă idolul pe care abia îl 
mai ţineam. Pe când făcea asta, m-a plesnit tare peste faţă şi mi- 
a spus: 

— Să mori încet, călugăre. 

După aceea plecă. 

Stăteam întins pe treptele de piatră din faţa templului, 
aşteptând să se scurgă viaţa din mine, aşteptând ca durerea să 
devină insuportabilă. 

Dar atunci, dintr-un motiv pe care nu-l puteam înţelege, forţa 
mea, în loc să se scurgă, începu să revină. 

Durerea arzătoare din pieptul meu mai cedă şi am putut să mă 
ridic în capul oaselor şi să-mi pipăi pieptul în locul în care glonţul 
îmi făcuse o gaură în mantie. 

Am simţit ceva acolo. 

Ceva moale şi gros şi pătrat. Mi-am scos obiectul acela din 
mantie. 

Era Biblia mea. 

Biblia mea de trei sute de pagini, scrisă de mână şi legată în 
piele. 

În centrul ei se afla o gaură rotundă, zdrenţuită, ce arăta ca o 
scobitură de vierme. La capătul îndepărtat al scobiturii am văzut 
o sferă deformată din plumb cenuşiu-închis. 

Glonţul lui Hernando. 

Biblia mea oprise glonţul! 

Lăudat fie Cuvântul Domnului. 

Am sărit în picioare, încântat. Mi-am căutat sabia, dar nu o 


384 


găseam nicăieri şi am început să mă uit prin poiană. 

L-am văzut pe Renco în capătul îndepărtat al poienii, luptându- 
se cu două săbii împotriva a doi conchistadori înarmaţi tot cu 
săbii. 

Doi războinici incaşi se încleştau cu o pereche de spanioli nu 
departe de locul în care mă aflam - păreau a fi singurii oameni 
rămaşi în viaţă pe turnul de piatră. 

Şi atunci l-am văzut pe Hernando - ţinând idolul în mâini - 
grăbindu-se să plece prin frunzişul din dreapta mea, repezindu-se 
să coboare pe scara de piatră de acolo. 

Am făcut ochii mari. 

Se îndrepta spre podul de frânghii. 

Dacă ajungea acolo, cu siguranţă ar fi tăiat podul şi ne-ar fi 
lăsat abandonaţi pe turn, împreună cu rapele. 

M-am repezit după el, sărind prin poiană, sărind peste o rapa 
care stătea la pământ, sfâşiind trupul unui conchistador mort. 

Am coborât scările câte două, zburând peste ele, în timp ce 
inima mi se zbătea în piept şi picioarele îmi zvâcneau, 
urmărindu-l pe Hernando. Când am trecut pe după un cot al 
scărilor, l-am văzut la vreo zece paşi înaintea mea, păşind pe 
podul de frânghii. 

Hernando era un bărbat solid şi musculos şi ca atare se mişca 
destul de lent. Eu eram mai scund, mai pipernicit, mai rapid. L- 
am ajuns din urmă şi am ţâşnit pe pod după el, moment în care, 
nemaiavând altceva la îndemână, m-am aruncat - fără sabie - în 
spatele lui. 

L-am izbit cu putere şi am căzut amândoi pe scândurile subţiri 
ale punţii, la mare înălţime deasupra fundului canionului. 

Impactul căderii noastre fu însă atât de puternic, încât 
scândurile de sub noi se frânseră ca nişte surcele şi, spre groaza 
mea, am căzut prin ele, în râpă... 


Dar căderea noastră se termină repede. 

Cu o smucitură bruscă, zdruncinătoare, ne-am oprit amândoi. 
În momentele de groază ale prăbuşirii, Hernando întinsese mâna 
ca să se apuce de orice i-ar fi putut opri căderea. 

Găsise capătul dezlegat al frânghiei care încă mai era înnodată 


385 


la încheietura de la mâna mea dreaptă. Acum sfoara era întinsă 
peste o scândură din podul de frânghii, iar eu şi Hernando 
atârnam de o parte şi de alta a ei! 

Aşa se face că eram ca nişte contragreutăţi aninate de un 
scripete, la capetele diferite ale aceleiaşi frânghii, în timp ce 
sforile podului parţial rupt atârnau peste tot în jurul nostru. 

Printr-un noroc - sau nenoroc, în cazul meu - eu atârnam sub 
Hernando, capul meu fiind aproape de genunchii săi ce se 
bălăbăneau. Hernando se afla mai sus, chiar sub scândurile 
rămase din pod. 

Am văzut că avea idolul în mâna stângă şi se ţinea de sfoara 
mea cu dreapta. Îşi întinse mâna stângă sus, încercând disperat 
să arunce idolul pe scândurile rămase din podul de frânghii, ca să 
se poată ţine cu mâna. 

Mi-am dat seama că, după ce ar fi reuşit să facă asta, ar fi 
putut să mă lase să cad fără probleme. În clipa de faţă, greutatea 
mea - deşi neînsemnată în comparaţie cu a lui - era singurul 
lucru care îl susţinea. 

Trebuia să fac ceva. Şi asta cât mai repede. 

— De ce faci asta, călugăre? urlă Hernando în timp ce se lupta 
să-şi obţină scăparea, atât de apropiată acum. Ce-ţi pasă ție de 
idolul ăsta? Eu aş ucide pentru el! 

În timp ce el striga furios, am văzut una dintre sforile subţiri 
care atârnau din podul de frânghii de deasupra noastră - una 
dintre frânghiile care susţinuseră înainte balustrada podului. 

Dacă aş putea... 

— Deci ai ucide pentru el, nu, Hernando? am spus eu, 
încercând să-i distrag atenţia în timp ce mă chinuiam să dezleg 
bucata de frânghie de la încheietură - frânghia care mă lega de 
Hernando. Asta nu înseamnă nimic pentru mine! 


— Nu? urlă el. 
Acum era o întrecere, ne întreceam să vedem cine-şi va atinge 
obiectivul primul - Hernando voia să ajungă la scândura de 


deasupra noastră, iar eu să dezleg frânghia care ne ţinea legaţi. 
— Nu! i-am strigat - tocmai când reuşeam să mă eliberez din 
strânsoarea frânghiei. 
— De ce, călugăre? 


386 


— Fiindcă, Hernando, eu aş muri pentru el. 

Şi spunând acestea, cum mă eliberasem de-acum de frânghia 
pe care o aveam legată la mână, m-am întins spre sfoara subţire 
care atârna de podul de deasupra mea şi am apucat-o - în timp 
ce, exact în acelaşi moment, dădeam drumul bucății de frânghie 
care mă ţinea legat de Hernando. 

Reacţia a fost instantanee. 

Cum  contragreutatea de la celălalt capăt al frânghiei 
dispăruse, Hernando căzu. Drept în jos. 

Trecu pe lângă mine, corpul lui transformându-se într-un nor 
rapid ce urla; ca o ultimă insultă binemeritată, când a ţâşnit prin 
faţa mea, am întins mâna şi i-am smuls idolul din braţe. 

— Nuuuuu! urlă Hernando în cădere. 

Şi cum atârnam acolo, deasupra hăului - ţinându-mă cu o 
mână de sfoara podului de frânghii şi având în mâna liberă idolul 
sacru - i-am văzut expresia de pură groază de pe chip făcându-se 
din ce în ce mai mică, până când, în cele din urmă, dispăru în 
hăul întunecat de sub mine, iar curând nu i-am mai auzit decât 
urletul. 

Acesta avea să înceteze o clipă mai târziu, odată cu zgomotul 
dezgustător pe care l-am auzit când s-a strivit. 


După o vreme, am ajuns din nou în luminiş, cu idolul în mână. 

Imaginea care m-a întâmpinat era ca o frântură din lumea de 
dincolo. 

In lumina pâlpâitoare a torţelor răspândite prin poiană, am 
văzut rapele îngenunchind deasupra şirurilor de conchistadori 
morţi, desfătându-se cu carnea proaspătă de om. Coifuri argintii 
ascuţite erau aruncate peste tot, lucind în lumina torţelor. 

Atunci i-am văzut pe Renco, pe Lena şi pe trei dintre războinicii 
incaşi stând lângă portal, ţinând săbii şi muschete în mâini. Erau 
singurii supraviețuitori ai măcelului, mulţumită mai ales calităţilor 
lor de luptători şi stratului de urină de maimuţă care îi acoperea. 
Păreau să caute ceva. Idolul, negreşit. 

— Renco! am strigat. Lena! 

Mi-am regretat impulsul imediat. 

Rapa care era întinsă la pământ în faţa mea şi-a ridicat imediat 


387 


privirea de la ospăț, deranjată de ţipetele mele. 

Uriaşa fiară se ridică pe picioare şi se uită atent la mine. 

Altă panteră din spatele ei făcu şi ea la fel. 

Apoi încă una şi încă una. _ 

Haita de pantere uriaşe formă un cerc larg în jurul meu. Işi 
ţineau capul jos, cu urechile date pe spate. 

L-am văzut pe Renco întorcându-se şi văzând situaţia dificilă în 
care mă aflam. Dar el era prea departe ca să mă poată ajuta. 

Mă întrebam de ce stratul de urină de pe pielea mea nu le mai 
ţinea departe pe pantere. Poate că se luase în timpul încăierării 
mele cu conchistadorul bătrân şi şiret din interiorul templului sau 
atunci când căzusem la pământ după ce mă împuşcase 
Hernando. 

Indiferent de motiv, mi-am zis, era sfârşitul, acesta era 
sfârşitul. 

Rapa din fruntea celorlalte îşi încordă tot corpul, pregătindu-se 
să se arunce. Şi atunci... 


„„.prima picătură de apă mă lovi în creştetul capului, plesnind 
zgomotos. Fu urmată la scurt timp de o a doua picătură, şi apoi 
de o a treia şi oa patra. 

Ca un dar de la însuşi Domnul, cerul se rupse şi începu să 
plouă cu găleata. 

Vai, şi ce mai ploua! Ploua în valuri - valuri puternice, care te 
udau până la piele, - cu stropi mari de apă răpăind în creştetul 
turnului de piatră cu o forţă nemaipomenită, plesnindu-mi în 
ţeastă, plescăind peste idol. 

Şi în clipa aceea, slavă Domnului, idolul începu să cânte. 


Cântecul lui le linişti imediat pe pantere. 

Toate se uitau lung la statueta ce şiroia în mâinile mele, 
ţinându-şi capetele aplecate într-o parte, ca reacţie la zumzăitul 
său melodios şi înalt. 

Renco, Lena şi cei trei războinici se apropiară de locul în care 
mă aflam, protejându-şi torţele de ploaie şi înconjurând haita de 
rape vrăjite. 

Am observat că Renco avea în mână idolul fals al lui Bassario. 


388 


— Îţi mulţumesc, Alberto, spuse el, luându-mi idolul ce cânta. 
Cred că am să iau eu asta acum. 

Alături de el, Lena îmi zâmbi, pielea ei frumoasă, măslinie, 
strălucind în ploaie. 

— Aşa deci, l-ai învins pe marele mâncător de aur ca să ne 
salvezi idolul, zise ea. E ceva ce nu poţi face, eroul meu viteaz? 

Spunând acestea, se aplecă deodată înainte şi mă sărută uşor 
pe buze. Inima aproape că mi se opri când buzele ei se lipiră 
strâns de ale mele. Am simţit că mi se înmoaie picioarele. Era cât 
pe ce să cad, atât de plăcută a fost atingerea buzelor ei. 

Dar în timp ce Lena mă săruta atât de frumos, o voce de 
undeva din spatele meu rosti: 

— Fii serios, călugăre. Credeam că aşa ceva nu e permis 
pentru cei de felul tău. 

M-am întors şi l-am văzut pe Bassario stând pe una dintre 
treptele de piatră din spatele meu, cu arcul aruncat peste umăr 
şi cu faţa luminată de un zâmbet larg. 

— Ne rezervăm dreptul de a face şi excepţii, am spus eu. 

Bassario începu să râdă. 

Renco se întoarse cu faţa spre el. 

— Îţi mulţumesc că te-ai întors să ne ajuţi, Bassario. Săgeţile 
tale ne-au salvat vieţile. Ce te-a făcut să te întorci? 

Bassario ridică din umeri. 

— Când am ajuns la cascada de la capătul guenko-ului, i-am 
văzut pe mâncătorii de aur apropiindu-se de cealaltă parte a 
râului. Şi atunci m-am gândit că, dacă printr-un miracol, 
supravieţuieşti după toate astea, oamenii au să cânte cântece 
despre tine. Şi m-am hotărât că vreau şi eu să fiu pomenit în 
cântecele acelea. Să fiu pomenit şi pentru altceva decât pentru 
dezonorarea numelui familiei mele şi, în acelaşi timp, să recapăt 
onoarea acelui nume. 

— Ai reuşit şi una, şi alta, spuse Renco. Chiar ai făcut-o. Dar 
acum, pot să te rog încă o dată să fii îngăduitor şi să-ţi cer o 
ultimă favoare? 

În timp ce vorbea, Renco - ce ţinea o torţă într-o mână şi ambii 
idoli în cealaltă - începu să se îndepărteze de noi, ceilalţi, şi se 
îndreptă prin ploaie, spre portal. Pe drum, ridică vezica de lamă 


389 


de unde fusese aruncată în timpul încăierării şi o lăsă să se 
umple cu apa ploii ce cădea. 

Panterele începură imediat să-l urmeze - sau, mai precis, să 
urmeze idolul cântător din mâinile sale. 

— Odată intrat în templu, spuse Renco mergând, vreau să 
trageţi lespedea după mine. 

M-am uitat de la Renco la cei trei războinici incaşi 
supraviețuitori, care erau lângă mine. 

— Ce ai de gând să faci? l-am întrebat. 

— Am de gând să mă asigur că nimeni nu va pune vreodată 
mâna pe idolul acesta, spuse Renco. Il voi folosi ca să ademenesc 
panterele în templu. Apoi, după ce vor fi intrat toate, vreau să 
împingeţi lespedea la loc în portal. 

— Dar... 

— Încrede-te în mine, Alberto, rosti el calm, în timp ce se 
îndrepta încet spre portal, cu haita de rape strecurându-se în 
spatele lui. Ne vom revedea, îţi promit. 

Şi spunând acestea, Renco păşi în gura deschisă a templului. 
Panterele se înghesuiră în jurul lui, indiferente la ploaia 
torențială. 

Lena, Bassario, cei trei războinici şi cu mine ne repezirăm la 
lespede. 

Renco se opri în dreptul intrării în templu şi îmi aruncă o ultimă 
privire. 

Zâmbi cu tristeţe. 

— Ai grijă de tine, prietene, spuse el. 

Şi apoi se duse, dispărând în întunericul dintre lespede şi 
marele portal de piatră. 

Panterele îl urmară în templu una câte una. 

Când ultima panteră dispăru în portal, Bassario strigă: 

— Bun, împingeţi! 

Toţi şase ne-am sprijinit pe uriaşa lespede, împingând-o din 
răsputeri. 

Placa uriaşă hurui tare, hârşâindu-se de podeaua de piatră. Am 
avut noroc că nu a trebuit să o împingem foarte mult - doar vreo 
doi paşi, - altfel nu am fi reuşit să o urnim doar şase oameni. 

Dar Bassario şi războinicii incaşi erau puternici. lar Lena şi eu 


390 


am împins cu toată forţa şi încet, foarte încet, lespedea începu să 
acopere portalul pătrat. 

În timp ce continuam să închidem templul cu uriaşa piatră, 
auzeam cântecul idolului în interior, din ce în ce mai slab. 

În fine, lespedea închise portalul complet şi, totodată, înăbuşi 
glasul idolului; odată cu încetarea cântecului, mă cuprinse o 
tristeţe nemăsurată, căci în clipa aceea ştiam că nu aveam să-l 
mai revăd vreodată pe bunul meu prieten Renco. 

Înainte să plec de pe acel îngrozitor turn de piatră, aveam să 
mai fac un ultim lucru. 

Am înşfăcat un pumnal de la unul dintre conchistadorii căzuţi 
şi am scrijelit un mesaj pe suprafaţa marii lespezi potrivite acum 
în portal. Am scris un avertisment pentru toţi aceia care s-ar fi 
gândit să mai deschidă vreodată templul. 

Am scris: 

No entrare absoluto. 

Muerte asomarse dentro. 

AS 

Nu intraţi cu niciun preţ. Înăuntru se află moartea. 


Au trecut deja mulţi ani de când s-a auzit de acele evenimente. 

Acum sunt un om bătrân, veşted şi plăpând, aşezat la o masă 
dintr-o mănăstire, scriind la lumina lumânării. Munţi acoperiţi de 
zăpadă se întind în jurul meu în toate direcţiile. 

Munţii Pirinei. 

După ce Renco a intrat în templu cu cei doi idoli şi cu rapele, 
Bassario, Lena şi cu mine ne-am întors la Vilcafor. 

N-a trecut mult până când s-a dus în tot imperiul vestea 
faptelor noastre - povestea morţii lui Hernando şi a idolului pus 
în interiorul unui misterios templu, în prezenţa unei haite de rape 
ucigaşe. 

Cum era de aşteptat, stăpânirea colonială spaniolă a creat o 
poveste de faţadă despre moartea fratelui guvernatorului, a lui 
Hernando. Au spus că sfârşise onorabil, în mâinile unui trib 
necunoscut de băştinaşi, în timp ce naviga cu vitejie pe un râu 
din junglă netrecut pe hartă. Dacă ar şti compatrioţii mei 
adevărul... 


391 


Am înţeles că, într-adevăr, incaşii au intonat cântece despre 
aventura noastră - şi, da, cântecele acelea îl pomeneau şi pe 
Bassario - şi că acele balade au fost cântate şi după ce spaniolii 
le-au cucerit ţinuturile. 

Mâncătorii de aur, spuneau ei, puteau să le cotropească 
pământul, să le ardă casele, să le tortureze şi să le ucidă 
oamenii. 

Dar nu le puteau răpi spiritul. 


Nici până azi nu am aflat ce a făcut Renco în templu cu cei doi 
idoli. 

Nu pot decât să presupun că, în toată înţelepciunea lui, a 
anticipat zvonurile care aveau să se răspândească după victoria 
noastră asupra lui Hernando. Asemenea lui Solon, ştia că 
oamenii, auzind de idolul din templu, aveau să-l caute. 

Îmi imaginez că a pus idolul fals într-un loc mai aproape de 
intrarea în templu, astfel încât, dacă cineva pătrundea înăuntru 
în căutarea idolului, avea să dea mai întâi peste copie. 

Dar speculez. Nu ştiu nimic sigur. 

Nu l-am mai văzut vreodată. 


Cât despre mine, nu am mai putut îndura să trăiesc în oroarea 
din Noua Spanie. M-am hotărât să mă întorc în Europa. 

Şi astfel, după ce mi-am luat rămas-bun de la frumoasa Lena şi 
de la nobilul Bassario, cu ajutorul câtorva călăuze incaşe, am 
pornit într-o drumeţie prin munţii Noii Spanii, îndreptându-mă 
spre nord. 

Am mers şi am tot mers, prin jungle, munţi şi pustietăţi, până 
când am ajuns, în cele din urmă, pe pământul aztecilor, pământul 
pe care Cortez îl cucerise în numele Spaniei cu doar câţiva ani 
înainte. 

Acolo am reuşit să ung pe cineva să mă lase să urc la bordul 
unei corăbii de marfă încărcate cu aur furat, care se îndrepta 
spre Europa. 

Am ajuns la Barcelona după câteva luni şi, de acolo, am 
călătorit până la această mănăstire din înălțimile Pirineilor, un loc 
îndepărtat de lumea regelui şi a conchistadorilor săi însetaţi de 


392 


sânge, şi aici am îmbătrânit, visând în fiecare noapte aventurile 
mele din Noua Spanie şi dorindu-mi în fiecare moment să mai fi 
putut petrece măcar încă o zi alături de bunul meu prieten 
Renco. 


Race dădu pagina. 

Asta era tot. Acesta era finalul manuscrisului. 

Se uită înainte, prin cabina Gânsacului. Dincolo de parbrizul 
micului hidroavion văzu vârfurile ascuţite ale Anzilor înălțându-se 
în faţa lui. 

Aveau să se întoarcă în curând la Vilcafor. 

Race oftă trist, gândindu-se la povestea pe care tocmai o 
citise. Se gândea la curajul lui Alberto Santiago, la sacrificiul lui 
Renco şi la prietenia care se formase între ei doi. Se gândi şi la 
cei doi idoli din interiorul templului. 

Race cugetă la asta o clipă. 

Ceva nu era în regulă. 

Ceva din modul în care se încheiase manuscrisul - atât de 
brusc, atât de abrupt - şi de asemenea, acum că se gândea mai 
bine, mai era şi ceva ce văzuse ieri, când Lauren făcuse testul 
iniţial de rezonanţă nucleotidică, ca să determine localizarea 
idolului real de thyriu. Ceva referitor la rezultatul acelui test nu 
era în regulă. 

Gândindu-se la expediţia lui Lauren şi a lui Frank Nash, lui 
Race îi răsăriri în minte o mulţime de alte gânduri. 

Cum Nash nu lucra pentru DARPA. Cum, de fapt, era şeful unei 
unităţi a armatei, care încerca să învingă echipa reală a 
Supernovei - o echipă a Marinei - ajungând primul la idolul de 
thyriu. Şi cum îl păcălise pe Race ca să participe la misiune. 

Race îşi alungă gândurile. 

Acum trebuia să-şi dea seama cum avea să se poarte cu Nash 
când se întorcea la Vilcafor - trebuia să-l înfrunte sau era mai 
bine să păstreze liniştea şi să nu-i spună lui Nash ce ştia? 

In orice caz, trebuia să se hotărască în curând, căci abia 
terminase de citit manuscrisul, când hidroavionul se înclină uşor 
sub el, cu botul spre pământ. 

Incepeau să coboare. 


393 


Se întorceau la Vilcafor. 


Agentul special John-Paul Demonaco mergea atent prin 
încăperea seifului, analizând scena crimei. 

După ce Captain Aaronson plecase să dea undă verde pentru 
un asalt asupra sediilor suspectate ca aparţinând Luptătorilor 
pentru Libertate, celălalt anchetator al marinei - Commander 
Tom Mithcell - îl întrebase pe Demonaco dacă vrea să arunce o 
privire la locul crimei. Poate că ar fi observat ceva ce le scăpase 
lor. 

— Aaronson greşeşte, nu-i aşa? întrebă Mitchell în timp ce se 
plimbau prin camera seifului. 

— Ce vrei să spui? replică Demonaco în timp ce scruta 
laboratorul închis cu o mulţime de sisteme de protecţie. 

Era un laborator foarte impresionant. De fapt, era laboratorul 
cel mai dotat de înaltă tehnologie pe care îl văzuse vreodată. 

— Nu Luptătorii pentru Libertate au făcut asta, zise Mitchell. 

— Nu... aşa este. 

— Şi atunci cine? 

Demonaco tăcu o clipă. 

Dar când vorbi în cele din urmă, nu răspunse la întrebare. 

— Spune-mi mai multe despre dispozitivul pe care îl construia 
marina aici. Supernova aceasta. 

Mitchell inspiră adânc. 

— Am să-ţi spun ce ştiu şi eu. Supernova e o armă 
termonucleară de a patra generaţie. In loc să scindeze atomi de 
elemente radioactive terestre cum sunt uraniul şi plutoniul, 
aceasta creează o megaexplozie scindând o masă suberitică din 
elementul ne-terestru thyriu. Explozia produsă de fisiunea unui 
atom de thyriu e atât de puternică încât ar disloca aproape o 
treime din masa Pământului. Cu alte cuvinte, Supernova este 
primul dispozitiv construit de om capabil să distrugă planeta pe 
care trăim. 

— Şi elementul acesta, thyriu, spui că e ne-terestru, insistă 
Demonaco. Dacă nu e de pe Pământ, atunci de unde e? 

— Provine din impacturile cu asteroizii, din căderile de 
meteoriți. Fragmente de piatră care supraviețuiesc călătoriei prin 


394 


atmosfera Pământului. Dar, din câte ştim, nimeni nu a găsit 
vreodată un fragment activ de thyriu. 

— Cred că veţi afla, spuse Demonaco, de cineva care a găsit 
aşa ceva acum. Şi cred că ştiu şi cine. 


Demonaco îi explică. 

— Domnule Commander, în ultimele şase luni, unitatea mea de 
la FBI tot aude zvonuri despre un război între grupurile de 
insurgenți, între Luptătorii pentru Libertate din Oklahoma şi alt 
grup terorist care îşi spune Armata Republicană din Texas. 

— Armata Republicană din Texas - ăştia nu sunt aceia care i- 
au jupuit pe nişte rangers din Montana? 

— Sunt suspecţii principali, spuse Demonaco. Am comunicat 
presei că acei doi rangers au dat peste nişte ţărani care vânau 
ilegal, dar în realitate credem că a fost ceva mai grav. Credem că 
au dat peste o tabără secretă de instrucţie a texanilor. 

— O tabără de instrucţie? 

— Inî. Texanii sunt un grup mult mai mare decât Luptătorii 
pentru Libertate şi sunt mult mai buni la luptă - de fapt, nici 
măcar nu te poţi alătura texanilor dacă nu ai fost mai întâi 
membru al uneia dintre forţele armate. De asemenea, sunt şi 
deosebit de bine organizaţi pentru un grup de terorişti, 
semănând mai mult cu o unitate militară de elită decât cu un 
club de vânătoare de weekend. Au o ierarhie strictă, cu penalizări 
severe pentru orice membru care o încalcă, sistem care a fost 
atribuit influenţei conducătorului lor, Earl Bittiker, fost soldat în 
detaşamentul SEAL al marinei, dat afară din motive disciplinare 
pentru că a violat în 1986 o femeie locotenent care i-a dat un 
ordin ce nu i-a convenit. A agresat-o vaginal şi oral. 

Mitchell se cutremură. 

— Se pare că Bittiker era unul dintre cei mai buni oameni de la 
SEAL - o maşină ucigaşă complet lipsită de remuşcări. Dar 
asemenea multor altora de genul lui, îi lipseau anumite calităţi 
civilizatoare. Se pare că în 1983, cu trei ani înainte de incidentul 
violului, fusese diagnosticat cu psihoză clinică, dar Marina i-a 
permis totuşi să rămână în activitate. Atât timp cât agresivitatea 
lui era canalizată asupra inamicilor noştri, s-au gândit că nu 


395 


contează. O logică imbatabilă. După viol, Bittiker a fost exclus din 
Marină şi condamnat la opt ani la Leavenworth. Când a ieşit, în 
1994, a fondat Armata Republicană din Texas, împreună cu alţi 
doi foşti soldaţi dezonoraţi pe care îi întâlnise în închisoare. 
Texanii se antrenează în permanenţă, urmă Demonaco. În 
deşert, în zonele pustii din Texas şi Montana şi, uneori, sus, în 
munţii din Oregon. Se gândesc că atunci când va veni momentul 
să lanseze un război în toată regula împotriva guvernului Statelor 
Unite - sau împotriva guvernului de la Washington şi a Naţiunilor 
Unite - vor să fie pregătiţi să lupte pe orice teren. Şi mai rău e că 
au şi bani. După ce guvernul l-a tras pe sfoară cu o afacere cu 
petrol, magnatul texan al petrolului Stanford Cole le-a lăsat lui 
Bittiker şi Texanilor în jur de patruzeci şi două de milioane de 
dolari şi un bilet în care scria: „Puneţi-i pe jar”. Prin urmare, nu e 
nicio surpriză că Bittiker şi acoliţii lui sunt văzuţi adeseori în 
talciocuri de arme vândute pe sub mână din Orientul Mijlociu şi 
din Africa. Ce naiba, anul trecut au cumpărat opt elicoptere Black 
Hawk II pe care guvernul australian le avea în plus. 

— Doamne, icni Mitchell. 

— Cu toate astea, continuă Demonaco, asta nu-i împiedică să 
fure echipamente de tehnologie înaltă din când în când. De 
exemplu, deşi nu avem nicio dovadă, credem că Texanii sunt 
vinovaţi de furtul unui tanc principal de luptă Abrams M-1A1 în 
timp ce... 

— Le-au furat tancul? spuse Mitchell, nevenindu-i să creadă. 

— Din spatele unui trailer, în timp ce era transportat de la 
fabrica Chrysler din Detroit la Centrul de Tancuri şi Autovehicule 
din Warren, Michigan. 

— De ce îi suspectaţi pe ei? întrebă Mitchell. 

— Fiindcă acum doi ani Texanii au cumpărat un vechi avion de 
transport heavy-/ift Antonov An-22 dintr-o piaţă de arme din Iran. 
An-22 e un avion al dracului de mare, echivalentul rusesc al celor 
mai mari aeronave ale noastre, C-5 Galaxy şi C-17 Globemaster. 
Dacă vrei un avion de transport obişnuit, te duci şi-ţi iei unul mai 
mic, un An-12 sau un C-130 Galaxy, nu un An-22. Nu ai nevoie de 
un 22 decât dacă vrei să transporţi ceva mare. Ceva foarte, 
foarte mare. Cum ar fi un tanc de 67 de tone. 


396 


Demonaco se opri şi dădu din cap dezaprobator. 

— Dar asta e cea mai mică grijă a noastră acum. 

— De ce? 

— Fiindcă, în ultima vreme, am început să aud nişte zvonuri 
îngrijorătoare despre Texani. S-ar părea că şi-au găsit un fel de 
suflet-pereche în cultul Aum Shinrikyo din Japonia, grupul care a 
aruncat sarin în metroul din Tokyo în 1995. După atacul de la 
Tokyo, nişte membri ai cultului au venit în America şi s-au infiltrat 
în câteva dintre grupurile noastre de insurgenți. Avem motive să 
credem că mai mulţi membri ai Aum Shinrikyo s-au alăturat 
Texanilor. 

— Şi ce înseamnă asta pentru noi? întrebă Mitchell. 

— Înseamnă că acum avem o problemă foarte mare. 

— De ce? 

— Fiindcă Aum Shinrikyo e un cult al Apocalipsei. Singurul său 
tel - chiar singurul motiv al existenţei sale - e să pună capăt 
lumii. Ştim despre incidentul din metroul din Tokyo doar datorită 
faptului că reţelele de televiziune au primit fragmente filmate cu 
el. Ştiai că în toamna anului 1994, Aum Shinrikyo a reuşit să 
preia controlul asupra unui depozit chinez de rachete? Puțin a 
lipsit să lanseze treizeci de rachete tactice nucleare asupra 
Statelor Unite, într-o încercare de a declanşa un război 
termonuclear în toată regula. 

— Nu, nu ştiam asta, spuse Mitchell. 

— Domnule comandant, noi n-am avut niciodată un veritabil 
cult al Apocalipsei în America. Avem grupuri antiguvernamentale 
violente, grupuri anti-ONU, grupuri antiavort, antisemite şi 
grupuri ce militează împotriva negrilor. Dar nu am avut niciodată 
un grup al cărui unic ţel să fie acela de a produce distrugerea în 
masă a vieţii de pe această planetă. Acum, dacă Earl Bittiker şi 
Texanii s-au hotărât să adopte filozofia apocaliptică, înseamnă că 
avem o problemă mare. Fiindcă vom avea una dintre cele mai 
periculoase grupări paramilitare din America umblând în 
libertate, căutând moartea. 

— Bun, atunci, spuse Mitchell, şi cum se leagă toate astea cu 
furtul de aici? 

— Simplu, răspunse Demonaco. Grupul care a comis furtul 


397 


acesta era un detaşament de asalt foarte bine antrenat şi cu 
aptitudini deosebite. Tactica folosită e similară celei a Forţelor 
Speciale - de genul celor de la SEAL - ceea ce ar indica mai 
degrabă o organizaţie ca Armata Republicană din Texas şi nu ca 
Luptătorii pentru Libertate. 

— Inţeleg. 

— Dar cine a făcut asta ne-a lăsat un singur glonţ cu miezul de 
tungsten - pentru a sugera o acţiune a Luptătorilor pentru 
Libertate. Dacă Texanii au făcut asta, nu crezi că ar avea sens să 
încerce să ne trimită pe o pistă greşită, dând vina pe duşmanii 
lor, pe Luptătorii pentru Libertate din Oklahoma? 

— Da... 

— Dar ceea ce mă sperie cu adevărat, zise Demonaco, e ceea 
ce urmăresc. Fiindcă dacă Texanii au căpătat într-adevăr 
tendinţe apocaliptice, atunci Supernova asta a voastră e exact 
genul de chestie pe care ar căuta-o. 


— Celălalt aspect la care trebuie să ne gândim, continuă 
Demonaco, e modul în care au intrat. Au avut un om infiltrat, pe 
cineva care ştia codurile pentru toate uşile de siguranţă şi ştia de 
unde să ia cheile-card. Aveţi un dosar cu numele tuturor celor 
care lucrează la proiect? 

Mitchell scoase o foaie imprimată din buzunarul de la piept şi i- 
o înmână lui Demonaco. 

— Poftim o listă cu toţi cei care lucrează la proiectul 
Supernova, din cadrul Marinei şi al DARPA. 

Demonaco se uită pe listă. 


NUMELE PROIECTULUI: N23-657-K2 (SUPERNOVA) 
CLASIFICARE: PORTOCALIE (STRICT SECRET) 
AGENŢII RELEVANTE: MARINA/DARPA 

PERSONAL IMPLICAT 
NUME/POST/AGENŢIE/NUMĂRUL SECURITATE 


ROMANO,  JULIUS  M//FIZICIAN  NUCLEARIST, COORDONATORUL 
PROIECTULUI/MARINA/M-1005-A2 


FISK, HOWARD  K./FIZICIAN "TEORETICIAN, DARPA COORDONATOR 
398 


DARPA AL PROIECTULUI/D-1546-77A 

BOYLE, JESSICA D./FIZICIAN NUCLEARIST DARPA/D-1788-82B 
LABOWSKI JOHN A./INGINER SISTEM LIVRARE/MARINĂ/M-7659-C7 
MĂHER, KAREN B,/SISTEME SECUNDARE/DARPA/D-6201-22C 
NORTON, HENRY./SUPORT TEHNIC/MARINĂ/M-7632-C1 


RACE,MARTIN E.INGINERPROIECTANTSISTEMEDE APRINDERE/DARPA/ 
D-3279-97A 


SMITH, MARTIN W./SISTEME ELECTRONICE PENTRU ARME/DARPA/ D- 
5900-35B 


PERSONAL AUXILIAR 
KAYSON, SIMON F./SECURITATE PROIECT, JMARINĂ/M- 1009-A2 
DEVEREUX, EDWARD G,/LINGVIST/HARVARD/FĂRĂ 


Mitchell spuse: 

— l-am verificat pe toţi. Sunt curaţi, până şi Henry Norton, tipul 
ale cărui carduri de securitate şi coduri PIN au fost folosite. 

— Unde era în noaptea spargerii? întrebă Demonaco. 

— La morga din Arlington, spuse Mitchell sec. Dosarele celor 
de la ambulanţă confirmă că la 5:36 în dimineaţa spargerii - 
exact cu cincisprezece minute înainte ca hoţii să pătrundă în 
clădirea aceasta - Henry Norton şi soţia lui, Sarah, au fost găsiţi 
ucişi prin împuşcare în locuinţa lor din Arlington. 

— Ora 5:36, remarcă Demonaco. Au ajuns aici repede după ce 
l-au ucis. Ştiau că numele lui va declanşa un semnal în 
calculatorul spitalului. 

După cum ştiau şi Demonaco, şi Mitchell, era o practică 
obişnuită ca angajaţii guvernamentali de înalt nivel să aibă 
semnale electronice ataşate numelor lor în eventualitatea în care 
ar apărea pe neaşteptate la un spital. Imediat ce numele 
persoanei importante era introdus în fişierele spitalului, apărea 
un ecran în care i se spunea medicului respectiv să înştiinţeze 
agenţia guvernamentală relevantă. 


399 


— Norton avea vreo legătură cu grupările de insurgenți? 
întrebă Demonaco. 

— Niciuna. A fost toată viaţa în marină. Expert în sisteme de 
suport tehnic - computere, sisteme de comunicaţii, computere 
de navigaţie. Are un dosar exemplar. Ce naiba, tipul e genul 
băiatului cuminte, premiant. Tipul cu cele mai puţine şanse de a- 
şi trăda ţara. 

— Şi ceilalţi? 

— Nimic. Niciunul dintre ei nu are legături cu vreo organizaţie 
paramilitară. Fiecare membru al echipei a trebuit să treacă 
printr-o verificare amănunţită de securitate înainte să primească 
aprobarea de a lucra la acest proiect. Sunt curaţi. Se crede că 
niciunul dintre ei nici măcar nu cunoaşte un membru al vreunui 
grup de insurgenți. 

— Ei, bine, unul dintre ei are astfel de cunoştinţe, spuse 
Demonaco. Află care a lucrat cel mai mult cu Norton, cineva care 
ar fi putut să-l vadă introducându-şi codul PIN în fiecare zi. Am să 
le dau nişte telefoane oamenilor mei, să văd ce-au mai făcut Earl 
Bittiker şi Texanii în ultima vreme. 


Gânsacul împroşcă apă peste tot când atinse suprafaţa râului 
Alto Purus, nu departe de baza cascadei ce se vărsa peste 
platou. 

Se lăsase noaptea şi, atenţi la prezenţa rapelor în sat, Race şi 
ceilalţi se hotărâseră să acosteze cu hidroavionul lângă cascadă 
şi să intre din nou în Vilcafor prin guenko. 

După ce Doogie oprise Gânsacul pe malul râului, sub un desiş 
de crengi, cei patru debarcară. ÎI lăsară pe Uli în avion, 
inconştient, adormit cu nişte metadonă găsită în trusa de prim- 
ajutor din spatele avionului. 

Dar înainte să se îndrepte spre poteca din spatele cascadei, 
Race îi puse să facă ceva destul de ieşit din comun. 

Folosind câteva cutii de lemn pe care le găsiseră în interiorul 
Gânsacului şi nişte batoane energizante pe care Van Lewen şi 
Doogie le aveau la ei, puseră nişte capcane primitive - capcane 
menite să prindă maimuţele care ţopăiau prin copacii de 
deasupra lor. 


400 


După zece minute, aveau vreo două primate furioase 
capturate în cele două cutii de lemn. Cele două maimute ţipau şi 
urlau, în timp ce Van Lewen şi Doogie le cărau, mergând pe 
cărarea din spatele cascadei tumultuoase, spre intrarea de piatră 
a quenko-ului. 


După zece minute, Race ieşi în citadela Vilcafor. 

Nash, Copeland, Gaby Lopez şi Johann Krauss erau adunaţi cu 
toţii într-un colţ al fortăreței şi se uitau la Lauren, în timp ce 
aceasta încerca să îi contacteze prin radio fie pe Van Lewen, fie 
pe Doogie. 

Se întoarseră într-un suflet când îl văzură pe Race ieşind din 
quenko, ţinând idolul fals în braţe. 

Renée, Van Lewen şi Doogie urcară şi ei în fortăreață după el. 
Erau cu toţii acoperiţi de noroi şi murdărie din cap până în 
picioare. Race încă mai avea pe faţă picături uscate din sângele 
lui Heinrich Anistaze. 

Nash văzu imediat idolul din braţele lui. 

— L-aţi luat! exclamă el, repezindu-se la Race şi înşfăcându-i 
idolul. 

Se uită la el cu o mină de adoraţie. 

Race îl privi pe Nash cu răceală şi, în clipa aceea, se hotări să 
nu-i spună ce ştia despre el. In schimb, avea de gând să aştepte 
să vadă ce făcea Nash de acum înainte. Poate că tot ar fi ajuns 
să găsească idolul - da, poate chiar cu ajutorul lui Race - dar 
profesorul era hotărât să facă în aşa fel încât statueta autentică 
să nu ajungă la Nash. 

— E minunat, rosti Nash uluit. 

— E fals, spuse Race sec. 

— Ce? 

— E fals. Nu e din thyriu. Dacă porniţi din nou aparatul de 
imagistică prin rezonanţă nucleotidică, veţi descoperi că încă mai 
există o sursă de thyriu în zona aceasta. Dar ea nu e în acest 
idol. 

— Dar... cum? 

— În timpul evadării sale din Cuzco, Renco Capac l-a pus pe 
criminalul Bassario să sculpteze o copie fidelă a Spiritului 


401 


Neamului. Renco plănuia să i se predea lui Hernando şi să-i dea 
idolul fals. Ştia că Hernando avea să-l ucidă, dar mai ştia şi că, 
atât timp cât Hernando primea un idol, n-ar fi bănuit niciodată că 
acesta ar fi putut fi idolul greşit. Până la urmă, Renco şi Alberto 
Santiago i-au ucis pe Hernando şi pe oamenii lui, iar Renco - din 
câte spune manuscrisul - s-a dus să ascundă ambii idoli în 
templu. 

Nash întoarse statueta pe toate părţile şi văzu pentru prima 
dată spaţiul cilindric de la baza ei. Ridică privirea spre Race. 

— Deci idolul real se află şi acum undeva în interiorul 
templului? 

— Aşa spune Santiago în manuscris, spuse Race. 

— Dar...? 

— Dar eu nu-l cred. 

— Nu-l crezi? De ce? 

— Aparatul tău IRN mai funcţionează? o întrebă Race pe 
Lauren. 

— Da. 

— Porneşte-l şi am să-ţi arăt la ce mă refer. 


Urcară toţi pe acoperişul deschis al citadelei, unde Lauren 
începu să pregătească aparatul de imagistică prin rezonanţă 
nucleotidică. 

În timp ce ea punea în funcţiune dispozitivul, Race privea în 
depărtare, spre sat. Era întuneric şi încă mai ploua puţin. 

Zări o umbră uriaşă de felină uitându-se în sus la el, din 
spatele uneia dintre clădirile mai scunde. 

După câteva minute, Lauren pregătise aparatul IRN. Comută 
un buton şi tija argintie montată pe consolă începu să se 
rotească încet. 

După treizeci de secunde se auzi un biip! ascuţit şi tija se opri 
brusc. Însă nu era orientată către idolul din braţele lui Nash. În 
schimb, se îndreptase în direcţia opusă lui Nash, sus, spre munte. 

— Primesc un semnal, spuse Lauren. Un semnal puternic, de 
rezonanţă la frecvenţă foarte înaltă. 

— Care sunt coordonatele? întrebă Race. 

— Direcţia, 270 de grade. Unghiul vertical, 29 de grade şi 58 


402 


de minute. Raza, 793 de metri. La fel ca data trecută, dacă-mi 
amintesc bine, spuse ea, aruncându-i o privire lui Race. 

— Îţi aminteşti bine, zise el. Ai să-ţi aminteşti şi că am crezut 
că e în interiorul templului. 

— Da... murmură Lauren. 

Race o privi insistent - mai insistent ca de obicei. Se întreba 
dacă era şi ea părtaşă la înşelătoria lui Nash şi decise că, 
probabil, da. 

— Îţi aminteşti de ce am crezut că e în templu? 

Lauren se încruntă. 

— Ei, bine, îmi amintesc că am urcat prin crater şi am văzut 
templul. Şi atunci ne-am gândit că situarea templului se 
suprapune cu traiectoria IRN-ului. Prin urmare, idolul era în 
templu. 

— Corect, spuse Race. Exact aşa am făcut. Şi exact acolo am 
greşit. 


Reveniră cu toţii în interiorul citadelei. 

Race luă un creion şi o bucată de hârtie din transportorul care 
era parcat tot exact în dreptul intrării în fortăreață. 

— Copeland, îi spuse el omului de ştiinţă înalt şi serios. Crezi 
că, printre toate şmecheriile astea tehnologice pe care le aveţi 
aici, ai putea să-mi găseşti un calculator obişnuit? 

Copeland găsi unul într-un container şi i-l dădu. 

— Bun, spuse Race, lăsându-le celorlalţi răgaz să se adune în 
jurul lui şi să-l urmărească. 

Desenă o schiţă pe hârtie. 


— Bun, spuse el. Aici e o schiţă cu Vilcaforul şi cu platoul situat 
403 


la vest de el, văzut dintr-o parte. Da? 
— Da, spuse Lauren. 
Race trasă nişte linii peste desen: 


— Şi iată ce am dedus ieri, în urma semnalului primit pe 
aparatul de imagistică prin rezonanţă nucleotidică: 793 de metri 
până la idol. Unghi de înclinaţie de 29 de grade şi 58 de minute - 
dar am să calculez cu 30 de grade, ca să fie mai simplu. Ideea e 
că atunci când am urcat prin crater şi am văzut templul, ne-am 
gândit automat că templul trebuie să coincidă cu coordonatele 
depistate de aparat. Aşa e? 

— Aşa e... Încuviinţă Nash. 

— Ei bine, am greşit, spuse Race. Vă amintiţi când urcam de-a 
lungul potecii spiralate din jurul turnului de piatră şi Lauren a 
primit un semnal pe busola digitală? 

— Vag, zise Nash. 

— Ei bine, eu îmi amintesc. Când eram la nivelul turnului de 
piatră, stând pe marginea dinspre exterior a podului de frânghii, 
Lauren a spus că ne deplasaserăm exact 632 de metri pe 
orizontală faţă de sat. 

Mai trasă o linie pe desen şi schimbă dimensiunea „793 m” de 
pe ipotenuză - cea mai lungă latură a triunghiului - în „x m”. 


404 


— Îşi mai aminteşte cineva de trigonometria din şcoală? 
întrebă el. Toţi fizicienii teoreticieni care se aflau în fortăreață în 
jurul lui ridicară din umeri ruşinaţi. Ce-i drept, nu e fizică 
nucleară, spuse Race, dar tot foloseşte şi asta la ceva. 

— A, pricep... exclamă Doogie deodată din spatele micii 
mulţimi adunate în jurul lui Race. 

Evident, ceilalţi nu înțelegeau. 

Race spuse: 

— Folosind nişte formule trigonometrice simple, când 
cunoaştem unul dintre unghiurile unui triunghi dreptunghic şi 
lungimea uneia dintre laturile sale, veți putea afla lungimile 
celorlalte două laturi folosind conceptele de sinus, cosinus şi 
tangentă. Nu vă amintiți regula de la şcoală? Sinusul unui unghi e 
egal cu lungimea laturii opuse unghiului, pe lungimea ipotenuzei. 
Cosinusul e egal cu lungimea laturii adiacente unghiului, 
împărțită la ipotenuză. În exemplul nostru de aici, pentru a afla x 
- distanţa dintre noi şi templu - ar trebui să folosim cosinusul de 
30°. 

Apoi Race scrise: 


cos30°=632/X 
— Prin urmare, zise el: 
x=632/cos30* 


Introduse nişte numere în calculatorul pe care i-l dăduse 
Copeland. 

— Bun, conform acestui calculator, cosinusul de 30* e 0,866. 
Prin urmare, x e egal cu 632 împărţit la 0,866. Ceea ce 


405 


înseamnă... 729. 

Race îşi completă schema în consecinţă, scriind cu fervoare. 
Lauren îl urmărea uimită. Renée se uita pur şi simplu la el, 
încântată. 


632m 


— Vede cineva vreo problemă pe undeva? se interesă Race. 
Toată lumea tăcea. 

Race îşi mai completă desenul pentru ultima dată, terminând 
cu un „X” mare. 


632m 


— Am făcut o greşeală, spuse el. Am presupus că, datorită 
înălţimii sale, templul e la 793 de metri de sat şi, prin urmare, că 
idolul e în interiorul lui. A fost o presupunere îndreptăţită, dar 
greşită. Idolul real nu e în templu. E undeva dincolo de el, sus pe 
platou. 

— Dar unde? întrebă Nash. 

— Îmi imaginez, răspunse Race, că idolul se află în satul 
tribului de băştinaşi care a construit podul de frânghii până la 
turnul de piatră, acelaşi trib de băştinaşi care i-a atacat pe 
prietenii noştri germani când erau pe cale să deschidă templul. 


406 


— Şi cum rămâne cu manuscrisul? vru să ştie Nash. Parcă 
spunea că ambii idoli sunt în interiorul templului. 

— Manuscrisul nu spune toată povestea, spuse Race. Nu pot 
decât să bănuiesc că Alberto Santiago a prelucrat finalul, astfel 
încât nimeni care l-ar fi citit mai târziu să nu afle care e 
adevăratul loc unde sălăşluieşte idolul. 

Race ridică bucata de hârtie cu schiţa lui. 

— Aici e idolul. IRN-ul vostru o spune, la fel reiese şi din 
calcule. 

Nash îşi strânse buzele, gândindu-se. În cele din urmă, spuse: 

— Bun. Să mergem după el. 


Cele două maimuțe pe care Race şi ceilalţi le prinseseră lângă 
râu le oferiseră bucuroase - sau mai curând furioase - o rezervă 
considerabilă de urină, urină pe care cele două primate urlătoare 
o împroşcaseră în pungile de plastic pe care Race le ataşase de 
cutii. 

Simplu spus, urina de maimuţă duhnea. Mirosul ei dezgustător 
şi înţepător - mirosul de amoniac - se simţea peste tot în 
fortăreață. Nu era de mirare că rapele nu-l puteau suporta, se 
gândea Race în timp ce el şi ceilalţi se ungeau pe trup cu lichidul 
cald şi urât mirositor. 

După ce terminară, Van Lewen le împărţi arme. Cum el şi 
Doogie erau singurii soldaţi din Beretele Verzi rămaşi - din câte 
ştia toată lumea, Buzz Cochrane era în continuare sus, pe turnul 
de piatră - luară ei cele două puşti G-11. Nash, Race şi Renee 
primiră puşti M-16, dotate cu ancore cu gheare de pisică. 

Race, purtând în continuare vesta nazistă neagră şi şapca 
albastră de baseball, îşi agăţă ancora de curea. 

Copeland şi Lauren primiră fiecare câte un pistol automat SIG- 
Sauer P228. Krauss şi Gaby, oamenii de ştiinţă de rând, rămaseră 
neînarmaţi. 

Când toată lumea era gata, Van Lewen păşi prin poarta 
citadelei şi intră în vehiculul blindat. Apoi se îndreptă spre 
spatele maşinii şi deschise trapa. 


Puşca lui G-11 ieşi mai întâi. 
407 


Apoi, încet, Van Lewen scoase capul şi începu să se uite prin 
trapa deschisă, scrutând zona. Imediat, făcu ochii mari. 

Marele vehicul cu opt roţi era înconjurat de rape. 

Cozile lor se unduiau şi se îndreptau în spatele trupurilor lor 
masive. Ochii lor galbeni îl sfredeleau, aspri şi reci. 

Van Lewen numără douăsprezece, care stăteau pur şi simplu în 
drum, urmărindu-l. 

Apoi, deodată, pantera aflată cel mai aproape începu să 
pufnească - simţi mirosul de urină - şi să dea înapoi şovăielnic, 
îndepărtându-se de transportor. 

Una câte una, şi celelalte pantere făcură la fel, plecând de 
lângă vehiculul blindat şi formând un cerc larg în jurul lui. 

Van Lewen cobori în drum, cu arma sus. Unul câte unul, ieşiră 
şi ceilalţi în spatele lui, printre care şi Race. 

Asemenea tuturor, se mişca încet, prudent, uitându-se la 
pantere în timp ce-şi ţinea degetul fixat pe trăgaciul puştii sale 
M-16. 

Era o senzaţie cu adevărat stranie, un fel de remiză. Oameni 
cu arme, pantere înarmate cu agresivitate naturală pură. În ciuda 
puştilor şi a pistoalelor lor, Race era convins că rapele îi puteau 
dobori pe toţi cu uşurinţă dacă ar fi îndrăznit să tragă un glonţ. 

Dar panterele nu atacară. 

Era ca şi cum oamenii ar fi fost protejaţi de ele de un fel de zid 
invizibil - un zid de care rapele pur şi simplu refuzau să treacă. In 
schimb, îi urmau pe Race şi pe ceilalţi de la o distanţă sigură, 
mergând paralel cu ei în timp ce aceştia se îndreptau spre poteca 
de pe malul râului. 

„Doamne, sunt enorme!” îşi spuse Race, în timp ce-şi făcea loc 
în rândurile uriaşelor pantere negre. 

Ultima dată când le văzuse de aproape se afla de cealaltă 
parte a geamurilor Humvee-ului, dar acum - acum că îl 
înconjurau din toate părţile, fără geamuri sau uşi care să se 
interpună între ele şi el - păreau de două ori mai mari. Aproape 
că le auzea răsuflând. Era exact cum spusese Alberto Santiago - 
un gâjâit din fundul pieptului, ca nechezatul unui cal. Sunetul 
unei fiare puternice. 

— De ce nu le împuşcăm pur şi simplu? şopti Copeland. 


408 


— Eu nu m-aş grăbi să fac asta, îi răspunse Van Lewen. În 
momentul de faţă, cred că repulsia faţă de urina de maimuţă e 
mai puternică decât dorinţa lor de a ne ucide. Dacă deschidem 
focul asupra lor, cred că e foarte probabil ca dorinţa lor de a 
supraviețui să devină mai puternică decât repulsia faţă de urina 
de maimuţă. 

Toţi opt urcau de-a lungul potecii de pe malul râului, intrând în 
fisura îngustă din platou, în timp ce rapele îi urmau la o oarecare 
distanţă. 

leşiră din pasaj pe fundul craterului şi văzură lacul de mică 
adâncime ce se întindea în faţa lor, în timp ce turnul de piatră se 
înălța spre cer din centrul lui şi o cascadă cu debit redus, dar 
incredibil de înaltă, se revărsa de pe latura sud-vestică a 
canionului. 

În sfârşit nu mai ploua şi luna plină strălucea deasupra 
craterului cu toată intensitatea sa, invadându-l cu un fel de 
lumină albastră mistică. 

Cu Van Lewen în frunte, urcară pe poteca spiralată, înălţându- 
se în noapte. 

Rapele se furişau şi ele în spatele lor. Cu capetele lor negre, 
întunecate, şi cu urechile ascuţite, aţintite în sus, semănau cu 
nişte demoni care urcau chiar din iad, gata să-i înşface pe Race şi 
pe tovarăşii săi, trăgându-i în adâncurile pământului dacă se 
întâmpla ca vreunul dintre ei să facă un pas greşit. Dar, în fine, 
păstrau distanţa, deranjate de mirosul urinei de maimuţă. 

În cele din urmă, grupul ajunse la cele două proptele care 
susţinuseră odinioară podul de frânghii. 

Podul de frânghii atârna acum drept, sprijinit de peretele 
turnului, de cealaltă parte a râpei, exact acolo unde îl lăsaseră 
naziştii. 

Race se uită la vârful turnului. Nici urmă de Buzz Cochrane. 
Însă atunci, în loc să traverseze spre turnul de piatră - lucru pe 
care, în momentul de faţă, oricum nu-l puteau face - Van Lewen 
îi conduse şi mai sus pe poteca spiralată, către marginea 
craterului. 

Poteca trecea pe după cascada din colţul sud-vestic, înainte să 
urce abrupt, ajungând la buza craterului. 


409 


Race păşi pe margine şi privi spre vest - unde văzu vârfurile 
maiestuoase ale Anzilor înălțându-se deasupra lui, nişte umbre 
triunghiulare întunecate, suprapuse peste cerul nopţii. In stânga 
lui văzu un mic râu care alimenta cascada şi, alături, o porţiune 
de pădure tropicală deasă. 

O cărare îngustă şi noroioasă - formată prin folosire constantă 
şi nu prin vreun proiect deliberat - se îndepărta de ei, intrând în 
frunzişul verde. 

Dar ceea ce se afla de o parte şi de alta a căii înguste îi atrase 
imediat atenţia - o pereche de ţăruşi de lemn, înfipţi în noroi. 

În fiecare ţăruş era pus câte un craniu înfricoşător. 

Race simţi că îl trece un fior când îşi îndreptă lanterna de pe 
ţeava puştii spre unul din capete. 

Arăta absolut oribil - efect intensificat de abundența de sânge 
proaspăt şi de carne putrezită care atârna pe el. Avea şi o formă 
ciudată - în mod sigur, nu era un craniu uman. Mai curând, 
ambele cranii aveau o formă bizară, alungită, cu canini ascuţiţi, 
cu nări triunghiulare inversate şi cu orbite mari. 

Race înghiţi în sec. 

Erau cranii de felină. 

Erau cranii de rapa. 


— Un fel primitiv de a spune „ACCESUL INTERZIS”, spuse 
Krauss, uitându-se la cele două cranii mizerabile, înfipte în ţăruşi. 
— Nu cred că sunt menite să-i facă pe oameni să nu intre, 
spuse Gaby Lopez, adulmecând unul dintre cranii. Au fost 
îmbibate cu urină de maimuţă. Sunt menite să oprească felinele. 

Van Lewen trecu de cranii şi intră în frunzişul des. Race şi 
ceilalţi îl urmară, conduşi de lumina lanternelor. 

Cam la vreo treizeci de metri dincolo de cele două tigve, Van 
Lewen şi Race ajunseră la un şanţ lat, asemănător cu acela care 
înconjura Vilcaforul. 

Singurele diferenţe între cele două şanţuri erau că, în primul 
rând, acesta nu secase - era plin cu apă, a cărei suprafaţă se afla 
cam la cinci metri mai jos de marginea șanțului. In al doilea rând, 
cel de aici era locuit de o familie de caimani foarte mari. 

— Minunat, spuse Race uitându-se la uriaşii crocodilieni care 


410 


umblau pe fundul şanţului. lar caimani. 

— Alt mecanism de apărare? întrebă Renee. 

— Caimanii sunt singurele animale din zona aceasta care au 
măcar o şansă infimă de a le învinge pe rape într-o încăierare, îi 
lămuri Krauss. Triburile primitive nu au puşti sau mine, aşa că 
trebuie să caute alte metode de a-şi ţine departe inamicii felini. 

De cealaltă parte a şanţului - complet înconjurată de el - Race 
văzu altă porţiune cu frunziş de înălţime mică, dincolo de care se 
afla un grup mic de colibe acoperite cu stuf adăpostite sub un 
pâlc de copaci înalţi. 

Era un fel de sat. 

Mica întindere de frunziş dintre sat şi şanţ îi dădea 
mănunchiului de colibe primitive o înfăţişare bizară, aproape 
mistică. Nişte torţe ardeau pe suporturi înalte, învăluind aşezarea 
într-o strălucire portocalie fantomatică. Dar în afară de torţele 
aprinse, satul părea a fi complet părăsit. 

Se frânse o surcea. 

Race se întoarse şi văzu imediat haita de rape stând pe cărare, 
cam la zece metri în spatele grupului său. Reuşiseră cumva să 
treacă de craniile îmbibate cu urină, iar acum se găseau la mică 
distanţă în spatele lui Race şi al celorlalţi - privind, aşteptând. 

O punte îngustă de buşteni era aşezată la pământ, pe partea 
dinspre sat a şanţului. O bucată de frânghie era legată de un 
capăt al ei, cam la fel ca în cazul podului de frânghii de jos, din 
dreptul turnului de piatră. Aceasta se întindea peste şanţ până pe 
partea lui Race, unde era legată de un ţăruş înfipt în pământ. 

Van Lewen şi Doogie traseră de frânghie şi fixară puntea de 
buşteni pe poziţie, astfel încât ajunse acum să traverseze șanțul. 

Apoi, toţi opt parcurseră puntea şi intrară în porţiunea de 
arbuşti ce înconjura satul. 

După ce traversară cu toţii puntea, Van Lewen şi Doogie o 
traseră repede pe partea dinspre sat a şanţului, astfel încât 
rapele să nu-i poată urma. 

leşiră toţi o dată din frunziş, ajungând într-o poiană mare, ca o 
piaţă. Îşi îndreptară lanternele spre colibele acoperite cu stuf şi 
spre copacii înalţi care înconjurau poiana bătătorită. 

La capătul nordic al pieţei se găsea o cuşcă din bambus, cele 


411 


patru muchii ale sale fiind alcătuite din patru trunchiuri groase de 
copac. În spatele cuştii - săpată în peretele noroios al şanţului - 
se afla o groapă mare, de vreo sută de metri pătraţi, adâncă de 
cinci metri. O poartă dintr-un grilaj de bambus separa groapa de 
şanţ. 

Dar chiar în centrul pieţei văzură cel mai frapant lucru. 

Era un fel de altar, o structură mare de lemn, ca un sanctuar, 
care fusese sculptat din trunchiul celui mai mare copac din sat. 

Era plin de unghere şi mici firide. În firide, Race văzu o colecţie 
de relicve care era absolut spectaculoasă - o coroană de aur 
încrustată cu safire, statui din argint şi aur cu războinici incaşi şi 
fecioare, diferiţi idoli de piatră şi un rubin gigantic care era cam 
cât pumnul unui bărbat. 

Chiar şi în semiîntuneric, altarul strălucea, comorile de pe el 
lucind în lumina lunii. Mănunchiuri dese de frunze atârnau de 
copacii din jur, încadrându-l de o parte şi de alta, asemenea unei 
cortine de teatru. 

Chiar în centrul altarului de lemn - exact unde ar fi fost inima 
lui - se afla cel mai îngrijit ungher dintre toate. Era acoperit de o 
mică perdea şi, evident, constituia elementul central al întregului 
altar. Dar obiectul care se afla înăuntru era ascuns. 

Nash se îndreptă direct spre el. Race ştia la ce se gândeşte. Cu 
o smucitură bruscă, Nash trase deoparte perdeaua care acoperea 
nişa. 

Şi îl văzu. Race îl văzu şi el şi icni, uimit. 

Era idolul. 

Idolul autentic. 

Spiritul Neamului. _ 

Văzându-l, lui Race i se tăie răsuflarea. In mod curios, primul 
lucru care îl frapă referitor la idol fu calitatea statuetei copiate de 
Bassario - idolul său fals era o reproducere perfectă. Dar oricât 
de mult ar fi încercat, Bassario nu reuşise să reproducă aura 
idolului real. 

Era întruchiparea maiestuozităţii. 

Ferocitatea capului rapei inspira groază. Strălucirea pietrei de 
thyriu negre cu vioriu producea uimire. Intregul idol strălucitor 
era pur şi simplu copleşitor. 


412 


Vrăjit, Nash se întinse să-l ridice - exact în momentul în care o 
săgeată ascuţită de piatră apăru lângă capul lui. 

Săgeata era ţinută de un băştinaş ce părea foarte fioros, care 
ieşise din frunzişul ca o cortină din dreapta altarului. Ţinea 
săgeata întinsă în arc, coarda arcului fiind trasă până în dreptul 
urechii lui. 

Van Lewen dădu să-şi ridice puşca G-11, exact în momentul în 
care întreaga pădure din jurul lui se trezi la viaţă şi din ea ieşiră 
nu mai puţin de cincizeci de băştinaşi. 

Aproape toţi legănau arcuri şi săgeți, toate aţintite către Race 
şi ceilalţi. 


Van Lewen încă mai ţinea arma ridicată. Doogie nu. Stătea 
împietrit în loc, la câţiva metri distanţă, îngheţat. 

Se creă o situaţie de un paradox incomod. Van Lewen - dotat 
cu o armă care putea ucide douăzeci de oameni într-o clipă - faţă 
de cei mai bine de cincizeci de băştinaşi înarmaţi cu arcuri şi 
săgeți, toate gata să tragă. 

„Sunt prea mulţi”, îşi spuse Race. Chiar dacă Van Lewen ar fi 
reuşit să tragă câteva gloanţe, tot nu ar fi fost destul. Băştinaşii 
ar fi putut în continuare să-i ucidă pe toţi, atât de mult îi 
depăşeau numeric. 

— Van Lewen, spuse Race. Nu... 

— Sergent Van Lewen, spuse Nash de lângă altar, unde stătea 
cu o săgeată aţintită spre cap. Lasă arma jos. 

Van Lewen se conformă. Şi imediat ce făcu asta, băştinaşii 
păşiră imediat înainte şi înşfăcară armele puternice ale 
americanilor. 

Un bărbat care părea a fi mai în vârstă, având o barbă lungă şi 
sură şi pielea măslinie şi zbârcită, păşi înainte. El nu avea arc. 
Părea a fi căpetenia acestui trib. 

Un alt bărbat mergea alături de căpetenie şi, când îl văzu, 
Race începu să clipească, nevenindu-i să creadă. 

Acest al doilea bărbat nu era băştinaş, ci un bărbat solid, 
latino-american. Era foarte bronzat şi îmbrăcat în maniera 
indienilor, dar nici măcar dozele generoase de vopsea de 
ceremonie cu care se dăduse pe faţă şi pe piept nu-i puteau 


413 


ascunde trăsăturile profund urbane. 

Pe când se uita atent la Nash - care stătea în faţa altarului ca 
un hoţ prins în flagrant delict - şeful mârâi ceva în limba lui. 

Latino-americanul de lângă el îl ascultă atent şi apoi îi dădu un 
sfat, drept răspuns. 

— Hm, mărâi căpetenia. 

Race stătea lângă Renee, amândoi fiind înconjurați de cinci 
indieni înarmaţi. 

Chiar atunci, unul dintre indieni păşi înainte - curios - şi îl 
atinse pe Race pe obraz, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă pielea 
lui e adevărată. 

Race se dădu deoparte, smulgându-se. 

Dar când făcu asta, indianul ţipă uimit, făcându-i pe toţi să se 
întoarcă spre el. Se repezi spre căpetenie, strigând: 

— Rumaya! Rumaya! 

Căpetenia veni imediat în locul în care stătea Race, urmat de 
consilierul lui alb. Bătrânul şef stătea în faţa lui Race, 
măsurându-l cu răceală, în timp ce indianul care-i atinsese faţa 
lui Race arătă spre ochiul lui stâng şi repetă: 

— Rumaya. Rumaya. 

Deodată, căpetenia îl apucă pe Race de bărbie şi îi întoarse 
faţa mult spre dreapta. 

Race nu se opuse. 

Căpetenia îi măsură chipul în linişte, analizându-i semnul 
cafeniu, triunghiular, pe care-l avea din naştere sub ochiul stâng. 
Apoi îşi linse degetul şi începu să-i frece semnul, ca şi cum ar fi 
vrut să verifice dacă nu se şterge. Şi nu se ştergea. 

— Rumaya... răsuflă el. 

Se întoarse către sfătuitorul lui latino-american şi îi spuse ceva 
în quechua. Consilierul îi şopti şi el ceva, vorbind încet, pe un ton 
respectuos, la care căpetenia dădu din cap a dezaprobare şi 
arătă insistent spre groapa pătrată săpată în peretele şanţului cu 
apă. 

Apoi, şeful se întoarse în loc şi urlă, ordonându-le ceva 
oamenilor săi. 

Indienii îi mânară repede pe toţi în afară de Race în cuşca de 
bambus dintre copaci. 


414 


Cât despre el, Race fu împins către groapa noroioasă de lângă 
şanţul cu apă. 

Sfătuitorul latino-american i se alătură. 

— Bună, rosti omul într-o engleză cu un accent puternic, 
luându-l pe Race complet prin surprindere. 

— Salut, spuse Race. Vrei, ăăă, vrei să-mi spui ce se întâmplă 
aici? 

— Oamenii aceştia sunt descendenţi direcţi ai unui trib incaş 
străvechi. Au observat că ai Semnul Soarelui - semnul din 
naştere de sub ochiul tău stâng. Cred că s-ar putea ca tu să fii 
mântuitorul lor reîntors, un bărbat căruia îi spun Cel Ales. Dar vor 
să te testeze mai întâi, ca să fie siguri. 

— Şi cum au să mă testeze mai exact? 

— Au să te bage în groapă şi apoi au să deschidă poarta care o 
separă de şanţul cu apă, lăsând unul dintre caimani să intre în 
groapă împreună cu tine. Şi apoi vor vedea cine va supravieţui 
înfruntării ce va urma, tu sau caimanul. Vezi tu, potrivit 
profeţiei... 

— Ştiu, spuse Race. Am citit-o. Conform profeţiei, Cel Ales va 
avea Semnul Soarelui, va putea să se lupte cu marile şopârle şi le 
va salva spiritul. 

Bărbatul se uită la Race bănuitor. 

— Eşti antropolog? 

— Lingvist. Am citit Manuscrisul Santiago. 

Bărbatul se încruntă. 

— Ai venit aici în căutarea Spiritului Neamului? 

— Eu nu. Ei, spuse Race, arătând spre Nash şi spre ceilalţi, în 
timp ce erau băgaţi în cuşca de bambus. 

— Dar de ce? Din punct de vedere material nu are nicio 
valoare... 

— A fost sculptat dintr-un meteorit, explică Race. Şi acum s-a 
descoperit că meteoritul acela era format dintr-un fel de piatră 
foarte deosebită. 

— A, exclamă bărbatul. 

— Şi tu cine eşti? întrebă Race. 

— A, da, îmi cer scuze, am uitat complet să mă prezint, spuse 
bărbatul, stând drept. Sunt doctorul Miguel Moros Marquez. Sunt 


415 


antropolog la Universitatea din Peru şi trăiesc în acest trib de 
nouă ani. 


După o clipă, Race fu împins de-a lungul unei cărări înclinate, 
care cobora până în noroi. 

Cărarea era mărginită de o parte şi de alta de pereţi înalţi de 
pământ şi se încheia în faţa unei mici porţi de lemn care dădea 
spre groapă. Imediat ce Race ajunse în faţa porţii, aceasta se 
deschise - ridicată de doi indieni care stăteau pe pământul de 
deasupra - iar el păşi şovăielnic în groapa de lângă şanţul cu apă 
plin de caimani. 

Groapa era de formă aproximativ pătrată şi era mare - avea 
cam zece metri pe zece. 

Pe trei părţi era formată din pereţi noroioşi. A patra latură, în 
schimb, era reprezentată de o poartă uriaşă formată dintr-un 
grilaj cu „gratii de bambus. Prin el, Race vedea valurile 
întunecate ale şanţului cu apă de afară. 

Ca să fie şi mai rău, podeaua era acoperită cu un strat de apă 
neagră - apă care se revărsa fără constrângeri printre gratiile 
încrucişate ale porţii de bambus, din şanţul de afară. In locul în 
care stătea Race, era cam până la genunchi. Dar în alte părţi ale 
gropii, nu i se ştia adâncimea. 

„Ei bine, Will, asta chiar că e ceva nou. Ce dracu' ai făcut ca să 
ajungi în situaţia asta?” 

Chiar atunci, o porţiune dreptunghiulară din enorma poartă de 
bambus - o poartă decupată în poartă - fu ridicată de nişte 
indieni care stăteau pe marginea gropii şi, imediat, se formă o 
deschidere largă în mijlocul porţii celei mari dintre groapă şi 
şanţul cu apă plin de caimani. 

Race privea îngrozit cum poarta era ridicată din ce în ce mai 
sus, iar deschizătura devenea din ce în ce mai mare. După 
câteva clipe, ajunse la capăt, se opri şi urmă o lungă perioadă de 
tăcere. 

Locuitorii satului erau acum aliniaţi în jurul gropii şi se uitau în 
jos, aşteptând sosirea unuia dintre caimani. 

Race îşi pipăi buzunarele, căutând vreo armă pe care ar fi 
putut-o folosi. Era îmbrăcat tot cu blugii şi cu tricoul lui, avea pe 


416 


deasupra vesta din kevlar pe care i-o dăduse Uli la mină şi, 
desigur, purta ochelarii şi şapca de baseball cu Yankees. 

Nu avea nicio armă - în afară de ancora cu gheare de pisică, 
ce îi atârna de curea. 

Race o apucă. Avea ataşată o bucată de frânghie şi, 
deocamdată, cele patru gheare argintii erau retractate, stând de- 
a lungul mânerului ancorei asemenea unei umbrele închise. 

Se uită la ea o clipă, cugetând. Poate ar fi putut-o folosi ca să 
iasă de aici... 

Şi atunci ceva foarte mare alunecă dinspre şanţ, prin poarta 
deschisă. 

Race îngheţă. 

Deşi mai bine de trei sferturi din corpul său se ascundeau 
probabil sub suprafaţa apei, tot era absolut enorm. 

Race îi văzu nările şi ochii şi spatele rotunjit, împlătoşat, ce-i 
ieşea la suprafaţa apei - toate mişcându-se cu aceeaşi viteză, în 
timp ce animalul se deplasa ameninţător prin apă. li văzu coada 
lungă şi solzoasă zvâcnind înainte şi înapoi, împingându-l uşor 
înainte. 

Era un caiman şi era uriaş. 

Avea măcar cinci metri şi jumătate. 

Când enorma reptilă intră cu totul în groapă, poarta de 
bambus din spatele ei fu coborâtă la loc şi încuiată. 

Acum rămăseseră doar Race şi caimanul. 

Faţă în faţă. 

Doamne, Dumnezeule... 


Race se dădu într-o parte, ferindu-se de uriaşa fiară, şi se 
retrase spre un colţ al gropii pătrate, în timp ce picioarele îi 
plescăiau în apa adâncă până la genunchi. 

Caimanul nu mişcă nici măcar un muşchi. 

De fapt, uriaşa creatură crocodiliană nici măcar nu părea 
conştientă de prezenţa lui. 

Race îşi auzea inima bătându-i tare în tâmple. 

Dudum - dudum - dudum. 

Caimanul tot nu se mişca. 

Race rămase împietrit în colţul gropii. 


417 


Şi apoi, fără vreun avertisment, caimanul se mişcă. 

Dar nu fu în niciun caz o mişcare rapidă. Nu se repezi înainte. 
Nici nu se aruncă şi nu sări la Race. Mai curând, pur şi simplu se 
scufundă, încet şi ameninţător, sub suprafaţa apei noroioase. 

Race făcu ochii mari instantaneu. 

„Paştele mă-sii.” 

Caimanul tocmai se scufundase complet! Nu-l mai vedea. De 
fapt, sub lumina palidă, albastră a lunii şi cea pâlpâitoare, 
portocalie de la torţele indienilor, nu mai vedea nimic în afară de 
micile unduiri de la suprafaţa apei. 

Şi mai multă linişte. 

Valurile se izbeau de pereţii de pământ ai gropii. 

Tot trupul lui Race era încordat, în aşteptarea apariţiei 
caimanului. Apucă ancora de oţel, ţinând-o ca pe o bâtă. 

Suprafaţa apei era complet nemişcată. 

Linişte totală. 

Race simţea cum frica îl cuprindea din ce în ce mai puternic. 

La dracu'-la dracu'-la dracu'-la dracu'-la dracu'-la dracu'-la 
dracu'-la dracu’. 

Se întreba cât de mult putea rămâne o reptilă sub apă... 

Atacul veni dinspre stânga, tocmai când Race se uita spre 
dreapta. 

Cu un muget zgomotos, caimanul ţâşni din apă alături de el, cu 
fălcile depărtate, în timp ce enormul lui trup de două tone se 
răsucea prin aer. 

Race văzu reptila imediat şi, din reflex, se aruncă într-o parte, 
căzând în apă tocmai când caimanul năvălea pe lângă el şi se 
izbea din nou de noroi. 

Race se ridică în picioare, se întoarse, apoi se scufundă din nou 
când caimanul se mai aruncă o dată asupra lui cu iuţimea 
fulgerului, clănţănind din dinţi când închise fălcile chiar în faţa lui, 
cu un zdrang! puternic, cărnos. 

Race ajunsese plin de noroi, dar nu-i păsa. Se ridică iar din apă 
- chiar lângă peretele de pământ al gropii - şi se întoarse taman 
la timp ca să-l vadă pe caiman repezindu-se spre faţa lui. 

Se feri - lăsându-şi trupul să cadă drept în jos, sub suprafaţa 
apei - şi caimanul trecu fulgerător pe deasupra lui, izbindu-se cu 


418 


botul de peretele noroios al gropii. 

Race ieşi la suprafaţă, în uralele indienilor care stăteau pe 
margine. Înaintă spre dreapta şi se trezi în apă mai adâncă, 
începu să desfacă frânghia legată de ancora cu gheare de pisică. 

Ridică ochii spre marginea gropii. 

Cinci metri, nu era departe. 

Acum stătea în apă până la mijloc, desfăcând frânghia. Pe 
când făcea asta, se uită rapid în jur, ca să vadă unde era 
caimanul. 

Şi nu-l văzu. 

Caimanul nu era nicăieri. 

Groapa era absolut pustie. 

Trebuie să se fi scufundat din nou... 

Race se uită temător la apa din jurul lui. 

„Oof, la dracu'...” îşi spuse el. 

Şi deodată, simţi cum ceva i se izbeşte în picior cu o viteză 
nemaipomenită, simţi o durere arzătoare ce-i zvâcnea în gleznă. 

Apoi fu tras sub apă. 


Race se scufundă, deschise ochii şi, prin apa noroioasă din 
jurul lui, îl văzu pe caiman ţinându-i piciorul stâng în gură! 

Dar nu-l ţinea cum trebuie, aşa că deschise botul o clipă, ca să- 
| înşface mai bine. 

Race nici nu avu nevoie de mai mult. Marea reptilă abia îi dădu 
drumul la picior, că Race şi-l şi smulse, iar fălcile caimanului 
clănţăniră în gol. 

Race ieşi la suprafaţă, târând frânghia ancorei prin apă în 
spatele lui, încercând disperat să inspire. 

Caimanul ieşi şi el, ridicându-se din apă, clănţănind cu 
înverşunare, prinse în dinţi frânghia ancorei cu gheare şi o seceră 
într-o clipă. Când frânghia fu sfâşiată, Race îşi pierdu echilibrul şi 
căzu în apă mică, departe de crocodil. 

Se întoarse rapid, exact în momentul în care îl văzu pe caiman 
repezindu-se la el dintr-o parte, cu fălcile larg deschise, gura sa 
plină de dinţi acoperindu-i câmpul vizual. Cum nu mai avea 
altceva la îndemână, Race îşi îndesă ancora cu gheare de pisică - 
şi tot braţul drept - în gura larg deschisă a caimanului! 


419 


Fălcile uriaşei reptile începură să se închidă cu forţă peste 
braţul lui - exact când Race apăsa pe butonul de lansare de pe 
mânerul ancorei. 

În momentul acela, cu o nanosecundă înainte ca dinţii 
caimanului, ascuţiţi ca nişte lame, să se unească prinzându-i 
bicepsul drept, ghearele ascuţite de oţel ale ancorei ţâşniră în 
exterior cu o forţă nemaipomenită. 

Capul caimanului explodă pur şi simplu. 

Două dintre ghearele ascuţite de oţel îi ieşiră prin orbite şi, 
într-o clipă dezgustătoare, ambii ochi ai caimanului fură aruncaţi 
din cap - din interior - înlocuiţi fiind de vârfurile ascuţite ale celor 
două gheare de oţel. 

Celelalte două gheare ale ancorei explodară în partea 
inferioară a capului caimanului, sfâşiind pielea mai moale de 
acolo, străpungând-o cu uşurinţă. 

Cele două gheare care ieşiseră prin orbitele uriaşei reptile îi 
penetraseră probabil creierul. Prin urmare, îl uciseseră pe uriaşul 
animal într-o clipă - oprindu-i fălcile la jumătatea muşcăturii iar 
acum Race stătea pe podeaua gropii, cu un uriaş caiman de cinci 
metri şi jumătate prins de braţul său drept, botul lung şi 
triunghiular al acestuia stând în echilibru deasupra braţului său 
expus - dinţii crocodilului fiind la doar câţiva milimetri de pielea 
lui - în timp ce uriaşul trup negru zăcea în groapă, inert. 

Băştinaşii adunaţi grămadă pe marginea gropii rămaseră 
şocaţi, uimiţi. 

Şi apoi, încet, începură să aplaude. 


Race ieşi din groapă, primind adulările indienilor. Îl bătură pe 
spate, îi zâmbiră cu dinţii lor strâmbi şi galbeni. 

Cuşca în care se aflau Nash şi ceilalţi fu deschisă imediat şi, 
câteva clipe mai târziu, aceştia i se alăturară lui Race în centrul 
satului. 

Van Lewen dădea din cap, neînţelegând, în timp ce se apropia 
de Race. 

— Ce naiba ai făcut? N-am văzut nimic din cuşca aia. 

— Tocmai am ucis o şopârlă mare, spuse Race pe un ton firesc. 

Antropologul, Marquez, se apropie şi îi zâmbi lui Race. 


420 


— Bravo, domnule! Bravo! Cum spuneai că te cheamă? 
— William Race. 
— Bucură-te, domnule Race. Tocmai te-ai transformat în zeu. 


Celularul lui John-Paul Demonaco sună. 

Demonaco şi anchetatorul Marinei, Mitchell, se aflau în 
continuare la cartierul general al DARPA, în Virginia. Mitchell 
vorbea şi el la telefon. 

— Zici că provine de la Bittiker... spunea Demonaco la telefon. 
Deodată, faţa lui se făcu albă, ca de mort. Sună la secţia de 
poliţie Baltimore şi spune-le să trimită un detaşament pirotehnic 
acolo chiar acum. Ajung şi eu cât pot de repede. 

Mitchell se apropie tocmai când Demonaco închidea. 

— Era Aaronson, spuse reprezentantul marinei. Tocmai au 
descins asupra sediilor Luptătorilor pentru Libertate. N-au găsit 
nimic. Erau goale. 

— Nu contează, zise Demonaco, îndreptându-se spre uşă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mitchell grăbindu-se să îl ajungă 
din urmă. 

— Tocmai am primit un telefon de la unul dintre oamenii mei 
din Baltimore. E în apartamentul unui informator de-al nostru din 
rândul Texanilor. Spune că a aflat ceva important. 


Nouăzeci de minute mai târziu, Demonaco şi Mitchell ajunseră 
la un vechi depozit decrepit din sectorul industrial al Baltimore- 
ului. 

Trei vase ale poliţiei, vreo două Buick-uri bej fără însemne - 
maşini ale FBl-ului - şi o camionetă mare bleumarin ce avea scris 
pe o parte „DETAŞAMENTUL PIROTEHNIC” erau deja parcate în 
faţa clădirii. 

Demonaco şi Mitchell intrară în depozit şi urcară pe nişte scări. 

— Depozitul ăsta îi aparţine unui tip pe nume Wilbur Francis 
James, cunoscut mai mult sub numele de „Bluey”, spuse 
Demonaco. Era operator radio în armată, dar a fost dat afară 
pentru că a furat echipament din birou - scanere de frecvenţă, 
puşti M-16. Acum e un escroc de duzină, care lucrează ca om de 
legătură între Texani şi anumite elemente criminale care le 


421 


furnizează arme şi informaţii. Acum câteva luni l-am prins cu trei 
canistre furate de gaz VX, dar ne-am hotărât să nu-l punem sub 
acuzare dacă era de acord să ne ajute să facem rost de 
informaţii. A fost un om de încredere până acum. 

Ajunseră într-un apartament mic şi înghesuit de la etajul 
superior al depozitului, păzit de o pereche de poliţişti ai secţiei 
Baltimore. Intrară. Era un apartament mizerabil, dezgustător, cu 
parchet umed şi cu tapet care se cojea. 

Demonaco fu întâmpinat de un tânăr agent de culoare pe 
nume Hanson şi de şeful Detaşamentului Pirotehnic al Poliţiei din 
Baltimore, un bărbat scund şi îndesat pe nume Barker. 

Insuşi Bluey James stătea într-un colţ al camerei, cu braţele 
încrucişate. Pufăia dintr-o ţigară, cu un aer sfidător. Era un tip 
scund, bondoc şi nebărbierit, cu păr şaten făcut codițe rasta şi 
purtând o cămaşă hawaiiană jegoasă. In picioare avea sandale - 
Şi şosete. 

— Ce ai aflat? îl întrebă Demonaco pe Hanson. 

— Când am ajuns, n-am găsit nimic, spuse tânărul agent, 
uitându-se la Bluey James dispreţuitor. Dar când am cercetat mai 
atent, am dibuit asta. 

Hanson îi înmână lui Demonaco un pachet cam de 
dimensiunile unei cărţi mici. Era împachetat în hârtie maronie şi 
nu era deschis. Alături se afla un plic alb obişnuit care fusese 
deschis. 

— Era ascuns în spatele unui panou fals din perete, explică 
Hanson. 

Demonaco se întoarse către Bluey. 

— Inventiv, spuse el. Devii tot mai deştept la bătrâneţe, Bluey. 

— Du-te... 

— L-aţi radiografiat? îl întrebă Demonaco pe bărbatul numit 
Barker. 

— E curat, spuse pirotehnistul. judecând după scanare, pare a 
fi un CD sau aşa ceva. 

Bluey James pufhni. 

— Nu ştiam că e o crimă în ţara asta să-şi cumpere omul un 
nenorocit de CD. Deşi probabil ar trebui; să fie atunci când îţi iei 
rahaturile alea pe care le asculţi tu, Demonaco. 


422 


— Ce, nu-ţi place Achy Breaky Heart? spuse Demonaco. Se uită 
la plicul cel alb şi scoase din el o bucată de hârtie. Scria: 


CÂND VOM AVEA THYRIUL, TE VOI CONTACTA DIRECT. 
DUPA CE PRIMEŞTI TELEFONUL MEU, TRIMITE PRIN E- 
MAIL CONŢINUTUL ACESTUI DISC FIECAREIA DINTRE 
URMĂTOARELE ORGANIZAŢII. 

BITTIKER 


După aceea urma o listă cu aproximativ o duzină de nume şi 
adrese, toate având legătură cu reţele sau canale de televiziune 
- CNN, ABC, NBC, CBS, FOX. 

Demonaco întoarse pe o parte şi pe alta pachetul învelit în 
hârtie maronie. Ce ar fi putut să vrea Earl Bittiker să trimită 
fiecărei mari reţele de televiziune din ţară? 

Rupse ambalajul, deschizând pachetul. 

Şi văzu un CD argintiu, strălucitor. 

Dar primul lucru pe care îl observă la el fu faptul că nu era un 
CD oarecare. 

Era un V-CD - un disc video. 

Se întoarse. 

— Bluey, ce dracu' e asta? 

— „Hiturile lui Billy Ray  Cyrus?*. Special pentru tine, 
dobitocule. 

— Alo, Demonaco, interveni Mitchell, arătând spre V-CD- 
playerul de lângă televizorul Trinitron al lui Bluey. Alături de 
ecran era şi un computer IBM negru. Toate cele trei obiecte 
arătau absolut nelalocul lor în apartamentul distrus în celelalte 
privinţe. 

Demonaco puse CD în V-CD-player şi apăsă butonul de redare. 

Figura lui Earl Bittiker apăru pe ecranul televizorului 
instantaneu. 

Era o figură urâtă - o figură malefică - plină de cicatrici şi de 
ură. Bittiker avea trăsături sangvine, fiind supt la faţă, avea un 
păr blond, cleios, şi ochi cenuşii, reci, care nu transmiteau nimic 
altceva decât furia nemăsurată care se ascundea în spatele lor. 


26 Cântăreț american, cunoscut mai ales pentru hitul Achy Breaky Heart (n.tr.) 


În fundal, Demonaco şi Mitchell văzură Supernova. 

Bittiker vorbea direct spre cameră. 

— Oameni din întreaga lume. Numele meu e Earl Bittiker şi eu 
sunt Antihristul. Dacă urmăriţi acest mesaj, înseamnă că sunteţi 
în pragul morţii. Exact la ora 12 astăzi, ora Washingtonului, veţi fi 
ucişi cu toţii de o armă care a fost creată cu bani din impozitele 
voastre. O armă care, în câteva ore, va trimite toată această 
lume abjectă acolo unde îi este locul. Oameni din toată lumea - 
nu am nimic de împărţit cu voi. Dar urăsc lumea în care locuiţi, o 
lume care nu mai merită să existe. E ca un câine bolnav şi 
trebuie să fie eutanasiată. Către guvernele din toată lumea - voi 
sunteţi de vină pentru această stare de fapt. Comunişti, 
capitalişti şi fascişti deopotrivă, cu toţii v-aţi îngrăşat în vreme ce 
oamenii pe care i-aţi condus mureau de foame. Cu toţii v-aţi 
îmbogăţit în timp ce ei sărăceau, aţi trăit în vile în timp ce ei 
trăiau în ghetouri. Natura umană reprezintă dorinţa unui om de a 
fi stăpân peste altul. Apare sub multe chipuri, multe forme - de la 
politicile companiilor până la purificarea etnică - şi cu toţii o 
punem în aplicare, de la cel mai de jos muncitor la şeful 
executivului Statelor Unite. Dar caracterul său e acelaşi. E vorba 
de putere şi de conducere. Insă e o tumoare ce distruge această 
lume şi acea tumoare trebuie eliminată acum. Tuturor reţelelor 
de televiziune care primesc acest mesaj le transmit să 
contacteze Marina sau Agenţia pentru Proiecte de Cercetare 
Avansată în domeniul Apărării şi să întrebe ce s-a întâmplat cu 
Supernova lor. Întrebaţi-i pe cei de acolo despre existenţa şi 
scopul ei. Întrebaţi-i despre cei şaptesprezece membri ai 
personalului de securitate care au murit acum două zile când 
oamenii mei au atacat cartierul general al DARPA din Virginia. 
Sunt sigur că nu v-a informat nimeni despre acest incident, 
fiindcă aşa funcţionează guvernele în ziua de azi. După ce aţi 
făcut toate acestea, întrebaţi-vă guvernul dacă acesta - arătă 
către dispozitivul din spatele lui - e obiectul pe care-l caută. 

Bittiker se uită insistent la cameră. 

— Oameni din toată lumea, nu am nicio pretenţie de la voi. Nu 
cer recompensă. Nu vreau ca vreun prizonier politic să fie 
eliberat din celula sa. Nu există nici o cale să mă împiedicaţi să 


424 


detonez acest dispozitiv. Nici acum. Niciodată. Nu puteţi face 
nimic ca să opriţi acest lucru. Astăzi la ora prânzului, vom merge 
cu toţii în iad împreună. 


Ecranul se umplu de purici. 

Urmă o tăcere îndelungată, timp în care toată lumea rumega 
ceea ce spusese Bittiker. Până şi Bluey James era şocat. 

— Fir-ar... pufni el. 

— Foarte inteligent, spuse Demonaco. Nu a precizat decât ora 
detonării. Douăsprezece, la prânz. Acum nu mai trebuie decât să 
găsească thyriul şi să intre în contact cu Bluey şi planul e pus la 
punct. 

Se întoarse către Mitchell. 

— Cred că tocmai v-am găsit Supernova, domnule comandant. 
Apoi se întoarse către Bluey. Să înţeleg că încă nu ai primit 
telefonul cu pricina? 

— Tu ce crezi, băi, fraiere? 

— Ce ştii despre toate astea, Bluey? îl întrebă Demonaco, 
schimbând tonul. 

— Ceea ce ştiu întotdeauna, omule. Un rahat. 

— Dacă nu-mi spui ceva chiar acum, am să te acuz de 
participare la omorârea a şaptesprezece membri ai personalului 
de securitate dintr-o institu... 

— Auzi, omule, tu n-ai ascultat sau ce dracu'? Lumea e pe cale 
să dispară. Ce mai contează acum participarea? 

— Cred că depinde cine crezi că va câştiga concursul ăsta, noi 
sau Bittiker. 

— Bittiker, rosti Bluey sec. 

— Atunci s-ar părea că tu îţi vei petrece la închisoare ultimele 
câteva ore pe lumea asta, spuse Demonaco, făcându-le semn 
celor doi poliţişti de la uşă. Luaţi jigodia asta de aici. 

Cei doi poliţişti îl apucară pe Bluey de braţe. 

— Hei, stai o clipă, ce dracu’... exclamă Bluey. 

— Îmi pare rău, Bluey. 

— Bine, ascultă, omule, ascultă! N-am avut nimic de-a face cu 
nicio crimă, da? Eu sunt doar omul de legătură, atâta tot. Eu 
tratez în numele lui Bittiker. Ca un avocat. Ceea ce aş putea 


425 


spune că n-a fost prea uşor în ultima vreme, de când a început s- 
o ia razna. 

— A început să o ia razna? spuse Demonaco făcându-le semn 
celor doi poliţişti să se îndepărteze. 

— Mda. Tu de pe ce planetă ai picat, omule? Mai întâi lasă 
nişte nenorociţi de gălbejiţi să li se alăture Texanilor. Japonezi, 
omule. Nenorociţi de japonezi. Ar trebui să-i vezi pe cretinii ăia. 
Kamikaze daţi dracului, omule. Sunt din nu ştiu ce cult de 
dilimani din Japonia. Vor să distrugă lumea şi toate alea. Dar Earl, 
ce face? Se hotărăşte că îi place ce au ăia de spus şi îi lasă să se 
alăture mişcării. Şi după aceea - dracu’ să mai priceapă - se 
apucă şi face cel mai ciudat lucru dintre toate. Se apucă să 
fuzioneze cu Luptătorii pentru Libertate. 

— Poftim? 

— Ca să pună mâna pe informaţiile lor tehnice, mă-nţelegi? Zi 
şi tu, omule, Luptătorii pentru Libertate sunt o gaşcă de 
nenorociţi, dar se pricep la tehnologie. Vreau să zic, la dracu’, 
mesaje către lume pe V-CD-uri? Crezi că eu m-am dus şi mi-am 
cumpărat playerul ăsta? 

— Texanii au fuzionat cu Luptătorii pentru Libertate... spuse 
Demonaco. Doamne, Dumnezeule! 

Bluey dădea din gură în continuare: 

— Totul e din vina gălbejiţilor, vezi tu. De când au ajuns aici, 
zărghiţii ăştia i-au tot spus lui Earl că, dacă vrea să întoarcă 
lumea pe dos, o să aibă nevoie de echipament zdravăn. Nu de 
arme şi alte rahaturi, ci de bombe şi alte rahaturi. Nucleare. Și 
când au aflat de chestia asta cu Supernova, ei, bine... 

Dar Demonaco nu mai asculta. 

Se întoarse către Mitchell. 

— Texanii i-au înghiţit pe Luptătorii pentru Libertate. De asta 
şeful tău, Aaronson, n-a găsit pe nimeni în sediile Luptătorilor 
pentru Libertate. Organizaţia asta nu mai există. Doamne, nu e 
de mirare că au folosit gloanţe cu tungsten. Au câştigat timp 
dând vina pe un grup terorist care nu mai există. Texanii şi 
Luptătorii pentru Libertate nu se băteau pentru teritoriu. 
Fuzionau... 

— Ce vrei să spui? întrebă Mitchell. 


426 


— Vreau să spun că tocmai am asistat la unirea a trei dintre 
cele mai periculoase grupări teroriste din lume. Una are o unitate 
de luptă genial organizată, a doua e, poate, gruparea 
paramilitară cea mai avansată din America din punct de vedere 
tehnologic, iar a treia e un cult apocaliptic din Japonia. Pune-le pe 
toate la un loc, spuse Demonaco, şi te trezeşti cu o problemă a 
dracului de mare, fiindcă ăştia sunt tipii care v-au furat 
Supernova şi, dacă ne luăm după înregistrarea pe care tocmai 
am văzut-o, chiar în momentul de faţă încearcă să facă rost de 
nişte thyriu. 


În lumina blândă dinaintea răsăritului se pregătea un banchet. 

După ce învinsese caimanul, Race îi rugase politicos pe indieni 
să înceteze cu adulaţiile şi le ceruse să se odihnească. Urmase 
un somn bun - Doamne, câtă nevoie avea de el, trecuseră 
aproape treizeci şi şase de ore de când nu mai dormise - şi se 
trezise chiar înainte de zori. 

Platoul care îi fu pus în faţă era potrivit pentru un rege. Era o 
combinaţie de mâncăruri crude din junglă puse pe frunze verzi 
mari. Larve, fructe de pădure, porumb. Până şi nişte carne crudă 
de caiman. Ploua puţin, dar nimănui nu părea să-i pese. 

Race şi oamenii din armată stăteau într-un cerc larg, în 
porţiunea de pământ deschis care se afla în faţa altarului, 
mâncând sub privirea atentă a idolului real, care stătea mândru 
în firida sa decorată de lemn. 

Deşi băştinaşii le dăduseră armele înapoi, încă mai plutea un 
uşor aer de suspiciune. Vreo duzină de războinici indieni stăteau 
ameninţători în afara cercului albilor, înarmaţi cu arcuri şi săgeți, 
urmărindu-i atenţi pe Nash şi pe oamenii lui - aşa cum făcuseră 
toată noaptea. 

Race stătea cu căpetenia tribului şi cu antropologul, Miguel 
Moros Marquez. 

— Căpetenia Roa ar vrea să-şi exprime profunda recunoştinţă 
faţă de tine pentru că ai venit la noi, spuse Marquez traducând 
vorbele bătrânei căpetenii. 

Race zâmbi. 

— Am trecut de la statutul de hoţi de noapte la acela de 


427 


oaspeţi onoraţi. 

— Nici nu-ţi dai seama, zise Marquez. Nici nu-ţi dai seama. 
Dacă nu ai fi supravieţuit încăierării cu caimanul, prietenii tăi ar fi 
fost sacrificați, oferiţi rape/or. Acum prietenii tăi profită de gloria 
ta. 

— Nu sunt tocmai prietenii mei, spuse Race. 

Gaby Lopez stătea de cealaltă parte a micului antropolog, 
evident încântată să se afle în prezenţa unei legende vii. La urma 
urmelor, după cum îi relatase lui Race în prima lor zi în Peru, cu 
nouă ani în urmă Marquez pătrunsese în junglă pentru a studia 
triburile amazoniene primitive - şi nu se mai întorsese niciodată. 

— Domnule doctor Marquez, interveni ea, vă rugăm, povestiţi- 
ne despre tribul acesta. Experiențele dumneavoastră aici trebuie 
să fi fost fascinante. 

Marquez zâmbi. 

— Au fost. Indienii aceştia sunt un popor cu adevărat 
remarcabil, unul dintre ultimele triburi rămase intacte din 
întreaga Americă de Sud. Deşi îmi spun că trăiesc în acest sat de 
secole, ei, asemenea majorităţii celorlalte triburi din regiunea 
aceasta, sunt nomazi. Adeseori se întâmplă ca întreaga aşezare 
să-şi ia lucrurile şi să plece în altă parte - în căutarea hranei sau 
a unei clime mai calde - câte şase luni sau chiar un an. Dar 
întotdeauna se întorc în satul acesta. Spun că au o anumită 
legătură cu zona aceasta - o legătură cu templul din crater şi cu 
zeii felini care trăiesc în interiorul lui. 

— Cum au ajuns în posesia Spiritul Neamului? întrebă Race 
surescitat. 

— Îmi pare rău, nu înţeleg. 

— Conform Manuscrisului Santiago, explică Race, Renco Capac 
a folosit idolul ca să închidă rapele în interiorul templului. Apoi s- 
a închis şi el înăuntru odată cu ele. Indienii aceştia au pătruns la 
un moment dat în templu şi au scos idolul? 

Marquez îi traduse căpeteniei indiene, lui Roa, ceea ce spusese 
Race. Căpetenia dădu din cap a negare şi spuse repede ceva în 
quechua. 

— Căpetenia Roa spune că Prinţul Renco era un bărbat foarte 
inteligent şi curajos, aşa cum e şi de aşteptat din partea Celui 


428 


Ales. El mai spune şi că membrii acestui trib sunt deosebit de 
mândri de faptul că sunt descendenţii lui direcţi. 

— Descendenții lui direcţi, repetă Race. Dar asta ar însemna că 
Renco a ieşit din templu... 

— Da, asta ar însemna, îi răspunse Marquez enigmatic, 
traducând cuvintele căpeteniei. 

— Dar cum? întrebă Race. Cum a reuşit să iasă? 

Auzind asta, căpetenia îi ordonă ceva pe un ton răstit unuia 
dintre războinicii săi indieni, iar războinicul alergă la o colibă din 
apropiere. Se întoarse câteva clipe mai târziu, ţinând în braţe un 
obiect mic. 

Când războinicul se întoarse lângă căpetenie, Race văzu că 
obiectul pe care îl avea în mână era un caiet subţire, legat în 
piele. Coperta părea străveche, dar paginile păreau a fi netede, 
intacte. 

Căpetenia vorbi. Marquez traduse. 

— Domnule Race, Roa spune că răspunsul la întrebarea ta se 
găseşte în însăşi structura templului. După celebra bătălie a lui 
Renco şi a lui Alberto cu Hernando Pizarro, e adevărat că Rencoa 
intrat în templu - cu tot cu idol. Dar a reuşit şi să iasă - cu tot cu 
idol. Povestea completă despre ceea ce s-a întâmplat după ce 
Renco a intrat în templu e relatată în acest caiet. 

Race se uită la caietul din mâinile căpeteniei. Murea de 
curiozitate să afle ce conţine. 

Căpetenia îi înmână micul caiet lui Race. 

— Roa ţi-l oferă în dar, spuse Marquez. La urma urmelor, în 
patru sute de ani, eşti prima persoană care trece prin sat şi care 
chiar poate să-l citească. 

Race deschise caietul imediat şi văzu vreo şase pagini 
îngălbenite, cu scrisul lui Alberto Santiago. 

Se uita la el uluit. 

Era finalul rea/ al poveştii lui Santiago. 

— Am o întrebare, interveni Johann Krauss cu afectare, 
aplecându-se în faţă de pe locul său din cerc. Cum au reuşit 
rapele să supravieţuiască atât de mult timp în interiorul 
templului? 

Marquez îi vorbi mai întâi căpeteniei sale, apoi răspunse: 


429 


— Roa spune că veţi găsi răspunsul la această întrebare în 
caiet. 7 

— Dar... Incepu Krauss. 

Roa îl făcu să tacă, răstindu-se scurt. 

— Roa spune că veți găsi răspunsul la întrebarea 
dumneavoastră în caiet, repetă Marquez ferm. 

În mod evident, deşi ospitalitatea lui Roa faţă de Race era fără 
limită, amabilitatea sa faţă de colegii lui mergea doar până aici. 

Ploaia începu să cadă cu stropi mai mari. După câteva minute, 
Race auzi zgomotul unui tunet îndepărtat, undeva, deasupra 
orizontului. Doogie şi Van Lewen se întoarseră şi ei la auzul 
sunetului. 

— Vine furtuna, remarcă Race. 

Doogie dădu din cap a negare, ridicând privirea spre cer. 
Huruitul tunetului începu să se audă mai tare. 

— Ba nu, spuse el, ridicându-şi puşca G-11 din noroi. 

— Ce vrei să spui? 

— Ala nu e tunet, profesore. 

— Şi atunci ce e? 

În momentul acela, înainte ca Doogie să apuce să-i răspundă, 
un uriaş elicopter Super Stallion trecu pe deasupra capetelor lor, 
mugind. 

Fu urmat la scurt timp de un alt elicopter identic, ce cobora la 
altitudine mică spre sat, cu rotoarele zvâcnind zgomotos, 
curentul său descendent puternic zguduind copacii. 

Race, Doogie şi, Van Lewen săriră în picioare, în timp ce, 
simultan, toţi indienii se întindeau după arcuri. 

Răgetul celor două Super Stallion ce pluteau deasupra 
localităţii era asurzitor, copleşitor. Şi apoi, deodată, opt corzi fură 
aruncate din fiecare elicopter. Intr-o secundă, şaisprezece 
oameni îmbrăcaţi în echipament complet de luptă începură să 
alunece rapid în jos pe frânghii, cu armele în mâini, ca nişte 
umbre amenințătoare pe fundalul cerului dinaintea zorilor. 


Gloanţele ţâşneau din armele bărbaţilor care coborau în rapel 
din elicoptere. 
Oamenii alergau în toate direcţiile. Indienii se repeziră să se 


430 


ascundă în frunzişul ce înconjura satul, înşfăcându-şi arcurile şi 
săgețile. Van Lewen şi Doogie traseră cu puştile lor G-11 în timp 
ce gloanţele de deasupra ciuruiau noroiul peste tot în jurul lor. 

Race sări pe loc - îl văzu pe Doogie primind două lovituri 
violente în piciorul stâng apoi se întoarse din nou, la momentul 
potrivit ca să-l vadă pe zoologul german Krauss cuprins de 
convulsii violente în timp ce întreaga parte frontală a trupului său 
- faţa, braţele, pieptul - se transforma într-o masă nedesluşită de 
carne zdrenţuită însângerată, sfâşiată de vreun milion de gloanţe 
devastatoare de mitralieră. 

Cele două elicoptere Super Stallion pluteau cam la şase metri 
deasupra satului, năruindu-l cu tunurile lor. Pe când sărea în 
picioare, Race văzu un singur cuvânt imprimat pe lateralele lor: 
„MARINA”. 

Era echipa lui Romano. 

Sosiseră în sfârşit. 

Şi atunci - abia atunci - în timp ce fugea să se adăpostească 
de cele două elicoptere enorme ce pluteau ameninţător pe 
deasupra satului, lui Race îi trecu prin minte un gând neobişnuit. 

„Romano n-ar fi trebuit să aibă trei elicoptere Super 
Stallion...?” 

Deodată, o rafală de gloanţe împroşcă pământul peste tot în 
jurul lui şi Race alergă spre copaci, întorcându-se tocmai la timp 
ca să-l vadă pe Frank Nash depărtându-se de altar şi repezindu- 
se spre frunzişul de dincolo de el, urmat la mică distanţă de 
Lauren şi de Copeland. 

Ochii lui Race se concentrară asupra altarului. Idolul era tot 
acolo, stând mândru în firida sa. 

Sau cine ştie? 

In timp ce pământul exploda din cauza împuşcăturilor, Race se 
repezi la altar şi înşfăcă idolul din firida sa, răsturnându-l în 
mână. 

O secţiune cilindrică fusese tăiată din baza statuetei. 

Era idolul fals. 

— Nu... răsuflă Race. 

Impuşcăturile răsunau dinspre elicopterele de deasupra lui. 
Vântul vijelios format de curentele lor descendente zvâcnea în 


431 


jurul lui ca o tornadă. 

Race alerga prin vântul puternic, năpustindu-se în frunziş după 
Nash şi ceilalţi doi. 

— Unde te duci? îl strigă Renee din ascunzătoarea ei din 
spatele unui copac de prin apropiere. 

— Nash a luat idolul! strigă Race. Pe cel real... 

În momentul acela - fără niciun fel de avertisment - unul dintre 
marile elicoptere Super Stallion de deasupra lor explodă pur şi 
simplu în aer. Fu o explozie zguduitoare, monstruoasă prin forţa 
ei. Cu atât mai mult cu cât fusese atât de neaşteptată. 

Race ridică ochii instantaneu şi văzu marele elicopter căzând 
la pământ într-un fel de imagine oribilă dată cu încetinitorul, 
chiar peste oamenii care atârnau sub el. 

Oamenii - care făceau parte din corpul SEAL al Marinei - loviră 
primii pământul, fiind urmaţi după o fracțiune de secundă de 
masivul elicopter care se prăbuşi deasupra lor, strivindu-i într-o 
clipă, greutatea sa nemaipomenită izbindu-se de sol cu un 
zguduit răsunător. 

Race se uită la epava căzută, în flăcări, a Super Stallionului şi 
văzu o dâră orizontală de fum ce se risipea în aerul de deasupra 
ei. 

Era dâra de fum a unei rachete aer-aer. Race se uită înapoi pe 
traiectorie, depistându-i sursa. 

Şi văzu un alt elicopter! 

Doar că acesta nu era un transportor de trupe asemenea celor 
două Super Stallion. Era un elicopter cu doi pasageri - o pasăre 
de atac - subţire, dar nu mai mult decât trebuia, cu o carlingă în 
formă de prismă şi cu un rotor închis la coadă. Arăta ca o insectă 
mecanică, exact ca o călugăriţă. 

Deşi Race nu ştia, avea în faţă un AH-66 Comanche - 
elicopterul de atac de generaţie următoare al Armatei SUA. 

Sprijinul aerian al lui Nash. 

Şi acesta sosise în cele din urmă. 

Race zări un al doilea elicopter Comanche de atac ivindu-se pe 
cerul dimineţii din spatele primului şi îl văzu deschizând focul 
asupra Super Stallionului rămas, cu ajutorul armei sale Gatling cu 
două ţevi. 


432 


Cel de-al doilea Super Stallion răspunse cu propria rafală de 
focuri de mitralieră, acoperindu-i pe cei opt din detaşamentul 
SEAL care încă mai atârnau de corzile lor. 

Primul soldat SEAL ajunse la pământ - exact în momentul în 
care o săgeată îl lovea în frunte, făcându-l să cadă într-o clipă. 

Cei şapte soldaţi SEAL rămaşi continuară să se prelingă de-a 
lungul frânghiilor. Încă doi fură eliminaţi de săgeți în timp ce 
coborau. Ceilalţi aterizară şi o luară la fugă. 

In văzduh, Super Stallionul lor avea mari probleme. Se învârtea 
lateral în aer, întorcându-se cu faţa spre cele două Comanche-uri 
ale armatei care îl atacau. 

Şi apoi, brusc, o singură rachetă Sidewinder fu lansată din 
compartimentul lateral pentru rachete al Super Stallionului. 
Racheta lăsă o urmă de fum perfect orizontală prin aerul din 
spatele său înainte să se izbească la o viteză nemaipomenită de 
cabina unuia dintre Comanche-uri, eliminând elicopterul de atac 
de pe cer, nimicindu-l într-o explozie spectaculoasă. 

Dar era numai un premiu de consolare. In realitate, dacă 
reuşise să facă ceva, pecetluise soarta Super Stallionului. Căci 
mai exista un Comanche. 

Abia fusese lovit primul elicopter al armatei, când cel de-al 
doilea se roti în văzduh şi lansă şi el o rachetă Hellfire. 

Racheta Hellfire izbucni prin aer cu o viteză fenomenală, 
îndreptându-se asupra Super Stallionului. Işi găsi ţinta în câteva 
secunde, repezindu-se cu toată forţa în laterala marelui elicopter 
al marinei. 

Pereţii Super Stallionului se frânseră într-o clipă, explodând în 
toate direcţiile, şi aruncară asupra solului de dedesubt o ploaie 
de resturi învăpăiate. Apoi, uriaşul elicopter al marinei se izbi în 
copacii de deasupra satului transformându-se într-o epavă 
contorsionată, în flăcări. 


Ramurile ude de ferigă îl plesneau cu putere peste faţă pe 
Race în timp ce el şi Renée alergau spre est prin pâlcul des de 
frunziş, la sud de piaţa satului, urmărindu-l pe Frank Nash. 

Trecură de Van Lewen pe drum. Stătea în spatele unei colibe, 
trăgând cu puşca lui G-11 în trei dintre cei cinci soldaţi SEAL din 


433 


marină care supravieţuiseră descinderii din cel de-al doilea Super 
Stallion. 

Trăgea jos - încercând să rănească, nu să ucidă. La urma 
urmelor, erau compatrioţii lui şi după ce auzise mai devreme, în 
avion, de la Renee, cu privire la Frank Nash şi la misiunea 
Armatei de sabotare a Marinei, începuse să-şi pună la îndoială 
loialităţile. Nu voia să ucidă oameni care erau exact ca el - nişte 
animale pe front, care nu făceau altceva decât să urmeze ordine 
- decât dacă era absolut necesar. 

Cei trei soldaţi SEAL se ghemuiseră în spatele unor copaci de 
lângă altar şi MP-5-urile lor, folosite coordonat, se dovedeau a fi o 
armă redutabilă împotriva puştii sale G-11 singure. Apoi, 
deodată, focul soldaţilor SEAL încetă, când aceştia fură copleșiți 
din spate de o hoardă de indieni înarmaţi cu topoare, săgeți, bețe 
şi bâte. 

Van Lewen se cutremură. 

— Şi voi unde vă duceţi? strigă el, văzându-i pe Race şi pe 
Renée trecând pe lângă el. 

— Ne ducem după Nash! A furat idolul veritabil! 

— Ce-a făcut...? 

Dar Race şi Renee se pierdeau deja printre copaci. Van Lewen 
o luă şi el după ei. 


Gaby Lopez alerga şi ea. Doar că ea fugea ca să-şi salveze 
viaţa. 

Imediat ce apăruseră elicopterele Super Stallion ale Armatei, 
ea se repezise să se ascundă în spatele celui mai apropiat pâlc 
de copaci. Dar se îndreptase în direcţia opusă. Toţi ceilalţi o 
luaseră spre sud, în timp ce ea plecase spre nord, iar acum 
gonea prin frunzişul ce îi ajungea până la piept, spre nord-est 
faţă de satul din înălţimi - singură - ferindu-se pe cât putea, 
încercând cu disperare să evite gloanţele care se izbeau de 
ramurile din jurul capului ei. 

Cei doi soldaţi SEAL ai marinei care mai rămăseseră erau la o 
oarecare distanţă în spatele ei şi trăgeau din răsputeri cu MP-5- 
urile în timp ce se năpusteau prin subarboret. 

Gaby se uită în urmă, căutându-şi speriată urmăritorii. Apoi, 


434 


când se întoarse să mai privească încă o dată în spatele ei, simţi 
deodată că pământul pur şi simplu îi fugea de sub picioare. 

Căzu ca un pietroi. 

O clipă mai târziu, plonjă în apă. 

Un lichid noroios curgea peste tot. Când apele se liniştiră, 
Gaby deschise ochii şi descoperi că stătea în fund, în şanţul cu 
apă care înconjura satul din înălţimi! Sări repede în picioare şi 
văzu că se afla într-o porţiune unde apa era până la glezne. 

Şi deodată îi trecu prin cap: caimanii. 

Incepu să se uite în jur, disperată. Văzu că șanțul avea o formă 
aproximativ circulară şi că se curba în ambele direcţii, asemenea 
unei străzi care nu se mai vedea după o serpentină. Pereţii plini 
de noroi erau înalţi, marginile lor fiind la mai bine de trei metri 
deasupra capului ei. 

Brusc, o rafală de focuri de pistol-mitralieră brăzdă apa din 
jurul ei şi, instinctiv, Gaby se aruncă înainte, iar gloanţele îi 
trecură pe deasupra capului, înfigându-se în pereţii de pământ ai 
şanţului. 

Incepu să mai audă şi alte împuşcături - de data aceasta, de 
alt tip, împuşcături de G-11 - şi, într-o clipă, primele tiruri 
încetară şi se lăsă linişte. Gaby era în continuare întinsă pe burtă, 
în apa mică a şanţului. Urmă o linişte îndelungată. După câteva 
secunde, îşi ridică atent capul. 

Şi se trezi uitându-se fix în faţa rânjită a unui caiman. 

Gaby îngheţă. 

Fiara stătea pur şi simplu în noroiul din faţa ei, uitându-se la 
ea, în timp ce coada i se unduia încet într-o parte şi alta. Era în 
puterea lui. Nu avea scăpare. 

Cu un răget răguşit, asurzitor, uriaşa reptilă atacă, căscându-şi 
fălcile cu sălbăticie, aruncându-se asupra ei... 

Zbam! - ceva ateriză peste caiman, căzând de deasupra. Gaby 
nu ştia ce este. Semăna cu un fel de animal, iar acum el şi 
caimanul se  rostogoleau împreună în faţa ei, grămadă, 
împroşcând noroi şi apă în toate părţile. 

Nu-i veni să creadă când îşi dădu seama ce animal era. 

Era un bărbat. Un bărbat îmbrăcat în uniformă de luptă. Sărise 
de pe marginea șanțului, placând caimanul exact în momentul în 


435 


care se repezise la ea. 

Caimanul şi bărbatul se rostogoleau în timp ce se luptau, 
reptila sărind înapoi şi clănţănind, iar bărbatul încercând disperat 
să respire de câte ori avea ocazia. 

Şi atunci Gaby văzu cine era. 

Era Doogie. 


Doogie şi caimanul se luptară, rostogolindu-se şi încăierându- 
se, mârâind şi zvârcolindu-se. Caimanul sări cu sălbăticie la 
Doogie, în timp ce soldatul rănit din Beretele Verzi se lupta 
disperat cu botul lui, încercând să-l ţină închis, aşa cum văzuse 
că făceau vânătorii de aligatori când era copil. 

Încă mai avea puşca G-11, dar aceasta îi era inutilă acum, 
descărcată fiind. Îşi folosise cu reticenţă ultimele cartuşe pentru 
a-i dobori pe cei doi soldaţi SEAL care trăgeau asupra lui Gaby. ŞI 
apoi, când îl văzuse pe caiman apărând în faţa ei şi azvârlindu- 
se, făcuse singurul lucru care-i venise în minte - sărise peste el. 

Tocmai atunci, caimanul îşi smulse botul, eliberându-se din 
strânsoarea lui Doogie, îşi căscă fălcile şi se aruncă spre capul 
lui. Din pură disperare, Doogie îşi îndreptă puşca G-11 spre el şi, 
fără ca măcar să se gândească, o înfipse în gura crocodilianului 
uriaş, căscându-i-o, chiar în dreptul feţei lui. 

Caimanul mârâi surprins. 

Avea fălcile ţinute larg deschis, ca o capotă de maşină. Fiara 
uriaşă nu-şi putea închide botul! 

Doogie profită de ocazie şi îşi scoase repede cuțitul Bowie din 
teacă. 

Caimanul stătea ca un netot în faţa lui, cu botul său lung ţinut 
deschis de puşca G-11 înfiptă vertical. 

Doogie încercă să se ducă pe după reptila uriaşă - prin spatele 
ei - astfel încât să-i înfigă cuțitul în ţeastă şi să o ucidă, dar 
caimanul îl văzu mişcându-se şi se înclină repede într-o parte, 
lovindu-l, doborându-l, făcându-l să plonjeze în apa noroioasă. 

Apoi caimanul păşi apăsat şi repede înainte, călcând pe 
picioarele lui Doogie cu membrele sale anterioare îndesate, 
scufundându-i-le în noroi. 

— Aaaahhhh! urlă Doogie simțind cum greutatea caimanului îi 


436 


apăsa pe tibii. 

Reptila uriaşă mai făcu un pas lent înainte, călcându-l pe 
coapsa stângă, unde era rănit. Doogie urlă de durere, în timp ce 
picioarele i se scufundau tot mai mult în noroi. 

Gura deschisă a  caimanului, blocată de G-11, plutea 
ameninţător pe deasupra pieptului lui, la şaizeci de centimetri de 
faţa lui. 

Doogie se căută în buzunarele de la piept, încercând să 
găsească ceva ce ar fi putut folosi - orice. 

Şi apoi găsi ceva. 

Un mic baton de exploziv C-2 cu detonare uşoară, un exploziv 
plastic de rază redusă folosit de arheologi pentru a îndepărta 
obstacolele din jurul clădirilor străvechi, fără să afecteze 
structurile propriu-zise. 

„Asta e”, îşi spuse. 

— la de-aici! răcni el şi, cu un salt rapid, strivi micul baton de 
C-2 şi îi eliberă detonatorul, apoi îl aruncă în gura deschisă a 
reptilei. 

Caimanul păru surprins pentru o clipă de senzaţia unui obiect 
care îi ateriza în gâtlej şi sorbi caraghios... înghițind C-2-ul. 

Doogie aşteptă ca pe ace. 

După o clipă, caimanul râgâi dezgustător şi apoi - vum! - o 
explozie înfundată se auzi din burta lui. Caimanul nu explodă, nu 
împroşcă nici cu sânge, nici cu măruntaie, nici cu coaste. Doar se 
smuci brusc şi apoi se prăbuşi inert peste Doogie, în timp ce 
viaţa i se scurgea rapid. 

Doogie se uită la uriaşa reptilă o clipă, uimit de ceea ce făcuse. 
Animalul enorm încă mai era întins pe jumătate peste el, gemând 
involuntar, expirând cantităţi mari de aer de care nu mai avea 
nevoie. 

— Uaaa... răbufni Doogie. 

Apoi se dezmetici şi se trase de sub uriaşa fiară şi se căţără în 
locul în care Gaby încă mai zăcea în noroi, absolut uluită de actul 
său cavaleresc. 

— Hai, îi spuse el, luând-o de mână. Să plecăm de aici. 


Frank Nash gonea prin frunzişul des dintre satul din munţi şi 
437 


crater, ţinând idolul sub braţ ca pe o minge de fotbal. 

Lauren şi Copeland alergau în spatele lui, ţinând în mână 
pistoale SIG-Sauer. 

In toată agitația atacului aerian asupra aşezării, el, Lauren şi 
Copeland puseseră rapid una dintre punţile de buşteni peste şanţ 
şi ţâşniseră peste ea, intrând în subarboretul des. 

— Aici Nash! Aici Nash! urlă el în microfonul fixat la gât, în timp 
ce alerga. Echipa aeriană, recepţie! 

Ridică ochii spre cerul din spatele lui şi văzu elicopterul 
Comanche al armatei care nu fusese doborât plutind deasupra 
rămăşiţelor fumegânde ale satului. În spatele lui văzu un alt 
elicopter - un al treilea aparat care era mai mare şi mai robust 
decât Comanche. Era un Black Hawk Il, al treilea elicopter al 
armatei. 

— Domnule colonel Nash... căpitanul Hank Tompson... 
recepţionăm, se auzi o voce cu interferenţe în casca lui. Îmi pare 
rău... a durat atât de mult... pierdut semnalul... furtună electrică 
de peste noapte... 

— Thompson, am luat premiul. Repet, am luat premiul. În 
momentul de faţă sunt cam la cincizeci de metri la est de sat şi 
mă îndrept spre est, spre crater. Am nevoie de extragere 
imediată. 

— Negativ, domnule colonel... nu avem unde ateriza aici... 
prea mulţi... copaci. 

— Atunci să ne întâlnim în celălalt sat, strigă Nash. Cel cu 
citadela. Indreptaţi-vă spre est, drept pe deasupra craterului, şi 
uitaţi-vă în jos. Sigur o să-l găsiţi. Acolo e suficient loc să 
aterizaţi. 

— Am înţeles, domnule colonel... ne vedem acolo. 

Cele două elicoptere ale armatei care mai rămăseseră se 
înclinară imediat în văzduhul de deasupra satului din munţi şi 
huruiră pe deasupra capului lui Nash, îndreptându-se către 
Vilcafor. 

După mai puţin de un minut, Nash, Lauren şi Copeland 
ajunseră la crater şi începură să coboare pe poteca spiralată. 

* 


Race, Renée şi Van Lewen se repeziră prin porţiunea de frunziş 
438 


des dintre satul din munţi şi crater, mergând în urma lui Nash şi a 
idolului. 

Rapele nu se zăreau pe nicăieri. 

„Trebuie să se fi retras în adâncimile craterului, odată cu zorii”, 
se gândi Race. Spera din tot sufletul că urina de maimuţă de pe 
trupul lui încă mai avea efect. 

Cei trei porniră alergând pe poteca din jurul craterului. 


Pe când Race, Renée şi Van Lewen începeau să coboare pe 
cărare, Nash, Lauren şi Copeland ajungeau la baza ei. 

Ajunseră la fisură, alergară pe toată lungimea ei, împroşcând 
apa la fiecare pas. Nu observară nicio clipă capetele negre de 
felină care se ridicau leneş de pe suprafaţa lacului puţin adânc în 
timp ce ei goneau. 

Cei trei năvăliră pe poteca de pe malul râului, unde fură 
întâmpinați de o ceaţă subţire de dimineaţă, dar nu se opriră să o 
admire. Continuară pur şi simplu să meargă înainte, îndreptându- 
se spre Vilcafor şi spre zgomotul răsunător al elicopterelor. 

După alte câteva minute ajunseră la şanţul de pe partea 
vestică a oraşului. 

Şi se opriră. 

Se opriră brusc. 

Înaintea lor - în centrul Vilcaforului, cu mâinile încleştate la 
ceafă şi cu ceața blândă încolăcindu-li-se printre picioare - era un 
grup de vreo doisprezece bărbaţi şi femei. Stăteau cu toţii 
nemişcaţi, indiferenți la uruitul rotoarelor de elicopter care 
răsuna în aerul dimineţii. 

Câţiva dintre ei erau soldaţi SEAL din Marină. Era îmbrăcaţi în 
echipament complet de luptă. Dar nu aveau arme. Alţii purtau 
uniforme albastre de Marină. Mai erau şi alţii care aveau haine 
civile obişnuite - oamenii de ştiinţă de la DARPA. 

Şi atunci Nash le văzu elicopterul. Stătea în spatele micii 
mulţimi de oameni. 

Un singur Super Stallion. 

Al treilea elicopter al marinei. 

Aterizase în centrul satului şi stătea acolo tăcut, nemişcat, cele 
şapte pale ale rotorului fiind oprite. Nash văzu „MARINA” scris pe 


439 


o parte, cu litere mari, albe. 
Şi apoi se uită în sus, căutând sursa zvâcnetului răsunător care 
se răspândea în aerul de deasupra satului. 


Şi le văzu. 
Văzu cele două elicoptere ale armatei - Comanche şi Black 
Hawk II - pe care le trimisese jos din satul din munţi. Pluteau 


deasupra Vilcaforului, având armele Gatling cu ţeavă dublă şi 
înfricoşătoarele lansatoare de rachete îndreptate fix spre 
nefericita echipă Marină-DARPA de la sol. 


Race şi ceilalţi apărură de pe poteca de pe malul râului după 
câteva minute. 

Până ajunseră pe strada principală din Vilcafor, cele două 
elicoptere ale armatei aterizaseră, iar Nash se plimba ţanţoş, ca 
un păun, prin faţa oamenilor marinei, ţinând idolul lucitor într-o 
mână şi un pistol argintiu SIG-Sauer în cealaltă. 

Echipajele elicopterelor Armatei - şase oameni în total, doi din 
Comanche, patru din Black Hawk Il - îşi ţineau puştile M-16 
îndreptate către mulţimea formată din membri ai marinei şi ai 
DARPA. 

— A, domnule profesor Race, frumos din partea dumitale că ni 
te alături, spuse Nash în timp ce Race şi ceilalţi păşeau pe strada 
principală a satului, uitându-se lung la amestecul bizar de soldaţi 
ai marinei şi civili ce stăteau cu mâinile la ceafă. 

Race nu-i răspunse lui Nash. Ochii săi trecură pur şi simplu 
peste chipurile duzinei de oameni din Marină, căutând pe cineva. 

Se gândea că dacă era echipa lui Romano, adevărata echipă 
Supernova, atunci poate... 

Împietri. 

Îl văzu. 

Văzu un bărbat, un civil, care făcea parte din grupul de 
membri ai marinei, îmbrăcat în haine obişnuite de drumeţii şi 
purtând bocanci. In ciuda faptului că nu-l mai văzuse de aproape 
zece ani, Race îi recunoscu instantaneu sprâncenele negre şi 
umerii încovoiaţi. 

Se uita la fratele său. 


440 


— Marty... îngăimă Race. 

— Domnule profesor Race... spuse Nash. 

Race îl ignoră, păşind spre fratele lui. Stăteau unul în faţa 
celuilalt - fără să se îmbrăţişeze - doi fraţi, dar doi oameni foarte 
diferiţi. 

În primul rând, Race arăta oribil. În timp ce el era plin de noroi 
şi puţea a urină de maimuţă, Marty era perfect îngrijit, având 
haine impecabile. Se uită cu ochii mari la Race - la hainele lui 
jegoase, la şapca lui uzată, pătată de noroi - ca şi cum ar fi fost 
Monstrul din Laguna Neagră. 

Marty era mai scund decât Race, mai îndesat. Şi în timp ce 
Race avea întotdeauna o expresie foarte deschisă, lejeră, figura 
lui Marty era mereu închistată într-o căutătură încruntată, foarte 
serioasă. 

— Will... rosti Marty. 

— Marty, îmi pare rău. N-am ştiut. M-au păcălit ca să fiu de 
acord să particip. Mi-au spus că fac parte din DARPA şi că te 
cunosc şi că... 

Şi apoi, deodată, Race se întrerupse văzând un alt membru al 
echipei din marină pe care îl recunoscu. 

Se încruntă. 

Era Ed Devereux. 

Devereux era un bărbat negru, scund şi cu ochelari care, la 
patruzeci şi unu de ani, era unul dintre cei mai respectaţi 
profesori de limbi antice de la Harvard. Unii spuneau chiar că e 
cel mai bun specialist în limba latină la nivel mondial. In clipa de 
faţă, stătea tăcut în şirul celor din Marină şi din DARPA, ţinând o 
carte mare, legată în piele, sub braţ. Race bănui că era copia 
după manuscris deţinută de marină. 

Şi atunci Race îşi aminti de întâlnirea cu Frank Nash din biroul 
lui, cu două zile în urmă, chiar la începutul tuturor aventurilor - 
îşi aminti că îi recomandase lui Nash să-l ia pe Devereux în 
misiune în locul lui, din moment ce profesorul de la Harvard era 
mult mai bun la latina medievală decât el. 

Dar acum... acum Race ştia de ce Nash insistase să-l ia pee/şi 
nu pe Devereux. 

Fiindcă Devereux fusese deja luat de alţii. De către adevărata 


441 


echipă DARPA. 

— N-ai să scapi în veci viu din tărăşenia asta, Nash, spuse unul 
dintre bărbaţii mai în vârstă din grupul Marină-DARPA. 

Era complet chel şi avea atitudinea unui om cu răspundere - 
doctorul Julius Romano. 

— De ce spui asta? întrebă Nash. 

— Comitetul Serviciilor Armate va auzi despre asta, spuse 
Romano. Supernova e un proiect al marinei. Nu ai ce căuta aici. 

— Supernova a încetat să mai fie un proiect al Marinei în 
momentul în care a fost furată din cartierul general al DARPA 
acum două zile, replică Nash. Ceea ce înseamnă că acum armata 
e singura forţă armată din Statele Unite care posedă o 
Supernova. 

Romano zise: 

— Nenorocitul nai... 

Şi în momentul acela capul lui Romano explodă - plesnind ca o 
roşie - împroşcând cu o fântână de stropi de sânge în toate 
direcţiile. O fracțiune de secundă mai târziu, trupul său se 
prăbuşi la pământ - inert, fără viaţă, mort. 

Race se întoarse când auzi împuşcătura, ca să-l vadă pe Nash 
stând acolo cu pistolul SIG-Sauer aţintit în poziţia de tragere. 
Nash făcu un pas de-a lungul şirului de membri ai marinei şi ai 
DARPA şi îşi aţinti pistolul spre capul următorului om. 

Bang! 

Pistolul se descărcă şi omul se prăbuşi. 

— Ce faci? urlă Race. 

— Domnule colonel! strigă Van Lewen, nevenindu-i să creadă, 
dând să-şi ridice puşca G-11. 

Dar imediat ce se clinti, un alt pistol SIG-Sauer argintiu apăru 
la tâmpla /ui. La celălalt capăt al pistolului se afla Troy Copeland. 

— Lasă jos arma, sergent, spuse Copeland. 

Van Lewen îşi încleştă dinţii, aruncă puşca G-11 şi se uită ţintă 
la Copeland. 

Lauren o ţinea pe Renée în postură similară. 

Total confuz, Race se întoarse să se uite la Marty, dar fratele 
lui stătea pur şi simplu la capătul liniei cu membri ai Marinei şi ai 
DARPA, privind în faţă cu stoicism, singura sa mişcare fiind un 


442 


clipit la fiecare împuşcătură. 

— Domnule colonel, asta e crimă în toată regula, spuse Van 
Lewen. 

Nash păşi în faţa altui om din marină şi îşi aţinti pistolul. 

Bang! 

— Nu, spuse el. E doar un proces de selecţie naturală. 
Supravieţuirea celui mai puternic. 

Nash ajunse la Ed Devereux. 

Scundul profesor de la Harvard stătea în faţa lui, tremurând. 
Ochii îi ieşeau din orbite în spatele ochelarilor cu rame subţiri şi 
tot trupul îi tremura de frică. Nash îşi aţinti SIG-ul spre capul 
bărbatului scund. 

Devereux ţipă: 

— Nu...! 

Bang! 

Ţipătul fu întrerupt brusc şi Devereux se prăvăli. 

Lui Race nu-i venea să creadă ce se întâmplă. Un american 
ucidea alţi americani. Era un coşmar. Se cutremură când îl văzu 
pe Devereux căzând la pământ, mort. 

Şi atunci văzu cartea legată în piele pe care o ţinuse lingvistul 
în mână când fusese împuşcat. Era aruncată în noroi, cu paginile 
în sus, deschisă, dezvăluind nişte file vechi, aspre, umplute cu 
desene şi caligrafie medievale complicate. 

Era Manuscrisul Santiago. 

Sau, mai curând, se corectă Race, copia parţial completă a 
manuscrisului care fusese făcută de un alt călugăr în 1599, la 
treizeci de ani după moartea lui Alberto Santiago. 

— Domnule colonel, ce dracu' faci? întrebă Race. 

— Nu fac decât să elimin concurenţa, profesore Race. 

Nash înaintă încet de-a lungul şirului de bărbaţi şi femei, 
împuşcându-i calm pe fiecare de la distanţă foarte mică, unul 
câte unul. Avea ochii duri, reci, lipsiţi de orice sentiment în timp 
ce-şi executa inamicii cu sânge rece - propriii compatrioți - unul 
câte unul. 

Unii dintre membrii din Marină-DARPA începură să se roage în 
timp ce Nash le aţintea pistolul în faţă. Unii civili începură să 
plângă. Race, neputând face nimic să oprească măcelul, văzu 


443 


lacrimile din ochii lui Renee pe când urmărea seria şocantă de 
execuţii. 

Curând nu mai rămăsese decât un singur om, ultimul din şir. 

Marty. 

Race îl privea pe Nash stând în faţa fratelui său. Se simţea 
complet neputincios, lipsit de orice resursă pentru a-l ajuta pe 
Marty. 

Şi apoi, în mod ciudat, Nash cobori pistolul. Se întoarse cu faţa 
spre Race şi nu-şi luă ochii de la el în timp ce spuse: 

— Lauren, vrei te rog să-mi aduci laptopul din transportor? 

Race se încruntă, confuz. 

Ce dracu'...? 

Lauren se repezi la maşina blindată care încă era parcată în 
faţa citadelei. Se întoarse după o clipă cu laptopul lui Nash, cel 
pe care-l folosise în primele etape ale misiunii. l-I dădu 
colonelului care - în mod bizar - i-l pasă lui Race. 

— Porneşte-l, spuse Nash. 

Race se conformă. 

— Fă clic pe reţeaua internă a armatei SUA, spuse Nash. Race 
se conformă. 

Apăru un ecran cu un titlu. 


REŢEAUA INTERNĂ DE MESAJE A ARMATEI SUA 


Apoi ecranul se schimbă şi afişă o listă cu mesaje e-mail 
transmise prin conexiune sigură. 

— Ar trebui să fie acolo şi un mesaj cu numele tău. Dă o 
căutare după numele „Race”, îi indică Nash. 

Race îşi scrise propriul nume şi apăsă pe butonul de căutare. 
Se întreba ce urmăreşte Nash cu chestia asta. , 

Deodată, computerul scoase un bipăit: „2 MESAJE GASITE”. 

Lista lungă de e-mailuri se scurtă la două. 


DATA/ORA/SUBIECTUL 


01.03.1999/18.01/MISIUNEA SUPERNOVA 
01.04.1999/16.35/CHESTIUNEA WILLIAM RACE 


444 


— Îl vezi pe acela în care e menţionat numele tău? îi spuse 
Nash. 

Race văzu al doilea mesaj şi făcu dublu clic pe el. Pe ecran, 
apăru un text: 


4 IAN 1999 16.35, REŢEAUA INTERNĂ A ARMATEI SUA, 
617 5544 89516-07, NUMARUL 187 


De la: Conducătorul Diviziei de Proiecte Speciale 
Către: Nash, Frank 
Subiect: CHESTIUNEA WILLIAM RACE 


Nu-l lăsaţi pe Race la Cuzco. Repet. Nu-l lăsaţi pe Race 
la Cuzco. 

Luaţi-l cu voi în junglă. După ce obţineţi idolul, lichidaţi-l 
şi scăpaţi de trupul lui aşa cum trebuie. 


GENERAL ARTHUR H. LANCASTER 
Conducătorul Diviziei de Proiecte Speciale a Armatei 
SUA 


— Voiam doar să ştii că trebuia să fii mort de mult, profesore 
Race, îl informă Nash. 

Race simţi că îi îngheaţă sângele în vene în timp ce se uita 
ţintă la e-mail. 

Acesta era un ordin de execuţie - ordinul pentru execuţia /ui. O 
misivă de la generalul responsabil pentru Divizia de Proiecte 
Speciale a Armatei, în care ordona să fie ucis. 

Doamne, Dumnezeule. 

Încercă să-şi păstreze calmul. 

Se uită la ora şi data mesajului. 

16:35, 4 ianuarie. 

După-amiaza târziu, în ziua în care plecase din New York. 

Prin urmare, mesajul trebuie să fi ajuns în timp ce el zbura 
spre Peru, la bordul avionului de transport. 

Zborul spre Peru. 


445 


Doamne, i se părea că se întâmplase cu mulţi ani înainte. 

Deodată, Race îşi aminti că, la un moment dat în timpul 
zborului, se auzise un clinchet la laptopul lui Nash. Işi amintea 
foarte clar - se întâmplase imediat ce terminase de tradus copia 
parţială a manuscrisului pe care o avea Nash. 

Şi atunci totul deveni clar. 

De aceea îl adusese Nash la Vilcafor - în ciuda faptului că la 
începutul misiunii îi spusese că dacă termină de tradus 
manuscrisul înainte de aterizare, Race nici măcar nu ar mai fi 
trebuit să se dea jos din avion. Dar Nash îl luase cu ei totuşi. De 
ce? 

Fiindcă Nash nu putea avea niciun martor. 

Din moment ce misiunea lui era secretă - o misiune a armatei 
ce încerca să saboteze o misiune a Marinei - Nash nu putea risca 
să lase vreun martor în viaţă. 

— Aveam de gând să te ucid acum două zile, spuse Nash, după 
ce am deschis templul. Însă a apărut echipa germană de la BKA 
şi mi-a întrerupt planurile. Au intrat în templu şi, ei bine, cine ar fi 
putut să ghicească ce aveau să găsească în interior? Dar apoi, 
apoi am primit fragmentele acelea suplimentare din manuscris şi 
m-am bucurat că nu te ucisesem. 

— Sunt atât de încântat că eşti mulţumit, rosti Race sec. Şi 
atunci, mai mult din curiozitate decât din vreun alt motiv, cum 
avea computerul în faţă, Race făcu dublu clic pe celălalt mesaj 
care-i menţiona numele, cel intitulat „MISIUNEA SUPERNOVA”. 

Mesajul complet apăru pe ecran. 

În mod curios, era un mesaj pe care Race îl mai văzuse, chiar 
la începutul misiunii, când călătorise prin New York în coloana 
oficială. 


3 IAN 1999, 22.01, REŢEAUA INTERNĂ A ARMATEI SUA, 
617 5544 88211-05, NUMARUL 139 


DE LA: NASH, FRANK 
CATRE: TOŢI MEMBRII ECHIPEI CUZCO 
SUBIECT: MISIUNEA SUPERNOVA 


446 


A SE STABILI CONTACTUL CU RACE FOARTE URGENT. 
PARTICIPARE CRUCIALA PENTRU SUCCESUL MISIUNII. 


PACHETUL E AŞTEPTAT MÂINE, 4 IANUARIE, LA 
NEWARK, LA 09:45. ECHIPAMENTUL TUTUROR 
MEMBRILOR TREBUIE SĂ FIE LA BORDUL MIJLOCULUI DE 
TRANSPORT PÂNĂ LA 09:00. 


Race se încruntă citind cuvintele acelea. 

„A se stabili contactul cu Race foarte urgent.” 

„Participare crucială pentru succesul misiunii.” 

Când văzuse mesajul prima dată, Race nu-i acordase prea 
multă atenţie. Pur şi simplu presupusese că se referă la el - 
William Race - şi că el era cel care trebuia contactat imediat. 

Dar dacă se referea /a altă persoană pe care armata trebuia să 
o contacteze? Un alt Race. 

Ceea ce însemna că trebuia să se stabilească contactul cu... 

Marty. 

Race ridică îngrozit ochii dinspre calculator, tocmai când 
fratele lui păşea în faţă din şirul de membri morţi ai marinei şi ai 
DARPA şi dădea mâna cu Frank Nash. 

— Ce mai faci, Marty? spuse Nash prieteneşte. 

— Bine, Frank. Mă bucur că am reuşit în sfârşit să te ajung din 
urmă. 

Mintea lui Race o luase razna. 

Ochii îi săgetau de la Nash şi Marty la trupurile ucise de pe 
strada noroioasă, şi de la ele către... 

„„„copia manuscrisului căzută în noroi lângă trupul lui Ed 
Devereux. 

Dintr-odată, totul căpătă sens. 

Race văzu caligrafia elaborată a textului, anluminurile 
medievale uluitoare. Era identic cu fotocopia după Manuscrisul 
Santiago pe care o tradusese el pentru Nash în drum spre Peru. 

„Vai, nu...” 

— Marty, doar nu... 

— Îmi pare rău că a trebuit să fii implicat în toată treaba asta, 
Will, spuse Marty. 


447 


— Trebuia să punem mâna cumva pe o copie a manuscrisului, 
completă Nash. Doamne, când naziştii ăia au luat cu asalt 
mănăstirea din Franţa şi au furat manuscrisul real, s-a declanşat 
o urmărire absolut incredibilă. Deodată, toţi cei care aveau o 
Supernova aveau şansa de a obţine o mostră activă de thyriu. 
Era o ocazie unică. Şi atunci, când am interceptat o transmisie 
DARPA în care se spunea că există o a doua copie a 
manuscrisului, pur şi simplu am aranjat cu cineva de la DARPA să 
ne facă rost de o fotocopie... Marty. 

„Dar cum? îşi spuse Race. Marty făcea parte din DARPA, nu din 
armată. Care e legătura? Ce legătură are Marty cu Nash şi cu 
Proiectele Speciale ale armatei?” 

În clipa aceea, o văzu pe Lauren apropiindu-se de Marty şi 
sărutându-l uşor pe obraz. 


„Ce nai...?” 

Şi atunci Race văzu inelul pe care-l avea Marty pe mâna 
stângă. 

O verighetă. 

Se mai uită o dată la Lauren şi la Marty. 

„Nu...” 


Apoi reauzi vocea lui Lauren în minte: „Prima mea căsătorie n- 
a mers prea bine. Dar m-am recăsătorit de curând”. 

— Văd că o cunoşti pe soţia mea, Will, spuse Marty, înaintând 
în timp ce o ţinea pe Lauren de mână. Parcă nu ţi-am spus că m- 
am căsătorit, nu-i aşa? 

— Marty... 

— Îţi aminteşti când eram adolescenţi, Will? Tu erai 
întotdeauna băiatul popular, iar eu eram singuraticul. Nătărăul cu 
sprâncene groase şi adus de umeri, care rămânea acasă 
sâmbătă seara în timp ce tu ieşeai în oraş cu toate fetele. Era 
atât de uşor pentru tine, Will. Dar apoi, a existat întotdeauna 
acea fată pe care n-ai cucerit-o, nu-i aşa, Will? 

Race tăcea. 

— Şi se pare că am cucerit-o eu, spuse Marty. 

Race era uluit. Oare era posibil ca Marty să fi fost atât de 
afectat de anii de adolescenţă încât o curtase pe Lauren doar ca 
să se răzbune pe Race? 


448 


Nu. Nu se poate. 

Nu fără să fie împins de la spate. 

O astfel de teorie îi nega orice merit lui Lauren. Doar ea nu s-ar 
fi căsătorit cu nimeni dacă n-ar fi avut un motiv să o facă - ceea 
ce însemna, de fapt, că nu s-ar fi căsătorit cu nimeni care nu ar fi 
ajutat-o să avanseze în carieră. 

Şi atunci lui Race îi răsări în minte o altă imagine. 

Imaginea lui Lauren, împreună cu Troy Copeland, stând în 
Huey acum două nopţi, sărutându-se ca o pereche de adolescenţi 
înainte ca Race să dea peste ei. 

Lauren avea o aventură cu Copeland. 

— Marty, zise el rapid. Ascultă, o să te trădeze... 

— Taci, Will... 

— Dar, Marty... 

— Am spus să taci! 

Race tăcu. După o clipă, spuse pe un ton aproape şoptit: 

— Ce ţi-a oferit armata ca să trădezi DARPA, Marty? 

— Nu a fost nevoie de prea mult, replică Marty. Pur şi simplu, 
soţia mea m-a rugat să-i fac o favoare. lar şeful ei, colonelul 
Nash, mi-a oferit o poziţie executivă în proiectul Supernova al 
armatei. Will, sunt inginer proiectant. Proiectez sisteme 
computerizate care controlează aceste dispozitive. Dar pentru 
DARPA, asta nu înseamnă nimic. Toată viaţa, Will - toată viata 
mea - nu mi-am dorit decât recunoaştere. Acasă, la şcoală, la 
serviciu. Recunoaşterea capacităţilor mele. Acum, în cele din 
urmă, voi avea parte de aşa ceva. 

— Marty, te rog, ascultă-mă. Acum două nopţi am văzut-o pe 
Lauren cu... _ 

— Las-o moartă, Will. S-a încheiat povestea. Imi pare foarte 
rău că a trebuit să se întâmple aşa, dar ce-a fost a fost şi nu mai 
pot schimba nimic. Adio. 

Acestea fiind spuse, Frank Nash păşi în faţa lui Race - 
împiedicându-l să-l mai vadă pe Marty - obligându-l, în schimb, 
să se uite pe ţeava pistolului SIG-Sauer. 

— A fost o plăcere, profesore, serios, declară Nash, apăsând pe 
trăgaci. 

— NU, spuse Van Lewen deodată, înaintând - vârându-se între 


449 


Race şi pistolul lui Nash. Domnule colonel, nu vă pot permite să 
faceţi asta. 

— Dă-te deoparte, sergent. 

— Nu, domnule, nu vreau. 

— Dă-te dracului deoparte! 

Van Lewen îşi îndreptă spatele în timp ce stătea în dreptul ţevii 
pistolului lui Nash. 

— Domnule, ordinele mele sunt clare. Au venit chiar din partea 
dumneavoastră. Trebuie să-l protejez pe domnul profesor Race 
cu orice preţ. 

— Tocmai ţi s-au schimbat ordinele, sergent. 

— Nu, domnule. Nu s-au schimbat. Dacă doriţi să-l ucideţi pe 
domnul profesor Race, va trebui să mă ucideţi pe mine mai întâi. 

Nash îşi strânse buzele o clipă, gândindu-se. 

Apoi - şocant de neaşteptat - SIG-ul din mâna lui se descărcă 
şi capul lui Van Lewen explodă, împroşcându-l pe Race cu sânge 
peste tot. 

Trupul soldatului din Beretele Verzi căzu grămadă la pământ, 
ca o marionetă căreia i se tăiaseră sforile. Race se uită ţintă în 
jos, la trupul prăbuşit al lui Van Lewen. 

Sergentul cel înalt şi bun îşi sacrificase propria viaţă ca să-l 
salveze - privise de-a lungul ţevii unei arme pentru el. lar acum, 
acum era mort. Race simţi că i se face greață. 

— Ticălos ce eşti, îi spuse el lui Nash. 

Nash îşi aţinti din nou arma spre faţa lui Race. 

— Misiunea aceasta e mai importantă decât un singur om, 
profesore. Mai importantă decât el, mai importantă decât mine şi 
cu siguranţă mai importantă decât dumneata. 


Race văzu ceva maroniu ţâşnind prin faţa lui, înainte ca măcar 
să audă şuieratul. 

Apoi, tocmai când Nash apăsa pe trăgaciul pistolului, o 
explozie miniaturală de sânge izbucni din antebraţul colonelului 
de armată, penetrat fiind de o săgeată primitivă de lemn. 

Mâna în care Nash ţinea pistolul fu smucită la o parte şi SIG-ul 
se descărcă răsunător în stânga lui Race. Nash urlă de durere şi 
scăpă pistolul tocmai când o ploaie de aproximativ douăzeci de 


450 


alte săgeți se năpustiră în jurul lor, ucigând instantaneu doi 
dintre angajaţii armatei. 

Valul de săgeți fu urmat repede de un strigăt de luptă ce-ţi 
îngheţa sângele în vene, străpungând aerul zorilor ca un cuţit. 

Race se întoarse când auzi zgomotul şi rămase împietrit din 
cauza imaginii care îl întâmpină. 

Îi văzu pe toţi băştinaşii din satul de pe munte - toţi adulţii, cel 
puţin cincizeci de oameni - atacând din copacii de la vest de 
Vilcafor. Ţipau sălbatic în timp ce se repezeau înainte, fluturând 
armele pe care le adunaseră - arcuri, săgeți, topoare, bâte - şi 
având întipărită pe chipuri una dintre cele mai furioase expresii 
pe care le văzuse Race în viaţa lui. 


Atacul băştinaşilor era absolut înfiorător. 

Furia lor era extraordinară, mânia lor era aproape palpabilă. 
Frank Nash le furase idolul şi acum voiau să şi-l recupereze. 

Deodată, pocnetul unei puşti M-16 se auzi de undeva de 
aproape, din spatele lui Race. 

Câţiva soldați din elicoptere deschiseseră focul asupra 
indienilor. Aproape imediat, patru băştinaşi din partea din faţă a 
hoardei ce năvălea fură loviți. Se împleticiră şi căzură, izbindu-se 
cu faţa în noroi. 

Dar ceilalţi se năpusteau în continuare. 

Nash - care avea acum o săgeată înfiptă în antebraţ şi o 
zdreanţă din propria carne atârnând de vârf - se întoarse brusc 
şi, urmat de oamenii lui, abandonă satul, îndreptându-se spre 
cele două elicoptere ale armatei. 

Race nici nu se clintise. Pur şi simplu stătea acolo, în mijlocul 
străzii, țintuit locului, privind hoarda de băştinaşi ce năvăleau, 
mut de uimire. 

Apoi, deodată, cineva îl luă cu putere de umăr. 

Era Renee. 

— Profesore, vino! strigă ea, trăgându-l spre Super Stallionul 
liber, aflat de cealaltă parte a satului. 


Oamenii din Armată ajunseră la elicopterele lor. 
Nash, Lauren, Marty şi Copeland săriră în compartimentul din 


451 


spate al elicopterului Black Hawk II exact în momentul în care cei 
doi soldaţi din echipajul elicopterului se aruncară pe locurile 
pilotului şi al trăgătorului. 

Rotoarele aparatului Black Hawk Il începură să se rotească 
brusc. 

Nash se uita pe geam de pe bancheta din spate şi îi văzu pe 
Race şi pe Renée alergând spre Super Stallion. 

Strigă la soldatul care mânuia minitunul Vulcan montat în 
spatele aeronavei: 

— Doboară elicopterul ăla! 

In timp ce rotoarele elicopterului Black Hawk II începură să fie 
supraturate şi aparatul uriaş se înălţă încet de la sol, copilotul 
apăsă puternic pe trăgaci şi un baraj aprins de împuşcături ţâşni 
din Vulcan. 

Ploaia de proiectile care se năpustea asupra Super Stallionului 
era de o intensitate şocantă. Ciurui pereţii blindaţi ai elicopterului 
cu mii de găuri, fiecare de mărimea pumnului unui bărbat. 

Şi atunci, tocmai când Race şi Renee se îndreptau spre el - 
Super Stallionul explodă într-o minge de flăcări. 

Cei doi se aruncară la pământ cu o fracțiune de secundă 
înainte ca o furtună de metal fierbinte să le zbârnâie pe deasupra 
capului, ţâşnind în toate direcţiile. Însă două fragmente răzlețe 
de metal înfierbântat se înfipseră în umărul lui Renee, sfârâind la 
contact. Ea urlă de durere. 

— Acum doboară-i pe ei! urlă Nash, arătând spre Race şi spre 
Renee cea rănită. 

Elicopterul Black Hawk Il era cam la cinci metri deasupra 
solului şi se ridica repede spre cer. Trăgătorul întoarse imediat 
Vulcan-ul masiv şi desenă un punct roşu în ţeasta lui Race. 

Zbam! 

Capul soldatului fu smucit puternic spre spate, împuşcat exact 
între ochi. 

Nash se răsuci surprins, cercetând pământul de dedesubt, în 
căutarea sursei împuşcăturii care îi lovise trăgătorul. 

Şi îl văzu. 

Era Doogie. 

Ghemuit pe un genunchi lângă şanţ, ţinând la umăr o armă 


452 


MP-5 furată de la soldaţii din Marină, aţintea direct în sus, la 
elicopterul Black Hawk II. În spatele lui se afla Gaby Lopez. 

Şi atunci Doogie mai descărcă un proiectil, iar acesta ricoşă de 
acoperişul de oţel, chiar deasupra capului lui Nash. 

Nash urlă la pilotul lui: 

— Scoate-ne dracului de aici! 


Ţinându-şi mâna pe sub braţul valid al lui Renee, Race se târa 
spre vehiculul blindat. 

Mulțimea de băştinaşi stătea acum sub cele două elicoptere 
ale armatei, strigând furioşi către ele, scuturându-şi beţele, 
trăgând zadarnic cu săgețile la burţile armate ale fiarelor 
zburătoare de oţel. 

Race sări pe acoperişul transportorului, deschise mica trapă 
circulară din interiorul său şi o ajută pe Renee să intre. 

Insă tocmai când se pregătea să o urmeze, îi văzu pe Doogie şi 
pe Gaby alergând peste strada principală către el, fluturându-şi 
braţele frenetic. Gaby îl ajuta pe Doogie, iar acesta şchiopăta, 
dar se străduia să ţină pasul cât de bine putea. 

Ajunseră la maşina de teren şi se urcară pe capotă. 

— Ce dracu’ se întâmplă aici? întrebă Doogie, răsuflând greu. 

Race îi văzu piciorul stâng plin de sânge. Avea un garou 
improvizat legat pe coapsă. 

— Am ajuns aici tocmai când nenorocitul de colonel îl împuşca 
pe Leo în cap! 

Chipul lui Doogie era schimonosit de o combinaţie de furie şi 
confuzie neajutorată. 

— Colonelul avea alte priorităţi, spuse Race cu amărăciune. 
Priorităţi care nu ne includeau şi pe noi. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Doogie. 

Race îşi muşcă buzele, cugetând. 

— Haideţi, spuse el. Treceţi înăuntru. Încă n-am scăpat. 


Cele două elicoptere ale armatei - Comanche-ul şi Black Hawk 
II - se înălţară spre cer deasupra străzii principale din Vilcafor. 

Nash se uita prin uşa laterală a elicopterului său la mulţimea 
de băştinaşi furioşi de dedesubt, care urlau şi ţipau, fluturându-şi 


453 


pumnii spre aeronave. Pufni în râs întorcându-şi privirea dinspre 
ei şi se uită prin parbrizul elicopterului. 

Cele două aparate ale armatei se ridicară deasupra copacilor. 

Şi lui Nash îi îngheţă zâmbetul pe buze. 

Erau opt - opt elicoptere Black Hawk | - asemănătoare cu al 
lui, dar modele mai vechi; modele depăşite pe care armata le 
scosese din uz cu ani în urmă. Toate erau vopsite în negru, nu 
aveau niciun marcaj şi pluteau ameninţător într-un cerc larg de 
500 de metri în jurul Vilcaforului, asemenea unei haite de şacali 
flămânzi ce aşteptau la marginea câmpului de luptă, pentru a lua 
rămăşiţele. 


O dâră neaşteptată de fum ieşi din unul dintre Black Hawk- 
urile nemarcate când, fără vreun avertisment, o rachetă ţâşni 
dintr-un compartiment lateral. 

Un fir lung de fum, ca un deget, se întinse prin aer în faţa 
elicopterului, în timp ce racheta în zbor o luă drept spre 
Comanche-ul armatei. Comanche-ul explodă într-o clipă şi căzu 
stângaci la pământ. Se izbi de una dintre colibele de piatră de pe 
strada principală a Vilcaforului şi din fuzelajul său carbonizat, 
contorsionat, izbucniră flăcări. 


Race şi ceilalţi erau în fortăreață şi se pregăteau să coboare în 
labirint, când auziră explozia răsunătoare de afară. 

Se repeziră înapoi în transportor şi se uitară prin geamurile 
sale înguste, ca nişte fante, să vadă ce se întâmplase. 

Văzură rămăşiţele în flăcări ale Comanche-ului, care căzuse 
ciudat, într-o rână, pe acoperişul uneia dintre colibele din 
Vilcafor. 

Văzură şi Black Hawk-ul lui Nash plutind deasupra satului, 
nemaiîndrăznind să se mişte. 


Rotoarele Black Hawk-ului armatei zvâcneau ritmic, în vreme 
ce elicopterul plutea deasupra Vilcaforului, în centrul cercului de 
elicoptere negre amenințătoare. 

Deodată, două dintre aparatele nemarcate se înclinară, ieşind 
din formaţie, şi se îndreptară către sat. 


454 


Soldaţii îmbrăcaţi în negru, care stăteau în dreptul uşilor, 
deschiseră focul asupra băştinaşilor de la sol şi indienii se 
împrăştiară imediat, repezindu-se peste punţile de buşteni şi 
ţâşnind în frunzişul des ce înconjura oraşul. 

Dintr-un elicopter se auzi un glas prin portavoce. Era un bărbat 
care vorbea în engleză. 

— Către Black Hawk-ul armatei. Vă avertizăm, ţinta rachetei a 
fost stabilită pe aeronava voastră. Trebuie să aterizaţi imediat. 
Repet, trebuie să aterizaţi imediat şi să fiţi gata să ne înmânaţi 
idolul. Dacă nu aterizaţi imediat, vă vom arunca în aer şi îl vom 
culege mai târziu dintre resturile voastre. 

Nash şi Marty se uitară unul la celălalt. 

Lauren şi Copeland făcură la fel. 

— Nu mint cu ţinta rachetei, domnule, spuse pilotul, 
întorcându-se spre Nash. 

— Du-ne jos, spuse Nash. 

încadrat de două Black Hawk-uri nemarcate, aparatul lui Nash 
cobori încet. A 

Cele trei elicoptere ajunseră la sol odată. In momentul în care 
trenul de aterizare al elicopterului armatei intră în noroi, răsună 
din nou glasul prin portavoce. 

— Acum ieşiţi din elicopter cu mâinile sus. 

Nash, Lauren, Copeland şi Marty se conformară, însoţiţi de 
pilotul aeronavei. 


De la adăpostul vehiculului blindat, Race şi ceilalţi asistau uluiţi 
la scena din faţa lor. 

Lui Race nu-i venea să creadă ce se întâmplă. Era ca în una 
dintre fabulele acelea în care un peşte mare mănâncă un peşte 
mai mic, doar ca să fie înghiţit şi el de un peşte şi mai mare 
câteva momente mai târziu. 

Frank Nash, se pare, tocmai dăduse peste un peşte şi mai 
mare. 

— Cine dracu' sunt tipii ăştia? întrebă Doogie. 

— Bănuiesc, spuse Renée, cu o fâşie de tifon legată strâns de 
umărul ei însângerat, că sunt cei responsabili de spargerea de la 
cartierul general DARPA de acum două zile. Spargerea care s-a 


455 


soldat cu furtul Supernovei aparţinând marinei. 


La celălalt capăt de lume, agentul special John-Paul Demonaco 
şi comandantul Tom Mitchell erau în apartamentul mizerabil din 
Baltimore al lui Bluey James, aşteptând să sune telefonul. 
Aşteptau apelul care avea să-i indice lui Bluey să trimită V-CD-ul 
cu mesajul lui Bittiker tuturor reţelelor de televiziune. Fireşte, 
telefonul lui Bluey fusese conectat la un echipament de localizare 
al FBI. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

Mitchell deschise şi dădu peste doi agenţi din Unitatea 
Antiteroristă Internă a lui Demonaco - un bărbat şi o femeie, 
amândoi tineri, îngrijiţi, având puţin peste treizeci de ani. 

— Ce-aţi aflat? întrebă Demonaco. 

— L-am verificat pe Henry Norton, spuse femeia. Tipul ale cărui 
chei-card şi coduri au fost folosite în timpul spargerii. Cercetările 
noastre au confirmat că nu se ştia să aibă contacte cu vreun 
paramilitar. 

— Atunci, cu cine lucra? Cine ar fi putut să-l vadă introducând 
codurile şi să le comunice apoi altcuiva? 

— Se pare că lucra mult cu un tip pe nume Martin Race - 
Martin Eric Race. Era unul dintre oamenii de la DARPA care lucrau 
la proiect, inginerul care proiecta sistemul de aprindere. 

— Dar l-am verificat şi pe el, interveni bărbatul. Şi e curat. Nu 
are legături cu grupările de insurgenți, nici măcar vreun contact 
trecut cu vreun grup extremist. E chiar şi căsătorit cu unul dintre 
fizicienii  sus-puşi din Armată, o femeie pe nume Lauren 
O'Connor. Teoretic, e şi ea maior, dar nu are experienţă de luptă. 
Gradul e pur onorific. Race şi O'Connor s-au căsătorit la sfârşitul 
anului 1997. Nu au copii. Nu se ştie să aibă vreun conflict. Dar... 

— Dar ce? 

— Dar exact acum trei săptămâni, dosarul e; de la FBI a fost 
marcat când a fost văzută părăsind un motel din Gainesville 
însoţită de acest bărbat... Agentul îi înmână lui Demonaco o 
fotografie 20x25, alb-negru, cu un bărbat care pleca dintr-o 
cameră de motel. Troy Copeland. Şi el maior în cadrul Unităţii de 
Proiecte Speciale a Armatei. Se pare că doamna O'Connor a avut 


456 


o aventură cu domnul Copeland în ultima lună. 

— ŞI...? rosti Demonaco nerăbdător. 

— Şi. Copeland a fost pus sub supraveghere periodică în 
ultimul an, fiind bănuit că a comunicat coduri de securitate ale 
armatei anumitor grupuri de insurgenți, unul dintre ele fiind şi - 
fiţi atent - Armata Republicană din Texas. 

— Dar din moment ce aventura nu durează decât de o lună, 
spuse femeia, probabil că DARPA încă nu a depistat-o cu ocazia 
vreunei verificări de rutină. 

Demonaco oftă. 

— lar Armata şi Marina nu fac chiar casă bună împreună. Se tot 
sapă unii pe alţii de ani buni. Se întoarse. Domnule comandant 
Mitchell? 

— Da. 

— Armata are şi ea o Supernova? 

— Nu ar trebui să aibă. 

— Răspunde la întrebare. 

— Credem că lucrează la una, da. 

— Atunci e posibil, conchise Demonaco. Se poate ca femeia 
aceasta, O'Connor, să-şi determine soţul să le dea coduri secrete 
DARPA ei şi Armatei, în vreme ce ea i le pasa amantului ei 
Copeland, fără să ştie că, de fapt, el li le dădea Texanilor. 

— Noi asta credem, spuse bărbatul. 

— La naiba! 


Ţinând Spiritul Neamului în mână, Frank Nash cobori din 
elicopterul său, care tocmai se aşezase pe sol. Lauren, Marty, 
Copeland şi pilotul făcură şi ei la fel. 

Cele două Black Hawk-uri nemarcate care aterizaseră de o 
parte şi de alta a aparatului armatei încă îşi mişcau încet palele 
rotorului. 

— Depărtaţți-vă de elicopter! le ceru glasul ce se auzea prin 
portavoce. 

Nash şi ceilalţi se conformară. 

După o clipă, o altă dâră subţire de fum, cât un deget, ţâşni din 
cer cu o viteză incredibilă - din unul dintre Black Hawk-urile ce 
pluteau pe deasupra satului. Racheta se izbi de aeronava 


457 


armatei, făcând-o ţăndări. 

Nash se cutremură. 

Urmă o lungă perioadă de tăcere, singurul sunet care se mai 
auzea fiind zvâcnetul ritmic al rotoarelor care încă se mai mişcau 
deasupra celor două elicoptere nemarcate. 

După ce trecuse aproape un minut întreg, un bărbat cobori din 
elicopterul mai apropiat. 

Era îmbrăcat în echipament complet de luptă - avea bocanci, 
salopetă, chingi pentru arme - şi ţinea în mâna stângă un pistol 
semiautomat ciudat. 

Era o armă mare, neagră, considerabil mai mare decât celebrul 
„Vultur al Deşertului” IMI, cel mai mare pistol semiautomat din 
lume produs în masă. Arma aceasta, în schimb, avea un mâner 
robust şi o glisieră neobişnuit de lungă ce se întindea pe toată 
lungimea ţevii. 

Nash îl recunoscu imediat. 

Nu era deloc un pistol semiautomat. Era un pistol Calico rar - şi 
foarte scump, - singurul pistol cu adevărat automat din lume. 
Când dădeai drumul trăgaciului, un şuvoi de gloanţe se năpustea 
pe ţeavă. Asemenea unui M-16, Calico-ul putea fi programat să 
tragă fie în rafale scurte, de câte trei gloanţe, fie în mod 
automat. Dar indiferent de opţiunea aleasă, rezultatul era 
acelaşi. Dacă împuşcai pe cineva cu un Calico, îl sfârtecai în 
toată regula. 

Bărbatul cu Calico păşi spre Nash, în timp ce oamenii din 
elicopterul fără marcaje din spate îşi ţineau puştile M-16 aţintite 
asupra celorlalţi. 

Bărbatul întinse mâna. 

— Idolul, te rog, spuse el. 

Nash îl măsură o clipă. Era de vârstă mijlocie, dar slab, sfrijit, 
cu braţe musculoase, fibroase. Avea o figură suptă, sangvină, 
ciuruită de cicatrice şi o coamă încâlcită de păr blond şi rar care îi 
ajungea până în ochi - ochi albaştri din care se revărsa ura. 

Nash nu-i dădu idolul. 

Atunci, bărbatul cu Calico ridică liniştit pistolul şi îi sfărâmă 
țeasta pilotului armatei, cu o rafală scurtă de trei gloanţe. 

— Idolul, te rog, repetă individul. 


458 


Reticent, Nash i-l dădu. 

— Mulţumesc, domnule colonel, spuse bărbatul. 

— Dumneata cine eşti? întrebă Nash. 

Celălalt îşi înclină uşor capul într-o parte. Apoi, încet, colţurile 
gurii sale se ridicară într-un zâmbet viclean. 

— Mă cheamă Earl Bittiker, se recomandă el. 

— Şi cine moaşă-sa e Earl Bittiker? răbufni Nash. Bărbatul 
zâmbi din nou, cu acelaşi rânjet trufaş. 

— Sunt omul care va distruge lumea. 


Race, Renée, Gaby şi Doogie se uitau cu toţii prin geamurile 
transportorului, privind cum se desfăşura intriga de afară. 

— De unde au ştiut să ajungă aici? întrebă Renee. Nu cred să 
mai existe încă o copie a manuscrisului. 

— Nu, nu mai există, spuse Race. Dar cred că ştiu cum au 
ajuns aici. 

Incepu să se uite prin maşina de teren, căutând ceva. După 
câteva minute, găsi ceea ce dorea. Laptopul echipei BKA. Îl porni. 
După câteva secunde, deschise o fereastră familiară, în limba 
germană. 


COMUNICAŢII TRANSMISIE PRIN SATELIT JURNAL 44-76/BKA32 
NUMARUL/DATA/ORA/SURSA/SUMAR 


1/4.1.99/19.30/BKACG/RAPORT STATUT ECHIPA PERU 
2/4.1.99/19.50/SURSĂEXT/SEMNAL SEMNĂTURĂ UHF 
3/4.1.99/22.30/BKACG/RAPORT STATUT ECHIPA PERU 
4/5.1.99/01.30/BKACG/RAPORT STATUT ECHIPA PERU 
5/5-1.99/04.30/BKACG/RAPORT STATUT ECHIPA PERU 
6/5.1.99/07.16/TEREN  (CHILE)/SOSIT SANTIAGO, SPRE COLONIA 
ALEMANIA 

7/5.1.99/07.30/BKACG/RAPORT STATUT ECHIPA PERU 
8/5.1.99/09.58/TEREN (CHILE)/SOSIT COLONIA ALEMANIA; 

ÎNCEPUT SUPRAVEGHERE 

9/5.1.99/10.30/BKACG/RAPORT STATUT ECHIPA PERU 
10/5.1.99/10.37/TEREN (CHILE)/SEMNAL URGENT ECHIPA CHILE SEMNAL 
URGENT ECHIPA CHILE 


459 


11/5-1-99/10.51/BKACG/RAPORT IMEDIAT ECHIPĂ PERU 


Era aceeaşi fereastră pe care o accesase şi ieri, înainte de 
sosirea naziştilor, cea în care era menţionat fiecare semnal de 
comunicaţie primit de echipa din Peru a BKA-ului. 

Race văzu imediat rândul pe care îl căuta. Era al doilea: 


2/4.1.99/19.50/SURSĂEXT/SEMNAL SEMNĂTURĂ UHF 


— Doogie, spuse el, tu parcă spuneai ieri ceva despre un 
semnal UHF. Ce înseamnă asta exact? 

— E un semnal standard de ghidare. Am trimis ieri un astfel de 
semnal către echipa noastră de sprijin aerian, ca să ştie de unde 
să ne ia. 

Renée arătă spre ecran. 

— Dar semnalul acesta UHF a fost trimis acum dovă zile - la 
ora 19:50, pe 4 ianuarie. Asta se întâmpla cu mult înainte ca 
echipa mea să ajungă aici. 

— Exact, spuse Race. Şi ora aceasta e importantă. 

— De ce? întrebă Doogie. 

— Fiindcă exact la ora 19:45 în prima seară, Lauren a făcut 
scanarea de rezonanţă nucleotidică a zonei şi a conchis că există 
thyriu în imediata vecinătate a acestui sat. Acest semnal UHF a 
fost trimis exact la cinci minute după acea scanare încununată 
de succes. Şi noi ce făceam în momentul acela? 

— Descărcam elicopterele, zise Doogie, ridicând din umeri. 
Pregăteam echipamentul. 

— Exact, spuse Race. Ocazia perfectă pentru cineva să trimită 
un semnal UHF fără ca nimeni să observe, semnal care avea să 
le comunice prietenilor săi că prezenţa thyriului fusese 
confirmată. 

— Dar cine a făcut asta? întrebă Gaby. 

Race dădu din cap, arătând spre geam. 

— Cred că suntem pe cale să aflăm. 


Earl Bittiker scoase alt pistol Calico din tocul de rezervă şi i-l 
aruncă lui Troy Copeland. 


460 


— Salut, Troy, spuse el. 

— Frumos din partea ta că ni te alături, îi răspunse Copeland, 
armând pistolul cel mare. 

Lauren păli. 

— Troy? exclamă ea, nevenindu-i să creadă. 

Copeland îi zâmbi. Era un zâmbet crud, răutăcios. 

— Ar trebui să fii atentă cu cine ţi-o tragi, Lauren, că s-ar putea 
să ţi-o tragă şi ei ție. Deşi nu-mi închipui că ţi se întâmplă prea 
des să fii tu cea care şi-o ia. 

Lauren se întunecă la faţă. 

Lângă ea, Marty se albi. 

— Lauren? 

Copeland începu să chicotească. 

— Marty, Marty, Marty. Micul ticălos de Marty care a trădat 
DARPA ca să aibă naibii parte de puţin respect - ar trebui să fii 
mai atent cui îi dai informaţii, amice. Dar vorba vine, tu nici 
măcar nu ştiai că nevastă-ta şi-o pune cu altul. 


Race urmărea scena de afară, tot trupul fiindu-i încordat, 
nemişcat. 

Auzea ce-i spunea Copeland lui Marty, cum îl umilea. 

— Şi i-a şi plăcut, spuse Copeland. De fapt, puţine lucruri de pe 
lumea asta mi-au produs o delectare mai mare ca momentele în 
care o auzeam pe nevastă-ta ţipând la orgasm. 

Marty se înroşi la faţă, furios şi umilit. 

— Te omor, mârâi el. 

— Nu prea cred, zise Copeland, apăsând trăgaciul Calico-ului şi 
proiectând o rafală rapidă de gloanţe în abdomenul lui Marty. 

Lui Race mai că-i sări inima din piept când auzi pistolul 
declanşându-se. 

Cămaşa lui Marty fu sfâşiată de răpăiala bruscă de trei gloanţe, 
iar stomacul i se crăpă, transformându-se într-o masă zdrenţuită, 
roşie. Race îl văzu căzând la pământ, grămadă. 

— Marty... şopti el. 

Afară, pe strada principală, Copeland îşi îndreptă pistolul spre 
Lauren, în timp ce Bittiker îl aţinti pe al său asupra lui Frank 
Nash. 


461 


— Cum spuneai că se cheamă, Frank? i se adresă Copeland lui 
Nash. Legea consecinţelor neintenţionate - grupările teroriste 
pun mâna pe o Supernovă. Recunoaşte, n-ai privit arma asta 
decât ca pe o unealtă de cacealma - o armă pe care o ai, dar pe 
care nu vei avea niciodată curajul să o foloseşti. Poate că ar fi 
trebuit să te gândeşti altfel la treaba asta: nu o construi dacă n-ai 
de gând să o foloseşti. 

Copeland şi Bittiker traseră o dată. 

Nash şi Lauren căzură împreună, împroşcând cu noroi. Lauren 
muri imediat, împuşcată drept în inimă. Nash, în schimb, fu lovit 
în stomac şi se prăbuşi la pământ, urlând de durere. 

Având acum idolul, Bittiker şi Copeland se repeziră să se 
întoarcă la unul dintre Black Hawk-urile nemarcate şi săriră la 
bord. 

Se îmbarcară şi, imediat, cele două elicoptere mari şi negre se 
înălţară rapid spre cer. După ce se ridicară deasupra copacilor, se 
înclinară amândouă puternic înainte şi accelerară îndreptându-se 
spre sud, departe de Vilcafor. 


Imediat ce elicopterele Texanilor dispărură, Race deschise 
trapa din spatele transportorului şi sări repede pe strada 
principală. Căzu în genunchi lângă silueta prăbuşită a lui Marty. 

Când ajunse lângă fratele lui, Marty încerca, slăbit, să-şi bage 
intestinele la loc în abdomen. Sângele îi curgea pe gură gâlgâind 
şi, când Race se uită în jos în ochii fratelui său, văzu doar frică şi 
Şoc. 

— Vai, Will... Will, spuse Marty, cu buza tremurândă. 

Îl apucă pe Race de braţ, cu mâna mânjită de sânge. 

— Marty, de ce? De ce ai făcut asta? 

— Will... spuse el. Aprinderea... 

Race îl ţinu în braţe. 

— Ce? Ce încerci să spui? 

— Îmi pare... atât de rău... sistemul... de aprindere... te rog... 
opreşte-i. 

Şi apoi, încet, ochii lui Marty deveniră sticloşi, îngheţând într-o 
privire goală. Trupul său însângerat deveni inert în braţele lui 
Race. 


462 


Profesorul auzi un sunet uşor, bolborosit, de undeva din 
spatele lui. 

Se întoarse şi îl văzu pe Frank Nash întins pe spate, la câţiva 
metri mai încolo. Şi mijlocul lui Nash era făcut bucăţi. Scuipa 
sânge, înecându-se cu el. 

Dintr-odată, în spatele lui Nash, Race zări ceva mişcându-se. 

Văzu primul băştinaş curios ieşind încet dintre copaci. 

— Profesore, îl strigă Doogie încet din maşina de teren, eu, 
ăăă, cred că ar fi o idee bună să vă daţi deoparte de acolo. 

Ceilalţi băştinaşi ieşiră din pădure. Încă avea în mâini armele 
lor primitive - bâtele, beţele şi topoarele - şi păreau furioşi peste 
măsură. 

Încet, Race lăsă trupul lui Marty la pământ, cu blândeţe. Apoi 
se ridică în picioare şi, încet - foarte încet - se întoarse la 
vehiculul blindat. 

Băştinaşii abia dacă îl observară. 

Nu aveau ochi decât pentru o persoană - Nash - care stătea 
întins în mijlocul străzii, înecându-se cu sânge. 

Şi atunci, cu un țipăt sălbatic, ascuţit, indienii se repeziră 
înainte laolaltă şi se năpustiră asupra lui Nash ca un banc de 
piranha frenetici. Într-o clipă, Race nu-l mai văzu pe colonelul 
ucigaş şi, curând, nu se mai zări decât o masă învâltorată de 
băştinaşi cu pielea măslinie, îngrămădindu-se în jurul lui Nash, 
lovind violent cu bâtele, beţele şi topoarele lor; brusc, înfiorător, 
învălmăşeala fu acoperită de un singur urlet ce-ţi spărgea 
urechile - un urlet atât de îngrozit, încât nu-i putea aparţine 
decât unui singur om. 

Lui Frank Nash. 


Race închise trapa din spatele transportorului şi se uită la cele 
trei figuri pe care le avea în faţă. 

— Bun, spuse el. Se pare că va trebui să o luăm de la capăt. 
Trebuie să-i oprim pe ticăloşii ăştia înainte să ajungă cu idolul 
acela la o Supernova. 

— Dar cum? întrebă Doogie. 

— În primul rând, zise Race, trebuie să aflăm unde au de gând 
să-l ducă. 


463 


Race şi ceilalţi trecură ca gândul prin tunelurile înguste ale 
Quenko-ului, alergând cât de repede le permiteau rănile. 

Practic, nu aveau niciun fel de armament - doar vreo două 
pistoale SIG-Sauer şi MP-5-ul pe care îl găsise Doogie în satul din 
munţi. Cât despre armură, Doogie încă mai purta salopeta de 
luptă, iar Race mai avea vesta sa neobişnuită din kevlar. Asta era 
tot. 

Dar ştiau încotro se îndreaptă şi asta era tot ce conta. 

Mergeau spre cascadă. 

Şi spre Gânsacul care era ascuns acolo, pe malul râului. 


După ce alergară vreo zece minute, ajunseră la cascada de la 
capătul gquenko-ului. Incă patru minute şi ajunseră la Gânsac - 
amarat exact acolo unde Race, Doogie şi Van Lewen îl lăsaseră - 
sub ramurile ce atârnau din copacii de pe marginea râului. Race 
se bucură să vadă că Uli încă dormea înăuntru, în siguranţă. 

Alte patru minute şi micul hidroavion reveni pe apă, săltând 
peste valuri, despicând suprafaţa mare şi cafenie a râului. 
Acceleră rapid până la viteza de decolare şi, deodată, maiestuos, 
se înălţă de pe suprafaţa apei, ridicându-se în văzduh. 

Odată aflat în aer, Doogie înclină avionul puternic, astfel încât 
să se îndrepte către sud, în direcţia în care plecaseră Black 
Hawk-urile Texanilor. 

După vreo zece minute de zbor, Doogie îi zări - opt pete negre 
la orizont. Virau către dreapta, îndreptându-se spre sud-vest, pe 
deasupra munţilor. 

— Se îndreaptă spre Cuzco, anunţă Doogie. 

— Ţine-te de ei, spuse Race. 


Peste o oră, cele opt elicoptere Black Hawk Il aterizară pe un 
aerodrom privat, chiar la ieşirea din Cuzco. 

Pe pista de pământ, plină de praf, îi aştepta maiestuos un uriaş 
avion heavy-lift de transport Antonov An-22. 

Cu sistemul său puternic de propulsare cvadruplă şi cu o 
rampă posterioară de încărcare enormă, An-22 fusese de mult 
unul dintre cele mai fiabile transportoare de tancuri ale Uniunii 


464 


Sovietice. Era şi o marfă valoroasă de export, fiind vândut regulat 
ţărilor care nu-şi permiteau - sau cărora nu li se permitea să 
cumpere - transportoare americane. 

Odată cu sfârşitul Războiului Rece şi cu prăbuşirea economiei 
ruse însă, multe An-22-uri îşi găsiseră drum pe piaţa neagră. In 
timp ce starurile de cinema şi jucătorii profesionişti de golf 
cumpărau Lear jeturi cu 30 de milioane de dolari, organizaţiile 
paramilitare puteau cumpăra un An-22 second-hand cu puţin mai 
mult de 12 milioane de dolari. 

Earl Bittiker şi Troy Copeland săriră din elicopter şi se grăbiră 
să ajungă la rampa posterioară de încărcare a uriaşului avion de 
transport. 

Când ajunse în spatele aeronavei, Bittiker se uită în sus în 
puntea uriaşă pentru marfă şi îşi admiră mândra posesiune. 

Un tanc principal de luptă Abrams M-1A1. 

Arăta uluitor. Întruchiparea forței brutale, neîmblânzite. 
Armura sa din compozit vopsită în negru nu strălucea, şenilele 
monstruos de late fiind împlântate pe puntea de mărfuri, la mare 
depărtare. 

Bittiker admiră impozanta turelă trapezoidală. Era îndreptată 
cu hotărâre înainte, spre partea din faţă a avionului, tunul său de 
105 milimetri, cu corpul alungit, fiind aţintit în sus, sub un unghi 
de 30 de grade. 

Bittiker se uita la Abrams cu o satisfacţie stăpânită. Era locul 
perfect în care să păstreze Supernova furată. Era de nepătruns. 

Îi înmână idolul unuia dintre tehnicienii Luptătorilor pentru 
Libertate şi bărbatul cel scund o zbughi înapoi în avion, 
îndreptându-se spre tanc. 

— Domnilor, spuse Bittiker în staţia radio, adresându-se 
oamenilor din celelalte elicoptere. Vă mulţumesc foarte mult 
pentru loialitatea serviciului dumneavoastră. De aici vom prelua 
noi controlul. Ne vedem pe lumea cealaltă. 

Apoi închise staţia radio şi îşi scoase telefonul celular, formând 
numărul lui Bluey James. 


Telefonul sună în apartamentul lui Bluey. Echipamentul digital 
de localizare al FBl-ului se aprinse ca un pom de Crăciun. 


465 


Demonaco îşi puse o pereche de căşti, apoi îi făcu semn din 
cap lui Bluey. 

Bluey ridică receptorul. 

— Mada. 

— Bluey, aici Bittiker. Avem thyriul. Trimite mesajul. 

— S-a-nţeles, Earl. 


Bittiker închise telefonul şi, urmat de Copeland, urcă pe rampa 
de încărcare, intrând în Antonov. 
Era 11:13 dimineaţa. 


— Doamne! Au şi decolat! exclamă Doogie, arătând spre 
vechiul Antonov care huruia de-a lungul pistei de pământ şi se 
ridica spre cer. 

— Uitaţi-vă ce mare e chestia aia, spuse Renee. 

— Cred că tocmai am aflat unde îşi ţin Supernova, adăugă 
Race. 

Antonov-ul se ridică spre cer, aripile sale întinse strălucind în 
soarele dimineţii. 

În liniştea ca din pântec a tancului principal de luptă Abrams, 
care se afla în interiorul punţii uriaşe de marfă, doi tehnicieni din 
cadrul Luptătorilor pentru Libertate lucrau atent la o incintă de 
lucru vidată, extrăgând încet o mică secţiune cilindrică de la baza 
idolului de thyriu cu ajutorul unei freze cu laser. 

În spatele celor doi tehnicieni, ocupând aproape tot spaţiul din 
interiorul uriaşului tanc, se afla Supernova - Supernova care, 
până cu două zile înainte, se aflase în camera seifului de la 
cartierul general al DARPA. 

După ce extraseră secţiunea cilindrică de thyriu, cu ajutorul a 
două supercomputere IBM ce erau aliniate de-a lungul pereţilor 
punţii de marfa de afară, o supuseră augmentării cu radiaţii alfa, 
purificării cu gaze inerte şi îmbogăţirii protonice, transformând 
secţiunea de thyriu într-o masă subcritică. 

— Cât mai durează până e gata? se auzi deodată o voce de 
deasupra lor. 

Cei doi bărbaţi ridicară privirea şi îl văzură pe Earl Bittiker 
uitându-se de sus la ei, prin trapa circulară superioară a tancului. 


466 


— Încă cincisprezece minute, răspunse unul dintre ei. 
Bittiker se uită la ceas. 

Era 11:28. 

— Sunaţi-mă imediat ce terminaţi, ordonă el. 


— Doogie, spuse Race uitându-se în sus la uriaşul avion de 
marfă de deasupra lor. Cum se deschid rampele de încărcare la 
un avion din ăsta uriaş de transport? 

Doogie se încruntă. 

— Ei bine, sunt două modalităţi. Fie apeşi un buton de pe o 
consolă din interiorul punţii de marfă, fie foloseşti consola 
exterioară. 

— Ce e consola exterioară? 

— Sunt doar nişte butoane ascunse într-un compartiment din 
afara avionului. De obicei, sunt situate pe partea stângă a rampei 
de încărcare, mascate de un panou menit să le protejeze de 
vânt. 

— Ai nevoie de vreun cod, ceva, ca să deschizi panoul? 

— Nu, nici vorbă, spuse Doogie. Adică, doar n-o să se apuce 
cineva să deschidă rampa de încărcare din afară cât avionul e în 
zbor, nu? 

Se întoarse către Race. Şi apoi, deodată, făcu ochii mari. 

— Doar nu vorbeşti serios. 

— Trebuie să luăm idolul acela înainte să-l introducă în 
Supernova, zise Race. Pur şi simplu. 

— Dar cum? 

— Tu fă şi ne ridică în spatele acelui avion. Rămâi exact sub el, 
astfel încât să nu fim văzuţi. Apoi adu-ne cât poţi de aproape. 

— Şi ce ai de gând să faci? 

Race se întoarse, se uită în spate la jalnicul grup din jurul lui, 
din avion: Doogie - împuşcat în picior şi în umăr; Renee - rănită 
la umăr; Gaby - încă puţin şocată de toate încăierările lor 
recente; Uli - nici nu se putea pune la socoteală. 

Race pufni în râs. 

— Ce-am de gând să fac? Am de gând să salvez lumea. 

Şi spunând acestea, se ridică în picioare şi înşfăcă singurul 
pistol mitralieră pe care îl aveau, MP-5-ul celor din Marină. 


467 


— Bun. Acum înalţă-ne. 


Cele două avioane se avântară pe cerul luminos al dimineţii. 

Antonov-ul naviga la aproximativ 11 000 de picioare - la trei 
kilometri deasupra pământului - deplasându-se cu o viteză lejeră 
de croazieră de 200 de noduri şi urcând constant. 

Deşi cei din Antonov nu ştiau, în spatele lui se ridica un avion 
mult mai mic - Gânsacul - apropiindu-se rapid de coada sa. 

Panourile micului hidroavion se zguduiau violent în timp ce 
acesta îşi atingea viteza maximă de 220 de noduri. Doogie apucă 
manşa cât de bine putu, încercând să-l ţină drept. 

Nu era bine. Limita operaţională superioară a Gânsacului era 
de 6 500 de metri. Dacă Antonovul continua să se înalțe, curând 
Gânsacul s-ar fi aflat în imposibilitatea fizică de a-l mai urma. 

Micul hidroavion se apropie treptat de masivul avion de marfă, 
cele două aeronave angajându-se într-un fel de balet aerian bizar 
- vrabia ce urmărea albatrosul. Încet - foarte încet - Gânsacul 
micşoră distanţa faţă de Antonov şi îşi apropie botul de părţile 
posterioare ale avionului mai mare. 

Apoi, fără vreun avertisment, trapa de pe botul Gânsacului se 
deschise şi silueta minusculă a unui bărbat ieşi prin ea până la 
jumătate. 


Rafala de vânt care îl izbi pe Race în faţă când îşi scoase capul 
prin trapa anterioară a Gânsacului era absolut colosală. 

Îi lovea trupul, îl bătea. Dacă nu ar fi purtat vesta din kevlar, cu 
siguranţă l-ar fi făcut să-şi piardă suflul. 

Văzu spatele Antonov-ului profilându-se uriaş în faţa lui, cam la 
cinci metri distanţă. 

Doamne, era enorm... 

Era ca şi cum ai fi privit spatele celei mai mari păsări din lume. 

Şi atunci Race văzu pământul de dedesubt. 

Aaaa... fir-ar! 

Lumea era foarte departe - foarte departe. Chiar sub el văzu o 
cuvertură din petice ce se rostogoleau formând dealuri şi 
câmpuri şi, mai departe, spre est - în faţa celor două avioane - 
zări nesfârşitul ocean al pădurii tropicale. 


468 


„Nu te gândi la distanţă! îi urlă o voce interioară. Gândeşte-te 
la ce ai de făcut!” 

„Bun.” 

În regulă. Trebuia să facă treaba asta rapid, înainte să rămână 
fără aer şi înainte ca avioanele să se ridice la o altitudine unde 
combinaţia de aer rarefiat şi de vânt rece l-ar fi omorât. 

li făcu semn lui Doogie prin parbrizul Gânsacului, indicându-i 
să apropie micul hidroavion mai mult de Antonov. 

Gânsacul se avântă şi mai mult înainte. 

Mai erau doi metri şi jumătate. 


Earl Bittiker şi Troy Copeland stăteau în carlinga Antonov-ului, 
neştiind ce se întâmpla în spatele avionului lor. 

Deodată, telefonul de lângă Bittiker sună. 

— Da, spuse Bittiker. 

— Domnule, era tehnicianul responsabil de  amorsarea 
Supernovei. Am introdus thyriul în dispozitiv. E gata. 

— Bine. Cobor acum, spuse Bittiker. 


Gânsacul era la un metru de Antonov - şi la 5 000 de metri 
deasupra lumii, continuând să se ridice. 

Race ieşise prin trapa din botul Gânsacului, având în afară 
toată partea superioară a corpului. Văzu rampa de încărcare a 
Antonov-ului în faţa lui. Rampa era în continuare bine închisă, 
existenţa sa fiind trădată doar de câteva şanţuri fine care 
descriau un pătrat în partea posterioară a uriaşului avion. 

Apoi Race văzu un mic panou în stânga rampei, pe fuselajul 
aeronavei. 

li făcu semn lui Doogie să apropie Gânsacul şi mai mult. 


Bittiker ieşi de pe puntea superioară a Antonov-ului şi privi în 
jos spre puntea de marfă, de pe o pasarelă subţire de metal. 
Văzu tancul uriaş sub el şi zări ţeava tunului său puternic aţintită 
direct spre el. 

Se uită la ceas. 

Era 11:48. V-CD-ul ar fi trebuit să fi fost trimis acum mai bine 
de jumătate de oră. Lumea ar fi trebuit să fie cuprinsă de panică. 


469 


Ziua Judecăţii sosise. 

Bittiker cobori pe nişte scări şi apoi păşi pe turela tancului, 
strecurându-se înăuntru. 

Intră în pântecele Abramsului şi văzu Supernova - observă cele 
două focoase termonucleare suspendate în formaţia lor de 
clepsidră şi secţiunea cilindrică de thyriu aşezată orizontal în 
incinta vidată dintre ele. 

Încuviinţă, mulţumit. 

— Iniţiaţi secvenţa de detonare, ordonă el. 

— Da, domnule, spuse unul dintre tehnicieni, sărind în dreptul 
laptopului din faţa dispozitivului. 

— Programeaz-o peste douăsprezece minute, spuse Bittiker. 
Pentru ora 12:00. 

Tehnicianul tastă repede şi, în câteva secunde, apăru ecranul 
cu numărătoarea inversă: 


AVEŢI LA DISPOZIŢIE 
00:12:00 
MINUTE PENTRU A INTRODUCE CODUL DE DEZAMORSARE. 
INTRODUCEŢI CODUL DE DEZAMORSARE AICI 


Tehnicianul apăsă ENTER şi cronometrul începu să se deruleze 
spre zero. În timpul acesta, Bittiker îşi scoase telefonul celular şi 
formă din nou numărul lui Bluey James. 


Echipamentul digital de localizare din apartamentul lui Bluey 
se aprinse din nou ca un pom de Crăciun. Bluey ridică telefonul. 

— Mda. 

— A fost transmis mesajul? 

— Da, Earl, minţi Bluey uitându-se fix în ochii lui John-Paul 
Demonaco. 

— E panică pe străzi? 

— E ceva de neimaginat, spuse Bluey. 


Gânsacul se apropie şi mai mult de partea din spate a 
Antonov-ului, cele două avioane ce se ridicau şi înaintau cu 


470 


viteză fiind separate doar de şaizeci de centimetri. 

Împotriva vântului puternic, violent, Race se ţinea de trapa 
Gânsacului cu o mână, în timp ce o întindea pe cealaltă spre 
panoul de pe avionul de marfa, alungindu-se cât de mult putea. 

Incă era prea departe. Doogie apropie Gânsacul şi mai mult, 
cât de mult îndrăzni... 

„„iar Race puse mâna pe panou, deschizându-l. 

Văzu două butoane în interior - unul roşu şi unul verde - şi fără 
să se mai gândească de două ori, îşi izbi pumnul cu putere pe 
butonul verde. 


Cu un huruit ameninţător şi zgomotos, rampa dorsală de 
încărcare a Antonov-ului începu să coboare, chiar pe botul 
Gânsacului! 

Cu  reflexele unei feline, Doogie manevră rapid micul 
hidroavion, ferindu-l din calea rampei ce cobora - aproape 
reuşind să-l arunce şi pe Race în afara trapei de pe botul 
avionului! Dar Race se ţinu bine şi nu-şi pierdu echilibrul; rămase 
în picioare, pe jumătate în avion şi pe jumătate în afara trapei 
Gânsacului, în timp ce Doogie vira cu îndemânare micul 
hidroavion în spatele Antonov-ului a cărui rampă se căsca în faţa 
lor. 

Cele două avioane continuară să zboare în tandem pe cerul 
peruan - masivul Antonov şi micuțul Gânsac deplasându-se la 
nici şaizeci de centimetri distanţă unul de altul, ajungând la 6 
000 de metri - doar că acum rampa dorsală de încărcare a 
Antonov-ului era deschisă, chiar în faţa botului micului 
hidroavion. 

Exact în momentul în care rampa se deschise de tot şi în ciuda 
faptului că se afla la 6 000 de metri deasupra Pământului, silueta 
minusculă a lui William Race ieşi din trapă - împotriva vântului 
furios - şi sări de pe botul Gânsacului pe rampa de încărcare 
deschisă a Antonov-ului. 


Race ateriză drept în faţă pe rampa de încărcare a uriaşului 
avion de marfă. 
Căută disperat ceva de care să se agaţe, se târî de-a lungul 


471 


rampei - pe burtă, ridicând mână peste mână, în timp ce vântul 
urla peste tot în jurul lui - înaintând pe abdomen, neavând în 
spate nimic altceva decât Gânsacul şi 6 000 de metri de cer liber. 

Curios unde te aduce viața... 

Uriaşa punte pentru marfă se deschise în jurul lui. 

Văzu enormul tanc Abrams înălțându-se ţanţoş în mijloc - 
observă şi cum vântul biciuitor ridica orice obiect care nu era 
țintuit de podea - zări luminile roşii de alarmă şi auzi tânguitul 
isteric al sirenelor de alarmă care, fără îndoială, îi atenţionau pe 
cei aflaţi la bordul avionului de faptul că rampa sa de încărcare 
era acum deschisă. 


Earl Bittiker ştia deja. 

Când rampa de încărcare se deschisese abia cu treizeci de 
centimetri, auzise şuierul vântului pătrunzând pe puntea de 
marfă. Acesta fu urmat, o fracțiune de secundă mai târziu, de 
tânguitul ascuţit al sirenelor. 

Bittiker se întoarse în locul în care stătea în pântecele tancului 
Abrams, având telefonul celular încă la ureche. 

— Ce dracu' e chestia asta? exclamă el, repezindu-se în sus pe 
scara tancului, îndreptându-se spre ieşire. 

x 


Acum în picioare, Race îşi dădu jos de pe umăr puşca MP-5 şi 
merse lateral de-a lungul pasajului îngust dintre uriaşul tanc şi 
peretele punţii de marfă. 

Deodată, capul unui bărbat apăru prin trapa situată în vârful 
tancului din stânga lui. 

Race se răsuci şi îşi aţinti arma spre bărbat. 

— Nu mişca! urlă el. 

Bărbatul rămase imobil. 

Race făcu ochii mari când îşi dădu seama cine era. 

Era cel care îi luase idolul lui Frank Nash în Vilcafor, era 
conducătorul teroriştilor. 

„Paştele mă-sii!” 

In mod curios, bărbatul ţinea un telefon în mână, un telefon 
celular. 

— Coboară de acolo! strigă Race. 


472 


La început, Bittiker nu se clinti, pur şi simplu se uită fix la Race, 
rămânând oarecum uluit, cu gura căscată - se uita la bărbatul 
acesta cu ochelari, îmbrăcat cu blugi şi cu un tricou mizerabil, 
care purta o şapcă uzată cu New York Yankees şi o vestă neagră 
de kevlar, şi care îi ordona ce să facă, ameninţându-l cu un MP-5. 

Bittiker se uită la rampa de încărcare deschisă din spatele lui 
Race, văzu micul hidroavion Gânsac plutind în aer cam la 
douăzeci de metri în spatele Antonov-ului, încercând zadarnic să 
ţină pasul cu uriaşul avion de marfă, pe măsură ce acesta se 
înălța tot mai sus. 

Încet, Bittiker cobori de pe turela tancului, până ajunse în faţa 
lui Race. 

— Dă-mi nenorocitul acela de telefon, spuse Race, înşfăcându-i 
celularul teroristului. Cu cine dracu' vorbeşti, în orice caz? 

Race ţinu telefonul la ureche, ţinându-şi ochii şi arma 
îndreptate asupra lui Bittiker. 

— Cine e acolo? spuse el în receptor. 

— Cine sunt eu? îi răspunse ţâfnos o voce răutăcioasă. Cine 
moaşă-ta eşti tu? ar fi o întrebare mai potrivită. 

— Numele meu e William Race. Sunt cetăţean american şi am 
fost adus în Peru ca să ajut o echipă a armatei să obţină o mostră 
de thyriu pe care să o introducă într-o Supernovă. 

Se auzi un fâşâit puternic de la celălalt capăt al liniei. 

— Domnule Race, spuse deodată o altă voce. Sunt agentul 
special Demonaco de la FBI. Investighez furtul unei Supernove 
din birourile Agenției... 

— Nu ai cum s-o opreşti, îi spuse Bittiker lui Race, cu o voce 
marcată de un accent Texan puternic - n-ai cum s-o opreşti. 

— De ce nu? întrebă Race. 

— Fiindcă nici măcar eu nu ştiu s-o dezamorsez, replică 
Bittiker. M-am asigurat că doar oamenii mei ştiu cum s-o armeze. 
Astfel, odată programată să explodeze, nimeni nu o mai poate 
opri. 

— Nimeni nu ştie codul de dezamorsare? 

— Absolut nimeni, zise Bittiker. Decât poate vreun dobitoc de 
om de ştiinţă de pe la Princeton care lucrează pentru DARPA, dar 
asta n-are cum să ne ajute prea mult acum, nu? 


473 


Race îşi muşcă buzele frustrat. 

Alarmele sunau în continuare. Dintr-o clipă în alta urmau să 
vină şi alţi Texani să vadă ce se întâmplă... 

Împuşcături. 

Răsunătoare şi bruşte. 

Ricoşară de punte în jurul lui, scoțând scântei. Race se feri, 
aruncându-se într-o parte, se rostogoli pe punte, îşi îndesă 
telefonul celular în buzunarul de la spate, ridică privirea - şi îl 
văzu pe Troy Copeland stând pe pasarela ce traversa puntea de 
marfă, însoţit de alţi doi Texani, toţi trei trăgând cu pistoalele 
Calico spre Race. 

Bittiker văzu că are o şansă şi se aruncă în spatele tancului, 
scăpând de Race. 

Profesorul se aşeză cu spatele la uriaşele şenile ale blindatului, 
ferindu-se din calea gloanţelor, cel puţin pentru moment. 

Respira greu, auzind cum inima îi bătea cu putere în tâmple. 

„Ce dracu' te faci acum, Will?” 

Dintr-odată, auzi pe cineva strigându-l. 

— Dumneata eşti, profesore Race? Era Copeland. Doamne, dar 
eşti un ticălos al naibii de insistent. 

— Mai bine decât să fiu o /ichea de zile mari, mormăi Race 
printre dinţi, ieşind de după tanc şi trăgând rafale scurte asupra 
lui Copeland şi a celorlalţi doi terorişti, însă ratându-i cu foarte 
mult. 

„La dracu'” îşi spuse. Acum ce urma să mai facă? Nu prea se 
gândise chiar atât de departe. 

„Supernova, îi spuse o voce interioară. 

Dezamorseaz-o! Asta trebuie să faci.” 

La urma urmelor, se gândi el, deja reuşise să dezamorseze o 
Supernova în călătoria aceasta. 

Cu această idee în minte, Race sări în picioare şi apăsă pe 
trăgaciul MP-5-ului, trăgând cu sălbăticie spre pasarelă, în timp 
ce se căţăra pe mantaua tancului Abrams. Apoi urcă pe turela 
tancului şi sări prin trapă, pătrunzând în pântecele uriaşei fiare 
de oţel. 


Fu întâmpinat de chipurile uimite ale celor doi tehnicieni din 
474 


rândul  Luptătorilor pentru Libertate care se ocupau de 
Supernova. 

— Afară! Imediat! strigă el, îndreptându-le MP-5-ul spre faţă. 

Cei doi tehnicieni urcară scara în grabă şi ieşiră prin trapa 
turelei, închizând-o cu o izbitură în spatele lor. Race o zăvori 
după ei şi, deodată, se trezi singur la pupitrul de comandă al 
tancului. 

Singur cu Supernova. 

Incepea să aibă o senzaţie îngrozitoare de deâjă-vu. 

Simti împunsătura telefonului celular în buzunarul de la spate 
şi îl înşfăcă. 

— Omule de la FBI, mai eşti acolo? întrebă el. 


John-Paul Demonaco se repezi la microfon. 

— Sunt aici, domnule Race, spuse el rapid. 

— Cum spuneai că te cheamă? se auzi vocea lui Race. 

Unul dintre ceilalţi agenţi interveni: 

— Funcţionează detecția. Ce naiba...? Spune că sunt undeva în 
Peru... şi că sunt la o altitudine de 6 000 de metri. 

— Numele meu e Demonaco, răspunse Demonaco. Sunt 
agentul special John-Paul Demonaco. Acum, ascultaţi-mă foarte 
atent, domnule Race. Oriunde aţi fi, trebuie să plecaţi de acolo. 
Cei de acolo sunt nişte indivizi foarte periculoşi. 

— Ei, nu mă-nnebuni, Sherlock Holmes!... se auzi vocea lui 
Race... mă tem că nu prea am cum să plec de aici, rosti Race în 
receptor. 

Dar în timp ce vorbea, văzu numărătoarea inversă a 
Supernovei. 

00:02:01 

00:02:00 

00:01:59 

— Băi, cred că e o glumă, spuse el. Pur şi simplu nu e corect 
aşa. 
— PROFESORE RACE, IEŞI DIN TANC! izbucni o voce îngrozitor 
de răsunătoare dintr-o boxă din afara Abrams-ului. 

Era vocea lui Copeland. 

Race se uită prin vizorul trăgătorului din vehiculul uriaş şi îl zări 


475 


pe Copeland stând pe estradă, la capătul anterior al punţii de 
marfă, ţinând un microfon. 

Vântul şuiera frenetic în cală. Rampa de încărcare din spatele 
tancului încă mai era deschisă. 

Race privi în jur, în interiorul tancului enorm. 

Supernova ocupa întreaga secţiune centrală a centrului de 
comandă. Deasupra văzu trapa de intrare din turelă. În faţă erau 
comenzile de tragere pentru tunul de 105 milimetri al tancului şi 
dincolo de acestea - sub ele, pe jumătate îngropat în podea, 
chiar în centrul porțiunii anterioare a tancului - remarcă un scaun 
capitonat şi o manşă de direcţie, comenzile de dirijare a tancului. 

Comenzile aveau însă ceva foarte bizar. Partea de sus a 
scaunului conducătorului aproape că atingea partea cea mai de 
jos a acoperişului. 

Şi atunci Race îşi dădu seama. 

Intr-un astfel de tanc, conducătorul trebuia să stea cu capul 
scos printr-o trapă mică de deasupra scaunului său. 

Race simţi cum un fior de gheaţă îi străbate spinarea. 

Mai era o trapă şi în față! 

Se aruncă înainte - alunecând pe scaunul conducătorului - şi 
ridică privirea imediat ca să vadă dacă era adevărat. Da, chiar 
mai era o altă trapă acolo. Şi în momentul acela era deschisă. 

Şi deasupra ei în clipa aceea, cu pistolul Calico aţintit în jos, 
exact spre capul lui Race, era Earl Bittiker. 


— Tu cine dracu' eşti? întrebă Bittiker rar. 

— Mă numesc William Race, spuse Race, ridicând privirea prin 
trapă către Bittiker. Mintea i-o luase razna, căutând o cale de 
scăpare. 

„Stai puţin, mai există o posibilitate...” 

— Sunt profesor de limbi străine la Universitatea din New York, 
adăugă el rapid, încercând să-l ţină pe Bittiker de vorbă. 

— Profesor? exclamă Bittiker. Doamne, Dumnezeule! 

Race se gândi că, din poziţia lui, Bittiker nu-i putea vedea 
mâinile - care erau ascunse după trapă - şi nu observa că, în 
clipa de faţă, Race umbla pe sub comenzile de direcţie ale 
tancului. 


476 


— la spune-mi, isteţilă, ce-ai crezut că ai să reuşeşti venind 
aici? 

— Am crezut că pot să dezamorsez Supernova. Ştii tu, să 
salvez lumea. 

Incă mai căuta. 

„La dracu', trebuia să fie pe aici pe undeva...” 

— Tu chiar credeai că ai să poţi să dezamorsezi bomba aceea? 

„Am găsit.” 

Race se uită la Bittiker cu o căutătură aspră. 

— Atât timp cât îmi mai rămâne o secundă, am să încerc să 
dezamorsez bomba. 

— Serios? 

— Da, serios, spuse Race. Fiindcă am mai reuşit o dată. 

În momentul acela, nevăzut de Bittiker, Race îşi împinse 
degetul mare pe butonul acoperit cu cauciuc pe care îl găsise în 
partea inferioară a comenzilor de direcţie ale Abrams-ului. 
Acelaşi buton de cauciuc existent pe toate vehiculele de teren de 
producţie americană. 

VRUUUM! 

Imediat, monstruosul motor AVCO Lycoming al tancului se trezi 
la viaţă huruind şi pulsaţiile sale reverberară prin toată puntea de 
marfă. 

Bittiker fu smucit şi îşi pierdu echilibrul din cauza mugetului 
brusc al motorului tancului. Sus, pe estrada din faţa blindatului, 
Troy Copeland ridică şi el privirea, surprins. 

În locaşul şoferului, Race se uită în jur căutând ceva ce ar fi 
putut... 

„Da, grozav.” 

Găsi o manetă de control, dotată şi cu trăgaci, pe care scria 
„Tun PRINCIPAL”. 

Race apucă maneta şi apăsă pe trăgaci, sperând din tot 
sufletul că se afla măcar un proiectil în interiorul tunului principal 
al Abrams-ului. 

Şi era. 

Bubuitura tunului de 105 milimetri de pe tanc, declanşată în 
interiorul punţii de marfa a Antonov-ului, era, poate, cel mai 
puternic zgomot pe care îl auzise Race în viaţa lui. 


477 


Întregul avion de transport se zgudui violent când tunul 
puternic al Abrams-ului trase în toată splendoarea. 

Proiectilul de 105 milimetri ţâşni prin avion ca un asteroid 
răzleţ. Mai întâi, îi seceră capul lui Troy Copeland - direct, rapid - 
desprinzându-l într-o clipă, ca un glonţ care smulgea capul unei 
păpuşi Barbie, decapitându-l într-o nanosecundă şi lăsându-i 
trupul suspendat încă o întreagă secundă după ce capul îi fusese 
secerat. 

Dar proiectilul îşi continuă traiectoria. 

Ţâşni ca o rachetă prin peretele de oţel din spatele trupului lui 
Copeland şi urcă spre puntea pasagerilor Antonov-ului, sfredelind 
cu o viteză colosală pereţii carlingii, trecând drept prin pieptul 
pilotului, înainte să năvălească afară prin parbrizul avionului, într- 
o ploaie spectaculoasă de sticlă. 

Acum că pilotul era mort de-a binelea, Antonov-ul se înclină 
subit, intrând în primele etape ale picajului. 

Pe puntea pentru marfă, lumea se zguduia nebuneşte. Race îşi 
dădu seama de răul pe care îl făcuse, ştiu încotro se îndrepta 
avionul acela. 

„Atât timp cât îmi mai rămâne o secundă, am să încerc să 
dezamorsez bomba.” 

Bittiker stătea în continuare pe tanc, ţinând şi acum în mână 
pistolul Calico, dar fusese dezechilibrat puternic de descărcarea 
tunului. 

Race încercă rapid vitezele tancului şi găsi una care îi 
convenea. 

Apoi îşi împinse piciorul pe pedala de acceleraţie, până la 
podea. 

Tancul reacţionă imediat - şenilele începând să se învârtă - şi 
uriaşa fiară de oţel ţâşni de pe loc asemenea unei maşini de 
curse. Singura problemă era că ţâşni înapoi - ieşind pe rampa de 
încărcare, lansându-se de pe marginea ei şi prăbuşindu-se în gol. 


Tancul Abrams cădea. 

Rapid. Foarte, foarte rapid. 

Abia părăsise rampa de încărcare a Antonovului, că avionul de 
transport - eviscerat de explozia tunului de pe tanc - se aplecă în 


478 


picaj şi explodă, într-o minge uriaşă de foc. 

Abrams-ul căzu prin văzduh - cu spatele - cu o viteză 
fenomenală. Era atât de mare, atât de greu, încât brăzdă aerul 
ca o nicovală, o nicovală scrâşnitoare, de 67 de tone. 

În interiorul tancului, Race avea o grămadă de probleme. 

Totul era înclinat pe o parte şi întregul blindat se zguduia 
violent, lovit fiind de forţa de frecare cu aerul exterior. 

Cât despre el, Race stătea stingher în mijlocul pupitrului de 
comandă, cum fusese aruncat acolo când coborâse tancul de pe 
rampa de încărcare. Lângă el se afla Supernova. Acum era 
aşezată orizontal, fixată bine între tavan şi podea. 

Race văzu numărătoarea inversă de pe monitorul ei: 

00:00:21 

00:00:20 

00:00:19 

Nouăsprezece secunde. 

Cam tot timpul care îi mai rămăsese înainte ca tancul să se 
izbească de pământ de la o înălţime de 5 800 de metri. 

Ce naiba... doar mai făcuse chestia asta o dată. Putea să o 
facă şi a doua oară. 

Poate. 

Se uită fix la ecranul computerului: 


AVEŢI LA DISPOZIŢIE 
00:12:00 
MINUTE PENTRU A INTRODUCE CODUL DE 
DEZAMORSARE. 
INTRODUCEŢI CODUL DE DEZAMORSARE AICI 


Șaisprezece secunde... 

Tancul huruia, brăzdând cerul. 

Race se uita nefericit către cronometrul care se apropia 
inexorabil de zero. 

Deodată, cu colţul ochiului, zări ceva mişcare. Sări să se uite în 
sus - şi îl văzu pe Earl Bittiker târându-se prin trapa tanchistului 
şi ţinând în mână pistolul Calico! 


479 


„Oof, fir-ar să fie!” 

00:00:15 

„Lasă-l naibii! 

Tu ia şi te gândeşte!” 

„Să te gândeşti? Doamne, cum dracu' poţi să te gândeşti în 
interiorul unui tanc Abrams care se repede spre Pământ cu 
aproximativ 160 de kilometri pe oră, în timp ce un tip se caţără 
prin trapa şoferului, cu o armă în mână?” 

00:00:14 

Race încercă să-şi limpezească mintea. 

Bun, data trecută ştiuse că Weber era cel care alesese codul 
de dezamorsare. Dar de data aceasta nu avea nici cea mai vagă 
idee cine alesese codul, mai ales din cauză că nu ştia cine 
proiectase sistemul de aprindere al dispozitivului. 

00:00:13 

Sistemul de aprindere... 

Acestea fuseseră ultimele cuvinte ale lui Marty, cuvintele pe 
care le pronunţase în timp ce murea în braţele lui Race. 

00:00:12 

Abrams-ul ajunse la viteză maximă şi începu să scoată un 
sunet ascuţit, ca un țipăt, asemănător cu acela al unei bombe în 
cădere. _ 

Bittiker trecuse deja pe jumătate prin trapa conducătorului. I 
văzu pe Race şi trase cu pistolul spre el. 

Race se aruncă ferindu-se, ascunzându-se în spatele 
Supernovei, înşfăcă telefonul celular din buzunar, pe măsură ce 
mai multe gloanţe se împlântau în peretele de oţel al tancului de 
lângă el. 

— Demonaco! strigă el, acoperind zarva tancului în cădere. 

— Ce este, domnule profesor? 

— Spune-mi repede! Cine a proiectat sistemul de aprindere la 
Supernova marinei? 


De la cinci mii de kilometri distanţă, John-Paul Demonaco 
înşfăcă o foaie de hârtie aflată prin apropiere. Era o listă cu 
membrii din Marină şi din DARPA ai echipei Supernova. 

Ochii i se opriră asupra unuia dintre rânduri. 


480 


RACE, MARTIN E. INGINER PROIECTANT SISTEME DE APRINDERE 
DARPA D/3279-97A 


— Un tip pe nume Race. Martin Race! răcni Demonaco în 
telefon. 

„Marty”, îşi spuse Race. 

00:00:11 

Marty proiectase sistemul de aprindere. Asta încercase să-i 
spună înainte să moară. 

Aşadar, Marty era cel care stabilise codul de dezamorsare. 

00:00:10 

Un cod numeric, din opt cifre. 

Bittiker intrase cu totul în tanc acum. 

„Ce cod ar fi folosit Marty?” 

00:00:09 

Tancul cădea în continuare, scrâşnind prin aer, cu o viteză de 
peste trei sute de kilometri pe oră. 

Bittiker îl văzu şi îşi înălţă din nou Calico-ul. 

„Care era codul pe care îl folosea întotdeauna Marty?” 

00:00:08 

O zi de naştere? O dată semnificativă? 

„Nu. Nu şi Marty.” 

Dacă avea ceva care necesita un cod numeric, un card ATM 
sau un PIN, folosea întotdeauna acelaşi număr. 

„Numărul de înrolare pe care-l avusese Elvis Presley în 
armată.” 

00:00:07 

Bittiker aţinti Calico-ul către Race. 

„Doamne, cum era?” 

li stătea pe limbă... 

00:00:06 

Race se adăposti în spatele Supernovei - Bittiker n-ar fi 
îndrăznit să-l împuşte prin ea - şi se trezi în faţa computerului 
dispozitivului. 

„Doamne, care era numărul acela?” 

533... 


481 


„Gândeşte-te, Will! Gândeşte-te!” 
00:00:05 


53310761! 

„Asta era!” 

Race începu să apese pe tastele computerului de dezamorsare 
şi scrise: 53310761, după care îşi înfipse degetul în tasta ENTER. 

Ecranul bipăi. 


COD DE DEZAMORSARE INTRODUS 
NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ A DETONĂRII OPRITĂ LA 
00:00:04 
MINUTE 


Dar Race nu se obosi să mai rămână să se uite la ecran, în 
schimb, pur şi simplu se căţără rapid, îndepărtându-se de Bittiker 
- protejat de Supernova acum dezamorsată - şi o luă în sus pe 
scara scurtă care ducea la trapa din turela blindatului. 

Nu ştia de ce se îndreaptă în direcţia aceea. Era doar o idee 
complet ilogică referitoare la faptul că, dacă se găsea pe partea 
exterioară a tancului atunci când acesta ajungea la pământ, ar fi 
avut mai multe şanse să supravieţuiască impactului. 

Trebuia să fie deja aproape de impact. 

Pe drumul său de-a latul scării orizontale, dădu peste idol - 
care avea acum o gaură la bază - şi îl înşfăcă în timp ce se târa. 

Ajunse la trapă şi o deschise. Vântul vijelios îl izbi imediat în 
faţă - un vânt atât de rapid, încât îl orbea. 

Opintindu-se pe acoperişul acum vertical al Abrams-ului, dădu 
repede cu un picior în trapa din spatele lui, închizând-o şi 
blocându-l pe Bittiker înăuntru, tocmai când capacul de oţel era 
atacat de un baraj de foc automat din interior. 

Race privi în jos, drept spre vântul care îl izbea în faţă, lovindu- 
i-se de ochelari... 

„„Şi văzu pădurea tropicală repezindu-se spre el cu vreun 
milion de kilometri la oră! 


482 


Tancul şuieră, îndreptându-se spre sol. 

Două secunde până la impact. 

Acum e acum. 

O secundă. 

Pământul se repezi spre el. 

In ultima secundă înainte ca tancul Abrams să se izbească de 
pământ cu o viteză incredibilă, William Race închise ochii şi înălţă 
o singură rugăciune finală. 


Şi atunci se întâmplă. 
Impact. 


Impactul tancului cu pământul avu o forţă absolut uluitoare. 

Lumea păru să se cutremure când tancul de 67 de tone se izbi 
de ea cu viteză maximă. Tancul făcu implozie la contactul cu 
solul, turtindu-se într-o milisecundă, bucăţi întregi din el fiind 
aruncate în toate direcţiile. 

Earl Bittiker era în interiorul Abramsului. Când uriaşul tanc de 
oţel se izbi de pământ, pereţii acestuia se repeziră spre el cu o 
viteză şocantă, înfigându-i o mie de colţuri zdrenţuite de metal în 
trup - penetrându-l din toate părţile într-o nanosecundă, înainte 
ca el să se zdrobească, nimicindu-se cu totul. Un lucru era sigur, 
Earl Bittiker urlase în momentul morţii. 

William Race, în schimb, nu se aflase prin preajma tancului 
atunci când acesta lovise solul. 


În secunda aceea dinainte ca tancul să se zdrobească de 
pământ - când era la vreo 25 de metri deasupra - Race avusese 
o senzaţie foarte dubioasă. 

Auzise un zgomot asemănător unui bubuit sonic de undeva din 
spatele lui, de foarte aproape şi, brusc, din senin, simţise cum e 
smucit în sus spre cer de o forţă puternică, nevăzută. 

Dar nu fusese o smucitură dură sau biciuitoare - mai curând, 
fusese bruscă, dar lină, ca şi cum ar fi fost legat de ceruri printr-o 
coardă elastică invizibilă. 

Astfel încât, atunci când tancul - şi Bittiker - se izbise de 
pământ, nimicindu-se şi luând foc, Race plutea la zece metri 


483 


deasupra exploziei, bine, sănătos. 

Atunci se uită peste umăr şi văzu ce se întâmplase. 

Văzu două dâre de fum alb izbucnind din spatele unităţii în 
formă de A care era ataşată în spatele neobişnuitei sale veste din 
kevlar. De fapt, micile jeturi propulsoare izbucniseră din două 
mici porturi de evacuare situate la baza A-ului. 

Deşi Race nu ştia, vesta neagră de kevlar pe care i-o dăduse 
Uli lângă groapa de deşeuri era, de fapt, un dispozitiv de 
autopropulsie, unitatea de tehnologie avansată creată de DARPA 
împreună cu Armata Statelor Unite şi cu Divizia a 82-a 
Aeropurtată. 

Spre deosebire de paraşutele MCI-1B folosite în prezent de 
armată, care-i obligau pe cei care le purtau să rămână 
suspendaţi în bătaia puştii inamicului cel puţin câteva minute 
înainte să aterizeze, aceste dispozitive le permiteau purtătorilor 
să cadă liber până la o distanţă de 25 de metri de pământ, 
înainte de a-i ridica şi a-i opri brusc chiar deasupra zonei de 
aterizare, într-un mod asemănător cu aterizarea unei păsări. 

Totuşi, asemenea  paraşutelor, toate erau dotate cu 
comutatoare de altimetru - mecanisme de siguranţă declanşate 
de altitudine, care activau sistemele de propulsie, în 
eventualitatea în care purtătorul nu le activa el însuşi înainte să 
ajungă la o distanţă mai mică de 25 de metri faţă de sol. Şi exact 
asta i se întâmplase lui Race chiar acum. 

Nu avea cum să ştie că pe 25 decembrie 1997, când fuseseră 
furate patruzeci şi opt de încărcături izotopice pe bază de clor 
dintr-un camion DARPA ce călătorea de-a lungul şoselei 
Baltimore, furtul fiind opera Trupelor de Asalt, mai fuseseră 
sustrase şi şaisprezece dispozitive J-7. 


Încet, uşor, aparatul îl coborî pe Race la sol. 

Acesta oftă, rămas fără suflu, şi îşi lăsă trupul moale în timp ce 
cobora în coronamentul luxurianţilor copaci ai pădurii tropicale. 

După câteva secunde, picioarele îi ajunseră pe pământ, iar el 
căzu pur şi simplu în genunchi, epuizat. 

Se uită la pădurea tropicală din jurul lui şi, într-un ungher 
ascuns al minţii, începu să se întrebe cum naiba avea să iasă de 


484 


acolo. 

Apoi decise că nu-i mai păsa. Tocmai dezamorsase o 
Supernova în timp ce cădea de la o înălţime de 5 800 de metri, în 
interiorul unui tanc de luptă de 67 de tone. 

Nu, nu-i păsa nici cât negru sub unghie. 

Dintr-odată, soluţia problemei lui se prezentă sub forma unui 
mic hidroavion ce zbura la înălţime redusă, peste copacii de 
deasupra lui. Un bărbat îi făcea bucuros cu mâna din dreptul 
ferestrei pilotului. 

Era Doogie, cu Gânsacul. 

Frumos. 


Treizeci de minute mai târziu, cum găsiseră o întindere 
convenabilă de apă pe un râu din apropiere, Race se afla din nou 
la bordul Gânsacului, împreună cu ceilalţi, înălțându-se pe cerul 
curat de după-amiază, mult deasupra pădurii tropicale. 

Işi lăsase capul să se odihnească pe fereastra carlingii, 
uitându-se în gol în afară în timp ce zburau. Era absolut epuizat. 

Doogie, de lângă el, spuse: 

— Ştii ce cred, profesore? Cred că a cam venit vremea să ne 
cărăm dracului din nenorocita asta de ţară. Ce zici? 

Race se întoarse către el. 

— Nu, Doogie. Incă nu. Mai e un singur lucru pe care trebuie 
să-l fac înainte să plec. 


485 


A ŞAPTEA MAŞINAŢIE 


Miercuri, 6 ianuarie, ora 17:30 


486 


Gânsacul ateriză pe râul de lângă Vilcafor la scurt timp după 
apus, pe 6 ianuarie 1999. 

După ce se unseră din nou cu urină de maimuţă, Race şi Renee 
se îndreptară din nou spre satul din munţi. li lăsară pe Doogie şi 
pe Gaby în Gânsac, pentru a-i permite lui Gaby să-i trateze 
numeroasele răni tânărului soldat din Beretele Verzi. 

Pe când cei doi îşi târau picioarele prin Vilcafor, obosiţi şi 
epuizați, Race văzu că nu mai erau cadavre pe stradă. 

In ciuda faptului că vreo doisprezece oameni de ştiinţă din 
marină şi din DARPA - plus Marty, Lauren, Nash şi Van Lewen - 
fuseseră ucişi aici cu doar câteva ore înainte, nu mai rămăsese 
niciun trup acolo. 

Race se uita cu tristeţe la strada cea goală. Nu avea nicio idee 
unde dispăruseră trupurile. 


El şi Renée intrară în satul din munţi tocmai când începea să 
cadă amurgul la poalele Anzilor. 

Căpetenia băştinaşilor, Roa, şi antropologul, Miguel Moros 
Marquez, îi întâmpinară în dreptul şanţului de la marginea 
satului. 

— Cred că asta vă aparţine, spuse Race întinzându-i idolul pe 
care îl ţinea în braţe. 

Roa îi zâmbi. 

— Eşti cu adevărat Cel Ales, spuse el. Oamenii mei vor intona 
într-o zi cântece despre tine. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc că ne- 
ai redat Spiritul. 

Race îşi înclină capul. Nu credea deloc că ar fi, în vreun fel, Cel 
Ales. Pur şi simplu făcuse ceea ce considerase că trebuie. 

— Promite-mi un singur lucru, îi spuse lui Roa. Promite-mi că, 
atunci când voi pleca, veţi părăsi satul acesta şi veţi dispărea în 
păduri. Oamenii vor mai veni şi cu alte ocazii în căutarea acestui 
idol, sunt sigur. Du idolul acesta departe de aici, acolo unde n-au 


487 


să-l găsească niciodată. 

Roa încuviinţă: 

— Aşa vom face, Cel Ales. Aşa vom face. 

Race încă nu îi înmânase propriu-zis idolul lui Roa. 

— Dacă îmi permiţi, zise el, mai am ceva de făcut aici şi, 
pentru asta, voi avea nevoie de idol. 


Tribul de băştinaşi se adună pe cărarea spiralată care 
înconjura turnul de piatră. 

Căzuse noaptea şi erau cu toţii unşi bine cu urină de maimuţă. 

Din câte spunea Marquez, rapele, neputând să se întoarcă în 
adăpostul lor din interiorul templului, îşi petrecuseră ziua 
ascunzându-se în umbrele întinse de la baza craterului. 

Race stătea pe cărarea spiralată, uitându-se peste hăul care 
fusese mai devreme străbătut de podul de frânghii. 

Podul atârna în continuare de-a lungul laturii turnului, în 
acelaşi loc în care îl lăsaseră naziştii când îl dezlegaseră în urmă 
cu douăzeci şi patru de ore. 

Unul dintre cei mai agili căţărători ai lui Roa - îmbibat cu de 
două ori mai multă urină de maimuţă - fu trimis la baza 
canionului, unde se lansă într-o căţărare pricepută pe peretele 
vertical al turnului de piatră. 

După o vreme, ajunse la odgonul de recuperare care atârna de 
capătul podului de frânghii. II legă de altă frânghie ţinută de 
băştinaşii ce stăteau pe cărarea spiralată, iar aceştia traseră 
frânghia de recuperare de partea lor de râpă. 

In scurt timp, podul de frânghii fu pus la loc. 

— Eşti sigur că vrei să faci asta? îl întrebă Renee pe Race, în 
timp ce acesta se uita la turnul de piatră. 

— Există o cale de ieşire din templul acela, spuse el. Renco a 
găsit-o. O voi găsi şi eu. 

Apoi, cu idolul într-o mână, o torţă în cealaltă şi cu un săculeţ 
de piele aruncat peste umăr, Race îi conduse pe ceilalţi de-a 
lungul podului atârnat. 

Zece dintre cei mai puternici războinici ai lui Roa îi urmară, 
având şi ei torţe aprinse. 

Odată ajunşi toţi pe turnul de piatră, Race îi conduse în poiana 


488 


din faţa templului. Acolo scoase o băşică plină cu apă din 
săculeţul de piele şi o folosi ca să ude idolul de thyriu. 

Idolul începu imediat să zumzăie. Un sunet pur, fascinant, care 
străbătea aerul nopţii ca un cuţit. 

În câteva minute, prima rapa ajunse în poiană. 

Apoi o a doua şi o a treia. 

Uriaşele pantere negre se adunară în luminiş, formând un cerc 
larg în jurul lui. 

Race numără douăsprezece în total. 

Udă din nou idolul şi acesta îşi emise tonul constant, armonic, 
cu o vigoare reînnoită. 

Apoi făcu un pas înapoi, intrând în templu. 

După ce cobori zece paşi, era înconjurat de întuneric. 

Rapele - mari, negre şi amenințătoare - îl urmară în interior, 
blocând razele albăstrui de lună care pătrundeau în tunel din 
afară. 

Odată ce toate panterele intrară cu totul în templu, cei zece 
războinici indieni din exterior începură să opintească bolovanul - 
aşa cum le spusese Race să facă. 

Uriaşa piatră hurui puternic, în timp ce era împinsă încet înapoi 
în locaşul său. 

Race îi privea mişcarea din interiorul templului. Treptat, toată 
lumina lunii din exterior fu înlocuită de umbra lespezii uriaşe şi 
apoi, cu o bufnitură finală, amenințătoare, lespedea încetă să se 
mai mişte. 

Acum umplea portalul, închizându-l ermetic, închizându-l 
totodată şi pe William Race în interiorul templului împreună cu 
haita de rape feroce. 


Întuneric. 

Întuneric beznă, în afară de pâlpâirea portocalie a torţei sale. 

Pereţii tunelului din jurul lui Race luceau datorită umezelii. De 
undeva din adâncurile templului, auzi un ecou constant: pic-pic- 
pic. 

Era absolut înfiorător, dar, în mod curios, lui Race nu-i era frică 
deloc. După toate aventurile prin care trecuse, scăpase de-a 
binelea de teamă. 


489 


Cele douăsprezece rape - întrupări ale răului în lumina 
pâlpâitoare a torţei - pur şi simplu se uitau fix la idolul zumzăitor 
din mâna lui Race, vrăjite. 

Ţinând torţa sus deasupra capului, cobori pe tunelul spiralat de 
la baza scărilor. Acesta cotea în jos, spre dreapta, într-o curbă 
lentă, descendentă. Mici firide erau presărate de-a lungul 
pereţilor săi. 

Race trecu pe lângă firida pe care o văzuse data trecută când 
fusese în templu, văzu scheletul ciopârţit despre care 
presupusese că ar fi fost Renco, dar despre care ştia acum că era 
conchistadorul bătrân şi şiret care îi furase prinţului pandantivul 
de smarald. 

Ajunse la fundul pasajului spiralat şi văzu un tunel lung şi drept 
care se întindea în faţa lui. Era tunelul în care Von Dirksen şi 
oamenii lui îşi găsiseră sumbrul sfârşit. 

Rapele apărură de pe rampa din spatele lui - tăcute, 
bântuitoare, amenințătoare - abia făcând un zgomot în timp ce 
se unduiau pe labele lor cu pernuţe moi. 

La capătul tunelului lung şi drept, Race dădu peste o uriaşă 
gaură în podea. Avea o formă aproximativ pătrată şi era lată de 
cel puţin cinci metri, ocupând întregul tunel din faţa lui. 

Dinspre groapă venea unul dintre cele mai dezgustătoare 
mirosuri pe care le simţise de foarte, foarte multă vreme. 

Se cutremură simțind mirosul, în timp ce studia groapa mare 
din podeaua din faţa lui. 

De cealaltă parte a ei, nu văzu nimic altceva în afară de zid - 
un zid masiv, de piatră - iar în interiorul gropii nu zări decât un 
întuneric ca de cerneală. 

Insă chiar atunci observă o serie de sisteme de susţinere 
pentru mâini şi picioare, săpate în peretele din dreapta al gropii. 
Fuseseră sculptate în aşa fel - unul peste celălalt - încât creau un 
fel de scară, pe care o persoană o putea folosi ca să coboare în 
gaură. 

După ce mai udă încă o dată idolul din băşica plină de apă, 
Race îşi vâri mânerul torţei aprinse în gură şi apoi, folosind 
tăieturile pentru mâini şi picioare din perete, începu uşor să 
coboare în groapa întunecată şi urât mirositoare. 


490 


Rapele îl urmară, dar nu se obosiră să folosească treptele 
pentru susţinerea picioarelor. Pur şi simplu îşi utilizară ghearele 
ca nişte pumnale pentru a cobori în jos, pe pereţi, să-l urmeze în 
groapă. 

După aproximativ cinci metri, Race ajunse din nou pe pământ 
ferm. 

Mirosul oribil era mai puternic aici, până în punctul în care 
devenea copleşitor. Mirosea a carne putrezită. 

Race îşi luă torţa aprinsă din gură şi se întoarse cu spatele la 
peretele pe care tocmai coborâse. 

Ceea ce văzu îl lăsă fără răsuflare. 

Stătea în interiorul unui fel de hol enorm, o cavernă uriaşă, cu 
pereţii de piatră, care fusese sculptată în pântecele turnului. 

Era absolut spectaculoasă. 

O catedrală enormă săpată în piatră. 

Tavanul său înalt, boltit, se înălța în aer la cel puţin cinci metri 
deasupra podelei, dispărând în întuneric. Era susţinut de o serie 
de coloane de piatră, care ieşeau din stâncă. O podea plată se 
întindea în faţa lui Race. Şi aceasta dispărea între umbre. 

Insă pereţii catedralei erau cea mai uluitoare trăsătură. 


Erau plini de basoreliefuri primitive - pictograme 
asemănătoare celor de pe portalul decorat de sus, de la 
suprafaţă. 


Erau scene cu rape, scene cu oameni, scene cu rape ce 
ucideau oameni. Le smulgeau membrele, le sfâşiau capetele, în 
unele imagini, oamenii care urlau în timp ce erau schilodiţi de 
pantere ţineau strâns în mâini mormane de comori, chiar şi 
atunci când erau ucişi. 

Lăcomie pură, chiar şi în momentul morii. 

Imprăştiate printre basoreliefurile de pe pereţi erau o serie de 
firide de piatră, care fuseseră sculptate toate sub formă de 
capete de rape. 

Pânze groase de păianjen acopereau fiecare firidă, astfel încât 
să arate ca şi cum nişte perdele transparente, cenuşii, fuseseră 
coborâte peste fălcile rape/or sculptate. 

Race se îndreptă spre una dintre firide şi trecu prin pânza de 
păianjen ce acoperea gura rapei. 


491 


Făcu ochii mari. 

Un mic podium, ca un raft, fusese săpat în peretele din 
interiorul fălcilor dezgolite ale rapei;. Pe el se afla o statuetă aurie 
lucitoare care fusese prelucrată sub forma unui bărbat gras cu o 
erecţie enormă. 

— Doamne, Dumnezeule... răsuflă el, văzând statueta. 

Scrută sala din jurul lui. Trebuie să fi fost vreo patruzeci de 
astfel de firide împrăştiate pe toate zidurile. lar dacă exista câte 
un artefact în fiecare, atunci s-ar fi ajuns la o comoară care 
valora... 

Era comoara lui Solon. 

Race se uită la firida împodobită din faţa lui, privi apoi şi la 
capul sculptat al rapei, care îi rânjea răutăcios. 

Era ca şi cum cel care construise acest templu l-ar fi provocat 
pe aventurierul lacom să intre în gura felinei şi să-i ia comoara. 

Dar Race nu voia nicio comoară. 

Voia să se întoarcă acasă. 

Se îndepărtă de firida înfricoşătoare şi reveni în uriaşa 
catedrală de piatră, ţinându-şi în continuare torţa sus. 

Şi atunci văzu sursa mirosului neplăcut care îi atacase nările. 

— Vai, Doamne, răsuflă el. 


Se afla în partea îndepărtată a catedralei şi era uriaşă. 

Era o grămadă de cadavre - un munte înalt şi urât de trupuri. 

Trupuri umane. 

Trebuie să fi fost cel puţin o sută şi fiecare dintre ele se afla în 
diferite stadii de dezmembrare. Sângele acoperea cu un strat 
lucios pereţii din jurul lor în cantităţi atât de mari, încât părea că 
cineva îi zugrăvise cu el. 

Unele trupuri erau goale, altele, parţial acoperite - unele aveau 
capetele smulse, altele, braţele, iar altele, întregul trunchi sfâşiat 
în două. Oase însângerate erau împrăştiate peste tot, unele 
dintre ele mai având încă bucăţi de carne nemâncată atârnate pe 
ele. 

Spre groaza lui, Race recunoscu unele dintre trupuri. 

Căpitanul Scott - Chucky Wilson - Tex Reichart - generalul 
german, Kolb. Văzu până şi trupul lui Buzz Cochrane aruncat, cu 


492 


faţa în jos, în grămadă. Întreaga parte inferioară a trunchiului său 
fusese mâncată. 

Fapt şi mai curios, Race văzu un număr mare de cadavre cu 
pielea măslinie în morman. 

Băştinaşi. 

Deodată, zări o mică gaură în zidul din spatele grămezii 
sinistre de cadavre. 

Avea o formă aproximativ circulară, cu diametrul de vreo 75 
de centimetri, lăţimea unui bărbat solid. 

Race îşi aminti imediat că văzuse o piatră cu o formă similară 
la suprafaţă mai devreme - pe cărarea ca un balcon de dincolo 
de templu - o piatră bizară, rotundă, în mijlocul tuturor celorlalte 
de formă pătrată, o piatră care părea să fi fost îndesată într-un 
fel de gaură cilindrică. 

„Vai, nu”, îşi spuse Race, dându-şi seama. 

Nu era o gaură... 

Era un jgheab. 

Un jgheab care începea la suprafaţă şi se termina acolo, în 
uriaşa catedrală de piatră. 

Intr-o clipă, găsi răspunsul la întrebarea referitoare la modul în 
care supravieţuiseră rapele timp de patru sute de ani în interiorul 
templului. 

Cu ochii minţii, Race îşi aminti cuvintele lui Miguel Marquez: 

„Dacă nu ai fi supravieţuit încăierării tale cu caimanul, prietenii 
tăi ar fi fost oferiţi drept sacrificiu rapelor.” 

Oferiti drept sacrificiu rapelor. 

Race se uita ţintă la gaura circulară din perete, făcând ochii 
mari de groază. 

Era o fântână de sacrificare. 

O fântână în care băştinaşii din satul de sus le aruncau ofrande 
rapelor. 

Ofrande umane. 

Ofrande umane. 

Aruncau acolo şi oameni de-ai lor. 

Dar probabil lucrurile nu se opreau aici, se gândi Race în timp 
ce se uita la numărul nesfârşit de trupuri măslinii care se găseau 
în grămada de cadavre. 


493 


Probabil băştinaşii îşi aruncau aici morţii - şi morţii duşmanilor 
lor - ca modalitate de a mai linişti felinele. 

Şi în momentele de lipsă a hranei, îşi imagină Race, probabil 
rapele se mâncau pur şi simplu între ele. 

Atunci zări cinci pantere întinse pe podeaua de piatră, dincolo 
de mormanul de cadavre, alături de o gaură mică, pătrată, din 
podea. 

Cele cinci rape se uitau fix la el, vrăjite de zumzetul constant al 
idolului ud. 

În faţa lor erau vreo zece feline mult mai mici - pui, pui de rape 
- fiecare având dimensiunile şi forma unui pui de tigru. Şi 
acestea se uitau fix la Race. Părea că se opriseră toate în timp ce 
se jucau, imediat ce auziseră bâzâitul hipnotizator al idolului. 

„Doamne, îşi spuse Race, aici era o întreagă comunitate. O 
comunitate de rape.” 

„Haide, Will, fă-ţi treaba odată.” 

Bun. 

Şi atunci Race extrase ceva din săculeţul de piele pe care îl 
avea aruncat peste umăr. 

Idolul cel fals. 


Race lăsă idolul fals pe podea, la baza marii gropi pătrate care 
dădea spre catedrală, astfel încât oricine ar fi intrat în templu să-l 
găsească imediat. 

Nu ştia sigur, dar îşi imagina că exact asta făcuse şi Renco cu 
patru sute de ani înainte. 

„Bine, îşi spuse, a venit momentul să plecăm de aici.” 

Race văzu gaura mai mică din podea de lângă cele cinci rape 
cu pui şi se gândi că opţiunea cea mai bună - în afară de 
căţărarea în sus pe jgheabul de sacrificare, în speranţa că cineva 
avea să-i deschidă - era să continue să coboare. 

Şi astfel, cu idolul real încă zumzăindu-i în braţe, îşi făcu loc 
atent pe lângă cele cinci rape femele şi puii lor şi se îndreptă 
spre gaura mică, pătrată, ce se afla în podea, lângă ele. 

Se uită în jos spre gaură. 

Avea aproximativ jumătate de metru pătrat şi dispărea în jos, 
prin podeaua stâncoasă. Ca şi groapa mai mare dinainte, şi 


494 


aceasta avea suporturi pentru picioare şi mâini sculptate în 
pereţii verticali. 
„Ce naiba”, îşi spuse Race. 


Apucând iarăşi torţa strâns între dinţi şi băgând idolul 
zumzăitor în săculeţul de piele, Race cobori prin canalul îngust. 

După vreun minut, nu mai văzu deschizătura tunelului de 
deasupra lui. De acolo înainte, cu excepţia unui cerc mic de 
lumină portocalie pâlpâitoare care ilumina spaţiul din preajmă, fu 
înconjurat de un întuneric de nepătruns. 

Câteva rape îl urmară, deplasându-se prin galerie până la 
marginea cercului de lumină al torţei, atârnând deasupra lui cu 
capul în jos, ţinând pasul cu el, uitându-se la el cu ochii lor 
galbeni şi reci. 

Dar nu-l atacară. 

Race cobora în continuare. Tot mai mult şi mai mult. Avea 
senzaţia că ar fi coborât kilometri întregi, dar, în realitate, erau 
doar vreo câteva sute de metri. 

În cele din urmă, picioarele îi ajunseră din nou pe pământ. 

Race îşi luă torţa, o ridică şi descoperi că stătea într-un fel de 
cavernă mică, ce era mărginită de ziduri masive de piatră. 

Caverna era însă plină de apă. 

Era un fel de baltă - o baltă mică, înconjurată în trei părţi de 
pereţi de piatră. Pe cea de-a patra latură a bălții se afla o 
porţiune plată de pământ, pe care stătea Race acum. 

Se apropie de marginea apei, se aplecă să o atingă, ca şi cum 
ar fi vrut să vadă dacă e reală. Cele două rape coborâră încet din 
tunel, în spatele lui. 

Race îşi înmuie mâna în apă. 

Dintr-odată, simţi ceva. 

Nu un obiect, ci doar o scurgere uşoară a apei. 

Race se încruntă. Apa curgea. 

Se mai uită o dată la baltă şi văzu că valurile sale mici se 
mişcau, de fapt, foarte puţin, dinspre dreapta spre stânga. 

Şi în clipa aceea îşi dădu seama unde era. 

Era chiar la baza turnului de piatră, în punctul în care acesta se 
unea cu lacul puţin adânc de la baza craterului. Doar că - într-un 


495 


fel - apa intra şi ieşea din această cavernă. 

Idolul zumzăia în continuare în săculeţul său. 

Cele două rape îl priveau pe Race atent. 

Apoi, cu o încredere pe care nu avea niciun motiv să o aibă, 
Race stinse torţa aprinsă, intră în balta cu apă neagră ca 
cerneala - cu tot cu săculeţ şi cu haine - şi se scufundă. 


Treizeci de secunde mai târziu, după ce înotase printr-un lung 
tunel subacvatic, ieşi la suprafaţă în lacul de la baza craterului. 

Trase aer în piept şi respiră uşurat, recunoscător. 

Reuşise să iasă. 


După ce părăsi baza turnului de piatră, Race se întoarse în 
satul din înălţimi. Dar înainte să facă asta, se opri în vârful 
turnului, la intrarea în templu. Războinicii care împinseseră 
lespedea la loc în portal plecaseră acum, îndreptându-se deja 
spre sat, iar Race stătea singur în faţa impunătoarei structuri. 

După câteva momente, înşfăcă o piatră pe care o găsi în 
apropiere şi se apropie de lespedea ce acoperea portalul. Apoi, 
sub inscripţia lui Alberto Santiago, scrijeli şi el un mesaj: 


Nu deschideţi cu niciun preț. 
Inăuntru se află moartea. 
William Race, 1999 


Când ajunse din nou la satul de pe înălţimi, dădu peste Renee 
care îl aştepta la marginea şanţului cu apă, împreună cu Miguel 
Marquez şi cu căpetenia, Roa. 

Race îi dădu idolul lui Roa. 

— Rapele sunt iar în templu, spuse el. E timpul să ne 
întoarcem acasă. 

— Oamenii mei îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru ei, 
Cel Ales, zise Roa. Ce bine ar fi dacă pe lume ar exista mai mulţi 
oameni ca tine... 

Race se aplecă modest, tocmai când Renee îşi încolăcea braţul 
sănătos pe după al lui. 

— Cum te simţi, eroule? îl întrebă ea. 


496 


— Cred că am mai suferit de încă o lovitură la cap, spuse el. 
Cum altfel aş putea să explic toate faptele acelea de vitejie? 
Trebuie să fi fost vorba de adrenalină. 

Renée dădu din cap dezaprobator, privindu-l fix în ochi. 

— Nu, spuse ea. Nu cred că a fost adrenalină. 

Şi apoi îl sărută - uşor - apăsându-şi buzele de ale lui. Când, în 
cele din urmă, se retrase zâmbind, spuse: 

— Hai, eroule. E timpul să plecăm acasă. 


Race şi Renee părăsiră satul în uralele băştinaşilor. 

În timp ce dispăreau prin crater şi se îndreptau spre Vilcafor, 
un țipăt înăbuşit se auzi de undeva din aşezarea din spatele lor. 

Venea din cuşca de bambus legată de cele patru trunchiuri de 
copac, ca de nişte stâlpi. 

În cuşcă, la pământ, zvârcolindu-se în agonie din cauza rănilor 
abdominale şi cu ambele mâini tăiate, se afla nenorocit - şi cu un 
căluş în gură - Frank Nash. 

Băştinaşii nu-l uciseseră pe strada principală din Vilcafor mai 
devreme. În schimb, îi tăiaseră mâinile cu care fura şi îl 
aduseseră aici pentru un tratament mai adecvat. 


După o oră începu ultima procesiune indiană către templul lui 
Solon. Trupurile erau cărate sus, pe tărgi ceremoniale, în timp ce 
alaiul îşi croia drum peste podul de frânghii. 

Nash se zvârcolea în agonie pe una dintre tărgi, în timp ce o 
serie de cadavre - Van Lewen, Marty, Lauren, Romano şi 
trupurile întregii echipe de Marină-DARPA - ocupau celelalte 
tărgi. Moartă sau vie, orice fel de carne de om îi calma pe zeii 
felini care locuiau în interiorul templului. 

Întregul sat se adună în spatele construcţiei sacre - cântând la 
unison - în timp ce doi războinici puternici ridicau piatra cilindrică 
din locaşul său de pe potecă, scoțând la iveală jgheabul de 
sacrificare. 

Trupurile ucise fură aruncate în gaură înainte - Van Lewen, 
apoi Marty, apoi Lauren, Copeland şi soldaţii din marină. 

Frank Nash fu adus ultimul la fântâna de sacrificiu. Văzuse ce 
se întâmplase cu celelalte trupuri şi făcu ochii mari când îşi dădu 


497 


seama ce urma să păţească. 

Ţipă prin căluş în timp ce preoţii sacrificiali îi legau picioarele. 
Se zvârcolea nebuneşte pe când doi războinici indieni îl aduceau 
spre jgheab. 

Îl băgară înăuntru, cu picioarele înainte şi, văzând cerul pentru 
ultima dată, Frank Nash fu aruncat, cu ochii holbaţi de groază. 

Cei doi războinici îl azvârliră în jgheab. 

Nash ţipă tot drumul până jos. 

Piatra cilindrică fu pusă la locul ei şi băştinaşii plecară de pe 
turnul de piatră pentru ultima dată, urmând să nu se mai 
întoarcă în veci. Odată întorşi în satul lor, începură pregătirile 
pentru o lungă călătorie, o călătorie care avea să-i ducă într-un 
loc din adâncurile pădurii tropicale, unde nu avea să-i găsească 
nimeni vreodată. 


Gânsacul plutea pe deasupra Anzilor, îndreptându-se spre 
Lima, spre casă. 

Doogie stătea în faţă, în carlingă, bandajat, dar în viaţă. Race, 
Renée, Gaby şi Uli stăteau în spate. 

După vreo oră de zbor, Gaby Lopez i se alătură lui Doogie în 
carlingă. 

— Bună, spuse ea. 

— Bună, îi răspunse Doogie când văzu cine era. 

Înghiţi în sec, agitat. Încă mai credea că Gaby e foarte drăguță 
şi foarte mult peste nasul lui. Se descurcase foarte bine când 
trebuise să-l bandajeze, tratându-l cu mare blândeţe. lar el se 
holbase la ea tot timpul. 

— Mulţumesc că m-ai ajutat cu caimanul atunci, în şanţ, zise 
ea. 

— A, murmură el roşind. N-a fost mare lucru. 

— Ei bine, mulţumesc oricum. 

— Pentru puţin. 

Se lăsă o linişte stingheră. 

— Auzi, mă întrebam, spuse Gaby agitată. Dacă nu ai - ştii tu - 
avea nicio prietenă acasă, poate ţi-ar plăcea să vii la mine să te 
invit la masă. 

Inima lui Doogie aproape că se opri. Faţa i se lumină cu un 


498 


zâmbet larg. 

— Ar fi minunat, răspunse el. 

La trei metri în spatele lor, în secţiunea pentru pasageri a 
avionului, Renée stătea ghemuită pe umărul lui Race, dormind 
dusă. 

Cât despre profesor, acesta vorbea cu John-Paul Demonaco la 
telefonul lui Earl Bittiker - datorită butonului de reapelare. Il puse 
pe Demonaco la curent cu tot ceea ce se întâmplase în Vilcafor. 
De la BKA la nazişti, la marină, la armată şi, în cele din urmă, la 
Texani. 

— Deci, stai puţin, interveni Demonaco. Ai ceva experienţă 
militară? 

— Nici vorbă, zise Race. 

— Doamne. Şi atunci ce eşti, un fel de erou anonim? 

— Cam aşa ceva. 

După ce mai vorbiră puţin, Demonaco îi dădu lui Race numărul 
de telefon şi adresa ambasadei americane din Lima şi numele 
omului de legătură al FBl-ului de acolo. FBl-ul spuse el, avea să 
se ocupe de întoarcerea sa în State. 

După ce închise, Race rămase cu privirea pe fereastră, 
uitându-se la munţii ce se unduiau pe sub el, ţinându-şi şapca 
uzată cu Yankees lipită de hublou şi, cu mâna dreaptă, jucându- 
se cu pandantivul de smarald care îi atârna la gât. 

După un timp, clipi şi scoase ceva din buzunar. 

Era caietul subţire, legat în piele, pe care Marquez i-l dăduse în 
dimineaţa aceea de după banchet. 

Race îl răsfoi. Nu era foarte gros. De fapt, nu era alcătuit decât 
din câteva pagini scrise de mână. 

Dar scrisul îi era cunoscut. 

Race întoarse prima pagină şi începu să citească. 


499 


A CINCEA LECTURĂ 


Către bravul aventurier care găseşte acest caiet. 

Iti scriu acum, la lumina unei torţe, la poalele munţilor 
maiestuoşi care domină Noua Spanie. 

După aprecierile mele de amator, acum e aproximativ Anul 
Domnului Nostru 1560, adică au trecut aproape douăzeci şi cinci 
de ani de când am ajuns pe aceste ţărmuri străine. 

Pentru mulţi care s-ar putea să citească această scriere, 
aceasta nu va însemna nimic, căci o scriu anticipând punerea pe 
hârtie a altei povestiri, mai complete, despre aventurile 
remarcabile prin care am trecut în Noua Spanie - povestire pe 
care, poate, nu o voi mai scrie deloc. 

Dar dacă o scriu şi dacă tu, brav aventurier, ai ajuns în posesia 
acestui caiet datorită unor nobili băştinaşi, după ce ai citit acea 
poveste, ceea ce urmează va avea fără îndoială sens pentru tine. 


Au trecut aproape douăzeci şi cinci de ani de la incredibila mea 
aventură cu Renco, şi toţi prietenii mei au murit. 

Bassario, Lena şi chiar şi Renco. 

Dar nu te teme, dragă cititorule, nu au murit din cauza vreunei 
fapte necurate. Au murit în somn, toţi, victime ale ticăloasei de 
care nu poate scăpa nimeni - bătrâneţea. 

Acum, eu sunt ultimul rămas în viaţă. 

Prin urmare, din nefericire, nu mai am pentru ce trăi în aceşti 
munţi, aşa că m-am hotărât să mă întorc în Europa. 

Vreau să-mi sfârşesc zilele în vreo mănăstire ascunsă, departe 
de lume, unde, cu voia lui Dumnezeu, îmi voi scrie uimitoarea 
poveste pe larg. 

Las, totuşi, acest caiet pe mâinile sigure ale prietenilor mei 
incaşi - ca să li-l lase copiilor lor şi copiilor copiilor lor - şi să-l 
ofere doar celor mai de încredere aventurieri, într-adevăr, doar 
celor a căror măreție se aseamănă cu aceea a bunului meu 
prieten Renco. 


500 


Acestea fiind spuse, datorită viței nobile a celor care vor citi 
povestea, îmi voi propune ca acest caiet să risipească unele 
dintre înfloriturile pe care am de gând să le includ atunci când 
voi spune mai pe larg istoria mea. 

După moartea lui Hernando, pe uriaşul turn de piatră, Renco a 
intrat într-adevăr în templu cu cei doi idoli, dar avea să iasă la 
scurt timp după aceea, printr-un tunel subacvatic de la baza 
uriaşului stâlp de piatră, viu şi nevătămat. 

Locuitorii din Vilcafor aveau să-şi părăsească satul de la baza 
platoului şi să se mute într-un loc mai înalt, într-un spaţiu nou de 
deasupra uriaşului crater ce adăpostea templul. 

Eu aveam să trăiesc cu ei pe durata următorilor douăzeci şi 
cinci de ani, bucurându-mă de compania bunului meu prieten 
Renco. Ei bine, până şi ticălosul de Bassario, care şi-a dovedit 
valoarea în timpul ultimei confruntări cu Hernando şi cu oamenii 
săi, mi-a devenit tovarăş de nădejde. 

Dar, vai, ce bine m-am simţit alături de Renco! Nu mai 
avusesem niciodată un prieten atât de bun şi de loial. Mă simt 
norocos că am putut să-mi petrec cea mai mare parte din viaţă în 
compania lui. 

A, şi încă o povestioară pentru tine, nobile cititor - una pe care 
te rog să nu o spui fraţilor mei, sfinţi părinţi. 

După o vreme, urma să mă căsătoresc. 

Şi cu cine, poate ai întreba? Ei bine, cu nimeni alta decât 
frumoasa Lena. 

Da, ştiu! 

Deşi am admirat-o din prima clipă în care am văzut-o, nu 
puteam să ştiu că şi ea avea aceleaşi sentimente faţă de mine. 
Credea că sunt un bărbat curajos şi nobil şi, ei bine, cine eram eu 
să o contrazic? 

împreună cu tânărul ei fiu Mani - pe care Renco l-a alintat aşa 
cum fac unchii din lumea întreagă - am alcătuit o familie 
minunată şi, într-adevăr, curând Lena şi eu aveam să ne întărim 
legătura, având două minunate fiice, care, pot spune cu mândrie, 
erau imaginea fidelă a mamei lor. 

Eu şi Lena aveam să fim căsătoriţi timp de douăzeci şi patru de 
ani, cei mai minunaţi douăzeci şi patru de ani din viaţa mea. 


501 


Totul s-a terminat acum doar câteva săptămâni, când ea a 
adormit alături de mine şi nu s-a mai trezit. 
Imi este dor de ea în fiecare zi. 


Acum, când ghizii se pregătesc să mă conducă spre nord prin 
pădurile din ţara aztecilor, mă gândesc la aventurile mele şi la 
cele ale Lenei şi ale lui Renco. 

Mă gândesc la profeția care ne-a unit şi mă întreb dacă, într- 
adevăr, sunt şi eu unul dintre cei pomeniţi în ea. 


Va veni o vreme când el va veni, 

Un om, un erou, îndatorat Semnului Soarelui. 

El va avea curajul să se lupte cu marile şopârle, 

El va avea jinga. 

El se va bucura de ajutorul oamenilor curajoşi, 
Oameni ce şi-ar da viaţa pentru această cauză nobilă, 
Şi el va cădea din ceruri pentru a ne salva spiritul. 

El e Cel Ales. 


Şi mă întreb, oare eu sunt „un bărbat curajos”? 

E ciudat - foarte ciudat - dar acum, după toate cele prin care 
am trecut, chiar cred că sunt. 

Brav aventurier, povestea aceasta a ajuns la sfârşit. 

Fie ca aceste scrieri să te găsească sănătos şi îţi doresc fericire 
în viaţă şi în dragoste. 

Cu bine. 

A.S. 


Race stătea în spatele Gânsacului, uitându-se la ultima pagină 
din caietul lui Alberto Santiago. 

Era bucuros că bunul călugăr îşi găsise fericirea după aventura 
lui. O merita. 

Race se gândi la transformarea lui Santiago - la transformarea 
lui dintr-un călugăr timid într-un viteaz apărător al idolului. 

Apoi se mai uită o dată la profeție şi se gândi la Renco. În acea 
clipă, dintr-un motiv oarecare, pe care nu-l înţelegea, începu să 
se gândească la asemănările dintre Renco şi e/ însuşi. 

Amândoi aveau Semnul Soarelui. 


502 


Şi amândoi se luptaseră cu caimanii şi fiecare dintre ei avea 
echilibru şi mişcări de felină. 

Fără îndoială, amândoi se bucuraseră de ajutorul oamenilor 
curajoşi şi îşi riscaseră viaţa pentru cauza în care credeau. 

Şi în cele din urmă, desigur, amândoi căzuseră din... 

„Stai puţin”, îşi spuse Race. 

Renco nu căzuse niciodată din cer... 


503