Ion Arama — Ultima reduta

Editur” > 
lon Crean = 


ION ARAMĂ 


ULTIMA REDUTĂ 


— roman — 


Editura lon Creangă, București, 1977 


Versiunea digitală 1.0 - ianuarie 2022 


Copertă și ilustraţii: Romeo Voinescu 


CUVÂNT ÎNAINTE 


Am scris această carte folosind câteva sute de documente 
militare care s-au păstrat din timpul războiului pentru 
independență: ordine de luptă sau simple comunicări, telegrame 
cifrate, rapoarte ale unor ofiteri, situații statistice și comunicate 
oficiale. Adunate la un loc, aceste documente recompun - 
asemenea pieselor unui mozaic - vasta frescă al cărei titlu ar 
putea fi eroismul românesc la 1877. 

Acțiunile de luptă descrise în carte sunt autentice, la fel 
numele de localități și denumirile unităților participante. Sunt 
reale și numele comandanților. Multe dintre ele au intrat în 
istorie. Și pe drept cuvânt. 


AUTORUL 


CAPITOLUL | 
9 mai 1877 


— Halt! Stai! Stai că trag! 

— Dar trage odată, dobitocule! aud un glas aspru, răgușit. 

— Stai că trag! strigă iarăși nea Preduţ. 

Bubuitul armei sparge liniștea pădurii. Glonţul îmi șuieră pe 
deasupra capului și se lovește de cetini ca o zbatere iute de 
aripă. Îl îndemn pe Toader: 

— Acuma, hai! 

Țâșnim amândoi odată, zvâcnim iepurește de-a latul 
luminișului care ne desparte de bornă. Piatra albă strălucește în 
razele apusului. Trecem de ea. Ne tragem îndărătul unei stânci 
și încercăm să ne potolim bătăile inimii. În liniștea care s-a lăsat 
deodată, auzim iarăși glasul aspru, răgușit: 

— l-ai scăpat, vasăzică. De ce n-ai tras mai repede? 

— Sunt de zece ani în slujba împăratului, dar niciodată n-am 
tras cu pușca în niște copilandri, se aude glasul lui nea Preduţ. 

— Ce copilanădri? se răstește din nou glasul acela aspru. 
Oricine-ar fi fost, trebuia să tragi... la stai, soldat, de unde știai 
că-s copilandri? Îi cunoșteai? Nu cumva erai înțeles cu ei? 

— Nici pomeneală, domnule plutonier. 

— Trebuia să-mi închipui. Români de-ai tăi, firește. O să-ți 
trântesc un raport! 

— Domnule plutonier, n-o să faceţi asta. V-ar fi plăcut să 
ducem la pichet un băiat de șaptesprezece ani, rănit? lar 
sanitarul nostru e în permisie. Ce ne-am fi priceput noi? La urma 
urmei... nu l-am nimerit și gata. 

— Dar parcă erau doi. 

— Doi, domnule plutonier. Niște prostănaci. Cum se-ntâmplă 
cu copiii zburdalnici: au pornit-o în lume. Parcă eu, sau 
dumneavoastră, la vârsta lor... 

— Nu mă privește, soldat. Trebuia să-ţi faci datoria. 

— Mi-am făcut-o, domnule plutonier. Am somat, după 
regulament, de trei ori. Apoi am deschis focul. Sunteţi martor, 
domnule plutonier. Totul s-a petrecut conform regulamentului. 
Au scăpat, norocul lor. 

— N-au să ajungă departe. O să-i cerem înapoi. Și dacă 
românii nu ni-i dau prin bună înțelegere, majestatea sa o să-i 


ceară sultanului... 

— Sultanul nu-i stăpân în România! strigă nea Preduţ. 

Aceste cuvinte mă izbesc în frunte, în inimă. Pentru asta 
venim. Și eu, și Toader. Ne frământă marea nedreptate ce se 
face morţilor noștri de la Rovine și Podul Înalt și Călugăreni. 
Semiluna otomană atârnă deasupra neamului românesc, 
deasupra năzuinţelor lui. Păsările de pradă zugrăvite pe 
steagurile marilor imperii își fâlfâie aripile peste capetele 
noastre. 

— Sultanul nu-i stăpân în România! șoptește Toader ca un 
jurământ. 

Câteva pietricele lunecă de pe coastă la vale. Ne ascundem 
mai bine. Doi ostași români, în uniformă de vânători, cu puștile 
gata de tragere, coboară pe cărare, printre brazi. 

— Cine-i? Cine-a tras? strigă unul dintre ei. 

De pe creasta cealaltă, ies la iveală nea Predut și plutonierul 
lui cu uniformă strălucitoare. Acum îl vedem mai bine pe 
plutonier: mic de statură, rotofei, cu mustață bogată răsucită-n 
sus. 

— Noi am tras, răspunde nea Predut. Urmărim niște fugari 
care-au trecut granița. Domnul plutonier întreabă dacă nu i-ați 
văzut. 

— N-am văzut niciun fugar, spune vânătorul cu galoane. 

— Sunt pe-aici, prin preajmă. Domnul plutonier spune să-i 
prindeți și să ni-i daţi înapoi. 

— Spune-i domnului plutonier al tău să nu ne dea porunci. 
Avem comandantul nostru. El o să hotărască ce și cum. 

— Asta ziceam și eu, coboară glasul nea Preduţ, apropiindu- 
se. Ce mai e pe la voi, fraților? 

— Ne ascuţim baionetele. Turcii s-au înrăit rău în partea 
dinspre Dunăre. Vin noaptea, cu bărcile, jefuiesc casele 
oamenilor, fură vite și dau foc la grâne. 

— Și voi îi lăsaţi? 

— Ba. De la o vreme, nu-i prea lăsăm. Generalul a pus 
călărașii în pichete, la Dunăre, cu poruncă să tragă. lar 
bașbuzucii, când văd că e groasă, pleacă-napoi. 

Auzim glasul certăreţ al plutonierului austriac. Pe urmă iarăși 
santinela: 

— Nu-i place. Zice că stăm prea mult de vorbă. 

— Păi ce era mai însemnat am spus. Nu ne lăsăm, asta-i. 


Spune și alor tăi, prin sat. Nu ne lăsăm, de-ar fi să ne batem cu 
ghioagele. 

— Să v-ajute dumnezeu, spune nea Preduţ. Noi ne gândim 
mereu la voi. Și de ne-ar sta-n putere... 

— Știu, răspunde vânătorul. Sănătate, leatule! 

— S-auzim vești bune, fraţilor, mai adaugă nea Predut. Îi 
vedem cum se pierd printre brazi. Cei doi vânători au rămas în 
preajma noastră. 

— Fugari, ai? spune gradatul. 

— Or fi niscaiva hoţi, își dă soldatul cu părerea. 

— Sau oameni certaţi cu stăpânirea. Greu la ei, vere. Mai greu 
ca la noi. Să te stăpânească străinii. Noi, oricum, avem legea 
noastră, comandanții noștri. Pe când acolo... Împăratul și-a pus 
în gând să ţină Ardealul pentru veci. Că dac-ar fi după inima 
oamenilor... i-ai auzit cum vorbesc. 

— Și cu fugarii ce facem, dom’ sergent? 

— O să-i căutăm. Dar nu la porunca plutonierului ăla. Mic și-al 
dracului, văazuși? Că, dacă-i prindem, să-i dăm lui. S-aștepte 
mult și bine. 

— Păi... mai bine să nu-i găsim. 

— De ce să nu-i găsim? Se înnoptează, umblă fiare sălbatice, 
unde să se ducă bieţii oameni? Or fi pe-aici, prin preajmă... 

Îi fac semn lui Toader și ieșim la iveală: 

— Aici suntem. Bine v-am găsit, fraţilor. 

— Sus mâinile! strigă soldatul și îndreaptă pușca spre noi. 
Aruncaţi armele! 

— N-avem nicio armă. 

— la te uită, niște băietani! se miră sergentul. Daţi-vă mai 
aproape, flăcăi! Ce-i cu voi? De ce-aţi trecut granița? Vreo faptă 
rea, ceva? Fugiţi de stăpânire? 

Fac un pas înainte. Sergentul e înalt, puternic, cu mustață 
stufoasă. Dar nu pare om rău. 

— Domnule sergent, suntem studenţi. Mergem să luptăm 
împotriva turcilor. Am aflat că România a sunat mobilizarea. 
Vrem să fim alături de fraţii noștri. Pentru neatârnarea țării... 

Sergentul își mângâie mustaţa. Încearcă să-și ascundă 
zâmbetul. Înţeleg că e de partea noastră. 

— Credeţi că de lipsa soldaţilor nu-ncepem răzbelul, măi 
voinicilor? 

— Suntem studenți la medicină, am putea ajuta răniții... 


— Ce-aţi făcut voi e împotriva legii, să știți. 

— Știm. Dar mai presus de orice lege e chemarea inimii. 
Suntem români, domnule sergent, și locul nostru e alături de 
fraţii noștri. 

Sergentul zâmbește de-a binelea. Se întoarce către soldat: 

— Marine, rămâi de pază. Eu mă duc la companie cu flăcăii 
ăștia. Să hotărască domnul locotenent ce facem cu ei. Hai, 
vitejilor, că ne-apucă noaptea pe coclauri! 

Pornim în urma lui, pe cărăruia care șerpuiește printre brazi. 
Abia acum Toader deschide gura: 

— Domnule sergent,  cunoașteţi cumva pe un domn 
sublocotenent Moise Groza? 

— Cum să nu-l cunosc? A fost în batalionul nostru până acum 
câţiva ani. Numai că acuma e căpitan. Și a ajuns la statul major. 
Strașnic bărbat! Dar de unde-l știi? 

— A fost în regiment cu tatăl meu. Au luptat împreună în Italia 
și-au fost răniţi amândoi în aceeași zi, la Versa. Mi-a povestit 
multe de el. Că-i un om tare înțelept și bun la suflet. Și tatăl 
meu mi-a spus să-l caut, că o să mă ajute. 

— Om vedea noi, spuse sergentul. Câţi ani ai, flăcăule? 

— Optsprezece. 

— Cam tinerel pentru un ostaș, zice sergentul și-l măsoară cu 
privirea. 

Urcăm trudnic pe cărarea întunecată, tot mai întunecată. 
Deodată, în faţa noastră se deschide o poiană largă, cu câteva 
clădiri din bârne, cu ostaș de strajă la poartă. Înţelegem că acolo 
e compania. Mergem în urma sergentului. Ne străduim să 
călcăm bărbătește, să ţinem pasul după oșteanul voinic. 

Și mi se pare că pașii noștri sună de pe acum ca ai ostașilor 
adevăraţi. 


10 mai 1877 


Ne trezește goarna, în zorii zilei. Sărim ca arși din pat. Toader 
se întinde cât e de lung, râde: 

— Unde-i salteaua de la maica de-acasă? Am dormit pe paie, 
întâia oară-n viaţa mea. 

— Așa doarme un soldat, îl consolez. 

— Și goarna asta! M-am visat la atac, când am auzit-o. 

— Atacul sună altfel, râde un vânător. ȘIi-l aştept și trag 


nădejde să-l aud până m-oi lăsa la vatră. 

Sergentul intră. E proaspăt ras; nasturii mundirului, încheiați 
până sus, la gât, îi strălucesc: 

— Ei, v-aţi lecuit de ostășie? 

— Abia acum ne place, domnule. 

— Uită-te la ei! se miră sergentul. Să fi fost cu noi la 
manevrele de as-toamnă. Acolo viaţă de soldat. Dormeam pe 
pat de crăci, cu mantaua-n cap. Ploua al naibii, zile-n șir. 
Dimineaţa mâncam supa pe din două cu ploaie. 

— Supă, dimineaţa? se miră Toader. 

— Păi da. Să nu plece leatul cu burta goală. Că-n cursul zilei, 
cine știe dacă mai are răgaz să mănânce. Pâinea de soldat nu-i 
precum credeţi voi, vitejilor. 

Ne îmbrăcăm la iuțeală. Hainele noastre împestrițează 
austeritatea uniformelor  ostășești. Goarna sună iar. Ne 
îngrămădim la ușă, în rând cu soldaţii. Soldaţii râd: 

— Hai, leatule, la oaste trebuie să te mişti iute. Altfel îţi ia 
altul locul la masă. 

Mâncăm din raţia ostășească: supă de fasole, slănină, brânză 
și pâine. Pâinea e cam veche. Unul dintre vânători mănâncă fără 
chef, pune pâinea deoparte, privește-n gol. Vecinul lui îl 
îmboldește: 

— la frate, că acuși se dă adunarea. Or te gândești acasă? 

— Acasă? tresare vânătorul. Păi da. Nu tocmai acasă. La soră- 
mea, știi? Stă la Calafat. Și are copil mic. De când au început să 
bată turcii cu tunurile, lumea fuge din oraș. Și cu copil mic, e 
greu în bejenie. 

— Greu... oftează celălalt. Eu, când a sunat mobilizarea, 
tocmai chemam moașa. Să-mi grijească de nevastă. Am lăsat-o 
așa. Vine veste că am un băiat. Nici nu l-am văzut cum arată. 

— O să-l vezi gata crescut, când om isprăvi cu turcii. 

— Ce să isprăvim, că nici n-am început. Nu știu ce au de gând 
mărimile acolo, la București. 

— Au ei socotelile lor, spune sergentul din capul mesei. Până 
una-alta, îi ajutăm pe ruși să treacă Dunărea. Se aude că rușii n- 
au nevoie de alt ajutor. Au armată, nu glumă. Și tunuri. Țarul ar 
fi spus că se descurcă singur. 

— Gata cu poveștile, spuse locotenentul intrând în sala de 
mese. Ascultaţi la mine, flăcăi. Avem poruncă să plecăm 
degrabă la Dunăre. 


— Tot batalionul? întrebă sergentul. 

— Tot. 

— Și graniţa de-aici? 

— Rămâne în grija milițiilor. Noi mergem spre turci. 

Un freamăt trece prin rândurile ostașilor adunaţi în jurul 
mesei lungi. Toţi lasă lingurile jos. 

— Era și timpul, spune cel de lângă mine. 

— Mamă, ce-o să le mai tragem! zice altul. 

— De când așteptam! 

Toader îmi face semn. Ne ridicăm amândoi, ne apropiem de 
locotenent. Locotenentul zâmbește: 

— Ei, uite-i și pe prizonierii de aseară. 

— Noi am venit să... 

— Știu, știu, mă întrerupe locotenentul dând mâna cu noi. Mi- 
a raportat sergentul. Elanul vostru e nobil și vă face cinste, asta- 
i drept. Numai că... 

Ne întunecăm la față și plecăm capetele. Locotenentul s-a 
întrerupt. Cred că înţelege tristeţea noastră. Ne ia de umeri 
frăţește. E mai înalt și mai spătos ca noi, dar mundirul bine 
strâns îl face să pară subţirel. Ne îndreaptă binișor spre ușa 
mare a sălii de mese: 

— Dragii mei, am raportat la batalion. Ordinul e categoric: nu 
se poate. N-avem dreptul să vă încadrăm ca ostași, n-aţi 
recrutat și n-aveţi nicio zi de instrucţie. Ne așteaptă zile grele, 
poate intrăm în luptă, poate... Cum să vă duceți la război așa? 
Războiul nu e joacă. 

— Dar suntem studenţi în medicină. Am putea fi sanitari. 

— Avem sanitarii noștri. Batalionul are efectiv complet. lar 
medicul nu poate să vă primească fără aprobare. 

— Și cine trebuie să aprobe? 

— Ministerul. Duceţi-vă la București, la domnul general 
Davila. Dânsul este șeful serviciului sanitar. Un om foarte 
cumsecade. M-a îngrijit și pe mine, acum doi ani, când mi-am 
rupt piciorul. Eram la manevre și stătea cu noi, în bivuac, cu 
ambulanţa. Un om cu suflet, vă spun. ÎI găsiţi la minister. 

Mă gândesc cu disperare că visul nostru, care părea atât de 
aproape, s-a spulberat într-o clipă. Batalionul pleacă la război, 
iar noi, spre București, la minister. Ministerul mi se pare ceva 
abstract, un fel de instituţie uriașă, cu multe coridoare lungi și 
cu oameni care duc hârtii sub braţ și n-au timp să te asculte. 


— E singura cale? întreb cu glas stins. 

— Singura. Cât privește drumul... 

— Avem bani de drum, mă grăbesc să răspund. 

— Nu de bani e vorba. Mă gândesc că o să vă descurcațţi greu. 
Până la Pitești mergeţi cu noi, cu compania. De acolo, ne 
despărțim. Noi o pornim cu batalionul, încotro ne-o da ordin. În 
tot cazul, spre Dunăre. lar voi vă urcați la tren și drept la 
București vă opriţi. E bine-așa? 

N-avem încotro. Mulţumim locotenentului pentru bunăvoința 
lui. În curte, pe scările dormitoarelor, oamenii roiesc. Ne luăm și 
noi rucsacurile. 

— Astea daţi-le la căruţe, ne povățuiește locotenentul. O să 
mergem întins. Soldaţii mei sunt deprinși, dar vouă o să vă vină 
greu. 

— Ne descurcăm, spunem amândoi odată. 

Locotenentul  zâmbește. |n curtea vastă s-au  înșirat 
plutoanele; oamenii au priviri vesele și sunt puși pe glumă, dar 
sergenţii fulgeră spre ei priviri mânioase. Vine căpitanul. 

— Companieee... strigă lung locotenentul și întreg frontul 
încremenește. 


Merg alături de Toader în urma plutonului trei. Din când în 
când îmi furișez privirea spre el. E obosit ca și mine, însă n-o 
arată. Încercăm, amândoi, să ţinem pasul bărbătește, chiar dacă 
am ajunge la capătul puterilor. Dar nici vânătorii n-o duc prea 
grozav. Mărșăluim, aproape fără întrerupere, de aproape zece 
ceasuri. Îmi amintesc micul discurs al căpitanului, înainte de 
plecare. Vorbea de istoria românilor și de luptele necurmate cu 
turcii, evoca figura lui Ștefan, Mircea, Vlad Țepeș și Mihai 
Viteazul. Și mă întrebam dacă oamenii aceștia simpli, țăranii 
îmbrăcaţi în haine ostășești, îl înţeleg. L-am și întrebat pe 
locotenent mai apoi, la o haltă: 

— Oare câţi dintre soldaţii dumneavoastră știu carte? 

— Puţini, a oftat locotenentul. Din păcate, foarte puţini. Sunt 
ţărani, plugari, cei mai mulţi muncesc din copilărie. Părinţii lor 
au fost clăcași. Legile lui Cuza i-au scos din starea asta 
rușinoasă. Mai sunt multe de făcut; abia după război se-aude că 
reforma agrară va fi dusă până la capăt. Poate de aceea unii 
dintre moșieri nu doresc războiul acesta... 

— Cum, există și oameni care nu doresc războiul, 


neatârnarea? 

— Câţiva, nu mulţi, totuși există. Dar, din păcate, au putere. 
Puterea lor a-ntârziat declararea războiului; abia acum câteva 
zile domnul Mihail Kogălniceanu... 

— Știu, am citit în ziare. Toţi oamenii de la noi s-au bucurat. 

— Ei bine, au fost câțiva moșieri care au tot uneltit împotrivă. 
Știau că dacă începem războiul, cale de întoarcere nu există. Pe 
când țăranii... sunt cu tot sufletul pentru neatârnarea țării. 

— Tocmai mă întrebam dacă ei înţeleg deplin sensul istoriei. 

— Dar cine înțelege deplin sensul istoriei? a oftat 
locotenentul. Tu știi, de pildă, că ţarul refuză participarea 
noastră la operaţiile militare? „Noi vrem independență”, așa le-a 
spus Kogălniceanu. „V-o vom da”, au răspuns oamenii ţarului. 
„Nu vrem pomană de la nimeni. Vrem să ne-o câștigăm singuri, 
cu sabia”. Asta nu le place. Se tem de cei care ridică fruntea. 

— Și cei de la Viena tot așa. De două ori am făcut cerere să 
venim în România, să ne ajutăm fraţii în luptă. Ne-au respins 
cererile cu asprime și ne-au ameninţat că ne scot din facultate. 
„N-aveţi nimic comun cu răzvrătiţii aceia”, așa ne-au spus la 
poliție. 

— Răzvrătiţi, da, a spus locotenentul. Dar împotriva cui? 
Împotriva nedreptăţii și apăsării. Ştii cum e numită România în 
noua constituţie otomană? 

— „Provincie privilegiată”, am șoptit. Parte indivizibilă a 
imperiului... 

— Întocmai. O palmă pe obrazul unui popor care n-a 
îngenuncheat niciodată în fața otomanilor. Sultanii și-au tot lăţit 
stăpânirea, în Grecia, în Serbia, în Bulgaria, au făcut pașalăc în 
Ungaria, au ajuns până sub zidurile Vienei. Dar niciodată 
Moldova și Muntenia n-au fost preschimbate în pașalăcuri... 

— Știu soldaţii toate acestea? 

Locotenentul m-a privit drept în ochi, a încuviinţat cu tărie: 

— Le știu. Chiar de n-au învăţat la școală, le-au spus părinţii, 
le-au cântat lăutarii bătrâni. Există legende despre întâmplările 
mai vechi și mai noi. Poporul nu-și uită eroii... 

Cuvintele locotenentului îmi sună mereu în auz. De fapt, știam 
și eu atâtea despre luptele românilor cu turcii, înainte de a le fi 
învăţat la școală. Când se-ntorcea seara de la prăvălie, tata își 
lua ţitera și începea să cânte. Nişte cântece răscolitoare, cu 
întâmplări vechi. Despre Gruia voinicul, care dobora șapte turci 


deodată. Despre căpitanii lui Mihai Viteazul. Despre Tudor și 
oastea lui... În seara când a citit în ziar că România a decretat 
mobilizarea, și-a adus aminte de toate cântecele acelea. Și-a 
luat ţitera cu care nu mai umblase de ani, și a cântat o seară- 
ntreagă isprăvile eroilor de demult. Într-un târziu s-a oprit să-și 
aprindă pipa. l-am spus: 

— Tată, mă duc și eu acolo. 

— N-am înţeles, a răspuns el scurt. 

— Mă duc peste munţi, în România. Să iau parte la războiul cu 
turcii. Mulţi dintre colegii mei au hotărât așa. Uită-te pe stradă: 
lumea cântă de bucurie. Veștile bune merg mai iute decât 
gazeta dumitale. Vrem să fim alături de fraţii noștri, în lupta 
pentru libertate. 

— Nici să n-aud despre asta. Și... bagă de seamă, băiete. 
Păstrează-ţi ideile bine ascunse. Nu le proclama în public. 

Tata nu e om rău din fire, dar ne-a învăţat să-l ascultăm. 
Cuvântul lui e lege. Mi-era greu să-l contrazic. Poate o făceam 
pentru prima oară: 

— Să ascund ceea ce simt? De ce trebuie să mă rușinez? 
Dimpotrivă, sunt mândru de ideile mele. Pe care le am chiar de 
la dumneata. Simţirea de român și mândria pentru strămoșii 
mei... Să uit toate astea? E oare cu putință? 

— Nu să le uiţi, ci să pui lacăt gurii. Poliţia împăratului abia 
așteaptă să ne caute pricină. 

— Poliţia împăratului, când fraţii mei suferă de răul turcilor? 
Dumneata singur mi-ai citit că bașbuzucii trec Dunărea și pradă 
satele. 

— Și-o să-i oprești tu? 

— Eu și alţii. Fiecare braţ e trebuitor în vreme de restriște. 
Mamă, spune și dumneata. 

Mama a oftat. A ridicat ochii de pe broderia minunată pe care 
o cosea tăcută, în jilțul ei, de parcă nici n-ar fi ascultat ce 
vorbim. 

Dar eram încredinţat că auzise tot. De aceea am îndemnat-o 
din nou: 

— Spune, mamă, ce zici? 

— Eu, dragul mamei, ce să zic? Cum să pleci singur, printre 
străini? 

— Străini? am tresărit. 

— Așa vine vorba. Te-am ocrotit, te-am crescut cum m-am 


priceput mai bine, crezi că te las cu inimă ușoară în primejdiile 
războiului? Dar dacă așa-ţi spune cugetul, nu m-aș putea 
împotrivi. 

— Sigur, îi pui parte, ca totdeauna, a mormăit tata. Parcă eu 
nu m-aș duce, de-aș fi cu câţiva ani mai tânăr? M-am luptat 
pentru împărat tocmai în Italia, și să nu mă lupt pentru ai mei? 
Dar să știi că n-o să-i îngăduie nimeni să plece. Împăratului nu-i 
place ridicarea românilor. Se teme pentru noi, pentru Bucovina, 
pentru Banat... 

— Eu o să-ncerc, am spus. 

— Încearcă. Mă duc mâine pe la domnul consilier Krüger. Să 
văd cum se prezintă lucrurile. N-aș vrea să te avânţi orbește... 

A doua zi, tata a vorbit cu domnul consilier Kruger, iar acesta 
i-a spus răspicat că niciun supus al majestăţii sale împăratului 
nu are dreptul să... 

— Mă duc la poliţie, i-am spus tatei. De fapt nu cer decât un 
pașaport. Vreau să călătoresc peste munţi, nu-i așa? Doar asta 
nu-i o crimă... 

— Nu te pot opri, mi-a spus tata. Dar te previn că știu dinainte 
răspunsul. 

Și avea dreptate. Cei de la poliţie nici nu m-au lăsat să 
deschid gura. M-au certat, m-au ameninţat că după vacanţă vor 
face demersuri să fiu eliminat din facultate. Și-atunci, am luat 
calea aceasta, având în inimă urarea mamei: „Să te-ntorci 
sănătos și teafăr...” lar cuvintele tatei le port tot așa, în inimă: 
„Dacă tot mergi acolo, nu încurca lumea degeaba. Fii curajos și 
demn, ca un român adevărat!” 

Ce s-a ales din visele cu care am plecat? mă gândesc acum, 
mărșăluind în coada plutonului. Simt dureri ascuţite în genunchi 
și-n tălpi. Pantofii mei de promenadă nu-s potriviţi pentru un 
marș forjat. Nu mă pregătisem cum se cuvenea pentru o 
asemenea împrejurare. Mă așteptam să fiu primit din prima zi 
într-un regiment, să îmbrac o uniformă, să primesc o armă și un 
loc în rând. 

— Mai poţi, Costine? 

— Dar tu? 

Toader zâmbește chinuit. Abia acum îmi dau seama că 
șchioapătă. De fapt, mai sunt câţiva în pluton care dau semne 
de oboseală. Sergenţii se întorc din timp în timp spre coada 
plutonului, șoptind apăsat: „Ține pasul! Ține pasul!” 


Înserează. În depărtare, după un pâlc de copaci, albește turla 
unei biserici. Căpitanul se oprește alături de coloană, așteaptă 
până când poate fi auzit de toată compania și spune tare: 

— Ajungem în sat. Acolo ne oprim pentru noapte. Oamenii 
știu unde ne ducem și ne primesc cu drag. Să nu se uite la noi 
ca la o companie de moșnegi! 

O undă de râs trece prin rânduri. Vânătorii ridică frunţile, 
pasul s-a înviorat deodată. Ca din senin, de undeva, din rânduri, 
un om începe să cânte. Ostașii reiau cu toţii primele cuvinte. 
Prind din zbor cântecul, îl știu de la tata, îmi alătur glasul cu al 
tuturor: 

„Deşteaptă-te române 
Din somnul tău de moarte...” 


12 mai 1877 


— Vrem să vorbim cu domnul general. 

— Ei, multă lume vrea să vorbească cu domnul general! 

— Hai, leatule, fii înţelegător. 

— Am consemn, spune dorobanțul și-și dă căciula pe ceafă. 
Pana de curcan se clatină la stânga și la dreapta, parc-ar spune 
și ea: „Nu se poate!” 

— E o treabă urgentă, care nu suferă amânare, adaugă 
Toader. 

— Toţi au treburi urgente, spune santinela. E război, nu știi? 
Domnul general e în curte, la ambulanţă. Inspectează căruțele. 
N-are vreme de musafiri. 

Deznădăjduit, încerc să văd ceva dincolo de zidul înalt și gros 
al cazărmii. Poarta e întredeschisă, și prin ea văd un șir de 
căruţe cu coviltir pe care e zugrăvită crucea roșie. Suntem atât 
de aproape de visul nostru și, totuși, atât de departe! Intre noi și 
cel care ne poate hotărî soarta este acest soldat negricios, cu 
uniformă de dorobanţ, mândru de pușca lui nouă și de baioneta 
în trei muchii, cum nu mai văzusem la ostașii întâlniți până 
acum. Deodată, îmi vine o idee. Cel din urmă argument: 

— Ascultă, frate, știi de unde venim ca să vorbim cu domnul 
general? Tocmai de la Sibiu. 

— De la Sibiu? face soldatul neîncrezător. 

— Ştii pe unde vine asta? 

— Dincolo, la Ardeal? Cum aţi trecut granița? 


— Cum? De-a fuga, cu gloanţele vâjâind pe la urechi. Fac 
prinsoare că n-ai avut prilejul să-ţi vâjâie gloanţele pe la urechi. 

— N-am avut, recunoaște dorobanţul, parcă puţin umilit. 

— Ei, și dup-atâta trudă, tu nu ne lași să mergem la domnul 
general? adaugă Toader. 

— Cine-a zis că nu vă las? Numai să-l chem pe dom’ caporal. 

— Cheamă-l iute! 

Soldatul bate clopotul atârnat sub ghereta lui și dom’ caporal 
se ivește în fugă: 

— ŢI s-a făcut foame, loane? 

— Trăiţi, dom’ caporal, dânșii vor să vorbească cu dom” 
general Davila. 

— Nu ţi-am spus odată că...? 

— Dom’ caporal, mă vâr eu în vorbă, venim de la Sibiu. Am 
trecut frontiera clandestin ca să ne angajăm la serviciul sanitar. 

Caporalul se uită la noi, neîncrezător și el. Dar am leac și 
pentru asta: biletul scris de mâna locotenentului. Îl scot, i-l dau, 
îl citește. 

— Măi fraţilor, spune el cu admiraţie amestecată cu milă. Oţi 
fi fiind flămânzi, oţi fi fiind osteniți... 

— Și-una,  și-alta. Dar mai presus de toate suntem 
nerăbdători. Trebuie să vorbim cu domnul general Davila chiar 
în clipa asta. De trei zile pribegim pe drumuri... 

— Haideţi cu mine! 

Ne primește în curte. Acolo, în stânga, în jurul căruţelor de 
ambulanță, se zăresc mai mulţi oameni în halate albe. Dau s-o 
apuc în partea aceea, dar caporalul mă oprește cu un gest: 

— Nu pe acolo. Până la domnul general mai este... 

Ne duce în clădirea din faţă, albă, lungă, cu un singur etaj. 
Ferestrele mari, cu partea de sus tăiată drept, au deasupra 
semicercuri de cărămidă roșie. Clădirea pare prietenoasă, 
prietenoși par și cei doi brăduţi rătăciţi ca prin minune aici, în 
inima Bucureștiului. Santinela de la ușă îl salută scurt pe 
caporal. Acesta întreabă: 

— Domnul căpitan e aici? 

— Este, spune soldatul. Da-i tare supărat, nu-ș-ce are. 

— Știu eu de ce e supărat. Pentru băiatul lui, că n-a trecut 
examenul de subchirurg. 

— Așa o fi, spune santinela. A și vorbit cu domnul general. 
Adineaori s-a întors de-acolo. 


Caporalul șovăie o clipă. Începe să-mi fie teamă. Cine e acest 
căpitan misterios, care poate vorbi oricând cu generalul și totuși 
are un fiu căzut la examenul de subchirurg? Oare ce legi ciudate 
împărăţesc în această lume nouă, necunoscută? Caporalul s-a 
gândit între timp. Pare că hotărârea lui e în favoarea noastră, 
căci spune scurt: 

— N-are a face una cu alta. Băieţii ăștia vin de departe. 
Trebuie să-i duc la el. 

Urcăm scările în urma caporalului. Și parcă avem aripi la 
picior. In ușa din față, caporalul bate și intră făra să mai aștepte 
răspuns. Are-n mână scrisoarea de la locotenentul de vânători. 
Așteptăm la ușă cu răsuflarea oprită. 

— Acu-i acu! îi spun lui Toader. 

— N-or să ne trimită înapoi, mă încurajează el cu glas pierit. 

In sfârșit, caporalul iese și ne face semn să intrăm. Ne aflăm 
într-o încăpere largă, luminoasă, cu patru mese la care nu stă 
nimeni și o a cincea, în mijlocul sălii, unde tronează un bărbat 
negricios, cam gras, cu barbă lungă, răsfirată pe piepţii tunicii. 
Ne oprim la doi pași de masa lui: 

— Trăiţi, dom’ căpitan. 

— Ei, domnilor, ați sosit vasăzică. Am citit scrisoarea 
locotenentului. In ziare s-a scris că studenții din Bucovina și 
Ardeal vor să ne ajute. Dar aici n-a ajuns nimeni încă. 

— Noi am avut noroc. Ne-au ajutat vânătorii... 

— Știu povestea. Dar vreau să vă întreb un lucru, înainte de 
toate: v-aţi gândit bine? 

Parcă la un semn, răspundem amândoi într-un glas: 

— Ne-am gândit, domnule căpitan. 

— Dorim din toată inima să ne ajutăm fraţii. 

— De aceea am venit în fară, adaug. E drept că am trecut 
graniţa fără voie, dar altfel nu se putea. 

— Da... spune căpitanul pe gânduri. O să fie greu cu formele. 

— Nu ne trebuie forme. Vrem să mergem la luptă. Suntem 
studenți în medicină, am putea lucra la ambulanţă... 

— Da... spune iarăși căpitanul. Numai că locurile de sub- 
chirurg s-au ocupat. lar ca simpli sanitari, n-o să vă convină. 

— De ce să nu ne convină? Principalul e că suntem pe front și 
putem fi de folos. Ne pricepem la pansamente, putem avea grijă 
de bolnavi... 

— O să-ncercăm. Totuși, fără forme... știu eu? 


Se întrerupe, sare în picioare. Ne întoarcem și noi spre ușă. 
Un bărbat înalt, cu uniforma strălucitoare, se îndreaptă spre noi 
șchiopătând ușor. Nu trebuie să ne mai spună nimeni cine este; 
fără-ndoială, acesta e generalul Davila. 

— Să trăiţi, domnule general! strigă căpitanul. 

Salutăm și noi, cu inimile bătând nebunește în piepturi. 

— Ce este? întreabă generalul cu glas coborât. 

— Am onoarea să raportez: acești tineri au venit din Sibiu să 
se angajeze voluntari la ambulanţă. Dar nu au forme în regulă. 

Generalul zâmbește. Un zâmbet obosit: 

— Voi, cei de la statul-major, puneţi prea mare preţ pe forme. 
Esenţialul e că vor să lupte. 

— Da, domnule general! strig. Vrem să luptăm alături de 
armata română... 

— Îi auzi, domnule căpitan? Sunt tineri și plini de avânt. 
Studenții mei au făcut la fel, știi bine. 

— Era altă situaţie, dacă-mi îngăduiţi. N-aveau nevoie de 
forme... 

— Trece-i la ordinar, spune generalul. Cu formele vom vedea 
noi. Deocamdată nu-i timp de hârtii. Ambulanţa diviziei a patra 
trebuie să plece mâine spre Oltenia. Fă o scrisoare către 
medicul-șef al diviziei și dă-mi-o s-o iscălesc. 

Se întoarce spre noi: 

— E bine așa? 

— Vă mulțumim, domnule general! 

Generalul ne întinde mâna. Batem călcâiele ostășește, cu 
încălțările noastre  scâlciate de marșul forțat. Generalul 
zâmbește și iese, șchiopătând ușor. Apuc pe furiș mâna lui 
Toader și i-o strâng. Căpitanul a-nceput să scrie scrisoarea 
poruncită de generalul Davila. 


CAPITOLUL II 
13 mai 1877 


Nu-mi vine să cred. Mă învârtesc în faţa oglinzii. Toader mă 
împinge de umăr: 

— Parc-ai fi o mireasă. Du-te mai bine și ia rând la cazan. Vrei 
să ajungem ultimii? 

Mă mai uit o dată la ostașul mândru din oglindă. Jumătate din 
noapte mi-am petrecut-o lustruind nasturii și cizmele. Apoi am 
învăţat să salut. Îl salut pe ostașul mândru din oglindă și mă- 
ntorc să plec. Din ușă, arunc o privire înapoi: Toader mi-a luat 
locul; când vede că mă uit la el, lasă mâna-n jos rușinat: 

— Ai de gând să te duci odată? 

Lângă căruța bucătăriei se îmbulzesc ostașii. Miroase a 
friptură de la o poștă. 

— La rând ca la moară! strigă sergentul Mihalache, un bărbat 
voinic, cu mustățţi stufoase și mâini mari, de ţăran. 

Mă așez la rând. Îi văd pe ceilalţi plecând cu porții cam mari. 
Sergentul strigă fiecăruia: 

— Raţia pe două zile pentru marș! Aveţi grijă să v-ajungă 
pâinea. 

— Și rachiul? întreabă Cioată Mitu, conductorul de la furgonul 
nostru. 

— Rachiul? În ce vrei să-l iei, în căciulă? O să primiţi la haltă. 
Plus un sfert de vin, raţie de marșuri grele. 

— Oho! se bucură Cioată Mitu. Ospăţ în lege! 

— Până una-alta, ai grijă cum umbli. Care nu arată bine la 
inspecţie, are de-a face cu mine. Înţeles, leat? 

— Înţeles, strigă conductorul și se depărtează orânduindu-și 
proviziile în sacul de merinde. 

Aștept anume să se risipească ceilalţi, ca să pot afla mai 
multe. Sergentul Mihalache e binevoitor cu mine, aseară mi-a 
ales uniforma cu mâna lui și mi-a vorbit frumos. O vorbă bună 
înseamnă mult la militărie. 

— Dom! sergent, de ce inspecţie e vorba? 

— Lucru mare, mă lămurește el răsucindu-și mustaţa. Vine 
vodă și cu generalii să ne vadă. Aud că o să dea și decoraţii 
celor vrednici, după întâmplările de la Olteniţa. 

— M-aș fi vrut și eu acolo, îi spun. 


— Păi da, spune sergentul. E lesne să vorbești așa, pe 
nevăzute. Dar să fi fost acolo, ehei! Patru zile sub foc de 
artilerie, ia gândește-te. Nu știai unde să te uiţi mai întâi. Un 
tunar a fost lovit chiar din prima zi. Era acolo, la parapet, și- 
odată-l văd venind la ambulanţă, cu cămașa plină de sânge. 
„Leagă-mă repede, dom’ doctor, că plec înapoi!” „Cum vorbești, 
băiete?” l-am mustrat. „Eşti rănit, rămâi la ambulanță!” „Și 
tunul meu?” Nu l-am putut opri nici eu, nici doctorul. După ce l-a 
pansat, a zbughit-o înapoi. În ziua a treia, dis-de-dimineatţă, 
alarmă. Ne luăm toţi armele, ne ocupăm poziţia de luptă. Când 
colo, ce să vezi? Pe Dunăre venea un monitor... 

— Monitor? 

— Ei da, am uitat că ești de peste munte. Un monitor e ceva 
ce n-ai văzut. Nici eu nu mai văzusem, de ce să mint? Un vapor 
mare și ferecat tot în fier și cu tunuri pe el de stăteau ţevile ca 
țepii pe arici. Dau ai noștri cu tunurile - degeaba. Cum să strici o 
cetate cu pereţii de fier? A și venit ordin să nu mai tragă, că 
risipim muniţia zadarnic. În schimb, ai noștri au îndreptat 
bateriile către fortul turcesc din Turtucaia, dar știi cum? Parcă le 
puneau cu mâna. Plesneau ghiulelele taman deasupra 
întăriturilor. Se pricep, tunarii noștri! 

Mă minunez în tăcere. O clipă mă închipui în șanțuri, cu faţa 
la Dunăre, cu pușca îndreptată spre dușman. Sergentul parcă 
știe ce-mi trece prin minte. Râde: 

— Aia zic și eu că-s botezați cu foc. Să-ţi scoţi căciula-n faţa 
lor, nu alta! 

— Ne vine și nouă rândul. 

— Vouă? Întâi să-nvăţaţi trasul cu pușca, bobocilor. S-au dat o 
sută de cartușe de om. Plus treizeci pentru instrucţie. Vreau să 
te văd harnic. Oi fi tu sanitar, dar la nevoie trebuie să știi să te 
aperi. Dar unde ţi-e tovarășul? 

— Păi... vine și el acuș. Își calcă pantalonii. 

— Lasă-i încolo de pantaloni. Când o dormi vreo două nopţi pe 
iarbă, nu se mai cunoaște. Cheamă-l să-i dăm și lui raţia. Hai, că 
acum se dă adunarea! 

Nu mai am vreme să-l chem pe Toader. Semnalul de goarnă, 
repezit, ascuţit, pătrunzător, te face să te grăbești fără voie. Un 
tropot viu umple curtea cazărmii; furgoanele și căruțele duruie, 
conductorii strigă la cai, sergenţii și medicii dau porunci. Alerg 
pe platoul de adunare, ţinând în braţe sacul de merinde. N-am 


avut vreme să-l arunc după gât măcar. 

— Cum de-ai ajuns înaintea mea? 

— N-am mai fost la masă, îmi spune Toader. 

— Am eu merinde destulă. 

— O s-o cărăm cu rândul. Uite, ţi-am adus sacul de 
pansament. 

Băiat bun, Toader. Îmi trece ciuda că mi-a luat-o înainte. 
Medicul-șef Georgescu a venit și el. Călare pe un cal negru, mic 
și ager. Trece prin faţa noastră, ne privește lung: 

— Cum e, voluntarilor? 

— Bine, să trăiţi! 

— Daţi sacii la trenul sanitar. Luaţi cu voi numai armele și 
proviziile. Și-așa, o să vă fie greu. Plecăm în marș forțat. După 
inspecție, gata, la drum. 

— Am mai mers în marș forţat, cu vânătorii. Ş 

— Știu, știu, râde el. Dar ăsta o să fie mai lung. In trei zile 
ajungem la Caracal. Așa e ordinul. Dar înainte de asta, inspecția. 
Peste un ceas trebuie să fim la Cotroceni, cu toată divizia. 


„Divizia! Face să vezi de undeva, de sus, câmpul larg al 
Cotrocenilor cu atâta armată roind! În prima linie se rânduiește 
infanteria - Batalionul 2 vânători, Regimentul 5 linie și 
Regimentul 16 dorobanţi. A doua linie, la treizeci de pași în 
urma primei. O alcătuiesc cele două baterii, tun lângă tun, și în 
rând cu ele, Regimentele 7 și 8 călărași. Abia în linia a treia 
venim noi, ambulanța diviziei, cu furgoanele, căruțele și 
trăsurile de ambulanţă. Mii de oameni, mii de cai, tunuri, 
chesoane cu muniţie, bucătării, căruţe de bagaje, care cu fân 
pentru cai... Greu pentru mine, soldat de-o zi, să cred că toată 
mulţimea asta poate fi rânduită la un fel, ca să se poată numi 
ceea ce este - Divizia a patra! 

„„Și totuși, strigătele sergenţilor, îndemnurile rotașilor de la 
tunuri, poruncile aspre ale ofițerilor domolesc această 
vânzoleală; curând trupele se așază fiecare la locul ei, cum îi 
arată ofiţerul din garda pieţii. 

Un semnal de goarnă face să contenească pe dată larma 
miilor de oameni. Numai un cal, singuratic, nechează undeva în 
stânga noastră, unde lucește oţelul bateriilor. Așteptăm cu 
încordare. Glasurile comandanților de regimente răcnesc o 
comandă. În aceeași clipă, mii de săbii și puști cu baionetă 


străpung văzduhul, mânuite „pentru onor”. Tropot de cai în 
stânga noastră. Un pâlc de călăreţi în uniforme strălucitoare se 
apropie de platou. Muzica răsună, izbucnind într-un marș 
triumfal. Călăreţii vin în trap ușor. Regimentele de dorobanţi îi 
ascund de privirile noastre. Îi vedem abia când trec prin faţa 
liniei a doua: printre trupurile nemișcate ale călăreţilor, le zărim 
capetele cu chipiuri bogat împodobite... Și iată-i în faţa noastră, 
trecând în revistă ambulanţa. Privirile-mi sunt atrase de un chip 
bine cunoscut: generalul Davila. Zâmbește prietenos, cu ochii la 
noi. Aș vrea să-i strig: „Suntem aici, domnule general! Datorită 
dumneavoastră ne-am împlinit visul!” 


21 mai 1877 


Abia acum înțeleg îngrijorarea ascunsă cu care sergenţii mai 
vechi vorbeau despre marșul acesta. Un marș forţat nu e deloc 
o plimbare printr-o luncă. Trupele diviziei - întâi infanteria, apoi 
călărașii, după ei bateriile și furgoanele cu muniţie, apoi noi cu 
ambulanţa - s-au înşirat pe drum către apus. În stânga, un 
escadron de călărași asigură flancul coloanei; un nor de praf 
stăruie deasupra câmpiei frământate de mii de pași, de copitele 
cailor, de roţile căruțelor și tunurilor; ofiţerii aleargă de la un 
capăt la celălalt al trupei lor, sergenţii șuieră printre dinți 
veșnicul îndemn „ţine pasul!” 

Mergi și mergi, singurul gând fiind acesta: ţine pasul! căci 
drumul e lung, peste văi și dealuri, peste poduri înguste unde 
ceasuri întregi se-nșiră cai și oameni, căruțe și tunuri, 
privegheate de ochiul ager al căpitanilor și biciuite de glasuri 
mânioase: mai repede! Trecem Argeșul, apoi niște gârle mici, 
umflate de ploile primăverii; oameni din partea locului ne arată 
vaduri, ne îndrumă spre poduri; opririle sunt scurte și rare, căci 
timpul trece iute și războiul nu așteaptă. Seara cădem frânţi pe 
lavițele din casele oamenilor; nu ne mai arde de mâncare, 
adormim ca butucii, în zorii zilei iarăși goarna, iarăși supa 
sorbită în grabă și - ţine pasul! ţine pasul! 


În a treia zi de marș, am ajuns la Balaci. Aici drumul se 
schimbă; un zvon străbate coloana din gură-n gură: nu putem 
trece pe la Drăgănești, apele Oltului s-au revărsat, vom face un 
ocol mare, tocmai prin Slatina. 

— E departe? întreb pe sergentul Mihalache. 

— Departe, spune el trist. Am bătut drumul ăsta cu pasul, 
toamna trecută, la manevre. Drumuri grele, cu noroi mult. Pe 
puţin două zile în plus de mers, și vezi bine cum arătăm. 

Într-adevăr, la ambulanţă vin mereu ostași cu picioarele 
vătămate, călăreţi cu caii de dârlogi. Veterinarii nu mai prididesc 
cu treaba; caii sunt slabi, i-au rănit șeile în spinare; oamenii au 
lacrimi în ochi când văd suferința animalelor. Și trebuie să 
mergem, să mergem înainte. Umblăm în tăcere, picioarele se 
mișcă tot mai greu, fiecare pas înseamnă un scrâșnet din dinţi, 
o picătură de sudoare. 

— Ține pasul! strigă mereu sergenţii. 

În ziua a cincea am poposit într-un sat pe malul Oltului. Am 
tras ambulanţele în curtea arendașului care se uită urât la noi. 
Ne luăm sacii de pansament și ne instalăm pe prispă. Știm că o 
s-avem de lucru. Dorobanţii vin șchiopătând, câte doi, trei; 
câinele arendașului latră îndrăcit, noi ne vedem de lucru. Ne 
întrerupem doar la masă, cât să îmbucăm un codru de pâine și 
ceva brânză. 

— Bea și vinul meu, spune Toader. 

— Te-a găsit mărinimia? 

— Nu. Dar mă cam ia cu călduri. 

— la stai. Scoate-ţi cizma! 

— Lasă-mă-n pace. 

— Scoate-o, că dacă nu, ţi-o scot eu. Și e mai rău. Te-am 
văzut că șchiopătezi și-am vrut să te întreb... Hai, descalță-te! 

Toader își scoate cizma și-mi arată călcâiul însângerat. 
Încearcă să zâmbească: 

— Altfel visam eu războiul. Cred că n-ajung teafăr până la 
destinaţie. 

Îl ung cu un balsam din sacul de pansament. Îi bandajez apoi 
piciorul și-i spun cu hotărâre: 

— Mâine nu te mai încalți. 

— Doar n-o să umblu desculț, se împotrivește el. 

N-am vreme să stau la sfadă. Vreo zece ostași intră pe poartă 
și se îngrămădesc pe lângă noi. Lăsăm necazul nostru deoparte 


și ne apucăm să-i îngrijim. În toiul lucrului, iată și medicul 
Georgescu: 

— Cum merge, băieţi? Aveţi vreun caz grav? 

— Niciunul, spun. Dar pe la ceilalţi? 

— Tot de-astea. Rosături, bătături... ca la manevre. 

— Nici nu-i mai trecem în registru, spune Toader. Nu e timp. 
Medicul scoate o ţigară, o aprinde cu mișcări grăbite. 

— Ce registru! Principalul e să le alinăm suferința. Și, după 
câte văd, vă pricepețţi la pansamente. Tocmai voiam să fac 
puţină școală cu voi. Dar cred că nu-i nevoie... la stai, Toader. 
Ce-ai păţit la picior? 

Toader rămâne cu fașa în aer. Abia acum își amintește de 
rana lui. Vrea să-și ascundă piciorul, se uită urât la mine. Ca să 
nu-i rămân dator, mă strâmb și eu. 

— Un fleac, domnule doctor. Am avut un cui în cizmă. Dar n- 
aveți teamă, pot merge mai departe. 

— Copii răi, îl mustră doctorul. Așa faceţi toţi. Mergeţi până se 
face rană și abia pe urmă „hai la doctor!” A trebuit să lăsăm în 
urmă, în etape, vreo zece inși. Eroism ieftin, comentează el 
amar. Dacă ne epuizăm acum, ce-o să facem când va fi într- 
adevăr nevoie de noi? 

— Ne mai rămân forţe, spune Toader și, după ce înnoadă 
pansamentul ostașului, strigă: Altul la rând! 

li ajută următorului soldat să-și scoată cizma. Doctorul se 
apleacă asupra rănii. 

— Parcă sunt vorbiţi cu toţii, spune el cu glas scăzut. Nu vin la 
ambulanţă din vreme. 

— N-am simţit, dom' doftor, spune ostașul. La mers nu se 
simte. O pișcătură, acolo. Parcă nu-ți vine să te oprești așa, 
pentru nimica toată. 

— Pune-i iod, spune doctorul. Și faceţi economie la fașă. O 
irosim pe toată și nici n-am auzit un foc de armă. lar tu, 
Toadere, mâine dimineaţă te sui la furgon. Două zile repaos, 
uite biletul aici. 

— Dar daţi-mi voie, domnule doctor... 

— Am zis, spune doctorul. Fă cum îţi spun eu. Măcar sanitarii 
să-i am teferi, ce dumnezeu! 


22 mai 1877 


În cele trei zile de răgaz, la Caracal, am avut vreme să scriu 
părinţilor. Le-am zugrăvit pe larg, în cuvinte, întâmplările prin 
care trecusem după plecarea de acasă; am făcut un veritabil 
portret al generalului medic Carol Davila și am descris pe larg 
parada Diviziei a patra din ziua plecării spre Oltenia. N-am uitat 
să povestesc, la rândul meu, ceea ce mi se povestise despre 
luptele cu turcii la Olteniţa; despre cei decoraţi pentru bravura 
lor; despre înfățișarea falnică a călărașilor care dăduseră piept 
cu dușmanul. Pe urmă am relatat marșul forţat de la București 
la Caracal, cu peripeţiile mărunte care-au fost. Il rog pe doctor 
să mă-nveţe cum s-o pun la poștă. 

— Mă-ndoiesc că au s-o primească, dragul meu. Știi bine că 
autorităţile de dincolo nu se bucură de războiul nostru. 

— Eu încerc, domnule doctor. Poate la poștă, acolo, s-o nimeri 
un om de inimă. Dincolo de politică, un părinte are dreptul să 
primească scrisori de la fiul său aflat pe front. 

— Încearcă, spune doctorul. Pe urmă, du-te după mâncare. 
Prietenul tău trebuie să se hrănească bine, dacă vrei să-l vezi pe 
picioare mai repede. Și pune-i mereu comprese cu mușetel. 
Leac vechi, dar bun. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Piciorul lui Toader se vindecă greu. Rana a fost adâncă, a avut 
și-un început de infecţie. Dar doctorul nostru e un adevărat 
vrăjitor. A curăţat rana cu bisturiul, a pus iod - bietul Toader, să 
leșine de durere - și l-a pansat cu măiestrie. Acuma Toader stă 
bine. Ambulanţa s-a instalat într-o școală, unde ostașii bolnavi 
sau răniţi au tot ce le trebuie. Dau fuga la bucătărie după 
mâncare. Pregătesc și fiertura de mușeţel și mă-ntorc la 
prietenul meu, în salon. „Salonul” e de fapt o clasă, de unde 
băncile au fost scoase și au pus în locul lor saltele cu cearșafuri 
albe. Pe perete a ramas un tablou mare cu vietăţile pădurii. 
Toader stă într-un cot și se uită la tablou. Saltelele din jur - 
goale. 

— Ai rămas singur? 

— S-au dus la masă toţi. Ce, șchiopii nu trebuie să mănânce? 

— Dar tu? 

— Nu mi-e foame. 

— Cum te simţi? 

— În două-trei zile îmi dă drumul, așa spune dom’ doctor. 

— Știam eu că merge repede. Uite, ia și mănâncă. 


— Nu mi-e foame, ţi-am spus. 

— Dacă mănânci, te faci bine mai repede. Trebuie să capeţi 
puteri. 

— E ușor să dai sfaturi. De mâncare-mi arde mie? la 
gândește-te: să stai cu ochii ţintă-n tavan, de dimineaţă până 
seara! Te prind așa, tot felul de gânduri. De pildă mama. Cam 
bolnavă, săraca. A fost amărâtă când am plecat, dar n-a vrut să 
arate. Mă gândesc că amărăciunea asta, împreună cu boala ei... 

— Lasă, Toadere, că o să fie bine. 

Un călăraș intră în salon, caută cu ochii. 

— E un sanitar Costin pe-aici? 

— Eu sunt. 

— Te cheamă dom’ doctor. 

— Numai pe mine? 

— Pe tine și încă vreo cinci. Și a dat ordin să înhame caii la 
secţia a doua. Cred că vă duceţi spre Dunăre. Se pregătesc de 
marș și alte trupe. 

Rămân o clipă neclintit. O durere ascuţită îmi sfâșie sufletul. 
lată că ne despărțim, prietene, după ce-am dorit atâta să fim 
împreună pe câmpul de bătălie! 

— Du-te, șoptește Toader. Du-te, Costine! 

— O să vii și tu cât de curând, încerc să-i alung tristeţea. Te 
aștept. Sunt sigur că dom' doctor te trimite acolo unde sunt și 
eu. 

— Firește, aud glasul doctorului în ușă. Nu v-aș fi despărțit, 
dar e pentru scurtă vreme. La Dunăre au început luptele. E 
nevoie de personal sanitar. Du-te, Costine, liniștit. Să n-ai grijă, 
prietenul tău e pe mâna mea. 

Toader zâmbește subţire la gluma doctorului. N-am altceva de 
făcut. li strâng mâna tovarășului meu de drum și alerg la 
datorie. 


23 mai 1877 


Văd Dunărea pentru întâia oară-n viață. După o zi de drum 
obositor. Dar m-am deprins într-atâta cu marșul forţat, încât nici 
nu știu dacă mai există alt fel de a merge, a merge pur și 
simplu, fără strigătul acela aspru, pe care-l aud și noaptea-n vis: 
„ține pasul!” 

Văd Dunărea. Mi se înfățișează deodată, fără veste, în timp ce 


urc alături de camarazii mei un delușor prelung și cu grâu ca 
mătasea. Drumul urcă domol, și deodată, iată brâul întunecat al 
sălciilor, apoi zidurile cetăţii Rahovei, nelimpezi în ceața 
înserării; sub cetate apa se întinde albă și liniștită, până la 
ostrovul care se zărește departe, în stânga noastră. ă 

Mărșăluim pe șoseaua lungă și dreaptă, mărginită de plopi. In 
față, sergentul de călărași care ne este călăuză, ducându-și calul 
de dârlogi; alături de el Mihalache, sergentul nostru, apoi eu și 
Cioată Mitu, mergând de-o parte și de alta a furgonului cu 
materiale. În urmă mai vin patru sanitari din ambulanţa diviziei. 
Cu toţii avem arme și cartușe; sacii de pansament i-am lăsat în 
furgon, ca și merindele pentru drum. Am pornit-o din zorii zilei; 
cred că am mers mai mult de patruzeci de kilometri, prin 
zăduful începutului de vară, cu două sau trei popasuri. 

— Aiasta-i Dunărea, bădie! se miră Cioată Mitu. 

— Da, asta-i, spune sergentul de călărași. Eşti moldovean, 
leatule? Că după vorbă așa pari. 

— Moldovean get-beget. Am fost în escadronul Suceava, și m- 
or vărsat la ambulanție. 

— De nu erau turcii, nu mai vedeai tu Dunărea... 

— Îi mai mare ca Siretul nostru... 

— Mare, mare, dar trec obuzele peste ea într-o clipă. 

— Trec? se miră Cioată Mitu. Aiasta-i comedie... 

— Trec și gloanțele de pușcă, spune sergentul. Să vezi când 
se-ncing ai noștri la vorbă cu bașbuzucii de peste apă... Fluieră 
gloanţele pe la urechi, uite-așa. Zici că drept în frunte ţi se 
opresc. 

— Nu-mi speria oamenii, dom' sergent, râde Mihalache al 
nostru răsucindu-și mustața. Deocamdată văd că-i liniște pe- 
aici. 

— Or fi mai pașnici turcii din părţile Bechetului, își dă cu 
părerea Cioată Mitu. 

Sergentul de călărași își îndreaptă carabina pe umăr și 
slăbește pasul. Ajunge în rând cu noi. 

— Pașnici, vorbă să fie! În Rahova sunt cete de bașibuzuci 
care umblă după pradă. Așa-i înțelegerea bașibuzucilor cu 
sultanul: nu au leafă, nici tain, ca oastea adevărată; se hrănesc 
din prădăciuni, ca lupii. Au vârât groaza-n oamenii din partea 
locului. Și asta nu de azi, de ieri. Trec noaptea cu bărcile, 
omoară paznicii de pe câmp și le iau vitele. Pe urmă dau foc, ca 


să piară urma faptelor lor. Dar de la o vreme, nu le mai merge. 
Avem armată pe toată Dunărea, și cum îi vedem venind, punem 
puștile pe ei. Ba le mai și întoarcem vizita, cum se zice pe la 
casele mari. 

— Cum adică, domnule sergent? întreabă Cioată Mitu. Aţi 
călcat în ţara lor? 

— Păi cum! Acum vreo două săptămâni, eram la Corabia, cu 
escadronul. Comandantul nostru e domnul căpitan Zosima, 
ofițer viteaz și cu multă școală ostășească. Turcii pregăteau 
ceva la pichetul lor, și, de cu seară, domnul căpitan Zosima se 
tot uita cu ocheanul în partea lor. Și numai ce-l aud: „Să vie 
sergentul Roșianu la mine!” M-am înfățișat pe dată. „Roșiene, 
zice, du-te cu vreo doi oameni în port și fă rost de niște bărci!” 
Călărașii au prins de veste și s-au bucurat. Sublocotenenţii, și ei, 
voioși cum nu se mai poate. Seara, domnul căpitan Zosima a 
adunat escadronul și le-a spus oamenilor: „Mâine plecăm în 
recunoaștere la pichetul turcesc. Dar n-o să mergem tot 
escadronul, ca la nuntă. Plecăm cu trupă de tăria unui pluton. Să 
spună de bună voie cine vrea să meargă. Și dintre cei ce merg, 
să nu fie oameni care au copii acasă.” Așa s-a făcut, precum a 
zis. A doua zi, pe la amiază, patru bărci mari, cu ofițerii și cu cei 
douăzeci și cinci de călărași, au luat-o către malul celălalt... 

— Și dumneavoastră nu v-aţi dus? strigăm vreo trei deodată. 

— Păi cum să nu mă duc? Căpitanul Zosima nu voia să mă ia. 
„Ai copii, Roșiene! Nu știu ce ne-așteaptă dincolo”. „Dar și 
dumneavoastră aveţi copii, domnule căpitan, să trăiţi și să vă 
trăiască”. „Bine, urcă-te, îmi calc pe inimă de data asta!” 
Plecăm, călărașii trag la vâsle, alţii stau cu puștile pregătite. Am 
făcut un ocol mare și ne-am apropiat de pichet venind chiar pe 
sub mal; santinelele turcești n-au băgat de seamă nimic. 
Tragem luntrile la mal, sărim cu toţii, arma-n cumpănire, dăm să 
ne apropiem pe furiș de pichet. Abia acum santinelele au prins 
de veste; din pichet au sărit alţi ostași, s-au vârât în șanțurile 
dinaintea pichetului și-au început focul ca la război. Apoi 
căpitanul Zosima, cum e el om hotărât și fără frică, a scos 
revolverul și ne-a făcut semn să înaintăm și să dăm focuri către 
parapetul turcilor. Când ziceam că ne-am apropiat destul și să 
dăm iureș peste dușman, ajungem la un șanț mare. Era un braţ 
din Dunăre care înconjura pichetul. Cum să-l treci? Nu tu podet, 
nu tu barcă; am mai tras câteva focuri, turcii trăgeau și ei de zor 


și căpitanul Zosima ne-a făcut semn s-o luăm înapoi. A lăsat el 
câţiva inși în urmă, să ne acopere retragerea, dar nu era nevoie. 
Nici noi nu trecusem șanțul acela, dar nici turcii n-aveau cum să- 
| treacă. Asta-i, flăcăilor. Am venit cu toţii teferi înapoi și 
căpitanul a dat raport la regiment, făcând și harta locurilor pe 
unde umblasem. Că poate-o mai trebui cuiva, de-o vrea să-i 
calce pe dușmani. Pe cât știu, căpitanul Zosima e primul ofiţer 
român care-a pus piciorul pe pământul turcesc. 

— Aiasta-i lucru însemnat! spune încredințat Cioată Mitu. Eu, 
dac-aș fi în locul celor mari, l-aș decora pentru fapta lui. 

— L-au și decorat, încuviinţează domol sergentul. Cu „Virtutea 
Militară”. Și pe el, și pe sublocotenenţii lui. 

— Și pe dumneavoastră nu? 

— Și pe mine, încuviinţează sergentul zâmbind. 

Ne uităm la el cu mult respect. Cu cine mergem în rând! Cu 
un erou, decorat cu „Virtutea Militară”! Și totuși e un om ca noi, 
cu mundirul cam larg pe el, o fi slăbit omul în timpul din urmă; 
și-a legat calul de furgonul cu materiale ca să meargă alături, de 
noi, pe drumul prăfuit, și să ne povestească de-ale războiului... 

— La război trebuie coraj, spune încet tovarășul meu de drum. 

Sergentul încuviințează din cap: 

— Curaj și inimă, frăţioare, să știi pentru ce te lupţi. Uite, 
căâlărașii din escadronul meu sunt ialomiţeni. Casa lor se află 
departe. Dar casa noastră, a tuturor, e ţara. Pentru ea ne batem 
și ne punem pieptul în fata gloanţelor turcești... 

Ne-am apropiat binișor de poziţiile călărașilor. Acum se văd și 
corturile, iar în dreapta, dincolo de sat, întăriturile în care stau și 
așteaptă tunurile. În tabără, oamenii umblă fiecare cu rostul lui; 
se văd câteva plutoane care mânuiesc de zor armele. Când ne 
mai apropiem, auzim comenzile sergenților. 

— Instrucție la cataramă, zâmbește sergentul Roșianu. Au 
ajuns și pe-aici puștile cele noi, sistem Krnka. Arme precise, care 
bat mai departe și au baioneta mai lungă. Nu poţi face faţă 
turcilor cu mâinile goale... 

Dorobanţii bat pasul, fac mânuiri de armă, mai încolo se văd 
câteva ţinte și ostași în faţa lor, culcaţi, cu armele la ochi. Intr- 
un colț al taberei s-a instalat un mic atelier, unde doi armurieri 
meșteresc ceva la o pușcă veche. Sergentul ne conduce către 
cortul comandantului. Un ofițer înalt și slab, cu părul zbărlit, iese 
în faţa cortului. Ne oprim și-l salutăm ca la carte. 


— Domnule colonel, m-am prezentat cu sanitarii de la 
brigadă, spune sergentul. Aveţi aici tabelul și toate 
documentele. Un sergent, cinci soldaţi sanitari, un conductor, 
furgonul cu materiale sanitare, doi cai, o targă pe roate. 

— Mulţumesc, sergent, spune ofițerul. Bine-aţi venit, băieţi. 
Eu sunt locotenentul-colonel Lepădatu, comandantul 
detașamentului Bechet. Aici stăm faţă-n față cu turcii. Trupa 
face gardă cu schimbul în avanposturi. În caz de alarmă, să fiţi 
pe lângă ei. Poate e nevoie de ajutor. Dumneata, sergent 
Roșianu, rămâi la noi peste noapte? 

— Nu rămân, să trăiţi. Mă duc la Corabia, la escadron. Am fost 
la brigadă să duc raportul pentru luptele de ieri. 

— Ce-a fost ieri pe la voi? 

— Liniște. În schimb la Islaz a fost ceva. Mi-a povestit 
sergentul Manu, din Escadronul Teleorman. leri noapte, pe 
ploaia aceea, domnul locotenent Dumitrescu s-a bătut cu niște 
bărci turcești. Era în patrulare, și când a trecut de pichet, a 
văzut câteva vase care se apropiau de malul nostru. Și-a pus 
patrula în șanțuri și a-nceput să tragă focuri asupra bărcilor 
acelea, ce-or fi fost. Au tras și turcii, dar n-au nimerit pe nimeni. 
Locotenentul Dumitrescu a cerut ajutoare și a urmat să tragă. S- 
au dus un pluton de călărași și o companie de infanterie, să-i 
sprijine. Dar până s-ajungă acolo, dușmanii plecaseră. 

— Și cei de la brigadă ce spun? 

— Ce să spună? Sunt de părere că turcii ne încearcă, așa, 
când ici, când colo, ca să vadă dacă-i păzit malul. Și să găsească 
un loc unde să treacă cu oastea peste noi. 

Comandantul râde cu râsul lui aspru. 

— Să caute mult și bine. După câte știu eu, n-or să găsească 
nicăieri locșor lipsit de apărare. Pe malul Dunării avem soldat 
lângă soldat, iar bateriile noastre stau aţintite asupra cetăților 
care ne-au făcut atâta rău. 

— Domnule colonel, întreabă sergentul, oare când începem 
războiul adevărat? Că deocamdată ne ţinem de hărțuieli 
mărunte. 

— Eşti nerăbdător? 

— Nu numai eu. Toți ostașii așteaptă să intrăm cu adevărat în 
luptă, să isprăvim odată cu turcii și să ne-ntoarcem la casele 
noastre. 

— Mai e pân-atunci, oftează comandantul. Deocamdată vezi 


bine că ne adunăm unităţile. Trenurile pline cu trupe vin către 
Dunăre, și de-ale noastre și rusești. Un război ca ăsta trebuie 
pregătit temeinic, altfel ne vărsăm sângele în zadar. Uită-te 
colo, peste apă. Bateriile stau gata; infanteriștii s-au întărit în 
șanțuri și redute, câte trei șiruri de parapete îi apără de 
loviturile noastre. N-o să ne fie ușor, sergent. 

— Știu, domnule colonel. Dar ne măcinăm puterile stând așa, 
pe loc. 

— Ba dimpotrivă, câştigăm puteri. Ne instruim oamenii, îi 
învăţăm să folosească armele. Serviciul în avanposturi este o 
școală bună pentru ostașii noștri. Totul este să ne facem 
datoria. 

Sergentul ridică fruntea, își îndreaptă umerii: 

— Ne-o facem, orice-ar fi... Și-acum, îngăduiţi-mi să plec. Mă 
așteaptă drum lung. Să trăiţi, domnule colonel. 

— Mult noroc, sergent. 

Sergentul încalecă și pleacă, cu o ultimă privire spre noi. Se 
ține drept în șea, deși o bună parte din zi și-a petrecut-o pe 
drum. 

— Cu așa oameni, să tot te lupti cu turcii, spune comandantul. 
Ei, voinicilor, ce să fac cu voi? Duceţi-vă la infirmerie și rostuiți- 
vă. E destulă treabă și pentru voi. 

— De ce-i spune „colonel”? îl întreb pe sergentul nostru. Am 
înţeles că gradul lui e locotenent-colonel. 

— Un vechi obicei ostășesc, spune sergentul Mihalache. 
„Locotenent-colonel” se zice numai în actele oficiale... 


CAPITOLUL III 
26 mai 1877 


E o seară caldă, de sfârșit de mai. Stăm în avanposturi, 
împreună cu călărașii din Escadronul Ilfov. Dincolo de Dunăre, 
zidurile Rahovei lucesc stins în lumina lunii. Oamenii stau de 
vorbă; mă apropii de sublocotenentul Oprișan, comandantul 
plutonului. Un ofiţer tânăr, prietenos. Călărașii mi-au povestit că 
e foarte îndrăzneţ și nu se teme de nimic. 

— Ei, doftore, glumește el, ai venit să ne cauţi în coarne? 
Călărașii mei sunt sănătoși tun; dacă tot războiul ar merge așa, 
doftorii de-alde tine ar ajunge o povară. 

— Tot sunt și ei buni la ceva, spune sergentul-major, ajutorul 
lui. Chiar dacă nu te lovește glonţul, tot nu strică câte-o poțiune. 

Mă mir în tăcere de știința sergentului-major. „Poţiune” spun 
mai ales farmaciștii. Sublocotenentul parcă mi-a ghicit gândul: 

— Ei, nea Costică, văd că te pricepi la medicină. 

— Eu? Nici gând. 

— Păi de unde știi de poţiune și alte savantlâcuri? 

— Să vedeţi, dom' sublocotenent. Mai alaltăieri, mă duc la 
infirmerie, îmi venea așa, un rău de la inimă. 

— Zi mai bine de la burtă, râde sublocotenentul. 

— Tot aia e, dom' sublocotenent. M-am dus și m-am spovedit 
doctorului; mi-e rău, una, alta, mă gândesc acasă... „Am eu un 
leac pentru dumneata, moșule”, zice doctorul. 

— Dumneata, moș? râde; sublocotenentul. 

— Apăi, toţi ostașii, când cred ei că nu-i aud, așa-mi zic: 
moșul. Și doctorul la fel. Caută într-o ladă, scoate o sticlă, 
trimite pe sanitar să aducă o cană cu apă. Și toarnă jumătate 
din sticla aia peste apa din cană. „la poţiunea asta, moșule, 
zice. Bea-o pe-ndelete și să-mi spui dacă ţi-a trecut răul”. O iau, 
îi mulțumesc doctorului, gust din poţiune. Bună. Cam pișcă la 
limbă, dar îmi plăcea. Mă uit la doctor: „Dom' doctor, poţiunea 
asta miroase a spirt”. „Asta și este, râde doctorul. Așa e că ţi-a 
mai trecut durerea?” 

Călărașii râd, cu gândul la poţiunea aceea. Deodată, o umbră 
trece pe deasupra șanţurilor. Un om vine în fugă, călcând 
neauzit, schimbă cuvinte în șoaptă cu santinela. Apoi vine mai 
aproape: 


— Dom’ sublocotenent! 

— Ce e, Crișane? 

— Turcii, dom’ sublocotenent. Două bărci încărcate. Au pornit- 
o de la Rahova și vin încoace. Noi stăm cu mâna pe trăgaci. 
Dacă se apropie de mal, dăm în ei! 

— Stai niţel, îl oprește sublocotenentul. Nu trageţi, că se 
sperie și fug. Hai mai bine să pregătim o pândă în toată regula. 
Pluton, atenţie la mine. Ne deplasăm ușor către malul Dunării. 
Nimeni nu fumează, nimeni nu vorbește, armele gata. Nu trageti 
decât la ordinul meu. S-a-nţeles? 

— Înţeles, răspund ostașii cu glas coborât. 

Îi văd cum se furișează, ca niște umbre. 

— Vin și eu, dom' sublocotenent. 

— Hai,  doftore. Poate-și scrântește cineva piciorul, pe 
întunericul ăsta. 

— Sau ni-l scrântește vreun glonţ turcesc, adaugă sergentul 
major. 

Plecăm, ne strecurăm printre păpuriș, să găsim o poziţie cât 
mai bună. Sergentul major e în faţă, cunoaște locurile. Ne 
furișăm către o moviliţă, tot plutonul, om lângă om, și ne 
înșirăm, culcaţi, cu ochii la Dunăre. E o liniște ca pe altă lume. 
Se aude orăcăitul broaștelor și furișarea câte unui animal mic 
prin ierburi. Miroase a flori și a pământ reavăn. Ridic puţin capul, 
văd luciul apei cu cele două umbre negre ale bărcilor lunecând 
iute la vale, pieziș, spre noi. 

— Foc! strigă sublocotenentul. 

Salva zguduie împrejurimile. Dinspre bărci se aud strigătele 
turcilor, apoi sclipesc scurt împușcăturile. Câteva gloanţe șuieră 
pe deasupra capetelor noastre. 

— Au puști bune, dar ochesc prost, strigă sublocotenentul. 
Înc-o dată, flăcăi! Foc! 

Carabinele noastre prind iarăși glas. De la turci se aude un 
țipăt, apoi o poruncă aspră, repezită. Bărcile fac cale-ntoarsă. 

Mai pândim o vreme, dar liniștea s-a înstăpânit iarăși peste 
întinderi. Sublocotenentul sare sprinten în picioare: 

— Patrulele rămân la posturi. Ceilalţi, la locurile voastre! 

Ne întoarcem în șanțuri, vorbind despre isprava noastră. 
Auzim un tropot de cal și somaţia scurtă a santinelei. 
Sublocotenentul se ridică, face câţiva pași în întâmpinarea 
călărețului: 


— Să trăiţi, domnule colonel, două bărci turcești au încercat 
să se apropie de mal. l-am respins. De la noi, nicio pierdere. 
Turcii cred că au avut un om lovit. Am auzit un țipăt. 

— Aţi deschis focul prea devreme, spune comandantul. 
Trebuia să-i lăsaţi să vină mai aproape. Armele lor trag mai 
departe decât ale noastre; nu-i putem bate decât la distanţă 
mică. De-acum încolo, căutaţi să luptaţi de aproape. 

— Am înţeles, spune sublocotenentul. 

— Am primit un ordin de la brigadă, spune iarăși 
comandantul. Să-i lăsăm să debarce, să organizăm capcane și 
să facem prizonieri. Statul-major vrea să afle mai precis cum 
stau lucrurile acolo, la turci. Rahova e cetatea care ne face cel 
mai mare rău. Statul-major stă demult cu ochii pe ea. Și cum a 
fost, flăcăi? 

— Bine, să trăiţi, dom’ colonel, spune sergentul-major în 
numele tuturor. Băieţii ăștia au tras cu armele numai la 
instrucţie. E prima dată când dau faţă cu dușmanul. 

— Îi credeam mai grozavi pe turci, mărturisește un călăraș. 
Dar văd că le e și lor frică. Au vârât spaima în bieții oameni din 
locurile astea. 

Comandantul râde încet: 

— Sunt grozavi când au de-a face cu oameni neînarmaţi. Cât 
am avut ordin să-i lăsăm în pace, au făcut ce-au vrut. Acuma nu 
le mai merge. Ei, treceţi la locurile voastre. Cine vă schimbă? 

— Mâine intră un pluton de dorobanţi, spune sublocotenentul 
Oprişan. Ne-o fi ajungând, o zi și-o noapte în gropile astea. Să 
mai îngrijim și noi de cai, să mâncăm omenește... 

— Așa e, spune colonelul. O s-aveţi vreme pentru toate. 
Comandantul brigăzii a spus că ne trimite întăriri. O să ne vină 
mai ușor. Oricum, în noaptea asta fiți cu ochii-n patru. Să nu 
doarmă careva, să vă faceţi de râs. 

— Am înţeles, domnule colonel. Stăm cu armele gata! 

Noaptea de mai, caldă și liniștită, învăluie curând pașii calului. 


27 mai 1877 


Caii pasc, liniștiți, pe poiana dindărătul satului. Un vânt cald, 
ușurel, mângâie pânza corturilor: Mâncăm stând pe iarbă și ne 
încălzim la soare. Printre îmbucături, stăm de vorbă. 

— Parcă nici n-ar fi război, spune Cioată Mitu. Mai e oleacă și 


dă grâul în pârg. 

— A fost timp ploios, adaugă un sanitar. N-a început să se 
coacă. Dac-am fi acasă, ne-am bucura de recoltă bună. 

Sergentul Mihalache a auzit, vine spre noi. Se așază 
gospodărește pe o brazdă de pământ și scoate tabachera. 

— O culeg cei din sat și pentru noi. A ieșit și legea că pentru 
cei plecaţi, comuna se îngrijește să le facă lucrările. Asta, cel 
mult zece pogoane de familie. 

Călărașii râd: 

— Zece pogoane! Cine are atâta pământ? 

— Eu n-am nici cinci. Două de la tata și două ale nevestei. 

— Aia care au, nu stau cu noi aici, în șanțuri... 

O răpăială deasă de focuri se aude dinspre Dunăre. Oamenii 
lasă lingurile jos și ascultă. Un călăreț vine în goană, trece 
printre oamenii uimiţi și se apropie de cortul comandantului. 
Peste câteva clipe, gornistul dă alarma. Întreg detașamentul 
Bechet, afară de ostașii aflaţi în avanposturi, s-a aliniat pe 
platoul din mijlocul bivuacului. 

— Ostași, spune colonelul, primesc veste că în josul Dunării, la 
patru kilometri de aici, în dreptul comunei Călărași, două caice 
cu vreo sută de turci au debarcat și au dat foc la stogurile de 
fân. Compania patra! 

— Ordonaţi! iese un ofițer din rândurile dorobanţilor. 

— Vă deplasaţi în marșul cel mai forţat la locul respectiv. 
Coborâţi pe mal și atacați inamicul! 

— Am înţeles, spune căpitanul. 

Câteva comenzi și compania pornește aproape alergând. 
Comandantul caută cu privirea spre flancul stâng, unde stăm 
noi, ambulanţa. 

— Costin, spune. Unde ţi-e sacul? 

— E la mine, să trăiţi! 

— Ai tot ce-ţi trebuie, nu? Te duci cu ei, poate-o fi nevoie... 

Zilele petrecute-n avanposturi m-au învăţat să fiu pregătit 
oricând de luptă. Pornesc fără zăbavă în urma companiei. Marș 
forțat, ca totdeauna. Acum însă, nu-mi mai pasă. M-am deprins, 
iar unde m-a ros cizma, pielea s-a îngroșat, încălțămintea grea 
de dorobanț nu mă mai supără deloc. Merg și încerc să-mi 
închipui cum va fi. Așadar, întâia luptă adevărată! O sută de 
turci debarcaţi deodată, asta nu mai e glumă. Încercarea de 
aseară, cu cele două bărci, pare un lucru mărunt. Câteva focuri 


de armă și gata. Dar acum, două sute de arme cu baionete 
lucitoare mărșăluiesc în grabă de-a lungul Dunării, pașii 
dorobanţilor sună aspru pe pământul uscat de soare, sună 
grăbit, rap-rap, rap-rap, nu mai e nevoie de îndemnul 
sergenţilor, toată compania tine pasul, cu gândul la dușman. 

Căpitanul Năstase, comandantul companiei, e un om mic de 
statură, cu faţa lată și ochi albaștri. Uniforma de dorobant, 
veche și roasă, arată în el pe veteranul batalionului. Până și 
însemnele de la chipiu s-au înnegrit de abia se mai cunosc. 
Alături de el merg doi ofițeri tineri, sprinteni, unul dintre ei vine 
de-a dreptul din școala militară, roșește la fiecare vorbă și n-a 
învăţat încă să fumeze. Merg toţi trei în fruntea companiei, merg 
repede și două sute de oameni îi urmează, fiecare cu gândul la 
lupta, care-i așteaptă. 

Ajungem pe malul înalt din faţa comunei Călărași. În josul 
apei, revărsarea Dunării a înconjurat o bucată de pământ care 
pare o insulă acum. Pe insulă, câteva stoguri de paie ard cu fum 
gros. Turcii nu se zăresc. 

— S-or fi pus la ospăț, spune tare căpitanul. Au tăiat vreo vită 
și acuma înfulecă. la să le stricăm noi cina! Plutonul unu, la 
stânga, plutonul trei, la dreapta, ceilalți după mine! 

Coborâm malul înalt, iar plutoanele se răspândesc în linie de 
tiraliori. La mai mult de un kilometru, în fața noastră, stogurile 
ard. Înaintăm până la malul apei. Între noi și insulă se află o 
întindere lucitoare, în care se oglindesc focurile. Căpitanul pune 
pe un soldat să măsoare apa. Apa e adâncă, nu se poate trece. 

— Du-te și raportează, spune căpitanul. Du-te la domnul 
colonel și spune-i că nu pot să atac, suntem prea departe și 
irosim muniţia în zadar. 

Soldatul pleacă în fugă. Îl privesc cum urcă malul și apoi se 
depărtează. Căpitanul e nemulțumit. Se urcă pe malul înalt, 
măsoară cu privirea locurile. Coboară iarăși între noi. Cei doi 
sublocotenenți se apropie în fugă. 

— Dragii mei, le spune căpitanul, turcii n-au putut ajunge cu 
barcazurile până aici. Le-au lăsat tocmai colo, pe malul Dunării. 
lar de acolo pân-aici au venit cu bărcile. De unde-au avut bărci? 
Le-or fi găsit pe-ale pescarilor. Dac-au găsit ei, om găsi și noi. 
Trebuie să căutăm. 

Câţiva soldaţi pleacă în fugă să caute bărci. Au găsit. Se întorc 
cu ele. Două bărci mari, negre, pescărești. 


— Oare încap vreo zece oameni într-o barcă de-asta? își face 
căpitanul socoteala. la să-ncercăm. Zece voinici sus! 

Zece oameni se urcă în barca dintâi. Barca se clatină, dar stă 
bine pe apă. Din marginea ei se mai vede doar o palmă. 

— Merge, hotărăște căpitanul. Daţi-vă jos, băieți. Sergenţii să 
numească pe cei mai buni ţintași. Zece și zece, în fiecare barcă. 
Mergem și noi. Care se pricepe, să treacă la vâsle. Incercăm să-i 
luăm pe turci din flanc. Ceilalţi, poziţie de luptă. Sublocotenent 
Mihu, rămăi cu ei aici. La nevoie, ne sprijiniți cu foc. 

Intre timp, pe insulă se zărește oarecare mișcare. Turcii și-au 
dat seama că li se pregătește ceva; își iau poziția de luptă. 
Căpitanul se uită prin binoclu: 

— Au cu ei unul în haine negre, cred că e ofițer. Ceilalţi 
îmbrăcaţi în fel și chip. Sunt bașbuzuci din Rahova, cu siguranţă! 

Bărcile sunt pline de oameni. Vâslașii și-au luat locurile. 
Căpitanul urcă și el în barca din frunte, pornesc cu toții. Mă uit 
de pe mal să văd ce se petrece. Dorobanţii sunt nerăbdători, își 
pregătesc armele. Turcii, pe insulă, s-au culcat la pământ și 
așteaptă. Deodată bărcile se opresc și rămân neclintite. Vâslașii 
trag zadarnic la vâsle. 

— Ei drăcie, s-au împotmolit! spune cu năduf sublocotenentul 
Mihu. Măcar de-ar trage de acolo! 

Pornesc împușcăturile. Și din bărci, și de la turci. Câteva 
gloanţe șuieră pe sus, în preajma noastră, și pică departe, în 
urmă, fără putere. 

— Trag prost, zice sublocotenentul. Le e mai la-ndemână cu 
toporișca. Să spargă chelarele oamenilor și să le fure mălaiul din 
ladă! 

Din cauza împușcăturilor, nu simţim că s-au apropiat călărașii. 
Plutonul sublocotenentului Oprișan a ajuns pe mal. 

— Ce-i pe aici, Mihule? 

— Ce să fie! O sută de turci pe insulă. Nu ne putem apropia 
din cauza apei. 

— Să-ncercăm noi, spune Oprișan. Pluton... înainte! 

Caii pornesc în galop prin apa care deocamdată abia le trece 
de genunchi. Călărașii au carabinele pregătite, dar nu trag. 
Inaintează acum la pas prin apa tulburată de piepturile cailor. Se 
depărtează tot mai mult de noi. li privesc cu o strângere de 
inimă. Sunt vreo treizeci de oameni, cu piepturile goale, în faţa 
celor o sută de turci instalaţi în adăposturi. Dar niciunul nu pare 


să se teamă; în pasul cailor, îngreunat de apă, înaintează 
mereu. Turcii trag și trag, gloanțele șuieră mereu pe deasupra 
noastră. Deodată, când apa a trecut de înălțimea șeilor, călărașii 
se opresc. 

— Nu pot merge nici ei mai departe, spune iarăși 
sublocotenentul. 

Din stânga se aud focurile celor din bărci. Câţiva dintre 
călărași s-au depărtat de grosul plutonului, o iau spre dreapta, 
căutând apă mai mică. Inaintează și mai mult. Pe urmă, sabia lui 
Oprişan lucește deasupra capului. Călărașii încep să tragă. Valea 
toată răsună de împușcături. Apoi îi vedem pe turci sărind din 
gropile lor și luând-o la fugă spre stogurile care mai fumegă. Doi 
inși îl sustin pe unul care șchiopătează; în fruntea tuturor 
aleargă bașbuzucul îmbrăcat în negru. Călărașii continuă să 
tragă, dar turcii sunt departe... 

— S-au urcat în bărci, vestește soldatul de sus, de pe mal. Se 
duc spre barcazele lor... 

— Ah, de-am avea acolo, pe mal, un pichet! spune Mihu cu 
părere de rău. Dar cine se aștepta la un atac pe partea asta, cu 
atâta apă? 

Dorobanţii au izbutit să despotmolească bărcile. Se întorc, fac 
semne de departe. Călărașii se întorc și ei, râzând. Din cizmele 
lor șiroiește apa. 

— Noroc că e caldă, spune Oprișan când ajunge lângă noi. 
Oare n-am găsi alt drum, să-i ajungem din urmă? 

— Degeaba, de-acuma sunt departe, spune Mihu. Doar să 
vedem se s-a-ntâmplat pe insulă. _ 

Căpitanul a ajuns cu bărcile lângă noi. Imi face semn: 

— Hai și tu, Costine, că poate-o fi vreun rănit acolo. 

Mă urc în barcă, bucuros și curios totodată. Pornim spre 
insulă, ocolind mai pe la larg. De două ori ne împotmolim, câţiva 
dorobanţi sar în apă, urnesc bărcile din loc, apoi mergem mai 
departe. 

De după un șir de sălcii, vedem cele două caice depărtându- 
se spre Rahova. Când ne apropiem de insulă simţim miros de 
fum. Se aude behăitul ascuţit al oilor. Sărim pe mal. Căutăm 
printre sălcii, prin păpurișul înalt. Auzim un glas: 

— Domnule căpitan, e un om aici! A 

Alergăm într-acolo. Un om zace cu fața-n jos. In jurul lui, 
sânge. 


— la vezi, doftorașule, spune căpitanul Năstase. 

Mă aplec asupra omului. ÎI întorc cu faţa. Simt în spatele meu 
tresărirea dorobanților. E drept că am tresărit și eu. Omul are 
beregata tăiată. 

— E nevoie de popă, nu de doftor, murmură un dorobanț. 

— După haine, cred că e păzitorul turmei, spune sergentul- 
major. Să-l ducem la ai lui, să-l îngroape. 

Doi dorobanţi iau trupul paznicului, îl duc spre barcă. Noi ne 
urmăm cercetarea. Insula e pustie; se văd urmele unui foc și 
câteva hălci de carne pe jumătate friptă. 

— Le-a rămas ospățul neterminat, spune căpitanul. Ei, de- 
acum, hai să ne-ntoarcem. Cred că le-a fost destul bașbuzucilor. 

La întoarcere, pe mal, câţiva locuitori din sat s-au strâns în 
jurul mortului. Cu pălăriile în mână, așteaptă triști și cuviincioși. 
Când căpitanul coboară din barcă, îl salută cu un semn din cap. 

— Îl cunoașteţi? întreabă căpitanul. 

— Da, e nea Gheorghe Margu, din sat de la noi. 

— Din Călărași? 

— Din Călărași. Săracul om, rău l-au mai căsăpit. 

— Așa fac bașbuzucii. Ca să vâre spaima-n oameni. 

— Ne lăsarăţi pe mâna bașbuzucilor, spune un ţăran bătrân. 

_ — Așa e ordinul, tataie. Noi păzim partea cetății și Bechetul. 
In partea voastră, aici, avem doar pichetele. Și pichetele și-au 
făcut datoria. Ne-au vestit că vin turcii și am venit și noi. 

— Era văr cu mine, spune iarăși bătrânul. 

— E însurat? Are copii? 

— Nu. Singur pe lume. Mai bine, că nu lasă jale-n urmă. Ce 
faceți, domnule căpitan? Ce face oastea noastră? Ne lăsăm așa, 
batjocoriți? 

— O să raportăm la superiorii noștri, tataie. Să dea întăriri 
pentru sectorul ăsta. Și o să ne răzbunăm pe bașbuzucii aceia, 
fii pe pace! 

— Așa să fie, spune cu îndoială bătrânul. Să-l ducem în sat, 
mai adăugă, arătând către mort. 

Doi dintre însoțitorii lui îl iau pe bietul om. 

— Trebuie să-l predăm primarului, să-i facă acte, spune 
căpitanul. 

— O să ne-ngrijim noi, murmură bătrânul cu tristeţe. 

— Ce vite erau pe insulă? 

— Numai oi... N-au făcut prea mare pagubă. Dar au luat o 


viaţă de om... 
— O să ne răzbunăm! spune Oprișan. Fii încredinţat, tataie, că 
nu-i mai lăsăm să treacă încoace! 


29 mai 1877 


A doua zi, în zori, iarăși goarna. Sărim buimaci din culcușurile 
noastre, ne luăm armele. leșim pe platoul de adunare. Dar un 
călăreț vine în goană și ne spune să stăm liniștiți. Patrulele de 
pe mal au împins înapoi câteva bărci turcești. Ziua întreagă 
trece în liniște. Noaptea, dormim îmbrăcați. Așa e ordinul. 


30 mai 1877 


Aflăm, de la sergentul care însoțește căruța cu pâine, de 
isprava celor din Regimentul 13 dorobanţi: în zorii zilei, turcii s- 
au furișat pe ostrovul din preajma comunei Ostroveni. Au găsit 
acolo doi pescari care se pregăteau să-și înceapă lucrul. l-au 
ucis. Patrulele noastre au dat de veste în sat; o companie de 
dorobanţi a venit în fugă, a deschis focul și turcii s-au retras în 
grabă. 

— Alţi morţi fără vină, spun călărașii mâhniți. 

— Măcar de ne-ar îngădui să ne răzbunăm. Să trecem 
Dunărea și să-i lovim în bârlogul lor. 

— Cum să te-apropii de cetate? 

— Pe furiș, ca și ei. 

— Mai bine să trecem toţi odată, și să-i răzbim! 

— Cu mâinile goale, în faţa tunurilor? 

— Sosesc ele și tunurile, n-avea teamă! 


31 mai 1877 


Dimineaţa, plecăm spre malul Jiului. Furișându-se în cursul 
nopţii, bașbuzucii au trecut din nou Dunărea. De astă dată au 
ajuns chiar în port la Bechet. Când s-a luminat de ziuă, au venit 
pe șosea până aproape de podul stricat. Santinelele au început 
să tragă ca să-i oprească. Pe șosea, un pluton de dorobanţi a 
luat-o spre ei. Din flancul stâng, două plutoane i-au atacat pe 
malul Jiului, din apropierea vaporului „Clotilda”, care s-a 
împotmolit acolo. Dar bașbuzucii n-au primit lupta. S-au întors și 


au plecat la bărcile lor, urmăriţi de focurile dorobanților. 

— Cred că vor să ne afle tăria, spune Oprișan. Încearcă când 
colo, când colo. Pregătesc o invazie, pesemne. 

— Să poftească, râd călărașii curăţindu-și de zor armele. 

N-am auzit încă bubuitul tunului. Am văzut cum se așază, ieri, 
bateriile în preajma Bechetului. l-am văzut pe soldați împingând, 
alături de cai, tunurile grele cu roţi înalte cât omul. Au pus 
tunurile îndărătul parapetelor, apoi doi soldaţi voinici au vârât 
niște pârghii mari sub coada tunului și l-au îndreptat către 
cetatea de peste apă, care tăcea. Apoi au pus penele opritoare 
la roţi. Pe urmă, trei inși au luat un fel de par lung, cu șomoiog 
de cârpă în vârf, l-au muiat în găleata cu apă, și toţi trei au 
împins ștergătorul în ţeava tunului, răsucindu-l, după care l-au 
tras afară. 

Am urmărit cu luare-aminte mișcările lor și mi-am dat seama 
de ce la artilerie văzusem numai oameni voinici... 


2 iunie 1877 


Mi-a scris mama. Plicul de la ea a ajuns aici după două 
săptămâni. O scrisoare lungă, duioasă, cum numai o mamă 
poate scrie. Sfaturi și teamă, întâmplări de acasă și gânduri 
despre război, apoi iarăși sfaturi... Mă crede tot copil. Și poate 
am fost copil până-n clipa aceea groaznică în care am dat ochii 
cu moartea. Cel dintâi om mort pe care l-am văzut: nu un soldat 
căzut în luptă, ci un biet om ucis fără nicio vină, ucis cu 
sălbăticie și fără rost. Povestea lui Gheorghe, paznicul de vite, 
găsit pe insulă, i-a frământat mult pe ostași. Fiecare se întreba: 
ce-au avut cu el? Ce s-a petrecut în clipele acelea urâte și grele, 
pe insulă? O sută de dușmani înarmaţi năvălind fără veste 
asupra unui om care poartă un ciomag și-și câștigă pâinea într- 
un loc pustiu... Fiecare om, aflând povestea, a simţit un val de 
răzvrătire-n suflet. Intâmplarea ne-a răscolit mai mult decât 
îndemnul colonelului. Ne-a făcut să dorim răzbunarea, să 
așteptăm cu bucurie clipa luptei adevărate. Cât o să le mai 
îngăduim turcilor să ne batjocorească? Intrebarea aceasta stă 
pe buzele tuturor. 

Am repetat-o, în șoaptă, lui Toader, venit și el la Bechet acum 
două zile. Inzdrăvenit și dornic să facă, în sfârșit, ceva. 

— Cât o să le mai îngăduim? 


— Eram în spital când a venit ordinul, spune Toader. Ordinul 
spune să răzbunăm fiecare incursiune turcească, să le arătăm 
bașbuzucilor că nu pot călca nepedepsiţi pe pământul ţării. 

— Asta da. Ştii, Toadere, eu tot mai visez o ispravă 
ostășească adevărată. Pe care să n-o afle nimeni. Numai așa, 
pentru liniștea cugetului. Să știu că n-am încurcat lumea 
degeaba, cum zice tata. 

Toader a zâmbit atunci. Cu zâmbetul lui, pe care i-l cunosc 
bine de-acum, când vrea să mă ironizeze. Am schimbat iute 
vorba, temându-mă de gândul care-l făcea să zâmbească. 

Așadar, mi-a scris mama. Îmi povestește că femeile din 
orașele Transilvaniei au alcătuit comitete care adună de pe la 
oameni ofrande pentru ostașii români: cămăși, bani, alimente, 
fașă și scamă pentru îngrijirea răniților. 

„Știu că o duceti greu. Oameni pricepuți au pus mâna pe 
condei și au socotit că războiul acesta va costa nu numai vieți, ci 
și bani, mulţi bani. Aflăm că trupele sunt îndemnate să facă 
economie la gloanțe și la obuze. Cum să faci economie când te 
afli în fața dușmanului? De aceea ne-am hotărât, după puterile 
noastre, să vă dăm o mână de ajutor. Femeile împletesc pentru 
voi ciorapi, cos cămăși, pun deoparte bani pe care-i depun la 
Comitet. Pe măsură ce se adună, trimitem coletele și banii în 
România. lar când ne ducem la gară cu aceste modeste 
ajutoare, oamenii ne ajută cu bucurie, ne însoțesc cu un 
adevărat alai. Ne-au lăudat și în «Gazeta Transilvaniei» și ne-a 
dat exemplu pentru celelalte orașe...” 

Mi-o închipui pe mama, însoțită de alte femei din comitet, 
adunând cu migală toate lucrurile acelea. Și mă gândesc că în 
pachetele cu medicamente care împrospătează ambulanta 
noastră, în lăzile cu cartușe aduse spre avanposturi, e și o 
părticică din strădania ei. Și mă simt fericit. O am pe mama 
alături de mine, în acest război. Războiul nostru, al tuturor... 

— Unde te gândești, Costine? 

— Departe. La ai mei. 

Toader oftează. 

— Eşti norocos, ai primit scrisoare. Ai mei tac deocamdată. 

— Sunt mai departe. Scrisorile lor fac un drum mai ocolit. O să 
vezi că-n două-trei zile te strigă și pe tine curierul... 


5 iunie 1877 


Părerile comandanților de aici și rugăminţile sătenilor de pe 
malul Dunării au fost ascultate: de la Caracal ne-au venit întăriri. 
Zile-n șir s-au apropiat de Bechet coloane de trupe, tunuri, 
căruțe cu muniţie. Medicul-șef Georgescu a venit și el să 
cerceteze cum stăm cu infirmeria. A intrat în cortul nostru și i-a 
plăcut cum îl ţinem. E drept că și noi rânduim toată ziua, 
maturăm și ștergem, mai mult ca să ne facem de lucru. 

— Mai cu seamă îmi place că n-aveţi oameni bolnavi, a spus 
el. Băgaţi de seamă, îndată ce cineva dă semne de friguri, 
dureri de burtă sau fierbinţeală, îi dați primul ajutor și-l trimiteţi 
la ambulanţa diviziei. Unde sunt oameni mulţi la un loc, 
primejdia bolilor molipsitoare e mai mare... Cum staţi cu 
materialul de pansament? 

— Ne-ar mai trebui scamă, am spus. Și iod. Și feșe... 

— Mâine vă trimit. S-ar putea să înceapă lupta zilele astea. 
Turcii au înțesat malul Dunării cu tunuri. Trupele rusești se 
pregătesc să treacă dincolo. La Turnu Măgurele au și venit 
escadroane de cazaci. 

— Vor să treacă pe la Turnu? a întrebat sergentul Mihalache. 

— Nu se știe, a spus medicul. Pregătiri se fac în mai multe 
puncte. Dacă turcii ar ști locul de trecere, ar îngrămădi acolo 
bateriile și-ar fi mare prăpăd. Dar oricum, ziua aceea nu-i 
departe. 

leri au venit câteva plutoane din 13 dorobanţi. Face să-i vezi 
pe băieţii ăștia, cu vorba lor domoală, râzând mereu și glumind 
pe seama dușmanului de dincolo de Dunăre. Spre seară, după 
ce și-au pregătit poziţiile în avanposturi și și-au rânduit corturile, 
unul a scos un fluier și a-nceput să cânte o horă. Toţi, ca la un 
semn, au început să joace și să chiuie, de parcă s-ar fi aflat la 
petrecere, nu la război. L-am întrebat pe unul dintre ei: 

— De ce-s așa voioși oamenii voştri? 

— Apăi de ce-ar fi triști? Avem o vorbă cu turcii cam de 
multișor, din vremea lui Ștefan cel Mare. Și a venit ziua când le- 
o putem spune. 

— De unde ești? 

— Din Vaslui. Dar tu, sanitarule? 

— De la Sibiu. 

A fluierat a mirare: 

— Ardelean? 


— Român ca și tine. Și am și eu o vorbă cu alde Osman Pașa. 
M-am înscris voluntar. 

— Vezi pe sergentul de colo? S-a scris și el voluntar la 
regiment. Cât a umblat ca să-l primească... lar frate-său e la 
artilerie, mână caii de la tunuri. E bine să te afli doi fraţi la un 
loc, nu-i așa? 

— E bine. Mai vorbești despre casă, despre oameni pe care-i 
cunoști... 

— Tu te simţi singur, pesemne. 

— N-am de ce să mă simt singur. E drept, călărașii de aici 
sunt toţi din lalomiţa. Voi, din Vaslui. 

— Și din lași, mă îndreptă dorobanţul. Tot de pe-acolo, cum 
vine vorba. Uite, domnul maior de colo, care stă și privește, e 
comandantul nostru. Dimitrie Lecca îl cheamă, și-i un om tare 
de treabă... 

Mă uit cu uimire la hora dorobanţilor. Pe urmă, mă dau mai 
aproape. Simt un îndemn ciudat și mă prind alături de ei, în 
horă. Mai văd și vreo doi călărași. Și unul din tunarii abia sosiți 
cu bateriile. jucăm hora aceasta a puterii, a tinereţii și a 
curajului în fața morţii. Jucăm și ne place să chiuim cu toții. 


6 iunie 1877 


Azi-dimineaţă, alarmă. Sărim și eu și Toader, ca arşi. leșim din 
cort. li vedem pe tunari alergând către baterii. 

— Ce s-a-ntâmplat? îl întreb pe ofițerul de serviciu. 

— O coloană turcească iese din Rahova, spune el. Sunt ca la 
un regiment, și au și o baterie după ei. Se duc la vale, spre 
Corabia. Vrem să le trimitem câteva urări de drum-bun. 

Ne repezim și noi spre mal, în apropierea bateriilor, să vedem 
ce se-ntâmplă. 

— Luaţi-vă sacii de pansament, ne spune ofițerul. Poate se- 
ntâmplă vreun necaz. Să aveţi totul pregătit. 

Alergăm, cumpănindu-ne sacii de pansament, către poziţia 
bateriei. Vedem servanţii piesei din margine vârând pârghiile 
sub coada tunului; sergentul se uită prin înălțător și face semn 
celor doi să dea mai la stânga. Apoi scoate înălțătorul și cei doi 
scot pârghiile de sub tun. 

— Încărcaţi... strigă sergentul. 

Doi servanţi ridică un proiectil din ladă, îl potrivesc în ţeavă, 


apoi pun cartușul și închid obturatorul. Totul se petrece repede, 
parcă de la sine. O tăcere adâncă stăpânește împrejurimile, de 
parcă toată lumea așteaptă cu răsuflarea oprită. Servanţii s-au 
dat la o parte din jurul tunului, s-au rezemat de parapet. 

— Tun, foc! strigă sergentul. 

Un servant smucește de cordiță, o flacără orbitoare ţâșnește 
pe ţeavă, apoi bubuitura ne ia auzul pentru câteva clipe. Un fum 
alb și des învăluie parapetul; când vântul îl risipește, vedem că 
tunul s-a dat înapoi cu câţiva pași. Servanții îl împing la locul lui. 

Al doilea tun bubuie fără veste și ne face iarăşi să tresarim. 

Dincolo, pe malul înalt, în preajma coloanei turcești, cresc 
copaci înalţi de fum. După câteva lovituri, coloana se destramă, 
dispare dincolo de mal, în dreapta șoselei. 

— Au fugit! strigă un observator. 

— Încetaţi tragerea, se aude glasul comandantului de baterie. 
Ștergeţi tunurile! 

Îi lăsăm pe tunari să-și facă meseria și ne întoarcem în tabără. 

— Dacă fiecare luptă s-ar sfârși așa! murmură Toader. 


CAPITOLUL IV 
10 iunie 1877 


Primim ordin de plecare spre Islaz, în dreptul Nicopolei. 
Însoțim bateria 5, bateria Dănescu, cum îi spun ostașii, după 
numele locotenentului care-o comandă. Cu noi merge o 
companie de dorobanţi care-i asigură deplasarea. La turci nu se 
vede nicio mișcare. Trecem de șoseaua vecină cu Dunărea, 
printre grânele care-au crescut înalte. A fost ploaie destulă, 
soldații vorbesc cu mulțumire despre ea, cu toate că drumul 
desfundat ne îngreunează mersul. În câteva locuri suntem siliţi 
să facem ocoluri mari, datorită revărsărilor de apă care ne taie 
calea. Caii trag din greu la tunuri; roţile mari și grele se înfundă 
în arătură, taie cărare lată prin lanuri. Unde caii nu dovedesc, 
pun mâna dorobanţii, împing de roate, despotmolesc tunurile și 
furgoanele. Curând, compania capătă o înfățișare ciudată: 
mantăile oamenilor sunt murdare de noroi, pe feţe s-a așternut 
un strat cenușiu de praf, sprâncenele și mustăţile le par cărunte. 
Mărșăluim aproape toată ziua, aici despotmolind o căruţă cu 
muniţie, dincolo înghițind praful fin al câmpiei din marginea 
Dunării. 

Seara, frânţi de oboseală, abia băgăm de seamă că bucătăria 
a rămas mult în urmă. Facem popas în marginea unui sat mic, 
pierdut într-o vale cu plopi. Prin mijlocul satului curge un firișor 
de apă aproape secat. Caii și oamenii se îmbulzesc în jurul 
fântânilor. Femei și bătrâni din sat fac roată-n jurul nostru, ne 
aduc de-ale mâncării, din puţinul lor. Întindem corturile în 
marginea satului și ne pregătim de culcare. O bătrână ne aduce 
o sticluță cu ţuică și ne-ntreabă: _ 

— Mânca-te-ar maica, nu-l văzuși p-aci pe băiatul meu? Il 
cheamă Trașcă llie și-l luară la dorobanţi... 

— Dorobanţi sunt mulţi, măicuţă, îi răspunde sergentul 
Mihalache. Numai în regimentul nostru sunt mai mult de o mie. 

— O mie? se îngrozește bătrâna. Dacă știam, mai aduceam o 
sticlă-două de ţuică... 

Pe urmă, bătrâna râde singură, cu mâna la gură: 

— Ei, maică, vorbesc și eu. Câte sticle ca să dai la o mie de 
dorobanţi câte-o înghiţitură? Luaţi, maică, parc-aţi fi copiii mei. 
Mă gândesc că Trașcă llie, băiatul meu, o fi primind și el, de la 


cineva, o picătură. Dac-o fi teafăr... 

— E teafăr, fii liniștită, o încredinţează sergentul zâmbind. 

Spre seară ajungem la Izlaz. Avem ordin să ocupăm poziţiile 
lăsate de trupele rusești care au plecat spre locul de trecere. Pe 
malul Oltului stau îngrămădite pontoanele pregătite pentru 
trecerea Dunării. Ostașii ruși care le păzesc sunt gata de 
plecare. Comandantul companiei ia în primire pontoanele, 
rânduiește gărzile în avanposturi, bateria își ocupă poziţia, înalţă 
parapetele, iar noi ne pregătim infirmeria. Întindem cortul cu 
crucea roșie, sergentul pune în rânduială sticluțele și cutiile cu 
prafuri, săpăm o groapă pentru gunoaie, apoi... stingerea. 


11 iunie 1877 


Ne trezim în zori. Undeva, peste Olt, bubuie tunul. Abia acum 
avem răgazul să privim mai bine împrejurimile. Hotărăsc să dau 
o raită cu Toader la posturile înaintate. Raportăm sergentului: 

— Vrem să vedem și noi avanposturile. Și să-ntrebăm pe cei 
de-acolo dacă au nevoie de ceva. 

— Duceţi-vă, spune sergentul Mihalache. Dar luaţi-vă armele 
și ceva cartușe. Ar putea să vă prindă bine. 

leșim din tabără și-o luăm pe malul Oltului la vale. Vedem 
rânduite pe mal zeci de bărci mari, cu punte lată. 

— Astea-s pentru trecere, îmi explică Toader. 

— Văd și eu, îi spun. De când ai ajuns specialist? 

Rușii care le păzesc se uită miraţi la noi. Îi salutăm și trecem 
mai departe. Poziţiile de artilerie se văd după fumul obuzelor. 
Trag în monitoarele care stau în dreptul Gurii Oltului. Vedem, 
curând, și monitoarele. Sunt două vase mari și joase, cu tunuri 
ocrotite de blindaj. Unul dintre ele are catargul frânt și coșul 
negru, înalt, e dărâmat pe-o parte. 

— Asta trebuie să fie isprava bateriilor noastre, spune Toader. 

Mă cam înfurie mania asta a lui de a explica ceea ce pot să- 
nțeleg și singur. 

— Doar n-or fi tras turcii în ele, îi răspund îmbufnat. 


Intrăm în poziţiile bateriei. Îl salutăm pe locotenentul care, 
urcat pe un parapet din mijlocul poziţiei, se uită cu binoclul spre 
turci. 

— Lungiţi tragerea! spune el comandanților de tunuri, apoi se 
întoarce spre noi: Ce e, doftorilor? Vreţi să fiți de față când îi 
batem pe turci? 

— Da, domnule locotenent. 

— O să așteptați cam mult. Bateriile noastre n-au cum să 
străpungă cuirasa monitoarelor. Am primit ordin să nu mai 
tragem în ele, că tot nu le putem face mai mult rău decât le-am 
făcut. 

— Dumneavoastră le-aţi dărâmat catargul și coșul? 

— Noi. Dar nu le putem da la fund. Au coaja groasă, nu 
glumă. 

— De ce nu pleacă? 

— Ar pleca ele, râde locotenentul, dar rușii au avut grijă de-au 
pus torpile la Gura Oltului. Acum nu se mai pot clinti nici în sus, 
nici în jos. Îi auzim noaptea cum se furișează la mal. Ziua nu 
vezi ţipenie de om pe ele. Le e frică de focurile noastre. 

Locotenentul duce iarăși binoclul la ochi. Ridică apoi mâna și 
știm că în clipa următoare o nouă jerbă de fier și foc se va abate 
către cetatea vrăjmașă de peste apă. 


13 iunie 1877 


Săpăm toată ziua adăposturi pentru tiraliori. De peste Dunăre, 
când și când sosește o ghiulea turcească fluierând gros. 
Explodează departe, nu face niciun rău. Ostașii s-au deprins cu 
tragerea aceasta rară și prost ochită; nici nu mai ridică fruntea 
când proiectilul se apropie de liniile noastre. Zorim să facem 
amplasamentele. Seara, comandantul regimentului, locotenent- 
colonelul Grigore loan, vine la ambulanţă. Îl salutăm cu toţii. 

— Doctorul e aici? 

— Să trăiţi, nu-i aici, spune sergentul Mihalache. Sosește 
mâine dimineaţă, e dus la Caracal după material. 

— Ascultă, sergent, spune colonelul, mâine o să am nevoie de 
serviciile voastre. Dimineaţa, rușii au de gând să scoată plutele 
și pontoanele pentru pod. Trebuie să le treacă din Olt spre 
Dunăre. Asta se va petrece chiar sub ochii turcilor, altă cale nu 
e. Ca să nu facă mari stricăciuni, noi trebuie să-i ajutăm. O să 


ocupăm Gura Oltului cu un batalion. Ne sprijină și bateriile. 
Trebuie să-i ţinem pe turci cu capul la pământ, altfel ne strică 
pontoanele. S-ar putea să avem pierderi; poziţiile lor sunt 
aproape de ale noastre, iar tunurile turcești bat șapte kilometri. 
Voi să fiţi prin preajmă, să daţi ajutor răniților. 

— Am înțeles, să trăiţi, spune sergentul. Câţiva sanitari au să 
vină chiar pe linia tiraliorilor. 

— Nu-i nevoie. Sanitari am și eu la companii. Doar atâta 
vreau, să stea prin preajmă. Și să aveţi pregătit tot ce vă 
trebuie. 

După plecarea colonelului, mai stăm de vorbă. Sergentul 
Mihalache, care a fost cu cealaltă secție a ambulanţei la 
Corabia, ne povestește despre întâmplările de acolo. Ne culcăm 
târziu. Jarul ţigării sergentului mai strălucește o vreme, ca un 
licurici, pe întuneric. Îl auzim oftând. Dar ne prefacem că am 
adormit. De afară se aude când și când strigătul singuratic al 
vreunei santinele. O tăcere grea învăluie tabăra unde sute de 
oameni adorm cu gândul la dușman. 


14 iunie 1877 


Ziua întreagă a trecut în liniște și așteptare. Spre seară, 
primim ordine multe și grăbite. Două baterii sunt puse în poziţie 
de tragere. Batalionul maiorului Jipa pleacă spre Gura Oltului. Îl 
însoţim eu, Toader și sergentul. Avem cu noi tărgile și sacii de 
pansament. Soldaţii care trec pe lângă noi, cu armele pe umăr, 
cu cartușierele înţesate, ne aruncă priviri furișe. Peste Dunăre, 
turcii au simţit că se pregătește ceva. Le vedem fesurile negre 
mișunând în jurul tunurilor. Dincoace de parapete, pământul 
proaspăt bătătorit arată că și-au săpat șanțuri chiar în preajma 
Dunării. 

— Ce-or avea de gând? întreabă Toader cu glas scăzut. 

— N-ai auzit? Rușii vor să scoată pontoanele la Dunăre. lar 
turcii abia așteaptă. 

— O să fie petrecere mare... oftez. 

Incă n-a amurgit când totul a fost gata. Bateriile rusești de 
dincolo de Olt au început tragerea. Pe urmă au detunat și cele 
opt tunuri ale noastre. Turcii încep și ei să tragă. În fața noastră, 
peste Dunăre, un detașament turcesc a ocupat o poziţie 
înaintată. Pușcași iscusiți trag în tunarii bateriilor rusești. 


Locotenent-colonelul Grigore strigă câteva ordine, pe care nu le 
înţeleg prin zgomotul aspru al puștilor și tunurilor. O companie 
din Regimentul 7 se ridică și face un salt lung spre stânga, 
apropiindu-se mai mult de Dunăre. Ostașii se adăpostesc pe 
după dâmburi, printre tufe. Trag de zor, cu focuri bine ochite. Și 
deodată, zăresc mișcare în șanțurile avanposturilor otomane. 
Izgoniţi de focurile companiei, turcii părăsesc șanțurile și fug, 
aplecaţi, către adăposturi mai sigure. 

Se înnoptează. De peste Olt, bateriile rusești trag mereu. Trag 
și turcii. În poziţiile infanteriei, focurile s-au mai rărit. Către ziuă, 
locotenent-colonelul Grigore loan strigă către noi: 

— Sanitari! Să fugă careva la Izlaz, la brigadă, să raporteze că 
nu mai avem cartușe! 

Sergentul Mihalache se uită la noi. Știu că Toader abia și-a 
putut încălţa cizma astăzi. 

— Mă duc eu, dom’ sergent. 

— Du-te. Dar nu căsca gura pe drum. Vezi bine care-i situaţia. 

Mă apropii de comandant. Adăpostit în șanț, la lumina unui 
felinar care face fum, scrie în grabă câteva rânduri pe o hărtie și 
mi-o întinde: 

— Te duci la brigadă, la domnul colonel Cantili și-i raportezi că 
nu mai avem cartușe. Îi dai biletul ăsta, în mână. Dacă te 
întreabă care-i situaţia, spui ce-ai văzut aici. 

— Am înţeles! 

Mă bucur că voi da ochi cu comandantul brigăzii. L-am văzut 
numai de câteva ori. Un om cumpătat la vorbă, cu gesturi 
măsurate, mereu în mijlocul ostașilor. Alerg cât mă ţin puterile 
spre sat. Mă întreb dacă nu va trebui să-l trezesc din somn. Dar 
când tunurile și armele bat cu atâta înverșunare, cum să 
doarmă? mă dojenesc singur. 

ÎI găsesc pe colonel în faţa casei unde s-a statornicit comanda 
brigăzii. Prin ceața zorilor îi deslușesc cu greu fața trasă de 
oboseală, ochii osteniți sub cozorocul chipiului înalt. Salut, mă 
prezint ostășește, îi dau biletul. Citindu-l, colonelul Cantili se 
întunecă deodată: 

— N-am spus să tragă cel mult douăzeci și cinci de cartușe de 
om? Ce-i această nesocotință? 

Privirea lui aruncă fulgere. Caută pe cineva între oamenii 
care-l înconjoară: 

— Adjutant! Scoţi din rezerva de muniţie cartușe pentru 


batalionul unu. Câte patruzeci de cartușe de om. Le pui în saci 
de pesmeți și le trimiţi imediat, prin călărași, la batalion. 

Adjutantul pleacă în fugă să îndeplinească ordinul. Colonelul 
se îndreaptă spre mine: 

— Ce e pe acolo, sanitarule? Aveţi ceva răniţi? 

— Pe moment niciunul, domnule colonel. Îi ţinem pe turci 
departe, cu focurile noastre. 

— Mai multă economie, așa să le spui. Poţi pleca! 

Salut și plec. Pe la jumătatea drumului, câţiva călărași trec în 
goană pe lângă mine. Au de gât sacii de pesmeţi plini de 
cartușe. Când mă apropii de poziţii, focul infanteriștilor noștri s-a 
întețit iarăși. 


15 iunie 1877 


După o noapte albă, suntem tot aici, în avanposturi, la Gura 
Oltului. Peste Dunăre plutește o ceaţă ușoară, care se împrăștie 
pe măsură ce soarele se ridică deasupra apelor. Bateriile rusești 
de peste Olt trag mereu. La Nicopol, în cetate, se înalţă fumul 
alb al exploziilor. 

Din susul Oltului se aude mișcare și zarvă. Sunt rușii care vin 
cu pontoanele și plutele. Mai mult de o sută de ambarcaţii sunt 
gata să iasă la Gura Oltului. O baterie turcească s-a pripășit în 
preajma pichetului de la gura Osmei, în josul Dunării. Două 
tunuri de-ale noastre își întorc ţevile în partea aceea. 
Pontoanele rusești se apropie de Dunăre... 

Atunci s-a petrecut un lucru nelimpede și primejdios: sub 
bătaia tunurilor inamice, pontoanele s-au îngrămădit la gura 
Oltului și două din ele s-au împotmolit în preajma poziţiilor 
noastre. Ostașii sar din șanțuri să-i ajute pe pontonierii ruși. O 
companie întreagă de dorobanţi a sărit în valuri. Sărim și noi, ca 
la un semn. Eu și Toader suntem în partea de la deal. intrăm în 
noroiul moale, clisos, care ni se lipește de tălpi, încă un pas și 
suntem în apă. Impingem cu nădejde pluta. Facem semn rusului 
care-o mânuiește să treacă în capătul dinspre larg. Pluta se 
desprinde, în sfârșit, și începe să plutească. O dirijăm printre 
altele două, care s-au întors de-a curmezișul. Apa ne-a ajuns la 
brâu. Invălmășeala s-a mai descurcat. leșim din apă, bucuroși că 
am scăpat teferi. Mai aruncăm o privire spre mal. 

Pe locul unde m-am aflat acum câteva clipe, un obuz 


explodează înălțând un șuvoi negru de apă și noroi. Plutele însă 
merg acum mai departe, au intrat în unghiul mort al bateriilor 
turcești. Turcii, neputincioși, mai trag câteva proiectile care 
scormonesc zadarnic nămolul negru. 


17 iunie 1877 


Însoțim batalionul unu care urmează să intre în avanposturi. 
Ostașii pe care-i schimbăm sunt obosiţi, cu feţele arse de soare 
și înnegrite de fumul împușcăturilor. 

— Cum a fost, fraţilor? îi întrebăm. 

— Greu, sanitarule. De două nopţi n-am închis ochii. Toată 
vremea am vegheat să nu se strecoare turcii încoace. Le fac cu 
ochiul pontoanele, tare le-ar place să vină și să le dea foc. 

— Fiţi cu grijă, măi, îndeamnă un caporal pe cel care-i ia locul. 
Noaptea, spre malul lor e mai multă umbră și nu se vede nimic. 
Atunci, pe înserate, încearcă ei să dea iama prin pontoane. 

Ostașii din batalion își găsesc repede de lucru. În vreme ce 
unii stau de veghe, cu armele pregătite, alții adâncesc șanțurile 
sau întregesc parapetele stricate de obuzele inamice. Maiorul 
Leon, comandantul batalionului, e mereu printre ei și le dă 
porunci. Către prânz îl auzim: 

— Să vină la mine caporalul Trafor! 

— Caporalul Trafor! se aud strigăte de-a lungul adăposturilor. 

— Aha, se bucură un ostaș, s-a repezit treaba. 

— Cum adică? îl întreb. 

— Păi, caporalul Trafor e pescar și a trăit prin locurile astea. 
Înseamnă că pune la cale o pândă împotriva turcilor. Omul ăsta 
cunoaște împrejurimile ca nimeni altul. 

Maiorul trece prin șanțuri. Îl aud pe soldatul cu care vorbisem: 

— Luaţi-mă și pe mine, domnule maior. 

— Și pe mine, spune un alt ostaș. 

— Staţi, măi, liniștiți. Deocamdată vreau să văd locurile pe 
care le avem în pază, să știm unde ar putea găsi turcii loc 
pentru trecere. După aceea, om vedea dacă aducem oameni la 
pichet. 

— Domnule maior, îndrăznesc, luaţi-mă și pe mine. Locul e 
primejdios, poate fi nevoie de vreun ajutor. 

— O să vii cu grupa care are-n grijă sectorul. Dar bagă de 
seamă, sanitarule. Nu te depărtezi de grupă, că ne strici toate 


socotelile. O recunoaștere trebuie făcută în liniște. Vorba ceea: 
pisica cu clopoței nu prinde șoareci... 

Pleacă, însoţit de caporalul cu mers furișat, de sălbăticiune. 
Sergentul grupei face și el semn. Ostașii se ridică, aleargă 
aplecați, sunt câteva zeci de pași până la o văioagă pe care le-a 
arătat-o maiorul. Alerg după ei. Ne adăpostim pe celălalt mal al 
văioagei, pe după moviliţe, printre tufe și așteptăm. În faţa 
noastră, departe, peste apa liniștită, se văd bateriile de la 
Nicopole. În dreapta, malul înalt ne acoperă vederii 
împrejurimile. Îl vedem pe maior desfăcând harta. Însemnează 
ceva pe ea, apoi pornește mai departe, cu caporalul în urma lui. 
Caporalul scrie cu mâna o linie închipuită, chiar pe buza malului. 
Sergentul grupei noastre a înțeles și face, la rândul său, semn 
ostașilor. 

— Inainte, băieţi! Până la mal, și acolo ne adăpostim! 

Facem saltul cuvenit. Alergăm aplecaţi și ne oprim în buza 
malului. Ostașii scot lopeţile la iveală. În pământul moale, 
săpătura merge ușor. Deodată ridicăm capetele ca la o poruncă: 
în sus, pe luciul apei, se vede o barcă. Maiorul Leon și caporalul 
Trafor s-au oprit și s-au culcat. Cei doi turci din barcă încep să 
tragă-n ei. 

— Ce facem, don' sergent? Dacă-i omoară? 

— Staţi liniștiți, spune sergentul. Pregătiţi-vă de tras. 
Deocamdată sunt prea departe... 

Turcii din barcă mai trag câteva focuri. Maiorul așteaptă și 
deodată îl vedem ţâșnind, împreună cu caporalul, în direcţia 
bărcii. 

— Vor să ajungă la pichet, spune sergentul. 

lată-i, într-adevăr, adăpostiţi după zidul pichetului. Barca s-a 
apropiat bine. Maiorul ridică pușca, și caporalul la fel. Vedem 
fumul ieșind la gura ţevii, apoi pocnesc împușcăturile. Cei doi 
turci scapă armele din mână și se prăbușesc în barcă. 

— l-au nimerit, se bucură ostașii. 

— Păi caporalul Trafor e cel mai bun ţintaș din regiment. 

— Lasă că și domnul maior... 

— Luptă cinstită, doi contra doi, spune sergentul. 

Barca merge în voia apei, legănându-se. Tunul de pe malul 
celălalt bubuie gros. Auzim proiectilul venind. Maiorul și 
caporalul se culcă fulgerător. Proiectilul se sparge chiar în 
preajma lor. 


— l-au lovit, ţipă un soldat. 

— Ba nu, a căzut mai departe! 

— Uite-l, se mișcă! 

Caporalul s-a ridicat. Își scutură hainele de ţărână. Apoi îl 
vedem ajutându-l pe maiorul Leon. Mai întâi îi ia pușca, apoi îl 
sprijină și-l ridică. Maiorul se clatină. 

— L-au rănit pe domnul maior! strigă mai multe glasuri. 

Îmi desfac la iuțeală sacul de pansament. Pregătesc tot ce-mi 
trebuie. Doi ostași au sărit din șanț să-l ajute pe caporal. După 
câteva clipe, se întorc împreună cu maiorul. 

— Lăsaţi, băieţi, că n-am nimic, spune maiorul. Mai mare 
spaima. 

— Dar v-a lovit. 

— O zgărietură, acolo. Nu vă speriați. g 

Îi scot tunica maiorului. Rup mâneca de la cămașă. Îi spăl 
brațul de sânge. 

— Bine că n-a fost la dreapta, râde el. 

Șterg marginile rănii cu spirt. Maiorul scrâșnește din dinți și 
râde, cu ochii la soldații lui. 


18 iunie 1877 


Noi, sanitarii, avem privilegiul nostru: ne putem mişca mai 
ușor între poziții, suntem datori să ne repezim acolo unde 
răsună zgomotele luptei, ca să putem ajuta pe cei loviți. Azi- 
dimineață bateria „Dragoş Vodă” a fost atacată de două baterii 
turcești adăpostite în fața cetății Nicopol. Medicul-șef Georgescu 
ne-a luat pe câțiva sanitari, împreună cu trăsura pentru răniţi, și 
ne-am dus în preajma bateriei. 

Am adăpostit trăsura îndărătul unor copaci și noi am alergat 
în șanțurile care legau tunurile între ele. L-am văzut pe 
locotenentul Drăgulescu, comandantul bateriei, urcat pe 
parapet, în bătaia tunurilor inamice. Comanda cu glas tare 
sergenţilor de la tunuri. În jurul bateriei cădeau mereu proiectile 
turcești. Câteva s-au înfundat în pământul moale, fără să 
explodeze. Altele se spărgeau când la stânga, când la dreapta 
bateriei. 

— Nu vă temeţi, copii! a strigat locotenentul. Turcii ochesc 
prost, precum se vede. la să le arătăm noi ce știm! 

Sergenţii s-au aplecat pe înălţătoare. Servanţii au început să 


miște cu grijă pârghiile de îndreptare, apoi tunurile au prins 
glas, unul câte unul. 

„„La a patra lovitură, un strigăt a izbucnit din piepturile 
tuturor. Am văzut cu ochii mei ambrazura bateriei turcești din 
dreapta sărind în bucăţi. Parapetul s-a dărâmat, unul din tunuri 
s-a prăvălit pe-o coastă. Bateria din stânga a continuat să tragă, 
dar tot așa de prost ca și cealaltă. Vreun ceas și jumătate s-au 
tot certat tunurile noastre cu ale turcilor, apoi focul a încetat. 

Plecăm înapoi la ambulanţă. N-am avut niciun rănit, sacii 
noștri de pansament au rămas neatinși. 

— lar v-aţi plimbat degeaba, râde bucuros sergentul 
Mihalache. 


20 iunie 1877 


Stăm cu schimbul pe poziţii. Ne-am deprins cu bubuitul 
tunurilor. Bateriile rusești de pe stânga Oltului bat pe-ntrecute. 
Nici ai noștri, de pe malul drept, nu se lasă mai prejos. Am văzut 
în câteva rânduri ofițeri români trecând Oltul și stând de vorbă 
cu comandanții bateriilor ruse. Apoi însuși generalul rus a venit 
pe poziţiile noastre. Îl întâmpină comandanții trupelor. Generalul 
se uită la întăriturile pe care dorobanţii noștri, veniți în ajutorul 
tunarilor, le-au pregătit pentru piesele de artilerie. 

După plecarea lui, mă apropii de locotenentul Dănescu, 
comandantul bateriei 5 din Regimentul 3 artilerie. Stă deoparte 
și-și șterge fruntea nădușită. Mă uit la el, arată cam palid. 

— Domnule locotenent, nu vă simţiţi bine? 

— O să-mi treacă, spune el. Am așa, un fel de slăbiciune. Bine 
că n-a băgat de seamă generalul. Nu vreau să ne creadă niște 
slăbânogi. 

— Cum să ne creadă slăbănogi? sare cu gura sublocotenentul 
Marcu. L-aţi auzit ce-a spus: bateriile noastre le sunt de mare 
ajutor, că îi bat pe turci din flanc. 

— Dacă nu eram noi, adaugă elevul Costiescu, turcii le-ar fi 
făcut mare rău. l-am văzut cum trăgeau azi-dimineaţă în 
servanții de la bateria rusească; atunci am pus tunul pe ei și i- 
am gonit de-acolo. 

Elevul Costiescu Matila n-a terminat școala de ofiţeri. A venit 
pe front voluntar, ca și mine. Dar se pricepe să comande 
tunarilor! L-am văzut cum pregătea tunul pentru tragere. El 


însuși punea înălțătorul și se uita, îndreptându-l pe sergent ce 
să facă. 

— Dom' locotenent, vă cheamă colonelul! spune un curier 
salutând. 

Locotenentul se ridică cu greu de pe lada de muniţie care-i 
slujise drept scaun. E palid, se clatină. Sar să-l ajut. 

— Nu-i nevoie, spune. O să-mi fac diseară o frecţie zdravănă 
și o să-mi treacă. 

Se depărtează, silindu-se să meargă drept, sub ochii celorlalţi. 

— E cam bolnav domnul locotenent, îi spun sublocotenentului. 
Păcat că nu vrea să vină la infirmerie. 

— Așa e el, inimos, încuviințează sublocotenentul Marcu. A 
nădușit tare zilele trecute, când am instalat tunurile pe poziţie. 
Impingea la roate în rând cu soldații. 

— Parcă dumneavoastră? intervine elevul Costiescu zâmbind. 

— Ei, a trebuit să punem cu toţii mâna, până a nu prinde 
turcul de veste. Noroc cu dorobanţii, că i-au ţinut la pământ 
până ne-am văzut instalaţi. Dacă nu erau ei să tragă, apoi turcii 
ar fi venit până la malul Dunării și ne-ar fi luat la ochi. 

— Totuși, ar trebui să meargă la infirmerie. O să vorbesc și cu 
domnul doctor... 

— Să nu-i spui cumva doctorului, strigă sublocotenentul. S-ar 
supăra foc domnul locotenent. Te pomenești că-l oprește acolo 
tocmai acum, când începe cu adevărat războiul.. 

Îmi dau seama că stăruinţele mele sunt de prisos. Îmi pare 
rău. Locotenentul e un om bun și omenos, soldaţii îl iubesc, ar 
sări și-n foc pentru el. Păcat să se îmbolnăvească tocmai acum. 
Dar cu atât mai mult e demn de admiraţie, fiindcă se poartă ca 
un adevărat bărbat. Își ascunde suferinţa și vrea să-și 
împlinească datoria așa cum se cuvine. 


CAPITOLUL V 
22 iunie 1877 


Azi-noapte ne-am pomenit cu mare mișcare în preajma 
taberei noastre. Pașii unei coloane în cadență; scrâșnetul roților, 
tropot de cai. leșim să vedem ce se petrece; e o noapte caldă, 
liniștită, înăbușitoare aproape. Toader vine și el lângă mine. 

— Mă sufoc în cortul ăla, spune. La noapte dormim afară, 
dacă-i vremea tot așa de bună. 

— Dacă mai avem vreme de dormit, spune sergentul 
Mihalache. Se aude că într-o zi sau două începe bătaie mare, și 
uite-i pe ai noștri cum vin cu toţii către Turnu. 

De corturile ambulanţei noastre se apropie un furgon mare, 
cu doi inși pe capră. Sar amândoi. Vin lângă cort. 

— Care sunteți, măi? întreabă sergentul Mihalache. 

— Noi, dom’ sergent, Ursu și Toma de la trenul sanitar. 

— Aţi venit și voi? 

— Am venit. Cu tot batalionul. Avem ordin să ocupăm poziţiile 
între Gura Boazului și Flămânda. Dar rămânem aici până mâine 
dimineaţă, că nu prea știm locurile. Pe aici ce este? 

— Ce să fie, bine. Mai bate tunul, mai tragem și noi cu 
pușca... De, ca la război. 

— Până nu ne-om vedea dincolo, nu putem spune că-i război. 

— Dincolo? râde sergentul Mihalache. Așa crezi tu, că ai loc 
de turci? Stau baterie lângă baterie, și în cetate și primprejur. 
Acuma rușii pregătesc podul, iar noi îl apărăm să nu vină 
dușmanii să-l vatăme. Cred că de asta v-au adus și pe voi. E 
tare greu în avanposturi, noapte după noapte. lar ziua, cu 
lopata-n mână și cu pușca alături. Săpăm șanțuri și ridicăm 
parapete. 

Ostașul oftează. Îl auzim, în întuneric, cum deschide 
tabacherea. Tovarășul lui deshamă caii, apoi se apropie: 

— Găsim și noi un colț să ne odihnim până dimineaţă? 

— Veniţi în cortul nostru, spune sergentul. Pe moment e 
aproape gol. Culcușuri pregătite pentru douăzeci de oameni. 
Dar n-am avut răniţi până astăzi. 

— Nici să n-avem, spune încet Ursu. Și fără răni, e destul de 
greu. 


24 iunie 1877 


Am primit ordin să trecem Oltul. Încă nu înţelegem ce are de 
gând comandamentul. Bateriile rusești au plecat din poziţiile lor, 
de pe malul celălalt, tunurile noastre se instalează în locul lor, în 
preajma șoselei ce duce de la Măgurele la Dunăre. Spre seară 
ne vine și nouă rândul să trecem. Strângem corturile, punem 
medicamentele și tărgile în furgoane, înhămăm caii și plecăm. 
Podul de peste Olt, așezat pe plute, mi se pare cam șubred. Un 
vânticel face să se miște domol apa-n jurul lui; bărcile se mișcă 
la rândul lor, scândurile așezate de-a curmezișul, pe bârne 
groase, scrâșnesc și se mișcă în ritm cu unduirile apei. Mă sfiesc 
o clipă, înainte de a pune pasul pe calea de scânduri. Soldatul 
din garda podului îmi face semn cu capul: 

— Ți-e frică, leatule? 

— Pare cam șubred. 

— Așa șubred cum îl vezi, peste el au trecut tunurile din trei 
baterii, așa că n-are de ce să-ţi fie teamă. Hai, curaj! 

În jurul podului și mai la vale, tiraliorii păzesc cu arma gata de 
tragere. De dincolo, de la turci, niciun semn. Trecem podul în 
liniște și ne alăturăm trenului de intendenţă. Pornim fără să știm 
prea bine încotro. 

— Drumul e bun, spune Toader cu ochi de cunoscător. Se 
vede că și pe-aici au trecut cei de la geniu. 

— Sau roţile tunurilor l-au netezit așa, îl necăjesc. 

— Poate, răspunde Toader fără să se supere. De n-ar fi praful 
ăsta grozav, ar semăna cu o excursie. 

Într-adevăr, coloanele în trecere au ridicat un nor de praf care 
se îndesește la trecerea fiecărei trupe. N-are vreme să se așeze 
bine că apar alte și alte căruţe: chesoane cu muniţie, duduind 
surd, trase de cai voinici; cazane de bucătărie pe roţi, care când 
sunt goale fac un zgomot asurzitor, apoi căruţe cu fân pentru 
cai, un pluton de călărași... 

— O adevărată oaste, se miră Toader măsurând cu ochii 
împrejurimile. Unde-or încăpea atâtea, nu pricep. 

Din norul de praf din fruntea coloanei se desprinde un ofiţer 
călare. Face semn și tot șirul de căruţe se oprește. Ofiţerul trece 
pe lângă drum, strigă șefilor de coloane câteva cuvinte. Când 
vine mai aproape, îi deslușesc mai bine chipul: un bărbat voinic, 
cu barbă lungă și creaţă care-i ajunge până la nasturii de la 


buzunarele de sus ale tunicii. Ține o hartă-n mână și, după 
hartă, arată șefilor de coloană poziţiile pe care să le ocupe. Se 
apropie de noi; descalecă, despăturește harta. Doctorul 
Georgescu îi iese în întâmpinare: 

— Secţia a doua de ambulanţă, spune. 

— Da. Domnule doctor, vă instalaţi în viroaga din spatele 
bateriilor. Aveţi grijă să lăsați drumul liber. 

— Am înţeles, spune doctorul. 

Un călăraș se apropie în galop, oprește scurt calul și strigă de 
departe: 

— Dom’ căpitan Groza, aveţi un plic de la divizie! 

— Căpitanul Groza, șoptește Toader. Cel care-a fost cu tata pe 
frontul din Italia. Costine, m-aș duce la el să-i vorbesc. Ce zici? 

— Du-te, îl îndemn. O să se bucure. 

— Așa, singur... șovăie el. Tu ești mai îndrăzneț. Hai cu mine. 

Ne apropiem de căpitan, care citește încruntat hârtia primită. 
ÎI așteptăm s-o împăturească și s-o pună în buzunar. 

— Domnule căpitan... 

— Ce e, sanitarilor? Nu vă place locul de bivuac? 

— Ba da, să trăiţi. Dar băiatul ăsta, sanitarul Toader Crișan, e 
din Caransebeș și ar vrea să... 

Fața căpitanului se luminează deodată: 

— Din Caransebeș, spui? Am cunoscut și eu un Crișan de pe- 
acolo... 

— Să trăiţi, domnule căpitan, spune Toader. E tatăl meu. A 
luptat cu dumneavoastră în Italia... 

— În Italia, sigur. Și tu cum ai ajuns aici? 

— M-am înscris voluntar. Tata ar fi venit și el, dar nu mai 
poate să lupte. E bătrân, iar rana de la picior... 

— Îmi amintesc, spune repede căpitanul. A fost rănit la Versa, 
într-o luptă. Eram alături de el. Și eu am fost rănit atunci. Și-am 
zis că nu-mi mai trebuie război toată viaţa. Ne luptam pentru 
alții. Acum e altceva. Războiul ăsta e al nostru, a venit clipa să 
ne realizăm speranţele națiunii. Tocmai de asta sunt atât de 
nerăbdători românașii noștri. Ei, voinicilor, vă doresc noroc, iar 
tu, Toader cel mic, ia seama: să nu faci Banatul nost' de rușine. 

— Nicio grijă, domnule căpitan! 

Căpitanul dă pinteni calului. Îl salutăm și el zâmbește. Când 
mă uit la Toader, văd că are ochii umezi. 


25 iunie 1877 


Ajutăm la împărţirea pâinii pe poziţii. Plecăm cu o căruţă din 
baterie în baterie, din companie în companie. Am prilejul să-mi 
fac o idee despre cum s-au instalat trupele brigăzii noastre după 
două zile de muncă. Bateria locotenentului Dănescu sapă 
amplasamente pentru tunuri. Dar nu-l văd pe locotenent. Elevul 
Costiescu își dă seama că vreau să-l întreb ceva și-mi șoptește: 

— Ai avut dreptate cu locotenentul nostru. Zace în cortul lui. 
Se simte tare rău. Dar tot nu vrea să meargă la ambulanţă. 

— Și medicul regimentului? 

— Nu-i aici. E cu celelalte baterii, tocmai la Bechet. Noi ce să 
ne pricepem? Vezi tu, poate-l hotărăști să vină la ambulanţă. 

Mă duc la cortul locotenentului. Perdeaua de la intrare e 
ridicată. Locotenentul stă culcat și citește o carte; când mă 
vede, se ridică într-un cot: 

— Știu de ce-ai venit, sanitarule. Dar degeaba te ţii de capul 
meu. Azi sau mâine începem bătălia și tu vrei să stau la spital și 
să-nghit hapuri? 

— Oricum, ar trebui să vă-ngrijiţi. Trec să vă aduc niște prafuri 
pentru fierbințeală. 

— Am luat destule. Mi-a dat infirmierul nostru. Nu fi îngrijorat, 
băiete, o să-mi treacă. Așteaptă numai să trag prima ghiulea. 

Un sergent mustăcios mă împinge ușurel deoparte: 

— Dom’ locotenent! 

— Ce-i, Leonida? 

— Mă uit că turcii au adus niște tunuri pe deal, în dreptul 
monitorului. N-ar fi bine să le tragem câteva focuri? 

— Nu. E ordin să așteptăm semnalul. Dar tu zorește oamenii, 
și ajută-le și celorlalţi șefi de tunuri să se instaleze. Îndreptaţi 
toate piesele către poziţiile turcești. Ochiţi cu grijă și așteptați 
ordinul. Între timp, pune servanţii să curețe piesele și să facă 
rânduială în adăposturi. 

Sergentul salută și pleacă. 

— Cel mai bun șef de tun, spune locotenentul. Am mare 
nădejde în el. Şi-n ceilalți, adaugă repede. 

— Atunci de ce nu vă îngrijiţi sănătatea? 

— Nu mă lasă inima să părăsesc bateria tocmai acum. Ți-am 
spus să n-ai teamă; la prima lovitură de tun mă fac sănătos. 

II salut pe locotenent, îi urez sănătate și plec mai departe, să 


ajung din urmă căruța cu pâine. Trecem pe la companiile 
instalate în flancul drept, apoi la cele de la Măgurele, care 
păzesc tunurile rusești de asediu. Trag cu ochiul către piesele 
din poziţie. Sunt tunuri mari, cu ţeava groasă și lungă, și au 
servanţi mai mulţi decât ale noastre. Încerc să-mi închipui 
bubuitul acestor uriași de oțel. 


29 iunie 1877 


De dimineață, sergentul Mihalache ne ia cu zorul: 

— Băieți, dichisiţi-vă repede și faceţi lună pe aici. Se aude că 
o s-avem musafiri. 

— Și fară musafiri, tot facem curat, spune Toader. 

— Știu eu, spune sergentul. Dar oricum, trebuie să avem grijă. 
Medicul Georgescu mă cheamă înainte de a isprăvi curăţenia: 

— Costine, îţi iei sacul și te duci la bateria cinci. Locotenentul 
Dănescu... 

— Știu, e bolnav. 

— Ştiai? De ce n-ai spus până acum? Du-te și du-i doctoria 
asta și spune-i că după-amiază trec să-l văd și eu. Dar până 
atunci să ia doctoria și să stea culcat. 

— Am înţeles. 

— Și... bagă de seamă. Bateria lor e în vederea poziţiilor 
turcești. Mergi cu grijă, iar dacă auzi șuierând vreun proiectil, te 
culci la pământ. N-o face pe viteazul, dacă nu-i nevoie! 

Plec. Până la bateria Dănescu sunt câţiva kilometri buni. 
Soarele arde zdravăn. Pe poteca șerpuind printre lanuri, prin 
praful gros și moale, parcă pășesc pe un covor. Mă duc la cortul 
locotenentului Dănescu. Cortul - gol. Mă apropii de poziţiile 
bateriei. II găsesc pe locotenent urcat pe un parapet. Priveşte 
prin binoclu către monitorul turcesc, vechiul vrăjmaș de la Gura 
Oltului. 

— lar ai venit? râde el. Tocmai azi vrei să mă iei, când avem 
inspecţie? 

Se întoarce spre drumul pe care am venit. Tresare, dă un 
ordin: 

— Baterie... drepţi! Pentru onor... 

Dau fuga să mă așez în rând cu ostașii bateriei, la flancul 
stâng. Doi călăreţi se apropie în galop. În apropierea bateriei, 
domolesc pasul cailor. Le văd galoanele strălucitoare. 


Locotenentul salută și face doi pași să-i întâmpine. Generalii 
descalecă. Unul român, celălalt rus. Locotenentul dă raportul cu 
glas răsunător, apoi generalii vorbesc încet între «i. 
Locotenentul salută din nou și se întoarce spre ostași: 

— Sergent Leonida! Domnul general Stolîpin dorește să vadă 
ce pot tunarii români. Echipezi tunul și tragi un șrapnel și un 
obuz ordinar asupra monitorului turcesc. Executarea! 

Sergentul iese din rând. Se apropie de tunul său. Privirile lui 
au o strălucire ciudată. Îl văd cum răsuflă adânc, apoi dă 
comanda: 

— Echipaţi-vă! 

Servanţii aleargă lângă parapet. Scot de acolo, la iuțeală, tot 
ce le trebuie. Unul își atârnă de gât tocul port-ghiulea, altul ia 
ștergătorul, altul străpungătorul; sergentul scoate o capsă din 
geanta pe care-o poartă după gât. 

— Încărcaţi! 

Generalul rus se uită la generalul nostru și amândoi zâmbesc. 
Servanţii tunului se mișcă repede, fără să vorbească între ei. 
Sergentul Leonida pune înălţătorul la locul lui și face semn celor 
doi ostași din spatele tunului, care mișcă încetișor tunul: 

— Mai la stânga... Mai la dreapta... Prea mult... Mai la 
stânga... Bun așa! Puneţi penele. 

Ostașii pun penele opritoare în direcția roţilor și se duc lângă 
parapet. 

Sergentul întoarce privirea către general. Generalul îi face un 
semn de încuviințare. Un servant agaţă cârligul cordiţei în ochiul 
de la spatele obturatorului. 

— Tun, foc! 

Bubuitura mă izbește fără veste în timpane. Rămân o clipă 
încremenit. Nici nu bag de seamă când ostașii au deschis 
obturatorul; îi văd prin fumul alb cum șterg țeava și se apropie 
cu alt proiectil. Generalii se uită cu binoclurile către monitorul 
turcesc. Strigă amândoi odată: 

— Maladeţ! 

— Bravo, sergent! 

Sergentul n-are vreme să se bucure de laudele generalilor. 
Servanţii sunt la roate, împing tunul la loc în poziţie, ochesc 
iarăși. Și iarăși comanda aceea aspră, scurtă: 

— Tun, foc! 

— Maladeţ! spune iarăși generalul rus. 


Îl văd apoi vorbind cu generalul nostru. Râd amândoi. 
Generalul Stolîpin se apropie apoi de sergent, dă mâna cu el și 
scoate două monede de aur, spunând câteva cuvinte. Generalul 
nostru spune tare, în auzul tuturor: 

— Domnul general Stolîpin îl răsplătește pe sergentul Leonida 
pentru preciziunea cu care a ochit. l-a plăcut materialul nostru și 
ne mulțumește pentru ordinea găsită în baterie. Domnule 
locotenent, îți mulțumesc și eu! 

Locotenentul comandă iarăși „pentru onor”. Cei doi generali 
încalecă, pornesc mai departe. Locotenentul dă repaos 
oamenilor și se apropie de sergent. Îl îmbrățișează. Tunarii râd 
cu toţii, bucuroși. 

— Să trăieşti, Leonida. Ştiam eu că n-o să ne faci de rușine. 
Bravo, tuturor. Sunt mândru de bateria mea! 

Se clatină pe picioare. Mă reped să-l susţin. Îl ajut să ajungă la 
cort. Aud în urmă glasul sublocotenentului, tot bucuros, 
lăudându-i pe tunari. Mă bucur și eu de bucuria lor. 

— Ai văzut, sanitarule? spune locotenentul gâfâind. Cum să-i 
las singuri pe flăcăii ăștia? Sunt niște oameni de ispravă... 
Acuma haide și dă-mi prafurile tale, că mâine trebuie să fiu 
iarăși bun de luptă! 


30 iunie 1877 


Câteva ore, poziţiile noastre se zguduie de bubuituri. Noi, 
sanitarii, stăm pe lângă tunari, fiindcă la loviturile noastre, 
bateriile turcești răspund cu lovituri din belșug. Obuzele lor 
explodează mereu în preajma poziţiilor; din fericire, parapetele 
țin bun adăpost tunarilor și nu avem niciun rănit. Din stânga 
noastră, din preajma comunei Măgurele, piesele cele mari ale 
rușilor trag și ele. Pe toată poziţia, pământul tremură tot timpul, 
iar fumul alb, înţepător, aproape că n-are vreme să se 
răspândească. 

Generalul Stolîpin a venit iarăși pe poziţiile noastre; l-a 
recunoscut pe sergentul Leonida și a stat în preajma lui, 
asistând la câteva lovituri. lar când sergentul a lovit în plin un 
tun turcesc, generalul a spus cu glas tare colonelului Cantili: 

— Artileria română este demnă de sfânta cauză pe care o 
apără! 

Colonelul a tălmăcit această frază în auzul întregii poziţii. Era 


tare bucuros și mândru de artileria brigăzii. 
3 iulie 1877 


Aflăm că armata rusească a trecut Dunărea pe la Șiștov. 

Abia acum am înţeles tactica folosită de aliaţii noștri: au 
deschis focul pe toată Dunărea, pentru ca turcii să nu-și dea 
seama pe unde vor trece cu adevărat trupele. De aseară știm că 
azi începe atacul general. Toată noaptea, pe poziţiile noastre s- 
au mișcat trupe. Regimentul 7 linie s-a înșirat în tiraliori pe 
malul Dunării, iar la adăpostul lui, bateriile noastre și-au luat 
poziţii. Noi, cu trăsurile de ambulanță, rămânem undeva în 
preajmă, gata să intervenim la nevoie. Cortul cel mare pentru 
răniţi ocupă locul cel mai adăpostit, în viroagă; de altfel, i-am 
pus în vârf fanionul alb cu cruce roșie, ca să știe turcii că eo 
unitate sanitară și să n-o vatăme. Cortul sanitarilor e alături de 
el, iar de partea cealaltă, cortul medicului-șef. După ce am 
terminat instalarea cortului, ne gândim să tragem un pui de 
somn până-n zori. Dar tocmai când ne hotărâm să mergem la 
culcare, vine doctorul Georgescu: 

— Băieți, ziua de mâine o să fie hotărâtoare. Trupele rusești 
au trecut Dunărea și sunt în marș spre Nicopole. În zori vor da 
atacul. Noi trebuie să-i bombardăm pe turci și să nu-i lăsăm să 
facă rău trupelor de asalt. Am văzut harta. Trebuie să lovim 
dușmanul din flanc și din spate. lar bateria rusească din vie are 
două tunuri sparte. O baterie de-a noastră trebuie să se mute în 
locul ei. 

— Sunt câţiva kilometri până acolo, domnule doctor. Am fost 
ieri, cu aprovizionarea. 

— Trei kilometri, încuviințează doctorul. Mai mult câmp 
deschis, sub focul turcilor. Intreprindere primejdioasă, așa 
spunea colonelul Cantili. Dar bateria trebuie mutată până-n ziuă, 
altfel poziția rămâne descoperită. Au s-o însoțească doi sanitari 
de-ai noștri. Nu dau ordin. Vreau să știu cine ar vrea de bună 
voie să meargă cu ei. 

Câteva clipe de tăcere. Se aude doar sfârâitul feștilei care 
luminează fețele celor din cort. Mă uit la Toader, el încuviințează 
din cap. 

— Mă duc eu, domnule doctor. 

— Tu, Costine? 


— Și eu, spune Toader. Ne ducem împreună. 

— Băieți, vă spun încă o dată: e primejdie mare. Trei kilometri 
de-a dreptul pe câmp, în goana cailor. Și s-ar putea să simtă 
turcii. 

Încerc să par nepăsător: 

— Am mai auzit obuze turcești vâjâind pe deasupra noastră. 
Unele dintre ele nici nu explodează. 

— Atunci... duceţi-vă cu bine, spune doctorul. Vă prezentați la 
căpitanul Șoimărescu. Luaţi cu voi sacii de pansament. ȘI 
mâncare pentru o zi. Pâine și brânză. Că dacă începe bătălia, 
bucătarii nu se pot plimba în voie pe câmp. p 

Ne luăm lucrurile și plecăm spre pozițiile bateriei. li găsim pe 
tunari necăjiţi. Deshamă caii, pun lucrurile la locul lor. Căpitanul 
Șoimărescu stă deoparte și privește. Ne prezentăm la el, îi 
spunem de ce am venit. Căpitanul dă din cap, amărât: 

— Aţi venit degeaba. Văzând că se apropie ziua, comandantul 
a renunțat să mai mute bateria. Spune că nu vrea să ne 
primejduiască. 

— Și ce poziţie bună ar fi fost, mamă-mamă! spune un 
sublocotenent tânăr, care stă alături de el. Loc înalt, se vede 
dincolo ca-n palmă. Am fi pus proiectilele chiar pe ambrazurile 
din Nicopole! 

Se luminează de ziuă. Toate bateriile au început să bubuie. 
Turcii răspund, dar destul de slab. Se vede că-și păstrează 
puterile pentru clipa atacului. Căpitanul Șoimărescu dă comanda 
tunurilor să înceapă tragerea. Am răgaz să privesc mai bine spre 
cetatea dușmană. Forturi înalte, cu ziduri groase, străjuiesc 
latura dinspre Dunăre, asupra căreia se îndreaptă focul artileriei 
noastre. 

— Uite-i că vin! anunţă un observator și căpitanul își 
îndreaptă privirea spre stânga. 

— A început atacul! strigă el. Mai cu viaţă, flăcăi! Foc cât mai 
viu! 

Într-adevăr, dindărătul cetăţii și dinspre dreapta se văd 
trupele rusești înaintând. Tunurile turcilor trag de zor; câmpia 
din jurul Nicopolei s-a umplut de fumul împușcăturilor. Spre 
partea noastră, artileria turcească și-a slăbit focul. 

— Acum ar fi momentul, spune căpitanul cu ciudă. Turcii sunt 
prea ocupați cu ce se-ntâmplă în preajma lor și n-au vreme să 
mai tragă spre noi. Curier! Du-te la brigadă și raportează 


colonelului Cantili: trupele rusești au început atacul, se dau 
lupte grele. Aprobaţi să mutăm bateria pe poziţia de la 
Măgurele. Focul e slab în partea noastră, în schimb bateriile 
turcilor fac prăpăd între trupele care atacă! 

Ceasurile trec. Tunurile bubuie mereu. Deodată, un gornist 
sună onorul. Oamenii care nu erau la posturi se aliniază în 
spatele bateriei. Câţiva ofiţeri călări se apropie în galop. 
Recunosc, printre ei, pe generalul Stolîpin și pe generalul Manu, 
comandantul diviziei noastre. În urma lor, colonelul Cantili, cu 
harta fluturând în mână, cu binoclul la gât. 

— Cum e la voi? întreabă colonelul Cantili de departe. 

— Bine, spune căpitanul Șoimărescu. Până acum, nicio 
pierdere. Tunurile turcești trag mai mult în cei care atacă. 

— Urmează să vină trupele de la est, să împresoare cetatea. 
Bateriile din partea asta le-ar putea împiedica, dacă nu le lovim. 
Trebuie să ocupi poziţia de la Măgurele, Șoimărescule. 

Generalul Manu măsoară cu privirea întinderea pustie dintre 
poziția noastră și satul Măgurele. 

— Nu-ţi ascund primejdia, căpitane, spune el. Dar poziţia de la 
Măgurele e de mare preț acum. Comandamentul rus avea mare 
nădejde pe bateria de acolo. Din nenorocire, au stricat-o turcii. 
Trebuie să-i luaţi locul, să contribuiţi la succesul atacului. 

— Am înţeles, domnule general! 

Generalii salută și pleacă. În urmă, căpitanul Șoimărescu dă 
câteva ordine: 

— Încetaţi tragerea! Pregătiţi pentru marș! Curier! Fugi la 
infanteriști și anunţă pe locotenentul Antonescu să vină cu 
compania încoace! 

Ostașii înhamă la iuţeală caii și cele patru tunuri sunt scoase 
din adăposturi. Compania de infanterie dată de sprijin bateriei 
vine în pas alergător. 

— Fraţilor, spune căpitanul Șoimărescu, bateria noastră a 
primit o misiune grea. Trebuie să trecem prin faţa inamicului și 
să ocupăm poziţia de la Măgurele. Vreau să dovediți, ca și până 
acum, bărbăţie și curaj. Voi fi în fruntea voastră. Baterie, 
înainte! 

Pornim. Tunurile și chesoanele de muniții se hurducăie prin 
gropile adânci, făcute de obuze. Infanteriștii din compania de 
sprijin au rărit rândurile, s-au înșirat pe laturile convoiului care 
înaintează în pas iute. Mă uit la chipurile artileriștilor. Sunt 


încruntate și aspre, înnegrite de fum. Câteva sute de metri 
mergem în liniște. Deodată, tunurile turcești se dezlănţuie ca la 
un semn. Șapte sau opt guri de foc trag deodată asupra noastră. 
Obuzele vâjâie prelung prin văzduhul liniștit. Caii pornesc la 
galop, se aud strigătele conductorilor care încearcă să-i 
stăpânească. Explozii izbucnesc în dreapta coloanei, apoi la 
stânga. Intregul convoi aleargă către poziţia care - vai! —e atât 
de departe! 

Pe la jumătatea drumului, calul din frunte e lovit de-o schijă. 
Cade. Perechea lui se împiedică, cei din urmă se învălmășesc, 
conductorii strigă zadarnic. Coloana s-a oprit. Obuzele vrăjmașe 
șuieră gros, explodează în preajmă, aerul e sfâșiat mereu de 
schije. Infanteriștii aleargă pe lângă noi, se duc la tunul din 
frunte, dau ajutor tunarilor să urnească din loc piesa grea. Caii 
sunt readuși în ham, pornesc din nou. Avem un întreg kilometru 
de parcurs pe teren descoperit. Coloana se desface, secţiile 
pornesc mai departe sub comanda locotenenţilor. 

Două ore durează această goană, înfruntând moartea. Tocmai 
când ajungem în marginea întăriturii, caii de la trei tunuri se 
prăbușesc în șanțurile de apărare. Locotenentul Antonescu își 
îndeamnă infanteriștii. Sub ploaia de proiectile inamice, ei sar în 
jurul tunurilor, le trag cu mâinile, împing de roţi și, în câteva 
minute, le instalează în ambrazuri. Servanţii își aduc lăzile cu 
muniţie, șefii de tunuri montează înălțătoarele. Apoi se aude, 
repetată, comanda care încununează truda tuturor: 

— Tun, foc! 

Bateria Șoimărescu intră iarăși în acţiune... 


4 iulie 1877 


Inimile tuturora cântă un cântec de victorie: azi-dimineaţă, 
după asaltul general început în zori, cetatea Nicopolei a căzut. 
Ni se citește ordinul de zi pe care comandantul diviziei noastre, 
generalul Manu, l-a dat cu prilejul cuceririi cetăţii. Căpitanul 
Moise Groza a venit de la statul major anume ca să ne citească 
ordinul. Ne adunăm cu toţii de-a lungul șoselei ce duce la 
Dunăre; artileriștii, dorobanţii, călărașii. Liniştea domnește peste 
locurile unde nu mai departe decât ieri obuzele turcești 
semănau foc și moarte. In câteva locuri, rândurile ostașilor se 
întrerup pentru a ocoli gropile de obuze. În aerul fierbinte, nicio 


adiere; o liniște adâncă a pus stăpânire pe împrejurimi. În 
liniștea aceasta, glasul căpitanului Groza răsună puternic: 

— „Cetatea Nicopolei a căzut din mâinile turcești pentru a 
intra în posesiunea amicilor noștri, oastea rusească. La lupta 
contra acestei cetăți, trupe din această divizie au luat parte. 
Sunt mândru de a le avea sub comanda mea și asistând în 
persoană la lupta de la 3 și 4 iulie m-am încredințat că au 
binemeritat de la patrie, susținând cu onoare drapelul român...” 

Mă uit pe furiș către sutele de oameni adunaţi în careu. Pe 
fețele tuturora citesc bucuria și mândria. Unii au obrajii înnegriţi 
de fum, uniformele altora poartă pe ele urmele noroiului încă 
proaspăt din avanposturi; ochii înroșiţi de oboseală au o 
strălucire deosebită acum, în ceasul măreț al celei dintâi 
biruinţe. 

— ...„ Mulţumesc colonelului  Cantili, comandantul acestor 
trupe, maiorului Fălcoianu, comandantul artileriei, căpitanului 
Soimărescu, Bateriei 5 din al 3-lea și Bateriei Soimărescu, 
Escadronului Teleorman și le prezint restului diviziei ca exemple 
de imitat...” 

Urale prelungi acoperă cele din urmă cuvinte. Căpitanul Moise 
Groza lasă-n jos hârtia cu ordinul, ridică mâna la chipiu, 
salutându-i pe luptătorii cărora li se adresează aceste cuvinte 
calde din partea comandantului. Îmi făgăduiesc să-i povestesc în 
amănunt locotenentului Dănescu despre ordinul prin care 
oamenii din bateria lui sunt remarcaţi în faţa tuturor. Asta, ca 
să-i alung întrucâtva amarul: în ziua luptei hotărâtoare n-a mai 
putut rămâne la post. Doborât de boală, a lăsat bateria în mâna 
ofițerilor săi și a fost dus la infirmerie. 

— Dar aţi crescut oameni vrednici, îi spun în gând. Oameni 
care au știut să lupte mai departe, la fel de curajoși, ca și cum v- 
aţi fi aflat în mijlocul lor... 

După ce ni se dă repaus, am prilejul să stau de vorbă mai pe- 
ndelete cu prietenul meu. 

— Frăţioare, spune Toader, ordinul nu i-a cuprins pe toţi. Ce 
vrei să spui de compania șaptea? Sub ploaia de obuze, oamenii 
s-au instalat pe malul Dunării, au săpat adăposturi și au tras în 
turci. Aseară, pe la ora cinci, când erau înghesuiți din toate 
părțile, turcii din forturi au ieșit să lupte alături de infanteria 
care încerca să ţină piept asaltului rusesc. l-am văzut cum 
săreau peste parapete și se duceau la ai lor. Nu uita că în partea 


dinspre Dunăre, cetatea a fost bătută numai de tunurile noastre. 
Ai auzit cum spunea în ordin: comandamentul trupelor ruse a 
adus la cunoștință Marelui Duce cum au luptat românii. 

— Am avut noroc, îi spun. Ne-am aflat în rândul primelor trupe 
care-au intrat în luptă contra turcilor. 

— O să mergem mai departe, spune el. Războiul abia a 
început... 


CAPITOLUL VI 
7 iulie 1877 


De trei zile curg spre spitalul din ţară răniții de la Nicopole. 
Unii se opresc la noi, la secția de ambulanţă, ca să le reînnoim 
pansamentele și să-și mai vină-n fire. Abia acum îmi dau seama 
câtă suferinţă înseamnă războiul. Flăcăi tineri, plini de vigoare, 
s-au preschimbat într-o clipă în niște invalizi. Un grenadier rus 
atât de înalt, încât nu-i încap picioarele pe targă, are genunchiul 
zdrobit. Doctorul Georgescu vede rana, îi întreabă pe sanitarii 
care l-au adus ce îngrijiri i-au dat. Sanitarii zâmbesc amar și fac 
semn către bandajele care-i înconjoară piciorul. Medicul șef 
pune mâna pe foarfecă, taie cu un gest îndemânatic 
pansamentul. Stau lângă el, gata să-l ajut. 

— Bietul băiat, spune. 

— E grav, domnule doctor? 

— Cangrenă. Trebuie să-i amputez piciorul. Altfel moare. 

Mă uit mai de aproape la rană. O milă adâncă îmi sfâșie 
inima. Pansamentul însângerat lasă să se vadă frânturi de oase 
și carne zdrobită. Doctorul îmi aruncă o privire iute: 

— De ce te-ai îngălbenit? Ți-e rău? 

— N-am văzut niciodată o rană ca asta. 

— O să tot vezi de-acum încolo. Fii tare, băiete. Un medic 
trebuie să aibă sufletul tare. Dacă nu-i tai piciorul, înseamnă că-l 
condamn la moarte sigură. Nu-i vreme de stat pe gânduri. Ce 
zici, ești în stare să-mi ajuţi? 

— O să-ncerc, domnule doctor. Am mai lucrat în spital, dar nu 
pe răni de felul ăsta. 

— Apă fiartă, pense, fierăstrăul, spune doctorul cu dinții 
strânși. Și duceţi-i pe băieţii ăștia mai încolo. Nu vreau să fie 
martori la operație. 

Câţiva soldaţi scot tărgile cu răniţi din cort. Doctorul face 
semn să ridice perdeaua care ţine loc de ușă. Ne apropiem de 
targa rănitului. 

— Costine, tu ai să-i dai „anestezicul”, pe urmă doi inși să-l 
țină zdravăn de mâini. Să nu miște. O să te doară, Ivan, spune el 
către rănit. N-am ce-ţi face, trebuie să-ţi tai piciorul. Altfel... și 
face un semn care spune multe și nu mai trebuie tradus. 

— Haraşo, spune rusul cu un zâmbet amar. 


— Partea lovită nu mai e sensibilă, îmi explică doctorul. Dar 
eu trebuie să tai mai de sus, și o să-l doară. Să-l ţineţi bine, 
băieţi. 

Mă străduiesc să-mi alung din inimă orice sentiment. Acum 
singura cale de a-l ajuta pe flăcăul acesta este să îndeplinesc 
întocmai poruncile doctorului. Să-i dau la-ndemână uneltele 
cumplite, dar izbăvitoare: „Dacă nu-i tai piciorul, e condamnat la 
moarte sigură...” 


10 iulie 1877 


Ofiţeri de-ai noștri trec mereu Dunărea, în recunoaștere. Îi 
însoțesc ostași, totdeauna dintre cei care se oferă voluntar. Și se 
oferă destui. lar când se-ntorc, după o zi de umblat prin locuri 
necunoscute, după o zi de înfruntare cu primejdiile cele mai 
diferite, au o strălucire ciudată în priviri. 

— Cum e pe-acolo? îl întreb pe un infanterist. 

— Oameni ca peste tot... Numai că sunt mai săraci. Le-au luat 
turcii tot. Într-un sat am dat peste niște bulgari care știau niţel 
românește. Ne îmbrăţișau și se rugau să-i luăm cu noi sau să 
venim mai repede cu toată oastea, să-i păzim de turci. 

— Păi n-au luat rușii cetatea? 

— Cetatea au luat-o, dar prin satele din jur se ascund cete de 
bașbuzuci care noaptea dau iama prin satele bulgărești. 

— De ne-am duce mai repede, să-i scăpăm... 

— Ne ducem, frăţioare. Păi colonelul nostru de ce-a primit 
ordin să treacă dincolo? Maăsoară din ochi și scrie pe hartă; o 
văioagă, un fir de apă, un pâlc de copaci... Toate astea, ca să nu 
rătăcim drumul sau să nimerim orbește peste vreo capcană de-a 
dușmanilor. 


12 iulie 1877 


Din gura răniților care vin mereu de peste Dunăre aflăm nume 
noi, care se repetă tot mai des: Plevna... Opanez... Bucov... 
Janik Bair... Într-o clipă de răgaz, mă apropii de doctorul 
Georgescu, care fumează, întins pe iarbă, în umbra cortului cel 
mare al ambulanţei. 

— Domnule doctor, cum mai arată războiul ăsta? Văd că răniți 
vin cu duiumul, dar despre o victorie nu se prea aude... 


— Nu înţelegem nici noi, spune doctorul cu amărăciune. Cred 
că rușii n-au cunoscut tăria lui Osman Pașa. Când am cerut să 
intrăm și noi în luptă, alături de armata rusă, ţarul a dat răspuns 
că n-au nevoie, că trupele lui sunt destul de puternice ca să ia 
Plevna și să-și croiască drum mai departe, spre sud. 

— Dar nu puteau ocoli Plevna? 

— Nu, dragul meu. Plevna este chiar pe drumul principal ce 
duce la Sofia. Dac-ar ocoli-o și ar porni spre sud, trupele rusești 
ar fi amenințate din spate. Se aude că Osman Pașa a adunat în 
cetate vreo cincizeci de mii de oameni, iar populaţia e silită să 
lucreze ziua și noaptea la fortificaţii. Cetatea e străjuită de mai 
multe șiruri de redute și întărituri, cu baterii de artilerie și 
șanțuri de legătură. Un adevărat punct strategic, care trebuie 
nimicit înainte de a continua ofensiva. Până acum, vezi bine: 
Osman Pașa se apără cu îndârjire, primește mereu întăriri de la 
Vidin și din Sofia, iar atacurile rusești se termină cu pierderi 
mari. Acum patru zile a fost o bătălie grea, rușii au ajuns pe 
valea Bucovului, la Opanez și Janik Bair, dar au fost respinși. 

Doctorul se întrerupe, oftează, aprinde altă ţigară. 

— Cred că ţarul și generalii lui au socotit greșit forțele 
dușmanului și s-au crezut prea tari. De asta nu voiau să ne 
primească alături de ei. Ba, mai alaltăieri, după ce au luat 
Nicopole, au propus generalilor noștri ca armata română să 
escorteze prizonierii turci până la graniţa rusească. 

— Și-ai noștri ce-au răspuns? 

— Era un singur răspuns de dat, spune doctorul. Nu e de 
demnitatea unei armate să conducă prizonierii pe care nu i-a 
luat ea. Și-apoi, când războiul este la un pas de ţară, cum poți 
să desfaci o parte din armată, s-o trimiţi înapoia frontului? 

Auzim un tropot de cal. Ne ridicăm de pe iarbă, doctorul trece 
în faţa cortului. Un ofiţer de cazaci, cu o tăietură piezișă pe 
obraz, pe care s-a închegat sângele, oprește în faţa cortului cu 
steag de cruce roșie. Oprește brusc, calul său frământă ţărâna 
pe loc. 

— Doctor! Unde doctor? strigă ofițerul de cazaci. 

— Eu sunt doctorul, domnule. 

— Harașo! 

Ofiţerul de cazaci descalecă. Mă apropii de el cu un tampon 
de vată și cu sticluța de spirt. Vreau să-i caut rana, dar cazacul 
face un semn moale din mână, că nu dă importanţă zgărieturii 


aceleia, și se întoarce cu faţa spre drum. 

Două căruţe pline cu răniţi se arată la intrarea în bivuacul 
nostru. Ofițerul strigă câteva porunci către vizitii, apoi își 
îngroapă fața în coama neagră a calului său. Doctorul se apropie 
de el, îi pune o mână pe umăr, ca și cum i-ar spune: „îţi înțeleg 
durerea, prietene...” 


14 iulie 1877 


Pentru întâia oară de la plecarea din București, divizia a patra 
se află iarăși adunată la un loc. Au venit regimentele și bateriile 
de peste Olt, de la Islaz, Bechet și Corabia. Secţia noastră 
urmează să se alăture ambulanţei divizionare sosite în oraș, așa 
că avem prilejul să trecem pe lângă trupele întregii divizii. 

Artileria a ocupat viile de pe malul Oltului. Călărașii s-au 
instalat lângă Dunăre, printre sălcii. Coloana de muniţie se află 
chiar în marginea orașului, în vecinătatea ambulanţei. În urma 
noastră se înșiră care cu provizii și cu fân. Le conduc bărbați 
vârstnici, cu căciuli de milițieni, sau în hainele lor de-acasă. Sunt 
oameni din partea locului, care se arată bucuroși că pot fi de 
folos armatei. 

— Fecioru-meu e marinar la Calafat, spune un bătrân care a 
venit să-i dau o alifie pentru junghiuri. Se bate și el cu turcii. E 
tunar. Șef de tun, precizează el cu mândrie. Și eu, în tinereţe, 
ținui calea turcilor la Dealul Spirii. Eram pompier... 

— V-aţi bătut și atunci cu turcii? mă mir eu. 

— Nu învăţași la școală, domnișorule? se miră țăranul la 
rândul lui. 

— Apoi... eu n-am făcut școală românească, îi mărturisesc un 
pic rușinat. Sunt din Ardeal, de la Sibiu... 

— Ei, atunci poate că nu știi. Nu era să vă-nveţe împăratul 
despre toate astea. Dar cum ajunseși aici? 

— Voluntar, tăicuţule. 

— Volintir, vasăzică? Vrusei și eu să mă scriu, da’ nu mă 
primiră. „Lasă-i pe ăștia tineri, moșule, să se bată. Dumneata ai 
grijă să nu înece buruiana grâul.” Așa-mi zise colonelul de la 
Caracal. „Că o s-avem nevoie de pâine și de căruţe.” Adusei și 
pâine și căruță. Da la o adică, aș pune mâna și pe pușcă... Tot 
ca atunci, în Dealu Spirii, la patru'ș'opt... 

— Și cum a fost atunci, tăicuțule? 


— Păi cum să fie? Scrie și în cărți despre noi. Veneau turcii să 
ocupe Bucureștiul. Era revuluție și lor nu le plăcea. Și le ţinurăm 
calea, uite-așa, cu tunuri și cu puști, și turcii se opriră, măcar că 
erau de zece ori cât noi. 

— Nu vă era frică? 

— Frică, nouă? Când ai dreptatea de partea ta, te baţi și cu 
necuratul, domnișorule. Ei, mulțumesc pentru leac și pentru 
vorbă bună. Și să vă-ntoarceţi sănătoși! 

Salută ostășește, cu mâna la căciula de miel negru, cam 
scorojită, cam roasă, și se depărtează ţanţoș, încercând parcă 
să uite de junghiul lui. 


16 iulie 1877 


Am trecut Dunărea! 

Vestea că vom porni să-nfruntăm dușmanul ne-a umplut 
inimile de bucurie. Încă înainte să se anunţe oficial, în fata 
trupelor, ostașii au prins de veste. A prins de veste și lumea din 
oraș și a venit în preajma vaselor, să ne petreacă. Am pornit din 
Zori, cu tot ce aveam, către Dunăre. Pe străzi, mulţime de lume 
- femei, bătrâni, copii - ţinând pasul cu coloana noastră și 
aruncându-ne flori. 

Mai întâi au trecut câteva companii din Regimentele 5 și 14 
dorobanţi. In preajma vaporului care trăgea plutele încărcate cu 
ostași s-a încins o sârbă de duduia pământul. 

— Parcă mergeţi la nuntă, maică, nu la război, s-a mirat o 
bătrână pripășită lângă furgonul nostru. 

— Păi și războiul e tot un fel de nuntă, a spus falnic sergentul 
Mihalache. lar pe mireasă o cheamă Victoria! 

— Sau Moartea, a adăugat cu jumătate de gură doctorul 
Georgescu fumându-și nelipsita ţigară. 


W 


R 


e k 


w Pi k im 


aa 


pt iri” DE a e 


at! 


Ta 
k = 
O AP 


Vaporul a dat semnal de sirenă. Atunci am văzut trei ostași 
urcându-se pe cabină și înălțând drapelul. Uralele s-au întețit. 
Muzica de pe vapor a început să cânte. In prima clipă, nici n-am 
recunoscut cântecul, atât de mare era zarva. Dar curând toţi s- 
au potolit și i-am văzut scoțându-și căciulile cu respect; ofiţerii 
de pe plute salutau, nemișcaţi ca statuile. 

Se cânta imnul naţional. 

...Al doilea transport s-a urcat pe plute. Când vasul a fluierat 
din sirenă, dorobanţii au început să-și fluture căciulile și să 
chiuie întocmai ca la nuntă. Chiuia și lumea adunată pe mal. 
Doar câteva fete, ascunse prin mulţime, plângeau mușcându-și 
colțul basmalelor. Am înţeles pe dată că sunt iubitele sau 
nevestele unor ostași din partea locului. 

A venit și rândul nostru. Furgoanele cu cruce roșie au urcat 
încetișor pe pluta care se legăna abia simţit. Când am pus 
piciorul pe plută, am simţit o strângere de inimă. Am aruncat o 
privire înapoi. Lumea nu mai era așa voioasă; se uita în tăcere la 
furgoanele de cruce roșie, la trăsurile pentru răniţi, la tărgile cu 
roate, gândindu-se, desigur, la cei care în curând vor ajunge, 
însângeraţi, izbiţi de gloanțe sau schije, pe tărgile acestea 
deocamdată goale și bine lustruite... 

Lăsăm în urmă ţărmul înalt, plin de culoare și înaintăm pe 
luciul Dunării. Celălalt mal nu e departe. Privim cu emoție 
zidurile cetăţii din care s-a revărsat atâta foc și pârjol asupra 
poziţiilor noastre. În ziduri, în ambrazuri, se văd spărturile 
adânci făcute de proiectile. Cetatea pare pustie și inutilă acum, 
după ce bubuitul tunului a încetat. 

Ne întâmpină, cu priviri pline de speranţă, cu flori și pâine, 
bulgarii din partea locului. Coloana ambulanţei debarcă, se 
înșiră pe țărm și pornește către cetatea înnegrită de fum și 
rănită de lovituri... 


19 iulie 1877 


lată-ne, așadar, în tabăra trupelor românești de la Nicopole. 
Ne numim detașamentul Roznovanu, după numele colonelului 
de cavalerie care comandă cele două brigăzi: una de infanterie 
formată de Regimentele 5 linie și 14 dorobanţi, iar alta de 
cavalerie - Regimentele 3 și 8 călărași. 

Trupele noastre au ocupat garnizoana Nicopole și 


împrejurimile cetăţii, pentru a îngădui trupelor ruse de acolo să 
plece spre Plevna. Ne-am instalat cu infirmeria într-o casă mai 
înstărită, unde locuise probabil vreo mărime de-a turcilor. O 
casă ciudată, construită în formă de pătrat, cu ferestrele dând 
toate către curtea interioară. 

— Asta ca să nu le vadă lumea cadânele, mă lămurește 
sergentul Mihalache în timp ce facem recunoașterea casei. 

— Dom’ sergent, le-or fi luat cu ei? 

— Bine-nţeles. Cred că au plecat îndată ce s-a tras prima 
lovitură de tun. Obiceiul bogațţilor, să fugă de greu... 

In partea de apus a casei e o cameră uriașă, cu coloane și cu 
un bazin mare în mijloc. 

— Mămucuţă! se miră Cioată Mitu. Oare aici s-o fi scăldat 
păgânul cela? 

— EI și cu cadânele lui, spune sergentul. După aia, le punea 
să danseze și el stătea colea, sus, și fuma din narghilea. 

Urcăm cele câteva trepte care dau într-un intrând al încăperii, 
cu geamuri frumos colorate. Pe jos sunt risipite perne rotunde și 
tari. 

— Uite și narghileaua, râde sergentul Mihalache. 

Cioată Mitu dă un strigăt și se repede într-un colț. Ne uităm 
miraţi la el. 

— Ce-ai găsit, Mitule? 

Ridică, fără să vorbească, un lucru de jos. E un bici cu coadă 
scurtă și cu trei șfichiuri lungi de piele. Îl ține în mână ca pe-un 
lucru viu și primejdios. Șoptește ceva, dar nu-l auzim. 

— Ticălosul! spune sergentul printre dinţi. Asta era pentru 
robii lui. Când nu-i era pe plac cineva, îl atingea cu biciul! 

— Nici în cai n-aș da cu dihania asta, spune scârbit Cioată 
Mitu și azvârle biciul departe, într-un colț. Uite cu cine ne 
razboim noi, fraţilor! 

Spre seară, după ce am amenajat spitalul de campanie, ne 
vin cei dintâi răniţi. Sunt prizonieri turci, pe care rușii îi 
escortează și ni-i dau în primire la ușă. Le facem semn turcilor 
să intre. Arată destul de prost, cu bandaje făcute la repezeală, 
murdari și cu uniformele zdrențuite. Când intră în salonul cel 
mare, se uită uimiţi la pereţii împodobiţi cu desene verzi și aurii, 
la ferestrele frumos colorate. 

— Ce vă zgâiţi? îi ia la zor Cioată Mitu. S-ar zice că n-aţi mai 
văzut casă turcească. Sau... se vede treaba că nu chiar toți 


aveaţi parte de așa palat! 
20 iulie 1877 


Ambulanţa noastră este un fel de punct de trecere pentru 
răniţi. Le dăm primele îngrijiri și-i trimitem mai departe, la 
spitalele din Turnu sau din Giurgiu. Regimentul 13 dorobanţi și-a 
întins corturile pe platoul din fața cetăţii. l-am regăsit pe 
cunoscuţii mei de la Bechet. Sunt nerăbdători să pornească spre 
Plevna. 

— Ce Plevna? se strâmbă un sergent bătrân. Niciun foc de tun 
în partea aceea. Mi-au spus călărașii care au fost în 
recunoaștere. 

— Dar ce așteptăm? sare altul. Să ne atace turcii și să ne 
scoată din cetate? 

— Asta cam greu, intervine un ofițer de administraţie aflat 
prin preajmă. Am fost dimineaţă să duc mâncare trupelor. Aflaţi 
că tunurile noastre au și luat poziţie în jurul cetăţii, iar călărașii 
patrulează pe drumul către Plevna. 

— Totuși, nu pricep ce așteptăm. 

— Aşteptăm să ne mai vină trupe, spune nerăbdător ofițerul 
de administraţie. Și muniţie, și restul bateriilor. O cetate ca 
Plevna nu se atacă oricum. Ar însemna să pierzi oameni 
zadarnic. Plus că nici nu s-au făcut recunoașterile trebuitoare. 
Știm foarte puţin despre întăriturile Plevnei, despre poziţiile pe 
care le ocupă turcii. Nu poţi ataca pe un teren necunoscut... 


25 iulie 1877 


Cam plicticos acest serviciu în garnizoană. După evacuarea 
răniților și prizonierilor turci, liniștea a pus stăpânire pe cetate. 
Pare că aceste două oști uriașe, aflate faţă-n faţă, își adună 
puterile pentru marea bătălie. Brigada de cavalerie patrulează 
de-a lungul apei Vidului, pe drumul dintre Plevna și Nicopole, 
pentru a-l feri de un atac neașteptat. In urma ei, pe această 
direcție, s-au așezat bateria de artilerie și batalionul de vânători, 
astfel încât orice încercare a turcilor de a veni spre Nicopole să 
fie zădărnicită. Dar turcii tac... 


31 iulie 1877 


În sfârșit, o mișcare oarecare după atâta așteptare. 
Dimineaţa, medicul-șef al diviziei adună întreg serviciul sanitar - 
peste două sute de oameni - și ne face cunoscută noua 
împărțire a ambulanţței pe secţii. O parte din noi vom întări 
ambulanţa trupelor din avangardă, care se așteaptă din clipă-n 
clipă să ia contact cu inamicul. Secţia noastră, condusă de 
sergentul Mihalache, e dată brigăzii de cavalerie. Ne strângem, 
așadar, corturile, punem totul pe căruţe și o pornim către 
pozițiile Regimentului 3 călărași. Găsim bivuacul regimentului 
aproape pustiu; în tabără au rămas doar câţiva oameni, de 
pază, precum și bolnavii din regiment și cei cu aprovizionarea. 
Mă apropii de sergentul Roșianu, care a rămas mai-mare peste 
tabără. 

— Să trăiţi, domnule sergent. 

— Ei, ardeleanul nostru, se bucură el. Ce faci, leatule, nu te-ai 
lăsat de război? 

— Dimpotrivă, domnule sergent. Abia acum m-am deprins. 
Dar ce-i pustiul ăsta aici? Unde sunt ostașii? 

— În recunoaștere. Avem de păzit vreo treizeci de kilometri, 
între Gura Vidului și înălțimile de la Riben. Patrulele noastre 
cercetează toată zona. Când ziua, când noaptea, escadron cu 
escadron. Așa că n-o să te plângi de plictiseală... Ştii să 
căâlărești? 

— O să învăţ. 

— Trebuie. Fiindcă la drumurile noastre, e tare bine să avem 
doi-trei sanitari care să îngrijească de răniţi. Ne așteptăm din zi 
în zi la o ciocnire cu turcii; ei vor să păstreze liber drumul spre 
Plevna, pentru aprovizionare, și pentru întăriri. 

Incerc să mă descurc în noţiunile de tactică și strategie 
despre care habar n-aveam cu câteva luni în urmă. 

— Deocamdată lasă strategia și învaţă să te ţii în șea, mă 
povăţuiește sergentul Roșianu. Dom’ căpitan Zosima nu s-ar 
bucura aflând că a primit un sanitar pedestraș. Cavaleria se 
mișcă repede, înţelegi? 

Imi dă cea dintâi lecție de călărie. Se vede că se pricepe, că a 
pregătit rânduri și rânduri de călărași de-a lungul anilor. Am 
primit un cal mic și blând, cam slab, al unui sanitar care s-a 
îmbolnăvit și s-a dus la spital, în ţară. La început mi-e cam frică, 
dar sergentul Roșianu e mereu lângă mine. Ascult sfaturile lui și 


văd că merge bine. Izbutesc să mă ţin în șea. Asta mă face să 
mă uit triumfător la tovarășii mei. 

— Mare ispravă! spune sergentul Mihalache. Cred că ţi-au dat 
un cal prea pașnic. l-a fost milă de tine, firește. 

Aceste cuvinte toarnă câţiva stropi de apă rece peste triumful 
meu, dar supărarea îmi trece repede. Sergentul Roșianu vrea 
să-mi dea o nouă lecţie - șarja cu sabia. Începe să devină 
pasionant. Uit de mine și de meseria mea și mă avânt, cu sabia 
ridicată, către păpușile de cârpă, mari cât omul, pe care învăţ să 
le dobor dintr-o singură lovitură, mișcând sabia pieziș, din umăr 
și din încheietura mâinii, exact în clipa în care botul calului a 
ajuns în dreptul dușmanului... 


3 august 1877 


Cu vaporul care trece în fiecare dimineaţă Dunărea, primesc 
scrisoare de acasă. O scrisoare tristă, cu vești care-mi umplu 
ochii de lacrimi: au fost dizolvate comitetele care adună ofrande 
pentru armata română. Imi scrie mama că această hotărâre a 
stârnit mânia dreaptă a tuturor românilor din orașele 
Transilvaniei, Bucovinei și Banatului. Dar mai apoi adaugă că 
„Gazeta Transilvaniei” a publicat îndată un articol, care 
îndeamnă lumea să nu înceteze ajutorarea celor de pe front. 
Comitetele de ofrande sunt de fapt inimile noastre, cam așa 
spune mama. Vor continua deci ajutorarea trupelor române nu 
prin comitetele oficiale, ci prin strădania fiecărui om în parte. În 
ciuda amenințărilor poliţiei, femeile au început să strângă 
ofrande fără a mai fi - oficial - membre în comitete. Ele merg 
din casă-n casă, adună bani și îmbrăcăminte și le expediază pe 
adresa corpurilor de trupă sau direct la serviciile sanitare. 
Oamenii au îmbrățișat cu bucurie această idee, astfel că în toate 
orașele acţiunea continuă... 

Mă așez pe o ladă, în faţa cortului, cu scrisoarea în mână. Mă 
gândesc la mândria cu care mama îmi scrisese despre comitetul 
lor. Cu ce bucurie rea o fi venit domnul consilier Kruger la noi 
acasă sau în prăvălia tatei, să aducă mesajul acela trist: 
„Dumneata, domnule Costea, ca demn locuitor al urbei noastre, 
ar trebui să dai exemplu bun cetăţenilor... Doamna, soția 
dumitale, pe care-o stimăm cu toţii, s-a lăsat influențată de 
anumite cercuri... Dorim ca aceste acțiuni, care contravin 


intereselor imperiului, să înceteze pe dată...” 

Și mama, cu figura ei blândă și supusă, luptându-se pentru un 
drept atât de simplu și de măreț - dreptul de a fi alături de 
poporul tău... 

— Ce-i, Costine? De ce ești trist? Vești rele de acasă? 

— Destul de rele, domnule sergent. Mama și cu alte femei din 
orașul nostru făcuseră un comitet pentru ajutorul răniților... 

— Știu, am citit în ziare. Un gest frumos, patriotic, spune 
sergentul Roșianu. 

— Ei bine, aceste comitete au fost dizolvate. 

— Era de așteptat, oftează Roșianu. Împăratului nu-i convine 
să strice pacea cu turcii. Se teme că războiul ăsta o să-i 
zdruncine puterea asupra Transilvaniei. 

— Cât o să mai răbdăm? îl întreb cu obidă. 

— Vine și vremea aceea, Costine. Deocamdată să ne răfuim 
cu alde Osman, pe urmă om vedea noi. N-o să ne lăsăm frații 
pentru totdeauna sub apăsarea străină... 

Imi pune o mână pe umăr. Mă bucur că un om ca el, viteaz și 
cumpănit, gândește așa. Vorbele lui îmi dau nădejde. 


CAPITOLUL VII 
7 august 1877 


Dimineaţă, primim ordin neașteptat: Regimentul 3 călărași 
iese din detașamentul Nicopole și se pune la dispoziţia diviziei 
de cavalerie rusă pe care o comandă generalul Laskarev. Divizia 
are misiunea să cutreiere drumurile care duc spre Plevna și să-i 
împiedice pe cei din cetate să primească ajutoare din afară. 
Ascult o frântură de vorbă ici, o părere dincolo, și încerc să 
înțeleg rostul ordinului primit. Cei mai mulţi dintre ofițerii 
regimentului, cavaleriști de meserie, se bucură că vom face 
parte dintr-o divizie de cavalerie. Asta va da putinţa 
escadroanelor să se miște mai ușor, să intervină imediat unde o 
cere situaţia. Pe când în subordinea diviziei de infanterie, 
mișcările lui erau limitate. Câţiva se miră că am intrat sub 
comanda unui general rus. Li se spune că acest fapt este numai 
vremelnic; că la Nicopole comandantul garnizoanei, un român, 
avea sub comandă și trupe rusești. Principalul e să luptăm 
astfel, încât să păstrăm cu cinste drapelul regimentului... 

Cu aceste vorbe, purtate în jurul corturilor de bivuac, ne 
strângem averea și plecăm către noua noastră slujbă. Vom 
merge în satul Riben, mai aproape de Plevna, unde se află 
grosul diviziei de cavalerie. 

Un drum de aproape o zi, pe pământul frământat al Bulgariei. 
Satele rare ne întâmpină cu tăcere mai întâi; când își dau seama 
ce trupe se apropie, locuitorii ies din ascunzători și ne 
înconjoară bucuroși. Ca pretutindeni, același lucru: oamenii ne 
roagă să-i apărăm de bașbuzucii care cutreieră ţara și jefuiesc 
satele. Deocamdată, nici urmă de bașbuzuci, deși comandantul 
regimentului trimite în faţă și pe flancuri grupe de călăreţi ageri, 
în cercetare... 

Spre seară, în bivuacul de la Riben, am avut prilejul să-l văd 
mai de aproape pe căpitanul Zosima, despre care auzisem 
atâtea. A venit la cortul nostru să vadă cum ne-am instalat și 
dacă ducem lipsă de ceva. E un bărbat înalt, lat în umeri; 
curelușa chipiului încheiată sub bărbie îi dă o înfățișare aspră. 

— Cum staţi, sanitarilor? 

— Bine, să trăiţi, dom’ căpitan. 

— Vă descurcaţi cu apa? 


— Avem o fântână la cinci sute de pași de aici. Am cercetat-o, 
apa e bună de băut. Și pentru oameni, și pentru cai. 

— Așa. Dar în privinţa pansamentelor? Să știți că n-am venit 
aici pentru petrecere; s-ar putea să ne lovim din clipă-n clipă cu 
dușmanul. 

— Avem tot ce ne trebuie, spune sergentul Mihalache. De 
fiecare pluton e socotit un sanitar, iar la escadroane avem un 
subchirurg. Dacă îngăduiţi, acești oameni vor însoţi călărașii în 
misiune. 

— Foarte bine, spune căpitanul Zosima. Am nădejde în voi. 
Vreau ca oamenii să fie bine îngrijiţi. 

Pleacă după ce mai aruncă o privire cuprinzătoare asupra 
trăsurilor și furgoanelor noastre. 

— Un om de ispravă, spune sergentul. Îl știu de anul trecut, 
era comandantul jandarmilor de la statul-major. A cerut el 
singur să vină pe front. Putea foarte bine să stea și astăzi la 
cartierul general, ferit de primejdie, departe, în spatele frontului. 
Dar căpitanul Zosima nu e omul ăla. 

— A fost primul ofiţer care-a trecut pe pământ turcesc, în 
recunoaștere, îi spun. Și a primit „Virtutea Militară” pentru 
isprăvile lui. 

Sergentul se uită la mine, zâmbește. 

— Cunosc întâmplarea. Mi-a spus-o sergentul Roșianu. Ei doi 
se-nţeleg foarte bine, când e vorba de isprăvi ca aceea. Roșianu 
ăsta e un om care nu știe ce-i frica. 

— Începem războiul cu oameni unul și unul, îi spun. Am 
cunoscut mulţi viteji. Și mă gândesc cu-nfiorare că la luptă, cei 
din primele rânduri cad cei dintâi. 

— Nu te mai gândi, îmi spune sergentul cu glasul înăsprit 
deodată. 


9 august 1877 


— Costine, sus! 

Deschid ochii. E încă întuneric. Un chip se apleacă asupra 
mea. Nu-l deslușesc decât după glas. 

— Poruncă, dom’ sergent! 

— Hai sus, îmbracă-te. Intrăm în avanposturi. Te-am dat la 
Escadronul Teleorman. lei furgonul și pe Cioată Mitu. Te prezinți 
la domnul căpitan Velt. 


Întunericul face ca glasurile să sune mai coborât, mai straniu 
parcă. Abia aţipisem, dar mi se pare că am dormit foarte mult. 
Imi iau tot ce-mi trebuie și-l caut pe Cioată Mitu. Regimentul e în 
picioare, cu mic, cu mare; oamenii pun șeile pe cai, li se împart 
cartușe și pâine, sergenţii de la plutoane își strigă încet oamenii. 

Mă apuc să străbat rândurile de călărași care așteaptă ordin 
de plecare. Intreb din om în om și în cele din urmă dau de 
căpitanul Velt. 

— Merg cu dumneavoastră, îi spun. Avem un furgon cu 
materiale, doi cai și doi sanitari. 

— Bine, spuse căpitanul, apoi strigă undeva spre stânga lui: 
Locotenent Dumitrescu, ocupă-te de sanitari! 

Numele locotenentului îmi e cunoscut. Îmi amintesc că l-am 
auzit rostit în legătură cu atacul turcesc de la Olteniţa. Mi se 
pare că a trecut atâta vreme de atunci! Și totuși nu-s decât trei 
luni... 

La ordinul locotenentului, pornim cu furgonul în urma 
Escadronului Teleorman, care are misiunea să păzească flancul 
dinspre Vidin al diviziei. Toată noaptea stăm de veghe, călărașii 
cu șeile pe cai. Se așteaptă un atac turcesc, generalul Laskarev 
a aflat prin iscoade despre pregătirea unui marș împotriva 
diviziei. 

Azi-dimineaţă, când credeam că am scăpat, prevestirea se 
împlinește. Patru escadroane dușmane se năpustesc cu săbiile 
ridicate către poziţia noastră. Îi văd foarte limpede în lumina 
tare a dimineţii: poartă haină albastră și pantalon roșu, iar 
căciulile rotunde din blană neagră îi fac să semene cu tătarii din 
cartea de citire. 

— Cerchezii! strigă unul dintre ofițeri. Luaţi seama, ăștia sunt 
înzestrați cu puști! 

Luăm la ochi rândurile dese de uniforme albastre care se 
apropie în goana cailor. 

— Foc! 

Salva trosnește asurzitor. De nevoie, călărașii noștri s-au 
preschimbat în infanteriști; din avanposturi pleacă spre turci 
salvă după salvă. Rândurile dușmanilor șovăie; ici și colo, câte- 
un cal sau un călăreț se prăbușește ca secerat. Dar cerchezii 
înaintează, învârtindu-și săbiile lungi, încovoiate... 

Deodată, din stânga se aude un strigăt prelung. Un regiment 
de lancieri ruși apare din flanc și se năpustește către dușmani. 


Încetăm focul, ca să nu-i lovim. Cerchezii au înţeles primejdia. 
Se vede că nu se așteptau la trupe atât de numeroase. Fac cale- 
ntoarsă, în goană, dispar dincolo de înălţimea de unde s-au 
ivit... 

Lăncierii au ajuns pe locul unde-au fost dușmanii adineauri. Îi 
vedem culegând dintre răniţi pe unul. Ofiţerul descălecă și 
vorbește cu el. Incalecă apoi în grabă și face semn ostașilor să-l 
urmeze. Lăncierii pornesc în galop... 

— Au aflat ceva însemnat de la prizonier, tălmăcește 
locotenentul Dumitrescu această întâmplare. Vor mai fi stând și 
alte trupe turcești prin apropiere... 

Rămânem mai departe în avanposturi. După vreun ceas, un 
ofițer de legătură de la divizie vine la locotenent-colonelul 
Polizu, comandantul regimentului, care s-a oprit lângă un copac 
și a desfașurat harta. Tâlmaciul se apropie de el. Stau de vorbă 
câteva clipe, apoi locotenent-colonelul Polizu încalecă, vine în 
preajma poziţiei noastre. Căpitanul Velt îl întâmpină. 

— O misiune pentru voi, spune de departe comandantul. Am 
primit ordin să dăm escortă pentru prada luată de la turci. 

— Ce pradă, domnule colonel? 

— Cerchezii n-au atacat de florile mărului. Ei voiau să 
deschidă drum unui convoi de provizii. Trei sute de care și vreo 
două sute de vite încercau să intre în Plevna. În timp ce lăncierii 
îi alungau pe cerchezi, dragonii s-au dus pe altă parte și au 
capturat convoiul. Acuma vor să-l trimită la Nicopole, în cetate, 
dar se tem că cerchezii vor încerca să-l ia înapoi. Așadar, 
domnule căpitan Velț, îţi iei oamenii și faci siguranţă convoiului 
până la Nicopole. 

— Am înţeles, domnule colonel! 

Căpitanul Velț încalecă. Strigă un ordin întregului escadron. 
Două sute de călăreţi se află într-o clipă în șa, gata să-i asculte 
porunca. Pornim și noi în urma escadronului. Convoiul se arată 
curând, pe drumul unde au dispărut cerchezii. Plutoanele de 
călărași îl înconjoară; locotenentul Dumitrescu Guţă e în frunte, 
cu plutonul de avangardă. Prin arșița amiezii, pornim spre 
Nicopole. In preajma ambulanţei noastre, păziţi cu strășnicie de 
câţiva călărași cu săbiile scoase, vreo douăzeci de infanteriști 
turci pășesc în silă, cu privirile-n pământ. 

Deodată,  dindărătul unui pâlc de copaci izbucnesc 
împușcături. Trag și călărașii din avangardă și din flanc. 


Prizonierii turci ridică bucuroși capetele și vorbesc repede între 
ei. Dar bucuria lor nu ţine mult. Un pluton de călărași, cu săbiile 
ridicate, pornește în iureș spre pădurice. Vedem deodată 
uniformele albastre ivindu-se dintre tufe și încălecând. Cerchezii 
o iau la fugă, goniţi din urmă de călărași. 

De trei ori au încercat cerchezii să-și ia prada înapoi. De 
fiecare dată escadronul le-a făcut față, înfruntând gloanţele. 
După ce lupta se potolește, doi ostași vin la ambulanţă. Au fost 
atinși de gloanţele turcești. Nu sunt răni grave; unul e lovit în 
mână, aproape de umăr, celălalt are o dâră roșie pe obraz. Îi 
pansăm la iuțeală și ne urmăm drumul. 

Pe înserate, ajungem la Nicopole. Generalul Stolîpin însuși 
vine să ia în primire convoiul și să-i cerceteze pe prizonieri. 


10 august 1877 


— Parcă suntem juraţi să nu dormim nicio noapte cumsecade, 
mormăie sergentul Mihalache. Hai, leilor, sus! 

Sărim din așternut. Afară abia a-nceput să se lumineze de 
ziuă; deșteptarea asta cu noaptea-n cap ne pune pe gânduri. 

— Dar ce s-a-ntâmplat, dom’ sergent? întreabă Cioată Mitu, 
dând glas nedumeririi tuturor. 

— S-a întâmplat că avem ordin ca diseară să fim la Turski 
Trestenik. Patruzeci de kilometri de drum. 

— Așa departe, într-o singură zi? 

— N-ai mai făcut marș forțat până acum? Dacă apucăm să 
plecăm până nu-i soarele sus... 

Se întrerupe, căci dinspre Plevna se văd norii de praf ai unui 
convoi. Santinelele din avangardă au și trimis oameni să 
alarmeze regimentul. Lăsăm deoparte bagajele încă nestrânse și 
punem mâna pe arme. Călărașii și-au pregătit carabinele; îi 
ghicim pe cei aflaţi de serviciu în avanposturi, cu patrontașele 
înţesate de gloanţe lângă ei, căutându-și câmp de tragere. 

— Mămucă, au și tunuri! strigă Cioată Mitu. 

Comandantul regimentului trimite un călăraș la divizie, apoi îl 
auzim cum împarte escadroanele: două în prima linie, în 
avanposturi, celelalte două, împărţite pe flancuri și în urmă, la 
trăsurile cu muniţie, ambulanţe și provizii. Noi, sanitarii, ne 
rânduim în șanțuri, fiecare la câte un pluton. Mă nimeresc în 
rând cu locotenentul Dumitrescu. Acum am răgaz să-l văd mai 


bine. E un bărbat scund, cu favoriţi stufoși și mustață răsucită-n 
sus. Are mâini mari, puternice; își ia carabina cu o singură 
mișcare și o potrivește pe buza șanțului. Ordonanţa lui, un 
soldat înalt, cu părul cenușiu, îi pune la-ndemână patrontașul cu 
cartușe. 

— la-ţi și tu pușca, Marine, strigă locotenentul. Și hai mai 
repede, că dau turcii peste noi! 

Mă culc în șanțul săpat numai pe jumătate și-mi pun cartușele 
la-ndemână. Din partea turcilor, deocamdată nu se mișcă nimic. 

— Ce fac ăia? S-or fi răzgândit? întreabă sergentul-major. 

Locotenentul Dumitrescu se înaltă deasupra șanțului, se uită 
cu binoclul. Un glonț piuie scurt pe deasupra noastră. 

— Culcat, dom’ locotenent! ţipă sergentul-major. V-au luat la 
ochi, ticăloșii. 

Locotenentul râde și se tupilează iarăși îndărătul parapetului 
scund, făcut din pământ bătătorit. Apoi îl lămurește pe 
subofițer: 

— Au trimis iscoade să ne cerceteze tăria. Acum își pun 
tunurile în bătaie. Dă ordin să adâncească adăposturile cât stăm 
aici. Văd că și rușii își rânduiesc artileria... 

Muncim cu sârg la șanțurile noastre. Aici nimeni nu 
îndărătnicește la treabă; știm că un adăpost bun înseamnă 
viață. După vreo jumătate de ceas, turcii încep să tragă. Mai 
întâi cu tunurile. Țintesc spre bateria rusească așezată în 
dreapta diviziei, îndărătul unei movile. Mă uit cum se sparg 
obuzele în partea lor. Deocamdată, rușii nu răspund. 

— De ce nu trag? întreb cu glas tare. 

Locotenentul îmi spune fără să-și întoarcă fata spre mine: 

— li așteaptă să atace. După câte cred, turcii din Plevna 
încearcă să curețe drumul către cetăţile celelalte. Nu se 
așteptau ca pe linia asta să găsească trupe. Asta-nseamnă 
cavaleria, băiete: se mișcă iute, dușmanul nici nu prinde de 
veste când ajungi în coasta lui. F 

Bubuitul tunurilor a încetat deodată. Inalț capul și privesc spre 
inamic. De acolo, dintr-un lan de porumb, pornește un pâlc de 
cavalerie, apoi altul și altul: în galop, cu săbiile lucind deasupra 
capetelor, cu lăncile sclipind în soare. Acum prinde glas bateria 
rusă. Proiectilele se sparg pe câmp, între călăreţii dușmani. 
Turcii se risipesc, răresc rândurile, ca obuzele să le facă mai 
puţin rău. li vedem cum se apropie; de jos, din șanțul unde 


stăm, piepturile cailor par mai masive. Mă uit cu o strângere de 
inimă la această năvală pe care nici obuzele rușilor n-o pot opri; 
degetul se strânge pe trăgaciul armei... 

— Nu trage nimeni! strigă locotenentul Dumitrescu. Lăsaţi-i să 
se apropie și ochiţi în plin! 

Turcii sunt atât de aproape, încât bateria a încetat focul, de 
teamă să nu-i nimerească pe ai noștri. Clipă de clipă, tropotul 
cailor se apropie; auzim acum răcnetele sălbatice ale călăreților, 
niște chiote neomenești, cu glasuri subțiri și aspre, care par a fi 
înspăimântat până și caii pe care călăresc. 

— Foc! ţipă locotenentul Dumitrescu. Trageţi în plin, flăcăi! 

Sute de carabine pocnesc aproape în aceeași clipă. Câţiva cai 
se poticnesc în plină goană; turcul din fața mea scapă sabia și 
se prăbușește pe coama calului care continuă să alerge; caii 
nechează, călăreţii își înteţesc urletul acela îngrozitor. La 
semnul mai-marelui lor, turcii se despart deodată în două, 
ocolesc poziţia noastră și se retrag în lături. În urma lor, rânduri 
dese de infanteriști în uniforme albastre, cu puștile gata de tras, 
aleargă spre noi. Imi încarc iute arma. 

— Foc! Foc în plin! strigă mereu locotenentul. 

In dreapta și-n stânga mea pocnesc armele. Gloanţele 
dușmanilor încep să șuiere pe deasupra noastră. La două sute 
de pași înaintea șanţurilor, turcii se opresc și se adăpostesc prin 
brazde. Tragem mereu; pocnesc focuri dese și din partea lor. 
Aud deodată un chiot lung în urmă; escadronul rămas la bagaje 
se ivește dindărătul unui crâng. E rândul călărașilor noștri să-și 
înspăimânte dușmanul cu strigăte și cu luciul săbiilor învărtite 
deasupra capului... 

Turcii au întețit focul. Tropotul sutelor de cai se apropie, ne 
pitulăm mai bine în șanțuri, caii trec peste noi ca într-un vis; 
bulgărași de pământ stârniţi de copite ne ating obrajii. Când 
ridic iarăși capul, văd uniformele albastre ale turcilor săltând 
peste porumbiște; șalvarii le flutură în vânt. Câţiva se 
rostogolesc, scăpând de lovitura călărașilor, alţii cad atinși de 
tăișul sabiei, alţii se întorc, cu arma întinsă, fac faţă iureșului, 
trag în pieptul cailor... 


— Înainte! strigă deodată locotenentul. 

Sărim, ca un singur om, din adăposturi, și-i urmărim pe turcii 
care se retrag. Alergăm pe pământul moale, cizmele se înfundă 
în brazde, ne poticnim, alergăm mereu. Deodată prind glas 
tunurile dușmane. Obuzele se sparg între noi și uniformele 
albastre. Ne oprim, căci locotenentul a făcut iarăşi semn. 
infanteriștii turci fug către bateriile lor. De undeva, de peste 
colina din dreapta, se aud încă împușcături. Bubuie iarăși 
tunul... 

Locotenent-colonelul Polizu se arată în vârful dealului din 
stânga noastră. Ține sabia în mână și chipiul i-a alunecat pe-o 
parte. 

— Domnule colonel, să-i urmărim! strigă locotenentul. 

— Nu! Rămâneţi pe loc! Avem ordin să apărăm bateriile 
căzăcești. Adunați răniții. Ne retragem în poziţii! 

E rândul nostru, al sanitarilor. Cutreierăm câmpul de bătălie, 
împreună cu alți călărași. Găsim un ostaș român lovit drept în 
inimă. Alături de el un altul, rănit în coastă. Îl bandajez cum pot 
și-l ajut să se ridice. Doi călărași îl iau și-l duc la ambulanţă. Mai 
departe, în preajma unei gropi de obuz, aud un geamăt. Mă uit 
în dreapta, mă uit în stânga, nimic. 

— Unde ești, măi? strig. 

Geamătul se aude iarăși, mai stins, mai înfundat. Abia acum 
văd adăpostul, acoperit de pământ în urma exploziei. 
Ingenunchez, încep să dau pământul la o parte cu mâinile. 
Apare o cizmă de cavalerist. Lucrez mai departe, cu spaima 
clipelor care trec. Descopăr, în sfârșit, fața omului. E un ostaș 
din Escadronul Teleorman. L-am mai văzut de-atâtea ori, dar 
acum e de nerecunoscut. Faţa albă ca hârtia, ochii clipind des, 
fruntea mânjită de pământ amestecat cu sânge... 

ÎI ridic. 

— Poţi să mergi? 

— N-aud, se vaită el. N-aud nimic, frăţioare. 

Omul pare teafăr, dar se clatină pe picioare și nu poate să 
meargă drept înainte. O ia mereu razna într-o parte, și dacă nu 
l-aș opri, cred că s-ar învărti în cerc. Il apuc de braţ, îl conduc ca 
pe un orb către ambulanţa noastră. Doctorul regimentului, cu 
mânecile suflecate, bandajează răniții. Mă vede, aruncă o privire 
spre rănit: 

— Are vreo rană? 


— Niciuna, dom’ doctor. Dar merge rău și n-aude. 

— Vechea poveste, contuzie, spune doctorul. Dacă are noroc, 
în două-trei zile e sănătos tun. Dă-i un calmant și culcă-l. 

In timp ce mă ocup de rănitul meu, aud glasul locotenent- 
colonelului Polizu: 

— Trei morţi, până acum. Și răniţi... 

— Șapte, spune doctorul. Nu vorbim de cei cu răni ușoare. Am 
îngrijit câţiva și i-am trimis înapoi, la escadroane. Ei înșiși au 
cerut să plece. 

— Băieți de ispravă, spune comandantul. Dacă era după noi, i- 
am fi urmărit pe turci până sub zidurile Plevnei. 

— Las’ că și atât le-a fost destul, îl linişteşte doctorul. Trebuie 
să ne păstrăm fortele, domnule colonel. Bătălia Plevnei n-a 
început încă... 


11 august 1877 


leri, după luptă, când credeam că avem parte de odihnă, 
primim ordin să ne deplasăm cu toată divizia spre Bulgar- 
Trestenik. Am ascultat în tăcere ordinul, dar după ce s-a dat 
liber trupei, să ne pregătim de marș, l-am auzit pe unul dintre 
călărași: 

— Măi fraţilor, eu am fost în recunoaștere la Bulgar-Trestenik. 
Sunt patruzeci de kilometri până acolo, și pe arșița asta nu știu, 
zău, cum om putea răzbi. 

O oră de răgaz pentru toate pregătirile. După fix o oră, 
corturile sunt încărcate în căruțe, caii înhămaţi, iar escadroanele 
de călărași, în front pe plutoane, așteaptă ordin de plecare. 
Locotenent-colonelul Polizu apare în fața noastră, călare, cu 
curelușa chipiului legată sub bărbie, după obiceiul lui. Pune 
gorniștii să sune „drepţi” și îl auzim: 

— Domnilor ofiţeri și dragii mei călărași, am primit chiar acum 
o scrisoare din partea excelenţei sale generalul Laskarev, 
comandantul diviziei a noua de cavalerie imperială rusă. V-o 
citesc spre știrea întregului regiment: 

„Cu plăcere comunic mulțumirile mele ofițerilor și soldaților 
din regimentul domniei voastre și personal domniei voastre 
pentru buna purtare și curajul ce au arătat în zilele de 8, 9 și 10 
curent când au fost cu restul diviziei la Trestenik. Aceasta-mi 
dovedește, domnule colonel, că la orice ocazie regimentul 


domniei voastre va reprezenta armata română cu dignitate și 
onoare...” 

Un strigăt prelung de „ura” acoperă cele din urmă cuvinte. 
Colonelul face semn cu mâna și liniștea rămâne iarăși stăpână 
pe coloană. 

— Dragii mei, spune colonelul, ne așteaptă un marș greu. E 
căldură mare și drumul e lung. Vreau ca regimentul nostru să 
arate aceeași vrednicie ca până acum. 

Pornim, intrăm în coloană cu unităţile rusești de dragoni. În 
urma noastră, un regiment de lăncieri care ne-a fost vecin în 
timpul luptei. Se apropie prânzul; soarele ne arde în creștet, 
mergem pe câmpii pustii, fără fir de umbră. Urcăm dealuri, 
coborâm văi domoale, cu iarbă săracă; trecem apa Vidului prin 
vad, înaintăm fără oprire... 

Cam la calea jumătate, trecem pe lângă un cal de-al rușilor, 
mort de căldură; mai departe vedem altul și altul... 

— Nu-s  deprinși cu arșiţa asta, spune locotenentul 
Dumitrescu. 

— Ai noștri sunt mai tari, îi spun. Nici oamenii nu se plâng. 
Poate că rezistăm mai bine la căldură... 

— Nu numai la căldură, ci și la frig. Astă-toamnă, la manevre, 
ne-a plouat zile de-a rândul. Dar n-a ajuns nimeni la ambulanţă. 
Oameni tari, călărașii noștri... 


CAPITOLUL VIII 
13 august 1877 


De două zile stăm în bivuac la Trestenik, alături de regimentul 
de lăncieri ruși. Aflăm că în cursul marșului divizia rusă a avut 
cinci cai morți de căldură și trei soldați internaţi la ambulanţă cu 
congestii la cap. Generalul Laskarev, aflând că regimentul 
nostru nu pierduse niciun om, a mulţumit comandantului și l-a 
lăudat pentru tăria călărașilor noștri. 

Azi, dis-de-dimineaţă, Escadronul Ialomiţa a primit ordin să 
plece în recunoaștere către Verbiţa, un sat aflat la numai zece 
kilometri depărtare de Plevna. Dintre sanitari, Toader a fost ales 
să însoţească escadronul. ÎI privesc cam cu mâhnire cum își ia 
sacul și pușca. 

— Să-mi scrii de pe-acolo, încerc să glumesc. 

— Dacă mi-o rămâne mâna teafără, îmi întoarce el gluma. 

— Hai, nu te mai grozăvi. Umblă vorba că turcii nu prea se 
plimbă în afara cetății. 

— O să ne încredinţăm la faţa locului, râde Toader și încalecă 
cu o sprinteneală pe care nu i-o bănuiam. 

Caii escadronului frământă pământul pe loc, în așteptarea 
ordinului de plecare. Simt o strângere de inimă. Îi strig 
prietenului meu: 

— Ai grijă de tine! 

Drept răspuns, un singur semn din mână. Apoi întreg 
escadronul pornește la trap către miazăzi. 

Toată ziua umblu cam fără chef prin tabără. Sunt momente în 
care nu prea ai ce face, chiar dacă e război; călărașii își curăță 
armele, își cos hainele sau scriu acasă. Eu mă învârtesc de colo- 
colo, schimb o vorbă cu unul și altul, doar ca să treacă timpul. 
Abia spre seară aud tropotul sutelor de cai ai escadronului trimis 
în recunoaștere. În frunte, colonelul Roznoveanu, comandantul 
brigăzii, călărind alături de căpitanul Zosima. Ostașii ne fac 
semne de departe și ne liniștesc. N-au întâmpinat nicio 
primejdie în cursul misiunii. 

— Nişte oameni de ispravă, îmi povestește Toader. Ai avut 
dreptate, căpitanul Zosima e un viteaz. Să-l fi văzut cum se 
avânta, cu câte-un pâlc de călărași după el, scotocind 
crângurile, cercetând văioagele și coturile de mal, doar-doar o 


da peste ceva turci. Dar locurile sunt pustii; pe zeci de kilometri 
nici ţipenie de om. Stau și-și întăresc cetatea, așa spunea 
căpitanul Zosima. 

— Și? Cetatea ați văzut-o? 

— Nu era în raza noastră, spune dezamăgit Toader. Dar să nu- 
ţi închipui că Plevna e totul. Ti se pare lucru de nimic că am 
măturat toată împrejurimea? Un sergent mi-a spus că am 
cuprins toată latura de nord-vest a cetăţii; asta-i lucru de 
glumă? 

Mă grăbesc să împărtășesc entuziasmul prietenului meu, deși 
în sinea mea sunt un pic dezamăgit. Visasem pentru escadronul 
căpitanului Zosima o ispravă deosebită, o luptă, un steag cucerit 
de la dușman. Dar călărașii râd între ei și făgăduiesc că data 
viitoare... 


14 august 1877 


Colonelului Polizu nu-i place să vadă oameni stând degeaba. 
În zilele de tabără, cei care nu-s de gardă sau în cercetare fac 
instrucţie la cataramă. Cu toată căldura, călărașii muncesc cât e 
ziua de mare: trag cu armele din șanțuri sau din fuga calului, fac 
exerciții șarjând cu sabia poziţiile unui dușman închipuit. 
Comandanții de escadroane și de plutoane conduc pregătirea 
oamenilor, dar nici comandantul regimentului n-are astâmpăr: 
când la unul, când la altul, cu o laudă sau cu o mustrare, glasul 
lui puternic răsună în toată tabăra. 

Noi, la ambulanţă, facem alt soi de instrucţie. Luăm pe câte 
unul de-ai noștri, socotindu-l rănit, și-l bandajăm la picior sau la 
cap, ori îi fixăm braţul în scândurele. Doctorul regimentului 
privește mulțumit la toată agitația noastră și mai aruncă câte-o 
vorbă, câte-un sfat, iar uneori pune el însuși mâna și ne arată 
cum să facem. Vremea trece pe neștiute. Seara ne culcăm frânțţi 
de oboseală, dar mulţumiţi: cu fiecare zi suntem tot mai stăpâni 
pe meseria noastră ostășească... 


18 august 1877 
Două escadroane s-au rânduit de strajă pe drumul cel mare, 


care vine de la Nicopole spre Plevna. În stânga noastră se află 
avanposturile rusești. 


Bulgarii din împrejurimi au venit să ne ajute la săpatul 
adăposturilor. Sunt niște oameni foarte prietenoși. Unul dintre 
ei, un bătrân cu mustăţi albe, pleoștite, vine lângă cortul 
ambulanţei: 

— V-am adus niște tutun de-al nostru, bulgăresc. 

— Mulţumim, tăicuțule, îi spun. Dar de unde știi românește? 

— Apoi în sat la noi îs vreo trei neamuri de români; am 
copilărit cu ei și-am învăţat. Fiu-meu a fost la voi, în România, 
acolo a învăţat să poarte arma. 

Sergentul Mihalache vede că mă mir. Mă lămurește: 

— Înainte de război, voluntarii bulgari au fost la noi, la 
Ploiești. Și-au alcătuit trupele pentru lupta împotriva turcilor. 
Asta i-a supărat tare pe alde Osman. 

— Chiar așa, râde bătrânul. Săptămâni de zile am pribegit 
prin păduri de răul bașbuzucilor. Veneau să se răzbune pe satele 
bulgărești de unde au plecat volintiri. Și aveau de ce să se 
supere: când s-au întors, flăcăii noștri au îndreptat arma 
împotriva lor. 

— Și ce face băiatul dumitale acum? 

— E ostaș, ce să facă? A mers cu ai lui pe drumul Sofiei. Acolo 
s-a dus oaste mare rusească. De-ar putea trece munţii mai 
curând! S-ar isprăvi odată cu răzbelul, că tare-i greu. Și-am 
isprăvi și noi cu turcii. Stăpânirea lor ne apasă cumplit, flăcăilor. 
Bine c-aţi venit; ne-oţi ajuta să ne scăpăm de ei. 

Fumăm bucuroși din tutunul moale, galben, adus de moșneag 
într-o tașcă. Dar răgazul nostru se sfârșește pe neașteptate: în 
avanposturi detună foc de arme, auzim chiotele subțiri ale 
cerchezilor plecaţi la atac. Sărim cu toţii în șanțuri. In urma 
noastră, moșneagul, rugându-se să-i dăm și lui o pușcă. Tragem 
cu toţii împotriva trupelor de cavalerie și infanterie care ne 
atacă; gărzile mari ale escadroanelor ies înaintea călăreților 
dușmani, se dă o luptă pe care n-avem cum s-o urmărim din 
șanțurile noastre. Respinși, turcii nu se lasă; își adună cavaleria 
risipită pe câmp și se năpustesc asupra flancului stâng, unde se 
află pe poziţii vecinii noștri, lăncierii ruși. 

După vreun ceas de luptă aprigă, turcii se retrag. 

— Nici de data asta nu le-a mers, râd ostașii. 

Bătrânul clatină din cap: 

— Nu se lasă ei așa ușor. Sunt mulţi în cetate la Plevna, și nu 
le place să fie împresuraţi. Eu gândesc că asta vor: să-și 


păstreze drumurile libere. 
19 august 1877 


Bătrânul a avut dreptate. Turcii ne-au atacat din nou, chiar în 
zorii zilei. Lupta a ţinut până spre seară, dar n-au izbutit să ne 
scoată de pe poziţii. Un locotenent, rănit ușor la mână de un 
glonţ, ne explică: 

— Au nevoie de legătură între cetăți. Luaţi seama, băieţi, prin 
aceste locuri ne vom bate încă mult. Câtă vreme drumurile nu 
sunt în mâna noastră, Osman Pașa primește și ajutoare și 
muniţie, și hrană pentru oameni și pentru cai. De data asta au 
încercat prin partea avanposturilor ruse. Mâine, cine știe? 

Doctorul regimentului se întoarce spre el: 

— Prea mult n-o să-i mai meargă lui Osman Pașa. Am fost ieri 
la divizie, la Bresleniţa. Mi-am aruncat ochii pe o hartă. Urmează 
să împresurăm Plevna din toate părțile, să-i tăiem ieșirile, iar 
după aceea s-o luăm cu asalt. Avem deja două divizii pe malul 
drept al Dunării; de mâine începe să treacă și armata de 
rezervă. Zilele oastei lui Osman sunt numărate... 

Mă grăbesc să dau această veste prietenului meu. Toader e 
neobosit; aduce apă răniților, mătură prin corturi, pune 
rânduială în furgoanele sanitare. Cel mai adesea, își găsește de 
lucru fără să-l îndemne nimeni. Il aflu și acum săpând o groapă 
pentru gunoaie îndărătul cortului. 

— Ce te omori așa? îl întreb. Mâine nici nu știm dacă mai 
suntem pe-aici. 

— Dar până mâine? râde el. Vrei să ne bâzâie muștele? Decât 
să dai sfaturi, mai bine-ai pune mâna pe lopată. 

Pun mâna, sap alături de el, încredințat că fac un lucru 
zadarnic. Dar oricum, nu mi-ar place să stau de pomană în 
vreme ce el asudă. 

— Am vești noi, Toadere. Toată armata noastră trece 
Dunărea. Ne-a povestit doctorul: zilele astea împresurăm Plevna 
din toate părţile. 

— Plevna, spune el și-și șterge nădușeala de pe frunte. Mai 
rămâne Rahova, mai rămâne Vidinul. Nu-i așa de ușor cu turcii... 

Începe să sape din nou, de parcă groapa asta ar avea vreo 
însemnătate pentru Plevna, Rahova sau Vidin. Sap și eu, mai 
mult ca să-i ţin de urât. Când vine sergentul, groapa e gata. 


— Bună treabă, spune el. Mi-aţi luat-o înainte. Mâine voiam să 
rânduiesc eu povestea asta, dar văd că nu mai e nevoie. Bravo, 
băieţi! 

Aș vrea să-i spun că laudele se cuvin lui Toader, numai lui. 
Dar Toader râde la mine: 

— Singur n-o scoteam la capăt, domnule sergent. De nu era 
Costin să mă ajute... 


21 august 1877 


Două zile am rămas în bivuacul de pe șoseaua Plevna- 
Nicopole. Apoi atât noi, cât și divizia rusă, ne-am mutat la 
Cuiloviţa, un sat în care mai poposiserăm în câteva rânduri. 
Avanposturile s-au instalat la vreo trei kilometri în fața satului, 
pe un deal. larăși punem mâna pe lopeţi, adâncim șanțurile, 
săpăm gropi de tragere și înălțăm parapete. Dar turcii nu se 
arată. 

— O fi departe Plevna asta? întreabă un călăraș uitându-se în 
zare. 

— De n-ar fi dealurile din faţă, i s-ar vedea acoperișurile, 
spune locotenentul Dumitrescu. Dar până la Plevna mai este. 
După hărţile pe care le avem, cetatea e înconjurată de redute. 
Cea din faţa noastră e Griviţa, iar mai la dreapta e Opanez. 
Cercetașii spun că turcii au lucrat toată luna asta ca să le 
întărească cu parapete înalte și șanțuri adânci. O să ne fie 
greu... 

— li răzbim noi, spune ostașul. Numai să ne dea ordin mai 
degrabă. 

— Ordinul e să-i împresurăm mai întâi, spune locotenentul. Ca 
să nu poată primi ajutoare de la Vidin. lar drumurile le-aţi văzut 
și singuri cum sunt. Ajunge o bură de ploaie ca să 
împotmolească artileria... 


24 august 1877 


Azi, pe o vreme câinoasă, ne-am mutat la Riben. Un drum de 
nici douăzeci de kilometri, dar pentru toţi a fost un chin. A 
plouat toată ziua, iar pe drumurile desfundate furgoanele abia 
se târau. De zeci de ori a trebuit să le împingem, înotând prin 
noroiul negru, să despotmolim căruțele cu muniţie, bucătăriile, 


furgoanele sanitare. Seara ne-am așezat în preajma brigăzii de 
cavalerie. Am instalat corturile, am băut un ceai și am dat fuga 
la camarazii noștri de la brigadă, să aflăm vești noi. Și vești erau 
destule! 

Am aflat că grosul armatei trecuse pe podul de la Siliștioara- 
Măgura, în sunetul fanfarelor. Mulţime de lume venise să-i 
petreacă pe ostașii porniţi la luptă. Divizia a treia, care se afla 
deja lângă Riben, a înaintat spre Kalișovăţ. lar divizia noastră, a 
patra, a ajuns la Verbiţa, la zece kilometri de Plevna. Drumul pe 
ploaia care cădea mereu a fost el însuși o faptă eroică. Tunurile 
se împotmoleau mereu; oamenii trăgeau de roate, ajutând caii, 
orbecăind prin noroi, pe făgașe și pe arătură. Mergeau mai mult 
noaptea, de teama iscoadelor turcești. 

— Abia acum a aflat lumea ce poate ostașul român, ne spune 
medicul-șef Georgescu. Corespondenţii străini sunt 
entuziasmați, ziarele din toată Europa scriu frumos despre 
armata noastră. Şi au să mai scrie, cât de curând. Când vom 
începe asaltul... 


25 august 1877 


Pe la orele 11, primim ordin să plecăm în recunoaștere. 
Pornim cu tot regimentul; ni se alătură cinci escadroane de 
călărași și roșiori, o adevărată oaste. Colonelul Creţeanu, 
comandantul brigăzii, ne spune la plecare: 

— Ostași, marele cartier general ne-a încredinţat o misiune 
însemnată. Vom face o recunoaștere peste Vid, în zona din 
vestul Plevnei, ca să aflăm dacă acolo sunt forţe inamice. Vom 
trece prin primejdii, vom fi poate întâmpinați cu gloanțe. Dar am 
încredere în voi, sunteţi ostași căliți în lupte și veți ști să vă 
faceţi datoria! 

Pornim îndată la drum. Trecem podul peste râul Vid, iar după 
o oră de mers întâlnim drumul spre Rahova. Un escadron 
rămâne pe acest drum să apere spatele coloanei. La Trestenik, 
ne despărțim iarăși: două escadroane pornesc spre dreapta, 
către Etropol, unde bănuim că s-ar afla trupe turcești. Mergem 
mai departe, urcăm un deal prelung, iar în vârful lui dăm peste 
stâlpii de telegraf care leagă Plevna de Rahova și Vidin. Câţiva 
ostași primesc ordin să taie firele și să dărâme stâlpii. Pornim 
iarăși, ajungem la alt drum însemnat. În depărtare vedem o 


coloană de căruţe; ne oprim, un pâlc de călărași se duc să le 
cerceteze. Se întorc cu câţiva bulgari care conduceau căruțele. 
Mă atin în preajma comandantului, care stă de vorbă cu bulgarii. 

— De unde veniţi? 

— Am fost să ducem merinde pentru turcii de lângă Dubnik. 
Am plecat azi-dimineaţă din Plevna, cu treizeci de căruțe 
încărcate. Acum sunt goale, precum vedeţi. Ne întoarcem în 
cetate. 

— Ce e prin cetate? 

— Oaste multă, domnule comandir. 

— Cam câți? 

— Cine să-i numere? Cu zecile de mii. Dar călăreţi au puţini. 

— Și în împrejurimi? 

— Sunt zece tabere afară din oraș. De la Lovcea au venit vreo 
șase sute de căruţe cu răniţi. A fost bătaie mare acolo. 

— Nu sunt semne că turcii vor să plece din Plevna? 

— Să plece? Nu. De-o lună ne silesc să lucrăm pentru ei; 
suntem din satele apropiate. Am cărat pământ și lemn pentru 
redute și am dus merinde. 

— Au de mâncare în oraș? 

— Destulă. Turcii mănâncă pâine albă și bună; cu încălțările 
stau mai rău. 

— Dar muniţie? 

— Au din belșug. Și le mai vine și dinspre Sofia, cu căruțele. 

— Lumea din sate îi ajută? 

— Ce să-i ajute, că de răul lor nu mai putem trăi! Mereu vin 
bașbuzucii și ne pradă, ba mai dau foc la case și mai ucid câte- 
un om, ca să vâre groaza-n noi. Scăpaţi-ne, dragilor, de răul lor! 
Loviţi-i fără cruţare! 

— Pentru asta suntem aici, spune colonelul. S-auzim de bine, 
moșule. 

— Mult noroc, domnule comandir, și s-aveţi parte de izbândă! 

Pornim mai departe. In zare, se văd acoperișurile altui sat. 
Numele trece din gură-n gură: Dubnik... 

Comandantul dă ordin de oprire, apoi trimite două escadroane 
către sat. Auzim deodată bubuitul tunurilor. Încep să tragă și 
armele. Ostașii dușmani se ridică din șanțurile lor, fug din sat. 
De acolo, de după copaci, se înalță fumul tunurilor. Colonelul 
Creţeanu se sfătuiește cu colonelul rus care-l însoțește. Își trece 
pe hartă poziţia trupelor dușmane. Apoi poruncește celor două 


escadroane să se întoarcă. 

— Mi-ar fi plăcut să le tragem o mamă de bătaie, spune 
sergentul-major care călărește în stânga locotenentului 
Dumitrescu. 

— N-avem artilerie, răspunde locotenentul. Ar însemna să 
pierdem oamenii zadarnic. Oricum, misiunea a fost îndeplinită: 
știm că pe partea asta se află o tabără turcească cu artilerie. 

Incerc să pricep gândurile comandanților. Intreb așa, ca 
pentru mine: 

— De ce nu aducem și noi tunuri? 

— Ținta noastră e Plevna, băiete. N-ar avea rost să ne risipim 
puterile pe-aici. 

Coloana, reîntregită, se depărtează de satul cu pricina. 
Comandantul instalează avanposturi și dă ordin de haltă. Ne 
odihnim o oră, mâncăm pâine cu brânză, bem o gură de apă și 
pornim înapoi. 

La Trestenik ne unim cu cele două escadroane pe care 
comandantul le trimisese la Etropol. Mă bucur că-l văd iarăși pe 
Toader. Parcă ne-am fi despărțit de nu știu câtă vreme. 

— Ce isprăvi aţi făcut? îl întreb. 

— La Etropol n-am găsit pe nimeni, ţăranii ne-au spus că turcii 
au plecat de trei zile. Așteaptă o coloană dinspre Sofia, sub 
comanda unui pașă. La Asagi Dubnik ne-am întâlnit cu o coloană 
mare, ca la cinci batalioane de infanterie, ceva cavalerie și o 
baterie, precum și mulţi catâri cu provizii. Am crezut că-i atacați 
și voi pe partea cealaltă, deci am pornit lupta. Dar turcii erau 
mai mulţi ca noi și ne-am dat seama că n-o să-i răzbim. Maiorul 
a dat ordin să ne întoarcem la Trestenik. Vă așteptăm de-o oră. 

— Aveţi vreun rănit? 

— Nimic. Turcii n-au îndrăznit să vină asupra noastră, aveau 
cavalerie putină. Tăria lor era în tunuri și în batalioanele care se 
îngropaseră în teren. 

— Vorbești ca un strateg, Toadere. 

— La război fiecare trebuie să fie un pic strateg, spune el 
zâmbind. 


CAPITOLUL IX 
27 august 1877 


Ne aflăm la Verbiţa, unde s-a instalat Marele Cartier General 
al armatei noastre. Un pluton e detașat aici, la statul-major; 
celelalte au rămas să facă patrulări în jurul bateriilor care au 
început să tragă spre Plevna. Noi, de la trenul sanitar, primim 
ordin să ne unim cu ambulanţa diviziei, care se află în preajma 
Griviței. Spre prânz pornim la drum; avem de mers zece 
kilometri - ca totdeauna, în marș forţat. În drum întâlnim o 
coloană de muniții care merge spre Griviţa. Intrăm în vorbă cu 
ostașii de la furgoanele cu obuze. 

— Toată armata se află în jurul Plevnei, spune un caporal 
bătrân. Artileria a ajuns în linie cu infanteria. leri am avut mari 
necazuri. În faţa Griviței se află niște întărituri; de acolo turcii 
trag drept către tunarii noștri. Era să mă nimerească și pe mine 
un glonţ. Tocmai când duceam o ladă cu muniţie spre baterie. 

Grăbim pasul. Bubuitul tunurilor se aude tot mai tare. 
Ajungem la poziţiile diviziei. Cei dintâi ostași pe care-i întâlnim 
sunt vânătorii. Stau cu armele pregătite, în șanțuri, și mănâncă. 

— Hai, sanitarilor, grăbiţi pasul, ne spune un sergent. Mai e 
niţel și sună atacul. 

— Atacul? 

— Da. Regimentul 13 a primit ordin să-i scoată pe turci din 
întăritura din faţa Griviței. Și tare mă tem că o să fie nevoie și 
de voi pe-acolo... 

Toader, sergentul Mihalache, toţi ceilalţi începem să alergăm 
către șanțurile dorobanților. Vedem un drapel fâlfâind, ne 
grăbim către el. Acolo se află, cum e firesc, comandantul. Il 
cunosc de la Bechet: e maiorul Lecca. Nu mai avem vreme de 
prezentări și tot protocolul ostășesc cu care ne-am deprins; 
așteptăm, în preajma ofiţerilor, să vedem ce se întâmplă. 

— Domnule colonel, spune maiorul cu glas răsunător, am 
împărţit batalionul pe trei coloane. Compania căpitanului Botez 
spre dreapta, prin vale, căpitanul lrimia cu compania lui va 
merge prin tufărișul de pe coastă, spre centru; căpitanul 
Andronescu în stânga, pe platou.  Păstrez compania 
locotenentului Dimitriu, cu drapelul, ca rezervă. 

— E bine, încuviințează colonelul. La nevoie, vă sprijină 


batalionul doi. Am dat ordin Regimentului cinci de linie să vă 
susțină cu foc în cursul atacului. Doctorul Vilara unde-i? 

— Aici sunt, domnule colonel. Mi-au venit sanitarii de la 
divizie; ambulanţa este pregătită, brancardele și tot ce ne 
trebuie... 

— Veţi avea în sprijin și o ambulanţă a Crucii Roșii din lași. 
Comitetul doamnelor din lași s-a oferit voluntar să ajute serviciul 
nostru medical. Așadar, înainte! 

Maiorul Lecca  încalecă. Trage sabia. Comandanții de 
companie sunt și ei pe cai. Un semn, și valul de dorobanţi 
țâșnește din șanțuri, strigând „ura”, către redanul turcesc. Mă 
ridic deasupra parapetului, să pot vedea mai bine ce se petrece. 
Din partea turcilor izbucnește deodată un foc ucigător; sute de 
arme pocnesc aproape în aceeași clipă, poziţia inamică se 
acoperă de fum; dorobanţii aleargă în rânduri strânse, tunurile 
bubuie, pe platou explodează proiectilele dușmane, pământul 
întreg pare că se cutremură de violenţa luptei. 

Un dorobanţ se clatină și cade; altul scapă arma și se 
prăbușește înainte, ca secerat. Dar rândurile ostașilor aleargă 
înainte, strigând și chiuind. În flancuri, îi susţin cu foc ostașii din 
Regimentul 5 linie, răspândiţi în tiraliori. 

Compania din centru a ajuns înaintea tuturor asupra 
întăriturilor turcești; aici focul e mai tare, căzuţi sunt mai mulţi. 
Maiorul Lecca strigă o comandă, compania de rezervă pleacă și 
ea la atac, drapelul flutură deasupra rândurilor de ostași... 

— Sanitari, înainte! strigă doctorul și pornește, prin ploaia de 
gloanţe, către platoul de unde au plecat dorobanţii și unde au 
rămas acum răniții. 

Alergăm cu toţii în urma lui. Adunăm răniții și-i aducem pe 
rând la ambulanţă; pe cei mai grav loviți îi pansăm pe loc. Focul 
turcilor s-a mutat mult înaintea noastră, acolo unde lupta e încă 
în toi. 

„„„După două ore de luptă înverșunată, dorobanţii au cucerit 
întăritura inamică. Bateria locotenentului Hartel, mutată între 
poziția proaspăt cucerită și reduta Griviţa, trage cu înverșunare, 
împiedicându-i pe turci să contraatace. Focul bateriilor turcești 
se îndreaptă asupra tunurilor noastre; ridic ochii în răstimpuri, 
văd fumul exploziilor ţâșnind când ici, când colo, în preajma 
tunurilor... 


— Am învins! strigă maiorul Lecca întorcându-se în galop 
către avanposturile noastre. 

— Un batalion de eroi, răspunde colonelul Voinescu. 

— Muniția e pe sfârșite, domnule colonel. 

— O s-o împrospătăm. Poziţia trebuie păstrată cu orice preț. 
La noapte turcii vor încerca s-o ia înapoi... 

Toate acestea se petrec sub ochii mei; sunt clipe hotărâtoare, 
clipele primei noastre victorii. Am apucat să văd, în timpul 
bătăliei, frânturi din  uluitoarele fapte ale  dorobanţilor. 
Comandantul companiei a doua, locotenentul Dimitriu, era în 
toiul luptei când calul lui a fost lovit de două gloanțe; prăbușit, 
ofițerul urmase să dea comenzi oamenilor săi care se înfruntau 
cu dușmanul în șanțurile pline de fum. Drapelul trecuse din 
mână-n mână, dar nicio clipă nu se înclinase, păstrând în 
fluturarea lui demnitatea ostâșească prin iureșul gloanţelor... 

S-a înserat. Nu mai contenim cu transportul și îngrijirea 
răniților; sunt cu zecile, unii loviți de mai multe gloanţe, și 
suferința pe care-o îndură cu atâta bărbăţie mă cutremură. 
Târăsc un ostaș care are pieptul sfârtecat de schije; știu că n-are 
nicio speranță; moare în mâinile mele, zâmbind împăcat: 

— l-am alungat din poziţie... 

Mă întorc să iau un altul, care se vaită încet. Un glonte i-a 
străpuns piciorul mai sus de genunchi; rana e adâncă, urâtă, 
încerc să opresc sângele care curge șuvoi, nu izbutesc, tip: 

— Dom’ doctor! Aici, un caz grav! 

Doctorul Vilara vine într-un suflet, apasă cu degetul mare 
încheietura piciorului, sângele se oprește; am mai învăţat ceva; 
fac pansamentul, un nou roi de gloanțe șuieră pe deasupra 
noastră, Toader vine cu targa, luăm rănitul, alergăm spre 
corturile ambulanţei... 

Către miezul nopţii, sfârșind această trudă, ne oprim să facem 
bilanţul: treizeci și șase de răniţi zac în ambulanţa noastră sau 
la secțiunea Comitetului doamnelor din lași, pe platou au rămas 
cinci morți, iar dintre artileriștii care au susținut atacul, doi 
ofițeri au fost răniţi. Unul dintre ei este locotenentul Hartel, 
comandantul bateriei. Stă cuminte în pat, înfășurat în bandaje, 
și-și ascunde durerea într-un zâmbet chinuit. Un sergent de 
artilerie, înalt, vine și întreabă de el. Îl conduc la patul 
locotenentului. 

— Trăiţi, dom’ locotenent! M-au trimis tunarii să văd cum vă 


aflaţi. 

— Deocamdată bine, spune locotenentul Hartel. N-aveţi grijă, 
nu mă răpun ei cu una cu două... 

— Eu v-am spus să vă păziţi, spune sergentul trist. V-am rugat 
să nu staţi acolo, în vârful parapetului. 

— Păi de jos cum era să văd? zâmbește locotenentul. Trebuia 
să-mi comand bateria stând în fundul șanțului? 

— Pacat că v-au nimerit. Flăcăii noștri sunt tare supăraţi. Dar 
și mândri. Spun că sunteţi erou. 

— Și tu ce spui, sergent? 

— Eu spun la fel. Dar era mai bine de nu vă nimereau. Acuma 
când tragem o salvă, șefii de tun strigă: „Pentru comandantul 
nostru!” 

— Băieți buni, șoptește locotenentul Hartel. Spune-le că-mi 
sunt dragi cu toţii, chiar dacă uneori am fost aspru cu ei... 

Sergentul are lacrimi în ochi. Vorbește mustrător și blând 
totodată: 

— Nu vorbiţi așa, domnule locotenent. Parcă ne-am despărți 
pentru cine știe câtă vreme. 

Locotenentul oftează, își întoarce puţin fața. 

— O să ne despărțim, frăţioare. Doctorul spune că am o rană 
gravă și trebuie să mă evacueze în ţară, la spital. Spune 
tunarilor mei ce te-am rugat. Să știe că mă despart cu greu de 
ei... 


28 august 1877 


Toată noaptea am stat de strajă la căpătâiul răniților. În cortul 
ambulanţei noastre, instalat într-o văioagă în spatele liniilor 
inamice, încap vreo douăzeci de paturi. Cu totul neîndestulător 
pentru împrejurarea acelui prim atac. Am mai adus din rezerva 
diviziei un cort, am mai îngrămădit paturile. În preajma noastră 
se află și secţiunea Comitetului Doamnelor din lași. O ambulanţă 
cam cât a noastră, înzestrată cu tot ce-i trebuie. Și acolo, tot 
plin. Atacul din faţa redutei Griviţa a avut o recoltă sângeroasă! 

Un oarecine, deșcă bătrână, învechit în oaste, a strâmbat din 
nas ieri, înainte de atac, văzându-le pe femeile acelea inimoase: 

— Femei la război? Asta-i treabă pentru bărbați! 

Dar în toiul atacului, când ostașii cădeau seceraţi de gloanțe, 
să le fi văzut cum alergau, sub foc, să dea ajutor răniților, să-i 


ridice de pe câmp, să-i ducă la ambulanţă! Și-apoi, cu mâinile 
lor mângâietoare, cu glasul domol, dându-le curaj în marea lor 
suferință! Nu știu dacă oșteanul acela le-a văzut la lucru, sau 
dacă nu cumva el însuși a ajuns să primească ajutor din partea 
lor! 

De mai multe ori, în cursul nopţii, au izbucnit împușcături în 
partea redanului ocupat de dorobanţi. Turcii încercau să-i scoată 
pe ai noștri din poziţie, dar s-au ţinut tari flăcăii noștri! În zori, 
când ne-am apropiat de șanțuri, erau tot acolo, ba izbutiseră să 
adâncească șanțurile și să înalțe noi parapete în partea redutei 
dușmane. 

Maiorul Lecca vine la doctorul nostru și-i cere voie să-i vadă 


pe răniţi. Îl însoţim în cort. Dorobanţii, zărindu-l, își înalţă 
capetele, bucuroși. Pentru o clipă, suferinţa li s-a șters de pe 
chipuri. 


— Cum e, vitejilor? întreabă maiorul. Mai staţi mult pe-aici? 
Vindecaţi-vă iute, că mai avem o vorbă de spus lui Osman! 

— Aţi luat poziția până la urmă? întreabă un dorobanţ 
vârstnic, căruia numai ochii i se mai văd din bandaje. Povestiţi- 
ne, domnule maior! 

— Ei, spune maiorul. În bună parte știți și voi cum a fost. Când 
am pornit atacul, compania a patra s-a dus prea înainte, și era 
în primejdie s-o copleșească dușmanii. Atunci a intrat compania 
a doua... 

— Ai noștri, se bucură un ostaș tânăr. Am sărit toţi deodată în 
urma locotenentului. Și ne-am dus de i-am ajutat. Atunci m-a 
lovit și pe mine. Eram lângă port-drapel... 

— Ai fost un viteaz, spune maiorul. Toţi aţi fost niște viteji. 
Sunt mândru de voi, fraţilor. Am și scris raport către regiment să 
vă răsplătească vitejia... 

— Locotenentului Dimitriu i-au omorât calul sub el, spune 
încet un sergent. L-am ajutat să se ridice, el cu ochii tot la turci. 
Trăgea foc după foc și ne spunea care cum să facem. Se pricepe 
la război locotenentul nostru... 

— Parcă voi, dragii mei, nu vă pricepeţi? Mă uitam în clipa 
asaltului: âștia-s oameni care văd pentru prima dată focul? 

— Și sublocotenentul Bidescu, adaugă alt ostaș. A venit la 
plutonul nostru, s-a așezat în frunte, măcar că-i ofițer de 
administraţie, și ne-a îndemnat: „înainte, flăcăi!” El a intrat cel 
dintâi în redută. Noi, după el. Nu era să-l lăsăm singur! 


Răniţii râd încet. Mă uit la maior. Are ochii umezi. 

— Sănătate, fraţilor. Mă duc iar la poziţie. Toată noaptea s-au 
tot furișat către noi, să ne scoată de-acolo. 

— Nu-i lăsaţi, domnule maior, spune sergentul de lângă ușă. 
Doar n-am sângerat degeaba sub zidurile lor! 

— Nu-i lăsăm, îl încredinţează maiorul și faţa lui se înăsprește 
deodată. N-o să-i lăsăm, de-ar fi să cădem până la unul în 
șanțurile Griviței! 

După ce pleacă maiorul, rămân în cort și le dau ajutor 
răniților. Unul vrea apă, altul mă roagă să-i găsesc o hârtie și-un 
creion, să scrie acasă; un altul se vaită că-l strânge 
pansamentul și stau să-l desfac și să i-l leg din nou. Intre timp, 
schimbăm câte-o vorbă. 

— Tunarii ne-au ajutat mult, spune sergentul. Când i-am văzut 
venind la galop către redută, nu-mi venea a crede. Au tras în 
grămada de turci când erau să ne dea peste cap. 

— În schimb vânătorii ne-au făcut-o, spune altul cu glas aspru. 
Îi așteptam să ne susţină în dreapta, dar ei nici nu s-au arătat 
pe-acolo. 

— N-or fi primit la vreme ordinul, își dă altul cu părerea. 

— Ce ordin? Vedeau bine că ne-ncolţise tare inamicul. Și în 
vale e totdeauna mai greu să te lupţi. 

— În câte lupte ai fost tu de știi așa de bine? 

— N-am fost în luptă, dar știu de la manevre. 

— Vrei să spui că vânătorii sunt niște fricoși? întreabă cu 
asprime sergentul. Eu am făcut de recrut la vânători și pot să 
spun că... 

— Nu-s fricoși, dom' sergent. O fi comandantul lor de vină. 
Oricum, puteau să ne ajute și nu ne-au ajutat... 

Tăcerea devine stăpână în cort. Răniţii rămân cu ochii pironiţi 
în sus, cu gândul la împrejurările grele care i-au adus aici, pe 
patul de suferinţă. Mă mâhnește povestea cu vânătorii. Mai 
către prânz, am prilejul să-l întreb pe doctor ce-a fost, dar nici el 
nu știe nimica. 


29 august 1877 
Cei mai mulţi dintre răniţi au plecat astăzi cu trăsurile către 


spitalul de la Turnu Măgurele. Au rămas cei cu râni ușoare, care 
în câteva zile se vor putea întoarce la companiile lor. In faţa 


Griviței se fac mișcări mari de trupe, artileriștii își instalează 
bateriile; spre prânz, când mai terminăm cu lucrul, sergentul 
Mihalache vine în cort: 

— Să rămână unul de gardă la răniţi. Ceilalţi, haideţi să 
ajutăm la descărcatul căruțelor. 

— Ce căruțe? întreabă un rănit cu faţa aprinsă. 

— A venit un convoi cu material din ţară. Material pentru 
asalt, leatule. Fascine, gabioane, scări... 

— E bun, spune rănitul. Inseamnă că sărim pe ei... 

Nu știu de ce se bucură ostașul acela. Fascine, gabioane... 
lucruri de care n-am mai auzit. les împreună cu ceilalți să dăm 
ajutor la descărcat. Fascinele sunt niște mănunchiuri mari de 
nuiele; gabioanele niște coșuri asemănătoare cu cele cu care se 
prinde pește prin heleșteie. 

— La ce-s bune drăciile astea? îl întreb pe sergent. 

— Păi, pentru atac. Le aruncă în șanțuri, fac un fel de podet, 
ca să poată trece mai repede infanteriștii. Orice redută are 
șanțuri de jur-împrejur, asta o știu de când eram recrut. 

— Și scările? 

— Păi pentru parapetele redutei. Fără scări n-ai cum să ajungi 
acolo, sus, și să te baţi cu turcul. 

Descărcăm căruțele, cu gândul la cei care vor folosi aceste 
unelte ale asaltului. Găsim și saci cu pământ, și lemne pentru 
întărituri, și lopeţi... O grupă de geniști vine să ia în primire 
uneltele de săpat; de la batalioane sosesc șefi de depozit, 
fascinele și gabioanele sunt rânduite în preajma poziţiilor. 

La apelul de seară ni se citește ordinul de zi al comandantului 
Diviziei a patra: 

„Am constatat cu plăcere că în timp de patru zile continuie și 
mai ales în ziua de 27 august, personalul serviciului medical a 
lucrat neobosit și nu s-a cruțat nici sub focul cel mai viu. 
Devotamentul și curajul personalului sanitar este o încurajare 
pentru trupe...” 

„Batalionul 2 vânători nu s-a arătat pe câmpul de luptă pe 
când a fost chemat să prelungească dreapta dorobanților. 
Comandantul lui a dat dovezi de puțină inimă şi încă mai puțină 
cunoștință de regulile tactice. Nădăjduiesc că aceasta a fost o 
greșeală din întâmplare și că în viitor va căuta să recâștige 
stima mea și a fraților de arme...” 

După stingere, în clipele dinaintea somnului, am vreme să mă 


gândesc la toate cele petrecute. Așadar, truda noastră n-a 
trecut  neluată-n seamă. Cuvintele de multumire ale 
comandantului mi se par adresate și mie, alături de camarazii 
mei sanitari. Voi împărtăși și mamei, într-o scrisoare, această 
bucurie. O scrisoare în care voi povesti tot ce-am văzut și ce-am 
simţit în clipele acelea aspre și măreţe ale atacului. O scrisoare 
în care nu voi pomeni niciun cuvânt despre întâmplarea tristă a 
vânătorilor. 


30 august 1877 


Îndată după deșteptare, doctorul ne citește ordinul de zi pe 
armată: ţarul rușilor a răsplătit vitejia dorobanţilor și 
artileriștilor, hotărând să dea câte două cruci Sfântul Gheorghe 
pentru fiecare companie din 13 dorobanţi, iar bateriei 3 din 
Regimentul 3, patru decoraţii. Din partea română, drapelul 
Regimentului 13 dorobanţi a fost decorat cu Steaua României. 
Mă grăbesc să duc vestea cea mare răniților noștri. Dorobanţii 
au lacrimi în ochi, locotenentul Hartel oftează, amărât că nu 
poate fi alături de ostașii lui care au primit răsplată dreaptă 
pentru vitejia lor... 

Când ies iarăși din cort, pe câmpul din fața Griviței 
mărșăluiesc șiruri lungi de ostași. Încă din zori a început marșul 
batalioanelor din coloana de atac. După cum sună ordinul de 
luptă, coloanele diviziilor a treia și a patra se vor aduna în 
vâlceaua din spatele aripei drepte a poziţiilor noastre. De azi- 
noapte a început o burniţă rece și urâtă, care preschimbă 
poziţiile în adevărate mocirle și îngreunează mersul. Ostașii cu 
material pentru atac au adus cu ei scări, fascine, saci cu 
pământ; se apropie de vâlceaua cu pricina și așteaptă, în 
burniţa rece, semnalul. Ore întregi durează această deplasare; 
pluton după pluton, companie după companie, sosesc trupele în 
locul de plecare la atac. 

Ne-am pregătit și noi materialele sanitare. Am cărat în 
șanțurile poziției înaintate sacii de pansament și tărgile. 
Așteptăm, căutând cu ochii reduta depărtată, pe care n-o zărim 
încă. Picăturile mărunte și dese de ploaie se preschimbă într-un 
fel de ceaţă cenușie, dincolo de care nu mai vezi nimic. Ostașii 
vorbesc încet între ei, parcă temându-se să nu tulbure liniștea 
aspră a câmpului de luptă... 


Deodată, pământul se cutremură. Bateriile din jurul Griviței au 
prins glas toate deodată. Peste două sute de tunuri își îndreaptă 
loviturile asupra poziţiilor turcești; mugetul gurilor de foc 
acoperă orice alt sunet; stăm în șanțuri asurziți de bubuituri și 
așteptăm, așteptăm... 

La prânz, după o întrerupere, bombardamentul începe iarăși. 
lar după o oră de foc de artilerie, coloanele de atac pornesc 
înainte... 

Totul, într-un iureș din care am desprins, mai întâi, doar 
imagini învălmășite. Noi, sanitarii, îi urmăm pe cei din coloana 
de asalt. Ordinul de luptă poruncește: „Este de asemenea 
expres ordonat ca niciun luptător să nu se ocupe de răniți, 
aceștia vor fi ridicați de către sanitari și infirmieri care vor urma 
imediat”. Ordinul l-am auzit cu toţii, înainte de plecarea la atac. 
Și simţim mai puternică răspunderea pentru sutele de oameni 
care acum mărșăluiesc prin ploaie către reduta cea mare... 

În fruntea coloanei de atac se află vânătorii. Maiorul 
Candiano-Popescu a cerut anume să ia locul comandantului de 
batalion pentru acest atac. Și vânătorii l-au primit cu bucurie, 
dornici să recâștige stima fraţilor de arme, cum se spune în 
Ordinul de zi... 

După vânători vin plutoanele de susţinere, cu materialele de 
asalt. Ostașii voinici merg repede, împovăraţi de greutatea 
scărilor, sacilor de nisip, legăturilor de nuiele pentru șanțuri. 
Apoi batalioanele de dorobanţi și de infanterie de linie, cu 
armele în cumpănire. 

Doi kilometri și mai bine înaintăm prin ploaia rece. Mersul 
acesta, aproape o alergare, ne face să nădușim însă. Trecem de 
movila care ascunde priveliștea din fața noastră; când ajungem 
dincolo, întâiul lucru pe care-l văd sunt sclipirile dese și scurte 
din șanțurile dușmane: zeci de salve întâmpină atacul 
vânătorilor; ostașii noștri pătrund în șanțuri, lovind cu baioneta 
și cu patul armei; unii cad, vin alţii din urmă, dorobanții 
înaintează și ei, strigând ura... 

Dar turcii sunt mai puternici. Trag de sus, din adăpostul 
parapetelor; în stânga se află o baterie care ne face mult rău. 
Steagul batalionului de vânători se clatină, cade; se înalță din 
nou, purtat de astă dată de un ofițer. Din dreapta turcii 
contraatacă pe neașteptate, cu forțe proaspete; gornistul sună 
retragerea și batalioanele de vânători și dorobanţi, împuţinate, 


se întorc îndărătul movilei. Din dreapta și din stânga auzim 
împușcăturile trupelor de susținere, care-i împiedică pe turci să 
continue contraatacul. 

Sărim să ajutăm răniții; la adăpostul movilei s-au adunat zeci 
de oameni însângerați; unii au căzut pe drum, sleiți de puteri, și- 
i sprijină camarazii lor. 

Maiorul Candiano Popescu vine între noi, privește cu părere 
de rău la oamenii care acum gem de durere. Unii dintre ei au 
lacrimi în ochi. 

— Ne-au dovedit, domnule maior! 

— Mai încercăm o dată, spune maiorul. Abia acum ne-am dat 
seama că turcii au două redute, și nu una, cum stă scris pe 
hărţile noastre. 

— Dar Divizia a treia? întreabă medicul Georgescu în timp ce 
coase cu îndemânare rana unui vânător lovit de o schijă. 

— Divizia a treia a trebuit să atace cealaltă redută. Cred că 
asta i-a ajutat pe turci. Puterile noastre s-au împărțit; știam că 
venim cu toţii asupra unei singure redute, când de fapt erau 
două... 

— Mare păcat, spune doctorul. 

— Mai încercăm o dată, domnule doctor. Avem ceva pierderi, 
dar oamenii sunt îndârjiţi. Poate că reușim... 

Al doilea și al treilea atac au slăbit puterea dușmanului, dar n- 
au izbutit să ne ducă la victorie. Spre seară, locotenent-colonelul 
Voinescu, cel care condusese atacul dorobanţilor acum trei zile, 
organizează iarăși coloana de atac. Printre ofiţeri îl revăd pe 
căpitanul Moise Groza, venit și el să îmbărbăteze ostașii. 
Făptura lui voinică parcă împrăștie forţă în jur; oamenii își 
încarcă armele, își suflecă poalele mantăilor, scuipă-n palme ca 
niște ţărani care se pregătesc pentru o muncă grea... 
Companiile se alcătuiesc din nou, ofiţerii care au mai rămas se 
pun în fruntea lor... 

— Vom ataca pe două direcţii, spune căpitanul Groza cu glas 
tunător. În timp ce o parte din Regimentele 6 linie și 14 
dorobanţi atacă din faţă, vânătorii și dorobanţii din Regimentul 
16 vor înconjura întăriturile prin stânga și vor da năvală în 
șanțurile laterale. Înainte, flăcăi! 


Strigătele de ura ale atacatorilor, împușcăturile dese pornite 
din redută, fumul, bubuitul tunurilor, toate se amestecă într-o 
imagine de vis rău. O vreme, lupta continuă fără un rezultat 
vizibil, dar deodată, iată un drapel tricolor pe parapetul redutei! 
Mai apoi, drapelul turcesc pe care-l flutură cu sârg dușmanii se 
clatină o clipă, și se pleacă. Un strigăt general de izbândă 
izbucnește din piepturile tuturor: reduta e a noastră! 

Venim în fuga mare să ajutăm răniții. În șanțuri și îndărătul 
parapetelor zac zeci de morți. Răniţi sunt cu sutele. Nu știi unde 
să alergi mai întâi, pe cine să ajuţi, cui să-i spui măcar o vorbă 
bună, văzându-l în ghearele morții... 

Mă plec asupra unui vânător cu pântecele spintecat de 
baionete. Zâmbește blând, cu cele din urmă puteri: 

— Nici vânătorii nu-s niște fricoși! 

Îi duc la gură bidonul cu apă. Zadarnic. Capul lui cade moale 
pe umăr. Îl așez binișor pe pământ și mă reped la altul, de 
alături, din a cărui cizmă gâlgâie sângele. Spintec cizma cu 
cuțitul, văd rana care mă îngrozește. Dar nu-i vreme de 
sentimente aici; leg zdravăn piciorul mai sus de rană, îl târăsc 
pe ostaș într-o margine și strig brancardierilor: 

— lute! La ambulanţă! Duceţi-l, că pierde mult sânge! 

Se întunecă. În jurul meu, ceilalţi sanitari lucrează de zor. 
Ostașii teferi dau ajutor, duc răniții la ambulanță; alţii trag cu 
îndârjire asupra turcilor care fug spre reduta vecină. De acolo, 
din întăritura care abia se mai vede în ceața înserării, sclipesc 
mereu focurile armelor. Gloanţele vâjâie pe deasupra noastră, 
se înfig cu zgomot surd în parapete; ofiţerii dau comenzi, așază 
străji pe laturile redutei, îndeamnă ostașii să refacă întăriturile 
rupte de explozii. 

Târziu, în noapte, ne sosesc întăriri. O baterie de artilerie vine 
în apropierea redutei, iar prin șanțurile de comunicație trece un 
șir lung de ostași. 

— Care sunteți, măi? întreabă un glas. 

— Noi, din Treisprezece dorobanţi. Am venit să vă ajutăm. A 
fost greu, așa-i? 

— Greu, fraţilor. Cred că ne-au înjumătăţit batalionul. 
Locotenentul nostru nici n-a ajuns până la șanțuri. 

— Și cumnatu-meu a căzut tot așa, în faţa zidului. Lovit drept 
în frunte, săracul. 

— Se-aude că le-aţi luat turcilor steagul. 


— Păi era să-l lăsăm? Un soldat de-al nostru, Grigore lon, l-a 
luat. Turcii voiau să fugă cu steag cu tot în reduta vecină. Erau 
trei. Grigore s-a repezit după ei, dar când să pună mâna pe 
steag, turcii sar să-l omoare. Au venit dom' caporal Nica și un 
sergent... 

— Sergentul Stan, de la noi din pluton, lămurește un glas. 

— Așa, sergentul Stan. L-au scăpat pe Grigore de turci și 
steagul, gata, al nostru a fost. 

Noaptea ne-o petrecem căutând răniții printre șanțurile și 
dărâmăturile redutei. Dorobanţii de pe parapete trag împotriva 
redutei vecine, care nu se potolește. De acolo vin mereu 
gloanţele. 

In zori, turcii din reduta vecină pornesc contraatacul. Dar 
dorobanţii veghează sus, pe parapete. Puștile trag pe întrecute. 
Bateria din preajma redutei deschide și ea focul. Îl recunosc pe 
comandantul ei: căpitanul Șoimărescu, pe care l-am însoţit la 
Turnu-Măgurele. A venit azi-noapte, să înlocuiască bateria 
Lupaşcu, istovită de luptă și cu oamenii împuţinați. 

Contraatacul turcesc este respins. „Griviţa 1”, cum au 
botezat-o cei de la statul-major, rezistă mai departe Pe 
parapetul ei flutură tricolorul românesc. 


31 august 1877 


După toate semnele, ne așteaptă un război de durată. De la 
cucerirea redutei Griviţa, au început pregătiri pentru un asediu 
în toată legea. Un drum acoperit, lung de un kilometru, va lega 
valea Bucovului de redută, pentru a ușura aprovizionarea. S-au 
adus noi baterii, se întăresc parapetele de apărare. Ostașii de la 
aprovizionare ne aduc vești despre alte lucrări făcute în zona 
diviziei. S-au construit redute și șanțuri de comunicaţie, s-au 
instalat tunuri. Totul, pentru a împiedica pătrunderea 
dușmanului către liniile noastre. 

Azi a fost adus la ambulanţă un ofițer turc rănit. După ce i-am 
dat îngrijiri, am vestit statul major. Curând a venit căpitanul 
Moise Groza, să-i pună întrebări. Un sergent tânăr, din părțile 
Brăilei, care știe turcește, slujește drept tălmaci. 

— Ce forţe se află în cetate? întreabă căpitanul. 

— Cam cincizeci de mii, spune turcul. Dintre aceștia, cinci sau 
șase mii sunt bașbuzuci și cerchezi, iar restul armată regulată. 


— Ce pierderi aţi avut în ultimele zile? 

— Cu miile. Batalionul meu a fost lovit de artilerie în ziua de 
27. Duceam muniţie din forturi. În afara orașului, ca să-l punem 
la adăpost. Câteva obuze au lovit căruțele și au făcut explozie. 
Din compania pe care-o comand au scăpat numai șapte 
oameni... 

— Primiţi ajutoare de la alte cetăți? 

— În ultimele zile, nu. Suntem împresuraţi. 

— Aveţi provizii? 

— Destule. Pâine este pentru câteva luni. Stăm mai prost cu 
furajele pentru cai. 

— Cum sunt organizate forturile în jurul cetăţii? 

— Au legături între ele și sunt așa fel făcute, că orice fort aţi 
lua, el poate fi bătut de forturile celelalte. 

— Ştiaţi că armata română ia parte la război? 

— S-a scris în jurnale. Dar nu știam că aţi venit la Plevna. Am 
aflat la 27 august... 

Căpitanul Groza își însemnează cu grijă răspunsurile. Apoi se 
îndreaptă spre doctor: 

— Îndată ce e posibil, să fie trimis la spital, în spatele 
frontului. Să vadă că suntem omenoși cu prizonierii. Nu cum fac 
ei... 

Întunecat deodată, căpitanul se întoarce din drum: 

— De ce ne omorâţi răniții? 

Turcul ascultă tălmăcirea întrebării, devine deodată palid, 
bolborosește repede un răspuns: 

— Nu omorâm răniții. Fie-vă milă, sunt militar, mi-am făcut 
datoria. 

— Nu te teme, noi respectăm convențiile internaţionale. Dar 
ai voștri ne-au ucis ofițeri răniţi chiar sub zidurile redutei. 

— Nu erau militari... Sunt bașbuzucii... Așa-i obiceiul lor, să 
ucidă și să jefuiască după terminarea luptei. 

Căpitanul Moise Groza vâră carnetul în buzunar, se îndreaptă 
spre doctor: 

— Barbarie curată, domnule. Acești bașbuzuci urmează trupa 
și ucid răniții. O adevărată tragedie. În loc să le dea ajutor... 

Aruncă o privire deloc prietenoasă turcului care a închis ochii 
și se face că doarme. 

— Dar ce s-a întâmplat cu Divizia a treia, domnule căpitan? 
întreabă doctorul. 


— Mare nenorocire, dragă doctore. Coloana de atac a pornit 
odată cu divizia noastră, conform ordinului. După informaţiile ce 
le deţineam, reduta se afla la o jumătate de kilometru 
depărtare. Oamenii au pornit în fugă. Abia după un kilometru de 
mers, s-au pomenit într-o vale largă, descoperită, în faţa 
redutei. Comandantul, colonelul lpătescu, a ordonat totuși 
înaintarea. A mers el însuși în fruntea coloanei. Când a ajuns în 
fundul văii, turcii din redută au întețit focul. Maiorul Șonţu, care 
conducea batalionul din 10 dorobanţi, a căzut. Ostașii lui au fost 
ajunși de batalionul din 8 infanterie, condus de căpitanul 
Mărăcineanu. Au înaintat astfel până aproape de redută, unde și 
Mărăcineanu a fost omorât. Ambele batalioane aveau pierderi 
enorme; pe vale zăceau zeci de morţi și răniți. Colonelul 
lpătescu și-a dat seama că n-are sorți de izbândă, dar știind că 
și Divizia a patra ia parte la atac, nu putea da înapoi. Și-a 
îndemnat ostașii să înainteze. Când a ajuns în preajma redutei, 
a văzut dincolo de vale trupele diviziei noastre angajate în luptă 
și și-a dat seama că atacul se împărţise asupra a două redute. 
Atunci s-a gândit că totul e pierdut. Un grup de treizeci de 
oameni ajunsese la parapete, dar au fost loviți groaznic de focul 
inamic. A ordonat retragerea. Batalioanele s-au întors, 
înjumătăţite; cel mai mult a suferit batalionul unu din 
Regimentul opt. Din nouă ofiţeri s-a întors numai unul, iar din 
șapte sute de soldați, trei sute au căzut în luptă. Pe drept cuvânt 
valea aceea a fost poreclită de ostași Valea Plângerii... 

Căpitanul oftează. Medicul Georgescu îi întinde tabachera. 
Tăcem cu toţii, înfioraţi de povestirea sângeroasei zile de 30 
august... 


CAPITOLUL X 
1 septembrie 1877 


— Soldaţii din avanposturi au auzit azi-noapte gemetele 
răniților, ne spune medicul Georgescu la raportul de dimineaţă. 
În zona unde a atacat Divizia a treia au rămas răniţi neridicaţi. 
Brancardierii nu s-au putut apropia în timpul luptei, iar când 
trupele s-au retras, se înnoptase. Dăm și noi o mână de ajutor? 

— Fără-ndoială, răspunde sergentul Mihalache în numele 
tuturor. Mergem cu toată secţia... 

— Nu. O parte rămân aici, pentru orice eventualitate. Sergent, 
alege-ţi dumneata oamenii. Vreo zece. Dintre cei mai voinici. 
Și... necăsătoriți. 

— De ce? Nu ne paște nicio primejdie. Avem steaguri cu cruce 
roșie și semne pe chipiu... 

— Poţi să știi, cu bașbuzucii ăștia? se strâmbă doctorul. 
Dumneata fă cum îţi spun eu. 

— Am înţeles, răspunde sergentul. Băieți, auzirăţi despre ce e 
vorba. 

— Merg eu, domnule sergent. 

Toader, ca totdeauna, printre cei dintâi. les și eu din rând. Și 
Cioată Mitu. Și alţii, mai mulți. 

— Ajunge, hotărăște sergentul. După supa de dimineaţă, ne 
luăm sacii de pansament și ne prezentăm la ambulanţa Diviziei 
a treia. 

— Și dumneavoastră, domnule sergent? îl întreb. Știam că 
sunteți căsătorit. 

— Nu contează. Eu sunt șef, râde sergentul. 

Până la poziţiile Diviziei a treia sunt câteva sute de metri. 
Mergem prin șanțul de comunicaţie, adânc cât omul și cu 
marginile bine întărite. O mocirlă lipicioasă acoperă fundul 
șanțului. Drumul e anevoios, alunecăm, ne sprijinim de pereții 
uzi. 

— Mai plouă mult, dom’ sergent? întreabă Cioată Mitu. 

— Bine că plouă cu apă și nu cu gloanţe, spune sergentul. 

Toader gâfâie în urma mea. L-am auzit de vreo două ori 
strănutând. Mi-e teamă să nu răcească. Pe alocuri s-au strâns 
băltoace în fundul șanțului. lar cizmele noastre nu mai sunt 
chiar așa de noi. Simt umezeala pătrunzându-mă la tălpi. Noroc 


că ajungem. Trec pe lângă noi câţiva ostași, ne lipim de pereţi, 
le facem loc. 

— Ce e pe la voi? întreabă sergentul. 

— Bine, spune un dorobanț. Turcii nu mai trag. Cred că se 
zgârcesc la muniţie. 

— Au tras ieri și alaltăieri destul, oftează altul. Din compania 
noastră abia s-a mai putut alcătui un pluton. _ 

Ne prezentăm la ofițerul de vânători care comandă poziţia. In 
preajma lui, brancardierii și-au pregătit tărgile și un steag alb. 

— Bine aţi venit, se bucură ofițerul. Să vă spun și vouă cum 
facem. Întâi ridicăm steagul alb cu cruce roșie și steagul cu 
semiluna. Aşteptăm să ridice și ei steag alb, și abia după aceea 
porniţi. Să nu vă fie teamă, convenţia internaţională spune că 
nimeni n-are voie să tragă în personalul sanitar. 

— Numai s-o respecte, spune un sergent bătrân. l-aţi văzut 
ieri cum căsăpeau răniții... 

— Aceia erau bașbuzuci, spune ofițerul. Acuma la redută sunt 
infanteriști, nizami, cum le spun ei. Armată adevărată. Au și ei 
comandanţi, ascultă de disciplină... Acuma hai, ridicați 
steagurile, și om vedea ce se întâmplă. 

Doi ostași flutură steagurile albe cu cruce roșie și cu 
semilună. Așteptăm cu încordare. După un timp, un steag alb se 
ridică deasupra parapetului. 

— Aţi vazut? se bucură ofițerul. Ne răspund. E semn că nu vor 
trage câtă vreme adunăm răniții. Daţi-i drumul, sergent. 
Brancardieri, înainte! 

Pornim în pas grăbit pe câmpul dintre cele două tabere. 
Auzim strigătele răniților: 

— Ajutor! 

— Of, mamă! 

— Nu mă lăsați, fraţilor! 

Cu cât ne apropiem, strigătele se aud mai bine. Mă uit mereu 
către reduta turcească. Steagul alb continuă să fluture deasupra 
ei. Am ajuns în preajma răniților. Îmi trag la-ndemână sacul cu 
pansament, mă îndrept în fugă către un ostaș cu faţa 
însângerată. 

— Au coborât steagul! strigă un sanitar. _ 

În aceeași clipă, o împușcătură se aude din fort. Îi urmează 
altele, din șanțurile înaintate. Gloanţele vâjâie pe lângă noi. 

— Culcat! ordonă sergentul. Trag în noi, ticăloșii! 


Ne culcăm la pământ. Strigătele răniților par mai stinse, mai 
deznădăjduite. Înaintez târâș, printre morţii rămași între poziţii. 
Ajung lângă ostașul însângerat. O schijă l-a atins în frunte și i-a 
luat pielea până la tâmplă. Incep să-l pansez. Turcii trag mereu. 
Din poziţiile noastre, o goarnă dă un semnal grăbit. 

— Inapoi! A sunat retragerea! spune cineva. 

— Și oamenii ăștia? strigă sergentul. Cum să-i lăsăm așa în 
voia soartei? Daţi-i repede, băieți! 

li luăm pe răniţi, care cum putem. Ne târâm cu ei în spate, îi 
tragem după noi, îi ferim de gloanţe. Unii au răni grave, abia se 
pot mișca. Alţii, după ce i-am pansat de bine de rău, se pot târî 
singuri către avanposturi. 

— Ajutor, brancardieri! se aude un glas slab. 

Toader și sergentul se reped, revin cu un ostaș mai mult mort 
decât viu. Are ambele picioare sfărâmate de explozia unei 
ghiulele. 

— Cum să mai trăiesc eu? oftează el în vreme ce Toader îi 
leagă rănile. 

Focul dușmanilor nu mai contenește. Plecăm, în sfârșit, 
revenind în pozițiile noastre. Câţiva ostași ne ies în întâmpinare; 
sub focul dușman, ne ajută să adăpostim răniții în șanț. 
Scrâșnesc cu toţii, orbi de furie: 

— Nici convenţia internaţională n-o respectă | 

— Mai răi ca bașbuzucii! 

— Să-i atacăm, dom’ căpitan! 

Căpitanul așteaptă să ne vadă pe toți la adăpost. Cu faţa roșie 
de furie, poruncește: 

— Coborâţi steagul. Asupra redutei, companie... foc! 

Salva trosnește, răzbunătoare, aruncând o grindină de plumbi 
spre inamic. N-avem cum să vedem ce se mai petrece; coborâm 
în adăposturi, îngrijim rănile celor pe care i-am scos din 
ghearele morții. Într-un târziu, auzim deasupra noastră un tropot 
de cal și un glas mânios: 

— Ce se întâmplă, domnule căpitan, de ce trageţi? Nu văd 
nicio mișcare din partea inamicului. Ori... aveţi muniţie prea 
multă? încetaţi imediat focul! 

Ridic capul. Un ofițer de intendenţă, roșu de furie, a venit 
călare tocmai de la trenul regimentului ca să facă observaţie 
pentru risipă! Mă uit la căpitan. S-a înroșit și el, dar se 
stăpânește și ridică mâna la chipiu: 


— Am înţeles. Companie, încetați focul! 

_ Cât mai rămânem în preajma lui, nu mai scoate niciun cuvânt. 
II lăsăm să-și domolească singur furia pentru nedreptatea cu 
care a fost mustrat. La plecare, dă mâna cu fiecare din noi: 

— Vă mulțumesc, băieţi. Și o să raportez la divizie despre 
ajutorul pe care ni l-aţi dat! 

Ne întoarcem la secţia noastră. Doctorul ne întâmpină 
îngrijorat. Ne numără din ochi: 

— Aud că au tras în voi. Sunteţi teferi cu toţii? 

— Deocamdată da, zâmbește sergentul Mihalache. 

Către prânz mă duc la fântâna din spatele poziţiilor după apă. 
La fântână, o fată din ambulanţa Crucii Roșii. O salut, îi iau 
căldarea din mână, scot apă pentru ea mai întâi. 

— Sunteţi de la lași? caut să intru în vorbă. 

— Da. De unde știi? 

— Am auzit în Ordinul de zi. Se spune că aţi lucrat sub focul 
inamic. Aţi avut mult curaj... 

— Pentru asta am venit aici, spune fata cu simplitate. 

O privesc mai bine. E foarte frumoasă, de sub voalul cu cruce 
roșie răsar câteva șuviţe de păr bălai. Are ochii mari, copilărești; 
când zâmbește, face gropiţe în obraji. Fata se leagănă pe 
vârfuri, gata să plece. Nu știu ce să-i mai spun, s-o mai rețin o 
clipă. 

— Sunt student la medicină, îi spun. Mă cheamă Costin. 

— Mioara, se prezintă ea. Tot studentă. Când a început 
războiul, la lași s-a alcătuit un comitet al doamnelor, pentru 
ajutorarea frontului. Mama făcea și ea parte din acest comitet. 
Și când a fost vorba să trimită o ambulanţă pe front, s-a înscris 
printre cei dintâi. Tata s-a făcut foc când a auzit. Știa că mama e 
cam suferindă și nu i-a dat voie să vină. Atunci am hotărât să 
vin eu. Nu m-am lăsat până nu mi-au îngăduit să intru în locul 
ei, la ambulanţă... 

— Nu vă e greu aici? 

— Nimănui nu-i e ușor. Dar când știi că oamenii suferă și le 
poţi alina cât de cât suferinţa... 

— E drept, încuviințez. Daţi-mi voie să vă ajut. 

— Spune-mi pe nume. Doar suntem colegi, nu? Chiar dacă 
studiezi la București... 

— La Cluj, îi spun. Sunt din Ardeal, de la Sibiu. Am venit cu alt 
coleg, ca voluntari. 


Privirea ei admirativă mă intimidează. Ca să ies din 
încurcătură, iau căldările cu apă și pornesc. Ea merge alături de 
mine, pe drumul alunecos; când noroiul e mai mare, își ridică un 
pic fusta și-i văd botinele negre, mici, ca de păpușă. Incerc s-o 
fac puţin pe eroul: 

— Azi am fost să culegem răniții de sub zidurile redutei. Nu 
mă-ntreba ce-a fost acolo. Turcii au tras în noi, deși aveam 
steag alb după toate regulile. 

— Vai! 

Țipătul mic de spaimă mi se pare o răsplată pentru clipele 
acelea grele, sub gloanţele inamice. Când ajungem lângă cortul 
Crucii Roșii, nu-mi vine să plec. Rămâne cu mâna întinsă. Abia 
după o clipă înţeleg și-i dau căldarea. Ea o apucă de toartă și o 
pune alături, pe iarbă. Îmi întinde iar mâna. Mă fâstâcesc de tot. 
Zâmbește: 

— Îţi mulțumesc că m-ai ajutat. 

— Sper să te mai văd, șoptesc. 

— Desigur, râde ea și pleacă, sprintenă, cumpănind greutatea 
căldării cu mâna rămasă liberă. 

Stau o clipă pe loc, privind în urma ei. În preajma cortului, se 
uită iute peste umăr. Abia atunci îmi iau și eu căldarea și plec, 
cu inima bătând nebunește de o bucurie nouă. 


2 septembrie 1877 


Medicul-șef al diviziei și chirurgii au venit să facă trierea 
răniților. În spatele cortului s-au înșirat câteva furgoane gata de 
plecare. Îi luăm pe cei numiţi de medici și-i rânduim în furgoane. 
Furgoanele sunt noi, când deschid ușa mă izbește un miros 
plăcut de vopsea proaspătă. Conductorul furgonului din frunte, 
un ostaș mai în vârstă, cu uniformă nou-nouţă, se învârtește pe 
lângă mine. 

— Căruţă nouă, spune el bucuros. A fost cumpărată din banii 
strânși de profesori. O mulţime de oameni fac donaţii pentru 
armată, pentru răniți. 

— De ne-ar fi dat și ceva fașă și spirt... 

— Vine și asta. Sunt vreo zece căruţe încărcate cu materiale 
sanitare; am plecat toţi odată de la Turnu, dar noi ne-am grăbit 
mai tare. Am auzit că au fost lupte aici și nu vrem să sufere 
răniții... 


— Și unde-i ducețţi? 

— La spital, la Turnu. De acolo, către spitalele cele mari din 
țară. Avem tot ce ne trebuie ca să-i îngrijim pe vitejii noștri... 

Aud o chemare dinspre cortul ambulanţei. Mă grăbesc într- 
acolo. Cioată Mitu îmi face semn către prima targă. O luăm 
amândoi și-l ducem pe rănit la furgon. Apoi iarăși și iarăși, de 
zeci de ori aceeași mișcare - eu înainte, el în urmă, luăm 
oamenii pe targă și-i ducem la furgoane. Unii sunt în stare să se 
urce singuri; pe alţii îi ajutăm, ocrotindu-le rănile. 

Cei din furgoane ne salută și ne spun cuvinte de mulțumire. 
Închidem ușile, ridicăm scările, facem semn conductorilor. 
Petrecut de priviri înduioșate, convoiul răniților se pune încet în 
mișcare. 

Revenim la cortul rămas aproape gol. Ne lungim pe paturi. 
Toader se plânge că-i e somn, eu simt că-mi zvâcnesc mușchii 
de la braţe și de la umeri de atâta încordare. Tace. Tac și eu, cu 
privirile pierdute în cusăturile mărunte ale cortului... 

Bubuitul tunului ne face să sărim ca arși. 

— Trag turcii! spune o voce de afară. Să știi că vor să ne 
atace. 

— Alarmă! auzim glasul sergentului Mihalache. Sanitari, în 
avanposturi! 

Ne luăm sacii de pansament și armele. Alergăm pe pământul 
abia zbicit. Fumul alb al exploziilor se risipește încet deasupra 
șanțurilor din jurul redutei. La retranșamentele liniei a doua, 
coborâm în șanțul de comunicaţie. Proiectilele șuieră pe 
deasupra noastră, dar aici, în șanț, ne simţim în deplină 
siguranţă. Laud în gând truda geniștilor și a dorobanţilor care au 
săpat acest drum acoperit. Din loc în loc, parapetul e sfărâmat 
de explozii. Pământul de pe fundul șanțului mustește; pe unde 
s-a adunat apă mai multă, o mână gospodărească a așternut o 
scândură sau un mănunchi de nuiele. Ajungem în redută. 
Intăritura, un pătrat cu latura de vreo patruzeci de metri, e 
brăzdată în lung și-n lat de șanțuri și adăposturi pentru muniţie. 
Intr-un colț se deschide o ieșire către șanțurile din partea 
fortăreței turcești, căreia ne-am deprins să-i spunem Griviţa 2. 
Toader își înalţă privirea peste parapet. 

— Ce vezi acolo? îl întreb. 

— Ai noștri stau în șanțuri și așteaptă. Câteva tunuri trag 
anume către ei. Cred că turcii vor să-i scoată de acolo. 


Un sergent de dorobanţi se apropie de noi: 

— Sanitarilor, aveţi cartușe? 

— Avem. 

— Găsiţi-vă un loc pe parapete. E ordin ca tot omul din redută 
să fie gata de tras. Când or veni turcii, îi lăsăm să se apropie 
până-n buza șanţurilor. Așa e ordinul. Tragem numai la semnalul 
comandantului. 

Ne urcăm pe scările care duc la parapete și ne rânduim între 
alți ostași care stau cu puștile gata. Focul artileriei încetează 
deodată. In tăcerea care s-a lăsat, glasul comandantului răsună 
neașteptat de limpede: 

— Nu trage nimeni fără ordin. Lăsaţi-i să se apropie! 

Ridic capul peste marginea parapetului. Reduta inamică se 
vede ca-n palmă; deosebesc până și fesurile roșii ale 
infanteriștilor îngrămădiţi pe întărituri. Sub zidurile redutei, în 
șanțurile înaintate, forfotesc sute de oameni. Într-o clipă îi văd 
năpustindu-se toți deodată. Mâna se încleștează fără voie pe 
trăgaciul armei... 

— Nu trage nimeni! strigă iarăși comandantul. 

Încerc să-mi stăpânesc bătăile inimii, să-mi păstrez cumpătul 
în aceste clipe de mare încordare, când mulţimea de dușmani se 
năpustește către șanțurile noastre. In lumina scăzută a 
amurgului, feţele atacatorilor par mai crunte, mai dornice de 
răzbunare. ` 

Primul val inamic e la două sute de paşi. In dreapta mea un 
dorobant înjură încet și-și face loc cu coatele în pământul 
pătătorit al parapetului. O pală de vânt aduce chiotele prelungi 
ale nizamilor porniţi la atac. Și deodată, glasul aspru al 
comandantului redutei: 

— Foc! 

Ochesc aproape la nimereală în gloata de uniforme roșii și 
albastre. Bubuiala armei vine fără veste. Până iau cu degete 
țepene alt cartuș, turcii s-au apropiat încă și mai mult. O nouă 
salvă le rărește rândurile, dar nu-i oprește din iureșul lor parcă 
fără sfârșit; iată-i în faţa șanţurilor, dorobanţii sar să-i oprească, 
primim ordin să încetăm focul, ca să nu-i lovim pe-ai noștri. 
Asistăm, neputincioşi, la bătălia care se dă sub noi, în fața 
redutei. In loc de pocnete de armă, se aud strigătele ostașilor 
încleștaţi în lupta corp la corp. Dorobanţii izbesc cu sete, nizamii 
lovesc și ei... 


După vreun sfert de ceas, un strigăt prelung, supraomenesc 
aproape, o comandă aspră și furioasă, îi face pe turci să se 
retragă. Pleacă înapoi, urmăriţi de strigătele și gloanțele 
dorobanților. 

— Curier! strigă comandantul redutei. Dă fuga la divizie și 
raportează că atacul a fost respins! Sanitari și brancardieri, 
înainte! 

Sărim peste parapetul înalt. Trecem șanțul de apărare și 
alergăm la avanposturi, să îngrijim răniții. 


6 septembrie 1877 


Din zorii zilei, în poziţiile noastre se iscă o mișcare bine ferită 
de ochii dușmanului. Prin șanțurile de comunicaţie trec 
tupilându-se șiruri lungi de ostași; unii aduc muniţie, alţii poartă 
uneltele atacului, pe care am început să le cunoaștem bine: 
fascinele, sacii cu pământ, scările și gabioanele. Ambulanţa 
noastră e iarăși despărțită după trebuințele luptei: o parte din 
medici și sanitari au rămas în cort și la furgoane, alţii stau în 
avanposturi, printre tiraliori, în așteptarea atacului. 

— O să fie bătălie mare, spune sergentul Mihalache. Am adus 
de la divizie doi saci noi cu pansamente. Atacăm pe două 
coloane, un batalion din Divizia a treia și altul de la noi. Un 
batalion rămâne de rezervă. Atacul o să pornească din paralela 
cea mai înaintată; ca să-i păcălească, o companie o să iasă pe 
coastă, prin faţa bateriilor, să creadă turcii că pe acolo se va da 
atacul. Hai, băieţi, zoriţi și voi. Până la atac, e ordin să tragem în 
apărătorii redutei sau în cei din șanțuri. 

Alergăm la locurile noastre, alături de ostașii care se 
pregătesc de luptă. Mă nimeresc în rând cu un dorobanţ voinic, 
care duce sacul cu pământ ca pe-o trăistuță oarecare. 

— Din ce regiment ești? îl întreb. 

— Cinspe dorobanţi, răspunde un glas cu vorbă domoală, 
moldovenească. 

— Din Neamţ? 

— Înî. Neamţ și Făltișeni. 

— Azi primiţi și voi botezul focului. 

— L-om primi, ș-apoi? răspunde liniștit cel din „Cinspe” 
dorobanţi. 

Merge liniștit, cumpănindu-și pe umăr povara. Mă miră iarăși 


liniștea aceasta a oamenilor care știu ce-i așteaptă. 

„Tunurile încep să bubuie, după tipicul obișnuit. Trag toate 
bateriile înșirate în fața redutei dușmane; de după coama 
dealului, de pe poziţia Diviziei 3, bubuie alte tunuri. Reduta 
dușmană e învăluită curând în foc și fum; o parte din proiectile 
explodează dincolo de ea, unde știm că se află un lagăr întărit și 
poziţiile bateriilor otomane. Deocamdată, cât glăsuiesc tunurile, 
șanțurile din faţa redutei par pustii, ca și parapetele de sus. 
Sergentul se uită la ceas. 

— Ar trebui să tacă tunurile. lar îndată după asta, pleacă 
compania de demonstrație... 

Intr-adevăr, după încetarea focului artileriei, auzim pe 
muchea văii strigătele companiei care simulează un atac. Turcii 
răsar deodată deasupra parapetelor, încep să tragă. Tragem și 
noi de mama focului. 

Acum atacă dorobanţii. Pornesc în iureș, cu armele în 
cumpănire, fără să tragă, așa cum sună ordinul de luptă. Intre ei 
aleargă cei cu scările și fascinele gata să le arunce peste șanțuri 
și spre parapete... 

Turcii și-au înțeles repede greșeala. Focuri dese se îndreaptă 
asupra dorobanţilor care aleargă nebunește. Când ici, când colo, 
câte-o siluetă se poticnește scurt și cade... 

Noi tragem răzbit, ochim în sus, spre redută, de teamă să nu-i 
lovim pe ai noștri. Dar în clipa asta mai mult rău le fac turcii 
adăpostiţi în șanțuri, dincoace de redută. Sub ziduri se încinge 
curând lupta. Obișnuita luptă la baionetă, din care oamenii se 
aleg cu răni grave, înspăimântătoare la vedere. Focurile turcilor 
de pe parapete au încetat; ca și la celelalte atacuri, cele două 
tabere se înfruntă faţă-n față, om cu om, în lupta corp la corp. 

„„„Dar rândurile dorobanţilor au ajuns mult rărite la șanțurile 
dușmane. De sus, de pe parapete, zeci de nizami își dau drumul 
în mijlocul bătăliei, întărind apărarea. Batalioanele de atac 
primesc ordin să se întoarcă; drumul până la redută este 
presărat cu trupuri în uniformă neagră... 

Din urma noastră, un val de trupe proaspete se avântă la 
atac. Recunosc, din fugă, pălăriile vânătorilor. Dar și al doilea 
atac se termină la fel. Turcii primesc mereu întăriri, și-i ajută 
mult bateriile îndreptate asupra câmpului dintre redute. Până să 
ajungă la șanțurile inamice, o bună parte din atacatori cad loviți 
de șrapnelele turcești... 


Al treilea și al patrulea atac se sfârșesc tot așa, fără izbândă. 
Sute de oameni zac acum pe câmpia dintre redute. Cei care se 
întorc au lacrimi de mânie și de dezamăgire în ochi; unii își 
susțin camarazii răniţi; alţii, răniţi ei înșiși, abia izbutesc să 
ajungă în liniile noastre și să se rostogolească, sfârșiți, în 
șanțuri. Dar acolo, pe câmp, au mai rămas destui care nu pot 
mișca. „Valea Plângerii” răsună de glasurile îndurerate ale 
răniților. 

Apoi ordinul pe care-l așteptăm cu teamă și nerăbdare: 

— Brancardieri și sanitari, înainte! 

Sărim, umăr la umăr, din șanțuri. Ne avântăm către pâlcurile 
de răniţi. Deși purtăm semnele cu cruce roșie, știm că turcii nu 
ne vor cruța. Il iau pe un locotenent care are piciorul zdrobit și-l 
târăsc spre liniile noastre. Gloanţele îmi șuieră pe la urechi. Mă 
opresc îndărătul unei moviliţe, desfac un pansament, îi bandajez 
piciorul. 

— Lasă-mă aici, că mă târăsc cum pot, spune locotenentul. 
Du-te și scoate-l pe maiorul Handoca, a căzut chiar lângă mine. 
E comandantul batalionului... 

Îl ascult. Pornesc în fugă, aplecat, să-l caut pe maior. 
Zadarnic. Într-un târziu îl aud: 

— Aici, brancardier! 

Mă apropii târâș. Zeci de gloanţe se înfig în iarba din jurul 
meu. Maiorul e lovit la șold. Sângerează puternic. Îl târăsc cum 
pot până la movilă. Toader s-a ivit și el lângă mine, târând o 
targă cu roate. Il așezăm pe maior. Pornim înapoi, cu targa. 
Toader dă un strigăt scurt. Mă întorc iute spre el: 

— Ce e? 

— M-au nimerit și pe mine. Nu-i grav, nu te speria. Numai în 
umăr... 

— la-o înainte, duc singur targa... 

luțesc pasul cât pot. Din redută turcii trag mereu. Când ne 
apropiem de ai noștri, câţiva dorobanţi sar să ne ajute. Unul 
dintre ei se prăbușește chiar în buza șanțului, lovit de un glonț. 
În jurul nostru toţi trag cu îndârjire. 

— Maiorul nostru, maiorul nostru! strigă mereu un soldat rănit 
la cap. 

— Ce spui, frate? încerc să-l descos. 

— Comandantul nostru, maiorul Nicolae. Unde-i? Eram lângă 
el când am pornit. Și l-a lovit în genunchi... 


— L-or fi adus brancardierii, caut să-l liniștesc. Hai, stai 
cuminte, să-ți leg rana. 

— Maiorul nostru, tatăl nostru, strigă mereu rănitul. 

— Lasă, frăţioare, că o s-avem grijă de el, spune un dorobanţ 
ștergându-și sângele de pe manta. Eu am fost îngropat de un 
obuz și tot am scăpat... 

ÎI trag pe rănit mai într-o latură a șanțului, îl fac să se așeze în 
culcușul de unde îl vor lua la ambulanţă și mă întorc în 
avanpost. Alţi răniţi au fost aduși de pe câmpul de luptă. 
Dorobanţul îmi spune: 

— Săracul, era din sat cu maiorul Nicolae. Se ţinea după el ca 
un câine credincios. Dar acum n-a avut cum să-l apere. Am 
văzut cu ochii mei când a căzut maiorul, chiar în marginea 
șanțului. De acolo au sărit bașbuzucii și l-au lovit cu topoarele... 

Mă îngrozesc de această nouă crimă a bașbuzucilor. Simt 
lacrimile împăienjenindu-mi ochii; înghit în sec și încerc să-mi 
fac curaj; în dreapta mea, în șanț, alţi câţiva răniţi așteaptă, 
răbdători, să-i pansez. In stânga, într-un locaș mai larg, doctorul 
Georgescu îngrijește de cei răniţi grav. Deasupra noastră, pe 
buza șanțului, dorobanţii schimbă focuri rare cu turcii din 
redută. Se înserează; nori fumurii acoperă cerul, oamenii din 
jurul meu stau tăcuți și trişti, când și când se-aude un glas: 

— Ajutor, fraţilor, nu mă lăsați! 

Doi-trei ostași țâșnesc din șanțuri și se întorc cu un rănit. 
Adăpostul doctorului e plin de-acum; brancardierii vin mereu cu 
tărgile goale, iau răniții, alţii le iau locul... 

Până seara târziu ne luptăm să alinăm suferințele celor loviți 
în cursul atacului. Pe la miezul nopţii, după ce se face apelul, 
aflăm rezultatul trist al luptelor: peste trei sute de răniţi, două 
sute de morți, dintre care șase ofiţeri. 

— Dorobanţii au dat un nou tribut de sânge, murmură 
doctorul Georgescu. 

— Și vânătorii, și artileriștii, adaug. 

— Da, toți au luptat cu cinste, încuviinţează doctorul. Dar 
dintre toţi, Regimentul 15 a fost cel mai greu lovit. Nişte eroi cu 
toţii... 

Doctorul oftează, își aprinde ţigara, privește lung spre 
întunericul dușmănos care a învăluit reduta din faţă. 

— De-acuma, ne-am făcut datoria. Hai băieţi, sa ne odihnim 
câteva ceasuri. Mâine cine știe ce ne așteaptă. 


Alerg spre cortul ambulanţei, unde știu că se află Toader. ÎI 
găsesc în pat, cu ochii larg deschişi; lumina pâlpâitoare a 
felinarului îi aruncă umbre palide pe faţă. E învelit cu pătura 
până la piept; umărul înfășurat în bandaje pare umflat, ca al 
unui luptător de prin bâlciuri. Mă reped la el: 

— Cum e, frate Toadere? N-am putut veni mai curând... 

— Știu, știu, șoptește el. Să n-ai grijă, domnul doctor 
Georgescu mi-a scos glonțul și mi-a cusut rana la loc. Spunea că 
a fost un glonţ fără putere, a sfâșiat pielea și s-a oprit în os, fără 
să-l zdrobească. 

Intră și doctorul, mă vede îngenuncheat la căpătâiul 
prietenului meu, zâmbește trist: 

— Ai văzut, eroul nostru? Să spună careva că sanitarii n-au 
dat jertfe... 

— E grav, domnule doctor? îl întreb. 

— AȘ, o zgârietură. Până la nuntă îi trece. 

— Să nu mă daţi de-aici, spune Toader repede. 

— Cum vine asta? se miră doctorul. Voiam să te trimit la 
spital, în spate. Ti-ar prii vreo două săptămâni de odihnă, într-o 
casă adevărată, într-un pat omenesc... 

Privirea lui Toader exprimă un protest disperat: 

— Vă rog, domnule doctor, nu vreau să plec nicăieri. E o rană 
ușoară, chiar dumneavoastră aţi spus. Rămân aici, pe front, 
până la izbândă... Vă rog din inimă. 

— Bine, om vedea noi, spune doctorul în doi peri. 
Deocamdată să vedem cum evoluează, dacă nu se produce vreo 
infecție, ceva. Eşti om de meserie, știi bine că-n condiţiile astea 
pot interveni tot felul de complicații... 

— N-au să intervină! 

Doctorul zâmbește. Zâmbesc și eu: Toader vorbește cu atâta 
hotărâre, de parcă starea rănii ar depinde de voinţa lui. 

— Odihnește-te până mâine dimineaţă. Când îţi schimb 
pansamentul, o să vedem mai exact despre ce e vorba. 

Pune o mână pe braţul sănătos al lui Toader, într-un fel de 
mângâiere reținută, mai aruncă o privire peste paturile răniților 
și pleacă. Rămân singur cu Toader; ceilalţi dorm, istoviţi de 
alergătura zilei și de rănile lor. Îl întreb dacă nu vrea puţin ceai; 
clatină din cap și zâmbește trist. 

Răniţii gem încet în somn; câte unul dă un strigăt neașteptat, 
se zvârcolește; sar să-l domolesc, să-i șterg nădușeala rece de 


pe frunte, să-i umezesc buzele cu o picătură de ceai. 

— Razboiul... șoptește Toader. Ce știam noi despre război 
astă-primăvară, când am pornit încoace? 

— Atacuri, decoraţii, steaguri de victorie fluturând... 

— Şi uite câtă suferinţă... 

— Îți pare rău că ai venit? 

— Nicio clipă nu mi-a părut rău, șoptește el cu tărie. N-am 
numărat câte răni am legat numai azi. Cu zecile, cred... 


CAPITOLUL XI 
8 septembrie 1877 


O ploaie rece îngreunează viața frontului. Infanteriștii au 
primit ordin să facă un șanț de legătură cu paralela din nordul 
redutei Griviţa; îi văd cum sapă, cum aruncă din șanț pământul 
negru, mocirlos. leri am auzit iarăși vaietele unor răniţi, care s- 
au ajutat între ei, și-au legat rănile cum au putut și s-au ascuns 
de ochii turcilor din întărituri. Am ieșit să-i scoatem de acolo: eu, 
Cioată Mitu și un sergent de vânători. Cum am pornit să ne 
târâm către ei, turcii au început să tragă; au tras și ai noștri, din 
avanposturi, vreun sfert de oră au pocnit împușcăturile și de-o 
parte și de alta; între timp ne-am furișat cum am putut și ne-am 
întors cu cei doi răniţi. Doctorul a încremenit când i-a văzut; 
unuia i-a amputat mâna, de teama cangrenei; celălalt are 
piciorul zdrobit; i l-a pus în atele și l-a trimis la spital, la Turnu. 

Azi-dimineaţă, la pansament, s-a hotărât soarta lui Toader: 
fiindcă rana merge spre bine, doctorul i-a îngăduit să rămână la 
ambulanţa diviziei până se vindecă. Îmi caut mereu de treabă 
pe lângă el, încerc să-i ţin de urât, să-l fac să uite pentru o clipă 
nenorocirea care l-a lovit. 

Seara, primim vestea că Regimentul 15 dorobanţi a fost citat 
prin ordin de zi pentru vitejia lui și că s-au dat câte două 
decoraţii de fiecare companie a regimentului. Doctorul 
povestește răniților despre isprăvile roșiorilor: 

— Ei, flăcăi, fruntea sus. Fraţii noștri cavaleriști îi bat pe 
dușmani de-i zvântă. Mi-a povestit un coleg de la cartierul 
general: la 5 septembrie, bulgarii l-au vestit pe generalul 
Laskarev că turcii din Rahova trimit întăriri spre Plevna. 
Generalul a trimis câteva escadroane ruse spre Teliș, iar spre 
Rahova a trimis două escadroane românești. În satul Kneja au 
găsit trupe turcești și le-au atacat. Erau cam tot două 
escadroane, așadar, tărie egală. Românii s-au luptat ca leii, i-au 
scos pe turci din sat și i-au pus pe fugă. Le-au luat un drapel și 
au capturat unsprezece soldaţi. O victorie demnă de luat în 
seamă. Drapelul a fost trimis la cartierul general. 

— Se luptă bine ai noștri, spune îngândurat un ofiţer rănit. Dar 
uite că ne-apucă iarna în fața Plevnei. Facem mereu 
recunoașteri și rezultatul e unul: nu putem lua Plevna prin 


asalturi. Trebuie să-i tăiem toate legăturile și s-o silim să se 
predea. Unde mai pui că au început ploile și soldaţii sunt 
îmbrăcaţi subţire... 

— O să se rezolve și asta, îl linişteşte doctorul. S-au cerut de 
la Corabia cojoace, flanele, și ciorapi de lână, precum și corturi 
pentru trupe... Mai greu e cu transportul răniților la spitalul de 
evacuare. Trăsurile s-au stricat din cauza drumurilor proaste; 
mereu se rupe ba o roată, ba un ham, ba o osie. Am luat căruțe 
de la localnici, dar pe ploaia asta... e greu. 

— Tare greu, oftează ofițerul. Dar pân-la urmă tot îl răzbim pe 
Osman Pașa. Și tare-mi pare rău că n-o să fiu de faţă... 

Inainte de a adormi, mă gândesc la isprăvile călărașilor. l-am 
văzut luptând și le știu vitejia. Mă închipui alături de ei, în iureș 
împotriva dușmanului; parcă aud strigătele aspre, prelungi, 
parcă văd săbiile lucitoare scânteind deasupra capetelor... 
Adorm visându-mă călare pe căluţul meu, cu carabina-n mână, 
luând parte la o luptă victorioasă. 

Dimineaţa, când mă trezesc, mai am în suflet dorul vag după 
prietenii mei de la cavalerie și după calul cu care mă 
deprinsesem de-a lungul recunoașterilor și marșurilor dincolo de 
râul Vid... 


15 septembrie 1877 


Rana lui Toader merge spre bine; azi doctorul l-a lăudat, 
spunându-i că numai un voinic se poate vindeca atât de repede. 
M-am grăbit să duc Mioarei vestea cea bună; i-am povestit mai 
demult despre prietenia mea cu Toader, a plâns auzind că a fost 
rănit. lar acum plânge iarăși... 

— De ce? o întreb și-i şterg o lacrimă cu vârful degetului. 

— De bucurie, șoptește ea. Mi-e greu să-ţi explic, Costine. 
Vezi tu, e destul o clipă, un glonţ, pentru ca un om să nu mai 
existe sau să devină o ființă neputincioasă. Am văzut atâția 
răniți murind la ambulanță, sau pe drum câtre spitalul de 
evacuare; la început ţi se pare că ai salvat un om, te bucuri că 
totul merge bine, stai la căpătâiul lui și-i asculţi răsuflarea 
liniștită, egală, primul somn adevărat după iadul durerilor-și 
deodată te pomenești că are fierbințeli, cere apă, începe să 
rostească vorbe fără șir... Toată truda zădărnicită, toată bucuria 
de la-nceput se preschimbă în amar, în deznădejde... De ce 


toate astea? De ce oamenii trebuie să sufere atâta? 

— Război a existat de când e lumea, încerc s-o lămuresc. 

Mioara se zgribulește sub vântul rece. 

— M-ai întrebat odată de ce-am venit aici. Să știi, Costine, că 
nu de dragul războiului. Războiul mă înfioară, îl urăsc pentru că 
știu câte nenorociri aduce. Mi-a povestit tata despre celălalt 
război dintre ruși și turci, mi-a descris totul, știam despre război 
înainte de a fi auzit un singur foc de pușcă. 

— Totuși ai venit. 

— Am venit, dar nu de dragul războiului. Mai degrabă, din ură. 
Încerc să şterg urmele lui, îngrijindu-i pe cei care i-au căzut 
victimă. Cu asta, fac ceva împotriva războiului; războiul 
înseamnă moarte; iar eu apăr viața. 

— Războiul nu înseamnă numai moarte. Un război ca acesta 
pe care-l ducem noi are în el mai mult decât suferinţa și pieirea 
absurdă a unor oameni nevinovaţi. El aduce o izbăvire, este 
răzbunarea dreaptă a unui popor împotriva umilinţelor de 
secole. Chiar dacă oamenii, luaţi fiecare-n parte, sângerează și 
suferă, poporul va triumfa. lar soarta poporului este mai presus 
de soarta fiecăruia dintre noi... 

Ea oftează, cu ochii-n ochii mei. Se vede că au mișcat-o 
cuvintele mele; totuși, după o clipă mă învinuiesc singur de 
oarecare retorism. Dar Mioara nu ia seama la tonul pe care l-am 
folosit. O simt că se străduiește să înțeleagă ce i-am spus. Mă 
apucă de braț, grăbită: 

— Așteaptă-mă aici, te rog. Mă întorc într-o clipă. 

Nu am vreme s-o întreb ce vrea să facă. Rămân pe loc, cu 
gândul la vorbele ei: a venit, ca și mine, de bună voie pe front. 
Să înfrunte ploaia aceasta rece, să mănânce raţia de la cazan, 
să se furișeze printre gloanțe în ajutorul răniților, să dea ochi cu 
mizeria și suferinţa. Dar dacă eu am venit însufleţit de o 
chemare eroică, bătăioasă, ea poartă în suflet cu totul alte 
năzuințe: vrea să se împotrivească războiului, zădărnicindu-i 
lucrarea, alinând suferințele pe care numai războiul le poate 
provoca. lată un om care pune la temelia faptelor sale o 
judecată filosofică! O admir cu atât mai mult pe această fată 
frumoasă și vitează, pe care iat-o venind de-a fuga, fără să mai 
ocolească băltoacele, fără să-i pese de noroiul care-i țâșnește de 
sub tălpile botinelor mici la fiecare pas. Aduce ceva în mână; 
alunecă, gata să cadă; un oarecare ar fi dat drumul poverii, ea 


dimpotrivă, o strânge mai tare la piept. 

— O flanelă pentru tine și una pentru Toader, îmi spune de 
departe, cu răsuflarea întretăiată. 

Fac un pas s-o întâmpin, e gata să alunece iar. O sprijin, 
atingerea umărului ei îmi dă un fior fără nume. Dar ei nu-i pasă 
de fiorii mei, are cu totul altceva în gând: 

— Mi-a trimis mama un pachet, să împart soldaților: flanele 
împletite de mâna ei, ceva zahăr, floare de mușetel și de tei 
pentru ceaiuri. 

— Mioara, încerc să protestez. 

— Te rog să le iei. Zahărul și ceaiul le-am folosit pentru răniții 
mei, dar flanelele... cum le-am văzut, m-am gândit la tine și la 
prietenul tău. 

— Mulţumesc, Mioara. Ție și mamei. 

— l-am scris și despre voi. Și, drept răspuns, am primit 
pachetul... 

li duc lui Toader flanela. E moale și caldă, din lână groasă, 
albă. Il ajut s-o îmbrace. Mișcările lui sunt încă ţepene, de pe 
urma rănii. Sau se mai și răsfaţă un pic... Mă dau înapoi, îl 
privesc: flanela aceea albă îi vine de minune, parcă a fost 
anume făcută pe măsura lui. 

— Acuma putem sta sub zidurile Plevnei până la Anul Nou, 
glumește el. 

— Poate n-o fi nevoie chiar atât de mult... 


21 septembrie 1877 


Azi s-a întors din concediu un sublocotenent de dorobanţi 
care-a fost rănit la Griviţa. A trecut și pe la noi, pe la ambulanţă. 
Nu-l mai recunosc, nu-mi amintesc figura lui; dintre sutele de 
răniţi care s-au perindat prin cortul nostru, al cui chip să-l reţii 
mai întâi? Medicul-șef Georgescu nu-l recunoaște nici el, dar îl 
întâmpină prietenos la intrarea cortului. În lumina crudă care 
năvălește de afară, îi privesc pe amândoi: doctorul cu faţa trasă 
de oboseală, cu uniforma pe care frontul a lăsat urme; 
sublocotenentul voios, proaspăt ras, cu uniforma impecabilă; 
„Virtutea Militară” strălucește pe pieptul tunicii. 

— Bine v-am găsit, domnule doctor. Am venit să vă 
mulțumesc. Datorită dumneavoastră și băieților de aici mă aflu 
acum în viaţă și sănătos... 


— Ei, protestează medicul Georgescu. Noi n-am făcut decât 
începutul. Cei de la spital, din ţară, au avut alte posibilități... 

— Da, dar cine m-a scos din necaz prima oară? Eram la doi 
pași de retranșamentul dușman, pe deasupra mea fluierau 
gloanţele, și totuși s-a găsit un viteaz... 

Își plimbă privirea peste noi, sanitarii care ne aflăm în cort, 
printre paturile răniților. 

Ne uităm unii la alţii. Niciunul dintre noi nu-și amintește. 

— N-are importanţă, spune doctorul. Era datoria noastră; 
oricare dintre băieţi ar fi fost, la fel s-ar fi purtat. Oricum, mă 
bucur că te văd sănătos. Arăți bine, te-ai odihnit, te-ai și 
îngrășat puţin... 

— Nu era firesc? Cei de-acasă m-au hrănit aproape cu de-a 
sila. La fiecare două zile, mama trimitea trăsura la moșie să 
aducă lucruri proaspete „pentru eroul nostru”. O certam; 
zadarnic. Plângea și mă ruga să mănânc tot. Ca pe-un copil mă 
îndemna. 

Doctorul încuviințează din cap: 

— Bine-a făcut. Erai istovit, și-apoi ai pierdut mult sânge. 
Trebuia să-ţi refaci forţele. 

— Așa m-am gândit și eu, spune sublocotenentul zâmbind. 
Ştiam că o să mă-ntorc la dorobanţii mei. Doctorul, cu teoria pe 
care-am auzit-o și aici: „Dacă te hrănești bine, rana se vindecă 
mai repede”. lar eu voiam să mă vindec și să vin iarăși pe front. 

— Dar nici acasă n-a fost rău, râde medicul. 

— Cum să fie rău? Bucureștiul e parcă mai mare și mai 
frumos, iar un om în uniformă e cineva. M-am dus duminică 
dimineața pe Podul Mogoșoaiei, cum e obiceiul. 

— Tot mai este? 

— Tot. Cât va trăi Bucureștiul lumea se va plimba pe Podul 
Mogoșoaiei, duminica dimineața. Ei bine, n-apuc să fac zece pași 
și lumea mă înconjoară: cunoscuţi și necunoscuți, sute de 
întrebări. Toţi voiau să le povestesc cum a fost la Griviţa... 

— Era vorba că steagul capturat de la turci va fi dus la 
București... 


ti W; 
W 


AAN 


— Staţi să vă spun ce-a fost cu steagul. S-au dus cei trei 
ostași care l-au capturat. Numele lor îl ştiu azi și copiii: lon 
Grigore, Vasile Nica și Gheorghe Stan. In uniformele lor de 
vânători, cu galoane noi-nouțe, mai mare dragul să-i vezi. 
Lumea aflase din ziare și ieșise pe stradă. Tot Bucureștiul era în 
picioare; pe balcoanele caselor erau puse covoare, pe stradă 
flori, lumea flutura steaguri și striga ura. M-am dus și eu să-i 
întâmpin. Încă nu puteam să merg; m-au urcat în trăsură, mi-au 
pus piciorul pe șapte perne, iar doctorul era lângă mine. Nu-i 
prea plăcuse zorul meu să ies. 

— Firește, spune medicul Georgescu. Putea să se întâmple o 
drăcie... 

— Aș! Trecuseră zece zile, rana mergea bine, de durut nu mă 
mai durea cine știe ce... Și-apoi cum puteam rămâne în patul 
meu, după ce-am aflat vestea? Marele Cartier General hotărâse 
ca steagul turcesc să fie adus la București și păstrat 
deocamdată la Arsenal, iar tunurile luate de la vrăjmași... 

— ... „Două se vor așeza de ambele părti ale statuii lui Mihai 
Viteazul”, întregește doctorul. „Umbra măreață a gloriosului 
domn va vedea astfel că oștenii români au rămas până astăzi fii 
ai eroilor de la Călugăreni”. Așa sună ordinul. 

— Chiar așa s-a întâmplat, spune repede sublocotenentul. O 
coloană întreagă s-a apropiat de Piaţa Universităţii. Veneau în 
frunte cei trei vânători, cu drapelul; apoi tunurile și o gardă de 
roșiori și călărași... Când am ajuns în Piaţa Universităţii, coloana 
s-a oprit. Vânătorii s-au întors cu fața către statuia lui Mihai 
Viteazul. Poporul strâns în piaţă amuţise; părea că se-aud până 
și bătăile miilor de inimi. Ostașii au înaintat cu pas solemn către 
statuie. Au plecat steagul turcesc la picioarele voievodului. În 
clipa aceea m-am uitat la oamenii din jur. Toţi aveau lacrimi în 
ochi. Mândria că urmașii vitejilor de demult poartă cu cinste 
tradiţia seculară înflăcărase toate inimile... 

Ultimele cuvinte au fost mai mult o șoaptă. Sublocotenentul 
tușește, stânjenit, încercând să-și ascundă emoția. Aproape că 
nu îndrăznim să respirăm. Dintr-un colț, un rănit izbucnește în 
hohote de plâns. Doctorul, dintr-un salt, e la căpătâiul lui. 

— Liniștește-te, frăţioare. Ce s-a întâmplat? 

— De ce m-au rănit? De ce m-au lovit tocmai acum? 

— Lasă, băiatule, ţi-ai făcut datoria. O să te vindeci și o să 
ajungi iarăși între ai tăi... 


— O să mai pot purta eu arma? întreabă cu deznădejde 
rănitul. 

— Și încă cum! Vei ieși din spital mai zdravăn ca-nainte. Mulţi 
dintre răniţi s-au întors la regimentele lor. Uite, și domnul 
sublocotenent tot așa. Ba a pătimit mai rău decât tine. A stat 
ceasuri întregi între linii, cu rana sângerând. Când l-au adus 
sanitarii, abia mai răsufla. Și uite-l acum... Hai, liniștește-te... 

Mâna doctorului se oprește pe fruntea înfierbântată a 
rănitului. O tăcere tristă învăluie cortul. Sublocotenentul a ieșit 
pe neștiute. Minute-n șir, nimeni nu mai scoate o vorbă... 


23 septembrie 1877 


— Costine, scoală-te! 

— Ce-i? 

Vocea lui Toader are un tremur ciudat. Mă ridic în capul 
oaselor. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ninge. 

— Termină cu prostiile. Abia adormisem, și tu te-ai găsit 
tocmai acum să... 

— Scoală-te și vezi cu ochii tăi. Ninge ca la Anul Nou. 

— Acuma, în septembrie? Lasă-te de glume. 

— Treaba ta, spune Toader și se depărtează jignit. 

Vreau să mă culc la loc, dar curiozitatea mă îndeamnă să văd 
despre ce e vorba. les de sub plapumă. Simt deodată vântul 
rece la picioare. Alerg spre intrarea cortului. Lumina nefiresc de 
albă de afară mă izbește neplăcut în ochi. Într-adevăr, câmpul 
din jurul nostru e alb, mai alb decât cerul fumuriu din care curg 
fără-ncetare fulgi mari și deși. Santinela trece prin faţa cortului; 
mă uit la urme: zăpada e mai groasă de-o palmă. 

— N-am pomenit una ca asta, șoptește Toader lângă umărul 
meu. Nici n-a venit octombrie și uite... 

— Ce ne facem? 

— Întâi, să ne-ngrijim de lemne. Nu putem ţine răniții în frig. 

— Doar n-o începe iarna de-a binelea. Până diseară se 
topește, ai să vezi. 

Ne îmbrăcăm la iuțeală, plecăm să facem rost de lemne. 
Sergentul de la intendenţă ne primește morocănos: 

— Știu de ce-aţi venit. Dar n-am nicio rezervă. Toată lumea 


cere lemne. Nimeni nu știe că podul de la Măgurele a fost stricat 
de furtună și nu ne pot veni aprovizionările. Mergeţi în pădurice, 
flăcăilor, și adunaţi vreascuri. Dar luaţi armele la voi. S-ar putea 
să întâlniți ceva turci ieșiți după pradă... 

Ne întoarcem la ambulanţă. Sergentul Mihalache scutură 
zăpada de pe cort cu o mătură de nuiele. 

— Aţi venit cu mâna goală? se miră el. 

— Spune să căutăm în pădure. N-a primit aprovizionarea, că 
podul de la Măgurele a fost rupt de furtună. 

Sergentul înjură încet, pune mătura deoparte, își șterge 
obrazul și mustăţile umezite de ninsoare. Ne scuturăm și noi 
zăpada moale, grea, care ni s-a lipit pe umeri și pe piepții 
mantăilor. Toader își freacă urechile înroșite. 

— Erau bune niște căciuli... 

— O să ne vină și căciuli, îl linişteşte sergentul Mihalache. Știu 
ei rumânii noștri de ce leapădă căciula numai în miezul verii... 

Toader tropăie pe loc, să se-ncălzească. 

— Ce facem, mergem la pădure? 

— Trebuie, răspunde sergentul. Numai să raportez. Luaţi-vă 
armele și câte-o toporișcă. O să cer și câţiva ostași din 
compania de serviciu. 

Pornim, zece oameni în frunte cu sergentul Mihalache, spre 
păduricea din spatele poziţiilor noastre. Dăm peste depozitul de 
fân al diviziei, iar mai încolo, întâlnim un șir de căruțe puternic 
păzite de călăreţi. Căruţele se mișcă greu pe drumul desfundat, 
în care zăpada a început să se topească. Furgonul din frunte a 
luat-o pe un făgaș greșit și s-a împotmolit în șanț. La un semn al 
sergentului, sărim cu toţii să dăm o mână de ajutor. Ne proptim 
în spatele furgonului; conductorul strigă și rotește biciul pe 
deasupra cailor, câţiva ostași din escortă au descălecat și pun 
umărul la roată. Locotenentul care conduce convoiul a 
descălecat și el; se oprește în marginea drumului și strigă: 

— Acuma, toţi odată! 

Furgonul se urnește în cele din urmă; roţile duruie surd, 
pământul tremură sub tălpi. 

— Mulţumim, fraţilor, spune locotenentul și-și scutură zăpada 
de pe cizme cu vârful cravașei. De unde sunteţi? 

— Ambulanţa diviziei a patra, răspunde sergentul. 

— Ce e pe acolo? 

— larnă, ce să fie. Veniţi din ţară, domnule locotenent? 


— Din ţară, da. Aducem muniţie pentru tunuri. Și ceva 
îmbrăcăminte de iarnă. 

— Auzeam că podul e stricat. 

— Am avut noroc de-am trecut înainte să se strice. Chiar în 
noaptea dinaintea furtunii. De-o săptămână suntem pe drum. 
Aducem și pentru voi ceva. Două căruţe cu daruri pentru răniţi. 

— Cine le trimite? 

— Poporul, răspunde locotenentul și arată cu un gest larg în 
urma lui, spre miazănoapte. Vin oamenii și aduc la depozite tot 
felul de lucruri: plăpumi, făină, tacâmuri, rufărie... Fiecare ce 
poate. O bătrână ne-a adus o oaie, făcută păstramă; dintr-un sat 
am primit o jumătate de căruţă cu ciorapi de lână și flanele; un 
ţăran ne-a dat carul lui cu boi cu tot. Ba s-a oferit să ajute la 
transport. 

— Oameni de ispravă, spune sergentul. S-or gândi și ei că ne 
e greu pe-aici. 

— Nici lor nu le e ușor. Dar din puţinul pe care-l au, dau și 
pentru front. Și încet-încet, s-adună. Căruţe pline vin în fiecare zi 
pe porțile depozitelor. Plus banii pe care oamenii îi dau pentru 
cumpărarea de arme. Mii de lei. Profesorii de la „Sfântul Sava” și 
de la „Lazăr” au dat o parte din leafa lor pe toată durata 
razboiului; funcţionarii publici, meseriașii, negustorii - toți ajută 
frontul cu ce pot. Să știe ostașii noștri că țara e cu ei! 

Face iarăși gestul acela larg, către miazănoapte. Sergentul 
salută: 

— Să ajungeţi sănătoși la Griviţa, dom’ locotenent. Acolo, pe 
poziţii, sunt nevoi destule. 

— Dar voi încotro ați pornit-o? întreabă locotenentul. 

— La pădure, după lemne. Trebuie să facem foc în corturi la 
răniţi. Că dac-a dat ninsoarea... N-am pomenit zăpadă la 
vremea asta de când sunt. 

— Nici eu n-am pomenit, spune locotenentul încălecând. Dar 
n-o să ţină mult. Se topește repede. 

— Și când s-o topi... murmură sergentul Mihalache. 

Locotenentul salută și dă pinteni calului. Coloana s-a depărtat 
binișor pe drumul către Griviţa. Plecăm și noi mai departe. Dăm 
de o vale domoală; pe cealaltă coastă, păduricea se vede încă 
verde pe întinderea acoperită de zăpadă. Grăbim pasul, 
ajungem în preajma primului pâlc de copaci. Sergentul ne face 
semn să ne apropiem; ne strângem în jurul lui. 


— Măi flăcăi, trebuie mai întâi să cercetăm împrejurimea, să 
nu ne pomenim cu niscaiva bașbuzuci peste noi. Fiţi cu armele 
gata; la cea mai mică mișcare, trageţi. Înconjurăm păduricea, pe 
urmă intrăm din mai multe părți deodată. Voi doi la stânga, voi 
pe coastă, eu și Costin înainte, iar voi trei în dreapta. Cercetaţi 
cu grijă fiecare tufă! 

Ceilalţi se răspândesc, după cuvântul sergentului. Îmi încarc 
arma, pornesc alături de el printre copacii subţiri, cu frunzișul 
rărit de frigul timpuriu. Zăpada ne înăbușe sunetul pașilor; nicio 
pasăre nu șuieră în crengile strâmbe, nicio vietate nu se 
strecoară prin tufele sărace. Pustiu și frig; doar zăpada cade 
uneori de pe frunze, cu un sunet moale. Deodată sergentul se 
apleacă și-mi face semn cu degetul la gură, apoi arată spre 
rădăcina unui copac. Mă uit și eu: sunt urme, pe jumătate 
acoperite de ninsoare. Ne luăm după ele, cu degetul pe trăgaci. 
O tufă, în dreapta noastră, se mișcă ușor. Sergentul îndreaptă 
arma într-acolo: 

— Care ești, mâinile sus! 

Drept răspuns, o împușcătură trosnește din tufiș. Glonţul 
șuieră și se lovește de copacii din urma noastră. Tragem 
amândoi odată. Auzim un țipăt. O armă zboară prin aer și cade 
în faţa tufișului, apoi încă una. 

— leșiți cu mâinile ridicate, poruncește sergentul. 

Un fes roșu se arată deasupra tufelor. Sergentul stă cu arma 
pregătită. 

— Să nu tragi, Costine. Doar n-o fi un pluton în tufa aia. 

Un turc înalt și slab iese cu mâinile ridicate, spune repede 
câteva cuvinte. Sergentul îi face semn să se apropie, turcul 
arată spre tufiș și iarăși spune ceva. 

— Erau două arme, Costine. Inseamnă că-s doi, iar pe unul l- 
am nimerit și zace acolo. Hai să vedem. 

— N-o fi vreo viclenie de-a lor? 

— Să-ndrăznească, face sergentul fioros. Hai, Costine, nu-ţi fie 
teamă. 

Ne apropiem, cu degetul pe trăgaci. În tufiș geme cineva. Eu 
stau de pază, cu arma întinsă către turcul teafăr; sergentul se 
apleacă, scoate din tufiș pe al doilea turc, împușcat în cot. Din 
toate părțile aleargă spre noi dorobanţii: 

— Ce-a fost, domnule sergent? Aţi vânat un iepure? 

— Nu iepure, ci lup. 


— Lup? se miră un dorobanţ. 

— Voi nu știaţi că turcii spun că se trag din lupi? Uite-i colea, 
pe-amândoi. Costine, leagă-i rana ăstuia. Știţi românește, măi? 

Turcii dau din cap în semn că nu. 

— Știu eu turcește, domnule sergent, spune un dorobanţ. Nu 
prea bine, dar mă descurc. 

— Intreabă-i ce caută aici. 

Ostașul întreabă pe turcește, prizonierul teafăr îi răspunde. 
Apoi dorobanţul ne tălmăcește și nouă: 

— Vin din Plevna. Au fost cu ai lor să caute fân pentru cai și s- 
au rătăcit. De două zile n-au mâncat. 

— Cum o duc cei din Plevna? 

— E rău. Aprovizionarea e proastă, ostașii primesc o jumătate 
de pâine pe zi, carne nu primesc decât răniții. 

— Spune-i că minte. 

— Zice că nu minte, dom' sergent. Așteptau ajutoare din 
Rahova și nu le-au venit. 

— Le-au oprit călărașii noștri, râde sergentul. Au capturat mai 
alaltăieri trei convoaie cu provizii și muniții. 

În vreme ce ei stau de vorbă, îmi văd de lucrul meu: sfâșii 
mâneca spențerului albastru al turcului și mă mir că postavul se 
rupe atât de ușor. Bandajez rana. Rănitul murmură câteva 
cuvinte de mulțumire. Sergentul se îndreaptă către ceilalți 
ostași: 

— Aţi căutat bine, măi? Să nu fie alţii rătăciţi prin pădure. 

— Căutat, dom’ sergent. Nici ţipenie. 

Cel care știe turcește întreabă ceva pe turc, primește 
răspuns, tălmăcește iarăși: 

— Se jură că sunt numai ei doi. 

— Bine. Tăiaţi crăci, vedeţi să fie uscate, și legaţi-le cu 
centurile. Fiecare cât poate să ducă. Tu, Costine, o să-i păzești 
pe ăștia doi. Fii cu ochii-n patru! 

Ajungem în tabără în miezul zilei. Ostașii care lucrează la 
șanțuri rămân cu gura căscată când văd convoiul nostru 
aducând, odată cu lemnele, doi prizonieri. 


27 septembrie 1877 


Câteva zile-n șir a nins și-a viscolit ca-n miezul iernii. leri s-a 
stârnit un vânt cald, apoi a ieșit soarele. Zăpada s-a topit în 


câteva ceasuri. Şanţurile și adăposturile sunt niște mocirle, 
potecile par râuri de noroi. Până și caii merg greu, dar oamenii! 
Un drum până la fântână, după apă, devine o expediţie 
anevoioasă; lemnele sunt ude, scot mult fum; răniții se vaită de 
frig, noaptea stăm cu schimbul lângă ei, să-i învelim, să-i 
liniștim când se zvârcolesc, pradă durerii sau viselor rele. 

— Asta-i partea urâtă a războiului, spune Toader. În cartea de 
istorie nu prea se vorbește de ea; te uiţi la gravuri, generali 
galonaţi, sprijiniți în sabie; călăreţi pe cai frumoși gonind la atac; 
tunuri cu mormanul de ghiulele alături. Dar de drumul până la 
fântână nu spune. 

Ajungem lângă fântână. Acolo e un soldat bătrân cu o saca 
trasă de un măgăruș. Măgărușul stă cu capu-n jos, răbdător; 
soldatul scoate apă și o răstoarnă în butoiul uriaș. 

— Bună dimineaţa, îl salutăm. 

— Noroc, taică. Hai luaţi voi apă. Eu mai pot s-aștept. 

— Nici noi nu ne grăbim. Din ce regiment ești? 

— Cinci dorobanţi. Eram doi cu sacaua, că facem mâncare 
pentru tot batalionul. Da' a trebuit să dăm două sute de oameni 
la curățirea tranșeelor. Cu pedeapsa asta de zăpadă, trebuie să 
fie muncă grea. 

— Ce se mai aude? îl întreb. 

— Rușii și-au adus întăriri. Vorbea dom' căpitan aseară că 
înconjurăm Plevna din toate părţile, cu redute și baterii. In 
paralela a doua s-au pus două tunuri de nouă, să lovească 
orașul. Încet-încet, n-or să aibă încotro. Ori ridică steag alb, ori 
încearcă să iasă din cetate. lar dacă ies, asta-i sfârșitul lor. Ştiţi 
voi ce e-n avanposturi măi, copii? Om lângă om, cu pușca gata. 
Și adâncim mereu adăposturile. 

— Am auzit împușcături azi-noapte. Vreun atac, ceva? 

— He! râde încet bătrânul. Ce mai atac! Au încercat să ne ia 
reduta, dar nu i-am lăsat. E drept, au căzut câţiva de-ai noștri, 
dar nici lui alde Osman nu le-a fost moale. Toată noaptea și-au 
adunat morţii și răniții din faţa șanţurilor noastre. Mai întâi 
veneau sanitarii pe furiș, se temeau că tragem în ei. 

— Și n-aţi tras? 

— Cum să tragem? Rănitul e rănit, nu mai e soldat. A 
terminat-o cu războiul. Ce să mai avem cu el? Noi păzim legea, 
și legea spune să nu tragi în sanitari. Ei, oameni amărâţi. Parcă 
lor le place? Era în faţa noastră unul cu glas de copil, toată 


noaptea a plâns și s-a văitat de te prindea mila. 

— Păi dacă nu vor să dea cetatea... 

— Ce, e după ei? râde iar bătrânul. E după porunca ălor mari, 
și ăi mari nu vor s-o dea. Zice lumea că ar avea vreo șase 
ghenerali, cu Osman Pașa șapte, și nu vor s-o dea cu niciun 
chip. Și-atunci ce s-or fi gândit gheneralii noștri? Să le-o luăm cu 
sila. Asta-i, flăcăilor. Eu mi-am umplut butoiul, facem fasole 
pentru diseară, și fasolea cere apă multă. M-am dus. Di, 
mârţoagă, că ne tunde sergentul! 

Lovește cu o nuia în crupa măgarului. Măgarul se zmucește, 
pleacă din loc, un șiroi de apă sare peste marginea butoiului. 

— Să ne vedem sănătoși, zice dorobanţul și ridică nuiaua în 
semn de salut. 

Toader pune mâna pe prăjina fântânii. 

— Aprig, moșneagul! râde el. 

— Dacă moșnegii sunt așa, îţi închipui cum sunt cei tineri. 

— Dorobanţi, ce vrei! 


2 octombrie 1877 


De dimineaţă, glasul mortierelor răsună mai puternic decât în 
alte zile. Salve prelungi zguduie văzduhul mohorât. les din cort 
îmbrăcându-mă în fugă; în toată tabăra ambulanţei oamenii 
forfotesc, răniții mai ușor au ieșit afară, cu păturile pe ei, să 
vadă ce se petrece. În vâlceaua din faţa redutei, fulgere scurte 
dau de veste că tunurile îndreptate asupra Griviței 2 lucrează în 
plin; le răspund bateriile cele mari din stânga, instalate în 
preajma poziţiilor rusești, și tunurile de nouă care trag dincolo 
de redută, spre tabăra rezervelor inamice. 

— Atacul! Atacul! zboară zvonul din gură-n gură. 

Medicul-șef ridică din umeri: 

— N-am primit niciun ordin. Totuși, cei care nu sunt de 
serviciu să meargă în avanposturi. 

Alergăm, împreună cu sergentul, coborâm în șanțurile de 
comunicaţie. În preajma redutei e liniște. Ostașii veghează cu 
armele pregătite. Locașuri rotunde de tragere, temeinic săpate, 
cu parapete din lemn și pământ bătătorit, arată că geniștii și toți 
soldaţii din poziţii au lucrat temeinic. 

— Cetate contra cetate, spune Toader admirând lucrarea cea 
nouă. Pe astea nu le dărâmi nici cu tunul. 


— Azi-noapte le-au înălțat, ne lămurește un sergent de 
vânători, care se uită cu binoclul spre reduta din faţă. 

— Credeam că începe atacul, îi spun. Am auzit tunurile și... 

Sergentul își desprinde o clipă binoclul de la ochi, se întoarce 
spre noi: 

— Nu e niciun atac. Turcii au făcut niște lucrări noi în redută și 
ai noștri încearcă să le strice. 

Ne uităm zadarnic spre zidurile și parapetele pustii. Nu se 
vede nicio schimbare. 

— Ce lucrări? întreb. Nu văd nimica. 

— Sunt dincolo de ziduri. N-am fi știut de ele, dar au început 
observaţiile cu scara. 

— Observațiile cu scara? ne mirăm într-un glas. 

— Da. Un lucru nou. Ne-am mirat și noi la început. De cu 
noapte se înalţă o scară într-un punct mai ferit de ochii 
dușmanului; în zorii zilei, un ostaș cu ochi ageri se urcă și 
privește cât poate cuprinde din poziţia turcilor. Când dușmanii 
bagă de seamă și încep să tragă, ostașul coboară și raportează 
ce-a văzut. 

— Uimitor, spune Toader. 

— Nevoia te-nvaţă multe, râde sergentul. Ca să dăm atacul, 
trebuie să știm bine care-i situaţia în partea lor. Oamenii abia 
așteaptă; și trupa și ofiţerii. Să terminăm odată cu mizeria din 
șanțuri, să-i dăm peste cap... 

Tunurile bubuie mereu. Din zidul redutei inamice sar bucăţi 
mari de pământ, pietre, lemne rupte... 

Către prânz, în șanțul avanposturilor sosește căpitanul Moise 
Groza. Are cizmele pline de noroi proaspăt, semn că a cutreierat 
multe șanțuri ca al nostru. 

— Unde-i comandantul? 

— In paralela din dreapta, i se răspunde. 

— Rugaţi-l să vină mai aproape. 

Locotenent-colonelul Grigore loan se apropie prin șanțul 
îngust; ostașii îi fac loc lipindu-se de pereţii care mustesc de 
apă. Căpitanul Groza îl salută și-i spune: 

— Vă aduc un ordin de la divizie. Astăzi la prânz dăm un atac 
fals asupra poziţiilor turcești. La semnalul goarnei, toată lumea 
iese din paralelă și înaintează până la poziţia înaintată, strigând 
ura ca la un atac adevărat. Acolo vă adăpostiţi și, când se dă 
semnalul, vă întoarceţi. 


— Dacă tot plecăm, spune comandantul regimentului, de ce 
nu ne-am duce peste ei? 

— Vrem întâi să le aflăm puterea de foc. Să știm ce face 
dușmanul în caz de atac. Dacă pornim pe neștiute, riscăm să 
pierdem oamenii zadarnic. Așa că misiunea dumneavoastră, 
chiar dacă nu ajunge pân-la turci, ne e de mare trebuinţă pentru 
acțiunile viitoare! 

Ordinul se îndeplinește întocmai. Ostașii își prind la centură 
poalele mantăilor, ca să poată alerga mai ușor; câţiva aduc sacii 
cu nisip și scările; sergenţii împart cartușe. Goarna sună 
deodată; batalionul pornește în iureș, apropiindu-se de poziţiile 
înaintate; dinspre turci se dezlănţuie foc puternic de tunuri și 
puști. 

Căpitanul Moise Groza, cu binoclul la ochi, urmărește ce se 
întâmplă și dictează unui ofițer tânăr de lângă el, care are harta 
desfășurată pe genunchi: A 

— Artilerie puternică la Bucov... In stânga șoselei baterii de 
calibru mai mic... Din spatele redutei vin în fugă rezervele... 
Impușcături dese pe drumul către Bucov, probabil un drum 
acoperit... 

Urmăresc cu emoție tot ce se petrece. Câţiva dorobanţi 
avântați la atac cad loviți de gloanţele inamice, dar în câteva 
clipe ostașii au izbutit să ajungă în șanțurile înaintate și să se 
adăpostească acolo, alături de compania aflată de gardă în 
avanposturi. Abia acum turcii văd că e vorba de un șiretlic și 
încetează tragerea. 

— Inamicul face economie de muniţie, spune căpitanul Groza. 
Notează, să raportăm și asta. Reduta e apărată de o garnizoană 
numeroasă, rezerva se află sub arme, gata la cel dintâi semnal. 
Gornist, sună retragerea! 

Urmăriţi de împușcături răzlețe, infanteriștii fac cale-ntoarsă. 
Câţiva sprijină răniții. Îi luăm în primire și le pansăm rănile. 

Căpitanul Groza se apropie de noi: 

— Fiţi pregătiţi, sanitarilor. Asemenea atacuri false vom mai 
da și-n zilele următoare. Vrem să-l slăbim pe inamic pentru 
ceasul atacului adevărat. 

— Când va fi acela? întreabă Toader. 

— Tu erai, bănăţeanule? zâmbește căpitanul. Să-ţi spun un 
secret: data atacului este secretă! 

Comandantul regimentului, care a venit lângă noi să vadă 


cum stau răniții, zâmbește și el. 

— O mișcare ca asta, dac-ar ști-o turcii dinainte, urmează 
căpitanul netezindu-și barba, s-ar preschimba într-un dezastru 
pentru noi. Așa, dacă urmăm cum am spus, au să se deprindă 
cu atacurile false și nu vor ști să deosebească atacul cel 
adevărat. Au să răspundă mai slab. 

— Un șiretlic de război, întregește comandantul regimentului. 


7 octombrie 1877 


Ne aflăm în avanposturi, cu inimile bătând tare de emoție: 
astăzi, în sfârșit, ziua atacului adevărat asupra redutei Griviţa 2. 
Atacul a fost pregătit cu grijă; în preajma redutei turcești, la mai 
puţin de un kilometru, s-a instalat o baterie mixtă de 
paisprezece piese, alcătuită de fapt din două baterii; alte tunuri 
au fost dispuse pe drumul acoperit, iar altele în reduta Griviţa 1, 
ocupată de români. Şanţurile și acoperirile din paralela a patra 
gem de oameni; ici vezi pălăriile cu pană ale vânătorilor; 
dincolo, dorobanţii așteaptă, punându-și la-ndemână cartușele. 
După obiceiul lor, ostașii glumesc și râd, de parcă ar pleca la 
nuntă, nu la atacul asupra redutei unde-i pândește moartea. 

— De data asta nu-i mai amăgim pe alde Osman. 

— S-o fi săturat de atâtea atacuri false. Le arătăm unul 
adevărat. 

— Poate izbutim să-i scoatem din bârlog. 

— Eu sunt încredinţat că așa va fi. 

— Ce duci, leatule, în coșul ăla? Ceva de-ale gurii? 

— Ceva pentru șanțuri, să le poţi trece mai ușor. 

— Și după ce-l trec mi-l dai mie? E bun la cărat porumb. 

— ȚI-l dau, da-mi dai o sabie turcească pe el. 

— S-a făcut. Peste vreun ceas îţi aduc sabia... 

Către prânz tunurile amuţesc toate odată. Apoi o salvă de 
patru mortiere dă semnalul atacului. Din nou avem în față 
priveliștea cu care m-am deprins: soldaţii se urcă sprinteni pe 
parapetul înalt, pornesc în fugă spre șanțurile turcești, fără să 
tragă vreun foc. Intre ei aleargă cei cu gabioanele; turcii îi lasă 
să se apropie, mai întâi nu-și dau seama că e un atac adevărat; 
deodată focul lor se dezlănţuie îndrăcit, sute de arme pârâie în 
aceeași clipă, iar dinspre Bucov le ţin hangul baterii cu sunet 
gros... 


Focul redutei e mai viu decât la atacurile din celelalte zile; 
rândurile alor noștri se răresc văzând cu ochii; răsună semnalul 
de retragere și batalioanele se întorc în paralelă, împuţinate... 

Pornim iute la lucru. Avem zeci de răniţi în câteva minute; 
brancardierii aduc alte și alte tărgi cu oameni însângeraţi, în 
vreme ce asupra paralelei unde ne aflăm cad mereu proiectile 
inamice. Le răspund parcă cu deznădejde, bateriile noastre; zeci 
de tunuri se înfruntă, uneori loviturile pleacă două-trei deodată, 
bubuiturile se îngemănează, pământul tot se cutremură de 
puterea exploziilor... 

Cioată Mitu se întoarce aducând un rănit. Îl ajută să coboare 
în șanț; când să coboare și el, se clatină pe picioare și cade 
deasupra parapetului de pământ. Mă reped la el: 

— Mitule, ce-ai păţit? 

Nu-mi răspunde. Îl cercetez mai de aproape: lovit în piept de 
un glonţ. Și-a dat ultima suflare fără să spună o vorbă... 

Doi ostași îl aduc pe un căpitan rănit grav. Doctorul se 
apleacă asupra lui. 

— N-am izbutit, spune căpitanul. Zadarnic atâta sânge... 

— Mai încercăm o dată, îl linişteşte căpitanul Groza. 

— Dar fără mine. Și ce bine porniseră flăcăii mei! Niciunul n-a 
șovăit, niciunul n-a rămas în urmă... 

Căpitanul Groza scrie repede câteva rânduri pe o bucată de 
hârtie și i-o întinde unui agent: 

— Du-te repede la divizie cu hârtia asta. Aștepţi răspunsul și 
mi-l aduci tot aici! 

Agentul pleacă în fugă. Noi ne vedem de răniţi. De la 
ambulanţa diviziei mai vin în preajma avanposturilor doi 
subchirurgi și o grupă de brancardieri. Doctorul Georgescu îi 
împarte imediat de-a lungul paralelei, unde răniții așteaptă 
îngrijiri... 

Spre seară, câteva sute de infanteriști se răspândesc în 
șanțurile paralelei a patra. Ostașii din avanposturi se înviorează, 
privesc cu o speranţă nouă întăririle venite pe poziţii. In omul 
care le dă ordine cu glas răsunător îl recunosc pe locotenent- 
colonelul Grigore lon. Vine în preajma noastră, în adăpostul din 
centrul poziţiei. 

— Sunteţi gata, domnule colonel? întreabă căpitanul Groza. 

— Da, răspunde locotenent-colonelul Grigore. Știţi bine că 
regimentul meu a cerut de bună voie să dea atacul. 


— De data asta poate izbutim, spune căpitanul Groza. Am 
cerut la divizie ca artileria să bată drumul acoperit, ca să-i 
împiedice pe turci să-și aducă rezervele. De asemenea, văd că 
bateria înaintată de la Bucov tace, semn că au lovit-o zdravăn ai 
noștri. O să-ncercăm, domnule colonel. Vom aștepta să se 
întunece... 

— Atac de noapte? întrebă surprins comandantul 
regimentului. Așa ceva nu se prevede în regulamentele 
noastre... 

— Nu se prevede. E prima oară când încercăm; comandantul 
diviziei a fost de acord. O asemenea acțiune are multe avantaje: 
dacă luăm reduta, turcilor le va veni greu să dea un contraatac; 
dacă suntem respinși, la adăpostul nopţii ne vom retrage mai 
ușor Și cu pierderi puţine. 

— Aveţi dreptate, spune locotenent-colonelul. Pe de altă 
parte, inamicul nu se așteaptă la un atac de noapte. Poate 
reușim... 

— O doresc din toată inima, domnule colonel. lar pentru a 
însufleți ostașii în luptă, am cerut comandamentului să merg și 
eu la atac, în fruntea coloanei. Comandamentul a aprobat... 

ÎI privesc pe bărbatul acesta voinic și neînfricat; prietenos și 
totuși aspru când e vorba de îndeplinirea slujbei ostășești, îl 
vedem totdeauna unde e mai greu, unde e mai mare nevoie de 
un ochi ager, o voinţă puternică, un glas energic. Avusesem 
vreme să aflu că pe umerii unui șef de stat major apasă multe 
răspunderi. De câte ori nu l-am zărit zburând pe calul lui murg, 
să ducă un raport însemnat la cartierul general? De câte ori nu l- 
am văzut cu harta-n mână, sub focul inamicului, căutând să afle 
el însuși poziția bateriilor dușmane? Am auzit oamenii vorbind 
că meseria lui e topografia; se pricepe la hărţi și știe să așeze în 
teren o trupă, călăuzindu-se după semnele acelea minuscule, 
trecute pe hartă cu creion bine ascuţit... lar acum, iată-l cerând 
singur să treacă în fruntea coloanei de asalt, într-o încercare pe 
care nimeni altul n-a mai făcut-o în acest război: atac de 
noapte... 

Atac de noapte! Vestea se răspândește din gură-n gură. 
Ostașii rămân uimiţi o clipă, apoi încuviinţează bucuroși: 

— Bună treabă, leatule! Poate așa-l răzbim mai ușor pe 
Osman Pașa. 

— Doar n-or vedea turcii și noaptea, ca pisicile... 


Toader a aflat și el cum stau lucrurile. Se apropie de mine, 
misterios: 

— Ai aflat de bănăţeanul meu? A cerut să meargă în fruntea 
coloanei... 

— L-am auzit eu însumi vorbind cu colonelul. 

— De ce nu mi-ai spus și mie? se supără Toader. Aș vrea să 
fiu lângă el, să-l ocrotesc... 

— Nu te oprește nimeni, îi spun. Deși cred că știe să-și poarte 
și singur de grijă. 

— E un viteaz, spune Toader cu înfocare. La Griviţa, când am 
luat reduta, el a fost tot așa, în frunte. lar după atacul din șase 
septembrie, știi bine că a fost citat pe întreaga armată. Tocmai 
la asta mă gândesc: mereu între cei dintâi, mereu în fața 
primejdiei... De-aia vreau să mă aţin pe lângă el când plecăm la 
atac. 

Forfotă mare prin șanțurile de comunicație. Alte șiruri de 
ostași se răspândesc în lungul poziţiei. Recunosc printre noii- 
veniţi pe cei din Regimentul 13 dorobanţi. De câte ori, în cursul 
acestor luni, nu m-am aflat între ei! De câte ori nu le-am 
ascultat vorba domoală, de câte ori nu le-am urmărit, cu 
răsuflarea tăiată, iureșul năvalnic împotriva întăriturilor 
dușmane! 

— lar la atac, moldovenilor? îi întreb. 

— Cu ce să mai atacăm? spune amar un sergent oprindu-se 
să-și numere din ochi oamenii. Regimentul a ajuns la jumătate. 
De luni de zile tot în foc... 

— Păi nu v-au completat oamenii lipsă? 

— Nimic. Cu fiecare luptă, rămânem tot mai puţini. Acuma ne- 
au dat altă misiune: să sprijinim cu foc coloana de atac. Noi și 
vânătorii şi-un batalion din cinci dorobanţi. 

— Nici asta nu-i ușor. 

— Nu e. Dar avem ochitori buni. Cred că și de-aici, din poziţia 
de sprijin, putem să ajutăm cu ceva la victorie... 

Regimentul 7 linie, care urmează să dea atacul, se adună în 
paralela a patra. Mergem și noi, secția de ambulanță, 
dimpreună cu sanitarii și doctorii regimentului. Soarele se 
apropie de apus. Un vânticel rece, stârnit dinspre dealurile de 
dincolo de Plevna, ne răzuie obrajii ca un rașpel. Infanteriștii își 
strâng mai bine mantăile pe ei; alţii își cercetează patrontașele 
pline cu cartușe. Bateriile din jurul redutei dușmane trag 


necontenit împiedicându-i pe turci să vadă ce li se pregătește. 

— Ostași, spune căpitanul Groza, regimentul nostru are 
cinstea să dea al doilea atac împotriva redutei Grivița 2. Turcii 
nu se așteaptă la acest atac. Avem mari sorți de izbândă. Patru 
batalioane și bateriile Diviziilor a treia și a patra vă vor susține 
cu focul lor. Vom ataca din două părți: în stânga, pe latura de 
sud-vest a redutei, va porni batalionul doi, condus de domnul 
locotenent-colonel Grigore lon, comandantul regimentului. 
Coloana din dreapta va ataca latura de est, sub comanda 
căpitanului Vasiliu. Voi fi alături de voi în această luptă și nu voi 
întârzia să vestesc în toată divizia purtarea voastră eroică! 

Aceste din urmă cuvinte sunt acoperite de bubuitul prelung al 
tunurilor. Toate bateriile române și ruse din poziţiile apropiate s- 
au dezlănțuit parcă deodată. Nu mai deosebești lovitură de 
lovitură; un adevărat lanţ de tunete fără sfârșit împrăștie groaza 
și moartea în redutele dușmane. Având în auz acest sunet 
aspru, companiile de infanteriști se răspândesc pe poziţiile 
hotărâte pentru atac. Soarele a apus; un amurg roșiatic 
poleiește cu aramă topită baionetele armelor. Mă uit la feţele 
ostașilor care așteaptă semnalul atacului; sunt încordate, dar nu 
triste; oamenii găsesc puterea să schimbe o glumă, să tragă un 
fum de ţigară, să îngâne o frântură de cântec. 

intunericul s-a lăsat de-a binelea. Stăm tăcuţi în coloana din 
stânga. Il văd deodată pe comandantul regimentului, cu sabia 
ridicată, cu revolverul în mână, ieșind din șanț: 

— Înainte, flăcăi! 

Valuri de infanteriști îl urmează. Din celălalt capăt al poziţiei, 
pornește batalionul care va ataca din est. Din tranșeele 
apropiate, batalioanele de susţinere au început să tragă spre 
șanțurile turcești. II văd pe Toader urmându-l pe căpitanul Groza 
care aleargă tot așa, cu revolverul într-o mână, cu sabia în 
cealaltă, în fruntea coloanei de ostași. Ceaţa ușoară a înserării a 
ascuns șanțurile redutei inamice. Alerg și eu, cumpănindu-mi 
arma și sacul de pansament... 

infanteriștii au ajuns în preajma redutei. Abia acum, când 
pârâie prima salvă dușmană, îmi dau seama de mulțimea care 
ne așteaptă în șanțuri. Turcii nu mai au vreme să-și încarce 
armele; începe lupta corp la corp. Văd deodată apărând 
deasupra parapetelor un fel de căngi lungi, care-i agaţă pe 
infanteriști și-i prăvălesc în șanțuri. În câteva rânduri, văd 


topoarele dușmanilor ridicându-se și izbind cu sete... Infanteriștii 
nu se lasă nici ei. Lovesc din răsputeri, cu baioneta sau cu patul 
armei, încearcă să istovească puterea dușmanilor... 

Turcii încep să dea înapoi; ai noștri sunt aproape stăpâni pe 
șanțuri, deși zeci de infanteriști zac răpuși pe parapet sau în 
adăposturile întunecate. Stăm să pansăm provizoriu răniții, 
brancardierii aleargă, un strigăt prelung de victorie răsună din 
piepturile tuturor. 

Deodată, comandantul regimentului se prăbușește rănit; doi 
ostași sar să-l scoată din mâinile turcilor care vor să-i dea 
lovitura de pe urmă. Căpitanul Moise Groza privește în jur; 
parapetul redutei e încă departe, iar dintr-o latură se apropie pe 
furiș trupe noi, ieșite acum din redută. 

— Ne împresoară! strigă un sergent. Sunt mai mulţi decât noi, 
domnule căpitan! 

— Retragerea! ordonă căpitanul. Nu lăsaţi răniții în mâna 
dușmanului! 

Ordinul trece din pluton în pluton. Răspunzând cu focuri tirului 
inamic, infanteriștii se retrag în bună ordine. Într-adevăr, 
întunericul e o bună pavăză pentru noi... 

Până aproape de miezul nopţii, adunăm răniții de pe câmpul 
de luptă. Intr-un rând, târându-mă către poziția noastră cu un 
ostaș lovit în șold de o baionetă, aud glasul lui Toader: 

— Costine, tu ești? 

— Eu. 

— Cheamă brancardierii. Sunt aici cu căpitanul Groza. 

— Lovit? întreb înfiorat. 

— Nu prea grav. Cred că e contuzionat. Nu se poate mișca, 
încerc să-l târăsc spre paralelă... 

Grăbesc cât pot. Ajung în marginea paralelei, unde zeci de 
brancardieri și sanitari rânduiesc răniții, îi duc mai departe, spre 
ambulanta diviziei, fac loc altora noi. La lumina pâlpâitoare a 
felinarelor, vreo zece chirurgi în halate albe extrag gloanţele, 
cos rănile, în vreme ce sanitarii le dau la mână instrumentele 
sau fac pansamente. După lupta pentru victorie, iată lupta 
pentru viaţă, mă gândesc amar. Doctorul Georgescu trimite doi 
brancardieri să-l ridice de pe câmp pe căpitanul Groza. În buza 
șanțului se arată doi ostași înalţi susținând un rănit. 

— Repede, sanitar! E lovit în piept și sângerează! 

Desfac fașa cu dinţii. Mă apropii de rănit, îl ajut să coboare în 


adăpost. Oare pentru a câta oară fac aceste mișcări? În faţa 
suferințelor, uit de oboseală și de sete... 

— Furier, pregătește raportul, îl aud într-un târziu pe medicul- 
șef al ambulanței. Avem până în prezent șase sute de răniți. 
Morți și dispăruţi — peste o sută. Cifra exactă o vom raporta 
mâine... 


10 octombrie 1877 


larăși o noapte grea, în cortul plin de răniţi, aţipind pe furate, 
câteva minute, cu somnul întrerupt mereu: un rănit cere apă, 
altul dă un strigăt neomenesc - a avut un vis rău - altul geme, 
sfâșiat de dureri... 

Dimineaţa,  medicul-șef primește rapoarte mai precise. 
Furierul le adună, întocmește tabele, socotește și în cele din 
urmă dă rezultatul. Un rezultat care ne îngrozește: în cursul 
luptelor de ieri, batalioanele din linia întâi au avut aproape o mie 
de morți și răniţi! 

Un ofițer de la divizie vine să-l caute pe medicul-șef. Doctorul 
Georgescu se arată în ușa cortului cel mare. Ajutorul lui îi dă o 
țigară gata aprinsă. 

— Am onoarea să vă salut, domnule doctor. Ordin de la 
cartierul general. Divizia a patra intră în refacere. 

— Era și timpul, spune doctorul obosit. Divizie numai cu 
numele, domnule căpitan. Din august și pân-acum, am pierdut 
aproape jumătate din oameni. 

— Situaţia e cunoscută la cartierul general. Cred că de aceea 
s-a dat ordinul pe care vi-l transmit. 

— Și poziţiile noastre? 

— Le vor ocupa trupe proaspete, din divizia colonelului 
Cerchez. 

— Poate izbutesc ei... murmură doctorul. Bănuiesc că nici cei 
din cetate nu stau pe roze. Doar nu ne-am trudit zadarnic aceste 
două luni sub zidurile lor. 

— Eu mă mir cum mai rezistă, spune ofițerul. Mereu vin fugari 
din Plevna și ne aduc vești. O parte din populaţie a fugit din 
oraș; peste tot sunt dărâmături, convoaie cu răniţi pleacă mereu 
spre Sofia, muniţiile s-au împuţinat, depozitele de provizii sunt 
goale... 

— Atunci de ce nu capitulează? 


— Asta mă-ntreb și eu. Osman Pașa mai nădăjduiește într-un 
ajutor dinspre Sofia. E cel mai ambițios general al sultanului; se 
zice că soarta războiului stă în mâinile lui. lar garnizoana din 
Plevna e foarte puternică; după informaţiile noastre, ar fi cam la 
șaizeci de mii de oameni... 

Cifra mă cam sperie. Niciodată n-am avut imaginea exactă a 
forțelor cu care ne înfruntam. Poate de aceea nădăjduiam în 
sinea mea în victoria unui atac. Dar cu ce forţe să ataci o cetate 
înconjurată de forturi și apărată de șaizeci de mii de oameni? 

— Singura soluţie e asediul, spune căpitanul. Comandamentul 
a renunţat la atacuri parțiale; pierdem oameni și n-avem șanse 
de succes. 

— Și ce pierderi! șoptește doctorul îndurerat. După fiecare 
atac am cules de pe câmp sute de răniţi; au murit vitejește 
atâţia oameni. 

— Războiul, domnule doctor. Așadar, mâine ne întâlnim la 
Verbița, în bivuac. Poziţia ambulanţei vi se va arăta când 
ajungeţi acolo. g 

— Bine, domnule căpitan. Incepem mutarea chiar de astăzi... 

Mă duc să-l caut pe Toader. Lui, cel dintâi, i se cuvin veștile 
pe care le aflu. ÎI găsesc îndărătul cortului, spălând niște feșe. Îi 
spun noutatea. Toader rămâne cu gura căscată: 

— Nu-mi vine să cred. Mai există pe lumea asta odihnă, fără 
bubuit de tunuri și fără ameninţare de la inamic? 

— Bubuit de tun n-o să lipsească. Verbița asta nu-i așa 
departe și acolo sunt baterii care trag spre cetate. Dar oricum, e 
o poziţie de rezervă. Putem să îngrijim răniții în tihnă, să ne 
cârpim hainele, să ne facem rânduială prin lucruri... 

— Aici eraţi, băieţi? ne strigă vesel sergentul. Am fost la 
cartierul general, la Verbiţa. Avem un loc pe cinste, îndărătul 
fortăreței. Până diseară trebuie să fim mutați. 

— Aţi fost și la spital? întreabă Toader. 

— Fost. Știu ce vrei să ştii. Îți dau vești bune. Domnul căpitan 
Groza se simte mai bine. In câteva zile va fi iarăși pe picioare. A 
fost doar o contuzie, și un voinic ca el... 

— Când a căzut ghiuleaua, a dispărut deodată din faţa mea, 
spune Toader. Mi-a sărit inima. Credeam că l-a lovit în plin. L-am 
găsit într-o groapă, câţiva pași mai încolo, unde-l împinsese 
puterea exploziei. In prima clipă părea mort, pe urmă am văzut 
că răsuflă... 


— A scăpat, a scăpat, încuviințează sergentul. Strașnic om, 
băieţi. L-am văzut când a pornit la atac... 

— Băânăţean de-al nostru, se fălește Toader. 

Înainte de plecare, mă reped până la secţia Comitetului 
doamnelor din lași. Întreb o infirmieră vârstnică despre Mioara. 

— Mioara... spune ea. Cum, nu știai? 

— Ce să știu? Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Am trimis-o de urgenţă în ţară. Pneumonie. A stat o zi și-o 
noapte la pansatul răniților, pe frig. Noi am sfătuit-o să se 
odihnească, să mai intre în cort, la căldură. Dar ea... n-a 
ascultat. Plângea și pansa răniții. Fată simţitoare. Și... cam 
plăpândă. Nu era locul ei aici... 

Las capul în jos, descurajat. Mă gândesc la întâmplările din 
ultima vreme. Atâţia oameni care-mi deveniseră apropiaţi au 
suferit într-un fel sau altul de pe urma războiului. Toader - 
rănit... Căpitanul Moise Groza - la ambulanţă... Cioată Mitu - 
căzut sub ochii mei, în timp ce ajuta răniții... Și acum Mioara. 

— Vreo adresă, ceva, să-i scriu? 

— La lași, la spital... 

Fluierul sergentului Mihalache mă face să tresar. Mulţumesc 
femeii și plec în fugă la ambulanţa care s-a pus deja în mișcare. 
Merg în urma căruţei cu răniţi și mă gândesc la Mioara. 


CAPITOLUL XII 
15 octombrie 1877 


În prima zi după intrarea în refacere, trupele diviziei au fost 
inspectate de generalul Cernat, comandantul Armatei. Așteptam 
cu emoție întâlnirea cu acest om, al cărui nume l-am auzit de- 
atâtea ori drept semnătură pe ordinele de zi. După ce-a trecut în 
revistă trupele, a ajuns la ambulanţa noastră. Medicul-șef i-a 
prezentat situaţia răniților. Noi eram  aliniaţi în stânga 
sergentului. Generalul Cernat a ascultat cu capul plecat raportul 
doctorului, apoi l-am auzit murmurând: 

— De necrezut, domnule. Atâtea pierderi... Aproape jumătate 
din divizie... Ce să-i facem? Trebuie să mergem înainte. Aveţi 
grijă de răniţi, doctore. 

— Domnule general, mai sunt unele nevoi, spune doctorul. 
Material spitalicesc, pansamente mai cu seamă, s-au consumat 
multe. 

— Trimite-mi notă cu tot ce vă lipsește. Cu orice sacrificii, 
răniții să fie bine îngrijiţi. Trebuie să facem totul pentru cei care 
au dat ţării totul! 

Cele câteva zile de refacere au fost adevărat răsfăț pentru 
ostașii noștri. E drept, dorobanţii au lucrat cu schimbul la 
întărirea fortului Verbiţa, au ajutat la instalarea tunurilor și au 
cărat muniţie, dar viaţa în bivuac e altceva decât mizeria 
șanțurilor pline cu apă! 

— N-o să dureze mult huzurul ăsta, spune sergentul 
Mihalache tăind pâinea albă, pufoasă. Luaţi și mâncaţi, băieţi, 
cât avem. Că mâine... cine știe? 


16 octombrie 1877 


— N-am avut dreptate? râde sergentul în timp ce strângem 
corturile. Ne mutăm dincolo de Vid, către poarta de vest a 
cetăţii. La Gorni Etropol. Care-a fost pe-acolo... 

— Eu am fost, dom’ sergent, îi răspund. Eram cu călărașii. 
Teren frământat, dar șosele bune. Și un pod de piatră peste Vid. 
E drept, pe atunci îl stăpâneau turcii... 


— Și-acuma tot ei îl stăpânesc. Il păzesc cu tunurile de la 
Opanez. E singurul drum spre Sofia care le-a mai rămas. Dacă 


ajungem la Etropol, cercul se închide. Vom avea în flancul drept 
trupele rusești și cavaleria noastră. Oastea lui Osman Pașa e pe 
ducă, ascultați la mine! g 

Pornim, împreună cu toată brigada, la drum. In preajma 
Vidului întâlnim o patrulă de-a călărașilor. Comandantul stă de 
vorbă cu ofițerul lor; ostașii din preajmă aud, povestesc și 
altora; vestea face ocolul întregii coloane, așa aflăm și noi... 

La Gorni Dubnik, două divizii de gardă împărătească, ajutate 
de artileria noastră, s-au bătut cu turcii care apărau comunicaţia 
spre Sofia. l-au învins și au pornit mai departe, spre sud. La 
Teliș, trupele ruse împreună cu brigada de călărași din Divizia 3 
au atacat o grupare turcească însemnată. Din luptă s-au ales cu 
patru mii de prizonieri și trei tunuri. La Dolni Dubnik, Batalionul 
2 vânători, Regimentul 6 dorobanţi și Brigada de roșiori au dat o 
luptă mare, din care au capturat un general turc, peste trei mii 
de prizonieri, patru tunuri și au ocupat două redute. Satul acesta 
e aproape de gura Plevnei; partea de vest a cetăţii e strânsă ca 
într-un clește... 

Ne urmăm drumul. Trecem apa Vidului și ajungem la Gorni 
Etropol. Satul e frumos, așezat pe un deal; în faţa lui vedem 
geniștii și dorobanţii zorind la lucrările de fortificaţie. Ne 
instalăm cu ambulanţa în valea din spatele satului și facem cu 
schimbul de serviciu în avanposturile din preajma șoselei. Aici 
stau zi și noapte companii întregi la pândă, în vreme ce altele 
lucrează de zor la întărituri. Comandanții noștri se așteaptă la o 
încercare a inamicului de a ieși din cetate prin această parte; de 
la cartierul general a venit ordin să lucreze la fortificaţii toţi 
oamenii disponibili; punem și noi mâna pe lopată; toată lumea 
muncește, cu armele la-ndemână, în timp ce în avanposturi 
veghea a fost întărită... 


18 octombrie 1877 


Tunurile încep să tragă încă de la revărsatul zorilor. Ne-am 
deprins cu bubuiturile și aproape că nu le mai băgăm în seamă. 
Răniţii rămași la ambulanţa noastră - cei cu răni mai ușoare, pe 
cale de vindecare - au ieșit pe pajiștea unde se află bivuacul și 
ascultă bubuitul tunurilor. 

— Asta-i o baterie de nouă... ghicește unul. 

— Dincolo sunt tunurile de opt... întregește altul. 


— În cine-or fi trăgând? 

— N-aţi auzit? Vor să strice podul de piatră de peste Vid, să 
nu aibă turcii pe unde ieși. 

— Își fac ei alte poduri. Și-așa, o oaste de zeci de mii nu- 
ncape pe un singur pod... 

După ce terminăm treburile mărunte din tabăra noastră, 
plecăm iarăși spre avanposturile de la Gorni Etropol. Dăm o 
mână de ajutor geniștilor care bătătoresc parapetul unui șanț în 
formă de potcoavă, săpat pe o mică înălţime din dreapta satului. 
În toiul lucrului, auzim goarna sunând onorul. Ne adunăm cu 
toții îndărătul șanțului. Ofiţerul genist care conduce lucrarea 
poruncește tuturor să se alinieze. 

— E domnul general Cernat cu aghiotantul său, ne spune el în 
vreme ce doi călăreţi se apropie la trap, pe drumul care vine de 
la Verbiţa. _ 

Generalul se oprește la reduta vecină. II vedem coborând de 
pe cal. Măsoară cu privirile poziţia, face câţiva pași în jurul 
întăriturilor, apoi coboară în șanțurile de apărare. După ce 
termină inspecția, vine și la lucrarea noastră. Ofiţerul îi dă 
raportul, cu glas răsunător. Generalul Cernat ascultă ce i se 
spune; la un pas în urma lui, aghiotantul scrie repede pe un 
caiet. 

— În cât timp puteţi termina construcţia? 

— Mai avem nevoie de o zi sau două, domnule general. 

— Știu că e greu, dar trebuie să urgentați. Ne așteptăm din 
clipă-n clipă la o încercare de-a turcilor în acest sector. Mâine 
am dori să avem poziţiile gata de luptă. 

— Am înțeles, domnule general. Oamenii muncesc din 
răsputeri. 

— Știu, spune generalul. Nădăjduiesc că mâine vom avea și 
crochiul întăriturilor și amplasamentelor pentru baterii. După 
știrile ce le avem, încercarea inamicului se va face aici, la sud 
de Etropol. Osman Pașa știe că ne-am întărit, de aceea va face o 
ieșire cu forțe mari. Trebuie să ţinem piept cu orice preţ! 

Generalul salută și pleacă. Reîncepem lucrul cu și mai multă 
îndârjire; om lângă om, unealtă lângă unealtă, zorim până la 
căderea întunericului. Ne întoarcem la ambulanţă frânţi de 
oboseală. Medicul-șef îl întreabă pe sergentul Mihalache: 

— Ce tot faceţi voi acolo, la fortificaţii? lese ceva, sau 
încurcați lumea degeaba? 


— E lucrare mare, răspunde sergentul. Între Gorni Etropol și 
Dolni Etropol avem acum două întărituri, înarmate cu tunuri. 
Mâine dimineaţă instalăm bateriile. Pe urmă, n-au decât să 
poftească alde Osman Pașa! 


20 octombrie 1877 


L-am revăzut cu bucurie, pe căpitanul Moise Groza. A venit la 
poziţiile noastre, să rânduiască trupele în întăriturile proaspăt 
construite. A venit și la noi, la ambulanţă; eu și Toader eram 
plecaţi după apă, la fântâna din preajma morii din vale; abia 
când ne-am întors l-am văzut stând de vorbă cu medicul-șef. 

— Toadere, bine c-ai venit, spune doctorul. Uite, domnul 
căpitan Groza vrea să-ţi mulțumească. 

— Mi-ai salvat viaţa, feciorule, adaugă căpitanul și dă mâna 
cu Toader. Eşti inimos. Nădăjduiesc că așa faci și cu ceilalți 
răniţi. 

— Totdeauna, se grăbeşte să răspundă doctorul. A și fost rănit 
în august, la Griviţa... 

— Faceţi propunere de decorare, spune căpitanul. O s-o susțin 
și eu din toată inima. 

— Nu pentru decorație... Dar vă mulțumesc... îngână Toader 
cu glas pierit. Nu știu dacă merit... 

— Cei vrednici merită totdeauna răsplată, spune căpitanul. 
Astăzi doi căpitani de călărași, Alexandrescu și Costescu, au fost 
propuși pentru „Steaua României”. 

— Oho, se miră doctorul. Ce faptă au făcut? 

— O recunoaștere de mare preţ pentru cartierul general. Se 
zvonise că trupe inamice dinspre sud-vest se îndreaptă spre noi, 
urmând să ne lovească din spate. Escadroanele acestor ofițeri 
au primit ordin să cerceteze în părţile de dincolo de satul Altimir. 
Au umblat aproape șaizeci de kilometri, s-au ciocnit cu un 
escadron de cerchezi și s-au întors cu un prizonier, după ce 
cercetaseră situația exactă a locurilor. Acuma știu că n-avem a 
ne teme de-o lovitură din spate și nu ne irosim forțele întărind o 
poziţie care nu-i ameninţată. 

— Dar dinspre partea Plevnei? întrebă doctorul. 

— Avem știri că dușmanul o duce greu. Osman Pașa nu era 
pregătit pentru un asediu lung; o vreme și-a trimis oamenii să 
adune recolta din împrejurimi, dar acum nu mai poate. E 


împresurat din toate părţile. Singura ieșire mai lesnicioasă ar fi 
drumul de vest către Sofia, de aceea Marele Cartier General 
pune preț pe poziţiile de aici. Trupele din cetate nu mai au 
hrană nici pentru vreo lună; stau prost cu proiectilele de 
artilerie; au mulţi răniţi. Ne așteptăm la o încercare disperată de 
străpungere a încercuirii. lar atunci... 

Pumnul mare, viguros, al căpitanului Groza se strânge, 
arătând cam ce-ar păţi oastea din cetate în încercarea ei de a 
ieși din încercuire. 

— Asta-i, dragii mei, încheie căpitanul. Și-acuma, mă duc. Am 
de umblat până diseară; vreau să mai văd cu ochii mei ce-au 
făcut ostașii, cum s-au pregătit și cum străjuiesc drumurile. Plus 
că trebuie să le vorbesc mai pe-nțeles despre semnale. 

— Ce semnale? se miră doctorul. 

— Există parole pentru trupele care fac de gardă. Dar cineva 
a uitat această parolă; nu se știe bine cine. Ceea ce se știe e că 
infanteriștii din avanposturi au tras asupra cavaleriștilor, luându- 
i drept inamici. Asta, pentru că unii sau alţii dintre ei n-au 
cunoscut parola cuvenită. 

— Asta ar fi culmea! mormăie doctorul. Ostași loviți de 
gloanţele propriilor lor camarazi. 

— Tocmai ca să nu se mai petreacă în viitor asemenea 
încurcături, spune căpitanul Groza. Poate nici noi, la vremea 
când ne ocupam pe-ndelete de instrucţia trupelor, n-am stăruit 
destul asupra acestui amănunt. 

— lată o învățătură de-a războiului, zâmbește doctorul. 

— Din păcate, învăţăturile războiului se plătesc scump. 

După plecarea căpitanului Groza, doctorul cheamă un gornist, 
ne dă adunarea și un ceas întreg ascultăm feluritele semnale 
folosite în armata noastră: deșteptarea, adunarea, masa, apelul, 
atacul, adunarea sergenţilor, retragerea, stingerea. După un 
ceas suntem pe jumătate asurziţi, dar am mai căpătat o 
învățătură... 


28 octombrie 1877 


O dimineaţă cu soare mult. Vântul rece dinspre munţi ne 
amintește însă că iarna e pe aproape. 

— Prinde bine flanela mea moldovenească, spune Toader. 
Dacă aș avea și niște mănuși, nu mi-ar păsa de nimic. 


Stăm amândoi în avanposturi, alături de dorobanţi. De la 
divizie s-a dat ordin să facem un exerciţiu de alarmare, pentru 
situaţia că trupele turcești încearcă să străbată pe șoseaua spre 
Sofia. Noi, ostașii de rând, nu prea pricepem acest exerciţiu, dar 
comandanții îi dau mare importanţă. Îi văd măsurând cu ceasu-n 
mână timpul de mișcare al trupelor de la o poziţie la alta; hărţile 
foșnesc în bătaia vântului, ofițerii dau comenzi, soldaţii tropăie 
bucuroși prin șanțurile dintre poziţii, tunurile sunt mutate de 
colo colo, așa cum ar cere-o situaţia reală. 

Spre prânz, ne mutăm în reduta de la Gorni Etropol. Suntem 
aproape toată brigada la un loc; în urma noastră duruie roţile 
tunurilor care-și vor lua poziția în noile amplasamente. Reduta, 
deși clădită în grabă, are ziduri groase și șanțuri adânci pentru 
avanposturi. Un drum acoperit o unește cu reduta de pe latura 
cealaltă a văii. Mă urc pe parapet. De sus, se văd bine bateriile 
turcești de la Opanez, de care ne despart numai trei kilometri. 
Șoseaua care duce la Plevna, bine întreținută, e pustie acum. 
Încerc să-mi închipui cum ar arăta cu diviziile lui Osman Pașa 
înșirate în faţa podului pentru care se înfruntă acum, cu lovituri 
rare, bateriile noastre și cele turcești. Din depărtare, bubuitul 
tunurilor seamănă cu lătratul unor dulăi somnoroși dar puși pe 
harţă, care nu îndrăznesc încă să se repeadă unul asupra altuia. 

— De s-ar hotărî odată, spune Toader. 

— De ce? Te-ai plictisit? 

— Ne prinde iarna pe-aici. Cum să iernezi în cort, cum să 
îngrijești de răniţi? 

— S-au mai dus războaie iarna. 

— De nevoie, o să-l ducem și noi, pune Toader capăt discuţiei. 


2 noiembrie 1877 


Binoclul sergentului trece din mână-n mână, deși nu ne este 
de mare folos. Valea Plevnei e învăluită într-o ceaţă ușoară; 
fumul tunurilor atârnă, alb și greu, în preajma poziţiilor. leri s-au 
dat lupte acolo, între bateriile de la Opanez și redutele 
construite de ostașii noștri în fața satului. Aflăm că batalionul de 
vânători a ocupat o poziție înaintată în faţa redutei turcești și 
acum dușmanul încearcă să-i scoată de acolo. 

— De câte ori se schimbă companiile din avangardă, turcii 
trag de mama focului, ne povestește un sanitar venit după 


materiale. 

— Și-ai noștri nu trag? 

— Trag, dar întăriturile de la Opanez sunt făcute cu cap. Au 
trei rânduri de redute, cu care apără pe-o parte podul, pe partea 
cealaltă îi ţin la distanţă pe ai noștri. 

— Ar trebui să-i atacăm, spune Toader. 

— Uite unde era strategul! îl iau în râs. Ce rost ar avea acum? 
Să ataci o cetate întărită, să expui oamenii? Osman Pașa o să 
iasă singur dintre ziduri. Și-atunci, la luptă dreaptă, cum se 
spune în popor. 

— Se zice că i-au dat un ultimatum. 

— Da, dar Osman a refuzat să se predea. Cred că așteaptă 
ajutor. Să nu ne mirăm când ne-om pomeni atacați de cei din 
Rahova, și cu Osman Pașa în coaste. 

— Rahova asta! Ar trebui să se termine odată cu ea. 

— Așa e vorba, spune sanitarul de la divizie. 


10 noiembrie 1877 


— A căzut Rahova! 

Strigăm de bucurie și ne azvârlim căciulile în sus. Sergentul 
Mihalache abia așteaptă să ne potolim ca să ne poată povesti în 
amănunt. Atrași de zarvă, vin ostașii de la trenul de muniții și 
cei din bivuacurile apropiate. Sergentul stă să vină toţi, pe urmă 
își răsucește mustaţa și începe: 

— Tot dorobanţii săracii! Ai care sunteţi mai vechi aţi auzit de 
maiorul Giurescu. El a dat primul atac, cu Regimentul patru. Un 
atac tare și prima redută, Leskoviţa, a fost luată. Când să ia și-a 
doua redută, maiorul Giurescu a fost lovit de glonț. Un foc 
puternic i-a oprit în loc pe dorobanţi. Maiorul Ene, care-a luat 
comanda, a hotărât alt atac. Dar turcii i-au oprit și de astă dată. 
Maiorul Ene a căzut și el... 

— Săracul! E de la noi, din Bacău, spune unul dintre sanitari. 
Pe frate-său mai mic îl cunosc bine. 

— Chiar frate-său l-a luat și l-a dus în ţară, să-l înmormânteze 
la Bacău. Când turcii au trecut la contraatac, ai noștri au mai 
împins înainte o companie și i-au oprit. Dinspre apus, unde se 
afla altă redută, ataca Regimentul zece. Au luat reduta, dar 
maiorul Mateescu a fost rănit și în locul lui a luat comanda 
căpitanul Merișescu. Noaptea, turcii din Rahova au ieșit pe furiș, 


după ce-au trimis un batalion și ceva călăreţi să-i atace pe ai 
noștri din altă parte. Românii au prins șiretlicul și s-au luat după 
ei, împreună cu cavaleria. Au luat vreo cincizeci de prizonieri și 
o sută cincizeci de căruţe. Pe urmă, au ocupat cetatea împreună 
cu unitățile de la Bechet. Trei sute de morți și răniţi ne-a costat 
Rahova, încheie sergentul Mihalache. 

Mai spre prânz, Toader vine misterios la mine: 

— Nu spui nimic, ai? Ce fel de prieteni suntem noi? 

Mă uit la el mirat. Abia acum văd că ascunde ceva la spate. 

— Scrisoare! strig. 

Mă reped la el, el se ferește, îl dobor cu o piedică și-i smulg 
scrisoarea. Toader se preface învins, dar când nu mă aștept, 
iată-l deasupra mea, ţintuindu-mă la pământ: 

— Mărturisește! De unde e scrisoarea? 

— Poate... de acasă. 

Știu bine că nu-i așa. Nu aștept scrisoare de acasă; abia am 
scris eu, și am statornicit cu mama un obicei - să ne scriem 
după ce primim răspuns, ca să nu se încrucișeze veștile pe 
drum. Scrisoarea nu poate fi decât de la Mioara. l-am trimis un 
plic la lași, la spital, și iată răspunsul, plicul albăstrui pe care-l 
strâng în pumn, după ce-a fost în puterea lui Toader. 

— Vorbește! De unde așteptai scrisoare? 

Mă dau bătut. Ne ridicăm amândoi, ne scuturăm firele de 
iarbă lipite de haine. Toader mă lasă să deschid plicul, să 
parcurg în grabă, pentru mine, rândurile egale, caligrafice, cu 
înflorituri la capete de rând. Apoi îi citesc și lui: 


Dragă Costine, 

M-am bucurat văzând că nu ti-ai uitat camarazii de luptă, deși 
acum sunt o biată „civilă”, în timp ce tu, acolo, îti arăţi mai 
departe vitejia. M-am bucurat mai cu seamă că ești sănătos și 
teafăr; după atâta vreme tot imi mai sună în urechi 
împușcăturile și bubuiturile și strigătele celor porniti la asalt. 

Am părăsit spitalul acum o săptămână. M-am vindecat, dar 
doctorii mi-au spus să mă feresc de răceală. Despre o întoarcere 
pe front nici nu poate fi vorba, deși eu aș fi dorit foarte mult. Pe 
aici lumea e foarte bucuroasă de izbânzile românilor; se publică 
mereu frânturi din ziarele străine care laudă vitejia dorobanților; 
tata ne-a citit o mulțime de articole de acest fel. Îţi trimit și tie o 
tăietură din ziar...” 


— Unde-o fi? întreabă Toader nerăbdător. Caută bine în plic! 
Cercetez plicul, găsesc o bucată din ziarul „Românul”. Citesc cu 
glas tare frazele subliniate cu creion roșu: 

— „Niciodată n-aș fi crezut să văd atâta bravură la o trupă 
care până atunci n-a cunoscut focul... Armata română merită a fi 
pusă lângă orice altă armată a Europei și oricine poate fi 
mândru de soldații și ofițerii ei, care au dat probe atât de 
strălucite de vitejie.” 

Toader aproape că-mi smulge din mână frântura aceea de 
ziar împestrițată cu sublinieri. 

— De când e ziarul? 

— Uite că scrie dedesubt: „Românul” din 3 septembrie. 
Articolul e tradus după ziarul „Bund” din Berna. 

— Și noi n-am știut nimic... 

— Aveam altele de făcut atunci... 


17 noiembrie 1877 


Zilele trec, pe front nu se întâmplă nimic, o așteptare 
încordată stăpânește liniile noastre de avanposturi. Sub 
ocrotirea lor, ostașii diviziei muncesc din greu: întind linii de 
telegraf, croiesc drumuri între poziţii, întăresc adăposturile 
pentru baterii. Am luat și noi parte la aceste pregătiri. În fiecare 
zi, o parte din timp lucrăm cu lopata în mână: săpăm șanțuri, 
îndreptăm drumurile pentru tunuri. 

— Oare nu-i zadarnică această muncă? îl întreb într-o seară 
pe doctor. 

— Nu, răspunde el. Am văzut harta la divizie. Asediul e 
împărțit în șase sectoare, iar sectorul nostru e cel mai însemnat. 
Nu știm încă pe unde va încerca Osman Pașa să spargă cercul 
din jurul cetăţii. Dar pe oriunde ar ieși, o va face cu forțe mari. 
De aceea, trupele dintr-un singur sector i-ar ţine greu piept. 
Trebuie să primească grabnic ajutor de la vecini. Și-atunci 
comunicațiile între sectoare sunt un lucru foarte important. 
Trebuie să muţi în grabă oameni și tunuri, să ai întărituri 
pregătite din vreme... 

Pânda urmează zi și noapte în jurul cetăţii. Dar inamicul nu dă 
niciun semn... 


18 noiembrie 1877 


Aseară, târziu, un călăraș din avanposturi ne-a adus un soldat 
turc bolnav. 

— Ce are? întreabă doctorul. 

— Nu înţelegem nimic din ce spune, răspunde călărașul. Arată 
mereu spre burtă și se vaită. 

— Cum aţi pus mâna pe el? 

— Apoi nu-i numai el. Sunt alţi opt și un sergent. Au dezertat 
din Plevna. 

Doctorul îl cercetează pe bolnav, se uită la ochii lui, la mâinile 
lui. E un flăcău înalt și osos, cu ochii duși în fundul capului; 
rasuflă greu și e palid la faţă. Uniforma lui e zdrenţuită și 
murdară, iar cizmele, roase, sunt legate cu sfori. 

— Cred că nu-i priește raţia lui Osman Pașa, spune doctorul 
încet. O să-i dau un calmant; dar cred că leacul cel mai potrivit e 
o cină ca lumea. 

— Asta spuneau și ei, încuviințează călărașul. Când i-a 
cercetat domnul căpitan, au spus că nu mai au merinde și nici 
lemne pentru foc. lar hainele... vedeți bine cum arată. 

— Nu-i înţeleg deloc pe generalii lor, oftează doctorul și-i 
întinde bolnavului doctoria. Oare nu-și dau seama că-și istovesc 
oamenii zadarnic? 


23 noiembrie 1877 


— De-acuma nu mai încape îndoială, spune sergentul 
Mihalache. Turcii vor ataca în sectorul nostru. 

— De unde știți? întreabă Toader. 

— Am eu semnele mele. Mai întâi, că s-au pornit să dreagă 
podurile de peste Vid. Ai noștri îi tot bat cu tunurile, dar sunt 
prea departe. Cad ghiulele când în stânga, când în dreapta 
podului. Și-apoi exerciţiul de alarmare. Mâine vor veni câteva 
batalioane de peste Vid, să ne întărească poziţiile. Statul major 
vrea să vadă cât timp le trebuie ca să ajungă pe linia noastră. 


24 noiembrie 1877 
Exerciţiul a fost un adevărat spectacol. De sus, de pe platoul 


nostru, vedeam în vale cum se apropie batalioanele în marș 
forțat. În urma lor, bateriile însoţite de călărași. Au ajuns către 


prânz în spatele avanposturilor noastre, unde au rămas până 
seara. Apoi s-au întors la locul lor. 


26 noiembrie 1877 


— Turcii se pregătesc de plecare, ne spune un călăraș. Eram 
în recunoaștere cu domnul căpitan Zosima și-am auzit zgomot 
mare de roți în cetate. 

— Să poftească, râde sergentul Mihalache. Din câte știu eu, 
ne-am pregătit să-i primim. La fel și rușii din dreapta noastră. 

— Au mai făcut două poduri, adăugă călărașul, în dreapta și-n 
stânga podului de piatră. O să fie nuntă mare, flăcăi! 


27 noiembrie 1877 


Mișcare mare de trupe drept în faţa noastră, la gura Plevnei. 
Ocrotit de bateriile de la Opanez, inamicul își așază trupele 
pentru atac. Primim ordin să dormim îmbrăcaţi, iar caii să aibă 
harnașamentele pe ei. Batalioanele din rezervă sosesc pe 
poziţiile noastre. E o noapte rece, dar aproape că nu simţim 
frigul. Încordarea ne stăpânește pe toţi. Auzim, în depărtare, 
duruitul înfundat al roţilor de la tunuri. Gărzile din avanposturi s- 
au dublat; primim și noi ordin să ne apropiem de linia înaintată a 
apărării. Dormim pe furate, cu capul pe sacii de pansament... 


28 noiembrie 1877 


În zori, trupele din valea Vidului au trecut podurile, sub focul 
bateriilor noastre. În jurul podurilor sunt baterii care bat înainte, 
să le deschidă drumul. Un atac înverșunat se dezlănţuie în 
dreapta noastră, în poziţiile grenadierilor ruși. Impușcăturile se 
aud acum chiar în preajma redutelor; bateriile rusești au tăcut... 

Primim ordin să venim în ajutorul grenadierilor. Alergăm mai 
mult de-un kilometru, ajungem la întăriturile construite de mâna 
noastră, cu săptămâni în urmă. Acolo bătălia e în toi. Turcii au 
pus mâna pe cele două redute; în șanțurile din jur lupta 
urmează corp la corp. Dorobanţii se năpustesc, cu armele gata 
de luptă. Trag, lovesc; strigă; turcii încep să dea înapoi, reduta e 
din nou în mâinile noastre... 

Alergăm acum să îngrijim răniții. În șanțuri zac cu zecile: 


români, turci, ruși. Unii și-au dat suflarea încă înainte de 
terminarea luptei; alţii strigă după ajutor... Chirurgii și sanitarii 
lucrează de zor. Ne facem și noi datoria, ridicând în răstimpuri 
privirile, să vedem ce se petrece. 

Turcii fug. 

Lasă în mâna trupelor noastre zece tunuri și un drapel de 
luptă. 

— După ei! strigă ofiţerii, pornind cei dintâi pe urmele 
dușmanului. 

Lăsăm răniții în grija celor de la ambulanţa diviziei. Acum 
trebuie să ne ţinem aproape de trupele noastre. Vor mai fi lupte, 
înainte ca dușmanul să fie doborât... 

Alergăm în jos, către Vid. Turcii încearcă să treacă podul, dar 
din spate se aud împușcături dese și salve de tun. 

— l-au înconjurat ai noștri, strigă sergentul Mihalache. Le-au 
luat și ultima redută. Acuma nu mai au încotro... 

Loviţi din spate și din flancuri, turcii se întorc iarăși spre noi. 
Pe poduri e îmbulzeală mare; tunuri, căruţe, cai loviți de 
gloanţe; nu se mai pot retrage în cetate. Atunci îi vedem, 
deznădăjduiţi, încercând din nou o trecere prin partea noastră. 
Dar din urmă aleargă valuri noi de dorobanţi; salvele trosnesc 
fără-ncetare, rândurile dușmane se răresc... 


— la seama, Costine! 

Mă plec fulgerător. Câţiva turci s-au strecurat prin stânga 
noastră, urmăriţi de cavaleriști. Gloanţele îmi șuieră pe 
deasupra capului. Ilmpreună cu sergentul, alergăm către o 
ridicătură de pământ. Ne culcăm, începem să tragem; turcii vin 
spre noi... 

De unde-a apărut Toader, cu mantaua sfâșiată până la brâu 
de o baionetă? În urma lui aleargă doi turci înalţi și mustăcioși. 

— Toader, culcat! 

Intelege într-o clipă, se azvârle la pământ. Tragem, eu și 
sergentul, în aceeași clipă. Dușmanii se prăbușesc... 

In spatele nostru se aud deodată bubuituri. Atât de dese încât 
nu le mai poţi număra; parcă toate tunurile trag în aceeași clipă. 
Vâjâie peste capetele noastre zeci de proiectile și se sparg în 
vale, în tabăra dușmană îngrămădită între apa râului și porţile 
cetății. 

— Înainte! strigă ofiţerii. 

Rândurile dorobanților, infanteriștilor și călărașilor țâșnesc în 
atacul hotărâtor. Unii cad, izbiţi de glonţ, dar ceilalți aleargă, 
izbesc liniile dușmane cuprinse de învălmășeală... 

Mă opresc să dau ajutor unui dorobanţ bărbos, cu faţa aspră. 
E lovit grav, abia mai răsuflă. Încerc să-l liniștesc: 

— Lasă, frăţioare, nu-i nimic grav... 

Moare în braţele mele, cu un zâmbet ciudat pe obrazul acela 
acoperit de barbă. 

Când mă ridic, urale prelungi răsună în toată valea: turcii au 
înălțat steagul alb în mai multe locuri deodată... 

Ne regăsim, într-un târziu, la porţile Plevnei. Mărșăluim pe 
șoseaua străpunsă ici și colo de exploziile obuzelor. O liniște 
nefirească s-a lăsat peste locurile unde acum un ceas lupta era 
în toi. 

Auzim din urmă strigăte: 

— Loc! Faceţi loc! 

Ne dăm deoparte. Un cortegiu ciudat trece pe lângă noi. 
Recunosc în frunte pe căpitanul Zosima, cu escadronul lui. Îl 
urmează o trăsură străjuită de călăreţi cu săbiile scoase. Un 
zvon trece prin coloană: 

— Osman Pașa! Osman Pașa, luat prizonier! 

Incerc să văd, sub coviltirul trăsurii, chipul generalului turc. 
Nu văd decât o siluetă răsturnată pe pernele trăsurii. Aflu mai 


apoi că Osman Pașa este rănit și a fost prins împreună cu șase 
generali de-ai lui... 


2 decembrie 1877 


După căderea Plevnei, a fost necesară o divizie întreagă spre 
a escorta miile de prizonieri turci până la București. Ambulanţa 
noastră face parte din această divizie, alături de Regimentul 13 
dorobanţi, Batalionul 2 vânători, Regimentul 3 călărași și de alte 
trupe. Ne regăsim cu vechii tovarăși de luptă, la începutul unui 
drum greu. Ne așteaptă zile aspre, cu viscol, cu suferințele 
răniților, cu ameninţarea bolilor care bântuie printre prizonieri... 

Inainte de plecare ni se citește Ordinul de zi nr. 172, dat cu 
prilejul cuceririi Plevnei: 


Ostași, 

Străduințele voastre, nobilele și eroicele suferințe ce ati 
îndurat, sacrificiul generos ce ati făcut cu sângele și cu viata 
voastră, toate acestea au fost răsplătite și încununate în ziua în 
care îngrozitoarea Plevna a căzut înaintea vitejiei voastre, în 
ziua în care cea mai frumoasă oaste a sultanului, cel mai ilustru 
și brav general al său, Osman biruitorul, a fost biruit și a depus 
armele înaintea voastră și a fraților voștri de glorie, soldați ai 
Maiestății Sale Imperatorele Rusiei. 

Povestea faptelor mărețe ale trecutului vostru, voi ati 
îmbogățit-o cu povestea faptelor nu mai puțin mari ce ati 
săvârșit; și cartea veacurilor va păstra din neștersele ei foi 
numele acestor fapte alături de numele vostru... 

Atunci când veti ajunge la căminele voastre, în orașele, satele 
și cătunele în care v-ati născut, veti spune părinților, fraților, 
rudelor voastre ce ati făcut pentru țară. 

Bătrânii vă vor asculta amintindu-și vremurile de mărire ale 
neamului românesc de care din moși-strămoși au auzit. 

Tinerii vor vedea în voi exemplul însuflețit al datoriilor 
viitoare, iar măreața figură a României va privi mândră și 
liniștită că veșnică-i va fi viața pe cât va avea fii cu inimi calde ṣi 
brațe voinice ca ale voastre...” 


Povestea mea se încheie aici. Nu și povestea războiului, care 
a mai durat luni de zile; la Sahri Pașchioi, Tatargic, Rupcea, 


Novoselo, Smirdan și Vidin au răsunat bubuit de tunuri, uralele 
dorobanţilor și călărașilor și roșiorilor; au sângerat noi 
batalioane și escadroane, pentru triumful cauzei drepte căreia 
toţi fiii acestui neam de viteji i-au închinat puterile lor, sângele 
lor, viaţa lor: /ndependența de stat a României. 


Lai 7.25