Edgard Thome — Misiune Speciala

EDGARD THOME 


MISIUNE SPECIALĂ 


EPOPEEA UNUI PARAŞUTIST IN FRANŢA OCUPATA 


Prolog 7 decembrie, 1945 

CEREMONIE MILITARĂ FRANCO-ENGLEZĂ LA DOMUL 
INVALIZILOR ! 'n curtea de onoare, ostaşii stau în poziţie de 
drepţi. Ceaţa le estompează conturul, îndulcindu-le trăsăturile. 
Sunt englezi şi francezi, viteji din cei adevăraţi, meritând ne 
deplin decoraţiile pe care le vor primi. 

Un soare blând aureşte cupola Invalizilor în clipa când 
jeneralul Legentilhomme, guvernator militar al Parisului,? E 
pregăteşte să remită «Legiunea de Onoare» la paisprezece 
dintre aliaţii noştri britanici. 

Doi dintre ei sunt făcuţi comandori, doi ofiţeri, iar zece 
cavaleri, primind totodată şi «Crucea de Război» - 

Apoi e rândul francezilor, care sunt făcuţi «Companioni ii 
Eliberării». E vorba de tânărul locotenent Thome, para-şutist, de 
locotenentul Noguez, din Forces Frangaises Libres 2, de domnul 
Lacombe şi de căpitanul Renău - reprezentat de tatăl? Său - 
căruia i se deccmează decorația post-mortem. 

1 Reportaj de Lily Guetta. (n. ed. fr.). 

2 Forces Franyaises Libres, FFL, France Libre; eze Libere 
(N.t). 

Forţele FranCens monte înălţătoare prin însăşi simplitatea 
ei şi meritul celor care iau parte la ea. 

Gândurile mi-o iau razna, aşa cum mi se înlâmplă ot de 
câte ori lucrurile nu mă amuză cine ştie ce. „Auu!"_ Un auu 
tăcut, bineînţeles, căci ar fi necuviincios să tu] bur alinierea 
impecabilă a ofiţerilor englezi care mă în cadrează, deţinătorii 
unei - «Legiuni de Onoare» nou-nouţe generalul 
Legentilhomme, pus în dificultate de statur, lui mică, s-a sprijinit 
un piculeţ de mine, ca să-mi prind pe veston Crucea eliberării. 
Agăţat de-a-binelea de pan glică, trase în jos din răsputeri, în 
timp ce dublul ac d oţel, lung de vreo cinci centimentri, îmi 
străbate cu uşurinţă buzunarul tunicii şi pectoralul stâng. 

E ultima mea rană de război. 


E şi rămasul bun pe care-l spun definitiv armatei, can m-a 
ţinut-în rândurile ei şase ani, pe când eu n-aveam di gând să-i 
acord din viaţa mea decât termenul strict de ur an şi jumătate. 

Dar venise războiul. lar armata, în timp d-? Război, ţ 
singurul loc unde unui bărbat îi "sade bine să se afle dac; vrea 
să-i poată „privi pe ceilalţi fără să roşească, iar cerul fără să 
tremure". 

Partea întâi SA Al DOUĂZECI DE ANI IN '940 

NORI NEGRI 

Totul a început pentru mine printr-o eroare de orientare.! 
Câţiva ani petrecuţi în ambianța sănătoasă şi exaltantă ce 
caracteriza cercetăşia din vremea aceea, câteva perioada de 
şedere la mănăstirea trapistă din Orval - care sublima pentru 
mine misterul pădurii natale din Ardeni - fuseseră de-ajuns ca 
să-mi închipui că am vocaţie religioasă. 

Doi ani petrecuţi la seminar mă încredinţară însă uşor că 
argumentările teologice rămâneau pentru totdeauna străine de 
mine. Aveam abia optsprezece ani când m-am întors la „viaţa 
lumească", un pic dezamăgit, un pic încurcat şi fără dorinţa de-a 
mă schimba. 

Şi pentru că nici o activitate nu mă atrăgea în mod 
deosebit, am hotărât că cel mai urgent era să scap de armată. O 
unitate convenabilă se alia chiar în pragul casei mele şi m-am 
angajat, anticipând încorporarea, în Regimentul 8 de Zuavi. 

Pe -vremea aceea, viaţa unui recrut nu era nimic altceva 
decât servitute fără grandoare r: corvezi, marşuri ne-si'irşite, 
instrucţie bâlbâită de suboţiferi - cel mai adesea mediocri - sau 
perorată de ofiţeri foarte mulţumiţi 1 Aluzie la lucrarea lui Aljred 
de Vigny (1797-18C3), Servi-tude et grandeur militairefi (1835),. 
Servitute şi grandoare de o>! Aş". (N.t.) de ei înşişi şi mai 
preocupaţi de „viaţa lor mondenă" de-cât de grija de a-i înţelege 
pe oameni şi a-i pregăti să fie soldaţi. 

Promiscuitatea dormitorului comun îmi era cu deosebire 
neplăcută, după viaţa tihnită, ce ne îmbogăţea lăuntric, dusă la 
seminar. 

Se terminase cu discuţiile despre literatură, se terminase 
şi cursul de istoria artei în care Jacques Simon, meşter sticlar din 
Reims, ne învăţa să fim sensibili la frumuseţe, se terminase cu 
argumentaţiile curtenitoare prin care refăceam lumea, se 
terminase cu partidele de şah şi de tenis. Trecusem fără nici un 


fel de tranziţie dintr-un univers confortabil, protejat, dacă nu 
chiar elegant, la o viaţă asemănătoare întrucâtva cu. Aceea a 
unui rândaş, într-u'n mediu cu bunăştiinţă vulgar, meschin, laş şi 
agresiv. 

Nici vorbă nu putea fi să ies din armată, căreia îi fusesem 
închiriat pe doi ani, dar puteam, măcar, să scap de dormitorul 
comun, de mirosul, de slinul şi de vacarmul lui. Voiam să fiu 
singur, să am o cameră a mea, să pot citi în voie. Ambiţia asta 
nu avea nimic deplasat: era de-ajuns să devii subofițer. Simplu, 
accesibil, la în-demână. 

Timp de şase luni, am urmat şcoala de subofiţeri rezervă. 
Am ieşit primul dintr-un pluton care forma sergenţi destinaţi 
companiilor de mitraliori şi bineînţeles, mă pomenesc vărsat 
într-o companie de recunoaştere. Aveam, în sâârşit, o cameră a 
mea, linişte, timp liber, numai că primul galon, ca şi primele 
mele responsabilităţi, m-au găsit la fel de nepregătit ca-n prima 
zi de încorporare. 

Imi cunoşteam binş treaba de subofițer mitralior şi eram 
gata s-o fac cât mai bine. Eram în stare să demontez două tipuri 
de armă într-un timp record, cu ochii închişi şi în joacă: 
mitraliera Hotchkiss şi carabina de cavalerie. Eram apt să 
comand un pluton de mitraliori, să ajustez trageri indirecte şi 
antiaeriene, să reglez un tir de mor-tier. Pe când acum, după ce 
fusesem vărsat într-o companie de recunoaştere, nu dispuneam 
de nici o cunoştinţă utilă pentru noua mea ocupaţie: 
armamentul era altul, comenzile diferite; după cum diferită era 
şi tactica. Eram complet derutat şi, în consecinţă, lipsit de orice 
siguranţă ca să pot comanda. Crezusem că ajung la un liman 
devenind suboţifer şi iată că regatul multvisat se prefăcea în 
ţăndări, îmi venea să plâng de ciudă şi chiar am şi plâns. 

Lunile de cazarmă mă deformaseră, fără să-mi dau 
seama. Nu eram decât un robot programat să răcnesc ordinele 
cuprinse în Regulament. Le ştiam pe cele de la mitraliori, dar n- 
aveam habar de cele de la recunoaştere. lată cauza pentru care 
mă simţeam incapabil de-a fi ascultat. 

Toate astea mi se par acum,. După trecerea a patruzeci 
de ani, tare departe, cât se poate de triviale şi puerile, dar 
dovedesc îndeajuns în ce măsură cele ce se învățau pe atunci în 
armată ne transformau în nişte maşinării rudimentare, pe care 


cel mai mărunt accident, cea mai măruntă schimbare a rutinei 
le descumpăneau, scoţându-le din funcţiune. 

După ce-am petrecut câteva săptămâni în noua mea 
companie, eram considerat un sergent normal. Furiile mele de 
timid compensau înfăţişarea de adolescent imberb, încât 
dădeam iluzia că am oarecare autoritate. 

Mă împrietenisem, cum era şi firesc, cu sergenţii care se 
pregăteau să dntre la Şcoala militară de infanterie Saint-Maixent 
sau care proveneau din copiii de trupă, însufleţiţi de viitoarea lor 
carieră, preocupările lor mi-i făceau mult mai apropiaţi decât pe 
bătrânii subofiţeri de carieră. Regăseam la unii dintre ei ecoul 
propriilor mele lecturi: 

Lyautey, Despre rolul social al ofiţeruluil şi Psichari, 
Călătoria centurionului 2. 

Pentru prima oară trăiam înconjurat de oameni maturi şi 
normal cultivați, care vorbeau despre meseria lor cu pasiune şi 
competenţă. Nutream faţă de ei o stimă nemărginită şi-nii 
plăcea să discutăm împreună aşa cum mi-a plăcut totdeauna s-o 
fac cu oricine îşi iubeşte meseria. Cunoaşterea celorlalţi m-a 
fascinat dintotdeauna şi pot sta zile întregi ascultând şi privind 
cum lucrează un fierar, un tâmplar, un grădinar, un păstor ori un 
braconier care-şi stăpâneşte meseria. 

Pe nesimţite, eram mai în largul meu. Oamenii îmi dădeau 
ascultare, fără să mă văd nevoit să strig, să ameninţ sau să 
pedepsesc. De la o zi la alta, îmi învăţam meşteşugul. Nu ştiam 
ce aveam să fac după terminarea stagiului, dar nu era o 
chestiune care să mă frământe, căci, pentru moment, îmi 
găsisem un echilibru acceptabil. 

Războiul însă începuse să se vestească: proclamaţiile 
isterice ale lui Hitler, mobilizarea parţială, chemarea sub arme a 
rezerviştilor, acordul de la Miinchen. 

Izolaţi practic de lume în centrul de la Mourmelon, nu 
aveam decât o idee confuză despre evoluţia evenimentelor 
politice. Ne îndeplineam zi cu zi neînsemnatele noastre 
însărcinări de rutină, fără originalitate şi fără geniu: marşuri, 
trageri, inspecții, „lucrări de întreţinere şi de igienă". 

„Marile manevre" nu ne aduceau, la scara noastră, nici o 
cunoştinţă nouă. Grupare de infanterişti pierduţi într-un 
neînțeles labirint de ordine, de contraordine, de marşuri şi 
contramarşuri, suportam cu pasivitate directive care se 


* Louis-Hubert-Gonzalve Lyautey (1854-1934), ministru de 
război, mareşal al Franţei, autor al unor lucrări de specialitate, 
între care Du râie social de Z'of/icier (1891). (N.t.) 2 Emest 
Psichari (1883-1914), Le Voyage du Centurion apare postum 
(1916). (N.t.) băteau cap în cap, preocupaţi numai şi numai de 
soluţionarea problemelor urgente: să-i hrănim pe oameni, să le 
oferim condiţii de dormit cât mai omeneşti posibile, să veghem 
la întreţinerea armelor şi la adunatul conştiincios al tuburilor 
goale de cartuşe. 

Restul era treaba ofiţerilor, li vedeam foarte puţin, ' erau 
cantonaţi aparte. Nu-mi amintesc să fi purtat vreodată vreo 
discuţie de orice fel cu careva dintre ei, niciuna din acele 
conversații destinse şi amicale, cum am avut apoi atttea cu 
paraşutiştii mei din Forţele Franţei Libere, la căldura unui foc de 
tabără. 

Fie că erau de carieră, fie că erau rezervişti, formau un 
clan izolat, mai preocupaţi de propriul lor confort decât să 
încerce să ne cunoască şi să ne instruiască. Cu timpul, am 
descoperit că nefericiţii de ei nu aveau, într-adevăr, ce să ne 
spună, căci de ştiut nu ştiau nimic, iar ideal n-aveau de nici un 
fel. 

Comandantul meu de companie, ofiţer provenit din trupă 
în războiul trecut, încornorat şi suferind de dispep-sie, ar fi 
trebuit neîndoielnic, să fie obiectul asistenţei unui psihiatru: ne 
pregăteam să pornim în manevre, iar el trecea în rcvislă 
materialul de cantonament. 

— Charton, bătrâne, spuse întorcându-se spre intendentul 
şef care-l însoțea, ai dat ordin să fie spoite marmitele? 

— Da, domnule căpitan. 

— Şi tăvile? 

— Da, domnule căpitan. 

— Dar găleţile de pânză, Charton, dar găleţile de pânză. 
La asta te-ai gândit? 

— Dar, domnule căpitan. Găleţile sunt. 

— De spoit, Charton. de spoit. 

— Cum, domnule căpitan, găleţile. de pânză? 

— Adevărat, Charton, ai dreptate, ai dreptate, dom' 
căpitan e ţicnit, dom' căpitan e ţicnit! 

Şi se îndepărta, scuturat do nechezatul ce-i ţinea loc de 
râs, bătându-se cu cravaşa peste chipiu. 


Incapabil să citească corect o hartă şi respingând total 
jdcea orientării după busolă, incapabil să redacteze sau să dea 
un ordin clar, era un tip de ofiţer destul de răspândit în 
regiment. 

În timpul acestei păci ciudate care nu putea duce decât) a 
un război ciudat, am cunoscut şi alte specimene de-ace-lasi 
calibru, ca, de pildă, acel comandant de batalion care voia să-l 
pună la arest pe ofiţerul cu sportul: găsea intolerabil să fie atâta 
noroi în faţa porţilor de fotbal, iar responsabilului nici măcar să 
nu-i fi trecut prin minte să dea ordin să se cimenteze careul de 
unsprezece metri. 

| 

Declararea războiului ne-a găsit destul de puțin pregătiți 
să ne acoperim de glorie, într-un an şi jumătate, n-am avut 
niciodată ocazia să văd o grenadă adevărată şi încă şi mai puţin, 
bineînţeles, să învăţ cum s-o folosesc. 

Am început războiul împotriva Reichului lui Hitler prinlr-o 
lungă plimbare în camion care, după nesfârşite ocoluri, opriri, . 
debarcări, îmbarcări, ordine şi contraordine confuze, ne-a dus. În 
trei 2ile. de la Mourmelon. la Soissons! ' 

Majurii se umanizau, răcneau mai puţin şi le spuneau 
bucuros oamenilor „măi băieţi". 

Spectacolul” matamorilor privilegiați de ieri care azi 
încercau să se împace cu plebea era mai curând întristător. Cei 
trei camarazi preferaţi şi cu mine găseam cu cale să zâmbim: 
fusesem multă vreme cercetaşi şi, dintotdea-una, considerasem 
că cei aflaţi în subordinea noastră sunt tineri la fel ca noi, 
încredinţaţi responsabilităţii noastre 1 Localităţi apropiate din 
două departamente vecine: Marne i, respectiv, Aisne. (N.t.) 
imediate şi cărora nu le puteam niciodată pretinde nimic pe care 
să nu-l fi putut face noi înşine. 

Atitudinea noastră din timp de pace se prelungea cât se 
poate de firesc şi în timp de război. Doar nu era să ne prefacem 
dintr-odată în demagogi. Ni se dădea ascultare fără ca aproape 
să dăm ordine şi nu aveam deloc să ne temem de cine ştie ce 
„glonte rătăcit", purtător de răzbunare, de care atâta vorbiseră 
„veteranii din '914' în amintirile lor umflate şi răsumflate. Cred 
de altfel că e vorba de o legendă şi că nicicând vreun galonat n- 
a pierit de moartea asta. 

Într-o bună zi, am pornit „pe front". 


Thionville. Montenach. Frontiera. Batalionul meu a urcat 
spre culmile de la Hammelsberg, de unde se retrăgeau 
rezerviştii germani, nu în prea mare ordine, împroş-cându-ne la 
întâmplare. Zi fără mare emoție: nici morţi, nici răniţi, din câte- 
mi mai amintesc. 

Îmi târam grupa de luptă după mine, fără să am o dată 
prilejul să ordon deschiderea focului. Seara, ocupam no man's 
land-ull dintre cele două graniţe, miraţi că războiul însemna 
marşul acela orbesc şi oarecum încâlcit spre nişte obiective 
nebuloase. 

Şi-atunci, „ca şi-n '914", am săpat tranşee şi ne-am 
instalat în ele o parte din toamnă, obişnuindu-ne cât ne stătea în 
putinţă cu glodul cretos şi cu ploaia. Corvezi de distribuire a 
hranei sub tirul intermitent al mortierelor, patrulări pline de 
circumspecţie, din care nu ne-am întors niciodată cu vreo umbră 
de prizonier, trişti vânători citadini care, neştiind nimic despre 
obiceiurile vânatului, n-am dat nici măcar de-o pană. 

Şi, tot ca-n '914, a sosit şi „schimbul". 

1 Ţară a nimănui (engl.) 

Am suportat cu pasivitate primele săptămâni de război, în 
care nu ne bătusem, iar acum coboram „la odihnă", la fel de 
lipsiţi de experienţă ca şi atunci când urcam „spre foc". 
Comunicatele sforăitoare şi ploaia de decoraţii, citările 
trâmbiţătoare şi felicitările reciproce ale statelor rna-iore nu 
schimbau cu nimic realitatea: în ceea ce priveşte războiul, eram 
la fel de netoţi ca şi-n clipa când instrucţia noastră militară se 
terminase. 

Cât despre mine, care crescusem în inima pădurii din 
Ardeni, printre vânători, pândari şi braconieri, cu greu 
înţelegeam felul cum procedam. Când vânezi mistreți, le iei 
urma, le descoperi bârlogul, îi înţărcui, îi încolţeşti şi-i răpui. 

N-aveam să izbutesc să fac astfel decât patru ani mai 
târziu, în fruntea tinerilor mei paraşutişti din Forţele Franţei 
Libere. 

DUNKERQUE 

„Războiul ciudat" | e numele pe care l-a lăsat în istorie 
perioada aceasta de expectativă laşă, când „din fierărie căleam 
oţelul victorios" sau când „drumul spre fierul Norvegiei era tăiat 
[.] şi tăiat avea [.] să rămână". lată ridi- 1 In original: la drole de 
guerre; perioadă din istoria Franţei premergătoare celui de-al 


doilea război mondial şi cuprinsă între 3 sept. 19D9. Dată la 
care Franţa declară război Germaniei hitle-riste, situându-se 
alături de aliatul ei Anglia şi 17 iunie 1940, dată, la care 
guvernul francez, condus de mareşalul Petain, cere armistițiu 
germanilor şi, prin aceasta, respingând propunerea Marii Britanii 
şi a premierului ei Winston Churchill de creare a Uniunii anglo- 
franceze şi de continuare a războiului prin eforturile comune ale 
ambelor ţări. Ocupată cu campania din Polonia (octombrie 
1939), Germania nu ripostează la declaraţia de război, iar colele 
fraze trâmbiţate pe-atunci de piticul Paul Reynaud, care îşi 
închipuia că e prim-ministru. 

Afişe frumoase reprezentau un infanterist hotărât şi senin, 
ţinând cu baioneta „linia albastră a Vosgilor". „Munciţi liniştit, el 
veghează", proclama legenda. Stranie veghe, în care regimentul 
nostru îşi omora timpul săpând şanţuri antitanc prin părţile 
Mauberge”ului. 

Vinul fiert al soldatului. Turneele teatrale pe front. Colete 
cu ciorapi, mănuşi şi fulare de lână pentru viitorii eroi. În 
schimb, nici urmă de marşuri, de antrenamente, ori instrucţie. 
Eram vreo câteva mii de salahori nepricepuţi, îndeletnicindu-ne 
să facem prost nişte lucrări jde tera-sament, Pe vremea aceea 
nu eram câtuşi de puţin insolent şi nici. Prin minte nu mi-ar fi 
trecut să critic ceva. Oare a-aveam un Stat-Major-General, care 
ştia el bine ce face? Oare Gamelin nu era un generalisim 
prestigios, după câte susţinea propaganda? Oare nu aveam 
atâtea divizii blindate, care trăgeau în obiective improvizate, 
aşteptând nerăbdător atacul din primăvară? Oare nu aveam 
cele mai bune avioane din lume şi cele mai bune tancuri? Ce să 
mai vorbim de linia Maginot! 

Un singur lucru mă îngrijora în mod confuz: reţinusem din 
lecturile mele din Lyautey că „nimic cu-adevărat mare nu se 
înfăptuieşte vreodată fără entuziasm", iar 'eu trupele francezo 
stau într-o expectativă tulbure, contând nepermis de mult pe 
posibilităţile de apărare ale liniei (fortificate) Maginot. În 
general. Statul Major francez e adeptul teoriei fronturilor 
defensive continui. Părerea aceasta, conjugată cu lipsa de 
pregătire şi dotare materială a armatei franceze vor face din ea 
un adversar extrem de slab în faţa atacului fulgerător al trupelor 
germane din primăvara lui 1940. După invadarea Norvegiei şi a 
Danemarcei, (aprilie 1940), a Olandei şi a Belgiei (mai 19io) aşa- 


numita campanie din Franţa ţine de fapt patru zile, 10 mai-l4 
mai, în această zi, de 14 mai, trupele germane pătrund în Paris. 
(N.t.) nu vedeam nici un fel de entuziasm în jurul meu. Ne 
duceam agale în fiece zi să răscolim câteva chintale de pământ 
îngheţat, iar scara ne afla învăluiţi în atmosfera călduţă de la 
popotă, jucând cărţi cei mai mulţi sau şah cei mai isteţi. 

Patrulări în pădurea Wamat. „Nimic de semnalat! al 
comunicatelor oficiale. 

Nu-mi închipuisem niciodată că războiul ar putea lua 
aspectul acelei lipse stupide de ocupaţie, că ne, vom petrece 
luni întregi fără să facem nici o manevră, nici un exerciţiu, fără 
ca măcar un ofiţer să ne pregătească pentru viitoarele noastre 
lupte. 

Bilanţul meu personal era departe de a mă linişti: ştiam, 
teoretic, să comand e grupă de luptă; se trăsese în mine şi-mi 
stăpânisem frica; dar mă întrebam cu îngrijorare cum voi 
reacţiona în faţa unui baraj de artilerie, a Unui atac de blindate 
ori a unui asalt de infanterie. Nici un exerciţiu nu ne pregătise, 
să îniruntăm aceste încercări inevitabile. Ca să spun drept, nu 
mă simţeam la largul meu. Obişnuit cu vânătoarea în mijlocul 
pădurii, eram descumpănit vă/ind că nimănui nu-i pasă să 
pregătească hăituiala. 

La 10 mai 1940 ne îndreptam spre Belgia. 

Autobuze venite de la Paris ne-au îmbarcat din 
cantonamente - figura eu „taxiurile pentru Marna"! * Nu-i vorba 
chiar de un delir eroic, desigur, dar oamenii se comportă bine: în 
sfârşit, ne mişcăm! 

Nu suntem oare şi la urma urmei, aceiaşi francezi care au 
retraversat Marna, după ce o luaseră mai întâi la goană, ca să 
se cramponeze de Verdun şi să-i dea peste cap pe 1 Aluzie la un 
episod celebru din timpul primului război mondial când, pentru a 
se asigura transportul de trupe şi materiale necesare bătăliei de 
pe Marna (1914), fuseseră rechiziţionate taxiurile din Paris. 
(N.t.) nemți, în 1918? Certitudinea asta e cam tot ce ne mai dă 
încredere. Las' că vedem noi. 

Şi-am văzut! 

Intâlnim coloane de refugiaţi belgieni, care ne strigă 
încurajări, autobuzele'goriesc cu toată viteza, suntem daţi naibii. 
Câteva avioane mitraliază convoiul, panica şi teama 
pătrund odată cu noi în şanţuri. Ne întoarcem la autobuze; după 


alarmă, întâlnim şi mai mulţi cai spintecaţi, cadavre sfârtecate 
de soldaţi, chesoane de artilerie în flăcări; ne încrucişăm cu 
trupele belgiene care se retrag, năuce, fără arme. Asta-i 
războiul. 

Seara, ne oprim undeva pe lângă Temploux. Regimentul 
se desfăşoară, pe cât se pare, fără o ţintă bine precizată. Aud 
pentru prima oară vorbindu-se de „apărare în arici" 1. O imagine 
grăitoare, nici vorbă. Dar unde ne sunt ţepii? 

Noaptea, tirurile antiaerienei ţes fără grabă o feerie de 
artificii, incendii izbucnesc în faţa şi în spatele nostru, un 
bombardier care trece la vreo câţiva kilometri face ca întregul 
regiment să plonjeze cu nasul în pământul jilav. Ne instalăm şi 
noi, de bine de rău, înfruptându-ne doi câte doi dintr-o conservă 
de carne şi câte patru. Dintr-o pâine rotundă. 

Cea dintâi noapte glorioasă a unei campanii care, din 
înfrângeri în marşuri forţate, ne poartă în zigzaguri bezmetice, 
de corabie beată, la Charleroi, apoi la Mons, apoi. la frontiera 
franceză. 

Artileria germană ne împroaşcă după pofta inimii. 
Avioanele Stukas ne pisează fără ca vreun avion de vână- 1 în 
original: deferise en herisson, expresie al cărei echivalent tactic 
ar fi „apărare circulară". (N.t.), aiiat să le înfrunte. Regimentul, 
decimat, pătrunde "Lille. Se vorbeşte despre regrupare, de o 
linie fortifi-l11 ta ce ne va adăposti. Dar micile cazemate care 
jalonează câmpia sunt părăsite. Mergem întruna, în dezordine, 
fără legături, fără a primi dispoziţii. 

La Peronne, se întrezăreşte o umbră de organizare. Ne 
îndreptăm spre sud, contraordin şi stânga-mprejur! Ce mai 
poate mărşălui se regrupează, pornim spre Dunkerque. 

In nici o clipă a acestei înspăimântătoare brambureli nu 
ne-am -prit ca să luptăm. N-am văzut nici un infanterist german 
şi cu toate astea mai bine de-o treime din regiment a dispărut. 

Cei mai mulţi dintre ofiţeri sunt încă prezenţi. Să 
însoţească trupa în pas de marş, la asta s-au priceput dintot- 
deauna. Să însoţească trupa când o ia la picior, treacă-meargă, 
dar aici se opreşte competenţa lor. Nimic nu i-a pregătit să 
prindă din zbor o situaţie d e~ luptă, să cântă-rească într-o clipă 
forţele, starea de spirit şi intenţiile probabile ale adversarului, 
apoi să-l surprindă printr-o contra-lovitură imparabilă şi, 


profitând de efectul surprizei, să sporească până la demenţă 
confuzia şi panica, încât să-l pună pe rugă. 

Şi chiar de-ar fi ei înşişi în stare de una ca asta, propriilor 
lor soldaţi le-ar veni greu să le urmeze pilda. Aşa-zisul înalt 
comandament a pregătit războiul de ieri. Cu instrucţia pe care o 
primisem noi, puteam, în cel mai bun caz, să rezistăm în 
tranşee, dar în nici un caz să intervenim, să avem îndrăzneală, 
să acţionăm. 

Armata franceză mi se părea aidoma unui orăşean pân- 
tecos şi fleşcăit, strecurat într-o încăierare de stradă: îşi apără 
faţa, pântecul, se culcă la nevoie ca un animal înnebunit de 
spaimă, dar nici o clipă nu-i în stare să-şi vină în fire, să ţină 
piept, să răspundă la lovituri, să se impună în loc să suporte 
pasiv violenţa celuilalt. Intr-un cuvânt, să se bată. 

„Vom învinge pentru că suntem cei mai tari", proclamau 
sloganurile oficiale. Mărginirea impostorilor care se dădeau 
drept responsabilii noştri rve costă foarte scump. Ei, însă, sunt 
departe. Ceea ce mai rămâne din regimentul Jovit, abrutizat, 
îndobitocit, sleit, se prăbuşeşte ca un singur om pe nisipurile de 
la Bray-Dunes. 

Un fel de ordine se instaurează. Având marea la spate, nu 
ne rămâne altă alegere decât să stăm pe loc şi, poate, să 
încercăm în sfârşit să răspundem la lovituri. 

Vărâţi în „găurile Gamelin", prestigioasă invenţie a 
prestigiosului strateg, tragem de foarte departe asupra trupelor 
germane, care încep să ne gâtuie ca nişte profesionişti ce sunt. 
Avioanele lor de vânătoare şi bombardierele pisează litoralul de 
la Ostende până la Dunkerque; artileria ne decimează; infanteria 
înaintează irezistibil, abia întârziată de tirul derizoriu al armelor 
noastre uşoare. 

Nov apărăm perimetrul plajelor, în timp ce englezii, în 
ordine, ajung la pontoanele improvizate, apoi la vasele lor, apoi 
în larg. 

În cursul nopţii pătrundem în Dunkerque, iar 7-oru zilei de 
4 iunne îngăduie să ne vedem aşa cum suntem, turmă nimicită, 
sleită de oboseală şi înfrângeri, zăcând îndobitocită pe cheiurile 
portului. Gloriosul Regiment 8 Zuavi a, isprăvit războiul. 

Drapelul cu zvastica flutură în vârful farului, elementele de 
avangardă ale inamicului ne dezarmează. Pentru prima oară îi 
vedem pe învingătorii noştri de foarte aproape. Perfect echipați, 


'uneori cu mânecile suflecate, cu pistolul mitralieră atârnând de 
gât, cu o grenadă înfiptă în carâmbul cizmei, au un aer degajat, 
de profesionişti victoll 

— Ci In comparaţie cu ei, noi arătăm grozav în hainele 
s'tre grcoaie din postav gros, cu arhaicele moleţiere 

* ne înfăşoară picioarele şi în bocancii noştri scorojiţi! 

Inaltul comandament a prevăzut într-adevăr totul: ce bine 
ne vor prinde hainele astea la iarnă, în lagărele de pri- '* Mii* 
"da u deoparte ca să plâng în linişte, apoi îmi adun grupa. 

Câţiva germani îndrumă fără greutate masa năucită şi 
amorfă a învinşilor. Mai târziu, în Scaţia, în aşa-numitele moors 
', "nde ne antrenam ca să ne întoarcem în Franţa ocupată', am 
văzut câini'colley, sprinteni şi vigilenţi, pro-cedând cu aceeaşi 
economie de gesturi la adunatul turmelor de oi. Un câine la trei 
sute de oi. Şi de fiecare dată mă gândeam la Dunkerque. 

Sunt sleit, frânt, întâi de toate trebuie să dorm. Trebuie să 
recuperez, să localizez exact punctul unde mă aflu şi. Să 
evadez. 

Pentru moment, abia mai am puterea să încerc să 
glumesc cu oamenii mei. Zvonuri de două parale circulă 
sprinten, veşnicele trăncăneli ce renasc neobosit din propria lor 
cenuşă, ca pasărea Phocnix. 

— De cum le-ai sucit gâtul: armata generalului Corap i-a 
încercuit pe nemti, au căzut şi ei la rândul lor în cursă la 
Dunkerque, propriile noastre trupe au năvălit în Germania. 
Curând vom fi eliberaţi. 

Cotonogeala straşnică pe care a încasat-o divizia noastră, 
ce se bucurase de-o i'aimă solidă până atunci, nu mă 
îndreptăţeşte câtuşi de puţin să cred că alţii s-ar fi putut 
descurca cu mult mai bine. Dar cu siguranţă că în altă parte 
există trupe mai bine pregătite, altminteri înseamnă că am fost 
minţit încă din copilărie, pe când mi se 1 Mlaştini (engl.) 
povestea despre eroicele promoţii de la Saint-Cyr, despre şarjele 
lor cu pompon la chipiu, despre la furia francese. De acord, local 
suntem bătuţi, fulgeraţi, lipsiţi de glorie şi de panaş, dar asta-i 
ceva trecător. Ideea unei prăbuşiri totale m-ar face să înalţ din 
umeri, nici măcar nu-mi poate trece prin minte. 

Sunt încredinţat că pe râul Somme nemţii au fost opriţi. 
Trebuie să ajung la cei care se bat. Dar întâi de toate trebuie să 
dorm. 


— Aoleu, dom'sergent, iar plecăm! 

ISfe-am oprit vreme de-un ceas în periferia numită Ro- 
sendael, şi-am adormit pe loc. Pot să dorm când poftesc, la orice 
oră din zi şi totdeauna am tras cât-mai mult folos de pe urma 
acestui dar ceresc. Mă trezesc cu aceeaşi uşurinţă: e de-ajuns 
ca, în clipa când mă culc, să-mi fixez în minte ora sculării. Cum 
funcţionează mecanismul ăsta personal? Nu ştiu, dar mă încred 
în el orbeşte. 

lar plecăm. Somnul mi-a mai limpezit puţin mintea. Pe 
kilometri întregi turma noastră se întinde, se târăşte, se 
poticneşte, se opreşte. Mirosul pătrunzător de sudoare de 
bărbat împuţit şi obosit te face să verşi. Mă simt cu totul străin 
de masa aceasta. Oricare ar fi împrejurările şi numai cu o raţie 
de jumătate de litru de apă la dispoziţie şi tot m-am ras zilnic, 
chiar şi în deşert. E un ritual. Mai târziu, în timpul, operaţiilor din 
spatele liniilor germane, niciodată nu l-am evitat şi totdeauna în 
timp ce mă rădeam de cu zori, combinam partida de şah pentru 
ziua aceea. 

Depăşim ofiţeri cu barba nerasă. Nedeosebindu-se prin 
nimic de trupă, se îndreaptă şi ei, pasivi, spre captivitate. Ce-or 
fi învăţat oare la şco'ala militară? Din ziua aceea, cred, am 
început să nutresc un dispreţ oarecum indulgent faţă de 
ierarhie, galoane, onoruri, eghileţi, tinichele şi steluțe. 

Văzut cai irlandezi, mistreți, câini boxeri care, aşa imale 
cum erau, impuneau fie numai şi prin demnitatea 

e a rfişării lor. Cei câţiva bărbaţi remarcabili pe care i-am 
cut şi admirat aveau comun acelaşi lucru: calitatea ţinutei 
siguranţa liniştită şi nici galoanele, nici eghileţii nu le sporeau 
prestigiul. 

— Sta-a-a-i L. 

Cei din coadă, somnoroşi, se tamponează unii de alţii. 
Trecem unul câte unul prin faţa unei mese lungi, pe care trebuie 
să lăsăm busole, brichete, hărţi şi cuțite. Urmează apoi un baraj 
mobil din sârmă ghimpată şi iată-ne în cuşcă. 

Întimpul serii, unul dintre oamenii mei îmi aduce o gamelă 
cu supă. Mă înfrupt din ea pe îndelete. După ce isprăvesc, mă 
pofteşte să mă alătur grupei mele ca să. Cinăm! Am fost 
temeinic scotociţi la intrarea în lagărul de tranzit, dar se vede 
treaba că unul dintre oamenii mei e un adevărat făcător de 
minuni, înghit fără să mă mir o porţie de carne de vacă în sos 


tomat, un morman de cartofi prăjiţi şi o litră de vin pe care un 
iluzionist le-a scos din neant. Hotărât lucru, francezii sunt 
imbatabili când nu mai sunt guvernaţi. 

Mă simt din nou în plină formă, dar iată că se lasă 
noaptea. Hai la culcare. 

Pe data de 9 iunie, dimineaţa, nemţii hotărăsc să despartă 
trupa de gradati. Ofițerii se îngrămădesc într-un colţ, subofiţerii 
într-aâtul. 

In seara asta, la mine acasă eram sărbătorit, pentru că e 
sfântul Edgard, rege al Scoției şi omorâtor de lupi. Îmi închipui 
că sfântul meu patron va da un bobârnac sorții şi hotărăsc să 
evadez pe 10 iunie. Va fi felul meu de a-mi ura „la mulţi ani". 

Pe 10, mă duc să-mi iau rămas bun de la băieţii mei, Nu 
pot face nimic pentru ei şi le anunţ cele ce-am pus 1” cale. Voi 
evada în cursul nopţii. Păcat că nu mai am nici hartă, nici 
busolă. Dar la urma urmei te poţi lipsi de ele. Şi pentru că nu 
ştiu cât de riscant e planul meu, nu propun nimănui să-şi încerce 
norocul alături de mine. De altfel, sunt cu toţii convinşi că vor fi 
eliberaţi cât se poate de repede. de vreme ce aşa a spus 
comandantul nostru de batalion. 

Peste o oră, un caporal îmi aduce o hartă, o busolă, un 
cuţit şi trei cutii de conserve de carne. Precum şi felicitările 
grupei. Cu aceste preţioase provizii, mă voi alătura viitorilor mei 
tovarăşi de evadare. 

SA VREI ÎNSEAMNĂ SA POŢI 

Din cei patru sergenţi care alcătuiau echipa noastră 
obişnuită, unul, Illig, învăţător alsacian, a murit alături de noi, în 
bombardamentul de la Peronnc. Rămân Ivan de Colombel, cel 
mai apropiat prieten al meu pe vremea aceea şi Saint-Girons. 
Sar>'. Amândoi de acord să evadăm, îl asociem şi pe Macaire, 
sergent-major de la o altă companie, care locuieşte la Fort- 
Mahon. 

Planul meu e cât se poate de simplu: să ajur”em mai întâi 
la Fort-Mahon, la gurile râului Authie. Nevasta lui Macaire ne va 
putea oferi găzduire şi ascunde, în cazul când nemţii au ocupat 
oraşul. Odată ajunşi acolo, vom vedea dacă e cazul să mergem 
până la malul sudic al râului Somme, pe care francezii probabil 
că rezistă. 

Cei trei camarazi pornesc să caute provizii, eu însumi 
încep să dau târcoale şi să adulmec pe la bucătării. E ca în ile 


din Orientul Apropiat, totdeauna te alegi cu " vsintr-adevăr că 
apa pentru lagăr e adusă de un ca-risternă a cărui următoare 
ieşire e prevăzută pentru [se după-amiază. Imi găsesc camarazii 
îmbogăţiţi cu * * rutii de sardele, şase de conserve de carne şi 
câţiva bis-iti Verificăm rapid unghiul de marş: Rexpoede-Fort- 
Mahon azimut două sute optzeci de grade. 

La ora şase, după ce ne-am scos galoanele, ne 
amestecăm printre cei care se oferă pentru corvoada apei, suiţi 
"ntr-un camion. Camionul se opreşte în curtea unei ferme, la 
vreo douăzeci de minute de lagăr. 

In timp ce soldaţii îi ajută pe nemți să umple cisterna, noi 
ne îndepărtăm cât se poate de nevinovaţi. 

La opt seara, ne aflăm cam la treizeci de kilometri de 
Rexpoede. Ştiu un anume Obergefreiter care e pe punctul de-a 
avea necazuri. 

În timpul zilei, dormim camuflaţi prin gardurile vii, iar de 
cum se lasă întunericul până în zori facem cam douăzeci de 
kilometri de marş peste câmpuri. 

În cea de-a treia seară, ne-am terminat proviziile, iar eu 
simt o nevoie cumplită să beau o cană cu lapte. La fel şi Ivan. ŞI 
pentru că ne pricepem cel mai bine la treburi de felul ăsta, ne 
apropiem fără zgomot de-o fermă izoiată. Parcă o văd şi acum, 
până în cele mai mici amănunte: noaptea de Vară, iazul sub 
lumina lunii, umbrele diforme ale sălciilor şi pătratul de lumină 
al uşii larg deschise lu-minând curtea. 

Ne târâsem în tăcere, fără să deranjăm nici măcar 
concertul broaştelor. Că şi merita osteneala! Uite şi-un câine. 
Incepe să latre, eu îl strig. Niciodată nu mi-a fost 1 Souk - piaţă 
în ţările arabe. (N.t.) teamă de câini, există între mine şi ei un fel 
de comp); citate oarecum magică, ce trebuie să fi început pe 
câi” aveam 1rei ani şi când, lipsit de desert pentru rine ştie Ce 
prostie şi alungat din casă, fusesem găsit în cuşca câinelţji 
tăvălindu-mă laolaltă cu căţeii şi pe cale să sug la Dora, 0 căţea 
ciobănească germană, preferata mea. 

Clinele se apropie, îl las să-mi miroase mâna, apoi îj 
scarpin vârful urechilor, imitând scâncetele unui căţeluş abia 
fătat 

Animalul rămâne mut de uimire şi în acelaşi timp li, niştit. 

— Du-te acum şi taci. 


De pe prag, o femeie cercetează curtea, înaintăm fără s-o 
înfricoşăm, uniforma noastră n-o sperie. Ivan o întreabă dacă a 
văzut nemti. 

— De-o săptămână n-am mai văzut. 

— Putem căpăta lapte? 

— Oh, sigur că da! 

Ne ducem după tovarăşii noştri. Fermiera insistă să ne 
dea de mâncare: lapte cât poftim, o omletă cu slănină ca pentru 
nişte adevăraţi căpcăuni, brânză de prin locurile acelea şi cafea. 
Ce ne-am fi putut dori mai mult? 

— Şi-acum o să vă duceţi la culcare. 

— Cu neputinţă, doamnă, noi trebuie să mergem numai în 
timpul nopţii. 

— RDe ce? Am să vă dau haine civile şi-o să puteţi merge 
ziua. Mă duc să vă fac paturile. 

— Şopronul ne-ajunge. 

— Nici vorbă! i 

O noapte în puf, o evadare de lux. In cursul dimineții, 
travestiţi în muncitori agricoli şi înarmaţi cu o furcă „aşa, ca să 
pară mai adevărat", o păttaz Numele? Adresa ei? Nu le-am ştiut 
nici-răsii» Pe &d odată. 

_. Nrudentă, ne despărţim: Macaire cu Ivan, Saint-”- s cu 
mine. Întâlnire la Fort-Mahon. 

M mergem pe şosea, fără să ne temem prea mult. 

Trupe germane ne depăşesc cântând; cu capetele des-rite 
şi mânecile suflecate, cu casca prinsă de centiron, bineînţeles, 
cu totul altă înfăţişare decât propria noas-fu"' infanterie. Geniştii 
lor, de asemeni, îi vedem cum întind t* şanţuri kilometri de 
cablu telefonic, înfăşurat pe boia'ne transportate cu camioane, 
în armata franceză, treaba asta o făceau doi transmisionişti pe 
jos. 

Când voi avea din nou oameni sub comanda mea, ştiu 
despre ce am să le vorbesc. Am să le vorbesc despre curaj, 
despre demnitafe şi onoare şi am să-i pun să cânte. Am să-i 
învăţ să meargă la război aşa cum te duci la vânătoare şi nici n- 
o să ne sinchisim de regulamentul elaborat de nişte fosile. 
Fosilele au fost făcute de ruşine şi noi la fel, din cauza lor. Pe 
viitor, am să mă lupt după cum mă va călăuzi instinctul meu, iar 
dacă pe râul Somme nu se mai află francezi, nu-i nici o pagubă, 
am să mă duc în Anglia, iar pe frumoasa infanterie germană pe 


care o văd acum, o s-o pun eu pe fugă într-o bună zi, aşa cum 
hăitui un mistreţ şi încă după nişte reguli pe care nici unii dintre 
galonaţii ăştia nu le-au înscris în vreun regulament. 

Nemţii. Vorbesc puţintel limba lor, le-am învăţatis. 

— Toria. La urma urmei, tot nişte oameni sunt şi ei. Nu-s 
invulnerabili. Ştiu că într-o bună zi, la rândul meu, am să-i pun şi 
eu pe fugă şi mă amuz amintindu-mi de poveştile pe care mi le 
istorisea unchiul Georges. 

^ Infirm, țintuit în fotoliul lui, unchiul a trebuit să rămână 
în satul nostru din Ardeni în timpul ocupaţiei din primul război. 
Casa noastră era rechiziţionată pentru sta-tul-major al unui 
regiment bavarez. Civilii -strângeau cureaua, dar bunica şi 
unchiul refuzau eu îndărătnicie orice cadou din partea 
ocupantului, în fiecare zi, rotofeiul bucătar al popotei venea să 
le dăruie hrană şi în fiecare zi refuzat de ei, se bătea peste 
pântec întorcându-se spre bunică-mea, care era lihnită de 
foame: „Eu, toamnă. 

— Pine muncat, blin la mine purta." Asta era imaginea 
teutonului care-mi înveselise copilăria, o caricatură nu cine ştie 
ce înfricoşătoare, la o adică. 

Mai erau în sat şi doi fraţi, Dore pe nume, niţeluş 
contrabandişti, niţeluş braconieri. Kommandantura locală se afla 
pe mâna unui Feldwebell cam ţicnit, cu cruce de fier şi picior.de 
lemn, poreclit „Medalie". Fraţii Dore refuzau să muncească la 
câmp, îşi părăseau lucrul cu cel mai mărunt prilej, făcându-l pe 
majur să se dedea unor partide de vânătoare zadarnice şi 
nesfârştie prin toate coclaurile. „Medalie", genetician de ocazie, 
hotărâse să amelioreze rasa de vite autohtonă, aducând în acest 
scop din Germania un minunat taur de rasă. Insemna o sfidare 
de neîndurat să le impui ţăranilor noştri din Ardeni să le fie 
prăsite vacile de un taur neamt. Aşa că, într-o noapte, fraţii 
Dore, sfidând santinelele, tăiară frumuşel campionul din herd- 
book2, luând toată carnea şi nelăsând decât funia prinsă de 
ţăruş. A doua zi pentru prima oară după luni şi luni de zile, tot 
satul mârică pe săturate. 

Doar n-o s-ajung şi eu un caraghios, ca „Medalie" sau ca 
porcul de bucătar bavarez! lrâcât eram hotărât să lupt în felul 
fraţilor Dore, omorâţi de altminteri ceva mai târziu de către 
Feldwebel-ul smintit. 

1 Plutonier-major (germ.1. 


2 Cartea care consemnează pedigriul unui (N.t.) animal de 
rasă. 

2G 

Unchiul Georges mă învățase să citesc, să joc şah, tot ce 
ştiam din ale vânătorii şi din tainele pădurii, să-mi câinii, să mă 
orientez după stele, dar mai cu seamă nu îndur' nici un fel de 
jug. Tot timpul evadării la el Sa m gândit, la curajul, la 
luciditatea lui, la simţul umorului pe care-i avea, la tot ceea ce 
mă învățase şi am jurată mă bat urmând învăţătura lui în 
materie de vânătoare 

Ş Francezii, fireşte, nu rezistau pe Somme. Trupele cele 
mai apropiate sapă, desigur, tranşee pe lângă Perpignan, aşa că 
întâlnirea noastră la Fort-Mahon e mai curând tristă. 

Ne informăm, căutăm o ieşire. Din păcate coasta e bine 
păzită, nici vorbă să poţi pleca spre Anglia în barcă. Trei zue de 
odihnă, apoi ne despărţim, după ce ciocnim un pahar de 
şampanie. 

_ La revedere. La Londra. Într-una din zilele astea. 

Căpătuit cu o bicicletă, ceva mai mult decât rablă, îmi 
încep pelerinajul. Dar, înainte de a ajunge în Anglia, trebuie să-i 
văd pe ai mei. Ce s-o fi ales de ei în haosul retragerii? Pe unde o 
fi micuța mea verişoară Anne-Marie? Dar unchiul Georges? Dar 
părinţii? 

Anne-Marie era internă la colegiul din Soissons, ceilalţi 
locuiau în Ardeni. Trebuie să-i găsesc. Soissons mai întâi, că-i 
mai aproape. Trec prin Abbeville, răvăşit de-a binelea, prin 
Amiens, pustiu, fără oameni. Podurile au sărit în aer. La fiece 
canal, la fiece râu, sunt nevoit să-mi demontez bicicleta, s-o trec 
bucăţi pe malul celălalt, s-o montez la loc şi să mă usuc. 

În prima seară sosesc la Roye, pe Somme, pe-o beznă 
cumplită. Nemţii mă opresc. E după ora de stingere. Sunt frânt, 
mort de oboseală, nu mi-e deloc greu să iau o mutră jalnică şi n- 
am nici un scrupul să mint: sunt student, mă 'aflam în vacanţă 
la Bray-Dunes unde părinţii trebuiau să sosească şi ei, dar 
probabil că înaintarea fulgerătoare a trupelor germane i-a oprit. 
Am pornit în căutarea lor, tn^ îndrept spre Soissons, sunt 
obosit, pic de somn. 

— Ach! Gross malheur * războiul! 

Un soldat îmi arată o casă goală, unde să-mi petrec 
noaptea. Mai întâi trebuie să mănânc. Nu găsesc nimic în casa 


cai e-a fost prădată; vesela e semănată pe jos şi scrâş-neşte sub 
paşii mei. Orbecăiesc pe întuneric. Mă încumet să-mi folosesc 
bricheta şi inventariez încăperile, îngerul meu păzitor pesemne 
că face ore suplimentare, căci descopăr o legătură de luminări: 
les în grădină, sub clarul de lună; căpşuni un pic cam trecute, 
roşii abia date-n pârg, agrişe; le culeg pe dibuite şi mă satur. 
Lux suprem, tlau peste o sticlă de vin îe Bordeaux, intactă, într- 
un bufet. Mă înfrupt din licoare, apoi urc la etaj şi mă întind pe 
un divan, aflat încă în stare destul de bună. Fixez o luminare în 
gâtul sticlei golite şi adorm recitind Poveştile lui Andersen. 

Mă trezesc odată cu soarele, ba chiar ceva mai înaintea 
lui. 

Nici picior de neamt prin partea locului, aşa că n-aştept să 
dau ochii cu ei ca să-mi iau rămas bun. De m-ar vedea acum, 
dimineaţa, ar putea să pice la anume bănuieli. Oamenii ăştia 
gândesc încet, dar gândesc. Noi, francezii, „frivoli şi uşuratici", 
nu avem asupra lor decât un firav avantaj: sesizăm ceva mai 
repede esenţialul într-o împrejurare. Dacă e vorba de-o luptă, 
atunci trebuie să ataci foartf repede, cu toată setea şi ura din 
tine. Dacă întârzii şi prinzi muşte, atunci tot avantajul tău de-o 
clipă e la pământ: „Fritz" a priceput şi el şi, cum în genere e un 
animal de categorie grea, rişti să-ţi vină de hac. 

1 Ah, mare nenorocire (războiul), (în Ib. Germană 
amestecată cu franceza). 

Doamne, câte cursuri de apă mai sunt în drumul meu! ' «; 
e înoţi ţinând în mână o roată de bicicletă e joacă de il pluteşte 
singură, aproape dar cu un cadru cu H ie care-ţi paradesc 
ţurloaiele şi blestematul de ghidon «care afurisitul de curent se 
înverşunează, dinadins, să 361 vâre în nas, e cu totul altceva, 
încă un gând de recunoştinţă închinat unchiului Georges. El a 
avut grijă să mă "nveţe să înot cronometrându-mi timpul. A avut 
grijă să execut cât mai bine exerciţiile pe care el nu le mai 
putea face şi d» că fără să fiu un tip atletic, sunt mai degrabă 
înde'mânatic şi foarte rezistent, lui, un infirm, i-o datorez. 

__„încetişor, băiete, leagă-ţi mai bine mişcările de crawl. 
Aşa. Uite aşa. Acum e mai bine. La-o de la cap. 

— Strânge bine patul pugştii. Respiră. Relaxează-te. 
Mângâie doar un pic trăgaciul." 

E cel mai minunat educator pe care l-am avut. 


— Vezi, în urmă cu trei mişcări, ţi-ai pornit prost nebunul. 
Ţi-aş fi putut da şah. Pe urmă ţi-ai mişcat calul fără motiv. Şah la 
rege. Şi şah mat. 

— lar te-ai bătut la şcoală. Ai buza ruptă şi şorţul sfâşiat. 
Frumos! Dar adversarul tău? 

— Mai rău! 

— Bine! Ţine-ţi braţul stâng îndoit ca să-ţi aperi stomacul, 
pumnul stâng bine strâns. Lasă-ţi bărbia-n jos, priveşte-ţi 
adversarul drept în faţă. Nu trebuie să-l slăbeşti din ochi. 
Ocheşte-i vârful bărbiei! Hai, fentă, parează. Sprijină-te bine pe 
picioare, în echilibru. ca un tăietor de lemne. Hai. Upercut! Bine. 
La-o de la cap. Luptă-te ca un bărbat, economiseşte-ţi gesturile, 
respiră adânc, gândeşte. Fii elegant, rămâi totdeauna loial, dar 
loveşte din răsputeri, la început. lar dacă sunt zece contra ta, fă 
ca mistreţii noştri, luptă-te până la capăt, nu cere niciodată 
îndurare. Nu-i nici o ruşine să fii bătut, ci doar să te culci la 
pământ... - 

Dragă unchiule Georges, mulţumită ţie am să. 

— I răpun po nemți! 

Chauny, unde ajung pe la prânz, e pustiu de-a binelea. 

Hainele mele, muiate de zeci de ori în apă, de zeci de ori 
uscate în vântul prăfos al pedalatului pe bicicletă, par să fie 
şterpelite de pe vreo sperietoare ca vai de lume. E un camuflaj 
ca oricare altul, dar cum n-am de gând să mă proţăpesc 
nemişcat într-un ogor, aşteptând să-mi vină'inspiraţia, e mai 
bine să mă aranjez puţin înainte de-a da ochii cu vreun neamt. 
Mulţumesc lui Dumnezeu, până acum n-am întâlnit niciunul. 

Cunosc oraşul la perfecţie, îmi ascund bicicleta într-un 
gang din apropierea unui magazin de confecţii şi pornesc în 
recunoaştere. Am ceva bani la mine, poate că o să dau peste 
cineva înăuntru. 

Uriaşul magazin abandonat seamănă deopotrivă cu 
Muzeul Grevin şi cu o catedrală: o linişte de cavou. Sunt sigur 
că, dacă vreunul din manechinele de ceară ar începe să-mi 
vorbească, abia de-aş îi mirat, într-asemenea măsură de câteva 
săptămâni încoace trăiesc într-o lume afiată în afara banalului 
cotidian. 

Autoservire cu anticipație! Mă echipez metodic. Mai întâi, 
pantaloni golf-din tweed, sunt comozi, solizi şi ideali pentru 
bicicletă; două perechi de şosete din lână, e şic şi în acelaşi timp 


serios; două cămăşi cu mânecă scurtă şi o canadiană pentru ski; 
două prosoape pluşate şi un impermeabil pentru ploaie; o 
pereche de pantofi solizi; un fular de caşmir, ca să-mi dea un 
aer de eleganţă. Ajunge: nu trebuie să încarc prea mult nota de 
piaţă şi vreau să fiu în stare să-i plătesc proprietarului, după 
terminarea războiului. 

Î folii ca un prinţ, îmi iau bicicleta. Se vede cât de colo,te 
obosită Calul distonează al naibii cu călăreţul, nou 5'Artagnan în 
pană de aventuri. 

Din ajun, când, silit de împrejurări, am hotărât să fiu biet 
student în căutarea familiei, am intrai bine în jielea personajului, 
şi-i abordez cât se poate de deschis pe nemţii care păzesc podul 
de pe Oise. 

_ Actele? 

_ N-am acte! 

Şi dă-i înainte cu placa: vacanţa petrecută la Bray-Dunes, 
înaintarea irezistibilă a Wehrmachtului. Bietul copil pierdut. De 
să înduioşezi până şi pietrele. Par atât de trist şi de abătut încât 
trecerea mea nu ridică nici un i'el de dificultate. 

— Ach.'. Gross malheur războiul! 

Hotărât lucru, trebuie să fi învăţat cu toţii cuvintele astea 
într-un manual pentru ocupanţii corecţi! 

Fără să mă străduiesc, înregistrez toate amănuntele: 
podul, paza, atitudinea soldaţilor, armamentul, materialul lor şi 
ştiu de pe acum că într-o bună zi voi pune mâna pe astfel de 
poduri fără să trag nici un foc, fără zgomot, fără vărsare de 
sânge, dezarmând la rându-mi nişâăe prii'<; -nieri năuciţi. 

Casa Annei-Marie trebuie să fi fost prădată de nenumărate 
ori. Toate casele violate seamănă între ele. Vandalii, oricărei 
naţiuni ar aparţine, lasă totdeauna aceleaşi urme îngreţoşătoare 
în care imbecilitatea se întrece cu abjecţia. De câteva 
săptămâni încoace, am văzut atâtea camere prădate, atâtea 
fotografii împrăştiate şi călcate în picioare, atâtea. Biete obiecte 
lipsite de. Valoare şi care nu aveau preţ decât pentru cei ce 
ţineau la ele. Întinate, mutilate, distruse prosteşte de către nişte 
soldăţoi puşi pe chef, îmr vor inspira totdeauna aceeaşi dorinţă 
irealizabilă: să-(găsesc pe ticăloşi, autori ai unor asemenea 
fărădelegi şi sa le zdrobesc mutra în pumni. 

Prădăciunea acestei case, unde mi-am petrecut cele mai 
frumoase vacante de când mă ştiu, pune capăt de-a binelea 


adolescenţei mele. Va rămâne pentru totdeauna simbolul unei 
anumite înfrângeri. 

— Al unui pământ şi-al unor cămine pe care laşitatea 
noastră le-a oferit silniciei. Până atunci fusesem visător, gingaş, 
puţin romantic, în ziua aceea am învăţat dintr-odată ce-i 
disprețul: dispreţ pentru politicieni şi pentru minciunile lor, 
dispreţ pentru tâlharii care se cred soldaţi. 

Doi bătrâni, soţ şi soţie, continuă să locuiască în casa de- 
alături. Au cunoscut exodul din 1914, apoi întoarcerea în zona 
ocupată. De data asta, resemnaţi, au preferat să nu se mai 
despartă de ferma lor. Au scăpat cu viaţă din ultima ocupaţie. 
Or ieşi ei cu bine şi din asta. Aşa-mi spune bătrânul, silindu-mă 
să mănânc. 

Verii mei, îmi mai spun vecinii, au plecat spre Sois-sons 
înainte de sosirea nemților, cu mai bine de trei săp-tămâni în 
urmă. Vederea casei lor răscolite mă întristează. Mă gândesc la 
cei care au însufleţit-o, mi-i închipui bătând drumurile cu spaima 
în suflet, mitraliaţi, bombardaţi, poate morţi. Nu-mi vine deloc 
să mănânc. Vreau să fiu singur. Să fiu singur şi să dorm. 

Imi aranjez un culcuş în aceeaşi cameră unde dormeam în 
vacanțe. Mâine. Vedem noi ce-o mai fi. 

Mult mai târziu, am descoperit un proverb care rezuma 
toată înţelepciunea englezească: Welă! We'll cross this bridge, 
when we come to it (O să ne gândim cum să trecem peste podul 
ăsta, atunci când vom ajunge la el). Sub acest aspect sunt teribil 
de englez, iar ceea ce trebuia făcut a doua zi nu mi-a tulburat 
niciodată somnul. 

e Anropo de poduri. Geniştii uneia sau alteia dintre tp s-au 
ocupat de ele cu mult succes. Podurile de pe; ca şi cele de pe 
Aisne, sunt simple schelete torte' hăcuite, încât e cu neputinţă 
să treci peste ele. I| "montez neobosit bicicleta şi trec înot printr- 
o apă iţită în care plutesc cai morţi, vaci cu pântecul umflat. Şi 
chiar leşuri omeneşti. 

Şi pentru că nu mă zoreşte nimeni, îmi împăturesc griiuliu 
hainele nou-nouţe, le înfăşor în impermeabil, apoi le împing 
înaintea moa, pe o plută din stuf tăiat. 

A din copilărie, sunt cât se poate de obişnuit cu genul ăsta 
de ambarcaţiuni: Meuse, în amonte de Charleville, la vremea 
când apele scad, plinăpe kilometri întregi d'e gropi cu vârtejuri. 
E un loc foarte periculos unde, în fiecare an, înotători excelenți 


se îneacă. Părinţii ne interziceau cu străşnicie, bineînţeles, să 
dăm pe-acolo, dar, când te-ai hotărât să chiuleşti de la ore ca să 
te duci la scaldă, râu te poţi arăta în văzul lumii. Aşa că ne 
duceam la Montjoly, cale de-o leghe bună de oraş, tăiam snopi 
de stuf apoi ne aruncam în curent, provocându-ne unul pe altul. 

Pentru moment, sunt atent să nu mă stropesc, ţin să fiu 
elegant când mă voi înfăţişa micuţei mele verişoare 

La Soissons, bineînţeles, fetele au fost evacuate dir. Liceu 
şi le-au luat locul aviatorii nemți! Rarii locuitori care trăiesc prin 
oraş nu sunt în stare să mă lămurească despre cele pătimite de 
liceul de fete. 

Sin f. descumpănit şi, ca un mistreţ rănit care o ia de-? 
Dreptul spre vizuina lui, nu mă mai gândesc decât la un singur 
lucru: să regăsesc Ardenii, locurile familiare, pădurea, ca să' mă 
refugiez la sânul lor şi să-mi recapăt puterile. 

— Misiune speciala 2» 

ARDENII 

Pedalele gem la fiecare învârtitură. Vuit mereu în ap. 

— Râului, mecanismul nu mai poate şi, la câţiva kilometri 
de Soissons, hotărăşte dintr-odată că aventura nu-l mai amuză: 
una din pedale, strâmbă de multă vreme, se rupi de-a binelea. 
Şi rămân acolo în pană, la marginea drumului, prea copleșit ca 
să scot fie şi o înjurătură. Mân-nette, cântecul lui Brassens, s-ar 
fi potrivit de minune cu situaţia în care mă aflam: „Pe biţiclul 
meu. Păream un nătărău, mamăă, pe biţiclul meu. Păream un 
nătărău'. 

Atâta pagubă, adio. Dragă vechitură, m-ai slujit cât ai 
putut, dar nici o voinţă, oricât de dâvză, nu e veşnică! Aici ne 
vom despărţi. 

Retragerea din Belgia, cu etapele ^t-i care în anumite zile 
depăşeau şaizeci de kilometri, chiar dacă nu m-a împăcat cu 
mertiul pe jos, m-a făcut să-mi cunosc puterile. Cei o sută 
douăzeci de kilometri care mă despart «ie Chai -leville vor fi 
făcuţi în trei zile. 

Aveam o brichetă, câteva sute de franci, o boccea uşoară 
şi mult optimism. Şoseaua trecea prin pădure, soarele se juca 
străbătând frunzişul fagilor, coţofenele scoteau ţipete, speriate 
de trecerea mea. Pădurea înaltă de la Saint-Gobain începea să 
vestească pădurea Ardenilor. Mă gândeam mai puţin la micuța 


mea verişoară şi la casa ei jefuită şi străbăteam kilometrii în 
ritm egal. Fericit aproape. 

Supravieţuisem dezastrului ele la Dunkerque, reuşisem să 
evadez, iar curând aveam să ajung la mine acasă. Acolo, voi da 
de unchiul Georges. lar el o să-mi relateze cu toată limpezimea 
cele petrecute şi pe care cu nu le trăisem. Eram sigur că-mi va 
aproba alegerea, vom studia nt-pună poziţia pieselor pe tabla de 
şah şi vom găsi | cel mai elegant pentru mine de-a ajunge în 
Anglia. Câţi kilometri mai am de mers înainte de-a ajunge lo? 
Zeci şi zeci. Sute şi sute. Din seara când am eva-^C<t totul se 
desfăşurase ca pe roate, ca şi cum aş fi fost ro'tejat de vreo 
vrajă. Steaua mea bună, îngerul meu pă-P, sau pronia cerească 
mă întovărăşiseră, pesemne, mai mult ori mai puţin, de-a lungul 
drumului, îmi amintesc că m-am oprit brusc: 

Oricine vei fi tu, tu care m-ai ajutat până aici, oare cum 
vrei să continui. Fără bicicletă? 

Ceea ce va urma îi va face să zâmbească pe sceptici, dar 
jur pe onoarea mea că-i adevărul adevărat. Doi metri mai 
departe, am descoperit o ladă părăsită pe taluz, o ladă mare, 
trapezoidală, intactă. „Ştiam" că înăuntru e o bicicletă. Şi am 
descoperit, într-adevăr, fără urmă de mirare, o bicicletă cazonă, 
nou-nouţă şi înfăşurată în fâşii de hârtie îmbibată cu vaselină. 
Era vopsită kaki, cu un manşon tricolor pe partea dindărăt a 
cadrului. Ghidon drept, frâne cu tamburi, schimbător de viteze, 
geantă pentru scule şi pompă. O maşinărie ca-n vis, cu roţile 
umflate, far şi dinam. There are more things on earth and în 
heaven, Horatio, than are dreamt of în your philosophy. Hamlet, 
actul Il. Cerul şi pământul cuprind mai multe lucruri, Horatio, 
decât visele filosofiei tale. Cinci ore mai târziu, intram la mine în 
sat. 

De-a lungul drumului am străbătut târguri pe care războiul 
le atinsese mai mult sau mai puţin, după cum le fusese norocul. 
Peste tot întâlnisem aceeaşi aglomerare de faţade spintecate, 
de grinzi arse, de ferestre căscate, aceeaşi puzderie de olane şi 
bucăţi de tencuială semănau străzile, aceeaşi duhoare de hoituri 
intrate în putrefacție, aceleaşi mugete sfâşietoare ale animalelor 
cu ugerele pline, dureroase. La fel stăteau lucrurile şi în satul 
nostru, numai că eu le resimţeam cu atât mai chinuitor cu cât 
fiecare casă o cunoscusem în timpul fericirii ei. 


Casa noastră, afiată la o bucată bună de vatra satului îmi 
dezvălui, în timp ce mă apropiam, aspectul ei familiar. Din 
acoperiş se înălța fumul, dar nu simţeam nici o bucurie, inima 
nu-mi bătea mai tare. Mă apropiam de ea cu pare-e de rău, 
parcă. Voiam să ştiu pe cine adăposteşte, căci simţeam din 
instinct că nu era nimeni dintre ai mei. 

Nemţii care o ocupau erau cu toţii „bătrâni", oameni 
trecuţi de patruzeci de ani. Cam îndesaţi şi cam greoi, se 
deosebeau foarte mult de trupele de asalt întâlnite în nord. 
Liniştiţi, îşi vedeau de treabă fără grabă la spălătorie şi la 
bucătăria lor rulantă. Mi-au explicat că locuinţa era goală când 
se instalaseră ei, ultimii civili fugiseră cu mult înaintea sosirii lor. 
Ei se aflau acolo ca să se ocupe de trenurile regimentare. 
Veneam de la Dun-kerque? Îmi căutam unchiul? Eram, probabil, 
frânt de oboseală. Şi mort de foame. 

M-au aşezat la masă cu ei. Mă înfruptam pentru prima şi 
ultima oară în viaţa mea din bucatele bucătăriei germane: o 
supă deasă de arpacaş, în care pluteau din belşug prune şi 
bucăţile carne. Toate astea mi se păreau ireale, în afara 
războiului şi-n afara timpului, în aceeaşi casă, cu vreo douăzeci 
şi cinci de ani mai înainte, bunica şi unchiul meu refuzaseră să 
fie miluiţi cu mâncăruri fără îndoială asemănătoare. 

Eu însă nu aveam scrupulele lor. Aveam douăzeci de ani, 
mi-era foame, gazdele mele erau mai curând simpatice şi, pe 
legea mea, un călător care nu ştie să-şi facă plinul atunci când 
se iveşte ocazia, are foarte puţine şanse s-o ţină mult la drum. 
Eram ospătat cu dragă inimă şi ana primit la fel de simplu şi eu. 
Mi-era greu să văd inamici omenii aceia vârstnici, cu înfăţişare 
mult mai puţin tăzSicâdecâtaunuiţârcovnic. 

_ Vrei să dormi '. 

Nu mai rămân trei ore bune până la interdicția circula. Voi 
fi la Charleville cu mult înainte. Trebuie să mă informez despre 
rudele mele. Mulţumesc, la revedere. 

' Mai târziu, când voi face p. nzomeri nemți asemănători 
acestora, ei se vor întreba, desigur, de ce ofiţerul para-şutist 
care-i capturase veghea atât de scrupulos să mă-nânce pe 
săturate. 

Sosesc la Charleville cu mult înainte de ora interdicţiei. 
Casa e grijuliu ferecată. Un anunţ în germană indică foarte 
serios numărul încăperilor disponibile. Şi că intrarea e interzisă! 


Dar nu şi pentru mine! Ştiu nenumărate feluri de-a mă strecura 
înăuntru fără dificultate: tata era o persoană gravă şi, după ce 
trecea o anumită oră limită, aveam tot interesul să ajung la 
mine în cameră fără să folosesc cheia, fără să fac zgomot şi fără 
să dau de bucluc. Camera s-a schimbat mult de la ultima mea 
permisie. Când deschid obloanele, descopăr întreg dezastrul; 
aici ca şi în alte părţi, dobitocii s-au amuzat să distrugă totul 
fără motiv. Aşa-i războiul. 

Ff Cine zgâlţâie uşa jos, la parter. Zbierete puternice. 
Cobor să deschid: patru soldaţi şi un caporal. Caporalul 
izbucneşte: 

— Ce faci aici? Cine ţi-a dat voie? 

Îmi pierd pe loc orice reţinere, orice prudenţă, orice 
control. Răcnesc mai tare decât el: 

— Aici. E la mine acasă! Şi n-am nevoie să-mi dea nimeni 
voie. Sunteţi nişte porci! Duceţi-vă şi vedeţi în ce hal au lăsat 
trupele Fiihrerului camera mea. Şi cărţile şi toată casa! 

Adevărat miracol. Caporalul rămâne cu gura căscată. Ku-i 
vine să-şi creadă ochilor: să se audă ocărit în propria lui limbă 
de un puştan aproape! Faptul avea de ce să tulbure sfintele 
noţiuni privind ierarhia ale unui Ge-/rt'iter victorios! Scârbit, se 
îndepărtează şi mă uit şi eu după el şi după escorta lui cu gura 
căscată, cum cobora strada. 

Bine. Trebuie să fac un pic de ordine, să găsesc un pat nu 
prea murdar, să mă spăl şi să mă culc. Mâine o să am parte de 
alte belele, aşa că e mai înţelept să fiu odihnit, ca să le pot face 
faţă. 

Nemţii însă nu aşteaptă să treacă ziua şi-şi fac din nou 
apariţia: peste o jumătate de oră, cei cinci soldaţi se întorc 
întovărăşiţi de un ofiţer. Nu-mi dau seama cărei u» me îi 
aparţine. E sublocotenent, văd eu bine, dar nu izbutesc să aflu 
la ce. Se dezvăluie a fi un interpret de la Kommandantură şi 
vorbeşte o franceză putintel cam înceată şi prețioasă, presărată 
de un argou stângaci. Se exprimă foarte blând, aproape fără a-şi 
căuta cuvintele. Străbate toată casa şi mă întreabă cum am 
ajuns acolo. li spun şi lui povestea mea, care sună cu atât mai 
adevărat şi mai înduioşător cu cât o spun mai des. E simplu, trist 
şi impresionant. Aşa ceva nu se inventă. 


E cât se poate de acord şi înţelege prea bine. Dar Ar-denii 
sunt zonă strict interzisă, iar eu am pătruns oarecum œ prin 
efracţie. 

Mă aşteaptă mâine la Kommandantură. 

A doua zi totul decurge foarte bine. Am minţit cu 
conştiinţa împăcată, ca un iezuit. Cred că locotenentul nici n-a 
verificat dacă părinţii' mei locuiesc într-adevăr la Charleville şi 
dacă sunt într-adevăr fiul maică-mii. El pe-vesteşte, eu ascult: 
războiul. Atroce, englezii. Nişte bestii, care ne-au împins pe noi. 
Bieţi francezi, în aventura asta nefericită. Dar o să se termine 
curând. De cum se sfârşeşte vara, Anglia va fi ocupată. 

— Dar ia spune, ce studiezi? 

Îmi iau cel mai nevinovat aer cu putinţă: 

— Eu? Ah, fac seminarul teologic. 

E o ocupaţie cât se poate de cuminte, de timidă şi de 
liniştitoare, îmi dă voie pe loc să mă întorc acasă, o să-mi 
întocmească un permis de şedere, pe care-l voi putea ridica "a 
doua zi. 

A doua zi, cândmă duc să-mi iau Ausweis '-ui, interpretul 
meu e tot într-o dispoziţie foarte bună. 

In clipa când dau să plec, mă întreabă ce am de gând să 
fac. S-ar zice că un altul răspunde în locul meu: 

— Nu prea ştiu. Credeam că o să-mi găsesc părinţii aici, 
dar văd că nu sunt. Avem o proprietate la treizeci de kilometri 
de aici, poate că s-au refugiat acolo. M-aş putea duce să văd? 

— Desigur, dar e nevoie de un permis de liberă-trecere. 
Trebuie să-i suspectezi pe cei care-ţi fac bine, nici că există 
metodă mai nimerită prin care cineva să te lege. Sunt oarecum 
protejatul Kommandanturei. Şi locotenentul îmi semnează un 
Ausweis. 

— Să mai treci să mă vezi. 

— Da, mulţumesc. 

să fi fost bun şi compătimitor din fire? Să fi urmat 
instrucţiunile propagandei lui Goebbels, la ordinea zilei? Se 
vedea peste tot, pe nişte afişe uriaşe: „Populaţii părăsite, aveţi 
încredere în soldatul german". Un teuton blond, atletic şi 
zâmbitor mângâia un copilaş francez pe care-l ţinea în braţe. 
Sau locotenentul meu era puţintel pede-rast? N-are importanţă, 
calul de dar nu se caută în gură. 


Îmi leg uşorul meu bagaj şi părăsesc oraşul, cât se poate 1 
Permis de liberă-trecere (germ.). 

De hotărât să pun din nou picioarele acolo numai atunci 
când vom recuceri Franţa: 

Trebuie să plec din Ardeni, fapt interzis cu tot atâta 
străşnicie ca şi să pătrunzi pe meleagurile lor. De asta ani 
indicat ca destinaţie pe permisul meu de liberă-trecere 
Rumigny. Ştiu foarte bine că părinţii mei nu pot fi acolo, dar e la 
doi paşi de râul Aisne. Cunosc toate drumurile forestiere care 
duc în departamentul vecin şi, odată ajuns în pădurea mea, sunt 
la mine acasă. Nici un neamţ nu mă va repera vreodată. Ca să 
spun drept, încep să-i găsesc niţeluş cam greoi la minte. 

Emoţiile din ultimele zile m-au cam obosit. Trebuie să fiu 
într-o formă fizică excelentă când voi ieşi din zona interzisă, ca 
apoi să mă îndrept spre Paris. Am nevoie să cuget în linişte ca 
să-mi fixez următoarele etape. 

Rumigny nu prezintă pentru mine decât un interes foarte 
relativ. E o capitală de canton fără mare anvergură, în ciuda 
bisericii ei vechi şi a castelului medieval. Prin tradiţie, nu-l iubim 
deloc: pentru noi evocă mai cu seamă percepţia şi jandarmeria. 
Contrabandişti de ocazie şi vâ-nători după pofta inimii, suntem 
totdeauna mai mult sau mai puţin în relaţii delicate cu legea, iar 
autorităţile ne stingheresc. Dar pe colina care-l domină, la cinci 
kilometri de târg, există aşa-numitul „Hopitât". E locul unei 
mănăstiri într-atât de vechi, că numai nişte subterane cu pereţii 
zidiţi au mai rămas din ruinele ei. 

Hopitât e adevăratul leagăn al familiei mele. Aici 
străbunicul meu a omorât, spune-se, ultimul lup din canton. Aici 
am încălecat pentru prima oară pe cal, aici am vânat pentru 
prima oară şi am cosit fânul întâia dată. Cele două ferme ce 
împodobesc vârful platoului sunt în stăpânirea verilor mei. 
Pădurea le apără din trei părţi. Spre vest, fâ-neţele, întrerupte 
de lăstăriş, unduiesc blând, până la valea prin care curge râul cu 
păstrăvi şi pe care se află moara de la Fantigny. E locul cu cele 
mai frumoase veri din lume, unde mireasma finului e cea mai 
dulce, furtunile cele mai dezlănţuite şi stejarii cei mai minunati. 
Am să mă înfund în fortul meu. 

PĂŢANIILE UNEI PISICI SĂLBATICE 

Drumul abrupt care taie colina parcă îmi taie picioarele. 
Niciodată n-am izbutit să-l urc până la capăt cu bicicleta; şi 


nimeni altcineva, de altfel. Dacă nu soseşti la Hopitât călare sau 
cu căruţa, trebuie să mergi pe jos. 

Acolo, în josul pantei ce devine pieptişă, străbunicul meu a 
murit, într-o seară, calul lui a lunecat pe polei. Prins sub căruţa 
răsturnată, cu ţeasta crăpată pe jumătate, a luptat cât a putut, 
izbind cu cizma în fundul solid, din scân-duri de stejar, al căruţei 
ca să-l spargă. A fost găsit dimineaţă, mort de epuizare şi de 
frig. Era, după câte mi s-a povestit, un uriaş jovial, în stare să 
patineze cu câte un sac de grâu sub fiecare subsuoară, ori să 
salte căruțele grele, pline cu grâu, de pe la noi, vârându-se sub 
osie. 

Cât de bine mă simt acum! Presimt prezenţe magice, 
parc-aş fi protejat, vegheat, înconjurat. Pot, în sfârşit, să-mi ridic 
viziera. Mă aflu în Brocelianda' mea. 

Numai una din ferme e locuită. Toţi verii mei au plecat, 
dar trei servitori au rămas: Marie-Louise şi cei doi fraţi ai ei. 

1 Codri necuprinşi din Brelania, unde, aşa cum se spune în 
romanele cavalereşti ale Mesei rotunde, trăiau vrăjitorul Merjin 
şi zâna Viviane. 

Cuvântul „servitor" n-a avut niciodată prin părţile noastre 
sensul umilitor pe care i-l dau ţaţele parvenite, care n-au ştiut 
niciodată să trateze omul de la egal la egal. Un servitor, la noi, 
înseamnă exact cel cu care împărţi viaţa casei şi totdeauna am 
găsit vrednic de admiraţie obiceiul din Ardeni care cere să-i spui 
„soră" unei fete care tre-băluieşte la fermă ori unei slujnice de 
cârciuma. Numeşti „soră" pe orice femeie al cărei rang 
subaltern ar putea-o umili, la fel cum faci şi cu verişoarele sau 
cu prietenele din copilărie. Aşa, avem cu toţii acelaşi rang., Nici 
tu servitor, nici tu săpân." 

— Salut, soră! 

Marie-Louise e mai mare decât mine doar cu vreo patru- 
cinci ani, cred. Părinţii ei locuiesc la Rumigny. Ea a preferat să 
rămână la Hopilât împreună cu cei doi fraţi. Ray-mond, cel mai 
mare, a împlinit de curând şaisprezece ani, Rene, prâslea, are 
unsprezece. 

Marie-Louise, cu vreo câţiva ani în urmă, a rămas 
însărcinată cu un mizerabil care apoi a abandonat-o. Să creşti 
un copil din flori, acum patruzeci de ani, presupunea să ai mult 
caracter şi mult curaj. Şi fata asta are. Cele întâmplate au 


maturizat-o, au asprit-o. E o femeie frumoasă, inteligentă şi 
sănătoasă. Ne ştim dintotdcauna şi ţinem mult unul la altul. 

— Mănânci o omletă? 

— Ce întrebare! 

Omleta şi bucăţile de fagure, la Hopitât, sunt pâinea şi 
sarea cu care-l întâmpini pe călător la orice oră s-ar ivi el. În 
timp ce savurez neasemuitul jambon din Ardeni, tăiat în felii 
groase de-un deget, îmi povestesc aventura. 

— Aşa. Şi aşa. Asta-i tot. 

Băieţii par dezamăgiţi că povestea s-a oprit, nu. Le-a ajuns 
nici pe-o măsea. Pe-atunci nu exista televizor, nici. 

N/istor, î"* simPâa povestire a unor întâmplări ceva mai 
neobişnuite captiva auditoriul. 

— Şi vrei să pleci în Anglia? 

^m ga rămân aici câteva zile, cât să mă odihnesc cum 
trebuie Şi să-i observ pe nemti. 

_ Ştii, există o Kommandantură la Rumigny, dar friţii n- 
au'urcat niciodată până aici. 

Aşa spei' şi cu. Am să-i pot cerceta în voie şi să descopăr 
ochiul cel slab, gaura din plasă. 

Pătrunsesem în năvod fără să ştiu că-i năvod, dar felul în 
cârc aveam să-i scap, nu-mi dădea nici o bătaie de cap. De- 
atâtea ori trecusem graniţa eu Belgia, când eram puşti, chiar 
sub nasul vameşilor! Prin părţile noastre, ăsta era iocul. Frauda', 
cum îi spuneam; un fraudulos, pentru noi, era un domn care 
risca. Cel care-i zvânta în bătaie pe paznici. Familiile, până şi 
cele mai înstărite, dresau câini pentru contrabandă şi se puneau 
pariuri pe cei mai buni, aşa cum se face în nord cu porumbeii 
voiajori sau cu cocoşii de luptă, în folclorul nostru regional, 
existau doi eroi: neînfricatul vânător de mistreți şi 
contrabandistul fericit. 

Când va sosi momentul, voi şti să ies din „zona roşie". 

La jumătatea lui iulie, tot acolo mă aflu. Ceva în mine s-a 
împotrivit, încât n-am putut lăsa fermele în părăsire. 

Mai întâi. A trebuit să adun vacile, vreo şaizeci cu toate. 
Nu mai fuseseră mulse de săptămâni întregi, încât aveau 
mamelele diforme, ugerul atârnând şi crăpat; le-am smuls din 
mărăcinişuri şi din firele de sârmă ghimpată, unde mugeau zi şi 
noapte. N-a fost uşor deloc. 


Acum, uşurate, cu ugerul încă roşu de hipermanganat, şi- 
au reluat viaţa de vaci civilizate. Pe unele a trebuit să le ajut la 
fătat. Am descoperit gesturi atavice, pe care nu Je-am învăţat de 
la nimeni, niciodată. 

Lepele mi-au dat mult mai puţin de furcă: le-am. Adunat 
într-un ţarc umbros, unde apa de izvor se revarsă din adăpători 
şi le-am lăsat să fete singure. Se pricep la treburile lor mai bine 
decât mine. 

Cu porcii, treaba a fost mai puţin uşoară. Cu dobitoacele 
astea, chiar că nu te poţi înţelege. Răzleţiţi pe vreo sută de 
hectare, şi-au regăsit repede felul lor ancestral de-a trăi. 
Răvăşesc pădurea, care-i ascunde şi nu ies decât noaptea, ca să 
dea iama prin cuiburile de cartofi. 

' A-fost nevoie de tot arţagul plin de răbdare al dulăilor de 
vânat mistreţii, ca să-i scot din bălțile unde-şi făceau veacul, să-i 
adun şi să-i mân în ţarcul lor, plesnindu-i straşnic cu biciul şi 
răcnind la ei, în timp ce îmi răspundeau cu grohăituri mânioase. 
Afurisitele de dobitoace devin cu adevărat plăcute doar sub 
formă de mezeluri. 

Acum. Totul e în ordine. Ori aproape. Va mai trebui să 
strâng şi finul. Vremea recoltei e mult mai târziu. Nu pot aştepta 
până atunci. 

Peste o săptămână, ultimele căpiţe de lucerna vor fi la 
adăpost, încât voi putea să-mi văd de drum. Păcat. Nu voi apuca 
toamna pe locurile astea, cu încântarca ei aurită, nu mă voi 
încălzi la cele dinţii flăcări ale vetrei, lângă care te-aşezi fără 
cizme, cu picioarele întinse, când cerul e plumbuit de nori plini 
de zăpadă iar primele triunghiuri de gâşte sălbatice zboară pe 
sus, ţipându-şi neliniştea. 

Şi-aşa am întârziat destul. Desigur, nu-i huzurul de la 
Capua J, dar acum, când soarta a făcut din mine un soldat, nu 
trebuie să adorm în acest ostrov de pace, dacă vreau să mă 
războiesc. Din câte am văzut până în clipa asta, răz- 1 Aluzie la 
un episod din timpul războaielor cartagineze: Ha-nibal cucereşte 
oraşul Capua (Italia) în anul 215 î.e.n., pretrecân-du-şi aici, 
alături de trupele sale, întreaga iarnă. Expresia: „a huzuri în 
deliciile de la Capua" înseamnă a pierde un timp preţios ce-ar fi 
putut fi folosit în rhod util. (N.t.) boiul nu evocă pentru mine nici 
o imagine glorioasă, nici atacuri eroice ori asalturi triumfătoare. 
Va fi o corvoadă, lungă, aspră, respingătoare, lipsită de 


romantism şi necruțătoare, îmi va fi silă de el, îmi voi lăsa 
pielea, poate, dar trebuie să răspund prezent. 

Sunt până-n străfundul măruntaielor un ţăran din Ar-deni. 
Mi-ar plăcea să-mi petrec toată viaţa aici, crescând vite şi 
vânând. Nemţii mi-au ocupat ţinutul fără ca eu să-i poftesc. In 
clipa de faţă, mi-ar plăcea să vânez păsări de cum îşi iau zborul, 
urmărind un prepelicar ce răscoleşte tufişurile şi când colo sunt 
nevoit să pun laţuri! Tot ceea ce mi-ar plăcea să fac, ocupaţia 
lor mi-o interzice. Dacă vreau să trăiesc în ţara asta pe care-o 
iubesc, trebuie mai întâi Să-i gonesc la ei acasă. 

Modestul meu ţel în războiul ăsta şi care-mi aparţine doar 
mie, e cât se poate de prozaic: nici vorbă de cruciadă 
europeană, nici vorbă de mari teme filosofice. Veşnicul/nostru 
vecin aducător de belele a pus încă o dată stăpâ-nire pe ograda 
noastră, iar acum trebuie să mă silesc din răsputeri ca să-l 
azvârl îndărăt peste gard. 

De când am sosit am trăit din produsele fermei, tot aşa 
cum au făcut generaţii întregi înaintea noastră, fără nici o 
legătură cu exteriorul. Nimic nu lipseşte, nici slănina, nici şunca, 
nici vânatul. Păstrăvii, melcii şi broaştele nu cer decât osteneala 
să le prinzi. Avem chintale de cartofi de rezervă, butoaie întregi 
de cidru, miere în cantităţi uriaşe şi atâta unt, încât trebuie să-l 
sărăm. Cât despre pâine, când ai grâu, o moară şi un cuptor, ar 
trebui să fii idiot ca să cobori s-o cumperi din sat. 

Trăim ca nişte fericiţi robinsoni voluntari. Dar vai! Mai 
suntem şi băutori nesăţioşi de cafea şi, în săptămâna dinaintea 
celei în care mi-am fixat ziua plecării, am rămas fără nici o 
boabă. 

Am întreprins lungi curse concentrice în jurul diverselor 
localităţi: ocupaţia germană e sporadică, iar cantonamentele lor 
sunt toate răspândite foarte departe de liziera pădurilor; atâta 
doar că aş vrea să ştiu mai de-a-aproape ce se petrece la 
Rumigny. Ocazia nu se lasă aşteptată: mă duc cât se poate de 
prosteşte să reînnoiesc provizia de cafea. 

Rene, cel mai mic dintre fraţi, mă însoţeşte. 

In sat n-au mai rămas decât oamenii foarte bătrâni, care 
mă cunosc cu toţii. Ocolesc întrebările prea directe. Mulţi,. de 
altfel, nu ştiu sau au uitat că îmi făceam stagiul militar. Edgard 
s-a întors, asta-i tot! 


Câţiva infanterişti în uniforme de culoarea coclelei fac 
instrucţie, alţii, în pragul caselor, se ocupă cu aceleaşi 
îndeletniciri mărunte ca toţi soldaţii din lume aflaţi în 
cantonament de repaos. 

Satul e intact. Doar percepţia a încasat prost câteva obuze 
de tanc. Văd într-asta o manifestare indiscutabilă a justiţiei 
iminente. De vreme ce „ei" tot se aflau acolo, se cuvenea să-i 
lase o amintire şi jandarmeriei. 

Jandarmii din Rumigny ţin de folclorul local. Totdeauna i- 
am considerat drept trupă de ocupaţie. Totdeauna străini de 
ţinut, ostracizaţi în cazărmile lor, erau veşnicii agresori ai 
firavelor noastre libertăţi: n-ai plăcuţă la bicicletă? Proces 
verbal! N-ai ochi de pisică! Proces verbal! Nici măcar nu ne 
lăsau, când din întâmplare supravegheau balurile, să lichidăm 
„ca între bărbaţi" răfuielile noastre de puştani. 

Copoi afurisiţi! Chiar şi numai simpla evocare a amintirii 
lor şi mi-a purtat ghinion: doi Feldgendarme | ne opresc la 
ieşirea din sat. Mă prefac că nu-i înţeleg ca să scap mai repede 
de ei. Micile erori iniţiale de calcul au 

Jandarmi aparţinând jandarmeriei de campanie (germ.), 
uneori consecinţe funeste: se apropie ora când nu mai c voie să 
circuli, iar cei doi cerberi ne duc la postul de poliţie. De data 
asta le-am căzut în cursă. Tihna vieţii mele bucolice trebuie să- 
mi fi tocit instinctul de conservare. 

Obcrgejreiterul care ne ia în primire are o mutră care nu- 
mi place deloc. E "tipul militarului de carieră. Dacă n-are cel 
puţin patruzeci de ani, înseamnă că nu mai sunt în stare să 
cunosc o vacă bătrână după dinţii din gură. Bineînţeles, părerea 
lui e că circulam după ora permisă. 

— Târâturilc astea de francezi sunt cu toţii la fel! Nici un 
i'eî de disciplină. Nici urmă de bun simţ! 

Deoarece am hotărât să nu ştiu nemţeşte, îl ascult cu un 
aer plictisit. Rene nu are nici măcar doisprezece ani. Dar nu se 
arată înfricoşat deloc. 

— Hai, băieţi francezi. La carceră cu pâine uscată şi apă. 
M'ine. la Koimnandantur! 

Ne închide îrttr-o cameră de la etajul întâi. Nu tu lumină, 
nu tu rogojini, nu lu pături. Frumoasă noapte o să mai 
'petrecem! Mă întind pe jos, glumesc cu Rene şi, d-teva clipe 
mai târziu, dorm dus. 


Tuşea copilului mă trezeşte pe la miezul nopţii. Să fie o 
reacţie nervoasă? Sau e bolnav de-a binelea? Tuşeşte întruna. 
Nu mă gândcsc nici o secundă la consecinţele posibile: am să-] 
duc la fermă. Acolo, va sta la el în pat, va avea lapte cald, 
îngrijiri. 

Fereastra nu e nici la trei metri de pământ. Sar primul, 
apoi îl prind pe puşti în braţe, în mai puţin de o oră, ne aflăm la 
Hopitât. Ferice călătorul asemeni lui Ulise *. 

E o fericire care nu ţine mult. Pe la patru dimineaţa, mă 
trexosc în lătrături de câini. Aurora îndoielnică îm- ' Alu/.ie la 
primul vers al unui sonet celebru: Heuraux giu comme Ulysse a 
fail un beau i-oyage aparţinând lui Joachim Du Bellay (1522- 
1560). (N.t.) praştie umbrele din curte. Vreo zece soldaţi sar 
dintr-un camion, conduşi de Obergefreiter-ul care-şi cere 
„prizonierii". 

Am. Săvârşit, mi-e tare teamă, o prostie monumentală. 
De-abia trec pragul, îmbrăcându-mi canadiana, că o 
lovitură straşnică de bici îmi arde spinarea. Ticălosul se bucură, 
a pus mina pe unul din acele bice de artilerie hipo-niobilă, aşa 

cum foloseau surugiii francezi: miner scuvt şi gros, curea 
zdravănă, lungă de-aproajpe doi metri, ca să-l poată ajunge pe 
calul înaintaş. 

Scârba dracului, cum mai plesneşte! Nu pot face nimic 
altceva decât să-mi apăr ochii cu braţele ridicate. Sunt cu 
pieleagoală sub canadiana descheiată, în câteva secunde, 
pântecele rni-e năclăit de sânge. Mă ţin zdravăn pe picioare. N- 
am să cad. Şi loviturile continuă. 

O mânie ucigaşă mă cuprinde dintr-o dată; apuc pleasna 
din zbor, care mi se încolăceşte de braţ şi smucesc cât pot. 
Dezechilibrat, scârnăvia se prăbuşeşte: e beat ca un porc. Şi 
sângere-ază tot ca un porc: şi-a tăiat mâna într-o piatră din 
curte. 

Năucit, se ridică cu greutate şi se uită, nevenindu-i să 
creadă, cum i se prelinge sângele spre degete. Soldaţii nu l-au 
ajutat. Sunt azvărlit în camion, mă simt sleit de puteri şi tremur 
încă de furie. Nemţii l-au uitat pe copil. Măcar cu-atâta lucru m- 
am ales! | 

Postul de poliţie e instalat într-un han vechi pe drumul 
spre Rocroi. Am venit deseori aici, să dansez cu Leone, drăguţul 


meu flirt de pe vremea aceea, în noaptea asta numai eu singur 
dansez. 

Ticălosul a pus iar mâna pe bici şi şi-a mai recăpătat 
oarecum şi echilibrul. Urlă înjurături şi mă plesneşte regulat, ca 
şi cum ar mânui'âmblaciul. Am şi-un pic de no- 

e o dată din trei, biciul izbeşte mai întâi bârnele foarte- 
iase şi nu m-aleg decât cu o lovitură slabă. 

D&că-şi închipuie cumva că am să strig ori am să cere 
rtare. O să crape de furie ori de oboseală mai înainte. 

Apoi, nici nu mai simt loviturile: m-am putut încheia la 
canadiană pe drum, e năclăită ce sânge, dar mă apără. 

Obosit, beţivul îşi trage răsuflarea. E ca eroarea unei 
cauze în timpul unui marş forţat: ar fi fost mai bine să nu fie 
făcută, pentru că oboseala şi durerea adunate se răspândesc 
nemilos în picioarele atât de greu încercate, iar ceea ce înduri e 
cu mult mai rău decât dacă marşul ar fi continuat. Acum chiar 
că mi-e rău. Când o să înceapă iar, n-am să mai rezist. 

_ Ajunge! Vreau să vorbesc imediat cu un ofiţer! 

Nemţii sunt miraţi să m-audă lătrând în limba lor. 
Ipochimenul rânjeşte: 

_ Aha! Vorbeşti germana. Aşa, prin urmare, vrei să 
vorbeşti cu un ofiţer? 

— Da, numaidecât! 

Îşi ia arma din rastel şi, în zori de zi, cu puşca în şale, mă 
îndrept mergând înaintea lui-spre castel, unde se află statul lor 
major. 

Încă o dată, îmi dau seama că ar fi trebuit să mă gândesc 
înainte de-a căsca gura. Tipul care merge în urma mea e un 
sadic şi un laş, trebuie să fiu destins şi cât mai degajat, ca 
atunci când ai de-a face cu un câine turbat. Mai întâi, să nu-l 
sperii cu vreo mişcare bruscă, nu trebuie să-i dau nici cel mai 
mărunt pretext să apese pe trăgaci. Simt că abia aşteaptă s-o 
facă. 

În timpul primei treimi a traseului simt cu-adevărat teamă. 
Oare se moare greu de un glonte primit în şale? Apoi tensiunea 
mea scade, nădăjduiesc că ticălosul de câine din spatele meu, 
dacă n-a muşcat până acum, nici nu va mai muşca. Sfertul ăsta 
de oră de mers în zori de zi mi-a sporit autocontrolul cu mult 
mai mult decât ani de zile de asceză mănăstirească. 


În castel, totul e cufundat în întuneric. Santinela de gardă 
cheamă un sergent. Sergentul refuză să trezească un ofiţer. Ne 
întoarcem la postul de miliţie. Ticălosul e în spatele meu, de 
data asta cu puşca la umăr. Faţa mi-e plină de răni, iar sângele 
care s-a închegat le întinde dureros. lar pe tine, târâtură, dacă 
te-oi prinde la înghesuială într-o bună 7. |. poţi fi sigur că nici 
căţeaua de mă-ta n-o să te mai recunoască după ce^o să ieşi 
din labele mele! 

Când sosesc la post. Îmi dau seama că probabil stârnesc 
milă, pentru că. Din proprie iniţiativă, un tânăr caporal mă 
pofteşte să stau jos, fără să-i pese câtuşi do puţin de „su-e 
periorul lui ierarhic", îmi amintesc doar că am izbucnit într-un 
râs cam smintit: ne aflam în curtea şcolii comunale, unde 
institutorul ne oprea din încăierare înainte ca poliţele să fi fost 
plătite până la capăt. Aşteaptă, tu. Tică-losule. leşim noi pe 
poartă. 

Sleit, răpus de dureri, adorm pe bancă. 

La ora şase, îmi vin în simţiri. Toate rănile mă ard, faţa 
pare a nu mai fi decât o crustă de sânge uscat. Din fericire, ochii 
îmi sunt întregi. Teutonul îşi dospeşte vinul într-un fotoliu. 
Caporalul care m-a poftit să stau jos mai adineauri, îmi aduce o 
cană de cafea. 

— Nu prea eşti frumos la vedere. 

— Îmi închipui. Aş putea să mă spăl undeva? 

— Nu, nu chiar acum, nu înainte câe-a te fi văzut un ofiţer. 

— De ce? 

— Ai să vezi, cred că aşa e mai bine. 

Sunt de acord, la urma urmei, dar "mă întreb de ce. Pe la 
ora şapte soseşte un locotenent. 

— Cine te-a adus în halul ăsta? 

— In ce hal? 

Mă împinge spre-o oglindă: ce caraghioslăc, cel de-a-colo 
nu pot fi eu. Într-adevăr, am o mutră de l-ar înfiora" şi pe 
Frankenstein: numai vânătăi şi sânge. Doar ochii şi pleoapele 
mi-au rămas întregi, buzele-mi sunt plesnite, o şfichiuitură de 
bici mi-a smuls partea de sus dintr-o ureche. 

Ofiţerul mă pune să-mi scot canadiana, dar mi s-a lipit de 
piele ca un pansament. 

— Lasă, nu-i nevoie. Dar de ce toate astea? 


Îi explic: ferma, cumpăratul cafelei, aşa-zisa depăşire a 
orei ce permite circulaţia, tuşea copilului şi fuga noastră. 

Mă mustră cu severitate: am greşit nedând ascultare şi 
meritam o pedeapsă. Obergejreiterul însă s-a purtat într-un mod 
nedemn de un soldat german. ŞI-I trezeşte pe beţivan lovindu-l 
puternic cu cravaşa. 

Ticălosul sare în picioare, se clatină, ia poziţia de drepţi, 
pocnindu-şi cizmele, încasează o salvă de înjurături prea rapidă 
ca să le înţeleg pe toate, în orice caz nu afecțiunea se revarsă 
din ele. Îşi rectifică poziţia la fiecare nou val de înjurături: 
Jawohl, Herr Leutnant. 

Acum, cei doi îşi spală rufele murdare în familie, iar eu 
jubilez văzând un neamţ pedepsindu-l pe altul din cauza mea. În 
orice caz, dacă într-o zi am norocul să-i prind pe unul sau pe 
altul din ei în împrejurări pe care le doresc din inimă, nu va 
exista nici o deosebire între felul cum mă voi purta cu ei. 

Doctorul care se ocupă de mine în cursul dimineţii găseşte 
că greşeala mea era relativ neînsemnată, iar pedeapsa, în orice 
caz, nemăsurat de aspră. E un om cu-ade-vărat cumsecade şi 
mă însoţeşte la Komandantură în clipa când sunt convocat. 

Permisiunea de şedere ce mi s-a dat la Charleville e 
perfect valabilă, nu sunt întrebat nici măciar de felul cum am 
aterizat aici. 

Comandantul garnizoanei, un maior, îmi ţine un discurs 
interminabil, un nesfârşit curs de morală privitor la indisciplina 
francezilor şi corectitudinea armatei germane, în ceea ce 
priveşte „corecţia", da, nimic de zis, sunt înzestrați, tocmai am 
constatat-o pe pielea mea. 

În sfârşit, totul se petrece bine - pe cât e cu putinţă - şi ne 
despărţim cei mai buni duşmani din lume. 

Am nevoie să mă odihnesc mai bine de-o săptămână, 
înainte de-a fi iar în formă. Tânărul caporal care s-a arătat milos 
vine la fermă să se intereseze de sănătatea mea. E de-o vârstă 
cu mine, îl cheamă Alfred Schroeder şi locuieşte la Zittau, în 
Saxonia. Îi e dor de ţara lui. Speră să se întoarcă foarte repede, 
cel puţin în permisie. Războiul, îmi spune, n-o să ţină mult: 
nemţii vor cuceri Anglia încă din toamnă. Pentru moment, 
aviația lor o bombardează, într-adevăr, am văzut trenuri întregi 
pline cu bombe. 


Ne simţim destul de bine împreună, încât îi amintesc că 
până şi Napoleon cel Mare şi-a rupt colții încercând să muşte din 
Anglia. Fără îndoială, îmi dă el dreptate. Numai că pe vremea 
aceea nu exista nici Hermann Goering, nici Luftwaffe 1. 

Nădăjduiesc că bietul băiat n-a murit pe frontul rusesc. 
Dacă trăieşte, poate că i s-a întâmplat să-şi amintească de 
conversaţia noastră şi să tragă învăţătura cuvenită: la război, 
niciodată nimic nu-i definitiv câştigat câtă vreme adversarul n-a 
depus armele. 

Acum nu mai am ce face prin părţile astea: se apropie 
săâârşitul lui iulie şi, dacă vreau să fiu în Anglia ca să-i întâmpin 
pe friţi, e timpul s-o iau din loc. 

Aviația de război germană. 

TURUL FRANŢEI 

Când pedalând, când cu bicicleta la spinare, ajung, tă-ind- 
o prin păduri, la cele ţintii sate de pe Aisne. Prin Laon şi Saint- 
Gobain, fără să merg decât pe drumurile forestiere, sosesc în 
mai puţin de-o zi la Chauny. Dar n-am să trec fără să mă opresc 
încă o dată la casa Annei-Marie. Ea nn-i aici. N-are importanţă, 
am să plec departe şi pentru mult* timp: vreau să revăd locul 
unde, odinioară, am fost atât de câes şi-atât de bine primit. 

Anne-Marie e acasă, împreună cu bunica ci şi cu veri-şoara 
mea Lea, două fiinţe dintre cele mai dragi şi cât se poate de 
fericite să mă vadă. Exodul le-a dus până la La Rochelle, apoi 
societatea Saint-Gobain şi-a adus personalul împoi, iar viitorii 
mei socri s-au întors printre primii. 

Acum, când mi-am întâlnit micuța verişoară, mă port cu 
ea cu o îngăduinţă puţintel distantă. E o atitudine de căţelandru 
în defensivă, care de altfel nu mă înşală decât pe mine. V îmi 
îngădui opt zile de vacanţă, timp în care fac rost de un act de 
identitate, apoi părăsesc casa asta iarăşi vie, de care mă leagă 
numai amintiri fericite. 

Cu bicicleta mea de lux, până la Paris nu fac decât o 
etapă, încetul cu încetul, m-am obişnuit cu ocupaţia. Uniformele 
nemţeşti nu mă mai fac să tresar, s-au integrat ambianţei. Şi- 
apoi, Parisul nu e „oraşul meu", să vezi nemți la Paris e, la urma 
urmei, ceva banal, ca şi cum ar fi vorba de turişti. 

La Bourg-la-Reine, o găsesc, cum era şi de aşteptat, pe 
bunica dinspre mamă. Foarte coconoasă şi distantă, ne- 
pierzându-se deloc în efuziuni sentimentale, dar realmente 


iubitoare şi-al naibii de săritoare, într-o clipită, sunt îmbăiat, 
culcat, adăpat şi hrănit, cu aceeaşi autoritate pe tare o avea 
odinioară când, micuţ şi bolnav, aflat în primejdie să-mi pierd 
vederea, îi dăduse afară din cameră, fără drept de apel, pe 
doctor şi pe părinţii mei, rămânând să se ocupe ea personal de 
vindecarea mea. 

Bunica ştie unde-mi sunt părinţii, refugiaţi la Meung-sur- 
Loire. Mă cred prizonier, dar mai curând rănit sau mort. Plec 
chiar de-a doua zi, să-i liniştesc. 

În timp ce merg, mă impregnez, fără să vreau, de tot ce- 
mi atrage privirea: aerodroamele de campanie, depozitele de 
benzină, parcurile de blindate, ca şi de orice activitate ordonată, 
după moda nemţească, a unei maşini de război în curs do 
instalare. Toate astea ar putea să-mi fie de i'olos într-o bună zi. 
E ceea ce cu numesc, a face pe buretele": nu analizez, ci 
înregistrez, la fel de inconştient cum respir sau învârtesc din 
pedale. Nemţii au şi început să fie viitorul meu vânat, trebuie să- 
| cunosc bine. 

Spre -vest, la longitudinea asta, n-am trecut niciodată de 
Etampes. Câmpiile din Beauce, lanurile de grâne ce-l umplu cât 
vezi cu ochii îmi descoperă un ţinut cu dimensiuni noi. Nu-mi 
revin din uimire tot lungul drumului la gândul că e cu putinţă să 
existe atâta grâu adunat în acelaşi loc. şi nici măcar o pădure 
demnă de numele ăsta, nici o fâneaţă, nici o turmă. E o prostie, 
dar abia acum încep să-mi dau seama că Franţa nu se opreşte la 
hotarul Arde-nilor, iar patima aproape viscerală de pământ, cu 
care m-am născut, simt că acum se revarsă şi asupra altor 
ţinuturi, altor provincii. Simt că aceste locuri noi înseamnă tot 
„acasă la mine" şi turbez să-l văd pe cotropitor instalat în ţara 
CMivrită. 

Descopăr Franţa cu alţi ochi şi, fără s-o ştiu, îmi pregătesc 
regrete pentru anii de exil, dar în acelaşi timp şi motive de-a mă 
lupta, când va veni vremea să mă lupt din nou. 

Moung-sur-Loire nu-i decât o scurtă pauză, îmi găsesc 
părinţii, o casă, prieteni, dar nimic altceva nu mă leagă de locul 
ăsta. Sunt grăbit să-mi continui drumul. 

Am exclus dintre ipotezele rezonabile plecarea de pe 
coastele ocupate. Traseul va fi mult mai lung decât crezusem. 
Drumul spre Anglia trece prin zona zisă liberă, prin Marsilia, 
Sete, Perpignan. Poate şi prin Africa. 


leri încă provincial, ultima mea etapă mi-a dezvăluit alte 
orizonturi şi am început să înjgheb harta viitoarelor mele 
călătorii la scara unui continent. Trasez principalele axe ale 
viitoarelor peregrinări, lăsând spaţii albe pentru neprevăzut, 
acolo unde împrejurările îmi vor impune alegeri cu neputinţă de 
imaginat acum şi aici. Well, we'll cross this bridge when we 
come to it. 

Aflu cu bucurie că unchiul Georges e instalat în Ven-deea 
şi că e teafăr şi sănătos. Simt nevoia să-l văd înainte de orice 
altceva. Acum mă aflu în deplină formă fizică şi, pe deasupra, în 
fonduri mai mult decât am nevoie, atenţiile cu care mama mă 
înconjoară mă irită, n-am venit aici ca să fiu alintat ca un copil 
convalescent. N-am nici un motiv să-mi prelungesc şederea, se 
pregătesc prea multe aventuri în altă parte, ca să mă 
mulţumesc cu tihna obişnuită a unui frumos sătuc de pe Loiret. 

Tata îmi înţelege nerăbdarea. S-a achitat cu bine de 
celălalt război. „Magnific însufleţitor de oameni", spun citările 
lui; gazat la Verdun, rănit în Artois. Nu ne-am înţeles niciodată 
foarte bine. Imi aminteşte oarecum de căpitanul Conan |. Ca şi 
pe eroul lui Roger Vercel, patru ani de război l-au dezobişnuit de 
pace. Pacea l-a luat pe' nepregătite şi niciodată nu s-a simţit în 
apele lui. In afară de vânătoare, de pasiunea pentru cai şi cărţi 
de joc, nimic nu pare a-i mai trezi interesul. Nu avem acelaşi fel 
de-a simţi fiinţele şi lucrurile. 

1 Eroul cărţii cu acelaşi nume (Le Capitaine Conan, 1934, 
premiul Goncourt) de Roger Vercel (1894-1957). (N.t.) 

— Mulţumesc pentru tot, aţi fost minunaţi, dar e timpul să 
plec. 

Şi-mi continui drumul ca un turist. Descopăr fascinat Loara 
şi castelele ei, livezile, viile ei. Pe la noi nu există livezi atât de 
mari, fiecare fermă are, desigur, arborii ei fructiferi pentru 
nevoile familiei, dar ce idee stranie să cultivi fructe ca să le 
vinzi! Pătrund pentru prima oară în oraşe ce ieri încă îmi erau 
necunoscute. Tours, Saumur sau Angers n-au suferit cu nimic 
mai mult decât oraşele din nord sau din Ardeni, numai că aici, în 
răgazul oferit de-o pace nesigură, masacrul pare nelalocul lui. 

Noi, locuitorii din nord, ca şi cei din est, suntem obişnuiţi 
cu asemenea lucruri, iar ruinele par mai puţin şocante, mai 
puţin anacronice, mai puţin absurde decât pe-această Vale a 
Loarei, care e o mare grădină. „Astă preafrumoasă grădină din 


astă preafrumoasă ţară a Franţei" nu spune nimic nici inimii, nici 
simţirilor, nici viselor mele, nu aici mi-ar plăcea să trăiesc şi să 
mor, dar mi se pare revoltat c r ca pământul asia sensibil, unde 
totul respiră calmul, să fi fost siluit. Provinciile noastre din 
mărcile1 estice au fost din totdeauna scutul şi pare cât se poate 
de firesc, în dezordinea lucrurilor, ca el să fie izbit, rupt, fă- 
râmat de lovituri. Dar aici, în valea asta fericită, ruinele 
incendiate întrec puterea de înţelegere, pare ceva şi mai 
inuman, mai anormal, mai stupid, mai odios. Şi încep să urăsc în 
bloc războiul şi absurditatea lui, pe politicienii noştri, pe şefii 
“noştri militari. Bandiţilor şi boşorogilor, toată stricăciunea asta 
e opera voastră! 

Într-un sătuc de pe lângă Cholet, dau în sfârşit de unchiul 
Georges. 

— Băiete dragă! 

Mă întâmpină fără să se mire. N-am parte de strângerile la 
piept, nici de îmbrăţişările oarecum smintite ale mamei. 

El nu s-a îndoit niciodată că o să mă vadă iar viu. Şi-acum 
sunt în faţa lui, totul e bine. 

Unchiul Georges întruchipează curajul, inteligenţa şi 
vigoarea. Dar şi seninătatea, înţelepciunea, indulgenţa. Boala l-a 
țintuit la pat de la doisprezece ani: boala lui Pott, sau 
poliomelita? Doctorii n-au înţeles niciodată nimic din cazul lui. 
Odată cu trecerea anilor, boala i-a torturat oasele, i-a răsucit 
picioarele, i-a deformat spatele, dar trupul acesta de Quasimodo 
e dominat de o faţă de arhanghel viril, cu frumoase trăsături 
regulate, cu ochi strălucitori de inteligenţă. Gura, ceva cam 
tristă în stare de odihnă, se luminează la cea mai neînsemnată 
solicitare de un zâmbet cu dinţi desăvârşiţi, cuprinzând în el 
întreaga îngăduinţă a lumii. 

Stau jos, lângă şezlongul lui, aşa cum stăteam când eram 
copil, iar el încropea pentru mine poveşti pe care mi le spunea 
de-a lungul serilor. Veşnic aceleaşi trei personaje însufleţeau 
intriga: dulăul Roquet, bun, cinstit şi greoi: „muşchii" 
combinației. lepuraşul Lapinos, un fel de spiriduş plin de curaj, 
de inventivitate şi de găselniţe: „creierul“ binomului. Pisoiul 
Chapuzot, viclean, echivoc, când îndrăzneţ. 

— Când laş, calculat şi încurcându-se întruna în 
combinaţiile lui, un pic trişor, un pic iezuit, şi, la drept vorbind, 
niciodată câştigător. Împărăţia lor era nesfârşita pădure a 


Ardenilor cu animalele ei sălbatice: mistrețul mai întâi, apoi 
cerbul, căpriorul, jderul, bursucul, vidr-a şi vulpea, veverița şi 
cârtiţa, ale căror obiceiuri unchiul Georges mi le înfăţişa urmând 
firul povestirii. Mai apăreau şi teutoni graşi şi mojici, jandarmi 
mărginiţi, vameşi înşelaţi şi contrabandişti abili. 

— Mai spune, hai mai spune! Şi ani în şir, infirmul a 
imaginat pentru mine, de la o seară la alta, aceste poveşti cu 
zâne pline de învăţăminte. 

Acum, e rândul meu să povestesc: Belgia, Dunkerque, 
evadarea, Ardenii, Hopitât, nemţii şi celelalte. Şi-apoi gata, asta- 
i tot. Suntem împreună, aşa că din nou e în regulă. 

Jucăm şah, partidă după partidă. E fericit când izbutesc să- 
| bat. Studiem cel mai bun itinerariu de urmat ca să ajung la 
Marsilia pe şosea. Inutil să risc prosteşte şi să iau trenul: sunt, la 
urma urmei, un prizonier evadat şi nu ştim ce dispoziţii au primit 
funcţionarii şi jandarmii în legătură cu nonconformiştii. Oricum 
ar fi, funcţionarii şi jandarmii sunt o categorie pe care e 
totdeauna bine s-o eviţi. 

Mai întâi, trebuie să trec linia de demarcaţie în zona 
oraşului Poitiers; pe urmă, prin împrejurimile de la Châ- 
teauroux, voi da de nişte veri de-ai mei, care au scris de câteva 
zile. Sunt cei care locuiau la Hopitât. La ei mă voi simţi ca la 
mine acasă. E un refugiu ce va încheia o etapă şi care va fi, o 
ştiu, primitor fără rezerve, sobru şi călduros. 

Timpul trece prea repede. Avem atâtea să ne spunem, 
atâtea întrebări de lămurit, al căror răspuns ne scapă: cum de în 
armată s-a înstăpânit atât de repede debandada? De ce aviația 
a fost distrusă la sol? De ce blindatele văzute de mine erau 
toate imobilizate fie în locurile lor de parcare, fie arse la 
încrucişările de drumuri? Ce vor face englezii, americanii şi 
ruşii? 

Când voi lua cunoştinţă, la Londra, de Apelul din 18 iunie |, 
nu-l voi găsi deosebit de original. Unchiul Georges 1 La 16 iunie 
1940, premierul Marii Britanii, Winston Chur-chill propune 
guvernului francez crearea Uniunii anglo-franceze şi continuarea 
războiului prin eforturile comune ale ambelor ţări. Propunerea 
este respinsă de guvernul francez şi la 17 iunie, mareşalul 
Petain, crezând în înfrângerea rapidă şi inevitabilă a Angliei, 
cere armistițiu Germaniei. Generalul de Gaulle însă, în Apelul din 
18 iunie 1940, acceptă colaborarea cu guvernul englez, spe- 


cificând că războiul nu se limitează la teritoriul Franţei, că este 
un război mondial. (N, t.) nu-i nici soldat, nici politician, nici 
strateg, dar după despărţirea de el, mă voi însenina din nou. 

— Am fost înfrânți, mi-a explicat el în timpul nesfârşitelor 
noastre convorbiri, 'prelungite în noapte, dar Anglia rezistă. E 
vorba de un conflict mondial în care, în mod sigur, dacă englezii 
vor continua să reziste îndeajuns de mult, americanii vor fi 
atraşi. Ruşii şi nemţii nu pot coexista. E vorba de primele mişcări 
de la începutul unui război de uzură, în care nemţii vor mai 
dobândi şi alte victorii spectaculoase: au redescoperit Blitzkrieg 
'-ui lui Gengiis Han, până acum le-a mers şi se cramponează cu 
înverşunare de strategia asta în aparenţă de neînvins. Dar 
potenţialul industrial al alianțelor probabile îi va zdrobi până la 
urină. 

De cumva aş 11 fost ispitit să-mi pierd speranţa, analiza 
asta lucidă şi nepătimaşă mi-ar fi redat-o la loc. 

— Petain, zise unchiul Georges, a acceptat armistițiul, nu-i 
rămânea altceva de făcut pentru moment, de vreme ce ţara nu 
mai avea cu ce se bate, nici materiale, nici oameni, nici suflet. E 
rezultatul inevitabil al unor împrejurări specifice, la care ne-au 
dus orbirea, mărginirea şi teama, dar nu aşa se vor sfârşi 
lucrurile. 

Linia* de demarcaţie între Poiticrs şi Confolens e deosebit 
de poroasă. Câteva informaţii culese în grabă de pe la tejghelele 
bistrourilor, două zile în care am ţinut sub observaţie posturile 
nemţeşti şi orarul'schimburilor. Apoi o trec fără greutate la 
ceasul cel mai călduros al zilei, când oameni şi câini sunt mai 
grijulii să caute răcoarea umbrei decât un eventual pasager 
clandestin. 

Mă aflam în „zona liberă" şi, în etape scurte, am ajuns la 
Châteauroux, o prefectură liniştită despre care atunci 1 Războiul 
fulger (germ.). 

Nu ştiam că avea să fie pentru mine punctul terminus al 
atâtor călătorii viitoare. 

Verii mei se refugiaseră la Brion, un mic sat ceva mai 
retras faţă de axa Châteauroux-Vatan. Aici, lucrurile mai stăteau 
ca înainte de război, oamenii dedicându-se preocupărilor cu 
totul materiale. Ale exploatării rurale. Nemţii erau departe, în 
spatele liniei de demarcaţie, Ardenii încă şi mai departe, iar 
posibilitatea de întoarcere la sânul lor * - în afară de orice 


speranţă pentru moment. Inutil să visezi, să discuţi sau să te 
plângi. Ce mi-e un pământ, ce mi-e altul, iar pe cel de-aici verii 
mei îl exploatează ca nişte mari cunoscători, cu atelajele lor 
puternice şi greoaie din Ardeni. 

Locuitorii din Berry erau oarecum miraţi de caii lor 
gigantici, rasaţi ca nişte animale de lux dar harnice la robo- 
teală, de plugurile din Brabant, de două ori mai grele de-cât cele 
din partea locului şi care săpau brazda cel puţin de două ori mai 
adâncă. Erau uimitori de ospitalieri şi binevoitori faţă de străinii 
aceia taciturni, care le dădeau liniştiţi peste cap obiceiurile lor 
de muncă, tehnicile agricole. Şi economia. 

Fermele din Berry n-au mai putut fi aceleaşi după trecerea 
noastră pe-acolo. 

V Existau în regiune mai multe familii prietene, răzleţite 
după cum fuseseră disponibile fermele. Reînnodam cunoştinţe 
uitate, era cu-adevărat refugiul fericit pe care-l presimţisem. 

Dar nu era decât o etapăRăzboiul continua în altă parte şi 
tocmai acolo alesesem să mă duc. 

Mi-am urmat călătoria. Citisem din curiozitate Călătoria lui 
Edgard de Edouard Peisson al cărei titlu mă amu- 1 Edouard 
Peisson (1896-1963), autor de romane marinăreşti. Le Vcyage 
ă'Edgard datează din 1940 şi a fost încununat cu premiul 
Academiei. (N. t) zase. Cu excepţia titlului, asemănarea se 
oprea acolo, aventura mea nefiind încă marinărească. 

Înghiţeam îndărătnic şi răbdător kilometri de drum, 
poposind după cum îmi ieşeau în cale hanurile modeste, ca să- 
mi cruţ banii. Valea râului Creuse, verde ca Irlanda, urma 
lanurilor de grâne din Berry. Continuam să descopăr Franţa, ţara 
mea care, pe zi ce trecea, nu rămânea doar un simbol, ci era un 
pământ minunat şi schimbător ca marea şi pe care aveam să-l 
părăsesc. Tocmai atunci când mi se dezvăluia tot mai mult cât 
de legat sunt de el, printr-o patimă inexplicabilă şi exclusivă de 
ţăran. 

Încă din zori pedalam prin ploaie, una din acele ploi încete 
şi dese de la începutul lui septembrie, care răzbat gu răutate, 
până şi prin impermeabilele cele mai bine închise, pătrunzând 
pe la gât, şiroind pe spinare, aducând în-tr-o stare jalnică chiar 
şi pe cei mai optimişti. Mă simţeam la fel ca şi bietele potârnichi 
pe care în acelaşi anotimp le împuşcam pe-o vreme ca asta: 


pătrunse de frig până-n oase, îngreuiate de ploaia rece, porneau 
într-un zbor anevoios, curmat înainte de a-şi lua avânt. 

Se lăsa seara, frunzele veştede izbeau asfaltul, luate de 
rafalele îngheţate. Aproape că moţăiam în timp ce-mi 
împingeam bicicleta pe coasta pieptişă ce leagă Montlucon de 
Neris-les-Bains. La jumătatea drumului era cât pe ce să-l 
depăşesc pe alt biciclist ce-mpărtăşea o soartă la fel de vitregă 
ca şi-a mea, numai că, nefericitul, târa după el un cărucior greu, 
după toate aparențele, pentru că se oprea mereu, ca să-şi tragă 
sufletul. 

Mi se părea a fi un bătrân, sub pelerina cu glugă. Eram 
destul de rezervat ca să-i propun pe faţă să-l ajut: fără să mă 
audă, am apucat căruciorul şi-am început să-l împing, 
potrivindu-mi pasul după al lui. 

Înaintăm greu, cu vântul şi ploaia în faţă. Abia după cinci 
sute de metri îşi dă seama de prezenţa mea. 

— Oh, îţi mulţumesc! Mă gândeam eu că prea uşor urc 
coaste. Dar de ce te-ai ostenit? 

— Nu ştiu. Poate dintr-un impuls de cercetaş, de pe 
vremea când mai purtam pantaloni scurţi şi căutam să fac o 
faptă bună în fiecare zi! Credeam că-i vorba de-o persoană 
foarte în vârstă. 

Izbucnim în râs: noul meu tovarăş trebuie să fi trecut cu 
puţin pese treizeci de ani. 

— Eşti din partea locului? 

— Deloc, mă duc la Marsilia'şi-mi fixasem Vichyul ca punct 
terminus al zilei de azi. 

— Nu-i bine, ar trebui să mai mergi şi-o bună parte din 
noapte. Opreşte-te la mine. 

Omul mi-e simpatic, dar găsesc că invitaţia lui e prea 
generoasă faţă de serviciul pe care i-l fac. Şi-apoi, chiar dacă nu 
ajung la Vichy, găsesc eu un hotel. Vreau să fac o baie, să cinez 
omeneşte şi să dorm într-un pat ca lumea. Visez la o sticlă de 
şampanie care, de când a început să plouă, mi se tot arată în 
faţa ochilor, ca Graalul lui Lan-celot. Nu cred că el mi-ar putea 
oferi toate astea: o bicicletă ca vai de lume, un cărucior cu 
legume. Trebuie să fie vreun mic negustor acolo, nu cine ştie ce 
înstărit, îi ocolesc invitaţia cât mai curtenitor cu putinţă, n-aş 
vrea să-l jignesc. 


Când în sfârşit pătrundem în piaţa comunală, el insistă cu 
amabilitate să rămân, cel puţin atât cât să beau un păhăruţ. Şi 
mă duce la Hotel de la Source, unul din micile pa-lace-uri din 
Neris, al cărui proprietar este. 

Chenaud e un om remarcabil de politicos şi cultivat. Totul 
e perfect la el în casă, totul e de-o armonie desăvârşită: familia, 
tablourile, covoarele, mobilele. Vinul de Porto, Perspicacitatea şi 
fineţea lui mă pun în încurcătură; 

— Ei, da, îmi mărturiseşte mijindu-şi ochii, nu sunt dt-cât 
un negustor de supă. Rămâi totuşi? Du-te şi fă o baie, odaia ţi-e 
pregătită. Te anunţ eu când să vii la masă. 

Tata avea o vorbă, că nu există decât două lucruri cu-a- 
devărat importante -în viaţă: să te scal? | în apă caldă, şi să bei 
vinul rece. Nu sunt departe de a-i înţelege filosofia. Masa. E o 
minunăţie, o capodoperă de bun gust şi măsura. Mă destind, mă 
destăinui fără teamă - mă duc la Marsilia unde trebuie să-l văd 
pe consulul Statelor Unite penţiu care am o scrisoare de 
recomandare. Sper că mă va ajuta să ajung la Londra. 

Chenaud manifestă un entuziasm moderat. A 'muncit ani 
în şir în Anglia, după terminarea şcolii de hotelier, iubeşte Anglia 
şi pe englezi, dar, fără a voi să mă descurajeze, crede că-mi va 
fi greu să plec din Marsilia. Se îndoieşte că diplomatul se va 
compromite pentru i: n necunoscut oarecare, dar. Mai spune, 
„nu-i nevoie, să nădăjduieşti pentru a întreprinde, nici să 
reuşeşti ca să perseverezi"', îmi dă adresa verilor lui din Londra 
şi. A doua zi, ne despărţim după o strângere de mină 
bărbătească, ce va pecetlui pentru totdeauna o prietenie unica. 

Incă nu ştiu că după Châteauroux şi Brion/Ncris e a treia 
carte a brelanului de dame pe care Soarta l-a distribuit 
clandestinului ce voi deveni. 

După câteva etape fără nici un incident, sosesc în cele din 
urmă la Marsilia, nu însă fără ca doi jandarmi să vrea să-mi 
confişte bicicleta,. Proprietate a armatei franceze". Le mai 
demonstrez încă o dată că acolo de unde am luat-o eu, armata 
franceză renunţase de mult la drepturile ei asupra a tot şi toate. 
Dacă o confiscă, cersă se întocmească un proces verbal 
amănunţit şi, fie din lene, fie din teama de-a se ivi complicaţii, 
mă, lasă să-mi continui drumul. Ce mai belea şi reprezentanţii 
ăştia ai. Autorităţii"! Tata mi-a povestit că la Verdun, în primul 
război, au fost spânzurați jandarmi de cârligele de măcelărie. 


Chenaud avea dreptate. Consulul american are, desigur, 
altele pe cap decât să mă ajute pe mine. E o vită încălţată, unul 
din acei „albi mărunți" pe care lumea anglo-saxonă pare a avea 
specialitatea de a-i produce la grămadă. Tot ce e made în UŞA 
nu poate îi, evident, decât the -best în ths world, i. O corcitură 
made în UŞA. Zece minute de conversaţie îmi sunt de ajuns ca 
să mă conving că-mi pierd vremea. O tentativă greşită. Ce 
trebuie uitată! 

Timp de două săptâmini mă joc d£-a ogarul care adulmecă 
prin oraş. 

Din pistă falsă în impas, mă conving pe zi ce trece că nu 
toate drumurile duc la Londra. Dimpotrivă, m-au dus spre o 
situaţie de-a dreptul neplăcută: constat, într-o seară, că mi-am 
pierdut portofelul, actele şi cea mai mare parte din bani. 

Din fericire, am prevăzut un accident asemănător, aşa că 
n-am rămas chiar fără un sfanţ. Numai că, după ce-mi achit nota 
la hotel, nici vorbă nu mai poate fi, cu două mii de franci, să 
tatonez terenul în continuare, mai ales că nici un indiciu nu mă 
încurajează s-o fac. Singura soluţie rezonabilă e să mă întorc la 
Brion, unde prietenul meu, institutorul-secretar de primărie, îmi 
va procura un nou act de identitate şi unde părinţii mei vor 
putea, eventual, să-mi trimită bani. 

E mult mai departe de la Marsilia la Châteauroux decât de 
la Châteauroux la Marsilia. 

La venire, eram însufleţit de visul meu, încât pedalam 
vesel. Acum, apăs maşinal pe pedale. 

1 Tot ce-i mai bun din lume (engl.). 

Vântul dinspre nord care mătură valea Honului mătură 
totodată şi optimismul meu. E sfârşitul lipsit de glorie ai unei 
aventuri avortate. 

Mă opresc la Neris, ca să-l informez pe Chenaud de eşecul 
meu şi, la finele lui octombrie, ajung la verii mei, a căror 
bunăvoință mă mângâie întrucâtva de eşec. E de la sine înţeles, 
îmi spun ei, casa lor e şi casa mea. Aş putea sta acolo o 
veşnicie. Eu însă nu vreau să stau decât atât cât e nevoie ca să 
potrivesc la loc bucăţile destrămate ale modestului meu vis. 

Nici o clipă nu mi-a venit ideea să trec prin Spania: 
Totdeauna m-am gândit că, odată pornit din Franţa, aveam să 
ajung drept în Anglia, fără tranzit prin vreo închisoare oarecare, 
închisoarea, într-o călătorie, e un accident posibil, dar refuz s-o 


introduc la rece, ca pe un factor obligatoriu, în soluţia 
problemei. Sunt dispus să iau în consideraţie că cincizeci la sută 
din şanse ar fi contra mea, dar niciuna mai mult. Or, eu nu 
vorbesc spaniola, iar lucrurile sunt şi aşa destul de complicate, 
fără să le mai adaug un handicap insurmontabil. Pe deasupra, 
am o fobie de-a dreptul animalică faţă de carceră, încât nu mă 
pot hotărî să-mi asum riscul ăsta. Mai cu seamă când riscul 
pomenit prezintă toate aparențele fatalităţii. 

Deocamdată nu prea am motive să-mi blestem soarta, 
căci nu duc lipsă de distracţii care să mă consoleze de eşecul 
meu marsiliez. Un om în plus la o fermă nu-i niciodată de prisos. 
Suntem la sfârşitul culesului de vii, muncile agricole sunt în toi. 
Mă dărui neprecupeţit tuturor treburilor ce se ivesc. Mă scol cum 
se crapă de ziuă, mă culc frânt şi tot îmi mai rămâne timp să mă 
duc şi la bal. Şi să mă bat dacă e cazul. "e 

Dacă cei mari se înţeleg foarte bine între ei, nu tot aşa 
stau lucrurile şi cu cei mai mici. Pentru băieţii din partea * 
locului „refugiaţii' de-aceeaşi vârstă cu ei sunt -nişte 

— Misiune specială 

“străini prea la largul lor, despre care îşi închipuie că sunt 
nişte înfumuraţi şi care, mai ales, dansează cu fetele lor. Felul 
nostru de a fi, al celor din est, îi descumpăneşte pe tinerii din 
Berry şi, pentru că suntem altfel, suntem obligatoriu duşmanii 
lor. Dansăm des, discutăm întruna şi câteodată ne batem. E o 
ocazie minunată să ne cunoaştem mai bine. Ne purtăm, la o 
adică, asemeni unor pui 'de animale, dar, la urma urmei, 
încăierările de după bal leagă simpatii soîide, încât până şi azi, 
la mai bine de patruzeci de ani de-atunci, mai am pe-acolo 
camarazi minunati, a căror prietenie se leagă de-o înfruntare 
pugilistică. Toate astea sunt foarte sănătoase şi cât se poate de 
în firea lucrurilor. 

Poşta dintre cele două zone nu-i un model de abundență şi 
încă mai puţin de regularitate. Să le explic părinţilor mei, din 
zona ocupată, că am eşuat în prima mea tentativă şi că vreau s- 
o iau de la cap, că îmi trebuiesc haine şi anumite adrese, 
presupune un schimb necrezut de amplu de cărţi poştale 
oficiale, controlate de ocupant, şi-n care posibilitatea de-a spune 
lucrurile pe şleau e extrem de redusă. 


La sfârşitul lui noiembrie, părinţii mei au reuşit în fine să- 
mi trimită cele trebuincioase. Institutorul mi-a procurat acte noi 
şi iată-mă iar numai bun să-mi continui cercetarea. 

Intreaga viaţă politică s-a refugiat la Vichy şi-n 
împrejurimile lui. De acolo vin toate informaţiile şi acolo trebuie 
să mă duc ca să aflu ce se întâmplă. 

Nu ştiu să fac mare lucru, dar mi-am găsit la Cler-mont- 
Ferrand o slujbă de scrib mai mult sau mai puţin pe placul inimii 
mele. Dacă trebuie să descopăr o filieră 'de ieşit din Franţa, 
acolo voi avea ceva mai multe şanse decât aici, în inima 
Berryului. 

Slujba mea', la Clermont, nu-i chiar atât de lipsită de 
interes; trebuie să pun pe roate din nimic un birou pentru 
expedierea coletelor pentru prizonierii de război, aflat sub egida 
Partidului Socialist Francez. Nu-i cine ştie ce treabă genială, dar 
cel puţin prezintă meritul că nu ţine de rutină. Mai întâi trebuie 
să descoperi surse de aprovizionare, ceea ce nu-i puţin lucru, 
apoi să faci coletele şi să le trimiţi cu regularitate. 

Indeletnicirea asta de băcan mă pune în legătură cu toată 
fauna din Clermont: auvcmiaţi şi refugiaţi, funcţionari, oameni 
politici pro-Vichy, oameni politici anti-Vi-chy, petain-işti fanatici, 
politicieni fără slujbă, care au reconstituit, în jurul colonelului La 
Rocque, o micuță curte intrigantă şi nebunatică, alcătuită din 
emigranţi în pană de venituri. Navighez printre doamne de la 
operele de binefacere, printre directori de uzină şi băcani 
angrosişti. 

Toată mişunarea asta de interese egoiste, de sentimente 
meschine, de uşurătate burgheză, de laşitate prc-tentioasă mă 
deprimă mai curând decât mă irită, dar ar trebui să fiu al naibii 
de ghinionist ca să nu pic într-o bună zi, printre contacte atât de 
diferite, peste cel care mă va călăuzi fie şi indirect, spre Londra. 
Patimile stârnite de incidentul de la Mers-el-Kebir * au constituit 
o revelaţie: cei care, după masacru, au rămas pro-englezi, 
merită să fie cu deosebire cultivați. Cine ştie? Unuia dintre ei îi 
va veni într-o bună zi vreo idee, va găsi vreo combinaţie, vreo 
che-iţă, care să deschidă poarta spre larg. 

1 Port din Algeria care, după armistițiul din 22 iunie 1940, 
adăpostea o parte importantă a flotei franceze. Anglia, de 
teamă ca vasele să nu cadă în mâinile Germaniei naziste, îl 
somează pe amiralul Gensoul, la 3 iulie 1940, să conducă flota 


spre insulele Antile. La refuzul acestuia şi al generalului Vichy, 
englezii bom-bardează flota franceză, nimicind-o. (N. t.) 

Despre rezistenţa internă încă nu poate fi vorba. 
Francezilor din zona liberă le e gândul la cu totul altceva: poţi să 
vorbeşti despre mica patiserie, unde se mai distribuie încă 
ecleruri fără cartelă şi vei avea un auditoriu, dar nu te hazarda 
să pomeneşti despre ocupaţie.! 

— Întâi şi-ntâi, că Mareşalul ştie el ce face! 

Trec săptămânile, în disperare, toate la fel. Sunt ca băr- 
zăunele în spatele ferestrei, orbecăind în gol, în căutarea 
derizorie a unei ieşiri. 

Într-o zi, când prânzeam cu un camarad într-o braserie din 
Place de Jaude, îmi dau drumul şi încep să-i zugrăvesc pe 
francezi în nişte culori cu totul. Lipsite de tandrete, dată fiind 
resemnarea, pasivitatea şi prostia lor, de vreme ce înghit fericiţi 
toată demagogia propagandei. Am vorbit cant lare, încât unul 
dintre vecinii noştri se simte îndreptăţit să intervină în discuţie. 
Fireşte, îl reped: aşa a avut loc primul meu contact cu Roger 
Wybot, care va deveni unul dintre responsabilii cei mai de vază 
şi mai eficienţi ai contraspionajului nostru. 

Pentru moment, recrutează oameni pentru Centrul de 
informaţii şi studii. E un soi de poliţie paralelă, creată de 
colonelului Groussard, fost director al şcolii militare de la Saint- 
Cyr. Wybot îmi spune că, într-adevăr, e vorba de o excelentă 
acoperire în vederea formării cadrelor unei viitoare armate 
clandestine. Nu-i nevoie să desfăşoare prea multă elocinţă, 
perspectiva mă seduce. 

Desigur, nu-i chiar deschiderea căutată de mine, dar e, în 
orice caz, o ipoteză de lucru rezonabilă, un fel de premiu de 
consolare. 

Partea a doua AGENTUL SECRET 

CATEGORIA „AMATORI" 

Am intrat în grupul condus de Wybot la Aurillac. Aici dau 
peste vreo şase ofiţeri şi subofiţeri în concediu de armistițiu, 
foşti camarazi de şcoală sau de regiment, care mă întâmpină cu 
multă simpatic. Grupul acesta va da patru participanţi la 
Eliberare: ceea ce e de ajuns pentru a demonstra că, în ciuda 
aparenţelor, nu suntem fideli ai guvernului de la Viehy, ci doar 
împrejurările ne-au impus, pentru a putea lupta împotriva 
nemților, să ne înrolăm sub un pavilion de complezenţă. 


Din păcate, nici pavilionul, nici marfa pe care o acoperă nu 
vor rezista primei încercări de forţă: arestarea Ivsi Laval, de care 
Groussard n-a fost străin, antrenează dizolvarea Centrului de 
informaţii şi studii şi, pentru a evita orice complicaţie cu poliţia 
din Vichy, ne separamimediat, cât se poate de hotărâți să ne 
revedem după ce valurile se vor fi potolit şi să ajungem la 
Londra împreună. 

Trec câteva săptămlni până să ne putem iar întâlni la 
Toulouse. Zadarnic încercăm să descoperim un drum spre 
Spania. Toate filierf-le ne conduc spre un eşec. Am făcut turul 
tuturor mitomanilor şi, fără îndoială, al tuturor ageri-ţilor 
provocatori din regiune. La fiecare tentativă, scândura s-a 
dovedit a fi putredă. 

Descurajaţi, am aterizat la Marsilia, unde Wybot tocmai a 
fost afectat la BMA. 

Biroul de misiuni antinaţionale nu e iltul dccâl Biroul cinci 
SR 1 de pe vremuri, care şi-a schimbat denumirea. 

Nu ştiu care sunt exact atribuţiile lui Wybot. Noi îi dăm 
ascultare încrezători, iar eu îmi încep, fără să-nii dau prea bine 
seama, ucenicia clandestinităţii. 

Îmi petrec zilele ca toţi ceilalţi pierde-vară de vârsta mea, 
adică mulţimea de tineri nematurizaţi încă şi fără slujbă, pe care 
limbajul zilei îi desemnează sub numele de zazous. Pot citi în 
voie, pot să mă duc la cinema, pot să-mi petrec după-amiezele 
la plajă. Noaptea, fac echipă împreună cu Gaston Tavian şi 
Georges Descroizette. Sunt doi adjutanţi şefi de artilerie, încă 
tineri, din fostul regiment al lui Wybot. lubind pătimaş calul, au 
preferat să participe la concursurile hipice decât să urmeze o 
şcoală de ofiţeri. Gaston, grav rănit de trei lovituri de pumnal la 
câţiva milimetri de inimă în timpul campaniei din. Rif, 2 a primit, 
la nouăsprezece ani, medalia militară, post-mor-tem". Şi-a venit 
în simţiri pe patul de moarte, în timp ce generalul îi prindea 
panglica la piept. Şi generalul a dus înapoi zdrăngănica! 
Amândoi vor termina războiul cu gradul de căpitan. Ceea ce ei 
nu cunosc din viaţa de ostaş şi din viaţă nu merită osteneala să 
fie reţinut. De la Au-rillac, m-au luat sub aripa lor ocrotitoare, ca 
pe un frate mai mic, ceva cam neştiutor încă, şi, dacă mai târziu 
am ajuns un ofiţer onorabil, o datorez în mare parte educaţiei 
făcute de ei. 


În fiecare noapte, scoatem camioane cu arme şi material 
din arsenalul de la Toulon şi ne duceam să-l răspândim 1 
Service de renftcignement = serviciul de informaţii. (N. t.) 2 
Război purtat de colonialiştii francezi, care instituiseră în 1912 
protectoratul lor asupra Marocului, împotriva Republicii Rif, 
creată în urma răscoalei armate a lui Abd-el-Krim (1921-1926). 
(N. t.) în cele patru colţuri ale Provenţei, după cum sunt aşezate 
fermele complice. 

Prin mijlocirea lui Groussard, Wybot a putut lua legătura 
cu Fourcaud. E un maior trimis de generalul de Gaulle ca să 
constituie în Franţa reţeaua de informaţii. La | aprilie 1941, 
suntem în mod oficial integrați echipei lui şi înregistraţi la 
Londra ca angajaţi voluntari în Forţele Franceze Libere. 

Acum dispunem de-o legătură prin radio, de câteva arme 
şi de foarte puţini bani, dar suntem în rezistenţă pe de-a- 
ntregul. Cel puţin aşa credem noi. Suntem convinşi că-i vorba 
doar de-o etapă şi avem promisiunea că ea va duce, cât de 
curând, la plecarea în Anglia şi la încadrarea noastră în rândul 
forţelor combatante. Mi-ar plăcea să fiu pilot de vânătoare, nu 
pentru că o vocaţie irezistibilă m-ar îndemna, dar e mijlocul cel 
mai rapid, după părerea mea, de-a fi imediat util şi-a începe să, 
mă răfuiesc cu ocupanţii. 

Până atunci, ne îndeplinim treburile ce ne sunt date: 
legături, dusul scrisorilor, contacte diverse, toate acele activităţi 
multiple şi în aparenţă dezlânate pe care le comportă viaţa unei 
reţele la nive] ul unui executant subaltern. Gaston, Georges şi 
cu mine camuflăm în continuare arme, cu complicitatea activă a 
armatei de armistițiu. 

Viret, ofiţerul de legătură care ne supervizează, e un 
rezervist de la marină, marsiliez bun de gură şi căruia-i place să 
facă pe caidul. E în legătură cu lumea interlopă din Marsilia, îşi 
are tacâmul lui la Carbone şi aduce mai curând a gangster de 
cinema, ale cărui ticuri le cultivă, decât a ins responsabil cu vreo 
misiune cât de cât secretă. Vorbeşte despre sine cu o nespusă 
complezenţă, îşi etalează Beretta * ultimul model şi face pe 
durul cu multă convingere: nu-i săptămână, de-ar fi să-l crezi, în 
care să nu 1 Pistol de fabricaţie italiană. (N. t.) doboare în pumni 
pe vreun opozant oarecare, pentru un refuz de prioritate, o 
busculadă în timp ce aştepta la vfes coadă, pentru un „da", 


pentru un „nu". Pentru propria lui plăcere, într-un cuvânt, un 
palavragiu destul de abil, care-i duce pe mulţi. 

Într-o după-amiază, în timp ce încărcăm metale rare într- 
un hangar retras, la marginea portului, văd dintr-o-dată că pe 
şarpantă gunguresc o mulţime de porumbei. Curată pomană. 
Ceapa crudă, napii şi tomatele pe care le mâncăm cu zgârcenie 
la bodegă alături de o porţie infimă de carne au făcut din noi 
nişte hămesiţi, încărcatul camionului va acoperi zgomotul 
pistolului meu. Totdeauna m-am numărat, din păcate, printre cei 
mai neîndemânatici în manipularea acestei arme, care, zău! Nu 
mă inspiră deloc. Patru gloanţe pentru nimic. Renunţ. Gaston şi 
Georges sunt la fel de dezamăgiţi ca şi mine. 

Al patrulea tip care-i cu noi e un fost preot, cu o înfăţişare 
bolnăvicioasă, complexat la culme şi devotat trup şi suflet lui 
Viret. N-are nimic mai bun de făcut decât să se ducă să-i dea 
raportul: am îndrăznit să trag cu pistolul, aş fi putut atrage 
atenţia unora din afara „serviciului“, sunt un inconştient, un 
maniac periculos. 

Viret i-a foc şi-i face şi el lui Wybot un raport incendiar. Și 
pentru ce, la urma urmei? Pentru un fleac. Wybot e de acord cu 
mine. Dar atâta rea-credinţă din partea unui clovn ca Viret mă 
face să turbez. Wybot, ca să mă liniştească, îmi spune, oarecum 
în glumă, că n-am decât să-mi iau revanşa şi să-i stâlcesc 
mutra. De ce n-a spus-o de la început! A doua zi dimineaţa mă 
duc la garajul unde ne lăsăm maşinile şi-l aştept pe Viret, care 
trebuie să vină şi el să-şi ia maşina, îmi iau un aer de îngeraş ca 
să-i-do-vedesc încă o dată că n-am comis o crimă, că chibzuiscr; 
bine riscurile faptei mele şi că, oricum, el care de-atâtea ori şi-a 
permis să facă altele şi mai boacăne, nu-i deloQ în măsură să 
facă pe ofensatul. 

De fată cu alţi vreo zece camarazi care mă ascultă, mă-* 
tamorul îşi pierde pumnul lui sânge rece, spumegă, gesticulează 
şi mă ameninţă cu o mamă de bătaie. Are cu cel puţin douăzeci 
de kilograme mai mult decât mine, e cu mult mai înalt, trebuie 
să fiu cu ochii pe el. Mă trag mai aproape, ca să om mai multe 
şanse. Nu-şi dă seama ce se întâmplă şi se pomeneşte lat, cu 
braţele desfăcute, peste capota maşinii lui. E cel mai straşnic 
pumn de care-mi amintesc să-] fi tras cuiva vreodată. E pentru 
prima dată când izbesc din răsputeri, fără patimă, dar din toată 


inima, cu dorinţa fierbinte de-a face câl mai mult rău. Gaston şi 
Georges sunt totodată uimiţi şi încântați: mânzul lor nu-i un fleţ. 

Evident, aici ia sfârşil colaborarea mea ocultă la 
activitatea clandestină a armatei de armistițiu. Rămân în reţea 
şi nu mai primesc ordine decât direct de la Wybot. 

Doi agenţi au sosit de la Londra: Le Tac şi Forment. Au 
fost paraşutaţi ca să saboteze obiective în regiunea Bordeaux- 
ului. Misiunea a reuşit. Acum trebuie să fie „exfiltraţi", cum se 
spune în limbajul noii şi curioasei mele ocupaţii. 

Pentru aceasta e indispensabilă găsirea unui teren 
potrivit, cu complicitatea activă a celor din imediata lui vev 
cinătate, ca să poată ateriza pe el un avion Lysander. |; un 
aparat de legătură ce slujeşte la infiltrarea şi la luarea agenţilor 
din Europa ocupată, dar ptnă acum nici o operaţie de genul ăsta 
n-a avut loc în Franţa. ] 

Insărcinat să organizez premiera asta, mă gândesc cât se 
poate de firesc la verii mei din Brion şi la alţi ardenezi refugiaţi 
pe-saceleaşi meleaguri. Brion nu-i destul de/de-parte de 
şoseaua naţională. Trebuie să găsesc o proprieţaţe mare, foarie 
retrasă lată de marile drumuri şi care să aibă o pajişte do cel 
puţin patru sute de metri pe o sută. Joan Faillon, unul din 
compatrioţii mei, are tocmai ce-mi trebuie. Rămas văduv de 
câţiva ani, Jean îşi creşte singur cei cinci copii, cel mai mare 
dintre ei, Jean-Marie, ne-având mai mult de doispre/ece ani. 
Mulţi ar fi putut găsi într-asta o scuză inatacabilă, ca să nu rişte 
nimic. Noi încă nu no cunoşteam, dar Jean îmi ştie bine familia şi 
iată cu n-'1 pomenim dintr-odată vorbind aceeaşi limbă, şi-şi dă 
consimţământul cu mult înainte ca eu să fi terminat de expus 
motivul vizitei mele. 

După un schimb de mesaje cifrate, ferma Lagnys e 
omologată de RAF J ca bază de operaţii clandestine, pentru 
paraşutaje şi misiuni de înapoiere. 

Problemele de intendenţă nu m-âu pasionat niciodată în 
mod deosebit, dar necesităţile serviciului pretind dintr-odată să 
mă ocup cu asemenea treburi: deplasările între Châteauroux şi 
ferma Lagnys se pot efectua cât mai autonom şi discret numai 
cu bicicleta şi am nevoie de două biciclete pentru Le Tac şi 
Forment. 

Dar vai! Comodul vehicol a dispărut din dughene. 
Negustorii pretind bonuri pentru marfă, dar mi-e cu neputinţă să 


le procur şi sunt încă prea novice ca să ştiu că există o bursă 
neagră, unde tot ce se poate negocia se negociază. 

Dar, ca şi pentwj beţivi, există un Dumnezeu şi al 
nevinovaţilor: mă duc să-mi târăsc încălţările prin târgul din 
Châteauroux şi cumpăr singurele două biciclete ce se vând în 
ziua aceea, la un preţ care, de altfel, mi se pare exorbitant. Cu 
acelaşi prilej Fourcaud îmi trage o săpu-neală pe cinste. E 
dezlănţuit, grosolan, şi-mi reproşează 1 Royal Air Ferec, rujaţia 
britanică (N. t.) într-un limbaj de cătană de ce n-am luat vreo 
şase, indiferent cu ce preţ! 

Experienţă din care trag două concluzii imediate pentru 
conduita mea viitoare: că un ofiţer superior, chiar şi curajos, ba 
chiar eroic, nu e neapărat şi inteligent, obiectiv şi rezonabil; că, 
fiind vorba de slujbă, banul nu trebuie în mod obligatoriu să fie 
drămuit ca de-un „bun tată de familie", ci azvârlit cu ochii 
închişi, dacă obiectul ce trebuie procurat e necesar misiunii. 

Aterizările clandestine depind de zilele cu lună plină. 
Diverse nepotriviri ne-au făcut s-o ratăm pe ultima. Şi cum nu 
poate fi vorba ca Le Tăvi şi Forment să-şi prelungească la' 
nesfârşit şederea în Franţa, s-a luat hotărârea să plece prin 
Spania, iar eu sunt desemnat să-i însoțesc. 

Va trebui să obţin de la Londra fonduri, aparate de radio 
emisie şi instrucţiuni noi, iată însărcinarea pe care mi-o dă 
Wybot. 

SPRE 

Toulouse e placa turnantă a plecărilor spre Spania. Nu râie 
îmi revine misiunea să iau contact cu republicanii spanioli, care 
trebuie să ne procure o călăuză şi acte false, ci tovarăşilor mei 
de drum. Nu-i văd decât seara, în localurile de noapte, unde vin 
ca să se destindă şi unde, fără îndoială - sper - se întâlnesc cu 
cei din reţea. 

În ajunul plecării ne petrecem seara la Chantaco, un local 
la modă unde cântecele englezeşti capătă oarecum nuanţă de 
frondă şi, $2 pe acum, vestesc libertatea. Nu le cunosc pe fetele 
care aparţin tineretului înstărit din partea locului şi care îi 
însoțesc pe cei doi „agenţi secreţi" ai mei, N-am nici un chef să 
dansez şi mă plictisesc conştiincios, dar aici şi nu altundeva 
trebuie să mă aflu de vreme ce aici vom primi curând ultimele 
instrucţiuni pentru drum. 


La ieşirea din bar, târziu în noapte, are loc o încăierare pe 
trotuar. Stârnită de cine şi pentru ce motiv? N-am nici cea mai 
mică idee. Mă simt îmbrâncit şi mă apăr, izbind în orice mă 
atacă. Dar aş dori din inimă să ies din îmbulzeala în care n-am 
ce căuta. Două din fete mă iau de braţ şi mă scot din viespar în 
chiar clipa când răsună primele ţignale ale poliţiştilor. 

Ne îndepărtăm braţ la braţ. Pe cât se pare, Annie şi Marie- 
Antoinette sunt oarecum la curent cu activităţile asociaţilor mei. 
Tot ele au presimţit că poliţia va interveni şi au vrut să mă 
scutească de orice neplăcere; aerul meu de adolescent rătăcit în 
lumea petrecerilor nocturne le-a trezit instinctele materne. Mă 
întovărăşesc până la hotelul unde stau. Şi mă lasă acolo. Pentru 
câteva luni. 

Fetele ştiu că plec în Anglia, dar nu ştiu că am să mă 
întorc. Şi niciunul dintre noi trei nu ştie că ne vom revedea 
curând. Niciunul din noi nu-i proroc. 

A doua zi, aşa cum convenisem în cursul serii, îi găsesc pe 
camarazii mei la gară. Ne dăm jos din tren câteva ore mai 
târziu, apoi, pe jos, prin strâmtoarea Hospitalet, ajungem în 
Andorra prin munţi. 

O scurtă pauză, pe urmă, după vreo douăsprezece ore de 
mers, ţinându-ne ca umbra de călăuza noastră, un fenomen 
care, fie zi, fie noapte, ştie fiecare pietricică, fiecare porţiune cu 
zăpadă, fiecare râuşor, sosim în sfârşit la, Seo de Urgel. Acolo, 
fac cunoştinţă cu calea ferată spaniolă. Cu o încetineală 
calcuiată ce aduce cu un supliciu al inchiziţiei, ne depune, după 
două controale, în gară la Barcelona. 

Noi controale, noi spaime, dar am avut precauţia să ne 
îmbrăcăm cât mai chipeş, cu oarecare ostentaţie chiar. Se pare 
că asta impresionează favorabil poliţia. N-avem nimic tâe-a face 
cu nefericiţii aceia care, în fiecare zi, trec graniţa clandestin şi 
devin suspecti datorită hainelor lor ponosite de bieţi oameni 
vlăguiţi. Aşa e cu toţi curcanii din lume: e mai bine să le 
stârneşti pizma decât mila. 

Guarzii civili care, neîndoielnic, nu sunt civili, par a se uita 
la documentele noastre numai de formă. 

— Şi ieşim din gara la fel de simplu ca nişte hidalgo 
onorabili. 

Consulul britanic ne aştepta. Ne-a oprit o cameră la 
consulat. leşim în oraş ca să ne procurăm fotografii pentru 


actele de identitate, apoi ne vârâm iar la noi în -cameră, 
prizonieri pentru o săptămână. 

Nu voi cunoaşte niciodată Barcelona, şi/n-am altă amintire 
decât aceea a unei odăi prost luminate, cotropită 7.1 şi noapte 
de miasma neobişnuită a tocanei spaniole, a unor teancuri de 
romane polițiste, dar făi? A nici un joc de şah! 

După opt zile de penitenţă pe care namic nu pare a le 
explica, iată-ne în sfârşit intraţi în posesia unor acte cvasi- 
oficiale. Călătorim cu o maşină obişnuită: un Citroen negru, 
tracţiune pe faţă, pe care-l conduce un căpitan din France Libre. 
Şi-a petrecut viaţa în Argentina şi găseşte leac la toate 
necazurile: ne aflăm într-o maşină consulară şi-i pune la punct 
fără ruşine pe cei câţiva carabinieri care din întâmplare îşi 
exprimă pretenţia să ne controleze. 

Totul merge bine. Porniţi sâmbătă în zori de zi din Bar-cr- 
lona, duminică, la primele ceasuri, ne vom afla la frontiera 
portugheză. 

Dar vai! La jumătate-cale plesneşte un cauciuc, iar Joe'l le 
Tac îl schimbă. Presupun că a strâns prost piuliţele, pentru că, 
pu, ţin înainte de Salamanca, aceeaşi roată, din spate dreapta, 
se desprinde: şuruburile care o susţineaţi sunt retezate fără 
drept de apel, iar moralul nostru se prezintă exact după chipul şi 
asemănarea lor. Tot butucul roții trebuie schimbat. 

Să găsim piesa şi încă foarte repede, un garaj, un mecanic 
priceput şi toate astea în Spania, într-o duminică, par de 
neînchipuit. Dacă n-am fi decât noi, cei trei francezi, am lăsa 
maşina acolo şi ne-am continua drumul pe jos, dar argentinianul 
nu se dă bătut. Ne instalează într-un han, apoi opreşte primul 
camion militar care trece şi porneşte spre Salamanca, 
asigurându-ne că aranjează el lucrurile. 

Nu ştiu de ce ţăranii din partea locului ne iau drept nemți; 
Forment, care vorbeşte oarecum spaniola, slujeşte drept 
interpret. Cât despre Le Tac şi cu mine, luăm parte la 
conversaţie cu o zgârcenie spartană. Ciocnim cu guarzii civili 
veniţi să afle veşti, ne silim să zâmbim cu înţeles când ne felicită 
pentru succesele pe care „armatele noastre" le ' repurtează în 
Rusia. Pe scurt, petrecem acolo patru ore ne-sfârşite şi din ce în 
ce mai dezagreabile. 


Sosirea călăuzei noastre însoţită de un mecanic are 
asupră-ne efectul unei butelii de oxigen: curiozitatea ţăranilor 
devenea stingheritoare, iar întrebările guarzilor civili indiscrete. 

Căpitanul e repede stăpân pe situaţie. Nu numai că 
vorbeşte spaniola, dar se pricepe să le vorbească spaniolilor: 
maşina e remorcată şi dusă la un atelier, apoi pusă în stare de 
funcţionare în mai puţin de două ore. 

Sosim la frontiera portugheză -pe înserate. Şoferul şi 
maşina vor trece de vamă cât se poate de oficial. Cât despre 
noi, pasagerii, am coborât cu câteva minute mai înainte ţi am 
fost daţi în grija contrabandiştilor. 

Când e întuneric de-a binclea, trecem râul Minho cu barca. 

În sfârşit ne aflăm în Portugalia. 

Lisabona, unde pătrundem în cursul dimineţii de luni, 
expune privirilor noastre neîncrezătoare imagini uitate: vitrine 
de măcelării ticsite de cărnăraie, magazine ca din timp de pace, 
pentru care n-ai nevoie decât de escudos ca să cumperi ce te 
ispiteşte, acel du-te-vino plin de dezinyol-tură al unei populaţii 
liniştite. N-a trecut nici un an de când ne aflăm sub ocupaţia 
nemţească, şi, iată, am şi uitat cum arată o ţară liberă. 

Profit cu lăcomie de pe urma acestei libertăţi regăsite. 
Trebuie să-mi cumpăr rufărie nouă, să-mi. Aleg cravate, să 
încerc pantofi, să fac o baie caldă, să mă spăl cu un săpun 
adevărat: îmi ofer cu mărinimie toate aceste fericiri modeste, 
ce-mi stnt la îndemână. 

Locuim la Estoril, înkyun apartament princiar, marea e 
magnifică, soarele minunat, savurez fiecare minut din vacanţa 
asta de milionarii Serviciile Graţioasei sale Majestăţi nu se 
zgârcesc când e Vorba de oaspeţii lor! 

Următorul avion cu direcţia Londra nu are disponibile 
decât două locuri. Le vor ocupa acoliţii mei care trebuie să 
raporteze neîntârziat despre misiunea lor. În ceea ce mă 
priveşte, mă voi îmbarca pe ascuns pe o navă comercială ce se 
îndreaptă spre Gibraltar, unde se va alătura unui convoi în curs 
de formare. 

Dacă te-ai lua după comunicatele germane ai fi ispitit să 
crezi că întreaga marină britanică este scufundată, aşa că rada 
portului Gibraltar, cu sutele ei de nave ancorate şi legănându-se 
pe hulă, reprezintă, prin contrast, un spectacol de-a dreptul 
reconfortant. Crucişetoare, torpiloare, corvete, nave de comerţ, 


avisos * şi dragoare de mine, toate cu pavilionul fluturând în 
vânt, alcătuiesc o 1 Aviso (spân.) = vas de război uşor şi cu 
deplasament foarte rapid, care transmite ordinele (vas-curier) t 
(N. t.) adevărată chermesă, deasupra căreia se clatină baloanele 
de baraj argintii. 

Două zile, atât cât să mă familiarizez cu echipajul lui şi cei 
câţiva pasageri, apoi El Pelayo porneşte în larg şi, scârţâind din 
încheieturile-i bătrâne, îşi ocupă locul în convoiul ce se aliniază. 

Aproape trei săptămâni până să ajungem la Liverpool! 
Măsurile de securitate ne silesc să facem zigzaguri lungi, care 
ne plimbă la sute de mile spre vest, ca să evităm bombardierele 
şi submarinele germane din bazele de pe coasta Franţei. 

In cea de-a cincea zi, nava din spatele nostru face 
explozie în zorii zilei. Se scufundă în câteva secunde, dispă-rând 
cu oameni şi bunuri. Vreo mină rătăcită, probabil. 

Mult mai târziu, un Focke-Wulfl, cu rază lungă de acţiune, 
survolează convoiul. Artileria antiaeriană se dezlănţuie pe toate 
punţile, în timp ce la tribordul unei corvete îşi ia zborul un avion 
de vânătoare catapultat. Urcă vertical spre bombardier, se 
înalţă deasupra lui şi se plasează cât se poate de clasic între 
soare şi el. 

In câteva secunde, totul e terminatt Foc/ee-Wulf-ul cade în 
ocean. Atunci vânătorul ne survolează şi-şi înclină aripile în 
semn de victorie. 

Aâlându-se prea departe de-o porţiune de uscat prietenă, 
pilotul abandonează avionul şi sare. Învingător şi învins se 
cufundă în aceeaşi baie: alegorie a finalurilor de război. 

Zece baleniere se îndreaptă spre paraşuta ce coboară 
încet. Operaţie de rutină pentru marihari, spectacol fan- 1 Avion 
Focke-Wulf 200 (Condor), cvadrimotor de recunoaştere 
îndepărtată şi bombardier. (N. t.) tastic pentru profanul de mine. 
Ofiţerul de cart pe care l-am urmat pe dunetă comentează 
laconic: 

— Vezi şi dumneata pe ce se duc impozitele luate de la 
noi! 

Neobosit, cu o îndărătnicie specific englezească, vasele 
din convoi spintecă hula Atlanticului. La un semnal, navele 
schimbă compasul, apoi îşi reiau mersul eşalonat. Toată această 
putere liniştită şi încurajatoare, seninătatea conversaţiilor în 


carej” jntervenţia fulgerătoare a avioanelor de vânătoare ce ne 
protejează e deja întreaga ambianţă a Angliei afiată în război. 

Maulcvrier, locotenentul care are în grijă să-mi 
perfecţioneze engleza, a Jost torpilat ae trei ori, dar trebuie să 
insişti mult ca să-l faci să-şi povestească viaţa. 

— Bah! Chestie de obişnuinţă. 

| se pare cu mult mai urgent să-mi îmbogăţească 
vocabularul cu toate expresiile deocheate, limbajul maritim 
englez dispunând de un florilegiu unic m acest domeniu. Când 
debarcăm la Liverpool, engleza mea clasică e la fel de lacunară, 
în schimb dispun de un argou ultra bogat, ce le face să tresară 
pe matroanele respectabile, ori de câtv ori, cât se poate de 
nevinovat, încerc să-l plasez în conversaţie. 

Regăsesc, la Liverpool, spectacolul oferit de străzile din 
Dunkerque: schelete de hangare bombardate, coşuri de uzină 
inexplicabil de intacte în mijlocul unui decor de ruine, porţiuni 
ample de clădiri făcute una cu pământul. Portul însă debordează 
de-o activitate ordonată şi neobosită; tot acel du-te-vino al 
tractoarelor care manipulează prundişul, necurmata mişcare a 
macaralelor, rotirea camioanelor ce-aduc marfa pe cheiuri, 
întreagă acea mişcare neostoită şi coerentă stă mărturie a unei 
naţiuni care' n-a abdicat şi care, asemeni unui muşuroi de 
furnici zdrobit, fără a deznădăjdui, începe iar să-şi rânduiască 
viaţa. 

Trenul de noapte m-a dus la Londra. N-am văzut nimic din 
peisaj, cufundat în black-out', şi-am râm as cu impresia că tot 
timpul am mers printr-un tunel. Eu însă am". Ajuns la ieşirea din 
propriul meu tunel: după un an şi trei luni de căutare, de 
speranţe, de eşecuri, de decepţii şi sfâşiere sufletească, în 
sfârşit. Libertatea! 

Am jurat că voi ajunge la Londra şi iată-mă ajuns. 

O clipă, nu-i chiar atât de simplu: împreună cu alţi câţiva 
francezi întâlniți la Liverpool, suntem întâmpinați la coborâre de 
căi re poliţia militară. Cu multă curtoazie, dar şi cu tot atâta 
fermitate, suntem îndreptaţi spre „Patriotic School'. Ferestrele 
mate ale vehicolului ce ne transportă opresc privirile curioase şi, 
făi'ă a fi putut vedea ceva din oraş, iată-ne ajunşi într-un colegiu 
dezafectat, în mijlocul a sute de persoane care se plimbă pe sub 
arcadele mănăstireşti. 


E un turn Babei unde se încrucişează toate limbile 
continentului. Prind în trecere -crâmpeie de polonă, conversații 
în valonă, înjurături alsaciene. Ce caut eu aici? 

„Patriotic School" e un centru de triere pentru străini. Poţi 
i amine aici zile, săptămâni, luni poale, dacă nu i-ai satisfăcut pe 
deplin pe inchizitorii de la Intelligence Service. 

Călător fără bagaje, sunt îndrumat spre un dormitor cu 
vreo douăzeci de locuri, a cărui simplă vedere face să mi se 
ridice părul măciucă. A, nu! Nu mai vreau să stau iar ca în 
dormitorul comun al Regimentului 8 de Zuavi! Am avut norocul 
să scap de ergastulele - spaniole, aşa că 1 Camuflai (engl.). 

2 Ergastula - temniţă (spân.) n-am chef să putrezesc înlr-o 
temniţă englezească. Am să fac atâta tărăboi, încât să-i silesc să 
se ocupe de mine. 

— N-am de gând să dorm aici în seara asta! 

— Cr-ezi? Mă întreabă un vecin francez, cu un aer trist. 

Toţi cei de-alde Dupont-Durant sunt la fel: când au intrat 
la apă, primul lor gând e nu să scape de-acolo, ci să-i 
pizmuiască întâi de toate pe cei care încearcă s-o facă. 

— Nu numai că o cred, dar sunt în stare să fac şi 


prinsoare! | 
— Cinci lire? 
— S-a făcut! V 


Îl atac numaidecât pe un căpitan care hoinăreşte prin 
curte: \par 

— M-am angajat la Forţele (Franceze Libere din aprilie 
trecut. Am ştiri pe care trebuie să le transmit urgent statului 
major al FFL. Vreau să ies de-aici numaidecât! 

Mă ascultă cu un aer blazat. E atât de obişnuit cu tot felul 
de mitomani, de maniaci care scornesc fel de fel de aiureli. 

— Bine, bine, vedem noi! 

— Ba nu, nu vedem noi! Ci să vedem chiar acum. Nu-mi 
mai vorbiţi ca unui debil mintal, pe care trebuie să-l calmezi. Nu 
pot tolera să fiu vârât într-o închisoare, fie ea şi confortabilă. 
Doar n-am scăpat din ghearele» emţilor ca să mă pomenesc 
privat de libertate în Anglia. Probabil s-a produs o greşeală de 
orientare pe undeva, în sfârşit, vă costă ceva dacă-i telefonaţi 
maiorului Passy. Şeful SR | francez? Nimic dacă o faceţi, dar 
poate veţi avea parte de unele mici neplăceri, dacă n-o faceţi. 
Sosesc din Franţa şi aduc informaţii preţioase pentru el. 


Probabil că nu l-am convins, dar m-am străduit să fiu, 
convingător. 

1 Vezi nota | de la p. 71. 

— De acord. Nu-i de resortul meu, dar am să te con-' duc 
la persoana pe care cazul dumilale o poate interesa. 

Osborne, căruia mă prezintă, e un civil plin de urbanitate, 
îmbrăcat cu perfecțiunea unei gravuri ce reprezintă moda 
englezească. Are înfăţişarea unui tinerel nevinovat, nu prea 
viclean şi puţin frivol dacă-l judeci după haine: grija lui de 
căpetenie pare a fi fost să-şi asorteze cravata cu şosetele şi 
batista albă de la buzunar cu albul cămăşii. Ou atât mai rău 
pentru victimele lui, dacă-l judecă aşa. E unul din confesorii cei 
mai subtili şi mai suciţi din câţi voi cunoaşte vreodată., * 

Uşurinţa şi lipsa de accent cu care vorbeşte franceza te 
descumpănesc. Pune o grămadă de întrebări, în aparentă 
neînsemnate, lasă să se lege conversaţia între două sorbituri de 
ceai, excelent altminteri, apoi' se întoarce dintr-o dată la o 
întrebare dinainte, într-o formulare nouă. Cum nu am nimic 
deosebit de ascuns, după două ceasuri se declară mulţumit şi 
liniştit cât priveşte, faptul că în-tr-adevăr sunt cel care pretind a 


— Excelent. Am să telefonez serviciilor maiorului Passy. A, 
apropo de asta. Ce fel de informaţii îi aduceţi? 

Jos pălăria, domnule Osborne! Numai că Gaston Ta-vian, 
cu viclenia lui hâtră de ţăran burgund, a vegheat la educaţia 
mea: „N-o să pierzi niciodată nimic dacă o să te dai mai 
şmecher decât eşti, asta-i măguleşte pe superiori şi-i zăpăceşte 
pe duşmani". 

Nu ştiu dacă am forţat nota înzestrărilor mele naturale 
dar, pe cât se pare, am reuşit: dragul de Osborne mă crede mult 
mai tâmpit decât sunt convins eu personal că sunt. 

— Păi, cred că maiorul Passy vă va vorbi el singur despre 
asta. 

Osborne, ca un judecător corect, dă de înţeles că am 
marcat. Se întreabă, desigur, dacă nu m-a subestimat un pic şi 
dacă nu cumva l-am cam dus de nas încă de la începutul 
conversaţiei noastre. 

Prea târziu, iepuraşule! O maşină a şi pornit la drum ca să 
mă ducă la statul-major francez, iar eu părăsesc „Patriotic 
School" patru ore după ce i-am călcat pragul, mai bogat cu cinci 


lire, pe care pizmaşul meu partener de prinsoare mi le întinde 
codindu-se. 

FRANŢA LIBERĂ 

Joel Le Tac mă aşteaptă şi se ocupă de treburile mele. El e 
un obişnuit al casei şi mă lasă să profit 6uărnicie de pe urma 
experienţei lui. Nu numai că am evuat. Dormitorul de la 
„Pdtriotic School" dar englezii, datorită lui, mă cazează la 
Grosvenor House, un palace pentru texanii înstăriți, care dă spre 
Hyde Park. 

E de-ajuns să apeşi pe butonul potrivit, ca în aceeaşi clipă 
să se ivească un fecior, o Icnjereasă, un groom cu whisky sau 
băiatul de la etaj, aducând platoul cu prânzul. Banii sunt de 
prisos: o semnătură în josul notei şi Tezaurul britanic se va 
ocupa de amănuntele astea vulgare. 

Bietul Joeî! L-am cunoscut atunci în cea mai bună formă a 
lui: era frumos, rasat, impertinent şi generos Astăzi e chel, 
îndesat, conformist, conservator. Sic transil. 

Încă din prima noapte am parte de-o alarmă. Timp de zece 
minute, urletul omniprezent a o sută de sirene dezlănţuite, apoi. 
O oră întreagă, bubuitul continuu al tunurilor antiaeriene, 
punctat de căderea bombelor. Am devenit prea fatalist ţi sunt 
prea leneş ca să cobor în adăposturile subterane. 

Începutul alarmei m-a surprins în baie şi când gâlgâitul 
sincopat care anunţă încetarea se stinge, mă aflu în pat şi 
adorm în aceeaşi clipă. 

De când mă ştiu sân! împăcat cu gândul morţii. Dacă tot o 
să mă ia, mai bine sa mă aflu într-un pat confortabil decât sub 
ruinele unui adăpost nenorocit. 

Îmi duc viaţa după ora englezească, în primele zile, sunt la 
fel de nedcscurcăreţ ca orice provincial proaspăt sosit într-o 
metropolă, apoi încep să capăt siguranţă: părăsesc taxiurile 
pentru metrou. 

La Londra se trăieşte într-o ambianţă liniştitoare de curaj, 
întrajutorare şi bunăvoință. Agenţii de poliţie sunt îndatoritori, 
uniforma mea străină îmi deschide toate uşile, îngăduindu-mi 
accesul imediat la comori de gentileţe. Dacă mă opresc o clipă, 
şovăind încotro s-o apuc, mă şi pomenesc numaidecât cu vreo 
două-trei călăuze benevole, care se interesează de ceea ce 
doresc, şi-mă scot din încurcătură. Şi totuşi toţi oamenii aceştia 
au dormit ca vai de lume în cursul nopţii, în adăposturi 


improvizate sau pe peroanele metroului, ce slujesc drept 
refugiu. lar când s-au sculat, au văzut cum cartiere ce le erau 
familiare se prefăcuseră în ruine. Ar trebui să fie îngrijoraţi, 
preocupaţi, acriţi, egoişti, pe când, dimpotrivă, iată-i că sunt 
senini, destinşi, binevoitori, serviabili. 

Curajul acesta zilnic, acest refuz îndărătnic de-a lua 
lucrurile în tragic, această bunăvoință nicicând dezminţită e una 
din cele mai măreţe lecţii pe care-o dă Anglia lui Churchill. 
Machiavellii de subprefectură care pretindeau să guverneze 
Franţa au îmbrobodit un întreg popor, pro-miţându-i un trai facil 
şi l-au dat pe mâna sclaviei ocupaţiei naziste. Churchill n-a 
promis poporului său pentru viitorul imediat decât sudoare, 
lacrimi şi sânge. L-a considerat un adult care trebuie să-şi 
domine soarta. A comunicat propriul lui curaj unei întregi 
naţiuni, curajul în sensul înţeles de Bernanos, care „nu-i, la urma 
urmei, decât una din manifestările superioare ale bunului simţi. 
A avut curajul să spună adevărul şi să prevadă ce-i mai rău. 
Victoria făgăduită de el dovedeşte limpede că nu-i vorba de-un 
fel de prinsoare prostească. Nu regret că am avut douăzeci de 
ani în 1940 şi-i plâng pe bieţii copii care au astăzi vârsta asta. 

Mi-am primit solda restantă şi-o pap bucuros. Cum spune 
un proverb englezesc: „Giulgiul nu“ are buzunare" şi, ducându- 
mi viaţa între un bombardamentaltul, e un adevăr de care te 
convingi pe zi ce trece. 

Joel mă duce la croitorii de pe Saville RoV, în night-cZub- 
urile la modă, prin restaurantele exotice. Passy, pe care l-am 
văzut timp de câteva ceasuri, trebuie să-i fi dat însărcinarea să 
vegheze la aclimatizarea mea'. Mentorul meu îşi ia misiunea 
foarte în serios, şi, după două săptă-măni, nu mă Tnai simt 
deloc străin în cetatea asta uriaşă, pe ale cărei trotuare colcăie 
soldaţi aparţinând nenumăratelor naţiuni: indieni sikhs cu 
turbane, polonezi cu şapcă, australieni cu pălării ca m brusă, 
canadieni, belgieni, olandezi, buri, francezi din toate armele şi 
din toate gradele. 

În ziua când trebuie să-i fiu prezentat lui de Gaulâe, Joel 
mă conduce la Carlton's Gardens. 

Decepţie: înălţimea lui neobişnuită, faţa lipsită de căldură, 
bărbia inexistentă. Fizic, mă simt prost, ca în faţa anumitor 
infirmi. De Gaulâe nu străluceşte de nici un fel de bunăvoință şi, 
în concluzie, nu stârneşte nici un fel de elan. 


Mă primeşte stând jos la biroul lui şi mă întreabă cu un aer 
suveran de plictisit ce am văzut în Franţa, ce-am făcut acolo şi 
ce am de gând să fac de acum înainte. 

— Aş vrea să fiu pilot de vânătoare! 

Probabil că nu-i nevoie de asemenea tipi, de vreme ce de 
Gaulâe mă asigură că după toate probabilitățile războiul va lua 
sfârşit înainte ca eu să-mi fi terminat antrenamentul, în schimb, 
se simte, pare-se, lipsa ofiţerilor de informaţii. Şi sunt afectat 
statului său major personal. 

La statul-major m-am întâlnit cu camarazii destinaţi 
misiunilor în Franţa. Asemeni lor, voi fi şi eu antrenat, ca să 
capăt brevetul de paraşutist, să învăţ să-mi cifrez mesajele, să 
le descifrez pe altele, să manipulez explozibilele, să stăpânesc 
la perfecţie tehnica aterizărilor clandestine. Voi fi iniţiat în 
manevrarea tuturor tipurilor de armă cunoscute, să fac close- 
combat, adică să ucid cu mâinile goale. 

Pe la mijlocul lui octombrie, sunt expediat în primul meu 
stagiu de instruire, la Inchmery, pe coasta sudică, în faţa insulei 
Wight, unde se adăposteşte-yn nucleu de para-şutişti francezi. 

E un peisaj clasic de ţară pe care conacul în stil 
renascentist, peluzele şi pădurile lyi nu-l deosebesc prin nimic. 
de alte zeci de proprietăţi asemănătoare aflate în New Forest. 
Nimic care să sugereze mai puţin războiul decât această 
locuinţă luxoasă de gentilomi, cuibărită la adăpostul pinilor, cu 
peluzele ei de gazon inimitabil şi aleile netezite parcă cu 
pieptenul. Totul aici e calm şi tăcere, te-ai crede mai curând în 
parcul unei case singuratice, ce-ar aparţine unei persoane 
avute, ori în parcul unei mănăstiri, decât pe domeniul unei şcoli 
de luptă. 

E drept că-i duminică, îmi voi da seama chiar de-; a doua 
zi cât de înşelătoare erau aparențele acestea de apă liniştită! 

Intrăm pe mâna unor instructori englezi de cum facem 
ochi, dimineaţa, pentru cultura fizică, iar aceştia ne dau apoi pe 
mâna altor „specialişti", la alte discipline. Dacă timpul înseamnă 
bani, aici preţul lui e evaluat cu cel al diamantului şlefuit. Nici o 
clipă de trândăveală. Te scoli în fugă şi te duci la culcare în pas 
alergător. Sânlem instruiți intensiv şi ne simţim prinşi într-un 
angrenaj, ca la banda rulantă. Nici un fel de pauză, nici un fel de 
odihnă. Nimic de zis, însă: ofiţerii nu răcnesc nici] un ordin. 

— Faceţi ca mine f 


lar ei fac cu mult mai mult şi mai bine decât noi. Comanda 
înseamnă exact asta. 

Sunt un elev silitor, dornic să învă {. /repede şi să fac bine 
ceea ce sunt învăţat. Curând, armele uşoare, grenadele şi 
plasticul, minele şi aşa-numitcle booby-traps | nu mai au secrete 
pentru mine. 

Selecţia naturală îi elimină pe cei neîndemânatici: ofiţerul 
care ne învaţă să folosim explozivele ţine să uzeze de metodele 
cele mai practice. Amorsează o grenadă şi ne-o azvârle la 
picioare. Şi-atunci trebuie pe negândite fie să te arunci la 
pământ, fie s-o apuci foarte repede şi s-o arunci din nou cât mai 
departe. Un joc stupid, dar excelent pentru reflexe, într-o zi, 
monitoml pierde o secundă înainte de-a arunca grenada şi-şi 
pierde şi mina dreaptă cu ocazia asta. 

Invăţăm cum să ne suim în camioane din mers, apoi să ne 
strecurăm sub osie. ca să lipim de ea o încărcătură magnetică. 
Atunci când mina e la locul ei, nu te mai ţii de vehicol şi-ţi dai 
drumul între roţi, ţeapăn ca lemnul, cu braţele puţin depărtate 
de corp, ca să nu (e rostogoleşti pe-o parte. Dar nu prea 
depărtate, ca roţile din spate să nu-ți turtească vreo mână. 

Sportul ăsta inuman cere multă supleţe, judecată şi sânge 
rece. Din punct de vedere fizic, o scoatem la capăt fără prea 
mari pagube, în schimb, nici cizmele de asalt, 1 In traducere 
literală: „capcane pentru fraieri". E vorba de plastic high 
explozive: explosiv exfrem de puternic, o cantitate cât o nucă 
poate reteza şinele de cale ferată. (N. a.) 

Nici ţinuta de luptă nu rezistă mult la uzura asta 
neobişnuită. 

Din zori şi până se întunecă, nu ne oprim decât pentru un 
prânz spartan, luat la repezeală. Când ajungem în dormitoare, 
după un duş rece ca gheaţa, adormim în chiar clipa când ne 
trântim pe pat. Dar, înainte de-a ne cufunda într-un somn fără 
vise, trebuie să dăm dovadă de o viclenie de indian ca să 
dezamorsăm capcanele ale căror fire invizibile se încrucişează 
pe duşumea. Vai de cei distraţi sau prea grăbiţi: un detonator le 
explodează în picioare ori sub pat, veioza le zboară în ţăndări şi, 
cu oarecare ghinion, ajung să doarmă la infirmerie. 

Din fericire, există week-end-urile englezeşti, două zile 
sacrosancte pe care nici un instructor nu le tulbură. Cine se 


simte în stare se duce la dans. In ce mă priveşte, prefer să 
călăresc sau să joc tenis. 

De altfel, e şi mult mai puţin periculos. La sfârşitul primei 
săptămâni, am vrut şi eu' să mă duc la dans. Sergentul care mă 
ducea pe motocicleta lui era un om brav în toate accepţiile 
cuvântului. Brav. Dar chior. Mergâncă fără lumină pe o noapte 
cu lună îndoielnică, n-a văzut o ceată de poney sălbatici care 
hoinăreau pe drum, aşa în-cât m-arn trezit la spitalul din 
Lymington, înfăşurat în pansamente. 

Uniforma mea cea nouă e bună de dat la reformă şi îmi 
dau seama cu oarecare tristeţe că solda de pe luna în curs va 
ajunge toată în buzunarele croitorului. Două zile mai-târziu, un 
constable * foarte politicos vine şi-mi pretinde patru lire. Aşa 
cere legea: de când Wilhelm bastardul a plantat Ncw Forest, 
ordonanţele regale au con- 1 Poliţist (engl) tinuat să rămână în 
vigoare. E interzis să vânezi sau să molestezi animalele, sub 
pedeapsa cu ameda. Cu opt secole în urma, aş fi mleritat 
ştreangul! 

Antrenamentul nostim, epuizant la început: alergările 
zilnice de cincisprezece kilometri, dinaintea micului dejun, febra 
musculară, durerea/de şale, toate astea, după o lună, nu mai 
sunt decât o amintire fără importanţă. Nimeni nu credea că 
o^să supravieţuiască ritmului ce ne era impus. Şi iată că 
supravieţuim foarte bine, iar condiţia noastră fizică ne dă o 
siguranţă şi-un echilibru necunoscute vreodată. 

Fostul poliţist din Hong-Kong, care ne învaţă karate, nu 
glumeşte: ne transmite propria-i pricepere lovindu-ne puternic 
cu latul palmei. Eu, care credeam că ştiu să mă bat şi să scap cu 
uşurinţă dintr-o încăierare de cârciumă, îmLdau seama prin 
durere de propriile lacune. Numărul de lovituri pe care maşina 
asta de demolat le poate administra în zece minute întrece orice 
închipuire. Nu-i o învăţătură pentru prunci nevinovaţi, dar ieşim 
musculoşi, siguri de noi şi, lucru uimitor, cu mult mai amabili. 
Agresivitatea e fiica fricii, iar nouă nu ne mai e frică de nimic şi 
de nimeni şi această siguranţă ne face binevoitori. 

Am învăţat mai multe în două luni petrecute în Anglia 
decât în doi ani în armata franceză. Nu eram prea solid când am 
început stagiul la Inchmery, dar când îl termin, ca să-l încep pe 
cel de paraşutism, plutesc în uniformă, muşchii mi s-au oţelit şi 
pot alerga zece mile fără ca măcar să suflu greu. Am învăţat în 


treacăt să conduc o locomotivă şi s-o scot din funcţiunie cu o 
simplă cheie engleză plasată la locul cuvenit, să conduc un tanc, 
să blochez un tun, să deschid broaşte fără cheie şi. Tot fără 
cheie, să pornesc orice fel de maşină. Mă slujesc mulţum; tor 
de-o mitralieră Thomson, ca în filmele cu gangsteri şi ştiu să 
trag eficace cu pistolul, ţinându-mi arma la şold, ca în filmele, cu 
cow-boys. 

Cu toată modestia, eu singur fac acum pe puţin cât 
cincisprezece din foştii mei zuavă. 

CE BINE S-A NIMERIT! 

Stagiul de paraşutism de la Ringway mă face să-mi 
apreciez cu mai malta măsură, puterile. 

Aici, nimic nu-i precupeţit ca să ni se vâre în cap, în braţe 
şi-n fese că un salt cu paraşuta e un lucru serios, care nu se 
improvizează. Avem destul timp la dispoziţie ca să ne dăm 
seama cu toată obiectivitatea de calităţile şi limitele noastre. 
Eram convins că nu-mi va mai fi teamă de nimeni şi de nimic, iar 
acum mă întreb oarecum îngrijorat dacă nu-mi va fi teamă să 
sar. 

Suntem pregătiţi cu o mare ştiinţă a dozării. 

În fiecare dimineaţă, timp de două ore, monitorii fac 
exerciţii cu noi. Nici un ordin brutal, nici o comandă măcar, ci 
doar: „Faceţi ca mine". Culcaţi pe iarbă, repetăm la nesfârşit 
aceeaşi gimnastică ce ne întăreşte muşchii abdominali, ne 
fortifică bicepşii şi face să ne pocnească vertebrele una după 
alta. Apoi învăţăm să plonjăm, cu capul înainte, în faţă, în spate, 
la stânga, la dreapta, amortizând şocul cu braţul îndoit: e tumba 
clasică; niciodată capul nu trebuie să atingă pământul, numai 
antebraţul şi umărul iau contact cu el. 

După ce ajungem să stăpânim bine tehnica asta, până ce 
putem face fără greş un salt periculos simplu, suntem iniţiaţi în 
următoarea tortură: stând jos, la spate, pe podeaua unei 
camionete care merge mult prea repede după părerea mea, cu 
picioarele atârnând în gol şi sprijiniți în mani, aşteptăm, leoarcă 
de sudoare şi de spaimă, semnalul dispatcher-ului: Go! 

Şi sărim. / 

Călcâiele percutează pământul, un şoc irezistibil, fără 
putinţă să-l frânezi/te trage îndărăt, stomacul îţi saltă în gura, te 
rostogoleşti pe spate, îţi vâri capul între umeri, | (i apei i ceafa 
c/antebraţul ţeapăn. Şi te pomeneşti în pati-u labe *ir4-pe burtă, 


mirat foarte că mai eşti încă întreg. E impresionant, dar nu cine 
ştie ce periculos. Vai însă de neîndemânaticul care stă ţeapăn, 
nu-şi vâră capul la cutie în momentul critic şi se trezeşte la 
spital, cu vertebrele în 

— Faceţi ca mine.' spune instructorul. Şi cum nu poţi 
nicicum face mai bine, facem exact ca el. 

După o săptămână, abordăm pământul sub toate 
unghiurile posibile. Nici acum nu pot suferi să sar dintr-o 
camionetă în mers, dar să ies teafăr din încercarea asta a ajuns 
pentru mine o joacă de copil. 

Antrenamentul progresează întruna, neobosit. 

La gimnastica de dimineaţă şi la săritura din camionetă se 
adaugă, de la o zi la alta, noi ştrengării, învăţăm să sărim prin 
gaura unei carlinge: e un puț circular, cu diametrul de trei metri, 
adânc cam de doi. Din poziţia aşezat pe margine, trebuie să-ţi 
dai drumul în gol, spriji-nindu-te în mâni, apoi, fără să aştepţi 
nici o secundă, să-ţi lipeşti mâinile pe lângă corp şi să stai 
ţeapăn ca la paradă. E singurul mod de-a proceda corect, 
altminteri te izbeşti de peretele din f aţă. 

— Adică „suni clopotul", cum se spune în argoul nostru 
soldăţesc. In engleza expresia trebuie luată ad litteram, în timp 
ce în franceză are un farmec aparte, dar şi o nuanţă sinistră. 

Viind nevrând, unii tot se aleg cu bu/a plesnită, cu nasul 
julit ori cu glezna sucită, deoarece carlinga e cocoţată la mai 
bine "de zece picioare de pământ; dar repetând întruna ceasuri 
în şir, ne îmbunătăţim tehnica până la perfecţiune. 

Mai rămâne jocul cu ruleta. 

Ruletă rusă i, ruletă de dentist - ruletă de cazino, toate 
ruletele sunt „jocuri de tâmpiţi", cea de la Ringway ncfăcând nici 
ea excepţie. Urci la mai bine de zece metri pe platforma unui 
pilon, de unde un cablu lung de vreo 60 de metri porneşte oblic 
spre sol, unde este ancorat de un stâlp sinistru, ce aminteşte în 
toate privinţele stâlpul de execuţie. O rotiţă aleargă de-a lungul 
cablului. Te prinzi de ea prin două frânghii laterale şi la fatidica! 
Semnal: Go/, te azvârâi în gol şi aluneci. Pământul se apropie 
în'goana mare. 

Fiecare dă drumul la frânghii când găseşte cu cale, în aşa 
fel încât să poată atinge pământul printr-o tumbă spre înainte. 
Nefericitul care se codeşte şi face ca măgarul lui Buridan, se 
izbeşte în potoul de ancorare şi, în general, nu mai are ocazia 


să-şi încerce norocul pp viitor. La ieşirea din spital i se va găsi 
un post în intendenţă sau, în cel mai bun caz în infanterie, dar 
va trebui să-şi ia adio de la trupele aeropurtate. 

După toate mizilicurile astea, avem în sfârşit dreptul să 
vedem de-aproape o paraşută, călăuza noastră spre pă-mănt. 
Fetele care se ocupă cu împăturirea lor lucrează cu un dichis 
liniştitor de dantelărese şi de moaşe. Nu ştiu dacă au fost 
anume selecţionate ca să ridice moralul tru- 1 Duel cu pistolul în 
care cei implicaţi au doar două gloanfe în butoiaş, fără a le 
cunoaşte po/iţin. (N. t.) 2 Bormaşină. (N. t.) pelor - lucru foarte 
posibil de altfel - în orice caz arată toate ca în filme, iar interesul 
cu care ne zâmbesc ne mai despăgubeşte un pic de torturile 
noastre iniţiatice. 

Ne petrecem o zi întreagă înhămându-ne cu paraşuta 
stingheritoare, potrivindu-i hamurile, manipulând de sute de ori 
încffizătoarea mecanică. Repetăm de asemeni de * sute de ori 
sistemul SOA i de prindere de cablurilă ce se întind de^a lungul 
fuselajului. Şi iar şi iar şi iar de la cap, ca nişte roboţi. Niciunul 
dintre noi nu va fi în pericol să uite Vreodată acest punct vital, 
căci a devenit un reflex: odatăxintrat în avion, îţi agăţi cordul 
paraşutei. 

Suntem numai buni să sărim de-adevărat. 

Ani dormit buştean. Când ordonanța mă trezeşte adu- 
cându-mi ritualul ceai de dimineaţă, îmi dau seama că minutul 
adevărului se apropie: peste câteva ore, mă voi afla la şase sute 
de picioare în aer, la marginea atât de cunoscutului chepeng. 
Incă nu mă aflu acolo şi mi-e o frică soră cu moartea. 

Ordonanţa e numai zâmbet: 

— Bună dimineaţa, domnule! Aţi dormit bine, domnule? E 
o zi foarte frumoasă pentru sărit, domnule. 

Nu văd cum îşi dă seama de asta, dobitocul! Încă nu s-a 
luminat de zi şi scame de ceaţă trec prin dreptul ferestrei. 

Imi aduce aminte de povestea cu ţârcovnicul care, de 
douăzeci de ani, îl trezea pe preot după acelaşi cere-; monial: 

— Bună dimineaţa. Bună dimineaţa, părinte! E ora şase şi 
e timp frumos. 

1 Sangle d'ouverture automatique: chingă de deschidere 
automată. (N. a.). Cablu de carabină care leagă siguranţa 
paraşutei de cablul întins în avion, pentru asigurarea deschiderii 


paraşutei în cazul saltului automat, în limbaj curent: cordul 
paraşutei. (N.t.) 

— Mulţumesc. Mulţumesc, fiule! Dumnezeu şi cu mine 
ştim asta, răspundea invariabil preotul. 

— Păi dacă-i aşa, se revoltă într-o bună zi ţârcovnicul 
sastisit, sunteţi amândoi nişte nătărăi: e trecut de zece şi plouă 
cu găleata! 

Să fie o relaţie de la cauză la efect? Vezica începe să-mi 
joace feste şi mă reped spre toaletă pentru prima oară în 
dimineaţa asta. Nu şi ultima, vai! Şi nu-mi aduc aminte de nici o 
altă împrejurare, din toată viaţa mea, când să fi simţit nevoia să 
fac pipi din-sfert în sfert de ceas, ca un căţel de şase săptămâni. 

Pe aerodrom avioanele îşi încălzesc motoarele; ne vom lua 
în primire cea dintâi paraşută. Pachetul acela de hamuri poartă 
un număr de ordine de vreo şase cifre sau chiar mai mult. 
Fiecare îşi cercetează achiziţia numerotată, aşa cum ar cântări 
şansele unui bilet de loterie. 

Dacă suma cifrelor e un multiplu de nouă, sigur că-mi 
frâng gâtul. Nu! Am noroc. O, nu sunt superstiţios! 

Tâmpit trebuie să mai fii ca să nimereşti într-un asemenea 
loc! Doar era infanteria şi blindatele şi marina. Exista până şi 
posibilitatea să-mi petrec zece luni liniştit într-o şcoală de ofiţeri. 
Şi când colo, paraşutişti mi-a itrebuit! Dobitocule, frumos o să 
mai arăţi peste câteva clipe, când o să te agăţi ca un păduche 
de marginea chepengului şi n-o să vrei să-ţi dai drumul. 

Sergentul care mă ajută să mă înham şi care o să sară cu 
noi îşi cunoaşte la perfecţie enoriașii. 

— Vă vine să faceţi pipi, domnule? 

— Cred că da! 

— Duceţi-vă. In fund, pe dreapta. Să nu vă fia teamă, 
şmecheriile astea funcţionează întotdeauna! 

Greoi ca nişte scafandri, jenaţi la încheieturi de corn-» 
binezonul nostru, urcăm apăsat pasarela de acces. In penumbra 
fuselajului, alcătuim un tablou sinistru. Cei mai 

— Misiune specială înfricoşaţi încearcă să se păcălească 
prin vorbe de duh. Care cad ca nişte pietroaie. 

Intru ultimul şi, unul după altul, ne agăţăm cordul 
paraşutei. 


Motoarele avionului se dezlănţuie. Ne mişcăm. Un cabra j, 
un palier. Zburăm şi urcăm în cercuri largi spre plafonul de şase 
sute de picioare. 

— Săriţi primul, domnule. 

Asta mai lipsea. Se pare că monitorii au remarcat că aş fi 
cel mai înzestrat dintre colegii mei. Dacă-i aşa, atunci cum or fi 
arătând ceilalţi, săracii. 

Mă aşez la marginea chepengului. Colo jos, foarte jos, 
peisajul defilează, cu căsuţele, tufişurile şi pătratele lui de 
ogoare semănate sau arate. Automat, iau poziţia corectă, 
mă” prijirLjnmâini, cu fesele puţin desprinse de podea. Asta-i î 
lar împvine să fac pipi. 

Avionul se opreşte acum la altitudinea fatală. Becul roşu 
se aprinde, aparatul înpetineşte. 

— Prepare for action number one! 

Cât despre faptul că sunt gata, sunt gata, asta-i Mgur. Să- 
mi ud slipul, da! In privinţa acţiunii, mă îndoiesc i 

— Amintiţi-vă încă o dată, domnule, la comanda Go, vă 
daţi drumul foarte drept, cu braţele lipite de corp. Aşa cum aţi 
făcut la antrenament. Strângeţi bine genunchii şi ţineli 
picioarele lipite.- 

— Action station! 

Da, ştiu. Asta vrea să însemne că trebuie să-mi trec 
greutatea în mâini, să pândesc lumina verde, dar niciodată n-o 
să. Pot trece prin afurisitul ăsta de puț prea strimt, tot corpul mi 
se înţepeneşte, împotrivindu-se. 

Am mai trecut prin starea asta la piscină când, cocoţat pe 
platformavcea mai înaltă, ca să le impresionez pe fete, mă 
pălăcăream în toate felurile că mă vârâsem într-o asemenea 
încurcătură. Dar până la urmă tot plonjam. Da, dar sub mine nu 
erau decât şase metri, iar dedesubt apă! Aici, dedesubt sunt 
două sute de metri. Şi dacă jucăria nu funcţionează? Chiar că 
trebuie să fii mai dobitoc decât e îngăduit ca să ajungi aici. Eşti 
mulţumit, ai, tâmpi-tule?! Las' că vezi tu. 

— Gol 

Lumina roşie s-a stins, cea verde începe să clipească şi, în 
aceeaşi clipă, sergentul urlă ordinul să sar. 

— G0.„Go. Go. De-o mie de ori la ordinul ăsta am ieşit din 
carlinga de exerciţiu şi, ca şi în cazul dinilor lui Pavlov, reflexele 
condiţionate au luat locul fricii. 


O crispare de refuz, apoi m-am lăsat în mâini şi, ţeapăn ca 
un cadavru, am trecut prin trapă. 

„încărcătură pornită", spun artileriştii. Nu mai e nimic de 
făcut. 

Rotirea elicelor m-a culcat la orizontală, şi, cu ochii închişi, 
mă prăbuşesc în gol. În câteva secunde am să mă fac praf. 

„Zdrup!" Pânza scoate un zgomot şi se desface. „Au!" face 
nătărăul care nu s-a pregătit pentru asta şi-a cărui spinare 
încasează lovitura deschiderii. A mers. Mulţu-mescu-ţi ţie, 
Doamne! Cobor încet spre verzile păşuni. Pământul ia uneori 
înfăţişarea paradisului. 

— Ei, ei! Numărul unu! Nu dormi! Controlează-ţi pânza! 
Potriveşte-ţi chingile! Ţine-ţi picioarele lipite! Răcneşte un 
monitor în megafon. 

— Bine, domnule. O să aterizaţi. Amintiţi-vă: o smucitură 
ca să vă scurtaţi suspantele exact înainte de-a atinge pământul. 
Bine! Bărbia în piept. Daţi drumul la pânza. 

Uitaţi-vă la pământ | Gata | O tumbă tare frumoasă, 
domnule! 

— Şi-acum, sus! Alergaţi ca să vă aşezaţi cât mai repede 
împotriva vântului, cu paraşutele între voi şi el. Perfect! 
Descătărămaţi-vă chingile, împletiţi-vă suspantele cu un 
lănţişor, aşa cum aţi învăţat, împăturiţi pânza. Du-ceţi-vă 
umbrela la camion. Sunteţi la doi paşi de bucătăria rulantă. O 
duşcă de ceai binemeritată, domnule. Nu-i cine ştie ce 
complicaţie. O să vedeţi, până la urmă o să vă placă jocul ăsta 
de nerozi, -_ 

La drept vorbind, niciodată nu i-am invidiat pe cei cărora 
le place. După zeci de sărituri, până şi astăzi mi-e la fel de greu 
să mă desprind de carlingă, la fel ca-n ziua primei încercări. 
Numai în timpul operaţiilor de război mi-am dat drumul în jos 
fără să mă gândesc prea mult la plonjare, în asemenea cazuri 
nu-i decât un mijloc dera ajunge cât mai repede jos, acolo unde 
încep adevăratele necazuri, sau unde te gândeşti că vor începe. 

În cele două-trei ore de zbor spre obiectiv, un ofiţer are cu 
totul alte griji decât micile lui necazuri personale. Noi, cei de la 
trupele aeropurtate, suntem prin vocaţie destinaţi să sărim 
drept în mijlocul dispozitivului inamic, ca să-i distrugem 
angrenajele. Asta-i problema cea mai serioasă şi care te 
preocupă în mod exclusiv. Părăsirea avionului nu-i decât un 


moment neplăcut, extrem de scurt şi repede uitat. Adevărata 
teamă te cuprinde în timp ce cobori, în. Neputinţă de apărare şi 
atât de vulnerabil, te simţi cu-adevărat gol-goluţ. Nu-i nevoie 
de-o imaginaţie aprinsă ca să-ţi închipui mitraliera ce te 
pândeşte şi te va măcelări în zbor, inamicul ascuns, care te va 
împuşca pe îndelete, ţăruşii antiparaşuta care te vor trage în 
țeapă ori linia de înaltă tensiune pe care o să te frigi. Şi nu eşti 
singur. Marsunt şi băieţii, atât de încrezători în tine, care te 
urmează fără să murmure, pe care o să-i duci în iad şi va trebui 
să-i scoţi de-acolo. Dar mai e până-atunci. 

Mă prăbuşesc în gol abia pentru a doua oară. Am ţinut 
ochii deschişi şi, când paraşuta se deschide, şocul nu mă mai 
surprinde, îmi controlez coborârea cât se poate de lucid. 
Genunchii strânşi, * picioarele lipite, aterizez ca o frunză. Al 
şaselea şi ultimul salt. Plec la Ringway la un alt teren şi schimb 
stagiul de salt pentru o cu totul altă şcoală, o bază secretă, 
lângă New Market, unde, în-tr-un magnific castel stil Tudor, stau 
în cameră împreună cu alţi doi francezi. 

Tinem de acelaşi serviciu, dar ne vedem pentru prima 
oară. Fassin, cel mai tânăr dintre noii mei colegi, trebuie să aibă 
cam treizeci de ani. Fost institutor, a servit, în timpul războiului 
ciudat, ca observator navigant, îmi amintesc şi-acum, de parcă 
ar fi fost ieri, hohotele lui de râs. ca de copil, o bucurie nestinsă 
de-a trăi, ca şi poveştile nostime cu care ne amuza la nesfârşit, 
cu o vervă de măscărici: „Asta-mi aminteşte de. Stai aşa, da' 
asta!" Picam de somn după o zi dărâmătoare şi adormeam cu 
părere de rău, de teamă să nu ne fi scăpat ultima anecdotă. 

Nimic din fiinţa lui nu evoca moartea şi totuşi a murit 
foarte repede, în cursul primei lui misiuni. 

Celălalt tovarăş al meu, Max, nu are decât un prenume. 
Mi-e greu să-i dau o v2rstă. Când ai douăzeci de ani, toţi ceilalţi 
sunt bătrâni. E calm, zgârcit la vorbă, acelaşi zâmbet indulgent 
şi amuzant îi luminează mereu faţa, chiar şi-atunci când eu 
întorc camera cu fundul în sus, încăierându-mă în glumă cu 
Fassin. Liniştea lui îţi trezeşte încrederea. Dă impresia unui om 
care a suferit, care punte înţelege totul şi căruia, fără rezervă, îi 
poţi dărui aiecţiunea. Din prima clipă ne simpatizăm toţi trei de 
parcă ne-am cunoaşte de când lumea. Cei doi colegi ai mei mai 
vârstnici mă suportă cu o indulgență răbdătoare. Fie că-i fac să 
cadă din pat sau că le pun exploziv în bagaje, a^a cum se 


proceda cu noi la Inchmery, se pretează la jocurile mele de 
parcă ar fi de-o vârstă cu mine. 

Max era funcţionar, asta-i tot ce ştiu despre el. Regula de 
aur a casei constă de la bun început să nu-ţi povesteşti viaţa, 
doar atât cât să fixezi nişte coordonate şi b'nu pari un străin 
bănuitor, dar, mai cu seamă, să nu faci confidente. Voi afla, 
mulţi ani după aceea, când el va fi mort, că Max era Jean Moulin 


Nu-mi mai amintesc cu precizie despre convorbirile 
noastre dc-atunci. Imi aduc aminte doar de anecdotele lui Fassin 
şi de doi camarazi zâmbitori şi deschişi, binevoitori şi simpli, 
alături de care am trăit fericit. Războiul prilejuieşte uneori 
asemenea limanuri binecllvântate, care te fac sii-l poţi îndura. 

II 

ŞCOALA AGENŢILdR SECREŢI 

Noua noastră şcoală e un colegiu cât se poate de cuminte 
pentru adulţi foarte serioşi. Nu he mai sculăm cu noaptea în cap, 
ca la Inchmery sau la Ringway. Ci facem ochi abia pe la şapte, 
ca nişte răsfăţaţi, când ordonanța - pcr- 1 Jean Moulin (1899- 
1943), /politician şi patriot francez, în J940 este prefect al 
departamentului Eure-et-Loir. După ce ia contact cu gmeralul de 
Gaulle la Londra, organizează în Franţa Con-şi. Hul naţional al 
Rezistenței, în 1943 este arestat de Gestapo şi transferat î: i 
Germania, unde moare. (N. t) sonaj echivoc - ne trezeşte 
aducându-ne prima ceaşcă de ceai. 

Cultură fizică, şedinţă de tir, duş. "şi ne instalăm pentru 
micul dejun împrejurul mesei din sufragerie, alături de alţi vreo 
doisprezece ofiţeri: câţiva englezi, câţiva norvegieni, un olandez 
şi-o mână de belgieni, fără să mai vorbim de câteva fete în 
uniformă, toate cât se poate de seducătoare şi de binecrescute. 

La Inchmery, aşa-numitele booby traps erau 
detonatoarele. Aici, sunt aceste domnişoare, cel puţin aşa 
umblă zvonul. Despre care am să mă conving repede că-i 
adevărat. 

Din fericire, sunt mai curând cast, îndrăgostit de micuța 
mea verişoară şi îndeajuns de obosit de antrenamentul nostru 
nemilos. Educatorii noştri nu neglijează nici un detaliu: fetele 
astea de familie bună, unele dintre ele cu facultate, foarte 
cultivate şi chiar mai mult decât îndatoritoare, sunt la dispoziţia 
noastră, asta-i. Supuse disciplinei draconice a unui comandant- 


femelă, mă duc cât se poate de firesc cu gândul la escadronul 
volant de animatoare de care se înconjurase Caterina de 
Medicis. 

Au maşinile lor personale, ne conduc la bal, la pub sau la 
concert, ne însoțesc la cinema şi ne calcă bucuros uniforma. Dar 
naivul înfumurat care se crede irezistibil şi îndreptăţit să treacă 
de limitele flirtului îngăduit se pomeneşte „şters dintre cadre"; 
vulnerabil la femei, self-control insuficient, riscă să se culce cu 
prima prostituată ce-i iese în cale şi să-i povestească viaţa lui. 
Bun, poate, pentru alt serviciu, dar nu pentru misiunile în 
Europa ocupată. 

Până şi ordonanța „masculină", cu înfăţişare de pe-dofil 
indulgent, e o momeală deliberată: unul dintre colegii noştri 
belgieni, indiscutabil cu moravuri cât se poate de ortodoxe, a 
mirosit „capcana cu fete" şi, plin de umor, la întoarcerea dintr-o 
permisie, i-a adus flori ordonantei-deşteptătoare. 

Şi ne părăseşte în aceeaşi seară, etichetat drept pede- 
rast. Judecătorii noştri britanici n-au, zău aşa, nici un strop de 
simţ al umorului. 

Eu însumi sunt la un pas de catastrofă: într-o seară, când 
trebuie să mă duc să dansez cu Phyllis, singura dintre fete la 
care ţin foarte mult, îmi dau seama că niciuna din cămăşile mele 
nu-i călcată les de sub duş cu un prosop petrecut în jurul şalelor, 
ca un pagne oriental şi pornesc în căutarea unui fier de călcat. 
Nu găsesc la etajul nostru. Cobor la primul, în cartierul fetelor, 
fără să-mi treacă prin cap să mă îmbrac, cu prosopul în jurul 
taliei şi cu cămaşa pe mână. 

Pic, bineînţeles, peste o toantă, pentru care nu pot spune 
că am o simpatie deosebită. Phyllis e drăgălaşă şi blândă, 
rezervată şi un pic tristă: şi-a pierdut logodnicul, un pilot de 
vânătoare, cu câteva luni în urmă; pe deasupra, e şi o bună 
camaradă. Asta, dimpotrivă, titrată şi snoabă, pare a-i dispreţui 
cu deosebire pe francezi. Face pe fecioara ofensată şi începe să- 
mi facă morală ca un clergyman în fustă. Realizez în aceeaşi 
clipă şi situaţia: cazul meu, abil prezentat, poate foarte bine să- 
mi aducă sancţionarea y am să fiu dat afară! 

Şi iată-mă pradă uneia din acele mânii pe care niciodată 
n-am/şâiut să mi le stăpârâesc în faţa prostiei, a răutăţii 
sau/nedreptăţii, şi-i ard măgăriţei o palmă cu toată puterea; E 
singura dată în viaţa mea când am lovit o _femesăe. 


Furibund, am dat ca într-un bărbat. Fata îşi pierde 
echilibrul, se dă înapoi, cu gura larg deschisă, se izbeşte de 
perete şi cade în fund pe pardoseală. Lat-o că plânge acum cu 
lacrimi mari, fără urmă de cochetărie. Mi-e atâi de milă, încât o 
ridic în picioare. O consolez, ne pupăm şi ne explicăm. Când de 
fapt de-aici ar fi trebuit să începem. 

Incidentul e închis, fără urmări. 

În şcoala asta foarte închisă, ni s-au dat cei mai buni 
profesori la fiecare specialitate. Sunt învăţat să cifrez un mesaj, 
pornind de la o carte apărută. Am ales poeziile lui Valery în 
colecţia NRF. Le ştiu pe de rost pe cele mai multe şi până şi 
pagina la care se află. Un avantaj sigur, în cazul când, printr-un 
ghinion, mi-aş pierde car-tea-cheie. 

Codificare, decodificare, convorbiri de rutină despre tir şi 
explozive, expuneri ale specialiştilor asupra unor cazuri tipice: 
minimum de cunoştinţe pe care trebuie să le posede un agent 
secret, ceea ce trebuie să evite cu orice preţ, dacă nu vrea ca 
totul să se soldeze* cu un eşec fatal, ceea ce-şi poate permite 
să încerce, în caz de forţă majoră. Nici un fel de romantism în 
meseria asta, care are legile ei intangibile, impuse de bunul simţ 
şi confirmate de experienţă. Dacă le urmezi întocmai, poate că 
nu faci isprăvi geniale, dar nu asta ni se cere şi, oricum, eşti cel 
'puţin sigur că o să trăieşti ceva mai mult. 

Zilele ne sunt pline până la refuz de ocupaţii mai puţin 
brutale, dar la fel de epuizante ca şi în stagiile precedente. Cât 
priveşte nopţile, ni le petrecem într-un fel ce n-are nimic vrednic 
a fi pizmuit: învăţăm să semnalăm un teren de aterizare, să 
gliidăm un aviom spre balizele clandestine şi să-i dăm toate 
şansele să decoleze din nou, în deplină siguranţă. 

Zburăm mult atât ziua, cât şi noaptea, eu mai cu seamă, 
deoarece Sticky Murphy şi cu mine ne înţelegem de minune. 
Sticky, pilotul nostru, mă preferă totdeauna pe mine, când e 
vorba de zboruri zise de aclimatizare. 

Am Şi ajuns la jumătatea lui noiembrie, cu dimineţile lui 
ceţoase, când soarele luminează cu zgârcenie. Suntem 
preafericiţi să lăsăm ceţurile câmpiei englezeşti în schimbul 
unor lungi curse pe cer senin, deasupra norilor cenuşii. 

Sticky e un pilot extraordinar. Specialitatea lui e 
„vânătoarea" şi a trecut prin momentele cele mai grele ale 
bătăliei pentru Anglia, din care a ieşit teafăr, încununat de 


glorie. Comandă o escadrilă de Spitfire şi, ca să se odihnească, 
între două operaţii, pătrunde în Europa ocupată atunci când luna 
plină îngăduie zborurile de noapte, ca să lase agenţi şi să-i ia pe 
alţii, răniţi, reperaţi sau ceruţi de Londra. 

Aparatul lui, un Lysander cu două locuri, cocoţat pe nişte 
picioare înalte, are fuselajul împodobit cu un desen linear ce 
reprezintă Sfântul, eroul meu preferat din romanele polițiste, pe 
care creatorul lui, Leslie Charteris, îl mai numeşte şi corsarul 
vremurilor moderne. 

— May | intrude? Întreabă personajul într-o bulă, ca la 
benzile desenate. 

Ceea ce pe scurt, în traducere, ar suna aşa: 

— Îmi daţi voie? 

E un joc de cuvinte intraductibil, dar plin de umorul 
dezinvolt al Angliei aflate în război. 

Stieky e tipul desăvârşit al ofițerului RAF, veşnic destins, 
curtenitor şi binevoitor, ca toţi cei care sunt confruntaţi zilnic cu 
moartea şi care găsesc că viaţa e prea frumoasă ca să ne-o 
stricăm cu calcule egoiste, meschinării sau capricii de 
primadonă. E un maestru în meseria lui. Nu lasă nimic la voia 
întâmplării, îşi face treaba cu seriozitate, dar se fereşte mai 
presus de orice să se ia pe îine în serios. 

Plimbările noastre sunt pline de neprevăzut, Când zburăm 
la joasă înălţime, trebuie, în principiu, să identific fără greş 
terenurile convenabile aterizării noastre. 

— Ei, tinere gentilom, te hotărăşti odată, ori dormi? 
Câmpul ăsta, la stânga. Merge? 

— Ascultă, Sticky, eşti obositor. Ţi-am semnalat cinci până 
acum, şi-ai făcut pe năzurosul. Aşa că puţin îmi pasă. Când o să 
vii după mine în Franţa, de s-o nimeri să pice în ziua ta de 
plimbare, tu o să-ţi aduni oscioarele de prin lucerna, dacă eu o 
s-aleg prost terenul. 

— Ce sâcâitor poţi să fii, puştiule. Hai îndărăt să vcdrm. 
Uite, colibele astea drept înainte, OK? 

— Fie. 

Sticky taie gazul, se clatină de pe-o aripă pe alta, ca să 
reducă viteza, sărim peste un gard vru şi picăm la o mustață de- 
o batoză, pe care ne-o ascundea. Lucrătorii, luaţi ca din oală; se 
azvârle pe burtă sau plonjează care încotro, ca nişte broaşte 
îngrozite. _ 


lar noi ne înălţăm drept ca luminarea, să ne ascundem în 
nori. După un sfert de oră, când mânia victimelor trebuie să se 
mai fi domolit, ne aşezăm în acelaşi câmp, ca să le cerem scuze. 

— Sticky? Mi-e sete! 

— De acord, ne întoarcem. 

— Nu, aterizăm. Găsim un pub. Şi dăm ceva pe gât. 

— Te-ai scrântit de tot? 

— Aha, n-ai curajul? 

— Eu? Să n-am curajul? Bine, aterizăm, găsim un pub, 
dăm ceva pe gât. Şi plecăm. 

Şi ne alegem, din isprava asta, cu opt zile de arest, în chip 
de premiu. 

La finele lui noiembrie, autorităţile hotărăsc că sunt 
îndeajuns de instruit pentru munca pe care trebuie s-o fac. 

„Quite competent and very versatile", spun notele despre 
mine. Versatile e unul din acei falşi prieteni de care colcăie 
amândouă limbile, în engleză, e un compliment: mă adaptez 
repede şi am asimilat cunoştinţe convenabile în domenii foarte 
diferite." în franceză, nu-i deloc măgulitor! Un anume colonel de 
stat-major îmi va reproşa în-tr-o bună zi tocmai acest lucru. Dar 
pune-te şi explică-i unui brevetat al statului-major subtilităţile 
limbii engleze! Oamenii ăştia ştiu totul! Am întâlnit foarte puţini 
cu care să fi putut avea vederi comune. 

Noi, combatanții din trupele de şoc, suntenT nişte ulcele 
rustice, sobru pictate, în schimb rezistăm la foc. Ei, ca nişte 
porţelanuri preţioase de Saxa, sunt foarte bogat pictate, dar cât 
priveşte proba focului. 

De la | noiembrie, Roger Wybot se află la Londra. Arestat 
la Marsilia de către poliţia din Vichy, a" izbutit să fugă prin 
Spania. A cerut să mă vadă şi am făcut amân-doi bilanţul în 
timpul uneia din permisiile mele. Va ră-măne în Anglia ca să 
reorganizeze serviciile noastre de informaţii, rebotezate BCR A 
*, materie în care, la drept vorbind, e singurul specialist prezent 
la Londra. 

În ceea ce mă priveşte, mă voi întoarce în Franţă ca să 
duc reţelei noastre esenţialul de care duce lipsă: fonduri şi un 
post de emisie-recepţie modern. Va trebui de asemeni să 
organizez un serviciu de legături aeriene între Anglia şi Franţa, 
ca să trimit la Londra „personalităţile" ce-mi vor fi date în grijă şi 


ca să-i primesc pe agenţii inapţi să sară, sau să-i repatriez pe 
alţii. 

Intre noi fie spus, de amănunte puţin îmi pasă. Am să mă 
duc în Franţa ca să le duc camarazilor mei milioanele de care au 
nevoie, să le organizez legătura prin radio şi serviciul de 
transport aerian, apoi mă întorc aici cât mai 1 Bureau central de 
renseignements et d'action. (N. a.) repede. Pentru că sunt un 
răcan prost de tot, ii-am pic de stofă de agent secret. Ceea ce 
vreau eu, e să mă bat fizic, fără cruţare. N-am nici un fel de 
vocaţie pentru un „soldat din umbră". Sunt francezi care se 
luptă în Libia ori alături de britanici; lângă ei aş vrea să fiu şi eu. 

PARAŞUTAJ DE NOAPTE 

Stau câteva zile la Londra, ca să pun la punct amănuntele 
viitoarei mele misiuni şi fac cunoştinţă cu radiotelegrafistul care 
mă va însoţi. E un băiat rezervat, în vârstă de vreo douăzeci de 
ani. Mai are stângăcii de adolescent, care nu s-a maturizat încă. 
Fecior şi supărat că este, nu se simte la largul lui şi nu s-a 
dezbărat încă de educaţia iezuită pe care a primit-o. Eram şi eu 
ca el abia cu trei ani în urmă, şi-mi inspiră dintr-o dată o milă 
indulgentă şi oarecum protectoare. Cât am îmbătrânit în câteva 
luni! 

In ciuda stângăciilor lui, Jo Piet are calităţi cât se poate de 
solide. Stângăcia îl va ducş într-un lagăr de exterminare, dar 
curajul, încrederea şi voinţa îl vor face să scape de-acolo cu 
viaţă. . 

In ciuda deosebirilor dintre noi, ne adoptăm reciproc, ca 
atelajele acelea heteroclite care trag la plug în Magh-reb, cămila 
şi catârul. Fiecare şi-ar trăi foarte bine viaţa fără celălalt, dar o 
providenţă ironică îi înlănţuie la aceeaşi soartă şi, zău aşa, îşi 
ară ogorul la fel de bine - sau mai bine - decât alţii. 

A sosit decembrie şi luna plină care îngăduie salturile de 
noapte. Totul e pregătit. Sunt în ajun de-a măafla cu fundul la 
marginea trapei şi cu inima zvâcnindu-mi în gât. 

Până atunci, la baza secretă unde am fost trimi «,; i, îmi 
refac de zece ori bagajul, care încape tot într-o raniţă: două 
costume, un palton, două perechi de pantofi, o trusă de toaletă, 
un pistol extraplat, o sabie iată de comando şi un pachet pătrat, 
învelit în pânză etanşă: vreo cinci-şase milioane de pe vremea 
aceea, în bancnote de câte cinci mii de franci, proaspăt ieşite de 


sub teasc. Contemplu fără bucurie, în palmă, pilula de cianură 
ce ne-a fost dată drept ultimă soluţie pentru cazul când. 

Aşteptăm. Legăturile cu Franţa nu sunt totdeauna uşoare. 
Se pare că n-au putut fi avertizaţi camarazii care ne aşteaptă. 
Nimeni nu se va afla jos, ca să ne primească. Dar. Cum în 
principiu voi sări în preajma fermei de la Lagnys, deficienţa asta 
n-are nici o importanţă, socot că-i de prisos să deranjez pe 
indiferent cine ar fi. Cunosc regiunea, n-am nevoie să fiu 
îndrumat. 

În seara plecării, cinez la popotă cu Sticky Murphy. Nu-mi 
închipuiam că faţa lui lungă şi colţuroasă, butucănoasă şi lipsită 
de netezime, ar putea exprima teama: îi e frică pentru mine. 
Toţi camarazii noştri piloţi reacţionează în acelaşi fel: să zboare, 
să se bată, să fie dobo-râţi - asta-i regula joculuif lor, asta-i 
treaba lor şi socot că au şanse s-o scoată la capăt. Pe când noi, 
cei pe care curând îi vor paraşuta, lăsându-i singuri, singuri şi 
goi în noaptea unei ţări ostile - găsesc că soarta noastră e 
inumană. Au sentimentul că ne abandonează ca pe nişte 
surghiuniţi pe-o insulă pustie. Se gândesc că ei au partea cea 
mai bună, ei care mâine se vor înapoia pe pământul unei ţări 
libere. Bieţi şi dragi băieţi. Ghinionul ne paşte în egală măsură: 
unii dintre noi nu vor mai reveni, dar câţi dintre ei vor muri 
carbonizaţi în bombardierul dobo-rât, p* drumul de întoarcere! 

— Nu face mutra asta de înmormântare, Sticky, 
năiărauâe! La noapte o să fiu în Franţa, iar mâine dimineaţă, la 
micul dejun, am să destup o sticlă de şampanie, gândindu-mă 
că tu, biet irlandez băutor de bere, eşti pe cale să-ţi sorbi fără 
nici un chef ceaiul de dimineaţă, care nu-i decât apă chioară. 

— Ai dreptate, dar mărturiseşte că plecările n-au nimic 
haios în ele. 

— lar maimuţoii hidoşi de felul tău, de care până la urmă 
te lipeşti prin cine ştie ce aberaţie mintală inexplicabilă, o şterg 
într-o noapte cu lună. Şi afâă dacă poţi ce s-a ales de ei! Unii se 
întorc peste câteva luni, taciturni, îmbătrâniţi, de nepătruns. Nu- 
i mai recuno-ţi. Altu nu mai vin deloc. E ca şi cu fârtaţii noştri din 
i drilă: seara, în ajun. Te mai cinsteai cu ei, iar a doua zi, pe 
tabelul efectivelor, cutare, pilot, dispărut! 

— Asta-i viaţa, Sticky, aşa-i războiul. Nici ţie. Nici mie nu 
ne stă nimic în putere. Ne-am amuzat de minune împreună şi 
sunt sigur ea o să ne întâlnim iar, ca să. Zburăm în tandem în 


hodoroaga asta a ta de cursă de şoareci. Numai un whisky mic, 
în chip de rămas bun. Trebuie să am capul limpede, pentru că 
peste două ore o să-mi ţâţâie fundul de frică. 

— La revedere, ţâncule. Orice ţi s-ar întâmpla, batiînul 
Sticky o să vină să te caute. 

— La revedere, puşlama bătrână. Mai curând mu întorc 
înot. În sănătatea ta! 

Nu voi afla decât după sfârşitul războiului vestea moi lui, 
la întoarcerea dintr-o misiune în Franţa. Lysanacr-ul lui a fost 
doborât de antiaeriana germană. 

Focurile de poziţie clipesc pe pistă. Elicele, la ra-lantiu, 
vântură aerul îngheţat de decembrie. Ne îmbarcăm, Jo şi cu 
mine, singurii pasageri ai unui Halifax, bombardier anonim al 
unei escadrile de bombardament. Vom zbura în grup până în 
interiorul Franţei, apoi aparatul nostru se va detaşa, ca să 
coboare spre Châteauroux. 

Faci cuie în carlinga asta. Vârâţi în hamurile noastre, 
picotim, legănaţi de ritmul motoarelor. O mică lampă albastră, 
ca pentru veghea unui bolnav, luminează masa navigatorului, 
absorbit în calculele lui. Regleta cursorului se duce şi vine pe 
hartă. Navigatorul face însemnări pe care dispatcher-ul le 
transmite pilotului. Adorm. 

Dispatcher-ul mă trezeşte: ceaşca de ceai a tuturor 
deşteptărilor englezeşti. Survolăm ultimii kilometri înainte de 
linia de demarcaţie, în clipa asta, antiaeriana ne prinde în 
proiectoarele ei. Avionul îşi continuă cursa, e finalul traseului, 
nici vorbă nu poate fi să deviezi cu o linie. Obuze explodează 
destul de departe, ca o tafta pe care ai rupe-o. Urâtă experienţă 
să zbori la bordul unui bombardier care e bombardat! Nu mă 
gândesc la noi, care vom sări, ci la pilot şi la echipajul lui, care 
vor sluji drept ţintă la întoarcere. Bieţii de ei! 

În mod normal, procedeul e categoric: ajuns deasupra 
obiectivului, radiotelegrafistul sare primul, ca să-i fie cât mai la 
îndemână: postul, legat în suspante, îi complică în mod 
periculos manevrele şi se cade să aibă de partea lui toate 
şansele. Avionul trasează apoi un cerc complet care-l readuce 
iar deasupra terenului. Atunci ofiţerul, şeful misiunii, sare la 
rândul lui. 

Ar fi o prostie să prelungim riscul: îi transmit pilotului că 
voi sări imediat după transmiţător. 


— Nu sunt de acord. E contrar regulamentului. 

— Fii drăguţ şi dă-l încolo de regulament. Aş fi dezolat să 
văd cura voi ardeţi, în timp ce eu m-aş afla bine mersi pe 
pământ. Fă-o pentru mine. Şi-apoi, de acord sau nu, eutoto să 
sar. Aşa că mai bine spui „da". 

— OK, de acord! 

— Intoarcere bună i 

— Action stations, Go J 

Jo Piet a trecut prin trapă, încă pe jumătate adormit, iar eu 
l-am urmat fără să aştept, în graba mea, nu m-am supravegheat 
să stau cât se poate de ţeapăn, stingherit de altfel de raniţa 
ajunsă aiurea, în dreptul burţii. Cobor cu capul în jos, cu un 
picior prins în suspante. Încerc eu să mi-l scot, dar am sărit de la 
foarte mică înălţime. 

Cu capul înainte, împung pământul îngheţat, fără să mă fi 
putut restabili în poziţia bună. \par 

Când îmi recapăt cunoştinţa, o jumătate de secol mai 
târziu, nu-hii mai amintesc de nimic. Sângele îmi curge din nări 
şi din urechea dreaptă; îl simt şi în gură. 

Ce mi -s-o fi întâmplat? Nu-mi pot aminti. Mi-e rău, fiecare 
bătaie a inimii îmi explodează ca un gong în cap şi nu izbutesc 
să dau de nici un fir; amnezie totală. 

I_, a plecare, mi s-a făcut cadou o sticlă de whisky de 
argint, de formă rotunjită, ca să se muleze pe fesă. O simt în 
buzunarul-revolver; automat, o scot şi-o beau pe jumătate. 

Alcoolul mă zgâlţâie un pic, creierul mi se pune cu greu în 
mişcare: mi-am dat drumul cu paraşuta. Sunt la Ring-way. Dar 
de ce nu e nimeni? Nu la Ringway sunt. Dar atunci unde? 

Încetişor, memoria îmi revine: sunt în Franţa, trebuie să 
dau de ferma Lagnys. Dar ce tare mă doare capul! Ce mi s-o fi 
întâmplat? 

Aerul glacial şi o duşcă de whisky pun, pentru o clipă, 
lucrurile oarecum la locul lor. Rutina antrenamentului ia locul 
voinţei absente, îmi deschei harnaşamentul, împăturesc cu grijă 
paraşuta, apoi, cu lopăţica ce face parte din echipament, sap ca 
s-o îngrop. 

Amintirile năvălesc acum, luând forma imaginilor; 
decolarea, zborul, proiectoarele, antiaeriana, săritura mea în 
urma radiotelegrafistului. 


Ce s-o fi ales şi de ăsta? Pornesc în căutarea lui, descriind 
cercuri din ce în ce mai largi în jurul punctului meu de cădere. 
Noaptea c luminoasă. Ar trebui să mă vadă. Ar trebui să dau de 
el. 

În timp ce m-apropii de un tufiş, zgomotul unei cu-lase ce 
e încărcată m-azvârle la pământ într-o clipă. Scrutez întunericul 
fără să văd nimic, îmi armez Coltul şi mă târăsc spre arbuşti. 

— Tu eşti, Edgard? 

— Da. Tu e“ti”-Jo? Ce faci în ascunzătoarea asta? 

— Cred că mi-am rupi piciorul. 

— La-naiba. De mult am atins pământul? 

— Douăzeci de minute. Nu ştii? 

— Nu, am căzut în cap şi sunt năclăit tot de. Sânge. Dar 
acum mi-c mai bine. Rămâi aici şi păzcşte-mi raniţa: am să te 
culc în paraşuta ta. Nu te mişca de aici, stai ascuns, mă duc în 
recunoaştere. 

În afară de izbiturile de ciocan cc-rni explodează în 
timpane, acum sunt lucid Dacă navigatorul n-a greşit calculul, 
ne aflăm în zonă liberă. Căzusem de acord ca şoseaua naţională 
Châtcauroux-Vatan să-i servească drept ultim punct de reper. 

Două. lpoteze: mă aflu fie la nord, fie la sud de şosea. Din 
obişnuinţă, mă orientez după Ursa Mare, apoi verific cu busola. 

— Jo. Peste două orc cel mai târziu mă înapoiez, O oră am 
să caut. Cealaltă îmi trebuie pentru întoarcere. Aşteaptă-mă aici 
fără să te mişti. Ţine, trage o duşcă de whisky. V 

Merg spre nord douăzeci de minute şi dau peste şo-soaua 
binecunoscută. Numărându-mi paşii cu grijă, caut o bornă 
kilometrică, să-mi precizez poziţia. Vatan: 14 kilometri. E bine. 
Intoarcere, patru sute optzeci de paşi. Drept spre sud acum. 

Douăzeci de minute de mers şi dau de Jo care a adormit. 

— Ei, băiete, trezeşte-te! Nu stăm prea rău: ferma, după 
socoteala mea, e la mai puţin de şapte kilometri. Mă duc să-l 
scol pe Jean Faillon şi-o să venim să te luăm cu maşina. In mai 
puţin de două ceasuri vom fi aici. E ora trei" dimineaţa, la cinci o 
să fii în pat. Nu care cumva să te mişti de-aici până la sosirea 
mea. Dacă mi se întâmplă cine ştie ce şi nu mă mai întorc, să nu 
încerci să vii la Lagnys. Brion se află la nord-nord-est, cam la opt 
kilometri. Sunt două case la care te-ai putea duce: fie la 
institutor, fie la verii mei, familia Blain. Şi-acum la revedere, pe 
curând. 


Îl las ghemuit în paraşuta lui. 

Luna s-a ascuns. Ceaţa, în strame lungi, deformează 
perspectivele. N-am decât un gând: să ajung la fermă. Mă pierd 
într-o lume de vată, urechea începe iar să-mi sângereze, mi-e 
greață tot timpul. 

De m-aş putea opri măcar o clipă, să mă ghemuiesc în 
adâncitura unui şanţ. Şi să dorm! Mă doare capul înfiorător, un 
animal s-ar culca, aşteptând să-i treacă. Dar eu nu-mi pot 
permite nici măcar asta. Trebuie să ajung la Lagnys cât mai 
repede, înainte de-a mă prăbuşi. 

Sosesc, după două ore de mărşăluire peste ogoare. Bat în 
uşă. Aştept. Insist. Pauline, bătrâna guvernantă, vine să-mi 
deschidă. Asta-i tot ce-mi amintesc. 

De nenumărate ori după aceea, Jean Faillon mi-a povestit 
urmarea: m-am prăbuşit pe jos, am fost dus în pat, mi s-a dat să 
beau cafea tare. Când mi-am venit în simţiri, am început să <Jau 
explicaţii. Dar în engleză. Faţă de imposibilitatea evidentă a 
gazdelor mele de-a mă înţelege, căci mă priveau uluite, am 
recurs la franceză, nu însă fără a trece mai întâi printr-un 
talmeş-balmeş, amestec cu neputinţă de descălcat al celor două 
limbi, în care până şi celui ce le-ar fi vorbit la perfecţie i-ar fi fost 
greu să se -descurce în sintaxă. 

Incă puţină cafea, o frecţie bună cu apă rece şi iată-mă în 
măsură să-l ghidez pe Jean Faillon până la punctul nostru de 
cădere. 

Jo Piet s-a frezit, îl punem în maşină, împreună cu aparatul 
de transmisie, îi îngrop paraşuta şi la drum! 

Suntem poftiţi să ne culcăm, ni se dau îngrijiri. Eu nu mai 
ştiu dacă e noapte, dacă e "zi, dacă suntem |n Franţa, Anglia ori 
Patagonia. Adorm buştean pentru mai bine de douăzeci şi patru 
de ore. 

Mă trezesc înfometat. Pauline bombăne şi-şi face de lucru 
pe lângă camera mea: 

— Mie nu-mi spune nimeni nimic, aici! Ce pramatie! Şi eu 
care-l credeam un student liniştit, acolo. lar el soseşte cu 
paraşuta. O să ne împuşte pe toţi, din cauza lui. 

Totdeauna am văzut-o pe Pauline bodogănind mâni-oasă 
cu faţa ei mustăcioasă de maşteră sexagenară. La fiecare 
operaţie, când debarcam la fermă, ne întâmpina mârâind, cu 


priviri bănuitoare şi înfăţişare ursuză. Felul ei de-a ne iubi erau 
mâncărurile şi plăcintele pe care ni le făcea. 

Până la sfârşitul războiului, ferma Lagnys a slujit drent 
bază de operaţii, fără ca vreodată nici poliţia, nigi vecinii să aibă 
nici cea mai mică bănuială. Pauline cârtea, dar ştia şi să tacă. 
Dacă toţi agenţii secreţi ar fi” avut discreţia ei, am fi trăit cu toţii 
„fericiţi ca-n sânul lui Avram, în Franţa", fără necazuri, fără razii, 
nici deportări. 

În timp ce eu 'dormeam, un vecin l-a îngrijit pe radio- 
emiţător. Cu fractura izoiată şi parţial pusă în ghips, Jo 
şchioapătă spre „pianul“ lui şi transmite primul mesaj pe care eu 
l-am cifrat: „Sosiţi cu bine!'. Stop. Plec spre Au-rillac. Stop. lau, 
cum arh stabilit, legătura cu Renard. Terminat". 

Renard e un prieten al lui Roger Wybot. Părăsind Franţa, 
acesta din urmă l-a însărcinat să menţină legătura cu aceia 
dintre camarazii noştri rămaşi la locul lor şi, în această calitate, 
e normal să-l văd pe el primul. 

Sosind seara la Toulouse, nu am tren spre Aurilâac decât a 
doua zi dimineaţa. Cu raniţa în spate, umblu prin ploaie în 
căutarea unui hotel, încă mă resimt de pe urma aterizării mele 
şi-i izbesc pe trecători, care se îndepărtează "de mine, clătinând 
din cap. îşi închipuie, desigur, că sunt pilit. E mult mai rău: o 
migrenă cumplită îmi stringe târaplele ca într-o menghine, iar 
vederea mi se tulbură în orice clipă. 

Neatent şi speriat, o iau pe aleile La Fayette. Ridic capul 
să caut firma luminoasă a unui hotel şi mă izbesc de două fete 
nevinovate care veneau din sens opus. 

— Pardon. Dar. ne cunoaştem! 

De necrezut sau nu, dar am dat nas în nas cu singurele 
persoane pe care le cunosc din tot oraşul: Annie şi Marie- 
Antoinette care, acum şase luni, mi-au slujit drept îngeri 
păzitori. Annie pur şi simplu îmi sare de gât. 

— Încetişor. Nu mă împingeţi prea tare. 

— Eşti bolnav? 

— Nu, dar hai să stăm jos. Sunt un pic obosit. 

La cafenea, le povestesc în mare ceea ce cred că ie pot 
spune: cosesc de la Londra, nu mă simt deloc strălucit şi caut un 
hotel liniştit. 

Annie găseşte că hotelul ar putea prezenta riscuri. Cu- 
rând se vor împlini şase luni de când am plecat din Franţa. Dacă 


poliţia ar. f ace cumva un control, ce domiciliu aş declara, ce loc 
de muncă? Îmi oferă apartamentul ei. Are cu şase ani mai mult 
decât mine şi mijloace materiale berechet, ca să-şi permită să 
întreţină un gigolo. Care poliţai ar avea ceva de obiectat? E'o 
acoperire de aur, nu? 

Sunt luat un pic cam pe nepregătite. Gigolo, iată un rol în 
care nu m-am visat niciodată, dar, la urma urmei, nu-i ceva 
chiar atât de deplasat. 

Îndopat cu aspirine, duşat şi răcorit, mă cufund din nou în 
neant pentru douăzeci de ore. 

Trenul de Auriliac va pleca fără mine. Annie l-a chemat pe 
unul din prietenii ei, doctor, deoarece starea mea o 
descumpăneşte oarecum. Au hotărât că trebuie să dorm. 
Personal, n-am, nimic împotrivă. 

Două zile de odihnă completă mi-au alungat migrenele şi 
sini aproape în formă când mă întâlnesc cu Renard. 

E un personaj complicat, plin de calcule şi mai curând 
zg'rctt. Fără nici un dram de spontaneitate. Peste un an. ne vom 
afla împreună în batalionul din Antile, iar camarazii noştri din 
Martinica, ţărani de treabă ce sunt, îl vor judeca dintr-o privire 
sigură de geambaş şi-l vor porecli Sourite: Şoarecele. 

Astăzi, după aproape patruzeci de ani, timp în care l-am 
frecventat când şi când, nu-mi amintesc de nici un prilej în care 
să-l fi văzut acţionând cu oarecare dezinteres, generozitate sau 
îndrăzneală. Totdeauna extrem de rhcumspect, prudent şi 
conformist, îl întruchipează întocmai pe echivocul Chapuzot din 
poveştile unchiului meu Georges. 

Ca şi Arsene din La Bruyere,., îşi închipuie, cu puţinul 
merit ce-l are. Că posedă întreaga vrednicie ce-o poţi avea şi pe 
care n-o va avea niciodată". Crede că e subtil şi foarte fin 
psiholog, dar nu' judecă niciodată decât după clişee şi va fi 
singurul dintre noi care, spre nefericirea multora, va introduce 
un trădător în reţeaua noastră. la servilismul drept politeţe, 
ironia drept insolenţă şi curajul fizic drept brutalitate. 

Nu-i port pică. E mai curând o victimă a educaţiei lui, a 
mediului şi-a înclinării spre intrigă, iar cel mai îngăduitor lucru 
ce-l pot spune despre el e că nu se potriveşte deloc cu idealul 
meu uman. Aşa cum e azi, aşa era şi-atunci. N-a avut niciodată 
douăzeci de ani. Totdeauna mă duce cu gândul la acei jucători 
de pocher care-şi ţin cărţile dispuse-n evantai cât mai aproape 


de ei, strânse, ca să nu tragă nimeni cu ochiul la cărţile lor bune. 
Vai! Nici măcar jucător de pocher nu e. Pentru el, s-ar potrivi 
mai curând beziga, la un sfert de centimă miza. Ofiţer de 
carieră, fiul unui om politic celebru, având certitudinea senină 
că aparţine elitei, aşa cum obişnuiesc să şi-o închipuie burghezii, 
nu se îndoieşte câtuşi de puţin că o anume întâietate de drept 
divin îi conferă toate meritele şi, credincios poncifelor ce-i ţin loc 
de judecată, mă consideră un ţăran de treabă, cam tinerel încă, 
dar de care s-ar putea sluji. 

Ce mai, cu el trebuie să lucrez, îi aduc câteva milioane şi 
posibilitatea de-a comunica cu Londra. Nu nutresc faţă de el nici 
un fel de aversiune şi, slavă Domnului, nici o dispoziţie ierarhică 
nu mă supune autorităţii lui: se va ocupa cu furnizarea 
informaţiilor politice, pentru care manifestă oarecare 
predispoziţie. Cât despre mine, răspund singur de latura 
„acţiune" şi, în domeniul ăsta, englezii mă consideră singurul lor 
interlocutor. Am aflat, mulţi ani mai târziu, că suporta foarte 
greu independenţa mea dezinvolta. 

Incă o pereche stranie pe care fatalitatea o înhamă la 
acelaşi plug. Dar sunt fericit: peste câteva zile am să-i revăd pe 
Gaston Tavian şi Georges Descroizette, oameni pe placul inimii 
mele. 

l-am transmis foarte exact lui Renard directivele pe care 
Wybot mi le-a dat pentru el. Dar, de când Wybot a plecat din 
Franţa, lucrurile s-au mai schimbat. Renard, funcţionar la 
prefectura din Cântai, e perfect acoperit. Din păcate, prefectul 
lui, cum e şi normal, e trup şi. Suflet alături de cei de la Vichy. ŞI 
chiar colaboraţionist serios.; va şi fi, pe cât îmi aduc aminte, 
împuşcat din motivul ăsta. 

Aşa că nici vorbă nu poate fi să-mi instalez postul de 
radio-emisie în regiune, după cum fusese prevăzut iniţial. La 
nevoie l-aş putea instala la Toulouse dar ca operaţiile aeriene să 
se efectueze cum trebuie, am nevoie de-o bază mai apropiată 
de Châteauroux, deoarece, pentru expedieri, timpul e cât se 
poate de măsurat. 

Procedeul e foarte strict: în ajunul operaţiei, receptăm pe 
postul nostru de radio un mesaj cifrat care precizează 
amănuntele. Fără să pierdem nici o oră, pornim la drum 
împreună cu radiotelegrafistul la ferma Lagnys, unde aşteptăm 
la faţa locului mesajul de confirmare. Se poate foarte bine 


întâmpla ca acesta să sosească după ce avionul a şi pornit din 
Anglia, în acelaşi timp a trebuit să organizăm venirea 
pasagerilor la fermă. Mesajul de confirmare ne este transmis 
răspicat de BBC. E o frază cheie ce ne asigură despre 
valabilitatea operaţiei prevăzute. Aterizările au de preferinţă loc 
între ora unsprezece şi două noaptea. In afară de mine, mai sunt 
necesari încă trei oameni pentru balizarea terenului. 

Aşteptăm pătrunşi de frig până-n oase, chirciţi pe pă- 
măntul îngheţat. Auzim venind avionul de departe. Curând ne 
survolează şi transmite în morse, cu motorul lui, litefa convenită 
pentru operaţia din noaptea aceea. R de pildă: o accelerare 
scurtă, una lungă, una scurtă, punct, liniuţă, punct. 

Retransmit la rândul meu acelaşi semnal cu lanterna mea 
electrică. Aparatul descrie un cerc, ajutoarele mele îşi aprind şi 
ei lanternele, ce trasează la sol un triunghi dreptunghic: două 
lumini verzi pentru bază, una roşie pentru vârf. Latura mare a 
triunghiului indică direcţia vântului după sensul vârf-bază. 
Avionul pierde înălţime, reduce motorul şi atinge solul între 
luminile verzi. Apoi îşi continuă mersul şi se opreşte în dreptul 
luminii roşii. Cei doi pasageri sar jos cu bagajele lor iar cei doi pe 
care îi ia se urcă fără să mai aştepte. Pilotul execută o 
întoarcere, vine în dreptul celor două lumini verzi şi decolează 
c* vântul în faţă. Totul se petrece în mai puţin de cinci minute. 

Se mai întâmplă şi ca treaba să iasă pe dos. Avionul 
aşteptat de noi să facă cale-ntoarsă din cauza antiaerienei, a 
promoroacei sau a cetii. De cum începe să se crape de ziuă, 
ştim că nu există nici cea mai mică şansă să-l vedem apărând. 
Şi ne întoarcem cu coada între picioare, ca nişte vânători 
ghinionişti, încă o zi de aşteptare, de schimburi de mesaje, ce 
trebuiesc cifrate şi descifrate. Poate că la noapte o s-avem mai 
mult noroc. 

Se mai întâmplă şi ca nopţile cu lună plină să treacă, iar 
necazurile să se adune care mai de care: ultima noapte 
luminată se duce fără să se fi petrecut nimic. 

La următoarea lună plină! Pasagerii nu pot rămâne o lună 
întreagă la fermă. Şi se întorc necăjiţi la viaţa lor furişă de 
clandestini urmăriţi, aşteptându-şi norocul data viitoare. 

Trebuie să ai nervi solizi ca să joci pocherul ăsta nocturn. 
Pentru mine, care am capul spart şi migrene frecvente, partida 
n-are nimic distractiv. 


NECAZURILE UNUI SOLDAT DE OCAZIE 

Prima mea grijă e să găsesc o bază convenabilă. Aş avea 
nevoie de o vilă îndeajuns de apropiată de Châleauroux, ca să 
ne îngăduie să ajungem la terenul de aterizare în mai puţin de o 
zi şi totuşi îndeajuns de depărtată, ca deplasările noastre să nu 
poată fi puse în legătură, ca de la cauză la efect, cu activităţile 
din partea locului. 

Montlugon ar fi perfect şi tocmai am un prieten pe-acolo, 
Chenaud, hotelierul din Neris. Se cade să-i fac măcar aşa, o 
vizită de curtoazie: verii lui m-au primit foarte bine la Londra şi 
se cuvine să-i mulţumesc barem pentru faptul că mi-a dat 
adresa. 

Nu l-am mai văzut de peste un an, fără să-i fi scris ori 
telefonat vreodată. Când ne revedem, lucrurile se petrec la fel 
de simplu de parcă ne-am fi despărţit în ajun. Imi cercetează ca 
unul care se pricepe paltonul din păr de cămilă. 

— Felicitări, prietene! Cum ştiu că nu eşti în măsură 'să-ţi 
procuri lucruri la bursa neagră, concluzia se impune de la sine: 
ţi-ai cumpărat haine pe Regent Street. 

Din fericire poliţia nu dispune nici de experienţa lui de 
viaţă englezească, nici de perspicacitatea lui! 

Chenaud e din acelaşi aluat cu unchiul Georges: Unul- 
dintre acei oameni inteligenţi şi simpli, cărora tot ce e vulgar şi 
meschin le e de-a dreptul străin. Vulgaritatea şi meschinăria 
există, întocmai cum există minciuna sau vărsatul; o ştiu şi ei, 
dar faptul nu-i priveşte. 

Îi povestesc despre plecarea mea prin Spania, 
antrenamentul din Anglia şi scopul vizitei mele. Am nevoie să 
închiriez sau să cumpăr o vilă prin părţile, acelea. Ştie cumva 
ceva care să-mi convină? 

Chenaud cugetă îndelung, prânzul minunat al cărui 
oaspete am fost e pe sfârşite. La desert, îmi dezvăluie concluzia 
la care a ajuns: 

— De ce să rişti trezind curiozitatea? Ar fi mult mp i simplu 
să vă instalaţi la Hotel de la Source: în anexă -se-află un 
apartament liber. Vecinii din camera alăturată sunt o pereche 
de evrei alsacieni care, pe_deasupra şi din fericire, sunt surzi ca 
un cămătar la rugămintea unei călugăriţe strângătoare de 
pomeni, încă din perioada galo-romană termele de la Neris erau 
recomandate pentru consolidarea fracturilor. Radiotelegrafistul 


tău va locui aici, ca un băiat cinstit aflat în convalescentă, se va 
vindeca de tot şi va putea opera în voie. De acord? 

Dragul şi admirabilul meu Chenaud! Când mă gân-desc la 
toţi falşii luptători în Rezistență care, ca nişte precupeţi hâtri, s- 
au priceput să-şi transforme în rentă viageră pseudo-eroismul, 
să se aleagă cu Legiunea de onoare, consideraţie şi slujbe! Nu i- 
sm adus ocara să solicit pentru el nici o bucăţică de panglică. 

Mă duc să-l iau pe Jo Piet de la Lagnys şi-l instalez la Neris- 
les-Bains. Timp de-o săptămână stau şi eu cu el, pentru ca 
pensionarii hotelului să se obişnuiască cu noi şi să se 
îmblânzească oarecum. 

Pensionarii aceştia sunt, în cea mai mare parte, bieţi « 
oameni bătrâni. 

Ne-am început liniştit un trai clandestin lipsit de orice 
necazuri. 

M-am întors la fermă ca să cercetez amănunţit terenurile. 
Jean Failloh nu-şi pierduse timpul, a convins un vecin din ţâerry 
să ne ajute şi el şi să ne dea o păşune, pe care avea să pască oi, 
ca să taseze pământul, uşurând astfel manevrele de aterizare, 
între ferma Barillon şi ferma Lagnys, dispun acum de un 
adevărat aeroport de buzunar. 

La întoarcerea din călătoria asta, în timp ce trenul e gata 
să pornească din gara Châteauroux, văd năpustin-du-se pe 
peron un băiat atletic care, ajuns în dreptul ferestrei mele, se 
apucă de bară ca un acrobat şi sare pe scară. E camaradul meu 
Ivan de Colombel, împreuna cu care am evadat. Pentru el, asta 
a însemnat întâlnirea destinului. Se angajează în reţeaua mea şi 
nu mă mai părăseşte. 

La câteva luni după întoarcerea mea în Anglia, va fi 
arestat de poliţia de la Vichy şi dat pe mâna nemților Va muri 
într-un lagăr de exterminare, el, care mi-ar fi plăcut“ atât de 
mult să-l am drept tovarăş de arme într-o luptă cu viziera 
ridicată. 

Timpul trece repede. Gaston mi-a găsTt un apartament la 
Marsilia, Annie mi-a închiriat la Toulouse un refugiu discret, 
împreună cu Hotel de la Source, dispunem astfel de trei staţii de 
poştă liniştite, care ne'ângăduie să evităm fişele poliţiei, 
necesare în cazul când închiriezi o cameră mobiiată. 


Renard a izbutit să fie convocat la Londra ca să facă rost, 
pe cât se pare, de nişte instrucţiuni ceva mai pe placul lui. De 
altfel nici nu se va mai întoarce, rămânând în Anglia. 

li pregătesc expedierea pentru nopţile cu lună plină din 
februarie. Totul se petrece fără incidente. E însoţit de un 
camarad pilot care, arestat la frontiera spaniolă, a evadat dintr- 
o închisoare franceză'şi are nevoie să schimbe aerul. 

După ce*şi ia zborul, hotărăsc să coborâm la Marsilia ca să 
alegem alt loc pentru transmisiile noastre radio. E o măsură de 
securitate normală, pentru a contracara orice reperaj posibil. 

Ne întoarcem la Neris cu câteva zile înainte de fiecare 
lună plină. 

Jean Faiilon a insistat să iau de la fermă un cufăr ticsit cu 
de-ale gurii: jamboane afumate, unt, brânză de capră, zahăr, 
mezelărie - adevărată comoară care, la bursa neagră, ar face o 
întreagă avere, îi va ferici pe camarazii mei prost hrăniţi, 
deoarece prin prăvăliile din Provența suflă vântul. 

Când sosim în gară la Marsilia, las bagajele în grija lui Jo 
Piet şi mă duc să arunc o privire spre ieşire. Adesea sunt 
controlate de poliţie iar astăzi, cu încărcătura pe care o avem, 
recunoaşterea terenului e indispensabilă. Controlul mi se pare a 
fi neobişnuit de riguros: de cura trec de portiţa de fier, călătorii 
sunt poftiţi de către poliţişti şi vameşi în uniformă să-şi deschidă 
valizele. Câţiva poliţişti în civil completează echipa. 

Incep să fiu îngrijorat. Cercetarea ieşirii dinspre Hotel 
Terminus nu mă linişteşte cu nimic. Aici, pasajul e mai îngust, 
călătorii mai rari şi, proporţional, poliţiştii mai numeroşi. Trebuie 
să iau foarte repede o hotărâre: dacă ieşim printre ultimii 
călători, riscăm să atragem şi mai mult atenţia asupra noastră şi 
nu ne-o putem permite. Angajez un hamal cu un cărucior şi 
pornesc în cău-tarea'lui Jo. 

Oricum, tot prost am nimerit-o: dacă mă pun să deschid 
cufărul, voi fi arestat ca traficant la bursa neagră, valiza care 
conţine aparatul de transmisie va fi deschisă şi ea, şi-“tunci nici 
o ieşire posibilă n-ar mai fi. 

Şi totuşi trebuie să ne hotărâm, aşteptarea nu ne duce 
nicăieri. Punem cufărul cu cărnăraie pe căruţ, iar valiza cu 
radioul peste el. Cu Dumnezeu înainte! 

Ca să călătorim mai uşor şi să avem prioritate la toate 
rapidele, am scos pentru fiecare dintre noi un abonament pe un 


an la clasa întâi. E un cartonaş galben-deschis barat de tricolor 
şi care aduce oarecum cu legitimaţia de poliţist, îl prezint 
funcţionarului de serviciu de la uşiţa de ieşire. Fără ca măcar să- 
| cerceteze, îmi face semn să trec, dând din cap cu înţeles. 

Un poliţist ne opreşte căruţul. 

— Controlul bagajelor, domnilor. 

Am un gol în minte. Situaţia mă depăşeşte. Deschid încet 
încuietorile frumoasei valize englezeşti care conţine aparatul de 
radio-emisie, întredeschid capacul. Postul se iveşte, cu becurile 
pentru semnalele luminoase de control şi manipulatorul lui. 

Polițistul se uită la mine iar eu explic plictisit: 

— Radiodifuziunea naţională. Vreţi să vedeţi şi cufărul? 

— Nu-i nevoie, nu-i nevoie, spune agentul. 

Ce geniu necunoscut mi-a şoptit explicaţia asta? Unde am 
găsit tupeul fenomenal să-l duc pe poliţist fără să mă tulbur? 
Totul s-a petrecut cum nu se poate mai firesc, fără ca eu să am 
vreun amestec. O forţă exterioară judecății, voinţei sau logicii 
mele a dezlegat problema în locul meu. 

Pe trotuarul gării Saint-Charles constat pe pielea mea că 
„a ţi se muia genunchii" nu-i o simplă figură de stil! 

Jo e şi el lângă mine. Ne hurducăm bagajele până la staţia 
de tramvai, iar eu mă reped spre cea mai apropiată vespasiană, 
vezica mea nu mai poate. 

L 

Informaţiile din surse multiple ne năpădesc. Un singur 
post radio e insuficient pentru a le face să se scurgă, încât a 
devenit foarte urgent să procedăm la o nouă operaţie aeriană 
care, în nopţile cu lună plină din martie, va transporta la Londra 
valizele-curier. 

Jo şi cu mine plecăm spre Châteauroux. Îl las pe el la Hâtel 
de France, iar eu mă duc să duc aparatul la fermă. Mi-am luat şi 
eu o cameră la acelaşi hotel, unde am hotărât să rămâriem cele 
două zile dinaintea operaţiei. 

Când mă întorc pentru culcare, nu sunt mirat să-l găsesc 
pe Jo la mine în cameră, trântit pe pat, iar doi străini aşezaţi în 
fotolii. 

Pricep numaidecât despre ce-i vorba. Răsucesc cheia în 
uşă, o p. un la mine în buzunar şi, nedându-le nici un fel de 
atenţie necunoscuţilor, mă adresez lui Jo. E greu de explicat, dar 


nu mi-e teamă. Mi-am şi dat seama, inconştient, că o să ieşim 
cu bine din încurcătura asta. 

— Domnii sunt de la poliţie? 

Jo e la pământ. Un control de rutină, actul de identitate un 
pic suspect şi inspectorii l-au mirosit numai-clocât. l-au smuls 
mărturisirea că am sosit împreună şi. Asta-i. 

— O să ne urmaţi. 

— Chiar aşa? 

Îmi ţin o mână în buzunar şi mă sprijin de uşă. Poliţiştii 
stau tot în fotolii. Situaţia e pe muche de cuţit. Se gândesc că 
sunt înarmat şi-i simt că şovăie, în ceea ce mă priveşte, sunt 
hotărât s-o scoat la capăt, orice s-ar întâmpla, lar ei simt asta, 
încât au pierdut partida. 

— Sunteţi un agent gaullist? • - Dacă vreţi. 

— Aţi face mai bine să mărturisiţi, atunci când vă veţi afla 
în faţa unei instanţe, că aparţineţi serviciilor engleze. 

— Dar n-am nici cea mai mică intenţie să mă aflu în faţa 
unei instanţe. lar dacă faptul s-ar întâmpla, înseamnă că 
dumneavoastră mă veţi fi silit şi nici nu poate fi vorba să mă 
siliţi să întreprind fie şi cel mai mărunt lucru. Oare nu vă e puţin 
silă, dumneavoastră, care. Sân-teţi francezi, să faceţi meseria 
pe care o faceţi? 

Cel mai bun mijloc de a învinge rămâne tot cel de a ataca, 
aşa încât îi atac. O, nu-i vorba de un discurs, sunt cu totul lipsit 
de elocinţă, ci pur şi simplu mă descarc cum îmi vine la gură de 
tot ce am pe inimă: de ce mă bat, de ce am ales calea asta şi 
că, oricum, nu ei sunt cei care, aici şi acum, mă vor împiedica s- 
o urmez. 

După un sfert de oră, partida e câştigată. Cel mai vârst-nic 
dintre inspectori e alsacian şi am izbutit să-l zgudui. Cădem de 
acord să iasă de la mine din cameră şi să uite că ne-au văzut. 
Mă angajez, în ceea ce mă priveşte, să neg că i-aş fi văzut 
vreodată, dacă într-o bună zi voi fi arestat. 

După două zile plecăm din Châteauroux. Pe peron, cel mai 
tânăr dintre poliţişti se apropie de mine şi, 'ân treacăt, mă 
sfătuieşte să evităm un vagon de clasa întâi unde se află trei 
dintre colegii lui, simpatizanți germani, pe cât se pare. 

Cum să-mi explic atitudinea celor doi poliţişti? Pu' ţină 
teamă, puţină ruşine, un dram de bun simţ, poate. Sau instinct 
de conservare? Cine să ştie? 


Am să-i revăd la Ministerul de Interne peste câţiva ani, în 
timp ce m-am dus să-i fac o vizită lui Roger Wybot, în calitate de 
vicepreşedinţi sau secretari ai Asociaţiei poliţiştilor din 
Hezistenţă. Până în ziua când au dat ochii cu mine, povesteau 
cui voia să-i asculte cum, la Châteauroux, salvaseră doi ofiţeri ai 
Franţei libere. Se pare că, pe urmă, au devenit ceva mai 
discreţi. 

ÎNAPOI ÎN ANGLIA 

Culegere de informaţii, stabilire de legături, luări de 
contact: reţeaua funcţionează normal. Dar nu şi persoana mea: 
sufăr din ce în ce mai des de migrene incurabile; adesea, în 
mijlocul unei fraze, mă opresc dezolat, căutând un cuvânt ce nu 
vrea să vină. Tensiunea permanentă pe care munca noastră o 
cere nu-mi îmbunătăţeşte deloc starea. 

Cum nici vorbă nu poate fi să mă îngrijesc în Franţa, 
începem să discutăm despre eventuala mea întoarcere în 
Anglia. Din nefericire, sunt singurul specialist admis în operaţiile 
nocturne şi nu pot să-mi părăsesc aşa, de pe o zi pe alta, 
atribuţiile. Cădem de acord ca Gaston Tavian să plece în aprilie 
la Londra cu valizele-curier. Va învăţa în Anglia să conducă 
operaţiile de aterizare clandestină, apoi se va întoarce în locul 
meu în nopţile cu lună plină din mai. Eu însumi voi pleca cu 
acelaşi avion care-l va aduce pe el. 

La 24 aprilie, Lysander-ul este exact la întâlnire. Ni-l aduce 
pe Pierre Beech, un excelent camarad şi un excelent 
radiotelegrafist, pe care l-am cunoscut în' Anglia. Bietul Pierre, 
repezit ca un berbec, generos şi în acelaşi timp doosebit de 
înzestrat cu un simţ ieşit din comun ce-i îngăduia să descopere 
capcanele. "Va cădea, totuşi, câteva luni mai târziu în mâinile 
Gestapoului. Va supravieţui lagărelor de concentrare şi, după 
război, voi da de el în Tunisia, unde mă voi instala. Va muri într- 
o încăierare, ucis de nişte felahi anonimi, el, care dăduse totul 
pentru libertatea celorlalţi. Se numără printre rarii francezi ale 
căror demnitate, generozitate şi curaj îi atrăse- 

— Misiune speciala seră respectul şi simpatia micului 
popor tunisian. Şi tocmai el a trebuit să dispară. 

Gaston se îmbarcă, însoţit de Mariotti, un căpitan de vapor 
cu înfăţişare de corsar ce tocmai a dezertat din marina 
naţională. 


Avionul ia foc la sol. Pilotul îşi pierde oarecum cumpătul şi, 
în loc de extinctor, pune mâna pe o grenadă incendiară, 
destinată să distrugă aparatul într-un cazdisperat. Intr-o clipă, 
focul ia o amploare demnă de un montaj hollyoodian. 

Din fericire, ne dăm seama de, uşoara" lui greşeală: cu un 
extinctor adevărat, stingem flăcările, care trebuie să se vadă la 
kilometri distanţă jur-împrejur şi părăsim grabnic ferma Lagnys, 
care are toate şansele ca în viitorul apropiat să devină pentru 
noi un punct prea fierbinte. 

Odihnă la Toulouse, întoarcere la Marsilia, obişnuitul du- 
te-vino de rutină al muncii clandestine. Pe la sfârşi-tul lui mai, 
primesc ordinul să mă pregătesc pentru întoarcerea în Anglia. 

' La 27 mai 1942, într-o seară, ne aflăm la fermă. Am 
primit prin radio confirmarea aşteptată. Gaston Tavian se 
întoarce, împreună cu un agent destinat altei reţele, iar eu voi 
pleca cu acelaşi avion. 

Ora unsprezece noaptea. Ascultăm ultima emisiune BBC. 
Mesaje personale: „Palmierul e în oază. Repet: palmierul e în 
oază." Mesajele dătătoare de speranţă se înşiruie unul după 
altul. 

Niciunul care să mă privească. lar dacă nu ni se transmite 
mesajul, nici operaţia de aterizare nu va avea loc: tăcerea BBC- 
ului anulează toate dispoziţiile stabilite pe parcursul 
schimburilor cifrate. ' 

— Dezamăgiţi, ne-am şi resemnat cu gândul să ne omo- 
râm timpul încă o zi, să aşteptăm încă o noapte, apoi, cu 
îngrijorarea în suflet, întreaga perioadă de lună plină, „Totor şi-a 
ras mustaţa." 

E pentru mine! 

Suntem afară mai înainte de-a aştepta ca fraza să se 
repete. 

Lysander-ul ne survolează. Atinge păşunea clătinân-du-se 
de pe-o aripă pe cealaltă, într-un fel care-mi aminteşte de ceva. 
Am mai văzut eu un pilot conducând aşa. „ Dar prea mă doare 
capul ca să-mi storc creierii să-mi aduc aminte. 

Gaston sare din carlingă, ne îmbrăţişăm în viteză. li dau 
şevaliera mea lui Georges Descroizette ca să-i poarte noroc, 
sunt ajutat să urc la bord. Punct fix. Aparatul se smulge de pe 
sol. Ne aflăm la trei sute de picioare înălţime şi abia atunci îmi 
dau seama că zburăm cu toată viteza. 


Păşunile defilează pe sub aripi. lar plec din Franţa. 

Mi-am pus automat casca interfonului şi mă adresez 
pilotului, care stă în faţa mea, dar de care-mă desparte un 
panou blindat: 

— Cine eşti dumneata, dacă nu te superi? 

— Sunt eu, Sticky, bineînţeles! Ce prostie să mai întrebi! 

Zborul de noapte, pe lună plină, aproape razant cu 
fâneaţa, e o promenadă feerică: păduri de cerneală, râuri de 
argint, eleşteie de aur pe care plutesc nori. 

Sticky a fost reperat de antiaeriană la venire, aşa că a 
trebuit să-şi schimbe direcţia de întoarcere. 

— S-ar putea ca benzina să ne-ajungă tocmai la fix, 
puştiule î Nu ţi-e frig? 

— Nu prea! 

— Dormi, am să te trezesc când o să trecem de coastele 
Franţei. Le trecem aproape o dată cu zorile. Survolăm foarte jos 
nişte cazemate adormite şi, aproape razant cu valurile, ne 
năpustim spre Anglia. 

Falezele albe se ivesc în soarele abia înălţat, o spumă 
argintată scânteiază de-a lungul plajelor. 

Călătorie terminată, misiune terminată. Am mare nevoie 
să dorm. 

BCRA-ul s-a mai întins de şase luni încoace. l-au trebuit 
localuri mai spaţioase ca să-şi adăpostească, specialiştii" şi “i-a 
schimbat cartierul. 

Ca în orice societate umană, găseşti oameni de toate 
felurile: eroi adevăraţi, ca Fred Scamaroni, care aruncă flăcări 
pe nas de nerăbdare să plece mai repede în misiune şi care-şi 
va da viaţa pentru eliberarea Corsicăi; timizi curajoşi, ca Bruno 
Larat, care va muri şi el în Franţa; temerari eroici, ca Saint- 
Jacques, care va trece peste toate obstacolele cu acea 
dezinvoltură insolentă a călăreţilor lui Murat. Aceştia se 
numărau printre prietenii mei. 

Sunt şi din cei care, mult mai numeroşi, nu-mi plac defel. 
Instalaţi în confortabila lor mediocritate birocratică, crabii 
administraţiei, retraşi la adăpostul dosarelor, vor rezista aprig 
încă trei ani, în localul de pe Duke -Street, cu sălbăticie 
cramponaţi de perniţa de pe scaun ca de~o geamandură de 
salvare. 


În ceea ce mă priveşte, am terminat-o cu serviciile 
secrete. Doctorii au căzut de acord că e vorba de o fractură a 
osului temporal. A început să se consolideze şi, pentru moment, 
nu se impune nicir o operaţie, dar am nevoie, se pare, deo 
convalescenţă liniştită, de câteva luni, Pentru moment, nu 
protestez şi, de teamă ca vreun examen mai amănunţit să nu 
ceară să fiu reformat, plec cât mai repede din Londra şi mă 
îndrept spre Hereford-shire. 

Acolo mă întâmpină o familie englezească tocmai după 
placul inimii mele. Alice, cea mai mare dintre cele două fete, are 
exact vârsta mea. Şi-a făcut o parte din studii-în Germania şi a 
locuit o vreme în Franţa. N-are câtuşi de puţin acea minte un 
picuţ mărginită, a anumitor insulare. E o dulceaţă de fată, o 
inteligenţă uimitoare, înzestrată cu un simţ al umorului fără 
greş. Toate calităţile, plus alte câteva. Dacă aş avea o soră, n-aş 
dori să se deosebească prin nimic de ea. 

Îmi petrec la Kingston trei luni de tihnă şi fericire, răsfăţat 
mai ceva decât fiul risipitor de nişte gazde discrete şi nespus de 
generoase. 

Bombardierele germane, definitiv îngreţoşate, nu se mai 
aventurează deasupra acestei câmpii fericite. Dorm 
douăsprezece ore pe noapte, călăresc în fiecare zi, mă duc la 
vânătoare când am chef şi la piscină când poftesc. Pentru ta mi 
s-a interzis să citesc şi să scriu, citesc foarte puţin şi scriu încă şi 
mai puţin, e beatitudinea aproape animalică, lipsită de orice 
grijă. 

Alice îmi triază răbdător vocabularul, despărţind engleza 
ortodoxă de argoul marinăresc înmagazinat pe El Pelayo şi 
ajung, mulţumită ei, un interlocutor aproape convenabil. 

Pe scurt, o permisie de convalescenţă perfectă, în stare 
să-l împace până şi pe-un anarhist cu existenţa, familia, bogăţia 
şi societatea. 

Mă întorc la Londra după trei luni ca să-mi cer vărsarea la 
forţele combatante, dar doctorul consideră că o perioadă 
suplimentară de odihnă se impune, încât mă expediază, pentru 
alte două luni, într-o insulă minunată, în largul Scoției, în familia 
unui doctor, de ţară, erudit şi francofil. 

Doctorul Christie şi soţia lui mă adoptă de 'cum cobor de 
pe vas. Pescuitul pe marc. Plimbarea în iolă şi călăritul îmi 
umplu zilele. Am început să citesc treptat, fără ca migrenele să 


se trezească. Afazia traumatică ce mă îngrijora atât de mult 
dispare cu încetul. Foarte rar mi se mai întâmplă să caut 
zadarnic cuvântul precis ce se ascunde. 

Până şi într-un colţ liniştit ca acest golfuleţ leneş din 
marea Scoției, emoţiile puternice nu sunt cu totul absente: într-o 
după-amiază, mă aflu la pescuit împreună cu Do-nald, nepoţelul 
lui Christie. Ceaţa ne învăluie brusc, ca ochiurile unei plase. N- 
am văzut-o venind, ocupați fiind cu un pescuit miraculos: zeci de 
merlani negri care muşcă întruna. 

Înainte de-a pricepe despre ce-i vorba, o ceaţă deasă ne 
înghite, ascunzându-ne cerul, soarele, coasta. Donald are opt 
ani şi e poreclit chatter box, moară stricată, pentru că-i merge 
gura de cum face ochi până seara târziu. De data asta rămâne 
fără glas. 

Barca a luat-o uşor în derivă pe o mare fără valuri, cangea 
noastră ridicolă pe care am lăsat-o în jos nu dă de fund. Rămân 
şi eu fără glas. Improvizez o ancoră plutitoare din vâsle şi 
grătarul bărcii, dar nu-i decât o improvizație de moment, nu o 
soluţie. 

Ceaţa asta ce pare solidă, tăcerea deplină mă neliniş. 

— Tesc, înţeleg de ce Scoţia e prin excelenţă ţara 
fantomelor şi a legendelor fantastice. 

Un muget la babord îl face pe Donald să se arunce în 
braţele mele. Sunt cât pe ce să intru şi eu în panică. N-am auzit 
niciodată, despre ceva asemănător şi mă resemnez să asist la 
orice fel de viziune infernală, încerc să-l liniştesc pe Donald, dar 
cred că nu sunt deloc convingător. 

Mugetul se repetă, apoi un cap mare, rotund, cu ochi 
drăgălaşi, strălucitori, lunecă de-a lungul bărcii: e o focă, prima 
din viaţa mea pe care o văd liberă. Trebuie să fi plonjat foarte 
adine, ca să pescuiască, dar pare să fi fost mai puţin norocoasă 
decât noi şi a urcat la suprafaţă ca să-şi tragă răsuflarea. 

Fără să stau pe gânduri, îi arunc unul din peştii noştri, 
care dispare din două mişcări de falcă. După ce a devorat vreo 
douăzeci, clatină din cap, înoată de vreo două-trei ori împrejurul 
bărcii, apoi o şterge drept înainte. 

Am recuperat la repezeală lopeţile şi vâslesc din răsputeri 
în siajul focii. Dacă aş fi în locul ei, acum după ce m-am îndopat, 
m-aş duce să mă întind pe uscat, ca să-mi fac digestia liniştit. 


După ce animalul dispare, cu continui să păstrez cu 
sfinţenie direcţia şi zece minute de vâslit ne duc la o insuliţă, în 
care-mi înfig cangea; în felul ăsta măcar suntem -siguri că n-o 
să pornim în derivă spre mijlocul Atlanticului. Ceaţa se ridică 
după o oră şi ne îndreptăm spro coastă, foarte vizibilă acum, la 
trei mile de insuliţă. 

A doua zi, pescuim în acelaşi loc ca şi în ajun, în plină 
Jumină a lunii august. Şi iar,. Suflă" ceva în partea slân «a. iar 
foca se iveşte din nou: îşi aşteaptă peştele. 

Am hrănit-o aşa două luni, până la plecarea mea din 
Scoţia. Porneam pe mare până şi duminica după-amiază, ca să 
n-o dezamăgesc. l-o datoram cu prisosinţălpar 

Mi-am recăpătat echilibrul, sunt tăbăcit, bronzat, fără să fi 
luat în greutate o uncie de prisos. E timpul să mă duc să-i 
zgâlţâi pe glorioşii măzgălitori de hârtie, pe cei din comandourile 
de şoc din Piccadilly Cireus, în a căror grijă mă aflu şi să le 
amintesc că am alte planuri decât să trăiesc ca un paşă la 
Rothesay, pe insula Bute. 

Sunt trimis la Camberley, o tabără sinistră ca toate 
taberele militare pe care le-am cunoscut până acum: colibe 
negre din tablă, deservite de drumuri cât se poate de ne*-gre, 
presărate cu zgură. E un centru de regrupare pentru ofiţeri fără 
trupe şi pentru trupe fără ofiţeri. Locul respiră plictisul şi 
tristeţea lipsită de speranţă. Pe deasupra, aminteşte de satele 
de mineri din nordul Franţei, de-a dreptul deplasat în magnificul 
peisaj din Surrey pe care-l urâţeşte, ca un şancru dezgustător pe 
o faţă armonioasă. Şi ca să pună capac la tot, plouă! 

II bombardez pe Roger Wybot cu scrisori vehemente: când 
voi fi trimis să lupt? 

Nu sunt la Camberley nici de trei săptămâni, când îl văd 
sosind pe Renard, ofiţer fără trupe şi el şi care a părăsit BCRA- 
ul. 

Mister al afectărilor? Mirobolante decizii ale geniilor 
statului-major? Mă înştiinţează că sunt desemnat să plec 
împreună cu el la Saint-Pierre-et-Migquelon. Trebuie să pornim pe 
loc spre Scoţia, cu alţi vreo doisprezece subofiţeri, să ne 
îmbarcăm la Glasgow pe Queen Elizabeth, să debarcăm la New 
York, apoi să ne instalăm la Saint-Pierre, ca să constituim acolo 
un comando pe bază de recrutări locale! 


Nu se poate spune că sunt nebun de entuziasm. Dar am 
cerut să fiu afectat undeva. Şi sunt! 

În orice caz e preferabil inactivităţii deznădăjduite din 
fundătura asta, în care zilele, mohorâte precum cele de post, ţi 
se lipesc de piele ca funinginea, BATALIONUL ANTILELOR 

Când sosesc la Greenock, avanportul Glasgow-ului, sunt 
numaidecât surprins că nu dau de un convoi în formare. Mă 
aşteptam la o călătorie ca aceea făcută de mine între Gibraltar 
şi Liverpool. Lucrurile nu stau deloc aşa: suntem vreo zece mii 
de oameni cu destinaţia America: permi-sionari canadieni, 
englezi detaşaţi cu postul în Canada, în calitate de instructori 
sau elevi piloţi, actori americani de teatru care au jucat pentru 
armată, aviatori yankei care se întorc la ei acasă ca să aducă 
de-acolo bombardiere nou-nouţe. 

Zece mii de oameni ticsişi într-un vapor de lux, a cărui 
capacitate de absorbţie a fost tripiată prin scoaterea pereţilor 
despărțitori şi supraetajarea cuşetelor. Aşa se face ca suntem 
şase locotenenţi într-o cabină pentru tineri căsătoriţi: doi piloţi 
americani, doi canadieni, doi francezi care, cu două decade în 
urmă, ar fi putut fi stegari în regimentul Carignan şi afectaţi la 
Ville-Marie. 

Cum nu mai există nici o altă navă care să facă acelaşi 
traseu, nici nave de'escortă, ridicăm ancora singuri, ne-contând 
decât pe viteza noastră ca să scăpăm de submarinele naziste. 
Urmăm o rută foarte spre nord, la o latitudine unde avioanele 
germane nu se aventurează niciodată. 

Americanii au transformat-o repede pe serioasa Queen 
într-un soi de tripou plutitor. Stând în patru labe pe mocheta 
saloanelor odinioară severe, sumedenie de bărbaţi îşi petrec 
zilele şi jumătate din noapte jucând fantastice partide de 
erapsl: un pumn de dolari mototoliţi în mâna stângă, în timp ce 
cu dreapta mătură covorul ca să adune 

Joc de noroc asemănător cu barbutul. (N. t.) întruna 
zarurile, să le ducă la buze pentru o sărutare magică şi să le 
arunce la nesfârşit, cu un gest de semănător. Acum aproape 
două mii de ani, legionarii romani jucau cu zaruri asemănătoare 
cămaşa fără cusături a lui Hristos. Jucătorii de pocher ocupă 
toate mesele. E o hărmălaie, o forfotă şi o dezlănţuire ca de 
bâlci. 


Uimitor e faptul că în fiecare dimineaţă, timp de o oră, 
vânzoleala asta uriaşă încetează ca prin farmec. Vociferările se 
opresc brusc, lăsând locul unor ordine precise şi toţi pasagerii, 
cu uniformele la fel de spilcuite ca pentru paradă, cu colacul de 
salvare în poziţie reglementară, se află pe punți, repetând 
exerciţiile de părăsire a navei. Timp de o oră, disciplina de 
galeră a marinei regale engleze î; >i reia d. vpturile, fără putinţă 
de apel. 

Subofiţerii noştri provin în cea mai mare parte din 
infanteria colonială. Destul de tineri cu toţii ca să suporte un 
antrenament sângeros, dispun totuşi de acea experienţă 
caracteristică bătrânelor cătane „care au văzut multe la viaţa 
lor" şi caracteristică mai cu seamă soldatului fran-vcy.: împăcaţi 
odată pentru totdeauna cu carenţele superiorilor, au deprins 
obiceiul să se descurce singuri, şi-o fac destul de bine. 

In prima zi, la masa ofiţerilor, bem, ca toată lumea, ceai şi 
coca-cola. A doua zi. Chelnerul ne aduce, mimai celor do< 
francezi, un bordeaux binevenit: sergenţii noştri, care nu ştiu 
boabă de englezească, ' s-au priceput să-l convingă pe 
comisarul de bord că raţia lor reglementară comportă ce) „puţin 
un sfert de vin. Lipsindu-i de molanul lor roşu înseamnă să-i 
persecuţi, dar, dacă nu se găseşte din ăsta, se mulţumesc cu 
orice băutură, numai vin să fie şi roşu! Generoşi, au atras 
atenţia că şi ofiţerii lor se bucură de acelaşi privilegiu şi. In 
timpul celor cinci zile cât a durat traversarea, ne-am înfrftptat 
din producţia celor mai renumite podgorii, afiată încă în 
cămările ex-transatlanticulul de lux. 

Lunecăm cu treizeci de noduri pe oră, fără încetinire nici 
schimbare de direcţie. Un ofiţer canadian a lunecat pe deasupra 
balustradei: având, desigur, rău c'. E mare, s-a aplecat prea 
mult şi a plonjat în valuri. Marinarii îi aruncă mai mulţi colaci de 
salvare şi o barcă pneumatică, dar nava nu se opreşte, nu poate 
fi pusă în pericol viaţa atâtor mii de oameni pentru stângăcia 
unuia singur. 

Oare pentru liniştea noastră sufletească am fost asiguraţi 
că l-a pescuit mai târziu o navă de război? 

Cu coatele sprijinite de balustradă. 

— Descoperim America, Accesul la continent se face prin 
acele porţi nemăsurate care sărit cheiurile new-yorkeze. Nimic 
asemănător în Europa care să ne fi pregătit pentru acea 


densitate strivitoare a zgărie-norilor iluminaţi. E cu adevărat 
Lumea Nouă: chiar de la început, te descumpăneşte prin" 
imensitatea ei, lume în care reperele şi criteriile cunoscute nu-ţi 
mai sunt de nici un folos, în care franceza nu-ţi slujeşte la nimic, 
iar engleza nu la mare lucru, o lume enormă şi străină pe care o 
abordezi cu sentimentul că nici o experienţă anterioară nu-ţi va 
fi de folos. 

Dar nu-i decât o impresie, încă din prima zi descoperim 
foarte repede că gigantismul nu se aplică decât betonului 
Oamenii, orice-ar crede ei, sunt pe măsura noastră, iar adesea 
încă $i mai mărunți, în conformismul lor puritan, în 
necunoaşterea Lumii Vechi şi prejudecățile lor infantile. 

Colonia franceză din New York esfe, ca şi Franţa însăşi, 
divizată în două clanuri: susţinătorii Mareşalului şi simpatizanţii 
gaullişti. Aceştia din urma au constituit un Comitet al Franţei 
Libere. Doamne ale Operei de binefacere întâmpină cu emoție 
comando-ul francez. Cei mai mulţi 'dintre noi nu s-au bătut încă 
pe front, iar ele ne sărbătoresc ca pe nişte eroi. E tăiat viţelul cel 
gras pentru micii fii risipitori! 

! Dejunuri oficiale, dineuri oficiale, pupături de mină, 
irecepţii. Toată această vanitate de mămici abuzive care 
încearcă să ne prezinte ca pe nişte câini dresați întrece repede 
măsura şi, încă din a treia seară, cea mai mare parte din 
subofiţeri o ştergem englezeşte în toiul unui dineu, ca să ne 
ducem să respirăm oraşul. 

E cu mult mai nostim: Broadway-ul şi rotiseriile lui, cu puii 
puşi unul lângă altul în frigare şi pe care poţi să-i mănânci cu 
mâna,.,. Bombele" franţuzeşti, unde câteva din compatrioatele 
noastre sunt animatoare sau deschizătoare do taxi-uri. Sunt. 
Oricum, mai pe măsura vârstei noastre decât tipicul unei mese 
oficiale ce aduce cu un parastas, plină de gânguritul doamnelor 
ce le patronează, născute luate cu cel puţin cincizeci de ani 
înaintea noastră. 

Renard. Foarte protocolar, a rămas să ne acopere 
retragerea, împreună cu câţiva sergenţi timizi. Nu ştiu dacă s-au 
amuzat, în ceea ce ne priveşte, nu ne-am plictisit şi, dimineaţa, 
când ne întoarcem din turul nostru princiar, New York-ul nu ne 
mai impresionează. 

După o călătorie de două zile cu un tren de lux, ajungem 
în Canada şi părăsim portul Halifax la bordul unei goelete cu trei 


catarge, îndreptându-ne spre ultimul vestigiu al imperiului 
francez din America. 

De obicei se face o zi şi o noapte pe mare, ca să ajungi în 
insulele Saint-Pierre-et-Miquelon; nouă însă ne trebuie cinci zile: 
-abia ieşiţi din strâmtoarea Belle-Isle, furtuna o şi ia în primire 
pe Herminie. Punem la capă şi navigam cu motorul, dacă asta 
se mai poate numi navigat. Foarte curând ne vedem siliţi să 
reducem vela tura. 

O zi şi o noapte întreagă marea ne mătură puntea, vasul o 
ia orbeşte în derivă prin viforniţa de zăpadă, sub un cer jos, mai- 
mai să atingă arboretul. 

Căpitanul nu-i deloc vorbăreţ: a dat cu precizie, la 
momentul cuvenit, ordinele ce se impuneau, fără să-şi trădeze 
prin ceva îngrijorarea, fără să ridice vreodată glasul. Aş dori ca 
toţi împăunaţii care se socot şefi să-l fi cunoscut pe căpitanul 
Reu. Poate că pentru o singură dată în viaţa lor ticăloasă ar fi 
avut prilejul să vadă ce-i aceea un comandant. Acest simplu 
căpitan de cursă lungă, mai curând şubred la trup, e o prezenţă 
literalmente magică, în toiul furtunii, mi-l aminteşte pe Sticky la 
bordul avionului lui: acelaşi zâmbet aproape imperceptibil şi 
liniştitor, aceleaşi mâini solide şi competente de muncitor, 
aceeaşi atitudine de sfidare, liniştită şi un pic batjocoritoare. 

În afară de căpitan, marinarii nu sunt cu mult mai breji 
decât noi, bieţi pământeni care-nfruntă pentru prima oară o 
furtună pe mare: îşi varsă şi ei, întocmai ca şi noi, până şi ultima 
picătură de bilă. 

La cârmă, un bătrân locuitor din Saint-Pierre, care trebuie 
să fi fost mus prin anii când Pierre Loti publica Pescar din 
Islanda, nu-i nici el scutit de răul de mare. Se cramponează de 
barele cârmei, varsă, îşi vâră mâna într-un butoi plin -cu mere, 
niănâncă vreo două-trei, ţine cârma imperturbabil vreo jumătate 
de oră, apoi se întoarce ca să verse printr-un sabord 
întredeschis. 

Mi-am avut şi eu trista parte, am atins culmea greţii, clipa 
aceea oribilă când nu mai eşti decât un a'nimal bolnav şi-ţi 
doreşti să mori mai curând decât să-ţi simţi măruntaiele 
încleştate într-un nou spasm, o nouă contracție sterilă, de vreme 
ce-ai vărsat tot din tine. 

Bătrânul redresează roata cârmei, varsă merele pe 
jumătate mistuite, corijează cursa şi-şi cufundă din nou mâna în 


butoi, îmi face semn să fac şi eu la iei. Potei, un lungan de 
sergcnt-major care e alături de mine, lângă habitaclu, se 
înfruptă şi el din fructele fetide şi, ore întregi, facem ca şi 
bătrânul: mâncăm, vărsăm, ne jurăm că aşa nu se mai puate şi 
că o să crăpăm pe-loc, apoi iar mâncăm. Şi iar vărsăm. La 
nesâârşit! Dar ce triumf r stomacul, în sfârşit strunit, reţine 
ultimul măr. Adevărată înviere | Creţurile au dispărut, suntem 
din nou gata să ne măsurăm cu lumea. Potel şi cu mine ne 
îndreptăm spre cambuză, crampo-nându-ne de nişte odgoane, 
care ne împiedică să fim măturaţi de valuri şi-acolo, în mijlocul 
ustensilelor care derapează pe jos, tribord-babord, în ritmul 
ruliului, ne pregătim la grătar două sfeaks-uri în sânge, mari şi 
groase cât palma unui măcelar. 

Impăcaţi cu viaţa, facem pe infirmierele şi le ducem 
ulcioare cu ceai celorlalţi tovarăşi ai noştri, încă din primele ore 
ale, furtunii aceştia s-au dat bătuţi şi zac prăbuşiţi în cuşete, 
semănând cu nişte cârpe ce-ar ii slujit la ştersul vărsăturilor. 

" Exemplul căpitanului şi al bătrânului său cârmaci sunt 
pentru mine o lecţie nepreţuită. Asemeni celor primite de la 
unchiul Georges: să-ţi priveşti adversarul în faţă, să refuzi să i te 
supui, să te baţi. Mă voi gândi adesea la ele 5n anii ce vor urma, 
când, aflându-ne într-o încurcătură f&ră ieşire la prima vedere, 
voi fi ispitit să cer îndurare, dar. Amintindu-mi de ei. Voi găsi 
puterea să “cap, împreună «u oamenii mei, ca Herminie din 
furtună. 

Vântul s-a mai domolit un pic, marea s-a mai cuminţit, iar 
noi putem în sfârşit să ne adăpostim într-un mic golf de pe 
coasta sudică a insulei Terra-Nova. Căpitanul a lăsat o barcă la 
apă şi eu îi însoțesc pe trei din marinarii noştri, care se duc după 
apă proaspătă. 

Imi amintesc foarte bine de locul liniştit de unde ne-am 
luat apa ca şi de vâslitul nostru puternic, care făcea ca barca 
cea albă să înainteze rapid prin undele verzi. Sărind pe plaja 
plină de gaâenţi, aveam impresia că trăiesc clipe mai trăite o 
dată, ca şi cum, cu secole în urmă, aş fi fost unul dintre acei 
francezi anonimi, marinari sau hoinari prin codri, care ne 
aduceau un imperiu, fără vorbăraie, înarmaţi doar cu curajul lor 
de ţărani încăpăţânaţi. 

Ocupaseră Terra-Nova, urcaseră în sus pe fluviul Sfân-tul 
Laurenţiu, domesticiseră o lume ostilă, prefăcuseră pădurea în 


ogor, fondaseră Quebec-ul şi Ville-Marie în timp ce, la Paris, încă 
de pe-atunci nişte neisprăviţi de politicieni, lipsiţi de imaginaţie 
şi de curaj, într-o bună zi i-au vândut. Se găsiseră,. Genii' la 
modă care să facă apologia crimei: La ce bun atâtea sacrificii 
pentru,. Câteva pogoane de zăpadă" i? Armistițiul din iunie 1940 
avusese şi el voltairii lui pe măsură. Istoria nu se schimbă deloc, 
iar oamenii atât de puţin! Stranie ţara asta a mea: mai mult 
decâl, altceva pe lume., a zămislit legiuni întregi de sfinţi şi de 
eror, dar în acelaşi timp a secretat şi ambiţioşii cei mai vrednici 
de dispreţ ca şi laşii cei mai abjecţi. Un Chanzy 2 pentru un 
Bazaine 3, un Jcan Moulin '* pentru un 1 Cuvintele aparţin lui 
Voltaife CN. T.) 2 Antolne-Eugene Alped Chanzy (1823-1883), 
general şi senator francez, se distinge în timpul războiului 
franco-prusac (1870). Deputat de Ardeni, reorganizează armata 
franceză şi candidează la preşedinţia republicii (1879). (N.t.) - 3 
Achille Bazaine (1811-1888), mareşal al Franţei. Trimis în 1863 
în Mexic, pentru a acţiona în favoarea împăratului Maximilian, 
întreprinde înţelegeri cu insurgenții în favoarea sa. Tot cu scopul 
unei lovituri de stat în 'folosul său acţionează şi în timpul 
războiului franco-prusac. Condamnat la moarte de către 
tribunalul militar, i se comutează ulterior pedeapsa în detenţie 
i>e viaţa. (N.t.) ' Vezi nota de la p 102. 

Laval ', un Leclerc 2 pentru un Darlan 3. 

Furtuna a fugit spre est. Căpitanul a dat comanda ca 
jvelatura să fie întinsă şi, pe o dimineaţă strălucitoare ca un cer 
din Provența. Acostăm la cheiul din Saint-Pierre, ultimă stâncă 
dintr-un imperiu. Biată stâncă, într-adevăr: trei mii de locuitori 
ale căror case se răzleţesc în neorân-duială în jurul unei biserici 
din piatră, lipsită de stil, ce s-ar voi catedrală, câteva blocuri de 
beton pentru localurile administrative, câţiva kilometri de asfalt 
ce se duc să se piardă fără ţintă spre stâncile din interior. Asta-i 
tot. Un loc sărac ca o bucată de catifea roasă, acoperit de ceţuri 
cel mai adesea, stâncă golaşă bătută de vânturile atlantice, de 
care nici un copac, oricât de pitic ar fi el, n-are nici o şansă să 
se-agaţe. 

Simti sărăcia, dar nu şi tristeţea, în anumite zile de îngheţ, 
sub cerul senin, şisturile policrome prind tot soarele în ele, iar 
Atlanticul, în lungi hule de jad, tiveşte stâncile cu horbotă 
argintie;'şi e frumos cum e în Bretania a doua zi după furtună. 
Pe Anglade, o insuliţă adăpos-tită de vânturile din est de către 


insula Saint-Pierre, o pădurice de pini cu tulpina strâmbă a 
izbutit să se-agaţe, prin care curge Râul Frumos, colcăind de 
peşte şi cu unda limpede, ca torenţii canadieni din nordul 
îndepărtat. 

1 Plerre Laral (1383-1943) om politic francez, şeful 
guvernului de la Vichy (1942), a dus o politică de 
colaboraţionism lata de Germania nazistă. Condamnat la moarte 
şi împuşcat (N t.) 2 Philippe de Hauteclocque, zis Leclere (1902- 
1947), maresai al Franţei, a debarcat în Normandia în 1944 şi a 
eliberat Parisul în fruntea diviziei a 2-a de blindate. (N.t.) 3 
Franţots Darlcm (1881-1942), amiral francez, colaboratorul şi 
succesorul lui Petain în 1940-1942. A deţinut puterea în coloniile 
franceze din nordul Africii. In 1942 e asasinat. (N. t) 

Cel mai adesea, când ceața năpădeşte insulele, de nu vezi 
în faţă drcât la un pas,. Când zgomotele familiare se aud ca prin 
vată.nr sirenele de ceaţă îşi lansează apelurile liniştitoare, te-ai 
crede într-un alt univers: Avallon, insula legendelor celte unde n 
ti te poate atinge nici răuj, nici moartea. Şi-atunci înţelegi de ce 
oamenii s-au stabilit aici din moşi strămoşi, sau de ce, după ce- 
au navigat sub toate cerurile lumii, vin să-şi sfârşească zilele 
aici. 

Bază de operaţii pentru pescuitul islandez sau cel din 
apele ce ţin de Terra-Nova, insulele acestea sunt, evident, o 
colonie de marinari cu ascendență bască sau bretonă, un soi de 
oameni aspri şi! sinceri, pe care nici o dulcegărie nu i-a, abătut 
de la firea lor dreaptă. Cât despre fete, „merită ocolul făcut". 
Niciodată n-am văzut atât de multe fete la un loc, ctire să fie 
atât de frumoase. 

Câteva luni mai înainte, marina Franţei Libere a debarcat 
pe nepusă masă un corp marinăresc simbolic. Guvernatorul 
vichyst al insulei a fost debarcat la rându-i şi e înlocuit cu 
Savary, un rezervist din marină, ce funcţiona în statul-major al 
amiralului Muselier. 

Dar de ce un comando la Saint-Pierre? Şi astăzi încă mă 
mai întreb. 

Prima oară când am dat ochii cu guvernatorul, înconjurat 
de-o curte de, gâşte"!'. Şi de ofiţeri cât se poate de şterşi, mi s-a 
părut genial. Am conchis, un pic cam repede, că, gi-rând el în 
pofida bunului-simţ afacerile teritoriului, se afla în ajunul unor 
necazuri financiare şi că nu-i mai ră-mănea decât o portita de 


salvare glorioasă: să părăsească insula Saint-Pierre în fruntea 
unui comando. Dar nu asta era-explicaţia. Chiar dacă 
administraţia lui Savary nu era exemplară, el personal era tot 
atât de puţin vinovat de acest fapt ca şi un pedagog de liceu 
căruia nu-i poţi reproşa proasta administraţie a şcolii unde 
funcţionează. Făcea şi el ce putea, Aşa încât ce paranoic pervers 
putuse concepe acea „mare intenţie?! Intre Savary. Care, 
guverna' Saint-Pierre. Chevigne care, la Washington, conducea 
misiunea franceză şi Billotic care, la Londra, administra statul- 
major. Cooperarea, legăturile şi înţelegerea nu mi se păreau a fi 
exemplare. Nici până azi nu ştiu care din trei era cel mai 
blamabil. Sau poate mai era un al patrulea? De altfel, asta-i o 
poveste tare veche şi larc meschină, Botezată la început 
Rochambeau, apoi comando franco-american, apoi comandoul 
numărul patru, unitatea aceasta n-a existat decât în dosarele 
statului-major. Ca un fetus într-un borcan de formol, trebuie să 
zacă astăzi pe undeva în arhivele armatei. Destinată să-i 
regrupeze pe voluntarii din Saint-Pierre, n-a izbutit niciodată să 
regrupeze pe nimeni. La sosirea noastră, pe la finele lui 
decembrie 1942, de multă vreme băieţii de vârsta cuvenită se 
angajaseră pe Lobelia, Aconil, Rose-lys şi Mimosa, corvetele de 
escortă care însoțeau convoaiele în Antlanticul de noz'd, în Jipsă 
de recruți teritoriali, „responsabilii" s-au gândit să încorporeze 
pe voluntarii francezi locuind în Canada sau refugiaţi în Statele 
Unite. Dar clienţii nu s-au manifestat niciodată şi, timp de mai 
bine de două luni, personalul sortit să-i încadreze şi adus cu 
mare cheltuială de la Londra n-a găsit nimic de încadrat. 

Şi chiar de-am fi avut trupe de instruit, alegerea insulei 
Saint-Pierre ca bază de antrenament era, oricum, o aberaţie. 
Trebuia să fii sau sadic sau perfect incompetent ca să-ţi treacă 
prin minte să expui nişte oameni pe una din mările cele mai 
periculoase din lume şi să-i debarci pe nişte stânci unde până şi 
cei mai buni marinari evitau să se aventureze, încă de secole. 

Bineînţeles, nu existau nici odgoane, nici cange, nici 
vapoare, nici specialişti în raiduri de debarcare. Veşnică 
improvizație şi incurie „d la f?'ancaise" care, după ce cu două 
secole în urmă contribuise la pierderea unui imperiu, se 
manifesta cu aceeaşi stupiditate senină pe ultimele pogoane ale 
acestui imperiu vândut la solduri. 


Străin de intrigile şi manevrele administrative, m-am 
mulţumit ca timp de aproape trei luni să-i ocup pe subofiţeri cu 
exerciţii extrem de dure şi lipsite de orice concesie: cultură 
fizică zilnică, după moda englezească, băi în marea plină de 
bucăţi de gheaţă, unde mă urmau iară prea mare sârg; marşuri 
forţate prin zăpadă în nişte zile cu viscol când nici câinii nu-şi 
scoteau botul afară. Mă întovărăşeau şi în lungi partide de 
vânătoare pe mare, după rațe sălbatice, sau prin insula Anglade, 
după iepuri. 

Ne omoram timpul într-un fel ceva mai puţin prostesc 
decât o făcusem eu însumi în iarna lui 1940, deşi ocupațiile 
noastre nu aveau nimic de-a face cu antrenamentul inteligent şi 
raţional la care aveam să fiu supus mai târziu. Alături de 
comando-urile engleze, în treacăt, i-am învăţat pe oameni cum 
să conducă un buldozer, cum să manipukve o încărcătură de 
dinamită, ca să pregătească apropierea de-un viitor aerodrom 
de buzunar, cum să se descurce cât mai bine într-o barcă cu 
motor, să mănânce carne de focă şi să lase Pernod-ul şi molanul 
pentru whisky. Whâsuy-ul de contrabandă se găsea pe nimic la 
Saint-Pierre şi era o ocazie unică să-i învăţ cum să le reziste 
anglo-saxonilor, când ar vrea să-i îmbete criţă. Ţineam mult la 
«i, deşi ştiam că eu voi face războiul la paraşutişti, iar ei, trupeţi, 
vărsaţi la infanteria colonială, acolo se vor bate; că niciodată u- 
aveam să-i conduc la luptă> iar eşecul comandoului numărul 
patru avea, probabil, să ne separe foarte curând. 

Nici nu-mi dădeam seama cât de optimist eram. 

J47 

La finele lui februarie, în faţa eşecului lor evident şi fără 
leac, „capetele gânditoare" hotărăsc să ne întoarcem în Statele 
Unite. Cu câteva zile înainte de plecare, mă rănisem uşor, în 
timp ce îmbarcam efectele pe o balenieră: lunecând pe grătar, 
mă lungisem pe fundul vasului şi mă zgâriasem la încheietura 
mâinii într-un cuţit lăsat pe jos. Cuţitul în cauză slujise la 
spintecatul morunilor în timpul unei întregi campanii de pescuit. 
Dacă n-aş fi fost nerod, n-aş fi neglijat tăietura aceea în 
aparenţă ridicolă, şi poate că în felul ăsta n-aş fi stat două luni la 
Walther Reed, spitalul militar din Washington, epuizat de febră 
şi torturat de o furunculoză rebelă la toate tratamentele. 

Obosit de atâtea injecții şi sătul de sulfamide la fel de 
ineficace ca o cauterizare pe un picior de lemn, i-am sugerat 


medicului chirurg să încerce pur şi simplu o autohe-' moterapie. 
Procedeul data din alte vremuri şi n-a părut să-l încânte, dar, 
ţinând cont de eşecul tratamentelor moderne, până la urmă s-a 
resemnat. Peste o săptămână, eram din nou pe picioare. 

Mă şi vedeam zburând spre Anglia, lăsând departe în 
urma mea păţaniile din insula Saint-Pierre. Dar, vai! Locotenenţii 
îşi fac vise, iar statele-majore dispun: la ieşirea din spital, eram 
afectat la batalionul din Antile în calitate de comandant de 
companie! 

Aproape un milion de francezi din Martinica şi din 
Guadelupa îşi părăsiseră insulele ca să se angajeze în trupele 
Franţei Libere. Adunați la Fort Dix, în New Jersey, aşteptau 
oarecum nerăbdători ca cineva să binevoiască a le organiza 
viaţa. Renard şi subofiţerii veniţi o dată cu noi din Anglia se şi 
puseseră p£ treabă: era ultima afectare cunoscută a 
comandoului numărul patru. Câţiva ofiţeri şi subofiteri de 
rezervă, rezidenţi în Statele Unite, care de mult pierduseră orice 
contact cu viaţa militară, completau cadrele de instrucţie. 

Să instruieşti nişte recruți pe care nimic în trecutul sau în 
ascendenţa lor nu-i pregătise pentru exigenţele războiului nu 
era prea ispititor, dar n-aveam încotro: m-am înhămat fără nici 
un entuziasm la treaba asta, în-cercând să fac totul cât mai bine 
cu putinţă. 

Subofiţerii mei îşi cunoşteau meseria, iar eu, la rân-du-mi, 
mă vedeam silit să învăţ anumite aspecte ale muncii mele pe 
care le cunoşteam foarte prost. 

Eu, care niciodată nu-mi complicasem viaţa cu o 
organizare cum scrie la carte, nici nu urmărisem mersul hâr- 
toageâor sau al capcanelor intendenţei, mă vedeam nevoit, 
volens nolens, să sar, întocmai ca micuțul cangur-tată din 
Povestirile lui Kipling: urmărit neobosit de câinele Dingo, n-are 
nici o clipă de odihnă şi trebuie să sară râuri şi obstacole. El, 
care n-are decât nişte lăbuţe la început, a fost silit să se 
obişnuiască. Apoi, funcţia creând organul, labele i s-au alungit, 
încât a devenit un campion de temut în specialitatea lui. 

„Când n-ai ceea ce iubeşti, trebuie să iubeşti ceea ce ai." 
Sergentul contabil aflat în subordinea mea era hârşit cu şicanele 
administrative, iar administraţia militară, rodată timp de decenii, 
e* la drept vorbind mult mai logică, mai asimilabilă şi mai 
eficace decât administraţia civilă. Pot spune măcar că în 


perioada asta am învăţat să organizez un secretariat competent 
cu elemente şi mijloace mediocre, să verific dintr-o aruncătură 
de ochi o contabilitate spinoasă şi să rezolv cât am putut mai 
bine problemele complicate în care se scaldă intendenta. 

Existau, din fericire şi unele compensaţii:" aveam jeepul 
meu personal, pe care-l conduceam în goana mara pe şosea ca 
şi pe teren accidentat, studiindu-i resursele inepuizabile, ca mai 
târziu să fac din el o unealtă de război, învăţam, de asemeni, să 
cunosc oamenii mai bino: antilezii, copilăroşi şi chinuiţi în acelaşi 
timp, contestatari şi susceptibili, trec într-o clipă de la cea mai 
adârrcă stare depresivă la exuberanţa cea mai dezlănţuită. Nu 
se îmblânzeau decât cu condiţia să fii tu însuţi foarte atent la 
stările lor sufleteşti, foarte nuanţat în păreri, binevoitor fără 
dulcegărie şi neînduplecat când era vorba de pedeapsă, în luna 
august, când i-am părăsit, ştiau să mărşăluiască întocmai ca 
nişte veterani, să se slujească foarte bin.3 de puşcă şi de 
mitralieră şi învăţaseră câteva rudimente de tactică. Cât despre 
a-i învăţa să se Urască, să se camufleze şi să-şi ţină gura, nu pe 
mine mă aşteptaseră ca s-o facă. ' Dimpotrivă, în materia asta 
m-au învăţat ei pe mine câte ceva: de la un dulgher din marina 
Guadelupei ani învăţat o mulţime de chichiţa în lucratul 
lemnului, iar de la bucătarii mei, bucătăria antileză. 

Ne-am despărţit cu oarecare tristeţe şi-am păstrat multă 
vreme la mine în portofel rugăciunile specifice adresate sfinţilor 
lor, caligrafiate de ei pentru mine pe foiţă: aveau rostul să mă 
facă invulnerabil, dacă le înghiţcam înainte de-a intra în luptă. 

De data asta, Renard] îucrând pentru el, lucra şi pentru 
mine: bombarda statul-major cu telegrame iritante în care cerea 
insistent chemarea noastră în Angâia. Pentrvi osteneală, se 
alegea cu arestul, dar ideea îşi" urma drumul şi, în mijlocul verii 
lui 1943, am plecat în sQrştt din New York. Tirându-ns ca melcul 
şi trecând prin Miami, Brazilia, Dakar şi-Marrakech, soseam la 
Casablanca. l-am lăsat pe Renard la Alger, de unde s-a alăturat 
diviziei l-a a Franţei Libere. Am întreprins o vâsjătoare de câteva 
zile prin oraş, am întâlnit din fericire câfiva vechi camarazi de la 
Londra, ofiţeri sau secretari la statul-major al aviaţiei şi, 
mulţumită lor, după două săptămâni de aşteptare, am putui să 
zbor spre Londra cu un ordin de misiune oarecum discutabil, 
desigur, cât priveşte obiectul lui, dar deplin autentic cât priveşte 
paralele oi'icialc şi cel puţin câteva dintre semnături. 


Întors la Londra, iară să pierd un minut, graţie unui bacşiş 
princiar am fost dus glonţ la statul-major al-aviaţiei. 

Personalul statuliu-major nu-i de temut prin nimic altceva 
decât prin anonimatul său. Foaia de drum semnată „ilizibil" care 
te expediază la dracu-n praznic e un accident de nerepai” at. 
Devenită ordin de misiune, este executorie „pe loc şi fără 
zăbavă", în virtutea codului militar. D poţi contesta, e dreptul 
tău reglementar, dar numai după ce ai început să o pui în 
aplicare. lar atunci, cel mai adesea, e mai mare daraua decât 
ocaua. 

Când însă dai ochii cu oamenii în cauză, situaţia se 
schimbă. De un an încoace, am învăţat cum trebuie să te porţi 
cu personalul în chestiune: funcţionarul, fie el militar sau civil, e 
înainte de orice conservator. Clientul îi tulbură totdeauna 
digestia, sau visarea bovină, cuvintele încrucişate sau 
tricotatul. E foarte legat de plăcerile astea mărunte, iar tu i le 
dai totdeauna peste cap. lar când e deranjat, devine agresiv; 
agresiv, dar nu periculos: rcac-ţionează ca un cotei căruia i-ai 
luat osul pe care-l rodea. 

Trebuie să fii politicos, dar neînduplecat, să-i explici 
limpede ceea ce doreşti, lăsându-l să adulmece că reaua lui 
voinţă îi va aduce negreşit necazuri mai devreme sau mai 
târziu: poate o nouă afectare ce-l va lipsi de micile lui privilegii, 
sau poate şi asta foarte repede, o să se pomenească cu mutra 
pocită şi cu biroul vârât în burtă. Nu trebuie să-l laşi să se 
îndoiască o-clipă că, la urma urmei şi fără el oşti în măsură să 
obţii ceea ce vrei şi că e în interesul lui să nu facă nazuri şi să te 
ajute. 

Intocmai aşa se petrec lucrurile şi cu comandantul 
personalului de la statul-major al aviaţiei: ca un cocoş pieptos, 
domneşte peste o ogradă de păsăret care cotcodăceşte în birou, 
îl deranjez, se vede cât de colo, şi-l dispreţuiesc, simte asta. N-o 
să mor eu din câteva zile de arest în plus, dacă într-adevăr mă 
hotărăsc să-i stâlcesc mutra, miroase asta. Cum spunea cu un 
aer mucalit un vechi prieten de-al meu din Ardeni: „Vezi tu, 
Edgard, trebuie să fii corect. Eu totdeauna am fost pentru 
corecție." Pedigriul meu îl stinghereşte: statul-major personalal 
generalului de Gaulle, misiune specială în Franţa, paraşutist, 
comando. 


Năzuros fără motiv la început, devine repede linguşitor şi 
servil. Poate că încă mai am prieteni puternici la statul-major 
personal? Ţine la locul lui, dobitocul. 

Obţin afectarea după care am venit: Camberley, care nu- 
mi place defel, dar unde un batalion de paraşutişti e, pare-se, în 
formare, în sfârşit, am să mă pot ocupa de lucruri serioase. 

Partea a treia NOVICIATUL ARMELOR 

CLANUL CÂINILOR CREDINCIOŞI 

Cnmberlcy, nu s-a schimbat: continuă să fie aceeaşi 
fundătură sinistră. L-am părăsit pe ploaie, în noiembrie anul 
trecut şi, în crepusculul de septembrie, tot burniţa mă 
întâmpină. 

Cum era şi de aşteptat, batalionul de paraşutişti, dacă pe 
hârtiile de la Londra există fără putinţă de îndoială, aici nu-i 
decât în stare de schiţă şi ce schiţă! Două sute de oameni fără o 
afectare bine precizată, câţiva ofiţeri, puţini la număr, câţiva 
subofiteri, fără mare pricepere. Nu-i un spectacol prea 
entuziasmant. Dar trebuie să fim drepţi nu toţi oamenii ăştia au 
avut norocul meu. Evadaţi prin Spania, au fost încarceraţi l^ni în 
şir în lagărul de la Mi-landa, pe care eu m-am mulţumit să-l salut 
în trecere dt. la o distantă destul de mare. Măcinaţi de 
dizenterie şi.do umilirea temniţei, abia acum, de câteva 
săptămâni, încep '. T Uăia-ică. de când sunt în Anglia. 

Mai înui trebuit să se aclimatizeze, să-şi recapete for-ţtle şi 
să-şi redobândească demnitatea. Fizic vorbind, muU< dintre ei 
sunt nişte epave, dar nişte epave voluntare pentru trupele 
aeropurtaţiI. Inutil să-ţi pierzi răbdarea, trebuie să pui 
problemele în oi cline; mai întâi, să faci din ei nişte-animale în 
starthună: vom vedea, l'i timpul cuvenit, cum să tăcem şi p; 
imoni. Abia pe urmă va fi momentul sa s fi ne înhumăm la 
treabă adevărată, ca să facem din c-i m st e luptători. 

| 54 

Pentru moment, să mănânce pe săturate, să bea cât au 
chef, să doarmă ca nişte butuci, e tot ce le cer. Şi începem 
inertul cu încetul să ne ordonăm viaţa. 

In cea mai mare parte, ofiţerii sunt locotenenţi sau 
sublocotenenţi de rezervă, fără prejudecăţi şi iară morgă, care 
în scurt timp devin excelenți camarazi. 

Cei câţiva rari ofiţeri de carieră sunt oarecum derutaţi de 
eficacitatea noastră leneşă şi de disciplina înţelegătoare pe care 


o instaurăm fără tam-tam. Oameni simpli şi gradaţi, suntem cu 
toţii voluntari şi unor voluntari nu le comanzi aşa cum comanzi 
unei turme. Oamenii noştri sunt nişte oameni liberi şi tocmai în 
această calitate înţelegem să-i respectăm, A comanda înseamnă 
întâi de toate a ţine-la cineva, a convinge în loc de-a constrânge 
şi, înainte de orice, a da exemplu cu propria-ţi persoană şi 
propriu-ţi timp; să fii primul la adunarea pe care ai fixat-o tu 
însuţi; să veghezi la toate amănuntele, în aparenţă 
neînsemnate, care alcătuiesc viaţa unei trupe fericite; să 
îndrepţi nedreptăţile; să vezi în fiecare om un companion pe 
care trebuiesă-l ajuţi să se regăsească, să se afirme, să capete 
încredere ' în sine şi, mai ales, să-l faci capabil să conteze numai 
şi numai pe el însuşi. 

E, fireşte, mai greu decât să mâni trupele,. După modelul 
prusac", dar eu am teoria mea de cercetaş întârziat, încă mai 
sunt plin de lecturile din Kipling şi Jack London, din Ber-nanos şi 
Rosny, i-am admirat pe Mermoz şi pe Saint-Exu-pery. Chiar şi 
mai târziu, când scepticismul va predomina asupra 
entuziasmului, nu voi putea deveni un cinic, pentru că asta 
înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, să "renunţi la a mai fi 
om. Ştiu ce vreau să fac: vreau să le comand unor oameni liberi, 
nu unor şerbi, nici unor roboţi, încă de la început, paraşutiştii 
Franţei Libere vor fi marcați de aceasta disciplină curtenitoare, 
această încredere oferită şi primită, acest respect reciproc al 
unor oameni care şi-au ales aceeaşi soartă. 

O, mai sunt şi câteva neînţelegeri. Câţiva întârziaţi mintali 
iau uneori drept slăbiciune ceea ce nu-i decât simplă curtenie şi 
drept indecizie ceea ce nu-i decât toleranţă. Păcat. Atunci 
ofiţerul lor îi cheamă deoparte, îşi scoate tunica de battle-dre'ss 
şi-i pofteşte să facă la fel. Fiecare cu norocul lui. Nu-i foarte 
ortodox faţă de normele burgheze, dar” după părerea mea, eo 
metodă excelentă: rein-ventăm cu acest prilej legea primelor 
clanuri. 

Insolentul care îşi primeşte corecţia 'âşi dă dintr-odată 
seama că nu-i decât un prost lipsit de abilitate. şi un prost care 
a fost pus la punct. Pdtate, la alegere, sau să rămână cu tine şi 
să respecte regulile, sau să-şi ceară “mutarea în altă parte. lar 
dacă ofiţerul e cel care a încasat-o, atâta pagubă pentru el, 
înseamnă că nu era în stare de mare lucru şi cere din oficiu să 
comande în altă parte. 


În orice caz, noi niciodată nu vom avea -carceră: sau 
accepţi regula jocului, sau îţi ceri mutarea, uşa e larg deschisă, 
nimeni nu-i ţinut cu dc-a sila. 

Îmi amintesc de un conflict între un tânăr ofiţer şi un 
bătrân sergent-şef, foarte bine clădit altminteri şi foarte 
mulţumit de sine. Ca să facă pe grozavul în faţa trupei, 

Răspundea cu o dezinvoltură cam insolentă la întrebările 
aspirantului. 

Gilles Anspach era pe vremea aceea un tip deşirat, 
indolent şi îmbrăcat aiurea, încă nesigur pe autoritatea lui şi 
încă foarte departe de locotenentul perfect ce-avea să devină 
mai apoi. Mirat de agresivitatea gratuită a subofiţerului, el 
căruia niciodată nu i-ar fi trecut prin minte să umilească pe 
cineva, se întoarce spre mine mirat şi descumpănit. 

— la zi, Thome, ce-i de făcut într-un caz ca ăsta? 

— Corecţie, Gilles. Ca de obicei, corecție. 

ŞI-I încurajez cu un semn din cap să lovească tare şi fără 
fasoane. Un K. O. magnific, zău aşa, curat, sobru, indiscutabil, 
din cele care te obligă să consideri boxul ca fiind cu-adevărat 
„nobila artă". 

Oamenii, uluiţi, se uită fără să le vină să creadă la 
lunganul de adolescent pe care-l credeau limfatic. După aceea, 
Gilles n-a mai avut niciodată probleme: a fost de-ajuns, aşa cum 
era regula la noi, să meargă el cel dinţii acolo unde voia să-şi 
ducă trupa, iar trupa lui l-a urmat totdeauna cu mare fidelitate. 

Oamenii, de-a lungul săptămânilor ce s-au scurs, au dat 
uitării carcerele spaniole. S-au însănătoşit şi şi-au pierdut 
înfăţişarea aceea de câine bătut, încă nu sunt de nestăpânit, dar 
o să vină curând şi asta. A sosit momentul să fie educați un pic. 

Până acum ne-am mulţumit să le impunem o educaţie 
fizică de cincvagenari adolescenţi, ceea ce nu mai e destul de 
obositor pentru a-i ajuta să fie cuminţi. Le trebuie altceva, o 
simt prea bine şi ei, şi-o vor avea: duc vreo şaizeci dintre ei la 
prima lor battle-school, la paraşutiştii englezi. Doi 
sublocotenenţi şi doi sergenţi-şefi mă însoțesc. 

Această ballle-school de la Hardwick este, cu o nuanţă 
ceva mai gravă, o combinaţie între Inchmery şi Ringway, unde 
am fost eu însumi educat pe vremuri. Ce bine că m-am străduit 
să mă menţin în formă! Încât pot ţine pasul, fără prea mare 


osteneală” la nivelul instructorilor. Cât despre ceilalţi, e prima 
lor surpriză. Şi suferă, aşa cum am suferit şi eu pe vremuri. 

Pierd toţi foarte repede kilogramele de prisos puse pe ei la 
Camberley. Sar toţi cu gura că programul ăsta e făcut să-i ucidă 
şi că viaţa la Miranda era cu mult mai puţin exigentă. 

E drept cu ritmul care li se impune aici e destul de greu de 
menţinut. La antrenamentul nemilos cunoscut de mine, 
experienţa anilor a mai adăugat şi giumbuşlucuri noi, ca, de 
pildă, să treci un râu înot printre jerbe de apă şi unde de şoc 
declanşate de mecanisme scufundate în adânc şi toate astea 
sub tirul razant al mitralierelor ascunse pe maluri. 

E vorba de gloanţe adevărate, bineînţeles, dar accidentele 
sunt rarisime şi, dacă au loc aici, faptul s-ar fi întâm-plat fără 
doar şi poate şi în luptă. Antrenamentul ăsta necruţător care 
stârneşte lacrimile sufletelor duioase a salvat, la urma urmei, 
multe vieţi, care'f ară el ar fi pierit în război, lipsite de 
experienţa reală a focului. Uneori, duritatea spartană e mult mai 
umană decât mila. 

La ieşirea îin apă, nici vorbă să se usuce, «ă bea ceva cald 
sau măcar să-şi tragă sufletul. Ceaiul cald e pentru mai târziu, 
după ce vom fi escaladat falezele puţin îmbietoare, aflate acolo 
anume pentru noi. Şi nu ne alegem nici măcar cu un guturai. 

Englezii sunt foarte pretenţioşi în privinţa ţinutei 
impecabile a trupelor lor, încât le pretind oamenilor mei să fie şi 
ei impecabili. Englezii sunt lustruiţi şi spilcuiţi şi, cu toate că 
mie, spun drept, nu-mi plac exagerările de natura asta, suntem 
într-o şcoală englezească, aşa că vom fi mai englezi decât 
englezii, dacă e posibil. 

Îi adun pe băieţi: 

— Vreau să ieşim mai bine decât gazdele noastre în toate 
cele. Vreau să zic că nu trebuie să le dăm prilej să se ia de noi în 
nici o privinţă, nici chiar în materie de îmbrăcăminte, care e 
ceva lipsit de importanţă. Vreau să-i pun la punct din capul 
locului pe ofiţerii lor, dacă le-ar trece prin minte să ne 
controleze. Asta-i tot. Nu vă place? Vă înţeleg, dar e o vorbă 
veche: „Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci". Voi aţi ales să 
intraţi în horă, aşa că n-aveţi de ales, decât să părăsiţi 
compania. 


Cârtesc, dar fiecare îşi lustruieşte cizmele, îşi aranjează 
echipamentul, dă luciu armelor. Curând toţi intră în joc şi se iau 
la întrecere: nici măcar nu mai c nevoie să-i trec în revistă. 

In fiecare seară, când ne întoarcem după o zi cum nici un 
ocnaş n-a cunoscut vreodată, ofiţerul comandant al şcolii ne 
adună ca să ne comunice programul pe-a doua zi. Băieţii se ţin 
cu greu să n-adoarmă din picioare, în timp ce mă jurul ne 
anunţă cu drăgălăşenie că, pe terenul de paradă, camioanele îi 
aşteaptă pe cei care ar avea chef să se ducă la dans Nu vor fi 
clienţi decât după ce vor trece trei săptămâni. 

După trei săptămâni, încep să găsesc gluma asta 'cam 
răsufiată şi, la un sfert de oră după ce s-a ordonat ruperea 
rândurilor, toţi francezii, spălaţi, raşi, cu cravată, puşi la şpiţ, 
fără o cută la haine, se instalează în camioane. 

Obiectiv Chesterfield, o încântătoare cetate veche din 
Derbyshire, cu uimitoarea ei turlă de biserică răsucită-n spirală 
şi pub-urile reconfortante, unde-i atât de plăcut să-ţi petreci 
serile de. Noiembrie. Până la terminarea stagiului o să ne ducem 
la dans în fiecare seară: e un pariu faţă de noi înşine. Uimitor e 
că numai cu cinci ore de somn, după nişte zile care ne-au stors 
de vlagă, nu simţim la drept vorbind nici o oboseală anormală. 
La douăzeci de ani, dispui de un potenţial inepuizabil.,. 

Şase săptămâni petrecute la baitle-school i-au transformat 
în soldaţi pe foştii „evadați din Franţa". Mai au încă multe de 
învăţat înainte de-a pu-tea să-i duci să se bată fără să ai 
conştiinţa încărcată, dar efortul i-a purificat şi şi-au recăpătat o 
nouă demnitate. 

Tot asudând şi trăgând împreună, am învăţat să ne 
cunoaştem, reguli tacite s-au stabilit, care fac ca semnele 
exterioare ale disciplinei clasice să fie de prisos, încât atunci 
când luăm trenul la Chesterfield, ca să ne ducă la Ringway, 
nimeni nu-şi mai târşeşte paşii, nimeni nu şi-a uitat ranita, 
nimeni nu se văicăreşte, totul e cât se poate de limpede. Nici un 
subofițer nu răcneşte. Bentiţa brodată purtând pe ea însemnul 
FRANCE şi cusută pe epoleţii noştri nu mai e sinonimă cu 
dezordinea, cu indiferența şi înfrângerea. Mă simt fericit şi sunt 
sigur că într-o bună zi băieţii ăştia vor fi la înălţimea celor mai 
buni ostaşi. 

Nimic mai uşor decât să comanzi soldaţi francezi. Şi-mi 
vine în minte dintr-odată poemul lui Peguy ', Francezii. La 


şaisprezece ani, când îl citeam, îi găseam un stil pompieristic, 
pe când azi, pe peronul acestei gări, aproape că mă mişcă. 

Stagiul pentru exerciţii de sărit cu paraşuta, de la Ringway 
nu mă învaţă cine ştie ce noutăţi. Şi totuşi, aici ca şi în altă 
parte, experienţa a adus cu ea un spor de supralicitare. 

La terminarea antrenamentului la gol, n-am nici o îndoială 
că a doua zi oamenii mei vor efectua cu bine prima săritură cu 
paraşuta. Sunt neliniştiţi, iar eu îi liniştesc: să facă întocmai 
ceea ce au învăţat să facă şi totul va fi foarte bine., Şmecheriile 
astea funcţionează întotdeauna", spunea cu doi ani în urmă 
instructorul meu de pe vremea aceea. 

A doua zi, nu avem avioane. 

1 Charles Peguy (1873-1914), scriitor de inspiraţie 
creştină, socialistă şi patriotică. (N.t.) 

Suntem duşi foarte departe de aerodrom, pe o pajişte 
uriaşă. Ne luăm paraşutele dintr-un hangar şi ne înhămăm. In 
mijlocul pajiştii, cu nacela priponită la sol, un balon captiv îşi 
leagănă hobanele ţepene. lată supralicitarea de care vorbeam: 
să sărim dintr-un balon, asta ne mai lipsea! 

O companie canadiană se pregăteşte să sară înaintea 
noastră. Primii canadieni aterizează fără nici o dificultate, iar eu 
comentez pentru băieţii mei diferitele faze ale saltului. 

Deodată, desigur din motive de pornire prost sincronizată, 
două paraşute se izbesc în timpul zborului. Cei doi paraşutişti se 
răsucesc în hamuri: e aşa-numitul twist, torsiunea care înfăşoară 
în spirală suspantele între ele, având drept punct maxim al 
amploarei închiderea umbrelelor. Nu-i vorba de torţa romană, 
care e imparabilă şi mortala; un paraşutist încercat poate 
totdeauna controla ttf ist-ul, înainte, de-a se agrava: 
manevrează harnaşamen-tul în sens invers rotației lui şi 
restabileşte echilibrul. 

Dar canadienii sunt la prima lor încercare. Cele două 
umbrele, necontrolate, se deschid şi se închid alternativ, cu o 
plesnitură seaeă, asemeni unei velaturi ce se zbate în vânt, fără 
să se umfle. 

Bieţii băieţi nu mai sunt purtaţi spre sol aşa cum tre-buiie, 
sunt crispaţi şi se zdrobesc de pământ în ţipete. Unul dintre ei, 
ni se spune, are amândouă picioarele rupte, iar celălalt şi-a 
fracturat bazinul. Brancardierii îi duc până la ambulanţă, iar 
paraşutele, lestate cu saci plini de grâne, sunt lăsate întocmai în 


punctul de cădere, până la venirea anchetatorilor care le vor 
examina. 

Canadienii au terminat de sărit, acum e rândul nostru: mă 
îndrept spre balon împreună eu alţi trei francezi. 

Nacela e o simplă podea găurită în mijloc în formă de 
pătrat, cu latura cam de cinci picioare, iar o pânză um-; 

— Misiune specială flata, întinsă pe un cadru de oţel, o 
mărgineşte. Balustrada asta, înaltă de abia trei picioare, nu-i aici 
decât cu numele; e mai curând o apărătoare de vânt decât o 
bară de protecţie. 

Ne aşezăm toţi patru, cu picioarele spânzurând în gol, în 
cele patru puncte cardinale. Deasupra capetelor noastre, 
pântecul argintat al balonului ne ascunde cerul complet. 

Cei trei fac întocmai mişcările executate de mine. de 
vreme ce sunt un veteran! Dar şi pentru mine e ceva nou şie 
nevoie să-mi adun toale forţele ca să mă constrâng să rămân 
impasibil. 

Sper, fără să fiu prea convins, că faţa mea nu-i atât de 
verde precum e cea a tovarăşilor mei. 

Monitorul a îndepărtat pripoanele, balonul se înalţă încet, 
trăgându-şi firul, ce se desfăşoară de pe un mosor uriaş da la 
sol. In afară de scâncetul vântului care suflă în hobane, liniştea-i 
deplină. O adevărată tăcere de moarte. 

Firul se desfăşoară, iar noi urcăm încetişor. Tare încet. 
Până la şase sute de picioare. Prin trapa prin care vântul 
pătrunde, vedem cum pădurile şi fânețele se micşorează, 
hangarul nu-i mai mare acum decât o cabină de plajă, iar cele 
două paraşute ale accidentaţilor sunt nişte cârpe jalnice pe care 
privirile noastre le evită, dar de la care nu ne putem lua ochii. 

Am tot timpul să mă gândesc la îndrăzneala absurdă care 
m-a făcut să-mi aleg soarta asta jalnică] Mi-e teamă, îmi vine să- 
mi slobod băşica, îmi vine să vărs, îmi vine să urlu. Ca 
totdeauna, spaima de-a sări în gol mă împietreşte şi cu atât mai 
mult acum, după accidentul pe care l-am avut în Franţa” gândul 
la contactul cu pământul mă sperie, îmi jurasem să nu mă 
gândesc tocmai astăzi la asta şi izbutisem, dar căderea celor doi 
canadieni ne-a întors pe dos pe toţi. Aş fi vrut să fi murit, Firul s- 
a întins, balonul rămâne nemişcat. 

— Prepare for action nurriber one | Lumină roşie. Lumină 
verde. 


— Gol 

Am sărit. Săritura din avion e o plăcere, în comparaţie cu 
nesfârşita cădere în care plonjez: când ieşi din avion, mişcarea 
elicei şi vântul cursei accelerează, aju-tând-o, desfăşurarea 
pânzei. Nimic din toate astea în cazul balonului, nimic care să 
reducă, fie numai şi cu un sfert de secundă, groaza aşteptării. E 
căderea cea mai lungă, cea mai disperată, executarea celui mai 
împotriva firii aci din câte se află şi prin care am trecut. 

Zdrup! ° 

Uf'! A mers şi de data asta. 

Sunt un pic cam prea contractat în clipa aterizării, apoi mă 
destind automat, ca să mă rostogolesc pe partea treaptă, fără 
urmă de frică. 

În timpul următoarelor sărituri, mă voi gândi din ce în ce 
mai puţin că într-o noapte cu ghinion mi-am spart craniul. Până 
la urmă nu m-am mai gândit deloc. La fiecare salt următor va fi 
cu ceva mai puţin, dificil. Dar cu-atât de puţin! 

De cum ating pământul, băieţii se poartă în două feluri: 
unii sunt calmi, îşi păturesc grijuliu paraşuta, o duc fără grabă la 
camion, apoi se duc să se încălzească cu o ceaşcă de ceai, fără 
vorbă, ca nişte buni lucrători. Dintre aceştia îmi voi alege 
totdeauna oamenii pe care-i voi conduce în Franţa. 

Ceilalţi sunt surescitaţi, râd fără motiv şi-şi povestesc 
impresiile, convinşi c-au făcut o ispravă. Pentru mine nu 
prezintă nici un interes, doar dacă experienţa şi timpul îi va 
schimba. Nu-mi plac nici vorbăria, nici exuberanţa, care 
maschează totdeauna absenţa curajului adevărat, a simțului 
măsurii şi a adevăratului sânge-rece. 

Un paraşutist trebuie să fie exact contrariul unui 
saltimbanc. 

SPECIAf, AIR SERVICE 

Opt sărituri reglementare ca să fii brevetat, iar instructorii 
le înmânează oamenilor mei insigna de argint care le va 
împodobi bereta. Opt sărituri, nu-i mare lucru, dare o 
experienţă care laşa urme într-o viaţă. Dacă nu eşti de-a dreptul 
dobitoc ori total inconştient, te învaţă să-ţi recunoşti limitele şi 
să fii modest. 

Încă din primele zile ale lui decembrie, ne întoarcem la 
Camberley. Deosebirea dintre paraşutiştii brevetaţi $ noii-veniţi 
care continuă să debarce din Spania şi Africa de Nord sare în 


ochi până şi celor mai puţin avizaţi. Primii au o uşurinţă în 
mişcări ca de sportivi; siguri pe ei, unii sunt ispitiţi cam prea 
mult „să pună-n mişcare angcena-jele". Va trebui să bag de 
seamă şi să corectez această vanitate de parvenit. Ceilalţi 
seamănă cu recruţii pe care-i primeam noi, pe vremuri, în 
vechiul meu regiment: nişte plugari îmbrăcaţi ca de duminică în 
uniformele lor nou-nouţe. Nu trebuie să ne batem capul prea 
mult. Peste câteva luni vor fi toţi la fel, musculoşi, sprinteni, 
liniştiţi cât priveşte valoarea proprie şi conştienţi de demnitatea 
lor. 

Acum, după ce ne-am obişnuit cu rigoarea eficace a 
unităţilor engleze, Camberley, cu vesela lui dezordine ă la 
frangaise, ni se pare o ţară străină. 

Câteva sute de noi voluntari au completat efectivele, 
instalarea lor e inadecvată, cei de la comandament sunt 
depăşiţi, nimeni nu mai ştie de ce răspunde. Şefii de batalion se 
succed ca să preia comanda unei unităţi ectoplas-mice, ce nu 
are încă nici un nume şi din care-abia jumătate e alcătuită din 
paraşutişti nou-nouţi. După ce stau câteva săptămâni aici şi sunt 
gata-gata să se-aleagă cu un infarct sau cu o depresiune 
nervoasă, se retrag spre birourile din Londra, lăsând îndărătul 
lor o dezordine şi mai mare. 

De Gaulle se opune, pare-se, ca francezii să fie integrați în 
unităţi britanice, încât tratativele franco-engleze nu se mai 
sfârşesc, purtate între incapabili de ambele părţi. lar noi, noi 
vrem mai cu scamă să ne antrenăm şi să învăţăm să ne batem. 
Asta ne-a adus aici şi nu Apelul din 18 iunie pe care nţmeni nu l- 
a auzit şi nici ambițiile politice. Cei roşi de ambiţie-politică stau 
la adăpost în birourile lor şi-şi rezervă preţioasa persoană pentru 
a se înfrupta, mâine, din deliciile puterii. Treaba lor, fiecare cu 
vocaţia lui. Dar atunci să nu se amestece în viaţa noastră! Chiar 
şi de-ar fi să dezertăm din Forţele Franceze Libere, vrem să ne 
batem, fie că asta ar avea loc încadraţi într-o brigadă engleză, 
fie constituiți în unităţi autonome. Fie înfrăţiţi cu diavolul. 

Protocolul acordurilor diplomatice, subtilele şi deşar-tele 
argumentări birocratice, valsul plin de ezitări al aliaţilor rău 
aliaţi, mezaliaţi, ieşirile paranoice, toate astea ne sunt cât se 
poate de străine-şi nici nu vrem să ştim nimic despre ele. Cei 
mai abili dintre noi la felul ăsta de jocuri sunt delegaţi de către 
ceilalţi să facă presiuni pe lângă sta-tele-majore, să le forţeze 


mâna unora, să-i convingă pe alţii, să-i amenințe pe ceilalţi cu o 
rebeliune ori o dezertare colectivă. 

Cei de sus cedează şi obţinem în sfârşit ceea ce-am 
pretins: crearea a două batalioane sub comandament francez, 
dar organic integrate unei brigăzi engleze, foarte speciala SAS 
brigade 1, afiată sub comandamentul general al ŢAP 2-urilor 
britanice. 

Pentru că negocierile şi subtilităţile dialectice n-au fost 
niciodată specialitatea mea, las pe seama camarazilor aleşi grija 
de-a duce la bun sfârşit afacerile noastre. Alături de vreo alţi 
şase ofiţeri şi o sută de oameni de trupă, acceptam o propunere 
de-a englezilor pentru un stagiu de şase săptămâni într-o şcoală 
de comandouri, Scoţia în luna decembrie,? Trebuie să-ţi placă 
aşa tt-vă. Dar în sfârşit facem' ceva, învăţăm trucuri noi, ne 
iiuăm după pofta inimii cu tot felul de explozive, învăţam să 
neutralizăm minele, sa tragem folos de pe urma unei 
ambuscade reuşite, să ne deplasăm fără zgomot, să ne 
contopim cu natura, să supravieţuim fără raţii alimentare, să 
sabotăm căile ferate, bă scoatem maximum de randament de 
pe urma jeepurilor cu> luptă şi chiar să şi tragem cu arcul! 

Jeepul e o armă leribil de eficace în mânakmor specialişti: 
două mitraliere de avion instalate pe capotă curăţă un sector de 
optzeci de grade, cu un debit de o mie şase -sute de gloanţele 
minut; în spate, o mitralieră grea montată pe pivot poate opera 
în toate direcţiile sau poate servi pentru tragerea antiaeriană. 
lar în remorcă, poţi îmbarca un aruncător de optzeci şi unu de 
milimetri. E o bază de foc mobilă, infinit mai suplă, mai puţin 
vulnerabilă şi cu mult 'mai de temut decât orice automitralieră. 
Dacă dispui de un şofer priceput şi doi servanţi bine antrenati, îţi 
poţi îngădui orice. Multe convoaie germane din Franţa vor face 
această fatală experienţă pe pielea lor, Patru jeepuri ivite 1 
Special <m serricil bripadc. P>risada comandourilor de para-ş- 
utişti. (N.a.) '2 Trupe uen>|>urlau> (N I) 

IM 

Din pământ vor ajunge din urmă, mevgând cu o sută la 
oră, un convoi ce nu se aştepta la nimic, scuipând foc pe toate 
gurile, apoi dispărând pe primul drumeag ascuns de malurile lui 
înalte şi lăsând în urmă un adevărat măcel cuprins de flăcări. 
Susţinute până la pământ de patru paraşute, jeepurile devin 
operaţionale la douăzeci de minute după ce aterizează, se pot 


ascunde peste tot, pot străbate, practic, orice fel de teren, fără 
să pretindă deloc o întreţinere complicată: adevărate catârce, 
din care s-ar fi putut alcătui o întreagă cavalerie infernală. 

Dacă înaltul comandament ar fi avut mai multă 
îndrăzneală, toţi pavaşutiştii ar fi trebuit să fie motorizaţi pe 
jeepuri. Dar vai! E vorba de-un material costisitor, pe cât se 
pare şi numai câţiva tineri ofiţeri de trupă sunt convinşi de 
uluitoarele lor posibilităţi. 

În timp ce noi ne instruim. Statele-majore discută. 

In sfârşit, în ajunul Crăciunului din 1943, toţi francezii sunt 
transferați în Scoţia. Şi totuşi, încă "nimic nu e definitiv tranşat. 
Repartizaţi în cazărmi improvizate, cei vreo şase sute de 
veluntari, încadraţi la întâmplare, sunt dispersaţi în cele. Patru 
colţuri ale aceluiaşi comitat, fără ta cineva, fie el şi profet, să 
poată cunoaşte structura viitoarelor două batalioane. 

Ca treaba să fie „mai serioasă'4, batalioanele iniţiale sunt 
rebotezate regimente, al doilea, pe care-l comandă Bourgoin şi 
al treilea, de sub ordinele lui Château-Jobcrt. 

Afectat celui de-al doilea, aparţin în principiu unei 
companii nebuloase, comandată de Moreau, un ofiţer de carieră 
care are despre meşteşugul armelor idei diametral opuse ideilor 
mele: răcneşte tot timpul, e grosolan, vulgar şi se poartă cu 
oamenii de parcă ar fi vite. Îşi închipuie că e un strateg, când de 
fapt e o nulitate meschină. Cu părul ras nemţeşte, cu gura lui 
urâtă şi vocabularul de soldăţoi îmi displace de cum îl văd. La a 
doua întâlnire mă dezgustă de-a binelea, iar la a treia ne 
încăieram,. 

In sfârşit, cel puţin aşa sună eufemismul ce desemnează 
situaţia. 

Păcat mai curând pentru el. Două săptămâni de arest 
sever pentru mine. Două săptămâni de vacanţă, la drept 
vorbind. Nu-i plătită prea scump plăcerea de-a te destinde. 

Incidentul îmi îngăduie să descopăr că sunt departe de-al 
simpatiza pe Bourgoin, a cărui nehotărâre cronică mă 
descumpăneşte Ştie că aveamdreptate şi totuşi a pus capăt 
diferendului în felul lui Pilat, adică în felul cel mai puţin 
complicat pentru el. Şi totuşi la pornire îi fusesem favorabil. 
Atâta pagubă! „Dacă prietenul tău te înşală o dată, e vina lui. 
Dacă te înşală de două ori, e vina ta: n-ar mai fi trebuit să fie 
pentru tine un prieten", aşa glăsuieşte proverbul arab. 


Bourgoin m-a înşelat şi nu mai am nici un chef să slujesc 
în unitatea lui. Există un loc în regimetul al treilea, la comanda 
celei de-a doua companii, îl cer şi-l obţin. 

La începutul lui ianuarie 1944, în sfârşit mă simt în apele 
mele. Ca şi cele două regimnete de altfel, care-şi au tabăra la 
Auchinleck, unde începe să se organizeze o viaţă oarecum 
normală. 

O companie, sau squadron, se împarte în două troops, 
comandate fiecare de câte un locotenent. Fiecare troop e 
alcătuit din patru sticks: sticjc-ul numărul unu direct sub 
ordinele şefului de troop, celelalte trei sub ordinele adjuncţilor 
lui. Sublocotenenţi sau locotenenţi recent promovați. Un stick 
are între cincisprezece şi douăzeci de oameni, inclusiv şeful de 
stick şi subofiţerul lui adjunct. 

În fruntea companiei, un căpitan sau un şef de batalion 
comandă sticfc-ul lui: un radiotelegrafist, un om care codifică 
mesajele, agenţi de legătură şi gr, up de protecţie pe lingă cele 
două mortiere de optzeci şi unu de milimetri. In afară de radio- 
transmiţător, toţi oamenii companiei se pot schimba între ei şi 
ştiu să folosească toate armele colective sau individuale, 
inclusiv cele germane. 

Armamentul e acelaşi ca în toate armatele din vremea 
aceea: carabină automată sau mitralieră, plus un pumnal scurt 
şi lat şi un pistol Colt 45 pentru fiecare. O puşcă mitralieră Bren 
cu doi serx^anți: eventual un trăgător de elită având puşcă cu 
lunetă, completează arsenalul stick-ului. 

Într-o raniţă, fiecare îşi îndeasă atâta explozibil cât crede 
c-o să poată duce, atâtea grenade cât pofteşte, câteva cutii de 
”detonatoare, xm mosor de bandă detonatoare şi, alese pe 
sprinceană, aşa-numitele booby traps. 

Era cât pe ce să uit esenţialul: aşa-zisele Gammon bombs. 
E o maşinărie derizorie în aparenţă, un fel de mic săculeţ negru 
din împletitură elastică, ce-ar putea fi confundat cu o poşetă de 
femeie, când se duce scara la o petrecere. Numai că în săculeţul 
ăsta n-o să găseşti nici pudri-eră, nici pufuleţ, nici accesorii de 
înfrumusețare. Burduşit de vreo două-trei livre de plastic high 
explosive, nici o şenilă de tanc şi, practic, nici un blindaj nu-i 
rezistă. In plastic se poate amesteca şi thermite, şi-atunci tancul 
inamic va arde ca o căpiţă de paie. 


Iniţial, încărcăturile Gammon se foloseau numai pentru 
distrugerea blindatelor. Mai târziu, după ce-i vom fi* cunoscut 
mai bine pe nazişti, după ce vom fi descoperit trupurile torturate 
ale camarazilor noştri asasinați, aveam să devenim şi noi, la 
rândul nostru, necruţători. Vom prefera să ucidem fără nici o 
remuşcare decât să luăm prizonieri. 

Încărcăturile Gammon vor deveni atunci maşini infernale, 
bucşite de lanţuri de bicicletă, de gloanţe de colt ori de buloane. 
Le vom folosi şi pentru tancuri şi pentru infanterie. Hăcuie sau 
sfâşie totul pe o rază de douăzeci de metri: colete expres pentru 
infern, îşi culcă la pă- mint victimele cu zecile. Pe deasupra, 
explozia lor c întru totul asemănătoare celei a obuzului de 
mortier şi totdeauna i-am văzut pe nemți că se înşală, închipuin- 
du-şi că sunt atacați de forţe dispunând de armament greu, 
când în realitate era vorba de-o mină de oameni. 

SAS brigade de care aparţineam a luat naştere în desertul 
Libiei, datoritălui David Stirling, un mare senior scoţian, a cărui 
familie deţine de secole comitatul cu acelaşi nume. A părăsit 
Sandhurst, şcoala militară britanică, având nişte note mai rău 
decât proaste, spxme-se. Ţăran şi vânător şi el, strategia 
fosilelor care se joacă întruna de-a bătălia de la Waterloo n-a 
reuşit să-l entuziasmeze şi, în Libia, cu o mână de jeepuri 
înarmate şi conduse de câteva zeci de paraşutişti încercaţi, a 
reuşit sa facă nişte raiduri senzaţionale în spatele trupelor 
germane. 

Oamenii din Special Air Service, dintre care mulţi. Erau 
francezi, au ajuns nişte combatanți legendări. Invizibili şi 
necruţători, i-au costat scump pe cei. Din Afrika Korps al lui 
Rommel. Inaintaşii noştri invocă totdeauna, ca pe njşte clasici ai 
genului, operaţiile de pe aerodroa-rncle libiene: la sfârşitul unui 
raid fantastic, de cinci sute kilometri în plin deşert, soseau în 
toiul nopţii, îşi depuneau încărcăturile explozive pe avioanele 
parcate, pe rezervoarele de benzină, în depozitele de muniții, 
fără a alerta santinelele şi, cu rare excepţii când se lăsa cu 
schimburi de focuri, plecau precum veniseră. La douăzeci de 
minute după plecarea lor, exploziile cu întârziere îşi începeau 
ravagiile: avioane de vânătoare, bombardiere, benzină, exploziv 
şi bombe săreau în aer într-un tumn de apocalips. 

Câţiva supraviețuitori se află printre noi de câteva 
săptămâni. Le-au adus francezilor o reputaţie indiscutabila de 


oameni serioşi, curajoşi şi plini de eficacitate. Datorită lor 
englezii ne-au integrat fără să cârtească în prestigioasa lor 
unitate. 

Trupele aeropurtate engleze sunt considerate o elită de 
cohorte ieşite din comun, iar SAS brigade drept o elită a acestei 
elite! Câtă onoare să fi fost admişi în acest club foarte închis. 

Acum, nu ne mai rămâne decât să nu ne facem de ris. 

Văzându-i pe cei din noua mea companie, n-ai zice deloc 
că ai de-a face cu nişte campioni * foarte puţine gabarite mari, 
atât de frecvent întâlnite, de pildă, în rându-rile americanilor 
Aceleiaşi arme. Unii au chiar o înfăţişare jalnică, iar statisticile 
oficiale de după război dovedesc că cel puţin o treime din 
efective ar îi losl reformată înlr-o armată normală, pe timp de 
pace. 

Marea majoritate dintre ei, tocmai asta e. că nu-i. R 
majoră. Mulţi mulatri clin Algeria şi Tunisia, câţiva basci, câţiva 
bretoni, câţiva locuitori din Ardeal, câţiva alsacieni, şi-o mină de 
parizieni. Cât despre originea lor socială, e o amestecătură pe 
cinste: studenţi cu studiile întrerupte, muncitori clin Belleville, 
pescari din Socoa. Funcţionari de la căile ferate, funcţionari de 
bancă, foşti loţi în marina comercială, cultivatori din Lorena, 
ţărani din Vannetais şi'câţiva ciobani corsicant. 

Ce i-a îndemnat să vină în Angâii? Gustul pentru 
aventură? 

— Ură faţă de ocupanţi? Idealul unor oameni liberi? Câte 
un pic din toate astea, fără îndoială, în proporţii ce diferă de la 
individ la individ. Mulţi dintre el n-au sărit niciodată cu paraşuta 
şi. În afară de câteva excepţii, niciunul nu s-a luptat vreodată. 
Nu au în comim decât bunăvoința şi, desigur, curajul, de vreme 
ce se află aici prin propria lor alegere. 

Troop-a pe care urmează s-o comand nu are încă efectivul 
complet. O voi întări mai târziu cu cei mai tineri dintre recruţii ce 
continuă să ne sosească. 

Pierre Sicaud, comandantul meu de companie, e 
administratorul teritoriilor franceze de peste mare. Breton de 
origine, e clădit ca un dulap normand. E cu doisprezece ani mai 
mare decât mine. Forţa lui fizică impresionează pe toată lumea 
şi toţi îl consideră un ofiţer bun. 

Primele minute din timpul primei noastre întâlniri se 
desfăşoară într-o rezervă politicoasă, căci mi-a ajuns la urechi 


din diverse surse că îşi propusese să-l „strunească pe tânărul 
Thome". E un punct ce trebuie clarificat de urgenţă şi-l întreb 
fără ocolişuri: 

— Vreţi să mă struniţi, pe cât se pare. Şi pentru ce? 

Sicaud rămâne uluit, dar ne plăcem unul pe altul. Râd:; şi 
ne explicăm: cele spuse mie de bunii şi drăguţii mei camarazi nu 
şaht, cuvintele lui. A precizat numai că nu se va lăsa tratat aşa 
cum am procedat cu Moreau. La asta n-am nici o obiecţie: întâi 
de toate că el nu e Moreau, şi-apoi nu există nici un motiv a 
priori ca noi doi să nu ne înţelegem. E loial el însuşi şi poate 
conta pe propria mea loialitate. Va avea în mine un secund fără 
probleme. 

Li cer numai de la bun început să stabilească raporturile 
noastre cu o mare precizie. El comandă compania, e căpitan, iar 
eu sunt locotenent. E în firea lucrurilor ca eu să-i dau ascultare 
şi sunt foarte hotărât s-o fac. Dar nu asculţi aşa cum trebuie de 
cineva decât dacă ai încredere în el, aşa că asta e treaba lui, să 
nu-mi dezamăgească încrederea pe care cu bună-credinţă şi-f 
ară nici o limită i-o acord încă de pe acum. O ultimă precizare: 
jnţeleg să fiu stăpân în propria mea dugheană şi să conduc 
troop-a cum voi socoti de cuviinţă, Am făcut târgul. Pierre 
Sicaud îmi va lasă. Într-ade-văr, totdeauna o libertate totală şi 
vom străbate toţi anii războiului împreună, fără să avem 
vreodată nici o discuţie. Am pecetluit în ziua aceea o prietenie 
care ţine şi astăzi. 

Odată pusă la punct problema asta, mă ocup de 
sublocotenenţii mei. Nu-i cunosc deloc. Gilles Anspach are 
vârsta mea; ceilalţi doi, Gourko şi Puydupin, sunt cu câţiva ani 
mai mari decât mine. 

Le expun în câteva cuvinte cum cred că trebuie să fie 
raporturile dintre noi: amândoi au fost brevetaţi de curând la 
Ringway şi n-au nici o idee pregisă despre rolul comandourilor 
paraşutiste; eu însă am şi încă foarte precisă. Mă voi ocupa 
personal de antrenamentul celor din troop. Lor nu) e rămâne 
decât să se instruiască în acelaşi timp cu oamenii lor. Cu timpul, 
sper să învăţăm să ne cunoaştem şi să ne stimăm. Intâmplarea 
a făcut să ne îmbarcăm pe acelaşi vapor, dar e foarte limpede 
că un vas nu poate avea decât un singur comandant. Nu ştiu ce 
cred ei despre mine, dar eu încă nu cred nimic despre ei; vom 
vedea la lucru dacă ne putem înţelege. 


— In ceea ce mă priveşte, le spun, sunt foarte hotărât să 
ne înţelegem. Vom face bilanţul peste câteva săptă-măni. Asta-i 
tot pentru astăzi. Duceţi-vă şi ocupaţi-vă fiecare de stick-ul 
vostru. Mâine dimineaţă la ora şase, întâlnire pentru şedinţa de 
educaţie fizică; pe urmă duş şi micul dejun. La ora zece, am să 
vă văd împreună cu oamenii voştri, ca să facem cunoştinţă. Ori, 
măcar să începem să facem cunoştinţă. 

, Centuria" mea e imaginea fidelă a companiei, a cărei 
jumătate o constituie. Fidelă? Nu tocmai: dintre toţi, eu i-am 
moştenit pe cei mai tineri şi asta numai datorită 

| 

R? T j 73 întâmplării, dai' faptul îmi convine de minune. E 
mult mai uşor să-l înveţi trucuri noi pe un mânz decât să dezveţi 
u n'cal bătrân de năravurile lui rele. Cu cât ştiu mai puţin; cu 
atât mai bine, raporturile noastre se vor simplifica în aceeaşi 
măsură. 

Ne cercetăm în timp ce ei se instalează în sala de 
instrucţie, îmi închipui exact cam ce trebuie să gândească 
despre mine: „Aata-i noul îmblânzitor? 

— Pe semne că y. îmbeşte doar în zilele de sărbătoare. Se 
spune că-i rău ca un dulău. A fost în misiune în Franţa. Şi-a 
căzut în cap. Eşti nebun, e de vârsta noastră! Se spune că-i 
prost ca noaptea. Se spune că-i un tip şic." îi cercetez cu de- 
amănuntul ca să-i pot recunoaşte, mi-am petrecut ziua de ieri 
cercetându-le antecedentele şi privindu-le fotografiile. 

Sunt printre ei şi nişte fenomene: Philippe Dubosc; 
cincisprezece ani, dar care se jură că are optsprezece, familie 
normandă de forestieri înstăriți, greutate mijlocie şi nişte ochi 
albaştri de-o falsă candoare sub chica lui creaţă de tăuraş. Şi-a 
părăsit familia lăsând o scrisoare de scuze pentru giuvaerurile, 
împrumutate" de la mama lui, în chip de parale. 

Louis Bellon, optsprezece ani şi el, de vreme ce e vârsta 
legală ce-ţi îngăduie să te angajezi. Numai că în urmă.cu un an 
nu avea decât cincisprezece, şi-şi termina „prima" clasă la liceul 
din Sfax! 

Pantalacci, un corsican bâlbâit cu accent din Bastia; 
pieptul scobit şi înfăţişare de clovn trist. Are douăzeci de ani şi 
pare de treizeci; faţă de cei cu care -e în camerăj susţine teorii 
antimilitariste. Totdeauna am să mă minunez cum se poate ţine 
pe picioare fără să aibă nevoie de cârje; în luptele corp la corp, 


se va dovedi încă şi mai uimitor, doborând SS-iştii cu aerul că-şi 
cere scuze şi la fel de calm de parcă ar fi la standul de tir: 
„Dddomnule locoten. Nnent. M. m. m-ar fi seceri*. Rât, ticălosul, 
ddd-ar fi fost mai iu. lu. lute!'e îl recunosc în trecere pe Uranga, 
un pescar din Saint-jean-de-Luz, jucător de pelota şi microbist 
de rugbi. S-a aşezat în ultimul rând, ca un elev prost, dar foarte 
cuminte, lângă Domingo, complicele lui de toate zilele. Au 
crăpat de foame împreună în carcerele spaniole; Domingo mai 
ales, magnific luptător la categorie mijlocie, mi s-a spus şi 
campion al Franţei militare. 

Hirsutul picioarelor se potoleşte, şuşotelile au încetat. 
Putem începe. 

— Bun! Sunt convins că v-aţi interesat despre mine la 
plantoanelebirourilor şi la Radio-bucătărie. Cum n-am intenţia să 
vă povestesc viaţa mea, înseamnă că mă cunoaşteţi la fel de 
prost pe câl vă cunosc şi eu. Pentru moment, n-are nici o 
importanţă, avem o veşnicie în faţa noastră. 

Meseria mea e să vă învăţ cum să vă bateti şi, în domeniul 
ăsta, vă promit că o să vă învăţ tot ce ştiu şi eu. O să iasă untul 
din voi, aşa cum a ieşit şi din mine. O să simţiţi că vă daţi 
sufletul, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie, iar în unele zile o să 
regretaţi că n-aţi ales intendenţa sau trenurile militare. N-are-a 
face, o să vă obişnuiţi. Tot ce va cere să faceţi exact ce-o să fac 
şi cu. O să săriţi cu paraşuta după cc-o să sar eu, o să treceţi pe- 
acolo pe unde o să trec şi eu. O să faceţi în toate şi totdeauna 
exact ca şi mine. Şi chiar mai bine, dacă va fi cu putinţă. 

Anul '44 începe. Nu trebuie să fii ghicitor ca să ştii că, 
înainte de-a se sfârşi, ne vom bate în Franţa, îmi trebuie şase 
luni ca să fac din voi nişte paraşutişti cum scrie la carte. Şase 
luni zi şi. Noapte. 

Nu vreau să comand nici ucigaşi, nici amatori. Vreau să 
conduc la luptă în Franţa nişte soldaţi fără cusur. De va fi cu 
putinţă, nişte cavaleri sau şi mai bine, nişte seniori. Calitățile 
astea există în voi în stare latentă, chiar dacă voi n-o ştiţi. Aţi 
ales să vă bateţi în loc să staţi resemnaţi şi tocmai asta-i 
trăsătura esenţială prin care un senior se deosebeşte de un 
sclav. 

Nu citesc nici un fel de mirare pe tinerele chipuri din faţa 
mea. Concepţiile melc despre război sunt întocmai aceleaşi ca şi 
ale băieţilor pe care-i voi comanda. 


— Şi încă ceva: noi nu vom avea închisoare. Ori respectaţi 
regulile jocului, ori plecaţi. După cum nici nu voi trece în revistă 
echipamentul: armele voastre. Sunt uneltele de care vă veţi 
sluji, iar un luptător bun n-are nevoie ca un altul să se ocupe de 
întreţinerea uneltelor lui. 

Dacă din întâr. Iplare hotărârile mele vi se vor părea 
uneori nedrepte sau arbitrare, dacă vă veţi socoti jigniţi sau 
maltrataţi, vă poftesc să mi-o spuneţi pe loc. lar dacă nu 
izbutesc să-vă conving de contrariul şi vă mistuie o sete de 
nestins să-mi pociţi mutra, vă stau la dispoziţie. * Am încercat şi 
eu adesea asemenea sentimente. Nu trebuie să ţi le înăbuși, 
întrebări? Nimic? Perfect. Sunteţi la dispoziţia şefilor sticfc-urilor. 
Camerele voastre put ca nişte cocine. Aveţi ziua de azi la 
dispoziţie să faceţi ordine şi curăţenie. Panlalacci, ai părul tuns 
aşa cum purtau artiştii înainte de celălalt război, să-i spui 
frizerului să ţi-l scurteze binişor, îţi schimbi şi cămaşa şi, cu 
ocazia asta, faci şi un duş, apoi Aţi schimbi şi şosetele. 

Mâine, educaţie fizică la Uceeaşi oră ca şi astăzi. Numai că 
va fi ceva mai greu decât azi. După micul dejun, trec să vă 
inspectez camerele. Pe urmă ne întâlnim tot aici, şi-am să vă 
vorbesc despre antrenamentul vostru. 

Mâine după-amiază o să aveţi liber, de vreme ce-i 
sâmbătă. se dau şi permisii pentru cei interesaţi, până luni 
dimineaţă, încă un amănunt: permisiile veniţi să le luaţi de la 
mine de la birou. Aveţi grijă ca uniformele să vă fie fără cusur. 
Nu vreau ca pentru scoțieni, francez să fie sinonim cu 
păduchios. Astea, fiind zise, spor la treabă! 

Şi băieţii o şterg afară, ca nişte căţelanari pe care i-ai ţinut 
prea mult în lanţ. 

Chiar de luni, trecem la programul pe eare-l vom urma trei 
luni în şir. 

A trebuit să redistribui oum; -nii în siick-uri, ca să-i despart 
pe corsicani, care, cu de la ei putere, stăteai în acelaşi dormitor. 
— Nu vă convine? Atunci guta., în altă parte '. Ba da? 

Atunci rămâneţi cu mine. 

Şi nu-ţ niciunul care să plece.- 

Gilles Anspach i-a dus la Ringway pe cei douăxrc; de> 
începători care nu aveau încă brevetul ti. do cum se întorc, ne 
punem pe treabă. Ziua începe prin'r-o mă; luire de zece 
kilometri în ritm de cros prin ţinut, pi e-cedată, pentru încălzire, 


de-o jumătate de oră de educaţie fizică. Duş, breakfost şi, de la 
ora 9 la 12, instrucţie teoretică. 

După-amiaza e consacrată aplicaţiilor practice la u>; e 
expuse teoretic, dimineaţa: tir, dacă a fost vorba de o lecţie 
despre armament; aruncări de explozibil, dacă despre explozibil 
a fost vorba: orientare după busolă şi hartă pentru lecţiile de 
orientare; ambuscade pentru ilustrarea orelor de tactică. 

Arta militară e o artă simplă, numai aplicaţie', spunea 
Napoleon. 

Din punet de vedere intelectual, băieţii mei sunt mai puţin 
înarmaţi decât erau un Hoche, sau Murat, sau Lefebre. N-am 
ambiția să fac nişte generali, dar vreau să dobândească toate 
cunoştinţele utile unui ofiţer mijlociu, îi elimin fără cruţare pe 
leneşi, pe incapabili şi pe fanfaroni. 

Organizăm mari jocuri în care jumătate din troop o atacă 
pe cealaltă, turniruri de close-combat, raiduri de o săptămână 
pe înălțimile Scoției, unde trebuie să-ţi duci zilele fără raţii 
alimentare, să dormi noaptea sub cerul liber, să traversezi 
râurile pe poduri improvizate de frân-ghie, să mărşăluieşti 
patruzeci de kilometri ducând o greutate de patruzeci de livre, 
să escaladezi faleze, să cobori în prăpăstii, să-ţi stângi cureaua. 
Şi să-ţi păstrezi zâm-bctul pe buze. 

După un trimestru, trupa mea de la început a devenit o 
echipă., Cercetaşi! Lui Thome", zic gurile rele. Dar „ccrcetaşilor" 
puţin le pasă. Sunt politicoşi, dar pocnesc nemilos şi sunt uniţi 
ca membrii aceluiaşi clan. 

Sunt altfel decât ceilalţi. Oarecum ca nişte călugări- 
soldaţi. Cel puţin cinci zile pe săptămână: week-end-utQe sunt 
în întregime libere. Ne întâlnim uneori cu toţii la bal sau la 
piscină, la pub sau la patinoar, iar când c vorba de încăierai ile 
acelea fără motiv împotriva americanilor şi de partea englezilor, 
împotriva englezilor alături de canadieni, împotriva australienilor 
alături de toată lumea, arătăm că ştim să ieşim din încurcătură. 

A sosit momentul să trecem la o viteză superioară. 

Băieţii au acum destulă încredere în mine ca să considere 
normale hotărârile ieşite din comun pe care le iau şi, pe 
deasupra, să nu tolereze ca cei străini de troop-a noastră, fie şi 
într-un mod timid, să-i pună la. Îndoială re-glementaritatea. 

Li adun pentru un brie/mg i. 


— Astăzi, iepuraşilor, o să trecem la dificultăţi ceva mai 
mari. Nu sunteţi buni de nimic şi nici un caporal italian n-ar vrea 
să vă ia drept auxiliari în grupa lui de luptă. Dar o să încercăm 
totuşi să vă dăm câteva şanse suplimentare de supravieţuire. de 
cumva comandamentul e îndeajuns de smintit ca să-şi închipuie 
că vă poate trimite la război. Tot ce-aţi învăţat să faceţi ziua, o 
să facem acum noaptea. O să dormim ziua, o să luăm m. de 
seară împreună cu restul-regimentului. Apoi veţi avea două ore 
de teorie, după care ne petrecem noaptea afară. 

V-am învăţat să vă orientaţi corect după busolă, ziuji; 
acum o să învăţaţi să faceţi acelaşi lucru noaptea şi v> vă 
orientaţi şi după stele. Abia acum începe adevăratul vostru 
antrenament, pentru că nouă ni se va pretinde sa ne batem mai 
cu seamă noaptea: vom fi paraşutaţi noaptea, în spatele liniilor 
germane. Poate că ne vom vedea puşi în situaţia să ne batem 
de cum vom atinge pămân-tul, şi-atunci Dumnezeu cu mila. Şi 
chiar dacă una ca asta nu ni se va întâmpla, tot vom fi nevoiţi să 
mărşăluim noaptea, ca să ieşim din zona de aterizare. Cele mai 
multe lovituri le vom da în timpul nopţii; ne vom' ascundă prin 
păduri. A trăi noaptea, trebuie să devină a doua voastră natură, 
iar pădurea mediul vostru preferat. 

Vom ataca de preferinţă noaptea. Va trebui să ne 
apropiem cât mai mult de adversar, ca vânătorii de fiare 
sălbatice şi să tragem în el de la o distanţă de la care l-am 
putea atinge chiar şi cu mâna, pentru că nu avem decât arme 
uşoare. De asta v-am învăţat să umblaţi fără să faceţi zgomot, 
să vă camuflaţi până la a vă confunda perfect cu orice fel de 
ambianţă şi să trageţi fără să ochiţi, 1 Expunere concisă cu 
scopul instruirii oamenilor în privinţa misiunii şi a planului de 
luptă. (N.t.) ţinându-vă arma la şold. O să vă antrenati în 
condusul jeepurilor pe timp de noapte, cu farurile stinse, o să vă 
pregătiţi şi-o să daţi foc pe întuneric încărcăturilor voastre 
explozive. 

Şi-o să ne mai obişnuim să ne separăm la un semnal şi să 
ţâşnim în toate direcţiile, ca un stol de potârnichi, ca apoi să ne 
adunăm, la puncte de întâlnire succesive, dinainte fixate, timp 
de trei zile. Pentru asta, trebuie să vă grupaţi în tandemuri, 
după afinități. 

V-am mai spus că e interzis să ne lăsăm ambalaţi în lupte 
prelungite unde, în mod fatal, noi vom fi cei învinşi, deoarece 


adversarul va avea tot timpul să-şi aducă întăriri, pe când noi, 
noi suntem/singuri. Aşa că ne vom vedea siliţi să întrerupem 
lupta brusc şi să dispărem în-tr-o clipă. Cu situaţia asta trebuie 
să vă obişnuiţi. O ştergeţi doi câte doi şi vă repliaţi spre un 
punct de întâlnire ce-ar putea să fie situat la doi, sau zece, sau 
douăzeci de kilometri. Dacă ne regrupăm acolo cu toţii, cu atât 
mai bine. Dacă nu, va exista un alt punct de întâlnire prevăzut 
în altă parte, pentru a doua zi şi un altul, pentru ziua următoare. 

În tot cursul lunii aprilie 1944, am trăit practic ca nişte hoţi 
noptatici. Home guard J-ul şi poliţia ne caută, ca să facă jocul şi 
mai plauzibil. Trăim în mijlocul naturii, dormind ziua, pitiţi în 
vizuini ca nişte viezuri. Noaptea, simulăm atacul unor posturi 
deţinute de englezi, punem false încărcături de dinamită pe 
calea ferată, la macazuri, la gările de triaj şi la aerodroame. 
Nimeni nu ne vede. Nimeni nu ne prinde. Şi niciodată n-avem să 
fim prinşi. 

Armata teritorială britanica (apărarea locală). (N.t.) 

Toţi băieţii au căpătat o mare încredere în ei înşişi. Sunt 
cortvins că într-asta stă singura îndatorire a unui educator: să-şi 
conducă oamenii în aşa fel, încât să se poată lipsi de el, să-l 
renege la nevoie, dacă asta îi poate constrânge la a nu conta 
decât pe singurele lor resurse. Până şi căprioara, care-i toată 
numai gingăşie, îşi alăptează puii până la vremea înţărcatului, 
apoi îi alungă, iz-bindu-i îndelung cu botul: i-a învăţat să pască, 
şi-a îndeplinit misiunea. Aşa că să se descurce singuri. 

Oamenii mei se descurcă foarte bine şi nu sunt nişte 
rumegătoare. Ci o adevărată haită de lupi şi niciunul n-are chef 
să -părăsească haita, iar haita simte prea bine că fiecare dintre 
ei îi este indispensabil. 

Ce-ar face Klein, cel mai bun trăgător cu carabină, fără 
Oppisi, cel mai bun trăgător cu puşcă-mitralieră? Ce-ar face 
amândoi, de n-ar fi Uranga, cel care aruncă grenadele la nişte 
distanţe de. Necrezut, cu precizia lui uimitoare de jucător basc 
de pelotă? 

„Forţa lupului e în haită. Forţa haitei e în lup." Ki-pling a 
scris asta undeva în Cartea junglei. De vreme ce suntem o haită, 
îi învăţ să vâneze ca o haită şi să urle ca o haită: temuta 
infanterie romană era înfricoşată de urletele celților, pionierii 
vestului american de chiotele călăreţilor indieni, trupele nordiste 
de chiuiturile cavaleriei confederaţilor. E o constantă istorică. 


Rebels' yell '-ui sudiştilor m-a sedus dintotdeauna în mod 
deosebit şi. la fiecare atac simulat, toată troop-a urlă ca uh 
singur om: 

— Lep. lep. luu. luu. luu. 

Strigăt născut odată cu omul, iar omul nu se schimbă: O 
trupă care atacă scoțând strigătul ei de război dă fiecăruia 
dintre membrii ei sentimentul că aparţine aceleiaşi falange, 
unice şi invincibile. Urlând, individul se eli- 1 Strigătul 
răzvrătiţilor (amerjc.). 

Bercază de propria lui spaimă şi se linişteşte auzind 
acelaşi strigăt scos de către soţii lui. 

Cât despre tipii „din faţa noastră", cu cât se cred mai 
civilizaţi, mai raţionali şi mai organizaţi, cu atât mai mult 
strigătul acesta de sălbatici îi derutează şi cu atât mai 
vulnerabili devin. Cele câteva secunde ce-i trebuie ca să-şi vină 
în fire, îi sunt în general fatale. Mulţi prizonieri germani mi-o vor 
confirma, atunci când îi voi interoga. 

Apoi îmi mai învăţ troop-a să şi cânte: nu arii imitate după 
lied-urile germane şi care n-au nimic de-a face cu folclorul 
nostru, ci vechi cântece deocheate, moştenite de la armata 
regală şi de la marea armată: Din Piemont când nk-ntorceam, 
Grenadierj.il din Flandra. Pe drumul dinspre Dijon - iar oamenii 
le deprind gustul. 

In pas de 'marş, cu mânecilc suflecate, capul descoperit, 
băieţii mei, cu mersul lor elastic de animale în plină formă, nu, 
după părerea mea, o ţinută mult mai degajată decât trupele 
germane de asalt, caro m-au impresionat odinioară. 

AŞTEPTAREA 

Suntcm în ev u mai bună formă a noastră. Nu ne rămâne 
decât s-o menţinem, în aşteptarea zilei când vom sări „la noi 
acasă". 

Au sosit primele zile ale lui mai şi nu-i nevoie să fii cal 
bătrân de război ca să simţi că ziua cea mare se apropie: în 
timpul manevrelor făcute în sudul ţării, am putut vedea 
parcajele de maşini, depozitele de muniții, concentrările de 
blindate, colcăiala ameţitoare a trupelor americane. Seara, în 
jurul focurilor de tabără, despre asta vorbim. 

Ca tpţi oamenii care-şi cunosc bine meseria şi oamenii mei 
se întreabă dacă vor fi la înălţime. 


— Liniştiţi-vă, nu vă mai văicăriţi atâta! Vă asigur că o s-o 
scoatem foarte bine la capăt încă de la pornire: cei din fața- 
noastră" nu sunt mai buni decât noi şi reacţionează mai încet. 
Dacă m-ar fi silit cineva să vă duc în luptă atunci când ne-am 
cunoscut, m-ar fi mustrat conştiinţa la fel de tare ca şi cum aş fi 
furat tipsia unui orb ori suzeta unui orfan. Astăzi însă, sunt 
liniştit. Vă puteţi lipsi de mine. 

În mijlocul lunii mai 1944. Piima divizie aeropurtată 
britanică cere ca o troop-ă a SAS-ului francez să-i fie afectată 
pentru a-i sluji drept cercetaş dacă ar urma să fie paraşutată în 
Franţa. Troop-a mea e aleasă. 

„Cercetaşiil' mei. Cum e şi lesne de înţeles, se bucură 
fără modestie. Plecăm din Scoţia spre Peterborough, în 
Northamptonshire. 

In ceea ce mă priveşte, voi avea parte de o comandă pe 
care orice locotenent şi-o visează: nu am nici un superior 
ierarhic, în afară de generalul de divizie în persoană! 

Propunerea m-a ispitit din prima clipă, dar cum e vorba 
de-o treabă cu totul specială şi deosebit de periculoasă, mi-am 
consultat toţi oamenii înainte de-a. Da răspunsul. Nimeni n-a 
avut nici o obiecţie. Mi-am dat con-simţământul, dar cu o 
condiţie: dacă regimentul meu ar urma să intre în luptă înaintea 
englezilor, va trebui să fim sculiţi de misiunea noastră pentru a 
ne integra lui. 

Suntem perfect a'ntrenaţi. Fie că e vorba de luptă, de sărit 
noaptea cu paraşuta, de orientare, de camuflaj ori de viclenie, 
de sabotaj sau de transmisiuni, ne avem locul printre cei mai 
buni. 

Până şi la încercările sportive ne situăm în fruntea 
celorlalţi. 

Generalul ţine mult la întrecerile de sâmbăta, când se 
înfruntă campioni din toate regimentele. Când mi-a cerut să-mi 
angajez oamenii, m-am codit oarecum: 

— Oh, ştiţi, domnule general, noi francezii şi sportul. 

— Ce. Mai, Thome, faceţi şi voi un efort! Doar ai şi tu nişte 
băieţi acolo care ştiu să fugă, ori să arunce greutatea. Poate 
chiar şi vreun boxer? / 

— Nu vă pot promite nimic. Am să văd. 

Sâmbăta -următoare, specialiştii ne acordă proba de patru 
sute de metri în persoana lui Eterradossi, un corsi-can destul de 


bine înzestrat, iar proba de o mie cinci sute de metri e luată de 
Gilles Anspach. Sub privirile lor neîncrezătoare, Klein umflă 
toate premiile la tir, iar Jjranga îşi uzvârle grenadele cu douăzeci 
de metri mai departe decât cei mai buni aruncători englezi şi, 
practic, într-un teren limitat cât o batistă de buzunar, cu precizia 
lui dezinvoltă de basc jucător înnăscut de pelotă. Tot el ia şi 
probele de aiuncarca greutăţii, fără să forţeze nota. 

Şi ce-i mai rău, campionul englez divizionar la toate 
categoriile e pentru prima oară făcut KO de mâinile lui Domingo, 
a cărui eleganţă eficace şi* curtoazie sportivă dezlănţuie 
entuziasmul privitorilor. Englezii apreciază cu deosebire arta 
litotei. 

— lar victoriile noastre lipsite de lăudăroşenie le stârnesc 
respectul şi ne menţin situaţia de privilegiați. 

Luna mai ia sfârşit în timp ce noi facem neîntrerupt 
manevre: raiduri simulate după o descindere cu paraşuta pe 
timp de noapte, exerciţii continui de tir, atât ziua, cât şi 
noaptea, marşuri forţate ce-ar stârni protestele până şi-ale celor 
de la infanterie, Inaugurăm un nou material: aşa-numitul leg- 
bag Curată nebunie ce-şi mai pun cercetătorii ăşti'a mintea la 
contribuţie ca să ne complice viaţa! 

E un sac din pânză tare în care intră tot calabalăcul 
nostru, inclusiv armamentul. Conceput ca o cizmă ce s-ar d-> 
după picior, se mulează pe tibia şi stă fixat pe pulpe pun două 
chingi, prinse la rândul lor în două ştifturi. Ştift. Irile sunt şi ele 
legate de un şnur petrecut prin gura sucul J i. Aceasta e legată 
de hamurile paraşutei printr-o f urne de? Ase metri, viril/ă într- 
un buzunăraş de la gura ieg-bag-uiui. ° e 

O întreagă gimnastică! În afară de controlul suspantc-lor 
pe care trebuie să-l faci la deschiderea paraşutei, mai tn-buie. Și 
asta fără să pierzi o secundă, să apuci funia cu ir.: na stingă, 
acolo unde e prinsă de leg-bag şi sa smulgi cu droROta sforicică 
ce trece prin ştifturi. Sacul, eliberat din chinei, se balansează 
atunci, atârnându-ţi ăe mâna stingă. ÎI laşi să lunece binişbr în 
jos, slobozind un motru de frH-gh: e. apoi, cu amândouă mâinile, 
dai drumul la toată frân-ghia 

Dacă manevrezi corect, sacul se balansează la şase metri 
sub tine şi te echilibrează ca un J”st. Noaptea, izbitura lui de 
pământ te avertizează că ţi-a venit rândul, ceea ce e un avantaj 
sigur. 


Dacă nu faci ce trebuie, aterizezi cu Icg-bag-ul încă prins 
de picior şi, cel mai adesea se rupe câte ceva. Dar niciodată 
sacul. Din păcate! 

Inaugurăm şi primul aparat Dakota. Cătarea bună la toate 
a armatei aeriene americane, serveşte la transportul 
pasagerilor, al mărfurilor, la bombardamente, la raidurile de 
recunoaştere şi - de ce nu? 

— La lansarea paraşutiş-tilor. 

Până acum am sărit din avioane englezeşti: Halifax. 
Whitley sau Stirling, din care îţi dai drumul pryitr-o trapă făcută 
în podea. Din Dakota ieşi pe uşă, foarte simplu. Ca totdeauna şi 
aşa cum e şi firesc, cu sar primul, Agăţat de cadrul uşii, cu capul 
pe jumătate scos afară, îl aud prost pe dispatcher, care-mi dă 
ultimele instrucţiuni: 

— Prin urmare când strigi Go, îmi dau drumul la mâini ori 
ce fac? 

— Nu vă osteniţi, domnule. Vă scoateţi în afară piciorul 
drept, cel care are legat de el leg-bag-ul şi să nu vă mai pese de 
nimic. 

Adevărat: de cum mi-am scos afară piciorul cu ba-îa '. 
Vântul mă smulge din carlingă, scutindu-mă să mă mai gn.'! Ila 
ceva. Chiar aşa. Nu mi-a mai păsat de nimic.)! (e «; 1 lucru, r 
mult mai uman decât experienţele mele anterioare. 

Mnntgomery nt-a adunat ca să ne treacă în revistă şi să 
d< i o proclamaţie către trupe, care s-a terminat cu urarea 
clasica: Baftă la vânătoare şi. Noroc!" * 

Aclivitrtea aeriană s-a triplat, noi, care ocupăm lojile din 
faţă, ne putem da seama. Ziua în care vom sări cu paraşuta în 
Franţa, nu-i departe, ne spunem noi. Suntem gata: nici 
surescitaţi, nici temători, un pic îngrijoraţi numai, cum e şi 
firesc; o îngrijorare îndreptăţită, o îngrijorare de oameni serioşi 
cire nu se lasă orbiţi de realitate şi ştiu prea bine că ceea ce vor 
avea de făcut e treabă chibzuită, iar nu o petrecere 
câmpenească. 

Am ales deliberat să facem ceea ce ni se va pretinde să 
facem, ne-am pregătit pentru asta cât mai bine, nu mai. Ivem 
nimic altceva de făcut decât să aşteptăm. 

(N.t) 

Joc 4e cuvinte în france/ă: Bonw ehaxsc ct bonne chance. 

186 


Anunţarea debarcării nu ne * surprinde, Suntcm doar 
miraţi că nu ne-au chemat pe noi cei dintâi. Câteva mici grupe 
din regimentul al doilea au sărit în Bretania în noaptea de 5 spre 
6 iunie, regimentul meu se află tot în Scoţia, pe când prima 
divizie aeropurtată stă în expectativă. 

Când am căpătat certitudinea că nu va interveni în « 
Franţa, cer, aşa cum rămăsese stabilit, să fim alipiţi 
regimentului nostru care, pe la finele lui iunie, se pregăteşte să 
plece din Scoţia spre tabăra secretă de la Fairford, în sud-estul 
Angliei. 

Viaţa într-o tabără secretă e. moralmente vorbind, 
epuizantă: aflu că regimentul al doilea este în întregime în 
Franţa, iar camarazii mei înrolați în rândurile lui au şi murit. 
Atâţia prieteni dragi pe care nu-i voi mai vedea. Regimentul al 
treilea este ţinut în rezervă, 'ân rezerva cui, Doamne iartă-mă? 
"Suntem izolaţi ţie lume, stăm în corturi într-o tabără, fără să 
primim scrisori, fără permisii, fără să facem niciunul din aceste 
exerciţii istovitoare şi indispensabile unei trupe care trebuie 
menţinută în formă. E cazul să fac ceva cu oamenii, să-i abat de 
la gân-durile negre ce-i muncesc, să-i nţâţ degeaba, numai ca t 
să-i ţin treji. Pentru un ofâţer, i> încercarea cea mai de-' ' 
moralizantă din câte se află. 

În Franţa oamenii noştri se bat. lar noi nu ne aflăm printre 
ei, cei mai buni prieteni ai mei şi-au pierdut viaţa, iar noi stăm 
aici degeaba, fără rost. La ce bun atunci toate lunile astea de 
antrenament inuman? Cum să le menţin moralul băieţilor, când 
şi eu gândesc la fel ca ei. lar lipsa de acţiune mă exasperează? 

Nepricepuţii ăia de la statul-major o să ne mai tină încă 
multă vreme la linia de pornire? Nu mai avem' nici o tragere de 
inimă să ne jucăm de-a războiul, cândrăzboiul cel adevărat s-a şi 
dezlănţuit la noi acasă. Machisarzii sunt ucişi, în timp ce 
cunoştinţele noastre le-ar fi salvat viaţa. Convoaie germane se 
îndreaptă probabil spre Normandia, pe când dacă noi am fi fost 
acolo, la faţa locului, n-ar fi trecut. 

Cu fiecare nouă încercare crezi că ai ajuns la limita silei şi 
a incoerenţei, pe când fiece experienţă ulterioară îţi 
demonstrează cât de naiv de optimist ai putut fi: Hope for the 
best, expect the icorst, încă un proverb englezesc cât se poate 
de impregnat de realism lucid: speră că totul va fi cât mai bine, 
dar aşteaptă-te la ce-i mai rău. 


Ce-i mai rău, pentru clipa de faţă, e că ne aflăm aici, 
închişi, legaţi de mâini şi de picioare, neputincioşi, supuşi 
arbitrariului anonim al birocraţilor celor dispreţuiţi. „Ei" ar trebui 
să ştie însă foarte bine că nu poţi ţine în inactivitate la nesfârşit 
nişte tineri pe care i-ai supraantrenat. Mai bine ne-ar fi trimis la 
indiferent ce battle-school, in~ vocând orice pretext, ca măcar 
să avem ce face, ca să ne împiedice să gândim, în loc să ne lase 
să zăcem în lenea asta deprimantă. 

Uşor lucru ca, în tihna confortabilă a unui birou, să jonglezi 
cu nişte matricole, să înfigi steguleţe pe o hartă şi să aduni 
procentajul pierderilor. Oare niciunul din puii ăştia de lele n-a 
călărit un cal nărăvaş, nu şi-a asumat comanda unor soldaţi 
tineri, supraantrenaţi şi nerăbdători? 

După ce un an de zile ai pregătit un cal pentru un concurs 
hipic, îl ţii "pe urmă închis, săptămâni la rând, în-tr-un grajd? Ar 
fi un nonsens, o absurditate. Şi tocmai asta-i situaţia-n care ne 
aflăm noi. După cum nu laşi nici taurul gata de luptă la un loc cu 
ceilalţi, în ultimele zile dinaintea coridei: şi-ar pierde repede şi 
muşchii şi agresivitatea. 

Psihologi de trei parale, va veni oare ziua în care să 
înţelegeţi că psihologia nu se învaţă din cărţi, că sufletul nu se 
poate pune în ecuaţii? Veţi avea vreodată d estul î umilinţă şi 
bun simţ ca să recunoaşteţi că nici noi nu sân-tem altceva decât 
nişte animale abia supei ioare şi aut de uşor de dezorientat, 
încât ctea ce e bun pentru cal şi pentru taur, poate a fortiori să 
nu fie rău nici pentru om? 

— Ei îşi bat joc de noi, domnule locotenent! 

— Nu ştiu dacă ci îşi bat joc de noi, dar voi, voi începeţi să 
mă obosiţi cu văicărelile voastre de babe. Lncepând de mâ'ne 
dimineaţă o să aveţi două ore de educaţiefizică în loc de una, tir 
în restul dimineţii şi trei ore do tactică după-amiaza. Şi încă vă 
mai rămâne destul timp liber ca să vă prăjiţi la soare, să citiţi 
romane şi să faceţi pe stâlpii de cafenea. 

Şi, fiţi liniştiţi, n-o să se sfârşească războiul fără voi * sunt 
şi aşa destule nume de grăbiţi să fie însciise cu litere aurite pe 
monumentele ridicate în cinstea morţilor. 

M-am decis să merg încă şi mai departe: 

— Şi-apoi, nu sunt chiar aşa de sigur c-o să fiţi în stare să 
vă bateţi. Dacă într-o tabără, adică departe de orice pericol, nu 
sunteţi în stare să suportaţi inactivitatea, cum o s-o suportaţi 


când vom fi la război? Înconjuraţi de inamici porniţi! în căutarea 
voastră, o să răcniţi în gura mare, ca aici, că viaţa-i o tâmpenie 
şi că vă pare rău că vă aflaţi unde vă aflaţi? V-aţi pierdut 
răbdarea ca nişte şcolari în ajunul vacanței mari. lar atunci când 
ne vom afla de partea cealaltă, vom fi în plin război. Războiul e 
o meserie şi un lucru serios. Smintiţii şi vorbăreţii nu ies teferi 
din el. E o partidă de şah în care moartea pedepseşte greşelile, 
nu o distracţie. 

Şi dintr-odată mă hotărăsc să-i învăţ pe băieţi să se poarte 
cu sânge rece. Am neglijat un aspect important al educaţiei lor: 
ştiu să arunce destul de bine grenadele, dar ca nişte amatori; 
trebuie să înveţe ku procedeze c; nişte specialişti. 

Utilizarea grenadelor e o excelentă şcoală de self-con-trol; 
există două tehnici, cea a muncitorului mijlociu şi cea a bunului 
meşteşugar. In primul caz, după ce-ai tras inelul de siguranţă, 
arunci grenada numaidecât. Opritorul care blochează percutorul 
îl eliberează. Arcul pe care-l ţinea presat se întinde şi 
propulsează percutorul. Acesta loveşte e amorsa, iar amorsa 
aprinde un fitil care arde timp de cinci secunde. După ce s-a 
terminat fitilul, flacăra acţionează asupra detonatorului, iar 
grenada explodează. Cele cinci secunde sunt esenţiale: îi pot 
îngădui unui adversar încercat să apuce grenada şi să ţi-o 
azvârle îndărăt. Situaţie fără scăpare! 

Al doilea procedeu te obligă să-ţi asumi un risc calculat: 
laşi percutorul să izbească amorsa şi numeri, liniştit, până la 
patru, înainte de-a azvârli jucăria. Şi-a (unci explozia se produce 
la sfârşitul traiectoriei sau chiar în clipa "când atinge solul; iar 
adversarul nu mai are nici o şansă. 

E o metodă care cere mult sângej'ece, multă experienţă şi 
multă îndemânare: de fapt, îţi pui viaţa în joc pentru o 
nenorocită de secundă. Grenada va fi totdeauna arma mea 
preferată: riscând eu însumi totdeauna, mi se va părea că-i dau 
o şansăadversarului. Eram cinstit? Să fi fost vorba de alegerea 
unui romantic întârziat sau de slăbiciunea unui chinuit, care nu 
vrea să aibă conştiinţa încărcată? Nici până azi n-am izbutit să 
lămuresc chestiunea. 

Timp de trei zile, băieţii cârtesc. Nu cruţ pe nimeni: 

— V-am spus să numărați liniştit până la patru, ca şi mine. 
lar voi, de cele mai multe ori când ajungeţi la trei. 


Aţi şi făcut vânt grenadei. Vă arde mâinile? Prin urmare 
ăştia-mi sInteţi, voi, care vă închipuiţi că de voi depinde soarta 
războiului? Vă ţâţâie fundul, nu-i aşa? 

Nu sunt obişnuiţi să-i consider nişte copii, nici să-i umilesc. 
Şi-mi poartă pică. Citesc în privirile lor ca într-o carte deschisă: 
ticălosule. Şi npi care te credeam altfel decât ceilalţi. Şi unde 
mai pui că ţineam la tine. Da' ştiu că ne-ai dus cu purtarea ta de 
frate mai mare şi iubitor! Numai că rolul meu nu presupune să 
mă bucur de afecțiunea lor. In vreme ce-şi rumegă mirarea plină 
de dbrinţe de răzbunare şi mânie înăbuşită, nu se gândesc la 
altceva. E un fel ca oricare altul de a le umple mintea şi de-a le 
abate atenţia de la gândurile lor negre. 

În a patra zi, s-au obişnuit cu riscurile jocului celui nou şi, 
în sfârşit, îi văd destinşi: glumele încep binişor să ia locul 
mutismului îndărătnic. 

— Oh, oh, Pantalacci! Ce-ar fi să numeri în gând? Dacă 
numeri cu glas tare, sărim cu toţii în aer până ajungi tu la patru! 
Încetul cu încetul atmosfera se dezgheaţă. Înainte de 
sâârşitul făptămânii, raporturile dintre noi au redevenit normale. 

Au înţeles cu toţii ce-am vrut să fac şi nu-mi poartă pică. 

— O partidă de luptă, domnule locotenent? E-Philippe 
Dubosc. Obişnuim să ne luăm la trântă după regulile luptei 
ţărăneşti, ori de câte ori unuia dintre noi îi vine chef. În ciuda 
tinereţii lui, e singurul care-mi ţine piept la jocul ăsta. E cea mai 
bună dovadă că lucrurile au intrat în normal şi că din nou le pot 
vorbi deschis băieţilor mei. 

— Ei, bandă de ticăloşi, aţi terminat cu mutrele voastre 
acre? Barem aţi învăţat o figură nouă, pe care-o ştiaţi prost. 
Acuma sunteţi siguri că grenada aruncată de voi n-o să vă pice 
pe cap ca un bumerang, ceea ce ar fi, trebui-să recunoaşteţi, un 
fel cu totul idiot de a-ţi pierde viaţa. 

Şi nu mai începeţi să vă faceţi iar gânduri negre. Sin-tem 
într-o tabără secretă de-o lună de zile. Pe undeva, trebuie să se 
fi produs vreo greşeală, asta-i sigur, dar simplul fapt că suntem 
ţinuţi aici dovedeşte 'cu prisosinţă că o să plecăm foarte repede, 
altfel ne-ar fi lăsat în permisie. 

Eu unul mă prind cu cine vrea: o să plecăm ia viitoarea 
lună plină. Asta înseamnă că nu mai avem de aşteptat decât o 
săptămână. O să profitaţi câe timpul ăsta ca să învăţaţi să vă 
echilibraţi bine raniţele. Şi nu uitaţi muniţia pentru armele 


ipdividuale. Cât priveşte plasticul, zece ki-logi ame sunt de-ajuns 
pentru fiecare. O să avem de zece ori mai mult în containerele 
care vor fi paraşutate odată cu noi şi, la nevoie, ni se vor 
paraşuta tone, mai târziu. 

Nu luaţi i'aţii concentrate decât pentru patru zile. Doar n-o 
s-avcm cine ştie ce mare nevoie de ele în Franţa. Altminteri 
degeaba mi-am pierdut timpul să vă învăţ să pescuiţi păstrăvi 
cu mâna goală şi să puneţi capcane! 

Gata. Descurcaţi-vă singuri în săptăraîna care'vine. Ca şi 
cum aţi repeta la un examen. Şi nu uitaţi prinsoarea mea: 
plecarea la viitoarea lună plină. 

Din fericire pentru ei. Niciunul n-a pariat împotriva,! Ar fi 
pierdut. 

E lună plină şi iată că pe 3 august 1944, după-amiaza. Mi 
se spune că în aceeaşi noapte eu şi troop-a mea vom fi 
paraşutaţi în Bretania. 

Împreună cu ofiţerii ne ducem să luăm hărţile necesare şi 
distribuim câte una fiecăruia dintre oameni. 

Briefing-ul de la punctul de comandă n-a ţinut mai mult de 
zece minute: americanii încep să se desprindă de plajele unde 
au debarcat şi. După spărtura efectuată la 

Saint-Lo, vor progresa spre vest. Noi vom sări în Finistersj 
ca să punem cât mai multe bete în roate unităţilor germane 
care ţin Bretania şi să facilităm înaintarea yankeilor. Sân-tem 
primii din regimentul nostru care plecăm şi vestea s-a răspândit 
înainte de-a apuca eu să dau ultimele instruc-ţiunii. Klein, 
adjunctul meu, vine la mine în cort. 

— Sunt afară doi ţipi care vor să vă vadă, domnule 
locotenent. 

— Îi cunoşti? 

— Nu, domnule locotenent. Cred că fac parte din secţia de 
sabotaj a regimentului. 

— Bine dar. A fost dizolvată săptămâna trecută. 

— Păi tocmai asta i-a adus şi pe ei. 

— la zi, Klein, mă iei drept un caraghios? + - Oh, domnule 
locotenent. 

— Tipii ăştia, pe care zici că nu-i cunoşti, pari a şti foarte 
bine de unde vin şi, culmea, mai ştii şi ce vor. Aşa că ce vor? 

— Nu vreţi să-i primiţi? Arată bine, o să vedeţi. 

— Zi-le să intre. 


— Caporal-şef Le Nabour. Respectele mele, domnule 
locotenent. E 

— Paraşutist Guichard. Aă. 

Le Nabour, un breton cu părul blond-roşcat şi cu faţa 
presărată de pistrui, are misiunea să vorbească. Am reputaţia 
că nu mă-ntind la vorbă cu străinii şi se simte intimidat. 

— lată ce-i, domnule locotenent. la aer în piept şi se- 
azvârle în apă: 

— Secţia de sabotaj a fost dizolvată şi, de-atunci, căutăm 
să ne lipim şi noi undeva, Guy Guichard şi cu mine. Am vrea să 
venim la dumneavoastră. Suntem specialişti în sabotaj. lar 
eâTsunt breton. Am auzit că plecaţi în Bretania. Vreţi să ne 
luaţi? Mai sunt şi infirmier. 

— Misiune speciala 

Băiatul e simpatic şi nu umblă cu ocolişuri. Mi-a plăcut de 
cum l-am văzut. Celălalt mi se pare prea tânăr: abia dacă are 
optsprezece ani. Şi nu i-am instruit eu. Totdeauna e riscant să 
introduci recruți într-o echipă bine rodată, în ajunul meciului: 
înseamnă să le întinzi mâna celor care. Vor să te bată şi să 
deschizi larg uşa dezordinii. 

— Luaţi-ne, domnule locotenent. E mult de când vrem să 
venim în troop-a dumneavoastră. Ştim cum merge. Darnu ni s- 
a dat voie. 

— Dumneata, Le Nabour, de acord. Te iau în stick-ul meu 
dacă vrei. Dar doi nou-yeniţi deodată, n-ar fi rezonabil. Guichard 
să se ducă pe la sublocotenenţii mei. Dacă cineva vrea să-l ia, n- 
am nimic contra. 

Andre Le Nabour insistă: 

— Guy şi cu mine, domnule locotenent, nu facem decât 
una. Suntem împreună încă din Algeria, am dezertat amândoi 
din primul RCP”, ca să venim în Anglia. Şi pe dumneavoastră v- 
am ales. 

— Asta-i bună, acum! M-aţi ales! Aţi ales_aşa cum pui 
ochii pe-un căţel care-ţi place. Vreţi cumva "să dau din coadă şi 
să latru de bucurie? 

— Domnule locotenent, nu voiam să. 

— OK. Dacă e de-acord Klein, vă iau pe-amândoi. O să 
săriţi pe locul doi şi trei, imediat după mine. Îi ştiţi pe băieţii din 
stick-ul meu? 


— Bineînţeles, domnule locotenent, ei ne-au zis să venim 
să vă vedem. 

— Dacă înţeleg eu bine, e vorba de-o conspirație. 

— Oh! 

F - OK! Duceţi-vă la ei. Echipaţi-vă exact ca şi ei. Doica: 
voastră, Kien, o să se ocupe de amănunte. Pornim la noapte, la 
ora 10. 

' Regiment de chasseurs parachutistes: regiment de 
vfnătorf paraşutişti. Avea baza la Fez şi era de coloratură petain- 
istă. (N.a.) 

Mulţumim, domnule locotenent, pentru încrederea 
acordată. 

__Şi faceţi în aşa fel ca să nu regret. 

Mă uit la ei cum pleacă. Cei doi băieţi par încântați. _ 

3 august 1944, ora 10 noaptea, ziua noastră cea mare. li 
trec în revistă pentru ultima oară pe cei din troop. 

— Aşa. Aşa. Ceea cc-aştepţi, până la urmă tot soseşte. 
Ştiţi cu toţii ce-avem de făcut. Slick-numărul unu sare cel mai la 
sud, împreună cu mine, în regiunea Plougastcl-Daoulas; celelalte 
trei se eşalonează spre nord. Fiecare stick vânează pe contul lui. 
Ne vom regrupa, după ce luăm legătura prin radio, ca să ne 
ajutăm unii pe alţii. 

Amintiţi-vă de ce-aţi învăţat, puneţi în practică şi nu uitaţi 
că războiul nu-i o plimbare la ţară. Războiul vesel, în dantele, nu 
există decât la cinema. O să fiţi hăcuiţi, Bate-ţi-vă ca nişte câini. 
M-am bătut laolaltă cu voi în pub-uri, de câte ori a fost cazul şi 
n-am plecat niciodată cu coada între picioare. Ceilalţi au cedat 
întotdeauna pentru că noi eram dărzi, ca o singură haită. Bătaia, 
când calităţile tehnice sunt egale, e o chestiune de înverşunare. 
Bateţi-vă din rărunchi, şi-atunci vine clipa când adcere îndurare. 
Când o să v-ajungă până peste cap şi-o să fiţi ispitiţi să lăsaţi 
treaba baltă, adversarul vostru, dacă v-aţi bătut din toată inima, 
c în aceeaşi stare ca şi voi. Învingătorul e totdeauna acela care 
găseşte, în ultima secundă, un ultim strop de curaj. 

Sper că şi la voi ca şi la mine, fricometrul e la zero; mai 
rău o să fie când ne dăm drumul pe uşă. Pe urmă, totul merge 
de la sine. La revedere, iepuraşilor. Şi baftă! 

La dispoziţia şefilor de stick. 

Fiecare stick se îndreaptă tăcut spre avionul care-l va 
transporta. 


Pun la punct împreună cu pilotul nostru ultimele ama, 
nunte ale paraşutărâi. Zburăm la azimutul de două suit cincizeci 
de grade. Eu voi sări primul, iar adjunctul mr ultimul. Ajunşi la 
sol, va trebui să ne îndreptăm unul spr,. Celălalt şi să-i 
recuperăm treptat pe oameni, care vor trebui să rămână exact 
pe locul unde au căzut. 

Uşile sunt zăvorite, ne aşezăm în două şiruri paralele pe 
banchetele aflate de-a lungul fuselajului. Ne întoarcem 
„acasă".,. 

Pârlea a patra 

A SOSIT CLIPA SA LUPTĂM PE VIAŢĂ ŞI PE MOARTE 

LUPILOR LI S-A DAT DRUMUL 

Punct fix. Decolare. Zburăm. 

Ca să mai încălzească atmosfera - ăsta-i adevărul - câţiva 
glumeţi pornesc să intoneze un cânlcc sinistru: Când eşti gata 
de sărit/Aminteşte-ţi, uite-aşa, /Cam ce s-ar putea-n-tâmpâa: 
[Umbrela nu s-a deschis. /lară tu te prăbuşeşti/Fluturi ca o torţă- 
n vânt/Şi-apoi păs câe mai trăieşti/Cazi ca piatra la pământ." 

Corul urmează, fără convingere, apoi dă chix,.» şi-n locul 
încercării nereuşite se aud şuşotelile conversaţiei, în sfârşit, pot 
şi cu să dorm. 

— Aţi dormit bine, domnule? Dispecerul îmi întinde un 
termos cu ceai. 

— Binişor, mulţumesc. 

e Vom zbura peste DZI în zece minute, domnule. 

— OK. 

Îmi potrivesc hamurile şi-mi pfind leg-bag-ul de picior. 
Oamenii fac la fel. 

— Siick numărul una. Gata? 

— Gata, domnule locotenent! 

— OK. Dacă vă trage inima, n-aveţi decât să trageţi o 
duşcă de whisky. Lăsaţi sticla să circule. Pentru asta am păstrat- 
o. La sol, dacă totul e-n regulă, aşteptaţi ca de obicei să fiţi 
recuperaţi de Klein şi de mine. Dar pregătiDrapping zone, zona 
de paraşutare. (N.a. rţi-vă armele înainte de-a vă pături 
paraşuta. Dacă nu-i în regulă, împrăştiaţi-vă mai întâi câte doi, 
unde vedeţi cu ochiipg urmă vă luaţi direcţia bună şi ne 
întâânim în cursul zilei la primul loc fixat. Chiar dacă treaba stă 
al naibii de prost şi tot trebuie să ne-ntâlnim cu toţii pesta trei 
zile. Pe curând. 


Nu cunosc Bretania, care defilează sub mine. 

Un clar de lu'nă desăvârşit luminează peisajul; ceea ce 
văd aduce doar pe departe cu hărţile cercetate de mine în 
cursul după-amiezii, dar e firesc: nici un fel de lumină care să 
îngăduie reperarea unui oraş şi să te situezi în raport cu el. 

— Gol 

Am trecut de uşă şi sunt smuls la orizontală, îmi închipui 
că sunt pe" burtă şi privirea îmi e atrasă de un cerc galben- 
oranj. Un proiector al antiaerienei dat la mic.' Doamne, sunt 
pierdut! Paraşuta se deschide. De fapt eram pe spate şi mă 
uitam la lună. 

Dacă nervii îmi joacă feste înainte de-a ajunge pe pă- 
mănt, halal războinic am să mai fiu! 

Efectuez automat toate manevrele ca să dau drumul leg- 
bag-ului şi aterizez printre ferigi, în picioare, fără zgomot, fără 
izbitură: e pentru prima oară în viaţă când n-am fost nevoit să 
fac o-tumbă. 

Îmi scot hamurile şi-mi pun lucrurile grămadă. 

O privire spre busolă, ca să-mi dau scama de azimutul 
zborului şi, cu carabina subsuoară, pornesc în căutarea lui Klein. 

— Le Nabour? 

— Da, domnule locotenent! 

— OK, stai aici. L-ai văzut pe Guichard? 

— A deviat spre sud, l-am văzut aterizând de cealaltă 
parte a vâlcelii ăsteia. 

— Bine, mă duc să văd. Urcă spre Klein, în locul meu. 
Unghiul de mers: două sute cincizeci de grade. 

Recuperarea lui Guichard îmi < ia un sfert de oră. Ne 
întoarcem la locul unde mi-am lăsat echipamentul, îl lasă şi el 
pe-al lui şi pornim în căutarea celorlalţi. 

— Dumneata eşti, Klein? 

— Da, domnule locotenent. Toată lumea e OK în afară de 
Philippe Dubosc: avea puşca mitralieră la el şi a aterizat fără să 
poată da drumul la leg-bag, iar puşca mitralieră i-a rupt piciorul. 
Bruand şi Bellon sunt lângă el. 

— Mă duc să-i văd. Adună-i pe ceilalţi, luaţi-vă raniţele şi 
paraşutele şi veniţi la noi. 

Philippe plânge de furie şi scrâşneşte din dinţi. Ceilalţi vin 
şi ei: foarte departe, la est, se aud câinii lătrând. 


— OK toată lumea? Nu ştiu deloc unde ne aflăm şi e 
imposibil, noaptea, să stabilesc coordonatele corect, în orice 
caz, suntem în plină câmpie. Inutil să rătăcim orbeşte. Am să-i 
fac o injecție cu morfină lui Dubosc, iar voi să vă instalaţi în 
formaţie de protecţie circulară, la treizeci de metri de el. 

Briguet, eşti servantul numărul doi la puşca mitralieră, 
aşază-te în poziţie de tragere cu faţa spre sud şi acope-ră-mă, 
mă duc în recunoaştere în direcţia asta. Klein, preiei comanda 
până la întoarcerea mea. 

— Bine, domnule locotenent. Şi dispar în noapte. 

După o jumătate de oră-de mers, nu sunt cu nimic mai 
dumirit: tufişuri, garduri vii, ogoare, drumeaguri desfundate, 
lande pline de "drobiţă. Nimic ieşit din comun în peisaj care să-ţi 
îngăduie să te orientezi. 

Dacă pilotul a procedat corect, ar trebui să fim, în 
principiu, la nord-vest de Daoulas. Dar unde, exact? 

Nici un zgomot de nici un fel, în afară de strigatul 
huhurezilor. Care se aude din locuri fixe. Aşadar nimeni nu-i 
stinghereşte, aşadar nimeni nu ne caută. Până acum, lucrurile 
nu stau prea rău, cum spunea un paraşutist care cădea cu 
pânza paraşutei „în torţă" (nedesfăcută), în timp ce trecea prin 
dreptul unei ferestre de la primul etaj. 

Inutil să-mi prelungesc plimbarea, mai bine să mă întorc şi 
să-i liniştesc pe băieţi. 

— Halt | 

— OK. Bine, Bellon, m-ai reperat de la zece metri, de-ar fi 
fost un friţ, n-ar fi avut nici o scăpare. Şi-ai rămas foarte calm. 

— Aţi răcnit destul la mine în Scoţia, domnule locotenent 
şi m-aţi tras în tărbacă de câte ori a fost nevoie, ca acum să fiu 
în stare să mă camuflez şi să tac. 

— Bine. Adună-ţi camarazii şi adă-i la mine. 

— Toată lumea prezentă? 

— Toată lumea! 

— Cum se simte Philippe? 

— Le Nabour i-a pus aţele. Doarme. 

— Bine. Încercaţi şi voi să dormiţi. Nu vă desfaceţi sacii de 
dormit. Inveliţi-vă în paraşute şi puneţi-vă o grenadă la 
îndemână, în cască. Eu o să stau primul de veghe. 

— Nu mi-e somn, domnule locotenent, pot să vă ţin 
tovărăşie? 


Şi Lucien Klein se aşează lângă mine în ferigile care ne 
ascund. Chiar în faţa noastră, un gard viu dă ocol unei ridicături 
de pământ care domină un drumeag. 

— Chiar nu ştiţi unde ne aflăm, domnule locotenent? 

— În orice caz, nu foarte exact. Trebuie să aşteptăm ziua 
ca să fixăm coordonatele. Ce e sigur e că n-am fost reperaţi: 
huhurezii nu şi-au schimbat nici locul, nici felul de-a striga şi nu 
s-aude nici un zgomot de camion ori de alt vehicul. Nemţii, aşa 
cum îi cunosc eu, n-au cum să fie prea doritori să pornească în 
căutarea unor ţipi în plină noapte, într-un ţinut împădurit şi 
întretăiat, ca ăsta, de garduri vii şi drumuri desfundate. Valea de 
unde l-am luat pe Guichard mai adineauri e orientată est-vest; 
pare a corespunde unui accident de pe hartă şi. În caaul ăsta. 
Am fi cam la vreo doi-trci kilometri nord-nord-vest de Daouâas. 
Dar cum nu e destulă lumină ca să verific detaliile topografice, 
nu mi-aş pune nădragii la bătaie pe ipoteza asta. 

— Auziţi, domnule locotenent? 

— Da. Lătrat de câini. Sunt şi oameni cu ei. Foarte liniştit, 
Klein a îngenuncheat în spatele ridicăturii de pământ, cu 
carabina pusă în faţa lui. 

— Doi câini, domnule locotenent. Câini de vânătoare. Sunt 
şi doi ţipi cu ei. Pe cât se pare, nu sunt înarmaţi. 

Paulus şi Le Nabour ni s-au alăturat pe tăcute. Cei doi 
câini se apropie, urmaţi foarte de-aproape de oamenii care 
vorbesc cu glas tare. Nu-i o germană clasică., dar e guturală. 

— Ja. Ja. 

— Friţi, domnule locotenent. 

— Nu care cumva să tragi! Lasă dinii să treacă şi 
pregăteşte-te să le sari în spinare tipilor. 

Ne-am lipit de gardul viu gata să ne năpustim pe drumul 
pe care-l dominăm cu un metru. Câinii trec, fără ca măcar să 
adulmece. 

Cei doi oameni, înspăimântați, se pomenesc la pământ. 
Ţintuiţi de patru sălbatici. 

— Nann. Nann. 

Le Nabour izbucnește în râs. 

— Sunt bretoni, domnule locotenent. Da, în bretonă se « 
"zice ja, ca în nemţească, asta ne-a înşelat. Dar nann înseamnă 
nu şi numai în celtă. 

Ne ridicăm victimele, care acum vorbesc în franceză. 


— Paraşutişti francezi. Doamne şi inie! Doamne sfinte! Și 
se pun pe sporovăit. 

— Pai vă căutam! 

— Pe noi?! 

— Da. Am auzit avionul, pe urmă câinii au început să latre. 
Ne-am gândit că poate vă putem ajuta. Sunt aproape două 
ceasuri de când am plecat de la fermă. Şi-acum, când ne- 
ntorceam. Hop.' da ştiu că pocniţi, nu glumă, mă băieţi! 

— Şi-i departe ferma dumitale? * - La o jumătate de ceas 
de-aici. 

— Care-i localitatea cea mai apropiată? * - Daoulas. 

— La câţi kilometri? * - Vreo doi-trei. 

— Şi nemţii? 

— Mai ales. La Daoulas. 

— Mulţi? 

— Greu de spus. O sută, o sută douăzeci la 
Kommandantur. Şi mulţi care se duc şi vin în timpul zilei. 

— Credeţi că sunt alertaţi? 

— Se prea poate. Da' noaptea le ţâţâie fundu'. Nu-şi scot 
niciodată nasul afară, doar pe străzile târgului, imediat după ora 
când nu mai e voie să circuli. Noi, facem ' mereu braconaj 
noaptea, niciodată n-am dat de ei. Şi-apoi, ca să vă găsească ei 
pe voi. Noi, e altceva, suntem din partea locului, ştiam cam pe 
unde-aţi putea fi. Şi-aşa, şi-am umblat două ceasuri de pomană! 
Aşa că nemţii. Dar veniţi acasă, se lasă răcoarea odată cu rouă. 

— Suntem mai bine de doisprezece. 

— E loc destul. 

— Şi mai am şi-un băiat care şi-a rupt piciorul 

— O să-l culcăm. 

— Ferma dumitale e izoiată? 

— Da, aproape ascunsă în pădure, nicioc. Aia nu s-abate 
nimeni pe-acolo. 

— Nici nemti? 

— Uneori, în timpul zilei, câte doi-trei care caută ouă şi 
vreo găină de cumpărat. Le vindem şi noi una, alta, ca să 
scăpăm de ei. 

— Drumul care trece pe lângă fermă e important? 

— Nu. Drumul asfaltat e la un kilometru. Pe la noi trece 
doar un drumeag mărginit de taluzuri şi garduri de mărăcini, ca 
aici. 


— Klein, găseşte un loc unde să ascunzi paraşutele şi leg- 
bag-urile. 

— S-a şi făcut, domnule locotenent. Dacă vreţi să veniţi să 
vedeţi ascunzătoarea. 

— Mai e şi containerul cu exploziv. O să-l ducem la fermă 
şi-o să-l vârâm într-un ungher uşor reperabil. Pentru noi. 

Dubosc a fost pus pe o brancardă improvizată. Şi la drum. 

Luna s-a ascuns, în şir câte unul, îi urmăm pe ţărani, care 
într-o jumătate de oră ne duc la casa lor. 

— Soldaţi francezi. Soldaţi francezi. 

Femeilor care se ocupă de noi nu le vine să-şi creadă 
ochilor. 

— Paraşutişti. Doamne sfinte.'. O, Doamne sfinte.'. Ne 
aduc lapte, cidru, rachiu, la masa lungă, comună, la care ne-am 
aşezat cu toţii, în afară de cei doi băieţi puşi de mine de pază 
afară, în curte. 

— Aveţi un loc liniştit în afara casei, unde să-l instajăm pe 
rănit? 

— Dar. Într-o odaie, aici. 

— Nu. Nu în casă. 

— De ce nu? / 

Şi femeile mă cercetează neîncrezătoare, neliniştite şi 
aproape supărate. 

— Închipuiţi-vă ce-i mai Tău. Că nemţii o să ne caute tn 
timpul zilei, că vin aici şi dau de băiatul ăsta. Puțin probabil, 
sunt de acord, dar să presupunem că aşa ar fi. Dacă dau de el în 
casă, veţi fi arestaţi cu toţii. Şi n-aţi avea nici o scuză. Dacă e 
afară, aţi putea, barem, să spuneţi că nu ştiţi nimic, că s-a târât 
singur până acolo. Riscaţi mult ajutmdu-ne şi nu trebuie să-l 
ispitim pe diavol. Până la sfârşitul zilei, găsesc eu o soluţie. Dar 
pentru moment e nevoie să-l ascundem afară. 

— Ar fi şura cu f în. 

— Foarte bine, să mergem împreună să vedem. Philippe 
continuă să moţăie când -îl instalăm în fân. În clipa asta n-are 
dureri, dar va trebui foarte repede să-i găsim un doctor şi o 
ascunzătoare sigură. 

Regăsim cu deliciu gustul pâinii franceze şi-al slăninei 
fripte în felii groase, incomparabil mai bună decât bacon-ul 
englezesc. 

Paulus, care e din Ardeni, îmi face cu ochiul şi zâm-beşte: 


— Ca pe la noi, domnule locotenent. S-a luminat aproape 
de-a binelea. 

— Organizarea e lucrul de căpetenie, cum zicea una din 
micuţele mele camarade englezoaice al cărei apartament era un 
adevărat souk. 

— O cunoaştem şi noi, domnule locotenent? 

— Nu despre asta-i vorba acum. Dar de organizat trebuie 
să ne organizăm. 

— Klein, postează stick-ul jur-împrejurul fermei, în poziţie 
de protecţie. Fiecare să doarmă cât măi mult. Numai cei doi de 
pază să stea treji şi să fie schimbaţi din două în două ore. Mă 
duc în recunoaştere pe lângă Daoulas. Cât timp lipsesc cu, 
preiei comanda. Spei să nu se întâmple nimic. Ducă lotuşi nemţii 
ş * apropie. Vei cin ţări singur situaţi». Eu însă nu văd decât 
două ipoteze: ori e vorba de vreo trei-patru inşi care vor să se 
aprovizioneze, şi-atunci îi puteţi neutraliza, ori de-o trupă 
organizată care ne caută, şi-atunei îi ucideţi. Sunt categoric 
numai într-o singură privinţă: nu angajaţi lupta decât dacă 
sunteţi absolut siguri că-i lichidaţi pe toţi. Dacă aveţi o cât de 
mică îndoială în legătură cu asta, ştergeţi-o prin pădure, şi-l luaţi 
şi pe Philippe cu voi. Şi-atunci ne întâl-nim mâine, la cea dinţii 
întâlnire fixată ieri, la Fairford. E exact aici. pe hărţile voastre. 

Îi las pe băieţi să memorizeze punctul de raliere, apoi 
continui; 

— Dacă mi se întâmpâă un accident şi nici în a treia zi n- 
am venit la cea de-a treia întâlnire, vă duceţi la locotenentul 
Anspach sau la căpitanul Sicaud. Dar fiţi liniştiţi, am de gând să 
mă întorc înainte de vremea prânzuiui. Era să uit. Le Nebour, la 
ora zece să-i mai faci o injecție cu morfină lui Dubosc. lar dacă 
răcneşte că-i e foame, să-i spui din partea mea că n-are voie 
decât să bea o cană cu lapte, asta-i tot! 

De veţi fi nevoiţi să vă bateţi, agăţaţi-i pe friţi cât mai 
departe de fermă. Oamenii ăştia s-au purtat frumos cu noi, aşa 
că-i cazul să le dăm posibilitatea să jure că nu ne-au văzut în 
viaţa lor. Probabil că nici asta nu-i va salva, dar e singura lor 
şansă şi trebuie să le-o dam. 

După ce băieţii se instalează în poziţie de apărare afară, 
mu informez pe lângă fermieri: 

— Există membri ai Rezistenței prin regiune? 


— Se spune că ar fi un machi pe la Brasparts. Asta ar face 
cam douăzeci de kilometzi în linie dreaptă, dar&c-aici, pe la noi, 
nu-i nimic organizat. Din lipsă de arme? 206 

_ Nu cunoaşteţi pe nimeni., vreun fost ofiţer ori un ofiţer la 
pensie cunoscut ca ostil nemților, dar care să nu fi avut 
niciodată necazuri cu ei? 

— A, ba da., Amiralul! 

— Amiralul? 

— Da! Amiralul de Boisangers. 

— Unde locuieşte? 

— La Daoulas. 

— Chiar în oraş? 

— Nu, conacul e ceva mai la marginea oraşului. 

— Mă poate duce unul din voi acolo, înainte de-a se 
lumina de-a binelea? 

— Nimic mai uşor. Când poftiţi. 

— Chiar acum. 

LIMITA POSIBILITĂŢILOR 

Pe la ora şase dimineaţa, călăuza mea mă lasă la poarta 
proprietăţii Boisangers. Un portic breton de granit vesteşte 
conacul, Bătrâna care vine să-mi deschidă mă priveşte fără 
bunăvoință. Mă ia probabil drept un neamt. 

— Doamnă, aş dori. 

Imi trânteşte uşa-n nas. Dar mi-am pus cizma de-a lungul 
uşciorului. Nu-i zăresc decât ochii mânioşi care-mi aruncă priviri 
ucigătoare prin deschizătură. 

— Doamnă, sunt francez. Aş dori să-l văd pe amiral. 

— Francez. Francez. Cum adică, francez? Domnule! 
Domnule! 

Şi-o ia la fugă, bodogănind. Pătrund în hol şi închid grijuliu 
uşa cu cheia, După două minute am în faţa ochilor un domn bă- 
trân şi furios: păr alb, sprâncene albe, barbă albă, pare cât se 
poate de şubred în halatul uzat, dar ochii îi aruncă foe şi pară. 

— Nu vreau să am de-a face cu dumneata, domnule, ieşi 
afară! 

— Dar, domnule, sunt francez! 

— Cum? 

— Dezolat că vă deranjez, domnule: locotenent Thome', 
regimentul 2 vânători paraşulişti. 

— Cum? Eşti fz'ancez! Imposibil. Imposibil |! 


— Ba "da. Şi-aş dori să stau de vorbă cu amiralul de 
Boisangers. 

— Eu sunt! 

— Vă prezint respectele mele, domnule amiral. 

— Dar. Dar. Eşti cu-adevărat ofiţer francez? 

— Aşa cred, domnule amiral. Am aterziat în noaptea asta 
şi un fermier m-a adus până aici. 

Bătrânul domn vine spre mine şi mă cuprinde pe după 
umeri. 

— Un ofiţer francez. În sfârşit! Ah, drăguţule. Dumneata 
nu poţi înţelege. 

Ne zâmbim. 

— Îmi pare rău că v-am sculat la ora asta şi vă rog să mă 
iertati, dar n-aveam încotro. 

— Slujnica te-a luat drept neamt! Uniformele de camuflaj 
cam seamnă între ele. Şi eu am făcut aceeaşi greşeală. 

— Nimic grav, domnule amiral, eu sunt de vină. Dacă aş fi 
avut cască, aţi fi văzut că nu-i germană, dar nu suport casca. 

— Un ofiţer francez. Un ofiţer francez. Un parasu-tist.' Nu 
mai credeam că apuc să vă văd. la loc, locote” nente, o să luăm 
micul dejun împreună. O să-mi poves- 

— Cu dragă inimă, domnule amiral, dar, dacă nu cumva 
abuzez de ospitalitatea dumneavoastră, aş vrea ca mai întâi să 
mă rad. Câtă vreme nu sunt ras, n-am mintea limpede. Cel puţin 
aşa mi se pare mie. E ca prima ţigară de dimineaţă, pentru unii. 

Slujnica cea bătrână s-a ivit iar. Neîncrezătoare, îmi pipăie 
vesta de paraşutist. li întind carabina. 

— Vreţi să fiţi bună s-o puneţi într-un colţ? Nu vă fie 
teamă, nu-i încărcată. 

Îmi desprind cele două grenade de la centiron şi le aşez cu 
sfinţenie pe o măsuţă, lângă binoclu. 

— Nu vă deranjaţi pentru mine, un lighean cu apă rece e 
de-ajuns. 

Bătrână o ia înaintea mea spre baie, ducând un cofer cu 
apă caldă. 

Uimitor cum te secătuieşte o aterizare pe timp de noapte. 
Spălat, ras, înviorat, sunt gata să încep o nouă zi. Inainte, mă 
aflam în timpul nopţii de ieri. 

— la loc, locotenente, vom dejuna numaidecât. 


Cafeaua cu lapte abureşte în ceşti, pâinea albă şi bucata 
de unt auriu luminează masa de stejar, soarele străluceşte în 
vasele de aranja de-pe bufet: un Vermeer în Bre-tania! Totul e 
atât de liniştit şi de senin încât, pentru o clipă, îmi vine greu să 
cred că mă aflu aici ca să iau parte la război. 

— E foarte simplu, domnule amiral, oamenii mei sunt 
ascunşi la doi kilometri de aici. Unul are un picior rupt. 

— Va fi îngrijit aici, una din fiicele mele e infirmieră. 

— Mulţumesc. Mai poate aştepta un pic, i s-a făcut o 
injecție cu morfină şi i s-au pus aţele. Misiunea noastră e să le 
facem viaţa imposibilă nemților, dar n-am nici un fel de 
informaţii cu privire la dispozitivele lor locale. Dumneavoastră 
ştiţi câte ceva? Se află pe-aici oameni din Rezistență, fie 
organizaţi, fie nu? 

— Care sunt în genere sentimentele civililor faţă de 
ocupanţi: teamă, indiferenţă, ostilitate? 

Gazda mea pare sincer şocată; 

— Ostilitate, evident. Suntem doar în Bretania! Îi cunosc 
pe câţiva responsabili ai Rezistenței locale. Vrei să te întâlneşti 
aici cu ei? 

— Dacă-i posibil, da. 

— Am să le dau de veste. 

In timp ce mâncăm în doi, îi povestesc amiralului despre 
traiul nostru în Anglia, despre antrenamentele noastre, despre 
calitatea oamenilor şi genul de luptă pentru care i-am format. 
Pentru el, asta înseamnă revelaţia unui univers străin: căci n-a 
cunoscut nimic. Asemănător în marină. 

Incă nu e ora opt când slujnica îi lasă să intre pe cei doi 
şefi ai Rezistenței. 

Cel mai tânăr are un cap de treabă, rotund. Robust, cu 
ochii vioi, are un zâmbet plăcut şi cinstit pe o faţă mare şi 
deschisă. Celălalt are o gură de om îndărătnic, fruntea joasă şi o 
expresie rea. Simt că n-am să pot ţine la el. De altfel, lucrurile 
se limpezesc numaidecât: mă atacă fără menajamente: 

— Sunt căpitanul FTPF “pe canton. Am fost înştiinţaţi de 
sosirea voastră de-o săptămână de către statul-major al 
generalului Koenig. Unde sunt armele pe care ni le-aţi adus? Eu 
sunt căpitan, iar dumneata locotenent, vei fi aşadar în 
subordinile mele. 

* Francs-Tireurs et Partisans Fran? Ais, (N t.) 


Caraghiosul ăsta e de-a dreptul nerod! Mă fac că ri-am 
auzit cele spuse de el şi-l întreb pe amiral ce înseamnă FTPF. Am 
început să-mi îndes metodic pipa, pentru că simt cum creşte 
mânia în mine. Şi n-ar fi nici diplomatic, nici curtenitor să 
transform în câmp de bătaie bucătăria de la Boisangers. 

Celălalt n-a înţeles. 

— Cum aşa! Asta zice că e ofiţer francez şi nici măgar nu 
ştie ce înseamnă Franc-Tirori şi Partizani francezi! 

Mă ridic şi mă îndrept spre el. 

— Ascultă, maimuţoi de căpitan ce eşti, au trecut două 
minute bune de când ăsta se stăpâneşte să nu-ți stâlcească 
mutra. Aşa că tacă-ţi fleanca, altminteri o păţeşti. 

li suflu în plină faţă o gură de fum, iar el se dă îndărăt 
până la perete. 

— Faptul că faci parte din FTPF nu te scuteşte să fii prost 
ca noaptea. Ultima oară când am plecat din Franţa, ' partidul 
tău politic nu.se hotărâse încă dacă să treacă în Rezistență sau 
nu, şi-mi amintesc că în 1940 propovăduia colaborarea. Ai uitat, 
poate? Eunu! 

' Mă aflu aici ca să mă bat împotriva nemților şi ca să-i 
ajut pe toţi cei care vor s-o facă. Şi nu ca să discutăm politică. 
Aşa că stai jos şi să încercăm să vorbim serios. 

II aşez cu de-a sila în capul mesei, ducându-l de umeri. 
Dintr-odată nu mai are nimic de zis. 

— Bine. Cred că acum se poate discuta. Cum v-am mai 
spus, mă aflu aici ca să mă bat. Tot ce vreau să ştiu e care vă 
sunt intenţiile şi de ce efectiv dispuneţi. Câţi oameni aveţi? 

— Cam o sută. 

— Şi armament 1 

— Nimic. 

— Cum aşa? 

Cel mai tânăr intervine: 

— Tocmai asta e, domnule locotenent. N-avem arme 
deloc. Eu fac parte din FFI*. Dar FTPF sau FFI, fără arme nu 
suntem buni de nimic. Când ni s-a dat de veste că un ofiţer 
francez vrea să ne vadă, ne-am închipuit că ne-aţi adus arme. 

— Din păcate, dragul meu, nu ştiam nimic nici măcar 
despre existenţa voastră. Am fost lansați cu paraşuta şi n-avem 
decât armele noastre personale. Voi putea poate mai târziu să 
transmit un mesaj la Londra şi să cer să vă fie paraşutate, dar 


pentru moment nici vorbă de-aşa ceva. Care-i numele 
dumitale” mic? 

— Paul, domnule locotenent. 

— Uite ce, Paul, de vreme ce pari mult mai calm, explică- 
mi puţin cum vedeţi voi situaţia. De câţi oameni dispuneţi? 

— Vreo treizeci. 

— Dacă am înţeles bine, sunteţi cam o sută treizeci 
împreună cu oamenii camaradului dumitale şi nu aveţi nici o 
armă? 

— O, poate că vreo zece Mausere luate de la nemți şi 
câteva puşti franceze vechi. Dar ar exista un mijloc de-a ne 
procura mai multe. 

— Cum? 

— Kommandanlura e ticsită de arme, fără să le mai 
socotim şi pe-ale soldaţilor. Dacă am putea ocupa 
Kommandantura cu paraşutiştii dumitale, am avea cu ce să 
înarmăm o companie. 

„Căpitanul"' nu mai cârteştc: 

— Are dreptate, domnule locotenent. M-am purtat 
prosteşte mai adineauri. Suntem cu toţii aici ca să-i batem pe 
nemți întâi de toate. Am văzut că aveţi un pistol şi o caForces 
Frangaises de l'ânterieur. (N.t.) rabină. Presupun că şi ceilalţi 
oameni ai dumneavoastră au la fel. Dacă le daţi la fiecare din 
Rezistență un pistol, de pildă, vom fi o sută care să vă ajutăm, 
dacă atacați fronimandantura. 

— Mulţumesc. Vorbiţi-mi un pic despre Kommandantura 
asta. 

— E o clădire mare, la opt sute de metri de-aici, de partea 
cealallă a drumului care duce de la Landerneau la Châteaulin. 
Se află în mijlocul unui parc. 

— Şi spuneţi că e ocupată cam de vreo sută de nemți? 

— Da, cam aşa ceva. 

— De unde ştiţi că au arme? 

— De la cei care au fost închişi acolo şi-apoi li s-a dat 
drumul. 

— Au avut loc des asemenea arestări? Şi pentru ce? 

— Oh, ei arestează pentru te miri ce: dacă nu mergi pe 
bicicletă chiar pe dreapta drumului; dacă merg doi bici clişti 
alături unul de altul; dacă te prind cu de-ale gurii; dacă ai o 
mutră care nu le e lor pe plac. Te bagă la zdup pentru câteva 


zile. Te silesc să le văcsuieşti cizmele şi să le faci corvezile. Pe 
urmă îţi dau drumul. 

— Şi cum trăiesc friţii din clădirea Kommandanturei? Ştiţi 
unde se află postul lor de gardă? 

— La dreapta, cum intri. Apoi urci peronul. + - Chiar aşa, 
urc peronul. Şi mă anunţ. Izbucnesc toţi în "râs. Nu-i o glumă 
prea originală, dar atmosfera s-a încălzit. 

— Şi santinelele? 

— Nu-i decât una, afară, în faţa grilajului de la parc, care 
dă spre drum. 

— Ştiţi la ce oră mănâncă friţii? 

— La douăsprezece şi la şase seara. Fix ca un ceasornic. 

— Unde se află sala lor de mese? 

— La primul etaj. 

— Prin urmare, la şase seara toţi soldaţii sunt la primul 
etaj, în afară de cei din postul de gardă şi de santinela din faţa 
grilajului. Sunteţi absolut siguri de informaţiile pe care mi le 
daţi? 

— Absolut siguri, domnule locotenent. 

— Nu mai sunt şi alte trupe în sat? 

— Ba da. Un post de gardă, din şase sau opt oameni, şi-un 
sergent. Alcătuiesc un post de control rutier, la ie- ' şbea din 
orăşel, în direcţia Plougastel-ului. 

— Ştiţi ceva despre Plougastel? 

— Se spune că sunt acolo SS.-i.'jti cu automitraliere şi 
tancuri. 

— Nimic altceva? 

— Ba da, intervine amiralul. La cinci sute de metri spre 
est, la ieşirea din satul aflat vizavi de postul de control, e un 
transformator care alimentează toată regiunea. Un fel de ciutură 
mare prin care trec toate firele-telefonice din sector. Dacă vă 
hotărâți să luaţi Kommandantura, ar trebui distruse şmecheriile 
astea două, ca friţii să nu poată chema întăriri. 

— Vă mulţumesc. Toate astea sunt foarte, foarte 
importante. Cred că diseară la ora şase ne vom ocupa ele 
Kommandantura. 

— Adevărat? Atunci ne daţi pistoale şi atacăm împreună? 

— Nu. Asta-i treabă de profesionişti, şi-ar însenina să-i 
expunem pe oamenii voştri de pomană: ar cădea ca iepurii. Şi, 
văzând cât le e de uşor, nemţii din garnizoană s-ar simţi 


încurajați să reziste. Nu, o să facem toate astea noi singuri. Tot 
ce vă cer e să-mi trimiteţi doi oameni aici la ora cinci după- 
amiază ca să-i ducă pe paraşutiştii mei până la transformator şi 
la punctul rutier de control. Cât priveşte Kovnmandantura, mă 
voi ocupa eu însumi de ea. Pornesc în recunoaştere numaidecât. 
Aveţi grijă să aduceţi neapărat unu-două camioane la ora şase şi 
un sfert, ca să încărcăm armele pe care le vom lua. 

Şi-acum. Nu mai avem timp de pierdut. Dacă Paul ar vrea 
să mă îndrume până la Kommandantură. Trebuie să văd la faţa 
locului cum se prezintă lucrurile. Curând e ora zece. Potriviţi-vă 
ceasurile după a] meu. Nu, eu îl am pus după ora englezeasca. 
Aşa că procedăm invers, eu îl potrivesc după al vostru. Tiimiteţi- 
mi neapărat la ora cinci fix cele două călăuze chiar aici. Totul e 
foarte clar? 

— Dar oamenilor dumitale, locotenente, nu le trebuie de- 
ale gurii, întreabă amiralul. 

— Nu. Mai întâi. Că au rațiile lor şi apoi, cei de la fermă au 
ei grijă. 

— Pot hrăni cei de la fermă o sută de oameni? Chiar crezi 
"dumneata asta? 

— Dar cine-a spus că sunt o sută! Am aterizat 
treisprezece. 

— Doar n-o să atacați Kommandantură cu treisprezece 
oameni? 

— Nu, domnule amiral, numai cu nouă; am doisprezece 
paraşutişti disponibili, de vreme ce unul şi-a rupt piciorul. 
Sergentul meu şi un paraşutist pentru cei de la postul de 
control, un alt paraşutist care să se ocupe de transformator şi 
de centrala telefonică. Voi avea deci opt oameni alături de mine 
ca să luăm Kommandaniura, Mă privesc toţi trei înmărmuriţi: au 
de-a face cu un nebun? 

— Veniţi-vă, rogu-vă, în fire, nu-i vorba dc-o fanfaronadă. 
Avem efectul surprizei de partea noastră şi ara * fost antrenați 
special pentru genul ăsta de treburi. Nu vsr fie teamă, totul va 
merge ca pe roate. 

— Şi băiatul dumitale rănit? 

— Dacă puteţi, domnule amiral, trimiteţi un doctor la 
fermă pe la prânz. Dacă socotiți că se află o ascunzătoare mai 
sigură, cereţi câtprva oameni din Rezistență să-l transporte 
acolo. Dacă nu, lăsaţi-l unde e, mă ocup eu de el mai târziu. 


— Va fi îngrijit aici, e un punct care mă priveşte personal. 

— Mulţumesc, domnule amiral. Mulţumesc pentru tot. 
Sper să ne mai vedem. Respectele, mele. Domnule amiral. 

— La revedere, locotenente. Când te vede omul aşa de 
liniştit, se simte obligat să te creadă. Şi totuşi. Dacă cineva mi- 
ar povesti ce s-a întâmplat aici, în. Dimineaţa asta, i-aş spune 
că-i nebun. 

— Recunosc că nu ne lipseşte un grăunte de nebunie, 
domnule amiral. Că dacă n-am fi fost aşa, am fi ales intendenţa. 
Gata, Paul, mergem? 

KOMMÂNDANTURA 

Luând-o pe drumeaguri bine adăpostite de garduri vii, 
Paul mă duce la o sută de metri de Kommandantură. A ales 
minunat punctul de observaţie. 

Ascuns într-un gard viu, disting perfect în binoclu 
amănuntele viitorului meu obiectiv; e o casă mare, pătrată, 
înconjurată de un parc spaţios, retrasă cam la vreo patruzeci de 
metri de la drum. Patru maşini şi un side-car | sunt parcate în 
curtea din faţă a clădirii. Pe fereastra deschisă a postului de 
gardă U văd pe soldaţi stând jos şi armele puse în rastel. Vreo 
treizeci de friţi îşi fac de lucru prin curte. 

1 Side-car = motocicletă cu ataş (engl.). 

Santinela umblă încolo şi-ncoace, cu arma la umăr, în faţa 
portalului. 

Fațada dinspre nord, pe unde vom ataca noi, are patru 
ferestre mari la parter, de fiecare parte a peronului de la intrare 
şi alte patru la primul etaj. 

Incep să văd destul de limpede cum va trebui să 
procedăm. 

— OK, Paul, mă poţi lăsa singur. Ce-ai de gând să faci 
acum? 

— Mă duc să-i înştiinţez pe câţiva prieteni, pe. Care di- 
seară ani să-i aduc cu unul din camioanele cerute de 
dumneavoastră. 

— Nu uita că întâlnirea e la ora şase şi un sfert fix. 
Asigură-te mai întâi că totul e-n regulă, când vii cu băieţii. Dacă 
nu reuşesc lovitura în zece minte. Inseamnă că mi-am calculat 
prost elanul. Şi nu cumva să vă arătaţi înainte de şase şi un 
sfert. Pe diseară! 


Santinela îşi continuă monotonul du-te-vino: doisprezece 
paşi în fiecare direcţie, plus, la sfârşit, o întoarcere impecabilă, 
nemţească. 

Va trebui să-l ucid pe cel care va fi de pază diseară la ora 
şase. Mă voi târî până la portal, ascuns de adâncitura şanţului. 
Va trebui să-l lichidez cu pumnalul, aşa cum faci cu un vânat. 
Simt o amăreală în gură. Asta-i! We'll cross this bridge when we 
come io ii. 

10 h 30: santinela se schimbă. Există şanse ca la 11 h 30 
să se schimbe şi asta. Ceea ce înseamnă că la ora 6 după- 
amiază voi avea de-a face cu un funcţionar neatent şi obosit de- 
o jumătate de oră de dus încolo şi-ncoace şi, fireşte, mai puţin 
atent decât o persoană de pază afiată la începutul veghei. 

Merită să mai stau încă o oră ca să-mi confirm bănuiala. Şi 
cu câte amănunte te-alegi, într-o oră de observaţie! 

Cele patru maşini din curte sunt toate în stare de 
funcţionare: sunt scoase şi aduse înapoi; side-car-ul nu s-a clintit 
din loc. Diseară, la alegere, vom putea fie să le distrugem, fie să 
le luăm. 

Soldaţii din curte nu prezintă nici o importanţă: infanterie 
obişnuită. Sunt cam neglijenţi pentru nişte nemţi,. Ofițerii lor 
pesemne că nu sunt cine. ştie ce pretenţioşi. Faptul că nici im 
detaşament n-a pornit în căutarea noastră mă linişteşte 
oarecum cât priveşte capacităţile lor. 

Americanii sunt încă în Normandia, nici un pericol iminent 
nu-i ţine pe nemti în alertă şi se încred cam prea mult în calmul 
aparent al garnizoanei lor liniştite. 

Să fiu în locul ofiţerilor lor şi să ştiu că în regiune au 
aterizat paraşutişti, oamenii mei nu s-ar plimba prin curte, tăind 
frunză la câini. Prin urmare n-au idee despre operaţia din 
noaptea asta. Toate astea sunt foarte bune pentru treburile 
noastre. 

Cedri mari şi pini mărginesc dc-o parte şi de alta aleea 
care duce de la portal la casă. Sunt îndeajuns de rari pentru a 
ne proteja înaintarea, fără s-o împiedice. Excelent! 

11 h 30: santinela se schimbă. Faptul confirmă cele 
sperate de mine. 

Ştiu destul pentru cclo ce urmează să fac. Mulţumit, mă 
întorc la fermă. 

Klein mă întâmpină cu flegma lui obişnuită. 


E un loren înalt, cocoţat pe picioarele lui de cocostârc, 
slab şi nervos ca un levrier. Slughi. Niciodată nu l-am văzut 
exteriorizându-şi vreo emoție oarecare. E zgârcit la vorbă şi 
eficace în tot ce întreprinde. Ştiu că într-o zi, în Scoţia, i-a pus la 
punct pe nişte subofiteri care-mi criticau moi'ga şi felul în care-i 
antrenam pe cei din troop, dar niciunul din noi n-a pomenit 
niciodată nimic despre incidentul şsta. Amândoi suntem făcuţi 
din aceeaşi plămadă: la noi emoţiile nu se manifestă în exterior. 

Imi zâmbeşte cu-adevărat pentru prima oară de când îl 
cunosc. Mă face să mă gândesc la acei minunati câini de 
vânătoare care se uită chiorâş la stăpânul lor când au ratat 
vânatul pe care ei l-au răscolit pentru el şi care, scârbiţi, se duc 
şi-şi închine talentele unor trăgători mai dibaci. Tot timpul 
războiului va fi mereu alături de mine, vigilent şi imperturbabil, 
exact în locul unde era de cel mai mare folos, încredinţat în 
sinea lui că glonţul ce trebuie să-l ucidă n-a fost încă turnat. 

— A trecut mult, domnule locotenent. Aţi lipsit aproape 
şapte ore. A avut când să ne treacă tot felul de prostii prin cap! 

— Cum se simte Dubosc? 4 

— A venit un doctor să-l ia. Totul părea în ordine, aşa că l- 
am lăsat să plece. Oamenii de la fermă îl ştiu bine pe doctor, şi- 
apoi venea din partea amiralului, pe care v-aţi dus să-l vedeţi. 

— Aţi mâncat de prânz? 

— Nu, domnule locotenent. Vă aşteptam.', încă nu e ora 
unu, Şi, de la douăsprezece, tot amânam din sfert în sfert de 
ceas, la gândul că asta o să vă facă să veniţi mai repede! 

— Mulţam. O să mănânc în viteză jumătate dintr-o cutie 
cu raţii. Pe urmă, o să căutăm un loc nisipos, în chip de, cutie cu 
nisip'". Am să vă explic detaliile operaţiei pe care o s-o 
executăm spre seară, apoi toată lumea o să tragă un pui de 
somn. 

După ce mâncăm la repezeală, oamenii fac roată în jurul 
meu pe locul unei foste arii de bătut grâne. De la antrenamentul 
nostru în Scoţia, le sunt foarte familiare aceste briejings în plin 
aer. Cu vârful pumnalului meu, desenez pe jos un plan de trei 
picioare pe trei: 2L9 

— Toată lumea vede bine? OK! 

Încă de la începutul instrucției, i-am silit să memorizeze 
fără greş schema reglementară a unei succesiuni de operaţii, 
singurul lucru ca~e, după părerea mea, merită să fie reţinut din 


manualul militar: 1) Situaţia; 2) Misiunea; 3) Direcţia; 4) Punctul 
de atins; 5) Formaţia; G) Sprijinul; 7) Itincrariul; 8) Momentul 
plecării; 9) Itinerarul de repliere; 10) Mijloace. 

Aşadar pot începe lungul meu monolog. 

— 1) SITUAŢIA a. Situaţia generală: O ştiţi grosso modo la 
fel de bine ca şi mine: americanii se află la trei sute de kilometri 
spre est, au spart frontul din Normandia la Saint-Lo şi s-au 
năpustit spre Bretania, având drept punct terminus oraşul Brest. 
Nemţii sunt foarte bine fortificaţi în Brest. Au în mâinile lor toate 
oraşele din Finistere, între altele şi Daoulas, care ne interesează 
în mod deosebit. 

B. Situaţia particulară: Ne aflăm în inima dispozitivului 
german, la doi kilometri de Daoulas. Verificaţi pe hărţile voastre 
situaţia fermei. OK. Există, la Daoulas, cam o sută de rezistenți 
fără arme şi o Kommandantură care, spune-se, e plină de 
armament. Kommandantură se află în paza a vreo sută de 
nemți. La vest de Daoulas, oraşul Plougastel e ocupat pe cât se 
spune de un regiment de SS-işti motorizaţi. Drumul între 
Plougastel şi Daoulas e supravegheat de un post de control 
deservit de şapte ori opt infanterişti. La est, spre Châteaulin, la 
cinci sute de metri de Daoulas, se află un transformator, având 
la temelie un post telefonic îngropat, pe unde trec toate firele 
din regiune. Punctul de control aici, iar transformatorul aici, pe 
plan. 

2) MISIUNEA. Să izolăm pentru moment Daoulas, con- 
trolând punctul rutier şi distrugând legăturile telefonice. 

Şi transformatorul, cu ocazia asta. Nu se ştie niciodată. 
Fără curent, comunicatele radio vor fi mai greu de stabilit. Toate 
astea ca să ne permită să luăm Kommandantura, să punem 
mâna pe armele ce le are şi să-i înarmăm pe cei din Rezistentă. 

3 DIRECŢIA. Obiectivele noastre se află la sud, în linii mari 
şi, practic, pe drumul: are trece prin Daoulas de la est spre vest. 

4) PUNCTUL DE ATINS. Trei, evident: punctul de control, 
transformatorul şi Kommandantura. 

5) FORMAŢIA. Doi oameni, Klein şi Garros, ca să 
neutralizeze punctul de control. Clement va distruge 
transformatorul şi centrala telefonică cu două încărcături de 
plastic. Restul sticfc-ului va fi condus de mine pentru atacul 
Kommandanturei. Vom ataca clădirea prin partea dinspre nord, 
unde sunt opt ferestre şi o intrare cu peron. Voi ucide santinela 


şi mă voi năpusti imediat asupra clădirii. Sabatier, Bellon, Paulus 
şi Bruand mă vor urma în aceeaşi clipă. Sabatier va avea în grijă 
fereastra dinspre vest, marcată pe plan cu numărul 1. Numărul 
2, mergând spre est, e pentru Bellon şi mine. Corespunde 
postului de gardă şi cere o atenţie specială. Numărul 3 pentru 
Paulus şi numărul 4 pentru Bruand. Două grenade în fiecare 
fereastră şi, dacă aveţi timp, o încărcătură Gammon. Briguet se 
va adăposti îndărătul cedrilor, cu puşca mitralieră şi va acoperi 
peronul şi uşa de la intrare ca să interzică orice. leşire, în acelaşi 
timp, Le Nabour îşi va arunca grenadele prin fereastra vest 
numărul | de la etaj. Eu mă voi ocupa de numărul 2, Guichard de 
numărul 3 şi Pantalacci de numărul 4. După ce aruncăm 
grenadele, Sabatier, Bellon. Paulus şi Bruand vor da ocol clădirii 
împreună cu mine, ca să atacăm dinspre sud. Le Nabour, 
Guichard şi Pantalacci se vor culca la baza ferestrelor, de-o 
parte şi de -alta a peronului. Vor ţine sub foc portalul parcului cu 
carabinele lor, în cazul când ar veni întăriri din afară. Puțin 
probabil pentru că, din câte ştiu, nu există alte trupo în Daoulas. 
Dar nu se ştie niciodată, vreun detaşament neprevăzut aflat în 
trecere prin târg ar putea încerca să intervină. 

6) SPRIJINUL. De reţinut: prietenii noştri cei mai apropiaţi 
se află la trei sute de kilometri. Poate la două sute optzeci, dacă 
au rulat ceva mai repede de când mi-am început eu cuvântarea. 

e 7) ITINERARIUL. Vă voi conduce mai întâi acasă la 
amiralul de Boisangers, unde două călăuze îi vor lua pe Klein, 
Garros şi Clement ca să-i ducă la obiectivele lor. Restul Stick- 
ului mă va urma la Kommandantură: de la casa amiralului, opt 
sute de metri drept spre vest ne duc în desişul care domină 
calea ferată. De acolo, traversăm calea ferată, urmând apoi pe 
cinci sute de metri un unghi de mers de două sute douăzeci de 
grade. Asta ne duce la marginea unui drum care traversează 
burgul la o distanţă de două sute de metri *i2 i, r. imandantură, 
într-un viraj invizibil atât nemților de la punctul de control, cât şi 
santinelei de la intrarea în parc. Vom trece drumul doi cât c doi, 
dintr-un singur salt şi ne vom ascunde în şanţul din faţă. 

8) MOMENTUL PLECARII. Vom pleca de la fermă la ora 
patru, ca să fim la întâlnirca cu ghizii la ora cinci. Fiecare va 
trebui să fie lângă obiectivul lui la ora cinci şi cincir zeci. Ora H: 
18h 05! Clement, dumneata o sa dai semnalul <je atac. 


Aruncând în aer transformatorul. Reglează-ţi bine grenadele: vor 
trebui să pârâie exact la 18h şi 05! 

9) ITINERARIUL DE REPLIERE. Dacă totul merge bine, vă 
recuperez pe toţi şi vă duc Dumnezeu ştie unde. Dacă toiul 
merge rău, ştiţi ce să faceţi: la semnalul meu, stick-ul 
explodează, iar voi ţâşniţi doi câte doi spre prima întâlnire 
prevăzută. Nu s-a schimbat de ieri. Dacă mi se întâmplă ceva, 
sergentul Klein preia comanda şi vă descurcaţi ca să ajungeţi fie 
la locotenentul Anspach, fie la căpitanul Sicaud. 

10) MIJLOACE. Ca armament: puşca mitralieră, armele 
individuale, şase grenade cadrilate şi două Gammon, fiecare. 

— Cred că asta-i tot. Dacă am uitat teva ori dacă un punct 
nu vi se pare clar, acum e momentul s-o spuneţi. Intrebări? 
Bine! E 14h 15. Potriviţi-vă ceasurile. Plecăm Qe-aici la ora 16 
fix. Duceţi-vă să vă odihniţi un pic şi fiţi liniştiţi: aţi fost antrenați 
exact pentru acest fel de atacuri fulger. 

Nemţii, pe care i-am observat în dimineaţa asta timp de 
două ore, nici măcar nu ne bănuie existenţa. La 18h 05, vor fi la 
masă, sau pe cale să se aşeze la masă, departe de armele lor şi 
deloc pregătiţi pentruceea ce-i aşteaptă. 

Totul trebuie să se termine în zece minute! 

Dacă mai aveţi când în timpul operaţiei, azvârliţi câteva 
explozibile Gammon spre hangare şi spre vehicule. Zgomotul lor 
dă exact impresia unui tir de mortier şi n-o să le pice bine tipilor 
din casă. 

Cât ţine atacul, răcniţi din răsputeri: friţii nu trebuie să 
realizeze că suntem puţini la număr. OK! Eu utAal vreau să trag 
un pui de somn. Faceţi şi voi la fel. Vă promit că totul o să 
meargă bine. 

În timp ce băieţii se împrăştie, mă gândesc la o zicală din 
evul mediu, care mi-a plăcut totdeauna: „La oameni viteji, 
spadă scurtă". 

ATACUL 

La ora cinci, cele două călăuze sunt prezente la întâlnire. 
La ora şase eu stau culcat în şanţul care merge de-a lungul 
zidului de la Kommandantură. 

Când am traversat calea ferată, am trecut chiar pe lângă 
botul locomotivei unui tren încărcat cu trupe, care mergea, 
practic, la pas. Ispita a fost mare să anulez toate ordinele 


anterioare şi să comand un masacru, dai' mi-am amintit la timp 
proverbul care spune să nu fugi după doi iepuri deodată. 

Tot ce pot nădăjdui acum e ca. Trenul să fi luat viteză şi să 
se îndrepte spre Brest, încât ocupanţii lui să nu ne pice în spate 
în următoarele minute. 

Cei opt băieţi ai mei, lungiţi şi ei în spatele meu, se fac 
una cu pământul printre mărăcini şi buruieni înalte. 

Santinela se plimbă pe dinaintea portalului Când face 
stânga-împrejur, îi văd de fiecare dată cizmele la un metru în 
faţa mea. Tremur puţin: încordare, teamă, oboseală? 

Va trebui să mă reped la tipul ăsta când o face 
întoarcerea, să apuc cu stânga partea de sus a căştii şi să-i 
îndes din toate puterile casca pe ceafă, ceea ce, după părerea 
specialiştilor, îţi va rupe cu siguranţă vertebrele, apoi să-i 
împlânt pumnalul în gâtlej ori în scobitura şalelor. 

La antrenament, când lucram pe manechine, era uşor. 
După cum uşor era şi. În timpul manevrelor, să simulezi toate 
astea pe santinele engleze! 

Sudoarea îmi curge în broboane mari, îmi scaldă sprân- 
cenele, îmi intră în ochi. Mi-am tras pumnalul din teacă. Am să 
ucid cu sânge rece primul inamic. 

Cu sânge rece. Uşor de spus! Ştiu că n-o să am „curajul" 
să ucid cu armă albă. Capul mi s-a golit de tot. Mă şterg mereu 
la ochi cu o bucată de paraşută, ca să mă pot uita la santinela 
liniştită, la minutarul ceasului, la băieţii întinşi pe jos. O 
buburuză urcă răbdător pe-un fir de iarbă sub nasul meu: când 
ajunge în vârf, firul de iarbă se îndoaie, gângania se prăbuşeşte 
pe spate, îşi mişcă picioarele, se redresează şi ia urcuşul de la 
cap: o întreagă lecţie! 

H fără zece secunde. M-am încordat, gata să sar. 

N-am să pot niciodată ucide cu un cuţit, vâr sabia la loc în 
teacă şi amorsez o grenadă pe care-o strâng în mâna ' dreaptă. 

Ora şase şi cinci minute. 

Explozia transformatorului încă îmi mai răsună în urechi, 
santinela s-a oprit, uluită. Ridic căpăcelul, număr până la patru 
şi, de la mai puţin de doi metri, îi azvârl maşinăria la picioare. 
Soldatul se prăbuşeşte, rupt în bucăţi. 

M-am năpustit urlând, urlând, paraşutiştii mei mă 
unnează. 

— Lie. lie. luu. U. u. u., 7 


Neglijând s-o mai luăm pe sub copaci, ne repezim spre 
clădire, amorsându-ne grenadele. 

În câteva secunde, ferestrele de la parter sunt pulverizate, 
înăuntru izbucnesc urlete. 

Alte opt grenade prefac în ţăndări ferestrele de la etaj, 
strigătele răniților se înalţă în crescendo, între două explozii, 
Câteva gloanţe răsună într-un colţ al parcului. 

— Misiune specială 9 mnspje interior, nM o Fac semn ţelor 

Jinaime desemnaţi să dea ocoj împreună cu mine cTacfMă, 
far celorlalţi trei să stea lipiţi de-ă lungul fe, restreisr. 

În trecere, azvâţlim dtmă încărcături Gammon pe 
ferestrele laţejale. Ediflbiyl se zgliduje, un fum negru iese în 
volute grsa'âS'grm fşjestreje, diştfu” p. 

Păfrund j|ti3! lul p; nn uşa de s'ervrciu, afiată pe latura 
sudică a căldyfijjţ. Ghipsul de pe plafoane cade întruna în 
cataracte or&jfsare. “iroase a exploziv, a urină caldă şi chiar a 
moarte.! Un măros asemănător celui răsţiîndit de”un iepure 
prost împuşcat, căruia i-au plesnit matele. 

La dreapta, o uşă închisă împodobită cu plăcuţă scrisă cu 
litere gotice anuftţă: HAUPTMANN. Cum am fost învăţat în 
comandouri, mă dau un pic îndărăt, îmi iau avfnt şi sar cu 
picioarele lipite la înălţimea broaştei. 

Uşa cedează de la primul asalt, &r eu aterizez în birou într- 
o tumbă. 

Probabil ca* tocmai asta m-a salvat: în clipa când ating 
pământul, biroul explodează, pereţii se crapă, plafonul se 
năruie, Sunt asurzit de-a binelea, orbit de praf şi de moloz. 
Zăpăcit cu totul, mă ridic pe dibuite. Carabina pe care-o avem 
atârnată de gât, spmzură la capătul curelei, ruptă în două. 
Binoclul mi s-a făcut ţăndări, rupt şi el în două bucăţi, care se 
balansează prosteşte” de cureluşa de la gât. 

Merg clătinându-nia* pe picioare până la ieşirea ce dă spre 
livadă. 

Printre lacrimile ce-mi împăjenjănesc ochii, zăresc un 
neamt la vreo zece metri, ascuns pe jumăfete îndărătul unor 
tufişuri joase. 

leste.7 | să întreprind ceva; îşi duce arma la umăr, mă oc 
Mă uit la eî sap'aHt, inctâplttă 

Nu aud împuşcătura, am doar impresia ca mi &e smulge 
nielea de pe frunte şi, ca printr-o minune, devin iarăşi lucid. 


Lucid şi furios: ticăloşii ăştia mi-au distrus carabina, mi-au spart 
binoclul cu lentile Zeiss care la NeYork m-a costat o jumătate de 
soldă, iar -acum trag şi-n mine. 

Pun mâna pe Colt şi trag în adversai*ul meu. Are mai puţin 
noroc decât mine, capul îi face explozie şi'se clatină îndărătul 
tufişului, ca marionetele în care tragi pe la standurile de tir de 
prin bâlciuri, ce se răsucesc din ţâţâni, apoi dispar printr-o trapă. 

În afară de câteva focuri răzlețe, tras*, la începutul 
atacului, nemţii n-au reacţionat deloc. 

Pătrund din nou în clădire, ţinârid doar coltul în mir., Asta 
mi-a mai rămas. Şi răcnesc din rărunchi: 

— Coborâţi cu toţii acum. Şi cev «mai repede! Altftă dau 
foc la baracă. Auziţi? 

Alte patru încărcături Gammon explodează a f 

— Repede. Repede. Şi fără să trageţi! 

Bellon şi Paulus au venit lângă mine, în hol, la picii «: -rele 
scării prăbuşite. 

Un ofiţer neamt se iveşte pe palierul de la etaj cu bi a-ţele 
ridicate. 

— Nu drageţi. Nu drageţi. Cum să copor? Nu mă, * scară! 

— Atunci sări, nătărăule, ce mai aştepţi! Îi strigă L* 
Nabour. 

Celălalt nu înţelege. 

— Coborâţi! Hai, în viteză! Săriţi cu toţii i Unul du unul. 
Repede, repede! Şi dacă vreunul din voi face p^ nebunul, vă 
lichidez pe toţi! 

Ofiţerul, un căpitan, sare primul, agăţându-se de 
balustradă. Cade dizgraţios pe fesele-i mari. Să tot aibă 
vrepatruzeci de ani. Bine hrănit, fără îndoială că nu-i un ar. 5- 
mal de luptă. Se ridică stângaci, îi e teamă. Mi se adresează în 
englezeşte. 

— La-o pe franţuzeşte ori taci! Rămâne trăsnit, cu gura 
căscată. * - Da, sunt francez. 

Vorbesc franţuzeşte pentru prima oară de la î; iccpu-tul 
atacului: 

— O divizie întreagă de paraşutişti francezi a sărit în 
regiune. lar o divizie aeropurtată britanică se află maila sud. Aţi 
dormit azi-noapte? Acum s-a zis cu voi. 

Bellon, du-l pe tip în curte şi spune camarazilor dumi-tale 
să se ocupe de prizionieri pe măsură ce-o să ţi-i trimit. 


Nemţii cad unul câte unul de la etaj „cum gândacii de 
Colarado îndopaţi cad de pe tulpiriele cartofilor". Imaginea e a 
lui Bellon, care zâmbeşte cu zâmbetul lui de puşti. 

— Sunteţi plin de sânge, domnule locotenent. Aveţi o 
batistă? 

— Nu. ° 

— Luaţi-o pe-a mea, e curată. 

Andre Le Nabour, sus pe peron, le repede câte-un picior în 
fund prizionierilor pe care-i socoate prea înceţi. 

— Repede, repede. Mai repede! Vreţi să vin eu să vă 
aduc? 

Curând se adună vreo şaizeci în curte, îi î 
câte patru. 

— Scoateţi-vă tunicile. Azvărliţi-le la picioare. Mâinile 
încrucişate pe creştet! 

Băieţii mei trec printre rânduri, taie cu sabia bretelele de 
la pantalonii prizonierilor şi primii nasturi de sus de la prohab: 
un om care se împiedică în pantaloni e mult mai uşor de păzit. 

— Puneţi-vă tunicile! Mâinile deasupra capului! Căpitanul 
protestează: 

— Vă purtaţi nu ca un ofiţer. 

— Dar voi, idioţilor,., v-aţi purtat ca nişte ce? Oamenii mei 
sunt în viaţă! 

Cu o palmă, Andre Le Nabour face să-i zboare şapca şi se 
poartă cu el exact ca şi cu inferiorii lui. 

La etaj, răniții strigă după ajutor. Urc ajutându-mă de o 
scară şi de ceea ce-a mai rămas din scara clădirii. 

Un adevărat măcel: vreo treizeci de răniţi sau muribunzi 
care gem sau horcăie. Sângele îmbăloşează podelele, mirosul 
de abator e de ncsuportat. |ţi vine să verşi, aşa că vărs fără 
fereală. 

În corpul de gardă lucrurile stau la fel. Nemţii au murit cu 


ncolonez în rând 


toţii. 

Totul s-a terminat. E exact ora şase şi un sfert. 

De faţă cu nemţii muţi de uimire, fac repede apelul 
oamenilor mei: Prezent. Prezent. Prezent. 

— Briguet? 

— Mort, domnule locotenent! E lingă puşca mitralieră, la 
intrarea în parc. 


Briguet stă lungit deasupra puştii mitralieră. Era cel mai 
puţin expus dintre noi toţi, bine apărat de un cedru gros. Nemţii 
n-au tras decât câteva focuri, la întâmplarr, probabil. Un glonte 
a ricoşat şi l-a ucis fulgerător, pătrunzând drept în tâmplă. 

Cei din Rezistență încarcă în camioane armele recuperate. 
lau carabina lui Briguet, ca s-o înlocuiesc pe-a mea, livretul lui 
militar, grenadele lui şi le cer civililor să-i ducă trupul în sat. 

Deodată, victoria noastră nu mai are nimic exaltant. Îmi 
vine să plâng şi, dac-aş fi singur, aş plânge negreşit. 

CONTINUAŢI ATAC! 

Camioanele încărcate cu arme se pregătesc să demareze, 
" când un puşti cu răsuflarea tăiată se repede spre noi: 

— SS-iştii.,. SS-iştii. 

ÎI trag spre mine şi-l întreb cât mai încet cu putinţă: 

— Ce vrei să spui? 

— SS-iştii., Vin încoace. pe drumul dinspre Plous'aâjtel. Cu 
automitraliere. Camioane. Am fost trimis să va înştiinţez. Am 
alergat. Alergat. Uite-i că vin! 

Tristeţea mea soră cu moartea mă părăseşte dintr-o-dată. 
Briguet, morţii, totul e de domeniul trecutului. Cei din Rezistență 
trebuie s-o şteargă cu camioanele, altfel vor fi măcelăriți. 

— Gata! Fugiţi cu toţii în direcţia Châteaulin! Trebuie să 
sosesc la punctul de control rutier înaintea 

SS-iştilor. 

Il iau de-o parte pe căpitanul neamt şi-i explic ce am de 
gând să fac. 

Oamenii lui şi ou el alineaţi în rânduri de câte şase pe 
şosea. Direcţia: punctul de control. Pas alergător. Nu vreau ca 
paraşutiştii mei să fie măcelăriți: prizonierii ne vor sluji drept s 
«ut. N-am nici cea mai mică intenţie ca ei să fie cei ucfşi, dar am 
nevoie de ei ca să derutez întăririle. Când ne vom ciocni. 
Dumnezeu cu mila: n-au decât să se culce, să* se ascundă, să 
fugă, puţin îmi pasă. In orice caz, n-o să-i împuşcăm pe la spate. 

— Pas alergător., Mai repede! Mai repede! Nemţii fug % 
faţa noastră ca o turmă înnebunită, ţi-nându-şi pantalonii cu 
amândouă mâinile. 

li împingeam pe porţiunea îngustată a drumului în clipa 
când prima maşină-automitralieră pătrunde dinspre partea 
cealaltă. 


Le Nabour mi-a dat o încărcătură Gammon şi aleargă pe 
urmele mele. Ne căţărăm pe taluzul care domină punctul de 
control. Automitraliera merge pe ralantiu. Şoferul nu pricepe 
nimic: nu vede în faţa lui decât nemţii dezarmaţi care strigă, se 
agită, se îinbrâncesc, se răzleţesc.,. 

Nici nu va înţelege vreodată ceva: prima Gammon 
aruncată de mine explodează pe habitaclu, iar maşina blindată 
se dislocă,. Fără să fi apucat să tragă un singur foc. 

Andre îmi întinde o a doua Gammon, destinată unui 
camion care venea în urmă cu zece metri, începe şi el să ardă; 
câţiva SS-işti uşor răniţi ies din el şi se azvârl în-tr-o livadă, 
afiată de cealaltă parte a drumului. 

Un camion se îndreaptă într-o viteză nebună spre punctul 
de control. Depăşeşte, lăsându-l în urmă, pe dreapta, camionul 
cuprins de flăcări, încalecă pe taluz. Trece de epava 
automitralierei-blindate şi de baraj. 

Grenada azvârlită de Andre Le Nabour explodează din plin 
în coviltirul lui. Spatele camionului nu mai e decât o platformă 
fără osie, pe care se află de-a valma morţi, răniţi, muribunzi. O 
ultimă icnitură a motorului şi camionul se opreşte la zece metri 
în spatele nostru, drept în mijlocul drumului. 

În livada din fată, SS-iştii n-au tras încă nici un glonte. 
Panică absolută. Paraşutiştii mei, invizibili, îi doboară întruna. Nu 
se aude decât explozia seacă a propriilor noastre carabine. 

O blindată-automitralieră în pană şi trei camioane intacte 
s-au oprit la o sută de metri în stingă mea, iar infanteriştii nemți 
ies din ele oarecum în ordine. Aleargă cu toţii spre livadă, afiată 
la mai puţin de treizeci de metri de noi. Încep să-şi vină în fire. 
Un ofiţer care-şi cunoaşte meseria îi organizează. Dă ordin să se 
aducă o mitralieră. Tipul e curajos. E un şef, îşi răcneşte ordinele 
răspicat, stând dregt, în picioare, în ciuda masacrului pe care 
noi îl facem de jur împrejur. E, de departe, cel mai periculos 
dintre toţi. 

Îi fac semn lui Andre. 

— Te ocupi de mitralior. Eu de ofiţer. Lungiţi pe creasta 
talazului, ochim pe îndelete. Mitraliorul se prăbuşeşte peste 
maşinărie, glonţul meu smulge gâtlejul ofițerului, care cade pe 
spale, se zbate câteva clipe, pare a mai zvâcni o dată. Apoi nu 
se mai mişcă deloc. 


Paul - acum ştiu că se numeşte Le Hir - nu ne-a părăsit de 
când am luat cu asalt Kommandaniura. A intuit într-o clipă cel 
mai util lucru pe care-l putea face. E mecanic de meserie şi, în 
timp ce noi ne băteam, el s-a ocupat de camionul german care 
adineauri a forţat barajul. L-a scos afară din cabină pe şoferul 
mort, apoi s-a ocupat de motor, îmi face semn că e în bună 
stare. 

— Încetaţi focul! Toţi la mine! Aruncaţi fiecare câte o 
grenadă în livadă! Şi repede în camion: o ştergem! 

Lupta n-a durat nici zece minute. Mă urc în cabină, lângă 
Paul Le Hir. Băieţii mei sar în spate, plonjând asupra SS-iştilor 
morţi sau răniţi. Paul îmi aşteaptă semnalul. 

— Dă-i drumul! Toată lumea-i prezentă! 

Ne acoperim retragerea cu rafale scurte trase cu puşcă- 
mitralieră. SS-iştii nici măcar nu mai trag. 

După zece minute părăsim şoseaua asfaltată şi o luăm pe 
nişte drumuri pietroase, pe care Paul le ştie la perfecţie. 
Goneşte cu acceleraţia la fund, fără să scoată un cu-vânt. la 
virajele la milimetru, neşovăind la nici o răspântie. 

Sunt prea obosit ca să pun întrebări. Cad moale, adormit, 
pe parbriz. 

Smucitura bruscă a opririi mă trezeşte. Am dormit doar 
câteva minute, dar mă simt ceva mai puţin sleit de puteri. 
Oamenii mei înconjoară cabina. 

— Ce facem cu friţii morţi şi răniţi, domnule locotenent? 

Mi-am mai recăpătat oarecum prezenţa de spirit. 

— Unde ne duci, Paul? 

— Spre Sizun. 

— Am trecut de vreo intersecţie în timp ce eu dormeam? 

— Da, la cinci sute de metri de-aici. 

— Mergi până acolo în marşarier. Se uită la mine fără să 
înţeleagă. 

— Fă ce-ţi spune domnul locotenent, zice Paulus. Nici eu 
nu pricep, dar are el un motiv. Repede! 

Paul se execută. 

Odaia sosiți la intersecţie, îl fac să vireze la stânga şi să 
mai dea îndărăt încă două sute de metri. 

— Opreşte! Bine. Daţi jos pe marginea taluzului morţii şi 
răniții. OK, Paul, putem pleca. 


— Da, domnule locotenent, dacă-i lăsam pe drumul nostru 
înseamnă că ne trădam direcţia, nu-i aşa? 

— Exact! Acum, 'urmăritorii noştri, dacă vom avea parte 
de ei, vor trebui să-şi pună mintea la contribuţie. Dar nu cred că 
am început să fim urmăriţi. Pentru 'moment, cred că fac ordine 
în harababura pe care le-am făcut-o. Unde ne duci exact? 

— La vreo cincisprezece kilometri, la o fermă care ne 
slujeşte deseori drept punct de raliere. E departe de tot, bine 
ascunsă între copaci şi toate drumurile de acces uşor de 
supravegheat. E chiar la liziera pădurii şi simplu de părăsit. In 
caz de vânătoare! 

Dragul meu Paul, îmi amintesc de tine cu emoție: ai făcut 
multe pentru noi începând clin dimineaţa aceea, iar eu n-am 
avut prilejul nici măcar să-ţi ofer o ţigară englezească.; 

Ferma familiei Bouguennec e o casă tipic bretonă, cu 
zidurile ei de granit roşu şi ferestrele-i mici cu lintourile dintr-o 
singură bucată. Paul a oprit camionul lângă baltă. Câini aleargă 
spre noi, încep să-i mângâi, iar ei să-mi spună povestea lor. 
După o acţiune de război intensă, îmi recapăt gustul pentru 
natură. Se lasă seară, potârnichile se aud pe ogoare. Daoulas e 
departe. ca 'un vis urât care se estompează. Ce bine-i aici, ce 
tihnă e. Ce somn îmi e. Paulus îşi petrece braţul pe după umerii 
mei în clipa când mă prăbuşesc. 

Un pahar de calvados, tare ca vitriolul, mă face să mă rr, 
ni trezesc puţin. Numai atât ca să dau cele câteva ordine ce. Mi 
se pâr absolut indispensabile: la drept vorbind, sunt de prisos, 
băieţii ştiu la fel de bine ca şi mine ce trebuie făcut. 

— Cei care se simt mai puţin obosiţi să stea de pază pe 
rând cu puşca mitralieră. Doi câte doi, o oră de fiecare dată. Mă 
culc şi eu două ore. Să fiu sculat înainte de miezul nopţii. 

— Bine, domnule locotenent, dormiţi liniştit, vă sculăm 
noi. 

Put ca un tap; a sânge, a sudoare acră, a praf de puşcă. 
Îmi adun ultimele puteri ca să mă spăl temeinic, apoi mă 
prăbuşesc într-un pat care se balansează ca o plută în mijlocul 
odăii. « 

Sunt obişnuit cu dormitul la comandă, aşa că nu-i nevoie 
să mi se spună Albă ca zăpada ca să adorm tun. 

E ziuă de-a binelca când mă trezesc, mirat foarte că mă 
aflu într-un pat, Ora zece dimineaţa, Ticăloșii J 


În sala comună a fermei, micul dejun abiei începe; /Klein, 
Garros şi Clement ni s-au alăturat şi ei în zori, «e <3um şi 
informaţi de cine? Sunt întrebări pe care nu mi le Voi pune 
vreodată. Mă voi mărgini doar, cât va ţine răz-Jioiul, să constat 
că totdeauna ne adunăm cu toţii la un loc după o acţiune, fără 
nici un fel de incident. 

După ciocnirea de la Daoulas, s-au dus la prima întâlnire 
convenită» la cinci kilometri de la ferma de unde plecasem. Pe 
urmă, se pare că cineva din Rezistență a venit să-i informeze 
despre locul unde ne aflăm. 

În ciuda precauţfiloi' noastre, nu suntem pe-atât de 
invizibili pe cât mi-aş dori-o. Sute de oameni ne spionează, a 
căror prezenţă noi nici măcar n-o bănuim. Ţăran eu însumi, 
cunosc bine fenomenul, a cărui explicaţie îmi scapă. Nu-ţi 
rămâne decât să te resemnezi, să nădăjduieşti că nimeni nu-ţi e 
ostil şi să rămâi cât mai vigilent cu putinţă. 

Când pătrund în sală, toţi se ridică în picioare ca la 
comandă, pocnind din călcâie. 

— Nu vă e bine? Vă credeţi în armata nemţească? Ce-i mai 
rău e că băieţii mei sunt serioşi. S-a schimbat ceva în raporturile 
noastre. Dar e prea complicat să fie analizat pe loc. 

— Aţi terminat cu maimuţărelile astea? Ori vreţi aă 
strigaţi: „în rânduri! Drepţi!" ca pentru colonel, dacă tot aţi luat 
poziţia reglementară., De ce nu m-ati trezit astă-noapte? Și 

Sabatier şi Le Nabour, gradaţii următori lui Klein, încep să 
vorbească amândoi odată: 

— Dormeaţi a? A de bine, domnule locotenent. Şi-apoi.;: 
domnul Bouguennec şi băiatul lui ne-au ajutat să stăm de pază. 
Şi pe urmă fetele ne-au zis că. Sunteţi mort de' oboseală şi că 
trebuie să vă lăsăm. Şi pe urmă. 

— Prin urmare fetele Bouguennec comandă acum stic/c- 
ul? 

Par să-şi fi pierdut cu totul simţul umorului şi să ia în 
serios tot ce spun. Operația de ieri a lăsat sechele, pa- 
raşutiştilor mei nu le sunt boii acasă. Parcă aş avea de-a face cu 
nişte puşti ori cu nişte străini. Prea-i caraghios, zău aşa. Şi nu 
înţeleg nimic. 

— Ce-aţi rămas aşa, înfipţi ca nişte ţăruşi împrejurul 
mesei? S-ar zice că sunteţi călugări şi aşteptaţi îngăduinţa 


abatelui ca să staţi jos. Pe legea mea, v-a scopit cineva pe loţi! 
Şi-ntăâi de toate, ce-avem de mâncare? 

— Tot ce vreţi, domnule locotenent: ouă cu slănină, o 
omletă, cafea cu lapte, felii de pâine prăjită cu unt, de să-ţi lingi 
buzele, dulceţuri, miere. Domnul Bouguennec a tăiat chiar şi-un 
vițel pentru noi. 

— Unde e domnul Bouguennec? 

— In curte, domnule locotenent. Stă de pază cu puşca. 
Mitralieră! 

— Şi Paul Le Hir? 

— Ne transportă raniţele încoace. 

E drept, uitasem de amănuntul ăsta: ca să atacăm 
Kommandantura, trebuia să fim sprinteni şi ne-am lăsat raniţele 
la ferma de unde-am plecat. 

— l-am spus să aducă şi containerul cu exploziv, domnule 
locotenent. 

Bineînţeles, Klein s-a gândit la asta. 

— la staţi aşa. Dacă fetele Bouguennec hotărăsc când 
trebuie eu să dorm şi când nu, dacă tatăl vă apără, dacă Paul 
face ce-ar trebui să faceţi voi, iar voi ce-ar trebui să fac eu. Mă 
întreb la ce mai sunt eu bun pe-aici? Vreau Bă fiu corect, aşa că 
la întoarcerea în Anglia împart solda cu voi. la spune, Lucien, 
cum s-au petrecut ieri lucrurile la postul de control? 

Klein îmi răspunde cu placiditatea lui obişnuită: 

— Eram acolo, domnule locotenent. Când transformatorul 
a sărit în aer, am tras în friţi cu carabina de la zece metri. Toţi 
au rămas laţi. Pe urmă, la început m-am gândit să venim şi noi 
la Kommanăantură, dar dumneavoastră ne-aţi spus s-o ştergem 
numaidecât şi să ne ducem la locul de întâlnire. Am şovăit, dar 
mi-am zis că-i mai bine să vă ascultăm. Numai că, pe Garros şi 
pe mine, ne mânca al naibii să venim şi noi. 

— Când am căzut de acord asupra unui procedeu, e mai 
bine să-l respectăm: ori totul. Mergea cum fusese prevăzut. Şi- 
atunci eraţi de prisos. O: i totul mergea al naibii de prost. Şi aţi fi 
fost doar nişte ţinte în plus. După cum vedeţi, totul a mers bine, 
în afară de Briguet, bineînţeles. Dar nu văd cum ar fi putut fi 
evitat incidentul. la ziceţi, moartea lui Briguet vă frământă | De 
asta nu păreţi în ap-^e voastre şi sunteţi aşa de scorţoşi când 
vorbiţi cu mine? Şi-mi arătaţi o politeţe exagerată. ca unui 
străin? Credeţi că eu sunt vinovat? 


Bă; 3ţii protestează: 

— Da de unde, domnule locotenent! Ce vă mai trece prin 
gând? Totul s-a petrecut aşa cum aţi spus. Briguet. N-a avut 
noroc. El era cel mai puţin exp, us. E vorba de-un ghinion, asta-i 
tot. 

leri, când ne-aţi explicat operaţia. Acum vă putern spune, 
nu credeam că ar avea şanse de reuşită. Ne-am zis că o să ne 
lăsăm cu toţii pielea în afacerea asta. Şi când colo, a mers ca pe 
roate, de încă nici nu ne vine să credem. Şi lichidarea SS-iştilor. 
Când o să le povestim celorlalţi, nimeni n-o să ne creadă. 

— Treaba lor. leri, ne-am luat o răspundere mare: voiam 
să ştiu de ce sunteţi în stare şi la ce-s bune teoriile mele. A.cum 
ştiu. Şi voi la fel. Vedeţi că cele învăţate erau utile. Eficacitatea 
unei mâini de profesionişti, rapizi în atac şi mobili ca o haită, nici 
nu se maj discută. 

— Adevărat, domnule locotenent. 

Ce nătăfleţi s-au făcu? Oamenii mei! Sunt sigur că dacă aş 
fi spus exact contrariul, ar fi încuviinţat în acelaşi fel: Adevărat, 
domnule locotenent". 

Nici urmă de îndoială, raporturile noastre personale s-au 
schimbat în mai puţin de o zi. În Anglia, aveam impresia că sunt 
fratele lor mai mare, şeful, ale cărui păreri, dacă era cazul, se 
discutau deschis. In Franţa, mi se pare că am îmbătrânit cu 
douăzeci de ani faţă de ei. Se poarcă cu mine de parc-aş fi un 
patriarh, cu un respect exagerat şi nu chiar atât de spontan, 
amestecat cu un soi de teamă. ca şi cum aş fi şamanul tribului. 

Purtarea lor cea nouă îmi displace. Se prea poate ca un 
specialist să fie în stare să le explice atitudinea în termeni foarte 
docţi, dar eu nu sunt nici psihanalist, nici psihiatru: aşa că pur şi 
simplu mă irită! Promovarea asta la rangul de tată de familie nu- 
mi convine deloc şi le port oarecum pică băieţilor, cu toate că, 
fără-ndoială, nu-i vina lor. 

Pentru cine n-ar avea judecata limpede, subordonarea 
asta totală ar avea şanse să i se urce la cap. E primul pas spre 
paranoia şi uite aşa te ramoleşti înainte de vreme, fără ca 
măcar să-ţi dai seama. 

Domnul Bouguennec, cu mustăţile lui galice, e un ţăran de 
vreo cincizeci de ani, demn ca un vechi roman. E patriarhul 
rustic în toată perfecțiunea lui. 


Şi-a pus casa la dispoziţia noastră, fără nici un fel de 
rezervă. Am avut mult de furcă până să-i birui obiceiurile de 
gazdă desăvârşită, când a fost vorba să ne culce: voia să 
dormim în casă. l-am demonstrat că trebuie să ne culcăm afară 
din motive evidente de securitate. A fost nevoie de toată 
încăpăţânarea mea de ţăran din Ardeni ca să înving 
încăpăţânarea lui de breton. 

N-am cedat decât într-o privinţa, la care se vede că tine 
mai presus de orice: să stea şi el de pază ca oricare dintre noi. 

VULTURII LUI HITLER 

5 august, după-amiaza 

leri a avut loc abolirea privilegiilor 4 ţi a drepturilor 
senioriale ale ocupanților Kommandanturei: nu trebuie să le 
lăsm nemților timpul să-şi vină în fire. De cum se vor odihni bine 
băieţii, va trebui să ne ocupăm de alte obiective. S-au ospătat 
ca la nuntă, mulţumită generozităţii familiei Bouguennec. Am 
să-i las toată ziua să doarmă, în timp ce eu voi porni în căutarea 
unei prăzi posibile, în clipa când dau să plec, Klein vine la mine. 

— Vin şi eu, domnule locotenent. 

— Nu, Lucien, rămâi aici şi bagi de seamă ca toată lumea 
să se odihnească. E ora unu. Mă duc în plimbare spre Oirinon. 
Se află prin părţile alea, pe cât se spune, un depozit de muniții. 
Vreau să văd cam cum arată. Mă întorc spre seară. Vrei. Te rog, 
să-mi dai binoclul tău? Al meu a rămas la Daoulas, ieri. 

Pe drumeaguri desfundate, pe lângă garduri de mărăcini 
şi pe sub bolta de copaci, sosesc în mai puţin de două ore în 
apropiere de Dirinon, Parcul de muniții e o împrejmuire solidă, 
adăpostind vreo cinci hectare. Cu şanţurile lui antitanc, cu 
bateriile antiaeriene şi terestre, cu gardul de sârmă ghimpată, 
cu 1 Aluzie la noaptea de 4 august 1789 când, în timpul 
Revoluţiei franceze, Adunarea Naţională votează abolirea 
Srivilegiiţor feudale şi, prin aceftsta, n întregului sistem juridft al 
veraiiuluă r#%im. (N t.) toată colcăiala aceea de personal, 
santinele şi câini, nu-i un vânat pentru noi: mult prea mare, mult 
prea solid şi mult prea bine apărat. 

Atâta pagubă. Mă întorc la ferma Bouguennec. 

Ţinându-mi carabina subsuoară, merg agale pe-o cărare 
din pădure. Am uitat că-i război, aş putea să fiu la vână-toare. 
Ascult, fericit, zgomotele pădurii: o ciocănitoare mitraliază un 
trunchi de copac, vântul arzător din plină vară înfioară când şi 


când frunzele, în răsuflări prelungi, inegale, apoi totul redevine 
tăcere. Am o mulţime de amintiri asemănătoare, când în după- 
amieze ca asta mă duceam să strâng ciuperci prin părţile 
noastre. Mi-e dor de Ardenni. Era exact în aceeaşi perioadă: 
mirosul cald al humusului, vântul care se joacă cu frunzele de 
stejar de anul trecut, alunele, lăptoase încă în carapacea lor 
verde, moale, rugurile de mure. 

Ciocănitoarea s-a oprit brusc. O gaiţă îşi ia zborul strigând 
departe, în faţa mea. In pădure, asta nu poate să însemne decât 
un singur lucru: cineva le-a deranjat. lar acest cineva nu sunt 
eu. 

Ingenunchez repede îndărătul unui fag gros şi pândesc 
cărarea care face un cot la vreo douăzeci de metri. Tipul care se 
apropie merge fără nici o precauție, cu siguranță că nu-i 
pădurar. Numai un orăşan poate face asemenea tărăboi 
necuviincios prin pădure. După vacarmul pe care-l face, ar fi 
trebuit să-l aud de mult. Dacă n-aş fi visat. 

Oh! Oh! Un coleg! Un paraşutist neamţ. Idiotul! Îşi ţine 
mitraliera la umăr, în loc s-o aibă spânzurată de gât, gata s- 
apese pe trăgaci. De altfel, n-are deloc o înfăţişare marţială: îşi 
târâie picioarele, iar mâinile şi le ţine în buzunare. 

Când zvâcnesc în faţa lui înfigându-i Coltul în pântec, abia 
dacă tresare de uimit ce e. îşiscoate mâinile din buzunare şi 
ridică liniştit braţele în sus. Pare chiar destul de tnulţumit că mă 
vede. 

— Vreau să mă predau! 

Vorbeşte într-o engleză cât se poate de acceptabilă. 

— S-a făcut! 

Îi iau pistolul, îi desprind mitraliera. 

— Întoarce-te! 

li pipăi buzunarele. 

— OK! Eşti paraşutist? Ce unitate? 

— Nu. Ofiţer meteorolog. 

— Şi-atunci de ce eşti îmbrăcat ca pentru salt? * - Eram 
împreună cu paraşutiştii. 

— Aşa, bine! La-o înainte. O să ne ducem la oamenii mei. 

— Numai că. Nu sunt singur. 

— Cum adică? 

— Aşa., sunt vreo şaizeci de paraşutişti împreună cu mine. 
Am fost atacați în dimineaţa asta de terorişti şi am avut victime. 


Ofiţerul responsabil a murit. Am aflat că para'şutişti ai trupelor 
aliate au sărit în număr mare în regiune. leri, au măcelărit totul 
la Kommandantura din 

e Daoulas şi-au ucis zeci de SS-işti. Pentru noi, s-a sfârşit. 
Vrem să ne predăm unor trupe regulate, nu să fim ucişi-pe la 
spate de funcţionari. Că e plin de ei. 

— Inţeleg, numai că. Nu sunt decât un simplu locotenent, 
iar oamenii mei se află la doi kilometri de-aici. Nu pot, de unul 
singur, să vă duc pe toţi. E o problemă care mă depăşeşte. 
Trebuie să-i raportez colonelului meu. Unde sunt oamenii voştri? 

— In pădurea asta, uite-aici pe hartă. Cam la vreo trei 
kilometri. 

— Bine. Dă-mi harta dumitale puţin. Vezi intersecţia asta, 
în satul Saint-Urbain? Acolo ne aflăm, împreună cu batalionul 
nostru. Mă duc să-l înştiinţez pe colonel şi el va lua măsurile 
cuvenite ca să fiţi trimişi într-un lagăr de prizonieri, îi iei pe 
oameni, apoi vă îndreptaţi spre intersecţie, dezarmaţi cu toţii şi 
cu mâinile în sus, fără nici un fel de echivoc posibil. Altfel, nu 
răspund de nimic. Până te duci şi vii îţi trebuie, să zicem, două 
ore. Acum e patru, La ora şase, întâlnire la intersecţia din Saint- 
Urbain,. De acord? 

— De acord! Sunteţi ofiţer de carieră? 

— Nu, student la teologie. 

— Aha, mă gândeam eu. Cu dumneavoastră poate omul 
să se înţeleagă. Eu eram profesor de fizică. 

— Atunci ne-am înţeles, da? La ora şase la Saint-Urbain! 
La revedere. 

Mă uit cum face cale întoarsă şi se afunda în pădure De 
cum dispare paraşutistul după cotul potecii, mă îndrept cu toată 
viteza spre ferma Bouguennec. 

Klein, ca totdeauna, mă întâmpină cel dintâi. 

— O după-amiază bună, domnule locotenent? 

— Nu prea rea., Adună-i pe oameni în viteză. O să ne 
instalăm la intersecţia din Saint-Urbain. Dar repede. Luaţi numai 
puşca mitralieră, armele individuale şi câteva grenade. 
Adunarea peste cinci minute!» Un minut mai târziu, toţi sunt 
prezenţi. 

— Toată lumea-i aici? OK. La ora şase, şaizeci de nemți se 
vor prezenta lângă satul Saint-Urbain ca să se predea 
reglementar. Vom acoperi drumul cu puşcă-mitralieră, iar voi să 


vă plimbaţi cât mai la vedere, traversând intersecţia încolo şi- 
ncoace. Trebuie să le dăm iluzia că suntem mulţi şi că ne simţim 
liniştii, Sper că v-aţi odihnit bine. Avem de făcut trei kilometri în 
pas alergător. După mine! -—-s 

La ora şase fără douăzeci, dispozitivul e pe locul indicat: 
nopă oameni se plimbă cu arma la umăr, ca nişte figuranţi de 
teatru Puşca-mătralieră, instaiată ta ţine sub observaţie tot 
lungul drumului, în direcţia de unde trebuie să ne sosească 
victimele. 

Eu m-am postat mai înainte, la vreo sută de metri: 
paraşutiştii nemți devin din ce în ce mai desluşiţi în binoclu, la 
cinci sute de metri de-acolo. 

Totul pare în perfectă ordine: ofiţerul merge în frunte, cu 
mâinile încrucişate pe cap, oamenii îl urmează în rând câte 
patru şi ei cu mâinile la ceafă. 

Îi fac semn lui Klein să vină lângă mine şi-i înapoiez 
binoclul. 

— Dar. Sunt paraşutişti! Ne-aţi ascuns asta, domnule 
locotenent. 

— Am vrut să vă fac o surpriză şi să văd mutrele colegilor 
tăi. Când friţii sosesc în dreptul nostru, dumneata, Lucien, te 
ocupi de oameni, eu de ofiţer. Sper că Paul Le Hir va sosi, aşa 
cum ne-am înţeles, eu vreo douăzeci de machisarzi, ca să-i ia pe 
prizonieri. Când nemţii or să vadă că ei sunt de şase ori mai 
mulţi decât noi şi că nu există nici un fel de alte trupe, s-ar 
putea să le treacă prin minte să facă pe nebunii. N-ar avea, 
bineînţeles, nici o şansă, dar ar muri prosteşte nişte oameni. Le 
ordoni să se aşeze de-o parte şi de alta a drumului, le iei banii 
francezi pe care cu siguranţă că-i au, şi-i verşi la FFI. Bagă de 
seamă şi scotoceşte-i bine: un pistol e uşor de ascuns. 

Nemţii au ajuns la intersecţie. Se aşează în ordine de-a 
lungul taluzului, iar eu îl poftesc pe ofiţerul lor la cafeneaua din 
sat. Mâncăm ochiuri, bem o sticlă de cidru, iar el îmi povesteşte 
viaţa lui. Confesiunea clasică: are o soţie destul de drăguță, a 
cărei fotografie mi-o arată, doi copii, un câine. Preda fizica la 
Magdeburg. 

Bietul de el, era făcut să fie soldat cum sunt eu bun de 
papă! Mi-e milă de el. Şi-aproape că mă mustră conştiinţa că am 
minţit. 


— Ascultă, dragul meu. Aţi scăpat toţi cu viaţă şi, pentru 
moment, asta-i esenţialul. Aţi avut mai mult noroc decât 
camarazii voştri din Daoulas, dar voi fi obligat sa mă despart de 
voi. Nu avem posibilitatea să vă ţinem. Veţi fi luaţi de partizani, 
care trebuie să sosească numaidecât. 

Omul e distrus. 

— Ne daţi pe mâna teroriştilor? 

— Nu. Nu sunt terorişti, ci soldaţi fără uniformă, dacă vrei. 
Dar nu sunt sălbatici, ca unii dintre naziştii voştri. Vă dau 
cuvântul meu că nu veţi fi molestaţi. Vă duc la ei în machi şi 
peste câteva zile, armata a 3-a americană vă va prelua. Să nu te 
mustre conştiinţa: ai salvat probabil viaţa la şaizeci de bieţi 
oameni, pe care altfel noi i-am fi ucis în ambuscade. 

— M-aţi înşelat! 

— Nu tocmai. Te-ai înşelat singur, dar peste câţiva ani vei 
crede, ca şi mine, că ai avut noroc. La revedere. 

Afară, nemţii vociferează: au înţeles în cele din urmă, 
văzând că machisarzii înarmaţi îi încercuie, şi-şi reproşează unul 
altuia naivitatea. 

— Gura! În rând câte patru, repede. Paul, te pot', ocupa de 
ei, ofiţerul lor se descurcă binişor în franceză, o să-ţi poată sluji 
drept interpret. 

Andre Le Nafaour e nemângâiat: 

— Le-aţi văzut cizmele de salt, domnule locotenent '* Mult 
mai şic decât ale noastre! Şi eu, care am picioare aşa de mici. 
N-am găsit nici o pereche care să-Hii vină. 

Klein îmi întinde un binoclu Zeiss: 

— Ca să-l înlocuiţi pe cel stricat, domnule locotenent. 

— Mulţumesc, Lucien. Va trebui să recuperăm şi armele 
abandonate de prizonieri în pădure. Cred. de altfel, că le-au 
rupt. Era dreptul lor. Dar poate că din grămadă puteţi alege 
câteva cadouri utile. 

— Ce mai capacană şi ce s-au mai fraierii friţii, domnule 
locotenent! 

— Să nu ne mai lăudăm atâta. Totdeauna v-am spus că 
educaţia prusacă atrofiază imaginaţia. Deocamdată, să ne 
întoarcem acasă. 

„Acasă". Asta e acum pentru noi ferma familiei Bou- 
guennec. Acolo ne-am aşezat tabăra, acolo luăm masa, ea ne 
ascunde şi ne apără. 


Acolo am descoperit Bretania, generozitatea bretonă şi 
curajul foarte simplu al bretonilor. 

5 august, către seară 

După cină, Klein şi cu mine ne ducem să luăm aer. Mai 
curând vânt. Am pornit, fiecare în partea lui, să facem o ultimă 
recunoaştere, pe o rază de opt sute de metri în jurul casei. 
Precauţie ce poate părea de prisos, dar la război neglijenţa 
costă prea scump, ca să ne putem îngădui aşa ceva. 

Lucien se întoarce din patrulare în acelaşi timp cu mine. ÎI 
împinge de la spate pe un neamt, pe jumătate îmbrăcat în civil. 

— De unde l-ai pescuit? 

— l-am căzut în spinare la cinci sute de metri de aici. 

— Înarmat? 

— Da, domnule locotenent. lată-i pistolul. 

— Un tip singur-singurel? Ciudat. 

— Zice că-i alsacian şi că voia să dezerteze. 

— Adu-l la lumină în sala cea mare. Să vedem mai de- 
aproape despre ce-i vorba. 

„Alsacianul" vorbeşte într-adevăr franţuzeşte, dar nu 
franceza cântată din Alsacia, care mi-e foarte familiară, 1 —; 
Voiai să dezertezi? De ce? 

Se porneşte pe nişte explicaţii îneâlcite, Când cineva 
minte, eu ştiu. Şi nu-mi explica de ce: mă simt prost, îmi vine 
să-i spun interlocutorului meu să nu-şi piardă timpul, să nu se 
ostenească atâta, pentru că ceva în mine refuză să-l creadă. Mă 
simt umilit pentru el văzându-l cum se înjoseşte, încă un 
mecanism despre care nu ştiu cum funcţionează, dar 
funcţionează. Interlocutorul meu minte. 

— Ştiai că ne aflăm în ferma asta? 

— Căutam. 

— Ascunzându-te? 

Tipul se încurcă, e galben ca ceara, sudoarea îi îm- 
brobonează buza şi mâinile trebuie să-i fie jilave, pentru că şi le 
şterge rând pe rând de tunică. 

— Ai acte? 

— Nu. Le-am lăsat în efectele mele. 

— De unde anume eşti, în Alsacia? 

— Strasbourg. 

— Bineînţeles. Lucien, uită-te la placa de identitate a 
tipului. O are prinsă la gât. 


Prizonierul se dă înapoi şi se împotriveşte. Klein îi smulge 
plăcuţa. Omul e distrus, se uită în fiecare colţ al încăperii, ochii 
nu i se opresc niciodată pe mine. Aşa începe panica. 

— Prenumele dumitale e Kurt! Am cunoscut zeci de 
alsacieni în primul meu regiment şi aveau prenume franţuzeşti. 
Eşti german. 

— Nu, nu. Alsacian. 

Respiră greu. Umerii i s-au lăsat -dintr-odată; ca şi cum 
anumiţi muşchi ar refuza brusc să mai funcţioneze. Klein îi arde 
o palmă din toate puterile. 

_ Alsacian ori neamt? 

RNeamţ! 

l- Şi-ai venit să ne spionezi. Unde ţi-e unitatea? 

Tace cu încăpăţânate. 

— Lucien, nu-l putem ţine. Ar putea fugi şi să ne dea de 
gol ascunzătoarea. Pentru noi nu-i grav, dar casa. Cei din familia 
Bouguennec. Nu-i cu putinţă ' 

— Înţeles, domnule locotenent. 

Şi astăzi când mă gândesc, tot mai simt un fior. lar gura 
mi se usucă. Exact ca în seara aceea. 

Klein şi Garros îl duc pe neamt. Două gloanţe de Colt. 

— S-a făcut, domnule locotenent. Sunteţi galbon de tot. 
Liniştiţi-vă, nu-i nici o eroare. A făcut şi pe măscăriciul: a răcnit 
Heil Hitler înainte de-a trage în el. 

Un nefericit care îşi supraevaluase talentele. 

— la doi oameni şi unelte, o să-l îngropăm în pădure, cât 
mai departe cu putinţă de fermă. 

Nimeni n-ar putea descoperi mormântul neamţului ucis, 
eu însumi am fost atent să dispară orice urmă: pământul şi 
frunzele uscate ce-l acoperă nu se deosebesc prin nimic de 
restul frunzelor din preajmă. 

— Am făcut de toate, zice Bruand, până şi gropari am 
ajuns! 

— Şi-acum, Lucien, trebuie să plecăm de la fermă în 
timpul nopţii. O să îndepărtăm orice urmă a trecerii noastre pe 
aici. Ocupă-te personal de asta. Pe urmă mai văd şi eu o dată. 
Încărcaţi raniţele şi recuperaţi containei'ul cu exploziv. O să ne 
instalăm în pădure, acolo vinde m-am întâlnit cu profesorul de 
fizică în după-amiaza asta. Am să-i spun domnului Bouguennec 
să-i dea de ştire lui Paul Lfi Hir: nu trebuie să vină aici cu 


camionul lui nemţesc. La treabă, trebuie s-o ştergem înainte de 
unu noaptea. 

O să ne reluăm obiceiurile din Scoţia: să dormim ziua şi să 
vânăm noaptea. 

RĂZBOIUL SUB CERUL LIBER 

6 august, în zori 

Ne-am aşezat tabăra la mai puţin de o sută cincizeci de 
metri de arsenalul observat ieri de mme. Există, puţine riscuri să 
fim căutaţi atâta de aproape de-o bază germană Friţii sunt 
oameni serioşi şi, de-ar fi în locul nostru, n-ar comite imprudenţa 
să se vâre în gura crocodilului. Cred că vom fi relativ liniştiţi. 

Veghe normală câte două santinele şi repaos complet 
pentru ceilalţi. Spre seară, o să pornim la plimbare în căutarea 
convoaielor nemţeşti, în general, nu circulă noaptea. Ziua deloc, 
de teama bombardamentelor, ci mai cu-rând pe-hserat. 
Penumbra pare a le fi pe plac. Cu atât mai bine, nouă ne 
convine şi mai şi. Vom distruge maximum din ce ne va ieşi în 
cale. 

Dau ordin ca băieţii să doarmă până la ora trei după- 
amiază. Aşa cum vulpea nu vânează niciodată aproape de 
vizuină, nici noi nu vom opera vreodată la mai puţin de zece 
kilometri de propriul nostru bârlog. E distanţa pe care o vom 
avea de străbătut de cum ne vom scula din somn, înainte de 
orice altceva. 

Ira nu-i ora trei şi sunt în picioare. Şi Klein s-a trezit. 

Pe cât se pare, suntem singuri. Un străin care-ar fi pătruns 
în pădure fără ştirea santinelelor nu i-ar fi putui distinge dintr- 
odată pe cei zece oameni, aflaţi la o distanţă apreciabilă unul de 
altul şi culcaţi prin tufişuri. Husele verzi ale sacilor de dormit se 
confundă perfect cu verdele pădurii. Nimic care să pară suspect 
privirii; nici măcar feţele nu se pot desluşi, pentru că sunt 
ascunse sub reţelele de camuflaj individuale. 

Lucien îmi zâmbeşte. 

— Nu-i rău, nu-i aşa? Când mă gândesc la proştii care ne 
spuneau în batjocură cercetaşi. Ar fi făcut mai bine să-i înveţe 
pe oamenii lor ce-arn învăţat noi! E de folos. 

Spre seară, îmi adun tovarăşii de luptă. 

— Toată lumea a dormit bine? Perfect. Peste o oră pornim 
la drum. Luaţi puşcă-mitralieră, armele individuale, patru 
grenade şi două încă&cături Gammon fiecare, plus o cutie de 


raţie alimentarăl. Pregătiţi-vă toate astea. Pe urma vă agăţaţi 
raniţele în copaci, dai' aveţi grijă să nu se î. Ridicaţi la loc cât 
puteţi mai bine iarba acolo unde-aţi dormit. Restul va face rouă, 
în noaptea care vine. 

Vcriticaţi cu grijă să nu rămână nici o urmă a şederii 
noastre aici. În cazul când totul e-n regulă, ne înapoiem mâine 
în zori. 

Pentru noaptea asta, mă gândesc la două obiective 
posibile: dacă americanii înaintează, vor exista în mod 
obligatoriu convoaie nemţeşti care se îndreaptă spre Brest. Cu 
ele o s-avc-m de-aface. Depozitul din Dirinon alimentează 
Brestul cu muniţie, încât nu încape îndoială că dispre el vor 
porni convoaie spre seară. 

Şi le explic pe scurt oamenilor planul meu: 

e Ne vom instala pe şoseaua departamentală 170: E o 
trocere aproape obligatorie pentru ambele noastre feluri de 
vânat. Daţi-vă pe faţă şi pe mâni cu alifie de camuflaj. N-o să 
facem nimic complicat. Stick-ul se va instala paralel cu drumul şi 
la sud de el, în ordinea următoare: de la vpst la est: eu, Clement 
cu puşcă-mitralieră, pe urmă Să-batier, Bellon, Paulus, Le 
Nabour, Guichard, Pantalacci, Bruand, Garros'şi Klein, la 
intervale de câte cincisprezece paşi. 

Dacă apare un convoi, eu voi imobiliza "camionul din 
frunte cu o încărcătură Gammon. Le Nabour, care se află la 
mijloc, azvârle şi el o Gammon în camionul cel mai apropiat de 
el. Acelaşi lucru pentru Klein. Clement stropeşte convoiul cu 
puşcă-mitralieră, iar voi toţi folosiţi carabina şi grenadele ca să 
distrugeţi tot ce se prezintă. 

Cinci minute de foc cel mult şi, la semnalul meu, repliere 
cu toată viteza la cinci sute de paşi în spatele drumului. Nu-i 
vorba de-o bătălie cu program fixat: ci trebuie să realizăm 
maximum de stricăciune în minimum de timp şi să dispărem. 
Nimic mai demoralizant decât să primeşti lovituri fără să le poţi 
înapoia şi fără ca măcar să ştii cine ţi le dă. Şi-acum, la drum! 

La ora nouă, ne aflăm pe locurile noastre, aşa cum am 
stabilit şi, aşa cum am prevăzut, un convoi de zece camioane ne 
cade în cursă. 

L-am lăsat să treacă pe motociclistul care slujeşte drept 
cercetaş, ca să nu dea alarma, în mai puţin de trei minute, 
convoiul e lichidat: camionul din frunte arde în mijlocul 


drumului, celelalte două s-au poticnit în el. Al patrulea, făcut 
bucăţi, arde şi el fără putinţă de scăpare. Klein l-a distrus pe 
ultimul, care blochează orice retragere. 

Tragem la nimereală asupra unor umbre care ţipă. Câteva 
zeci de nemți se adăpostesc în şanţuri şi deschid focul la 
întâmplare în direcţia noastră, dar nu sunt în stare să ne 
nimerească: nu ne văd. 

În schimb, incendiul care-i orbeşte îi luminează de 
minune. Câteva grenade îi zăpăcesc de-a binelea. N-au nici o 
scăpare. 

— Ceo.se fire/.,. Făli back now li îmi răcnesc ordinele în 
engleză. Ceea ce va semăna confuzie în capetele celor din 
statele-majore, atunci când supraviețuitorii îşi vor povesti 
nenorocirile. Am fi putut să-i masacrăm pe -toţi, dar pentru 
câţiva nemți mai puţin nu mei iţă să risc viaţa unuia singur 
dintre băieţii mei. 

Încetaţi focul. Retrageţi-vă! (cngl.) 

Nemţii care vor scăpa cu viaţă sunt de altminteri 
indispensabili ca să ne facă publicitate. Vor reinventa - lucru 
omenesc - istoria: vor povesti cum o sută de englezi pe puţin i- 
au atacat. lar ofiţerii lor de stat major vor înfige un steguleţ pe 
hartă în locul ambuscadei. E un joc care-i pasionează pe toţi, 
indiferent de națiunea căreia îi aparţin. 

Am de gând să-i silesc să înfigă multe steguleţe! Cât nii-ar 
plăcea să citesc „sintezele" pe care le vor întocmi pentru 
comandanții de unităţi! 

"La ora zece, ne aflăm la patru kilometri la sud de punctul 
unde avusese loc ambuscada, suflând încă greu din cauza 
mersului rapid. 

— O să răsuflăm şi noi un pic şi-o să cinăm. Sunteţi foarte 
obosiţi? 

— Nu chiar. 

— Vă simţiţi în stare de-o altă partidă? 

— l^e-ați telefonat friţilor să ne trimită alt convoi, 
domnule locotenent? 

— Nătărăilor! Oricum, e prea devreme ca să ne ducem la 
bază. Aşa că mai bine să ne petrecem noaptea în căutarea altei 
pră^i. 

Care se prezintă peste două ore, pe drumul spre Sizun: 
auzim de foarte departe răpăitul cizmelor. O trupă de infanterişti 


se îndreaptă spre vest. Ne-am ascuns câte jumătate din noi de 
fiecare parte a drumului. 

— Hali | Se opresc. 

— Azvârli-ţi armele şi sus mâinile! 

Unii ascultă. Din mijlocul lor o rafală de mitralieră trece 
chiar prin stânga mea. Atâta pagubă. 

— Foc, băieţi! 

Prinşi în focurile noastre încrucişate, zeci de oameni se 
prăbuşesc, în timp ce noi ne năpustim asupra celorlalţi, urlând 
lee. lee. luu, iu. lu. Cu feţele noastre negre şi cu strigătele 
noastre de sălbatici vârâm spaima în ei. 

În câteva clipe, nemţii sunt încercuiți, dezarmaţi, supuşi: 
trei morţi, opt răniţi, vreo cincisprezece năuciţi. 

_ Hai, ştergeţi-o! Luaţi-vă răniții. Înapoiaţi-vă spre est. La 
douăzeci de kilometri de-aici, la Landivisiau, o să găsiţi un lagăr 
de prizonieri. Eu unul, nu mă pot ocupa de voi. 

Am inventat pe loc lagărul de la Landivisiau, ca sa scap de 
ei. Acum, când sunt dezarmaţi, n-au decât să se ducă la naiba! 
De fiecare dată când, în zilele următoare, vom face 

prizonieri, îi voi trimite la Landivisiau. Unii se vor duce de-a 
binelea' într-acolo şi, pe drum, vor fi luaţi de către cei din 
Rezistență. Alţii, mai isteţi, se vor duce la unităţile lor, unde vor 
povesti cum i-am atacat, înmulţind cu zece numărul atacanţilor. 

Am aflat mai târziu că Landivisiau era renumit pentru 
târgul lui de cai. Aşa că puteam foarte. Bine să îndrept într-acolo 
nişte măgari. 

Mă întorc spre echipa mea: 

— Terminat pentru astăzi! Strângeţi armele abandonate 
şi. la drum! Avem vreo doisprezece kilometri până la culcuşul 
nostru din pădure şi mai puţin de trei ore până se luminează de 
ziuă. 

7 august, după-amiază 

Am dormit ca nişte îngeraşi. Mestecăm fără tragere de 
inimă rațiile noastre deshidratate: porridge sub formă de 
plachete, care-ţi împăstează gura umflându-se de salivă, carne 
uscată, comprimată în cubuleţe mici care, umezin-du-se, începe 
să miroasă puternic a hoit. În afară de şocoiată şi de chewing- 
gum, e mai degrabă îngreţoşător. Cum sunt singurul care ştiu 
într-adevăv să fac focul fără să iasă fum, îmi asum corvoada 
ceaiului. 


— Să te afli în Franţa. Şi să fii nevoit să bei ceai ' Trebuie 
să recunoaşteţi, domnule locotenent că. 

— Bine, bine, pricep. Cred şi eu că ne simţeam mai bine la 
ferma Bouguennec. Ştiu. Dacă sunteţi cuminţi, poate că ne- 
ntoarcem acolo, la urma urmei. Mă duc să văd ce se întâmplă la 
fermă şi, dacă totul merge bine, vin să vă iau. 

— Vă duceţi singur, domnule locotenent? 

— Bineînţeles, Lucien, ipocrit ce-mi eşti! Fala cea mai mai- 
o a gazdelor noastre e nostimă, nu-i aşa? Hai, vino cu mine! 

Chiar aşa şi e, fata cea mai mare a familiei Bouguennec e 
simpatică foc. E învăţătoare şi l-a dat gata pe Klein, după cum 
am impresia că şi reciproca e valabilă. 

— Hai la drum! 

Totul e liniştit în jurul fermei. Câinii ne întâmpină guclu- 
rându-se, ca şi cum ar fi vorba de nişte vechi cunoştinţe. Şi-ai 
casei ne întâmpină cu bucurie. 

— Nu sunteţi decât voi doi. Şi ceilalţi? 

— Ceilalţi? Le e dor de'casa dumneavoastră. Le-am promis 
că-i aduc şi pe ei dacă nu-i nici un pericol şi dacă naveţi nimic 
împotrivă. 

— Nimic neobişnuit de când aţi plecat de aici. Şi nouă ne-a 
fost urât. 

— Să mă duc după ei, domnule locotenent _? 

— Nu, Lucien, rămâi aici, mă duc eu. 

Ora cinci ne găseşte strânşi în jurul unei mese de 
sărbătoare. Paul Le Hir a venit şi el: pe el mezina familiei 
Bouguennec îl aduce întruna la fermă. l-am întâlnit de altfel, 
după război, căsătoriţi şi, pe cât mi-am putut da seama, fericiţi. 

O masă bretonă ca de sărbătoare te împacă cu viaţa, dar 
nu te ajută să întinzi capcane. Mă gândesc că e mai înţelept să 
renunţăm la orice operaţie pentru noaptea aceea şi sa ne 
culcăm: toată lumea are nevoie de odihnă! 

DEPOZITUL DE MUNIȚII 

„8 aug uşi 

M-am dus din nou să observ depozitul de muniții, Mă 
sfidează şi mă sâcâie. Sistemul de apărare e acelaşi şi, ca şi mai 
înainte, nu poate fi vorba să-i venim de hac ata-eându-l. 

Tot ce pot face e să atac convoaiele care pleacă dinspre 
depozit ca să alimenteze Brestul. Dacă îi putem face pe nemți 


să se teamă să mai circule pe şosea, arsenalul ar deveni la fel 
de inoperant ca şi cum l-am fi distrus. 

Aş putea, fireşte, să cer un raid al RAF; am acest drept, 
dar cu ce tărăboi s-ar lăsa. 

Unele camioane ies din depozit, altele intră. Formaţiile nu 
sunt niciodată la fel. Când cinci vehicule, când zece; o singură 
constantă: un motociclist le precede şi un transportor de trupe 
le urmează, alcătuit din vreo doisprezece soldaţi. 

De la ora opt dimineaţa până după-amiază, observ acest 
dute-vino: nici un orar precis, nici o periodicitate care să te 
poată ajuta să concepi un plan de atac. 

Va trebui să ne încercăm norocul şi să contăm pe în- 
tâmplare. 

La ora şapte seara, mă întorc la fermă. Oameni, raşi, 
spălaţi şi, se vede cât de colo, odihniţi, mă aşteaptă ca să ne 
aşezăm la masă. 

— Regret, iepuraşilor! Om mânea noi mai târziu, dar 
acum, nici pomeneală: plecăm peste-o jumătate de ceas. La ora 
nouă, trebuie să ne ocupăm poziţiile la zece kilometri de-aici. 
Adunarea peste douăzeci de minute. Echipamentul şi armele 
obişnuite. Mâncaţi câte un sandviş ori nişte ouă prăjite. Mă duc 
să pregătesc briefingr-ul. Şi băgaţi de seamă: nici un strop de 
cidru sau de vin: doar lapte "şi apă, asta-i tot! Pe curând! 

Peste un sfert de oră suntem gata. 

— E simplu: la cinci kilometri nord-vest de D)rinon, ' iată 
drumul. Aici face un cot. Chiar aici pe schiţă. OK? Aceeaşi 
manevră. Numai că, alaltăieri, am incendiat doar trei camioane, 
în noaptea asta o să încercăm să le inccndiem pe toate pentru 
că, dacă nu mă înşel, vor fi pline cu muniții. Nu intervine decât o 
singură schimbare faţă de noaptea trecută: Clement, în loc să 
fie lângă mine, în faţă, va sta în sens opus, lângă Klein. 

Dacă se prezintă vreun convoi şi e aşa cum presupun eu, 
ultimul camion are un lot de infanterişti, adică vreo doisprezece 
oameni. Va fi obiectivul numărul unu al puştii-mitralieră. La 
drum! 

La ora nouă şi un sfert nc-am ocupat poziţiile, dar drumul 
e pustiu. 

Şi totuşi mizasem pe faptul că la ora asta convoaiele încă 
mai circulă. Dar nimic. Nici ţipenie, niciurmă de* zgomot, în 


afară de concertul vesel al greierilor, noaptea de vară e liniştită 
şi calmă, ca o noapte dinaintea războiului. 

Ora unsprezece! Cred că n-o să mai pice nimic în noaptea 
asta. Am calculat greşit lovitura. 

25S 

Sunt pe cale să ordon întoarcerea, când un side-car îşi 
face apariţia de după cotitură. Bineînţeles, îl lăsăm să treacă. 

Cinci minute, zece minute. Şi nimic. 

Apoi vacarmul cunoscut al camioanelor venind unul în 
urma altuia anunţă prădare se apropie. 

E scenariul foarte simplu pe care l-am repetat de zeci de 
ori în Scoţia şi pus în practică alaltăieri. O singură surpriză: 
camionul din frunte, în care am azvârlit o încărcătură Gammon, 
era încărcat cu obuze ori cu proiectile de mortier: fac explozie în 
toate direcţiile, ca o jerbă de artificii. Am fost zguduit ca de-un 
uragan. 

Trec în fugă de-a lungul Stick-ului, adunându-i pe băieţi. 

— Nici un necaz? OK, pas alergător.,. 

A doua zi mă duc să constat urmările dezastrului: din 
camionul aflat în faţă n-au rămas decât nişte fiare răsucite; 
următoarele trei nu sunt nici ele într-o stare mai bună. Dnr tot 
mai seamănă oarecum a maşini. Al patrulea s-a răsturnat în 
şanţ. Cât despre cel care transporta trupa, nu mai are parbriz, 
iar cele trei rafale ale puştii-mitralieră vor fi fost de ajuns ca să-l 
scoată din funcţiune. Şi cum, pe deasupra, încărcătura azvârlită 
de Klein trebuie să fi explodat la câţiva centimetri, s-a dat de-a 
rostogolul. 

De cumva vor fi fost supraviețuitori, trebuie să-şi fi 
tiansportat răniții şi morţii: la o sută de metri, cât văd-eu "prin 
binoclu, nu zăresc decât material. Nimic nu mai circulă pe drum. 
Doar nişte corbi ciugulesc tacticos printre rămăşiţe. Par atât de 
serioşi cu mersul lor ţeapăn de păsări mecanice, încât irezistibil 
mă fac să zâmbesc şi, pentru o clipă, uit cu ce se ocupă şi că noi 
le-am procurat hrană. 

La întoarcere, mă opresc lângă depozitul de muniții. Mă 
fascinează. Ceva s-a schimbat! 

S56 

Văd, întocmai ca şi ieri, cum artilcriştii stau lângă tunuri, 
oomenii de trupă circulă în spatele gardului de samă ghimpată, 
santinela la intrare. 


E slupid, dar îmi trebuie mai bine de-o jumătate de oră ca 
s u-mi dau seama în ce constă schimbarea: au fost pu.se capre 
cu sumă ghimpată în faţa porţii de la intrare. şi nu nvu există 
camioane. 

Simt că e vorba de ceva important, dar sunt obosit. Nu 
izbuie.; c să-mi dau seama ce anume. X 

Importantă schimbarea asta. Importantă, dar de ce? la 
mai las-o baltă, simt că adorm de-a-mpicioarelea. Tot umblând 
cu capul gol, m-o fi atins soarele. Şi-apoi mor de sete. 

La f oi mă! Vedem noi mai târziu. 

În timpul cinei, le povestesc băieţilor ce-am văzut în cursul 
după-amiezii: 

— la faţa porţii au pus capre cu sârmă ghimaptă, iar 
camioanele nu mai circulă. 

— Cred şi eu, zice Bellon, le e teamă c-o să le radem. 
Asta-i lucrul important pe care nu-l sesizam adineauri: „Le e 
teamă c-o să le radem". 

Şi totuşi, dac-aş fi în locul ofițerului care comandă 
depozitul, nu m-aş zăvori pentru câfeva camioane distruse.' 

G îndese cu glas tare: 

— Doar n-o să închidă depozitul după ce un singur convoi 
a căzut în cursă. Are o misiune imperativă: să alimenteze 
Brestul. Şi trebuie s-o îndeplinească. 

— Aşa e, zice Klein, în clipa de faţă stă şi se gândeşte. Şi- 
ncepem să participăm toţi la acest joc colectiv: să ne punem în 
pielea ofițerului neamt. 

— Trebuie să iasă ei de-acolo, zice Bellon. 

— MisHme speciala 

Pantalacci dă glas unor vise în care pare totdeaur. 
Cufundat: 

— S. s. să vedem un pic: le-am făcut zob două. Două 
convoaie şi oameni. pe trei drumuri diferite. 

— Aşa e, Pantalacci. Ofiţerul responsabil nu va m; u risca 
nici un camion, totuşi e obligat să-şi trimită marfa I*. Brest. Îşi 
închipuie probabil că suntem mulţi şi că de (, inen; drumurile 
importante. Probabil va alege un itinerar pe un drum secundar 
şi, cum nu are benzină ele prăpădit, o s; se oprească asupra 
itinerarului cel mai scurt de pe dru murilc în chestiune. 

— Exact, încuviinţează Paulus, dacă aş fi friţ, aş-a a, 
judeca. 


— Daţi-mi o hartă, să vedem ce iese. lese un traseu care 
sare în ochi. 

ÎI subliniez cu creion roşu şi toţi îl cercetează rând p. rând. 

— Vă e somn? 

— Nu. Domnule locotenent. 

— Încercăm? * - De ce nu? 

Şi ne cufundăm în noapte. 

Nc-am aşezat ambuscada la mai puţin de doi kilometri d-e 
depozit, într-un loc unde faluzul e înalt de doi metr» faţă dre 
drumul astfel încadrat. Un gard de mărăcini ne ascunde şi o 
ridicătură de pământ ne protejează. 

Aşteptăm de peste trei ore. Pvoua începe să cadă şi ne 
face veghea neconi'ortabilă. Îmi închipui că fiecare visează la o 
ceaşcă de cafea fierbinte, la puful sacului de dor mi L la 
voluptatea de. A-şi desface şireturile de la ghete, la clip» când 
vom putea în sfârşit să aprindem o pipă sau o ţigară 

Ora unu noaptea! Înţelepciunea ar cere să renunţăm, r eu 
„Şştiu" că un convoi va trece pe aici mai devreme sau târziu. 

Cerul începe să se lumineze când auzim uruitul 
motoarelor. 

Primul camion mă surprinde când ii văd apărând la treizeci 
de metri: mă aşteptam să-l văd mai întâi pe nv>to-ciclistul 
cercetaş. Dar nemţii trebuie să-şi fi dat seanvi că nu slujea la 
mare lucru, de nu cumva era propriul nostiu cercetaş. 

De data asta nu sunt decât patru camioane şi clasicul 
transportor de trupă. La intervale de douăzeci de metri unul de 
altul, se apropie încet, cu farurile stinse. 

E de-a dreptul un prăpăd: puşca mitralieră a lui Clement şi 
carabina lui Klein îi fulgeră pe infanteriştii aşezaţi pe banchete, 
cu puşca aşezată între picioare. 

Taluzul amplifică explozia încărcăturilor Gammon. Sper că 
fiecare dintre oamenii mei îşi tine gura deschisă, întocmai aşa 
cum e recomandabil să facă, altminteri vor fi timpane sparte. 

Suntem foarte departe de camioanele incendiate când ne 
regrupăm ca să ne tragem răsuflarea. Flăcările se înalţă sus. 
Spre cer. Benzi de cartuşe explodează, desigur, într-un foc 
neîntrerupt de petarde derizorii. 

— N-am auzit nici măcar un strigăt, domnule locotenent. 


— Nu. Trebuie să fi murit cu toţii. Ce meserie! Dar tot 
trebuie s-o facă cineva. La urma urmei, n-aveau decât să stea la 
ei acasă. 

10 'august, după micul dejun 

Apăraţi de cei doi oameni puşi de veghe, băieţii se spală în 
curtea fermei. Fac o hărmălaie, ca nişte adolescenţi ce sânl. Lui 
Pantalacd, rare trece drept certat cu apa caldă şi supărat pe cea 
reca, i se azvârl găleți întregi. Şi-a pierdut respiraţia. 

— Săpuneşte-te mai bine. Dacă o ţii tot aşa, n-o să no mai 
putem apropia de friţi. Or să ne adulmece de la două sute de 
metri! Ştiţi, domnule locotenent, că răcanul ăsta nu şi-a 
schimbat şosetele de când am plecat din Anglia? 

Intre două duşuri reci, Pantalacci bâlbâie zicala lui 
preferată: 

— Soldaţii. Sunt nişte oi care behăie. Şi împăcate cu 
soarta. Duse la abator de. Păstori galonaţi. Şi. Voi sunteţi cu 
toţii. Nişte porci bolnavi. Nici măcar oi! 

O explozie îndepărtată face să zăngăne ferestrele şi se 
repercutează ca un ecou în curte. Ne repezim la arme. Goi până 
la brâu, săpuniţi pe jumătate, ne năpustim ca unul la poarta 
fermei. Oameni se strâng în jurul meu. 

— Ce-i asta, domnule locotenent? 

— Îmi cereţi prea mult. E destul de departe. Nici tir de 
artilerie, nici bombă de avion. Oricum, nu-i pentru noi. 

— la uilaţi-vă! Ce fum negru! Acolo | 

Şi ziua întreagă exploziile se ţin lanţ, mereu în acelaşi loc: 
e depozitul de muniții pe care responsabilii lui îl aruncă în aer. 
Un vechi dicton militar îmi vine în minte; să nu laşi niciodată pe 
mâine ceea ce un alt nerod poate face în locul tău chiar azi. 

LANDERNEAU 

11 august 

Vânătoarea din dimineaţa asta n-a fost senzaţională; un 
colonel şi statul lui major. Dezarmaţi şi cu nădragii atârnându-ic 
în vine, în clipa de faţă probabil că-şi Ursesc paşii spre 
Landivisiau, de cumva m-au crezut. 

Ne întoarcem la fermă înghesuiți în maşina lor superbă, 
aproape intactă. E o maşina lungă, decapotabilă, o şmecherie 
magnifica pentru oi'iţeri superiori. Cam prea nemţească după 
gustul meu, cu pernele ei din piele verde. Dar, la preţul la c^ve- 
am luat-o, n-ar fi frumos din partea mea să fac nazuri. 


Nu cred că sunt în mod deosebit nici ranchiunos, nici 
sadic, dar încerc o bucurie aparte când îmi cad în labă ofiţeri. lar 
când e vorba de ofiţeri de stat major, jubilez de-a binclea. Nu-i 
scutesc de nici un sarcasm privitor la, rasa seniorilor"! şi la 
„Marele Reich înscăunat pentru o mie de ani"! Şi când îi văd, ca 
nişte băşici dezumflate, siliţi să-şi ţină cu amândouă mâinile 
nădragii fără curea, mă socot plătit pentru osteneala ce mi-am 
dat-o. 

Mi-ar fi plăcut să constitui un serviciu special care, 
asemeni câinilor specializaţi în găsirea trufelor,? l-ar fi adus 
contribuţia exclusiv la distrugerea statelor majore. Repulsia la 
adresa oricărei autorităţi artificiale, pe care o am încă din 
copilărie, şi-ar fi găsit teren de acţiune. 

Parcă văd o sală mare, plină de trofee, al cărei pereţi ar fi 
împodobiţi cu şepci da generali, monocluri odinioară arogante 
sau pantaloni cu vipuşcă roşie pentru posterioarele ou totul 
speciale, ale Marelui Stat Major General. La drept vorbind, sunt 
un nccioplit. Aş fi fost foarte mulţumit să trăiesc pe vremea 
omului de Cro-Magnen, iar grotele de la Mas-d'Azil, cu uneltele 
lor din fildeş la fel de fin sculptate ca şi capodoperele japoneze, 
mă emoţionează toi atât de mult ca şi o catedrală gotică. 

Sunt un vânălor, simt că nu există nici o legătură de 
„castă"' între mine şi caraghioşii ăştia împopoţonaţi, care cred în 
autoritatea galoanclor; mă îngrozesc şi mă întristează. 

Ca şi gaiţele, nici măcar nu merită să strici glonţul pentru 
ei. 

După prânz, în timp ee băieţii se odihnesc, umplu 
rezervorul cu benzină şi verific uleiul. 

N-am chef să dorm. N-am nimic de citit şi nici ceva de 
făcut în mod special. Şi. Oricum, trebuie să caut obiective noi. 

Până acum m-am dus pe jos în căutarea vânatului. Cu 
maşina mea rapidă, aş putea să cercetez o zonă mult mai 
îndepărtată şi mult mai iute. 

Îi spun lui Klein ce-am de gând să fac. 

— E prea. Periculos, domnule locotenent, lăsaţi-mă să 

— Nu. Mai întâi că nu-i periculos, şi-apoi eşti singurul care 
poţi comanda în absenţa mea. Nu mai sunt nemti pe o rază de 
cel puţin cincisprezece kilometri în jurul nostru şi vreau să văd 
cam pe unde se găsesc. Mă duc să adulmec prin împrejurimile 
de la Landerneau. Drumul face un cot mare chiar înainte de-a 


pătrunde în oraş. Am să mă duc până la virajul ăsta, uite aici, pe 
hartă. Dacă se trage asupra mea, fac cale-ntoarsă şi măcar vom 
afla unde se afla elementele inamice cele mai apropiate. 

Ti nărui Guichard şi un tip din Rezistență insistă să-i iau şi 
pe ei. 

— De acord. Luaţi câteva încărcături Gammon şi vreo 
cincisprezece grenade. Daţi-mi o mitralieră nemţească: au un 
ritm mult mai accelerat decât carabinele noastre -şi sunt mult 
mai eficace într-o luptă de la distanţă mică. 

Ştiu că americanii se apropie: au fost semnalaţi la Morlaix. 
Landerneau e un punct cheie pe drumul eare duce la Brest şi, cu 
cât vom şti mai muâle despre mas. cu aţii vor fi mai puţine 
surprize pentru toată lumea. 

Am cercetat harta amănunţit: la mai puţin de cinci sute de 
metri înainte de Landeracau, o dublă curbă în S arată foarte 
precis intrarea în oraş. Mă voi duce până acolo. 

Descheiaţi la gât. cu părul lluturând. În vânt, mergem cu o 
sută douăzeci pe oră. Automobilul nemţesc e o maşinărie 
minunată care răspunde cu mare promptitudine la toate 
comenzile. 

După-amiaza de august evocă vacanţa, însoțitorii mei şr- 
au aprins câte-o ţigară şi se lăfăie pe bancheta din spate. 
Pândesc apropierea curbei, unde va trebui să încetinesc. Când 
colo pătrundem în oraş pe la un post de gardă unde soldaţii 
nemți se dau la o parte ca să ne lase să trecem! 

Simt că mă golesc de sânge. 

Ne aflăm în oraş, iar eu nu pricep nimic. Abia mai târziu 
aveam să înţeleg: hărţile englezeşti utilizate de noi erau vechi 
de cel puţin cinci ani şi, în timpul ocupai.km, nemţii. 
Suprimaseră curba! 

Nemţii de gardă, înşelaţi de maşină şi de ţinutele noastre 
de camuflaj, ne-au luat drept colegi de-ai lor şi ne-au lăsat, să 
intrăm. 

Şi eu. Care credeam că sunt prudent, vigilent, circumspect 
şi la adăpost de orice surpriză, uite cum am căzut înlr-o cursă în 
care nici cel mai tâmpit individ nu s-ar fi vârât. 

— Ne-am ars, domnule locotenent! 

— Aşa cred şi eu. Amorsaţi două grenade pentru orice 
eventualitate, îndărăt n-o putem lua, dar poate ieşim din oraş 
prin altă parte. 


Am încetinit şi mergem la pas. Strada e pustie. Poate că 
vom putea ieşi pe drumul care duce la. Lesneven. 

Trecem podul peste Elom şi dăm în parc. Drumul e închis 
de două camioane. O mulţime de nemți se foiesc care mai de 
care să încarce în ele rufărie şi fel de fel do baloturi, rod al 
pradei lor. Ne aflăm la o sută de metri de ei. 

Guichard mă întreabă din privire: cuvintele sunt de prisos. 
Asta ne va fi sfârşitul! Dar nu numai pentru noi. 

Am oprit maşina la zece metri de nemti, cărora nici nu le 
pasă de noi. 

Am şi tras asupra lor o rafală de mitralieră, când Guichard 
aruncă prima grenadă care explodează între cele două 
camioane. Trag a doua salvă în rafale scurte asupra celor care 
fug, înnebuniţi de spaimă. 

Au părăsit două puşti-mitralieră şi aleargă descumpăniţi 
spre pasarela de peste râu. 

Mă duc la o puşcă mitralieră şi-i cadorisesc pe fugari cu 
propria lor muniţie. O rafală la dreapta, alia la stânga, Nu vreau 
să-i ucid, vreau să-i pun pe fugă: simt nevoia să acţionez ca să 
nu mă gândesc şi să mă asigur că suntem în viaţă. Intuiesc în 
mod inconştient că trebuie să le sporesc lor deruta. Ca să nu-şi 
vină în fire şi să înţeleagă care-i situaţia. 

Parcul e cu desăvârşire pustiu, răniții cheamă după ajutor. 
Ne privim, neîncrezători, într-o '.'ipă, ne vor cădea în spinare o 
mulţime de nemti. Mă duo să iau din maşină două încărcături de 
explozibil şi pun o bandă nouă în puşcă-mitralieră. Apoi fete ies 
de prin ca " şi aleargă spre noi ca să ne sărute drept pe gură. 
Primul y ep plin cu americani soseşte până la noi, îndepărtându-i 
biînd pe oamenii care ne înconjoară. 

Vad pentru prima oară trupe FFI, cu brasardele lor 
tricolore. Am „eliberat" oraşul Landerneau! 

Citare pe ordinul de zi n? Trupelor aeropurtate Loccicneni 
Thome. La 11 august 1944, fiind în recu-n0aş'<-'>'e în 
Landerneau, întovărăşii de doi oameni, nu, a * ovali kj atace 
douăzeci de parcşutişti germani, ucigând o'if. Rănind trei şi lidnd 
două puşti-mitralieră. 

Semnai: general de Gaulle 

Aşa se scrin citările. N-am şovăit şi pe bună dreptate: n- 
aveam de ales. 


Gnichnrd c surescitat ca un vânător tânăr care a dobor-fii 
primul vânat; o surescitare ce mă stinghereşte. Nu-i pol 
bi'uftului de faţă cu toată lumea. 

Şi t;: tu>i asta ar fi trebuit să fac. 

— li urmărim pe friţi, domnule locotenent? 

— De ce-am face-o? 

Mă priveşte plin de reproş. Nu-i nici o săptămână de când 
ne cunoaştem. Niciunul dintre veteranii troop-ei mele nu m-ar 
privi astfel. O să creadă că mi-e frică. Ce prostie! 

Se duce la pasarelă fără să-i pese de mine. 

Vreau să-i ordon să se întoarcă. Dar la ce bun? Pun puşcă- 
mitralieră nemţească pe umăr şi mă grăbesc să fug după el. 

Pe malul sudic al râului Elom, pe unde au fugit 
supraviețuitorii, dăm de un rănit care se ascundea într-un gard 
viu. 

Un glonte i-a trecut prin braţ, e galben şi tremură ca un 
câine bătut, dar rana nu e gravă. 

— Unde-ţi sin t camarazii? 

Îmi arată o casă la vreo sută de metri de-acolo. Zidul 
parcului merge paralel cu drumul. 

— Du-te şi spune-le să se predea: americanii au pătrun", 
în Landerneau. 

! L însoţim pe rănit, care ne dă ascultare fără tragere de 
inimă. 

O tranşee porneşte din şanţ şi trece pe sub xidul 
împrejmuitor. Neamţul dispare pe-acolo. 

Trec zece minute. Guiehard îşi pierde răbdarea. 

— Mă duc să văd, domnule locotenent. 

— Nu, eu mă duc, acoperă-mă cu puşcă-mitralieră. Mă vâr 
în tranşee. Parcul nu-i decât o încâlceală de arbuşti unde nu 
disting nimic. Guiehard mă cheamă: 

— Nu ştiu să folosesc puşca asta mitralieră, domnuk 
locotenent. 

Evident, cretinul care avea misiunea să-l înveţe s; îvtpte a 
neglijat „amănuntul" asia: toţi paraşutiştii mei ştiu sa folosească 
armele nemţeşti. 

— În cazul ăsta ne întoarcem la Landerneau. 

— Şi dacă trag în noi pe la spate? Trebuie să ştim ee> au 
de gând. 


— Bine. Atunci du-te. Dar fără prostii. Dă-ni i 
puscamitralieră. 

Guiehard a dispărut la cotul tranşeii. Aproape în aceeaşi 
clipă o grenadă explodează, o lungă rafală de mitra-ik'ră retează 
crengile de deasupra mea. 

In momentul următor, alerg pe tăpşanul spre cai'e duce 
tranşeea şi dau de trei nemti cu burţile sfârtecatc. Cai-' dau 
duhul. Un rănit se aavârle la picioarele mele. cu mâi-nile în aer. 

Culcat pe spate. Guiehard horcăie încetişor. Partea de sus 
a feţei îi e smulsă şi s-a ales cu o rafală în burtă, îi sprijin capul 
de braţul meu. 

— Mi-e rău, domnule locotenent. Oh. Ce rău îmi e! Trageti- 
mă de picioare. Le. Simt cum îmi intră în burtă. Oh. Domnule 
locotenent, luaţi-mă de-aici. 

— Bineînţeles, nu mai vorbi. 

2G6- 

l-am scos vesta de luptă. Pântecul şi pieptul îi sunt numai 
o rană, o amestecătură de carne vie şi sânge. Cu pansamentul 
meu individual, caut să pun dop sângelul care se scurge 
gilgâind. 

Neamţul rănit a leşinat. Ce nenorocire!: 

Cercetaşi americani se-ndreaptă spre mine, jeepul lor 
aşteaptă-n drum. Il transportăm pe Guichard la maşină, Va muri 
a doua zi în spitalul din Landerneau. N-avea decât optsprezece 
ani! 

Restul slick-ului a venit la mine. N-am nici un chef să 
răspund la întrebări. Văd biata faţă a lui Guichard, mă gândesc 
la sângele lui care mi-a năclăit mâinile. 

Nu-mi mai vine să conduc pe nimeni la război. 

SFÂRŞITUL VISULUI 

Sicaud a sosit împreună cu restul troop-ei mele care s-a 
regrupat pe măsură ce -înaintarea americană pacifica spa-“ tele 
frontului. 

Misiunea noastră s-a terminat! 

Încărcaţi în maşinile nemţeşti recuperate de noi. 
Compania se îndreaptă spre Vannes, unde Regimentul 2 -a 
primit ordin să se regrupeze. Câţiva buni camarazi au 
supravieţuit celor două luni de luptă aproape zilnică, dac cei mai 
buni au murit: La Granadiere, Marierme, Keri-lis, Gray, toţi 
prietenii mei cei mai apropiaţi au fost ucişi în condiţii atroce. 


Cei rămaşi în viaţă ne povestesc ce-au văzut: laşitatea 
sadică a SS-iştilor, eroismul unor camarazi, frica altora. 

Din ţoale relatai ile astea fragmentare, din crâmpeiele c! 
C> povestire în care, ca în orice istorie umană, tragicul fco 
îngemănează cu comicul, o idee de căpetenie se desprinde: 
pentru a fi acceptat bătăliile regulate, pentru a nu ii luptat ca la 
o partidă de vânătoare, Regimentul 2 a pierdut pe mulţi dintre 
coi mai buni ofiţeri ai lui şi, proporţional, mai mulţi oameni decât 
am pierdut noi înşine. 

Prima seară petrecută la Vanncs se termină în zori, printr- 
un chef monumental; e singurul mijloc de-a uita pentru moment 
iremediabilul: că toţi cei pe care-i iubim nu vor mai bea 
niciodată cu noi. 

La 22 august, compania mea primeşte ordinul să se 
înapoieze în Anglia. 

Convoiul nostru, alcătuit din tot felul de maşini 
amestecate, se îndreaptă spre Arromanches, unde urmează să 
ne îmbarcăm. Cădem de acord să ne regrupăm pe parcursul 
drumului în faţa primăriei din Saint-L6, ca să ' prâiv/im la 
repezeală şi ca să-i aşteptăm, la nevoie. 

— Pe cei care au avut necazuri cu maşinile pe drum. 

Sosit primul la Saint-L6, zadarnic caut primăria: nu mai 
există! Aşteptăm în mijlocul dărâmăturilor sosirea ultimelor 
vehicole. 

Niciunul dintre noi n-a mai văzut până acum un oraş 
distrus până-n temelie. Citi morţi s-or afla sub ruine? Vorbim cu 
glas scăzut, ca într-un cimitir. Până şi cei mai puţin 
impresionabili sunt răscoliţi. E un aspect al războiului pe care 
niciunul dintre noi nu şi l-ar fi închipuit: un oraş întreg care a 
trecut de la viaţă la moarte în câleva ore, ca Pompeiul. Şi de ce? 

Pvăzboiul mai înseamnă şi altceva decât marele joc, 
partida de şah, vânătoarea exaltantă pe care-o duc de trei 
săptămâni. Şi, dintr-odată, mă simt foarte bătrân. 

Simt că nu voi mai regăsi niciodată entuziasmul izvo-rât 
din iluzie, că nu voi mai fi în stare să le vorbesc băieţilor mei 
cum o mai făceam încă nu de mult, despre curaj, onoare şi 
generozitate. 

Credeam că mă bat ca să-mi eliberez patria. Dar la ce bun 
să eliberezi un oraş de pe hartă, dacă mai înainte l-ai ras de pe 
aceeaşi hartă, spulberându-l sub bombe? Oate a elibera un 


prizonier înseamnă a-l îngropa sub ruinele închisorii lui? Şi în ce 
măsură o mână de paraşutişti poate influenta, dispunând de o 
cantitate limitata de exploziv, soarta unui război în care 
escadrilele de avioane lansea/ă tone de bombe? 

Mă simt dintr-odată inutil şi derizoriu. Totul e neant, totul 
e zădărnicie. Nimic nu merită osteneala, ele vreme ce totul c 
nimic. 

Saint-L6 pecetluieşte sfârşitul unui vis. Acum semăn cu 
acei preoţi caro continuă să oficieze deşi şi-au pierdut credinţa. 

— Toate maşinile au sosit? Haide, la drum L. Câmpul pe 
care-l străbatem nu mai are nimic dintr-un câmp, nu-i decât o 
pustietate cenuşie presărată cu schelete de maşini incendiate. 
Stând lingă mine, cu picioarele pe scândura de la bord, Klein 
fumează ţigară după ţigară, tăcut şi parcă absent. 

— Ceva nu-i în regulă, Lucien? Saint-Lu te-a răscolit şi pe 
tine, nu-i aşa? 

— Aşa e, domnule locotenent. Dacă toată Franţa o să fie 
eliberată i {? A. cum au., eliberat" Normandia, mă întreb ce-o să 
mai rămână din ea când vor ajunge la noi acasă, 
dumneavoastră în Ardeni, eu în Lorena. Şi unde mai pui că fac 
parte dintr-o familie de muncitori cu convingeri socialiste şi 
pacifiste. Cine! Văd toate cadavrele '>"- * "t prin şanţuri. 
Când'mă gândesc la orele de muncii ţ. i i i bogăţia pe eare-o 
reprezintă toate tancurile astea distruse, toate aamioanele 
incendiate şi mormanele de arme azvărlite la marginea 
drumului. Mă întreb ce rost are tot tărăboiul ăsta şi dacă n-ar l'i 
trebuit făcut altceva mai bun. 

— Da. Lucien. De când am văzut Saint-L6, adineauri, jni- 
am pus şi eu pentru prima oară aceleaşi întrebări, şi ro-am 
gândit că poate ar fi fost mai bine să fiu călugăr în loc de soldat. 
M-am mai întrebat şi dacă acţiunea noastră individuală îmi 
poate avea vreo utilitate. Dar de când străbatem locul ăsta de 
măcel, m-am mat liniştit puţin: putem ajuta întrucâtva să se 
evite asemenea lucru. Sau, ecpuţin, să se limiteze. In măsura în 
care semănăm panica în spatele nemților, trupele lor, 
descumpănite, sunt rriai puţin apte să reziste, iar americanii nu 
vor fi nevoiţi să prefacă totul în praf şi pulbere ca să-şi croiască 
drum. La drept vorbind, e cam ceea ce-am făcut noi în Breta- - 
lia. Şi în Bretania nu s-a întâmplat nimic comparabil cu tvle 
petrecute la Saint-L6.,. E o soluţie care, la urma urjnei. Nu-i mult 


mai rea decât o alta. Nu ne ram în e d. -cit să continuăm. Dacă 
stau şi mă tţândcsc bine. ar fi trebuit to- (u. Şi să mă fac pilot de 
vânătoarc. Cel puţin, n-ai altă responsabilitate decât pielea 
personală. E oricum mai confortabil. 

— Şi-atunci, domnule locotenent. pe cine am fi avut să ne 
comande? Un fanfaron ori un incapabil? Un demiTit sau un laş? 

— Doar nu sunt singurul ofiţer din regiment! 

— Poate, dar sunteţi singurul alături de care ne azvâilim în 
flăcări i'ără să tremurăm şi pot să vă asigur că în rahatul în care 
ne bălăcim asta contează mult. Şi-apoi, n-aţi fi fost un simplu 
pilot, aţi fi comandat o escadrilă. Sau mai mult. lar tipii de sub 
comanda dumneavoastră ar fi pierit fără să-i fi putut ajuta cu 
ceva. Nu, nu cred nici în diavol, nici în Dumnezeu. Dar cred înlr- 
o anumită rațiune a lucrurilor. Nu sân! îndeajuns de instruit ca 
să vă explic ceea ce simt, dar, credeţi-mă, în ceea ce ne 
priveşte, lucrurile stau bine aşa cum stau. Ştiu că tot vă mai 
gândiţi la Briguct şi la Guichard, dar sunteţi singurul care-o 
faceţi. De-acur> şi până s-o termina, o să mai pierdem pe mulţi 
alţii. Nu sunteţi vinovat cu nimic şi nimănui n-o să-i treacă 
vreodată prin minte să v-o reproşeze. Când trecem prin Bayeux 
la pas, de poţi atinge şenilele tancurilor ce se-ndreaptă în masă 
spre front, suntem interceptaţi în trecere de nişte ofiţeri francezi 
îmbrăcaţi în uniforme impecabile: mănuşi, nuieluşă sub braţ, 
cizme de să te oglindeşti în ele, iată-i că se reped la noi. 

— la ziceţi, băieţi. Aţi fost „acolo"? A mers bine? V-aţi 
bătut bine? 

Sunt tineri de vârsta noastră, în plină formă şi în deplină 
sănătate, care au ales curajos să servească în MMLA (Misiune 
militară pentru legături administrative): pe măsură ce aliaţii 
înaintează, ei ocupă primăriile, subprefecturile şi prefecturile, 
serviciile de aprovizionare. 

Ca şi mareşalul Petain pe-ai cărui funcţionari îi înlocuiesc 
şi ei „au dăruit Franţei persoana lor". Dar fără temeritate: 
administrează teritoriile eliberate de alţii. Cât despre a le elibera 
ei înşişi. Sunt prea grijulii ca patria să nu rămână fără fii. 

— Aţi avut noroc să fiţi la paraşutişti. 

— Poţi să vii cu noi, mititico, chiar ne lipseşte o subretă să 
ne lege şireturile! 


Căpitanul cel gomos, repezit astfel de Soucaze, unul dintre 
sergenţii mei bătrâni, veniţi din Legiune, pretinde să-l 
pedepsesc pe subofiţerul meu. 

— Sper că nu vorbeşti serios? 

— Am să fao un raport, locotenente, poţi li sigur! 

— lar eu,. Civinle' căpitan", te asigur că dacă în trei 
secunde n-o ştergi, ai s-o regreţi în fiecare zi pe puţin o 
săptămână. 

— N-auzi. Băiatu'? Domnul locotenent ţi-a zis s-o roieşti. 
Plimbă ursu'. Du-te şi te joacă cu bărcuţelo tale de hârtie, 
prăpădi tul e! 

ŞI-l lăsăm acolo pe căpitanul de administraţie, gata-gata 
să-l apuce apoplexia. 

Incidentul ne-a destins, dă apă la moară celor ce 
trăncănesc în spatele maşinii melc, până ajungem la mare. Am 
şi început să uităm de Saint-Lo. 

Pentru mine, care am fost la Dunkerqgxie, Arroman-chc nu- 
i o surpriză: maşini desfundate, împrăştiate pe nisip, fierărie pe 
care marea a şi început s-o roadă, vapoare scufundate ale căror 
catarge ies deasupra, ca nişte semafoare derizorii ce-ar lansa 
nişte SOS-uri în neant. Nimic foarte original, clişee pentru 
jurnalişti în criză de inspiraţie şi care vor să-l atingă la coarda 
eroică pe burghezul în papuci. 

Dar ceea ce ne lasă cu gura căscată e întinderea portului 
artificial, activitatea demenţială ce se desfăşoară pe podurile 
plutitoare, masa înnebunitoare de tancuri, de camioane, de 
trupă pedestră care coboară: toată greutatea America pusă în 
război, cu lipsa ei de măsură, luxul mijloacelor, infantilismul şi 
curajul ei. 

Spre deosebire de Dunkerque, cerul e lipsit de „bandiţi", 
aşa îi desemnează piloţii din RAF pe cei din Lujt-waffe, când 
comunică între ei în timpul luptelor aeriene. 

Cer albastru, mare calmă, briză călduţă dinspre sud-vest, 
ne destindem, nu mai facem de pază, liniştiţi în agitația din 
interiorul unei fortărețe inexpugnabile care, după ce-a ras-o, s-a 
instalat pe ruinele rămase ele la tung Europa {a lui Adoll Hitler. 

Deoarece aparţinem unei divizii englez, marina engleză se 
ocupă de noi. Cu ea, nici o surpriză neplăcută: corveta care 
trebuie să ne ducă se află la cheiul prevăzut la ora indicată. 
„Navigam spre Anglia' şi spre permisia de odihnă, dând uitării 


tot mai mult amintirile noastre de ieri pe măsură ce vaporul se 
îndepărtează de coastele franceze. 

Ne-am bătut bine, am scăpat teferi, în timp ce camarazii 
noştri au murit. Faptul a şi început să ţină de trecut. Fericită 
facultate a uitării care ne ajută să trăim în lumea asta dementă! 

Am uitat de război. Plecăm în permisie. 

Partea a cmcea DRUMURILE VICTORIEI 

Dus şi întors 

Am sosii la Faivford, în sud-estul Angliei, la 24, ţuc 
dimineaţa şi rrn-am expediat cât m tu repede oamenii în 
permisie. 

Dreptul la permisie e ceva extrem de precar * dacă nu 
părăseşti unitatea în chiui' clipa când ai norocul. Să hârâia în 
buzunar, un contraordin lămpii poate foarte bine să li-o anuleze. 
Instruit dc-o experienţă salutară, am vegheat ca toţi băieţii mei 
să se lupească imediat în cele patru colţui'i ale Angliei. 

— Dibtraţi-vă bine. N-o faceţi iată chiar tot timpul şi iiţi 
prudenti: în toate armatele lumii, răzbunarea Yenerei a scos mai 
mulţi oameni din luptă decât bătăliile. Pt imul nenorocit care s-o 
căptuşi cu ceva o sa se-nleap, ă cu o săpuneală din partea mea 
de-o să-i mear. Lţă fulgii. Pe cuvântul meu! 

— Dar dumneavoastră, domnule locotenent, unde vă 
duceţi în permisie? 

— Nicăieri. Rămân în tabără. De ce ^'i mă duc mai 
departe să văd dacă iarba e mai verde? Am cortul m un pat bun, 
cărţi, două sticle de Scotch. Şi câtă vreme voi sunteţi plecaţi, 
nimeni care să-mi mănânce zilele. Am să fac plajă, o să înot cât 
oi poi'ti. Şi-am să dorm! Hai, şit'i'geţi-o. Destul v-am văzut în 
faţa ochilor! 

Când mă ştiu. Totdeauna am avut necazuri cu per-n/, >iile 
mele, totdeauna am fost rechemat înainte de-a le ii consumat 
reglementar: sau regimentul se deplasa la o dată neprevăzută, 
sau idiotul de inamic îşi deplasa pionii şi, ar fiecare dată, 
solicitudinea îngrijorată a armatei franceze mă smulgea din 
plăcuta-mi trândăveală. Pe cât se pare, niciodată nu s-a putut 
dispensa de prezenţa mea! 

Nici englezii, de altfel: abia patruzeci şi opt de ore au 
trecut de când ne-am întors din Franţa; abia dacă am npucat să 
trag un somn ca lumea. Că mă şi pomenesc cm iuplanton 
care-mi întrerupe odihna: 


— Căpitanul Sicaud vă caută la telefon, domnule lo-'nt. 

— Alo, Thome? Suntem chemaţi la Londra, la statul <r al 
trupelor aeropurtata, îţi trimit o maşină. 

— De acord. Dar daţi-mi timp să-mi aranjez puţin, ii'le pe 
mine. Acum sunt în pielea goală, iar generalul 

Liric |/' (>d e pedant când e vorba da ţinută. Bineînţeles, n 
i vă întreb de ce ne cheamă la Londra. Cum ştiu cât de prudenţi 
sunt englezii, la telefon trebuie să ne fi poftit pur şi simplu să 
luăm ceaiul împreună, dacă nu avem ni-n: k: împotrivă. 

— Chiar aşa. Mac Leod ne aşteaptă la ceai. Pe Ind. 

P 

Nu de-o ceaşcă de ceai e vorba, ci de-o baie, o adevă-i 
baie de mulţime. 

I) c: mai multe săptămâni, cei care luptă în Rezistență 
masivul Jura s-au adunat îri număr de peste două mii iurul 
fortului Lomont, foarte aproape de graniţa el vexa. SS-iştii aflaţi 
pe valea Doubs se pregătesc să-i atace 

— l ocupe din nou crestele, indispensabile armatei gerca 
să poată opri înaintarea Armatei | Franceze. 

e: >! Reală în Provența, aceasta a urcat pe valea Honului 
şi intenţionează acum să se strecoare prin spărtura do la Belfort. 
Cine ocupă fortul Lomont, va deţine o situaţie strategică 
privilegiată, iar nemţii par cât se poate de hotărî ţi să facă orice 
ca să-l ocupe ei. 

Mac Leod mă întreabă dacă aş accepta să fiu paraşutat 
împreună cu troop-a mea ca să-i susţinem şi să-i însufleţim pe 
machisarzi. Restul companiei ni se va alătura peste câleva zile, 
după ce vom îi făcut dovada că operaţia e viabilă. 

Se înţelege de la sine că accept. Numai că ne aflăm în 25 
august, oamenii sunt în permisie de două zile, încât trebuie să-i 
adun. 

— La ce dată artrebui să sărim? 

— În principiu, în noaptea de 27. 

E un preaviz foarte strâns, dar cu cât operaţia devine mai 
urgentă, cu atât nu ne putem permite să pierdem timpul. Inutil 
să mai prelungim întrevederea. Şi ne despărţim de general ca 
să punem lucrurile pe roate. 

Picrro Sicaud va sări şi el cu sficâc-ul lui de comando în 
acelaşi timp cu noi, ceea ce ne va asigura prezenţa a două 
aruncătoare de optzeci şi unu de milimetri şi mă va scuti de 


bătaia de cap impusă de legăturile radio. Câteva arme antitanc 
individuale vor completa armamentul obişnuit. Cât priveşte 
restul. O să vedem la faţa locului. 

Pentru moment, trebuie chemaţi oamenii. Unii dintre ei au 
plecat până-n nordul Scoției: nimica toată să-i aduc de acolo! 
Dacă ar fi fost vorba de „Mărginirile Lor" de la Statul Major 
francez, cred că aş îi lăsat pe seama lor să rezolve chestiunea. 
Şi să se facă de ruşine, dar, fiind vorba de britanici, nu se cade 
să ne facem de râs ccrând de pomană. 

Faţă de incuria birocraţilor, scepticismul resemnat al 
oştenilor bătrâni a proclamat o lege de aur: „Articolul 22: 
descurcă-le cum poţi!" Exact ce-mi rămâne şi mie de iăcut. 

Miracol al unităţilor unde prietenia nu-i doar un cu-vânt, 
unde legea clanului e o artă de a trăi şi unde se stabilesc 
telepatii magice; în după--amiaza de 27, troop-a mea completă 
a sosit la Fairford. Câteva telefoane la ofiţerii care, conform 
regulamentului, şi-au lăsat adresa şi telefonul fără fir s-a pus în 
funcţiune. 

— Nu lipseşte nimeni, domnule locotenent! 

Până şi Philippe Dubosc, pe care-l lăsasem în Breta-nia cu 
un picior în ghips, e prezent. 

— Nu mă puteţi lăsa aici. Domnule locotenent! Ghipsul 
trebuie să-mi fie scos peste trei zile. 

Nebunie curată, dar e gata să-i dea lacrimile, el n-a putut 
să se lupte cu noi în Bretania. A şi făcut, îmi dau scama, un 
complex de frustrare. Nu pot să-i impun o nouă umilinţă. 

— OK, Philippe, o să-ţi punem echipamentul într-un 
container, iar cât priveşte saltul, n-ai decât să te descurci. În 
principiu, vom fi lansați în mijlocul unei formaţii de-a 
machisarzilor şi sper să putem răsufla câteva zile înainte ca 
nemţii să atace. Pe 30 august, o să ţi se scoată ghipsul. Deşi 
(are mi-e teamă că fac o prostie îngăduindu-ţi să vii! Dar pun o 
condiţie categorică: orice-am face, oriunde ne-am duce, să stai 
mereu lângă mine! « 

— Mulţumesc, domnule locotenent! Şaptesprezece ani, un 
picior ţeapăn şi-şi apără privilegiul de-a se duce să fie ucis, fără 
nici o exaltare, ci foarte simplu, cu toată luciditatea, ca să fie la 
un loc cu camarazii lui şi. mu} ţumindu-mi. 

Bieţi tineri de azi, disperaţi de-a trăi şi drogaţi cu 
marijuana, cât de deosebiți de voi erau băieţii mei! 


L-am revăzut pe Philippe în 1960, după o căsătorie 
izbutită, tată de familie. M't-a cerut îngăduinţa să mă să- 27S 

Rute, mi i-a prezentat pe soţia lui, pe copii, apoi mi-a spus 
cât se poate de simplu: 

— Când eram tânăr, domnule locotenent, ne-aţi învăţat că 
trebuie să ne purtăm ca nişte seniori. De când s-a sfârşit 
războiul, tot timpul m-am gândit la dumneavoastră şi n-am făcut 
niciodată nimic pentru care să fi meritat mustrarea 
dumneavoastră. 

Bietul Philippe! Pe vremea aceea era în plină formă şi 
conducea în mod fericit propria lui exploatare forestieră şi un 
joagăr. Apoi, ca noi toţi, vârsta agravându-i rănile, şi-a început 
martiriul. Acum un an, împreună cu alţi câţiva veterani din 
companie, i-am înmânat Legiunea de onoare cu titlul de mare 
invalid de război: picioarele i-au paralizat. E țintuit în căruciorul 
lui de invalid, pe care-l manevrează până pe drumurile 
forestiere, fără să se vaite ori să se jeluiască. 

, Fiilor ei curajoşi. Patria recunoscătoare." 

Binecuvântarea asta e pentru morţi: e scrisă pe toate 
monumentele. Nu costă scump şi nu angajează cu nimic. Morţii, 
bineînţeles, se mulţumesc cu ea. Pentru un om viu, ca Philippe, 
recunoştinţa patriei se manifestă pesemne într-o pensie. 

leri. În metrou, m-am întâlnit din întâmplare eu Pierre 
Chetcutti, unu] din băieţii mei din vremea războiului, rănit în 
luptele de la Lomont. Piciorul lui sting, scurtat cu patru 
centimetri, îl obligă; fireşte, să poarte încălţăminte ortopedică. 
Serviciul pensiilor, în generozitatea lui. Îi acordă. O încălţare pe 
an: cea special croită pentru piciorul schilodit. Cealaltă încălţare 
şi-o cumpără pe spezele lui! Se deplasează şontâc-şontâc. In 
calitate de. Şef de şantier, din foraj petrolier în foraj petrolier, 
iar. Pensia' îi ajunge numai bine de ţigări. 

Operaţie de rutină, nu-i nevoie de un briejing special: n-rvj 
putea transmite dedt cele ce mi s-au comunicat la Statul-Major, 
nu mare lucru la drept vorbind şi, oricum ar fi, niciodată pe 
teren lucrurile nu se prezintă aşa cum le anunţă Statul-Major. 
Vom avea timp să ne facem o părere când vom fi la fala locului. 
E filosofia exemplară a oamenilor de ştiinţă: Să nu consideri 
nimic exact, până când n-ai verificat tu însuţi”. 

Referitor la armament, n-am făcut decât să-i anunţ pe 
oameni cam ce-aş vrea să fie luat şi ştiu că e de prisos şi 


nepoliticos să controlez execuţia ordinelor date. În privinţa asta, 
nu-i nevoie să verific eu însumi, căci ar însemna cu o mână să 
dau şi cu alta să iau, iar încrederea reticentă nu-i decât o formă 
de impostură şi soiul ăsta de minciună nu se poartă printre noi. 
Când lo cer ceva oamenilor mei, ei ştiu că le deleg o parte din 
responsabilităţile mele şi nici nu le-ar trece prin minte să nu 
execute la perfecţie ceea ce pretind să fie făcut. 

Cele cinci Wellington se încălzesc cu motorul la ra-lantiu. 

Verificarea direcțiilor de zbor, împreună cu pilotul, 
ultimele aranjamente în legătură cu procedura paraşutării şi 
zburăm din nou spre Franţa. 

Oamenii ştiu că-mi place liniştea: conversațiile pe şoptite 
ale unora nu-i deranjează pe cei care, ca şi mine, vor să doarmă. 
Şi dormim cu toţii, înainte chiar de-a trece Canalul Mânecii. 

Dispatcher-ul ne trezeşte ca să ne semnaleze Rouen-ul, 
care arde la dreapta noastră: un lac de foc unde oameni. 
Descumpăniţi pesemne că urlă şi mor prosteşte. 

— Ce părere aveţi, domnule? Mă întreabă navigatorul. 

— Ce părere ai vrea să am la: >asr mii de picioare 
înălţime? Decât că soarta noastiu nu-i chi: >r atât do ica ca a 
altora. 

— Să-ţi faci o părere! Ca şi cum ar putea fi vorba să-ţi dai 
cu părerea când e vorba de război «i de moarte, două lucruri 
atât de stupide îrictt sfidează judecata. Su-ţi faci o părere. Mai 
rămân două ore de zbor până câiid vom f; deasupra obiectivului. 
Mai bine e să ni le petrcvcm dormind decât gândindu-ne. Şi cu 
atât mai bine do că, dormind, vom visa şi ceva frumos. 

Nu-mi amintesc dacă am visat, dar mă trezesc într-un 
adevărat coşmar: zburăm în plină inima a furtunii, aparatele 
cele grele sunt minate de colo-colo ca nişte fire de paie, 
fulgerele spintecă cerul în jurul escadrilei noastre. 

Impasibil, navigatorul îşi trasează direcţiile de urmat, apoi, 
făcându-i-se silă, renunţă şi se duce la postul de pilotaj. 

Avionul se cufundă brusc în căderi despre care, de fiecare 
dată, înfricoşaţi la culme, ne întrebăm dacă nu-i vorba de 
ultima. Navighează ca un vapor fără stăpân, se" restabileşte 
urmând culoare drepte, apoi din nou derapează pe un tobogan 
dement. 

De data asta, sunt gata să-mi dau drumul fără să-mi pun 
nici un fel de întrebare. Tunetele îşi repercutează bubuiturile pe 


panoul carlingii, fulgerele o scaldă permanent într-o lumină 
lividă. Feţele oamenilor sunt vinete şi se întorc spre mine, într-o 
întrebare mută. 

— Nu vă clintiţi de la locurile voastre. E tot ce-avem mai 
bun de făcut ca să nu-i dăm bătaie de cap pilotului. 

Navigatorul iese din cockpit. 

— Aparatele de bord nu mai funcţionează, domnule. 
Sânlem în plină clocoteală. Pilotul o să încerce să facă cale- 
ntoarsă şi să ne ducă acasă. Am survolai Dijonul acum douăzeci 
de minute, e ultimul meu reper serios. Nu vă putem da drumul 
la întâmplare. În afară de cazul când daţi o dispoziţie categorică 
în acest sens, dar, dacă-mi îngăduiţi o părere personală, n-ar t'i 
ceva foarte serios. 

E întocmai şi părerea mea. 

Să te întorci la bază cu paraşuta în spate îţi dă un 
sentiment confuz de frustrare, de încoronare a ratării. Dar, în 
acelaşi timp, un soi de uşurare laşă, pe care de altfel ai refuza s- 
o recunoşti, te face să aduci mulţumire sorții carc-ţi mai dăruie 
încă o zi de viaţă liniştită şi r noapte când poţi dormi în patul tău 
de tabără, iar nu pe pământul jilav. 

Inapoiaţi la bază. Aflu că alte patru avioane s-au întors 
fără să-şi fi lansat oamenii. Al cincilea, care -/. Bura în frunte, a 
putut străbate furtuna cu câteva minute înaintea celorlalte şi. În 
cursul dimineţii de 28, un mesaj radio ne confirmă că unul din. 
S'ticfc-urile inele a putut sări fără nici un pericol deasupra 
machiului din Lomont. 

Oamenii ne vor aştepta în seara asta şi vor baliza zona de 
aterizare. 

Îmi petrec y. iuă dormind, scăldându-mă şi zăcând la 
soare. Oamenii fac la fel sau îşi toacă solda la pocher, în ra'ice 
caz. Nimeni nu câştigă. Nimeni nu păgubeşte, doar că banii trec 
dintr-un buzunar într-altul: clintotdeauna aw pungă comună, iar 
lirele engleze îmi vor fi înapoiate toate în seara asta. Le. Voi 
depune la ofiţerul care face plăţile până la întoarcerea noastră şi 
redistribuirea lor în părţi egale în ajunul unei viitoare permisii. | 
par 

De data asta traversăm Franţa sub un cer înseninat. 
Avionul sare capra peste nişte eumulu. Şi foarte cuminţi. Când 
între două aţipeli deschid un ochi. Îi zăresc prin trapa» leschisă. 


Protectori şi liniştitori, ascunzându-ne din toate părţile 
proiectoarelor antiaerienei. 

— Ten minuies lo go, şir! 

Incă zece minute de zbor înainte de-a ajunge la obiectiv. 

Dispecerul stilat m-a trezit politicos ofeiindu-mi rituala 
ceaşcă de ceai, iar eu mă instalez la uşă, ca să zăresc 
apropierea terenului. 

Copilotul, îngrijorat, mă bate pe spate. 

— Am impresia, domnule, că friţii au sosit înaintea 
dumneavoastră. Vedeţi. Toate focurile astea pe munte. E fără 
îndoială un sat în flăcări. Vreţi totuşi să săriţi? 

— De ce nu? Paraşutaţi-ne la altitudinea minimă, ca să nu 
fim mult timp vulnerabili. O dat-ă ajuns pe pământ, treaba mă 
priveşte pe mine. 

Aşa cum i-am ordonat. Philippe e lângă mine. 

— Dumneata, Philippe. Nici vorbă nu poate fi să sări Într- 
un machi liniştit şi încă ar fi fost ceva la limita chibzuinţei, dar în 
condiţiile actuale ar fi de-a dreptul o nebunie. O să vii peste 
câteva zile cu troop-a. Numărul doi. Dacă operaţia e menţinută. 

Necăjit, îşi întinde capul peste umărul meu. 

— Dar copilotul e de-a dreptul tâmpit, domnule 
locotenent! Nu-i vorba de-un sat care arde, ci de focuri de 
bucurie. 

Intr-adevăr, privind mai atent, se vede că sunt focuri de 
bucurie pe care machisarzii, în delir, le-au aprins ca să balizeze 
platoul. Nerozii! E ca şi cura le-ar fi telefonat friţilor să le spună 
ora exactă a sosirii noastre. 

Judecată oarecum temerară: cei din Rezistență 
controlează în mod absolut o zon-ă de şaizeci de kilometri 
pătraţi, în care socot, cu oarecare îndreptăţire, că pot acţiona 
după bunul lor plac. Dar eu, cramponat de uşă, încă nu ştiu şi-mi 
fac cu anticipație o idee destul de proastă despre aliaţii care ne 
aşteaptă. 

— Go.! 

Cele patru avioane eşalonai îşi varsă încărcătura în bloc 
după containerele cu arme alo căror paraşute rlbe navighează 
spre pământ. 

SALT ÎN NEPREVĂZUT 

Platoul e presărat din loc în loc cu blocuri de piatră şi, din 
noaptea timpurilor, unul din ele îmi era destinat. 


Orbit de focurile balizorilor amatori, nu disting solul. O 
durere fulgerătoare mă străbate din cap până-n picioare. Pentru 
mine, reprezentaţia s-a sfârşit, Cortina! Leşin. 

Mă trezesc pe o targa. Oamenii mei mă înconjoară. Klein 
stă aplecat deasupra mea şi mă îneacă cu whisky. Mi-au fost 
scoase şireturile de la cizma stingă, pantalonul mi-a fost coborât 
la gleznă, iar Andre Le Nabour îmi masează genunchiul stâng 
care şi-a triplat volumul. 

Ameţit de scotch şi de morfină, nu mai manifest nici un 
interes faţă de lucrurile înconjurătoare şi abia a doua zi spre 
seară o să-mi recapăt cunoştinţa, într-o fermă din 
Montecheroux. 

O lampă micuță cu ulei face să se clatine pe pereţii odăii 
umbra oamenilor care mă veghează. 

Ironie a sorții, Philippe Dubosc face parte dintre infirmieri. 
Andre i-a scos ghipsul şi el e cel care, aproape fără să 
şchioapete, îmi aduce prima ceaşcă de ceai. 

— Cum vă simţiţi, domnule locotenent? 

— Am gura ca după un chef monstru. lar piciorul mă 
doare. Nu-mi aduc aminte de nimic. O fi rupt? 

— Nu, spune Andre, dar când vă oferiri o entorsă la 
genunchi, nu vă uitaţi la cheltuială. Am îngrijit multe când eram 
la Fez, în Regimentul 1. Dar entorsa dumneavoastră a întrecut 
măsura! O frumuseţe! V-am făcut. Până acum două injecții cu 
novocaină. Şi tot nu se dezumflă. Or să treacă două săptămâni 
până să puteţi merge. Am să vă mai fac o morfină. 

— Un moment, băiatu'! Porcăria asta a ta poţi să ţi-o vâri 
unde ştiu eu. Nu sunt doctor şi-mi vine greu să-mi explic teoria. 
Dar cred că durerea grăbeşte vindecarea. Poate să ţi se pară o 
prostie. Dar unui câine rănit nu-i faci morfină, ceea ce nu-l 
împiedică să se vindece şi încă repede. Aşa că mie să nu-mi dai 
morfină. Şi-apoi, porcăria aia a ta mi-a amărât gura de să-mi 
vărs maţele, în America, vindecam entorsele cu Alka-Selzer, dar 
voi nici că aveţi aşa ceva în farmacia voastră de două parale. 

Andre ridică din umeri, întristat. 

— Nu morfina. Mea v-a făcut gura pungă, domnule 
locotenent. Ci Klcin cu whisky-ul lui: v-a dat să beţi din sticlă şi 
aţi supt jumătate, ca din biberon. Eraţi plecat cu sorcova şi nu v- 
aţi dat seama de nimic! 


— Mă doare şi spinarea. Aţi profitat de somnul meu şi v-aţi 
răzbunat cu laşitate, ciomăgindu-mă. lar când respir mai adânc, 
parcă am cel puţin o coastă care protestează. 

— Nimic altceva decât vânătăi, domnule locotenent, 
absolut nimic nu s-a rupt. Curat noroc! De-aţi vedea stânca 
peste care aţi nimerit la aterizare! 

Nimic rupt. Să fie de bun augur, dar sunt la fel de 
nefolositor ca şi când m-aş afla pe targa. 

Nu ştiu nimic din cele ce se-ntâmplă decât din frântu-rile 
de reiatări ale băieţilor care vin să mă vadă: nici o bătălie 
serioasă n-a început încă. Nimic n-a avut loc pma acum, dcecâl 
sare lupte de hărţuială lipsite de urmări, la 

: > iau parte, j ara mare coeziune, para. Sutişti şi 
uiachisarzi. 

Nem-=ii tatonează terenul [ară convingere. Cel puţin d'e 
două oii pe zi. Klein vine să mă. Tină la curent cu noutăţile. Ani 
p/ecizat categoric faţă de toată lumea că în 1 impui absentei 
mele Klein răspunde de. Sficfc-ul numărul unu.; i ea m'ei un uit 
ofiţer nu trebuie să se ocupe de veteranii mei din Bretania: îmi 
comand a tic k-ui prin orocijrâ. lar Klein e un mandatar perfect. 

e Ti'eaha-i încurcată, domnule locotenent. Încurcată. 
Căpitanul pure să pregătească o operaţie mare. Împreuna l'u 
maiorul Paul. Responsabilul machiului. Fiecare stick d] irwp-ei 
i'ace raiduri de recunoaştere, fără să recunoască mare lucru. V- 
aţi dat de altfel seama după buchetul de «filon car*" vin să vă 
dea rapor'rul. Locotenentul Puydupin o prea exaltat şi prea cu 
capul în nori ca să fie luat în ies. Locotenentul Gourko, de la 
poceala pe care a mân-cat-o în Bretania, e oarecum lipsit de 
îndrăzneală. Ră-rnâne locotenentul Anspach. Care-i cel mai bun 
dintre toţi. Dar când dumneavoastră nu sunteţi acolo ca să-l 
încurajați sau să asistați la cele ce pune la cale. ai y. ice că-i 
lipfce c'-'va. Ast a-i valabil pentru toată lumea: când sunteţi * cu 
noi, ne simţim liniştiţi, avem impresia că nimic nu ni se ponte, 
întâmpla. Şi-atunci ne năpustim după dumneavoastră fără să ne 
batem capul cu întrebări. Ceea ce nu se petrece în clipa de faţă. 

Aprecierile bunilor subofiţeri sini totdeauna lapidare şi 
rareori acordă circumstanţe atenuante, nu se pierd în nuanţe 
sau formule alambicate: E un laş! E un tâmpit! E un incapabil!" 
Stimulentul ăsta nemilos te sileşte să nu te culci pe-o ureche. 


Din nefericire, n-ai dreptul să comanzi oamenii deuât 
atunci când te afli în fruntea lor. Când poţi îmbrăţişa dinti-o 
privire ce se întâmplă pe teren şi forţezi soarta az-vârlindu-te tu 
însuţi în focul acţiunii. Pentru moment, sunt neputincios, nu pot 
face nimic altceva decât să-mi înfofolesc genunchiul în 
comprese cu apă sărată, să-l masez ore în şir şi să-mi forţez 
piciorul să mă poarte. Foarte prost, sprijinindu-mă într-un 
baston. 

, E nasulie rău", zic băieţii mei când constată o situaţie 
fără ieşire. Cum c cazul cu mine, acum. Sau aproape Deţii 
situaţia nu-i chiar de-a dreptul deznădăjduită: e vorba de 
comprese, de,. Călătorii în jurul camerei mele" It de răbdare. Şi-i 
dau eu de capăt. 

Am intrat în cea de-a cincea zi de inacţiune. 

Pe la prânz, Picrre Sicaud vine să mă anunţe că a hotărî t 
să atace Pont-de-Roide, o garnizoană germană de pe malul opus 
al nul ui Doubs. 

Ideea manevrei c; clasică: cele două mortiere de optzeci şi 
unu de milimetri vor ciurui cazarma nemților, în timp ce îroop-a 
mea şi o companie a machisarzilor vor pătrunde în târg. 

__ Nu am autoritatea să mă opun hotărârii superiorului meu 
şi. In orice caz, nei'iind în stare să particip la acţiune, nu-mi pot 
permite să sugerez o soluţie diferită, de vreme ce nu mă voi afla 
la faţa locului, ca să constat totul pe viu 

Personal, n-aş ataca în plină după-amiază un inamic aflat 
în alertă. Şi având ca sprijin doar două mortiere Aş aştepta 
noaptea, sau zorii ca să mă strecor la faţa locului, surprinzându-l 
pe ocupant. Asta aş propune să se încerce şi mi-aş asuma 
conducerea acţiunii dacă aş fi valid. Dar nu pot pretinde ca orice 
luptă să înceteze până mă fac eu bine, încrederea în sine 
trebuie menţinută în limite acceptabile pentru ceilalţi, când eşti 
constrâns să 1 Aluzie la lucrarea. Scriitorului Xavier de Maistre 
(17C3-1652), Voyage aiitour de mă chairibre. (TSă. T.) trăieşt în 
societate. Altminteri, etichetat drept înfumurat, nu le trezeşti 
semenilor decât un sentiment de iritare sterilă faţă de efortul 
comun, chiar dacă la urma urmei iritarea asta nu-i alcătuită 
decât din gelozie stupidă şi invidie nechibzuită. 

Dar să trecem. Idem însă de a-mi vedea troop-a că se 
duce să se bată fără mine mi-e greu de s-v. Porlat şi nu prevăd 
nimic bun ştiind-o angajată într-o luptă clasică de infanterie, 


unde nu va avea avantajul focului, nici al numărului, nici al 
complicităţii tacite a nopţii. 

„Atacul leului. Fuga lupului." Axioma asta dragă lui Bayard 
|, ilustrează exact regula esenţială şi intangibilă a unităţilor de 
gherilă. Robert Bruce ~ a aplicat-o ca să-şi recucerească regatul 
Scoției, du Guesclin 3 ca să elibereze o parte a regatului Franţei, 
spaniolii şi ruşii ca să dea lovituri mortale armatei napoleoniene. 
Niciodată nu-i bine să confunzi tactica şi strategia: te expui în 
mod indiscutabil necazurilor, exact cum se va solda şi atacul de 
la Pont-de-Roide. 

Instalate pe o platformă amenajata în coasta muntelui, 
cele două mortiere şi-au început tirul la ora patru după- 1 Pierre 
du Terrail, senior de Bayard (1470-1524), căpitan francez, s-a 
umplut de glorie în campaniile din Italia duse de Carol al VIll-lea, 
Ludovic al XH-lea şi Frânase l, supranumit „cavalerul fără teamă 
şi fără prihană". (N.t.) 2 Robert Bruce (1274-1329), rege al 
Scoției sub denumirea de Robert | (1306-1329). Titlul său de 
rege şi independenţa Se. Y, iei au fost recunoscute oficial în 
1328. (N.t.) 3 Bertrană, cavaler Du Guesclin (1320-1380), 
conetabil al Franţei. S-a ilustrat în nimicirea „marilor companii" 
de pră. Jătorl ca şi în alungarea englezilor de pe teritoriul 
Franţei. A excelat în luptele de hărţuiaiă ce-i asigurau uzura 
inamicului şi cruţarea propriilor trupe. Din dorinţa lui Carol al V- 
lea, a fost îngropat la Saint-Denis, cripta regilor Franţei. (N.t.) 

Simultan, paraşutişli şi machisarzi au început să jnainteze 
spre oraş, trecând râul Doubs prin vad. Nemţii, alertaţi, i-au 
lăsat să vină şi, dintr-odată, au deschis foc compact. Apoi un 
fericit obuz de morticr a căzut din plin pe cazarma nemţească. 
Numai că ordinul: „Patru lovituri consecutive, aceleaşi 
elemente!" care urmează de obicei unui reglaj precis, n-a mai 
putut fi dat: unul din proiectilele noastre a explodat în tubul 
numărul unu. Trei servanţi ucişi şi un rănit. Exit artileria noastră 
de sprijin! 

In şase ani de război n-am auzit decât de un singur 
accident de felul acesta. Dar a transformat un atac indecis în 
retragere grăbită. Sub o grindină de gloanţe, paraşutiştii au 
trebuit să treacă din noii râul Doubs. Printr-un miracol şi datorită 
sângelui lor rece, nu s-au ales nici măcar cu o zgârietură. 

Un agent de legătură vine să anunţe eşecul. 


Fireşte, nu pot aştepta să aflu în pat rezultatele 
amănunțite ale eşecului şi sunt dus cu maşina la platforma de 
tir. Pe locul mortierului explodat, trei trupuri făcute zob zac sub 
o pânză de cort. Sângele, picătură cu picătură, se scurge întruna 
şi pământul îl absoarbe ca un burete. 

Bieţii de ei! Un subofițer bătrân şi doi tineri servanţi. Abia 
dacă-i cunoşteam, nu erau din troop-a mea, aparţineau stick- 
ului de comandă, deci ţineau de Sicaud. 

Intors la Montecheroux, aştept toată noaptea venirea 
ultimului siick: s-a dispersat în timpul retragerii, ca să fie mai 
puţin vulnerabil. 

Doi câte doi, oamenii vin la mine, uzi, frânţi de oboseală, 
4upă o noapte de rătăcire, în cursul dimineţii, mi-am recuperat 
toţi oamenii. 

Incă nu pot merge, dar stau în picioare şi reiau inte-; grai, 
fără s-o împart cu nimeni, comanda oamenilor mei: 

— Misiune speciala viaţa lor e prea prețioasă ca să 
fitazvârlită în lupte în_ doiclnice. 

— Gata, toată lumea la culcare! Mai am încă două zile 
până să pot merge, care pentru voi nu vor fi prea mult ca să vă 
veniţi în fire după spaima trasă. Poimâinc dimineaţă, ne întâlnim 
la breakjasl r. Până atunci am să cercetez cum stau lucrurile şi 
vom încerca sa luptăm în felut nostru. E mai înţelept. 

„Lucrurile", la drept vorbind, nu se prezintă pn>;» bine: 
încă o dată, e vorba despre obişnuita confuzie „â la francaise", 
agravată de indiferenta sau incompetenţa celor alături de care 
luptăm. Trei mii de machisarzi. Xo spune, ocupă împrejurimile 
fortului Lomont. Sân! înar maţi puţin şi prost, iar nouă zecimi din 
ei n-au nici un i'et de experienţă de război. 

Machiul se află efectiv sub comanda lui Paul, un ofiţer 
aparţinând serviciilor speciale engleze; e american după tată. 
Francez după mamă şi a trăit patruzeci de am în PYanţa. 
Bucmindu-se de încrederea aliaţilor, e singurul specialist în 
privinţa paraşutajelor de arme şi, iniţial, asl; «. Era singura lui 
misiune oficială. Dar în faţa luptelor în -testine, indeciziei şi a 
autoritarismului responsabililor locali ai Rezistenței, s-a 
proclamat de facto comandantul regiunii. E un tip simpatic şi în 
mod sigur curajos, da» ordinele şi hotărâiile lui sunt 
contracarate de un colonel francez pe care nu-l vom vedea 
niciodată şi care pretindel să cârmuiască totul. 


Paul comandă pe teren, colonelul comandă nu ştiu unde 
un stat-major fantomă. lar statul-major al generalului Koenig. 
Şeful tuturor forţelor franceze din interior, comandă pe toată 
lumea. 

1 micul dejun (engl.) în iată acestui imbroglw, serviciile 
speciale anglo-ame-rjcane nu sunt prea grăbite să paraşuteze 
arme. 

Am picat în mişmaşul ăsta ca musca în lapte, iar xi-gania 
din jur ne mâhneşte şi ne dă gata. Incă o dată se repetă 
povestea de la Alesia 1! Cum să ajuţi nişte oameni care nu ştiu 
ce vor şi care pun micile lor interese me. S-înaintea scopului 
esenţial: alungarea nemților din fără? 

Ca să se poată face cât de cât ordine în aiureala asta, ar 
trebui ca cineva să fie delegat şi investit cu autoritatea oficială a 
statului-major de la Londra. Dar nu mi se pare că statul-major 
de la Londra s-a gândit vreodată la o asemenea problemă. In 
orice caz, ca să organizeze întrucâtva anarhia asta demoniacă, 
ar fi nevoie de săptămâni în şir: să-i înveţi pe oameni rudimente 
de luptă, să-i dai la» parte pe. Căpitanii" improvizaţi şi să-i 
zdrobeşti în pumni pe câţiva,. Comandanți" fanfaroni şi 
incapabili. La naiba! Să se descurce şi singuri. 

În ceea ce ne priveşte, ne vom strădui să facem cât mai 
bine ceea ce ştim să facem: să întindem ambuscade, să-i 
hărţuim pe nemti şi să ne întrebuinţăm toate forţele ca să le 
distrugem moralul. Dacă-i vom putea face să renunţe la a-şi mai 
vâri nasul prea de-aproape ca să vadă ce fierbe în cazanul ăsta, 
poate că nu ne vom fi pierdut timpul chiar de tot. 

Când toată lumea s-a strâns, îi adun pe ofiţeri pentru un 
consiliu de război expres. 

— S-a terminat cu operaţiile în combinaţie cu rna-chisarzi. 
Sunt plini de bunăvoință, desigur, dar din lipsă de pregătire 
militară, mai mult ne încurcă decât ne ajută. 

Întărit a) galilor, asediat şi cuwit de Gey.ar. care-l ia 
oslatec pe Vercingetorix (52 î.e.n.) (N.t.) 

Vântoare liberă. Fiecare să-şi ducă stic7c-ul în căutare de 
convoaie. Şi nimiciţi tot ce mişcă! 

Trece mai bine de-o săptămână cu rezultate diferite; 
facem câţiva prizonieri, incendiem nişte camioane, împingem 
recunoaşterea până la cincizeci de kilometri departe de baza 
noastră. Vânatul stă în vizuină, nemţii s-au ză-vorât în satele de 


pe firul văii şi nu par să se grăbească a ne ieşi în întâmpinare. 
lar Armata | Franceză, pentru care activăm, nu dă semne că s-ar 
îndrepta spre noi în marş forţat. Plouă întruna, străzile satelor 
unde ne aflăm în cantonament nu sunt decât nişte bălți. E 
războiul de poziţie, în toată urâţenia lui deznădăjduitoare şi 
incon-fortabilă. 

Când în sfârşit se arată soarele, ne reluăm ocupaţia 
noastră preferată: ambuscadele de-a lungul drumului. Numai că 
în ciuda noastră drumurile sunt pustii, nici urmă de vehicol, nici 
urmă de infanterist neamt! Adăpostiţi în garnizoanele lor, nemţii 
nu mai vor să se joace cu noi. 

Astăzi n-arn „luat'" decât o maşină, o tracţiune pe faţă 
neagră cu roţi galbene. Urca liniştită şi singurică pe drumul în 
serpentină care duce spre frontiera elveţiană. 

— Domnule locotenent, e genul de maşină folosită de 
Gestapo! Se indignează Clement. Pot s-o iau în cătarea puştii- 
mitralieră? 

— Nu, nică vorbă! Pare în perfectă stare, aşa că o putem 
folosi. Doar o rafală la zece metri în faţa roţilor, ca gloanţele să 
zgârie bine drumul. Dacă opreşte, Klein şi cinci oameni se ocupă 
de pasageri. Dacă continuă, trageţi în parbriz. 

Citroenul opreşte, bineînţeles. Klein mi-i aduce pe călători: 
doi ţipi cu accent din Belleville şi doua'"ţipe înţolite straşnic. 

Nimeni nu le-a vorbit încă. Ne iau drept nemți, iar tipii îmi 
vâră actele în ochi. Imi explică într-o nemţească stricata că sunt 
din Gestapo. 

— Francezi? 

— Da. Da. Francezi. Gestapo. Camarazi. 

— Camarazi? 

Cred că-i vorba de o mică greşeală. 

— Hai băieţi, aduceţi-le-ncoa' pe fufe şi scotociţi prin 
poşetele lor. 

Poşetele în cauză sunt doldora de dolari, monezi de axvr şi 
lire englezeşti, franci elveţieni şi giuvaeruri. 

— Ce facem cu astea, domnule locotenent? 

— Nimic! Daţi totul machisarzilor: bărbaţi, femei şi parale. 
Noi nu păstrăm decât maşina. 

După-amiază, mă duc să-i vizitez pe cei doi ticăloşi care 
au cerut să mă vadă. Puşi în lanţuri în temniţa comunală de 
lingă primărie, amândoi se comportă jalnic. Ştiu că machisarzii 


au hotărât să-i împuşte în cursul nopţii. Mă imploră să-i ajut, dar 
n-am nici posibilitate, nici chef. În Bretania, camarazii mei cei 
mai dragi au murit torturați de nişte otrepe ca ci, după ce 
fuseseră răniţi în luptă. Aşa s-a întâmplat cu Marienne şi Martin 
care, răniţi fiind şi zăcând pe jos, au fost asasinati într-o curte de 
fermă, împreună cu oamenii lor. 

— De ce m-aţi chemat? 

— Dumneavoastră ne-aţi luat prizonieri. Nu aveţi dreptul 
să lăsaţi să fim împuşcaţi fără să fi fost judecaţi. 

— Nu-i treaba mea. Dar cei pe care i-aţi asasinat şi 
torturat, sau aţi ajutat să fie torturați, lor Ic-aţi dat cumva şansa 
să fie judecaţi? Aş fi preferat să vă văd rezistând când v-am 
arestat: v-am fi ucis pe loc. 

— Nu aveţi dreptul. 

— Destul! Vă pierdeţi timpul, chiar că nu vă pot 
compătimi. 

Philippo, care mă însoţeşte, îl întreabă pe unul ticăloşi: 

— Ce făceai în civilic, înainte de-a lucra Gestapo 7 

— Eram bookmaker. 

— lar eu jockeu, spune celălalt. 

— La naiba, conchide Philippe. Cum se zice între tip, de 
meseria voastră, aţi mizat pe calul cel prost. 

Constatarea aste spontană, care nu voia câtuşi de puţin să 
fie o glumă macabră, va fi necrologul celor doi ticăloşi. Au murit 
peste câteva ore, foarte urii din câte mi s-a spus, milogindu-se 
să fie cruţaţi. 

şi a muri e o artă", spune un proverb hindus. Numai cei 
generoşi o cunosc. 

PODUL DIN CLERVAL 

Cuibărit într-o buclă a liului Doubs, târguşorul Cler-val n- 
are decât un cusur', dar un cusur peste care nu se poate trece 
în timp de război: are un pod metalic, în stare să susţină pmă şi 
tancurile. Situaţia lui privilegiată cât priveşic trecerea apei în 
direcţia Belfort e atât de evidentă, încât până şi ofiţerii de stat- 
major şi-au dat seama 

Aşa încât, la o mie de kilometri de-acolo, ignorând cu totul 
situaţia locală, câţiva gânditori galonaţi au hotărât că ar trebui 
să ne asigurăm exclusivitatea podului cu orice preţ. 

Elementar şi copilăresc: e de ajuns să înfigi un ste-guleţ 
pe hartă chiar pe locul podului, aşa cum înfigi un ac într-o 


figurină de ceară, pentru formulele magice ale marii vrăjitorii a 
statului-major. Şi rezultatul e, practic, dobândit. În mod 
accesoriu, vraja se completează cu un mesaj categoric şi cifrat: 
Să fie luat cu orice preţ podul r] erval pentru trecerea 
blindatelorArmatei | Fran-e t/, t'-" Cei câţiva paraşutişti care 
tocmai se plimbă prin «artea locului, vor lua asupra lor 
amănuntele. 

Comandantul Sicaud ne comunică mesajul. 

_ Dar, domnule comandant, e o nebunie! Sunt de acord să 
ocupăm târgul Clerval şi podul. Va fi greu, dar nu imposibil. Dar 
ar trebui să fim siguri că în ceasul următor primele blindate ale 
armatei | franceze vor fi acolo ca să preia schimbul! Altfel, 
nemţii vor contraataca cu forţe sporite şi ne matură. lar 
elementele de recunoaştere ale generalului de Lattre se află, în 
ipoteza cea mai optimistă, la mai bine de o zi distanţă. 

— E un ordin imperativ al statului-major de sub comanda 
generalului Koenig. 

Aşa că. În acest caz, vom lua podul din Clerval con- 
dispoziţiei din codul militar: Dat fiind că supunerea constituie 
forţa principală a armatelor şi că ordinele date trebuie 
executate. Imediat şi fără crâcnire". După, vom vedea noi. Dacă 
vom mai fi aici ca să vedem. 

În 1940. Una din cauzele înfrângerii noastre a fost, 
desigur, incapacitatea cretinilor care dădeau ordine de la o sută 
de leghe în spatele frontului, fără a şti nimic din ce se petrece 
pe câmpul de bătaie. Şi iată că după patru ani o luăm de la 
capăt. Atâţia oameni îşi vor risca viaţa, iar alţii o vor pierde, 
executând ordinele unor imbecili vârâţi în birourile lor şi care, 
dacă s-ar afla la faţa locului, s-ar vâri ca guzganii în bortă, 
dezonorându-şi nădragii. 

Fireşte, am luat podul din Clerval. Atacaţi la ora cinci 
dimineaţă de o sută cincizeci de machisarzi şi patruzeci de 
paraşutişti. Cei două sute de nemți din garnizoană ni-l cedează 
către ora zece dimineaţa: suntem stăpâni pe sat şi, la 
îngrămădeală şi pe un tren de mărfuri care a avut ghinionul să 
pice în gară în toiul luptei. Locomotiva, ciuruită de gloanţe 
perforante, scuipă jeturi de vapori prin zeci de orificii 
neprevăzute. 

Machisarzii au multe victime şi vreo treizeci de răniţi grav. 
Toţi paraşuliştii mei sunt teferi şi, fericire cu adevărat 


miraculoasă, Philippe Dubosc îşi găseşte părinţii. Se ocupau cu 
exploatarea forestieră în Normandia, iar de un an de zile s-au 
instalat în masivul Jura. Nu ştiau, bineînţeles, că copilul lor 
minune e paraşutist, iar el, la rândul lui, se aştepta la orice în 
afară de faptul că-şi va îmbrăţişa mama. 

lată, prin urmare, totul e simplu: aşa cum a decis statul- 
major, ocupăm Clerval şi deminăm podul. Apoi aşteptăm ca 
blindatele Armatei | să ne facă nemaipomenita onoare de a 
utiliza cucerirea noastră. 

Sicaud, plecat după ştiri, vine pe la amiază. A luat 
legătura cu clementele de recunoaştere ale generalului de 
Lattra de Tassigny. Vai! Logistica, pe cât se pare, a fost cu un 
strop sub nivelul aşteptării. lar drăgălaşii din armata reguiată se 
află în pană de benzină la cincisprezece kilometri de noi, cu 
tancurile, tunurile, automitralierele şi tot minunatul lor 
armament greu. 

Bravo! Am câştigat. Faptul că am prevăzut cele în- 
tâmplate nu mă face să bat monedă pe chestia asta. Tot greul 
cade pe umerii mei: Sicaud a plecat să caute mine antitanc, 
machisarzii s-au deplasat din motive ce-mi scapă, iar eu sunt 
singurul comandant al unui amplasament lipsit de orice apărare 
în afară de cei patruzeci de paraşutişti ai mei, foarte obosiţi din 
cauza luptelor din cursul dimineţii. 

Tabla de şah se prezintă rău. Nu avem de partea noastră 
decât un avantaj destul de şubred: râul Doubs ne protejează 
spatele, iar dacă nemţii atacă, n-o vor face decât venind dinspre 
nord-est. Singurul drum. pe care o pot apuca este cel a cărui 
barieră se află în dreptul podului. Interzicându-le accesul aici, 
putem ţine în condiţii nu tocmai critice, dacă suntem în 
proporţie de unul la cinci. 

La unul contra zece, n-am mai avea nici o şansă şi, dacă 
întâmplarea agravează disproporţia, vom fi morţi cu toţii înainte 
de lăsatul serii. 

Ani pus sub presiune de bine de rău cazanul locomotivei 
şi, pornind-o cu viteză foaite mică, ara adus-o în dreptul 
barierei, împreună cu două vagoane cisternă, pe care le-am 
golit de petrol. E un baraj improvizat, dar îndeajuns de solid 
pentru a le interzice nemților să treacă. 

Aver. M două scule antitanc, PIAT *-uri englezeşti, slrl- 
moaşe lipsite de strălucire ale americanei barookot, zero 


proiectile ca să le alimentăm, trei puşti-mitralieră, carabinele 
noastre, grenadele. Şi curajul nostru de soldaţi încercaţi, precum 
şi încrederea ce-o avem unul în altul, sporită de prietenie. 

Patruzeci de oameni cu un armament de infanterie 
uşoară, ca să apere o breşă de opt sute de metri. $, i n-avem 
speranţă în ajutorul nimănui. 

Incă de la ora cinci după-amiază, infanteriştii nemți încep 
să se infiltreze prin nord-estul satului. Sunt cam la opt sute de 
metri şi-i urmăresc prin binoclu, ncpierzând niciuna din mişcările 
lor. N-am dat decât un ordin: „Lă-saţi-i să vină până în clipa 
când sunteţi siguri că fiecare din proiectilele voastre îşi va face 
efectul". 

Nemţii procedează ca la exerciţiu, deplasând alternativ, la 
modul clasic, când armele automate, când trupa. Foarte 
circumspecţi la pornire şi desfăşuraţi pe-o mare lărgime, ca să 
deruteze tirul nostru, cu fiece metru par- 1 Projector Infantry 
anti-tank. (N.a.) curs încep să devină ceva mai imprudenţi: îa 
opt sute + do metri, înaintează ca liralâoni. Îndoiţi aproape până 
la pământ şi făcând salturi de câte zece metri. La jumătatea 
drumului, cum noi încă n-am tras. Mulţi dintre ei s-au liniştit: s- 
au ridicat din şale şi merg fără grabă, ca m vânători amatori. 

Tăcuţi şi invizibili, aşteptăm ca primii dintre ei să ajungă la 
cincizeci de metri. 

— Încă nu. Încă un pic. Încă un pic. OK! Prinşi în focurile 
noastre încrucişate şi de-a dreptul surprinşi, nemţii se răzleţesc. 
Cei care mai sunt în starr-fac cale-ntoarsă şi se duc să se 
ascundă: ne-am câştigat un răgaz de cel puţin două ore. 

Dacă n-am fi ţintuiţi în ai'urisitul ăsta de sat. Ea să apărăm 
podul, am putea manevra şi noi, la rândul nostru, ţi să-i hăituim 
ca să le piară definitiv cheful de luptă. 

— Au încasat-o din plin, domnule locotenent. 

— Da, dar dacă ofiţerii lor îşi cunosc meseria, acum ştiu 
cam câţi suntem şi că tot armamentul nostru greu roastă în 
puşti-mitralieră. Vor sta pitiţi atât cât să-şi lingă rănile şi să pună 
la cale un nou atac. Şi iar or să ne pice-n spate. Ei au rezerve, 
iar noi suntem patruzeci. Sper doar să nu aibă artilerie mobilă în 
sector. Altminteri, puteţi să vă pregătiţi lundul. 

Pe la ora şapte seara, după două ore de aşteptare 
insuportabilă, cu nervii întinşi de să plesnească, primim un 


mizilic din ceea ce no aşteaptă: primele proiectile de tanc 
germane şuieri pe deasupra barajului nostru. 

Dăm gata, una după alta, două automitraliere şi c mină de 
infanterişti. Apoi se dezlănţuie o luptă necruțătoare, obuzele 
incendiare perforează din plin vagoane!» cisternă, care 
explodează şi ard eu puţinul petrol nămolos ce-l mai au pe fund. 

Clement e ucis lingă puşcă-mitralieră, nici măcar nu-i 
putem scoate leşul din pălălaia de care nu ne putem apropia 
Kicin îl va scoate totuşi pe Paulus, care nu se poate Hrişcă, căci 
are o schijă în craniu, un braţ retezat şi ua picior pe jumătate 
smuls. 

Le Nabour, sub foc şi prin foc, se duce după Chauveau, 
unul cim adjutanţii mei, căruia o schijă i-a zdrobit ri-~ nichu. 

Încerc să fiu peste tot în acelaşi timp, dar nu realizez mare 
lucru din situaţia privită în mare: ne batem înecaţi într-un fum 
asfixiant şi opac. 

L-am trimis pe l.e Nabour să aducă o maşină germana 
capturată în cursul dimineţii şi îi evacuează pe răniții noştri sub 
rafalele de obuz, la doi kilometri în spate, de cealaltă parte a 
râului Doubs. 

Ceilalţi paraşulişti se bat ca nişte apucaţi, plâng de furie, 
de mâme şi de mândrie. E momentul luptei în care nu m, uai 
nimic uman în line, când te încrâncenezi să-ţi vin/:; pielea cât 
mai scump, adesea inconştient faţă de pericol, pradă unui 
singur gând: Scârnăviilor! Las' că mi-u plat 11, i voi '." 

Atins de un obuz PIAT, tancul nemţesc din frunte arde ca 
şi vagoanele noastre. Carabinele noastre trag mat 

: >de şi eu mult mai bine decât puştile infanteriştilor 
nemti, barajul nostiu de vagoane incendiate tot mai ţine, iar 
locomotiva e solid instaiată în mijlocul pasajului de nivel. 

Când se iasă noaptea, nemţii tot n-au reuşit să treacă de 
calea ferată şi renunţă dintr-odată să tragă folos de pe urma 
situaţiei avantajoase în care se află. Ultimele împuşcături 
sporadice şi fără ţintă se sting odată cu lumina/. Uei. 

Am scos-o la capăt şi de data asta, dar am doi morţi, un 
muribund şi vreo şase grav răniţi. Dacă l-aş avea între mâinile 
mele pe unul dintre măgarii de la statul-major care au ordonat 
operaţia asta. Oricât de sleit de puteri sunt, tot aş mai avea 
forţă să-l fac terci. 


Bezna e mediul nostru preferat şi abandonăm fără zgomot 
pasajul de nivel. 

Până noaptea târziu, nemţii tot ne mai cred acolo. Vor 
pierde ore până să ia o hotărârc şi, când în sfârşit vor ataca 
barajul cu vreo douăzeci de blindate, noi, de trei ceasuri, vom fi 
trecut de partea cealaltă a râului Doubs. 

l-am trimis pe toţi cei rămaşi în viaţă la machisarzi. Mâine, 
vedem noi. 

Rămas singur cu Bernard, un tânăr recrut care a plecat de 
la machisarzi ca să lupte alătuii de noi, aştept, în partea de sud 
a podului din Clerval, primul tanc care va încerca să treacă apa. 
L-am păstrat pe puşti lingă mine, pentru că mai curând îi încurca 
pe paraşutişti decât îi ajuta. Nu ştie să se servească de PIAT, în 
care am vârât ultimul nostru obuz antitanc. 

— Nu-i greu, îl propteşti în umăr ca patul puştii, ocheşti ca 
la puşcă şi tragi numai când te apăs eu pe umăr. Inţeles? 

Bernard stă lungit pe jos, bine apărat de prima treaptă a 
unui peron de granit, în timp ce eu stau îngenuncheat în spatele 
celei de-a treia pentru a observa fără mari riscuri mişcările 
adversarilor noştri. 

E cam răcoare în zorii zilei de septembrie după o zi 
întreagă de luptă şi cu stomacul gol. Tremurăm puţin şi unul şi 
celălalt, încă nu s-a crăpat de ziuă, când, de partea cealaltă a 
apei, tancurile s-au pus în mişcare. Nu disting decât nişte mase 
ceva mai închise decât noaptea care se sfârşeşte şi aud 
răcnetele infanteriştilor ce le însoțesc, fără a le putea deosebi 
însă siluetele. 

Tancul din frunte s-a angajat pe intrarea dinspre nord a 
podului, înaintează foarteâncet, la pasul infanteriştilor din 
spatele lui. Zdrăngăni lul şenilelor care strivesc drumul ne 
striveşte oarecum şi pe noi. In mod inconştient, ne facem una cu 
treptele ce ne protejează, şi-i şoptesc lui Bernard la ureche 
ultimul meu ordin: 

— Nu-ţi fie teamă. Ocheşte bine şi pe îndelete şi, mai cu 
seamă, nu te gândi. Când eu te apăs pe umăr, tu ape? I pe tiv'- 
jaci. Al nostru, e, îl împuşcăm ca pe-o rață. 

Turela se învârtă de la dreapta la stânga, în căutarea unei 
ţinte. Ţeava lungă de optzeci şi opt de milimetri te duce cu 
gândul la gâtul unei reptile antediluviene spinte-când aerul. 


Patruzeci de metri. Treizeci de metri. Douăzeci de metri. 
Umărul lui Bernard tremură puţin sub. Mâna mea, eu însumi 
sunt îngheţat de spaimă. 

Zece metri. Am apăsat pe umărul băiatului şi ultimul 
nostru proiectil a pornit în aceeaşi secundă. 

Tancul arde. Turela, blocată printr-un miracol, nu se mai 
poate învârti în nici o direcţie. Arunc prima încărcătură Gammon 
şi, în aceeaşi clipă, izbucnesc urletele obiş-nuite ale oamenilor 
mei. 

Conduşi de Gilles Anspach, căruia îi ordonasem să-i ducă 
spre machi, au rămas tăcuţi, pitulaţi la douăzeci de metri de 
mine timp de două ore. Lep. lep. luu. U. u., u. Alte două 
explozive Gammon se năpustesc în tanc aproape în acelaşi timp 
cu cel aruncat de mine. Infanteriştii nemți, împuşcaţi de la zece 
metri, se prăbuşesc pe loc. 

Acţiunea a durat două minute. 

— Înceta, ţi foc! După mine toţi! 

Urcăm cât putem de sprinten coasta muntelui de lângă 
noi. Tancul incendiat continuă să ardă la ieşirea sudică a 
podului, celelalte s-au oprit, nehotărâte, pe partea nordică. 

Vor mai trece trei ore până când nemţii se vor hotărî «a ne 
urmărească, ajutaţi de vreo zece automitr aliere. Dar cum ei 
sunt constrânşi să folosească drumul, iar noi ne aflăm în pădure, 
vor face cale-ntoarsă pe la amiază, dezamăgiţi şi eu coada între 
picioare. 

li vedem trecând pe coasta muntelui, la zece metri mai jos 
de noi. Nici nu bănuiesc ce noroc au: nu mai avem nici un 
exploziv Gammon şi. Dacă i-am ataca doar cu carabinele, ar fi 
curată sinucidere pentru noi. Am făcut destule prostii dând 
ascultare ordinelor, începând de ieri-dimineaţă. 

In ceea ce mă priveşte, nu mai ani nimic de-a i'ace cu 
CÂ'Tvul «. Î-arn luat, l-am ţinut pentru nimic şi l-am pierdui. Și- 
afa am plătit foarte scump hntărârile absurde ale Strategilor de 
birou. Dacă podul îi interesează. N-au decât să vină să-l ia chiar 
ei, cu blindatele armatei |, când vi >r avea benzină. 

Geni. Ştii nemți au minat podul djn nou. Îl aruncă în aer în 
cursul după-amiezii: frumosul nostru cadou sân-jţerând, pe care 
l-am ţinut în inimile noastre zdrol y. i întreagă, nu mai e decât 
un morman de fiaie răsucite, * scufundate în adâncul apei. 

Proştii! 


RECUNOAŞTERI' 

Ne-am oprit o clipă într-o fermă de pe munte, unde Pauhis 
a fost ascuns. Ardenez ca şi mine, eu păr negru, îndesat şi 
puternic, e însăşi imaginea mistreţului rănit care se împotriveşte 
să moară: are craniul zdrobit; un ciat de mână, sângerând şi 
prost pansat” pătează cearşaful de pe patul unde gâfâie; unul 
din picioare îi e zdrobit, Horcăie fără cunoştinţă, vegheat de 
câţiva camarazi care plâng pe tăcute. 

Li fac două injecții cu morfină rugându-mă să moară fără 
să sufere, apoi părăsim ferma şi ne ducem la ma-chisarzi. 

Spre seară, îi întâlnim pe cei dintâi americani ai armatei a 
3-a a generalului Patton. A doua zi, ne întoarcem la fermă să 
luăm trupul lui Paulus. Dar Paulus tot n-a murit. Deşi nu se 
poate spune că e în bună stare. Vagabonzii nemți au venit clufă 
plecarea noastră şi i-au luat ceasul şi actele, crezâad că-j vorba 
de un cadavru cald încă. Dar tot mai respiră destul de bine - şi 
cazul lui îi. Miră pe chirurgii americani la care îl ducem. 

Din spital de campanie în spital de campanie, e ra-(istolat 
cât s-a putut mai bine, piciorul cangrenat îi este salvat şi, două 
luni mai târziu, va veni la noi în Cham-pagne, în cantonamentul 
unde ne odihneam, ciung, tre-panat. Dar intelectualiceşte în 
plină formă, îl văd mereu de când s-a sfârşit războiul şi, de 
fiecare dată, mă gândesc la ziua când, din pură compasiune, am 
vrut să-l asasinez !. 

Americanii ne-au primit la ei, iar statul-major ne-a pu. 

— Y la dispoziţia lor, în chip de fete în casă bune la toate. 

Suntem afectaţi pe lângă cea de-a 45-a divizie de 
infanterie U S, în calitate de cercetaşi, de corp franc, de 
interpreţi, la nevoie ele agenţi de legătură pe lângă armata | 
franceză. Ocupațiile astea întâmplătoare sunt confuze, nesigure 
şi destul de puţin potrivite cu specialitatea noastră: atacurile 
fulger, la minut, în liniile din spatele inamicului moţăind şi 
neatent. 

Ne descurcăm cât putem mai bine, dar ne simţim, la fel de 
prost ca un cal de călărie pus la ham. Pe deasupra, Eagle, 
divizionarul do care depindem, c însuşi tipul ofițerului urât do 
mine: instalat liniştit în rulota lui de comandant, se joacă dc-a 
Kricgspiel J-ul pe hartă şi sacrifică cu destulă largheţe viaţa 
propriilor lui trupe. După părerea mea, un ofiţer care nu-i zgârcit 
cu viaţa oamenilor nu-i decât un impostor criminal şi, cu cât se 


află mai sus în grad, cu atât îl găsesc mai vrednic de dispreţ. 
Pentru generalul în chestiune, carnea franţuzească e evident 
mai puţin prețioasă decât cea americană şi ne dă pe cap toate 
însărcinările inutile, imposibile şi sinucigaşe pe care Ic poate 
concepe un cretin departe de primele linii. 

În ceea ce mă priveşte, veghez să le executăm, fără să-mi 
expun oamenii. Şi reuşim cu mult mai bine, de altfel, decât ar 
face-o infanteriştii americani. E o chestiune de tactică, de 
eleganţă şi de dispreţ. La urma urmei, e vorba de pământul 
nostru şi de moştenirea noastră. Chiar dacă în ceea ce priveşte 
lordul nu suntem de acord, trebuie să fim cei mai buni cât 
priveşte forma. Am mai puţin pică pe Eagle decât pe toţi 
incapabilii a căror nepăsare din cursul ultimelor decenii ne-a 
adus astăzi în situaţia dc-a ne bate în chip de rude sărace în 
propria noastră ţară. Asta nu înseamnă că generalul american 
nu începe să-mi calce pe nervi într-un mod insuportabil. 

În seara unei zile când ne aflasem neobosit în punctele 
cele mai înaintate ale diviziei, ne convoacă, pe Sicaud şi pe 
mine, pentru un briefing la ci în rulotă. La distribuirea 
patronimeâor, trebuie să se fi produs o eroare de transcriere: 
Eagle nu-i un vultur, ci un păun mulţumit de sine, dublat de un 
măgar înfumurat. Foar'tc elegant în ţinuta lui de luptă verde- 
oliv, fără cută şi fără pată, se umflă în pene înconjurat de statul 
lui major şi ne întâm- 1 Joaca de-a războiul (germ.). 

Pină cu o condescendentă distantă care s-ar vrea mânară, 
dar care nu-i decât grosolănie, încă ua, alb de nimic" care nu 
ştie proverbul indian: „Cu cât maimuța se caţără mai sus, cu- 
alât îşi arată fundul mai bine". 

Ori de câte ori sunt confruntat cu un „personaj' arogant, 
automat îmi vine în minte sfatul dat de Churclull unui tânăr 
diplomat: „Când un tip care se crede important încearcă să te 
impresioneze prin morga lui ori să te umilească prin disprețul 
lui, închipuieţi-l o clipă şezând pe closeti. 

E o şmecherie la care nici o figură marcantă nu rezistă 
mult, oricât de minuţios ar fi ea confecţionată. Eagâe rezistă cu 
mult mai puţin decât alţii la încercarea chur-chilliană: îmi vine 
greu să-rni rețin zâmbatiu şi n-am câtuşi de puţin do gând să 
mă supăr, când îl aud repro”în-du-ne cu vehemenţă că ne 
facem rău treaba. Şi ne r. rnc-ninţă, pe deasupra, că ne suprimă 
rațiile alocate de intendenţa lui. Biet idiot! Se pare că în puţinul 


lui creier -şi care nu-i al unc-i păsări de pradă - nu poate 
încăpea ideea că te poţi bate şi încă în mod eficace, fără să ai 
nici morţi, nici răniţi şi ca succesul armelor nu se măsoară în nici 
un feiî după volumul sângolui vărsai. 

În faţa ofiţerilor de slal-m. ljor plin de deferentă, io tă-l că 
dă o reprezentaţie şi ne administrează o lecţia magistrală de 
strategie de camera. E clipa lui de glorie, partitura lui de 
bravură. Pierre Sicaud, din nefericire, nu vorbeşte bine 
americana, încât cele mai frumoase tirade alo genialei retorici îi 
scapă. Păcat, e ofiţer superior, are multă prestanţă, îl domină pe 
Eagle cu un cap şi, de-aY auzi tot ee-aucl şi eu, l-ar putea 
înfrunta pe idiot, care-ş'i încheie astfel peroraţia: 

— Aşa că francezii vor organiza un comando pentru a 
porni în recunoaştere în satul Accolans. Trebuie să ştiu totul 
despre satul Accolans, unde nemţii resping atacurile noastre de 
alaltăieri. 

Nu mai pot tăcea acum şi, de vreme ce nimeni nu în - 
drăzneşte s-o facă, am datoria s-o fac eu: 

— E inutil, domnule general, să se facă o recunoaştere la 
Accolans. 

— Prin urmare, tinere, pretinzi că ştii mai bine decât mine 
ce trebuie făcut? 

Papagalul a căzut de pe stinghie. 

— Câtuşi de puţin. Dar recunoaşterea aceasta amănunţită 
a fost făcută o după-amiază întreagă de către unul din ofiţerii 
mei, locotenentul Anspach. Îmbrăcat civil, a putut cerceta un 
mare număr de locuitori. Ştim despre Accotans tot ce e util să 
ştim şi nu prea vad în ce măsură o recunoaştere susţinută de 
forţă ne-ar putea aduce ceva în plus. În sat se află cam două 
sute de nemti, foarte tineri în cea mai mare parte şi care 
aplarţin grupului de infanterie din Luftwaffe. Li s-au promis 
câteva avantaje serioase - promovări pentru unii, permisii 
pentru alţii - dacă vor întârzia înaintarea noastră cu vreo trei- 
patru zile. Nu au nici un fel de artilerie în sprijinul lor, în afară de 
patru tancuri Tigru care patrulează uneori în spatele trupelor, ca 
să le ridice moralul. Aţi trimis un batalion de infanterie ieri- 
dimineaţa să ia satul. A fost decimat şi a trebuit să se replieze 
aproape numaidecât. Aceeaşi manevră repetată în cursul 
dimineţii de astăzi şi a după-amiezei a dus la acelaşi rezultat. 
Chiar credeţi că o sută de bieţi paraşutişti care, după părerea 


dumneavoastră, îşi fac prost treaba ce li se dă, vor izbuti să facă 
mai mult decât atât? 

— Eşti insolent! 

— Nu, încerc să fiu obiectiv. Dacă ne daţi cinci tancuri ca 
să ne însoţească, atacăm satul Accolans mâine în zori şi-l luăm 
înainte de amiază. 

— Imposibil. Nu ştii ce vorbeşti! 

— Ba tocmai asta e, că ştiu! Rămâne de văzut dacă 
dumneavoastră vreţi să luăm satul sau nu. 

Eagle e furios, câţiva sicofanţi din anturajul lui par 
consternaţi, ceilalţi în schimb par să jubileze, mai cu seamă un 
colonel de blindate care-mi face cu ochiul, aprobator. 

— Chiar crezi că o să reuşeşti? 

— Îmi propun să încerc. Dar vreau cinei tancuri. 

— Aranjează cu responsabilul blindatelor. Ai acordul meu. 

— OK. La revedere, domnule general. 

Nu-mi rămâne decât să-i înştiinţez pe oameni, să pun la 
punct amănuntele cu blindatele şi să mergom la culcare. 

La ora şase, a doua zi dimineaţă, abordăm creasta ce 
domină satul Accolans. Tancurile de protecţie sunt în spatele 
nostru: ne-am înţeles numaidecât cu echipajele lor, avem 
încredere în băieţii ăştia de vârsta noastră, spontani şi 
binevoitori şi ştiu dinainte că totul o să meargă ca pe roate. 
Spre deosebire de generalul lor, ei par să aibă multă stimă 
pentru noi. 

Platoul pe care-l străbatem acum nu oferă un spectacol 
prea încurajator pentru oamenii care se vor bate: infanteria 
americană a lăsat câteva cadavre. Mirosul morţii e insuportabil 
pentru cei vii. E o reacţie animală, îmi închipui: într-o zi, o iapă 
foarte blinda m-a azvâărlit din şa, trecând pe lângă hoitul unei 
vulpi, pe care eu nu-l văzusem. Pansamente sângerând ne 
seamănă drumul, puşti înfipte în pământ cu baioneta ne 
jalonează itinerarul: au slujit drept suport pentru transfuziile 
urgente, în timpul luptelor de mai înainte, iar zorile încep să dea 
la iveala flacoanele de plasmă goale, lipite de paturile puştilor 
prin spire de sparadrap. Ceaţa ce mai stăruie pe pă-mănt în 
caicre ce se destramă sporeşte decorul pentru un fi: m de 
groază. E aproape la fel de înspăimântător ca şi rr. Inutul 
dinaintea saltului cu paraşuta. 


Am contat pe raptul că la ora asta, obosiţi de-o noapte de 
veghe, nemţii vor fi mai puţin sprinteni decât în toiul « /.li i. Am 
încercat să mă pun în locul lor şi să mă gândesc t-ă. Surprins la 
trezire de nişte blindate despre care nu ştiu dacă sunt cinci sau 
cincizeci, aş simţi mai curând nevoia să mă adăpostesc la 
început. 

E exact ceea ce se întâmplă. 

Aşa cum am stabilit, tancurile deschid focul asupra satului 
când noi ajungem la liziera pădurii şi cele patru ştie?: -uri, 
urlând, încep să ia casele cu asalt. 

Răspunsul e identic şi plin de proteste: 

— Nu trageţi! Nu trageţi! Ne predăm. 

Nemţii, nişte puşti cei mai mulţi dintre ei, se îndreaptă 
spre noi cu braţele ridicate. 

Băieţii mei, fără un cuvânt, îi pun cu nasul la perete pi- 
intr-o mişcare a mitralierei. 

Ochesc un Feldwebel burduhănos şi i-l încredinţez lui 
Andre Le Nabour ca să se ducă împreună cu el să le spună şi 
celorlalţi că orice rezistenţă e inutilă. 

Prizonierul a înţeles de minune şi se achită de misiune cu 
zelul excesiv al subofiţerului teuton. Hărţuit de Le Nabour, 
aleargă ca un apucat în cele patru colţuri ale satului, încât inima 
nu-i mai rezistă: se prăbuşeşte ca un b'. Oc. dându-l pe mâna 
noastră pe ultimul dintre „subordonaţii" lui. 

— A murit, domnule locotenent? 

— Nu. Dar îi lipsea antrenamentul. DesfaceţW repede la 
gât. Sper că infirmierii au camfor solubil. 

Aproape două sute de prizonieri defilează acum prin faţa 
tancurilor. Infanterişti americani îi iau în primire, iar noi ne 
instalăm în satul cucerit ca să luăm micul dejun. 

E ora nouă dimineaţa. Nici morţi, nici răniţi în niciuna din 
tabere. Genul ăsta de operaţii nu-ţi lasă nici întrebări, nici 
regrete, ci numai amintirea unei păcăleli reuşite. 

E singurul fel în care eu accept războiul. 

CAVALCADA 

Generalul care ne mustra ieri scară nu găseşte cu cale să 
ne mulţumească astăzi, în schimb, colonelul care se ocupă de 
blindate "ne încredinţează un pluton de automitralieve. Operăm 
în tandem cu plutonul lui Fred, un căpitan din Virginia, bine 
crescut, curajos şi competent. 


Din nişte cercetaşi pedeştri, constrânşi să trudim prin 
noroaie, iată-ne ajunşi cavaleri motorizaţi şi ne lansăm cu toată 
viteza în fel de fel de recunoaşteri, spicuind în câteva minute de 
conversaţie cu ţăranii informaţii pe care americanilor Ic-ar fi 
trebuit ore întregi ca să le culeagă. 

Educaţia noastră în armata britanică ne-a pregătit de 
minune pentru tot felul de acţiuni imprevizibile: când dăm peste 
un drum întrerupt de copaci tăiaţi şi minaţi, îl neutralizăm noi 
înşine, fără să apelăm la genişti. Camarazii noştri americani ne 
consideră până la urmă nişte demiurgi, îi asigur că generalul lor 
e un prost care n-o să ştie niciodată să lupte în război, iar ei nici 
măcar nu protestează. 

Câştigăm ore nepreţuite pentru restul diviziei. E o 
cavalcadă, dezlănţuită care nu se lasă intimidată de nici un 
obstacol şi, în felul acesta, ajungem cu treizeci de ore înainte pe 
malul sudic al Moselottei. 

Ne năpustim ca nişte apucaţi. E un raid de cavalerie pe 
care nici o autoritate timorată nu poate încerca să-l fri-n<ve. 
Avem cu toţii impresia oarecum îmbătătoare că recucerim noi 
înşine o parte din ţara noastră. Nu le lăsăm nemților timpul să-şi 
vină în fire: când unul din vehiculele noastre e blocat de un tir 
inamic, îl punem la adăpost fără «ă stăm mult pe gânduri şi 
depăşim, târându-ne, punctul de rezistenţă. Nemţii, luaţi pe la 
spate de atacul neaşteptat al unor sălbatici care urlă. se predau 
sau fug care încotro, îi manevrăm cum faci la deschiderea unui 
sezon de potâr-nichi: goneşti vânatul, tragi, îl înnebuneşti. ŞI-I 
aştepţi, ca *-<) iei de la capăt, pe locul precis unde ai presupus 
că o să se a. şeze. 

Din nefericire, elementele grele ale diviziei se dovedesc 
incapabile să ţină multă vreme pasul cu ritmul nostru infernal şi 
să exploateze pe loc recunoaşterile noastre îndepărtate. 
Surprinşi câteva zile de îndrăzneala noastră dezinvoltă, nemţii 
încep să opună rezistenţă. Infanteriştilor din primele zile pe care 
îi îmbrânceam fără ruşine, li se substituie din ce în ce mai mult 
plutoane de tancuri Tigru sau Pantera, pe care nici vorbă nu 
poate fi să te duci să le gâdili cu flintele noastre de treizeci şi 
şapte de milimetri. 

Nemţii, de când au recurs la tancuri, şi-au recăpătat 
încrederea în ei înşişi şi-şi permit abateri de la dreptul 
internaţional pe care până mai ieri nu l-ar fi încălcat. 


Unuia dintre coechipierii noştri americani un glonte 
explozibil i-a smuls umărul. Rana e groaznică, o tocătură de 
carne sângerândă, braţul stâng îi e pierdut fără speranţă Un 
glonte obişnuit l-ar fi scos din luptă la fel de bine, fără a antrena 
suferinţa asta inumană şi-o mutilare sălbatică. 

— Hotărât lucru, spune Klein, n-or să se schimbe 
niciodată. Când nu sunt bătuţi de moarte şi siliţi să-ţi lingă 
picioarele, n-au altceva în minte decât să te facă să suferi. 
Degeaba. 

Părăsim plutonul de automitraliere şi ne strecuram 
amândoi în spatele gardurilor de mărăcini ce mărginesc drumul. 
Trei sute de metri de târât câineşte sub biciul focului 
inamic, dârdâind de spaima de-a fi reperaţi şi ucişi fără motiv de 
glonţul exploziv al unei brute. Trei sferturi ele oră de groază, de 
sudori, de înverşunare şi de ură ne cluc la douăzeci de metri în 

spatele a trei trăgători de elită germani. 

Niciodată n-am fost în stare să ucid decât constrâns de 
nevoie şi ezit să trag într-o pradă afiată în întregime la cheremul 
meu. În ceea ce-l priveşte, Klein nu-şi pune niciodată întrebări 
când e vorba de nazişti şi doboară doi în-tr-o fracțiune de 
secundă, înainte ca eu să fi ochit. 

Când ajung lângă copac, unul din nemți e mort. Ucis dc-un 
glonte în cap. Al doilea, cu umărtil perforat, se răsule pe jos, 
urlând de durere. Al treilea şi-a lăsat arma şi, cu braţele ridicate, 
ne imploră să nu tragem. 

Arma mortului e încărcată cu cartuşe explozive, la fel ca şi 
cea a rănitului. lau puşca lăsată de neamţul rămas teafăr: 
încărcătorul are gloanţe obişnuite. La fel şi cartuşiera. 

Klein mă întreabă din priviri. Niciodată nu-i nevoie ca noi 
doi să ne vorbim ca să ne înţelegem. la arma rănitului, 
manevrează închizătorul şi-l ucide pe îndelete cu propriile lui 
gloanţe explozive. 

Îi explic supravieţuitorului înspăimântat că e liber să se 
ducă la liniile lui. Inutil să-i precizez ce aştept din partea sa, ştiu 
că mesajul va fi transmis cu fidelitate: fără gloanţe explozive, 
altminteri vom fi necruţători. 

Fred sare din automitralicra lui. Nici el n-are nevoie de 
explicaţii. A înţeles dintr-o privire mica dramă ce-a luat sfârşit 


— Ştiam că eşti un tip rece, Thome, dar nu şi implacabil 
Eşti sigur că asta trebuia făcut? Bah! La urma urinei, îi cunoşti 
pe friţi mai bine dccâl mine. 

— Cred şi eu, bătrâne. Acum, poate că vom fi ucişi de 
«î;'ante obişnuite, dar nu mutilaţi prosteşte de porcăriile lor. 

În zilele următoare, întâlnim lot mai multe tancuri 
nemţeşti şi, pe la finele lui septembrie, suntem blocaţi în faţa 
Epinal-ului. E sfârşitul cavalcadei. Divizia îşi ia poziţie în faţa 
dispozitivului german, din nou începe războiul clasic de poziţie, 
pentru care noi nu avem nici un fel de vocaţie. 

De data asta, Statul-Major împărtăşeşte sentimentele 
noastre şi Compania a 2-a primeşte ordinul să-i părăsească pe 
americani şi să se ducă la fipemay, unde regimentul urmează 
să-şi înceapă cantonamentul de odihnă. Oricât de reconfortantă 
aifi hotărârea aceasta, riscă să rămână multă vreme o simplă 
dorinţă pioasă, deoarece nimeni n-a prevăzut mijloacele să fie 
pusă în practică: nu dispunem de nici un vehicul, benzină nu 
există, iar de deliciile de la Capua ne despart o sută de leghe. 

Mulţumescu-ţi ţie Doamne, nemţii au abandonat, în graba 
lor, parcuri întregi cu tot felul de vehicule. Din toată fierăria 
alegem maşinile franţuzeşti şi, în patru zile, mecanicii noştri 
motorizează compania. 

Camarazii noştri americani ne aprovizioanează generos cu 
de-ale gurii şi cu benzină. Par cu adevărat trişti să ne vadă 
plecând de la ei şi nici măcar nu facem schimb do adrese: ar 
însemna să fim prea încrezători în viitor. Exista împrejurări când 
drăgălăşeniile obişnuite sfârşitului de vacanţă ar fi de-a dreptul 
deplasate. 

În timp ce mecanicii se întrec pe ei înşişi, noi muncim un 
pic pentru americani. Dar ca nişte amatori independenţi. Nu mai 
avem nici o legătură organică cu divizia lor şi, în consecinţă, 
nimic de-a face cu generalul lor, ceea ce ne lasă o mare 
libertate de gândire şi, în acelaşi timp, o mare libertate de 
acţiune. 

De vreme ce vehiculele au devenit prea vulnerabile, vom 
face apel la forma noastră olimpică şi la picioarele noastre ca 
să-i ajutăm pe aliaţii noştri să acţioneze. Şi încep din nou marile 
jocuri cercetăşeşti din copilărie: ne infiltrăm în mijlocul nemților, 
le ob*, ervăm dispozitivul, apoi ne întoarcem în liniile noastre, 
doldora de informaţii precise, pe care nici un avion de 


observaţie nu le-ar fi descoperit vreodată. Şi-ar putea-o face cu 
atât mai puţin cu cât din două zile una e cu ceaţă, iar cealaltă cu 
ploaie ceea ce interzice orice fantezie. 

De cum ne întoarcem, artileria începe tragerea şi pi-° 
sează cu precizie poziţiile lângă care ne aflam lungiţi la distanţă 
de o sută de metri cu mai puţin de patru ore în urmă. Tancurile 
nemţeşti, pe care în aceeaşi după-amiază, în joacă, le atinsesem 
cu mâna sunt sfărâmate în zeci de bucăţi. 

Chiar dacă Statul-Major american nu recunoaşte decât cu 
oarecare reticenţă, nu suntern cu totul străini de faptul că 
situaţia se dezgheaţă. 

Blindatele îşi pot relua mersul şi, în final, naziştii ne 
abandonează destul de uşor fipinalul. Copii pierduţi ai unei 
unităţi ciclopice, înzestrată cu tancuri grele şi batalioane grele, 
doar noi şi numai noi dăm ochi acestui monstru şi-l e scoatem 
din clisă. 

Tehnica noastră pare a face şcoală: la '22. Septembrie 
Î944. După-amiaza, întâlnim pe malul sting al Mosellei o i- 
ompanie americană care a fost însărcinată să ne concureze, 
Baker, maiorul care o comandă, e un bătrân ofiţer de «e avalerie 
care trebuie să fi avut numai note bune la toate., marile 
manevre!'. Şi-a desfăşurat jumătate din oameni ca un scut de 
protecţie în spatele unui rambleu de cale ferată, în timp ce 
cealaltă jumătate pregăteşte, ca la exer- «i'iţii, trecerea râului. 

Genişti trag bărci pneumatice pe lângă mal şi le 
ancorează: transportă în ele arme grele şi muniții. O secţie se 
osteneşte să întindă funii de-a curmezişul apei: vor sluji drept 
balustradă şi de călăuză infanteriştilor c? Re vor trece în cursul 
nopţii. Aşa se recomandă să se procedeze în toate manualele 
serioase! 

— Hello, Baker! Ne jucăm de-a războiul? 

Chiar dacă nu e deosebit de subtil, Baker nu-i deloc rău. 
Ne-am cunoscut în divizia americană şi, timp de două săptămâni 
cât am luptat împreună, niciodată nu l-am văzut lipsindu-i 
curajul; s-a obişnuit cu mine şi-mi tolerează fără năduf 
observaţiile un pic cam perfide. 

— Precum vezi. Generalul vrea să treacă un comando 
utilat cu armament greu pe celălalt mal. O să trecem în timpul 
nopţii. Adevărată pleaşcă, de inamic nici urmă. De când suntem 
aici, nici un glonte nu s-a auzit şuierând. 


Sigur că mi-aş fi pierdut timpul explicându-i că tăcerea 
aceea nu înseamnă nimic şi, foarte probabil, nimic bun. Am 
străbătut mai mult de treizeci de kilometri în cursul dimineţii, la 
fel ca şi băieţii mei, iar acum suntem nerăbdători să ne vârâm în 
sacii de dormit: ne aşteaptă bine puşi la cald în fânul unei şuri, 
la doi kilometri în spate. N-avem timp de pălăvrăgeală şi-apoi, la 
urma urmei, de ce să dau eu peste cap tactica yankeilor. Eu n- 
aş proceda ca ei, asta-i tot. Fiecare cu stilul lui. 

— Ce meşteresc acolo, domnule locotenent? 

— Nimic original. Vor să treacă pe partea cealaltă în 
noaptea asta şi, cum dispun de mijloace, vor să instaleze» sută 
de inşi acolo unde, după părerea mea, zece ar fi de ajuns. Baker 
îşi închipuie că inamicul nu mai e în faţă.! 

— Dar dumneavoastră? 

— Ştiu şi eu? Se prea poate ca locul să fie liber, dar, după 
părerea mea, americanii se cam pripesc când trag concluzia 
asta. De trei ore de când se ostenesc cu pregătirile pentru 
traversare nu i-a deranjat nimeni şi asta-i linişteşte. Personal, aş 
fi mai curând îngrijorat. V-am spus mai de mult povestea 
căpitanului Conan. În ceea ce mă priveşte, am tras din ea o 
învăţătură esenţială: înainte de-a întreprinde ceva, Conan îşi 
punea totdeauna o întrebare primordială: „Şi ce-o să facă tipul 
din faţă?': 

Dacă aş fi ofiţer în Wehrmacht şi-aş fi instalat pe malul 
celălalt, aş interzice categoric să se tragă vreun glonte în 
americani. Aş nota grijuliu pe hartă locul pe unde ei au de gând 
să treacă şi aş comunica coordonatele artileriei. Eu însumi mi-aş 
pune mortierele în poziţie de tragere şi-aş calcula tirul în funcţie 
de trecerea lor. Aş dispune şi auto-mitraliercle în tir reperat, ca 
să încercui o porţiune de-un hectar pe malul dinspre nord: o 
sută de metri de mal pe o sută de adâncime. “As instala câţiva 
oameni la pândă ca să mă informeze despre” mişcările 
adversarului, apoi m-aş duce să trag un şom în aşteptarea 
nopţii. 

Când în sfârşit aş auzi clipocitul neobişnuit, ca şi toate 
zgomotele inevitabile ce trădează o trupă care trece vadul, m-aş 
instala lângă telefon. lar când trupa ar fi jumătate pe malul meu, 
iar jumătate broscăind încă prin apă, aş cere să se pornească 
tirul artileriei, în timp ce eu la rândul meu aş comanda „foc!" 
morlicrelor şi automitralierelor mele. Şi uite aşa m-a. S alege cu 


crucea de fier slând în fotoliu, fără să pun în pericol nici un fir de 
păr de-al oamneilor mei. 

Klein xâmbcşte cu zâmbetul lui duămuit. 

— Tare mi-e teamă pentru americani că totul o să se 
petreacă exact aşa cum credeţi. Dar nu nc-au cerut părerea, iar 
dacă ne-am spune-o, ne-ar lua drept nişte tâmpiţi sadea. Ce 
mai. N-au decât să se distreze cum le place, în ce mă priveşte, 
nu-i genul meu de sport. 

Garros vine la mine: 

— Domnule locotenent. Mă ofer voluntar să-i însoțesc pe 
americani. 

— Te-ai prostit? 

— Trebuie, domnule locotenent. 

— Nici pomeneală! 

— Vă ro. R; domnule locotenent. Ţin foarte mult. Le-aş 
putea fi util. 

— La ce? 

— Nu ştiu, dar vreau să merg cu ei. Nu sunt obosit şi nici 
n-aş putea să dorm. Ei, ce spuneţi? 

— Dacă ţii aşa de mult, du-te. Dar nu te înţeleg. N-am 
înţeles decât treizeci de ani mai târziu, într-o zi când l-am 
întâlriit pe Kâein la mormântul unor fo>ti camarazi. Am flecari t 
puţin, aşa cum se obişnuieşte între veterani şi eu am adus vorba 
de Garros. Abia atunci am aflat că în Bretania, în ziua când Klein 
şi cu el trebuiau să neutralizeze punctul de control de pe 
şoseaua spre Daoulas, Klein fusese nevoit să întreprindă el 
singur totul: epuizat de marşul făcut până acolo, Garros se 
prăbuşise pe drum şi nu-şi putuse aduce contribuţia. 

Să fi încercat, în seara aceea, în Lorena, să-şi ia revanşa? 

Garros ne-a părăsit ca să i se alăture lui Baker, iar noi ne- 
am dus să dormim. 

Pe la ora unsprezece, artileria germană a început să 
piseze râul, satul şi calea ferată. Am plecat din şura unde ne 
aflam şi ne-an» culcat într-un şanţ. Pentru prima oară am 
ascultat tirul rachetelor nemţeşti, replica germană a aşa- 
numitelor orgi ale lui Stalin, cunoscute sub denumirea de 
Nebelwerfer, al căror mieunat prelung îţi toacă nervii, cum ar 
face scalpelul unui călău rafinat 

Douăzeci de minute ncsfârşite am trăit şi am simţit ceea 
ce până atunci nu ştiam decât din auzite: Gravelotte, Verdun, 


artileria rusească pe Berezina. Vârâţi în noroi, ţi-nându-ne capul 
în mâini, am îndurat cel mai cumplit bombardament pe care l- 
am cunoscut vreodată. 

Apoi artileria grea americană şi-a începui şi ea tirul, nemţii 
şi-au rărit salvele şi totul s-a terminat aşa cum se termină o 
furtună: s-au mai auzit câteva rostogoliri îndepărtate, câteva 
fulgere nehotărâte şi în sfârşit s-a înstăpânit tăcerea 
binecuvântată a nopţii. 

În zori, Klein şi cu mine am plecat după noutăţi. 

Câţiva americani vlăguiţi orbecăiau pe malul nostru.,? 
Asta mai rămăsese din tot comandoul lor! 

— Era un paraşutist francez alături de voi. 

— Da, se afla în. Frunte. Porcăriile lor de aruncătoare ne- 
au hăcuit. Toţi camarazii noştri au rămas în balta de pe malul 
celălalt. 

Soarele se ridică şi luminează dezastrul: cadavre ciu-i 
ruite de schije se clatină în voia curentului, îngenuncheată în 
apa noroioasă; arme părăsite presară clisa de pe maluri) un 
rănit strigă după ajutor în trestiile de pe malul nordic." 

— Hai, Lucien, dacă Garros nu-i decât rănit? 

— Mergem, domnule locotenent, dacă noi nu ne duce'hi, " 
n-are cine s-o facă în locul nostru. 

Fără arme, jumătate înot, jumătate lunecând în glodul de 
pe fund. Am ajuns în sfârşit pe celălalt mai. L-am găsit foarte 
repede pe Garros. O schijă de mortier îi deschisese pieptul. Faţa 
lui lividă avea acea expresie de mirare incredulă pe care am 
văzut-o pe faţa atâtoţ; morţi tineri. l-aro închis ochii şi i-am 
transportat corpul în epava unei bărci care mai consimţea să se 
prefacă a pluti. Lingă el, l-ajm întin. S pe un ostaş american, 
singurul supravieţuitor pr-care l-am putut descoperi printre 
atâtea/eci de cadavre cu măruntaiele scoase afara. 

În timp ce ne întorceam, nemţii ne-au împroşcat puţin cu 
mortierele. Dar trăgeau prost. Şi pentru că tot eram uzi leoarcă, 
jerbele de apă îngheţată pe care le smulgeau fluviului nu ne mai 
deranjau deloc. Cât mă priveşte, mă simţeam într-un fel de 
stare aparte: mă întorceam din lumea morţilor, eram cât se 
poate de viu şi încredinţat că sunt invulnerabil. 

CE FRUMOASA ERA FRANŢA. 

23 septembrie 1944. Vehiculele erau gata. Cantonamentul 
ne aştepta în Champagne. Am părăsit frontul Vosgilor. Unde 


începutul toamnei îngreuia înaintarea aliaţilor. Perspectiva 
odihnei nu entuziasma însă po nimeni. Totul ne era indiferent. 

Ne schimbasem mult din Bretania şi nu mai resimţeam 
exaltarea din primele lupte. Eram veterani acum, văzusem prea 
mulţi morţi, prea mult sânge şi prea mult noroi ca să mai avem 
iluzii şi să credem că războiul ar putea fi vreodată în dantele. In 
eâteva săptămâni, băieţii mei îmbă-trâniseră. Nu mai glumeau. 
<a puicii î'ericilj ce raai erau încă în Bnetama. Aduceau mereu 
vorba despre iluziile lor pierdute. 

Marcaţi în subconştientul nostru de imaginile gravurilor 
simpliste de Epinat. 

— Patria în pericol, mobilizarea generală, goana spre 
frontiere, voluntarii din '93 - eram nefericiţi că realitatea e atât 
de diferită. Ce frumoasă era Franţa în timp ce ne aflam în exil, în 
Anglia! Amintirile noastre o glorificau şi-o împodobeau ca pe 
paginile unui ceaslov: toţi francezii erau nişte luptători în 
Rezistență, umiliţi, torturați, nerăbdători să înfrângă tirania 
nazistă. pe când noi, asemeni unor arhangheli, aveam să 
pogorâm din ceruri ca să le aducem întăriri. 

Neştiutorii de noi! Douăzeci de mii de oameni cei mult se 
alăturaseră grupării Franţa Liberă, dintre care adoielnic că abia 
jumătate au luptat efectiv. După cum 

U şi cei, mult mai numeroşi, cărora Franţa Liberă li se 
alăturase! In acelaşi timp, treizeci de mii de francezi erau 

e triaţi ai Gestapoului şi lucrau pentru ci. Mai bine de trei 
sute de mii de legitimaţii de combatanți voluntari ai Rezistenței 
fuseseră, pe cât se pare, distribuite. Desigur, a i neşansa 
noastră, dar din combatanții în chestiune n-am prea văzut mulţi, 
îmi aduc doar aminte de sate eliberate la repezeală şi care, pe 
cât nc-am putut da seama, fuseseră golite de oameni valizi. 
Când din întâmplare ne întorceam seara ca să rămânem acolo 
peste noapte, eram înconjurați de nişte matadori vulgari, 
înarmaţi ca bandiții sicilieni şi care împingeau spre noi fete 
tunse în cap. Ştiu că au existat luptători în Rezistență eroici, 
mulţi dintre prietenii mei din copilărie au murit în machi: din 
nefericire, nu din ăştia întâlneam pe vremea aceea, prin locurile 
unde luptam. 

Mic -grup anonim, înecat în masa unei armate străine, 
încercam, în ciuda marii noastretinereţi, sentimentul exasperant 
de-a fi nişte fosile din alt ev, reprezentanţii unui tip de oameni 


arhaici, străini de tribul lor. Nu întruchipam nici măcar o 
tendinţă, nu eram decât un accident derizoriu, nişte Don Quijote 
întârziaţi, vârâţi într-o aventură în care nimeni nu ne urma. 

În timp ce noi ne băteam din răsputeri şi fără precu-peţire, 
sute de mii de compatrioți de-ai noştri stăteau cu prudenţă pe 
tuşă, departe de lovituri, departe de riscuri, complăcându-se cu 
mediocritate în măruntele lor fericiri tihnite, combatanți ai 
bursei negre, ai crăpelniţei şi-ai afacerilor. 

„Vom porni în cruciadă în Europa", ne spusese Mont- 
gomery. „Ne vom bate ca să construim a brave new world 
eliberată de ură, de bunul plac şi de spaimă", mai adăugase 
Eisenhower. Şi crezusem în cuvintele lor. 

Apoi am pierdut doi băieţi în cursul primei misiuni. Apoi 
încă alţi trei. Pentru cine? Pentru ce? Şi încă aveau să-mi mai fie 
ucişi. Pentru nimic! Ultimul bombardament pesemne că 
deranjase ccra în capul meu cel spart. Aş fi voit să fi murit şi eu. 

Oare ploaia era de vină, toamna sau Lorena aceea lipsita 
de bucurie? Nimănui nu-i erau boii acasă: ne duceam să ne 
odihnim. Rămâneam să ne batem. Să ucidem. Să fim ucişi. Nici 
o deosebire, totul ne era indiferent. 

E nevoie de eroism sau de disperare, ca să continui să te 
baţi când iluziile au murit. Nu dispuneam de eroism, în schimb 
nu eram departe de disperare. 

Maşinile au demarat una după alta, într-o ordine cât se 
poate de cuminte, respectând la pornire intervalele prescrise. 

1 O minunată lume nouă (engl.) 

Pe măsură ce ne îndepărtam de front, uitarea îşi şi 
începea opera: un ogor cu sfeclă stricat din prostie de. 
Staţionarea unor tancuri îmi stârnea dintr-o dată furia de ţăran 
crescut la coada vacii; griul ce putrezea nesecerat lua proporţiile 
unui cataclism mondial. 

Nu mai ştiu care din ofiţeri a accelerat primul, nici care 
altul, în joacă, a vrut să-l ajungă, dar foarte repede convoiul a 
renunţat la frumoasa lui ordine şi ne-am năpustit spre Reims 
într-un iureş nestăpânit, un vacarm nebunesc de claxoane 
dezlănţuite, de depăşiri catastrofale, cu scârţâit de pneuri la 
virajele unde din vale te jpândea moartea. 

— Mai repede, domnule locotenent! Cei din troop-a 2 ne 
ajung. Vor să ne-o ia înainte. Mai repede! Porcilor! Măgarilor! 
Ticăloşilor! La roabă cu voi! 


În dimineaţa asta am crezut că suntem bătrâni, 
dezgustaţi, disperaţi. La o oră abia după ce-am părăsit zona de 
luptă, nu ne mai gândeam decât la joacă. Pentru moment am 
uitat de morţi, ne-am înăbuşit durerile: n-aveam mai multă 
minte decât o ceată de mânji sălbatici, fericiţi în mod animalic 
că trăim şi nepăsându-ne decât să-i întrecem pe ceilalţi în 
viteză. 

Gilles Anspach, care a plecat cu o săptămână înaintea 
noastră, ca să ne pregătească cele de cuviinţă pentru 
cantonament, s-a descurcat ca un caid: a rezervat exclusiv 
pentru compania noastră tot satul Ay. 

Pe mine m-a răsfăţat cu deosebire: o cameră ca de cocotă 
de lux, salon şi baie, în casa unuia dintre cei mai mari podgoreni 
din regiune. Trei sticle de vin stau la rece în lavabo. Să faci baie, 
să bei rece şi să te întinzi în aşternuturi curate. Nu văd pentru 
moment ce mi-aş mai putea dori. 

— Misiune specială 

Preţul şampaniei s-a dublat de când cu plecacea njsrn- 
ţilor. Nu ne aşteptam, bineînţeles, să fim sărbătoriţi Ca nişte 
eroi, dar de-aici şi până la a fi luaţi drept nişte nababi americani. 
Băieţii sparg câteva bistrouri ca să arate că nu sunt de acord. Şi 
preţurile scad. Jandarmii prea zeloşi o iau pe cocoaşă şi renunţă 
foarte repede să mai pună picioarele în domeniul nostru. Ne 
instalăm fără complexe, ca într-o ţară străină şi cucerită. Nu ne 
purtăm ca nişte soldăţei neciopliţi, dimpotrivă, dar am fixat 
dintr-odată limitele pe care nu îngăduim să le încalce nimeni. 

Compania şi-a regăsit fără dificultate vechea ei disciplină 
de pe timpul şederii în Anglia: cultură fizică dis-de-dimineaţă, 
antrenament în timpul zilei, baie sâmbătă seara, şi, în plus, 
permisii de lungă durată, dând fiecăruia posibilitatea să se ducă 
să-şi liniştească familia. 

M-am dus şi eu să-mi văd părinţii. Micuţa mea veri-şoară 
Anne-Marie e studentă la Sorbona şi ne vedem în fiecare 
săptămână. În est, frontul rămâne îngheţat. Ne instalăm pentru 
iarnă, fără altă grijă decât să trăim de pe-o zi pe alta cât mai 
confortabil cu putinţă: Capua în. Champagne! 

Capua, da. In fine. Nu trebuie exagerat nimic. Trăim într- 
un ţinut nujioarte ostil, preţul şampaniei a devenit decent, 
intendenţa ne aprovizionează aproape corect şi completăm 
hrana obişnuită cu carne de mistreţ vânat. Dacă am sta zi de zi 


în Champagne, viaţa noastră ar fi netedă ca-n palmă. Dar mai 
sunt şi permisiile de sfârşit de săptămână. Şi Parisul la mai puţin 
de două sute de kilometri! 

Şi n-avem benzină. Şi, încă de la începutul campaniei în 
Franţa, n-am primit solda. Se pare că ofiţerul-casier care 
veghează asupra paralelor noastre la Londra e extrem de 
pedant cât priveşte chestiunile de etică financiară: se teme ca, 
plătindu-ne în lire engleze, să nu ne dedăm traficului de devize. 
Bravul de el! Nimănui dintre noi nu-i trece aşa ceva prin minte, 
în timp ce lui, dimpotrivă, îi trec şi încă prea multe, încât va 
sfârşi războiul în faţa unui tribunal militar, pentru deturnare de 
fonduri publice. 

Până una alta trebuie să trăim şi, când descindem în paris 
fără un sfant, ne vedem siliţi să recurgem la expediente. Cel mai 
simplu şi cel mai elegant e să ne instalăm câte trei-patru într-un 
restaurant pentru grangurii de la bursa neagră, escroci, peşti şi 
alţii de teapa asta. Comandăm ce ne convine, fără să exagerăm. 
Când maâtre d'hotel ne prezintă nota, noi am şi pus ochii pe 
clientul a cărui mutră ne displace cel mai mult, şi-i spunem să i- 
o ducă lui. Merge de fiecare dată. 

Mai trebuie asigurată şi solda oamenilor. Pentru asta 
recurgem la o tehnică ceva mai elaborată, dar de-aceeaşi speţă: 
am fost învăţaţi la şcoala militară engleză să pornim fără cheie 
orice fel de maşină şi nu ne lipsim de exerciţiul ăsta. Alegem, 
din faţa localurilor de noapte categorie grea, maşinile cele mai 
gomoase şi le ducem la Ay. 

În câteva ore, mecanicii le îmbracă în kaki, imprimă cu 
şablonul sigla oficială a celei de-a 2l-a divizii aeropurtate şi, timp 
de-o săptămână, maşinile bişniţarilor, peştilor, traficanţilor şi ale 
altor paşale noptatece devin nişte respectabile vehicule militare 
în tranzit prin garajele noastre. 

În timpul ăsta, doi dintre vechii noştri subofiţeri, foşti 
luptători în Legiunea străină, pentru care lumea interlopă 
pariziană nu are nici un mister, îmi procură legitimaţii gri. Când 
le avem, maşinile spălate cu jetul, îşi recapătă aspectul civil. Şi 
iau drumul Parisului, unde sunt vândute vreunui alt bişniţar, 
peşte ori traficant, care cu prima ocazie va fi păcălit de alţii de- 
ai noştri. Subofiţerii ne dau banii, iar noi îi distribuim oamenilor. 
E simplu, aproape moral şi, în orice caz, un sistem care 
funcţionează ca pe roate. 


Cât despre benzină, se descurcă fiecare. Americanii fac 
bucuros troc cu ea pe şampanie. Când negoţul ăsta 
convenţional, dar prea adesea arbitrar nu corespunde 
aşteptărilor noastre, suntem nevoiţi, cu moartea în suflet, să 
recufgem la procedee mai puţin clasic mercantile. 

Toate convoaiele cu benzină care alimentează frontul din 
est au acelaşi traseu, care trece prin apropierea 
cantonamentelor noastre. 

Camioanele-cisternă sunt inviolabile, pe când cele de 
aprovizionare, pline cu canistre, ni se oferă cu largheţe: e de 
ajuns să ne lipim jeepul de ultimul camion din convoi, la 
înălţimea uşii practicate în spate. 

De pe capota jeepului, un paraşutist îndemânatic sare pe 
camion şi aruncă în şanţ cele douăzeci de canistre pe care le 
luăm de obicei ca taxă de trecere. Apoi, în acelaşi fel, băiatul 
care-i de jumă vine în maşina noastră, noi facem cale-ntoarsă, 
ne adunăm prada şi ne îndreptăm spre penaţii noştri. 

Şi trăim aşa, „fericiţi ca bunul Dumnezeu în Franţa" până 
prin preajma Crăciunului. 

Permisiile de destindere sunt gata semnate la biroul 
companiei, ţinuta de ieşire aşteaptă grijuliu aşezată sub saltea, 
iar băieţii pufăie de nerăbdare, aşteptând să se năpustească 
spre Paris. 

— Permisiile sunt suprimate. 

— Cum? 

— Ordin de la colonel! 

— De ce? 

— Nu ştiu! 

— E vreo notă de serviciu! 

— E pe drum. 

Eu unul n-am auzit nimic şi expediez în permisie toată 
suflarea din subordinele mele până la gradul de sergent. In 
cazul când colonelul face urât, vedem noi. Incă una din 
măgăriile celor de la statul major! Ne iau drept caraghioşi cu 
ordinile lor fără cap şi coadă! 

N-avem noroc. De data asta., motivul e serios: Von 
Runstedt şi-a început contraofensiva în Ardeni şi, în ora care 
urmează plecării în permisie a troop-ei mele, primesc ordin să 
ne instalăm pe două poduri de pe Marna ca să le apărăm de 
paraşutiştii nemți. 


Ordinul e ordin: păzim pod -Le o săptămână, ofiţerii, 
subofiţerii mei şi cu mine, ajutaţi de câţiva caporali nefericiţi 
care n-au alergat destul de repede. 

Colonelul care-şi face inspecția noaptea nu vede din 
fericire decât zel peste tot. Ba chiar găseşte, aşa se pare, că,. 
Oamenii din compania a 2-a" îşi cunosc remarcabil de bine 
meseria! Trebuie spus, spre scuza colonelului Bol-lardiere, că e 
cu noi de nici o lună şi că încă nu-i cunoaşte pe aspiranţi, 
adjutanţi şi toată plevuşcă noului lui regiment. 

Săptămână ne-o petreceam în Champagne, week-end- 
urile la Paris: asta-i rutina absurdă a vieţii de garnizoană şi 
totuşi războiul e departe de-a fi fost câştigat. 

Şi dacă tot suntem traşi pe sfoară, măcar să fim cu 
eleganţă! Oricum, ne simţim mai aproape de tipii lui Leclerc ori 
de soldaţii armatei |, decât de de-alde Du-pont-Durand de care 
ne izbim toată ziua şi care s-au şi cufundat până-n gât în viaţa 
lor de viței puşi la îngrăşat. 

Inacţiunea ne irită şi ne dorim cu toţii acum să fim iar 
angajaţi în război, să-i găsim pe cei care seamănă cu noi şi care 
vorbesc aceeaşi limbă cu noi, chiar dacă suntem perfect 
conştienţi că sunt, ca şi noi, păcăliţii istoriei. 

Ţinuţi în rezervă, ca nişte specialişti prea de preţ pentru a 
fi azvârliţi în operaţii anonime, începeam să ne plictisim 
straşnic. 

Viaţa din spatele frontului în Franţa e pentru noi de 
neînțeles şi deprimantă: egoismul cinic sau inconştient, 
stupiditatea generală n-au într-adevăr nimic comun cu 
aspiraţiile noastre, conştiente sau nu. Paradoxal, după ce-am 
visat atâta să ne întoarcem în sfârşit la noi acasă, acum 
regretăm Anglia, corectitudinea englezilor care nu cunosc bursa 
neagră, ambianța onestă de la Londra, unde fiecare pare a lua 
parte la efortul comun al războiului. Bineînţeles, sunt şi englezi 
laşi şi afacerişti, după cum sunt şi francezi devotați, curajoşi şi 
cinstiţi. Dar oricum, la Londra respiri mai bine decât la Paris: 
acolo găsim oameni mai aproape de noi, mai generoşi şi mai 
fraterni decât propriii noştri compatrioți. 

Când primesc ordinul să duc în Anglia o sută de recruți ca 
să fac din ei paraşutişti, plec fără regret din Franţa, afară de cel 
de-a o lăsa aici pe micuța mea veri-şoară. Prefer viaţa civilizată 
şi curtenitoare din Anglia, chiar dacă e puţintel artificială, 


bădărăniei fără margini ce pare a fi devenit în Franţa regula 
raporturilor sociale. 

Luni întregi duc iarăşi viaţa spartană din aşa-numitele 
battle-schools englezeşti, împărtăşesc spaima de nestăpânit şi 
maniile superstiţioase ale şcolilor de paraşutişti, gentileţea virilă 
a piloților din RAF, dughenele din care nu lipseşte aproape 
nimic, pentru că nimeni nu trişează, jocurile simple şi ambianța 
călduroasă din pubs-uri: o întreagă artă a vieţii în comun pe 
care compatrioţii mei au pierdut-o. de cumva au avut-o 
vreodată. 

Pe la finele lui ianuarie 1945, cele două regimente s-au 
întors în Regatul-Unit. Al meu a poposit la Randelsham 

Hali, un domeniu rural clasic, cu castelul a cărui lipsă de 
confort e străveche şi plăcută, cu parcul întreţinut la milimetru, 
cu pajiştile lui linse ca nişte peluze, cu căprioarele lui în 
libertate: toată vechea Anglie într-o palmă de loc. Vacanţe de 
gladiatori: facem exact atâtea exerciţii cât să ne menţinem în 
formă, frecventăm cuminţi pwbs-urile din partea locului, perfect 
integrați vieţii locale, respectuoşi faţă de oameni şi respectaţi 
de ei. 

Ştiu, nu-i vorba decât de-o oprire accidentală a timpului, o 
simplă clipă a unei stări de graţie: înainte de război, Anglia nu 
oferea totdeauna seninătatea asta amicală, iar de-atunci a 
pierdut-o mult, dar pe vremea aceea era un liman unic de 
mărunte fericiri simple şi unde cei mai mulţi dintre oameni erau 
sinceri şi de bună-credinţă. 

Nu mai aveam impresia, ca în Franţa, că sunt un fenomen 
desuet, un războinic strecurat în rândurile unor negustori. Mă 
simţeam bine în pielea mea: cea a unui soldat de meserie, sigur 
de competenţa şi de vocaţia lui. Nu-i vorba numai de-o impresie 
înfrumuseţată de amintire, ci de-o convingere intimă ce dăinuie: 
eram fericit printre oameni oneşti şi mă gândeam fără nici o 
amărăciune să-mi risc viaţa ca s-o protejez pe-a lor. 

Când am fost informaţi că în noaptea de 7 aprilie 1945 
vom sări în Olanda ca să semănăm panica în rândurile nemților, 
n-am încercat, spun drept, nici un fel de teamă. Dar nici vreo 
exaltare deosebită: „Operaţie de rutină." O să ne facem treaba 
cât vom putea mai bine, fără îm-pătimire, fără iluzii de 
adolescenţi, dar cu o eficacitate implacabilă de pugilişti 
profesionişti. 


Chiar dacă războiul era, teoretic, câştigat, misiunea 
noastră avea un sens: ne vom risca viaţa, dar nici mai mult, nici 
mai puţin decât nişte toreadori, apărând în acelaşi timp viaţa 
altor mii de oameni, care, fără noi, şi-ar fi aflat sfârşitul în 
polder-ele olandeze. 

Misiunea, în principiu, era logică şi simplă: trebuia să 
punem mâna pe un pod de pe canalul Assen, să-l demi-năm şi 
să-l ţinem până la sosirea primelor blindate canadiene. 
Propunerea asta cinsti'ă avea în ea ceva deja vu. Era reeditarea 
revizuită şi corectată a poveştii de la Cler-val: un scenariu 
seducător pe hartă şi pe hârtie, dar putred de riscuri în realitate. 
Eram ferm hotărât să nu fac decât cum m-o tăia capul şi mai cu 
seamă să-i aduc îndărăt teferi pe toţi prietenii mei. 

De acord să luăm podul, dar când voi spune eu, după ce 
voi fi văzut la faţa locului cum stau lucrurile. De ora H, fixată 
teoretic de statele-majore, îmi păsa cât de-o ceapă degerată. 
Experiențele de până atunci îmi confirmaseră cu prisosinţă 
inepţia criminală a unei ascultări resemnate. 

INTERLUDIU OLANDEZ 

Totul a început cât se poate de prost. Printr-o eroare de 
paraşutare: suntem obişnuiţi dintotdeauna să sărim de la o sută, 
o sută cincizeci de metri. lar în noaptea aceea am fost lansați de 
la trei mii de picioare. 

Genunchiul meu cel încercat în munţii Jura face ca uneori 
să fiu aproape infirm. Ca să nu-i stingheresc pe ceilalţi, 
şchiopătând în fata lor în" avion, am făcut schimb cu Klein: el 
sare primul iar eu, de data asta, ultimul. Nu fac decât să-i urmez 
pe ceilalţi şi mă pomenesc în aer, pe negândite şi fără să mă 
mai chinuie nici o întrebare. 

_ Timpul necesar unei coborâri de patru sute de picioare 
mi se pare a se apropia de sfârşit şi mă pregătesc să ating 
pământul dintr-o clipă într-alta. Cobor întruna, străbătând 
straturile groase de ceaţă, legănat de leg-bag, care osci-'lează 
la nesfârşit la capătul sforii. 

Trebuie să se fi strecurat vreo greşeală pe undeva: 
coborârea asta ce nu se mai termină odată. Şi-apoi aud resacul. 
Idioţii ăştia trebuie să ne îi lansat deasupra mării. 

Dacă până şi piloţii din RAF încep s-o ia razna prin aer, în 
cine să mai ai încredere, Dumnezeule mare 5 


Precum cu insistenţă se recomandă în asemenea situaţie, 
îmi desprind hamurile şi le ţin cu mina: când atingi apa le dai 
drumul, paraşuta se duce departe, iar omul înoată după ce şi-a 
umflat aşa-numita Mae Westl. Dacă nu-ţi desprinzi hamurile, 
umbrela paraşutei îţi pică în. Cap şi te trage la fund. 

Aud tot mai desluşit mugetul valurilor. Şi cobor la 
nesfârşit, bătut în faţă de. Un vânt nesuferit şi rece. Ta câţi 
metri sub mine s-o plimba marea? Mâinile mele învineţite refuză 
să mai poarte toată greutatea aceea. La naiba! Dau drumul la 
tot! Şi mă pomenesc stând prosteşte în şezut, înconjurat de 
ferigi: de-un minut, dacă-nu mai bine, paraşuta mi se agăţase în 
singurul copac mai răsărit de pc-o rază de douăzeci de kilometri. 
JEu credeam că tot mai cobor, în timp ce, idiotul de mine, mă 
legănam ca o maimuţă la capătul unei liane. lar resacul, 
zgomotul valurilor. Era doar vântul de nord-vest ce sufla din plin 
în itaţiile de pini. 

În orice caz, cacealmaua asta destul de derutantă a tril 
timpul de regrupare la sol. Ziua a devenit periculos de 
luminoasă, iar noi îrică ne mai căutăm, în timp ce, în mod 
normal, de mult ar fi trebuit să fim la adăpost, ca- 1 Vesta de 
salvare, gonflabilă, numită astfel după numele celebrei actriţe, 
din cauza asemănării cu pieptul ei generos. (N.ed.fr.) 

— Misiune specială muflaţi şi stând la pândă, cât mai 
departe de zona unde-am fost paraşutaţi. Şi ca din întâmplare, 
am aterizat la douăzeci de kilometri de locul prevăzut! 

Mi-am recuperat troop-a. 

Tancuri nemţeşti invizibile se fâțâie pe un drum din 
apropiere. Din fericire, am căzut în interiorul unei pături tinere, 
ai cărei pini, abia atingând un stat de om, ondulează cât vezi cu 
ochii. 

Gilles Anspach a avut o aterizare cam anevoioasă. E 
euforic cu drăgălăşenie şi încă nu foarte conştient de realităţile 
terestre. 

— Auzi, Thome! 

— Bineînţeles! 

— Sunt tancuri! 

— Fără-ndoială. Şi cu siguranţă că nu canadiene. 

— Ce facem? 

— Nimic. Strângem paraşutele şi ne afundăm în pădure. 

— Şi pe urmă? 


— Pe urmă. Dormim. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă vedem noi. 

— Şi podul de pe canal când îl atacăm? 

— Ascultă, nătărăule! Ţin mult la tine, dar prea vorbeşti 
aiurea. Adună-ţi oamenii şi la drum! O să dormim toată ziua, 
dacă friţii o să ne lase. Nu ştiu unde suntem, dar în orice caz nu 
acolo unde-ar fi trebuit să fim. Mai îliitâi trebuie să găsesc 
coordonatele şi să recunosc terenul. Pe urmă, apreciem noi 
situaţia. Cât despre podul de pe canal, doar nu arde! Auzi cum 
defilează tancurile? "Nu sunt englezeşti. lar canadienii nici nu 
mă aştept să pice mai înainte de vreo patru-cinci zile. Şi încă 
sunt optimist, cred. 

Ţi-aduci aminte de Clerval? O singură prostie ca asta e de- 
ajuns într-o viaţă de om. Mi-am făgăduit să mă întorc cu voi toţi. 
Şi întregi. Nimeni n-o să se joace de-a Fort Alamo în cursul 
misiunii ăsteia. Mai întâi o să dormim, pe urmă, luăm noi o 
hotărâre, în funcţie de împrejurări. Gata, iepuraşilor, dispoziţiile 
obişnuite. Trei oameni stau de veghe şi se schimbă din oră-n 
oră. O grenadă în cască, la îndemână. Dezlegaţi-vă la şireturi şi. 
In saci! Vise plăcute, dacă vă dă mâna. Locotenentul Puydupin; 
rămâne pe loc. Locotenentul Anspach mă însoţeşte în 
recunoaştere. Vii odată, Gilles? Şi pornim să descoperim ceva. 

— Ce părere ai, Thome, mergem de peste un ceas şi tot în 
pădure suntem! 

— Cu-atât mai bine, asta înseamnă că avem noroc. 
Probabil că e singura zonă reîmpădurită din toată Olanda de 
nord. Pe hartă nu figurează ca o pădure, ci doar ca o pepinieră. 
Mai întâi trebuie să ieşim din ea. Când om ochi vreo clopotniță- 
două, vreo şosea ori vreun castel de apă, poate că o să ştiu pe 
unde ne aflăm. In orice caz, sunt gata să pun prinsoare pe 
viitoarea mea soldă că afurisitul nostru de pod nu-i chiar aici, pe 
dreapta. 

— Uite! Ne apropiem de lizieră. Se vede un drum. 

— Da şi pe drum sunt camioane. Dar nu canadiene. Mai e 
şi un canal, iar la nord-vest, un sat. La-ţi harta. Dă-mi busola ta 
ca să văd dacă e de acord cu a mea. OK! Ori au luat-o razna 
amândouă, ori funcţionează normal. Oricum, arată amândouă la 
fel. Calculează şi tu coordonatele, pe urmă comparăm 
rezultatele. 


Rezultatele sunt identice: canalul care se vede e canalul 
Assen din Meppel, iar podul „nostru" trece peste el la douăzeci 
de kilometri de-aici. Satul e Diever, iar drumul duce la Apelsga. 

Stăm bine, n-am ce zice: obiectivul nostru se află la patru 
ore de mers într-o zonă netedă ca-n palmă, zonă care, după 
toate probabilitățile, colcăie de nemți. 

Noaptea ne-am putea strecura destul de uşor până la pod. 
să-l luăm şi să-l deminăm n-ar fi cine ştie ce ispravă. Dar după 
asta? După, va trebui să-l ţinem. Cu treizeci de oameni şi trei 
puşti-mitralieră, l-am putea ţine cam. O oră! 

Pentru ca partida să poată fi jucată, ar trebui să avem 
siguranţa că tancurile canadiene vor sosi la un sfert de ceas 
după ce dăm noi lovitura. 

— Vezi vreo soluţie elegantă, bătrâne? 

— Ce tâmpenie! Dar tu, ai vreo idee? 

— Dacă aş fi cu-adevărat cinic, aş crede că au făcut-o 
dinadins: ne-au paraşutat de la o înălţime neobişnuită, la voia 
întâmplării. Războiul n-are decât să se termine şi fără noi, ca să 
nu-i mai batem la cap pe timp de pace: dacă am dispărea pe 
tăcute, asta ar aranja multe lucruri. Şi, poate şi pe mulţi oameni. 
De acord că e o ipoteză smintită, dar recunoaşte că ar fi nostim! 

— Doar nu crezi serios în cele ce spui, Thome. N-ai ajuns 
încă aici. Nutu! 

— Bineînţeles că nu, prostănacule! Dar, dat fiind faptul că 
nu eu sunt răspunzător pentru eroarea de paraşutare şi nici 
pentru cea de navigare, n-o să-mi pun pielea la bătaie, ca să-i 
corijez pe ei cu orice preţ şi să întreprind o deplasare plină de 
riscuri. Dimpotrivă, sunt răspunzător de viaţa băieţilor. lar de 
asta, am eu grijă. Bineînţeles, o să începem să le dăm bătaie de 
cap friţilor şi asta nu mai târziu dectt mâine. Cât priveşte podul, 
nu vreau să ştiu niniic despre el deocamdată: aşteptăm până 
om avea certitudinea înaitării canadienilor. Când o să-i vedem 
pe nemti hotărâți să se pregătească pentru o repliere, atunci am 
să hotărăsc dacă ne ocupăm sau nu de pod. Vreau bucuros să 
fac tot posibilul şi să-i ajutăm pe canadieni, dar nu mai vreau să 
pierd nici un om. ' 

— Băieţii or să se oftice! 

— Şi ce dacă? Mai bine să se oftice şi să fie vii decât morţi. 

— Or să creadă că nu mai ai curaj! 


— Şi ce dacă? Să creadă ce poftesc, puţin îmi pasă. Fii pe 
pace, or să-şi aibă porţia de încăierare, dar numai când şi cum 
voi hotărî eu. Situaţia nu-i conformă cu enunţul misiunii. E o 
eroare. Ergo, inversez factorii: mă ocup întâi de friţi, pe urmă de 
pod. Dacă împrejurările o permit. Doar ştii că, din nefericire, nu 
prea-mi mai e frică de mare lucru., decât să-l văd murind pe 
vreunul din puştii noştri pe degeaba. Fii pe pace, aliaţii n-or să 
aibă de cârtit asupra performanţelor noastre şi pe deasupra, le 
mai şi salvăm o mână de combatanți. Dar nu mai vreau nici un 
mort şi nici un rănit printre noi. 

Începutul ăsta de aprilie în Olanda e destul de neaşteptat: 
nici ~un nor, un cer şi un soare ca-n plină vară. 

Pădurea noastră pitică aduce cu un tărâm vrăjit. E o mică 
lume tăcută şi tainică despre care cu greu ţi-ai închipui că se 
află în plină inimă a războiului. Pentru noi, e calmul desăvârşit, 
aşa cum există, pare-se, în centrul oricărui ciclon. 

Nemţii se află peste tot în jurul nostru, dar para nu şti 
nimic despre prezenţa noastră. Numai de-ar ţine-o aşa. Nu-i nici 
timpul, nici locul unde să ne aflăm moartea! 

Suntem perfect odihniţi după patruzeci şi opt de ore de 
siestă. Dacă rămânem multă vreme inactivi, mai devreme sau 
mai târziu o recunoaştere inamică tot o să dea peste noi. Și- 
atunci va trebui să luptăm în defensivă, să fugim ra nişte iepuri 
hăituiţi. Prefer să nu-mi închipui cam care-ar fi sfârşitul. 

De când oamenii se bat între ei, experienţa i-a făcui să 
descopere un principiu indiscutabil: cel mai potrivit fel de-a te 
apăra e să-ataci. Aşa se face că, din adâncul timpurilor, deşi la 
început nu aveau nici umbră de şansă rezonabilă, au 
supravieţuit vesel mamuţilor, rinocerilor lânoşi, fălcoşi şi urşilor 
cavcmicoli, după ce i-au hăcuit. Seducător ori ba, principiul e 
valabil şi pentru noi. Va trebui să-l urmăm.şi să luăm iniţiativa 
ostilităţilor. 

Seducător ori ba, trebuie să trecem prin asta; să le 
impunem nemților ideea că suntem mulţi, siguri pe noi, 
invulnerabili şi necruţători. E singurul mod de-a le re-Uva orie, ' 
chef să vină să-şi vâre nasul în rezervaţia noastră de vânătoare. 

Şi totuşi. Ce bine e să stai întins pe muşchiul călduţ şi să 
reciteşti Insula pinguinilor. Bucoavna cu colţurile răsucite zăcea 
pe-o masă la popotă, şi-am umflat-o în trecere, în clipa când 
plecam să ne îmbarcăm. 


— Avem o vizită, domnule locotenent. 

E un olandez şchiop, ţigănos ca un meridional şi cu 
privirea vioaie. Locuieşte la trei kilometri de tabăra noastră, la 
liziera pădurii şi spune că e agent de legătură al Rezistenței 
locale. 

În chip de ofrandă mijlocitoare ne aduce o găleată plină cu 
cartofi fierţi, aburind! E cât se poate de ispititor, după două zile 
de raţii deshidratate. 

— Interzis să vă atingeţi, deocamdată! 

— Oh L. 

— Nici un „oh!" Şi dacă ar fi vorba de-o capcană? Bine v-ar 
sta după ce-aţi înghiţi o doză de somnifer ori de otravă, nu-i 
aşa? 

După ce l-am spovedit pe om în engleză, sunt aproape 
sigur că nu umblă cu scorneli şi pot avea încredere în el. 

În timp ce flecărim, am curăţat un cartof şi i-l întind, înfipt 
în vârful pumnalului meu. 11 mănâncă fără să şovăie. 

Am ajuns, din cauza afurisitului ăstuia de război, de-o 
prudentă excesivă. Tot bănuind fel de fel de şiretlicuri, ca să evit 
orice capcană, am să-mi pierd şi instinctul şi spontaneitatea. 
Trebuie să bag de seamă şi să-mi corectez înclinarea asta, 
altminteri va veni o zi când n-am să mai pot trăi alături de 
nimeni. Să stai mereu la pândă, te scuteşte, desigur, de multe 
necazuri, dar până la urmă rişti să nu mai fii decât o fiară. 

Cei din Rezistență ar dori să ocupăm localitatea Die-ver, 
afiată la trei kilometri spre vest. Vizitatorul mă asigură că nu se 
află urmă de neamt în târg, ci numai o echipă de 
colaboraţionişti, condusă de primar, Mynheer Posthumus. Se 
pregătesc s-o şteargă. cu arme la ei, aici e aici, iar populaţia ar 
voi să-i împiedicăm. 

În timp ce eu explic că misiunea noastră n-are nimic de-a 
face cu treburi de felul ăsta, o fată frumoasă şi cam exaltată 
soseşte şi ea în tabăra noastră: e poştăriţa din Diever, alt agent 
de legătură. Ne cere şi ea ajutorul, ofe-rindu-se să ne 
călăuzească. 

Afacerea nu mă interesează. Dar pas de rezistă la 
argumentele unei femei de treabă! Băieţii mei îi dau târ-coaie ca 
nişte căţelandri şi văd limpede după atitudinea lor că sunt 
descumpăniţi de intransigenţa mea. Anspach şi Puydupin s-au 
investit cavaleri servanţi ai demoazelei şi mă gândesc că, 


împingând melodrama ceva mai departe, s-ar azvârli bucuros în 
genunchi la picioarele ei cu mâna pe inimă Numai băieţii din 
stick-ul meu personal, cu Klem în frunte, rămân indiferenți la 
dezbatere. 

La urma urmei, nu-i pot ţine în zgardă cu de-a sila, illes 
are destulă experienţă şi judecată ca să-i acord încredere: n-au 
decât să se ducă, dacă au chef, să facă 3 recunoaştere în sat. 
Dar numai în recunoaştere. Toţi, dacă vor să-şi dezmorţească 
picioarele, în afară de sticfc-ul meu, care va rămâne în tabără. 

Ceva ce aduce cu o promenadă militară: după trei ore de 
la plecare, preţioasa mea echipă de abordaj se întoarce cu 
alimente proaspete, împingându-i înainte pe Mynheer 
Posthumus şi câţiva nemți năuciţi. 

Geen, poştăriţa, mă măsoară triumfător: răii patrioţi au 
început să plătească pentru fărădelegile lor iar ea, Cât de 
mândră se simte! Bietul Posthumus, îndesat pe guşa lui în trei 
falduri, cu ştreangul de gât şi cu mâinile legate cu suspante de 
paraşută, s-a prăbuşit la poalele unui copac. 

„Liberatorii" târgului Diever par mai curând timizi în imlul 
lor: mi-l amintesc pe câinele meu Teii! Era un minunat brack 
german, un minunat dine de vânătoare dresat la Perfecţie de 
tata. Ascultător, discret, foarte demn, * făcea treaba fără nici o 
greşeală, din toată inima lui buna de coşcogeamite dulău. 

— Ştia până să şi deschidă uşile! Dora, căţeaua ciobă- 
leasca, nu dispunea de asemenea talente, în schimb îl 

+? R^ Ca-P^° £T*netă: n ducea duPă ea până în I V? 
Plsan> T-e11 deschidea u?'e de la coteţe. lar Dora dădea buzna 
m iepuri. După care, bietul dulău se întorcea acasă cu coada 
între picioare. Şi deloc mân-aru de el. 

În sfârşit! Chiar dacă nu-i vorba de-o faptă glorioasă, n-am 
să fac eu nazuri acum, şi mă înfrupt fără rezerve din alimentele 
jefuite din cămara lui Posthumus. 

În cazul puţin probabil în care nemţii n-ar fiaflat până 
acum de prezenţa noastră, acum n-ar mai avea nici o scuză s-o 
ignore. Se lasă seara, va fi fără îndoială ultima noastră noapte 
liniştită. 

Mâine, va trebui să ne ocupăm serios de treburi, altminteri 
se vor ocupa ele de noi! 

* AMBUSCADE 


Şoseaua dinspre Apelsga e singura arteră importantă pe 
unde nemţii ne-ar putea asalta cu material greu. Se impune deci 
ca primă urgenţă să-i împiedicăm să treacă pe-aici: întindem 
aşadar o ambuscadă şi aşteptăm vânatul. 

La o sută de metri de noi, un camion mitraliat de un avion 
de vână. Toare englez e ars aproape complet. Şoseaua merge 
dinspre vest spre est şi tot din direcţia asta s-a scurs şi traficul, 
de la sosirea noastră. E ora şase dimineaţa, am stat mult de 
veghe. E contrar obiceiurilor noastre să ne batem în plină zi, dar 
o ambuscadă de noapte mi-ar sluji mai puţin bine intenţiile: 
vreau ca nemţii să creadă că suntem atât de numeroşi şi-atât de 
siguri pe noi, încât ne putem permite orice, până şi să-i atacăm 
în plină zi pe un drum cu trafic mare. E singurul mijloc de a-i 
împiedica să ne întindă ei nouă capcane. 

Prima noastră victimă e un side-car şi cei doi ocupanţi ai 
lui. Klein, la Ceva mai puţin de o sută de metri, cu un glon-te de 
carabină, i-a zdrobit craniul motociclistului. Rămasă de capul ei, 
motocicleta merge în zigzag şi dă în şanţ. Tonţii mei, cuprinși de 
frenezie, îl ciuruiesc ca.re mai de care pe pasagerul mort, fără 
îndoială. 

— Încetaţi focul! Nerozilor. Vă credeţi la circ? 

De fapt, vreau mai cu seamă să-şi drămuiască muniţiile, 
numai că pocniturile astea nesăbuite, cine le aude de departe, 
va crede că sunt opera unei întregi companii şi, la urma urmei, 
se potriveşte destul de bine cu dorinţa mea. 

În side-car se află arhivele Gestapoului din Gronin-gue şi 
diverse dosare purtând însemnarea schr geheim. L Trebuie să 
fie interesante, dar vedem noi asta mai târ-ziu, aşa că le îndrum 
împreună cu motocicleta spre bâr-logul nostru din pădure. 

În timp ce eu dau ordine, împuşcăturile se pornesc la o 
sută de metri la dreapta noastră: Gilles Anspach şi stick-ul lui 
trebuie să fi făcut noi jclienţi! Mă îndrept spre ei fără să mai 
aştept. 

Vreo şase cadavre zac în mijlocul drumului. Civili! 

Gilles a înnebunit de-a binelea! 

— Fii liniştit, Thome, erau friţi! Veneau pe biciclete, l-am 
oprit pe primul şi i-am cerut actele: era un tip din Gestapo! Când 
ceilalţi au înţeles că şi eu am înţeles, au vrut s-o şteargă. Aşa că 
i-am împuşcat. 


Recuperăm armele, actele, hrana rară din bagajele lor şi 
hotărăsc dintr-odată să tragem maximum de folos de pe urma 
întâmplării ce s-a ivit. 

— Aliniaţi cadavrele şi pe cei doi soldaţi morţi de-a 
curmezişul drumului, ca şi cum ar fi fost executaţi intenţionat! 

Strict secret (germ.) 

Valizele desfundate, cadavrele, sângele, bicicletele 
răsucite, camionul ars. Totul alcătuieşte un spectacol destul de 
îngreţoşător: o punere în scenă ca la circ. 

— Şi-acum, îndărăt în pădure! 

Trece o oră. Instalat la liziera taberei noastre, mă uit cu 
binoclul la porţiunea de drum unde-am îngrămădit cadavrele. 
Doi motociclişti nemți se apropie. 

— Interzis să trageţi! 

Cele două ştafete descăleca, contemplă pentru o clipă 
spectacolul, apoi pornesc iar la iuţeală. Mai trec încă zece 
minute. De data asta e o maşină de-a comandamentului, cu 
cinci ofiţeri la bord. Se opresc, coboară, se apropie de cadavre şi 
fac cale-ntoarsă şi ei. 

— Şi-acum, Thome? 

— Acum? O să aşteptăm: am vrut ca ofiţerii nemți să 
poată constata pe îndelete ceea ce prezintă toate aparențele 
unui asasinat premeditat. Ei şi-au permis atâtea altele prin 
părţile noastre, pe vremea când se credeau invincibili. Şi invers, 
văzând că am procedat aşa, vor crede că avem motive să ne 
simţim foarte puternici, la rândul nostru. 

— Crezi că o să meargă? 

— Cred că există şanse să meargă.: 

Se pare că „a mers": până la sosirea celor dinţii canadieni, 
trei zile mai târziu, drumul rămâne gol, precum kipiul unui 
jandarm. 

Georges, agentul „nostru“ de legătură, vine să ne anunţe 
că două vapoare importante au fost semnalate pe canal: un 
remorcher, încărcat, pare-se", cu muniții şi un şlep cu propulsie 
proprie; încărcătură necunoscută. 

Dacă nu avem ocazia să le oferim canadienilor podul pe 
care trebuie să-l luăm pentru ei, mă gândesc că două 
bastimente scufundate în canale le vor oferi, în lipsă de ceva 
mai bun, o posibilitate de trecere practicabilă. 


Obişnuita rutină a ambuscadelor: nemţii, aflaţi pe 
platformele de lingă borduri, cad în apă ca sacii. Se prăbuşesc 
gata morţi în canal ori se îneacă în el. Unii, mai fericiţi, sar pe 
mal şi aleargă spre noi cu braţele ridicate. Vor fi prizonierii 
noştri şi ne vor duce raniţele. 

Mai fericiţi? Nu toţi: am în faţa mea, cu manile ridicate la 
ceafă, un plutonier din Wehrmacht şi un sergent SS. Acesta din 
urmă poartă pe tunică o insignă destul de rară, cea a 
combatanţilor de elită de pe frontul rusesc. Colecţionar în timpul 
lui liber, Klein întinde mâna stângă spre insignă. Celălalt, 
arogant, se dă îndărăt cu o mişcare bruscă, îşi ia mâiniie de la 
ceafă şi-l face porc pe subofiţerul meu, mirat. 

Din nefericire pentru neamt, Klein are reflexe. 
Fulgerătoare: nici nu şi-a apucat carabina aşa cum trebuie, că 
SS-istul se răsuceşte pe jos, gemând. Un glonte tras în plin 
stomac, nefericitul, vor trece ore până să moară. 

— Omoară-l acum, Lucien, d£ vreme ce-ai început. Și 
Lucien îl omoară cu un glonte în cap. 

— Credeţi că e bine ce faceţi, domnule? Mă întreabă 
liniştit plutonierul prizonier. 

Rareori am văzut un tip curajos cu atâta simplitate. 

— Nu, nu e bine, dar, în ciuda aparenţelor, e un accident, 
nu un asasinat. Din Bretania încoace, nu mai facem prizonieri 
dintre SS-isti. Ştii, desigur, cum se poartă? După cum ştii, 
desigur, că domnul Hitler al vostru a dispus printr-un ordin de zi 
ca paraşutiştii francezi să fie consideraţi franc-tirori şi să fie 
împuşcaţi. Colegul dumitale avusese noroc. Dar şi-a pierdut 
norocul prosteşte. 

Am scufundat cele două vapoare de-a curmezişul 
canalului. Şi-n felul ăsta am făcut un pod improvizat. Dacă 
meşterii genişti canadieni ştiu să se descurce un pic, ar putea 
face din ele o pasarelă acceptabilă. 

Îi împingem spre pădure pe cei făcuţi prizonieri. 
Adjutantul, foarte demn, merge lângă mine. Impart cu el un 
baton de şocoiată, spre marele scandal al băieţilor mei. Dacă ar 
şti în ce măsură mă dezgustă măcelul făcut de noi în ultimele 
două zile, ar avea cu totul alte motive să fie scandalizaţi. 

Am cerut un paraşutai de material. Acţiunea va avea loc 
mâine. Nu ne rămâne decât să aşteptăm. Şi iată că are loc mai 
devreme, în afara perimetrului prevăzut şi nimeni nu-i la faţa 


locului ca să preia materialul. Inutil să înmulţim riscurile: pornim 
singuri, Gilles şi cu mine, în căutarea containerelor. 

După-amiaza e pe sfârşite, iar noi ne învârtim în cerc de 
câteva ceasuri fără să fi descoperit nimic, în afară de un 
jandarm olandez care, pe cât ne spune, pornise în căutarea 
taberei noastre. 

Nefericitul a scăpat ca prin urechile acului: cu uniforma lui 
neagră, seamănă perfect cu ucigaşii SS-işti. Când I<-am zărit, 
m-am azvârlit la pământ, aşteptând să-mi fie la îndemână. Dacă 
ar fi avut de-a face cu un maniac al trăgaciului, ar fi putut fi 
împuşcat de zeci de ori! Aflăm de la el că nemţii au ocupat 
Diever-ul cu tancuri, artilerie şi infanterie SS. 

— Repede la tabără, Gilles! 

Spre Diever, împuşcăturile izolate alternează cu lungi 
rafale, în tabără nu mai găsim decât patru paznici îngrijoraţi, pe 
Geen şi ceata noastră de prizonieri. 

— Unde sunt ceilalţi? 

— Plecaţi la Diever, domnule locotenent. Împreună cu 
locotenentul Puydupin. 

— Cuum? 

— Da. Am auzit rafale dinspre sat.' Locotenentul Puydupin 
a spus că sunt canadieni şi a luat pe toată lumea să le iasă în 
întâmpinare. 

— Chiar şi stick-ul meu? 

— Da! 

Tâmpiţii! Nici n-au fost în stare să recunoască acel 
staccato, atât de specific totuşi, al puştilor mitralieră nemţeşti! 
Şi Puydupin! Ah! Ce ţi-e şi cu omul ăsta. Corcitură între Robin 
Hood şi-un corsar vândut la rabat, cu fizicul lui de june prim 
trecut, se crede obligat să dea mereu reprezentații. El personal 
nu-i lipsit de curaj, cât priveşte glagoria însă, are goluri 
îngrijorătoare. Un ciclotimie derutant, care trece în aceeaşi 
jumătate de oră de la o exaltare delirantă la prostraţia cea mai 
morbidă, în perioada de optimism, are un talent unic să seducă 
un auditoriu tânăr, iar oamenii lui îl urmează încrezători, prea 
neştiutori ca să discearnă falia în argumentele lui specioase. 
Curajos şi inconştient, Puydupin se năpusteşte în fruntea lor şi, 
prea adesea după placul meu, îi duce drept spre prăpăd, fără 
teamă şi mulţumit de sine. 

Gilâes Anspach mă apucă de braţ: 


— Unde te duci, Thome? 

— Să văd dacă-i pot scoate din rahat! 

ULTIMA LUPTA 

Cei douăzeci de tâmpiţi stau lungiţi cu nasul în pământ, la 
cinci sute de metri de pădure. Opt sute de metri mai departe, 
adăpostite de obiectivele oferite de marginea satului, trei puşti 
mitralieră nemţeşti îi ţin ţintuiţi la sol. Ce boi! Cum au putut 
ajunge într-o situaţie ca asta? 

Au o singură şansă să iasă din încurcătură: pajiştea în care 
stau cu nasul vârât alcătuieşte un soi de adânci-tură, patruzeci 
de centimetri mai jos decât terenul de pe care nemţii îi ochesc. 
Poate că s-ar putea descurca, dar numai cu condiţia ca nimeni 
să nu înalte capul. 

Protejat de ridicătura providenţială alcătuită de 
denivelarea dintre cele două ogoare, mă târăsc până la omul din 
coadă,. E Pantalacci. De data asta, abia dacă se bâl-bâie! 

— Transmite în faţă că toată lumea se va replia spre mine 
târâş şi de-a-ndăratelea. Şi mai cu scamă să stea lipiţi de 
pământ precum căpuşele | îmi număr. Turma răzleţită. 

— Toată lumea e aici? 

— Toată. Afară de Puydupin. 

— Atâta -pagubă! Şi-acum ascultați atent: o să efectuaţi o 
întoarcere pe loc, dar tot lipiţi de pământ. Nu încercaţi să 
înţelegeţi ce se întâmplă şi târâţi-vă după mine. Faceţi exact ca 
mine şi nu care cumva să ridicaţi capul. Şi în tăcere absolută”! 

Înainte de-a ajunge la băieţi, am băgat de seamă că un 
şanţ de drenaj taie pajiştea. Paralel cu liziera pădurii, dă într-un 
canal mai mare, «are la rândul lui duce spre locuri adăpostite: 
dacă putem ajunge la şanţ, iar de-a-colo la canal, ne vom putea 
întoarce în tabără fără să fim văzuţi. 

Tirul nemților se apropie. Pesemne că înaintează foarte 
repede spre noi, ca să încerce să ne descopere. 

— Târâţi-vă mai repede. Mai repede. Faceţi ta mine. Și 
linişte! 

— Uf! În sfârşit m-am strecurat în şanţ. E cotropit de 
măceşi şi lăstăriş aproape de nepătruns. Sunt cu capul gol, ca 
de obicei, iar spinii mi se amestecă prin păr. 

— Daţi-mi o cască. 

Andre Le Nabour, cu nasul în cizmele mele, îmi dă casca 
lui. Protejat, acum pot înainta ca o cârtiţă în tunelul ei, tăind 


crengile cele mai mari cu pumnalul, înaintez, iar restul 
oamenilor mă urmează. 

Pitulaţi pe fundul şanţului, suntem la adăpost de orice 
privire. Nemţii au încetat tirul, iar noi aproape că am ajuns la 
canal, înainte de a mă strecura în el, aş vrea ca pentru o clipă să 
nu mă mai mişc orbeşte. Trebuie să ştiu ce au de gând friţii. 

Li dau casca lui Andre, îmi pun pe cap fileul de camuflaj, 
mă adun încetişor şi, centimetru cu centimetru, fără ca aparent 
să fac vreo mişcare, scot capul din hăţişul de măceşi. 

Ce fericire că băieţii mă ascultă întocmai, iar când am 
ordonat „Tăcere l", asta însemna că într-adevăr nu trebuia să ni 
se audă nici respiraţia: la cinci metri în faţa mea, un căpitan SS 
scrutează pădurea cu binoclul! Infanterişti şi tiraliori înaintează 
spre noi, la cincizeci de metri în spatele lui. Sunt mai bine de 
patruzeci! 

Ar trebui să fiu pierdut de spaimă. De fapt, mi-e tot una. 
Sunt încredinţat că responsabilităţile ceva mai grave sunt 
totdeauna însoţite de anumite stări de binecuvântare necesare. 

Îmi amintesc că, în chiar clipa când în mod normal ar fi 
trebuit să fiu cuprins de panică, eram hipnotizat de binoclul 
neamţului: am să i-l iau. Şi-aveam să i-l iau. Il am şi-acum! 

Curioasă fantezie a circuitelor memoriei, în acelaşi timp 
mi-a venit în minte un poem de-al lui Paul Valery: Palm: „Calm,. 
Calm. Rămâi calm. Cunoaşte greutatea unui palm purtânău-şi 
profuziunea". Bineînţeles, îl repetasem la nesfârşit, de vreme 
ce-mi servise la cifrarea mesajelor pe vremea când eram „agent 
secret" dar logic vorbind, ar fi trebuit să am alte imagini în 
minte.! 

M-am lăsat în şanţ cât se poate de încet, ca o broască în 
carapacea ei. Totul se va juca într-un perimetru cât 0 batistă de 
mare. 

— Andre? 

— Da! 

— Comunică mai departe. Fiecare să pregătească un 
exploziv Gammon. Friţii sunt aici aproape, în faţă. Când eu o să 
sar din şanţ, voi să zvâcniţi cu urlete şi să azvârliţi încărcătura. 
Pe urmă. Foc cu tot ce aveţi la voi. 

— OK! 

Când plecasem din pădure, luasem la înumplare o 
mitralieră grea, Thomson. Mă pregătesc să-l dau gata pe 


căpitanul SS cu o rafală. Dar pesemne că îngerul meu păzitor m- 
a bătut pe umăr. Las arma jos şi pun mâna pe o grenadă. 

Un. Doi. Trei. Patru. Grenada. Explodează exact în clipa 
când îşi atinge ţinta, iar noi zvâcnim din şanţ sco-ţând strigătul 
nostru de război. 

Explozibilele Gammon, burduşite cu lanţuri de bicicletă, îi 
culcă la' pământ pe infanterişti ca un tir de mortier. 

— Culcat, domnule locotenent! 

Şi Lucien, pe deasupra capului meu, îl doboară pe un 
sergent care mă ochea de la zece metri. 

Nemţii n-au înţeles nimic din ce li se întâmplă. Credeau că 
hăituie un vânat cuprins de spaimă şi iată că vâ-natul le sare-n 
faţă. Panica e generală. Oamenii mei îi doboară din spate, prin 
rafale scurte, necruțătoare. 

La urma urmei, îmi pot şi eu permite să-i trimit pe lumea 
cealaltă. De data asta cu cât scăpăm de mai mulţi, cu-alât vor fi 
mai puţini' cei care ne vor sări în spinare mai târziu. 

Pac. 

Percutorul -loveşte în gol: mitraliera pe care-o luasem cu 
mine nu era încărcată. Dacă m-aş fi slujit de ea împotriva 
căpitanului SS, aşa cum am avut de gând la început, n-aş fi 
făcut decât să-mi demasc prezenţa. 

Şi numai Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat! 

Îi urmărim pe nemți, hămăind ca o haită. lar ei fug din ce 
în ce mai repede, din ce în ce mai înnebuniţi. Câţiva ghinionişti 
mai cad încă sub focurile noastre din ce în ce mai lungi. 

— Încetaţi foc'! Stânga-mprejur. În canal cu toţii! Luaţi-o 
înaintea mea. Toată lumea e aici? OK! Go! Şi ceva mai repede! 

Cufundaţi până la jumătate în apa nămoloasă, ajungem la 
tabără. Cred că niciodată n-am încercat o senzaţie mai 
agreabilă. 

Pe drum, ne încrucişăm cu Puydupin, care ne iese în 
întâmpinare. Ce mai, incidentul e acum de domeniul trecutului 
şi, cum zic englezii: The less said about, Ihe bel-ieT: Cu cât 
vorbeşti mai puţin, cu-atât mai bine. 

— Ce mai, domnule locotenent. Bine că. 

— Gata, gata, scutiţi-mă de complimente. Sunteţi cu toţii 
nişte nătărăi, numai buni să ajutaţi la liturghie. Aţi văzut cum 
erau înţoliţi canadienii voştri? În uniforma Feldgrau, da. Cu un 
frumos ecuson SS pe căşti. lar armele lor automate colective se 


numesc MG 42, înălţimilevoastre. Şi nu scuipă deloc, dar deloc, 
ca nişte bren guns englezeşti. Hai, împrăştiaţi-vă. N-avem un 
minut de pierdut, încărcaţi-vă raniţele, strângeţi muniţia de 
rezervă şi la drum! 

— Unde mergem? Întrebă Gilles. 

— La naiba L. Şi cât mai repede. Dacă nemţii au un strop 
de mmte, m mai puţin de o oră vor fi aici înarmaţi până-n dinţi, 
cu tancuri şi tot tacâmul, ca să 'le plătim farsa pe care le-am 
făcut-o. 

— Şi pe prizonieri îi omorâm? 

— Cum aşa? Doar sunt prizonieri. Şi ne duc raniţele. 

— Şi dacă răcnesc ca să le semnaleze camarazilor lor 
poziţia noastră? Şi dacă unul din ei evadează şi le spune unde 
suntem? 

— Aşteaptă, aranjăm noi asta. Giinther, vino aici! 
Adjutantul neamt pe care-l simpatizez se apropie, cât se poate 
de destins. 

— Da, domnule. 

— O să ne îndreptăm cât mai repede spre cealaltă lizieră a 
pădurii. Dacă mai întârziem, riscăm să rămânem cu toţii pe-aici. 

— Da, domnule. 

— Prizonierii ne vor duce raniţele. Colegii voştri se prea 
poate să ne caute, în ceea ce ne priveşte pe noi, paraşutiştii mei 
şi pe mine, îşi vor pierde timpul, şi, bine- 

; înţeles, nişte oameni. 

— Da, domnule. 

— Dar prizonierii ar putea fi ispitiţi să strige, ca să ne 
semnaleze prezenţa. Spune-le să n-o facă, altfel îi omorâm. 

Pralon. Vrei să arăţi cum o să se întâmple? 

Pralon îşi armează mitraliera Sten, special echipată cu 
amortizor de zgomot. Trage o rafală scurtă ce s-aude ca un 
foşnet de aripi şi care secţionează frunzele pe deasupra 
capetelor prizonierilor. 

— Ai văzut? R- Da, domnule. 

— La drum! 

Şi ne năpustim prin pădure ca o ceată de mistreți. 

Timp de cincizeci de minute, nu ne încetinim ritmul. Geen 
galopează ca o căpriţă, dar burduhănosul Posthu-mus, cu 
mâinile legate, gâfâie zicându-ne să-l ucidem mai curând. 


— Gata, nu mai face circ! Dacă va trebui să fii ucis, alţii o 
vor face, nu noi. Tot ce-o să faci tu împreună cu noi e să fugi. 
Galopează, sac plin, drăguţii tăi camarazi nazişti ne ajung. Şi- 
atunci da, cred şi eu, o s-o porneşti cu picioarele înainte. 
Înaintea noastră. Posthumus! Totul e prevăzut în program. 

Zece minute ca să ne tragem sufletul şi iar ne năpustim 
printre brazi, în afară de Giinther, cu care fac cu schimbul, 
ceilalţi prizonieri nu pot ţine pasul cu noi. Şi totuşi, au mâncat la 
fel ca noi. Tare şubredă, rasa seniorilor! Scârbiţi, băieţii mei îşi 
iau bagajele înapoi. 

— N-avem noroc, domnule locotenent, am picat peste 
nişte mârţoage. 

O sută de minute de goană, mai bine de opt kilometri. 
Cred că acum ne putem instala tabăra şi dormi. 

— Noapte bună, îngeraşilor. Vedeţi cu ce ne-am ales de pe 
urma jocului vostru de tâmpiţi? Ne-am fi outut odihni aşa de 
bine în vizuina noastră, care nu cerea nimic de la nimeni! 

Suntem treziţi din primul somn de salve de tun, 
acompaniate în contrapunct de rafale de mitralieră grea. 

De la plecarea noastră, am menţinut întruna direcţia nord- 
est, fără să ne abatem cu un milimetru: zgomotele de explozii 
vin din direcţia diametral opusă. 

— Canadienii, domnule locotenent! 

— lar! Hotărât lucru, aţi făcut o fixaţie. Hai duceţi-vă să le 
săriţi de gât, ca la Diever, mai adineauri. Canadieni pe naiba: 
sunt nemţii care ne atacă. Avem toate şansele ca, la întoarcerea 
în tabără, să ne găsim paraşutele prefăcute în dantelă. Dacă 
aveţi intenţia să vă faceţi din ele cămăşi în civilie, aţi dat-o în 
bară. la zi, Giin-ther, nu prea sunt rapizi camarazii tăi! Le-au 
trebuit mai bine de trei ceasuri până să ne descopere 
ascunzătoarea. Şi mă tot întreb pe ce-or prăpădi muniţiile. 

Giinther zâmbeşte. 

— Sunteţi foarte diferit de ofiţerii germani, ştiţi. 

Aşa nădăjduiesc şi eu. 

Au sosit în sâârşit şi canadienii. Le-a trebuit exact o 
săptămână în plus faţă de cât era programat în planning-ul 
operaţiilor! 

Tabăra noastră iniţială a fost rasă ca-n palmă, gropile 
individuale au dispărut, paraşutele îngropate sunt întocmai cum 
am prevăzut, făcute zdrenţe. 11 întâlnim iar pe Georges, 


agentul nostru de legătură olandez. Casa i-a fost rasă de 
tancurile şi tunurile aduse de nemti ca să ne nimicească pe noi. 

Geen ne ia la ea acasă, la hotelul Poştei din Diever. Eroii 
sunt sărbătoriţi. Numai că eroii sunt obosiţi. Tot ceaa ce vor, 
pentru moment, e o baie caldă şi un aşternut curat. 

Apoi are' loc replierea celor două regimente spre Ni- 
megue. Nu puţini dintre prietenii noştri au murit: Vala-yer, ars 
cu aruncătorul de flăcări, împreună cu tot stick-ul lui, în ferma 
unde se adăpostiseră; Le Sabie, înecat în-tr-un canal, în timpul 
paraşutării. Erau ofiţeri tineri, având încă puţină experienţă şi 
care ni se alăturaseră după campania din Franţa, ca să umple 
golurile ivite printre noi. Taylor, unul dintre cei mai apropiaţi 
prieteni ce-mi mai rămăsese încă, ucis şi el şi atâţia alţi băieţi 
făcuţi prizonieri şi apoi asasinați de SS-işti. 

In schimb, îl întâlnesc pe un camarad englez pe care-i 
credeam mort încă din septembrie trecut: John făcea parte din 
Divizia | Aeropurtată şi, în timpul celor câ-teva săptămâni cât 
fusesem afectat acolo, eram nedespărţiţi. Aveam aceeaşi 
pasiune pentru luptele libere, încăierările din bistrouri, 
amestecul de whfsky-cidru şi aceeaşi intoleranţă faţă de orice 
autoritate cu pretenţii. 

— Thome. Oh! Thome. 

Suntem vreo douăzeci care ne săpunim în aburul duşurilor 
colective ale cazărmii din Nimegue. Băiatul care mă strigă 
seamănă cu morţii aceia vii pe care ni-i vor revela mai târziu 
filmele despre Mauthausen. Faţa lui nu-mi spune nimic dar, ca 
să nu sporesc şi mai mult spaima de pe chipul] ui, mă prefac că- 
| recunosc. Apoi amintirile mi se precizează: John! E de 
nerecunoscut. Atletul cu care mă măsurăm la Peterborough, 
locotenen-lul impecabil din Irish guards 1 care-mi atingea umerii 
în timpul luptei, nu mai e decât un biet corp scheletic, acoperit 
de escare. Stă strâmb, sprijinit într-un picior scurtat, cu 
tendoanele atrofiate. Doar zâmbetul lui m-a ajutat să-mi 
amintesc. 

e A primit o rafală în picior în timpul operaţiilor 
catastrofale de la Amhem. Dus la spital, a evadat înainte chiar 
dc-a fi pansat şi, timp de şapte luni, a trăit singur ca c fiară, 
fugind de olandezi, în care nu are încredere şi evi-tându-i pe 
nazişti, pe care-i urăşte şi-i dispreţuieşte, înaintarea canadienilor 
l-a descoperit în pădurea unde se ascundea. Aşa s-au petrecut 


lucrurile! Îmi povesteşte păţania lui pe îndelete, fără a căuta să 
mă impresioneze, ca şi'cum ar fi vorba de-o întâmplare banală. 

— Eşti cazat în cazarma asta? 

Trupele irlandeze (engl.) 

— Da, dar nu mai am acte, ţaţele de la Intelligence 
Service nu vor să creadă povestea mea şi de cinci zile mă târăsc 
de la un birou la altul, în aşteptarea unui avion. 

— Fii liniştit, băieţaş, îţi găsim noi o beretă roşie. O să te 
cheme Dupont şi-o să te-ntorci cu noi. 

Câteva zile de destindere la Nimegue, apoi zburăm spre 
Anglia şi ne întoarcem la Randelsham Hali. 

Îmbrăcate cu haine noi, cele două regimente sosesc în 
permisie în Franţa. Trebuie să ne adunăm pe data de 8 mai 
1945 la Fort Neuf de Vincenncs, ca să ne întoarcem la Londra, 
unde ni se pregăteşte o nouă misiune. 

La 8 mai, Germania capitulează. 

Bineînţeles, nimeni sau aproape nimeni nu vine la în- 
tâlnirea de la Vincennes! Păcat. Misiunea prevăzută era un fel 
de rămas bun: drept mulţumire pentru serviciile aduse, cele 
două regimente franceze urmau să fie paraşutate în Norvegia, 
unde trebuiau să se ocupe de trupele naziste care se predau! Ar 
fi putut fi nostim. Camarazii englezi care au trebuit să fie trimişi 
în locul nostru mai vorbesc şi-acum, după treizeci de ani, despre 
asta. 

În iunie, ne întoarcem la reşedinţa noastră provizorie din 
Anglia. Ne pregătim să plecăm în Ceylon: se pare că suntem 
indispensabili ca să le venim de hac japonezilor! Dar e aruncată 
bomba la Hiroshima, intervine capitularea japoneză şi noaptea 
de veselie dezlănţuită într-o Londră fără black out, în care 
sirenele îşi reiau la nesfârşit şi dezordonat urletul ce nu de mult 
încă mai anunţa alt clear: sfârşitul alarmei. 

Poate provizoriul „ultim război mondial'4 s-a terminat, 
întoarcere în Franţa, viaţă de cazarmă. Voi fi numit căpitan. 

Unii camarazi rămân în armată. Personal, chiar că nu văd 
ce-aş putea face ca militar: mi-am îndeplinit angajamentul pe 
care mi-l fixasem cu mai bine de cinci ani în urmă, am făcut tot 
ce-am putut ca nemţii să plece din ţinuturile mele. 

Adio arme! 


Regrete? Nu. Ci doar un strop de nostalgie pentru nişte 
vremuri când am avut norocul rar întâlnit să trăim departe de 
impostori, trişori şi ţipi „abili“, printre oameni de bună-credinţă. 

„Deşi lipsită de regrete, amărăciunea lăsată de împlinirea 
unui vis în inima celui ce s-a bucurat de el", scria Paul Valery. 

Cu riscul mai mult decât sigur de-a trece drept un 
romantic întârziat sau un întârziat mintal şi împotriva tuturor 
snobismelor la modă, totdeauna îl voi prefera pe centurionul 
gata de luptă romanului decăzut în desfrâu şi tuturor filosofiilor 
- triada bărbătească a celților: „Să-i cinsteşti pe zei; să nu faci 
nimic josnic; să-ţi exersezi curajul”. 

ANEXE 

MEMORIU 

Propunere pentru «Crucea Eliberării» în favoarea lui 
Thom6 Edgard, locotenent 

Semnalmente şi servicii aduse 

Nume: THOME 

Prenume: Edgard-Alphonse. 

Data şi locul naşterii: 19 aprilie 1920, Bourg-la-Reine 
(Sena)? 

Grad: locotenent. 

Afectare actuală: Comandant secund al companiei a 2-a 
din regimentul 3 de paraşutişti. 

Servicii anterioare datei de 1. 1X.1939: nimic. 

Data aderării la Franţa combatantă: mai 1941. 

Servicii aduse în război: Campania din Franţa: 1939-40. 
Trei misiuni speciale de paraşutai: 4 VIII 1944; 27 VIII 1944; 7 IV 
1945. 

Servicii aduse acţiunii de Eliberare: Misiune de Informaţii 
mai-august 1941. Misiune de informaţii decembrie 1941-iunie 
1942. 

Campanii: contra Germaniei: 1939-40 şi 1941-45; 
campania din Franţa 1939-40; campania din Franţa 1944; 
campania din Olanda 1945. 

Evadări: Rexpoede (10VI1940), Franţa; traversarea 
Spaniei (15 VIII 1941). 

Răni: nimic. 

Decorații: - «Cavaler al Legiunii de Onoare»; «Crucea de 
Război»; «Military Cross». 


Citări: al 4-lea ordin al armatei; l-ul ordin al diviziei. 
Participare la Rezistență: mai-august 1941, a lucrat în calitate 
de agent de legătură şi de informaţii sub ordinele colonelului 
Fourcaud (Statul-Major personal al generalului de Gaulle); 9 
decembrie 1941, paraşutat în Franţa în calitate de agent de 
informaţii clasa întâi, a activat în Franţa până în' iunie 1942 
(Şta-tul-Major personal). 

Raport justificativ 

Angajat înainte de a fi chemat, la optsprezece ani, în 
noiembrie 1938, în Regimentul 8 de Zuavi. Participă ca sergent 
în această unitate la atacurile din Lorena, regiunea Sierck, în 
septembrie 1939, apoi în Belgia (mai 1940); participă, în sfârşit, 
la bătălia de la Dunkerque până la 5 iunie 1940, unitatea sa 
protejând îmbarcarea corpului expediționar britanic. 

Făcut prizonier la 5 iunie 1940, evadează la 10 iunie 1940 
din Rexpoede, în timpul transferului. 

Neacceptând înfrângerea şi armistițiul, de cum se întoarce 
în Franţa încearcă să intre în legătură cu elemente din 
Rezistență, în mai 1941, ia contact cu colonelul Fourcaud (din 
Statul-Major personal al generalului de Gaulle) şi lucrează cu 
acest ofiţer în calitate de agent de informaţii şi de legătură până 
în luna august 1941. 

În această perioadă părăseşte Franţa, străbate Spania (15 
august 1941) şi ajunge în Marea Britanie unde urmează 
instrucţia şi antrenamentul corespunzător pentru a lucra la 
Statul-Major personal. 

Paraşutat în Franţa la 9 XII 1941, lucrează în Franţa ca 
agent, de informaţii categoria | până în iunie 1942. Rănit la 
aterizare, beneficiază la sfârşitul misiunii de o permisie de 
convalescenţă pe care o petrece în SUA. 

In august 1943, se duce la tabăra de paraşutişti de" la 
Cam-berley, iar în ianuarie 1944 este afectat la Compania a 2-a 
a celui de-al 3-lea Regiment de Paraşutişti. 

Paraşutat prima data la 4 VIII 1944 lingă Daoulas, 
împreuna cu şaizeci de oameni, ucide doisprezece nemti, ia 
patruzeci de prizonieri, respinge'atacul german şi eliberează. 
Localitatea Daoulas. Atacă apoi garnizoana germană din 
Landerneau, supunând-o la grele pierderi sub formă de oameni 
ucişi şi prizonieri, apoi eliberează Landerneau. 


Se alătură apoi Diviziei a 6-a americane de Blindate şi 
execută în folosul ei recunoaşteri periculoase. 

Paraşutat pentru a doua oară la 27 VIII 1344 la 
Montechcroux, în Jura, participă la mai multe ambuscade, atacă 
şi ia Clerval, pe care apoi îl va apăra pas cu pas, împreună cu 
cincizeci de oameni contra unui inamic mult superior ca număr 
şi dispunând de douăzeci şi şapte de tancuri şi maşini blindate, 
ucide treizeci de nemți şi distruge un tanc. 

Se alătură apoi cu unitatea sa Diviziei a 45-a de Infanterie 
americană (armata a 7-a) unde e afectat grupului de rccunoaş- 
U'ie divizionară şi unde se distinge mai ales la Arsches, la 
trecerea peste Moselle. 

Paraşutat pentru a treia oară la 7 IV 1945 în regiunea 
Dievcr (Friedlan, Olanda), a efectuat împreună cu_secţiunea lui 
alcătuită din cincisprezece oameni numeroase atacuri asupra 
căilor de comunicaţie ale inamicului, provocându-i numeroase 
pierderi în oa-meni şi materiale, aruncând mai cu seamă în aer 
pe canalul Mep-pel-Asscn un remorcher şi un şlep încărcat cu 
muniții. 

Semnat: DE BOLLARDIERE 

CITARE 

17 noiembrie 1945 

Caracterizare; -Tânăr ofiţer de-o energie şi o bravură 
exemplare. A activat pentru Eliberare încă din mai 1941. A 
efectuat, din decembrie 1941 până în iunie 1942, după ce a fost 
paraşutat, o misiune de informaţii în Franţa. După ce s-a 
alăturat, în 1943, paraşutiştilor în Marea Britanic, a efectuat trei 
misiuni SAS paraşutate - două în Franţa în 1944, una în Olanda, 
aprilie 1945 - în cursul cărora s-a dovedit a fi un ofiţer de mare 
valoare, îm-binând grija pentru viaţa oamenilor săi cu un curaj şi 
o îndrăzneală remarcabile. Purtarea lui strălucită i-a adus gradul 
de «Cavaler al Legiunii de Onoare», patru citări pe ordinul de zi 
al Armatei, o citare pe ordinul Diviziei şi decorația «Military 
Cross». 

Comandantul PARIS DE BOLLARDIERE locotenent-colonel 
al Regimentului 3 RCP 


SFÂRŞIT