Henrik Sienkiewicz — Familia Polaniecky V3

Henryk Sienkiewicz 


Henryk Sienkiewicz 


Familia Potlaniecki 
Vol. 3 


V, 

Swirski veni într-adevăr din Italia cu osemintele lui 
Bukacki şi, numaidecât, a doua zi de la sosire, se duse la 
familia Potaniecki. O găsi acasă numai pe Marynia, deoarece 
soţul ei plecase afară din oraş să vadă un conac de vânzare. 
Pe Marynia o află atât de schimbată, încât o recunoscu 
destul de greu, dar pentru că la Roma o îndrăgise foarte 
mult, se înduioşă cu atât mai mult la vederea ei; de altfel, 
după un răstimp, i se păru atât de tulburătoare şi, în felul 
ei, atât de frumoasă, aureolată de viitoarea maternitate, iar, 
pe de altă parte, îi sugera atâtea comparații cu primitivii 
diferitelor şcoli italiene, încât începu să-şi exprime 
încântarea cu voce tare, cum îi era obiceiul. Ea râdea de 
originalitatea lui, deşi, în starea ei, atitudinea lui era 
întrucâtva reconfortantă şi se bucura de sosirea lui, mai 
întâi deoarece nutrea o simpatie sinceră pentru această 
natură puternică şi sănătoasă, iar în al doilea rând, fiindcă 
era sigură că o va admira şi faţă de „Stach”, ridicând-o 
astfel în ochii lui. 

De aceea, îl reţinu destul de mult, aşteptând întoarcerea 
lui Polaniecki; acesta reveni, însă, abia seara târziu. Între 
timp, sosi Zawilowski care, având nevoie acum să-şi reverse 
preaplinul fericirii, o vizita adesea pe doamna Potaniecka. O 
vreme, amândoi se măsurară din priviri cu anume 
prudenţă, cum se întâmplă de obicei cu oamenii deosebiți 
care se tem reciproc de pretenţiile exagerate, apropiindu- 
se în schimb, cu atât mai uşor atunci când îşi dau seama că 
şi unul şi altul sunt cât se poate de simpli. Aşa se 
petrecuseră lucrurile şi de astă dată. La ruperea gheții 


contribui, fireşte, şi Marynia, prezentându-l pe Zawitowski 
drept logodnicul domnişoarei Castelli, pe care Swirski o 
cunoştea. 

— Cum aşa! Exclamă Swirski, o cunosc foarte bine... A fost 
eleva mea! 

Şi începu să-i strângă mâinile lui Zawitowski, după care 
adăugă: 

— Logodnica dumitale are părul ca madonele lui TizianI... 
E puţin prea înaltă, dar şi dumneata eşti înalt. O astfel de 
poziţie a capului, să cauţi cu lumânarea şi nu mai găseşti. 
Cred că ai observat şi dumneata că în mişcările ei are ceva 
de lebădă. Eu chiar îi ziceam Lebăda. 

— La Perla, nu-i aşa, domnule? 

Swirski îl privi cu oarecare mirare: 

— Ăsta e un tablou de Rafael2, la Madrid, răspunse, în 
Museo del Prado. Cum de ţi-a venit în minte La Perla? 

— Am impresia că am auzit ceva de acest tablou de la 
doamna Bronicz, spuse Zawitowski descumpănit. 

— Da, se poate fiindcă eu am în atelierul meu de pe via 
Margutta o copie făcută de mine. 

Zawitowski îşi făgădui în gând să fie mai prudent când 
repetă vorbele doamnei Bronicz, şi, după un timp, începu 
să-şi ia rămas bun, fiindcă seara trebuia să se ducă la 
logodnică. Swirski îl urmă în curând, lăsându-i Maryniei 
adresa atelierului său de la Varşovia şi rugând-o să-l anunţe 
pe Polaniecki să se vadă cât mai repede cu el pentru a 
discuta despre înmormântare. 

Potaniecki se duse la ela doua zi de dimineaţă. Atelierul lui 
Swirski era un fel de hală de sticlă, lipită ca un cuib de rând 
unică de acoperişul uneia dintre casele cu câteva etaje, şi 
ca să ajungi la ea, trebuia să urci nişte scări cotite ca într- 
un turn. Artistul avea aici libertate deplină şi se vede că nu 
închidea uşa, deoarece Polaniecki auzi, în timp ce urca, 
zornăitul surd al fierului şi o voce de bas care cânta: 
„Primăvara-n lume pică Înflor mărăcini, râjnică, lar eu cânt, 
nu hohotesc, Fiindcă nu te mai iubesc! 


Hei-la, la!, „Foarte bine, se întrebă Potaniecki oprindu-se 
să-şi mai tragă sufletul, are o voce de bas, nici vorbă! Dar 
cu ce dracu zornăie aşa?” 

După ce păşi însă peste ultimele trepte şi străbătu 
coridoraşul îngust, înţelese pricina, văzându-l prin uşa 
întredeschisă pe Swirski îmbrăcat de la brâu în sus numai 
într-un maiou perforat, sub care se zărea torsu-i herculean, 
şi cu halterele în mâini. 

— A, ce mai faci? Exclamă Swirski, lăsând halterele la 
vederea oaspetelui. lartă-mă că nu sunt îmbrăcat, dar nu 
face nimic; m-am antrenat puţin. leri am trecut pe la 
dumneata, dar am găsit-o numai pe doamna. Ce să fac, 
domnule, l-am adus şi pe bietul nostru Bukacjusz! I-ai 
pregătit adăpostul? 

Potaniecki răspunse în timp ce-i strângea mâna pictorului: 

— Mormântul e gata de acum două săptămâni, am pus şi 
crucea. Bine-ai venit la Varşovia! Mi-a spus soţia că 
osemintele sunt la cimitirul Powazki. 

— Deocamdată le-am lăsat în cripta bisericii. Le vom 
înmormânta mâine. 

— Bine. Chiar astăzi am să vorbesc cu preoţii şi am să 
anunţ cunoscuţii. Ce mai face profesorul Waskowski? 

— Trebuia să vă scrie. Căldura l-a gonit de la Roma, şi ştii 
unde a plecat? La cei mai tineri arieni. Mi-a spus că drumul 
avea să dureze vreo două luni. Vrea să se convingă cât sunt 
de pregătiţi pentru misiunea lor istorică. S-a dus la Ancona 
şi Fiume, iar de acolo mai departe... 

— Bietul profesor! Cred că-l aşteaptă noi dezamăgiri. 

— Se prea poate. Râde lumea de el. Eu nu ştiu dacă cei 
mai tineri arieni vor fi capabili să-i realizeze ideea lui, care 
şi aşa este, pe legea mea, atât de neobişnuită şi de creştină, 
de adevărată, încât trebuie să fii unul ca Waskowski, ca să-ţi 
vină în minte. Îmi dai voie să mă îmbrac, nu? Aici, la voi, e 
aproape tot atât de cald, ca şi în Italia, şi fac gimnastică mai 
uşor numai în maieu. 


— Cel mai bine e să nu faci gimnastică deloc pe zăpuşeala 
asta. 

Potaniecki privi la braţele lui Swirski şi spuse: 

— Bine, dar dumneata ai putea să-ţi expui muşchii şi să 
faci parale bune. 

— Nu-i aşa? Se bucură Swirski, bicepşii nu arată prea rău. 
Ia uite ce deltoid! Asta-i slăbiciunea mea. Bukacjusz îmi 
repeta întruna că oricine poate să-mi spună că pictez ca un 
idiot; dar nimeni n-are voie să afirme că nu ridic o sută de 
kilograme într-o mână sau că nu nimeresc de zece ori în 
mijloc din zece împuşcături. 

— Şi când te gândeşti că un astfel de om nu-şi lasă bicepşii 
şi deltoizii urmaşilor! 

— De, ce să fac!... Mă tem, domnule, să nu dau peste o 
inimă nerecunoscătoare, pe Dumnezeul meu, mi-e frică! 
Găseşte-mi dumneata o femeie ca doamna Potaniecka şi n- 
am să stau în cumpănă nici măcar o zi. Aha!... Ce vrei să-ţi 
urez, un băiat sau o fată? 

— O fată, o fată!... Pe urmă, pot să fie şi băieţi, dar la 
început să fie o fată. 

— Când aştepţi evenimentul? 

— Prin decembrie. 

— Să fie într-un ceas bun! Altminteri, doamna e o femeie 
sănătoasă, aşa că n-ai de ce să-ţi fie teamă. 

— S-a schimbat foarte mult, nu-i aşa? 

— Nu e cea care a fost, dar deie Domnul ca şi cele mai 
frumoase să arate aşa. Ce expresie! Curat Botticelli, pe 
cuvântul meu! Mai ţii minte tabloul lui din vila Borghese? 
Madonna col Bambino e angeli. E acolo un cap de înger, 
înconjurat de crini, leit doamna, are o expresie identică! 
leri am avut această impresie de cum am văzut-o şi am fost 
tulburat. 

Spunând acestea, se duse după paravan să-şi îmbrace 
cămaşa, şi îşi continuă vorba: 

— Dumneata mă întrebi de ce nu mă căsătoresc! Ei bine, 
ştii de ce? Pentru că îmi aduc aminte adesea că Bukacjusz 


îmi spunea că am limba ascuţită, bicepşii tari şi inima 
moale, atât de moale, că, dacă aş avea o soţie ca a dumitale 
şi s-ar afla într-o stare blagoslovită, pe viul Dumnezeu, nu 
ştiu ce-aş face. Aş merge în genunchi în faţa ei, i-aş bătea 
temenele sau aş aşeza-o într-un colţ pe masă şi aş adora-o 
cu braţele ridicate?! Da, da, nu mai ştiu nici eu ce-aş face! 

Polaniecki începu să râdă. 

— Ei, aşa e înainte de cununie... Se îndoi, dar după aceea, 
obişnuinţa temperează prisosul de duioşie. 

— Nu ştiu! Poate că eu sunt un prost. 

— Ştii ce? Când Marynia mea se va elibera, trebuie să-ţi 
găsească şi dumitale o soţie, care să-i semene. 

— De acord! Răcni Swirski de după paravan. Verbum! Mă 
voi da pe mâna doamnei, şi când îmi va spune: 
„Căsătoreşte-te!” mă voi căsători cu ochii închişi. 

Şi arătându-se tot fără surtuc, începu să repete: 

— De acord! De acord!... Fără glumă! Numai doamna să 
vrea. 

— Femeile se dau în vânt totdeauna după aşa ceva! Îl 
linişti Potaniecki. Dac-ai şti cât s-a zbătut Osnowska să-l 
căsătorească pe Zawitowski al nostru cu domnişoara 
Castelli! A pus umărul şi Marynia, atâta cât am lăsat-o eu. 
Că şi ea îşi ciulea urechiuşele. Asta-i plăcerea lor! 

— Pe Zawitowski l-am cunoscut ieri la dumneata. E un 
băiat grozav de drăguţ. Şi are un cap pur şi simplu 
extraordinar. Ajunge să te uiţi la el. Ce profil, cu fruntea 
aceea feminină şi cu bărbia îndrăzneață! Are tibiile prea 
lungi, şi probabil că ligamentele de la genunchi ies în relief, 
dar capul e fantastic! 

— E răsfăţatul nostru la birou şi ţinem într-adevăr foarte 
mult la el, fiindcă e şi foarte cinstit. 

— Aha! El lucrează la dumneata? Eu credeam că e din 
familia aceea avută, tot Zawilowski, fiindcă în străinătate 
am întâlnit destul de des un bătrân cam ciudat, dar foarte 
bogat. 


— Se înrudeşte cu el, îi explică Potaniecki, dar al nostru n- 
are o para chioară. 

Swirski izbucni în râs: 

— Păi cum! Bătrânul Zawilowski cu fiica lui milionară, e o 
figură! La Florenţa şi la Roma li dădeau târcoale fetei vreo 
jumătate de duzină de prinţişori italieni sărăciţi, iar 
bătrânul o ţinea morţiş că nu-şi dă fiica unui străin, „pentru 
că ăştia, dom'le, sunt de rasă inferioară”. Imaginează-ţi că 
el ne consideră pe noi, polonezii, cea mai bună rasă din 
lume, iar dintre noi, fireşte, pe cei din neamul Zawitowski. 
Cândva îşi susţinea astfel afirmaţia: „N-au decât să 
vorbească ce vor, zicea. Eu am umblat destul prin lume, şi 
câţi nemți, italieni şi francezi nu mi-au lustruit pantofii, iar 
eu nu i-am lustruit nimănui şi nici n-o să-i lustruiesc!” 

— E grozav! Răspunse Potaniecki râzând, socoteşte 
lustruitul pantofilor drept o problemă care ţine de 
naţionalitate, nu de poziţia în lume. 

— Da, şi se pare că Dumnezeu a creat celelalte „naţii” 
numai pentru a avea cine să-i curețe încălţările şleahticului 
de lângă Kutno, atunci când pofteşte să se plimbe prin 
străinătate. Dar cum de nu strâmbă din nas când aude de 
căsătoria tânărului, pentru că ştiu că îi socotea pe cei din 
neamul Bronicz nişte târâie-brâu. 

— Poate că strâmbă, dar pe Zawilowski al nostru l-a 
cunoscut de curând, mai înainte nu se vedeau, pentru că 
tânărul are un suflet mândru, şi n-a vrut să-l caute el întâi 
pe bătrân. 

— Aşa-mi place. Numai să nimerească bine, fiindcă... 

— Ce vrei să spui, domnule? O cunoşti pe domnişoara 
Castelli, ce fel de fată e? 

— Da, o cunosc, dar, vezi dumneata, eu nu prea mă pricep 
la femei. Dacă mă pricepeam, nu mai aşteptam să ajung un 
holtei de patruzeci de ani... Toate par bune şi toate îmi plac; 
numai că pe unele dintre cele care mi-au plăcut, le-am 
văzut după aceea căsătorite, aşa că acum nu mai cred în 
niciuna. Şi mă apucă nebunia, întrucât dacă n-aş vrea să mă 


căsătoresc, mi-aş spune: ce-mi pasă! Dar eu vreau! Ce 
poate să ştie unul ca mine? Ştiu că toate au corset, dar ce 
fel de inimă se află în astfel de corset, numai dracul poate 
şti! Pe domnişoara Castelli, am iubit-o, de altfel le-am iubit 
pe toate pe care le-am întâlnit. Pe ea poate chiar mai mult 
decât pe celelalte. 

— Ei, şi cum de nu ţi-a trecut prin minte să te căsătoreşti 
cu ea? 

— Cum dracu să nu-mi fi trecut! Numai că pe atunci nu 
aveam banii pe care-i am astăzi şi nici faima de acum; 
atunci eram pus pe căpătuială şi, crede-mă, nimeni nu se 
teme atât de mult de asemenea oameni, ca cei îmbogăţiţi. 
Mi-a fost frică, recunosc, că domnul sau doamna Bronicz 
vor face nazuri, şi pentru că nu eram sigur nici de fată, am 
lăsat-o baltă. 

— Bine, dar nici Zawitowski n-are avere. 

— Da, dar toată lumea vorbeşte despre el şi, în plus, îl mai 
are şi pe bătrânul Zawitowski, o rudă cu care nu-i de glumit. 
Cine n-a auzit de el aici? În definitiv, în ceea ce mă priveşte, 
ca să fiu sincer, nu mi-au plăcut deloc soţii Bronicz, aşa că 
m-am lăsat păgubaş. 

— Dumneata l-ai cunoscut şi pe răposatul Bronicz? Nu te 
mira că te pisez cu întrebările, dar pe mine mă interesează 
Zawitek al nostru. 

— Dar pe cine n-am cunoscut, dragă domnule? Am 
cunoscut-o şi pe sora doamnei Bronicz, pe doamna Castelli. 
Doar stau în Italia de douăzeci şi patru de ani; spun că am 
patruzeci de ani numai aşa, ca să fie cifra rotundă, în 
realitate, împlinesc patruzeci şi cinci. L-am cunoscut şi pe 
domnul Castelli care, de altfel, era un om bun; i-am 
cunoscut pe toţi. Ce să-ţi spun? Doamna Castelli era o 
femeie exaltată şi se distingea prin aceea că purta părul 
scurt, era totdeauna nespălată şi avea nevralgii faciale. Cât 
despre doamna Bronicz, o cunoşti şi dumneata. 

— Dar domnul Bronicz cine a fost? 


— Teodor”? Domnul Bronicz a fost un prost de două ori, o 
dată pentru că era prost, iar în al doilea rând, pentru că 
pretindea că nu este. Dar să nu mai vorbesc, întrucât de 
mortuis, nisi bene3. Pe cât era ea de slabă, pe atât era el de 
gras; cântărea cel puţin o sută cincizeci de kilograme şi 
avea ochii bulbucaţi. Mai toţi erau nişte oameni de nimic. 
Ce mai tura-vura! Când cineva trăieşte mult, vede mulţi 
oameni şi vorbeşte cu ei, cum vorbesc eu în timp ce pictez, 
se convinge că există cu adevărat o lume mare, care se 
reazemă pe tradiţii, dar afară de ea există canaliile care, 
având ceva bani, fac pe aristocrații. Ei bine, am avut 
întotdeauna impresia că răposatul Bronicz şi actuala lui 
văduvă fac parte din această categorie, de aceea am 
preferat să mă ţin departe de ei. Ehei, dacă trăia Bukacki, 
ce şi-ar mai fi dat drumul la limbă pe socoteala lor. El ştia că 
eu o iubeam pe Lineta Castelli, şi ce-a mai râs de mine, 
Dumnezeu să-l ierte; nici măcar nu ştiu dacă avea dreptate, 
fiindcă domnişoara Lineta abia urmează să arate cine este. 

— Eu voiam, răspunse Polaniecki, să aflu câte ceva despre 
ea în primul rând. 

— Toate sunt bune, toate sunt grozave, numai că eu, mă 
tem de ele şi de bunătatea lor. Afară de cazul când soţia 
dumitale mi-ar garanta pentru vreuna. 

Cu acestea, discuţia îşi schimbă cursul şi începură să 
vorbească despre Bukacki, mai degrabă despre 
înmormântarea de mâine, pentru care Polaniecki făcuse 
toate pregătirile necesare. După ce plecă de la Swirski, 
vorbi cu preoţii şi comunică tuturor cunoscuţilor ora la care 
va avea loc înmormântarea. 

Slujba de înmormântare se făcuse încă de la Roma, astfel 
că Polaniecki chemă numai câţiva preoţi, ca un om 
credincios ce se afla, ca să-şi împreune rugăciunile cu ale 
celor de faţă. Proceda în acest chip şi din prietenie şi 
recunoştinţă pentru Bukacki care-i lăsase o parte 
însemnată din averea lui. 


Afară de familia Potaniecki, luară parte soţii Maszko, 
Osnowski şi Bigiel, apoi Swirski, domnul Plawicki şi doamna 
Emilia, care voia să treacă şi pe la mormântul Litkăi. Era o 
adevărată zi de vară, însorită şi toridă. Cimitirul arăta cu 
totul altfel decât îl văzuse Polaniecki înainte. Coroanele 
bogate ale copacilor alcătuiau parcă din frunzişul de un 
verde amestecat un înveliş compact care îşi trimitea umbra 
peste crucile albe şi cenuşii. Pe alocuri, cimitirul semăna cu 
o pădure deasă şi plină de răcoare. Pe unele cavouri 
tremura o reţea luminoasă, ţesută din razele soarelui, care 
se cernea printre frunzele de salcâm, de plopi şi de carpeni, 
de liliac şi de tei; celelalte cruci, tupilate prin desişurile 
răcoroase, păreau aţipite deasupra mormintelor. Printre 
crengi şi printre frunze se zburătăcea păsăretul care îşi 
trimitea în toate părţile ciripitu-i blând şi molcomit parcă 
înadins, pentru a nu-i trezi pe cei adormiţi întru Domnul. 

Swirski, Maszko, Potaniecki şi Osnowski luară pe umeri 
coşciugul îngust cu rămăşiţele pământeşti ale lui Bukacki şi 
porniră spre mormântul pregătit. Preoţii în cămăşi albe, 
care făceau ape-ape în lumina soarelui, mergeau înaintea 
coşciugului, în urma căruia păşeau femeile îmbrăcate în 
negru; cortegiul înainta încet pe aleile umbroase, în linişte, 
fără hohote de plâns şi lacrimile ce însoțesc de obicei 
înmormântările, doar cu gravitatea şi tristeţea ce li se 
aşternuse pe chipuri, ca umbra copacilor pe cavouri. În 
toate acestea era parcă o poezie plină de melancolie, şi 
sufletul sensibil al lui Bukacki ar fi resimţit farmecul acestei 
imagini îndoliate. 

Ajunseră astfel la cavoul care avea forma unui sarcofag 
înălţat peste nivelul pământului, deoarece Bukacki îi 
spusese încă din timpul vieţii lui Swirski că nu vrea să fie 
depus într-o gropniță. Coşciugul fu introdus uşor înăuntru 
prin uşa de fier, după care ochii femeilor se ridicară spre 
cer, buzele începură să şoptească rugăciuni şi, după o clipă, 
îl lăsară pe Bukacki în singurătatea cimitirului, foşnetul 
copacilor şi ciripitul păsărilor, milei lui Dumnezeu. 


Doamna Emilia şi soţii Potaniecki se duseră după aceea la 
Litka; ceilalţi îi aşteptară în trăsuri înaintea bisericii, 
deoarece aşa dorise doamna Osnowska. 

La mormântul Litkăi, Potaniecki avu prilejul să se convingă 
cât de mult această copilă, atât de iubită cândva, i se 
estompase în suflet, destrămându-se asemenea unei umbre. 
Odinioară, ori de câte ori venea la mormântul ei, se revolta 
împotriva morţii şi o condamna cu intensitatea durerii 
proaspete. Astăzi, însă, i se părea un lucru aproape natural 
ca ea să zacă aici în umbra acestor copaci, în acest cimitir; 
avea impresia că aşa trebuia să se sfârşească; încetase să 
mai fie pentru el o fiinţă reală, devenind doar o dulce 
amintire, suspin şi lumină, o amintire asemenea celor lăsate 
de muzică. 

Poate că s-ar fi răzvrătit împotriva lui însuşi, dacă n-ar fi 
observat că doamna Emilia se ridicase, după ce rostise 
rugăciunea, cu faţa înseninată, cu o expresie de mare 
duioşie în ochi, dar fără lacrimi. Văzu totuşi că arată ca un 
om bolnav; se ridicase cu greutate clin genunchi şi, în timp 
ce mergea, se sprijinea într-un baston, începuse să sufere 
într-adevăr de o boală de şale, foarte gravă, care avea s-o 
ţintuiască la pat pentru câţiva ani, conducând-o spre 
mormânt. 

Afară, la intrarea în cimitir, îi aşteptau soţii Osnowski; 
doamna îi invită pentru a doua zi seara la logodna lui 
Zawilowski, iar după aceea, pe „cine vrea”, şi la Przytulow. 

Swirski urcă împreună cu doamna Emilia în trăsura lui 
Polaniecki şi o vreme îşi puse în ordine impresiile în tăcere, 
apoi spuse: 

— Ce ciudat! Astăzi am fost la înmormântare, iar mâine ne 
ducem la logodnă; ce coseşte moartea, seamănă iubirea, 
asta-i viaţa! 

VI. 

Zawitowski ţinea morţiş ca logodna propriu-zisă să nu aibă 
loc seara, faţă de toată lumea, ci mai înainte, şi i se făcu pe 
plac, mai ales că şi domnişoara Castelli, care dorea ca 


ceilalţi s-o vadă logodită deja, îi susţinu părerea, 
convingând-o astfel pe mătuşa Bronicz. Aşa se simțeau mai 
în largul lor, şi când invitaţii începură să sosească, îi 
întâmpinară ca o tânără pereche. Domnişoara Lineta iradia 
strălucirea fericirii. Rolul de logodnică i se părea 
fermecător, sporindu-i şi mai mult frumuseţea. Silueta-i 
zveltă avea ceva înaripat, pleoapele nu-i mai cădeau 
somnoroase peste ochi; pupilele erau luminoase, gura 
zâmbitoare, faţa împurpurată. Era atât de frumoasă, încât 
Swirski, când o văzu, nu se putut stăpâni să nu ofteze pe 
furiş de câteva ori după raiul pierdut, recăpătându-şi 
seninătatea gândurilor abia când îşi aduse aminte cântecul 
preferat: „lar eu cânt, nu hohotesc, Fiindcă nu te mai 
iubesc! 

Hei-la, la!” 

De altfel, erau cu toţii impresionați de frumuseţea ei. 
Bătrânul domn Zawitlowski, care poruncise să fie adus în 
salon în fotoliul lui, îi reţinu mâinile şi un răstimp privi la ea, 
după care, uitându-se după fiica lui, comentă: 

— Hm! E clar că „drăcoaica venețiană” poate să sucească 
mintea cuiva, mai ales unui poet, deoarece se vorbeşte că 
acest soi de oameni au capul plin de gărgăuni. 

Apoi se adresă tânărului logodnic şi-l întrebă: 

— Ei, nu-mi mai răsuceşti grumazul că i-am zis „drăcoaica 
venețiană”? 

Zawilowski izbucni în râs şi, înclinându-şi capul, îl sărută 
pe umăr: 

— Nu, astăzi n-aş putea să răsucesc grumazul nimănui. 

— Atunci, spuse bătrânul, bucuros pesemne de această 
dovadă de respect, să vă binecuvânteze Dumnezeu şi Maica 
Precista. Şi Maica Precista, zic, fiindcă grija ei e de 
căpetenie...! 

Apoi începu să caute ceva la spate, în fotoliu, şi scoțând o 
cutie mare cu bijuterii, îi spuse Linetei: 

— Asta-i din partea familiei Zawitowski, să dea Dumnezeu 
s-o porţi cât mai multă vreme. 


Castelka luă cutia şi îşi înclină silueta fermecătoare, vrând 
să-l sărute şi ea pe mână, dar bătrânul o luă de gât şi-l 
chemă pe tânărul logodnic: 

— Vino şi tu! 

Şi-i sărută pe amândoi pe frunte, mai tulburat decât voia 
să arate, spunând: 

— Iubiţi-vă şi respectaţi-vă ca nişte oameni de treabă. 

Domnişoara Lineta deschise apoi cutia în care, pe 
căptuşeala de catifea albastră, străluci un minunat colier 
împodobit cu diamante. Bătrânul repetă încă o dată apăsat, 
„Din partea familiei Zawilowski”, vrând probabil să arate că 
o fată care se căsătoreşte cu un Zawitowski, chiar dacă 
acesta nu are avere, tot nu face o afacere proastă. Dar nu-l 
mai ascultă nimeni, deoarece capetele femeilor: al 
domnişoarei Lineta şi al doamnei Osnowska, al doamnei 
Maszko, al doamnei Bigiel şi până şi al Maryniei, se 
aplecară asemenea unei cununi deasupra pietrelor care 
făceau ape-ape, şi o vreme toate îşi ţinură răsuflarea, 
înainte ca un murmur de admiraţie şi de laudă să întrerupă 
tăcerea. 

— Nu e vorba de briliante! Exclamă doamna Bronicz, 
aruncându-se aproape în îmbrăţişarea bătrânului domn 
Zawilowski, însă cum e darul, aşa e şi inima! 

Dar bătrânelul se apără, repetând: 

— Lasă-mă, doamnă, dă-mi pace...! 

După care, cei de faţă se împărţiră în grupuri mai mici sau 
perechi. Logodnicii erau atât de preocupaţi de ei înşişi, 
încât nu mai vedeau pe nimeni; Osnowski şi Swirski se 
apropiară de Marynia şi de doamna Bigiel; Kopowski începu 
s-o distreze pe amfitrioană, iar Potaniecki pe doamna 
Maszko. Cât despre Maszko, se vede că voia să-l cunoască 
mai bine pe bătrânul Cresus, fiindcă îl blocase cu scaunul în 
aşa fel, încât să nu se mai poată apropia nimeni, şi adusese 
vorba despre vremurile de altădată şi cele de acum, care 
constituiau tema preferată a bătrânului... 


Era însă prea abil, ca să fie în toate de partea lui. De 
altminteri, domnul Zawitowski nu se arăta cu totul 
împotriva prezentului; din contră, pe de o parte, îl admira, 
pe de alta, recunoştea că merge spre bine din multe puncte 
de vedere, cu toate că nu-l putea înţelege prea bine. 
Maszko, însă, încerca să-i explice că totul trebuie să se 
schimbe pe lume, aşadar şi şleahta4, odată cu celelalte 
straturi. 

— Eu, stimate domnule, îi spuse, mă ţin de pământ în 
virtutea unui instinct ereditar, acel ceva care-l trage înapoi 
pe omul care a plecat de la ţară, dar, administrându-mi 
moşia, sunt în acelaşi timp şi avocat, până la un punct din 
principiu, pentru că trebuie să ne avem reprezentanţii 
noştri şi în această ramură. Altminteri, am rămâne la bunul 
plac al unor oameni proveniţi din altă sferă, care adesea nu 
ne vor binele. Prin urmare, sunt nevoit să le dau dreptate 
acelor proprietari funciari de la noi care înţeleg foarte bine 
cum stau lucrurile şi preferă să-mi încredinţeze mie 
interesele lor. Unii dintre ei socotesc aceasta drept o 
datorie. 

— Dragă domnule, prin barouri au fost întotdeauna 
oameni de-ai noştri, răspunse domnul Zawilowski, dar în 
alte meserii, pe Dumnezeul meu, nu ştiu dacă un şleahtic 
poate să facă faţă. Aud mereu că trebuie să ne apucăm de 
toate, numai că lumea uită că a te apuca şi a izbuti sunt 
două lucruri deosebite. Arată-mi şi mie unul care s-ar 
descurca. 

— Sigur, stimate domnule, iată şi un exemplu: Potaniecki 
care, ca asociat al Casei de comerţ şi consignaţie, a agonisit 
o avere apreciabilă, şi încă bani lichizi, pe care la o adică 
poate să-i pună pe masă numaidecât. Nici el nu poate 
tăgădui că sfaturile mele i-au fost adesea de folos, dar tot ce 
a făcut, a făcut cu ajutorul comerţului, îndeosebi cu cel de 
cereale. 

— Ia te uită! Exclamă domnul Zawitowski, uitându-se la 
Potaniecki şi holbându-şi ochii de mirare, a făcut avere într- 


adevăr? Mă rog... Dacă-i din adevărații Potaniecki, e o 
familie bună. 

— Iar celălalt, solid şi brunet, e pictorul Swirski. 

— Îl cunosc, l-am întâlnit adesea în străinătate. Ei, dragă 
domnule, nici el nu se trage din fite-cine... Dar cred că el şi- 
a pictat banii, că de câştigat nu prea avea cum?! 

— Da de unde! Îi spuse Maszko pe un ton confidenţial. 
Multe proprietăţi din Polonia nu aduc atâta venit, cât are el 
de pe urma acuarelelor. 

— Ce mai e şi asta? 

— Tablouri, pe care le pictează cu apă colorată... 

— Poftim! Nici măcar în ulei!... Şi a făcut avere?... Dacă-i 
aşa, poate că şi ruda mea se va pricopsi cu versurile... Da, 
n-are decât să scrie! Eu, unul, n-am să i-o iau în nume de 
rău... Domnul Zygmunt5 era şleahtic, scria, şi nu ca să se 
afle în treabă. Domnul Adam6, la fel, şi-l cunoaşte toată 
lumea. Mai mult decât pe... Mda... Care se juca de-a 
democraţia7/. Cum îl cheamă? Mă rog, n-are importanţă! 
Dumneata spui că timpurile se schimbă? Hm, fie!... N-au 
decât să se schimbe, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, în bine. 

— Lucrul de căpetenie, opină Maszko, e să nu blocăm 
capacităţile de acţiune şi capitalurile; cine procedează 
astfel, păcătuieşte împotriva colectivităţii. 

— A, mă rog de iertare! Dumneata susţii că eu n-am voie 
să ţin sub cheie ce-i al meu, că trebuie să las sertarul 
deschis pentru hoţi? 

Maszko zâmbi cu o umbră de superioritate şi, punându-şi 
mâna pe spătarul fotoliului, răspunse: 

— Nu-i vorba de asta, stimate domn! 

Şi începu să-i prezinte domnului Zawitowski principiile 
economiei politice, pe care bătrânul le ascultă clătinând din 
cap şi repetând la răstimpuri: „Poftim! Asta-i ceva nou! Dar 
eu m-am descurcat şi fără ele!”. 

Doamna Bronicz urmărea cu priviri înduioşate tânăra 
pereche, povestindu-i în acelaşi timp domnului Plawicki - 
care o urmărea, la rându-i, cu ochi nu mai puţin înduioşaţi 


pe doamna Osnowska - despre anii tinereţii, convieţuirea cu 
Teodor şi nenorocirea care i-a lovit din cauza venirii pe 
lume înainte de vreme a urmaşului lor. Domnul Plawicki o 
asculta distrat, dar partenera neobosită, mişcată de propria 
povestire, spuse, în cele din urmă, cu glasul tremurător: 

— Aşa că toată dragostea mea, speranţa şi credinţa sunt în 
Lineta! Dumneata mă înţelegi, fiindcă şi dumneata ai o fiică! 
Cât despre Lolo, gândeşte-te ce binecuvântare ar fi fost 
pentru noi dacă trăia, de vreme ce şi aşa, după ce s-a stins 
din viaţă, ne-a făcut atâta bine. 

— 'Teribil de emoţionant! O întrerupse domnul Ptawicki. 

— O, da! Continuă doamna Bronicz. De câte ori, pe vremea 
seceratului, nu alerga soţul meu la mine, strigând: „Lolo 
monte!”8 şi trimitea toate forţele de muncă pe câmp. La 
alţii, grâul încolţea prin clăi, la noi niciodată. Da, da! 
Pierderea a fost cu atât mai mare, cu cât era ultima noastră 
speranţă! Soţul meu era un om în vârstă, şi pot să spun că a 
fost pentru mine cel mai bun ocrotitor, dar, după această 
nenorocire, numai ocrotitor. 

— Aici nu-l mai înţeleg! Se miră domnul Ptawicki. Hm, hm, 
nu-l înţeleg deloc...! 

Şi deschizând gura, se uită ştrengăreşte la doamna 
Bronicz, care-l lovi uşor cu evantaiul şi-l dojeni: 

— Nesuferiţi mai sunt bărbaţii ăştia! Pentru ei nu mai 
există nimic sfânt! 

În acest timp, Swirski o întrebă pe Marynia: 

— Cine-i acel autentic Perugino, persoana aceea palidă cu 
care vorbeşte soţul dumitale? 

— O cunoştinţă de-a noastră, doamna Maszko. Nu i-ai fost 
prezentat? 

— Ba da. Am cunoscut-o ieri, la înmormântare, dar i-am 
uitat numele. Ştiu doar că este soţia domnului care discută 
cu bătrânul domn Zawitowski. Un Vannuchi adevărat!... 
Acelaşi calm şi aceeaşi paloare... Are linii foarte frumoase. 

Continuând s-o examineze, adăugă: 


— Faţa stinsă, dar liniile feţei în ansamblu sunt 
neobişnuite. Pare slabă, dar observă şi dumneata cum se 
desenează umerii şi spatele... 

Marynia însă nu se mai uită la desenul oferit de umerii şi 
spatele doamnei Maszko, ci la soţul ei, şi pe faţă se 
răsfrânse deodată teama. Polaniecki tocmai se aplecase 
spre doamna Maszko şi-i spunea ceva ce Marynia nu putea 
să audă, deoarece şedeau prea departe, dar avu impresia 
că el priveşte la chipul acela stins şi în ochii aceia şterşi, aşa 
cum se uita câteodată la ea în timpul călătoriei de nuntă. 
Ah! Cât de bine cunoştea această privire! Inima începu să-i 
bată, ca şi când ar fi presimţit o mare nenorocire. Îşi spuse 
totuşi îndată: „Nu se poate, Stach nu s-ar înjosi astfel!” Cu 
toate acestea, nu se putea stăpâni să nu se uite la ei. 
Potaniecki spunea ceva cu mare însufleţire, iar doamna 
Maszko asculta cu indiferenţa-i de totdeauna. Marynia se 
gândi iarăşi: „Ce mi s-a mai năzărit! Vorbeşte vioi, ca de 
obicei, nimic mai mult!” Celelalte îndoieli i le împrăştie 
Swirski care, fie că îi observase neliniştea şi privirea 
cercetătoare, fie că nu-şi dădea seama de expresia de pe 
faţa lui Potaniecki, rosti: 

— Cu toate acestea, ea nu spune nimic. Soţul dumitale se 
vede nevoit să întreţină conversaţia şi arată plictisit şi furios 
totodată. 

Faţa Maryniei se lumină într-o clipă: 

— O, ai dreptate! Cu siguranţă că Stach se cam plictiseşte, 
iar când se plictiseşte, se înfurie numaidecât. 

Şi îşi recăpăta brusc buna dispoziţie. Acum ar fi dat 
colierul de diamante pe care bătrânul domn Zawilowski îl 
dăruise Castelkăi, ca Stach să se apropie de ea, să poată să- 
i spună şi apoi să audă de la el un cuvânt de mângâiere. 
Într-adevăr, câteva minute mai târziu i se împlini dorinţa, 
întrucât domnul Osnowski se apropie de doamna Maszko. 
Potaniecki, în schimb, se ridică, pe drum îi spuse câteva 
cuvinte doamnei Osnowska, în timp ce aceasta vorbea cu 
Kopowski, apoi se aşeză lângă soţia lui. 


— Vrei să-mi spui ceva? O întrebă. 

— Stach, ce ciudat! Se miră Marynia, pentru că tocmai te 
chemam în gând, iar tui ai simţit şi ai venit. 

— Vezi ce fel de soţ sunt eu! Îi răspunse zâmbind. În 
realitate, motivul este foarte simplu: am văzut că te uiţi la 
mine, mi-a fost teamă că ţi s-a întâmplat ceva, şi am venit. 

— Mă uitam, fiindcă îmi era dor de tine. 

— Iar eu am venit pentru că îmi era dor de tine. Cum te 
simţi? Spune sincer, poate că vrei să mergem acasă? 

— Nu, Stach, mă simt foarte bine, pe dragostea mea! 
Vorbeam cu domnul Swirski despre doamna Maszko şi mă 
distram de minune. 

— Cred că aţi bârfit-o. Acest artist recunoaşte că are limba 
ascuţită. 

— Dimpotrivă, răspunse Swirski. De astă dată m-am 
mulţumit să-i admir figura. Mai târziu va veni şi rândul 
limbii ascuţite. 

— Chiar aşa, acceptă Potaniecki, doamna Osnowska zice că 
nu are o faţă frumoasă, ceea ce înseamnă, că lucrurile stau 
tocmai invers. Aha, Marychna, hai să-ţi spun ceva despre 
doamna Osnowska. 

Aplecându-se spre soţie, îi spuse în şoaptă: 

— Ştii ce l-am auzit spunând pe Kopowski în timp ce mă 
apropiam de tine? 

— Ei, era ceva amuzant? 

— Depinde, l-am auzit când îi spunea Anetkăi „tu”. 

— Stach! 

— Pe dragostea mea! I-a spus: „Aşa eşti tu întotdeauna 

— Poate că a repetat cuvintele cuiva. 

— N-am idee! Poate că da, poate că nu. Cu ani în urmă, se 
pare că se iubeau. 

— Aş, să-ţi fie ruşine! 

— Asta să le-o spui lor, mai ales doamnei Aneta. 

Marynia, care ştia prea bine că destrăbălarea există cu 
adevărat, dar socotind-o mai degrabă o teorie franţuzească 
de prin cărţi şi neaşteptându-se s-o întâlnească la tot pasul 


LIA 


şi în practica vieţii, începu să se uite la doamna Aneta cu 
mirare, cu acea curiozitate uriaşă cu care femeile cinstite 
se uită la cele ce au curajul să se abată de la drumul larg pe 
cărări lăturalnice. Avea totuşi o fire prea dreaptă, ca să 
creadă dintr-o dată în rău, şi nu-şi putea închipui că între 
cei doi poate exista ceva într-adevăr, fie şi pentru că avea în 
vedere prostia faimoasă a lui Kopowski. Oricum, observă că 
vorbeau cu foarte multă însufleţire. 

Aşezaţi mai la o parte, între o mare vază de porțelan şi 
pian, doamna Aneta şi Koposio nu numai că discutau cu 
vioiciune, dar se certau de-a binelea de vreun sfert de oră. 

După trecerea lui Potaniecki, doamna Osnowska îi spuse 
întrucâtva neliniştită: 

— Mă tem că a auzit ceva. Iu n-ai grijă niciodată. 

— Sigur, totdeauna e numai vina mea! Dar cine-ţi repetă 
întruna: fii prudentă? 

Într-adevăr, din acest punct de vedere, unul era vrednic de 
celălalt; el, pentru că nu era în stare să prevadă nimic din 
cauza prostiei, iar ea, fiindcă împingea imprudenţa până la 
sfidare. Două persoane le cunoşteau taina de pe acum, iar 
altele puteau s-o ghicească, şi era nevoie de orbirea totală a 
lui Osnowski, ca să nu se bănuiască nimic. Dar ea tocmai pe 
asta conta. 

În acest timp, Kopowski se uită la Potaniecki şi spuse: 

— N-a auzit nimic. 

După care reveni la discuţia dinainte, de astă dată, însă, 
începu să vorbească mai încet şi în limba franceză: 

— Dacă m-ai iubi, te-ai purta altfel cu mine, dar pentru că 
nu mă iubeşti, nu înţeleg de ce ţi-e frică. 

Spunând acestea, îşi întoarse spre ea ochii-i minunaţi, 
inexpresivi, iar ea îi răspunse iritată: 

— 'Te iubesc sau nu, dar cu Castelka niciodată! Pricepi? 
Niciodată! Aş prefera mai degrabă cu oricare alta! Deşi, 
dacă m-ai iubi cu adevărat, nu te-ai mai gândi la căsătorie. 

— Nu m-aş gândi dacă te-ai purta altfel. 

— Patientez! 9 


— Da! Până la moarte? Dacă mă însuram cu Castelka, am 
fi fost aproape unul de celălalt. 

— Îţi repet, niciodată! 

— Bine, dar de ce? 

— Tu nu poţi înţelege. În definitiv, Castelka e logodită, aşa 
că n-are rost să mai discutăm. 

— Tu însăţi m-ai îndemnat să mă prefac că-i fac curte, iar 
acum îmi faci reproşuri. La început, nu mă gândeam la 
nimic, dar mai târziu mi-a plăcut, recunosc. Ea le place 
tuturor şi, afară de asta, este şi o partidă bună. 

Doamna Osnowska începu să-şi frământe batista între 
degete. 

— Îndrăzneşti să-mi spui în faţă că ţi-a plăcut? Atunci 
alege: eu sau ea? 

— Tu, se înţelege, dar cu tine nu mă pot căsători, iar cu ea 
puteam, deoarece am văzut foarte bine că şi eu îi plăceam 
ei. 

— Dacă ai înţelege mai bine femeile, te-ai bucura că nu ţi- 
am îngăduit să te căsătoreşti cu ea. Tu n-o cunoşti. E rece 
ca gheaţa şi are o fire rea. Nu pricepi oare că ţi-am spus să- 
i faci curte numai de ochii lumii şi ai lui Jozio? Altminteri, 
cum ai fi putut să vii în fiecare zi la noi? 

— Aş înţelege eu, dacă te-ai purta altfel. 

— Nu-mi mai încurca planurile. Vezi doar că am aranjat 
lucrurile în aşa fel, încât portretul tău să rămână 
neterminat şi să poţi să vii la Przytulow. Mai târziu, o să vină 
acolo şi Stefcia Ratkowska, o rudă îndepărtată a lui Jozio. 
Înţelegi? Poţi să te prefaci că-ţi place, iar eu am să-i bag în 
cap lui Jozio tot ce am să vreau. Astfel, vei putea să rămâi la 
Przytul6w. I-am şi scris domnişoarei Ratkowska. Nu e prea 
frumoasă, dar e drăguță. 

— Să mă prefac mereu şi să nu capăt nimic. 

— Acum aş vrea să-ţi spun să nu mai vii. 

— Anetka! 

— Atunci, ai răbdare! Nu pot să fiu supărată pe tine multă 
vreme. Acum însă, du-te. Du-te şi ţine-i companie doamnei 


Maszko. 

Doamna Osnowska rămase singură. Un timp, îl urmări din 
ochi pe Kopowski, simțind că supărarea i se topeşte treptat 
într-o mare duioşie. Cu cravata-i albă şi tenul închis, era 
atât de ucigător de frumos, încât nu se mai sătura privindu- 
|. Lineta era logodită cu altul, dar gândul că această rivală a 
ei de fiecare zi l-ar fi putut avea nu numai ca soţ, ci şi ca 
amant, i se părea şi acum de-a dreptul insuportabil. Când îi 
spusese lui Kopowski că ar prefera să se apropie de oricare 
alta, dar nu de Castelka, doamna Aneta mărturisise 
adevărul. Situaţia avea pentru ea o importanţă dublă; pe de 
o parte, nutrea o slăbiciune uriaşă pentru acest 
Endymion10 slab de minte, iar pe de alta, era în joc amorul 
propriu. Firea ei nu putea îngădui aşa ceva. Unele înclinații 
estetice, pe care ea le considera superioare şi în 
consonanţă cu natura greacă, care însă în fond erau pur şi 
simplu mărunte, îi ţineau loc de morală şi conştiinţă. Din 
cauza acestor înclinații rămăsese vrăjită de farmecul 
irezistibil al lui Kopowski, având însă numai o imaginaţie 
fulminantă, contracarată de un temperament cu totul rece, 
prefera, cum ghicise intuitiv Zawitowski, să se joace cu răul, 
decât să se înfrupte din el. De altfel, conducându-se după 
principiul „Eu sau nimeni altcineva!” era gata să meargă 
până la ultimele consecinţe pentru a împiedica unirea lui 
Kopowski cu Lineta: mai ales că observase că Lineta, cu 
toate „opiniilele” ei despre Kopowski, cu toată ironia cu 
care vorbea despre el, şi glumele pe care le făcea pe seama 
lui, era fascinată şi ea de frumuseţea lui excepţională, 
glumele ei nefiind decât o hârjoană care exprima o atracţie 
reală, întrucât preferinţele ei erau identice. Nu realizase, 
însă, că din această pricină, îi stăruia în adâncul sufletului 
un fel de dispreţ pentru Lineta. 

Înainte de toate, voia s-o învingă, şi, cu ajutorul lui 
Zawitowski, izbutise de minune. Ştia că fata n-avea să se 
împotrivească îndemnurilor ei şi omagiilor unui om acoperit 
de faimă. În acest fel, îl păstra pe Kopowski pentru ea, 


organizându-şi în plus unul din acele spectacole de toată 
frumuseţea, după care sunt ahtiate toate femeile dornice 
mai mult de impresii decât de sentimente. Iar dacă 
vreodată faimosul Zawilowski se va plictisi cu vremea de 
soţia lui şi va dori să-şi caute o Beatrice, poate că va găsi-o 
pe ea... Oamenilor care au puterea să transmită memoriei 
semenilor şi admiraţiei secolelor un nume iubit, nu li se 
refuză aproape nimic. Doamna Aneta nu-şi limpezise până 
acum aceste intenţii de viitor, avea totuşi sentimentul ceţos 
că atunci triumful ei ar fi deplin. 

Triumfa, fireşte, şi acum, deoarece totul se întâmplase 
după voia ei. Doar Kopowski o supăra. Fusese convinsă că el 
este aproape un obiect al ei, iar acum observa că, în măsura 
în care el era în stare să înţeleagă ceva, ajunsese la 
concluzia că sporul în dragoste nu dă nici o bătaie de cap, şi 
Aneta ar face mai bine să nu-i tot pună bețe în roate Linetei. 
Era atât de iritată, încât în unele momente se gândea cum 
să-l pedepsească; deocamdată era bucuroasă că Lineta 
părea într-adevăr îndrăgostită cu totul de Zawilowski al ei, 
ceea ce pentru Kopowski era pe cât de neînțeles, pe atât de 
neplăcut. 

Asemenea gânduri i se perindau acum prin minte cu 
iuţeala fulgerului, în această etapă de singurătate. Şiragul 
lor fu întrerupt, în sfârşit, de servirea cinei. Osnowski, care 
voia ca toţi ceilalţi s-o divinizeze pe soţia lui, aşa cum o 
diviniza el, şi căruia i se părea foarte nimerit ce-i spusese 
lui Zawilowski despre viaţa într-o căsnicie, avu nefericita 
idee să se repete la primul toast, urându-le lui Zawitowski şi 
Linetei să fie tot atât de fericiţi cum erau el şi Aneta. 
Privirile lui Zawilowski şi ale lui Potaniecki se îndreptară 
fără voie spre frumoasa doamnă care se uită cercetător la 
Polaniecki şi îndoielile amândurora se spulberară în aceeaşi 
clipă, adică ea căpătă certitudinea că Potaniecki îi auzise, 
iar el că frumosul Kopowski nu citase vorbele cuiva, ci-i 
spusese ei „tu”. Doamna Aneta îşi dădu seama că Polaniecki 
discutase despre aceasta cu Marynia, deoarece văzuse că 


după trecerea lui, o priviseră un răstimp cu mare 
curiozitate. Acest gând o umplu de furie şi de dorinţa de a 
se răzbuna, distrăgându-i atenţia, astfel că ascultă absentă 
celelalte toasturi pe care le închinară soţul ei, bătrânul 
domn Zawitowski, domnul Plawicki şi, la sfârşit, Bigiel. 

După cină, i se năzări deodată să organizeze un dancing- 
party, şi „JOzio”, ascultător ca totdeauna la fiecare semn al 
ei şi stimulat întrucâtva după cină, îi sprijini propunerea cu 
însufleţire. Marynia nu putea să danseze, dar afară de ea 
mai erau cinci femei tinere: domnişoara Lineta, doamna 
Osnowska, doamna Bigiel, doamna Maszko şi domnişoara 
Zawilowska. Cea din urmă declară într-adevăr că nici ea nu 
dansează, dar pentru că şi aşa se spunea despre ea că nu 
dansează, nu vorbeşte, nu mănâncă şi nu bea, refuzul ei nu 
le strică pofta celorlalţi. Osnowski, care se afla într-o 
dispoziţie excelentă, opină că „dansul era necesar pentru ca 
Ignas s-o poată îmbrăţişa pe Linetka, deoarece până acum 
mai mult ca sigur că nu cutezase”. 

Se arătă totuşi că Zawitowski nu putea să profite de 
bunele intenţii ale domnului Osnowski, fiindcă nu dansase 
niciodată în viaţă şi nu era în stare să-şi mişte picioarele, 
lucru care le uimi şi le jigni întrucâtva pe doamna Bronicz şi 
pe domnişoara Linetka. Kopowski, în schimb, poseda 
această artă cum nu se poate mai bine, aşa că el începu 
dansul cu domnişoara Lineta, în calitatea ei de eroină a 
serii. Alcătuiau o pereche splendidă, şi ochii tuturor se 
îndreptară fără voie spre ei. Zawitowski fu nevoit să 
privească astfel cum căpşorul ei bălai se înclină pe umărul 
lui Kopowski, cum piepturile lor se apropie şi cum amândoi, 
învârtindu-se în tactul valsului cântat de Bigiel, se unesc în 
armonia mişcărilor, contopindu-se parcă până la un punct 
într-un întreg. În timp ce se uita la ei, se înfurie, fiindcă 
înţelese că există ceva ce el nu ştie, ceva care o lega pe 
Lineta de ceilalţi, despărţind-o de el. Colac peste pupăză, îi 
auzi pe cei din jur vorbind despre frumuseţea perechii care 
dansa; Swirski, care şedea lângă el, spuse: 


— Ce exemplar frumos! Dac-ar exista şi hurii-bărbaţi ar 
putea fi o hurie în raiul feminin al lui Mahomed. 

Valsară îndelung; în tonurile dansului şi în mişcările lor era 
parcă o moleşeală adormitoare care-l stârnea şi mai mult pe 
Zawitowski, amintindu-i versul lui Byron despre vals, pe cât 
de cinic, pe atât de adevărat. În cele din urmă, pierzându-şi 
răbdarea, începu să se întrebe: „Când o să-i dea drumul 
măgarul ăsta?” Se temea ca Lineta să nu se obosească prea 
mult. 

În sfârşit, „măgarul” o lăsă în celălalt capăt al salonului şi o 
luă îndată la dans pe doamna Osnowska. Lineta alergă la 
logodnicul ei şi, aşezându-se alături, comentă: 

— Dansează bine, într-adevăr, dar prea ţine să iasă în 
evidenţă; de altfel, cu altceva nici n-ar avea cu ce. A dansat 
prea mult cu mine. Am obosit puţin şi-mi bate inima... Aş 
vrea să pui şi dumneata mâna, să vezi cât de tare bate... 
Dar nu se cuvine! Ce ciudat, că doar acum e proprietatea 
dumitale... 

— A mea!... Confirmă Zawilowski, întinzând mâna spre ea. 
Linetka, nu-mi mai spune „dumneata”. 

— Proprietatea ta, repetă în şoaptă. 

Şi nu-şi mai retrase mâna, o lăsă însă puţin în jos, de-a 
lungul rochiei, ca să nu-i vadă lumea. 

— Am fost gelos pe el, rosti Zawitowski, strângându-i 
degetele cu patimă. 

— Vrei să nu mai dansez deloc astă seară? Mie îmi place, 
dar prefer să stau lângă tine... 

— Adorata mea! 

— Nu sunt decât o fată proastă din lumea-bună, dar vreau 
să fiu vrednică de tine. Muzica îmi place foarte mult... Chiar 
şi valsurile... Şi polcile. Mă impresionează atât de mult... Ce 
frumos cântă domnul Bigiel!... Ştiu şi eu, fireşte, că există 
alte lucruri superioare valsului. 'Ţine-mi batista şi lasă-mi 
mâna o clipă. E mâna ta, dar trebuie să-mi aranjez puţin 
părul. Dacă mai dansez şi eu din când în când, nu e rău, nu- 
i aşa? Dar dacă ţie nu-ţi place, n-o să mai dansez, fiindcă eu 


sunt o făptură ascultătoare. Am să învăţ să citesc în ochii tăi 
şi, după aceea, am să fiu ca apa care răsfrânge şi cerul 
înnourat şi vremea senină. Mă simt atât de bine lângă 
tine!... Uite ce frumos dansează ceilalţi. 

Lui Zawitowski nu-i mai ajungeau cuvintele; numai într-un 
singur fel putea să-i arate ce simte pentru ea - să-i cadă la 
picioare. Ea, însă, i-l arătă pe Polaniecki care tocmai dansa 
cu doamna Maszko şi începu să-i admire: 

— Fără îndoială, el dansează mai bine decât domnul 
Kopowski, spuse cu ochi strălucitori. lar ea pare, atât de 
uşoară! O, aş vrea măcar o dată să dansez cu el... Dacă tu 
îmi dai voie... 

Zawitowski, care nu era deloc gelos pe Potaniecki, 
răspunse: 

— Ori de câte ori vrei tu, comoara mea. Ţi-l trimit 
numaidecât! 

— Ah, ce frumos dansează, ce frumos! lar valsul ăsta 
seamănă cu un fior plăcut. Plutesc, nu dansează. 

De aceeaşi părere era şi Marynia care, urmărind cu 
privirea perechea care dansa, încerca un sentiment şi mai 
penibil decât Zawitowski mai înainte, fiindcă i se păru de 
câteva ori că Polaniecki se uită la doamna Maszko la fel cum 
se uitase şi atunci când Swirski remarcase că se plictiseşte 
sau e furios. Acum, însă, asemenea presupunere era 
imposibilă. Câteodată, cei doi dansatori treceau pe lângă 
Marynia şi atunci vedea foarte bine cum braţul lui strânge 
cu putere mijlocul doamnei Maszko, iar răsuflarea lui îi 
învăluie, gâtul, cum îi freamătă nările şi privirile îi alunecă 
peste bustul dezgolit. Toate acestea puteau fi lucruri fără 
însemnătate pentru ceilalţi, dar nu şi pentru Marynia care 
ştia să-i citească pe faţă ca într-o carte. Lumina lămpilor 
începu să se întunece brusc în ochii ei, înţelese că a nu fi 
fericită este cu totul altceva decât a fi nefericită. Această 
stare dură puţin, cât o măsură de vals ori un minut în care 
inima se strânge şi încetează să bată, dar fu de ajuns 
pentru presentimentul că viaţa lor ar putea să se 


poticnească în viitor, transformând dragostea de acum într- 
o părere de rău amară şi dispreţuitoare. Această presimţire 
o umplu de spaimă. 

O evită o clipă, ascunzându-se parcă în spatele unei 
perdele, dincolo de care se iviră pe neaşteptate mizeria şi 
meschinăria firii omeneşti, viaţa în toată goliciunea ei. Nu 
se întâmplase încă nimic, absolut nimic, dar doamna 
Potaniecka întrezări că poate să vină o vreme în care 
încrederea în soţul ei să se destrame ca fumul. 

Încerca să se apere de îndoielile care o năpădeau. Voia să 
se convingă că ei se află sub impresia dansului, nu a 
dansatoarei. Prefera să nu-şi creadă ochilor. O cuprindea 
ruşinea pentru acel „Stach”, de care fusese atât de mândră 
până acum, şi lupta din răsputeri cu acest simţământ, 
înțelegând că sunt în joc lucruri foarte importante şi din 
acest mărunţiş, din această vină a lui, până acum 
inexistentă, pot să decurgă urmări care să se răsfrângă 
asupra viitorului căsniciei. 

Lângă ea răsună deodată glăsciorul batjocoritor al 
doamnei Osnowska: 

— Ah, Marynia, pe soţul tău şi pe doamna Maszko parcă 
natura i-a creat înadins ca să valseze împreună. Ce mai 
pereche! 

— Chiar aşa! Răspunse cu efort vizibil doamna Potaniecka. 

lar doamna Aneta ciripi mai departe: 

— Se potrivesc de minune. Eu, în locul tău, aş fi puţin 
geloasă... Tu nu? Nu eşti geloasă? Eu sunt sinceră şi 
recunosc că aş fi. Cel puţin aşa eram cândva. O, ştiu doar că 
Jozio mă iubeşte, dar bărbaţii îşi au micile lor fantezii chiar 
atunci când iubesc. Ei nu suferă deloc şi nu văd sau nu vor 
să vadă că pe noi ne doare inima. Chiar cei mai buni dintre 
ei se poartă aşa. Jozio? Aşa-i, e un soţ model, crezi că eu nu- 
| cunosc? Acum m-am obişnuit şi deseori mă apucă râsul, 
pentru că sunt atât de neîndemânatici!... Eu ştiu imediat 
când Jozio începe să-şi facă de cap, şi ştii după ce? 


Marynia se uita mereu la soţul ei, care între timp îşi 
schimbase partenera, luând-o la dans pe domnişoara 
Lineta. Încercă deodată o uşurare nespusă, deoarece i se 
părea că Stach dansează şi cu domnişoara Lineta cu 
aceeaşi expresie întipărită pe faţă. Bănuielile ei începură să 
pălească, se gândi, în schimb, că dacă se îndoise de el pe 
nedrept, ea era cea josnică. Nu-l mai văzuse niciodată 
dansând şi-i trecu prin minte că dansează întotdeauna la 
fel. 

În acest timp, doamna Osnowska îşi repetă întrebarea: 

— Ştii cum îmi dau seama când Jozio începe să-şi facă de 
cap? 

— Cum? Se interesă Marynia mai relaxată. 

— Hai să te învăţ şi pe tine. Când se simte cu conştiinţa 
încărcată, începe să-i bănuiască îndată pe ceilalţi şi-mi 
împărtăşeşte observaţiile lui, ca să-mi abată atenţia în altă 
parte. Bietul Jozisko! Asta-i metoda lor. Cum mai mint cu 
toţii, chiar şi cei mai buni dintre ei! 

Spunând acestea, se depărtă cu convingerea că făcuse o 
mutare foarte abilă pe tabla de şah a relaţiilor mondene. 
Până la un punct, era într-adevăr o mutare abilă. Gândurile 
Maryniei se învălmăşiră. Nu ştia ce să mai creadă despre 
toate acestea. O cuprinse o mare oboseală fizică. „Sunt 
bolnavă, îşi spuse, surescitată, şi Dumnezeu ştie ce mi se 
mai năzare”. Senzaţia de sfârşeală se accentua tot mai 
mult. Revedea acum în minte cu febrilitate întâmplările 
serii. Soţul ei îi vorbise despre doamna Aneta ca despre o 
femeie necredincioasă, iar aceasta îi vorbise la fel despre 
toţi bărbaţii; el o privise cu ochi vinovaţi pe doamna 
Maszko, iar doamna Osnowska îi spusese „tu” lui Kopowski. 
La acestea se adăugau perechile dansatorilor, ritmul 
uniform al valsului, capetele îndrăgostiţilor, în sfârşit, 
furtuna care se dezlănţuise afară. Ce impresii haotice, ce 
fantasmagorii. „Sunt bolnavă!” repetă Marynia în gând, 
simțind totodată că liniştea o părăseşte şi că această seară 
este una dintre serile proaste din viaţa ei. Voia foarte mult 


să se ducă acasă, dar, parcă spre necazul ei, afară ploua 
torențial. „Acasă, acasă!” Dacă măcar Stach i-ar spune o 
vorbă bună, din inimă! Numai să nu-i mai vorbească despre 
doamna Osnowska sau despre doamna Maszko, ci despre 
ceva care-i priveşte doar pe ei doi, la care ţin amândoi 
foarte mult. 

„Ah, cât sunt de obosită!” 

Potaniecki se apropie şi, la vederea chipului ei palid, simţi 
o compasiune adâncă pentru ea; inima lui bună nu putea 
rămâne indiferentă la cele ce se petreceau cu ea; 

— Săraca de tine, îi spuse, e timpul să te culci; numai să 
mai stea ploaia. Nu ţi-e frică de tunete, nu-i aşa? 

— Nu, aşează-te lângă mine. 

— E o furtună de vară, o să treacă numaidecât. Ce 
somnoroasă eşti! 

— Poate că nu trebuia să vin. Stach, eu am foarte mare 
nevoie de linişte. 

Potaniecki nu prea avea conştiinţa curată şi era furios pe 
sine însuşi. Nu-i trecu prin minte că ceea ce-i spune ea 
despre linişte se putea referi şi la el, la tentaţia şi purtarea 
lui faţă de doamna Maszko, dar intui deodată că dacă ea ar 
ghici ceva, liniştea ei ar fi distrusă odată pentru totdeauna 
din vina lui, şi pentru că nu era un om înrăit, îl cuprinse 
teama şi câinţa. 

— Ducă-se dracului toate dansurile! Spuse. O să stau 
acasă, să-mi păzesc ce-i al meu. 

Era atât de sincer, încât ea, care-l cunoştea atât de bine, 
nu se mai îndoi nici o clipă. De aceea, simţi o mare uşurare. 
— Când stai lângă mine, îi spuse, parcă nu mai sunt chiar 
atât de obosită. Mai înainte îmi era rău. Aneta şedea alături 

de mine, dar ce-i pasă ei de mine! Omul bolnav are nevoie 
să simtă lângă el pe cineva drag şi de nădejde. Poate că ai 
să mă cerţi pentru ceea ce am să-ţi mărturisesc, fiindcă e 
ciudat să spui asemenea lucruri în casa unor oameni străini, 
la o petrecere, şi la atâta vreme după cununie, aşa că 


înţeleg şi eu că nu prea mă port cum trebuie, dar am într- 
adevăr nevoie de tine, pentru că te iubesc foarte mult. 

— Şi eu te iubesc, făptură scumpă, o linişti Potaniecki care 
în clipa aceea avea impresia că numai dragostea pentru ea 
poate fi cinstită şi sigură. 

Între timp, ploaia se mai domolise, doar fulgerele 
continuau să brăzdeze întunericul, albind la intervale 
scurte ferestrele vilei. Bigiel, care cântase la sfârşit un 
preludiu de Chopin, vorbea acum cu domnişoara Lineta şi 
cu Zawitowski despre muzică şi, gândindu-se temeinic la 
ideea lui, rosti: 

— Bukacki născocea tot felul de categorii şi tipuri de 
femei, eu însă mă ţin de criteriul meu muzical. Există femei 
care iubesc muzica numai cu sufletul lor, dar sunt şi dintre 
cele care o iubesc doar de formă, şi de acestea mi-e frică. 

Un sfert de oră mai târziu, furtuna de vară încetă şi cerul 
se însenină; musafirii familiei Osnowski începură să plece 
acasă. Numai Zawilowski rămase mai mult decât ceilalţi, ca 
să-i poată spune „Noapte bună!” domnişoarei Lineta între 
patru ochi. 

Temându-se pentru Marynia, Polaniecki îi porunci vizitiului 
să meargă la pas. În mintea ei obosită, stăruia imaginea 
soţului dansând cu doamna Maszko, iar în urechi îi răsunau 
cuvintele doamnei Osnowska: „Ah, cum mai mint cu toţii, 
până şi cei mai buni dintre ei!” Potaniecki îi înconjurase 
umerii cu braţul şi o ţinu tot drumul rezemată de el, aşa că 
neliniştea ei începu să se topească treptat. Voia din tot 
sufletul să-i pună o întrebare cu ajutorul căreia să-i poată 
ghici zbuciumul şi s-o liniştească. După o clipă, însă, se 
gândi: „Dacă nu m-ar iubi, nu s-ar arăta atât de grijuliu. Mai 
degrabă ar putea fi crud, decât să se prefacă. Azi nu-l mai 
întreb nimic”. 

Iar Potaniecki, înrâurit se vede de gândurile care i se 
perindau prin minte şi de convingerea că numai ea poate 
constitui pentru el iubirea legiuită şi adevărata fericire, se 
aplecă şi o sărută uşor pe obraz. 


„N-o să-l mai întreb nici mâine”, îşi spuse Marynia, 
sprijinindu-şi capul de umărul lui. 

Pentru ca după o clipă să se hotărască: „N-o să-l mai 
întreb niciodată!” 

Şi oboseala fizică şi sufletească începu s-o toropească, 
astfel că, înainte de a ajunge acasă, ochii i se închiseră şi 
adormi pe umărul lui Potaniecki. 

În acest timp, doamna Bronicz se afla în salon privind spre 
uşa de sticlă a balconului, în care logodnicii ieşiseră pentru 
o clipă, ca să respire aerul împrospătat de ploaie şi să-şi 
spună „Noapte-bună!” fără martori. După furtună, noaptea 
se luminase, împrăştiind arome de frunze ude, şi spuzindu- 
se de stele scăldate parcă în picăturile de ploaie şi 
zâmbitoare printre lacrimi. Un răstimp, rămaseră tăcuţi, 
apoi începură să-şi spună că se iubesc din toată inima, şi 
Zawitowski îşi ridică mâna pe care strălucea verigheta şi 
spuse: 

— Iubita mea scumpă! Mă uit la acest inel şi nu mă mai 
satur privindu-l. Până acum aveam impresia că totul nu-i 
decât un vis şi abia acum îndrăznesc să mă gândesc că tu 
vei fi cu adevărat a mea. 

Lineta îşi alătură mâna de a lui, în aşa fel ca verighetele să 
fie una lângă alta, şi răspunse visătoare: 

— Aşa-i! Acum nu mai există Lineta de altădată, ci doar 
logodnica ta; ne aparţinem unul altuia pentru toată viaţa şi 
mi se pare de-a dreptul ciudat că aceste două verighete au 
atâta putere, de parcă ar avea ceva în ele. 

Inima lui Zawitowski se umplu de o dulceaţă tihnită, de 
fericire. 

— Într-adevăr, aşa este - o asigură - deoarece în fiecare 
verighetă există un suflet care se oferă în schimbul altuia... 
Pe această făgăduială de aur se clădeşte tot ce înseamnă în 
om: vreau, iubesc şi promit...! 

Domnişoara Lineta repetă asemenea unui ecou abia auzit: 

— Vreau, iubesc şi promit... 


Atunci el o îmbrăţişă şi o strânse îndelung la piept, apoi 
începu să-şi ia rămas bun. Răpit însă de dragoste şi de 
zborul inimii, făcu din această despărţire un adevărat ritual 
de cinstire şi adoraţie. 

Spuse deci „noapte bună” mâinilor acestora 
binecuvântate, care-i dăruiseră atâta fericire, inimii care-l 
îndrăgise, gurii care-i împărtăşise iubirea, ochilor 
preacuraţi care-i răsfrânseseră sentimentele... Până când 
sufletul întreg i se schimbă parcă într-o aură luminoasă în 
jurul făpturii mai scumpe decât orice pe lume, a capului 
divinizat... 

— Noapte bună...! 

În curând, doamna Bronicz şi domnişoara Castelli 
rămaseră singure în salon. 

— Ai obosit, copila mea? Întrebă doamna Bronicz privind 
la faţa trezită parcă din somn a Linetei. 

lar domnişoara Castelli răspunse: 

— Ah, mătuşică, mă întorc într-adevăr din stele, dar 
drumul până acolo este atât de lung...! 

VII. 

Zawilowski putea să-şi spună că şi poeţii au câteodată o 
stea norocoasă. Ce-i drept, de când se logodise cu 
domnişoara Castelli îi trecuse adesea prin minte că acum va 
trebui să se gândească la mijloacele băneşti cu care să-şi 
aranjeze o locuinţă şi să facă faţă cheltuielilor cununiei şi 
ale nunţii, dar fiind în primul rând îndrăgostit şi neavând 
nici cea mai mică idee despre asemenea lucruri, îşi 
închipuise totul doar ca pe o nouă dificultate de viaţă, pe 
care trebuie s-o rezolve; trecuse peste atâtea în viaţă, încât, 
încrezându-se în forţele lui, credea că se va descurca şi de 
astă dată, dar în ce fel anume, nu se întrebase. 

Se gândeau însă alţii în locul lui. Bătrânul domn 
Zawilowski, căruia, cu tot respectul pentru genii, nimic nu-i 
zdruncinase convingerea că fiecare poet trebuie să fie cam 
împrăştiat, îl chemă pe Polaniecki să se sfătuiască împreună 
şi-i declară: 


— Îţi spun deschis că băiatul ăsta îmi place, pentru că tatăl 
lui a fost, să-mi fie iertat, o mare haimana; nu mai ştia, 
domnule, de nimic, numai cărţile de joc, femeile şi caii!... Şi- 
a primit însă răsplata. Dar tânărul n-a semănat cu el şi nu 
numai că nu şi-a terfelit numele, dar l-a şi acoperit de faimă. 
Eh, ceilalţi nu prea m-au obişnuit cu astfel de situaţii, aşa 
că, să mă ţină Dumnezeu, n-am să-l uit, dar aş vrea să fac 
ceva pentru el acum; deşi îmi este rudă de departe, tot rudă 
se cheamă şi poartă acelaşi nume, iar asta-i temelia! 

Polaniecki îi răspunse: 

— Noi ne-am gândit, numai că e destul de dificil. Când i se 
aminteşte de ajutor, i se urcă ambiția la cap, încât până şi 
cel mai îngăduitor dintre oameni îşi pierde răbdarea. 

— Poftim... Uite ce mândru e! Îl întrerupse domnul 
Zawilowski cu o plăcere vizibilă. 

— Întocmai. În întreprinderea noastră el are în grijă 
registrele şi corespondenţa nu prea de multă vreme, dar l- 
am îndrăgit din toată inima, aşa că şi eu, şi asociatul meu i- 
am oferit credit; i-am spus: „la câteva mii de ruble pentru 
cheltuieli şi aranjarea locuinţei, şi timp de trei ani o să ne 
dai banii pe care-i vei obţine din vânzarea cărţii”. N-a vrut. 
Ne-a spus că are încredere în logodnica lui, care se va plia 
fără îndoială pe posibilităţile existente, şi n-a primit nimic. 
Osnowski a vrut şi el să-l ajute, dar l-am făcut să renunţe, 
ştiind că nu va izbuti nimic... Va fi deci o treabă dificilă. 

— Poate că are şi el ceva? 

— Are şi nu are. Abia acum am aflat că i-au rămas de la 
mama lui peste zece mii de ruble, dar cu dobânda îşi 
întreţine tatăl la casa de nebuni, iar de capital nu se atinge. 
Că nu cheltuieşte nimic din aceşti bani, e sigur, fiindcă 
înainte de a începe să lucreze la noi, a îndurat asemenea 
mizerie, încât aproape că murea de foame, dar n-a luat o 
para din capital. Atât e de hotărât. Aşa că înţelegi şi 
dumneata, stimate domn, de ce îl preţuim atâta. Se pare că 
acum scrie ceva şi socoteşte că astfel va face faţă 


cheltuielilor. Se prea poate. Numele lui înseamnă mult 
acum. 

— Eh, asta-i vrabia de pe gard! Spuse domnul Zawitowski. 
Şi zici că numele lui înseamnă mult?... Mă rog, dar vorbeşti 
de pielea ursului din pădure! 

— Nu întru totul, numai că nu va face rost de bani prea 
repede. 

— Ei, a făcut nazuri cu voi, pentru că îi sunteţi nişte 
străini, dar eu sunt rudă cu el. 

Potaniecki clătină din cap: 

— Suntem nişte străini, într-adevăr, dar îl cunoaştem mai 
de mult decât dumneata, aşa că-l cunoaştem mai bine. 

Domnul Zawilowski, neobişnuit să i se împotrivească 
cineva, începu să-şi mişte mustăţile albe şi să gâfâie 
nemulţumit. Era pentru prima dată în viaţă când îşi bătea 
capul ca un ins căruia voia să-i dea bani, să binevoiască să-i 
primească. Asta îl uimea, îi făcea plăcere şi-l înfuria 
totodată. Acum îşi aducea aminte, deşi nu-i mai spuse lui 
Polaniecki, de câte ori plătise poliţele semnate de tatăl 
tânărului, şi ce poliţe! Iată însă că aşchia sărise atât de 
departe de copac, încât acum se ivise alt necaz, cu totul 
neaşteptat. 

— Ei, spuse după o clipă, poate că Dumnezeu, milostivul, 
face ca generaţiile mai tinere să se schimbe atât de mult, că 
pas să te mai apropii de ele...! 

Faţa i se lumină deodată de o bucurie nespus de 
cumsecade. Optimismul sănătos, care-i stăruia în adâncul 
sufletului, aflând argumente reale, pentru propria 
îndreptăţire, îi umplu inima cu imagini vesele. 

— Poftim, diavole, şi vino-i de hac, rosti, că parcă-i de 
piatră!... Sunt capabile, haimanalele! Îndârjite în muncă! Şi 
de caracter, da, asta-i, de caracter! 

Aici îşi holbă ochii şi, clătinând din cap, îşi ţuguie buzele ca 
pentru a fluiera în semn de admiraţie, apoi adăugă: 

— Poftim! Şi asta în rândurile şleahtei! Pe legea mea, la 
una ca asta nu mă aşteptam. 


— De aceea, se resemnă Potaniecki, cred că singura soluţie 
este ca domnişoara Castelli să se plieze pe posibilităţile lui 
materiale. 

Dar bătrânul şleahtic se strâmbă deodată: 

— Aşa s-ar zice! Se pliază sau nu se pliază? Dracu' s-o ştie. 
E tânără şi crudă, poate că e gata de orice, de bună seamă, 
dar cine poate garanta pentru cât timp? Pe urmă, acolo mai 
există mătuşa şi răposatul acela ascultător, care când 
începe, domnule, să răcnească, de sub pământ, pas de te 
mai înţelege cu el!... Pe viul Dumnezeu, eu îi preţuiesc pe 
cei care au făcut avere, dar când cineva a pornit de la un 
conac prăpădit, nu de la o mare moşie, şi pretinde că a trăit 
totdeauna în palate, înseamnă că vrea palate. Aşa a fost şi 
cu bătrânul Bronicz. Au făcut destule nerozii amândoi, şi în 
această şcoală a crescut şi fata. Nimic, domnule, numai 
distracţii şi risipă. Ignacy nu-i cunoaşte sub acest aspect, şi 
nici dumneata nu-i cunoşti. Una ca ea, aici arătă cu capul 
spre fiica lui, ar sta şi într-o mansardă, dacă ar apuca să-şi 
dea cuvântul, dar acolo s-ar putea ca lucrurile să nu 
meargă atât de uşor. 

— Eu nu-i cunosc, încuviinţă Polaniecki, şi am auzit 
vorbindu-se multe despre ei, vrute şi nevrute, de aceea, 
fiindcă-i vreau binele lui Ignas, aş vrea să ştiu, în sfârşit, ce 
să cred despre ele. 

— Ce să crezi despre ele? Eu le cunosc mai demult, dar 
nici eu nu ştiu prea multe; Mă rog, judecând după ce 
trăncăneşte doamna Bronicz, sunt, domnule, nişte femei 
sfinte, cum nu se poate mai cumsecade!... Şi atât de 
cucernice, oho, încât merită să le canonizezi din timpul 
vieţii!... Dar lucrurile, dragă domnule, stau cam aşa: la noi 
există femei care-l poartă în suflet pe Dumnezeu şi 
poruncile credinţei, dar sunt şi dintre cele care îşi fac un fel 
de sport din religia noastră catolică; astea, vorbesc cel mai 
tare şi cresc unde nici cu gândul nu gândeşti. Asta-i! 

— Nici nu ştii câtă dreptate ai! Exclamă Potaniecki râzând. 


— Nu-i aşa? Se bucură domnul Zawitowski. Eu am văzut 
multe în viaţa mea. Dar să ne întoarcem la ale noastre. Ai 
vreun mijloc ca să-l facem pe râsul ăsta să primească 
ajutorul nostru, sau n-ai? 

— Va trebui să născocim ceva, dar în clipa asta n-am nici o 
idee. 

Deodată, domnişoara Helena care, ocupată cu lucrul la 
gherghef, tăcuse tot timpul până atunci, de parcă nu auzea 
ce discutau, îşi înălţă brusc ochii reci şi spuse: 

— Există un mijloc foarte simplu. 

— Uite că l-a şi găsit! Care-i mijlocul acela atât de simplu? 

— Dumneata, papă, trebuie să depui o sumă de bani care 
să ajungă pentru întreţinerea tatălui domnului Ignacy. 

— Ei, mai bine nu te întrebam. Am făcut destule în viaţa 
mea pentru tatăl domnului Ignacy, cu toate că nici n-am 
vrut să-l văd în ochi, acum însă aş vrea să fac ceva anume 
pentru domnul Ignacy. 

— Da, dar dacă tatăl lui va avea asigurat un procent 
oarecare până la moarte, el va putea să se folosească de 
banii lăsaţi de mama lui. 

— A, pe legea mea, e adevărat! Rosti uimit domnul 
Zawitowski. Ia te uită, dom'le! Noi ne băteam capul 
zadarnic să găsim ceva, şi ea a izbutit! E adevărat, pe legea 
mea! 

— Domnişoara are întru totul dreptate! Spuse Polaniecki. 

Şi o privi curios, dar ea îşi aplecase faţa-i indiferentă, 
ofilită parcă înainte de vreme, asupra lucrului. 

Vestea rezolvării problemei în acest fel îi bucură mult pe 
doamna Potaniecka şi pe soţii Bigiel, oferindu-le prilejul de a 
discuta despre domnişoara Helena Zawilowska. Cândva era 
socotită un suflet rece, care aprecia în primul rând formele; 
se povestea, însă, că mai târziu, prin această răceală 
răzbătuse spre inima ei o mare iubire care, evoluând într-o 
tragedie, transformase această fiinţă a aparenţelor, 
odinioară, într-o femeie ciudată, ruptă de lume, închisă în 
sine şi geloasă pe propria durere. Unii îi ridicau în slăvi 


bunătatea, dar dacă făptuia într-adevăr binele, o făcea cu 
atâta discreţie, încât nimeni nu ştia prea bine. Era greu să 
se apropie cineva de ea, fiindcă indiferența ei semăna prea 
mult cu mândria. Bărbaţii susțineau că în purtarea ei este 
ceva de-a dreptul dispreţuitor, de parcă nu putea să-i ierte 
că trăiesc. 

Zawilowski se duse la PrzytulOw şi se întoarse abia la o 
săptămână după discuţia bătrânului cu Polaniecki, adică 
atunci când şleahticul depusese deja pe numele tatălui un 
capital de două ori mai mare decât cel care slujise până 
atunci la plata instituţiei de sănătate. Aflând despre 
aceasta, alergă să-i mulţumească şi să refuze, dar bătrânul, 
simțindu-se stăpân pe situaţie, îl repezi de cum deschise 
gura. 

— Ce te priveşte pe tine, îl luă la rost, de vreme ce eu n-am 
făcut nimic pentru tine?... [ie nu ţi-am dat nimic, aşa că n-ai 
dreptul să primeşti sau să nu primeşti. Ce-ţi pasă ţie că mie 
mi-a plăcut să vin în ajutorul unei rude bolnave, oricine e 
liber s-o facă. 

Pe drept cuvânt, orice răspuns ar fi fost de prisos, aşa că 
totul se sfârşi cu îmbrăţişări şi emoţii care-i făcură pe aceşti 
doi oameni, nu prea demult străini unul altuia, să se simtă 
cu adevărat rude. 

Până şi domnişoara Helena se arăta binevoitoare faţă de 
„domnul Ignas”, cât despre bătrânul domn Zawitowski, 
acesta, suferind pe ascuns că nu are un fiu, îl îndrăgise pe 
tânăr din toată inima. Aşa că, după vreo săptămână, când 
doamna Bronicz, adusă la Varşovia de cine ştie ce treburi, 
vru să afle ce se mai aude cu podagra şi, vorbind despre 
tânăra pereche, repetă de câteva ori spre lauda 
„Niteczkâi”, că aceasta se căsătoreşte cu un om fără avere, 
bătrânelul îşi pierdu răbdarea şi exclamă: 

— Ce tot spui, doamnă? Numai unul Dumnezeu poate să 
ştie cine face o partidă mai bună, chiar dacă e vorba de 
avere, ca să nu mai vorbim de altele. 


lar doamna Bronicz, care suporta totul din partea 
bătrânului, suportă fără murmur şi aluzia la „alte lucruri”. 
În schimb, o jumătate de oră mai târziu, îşi desfăcu în voie 
aripile imaginaţiei. Vizitându-i, în drum, pe soţii Potaniecki, 
le povesti că domnul Zawitowski îi făgăduise, în chip formal, 
că va alcătui o dotă din moşiile sale prusiene pentru 
„scumpul Ignas”. Ea însăşi mărturisi, de asemenea, că o 
lega de „scumpul Îgnas” un sentiment matern atât de 
puternic, încât erau momente când în inima ei îl înlocuia pe 
Lolo. La sfârşit, îşi exprimă certitudinea de nezdruncinat că 
şi Teodor ţinea la el la fel ca ea, amintirea lui Lola devenind 
astfel pentru amândoi mai puţin dureroasă. 

Zawilowski habar nu avea că ocupase locul lui Lolo în 
inima doamnei Bronicz, aşa cum nu ştia nici de dota 
inventată de ea. Observă totuşi că relaţiile lui cu lumea 
încep să se schimbe. Vestea acestei dote se răspândise 
probabil cu iuţeala fulgerului în oraş, deoarece cunoscuţii îl 
salutau parcă altfel, şi până şi colegii de la birou, oameni 
cumsecade, începură să se poarte mai puţin familiar cu el. 
După întoarcerea de la PrzytulGw, fu nevoit să se ducă în 
vizită la toţi cei care participaseră la seara de logodnă de la 
familia Osnowski, iar graba cu care îi întoarse vizita unul ca 
Maszko, spre exemplu, îi confirmă o dată mai mult această 
schimbare a relaţiilor. La început, după ce se cunoscuseră, 
Maszko îl trata cam de sus. E drept, nici acum nu încetase 
să se arate protecţional, dar câtă familiaritate, binevoitoare 
şi prietenoasă, era în purtarea lui, câtă înţelegere chiar 
pentru poezie! A, nu! Maszko n-avea nimic împotriva 
poeziei; ar fi preferat ca versurile lui Zawitowski să fie 
concepute într-un spirit mai apropiat taberei celor care 
gândeau cu adevărat bine, dar admitea în general existenţa 
poeziei, lăudând-o chiar. Atitudinea lui binevoitoare faţă de 
poezie şi de poet răzbătea în privirea şi în zâmbetul lui, în 
desele repetiţii de felul: „Bine, dar fireşte, fireşte, da, foarte 
mult!” Zawitowski care era un naiv din multe puncte de 
vedere, fiind şi extrem de inteligent, înţelese totuşi că e 


ceva fals în toate acestea şi se gândi: „De ce s-o fi prefăcând 
atâta acest om, chipurile înţelept, încât să se vadă?” 

Şi în aceeaşi zi, formulă această întrebare în discuţia pe 
care o avu cu soţii Polaniecki, în casa cărora îl cunoscuse pe 
Maszko. 

— Eu, dacă aş poza, declară, m-aş strădui s-o fac în aşa fel, 
încât să nu bage de seamă nimeni. 

— Oamenii care pozează, răspunse Potaniecki, consideră 
că cei care observă prefăcătoria, de lene sau pentru că le 
lipseşte curajul civic, vor fi de acord în cele din urmă cu 
ceea ce exprimă poza. E un lucru dificil, de altminteri. Ai 
observat că femeile care se rujează îşi pierd treptat simţul 
măsurii şi încep să exagereze? Aşa se întâmplă şi cu 
pozeorii. Până şi cei mai inteligenţi îşi pierd măsura. 

— Adevărat, încuviinţă Zawilowski, aşa cum este adevărat 
şi că oamenii îngăduie să li se spună orice. 

— În cel priveşte pe Maszko, continuă Potaniecki, el ştie că 
te vei căsători cu o domnişoară care trece drept bogată; 
ştie că te-ai împrietenit cu bătrânul domn Zawilowski şi 
probabil că vrea ca dumneata să-l ajuţi să se apropie de el. 
Maszko trebuie să se gândească la viitor, fiindcă mi s-a spus 
că procesul pentru doborârea testamentului, de care 
depinde soarta lui, nu se arată prea favorabil. 

Aşa şi era. Tânărul avocat, care apăra testamentul, se 
vădea a fi foarte abil, energic şi perseverent. 

Cu acestea, însă, discuţia despre Maszko luă sfârşit, 
deoarece doamna Marynia începu să-l întrebe despre 
Przytulow şi despre cei ce locuiau acolo, iar pentru 
Zawilowski acesta era un subiect inepuizabil. În relatarea-i 
sugestivă, se perindară conacul de la Przytul6w cu teii care 
străjuiau aleile, apoi grădina umbroasă, bălțile, stufărişul, 
desişul de arini şi hăt! În zare, liziera pădurii de pin. 
Proprietatea de la Krzemief, care pălise în memoria 
Maryniei, îi apăru înaintea ochilor fremătând de viaţă şi, în 
această nostalgie de o clipă, se gândi că odată şi odată îl va 
ruga pe Stach s-o ducă măcar până la Watory, la bisericuţa 


în care fusese botezată ea şi în care era înmormântată 
mama ei. Probabil că Polaniecki îşi aduse şi el aminte de 
Krzemiefi, fiindcă dădu din mână şi spuse: 

— La ţară, pretutindeni este la fel. Bukacki, ţin minte, 
susţinea adesea că ar fi fost încântat să trăiască în ambianța 
rurală cu condiţia ca acasă să aibă un bucătar excelent, o 
mare bibliotecă, femei frumoase şi inteligente şi să nu fie 
silit să stea acolo mai mult de două zile pe an. Şi eu îl 
înţeleg. 

— Atunci, îl întrebă Marynia, de ce ţii morţiş să ai o bucată 
de pământ în afara oraşului? 

— Pentru că vreau ca vara să stăm în casa noastră, nu la 
Bigiel, cum va trebui să facem anul acesta. 

— În schimb, în mine, interveni Zawitowski, ori de câte ori 
mă aflu la ţară, înfloresc instinctele câmpeneşti. În definitiv, 
logodnicei mele nu-i place la oraş, şi asta-i de ajuns pentru 
mine. 

— Adevărat, Linetei nu-i place la oraş? Se interesă 
Marynia. 

— Fiindcă este o artistă înnăscută. Şi eu mă uit la natură şi 
o simt, însă ea îmi arată asemenea lucruri pe care n-aş fi în 
stare să le observ singur. Cu câteva zile în urmă, ne-am dus 
cu toţii în pădure, unde mi-a arătat, de pildă, o ferigă în 
soare. Era atât de frumoasă! M-a mai învăţat că 
trunchiurile pinilor au, mai ales în lumina amurgului, tonuri 
violete. Ea îmi atrage atenţia asupra unor culori pe care 
mai înainte nu le vedeam, şi asemenea unei vrăjitori, 
mergând prin pădure, îmi arată universuri noi. 

Potaniecki se gândi că toate acestea pot fi desigur dovezi 
ale unor înclinații artistice, dar pot să fie şi nişte manifestări 
ale modei, ale dragostei de pictură, după care se dă în vânt 
toată lumea, de colorit, cu care jonglează astăzi orice 
domnişoară, nu din iubirea pentru artă, ci pentru a ieşi în 
evidenţă. El nu se ocupa de pictură, dar observase că 
pentru gâsculiţele din lumea-bună mânuirea pensulei 
devenise în ultima vreme o marfă expusă cu plăcere pe 


taraba vanităţilor sau, altfel spus, o frază goală care trebuia 
să demonstreze cultura artistică, sensibilitatea artistică. 

Îşi păstră, însă, aceste reflecţii pentru sine. Zawitowski 
urmă: 

— În plus, ei îi plac foarte mult copiii de la ţară. Este de 
părere că sunt nişte modele perfecte şi mai puţin comune 
decât cei din Italia. Dacă e vremea frumoasă, stăm toată 
ziua la aer şi ne-am bronzat amândoi. De asemenea, învăţ 
să joc tenis şi fac progrese vizibile. Pare un joc uşor, dar la 
început merge foarte greu. Domnul Osnowski joacă mereu, 
ca să nu se îngraşe. Este un om foarte bun şi delicat. 

Potaniecki, care, în timpul şederii sale în Belgia, practicase 
tenisul nu mai puţin entuziast decât domnul Osnowski, 
începu să se laude cu experienţa lui. 

— Dac-aş fi acolo, v-aş arăta eu cum se joasă tenis. 

— Mie da! Răspunse Zawitowski, dar ceilalţi joacă foarte 
bine, îndeosebi Kopowski. 

— A, domnul Kopowski se află şi el la Przytul6w? Întrebă 
Potaniecki. 

— Natural! Răspunse Zawilowski. 

Şi privindu-se în ochi, amândoi ghiciră în acelaşi timp că 
ştiu ceva, şi tăcură. Se aşternu o linişte întrucâtva penibilă, 
deoarece doamna Marynia roşi brusc şi, cum nu ştia să-şi 
ascundă încurcătura, se îmbujora din ce în ce mai mult. 

Zawilowski, care crezuse până atunci că este singurul 
posesor al tainei, îi observă cu mirare îmbujorarea şi se 
fâstăci şi el, apoi vrând să scape din impas, începu să splină 
cu însufleţire: 

— Da, Kopowski este la Przytul6w. Domnul Osnowski l-a 
invitat şi pe el, fiindcă domnişoara Lineta nu i-a sfârşit încă 
portretul, iar mai târziu nu va mai avea timp. În afară de el, 
se mai află acolo şi o rudă a domnului Osnowski, 
domnişoara Ratkowska, pe care cred că o curtează 
Kopowski. E o fată foarte drăguță şi liniştită. În august, 
plecăm cu toţii la Scheveningen, pentru că doamnelor nu le 
place Ostende... Dacă domnul Zawilowski nu i-ar fi venit în 


ajutor tatălui meu, eu n-aş fi putut să mă duc, dar acum am 
mâinile dezlegate... 

Spunând acestea, începu să-i vorbească lui Polaniecki 
despre postul lui de la birou, la care nu voia să renunţe. Îl 
rugă, în schimb, ca având în vedere împrejurările 
neobişnuite, să-i acorde un concediu de câteva luni. După 
care îşi luă rămas bun şi plecă, deoarece se grăbea să-i 
scrie o scrisoare logodnicei. Peste câteva zile avea să se 
ducă din nou la Przytulow, până atunci, însă, îi scria 
câteodată şi de câte două ori pe zi. 

Pe drum, până ajunse acasă, îşi potrivi cuvintele scrisorii în 
gând, deoarece ştia că domnişoara Lineta o va citi 
împreună cu doamna Bronicz şi amândouă vor căuta în ea 
nu numai sufletul, ci şi aripile lui, iar cele mai frumoase 
fragmente vor fi citite în mare taină doamnei Aneta, 
domnului Osnowski şi chiar domnişoarei Ratkowska. N-o 
condamna însă pe draga lui „Niteczka” pentru atâta lucru, 
dimpotrivă, îi era recunoscător că se laudă cu el şi se 
străduia din răsputeri să corespundă aşteptărilor. Nu se 
supăra nici la gândul că lumea va afla cum o iubeşte. „N-au 
decât să afle că este iubită mai mult decât oricine pe lume!” 

Pe de altă parte, se gândi puţin şi la Marynia. Îmbujorarea 
ei îl impresionase, văzând în ea dovada firii ei preacurate, 
care nu numai că era incapabilă să făptuiască răul, dar care 
se ruşina, îi repugna şi o înspăimânta până şi răul făcut de 
altcineva. Comparând-o cu Osnowska, înţelese ce prăpastie 
poate să despartă totuşi nişte femei aparent apropiate prin 
situaţia în societate şi nivelul intelectual. 

După plecarea lui Zawitowski, Potaniecki spuse: 

— Ai văzut că până şi domnul Ignacy trebuie să fi văzut 
ceva? Acum nu mai am nici o îndoială. Orb mai e şi 
Osnowski ăsta, orb de-a binelea! 

Iar doamna Marynia îi răspunse: 

— Tocmai orbirea lui ar trebui s-o câştige şi s-o facă să 
renunţe. Ar fi groaznic! 


— Nu „ar fi”, este! Acum vezi şi tu că sufletele nobile 
răsplătesc încrederea cu recunoştinţă, iar cele josnice, cu 
dispreţ. 

VIII. 

Pentru doamna Marynia, aceste cuvinte constituiau o mare 
încurajare, întrucât, gândindu-se la neliniştea ei dinainte, 
socotea totodată că Potaniecki n-ar spune nimic 
asemănător, dacă ar fi capabil să-i înşele încrederea. Nu 
presupunea că un om poate să aibă o măsură pentru alţii şi 
alta pentru sine şi că în viaţă aceste două măsuri deosebite 
se întâlnesc la fiecare pas. Îşi spunea, prin urmare, că 
ajunge să-i arate soţului o încredere fără margini, ca acesta 
să se abţină de la orice abatere, şi se gândea acum cu mai 
puţină teamă la imediata vecinătate a locuinţei de vară a 
doamnei Krastawska cu vila familiei Bigiel, în care ea şi 
soţul ei aveau să-şi petreacă vara. Fiindcă nu era prea greu 
de ghicit că doamna Maszko, care se şi mutase în casa 
mamei sale, fie şi numai din plictiseală, avea să fie un 
oaspete frecvent al soţilor Bigiel. Maszko n-o trimitea la 
Krzemien, pentru că nu voia să se despartă de ea în lunile 
de vară. De la Varşovia, unde îl reţineau interesele, îi era 
mai uşor să vină la soţia lui, care locuia la o oră de drum de 
la barieră, pe când îndepărtatul Krzemiei excludea 
posibilitatea escapadelor de acest fel. Pentru Maszko, 
îndrăgostit cum era de soţia lui, prezenţa acesteia însemna 
o îmbărbătare, deoarece asupra lui se abătuseră iarăşi 
vremuri grele. Procesul pentru doborârea testamentului nu 
era încă pierdut, dar din cauza supleţei apărării, 
desfăşurarea lui întârzia să intre pe un făgaş favorabil; 
lucrurile se tărăgănau, aşa că lumea începu să se îndoiască, 
ceea ce pentru Maszko însemna aproape o înfrângere. 
Creditul lui, care odată cu deschiderea procesului 
renăscuse şi înflorise ca un măr primăvara, începu iarăşi să 
se clatine. SledzZ, care era duşmanul personal al lui Maszko 
şi un om dârz în genere, nu numai că nu pregeta să 
răspândească veşti despre situaţia proastă a adversarului 


său, dar se străduia ca îndoielile privind sfârşitul favorabil 
al procesului să răzbată şi în presă. Începu, aşadar, o luptă 
nemiloasă, juridică şi personală. Întrucât Maszko se 
străduia, la rândul lui, din toate puterile să-i facă rău 
adversarului, iar când se întâlnea cu el, se purta de-a 
dreptul sfidător. Aceasta însă nu-i aducea nici un folos. 
Creditul îi scădea din ce în ce mai mult, iar creditorii, deşi 
plătiţi regulat până acum, nu mai aveau încredere în el. 
Începu deci să caute iarăşi bani cu înfrigurare; contracta 
datorii noi, ca să le acopere pe cele vechi şi să-şi menţină 
astfel o solvabilitate de moment. Maszko cheltuia în acest 
scop atâta inteligenţă şi energie, încât, dacă relaţiile lui de 
viaţă nu s-ar fi întemeiat pe minciună, cu asemenea calităţi 
şi-ar fi câştigat o mare faimă şi o avere apreciabilă. 
Doborârea testamentului ar fi putut să salveze totul, dar 
pentru aceasta trebuia să aştepte, iar deocamdată să lege 
firele, care se rupeau ici şi colo, ceea ce era pe cât de greu, 
pe atât de umilitor. Lucrurile ajunseseră până acolo, încât la 
două săptămâni după mutarea familiei Potaniecki în vila lui 
Bigiel, când soţii Maszko veniră la ei în vizită, Maszko se 
văzu nevoit să solicite de la Potaniecki un „serviciu 
prietenesc”, adică să-i semneze o poliţă pentru câteva mii 
de ruble. 

Potaniecki era un om îndatoritor şi mai degrabă generos, 
dar îşi avea teoria lui, care-i dicta să se arate dificil în 
problemele băneşti, drept care refuză să semneze, 
oferindu-i, în schimb, lui Maszko, punctul lui de vedere în 
legătură cu tranzacţiile financiare între prieteni. 

— Atunci când nu este vorba de o afacere reciproc 
avantajoasă, îi spuse, ci despre un serviciu particular, refuz 
să semnez poliţe din principiu; dacă însă un cunoscut sau 
un prieten, aflat într-o împrejurare trudnică, nu într-o 
situaţie disperată, are nevoie de o sumă de bani, îi stau la 
dispoziţie cu plăcere. Dar de astă dată, prefer să-mi păstrez 
complezenţa pentru mai târziu. 


— Asta înseamnă, răspunse Maszko uscat, că îmi laşi 
speranţa unui ajutor în cazul că aş da faliment. 

— Nu. Asta înseamnă că dacă te vei afla la ananghie, 
împrumutând atunci o sumă de bani, vei putea s-o păstrezi 
pentru tine sau să începi ceva nou. Acum e ca şi cum ai 
arunca banii într-o prăpastie fără fund, păgubindu-mă pe 
mine şi fără nici un folos pentru tine. 

Maszko se simţi jignit. 

— Dragul meu, se împotrivi, apreciezi situaţia mea într-o 
lumină mai proastă decât o văd eu însumi şi decât este în 
realitate. Nu este, însă, decât un moment dificil, nu prea 
important. Am toată prețuirea pentru bunele tale intenţii, 
dar află că nici azi poate că n-aş da perspectivele mele pe 
toată averea ta lichidă. Acum, însă, te rog prieteneşte să nu 
mai vorbim despre asta. 

Reveniră amândoi alături de doamna Maszko, unul 
supărat întrucâtva că fusese nevoit să ceară, iar celălalt 
pentru că refuzase. Teoria lui, cum că trebuie să se arate 
dificil în materie de afaceri, îl pusese nu o dată în situaţii 
penibile, ca să nu mai vorbim de pierderile pe care i le 
pricinuise în viaţă. 

În compania femeilor, proasta lui dispoziţie spori şi mai 
mult din cauza comparaţiei pe care o făcu între doamna 
Maszko şi Marynia. Spre marea îngrijorare a lui Maszko, 
până acum nu se vedea nici un semn că doamna Maszko 
avea să devină mamă, mai mult chiar, un medic de 
încredere, care o cunoştea din copilărie, începea să aibă 
îndoială că lucrul avea să fie cu putinţă vreodată. De aceea, 
îşi păstra nealterată linia zveltă a formelor feciorelnice şi 
mai ales acum, în rochia subţire de percal, arăta nu numai 
ca o domnişoară, ci chiar ca o persoană cu câţiva ani mai 
tânără decât Marynia care se schimbase şi se îngreuiase 
foarte mult. Polaniecki, care avea impresia că învinsese 
atracţia neînţeleasă pe care o exercita asupra lui, simţi 
deodată că se înşela; având în vedere imediata vecinătate, 
văzând-o adesea, avea să cedeze tot mai mult farmecului ei. 


Din seara în care se logodise Zawitowski, purtarea faţă de 
soţia lui devenise mai caldă, şi Marynia era mai îndrăzneață 
decât înainte, aşa că acum, după plecarea familiei Maszko, 
observând că Polaniecki se despărţise de avocat mai rece 
decât de obicei şi era supărat, îl întrebă dacă nu cumva se 
certaseră. 

Potaniecki nu avea obiceiul să discute cu ea despre afaceri, 
dar în această clipă era nemulţumit de sine şi simţea nevoia 
să-şi lepede povara care-i apăsa sufletul; ca orice om puţin 
egoist care are certitudinea că va fi compătimit de o inimă 
iubitoare, aşa că mărturisi: 

— l-am refuzat un împrumut lui Maszko şi-ţi spun sincer 
că acum îmi pare rău. El tot mai speră că se va salva, dar 
situaţia lui este de asemenea natură, încât cel mai mic 
obstacol poate să-l doboare înainte de a-şi atinge scopul. În 
definitiv, n-am fost prieteni niciodată şi aproape nu-l pot 
suferi; îmi displace, mă înfurie, e adevărat, dar viaţa ne-a 
apropiat mereu, şi, în afară de asta, el ne-a făcut odată un 
mare serviciu. Ce-i drept, i-am făcut şi eu lui, dar acum i-a 
ajuns iarăşi cuțitul la os. 

Marynia asculta cu plăcere aceste cuvinte, deoarece se 
gândea că dacă lui Stach i-ar fi plăcut doamna Maszko, nu l- 
ar fi refuzat pe soţul ei, iar pe de altă parte, regretul lui 
dovedea că are o inimă bună. Îi părea rău de soţii Maszko, 
dar pentru că nu-i adusese soţului aproape nici o zestre, nu 
cuteza pur şi simplu să-l roage să le vină în ajutor, aşa că îl 
întrebă numai: 

— Eşti sigur că ar fi fost nişte bani pierduţi? 

— Poate că da, poate că nu, răspunse Potaniecki. 

După care adăugă cu anume infatuare: 

— Eu mă pricep să refuz. Bigiel are o inimă mai moale. 

— Nu vorbi aşa! Tu eşti atât de cumsecade. Cea mai bună 
dovadă este că acum regreţi. 

— Sigur că nu e prea plăcut să te gândeşti că un om, fie el 
şi străin, se zvârcoleşte ca un şarpe din cauza câtorva mii 
de ruble. Eu ştiu despre ce este vorba. Maszko a fixat mâine 


ultimul termen, mai înainte a căutat bani pretutindeni, dar 
cu multă prudenţă, nevrând să afle creditorii şi să se sperie, 
în ultimă instanţă contând pe mine. Mâine, însă, nu va 
putea să plătească. Presupun că peste câteva zile va găsi 
banii de care are nevoie, dar până atunci opinia despre 
solvabilitatea lui se va clătina, iar în situaţia în care se 
găseşte, asta poate însemna pierzania lui. 

Doamna Marynia începu să se uite la soţul ei, apoi spuse 
cu anume sfială: 

— Şi ţi-ar fi într-adevăr foarte greu? 

— Dacă vrei adevărul, nu mi-ar fi greu deloc. Am carnetul 
de cecuri la mine, l-am luat în caz că găsesc vreo 
proprietate care-mi convine, s-o acontez imediat. După 
aceea începu să râdă. 

— Aha! Exclamă. Îţi protejezi şi-ţi compătimeşti vechiul 
adorator! Asta începe să-mi dea de gândit. 

Doamna Marynia începu şi ea să râdă, bucuroasă că-şi 
înveselise soţul, dar, clătinând din căpşorul ei fermecător în 
semn că nu este de acord, rosti: 

— O, nu! Nici vorbă de compătimire pentru vreun 
adorator! E doar un egoism respingător, fiindcă mă 
gândesc că cele câteva mii de ruble nu merită supărarea lui 
Stach al meu. 

Potaniecki începu să-i mângâie părul cu mâna. 

— Totuşi, aprecie, tu eşti o femeie tare bună. 

Apoi întrebă: 

— Aşadar, hotărăşte odată: unu, doi, trei! Să-i dau? 

Ea nu răspunse nimic, mulţumindu-se să clipească din ochi 
în semn că da. Se simţiră amândoi parcă mai veseli, cu 
toate că Polaniecki începu să mormăie, prefăcându-se 
contrariat. 

— Uite ce înseamnă să te afli sub papuc. Aşa că porneşte- 
o, omule, la drum pe întuneric şi roagă-l pe domnul Maszko 
să-ţi primească banii tăi, pentru că aşa-i place acestei fiinţe 
răsfăţate! 


Inima Maryniei se umplu de bucurie că el o numise „fiinţă 
răsfăţată”. Vechile mâhniri, orice umbră de nelinişte pieriră 
deodată, izgonite parcă de aceste cuvinte. Îşi privea soţul 
cu ochi străluminaţi de o iubire nemărginită. 

După o clipă, îl întrebă: 

— Crezi că trebuie să te duci neapărat acum? 

— Fără îndoială. Mâine la opt, Maszko pleacă la Varşovia şi 
va umbla toată ziua prin oraş. 

— Atunci spune să pună calul la şareta lui Bigiel. 

— A, nu, mă duc pe jos. A răsărit luna şi nici nu e prea 
departe. 

Spunând acestea, se despărţi de soţie şi, luând carnetul de 
cecuri, plecă. Pe drum, se gândi: „Iotuşi, Marynia e bună de 
pus pe rană. E o făptură atât de generoasă, încât, chiar 
dacă ai vrea să faci vreo josnicie, nu-ţi dă inima ghes. 
Dumnezeu mi-a dat o soţie cum puţine se află pe lume!” 

Şi simţi că în clipa aceea o iubea cu adevărat. Intui, de 
asemenea, că dragostea în sine, ca atracţie reciprocă a 
două fiinţe de sex opus, nu înseamnă încă fericirea, iar dacă 
este prost dirijată, poate deveni chiar o adevărată 
nenorocire; în schimb, nici măcar închipuirea omenească 
nu este în stare să viziteze o fericire mai mare decât iubirea 
uriaşă şi dreaptă a căsniciei. „Nu există nimic mai 
important, îşi spuse Potaniecki, şi când te gândeşti că ea se 
află la îndemâna oricui, că depinde numai de bunăvoință şi 
onestitate, iar oamenii calcă în picioare această comoară 
nepreţuită, preferind zbuciumul şi înjosirea în locul liniştii şi 
al virtuţii!” 

Tot reflectând astfel, ajunse la vila soţilor Maszko, ale cărei 
ferestre străluceau ca nişte felinare uriaşe pe fondul 
întunecat al pădurii. După ce intră pe portiţă în curtea 
luminată de lună şi se apropie de verandă, zări prin 
geamurile încăperii de lângă tindă pe soţii Maszko stând pe 
o canapea scundă, cu spătarul imitând cifra opt, alături de 
care se afla o măsuţă cu lampa. Maszko înconjurase mijlocul 
soţiei cu un braţ, iar cu celălalt îi ţinea mâna, aci ridicându- 


o la buze, aci coborând-o, de parcă îi mulțumea pentru 
ceva. Deodată o luă în braţe pe tânăra femeie, o trase spre 
el şi, aplecându-se, începu să-i sărute gura cu înfocare, în 
vreme ce ea, slobozindu-şi mâinile fără vlagă pe genunchi, 
neîntorcându-i mângâierile şi neapărându-se, se lăsa în 
seama lui atât de pasivă, de parcă era o fiinţă fără sânge şi 
voinţă. Un răstimp, Potaniecki văzu numai creştetul capului 
lui Maszko, favoriţii lungi care se mişcau când îşi săruta 
soţia, şi, la această privelişte, sângele i se urcă la cap. Îl 
năpădi o dorinţă atât de aprigă, ca şi atunci când căutase 
panglici pentru doamna Osnowska, şi cu atât mai arzătoare, 
cu cât fusese stârnită treptat de tentaţiile anterioare. 
Această atracţie ciudată pentru Polaniecki însuşi, pur fizică, 
cu care lupta de mult, renăştea acum cu o forţă nestăvilită. 
Într-o clipită, se treziră în el instinctele omului primitiv 
care, la vederea femeii râvnite în braţele altuia, cuprins de 
turbare, este gata să se măsoare pe viaţă şi pe moarte 
pentru ea cu rivalul fericit. Pe lângă dorinţă, îl mai chinuia 
şi gelozia, nedreaptă şi măruntă, o gelozie cum nu se poate 
mai josnică, numai fizică, dar atât de nestăpânită, încât el, 
care abia ajunsese la concluzia că doar dragostea pentru 
soţie poate oferi adevărata fericire, acum ar fi călcat în 
picioare această fericire şi această dragoste, numai să-l 
poată zdrobi pe Maszko şi să înşface în braţe acest corp 
zvelt de femeie, să acopere cu sărutări această faţă de 
păpuşă, inexpresivă şi mai puţin frumoasă decât faţa soţiei 
lui. 

În acest timp, priveliştea pe care o vedea prin geam, cu 
toate că îl stârnea, îi deveni în curând insuportabilă, aşa că 
se repezi la uşă şi trase nervos de clopoțel; gândul că 
zgomotul care răsună deodată în mijlocul tăcerii trebuia să 
întrerupă mângâierile matrimoniale, îi produse o bucurie 
răutăcioasă, aproape sălbatică. Când slujitorul deschise 
uşa, îi spuse să-l anunţe, apoi se strădui să se liniştească şi 
să pună în ordine ceea ce avea să-i comunice lui Maszko. 


În curând, Maszko îi ieşi în întimpinare cu uimirea 
întipărită pe faţă. 

— Iartă-mă că vin atât de târziu, se scuză Potaniecki, dar 
m-a boscorodit soţia că te-am refuzat şi, pentru că ştiam că 
pleci mâine dimineaţă, m-am gândit să rezolvăm acum 
problema. 

Pe chipul lui Maszko se răsfrânse o bucurie tainică. 
Înţelesese dintr-o dată că vizita lui Potaniecki, atât de 
târzie, trebuia să aibă vreo legătură cu discuţia lor dinainte, 
nu se aştepta totuşi ca lucrurile să meargă atât de uşor. 

— Intră, te rog, îl pofti. Soţia mea nu s-a culcat încă. 

Şi-l conduse în aceeaşi cameră înăuntrul căreia Polaniecki 
privise prin geam cu o clipă înainte. Stând pe aceeaşi 
canapea, doamna Maszko ţinea în mâini un coup papier şi o 
carte pe care se vede că o luase chiar atunci de pe măsuţă. 
Faţa ei stinsă părea liniştită, dar pe obraji se vedeau urmele 
sărutărilor proaspete, iar buzele îi erau umede şi ochii 
înceţoşaţi. Potaniecki începu iarăşi să se înfierbânte şi, cu 
toată strădania de a se purta indiferent, îi strânse atât de 
tare mâna pe care i-o întinse, încât doamna Maszko îşi 
subţie buzele într-un rictus de durere. 

Când îi atinse degetele, Potaniecki se înfioră din creştet 
până în tălpi. Chiar în felul în care îi dăduse mâna era ceva 
atât de pasiv, încât se gândi fără să vrea că această femeie 
nu este capabilă şi se împotrivească nici unui bărbat care ar 
avea cutezanţa să atenteze la pudoarea ei. În acest timp, 
Maszko începu să vorbească: 

— Imaginează-ţi că amândoi am avut parte de ceartă, tu 
pentru că ai refuzat să-mi faci un serviciu, iar eu pentru că 
ţi l-am cerut. Soţia ta mi-a luat apărarea mie, iar a mea ţie. 
I-am mărturisit deschis situaţia dificilă, în care mă aflu 
momentan, şi mi-a reproşat că nu i-am spus de la început. 
Nu încape îndoială, nu mi-a vorbit ca un jurist, fiindcă n-are 
nici cea mai vagă idee de aşa ceva, dar, una peste alta, mi-a 
spus că domnul Polaniecki a făcut bine că m-a refuzat, 
întrucât creditorul are şi el nevoie de o garanţie oarecare, 


pe care ea este gata să mi-o asigure prin renta ei şi, în 
genere, prin tot ce are... În clipa când ai sunat, tocmai îi 
mulţumeam pentru bunătatea ei. Maszko îşi puse o mână 
pe umărul lui Potaniecki. 

— Dragul meu, spuse, sunt de acord cu tine că soţia ta 
este cea mai bună fiinţă de pe lume, cu atât mai mult cu cât 
am şi această nouă dovadă, cu condiţia totuşi ca şi tu să 
recunoşti că doamna mea nu este nici ea mai prejos. Nu 
trebuie să te mire că nu-i împărtăşesc necazurile mele, 
fiindcă, pe legea mea, sunt gata să împart oricând binele cu 
o făptură atât de iubită, iar răul, îndeosebi dacă-i trecător, îl 
păstrez numai pentru mine; dacă ai cunoaşte-o tot atât de 
bine ca şi mine, nu te-ai mai mira. 

Cu toate că doamna Maszko îl atrăgea, Polaniecki n-avea 
deloc o impresie prea bună despre ea, prin urmare, 
considerând că nu era în stare de asemenea sacrificii, 
reflectă: „Sau este o femeie bună într-adevăr, şi greşesc eu, 
sau Maszko a înflorit lucrurile atât de mult, încât crede că 
situaţia lui este strălucită, iar necazul cu adevărat 
temporar”. 

Şi-i spuse: 

— În afaceri sunt, ce-i drept, un om exigent, dar drept cine 
mă iei, doamnă, când presupui că aş pretinde să-mi 
garantezi cu averea dumitale? Am refuzat numai de lene, şi 
acum mi-e tare ruşine; am refuzat ca la nevoie să nu fiu silit 
să mă duc la Varşovia după rezerve noi. Vara, omul devine 
mai leneş şi mai egoist. În genere, însă, e vorba de un lucru 
mărunt, şi oamenilor care se ocupă de afaceri, ca soţul 
dumitale, li se întâmplă zilnic asemenea dificultăţi. Deseori 
trebuie să recurgi la împrumut tocmai fiindcă momentan nu 
poţi să dispui de banii tăi. 

— Chiar aşa s-a întâmplat, aprobă Maszko, mulţumit se 
vede că Polaniecki îi înfăţişa astfel situaţia soţiei lui. 

— De interesele noastre s-a ocupat întotdeauna mama, aşa 
că eu nu mă prea pricep, interveni doamna Maszko, dar îţi 
mulţumesc, domnule. 


Polaniecki începu să râdă: 

— În definitiv, ce să fac cu garanţia dumitale? Să 
presupunem pentru o clipă că veţi da faliment, am spus asta 
tocmai pentru că ştiu că nu vă ameninţă asemenea 
primejdie; dumneata mă vezi, în acest caz, pe mine, 
judecându-mă cu dumneata şi luânduc-ţi veniturile? 

— Nu! Răspunse doamna Maszko. 

Polaniecki îi duse mâna la buze şi, păstrând toate 
aparențele bunelor maniere, i-o sărută apăsat; în privirea 
lui era totuşi atâta patimă, încât nici o declaraţie n-ar fi 
izbutit să-i spună mai mult prin cuvinte. 

Ea, însă, nu voia să arate că înţelege ceva, deşi înţelegea 
foarte bine că acea politeţe aparentă fusese pentru soţul ei, 
iar apăsarea sărutului, pentru ea, cum înţelegea, de 
asemenea, că Potaniecki o place, că frumuseţea ei îl atrage; 
cel mai bine, însă, înţelegea că acum se ridică deasupra 
Maryniei, pe care o invidiase pentru farmecul ei încă de pe 
vremea când era domnişoară, aşa că, înainte de toate, 
încerca o mulţumire deplină a amorului propriu. 

De altfel, observase mai demult că Potaniecki se aprinde în 
apropierea ei, nu era însă o fire nici atât de virtuoasă şi nici 
atât de delicată încât această descoperire s-o poată şoca 
sau îndurera. Dimpotrivă, îi stârnise curiozitatea, interesul 
şi vanitatea. Adevărat, instinctul o prevenea că are de-a 
face cu un om îndrăzneţ, care, la o adică, poate să meargă 
prea departe, şi la acest gând, se înfiora uneori de teamă; 
dar pentru că nu i se mai întâmplase niciodată ceva 
asemănător, până şi teama era întrucâtva tentantă. 

În acest timp, însă, îi spuse lui Potaniecki: 

— Mama vorbea întotdeauna despre dumneata ca despre 
un om în care poţi avea încredere oricând. 

Spuse acestea cu glăscioru-i obişnuit, strecurat prin gura 
abia întredeschisă, lucru pentru care Polaniecki o lua 
deseori în râs mai înainte, acum însă totul îi sporea şi mai 
mult atracţia, aşa că, uitându-se mereu în ochii ei, o rugă: 

— La fel să gândeşti şi dumneata despre mine. 


— Aveţi încredere unul în celălalt, glumi Maszko, eu mă 
duc să pregătesc cele necesare şi rezolvăm problema cât ai 
bate din palme. 

Potaniecki şi doamna Maszko rămaseră singuri. Pe chipul 
ei se răsfrânse o oarecare stinghereală şi, ca să şi-o 
ascundă, începu să potrivească abajurul lămpii, în vreme ce 
el se apropie repede de ea şi-i spuse: 

— Voi fi fericit dacă şi dumneata vei gândi tot aşa despre 
mine. Sunt foarte legat de dumneata!... Aş vrea să am 
măcar prietenia dumitale... Pot oare conta pe ea? 

— Da. 

— Mulţumesc. 

Rosti bucuros şi întinse mâna spre ea. Tot ce-i spusese 
până atunci, n-avusese decât rostul de a-i lua mâna. 

Doamna Maszko nu îndrăzni să se împotrivească, iar el, 
înhăţându-i-o, o duse pentru a doua oară la buze, însă de 
astă dată nu se mai mulţumi cu o sărutare şi începu 
aproape s-o devoreze. 1 se întunecă înaintea ochilor. Încă o 
clipă şi, dus de înflăcărare, ar fi luat în braţe şi ar fi strâns 
la piept această fiinţă mult dorită, dar în încăperea 
alăturată răsună scârţâitul ghetrelor lui Maszko, şi doamna 
Maszko, care auzi cea dintâi, spuse în grabă: 

— Se întoarce soţul meu. 

Într-adevăr, Maszko deschise uşa şi-l chemă: 

— Poftim! 

După care, adresându-se soţiei, adăugă: 

— Între timp, spune să se aducă ceaiul, venim şi noi 
îndată. 

Problema în sine nu le luă prea multă vreme. Potaniecki 
completă cecul şi cu asta totul se sfârşi. Maszko însă îi oferi 
un trabuc şi-l pofti să ia loc, fiindcă avea chef să mai stea la 
taifas. 

— lar mă copleşesc necazurile, mărturisi. Dar nu mă dau 
bătut. Am avut eu de-a face şi cu altele mai grele. E vorba 
doar ca soarele să răsară înainte de a cădea roua, să-mi 


creez adică alte posibilităţi de credit sau o nouă sursă de 
venit înainte de sfârşitul procesului şi pentru sprijinirea lui. 

Răvăşit încă, Polaniecki asculta aceste destăinuiri destul 
de neatent şi rodea nervos capătul trabucului. Deodată, îi 
trecu prin minte gândul josnic că dacă Maszko s-ar prăbuşi 
cu totul, soţia lui ar deveni pentru el o pradă şi mai uşoară. 

Aşa că îl întrebă fără menajamente: 

— Te-ai gândit oare ce-ai să faci dacă pierzi procesul? 

— N-am să-l pierd, se împotrivi Maszko. 

— Orice se poate întâmpla, tu ştii cel mai bine. 

— Nu vreau să mă gândesc la asta. 

— "Totuşi trebuie, spuse Potaniecki cu un accent de 
bucurie, pe care Maszko nu-l observă. Ce vei face în acest 
caz? 

Maszko îşi sprijini palmele pe genunchi şi, privind mohorât 
în jos, răspunse: 

— În acest caz, voi fi silit să părăsesc Varşovia. 

Urmă o clipă de tăcere. Chipul tânărului avocat se 
posomora tot mai mult; căzu pe gânduri, apoi începu să 
vorbească: 

— Odinioară, în vremurile mele cele mai bune, l-am 
cunoscut la Paris pe baronul Hirsch. Ne-am întâlnit de 
câteva ori şi o dată am luat parte amândoi la rezolvarea 
unei chestiuni de onoare. Acum, câteodată, când mă 
năpădesc îndoielile, mi-l aduc aminte, fiindcă aparent el s-a 
retras din afaceri, în realitate, însă, se ocupă de o mulţime 
de lucruri, mai ales în Orient. Cunosc oameni care au făcut 
avere lucrând cu el, pentru că acolo există oricând 
posibilităţi multiple... 

— Aşadar, te gândeşti că te-ai putea duce la el? 

— Da, dar afară de asta, aş mai putea să-mi trag şi un 
glonte în cap... 

Polaniecki nu-i luă în serios ameninţarea. Această discuţie 
sumară îl convinse de două lucruri: întâi, că Maszko, cu 
toată siguranţa-i aparentă, se gândeşte adesea la ruină, iar 


în al doilea rând, că într-o împrejurare de acest fel, are un 
plan, poate cam fantezist, dar oricum gata pregătit. 

Maszko, însă, se scutură deodată de gândurile posomorâte 
şi spuse: 

— Puterea mea a constat întotdeauna în aceea că nu m-am 
gândit niciodată la două lucruri în acelaşi timp. lată de ce 
acum am în minte numai procesul. Ştiu că nemernicul acela 
va face tot ce-i stă în putinţă ca să mă compromită, dar eu 
îmi bat joc de opinia publică, mă interesează numai părerea 
magistraţilor. Dacă m-aş prăbuşi prea devreme, asta ar 
putea, să-i influenţeze în rău. Înţelegi? Atunci întregul 
proces ar fi considerat ca efortul disperat al unui naufragiat 
care se agaţă de orice. Iar asta n-o vreau. De aceea, trebuie 
să trec drept un om bine înfipt pe picioarele lui. Este o 
tristă sinceritate, dar acum nu-mi mai este îngăduit nici 
măcar economii să fac, nu pot să-mi scad nivelul de viaţă. 
Aşa cum mă vezi, am necazuri cu duiumul, de altfel, cine 
ştie asta mai bine decât tine care-mi dai bani cu împrumut? 
Şi totuşi, nu mai departe decât ieri, am cumpărat Wyborz, o 
moşie destul de mare în ţinutul Rawei, numai ca să arunc 
praf în ochi creditorilor şi adversarilor mei. Spune-mi, tu-l 
cunoşti bine pe bătrânul Zawitowski? 

— Nu prea de multă vreme. L-am cunoscut prin tânărul 
poet Zawilowski. 

— I-ai plăcut grozav, pentru că el îi admiră teribil pe cei cu 
nume aristocratice, care fac avere. Ştiu că el îşi este 
propriul împuternicit, dar a început să îmbătrânească şi-l 
chinuieşte podagra. I-am sugerat şi eu câteva idei, aşa că, 
dacă te întreabă ceva, recomandă-mă pe mine. Înţelegi, 
cred, că nu vreau să ajung la banii lui; deşi, ca împuternicit, 
aş avea oarecare venit, în primul rând, mă interesează să se 
răspândească vestea că am devenit împuternicitul unui 
astfel de milionar. E adevărat că vrea să-l înzestreze pe 
tânăr cu moşiile din ţinutul Poznan? 

— Aşa pretinde doamna Bronicz. 


— Asta ar fi o dovadă că nu-i adevărat, dar totul e posibil 
pe lumea asta. Oricum, şi tânărul Zawilowski va primi o 
dotă când se va căsători, iar ca poet, sigur că n-are nici cea 
mai mică idee cum să procedeze în asemenea situaţii. Aş 
putea să-i dau şi lui unele sfaturi. 

— În numele lui, mă văd nevoit să te refuz, deoarece noi, 
adică eu şi Bigiel, i-am promis că ne vom ocupa în viitor de 
interesele lui. 

Maszko se încruntă şi răspunse: 

— Puțin îmi pasă mie de interesele lui, eu nu vreau decât 
ca lumea să afle că sunt împuternicitul lui Zawitowski, 
fiindcă înţelegi şi tu că până să se afle care Zawilowski, 
creditul meu poate creşte simţitor. 

— Tu ştii că eu nu mă amestec niciodată în treburile altuia, 
dar îţi spun sincer că pentru mine ar fi îngrozitor să exist 
numai prin credit. 

— Întreabă-i pe cei mai mari milionari din lume dacă nu şi- 
au agonisit averea tocmai în acest fel. 

— Iar tu întreabă-i pe toţi cei care au dat faliment dacă nu 
s-au prăbuşit din aceeaşi pricină. 

— În ceea ce mă priveşte, viitorul o va arăta. 

— Întocmai, conchise Potaniecki, ridicându-se. 

Maszko îi mulţumi încă o dată pentru împrumut şi 
amândoi se duseră să ia ceaiul împreună cu doamna, care 
întrebă: 

— Ei, aţi rezolvat problema? 

Polaniecki, care se înfiora din nou la vederea ei, şi care îşi 
aminti deodată că puţin mai înainte ea îi spusese: „Soţul 
meu se întoarce!” împărtăşindu-i astfel vinovăția, răspunse 
fără să mai ţină seama de Maszko: 

— Eu şi soţul dumitale am rezolvat-o pe-a noastră, a mai 
rămas cea dintre mine şi dumneata. 

Ori cât sânge rece avea, doamna Maszko rămase totuşi 
descumpănită, înspăimântată parcă de cutezanţa lui, iar 
Maszko întrebă: 

— Cum adică? 


— Uite-aşa, îl lămuri Potaniecki. Doamna m-a crezut în 
stare să-i cer să garanteze poliţa cu averea dânsei, şi asta 
nu i-o pot ierta. 

Doamna Maszko se uită la el cu ochii ei cenuşii, 
inexpresivi, cu o anume admiraţie parcă. Îi impunea prin 
îndrăzneala şi luciditatea ou care ştia să dea vorbelor sale o 
aparenţă cuviincioasă. Pe de altă parte, acum i se părea un 
bărbat fermecător, incomparabil mai agreabil decât soţul ei. 

— Te rog să mă ierţi, se scuză. 

— A, nu vei scăpa chiar atât de lesne doamnă. Nici nu-ţi 
închipui ce îndârijit sunt. 

Atunci ea îi răspunse cu cochetărie, ca o persoană 
conştientă de farmecul şi puterea ei: 

— Nu cred. 

Iar, el se aşeză lângă ea şi, luând cana cu o mână cam 
nesigură, începu să mestece ceaiul cu linguriţa. O nelinişte 
din ce în ce mai mare punea stăpânire pe el. Pe vremea 
când era încă domnişoară, o numise o dată peşte, iar acum 
simţea căldura care iradia prin îmbrăcămintea uşoară şi 
încerca asemenea impresii, de parcă cineva îl acoperea cu 
gheaţă. Îşi aduse iarăşi aminte de cuvintele ei „Soţul meu se 
întoarce! „ şi valuri de sânge îi inundară inima. Întrucât i se 
părea că numai o femeie în stare de orice poate vorbi astfel. 
În suflet, auzea un glas spunându-i: „Nu mai e decât 
problema unui moment potrivit!” şi, la acest gând, dorinţa 
neînfrânată i se transformă într-o bucurie fără margini. Îşi 
pierdu cu totul stăpânirea de sine. Un răstimp, căută să-i 
atingă piciorul sub măsuţă, dar brusc i se păru un procedeu 
prea simplu şi grosolan. În cele din urmă, îşi spuse că de 
vreme ce nu mai este vorba decât de timp şi de ocazie, 
trebuie să ştie să aştepte. Prevedea că timpul va veni, clipa 
potrivită se va găsi şi, cutremurat de fiori, încerca preludiul 
viitoarelor plăceri învâlvorate. 

Deocamdată, însă, îi era greu, deoarece trebuia să 
întreţină o conversaţie cu totul în dezacord cu starea în 
care se afla şi să-i răspundă. Lui Maszko care-l asalta cu 


întrebări despre viitoarele intenţii de viaţă ale lui 
Zawilowski şi despre alte lucruri de acest fel. În sfârşit, 
începu să-şi ia rămas bun, dar înainte de a pleca, 
întorcându-se spre Maszko, îi spuse: 

— Pe drum, s-au repezit nişte câini la mine, şi mi-am uitat 
bastonul acasă; împrumută-mi-l pe al tău. 

Nu-l atacase, nici un câine, dar voia să rămână măcar un 
minut singur cu doamna Maszko, de aceea, după ce ieşi 
Maszko, se apropie repede de ea şi-i spuse cu glasul 
înăbuşit, străin parcă: 

— Doamnă, vezi ce se întâmplă cu mine? 

Ea îi vedea într-adevăr înfierbântarea, ochii strălucitori de 
dorinţă şi nările fremătând, şi fu cuprinsă de teamă, dar el 
îşi amintea doar cuvintele ei: „Soţul meu se întoarce” şi se 
lăsa târât de patimă; întâmple-se ce s-o întâmplă! Acelaşi 
om care cu o clipă înainte îşi spunea că trebuie să ştie să 
aştepte, acum jucând totul pe o carte, îi şopti: 

— 'Te iubesc, doamnă! 

Stătea în faţa lui cu ochii plecaţi, asurzită şi împietrită de 
aceste cuvinte, care însemnau începutul trădării, aşadar, o 
nouă epocă în viaţa ei. Îşi întoarse capul, vrând parcă să-i 
evite privirea. Se aşternu tăcerea; se auzea doar respiraţia 
puţin gâfâită a lui Potaniecki. În camera învecinată răsună 
iarăşi scârţâitul ghetrelor lui Maszko. 

— Pe mâine! Şopti Potaniecki. 

În această şoaptă, era ceva aproape poruncitor. Doamna 
Maszko stătea mereu nemişcată, cu pleoapele lăsate, 
încremenită. 

— Uite bastonul, spuse Maszko. Eu plec la Varşovia mâine 
dimineaţă şi mă întorc abia seara. Dacă va fi vreme 
frumoasă, poate-i faceţi o vizită pustnicei mele. 

— Noapte bună! Rosti Potaniecki. 

În curând se găsea pe drumul pustiu, luminat de lună. 
Avea impresia că ieşise dintr-un cuptor. Liniştea nopţii şi a 
pădurii se potrivea atât de puţin cu vâlvătaia dinlăuntrul lui, 
încât o realiză ca pe ceva neobişnuit. Prima impresie pe 


care izbuti să şi-o definească în gând era aceea că 
zbuciumul lui lăuntric luase sfârşit, îndoielile pieriseră, 
toate punţile fuseseră distruse şi ce trebuia să se întâmple, 
se întâmplase. Un glas începu să-i strige în suflet că era în 
primul rând un nemernic, dar tocmai gândul acesta 
conţinea o uşurare disperată, deoarece îşi spuse că, de 
vreme ce lucrurile stau aşa, trebuie să se împace cu ideea 
că este un nemernic, iar în acest caz „ducă-se dracului 
totul!” Un nemernic n-are cel puţin nevoie să mai lupte cu 
el însuşi şi poate să-şi lase frâu liber simţurilor. E adevărat, 
s-a întâmplat, şi punţile sunt distruse! Înşelând-o pe 
Marynia, îi va călca în picioare inima, cinstea şi principiile 
pe care îşi întemeiase viaţa, dobândind-o, în schimb, pe 
doamna Maszko! Acum, una din două: sau ea se va plânge 
soţului ei, şi mâine va urma duelul, care dacă va avea loc, 
fie ce-o fi! 

— Sau va tăcea şi, în acest caz, va deveni complicea lui. 
Mâine Maszko va pleca, iar el va poseda tot ce-şi doreşte, 
după aceea poate să se prăbuşească toată lumea. Cât 
despre ea, dacă nu se va plânge de el, mai bine să nu-i pună 
răbdarea la încercare. Era convins că nu va proceda astfel 
sau o va face doar pentru a salva aparențele. Şi începu să 
se înfierbânte din nou. Inerţia ei, care-i stârnea cândva 
atâta dispreţ, devenise acum o ispită în plus. Îşi imagina 
ziua de mâine şi pasivitatea acestei femei. Cu toată 
învălmăşeala gândurilor, înţelegea foarte bine că ea va 
căuta să se dezvinovăţească mai târziu tocmai cu ajutorul 
acestei pasivităţi, spunându-şi că n-are nici o vină, că a fost 
silită, şi minţindu-şi astfel propria conştiinţă, pe Dumnezeu 
şi la nevoie soţul. Gândind astfel o dispreţuia tot atât cât o 
dorea, intuind în acelaşi timp că nici el nu valorează mai 
mult, şi în virtutea unei selecţii nu numai naturale, ci şi 
morale, ar trebui să-şi aparţină unul altuia. 

Înţelegea, de asemenea, că pentru el este prea târziu să 
mai dea înapoi şi că odată cu aceleaşi buze care-i juraseră 
dragoste şi credinţă Maryniei, îi spuseseră altei femei: „te 


iubesc”, răul cel mai mare fusese făptuit. Restul nu mai era 
decât o consecinţă firească, la care nu trebuia să renunţe 
fie şi numai pentru că era în acelaşi timp şi plăcere. Îşi 
închipuia că aşa trebuia să raţioneze toţi cei care, aruncând 
virtutea pe fereastră, preferă josnicia, dar raţionamentul în 
sine i se părea pe cât de îndreptăţit, pe atât de imoral. Şi pe 
măsură ce începea să gândească mai lucid, era uluit de 
propria stricăciune. Văzuse mult rău şi murdărie ascunse 
sub aparențele luciului şi ale cuviinţei, ştia că stricăciunea 
îşi dobândea întrucâtva dreptul la cetăţenie cu ajutorul 
cărţilor proaste, dar îşi aducea aminte că fusese revoltat din 
această cauză şi militase pentru simplitate şi obiceiuri 
austere în societate, convins fiind că numai pe aceste 
fundamente se pot dezvolta forţa şi rezistenţa socială. 
Nimic nu-i trezea atâta teamă pentru viitor ca răul acesta 
distins al Occidentului, semănat pe sălbatica glie slavă, care 
făcea să crească bolnăvicios pe întinderile ei diletantismul, 
destrăbălarea, istovirea şi sperjurul. Îşi aminti că acuzase 
nu o dată pentru această semănătură înaltele sfere 
financiare şi neamurile aristocratice, învinuindu-le fără 
milă. Abia acum îşi dădea seamă că cine trăieşte în aerul 
suprasaturat de bioxid de carbon, trebuie să se asfixieze. 
Cu ce era el mai bun decât ceilalţi? Mai degrabă, cu cât era 
mai rău decât aceia care, bălăcindu-se în destrăbălare, nu 
făceau cel puţin pe ipocriţii, nu se înşelau pe ei înşişi, nu 
prescriau legi pentru alţii şi nu preconizau idealul omului 
sănătos sufleteşte, al soţului virtuos şi al tatălui cinstit drept 
model obligator? Aproape că nu-i venea să creadă că era 
acelaşi om care odinioară putuse nutri o prietenie ideală 
pentru doamna Emilia, care-i făgăduise cu toată 
sinceritatea Maryniei fidelitatea matrimonială şi care, în 
fine, socotea că avea o minte limpede şi un caracter mai 
drept şi mai puternic decât ceilalţi. 

Mai puternic, el? Forţa lui nu era decât o iluzie născută din 
absenţa tentaţiei. O iubise cu o dragoste frăţească pe 
doamna Emilia şi rezistase cochetăriei doamnei Osnowska 


numai pentru că nu stârniseră în el patima animalică trezită 
de această păpuşă cu ochii roşii, pe care sufletul lui o 
respingea, dar spre care îl împingeau atât de mult 
simţurile. Îşi mai spuse, acum, că dragostea lui pentru 
Marynia nu fusese niciodată cinstită, fiindcă în fond nu 
fusese altceva decât numai o atracţie animalică. Obişnuinţa 
o aplatizase, aşa că, ţinută în frâu şi de starea Maryniei, se 
îndrepta acum încotro vedea cu ochii fără nici un scrupul şi 
la numai o jumătate de an după cununie. 

Şi Polaniecki care, plecând de la familia Maszko, avea 
impresia că este un nemernic, se convinse dintr-o dată că 
este un nemernic mai mare decât crezuse la început, 
fiindcă îşi aduse aminte că în curând avea să fie şi tată. 

Acasă, fereastra de la camera Maryniei era încă luminată. 
Potaniecki ar fi dat mult s-o găsească adormită. Îi trecu prin 
minte să meargă mai departe şi să nu se întoarcă până când 
nu va vedea lumina stinsă la fereastră. Dar îi văzu deodată 
silueta la geam. Se uită probabil după el şi, cum în faţa 
casei era lumină, îl zărise. Prin urmare, intră înăuntru. 

Îl primi într-un capot alb, de noapte, şi cu părul desfăcut. 
Cocheta puţin, se vede, fiindcă ştia că are păr frumos, şi lui 
îi plăcea să se joace cu el. 

— De ce nu te-ai culcat? O întrebă, intrând. 

lar ea se apropie de el somnoroasă, dar zâmbitoare şi 
spuse: 

— Te-am aşteptat cu rugăciunea. 

De pe timpul când fuseseră la Roma, rosteau rugăciunea 
împreună. Lui Potaniecki, însă, până şi gândul la rugăciune i 
se părea insuportabil. 

În acest timp, Marynia începu să-l întrebe: 

— Ei, Stach, eşti mulţumit că l-ai salvat? Nu-i aşa că eşti 
mulţumit? 

— Da! Răspunse Potaniecki. 

— Ea ştie care-i situaţia lui? 

— Ştie şi nu ştie. E târziu, însă, hai să ne culcăm. 


— Noapte bună! Ştii la ce m-am gândit după ce m-ai lăsat 
singură? Că eşti atât de bun şi de cumsecade! 

Şi apropiindu-se de el, îi încolăci gâtul cu braţele, iar el o 
sărută, simțind în acelaşi timp şi îndreptăţirea curată a 
acestui sărut şi nemernicia lui. Şi întreg cortegiul de josnicii 
pe care urma să le înfăptuiască. 

Una o săvârşi de îndată, îngenunchind pentru rugăciunea 
pe care Marynia începu s-o spună cu voce tare. N-avea cum 
s-o evite, dar săvârşind-o, juca o comedie searbădă, 
deoarece nu putea să se roage. 

După ce sfârşiră rugăciunea şi Marynia îi ură încă o dată 
„noapte bună”, Potaniecki se culcă, dar nu putu să adoarmă. 
Ducându-se la Maszko, avea impresia că se gândise la toate, 
inclusiv la urmările morale ale faptei sale. Dar se arătă că 
nu era aşa. Acum îşi spuse că poţi să nu crezi în Dumnezeu, 
dar nu-ţi este îngăduit să-ţi baţi joc de el. Ar fi fost prea de 
tot, spre exemplu, să-şi calce jurământul matrimonial, să se 
întoarcă mâine sau poimâine acasă după făptuirea trădării 
şi să îngenuncheze pentru rugăciune. Trebuia să aleagă. 
Sau simţământul religios şi credinţa neprefăcută, sau 
doamna Maszko, deoarece una o excludea pe cealaltă. 
Observă deodată că trebuie să renunţe la tot ce elaborase 
în ani întregi de meditații, liniştea aceea neţărmurită ce 
decurgea din rezolvarea celei mai importante probleme de 
viaţă, într-un cuvânt, la ceea ce constituia esenţa existenţei 
sufleteşti. Pe de altă parte, înţelegea, de asemenea, că de 
mâine va trebui să înceapă să-şi contrazică propriile 
principii sociale, recunoaşterea familiei ca fundament al 
existenţei sociale. Nu este permis să formulezi asemenea 
principii, iar în viaţa particulară să seduci soțiile altora. Şi 
de astă dată va trebui să aleagă. Cât despre Marynia, 
minciuna în legătura cu ea fusese săvârşită deja. Aşadar, 
dintr-o singură lovitură, rupsese firele care-l legau de 
Dumnezeu, de societate şi de femeie, într-un cuvânt, 
tavanul acelui edificiu sufletesc, înălţat cu trudă, în care 
locuise până acum se prăbuşea peste el. Acest angrenaj al 


răului îl umplu de uimire. Nu se aştepta ca, după tăierea 
unui firicel, întreaga cusătură să se desfacă deodată şi, 
mirat întrucâtva, începu să se întrebe cum poate exista în 
lume un astfel de oportunism care împacă în viaţă călcarea 
jurământului cu cinstea şi onoarea? Pentru că totuşi aşa 
era. Cunoştea destui oameni căsătoriţi, aşa-zişi cumsecade, 
care îşi iubeau soțiile şi se prefăceau cucernici, dar, în 
acelaşi timp, se dădeau în vânt după fiecare femeie care le 
ieşea în cale. Aceiaşi oameni, care considerau drept o crimă 
orice abatere de la drumul datoriei, îşi permiteau să încalce 
jurământul cununiei fără nici un scrupul. Îşi aduse aminte 
că unul dintre cunoscuţii lui, strâns cu uşa din această 
cauză, ieşise din încurcătură cu ajutorul unei glume de 
proastă calitate, spunând că el nu este un băț de chibrit 
suedez. În cele din urmă, infidelitatea nu mai şoca pe 
nimeni, iar printre bărbaţi trecea drept ceva îngăduit, 
devenise aproape un obicei. Potaniecki se simţi uşurat, 
întrucâtva, dar pentru scurtă vreme, fiindcă era un om 
logic, dacă nu în fapte, cel puţin în raţionament. Da! Lumea 
nu se compune numai din netrebnici şi ipocriţi, ci într-o 
măsură considerabilă se alcătuieşte din oameni superficiali 
şi inconştienţi, iar oportunismul care împacă adulterul cu 
noţiunea de onoare şi cinste nu este nimic altceva decât 
inconştienţă. Pentru că obiceiul în sine nu poate dezvinovăţi 
un om care-i recunoaşte imoralitatea şi prostia. „Pentru un 
nătăfleţ, se gândi Potlaniecki, adulterul poate constitui un 
motiv de bucurie, dar pentru un om care ştie să raţioneze 
temeinic, este o josnicie tot atât de contrară eticii ca şi 
hoţia, falsul în acte publice, călcarea jurământului, a 
cuvântului dat sau ca înşelăciunea în comerţ ori trişatul la 
cărţi. Religia poate ierta păcatul adulterului, ca pe o cădere 
de moment, dar adulterul care se iartă singur dinainte 
exclude religia, exclude atitudinea civică, cinstea şi 
onoarea”. Potaniecki, care, în colocviile cu sine însuşi, era 
întotdeauna sincer şi în genere intolerant, nu dădu înapoi 
nici dinaintea acestei ultime concluzii. 


Îl cuprinse teama, în schimb, de parcă văzuse o prăpastie. 
Dacă nu se va retrage, îşi va rupe gâtul. În acelaşi timp, 
însă, începu să lupte cu propria slăbiciune. Se cunoştea 
îndeajuns şi cu părere de rău, totodată cu dispreţ pentru 
această slăbiciune, era convins dinainte că, atunci când o va 
vedea pe doamna Maszko, animalul din el va învinge 
scrupulul raţional. Să dea înapoi? Îşi repetase de atâtea ori 
cu hotărâre acest lucru, iar după aceea, de fiecare dată, 
patima îi dirijase voinţa spre pierzanie, aşa cum calul 
sălbatic îşi duce călăreţul aiurea. Îi venea să se blesteme 
singur când se gândea la abaterile de acest fel. Dacă măcar 
ar fi fost nefericit în căsnicie, dacă patima lui ar fi crescut 
dintr-o mare iubire, ar fi putut să şi-o motiveze cumva, dar 
el n-o iubea pe doamna Maszko, o dorea numai. Nu fusese 
în stare niciodată să înţeleagă această dedublare a naturii 
omeneşti; ştia doar că o dorea şi că o va dori de fiecare dată 
când o va vedea sau când se va gândi la ea. 

Aşadar, nu-i mai rămânea decât o singură cale: să n-o mai 
vadă, şi aceasta era imposibil, nu numai din cauza relaţiilor 
sociale de tot felul, ci fie şi doar pentru că, în acest caz, 
Marynia ar începe să bănuiască ceva. Potaniecki nu 
presupunea că aceasta se şi întâmplase, şi că soţia lui îşi 
ascunde suferinţa în faţa lui; înţelegea totuşi că dacă 
trădarea lui ar ieşi la iveală în vreun fel, ar constitui o 
lovitură care ar depăşi puterile acestei făpturi blânde şi 
credincioase. Şi remuşcările crescură şi mai mult. Îl năpădi 
o jale adâncă; îi era milă de ea şi se dispreţuia îndoit. Cu tot 
întunericul, sângele i se urcă în obraji când îşi aminti că-i 
spusese doamnei Maszko „te iubesc”, că mărturisirea fatală 
fusese rostită, că înşelase şi trădase această făptură 
dreaptă şi cinstită, fiind în stare să-şi bată joc de încrederea 
ei şi să-i zdrobească inima. 

O clipă i se păru totul cu neputinţă, dar conştiinţa îi 
răspunse: „Eşti în stare!” Cu toate acestea, în părerea de 
rău şi în mila lui, află şi oarecare mângâiere, deoarece îşi 
dădu seama că dragostea lui pentru ea înseamnă ceva mai 


mult decât o atracţie fizică, în ea existând legături ce 
decurg din convieţuirea lor, din apartenenţa reciprocă, din 
ritualul cununiei, din unirea la bine şi la rău, din respectul 
profund şi afecțiunea care aveau să fie consolidate în viitor 
de venirea pe lume a copilului. N-o iubise niciodată mai 
mult decât în această clipă de zbucium lăuntric, niciodată 
nu-i trezise atâta duioşie. Începea să se lumineze de ziuă. 
Prin crăpăturile obloanelor de la ferestre pătrundeau zorii 
şi umpleau încăperea cu o lumină palidă, în care se zărea 
neclar capul ei întunecat, adâncit în pernă; lui Potaniecki i 
se umplu inima de bucurie la gândul că acesta este bunul 
lui cel mai de preţ, că acolo doarme feţişoara ei dragă, 
prietena cea mai bună, soţia şi viitoarea mamă a copilului 
său. Şi nici un argument, nici un raţionament asupra 
josniciei religioase şi sociale a adulterului nu-i stârniră mai 
multă scârbă ca vederea acestui chip dulce, adormit. 
Lumina pătrundea tot mai mult prin crăpături, şi capul ei se 
desluşea din ce în ce mai clar din umbră. 1 se vedeau deja 
arcurile genelor negre pe obraji, şi Potaniecki, pironindu-şi 
ochii asupra ei, începu să-şi spună: „Cinstea ta mă va 
ajuta!” Brusc, sentimentele înălţătoare învinseră, animalul 
cedă sufletului, şi îşi recăpătă curajul, deoarece se gândi că, 
dacă ar fi un astfel de nemernic, cum îşi închipuia, ar fi 
ascultat mai uşor glasul patimii şi nu s-ar mai fi chinuit 
atâta. 

A doua zi, se trezi târziu, obosit şi cam bolnav. Se simţea 
abătut şi epuizat, cum nu mai fusese niciodată. La lumina 
zilei, şi încă a unei zile ploioase şi mohorâte, problema i se 
înfăţişa altfel, mai lucid, mai banal, şi viitorul nu-i mai 
apărea atât de ameninţător, nici vina atât de mare. Vedea 
totul în proporţii scăzute. Se întrebă deci în primul rând 
dacă doamna Maszko îi mărturisise totul soţului ei sau nu. 
Erau momente când credea că da, şi la acest gând încerca 
senzaţia pe care o avea un om care intrase inutil într-o 
dandana foarte neplăcută. Cu încetul, acest sentiment se 
transformă într-o nelinişte tot mai mare şi mai acută. 


„Situaţia e stupidă, îşi spuse. Lui Maszko i se poate reproşa 
orice, dar nu este un nătâng şi nici un laş, aşa că nu va 
trece cu vederea asemenea insultă. Aşadar, discuţii, 
scandal, poate duelul? Lua-le-ar dracu pe toate! Ce 
întâmplare fatală, dacă va ajunge la urechile Maryniei!” Şi 
începu să se înfurie asupra lumii întregi. Până acum fusese 
pe deplin liniştit, nu se temea de nimeni, nu ţinea cont de 
nimeni, iar azi întorcea pe toate părţile întrebarea: „l-a 
spus? Nu i-a spus?” şi de dimineaţă nu mai era în stare să 
se gândească la altceva. Ajunse până acolo încât, într-un 
târziu, îşi spuse: „Ce dracu, mă tem de Maszko? Eu?” Dar 
nu de Maszko se temea, ci de Marynia, ceea ce pentru el 
era pe cât de nou, pe atât de uluitor, deoarece numai cu 
câteva zile înainte ar fi presupus orice, nu însă că-i va fi 
frică de ea. Şi pe măsură ce se apropia amiaza, problema 
care de dimineaţă îi apăruse la dimensiuni micşorate, 
începu iarăşi să ia proporţii în mintea Lui. Uneori, îşi făcea 
curaj, nutrind speranţa că doamna Maszko va tăcea, alteori 
nu mai nădăjduia. Nimic, şi atunci simţea că nu va mai 
putea privi în ochi nu numai pe Marynia, ci pe nimeni 
altcineva; se temea, de asemenea, de Bigiel şi de doamna 
Bigiel, se temea de doamna Emilia şi de Zawitowski, într-un 
cuvânt, de toţi cunoscuţii. „Uite ce înseamnă să te abaţi de 
la drumul drept! Îşi spuse. Cât poate să coste o prostie!” 
Neliniştea îi crescu într-atât, încât, în cele din urmă, sub 
pretext că-i înapoiază bastonul, trimise un slujitor la 
doamna Maszko s-o salute şi s-o întrebe de sănătate. 

Slujitorul se întoarse peste o jumătate de oră. Potaniecki îl 
văzu pe fereastră şi, coborând în grabă în întâmpinarea lui, 
află că aducea o scrisoare pentru Marynia de la doamna 
Maszko. Luând scrisoarea, i-o duse Maryniei şi inima începu 
să-i bată cu putere, urmărind-o în timp ce o citea. 

Marynia, însă, după ce sfârşi lectura, îşi înălţă la el ochii 
liniştiţi şi spuse: 

— Doamna Maszko ne invită astăzi la gustarea de după- 
amiază... pe soţii Bigiel, de asemenea 


— Aha! Răspunse Polaniecki, răsuflând adânc. 

Iar în gând adăugă: „Nu'i-a spus.” 

— Mergem, nu-i aşa? Întrebă Marynia. 

— Cum vrei... Adică, du-te tu... Cu soţii Bigiel. După masă, 
eu trebuie să plec la Varşovia. Trebuie să mă întâlnesc cu 
Swirski. Poate că am să-l aduc aici. 

— Atunci e mai bine să ne scuzăm cumva? 

— Nu, nu! Du-te cu soţii Bigiel. Poate că în drum am să 
trec pe la ea să-i explic. Ba nu, ai să-i explici tu. 

Şi ieşi, deoarece simţea nevoia să rămână singur cu 
gândurile lui. 

„Nu i-a spus!” 

Potaniecki fu cuprins de un sentiment de uşurare şi 
bucurie. Nu i-a spus soţului, nu s-a simţit jignită, i-a invitat 
la ea, asta înseamnă că acceptă totul, fiind gata să meargă 
mai departe, până acolo tunde va voi el s-o conducă. În 
definitiv, ce înseamnă această invitaţie, dacă nu dorinţa de 
a-l linişti... Dacă nu un răspuns la vorbele lui de bun rămas: 
„Pe mâine!” Aşadar, acum totul depinde numai de el. Se 
înfioră iarăşi din creştet până în tălpi. Nu mai există nici o 
piedică, afară de cele din el însuşi. Peştele a înhăţat 
momeala. Tentaţiile puseră din nou stăpânire pe el cu 
puteri sporite, fiindcă acum nu mai erau timorate de 
nesiguranţă. Da, peştele înghiţise momeala. Ea nu se 
împotrivea, Se lăsa în seama unui sentiment de triumf şi de 
mulţumire a amorului propriu; gândindu-se în acelaşi timp 
la doamna Maszko, începu aproape să-i ceară iertare 
pentru că se putuse îndoi uneori de ea şi o socotise fie şi 
măcar timp de cinci minute o femeie cumsecade... Acum cel 
puţin ştia ce să creadă despre ea şi îi era recunoscător 
pentru acest serviciu. Apoi începu să râdă de temerile 
dinainte. În acest fel, îi punea la picioare pentru prima dată 
cum i se cuvenea disprețul său. Încetase să mai fie pentru el 
ceva inaccesibil, ceva pentru care să lupte teama şi 
speranţa. Fără să vrea, şi-o închipuia acum ca pe ceva al lui, 
ca pe un lucru ce-i aparţinea, încă atrăgător, dar cu atât 


mai puţin preţios prin aceasta. De asemenea, îi făcea 
plăcere când se gândea că dacă se va împotrivi ispitei, va fi 
numai meritul lui. Acum, când uşile erau deschise la perete, 
observă cu uimire cum creşte în el dorinţa de împotrivire. Îi 
mai trecu încă o dată prin minte tot ce-şi spusese despre 
adulter în timpul nopţii nedormite, încă o dată inima îi 
aduse aminte de Marynia, de puritatea şi cinstea ei, de 
maternitatea apropiată şi de liniştea aceea fără margini, 
singura fericire adevărată pe care o putuse afla numai 
alături de ea, şi, după toate aceste meditații, se hotări să 
plece la Varşovia şi să nu se mai ducă la doamna Maszko. 

După-masă, porunci să se înhame calul. Urcându-se în 
brişcă lui Bigiel, se aplecă şi o îmbrăţişă pe Marynia şi, 
urându-i la despărţire „Distracţie plăcută!” plecă. Sfioşenia 
de dimineaţă îi trecuse. Îşi recăpătase buna dispoziţie, 
deoarece se simţea foarte mulţumit de sine. Acum avea 
iarăşi încredere în forţele proprii şi în caracterul lui. Pe de 
altă parte, gândul că doamna Maszko va fi uimită când va 
afla că a plecat şi nu intenţionează să vină la ea îi producea 
o plăcere aţâţătoare. Simţea parcă nevoia să se răzbune pe 
ea pentru atracţia fizică pe care o exercita asupra lui. De 
când cu scrisoarea pe care i-o trimisese Maryniei, disprețul 
lui pentru ea crescuse atât de mult, încât la un moment dat 
începu să presupună că ar fi în stare să iasă victorios chiar 
dacă s-ar duce azi în vizită cu Marynia. 

„Dar dacă m-aş duce într-adevăr şi aş da alt înţeles 
vorbelor de ieri?” se întrebă. 

Dar se dojeni numaidecât. 

„Măcar faţă de tine însuşi nu trebuie să fii escroc 

Cu toate acestea, era sigur că ea nu s-ar mira de venirea 
lui. După cele ce-i spusese ieri, putea să presupună că va 
găsi el un pretext să treacă pe la ea înainte de sosirea 
Maryniei şi a soţilor Bigiel sau să mai rămână după 
plecarea lor. 

În schimb, dacă-l va vedea trecând spre oraş, va crede că 
se teme de ea, sau îl va socoti un caraghios şi un necioplit. 


LLA 


„Nu încape îndoială, monologă mai departe, că un om care 
nu se consideră un măscărici ori un nătâng incapabil să se 
împotrivească unei păpuşi s-ar duce şi s-ar strădui să 
repare în vreun fel prostia de ieri”. 

În acelaşi timp, însă, îi era frică. 

Acelaşi glas care-i striga aseară în suflet că este un 
nemernic începu să repete injuria cu energie îndoită. 

„N-o să mă duc, se gândi Potaniecki. A înţelege şi a şti să te 
înfrânezi sunt două lucruri deosebite”. 

În depărtare se zărea vila doamnei Krastawska. 

Deodată, îi trecu prin minte că doamna Maszko stârnită, 
umilită şi cu amorul propriu rănit, din simplă răzbunare 
poate să-i spună Maryniei ceva care să-i deschidă ochii. Ar 
putea s-o facă, fireşte, cu un singur cuvânt, cu un singur 
zâmbet, lăsând-o să înţeleagă oricât de pe departe că 
speranţele lui îndrăzneţe s-au spulberat, izbindu-se de 
cinstea unei femei, şi explicându-i astfel absenţa. Arareori 
femeile îşi refuză asemenea răzbunări mărunte şi de foarte 
puţine ori se arată milostive una faţă de alta. 

„Dac-aş avea curajul să mă duc...” 

În acel moment, brişcă tocmai trecea prin fata vilei. 

— Opreşte, îi porunci Polaniecki flăcăului care ţinea, 
hăţurile. 

La intrare, o văzu pe doamna Maszko, care se retrase 
îndată în tindă. 

Potaniecki străbătu curtea; la uşă îl întâmpină un slujitor. 

— Doamna e sus, îi spuse. 

Potaniecki simţi că-i tremură picioarele când urcă la etaj; 
prin minte i se învălătuceau tot felul de gânduri: „Cine 
socoteşte viaţa uşoară acela poate să-şi îngăduie orice, dar 
eu n-o socotesc uşoară. Dacă după tot ce-am gândit şi ce 
mi-am spus, n-aş fi în stare să mă stăpânesc, aş fi cel din 
urmă dintre oameni”. 

Ajungând la uşa încăperii pe care i-o arătase slujitorul, 
întrebă: 

— Se poate? 


— Poftim, se auzi glăsciorul strecurat prin uşa 
întredeschisă. 

Şi după o clipă, se afla în budoarul doamnei Maszko. 

— Am trecut pe aici, spuse întinzându-i mâna, ca să mă 
scuz că nu voi putea veni la gustarea de după-amiază. 
Trebuie să plec la Varşovia. 

Doamna Maszko sta înaintea lui cu capul puţin aplecat şi 
pleoapele coborâte, tulburată, plină de o teamă vizibilă, 
având în atitudinea şi în expresia feţei ceva din resemnarea 
victimei care vede că a sosit clipa hotărâtoare şi 
nenorocirea trebuie să se întâmple. 

Starea ei de spirit i se transmise şi lui Potaniecki într-o 
clipită, astfel că se apropie îndată de ea şi începu s-o 
întrebe cu glas înăbuşit: 

— Te temi... De ce te temi, doamnă? 

IX. 

A doua zi, doamna Potaniecki primi o scrisoare de la soţul 
ei cum că în ziua aceea nu se mai întoarce, întrucât se duce 
să vadă o casă în cealaltă parte a oraşului. Veni în ziua 
următoare şi-l aduse şi pe Swirski, care le promisese de 
mult lui Bigiel şi lui Potaniecki că le va face o vizită la 
locuinţa de vară. 

— Imaginează-ţi, îi spuse Potaniecki soţiei după ce-i dădu 
bineţe, că ferma Buczynek, pe care am văzut-o, se 
învecinează cu moşia Jasmien a bătrânului. Zawilowski; 
când am aflat, i-am făcut o vizită bătrânelului, care nu se 
simte prea bine, şi, spre surpriza mea, l-am găsit acolo pe 
domnul Swirski. Mi-a ajutat să văd ferma, casa i-a plăcut 
grozav. Are şi o grădină foarte frumoasă, un eleşteu mare şi 
puţină pădure. Odinioară a fost o mare proprietate, dar 
pământul a fost vândut, aşa că acum a mai rămas foarte 
puţin pe lângă conac. 

— Este o reşedinţă frumoasă, foarte frumoasă, completă 
Swirski. Multă umbră, mult aer şi multă linişte. 

— O cumperi? Întrebă Marynia. 


— E foarte posibil. La început, aş vrea s-o închiriez. Am sta 
acolo tot restul verii şi ne-am convinge dacă ne simţim bine. 
Proprietarul este atât de sigur că ne va plăcea, încât este de 
acord să ne-o închirieze. I-aş fi dat numaidecât un acont, 
dar am vrut să ştiu ce gândeşti şi tu. 

Marynia regreta puţin compania familiei Bigiel, dar, 
observând că soţul o priveşte atent în ochi şi preferă să stea 
la el acasă, declară că acceptă cu plăcere. 

Soții Bigiel începură să protesteze, respingând categoric 
această posibilitate, dar după ce Potaniecki le argumentă că 
este vorba de un fel de probă a casei în care s-ar putea ca el 
şi Marynia să locuiască în fiecare vară până la sfârşitul 
vieţii, fură nevoiţi să recunoască şi ei că motivul era 
întemeiat. 

Aşa că Potaniecki urmă: 

— Atunci, mâine am s-o închiriez, şi mobila care mai 
trebuie, am s-o aduc de la Varşovia, astfel că poimâine am 
putea să ne mutăm. 

— Asta e ca şi cum dumneata ai vrea să fugi cât mai 
repede de aici, răspunse doamna Bigiel, de ce atâta grabă? 
În cele din urmă, rămase hotărât ca familia Potlaniecki să 
se mute la Buczynek peste patru zile. În acest timp, se servi 
masa de prânz, în timpul căreia Swirski începu să le explice 
cum îl găsise Potaniecki la Jasmiei, moşia familiei 

Zawilowski. 

— Domnişoara Helena a vrut, spuse, să-i pictez portretul 
tatălui ei şi a dorit ca pentru aceasta să vin eu la Jasmief. 
M-am dus, fiindcă îmi era dor de lucru, iar pe de altă parte, 
bătrânul are un cap interesant. Dar n-a ieşit nimic din toate 
astea. Conacul are ziduri groase de doi coţi, şi din această 
cauză lumina cade prost în încăperi, N-am vrut să pictez în 
asemenea condiţii, iar pe urmă s-a mai adăugat încă o 
piedică, fiindcă modelul a avut o criză de podagră, Medicul 
pe care l-au luat cu eiia ţară, mi-a spus că starea bătrânului 
nu este prea bună şi s-ar putea să sfârşească prost. 


— Îmi pare rău de domnul Zawitowski, spuse Marynia, 
deoarece se vede că e un om cumsecade. Biata domnişoară 
Helena! În caz că bătrânul va muri, va rămâne cu totul 
singură. El îşi dă seama de situaţia lui? 

— Îşi dă şi nu-şi dă, cum e el, totdeauna original. Întreabă-l 
şi pe soţul dumitale cum l-a primit. 

Polaniecki zâmbi şi zise: 

— În timp ce vizitam proprietatea de la Buczynek; am aflat 
că Jasmief e dincolo de mejdină şi m-am decis să mă duc 
acolo. Domnişoara Helena m-a condus la tatăl ei, care 
tocmai îşi termina rugăciunile, şi nu mi-a răspuns la salut 
până când n-a rostit şi ultimul Tatăl nostru. După aceea, a 
început să-şi ceară iertare şi-mi zice: „Mă rog, acolo există 
matadorii cerului, dar cu Ea omul e mai îndrăzneţ şi-i 
vorbeşte ca pe vremuri; dacă Ea se milostiveşte, e foarte 
bine, fiindcă Ei nu i se refuză nimic”. 

— Ce tip interesant! Exclamă Swirski. 

Soţii Bigiel începură să râdă, dar doamna Maszko fu totuşi 
de părere că în încrederea lui este ceva impresionant, lucru 
cu care Swirski fu de acord, iar Polaniecki continuă: 

— După aceea, mi-a amintit că a venit vremea să se 
gândească la testament, iar eu nu l-am contrazis, cum se 
face de obicei, fiindcă mă interesa Zawitek al nostru. Î-am 
spus, în schimb, că aceasta este o problemă pur juridică, 
pentru care niciodată nu e prea târziu, şi până şi cei foarte 
tineri trebuie să se gândească la ea. 

— Asta-i şi părerea mea, interveni Bigiel. 

— Am vorbit, de asemenea, şi despre tânărul Zawilowski, 
urmă Potaniecki, bătrânul l-a îndrăgit din toată inima. 

— Păi cum! Se repezi Swirski. Când a aflat că am fost la 
PrzytulOw, a început numaidecât să se intereseze de el. 

— Dumneata ai fost la Przytul6w? Întrebă doamna 
Potaniecka. 

— Da, doamnă, patru zile, răspunse pictorul. Îmi place 
grozav Osnowski. 

— Dar doamna Osnowska? 


— Mi-am spus părerea despre ea încă de la Roma şi, după 
câte îmi amintesc, mi-am cam dat drumul la gură. 

— N-am uitat nici eu. Ai fost foarte nedrept. Ce face tânăra 
pereche? 

— Nimic. E fericită. Dar se află acolo şi domnişoara 
Ratkowska, o fată foarte drăguță. Puţin a lipsit, să nu mă 
îndrăgostesc de ea. 

— Ei poftim! Mi-a spus mie Stas că dumneata te 
îndrăgosteşti de toate femeile. 

— Întotdeauna, doamnă. Adică de toate în acelaşi timp, 
aşadar întotdeauna. 

Auzind acestea, Bigiel se gândi bine şi spuse: 

— lată un mod de a nu te căsători niciodată. 

— Din nenorocire, dragă domnule! Acceptă Swirski. Aşa şi 
este. 

După care se adresă Maryniei: 

— Poate că domnul Stanistaw ţi-a spus şi de înţelegerea 
noastră. Când ai să-mi spui dumneata: „Căsătoreşte-te!” mă 
voi căsători. Aşa m-am înţeles cu soţul dumitale şi de aceea 
aş vrea s-o vezi şi dumneata pe domnişoara Ratkowska. O 
cheamă Stefania, pe numele mic, iar asta înseamnă: 
încununata. Frumos nume, nu-i aşa? E o făptură tăcută, 
timidă, care se teme de doamna Aneta şi de domnişoara 
Castelli, dar se vede că are o inimă bună. Am şi avut dovada 
în acest sens. Când e vorba de vreo domnişoară, observ 
totul şi-mi întipăresc în memorie. La Przytulow a venit odată 
la mine un cerşetor cu chipul unui pustnic din Tebaida. 
Doamna Osnowska şi domnişoara Castelli s-au repezit cu 
aparatele de fotografiat la el şi l-au tot fotografiat din profil, 
din faţă, până n-au mai putut, în vreme ce bătrânul poate că 
voia să mănânce. Se lăsa în seama lor în speranţa că va 
căpăta ceva de pomană, dar era vădit stânjenit. Oamenii 
simpli au astfel de noţiuni. Oricum, niciuna dintre aceste 
doamne nu i-au observat stinghereala, cel puţin nu i-au 
luat-o în seamă. S-au purtat cu el, cum te porţi cu un lucru 
oarecare şi abia domnişoara Ratkowska le-a atras atenţia 


că-l umilesc pe bătrân şi-l chinuiesc. E un lucru mărunt, dar 
dovedeşte că are suflet bun şi simţăminte delicate. Se cam 
învârte în jurul ei frumosul acela de Kopowski, dar ea nu 
este prea încântată de el, cum sunt cele două doamne care 
se distrează cu el, îl pictează, inventează tot felul de 
costume pentru el şi aproape că-l poartă pe braţe, ca pe o 
păpuşă. Nu, chiar ea mi-a spus că fercheşul Kopowski o 
plictiseşte, iar asta îmi place, de asemenea, deoarece el are 
tot atâta minte cât măciulia bastonului. 

— După câte am auzit, se amestecă Bigiel, domnul 
Kopowski are nevoie de bani, iar domnişoara Ratkowska nu 
e prea bogată. Ştiu că tatăl ei, când a murit, a rămas dator 
la bancă o sumă care, cu procente cu tot, se ridicase în 
ultima zi a lunii trecute... 

— Ce ne interesează pe noi? Îl întrerupse doamna Bigiel. 

— La drept vorbind, ai dreptate; nu e treaba noastră. 

— Şi cum arată domnişoara Ratkowska? Întrebă Marynia. 

— Domnişoara Ratkowska? Nu e prea frumoasă, dar are o 
faţă dulce, tenul palid şi ochii negri. Ai s-o vezi şi dumneata, 
doamnă, pentru că mi-au spus că vor să se repeadă până 
aici într-una din zile. Le-am îndemnat şi eu, fiindcă voiam s- 
o vezi şi dumneata. 

— Bine, răspunse Marynia râzând. Am s-o văd şi am să 
pronunţ sentinţa. Dar dacă va fi favorabilă? 

— O cer în căsătorie, pe cuvântul meu! În cel mai rău caz, 
voi îi respins. lar dacă-mi vei spune: „Nu”, mă duc să vânez 
rațe. La sfârşitul lui iulie, se deschide sezonul... 

— Oho, intenţii serioase! Exclamă doamna Bigiel, soţia sau 
rațele! Aşa s-ar exprima domnul Zawitowski. 

— Ce rost are atâta vorbă, de vreme ce iubeşte? Rosti 
Marynia. 

— Ai dreptate, doamnă, de aceea eu îl invidiez pe el, nu pe 
domnişoara Castelli, cu toate că eu am fost îndrăgostit de 
ea, şi am trecut prin această stare despre care nu trebuie 
să se vorbească prea mult. 

— Şi dumneata ce ai împotriva domnişoarei Castelli? 


— Nimic, doamnă. Îi datorez recunoştinţă, fiindcă, 
mulţumită ei, am avut şi eu perioada mea de iluzii. De 
aceea, nu o voi vorbi niciodată de rău, decât dacă cineva mă 
va trage prea mult de limbă, aşa că, doamnelor, nu insistaţi! 

— Din contră! Spuse doamna Bigiel. Dumneata trebuie să 
ne povesteşti despre amândoi. Să mergem, însă, pe 
verandă, am spus să ne aducă acolo cafeaua. 

După o clipă, se aflau cu toţii pe verandă. Copiii se împră? 
Tiară asemenea unui stol multicolor printre copaci, 
învârtindu-se ca nişte fluturi luminoşi. Bigiel îi oferi lui 
Swirski un trabuc, iar Marynia, folosindu-se de prilej, se 
apropie de soţul ei, care stătea mai la o parte, şi ridicându- 
şi ochii ei blânzi spre el, îl întrebă: 

— Stach, de ce eşti atât de tăcut? 

— Sunt obosit, răspunse. În oraş e foarte, cald, iar în casa 
noastră poţi să te înăbuşi. N-am putut să dorm, pentru că 
m-am gândit mult şi la Buczynek. 

— Sunt şi eu curioasă să văd cum arată, cu adevărat 
curioasă. Bine-ai făcut că te-ai dus să-l vezi şi l-ai închiriat, 
foarte bine. 

Şi-l privi înduioşată, dar văzând că, într-adevăr, nu prea 
era în apele lui, rosti: 

— Poate că ar fi bine să te duci să te odihneşti puţin; îi 
ţinem noi companie domnului Swirski. 

— Nu... Tot n-aş putea să dorm, răspunse Potaniecki. 

În acest timp, Swirski spunea: 

— Nu bate vântul deloc. Nu se mişcă nici o frunză. O 
adevărată zi de vară! Aţi băgat de seamă că, în timpul 
caniculei şi în asemenea clipe de linişte, lumea întreagă 
pare îngândurată? Bukacki, mi-aduc aminte, zicea 
întotdeauna că în această încremenire este ceva mistic şi că 
ar vrea să moară într-o zi cu soare... Aşa, să se aşeze în 
fotoliu, apoi să adoarmă şi să se pulverizeze în lumină. 

— N-a murit totuşi vara, observă Bigiel. 

— Era, însă, primăvară... Şi vreme frumoasă. Cel mai 
important lucru e că nu s-a chinuit prea mult. 


Tăcu un răstimp, după care adăugă: 

— Deoarece cu ideea morţii se poate şi trebuie să te 
împaci, eu nu m-am revoltat niciodată; dar de ce mai există 
suferinţă, pe legea mea, mintea omenească nu poate 
înţelege. 

Cum nimeni nu spunea nimic, Swirski îşi scutură cenuşa 
trabucului şi urmă: 

— Dar să lăsăm asta. După masă şi la o cafea neagră, am 
putea găsi un subiect mai vesel. 

— Să vorbim despre Zawitek, hai, domnule, povesteşte-ne 
despre Zawitek! Se bucură doamna Bigiel. 

— Zawilek îmi place. În tot ce face şi ce spune, se vede 
forţa leului, e o structură ieşită din comun... Foarte 
complexă. În cele câteva zile, cât am stat la Przytul6w, ne- 
am cunoscut mai de aproape şi ne-am împrietenit. I-am 
spus şi lui, lui Osnowski, că mă tem că unul ca: Zawitek nu 
va putea fi fericit cu doamnele acelea. 

— De ce, domnule Swirski? 

— Nu e prea uşor de spus când n-ai nici un fapt concret. 
Dar asta se simte. De ce?... Pentru că natura lor este total 
diferită de a lui. Vezi dumneata, toate aceste aspirații 
superioare, care pentru Zawitowski reprezintă esenţa vieţii, 
pentru ele nu sunt decât nişte garnituri, un fel de dantelă la 
rochie. Şi-o pun când primesc musafiri, dar în zilele 
celelalte umblă în capot; e o mare deosebire. Mă tem că ele, 
în loc să-l însoţească în zborul lui, vor vrea să-i potrivească 
pasul cu mersul lor lipa-lipa; mă tem să nu schimbe tot ce 
are în monedă măruntă, ca să-şi acopere cheltuielile lor 
zilnice de societate. Fiindcă el are ceva superior! Nu cred 
că va avea loc cine ştie ce catastrofă, întrucât nu am dreptul 
să le refuz măcar cinstea obişnuită, oricât de îndoielnică, 
dar s-ar putea să nu fie fericit. Nu vă spun decât atât: îl 
cunoaşteţi cu toţii pe Zawitek şi ştiţi că nu e deloc 
complicat, dar, după părerea mea, dragostea lui este prea 
dificilă pentru Castelka şi prea exclusivistă. El îşi investeşte 
tot sufletul, iar ea... E gata să-i cedeze doar o părticică, 


restul preferind să-l păstreze pentru relaţiile de societate, 
toalete şi distracţii, pentru vizite, lux şi five o'clock, pentru 
laion-tennis11 cu domnul Kopowski, într-un cuvânt, pentru 
moara care transformă viaţa în tărâţe... 

— Poate că asta nu i se potriveşte domnişoarei Castelli, iar 
dacă nu i se potriveşte, cu atât mai bine pentru Zawitowski, 
interveni Bigiel, în genere, însă, e foarte bine spus. 

— Da de unde, se împotrivi doamna Bigiel, înainte de 
toate, e o nedreptate. Domnule, dumneata urăşti într- 
adevăr femeile. 

— Eu urăsc femeile! Exclamă Swirski, înălţându-şi 
amândouă braţele. 

— Da! Probabil că nu-ţi dai seama că vorbeşti despre 
domnişoara Castelli ca despre o gâsculiţă obişnuită. 

— Doamnă, eu i-am dat numai lecţii de pictură, de 
educaţia ei nu m-am ocupat niciodată. 

Doamna Marynia, ascultând toate acestea, spuse 
ameninţându-l pe Swirski: 

— E pur şi simplu ciudat că un om atât de bun are o limbă 
atât de ascuţită.? 

— Într-adevăr, doamnă, puţină dreptate ai, acceptă 
Swirski, eu însumi m-am întrebat adesea dacă sunt un om 
cu adevărat bun? Cred însă că sunt. Fiindcă există oameni 
care îşi vorbesc de rău semenii numai din plăcerea de a se 
bălăci în noroi, iar asta-i josnicie; alţii, însă, o fac din invidie, 
şi asta-i la fel de josnic. Totuşi, unul ca Bukacjus bârfea 
pentru o idee, iar eu... Eu sunt în primul rând un vorbăreţ, 
în al doilea, un om, şi îndeosebi femeia mă preocupă mai 
mult decât orice altceva; în sfârşit, deşertăciunea, 
platitudinea şi micile defecte ale firii omeneşti mă supără 
din cale afară. Pe viul Dumnezeu, cred că de aceea vorbesc 
aşa. Eu aş vrea ca toate femeile să aibă aripi, iar când văd 
că unele au numai coadă, uimirea mă face să ţip ca un 
nebun. 

— Bine, dar de ce nu ţipi tot atât de tare şi pe seama 
bărbaţilor? Îl întrebă doamna Bigiel. 


— Ducă-se pe pustii! Ce-mi pasă mie de ei! Deşi, la drept 
vorbind, poate că noi o merităm mai mult decât femeile. 

Doamna Bigiel şi Marynia se repeziră la nefericitul pictor, 
care începu să se supere şi continuă: 

— Doamnele mele, să-i luăm, spre exemplu, pe Zawitowski 
şi pe domnişoara Castelli. El a trudit din copilărie, s-a luptat 
cu greutăţile, a reflectat, a dat ceva lumii, pe când ea? E un 
biet canar într-o colivie!... 1 se dă apă, zahăr, steliţă şi 
seminţe, iar el nu trebuie decât să-şi curețe penele galbene 
cu ciocul şi să risipească. Nu-i aşa? Noi muncim din greu, 
doamnă! Civilizaţia, ştiinţa, arta, pâinea şi toate cele pe 
care se întemeiază lumea, în ultimă instanţă sunt opera 
noastră. lar asta înseamnă trudă grozavă! Se vorbeşte cu 
uşurinţă, dar se urneşte greu. Nu ştiu dacă-i bine ori firesc 
că femeile sunt ţinute departe de acest efort, nu asta mă 
interesează acum, dar, vorbind în general, v-a mai rămas o 
singură secţiune: iubirea, aşa că străduiţi-vă cel puţin să 
iubiţi. 

Pe faţa-i oacheşă se aşternu o expresie de mare blândeţe, 
totodată de melancolie. 

— Eu, de pildă, muncesc chipurile pentru artă. De 
douăzeci şi cinci de ani tot mâzgălesc hârtia sau pânza cu 
această pensulă şi numai unul Dumnezeu ştie cât m-am 
cizelat, ca să scot ceva din mine; mă simt însă singur pe 
lume, ca un cuc. Ce mi-aş dori? Mi-aş dori ca bunul 
Dumnezeu să mă răsplătească pentru toată truda mea 
dându-mi o femeie cumsecade, care să ţină puţin la mine şi 
să-mi fie recunoscătoare pentru dragostea mea! 

— Atunci de ce nu te căsătoreşti, domnule? 

— De ce? Răspunse cu năduf Swirski, pentru că mi-e frică, 
pentru că dintre voi numai una din zece ştie să iubească, 
deşi nu mai faceţi nimic altceva. 

Discuţia fu întreruptă de venirea domnului Ptawicki şi a 
doamnei Maszko, care arăta de departe ca un fluture în 
rochia-i de fular, albastru-închis, cu picăţele albe. Domnul 


Ptawicki arăta şi el tot ca un fluture care, apropiindu-se de 
intrare, începu să strige: 

— Am răpit-o, am răpit-o pe doamna Maszko şi v-o aduc. 
Bună seara, tuturor, bună seara, Marynia! Tocmai veneam 
încoace cu o birjă, şi când mă uit, o văd pe doamna în faţa 
vilei, aşa că am răpit-o şi am venit pe jos. Am dat drumul la 
birjă, gândind că mă veţi trimite voi înapoi cumva. 

Cei de faţă începură să se salute cu doamna Maszko, în 
timp ce ea, îmbujorată de plimbare, le explica veselă, 
scoţându-şi pălărioara de pe părul cenuşiu, că domnul 
Plawicki a luat-o într-adevăr cu forţa, deoarece, aşteptând 
întoarcerea soţului, nu mai voia să plece de acasă. Domnul 
Plawicki o liniştea spunându-i că soţul ei, când va vedea că 
nu-i acasă, îşi va închipui unde este şi nu se va supăra că i-o 
răpise şi se plimbase numai cu ea, pentru că aici nu e ca la 
oraş, unde lumea bârfeşte din orice - îşi trase în jos 
colţurile jiletcii cu mina unui om care nu s-ar mira deloc să 
se bârfească pe socoteala lui - aici e ca la ţară, sunt alte 
obiceiuri şi este îngăduit să nu prea ţii seama de etichetă. 

Spunând acestea, privi ştrengăreşte la doamna Maszko, îşi 
frecă mâinile şi adăugă: 

— Păi cum! Soţul îşi are drepturile lui... Am zis bine, îşi are 
drepturile lui, da, da! De aceea îmi place mie la ţară mai 
mult decât oriunde. 

Doamna Maszko râdea, ştiind că-i stătea bine şi putea s-o 
admire cineva. Dar Bigiel care, fiind foarte exact în 
raționamente, pretindea tuturor să fie logici, se adresă 
domnului Ptawicki: 

— Dacă dumitale îţi place la ţară mai mult decât oriunde, 
de ce nu vrei să pleci de la oraş în timpul verii? 

— Ce zici, domnule? Se miră domnul Ptawicki. De ce nu 
vreau să plec nicăieri? Am vrut să mă duc la Karlsbad dar... 

Tăcu o vreme şi, uitând că mai înainte lăsase să se 
înţeleagă că şi acum ar putea împinge o femeie în gura 
lumii, se uită cu o resemnare mohorâtă şi adăugă: 


— Merită oare să mă mai gândesc la cei câţiva ani de viaţă, 
de care nu-i mai pasă nimănui? 

— Ei, poftim! Exclamă veselă Marynia. Dacă n-o să te duci 
la Karlsbad, o să bei Millbrun la noi la Buczynek. 

— Care Buczynek? Întrebă Plawicki. 

— Adevărat, trebuie să-ţi spunem la grande nouvelle! 

Şi începu să povestească pe îndelete cum găsiseră şi 
închiriaseră proprietatea Buczynek, pe care o vor cumpăra 
probabil, şi că peste patru zile, ea şi soţul ei aveau să se 
mute acolo pentru tot restul verii. 

Doamna Maszko, ascultând relatarea Maryniei, îşi ridică 
uimită ochii la Polaniecki şi privindu-l, întrebă: 

— Aşadar, ne părăsiţi cu adevărat? 

— Da! Răspunse cu anume asprime. 

— Aa! 

Şi o clipă se uită la el cu privirea cuiva care nu mai 
înţelege nimic şi care întreabă ce înseamnă toate acestea; 
neprimind însă nici un răspuns, se întoarse spre Marynia şi 
începu o discuţie indiferentă. 

Era atât de deprinsă cu manierele de lumea-bună, încât 
numai Potaniecki putea să-şi dea seama că vestea despre 
Buczynek răzbătuse prin aceste straturi care, alcătuind 
parcă un fel de husă pe creierul ei, îi amortizau 
sensibilitatea. Ghici totuşi că persoana ei putea să aibă 
vreun rol şi că mutarea aceasta precipitată poate să fie şi în 
legătură cu ea. Cu fiecare minut, acest adevăr devenea tot 
mai limpede, aşa că faţa ei căpătă o expresie şi mai rece. 
Treptat, o cuprinse un sentiment de umilinţă. 1 se părea că 
Potaniecki făcuse ceva de-a dreptul contrar aşteptărilor ei 
îndreptăţite, că păcătuise profund nu numai faţă de ea, ci 
faţă de întreaga consideraţie pe care un om din înalta 
societate i-o datorează unei femei. Această impresie o 
îndurera până în adâncul sufletului, mai mult chiar decât 
plecarea lui. Uneori, femeile pretind cu atât mai mult 
respect, cu cât li se cuvine mai puţin, cu atât mai multă 
consideraţie, cu cât o merită mai puţin, fiindcă au nevoie de 


această compensație, ca să se înşele singure; şi tot atât de 
des orbirea, delicateţea sau fariseismul bărbaţilor le oferă 
tot ce-şi doresc, cel puţin o vreme. Cu toate acestea, în 
intenţia de a se muta peste câteva zile în partea opusă a 
oraşului, era un fel de declaraţie, vrednică de un necioplit, 
că vor întrerupe relaţiile. Adulterul îşi are prefigurările lui a 
posteriori, şi le are întotdeauna, deoarece nu există nici un 
caz în care o legătură întemeiată pe adulter să fi durat. Dar 
de astă dată, grosolănia întrecea orice măsură, şi 
semănătura dăduse prea devreme roadele cuvenite. Nu 
prea ascuţită, mintea doamnei Maszko n-avea nevoie de 
sforţări prea mari ca să ajungă la concluzia că ceea ce i se 
acorda, se chema pur şi simplu dispreţ. 

În acelaşi timp, Potaniecki se gândea şi el: „Cât de mult 
trebuie să mă dispreţuiască!” 

Niciunul dintre ei nu-şi dădea seama că, în cel mai bun 
caz, totul nu era decât o problemă de timp. 

Doamna Maszko mai spera că poate fi vorba de vreo 
neînțelegere, de o supărare de moment sau de 
susceptibilitatea unui închipuit, de vreo jignire pe care nu 
şi-o putea explica, într-un cuvânt, ceva care poate fi mai 
puţin hotărâtor decât pare. O discuţie, un cuvânt aruncat la 
momentul potrivit, putea să lămurească totul. Socotind că şi 
Potaniecki resimte nevoia unei explicaţii de acest fel, hotărî 
să-i vie în întâmpinare. 

Prin urmare, după ce luară ceaiul de după-amiază, începu 
să se pregătească, de plecare şi, uitându-se la Potaniecki, 
spuse: 

— Acum, trebuie să-l rog pe unul dintre domni să mă 
conducă acasă. 

Polaniecki se ridică. Faţa lui obosită şi furioasă în acelaşi 
timp părea să-i spună doamnei Maszko: „Dacă vrei adevărul 
curat, îl vei avea”, dar când se aşteptau mai puţin, Bigiel le 
încurcă socotelile, propunând: 

— Doamnă, seara e atât de frumoasă, încât putem să te 
conducem cu toţii. 


Şi aşa se şi întâmplă; Domnul Plawicki, considerându-se 
astăzi cavalerul doamnei Maszko, îi oferi braţul cu mare 
galanterie şi vorbi tot drumul cu ea, astfel că aceasta nu 
mai avu prilejul să-i adreseze nici un cuvânt lui Potaniecki, 
care o conducea pe doamna Bigiel, afară de „noapte bună”, 
la poarta vilei. 

Urarea fu însoţită de o strângere de mână, care era o 
nouă întrebare, dar care rămase şi ea fără răspuns. De 
altfel, Potaniecki era bucuros că nu mai trebuie să dea nici o 
explicaţie. Nu-i putea spune decât lucruri haotice, penibile 
în primul rând. Doamna Maszko îi stârnea acum atâta 
repulsie sufletească, pe cât era de mare atracţia fizică, şi 
din aceste două motive socotea că, rămânând în casa lui 
Bigiel, ar fi fost prea aproape de ea. De altminteri, găsise şi 
închiriase conacul de la Buczynek, mai ales pentru că 
naturile energice, atunci când se simt prea închingate, 
trebuie să întreprindă ceva şi să acţioneze, chiar dacă 
acţiunea nu se află în legătură directă cu ceea ce le 
frământă. N-avea totuşi deloc impresia că fuga de primejdie 
ar echivala cu o întoarcere pe drumul cel bun sau că ar 
conduce spre el; acum i se părea că e prea târziu şi nu mai 
poate îndrepta nimic. „Cândva, îşi spuse, puteam să fug. 
Acum, însă, n-a mai rămas decât egoismul animalului care, 
deranjat într-un culcuş, îşi caută altul”. Trădând-o mai 
înainte pe Marynia, o trădează acum pe doamna Maszko, de 
teamă ca legătura cu ea să nu devină prea obositoare; o 
trădează într-un mod pe cât de nimicnic, pe atât de 
grosolan, călcând-o în picioare. Nu-i decât o nouă josnicie, 
pe care o făptuieşte ca un disperat, convins că, oricât se va 
împotrivi, va continua să se rostogolească în prăpastie. 

Asemenea gânduri ascundeau totuşi o uimire fără margini. 
Dacă toate astea i s-ar fi întâmplat altuia, care lua viaţa 
prea uşor, un astfel de om ar fi putut să dea din mână cu 
nepăsare, crezând că a avut parte de o bucurie în plus. 
Potaniecki înţelegea că mulţi ar fi privit lucrurile tocmai în 
acest fel. El însă îşi formase nişte principii, le avea şi se 


prăbuşise de la înălţimea lor, decăderea lui era deci cu 
atâta mai mare. „Aşadar, gândi, tot ce-am dobândit, la ce- 
am ajuns, nu mă poate apăra cu nimic. Şi aşa, îmi frâng 
grumazul, ca şi când n-aş avea nici un sprijin”. Situaţia i se 
părea de-a dreptul de neînțeles. De ce, din ce pricină? Nu 
ştia să-şi răspundă la această întrebare şi, pierzându-şi mai 
înainte încrederea în cinstea şi onoarea lui, începea să se 
îndoiască acum şi de mintea lui, fiindcă simţea că nu este 
capabil să lege rosturile, să înţeleagă starea în care se afla. 

Se simţea aidoma unui om prăvălit într-o prăpastie 
sufletească, în care nu poate regăsi nimic, nici măcar 
dragostea pentru propria soţie. Trăia senzaţia că, pierzând 
înăuntrul lui toate însuşirile omeneşti, pierdea totodată 
capacitatea şi dreptul de a o iubi. Cu o uimire tot atât de 
mare, observă că în adâncul inimii îi era parcă ciudă pe ea 
pentru decăderea lui. Până acum nu nedreptăţise pe nimeni 
în viaţă, aşadar n-avea de unde să ştie că de obicei tot cel 
năpăstuit are parte de ranchiună, de ură chiar, din partea 
celui vinovat. 

Între timp, ceilalţi, după ce-şi luaseră rămas bun de la 
doamna Maszko, porniseră înapoi spre casă. Marynia 
mergea acum alături de soţul ei, dar presupunând că este 
ocupat cu socoteli privind cumpărarea fermei şi aducându- 
şi aminte că în asemenea împrejurări nu-i plăcea să fie 
deranjat, nu mai spuse nimic. Seara era atât de caldă, încât, 
după ce ajunseră, mai rămaseră un timp pe verandă. Bigiel 
încercă să-l reţină pe Swirski să petreacă noaptea la el, 
glumind cu acest prilej că un asemenea Hercule nu va 
încăpea în brişcă lui lângă domnul Ptawicki. Potaniecki, 
căruia îi convenea prezenţa unui străin în casă, sprijini 
insistenţele lui Bigiel. 

— Rămâi, domnule, îi spuse, mâine dimineaţă, plec şi eu la 
Varşovia, aşa că o să mergem împreună. 

— Numai pictura mă face să mă grăbesc, răspunse 
Swirski. Mâine voiam să mă apuc de lucru dis-de-dimineaţă, 
aşa că în acest fel aş pierde timpul. 


— Trebuie să sfârşeşti vreo lucrare? Îl întrebă Marynia. 

— Nu, doamnă, dar îmi ies din mână. Meseria mea este 
dintre acelea în care niciodată n-ai voie să te odihneşti; am 
pierdut deja o groază de vreme cu călătoriile, ba la 
PrzytulOw, ba aici, iar în acest timp, culorile se usucă. 

Cele două doamne începură să râdă, auzind asemenea 
vorbe de la un pictor faimos, care nu trebuie să se mai 
teamă că va uita să picteze. Dar Swirski răspunse: 

— E numai o impresie că, odată ajuns la o oarecare 
îndemânare, o şi posezi. Se întâmplă un lucru ciudat cu 
acest organism omenesc care n-are de ales decât între a 
merge înainte şi a da înapoi. Nu ştiu dacă tot aşa este şi în 
celelalte domenii, dar în artă n-ai voie să spui: „Acum este 
bine!” n-ai voie să te opreşti niciodată. Dacă nu pictez timp 
de o săptămână, nu numai că-mi pierd supleţea mâinii, dar 
parcă mă pierd cu totul. Că mâna devine mai greoaie, 
înţeleg, dar în acelaşi timp slăbeşte şi simţul artistic, 
talentul. Am crezut că numai în profesia mea este aşa, în 
care tehnica înseamnă foarte mult; dar vă rog să mă credeţi 
că şi SniatyAski, acela care scrie numai pentru teatru, mi-a 
spus la fel. Mă rog, în ce constă tehnica în acest gen de 
literatură? Probabil că în măiestria de a nu o avea, dea nu 
se vedea. Totuşi mi-a spus şi el că nu se poate opri, că dă 
înapoi sau progresează în funcţie de efort. În slujba artei! 
Ce frumos sună. Dar ce slujbă câinească, în care nu ai 
niciodată odihnă şi linişte! Nimic, afară de trudă şi spaimă! 
Să fie oare vorba de o predestinare a întregului neam 
omenesc, sau numai noi suntem atât de chinuiţi... 

În realitate, Swirski nu arăta deloc ca un om chinuit şi nici 
nu se plângea în tonuri patetice, de meseria lui; dar în 
vorbele-i răbufnite răzbătea până la un punct o sinceritate 
care le făcea impresionante. La un moment dat, ridică 
pumnul şi, amenințând luna care apăruse deasupra pădurii, 
exclamă pe jumătate vesel, pe jumătate furios: 

— Ia uitaţi-vă la bucălata asta! O singură dată s-a învârtit 
în jurul pământului şi nu mai are nimic de învăţat. Măcar o 


clipă într-o viaţă de om să am şi eu asemenea certitudine! 

Doamna Marynia izbucni în râs şi, înălţându-şi ochii fără să 
vrea în direcţia în care arăta braţul lui Swirski, îl dojeni: 

— Nu te mai văita, domnule. Nu numai artiştilor nu le este 
îngăduit să se oprească. Indiferent că lucrezi la un tablou 
sau la modelarea propriei persoane, totuna e, trebuie să 
trudeşti mereu, fiindcă altfel ar fi rău. 

— Grozav trebuie să mai trudeşti! O întrerupse domnul 
Plawicki oftând. 

Dar ea îşi urmă vorba, străduindu-se să găsească în acelaşi 
timp o comparaţie sugestivă şi, ridicându-şi sprâncenele: 

— Vezi dumneata, dacă cineva şi-ar spune fie şi pentru o 
clipă: „Sunt suficient de înţelept şi de bun”, până şi această 
afirmaţie n-ar fi nici înţeleaptă şi nici bună. Mie mi se pare 
că noi înotăm cu toţii printr-o apă adâncă spre un țărm mai 
bun, iar dacă vreunul vrea să se odihnească şi nu-şi mai 
mişcă mâinile, e tras la fund de propria greutate. 

— Vorbe goale! Rosti Potaniecki pe neaşteptate. 

Ea, însă, bucuroasă de expresivitatea comparaţiei, se 
împotrivi: 

— Nu, Stach! Pe dragostea mea, astea nu sunt doar vorbe 
goale! 

— Unde nu dă Dumnezeu să auzim întotdeauna asemenea 
cuvinte! Interveni Swirski cu însufleţire. Doamnă, ai toată 
dreptatea. 

În fond, şi Potaniecki era tot atât de convins că ea are 
dreptate, ba, mai mult, în beznele care-l înconjurau, începu 
să clipească ceva, ca un fel de luminiţă. El îşi spusese într- 
adevăr: „Sunt suficient de înţelept, suficient de bun, pot să 
mă odihnesc”, şi, uitând de necesitatea efortului 
neîntrerupt, el încetase să mai dea din mâini în timp ce 
înota, şi greutatea trupului îl trăsese la fund. Aşa se 
întâmplase! Toate aceste principii superioare, religioase şi 
morale, la care ajunsese, le închisese în sufletul lui, cum 
închizi banii într-o casă de bani, prefăcându-le într-un 
capital mort. Le avea, dar parcă erau depuse la păstrare 


într-o magazie. Căzuse şi el în orbirea zgârcitului care se 
bucură de aurul agonisit, trăind ca vai de el. Le avea, dar 
nu le aplica, şi încrezându-se în bogăţia lui, îşi închipuia că 
şi-a încheiat socotelile cu viaţa şi se poate odihni. Acum, 
însă, parcă se ivise o jarişte de lumină în întunericul care-i 
învăluia gândurile, iar din penumbră începea să se apropie 
de el, ceţos încă şi nu prea limpede, adevărul că asemenea 
socoteli nu se încheie niciodată şi că munca de zi cu zi este 
necurmată, sfârşindu-se, cum spune Marynia, abia pe malul 
celălalt, un mal mai bun. 

X 

— Dragă domnule, de ce nu te îmbraci şi dumneata ca 
domnul Kopowski? Îl întrebă doamna Bronicz pe 
Zawilowski. Se înţelege că Niteczka preţuieşte poeziile 
dumitale mai mult decât orice îmbrăcăminte, dar n-ai să mă 
crezi când am să-ţi spun că are un simţ estetic foarte 
dezvoltat şi se pricepe de minune la astfel de lucruri. 
Săraca de ea, nu mai departe decât ieri mă pomenesc că 
vine la mine şi mă întreabă cu o mină atât de drăgălaşă, 
încât, dacă o vedeai, te topeai de dragoste; „Mătuşică, de ce 
domnul Ignas nu poartă dimineaţa un costum alb de 
flanelă? Toţi bărbaţii au, şi le stă atât de bine!” Comandă-ţi 
şi dumneata ceva asemănător, ca să-i faci o bucurie. Vezi că 
şi JOzio Osnowski are un costum de flanelă; şi-a cumpărat 
chiar mai multe, din cochetărie faţă de Anetka. Ştiu că sunt 
lucruri mărunte, dar femeile se lasă lesne impresionate, 
când se ţine seama de gusturile lor. N-ai idee cât de bine 
ştie ea să vadă orice amănunt. La Scheveningen, toţi 
bărbaţii poartă la amiază astfel de costume, şi nu i-ar face 
plăcere dacă cineva ar crede că dumneata nu faci parte 
dintre oamenii din lumea bună, care ştiu să se îmbrace. 
Dumneata, care eşti atât de bun, ai să-ţi cumperi un costum 
de flanelă, nu-i aşa? Ai s-o faci pentru ea şi n-ai să mi-o iei în 
nume de rău dacă-ţi spun ce-i place Niteczkăi, nu? 

— Cum se poate, doamnă, o linişti Zawitlowski, cu cea mai 
mare plăcere! 


— Cât eşti de bun! Dar ce mai voiam să-ţi spun?... Aha! Să- 
ţi iei şi un neseser frumos de călătorie din piele galbenă, 
bine? Dragă domnule, Niteczkăi îi plac la nebunie sacii de 
voiaj pentru bărbaţi, că, în străinătate, cum te văd, aşa te 
descriu... leri, dar să rămână între noi, ne-am uitat 
amănunţit la neseserul domnului Kopowski. E foarte frumos 
şi de bun-gust... L-a cumpărat de la Dresda. Niteczkăi i-a 
plăcut grozav. Să-l vezi şi dumneata şi să-ţi iei unul la fel. 
lartă-mă că mă amestec, dar astea-s fleacuri. Vezi 
dumneata, eu cunosc femeile şi o cunosc şi pe Niteczka. Ca 
s-o câştigi, cea mai bună metodă e să-i cedezi în lucrurile 
lipsite de importanţă. Când e vorba de lucruri mai mari, e în 
stare să renunţe la orice. Ai auzit doar ce partide i s-au 
oferit, iar ea te-a ales pe dumneata. De aceea, arată-ţi 
recunoştinţa măcar în lucrurile mărunte. Dumneata, ca 
psiholog, n-ai observat că naturile capabile de mari sacrificii 
se păstrează tocmai pentru ocaziile extraordinare, în vreme 
ce în viaţa de fiecare zi le place să li se cedeze? 

— Se prea poate, doamnă, până acum nu m-am gândit Ia 
asta. 

— A, nu mai încape nici o îndoială, şi o astfel de natură 
este şi Niteczka. Dumneata nu eşti în stare să apreciezi ce 
înseamnă asemenea natură, deşi s-ar cuveni s-o preţuieşti 
fie şi numai pentru că te-a ales pe dumneata. Voi, bărbaţii, 
însă, nu puteţi distinge atâtea nuanţe. Abia la o adică ai 
vedea cât de puţin egoistă este. Dumnezeu s-o ferească de 
orice încercări, dar, la o adică, ai vedea şi dumneata. 

— Doamnă, răspunse Zawitlowski cu oarecare însufleţire, 
ştiu că o apreciezi pe domnişoara Niteczka, dar nici măcar 
dumneata n-o preţuieşti ca mine. 

— Ah, de-ai şti cât ţin la dumneata când îmi spui asemenea 
lucruri! Se înflăcără doamna Bronicz. Dragă domnule, 
dacă-i aşa, mama îţi mai spune ceva la ureche: îi place la 
nebunie ca bărbaţii să poarte ciorapi negri de mătase, 
numai de mătase! Să nu uiţi! Îi ajunge o privire, ca să 
deosebească mătasea de fil d'Ecosse! Doamne, să nu crezi 


că vreau să mă amestec în toate. Nimeni nu se pricepe mai 
bine ca mine să stea în umbră, dar nu vreau ca Niteczka să 
creadă că există vreun domeniu în care dumneata să te laşi 
întrecut de ceilalţi. Ce vrei, domnule! Te căsătoreşti cu o 
artistă adevărată, căreia îi place ca tot ce o înconjoară să fie 
frumos. Şi pe bună dreptate, pentru că nu va fi atât de 
săracă, încât să nu aibă dreptul la aşa ceva. Ei, ce zici? 

Zawilowski îşi scoase carneţelul de note şi răspunse: 

— Am să-mi notez toate recomandările dumitale, ca să nu 
uit nimic. 

În cuvintele lui răzbătea o umbră de ironie. Doamna 
Bronicz îl supăra adesea cu felul ei de a vorbi despre o 
sumedenie de lucruri, dar mai ales cu înclinația ei vizibilă 
spre fleacurile unui lux de suprafaţă. Zawitowski era şocat 
de unele manifestări ale ei, care semănau cu un soi de 
parvenitism natural. Şi pentru că nu aflase încă ce castele 
îşi înălţase ea din averea bătrânului domn Zawitowski, nu 
putea pur şi simplu să înţeleagă de ce o femeie delicată 
arăta atâta lipsă de jenă în discuţiile pe care le avea cu el în 
legătură cu pretenţiile Niteczkăi, referitoare la nivelul vieţii 
lor în viitor. Mai înainte, crezuse că toate vor fi altfel, că 
aceste doamne vor avea prea multe scrupule şi delicateţe, 
şi asta fusese prima lui dezamăgire. Pe de altă parte, îl 
durea perseverenţa de prost gust cu care doamna Bronicz 
îi amintea aproape zilnic despre partidele importante pe 
care Niteczka putea să le facă şi despre renunţările pe care 
le acceptase pentru el. Aceste renunţări nu avuseseră loc. 
Zawitowski nu era un infatuat, dar nici nu-şi punea cenuşă 
în cap mai mult decât trebuia, iar prin ceea ce reprezenta, 
nu se socotea mai prejos, ci, dimpotrivă, era o partidă mai 
bună decât cei de felul lui Kopowski, Colimaqao, 
Kanafaropulos şi alte asemenea figuri compromise, de 
operetă. Era indignat numai la gândul că îndrăzneau să-l 
compare în defavoarea lui cu astfel de inşi. Având un suflet 
copleşit de dragoste şi poezie, credea că nici principii 
acestei lumi nu dispun de ceea ce dispune el. Cum avea să 


arate viaţa lui cu Niteczka, nu se gândise prea mult până 
atunci, sau se gândise numai aşa, în general; simțindu-se 
însă puternic şi gata să înfrunte orice greutăţi, era 
încredinţat că avea să fie bogată. N-avea intenţia să se 
târguiască pentru această bogăţie, iar când doamna 
Bronicz manifesta asemenea înclinații, se silea să se 
stăpânească, să nu-i spună că toate acestea i se par lipsite 
de interes. 

Pe când se afla la Przytul6w, Swirski formulase odată o 
frază cam ciudată, cum că dragostea nu este cu totul oarbă, 
dar suferă de daltonism. Zawitowski crezuse că pictorul se 
referea la Osnowski, fără să bănuiască măcar că el însuşi 
era un exemplu perfect de om stăpânit de această boală. 
Orbise totuşi numai în legătură cu domnişoara Lineta, în 
afara ei vedea şi observa totul cu o agerime şi mai mare 
decât de obicei, iar unele observaţii îl umpluseră de uimire. 
Fără să mai punem la socoteală descoperirile legate de 
doamna Anetka, de Jozio al ei şi de Kopowski, băgase de 
seamă, de pildă, că relaţiile lui faţă de doamna Bronicz 
încep să se schimbe, deoarece, de când se apropiase mai 
mult de ea şi, ca viitor soţ al Niteczkăi, se purta mai puţin 
oficial, mătuşica începuse să-i preţuiască mai puţin 
persoana, opera şi talentul. Probabil că un ochi obişnuit n- 
ar fi observat nimic, dar pentru Zawitowski era limpede, cu 
toate că nu înţelegea motivele acestei transformări. Abia 
viitorul avea să-l înveţe că firile comune, în contact cu 
oameni superiori, prin însuşi faptul că le devin familiari, îşi 
pierd respectul pentru ei, demonstrând parcă fără să vrea 
că tot ce se apropie de ele trebuie sa se contamineze de 
platitudine şi nimicnicie, încetând cu totul să mai fie 
prestigios. Doamna Bronicz îl dezamăgea din ce în ce mai 
mult. Ajunsese să-l enerveze acel Teodor „comod“, care la 
nevoie putea să acopere orice faptă cu gravitatea lui de 
dincolo de mormânt. Era uluit de mobilitatea de fluture a 
acestui spirit care, prinzând din zbor tot ce ţinea de 


domeniul binelui şi al frumosului, transforma în acelaşi timp 
totul în vorbe şi forme goale. 

Era nespus de uimit, în sfârşit, de ostilitatea ei faţă de 
oameni. Doamna Bronicz, aproape umilă în faţa bătrânului 
Zawilowski, se arăta destul de răuvoitoare în absenţa lui; 
domnişoara Helena pur şi simplu nu-i plăcea; despre 
doamna Krastawska şi doamna Maszko vorbea mereu cu 
ranchiună, despre soţii Bigiel cu dispreţ, iar pe doamna 
Polaniecka, mai ales, nu putea s-o sufere. Asculta atât de 
contrariată laudele exprimate la adresa Maryniei de 
Swirski, Zawilowski şi de Osnowski, de parcă ar fi însemnat 
o adevărată jignire pentru domnişoara Castelli. Zawitowski 
se convinsese că doamna Bronicz nu iubea într-adevăr pe 
nimeni pe lume, afară de „Niteczka”. 

În ochii lui, însă, aceasta îi compensa toate defectele. Încă 
nu înţelesese că asemenea simţăminte zavistnice şi 
exclusiviste care, în loc să deschidă inima spre oameni, o 
închircesc şi o usucă, nu sunt decât un egoism cu două feţe, 
ce poate fi la fel de grosolan şi de îndărătnic, ca şi cel cu 
una singură. El însuşi, iubind-o cu tot sufletul pe Lineta şi 
simțindu-se mai bun şi mai îngăduitor de când o îndrăgise, 
credea că o fiinţă care iubeşte cu adevărat nu poate să aibă 
un fond rău, şi în numele iubirii lor comune pentru 
domnişoara Castelli, îi ierta doamnei Bronicz toate lipsurile. 

În schimb, în ceea ce o privea pe domnişoara Lineta, acest 
observator perspicace nu sesizase încă nimic. Bărbaţii mai 
puternici sufleteşte fac atâtea greşeli iremediabile în 
dragoste tocmai pentru că înfrumuseţează femeile iubite cu 
toate razele lor, nedându-şi seama că această aureolă 
strălucitoare care-i orbeşte le aparţine. Domnişoara Lineta 
se obişnuia cu fiecare zi tot mai mult cu el şi cu rolul ei de 
logodnică, Gândul că un om ca el o observase, înălţând-o 
deasupra altora, că o preferase şi o îndrăgise - cândva o 
nesecată sursă de mulţumire a amorului propriu şi de 
mândrie - începuse să-şi piardă din farmecul noutăţii şi să 
se banalizeze. 'Tot ce se putea scoate din el spre propria 


laudă, scosese cu ajutorul doamnei Bronicz. Admiraţia 
omenească fusese de asemenea „escamotată”, cum se 
exprimase Swirski, iar statuia se afla acum atât de aproape 
de ochii ei, încât, în loc s-o cuprindă în întregime, începea 
să descopere defectele marmurei. Câteodată, influenţată de 
părerea sau de admiraţia altora, îşi readucea aminte de 
adevărata lui măsură, dar atunci o cuprindea mirarea că 
omul acesta simplu, îndrăgostit, care se uita în ochii ei gata 
să-i îndeplinească orice dorinţă, este acelaşi Zawilowski 
despre care până şi Swirski se exprima cu respect, iar 
Osnowski îl considera drept un preţios lucru al tuturora. Ea 
putea să-l trimită în orice clipă să-i aducă lucrul sau 
căpşune proaspete! Această certitudine îi făcea plăcere, 
demonstrându-i cu atât mai mult nevoia de el. Îşi admira în 
el propria putere, şi uneori îi mărturisea cu sinceritate 
impresiile de acest fel. 

Odată, când se plimbau prin lunca jilavă, Zawitowski se 
duse şi-i aduse galoşii. Apoi, îngenunchind lângă un crin, o 
încălţă, sărutându-i picioarele. Atunci ea, privind la capul 
plecat la picioarele ei, spuse: 

— Domnule, lumea te socoteşte un om mare, iar dumneata 
mă încalţi în galoşi! 

Zawilowski îşi ridică ochii spre ea şi, amuzat de 
comparaţie, răspunse vesel, continuând să stea în 
genunchi: 

— Pentru că te iubesc nespus de mult! 

— Foarte bine, dar sunt curioasă ce-ar zice lumea? 

Această ultimă întrebare părea s-o preocupe cel mai mult. 
Totuşi Zawilowski începu îndată s-o certe că i se adresase 
cu „domnule” şi nu sesiză că în acest „Foarte bine!” era 
parcă o anume nepăsare care se arată de obicei faţă de 
lucruri prea cunoscute sau mai puţin importante. 

Tot atât de puţin atentă, ascultă şi cele ce-i spuse după 
aceea, cum că, nefiind un infatuat, se socoteşte un om 
obişnuit care-şi respectă profesiunea şi consideră drept cea 
mai mare fericire tocmai o asemenea viaţă în care se poate 


sluji cu credinţă şi iubi cu simplitate. Înrâurit de această 
fericire, îi înconjura mijlocul cu braţul, în aşa fel încât ceea 
ce iubea să fie cât mai aproape de pieptul lui. Dar când 
bărbia-i voluntară se sumeţi şi mai mult înainte, lucru care 
se întâmpla întotdeauna când vorbea cu înflăcărare, 
Castelka îl rugă să renunţe la acest obicei, întrucât faţa îi 
împrumută o expresie aspră, iar ei îi place să aibă chipuri 
vesele în jurul ei. Cu acelaşi prilej, îi mai aminti că ieri, când 
o plimbase cu barca pe eleşteu, după ce obosise vâslind, 
respirase prea zgomotos în prezenţa ei. Nu mai voia să-i 
spună şi cât o „enerva” acest lucru. Ea se „enervează” din 
orice, dar nimic n-o contrariază mai mult ca atunci când 
cineva oboseşte şi respiră cu zgomot. 

Spunând acestea, îşi scoase pălăriuţa şi începu să-şi facă 
vânt cu ea. Unda de aer îi zburlea părul luminos, şi în 
umbra verzuie a arinilor, zdrenţuită ici şi acolo de soarele 
care răzbătea printre frunze, semăna cu o vedenie. 
Zawitowski o privea cu încântare, cucerit în primul rând de 
farmecul copilului răsfăţat care iradia din vorbele ei. În 
realitate, era poate ceva mai mult în ele, dar el nu căuta şi 
nici nu găsi altceva, tocmai pentru că dragostea lui, cu toată 
intensitatea ei, era simplă. 

Totuşi, simplitatea nu exclude zborul. Domnişoara Ni. 
Teczka se agăţase într-adevăr ca o pânză de păianjen de 
aripile unei păsări care o înălța fără voia ei în tăriile 
albastre, acolo unde se resimte fiecare bătaie a inimii, unde 
totul se ghiceşte şi se înţelege, unde până şi gândul trebuie 
să se forţeze să dea expresie simţămintelor. lar domnişoara 
Niteczka era atât de „leneşă”! I-o spusese ea însăşi 
Zmeului, care nu bănuia că acele tării albastre nu-i 
produceau Linetei decât amețeli şi oboseală. 

Acum i se întâmpla din ce în ce mai des să se trezească 
dimineaţa şi, gândindu-se că va trebui să se întâlnească 
iarăşi cu logodnicul şi să se plieze pe zborul lui înalt, să 
încerce sentimentele unui şcolar pe care-l aşteaptă o lecţie 
grea. Ea sfârşise această lecţie; spusese mai mult sau mai 


puţin tot ce fusese învățată, şi credea că ar fi timpul ca 
logodna să-i acorde o vacanţă, în sfârşit, era sătulă, de toate 
aceste extravaganţe ale ei şi ale altora, de aceste definiri 
originale, de aceste răspunsuri inteligente pe care le 
semănase până acum în dreapta şi în stânga. De altfel, 
intuia că rezervele secaseră şi se vedea fundul fântânii. Nu-i 
mai rămăseseră decât niscaiva impresii artistice şi 
nesuferitul ăsta de „domn Ignas” putea să se mulţumească 
doar din când în când să-i arate ba o luncă întinsă, ba o 
bucată de pădure, ba o tarla cu grâu galben, crescând 
parcă în lumină, şi să-i spună: „Ce frumos!”. Asta era mai 
uşor! De bună seamă, el nu era în stare să găsească destule 
cuvinte şi admiraţie, să descopere cât suflet artistic se 
ascunde în această constatare simplă: „Ce frumos!”, dar 
dacă lucrurile stăteau aşa, ce voia mai mult şi de ce o silea, 
în discuţiile cu ea, în dragoste şi în felul în care o iubea, să 
facă atâtea eforturi inutile? Iar dacă n-o silea, dacă o făcea 
fără să ştie, era cu atât mai rău pentru el că avea o natură 
atât de abruptă şi nici măcar nu-şi dădea seama. În acest 
caz, n-are decât să stea de vorbă cu Stefcia Ratkowska! 

În schimb, cu Koposio nu trebuia să facă nici un efort, de 
aceea compania lui era o adevărată odihnă pentru 
domnişoara Castelli. Vederea lui era de ajuns ca s-o 
înveselească, să-i aducă zâmbetul pe buze şi s-o predispună 
la glume. Unul ca Potaniecki fusese, e drept, o singură dată 
în viaţă, gelos pe Kopowski, dar lui Zawitowski, un om care 
trăia aproape exclusiv în sferele intelectului şi aprecia totul 
cu măsura pur intelectuală, nici prin gând nu-i trecea că o 
fată atât de „spiritualizată” şi atât de „deşteaptă” ca 
Niteczka, putea să se uite fie şi pentru o clipă la Kopowski 
altfel decăt la un subiect vrednic doar de glumele pe care şi 
le îngăduia mereu. Nu se revoltase oare până şi doamna 
Bronicz, cu toată superficialitatea ei, numai la 
presupunerea că ar putea s-o dea pe Niteczka lui 
Kopowski? Scena dintre acesta şi doamna Aneta, pe care 
tânărul o văzuse, nu-i fusese de nici o învăţătură, deoarece 


pe Niteczka lui o socotea la polul opus al Anetei. Doar 
Niteczka optase pentru el, iar el era antiteza lui Kopowski. 
Acest fapt îi îndepărta orice bănuială. Niteczka se amuza cu 
Koposio, îl picta, discuta cu el atât de mult, încât Zawilowski 
era foarte mirat că ea putea să nu adoarmă în acest timp, 
glumea pe socoteala lui, îl urmărea cu privirea înveselită, 
dar asta se întâmpla numai pentru că era încă o copilă care 
avea nevoie de clipele ei de distracţie şi de ştrengării. 
Nimeni nu-l vedea mai bine ca ea prostia nemărginită, şi 
nimeni nu mai vorbea atât de des despre ea. De câte ori nu- 
şi bătuse joc de el de faţă cu Zawitowski...! 

Totuşi, nu toată lumea privea la acest amuzament la fel. 
Printre cei care considerau că nu e vorba numai despre o 
joacă nevinovată, era în primul rând doamna Aneta, care la 
răstimpuri îi spunea fără ocol soţului ei că Lineta 
cochetează cu Kopowski. „JOzio” avea şi el uneori această 
impresie şi voia să-l expedieze în chip politicos pe Kopowski 
de la PrzytulOw, dar doamna Aneta nu era de acord. „De 
vreme ce-i face curte Stefciei, n-avem dreptul să-i stricăm 
viitorul unei fete atât de sărmane”. Lui Osnowski îi părea 
rău s-o dea pe Stefcia lui Kopowski, dar pentru că într- 
adevăr nu avea nici o avere şi pentru că Anetka îşi dorea 
această căsătorie, nu cuteza să se împotrivească. 

Nu-şi revenea, însă, din uimire şi nu-şi putea domoli 
revolta împotriva Castelkăi: „Ca să cocheteze cu un 
asemenea prostănac, când are un om ca Ignas, trebuie să 
fie o păpuşă lipsită cu totul de suflet”. La început, nu-i 
venea să creadă. Presupunând totuşi că Anetka putea să 
greşească, începu s-o urmărească mai atent pe tânăra 
logodnică şi, fiindcă afară de atitudinea faţă de soţia lui, nu 
era un om prost, observă o mulţime de lucruri care-l 
umplură de temeri, având în vedere prietenia pe care o 
nutrea pentru Zawitowski. Fireşte, nu credea că poate să se 
întâmple ceva care să-i schimbe situaţia, dar îşi punea 
întrebarea: ce viitor îl aştepta pe Ignas cu o femeie care nu 
ştia să-l preţuiască şi era atât de redusă încât nu numai că-i 


făcea plăcere compania unui fercheş fără cap, dar îşi mai 
îngăduia şi să-l atragă şi să-i sucească minţile? „Anetka îi 
judecă pe toţi după ea, se gândi Osnowski, şi greşeşte, 
neîndoielnic, atribuindu-i Linetei sentimente mai profunde; 
nu-i decât o marionetă care, dacă n-a putut fi influenţată 
încă de suflete ca al Anetei şi al lui Ignas, apoi nimic n-o mai 
trezeşte”. lată cum acest om nefericit, bolnav de daltonism 
din dragoste, pe de o parte, descoperea adevărul, iar pe de 
alta, cădea într-o greşeală şi mai mare. Pe „Castelka”, însă, 
o aprecia cu tot mai multă luciditate şi nu mai avea nevoie 
de eforturi inutile ca să ajungă la certitudinea că în 
atitudinea acestei domnişoare „ideale” faţă de Kopowski 
există într-adevăr glume, cochetărie aţâţătoare şi chiar 
bătaie de joc, dar exista şi o slăbăciune nestăpânită, o 
atracţie pe care femeile cu suflet de modiste o simt pentru 
nişte flăcăi frumoşi şi bine îmbrăcaţi. Prostia fenomenală a 
lui Kopowski părea să se adâncească şi mai mult în aerul 
curat de la ţară, în schimb, soarele îi bronza tenul delicat, 
sporindu-i expresivitatea ochilor şi albeaţa dinţilor, culoarea 
bărbii i se îmblânzea şi strălucea ca mătasea. Nu-i mai puţin 
adevărat că farmecul lui se datora nu numai tinereţii şi 
frumuseţii, fiind completat de cămăşile, cravatele şi 
costumele lui rafinate şi simple în acelaşi timp. Dimineaţa, 
îmbrăcat pe lawn-tennis în flanelă englezească, avea ceva 
din prospeţimea dimineţii şi moleşeala somnului. Formele 
lui zvelte şi cizelate se desenau parcă mângâietor prin 
țesătura moale; cum putea ososul Zawitowski, cu maxilarul 
lui voluntar a la Wagner şi picioarele prea lungi, să se 
compare în ochii doamnelor cu acest mignon ce amintea 
totodată zeii Heladei şi jurnalele de modă. Gliptotecile 
italiene şi colecţiile de la Biaritz sau Ostende! Trebuia să fii 
o ciudăţenie ca această apă liniştită, Stefcia Ratkowska, ca 
să susţii, probabil numai de ciudă, că asemenea exemplar 
nu este decât o păpuşă insuportabilă. Ce-i drept, Castelka 
râsese când Swirski spusese odată că frumosul Kopowski, 
interpelat pe neaşteptate, are nişte priviri în care se văd 


cele şaisprezece guartierrs12 de prostie moştenite de la 
amândoi părinţii. Fără îndoială, avea privirea cam 
împrăştiată şi de obicei nu înţelegea dintr-o dată ce i se 
spunea. În schimb, era atât de vesel şi, cu toate că nu era 
prea deştept, părea atât de blajin şi de binecrescut, în fine, 
atât de frumos şi de proaspăt, încât i se putea trece cu 
vederea orice. 

Zawitowski greşea, crezând că numai doamna Bronicz este 
ahtiată după lucruri de lux vestimentar şi că logodnica lui 
nu are habar de aceste pretenţii pe care i le transmitea 
mătuşa ei. Castelka era la curent cu toate. Pierzând 
nădejdea că „domnul Ignas” va putea să-l egaleze vreodată 
pe Kopowski, voia cel puţin să se apropie de el. Avea o 
înclinaţie înnăscută pentru luxul exterior, şi „mătuşica”, 
rugându-l pe Zawiloswki să-şi cumpere una sau alta, nu 
făcea decât să-i satisfacă pretenţiile. Într-adevăr, îi ajungea 
să se uite o dată, ca să deosebească mătasea de fii d'Ecosse, 
şi tot sufletul ei era aproape instinctiv fascinat de mătase. 
lar pentru ea, Kopowski era printre oameni ceea ce era 
mătasea faţă de celelalte ţesături. Dacă n-ar fi fost doamna 
Aneta, care-l strunea pe tânăr, şi simţămintele superioare 
pe care i le inculcase Castelkăi, aceasta n-ar fi ezitat să-i 
acorde mâna. Departe de toate acestea, Osnowski era 
profund mirat că nu se întâmplase aşa, deoarece în urma 
observaţiilor sale ajunse la concluzia că o asemenea soluţie 
ar fi fost poate mai bună şi pentru Lineta şi pentru 
Zawilowski. 

Astfel că, într-o bună zi, îi împărtăşi soţiei sale gândurile 
care-l frământau, dar aceasta se înfurie şi-i răspunse cu 
mare însufleţire: 

— Nu s-a întâmplat, fiindcă nu putea să se întâmple! 
Nimeni nu este obligat să se potrivească nălucirilor tale. Eu 
am fost cea dintâi care am observat că Lineta cochetează cu 
Kopowski. Cine putea şti că are asemenea fire? Să fii 
logodită şi să cochetezi cu alţii, de! Asta întrece orice 
închipuire. Cred, însă, că ea o face numai din vanitate, în 


ciuda Stefciei Ratkowska, sau poate ca să-i stârnească 
gelozia lui Zawitowski. Dumnezeu ştie! Acum ţie îţi vine 
uşor să dai toată vina pe mine şi să spui că eu am aranjat 
această căsătorie; adu-ţi aminte, însă, de câte ori te-ai 
arătat încântat de Castelka, de câte ori ai zis că e o natură 
ieşită din comun, care l-ar face fericit pe domnul Ignas! 
leşită din comun, n-am ce zice! Acum cochetează cu 
Kopowski, iar dacă ar fi logodită cu el, ar cocheta cu 
Zawitowski. Uşurătatea n-are leac. Tu zici că ar fi mai 
potrivită pentru Kopowski. Trebuia să te gândeşti mai 
demult la asta, nu abia acum, când este logodită cu 
Zawilowski. Dar tu, Jozio, vorbeşti înadins aşa, ca să-mi 
dovedeşti ce mare prostie am făcut, ajutându-l pe domnul 
Ignas. 

Şi lucrurile fură răstălmăcite în aşa fel, încât Zawilowski şi 
Castelka coborâră pe al doilea plan, cel dintâi evidențiind 
cruzimea şi răutatea lui Jozio. Prin urmare, Osnowski 
începu să se dezvinovăţească şi, desfăcându-şi braţele, 
spuse: 

— Anetka! Cum poţi măcar să presupui că am vrut să te 
supăr? Ştiu doar ce intenţii bune ai avut; numai că, vezi tu, 
mă îngrozeşte viitorul lui Ignas, fiindcă ţin la el. Aş vrea din 
toată inima ca Dumnezeu să-i dea o fiinţă ca tine. Comoara 
mea scumpă, tu ştii că aş prefera să mi se usuce limba, 
decât să-ţi spun ceva care să te supere. Am venit la tine 
numai ca să discutăm şi să ne sfătuim amândoi, fiindcă ştiu 
că în căpşorul ăsta iubit se găsesc întotdeauna soluţii 
pentru a ieşi din orice situaţie. 

Începu să-i sărute mâinile, apoi braţele şi faţa cu o iubire 
neţărmurită şi o înflăcărare din ce în ce mai mare, în timp 
ce ea întorcea capul, ferindu-se de sărutări şi certându-l: 

— Ah, JOzio, ce transpirat eşti! 

Într-adevăr, Osnowski era aproape întotdeauna transpirat, 
pentru că toată ziua nu făcea altceva decât să joace tenis, 
să călărească, să tragă la vâsle şi să hoinărească pe 
câmpuri şi prin pădure, ca să slăbească atât cât îi cerea ea. 


— Spune-mi doar că nu mai eşti supărată! O rugă, 
lăsându-i mâna şi privind-o cu duioşie în ochi. 

— Nu mai sunt!... Dar ce sfat pot să-ţi dau eu! Cei doi 
logodnici n-au decât să plece cât mai repede la 
Scheveningen, iar Kopowski să rămână aici cu Stefcia. 

— Vezi că ai găsit rezolvarea. Să plece pe la începutul lui 
august. Dar tu ai băgat de seamă că Stefcia nu-l prea... Că 
fercheşul Koposio nu i-a căzut cu tronc până acum? 

— Stefcia are o fire foarte închisă. Tu nu cunoşti femeile, 
Jozio! 

— Sigur, ai dreptate şi de astă dată. Văd că nici ei nu-i 
place Castelka, Poate că în sinea ei este supărată şi pe 
Kopowski. 

— Cum adică? Întrebă repede doamna Aneta, Nu cumva ai 
observat ceva în purtarea lui faţă de Castelka? 

— Ei, Koposio nu se dezminte. Râde la ea, fiindcă are dinţi 
frumoşi, dar dacă aş fi observat ceva, acum nu s-ar mai afla 
la Przytulow. Poate că şi Lineta cochetează cu el numai 
pentru că aşa e firea ei... Sans le savoir1 3... Şi asta e destul 
de rău, dar nu cred că ar putea fi altceva de văzut între ei. 

— Trebuie totuşi să-l cercetez pe Kopowski în legătură cu 
Stefcia. Ştii ce, dragă JOzio? Astăzi o să mergem cu toţii 
călare, spre LesniczOwka, o să caut să vorbesc mai serios cu 
el? Voi s-o luaţi în altă parte. 

— Bine, copila mea. Căpşorul tău începe să dea sfaturi 
bune! Spuse şi se pregăti să plece, dar se opri în prag, se 
gândi o clipă şi adăugă: 

— E totuşi ceva ciudat şi de neînțeles; Ignas pare că 
prinde totul din zbor, dar, cu toate acestea, o adoră pe 
Lineta ca pe nu ştiu ce zeiţă şi nu-şi dă seama de nimic. 

Iar după-amiază, când Kopowski şi doamna Aneta se 
îndreptară spre coliba pădurarului pe drumul umbros, 
Zawilowski, conducându-i din ochi şi privind la silueta ei 
care se mlădia pe cal într-o tunică de călărie strânsă pe 
corpu-i ca amfora, se gândi: „Iotuşi, cât e de zveltă şi de 


atrăgătoare! Ce ironie a sorții că acest Osnowski, atât de 
cumsecade şi de binevoitor, nu bănuieşte nimic!” 

Era într-adevăr o ironie a destinului, dar nu numai în cazul 
lor. 

XI. 

După plimbarea în doi a doamnei Aneta şi a lui Kopowski 
pe drumul dinspre LesniczOwka, ceva se schimbă în 
atmosfera de la Przytulow. E adevărat că Zawitowski privea 
ca şi mai înainte în ochii logodnicei şi o admira fără. 
Măsură, dar în purtarea ei faţă de el şi de ceilalţi răzbătea o 
uşoară indispoziţie. Kopowski se simţea parcă stingherit; se 
uita la Castelka numai pe furiş şi se apropia grăbit doar în 
absenţa doamnei Aneta, cel mai adesea aşezându-se alături 
de domnişoara Ratkowska, cu care vorbea cam distrat. 
Doamna Aneta era şi mai hotărâtă ca de obicei şi, spre 
marea mulţumire a lui „Jozio”, acorda acum o atenţie atât 
de mare tuturor treburilor de la PrzytulOw, încât îl chemă 
încă de două ori pe Kopowski să stea de vorbă între patru 
ochi. Privirea Castelkăi nu-l mai însoțea pretutindeni pe 
Kopowki cu lejeritatea pe jumătate amuzată, pe jumătate 
ironică de altădată, în schimb, ochii întunecaţi ai 
domnişoarei Ratkowska se întorceau spre Zawilowski cu 
anume compasiune, într-un cuvânt, se schimbase ceva în 
privirile şi în relaţiile celor care locuiau la Przytulow. 

Erau totuşi schimbări sesizabile numai pentru un ochi 
foarte ager şi deprins să distingă tentele acestei vieţi în 
care, în lipsa unor țeluri mai importante şi a muncii de zi cu 
zi, cele mai neînsemnate nuanţe ale sentimentelor, cea mai 
subtilă vălurire a gândurilor şi chiar a umorilor, nu numai 
că împrumută aparenţa unor evenimente capitale, dar 
ascund adesea în ele germenii lor reali. În exterior, viaţa 
rămăsese ca şi mai înainte, o sărbătoare continuă, un 
picnic, o vacanţă la ţară, alcătuită din dragoste, impresii 
estetice, conversații mai mult sau mai puţin subtile, în 
sfârşit, distracţii. Organizarea acestor amuzamente în serie, 
în aşa fel încât să umple toată ziua, era singura preocupare 


care apăsa spiritele, deşi cea mai mare parte îi revenea 
amfitrionului, domnul Osnowski. 

Într-o dimineaţă, acalmia acestei vieţi fu întreruptă de un 
trăsnet care căzu ca din senin sub forma a două scrisori cu 
chenar negru pe adresa lui Osnowski şi a lui Zawitowski. În 
clipa în care fură aduse, toată lumea se afla la cafeaua de 
după-amiază, şi ochii doamnelor se îndreptară curioşi spre 
destinatarii care, scoțând hârtiile din plicurile deschise, 
exclamară aproape în acelaşi timp: 

— Domnul Zawitowski a murit! 

Vestea făcu o impresie puternică. Doamna Bronicz, ca o 
persoană de modă veche, care ţinea minte vremurile când 
venirea unei ştafete la ţară obliga femeile mai simţitoare să 
leşine, înainte chiar de aflarea veştilor, căzu într-un fel de 
amorţeală dublată de pierderea vorbirii; domnişoara 
Ratkowska, care petrecuse un timp în casa familiei 
Zawilowski şi nutrea o mare afecţiune pentru bătrân, păli 
cu adevărat; domnişoara Castelli, apucând-o de mână pe 
doamna Bronicz, se străduia s-o readucă în simţiri, 
şoptindu-i cu jumătate de glas: Voyons, cherie, tu n'es pas 
raisonnable! 14 Iar doamna Aneta, vrând parcă să verifice 
tristul anunţ cu proprii ei ochi, luă hârtia din mâna soţului şi 
începu să citească: „Răposatul Eustachy Zawitowski a 
părăsit această lume în ziua de 25 iunie etc. Copleşită de 
durere, fiica lui invită rudele şi prietenii la înmormântarea 
care va avea loc în biserica parohială de la Jasmief în ziua 
de 28 a lunii curente etc. , 

După care urmă o tăcere pe care Zawilowski o întrerupse 
cel dintâi: 

— L-am cunoscut de puţină vreme şi odinioară eram pornit 
împotriva lui, dar acum îmi pare sincer rău de el, fiindcă m- 
am convins că era un om cu totul cumsecade. 

— Şi el ţinea mult la tine, îi spuse Osnowski. Mi-a dovedit-o 
nu 0 dată. 

Doamna Bronicz, care între timp îşi revenise, declară că 
dovezile puteau să se arate cu adevărat abia de acum 


încolo, demonstrând că domnul Eustachy avusese o inimă 
mai bună decât se presupunea. „Domnul Eustachy a ţinut 
întotdeauna foarte mult la Niteczka, iar un astfel de om nu 
putea să fie rău”. Ei, adică doamnei Bronicz, îi amintea 
uneori de Teodor, de aceea se legase atât de mult de el. 
Câteodată fusese într-adevăr cam aspru, pe cât de blajin 
fusese Teodor întotdeauna, dar amândoi fuseseră la fel de 
drepţi şi numai Dumnezeu putea să-i judece. 

Apoi se adresă Niteczkăi, aducându-i aminte că cea mai 
mică tulburare îi provoacă dureri de stomac şi rugând-o să- 
şi stăpânească duioşia înnăscută. La rândul lui, Zawilowski, 
socotind că era pentru prima dată când aceeaşi durere îi 
lovea pe amândoi, pe el şi pe Niteczka, începu să-i sărute 
mâinile. Această stare de spirit fu întreruptă de Kopowski, 
care rosti, parcă gândindu-se la efemeritatea vieţii omului: 

— Sunt tare curios ce va face domnişoara Helena cu pipele 
rămase de la domnul Zawitowski? 

De bună seamă, fiindcă bătrânul şleahtic adusese o 
colecţie de pipe faimoase în tot oraşul, şi la vremea lui, 
întrucât nu putea suferi ţigările şi trabucurile, organizase 
adevărate reuniuni la el acasă cu cei care preferau pipa. 
Interesul lui Kopowski pentru pipele răposatului nu-şi află 
totuşi răspunsul aşteptat, mai întâi fiindcă lui Zawitowski i 
se aduse chiar atunci o scrisoare de la Potaniecki care-i 
anunţa şi el moartea bătrânului şi-l chema la înmormântare, 
iar în al doilea rând, din cauză că Osnowski îi ceru sfatul 
soţiei în legătură cu plecarea la Jasmien. 

Rămase hotărât ca toţi să plece îndată la Varşovia, unde 
doamnele aveau să-şi cumpere tot felul de mărunţişuri 
pentru toaletele de doliu, iar a doua zi, în ziua 
înmormântării, să se întâlnească la Jasmien. Aşa se şi 
întâmplă. Zawitowski, odată ajuns în oraş, se repezi până 
acasă să-şi ducă lucrurile şi să-şi pregătească un costum 
negru pentru a doua zi, apoi se grăbi să ajungă la soţii 
Polaniecki, presupunând că ei se întorseseră de la vila lui 
Bigiel. Slujitorul îi spuse că domnul venise ieri, dar plecase 


numaidecât la Jasmiei, lângă care stăpânii închiriaseră de 
vreo două săptămâni sau chiar cumpăraseră o mică 
proprietate. 

Aflând acestea, se întoarse la vila familiei Osnowski, să-şi 
petreacă seara cu logodnica. În anticameră, fu mirat de 
sunetele unui vals de Straus, care se auzea dinăuntrul 
casei, aşa că întâlnind-o în salonaş pe domnişoara 
Ratkowska, o întrebă cine cântă. 

— Niteczka şi domnul Kopowski, îi răspunse domnişoara 
Ratkowska. 

— Domnul Kopowski este aici? 

— A venit acum un sfert de oră. 

— Iar domnul şi doamna Osnowski? 

— Nu s-au întors din oraş. Anetka face cumpărături. 

Se întâmpla pentru prima dată ca Zawilowski să nu fie 
mulţumit de Niteczka. Înţelegea că bătrânul şleahtic 
răposat nu însemna nimic pentru ea, cu toate acestea, 
mormântul nu i se părea deloc potrivit pentru a cânta 
valsuri la patru mâini cu Kopowski. Avea senzaţia că este o 
dovadă de prost-gust. Doamna Bronicz, căreia nu-i lipsea 
intuiţia când era vorba de bunele maniere, citi pesemne 
această impresie pe faţa lui. 

— Niteczka era groaznic de tulburată şi de obosită, îi 
spuse, de cum intră, şi nimic n-o linişteşte ca muzica. Eram 
şi eu foarte îngrijorată, fiindcă începuse s-o doară stomacul, 
aşa că atunci când a venit domnul Kopowski, le-am propus 
să cânte ceva. 

Valsul fu totuşi întrerupt şi impresia neplăcută a lui 
Zawilowski începu să se spulbere treptat. În această vilă, 
erau o mulţime de amintiri proaspete, scumpe inimii lui. 

Când se lăsă amurgul, începu să se plimbe prin încăperi la 
braţ cu Niteczka şi oprindu-se în diferite locuri, îşi amintea 
mereu câte ceva. 

— Mai ţii minte? O întrebă în atelier, aici, când mă pictai, 
mi-ai pus mâinile pe tâmple, ca să-mi întorci capul, şi atunci 
ţi-am sărutat mâna pentru prima oară. Când mi-ai spus: 


„Vorbeşte, domnule, cu mătuşa”, mi-am pierdut nu numai 
minţile, ci şi răsuflarea... Aleasa inimii mele, scumpa mea... 

— Ce palid erai atunci! 

— Cum să nu fiu palid, când inima-mi sta gata să se spargă 
de emoție. De pe atunci te iubeam ca un nebun. 

Domnişoara Castelli îşi înălţă privirile, şi după o vreme 
răspunse: 

— Ce ciudate sunt toate! 

— Ce-i ciudat, Niteczka? 

— E ciudat că totul începe într-un fel, ca o încercare; ca un 
joc... Apoi te implici tot mai mult şi, deodată, te trezeşti 
prinsă în laţ. 

Zawilowski îi strânse braţul la piept şi încuviinţă: 

— Chiar aşa! Am prins în laţ o fată bălaie şi n-am să-i mai 
dau drumul. 

Apoi, păşind mereu la braţ, intrară în salonul cel mare, 
Zawitlowski îi arătă uşile cu geamuri şi-i spuse: 

— Uite balconul nostru şi salonul nostru. 

Se întuneca din ce în ce mai mult. Mobila se cufunda în 
umbră; unde şi unde, doar pe ramele aurite ale tablourilor, 
luceau luminiţe palide, asemenea unor ochi care priveau la 
tânăra pereche. 

— Tu mă iubeşti? O întrebă Zawilowski deodată. 

— O ştii prea bine. 

— Spune da! 

— Da! 

Atunci îi strânse şi mai tare braţul şi începu să-i spună cu 
glasul întretăiat de emoție: 

— Pur şi simplu, tu n-ai idee câtă fericire găsesc eu în tine! 
Pentru că nici nu ştii cât te iubesc. Aş fi în stare să-mi dau 
viaţa pentru tine. Aş sacrifica toată lumea pentru un firicel 
din părul tău! Iu eşti lumea mea, viaţa mea! Acum nu mai 
pot trăi fără tine. 

— Hai să ne aşezăm, şopti domnişoara Castelli. Sunt atât 
de obosită! 


Şi se aşezară, umăr lângă umăr, ascunşi în întuneric. Se 
aşternu o clipă de tăcere. 

— Ce ai? Tremuri tot? Îl întrebă abia auzit domnişoara 
Lineta. 

Ea însăşi, legănată de amintiri sau tulburată de dragostea 
ori de apropierea lui, începu să respire mai repede şi, 
închizând ochii, îi oferi cea dintâi buzele. 

În acest timp, Kopowski se plictisea pesemne în încăperea 
vecină cu domnişoara Ratkowska şi doamna Bronicz, 
deoarece chiar atunci răsunară, tonurile valsului pe care-l 
cântase mai înainte cu Lineta. 

Când se întoarse acasă, Zawitowski încercă impresia că 
locuinţa lui de cavaler întruchipează imaginea pustiei şi a 
tristeţii, o vatră de nomazi fără nici un scop, de pe urma 
căreia nu rămâne nici măcar amintirea, şi se gândi că 
Niteczka cea bălaie îi stăpânea atât de mult inima, încât nu 
mai voia şi nu mai putea trăi fără ea. 

Înmormântarea domnului Zawitowski avu loc a doua zi cu 
nu prea multă pompă. Moşiile învecinate, care se aflau mai 
aproape de Varşovia, aparţineau în cea mai mare parte 
unor oameni avuţi care îşi petreceau vara în străinătate. 
Din acelaşi motiv, nici în oraş nu mai rămăseseră prea mulţi 
dintre cunoscuţii domnului Zawitowski. Sosiră, în schimb, o 
sumedenie de săteni care, îmbulzindu-se în biserică, se 
uitau la coşciug parcă miraţi că un boier atât de mare, cu 
pământ, bani şi avere din belşug, se întoarce în pământ ca 
un ţăran oarecare, aciuat pe cine ştie unde. Alţii priveau cu 
invidie la domnişoara care avea să moştenească atâta 
avere. Căci aşa-i firea omului; nu numai ţăranii, dar şi cei 
din lumea-bună, care-l cunoşteau pe domnul Zawitowski 
mai de aproape sau mai de departe, nu se puteau stăpâni 
nici măcar în timpul ceremoniei de înmormântare să nu se 
întrebe ce va face domnişoara Helena. Cu milioanele care-i 
rămâneau drept mângâiere. Erau şi dintre aceia care, 
văzând în tânărul Zawitowski, ca ultimă rudă cu acelaşi 
nume, pe moştenitorul unei părţi considerabile din avere, 


îşi puneau întrebarea dacă nu cumva fericitul poet, mâine 
poate un milionar, va înceta să mai scrie versuri. Şi, fireşte, 
credeau, cu o satisfacţie de neînțeles, că probabil nu va mai 
scrie. 

Totuşi, atenţia tuturor se îndrepta spre domnişoara 
Helena. Admirau cu toţii resemnarea cu care suporta 
această pierdere, cu atât mai dureroasă cu cât, după 
moartea părintelui, rămânea singură pe lume, fără alte 
rude mai apropiate decât tânărul poet, şi chiar fără 
prieteni, pe care încetase de mult să-i mai cultive. Păşise în 
urma coşciugului cu faţa şiroind de lacrimi, dar liniştită, cu 
liniştea ei de totdeauna, inexpresivă şi împietrită parcă, iar 
după ce se întorsese acasă, vorbea despre moartea tatălui 
ca despre ceva ce se întâmplase cu cel puţin câteva luni în 
urmă. Doamnele de la PrzytulOw nu puteau înţelege că prin 
gura ei vorbeşte credinţa nezdruncinată, în virtutea căreia 
această moarte, în comparaţie cu alta pe care o trăise şi 
care-i sfâşiase sufletul, i se părea tristă, dar în acelaşi timp 
binecuvântată, storcându-i lacrimi de jale, nu şi de 
disperare însă. Într-un fel, bătrânul domn Zawitowski 
murise ca un om cucernic, deşi se stinsese pe neaşteptate. 
De când venise la Jasmieri, îşi luase obiceiul să se 
spovedească de două ori pe săptămână, aşa că mângâierea 
religiei nu-i lipsise. Murise cu mătăniile în mână, în fotoliul 
lui, cufundându-se mai întâi într-un somn uşor, fără 
suferinţe, deoarece durerile zilnice îl lăsaseră cu câteva zile 
mai înainte, făcându-l să spere că se va însănătoşi definitiv. 
Relatând despre toate acestea cu glasu-i coborât şi 
monoton, domnişoara Helena se întoarse în cele din urmă 
spre Zawitowski şi-i spuse: 

— Şi pe dumneata te-a pomenit foarte des. Cu vreo oră 
înainte de a muri, m-a rugat să te chem numaidecât, dacă ai 
să vii la Buczynek la soţii Potaniecki, pentru că vrea 
neapărat să stea de vorbă cu dumneata. Iata ţinea foarte 
mult la dumneata şi te preţuia. 


— Dragă domnişoară, îi răspunse Zawitowski, sărutându-i 
mâna, îmi pare sincer rău de el şi sunt alături de dumneata. 

În tonul şi cuvintele lui se simţea ceva nobil şi sincer 
totodată, aşa că ochii domnişoarei Helena se umplură de 
lacrimi, iar hohotul de plâns al doamnei Bronicz răsună, 
atât de tare încât, dacă nu era flaconaşul cu săruri oferit de 
domnişoara Castelli, s-ar fi transformat într-o criză de nervi. 

Dar domnişoara Zawitowska, prefăcându-se că nu aude 
aceste suspine, începu să-i mulţumească lui Potaniecki 
pentru ajutorul dat, fiindcă el se ocupase de înmormântare 
şi de toate grijile supărătoare pe care moartea cuiva le 
adaugă la suferinţa celor ce-şi pierd aproapele. El luase 
totul asupra lui, pentru că era săritor din fire, dar şi fiindcă 
acum se agăța de fiecare prilej, ca să aibă ceva de făcut, să- 
şi înăbuşe zbuciumul şi să scape de cercul chinuitor al 
gândurilor. 

Marynia nu fusese la înmormântare, deoarece soţul nu 
voise ca ea să se înghesuie şi să se obosească, dar acasă ii 
ţinea companie domnişoarei Zawilowska, mângâind-o cât 
putea de pierderea suferită. Acum voia s-o ia la Buczynek, 
împreună cu doamnele de la PrzytulOw, şi s-o reţină acolo 
câteva zile. Potaniecki îi sprijini rugămintea, dar 
domnişoara Helena, având-o alături pe bătrâna ei 
învăţătoare, refuză, asigurând-o pe Marynia că se va simţi 
bine la Jasmiefi, de unde nu voia să plece, mai ales în 
primele zile. 

În schimb, doamnele de la Przytul6w, care şi aşa, 
îndemnate de Swirski, aveau de gând să-i viziteze pe soţii 
Polaniecki, se duseră cu plăcere, însoţite de domnii care le 
urmau; cu atât mai mult, cu cât doamna Bronicz voia să afle 
de la Potaniecki mai multe amănunte despre ultimele clipe 
ale defunctului. Doamna Marynia, care o cerceta cu luare- 
aminte pe domnişoara Ratkowska, o luă în trăsura ei şi se 
întâmplă ce se întâmplă de atâtea ori pe lume; cele două 
femei se simţiră de la început atrase una spre cealaltă. În 
ochii trişti ai domnişoarei Ratkowska, în expresia feţei 


„stinse”, cum se exprimase Swirski, era ceva care o făcu pe 
doamna Marynia să ghicească de la prima vedere o fire 
timidă, obişnuită să se închidă în sine, dar delicată şi plină 
de duioşie. Cât despre domnişoara Ratkowska, aceasta 
auzise atâtea despre Marynia de la Zawitowski - pe care-l 
ascultase tocmai pentru că celelalte doamne de la 
PrzytulOw nu prea voiau să-şi plece urechea când era 
lăudată altă femeie - încât citind în ochii ei un interes şi o 
simpatie cu care în sărăcia şi în singurătatea ei nu era 
deprinsă, se apropie de ea cu tot sufletul. Astfel ajunseră la 
Buczynek ca două prietene bune, şi Swirski, care sosi în 
urma lor împreună cu Polaniecki, Osnowski şi Kopowski, n- 
avu nevoie de prea multă perspicacitate ca să înţeleagă că 
părerea Maryniei despre domnişoara Stefcia avea să fie 
favorabilă. Voia totuşi s-o audă. Marynia începu să le arate 
musafirilor noua locuinţă care avea să devină proprietatea 
ei. Deoarece Polaniecki se hotărâse s-o cumpere. Se 
plimbară mai ales prin grădină, unde creşteau nişte plopi 
albi neobişnuit de bătrâni. Folosind acest prilej, Swirski îi 
oferi, braţul Maryniei şi, în timp ce se întorceau spre casă, 
iar ceilalţi se depărtaseră puţin pe celelalte alei, întrebă cu 
înflăcărare: 

— Ei, ce zici doamnă? Cum e prima impresie? 

— Cum nu se poate mai bună. Ah, ce copilă bună şi 
simţitoare trebuie să fie! Străduieşte-te şi dumneata s-o 
cunoşti mai bine. 

— Eu? Şi la ce bun, mă rog? O cer în căsătorie chiar astăzi. 
Crezi că n-am s-o fac? Ai cuvântul meu că astăzi am să-i cer 
mâna, aici, la Buczynek. Eu nu mai am timp să cercetez şi 
să tai firul în patru. În astfel de lucruri, trebuie să ai şi puţin 
noroc. Deci astăzi am s-o rog să fie soţia mea, cum mă vezi 
şi cum te văd. 

Doamna Potaniecka izbucni în râs, crezând că glumeşte, 
iar el continuă: 

— Uite că râd şi eu, tocmai pentru că nu-i nici un motiv de 
întristare. Nu face nimic că am fost la înmormântare, eu nu 


sunt superstiţios. Mai degrabă, dimpotrivă! Sunt şi cred că 
ce-i făcut de mâna dumitale, nu poate fi rău. 

— Bine, dar eu n-am nici un amestec. Eu abia azi am 
cunoscut-o. 

— Mi-e indiferent! 'Toată viaţa mi-a fost frică de femei, dar 
de ea nu mă tem câtuşi de puţin. Nu poate avea o inimă 
nerecunoscătoare. 

— Aşa-i. Şi eu cred la fel. 

— Păi vezi, doamnă. Acum ori niciodată. Dacă va accepta, 
uite, aici am s-o port toată viaţa - spunând acestea, îşi duse 
mâna la inimă - iar dacă nu... 

— Dacă nu? 

— Am să mă închid în casă şi am să pictez vreo săptămână, 
de dimineaţă până seara. [i-am spus că o să mă duc la 
vânătoare de rațe, dar nu! Asta-i un lucru mai serios decât 
crezi dumneata. Socotesc totuşi că s-ar cuveni să accepte. 
Ştiu că nu-l iubeşte pe Koposio, papiota aia femeiască; e 
singură pe lume şi orfană, iar cu mine va face o faptă bună, 
pentru care îi voi fi recunoscător toată viaţa, deoarece, în 
fond, eu sunt un om bun şi mă tem să nu mă înăcresc. 

Marynia abia acum îşi dădu seama că Swirski poate vorbi 
serios şi răspunse: 

— Eşti într-adevăr un om bun, de aceea nu te vei înăcri 
niciodată. 

Pictorul se opuse cu însufleţire: 

— Din contră, s-ar putea să ajung şi aici. Cu dumneata voi 
fi sincer. Crezi oare că sunt atât de fericit pe cât par? Pe 
viul Dumnezeu, nu! Am agonisit ceva bani şi faimă, e 
adevărat. Dar poate că niciunul dintre bărbaţi n-a mai întins 
braţele spre femeia ideală cu atâta sete ca mine. Ei şi? Te- 
am întâlnit pe dumneata, am întâlnit-o pe doamna Bigiel şi 
poate încă vreo două-trei femei virtuoase, drepte, înțelepte, 
curate ca lacrima... Dă-mi voie, doamnă! Nu vreau să-ţi fac 
complimente, iar prin ceea ce voi spune, nu vreau să critic 
pe nimeni, îmi voi dezvălui doar propria durere; printre 
femeile de la noi, am văzut atâta scliviseală, atâtea firi 


superficiale şi serbede, atâta egoism şi nisipuri mişcătoare, 
atâtea suflete nerecunoscătoare şi păpuşi de carton, atâtea 
aspirații prefăcute, încât această privelişte ar fi putut înăcri 
şi zece ca mine. 

lar după un răstimp adăugă: 

— Copila asta pare altfel: liniştită, dulce şi foarte 
cumsecade. Deie Domnul să fie aşa şi să nu mă respingă. 

În acest timp, doamna Bronicz, trăgându-l fără să se mai 
ferească pe Polaniecki mai la o parte, îi spunea cu ochii 
înălţaţi spre cer: 

— O, da, el îmi aducea aminte de tinereţe şi, după cum 
vezi, cu toate că relaţiile dintre noi au fost întrerupte, multă 
vreme eu i-am păstrat prietenie până când s-a stins din 
viaţă. Cred că ai auzit şi dumneata... Ba nu! N-aveai de la 
cine să auzi, fiindcă n-am scos o vorbă nimănui... Şi numai 
de mine a depins ca să devin mama Helenei. Acum nu mai 
trebuie să păstrez taina. Mi-a cerut mâna de două ori şi tot 
de atâtea ori l-am refuzat. L-am respectat şi am ţinut la el 
întotdeauna, dar înţelegi şi dumneata că, atunci când eşti 
tânăr, cauţi altceva, cauţi ceea ce am găsit eu la Teodor al 
meu. Da, da! 

O dată a fost la Ischia, iar a doua oară la Varşovia. A suferit 
foarte mult, dar ce puteam să-i fac? Dumneata ai fi 
procedat altfel în situaţia mea? Hai, spune sincer! 

Neavând nici cea mai mică intenţie să spună nici sincer, 
nici nesincer cum ar fi procedat în situaţia doamnei 
Bronicz, Potaniecki evită să-i răspundă: 

— Doamnă, voiai să mă întrebi ceva? 

— Da! O, da! Voiam să te întreb despre ultimele lui clipe. 
Helenka mi-a spus că a murit pe neaşteptate, dar 
dumneata, locuind în apropiere, trebuie să-l fi vizitat, aşa că 
poate îţi aduci aminte ce-a spus, poate ştii care i-au fost 
intenţiile şi gândurile din urmă. În ce mă priveşte, n-am nici 
cel mai mic interes. O, Doamne! Ar fi şi greu să fie cineva 
mai dezinteresat ca mine. Dumneata n-o cunoşti pe 
Niteczka! Dar domnul Zawitowski mi-a dat cuvântul că-i va 


lăsa domnului Ignas moşiile din ţinutul Poznan. Dacă nu s-a 
ţinut de cuvânt sau n-a mai avut când să se ţină, să-l ierte 
Dumnezeu aşa cum îl iert şi eu. Averea, fireşte, nu 
contează! Cine a dovedit mai bine ca Lineta că nu se uită 
după avere? Dacă ar fi fost altfel, n-ar fi refuzat asemenea 
partide, ca marchizul Jao Calimaqao sau domnul 
Kanafaropulos. Cred că ai auzit şi de domnul Ufihski! Cel 
care şi-a cumpărat un palat la Veneţia cu banii de pe 
faimoasele lui siluete decupate. Ultima dată l-a decupat pe 
prinţul de Wales. Chiar în acest an mi-a cerut mâna 
Niteczkăi. Ah, domnule dragă, noi n-am căutat avere ca 
alţii. N-aş vrea, însă, ca Niteczka să se gândească vreodată 
că a făcut un sacrificiu, fiindcă totuşi, între noi fie vorba, ea 
face un sacrificiu, dac-ar fi să ne luăm după lumea-bună, 
chiar un mare sacrificiu! 

Potaniecki, care era un om impulsiv şi pe care ultimele 
cuvinte ale doamnei Bronicz îl supăraseră, răspunse: 

— Nu l-am cunoscut nici pe marchizul Jao Calimacao, nici 
pe domnul Kanafaropulos, dar aici, la noi, astfel de nume 
sunt puţin cam... Bizare. Presupun, de asemenea, că 
domnişoara Castelli se căsătoreşte din dragoste cu 
Zawilowski, iar în acest caz, orice sacrificiu este exclus. Eu, 
doamnă, sunt un om sincer şi spun ce gândesc. Dacă 
Zawitowski este un om practic, asta-i altceva, dar 
Zawitowski nu ştie şi nici nu vrea să ştie ce-i aduce 
domnişoara Castelli; dumneata, însă, ştii prea bine ce 
reprezintă el chiar pentru înalta societate. 

— Ah, văd că dumneata n-ai auzit că neamul Castelli 
descinde din Marino Falieri... 

— "Tocmai, doamnă, că n-am auzit nici eu şi nici altcineva. 
Să presupunem că pentru mine şi pentru dumneata 
asemenea lucruri n-au nici o însemnătate, dar de vreme ce 
dumneata ai afirmat cea dintâi că, după opinia lumii bune, 
domnişoara Lineta face un mare sacrificiu, îndrăznesc să te 
contrazic şi să-ţi spun că, dacă avem în vedere talentul şi 
poziţia lui Zawitowski, partidele sunt egale. 


Din tonul şi de pe faţa lui se vedea că dacă doamnei 
Bronicz nu-i ajung toate câte i le spusese, este gata să 
vorbească şi mai pe şleau; dar doamna Bronicz, având se 
vede mai multe săgeți în tolbă, îi apucă mâna lui Potaniecki 
şi exclamă scuturând-o cu putere: 

— Ah, ce bun eşti! De-ai şti cât ţin la dumneata, pentru că 
îi iei apărarea domnului Ignas cu atâta înflăcărare! Dar nu 
e nevoie să-l aperi, fiindcă şi eu l-am îndrăgit ca pe propriul 
fiu... pe cine mai am eu pe lume în afară de ei doi, iar dacă 
te întreb de ştii ceva despre vreo dispoziţie a domnului 
Zawilowski, o fac numai din dragoste pentru Ignas. Ştiu că 
oamenii în vârstă au obiceiul să tot amâne, de parcă şi 
moartea s-ar putea amâna! A, domnule, moartea nu se 
poate amâna!... Nu! Nu! Helenka n-are nici un folos de pe 
urma acestor milioane, pe când Ignas... Abia atunci şi-ar 
putea desface aripile cu adevărat... Pe mine şi pe Niteczka 
ne interesează în primul rând talentul lui. Dar dacă 
vreodată, la o adică... 

— Ce pot să-ţi spun eu, doamnă? Răspunse Polaniecki. 
Pentru mine nu mai încape nici o îndoială că domnul 
Zawitowski s-a gândit la Ignas, şi iată de ce. Cu vreo zece 
zile înainte, a poruncit să i se aducă nişte arme vechi, ca să 
mi le arate şi mie, iar cu această ocazie s-a adresat fiicei 
sale, aşa că l-am auzit spunându-i: „Astea nu merită să le 
mai trecem în testament, dar după moartea mea să i le dai 
lui Ignas, fiindcă tu n-ai ce face cu ele”. De aci trag 
concluzia că sau înscrisese ceva pe numele lui Ignas, sau 
avea de gând s-o facă. Mai mult nu ştiu, pentru că nu l-am 
întrebat nimic. Peste câteva zile se va afla dacă există vreun 
testament nou, căci domnişoara Helena mai mult ca sigur 
că nu-l va ascunde... 

— Dumneata o cunoşti bine pe biata Helenka? Fireşte, nu 
poţi s-o cunoşti ca mine, iar eu pot să garantez pentru ea. 
Te rog, domnule, să n-o bănuieşti niciodată de faţă cu mine! 
Helenka să ascundă testamentul? Niciodată, dragă 
domnule! 


— Stimată doamnă, fii bună şi nu-mi pune în seamă 
gânduri pe care nu le-am avut şi de care mă feresc. Un 
testament nu se poate ascunde în nici un caz, fiindcă se face 
cu martori. 

— Păi vezi, domnule, nici măcar nu se poate ascunde, 
pentru că există martorii. Eram sigură că nu se poate 
ascunde. De altfel, domnul Zawitowski ţinea atât de mult la 
Niteczka, încât n-avea cum să uite de Ignas. Era foarte 
ataşat de ea, de când era atâtica... 

Aici doamna Bronicz îşi ridică o mână peste cealaltă, 
pentru ca Polaniecki să-şi facă în acest fel o idee cât putea 
să fie de mică Niteczka pe atunci, apoi îşi urmă vorba: 

— Sau poate nici măcar atâta! 

După care se apropiară de ceilalţi care, după ce văzuseră 
grădina, se pregăteau pentru micul dejun. Uitându-se la 
chipul fermecător al domnişoarei Castelli, Potaniecki îşi 
spuse că atunci când bătrânul domn Zawitowski o ţinuse în 
braţe, trebuie să fi fost o fetiţă tare drăguță şi frumoasă. 
Deodată îşi aduse aminte de Litka pe care o ţinuse şi el în 
braţe, şi o întrebă: 

— Deci dumneata îl cunoşti pe răposatul de foarte multă 
vreme, nu-i aşa? 

— O, da! Răspunse domnişoara Niteczka. Să tot fie vreo 
patru... Ani... Mătuşică, de când l-am cunoscut noi pe 
domnul Zawitowski? 

— La ce se gândeşte căpşorul meu iubit! Exclamă doamna 
Bronicz. Ah, dragă domnule, ce vremuri fericite, ce epocă! 


În acest timp, Swirski, care şedea lângă domnişoara 
Ratkowska, simţea că nu-i va fi chiar atât de uşor să se ţină 
de promisiunea făcută Maryniei, cum i se păruse. E drept, îl 
încurcau şi cei de faţă, dar mai mult decât orice îl reţinea 
neliniştea care-i umplea inima, făcându-l să-şi piardă 
siguranţa cu care se purta de obicei. „Cred, îşi spunea, că 
sunt un laş, mai mare decât îmi închipuiam!” Nu prea se 
simţea în apele lui. Voia cel puţin să pregătească terenul, 
dar vorbea despre altceva decât îşi dorea cu adevărat. 
Acum observa că domnişoara Ratkowska are un gât frumos, 
cu tonuri viorii pe lângă urechi, şi glasul plăcut, remarcând 
totodată cu uimire că aceste constatări îl emoţionau şi mai 
mult. După micul dejun, parcă în ciuda lui, rămaseră cu toţii 
laolaltă. Doamnele erau puţin obosite de la înmormântare, 
iar o oră mai târziu, când doamna Aneta declară că trebuie 
să se întoarcă la PrzytulOw, pictorul încercă o senzaţie de 
uşurare şi stânjeneală în acelaşi timp. „Nu-i vina mea, se 
gândi, eu eram hotărât”. 

Dar când doamnele erau gata să urce în trăsură, 
sentimentul de uşurare se transformă într-o adâncă părere 
de rău; îi era milă de el însuşi. Se gândi la singurătatea lui, 
la aceea că n-are cui să-şi lase avutul şi faima; se gândi la 
compasiunea lui pentru domnişoara Ratkowska, la 
încrederea pe care aceasta i-o trezise, la simpatia 
neprefăcută pe care i-o stârnise la prima vedere, şi, în 
ultima clipă, îşi luă inima în dinţi. 

Aşadar, oferindu-i braţul, ca s-o conducă la trăsură, spuse: 
— Domnul JOzef m-a rugat să mai vin pe la PrzytulOw, şi e 
foarte bine! Voi veni, dar cu paleta şi pensulele. Aş vrea atât 

de mult să am capul dumitale!... Şi se poticni, căutând o 
modalitate prin care să treacă de la ceea ce spunea, la ceea 
ce voia cu adevărat, intuind totodată că trebuie să se 
grăbească, întrucât nu mai avea timp. Dar domnişoara 
Ratkowska, neobişnuită, se vede, ca cineva să se ocupe de 
ea, întrebă cu o mirare sinceră: 

— Al meu? 


Swirski răspunse îndată cu glasul coborât: 

— Domnişoară, îngăduie-mi să fiu ecoul dumitale şi să 
repet acest cuvânt. 

Domnişoara Ratkowska îl privi, neînţelegând parcă despre 
ce e vorba, dar tocmai atunci doamna Aneta o chemă în 
trăsură, aşa că Swirski abia mai avu timp să-i strângă mâna 
şi să-i spună: 

— La revedere. 

Trăsura porni. Umbrelele desfăcute acoperiră numaidecât 
chipul domnişoarei Ratkowska; pictorul urmări cu privirea 
pe cei ce se îndepărtau şi, într-un târziu, îşi puse 
întrebarea: „l-am cerut oare mâna, sau nu i-am cerut-o?” 

Era totuşi sigur că domnişoara Ratkowska se va gândi tot 
drumul la vorbele lui. Îşi mai spuse că se descurcase bine, 
folosindu-se de întrebarea ei; din acest punct de vedere, 
era mulţumit de el, în acelaşi timp, însă, se miră că nu-l 
încearcă nici o mare bucurie şi nici nelinişte; avea doar 
impresia nelămurită că în toate acestea lipsea ceva. 

I se părea că nu era destul de emoţionat pentru un 
moment atât de important. De la poartă, porni îngândurat 
spre casă. Doamna Polaniecka îl văzuse de departe luându- 
şi rămas bun şi ardea de curiozitate, cu toate acestea, deşi 
soţul ei nu se afla în încăpere, nu cuteză să-l întrebe ea 
însăşi, însă Swirski îi citi atât de clar în ochi întrebarea: „I- 
ai cerut mâna?” încât zâmbi şi răspunse ca şi când l-ar fi 
întrebat cu adevărat: 

— Da, doamnă aproape. Nu întru totul... N-am avut 
prilejul să vorbim în linişte, aşa că n-a putut să-mi dea un 
răspuns; nu ştiu nici măcar dacă m-a înţeles... 

Nevăzând nimic din însufleţirea cu care-i vorbise mai 
înainte, şi punând absenţa ei pe seama neliniştii, Marynia 
vru să-i dea curaj, dar fu împiedicată de intrarea lui 
Potaniecki. Swirski începu şi el să-şi ia rămas bun imediat, 
dar, vrând să-i satisfacă mai în amănunt curiozitatea înainte 
de a pleca, spuse fără să mai ţină seama de prezenţa lui 
Potaniecki: 


— În orice caz, mâine mă voi duce la Przytul6w sau voi 
scrie o scrisoare; nădăjduiesc că răspunsul va fi favorabil. 

Apoi îi sărută mâinile cu mare prietenie şi în curând se afla 
în droşca lui, adâncindu-se în vălătucii de pulbere albă şi în 
propriile gânduri. 

Ca pictor, era atât de obişnuit să remarce amănuntele care 
i se perindau pe sub ochi, încât o făcea şi acum, dar fără să 
vrea, aproape automat, impresiile rămânând parcă la 
suprafaţa creierului. În adânc, reflecta la toate câte se 
întâmplaseră. 

„Ce dracu, Swirsio. Ce se petrece cu tine? Nu ţi-ai luat 
avânt timp de douăzeci de ani, ca să sari peste şanţul ăsta? 
Nu s-a întâmplat ce ziceai azi-dimineaţă? Unde-ţi este 
înflăcărarea? De ce nu te bucuri? De ce nu strigi: În sfârşit! 
Te însori, înţelegi, mistreţ bătrân? În sfârşit! În sfârşit!” 

Era, însă, o aţâţare superficială. Omul interior rămânea 
rece; înţelegea că ceea ce i se întâmplase, se cuvenea să-l 
facă. Fericit, dar nu se simţea ca atare. 

Creştea în el o mâhnire din ce în ce mai mare. Acţionase 
din proprie voinţă şi în deplină cunoştinţă de cauză. Nu mai 
era un copil prost sau isteric care nu ştie nici el ce vrea. 
Ajungând odată la concluzia că aşa este bine, nu-şi mai 
schimbase părerea. Domnişoara Ratkowska fusese doar 
întotdeauna aceeaşi fiinţă dulce, „stinsă” şi de nădejde, 
aşadar, de ce gândul că ea va deveni femeia lui, pe care o 
visa de atâta vreme, nu-l înflăcăra mai puternic? De ce 
speranţa, transformată aproape în certitudine nu se 
transforma totodată în bucurie, iar în fundul sufletului, 
încerca senza? Ia unei dezamăgiri? 

„Tot ce i-am spus, constată de unul singur, putea însemna 
inteligenţă, dar şi uscăciune. Să mă trăsnească, dacă nu era 
şi incomplet. Pur şi simplu, n-am încă certitudinea lucrului 
împlinit, nu-l simt aşa!” 

Impresiile vizuale îi întrerupseră firul gândurilor. Oile 
împrăştiate pe lunca povârnită, estompate de depărtare şi 


scăldate în soare, păreau nişte pete albe pe fondul verde, 
cu nuanţe intens albăstrii, chenăruite cu aur. 

— Oile astea sunt albastre; impresioniştii au puţină 
dreptate mormăi Swirski, dar să le ia dracu! Mă căsătoresc! 

Şi se întoarse la gândurile lui!... Rezultatul nu este pe 
măsura aşteptărilor. Există gânduri pe care mintea 
omenească nu vrea să le exprime, dar există şi impresii pe 
care nu vrea să le transforme în gânduri limpezi. Aşa era şi 
cu Swirski. N-o iubea pe domnişoara Ratkowska, şi acesta 
era răspunsul simplu, gata pregătit la toate întrebările pe 
care şi le punea. Dar el îl evita. Nu recunoştea în ruptul 
capului că o ia de soţie numai pentru că doreşte foarte mult 
să se căsătorească. Voia să se convingă că n-are sentimentul 
lucrului împlinit, dar aceasta era numai o stratagemă. Nu 
iubea! Ceilalţi ajungeau la dragoste prin femeie, el însă 
proceda exact invers, potrivind femeia nevoii lui imperioase 
de a iubi. Ceilalţi oameni construiau templul abia după ce 
aveau divinitatea, el însă îşi introducea divinitatea în 
templul gata înălţat, nu pentru că o adora mai înainte cu 
toată puterea sufletului, ci fiindcă avea impresia că se 
potriveşte cu arhitectura edificiului. Şi înţelese dintr-o dată 
de ce de dimineaţă era atât de entuziasmat şi de hotărât, 
iar acum rămânea atât de rece. Asta explica şi înflăcărarea 
cu care trecuse la realizarea intenţiilor matrimoniale, dar şi 
absenţa mulţumirii sufleteşti după săvârşirea încercării. 

Uimirea lui Swirski începu să se transforme în mâhnire. Se 
gândi că ar fi făcut mai bine dacă, în loc să se gândească 
atât de mult la femeie, în loc să alcătuiască teorii despre 
cum trebuie să fie o femeie, s-ar fi căsătorit cu prima fată 
care i-a apărut în cale, stârnindu-i inima şi simţurile. Acum 
înţelese că iubeşti femeia pe care o iubeşti şi nu-i pretinzi să 
corespundă unor noţiuni preconcepute despre dragoste, 
deoarece aceste noţiuni, ca şi copiii, urmează să le 
modeleze abia femeia. Totul era cu atât mai dureros, cu cât 
simţea că ar fi fost în stare să iubească foarte intens, şi îşi 
dădea seama tot mai limpede că nu iubeşte cum ar putea. 


Îşi aduse aminte ce-i povestise odată Potaniecki la Roma 
despre un tânăr medic care, respins de o păpuşă fără suflet, 
spusese: „Eu o ştiu cum este, dar nu pot să-mi rup sufletul 
de ea”. lată o iubire puternică precum moartea, acest om 
iubea cu adevărat!... Nu se ştie de ce, îi veniră în minte 
domnişoara Castelli şi Zawilowski. Îşi aduse aminte de ochii 
lui aţintiţi la ea, chipul străluminat de o fericire fără 
seamăn, pe care îl văzuse la Przytulow. 

Şi iarăşi se trezi în el artistul care, după ani lungi de 
obişnuinţă, îşi făcea simțită prezenţa chiar şi atunci când 
omul se gândea la lucruri dintre cele mai personale. Un 
răstimp, uită de sine, de domnişoara Ratkowska, şi începu 
să mediteze la faţa lui Zawitowski, la trăsăturile care-i 
alcătuiau expresia caracteristică. O exaltare concentrată? 
Da, dar mai era şi altceva, ceva şi mai aproape de esenţial. 

Şi tresări deodată. 

„Ciudat lucru, se gândi, are un cap tragic 

XII. 

Câteva zile mai târziu, Zawilowski, chemat de Polaniecki, 
plecă la Varşovia. Tânărul nu prea voia să părăsească 
Przytul6w, dar domnişoara Helena voia neapărat să fie şi el 
de faţă când se va deschide testamentul tatălui, împreună 
cu Potaniecki şi cu juristul bătrânului domn Zawitowski, 
avocatul Kononowicz, se duseră în acest scop la Jasmiei. În 
cele două zile care urmară, Zawitowski, în scrisorile către 
„Niteczka” încredinţă hârtiei numai simţămintele de 
dragoste, nefăcând nici cea mai mică aluzie la testament. 
De aceea, doamna Bronicz, care mai înainte era cucerită de 
asemenea pasaje, îi spuse în secret doamnei Aneta că, în 
primul rând, acesta este un mod cam prostesc de a-i scrie 
logodnicei, iar în al doilea rând, în această tăcere parcă 
intenţionată, este quelque chose de louche15. Într-adevăr, 
prima scrisoare era expediată de la Varşovia, iar a doua 
imediat după sosirea la Jasmien; bătrâna doamnă susţinea 
totuşi că Zawilowski trebuia în orice caz să amintească cel 


LIA 


puţin de speranţele sale, deoarece, tăcând, arăta că n-are 
încredere în „Niteczka” şi pur şi simplu o jignea. 

Osnowski susţinea, dimpotrivă, că Zawitowski nu pomenea 
de speranţele lui din delicateţe faţă de domnişoara Lineta, 
şi din această cauză se ajunse la o mică ceartă între el şi 
doamna Bronicz, care exprimă cu această ocazie axioma 
psihologică potrivit căreia bărbaţii în general au o idee 
foarte precară despre două lucruri, despre logică şi 
delicateţe. „O, da! Şi despre logică! Poate că nu-i vina 
voastră că sunteţi aşa, dar toţi sunteţi aşa, dragă Jozio!” 
Pierzându-şi răbdarea, peste două zile plecă la Varşovia, cu 
un pretext oarecare, să afle ceva despre testament. 

Când se întoarse a doua zi, o aduse mai întâi pe doamna 
Maszko, cu care se întâlnise la halta Przytul6w, şi care voia 
să-i facă o vizită „dragei Anetka”, iar în al doilea rând, 
vestea că nu se găsise nici un alt testament mai nou, iar 
singura moştenitoare a uriaşei averi era în exclusivitate 
domnişoara Helena Zawitowska. Ştirea era cunoscută la 
PrzytulOw din a treia scrisoare a domnului Ignas, pe care o 
primise între timp domnişoara Lineta, cu toate acestea, 
confirmarea ei de către doamna Bronicz produse o impresie 
deosebită, aşa că venirea doamnei Maszko trecu aproape 
neobservată. Ce ciudat părea totul. Aceste doamne îl 
cunoscuseră pe Zawilowski ca pe un om fără avere. 
Domnişoara Lineta se logodise cu el atunci când nu exista 
perspectiva nici unui testament, Evenimentul avusese loc 
mai ales la îndemnurile doamnei Aneta, care „atâta aţâţase 
focul sub cazan, încât fuseseră nevoiţi să se precipite cu 
toţii”; avusese loc datorită entuziasmului general stârnit de 
poeziile lui Zawitowski, faimei lui; avusese loc datorită 
amorului propriu al domnişoarei Lineta şi al doamnei 
Bronicz, care nu numai că erau mulţumite, dar se simțeau 
de-a dreptul măgulite că faimosul Zawitowski, acela care 
atrăgea toate privirile asupra lui, îngenunchease numai la 
picioarele „Niteczkăi” în sfârşit, datorită opiniei publice, 
care nu putuse decât să ridice în slăvi o fată neinteresată de 


avere, ci numai de darurile spirituale pe care le poseda 
Zawilowski. E adevărat că începând în acest fel, totul se 
desfăşurase mai departe şi prin forţa acelui elan natural 
care, înhăţând oamenii, îi poartă cum poartă valurile 
lucrurile pe care le întâlnesc în cale, fără voia lor. Oricum, 
domnişoara Castelli devenise logodnica unui om fără avere, 
şi, dacă n-ar fi fost speranţele care apăruseră după aceea, 
nici ea însăşi, nici doamna Bronicz şi nici altcineva nu i-ar fi 
putut lua şi nu i-ar fi luat în nume de rău lui Zawilowski 
lipsa averii moştenite. Dar aşa-i firea omenească; tocmai 
pentru că apăruseră aceste speranţe care făcuseră din 
Zawilowski o partidă strălucită, acum, când vântul realităţii 
le spulbera, nimeni nu se putea opri să nu se simtă 
întrucâtva dezamăgit. Unii erau sincer îngrijoraţi, alţii, ca 
arătosul Kopowski şi doamna Maszko, care nici ea nu prea 
ştia de ce, erau parcă mulţumiţi de această întorsătură a 
lucrurilor, dar până şi un prieten sincer al lui Zawitowski, 
cum era Osnowski, se arăta înşelat în aşteptările lui. 

În ultima scrisoare către domnişoara Lineta, Zawilowski 
scria printre altele: „Pentru tine, aş vrea să fiu cel mai 
bogat om din lume, dar ce înseamnă toate astea pe lângă 
tine! Îţi spun fără înconjur că am încetat să mă gândesc la 
asta şi ştiu că tu, care nu umbli cu picioarele pe pământ, ai 
putea fi îngrijorată numai în măsura în care sunt şi eu. Mie 
însă nu-mi pasă, pe dragostea mea! Acest jurământ este 
sfânt pentru mine, aşa că ar trebui să mă crezi. Cât trăiesc, 
oamenii sunt ameninţaţi de tot felul de lipsuri şi de 
neajunsuri, dar eu te asigur că n-am să te dau nimănui. 
Comoara mea, copila şi stăpâna mea” etc. Domnişoara 
„Niteczka” le arătase această scrisoare doamnei Aneta, 
domnişoarei Ratkowska, iar după venirea mătuşii, fireşte, şi 
ei. Zawitowski nu greşise în privinţa ei, cel puţin din acest 
punct de vedere; atunci când în toată casa de la Przytulow 
nu se mai vorbea decât despre testamentul bătrânului 
domn Zawitowski, în toiul acestor discuţii şi regrete, 
domnişoara Lineta tăcea. Poate doar ochii ei îşi 


recăpătaseră până la un punct expresia de somnolenţă de 
odinioară, poate că în colţurile gurii, atunci când se vorbea 
despre Zawitowski, se ivea parcă o umbră de dispreţ, în 
sfârşit, poate că discuta seara foarte amănunţit cu mătuşa 
ei, când, după ce le urau tuturor „noapte bună”, plecau în 
încăperile lor; niciodată, însă, ca o fiinţă care într-adevăr 
„nu umblă cu picioarele pe pământ”, nu-şi exprimase 
părerea de faţă cu ceilalţi. 

Odată, când rămaseră o clipă singuri, Koposio încercă să 
aducă vorba despre asta, dar ea îşi puse un deget mai întâi 
pe buzele proprii, apoi îl îndreptă de departe spre ale lui, în 
semn că nu-i place această discuţie. Mai mult, până şi 
doamna Bronicz, când era ea de faţă, îşi arăta dezamăgirea 
cu mare grijă. În schimb, când Lineta nu era în încăpere, 
nu-şi mai putea stăvili amărăciunea îngrămădită în inimă; 
de câteva ori, nemulţumirea o duse atât de departe, încât 
mai că se certă de-a binelea cu Osnowski. 

Întrucât Osnowski, reproşându-i în sinea lui acel sentiment 
de dezamăgire, de care nu se putea dezbăra, se străduia 
acum din toate puterile să micşoreze însemnătatea 
catastrofei şi să demonstreze că Ignas este în general o 
partidă de excepţie până şi sub aspectul financiar. 

— Nu cred, afirmă, că ar fi încetat să scrie, devenind 
moştenitorul bătrânului domn Zawitowski, dar fie şi numai 
administrarea unei averi atât de mari i-ar fi luat atâta timp, 
încât talentul lui ar fi putut avea de suferit. Vezi dumneata, 
dragă mătuşă, când mă gândesc la Ignas, îmi vine în minte 
ce-a spus Henric al VIII-lea16, când unul dintre principi l-a 
ameninţat pe Holbein17: „Dacă vreau, din zece ţărani fac 
zece lorzi, dar din zece lorzi, nu pot să fac nici un Holbein”. 
Ignas este un om excepţional. Crede-mă, mătuşă, că am 
considerat-o totdeauna pe Niteczka un copil fermecător şi 
bun, şi totdeauna am ţinut la ea, dar în ochii mei a crescut 
cu adevărat abia când s-a arătat în stare să-l aprecieze pe 
Ignas... Să însemne ceva în viaţa unui asemenea, om este o 


menire pentru care orice femeie ar putea s-o invidieze. Nu-i 
aşa, Aneta? 

— Natural, încuviinţă doamna Osnowska, că o femeie se 
simte mai bine când aparţine unui om care înseamnă ceva. 

Osnowski răspunse pe jumătate în glumă, pe jumătate 
serios: 

— Crezi că eu nu sufăr câteodată că o făptură ca tine 
aparţine unui zero ca domnul Jozef Osnowski? Dar ce să 
fac? Asta e! Şi pe deasupra, acest zero mai este şi 
îndrăgostit... 

După care se adresă doamnei Bronicz. 

— Gândeşte-te şi dumneata, mătuşă, că Ignas are peste 
zece mii de ruble banii lui, iar după moartea tatălui, va 
moşteni şi suma asigurată de bătrânul domn Zawilowski. 
Sărac nu va fi, în nici un caz... 

Doamna Bronicz clătină dispreţuitor din cap. 

— O, desigur, răspunse, Niteczka n-a vrut bani, când a 
acceptat să-l ia de soţ pe domnul Zawitowski, fiindcă dacă 
ar fi umblat după bani, era destul să-i facă un semn 
domnului Kanafaropulos... 

— Fie-ţi milă, mătuşă! Exclamă doamna Aneta râzând. 

— Atunci nu s-a întâmplat nimic! Se bucură Osnowski. Mai 
mult ca sigur că domnişoara Helena nu se va căsători, aşa 
că odată şi odată averea, dacă nu va fi a lui Ignas, tot va fia 
copiilor lui. Asta-i toată nenorocirea! 

Văzând, însă, că doamna Bronicz continua să rămână 
posomorâtă, adăugă după o clipă: 

— Hai, mătuşă, fii mai binevoitoare, pentru numele lui 
Dumnezeu! Mai mult optimism! Ignas a rămas tot atât de 
mare...! 

— O, fireşte, răspunse mătuşa cu o umbră de indispoziţie. 
Fireşte că asta nu schimbă nimic. În definitiv, Zawitowski 
are talent, dar cu toate acestea, oricine trebuie să 
recunoască deschis că face o partidă peste aşteptările lui. 
Da, da! Nu poate fi altfel. Sigur că nu-mi pasă de această 
avere, mai ales că lumea vorbeşte în fel şi chip despre 


mijloacele folosite de bătrânul domn Zawitowski pentru a o 
agonisi. Dumnezeu să fie îngăduitor cu el şi să-l ierte că m-a 
dezamăgit, nu se ştie de ce... Astăzi chiar, m-am rugat, 
împreună cu Niteczka, pentru sufletul lui... Ce să-i faci!... 
Fără îndoială că aş fi preferat să nu aibă această înclinaţie 
de a falsifica adevărul, fiindcă asta poate fi o tară de familie; 
şi eu, şi Niteczka am fi preferat ca domnul Ignacy să nu se 
arate atât de sigur că va fi moştenitorul lui Zawitowski... 

— Te rog să mă ierţi, mătuşă, o întrerupse Osnowski 
indignat, niciodată n-a lăsat să se înţeleagă aşa ceva... Dă- 
mi voie, asta-i prea de tot! El nici n-a vrut să se ducă pe 
acolo, dumneata l-ai trimis, de faţă cu mine. 

Dar doamna Bronicz îşi luase avânt şi nimic n-o mai putea 
opri, aşa că răspunse cu o enervare crescândă: 

— Pe tine nu te-a lăsat să înţelegi, dar pe mine, da! 
Niteczka poate să confirme. Ţi-am spus de altfel că n-are 
importanţă. Sigur că nu se va schimba nimic, iar dacă sunt 
puţin îngrijorată, apoi nu e deloc clin pricina asta. Tu n-ai 
fost niciodată mamă, şi, ca bărbat, nu poţi înţelege câte 
temeri ne încearcă pe noi, mamele, înainte de a ne 
încredința copiii în mâini străine. Abia acum am aflat că 
Zawilowski, cu toate însuşirile lui, are un caracter violent. 
Şi are! Eu l-am suspectat întotdeauna de ceva 
asemănător... lar dacă-i aşa, asta ar însemna moartea 
pentru Niteczka... Nici măcar domnul Potaniecki n-a negat 
că este un temperament violent... Până şi Potaniecki, 
chipurile prietenul lui, în măsura în care bărbaţii sunt 
capabili de prietenie, mi-a dat de înţeles că tatăl domnului 
Ignacy a avut şi el o fire violentă şi de aceea şi-a pierdut 
minţile, iar asta poate fi o boală ereditară. Ştiu că o iubeşte 
pe Niteczka, atâta cât pot bărbaţii să iubească, dar cât timp 
o va iubi? Nici tu nu negi că e puţin egoist, la urma urmelor, 
toţi sunteţi nişte egoişti, aşadar, nu te mira că mă cuprinde 
spaima, când mă gândesc că fetiţa mea poate să ajungă pe 
mâna unui sadic nebun şi egoist... 


— Nu! Strigă Osnowski, întorcându-se spre soţia lui. Pe 
dragostea mea, îmi vine să-mi astup urechile! Simt că-mi 
pierd capul! 

Dar doamna Aneta părea foarte amuzată de această 
discuţie la care asista ca la teatru. Altercaţiile dintre 
doamna Bronicz şi soţul ei o distrau întotdeauna, acum însă 
schimbul de replici părea să fie mai dur decât de obicei, 
deoarece doamna Bronicz continuă să vorbească, uitându- 
se la Osnowski cu milă parcă: 

— Şi pe urmă, această lume!... Toţi aceşti Swirski, 
Potaniecki, Bigiel! Toţi am fost şi suntem orbiţi de 
Zawitowski, dar, la drept vorbind, sunt ei oare lumea 
potrivită pentru Niteczka?... N-ai ce face, însuşi Dumnezeu 
a hotărât ca oamenii să fie deosebiți, iar de aici decurg şi 
deosebirile de educaţie. Tu, Jozio, poate că nu-ţi dai prea 
bine seama, pentru că bărbaţii în general nu sesizează 
asemenea lucruri, dar eu îţi spun că sunt nuanţe şi nuanţe, 
care pot să atârne foarte greu în balanţa vieţii. Se pare că 
ai uitat cine este Niteczka, iar una ca ea, dacă este şocată 
sau descurajată de ceva, poate plăti cu viaţa. le rog să te 
gândeşti cine sunt aceşti oameni, Polaniecki, Swirski şi 
compania, cu care trăieşte Zawitowski şi cu care poate că o 
va sili şi pe Niteczka să trăiască! 

— Aha, din această perspectivă judeci dumneata lucrurile! 
O întrerupse Osnowski. Foarte bine! Fie şi aşa! Atunci, 
mătuşă, înainte de toate, cine a fost bătrânul domn 
Zawitowski, ştii şi dumneata destul de bine, atitudinea 
dumitale faţă de el este concludentă. Dacă te gândeşti la 
lumea-bună, apoi am onoarea să-ţi spun că noi toţi, faţă de 
unul ca Potaniecki, nu suntem decât nişte parveniţi, şi noi 
suntem aceia care ne-am apropiat de ei. Eu nu vorbesc 
niciodată de genealogii, dar de vreme ce dumneata ai 
pomenit de ele, hai să ne referim şi la ele. Despre neamul 
Swirski trebuie să fi auzit şi dumneata că se trage din vechi 
cneji. Ramura care s-a strămutat în Wielkopolska a 
renunţat la titlu, dar şi-a păstrat dreptul asupra lui. lată 


cine sunt ei. Cât despre noi, bunicul meu a fost un fel de 
avocat în Ucraina şi nici nu mă gândesc să mă lepăd de el, 
iar din cine se trage Bronicz, ştii şi dumneata, mai bine 
decât mine. Nu eu am adus vorba despre aceste lucruri, dar 
pentru că suntem între noi, putem să discutăm pe faţă. În 
ce-l priveşte pe Castelli, iarăşi ştii cine a fost... 

— Neamul Castelli descinde din Marino Falieri!... Exclamă 
doamna Bronicz cu înflăcărare. 

— Dragă mătuşă, îţi reamintesc că suntem singuri. 

— Dacă Niteczka voia, putea să ajungă soţia margrafului 
Calimaqao. 

— La vie parisienne! 18 răspunse Osnowski. Ai văzut 
această operetă? Mai e acolo şi un amiral elveţian. 

Doamna Aneta se distra de minune, dar Osnowski se simţi 
dintr-o dată penibil că evoca lucruri neplăcute pentru 
doamna Bronicz, aşa că adăugă: 

— Dar la ce bun toate astea? Dumneata, mătuşă, ştii că am 
ţinut întotdeauna la Niteczka şi am dorit din toată inima să 
se arate vrednică de Ignas. 

Nu izbuti, însă, decât să toarne gaz peste foc, deoarece 
doamna Bronicz, auzind această profanare, îşi pierdu cu 
totul sângele rece şi răbufni din nou: 

— Niteczka?... Să se arate vrednică de Ignas... De ăsta... 

Din fericire, intrarea doamnei Maszko puse capăt 
discuţiei. Mătuşa Bronicz tăcu, înăbuşită parcă de 
indignare, iar doamna Aneta începu s-o întrebe pe doamna 
Maszko ce se întâmplă cu ceilalţi şi unde i-a lăsat. 

— Domnul Kopowski, Niteczka şi Stefcia au rămas în 
oranjerie, răspunse doamna Maszko. Ele desenează 
orhidee, iar domnul Kopowski ne-a distrat... 

— Cum? Se interesă Osnowski. 

— Face conversaţie... Şi ne-am prăpădit de râs. Ne-a 
povestit că un cunoscut de-al lui, domnul Wyz, probabil 
mare specialist în heraldică, l-a asigurat cu toată 
seriozitatea că în Polonia există o familie cu blazonul 
Picioare de masă. 


— Una singură?... Mormăi vesel Osnowski. E chiar familia 
Kopowski! 

— Stefcia a rămas şi ea în oranjerie? Mai întrebă doamna 
Aneta. 

— Da, desenează împreună. 

— Vrei să te duci la ele? 

— Bine. 

Tocmai atunci slujitorul aduse scrisorile pe care domnul 
Osnowski le luă, se uită la ele şi începu să le împartă. 

— Asta-i pentru Anetka! Spuse. Scriitoarea asta iubită 
întreţine o corespondenţă uriaşă... Asta-i a doamnei, 
adăugă întorcându-se spre doamna Maszko, asta-i pentru 
mătuşa... lar asta pentru Stefcia... Scrisul îmi este 
cunoscut: chiar foarte cunoscut... Doamnelor, daţi-mi voie 
să-i duc scrisoarea. 

— Sigur, du-te acolo, îl îndemnă doamna. Aneta cu 
vioiciune. Între timp, noi o să le citim pe ale noastre. 

Osnowski luă scrisoarea şi se îndreptă spre seră, 
cercetând-o pe toate feţele şi repetând: 

— Cunosc acest scris de unde... Parcă... Sunt sigur că l-am 
mai văzut...! 

În oranjerie îi găsi pe cei trei tineri aşezaţi sub un arbust 
mare, la o măsuţă galbenă de fier pe care se afla o orhidee. 
Amândouă domnişoarele o desenau în albumul lor. La 
spatele lor, Kopowski, îmbrăcat într-un costum alb de 
flanelă şi ciorapi negri, privea peste umărul lor în albume, 
fumând o? Igară subţire, pe care o scosese cu puţin mai 
înainte dintr-o tabacheră elegantă ce se afla lângă glastră. 

— Bună ziua! Îi salută Osnowki. Ce părere aveţi despre 
orhideele mele? Sunt splendide, nu-i aşa? Ce flori 
deosebite! Stefcia, ai o scrisoare... Cere-ţi scuze şi citeşte-o, 
pentru că am impresia că scrisul îmi este cunoscut dar nu 
pot să-mi amintesc deloc al cui poate să fie. 

Domnişoara Ratkowska deschise scrisoarea şi începu să 
citească. După o clipă, se schimbă la faţă, fruntea i se 
împurpură, apoi păli şi iarăşi i se împurpură. Osnowski o 


urmărea cu priviri curioase. Când sfârşi de citit, ea îi arătă 
semnătura şi spuse cu glasul tremurător. 

— Uite de la cine-i scrisoarea... 

— Aha!... Se miră Osnowski care înţelese totul dintr-o 
dată. 

— Pot să te rog să stăm puţin de vorbă? 

— Numaidecât, copila mea, răspunse Osnowski înduioşat 
întrucâtva, îţi stau la dispoziţie. Şi ieşi din seră. 

— În sfârşit, ne-au lăsat şi pe noi măcar o dată singuri! 
Rosti Kopowski naiv. 

Domnişoara Lineta nu răspunse nimic, dar, luând de pe 
masă tabachera îmbrăcată în piele fină a lui Kopowski, 
începu să-şi mângâie obrazul cu ea. El se uită Ia această 
faţă frumoasă cu ochii lui minunaţi, sub privirea cărora 
simţea pur şi simplu că se topeşte... Domnişoara Lineta ştia 
de mult ce trebuie să creadă despre el, prostia lui fără 
margini nu mai era un secret pentru ea, totuşi distincţia şi 
farmecul inegalabil al acestui prostănac îi accelera bătaia 
inimii ei de plebee. Fiecare firicel din barba lui avea pentru 
ea un farmec ciudat şi irezistibil. 

— Ai băgat de seamă, domnişoară, că de la o vreme ne 
supraveghează cu toţii ca pe nu ştiu cine? Continuă 
Kopowski. 

Prefăcându-se că nu-l aude, ea îşi mângâie mereu cu 
tabachera faţa delicată şi, apropiind-o din ce în ce mai mult 
de buze, se alintă: 

— Ce plăcută e la atingere! Încearcă şi dumneata, să vezi 
cât e de plăcută... 

Kopowski luă tabachera, dar o lipi de buze şi începu să 
sărute uşor locul care fusese mângâiat mai înainte de 
obrazul Linetei. 

Un răstimp, între ei se aşternu tăcerea. 

— Trebuie să ieşim de aici, propuse domnişoara Castelli. 

Şi luând glastra cu orhidee, încercă zadarnic s-o aşeze pe 
o policioară puţin înclinată. 

— Lasă-mă pe mine, interveni Kopowski. 


— Nu, nu! Se împotrivi, poate să cadă şi să se spargă. O 
pun în partea cealaltă. 

Şi spunând acestea, ocoli policioara cu glastra în mână şi 
ajunse în cealaltă parte, unde între poliţe şi perete era un 
coridoraş îngust. Kopowski porni în urma ei. 

Acolo, urcându-se pe o grămăjoară de cărămizi, puse 
glastra pe policioara cea mai de sus, dar în clipa când vru 
să coboare, cărămizile îi alunecară de sub tălpi şi începu să 
se clatine. Kopowski, care se afla în spatele ei, o prinse de 
mijloc la momentul oportun. Şi câteva secunde rămaseră 
aşa: ea rezemată cu spatele de pieptul lui, iar el, strângând- 
o în braţe. Dar domnişoara Castelli aluneca treptat, astfel 
că, în cele din urmă, capul ei ajunse pe umărul lui 
Kopowski. 

— Ce faci, domnule... Nu e bine! Murmură gâfâit, 
învăluindu-l în răsuflarea-i fierbinte. 

În loc să-i răspundă, el îşi apăsă mustaţa pe buzele ei. 
Braţele ei goale îi încolăciră gâtul cu o mişcare pătimaşă şi 
începu să-i întoarcă sărutările în neştire. 

Cu simţurile învâlvorate, nu mai observară că Osnowski 
revenise în oranjerie prin uşa deschisă, urcase pe treptele 
acoperite cu nisip moale şi se uita la ei schimbat la faţă şi 
palid ca ceara din cauza emoţiei. 

XIII. 

În acest timp, Zawitowski bătea drumul dintre Varşovia şi 
Buczynek, parcurgându-l zilnic şi stând câteva ore când ici, 
când dincolo, după cum îl purtau nevoia şi treburile. 
Deoarece cununia avea să aibă loc în toamnă, imediat după 
întoarcerea de la Seheveningen, Potaniecki îi spusese că e 
timpul să-şi găsească o locuinţă pe care s-o aranjeze cât de 
cât până atunci. Împreună cu Bigiel îi făgăduiseră tot 
ajutorul, iar doamna Bigiel avea să se ocupe de partea 
gospodărească. Prezenţa lui Zawitowski la Buczynek era 
necesară şi datorită relaţiilor cu domnişoara Helena. 
Aceasta, deşi testamentul datat cu un an în urmă o 
desemna drept singura moştenitoare a întregii averi, nu 


ascundea câtuşi de puţin că ştie că tatăl ei nu mai făcuse alt 
testament doar pentru că nu prevăzuse că va muri atât de 
repede, sau pentru că, aşa cum obişnuiesc bătrânii, 
amânase mereu de la o zi la alta. N-avea totuşi nici cea mai 
mică îndoială că tatăl ei intenţiona să-şi ajute ruda care-i 
purta numele şi spunea deschis că socoteşte de datoria ei 
să îndeplinească dorinţa părintelui, răposat. E adevărat, 
nimeni nu putea să prevadă în ce măsură se va hotări s-o 
facă şi ea însăşi ar fi răspuns cu greutate la această 
întrebare acum, înainte de inventarierea întregii averi 
mobile şi imobile; deocamdată, însă, începu să-i dăruiască 
lui Zawitowski tot ce credea ea că s-ar cuveni să 
moştenească un bărbat. Aşadar, îi dărui o parte din vesela 
defunctului, o remarcabilă panoplie de arme scumpe, la 
care bătrânul ţinea foarte mult, caii de lux atât de îndrăgiţi 
de răposat, pe care Polaniecki acceptă să-i vândă, în sfârşit, 
colecţia aceea de pipe, de soarta căreia se îngrijora cândva 
Kopowski. 

Rece şi aparent indiferent cu toţii, intimidând pe cei din 
jur cu expresia aspră şi concentrată a feţei, ochii şi glasul i 
se îmblânzeau matern numai când vorbea cu Zawilowski, de 
parcă odată cu averea moştenise şi slăbiciunea bătrânului 
pentru tânărul poet. Era într-adevăr singura fiinţă de pe 
lume apropiată prin legăturile de sânge sau cel puţin prin 
identitatea numelui. Aflând de la Potaniecki de eforturile lui 
Zawitowski în legătură cu aranjarea locuinţei, îl rugă pe cel 
dintâi să depună la bancă din partea ei o sumă apreciabilă 
pe numele „domnului Ignas”, propunându-i totuşi ca 
deocamdată lui să nu-i spună, nimic. 

Zawitowski, care avea o inimă curată şi recunoscătoare, se 
legase şi el de ea, ca de o soră mai mare, iar domnişoara 
Helena îi simţea apropierea neprefăcută. Era simpatia 
reciprocă a două fiinţe care-şi doresc numai binele şi au 
încredere una în alta. Timpul transformă de obicei aceste 
simpatii iniţiale în prietenii durabile care, în momentele 
dificile ale vieţii, pot deveni suporturi tot atât de trainice. 


Acum, însă, Zawilowski putea să-i consacre abia o părticică 
din sufletul lui, deoarece şi sufletul, şi inima, toată fiinţa lui 
le învestise cu exclusivitatea unui fanatic în iubirea pentru 
„Niteczka”, pe care o diviniza din ce în ce mai mult. 
Deocamdată se agita de zor între Buczynek şi Varşovia, 
făcând chiar unele cunoştinţe noi. Una dintre ele era 
profesorul Waskowski, care se întorsese din pelerinajul 
printre „cei mai tineri dintre arieni”. Vizitase tot litoralul 
Mării Adriatice şi întreaga Peninsulă Balcanică, dar 
sănătatea i se înrăutăţise atât de mult, încât soţii Potaniecki 
îl luaseră să stea la Buczynek, ca să nu mai profite alţii de 
pe urma lui şi să-i acorde, îngrijirea corespunzătoare, pe 
care, în singurătatea lui, n-ar fi putut-o afla nicăieri. 
Zawitowski, el însuşi o minte exaltată, gata să se înflăcăreze 
pentru orice idee mai largă, chiar dacă aceasta ar fi fost 
considerată de proştii cu judecată drept absurdă, îl 
îndrăgise din prima zi pe bătrânul profesor, odată cu teoria 
lui despre menirea istorică a celor mai tineri dintre arieni. 
Swirski şi Polaniecki îi vorbiseră nu o dată despre această 
teorie pe care o socotea drept un vis frumos. Acum, însă, şi 
el, şi Swirski, şi soţii Potaniecki erau profund uimiţi că, după 
ce se întorsese din călătorie, profesorul aproape că uitase 
de ea. Când îl întrebau de carte şi călătorie, răspundea 
numai: „Nimeni nu se poate lepăda de slujba pe care i-a 
menit-o Cristos”, după care îşi pironea privirile mistice 
undeva înainte, căutând sau văzând parcă ceva în infinit, iar 
pe faţa-i îmbătrânită se aşternea o expresie de tristeţe atât 
de adâncă, de durere chiar, încât nimeni nu mai avea inima 
să aducă vorba de această problemă. Chemat de soţii 
Potaniecki, medicul declarase că bucătăria prea grasă a 
celor mai tineri dintre arieni îl pricopsise pe bătrân cu o 
inflamație digestivă, la care se adăuga marasmus senilis19. 
Şi profesorul avea într-adevăr o inflamație digestivă acută, 
dar Zawitowski ghicea în el altceva, o luptă disperată între 
credinţă, căreia, ca un idealist maniac, îi consacrase 
întreaga viaţă, şi îndoială. Doar Zawitowski înţelegea 


întreaga tragedie a acestui final ergo erravi20 şi era de 
două ori mişcat, ca un om cu inima simţitoare şi ca poet, 
căruia i se oferea dintr-o dată un subiect pentru un poem: 
imaginea bătrânului stând la soare în faţa casei, pe ruinele 
vieţii, ale convingerilor, şi rostind cuvintele „deşertăciunea 
deşertăciunilor”, în timp ce-şi aştepta moartea ai cărei paşi 
se auzeau în depărtare. 

Totuşi, poate că lucrurile nu stăteau chiar atât de prost cu 
profesorul, cum îşi închipuia Zawilowski. „Cei mai tineri 
dintre arieni” puteau să-l dezamăgească, e adevărat, dar îi 
rămânea credinţa că până acum creştinismul nu-şi spusese 
ultimul cuvânt, iar epoca următoare n-avea să însemne în 
viaţa umanităţii decât răspândirea spiritului lui Cristos şi 
extinderea lui de la relaţiile între indivizi la cele general 
umane. „Cristos în istorie” nu încetase să constituie pentru 
el o viziune a viitorului. Crezuse întotdeauna că misiunea 
introducerii iubirii semenilor în istorie fusese predestinată 
celor mai tineri dintre arieni, numai că în timpul călătoriei îl 
cuprinsese o mare tristeţe, deoarece înţelesese că mai 
înainte nu numai el, ci generaţii întregi trebuie să moară 
din cauza bolilor digestive pricinuite de bucătăria indigestă 
pentru el din principatele dunărene. 

Până una-alta, se închisese în sine şi într-o tăcere care mai 
degrabă părea o amărăciune de viaţă, decât era într- 
adevăr. Nu mai vorbea aproape deloc despre „ideea” lui, 
dar se vedea că, aşa cum limbile ceasului, oprite la o oră 
anume, o arată mereu numai pe aceea, tot aşa şi mintea lui 
nu se depărta deloc de această idee; se întâmpla să 
răspundă la diferite întrebări cu nişte cuvinte care se 
refereau mai degrabă la obsesia lui, decât la ceea ce fusese 
întrebat. Ori de câte ori voiau să-l readucă la realitate, erau 
nevoiţi să-l trezească din gândurile lui. Ajunsese să umble 
foarte neglijent îmbrăcat şi pe zi ce trecea părea să uite tot 
mai mult că, de exemplu, nasturii de la jiletcă sunt făcuţi ca 
să se încheie. Veşnic distrat, cu ochii lui miopi şi de copil 
totodată, care răsfrângeau aproape mecanic impresiile 


lăuntrice, cu faţa îngândurată, pe care roşaţa se accentuase 
şi mai mult ca rezultat al digestiei proaste, în sfârşit, în 
îmbrăcămintea neglijentă şi în pantalonii ciudaţi, pe care nu 
se ştie de ce îi purta de două ori mai largi decât ceilalţi 
oameni, stârnea zâmbetul străinilor, devenind nu o dată 
obiectul unor glume mai mult sau mai puţin răutăcioase. Se 
pare că asemenea sentimente stârnise în primul rând 
printre „cei mai tineri dintre arieni”. Cei mai mulţi îl 
socoteau ca pe un om căruia îi lipseşte o doagă. Erau şi 
dintre aceia cărora le trezea mila. Expresia „inofensiv” 
ajungea deseori la urechile lui, dar el părea că n-aude. 

La familia Potaniecki se simţea totuşi bine, fiindcă vedea că 
nimeni nu-şi râde de el şi nu-i arată mila cu care este tratat 
un idiot. De altfel, nici bucătăria prea grasă a „celor mai 
tineri dintre arieni”, nici inflamaţiile digestive nu-i 
alteraseră înţelegerea şi bunăvoința faţă de oameni. 
Rămăsese acelaşi bătrân profesor care uita adesea de sine, 
dar îşi recăpăta luciditatea când era vorba de alţii. Îi iubea 
şi mai înainte pe Marynia Polaniecka, pe Polaniecki, pe 
doamna Emilia, pe Swirski, pe soţii Bigiel şi chiar pe 
Maszko, într-un cuvânt, pe toţi cei de care îl apropiase 
viaţa. În general avea o părere cam ciudată despre oameni, 
crezând că toţi, fie că vor, fie că nu vor, slujesc ceva sau 
cuiva şi sunt asemenea unor pioni, pe care mâna 
dumnezeiască îi mută în scopuri numai de ea cunoscute. Pe 
artiştii de felul lui Swirski îi socotea nişte misionari trimişi 
ca să „câştige” sufletele. 

Tot aşa îl considera şi pe Zawitowski, ale cărui poezii le 
citise mai demult. Cunoscându-l acum pe autorul lor, îl 
examină cu multă luare-aminte, ca pe un lucru rar, iar a 
doua zi, după ce tânărul plecă la Varşovia şi începură să 
vorbească despre el în timp ce beau ceaiul, ridică un deget 
şi, adresându-se Maryniei, îi spuse cu o înfăţişare tainică: 

— Oho, asta-i pasărea Domnului! Nici el nu ştie ce i-a scris 
Dumnezeu pe frunte şi pentru ce a fost predestinat. 


Marynia începu să-i povestească despre căsătoria lui 
Zawilowski, care avea să aibă loc în curând, despre 
sentimentele lui pentru domnişoara Lineta şi despre ea 
însăşi, lăudându-i bunătatea şi frumuseţea. 

— Aşa-i! Încuviinţă profesorul după ce o ascultă. Vezi tu, şi 
ea îşi are menirea ei, şi ea este o „aleasă”. Dumnezeu i-a 
poruncit să vegheze această flăcăruie şi, de vreme ce a fost 
aleasă, trebuie s-o cinstim ca pe-o aleasă... Asta-i! Harul 
Domnului o păzeşte. 

Apoi căzu pe gânduri şi adăugă: 

— 'Toate acestea reprezintă drumul umanităţii spre viitor. 
Polaniecki se uită la soţia lui, vrând parcă să-i spună din 
priviri că profesorul a luat-o razna şi visează, dar acesta îşi 
miji ochii şi, aţintind golul dinaintea lui, vorbi mai departe. 
— Întrucât pe cer există calea laptelui, şi când are nevoie, 

Dumnezeu ia pulbere din ea şi creează universuri noi. 
Vedeţi voi, eu cred că tot aşa trebuie să existe o cale a 
laptelui şi pentru spirit, alcătuită din tot ce au gândit şi au 
simţit oamenii. Acolo sunt toate, şi ce-au făcut geniile, şi 
operele talentelor, şi strădania minţii bărbaţilor, şi 
onestitatea inimilor feminine, şi bunătatea oamenilor, şi 
durerea lor; fiindcă nimic nu se pierde, cu toate că totul se 
schimbă în pulbere, iar din pulbere voia dumnezeiască 
creează noi universuri spirituale pentru oameni. 

Aici începu să clipească din ochi, gândindu-se la ce 
spusese, după care, trezindu-se parcă din somn, începu să- 
şi caute nasturii de la jiletcă şi urmă: 

— Domnişoara asta trebuie să aibă sufletul curat ca 
lacrima, de vreme ce Dumnezeu a arătat-o cu degetul şi a 
menit-o să fie păzitoarea acestui foc. 

Sosirea lui Swirski întrerupse discuţia. Pentru Marynia, 
venirea lui nu era o surpriză, deoarece pictorul îi promisese 
că va veni el însuşi sau îi va scrie ce întorsătură vor lua 
lucrurile. Văzându-l acum pe fereastră, Marynia era 
aproape sigură că totul se sfârşise cu bine, el însă, după ce 
intră înăuntru şi se salută cu toţi, se uită la eacuo 


înfăţişare atât de ciudată, încât nici ea nu ştia ce să mai 
înţeleagă. Se vedea cât de colo că voia să vorbească despre 
treburile lui, şi încă numaidecât, nu voia totuşi s-o facă în 
prezenţa lui Polaniecki şi a lui Waskowski. Potaniecki însă, 
căruia Marynia îi destăinuise despre ce e vorba, îi veni în 
ajutor şi, arătând spre soţia lui, Spuse: 

— Ea trebuie să facă multă mişcare; ia-o dumneata şi 
plimbaţi-vă prin grădină, pentru că ştiu că aveţi de vorbit. 

În curând, păşeau pe aleea străjuită de plopi albi. Un timp 
merseră în tăcere, el, legănându-se pe şoldurile lui largi de 
atlet şi neştiind cu ce să înceapă, ea, aplecată puţin înainte, 
cu faţa îngăduitoare şi curioasă. Amândoi erau nerăbdători 
să aducă vorba despre ce-i interesa, cu toate acestea, 
Swirski începu să spună cu totul altceva. 

— Doamnă, dumneata i-ai destăinuit totul soţului 
dumitale? O întrebă deodată. 

Marynia roşi, de parcă fusese prinsă asupra faptului, şi 
răspunse: 

— Stach îţi doreşte atât de mult binele, iar eu nu vreau să 
am nici un secret faţă de el. 

Swirski îi sărută mâinile. 

— Nu-i nimic! E foarte bine! N-are de ce să-mi fie ruşine, 
nu-mi pasă, chiar dacă am căpătat un bobârnac. 

— Nu se poate! Dumneata glumeşti, îl dojeni Marynia, 
oprindu-se. 

— Îţi dau cuvântul meu, doamnă! 

Văzând-o cât era de stânjenită, continuă parcă mai 
grijuliu: 

— Dar nu trebuie să pui totul la inimă mai mult decât 
mine. S-a întâmplat ce era de aşteptat să se întâmple. Şi 
uite că am venit până aici, mă aflu înaintea dumitale, aşa că 
nu mi-am tras un glonte în cap şi nici n-am de gând s-o fac, 
cât despre bobârnac, l-am căpătat şi basta! 

— Bine, dar de ce, ce ţi-a răspuns? 

— De ce, ce mi-a răspuns? Repetă Swirski. Vezi dumneata. 
În toată povestea asta este ceva care-mi produce multă 


amărăciune. Mărturisesc cu mâna pe inimă că nu prea 
eram îndrăgostit de domnişoara Ratkowska. Îmi plăcea, dar 
mie toate femeile îmi plac, aşa că m-am gândit că are o 
inimă recunoscătoare, cinstită, şi de aceea, chipurile, i-am 
cerut mâna. Dar am făcut-o mai mult cu mintea, socotind că 
mi-a venit vremea, Pe. Urmă, am regretat întrucâtva. La un 
moment dat, mi-am spus: „Cererea ta în căsătorie de la 
Buczynek n-a fost prea clară, aşa că ar fi mai bine s-o laşi 
baltă”. Dar mi-a fost ruşine. Ce dracu, mi-am zis, dacă ai 
trecut pragul cu un picior, trece-l şi cu celălalt. Şi-am scris o 
scrisoare, de astă dată foarte limpede, şi uite ce mi-a 
răspuns! 

Spunând acestea, scoase din buzunarul surtucului o 
scrisoare, dar înainte de a începe s-o citească, mai spuse: 

— La început, banalităţile obişnuite... Cum ştii şi 
dumneata! Mă respectă foarte mult, ar fi mândră şi fericită 
(dar preferă să nu fie), nutreşte pentru mine o simpatie 
neprefăcută (dacă-şi va hrăni şi soţul cum îşi hrăneşte 
această simpatie, n-o să fie prea gras), iar la sfârşit spune 
aşa: „Nu pot să-ţi încredinţez inima cu bucuria pe care o 
meriţi. Am ales pe altcineva, iar dacă nu voi fi niciodată 
fericită, cel puţin nu vreau să-mi reproşez mai târziu că n- 
am fost sinceră. Faţă de cele întâmplate aici, nu-ţi pot scrie 
mai mult, totuşi te rog să mă crezi, domnule, că-ţi voi fi 
recunoscătoare toată viaţa pentru încrederea dumitale, iar 
de azi îl voi ruga pe Dumnezeu în fiecare zi să-ţi îngăduie să 
afli un suflet vrednic de dumneata şi să te binecuvânteze 
toată viaţa...”. 

Asta-i tot! 

Urmă o clipă de tăcere, apoi Swirski continuă: 

— După părerea mea, astea nu sunt decât nişte vorbe 
goale care înseamnă că iubeşte pe altcineva. 

— Aşa se pare, încuviinţă Marynia cu tristeţe. Biata fată, 
totuşi e o scrisoare cinstită. 

— Scrisoare cinstită! O scrisoare cinstită! Exclamă 
Swirski. Toate femeile sunt atât de cinstite! Tocmai de 


aceea sunt puţin amărât. Nu mă vrea? Foarte bine! Oricare 
femeie şi-o poate îngădui. Este îndrăgostită? Şi asta îi este 
îngăduit. Dar de cine să fie îndrăgostită? Că doar nu de 
Osnowski, şi nici de Zawitowski, dar atunci de cine? De 
Kopowski, o măciulie de baston, o păpuşă, un fante fercheş, 
model pentru croitori, idealul slujitoarelor. Ai văzut domnii 
aceea preafrumoşi desenaţi pe vigurile de percal? Seamănă 
leit cu el! Dac-ar fi pus în vitrina unui frizer, îmbulzeala 
femeilor ar sparge geamul. Îţi mai aduci aminte ce-am spus 
despre el: este o hurie-bărbat! Ce amărăciune! Ce situaţie 
neplăcută! 

— Spuse tot mai surescitat, accentuând cu o forţă 
deosebită cuvintele. Şi tocmai asta pledează împotriva 
femeilor, fiindcă poţi să fii Newton, Rafael sau Napoleon şi 
să vrei drept răsplată un suflet şi o minte de femeie, 
degeaba! Ea preferă o păpuşică poleită. Aşa sunt toate! 

— Nu toate, domnule, nu toate! De altfel, dumneata, ca 
artist, trebuie să ştii ce înseamnă dragostea. Cade ca o 
năpastă pe capul omului, şi orice judecată este de prisos. 

— Ai dreptate, se linişti Swirski, ştiu şi eu că mai sunt şi 
excepţii. Cât despre dragoste, dumneata zici: „Cade ca 
năpasta pe capul omului şi gata...” Se prea poate! E într- 
adevăr ca o boală... Dar există boli de care fiinţele din 
categoriile mai nobile nu suferă. Există, spre exemplu, 
boala coarnelor. Îngăduie-mi să-ţi spun că trebuie să ai 
coarne, ca s-o capeţi. Cred că nu s-a întâmplat vreodată ca 
o porumbiţă să se îndrăgostească de un bărbătuş de 
pupăză, deşi e o pasăre foarte frumoasă. Aşa că, vezi 
dumneata, pe capul unei porumbiţe nu va cădea năpasta... 
Bărbătuşii de pupăză sunt iubiţi numai de fiicele pupezei. 
Mă rog, n-au decât să se iubească, numai să nu se poarte ca 
nişte porumbiţe. Altă pretenţie n-am... Le rog să-ţi aduci 
aminte câte n-am spus odată, la soţii Bigiel, pe socoteala 
domnişoarei Castelli. Totuşi, în cele din urmă, ea l-a 
preferat pe Zawilowski. Am în vedere aspiraţiile false, lipsa 
de sinceritate, frazele goale. Dacă eşti neam de pupăză, 


trebuie să ai curajul s-o recunoşti. Nu te preface, nu minţi, 
nu înşela. Eu, un om cu experienţă, n-aş fi crezut în ruptul 
capului că domnişoara Ratkowska este în stare să se 
îndrăgostească de Koposio, şi totuşi aşa este! Eu n-o să 
sufăr prea mult, nu e vorba de mine, ci de comedia asta, de 
minciuna convenţională, şi nu-i vorba nici de domnişoara 
Ratkowska, ci de faptul că un ins, precum Koposio, iese 
învingător. 

— Aşa-i, acceptă Marynia. Ar trebui numai să ştiu cum de 
s-au încurcat toate în asemenea hal. 

Dar Swirski dădu din mână: 

— La drept vorbind, răspunse, mai degrabă s-au 
descurcat. Dacă s-ar fi căsătorit cu mine, până la urmă aş îi 
ajuns să-i aduc şi luna de pe cer. Îţi dau cuvântul meu!... S-a 
adunat în mine atâta duioşie. Aş fi fost bun cu ea şi am îi 
dus-o bine. De asta îmi pare rău. Dar nu-i numai ea pe 
lume. Ai să-mi găseşti dumneata vreun suflet cumsecade 
care să mă vrea. Dar repede, dragă doamnă, deoarece 
câteodată am impresia că nu mai pot să aştept. Bine? 

Marynia se înveseli, văzând că Swirski nu prea lua în 
serios pierderea domnişoarei Ratkowska. Gândindu-se 
acum mai liniştită la scrisoarea ei, îşi aminti o frază care, la 
început, preocupată de refuzul cererii în căsătorie, nu-i 
atrăsese atenţia, şi se îngrijoră din nou. 

— Dumneata ai observat, îl întrebă, că într-un loc spune: 
„Faţă de cele întâmplate aici, nu-ţi pot scrie mai mult”. 
Înţelegi la ce se referă? 

— Probabil că i-a cerut mâna Koposio. 

— Nu cred. Dacă era aşa, o spunea limpede. Dacă s-a legat 
sufleteşte de el, va fi vai de biata fată, pentru că n-are nici o 
avere, iar domnul Kopowski nu e nici el prea bogat, aşadar 
e îndoielnic că se va hotări s-o ia de soţie. 

— Adevărat, se bucură Swirski. Să ştii că şi mie mi-a venit 
această idee. Ea îl iubeşte, nici vorbă, dar el nu se va 
căsători cu ea. 

Brusc, se opri locului şi întrebă. 


— "Totuşi, dacă-i aşa, de ce mai stă acolo? 

— Se amuză toţi pe socoteala lui şi asta-l distrează şi pe el, 
răspunse repede Marynia, întorcând puţin capul, ca Swirski 
să nu-i bage de seamă încurcătura. 

Nu era sinceră. De când Polaniecki îi împărtăşise 
observaţia lui în legătură cu relaţiile dintre Kopowski şi 
doamna Osnowska, se gândise deseori la asta, şi şederea 
tânărului la Przytulow i se păruse nu o dată suspectă, iar 
implicarea domnişoarei Ratkowska o adevărată mârşăvie. 
Josnicia era cu atât mai mare, dacă domnişoara Ratkowska 
îl iubea cu adevărat pe Kopowski. Toate aceste intrigi 
puteau ieşi la iveală în orice moment, aşa că Marynia se 
gândea acum neliniştită dacă nu cumva cuvintele 
domnişoarei Ratkowska: „faţă de cele întâmplate aici”, se 
refereau anume la această situaţie. În acest caz, ar fi fost o 
adevărată catastrofă, şi pentru domnul Osnowski, şi pentru 
domnişoara Stefcia. 

De bună seamă, iţele puteau să se încurce în chip tragic. 

— Eu plec mâine la Przytulow. Mă duc înadins la familia 
Osnowski, ca să le arăt tuturor că nu port nimănui 
ranchiună. Dacă s-a întâmplat ceva cu adevărat acolo, dacă 
s-a îmbolnăvit cineva, o să aflu şi am să vă dau de ştire. 
Zawllek nu este acolo acum. 

— Nu, domnul Ignas este la Varşovia. Mâine sau poimâine 
va veni aici, sau la Jasmiei. Stach pleacă şi el astăzi la 
Varşovia. Prietena mea, sora Aniela, stă foarte prost cu 
sănătatea şi vrem s-o aducem la noi; eu nu mă pot duce aşa 
că se duce Stas. 

— Sora Aniela? Nu-i aceea, căreia soţul dumitale îi zice 
doamna Emilia... Fra Angelico!... Faţă de sfântă. Splendidă! 
Am văzut-o, de vreo două ori la dumneata. Ehe, dacă nu se 
călugărea... 

— E bolnavă, sărmana. Aproape că nu mai poate să 
meargă... De prea multă muncă, s-a îmbolnăvit de şale. 

— Nu-i a bine, spuse Swirski. Pe lângă profesor, o să 
trebuiască să aveţi grijă şi de această femeie... Sunteţi nişte 


oameni foarte buni! 

— Uite-l pe Stach! Răspunse Marynia. 

Polaniecki apăru la capătul aleii şi se îndreptă repede spre 
ei. 

— Am auzit că pleci astăzi, îl întâmpină Swirski, mergem 
împreună. 

— Bine. 

Şi adresându-se soţiei, îi spuse: 

— Marynia, nu te-ai plimbat oare de-ajuns? Nu vrei să te 
sprijini de mine? 

Marynia îl luă de braţ şi se apropiară cu toţii de verandă, 
după care ea intră înăuntru pentru a dispune să se 
servească ceaiul de după-amiază. 

Potaniecki veni repede lângă Swirski: 

— Am primit o telegramă ciudată, îi spuse, pe care n-am 
vrut să ţi-o arăt de faţă cu soţia mea. Osnowski mă întreabă 
unde este Ignas şi mă cheamă la Varşovia în legătură cu el. 
Ce-ar putea să fie? 

— E ciudat, răspunse Swirski. Mie domnişoara Ratkowska 
mi-a scris că s-a întâmplat ceva acolo. 

— Să se fi îmbolnăvit cineva? 

— L-ar fi chemat direct pe Zawitowski... Dacă era vorba de 
domnişoara Castelli, sau de doamna Bronicz... L-ar fi 
chemat numaidecât... 

— lar dacă Osnowski n-ar fi vrut să-l sperie, mi-ar fi 
telegrafiat mie. 

Amândoi se priviră îngrijoraţi. 

XIV. 

A doua zi, la vreo jumătate de oră după sosirea lui 
Potaniecki, sună Osnowski. Când auzi clopoţelul, Potaniecki 
se duse el însuşi să deschidă. De ieri trăia într-o mare 
încordare. Bănuia de multă vreme că la Przytulow bomba 
poate să explodeze de la o zi la alta, dar îşi bătuse capul 
zadarnic să afle în ce mod avea să fie implicat Zawitowski. 

Când se salutară, Osnowski îi strânse mâna cu o putere 
neobişnuită, cum se face în împrejurări ieşite din comun, iar 


după ce Potaniecki îl invită în biroul lui, pe drum, îi întrebă: 

— Doamna este la Buczynek? 

— Da, răspunse Potaniecki, suntem cu desăvârşire singuri. 

În birou, aşezându-se pe scaunul pe care i-l arătă gazda, 
Osnowski îşi lăsă capul în jos şi tăcu o vreme, respirând 
precipitat, deoarece, în urma antrenamentelor excesive, 
suferea puţin de emfizem pulmonar, iar acum emoția şi 
scările îi îngreunaseră şi mai mult răsuflarea. Un răstimp, 
Potaniecki aşteptă cu răbdare, dar impulsivitatea-i 
înnăscută învinse curând şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, domnule! 

— S-a întâmplat o nenorocire, răspunse Osnowski cu o 
mâhnire adâncă. Logodna lui Ignas a fost ruptă. 

— Logodna lui Ignas a fost ruptă? De ce? 

— Sunt lucruri atât de penibile, încât este bine ca Ignas să 
nu afle motivele. Un timp, am stat în cumpănă dacă n-ar fi 
mai bine să le trec sub tăcere, dar nu!... Trebuie să afle 
totul, pentru că de astă dată este vorba de ceva mai 
important decât amorul lui propriu. Poate că indignarea şi 
repulsia îl vor ajuta să suporte nenorocirea. Logodna a fost 
ruptă, fiindcă domnişoara Castelli nu este demnă de mâna 
unui om ca el, iar dacă astăzi ar mai putea fi vorba de a 
îndrepta ceva în relaţiile dintre ei, eu sunt cel dintâi care s- 
ar opune categoric. 

Domnul Osnowski începu iarăşi să respire greu, iar 
Potaniecki, care-l ascultase încremenit, izbucni deodată: 

— Dar pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat? 

— Cele două doamne au plecat de trei zile în străinătate 
cu Kopowski în calitate de logodnic al domnişoarei Castelli. 

Polaniecki, care mai înainte zvâcnise de pe scaun, se aşeză 
din nou. Pe faţa lui cu toată tulburarea şi îngrijorarea care-l 
copleşeau, se aşternuse o uimire nespusă. Privi un timp la 
Osnowski, apoi spuse, străduindu-se parcă zadarnic să-şi 
adune gândurile: 

— Kopowski?... El şi domnişoara Castelli...? 


Osnowski, însă, era prea descumpănit, ca să mai poată lua 
seama la forma neobişnuită a întrebării lui Polaniecki. 

— Din nenorocire, spuse, dumneata ştii că eu sunt rudă cu 
aceste doamne; mama mea era verişoară cu doamna 
Bronicz, aşadar şi cu mama Linetei, şi o vreme au crescut 
împreună. Acum înţelegi că aş vrea mai degrabă să le cruţ. 
Dar să lăsăm asta. Între noi nu mai există nici un fel de 
relaţii şi chiar dacă domnişoara Castelli mi-ar fi soră bună, 
tot nu m-aş sfii să vorbesc despre ea, cum vorbesc acum. 
Întrucât astăzi plecăm şi noi, eu şi soţia mea, s-ar putea să 
nu-l mai găsesc pe Zawitowski. Recunosc, de altfel, că nici 
n-am curajul să vorbesc cu el, dar dumitale am să-ţi repet 
tot ce am văzut. Dumneata, ca un prieten foarte apropiat, 
poate că vei fi în stare să-l mângăi în nefericirea lui; trebuie 
totuşi ca Ignas să ştie totul, pentru că în asemenea situaţii 
nu există un leac mai bun decât disprețul. 

Apoi începu să-i povestească lui Potaniecki tot ce văzuse în 
seră, tulburându-se adesea şi pierzându-şi răsuflarea; în 
acelaşi timp, nu-şi mai putea stăpâni uimirea pricinuită de 
nerăbdarea cu care-l asculta Potaniecki. Se aşteptase la mai 
mult sânge rece din partea lui şi n-avea cum să bănuiască 
acum că Potaniecki avea motive personale, pentru care 
povestirile de acest fel îl impresionau mai puternic decât ar 
fi putut s-o facă fie şi vestea despre moartea lui Zawitowski 
sau a domnişoarei Castelli. 

— La început, continuă Osnowski, mi-am pierdut capul. Nu 
sunt un om violent, dar nu ştiu cum de nu i-am rupt oasele. 
M-am gândit probabil că este oaspetele meu, că sunt în joc 
lucruri mai importante decât el, la Ignas, sau poate că nu 
m-am gândit la nimic. Mi-am pierdut capul şi am ieşit din 
seră. M-am întors după o clipă şi i-am spus să mă urmeze. 
Am observat ca era palid, dar hotărât. La mine, i-am spus că 
s-a purtat ca un nemernic, că a abuzat de ospitalitatea unei 
case cinstite, iar Lineta este o mizerabilă, pentru care nu 
am destule cuvinte de dispreţ, logodna ei cu Zawitowski 
este ruptă, dar pe el îl voi sili s-o ia de soţie, chiar dacă ar 


trebui să recurg la mijloace de ultimă instanţă... Am văzut, 
însă, că ei ajunseseră la o înţelegere în timpul cât îi lăsasem 
singuri, căci mi-a răspuns că ei o iubeşte de mult pe Lineta 
şi este gata oricând să se cunune cu ea. Cât despre 
Zawitowski, mi-am dat seama că fercheşul Kopowski repetă 
cuvintele sugerate de Lineta, deoarece mi-a spus lucruri de 
care el nu este în stare: că este gata să-i dea orice 
satisfacţie lui Zawitowski, dar că n-a fost nevoie să ţină 
seama de el, fiindcă n-are nici o obligaţie... „Dacă 
domnişoara Lineta m-a ales în cele din urmă pe mine, cu 
atât mai rău pentru el, dar asta o priveşte...” Ce s-a 
întâmplat în acest timp între mătuşa şi Lineta, nu ştiu, 
destul că nici n-am apucat să sfârşesc cu Kopowski, când 
mătuşa Bronicz a intrat val-vârtej la mine, ca o furie, 
reproşându-mi că eu şi soţia mea n-am lăsat-o pe Lineta să- 
şi urmeze îndemnul inimii, că i l-am impus pe Zawilowski, 
pe care nu l-a iubit niciodată, că Lineta a plâns de multe ori 
toată noaptea, că ar fi plătit cu viaţa această căsătorie şi că 
tot ce s-a întâmplat arată limpede voinţa lui Dumnezeu... M- 
a ţinut aşa vreo oră!... Eu şi soţia mea suntem vinovaţi, 
Zawitowski la fel, numai ele, sunt fără pată! 

Osnowski îşi şterse fruntea cu mâna şi urmă: 

— Dragă domnule! Am treizeci şi şase de ani şi nici nu mi- 
am închipuit ce înseamnă perfidia femeiască. Află că nici 
până acum nu pot să pricep această capacitate neînţeleasă 
de a întoarce lucrurile cu susul în jos. Îmi dau seama de 
situaţia lor. Au înţeles că totul s-a sfârşit cu Zawilowski, fie 
şi pentru că eu aveam să le stau în cale, şi că nu le mai 
rămânea decât Kopowski. Dar această uşurinţă de a face 
negru din alb şi alb din negru!... Absența simțului moral, al 
adevărului şi al dreptăţii... Egoismul acesta fără măsură!... 
Le-ar fi luat dracul dacă nu era vorba de Ignas!... Alături de 
ele, ar fi fost foarte nefericit, dar ce lovitură pentru un om 
atât de exaltat şi atât de îndrăgostit!... Ce dezamăgire!... Şi 
Lineta asta!... Cine-ar fi bănuit! Un prost ca ăsta!... O fată 
chipurile cu atâtea aspirații, care doar cu câteva săptămâni 


înainte schimbase verighetele şi se legase prin cuvânt!... 
Logodnica unuia ca Zawitowski!... Pe Dumnezeul meu, poţi 
să-ţi pierzi minţile! 

— Poţi să-ţi pierzi minţile, repetă ca un ecou Potaniecki. 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Şi toate astea s-au întâmplat demult? Întrebă Potaniecki 
într-un târziu. 

— Acum trei zile, când au plecat împreună la 
Scheveningen. Au plecat în aceeaşi zi. Kopowski avea 
paşaportul la el. Uite, domnule, că şi cel mai mare măgar e 
în stare de viclenie! Avea paşaportul pregătit, fiindcă se 
prefăcea că-i face curte verişoarei mele, Ratkowska, şi 
intenţiona să meargă cu noi în străinătate. Se prefăcea că-i 
face curte, ca să-i sucească minţile alteia. Bietul Ignas, 
sărmanul! Îţi dau cuvântul meu că frate bun dacă mi-ar fi, 
n-aş putea să-l compătimesc mai mult... Mai bine!... Mai 
bine că nu s-a legat cu una ca Lineta, cu italianca asta 
corcită, dar ce sfâşiere...! 

Osnowski îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă 
ochelarii, clipind din ochi cu faţa îndurerată şi rătăcită; 
Polaniecki îl întrebă: 

— De ce nu m-ai anunţat mai demult? 

— De ce nu te-am anunţat mai demult? Pentru că mi s-a 
îmbolnăvit soţia. Crize de nervi... Dumnezeu ştie de ce!... 
Nu-ţi poţi imagina cât a suferit. Şi nu e de mirare!... O 
femeie ca ea, şi toate astea în casa noastră! Fiind atât de 
sensibilă, a fost şi pentru ea o lovitură, deoarece la 
dezamăgirea pricinuită de Lineta, pe care o iubea atât de 
mult, s-au adăugat părerea de rău pentru Ignas, contactul 
cu râul, repulsia!... Pentru o fire curată şi cinstită, ca a ei, 
era mai mult decât trebuia... La început, am crezut că se va 
îmbolnăvi rău, încât şi acum îmi spun: deie Domnul să nu 
aibă urmări nefavorabile asupra nervilor ei! Noi nu ne 
putem da seama de ceea ce se întâmplă în asemenea suflet 
fie şi numai la vederea răului. 


Polaniecki se uită atent la Osnowski, îşi muşcă mustaţa şi 
tăcu. Acesta, însă, vorbi mai departe: 

— Am trimis după medic şi mi-am pierdut capul pentru a 
doua oară. Din fericire, se aflau acolo Stefcia Ratkowska şi 
doamna Maszko. Amândouă au îngrijit-o cu atâta dragoste 
pe Anetka, încât le voi fi recunoscător toată viaţa. Doamna 
Maszko pare foarte rece, dar are o inimă atât de 
simţitoare...! 

— Eu cred, îl întrerupse Potaniecki, vrând să abată discuţia 
de la doamna Maszko, că dacă bătrânul Zawitowski, i-ar fi 
lăsat lui Ignas ceva avere, nu s-ar fi întâmplat nimic din 
toate acestea. 

— E posibil, răspunse Osnowski dar pentru mine nu mai 
încape îndoială că dacă Lineta s-ar fi căsătorit cu Ignas, 
chiar dacă ar fi moştenit întreaga avere a domnului 
Zawitowski, instinctul ar fi atras-o spre toţi cei de felul lui 
Kopowski, pe care i-ar fi întâlnit în viaţă. Aşa-i este sufletul. 
Totuşi, unele lucruri le înţeleg şi eu. Spuneam că poţi să-ţi 
pierzi minţile, când te gândeşti că este aşa cum este, dar în 
parte îmi dau seama de cele întâmplate. Lineta era o natură 
prea comună, ca să poată iubi un om de talia lui Zawitowski. 
Ea are nevoie de inşi precum Kopowski. I s-au băgat în cap 
tot felul de aspirații superioare şi până la urmă a ajuns să se 
convingă şi ea că le are cu adevărat, Pe Ignas l-a atras din 
deşertăciune şi amor propriu, pentru ochii lumii şi pentru 
că nu-şi cunoştea firea. Dar ce nu-i sincer, nu poate dura. 
Atunci când vanitatea lor a fost satisfăcută, Ignas nu le-a 
mai fost de ajuns. Pe urmă, s-a temut că alături de el nu vor 
duce viaţa care le place, iar spiritul lui superior a început să 
le apese. Adaugă la asta întâmplarea cu testamentul, care, 
nefiind cauza principală a catastrofei, l-a micşorat totuşi 
sensibil pe Ignas în ochii lor. Adaugă în primul rând 
înclinațiile Linetei, adaugă-l pe Kopowski şi vei afla 
răspunsul la toate. Există femei, ca soţia dumitale, sau ca 
Anetka mea, dar sunt şi ca ele...! 

Domnul Osnowski tăcu o vreme, după care reluă: 


— Îmi închipui supărarea şi revolta soţiei dumitale, când 
va afla, şi regret că n-ai văzut reacţia Anetkâi... Sau pe a 
doamnei Maszko. Da, da, sunt femei şi femei... Ei, dragă 
domnule, ar trebui să-i mulţumim în genunchi lui 
Dumnezeu în fiecare zi că ne-a dat asemenea soţii! 

Aproape că-i tremura glasul de emoție. 

Cu toate că îl interesa în primul rând Zawitowski, 
Potaniecki era de-a dreptul uimit că acest om, care acum 
câteva minute raţiona atât de exact şi de profund, putea fi 
în acelaşi timp atât de naiv. Îi veni să râdă cu amărăciune 
când îl auzi pe Osnowski pomenind de indignarea doamnei 
Maszko. Se simţea copleşit de ironia apăsătoare a vieţii, a 
cărei imensitate n-o intuise niciodată atât de limpede. 

— Deci nu te mai vezi cu Zawitowski? Întrebă după un 
răstimp. 

— Domnule, îţi repet cu toată sinceritatea că n-am curajul 
s-o fac; astăzi mă întorc la PrzytulOw şi tot astăzi voi pleca 
de la halta noastră în străinătate. Trebuie să-mi duc soţia de 
aici, mai întâi, pentru că m-a rugat cu lacrimi în ochi, iar în 
al doilea rând, pentru că sănătatea ei s-ar putea să depindă 
de schimbarea locului şi a impresiilor... Plecăm undeva pe 
malul mării, numai să nu ajungem la Scheveningen, acolo 
unde s-au dus şi ele cu Kopowski. Aş vrea să te rog ceva. 
Dumneata ştii cât ţin la Ignas şi cât îl preţuiesc. Te rog să- 
mi scrii, cum va primi săracul vestea nenorocirii şi tot ce se 
va întâmpla cu el. L-aş fi rugat pe Swirski, dar probabil că 
n-am să-l mai văd. 

Îşi acoperi faţa cu mâinile şi rosti: 

— Ah, ce trist e totul! 

— Bine, acceptă Potaniecki. Să-mi trimiţi adresa şi te voi 
anunţa ce întorsătură vor lua lucrurile. Dar pentru că-mi 
revine mie sarcina dificilă de a-l vesti pe Zawitowski, te rog 
să mi-o faci mai uşoară. Ar trebui să-i dea de ştire nu o terță 
persoană, ci cineva care a fost de faţă. Aflând de la mine, ar 
putea presupune că exagerez. În asemenea situaţii, omul se 
agaţă şi de o umbră de speranţă. Stai jos şi scrie. 


Scrisoarea dumitale va dovedi adevărul spuselor mele. 
Altminteri, poate că ar fi în stare să se repeadă după ele la 
Scheveningen. Consider că scrisoarea este absolut 
necesară. 

— Nu s-ar putea să pice în acest timp? 

— Nu. Tatăl lui este bolnav şi stă cu el. Se aşteaptă să vin 
abia după-amiază. Scrie-i neapărat. 

— Ai întru totul dreptate, încuviinţă Osnowski. 

Şi luă loc la birou. 

„Ironia vieţii! Ironia vieţii! Îşi spunea între timp Polaniecki, 
plimbându-se agitat prin încăperea alăturată. Ce altceva 
poate să însemne nenorocirea care s-a abătut asupra lui 
Zawitowski, dacă nu o ironie dureroasă?... Ce este această 
domnişoară Castelli cu silueta ei de lebădă şi instincte de 
cameristă, această „aleasă a Domnului, cum o numea 
Waskowski nu mai departe decât ieri? Ce sunt doamna 
Bronicz şi Osnowski cu încrederea lui nezdruncinată în 
soţie, şi crizele de nervi ale acesteia, provocate de simplul 
contact al răului cu un suflet atât de curat, sau indignarea 
doamnei Maszko?... Nimic altceva decât o ridicolă comedie 
omenească, în care unii îi înşeală pe ceilalţi, iar aceştia pe ei 
înşişi; nimic altceva decât înşelaţi şi înşelători; nimic altceva 
decât erori, orbire, rătăciri, minciuni şi victime ale erorilor, 
victime ale prefăcătoriei, victime ale iluziilor, un labirint 
fără ieşire; o ironie amuzantă şi totodată disperată care 
acoperă simţămintele omeneşti, patimile şi speranţele, tot 
aşa cum zăpada acoperă câmpurile iarna - asta-i viaţa!” 

Aceste gânduri erau cu atât mai apăsătoare pentru 
Potaniecki, cu cât, apărând dintr-un substrat pur personal, 
creşteau dintr-o dată într-o adevărată răfuială cu propria 
conştiinţă. Era destul de egoist, ca să raporteze totul la 
sine, dar nu era destul de prost, ca să nu ştie că în această 
prea ridicolă comedie umană, el juca un rol dintre cele mai 
mizerabile. Situaţia era de asemenea natură, încât ar fi vrut 
s-o condamne cu toată puterea pe domnişoara Castelli, în 
acelaşi timp, însă, înţelegea că lui nu-i era îngăduit nici 


măcar s-o judece. Nu era cu nimic mai bun decât ea, din 
contră, era tot atât de respingător. Ea trădase un om 
adevărat pentru un prostănac, iar el îşi trădase soţia pentru 
o păpuşă fără suflet. Ea îşi urmase instinctele de modistă, el 
pe cele de pavian. Dar ea călcase în picioare numai nişte 
fraze artificiale, cu care se înşelase pe sine şi pe ceilalţi, pe 
când el îşi călcase în picioare principiile. Ea trădase 
încrederea ce i se acordase şi nu-şi respectase făgăduiala, 
iar el trădase încrederea Maryniei şi nu-şi respectase nu 
numai cuvântul dat, ci şi jurământul. Atunci, are el dreptul 
s-o condamne? lar dacă poate s-o dezvinovăţească, dacă 
este gata să afirme că ar fi fost nedrept şi revoltător ca o 
astfel de fiinţă să ajungă soţia lui Zawitowski, atunci el cu ce 
drept să ajungă să fie soţul Maryniei? Dacă va afla măcar 
un cuvânt care s-o condamne pe domnişoara Castelli, şi nu 
poate să nu afle, în acest caz, vrând să rămână consecvent, 
ar trebui să se despartă de Marynia, lucru pe care nu-l va 
face niciodată, întrucât n-ar fi în stare să-l facă. Un 
adevărat cerc vicios! Potaniecki trecuse nu o dată prin 
momente de amărăciune din cauza succesului său, dar 
acum situaţia era atât de dificilă, încât mai că-l cuprinse 
uimirea. Devenea treptat un adevărat chin. În cele din 
urmă, simplul instinct de conservare îl îndemnă să caute 
ceva care să-i aducă fie şi o uşurare de moment. Îşi spuse în 
zadar că, spre exemplu, oamenii de soiul lui Kopowski, aflaţi 
în situaţia lui, n-ar pune atâta la inimă cele întâmplate. S-ar 
fi liniştit însă tot atâta, dacă s-ar fi gândit că nici pisoii sau 
caii nu-şi fac probleme din nimic. Degeaba îşi aduse aminte 
cuvintele lui Balzac: „Dacă nu se descoperă, sperjurul nu 
înseamnă nimic, iar dacă iese la iveală, nu-i decât un fleac”. 
„E o minciună! Repetă strângând din dinţi, un nimic care 
frige atât de tare!” înţelegea într-adevăr că dincolo de 
faptul în sine, poate să mai existe ceva care-l face să devină 
mai mult sau mai puţin reprobabil; dar înţelegea şi că, în 
cazul lui, împrejurările îi agravau nemăsurat vina. „Uite că 
acum, îşi spuse, îmi răpeşte dreptul de a judeca, dreptul de 


a mă sluji de propria conştiinţă! Un om superior a fost 
sacrificat pentru un nătăfleaţă, a fost călcat în picioare, 
îmbrâncit în nenorocire, într-o adevărată tragedie care 
poate să-l frângă; şi toate astea au fost făcute într-un mod 
atât de josnic şi banal! Iar eu nu pot s-o condamn pe 
domnişoara Castelli nici măcar în gând!” Niciodată până 
acum nu mai fusese atât de convins de adevărul că, aşa cum 
pentru unele nelegiuiri cineva poate fi lipsit de dreptul de a 
participa la viaţa socială, tot aşa şi el nu mai avea dreptul 
de a lua parte la viaţa morală. Era destul de necăjit, dar 
acum intui noi primejdii, pe care la început nu le văzuse. Pe 
măsură ce reflecta la tragedia lui Zawitowski, înţelegându-i 
mai bine profunzimea, îl cuprindea o nelinişte surdă, 
asemenea unei presimţiri, care-i şoptea că în virtutea unei 
logici ascunse, superioare, în viaţa prietenului avea să se 
întâmple ceva înspăimântător. Pentru cine poartă în el 
morbul unei boli necruțătoare, moartea nu mai este decât o 
chestie de timp. 

În sfârşit, se mai linişti puţin, deoarece gândurile i se 
îndreptară exclusiv spre clipa de faţă şi spre Zawitowski. 

Cum va primi vestea, cum o va suporta? Având în vedere 
exaltarea lui Zawitowski, încrederea lui adâncă, oarbă, în 
logodnică şi iubirea pe care o nutrea pentru ea, asemenea 
întrebări erau de-a dreptul înfricoşătoare. „lotul se va 
prăbuşi în el, şi pământul îi va aluneca de sub picioare” se 
gândi Potaniecki. 1 se părea respingător şi monstruos că 
până şi asemenea relaţii de viaţă, care nu poartă în ele 
embrioanele tragediei şi care ar trebui să se dezvolte 
favorabil, sfârşesc rău fără o pricină anume, că viaţa 
seamănă cu o pădure în care nenorocirile îl hăituiesc pe om 
mai avan decât hăituiesc câinii fiara, fiindcă atacă pe 
tăcute. Potaniecki simţi deodată că, pe lângă încrederea în 
el însuşi, pe care o pierduse de mult, se pot clătina în el şi 
alte lucruri, mult mai importante, fundamentale. Acum însă, 
se gândea aproape exclusiv la Zawitowski. Avea un suflet 
bun, iar Zawitowski îi era foarte apropiat, aşa că era sincer 


impresionat de nenorocirea lui. „Parcă i-ar scrie pur şi 
simplu condamnarea, îşi spuse, auzind scârţâitul penei lui 
Osnowski pe hârtie în camera vecină. Bietul flăcău!... Şi n- 
avea nici o vină!” 

Osnowski sfârşi, în fine, scrisoarea şi, deschizând uşa, 
spuse: 

— Am scris cu grijă, dar i-am mărturisit tot adevărul. 
Acum, Dumnezeu să-i dea putere! Nu-mi închipuiam că voi 
fi nevoit să-i dau asemenea veste! 

Dincolo de tristeţea lui neprefăcută, se vedea limpede că 
este mulţumit de treaba făcută. Era convins pesemne că se 
descurcase mai bine decât se aştepta. 

— Îţi repet rugămintea mea fierbinte, spuse, de a-mi scrie 
fie şi numai câteva cuvinte despre Ignas. Ei, dacă totul n-ar 
fi fost atât de irreparable! Adăugă întinzându-i mâna lui 
Potaniecki, la revedere! La revedere!... Am să-i scriu şi lui 
Ignas, dar acum trebuie să plec, fiindcă mă aşteaptă soţia... 
Să dea Dumnezeu să ne revedem în timpuri mai fericite. La 
revedere! Sincere urări de sănătate doamnei! 

Şi plecă. 

„Ce-i de făcut? Se întrebă Polaniecki. Să mă mulţumesc să- 
i trimit lui Zawitowski scrisoarea acasă, să-l caut, sau să-l 
aştept aici? În asemenea împrejurări, n-ar trebui lăsat de 
unul singur, iar eu diseară trebuie să mă întorc la Marynia, 
aşa că tot singur va rămâne. În definitiv, cine-l poate obliga 
să nu fugă de oameni. În locul lui, aş proceda şi eu la fel... 
Mai trebuie să mă duc la doamna Emilia...” Această 
tragedie neaşteptată, zbuciumul lăuntric şi gândul că îşi 
asumase o sarcină dificilă faţă de Zawitowski îl vlăguiseră, 
aşa că îşi aminti cu anume mulţumire că trebuia să treacă şi 
pe la doamna Emilia, apoi s-o ducă la Buczynek. O clipă, se 
simţi îndemnat să amâne întâlnirea cu Zawilowski şi 
predarea scrisorii până în ziua următoare, se gândi totuşi 
că acesta, negăsindu-l acasă, ar fi putut să plece la 
Buczynek. 


„Mai bine să afle totul aici, hotări, în starea în care se 
găseşte, Marynia nu trebuie să afle absolut nimic despre 
cele ce s-au întâmplat, ca şi despre cele ce s-ar mai putea 
întâmpla. Trebuie să-i previn pe toţi să nu-i spună. Cel mai 
bine ar fi ca Zawilowski să plece în străinătate. I-aş spune 
Maryniei că este la Scheveningen, apoi aş lăsa-o să creadă 
că acolo s-au răzgândit şi s-au despărţit”. 

Începu să se preumble iarăşi cu paşi mari prin încăpere şi 
să repete: 

— Ironia vieţii! Nu-i decât ironia vieţii! 

După care amărăciunea şi regretele îi tălăzuiră iarăşi în 
suflet. Trăia o senzaţie ciudată, de parcă el era răspunzător 
de cele întâmplate. „Ce dracu mai e şi asta, îşi repetă, doar 
eu n-am nici o vină!” Dar după o clipă, îi trecu prin minte că 
dacă personal nu era vinovat, oricum este şi el un copac din 
aceeaşi pădure ca şi domnişoara Castelli, şi cei ca el 
alcătuiau această atmosferă socială şi morală. În care pot să 
răsară asemenea floricele” să se dezvolte şi să înflorească. 
La acest gând, îl cuprinse o înverşunare sălbatică. 

În acest timp, în anticameră răsună clinchetul clopoţelului. 
Potaniecki era un om curajos, cu toate acestea, când auzi 
clopoţelul, simţi că inima începe să-i bată mai tare. Uitase 
că aranjase cu Swirski să meargă împreună la micul dejun, 
astfel că la început era sigur că venise Zawilowski Se linişti 
abia când auzi în anticameră glasul pictorului, dar era atât 
de vlăguit, încât venirea lui nu-i făcea nici o plăcere. 

„Acum o să aibă cine trăncăni! Se gândi contrariat, pentru 
că ăsta o să-şi dea drumul la limbă!” 

Se hotări totuşi să-i spună tot ce ştia, fiindcă şi, aşa avea să 
afle toată lumea. Voia însă ca Swirski, în caz că venea la 
Buczynek, să ştie cum să se poarte faţă de Marynia. Dar se 
înşela presupunând că Swirski îl va copleşi cu teoriile lui 
despre inimile nerecunoscătoare. Pictorul nu judeca 
lucrurile din perspectiva unor consideraţii generale, ci în 
funcţie de Zawitowski. Pentru asemenea consideraţii era 
prea devreme; acum, ascultându-l pe Potaniecki, repeta 


LL 


numai: „Ce nenorocire! Ferească Dumnezeu!” sau „Irăzni- 
m-ar...!” în timp ce pumnii lui de Hercule se strângeau de 
furie. 

În schimb, Potaniecki se înflăcăra treptat şi o acuza pe 
domnişoara Castelli, fără milă, uitând că în acest fel 
pronunţa sentinţa şi împotriva lui însuşi. Totuşi discuţia îl 
uşura. Îşi recăpătă, în sfârşit, prezenţa de spirit de 
totdeauna. Gândindu-se că, în asemenea împrejurări, 
Zawilowski nu trebuia lăsat singur, îl rugă pe Swirski s-o 
conducă el pe doamna Emilia la Buczynek şi să-i explice 
Maryniei că absenţa lui se datorează unor probleme 
comerciale, a căror rezolvare nu putea fi amânată. Swirski, 
care nu mai avea de ce să se ducă la Przytulow, acceptă cu 
plăcere, şi, când sosi birja pe care o chemase Polaniecki, 
plecară amândoi la doamna Emilia. 

Munca mult prea grea pentru puterile ei, pe care ca soră 
de caritate era nevoită s-o facă, o îmbolnăvise de şale. O 
găsiră slăbită şi schimbată, cu faţa transparentă şi cu 
pleoapele pe jumătate căzute. Mergea încă singură, dar 
sprijinindu-se în două bastoane, abia mişcându-şi picioarele. 
Dacă la început munca o apropiase de viaţă, acum boala o 
îndepărta din ce în ce mai mult de ea. Trăia numai în sfera 
gândurilor şi a amintirilor ei, participând parcă somnolentă 
şi de departe la tot ce se petrecea în jurul ei. Suferea foarte 
puţin, şi medicii socoteau aceasta un semn rău; dar ea, 
cunoscând întrucâtva, ca soră de caritate, tot felul de boli, 
ştia că nu mai are scăpare, oamenii nemaiputând s-o ajute 
cu nimic, şi rămânea calmă. De aceea, când Polaniecki o 
întrebă de sănătate, răspunse ridicându-şi pleoapele cu 
greutate: 

— Mă lasă picioarele, încolo mă simt bine! 

Şi se simţea bine într-adevăr. Doar scrupulul moral nu-i 
dădea pace. În adâncul sufletului era încredinţată că, dacă 
s-ar fi dus la Lourdes, s-ar fi însănătoşit mai mult ca sigur, 
dar nu voia s-o facă din cauza depărtării dintre Lourdes şi 
mormântul Litkăi, iar pe de altă parte, pentru că-şi dorea 


moartea. Nu ştia totuşi dacă are dreptul să neglijeze vreun 
remediu care ar fi ţinut-o în viaţă, dacă, mai ales, are 
dreptul să se împotrivească vrerii divinității şi minunilor, 
aşa că era foarte neliniştită din această cauză. 

Acum se bucura că o va revedea pe Marynia, şi-i aştepta 
gata de drum; Swirski avea să vină s-o ia la cinci, 
deocamdată, însă, plecă însoţit de Potaniecki la masă, 
fiindcă Swirski, deşi impresionat de necazul lui Zawitowski, 
avea o foame de lup. Odată ajunşi, stătură o vreme tăcuţi, 
apoi Potaniecki spuse: 

— Aş vrea să te mai rog un lucru; s-o anunţi pe 
domnişoara Helena de tot ce s-a întâmplat şi s-o previi să 
nu-i spună nimic soţiei mele. 

— Bine, promise Swirski, am să mă duc chiar astăzi la 
Jasmiei, chipurile în plimbare, şi am să mă străduiesc s-o 
văd. Dacă nu mă va primi, am să-i scriu un bilet, în care am 
să-i spun că este vorba despre Zawitowski. lar dacă va voi 
să vină aici, am s-o aduc eu, fiindcă şi aşa mă întorc până 
diseară. 

Şi după o clipă, întrebă: 

— Osnowski nu ţi-a spus dacă domnişoara Ratkowska 
pleacă şi ea cu ei sau rămâne la Przytulow? 

— Nu mi-a spus nimic, răspunse Potaniecki, domnişoara 
Ratkowska stă de obicei la o rudă mai vârstnică, doamna 
Mielnicka. Dacă va pleca totuşi, o va face numai pentru a-i 
ţine companie doamnei Osnowska, a cărei natură angelică a 
făcut o criză de palpitaţii când a văzut ce s-a întâmplat. 

— Aha! Se miră Swirski. 

— Da, alt motiv nu poate avea. Domnişoara Ratkowska a 
venit să stea la familia Osnowski numai pentru că frumosul 
Kopowski trebuia chipurile să-i facă ei curte, dar de vreme 
ce i-a făcut curte alteia, şederea ei nu mai are nici un rost. 

— Pe legea mea! Exclamă Swirski, e de necrezut! Cu 
excepţia Osnowskăi, toate femeile de la PrzytulOw erau 
îndrăgostite de acest netot! 


Potaniecki zâmbi ironic şi clătină din cap; pe buze li veniră 
cuvintele: „fără nici o excepţie! Fără nici o excepţie...!” 

Swirski, însă, îşi începu comentariile lui despre femei, de 
la care se abţinuse până acum. 

— Uite, domnule, ca să vezi! Rosti cu uimire. Am cunoscut 
în viaţa mea nemţoaice, franţuzoaice, dar mai ales italience; 
în genere, italiencele au mai puţine aspirații, mai puţină 
cultură şi mai mult temperament, dar sunt mai sincere şi 
mai simple. Să n-apuc să termin macaroanele astea dacă 
am mai văzut undeva atâtea elanuri false şi atâta 
nepotrivire, între firea plată şi vorbele mari! Dacă ai şti ce-a 
putut să-mi spună domnişoara Ratkowska despre Kopowski! 
Sau hai s-o luăm pe „Niteczka” asta, „Plopşorul”, 
„Coloniţa”, pe domnişoara Castelli. Ai fi în stare să juri că e 
un crin, nu-i aşa? O mimoză, o artistă, o sibilă, un ideal 
auriu şi cu ochi negri pe picioare lungi, tu? Şi când colo, 
poftim! Şi-a dat arama pe faţă! A renunţat la un om pentru 
o moluscă, la un bărbat pentru o păpuşă. Când a fost la o 
adică, Sibila s-a transformat într-o garderobieră. Îţi spun 
eu, domnule, toate se dau în vânt după nişte fleşcăiţi 
îmbrăcaţi după ultima modă, trăsni-le-ar! 

Swirski îşi strânse pumnu-i uriaş şi vru să lovească în 
masă, dar Polaniecki îl reţinu la timp şi-i spuse: 

— Dă-mi voie să-ţi aduc aminte totuşi că este vorba de o 
excepție! 

Swirski începu să se împotrivească, susţinând că „toate 
sunt la fel” şi toate preferă măsura croitorului în locul 
formei lui Fidias21; treptat, îşi recapătă totuşi calmul şi 
recunoscu că domnişoara Castelli poate fi o excepţie. 

— Îţi mai aduci aminte, domnule, ce ţi-am spus când m-ai 
întrebat de soţii Bronicz? 

— Urmă. Nu tu principii, nu tu caracter, doar parvenitism, 
nimic altceva! El era un prost, iar pe ea o cunoşti şi 
dumneata... Dumnezeu a avut grijă de mine, fiindcă dacă ar 
fi ştiut atunci că eu am nu ştiu ce hârţoage prosteşti, care 
lor le lipsesc, nu şi-ar mai fi dat aere faţă de mine şi puteam 


să mă las prins în laţ! Mai bine m-ar fi acoperit pământul!... 
Domnule, cum te văd şi cum mă vezi, plec cu Zawitowski în 
străinătate; fiindcă m-am săturat de toate astea. 

Plătiră şi plecară. 

— Dumneata ce faci acum? 

— Mă duc să-l caut pe Zawitowski. 

— Şi de unde ai să-l găseşti? 

— Cred că e la casa de nebuni, unde se află tatăl lui, iar 
dacă nu-i acolo, am să-l aştept la mine acasă. 

Tocmai atunci, însă, Zawilowski se apropia de restaurant. 
Swirski îl văzu primul de departe. 

— Uite-l că vine! Spuse. 

— Unde este? 

— Pe cealaltă parte a străzii. L-aş cunoaşte de la o 
verstă22, după maxilarul lui. Vrei să-i spui totul chiar acum? 
Dacă-i aşa, eu plec. N-aveţi nevoie de martori. 

— Bine, căzu de acord Potaniecki. 

Zawilowski îi văzuse şi el, aşa că grăbi pasul şi se opri 
înaintea lor, îmbrăcat cu distincţie, aproape sclivisit şi cu 
faţa luminată de bucurie. 

— Tata e mai bine! Îi vesti gâfâind încă, în timp ce le 
strângea mâinile, am puţin timp şi mă reped astăzi la 
PrzytulOw. 

Swirski îi strânse mâna cu putere şi se depărta fără un 
cuvânt. Tânărul privi uimit în urma lui şi întrebă: 

— Domnul Swirski este supărat pe mine? 

Şi uitându-se la Potaniecki, abia acum observă că şi pe faţa 
acestuia stăruia o expresie serioasă, aproape aspră. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă, s-a întâmplat ceva? 

— Dragă domnule Ignas, te-am socotit întotdeauna nu 
numai un talent de excepţie, ci şi un caracter de excepţie. 
Trebuie să-ţi spun nişte veşti foarte proaste, dar sunt sigur 
că vei găsi în dumneata destulă putere ca să nu te laşi 
doborât de nenorocire. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Zawitowski, schimbându-se 
numaidecât la faţă. 


Potaniecki făcu semn din cap unei birje şi răspunse: 

— Urcă!... Spre pod! Strigă, adresându-se birjarului. 

După care, scoase din buzunar scrisoarea lui Osnowski şi i- 
o dădu lui Zawitowski. 

Tânărul rupse plicul în grabă şi începu să citească. Cu 
mare duioşie, Potaniecki îi înconjură mijlocul cu braţul, 
nedezlipindu-şi ochii de pe faţa lui care, pe măsură ce citea, 
răsfrângea uimirea, neîncrederea în cele citite, 
descumpănirea şi, înainte de toate, o spaimă fără margini. 
Obrazul îi păli ca ceară, se vedea totuşi că, resimţind 
nenorocirea, n-o înţelege pe deplin; un răstimp se uită 
parcă în neştire la Polaniecki şi întrebă bâlbâindu-se: 

— Cum aşa?... Cum a putut ea...? 

Apoi, scoţându-şi pălăria, îşi trecu mâna prin păr. 

Polaniecki, însă, îi spuse: 

— Nu ştiu ce ţi-a scris Osnowski, dar aşa este!... N-are rost 
să bagatelizăm lucrurile. Trebuie să ai curajul să-ţi spui că 
tot ce s-a întâmplat este fără întoarcere. Ar fi fost păcat de 
dumneata, fiindcă eşti mai presus decât toate acestea. Sunt 
destui oameni care te apreciază cu adevărat şi te iubesc. 
Ştiu şi eu că este o mare nenorocire, şi nici un frate bun nu 
te-ar compătimi mai mult decât mine. Dar asta e!... Dragă 
domnule Ignas! Au plecat Dumnezeu ştie unde. Şi soţii 
Osnowski, de asemenea. La Przytulow nu mai este nimeni. 
Înţeleg ce trebuie să se întâmple în sufletul dumitale, dar ai 
în faţă un viitor mai bun decât dacă ai fi rămas alături de 
domnişoara Castelli. Dumnezeu te-a predestinat pentru 
lucruri mai mari, şi ţi-a dat mai multă putere decât altora. 
Dumneata eşti ca sarea pământului. Ai îndatoriri 
excepţionale faţă de dumneata şi de semenii dumitale... 
Ştiu că nu-i uşor să renunţi dintr-o dată la ce ai iubit, şi nu- 
ţi cer să faci asta, dar dumneata n-ai voie să te laşi înfrânt 
de deznădejde, ca un om obişnuit. Da, dragă şi sărmane 
domnule Ignas! 

Potaniecki vorbi multă vreme, şi vorbi cu convingere, 
deoarece el însuşi era tulburat. Exprimă în continuare nu 


numai lucruri pornite din inimă, ci şi pline de înţelepciune; 
că nenorocirea stă întotdeauna pe loc, pe când omul, vrea- 
nu vrea, trebuie să înainteze în viitor, îndepărtându-se 
astfel tot mai mult de ea. Este adevărat că în urma lui se 
târăşte firul durerii şi al amintirilor, care se subţiază din ce 
în ce mai mult, deoarece prin forţa lucrurilor oamenii 
trăiesc cu gândul la ziua de mâine. Toate acestea erau prea 
adevărate, dar ceea ce spunea scrisoarea lui Osnowski era 
ceva mult mai apropiat, mai real, mai pipăibil. Dincolo de 
cest fapt nu mai existau decât nişte sunete goale care îi 
ajungeau la ureche, dar atât de învălmăşite şi atât de lipsite 
de sens pentru Zawilowski, încât semănau cu un uruit sau 
cu ecoul barelor de fier ale podului peste care trecea acum 
cu Potaniecki. Zawitowski nu mai putea simţi şi gândi decât 
foarte tulbure, avea totuşi senzaţia în primul rând că tot ce 
se întâmplase era pur şi simplu imposibil, deşi era adevărat, 
iar în al doilea rând, că el nu poate şi nu va fi niciodată de 
acord, ceea ce totuşi n-avea nici cea mai mică însemnătate. 
În mintea lui, nu mai era loc pentru altceva. Nu mai era în 
stare să realizeze nici tot ce pierdea, afară de domnişoara 
Lineta, nici durerea şi regretele lui, nici pustiul din el şi 
prăbuşirea tuturor fundamentelor vieţii; ştia doar că 
domnişoara Lineta nu mai este, că nu l-a iubit şi l-a părăsit, 
pierind cu Kopowski, că logodna lui este ruptă şi a rămas 
singur, în sfârşit, că toate acestea s-au întâmplat, cu toate 
că el nu vrea să creadă, socotind situaţia neverosimilă, cu 
neputinţă şi înfiorătoare... 

Şi totuşi era reală. 

Birja îşi încetini mersul pe pod, deoarece treceau pe lângă 
o cireada de boi mânaţi spre oraş; în mijlocul tropăiturilor 
greoaie, Potaniecki continuă să vorbească. La urechile lui 
Zawilowski ajungeau cuvintele: „Swirski, străinătate, Italia, 
arta”, dar el nu mai realiza că Swirski înseamnă un om 
cunoscut, străinătatea - plecarea, iar Italia - o ţară... Acum 
el îi spunea domnişoarei Lineta: „Foarte bine, dar cu, mine 
ce se va întâmpla? Cum ai putut să nu ţii seama că te iubesc 


atât de mult?” O clipă, avu impresia că dacă s-ar întâlni cu 
ea şi ar putea să-i spună că trebuie să ţină cont de durerea 
semenilor, ar izbucni în plus şi i s-ar arunca de gât. „Ne 
unesc totuşi atâtea lucruri, îi mai spuse, eu sunt doar 
acelaşi, al tău...” Şi deodată bărbia-i voluntară începu să-i 
tremure, vinele de la tâmple i se umflară, şi ochii i se 
acoperită de ceața lacrimilor. Potaniecki, care avea un suflet 
foarte bun şi care credea că izbutise să-l înduioşeze, îl luă 
de după gât şi el însuşi mişcat, începu să-l sărute pe obraji. 
Dar înduioşarea lui Zawitowski nu dură multă vreme, 
deoarece reveni la realitate. „N-am să-i pot spune nimic, se 
gândi, fiindcă n-am s-o mai văd, de vreme ce ea a plecat cu 
logodnicul ei, cu Kopowski”. Şi la acest gând, faţa i se 
împietri din nou. Abia acum începu să-şi dea seama limpede 
de întreaga imensitate a nenorocirii. Se gândi pentru prima 
dată că dacă Lineta ar fi murit, pierderea lui ar fi fost mai 
mică. Prăpastia morţii lasă celor ce cred speranţa vieţuirii 
comune pe celălalt tărâm, iar celor ce nu cred în ea - 
nimicnicia tuturor, adică speranţa unirii printr-un destin 
comun. De aceea, moartea rămâne neputincioasă în faţa 
iubirii, care continuă şi dincolo de mormânt; poate să ne 
răpească sufletul iubit, dar nu poate să ne interzică să-l 
iubim, nu poate să-l întineze, dimpotrivă, îl zeifică şi-l face 
nu numai iubit, ci şi sfânt. lar Lineta, lipsindu-l pe 
Zawitowski de persoana ei, adică de cea mai scumpă fiinţă, 
îl lipsise în acelaşi timp de orice speranţă, de dreptul de a 
iubi şi de a regreta, de dreptul nostalgiei şi al cinstirii ei; 
plecând singură, lăsa în urmă doar amintirea-i mânjită de 
noroi. Zawilowski intuia clar acum că dacă nu va înceta s-o 
iubească, va fi un mizerabil, dar nu se simţea în stare să 
renunţe la dragostea lui. Şi abia în această clipă înţelese cu 
adevărat pustiirea, ruina şi chinurile pe care le încerca. 
Acum îşi dădu seama că este mai mult decât putea suporta. 

În acest timp, Potaniecki persevera: 

— Du-te cu Swirski în Italia, dragul meu, amăgeşte-ţi 
durerea, suferinţa... Altfel nu se poate. Lumea este mare! 


Sunt atâtea lucruri de văzut şi de iubit! Ai toate uşile 
deschise înaintea ta. Ca nimeni altul. Lumea are dreptul să 
primească mult de la tine, dar şi tu de la ea. Du-te, dragul 
meu, viaţa freamătă în jurul tău, pretutindeni; ai să încerci 
impresii noi, cărora nu te vei putea împotrivi, care te vor 
preocupa şi-ţi vor alina durerea. N-o să te mai obsedeze 
amintirile. Swirski o să-ţi arate Italia. O să vezi ce 
companion minunat este şi ce orizonturi îţi va deschide. Pe 
de altă parte, îţi repet că un om ca tine trebuie să aibă forţa 
scoicii care transformă totul în perle. Iar acum, ascultă ce-ţi 
spune un prieten adevărat. Pleacă numaidecât în 
străinătate. Promite-mi că pleci. Cu ajutorul lui Dumnezeu, 
soţia mea va suporta bine naşterea şi poate că la primăvară 
venim şi noi acolo. 

O să vezi ce bine o să ne simţim împreună. Hai, Ignas, îmi 
promiţi, da? 

— Da, răspunse Zawitowski, auzind ultimul cuvânt, dar 
neştiind în genere despre ce este vorba. 

— Ei, slavă Domnului! Exclamă Polaniecki. Acum ne 
întoarcem în oraş şi petrecem seara împreună. Am ceva de 
lucru la birou, şi am venit pentru două zile. 

Spunând acestea, porunci birjarului să întoarcă, deoarece 
şi soarele se apropia de asfinţit. Era o zi minunată, cum se 
întâmplă să fie multe la sfârşitul verii. Deasupra oraşului se 
înălța o pulbere uşoară, aurie; acoperişurile şi mai ales 
turnurile bisericilor sclipeau pe margini cu reflexe de 
chihlimbar, desenându-se curat în aerul străveziu, în care 
parcă se scăldau cu plăcere. Un răstimp, înaintară în 
tăcere. 

— Unde preferi să mergi, la mine sau acasă la dumneata? 
Întrebă Polaniecki când intrară în oraş. 

Circulaţia intensă păru să-l trezească pe Zawitowski, 
fiindcă se uită atent la Potaniecki şi răspunse: 

— N-am fost de ieri acasă, pentru că am stat toată noaptea 
cu tatăl meu. Poate că mi-au venit niscaiva scrisori, aşa că 
hai la mine. 


Propunerea lui Zawitowski se adeveri, întrucât acasă îl 
aştepta o scrisoare de la doamna Bronicz, expediată din 
Berlin. Zawitowski rupse plicul cu înfrigurare şi începu să 
citească, în timp ce Polaniecki, uitându-se la faţa lui care se 
schimba văzând cu ochii, se gândi: 

— Se vede că în sufletul lui tot mai pâlpâie speranţa. 

Apoi îşi aduse aminte brusc de medicul acela care spusese 
odinioară referindu-se la domnişoara Krastawska: 

— Eu ştiu prea bine cum este, dar nu pot să-mi rup sufletul 
de ea... 

Zawilowski sfârşi de citit şi, rezemându-şi capul într-o 
mână, începu să privească în neştire la masă şi la hârtiile de 
pe ea. În sfârşit, îşi reveni şi îi dădu scrisoarea lui 
Potaniecki. 

— Citeşte şi dumneata, îl îndemnă. 

Potaniecki luă scrisoarea şi citi cele ce urmează: 
„Domnule, ştiu că ai crezut cu adevărat în dragostea 
dumitale pentru Niteczka şi că, la început, ceea ce s-a 
întâmplat, ţi s-a părut o nenorocire; te rog să mă crezi ca 
nici mie, şi nici ei nu ne-a fost uşor să facem acest pas 
hotărâtor. Poate că dumneata n-ai izbutit s-o cunoşti bine pe 
Niteczka, fiindcă bărbaţii nu ştiu să preţuiască multe 
lucruri, dar trebuie s-o cunoşti cel puţin atâta, ca să ştii cât 
suferă când este silită să-i facă cea mai mică neplăcere unui 
străin. Dar ce să-i faci, aşa a fost voia Domnului, pe care e 
păcat să n-o ascultăm. Facem amândouă ceea ce ne 
îndeamnă conştiinţa, iar Niteczka este prea cinstită ca să-ţi 
acorde mâna ei fără să te iubească. Ceea ce s-a întâmplat, 
s-a întâmplat nu numai cu voia lui Dumnezeu, ci spre binele 
dumitale şi al ei, fiindcă, dacă ar fi devenit soţia dumitale 
fără să te iubească de ajuns, cum ar mai fi putut să se 
împotrivească tentaţiilor la care ar fi fost neîndoielnic 
supusă în această lume a pierzaniei? Afară de asta, 
dumneata ai talentul dumitale, aşadar ai ceva, pe când 
Niteczka n-are decât inima pe care orice siluire ar frânge-o 
într-o clipită. lar dacă ţi se pare că ea ţi-a înşelat 


speranţele, gândeşte-te şi dumneata cu mâna pe inimă a cui 
vină este mai mare? Dumneata i-ai făcut un mare rău 
Niteczkăi, fiindcă i-ai înlănţuit voinţa şi nu i-ai îngăduit să-şi 
urmeze îndemnul inimii, iar în acest fel ai sacrificat, sau 
erai pe cale să sacrifici, din egoism, fericirea ei, viaţa ei 
chiar, pentru că sunt convinsă că în asemenea condiţii n-ar 
fi trăit nici un an de zile. Cu toate acestea, să te ierte 
Dumnezeu, cum te iertăm şi noi; află că astăzi ne-am rugat 
pentru dumneata la o slujbă pe care am plătit-o numai în 
folosul dumitale, la biserica Sfintei Jadwiga. 

Te rog să ai bunătatea să trimiţi verigheta la vila soţilor 
Osnowski; pe a dumitale ţi-o va da domnişoara Ratkowska, 
deoarece familia Osnowski trebuia să plece îndată după noi. 
Încă o dată, Dumnezeu să te ierte şi să te aibă în paza lui.” 

— Asta-i ceva nemaiauzit! Exclamă Potaniecki. 

lar Zawilowski răspunse cu o linişte sfâşietoare: 

— Pesemne că şi adevărul poate fi tratat ca şi dragostea, 
eu însă n-am bănuit una ca asta 

— Ascută-mă, Ignas - continuă Potaniecki care, îndemnat 
de compasiune, începu să-i spună tu lui Zawitowski - aici nu 
se pune numai problema nenorocirii tale, ci şi aceea a 
demnităţii tale. N-ai decât să suferi cât vrei, dar trebuie să 
găseşti puterea să arăţi că puţin îţi pasă. 

Urmă o tăcere prelungită. Doar Potaniecki, amintindu-şi de 
scrisoare, repeta din când în când: 

— Asta întrece orice închipuire! 

În sfârşit, se adresă lui Zawilowski: 

— Swirski se întoarce încă astăzi de la Buczynek, şi 
diseară trece pe la mine. Vino şi tu. O să petrecem seara 
împreună şi o să vorbiţi despre călătorie. 

— Nu, refuză Zawilowski, fiindcă după ce mă întorceam de 
la Przytul6w, trebuia să stau noaptea cu tata, aşa că mă duc 
la el. Vin mâine dimineaţă la dumneata şi tot atunci o să mă 
văd şi cu Swirski. 

Spunea aşa numai pentru că voia să rămână singur. 
Polaniecki nu se împotrivi intenţiei lui de a-şi petrece 


noaptea la spital, deoarece era convins că prezenţa 
bolnavului şi îngrijirea lui îl vor obosi şi mai mult pe 
Zawitowski şi-l vor obliga să se culce. Se hotări totuşi să-l 
conducă până la spital. 

Se despărţiră într-adevăr abia în faţa porţii. Cu toate 
acestea, după ce stătu câteva minute în spital şi-l întrebă pe 
supraveghetor despre tatăl lui, Zawitowski plecă şi se 
întoarse pe furiş acasă. 

Aprinse o lumânare, reciti încă o dată scrisoarea doamnei 
Bronicz şi, acoperindu-şi faţa cu mâinile, căzu adânc pe 
gânduri. Deşi citise scrisoarea lui Osnowski şi ascultase tot 
ce-i spusese Polaniecki, îndoiala şi speranţa îi stăruiau 
undeva în ungherele sufletului. Ştia că faptele se 
întâmplaseră cu adevărat, dar uneori avea senzaţia că 
această realitate nu-i decât un vis rău. Abia scrisoarea 
doamnei Bronicz pătrunsese până în acel colţişor al 
sufletului, care nu voia să creadă încă, şi-i spulberase şi 
această iluzie. Da! Nu mai exista Lineta, nu mai existau 
viitorul şi fericirea lui! Toate acestea îi reveniseră lui 
Kopowski, lui rămânându-i doar singurătatea, umilinţa şi 
pustiul nemărginit. Îi mai rămăsese, de asemenea, impresia 
că dacă „Niteczka” i-ar fi putut smulge şi talentul, despre 
care amintea doamna Bronicz, i l-ar fi smuls şi i l-ar fi dat lui 
Kopowski. Ce însemna el pentru ea în comparaţie cu 
Kopowski?! „Asta într-adevăr n-am s-o înţeleg niciodată, se 
gândi, dar aşa este...!” Şi începu să reflecteze la ce putea fi 
atât de mizerabil în el, încât să poată fi sacrificat fără milă, 
fără umbră de consideraţie, să se treacă peste el ca peste 
un vierme. „De ce îl iubeşte ea pe Kopowski şi nu pe mine, 
deşi mi-a spus că mă iubeşte?” Îşi aduse aminte cum 
tremurase cândva în braţele lui, atunci când îi urase noapte 
bună în seara logodnei. Iar acum tremură în braţele lui 
Kopowski. Acest gând îl făcu să-şi bage batista în gură şi să 
strângă din dinţi, ca să nu ţipe de durere şi turbare. „Ce 
înseamnă asta? De ce s-a întâmplat aşa?” A fost doar o 
vreme când el n-o iubea, de ce nu s-a căsătorit atunci cu 


Kopowski? Ce folos avea ea să-l calce în picioare fără să fie 
nevoie? 

Şi iarăşi desfăcu scrisoarea doamnei Bronicz, aşteptându- 
se parcă să găsească în ea răspunsul la această întrebare 
înfricoşătoare. Reciti încă o dată fragmentul referitor la 
voia Domnului şi la aceea că el era vinovat, că el îi făcuse 
foarte mult rău „Niteczkăi” care îl iartă totuşi, în fine, la 
slujba pe care o plătise pentru el la biserica Sf. Jadwiga; 
când sfârşi, începu să privească la flacăra luminării, să 
clipească din ochi şi să se întrebe: „Cum adică, se poate şi 
aşa?... La drept vorbind, care-i vina mea...?” 

Simţi deodată că nu mai ştie care-i diferenţa dintre adevăr 
şi minciună, bine şi rău, drept şi nedrept. Îl părăsise Lineta, 
lipsindu-l de fiinţa ei şi de viitor, iar acum începeau să se 
prăbuşească unul după altul toate fundamentele vieţii - 
raţiunea, simţurile, viaţa însăşi... Ştia şi acum că elo iubea 
pe Niteczka lui mai mult decât orice pe lume şi n-ar fi putut 
niciodată să-i dorească răul, dar, dincolo de această 
impresie, tot ce alcătuieşte o fiinţă gânditoare se prefăcea 
în pulbere şi se împrăştia în această vântoasă a nenorocirii. 

Cu toate acestea, iubea. Lineta se dedublase în cea de 
acum şi cea de demult. Îşi aduse aminte glasul ei, faţa şi 
părul auriu, ochii ei negri şi gura, silueta înaltă, mâinile şi 
căldura pe care o simţise de atâtea ori când o sărutase. 
Imaginaţia înaripată i-o readuse înaintea ochilor aproape 
palpabilă şi îşi dădu seama nu numai că o iubise cândva pe 
aceea de demult, dar că o iubeşte şi acum, că o doreşte 
nespus, şi pierderea ei îl face să sufere îngrozitor. 

De aceea, începu iarăşi să-i spună ca şi când ar fi fost de 
faţă: 

— Cum ai putut să crezi că voi suporta această lovitură? 

În acest moment, n-avea nici cea mai mică îndoială că 
Dumnezeu, de exemplu, ştia foarte bine acest lucru. Stătu 
încă multă vreme cufundat în tăcere, şi când îşi reveni, 
lumânarea arsese aproape până la jumătate. 

Dar atunci se petrecu în el ceva neobişnuit. 


Avea senzaţia că se află pe un vas care se desprinde de 
țărm şi-i se părea, cum se întâmplă întotdeauna în 
asemenea situaţii, că nu el se depărtează, ci malul pe care 
stătuse mai înainte. Tot ce era el şi viaţa lui, toate gândurile, 
speranţele şi ambițiile, scopurile şi intenţiile lui, până şi 
dragostea, domnişoara Lineta şi pierderea ei, cercul acesta 
vicios şi zbuciumul prin care trecea i se păreau nu numai ca 
fiind ceva care exista în afara lui, dar rămâneau parcă 
străine de el, undeva pe ţărmul ce se depărta. Se subţiau 
treptat şi se topeau, devenind tot mai mici, mai 
transparente, asemenea unui vis; iar el se depărta, simțind 
că nu mai vrea şi nu mai poate să se întoarcă în aceste 
locuri, străine, că tot ce mai rămăsese din el aparţine 
acestui spaţiu imens care-l învăluia, deschizându-se 
înaintea lui, nemărginit şi misterios... 

XV. 

Patru zile mai târziu, în ziua înălţării la cer a Fecioarei 
Preacurate, care era în acelaşi timp şi ziua numelui 
doamnei Potaniecka, veniră la Buczynek soţii Bigiel şi 
Swirski. Pe Marynia n-o găsiră acasă, pentru că plecase cu 
doamna Emilia la biserica de la Jasmief, să ia parte la 
vecernie. Aflând aceasta, doamna Bigiel plecă şi ea după ele 
cu toată grămada de odrasle. Rămaşi singuri, bărbaţii 
începură să discute despre întâmplarea care era pe buzele 
tuturor de câteva zile, adică despre încercarea lui 
Zawilowski de a se sinucide. 

— Astăzi am fost a treia oară la el, spuse Bigiel, dar 
slujitorii domnişoarei Helena Zawitowska au poruncă să nu 
lase pe nimeni să intre, în afară de medici. 

— Astăzi, spuse Polaniecki, pentru prima dată nu m-au 
lăsat nici pe mine să-l văd, dar în celelalte zile am stat de 
fiecare dată câteva ceasuri cu el. Soţiei mele îi spun că am 
treburi la birou. 

— Spune-mi şi mie cum s-a întâmplat? Îl rugă Bigiel, care 
voia să cunoască toate amănuntele, ca să le cerceteze pe 
urmă în felul lui pe toate feţele. 


— Uite cum s-au petrecut lucrurile, răspunse Potaniecki. 
Ignas mi-a spus că se duce la spitalul de nebuni să stea cu 
tatăl lui. M-am bucurat, crezând că astfel va scăpa de 
gândurile negre. L-am condus totuşi până la poarta 
spitalului şi mi-a promis că a doua zi va veni la mine. Nu 
voia, însă, decât să scape de mine, ca să-şi poată trage 
liniştit un glonte în cap. 

— Deci nu tu l-ai găsit cel dintâi după aceea? 

— Nu. Nu bănuiam nimic şi l-aş fi aşteptat până a doua zi. 
Din fericire, domnişoara Helena a venit imediat, când a aflat 
de ruperea logodnei... 

— Eu i-am dat de ştire, îl întrerupse Swirski, şi s-a necăjit 
atât de mult, încât am rămas uimit, de parcă presimţea ce 
avea să se întâmple. 

— E o fiinţă ciudată, adăugă Potaniecki. N-am putut să aflu 
cum a fost, destul că ea l-a găsit cel dintâi, ea i-a dat primul 
ajutor, apoi a chemat o grămadă de medici şi, în cele din 
urmă, a dispus să-l ducă la ea acasă. 

— Medicii susţin că va trâi? 

— Ca să fim drepţi, până acum nu ştiu nimic. Cred că 
atunci când a tras, a înclinat pistolul, aşa că glonţul, 
străpungându-i fruntea, s-a îndreptat în sus şi s-a oprit sub 
tidvă. L-au găsit şi l-au scos destul de uşor, dar dacă va trăi, 
nu se ştie; iar dacă va trăi, va scăpa oare cu mintea 
întreagă? Unul dintre medici se teme de tulburări ale 
vorbirii, deocamdată însă luptă toţi să rămână în viaţă. 

Deşi cunoscută în linii mari şi descrisă până atunci zilnic în 
ziare, întâmplarea produse şi acum o impresie atât de 
puternică, încât o vreme se aşternu tăcerea, Swirski, care 
cu toţi muşchii lui de atlet, era impresionabil ca o femeie, 
păli puţin şi izbucni: 

— Din cauza unor cabotine! 

Dar profesorul Waskowski care se afla lângă el, îl dojeni 
încet: 

— Lasă-le în plata Domnului. 


— Mă rog, interveni Bigiel, adresându-se lui Potaniecki, tu 
n-ai bănuit nimic? 

— Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că se va împuşca. 
Fireşte, am văzut că lupta cu el însuşi. La un moment dat, 
când mergeam în birjă, bărbia începuse să-i tremure de 
parcă era gata să izbucnească în plâns, dar are un suflet 
mândru. S-a stăpânit numaidecât şi a părut că se linişteşte. 
Cel mai mult m-a înşelat promisiunea lui că a doua zi va 
veni la mine. 

Apoi continuă: 

— Ştiţi ce, eu cred că picătura care a vărsat paharul a fost 
scrisoarea doamnei Bronicz. Ignas mi-a dat-o şi mie s-o 
citesc; îi scria că aşa a vrut Dumnezeu, iar vina e numai a 
lui, că este un egoist, iar ele nu ascultă decât de glasul 
conştiinţei şi al dreptăţii, îl iartă şi-l roagă pe Dumnezeu să-l 
ierte şi EI, într-un cuvânt, lucruri nemaipomenite! Am văzut 
că era copleşit, şi îmi închipui ce trebuie să se fi întâmplat 
în sufletul acestui om atât de nedreptăţit şi atât de exaltat 
când şi-a dat seama că tot el este socotit vinovat, când a 
înţeles că totul se poate profana, inversa, că raţiunea, 
adevărul, cele mal elementare principii de dreptate pot fi 
călcate în picioare, şi toate acestea în numele Domnului. 
Deşi nu mă privea câtuşi de puţin, când am văzut că simţul 
moral le lipseşte cu desăvârşire, pe legea mea, mi-am pus 
întrebarea dacă nu cumva am înnebunit eu, sau dacă în 
lumea noastră adevărul şi virtutea nu sunt decât nişte iluzii. 

Potaniecki începu să se tragă de barbă, atât de tare îl 
indigna amintirea scrisorii doamnei Bronicz, iar Swirski 
interveni: 

— Acum înţeleg că în astfel de împrejurări îţi vine să te 
lepezi de viaţă. 

Dar Waskowski începu să-şi frece fruntea cu mâna, apoi 
vorbi parcă de unul singur: 

— Da. Am văzut şi din aceştia... Pentru că unii oameni nu 
cred din dragoste, ci parcă numai fiindcă ateismul a dat 
faliment... Şi din disperare. Cine îşi închipuie că undeva 


acolo, dincolo de fenomene, nu există un Părinte milostiv, 
care îşi aşează mâna pe toate capetele în suferinţă, ci un El 
oarecare, inaccesibil, necercetat şi indiferent - e totuna 
dacă-i zici absolut sau nirvana - atunci acel El este numai o 
noţiune, nu dragoste, şi nu poate să-l iubească, iar dacă se 
abate nenorocirea asupra lui, se leapădă de viaţă. 

— Fie şi aşa, răspunse Swirski supărat, dar, în acest timp, 
Zawitowski zace cu tidva spartă, iar ele s-au dus la mare şi o 
duc bine acolo. 

— De unde ştii dumneata că o duc bine? Întrebă 
Waskowski. 

— Să le ia dracu! 

— Eu îţi spun că sunt nişte femei nefericite. Nu poţi să 
calci în picioare adevărul fără să fii pedepsit. Vor încerca să- 
şi bage în cap una alteia tot felul de lucruri, dar nu vor fi în 
stare să se convingă, să se respecte pe ele însele; vor 
începe să se dispreţuiască treptat şi, în cele din urmă, până 
şi dragostea care le apropie se va transforma într-o 
aversiune ascunsă. Aici vor ajunge. 

— Ducă-se dracului! Repetă Swirski. 

— Mila Domnului există pentru cei răi, nu pentru cei buni, 
încheie Waskowski, În acest timp Bigiel discuta cu 
Potaniecki, admirând bunătatea şi curajul domnişoarei 
Helena Zawitowska. 

— Ce se va mai bârfi pe socoteala lor, spuse. 

— Ei nici că-i pasă de asta, răspunse Potaniecki. Nu ţine 
cont de lume, pentru că nu vrea nimic de la ea. Are un 
suflet mândru, ca şi el. Cu Zawitowski s-a purtat 
întotdeauna foarte prietenoasă, aşa că gestul lui 
deznădăjduit trebuie s-o fi impresionat profund. Ştiţi?... 
Tărăşenia cu Ptloszowski...? 

— L-am cunoscut personal, spuse Swirski. Tatăl lui m-a 
asigurat cel dintâi, la Roma, că voi izbuti... Despre 
domnişoara Helena parcă se spunea că era logodnica lui 
Ptoszowski. 


— N-a fost niciodată, dar se pare că în adâncul inimii îl 
iubea foarte mult. Avea atâta succes... Oricum, e sigur că de 
la moartea lui, ea s-a schimbat cu totul. Pentru o femeie atât 
de credincioasă, sinuciderea lui trebuie să fi fost într-adevăr 
o lovitură teribilă; şi când te gândeşti că nici nu poate să se 
roage pentru omul pe care l-a iubit!... lar acum şi 
Zawitowski!... Este singura care va face totul ca să-l 
salveze. Ieri, când am fost acolo, m-a întâmpinat abia 
ţinându-se pe picioare, palidă, obosită, nedormită. Şi doar 
are cine să-l îngrijească. Domnişoara Ratkowska mi-a spus 
că de patru zile dacă a dormit o oră. 

— Domnişoara Ratkowska? Întrebă Swirski cu însufleţire. 

— Da. Am uitat să vă spun că a aflat din ziare de 
nenorocire şi în aceeaşi zi s-a mutat la domnişoara Helena, 
ca să aibă grijă de Zawitowski. Biata de ea, parcă e mai 
mult o umbră, decât un om. 

— Domnişoara Ratkowska!... Repetă Swirski. 

Şi începu să-şi caute cu mâna în buzunarul de la surtuc 
portofelul în care ţinea biletul ei. Îşi aduse aminte de 
cuvintele ei: „Am ales pe altcineva, şi dacă nu voi fi 
niciodată fericită, cel puţin nu vreau să-mi reproşez mai 
târziu că n-am fost sinceră”. Abia acum înţelese 
însemnătatea şi tragedia reală a acestor cuvinte. Uite că 
împotriva oricăror uzanţe de societate, fără să-i pese de 
gura lumii, această fată se ducea acum să vegheze pe acest 
sinucigaş. Ce putea însemna asta? Era limpede ca lumina 
soarelui. E adevărat, Kopowski plecase cu alta, dar ea 
spusese întotdeauna deschis ce gândeşte despre Kopowski, 
iar dacă Zawitowski i-ar fi fost indiferent, nu s-ar fi dus 
acum să aibă grijă de ella căpătâiul patului. 

— Am impresia că sunt un măgar! Murmură Swirski. 

Nu fu, însă, singura concluzie la care ajunse după o 
chibzuinţă matură. Îl cuprinse deodată dorul de domnişoara 
Ratkowska, regretul că nu se întâmplase ce putea să se 
întâmple, şi o milă fără margini de el însuşi: „Iar ai ratat, 
mistreţule, îşi spuse mai departe, aşa-ţi trebuie! Un om bun 


ar fi fost impresionat, iar tu ai început să scrâşneşti din 
dinţi; ai bănuit-o că-l iubeşte pe prostănacul ăla, că se 
preface că are aspirații înalte, că este o natură comună; ai 
bârfit-o faţă de doamna Polaniecka şi faţă de el; ai 
nedreptăţit o făptură dulce şi nefericită nu pentru că 
refuzul ei te-ar fi durut prea mult, ci numai din vanitate. 
Aşa-ţi trebuie! Eşti un măgar, n-o meriţi şi-o să rămâi 
singur, ca o maimuţă închisă într-o cuşcă la menajerie”. 

În aceste reproşuri, era o parte de adevăr. În realitate, 
Swirski nu fusese prea îndrăgostit de domnişoara 
Ratkowska, dar refuzul ei îl duruse mai adânc decât 
recunoscuse el însuşi, şi neputând să-şi stăpânească 
amărăciunea, se lansase în consideraţii generale despre 
femei, referindu-se de fiecare dată la domnişoara 
Ratkowska, fireşte, în defavoarea ei. 

Acum înţelese toată lipsa de noimă a acestor 
raționamente. „Sintezele astea prosteşti m-au pierdut 
întotdeauna, se gândi. Femeile sunt şi ele nişte făpturi 
diferite, ca toţi oamenii, iar noţiunea generală de femeie nu 
lămureşte nimic. Există unele, ca domnişoara Castelli sau 
doamna Osnowska, pe care le bănuiesc în stare de cine ştie 
ce nimicnicii, la urma urmei neavând nici o dovadă; pe de 
altă parte, însă, sunt şi dintre cele ca doamna Potaniecka şi 
doamna Bigiel, sora Aniela, domnişoara Helena şi 
domnişoara Stefcia. Biata copilă, aşa-mi trebuie? Ea se 
chinuia fără să spună la nimeni, iar eu scrâşneam din dinţi. 
Dacă fata asta nu e de zece ori mai bună decât mine, 
soarele nu valorează mai mult ca luleaua mea. A avut 
dreptate să respingă un astfel de bivol. Am s-o apuc spre 
orient şi basta! Lumină ca în Egipt, nu mai e nicăieri pe 
lume!... Uite ce înseamnă o femeie cumsecade! Până şi 
refuzul ei a fost spre binele meu, deoarece m-am convins 
astfel că teoriile mele despre femei sunt bune de aruncat la 
câini. Nu mă aşteptam, însă, ca domnişoara Zawilowska să 
pună un regiment de dragoni să păzească uşa; trebuie s-o 
văd pe sărmana cealaltă şi să-i spun ce gândesc despre ea.” 


Într-adevăr, a doua zi se duse acasă la domnişoara Helena. 
Slujitorii nu-l lăsară să intre, dar insistă atât de mult, încât 
până la urmă fu primit. Domnişoara Helena, crezând că 
venise din prietenie şi grijă pentru Zawitowski, îl conduse în 
camera în care zăcea bolnavul. Aici, în semiobscuritatea 
transperantelor lăsate, îl zări pe Zawitowski, care mirosea 
de departe a iod, cu capul bandajat şi cu bărbia ieşită 
înainte, iar lângă el, pe cele două femei vlăguite, cu feţele 
aprinse de nesomn, semănând într-adevăr cu două umbre. 
Zawilowski era întins pe pat, cu gura deschisă, schimbat cu 
totul, parcă incomparabil mai bătrân, cu pleoapele-i umflate 
care i se iţeau de sub bandaj. Swirski se ataşase foarte mult 
de el şi, sensibil cum era, îl compătimea în aceeaşi măsură 
ca şi Polaniecki ori Osnowski, dar acum fu izbit de urâţenia 
lui. „S-a aranjat grozav”, se gândi, apoi se adresă 
domnişoarei Helena, întrebând-o cu jumătate de glas: 

— Nu şi-a recăpătat cunoştinţa? 

— Nu, veni răspunsul în şoaptă. 

— Medicul ce spune? 

Domnişoara Helena îşi desfăcu mâinile-i slăbite în semn că 
nu e nimic sigur, după care şopti iarăşi: 

— Azi e a cincea zi... 

— Şi temperatura a scăzut, adăugă domnişoara 
Ratkowska. 

Swirski voia să le ofere serviciile lui, să le ajute să-l 
îngrijească pe bolnav, dar domnişoara Zawitowska îi arătă 
din ochi un medic tânăr care stând în fotoliul de lângă masă 
cu un lighean şi grămezi de vată îmbibate în iod, moţăia de 
oboseală în aşteptarea schimbului... 

— Am angajat doi medici, şopti domnişoara Ratkowska, iar 
afară de ei, vin şi câţiva oameni de la spital, care ştiu să 
umble cu bolnavii. 

— Totuşi vă chinuiţi îngrozitor. 

— E vorba de bolnav, în primul rând!... Răspunse privind 
spre pat. 


Swirski îi urmă privirea. Ochii lui se obişnuiseră cu 
întunericul, aşa că acum văzu desluşit faţa lui Zawilowski, 
nemişcată, cu buzele aproape negre. Trupul lui lung era de 
asemenea nemişcat, numai degetele mâinii slăbite, care 
zăcea pe pătură, se mişcau uniform, râcâind parcă. 

„Pe, legea mea, peste câteva zile o să-l ducă la cimitir!” se 
gândi aducându-şi aminte de un coleg al lui, „Slavul”, cu 
care se hârjonea Bukacki când era în viaţă, şi care 
împuşcându-se în cap, murise abia după două săptămâni de 
chinuri. 

Vrând totuşi să le încurajeze pe bietele femei, spuse 
împotriva propriei convingeri: 

— Când ai o rană ca asta, ori mori imediat, ori te vindeci. 

Domnişoara Helena nu răspunse nimic, dar faţa i se 
strânse spasmodic şi buzele îi păliră. Se vede că în sufletul 
ei stăruia gândul înfiorător că poate să moară şi el, şi voia 
să-l alunge. Îi ajungea sinuciderea de demult, aşa că pentru 
ea era vorba de ceva mai mult decât de salvarea vieţii lui 
Zawilowski. 

Swirski începu să-şi ia rămas bun. Venise pregătit să-i 
vorbească domnişoarei Ratkowska, să recunoască deschis 
că o bănuise pe nedrept, să-i mărturisească respectul pe 
care îl nutrea pentru ea şi s-o roage să-i acorde prietenia ei, 
dar faţă de tragedia reală a acestor două femei, faţă de 
groaza morţii, faţă de acest trup pe jumătate cadavru, îşi 
dădu seama numaidecât că tot ce voise să spună era 
mărunt, banal, iar aici nu era locul potrivit pentru 
asemenea lucruri serbede, personale. 

Se mulţumi să-şi apese buzele în tăcere pe mâna 
domnişoarei Helena, apoi pe aceea a domnişoarei 
Ratkowska şi, părăsind această încăpere suprasaturată de 
mirosul de iod şi de nenorocire, răsuflă adânc. 

În închipuirea lui de pictor, stăruia imaginea clară a lui 
Zawilowski, schimbat, cu zece ani mai în vârstă, cu capul 
bandajat şi cu buzele negre. 


Cu toată compasiunea pe care o simţea pentru el, fu 
cuprins deodată de revoltă. 

— Şi-a găurit ţeasta, murmură, şi-a găurit talentul, şi 
habar n-are! lar bietele femei sunt gata să-şi dea sufletul şi 
tremură ca două frunze în vânt. 

După care îl năpădi un sentiment de invidie, parcă de 
părere de rău, şi începu să monologheze: 

— Ce-i, bătrâne! Nu-i aşa că dacă, de exemplu, tu ţi-ai 
introduce o bucăţică de plumb în talentul tău, n-ar păşi 
nimeni aşa în vârful degetelor pe lângă tine? 

Îi întrerupse meditaţiile domnul Plawicki care, întâlnindu-l 
la colţul străzii, îl opri şi începu să-i spună: 

— Abia am sosit de la Karlsbad. Ce femei grozave, 
domnule! Astăzi mă duc la Buczynek... L-am văzut pe 
Potaniecki, aşa că ştiu că fiica mea e sănătoasă, dar el parcă 
a mai slăbit. 

— Pentru că a avut un mare necaz. Ai auzit de Zawitowski? 

— Am auzit, cum să nu! Ca să vezi, domnule! Ce zici de 
asta? 

— Mare nenorocire! 

— Adevărat, dar e clar că şi astăzi nu mai există principii. 
Sunt de vină numai scornelile astea ale voastre, ateismul, 
hipnotismul, socialismul. Tineretul nu mai are principii, asta 
e...|! 

XVI. 

Copleşit de catastrofă, Potaniecki uitase cu totul de 
făgăduiala făcută lui Osnowski de a-i scrie cum va suporta 
Zawitowski ruperea logodnei şi plecarea domnişoarei 
Castelli. Osnowski, însă, aflând din ziare despre nenorocire, 
începu să-i telegrafieze zilnic, întrebându-l de starea 
bolnavului; era foarte îngrijorat. În presă şi printre oameni 
circulau veşti dintre cele mai contradictorii. Unele gazete 
anunțau că situaţia este deznădăjduită, altele prevesteau o 
însănătoşire grabnică. Multă vreme, Potaniecki nu putu să-i 
spună nimic, şi abia după două săptămâni îi telegrafie că 


bolnavul nu se mai luptă între viaţă şi moarte, iar medicii 
garantează că va scăpa. 

Osnowski îi răspunse printr-o scrisoare lungă, în care îi 
împărtăşea tot felul de noutăţi de la Ostende. 

„Dumnezeu să te răsplătească pentru vestea bună. Aşadar, 
este hotărât, orice primejdie a trecut? Nici nu ştiu să-ţi 
spun ce povară ne-ai luat de pe inimă la amândoi. Spune-i 
lui Ignas că nu numai eu, ci şi soţia mea a primit cu lacrimi 
în ochi vestea că va fi salvat. Acum nu se mai gândeşte şi nu 
mai vorbeşte decât despre el. Dragă domnule, ce înseamnă 
şi femeile astea! Se pot scrie tomuri întregi despre ele! 
Fireşte, Anetka este o excepţie, dar, te rog să mă crezi, cu 
toată înfricoşarea, jalea şi compasiunea care o copleşesc, 
Ignas a crescut şi mai mult în ochii ei prin această faptă 
necugetată. Ele sunt înclinate atât de mult să caute partea 
romantică a lucrurilor, încât până şi în Kopowski, Aneta, 
care ştie cât este de prost, vede acum ceva demonic, el fiind 
cauza nenorocirii. Dar, în primul rând, să-i mulţumim lui 
Dumnezeu pentru salvarea lui Ignas! Să trăiască spre slava 
poporului nostru şi să-şi găsească o fiinţă vrednică de el. 
Din telegrama dumitale înţeleg că se află în grija 
domnişoarei Helena. Să-i dea Dumnezeu şi ei tot binele 
pentru inima ei bună! Într-adevăr, nici ea nu are pe nimeni 
mai apropiat, pe lume, şi îmi închipui că Ignas, aducându-i 
aminte de Ploszowski, îi este şi mai drag. 

Acum, când m-ai liniştit în legătură cu viaţa lui, pot să vă 
aduc la cunoştinţă unele lucruri despre mătuşa Bronicz şi 
despre Lineta. Poate că ai auzit deja că ele au venit aici 
împreună cu Kopowski. La început, plecaseră la 
Scheveningen, dar au aflat că acolo bântuie variola, aşa că 
au fugit la Ostende, nebănuind că suntem şi noi aici. Ne-am 
întâlnit de câteva ori la Kursal şi ne-am prefăcut că nu ne 
cunoaştem. Kopowski ne-a lăsat şi cartea de vizită, dar nu i- 
am întors vizita, deşi, cum bine zice soţia mea, el este mult 
mai puţin vinovat decât ele. Abia după ce am primit 
telegrama în care mă asigurai că Ignas a scăpat de 


primejdie, mi s-a părut că simţămintele omeneşti îmi 
dictează să le-o arăt şi lor, ceea ce am şi făcut. Şi aşa, nu 
prea o duc bine aici, deoarece cunoscuţii îi evită, am vrut 
deci ca cel puţin să ştie că n-au pe conştiinţă o viaţă de om, 
cu atât mai mult, cu cât Lineta n-a rămas indiferentă la 
nenorocirea lui Ignas. Într-adevăr în aceeaşi zi ne-au făcut 
O vizită, şi soţia mea le-a primit. Are dreptate când spune că 
răul este o boală morală, şi nu trebuie să părăseşti 
niciodată nişte rude bolnave, în general, această primă 
luare de contact a fost şi dificilă şi stânjenitoare pentru 
amândouă părţile. Despre Ignas n-am vorbit deloc. 
Kopowski se prezintă aici drept logodnicul Linetei, dar nu 
par prea fericiţi, deşi, e drept, ea e mai potrivită pentru el 
decât pentru Ignas, şi cel puţin din acest punct de vedere, 
tot ce s-a întâmplat, poate fi socotit ca fiind voia Celui-de- 
sus. Ştiu din auzite că şi mătuşa Bronicz înfăţişează 
lucrurile la fel. Dumitale nu trebuie să-ţi mai spun cât mă 
înfurie când le văd pe toate că fac atâta caz de numele lui 
Dumnezeu. Ştiu că pe unii dintre cunoscuţii care se află 
aici, a încercat să-i convingă că au rupt relaţia cu Ignas din 
cauză că era lipsit de sentimente religioase; altora le-a 
povestit despre despotismul şi nepotrivirea lui de caracter 
cu Lineta. Totul nu-i decât praf în ochii lumii şi ai lor. Tot 
încercând să-i convingă pe alţii, în cele din urmă, mătuşa 
începuse să creadă şi ea în firea superioară a Linetei, aşa că 
a suferit o mare dezamăgire. E adevărat, crede că este de 
datoria ei s-o acopere, născoceşte câte şi mai câte în 
apărarea ei şi se zbate ca o ieşită din minţi, dar degeaba, 
dezamăgirea stăruie în ea şi cred că asta o macină, fiindcă a 
slăbit foarte mult. Sunt interesate pesemne şi de relaţiile cu 
noi; cred că astfel se vor apropia iarăşi de lume, dar deşi 
soţia mea le-a primit, legăturile noastre nu vor mai fi 
niciodată ca înainte! Eu cel dintâi n-aş putea îngădui una ca 
asta, având în vedere obligaţia mea de a-i alege soţiei mele 
o companie corespunzătoare. Cununia Linetei cu Kopowski 
va avea loc probabil la Paris, peste două luni. Natural, nu ne 


vom duce. De altfel, soţia mea este foarte sceptică în 
această privinţă. Ţi-am scris pe larg, sperând că în acest fel 
te voi obliga şi pe dumneata să-mi răspunzi la fel, cu cât mai 
multe amănunte despre Ignas. Când starea sănătăţii i-o va 
îngădui, te rog să-l îmbrăţişezi din partea mea şi să-i spui că 
are şi va avea întotdeauna în mine pe cel mai sincer şi mai 
devotat prieten! 

Cu toate că era destul de târziu, doamna Marynia locuia şi 
acum la Buczynek, aşa că Potaniecki, primind scrisoarea la 
birou, le-o arătă mai întâi soţilor Bigiel, la care luă masa de 
prânz. 

— Mă bucur de un singur lucru, spuse doamna Bigiel când 
sfârşi de citit, mă bucur că se căsătoreşte imediat cu 
Kopowski. Altminteri, mi-ar fi fost teamă că Ignas n-ar fi 
renunţat la iubirea lui şi, însănătoşindu-se, ar fi vrut să se 
întoarcă la ea. 

— Nu. Zawitowski e un om de caracter şi cred că nu s-ar fi 
întors în nici un caz, se împotrivi Bigiel. Tu ce crezi, Stach? 

Bigiel era atât de obişnuit ca în orice împrejurări să-i 
ceară părerea asociatului său, încât apelă şi de astă dată la 
el. 

— Eu cred că atunci când îşi vor da seama mai bine ce-au 
făcut, mai degrabă ele vor vrea să se întoarcă la vechile 
relaţii; cât despre el, am trăit şi am văzut atâtea lucruri 
incredibile, încât nu mai bag mâna-n foc pentru nimeni. 

În această clipă, Polaniecki îşi aminti din nou cuvintele: 
„Eu o ştiu cum este, dar nu pot să-mi rup sufletul de ea”. 

— În locul lui, tu te-ai întoarce? Insistă Bigiel. 

— Cred că nu, dar nu garantez nici pentru mine. În primul 
rând, eu nu mi-aş fi tras un glonte în cap. De altfel, nu ştiu 
nimic. 

Vorbea în silă, fiindcă se gândea că dacă cineva n-avea 
dreptul să garanteze pentru sine, apoi el era acela. 

Interveni, însă, doamna Bigiel: 

— Aş da nu ştiu cât să-l pot vedea pe Ignas, dar se pare că 
mai repede cucereşti o fortăreață, decât să pătrunzi până la 


el. Nu pricep de ce domnişoara Helena îl fereşte de nişte 
oameni atât de binevoitori, cum suntem noi. 

— Îl fereşte de oameni, pentru că medicul i-a recomandat 
linişte absolută. Pe de altă parte, de când şi-a recăpătat 
memoria, nu-i face plăcere să vadă pe nimeni, nici măcar pe 
prietenii lui. Şi e de înţeles. Nu poate vorbi cu ei despre 
fapta lui şi vede că oricine se apropie de el nu se gândeşte 
decât la asta. 

— Dumneata te duci la el în fiecare zi! 

— Pe mine mă lasă, fiindcă eu am fost în miezul lucrurilor 
de la început. Eu am fost primul care i-a vorbit de ruperea 
logodnei şi chipurile am avut grijă de el. 

— Oare vorbeşte şi acum de fata asta? 

— Le-am întrebat pe domnişoara Helena şi pe domnişoara 
Ratkowska şi mi-au spus că n-a pomenit niciodată de ea. Eu 
stau ceasuri întregi lângă el şi n-am auzit nici eu nimic. E 
ciudat; e conştient, ştie că este rănit, ştie că este bolnav, dar 
pare totuşi că nu-şi mai aduce aminte de nimic, ca şi când 
trecutul nici n-ar fi existat. Medicii spun că rănile la cap 
provoacă manifestări dintre cele mai neobişnuite, Altfel, 
cunoaşte pe oricine se apropie de el; se arată foarte 
recunoscător faţă de domnişoara Helena şi domnişoara 
Ratkowska. S-a ataşat îndeosebi de domnişoara Ratkowska 
şi se vede că-i duce dorul când pleacă de lângă el. Dar, pe 
legea mea, ce să mai vorbim, amândouă sunt atât de bune! 

— Pe mine mă impresionează mai ales domnişoara 
Ratkowska, mărturisi doamna Bigiel. 

Iar Bigiel interveni şi el: 

— Gândindu-mă bine la toate astea, am ajuns la concluzia 
că ea trebuie să fie îndrăgostită de el. 

— Ai pierdut vremea degeaba, îi răspunse Potaniecki, 
fiindcă e clar ca lumina zilei. Biata fată şi-a ascuns 
sentimentele până când a venit nenorocirea. De aceea a 
refuzat o partidă ca Swirski. Nu fac o taină din asta, 
întrucât chiar pictorul vorbeşte de faţă cu toată lumea. El 
are impresia că este vinovat faţă de ea, pentru că a bănuit-o 


că-l iubeşte pe Kopowski. Când s-a împuşcat Zawilowski, ea 
locuia la o rudă a ei, doamna Mielnicka, iar când a aflat că 
domnişoara Helena l-a luat acasă pe Ignas, a venit la ea şia 
convins-o să-i îngăduie să rămână şi ea acolo. Toţi înţeleg 
prea bine ce poate să însemne asta, dar ei nu-i pasă de 
părerea nimănui, ca şi domnişoarei Helena. 

Aici Potaniecki se adresă doamnei Bigiel: 

— Doamnă dragă, pe dumneata te impresionează mai mult 
domnişoara Ratkowska, dar gândeşte-te numai ce figură 
tragică este domnişoara Helena. Zawitowski cel puţin 
trăieşte, dar Ptoszowski a ţintit mai bine. Şi, după credinţa 
ei, n-are parte de milă nici măcar pe lumea cealaltă. Iar ea 
îl iubeşte. Asta-i situaţia! După prima sinucidere, vine şi a 
doua, scormoneşte toate rănile; împrospătează toată 
amintirile. Domnişoara Ratkowska poate fi într-adevăr 
înduioşătoare, dar cealaltă are viaţa frântă pentru 
totdeauna; nici o speranţă de nicăieri, numai disperare. 

— E foarte adevărat! Dar cred că s-a legat foarte mult de 
Ignas, de vreme ce are grijă de el... 

— Eu pricep de ce se poartă aşa. Salvându-l pe 
Zawilowski, vrea să dobândească de la Dumnezeu milă 
pentru celălalt. 

— Se prea poate, căzu de acord Bigiel, iar Zawitowski, cine 
ştie dacă nu se va căsători cu domnişoara Ratkowska, după 
ce se va însănătoşi. 

— Dacă va uita de cealaltă, dacă nu se va prăbuşi şi dacă 
se va însănătoşi. 

— Cum adică, dacă se va însănătoşi? Doar tu ai spus că nu 
mai e nici o îndoială. 

— Da, nu mai e nici o îndoială că va trăi, întrebarea este 
dacă va mai fi Zawitowski cel de dinainte. Chiar dacă nu s- 
ar fi împuşcat, nu se ştie dacă o astfel de lovitură n-ar fi 
doborât un om atât de exaltat. Iar acum are şi capul spart! 
Pentru asta se plăteşte. Cine poate şti ce va fi mai târziu; 
acum, spre exemplu, chipurile este conştient şi vorbeşte cu 
judecată, dar câteodată se poticneşte şi nu mai este în stare 


să-şi aducă aminte un cuvânt cât se poate de simplu. Mai 
înainte, nu se poticnea niciodată. E ciudat că ţine foarte 
bine minte numele lucrurilor, dar când e vorba despre vreo 
activitate, de cele mai multe ori se opreşte, şi uneori îşi 
aminteşte cu mare efort, iar alte ori nu. 

— Şi medicul ce zice? 

— Toată nădejdea e în Dumnezeu, iar medicul speră şi el 
că o să-i treacă. Totuşi, chiar ieri, când am stat la el, a rostit: 
„Doamna...” şi s-a oprit. Se vede că îşi amintise de Marynia, 
dar nu ştia cum să întrebe de ea. E adevărat, cu fiecare zi 
care trece, vorbeşte tot mai mult, dar până când îşi va 
reveni cu totul, poate să mai treacă multă vreme, iar 
niscaiva urme s-ar putea să rămână pentru totdeauna. 

— Marynia a aflat şi ea de tot ce s-a întâmplat? 

— Câtă vreme n-a existat certitudinea că va trăi, am 
păstrat secretul, dar, după aceea, am preferat să-i spun. 
Evident, am fost foarte prudent. Nu mai putea rămâne totul 
o taină pentru ea. Lumea vorbeşte prea mult şi mi-a fost 
frică să nu afle de la altcineva. De altfel, i-am spus că este 
rănit uşor şi nu-l mai ameninţă nici un pericol, dar medicii i- 
au interzis orice vizite. Şi aşa este foarte îngrijorată. 

— Când o aduci la Varşovia? 

— Cât e frumos, prefer să stea la Buczynek. 

Discuţia fu întreruptă de un slujitor care-i înmână o 
scrisoare lui Potaniecki. Scrisoarea era de la Maszko şi 
conţinea următoarele cuvinte: „Vreau să te văd în interesul 
tău. le aştept acasă la tine la ora cinci”. 

„Curios, ce mai vrea şi ăsta?” se întrebă Polaniecki. 

— Cine ţi-a scris? 

— Maszko. Vrea să ne întâlnim. 

— Afaceri şi iar afaceri! Spuse Bigiel. Asta ştiu că are 
destule. Câteodată mă şi mir de unde are atâta putere şi 
minte pentru toate. Ştii oare că doamna Krastawska a venit 
şi că şi-a pierdut vederea cu totul? Nu mai vede nimic, dar 
absolut nimic, cum îţi spun! 


Înainte de a pleca la ţară, am fost pe la ele. Încotro vezi cu 
ochii, numai suferinţă omenească, mai mare mila! 

— Da, dar omul se cunoaşte la nevoie, răspunse doamna 
Bigiel. Îţi aduci aminte, despre doamna Maszko credeam cu 
toţii că are o fire cam uscată şi, când colo, să nu-ţi vină să 
crezi cât este de bună cu mama ei. N-o lasă pe slujitoare să 
se apropie de ea, o duce singură peste tot, o slujeşte, îi 
citeşte. Mi-a făcut cu adevărat o surpriză plăcută, mai exact 
mi-au făcut, fiindcă doamna Krastawska a renunţat la 
fumurile ei de altădată. Mai mare dragul să vezi cât de 
ataşate sunt aceste femei una de alta. Se pare că în doamna 
Maszko era totuşi ceva ce n-am fost în stare să vedem. 

— Amândouă s-au arătat grozav de revoltate de purtarea 
domnişoarei Castelli, adăugă Bigiel. Doamna Krastawska 
ne-a şi spus: „Dacă Ierka mea s-ar fi purtat aşa, cum mă 
vezi, oarbă şi neputincioasă, m-aş fi lepădat de ea”. Dar 
doamna Maszko este aşa cum este, şi nu s-ar fi purtat astfel, 
pentru că e un alt soi de femeie. 

Potaniecki îşi bău ceaşca de cafea neagră şi îşi luă la 
revedere. Orice discuţie despre doamna Maszko îi devenise 
de la o vreme insuportabilă, iar pe de altă parte, avea 
senzaţia că iarăşi aude un fragment din aceeaşi stranie 
comedie umană, care se juca în jurul lui şi în care îşi avea şi 
el rolul lui mărunt. Nu-i trecea prin minte că natura 
omenească este atât de complicată, încât până şi în cea mai 
meschină fiinţă pot exista embrioane bune, şi că doamna 
Maszko poate fi totuşi o fiică iubitoare. În genere, prefera 
să nu se gândească la asta; în schimb, începu să reflecteze 
la nevoia care-l aducea pe Maszko la el. Uitând că Maszko îi 
scrisese în bilet că vrea să-l vadă, nu în interesul propriu, ci 
într-al lui, al lui Potaniecki, bănui oarecum neliniştit că-i va 
cere iarăşi bani. 

„lar eu, se gândi, de astă dată n-am să-l mai refuz”. Şi-i 
veni în minte gândul că viaţa este aidoma unei maşinării de 
ceasornic. Când se strică ceva la o rotiţă, toate celelalte 
încep să funcţioneze alandala. Ce legătură putea să existe 


între relaţia lui accidentală cu doamna Maszko şi afacerile, 
banii şi negustoria lui? Intuia totuşi că nici măcar 
negustorul din el nu mai are, cel puţin faţă de Maszko, 
libertatea pe care o avea mai înainte. Cu toate acestea, 
presupunerile lui nu se adeveriră. Maszko nu venea să-i 
ceară bani. 

— Te-am căutat la birou şi acasă, îi spuse, în cele din urmă, 
am bănuit că eşti la familia Bigiel, şi ţi-am trimis biletul 
acolo. Vreau să discutăm ceva care, te interesează. 

— Cu ce pot să-ţi fiu de folos? Întrebă Potaniecki. 

— Mai întăi, te rog ca tot ce-ţi voi spune să rămână între 
noi. 

— Bine, te ascult. 

Maszko privi un timp în tăcere la Potaniecki, vrând parcă 
să-l pregătească astfel pentru o veste foarte importantă, 
apoi rosti cu o linişte ciudată, măsurându-şi fiecare cuvânt: 

— Am vrut să-ţi spun că sunt pierdut fără scăpare. 

— Ai pierdut procesul? 

— Nu. Procesul va avea loc abia peste câteva săptămâni, 
dar ştiu că-l voi pierde. 

— De ce eşti atât de sigur? 

— 'Ţi-am spus odată, dacă-ţi mai aminteşti, că procesele 
pentru doborârea testamentelor se câştigă aproape 
întotdeauna, deoarece atacul este de obicei mai energic 
decât apărarea, că doborârea interesează pe cineva anume, 
iar menţinerea hotărârii testamentare nu. În lumea asta, te 
poţi agăța de orice, fiindcă deşi ceva este în spiritul legii, 
mai totdeauna se găseşte câte o abatere mai mică sau mai 
mare de la litera ei, iar judecata trebuie să respecte forma. 

— Da, mi-ai spus toate acestea. 

— Ei bine, aşa este şi cu procesul pe care l-am preluat eu. 
Nu era chiar atât de riscat, cum pare. Eu nu eram interesat 
decât să dobor testamentul şi poate că aş fi izbutit să 
găsesc vreo abatere de la litera legii, dacă cineva nu s-ar fi 
străduit să demonstreze cu tot atâta râvnă că totul este în 
regulă. Prea multe nu-ţi mai spun, e destul să ştii că am de- 


a face nu numai cu un avocat rival, şi încă unul uns cu toate 
alifiile, ci şi cu un duşman personal, care nu numai că vrea 
să câştige procesul, dar vrea să mă şi piardă pe mine. 
Cândva, l-am făcut de râs, şi acum se răzbună. 

— Eu nu pot să pricep cum de nu ai de-a face numai cu 
procuratura? 

— Fiindcă există şi nişte înscrisuri particulare, pentru 
apărarea cărora partea adversă a apelat la acelaşi Sledz. 
De altfel, n-are nici o importanţă. Trebuie să pierd procesul, 
deoarece în aceste condiţii poate fi pierdut, şi dacă aş fi în 
locul lui Sledz, l-aş câştiga eu. Ştiu dinainte, şi nu-mi fac 
iluzii. Dar, destul cu toate astea! 

— O să mergi mai departe, o să ceri rejudecarea 
procesului. 

— Nu, dragul meu. Nu mai pot merge mai departe. 

— De ce? 

— Pentru că am mai multe datorii decât fire de păr în cap, 
şi, după prima înfrângere, creditorii se vor repezi asupra 
mea, aşa că trebuie să spăl putina, sfârşi cu glasul 
coborât... 

Se înstăpâni tăcerea. Maszko îşi sprijini un cot pe 
genunchi, capul într-o mână şi o vreme stătu gârbovit, dar 
după un răstimp, fără să-şi ridice capul, începu să 
vorbească din nou, parcă de unul singur. 

— S-a rupt aţa. Am înnodat-o cu disperare până când mi- 
au amorţit mâinile; nimeni n-ar fi rezistat atâta. Dar nu mai 
pot! Dumnezeu mi-e martor, nu mai am putere. Orice lucru 
îşi are sfârşitul lui şi... Să se sfârşească odată! 

Răsuflă adânc, ca un om grozav de obosit, apoi îşi înălţă 
capul şi spuse: 

— Totuşi, asta mă priveşte numai pe mine, iar eu am venit 
să discutăm despre treburile tale. Ascultă, aşa cum scrie în 
contractul de vânzare-cumpărare al moşiei Krzemien, după 
parcelarea Magierwkăi, trebuia să plătesc partea soţiei 
tale; ţie, am să-ţi dau câteva mii de ruble. Socrul tău m-a 
angajat să-i asigur o rentă viageră. lar eu vin acum la tine 


să-ţi spun că dacă nu peste o săptămână, peste cel mult 
două, voi fugi în străinătate, întrucât am dat faliment şi nu 
veţi mai vedea o para din toţi banii ăştia. 

Maszko, spunând toate acestea apăsat şi cu tupeul omului 
care nu mai are nimic de pierdut, începu să se uite la 
Polaniecki, de parcă voia să-l vadă revoltându-se. 

Fu însă cu totul dezamăgit. Faţa lui Potaniecki se întunecă 
într-adevăr într-o clipită, parcă de furie înăbugşită, dar se 
linişti repede şi răspunse: 

— Am ştiut întotdeauna că vei ajunge aici. 

Maszko care, ştiind cu cine are de-a face, presupunea mai 
degrabă că Potaniecki îl va înhăţa de guler, îl privi uimit, de 
parcă voia să-l întrebe ce i s-a întâmplat. 

În acelaşi timp, însă, Potaniecki se gândea: „Dacă ar vrea 
să-i mai dau şi bani de drum, nu l-aş putea refuza”. 

lar cu voce tare repetă: 

— Da, era de prevăzut. 

— Nu-i adevărat! Se împotrivi Maszko cu înverşunarea 
omului care nu vrea să renunţe la ideea că numai 
împrejurările excepţionale poartă toată vina. N-ai dreptul 
să vorbeşti aşa. Cu un ceas înaintea morţii, aş fi fost gata să 
repet că putea să se sfârşească altfel. 

— Dragul meu, în definitiv, ce vrei tu de la mine? 

Maszko se stăpâni şi răspunse: 

— Eu nu vreau nimic de la tine. Am venit doar ca la un om 
care mi-a arătat întotdeauna bunăvoință şi căruia, afară de 
bani, îi mai datorez şi recunoştinţă, ca să-ţi spun deschis 
cum stau lucrurile şi totodată să te îndemn: salvează ce poţi 
şi cât mai poţi! 

Polaniecki îşi încleştă fălcile. Socotea că până şi în această 
ironie a vieţii, al cărei scrâşnet îl auzea mereu de la un timp 
în jurul lui, s-ar cuveni să existe o măsură. Cuvintele lui 
Maszko, însă, despre prietenie şi recunoştinţă i se părea că 
depăşeau pur şi simplu această măsură: „Lua-te-ar dracu 
cu banii tăi cu tot, de-ai pleca odată!” se gândi în sinea lui. 


Înăbuşindu-şi, însă, dorinţa de a exprima acest îndemn 
prea puţin îndatoritor, spuse: 

— Nu văd în ce fel. 

— Există unul singur, răspunse Maszko. Câtă vreme lumea 
nu ştie că trebuie să dau faliment, câtă vreme mai există 
unele speranţe în legătură cu procesul, câtă vreme numele 
şi iscălitura mea mai înseamnă ceva, poţi să vinzi suma 
care-i revine soţiei tale. Ai putea să-i spui cumpărătorului că 
vrei să-ţi capitalizezi toate bunurile, sau ceva asemănător. 
Nu-ţi va fi greu să afli un motiv rezonabil. Cumpărători se 
găsesc întotdeauna, mai ales dacă te hotărăşti să vinzi în 
pierdere. Orice evreu va fi gata să ţi-o cumpere, gândindu- 
se la câştig. Prefer să piardă altcineva în locul tău, iar tu 
puteai să nu auzi ce-am spus despre falimentul meu şi să 
speri în continuare că voi câştiga procesul. Poţi să fii sigur 
că acel care va cumpăra această sumă de la tine ar fi în 
stare să ţi-o vândă fără nici un scrupul, chiar dacă ar şti că 
a doua zi nu mai valorează nici două parale. Lumea este o 
bursă, iar la bursă, majoritatea afacerilor se realizează 
după această normă. Asta se cheamă abilitate, Potaniecki se 
împotrivi. 

— Nu, se cheamă altfel. Ai pomenit de evrei, uite că există 
unele afaceri pe care ei le definesc prin expresia 
schmutzig23. Banii soţiei mele am să-i salvez altfel. 

— Cum vrei. Dragul meu, ştiu şi eu cât valorează 
procedeul meu, cu toate acestea, mi-am spus că trebuie să 
ţi-l sugerez. Poate că asta-i cinstea unuia care va da 
faliment, dar alta eu nu mai pot avea. Nu-i prea greu să 
ghiceşti cât îmi vine de greu să vorbesc aşa. În definitiv, 
ştiam dinainte că nu vei fi de acord, aşa că voiam doar să-mi 
duc gândul până la capăt. lar acum, dă-mi o ceaşcă de ceai 
şi-un păhărel de coniac, fiindcă sunt vlăguit. 

Potaniecki sună şi dispuse să-i aducă ceai şi coniac, iar 
Maszko îşi urmă vorba: 

— Nu puţini oameni vor pierde, dar n-am încotro, aşa că 
prefer să piardă aceia care-mi sunt indiferenți, nu cei care 


mi-au făcut servicii. Sunt situaţii în care trebuie să fii 
oportunist în faţa propriei conştiinţe. 

Maszko zâmbi cu amărăciune. 

— Nici eu n-am ştiut nimic, dar acum am descoperit 
orizonturi noi. Omul învaţă până la moarte. Noi, cei care 
dăm faliment, avem şi noi onoarea noastră. În ce mă 
priveşte, mă interesează mai mult cei apropiaţi, cărora le 
datorez recunoştinţă, decât aceia care, în împrejurări 
similare, ar proceda la fel ca mine. Poate că este o morală a 
la Rinaldini24, dar în felul ei, rămâne ca atare. 

În acest timp, slujitorul aduse ceaiul. Simţind pesemne 
nevoia unui întăritor, Maszko îşi umplu ceaşca pe jumătate 
cu coniac şi răcind astfel conţinutul, îl bău pe nerăsuflate. 

lar Potaniecki spuse: 

— Dragul meu, cunoşti situaţia mai bine decât mine. Tot ce 
ți-aş putea spune eu, ca să nu dai bir cu fugiţii, ci 
dimpotrivă, să rămâi şi să tratezi cu creditorii, cred că ţi-ai 
spus şi tu, aşa că prefer să te întreb altceva. Ţi-a mai rămas 
ceva, ai măcar banii de drum? 

— Am. E totuna dacă dai faliment pentru că n-ai o sută de 
mii sau o sută zece mii, dar îţi mulţumesc de întrebare. 

Maszko îşi turnă iarăşi coniac în a doua ceaşcă de ceai şi 
continuă: 

— Să nu crezi că încep să beau din disperare, dar n-am 
stat o clipă de azi-dimineaţă şi sunt groaznic de obosit. Ah, 
ce bine mi-a făcut coniacul! Ca să fiu sincer, n-am pierdut 
orice speranţă. Vezi doar că nu mi-am tras un glonte în cap. 
Asta-i o melodramă care s-a banalizat. Adevărat, ştiu că 
totul e pierdut pentru mine, dar în aceste condiţii, tot n-aş fi 
putut s-o scot la capăt. Pur şi simplu, aici sunt afaceri 
mărunte şi n-ai câmp larg de acţiune. Ca în apus, ca la 
Paris, de pildă! Uite, acolo oamenii fac avere, acolo se 
prăbuşesc şi apoi se ridică iarăşi. Ce să mai vorbim, dacă 
aşa este. Ştii oare că Hirsch n-a avut nici măcar trei sute de 
franci, când a plecat din ţară? A, ştiu că, având în vedere 
atmosfera lâncedă şi nătângia de aici, asta pare un vis, 


delirul unui viitor falit... Şi totuşi, acolo oameni mai proşti 
ca mine fac miliarde, da, mai proşti!... Voi pierde sau voi 
câştiga, dar dacă mă voi întoarce vreodată aici... 

Se vede că ceaiul şi coniacul începeau să-şi facă efectul, 
fiindcă îşi încleştă pumnii şi adăugă: 

— Ai să vezi...! 

Dar Potaniecki îi răspunse şi mai contrariat decât înainte: 

— Dacă acestea nu sunt visuri, oricum ţin de viitor, acum 
însă ce se va întâmpla? 

— Acum, îl lămuri Maszko după o clipă, mă vor socoti un 
netrebnic, şi nu se va gândi nimeni că sunt căderi şi 
căderi... Ţie, de exemplu, pot să-ţi spun că de la soţia mea 
n-am luat nici o iscălitură, nici o împuternicire, aşa că ea, va 
avea tot atât cât a avut înainte de a se căsători cu mine... 
Acum plec singur şi până mă voi statornici, ea va rămâne 
aici cu mama ei. Nu ştiu dacă ai auzit că doamna 
Krastawska şi-a pierdut vederea. Nu le pot lua acum cu 
mine, fiindcă nu ştiu sigur nici măcar unde voi sta... la Paris 
sau poate la Anvers... Sper, însă, că despărţirea noastră nu 
va dura mult... Ele nu ştiu încă nimic... Asta-i drama care 
mă chinuie... 

Maszko îşi aşeză palma pe creştetul capului, mijindu-şi 
ochii parcă de durere. 

— Când pleci? Îl întrebă Polaniecki. 

— Nu ştiu nici eu, am să-ţi dau de ştire. Probabil că tu voiai 
să-mi oferi ajutorul, şi mă poţi ajuta cu adevărat, deşi nu cu 
bani. La început, lumea se va depărta de soţia mea. Aveţi 
puţină grijă de ea, ia-o tu sub ocrotirea ta. De acord? Tu ai 
fost totdeauna binevoitor cu mine şi ştiu că şi cu ea eşti la 
fel. 

„Pe Dumnezeul meu, îţi vine să înnebuneşti, nu alta!” se 
gândi Potaniecki. 

Iar cu voce tare spuse: 

— De acord. 

— Îţi mulţumesc din adâncul sufletului. Şi încă o 
rugăminte. Tu ai o mare influenţă asupra lor. Ele cred tot ce 


le spui tu. Apără-mă puţin la început, faţă de soţia mea. 
Explică-i că josnicia şi nenorocirea sunt două lucruri 
diferite. Nu sunt nici eu un netrebnic atât de mare, cum mă 
va socoti lumea. Pentru că, vezi tu, puteam s-o ruinez şi pe 
soţia mea, şi totuşi n-am făcut-o; de la tine puteam să mai 
storc câteva mii de ruble, dar prefer să n-o fac. Tu ştii cum 
să-i vorbeşti de toate astea, şi ea te va crede. De acord? 

— De acord, repetă Potaniecki. 

Maszko îşi luă încă o dată capul în mâini şi începu să 
repete cu faţa crispată parcă de o durere fizică: 

— Uite adevărata ruină! Uite ce mă doare cel mai mult! 

Şi după o clipă începu să-şi ia rămas bun, mulţumind încă 
o dată pentru grija şi bunăvoința cu care o vor înconjura în 
viitor pe soţia lui. 

Polaniecki plecă odată cu el, urcă într-o trăsură şi porni 
spre Buczynek. 

Pe drum, se gândi la Maszko, la soarta lui, repetându-şi 
totodată: „Şi eu sunt un falit”. Şi era adevărat. În afară de 
asta, de la o vreme îl chinuia o nelinişte nelămurită şi 
neînţeleasă, de care nu putea scăpa. În jurul lui vedea 
dezamăgire, nenorociri, ruină, şi nu-şi putea alunga 
impresia că toate acestea înseamnă şi pentru elun 
avertisment, parcă o ameninţare viitoare. Îşi demonstra 
într-adevăr că asemenea temeri nu sunt îndreptăţite logic 
cu nimic, cu toate acestea, ele stăruiau mereu undeva în 
fundul sufletului. Altădată îşi spusese: „De ce numai eu 
trebuie să constitui o excepţie?” Atunci prevestirea 
nenorocirii îi strânsese inima. Asta era ceva şi mai rău decât 
acele pe care le înfigeau în el, fără să vrea, cu cine ştie ce 
cuvânt, până şi oamenii cei mai binevoitori. În general, 
nervii lui avuseseră mult de suferit în ultimul timp, aşa că 
devenise aproape superstiţios. În fiecare zi, se întorcea 
neliniştit la Buczynek, întrebându-se dacă nu cumva, în 
lipsa lui, s-a întâmplat ceva rău acasă. 

De astă dată, din cauza lui Maszko, ajunse la Buczynek 
mai târziu decât de obicei, şi trăsura opri la intrare după 


lăsarea întunericului. Cobori pe aleea acoperită de nisip 
care înăbuşea uruitul trăsurii, şi prin fereastră îi văzu pe 
Marynia, pe doamna Emilia şi pe profesor aşezaţi la masă în 
mijlocul salonaşului. Marynia făcea o pasienţă şi se vede că 
tocmai îi explica doamnei Emilia ce spun cărţile, fiindcă 
avea capul întors spre ea şi degetul pe o carte. La vederea 
ei, Polaniecki îşi spuse ce-şi repeta mereu de la un timp şi 
ceea ce-l umplu în acelaşi timp de fericire şi amărăciune: 
„Uite sufletul cel mai curat pe care l-am întâlnit în viaţa 
mea!” însufleţit de acest gând, intră înăuntru. 

— Astăzi ai întârziat, îl dojeni Marynia când soţul ei îi 
ridică mâna să i-o sărute, dar te aşteptam ca să cinăm 
împreună. 

— M-a reţinut Maszko, se dezvinovăţi Potaniecki. Pe aici ce 
se mai aude? 

— Ca totdeauna. Foarte bine. 

— Tu cum te simţi? 

— Ca peştele în apă, îi răspunse, oferindu-i fruntea să i-o 
sărute. 

Apoi se interesă de Zawitowski. Potaniecki, după discuţia 
nu prea plăcută cu Maszko, răsuflă pentru prima dată 
uşurat. „E sănătoasă şi totul merge bine”, se gândi parcă 
uimit. Se simţea cu adevărat bine în acest salonaş luminos, 
în această tihnă desăvârşită, în mijlocul acestor fiinţe 
binevoitoare şi lângă această făptură cum nu se poate mai 
apropiată, atât de sigură şi de bună. Simţea că aici are tot 
ce-i trebuie, ca să fie fericit, dar în acelaşi timp, intuia că el 
ştirbise această fericire de bunăvoie, introducând în 
atmosfera familială, pură, morbul stricăciunii, al răului, de 
aceea el locuieşte ilegal sub acest acoperiş. 

XVII. 

Pe la jumătatea lui septembrie, zilele deveniră atât de reci, 
încât familia Polaniecki se mută de la Buczynek în locuinţa 
de la Varşovia. Cu prilejul sosirii Maryniei, Potaniecki 
împrospătase toată casa şi o împodobise cu flori. Ce-i drept, 
avea impresia că pierduse dreptul de a o iubi, în fond îşi 


pierduse doar vechea libertate faţă de ea; în schimb, poate 
tocmai din această cauză, devenise mult mai atent şi mai 
prevenitor cu ea. Nimeni nu acordă dreptul la iubire, aşa că 
nimeni nu-l poate retrage. E altceva dacă un om prăbuşit 
nu se simte vrednic de o fiinţă infinit mai nobilă decât el. 
Atunci iubeşte cu umilinţă şi nu îndrăzneşte să le spună pe 
nume sentimentelor ce-l stăpânesc. Ceea ce pierduse 
Potaniecki, în realitate, era siguranţa de sine, 
spontaneitatea şi vechea lipsă de ceremonie în relaţiile cu 
soţia lui. Acum, purtarea lui faţă de ea avea câteodată 
asemenea nuanţe, de parcă Marynia ar fi fost încă 
domnişoara Ptlawicka, iar el un pretendent nu prea sigur de 
soarta lui. 

Totuşi, nesiguranța lui semăna uneori cu răceala, în ultima 
vreme relaţiile lor, cu toată atenţia sporită şi eforturile din 
partea lui Potaniecki, deveniseră mai relaxate decât erau 
înainte. „N-am dreptul!” iată ce-şi repeta Polaniecki ori de 
câte ori bătaia inimii i se precipita. În cele din urmă, 
înţelese şi Marynia că viaţa lor e altfel acum, dar îşi explica 
această stare de lucruri prin tot felul de motive. 

Mai întâi, aveau musafiri în casă, în faţa cărora, oricum, 
libertatea traiului în doi avea de suferit. În al doilea rând, 
mai venise şi nenorocirea lui Zawitowski, care putea să-l 
descumpănească pe Potaniecki şi să-i abată gândurile în 
altă direcţie, în sfârşit, Marynia se obişnuise cu tot felul de 
schimbări în dispoziţia lui „Stach” şi nu le mai acorda atâta 
atenţie, ca la început. 

În timpul orelor lungi de tristeţe şi meditaţie, ajunse în 
cele din urmă la convingerea că în primele luni, până când 
unele asprimi şi inegalităţi de caracter nu se netezesc într-o 
convieţuire, astfel de schimbări şi nuanţe sunt absolut 
necesare în căsnicie, chiar dacă sunt trecătoare. Ajunse să 
descopere acest adevăr şi cu ajutorul judecății sănătoase a 
doamnei Bigiel care, odată, când Marynia începu să laude 
legăturile sufleteşti dintre aceasta şi soţul ei, spuse: 


— Ehe, asta a venit cu timpul. La început, ne iubeam 
chipurile cu mai multă înfocare, dar ne potriveam mai puţin 
unul cu celălalt; nu o dată, eu trăgeam într-o parte, el în 
alta. Numai că amândoi am fost cinstiţi şi înţelegători. 
Dumnezeu ne-a văzut şi ne-a binecuvântat. După primul 
copil, totul a început să meargă dintr-o dată cum nu se 
poate mai bine, dar astăzi nu l-aş da pe bătrânul meu motan 
nici pentru toate comorile din lume, deşi se îngraşă, şi când 
îl îndemn să mergem la Karlsbad, nici nu vrea să audă. 

— După primul copil? Întrebă Marynia cu mare însufleţire. 
Da, da, aş fi ghicit numaidecât că asta s-a întâmplat abia 
după primul copil. 

Doamna Bigiel începu să râdă: 

— De-ai şti ce caraghios era când am născut primul copil! 
În primele zile n-a rostit nici un cuvinţel, îşi ridica doar 
ochelarii pe frunte, se uita la el cu luare aminte, ca la o 
ciudăţenie de peste mări şi ţări, apoi venea la mine şi-mi 
săruta mâinile, Copilul era şi el unul dintre motivele pentru 
care Marynia nu prea punea la inimă schimbarea de acum a 
lui Stach. Mai întâi îşi făgăduia să-l farmece cu totul şi cu 
ajutorul copilului, de care era de pe acum convinsă că va fi 
pur şi simplu fenomenal, şi cu frumuseţea ei după lehuzie, 
iar în al doilea rând, socotea că nu-i mai este îngăduit să se 
gândească la ea şi nici chiar la Stach exclusiv. Acum era 
preocupată să-i găsească un loc viitorului musafir în casă şi 
în sufletul ei. Simţea că trebuie să i învelească această fiinţă 
nu numai în scutece, ci şi în dragoste. Strângea deci 
rezervele necesare. În acelaşi timp, îşi spunea că viaţa în 
doi poate să fie schimbătoare, pe când în trei nu mai poate 
fi decât fericire şi împlinirea harului aşteptat şi a milei 
divine. 

În general, privea viitorul destul de optimistă. În sfârşit, 
dacă Potaniecki se purta altfel cu ea, mai după etichetă şi 
parcă mai rece, în schimb, era atât de delicat, cum nu mai 
fusese niciodată. Grija şi oboseala pe care le vedea pe faţa 
lui, le punea pe seama prieteniei pentru Zawitowski, a cărui 


sănătate nu mai era în primejdie, dar ea însăşi lua parte la 
nenorocirea lui cu toată inima ei de femeie, înțelegând că 
aceasta poate să dureze toată viaţa. Aprecierea situaţiei în 
acest fel prilejuise multe momente de mâhnire şi pentru ea, 
şi pentru soţii Bigiel, într-un cuvânt, tuturor celor cărora 
Zawitowski le devenise apropiat. 

În plus, la puţină vreme după venirea familiei Potaniecki la 
Varşovia, sosiră pe neaşteptate veşti noi de la Qstende, care 
amenințau să complice şi mai mult lucrurile în viitor. Într-o 
dimineaţă, Swirski se năpusti val-vârtej în birou şi, luându-i 
pe Bigiel şi pe Potlaniecki într-o încăpere separată, le spuse 
cu o înfăţişare tainică: 

— Aţi aflat ce s-a întâmplat? A fost pe la mine Kresowski, 
care s-a întors ieri de la Ostende. Osnowski s-a despărţit de 
soţie şi i-a frânt oasele lui Kopowski. Un scandal fantastic! 
Întreaga staţiune vorbeşte numai despre asta. 

Copleşiţi de asemenea veşti, tăcură amândoi, în sfârşit, 
Potaniecki spuse: 

— Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să se întâmple. 
Osnowski era orb. 

— lar eu nu pricep nimic, adăugă Bigiel. 

— Ce întâmplare nemaipomenită! Exclamă Swirski. Cine s- 
ar fi gândit la una ca asta? 

— Şi Kresowski ce zice? 

— Kresowski povesteşte că Osnowski s-a înţeles odată cu 
nişte englezi să se ducă împreună la Blackenberg, să 
împuşte delfini. A întârziat, însă, la gară, sau la tramvai. 
Cum avea ooră întreagă la dispoziţie, s-a întors acasă, unde 
l-a găsit pe Kopowski! Vă închipuiţi ce trebuie să fi văzut, 
dacă un om atât de blând şi-a ieşit din fire în aşa hal încât, 
fără să se mai gândească la scandal, l-a bătut măr pe 
Kopowski care zace la pat. 

— Era atât de îndrăgostit de soţia lui că ar fi putut să 
înnebunească, sau s-o ucidă, interveni Bigiel. Ce nenorocire 
pentru bietul om! 

— Uite, astea sunt femeile! Răbufni Swirski. 


Potaniecki tăcea. Bigiel, căruia îi părea tare rău de 
Osnowski, începu să se preumble prin încăpere. În sfârşit, 
se opri înaintea lui Swirski şi, băgându-şi mâinile în 
buzunare, mărturisi: 

— Totuşi, eu nu pricep nimic. 

Fără să-i răspundă direct, Swirski rosti, adresându-se lui 
Potaniecki: 

— 'Ţi-aduci aminte ce spuneam despre ea la Roma, atunci 
când am pictat portretul soţiei dumitale? Bătrânul 
Zawilowski îi zicea Anetei ciocârlie. Abia acum înţeleg cât 
era de îndreptăţit, fiindcă ciocârlia se mai numeşte la noi şi 
„gunoier”. Ce femeie! Ştiam că nu face prea multe parale, 
dar nu bănuiam că poate să meargă atât de departe... Şi cu 
cine? Cu unul ca Kopowski!... Acum văd multe lucruri mai 
limpede! Kopowski sta mai tot timpul la ei; chipurile îi făcea 
curte la început domnişoarei Castelli, apoi domnişoarei 
Ratkowska, dar se vede că pusese totul la cale cu Osnowska 
şi aruncau amândoi praf în ochii lumii. Ia uite ce flăcăiandru 
vesel! Castelka la aperitiv, iar Osnowska la desert! O ducea 
bine!... Între cele două trebuie să fi fost o concurenţă 
grozavă. Ca să-l atragă, fiecare se străduia să cedeze de 
fiecare dată mai mult decât rivala ei. Credeţi că amorul 
propriu, vanitatea feminină, înseamnă puţin lucru? 

— Ai întru totul dreptate, domnule, acceptă Potaniecki. 
Osnowska a fost întotdeauna împotriva căsătoriei lui 
Kopowski cu Castelli, şi probabil că tocmai de aceea o peţea 
cu atâta râvnă pentru Ignas. Când ceilalţi, cu toate acestea, 
au izbutit să se înţeleagă, a mers până în pânzele albe ca 
să-l reţină pe Kopowski lângă ea. Legătura lor e o poveste 
mai veche. 

— Încep să înţeleg câte ceva, recunoscu Bigiel, dar ce trist 
e totul! 

— Trist?... Întrebă Swirski. Din contră! Pentru Kopowski a 
fost foarte vesel!... Deşi, nu-i adevărat! „E plăcut doar 
începutul răului, dar sfârşitul este întotdeauna jalnic!” N- 
avem de ce să-l invidiem. Ştiţi că Osnowski este cu prea 


puţin mai slab ca mine, pentru că se temea să se îngraşe 
din cochetărie faţă de soţia lui, şi de dimineaţă până seara 
făcea tot felul de sporturi. Ah, cât o iubea de mult! Ce om 
bun! Şi ce rău îmi pare de el! Femeia asta avea totul în el: 
inimă iubitoare, avere, fidelitate de câine, şi nu i-a păsat de 
nimic. Castelka măcar nu era căsătorită. 

— Şi s-au despărţit într-adevăr? 

— Chiar aşa, de altfel, ea a şi plecat. Ce trebuie să fi fost 
acolo, de vreme ce un om ca Osnowski a părăsit-o, pe legea 
mea, îmi vine greu să-mi închipui. 

Bigiel, care era înclinat să vadă partea practică a 
lucrurilor, întrebă: 

— Sunt curios ce va face ea acum, fiindcă toată averea 
este a lui. 

— Dacă n-a ucis-o de la început, mai mult ca sigur că n-o 
va lăsa să moară de foame. El nu este în stare de una ca 
asta. Kresowski mi-a spus că a rămas la Ostende şi vrea să-l 
provoace la duel pe Kopowski. Dar Kopowski va trebui să 
mai zacă încă vreo săptămână. Va avea loc şi duelul. 
Doamna Bronicz şi domnişoara Castelli au plecat şi ele la 
Paris. 

— Şi căsătoria cu Kopowski? 

— Dumneata ce-ai mai vrea? Se înţelege de la sine că, 
având în vedere trădarea evidentă a fantelui, nu va mai 
avea loc. Răul n-aduce fericire. Şi-au căpătat şi ele răsplata. 
Ehe, n-au decât să caute acum în străinătate vreun prinţ 
Crăpulescu, fiindcă, după cum s-a purtat cu Ignas, pe 
Castelka ar mai lua-o numai un zănatec sau un prostănac. 
lar Zawitowski cred că nu se va mai întoarce la ea. 

— l-am spus şi eu acelaşi lucru lui Potaniecki, mărturisi 
Bigiel, iar el mi-a răspuns că „nu se ştie!” 

— Cum, domnule, dumneata presupui cu adevărat că...? 

— Nu ştiu! Nu ştiu nimic! Răspunse Potaniecki, răbufnind 
parcă; Nu garantez pentru nimic şi pentru nimeni, nu 
garantez nici măcar pentru mine! 

Swirski îl privi mirat întrucâtva. 


— Hm, poate că ai dreptate! Spuse după o clipă. Dacă ieri 
mi-ar fi spus cineva că Osnowski se va despărţi vreodată de 
soţia lui, l-aş fi socotit nebun. 

Apoi începu să-şi ia la revedere, pentru că se grăbea să 
lucreze, iar pe de altă parte, vrând să afle cele mai mici 
amănunte în legătură cu despărţirea soţilor Osnowski, se 
înţelesese cu Kresowski să ia masa împreună. Bigiel şi 
Potaniecki rămaseră singuri. 

— Răul se plăteşte întotdeauna, rosti Bigiel după un 
răstimp. Ştii ce mă uimeşte pe mine? Faptul că moralitatea 
scade întruna. Uite, doamna Bronicz, Castelka, Osnowska... 
Ce stricate, ce necinstite şi, pe deasupra, ce proaste! Un 
talmeş-balmeş de dracu mai ştie ce, pretenţii fără margini şi 
înclinații de cameriste! 'Ţi-e silă să te gândeşti, nu-i aşa? Şi 
nişte oameni ca Ignas, sau Osnowski plătesc oalele sparte. 

— Nici această logică nu este de înţeles, remarcă 
Potaniecki. 

Bigiel începu, iarăşi să se plimbe prin încăpere; deodată se 
opri în faţa lui Potaniecki cu chipul luminat şi, bătându-l pe 
umăr, îi spuse: 

— Ei, bătrâne! Tu şi eu putem să ne bucurăm că la loteria 
vieţii am tras lozurile cele mari. N-am fost nici noi nişte 
sfinţi, dar poate că Dumnezeu tocmai de aceea ne-a ajutat, 
fiindcă n-am vrut să cucerim pe furiş soțiile altora. 

Potaniecki nu răspunse nimic, mulţumindu-se să se 
pregătească de plecare. 

Împrejurările erau de asemenea natură, încât tot ce se 
întâmpla şi auzea în jurul lui se învălmăşea chinuitor, 
răvăşindu-i nervii. În plus, avea senzaţia că toate acestea nu 
sunt numai dureroase, sfâşietoare, ci încep să devină şi 
ridicole. La, răstimpuri, i se nălucea s-o ia pe Marynia şi să 
se îngroape undeva cu ea, într-un sat uitat de Dumnezeu, 
numai să fie cât mai departe de această insuportabilă 
comedie a vieţii, care devenea din ce în ce mai vulgară. Ştia 
totuşi că nu va face una ca asta, fie şi din cauza gravidităţii 
Maryniei. Oricum, renunţă la negocierile aproape încheiate 


pentru cumpărarea proprietăţii Buczynek numai pentru a 
găsi o altă reşedinţă de vară, mai puţin accesibilă. Relaţiile 
cu lumea începeau să-l apese, se simţea ca într-un vârtej 
din care nu se mai putea smulge. Din când în când, se 
trezea în el Potaniecki cel de altădată, plin de energie şi 
luciditate, care se întreba cu uimire: „De ce dracu trebuie 
să fac din ţânţar armăsar pentru o vină pe care şi-o 
îngăduie în fiecare zi mii de oameni? Dar simţul adevărului 
îi răspundea atunci că aşa cum în medicină nu există boli, ci 
numai bolnavi, tot aşa şi în lumea morală nu există vini, ci 
numai vinovaţi. Unii suportă mai uşor, alţii plătesc cu viaţa 
pentru acelaşi lucru. Încerca să se apere zadarnic. Vina lui, 
a unui om cu principii, a unui om care se căsătorise abia cu 
o jumătate de an înainte cu o femeie ca Marynia, a unui om 
care avea să devină tată în curând, era fără margini; şi atât 
de neîndreptăţită de nimic, atât de nemaiauzită, încât 
uneori se mira şi el cum de ajunsese până aici. Acum, 
întorcându-se acasă foarte impresionat de nenorocirea lui 
Osnowski, şi răsucind-o în minte pe toate feţele, avea din 
nou sentimentul că, cel puţin în parte, povara răspunderii 
pentru cele întâmplate apăsa parcă şi asupra lui. „Fiindcă şi 
eu, îşi spuse, sunt acţionar în această fabrică în care se 
creează relaţii şi femei de soiul Căstelkăi sau al Osnowskăi,,. 
După care îi trecu prin minte că Bigiel avea dreptate când 
spunea că moralitatea scade, iar atmosfera generală, care 
nu exclude posibilitatea acestor josnicii, este de-a dreptul 
periculoasă. Pentru că îşi dădea seama că toate acestea nu 
decurgeau nici din niscaiva nenorociri excepţionale, nici din 
patimi ieşite din comun, nici din naturi degenerate, ci din 
samavolnicia socială, iar numărul abaterilor de acest fel 
este foarte mare. „Uite, se gândi, numai în cercul 
cunoştinţelor mele este soţia lui Maszko, este Onsowska, 
este domnişoara Castelli, iar împotriva lor pe cine am să 
pun? Doar pe Marynia mea!, în această clipă, nu-şi aduse 
aminte că în apropierea lui, pe lângă Marynia, mai erau şi 
doamna Emilia, şi doamna Bigiel, şi domnişoara Helena 


Zawitowska, şi domnişoara Ratkowska. Marynia, în schimb, 
îi apăru pe acest fundal de stricăciune şi superficialitate 
atât de diferită de celelalte, atât de curată şi de sigură, 
încât amintirea ei îl tulbură până în adâncul sufletului. „Altă 
lume, alt aluat!, se gândi. O fracțiune de secundă îşi aduse 
aminte că şi Osnowski pretindea că soţia lui este o excepţie, 
dar respinse îndată acest gând rău: „Osnowski greşea, dar 
eu nu greşesc,. Şi simţi că scepticul care n-ar fi dat înapoi 
în faţa Maryniei ar fi nu numai un prost, ci şi un meschin. În 
ea, pur şi simplu nu exista loc pentru rău. În noroi poate sta 
numai păsăretul de baltă. El însuşi îi spusese cândva în 
glumă că, dacă ar purta tocuri, de supărare că înşeală 
lumea, ar căpăta aprindere de conştiinţă. Această glumă 
conţinea mult adevăr. O vedea acum în închipuire atât de 
clar, aşa cum vezi întotdeauna pe cineva la care te gândeşti, 
concentrându-ţi simţămintele; îi vedea silueta îngroşată şi 
faţa schimbată, în care se păstraseră totuşi gura frumoasă, 
puţin prea largă, şi ochii puri, şi se tulbura din ce în ce mai 
mult. „Într-adevăr, am tras lozul cel mare la loteria vieţii, se 
gândi, dar n-am ştiut să-mi preţuiesc norocul,. „Răul se 
plăteşte întotdeauna”, spunea Bigiel. Şi Potaniecki, care se 
gândise de multe ori la asta, fu cuprins de o teamă 
superstiţioasă. Există o logică, reflectă, în virtutea căreia 
răul, asemenea valului respins de la țărm, se întoarce, aşa 
că trebuie să se întoarcă şi în cazul meu. Brusc, avu 
impresia că este de-a dreptul incredibil ca el să poată să se 
bucure liniştit de asemenea femeie, de asemenea fericire. 
Nu s-ar respecta logica aceea care porunceşte răului să se 
întoarcă. Ce-ar putea să se întâmple? S-ar putea, spre 
exemplu, ca Marynia să moară la naştere. S-ar putea ca 
doamna Maszko să scape vreun cuvânt, din răzbunare, care 
să rămână în mintea Maryniei şi, în situaţia ei, să facă să-i 
crească fierbinţeala. Nici nu e nevoie de întregul adevăr. 
Din contră, doamna Maszko ar putea abia să se laude cu 
acest prilej că s-a împotrivit avansurilor lui; cine ştie, îşi 
spuse Polaniecki, dacă în acest moment, doamna Maszko nu 


se află în vizită la Marynia, iar în acest caz, când vor începe 
să vorbească despre bărbaţi, ajung câteva cuvinte rostite în 
glumă... 

Gândindu-se la urmări, simţi că i se ridică părul măciucă în 
creştetul capului şi sosi acasă cu teama în suflet. N-o găsi 
pe doamna Maszko, în schimb, Marynia îi dădu un bilet de 
la domnişoara Helena Zawitowska care-l ruga să treacă 
după-amiază pe la ea. 

— Mi-e frică să nu-i fie mai rău domnului Ignas, spuse 
Marynia. 

— Nu, am fost eu de dimineaţă pe la el. Domnişoara 
Helena era la o consultaţie cu juristul Kononowicz, dar i-am 
văzut pe domnişoara Ratkowska şi pe Zawitowski. Se simţea 
foarte bine şi a discutat destul de vesel cu mine. 

La masă, Potaniecki se hotărî să-i împărtăşească Maryniei 
noutăţile pe care le auzise, deoarece ştia că şi aşa le va afla; 
nu voia să ile spună altcineva pe nepregătite. Aşadar, când 
îl întrebă ce se mai aude la birou şi prin oraş, răspunse: 

— La birou, nu e nimic nou, dar în oraş se vorbeşte de nu 
ştiu ce neînţelegeri între soţii Osnowski. 

— Între soţii Osnowski? 

— Da. A intervenit ceva între ei, acolo, la Ostende. Se pare 
că din cauza lui Kopowski. 

Marynia roşi şi exclamă: 

— Ce tot vorbeşti, Stach? 

— Vorbesc ce-am auzit şi eu. Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus 
în seara când s-a logodit Zawitowski? Acum se arată că am 
avut dreptate! Pe scurt, a fost un scandal şi, ce să mai 
vorbim, e rău. 

— Bine, dar mi-ai spus că Kopowski este logodnicul 
domnişoarei Castelli! 

— Este, sau nu mai este. Acolo se putea întâmpla orice. 

Vestea făcu o impresie adâncă asupra Maryniei. Voia să-l 
mai întrebe şi alte amănunte, dar când Polaniecki îi spuse 
că nu mai ştie nimic altceva, iar noutăţi mai precise vor veni 
abia peste câteva zile. Începu să-l căineze pe Osnowski, la 


care ţinuse întotdeauna, şi să se revolte împotriva doamnei 
Aneta. 

— Credeam, răbufni, că şi-o va apropia şi o va câştiga cu 
dragostea lui, dar ea nu este vrednică de el, şi domnul 
Swirski are dreptate să tune şi să fulgere împotriva 
femeilor. 

Discuţia fu întreruptă de domnul Plawicki care, după 
prânzul luat cam devreme la restaurant, venea să le 
comunice „marea noutate” despre care auzise şi el, fiindcă 
vuia tot oraşul. Polaniecki îşi spuse că făcuse bine 
pregătindu-şi astfel soţia, întrucât, în relatarea domnului 
Ptawicki, lucrurile căpătaseră culori prea stridente. Domnul 
Plawicki aminti de bună seamă în cursul povestirii sale de 
principii şi de „matroanele de altădată dar era mulţumit 
totuşi că, în sfârşit, se întâmplase ceva care stârnise atâta 
vâlvă, aşa că aprecia lucrurile sub aspectul lor comic, 
deoarece în cele din urmă, spuse: 

— Hm! O femeie dintr-o bucată, această ştrengăriţă! 
Oricine-i apărea în faţă, îl considera vrăjmaş! N-a iertat pe 
nimeni, pe nimeni!... Bietul Osnosio, da... pe nimeni n-a 
iertat! 

Bătrânul îşi înălţă sprâncenele, apoi se uită la Marynia şi la 
Polaniecki, vrând parcă să verifice dacă pricepuseră la cine 
făcea aluzie. Dar pe faţa Maryniei nu se citea decât 
repulsia. 

— Ptiu, Stach, exclamă, ce josnic e totul, ce respingător! 

XVIII. 

După-amiază, Potaniecki se duse la domnişoara Helena. 
Zawitowski purta încă pe frunte o legătură neagră cu un 
plasture mai larg la mijloc, care-i acoperea rana, se 
poticnea vorbind şi privea puţin încrucişat, dar în genere se 
înzdrăvenea văzând cu ochii şi se considera pe deplin 
sănătos, iar medicul garanta că şi manifestările care mai 
rămăseseră de pe urma rănii vor trece curând. Când intră 
Potaniecki, tânărul sta la masă, în fotoliul adânc în care 
odinioară stătuse bătrânul domn Zawitlowski, şi asculta cu 


ochii închişi poeziile pe care i le citea domnişoara 
Ratkowska. 

La vederea oaspetelui, fata închise cartea. 

— Bună seara, domnişoară! Spuse Potaniecki. Ce mai faci, 
Ignas? Văd că te întrerup de la citit. Ce citeai? 

Domnişoara Ratkowska îşi întoarse spre carte capul tuns 
scurt - mai înainte avea un păr splendid, pe care şi-l tăiase, 
ca să nu-i răpească din timpul destinat bolnavului - şi 
răspunse: 

— Sunt poeziile domnului Zawitowski. 

— Îţi asculţi propriile versuri? Întrebă Polaniecki, râzând. 
Ei, cum îţi plac? 

Zawitowski răspunse: 

— Le ascult, ca şi când n-ar fi ale mele. 

lar după un răstimp, adăugă, vorbind rar şi poticnindu-se: 

— Dar v-oi scrie iarăşi, aştept numai să-mi revin... 

Se vedea că acest gând îl preocupă foarte mult şi că 
discutase nu o dată despre asta, fiindcă domnişoara 
Ratkowska spuse, vrând parcă să-l încurajeze: 

— Tot atât de frumoase, şi foarte curând... 

EI îi zâmbi cu recunoştinţă, apoi tăcu. 

Tocmai atunci intră în încăpere domnişoara Helena şi, 
strângându-i mâna lui Potaniecki, se bucură: 

— Ce bine că ai venit; voiam să mă sfătuiesc cu 
dumneata... 

— Sunt la dispoziţia dumitale, domnişoară. 

— Nu aici. Hai, te rog, la mine. 

Şi conducându-l în altă încăpere, îi arătă un scaun, după 
care, aşezându-se în faţa lui, tăcu, vrând parcă să-şi adune 
gândurile. 

Uitându-se la ea în lumina lămpii, Potaniecki zări pentru 
prima dată câteva fire argintii în părul ei bălai şi se gândi că 
această femeie nu are nici treizeci de ani. 

Domnişoara Helena începu vorba cu glasul ei rece şi 
hotărât. 


— În realitate, n-am să-ţi cer un sfat, ci ajutorul pentru 
ruda mea. Ştiu că dumneata îi eşti un adevărat prieten, iar 
mie mi-ai arătat atâta compasiune la moartea tatei, încât îţi 
voi păstra recunoştinţă toată viaţa. Am să-ţi vorbesc 
deschis, cum n-aş face-o cu altcineva. Din motive personale, 
despre care nu vreau să vorbesc, pot doar să-ţi spun că 
sunt foarte dureroase, am hotărât să-mi creez alte condiţii 
de viaţă, pentru mine mai suportabile. Aş fi făcut-o mai 
demult, dar câtă vreme a trăit tata, n-am putut. După aceea 
s-a întâmplat această nenorocire. Mi s-a părut că este de 
datoria mea să nu-mi părăsesc în nevoie ultima rudă care 
poartă numele nostru şi pentru care am avut de la început o 
prietenie sinceră. Acum, însă, slavă Domnului, el este salvat. 
Medicii garantează pentru viaţa lui, iar dacă Dumnezeu l-a 
înzestrat cu însuşiri de excepţie şi l-a predestinat pentru 
lucruri mari, nimic nu stă împotriva menirii lui. 

Aici se întrerupse, gândindu-se parcă dintr-o dată la ceva 
trecut, după care, revenindu-şi, continuă: 

— Dar cu aceasta s-au încheiat şi rosturile mele, iar acum 
îmi este îngăduit să mă întorc la intenţiile dinainte. Rămâne 
doar averea considerabilă pe care a lăsat-o tatăl meu, şi 
care nu-mi este de nici un folos în viaţa viitoare. Dacă aş 
putea-o socoti o proprietate personală, poate că aş dispune 
altfel de ea; dar pentru că este totuşi averea familiei, cred 
că n-am dreptul să o folosesc în alte scopuri, atâta vreme 
cât trăieşte cineva din familie, care poartă acelaşi nume. 
Nu-ţi ascund că sunt influenţată şi de ataşamentul pentru 
vărul meu; consideră totuşi că fac în primul rând ce mă 
îndeamnă conştiinţa, iar prin aceasta îndeplinesc dorinţa 
tatălui meu, care n-a mai apucat s-o lase în scris, dar care, 
ştiu sigur, voia să-i lase o parte din avere lui Ignas. Eu am 
să mă înzestrez singură, nu chiar aşa cum socotea tata, dar 
oricum, voi lua mai mult decât îmi trebuie. Restul să 
moştenească Ignas. Actul de donaţie a fost întocmit după 
toate prescripţiile legale de către domnul Kononowicz şi 
cuprinde casa de aici, Jasmien, moşia din ţinutul Kutno, pe 


cele din Poznaf şi capitalul, cu excepţia părţii pe care am s- 
o iau eu, şi a aceleia pe care i-o las domnişoarei Ratkowska. 
Este vorba doar cum să-i înmânăm actul lui Ignas. Am 
întrebat doi medici dacă nu cumva este prea devreme şi 
dacă tulburarea n-ar putea să-i facă rău. Îmi garantează că 
nu şi orice veste bună nu poate influenţa decât în bine 
asupra sănătăţii lui, astfel că, dacă-i aşa, vreau să-l anunţ 
imediat, pentru că mă grăbesc. 

Aici zâmbi palid, iar Potaniecki, strângându-i mâna, o 
întrebă cu o emoție neprefăcută: 

— Dragă domnişoară, nu te întreb numai din curiozitate, 
dar ce intenţionezi să faci? 

Vrând probabil să nu-i răspundă de-a dreptul, rosti: 

— Omul are întotdeauna dreptul să se adăpostească sub 
ocrotirea lui Dumnezeu. Cât despre Ignas, el are o inimă 
cinstită şi un caracter nobil care nu va fi alterat de avere; e 
drept, averea e foarte mare, iar el e tânăr şi lipsit de 
experienţă, va începe o viaţă în împrejurări cu totul 
schimbate, aşa că voiam să te rog pe dumneata, ca om 
cinstit şi prietenul lui, să ai grijă de el. Să veghezi asupra 
lui, să-l fereşti de oamenii răi, iar înainte de toate, să-i 
aminteşti mereu că datoria lui este să scrie şi să lucreze mai 
departe. Eu am vrut să-i salvez nu numai viaţa, ci şi 
talentul. Să scrie, să-şi plătească astfel faţă de societate nu 
numai datoria lui, ci şi pe aceea a semenilor pe care 
Dumnezeu i-a creat spre slava şi ajutorul oamenilor, dar 
care s-au pierdut pe ei înşişi şi talentul lor. 

Buzele îi păliră brusc, mâinile i se strânseră şi glasul i se 
înecă în gât. Părea că disperarea îngrămădită de atâta 
vreme în sufletul ei va rupe îndată toate zăgazurile; se 
stăpâni totuşi repede şi doar mâinile încleştate arătau cât îi 
venea de greu să se ţină în frâu. 

Văzându-i suferinţa, Potaniecki socoti că cel mai bine este 
să-i îndrepte gândurile în altă parte, spre lucruri practice şi 
curente, prin urmare, spuse: 


— Evident, viaţa lui Ignas se va schimba din temelii; mă 
aştept totuşi şi eu să fie numai spre binele lui... 
Cunoscându-l, ar fi greu să presupui altceva. Cu toate 
acestea, dumneata n-ai mai putea amâna această donaţie 
un an sau cel puţin o jumătate de an? 

— De ce? 

— Din motive care, nu ţin de Ignas, dar care s-ar putea să 
aibă legătură cu el. Nu ştiu dacă dumneata ai aflat că 
domnişoara Castelli nu se mai căsătoreşte cu Kopowski, aşa 
că situaţia acestor doamne este nespus de penibilă. Când 
au rupt relaţiile cu Ignas, lumea le-a condamnat, iar acum 
numele lor se află iarăşi pe buzele tuturor. Pentru ele ar fi o 
soluţie grozavă să revină la Ignas, şi este lesne de presupus 
că, auzind de donația dumitale, se vor grăbi s-o facă; iar 
Ignas, după un răstimp atât de scurt şi atât de slăbit, cum 
este, nu se ştie dacă nu s-ar lăsa atras... 

Domnişoara Helena privea la Potaniecki cu sprâncenele 
încruntate din cauza atenţiei încordate; gândindu-se o 
vreme la ce-i spusese, răspunse: 

— Nu, eu cred că Ignas nu va proceda aşa. 

— Îţi ghicesc gândurile, domnişoară, dar te rog să te 
gândeşti că era atât de legat de ea, încât a preferat să 
moară, neputând să suporte această pierdere. 

Domnişoara Helena, totdeauna atât de stăpână pe sine şi 
aproape aspră, reacţionă într-un fel la care Potaniecki nu se 
aştepta câtuşi de puţin; îşi desfăcu neputincioasă mâinile 
slabe şi spuse: 

— Ehei, dacă ar fi aşa... Dacă el nu şi-ar vedea fericirea 
decât alături de ea... Ah, dragă domnule, ştiu şi eu că n-ar 
trebui să facă una ca asta, dar sunt lucruri mai puternice 
decât voinţa omului, de care ai neapărată nevoie, ca să 
trăieşti, iar... 

Potaniecki o privi nedumerit, dar ea adăugă: 

— Iar pe de altă parte, cât trăieşte, omul poate 
întotdeauna să aleagă o cale mai bună. 


„Nu-mi închipuiam să aud aşa ceva de la ea”, se gândi 
Potaniecki. 

Iar cu voce tare rosti: 

— În acest caz, să mergem la Ignas! 

Zawilowski primi vestea la început cu uimire, apoi cu 
bucurie dar era o bucurie parcă numai de suprafaţă. Se 
putea presupune că mintea îl ajută să înţeleagă că are 
parte de un mare bine, şi îşi spune că trebuie să se bucure, 
dar inima rămâne nepăsătoare. Interesul lui se manifestă 
cu adevărat numai în grija şi emoția cu care începu s-o 
întrebe pe domnişoara Helena ce intenţii are şi ce se va 
întâmpla cu ea. Domnişoara Helena nu voia să-i răspundă, 
aşa că, amintind că în general vrea să se izoleze de viaţă şi 
că hotărârea ei este nezdruncinată, îl imploră să nu-şi 
irosească talentul şi să nu-şi dezamăgească prietenii. Îi 
vorbea ca o mamă, iar el, repetând într-una: „Am să scriu 
din nou, numai să mă fac bine”, îi săruta mâinile cu ochii în 
lacrimi. Nu se ştia totuşi dacă erau lacrimi de compătimire 
pentru ea, sau durerea copilului părăsit de buna şi dulcea 
ocrotitoare; deoarece domnişoara Helena îi spuse că din 
această clipă se socoteşte musafirul lui în această casă şi că 
se gândeşte să plece peste două zile. 

Zawitowski nici nu voi să audă şi-i smulse promisiunea că 
va mai sta încă o săptămână, ceea ce ea acceptă, de teamă 
să nu-l irite şi să-i facă rău. Liniştindu-se astfel, tânărul fu 
cuprins de veselia unui copil, a cărui rugăminte a fost 
îndeplinită. Spre sfârşitul serii, căzu totuşi pe gânduri, 
amintindu-şi parcă ceva, după care, plimbându-şi privirile 
uimite peste cei de faţă, spuse: 

— Ciudat lucru, am impresia că toate acestea mi s-au 
întâmplat cândva demult. 

Potaniecki, vrând să aducă vorba despre lucruri mai 
vesele, îl întrebă râzând: 

— În existenţele anterioare, pe alte planete? Nu-i aşa? 

— Da, toate astea au mai fost, repetă Zawitowski. 

— Aceleaşi poezii le-ai mai scris cândva, pe lună...? 


Bolnavul luă o carte de pe masă, se uită la ea, se adânci în 
gânduri şi în cele din urmă, rosti: 

— Da, voi scrie din nou, numai să mă fac bine. 

Potaniecki îşi luă rămas bun şi plecă. În aceeaşi seară, 
domnişoara Ratkowska se mută în cămăruţa ei la doamna 
Mielnicka. 

XIX. 

Despărțirea soţilor Osnowski, care ocupau o poziţie destul 
de importantă în viaţă de societate, şi averea considerabilă 
care-i pică lui Zawitowski ca din cer erau cele mai de seamă 
noutăţi de care se vorbea în tot oraşul. Cei care-şi 
închipuisem că domnişoara Helena îl luase la ea pe vărul 
tânăr numai ca să se cunune cu el, încremeniră de 
admiraţie. Începură să circule alte zvonuri şi presupuneri; 
lumea vorbea în şoaptă că Zawitowski era fiul bătrânului 
bogătaş şi îşi ameninţase sora că o va da în judecată pentru 
ascunderea testamentului, iar aceasta preferase să renunţe 
la tot şi să plece în străinătate, decât să fie implicată într-un 
proces scandalos. Alţii susțineau, dimpotrivă, că domnişoara 
Ratkowska era pricina plecării ei şi că între cele două femei 
avuseseră loc lucruri revoltătoare, nemaipomenite, în urma 
cărora familiile care se respectau îi închiseseră uşa în nas 
domnişoarei Ratkowska. În sfârşit, erau şi dintre aceia care, 
intervenind în numele binelui public, îi refuzau pur şi 
simplu domnişoarei Helena dreptul de a dispune în acest fel 
de avere, lăsând să se înţeleagă că ei, la o adică, ar fi 
procedat altfel, cu mai mare grijă pentru folosul obştei. 

Într-un cuvânt, se vorbea despre tot ce puteau născoci 
bârfeala, amestecul în treburile altora, superficialitatea şi 
răutatea josnică. În curând, însă, curiozitatea generală 
începu să se preocupe de vestea duelului lui Osnowski cu 
Kopowski, în care cel dintâi fusese rănit. Kopowski se 
întoarse fără întârziere la Varşovia împodobit cu aureola de 
erou al unor extraordinare aventuri de dragoste şi de arme, 
mai prost decât oricând, dar şi mai frumos ca niciodată, atât 


de fermecător, încât, la vederea lui, inimile tinere şi 
vârstnice începeau să-şi precipite bătaia. 

Osnowski, rănit destul de uşor, era îngrijit de medicii de la 
Bruxelles. La scurtă vreme după duel, Swirski primi veste 
de la el, că e bine şi prin ianuarie va pleca în Egipt, dar mai 
înainte se va întoarce la Przytul6w. Îi comunică ştirea şi lui 
Potaniecki, exprimându-şi cu acest prilej teama că Osnowski 
se întoarce numai ca să se bată iarăşi cu Kopowski. 

— Fiindcă sunt sigur, spuse, că el a fost rănit numai pentru 
că asta a fost şi dorinţa lui. După mine, ela vrut pur şi 
simplu să moară. Eu m-am antrenat de multe ori cu ella 
Brufini şi ştiu cum trage. L-am văzut cam stingea 
chibriturile şi sunt convins că dacă voia să-l nimerească pe 
Koposio, nu l-am mai fi văzut. 

— Se prea poate, răspunse Polaniecki, dar de vreme ce 
vorbeşte despre călătoria în Egipt, se vede că n-are de gând 
să se lase ucis. Din contră, aşa că să plece şi să-l ia şi pe 
Zawitowski cu el. 

— Adevărat şi Zawitowski ar trebui să mai vadă puţin 
lumea. Aş vrea să trec şi eu pe la el. Cum se mai simte? 

— Să mergem împreună, că astăzi nu l-am văzut nici eu. 
Se simte bine, dar e cam ciudat. ii minte ce suflet mândru 
şi închis în sine avea? Acum chipurile este sănătos, dar se 
poartă ca un copil; la cea mai mică supărare, i se umplu 
ochii de lacrimi. 

După o clipă, plecară împreună. Pe drum, Swirski întrebă: 

— Domnişoara Helena mai este şi acum acolo...? 

— Mai este. Zawilowski este atât de afectat de plecarea ei, 
încât îi pare rău de el. Trebuia să mai stea o săptămână, iar 
acum, după cum vezi şi dumneata, a trecut şi a doua. 

— În definitiv, ea ce vrea să facă? 

— Nu spune la nimeni prea limpede. Probabil că se va 
călugări şi se va ruga toată viaţa pentru sufletul iui 
Ptoszowski. 

— Şi domnişoara Ratkowska? 


— Domnişoara Ratkowska s-a mutat înapoi la doamna 
Mielnicka. 

— Zawitek îi regretă mult prezenţa? 

— În primele zile, da, apoi, parcă a uitat-o. 

— Dacă nu se căsătoreşte cu ea într-un an, o voi cere 
iarăşi de soţie. Pe Dumnezeul meu! O femeie ca ea, când se 
va căsători, se va ataşa repede de soţul ei. 

— Ştiu că domnişoara Helena îşi dorea din suflet ca 
Zawitlowski s-o ia de soţie pe Ratkowska. Dar cine ştie cum 
vor evolua lucrurile? 

— E, sunt sigur că se vor căsători, tot ce spun eu, nu sunt 
decât visurile unui cap retezat. Eu voi rămâne burlac. 

— Mi-a spus soţia că te-ai lăudat şi ieri cu asta, dar ea 
râdea de ameninţarea dumitale. 

— Nu-i o ameninţare, dar dacă n-am noroc! 

Îşi întrerupseră discuţia, deoarece văzură o trăsură în 
care se aflau doamna Krastawska şi doamna Maszko. Se 
îndreptau spre alei, vrând probabil să respire aer curat. 
Ziua era senină, dar răcoroasă, şi doamna Maszko era atât 
de ocupată să-i potrivească mamei măntăluţa călduroasă, 
încât nu-i observă şi nu le răspunse la salut. 

— Am fost alaltăieri pe la ele, spuse Swirski, e o femeie 
bună! 

— Aud că este o fiică foarte bună, răspunse Potaniecki. 

— Şi eu mi-am dat seama de asta, când am fost la ele, dar 
cum îi stă bine unui sceptic îndărătnic, m-am gândit imediat 
că ea se complace în rolul unei fiice iubitoare. Dumneata n- 
ai observat că femeile fac adesea fapte bune numai fiindcă 
socotesc că le stă bine? 

Swirski nu greşea. Doamna Maszko se complăcea într- 
adevăr în rolul fiicei care se sacrifică, dar şi asta era foarte 
mult, întrucât această înclinaţie izvora dintr-un ataşament 
real faţă de mama ei; nenorocirea acesteia trezea ceva în 
sufletul ei, o înduioşa. Pictorul nu voia sau nu era în stare 
să-şi ducă gândul mai departe; ca şi în domeniul toaletei, 
când la o pălărie nouă, femeia are nevoie de o mantelă 


nouă, de rochie şi mănuşi noi, tot aşa şi în cel al binelui, 
când ajunge să facă ceva, îi place să se împodobească din 
cap până în picioare cu fapte bune. Astfel, renaşterea femeii 
nu este niciodată cu totul imposibilă. 

Dar, în acest timp, ajunseră la Zawitowski, care-i întâmpină 
cu bucurie, deoarece de la o vreme, cum se întâmplă de 
obicei cu bolnavii care se însănătoşesc, îi făcea plăcere să 
vadă lume în jurul lui. Aflând de la Swirski că acesta 
urmează să plece curând în Italia, se încăpăţână să-l ia şi pe 
el. 

„Aha! Se gândi Swirski, deci domnişoara Ratkowska nu-l 
preocupă?” 

Zawilowski începu să peroreze că visa de mult să vadă 
Italia, simțind că nicăieri n-ar scrie mai uşor ca acolo, 
impresionat de artă şi de secolele ce se prefac în ruine 
acoperite de iederă. Ideea îi surâdea şi se înflăcără, aşa că 
Swirski acceptă fără dificultate. 

— Dar, îl preveni, de astă dată n-am să stau mult acolo, 
pentru că am aici câteva portrete în lucru, iar pe de altă 
parte, i-am promis şi domnului Potaniecki că mă întorc la 
botez. 

După care, se adresă lui Potaniecki. 

— Ei, în sfârşit, la botezul fiului sau al fiicei? 

lar Potaniecki răspunse: 

— Fie ce-o fi, numai să dea Dumnezeu să fie cu noroc. 

Şi în vreme ce ceilalţi începură să facă planul călătoriei, îşi 
luă rămas bun şi plecă la birou. Avea de văzut toată 
corespondenţa din ziua trecută, se închise deci în cabinetul 
său şi începu să citească scrisorile şi să-şi noteze în agendă 
pe acelea care se refereau la probleme ce trebuiau 
rezolvate imediat. După o vreme, îl întrerupse din lucru 
aprodul proaspăt angajat, care intră şi anunţă că vrea să-l 
vadă o doamnă. 

Polaniecki se nelinişti. Nu se ştie de ce, îi trecu prin minte 
că numai doamna Maszko putea fi. Şi presupunând că 


venise să-i facă scene şi să-i ceară explicaţii, inima începu 
să-i bată cu nelinişte. 

În uşă, însă, zâmbitoare şi veselă, se ivi pe neaşteptate faţa 
Maryniei. 

— E, nu-i aşa că ţi-am făcut o surpriză? Îl întrebă. 

La vederea ei, Potaniecki zvâcni în picioare cu sentimentul 
unei bucurii uriaşe, şi luându-i mâinile, începu să i le sărute 
una după alta. 

— Draga mea! Într-adevăr e o surpriză! Cum de ţi-a trecut 
prin cap să vii aici? 

În timp ce vorbea, îi trase fotoliul alături şi o ajută să se 
aşeze, ca pe un oaspete scump şi în acelaşi timp foarte 
important. Pe faţa-i luminată se vedea câtă plăcere îi face 
prezenţa ei. 

— Am să-ţi arăt ceva interesant, îl anunţă Marynia, şi cum 
tot trebuie să merg mult pe jos, am venit aici. Spune drept, 
tu cine credeai că este? 

Spunând acestea, începu să-l amenințe cu degetul râzând, 
iar el răspunse: 

— Aici se încheie atâtea afaceri. În orice caz, nu credeam 
că eşti tu. Ce vrei să-mi arâţi? 

— Uite ce scrisoare am primit. 

Polaniecki luă scrisoarea şi începu să citească: „Scumpă şi 
iubită doamnă! Ie vei mira, probabil, că mă adresez 
dumitale, dar dumneata, care vei deveni în curând mamă, 
eşti singura fiinţă de pe lume care va înţelege ce trebuie să 
se petreacă în inima unei mame (chiar dacă ar fi doar 
mătuşă), care îşi vede copilul nefericit. Crede-mă că nu 
vreau decât să aduc o clipă de alinare bietului copil, cu atât 
mai mult, cu cât eu port principala vină pentru tot ce s-a 
întâmplat. Poate că şi aceste cuvinte te vor mira, dar ăsta-i 
adevărul! Eu sunt vinovată, fiindcă dacă un om rău şi ticălos 
a cutezat s-o atingă cu buzele-i nevrednice pe Niteczka, 
într-o clipă când i se făcuse rău şi îşi pierduse cunoştinţa, 
nu trebuia să-mi pierd capul din această pricină şi s-o 
îndemn să se sacrifice. Ce-i drept, e vinovat şi JOzio 


Osnowski, care a pus problema căsătoriei pe muche de 
cuţit; iar dacă, bănuind ceva, a vrut să scape astfel de 
Kopowski, să-l ierte unul Dumnezeu, deoarece nu se cuvine 
să te aperi cu preţul fericirii şi vieţii altuia. Ah, doamnă, în 
primul moment mi s-a părut şi mie că singura soluţie este 
căsătoria cu acest netrebnic, Niteczka nemaiavând dreptul 
să fie soţia lui Ignas. I-am scris înadins că ea îşi urmează 
îndemnul inimii şi-i acordă mâna celuilalt din dragoste, 
fiindcă m-am gândit că în acest fel Ignas va suporta mai 
uşor pierderea ei şi am vrut să-i micşorez durerea... 
Niteczka şi Kopowski:! Dumnezeu, milostivul, n-a îngăduit 
una ca asta, iar când mi-am dat seama şi eu că astfel o 
condamn la moarte pe Niteczka, amândouă nu ne-am mai 
gândit decât cum să ne eliberăm din aceste legături. Astăzi 
nu mai poate fi vorba de întoarcerea la vechile relaţii, 
pentru că şi Niteczka şi-a pierdut atât de mult încrederea în 
oameni şi în viaţă, încât probabil că n-ar mai putea accepta 
niciodată acest lucru. Ea nici măcar nu ştie că-ţi scriu. 
lubită doamnă, dacă ai vedea cum a plătit toate acestea cu 
sănătatea ei şi cât de cumplit a afectat-o încercarea de 
sinucidere a domnului Zawitowski, ţi-ar fi milă de ea. El nu 
se cuvenea să facă una ca asta, fie şi numai ca s-o cruţe; din 
nenorocire, bărbaţii, ca nişte egoişti adevăraţi, nu ţin seama 
decât de voinţa lor în asemenea împrejurări. Ea nu este 
câtuşi de puţin vinovată, ca un prunc abia născut, dar eu o 
văd cum slăbeşte văzând cu ochii şi se chinuieşte de 
dimineaţa până seara la gândul că, fără să vrea, a fost 
cauza nenorocirii lui şi i-a frânt viaţa. leri m-a rugat cu 
lacrimi în ochii, ca în caz că ea va muri, să fiu o adevărată 
mamă pentru Ignas şi să am grijă de el ca de propriul fiu. 
Spune în fiecare zi că el trebuie s-o blesteme, iar mie îmi 
plezneşte inima, fiindcă medicul mi-a spus că nu mai 
garantează pentru nimic dacă această situaţie se 
prelungeşte. Dumnezeu e milostiv! Dar vino şi dumneata în 
ajutorul unei mame disperate, scrie-mi măcar din când în 
când câte ceva despre Ignas, sau mai degrabă scrie-mi că 


este sănătos, liniştit, că a uitat de ea şi n-o blestemă ca să-i 
pot arăta scrisoarea şi să-i aduc puţină uşurare în suferinţă. 
Simt că nu prea se leagă ce scriu, dar dumneata vei 
înţelege ce se întâmplă cu mine, când mă uit la sărmana 
victimă. Dumnezeu o să te răsplătească, iar eu am să mă 
rog în fiecare zi ca fiica dumitale, dacă Dumnezeu vă va da 
o fată, să fie măi fericită decât biata mea Niteczka”. 

— Tu ce crezi despre asta? Întrebă Marynia. 

— Cred, răspunse Potaniecki, că vestea despre schimbarea 
care s-a produs în destinul lui Zawitowski s-a răspândit 
destul de repede, iar în ai doilea rând, această scrisoare 
trimisă pe adresa ta îi este în realitate destinată lui Ignas. 

— E eu putinţă. Nu este o scrisoare sinceră. Ele totuşi pot 
fi foarte nefericite. 

— Sigur că nu sunt prea vesele. Osnowski avea dreptate 
când scria că toate acestea înseamnă, o mare dezamăgire şi 
pentru doamna Bronicz, şi că ea caută în zadar să se 
păcălească singură. Iar în ce o priveşte pe domnişoara 
Castelli, ştii ce mi-a spus Swirski? N-am să-ţi repet cuvintele 
lui aspre, dar mi-a spus că acum poate s-o mai ia numaiun 
prostănac sau un om insensibil la valorile morale. Îşi dau şi 
ele seama de asta şi sigur că nu se bucură. E posibil ca şi 
conştiinţa lor să se facă auzită, dar uite totuşi de câte 
tertipuri se folosesc în scrisoarea asta. Să nu i-o arăţi lui 
Ignas. 

— Nu, n-am să i-o arăt, îl linişti Marynia, care o prefera din 
tot sufletul pe domnişoara Ratkowska. 

Potaniecki, însă, urmându-şi gândul care nu-i da pace de la 
o vreme, îi repetă aproape cuvânt cu cuvânt ceea ce îşi 
repeta lui însuşi. 

— Există o logică în toate, care pedepseşte, iar ele culeg 
acum ce-au semănat. Răul este ca un val care se izbeşte de 
țărm şi se întoarce. 

Marynia începu să deseneze cu umbreluţa diferite figuri 
pe duşumea, gândindu-se parcă la ceva, apoi ridicându-? | 
ochii luminoşi spre soţul ei, spuse: 


— E adevărat, dragă Stas, că răul se întoarce, dar poate să 
se întoarcă şi sub forma regretelor şi a părerii de rău, iar 
atunci Dumnezeu se mulţumeşte cu această pedeapsă şi nu 
vrea mai mult. 

Dacă Marynia, ştiind chiar ce-l chinuieşte, ar fi vrut să-i 
aline zbuciumul şi să-l încurajeze, n-ar fi găsit nimic mai 
bun decât aceste cuvinte. De la un timp, Potaniecki trăia 
mereu cu sentimentul că trebuie să i se întâmple o 
nenorocire; teama nu-l părăsea nici o clipă. Abia de la soţia 
lui afla că valul acela care se întoarce puteau să fie şi 
regretele şi părerea lui de rău. Întocmai, se chinuise 
îndelung, iar de părere de rău nu ducea lipsă nici acum, 
deşi intuia că dacă tot zbuciumul lui putea să împlinească 
măsura pedepsei, era în stare să sufere de două ori mai 
mult. Îi venea să ia în braţe această femeie plină de 
simplitate şi bun-simţ, de la care cunoscuse numai binele, 
iar dacă n-o făcea, era numai pentru că se temea să n-o 
tulbure, având în vedere starea ei, la aceasta adăugându-se 
şi timiditatea aceea care-l stânjenea acum în relaţiile cu ea. 
Se mulţumi să-i ducă mâna la buze şi să-i spună: 

— Ai dreptate şi... Eşti foarte bună. 

Iar ea, bucuroasă de laudă, îi zâmbi şi începu să se 
pregătească de plecare. 

După ce ieşi din încăpere, Potaniecki se apropie de 
fereastră şi o urmări cu privirea. Îi văzu de departe silueta 
deformată, înaintând cu paşi greoi, şi părul negru, care-i 
ieşea de sub pălărioară, şi în clipa aceea simţi iarăşi cu o 
forţă nouă, mai puternică decât oricând, că Marynia era 
pentru el cea mai scumpă fiinţă de pe lume şi că numai pe 
ea o iubeşte şi o va iubi până la moarte. 

XX. 

Două zile mai târziu, Potaniecki primi un bilet de la 
Maszko, care conţinea câteva cuvinte de bun rămas. 

„Plec astăzi, scria Maszko. Mă voi strădui să trec neapărat 
pe la tine, dar, pentru orice eventualitate, te las cu bine şi îţi 
mulţumesc pentru toate dovezile de prietenie pe care mi le- 


ai arătat. Dumnezeu să-ţi dea mai mult noroc decât mi-a dat 
mie până acum. Aş vrea foarte mult să mă văd cu tine, fie şi 
pentru un minut, şi dacă am să pot, am să mă reped până la 
birou, la tine, pe la ora patru. Deocamdată, îţi repet 
rugămintea mea, nu uitaţi de soţia mea şi ocrotiţi-o puţin 
când lumea o va părăsi. De asemenea, pe tine te rog să mă 
aperi faţă de ea şi de răutatea oamenilor. Plec la Berlin 
diseară la ora nouă, şi fără să mă ascund. La bună vedere, 
rămâi sănătos, îţi mulţumesc încă o dată pentru noi. 
Maszko”. 

În jurul orei patru, Polaniecki se duse la birou, dar aşteptă 
mai mult de o oră în zadar. „Dacă nu vine, îşi spuse în cele 
din urmă, cu atât mai bine!” Şi plecă acasă cu un sentiment 
de mulţumire că izbutise să evite o întâlnire stânjenitoare. 
Cu toate acestea, seara, începu să-i fie milă de Maszko. Se 
gândi că este un om care apucase într-adevăr pe un drum 
greşit şi abrupt, dar trudise şi se zbătuse de ajuns, iar acum 
plătea din greu... Că tot ce i se întâmplase era de aşteptat, 
iar aceia care-i prevăzuseră căderea, trăiseră alături de el 
şi-l primiseră în casa lor, nu se cuvenea să-l dispreţuiască 
acum, când se prăbuşise. Înţelese, de asemenea, câtă 
plăcere i-ar face lui Maszko venirea lui la gară şi, după un 
moment de ezitare, porni. 

Pe drum, îşi aduse aminte că la gară o va găsi, probabil, şi 
pe doamna Maszko, dar ştiind că şi aşa trebuie să se vadă 
cu ea, îşi spuse că nu mai poate da înapoi din această cauză, 
întrucât ar da astfel dovadă de o laşitate măruntă. 

Străbătut de asemenea gânduri, intră în clădirea gării, în 
sala de aşteptare de la clasa întâi, nu prea mare, se aflau 
câteva persoane, iar pe mese se înălţau mormane întregi de 
legături de mână, dar pe Maszko nu-l văzu nicăieri, şi abia 
după ce se uită cu atenţie în jurul lui, o recunoscu pe 
doamna Maszko într-o doamnă tânără cu corneta pe cap, 
care stătea într-un colţ. 

— Bună seara, o salută, apropiindu-se de ea. Am venit să- 
mi iau rămas bun de la soţul dumitale. Ce se întâmplă cu el? 


Înclinându-şi capul uşor, ea îi răspunse cu glăsciorul ei de 
totdeauna: 

— Soţul meu s-a dus să cumpere bilete. Vine îndată. 

— Cum adică bilete? Vrei să pleci şi dumneata cu el? 

— Nu, soţul meu s-a dus să-şi cumpere bilet. 

În aceste condiţii, conversaţia se lega destul de greu; în 
curând, însă, intră Maszko, însoţit de un slujitor de la căile 
ferate, căruia îi dădu biletul şi banii, dispunând să i se 
expedieze lucrurile. Îmbrăcat într-o pelerină lungă şi cu o 
pălărie moale de fetru pe cap, cu favoriţii lui lungi şi 
ochelarii cu rama de aur, arăta ca un diplomat voiajor. 
Polaniecki îşi făcuse iluzii că Maszko se va bucura nespus de 
venirea lui. Acesta, când îl zări, exclamă într-adevăr: „Ah, 
cât îţi sunt de recunoscător că ai venit!” dar cu anume 
nepăsare parcă şi cu graba obişnuită în cazul oamenilor 
care pleacă. 

— Ei, rosti avocatul, uitându-se prin sală, totul e gata! Dar 
unde sunt pachetele mele de mână? Aha, uite-le! Bine! 

După care se întoarse spre Potaniecki şi repetă: 

— Îţi mulţumesc că ai venit. În acest caz, fă-mi încă un 
hatâr şi condu-o pe soţia mea acasă, sau cel puţin ieşiţi din 
gară împreună şi ajut-o să găsească o trăsură. Terenia, 
domnul Potaniecki te va conduce acasă. Dragul meu, vino o 
clipă, vreau să-ţi mai spun ceva. 

Şi luându-l pe Polaniecki mai la o parte, începu să 
vorbească agitat: 

— Condu-o acasă neapărat. Eu am avut grijă ca plecarea 
mea să pară cu totul firească, dar, pe drum, spune-i ca din 
întâmplare că eşti pur şi simplu uimit că plec tocmai acum, 
când a mai rămas atât de puţin timp până la proces, 
deoarece, dacă mi se întâmplă ceva şi nu mă întorc, voi 
pierde mai mult ca sigur. Pentru asta voiam să trec pe la 
tine, dar ştii şi tu cum e în ziua plecării!... Judecarea 
procesului are loc peste o săptămână! Eu am să mă 
îmbolnăvesc şi îmi va ţine locul subalternul meu care, fiind 
începător în avocatură, va pierde, fireşte. Lucrurile sunt 


aranjate în aşa fel, încât să pară un accident. Soţia mea este 
asigurată. Totul este trecut pe numele ei, aşa că nu-i vor lua 
nici măcar un pahar. Am o idee cu care am să mă duc la 
Asociaţia constructorilor de vapoare din Anvers. Dacă voi 
încheia contractul, pădurile se vor cutremura în toată ţara, 
dar cine ştie dacă în acest caz nu mă voi întoarce, fiindcă 
procesul pentru Ploszow este un fleac pe lângă asta. Nu pot 
să-ţi spun totul pe larg! Dacă n-ar fi clipele prin care 
trebuie să treacă soţia mea, aş încerca să lupt împotriva 
gândurilor negre, dar asta mă înăbuşe! 

Îşi arătă gâtul cu mâna, apoi vorbi şi mai precipitat: 

— Năpasta a căzut pe capul meu, dar putea să cadă 
asupra oricui. În definitiv, este prea târziu ca să mai vorbim 
despre asta. A fost cum a fost, dar am făcut ce-am putut şi 
tot aşa voi proceda şi în viitor. Faptul că tu îţi vei scoate 
banii, fie şi de pe urma proprietăţii Krzemien, este o 
uşurare pentru mine. Dacă aş avea timp să-ţi spun ce 
planuri am, ai recunoaşte şi tu că nu oricine se putea gândi 
la aşa ceva. S-ar putea să fac afaceri şi cu firma voastră. 
Vezi, deci, că nu mă las... Mi-am asigurat şi soţia. Hm, s-a 
întâmplat! S-a întâmplat! Altul în locul meu ar sfârşi-o mai 
rău. Nu-i aşa? Dar să ne întoarcem la soţia mea. 

Potaniecki asculta oarecum stingherit vorbele lui Maszko. 
Îi admira într-adevăr tăria sufletească, dar simţea în acelaşi 
timp că-i lipseşte echilibrul care-l deosebeşte pe un om 
întreprinzător de un aventurier. Avea impresia că vede de 
pe acum în Maszko ceva din viitoarea vulpe bătrână care se 
va mai zbate multă vreme, dar va cădea de fiecare dală tot 
mai jos, până când va sfârşi în ghetre scâlciate, povestind 
într-o cafenea de a doua mână unor „zvârliţi din şa”, ca şi 
el, despre măreţia lui de odinioară, Îşi spuse că pricina 
acestei prăbuşiri este viaţa întemeiată de la început pe 
minciună, iar Maszko, cu toată inteligenţa lui, nu va izbuti 
să se smulgă niciodată din aceste cătuşe. 

lată că şi acum era nevoit să pozeze faţă de propria soţie. 
Fireşte, n-avea încotro, dar când sala începu să se umple de 


oameni şi câţiva cunoscuţi veniră să-i salute şi să schimbe 
câteva cuvinte la repezeală, ca la gară, Maszko le răspunse 
cu superioritate şi o îngăduinţă care-i stârniră mânia lui 
Potaniecki. „Şi când te gândeşti, îşi spuse, că el fuge de 
creditori; ce s-ar fi întâmplat dacă acest om ar fi ajuns să 
facă avere!” 

Acum, însă, răsună clopoţelul, iar de afară se făcu auzită 
răsuflarea precipitată a locomotivei. Lumea începu să se 
mişte şi să se grăbească. „Interesant, ce s-o fi petrecând în 
sufletul lui?” se gândi Potaniecki. Dar nici măcar în 
asemenea momente avocatul nu se putea smulge din 
lanţurile minciunii. Probabil că inima i se strângea de 
presimţiri rele şi se gândea că nu-şi va mai vedea niciodată 
soţia pe care o iubea, că îl aştepta mizeria, înjosirea şi 
decăderea, dar lui nu-i era îngăduit să arate nici ceea ce 
simţea cu adevărat şi nici să-şi ia rămas bun de la soţie, aşa 
cum ar fi vrut. 

Clopoţelul sună a doua oară. leşiră pe peron şi Maszko se 
mai opri o clipă lângă vagonul de dormit. Lumina felinarului 
îi cădea drept în faţa pe care se iviseră în colţurile gurii 
două riduri. Vorbea însă liniştit, cu tonul unui om pe care 
afacerile îl silesc să plece pentru câteva zile şi care este 
sigur că se va întoarce. 

— Ei, la revedere, Terenia. Sărută-i mâna mamei din 
partea mea şi rămâi sănătoasă. La revedere! La revedere! 

Spunând acestea, îi duse mâna la buze, sărutându-i-o 
îndelung. 

În timp ce Polaniecki, trăgându-se înadins mai la o parte, 
se gândea: „Se văd pentru ultima dată. După vreo jumătate 
de an, va avea loc despărţirea oficială”. 

Fu izbit de soarta asemănătoare a celor două femei, a 
mamei şi a fiicei. Amândouă fuseseră în aparenţă partide 
strălucitoare, dar amândoi soţii fuseseră siliţi să-şi 
părăsească familiile, lăsându-şi soțiile pradă ruginii. 

Dar clopoţelul sună pentru a treia oară. Maszko urcă în 
vagon. O clipă, la fereastra largă i se mai văzură favoriţii şi 


ochelarii cu rama de aur, după care trenul se cufundă în 
întuneric. 

— Îţi stau la dispoziţie, doamnă! Spuse Potaniecki. 

Şi era aproape sigur că doamna Maszko îi va mulţumi cu 
glasul uscat pentru companie. Era chiar puţin contrariat 
din această cauză, deoarece se hotărâse să-i spună câte 
ceva nu numai din partea soţului, ci şi din partea lui. Ea, 
însă, se mulţumi să-şi încline capul în semn de încuviinţare. 
Îşi avea şi ea planul ei. În inima ei se adunase atâta repulsie 
amară şi ranchiună, încât, presupunând că Polaniecki 
intenţionează iarăşi să se folosească de clipa pe care aveau 
s-o petreacă împreună, era decisă să-l respingă în aşa fel, 
ca să ţină minte multă vreme. 

Greşea, însă, cum nu se poate mai mult. Mai întâi, pentru 
că din cauza ei, el se sfărâmase ca o barcă izbită de stâncă 
şi un răstimp nu numai că simţise o mare aversiune pentru 
ea, dar o şi urâse. Iar în al doilea rând, dacă mai târziu, 
convins tot mai mult că vina este numai a lui, urai se 
spulberase, se schimbase atât de mult, încât aproape că 
devenise alt om. Răfuiala negustorească cu sine însuşi îl 
învățase că pentru astfel de capricii se plăteşte prea scump; 
se afla într-un moment când îşi dorea nespus o viaţă fără 
înşelătorie; în sfârşit, zbuciumul şi părerile de rău îi 
înăbuşiseră aproape cu totul pornirea sângelui. Ajutând-o 
acum să urce în trăsură şi atingându-i umărul, rămase 
liniştit; după ce urcă şi el, începu numaidecât să-i vorbească 
despre Maszko, socotind dintr-un sentiment de umanitate 
că se cuvine s-o pregătească pentru viitoarea catastrofă şi 
să-i micşoreze însemnătatea. 

— Admir curajul soţului dumitale, îi spuse. Dacă în timp ce 
se află la Berlin, se dărâmă vreun pod pe calea ferată, nu se 
va mai putea întoarce la proces, lucru de care, probabil că 
ştii şi dumneata, depinde soarta lui. Îmi închipui că a avut 
motive importante ca să plece, dar, oricum, întotdeauna 
există un risc. 

— Podurile sunt solide, răspunse doamna Maszko. 


Nelăsându-se impresionat de acest răspuns nu prea 
încurajator, Potaniecki continuă să înlăture treptat din faţa 
ochilor ei perdeaua care-i acoperea viitorul. Vorbi aşa multă 
vreme, până ajunseră la locuinţa familiei Maszko. Atunci ea, 
neînţelegând se vede însemnătatea vorbelor lui, sau poate 
iritată că nu i se oferise prilejul să-i dea cu tifla, îi spuse în 
timp ce cobora din trăsură: 

— De ce vrei să mă înspăimânţi? Urmăreşti vreun scop 
personal? 

— Nu, doamnă, îi răspunse Polaniecki care socoti că era 
timpul să-i comunice ceea ce voia să-i spună din partea lui. 
În legătură cu dumneata, am un singur scop: să-ţi declar că 
m-am făcut vinovat faţă de dumneata şi te rog din tot 
sufletul să mă ierţi. 

Tânără femeie intră în tindă fără să-i răspundă un cuvânt. 
Polaniecki n-avea să afle niciodată dacă tăcerea ei însemna 
ură sau iertare. 

Se întoarse totuşi acasă uşurat întrucâtva, deoarece era 
convins că procedase cum se cuvenea. În ochii lui nu era 
decât un mărunt act de căinţă şi-i era totuna cum îl 
înţelesese doamna Maszko. „S-ar putea să creadă, îşi spuse, 
că mi-am cerut iertare pentru purtarea mea de mai târziu; 
în orice caz, acum voi privi cu mai multă îndrăzneală în 
ochii ei”. 

În acest gând al lui Potaniecki era neîndoielnic şi puţin 
egoism, dar mai era şi dorinţa de a apuca pe drumul cel 
bun. 

XXI. 

Domnişoara Helena primise şi ea înainte de plecare o 
scrisoare de la doamna Bronicz, de felul aceleia pe care o 
primise Marynia, şi, ca şi Marynia, nu i-o arătase lui 
Zawilowski. De altfel, şi Zawitowski plecase împreună cu 
Swirski o săptămână mai târziu, fără să mai viziteze pe 
niciunul dintre cunoscuţi, cu excepţia domnişoarei 
Ratkowska. Swirski însuşi îi îndepărtase gândul de la orice 
vizite, şi Potaniecki, în discuţiile cu soţia lui, recunoştea că 


avusese întru totul dreptate. „Acum, îi spusese odată, o 
vizită ar fi penibilă şi pentru Ignas, şi pentru noi. E altceva 
cu cei care l-au văzut în fiecare zi, fiindcă aceştia s-au 
obişnuit cu el, dar nimeni dintre ceilalţi nu s-ar putea abţine 
să nu se uite fără voie la urma care i-a rămas pe frunte. De 
altminteri, Ignas s-a schimbat foarte mult. Călătoria îl va 
face să-şi revină cu totul, şi, când se va întoarce, noi îl vom 
primi ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, iar străinii vor 
vedea în el în primul rând un tânăr bogat”. 

De bună seamă, putea fi şi aşa. Dar deocamdată, după 
plecarea lor, soţii Potaniecki rămaseră aproape singuri. 
Cercul cunoscuţilor se împrăştiase în toate părţile. 
Osnowski era tot la Bruxelles; despre ea nu ştia nimeni 
unde se află. Doamna Bronicz şi domnişoara Castelli 
întârziau la Paris; din familia Zawilowski, de asemenea, nu 
mai era nimeni; doamna Krastawska şi fiica ei se 
închiseseră în casă şi trăiau una pentru cealaltă, iar în cele 
din urmă, boala o ţintuise pentru totdeauna la pat şi pe 
biata doamnă Emilia. 

Mai rămăseseră doar soţii Bigiel şi profesorul. Dar şi el era 
bolnav şi devenise atât de ciudat, încât oamenii mai 
depărtaţi îl socoteau de-a dreptul nebun. Alţii susțineau cu 
ironie că un om care se aşteaptă ca spiritul creştin să 
pătrundă şi în istorie, aşa cum pătrunsese în relaţiile 
particulare, nu poate fi în toate minţile. Altminteri, el însuşi 
începuse să se gândească la moarte şi să se pregătească 
pentru ea. Îi spunea adesea lui Polaniecki că ar vrea să 
moară în „tinda lumii celeilalte” şi voia să plece în acest 
scop la Roma. Ținea însă foarte mult la Marynia şi, de 
aceea, dorea să aştepte cel puţin până ce avea să nască. 

În acest fel, familia Potaniecki îşi petrecea timpul într-o 
mare izolare. Această însingurare era binevenită pentru 
Marynia, care se simţise foarte rău în ultimele zile, pentru 
dispoziţia ei sufletească. Potaniecki lucra la birou şi asupra 
lui însuşi; modela înăuntrul lui un alt om şi veghea asupra 
soţiei, care se pregătea de asemenea pentru o nouă epocă 


în viaţa ei, şi o făcea cu destulă veselie, deoarece avea 
impresia că semnele care o anunțau exercită o influenţă 
cum nu se poate mai bună asupra amândurora. Pe zi ce 
trece, Potaniecki devenea tot mai puţin habotnic, mai 
îngăduitor în aprecierea oamenilor şi mai blând, nu numai 
în relaţiile cu ea, ci şi cu toţi ceilalţi, cu care viaţa îl punea 
în legătură. Pe ea o înconjura cu o grijă deosebită, 
prevenitoare, şi deşi presupunea că grija lui se adresează în 
primul rând copilului, nu ei, considera că aşa este bine şi-i 
era recunoscătoare. Era uimită câteodată de anume 
timiditate, ezitare parcă, pe care o observa în purtarea lui, 
dar nebănuind că aceasta provenea numai din reprimarea 
sentimentelor lui pentru ea, punea asemenea manifestări 
pe seama temerilor lui Stach în legătură cu aducerea 
copilului pe lume. 

Săptămâni întregi începură să se scurgă astfel una după 
alta. Monotonia lor era întreruptă uneori de scrisorile lui 
Swirski, care, oricând găsea o clipă liberă, le transmitea tot 
ce ştia despre Zawilowski şi despre sine. Într-una din 
scrisori, întreba în numele lui Zawilowski dacă doamna 
Potaniecka îi îngăduie acestuia să-i trimită impresiile lui de 
călătorie sub formă de Scrisori. „Am vorbit pe larg cu el 
despre asta, scria Swirski. El susţine, în primul rând, că şi 
dumneata te-ai bucura să afli ecouri dintr-o ţară care ţi-a 
lăsat atâtea amintiri plăcute, iar în al doilea rând, asta i-ar 
uşura foarte mult lucrul, fiindcă e ca şi când ar scrie în 
particular. Este sănătos, umblă, mănâncă şi doarme foarte 
bine. Îl văd în fiecare seară cum se aşează la birou şi începe 
să scrie. Am băgat de seamă că încearcă să compună şi 
poezii. Se vede că nu prea merge, fiindcă până acum, după 
câte ştiu, n-a scris niciuna; bănuiesc totuşi că se va redresa 
cu încetul, deocamdată, însă, scrisorile i-ar putea într- 
adevăr uşura munca. Mai adaug, în fine, că îşi aduce aminte 
de domnişoara Helena cu recunoştinţă nemărginită, iar la 
fiecare vorbă despre domnişoara Ratkowska, îl văd cum se 
luminează la faţa. De aceea, o pomenesc adesea, ce altceva 


pot face? Dacă nu vrea destinul, degeaba; de ţi-e scris să 
rămâi scândură de la gard, nu-ţi dau frunze nici măcar 
primăvara”. 

Cu toate acestea, pe la jumătatea lui noiembrie, sosi de la 
Roma o scrisoare care le dădu mult de gândit soţilor 
Polaniecki. Swirski scria cele ce urmează: „Închipuiţi-vă că 
sunt aici doamna Bronicz şi domnişoara Castelli şi că m-am 
văzut cu ele. La Roma, eu sunt ca acasă, aşa că am aflat de 
venirea lor imediat a doua zi. Şi ştiţi ce-am făcut la început? 
L-am convins pe Ignas să plece în Sicilia, de altfel n-am 
întâmpinat greutăţi prea mari. M-am gândit că va sta la 
Palermo, la Siracusa şi la Taormina, iar dacă din întâmplare 
ar cădea în mâinile mafiei, ar plăti o răscumpărare mai 
mică decât a plătit pentru dreptul de a purta o vreme 
verigheta domnişoarei „Niteczka”. Mi-am spus că dacă tot 
trebuie să se întâlnească undeva în lume şi să se împace, n- 
au decât să se întâlnească şi să se împace; eu n-am vrut să- 
mi iau această răspundere, mai ales după cele ce s-au 
întâmplat. Ignas este chipurile, sănătos, dar nu şi-a revenit 
încă din punct de vedere intelectual şi, în această stare, ar 
putea fi lesne convins să facă ceva ce-ar regreta apoi toată 
viaţa. Cât despre cele două doamne, am ghicit îndată de ce 
au venit aici, şi m-am bucurat din tot sufletul că le-am 
încurcat planurile. Dovadă că presupunerea mea a fost 
adevărată, este că, după câteva zile, lui Ignas i-a venit un 
plic, pe care am recunoscut scrisul stimatei văduve a 
răposatului Teodor. Am scris pe el că Zawitowski a plecat nu 
se ştie unde, şi am trimis scrisoarea retro. 

Totuşi acesta este doar începutul. A doua zi, primesc eu o 
scrisoare în care sunt invitat la o discuţie. Răspund că sunt 
nevoit să le refuz cu părere de rău, dar ocupațiile mele nu- 
mi permit să-mi satisfac această plăcere. La aceasta, 
primesc a doua scrisoare în care, făcându-se apel la 
caracterul, talentul, originea, inima şi compasiunea mea 
pentru o femeie nefericită, sunt rugat să mă duc la ele, sau 
să hotărăsc ora la care să vină ele la atelierul meu. N-am 


mai avut încotro şi m-am dus. M-a primit numai doamna 
Bronicz cu lacrimi în ochi şi cu un şuvoi de vorbe, pe care 
nu le mai repet, dar în care „Niteczka” apărea ca sfântă 
mucenică Agnieszka. Am întrebat-o cu ce-i pot fi de folos? 
Mi-a răspuns că nu vrea decât o vorbă bună din partea lui 
Zawitowski, deoarece „copila este bolnavă, tuşeşte şi 
probabil că nu mai are nici un an de trăit, dar vrea să 
moară după ce va dobândi iertarea lui”. Când am auzit una 
ca asta, recunosc că m-am cam mimat, dar m-am ţinut tare. 
Nu puteam să-i dau adresa lui Zawitowski, fiindcă într- 
adevăr nu ştiam la care hotel avea să stea. M-au trecut 
toate apele, iar în cele din urmă, i-am promis aşa, în 
general, că dacă Ignas, va începe să vorbească vreodată cu 
mine despre domnişoara Castelli, am să-l îndemn să 
procedeze după dorinţa doamnei Bronicz. 

Dar asta încă nu-i nimic. În momentul când mă pregăteam 
să plec, a intrat brusc domnişoara Castelli şi a rugat-o pe 
mătuşa ei să ne lase să vorbim între patru ochi. În 
paranteză fie spus, a slăbit mult şi mi s-a părut şi mai înaltă 
ca de obicei, o adevărată mlădiţă de plop, pe care orice vânt 
poate s-o frângă. Abia am rămas singuri şi mi s-a adresat, 
spunându-mi: „Mătuşa încearcă să mă dezvinovăţească şi 
face toate astea din dragoste pentru mine, aşadar îi sunt 
recunoscătoare, dar eu nu pot suporta această situaţie, şi-ţi 
declar că sunt vinovată, rea şi nedemnă, iar dacă sunt 
nefericită, o merit însutit”. Auzind aşa ceva, am rămas 
uimit, dar am văzut că era sinceră, fiindcă îi tremurau 
buzele şi ochii i se întunecaseră. O să spuneţi că am o inimă 
de cârpă, dar mărturisesc că m-a impresionat profund şi am 
întrebat-o ce pot face pentru ea. Mi-a răspuns că nu doreşte 
nimic, dar m-a rugat să cred că, în toate aceste sforţări ale 
mătuşii de a reînnoda relaţiile, ea n-are nici un amestec, şi 
după încercarea lui Zawilowski de a se sinucide, i s-au 
deschis ochii, şi-a dat seama cum este ea cu adevărat, cea 
făcut şi nu va putea uita niciodată. La sfârşit, a repetat încă 
o dată că numai ea este vinovată pentru tot ce s-a întâmplat 


şi m-a rugat să-i relatez şi lui Zawitowski discuţia noastră, 
dar nu acum, ci cândva, când nu va mai putea bănui că vrea 
să-l impresioneze. 

Ei, ce ziceţi? Aţi fi crezut una ca asta? Eu văd limpede 
două lucruri. Întâi, că fapta lui Zawitowski a trebuit, oricum, 
s-o zguduie profund, iar în al doilea rând, că este grozav de 
nefericită şi, cine ştie, dacă nu chiar bolnavă. Mă gândesc şi 
la părerea domnişoarei Helena Zawitowska, pe care am 
auzit-o de la dumneata, cum că nu trebuie să te îndoieşti de 
un om câtă vreme trăieşte. În orice caz, este o situaţie 
neobişnuită. Cred şi eu că dacă Zawitowski ar vrea acum să 
se întoarcă la ea, n-ar consimţi fie şi numai pentru că se 
socoteşte nevrednică de el. Cât despre mine, cred că în 
lume există multe femei mai bune şi mai nobile decât ea, 
dar să mă ia dracul dacă voi face ceva împotriva ei!” 

Urmau întrebări despre sănătate şi salutări pentru soţii 
Bigiel. 

Această scrisoare făcu o impresie adâncă asupra tuturor, 
prilejuind numeroase discuţii între familiile Potaniecki şi 
Bigiel. În acelaşi timp, arătă cât de mult se schimbase 
Potaniecki. Mai demult, n-ar fi găsit destule cuvinte ca s-o 
înfiereze pe domnişoara Castelli şi n-ar fi crezut în ruptul 
capului că într-o femeie ca ea poate să se manifeste vreun 
simţământ virtuos; acum, însă, când doamna Bigiel (care ca 
şi celelalte doamne, aparţinea cu trup şi suflet partidei 
domnişoarei Ratkowska) îşi exprimă îndoiala dacă nu cumva 
era vorba de o tactică schimbată din partea domnişoarei 
Castelli, spuse: 

— Nu, e prea tânără, pentru asta şi mi se pare sinceră. 
Este mare lucru dacă-şi recunoaşte vina fără rezerve, 
întrucât asta dovedeşte că i s-a urât cu minciuna. 

Iar după ce se mai gândi puţin, adăugă: 

— "Ţin minte că Maszko, de pildă, recunoştea nu o dată că 
merge pe un drum greşit şi fals, dar îşi căuta imediat 
motive din afara lui care să-l îndreptăţească: „La noi, aşa 
trebuie”, „e vina societăţii noastre”, „plătesc cu banii care 


LLA 


merg!” Câte nu mi-a fost dat să ascult! Şi nu era nici asta 
adevărat. Or, este o oarecare doză de curaj în a spune: e 
numai vina mea, şi cine are acest curaj, înseamnă că i-a mai 
rămas ceva. 

— Aşadar, dumneata crezi că Zawitowski ar face bine dacă 
s-ar întoarce la ea? 

— Nici nu cred şi nici nu presupun că s-ar putea întâmpla 
aşa ceva. 

Dar vâlva stârnită de veştile de la Roma şi grija pentru 
Zawilowski şi domnişoara Castelli se estompară în curând 
sub presiunea unei griji şi mai serioase care se instala în 
casa familiei Potaniecki. La sfârşitul lui noiembrie, Marynia 
începu să aibă necazuri cu sănătatea. Avea şi mai demult, 
dar pe cât îi sta în putinţă, nu se plângea. Acum se abătură 
asupra ei palpitaţii şi sfârşeli atât de mari, încât erau zile în 
care nu mai putea să se mişte din fotoliu. Apoi se adăugară 
durerile de şale şi ameţelile. Într-o săptămână se schimbă 
vizibil şi atât de mult, că până şi medicii, care până atunci 
socotiseră aceste manifestări drept simptomele obişnuite 
ale naşterii care se apropia, începură să se îngrijoreze. 
Faţa-i transparentă împrumută nuanţe albăstrui şi, mai ales 
când bolnava ţinea ochii închişi, începea să semene cu faţa 
unei moarte. Chiar doamna Bigiel, cea mai mare optimistă 
dintre cei din jur, nu-şi mai putu stăpâni temerile, în cele 
din urmă, iar medicul îi declară deschis lui Potaniecki că, în 
astfel de împrejurări, evenimentul aşteptat poate fi 
primejdios atât în sine, cât şi în ceea ce priveşte urmările 
lui. La drept vorbind, numai Marynia, deşi slăbea văzând cu 
ochii şi se simţea din ce în ce mai vlăguită, nu-şi pierdea 
curajul. 


În schimb, Potaniecki şi-l pierduse. Veni o vreme când 
durerile şi necazurile prin care îi fusese dat să treacă în 
viaţă i se păreau nimic în comparaţia cu această nelinişte 
înfricoşătoare care îl făcea să-şi piardă orice speranţă. 
Cândva, după ce se căsătorise cu Marynia, în imaginea lui 
despre căsnicie şi în speranţele de viitor, copilul fusese un 
element principal: abia acum realiză că şi-ar da nu unul, ci 
toţi copiii pe care i-ar putea avea vreodată, numai să 
salveze acest chip iubit. 1 se sfâşia inima când Marynia 
repeta uneori cu glasul slăbit întrebarea pe care z-o mai 
pusese nu o dată şi mai înainte: „Stach, şi dacă o să fie 
băiat?” I-ar fi căzut bucuros la picioare şi i-ar îi spus, 
îmbrăţişându-i-le: „Ducă-se dracului, băiat sau fată, numai 
să nu te pierd pe tine!” dar trebuia să-i zâmbească şi s-o 
asigure liniştit că lui îi este totuna. Îl năpădiră iarăşi vechile 
spaime, şi speranţa pe care i-o treziseră în suflet cuvintele 
Maryniei că valul răului, cu voia Domnului, se poate 
întoarce numai sub forma părerilor de rău, se spulberă fără 
urmă. Acum, avea câteodată impresia că boala Maryniei 
poate fi tocmai valul acela care se întorcea asupra lui. Cum 
de putea fi aşa, nu-şi putea răspunde, dar judecata îi 
spunea în zadar că, spre exemplu, între fapta doamnei 
Osnowska sau a domnişoarei Castelli şi pedeapsa de care 
avuseseră parte, exista o legătură directă care în cazul lui 
lipsea. Spaima îi răspundea că răul se poate filtra prin viaţă 
pe căi atât de tainice, încât mintea omenească nu le va 
descoperi niciodată. La acest gând, îl cuprindea o frică 
aproape mistică. Cel aflat în nenorocire îşi pierde 
capacitatea de a raţiona lucid şi trăieşte sub apăsarea 
amenințării; aşa se întâmpla şi cu Potaniecki. Vedea numai 
prăpastia şi propria neputinţă. Adesea, privind la faţa 
slăbită a Maryniei, îşi spunea: „Trebuie să fii nebun, ca să-ţi 
închipui că mai poate scăpa cu viaţă!” dar, în acelaşi timp, 
căuta cu disperare pe feţele celor din jur fie şi o umbră de 
speranţă, şi fiecare picătură de sânge, fiecare părticica a 
creierului, sufletul întreg şi inima i se revoltau împotriva 


morţii ei. | se părea o nedreptate fără noimă ca ea să 
închidă ochii pentru totdeauna, înainte ca el să-i arate cât 
de fără margini o iubeşte, înainte de a o răsplăti pentru 
toate clipele acelea de nepăsare, de purtare aspră, de 
egoism şi neîncredere, înainte de a-i spune că a devenit 
sufletul lui, ceva nu doar mai scump decât orice pe lume, ca 
şi adorat. Îşi repeta că dacă Dumnezeu nu face asta pentru 
ei, s-ar cuveni s-o facă pentru ea, cel puţin să se stingă din 
viaţă cu sentimentul fericirii pe care o merita. De la aceste 
cutezătoare încercări de a-i sugera lui Dumnezeu cum să 
procedeze, trecea iarăşi la căinţă, umilinţă şi rugăminţi. În 
acest timp, însă, Marynia era cu fiecare zi care trecea tot 
mai bolnavă, în vreme ce el, între două gânduri disperate, 
din care unul striga: „Nu e cu putinţă!” iar celălalt: „E 
posibil!” se zvârcolea într-adevăr ca într-un cleşte. 

În plus, de nevoie, de teama de a nu-şi descuraja soţia, 
trebuia să se prefacă în faţa ei că nu-i ia boala în serios. Şi 
medicul, şi doamna Bigiel îl preveneau în fiecare zi să n-o 
sperie aşa îl sfătuia şi propria judecată, dar asta însemna un 
alt chin, fiindcă se gândea că ea ar putea să creadă că nu 
ţine la ea şi că n-a iubit-o niciodată. Toate se schimbaseră 
înăuntrul lui. Insomnia, oboseala şi spaima îl aduseseră într- 
o stare de exaltare bolnăvicioasă care-l făcea să vadă totul, 
până şi primejdia, şi aşa cât se poate de reală, la proporţii 
mărite. Avea impresia că nu mai există nici o speranţă, şi 
câteodată se-gândea la Marynia ca şi când ar fi murit. Zile 
întregi rememora toate părţile bune ale caracterului ei, 
cuvintele ei, bunătatea, calmul ei; îşi aducea aminte cum o 
iubeau cu toţii, făcându-şi în acelaşi timp reproşuri că nu o 
meritase niciodată, că n-o iubise şi n-o preţuise de ajuns, în 
sfârşit, că îi trădase încrederea, aşa că trebuie s-o piardă. 
Era ceva de-a dreptul sfâ? Ietor în convingerea lui că un 
lucru atât de groaznic este totodată pe deplin meritat şi 
este prea târziu pentru orice îndreptare. Până şi cei care în 
timpul vieţii sunt totdeauna iubiţi foarte mult, plecând 


dintre cei vii, lasă în urmă regretul că n-au fost iubiţi 
îndeajuns, cel mai apăsător din toate simţămintele. 

La începutul lui decembrie se întoarseră, după o călătorie 
de două luni în Italia, Swirski şi Zawitowski. Potaniecki 
slăbise şi se împuţinase atât de mult în acest răstimp, încât 
abia îl recunoscură; el însă, cufundat cu totul în 
nenorocirea lui, aproape că nu-i luă în seamă, ascultând ca 
prin vis mângâierile şi încurajările amândurora, ca şi 
istorisirile cu ajutorul cărora pictorul încerca să-i abată 
gândurile de la chinurile lui. Cum puteau să-l mai 
intereseze acum Zawitowski, doamna Bronicz sau 
domnişoara Castelli, când Marynia lui putea să se stingă de 
pe o zi pe alta! Swirski, care nutrea pentru ea o mare 
prietenie, în dorinţa de a găsi undeva o umbră de speranţă, 
se duse la doamna Bigiel, dar nici ea n-avea prea multă. 
Nici medicii nu ştiau prea bine ce are bolnava, întrucât, pe 
lângă graviditate, se iviseră tot felul de complicaţii care nu 
puteau fi nici măcar definite. Ştiau doar că inima bolnavei 
funcţionează neregulat şi se temeau înainte de toate ca, din 
cauza circulaţiei proaste, să nu se formeze cheaguri în 
vene, care să producă moartea imediată. Pe de altă parte, 
chiar în cazul unei naşteri fericite, se temeau de o mulţime 
de lucruri; şi de epuizare, şi de lipsă de putere, şi de tot 
felul de urmări, care puteau să apară abia mai târziu. 
Swirski se convinse că nici doamna Bigiel nu-şi mai face 
iluzii, deoarece, la sfârşitul discuţiei, izbucni în plâns şi 
spuse: 

— Mă doare sufletul de Marynia, dar mă doare şi de el! 
Dacă i-ar rămâne măcar copilul, ar putea găsi în el puterea 
să suporte această lovitură! 

Iar după ce plânse îndelung, adăugă: 

— Şi aşa nu pot pricepe cum poate îndura atâta suferinţă. 

Era adevărat. Polaniecki nu mânca şi nu dormea. Pe la 
birou nu se mai arătase de mult, iar din casă ieşea doar 
pentru a cumpăra flori, care-i plăcuseră întotdeauna şi care 
o înveseleau. Era atât de bolnavă, încât de fiecare dată 


când îi aducea buchetul de crizanteme, se gândea înfricoşat 
că poate sunt pentru coşciug. Până şi Marynia îşi dădu 
seama că s-ar putea să i se apropie moartea. Nu-i spuse 
nimic soţului, dar într-o bună zi plânse amar faţă de 
doamna Bigiel, părându-i atât de rău de viaţă şi de „Stach”. 
Era îngrijorată şi când se gândea cum va suporta el 
nenorocirea, fiindcă ar fi vrut s-o regrete foarte mult, dar în 
acelaşi timp să nu sufere. Cu toate acestea, în faţa lui se 
prefăcu multă vreme că este sigură că totul se va sfârşi cu 
bine. 

Ulterior, însă, când începură leşinurile, îşi luă inima în 
dinţi şi se hotări să discute cu el mai pe faţă. 1 se părea că 
este de datoria ei s-o facă, aşa că într-o noapte, când 
doamna Bigiel, biruită de somn, se duse să se culce, iar el 
rămase să vegheze ca totdeauna lângă ea, îl apucă de mână 
şi-i spuse: 

— Stach, aş vrea să discut cu tine şi să te rog ceva. 

— Ce vrei, iubita mea? Întrebă Potaniecki. 

Marynia se gândi o vreme cum să-şi exprime rugămintea, 
apoi rosti: 

— Promite-mi... Eu ştiu, sunt sigură că am să mă fac bine. 
Dar promite-mi că... Chiar dacă o să fie băiat, o să-l iubeşti 
şi o să fii bun cu el. 

Cu un efort supraomenesc, Potaniecki îşi înăbuşi hohotul 
de plâns, care-i urcă în piept, şi răspunse liniştit: 

— Iubirea mea! Pe amândoi, şi pe tine, şi pe el, vă voi iubi 
întotdeauna. Fii sigură...! 

Drept răspuns, Marynia încercă să-i ducă mâna la buze, 
dar slăbiciunea o împiedică să-şi îndeplinească dorinţa, aşa 
că îi zâmbi doar cu recunoştinţă, iar după o clipă, adăugă: 

— Şi încă ceva... Să nu crezi că mă gândesc la nu ştiu ce 
lucruri groaznice, câtuşi de puţin! Dar... Aş vrea să mă 
spovedesc... 

Polaniecki se înfioră din creştet până-n tălpi. 

— Bine, draga mea, răspunse cu glasul gângăvit, străin 
parcă. 


Ea însă, aducându-şi aminte că odinioară lui îi plăcuse 
expresia „slujba lui Dumnezeu” şi vrând să-l încredinţeze că 
nu este vorba decât de îndeplinirea unei datorii religioase 
obişnuite, repetă zâmbind aproape veselă: 

— Slujba lui Dumnezeu! 

Spovedania avu loc a doua zi. Potaniecki era atât de sigur 
că asta însemna sfârşitul, încât aproape se miră că Marynia 
mai trăieşte; la fel reacţionă şi seara, când bolnava se simţi 
ceva mai bine. 

Nu îndrăznea să mai spere. Marynia se învioră totuşi şi 
spuse că respiră mai uşor. Pe la miezul nopţii, încercă să-l 
convingă ca de obicei să se ducă la culcare. Trudit şi 
îngrijorat, nu arăta nici el cu mult mai bine decât ea. Se 
împotrivi şi de astă dată la început, susţinând că dormise 
ziua, ceea ce nu era adevărat, şi că este odihnit, dar când 
ea insistă cu tot dinadinsul, cedă, cu atât mai mult cu cât se 
aflau lângă ea o femeie angajată în acest scop şi doamna 
Bigiel, iar medicul care de o săptămână dormea la ei, îl 
asigură că astăzi nu mai era nici o primejdie. 

Totuşi, când plecă, făcu ce făcea de obicei; se aşeză în 
fotoliul de lângă uşă şi începu să asculte ce se întâmplă în 
camera bolnavei. Orele nopţii se scurgeau una după alta. La 
cel mai mic zgomot, zvâcnea în picioare, iar când nu se mai 
auzea nimic, se aşeza din nou şi începea să se gândească 
precipitat şi haotic, cum fac oamenii pe care-i pândeşte 
vreo primejdie. La răstimpuri, gândurile i se învălmăşeau 
de oboseală, alcătuindu-se parcă într-un labirint, în care se 
rătăcea, neputând să se orienteze unde se află. Era moleşit 
şi de somn. Avea o forţă neobişnuită, dar de zece zile se 
schimba numai, fără să se mai dezbrace cu totul; îl ţineau 
pe picioare doar cafeaua neagră şi fierbinţeala. Nu se lăsa 
înfrânt nici acum, deşi capul îi atârna ca de plumb, iar 
vălmăşagul gândurilor devenise aidoma unui nor negru, în 
care nu răzbătea nici o rază mai luminoasă. Îşi repeta 
automat că Marynia este bolnavă, şi el nu trebuie să 


adoarmă, dar aceste cuvinte încetaseră să mai aibă vreo 
însemnătate pentru el. 

În cele din urmă, epuizarea şi nopţile nedormite învinseră. 
Îl cuprinse un somn irezistibil, de piatră, în care nu se 
visează nimic, în care realitatea piere, piere întreaga lume, 
viaţa însăşi părând să amorţească. 

Abia spre dimineaţă îl trezi un ciocănit la uşă. 

— Domnule Stanislaw! Se auzi glasul înăbuşit al doamnei 
Bigiel. 

Polaniecki sări drept în picioare şi, venindu-şi în fire în 
aceeaşi clipă, se năpusti înăuntru. Cuprinse dintr-o privire 
patul Maryniei şi, la vederea perdelelor lăsate, începu să se 
clatine. 

— Ce s-a întâmplat? Îngăimă cu buzele albe. 

Doamna Bigiel îi răspunse tot atât de încet, cu glasul cam 
gâfâit: 

— Aveţi un băiat... 

Şi îşi duse un deget la buze. 

XXII. 

Urmară zile grele şi foarte grele. Marynia fu cuprinsă de o 
slăbiciune atât de mare, încât viaţa ei tremura ca flăcăruia 
lumânării. Avea să se stingă sau avea să ardă mai departe? 
Nu ştia nimeni să răspundă la această întrebare. Erau 
momente când toţi credeau că e gata să-şi dea sufletul. 
Totuşi, tinereţea şi uşurarea produsă de venirea copilului pe 
lume înclinară balanţa în favoarea vieţii. Într-una din zile, 
după un somn lung, bolnava se trezi parcă mai vioaie. 
Medicul mai în vârstă, care se afla lângă ea şi îşi dădu 
seama de schimbare, vrând să se asigure că îmbunătăţirea 
situaţiei nu este doar o iluzie, dispuse să fie chemat şi 
celălalt, cu care se sfătuise mâi înainte. Potaniecki se duse 
el însuşi să-l aducă şi mai că-şi pierdu minţile căutându-l 
prin oraş aproape o jumătate de zi, fiindcă nu cuteza să mai 
spere că este vorba de o cotitură hotărâtoare în boala ei şi 
în soarta-i potrivnică. Când îl găsi, în sfârşit, pe medicul 
care-i dăduse atâta bătaie de cap, şi îl aduse acasă, în 


anticameră îi întâmpină doamna Bigiel, cu genele umede, 
dar cu faţa străluminată, şi le spuse: 

— E mai bine! Evident mai bine! 

Nu mai putu continua, fiindcă o podidiră lacrimile. 
Polaniecki păli de emoție, iar ea, stăpânindu-şi repede 
bucuria, începu să-i spună, zâmbind printre lacrimi: 

— Află, domnule, că cere să i se dea de mâncare! Mai 
înainte a poruncit să i se aducă pruncul. Ne-a întrebat de ce 
nu te întorci. lar acum cere insistent să i se dea să 
mănânce, şi cum mai cere! Ah, slavă Domnului! Slavă 
Domnului! 

Şi tulburată, îl îmbrăţişă pe Potaniecki, care îşi apăsă 
îndelung buzele pe mâna ei; tremura tot, străduindu-se să- 
şi înăbuşe bucuria, dar în acelaşi timp şi gemetele care, 
îngrămădindu-se în el în atâtea zile de spaimă şi zbucium, 
voiau acum să răbufnească afară. 

În acest timp, medicii intrară la Marynia; şi întârziară 
destul de mult lângă patul ei. Când apărură din nou, după 
ce se sfătuiseră îndelung, pe feţele lor se citea mulţumirea! 
La întrebările febrile ale lui Potaniecki, cel care stătea 
mereu lângă Marynia, un bătrân impulsiv, cu ochelari în 
ramă de aur pe nas şi cu inimă de aur în piept, el însuşi 
fericit, dar foarte trudit, spuse arţăgos: 

— Cum se simte? Du-te, domnule, şi mulţumeşte-i lui 
Dumnezeu...! 

Şi Potaniecki se duse. Într-o clipă ca asta, s-ar fi dus chiar 
dacă n-ar fi avut nici o credinţă; cu inima plină da lacrimi şi 
recunoştinţă, i-ar fi mulţumit lui Dumnezeu cu aceeaşi 
râvnă, că s-a milostivit de el şi a îngăduit ca valul răului să 
se întoarcă numai sub forma părerilor de rău, a 
zbuciumului şi a chinurilor, lăsându-i soţia în viaţă. 

După care, liniştindu-se cât de cât, intră în vârful 
picioarelor în camera soţiei, alături de care se afla doamna 
Bigiel. Marynia privea vioaie înainte cu ochii strălucitori de 
bucurie; se vedea cât de colo că se simte într-adevăr mult 
mai bine. Zărindu-l, exclamă: 


— Vezi, Stach, că e... bine! 

— E bine, iubito! Răspunse încet Polaniecki. 

Nu era încă vremea pentru răbufniri gălăgioase, aşa că se 
aşeză în tăcere lângă patul ei. În curând, însă, bucuria şi 
dragostea uriaşă îl învinseră şi, aplecându-se, îi luă în mâini 
tălpile acoperite de pătură, apoi, lipindu-şi faţa de ele, 
rămase aşa neclintit multă vreme. 

Deşi încă foarte slăbită, ea zâmbea de mulţumire. Privi la 
el un răstimp, după care, ca un copil fericit că e mângâiat, îi 
spuse doamnei Bigiel, arătând cu degetu-i străveziu spre 
claia de păr negru de la picioarele ei: 

— Mă iubeşte! 

A doua zi, Marynia se simţi şi mai sănătoasă, şi din această 
clipă, aproape fiecare oră aducea o schimbare vizibilă în 
bine. În cele din urmă, înzdrăvenirea ei nu mai semăna cu o 
revenire înceată la starea dinainte, ci cu o înflorire, cu 
venirea primăverii după gerurile iernii, care-l mira şi pe 
medic. Erau momente în care lui Potaniecki îi venea să 
strige de bucuria care-i umplea pieptul, ca mai demult din 
pricina suferinţei. Maryniei i se recomanda să mai stea în 
pat doar dintr-un exces de prudenţă; dar când îi reveniră 
puterile, rumeneala în obraji, pofta de viaţă şi voia bună, 
începu să se plictisească şi, în fiecare zi, seara, spunea că a 
doua zi se va da jos din pat. Boala îndelungată şi epuizarea 
aduseseră o singură schimbare în felul ei de a fi, dar şi 
aceasta avea să treacă în curând, odată cu celelalte urme 
ale sarcinii. Femeia cumpănită şi cu mult bun-simţ de 
odinioară deveni pentru o vreme parcă un copil răsfăţat, 
care se încăpăţâna adesea să ceară tot felul de lucruri şi 
care era foarte nenorocit dacă i se refuzau. Discutând cu 
ea, Polaniecki împrumuta fără să vrea tonul ei, ceea ce 
făcea ca asemenea „grimase” să fie şi motive de veselie. 

Odată, Marynia începu să se plângă că doamna Bigiel nu 
vrea să-i dea vin negru. Doamna Bigiel îi explică răbdătoare 
că îi dăduse atât cât prescrisese medicul şi numai cu 
acordul lui putea să-i dea mai mult. Polaniecki începu 


numaidecât s-o mângâie pe Marynia, vorbindu-i întocmai 
cum îi vorbea Litkăi odinioară: 

— O să ţi se dea vin îndată, copila mea!... Numai să vină 
medicul... 

La care Marynia: 

— Negru...! 

— Oho, şi încă ce negru! Răspunse Potaniecki cu 
înflăcărare. 

Apoi începură să râdă amândoi şi împreună cu ei şi 
doamna Bigiel. Dacă nu prea de mult în această încăpere 
stăruiau teama de moarte şi de nenorocire, acum bucuria o 
lumina adesea ca soarele. Câteodată erau cuprinşi de o 
adevărată veselie; nu o dată li se alătura şi bunicul Ptawicki 
care, de când îi venise nepotul pe lume, devenise de o 
gravitate patriarhală şi binevoitoare, care nu excludea 
veselia. Altminteri, purtarea lui era diferită, deoarece 
uneori era mai degrabă într-o dispoziţie sărbătorească, 
solemnă. Într-o bună zi, aduse testamentul şi-i sili pe toţi să 
asculte toate paragrafele de la început până la sfârşit. În 
introducere, îşi lua rămas bun în cuvinte emoţionante de la 
viaţă şi de la fiică, de la Potaniecki şi de la nepoţel, 
nearătându-se deloc zgârcit cu sfaturile privind creşterea 
unui fiu şi nepot destoinic, a unui tată şi cetăţean de 
nădejde; apoi îl făcea moştenitorul întregii sale averi şi, cu 
toate că după falimentul lui Maszko nu mai avea decât ce 
primea de la Potaniecki, era totuşi impresionat de 
generozitatea sa şi toată seara se simţi şi se purtă ca un 
pelican care îşi hrănea puii cu propriul sânge. 

Un om care revine la viaţă după o boală grea trece iarăşi 
până la un punct prin toate fazele copilăriei şi ale primei 
tinereţi, cu deosebirea că ceea ce mai demult se număra cu 
anii, în astfel de împrejurări nu durează decât săptămâni 
sau chiar zile. Aşa era şi cu Marynia. Doamna Bigiel, care la 
început îi zicea bebe, îi spuse că bebe se schimbă treptat 
într-o fetiţă, iar din fetiţă într-o codană. În scurtă vreme, 
codana începu să aibă manifestări de cochetărie feminină. 


Acum, când o pieptănau, cerea să i se aşeze pe genunchi o 
oglindă nu prea mare, pe care o avea de la mama ei, şi se 
cerceta cu atenţie, sa vadă dacă se împlinesc spusele 
doamnei Bigiel, care o asigurase că, „după aceea, ai să fii şi 
mai frumoasă”. La început, nu se arătă prea mulţumită de 
imaginea din oglindă, dar în zilele următoare, impresia era 
din ce în ce mai bună. În sfârşit, într-una din zile, după ce fu 
pieptănată, ceru încă o dată oglinda şi îşi examină cu grijă 
tenul, ochii, gura, părul, expresia feţei, într-un cuvânt, tot 
ce era de văzut. 

Rezultatul acestei treceri în revistă trebuie să fi fost destul 
de bun, de vreme ce începu să zâmbească, să se lumineze, 
iar în cele din urmă, se întoarse spre camera lui Potaniecki 
şi, amenințând cu pumnişoru-i slăbit, rosti cu înfăţişarea 
unui cuceritor: 

— Aha, aşteaptă acum, domnule Stach! 

Într-adevăr, nu mai fusese niciodată atât de frumoasă. 
Tenul, totdeauna foarte curat, devenise şi mai transparent 
şi mai vioriu decât atunci când Zawilowski îşi pierduse 
capul şi rima din această cauză de dimineaţă până seara. În 
plus, pe obrajii ei se întinse rumeneala sănătăţii. Ochii, 
buzele, chipul micşorat de boală iradiau parcă lumină, 
întoarcerea la viaţă, primăvara. Capul ei era de-a, dreptul 
minunat, împrăştiind culori luminoase şi uşoare, cu 
trăsături delicate, cu adevărat distins şi, cum se exprimase 
cândva Zawitowski, diafan, atât de minunat, că uneori, când 
zăcea pe perne şi pe aşternutul părului ei negru, nu te mai 
săturai privind-o. Prin urmare, aşa-numitul „domn Stach”, 
care vedea toate acestea foarte bine şi care, vorba lui 
Bigiel, din cauza dragostei nu mai putea „să-şi mişte nici 
mâinile, nici picioarele”, nu mai avea nevoie să „aştepte”. 
Nu numai că acum o iubea ca pe o femeie, ca pe un chip 
scump, dar simţea pentru ea o recunoştinţă fără margini, 
fiindcă nu murise, şi îşi arăta mulţumirea, străduindu-se să-i 
ghicească gândurile. Marynia nu bănuise nicicând că avea 
să devină axa vieţii lui, lumina ochilor, sufletul gândurilor şi 


faptelor lui. Totdeauna trăiseră bine împreună, dar acum, 
de când Marynia se însănătoşise, o bucurie, o fericire 
neţărmurită se statornicise în casa lor. 

La aceasta contribuise din plin şi tânărul Potaniecki. 
Marynia nu putea să-l alăpteze, şi soţul ei, prevăzând 
această situaţie, angajase o doică. Vrând totuşi să-i facă 
plăcere bolnavei, adusese o veche cunoştinţă de la 
Krzemien. Cândva fusese slujitoare la familia Plawicki, dar, 
după plecarea lor, se tocmise la Jatbrzych6w, unde i se 
întâmplase nenorocirea. Niciodată nu s-î ştiut cine era 
adevăratul vinovat; oricăruia dintre marii proprietari i se 
putea imputa absenţa dragostei pentru popor, nu însă şi 
domnului Gatowski, deoarece întreaga aşezare Jatbrzychow 
era plină de dovezi cât de mult iubea domnul Gatowski 
poporul. Până şi cu prilejul negocierii servituţilor, 
concetăţenii din JatbrzychOw spuseseră printre altele că 
„boierul călăreşte un cal alb, trage cu pistolul şi se uită în 
ochii fetelor”. Dacă pe de o parte, nu pare prea lesne de 
înţeles ce legătură puteau să aibă obiceiurile domnului 
Gatowski cu negocierile servituţilor, în schimb, pe de altă 
parte, este clar ca lumina zilei că tocmai datorită acestor 
obiceiuri, Potaniecki găsise cu uşurinţă la Jatbrzychâw o 
doică pentru fiul său. 

Şi cum era o mazuriană tânără, puternică şi arătoasă, 
pruncul avea numai de câştigat aflându-se în grija ei. În 
genere, micul Potaniecki era o persoană care, din prima 
clipă a venirii pe lume, tindea să devină tot mai mult 
stăpânul casei, neţinând seama de nimeni şi negândindu-se 
decât la propriile nevoi şi plăceri. În virtutea acestei 
metode, în momentele când nu mânca şi nu dormea, se 
ocupa cu exersarea şi dezvoltarea plămânilor lui mici, 
ţipând atât de tare, pe cât îi îngăduia vârsta lui fragedă. 
Atunci, de cele mai multe ori, i-l aduceau Maryniei şi 
începeau şedinţe nesfârşite în care erau cercetate 
amănunţit toate calităţile lui fizice şi intelectuale, precum şi 
asemănarea izbitoare cu cei care-i dăduseră viaţă. Cu 


aceste prilejuri, se constata că are nasul mamei, 
respingându-se, cu o unanimitate rar întâlnită în votare, 
cum că are nasul ca un „pisicuţ”; se constata, de asemenea, 
că va avea un zâmbet cum nu se poate mai fermecător, că 
va fi brunet şi neapărat înalt, că este vioi şi va avea o 
memorie foarte bună. În timp ce Marynia nu se dăduse încă 
jos din pat, doamna Bigiel făcea şi ea de una singură tot 
felul de descoperiri pe care le împărtăşea apoi tuturor. 
Odată, intră val-vârtej la Marynia şi începu să-i spună cu 
bucurie şi o grabă vrednică de admiraţie: 

— Imaginează-ţi că a desfăcut degeţelele de la o mânuţă, 
iar cu cealaltă puteai să juri că le numără. Nu mai încape 
nici o îndoială, o să fie matematician. 

Iar Marynia încuviinţă cu gravitate: 

— Asta o moşteneşte de la tatăl lui. 

Totuşi, făcuse şi ea o mare descoperire, înaintea tuturor 
celor făcute de doamna Bigiel, anume că este un „boţ foarte 
scump”. Cât despre Polaniecki, acesta se uită la început la 
noua cunoştinţă cu mirare şi neîncredere parcă... Cândva 
îşi dorise să aibă o fată din simplul motiv că, fiind un mare 
iubitor de copii, îşi închipuise că toată duioşia de care era în 
stare putea s-o reverse numai asupra unei fetiţe. Nu se ştie 
de ce anume stăruia în el convingerea că un băiat trebuia 
să fie neapărat un măgădan aproape cu mustață, care 
vorbeşte gros şi dă din picioare ca un mânz, faţă de care n- 
ai cum să te porţi cu duioşie, fiindcă el o dispreţuieşte. Cu 
încetul, însă, privind la această făptură neajutorată, 
adormită pe perne, ajunsese la concluzia că nu este 
nicidecum un „măgădan”, ci pur şi simplu o biată fiinţă 
vrednică de milă, atât de mică, slabă şi lipsită de apărare, 
care avea nevoie de multă îngrijire şi dragoste, ca orice 
fetiţă. De altfel, îşi spusese: „Ce băiat mai este şi ăsta!” şi de 
atunci începuse să-i arate tot mai multă duioşie, iar după 
câteva zile încercase chiar să-l ducă în braţe Maryniei, 
prilej cu care manifestase atâta prudenţă inutilă şi atâta 
neîndemânare, încât le făcuse să râdă nu numai pe Marynia 


şi pe doamna Bigiel, ci, în dauna propriei prestanţe, până şi 
pe doică. 

În locuinţa familiei Potaniecki, râsetele răsunau acum 
aproape de dimineaţa până seara. De fiecare dată, se 
trezeau cu sentimentul tonic că ziua le va aduce o nouă 
bucurie. Bigiel, care de când Marynia părăsise patul era 
acceptat şi el cu violoncelul lui, asistând la viaţa lor, spuse o 
dată, după cumpănirea necesară: 

— Nenorocirea se poate abate şi asupra unor oameni buni, 
ca asupra oricui, dar când o duc bine, pe legea mea, nimeni 
nu trăieşte ca ei. 

O duceau într-adevăr foarte bine. Marynia, după cele 
auzite de la doamna Bigiel şi după propria judecată, credea 
că dragostea soţului ei înflorise din cauza copilului care-i 
legase şi mai mult... Într-una din zile, începu să vorbească 
despre aceasta cu Polaniecki, dar el îi răspunse cât se poate 
de simplu: 

— N-ai dreptate, pe cuvântul meu! Îl iubesc şi pe el, 
fireşte, dar pe tine te iubeam nespus înainte de a se naşte 
el, numai pentru tine, pentru că eşti aşa cum eşti. Priveşte 
în jurul tău, gândeşte-te la câte se întâmplă pe lume şi cu 
cine trebuie să te compar... 

Şi, luându-i mâinile, începu să i le sărute, nu numai cu o 
dragoste uriaşă, ci şi cu adoraţie, apoi adăugă: 

— Tu n-ai să ştii niciodată ce însemni pentru mine şi cât te 
iubesc! 

Strângându-se la pieptul lui, Marynia îl întrebă cu faţa 
luminată de fericire: 

— Nu-i aşa, Stach? Hai, spune şi tu...! 

XXIII. 

Veni şi vremea botezului. Pruncul fusese botezat în apă de 
doamna Bigiel imediat după ce se născuse, deoarece 
aceasta, speriată de boala mamei, se temea că va muri şi 
copilul dintr-o clipă în alta... Dar el nici nu se gândea la una 
ca asta şi aştepta cât se poate de sănătos şi cu poftă de 
mâncare momentul solemnităţii în care avea să joace rolul 


principal. Potaniecki invită pe toţi cunoscuţii; erau deci de 
faţă, afară de cei ai casei şi de bunicul Ptawicki, doamna 
Emilia, care venise cu ultimele puteri, soţii Bigiel cu copiii, 
profesorul Waskowski, Swirski, Zawitowski şi domnişoara 
Ratkowska. Doamna Potaniecka, pe deplin refăcută, 
îmbrăcată cu grijă şi fericită, arăta atât de fermecătoare, că 
Swirski, văzând-o, se luă cu amândouă mâinile de păr şi, cu 
sinceritatea-i de totdeauna, exclamă: 

— Asta întrece orice închipuire! Pe Dumnezeul meu; poţi 
să orbeşti, nu alta! 

— Vezi bine! Încuviinţă Polaniecki, gâfâind de mulţumire şi 
atât de plin de sine, de parcă susţinuse întotdeauna ceea ce 
alţii observau abia acum. 

Iar Swirski răspunse: 

— Îngenuncheaţi, popoare! Altceva nu mai spun! 

Marynia asculta stânjenită, îmbujorată totodată de bucurie 
şi convinsă că Swirski are dreptate. Trebuia totuşi să se 
ocupe de musafiri şi de ceremonie, mai ales că la început se 
produse o mică încurcătură. Micul Stasio avea să fie ţinut 
mai întâi de doamna Emilia şi de Bigiel, apoi de pictor şi de 
domnişoara Ratkowska. Swirski, însă, în ciuda tuturor 
aşteptărilor, începu să se împotrivească, să născocească tot 
felul de piedici şi să dea înapoi nu se ştie din ce motive. 

„Ar fi foarte bucuros, venise doar înadins de la Roma... 
Fără îndoială, dar pentru că n-a mai ţinut niciodată un copil 
la botez, nu ştie dacă finuţul va creşte sănătos şi, mai ales, 
dacă va avea noroc la femei”. Potlaniecki începu să râdă, 
numindu-l un italian superstiţios, dar Marynia care ghicise 
cea dintâi despre ce era vorba, profitând că pictorul se 
retrăsese spre fereastră, îi spuse cu jumătate de glas: 

— A doua pereche de naşi e mai mult de formă, aşa că nu 
va putea fi o piedică... 

Swirski se uită după ea, apoi zâmbi, arătându-şi dinţii mici, 
sănătoşi şi spuse deodată, adresându-se domnişoarei 
Ratkowska: 


— Adevărat, suntem doar a doua pereche de naşi, aşa că... 
Sunt la dispoziţia dumitale! 

Îl înconjurară cu toţii pe micul Stasio care, în braţele 
doicii, îmbrăcat în muselină şi dantele, arăta de minune cu 
chelia lui şi ochişorii rotunzi larg deschişi, în care lumea 
exterioară se răsfrângea automat, ca într-o oglindă. Bigiel îl 
luă în braţe şi începu ritualul. 

Cei de faţă ascultară cu atenţia cuvenită cuvintele sacre, 
dar micul păgân se arătă deosebit de îndărătnic. Mai întâi 
începu să dea din picioruşe cu atâta râvnă, încât aproape că 
alunecă din mâinile lui Bigiel, după care, când Bigiel se 
lepădă în numele lui de satana şi de nelegiuirile lui, făcu tot 
ce-i stătu în putinţă ca să-i acopere glasul. Abia după ce, în 
timp ce ţipa, zări pe neaşteptate ochelarii lui Bigiel, tăcu 
brusc, vrând parcă să le dea de înţeles că dacă în lume 
există asemenea obiecte uluitoare, atunci e altceva. 

De altfel, ceremonia luă sfârşit, şi pruncul îşi reluă locul în 
braţele doicii, care îl aşeză în curând în pătuţul minunat în 
formă de cărucior, darul lui Swirski, şi vru să-l scoată din 
încăpere. Pictorul, însă, care poate că nu mai văzuse 
niciodată atât de aproape o făptură atât de mică şi în 
pieptul căruia bătea o inimă ce-şi dorea de mult 
paternitatea, se arătă împotrivă şi, aplecându-se peste 
leagăn, luă copilul în braţe. 

— Ai grijă! Strigă Potaniecki apropiindu-se. 

Pictorul se întoarse şi-l linişti: 

— Domnule, eu am ţinut în braţe operele lui Luca della 
Robbia. 

Şi într-adevăr ridică pruncul şi începu să-l legene cu atâta 
îndemânare, de parcă toată viaţa dădăcise copii. Apoi veni 
cu el la profesorul Waskowski şi-l întrebă: 

— Ei, iubite domnule profesor, ce spui de acest tânăr 
arian? 

— Păi, ce să spun? Răspunse bătrânelul privind înduioşat 
la micuţ. Natural că e un arian! Şi încă un arian pur! 

— Şi un viitor misionar? Adăugă Potaniecki. 


— Asta nu va putea s-o evite în viitor, da, da, aşa cum nici 
voi nu puteţi sta de-o parte! Răspunse profesorul. 

Ce-i drept, viitorul nu putea fi apreciat, deocamdată, însă, 
tânărul arian refuza orice misiune într-un mod atât de 
vădit, de-a dreptul jignitor chiar, încât fu nevoit să-l lase în 
seama doicii. Doamnele continuară totuşi să se joace cu el, 
să-i ţâţâie din buze şi să se bucure, până când ajunseră la 
concluzia fermă că este un copil cu totul excepţional, că 
toată purtarea lui o dovedeşte întru totul şi că trebuie să fii 
orb ca să nu-ţi dai seama că va fi cel mai frumos bărbat din 
ţară, iar pe deasupra şi geniu. 

În cele din urmă, geniul adormi, îmbătat parcă de fumul 
tămâăierilor, şi în acest timp se servi micul dejun. Cu toată 
prietenia pentru pictor, Marynia îl aşeză pe Zawilowski 
lângă domnişoara Ratkowska. Voia şi ea, ca toţi ceilalţi, de 
altfel, inclusiv Swirski, să se lămurească într-un fel relaţiile 
dintre ei. Purtarea lui Zawitowski era destul de ciudată. 
Swirski susţinea că nu este cu totul normal. Era sănătos, 
dormea şi mânca bine, se şi îngrăşase puţin, vorbea cu 
judecată, deşi mai încet ca înainte, dar parcă îşi pierduse 
voinţa, nu mai avea iniţiativa care-l caracteriza altădată. În 
Italia, se lumina la amintirea domnişoarei Ratkowska, iar 
când vorbea despre ea, ochii i se împăienjeneau de lacrimi. 
După întoarcerea în ţară, însă, când îi pomenea cineva că s- 
ar cuveni să-i facă o vizită domnişoarei Ratkowska, mai ales 
dacă se şi oferea să-l însoţească, spunea: „Da, e adevărat”, 
şi se ducea cu bucurie. Totuşi, afară de asta, părea să fi 
uitat de existenta ei. Câteodată, se vedea cât de colo că alte 
gânduri i se învălmăşesc în adâncul sufletului, copleşindu-i 
puterile minţii. Swirski bănui o vreme că este vorba de 
amintirea domnişoarei Castelli, dar se convinse cu anume 
uimire că se înşela, şi începu să creadă că Zawilowski nu 
mai pomenea de ea, pentru că avea sentimentul că nu mai 
există, sau pentru că i se părea ceva atât de depărtat, o 
impresie atât de subţiată, încât imaginea ei nu se mai lega 
de o fiinţă vie, reală. Cu toate acestea, nu era trist. 


Dimpotrivă, nu o dată se vedea că este mulţumit şi se 
bucură de viaţă, pe care o cunoscuse abia după ce se 
„născuse” a doua oară. Cu adevărat tristă, tot mai închisă în 
sine şi mai tăcută era domnişoara Ratkowska. Probabil că, 
pe lângă absenţa reciprocităţii, o mai nelinişteau şi alte 
lucruri în legătură cu Zawitowski, dar nu vorbea cu nimeni 
despre ele. Socotind că singurul motiv al mâhnirii ei este 
purtarea lui Zawitowski faţă de ea, Marynia şi doamna 
Bigiel îi arătau întreaga compătimire şi ar fi făcut tot ce le 
sta în putere ca să-i vină în ajutor. De când se întorsese din 
Italia, Marynia îl vedea acum pentru prima dată pe 
Zawitowski, dar doamna Bigiel discuta în fiecare zi cu el 
despre domnişoara Ratkowska, lăudând-o cu înflăcărare, 
amintindu-i câtă recunoştinţă îi datora şi lăsându-l să 
înţeleagă din ce în ce mai limpede că ar trebui să-şi achite 
cumva această datorie. Generosul Swirski, împotriva 
propriilor aşteptări, îi repeta şi el acelaşi lucru, iar 
Zawilowski le dădea dreptate la amândoi, numai că, 
nevrând parcă sau neştiind să tragă concluzia ultimă, 
vorbea despre a doua călătorie posibilă, despre planuri şi 
mai mari în viitor, într-un cuvânt, despre lucruri care prin 
natura lor excludeau participarea domnişoarei Ratkowska. 

Acum, aflându-se alături, nu vorbeau mai deloc. 
Zawilowski mânca temeinic şi cu lăcomie, urmărind chiar 
din ochi cu anume nerăbdare noile feluri de mâncare, care 
erau servite mai întâi celor mai în vârstă. Văzând aceasta, 
domnişoara Ratkowska se uita uneori la el cu o compasiune 
dureroasă parcă. Agasată întrucâtva, Marynia, vrând să 
lege o discuţie între ei, se aplecă peste masă şi spuse: 

— Domnule Zawilowski, te-ai întors de curând din 
călătorie, hai, povesteşte-ne şi nouă ceva, mie şi Stefciei, 
despre Italia. Stefcia, nu-i aşa că tu n-ai fost acolo până 
acum? 

— N-am fost, răspunse domnişoara Ratkowska, dar am 
citit nu demult descrierea unei călătorii... Numai că una e 
să citeşti şi alta e să vezi. 


Şi roşi uşor, dându-şi seama că se trădase, mărturisind că 
a citit despre Italia, tocmai când Zawitowski se afla acolo. 

EI, însă, spuse: 

— Domnul Swirski m-a convins să mă duc şi în Sicilia, dar 
acolo erau nişte călduri îngrozitoare; acum ar trebui să mă 
duc acolo. 

— Aha! Îl luă la rost Marynia, bine că mi-am adus aminte! 
Unde sunt scrisorile mele? M-ai întrebat prin domnul 
Swirski dacă vreau să-mi notezi impresiile dumitale de 
călătorie, şi n-am primit nimic! 

Zawilowski se împurpură deodată, se tulbură, apoi spuse 
cu un glas nesigur, ciudat: 

— N-am putut... O să scriu foarte mult, dar nu acum, mai 
târziu... 

Auzind aceste cuvinte, Swirski se apropie după micul 
dejun de Marynia şi-i spuse, arătând din ochi spre 
Zawilowski: 

— Doamnă, ştii ce impresie îmi face câteodată? Pur şi 
simplu, mi se pare că este un vas preţios care s-a spart. 

XXIV, 

La câteva zile după botez, Swirski îi făcu lui Potaniecki o 
vizită la birou, ca să se intereseze de sănătatea Maryniei şi 
totodată să discute, tot felul de lucruri care-i stăteau pe 
inimă. Văzând, însă, că întârziase, şi Potaniecki se pregătea 
de plecare, îi spuse: 

— N-are rost să mai rămâi numai pentru mine. Discutăm 
pe stradă. Astăzi lumina este atât de puternică, încât nu pot 
să lucrez deloc, aşa că am să te conduc acasă. 

— În orice caz, tot aş fi nevoit să-ţi cer iertare, răspunse 
Potaniecki. Marynia mea iese astăzi prima dată din casă, şi 
ne ducem să luăm masa la soţii Bigiel. Acum trebuie să fie 
gata îmbrăcată, dar tot mai am vreo douăzeci de minute la 
dispoziţie. 

— De vreme ce iese din casă, înseamnă că e sănătoasă. 

— Slavă Domnului, ca o pasăre! Se bucură Potaniecki. 

— Şi micul arian? 


— Se ţine şi el bine. 

— Ah, ce om fericit! Exclamă Swirski. Dacă eu aş avea 
acasă asemenea broscuţă, ca să nu mai vorbesc de soţia 
dumitale, nu ştiu... Cred că mi-aş pierde minţile... 

— Nici nu-ţi închipui cum îşi face loc băiatul ăsta în inima 
mea... Din zi în zi, tot mai mult; nu mă aşteptam, fiindcă 
trebuie să ştii că eu îmi doream o fată. 

— Ei, vremea e înainte, o să vină şi o fată! Răspunse 
Swirski. Dar dumneata te grăbeşti, aşa că, hai, să mergem. 

Polaniecki se îmbrăcă în paltonul îmblănit şi ieşiră în 
stradă. Ziua era geroasă, senină. Împrejur răsuna 
clinchetul grăbit al clopoţeilor de la sănii. Oamenii aveau 
gulerele ridicate peste urechi, promoroacă pe mustăţi, iar 
pe gură împrăştiau fuioare de aburi. 

— E o zi frumoasă, constată Potaniecki. Mă bucur pentru 
Marynia mea că e senin. 

— Dumneata eşti vesel, aşa că toate ţi se par luminoase, 
răspunse Swirski luându-l de braţ. 

Deodată, însă, lăsă braţul lui Potaniecki şi, proţăpindu-se 
înaintea lui, spuse cu înfăţişarea unui om pus pe ceartă: 

— Domnule, ştii că soţia dumitale este cea mai frumoasă 
femeie din Varşovia? Asta ţi-o spun eu! 

Şi începu să se ciocănească în piept cu degetul, vrând 
parcă să-l asigure o dată mai mult că el i-o spune şi nu 
altcineva. 

— Ştiu! Râse Polaniecki, şi, în acelaşi timp, cea mai bună şi 
mai cumsecade de pe lume; dar să mergem, pentru că e 
ger. 

Iar când Swirski îl luă iarăşi de braţ, adăugă tulburat 
întrucâtva: 

— Cit am pătimit în timpul bolii ei, numai unul Dumnezeu 
ştie... Mai bine să nu mai vorbim... Mi-a făcut pur şi simplu 
o surpriză cu însănătoşirea ei, dar dacă dă Domnul şi trăim 
până la primăvară, am să-i fac şi eu o surpriză care o va 
bucura. 

— Nu poate fi comparată cu nimeni, răspunse Swirski. 


Şi oprindu-se iarăşi, spuse cu uimire parcă: 

— Pe legea mea, e atâta simplitate în purtarea ei! 

Un răstimp, merseră în tăcere, apoi Potaniecki începu să-i 
pună întrebări în legătură cu plecarea în străinătate. 

— O să mă opresc trei săptămâni la Florenţa, răspunse 
pictorul. Am acolo ceva de lucru. Afară de asta, mi-e dor de 
lumina de la San-Miniato, de Ginevra, pe care am iubit-o 
cândva, şi de Cimabue25. Mai ţii minte Santa Maria 
Novella, capela Rucellai?... După trei săptămâni, mă duc la 
Roma. locmai voiam să discut asta şi cu dumneata, fiindcă 
de dimineaţă a trecut Zawitek pe la mine şi mi-a propus să 
mergem împreună. 

— Aha! Se miră Potaniecki. Şi dumneata ai acceptat? 

— Nu m-a lăsat inima să-l refuz, deşi, între noi fie vorba, 
uneori e destul de dificil. Dumneata ştii cât ţin la el şi cât îl 
compătimesc, încât îmi vine şi mie greu să vorbesc aşa, dar 
câteodată găliganul e foarte dificil!... Ce mai tura-vura, s-a 
schimbat mult! La botez, i-am spus doamnei că seamănă cu 
un vas preţios care s-a spart. Şi asta-i adevărat! Parcă 
numai o dată l-am văzut chinuindu-se cu scrisorile în care 
voia să descrie Italia pentru soţia dumitale. Se plimba ore 
întregi prin încăpere, îşi ştergea fruntea străpunsă de 
glonţ, se aşeza la masa de scris, iar se ridica, şi hârtia 
rămânea tot curată. Dă, Doamne, să-şi recapete zborul de 
odinioară! Acum le spune tuturor că va scrie, dar începe să 
se îndoiască şi el şi se chinuieşte. Ştiu că se chinuieşte. 

— Ar fi o adevărată nenorocire şi pentru el şi pentru 
domnişoara Helena, murmură Potaniecki. Dacă ai şti că a 
luptat cu disperare, ca să-i salveze nu numai viaţa, ci şi 
talentul! 

— Ar fi o pierdere pentru toată lumea, răspunse Swirski. 
Cel mai mult îmi pare rău de domnişoara Ratkowska. 
Începe şi ea să se îndoiască dacă va mai fi vreodată ce a 
fost, şi asta o macină, poate mai mult decât alte supărări. 

— E o fată sărmană, o compătimi Potaniecki, mai ales că 
planurile lui de călătorie arată limpede că el nu se gândeşte 


câtuşi de puţin la ea. Noroc că domnişoara Helena i-a 
asigurat o situaţie independentă. 

— Eu am să aştept un an, răspunse Swirski, iar după un 
an, am să-i cer mâna din nou. M-a cucerit, ce să mai 
vorbim! Dumneata ai băgat de seamă ce bine îi stătea cu 
părul scurt? Ar trebui să-l poarte întotdeauna aşa. Am să 
aştept un an şi am să tac, dar după aceea voi socoti că am 
mâinile dezlegate. E prea puţin probabil ca, în răstimp de 
un an, să nu se schimbe ceva şi în sufletul ei, mai ales dacă 
celălalt nu va da nici un semn de viaţă. Totul e foarte ciudat! 
Dumneata crezi că eu nu fac tot ce-mi stă în putinţă ca să 
aprind vreo scânteie în inima lui pentru ea? Pe legea mea, 
nu cred că există cineva care să fi făcut mai mult ca mine 
împotriva propriilor simţăminte. Doamna Bigiel se 
străduieşte şi ea cât poate. Dar ce să-i faci! Nimeni n-are 
dreptul să-i spună de-a dreptul: „însoară-te!” de vreme ce 
el nu este îndrăgostit. Şi mai de neînțeles este că el nu se 
gândeşte, se pare, nici la cealaltă. Domnişoara Ratkowska 
singură face mai mult decât un crâng întreg de asemenea 
„mlădiţe de plop, dar asta-i altceva! N-aş vrea să creadă că- 
| iau înadins cu mine pe Zawitowski. Nu l-am refuzat, pentru 
că n-am putut, dar, dragă domnule, dacă va veni vorba 
vreodată despre plecarea noastră, amintiţi-i că nu eu l-am 
îndemnat pe Zawilowski să călătorească, şi aş da mai mult 
decât îşi închipuie ea, numai să-i fie ei bine, fie şi cu preţul 
unui bătrân buldog ca mine. 

— Fireşte că aşa o să facem, răspunse Polaniecki. 

— Îţi mulţumesc! Înainte de plecare, voi veni să-mi iau 
rămas bun de la doamna. 

— Neapărat, să vii chiar diseară, ca să putem sta mai mult 
de vorbă. Cred că la vară, când te vei întoarce, vei petrece 
un timp la noi cu Zawitowski. 

— La Buczynek? 

— La Buczynek sau în altă parte; nu se ştie încă. 

Discuţia le fu întreruptă de vederea lui Osnowski, care 
tocmai ieşea dintr-un magazin de fructe, ţinând în mână un 


pachet alb, răsucit în formă de cornet. 

— Uite-l pe Osnowski! Spuse Swirski. 

— A, ce schimbat este! Răspunse Potaniecki. 

Osnowski era într-adevăr foarte schimbat. De sub căciula 
de blană, se iţea o faţă slabă, gălbejită şi parcă mult mai 
îmbătrânită. Blana părea să atârne pe el. Zărindu-i pe cei 
doi prieteni, rămase descumpănit; ezită o vreme, gândindu- 
se dacă nu era mai bine să treacă pe la ei, prefăcându-se că 
nu-i cunoaşte. Trotuarele erau pustii şi se apropiaseră 
foarte mult, aşa că îşi schimbă intenţia şi, venind la ei, 
începu sa le spună cu o grabă nenaturală, de parcă voia să 
scape de singurul lucru la care se gândeau toţi trei: 

— Bună ziua, domnilor! Asta zic şi eu întâmplare, ne-am 
întâlnit, cu toate că eu stau la Przytul6w şi vin rareori în 
oraş. Am cumpărat nişte struguri, fiindcă acum mi se 
recomandă să mănânc struguri. Se importă, însă, în 
rumeguş, şi toţi miros a rumeguş; credem că aici sunt mai 
buni. E ger astăzi, nu-i aşa? La ţară e o pârtie splendidă. 

Şi merseră mai departe împreună, stânjeniţi toţi trei. În 
sfârşit, Potaniecki întrebă: 

— Probabil că dumneata te pregăteşti să pleci în Egipt? 

— E o intenţie mai veche, dar acum poate că am să plec cu 
adevărat. larna la ţară nu mai e nimic de făcut, şi îmi este 
urât singur. 

Se întrerupse brusc, dându-şi seama că păşeşte pe un 
drum alunecos. 

Şi merseră mai departe într-o tăcere şi mai apăsătoare, 
tulburată de acea stinghereală nespusă care se simte 
întotdeauna când, în virtutea unei înţelegeri tacite, se 
vorbeşte despre lucruri banale, ascunzându-se cele 
principale şi dureroase. Osnowski ar fi fost bucuros să se 
despartă de ei. Dar oamenii obişnuiţi ani la rând să 
respecte anumite forme, chiar atunci când se află în cea 
mai mare nenorocire, păstrează fără să vrea aparențele, 
aşa că voia şi el să găsească un pretext, ca să-şi ia rămas 
bun mai uşor şi natural. Strădania lui zadarnică nu făcea 


decât să prelungească această situaţie dificilă. În cele din 
urmă, începu să-şi ia la revedere atât de neaşteptat şi de 
nenatural, cum numai un om care îşi pierde capul poate s-o 
facă. 

În ultima clipă, însă, se hotări brusc să procedeze altfel. 
Comedia i se părea insuportabilă. Era prea destul! Îi trecu 
prin minte că, din contră, nu trebuie să ascundă nimic, căci 
în evitarea oricărei aluzii în nenorocirea lui, era ceva 
meschin. Pe faţa lui se citea stânjeneala, dar, oprindu-se, 
începu să vorbească poticnindu-se întruna şi pierzându-şi 
răsuflarea: 

— Domnii mei... Îmi cer scuze că vă mai rețin o clipă... 
Ştiţi, însă, că m-am despărţit de soţie... Nu văd de ce n-aş 
putea vorbi despre asta, mai ales cu nişte oameni atât de 
cumsecade şi de apropiaţi... Vă declar, aşadar, că a fost... 
Că s-a întâmplat aşa... Adică... Adică eu am dorit aşa, iar 
soţiei mele nu... 

Glasul i se opri în gât şi nu mai putut să continue. Probabil 
că voia să ia vina asupra lui, dar simţi deodată întreaga 
neverosimilitate, imensitatea şi goliciunea disperată a 
acestei minciuni, meschinărie a cuvintelor fără conţinut, pe 
care nici sentimentul vreunei datorii, nici convenienţele 
lumii-bune n-aveau cum s-o îndreptăţească. 

Şi pierzându-şi capul cu totul, se depărtă chinuit cu 
strugurii şi nenorocirea lui fără margini. 

Iar Swirski şi Potaniecki merseră un timp în tăcere sub 
apăsarea acestei nenorociri. 

— Pentru Dumnezeu! Rosti Potaniecki într-un târziu, mi se 
sfâşie inima. 

Şi pictorul adăugă: 

— Pentru el, parcă tot ar fi fost mai bună moartea. 

— Şi când te gândeşti că nu şi-a meritat câtuşi de puţin 
soarta. 

— EI? Se miră Swirski. Domnule, ai cuvântul meu, de câte 
ori mi-l amintesc, nu-l văd decât sărutându-i mâinile. O 
făcea tot timpul, aşa că nu mi-l pot aminti altfel... 


lar după un răstimp, continuă: 

— Ce mă uimeşte pe mine, e că nenorocirea retează 
relaţiile dintre oameni ca şi moartea, iar dacă nu le retează 
cu totul, le destramă. Dumneata nu-l cunoşti prea de mult, 
dar eu am trăit foarte aproape de el, iar acum parcă 
suntem doi străini. Sigur, nu-i nimic de făcut, dar totule 
atât de trist! 

— Trist şi ciudat. 

Dar Swirski se opri deodată şi exclamă: 

— Ştii ce, domnule? S-o lovească trăsnetul pe această 
doamnă Osnowska! Domnişoara Helena spunea că nu 
trebuie să te îndoieşti de un om câtă vreme este în viaţă, 
dar, uneia ca asta, să-i vină trăsnetul de hac! 

lar Potaniecki răspunse: 

— N-a existat femeie pe lume mai divinizată ca ea. 

— Uite, domnule! Interveni Swirski cu însufleţire. Femeile, 
domnul meu, în genere... 

Se lovi însă brusc cu mănuşa peste gură. 

— Nu! Strigă. Ducă-se dracului vechiul obicei! Mi-am dat 
cuvântul să nu mai trag nici o concluzie în legătură cu 
femeile. 

— Eu am pomenit de asta, numai pentru că el o adora atât 
de mult, lămuri Potaniecki, încât acum nu înţeleg cum de 
poate trăi fără ea. 

— N-are încotro! Sfârşi Swirski. 

De bună seamă, Osnowski n-avea ce face, dar nu ştia să 
trăiască fără ea. La Przytulow şi la Varşovia, unde amintirea 
ei domnea pretutindeni, viaţa îi deveni în curând imposibilă, 
astfel că, după o lună de zile, plecă în străinătate. Dar cum 
încă de la Varşovia era bolnav, răci într-un vagon încălzit 
prea mult, şi la Viena se simţi atât de rău, încât fu nevoit să 
stea la pat. Răceala, socotită la început o gripă, se 
transformă într-un tifos violent. După câteva zile, bolnavul 
îşi pierdu cunoştinţa şi rămase într-un hotel la cheremul 
unor medici străini, departe de casă şi de ai săi. Mai târziu, 
cuprins de fierbinţeala care-l făcea să delireze, i se păru că 


vede alături chipul cuiva, chipul care-i fusese cel mai scump 
în toată viaţa lui, pe care-l iubise întotdeauna, când era 
singur, bolnav, şi acum în faţa morţii. Vedenia rămase şi 
după ce-şi recăpătă cunoştinţa, dar era atât de slăbit, încât 
nu mai putea nici să vorbească, nici să se mişte şi nici 
măcar să-şi stăpânească gândurile. 

Pe urmă dispăru. 

Începu atunci să întrebe de ea surorile de caritate, pe care 
nu se ştie cine le trimisese şi care-l îngrijeau acum cu toată 
râvna, şi începu s-o dorească nespus. 

XXV. 

După sărbătoarea botezului şi după plecarea lui Swirski şi 
a lui Zawilowski, soţii Polaniecki începură să ducă iarăşi o 
viaţă închisă şi casnică, nevăzând aproape pe nimeni, afară 
de familia Bigiel, doamna Emilia şi profesorul Waskowski. 
Se simțeau bine în acest cerc restrâns de prieteni apropiaţi, 
dar cel mai bine le era când rămâneau între ai casei. În 
acest timp, Potaniecki era foarte ocupat; stătea la birou şi 
prin alte părţi, rezolvând nu ştiu ce probleme despre care 
nu pomenea nimic. lar când sfârşea lucrul, dădea fuga 
acasă cu o nerăbdare şi mai mare decât atunci când, logodit 
fiind, se ducea în fiecare zi la locuinţa domnului Plawicki şi 
a Maryniei. Îşi recăpătase vioiciunea de altădată, umorul şi 
vechea încredere în viaţă. În curând, făcu o descoperire 
care până şi lui i se păru ciudată; anume că îşi iubeşte soţia 
cum nu se poate mai mult, ca pe o soţie şi fiinţa cea mai 
apropiată, de care era îndrăgostit ca de o femeie, fără 
teamă şi zbucium, fără salturi de la bucurie la disperare şi 
îndoieli; de ea se legau toate emoţiile unui sentiment 
neprefăcut, fiorii dorințelor, sensibilitatea mereu proaspătă 
la farmecele ei de femeie şi grija neîntreruptă care 
veghează, preîntâmpină orice intenţie, străduindu-se fără 
preget să nu ştirbească fericirea şi să n-o piardă. „Am ajuns 
şi eu ca Osnowski, îşi spunea vesel, dar mie îmi este 
îngăduit să fiu Osnowski, fiindcă micuța mea nu va deveni 
niciodată ca Osnowska!” Acum îi spunea adesea „micuța 


mea”, dar în aceste cuvinte era tot atâta consideraţie, câtă 
alintare. Mai intuia că nu i-ar fi fost atât de dragă, dacă ar fi 
fost altfel, că totul este opera blândeţii ei fără margini şi a 
acelei impresii de simplitate neprefăcută pe care o 
împrăştia firesc în jurul ei, aşa cum împrăştie focul căldura. 
Potaniecki ştia că are o minte ageră, o gândire mai largă şi 
cunoştinţe mai profunde decât ale ei, simţea totuşi că prin 
ea, numai prin ea, tot ce exista în el devenea parcă mai 
întreg şi mai nobil. Datorită influenţei ei, toate aceste 
principii, pe care şi le modelase, coborau din cap, unde 
erau teorii abstracte, spre inimă, căpătând astfel viaţă. 
Bănuia că nu numai fericirea lor, dar până şi el însuşi era 
până la un punct opera ei. În această concluzie era şi puţină 
dezamăgire faţă de propria-i persoană, deoarece vedea 
acum fără urmă de îndoială că, dacă s-ar fi căsătorit cu o 
femeie oarecare, ar fi devenit şi el un oarecare. Câteodată 
se şi mira cum de putuse ea să se îndrăgostească de el, dar 
îşi amintea vorbele ei: „slujba lui Dumnezeu”, care explicau 
totul. Pentru asemenea femeie, căsătoria era şi ea tot o 
„Slujbă a lui Dumnezeu”, prin urmare, nici dragostea nu se 
erija într-o forţă sălbatică, existând în afara voinţei 
omeneşti, ci rămânea un act de opţiune, consfințit prin 
jurământ, în slujba legii divine, a datoriei, Marynia îl iubea 
pentru că era soţul ei. Aşa era şi gata! Multă vreme, 
Potaniecki nu fusese în stare să înţeleagă că tot ce adora la 
ea, decurgea pur şi simplu din poruncile oricărui catehism 
care, în cazul ei, nu fusese înlăturat de educaţia primită. 
Era posibil ca educaţia ei să aibă unele goluri, dar fusese 
învățată că trebuie să-l slujească pe Dumnezeu, nu să se 
slujească de el. 

Neînţelegând prea bine motivele pentru care ea este aşa 
cum este, o admira, o respecta şi o iubea din ce în ce mai 
mult. Cât despre ea, judecând lucrurile fără exagerare, nu 
avea o părere chiar atât de bună despre purtarea ei; 
înţelegea totuşi că nu le fusese întotdeauna ca acum, că 
trecuse şi ea prin unele încercări, că în timpul acestor 


încercări se purtase cinstit, le îndurase cu răbdare, şi bunul 
Dumnezeu o răsplătise. Această convingere o însenina. Se 
însănătoşise de-a binelea. În plus, se simţea foarte frumoasă 
şi iubită! „Stach”, de care odinioară se temea puţin, îşi 
pleca acum deseori capul negru pe genunchii ei, aproape 
cu umilinţă, iar ea se gândea cu bucurie că „acest domn nu 
este deloc umil din fire, şi, dacă procedează aşa, înseamnă 
că o iubeşte grozav!” Şi-i creştea inima de fericire. Cu 
fiecare zi îi era tot mai recunoscătoare şi-l răsplătea cu 
toată răbdarea de care era în stare. 

Micul „arian” îşi îndeplinea şi el cu brio rolul razei de 
soare în casă. Uneori era într-adevăr o rază cam ţipătoare, 
dar când era bine dispus şi sta în poziţia preferată, cu 
picioruşele ridicate în unghi drept, scoțând ţipete de 
mulţumire, toată suflarea feminină şi masculină din casă se 
îngrămădea în jurul pătuţului. Marynia îi acoperea 
picioarele, numindu-l un „băiat urâcios”, iar el dădea mereu 
păturica la o parte, socotind pesemne că un om de caracter, 
odată ce s-a hotărât să dea din picioare, trebuie să 
persevereze în această iniţiativă. Râdea în acest timp, 
arătându-şi gingiile mici, fără dinţi, ciripind ca o vrăbiuţă, 
gângurind ca un porumbel, mieunând ca o pisică sau 
privind ca un puişor. Doica şi mama vorbeau acum ore 
întregi cu el, iar profesorul Waskowski, care îşi pierduse cu 
totul capul pentru el, susţinea cu toată gravitatea că acesta 
este „graiul ezoteric”, care s-ar cuveni să fie înregistrat la 
fonograf de către învăţaţi, deoarece ar putea dezvălui în 
întregime taina existenţei astrale, sau ar furniza cel puţin 
date dintre cele mai importante despre ea. 

Astfel se scurgeau lunile de iarnă în familia Potaniecki. Prin 
februarie, Potaniecki începu să plece de acasă pentru nu 
ştiu ce afaceri; de fiecare dată, când se întorcea, se sfătuia 
îndelung cu Bigiel. De la jumătatea lunii, însă, nu se mai 
duse nicăieri, rămânând tot timpul acasă; mergea numai la 
birou sau îi lua câteodată pe Marynia şi pe Stas să se 
plimbe cu trăsura. Monotonia vieţii, mai degrabă monotonia 


traiului tihnit şi a fericirii, era întreruptă doar de veştile din 
oraş despre cunoscuţi, veşti pe care de cele mai multe ori le 
aducea doamna Bigiel. Pe această cale, Marynia află mai 
întâi că domnişoara Ratkowska, care nu se măi arăta 
nicăieri, înființase din venitul asigurat de domnişoara 
Helena o grădiniţa pentru copii, apoi că domnul Osnowski 
plecase cu adevărat în Egipt, dar nu singur, ci cu „Anetka” 
lui, cu care se împăcase iarăşi după ce se însănătoşise. 
Domnul Kresowski, fostul secundant al lui Maszko, îi 
văzuse, la Triest şi-i povesti cu ironie lui Potaniecki că 
„doamna are înfăţişarea unei pocăite”. Acesta, însă, ştiind 
din proprie experienţă cât de mult slăbeşte nenorocirea 
voinţa omului şi, câtă sinceritate poate exista în căinţă, îi 
răspunse cu totul serios că, de vreme ce doamna Osnowska 
a fost iertată de soţul ei, nici un om cumsecade nu are 
dreptul să fie mai aspru decât el. 

Peste câtva timp, sosi din Italia o veste şi mai ciudată, atât 
de surprinzătoare, încât deveni obiectul discuţiilor nu 
numai în familiile Potaniecki şi Bigiel, ci se răspândi în tot 
oraşul, anume că pietonul Swirski îi ceruse mâna 
domnişoarei Castelli la Roma, şi cununia avea să aibă loc 
imediat după Paşte. Marynia era atât de uluită, încât îşi 
convinse soţul să-i scrie lui Swirski şi să-l întrebe dacă este 
adevărat. Răspunsul sosi după zece zile, şi când Polaniecki 
intră în sfârşit în dormitorul soţiei, ţinând de un colţ plicul 
pe care scria „Scrisoare de la Roma”, cumpănita doamnă 
Potaniecka se repezi la el cu urechiuşele roşii de curiozitate, 
după care citiră tâmplă lângă tâmplă cele ce urmează: 
„Dacă-i adevărat? Nu, dragii mei, nu-i adevărat! Dar ca să 
înţelegeţi de ce nu putea să se întâmple una ca asta şi de ce 
nu se va întâmpla niciodată, trebuie să vă vorbesc despre 
Zawilowski. A venit aici acum trei zile; mai înainte îl 
convinsesem să rămână la Florenţa, apoi să vadă Siena, 
Parma şi mai ales Ravenna. De aici îl trimit la Atena, şi 
mâine pleacă la Brindisi. Deocamdată stătea la mine de 
dimineaţă până seara; eu am văzut că-l roade ceva şi vrând 


să aduc vorba despre lucruri care-l interesează cel mai 
mult, l-am întrebat într-o doară dacă nu cumva ţinea în 
servietă vreo jumătate de duzină din sonetele de la 
Ravenna. Ei, bine, ştiţi ce s-a întâmplat? La început a pălit şi 
mi-a răspuns că nu le are, dar va începe curând să scrie, 
apoi şi-a aruncat deodată pălăria pe jos şi a început să 
plângă cu suspine ca un copil. Cred că n-am asistat 
niciodată la asemenea răbufnire de durere. Pur şi simplu, 
se zvârcolea în braţele mele, repetând întruna că şi-a ucis 
talentul, că nu mai are nimic în el, că nu va mai scrie 
niciodată şi că ar fi preferat de o sută de ori ca domnişoara 
Helena să nu-l fi salvat. Uite ce se petrece cu el, în timp ce 
lumea vorbeşte că nu mai scrie, pentru că acum are bani. Şi 
aşa va rămâne. Sărmanul, este ca şi mort, i-au ucis sufletul 
şi talentul, au stins vâlvătaia care putea să le dea semenilor 
căldură şi lumină. Eu, dragii mei, una ca asta n-aş putea s-o 
uit. S-o lăsăm în plata Domnului pe domnişoara Castelli! 
Dar nu se cuvenea să smulgă asemenea pene, ca să-şi facă 
din ele un evantai pe care să-l arunce după aceea pe 
fereastră. Da, asta n-aş putea s-o uit! Nu mai are nici o 
importanţă ce spuneam la Varşovia, că acum nu-i mai 
rămâne decât să-şi caute un prinţ Crăpulescu, pentru că n-o 
mai ia nimeni. Lumea nu duce lipsă nici de orbi. Totuşi, în ce 
mă priveşte, nu sunt nici prinţul Crăpulescu, şi nici orb. Îţi 
este îngăduit să ierţi doar propriile nedreptăţi, nu şi pe ale 
altora, deoarece aşa ar fi prea uşor. Asta-i tot ce vă pot 
spune în această chestiune, deoarece restul îl ştiţi. Aştept 
să se împlinească un an şi voi cere iarăşi în căsătorie pe 
domnişoara Ratkowska. De va accepta, de mă va respinge, 
Dumnezeu s-o binecuvânteze, asta-i hotărârea mea 
neclintită”. 

— Da, interveni Marynia, dar cum au luat naştere 
asemenea zvonuri? 

În scrisoarea lui, Swirski răspundea şi la această 
întrebare. 


„Ioate aceste clevetiri, scria, au apărut, probabil, pentru 
că am fost văzut în dese rânduri cu aceste doamne. Ţineţi 
minte că anul trecut, la Roma, doamna Bronicz mi-a scris ea 
mai întâi, iar după aceea, când am fost pe la ele, 
domnişoara Castelli, în loc să caute explicaţii, şi-a pus 
singură cenuşă în cap în faţa mea. Mărturisesc că asta m-a 
câştigat. Zică lumea ce-o vrea, recunoaşterea deschisă a 
vinii înseamnă totuşi trezirea virtuţii şi curaj, înseamnă o 
cotitură şi un geamâăt de jale, care dacă nu răscumpără 
vinovăția, poate răscumpăra cel puţin sufletul. Credeţi-mă 
că, în tot ce spun, este ceva mai mult decât bunătatea inimii 
mele. Mai gândiţi-vă şi că ele nu stau deloc pe roze. Nu de 
puţine ori am văzut cu câtă ezitare se apropie de oameni şi 
cum le primesc aceia care au curajul să-şi respecte 
principiile. S-a adunat în ele atâta amărăciune, că, aşa cum 
pe bună dreptate spunea cândva Waskowski, încep să se 
amărască una pe alta. E o situaţie îngrozitoare, în care 
întreţii chipurile relaţii cu cei din jur, purtând în spate 
povara unui scandal de pomină. Dumnezeu cu ele! Multe s- 
ar putea scrie despre asta, dar eu n-am uitat ce spunea 
domnişoara Helena, că nu trebuie să te îndoieşti de un om, 
cât trăieşte. Biata Lineta s-a schimbat mult de supărare, a 
slăbit şi s-a urâţit, iar mie îmi pare rău de ea. Îmi pare rău 
până şi de doamna Bronicz care, ce e drept, minte pe toată 
lumea, dar o face numai din dragoste pentru sărmana fată. 
Eu însumi spuneam mai sus că nu-ţi este îngăduit să ierţi 
decât propriile nedreptăţi, dar omul ar fi o adevărată gorilă 
dacă n-ar simţi puţină, milă faţă de suferinţa omenească. 
Oare acum, când îmi stăruie în minte disperarea lui Ignas, 
voi mai avea inima să mă duc la ele? Nu ştiu, dar nu regret 
că am fost. Lumea bârfeşte, dar o să obosească, şi peste 
vreun an, dacă Dumnezeu ne va ţine în viaţă, pe mine şi pe 
domnişoara Ratkowska, va vedea că a trăncănit degeaba”. 

Scrisoarea se încheia cu o aluzie la soţii Osnowski, despre 
împăcarea cărora Swirski ştia; aflase chiar unele amănunte 
pe care Stach şi Marynia nu le cunoşteau. 


„Cred, spunea, că Dumnezeu este mai puternic, decât 
perfidia omenească şi, în acelaşi timp, nespus de milostiv; 
dacă uneori îngăduie nenorocirilor să se abată asupra 
omului ca trăsnetul, o face numai ca să scoată la iveală ce e 
bun în el. Acum, eu cred până şi în renaşterea uneia ca 
Osnowka. Poate că e o naivitate, dar sunt momente când 
presupun că nu există oameni răi pe de-a-ntregul. Uite că 
până şi într-o femeie ca doamna Aneta s-a trezit ceva şi l-a 
îngrijit în timpul bolii. Ah, femeile astea! Atâta mi-au sucit 
capul, că în curând n-o să mai am nici o părere nu numai 
despre ele, ci despre nimic altceva”. 

Urmau întrebări despre Stas şi urări de bine pentru cei 
care-l aduseseră pe lume, iar la sfârşit, promisiunea că se 
va întoarce în primele zile ale primăverii. 

XXVI. 

Primăvara veni într-adevăr şi, pe deasupra, pe cât de 
timpuriu, pe atât de caldă. Pe la sfârşitul lui martie şi 
începutul lui aprilie, Potaniecki începu iarăşi să 
călătorească, petrecând uneori şi câteva zile în afara casei. 
Şi el, şi Bigiel erau atât de ocupați, încât nu o dată stăteau 
la birou până seara târziu. Doamna Bigiel presupuse că 
trebuie să întreprindă ceva pe scară mare, se mira totuşi că 
soţul ei, care vorbea întotdeauna cu ea despre afaceri şi 
aproape că gândea cu voce tare în prezenţa ei, cerându-i 
adesea sfatul, de astă dată tăcea chitic. Marynia observă şi 
ea că Stach este foarte preocupat de ceva mai mult ca 
oricând. Era mai tandru cu ea decât de obicei, dar ea avea 
impresia că până şi în purtarea lui drăgăstoasă, ca şi în 
discuţiile cu ea şi în fiecare mângâiere, mai era ceva, un 
gând care îl absorbea atât de complet, încât nu se putea 
desprinde nici o clipă de el. Această stare ciudată se 
adâncea pe zi ce trece, iar odată cu venirea lui mai, deveni 
pur şi simplu febrilă. Marynia începu să chibzuiască dacă 
nu era cazul să-şi întrebe soţul ce are. Se temea întrucâtva 
să nu fie inoportună, dar nu voia ca el să creadă că 
problemele lui n-o interesează câtuşi de puţin. Ezitând 


astfel, se hotări să aştepte o clipă potrivită, nădăjduind că el 
însuşi va aduce vorba, fie şi pe departe, despre treburile lui. 

Nu mult după aceea, Într-una din zile, i se păru că sosise 
clipa aşteptată. Polaniecki se întoarse de la birou mai 
devreme decât de obicei, cu faţa atât de radioasă, deşi 
serioasă, încât Marynia, uitându-se în ochii lui, îl întrebă 
aproape fără să vrea: 

— Ce s-a întâmplat? Ceva de bine? 

În loc să-i răspundă fără ocol, el se aşeză lângă ea şi 
începu să vorbească încet, cu un glas cam ciudat: 

— Uite ce vreme frumoasă şi ce cald e. Poţi să deschizi 
ferestrele, nu alta. Ştii la ce m-am gândit mereu în ultimul 
timp? Şi pentru sănătatea ta, şi pentru Stas, va trebui să ne 
mutăm mai repede la ţară. 

Marynia presupuse: 

— Dacă nu s-a instalat nimeni la Buczynek... 

— Buczynek s-a vândut, răspunse Potaniecki. 

Apoi, luându-i amândouă mâinile şi privind-o în ochi cu 
dragoste neţărmurită, spuse: 

— Ascultă, făptură scumpă, vreau să-ţi spun ceva, ceva 
care ar trebui să te bucure, dar promite-mi că n-ai să te 
tulburi prea mult. 

— Bine. Ce este, Stach? 

— Vezi şi tu, draga mea, Maszko a fugit în străinătate, 
fiindcă n-avea cu ce să-şi plătească datoriile. Creditorii s-au 
repezit să ia tot ce a lăsat în urma lui, ca să-şi recapete 
măcar o parte din bani. S-a scos totul la licitaţie. 
MagierOwka a fost parcelată şi s-a vândut, dar Krzemiefi, 
Skoki şi Şuchocin mai puteau fi salvate, aşa că - numai fii 
calmă, draga mea - aşa că le-am cumpărat pentru tine. 

Marynia se uită o vreme la el, clipind din ochi şi parcă 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Dar nu! El însuşi era atât 
de emoţionat, încât nu putea să glumească. Ochii i se 
întunecară de lacrimi şi brusc îi încolăci gâtul cu braţele. 

— Stach! 


Şi, în clipa aceea, nu mai putu să scoată nici un cuvânt, dar 
acest singur strigăt conţinea şi mulţumire, şi dragoste 
profundă, şi adoraţia femeii pentru destoinicia acestui om 
care era în stare de orice. Potaniecki înţelese bucuria ei şi, 
copleşit de o fericire cum nu mai încercase, începu să 
vorbească, ţinând-o strâns la pieptul lui: 

— Ştiam că ai să te bucuri, iar Dumnezeu ştie că nici 
pentru mine nu există mulţumire mai mare decât să te văd 
bucuroasă. N-am uitat că ţi-a părut rău de Krzemief, şi că 
pierderea proprietăţii a fost o lovitură pentru tine; dacă am 
putut să repar această greşeală, am reparat-o... Dar asta 
nu înseamnă nimic! Zece asemenea moşii dacă ţi-aş 
cumpăra, tot nu te-aş răsplăti pentru binele pe care mi l-ai 
făcut, şi tot nu te-aş merita. 

Era sincer, dar Marynia îşi înălţă capul de pe umărul lui şi, 
ridicându-şi spre el ochii umezi şi luminoşi, spuse: 

— Eu nu sunt vrednică de tine, Stach! Nici nu mă 
aşteptam să fiu atât de fericită. 

Începură deci să se contrazică unul pe celălalt, neputând 
conchide care dintre ei este mai vrednic, dar această 
hârjoană era presărată cu întreruperi, deoarece Marynia, 
îmbrăţişându-l, îi oferea gura minunată, puţin prea largă, 
iar el i-o săruta cu sete, făcând apoi acelaşi lucru cu ochii 
negri. Multă vreme doamnei Polaniecka îi veni să râdă şi, să 
plângă de bucurie, fiindcă fericirea ei întrecuse toate 
aşteptările. Mama ei îi scrisese cândva cu mâna-i slăbită: 
„Nu trebuie să te căsătoreşti, ca să fii fericită, ci ca să-ţi faci 
datoria lăsată de la Dumnezeu; fericirea nu-i decât un 
adaos şi un dar al Domnului. Acest adaos era acum mai 
mare decât îi putea cuprinde inima. Avusese parte de 
încercări grele, de clipe de tristeţe şi îndoială, dar toate 
trecuseră şi, în sfârşit, acest „Stach” nu numai că o iubea 
acum ca pe lumina ochilor, dar făcuse mai mult decât îi 
făgăduise vreodată. 

Plimbându-se cu paşi mari prin încăpere, emoţionat încă, 
dar mulţumit de sine şi cu o expresie de mândrie pe faţa-i 


negricioasă, Potaniecki spuse: 

— E, Marys! Abia acum o să înceapă roboteala, nu-i aşa? 
Eu nu mă pricep câtuşi de puţin la treburile gospodăriei, 
aşa că asta o să cadă pe umerii tăi. Dar cred că aş putea fi 
un administrator nu prea rău. O să trudim amândoi, 
deoarece Krzemien nu-i un lucru de şagă. 

Ea îi răspunse, împreunându-şi mâinile: 

— Stach, iubitule, ştiu că ai făcut-o numai pentru mine. 
Nu-ţi va dăuna oare în afacerile tale? 

— În afacerile mele? Tu crezi că eu m-am lăsat jefuit? Nici 
pomeneală! Am cumpărat ieftin, chiar foarte ieftin! Bigiel 
care se teme de orice, recunoaşte şi el că este o afacere 
bună. De altfel, rămânem mai departe asociaţi... Numai, 
Marys, ţie să nu-ţi fie frică de sărăcie la Krzemien, şi nici de 
necazurile de altădată. O să avem pentru ce trudi, şi-ţi spun 
deschis că dacă pământul ar înghiţi astăzi întreaga moşie, 
tot am avea cu ce trăi, noi doi şi Stas. 

— Eu - îl linişti Marynia, uitându-se la el cam tot aşa cum 
s-ar fi uitat la Napoleon sau la alt cuceritor de aceleaşi 
proporţii - sunt sigură că tu eşti în stare să duci până la 
capăt tot ce vrei, dar ştiu că numai pentru mine ai 
cumpărat Krzemien. 

— Natural! Căzu de acord Potaniecki. Pentru că acolo este 
înmormântată mama ta, pentru că te iubesc şi pentru că tu 
ai ţinut la Krzemien. La urma urmei, tu m-ai readus la 
pământ. Îmi aduc aminte ce-ai spus la Veneţia, atunci când 
Maszko a vrut să-i vândă moşia de la Krzemief lui Bukacki. 
N-ai idee câtă influenţă poţi să ai asupra mea. Câteodată 
spui ceva, şi eu, deocamdată, nimic! Dar totul rămâne în 
mine, şi mai târziu iese la iveală pe neaşteptate. Aşa a fost şi 
de data asta. Acum mi se pare şi mie de neînțeles să 
locuieşti pe planeta asta, să posezi chipurile ceva, dar să nu 
ai trei coţi de pământ, despre care să poţi spune: „e al 
meu”. Cumpărarea proprietăţii era hotărâtă mai demult. 
Cred că ai băgat de seamă că de câteva luni mă zbat ca 
peştele pe uscat. Numai că n-am vrut să-ţi spun nimic până 


când n-am sfârşit treaba; am preferat să-ţi fac o surpriză. 
Şi, poftim! Ţi-am făcut-o, pentru că eşti sănătoasă şi te 
iubesc atât de mult. 

Luându-i mâinile, începu iarăşi să i le sărute apăsat; vru şi 
ea să le sărute pe ale lui, dar el nu-i îngădui, şi, în cele din 
urmă, începură să alerge unul după altul prin încăpere, ca 
nişte copii, aruncându-şi vorbe bune şi luminoase ca razele 
de soare. Marynia dorea atât de mult să plece îndată la 
Krzemien, nemaiputând să se gândească la altceva, încât el 
o ameninţă că va deveni gelos pe Krzemien şi-l va vinde. 

— Ba nu, n-ai să-l vinzi! Îi răspunse clătinând din cap. 

— Adică de ce? 

Înălţându-se până la urechea lui, Marynia şopti: 

— Pentru că mă iubeşti... 

Începu să dea şi el din cap în semn că aşa este. 

Stabiliră totuşi, spre marea bucurie a Maryniei, că vor 
pleca la sfârşitul săptămânii cu toţi ai casei la Krzemiei, 
ceea ce era foarte posibil, fiindcă Potaniecki aranjase casa 
în aşa fel, încât să fie gata să-şi primească „stăpâna”. O 
asigură că nu schimbase aproape nimic, străduindu-se doar 
ca încăperile să nu pară pustii. 

Deodată izbucni în râs. 

— Ei, sunt curios ce-o să zică papă! Se întrebă. 

Presupusa uimire a lui „papă” era un nou motiv de bucurie 
pentru Marynia. De altfel, nu trebuiră să-l aştepte prea 
mult pe domnul Ptawicki, pentru că după o jumătate de oră 
veni la masă. Abia intră pe uşă, că Marynia, aruncându-i-se 
în braţe, îi împărtăşi dântr-o răsuflare noutatea fericită, iar 
el încremeni de uimire şi emoție. Poate că resimţi bucuria 
fiicei, poate că ieşi la iveală pe neaşteptate ataşamentul lui 
faţă de colţişorul în care trăise atâţia ani, destul că ochii i se 
umeziră; la început, aminti de sudoarea lui cu care era 
îmbibat pământul acesta, apoi începu să spună ceva despre 
„bătrâneţe” şi despre „azilul de la moşie, iar la sfârşit, îl 
îmbrăţişă pe Polaniecki şi-i spuse: 


— Să-ţi dea Dumnezeu şi mai mult noroc, şi să te descurci 
atât de bine, cum m-am descurcat şi eu; să fii sigur că vei 
avea parte întotdeauna de ajutorul şi sfatul meu. 

Iar seara, la familia Bigiel, Marynia, îmbătată încă de 
fericire, îi spuse doamnei Bigiel: 

— Ei, spune! Cum să nu iubeşti un astfel de om? Spune şi 
tu! 

XXVII. 

A doua zi după venirea lui Potaniecki la Krzemien, se 
nimeri să fie duminică. Polaniecki se sculă târziu, fiindcă, în 
ziua precedentă, sosiseră abia după unu noaptea. La 
Krzemiefi, îi aşteptau slujitorii cu pâine şi sare; apoi 
Marynia, râzând şi plângând cu schimbul, inspectase toate 
colţurile casei, după care nu mai putuse să adoarmă de 
emoție până în zori. Din toate aceste motive, Potaniecki n-o 
lăsase să părăsească patul, dar pentru că voia să se ducă la 
slujbă la Watory puţin mai devreme, ca să se roage lângă 
biserică la mormântul mamei, îi promise că va porunci să 
înhame caii şi o va anunţa când va fi timpul să plece. În 
acest timp, după micul dejun, ieşi puţin să privească la 
noua-i proprietate. Era a doua jumătate a lunii mai, şi ziua 
începea neobişnuit de frumoasă. Noaptea plouase, iar acum 
soarele se privea prin băltoacele mici din curte şi de pe 
lângă acareturi, se răsfrângea în luciri de briliante în 
picăturile agăţate de frunze şi scânteia pe acoperişurile ude 
ale şurilor, grajdurilor şi şoproanelor. Îmbrăcat astfel în 
strălucirile soarelui şi în verdeaţa de mai, Krzemiei părea 
cu totul atrăgător. Pentru că era duminică, nu era nici o 
mişcare printre acareturi, doar, lângă grajd trebăluiau 
câţiva rândaşi care aveau să meargă la biserică. Liniştea şi 
adormirea din jur făcură o impresie stranie asupra lui. Nu 
de mult, intenţionând să cumpere Krzemiefi, venise aici de 
câteva ori şi ştia că este o proprietate lăsată în paragină. 
Maszko începuse într-adevăr să ridice un hambar acoperit 
cu olane roşii, dar nu-l terminase. Nu locuise niciodată aici 
şi, în cele din urmă, nu putuse investi nimic, aşa că semnele 


dărăpănării se vedeau la fiecare pas. Niciodată nu i se 
păruseră lui Potaniecki atât de evidente ca acum, când 
putea să-şi spună în sfârşit: „E moşia mea!” Clădirile parcă 
erau strâmbe, pereţii crăpaţi, gardurile aplecate sau 
dărâmate; pe lângă pereţi erau împrăştiate resturi de 
utilaje dezmembrate; peste tot pământul părea că vrea să 
înghită tot ce se afla pe el, peste tot se vedea că lucrurile 
sunt lăsate în voia întâmplării, peste tot domnea nepăsarea. 
Despre gospodărirea moşiei, Potaniecki ştia doar că trebuie 
să fie prudent cu investiţiile; de altminteri, afară de câteva 
cunoştinţe generale care-i ajunseseră la ureche încă din 
anii copilăriei, n-avea nici cea mai vagă idee. Cu toate 
acestea, trecându-şi în revistă „regatul”, îşi închipui că şi 
câmpurile trebuie să fie lucrate cu aceeaşi lipsă de interes 
pe care o văzuse în jurul lui; avea sentimentul că aici se 
făcea ceva numai din obişnuinţă şi rutină, numai pentru că 
se făcuse acelaşi lucru cu zece, douăzeci sau o sută de ani 
înainte. Nici urmă din încordarea acelei energii neobosite 
care constituie temelia comerţului, a industriei şi, în 
genere, a activităţilor de la oraş. „Dacă aş aduce măcar 
această înviorare în vegetarea de aici, se gândi Potaniecki, 
şi tot ar fi foarte mult, fiindcă lipseşte cu desăvârşire. În 
plus, însă, eu am bani, şi cel puţin atâta minte, că ştiu 
dinainte că nu ştiu nimic, iar pe de altă parte, ştiu că 
trebuie să învăţ şi să întreb pe alţii”. Ţinea minte încă de pe 
vremea când stătuse în Belgia, că până şi acolo, în Belgia, 
sufletul omului şi încordarea voinţei însemnau mai mult 
decât cele mai puternice maşini. lar din acest punct de 
vedere, conta pe el, şi nu fără temei. Se ştia un om 
perseverent şi dinamic. Pe orice pusese mâna până atunci 
trebuise să meargă, de voie sau de nevoie. În afară de asta, 
mai ştia că în afaceri era un realist calculat, şi datorită 
acestei convingeri nu-şi pierdu curajul la vederea delăsării 
de pretutindeni, simțindu-se mai degrabă stimulat. 
Amorţeala, nepăsarea, inerția şi somnolenţa din jur păreau 
să-l provoace, iar el, făcându-şi ochii roată, le răspundea 


LLA 


aproape cu bucurie: „Prea bine, o să ne încercăm puterile 
Şi aştepta cu nerăbdare clipa încercării. 

Această primă luare de contact şi gândurile care-i trecură 
prin cap nu-i stricară dispoziţia excelentă, dar îi luară o 
groază de timp. Uitându-se la ceas, observă că dacă vor să 
ajungă la Watory înainte de slujbă, trebuie să plece 
numaidecât; porunci deci să înhame caii, apoi se întoarse 
repede în casă şi ciocăni la uşa Maryniei: 

— Doamnă dragă! Spuse, „slujba Domnului 

— Poftim, poftim! Se auzi prin uşă glasul vesel al Maryniei, 
eu sunt gata. 

Potaniecki intră, şi ea îl întâmpină într-o rochie deschisă la 
culoare, primăvăratecă asemănătoare cu aceea în care o 
văzuse când venise prima dată la Krzemiei. Se îmbrăcase 
înadins aşa, iar el, spre marea ei mulţumire, îi înţelese 
intenţia, deoarece exclamă întinzându-şi braţele spre ea: 

— Domnişoara Plawicka! 

Marynia se apropie de el şi, ruşinată parcă, îşi lipi năsucul 
trandafiriu de obrazul lui, arătând cu mâna spre pătucul în 
care dormea Stas. 

După care plecară la biserică împreună cu papă Plawicki. 
Era o zi de primăvară senină, plină de adieri calde şi de 
bucurie. Prin crânguri se auzea cucul cântând, iar pe luncă 
se vedeau berzele păşind agale. De-a lungul drumului, 
pupezele şi coţofenele zburau din copac în copac înaintea 
trăsurii. Din când în când, se iscau adieri care zburau peste 
grâiele verzi ca pe valuri, aplecând lujerele şi alcătuind 
umbre oblice pe verdeaţa câmpului. Împrejur mirosea a 
pământ reavăn, a iarbă şi a primăvară. Soții Potaniecki fură 
năpădiţi de roiul amintirilor. Estompată întrucâtva de viaţa 
de la oraş, în sufletul Maryniei tresălta dragostea de 
pământ şi de natură, de păduri, şi de întinderile verzi, de 
perii de pe câmpuri şi de arăturile care se îngustau în 
depărtare, de spaţiile nemărginite şi de tăriile albastre mult 
mai largi decât la oraş. Toate acestea o umpleau de o 
încântare numai pe jumătate conştientă, îmbătând-o 


LIA 


aproape. Polaniecki, la rândul lui, îşi aminti cum se dusese 
cândva la biserică cu domnul Plawicki şi, la fel ca acum, 
pupezele şi coţofenele zburau înaintea lor dintr-un copac 
într-altul. Numai că acum simţea alături această făptură 
trandafirie, pe care atunci o văzuse întâia oară, pe fosta 
domnişoară Marynia Plawicka. Într-o clipă, îşi aduse aminte 
tot ce fusese între ei: prima luare de cunoştinţă şi farmecul 
acela care-l subjugase, neînțelegerile de după aceea şi 
participarea ciudată a Litkăi în viaţa lor, cununia şi relaţiile 
de mai târziu, ezitările fericirii, schimbările care 
interveniseră în el sub influenţa acestui suflet luminos şi 
înseninarea de acum a vieţii. În acelaşi timp, avea 
sentimentul că răul trecuse, că găsise mai mult decât visase 
şi că acum s-ar putea abate asupra lui tot felul de 
nenorociri, fireşte, dar în privinţa relaţiilor casnice, viaţa se 
luminase pentru totdeauna, devenise virtuoasă, 
identificându-se aproape cu „slujba lui Dumnezeul” şi cu 
atât mai însorită decât cea de demult, cu cât orizontul care 
îi înconjura era mai însorit decât cel de la oraş. La acest 
gând, inima i se umplu de fericire şi dragoste, pentru ea. 
Odată ajunşi la Watory, îngână Veşnică odihnă pentru 
sufletul acelei mame căreia îi datora o astfel de soţie, cu tot 
atâta râvnă ca şi Marynia. Avea senzaţia că iubeşte 
rămăşiţele înmormântate lângă biserică aşa cum le-ar fi 
iubit pe ale mamei sale, ca un fiu adevărat. 

În acest timp, clopotele bătură de liturghie. În biserică, 
vechile amintiri începură din nou să i se îmbulzească în 
minte. Tot ce îl înconjura, era parcă atât de cunoscut, încât 
uneori avea impresia că fusese aici nu mai departe decât 
ieri. Naosul era şi acum plin de capetele cenuşii ale 
ţăranilor şi de mirosul de obligeană; lângă altar slujea 
acelaşi preot, aceleaşi ramuri de mesteacăn mişcate de 
vânt, băteau în geamul ferestrei. Potaniecki se gândi şi el 
din nou că totul trece, viaţa, durerile, speranţele şi 
elanurile, se petrec ideile şi sistemele filosofice, dar slujba 
se desfăşoară veşnic cu aceeaşi forţă fără istov. O siluetă 


nouă în vechea imagine era Marynia. Privind din când în 
când la faţa ei liniştită, cu ochii, înălţaţi spre altar, 
Potaniecki ghicea că se roagă cu tot sufletul pentru viaţa lor 
viitoare la ţară, aşa că făcu şi el la fel şi se rugară împreună. 

Dar după liturghie, în curtea bisericii, îi înconjurară 
vecinii, vechii cunoscuţi ai domnului Ptawicki şi ai Maryniei. 
Domnul Plawicki se uită în zadar s-o vadă pe doamna 
Jamisz, deoarece aceasta se mutase de câţiva ani la oraş. În 
schimb, consilierul Jamisz, vindecat definitiv de inflamaţiile 
de la stomac, deci sănătos şi întinerit, exclamă la vederea 
Maryniei cu un entuziasm neprefăcut: 

— Uite-o şi pe favorita mea! Se bucură, sărutându-i 
mâinile. Gospodina mea dragă! „Marynia mea de aur!” Ehe, 
păsările au revenit la vechiul cuib. Ce frumoasă eşti! Pe 
legea mea, arăţi ca o adevărată domnişoară, ca o codană, 
deşi, după câte ştiu, ai adus şi un flăcău pe lume! 

Marynia se îmbujoră de mulţumire, dar tocmai atunci se 
apropiară soţii Zazimski cu cei şase copii, urmaţi de domnul 
Gatowski, vulgo: „Ursuleţul”, fostul pretendent fără noroc 
al Maryniei şi ucigaşul neîmplinit al lui Maszko. Domnul 
Gatowski se apropie stângaci şi tulburat întrucâtva, orbit 
parcă de frumuseţea Maryniei şi îndurerat de părerea de 
rău după fericirea pe care o ratase. Marynia îl întâmpină şi 
ea cu anume stinghereală, Potaniecki, în schimb, îi întinse 
mâna prietenos, cu mărinimia unui învingător, şi spuse: 

— Uite că şi eu îmi găsesc aici cunoscuţi încă din anii 
copilăriei. Ce mai faci, domnule? 

— Ca şi mai înainte, răspunse domnul Gatowski. 

Iar domnul Jamisz, care se afla într-o dispoziţie foarte 
bună, rosti uitându-se fix la tânărul încurcat: 

— Are necazuri cu stabilirea servituţilor. 

Domnul Gatowski se tulbură şi mai mult, fiindcă toată 
lumea din împrejurimi vorbea de aceste necazuri. De câţiva 
ani, sărmanul abia mai putea să răsufle la Jatbrzych6âw. 
Stabilirea servituţilor şi vinderea pădurii mai puteau să-l 
readucă pe linia de plutire, dar ce să-i faci, dacă împotriva 


oricăror negocieri, câteodată aproape de a fi semnate, 
stătea acelaşi vechi reproş din partea ţăranilor din 
Jatbrzychâw: „că boierul merge călare pe un cal alb, trage 
cu pistolul şi se uită în ochii fetelor”. 

Deşi obişnuit de mic cu tot felul de litigii cu ţăranii, domnul 
Gatowski îşi pierdea cumpătul uneori şi striga cu o 
disperare neprefăcută: 

— Ei şi? Ce dracu are una cu alta? Trăsni-v-ar, să vă 
trăsnească! 

Dar după un dictum atât de convingător, sătenii din 
Jatbrzychâw se adunau din nou la sfat şi, după o judecare 
temeinică a tuturor pro şi contra, declarau iarăşi, 
scărpinându-se în ceafă, că toate ar fi bune: „numai că 
boierul merge călare pe un cal alb, trage cu pistolul şi se 
uită... Etc.” 

Între timp, Marynia, care ţinea la domnul Jamisz ca la 
cineva din familie, aflând că este singur, îl invită la masă. 
Deşi nu se aştepta nimeni, domnul Ptawicki, supărat că nu o 
găsise la Watory pe doamna consilier şi ţinând minte 
vechile partide duminicale de cărţi cu „Galoş”, îl invită şi pe 
el, drept care soţii Potaniecki porniră înainte şi în mare 
grabă, ca Marynia să aibă timp să dea dispoziţiile de 
cuviinţă. După ei, plecară domnul Ptawicki şi consilierul, iar 
Gatowski rămase la urmă, în brişca lui, trasă de o iapă 
costelivă de la Jatbrzychow. 

Pe drum, domnul Ptawicki se adresă consilierului Jamisz: 

— Nu pot să spun nimic!... Fiica mea este fericită. El este 
un om bun şi energic, dar... 

— Dar ce? Întrebă domnul Jamisz. 

— Dar e cam nesăbuit! Îţi aduci aminte şi dumneata că 
atâta m-a strâns cu uşa pentru douăzeci de mii de ruble 
păcătoase, încât am fost silit să vând proprietatea. Iar pe 
urmă? Pe urmă a răscumpărat-o... Dacă nu mă îmbulzea pe 
mine, nu mai avea nevoie s-o răscumpere, ar fi căpătat-o pe 
degeaba după moartea mea, ca zestre a Maryniei. E om 
bun, dar aici... (spunând acestea, domnul Plawicki îşi 


ciocăni fruntea cu degetul)... Încă mai zboară păsărelele! 
Fără îndoială, nu e un păcat! 

— Hm! Se mulţumi să răspundă consilierul Jamisz, 
nevrând să-l contrazică pe domnul Plawicki cu observaţia că 
dacă moşia mai rămânea pe mâinile lui, n-ar mai fi rămas 
nimic din ea. 

Domnul Ptawicki oftă şi spuse: 

— Pentru mine asta înseamnă o trudă în plus la bătrâneţe, 
fiindcă şi acum tot eu va trebui să am grijă de toate. 

Domnul Jamisz se stăpâni cu greu să nu exclame: 
„Ferească Dumnezeu!” Îl cunoştea însă destul pe 
Potaniecki, ca să ştie că nu era nici o primejdie. Nici domnul 
Ptawicki nu prea credea ce spunea; se temea puţin de 
ginerele lui şi înţelegea prea bine că acum altcineva va avea 
grijă de toate. 

Tot sporovăind astfel, ajunseră la intrare; Marynia, care 
dăduse dispoziţiile necesare pentru masă, îi întâmpină cu 
Stas în braţe. 

— Domnule consilier, am vrut să-ţi prezint pe fiul meu 
înainte de a ne aşeza la masă, spuse. Băieţelul meu e mare, 
mare! Şi cuminte! 

Şi începu să-l legene în tactul cuvintelor spre domnul 
Jamisz, care îi atinse obrăjorul cu degetele. „Băieţelul 
cuminte” se strâmbă la început, apoi zâmbi şi scoase un 
strigăt care pentru cercetătorii „graiului ezoteric” putea 
avea o însemnătate excepţională, dar pentru o ureche 
obişnuită, semăna ciudat cu cârâitul unei coţofene sau al 
unui papagal. 

În acest timp, sosi domnul Gatowski şi, agăţându-şi 
pardesiul pe cuierul din tindă, tocmai îşi căuta batista, 
când, printr-o întâmplare de neînțeles, Rozulka, dădaca lui 
Stas, care era şi ea acolo, se apropie şi îi îmbrăţişa mai întâi 
picioarele, apoi îi sărută mâna. 

— Ei, ce mai faci! Ce mai faci! Ce vrei să-mi spui? O 
întrebă boierul de la Jatbrzychâw. 


— Nimic, am vrut doar să dau bineţe, răspunse Rozulka 
supusă. 

Domnul Gatowski se aplecă puţin într-o parte şi începu să 
caute ceva cu degetele în buzunarul de la jiletcă, dar se 
vede că ea venise doar să-şi salute vechiul stăpân, fiindcă 
nu mai aşteptă dania, îi sărută iarăşi mâna şi plecă tăcută în 
camera copilului. 

Domnul Gatowski se îndreptă sigur de sine spre ceilalţi, 
îngânând cu glasu-i gros: 

— Um-dry-dry! Um-dry-dry! Um-dram-ta-ta! 

După care se aşezară cu toţii la masă şi începură să 
discute despre întoarcerea familiei Potaniecki la moşie. 
Domnul Jamisz, care, ca om, era foarte inteligent, iar 
datorită funcţiei de consilier trebuia să fie în mod oficial 
înţelept şi elocvent, se întoarse spre Potaniecki şi îi spuse 
cele ce urmează: 

— Dumneata vii la moşie fără cunoştinţe de economie 
agrară, ai însă ceva ce le lipseşte în primul rând celor mai 
mulţi dintre proprietarii noştri funciari, ai capital şi te 
pricepi la administraţie. De aceea, am încredere şi sunt 
sigur că nu vei ieşi în pierdere la Krzemie. Întoarcerea 
voastră înseamnă o mare bucurie pentru mine, nu numai 
pentru că e vorba de voi şi de această iubită elevă a mea, ci 
şi pentru că dovedeşte justeţea afirmației mele, potrivit 
căreia, deşi cei mai mulţi dintre noi, vârstnicii, trebuie să 
părăsească pământul, copiii noştri, dacă nu copiii, atunci 
nepoţii noştri, se vor întoarce. Şi se vor întoarce mai 
puternici, cu mai multă experienţă în lupta vieţii, cu mintea 
doldora de aritmetică şi cu tradiţia muncii. Mai ţii minte, ţi- 
am spus odată că pământul ne cheamă şi că el este 
adevărata bogăţie. Atunci m-ai contrazis, iar acum, uite că 
eşti proprietarul moşiei Krzemien. 

— Asta am făcut-o cu ajutorul ei şi pentru ea, răspunde 
Polaniecki, arătând spre soţie. 

— Cu ajutorul ei şi numai pentru ea! Repetă consilierul. 
Dumneata crezi că în teoria mea nu există loc pentru femei 


şi că nu ştiu cât valorează? Inima şi conştiinţa lor le ajută 
să-şi ghicească adevărata datorie, spre împlinirea căreia 
îndeamnă cu tot sufletul. Iar adevărata datorie, ca şi 
adevărata bogăţie, este pământul. 

Aici domnul Jamisz, care, după chipul şi asemănarea 
multor consilieri, avea slăbiciunea de a-i plăcea să se 
asculte singur, închise ochii, ca să se audă şi mai bine, şi 
vorbi mai departe: 

— Aşa-i! Te-ai întors datorită soţiei! Este meritul ei, 
adevărat! Deie Domnul ca asemenea femei să se nască şi 
din piatră, dar, la urma urmei, voi aţi plecat de la pământ, 
prin urmare, pământul v-a chemat înapoi. Toţi ar trebui să 
ne luăm plugul drept blazon! Şi vă mai spun ceva; nu s-a 
întors numai domnul Stanislaw Potaniecki, nu numai 
doamna Maria Polaniecka, ci s-a întors familia Potaniecki, 
pentru că în ea s-a făcut auzit instinctul unor generaţii 
întregi, care au crescut din glia îngrăşată cu osemintele lor. 

Domnul Jamisz se ridică şi înălţând paharul, strigă: 

— În sănătatea doamnei Potaniecka, în sănătatea familiei 
Potaniecki! 

— În sănătatea familiei Potaniecki! Răcni domnul Gatowski 
care, inimă simţitoare la elocinţă, era gata în această clipă 
să ierte familiei Potaniecki toate chinurile sentimentale pe 
care le îndurase din cauza ei. 

Se duseră cu toţii să ciocnească veseli cu doamna Marynia, 
care le mulţumi emoţionată. Iar lui Potaniecki, când acesta 
se apropie de ea, îi şopti: 

— Ah, Stach, ce fericită sunt! 

Când toată lumea se aşeză iarăşi la masă, domnul Plawicki 
adăugă din partea lui: 

— Să rămânem alături de pământ, la moşiile noastre, până 
murim, uite pentru ce m-am zbătut toată viaţa! 

— Pentru că e sigur! Confirmă domnul Gatowski. 

Dar în sinea lui se gândi: „Numai de n-ar mai fi 
blestematele astea de servituţi!” în acelaşi timp, în camera 
copilului, Rozula îngâna micului Stas un cântec de la ţară, 


ca să adoarmă: „Fire-aţi, odăi, blestemate, Of, dragă 
Jasieniek!” 

După-masă, musafirii începură să-şi ia rămas bun, dar 
domnul Plawicki îi reţinu la o „partidă” de cărţi, aşa că 
plecară în amurg. Soții Potaniecki, bucurându-şi mai întâi 
inima cu Stas, ieşiră pe verandă şi, de aci, în grădină, 
deoarece se lăsa o seară liniştită şi senină. Tot ce le amintea 
de prima duminecă pe care o petrecuseră împreună aici li 
se părea ca un-vis minunat şi dulce, iar asemenea amintiri 
întâlneau fără număr la fiecare pas. Soarele cobora la fel de 
mare şi strălucitor, copacii încremeniseră în liniştea serii, 
tivindu-şi coroanele cu aurul roşcat al amurgului; de 
cealaltă parte a casei clămpăneau, ca şi atunci, berzele pe 
cuib; domnea aceeaşi atmosferă alinătoare de vecernie. 
Merseră pretutindeni; străbătură toate aleile, se apropiară 
de ştacheţii gardului şi priviră câmpurile care piereau în 
depărtare şi liziera întunecată a pădurii ce închidea 
orizontul, împărtăşindu-şi gânduri calme ca liniştea 
înserării. Tot ce-i înconjura avea să fie lumea lor. Simţeau 
amândoi că natura îi primeşte la sânul ei, că între ea şi ei 
începe să se înfiripe o legătură trainică, şi de acum încolo 
vor duce aici la ţară, nu în altă parte, o viaţă de muncă, 
închinată „slujbei lui Dumnezeu”, alături de popor. 

După apusul soarelui, se întoarseră pe verandă, dar, ca şi 
altădată, întârziară o vreme aici, aşteptând să se facă 
întuneric de-a binelea. Numai că mai demult Marynia se 
ţinea departe de Potaniecki, iar acum se lipi toată de braţul 
lui şi după un moment de tăcere, spuse: 

— Aici o s-o ducem bine împreună, nu-i aşa Stach? 

EI o strânse puternic da piept, ca s-o simtă aproape de 
inimă, şi începu să repete: 

— Iubita mea! lubita mea scumpă...! 

În acest timp, din spatele arinişurilor învăluire în ceaţă se 
înălța luna rumenă, iar broaştele din eleşteu aflând 
pesemne că se întorsese domnişoara aceea pe care 


odinioară o vedeau atât de des pe malul apei, răbufniră 
într-un cor uriaş în liniştea nopţii: 

— Bucu-roase! Bucu-roase! Bucu-roase-roase 

* 

Şi duseră astfel împreună o viaţă nu cu totul lipsită de 
griji, în care era totuşi mai multă miere decât pelin. 

Autorul însuşi a gustat şi el din această miere; în 
închipuire. 


SFÂRŞIT 


1 Tiziano Vecellio (1490 -1576), unul dintre marii pictori ai 
Renaşterii italiene. 

2 Rafael Sanzio (1483 -1520), mare pictor italian din 
vremea Renaşterii; renumit îndeosebi pentru madonele 
sale. 

3 Despre morţi, numai de bine (lat.). 

4 în Polonia medievală şi mai apoi, şlahta denumea 
boierimea mică şi mijlocie care, împreună cu aristocrația, 
alcătuiau nobilimea; cele trei stări se deosebeau numai prin 
situaţia materială şi politică, juridic având aceleaşi drepturi. 

5 Zygmunt Krasinski (1812-1859), cunoscut romantic 
polonez. 

6 Adam Mickievcicz (1788-1855), cel mai mare poet 
romantic polonez. 

7 Este vorba de Julius Slowacki (1809-1849), alt mare poet 
romantic polonez. 

8 Lolo creşte, se ridică (fr.). 

9 Ai răbdare! (fr.). 

10 Personaj din mitologia greacă, iubit de Selena; aceasta 
obţine de la Zeus ca iubitul ei să-şi păstreze totdeauna 
frumuseţea într-un somn veşnic. 

11 'Tenis pe iarbă (specific englezilor). 


12 Trepte de descendentă, generaţii (fr.). 

13 Fără să-şi dea seama, fără-intenţie (fr.). 

14 Ei, scumpa mea, fii rezonabilă! (fr.). 

15 Ceva necurat (fr.). 

16 Henric al VIII-lea (1491-1547), rege al Angliei din 
1509; rupe cu papalitatea şi devine şeful bisericii anglicane 
în 1535. 

17 Hans Holbein (1497-1593), pictor german la curtea lui 
Henric al VIII-lea; renumit prin portrete de un realism 
pregnant. 

18 Viaţa pariziană, operetă în cinci acte de Jacques 
Offenbach (1819-1830), compozitor francez de origine 
germană, întemeietorul operetei clasice franceze. 

19 Senilitate (lat.). 

20 Deci am greşit (lat.). 

21 Fidias, (490-431 î.e.n.), sculptor grec renumit, căruia 
Pericle îi dă în seamă construcţia Partenonului. 

22 Veche măsură de lungime în Rusia, egală cu 1067 m. 

23 Murdar (germ.). 

24 Personaj din romanul Rinaldo Rinaldini, căpitan de 
haiduci (1797), de scriitorul german Chretien-Auguste 
Vulpius (1762-1827). 

25 Giovanni Cimabue (1240-1302), unul dintre pictorii 
primitivi italieni; maestrul lui Giotto. A lăsat fresce, 
mozaicuri şi madone admirabile.