Lev Nicolaevici Tolstoi — Anna Karenina V1

Lev Nicolaevici Tolstoi 


Lev Nicolaevici lolstoi 


ANNA KARENINA 


Volumul | 


PARTEA ÎNTÂI. 

Î. 

A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti. 

Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare 
familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei. 

În familia Oblonski era mare tulburare. Soţia aflase că 
bărbatul său avea legături de dragoste cu guvernanta 
franceză, care fusese în serviciul casei, şi-l vestise că nu mai 
poate trăi sub acelaşi acoperământ cu dânsul. Această stare 
de lucruri ţinea de trei zile şi-i apăsa greu pe soţi, pe ceilalţi 
membri ai familiei şi pe servitori. Toţi simțeau ca traiul lor 
laolaltă îşi pierduse rostul şi că sunt mai legaţi între ei 
oamenii care se întâlnesc întâmplător într-un han decât 
erau acum membrii familiei şi servitorii casei Oblonski. 
Doamna nu mai ieşea din odăile sale. Soţul nu mai dăduse 
pe acasă de trei zile. Copiii alergau descumpăniţi prin toată 
casa. Englezoaica se certase cu menajera şi scrisese câteva 
rânduri unei prietene, rugând-o să-i caute un alt loc. 
Bucătarul plecase încă din ajun, la vremea mesei. Ajutoarea 
de bucătar şi vizitiul ceruseră socoteala. 

A treia zi după ceartă, prinţul Stepan Arkadici Oblonski - 
Stiva, cum i se spunea în societate - se trezi la ora 
obişnuită, adică la opt dimineaţa, dar nu în odaia de culcare 
a nevestei sale, ci în birou, pe canapeaua îmbrăcată în 
marochin. Îşi răsuci pe telurile canapelei trupul împlinit şi 
îngrijit, vrând parcă cu tot dinadinsul să mai doarmă; 
strânse cu putere perna în braţe şi o lipi de obraz, dar se 


ridică repede, rămase în capul oaselor pe canapea şi 
deschise ochii. 

„Da, da, cum a fost? Se gândea Stepan Arkadici, încercând 
să-şi amintească visul. Da, cum a fost? Ah, da! Alabin dădea 
o masă la Darmstadt. Ba nu, nu la Darmstadt... ci undeva în 
America. Da! Dar se făcea că Darmstadt-ul se afla în 
America. Alabin ne dăduse un prânz pe nişte mese de sticlă. 
Da, da, şi mesele cântau Il mio tesorol. Ba nu Il mio tesoro, 
ci un cântec mai frumos, şi pe mese se aflau câteva garafe 
mici, semănând cu nişte femei”, îşi aminti el. 

Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară de veselie. Căzu pe 
gânduri, zâmbind. „Da, a fost frumos, foarte frumos! Mai 
erau acolo multe lucruri atât de minunate, încât nici nu sunt 
cuvinte care să le zugrăvească şi nici cu mintea nu le poţi 
născoci când eşti treaz.” Apoi. Zărind o fâşie de lumină ce 
se strecura la o margine a draperiei de postav, Stepan 
Arkadici, plin de voie bună, îşi scoase repede picioarele din 
aşternut, căutând din degete papucii de marochin auriu, 
brodaţi de soţia sa (un dar primit de ziua lui, anul trecut) şi, 
fără să se scoale, după un vechi obicei dobândit de vreo 
nouă ani, întinse mâna spre locul unde, în iatac, îi atârna 
halatul. Deodată se dumiri de ce nu dormise în odaia de 
culcare a nevestei sale, ci în birou. Zâmbetul îi pieri de pe 
faţă. Fruntea i se încruntă. 

„Vai, vai, vai...” gemu el, amintindu-şi cele întâmplate. Din 
nou i se înfăţişară în minte toate amănuntele scenei cu soţia 
lui, încurcătura în care se afla şi, mai chinuitor decât orice, 
propria-i vină. 

„Da! N-o să mă ierte şi nici nu mă poate ierta. Şi - ceea ce- 
i mai îngrozitor - tot păcatul cade asupra mea, măcar că nu- 
s vinovat. Aici e toată drama”, gândi el. „Vai, vai, vai!” 
repeta deznădăjduit, retrăind în minte momentele cele mai 
chinuitoare ale acestei scene. Cea mai grea a fost prima 
clipă, când Stepan Arkadici, întorcându-se de la teatru, 
vesel şi mulţumit, cu o pară mare în mână pentru soţia sa, 
n-o găsi în salon. Spre marea lui mirare, nu era nici în 


birou. O găsi în sfârşit în odaia de culcare, ţinând în mână 
biletul blestemat care-i dezvăluise totul. 

Dolly cea veşnic copleşită de griji şi de treburi - o femeie 
mărginită, după părerea lui - stătea ca o stană de piatră, 
ţinând scrisorica în mână, şi-l privea cu o expresie de 
groază, deznădejde şi mânie. 

— Ce-i asta? Asta? Îl întreba ea, arătându-i biletul. 

Amintindu-şi toate acestea, Stepan Arkadici - cum se 
întâmplă adesea - era chinuit nu atât de faptele petrecute 
cât de felul cum răspunsese el însuşi la vorbele soţiei sale. 

În clipa aceea se întâmplase cu dânsul ceea ce se petrece 
cu oamenii prinşi pe neaşteptate asupra unei isprăvi prea 
ruşinoase. N-avusese timp să-şi pregătească o mină 
potrivită situaţiei în care se trezi în faţa soţiei după 
descoperirea păcatului său. Ar fi trebuit să se arate jignit, 
să tăgăduiască, să se scuze, să ceară iertare, să rămână 
chiar nepăsător - orice ar fi fost mai potrivit decât ceea ce 
făcuse el. Faţa lui, fără voie, prinse deodată a zâmbi (un 
„reflex al creierului”, se gândea Stepan Arkadici, căruia-i 
plăcea fiziologia) - obişnuitu-i zâmbet bun şi de aceea 
prostesc. 

Nu-şi putea ierta acest surâs nerod. Văzându-i zâmbetul, 
Dolly tresărise ca străpunsă de o durere fizică. Izbucni cu 
înflăcărare, ca de obicei, într-un şuvoi de vorbe amare şi 
ieşi repede din odaie. De atunci nu vroia să-şi mai vadă 
bărbatul. 

„Zâmbetul ăsta prostesc poartă toată vina”, îşi zicea 
Stepan Arkadici. 

„Dar ce-i de făcut? Ce-i de făcut?” se întreba deznădăjduit, 
fără să găsească răspuns. 

II. 

Stepan Arkadici se simţea sincer faţă de el însuşi. Nu se 
putea înşela singur, căutând să se convingă că se căia într- 
adevăr de fapta lui. Nu se putea căi de faptul că el, bărbat 
de treizeci şi patru de ani, frumos şi afemeiat, nu era 
îndrăgostit de soţia sa, mai tânără decât dânsul numai cu 


un an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe 
cei doi care muriseră. Regreta numai un lucru: că nu se 
ştiuse ascunde mai bine de ca. Îşi dădea însă seama de 
gravitatea situaţiei sale. Îi era milă de soţie, copii şi de el 
însuşi. Ar fi ştiut, poate, să-şi ascundă mai bine păcatele faţă 
de nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că ştirea 
asta o va zgudui atât de puternic; dar nu se gândise 
niciodată serios la aşa ceva. Avusese oarecum impresia că 
soţia îl bănuia încă mai de mult de necredinţă, dar trecea cu 
vederea acest lucru. Îşi închipuise chiar că ea, femeie sleită 
de puteri, îmbătrânită, urâţită, simplă - care nu avea nici o 
altă calitate deosebită decât aceea de a fi o mamă bună - 
trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare. 
Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel. 

„Vai, ce grozăvie! Vai, vai, ce grozăvie! Repeta Stepan 
Arkadici, fără să poată născoci ceva mai mult. Şi ce frumos 
fusese totul până acum! Ce bine trăiam! Dolly era 
mulţumită, fericită chiar cu copiii săi. N-o stingheream de 
loc. O lăsam să se îngrijească în voia ei de copii şi de 
gospodărie. Ceea ce nu-i frumos, desigur, este faptul că 
femeia aceasta a fost guvernanta la noi. Nu-i frumos de loc. 
E chiar josnic, vulgar - să faci curte unei guvernante din 
casa ta. Dar ce guvernantă! (Îşi aduse pe dată aminte de 
ochii negri, drăcoşi ai domnişoarei Roland şi de zâmbetul 
ei.) Cât timp a fost însă în casă la noi, nu mi-am îngăduit 
nimic. lar pe deasupra, nici nu mă mai... Parcă-iun 
blestem! Vai, vai, vai! Dar Ce-i de făcut, ce-i de făcut?” 

N-avea alt răspuns afară de acela pe care viaţa îl dă 
îndeobşte problemelor celor mai complicate şi insolubile: să 
te iei cu treburile zilei, adică să uiţi. Nu mai putea căuta 
uitare în somn, cel puţin până la noapte. Nu mai era în 
stare să se întoarcă la muzica pe care o cântau garafele- 
femei. Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieţii. 

„Vom vedea!” îşi zise Stepan Arkadici şi, ridicându-se, îşi 
puse halatul cenuşiu cu căptuşeală de mătase azurie. 
Înnodă ciucurii halatului şi, după ce trase adânc aerul în 


coşul pieptului său lat, se apropie de fereastră, mişcându-şi 
vioi, ca de obicei, picioarele vânjoase, ce-i purtau cu atâta 
uşurinţă trupul împlinit. Ridică storul şi sună prelung. La 
chemarea lui veni îndată valetul Matvei - vechi prieten - 
care-i aduse hainele, ghetele şi o telegramă. După Matvei 
intră frizerul cu sculele de bărbierit. 

— Am hârtii de la birou? Îl întrebă Stepan Arkadici luând 
telegrama şi aşezându-se în faţa oglinzii. 

— Sunt pe masă, răspunse Matvei, privindu-şi stăpânul 
întrebător, cu compătimire; şi după câteva clipe de 
aşteptare, adăugă cu un surâs şiret: A fost cineva de la 
birjar. 

Stepan Arkadici nu răspunse nimic. Se uită numai la 
Matvei, în oglindă. După privirile pe care le schimbaseră 
acolo, se vedea cât de bine se înțelegeau amândoi. Privirea 
lui Stepan Arkadici părea să întrebe: „De ce mi-o mai spui? 
Ce, tu nu ştii?” 

Matvei îşi vâri mâinile în buzunarele hainei, îşi trase 
îndărăt un picior şi-şi privi stăpânul în tăcere, binevoitor, 
abia zâmbind. 

— l-am spus să vină duminica viitoare. lar până atunci să 
nu se mai ostenească degeaba şi nici pe dumneavoastră să 
nu vă mai supere, rosti el pesemne o frază dinainte 
pregătită. 

Stepan Arkadici înţelese că Matvei vroia să glumească şi 
să-şi dea importanţă. Desfăcu telegrama, o citi, ghicind 
cuvintele schimonosite ca de obicei, şi faţa i se însenină. 

— Matvei, sora mea, Anna Arkadievna, soseşte mâine, zise 
el, oprind o clipă mâna lucioasă şi grasă a bărbierului, care 
alegea o cărare trandafirie între favoriţii săi lungi şi creţi. 

— Slavă Domnului, spuse Matvei, arătând prin acest 
răspuns că înţelege, ca şi stăpânul său, însemnătatea 
acestei vizite, şi anume că Anna Arkadievna, sora cea mai 
iubită a lui Stepan Arkadici, ar putea ajuta la împăcarea 
soţilor. 

— Singură, sau cu domnul? Întrebă Matvei. 


Stepan Arkadici nu putea vorbi, deoarece bărbierul tocmai 
îi potrivea mustaţa la buza de sus; ridică un deget. Matvei 
dădu din cap în oglindă. 

— Singură. Să-i pregătesc odăile de sus? 

— Spune vestea Dariei Alexandrovna. Dumneaei va hotări 
unde. 

— Dariei Alexandrovna? Repetă Matvei cu oarecare 
îndoială. 

— Da, spune-i. Uite, ia telegrama şi dă-i-o. Vezi ce-o să 
zică. 

„Vreţi să faceţi o încercare”, pricepu Matvei, dar nu rosti 
decât: 

— Prea bine. 

Stepan Arkadici, spălat, pieptănat, se pregătea să se 
îmbrace, când Matvei se întoarse în odaie cu telegrama în 
mână, călcând uşor cu cizmele-i care scârţâiau. Bărbierul 
plecase. 

— Daria Alexandrovna mi-a poruncit să vă spun că pleacă. 
„N-are decât să facă ce pofteşte dumnealui”, adică 
dumneavoastră, zise Matvei, cu capul aplecat într-o parte, 
cu mâinile în buzunare; şi, zâmbind numai din ochi, rămase 
cu privirea aţintită asupra stăpânului. 

Stepan Arkadici tăcea. Apoi un surâs blând şi oarecum 
vinovat se ivi pe faţa-i frumoasă. 

— Ce zici, Matvei? Rosti el clătinând din cap. 

— Lăsaţi, cucoane, că o să se dreagă lucrurile, răspunse 
Matvei. 

— O să se dreagă? 

— Fireşte! 

— Crezi? Cine-i acolo? Întrebă Stepan Arkadici, auzind un 
foşnet de rochie în dosul uşii. 

— Eu sunt, se auzi un glas de femeie, răspicat şi plăcut. 

În uşă se ivi faţa aspră şi ciupită de vărsat a dădacei 
Matriona Filimonovna. 

— Ce-i, Matrioşa? O cercetă Stepan Arkadici, ieşindu-i în 
întâmpinare la uşă. 


Deşi vinovat în toate privinţele în ochii soţiei sale - lucru 
pe care-l simţea chiar el însuşi - aproape toţi ai casei erau 
de partea lui, până şi dădaca, cea mai bună prietenă a 
Dariei Alexandrovna. 

— Ce se aude? Întrebă el cu tristeţe. 

— Conaşule, duceţi-vă încă o dată şi cereţi-i iertare; poate 
vă ajută Dumnezeu. Tare-i necâjită! Mi-e şi milă să mă uit la 
dumneaei. Şi-apoi, totul merge anapoda în casă. Fie-vă 
milă, conaşule, de copii. Cereţi-vă iertare! Ce să-i faci? 
Trebuie să tragi ponosul, dacă... 

— Dar nu mă primeşte... 

— Mai încercaţi. Mare-i bunul Dumnezeu! Rugaţi-vă, 
conaşule, rugaţi-vă lui Dumnezeu. 

— Bine, bine, poţi pleca, îi spuse Stepan Arkadici, roşind 
deodată. Apoi se întoarse către Matvei: Hai, dă-mi să mă 
îmbrac - şi cu o mişcare hotărâtă îşi lepădă halatul. 

Matvei îi şi ţinea cămaşa, desfăcută larg ca un ham. Suflă 
de pe ca un fir de praf nevăzut şi, cu vădită plăcere, o trecu 
pe trupul îngrijit al stăpânului său. 

III. 

După ce se îmbrăcă, Stepan Arkadici se parfumă, îşi trase 
mânecile cămăşii şi, cu gesturile-i obişnuite, împărţi prin 
buzunare: ţigările, portvizitul, chibriturile, ceasul cu lanţ 
dublu şi brelocuri. Îşi desfăcu batista şi, simțindu-se curat, 
parfumat, sănătos, într-o bună dispoziţie fizică, cu toată 
nenorocirea lui, trecu în sufragerie cu un mers uşor săltat. 
Acolo îl aştepta cafeaua, iar alături - scrisorile şi hârtiile de 
la birou. 

Citi scrisorile. Una dintre ele era foarte neplăcută: i-o 
trimisese un negustor care voia să cumpere pădurea de pe 
moşia soţiei sale. Pădurea trebuia vândută; dar acum, până 
la împăcarea cu soţia lui, nici nu putea fi vorba de aşa ceva. 
Era mai ales neplăcut ca în chestiunea apropiatei împăcări 
să se amestece un interes material. Se simţea adânc jignit 
numai la gândul că acest interes: vânzarea pădurii, l-ar 
putea îndemna să caute împăcarea cu nevastă-sa. 


După ce isprăvi de citit scrisorile, Stepan Arkadici trase 
spre el hârtiile cu treburile serviciului său, răsfoi repede 
două dosare, făcu câteva însemnări pe ele cu un creion 
mare şi, dându-le la o parte, trecu la cafea. În timp ce-şi bea 
cafeaua, desfăcu ziarul de dimineaţă, încă jilav, şi începu să- 
| citească. 

Primea şi citea un ziar liberal - nu unul extremist, ci cel 
adoptat de majoritatea opiniei publice. Deşi nici ştiinţa, nici 
arta, nici politica nu-l interesau în mod deosebit, Stepan 
Arkadici avea păreri hotărâte asupra acestor chestiuni, 
adică împărtăşea vederile majorităţii oamenilor şi ale 
ziarului său, şi nu le schimba decât o dată cu majoritatea 
publicului, sau, mai bine zis, nu le schimba, ci părerile se 
modificau de la sine, pe nesimţite, în mintea lui. 

Nu-şi alegea nici concepţiile, nici părerile - acestea se 
lipeau singure de el - aşa cum nu alegea forma pălăriei sau 
a redingotei, ci purta numai ceea ce era la modă. Pentru 
dânsul, care trăia într-o anumită societate şi simţea nevoia 
unei oarecare activităţi intelectuale - tendinţă ce se 
dezvoltă mai ales în anii maturității - a avea păreri era ceva 
tot atât de necesar ca şi a poseda pălărie. Dacă împărtăşea 
mai mult ideile liberale decât pe cele conservatoare, ca 
mulţi din cercul lui, apoi asta nu se datora faptului că găsea 
ideile liberale mai înțelepte, ci fiindcă acestea se potriveau 
mai bine cu felul său de viaţă. Partidul liberal susţinea că în 
Rusia totul merge rău; şi, ce-i drept, Stepan Arkadici avea 
multe datorii, iar banii nu-i ajungeau de loc. Partidul liberal 
spunea că instituţia căsătoriei este învechită, că trebuie 
transformată şi, ce-i drept, traiul conjugal îi aducea lui 
Stepan Arkadici puţine plăceri, silindu-l să mintă şi să se 
prefacă - ceea ce era împotriva firii lui. Partidul liberal 
spunea sau, mai bine zis, lăsa să se înţeleagă că religia este 
numai un frâu pentru clasa incultă a populaţiei; şi, ce-i 
drept, Stepan Arkadici nu putea suporta nici măcar un 
scurt tedeum fără să-l doară picioarele şi nu era în stare să 
priceapă rostul cuvintelor solemne şi înfricoşătoare despre 


ceea lume, când poţi să te veseleşti atât de bine pe lumea 
de aici. În afară de asta, lui Stepan Arkadici, amator de 
glume şi pozne, îi plăcea să pună uneori în încurcătură pe 
câte. Un om cumsecade, spunându-i: „Dacă vrei să te făleşti 
cu străbunii, nu trebuie să te opreşti la Riurik, renegând pe 
primul strămoş... maimuța”. În felul acesta, ideile liberale 
intraseră în obiceiurile lui Stepan Arkadici, căruia îi plăcea 
ziarul său ca ţigara după prânz, pentru uşoara ceaţă pe 
care i-o lăsa în cap. Citi articolul de fond, în care se arăta că 
degeaba tună şi fulgeră unii, susţinând ca radicalismul ar 
ameninţa să înghită toate elementele conservatoare şi că 
guvernul e dator să ia măsuri pentru zdrobirea hidrei 
revoluţionare. Dimpotrivă, „după părerea noastră, 
primejdia o constituie nu aşa-zisa hidră revoluţionară, ci 
încăpăţânarea tradiţionalismului, care frânează progresul” 
etc. Citi încă un articol, financiar, în care se pomenea de 
Bentham?2 şi de Mill3 şi unde erau strecurate săgeți la 
adresa ministerului. Cu agerimea obişnuită a minţii sale, 
înţelese sensul fiecărei săgeți, de cine fusese aruncată, 
împotriva cui şi cu ce prilej - ceea ce-i făcu, ca totdeauna, 
oarecare plăcere. Astăzi, însă, plăcerea aceasta îi era 
otrăvită de amintirea sfaturilor Matrionei Filimonovna şi de 
faptul că în casă toate treburile mergeau alandala. Mai citi 
că, după cum se zvonea, contele Beust4 ar fi plecat la 
Wiesbaden... că nu mai există păr cărunt... Citi şi publicaţia 
despre vânzarea unui cupeu uşor şi despre oferta de 
serviciu a unei tinere. Aceste informaţii nu-i dădură însă, ca 
mai înainte, o plăcere liniştită, ironică. 

După ce isprăvi ziarul, a doua ceaşcă de cafea şi franzeluţa 
cu unt, Stepau Arkadici se ridică, îşi scutură firimiturile de 
pe vestă şi, umflându-şi pieptul lat, zâmbi vesel - nu că ar fi 
avut în suflet vreo bucurie; zâmbetul vesel se datora unei 
bune digestii. 

Acest zâmbet voios, însă, îi reaminti totul, şi căzu iarăşi pe 
gânduri. 


În spatele uşii se auziră două glasuri de copii. (Recunoscu 
pe Grişa, mezinul, şi pe Tania, fetiţa cea mai mare.) 
Scăpaseră jos un lucru pe care-l trăgeau prin casă. 

— 'Ţi-am spus să nu urci călătorii pe acoperiş! Ţipă fetiţa în 
englezeşte. Acum, adună-i tu! 

„Toate merg alandala, îşi zise Stepan Arkadici. Uite, copiii 
aleargă de capul lor” Se apropie de uşă şi-i strigă. Copiii 
lăsară lădiţa care le ţinea loc de tren şi intrară la tatăl lor. 

Fetiţa, pentru care tatăl avea o slăbiciune, veni în fugă, cu 
îndrăzneală, îl îmbrăţişa şi, râzând, rămase atârnată de 
gâtul lui, ca de obicei, adulmecând cu încântare mirosul 
cunoscut al parfumului răspândit de favoriţii lui. După ce-i 
sărută faţa strălucitoare de duioşie şi îmbujorată din pricina 
aplecării trupului, fetiţa îşi desfăcu mâinile şi vru să fugă 
înapoi. Tatăl însă o reţinu. 

— Ce face mama? O întrebă el, trecând cu mâna pe gâtul 
neted şi gingaş al fiicei sale. Să trăieşti! Răspunse zâmbind 
băiatului, care-i dăduse bună dimineaţa. 

Era conştient că pe băiat îl iubea mai puţin. Dar totdeauna 
se silea să fie drept cu dânsul. Băiatul însă simţea asta şi nu 
răspunse la zâmbetul rece al tatălui său. 

— Mama? S-a sculat, răspunse fetiţa. 

Stepan Arkadici oftă. „lar n-o fi dormit toată noaptea”, se 
gândi el. 

— E veselă? 

Fetiţa ştia că între tata şi mama fusese o ceartă, că maică- 
sa nu putea fi veselă şi că tata trebuia să ştie asta; dar se 
prefăcea, punându-i întrebări cu atâta dezinvoltură. Fetiţa 
se îmbujora de ruşinea tatălui său, care o înţelese 
numaidecât şi se împurpura şi el la faţă. 

— Nu ştiu, zise ea. Nu ne-a pus să învăţăm. Ne-a trimis să 
ne plimbăm cu miss Howl la bunica. 

— Hai, du-te, Tanciurocika mea. Ba nu, mai stai puţin, îi 
spuse tatăl, reţinând-o şi mângâindu-i mânuţa gingaşă. 

Luă de pe cămin o cutie de bomboane, rămasă acolo de cu 
seară, şi-i dădu două bomboane, alegându-i-le pe cele care-i 


plăceau ei mai mult - una de ciocolată şi alta fondantă. 

— Asta-i pentru Grişa? Întrebă fetiţa, arătând bomboana 
de ciocolată. 

— Da, da. Îi mai dezmierdă o dată umerii mici, o sărută la 
rădăcina părului şi pe gât; apoi îi dădu drumul. 

— Cupeul e la scară, anunţă Matvei; apoi adăugă: Vă 
aşteaptă o femeie cu o jalbă. 

— De mult? Întrebă Stepan Arkadici. 

— De vreo jumătate de ceas. 

— De câte ori am dat ordin să mă anunţi numaidecât?! 

— Am crezut de cuviinţă să vă las măcar a lua cafeaua, 
răspunse Matvei cu glas îmbufnat şi prietenos totodată, 
care nu te putea supăra. 

— Hai, pofteşte-o mai repede, zise Oblonski cu o schimă de 
ciudă. 

Solicitatoarea, soţia căpitanului Kalinin, îi cerea ceva 
imposibil şi fără noimă. Dar Stepan Arkadici, ca de obicei, o 
pofti să ia loc, o ascultă cu atenţie, fără s-o întrerupă, şi-i 
dădu un sfat amănunţit: cui şi cum să se adreseze; mai 
mult: cu scrisul lui mare, răsfirat, frumos şi citeţ alcătui 
repede un bilet bine compus către o persoană care ar 
putea-o ajuta. După ce o concedie, Stepan Arkadici îşi luă 
pălăria şi se opri, încercând să-şi aducă aminte dacă n-a 
uitat ceva. Îşi dădu seama că nu uitase nimic, afară numai 
de ceea ce vroia să uite - de soţia lui. 

„Ah, da, îşi zise el, lăsându-şi capul în piept. Peste faţa sa 
frumoasă trecu o timbra de tristeţe. Să mă duc, sănu mă 
duc?” 

Un glas lăuntric îi spunea că nu trebuie să se ducă; totul n- 
avea să fie decât prefăcătorie. Legăturile dintre ei nu se 
puteau îndrepta, nici „drege”, după cum nu era cu putinţă 
să-i redea soţiei farmecul tinereţii, care să-i trezească din 
nou dragostea, sau el să se preschimbe într-un bătrân 
nevolnic, care nu mai e în stare să iubească. Acum însă nu 
puteau ieşi din impas decât prin prefăcătorie şi minciună. 
Iar firea lui se împotrivea prefăcătoriei şi minciunii. 


„Totuşi, uneori n-ai cum să le eviţi, lucrurile nu pot rămâne 
aşa”, se gândi el, silindu-se să se îmbărbăteze, îşi umflă 
pieptul, luă o ţigară, o aprinse, trase două fumuri şi o 
aruncă în scoica de sidef ce-i servea drept scrumieră. 
Străbătu cu paşi repezi salonul posomorit şi deschise uşa 
care dădea în odaia de culcare a soţiei sale. 

IV. 

Daria Alexandrovna - în halat, cu cozile ei subţiri, 
odinioară groase şi minunate, prinse la ceafă în ace, cu faţa 
trasă, slăbită şi cu ochii mari, speriaţi, care păreau 
bulbucaţi din pricina obrazului supt - stătea în picioare, în 
mijlocul unei grămezi de lucruri împrăştiate prin odaie, 
înaintea unui şifonier deschis, în care scotocea. Auzi paşii 
soţului şi se opri din lucru, cu ochii aţintiţi asupra uşii, 
încercând zadarnic să dea feţei sale o expresie aspră şi 
dispreţuitoare. Simţea că se teme de dânsul, de întâlnirea 
care trebuia să aibă loc. Tocmai se apucase, pentru a nu 
ştiu câta oară în ultimele trei zile, să aleagă deoparte 
lucrurile ei şi ale copiilor, pe care să le ia la maică-sa, şi tot 
nu se putea hotărî. Deşi acum, ca şi în alte daţi, Daria 
Alexandrovna îşi spunea că trebuie să sfârşească odată cu 
situaţia asta, că trebuie să ia măsuri pentru a-l pedepsi, a-l 
face de râs, a se răzbuna pe dânsul măcar pentru o 
părticică din durerea ce-i pricinuise, deşi nu încetă să-şi 
spună că îl va părăsi, totuşi simţea că acest lucru era cu 
neputinţă. Nu-şi putea scoate din suflet deprinderea de a-l 
socoti ca soţul său şi de a-l iubi. lar pe deasupra, simţea că 
dacă aici, în casa ei, abia prididea să-şi îngrijească pe cei 
cinci copii, acolo unde se va duce cu dânşii îi va fi şi mai 
greu. De altminteri, în aceste trei zile mezinul se 
îmbolnăvise, fiindcă i se dăduse o supă zborşită, iar ceilalţi 
rămăseseră în ajun aproape nemâncaţi. Îşi dădea seama că 
nu putea pleca. Totuşi, încerca să se amăgească şi-şi 
strângea lucrurile, prefăcându-se că pleacă. 

Când îşi văzu soţul, Daria Alexandrovna vâri mâna într-un 
sertar al şifonierului, ca şi cum ar fi căutat ceva, şi se 


întoarse spre dânsul numai când acesta ajunse lângă ea. Iar 
faţa ei, căreia vroise să-i dea o expresie de asprime şi de 
dispreţ, nu exprima decât nehotărâre şi suferinţă. 

— Dolly! Rosti el cu o voce stinsă, sfioasă. 

Îşi vâri capul între umeri, vrând să pară abătut şi supus; 
faţa lui însă strălucea de prospeţime şi sănătate. 

Ea îi măsură cu o privire iute, din cap până în picioare, 
trupul plin de prospeţime şi sănătate. „Da, el e fericit şi 
mulţumit! Dar eu?... Şi această nesuferită bunătate, pentru 
care toţi îl iubesc şi-l laudă! Urăsc bunătatea asta a lui”, îşi 
zise ea, strângându-şi buzele. Şi pe faţa sa palidă şi 
nervoasă un muşchi începu să se zbată în obrazul drept. 

— Ce vrei? Îl întrebă scurt Daria Alexandrovna cu o voce 
joasă, străină parcă. 

— Dolly! Repetă soţul cu un tremur în glas. Astăzi vine 
Anna. 

— Ei şi? N-o pot primi, izbucni ca. 

— Dar trebuie, Dolly... 

— Pleacă, pleacă, pleacă! Ţipă ea fără să-l privească, ca şi 
cum strigătul acesta i-ar fi fost smuls de o durere fizică. 

Dacă până atunci Stepan Arkadici fusese în stare să-şi 
păstreze liniştea când se gândea la soţia sa, să spere că 
lucrurile se vor „drege”, cum spunea Matvei, ba chiar să şi 
citească în tihnă ziarul şi să-şi bea cafeaua - acum, când îi 
văzu faţa chinuită şi îndurerata, când auzi sunetul glasului 
ei deznădăjduit şi resemnat în faţa sorții, i se tăie 
răsuflarea, simţi un nod în gât şi ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Doamne, ce-am făcut, Dolly?! Pentru numele lui 
Dumnezeu! Dar... şi nu mai putu urma. Hohote de plâns îi 
sugrumară glasul. 

Daria Alexandrovna închise cu zgomot uşa şifonierului şi 
se uită la dânsul. 

— Dolly, ce ţi-aş putea spune? Numai atât: iartă-mă, iartă- 
mă... Gândegşte-te şi tu. Oare nouă ani de viaţă nu pot 
răscumpăra o clipă, o clipă... 


Daria Alexandrovna îşi lăsă privirea în pământ şi asculta să 
audă ce are să-i spună, implorându-l parcă să-i zdruncine 
convingerea, s-o înduplece. 

— O clipă de patimă... rosti el şi vru să urmeze; dar la 
cuvintele acestea buzele ei se strânseră iarăşi ca de o 
durere fizică şi un muşchi al feţei începu să i se zbată din 
nou pe obrazul drept. 

— Pleacă, pleacă de-aici! Ţipă ca cu o voce şi mai ascuţită. 
Nu-mi mai vorbi de patimile şi de mârşăviile dumitale! 

Daria Alexandrovna vru să plece, dar se clătina şi apucă 
spătarul unui scaun ca să se sprijine. Faţa lui se destinse, 
buzele îi tremurară, ochii i se umeziră de lacrimi. 

— Dolly! Rosti el de data asta cu glasul întretăiat de plâns. 
Pentru numele lui Dumnezeu, gândeşte-te la copii! Ei n-au 
nici o vină. Eu sunt vinovat. Pedepseşte-mă pe mine. Pune- 
mă să-mi ispăşesc păcatul, sunt gata la orice stă în puterile 
mele. Sunt vinovat. N-am cuvinte să arăt cât sunt de 
vinovat. Totuşi, Dolly, iartă-mă. 

Daria Alexandrovna se aşeză. Stepan Arkadici îi auzea 
răsuflarea grea, şuierătoare şi-l cuprinse o negrăită milă. 
De câteva ori ea vru să vorbească, dar nu putu. El aştepta. 

— Tu-ţi aduci aminte de copii numai când vrei să te joci cu 
dânşii; dar eu mă gândesc într-una la ei. Ştiu că acum sunt 
pierduţi, rosti ca una din frazele pe care le frământase 
pesemne în aceste trei zile. 

Daria Alexandrovna îi spusese „tu”. Stepan Arkadici o privi 
cu recunoştinţă. Făcu chiar o mişcare să-i ia mâna. Dar ca 
se dădu în lături de dezgust. 

— Eu nu-mi uit copiii. De aceea aş fi gata să fac orice pe 
lume pentru a-i salva. Dar nici cu nu ştiu cum aş putea-o 
face: despărţindu-i de tatăl lor, sau lăsându-i lângă un tată 
destrăbălat, da, un tată destrăbălat... Spune şi dumneata, 
oare mai putem trăi împreuna după cele... petrecute? E cu 
putinţă aşa ceva? Spune-mi, mai e cu putinţă? Repetă ea, 
ridicând glasul. Când bărbatul meu, tatăl copiilor mei, are 
legături de dragoste cu guvernanta copiilor săi... 


— Dar ce-i de făcut? Ce-i de făcut? Întrebă Stepan 
Arkadici cu glas deznădăjduit, neştiind nici el ce spune şi 
plecându-şi capul în pământ din ce în ce mai adânc. 

— Mă scârbeşti, mă dezguşti! Strigă ea înflăcărându-se tot 
mai mult. Lacrimile dumitale sunt apă chioară! Nu m-ai 
iubit niciodată. N-ai nici inimă, nici cinste. Eşti respingător, 
mi-e scârbă de dumneata! Îmi eşti străin, da, cu totul străin! 
Cuvântul străin, atât de groaznic pentru ea, îl rosti cu 
durere şi cu răutate. 

EI o privi. Răutatea ce se citea pe faţa ei îl sperie şi-l uimi. 
Nu-şi dădea seama că mila lui pentru dânsa o scotea din 
sărite, că ca vedea numai compătimire, dar nu dragoste. 
„Mă urăşte. N-are să mă ierte!”, se gândi el şi spuse: 

— E îngrozitor, îngrozitor! 

În timpul acesta, în odaia de alături începu să ţipe un copil, 
care pesemne se lovise căzând. Daria Alexandrovna ascultă 
cu atenţie; deodată faţa i se îmblânzi. 

Câteva clipe căută să-şi vină în fire, nu mai ştia pe ce lume 
se află şi ce are de făcut, apoi se ridică repede şi se 
îndreptă spre uşă. 

„Îl iubeşte deci pe copilul meu, gândea Stepan Arkadici, 
văzând schimbarea de pe faţa ei la ţipătul copilului. Copilul 
meu! Cum ar putea atunci să mă urască pe mine?” 

— Dolly, încă un cuvânt, zise el mergând în urma ei. 

— Dacă te ţii de mine, chem slugile, copiii! Să afle toată 
lumea că eşti un ticălos. Eu plec chiar azi; iar dumneata n-ai 
decât să rămâi aici cu amanta dumitale. 

Şi Daria Alexandrovna ieşi trântind uşa. 

Stepan Arkadici oftă, se şterse pe faţă şi, păşind încet, se 
îndreptă spre uşă. „Matvei spune: „O să se dreagă 
lucrurile!, Dar cum? Nu văd nici un chip! Of, of, ce 
grozăvie! Şi cât de vulgar ţipa, se gândi el, aducându-şi 
aminte de strigătele şi de vorbele ei: „ticălos, şi „amantă,,. 
Dar dacă au auzit şi slugile! Înfiorător de vulgar, groaznic!” 
Rămase câteva clipe singur, îşi şterse ochi, oftă şi, 
îndreptându-şi umerii, ieşi din odaie. 


Era într-o vineri. Ceasornicarul, un neamţ, întorcea 
pendula din sufragerie. Stepan Arkadici îşi aminti de o 
glumă a sa despre acest ceasornicar chel şi ordonat, „care 
parcă el însuşi fusese întors pentru toată viaţa, ca să poată 
la rându-i să întoarcă ceasurile”, şi zâmbi. Îi plăceau 
glumele izbutite. „Şi cine ştie? Poate o să se dreagă 
lucrurile. Nimerită vorbă: „o să se dreagă,, îşi zise el. 
Trebuie s-o spun mai departe.” 

— Matvei! Strigă Oblonski. Pregăteşte împreună cu Maria 
tot ce trebuie pentru Anna Arkadievna în camera divanelor, 
porunci el lui Matvei, care se înfăţişă. 

— Prea bine! 

Stepan Arkadici îşi puse blana şi ieşi pe terasa de intrare a 
casei. 

— Nu luaţi masa acasă? Îl întrebă Matvei, care-i petrecea. 

— Cum s-o nimeri. Ţine pentru cheltuieli, zise el, scoțând 
zece ruble din portofel. Ajunge? 

— Ajunge, n-ajunge, trebuie să ne descurcăm cu atât, 
răspunse Matvei, trântind portiţa cupeului şi dându-se 
înapoi pe scări. 

Între timp, Daria Alexandrovna îşi linişti copilul şi, 
înțelegând după zgomotul cupeului că soţul său plecase, se 
întoarse în iatac. Era singurul loc unde se simţea la 
adăpost, ferită de grijile casei, care o năpădeau de cum 
ieşea de acolo. Chiar acum, în scurtul răstimp cât fusese în 
odaia copiilor, englezoaica şi Matriona Filimonovna 
izbutiseră să-i pună câteva întrebări care nu îngăduiau 
amânare şi la care numai ea ar fi putut răspunde: cu ce să 
îmbrace copiii pentru plimbare? Să le dea lapte? Să trimită 
după alt bucătar? 

— Ah, lăsaţi-mă, lăsaţi-mă în pace! Izbucni Dolly şi, 
întorcându-se în iatac, se aşeză în acelaşi loc unde vorbise 
cu soţul. 

Îşi împreună mâinile slăbite, eu inele ce-i lunecau pe 
degetele osoase, şi încercă să depene în amintire 
convorbirea de adineauri. „A plecat! Dar cu ea o fi isprăvit? 


Se gândi Daria Alexandrovna. Oare n-o mai vede? De ce nu 
l-am întrebat? Nu, nu! Nu ne mai putem împăca. Chiar dacă 
vom rămâne sub acelaşi acoperământ, vom fi ca doi străini. 
Străini pentru totdeauna! Repetă ca, dând un deosebit 
înţeles cuvântului acestuia care o îngrozea. Cât l-am iubit, 
Doamne, cât l-am iubit! Cât l-am iubit! Dar acum parcă nu-l 
iubesc? Nu-l iubesc poate chiar mai mult decât înainte? E 
îngrozitor, mai ales că...” începu ca. Dar nu-şi isprăvi 
gândul, fiindcă Matriona Filimonovna îşi băgă capul pe uşă. 

— Daţi-mi voie să trimit după fratele meu, zise ca. Să ne 
gătească el... Să nu rămână, ca aseară, copiii nemâncaţi 
până la şase. 

— Bine, vin îndată să dau porunci. Aţi trimis după lapte 
proaspăt? 

Şi Daria Alexandrovna se lăsă prinsă de grijile zilei, 
încetându-şi în ele, pentru cât va timp, durerea. 

V, 

Mulțumită frumoaselor sale aptitudini, Stepan Arkadici 
învățase cu uşurinţă la şcoală. Fiind însă leneş şi zvăpăiat, 
ieşise din şcoală printre cei din coadă. Dar cu toată viaţa lui 
uşuratică, şi deşi n-avea titluri mari şi era încă tânăr, 
Oblonski ocupa un post tic vază plătit, ca director al unei 
instituţii din Moscova. Căpătase acest post prin mijlocirea 
lui Alexei Alexandrovici Karenin, soţul surorii sale, Anna. 
Acesta ocupa o funcţie foartă înaltă în ministerul de care 
ţinea instituţia aceea. Dar chiar dacă Alexei Karenin nu şi- 
ar fi numit cumnatul în acest post, Stiva ar fi căpătat, totuşi, 
prin legăturile sale cu sute de persoane - fraţi, surori, rude, 
veri, unchi şi mătuşi - acelaşi post, sau altul asemănător, cu 
o leafă de vreo şase mii de ruble, sumă de care avea nevoie, 
întrucât afacerile îi mergeau prost, deşi soţia sa avea o 
avere frumugşică. 

Stepan Arkadici era rudă sau prieten cu jumătate din 
populaţia Moscovei şi a Petersburgului. Se născuse în 
mediul acelor oameni care erau sau ajunseseră puternicii 
zilei. O treime dintre bărbaţii de stat, oameni bătrâni, 


fuseseră prieteni cu tatăl său şi-l cunoşteau pe Stiva încă 
din leagăn. Cealaltă treime se tutuia cu dânsul. Iar ultima 
parte era alcătuită din prietenii săi cei mai buni. Prin 
urmare, distribuitorii bunurilor pământeşti, sub formă de 
slujbe, arenzi, concesiuni şi aşa mai departe, erau toţi 
prietenii lui şi nu puteau ocoli pe unul de-al lor. Oblonski 
nici nu trebuia să facă sforţări deosebite ca să capete un 
post bun. Era de ajuns numai să nu refuze, să, nu invidieze 
pe nimeni, să nu se certe şi să nu se supere, ceea ce nu 
făcuse niciodată, datorită bunătăţii sale înnăscute. Ar fi râs 
dacă i-ar fi spus cineva că nu va căpăta postul plătit cu leafa 
care-i trebuia lui. Mai ales că nici nu cerea un lucru 
extraordinar. Cerea numai ceea ce primeau cei de-o seamă 
cu dânsul. Şi ştia că e în stare să facă faţă slujbei nu mai 
prost decât oricare altul. 

Cunoscuţii nu numai că-l iubeau pe Stepan Arkadici 
pentru firea lui bună, veselă, sau pentru netăgăduita-i 
cinste; dar înfăţişarea-i frumoasă şi senină, ochii săi 
strălucitori, părul şi sprâncenele-i negre, albul şi rumeneala 
feţei lui - totul stârnea voie bună şi prietenie în sufletul 
celor ce-l întâlneau în cale „A! Stiva! Oblonski! Uite-l!” 
izbucneau toţi, aproape totdeauna cu un zâmbet de bucurie 
pe buze, când se întâlneau cu dânsul. Chiar dacă uneori, 
după o convorbire cu el, se vedea că nu se întâmplase nimic 
îmbucurător, a doua sau a treia zi lumea se bucura totuşi la 
fel, întâlnindu-l. 

În trei ani, de când ocupa postul de director al acelei 
instituţii din Moscova, Stepan Arkadici îşi câştigase nu 
numai dragostea, dar şi respectul colegilor, subalternilor, 
superiorilor şi al tuturor celor ce avuseseră de-a face cu 
dânsul. Principalele însuşiri, care îi asiguraseră un respect 
unanim în serviciul său, erau următoarele: în primul rând, o 
nemăsurată îngăduinţă faţă de oameni, întemeiată pe 
recunoaşterea propriilor sale lipsuri; în al doilea rând, un 
liberalism desăvârşit, nu acel din gazetă, ci acel pe care îl 
avea în sânge, şi graţie căruia se purta la fel cu toţi oamenii, 


fără să ţină seama de rang sau de avere; iar în al treilea 
rând - lucrul cel mai însemnat - o totală nepăsare pentru 
meseria cu care se îndeletnicea... Ceea ce-l făcea să nu 
pună niciodată patimă în aceste chestiuni şi deci să nu 
greşească. 

Ajuns la instituţia lui, Stepan Arkadici, petrecut cu respect 
de portar, care-i ducea servieta subsuoară, trecu în biroul 
său, îşi puse tunica de uniformă şi intră în sala de consiliu. 
Copiştii şi slujbaşii se ridicară voioşi în picioare, salutându-l 
cu respect. Se îndepărtă grăbit ca de obicei spre locul lui, 
strânse mâna membrilor consiliului şi se aşeză. Glumi şi 
vorbi tocmai cât cerea buna-cuviinţă, apoi începu lucrul. 
Nimeni nu ştia mai bine decât el să păstreze limita dintre 
libertate, simplitate şi atitudine oficială, cât se cere pentru 
ca munca să fie plăcută. Vesel şi respectuos faţă de Stepan 
Arkadici, ca de altfel toată lumea, secretarul veni cu 
lucrările şi spuse cu tonul familiar şi liberal, introdus de şef: 

— Am izbutit totuşi să primim relaţii de la administraţia 
guberniei Penza. Dacă doriţi... 

— Le-aţi primit în sfârşit? Rosti Stepan Arkadici, apăsând 
cu palma peste hârtii. Ei, acum, domnilor... şi şedinţa 
începu. 

„Dacă ar şti ei, gândi Oblonski, aplecându-şi capul cu un 
aer important în timpul citirii raportului, ce băieţel vinovat 
era preşedintele lor acum o jumătate de ceas!” Şi ochii îi 
râdeau în timp ce asculta raportul. Lucrările urmau să ţină 
fără întrerupere până la două, iar la două - o pauză şi 
gustarea. 

Nu era încă ora două, când uşa mare cu geamuri a sălii de 
consiliu se deschise pe neaşteptate şi cineva intră înăuntru. 
Bucurându-se ca de o distracţie, toţi cei de sub portretul 
ţarului şi de după dioptră5 întoarseră capul spre uşă. Dar 
uşierul îl dădu numaidecât afară pe intrus şi închise în urma 
lui uşa cu geamuri. 

După citirea dosarului, Stepan Arkadici se ridică, se 
întinse şi, dând tribut spiritului liberal al vremii, scoase o 


ţigară şi trecu în biroul său. Doi colegi, bătrânul slujbaş 
Nikitin şi Kammerjunker-ul Grinevici îl urmară. 

— Avem timp să isprăvim după gustare, zise Stepan 
Arkadici. 

— Şi încă cum! Adăugă Nikitin. 

— Fomin ăsta trebuie să fie un coţcar şi jumătate, spuse 
Grinevici despre una din persoanele implicate în afacerea 
pe care o cercetaţi. 

La cuvintele lui Grinevici, Stepan Arkadici făcu o schimă 
uşoară, dându-i astfel a înţelege că nu se cade să formuleze 
păreri premature, şi nu-i răspunse nimic. 

— Cine a intrat? Întrebă el pe uşier. 

— A intrat unul, fără voie, când îmi întorsesem capul, 
excelenţă. Întreba de dumneavoastră. I-am spus: când o să 
iasă membrii, atunci... 

— Unde-i? 

— O fi ieşit în vestibul. S-a tot învârtit pe aici. Uite-l, 
adăugă uşierul, arătând spre un bărbat spătos, bine legat, 
cu barba creaţă, care, fără să-şi scoată din cap căciula de 
miel, urca repede şi sprinten treptele tocite ale scării de 
piatră. Un funcţionar uscăţiv, care cobora scara cu o 
servietă la subsuoară, se opri, privi încruntat picioarele 
celui ce alerga şi apoi se uită întrebător la Oblonski. 

Stepan Arkadici stătea în capul scărilor. Faţa lui blajină, 
încadrată de gulerul brodat al tunicii, se lumina şi mai mult 
când recunoscu pe cel ce venea în fugă. 

— Tu erai! Levin! În sfârşit! Exclamă Oblonski cu un 
zâmbet prietenos şi ironic, măsurându-l din cap până-n 
picioare pe Levin, care se apropia de dânsul. Cum de nu ţi-a 
fost silă să mă cauţi în spelunca asta? Întrebă el şi, 
nemulţumindu-se numai cu o strângere de mână, îşi sărută 
prietenul. Ai venit de mult? 

— Chiar acum am picat şi straşnic doream să te văd, 
răspunse Levin, aruncând în jur o privire sfioasa, înciudată 
şi neliniştită totodată. 


— Hai în biroul meu, îi spuse Stepan Arkadici, care 
cunoştea amorul-propriu şi sfiiciunea de sălbăticiune a 
prietenului său. Îl luă apoi de mână şi-l trase după el, ca şi 
cum ar fi vrut să-l ferească de primejdii. 

Stepan Arkadici se tutuia aproape cu toţi cunoscuţii: cu 
bătrâni de şaizeci şi cu băieţi de douăzeci de ani, cu actori, 
miniştri, negustori şi cu generali-aghiotanţi. Mulţi dintre 
acei cu care se tutuia se aflau la cele două capete ale scării 
sociale, şi tare s-ar mai fi mirat aceştia să fi ştiut că prin 
Oblonski aveau ceva comun între ei. Stepan Arkadici se 
tutuia cu toţi acei cu care băuse şampanie, şi băuse 
şampanie cu toată lumea... Dar când se întâlnea în prezenţa 
subalternilor cu unii dintre cei ce-l tutuiau, care-l cam 
făceau de ruşine, cum spunea în glumă despre acei prieteni 
dubioşi ai săi, Oblonski ştia să îndulcească cu tactul lui 
obişnuit impresia neplăcută făcută asupra subalternilor. 
Levin nu era un prieten de care s-ar fi putut ruşina. Dar 
Oblonski, cu tactul său, înţelese că Levin s-ar simţi 
stingherit să arate de faţă cu alţii intimitatea legăturilor 
dintre dânşii, şi de aceea se grăbi să-l conducă în biroul său. 

Levin era aproape de-o seamă cu Oblonski. Se tutuiau nu 
numai de la şampanie, Konstantin Dmitrici îi era tovarăş şi 
prieten aproape din copilărie. Se iubeau, cu toată 
nepotrivirea lor de caracter şi de gusturi, ca prietenii legaţi 
din prima tinereţe. Cu toate acestea, cum se întâmplă 
adesea cu oamenii care şi-au ales profesiuni deosebite, 
fiecare dintr-înşii dispreţuia în adâncul sufletului 
profesiunea celuilalt, deşi - după oarecare gândire - o 
justifica. Fiecăruia i se părea că viaţa lui e cea adevărată, 
iar viaţa pe care o ducea prietenul său este deşartă. 
Văzându-l pe Levin, Oblonski nu-şi putu stăpâni un uşor 
zâmbet ironic. Îl vedea ori de câte ori venea la Moscova, de 
la ţară, unde se ocupa cu „ceva”. Dar ce anume făcea 
prietenul său, el nu înţelesese bine niciodată; de altfel asta 
nici nu-l interesa. Levin venea totdeauna la Moscova 
tulburat, grăbit, puţin stânjenit şi enervat din pricina 


acestei stânjeneli. Avea aproape totdeauna păreri cu totul 
noi, neaşteptate asupra lumii. Stepan Arkadici râdea de ele, 
dar îi plăceau. La rândul lui, Konstantin Dmitrici dispreţuia 
în fundul sufletului şi felul de viaţă orăşenească a 
prietenului, şi slujba acestuia, pe care o socotea o sinecură 
şi de care îşi bătea foc. Deosebirea dintre ei, însă, era că 
Oblonski, făcând ceea ce fac toţi, râdea plin de încredere în 
sine şi cu bonomie, în timp ce Levin râdea şi el, dar fără 
încredere întrânsul şi uneori cu mânie. 

— De când te aşteptam, zise Stepan Arkadici, intrând în 
birou şi lăsând mâna lui Levin, ca şi cum i-ar fi data 
înţelege că primejdiile se sfârşiseră aici. Ma bucur, mă 
bucur foarte mult că te văd, adăugă el. Ce mai faci? Cum o 
mai duci? Când ai sosit? 

Levin tăcea, privind pe cei doi colegi ai lui Oblonski, pe 
care nu-i cunoştea. Se una mai ales la mâna elegantului 
Grinevici, care avea degetele atât de albe şi subţiri, unghiile 
atât de lungi, galbene, încovoiate la vârf, şi nişte butoni atât 
de mari şi de strălucitori la cămaşă, încât mâinile acestea îi 
absorbeau probabil toată atenţia şi nu-i dădeau răgaz să 
gândească. Oblonski înţelese totul numaidecât şi surâse. 

— Ah, da! Daţi-mi voie să vă prezint, zise el. Colegii mei, 
Filip Ivanâci Nikitin şi Mihail Stanislavici Grinevici. Apoi, 
întorcându-se spre Levin: Konstantin Dmitrici Levin, fratele 
lui Serghei Ivanâci Koznâşev, membru al zemstvei, om nou 
în zemstvă, atlet care ridică cinci puduri într-o mână, 
crescător de vite, vânător şi prietenul meu. 

— Îmi pare bine, răspunse bătrânelul. 

— Am cinstea să-l cunosc pe fratele dumneavoastră 
Serghei Ivanâci, zise Grinevici, întinzându-i mâna subţire cu 
unghii lungi. 

Levin se încruntă. Îi strânse mâna cu răceală şi se întoarse 
îndată spre Oblonski. Deşi avea o mare consideraţie pentru 
fratele său vitreg, scriitor cunoscut în întreaga Rusie, totuşi 
nu putea suferi când pentru cineva el nu era Konstantin 
Levin, ci fratele celebrului Koznâşev. 


— Nu. Nu mai sunt membru al zemstvei. M-am certat cu 
toată lumea şi nu mă mai duc la adunări, spuse el către 
Oblonski. 

— Cam repede! Zise Stepan Arkadici, zâmbind. Dar cum? 
De ce? 

— E o poveste lungă. Am să ţi-o istorisesc altă dată, 
răspunse Levin, dar începu numaidecât să povestească. Ei, 
pe scurt, m-am convins că nu există nici o activitate în 
zemstve şi nici nu poate exista. Vorbea ca şi cum cineva l-ar 
fi jignit chiar atunci. Pe de o parte, fiindcă asta-i numai o 
păpuşerie, o joacă de-a parlamentul; iar eu nu-s nici destul 
de tânăr, nici destul de bătrân ca să mă distrez cu jucării. 
Pe de altă parte (aici se bâlbâi), pentru clica judeţeană 
trebuşoara asta e un mijloc de a face parale. Mai înainte 
erau tutelele şi procesele. Astăzi sunt zemstvele. Nu sub 
formă de mită, ci de leafă nejustificată, adaugă el cu 
aprindere, ca şi cum cineva dintre cei prezenţi i-ar fi 
combătut părerile. 

— Oho! Văd că eşti într-o fază nouă, conservatoare, spuse 
Stepan Arkadici. Dar despre asta vorbim mai pe urmă! 

— Da, mai pe urmă. Acum însă trebuia să te văd, urmă 
Levin, privind cu ură mâna lui Grinevici. 

Stepan Arkadici schiţă un zâmbet fin. 

— Spuneai că n-ai să mai porţi haine europeneşti, zise el, 
uitându-se la costumul nou al prietenului său, lucrat fără 
îndoială la un croitor francez. Da! Văd că eşti într-o fază 
nouă. 

Levin roşi deodată, dar nu cum roşesc oamenii maturi - 
uşor, fără să-şi dea seama nici ei înşişi - ci aşa cum roşesc 
adolescenţii care se simt ridicoli din pricina sfielii lor şi de 
aceea se ruşinează şi roşesc încă mai mult, aproape până la 
lacrimi. Faţa aceasta inteligentă de bărbat, cu expresia ei 
copilărească, era atât de neobişnuită, încât Oblonski îşi 
întoarse privirea de la dânsul. 

— Unde ne vedem? Trebuie să-ţi vorbesc neapărat, zise 
Levin. 


Stepan Arkadici păru să stea la gânduri. 

— Ştii ce? Haidem să luăm o gustare la Gurin. Vorbim 
acolo. Sunt liber până la trei. 

— Nu, răspunse Levin după o clipă de gândire, trebuie să 
mă mai duc undeva. 

— Bine. Atunci să prânzim împreună. 

— Să prânzim? La drept vorbind, n-am să-ţi spun nimic 
deosebit... numai două cuvinte... Vreau să te întreb ceva... 
şi de vorbit, om vorbi mai pe urmă. 

— Atunci, spune-mi acum cele două cuvinte şi om sta de 
vorbă la masă. 

— Uite care-s cele două cuvinte, zise Levin; dar, de altfel, 
nu-i nimic deosebit. Faţa lui căpătă deodată o expresie de 
răutate din pricina sforţării de a-şi învinge sfiala. Ce mai 
face familia Şcerbaţki? O duce ca şi mai înainte? Întrebă el. 

Stepan Arkadici ştia de mult că Levin e îndrăgostit de 
Kitty, cumnata lui. De aceea zâmbi uşor şi ochii îi străluciră 
veseli. 

— Mi-ai spus că e vorba de două cuvinte. Dar eu nu-ţi pot 
răspunde în două cuvinte, fiindcă... lartă-mă o clipă... 

Intră secretarul, respectuos şi familiar, ca toţi secretarii 
conştienţi de superioritatea lor faţă de şef în privinţa 
cunoaşterii lucrărilor. Se apropie de şeful său cu nişte hârtii 
şi, sub pretextul unei întrebări, începu să-i explice o 
dificultate. Fără să-l asculte până la capăt, Stepan Arkadici 
îşi puse prietenos mâna pe mâneca secretarului. 

— Nu! Fă cum ţi-am spus, hotări el, îndulcindu-şi 
observaţia printr-un zâmbet; şi, după ce-i explică pe scurt 
cum înţelegea el chestiunea, dădu hârtiile la o parte şi 
încheie: Fă, te rog, aşa... aşa să faci, Zahar Nikitici. 

Secretarul ieşi jenat. Levin, care în timpul convorbirii cu 
secretarul îşi învinsese cu totul sfiala, stătea rezemat cu 
amândouă mâinile de scaun. Faţa lui exprima o atenţie 
batjocoritoare. 

— Nu pricep, nu pricep, zise Levin. 


— Ce nu pricepi? Îi răspunse Oblonski, surâzând tot atât 
de vesel şi scoțând o ţigară. Se aştepta la cine ştie ce 
ciudăţenie de-a lui Levin. 

— Nu pricep ce faceţi voi, adăugă Levin ridicând din 
umeri. Cum poţi lua lucrurile astea în serios? 

— De ce nu? 

— Fiindcă n-ai ce lucra la ele. 

— Asta o crezi tu. Dar noi suntem copleşiţi de lucrări. 

— De hârtii! De altfel, tu ai darul ăsta, urmă Levin. 

— Adică tu crezi că ăsta este un defect? 

— Poate că da, răspunse Levin. Totuşi, îţi admir prestanţa 
şi mă mândresc că sunt prieten cu un om de înaltă vază. 
Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, rosti el privindu-l drept 
în ochi cu o deznădăjduită încordare. 

— Ei bine, bine. Lasă, c-ai să ajungi şi tu aici. Noroc că ai 
trei mii de deseatine în judeţul Karazinski, asemenea 
muşchi şi prospeţimea asta de fetiţă de doisprezece ani! 
Dar o să vii şi tu la noi. Cât priveşte întrebarea ta, nu-i nici o 
schimbare. Păcat numai că n-ai mai venit de-atâta vreme pe 
aici! 

— De ce? Îl întreba Levin speriat. 

— Nu-i nimic grav. Mai vorbim noi. Dar, de fapt, de ce ai 
venit? 

— Ah! Şi despre asta o să vorbim mai târziu, răspunse 
Levin, îmbujorându-se iarăşi până în vârful urechilor. 

— Ei bine! Am înţeles. Vezi tu, te-aş pofti la noi; soţia mea 
însă lui se simte tocmai bine. Dar uite ce: dacă vrei să-i vezi, 
îi găseşti azi la Grădina Zoologică. De la patru la cinci, Kitty 
patinează. Du-te acolo. Eu vin pe urma şi mergem împreună 
să prânzim undeva. 

— Minunat! Atunci, la revedere! 

— la seama! Doar te cunosc. Vezi să nu uiţi sau să pleci din 
senin la ţară! Strigă după dânsul Stepan Arkadici râzând. 

— Nu! Sigur că nu uit! 

Aducându-şi aminte că uitase să-şi ia ziua bună de la 
colegii lui Oblonski, Levin îi salută abia când ajunse la uşă; 


apoi ieşi din birou. 

— Trebuie să fie un om foarte energic, zise Grinevici după 
plecarea lui Levin. 

— Da, dragă! Răspunse Stepan Arkadici, clătinând din cap. 
Om fericit! Stăpâneşte trei mii de deseatine în judeţul 
Karazinski. Are tot viitorul înainte. Şi câtă prospeţime la el! 
Nu ca noi. 

— Dar dumneavoastră de ce vă plângeţi? 

— O duc prost, rău de tot, spuse Stepan Arkadici, oftând 
din greu. 

VI. 

Când Oblonski îl întrebă pe Levin ce anume îl făcuse să 
vină, acesta se înroşi la faţă şi se înciudă fiindcă roşi, 
neputându-i răspunde: „Am venit să cer mâna cumnatei 
tale”, deşi numai pentru asta venise. 

Familiile Levin şi Şcerbaţki erau vechi familii de nobili din 
Moscova şi totdeauna fuseseră în bune raporturi de 
prietenie; aceste legături se strânseseră şi mai mult în 
vremea studenţiei lui Levin, care se preparase pentru 
examene şi intrase în universitate împreună cu tânărul 
prinţ Şcerbaţki, fratele surorilor Dolly şi Kitty. În timpul 
studiilor, Levin vizitase des casa Şcerbaţki şi se îndrăgostise 
de casa aceasta. Oricât de ciudat s-ar părea, dar Konstantin 
Dmitrici era îndrăgostit chiar de casa şi de familia 
Şcerbaţki, şi îndeosebi de femeile din familia aceasta. Levin 
nu-şi aducea aminte de maică-sa. Singura lui soră era mai 
mare decât dânsul. În casa Şcerbaţki, Levin găsi pentru 
întâia oară acel mediu al vechilor familii de nobili cultivați şi 
cinstiţi, de care el fusese lipsit prin moartea mamei şi a 
tatălui său. Toţi membrii acestei familii - şi mai ales femeile 
- îi apăreau ca sub un văl tainic şi poetic. Nu numai că nu le 
găsea nici un cusur; dar, sub acel văl poetic bănuia că se 
ascund cele mai înalte sentimente şi cele mai desăvârşite 
însuşiri. De ce trebuiau aceste trei domnişoare să 
vorbească o zi franţuzeşte şi alta englezeşte? De ce la 
anumite ore cântau, pe rând. la pian; iar sunetele se auzeau 


până sus, în odaia fratelui lor, unde învățau studenţii? De ce 
veneau aceşti profesori de literatură franceză, de muzică, 
desen şi dans? De ce, la anumite ore, tustrele domnişoarele, 
împreună cu mademoiselle Linon, treceau în trăsură spre 
bulevardul 'Tverskoi în măntăluţe de atlaz îmblănite: Dolly 
cu o mantilă lungă, Nathaly într-una ceva mai scurtă, iar 
Kitty într-o blană scurtuţă de tot, care lăsa să i se vadă 
picioarele graţioase, cu ciorapi roşii, bine întinşi. De ce 
trebuiau să se plimbe pe bulevardul Tverskoi, însoţite de un 
valet cu cocardă de aur la pălărie? Levin nu înţelegea toate 
acestea şi multe alte lucruri din cele ce se. Petreceau în 
lumea lor misterioasă. Ştia însă că tot ce se întâmplă acolo e 
nespus de frumos şi era îndrăgostit tocmai de acest mister. 

În timpul studenţiei, Levin fusese aproape îndrăgostit de 
fata cea mai mare - Dolly. Dar ea se mărită curând cu 
Oblonski. Începu apoi s-o îndrăgească pe cea de-a doua. 
Parcă simţea că trebuie neapărat să se îndrăgostească de 
una dintre surori. Nu-şi putea da însă seama de care 
anume. Dar şi Nathaly, de îndată ce ieşi în lume, se mărită 
cu diplomatul Lvov. Kitty era încă un copil când Levin 
isprăvi universitatea, tânărul Şcerbaţki intră în marină şi se 
înecă în Marca Baltică. De atunci, raporturile lui Levin cu 
familia Şcerbaţki - cu toată prietenia dintre el şi Oblonski - 
se mai răriră. Anul acesta, însă, la începutul iernii, când 
după un an de şedere la ţară sosi la Moscova şi revăzu 
familia Şcerbaţki, Levin înţelese de care dintre cele trei fete 
era într-adevăr sortit să se îndrăgostească. 

Părea că nimic n-ar fi fost mai simplu decât ca Levin - om 
de neam bun, mai curând bogat decât sărac, în vârstă de 
treizeci şi doi de ani - să ceară mâna prinţesei Şcerbaţki. 
Trecea drept o partida bună şi putea nădăjdui că nu va fi 
respins. Dar Levin era îndrăgostit şi Kitty îi părea 
perfecțiunea încarnată, mai presus de orice fiinţă 
pământească, iar el se credea cu mult inferior ei în toate 
privinţele, astfel încât nici nu-i trecea prin minte că ea sau 
alţii l-ar putea socoti vrednic de dânsa. 


După ce petrecu două luni la Moscova, ca într-un vis, 
văzând-o zilnic pe Kitty în societatea pe care o frecventa 
anume ca s-o întâlnească, hotări deodată că acest proiect al 
lui de căsătorie era cu neputinţă de realizat şi plecă la ţară. 

Convingerea lui Levin că acest lucru e peste putinţă se 
întemeia pe credinţa lui că familia ei n-ar vedea întrânsul o 
partidă destul de strălucită pentru încântătoarea Kitty şi că 
însăşi Kitty nu l-ar putea iubi. Pentru părinţii ei, Levin n- 
avea o profesie stabilă, bine determinată, şi nici o situaţie în 
societate, în timp ce colegii lui, de o vârstă cu el, erau care 
colonel şi aghiotant al ţarului, care profesor universitar, 
care director de bancă sau la Căile ferate, ori director la 
vreo instituţie, ca Oblonski. El însă (ştia foarte bine părerea 
celorlalţi despre dânsul) nu era decât un simplu moşier, 
care se îndeletnicea adică cu creşterea vacilor, cu 
vânătoarea de sitari şi cu clăditul. 

— Cu alte cuvinte: un tânăr fără vreun talent deosebit, 
care nu ajunsese la nimic în viaţă şi se ocupa, după 
concepţia societăţii, cu ceea ce se îndeletnicesc îndeobşte 
oamenii care nu-s buni de nimic. 

Iar misterioasa şi încântătoarea Kitty nu putea iubi un 
bărbat urât, cum se socotea el, şi mai cu seamă simplu, care 
nu strălucea prin nimic. Afară de asta, purtarea lui de mai 
înainte faţă de Kitty - purtarea unui om matur faţă de un 
copil, dat fiind prietenia lui cu fratele ci mai mare - îi părea 
încă o piedică în calea dragostei sale. Levin îşi închipuia că 
un om urât, dar bun, cum se socotea el, nu putea fi iubit 
decât ca prieten. Ca să fii însă iubit cu o dragoste, 
asemănătoare celei pe care o simţea el pentru Kitty, trebuia 
să fii o frumuseţe de bărbat şi, mai cu seamă, un om 
deosebit. 

Auzise şi el că femeile iubesc uneori oameni urâţi şi simpli, 
dar nu-i venea să creadă, fiindcă - judecând după sine - el 
n-ar fi putut iubi decât femei încântătoare, misterioase şi 
distinse. 


Cu toate acestea, în timpul celor două luni cât stătu la 
ţară, Levin se convinsese că ceea ce simţea el acum nu era 
una din dragostele pe care le mai încercase în prima 
tinereţe, ci un sentiment adânc, care nu-i dădea nici o clipă 
de linişte, că nu mai putea trăi fără un răspuns la 
întrebarea: va fi Kitty soţia sa, ori ba? Şi că deznădejdea i 
se năzărise numai din închipuire, deoarece n-avea nici o 
dovadă că va fi respins. Veni la Moscova ferm hotărât să-i 
ceară mâna şi să se însoare dacă-i va fi primită propunerea. 
Ori... dar nici nu se putea gândi la ceea ce s-ar întâmpla cu 
dânsul dacă ea l-ar respinge. 

VII. 

Sosind cu trenul de dimineaţă la Moscova, Levin trase la 
Koznâşev, fratele său după mamă, mai mare decât el. După 
ce se schimbă, Konstantin Dmitrici intră în biroul acestuia 
cu gândul să-i povestească numaidecât de ce venise şi să-i 
ceară sfatul. Dar fratele nu era singur. Se afla la elun 
celebru profesor de filosofie, care sosise de la Harkov într- 
adins ca să lămurească o neînțelegere ivită între ei cu 
privire la o foarte importantă chestiune filosofică. 
Profesorul ducea o polemică înflăcărată împotriva 
materialiştilor, iar Serghei Koznâşev urmărea cu interes 
această polemică. După ce citise ultimul articol al 
profesorului, Koznâşev îi trimise o scrisoare cu obiecțiile 
sale. Îi imputa profesorului marile concesii făcute 
materialiştilor. Profesorul veni fără întârziere ca să pună la 
punct chestiunea. Era vorba de o problemă la modă: dacă 
există o limită între fenomenele psihice şi cele filosofice în 
activitatea omului. Şi care-i această limită? 

Serghei Ivanovici îşi primi fratele cu zâmbetu-i obişnuit, 
prietenos, dar rece; şi, după ce-l prezentă profesorului, 
continuă discuţia cu acesta. 

Profesorul, un domn scund şi măsliniu la faţă, cu ochelari 
şi cu fruntea îngustă, îşi întrerupse o clipă discuţia ca să 
dea mâna cu Levin; apoi îşi urmă vorba fără să-l mai ia în 


seamă. Levin se aşeză, aşteptând să plece acesta; dar 
curând se simţi atras de subiectul discuţiei. 

Dăduse în reviste peste articolele despre care era vorba şi 
le citise cu interes, deoarece tratau despre evoluţia 
principiilor ştiinţelor naturale, pe care, ca naturalist, le 
cunoştea încă din universitate. Niciodată însă nu făcuse o 
apropiere între concluziile ştiinţifice despre originea omului 
ca animal, despre reflexe, biologic sau sociologie şi 
problemele legate de sensul vieţii şi al morţii care-i veneau 
în minte în ultimul timp din ce în ce mai des. 

— Ascultând convorbirea fratelui său cu profesorul, Levin 
observa că amândoi legau problemele ştiinţifice de cele 
sufleteşti. Ajunseseră de câteva ori la nodul discuţiei; dar, 
de câte ori atingeau esenţialul - după cât îi părea lui - 
amândoi se îndepărtau în grabă şi se cufundau iarăşi în 
clasificări subtile, rezerve, citate, aluzii, trimiteri la 
somităţi... aşa încât el abia dacă mai pricepea despre ce era 
vorba. 

— Nu pot admite, spunea Serghei Ivanovici cu o dicţiune 
elegantă şi cu obişnuita-i claritate şi precizie în exprimare; 
nu pot fi de acord, pentru nimic în lume, cu Keiss, şi anume: 
că ideea mea despre lumea exterioară rezultă din senzaţii. 
Noţiunile de bază despre existenţă cu nu mi le-am format 
cu ajutorul senzaţiilor, deoarece nici nu este un organ 
special care să transmită aceste noţiuni. 

— Aşa-i! Dar şi Wurst, şi Knaust, şi Pripasov îţi vor 
răspunde: conştiinţa existenţei decurge din totalitatea 
senzaţiilor, şi această conştiinţă a existenţei este un rezultat 
al senzaţiilor. Wurst spune chiar de-a dreptul: atâta vreme 
cât nu sunt senzaţii, nu există nici conştiinţa existenţei. 

— Eu aş spune dimpotrivă, începu Serghei Ivanovici... 

Lui Levin i se păru iarăşi că, după ce se apropiaseră de 
punctul esenţial, se îndepărtau din nou. Atunci se hotări să 
pună profesorului o întrebare: 

— Prin urmare, dacă simţurile melc pier, dacă-mi moare 
trupul, nu mai poate fi vorba de nici o existenţă? Întrebă el. 


Înciudat şi cu o durere aproape cerebrală, provocată de 
întrerupere, profesorul se uită la straniul personaj care-i 
pusese întrebarea şi care semăna mai curând cu un edecar 
decât cu un filosof. Îşi întoarse privirile spre Serghei 
Ivanovici, întrebându-l parcă: „Ce să mai vorbesc?” Serghei 
Ivanovici, care avea un spirit mai larg, nu trebui să facă nici 
o sforţare ca să răspundă profesorului şi totodată să 
înţeleagă punctul de vedere simplu şi firesc al întrebării 
fratelui său. De aceea zâmbi şi spuse: 

— N-avem încă dreptul să rezolvăm această problemă... 

— Nu avem date, confirmă profesorul şi-şi urmă 
argumentarea. Nu, zise el, eu susţin, aşa cum spune fără 
înconjur Pripasov, că, chiar dacă senzaţia are la bază 
impresia, noi totuşi trebuie să facem o strictă delimitare 
între aceste două noţiuni. 

Levin nu mai asculta şi aştepta să plece profesorul. 

VIII. 

După plecarea profesorului, Serghei Ivanovici se întoarse 
către fratele său: 

— Îmi pare bine că ai venit. Rămâi mai mult timp aici? 
Cum merg treburile la ţară? 

Levin ştia ca pe fratele său mai mare nu-l prea interesau 
aceste lucruri şi că-i pusese această întrebare numai ca să-i 
facă o concesie. De aceea îi vorbi numai despre vânzarea 
grâului şi despre bani. 

Levin avusese de gând să stea de vorbă cu fratele său 
despre intenţia lui de a se căsători şi să-i ceara sfatul. 
Fusese chiar foarte hotărât la aceasta. Dar când îşi văzu 
fratele, după ce ascultă convorbirea cu profesorul şi după 
tonul involuntar protector cu care îl întrebase despre 
treburile gospodăriei (moşia rămasă de la mama lor era în 
indiviziune, şi Levin administra amândouă părţile), 
Konstantin Dmitrici simţi deodată că nu va putea vorbi 
despre proiectul lui de căsătorie, dându-şi seama că fratele 
său nu va privi acest lucru aşa cum ar fi dorit el. 


— Dar zemstva voastră cum merge? Îl întrebă Serghei 
Ivanovici, care se interesa foarte mult de zemstve, dându-le 
o mare importanţă. 

— Zău, nu ştiu... 

— Cum? Doar eşti membru al zemstvei. 

— Nu, nu mai sunt. M-am retras. Nu mă mai duc la 
adunări. 

— Păcat! Zise Serghei Ivanovici, încruntându-se. 

Ca să se justifice, Levin începu să povestească ceea ce se 
petrecea la adunările din judeţul său. 

— Aşa e totdeauna! Îl întrerupse Serghei Ivanovici. Aşa 
suntem noi, ruşii. Asta e poate trăsătura noastră de 
caracter cea mai frumoasă: capacitatea de a ne vedea 
propriile noastre defecte. Dar exagerăm şi ne mângâiem cu 
ironiile pe care le avem veşnic pe limbă. Pot să-ţi spun 
numai atât: dacă aceleaşi drepturi, cum sunt ale instituţiei 
zemstvei noastre, ar fi fost date oricărui alt popor european 
- germanilor sau englezilor - aceştia şi-ar fi făurit din ele 
libertatea... pe când noi ne mulţumim să le ironizăm. 

— Ce să fac? Răspunse Levin cu un aer vinovat. A fost 
ultima mea experienţă. M-am străduit doar din toată inima. 
Dar nu mai pot. Sunt incapabil... 

— Nu eşti incapabil, zise Serghei Ivanovici, dar nu priveşti 
lucrurile aşa cum trebuie. 

— Poate, răspunse trist Levin. 

— Ştii, fratele nostru Nikolai a venit iar aici. 

Nikolai era fratele bun, mai mare, al lui Konstantin Levin şi 
frate vitreg cu Serghei Ivanovici. Era un om pierdut, care-şi 
tocase aproape întreaga avere. Trăia în cea mai ciudată şi 
mai decăzută societate. Şi era certat cu amândoi fraţii. 

— Ce spui? Exclamă Levin, îngrozit. De unde ştii? 

— L-a văzut Prokofi pe stradă. 

— Aici, în Moscova? Unde-i? Nu ştii? Levin se ridică de pe 
scaun, pregătindu-se parcă să plece numaidecât. 

— Îmi pare rău că ţi-am spus, zise Serghei Ivanovici 
clătinând din cap când văzu tulburarea fratelui său. Am 


trimis pe cineva după el să afle unde stă şi să-i dea şi poliţa 
lui către Trubin, pe care i-am achitat-o eu. Uite ce mi-a 
răspuns. 

Serghei Ivanovici întinse fratelui său biletul de sub presse- 
papier. 

Levin citi rândurile aşternute cu acel scris ciudat, pe care-l 
cunoştea bine: „Vă rog frumos să mă lăsaţi în pace. Asta-i 
tot ce cer de la scumpii mei fraţi. Nikolai Levin.” 

Konstantin Dmitrici citi şi, fără să-şi ridice capul, rămase în 
picioare cu biletul în mână în faţa lui Serghei Ivanovici. 

În sufletul lui se dădea o luptă între dorinţa de a-l uita pe 
fratele nefericit şi conştiinţa că acest lucru nu e frumos. 

— Vrea pesemne să mă jignească, urmă Serghei Ivanovici. 
Dar el nu mă poate jigni. Aş dori din toată inima să-i vin în 
ajutor. Ştiu însă că totu-i zadarnic. 

— Da, da, repetă Levin. Înţeleg şi preţuiesc purtarea ta 
faţă de el. Dar eu am să mă duc totuşi la dânsul. 

— Dacă ţii, n-ai decât să te duci. Eu însă nu te sfătuiesc, 
adăugă Serghei Ivanovici. Adică, în ceea ce mă priveşte, n- 
am nici o frică, n-o să poată să ne învrăjbească. Dar, pentru 
tine, te povăţuiesc mai bine să nu te duci. Nu-l poţi ajuta. 
De altfel, fă cum vrei. 

— Poate că nu-s în stare să-l ajut. Simt însă, mai cu seamă 
în clipa de faţă, că n-aş avea linişte... dar asta-i altceva. 

— Nu te înţeleg, zise Serghei Ivanovici. Un singur lucru 
pricep, urmă el, că asta-i pentru noi o lecţie de smerenie. 
După ce Nikolai a ajuns ce a ajuns, am început să privesc 
altfel, cu mai multă îngăduinţă, ceea ce se numeşte 
ticăloşia... Ştii ce-a făcut... 

— Oh, e îngrozitor! Îngrozitor! 

— Repetă Levin. Şi luând de la valetul lui Serghei Ivanovici 
adresa fratelui său, Levin se pregăti să se ducă îndată la 
dânsul; dar, răzgândindu-se, hotări să-şi amâne vizita până- 
n seară. În primul rând trebuia - pentru a-şi recăpăta 
liniştea sufletească - să rezolve chestiunea pentru care 
venise la Moscova. De la fratele său, Levin se duse la 


instituţia lui Oblonski şi, după ce află ştiri despre familia 
Şcerbaţki, porni înspre locul unde i se spusese că putea s-o 
întâlnească pe Kitty. 

IX. 

La ora patru, Levin cobori din birjă la Grădina Zoologică. 
Simţea cum îi bate inima. Apucă pe o alee care ducea spre 
locurile de săniuş şi de patinaj. Era sigur că o va găsi pe 
Kitty acolo, pentru că văzuse la intrare trăsura familiei 
Şcerbaţki. 

Era o zi senină, geroasă. Şiruri de cupeuri, sănii, birje de 
piaţă şi jandarmi aşteptau la intrare. Lumea, frumos 
îmbrăcată, cu pălării care luceau în soarele scânteietor, 
mişuna la intrare, pe aleile măturate şi printre căsuţele în 
stil rusesc, cu streşini sculptate. Mestecenii bătrâni şi 
înfoiaţi ai grădinii îşi plecau crengile sub povara zăpezii, 
îmbrăcaţi parcă în odăjdii noi de sărbătoare. 

Levin, înaintând pe aleea care ducea spre patinoar, îşi 
zicea: „N-are nici un rost să fiu tulburat. Trebuie să mă 
liniştesc. Ce vrei? Ce ai? Taci, neroadă!” îşi certa el inima. 
Dar cu cât încerca să se liniştească, cu atât mai mult i se 
tăia răsuflarea. Un cunoscut îl întâlni şi-l strigă, dar el nici 
nu-l recunoscu. Se apropie de povârnişurile unde zornăiau 
lanţurile săniuţelor care coborau şi se întorceau. Săniuţele 
vâjâiau, lunecând. Răsunau glasuri vesele. Mai făcu câţiva 
paşi şi se pomeni în faţa terenului de patinaj; de îndată o 
recunoscu pe Kitty printre toţi patinatorii. 

Îşi dădu seama după bucuria şi spaima care-i cuprinseră 
inima. Kitty stătea de vorbă cu o doamnă la capătul celălalt 
al terenului de patinaj. Deşi n-avea nimic deosebit în port şi 
în ţinută, Levin o recunoscu în mijlocul mulţimii cum ai 
distinge un trandafir între urzici. Totul îi părea luminat de 
ea. Era un zâmbet care împrăştia lumină împrejur. „Aş 
putea oare să cobor acolo, pe gheaţă? Să mă apropii de 
dânsa?” se întrebă el. Locul unde se afla ea îi părea un 
sanctuar inaccesibil. O clipă, Levin fu cât pe ce să plece, 
cuprins de un fel de teamă. Trebui să facă o sforţare ca să-şi 


dea seama că în jurul ci umblă fel de fel de oameni şi, deci, 
s-ar putea duce şi el acolo să patineze. Cobori, ferindu-se să 
se uite la ca prea mult, ca la soare; dar o vedea cum vezi 
soarele, chiar fără să-l priveşti. 

În această zi a săptămânii şi la această oră, se adunau la 
patinaj oamenii din societatea bună, care se cunoşteau mai 
toţi între ci. Se întâlneau acolo şi maeştri ai patinajului, 
arătându-şi arta... şi începători care se ţineau de fotolii, 
făcând mişcări sfioase, stângace; erau copii, ba şi bătrâni 
care patinau după prescripţia medicului. Toţi îi păreau lui 
Levin nişte fericiţi aleşi ai sorții, fiindcă se găseau acolo, în 
preajma ei. lar patinatorii treceau pe lângă ea cu cea mai 
mare nepăsare. O ajungeau din urmă, vorbeau chiar cu 
dânsa şi, cu totul independent de ca, se bucurau de gheaţa 
minunata şi de vremea frumoasă. 

Nikolai Şcerbaţki, vărul lui Kitty, care purta o haină scurtă 
şi pantaloni strimţi, şedea pe o bancă cu patinele în 
picioare. Zărindu-l pe Levin, strigă: 

— Ah, iată-l pe cel mai marc patinator rus! Ai venit de 
mult? Straşnică gheaţă! Pune-ţi repede patinele. 

— N-am patine, răspunse Levin, mirându-se că Nikolai 
Şcerbaţki poate fi atât de îndrăzneţ şi de dezgheţat în 
prezenţa ei. 

Levin n-o pierdea nici o clipă din ochi, deşi nu se uita la ea. 
Simţea că soarele se apropia de el. Kitty era mai la o parte 
şi, purtându-şi stângaci picioarele mici, încălţate cu ghete 
înalte, luneca spre el cu vădită sfială. Un băiat care purta o 
tunică rusească se luă la întrecere cu ea şi, dând dezmăţat 
din mâini şi aplecându-se spre pământ, o întrecu. Kitty 
luneca fără prea multă siguranţă. Îşi scosese mâinile din 
manşonaşul atârnat de un şnur şi căuta un sprijin. Uitându- 
se la Levin, pe care-l recunoscu, zâmbi de propria ei frică. 
După ce trecu de cotitura, îşi făcu vânt lovind gheaţa cu 
piciorul încordat şi lunecă drept spre Şcerbaţki; apoi, 
agăţându-se cu amândouă mâinile de el, îl salută pe Levin, 
zâmbind. Era mai încântătoare încă decât în închipuirea lui. 


De câte ori se gândea la ea, îi răsărea limpede în minte 
chipul ei întreg, cu tot farmecul căpşorului său blond, 
încadrat de bucle, cu o expresie senină de bunătate şi de 
naivitate copilărească, atât de grațios aşezat pe umerii săi 
frumoşi de fecioară. Această expresie copilărească a feţei, 
îmbinată cu nobila frumuseţe a trupului, îi dădea un farmec 
deosebit, de care Levin era pătruns atât de adânc. Dar ceea 
ce îl impresiona totdeauna, ca un lucru neaşteptat, era 
expresia ochilor săi blânzi, liniştiţi, curaţi şi mai cu seamă 
zâmbetul! Ei, care-l purta într-o lume de basm şi-l umplea 
de smerenie şi de duioşie, amintindu-i de rarele zile fericite 
ale copilăriei sale. 

— Ai venit de mult? Îl întrebă Kitty, întinzându-i mâna. 
Mulţumesc, adăugă ea, când el îi ridică batista căzută din 
manşon. 

— Eu? De curând, de ieri... adică azi... am sosit, răspunse 
Levin, neînţelegându-i dintr-o dată întrebarea din pricina 
emoţiei. Vroiam să vin la dumneavoastră, urmă el; dar, 
aducându-şi aminte cu ce gând o căuta, se zăpăci şi se 
îmbujora la faţă. Nu ştiam că patinezi, şi încă aşa de frumos. 

Kitty îl privi cu luare-aminte, vrând parcă să înţeleagă 
pricina emoţiei lui. 

— Lauda dumitale trebuie preţuită. Aici doar se păstrează 
tradiţia că eşti cel mai bun patinator, zise Kitty; şi, cu mâna- 
i mică în mănuşa neagră, îşi scutură acele de promoroacă 
de pe manşon. 

— Da, într-o vreme mă pasiona patinajul. Vroiam să ating 
perfecțiunea. 

— Mi se pare că tot ce faci dumneata, faci cu pasiune, 
adăugă Kitty zâmbind. Aş dori atât de mult să văd cum 
patinezi! Pune-ţi patinele şi hai să patinăm împreună. 

„Să patinăm împreună! Să fie cu putinţă?” se gândi Levin, 
privind-o. 

— Le pun îndată, răspunse el. Şi se duse să-şi pună 
patinele. 


— De mult n-aţi mai fost pe la noi, domnule, îl întâmpină 
îngrijitorul patinoarului, sprijinindu-i piciorul şi 
înşurubându-i în toc patina. Dintre toţi domnii care 
patinează aici, niciunul nu se poate măsura cu 
dumneavoastră. E bine aşa? Adăugă el, strângând cureaua. 

— Bine, bine, dar te rog, mai repede! Îi spuse Levin, 
stăpânindu-şi cu greu zâmbetul de fericire care i se ivi fără 
voie pe faţă. „Da, îşi zise Levin, asta-i viaţă, asta-i fericire! 
Împreună, a spus ea, hai să patinăm împreună! Să-i spun 
acum? Tocmai de aceea mi-e frică să-i spun, fiindcă acum 
sunt fericit, fericit măcar cu nădejdea... Dar când? Căci 
trebuie! Trebuie! Trebuie! În lături cu slăbiciunea!” 

Se ridică în picioare, îşi scoase paltonul şi, făcându-şi vânt 
pe gheaţa zgrunţuroasă de lângă căsuţă, ajunse în goană 
pe luciul neted unde luneca, fără nici o sforţare, iuţind şi 
încetinindu-şi mersul după voia lui. Se apropie de dânsa cu 
sfială, dar surâsul ei îl linişti din nou. 

Kitty îi dădu mâna şi începură să patineze unul lângă altul, 
tot mai repede; şi cu cât alunecau mai iute, cu atât ea îi 
strângea mâna mai tare. 

— Cu dumneata aş învăţa mai repede, îi spuse Kitty. Nu 
ştiu de ce, dar am încredere în dumneata. 

— Şi cu sunt sigur de mine când te sprijini de braţul meu, 
răspunse el; dar se sperie numaidecât de cele spuse şi roşi. 

Într-adevăr, cum rosti aceste cuvinte, faţa ei îşi pierdu 
deodată blândeţea, întocmai ca soarele care se ascunde în 
nori, şi Levin prinse acel joc al expresiei sale, binecunoscut 
lui, şi care trăda o încordare a gândirii; pe fruntea ei netedă 
se ivi o cuta mică. 

— Ai vreo neplăcere? De altfel, nici n-am dreptul să te 
întreb, îi spuse repede Levin. 

— De ce?... Nu, n-am nici o neplăcere, răspunse Kitty cu 
răceală şi adăugă numaidecât: Ai văzut-o pe mademoiselle 
Linon? 

— Încă nu. 


— Du-te la ea. Ține atât de mult la dumneata! „Ce-o fi 
asta? Am supărat-o cu ceva? Doamne, ajută-mă!” se gândi 
Levin şi se duse în fugă la franţuzoaica cea bătrână, cu 
bucle argintii, care şedea pe o bancă. Zâmbind şi arătându- 
şi dinţii falşi, ea îl întâmpină ca pe un vechi prieten. 

— Da, creştem, zise franţuzoaica arătând-o cu ochii pe 
Kitty, şi îmbătrânim. Tiny bear6 s-a făcut mare! Urmă 
mademoiselle Linon râzând, şi-i aminti o glumă de-a lui cu 
cele trei domnişoare, pe care le comparase cu cei trei 
ursuleţi dintr-un basm englezesc. Îţi mai aduci aminte că 
aşa spuneai odinioară? 

Levin nu-şi mai aducea aminte. Franţuzoaica râdea însă de 
vreo zece ani de gluma asta, care-i plăcuse neînchipuit de 
mult. 

— Hai, du-te, du-te să patinezi. Kitty a noastră a început să 
patineze frumos, nu-i aşa? 

Când Levin se apropie din nou de Kitty, faţa ei nu mai era 
severă, iar ochii îl priveau tot atât de sincer şi de prietenos 
ca mai înainte. Lui Levin însă i se păru că şi purtarea asta 
prietenoasă avea un caracter deosebit, de linişte prefăcută, 
şi se întrista. După ce vorbi despre bătrâna guvernantă şi 
despre ciudăţeniile acesteia, Kitty îl întrebă cu ce se mai 
ocupă. 

— Nu ţi-e urât iarna la ţară? Îl întrebă ea. 

— Nu. Nu mi-e urât. Sunt foarte ocupat, răspunse Levin, 
simțind că Kitty îi impune tonul sau liniştit, de care nu va 
mai putea scăpa, cum i se mai întâmplase o dată, la 
începutul iernii. 

— Ai venit pentru mai mult timp? Urmă Kitty. 

— Nu ştiu, rosti Levin fără să se gândească la ceea ce 
spunea. Apoi, la gândul că, dacă păstrează cu ea acest ton 
părintesc, liniştit, va pleca din nou fără să ia vreo hotărâre, 
Levin se revoltă. 

— Cum, nu ştii? 

— Nu ştiu. Asta atârnă de dumneata, u spuse Levin şi se 
îngrozi pe loc de propriile lui cuvinte. 


Ea nu-i auzi cuvintele, sau se prefăcu că nu le auzise. Ca şi 
cum s-ar fi împiedicat de ceva, bătu de două ori cu piciorul 
în loc, apoi se depărta repede de el, patinând. Se duse la 
mademoiselle Linon, vorbi ceva cu dânsa şi porni spre 
căsuţa unde doamnele îşi scoteau patinele. 

„Doamne, ce-am făcut? Doamne, Dumnezeule! Apără-mă, 
Doamne, şi mă miluieşte!” şopti Levin, rugându-se; dar, 
simțind în acelaşi - timp nevoia unei mişcări violente, îşi 
făcu vânt şi începu să descrie cercuri care se întretăiaţi pe 
gheaţă. 

În clipa aceea, un tânăr, cel mai iscusit dintre noii 
patinatori, ieşi din cafenea cu ţigara în gură şi-şi dădu 
drumul cu patinele pe scară, săltând din treaptă-n treaptă. 
Tânărul zbură până jos şi, fără să-şi schimbe măcar libera 
poziţie a mâinilor, îşi urmă drumul lunecând pe gheaţă. 

„A! Asta-i o figură nouă! 

— Îşi zise Levin şi se urcă numaidecât în fugă până sus, ca 
să facă şi el figura cea nouă. 

— Vezi să nu-ţi rupi gâtul, trebuie să te antrenezi mai întâi, 
îi strigă Nikolai Şcerbaţki. 

Levin ajunse în capul scării, îşi făcu vânt cât putu de tare şi 
îşi dădu drumul în jos, ţinându-şi echilibrul cu braţele: se 
împiedică de ultima treaptă, atinse uşor gheaţa cu mâna, se 
ridică printr-o mişcare puternică şi, râzând, patină mai 
departe. 

„Ce om drăguţ şi simpatic!” se gândi Kitty. leşind din 
căsuţă cu mademoiselle Linon. Îl privi cu un zâmbet duios, 
cum te-ai uita la un frate iubit. „Oare sunt vinovată? Am 
făcut ceva ce nu se cade? Unii spun că asta-i cochetărie! Eu 
ştiu că nu pe el îl iubesc. Dar mă simt atât de bine lângă 
dânsul! E aşa de drăguţ! Dar de ce a spus asta?” îşi zise ea. 

Când o văzu pe Kitty plecând împreună cu maică-sa, care 
o întâmpinase lângă scară, Levin, îmbujorat după sforţarea 
făcută, se opri şi căzu pe gânduri. Îşi scoase patinele şi le 
ajunse - pe mamă şi fiică - la ieşirea din grădină. 


— Îmi pare bine că te văd, îi spuse prinţesa. Primim, ca de 
obicei, joia. 

— Adică azi? 

— Ne-ar face mare plăcere să te vedem, adăugă rece 
prinţesa. 

Răceala aceasta o mâhni pe Kitty, care nu-şi putu stăpâni 
dorinţa de a o îndulci. Îşi întoarse capul şi îi spuse zâmbind: 

— La revedere! 

Tocmai atunci Stepan Arkadici intră în grădină ca un 
învingător, vesel, cu pălăria pe-o ureche, cu faţa şi cu ochii 
strălucitori. Dar, apropiindu-se de soacră-sa, răspunse cu 
un aer trist şi vinovat la întrebările ei despre sănătatea lui 
Dolly. După ce vorbi cu ea încet şi mâhnit, Oblonski îşi 
scoase pieptul înainte şi-l luă pe Levin de braţ. 

— Ce zici? Mergem? Îl întrebă Stepan Arkadici. Tot timpul 
m-am gândit la tine. Sunt încântat că ai venit, urmă el şi-l 
privi semnificativ în ochi. 

— Mergem, mergem, răspunse fericit Levin, căruia îi suna 
mereu în urechi ecoul glasului care-i spusese „la 
revedere!”... şi vedea zâmbetul cu care fuseseră rostite 
vorbele acestea. 

— La „Anglia”, sau la „Ermitage”? 

— 'Totuna. 

— Atunci, hai la „Anglia”, zise Stepan Arkadici, alegând - 
Anglia fiindcă acolo avea o datorie mai mare decât la 
„Ermitage”, şi socotea că nu-i frumos să ocolească acest 
hotel. Ai birjă? Foarte bine, fiindcă eu am dat drumul 
trăsurii. 

Prietenii tăcură tot drumul. Levin încerca să descopere de 
ce-şi schimbase Kitty expresia feţei. Ba căuta să se convingă 
că putea spera, ba îl apuca deznădejdea şi-şi dădea seama 
foarte limpede că speranţa lui era o nebunie; cu toate 
astea, se simţea parcă alt om, fără nici o asemănare cu acel 
care fusese înainte de zâmbetul ci şi de cuvintele „la 
revedere! 

Pe drum, Stepan Arkadici făcea meniul prânzului: 


— Îţi place turbot? Îl întrebă pe Levin, când se apropiară 
de hotel. 

— Poftim? Făcu Levin. Turbot? Da, îmi place straşnic 
turbot. 

X. 

Când intră cu dânsul la hotel, Levin nu putu să nu observe 
expresia deosebită, un fel de iluminare stăpânită, care se 
răspândi pe faţa lui Oblonski, ca şi în toată fiinţa acestuia. 
Stepan Arkadici îşi scoase paltonul şi, cu pălăria pe-o 
ureche, intră în restaurant, dând dispoziţii chelnerilor tătari 
îmbrăcaţi în frac şi cu şervete subsuoară, care se îmbulzeau 
în jurul lui. Salutând în dreapta şi în stânga pe cunoscuţii 
care se aflau acolo, ca şi pretutindeni, şi care-l întâmpinară 
cu bucurie, Oblonski se duse la bufet, bău un pahar de 
votcă, mâncă o bucăţică de peşte şi spuse ceva unei 
franţuzoaice sulemenite, cu panglicuţe, dantele şi cârlionţi, 
care şedea la casă, făcând-o să râdă cu poftă. Levin nu bău 
votcă, numai fiindcă îl jignea prezenţa franţuzoaicei, care 
parcă era făcută toată din păr fals, poudre de riz? şi 
vinaigre de toilette8. Se îndepărtă repede de ea, ca de ceva 
spurcat. Tot sufletul îi era plin de amintirea lui Kitty. În ochi 
îi strălucea un zâmbet de triumf şi de fericire. 

— Poftiţi aici, excelenţă! Aici nu vă stinghereşte nimeni, 
excelenţă, îi îndemna un tătar bătrân, cărunt, cu şolduri 
mari acoperite de cozile umflate ale fracului, şi care se 
ţinea de ci mai stăruitor decât ceilalţi chelneri. Poftiţi, 
excelenţă, îi spuse el lui Levin, în semn de respect pentru 
Oblonski, fiind prevenitor şi cu oaspetele lui. 

Întinse într-o clipă o faţă albă pe o masă rotundă, 
acoperită cu o altă faţă, sub un candelabru de bronz. 
Apropie scaunele de catifea şi se opri înaintea lui Stepan 
Arkadici, cu şervetul şi cu lista de bucate în mâini, 
aşteptând comanda. 

— Dacă doriţi, excelenţă, se eliberează chiar acum un 
salon separat, unde e prinţul Goliţân cu o doamnă. Am 
primit stridii proaspete. 


— Ah! Stridii! 

Stepan Arkadici căzu pe gânduri. 

— Levin, ce-ar fi să schimbăm meniul? Îl întrebă el, 
oprindu-şi degetul pe lista de bucate. Faţa lui trăda o gravă 
nedumerire. Sunt bune stridiile? Bagă de seamă! 

— Stridii de Flensburg, excelenţă. N-avem de Ostende. 

— Or fi de Flensburg; dar, vorba e, sunt proaspete? 

— Ieri le-am primit. 

— N-ar fi bine să începem cu stridiile şi pe urmă sa 
schimbăm tot meniul? 

Mi-e totuna. Eu aş dori mai degrabă o ciorbă acră şi nişte 
caşă, dar pe aici nu se găseşte aşa ceva. 

— Doriţi caşă a la russe? Îl întrebă tătarul aplecându-se 
spre Levin ca o guvernantă asupra copilului. 

— Să lăsăm gluma! Alege ce vrei. Am patinat şi sunt 
flămând. Şi să nu crezi, adăugă el, observând pe faţa lui 
Oblonski o expresie de nemulţumire, că n-am să-ţi preţuiesc 
alegerea. Sunt foarte bucuros c-o să mănânc bine. 

— Cred şi eu. Orice-ai spune, asta-i una din plăcerile vieţii, 
zise Stepan Arkadici. Atunci, dă-mi, dragă, două... ba-i 
puţin... trei duzini de stridii, supa de zarzavat... 

— Printaniere, preciză tătarul. 

Dar se vede că Stepan Arkadici nu voia să-i facă plăcerea 
numind mâncările în limba franceză. 

— De zarzavat, ştii? Apoi turbot cu un sos gros, pe urmă... 
rosbif. Vezi să fie bun. În sfârşit, clapon şi compot de fructe. 
Amintindu-şi de obiceiul lui Stepan Arkadici de a nu numi 

mâncările după lista franţuzească, tătarul nu repetă 
numirile după el. Dar apoi îşi făcu plăcerea să repete toată 
comanda după listă: „Soupe printaniere, turbot sauce 
Beaumarchais, poularde a l'estragon, macedoine de 
fruits...”9 şi îndată, ca împins de un resort, aşeză pe masă 
lista cartonată şi, luând o altă listă, cea de vinuri, o întinse 
lui Stepan Arkadici. 

— Ce bem? 

— Ce vrei, dar puţin. Şampanie, răspunse Levin. 


— Cum? De la început? De altfel, ai dreptate, îţi place 
aceea cu pecete albă? 

— Cachet blanc? Întrebă tătarul. 

— Dă din marca asta la stridii. Pe urmă vom vedea. 

— Am înţeles! Ce vin de masă doriţi? 

— Neuilly. Ba nu, mai degrabă clasicul Chablis. 

— Prea bine! Apoi brânza obişnuită a domniei-voastre? 

— Desigur, parmezan. Sau poate-ţi place alta? 

— Nu, mi-e totuna, zise Levin, neputându-şi stăpâni un 
zâmbet. 

Tătarul porni în fugă şi, fluturându-şi cozile fracului, aduse 
în zbor, peste cinci minute, într-o mână o tavă plină de 
stridii sidefii, cu capacele scoicilor deschise, şi într-alta o 
sticlă. 

Stepan Arkadici mototoli capătul unui şervet scrobit, îl 
băgă în deschizătura vestei şi, punându-şi liniştit mâinile pe 
masă, începu sa mănânce stridii. 

— Nu sunt rele, spuse el, desprinzând cu o furculiţă mică 
de argint stridiile lunecoase din scoicile sidefii şi înghiţindu- 
le una după alta. Nu sunt rele, repetă el, uitându-se cu ochii 
umezi şi strălucitori când la Levin, când la tătar. 

Levin mâncă stridii, deşi i-ar fi făcut mai multă plăcere o 
bucală de pâine albă cu brânză. Se desfăta, însă, privindu-l 
pe Oblonski. Ba chiar şi tătarul, care destupase sticla şi 
turnase vinul spumos în pahare subţiri cu marginile 
răsfrânte, îl privea pe Stepan Arkadici cu un vădit zâmbet 
de plăcere, îndreptându-şi cravata albă. 

— Văd că nu-ţi prea plac stridiile! Zise Stepan Arkadici 
golindu-şi paharul, sau te nelinişteşte ceva? 

Ar fi vrut ca Levin să fie vesel, dar acesta, fără a fi trist, nu 
se simţea la largul lui. Ceea ce avea în suflet îl făcea să fie 
stânjenit şi parcă speriat la restaurant, alături de saloanele 
separate, unde bărbaţii luau masa cu doamne în mijlocul 
zăpăcelii şi al zarvei. Bronzurile, oglinzile, tătarul, gazul de 
iluminat, întreaga atmosferă îl jignea şi-i era frică să nu 
întineze sentimentul ce-i umplea sufletul. 


— Eu? Da, sunt preocupat. lar pe deasupra, totul mă 
stinghereşte aici, adaugă Levin. Nici nu-ţi poţi închipui cât 
de monstruoase îmi par toate acestea mie, obişnuit să 
trăiesc la ţară, ca de pildă unghiile domnului pe care l-am 
văzut la tine... 

— Da, am băgat de seamă că unghiile bietului Grinevici te 
interesau foarte mult, spuse râzând Stepan Arkadici. 

— E ceva peste puterile mele, răspunse Levin. Caută să te 
pui în pielea mea. Priveşte lucrurile din punctul de vedere 
al unui locuitor rural. Noi ne străduim la ţară să avem grijă 
de mâini, ca să putem lucra mai lesne cu ele. De aceea ne 
tăiem unghiile şi ne suflecăm uneori mânecile. Aici însă 
oamenii lasă într-adins să le crească unghiile cât se poate 
de lungi, şi în locul butonilor agaţă nişte talgeraşe, ca să nu 
fie în stare să facă nimic cu mâinile. 

Stepan Arkadici zâmbi vesel. 

— Semn că n-are nevoie de muncă brută. Lucrează cu 
mintea... 

— Se prea poate. Totuşi, parcă e ceva monstruos, după 
cum monstruos mi. Se pare faptul că noi, cei de la ţară, 
căutăm să ne saturăm cât mai repede, ca să ne putem 
vedea de treabă, pe când aici ne străduim să nu ne saturăm 
repede şi de aceea mâncăm stridii... 

— Fireşte, se grăbi să spună Stepan Arkadici... Dar tocmai 
ăsta e scopul culturii: să-ţi faci din orice o plăcere. 

— Dacă ăsta e scopul culturii, prefer să fiu un sălbatic. 

— Şi eşti. De altfel, toţi Levinii sunt nişte sălbatici. Levin 
oftă. Îşi aduse aminte de fratele său Nikolai. 

Se simţea ruşinat şi îndurerat. Se posomori. Dar Oblonski 
trecu la alt subiect, care-l absorbi numaidecăt. 

— Ei, ce zici? le duci diseară la ai noştri, adică la familia 
Şcerbaţki? Îl întrebă Stepan Arkadici cu o strălucire plină 
de înţeles în priviri, dând la o parte scoicile goale, 
zgrunţuroase, şi trăgând brânza spre el. 

— Da, mă duc neapărat, răspunse Levin, deşi mi s-a părut 
că prinţesa m-a invitat destul de rece. 


— Vai de mine! Vorbeşti copilării. Aşa-i felul ei de a fi... Hai, 
dragă, dă-ne supa... Aşa-i felul ei, grande dame10. Vin şi eu, 
dar trebuie să trec şi pe la o repetiţie corală la contesa 
Banina! Şi mai spui că nu eşti sălbatic... Cum se explică 
faptul că ai dispărut pe neaşteptate din Moscova? Familia 
Şcerbaţki mă întreba mereu de tine, ca şi cum aş fi fost 
dator să ştiu; dar eu ştiu un singur lucru: că tu te porţi 
totdeauna altfel decât ceilalţi! 

— Da, rosti Levin încet, tulburat. Ai dreptate, sunt un 
sălbatic. Numai că nu sălbăticia mea m-a făcut să plec 
atunci, ci, mai degrabă, să vin acum. Acum, am venit... 

— Ah, ce fericit eşti! Zise Stepan Arkadici, privindu-l pe 
Levin drept în ochi. 

— De ce? 

— Caii nărăvaşi, pursânge, îi cunosc după dangale, iar pe- 
ndrăgostitul tânăr, după ochii dumisale”, declamă Stepan 
Arkadici. 'Totul e înaintea ta. 

— Dar ce? Tu ai totul în urmă? 

— Nu în urmă. Dar tu ai viitorul, pe când eu am prezentul, 
şi nici acesta nu-i de invidiat. 

— De ce? 

— Lucrurile merg prost. Dar nu vreau să vorbesc despre 
mine. De altfel, nici nu ţi-aş putea explica totul. Dar tu de ce 
ai venit la Moscova?... Hai, strânge de pe masă! Strigă 
Oblonski tătarului. 

— Nu bănuieşti? Îl întrebă Levin, privindu-l ţintă până în 
fundul ochilor. 

— Bănuiesc, dar nu pot începe cu vorba despre aşa ceva. 
După asta îţi poţi da seama dacă bănuiala mea e întemeiată, 
ori nu, zise Stepan Arkadici, uitându-se la Levin cu un 
zâmbet discret. 

— Atunci, ce ai să-mi spui? Îl întrebă Levin cu un tremur în 
glas, simțind cum i se zbăteau toţi muşchii feţei. Ce zici de 
asta? 

Oblonski goli încet paharul de Chablis fără să-şi ia ochii de 
la Levin. 


— Eu? Făcu el. N-aş dori nimic mai mult decât asta. Nimic. 
E cel mai bun lucru cu putinţă. 

— Eşti sigur? Ştii despre ce-i vorba? Zise Levin cu ochii 
ţintă la el. Crezi că ar fi într-adevăr cu putinţă? 

— Cred. Că da. De ce nu? 

— Nu, zău, crezi că ar fi posibil? Spune-mi tot ce crezi. Dar 
dacă mă refuză? Sunt sigur chiar că mă refuză... 

— Adică de ce-ţi vine să crezi asta? Îl întrebă Stepan 
Arkadici şi zâmbi, observându-i emoția. 

— Aşa mi se pare uneori. Ar fi ceva groaznic, şi pentru 
mine, şi pentru ea. 

— În orice caz, pentru fată n-ar fi nici o grozăvie. Orice 
fată e mândră să fie cerută în căsătorie. 

— Da, orice fată, dar nu ea. 

Stepan Arkadici zâmbi. Cunoştea atât de bine 
sentimentele lui Levin! Ştia că pentru el fetele din lume se 
împart în două categorii: într-una intră toate fetele din 
lume, afară de ea - fete care au fel de fel de cusururi 
omeneşti, fete foarte comune - iar în cealaltă, numai ea, 
care n-are nici un cusur, fiind o fiinţa mai presus de cele 
omeneşti. 

— Stai puţin, ia sos, zise Oblonski reţinând mâna lui Levin, 
care dădea sosul la o parte. 

Supus, Levin îşi luă sos, dar nu-l lăsă pe Stepan Arkadici să 
mănânce. 

— Ia stai, stai, urmă Levin. Înţelege-mă! Asta-i pentru 
mine o chestiune de viaţa şi de moarte. N-am vorbit 
niciodată cu nimeni despre asta. Şi aşa cum vorbesc cu tine 
nu pot vorbi cu nimeni altul. Noi nu semănăm de loc ca 
fire... avem fiecare alte gusturi, alte vederi... totuşi, ştiu că 
mă iubeşti şi mă înţelegi. De aceea te iubesc şi eu atât de 
mult. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, fii sincer până-n 
fundul sufletului. 

— Îţi spun ceea ce cred, răspunse Stepan Arkadici 
zâmbind. Dar mai află ceva: soţia mea e o femeie 
extraordinară... Stepan Arkadici oftă, amintindu-şi de 


raporturile cu soţia sa. Tăcu o clipă, apoi urmă: Are darul 
profeţiei. Pătrunde sufletul oamenilor cu privirea. Dar asta 
nu-i nimic. Ea ştie ce are să se întâmple, mai ales în ceea ce 
priveşte căsătoriile. Ea a prezis, de pildă, că Şahovskaia are 
să se mărite cu Brenteln. Nimănui nu-i venea să creadă. Şi 
aşa s-a întâmplat. Ea-i de partea ta. 

— Cum adică? 

— Uite-aşa. Nu numai că ţine la tine, dar ea spune că Kitty 
are să fie neapărat soţia ta. 

La aceste cuvinte, faţa lui Levin se lumină de un zâmbet 
atât de apropiat de lacrimile înduioşării. 

— Aşa spune ea? Izbucni Levin. Totdeauna am susţinut că 
soţia ta e o minune. Dar de-ajuns! Destul am vorbit, adăugă 
el ridicându-se. 

— Bine, bine; dar stai jos. 

Levin însă nu mai putea să şadă locului. Ocoli de vreo două 
ori camera cu paşi hotărâți, clipi din ochi ca să nu i se vadă 
lacrimile şi numai după aceea se aşeză iarăşi la masă. 

— Înţelege-mă, urmă el. Asta nu e dragoste. Am fost pe 
vremuri îndrăgostit, dar acuma-i cu totul altceva. Nu e un 
sentiment al meu, ci o putere dinafară care a pus stăpânire 
pe mine. Atunci am plecat, fiindcă mi-am dat seama că-i cu 
neputinţă să se împlinească dorinţa mea, înţelegi. Întrucât 
nu-i posibilă fericirea, care de altfel nici nu există pe 
pământ. M-am luptat cu mine însumi, dar văd că altfel nu 
pot trăi. Trebuie să iau o hotărâre... 

— Dar de ce-ai plecat? 

— Ah, stai puţin! Ah, câte gânduri! Câte, lucruri trebuie să 
te întreb! Ascultă! Nici nu-ţi poţi închipui ce-ai făcut pentru 
mine cu cele ce mi-ai spus. Sunt atât de fericit, încât am 
ajuns un om fără inimă... Am uitat de toate... Am aflat azi că 
fratele meu Nikolai... îl ştii... e aici... Am uitat şi de dânsul. 
Mi se pare că şi el e fericit. E un fel de nebunie, dar pare 
ceva groaznic... Tu, om însurat, cunoşti acest sentiment... E 
un lucru groaznic că noi, bătrânii, oameni cu un trecut... 
plin nu de dragoste, ci de păcate... ne apropiem deodată de 


o fiinţă curată, nevinovată - lucru respingător, şi de aceea 
nu poţi să nu te simţi nevrednic. 

— Nu cred să ai chiar atâtea păcate! 

— Ah, totuşi, zise Levin, totuşi... cu scârbă ades îmi depăn 
viaţa-n minte şi mă cutremur, şi o blestem, şi altora mă 
plâng atunci... Aşa-i! 

— Ce să-i faci? Aşa-i zidită lumea! 

— Am o singură mângâiere, ca în rugăciunea care mi-a 
plăcut totdeauna: „lartă-mă nu după vrednicia mea, ci după 
mărinimia ta”. Numai astfel m-ar putea ierta şi ea. 

XI. 

Levin îşi goli paharul. Tăcură o vreme amândoi. 

— Trebuie să-ţi mai spun ceva. Îl cunoşti pe Vronski? Îl 
întrebă Stepan Arkadici pe Levin. 

— Nu, nu-l cunosc. Dar de ce mă întrebi? 

— Mai adu o sticlă spuse Oblonski tătarului, care turna vin 
în pahare şi se învârtea pe lângă ei tocmai când n-aveau 
nevoie de dânsul. 

— De ce să-l cunosc pe Vronski? 

— Trebuia să-l cunoşti pe Vronski, fiindcă e unul dintre 
rivalii tăi. 

— Ce e cu Vronski ăsta? Întrebă Levin. Şi-i pieri de pe faţă 
expresia de încântare copilărească pe care i-o admirase 
Oblonski cu o clipă mai înainte, luându-i locul o expresie 
aspră şi posacă. 

— Vronski e unul dintre băieţii contelui Kirill Ivanovici 
Vronski, un exemplar foarte reuşit al tineretului din înalta 
societate a Petersburgului. L-am cunoscut la Tver, pe când 
eram acolo cu serviciul, iar el venise la recrutare. E putred 
de bogat, frumos, cu relaţii înalte, aghiotant al ţarului şi, pe 
lângă asta, foarte simpatic. Bun băiat! Şi nu-i numai băiat 
bun. Cunoscându-l mai bine aici, văd că e şi cult, şi foarte 
deştept. E un om care va ajunge departe. 

Levin tăcea încruntat. 

— A apărut aici puţin timp după plecarea ta şi, după câte 
înţeleg, e îndrăgostit lulea de Kitty. Îţi dai seama că maică- 


sa... 

— lartă-mă, dar nu mai pricep nimic, izbucni Levin, 
posomorându-se şi mai mult. Îşi aduse deodată aminte şi de 
fratele său Nikolai şi-l mustra conştiinţa că-l uitase. 

— Stai, stai, zise Stepan Arkadici zâmbind şi punându-i 
mâna pe braţ. Nu ţi-am spus decât ceea ce ştiu; dar repet: 
din cât pot deduce într-o problemă atât de gingaşă şi 
delicată, am impresia că toate şansele sunt de partea ta. 

Levin se lăsă pe speteaza scaunului. Avea faţa palidă. 

— Şi te-aş sfătui să rezolvi problema asta cât se poate de 
repede, adăugă Oblonski, umplându-i paharul. 

— Nu, mulţumesc, nu mai beau, răspunse Levin dând 
paharul la o parte. M-aş îmbăta... Dar tu cum o mai duci? 
Adăugă el, vrând desigur să schimbe vorba. 

— Încă ceva: în orice caz, te sfătuiesc să rezolvi chestia cât 
mai repede. Nu sunt de părere să vorbeşti azi, urmă Stepan 
Arkadici. Du-te mâine dimineaţă, cum se obişnuieşte, cere-i 
mâna, şi Dumnezeu să te binecuvinteze... 

— Tot spuneai că vrei să vii la mine la vânătoare. Vino la 
primăvară, zise Levin. Îi părea rău din tot sufletul că 
începuse convorbirea aceasta cu Stepan Arkadici. 
Sentimentul lui tainic şi curat era pângărit de cele auzite 
despre rivalitatea cu un ofiţer oarecare din Petersburg, ca 
şi de presupunerile şi de sfaturile lui Stepan Arkadici. 

Oblonski zâmbi. Înţelegea ce se petrecea în sufletul lui 
Levin. 

— Am să vin odată, zise el. Da, dragul meu, femeile sunt 
pivotul în jurul căruia se învârte totul. Şi eu o duc prost, 
foarte prost, şi numai femeile sunt de vină. Spune-mi drept, 
adăugă Stiva scoțând o ţigară de foi cu o mână, iar cu 
cealaltă astupând paharul, dă-mi un sfat. 

— Despre ce e vorba? 

— Uite ce... Să presupunem că eşti însurat şi ţii la soţia ta, 
dar te îndrăgosteşti şi de o altă femeie... 

— Te rog să mă ierţi. Dar nici în ruptul capului nu pot să 
înţeleg aşa ceva... după cum nu înţeleg ca, după ce mă 


satur acum aici, trecând prin faţa unei franzelării, să fur un 
colac. 

Ochii lui Stepan Arkadici luceau mai puternic decât de 
obicei. 

— De ce? Uneori colacul miroase aşa de frumos, că nu te 
poţi stăpâni. 

Himmlisch ist's, wenn ich bezwungen Meine irdische 
Begier; 

Aber noch wenn's nicht gelungen, Hatt'ich auch recht 
hubsch Plaisir! 11 

Stepan Arkadici însoţi versurile acestea cu un surâs fin. 
Levin nu se putu stăpâni, şi zâmbi şi el. 

— Să lăsăm gluma, urmă Oblonski. Trebuie să înţelegi că 
femeia aceasta e o fiinţă drăguță, blândă, iubitoare. E 
săracă, singură şi şi-a jertfit totul. Acum, după cele ce s-au 
petrecut... înţelege-mă... cum aş putea s-o părăsesc? Admit 
că trebuie să ne despărţim, ca să nu-mi stric casa; dar cum 
să nu-mi fie milă de ea, cum să n-o asigur, cum să nu-i 
îndulcesc situaţia? 

— Te rog să mă ierţi. Tu ştii că în ochii mei femeile se 
împart în două categorii... adică nu... la drept vorbind... 
sunt femei şi sunt şi... N-am văzut şi n-o să văd niciodată 
femei decăzute pe care să le socot fermecătoare... lar cele 
de teapa franţuzoaicei aceleia vopsite, cu cârlionţi, de la 
casă sunt pentru mine nişte scârbe. Toate femeile decăzute 
sunt la fel. 

— Dar femeia aceea din Evanghelie? 

— Încetează, te rog. Cristos n-ar fi spus niciodată cuvintele 
acelea dacă ar fi ştiut cât se va abuza de ele. Din toată 
Evanghelia, lumea nu ţine minte decât vorbele astea. De 
altfel, eu nu spun ceea ce cred, ci ceea ce simt. Femeile 
decăzute mă dezgustă. ie ţi-e frică de păianjeni şi mie de 
scârbele astea. N-ai studiat, probabil, păianjenii şi nu le 
cunoşti năravul; aşa şi eu. 

— Îţi vine uşor să vorbeşti aşa. Eşti ca eroul acela al lui 
Dickens care aruncă cu mâna stângă peste umărul drept 


toate problemele grele. Dar tăgăduirea unui fapt nu-i un 
răspuns. Ce să fac? Spune-mi, ce să fac? Soţia ta 
îmbătrâneşte, iar tu rămâi plin de viaţă. Nici nu-ţi dai 
seama cum începi să simţi că nu-ţi mai iubeşti cu adevărat 
soţia, oricât ai respecta-o. În clipa aceea, dai peste o 
dragoste şi s-a isprăvit cu tine, s-a isprăvit! Rosti Stepan 
Arkadici cu o neagră deznădejde. 

Levin zâmbi. 

— Da, s-a isprăvit cu mine, rosti Stepan Arkadici, Dar ce e 
de făcut? 

— Să nu furi colaci. 

Stepan Arkadici izbucni în râs. 

— Ah, moralistule! Dar înţelege-mă, sunt două femei: una 
stăruie numai asupra drepturilor sale, şi aceste drepturi 
sunt dragostea ta, pe care nu i-o poţi da. Iar cealaltă îţi 
jertfeşte totul şi nu-ţi cere nimic. Ce e de făcut? Cum 
trebuie să te porţi? Iată o dramă îngrozitoare. 

— Dacă-mi ceri părerea în privinţa asta, pot să-ţi spun că 
nu văd nici o dramă aici. Şi iată de ce: după mine, 
dragostea... cele două iubiri pe care le defineşte Platon în 
Banchetul, dacă-ţi mai aduci aminte... cele două iubiri sunt 
pietrele de încercare ale oamenilor. Unii înţeleg numai una 
din iubiri; alţii - cealaltă iubire. Aceia care înţeleg numai 
iubirea neplatonică degeaba vorbesc de dramă. Într-o astfel 
de iubire nu poate fi nici o dramă. „Mulţumesc frumos 
pentru plăcere, şi vă salut cu tot respectul.” Asta-i toată 
drama. Cât priveşte iubirea platonică, aici, de asemenea, nu 
poate fi vorba de dramă, fiindcă în această iubire totul e 
limpede şi curat, deoarece... 

În clipa aceea, Levin îşi aminti de propriile lui păcate şi de 
lupta lăuntrică pe care o dusese, astfel că adăugă pe 
neaşteptate: 

— De altfel, poate că ai dreptate. Se prea poate... Nu ştiu 
ce să spun... zău, nu ştiu! 

— Vezi, zise Stepan Arkadici, tu eşti un om dintr-o bucată. 
Asta-i calitatea şi slăbiciunea ta. Eşti o fire integră şi vrei ca 


toată viaţa să se desfăşoare în forme desăvârşite; dar asta 
nu-i posibil. Poftim, tu dispreţuieşti activitatea birocratică 
obştească, fiindcă ai vrea ca acţiunea să corespundă veşnic 
scopului - ceea ce nu se întâmplă niciodată. Tu mai vrei ca 
activitatea unui om să aibă oricând un ţel, iar dragostea şi 
viaţa de familie să alcătuiască în permanenţa un singur tot. 
Aşa ceva, de asemenea, nu există. Varietatea, farmecul şi 
frumuseţea vieţii se compun din umbre şi lumini. 

Levin oftă şi nu răspunse nimic. Se gândea la preocupările 
lui şi nici nu-l mai asculta pe Oblonski. 

Deodată, amândoi simţiră că, deşi erau prieteni, deşi 
luaseră masa împreună şi băuseră vin - ceea ce ar fi trebuit 
să-i apropie şi mai mult - fiecare se gândea numai la 
preocupările sale, fără să-i pese de celălalt. Oblonski mai 
încercase acest sentiment de înstrăinare, în loc de 
apropiere, după asemenea mese. Ştia ce avea de făcut în 
astfel de împrejurări. 

— Plata! Strigă Stepan Arkadici şi intră într-un salon 
vecin, unde se întâlni numaidecât cu un aghiotant pe care-l 
cunoştea. Amândoi începură să vorbească despre o artistă 
şi despre susținătorul ei. 

În discuţia cu aghiotantul, Oblonski simţi îndată o uşurare 
şi o recreaţie după convorbirea cu Levin, care-i pricinuia 
totdeauna o marc încordare intelectuală şi sufletească. 

Altădată, dacă tătarul ar fi apărut cu nota de plată de 
douăzeci şi şase de ruble şi câteva copeici, afară de bacşiş, 
Levin, ca om de la ţară, s-ar fi îngrozit de o socoteală în 
care partea lui era de paisprezece ruble. Acum însă nu 
dădu nici o importanţă contului, plăti şi se îndreptă spre 
casă, ca să se schimbe şi să se ducă la Şcerbaţki, unde urma 
să i se hotărască soarta. 

XII. 

Prinţesa Kitty Şcerbaţkaia împlinise optsprezece ani. În 
iarna aceea ieşise pentru întâia oară în lume. Se bucurase 
de succese mai mari decât celelalte două surori, întrecând 
toate aşteptările prinţesei-mame. Pe lângă faptul că 


aproape toţi tinerii care luau parte la balurile din Moscova 
erau îndrăgostiţi de Kitty, i se prezentaseră chiar din prima 
iarnă două partide serioase: Levin şi, puţin după plecarea 
acestuia, contele Vronski. 

Apariţia lui Levin la începutul iernii, desele lui vizite şi 
dragostea-i vădită pentru Kitty au fost motivul primei or 
discuţii serioase dintre părinţii lui Kitty despre viitorul ei, 
precum şi motivul certei dintre prinţ şi prinţesă. Prinţul era 
de partea lui Levin: spunea că nu dorea un pretendent mai 
bun pentru Kitty. Prinţesa-mamă însă, cu obiceiul cunoscut 
al femeilor de a ocoli lucrurile, spunea că Kitty e prea 
tânără, că Levin nu-şi arăta prin nimic intenţiile serioase, că 
fata nu ţine la el, aducând şi alte argumente. Nu spunea 
însă esenţialul: că aştepta o partidă mai bună pentru fiica 
ei, că Levin nu-i era simpatic şi că nu-l înţelegea... Când 
Levin plecă pe neaşteptate, prinţesei-mame îi păru bine. Îi 
spuse soţului cu un aer triumfător: „Vezi că am avut 
dreptate?” La apariţia lui Vronski, ea deveni şi mai 
mulţumită, fiind ferm încredinţată că Kitty trebuie să facă 
nu numai o partidă bună, ci una strălucită. 

În ochii mamei nici nu putea fi vorba de vreo comparaţie 
între Vronski şi Levin. Prinţesei-mame nu-i plăceau părerile 
ciudate şi tranşante ale lui Levin şi stângăcia lui în 
societate, ce o punea pe seama mândriei sale şi a vieţii de 
sălbatic - după părerea ei - pe care o ducea la ţară, unde 
nu se ocupa decât de vite şi de mujici. Şi mai cu seamă nu-i 
plăcuse de loc faptul că Levin, îndrăgostit de fiica sa, venise 
în casa lor o lună şi jumătate, aşteptând parcă ceva, 
cercetând parcă ceva cu oarecare teamă. Nu cumva se 
temea că le va face o prea mare cinste cu cererea lui în 
căsătorie? Şi nu înţelegea că, dacă vizitezi o casă cu o fată 
de măritat, eşti dator să dai o lămurire?! Şi deodată Levin 
plecase fără nici o explicaţie. „Noroc că-i atât de puţin 
atrăgător! Bine că nu s-a îndrăgostit Kitty de dânsul!” 
gândea mama. 


În schimb, Vronski corespundea tuturor dorințelor mamei. 
Era foarte bogat, inteligent, nobil, în plină ascensiune spre 
o strălucită carieră la curte şi un om încântător; nu puteai 
dori ceva mai bun. 

La baluri, Vronski făcea pe faţă curte lui Kitty. Dansa cu ea 
şi vizita des familia Şcerbaţki. Prin urmare, nu încăpea nici 
o îndoială în ceea ce priveşte seriozitatea intenţiilor sale. Cu 
toate acestea, mama se zbătu toată iarna într-o mare 
nelinişte şi tulburare. 

Prinţesa însăşi se măritase, cu vreo treizeci de ani mai 
înainte, mulţumită ajutorului dat de o mătuşă. Mirele, 
despre care se ştia totul, venise, văzuse fata, îl cunoscuse şi 
familia ei. Mâtuşa cercetase şi comunicase celor două părţi 
impresia făcută, care fusese bună. Pe urmă, în ziua hotărâtă 
pentru aceasta, se făcuse părinţilor cererea aşteptată, 
primită numaidecât. Totul mersese foarte uşor şi simplu. Cel 
puţin aşa i se păruse prinţesei. Cu prilejul căsătoriei 
propriilor sale fiice, prinţesa, văzuse însă că nu-i aşa de 
uşor şi de simplu să-ţi măriţi fetele cum îşi închipuise ea mai 
înainte. Prin câte spaime nu trecuse, câte gânduri n-o 
munciseră, câte parale nu cheltuise, câte certuri n-avusese 
cu soţul la măritişul celor două fete mai mari, Daria şi 
Natalia! Acum, când o scosese în lume pe mezină, trecea 
prin aceleaşi spaime, aceleaşi îndoieli şi prin aceleaşi 
certuri cu soţul, ba încă şi mai aprinse decât cele avute în 
legătură cu celelalte fiice. Bătrânul prinţ, ca orice tată, era 
foarte scrupulos cât priveşte cinstea şi onoarea fiicelor sale. 
Ţinea la reputaţia lor, chiar până la absurditate, mai ales 
când era vorba de Kitty - slăbiciunea lui - şi făcea scene 
prinţesei la fiecare pas, sub cuvânt că-i compromite fata. 
Prinţesa era deprinsă cu astfel de scene de pe vremea 
măritişului primelor fete. Acum însă, ca îşi dădea seama că 
scrupulozitatea soţului său era şi mai întemeiată. Vedea că 
în vremurile din urmă obiceiurile din societate se 
schimbaseră mult şi că îndatoririle de mamă ajunseseră mai 
grele. Vedea că fetele de-o seamă cu Kitty făceau parte din 


nu ştiu ce fel de societăţi, se duceau la nu ştiu ce cursuri, 
aveau purtări mai libere faţă de bărbaţi, umblau singure pe 
stradă, iar multe nu făceau reverență şi - ceea ce era mai 
grav - păreau adânc convinse că alegerea soţului este un 
lucru care le priveşte pe ele, nu pe părinţi. „Azi, fetele nu se 
mai mărită ca altădată.” Aşa gândeau şi vorbeau aceste 
fete, ba chiar şi unii oameni în vârstă. Dar prinţesa nu putea 
afla de la nimeni cum se mărită astăzi fetele. Obiceiul 
franțuzesc ca părinţii să hotărască soarta copiilor era 
respins, condamnat. Obiceiul englezesc - deplina libertate a 
fetei - nu era admis şi posibil în societatea rusă. lar obiceiul 
rusesc al peţitului era socotit ca ceva monstruos, ironizat de 
toată lumea, şi chiar de prinţesă. Dar nimeni nu ştia cum 
trebuie să te măriţi şi cum să-ţi căsătoreşti fetele. Toată 
lumea cu care prinţesa avea prilejul să vorbească în această 
privinţă îi spunea unul şi acelaşi lucru: „Vai de mine, în ziua 
de azi trebuie să ne lăsăm de obiceiurile astea vechi. Doar 
tinerii se căsătoresc, nu părinţii. Prin urmare, să lăsăm pe 
tineri a se statornici după bunul lor plac.” Dar aşa puteau 
vorbi acei care n-aveau fete. Prinţesa însă îşi dădea seama 
că fiica sa - la aceste întruniri ale tineretului - s-ar putea 
îndrăgosti, şi ar putea îndrăgi un bărbat care n-ar fi avut de 
gând să se însoare, sau pe unul care n-ar fi fost potrivit 
pentru dânsa. Aşa că, oricât i s-ar fi spus prinţesei că tinerii 
din vremea noastră trebuie să-şi făurească singuri soarta, 
ea nu putea crede una ca asta, cum nu-i trecea prin cap că 
va veni timpul când cele mai nimerite jucării pentru copiii 
de cinci ani vor fi pistoalele încărcate. De aceea, Kitty îi 
inspira mai multă îngrijorare decât celelalte fiice mai mari. 
Acum prinţesa se temea ca nu cumva Vronski să se 
mărginească numai la curtea pe care i-o făcea fetei sale. 
Vedea că Kitty se şi îndrăgostise de dânsul. Dar se mângâia 
cu gândul că Vronski era om cinstit şi n-ar fi fost în stare să 
facă aşa ceva. În acelaşi timp, ştia însă cât de lesne poţi suci 
capul unei fete cu libertatea de astăzi, şi cu câtă uşurinţă 
privesc bărbaţii o astfel de vină. Cu o săptămână mai 


înainte, Kitty îi povestise mamei o convorbire avută cu 
Vronski în timpul unei mazurci. Discuţia aceasta o mulţumi 
oarecum pe prinţesă; totuşi n-o linişti cu desăvârşire. 
Vronski îi spusese că şi el, şi fratele său erau atât de 
obişnuiţi să se supună în totul mamei lor, încât n-ar îndrăzni 
niciodată să întreprindă ceva important fără să se fi sfătuit 
mai întâi cu ea. „Şi acum aştept, ca o deosebită fericire, 
sosirea mamei de la Petersburg”, adăugase Vronski. 

Kitty povesti toate acestea fără să dea vreo importanţă 
cuvintelor sale. Dar mama le înţelese într-alt fel. Prinţesa 
ştia că bătrâna era aşteptată din zi în zi. Ştia că va fi 
bucuroasă de alegerea fiului său şi i se părea ciudat că 
Vronski nu făcea cererea în căsătorie de teamă să nu-şi 
jignească mama. Dorea însă aşa de mult această căsătorie, 
şi mai ales să-şi potolească neliniştea, încât luă aceste vorbe 
drept un semn bun. Prinţesa era amărâtă de nenorocirea 
Dariei, fiica sa cea mai mare, care se pregătea să-şi 
părăsească bărbatul; totuşi, frământările ei în legătură cu 
hotărârea relativ la soarta mezinei îi stăpâneau toate 
sentimentele, în ziua aceea, sosirea lui Levin îi pricinui o 
nouă nelinişte. Se temea ca fiica sa, care avusese pe 
vremuri - cum i se păruse - unele înclinări pentru Levin... 
să nu-l refuze pe Vronski dintr-un exces de cinste. Îi era 
teamă mai cu seamă ca sosirea lui Levin să nu încurce sau 
să întârzie lucrurile care erau atât de aproape de împlinire. 

— A venit de mult? O întrebă prinţesa pe Kitty despre 
Levin, reîntorcându-se acasă. 

— Azi, maman. 

— Vreau să-ţi spun un singur lucru... adăugă prinţesa. 
După faţa ei gravă şi însufleţită, Kitty ghici despre ce era 
vorba. 

— Mamă, zise ea, roşind şi întorcându-se repede spre 
dânsa. Te rog, te rog să nu-mi vorbeşti nimic despre asta. 
Ştiu, ştiu tot... 

Kitty avea aceleaşi dorinţe ca şi maică-sa; dar motivele 
acesteia o jigneau. 


— Vreau numai să-ţi spun că dând speranţe unuia... 

— Mamă, dragă mamă, nu mai vorbi, pentru numele lui 
Dumnezeu. Mi-e şi groază să pomenesc de asta. 

— Nu mai spun nimic, nu mai zic nimic, adăugă mama, 
văzând lacrimi în ochii fetei. Un cuvânt numai, sufleţelul 
meu. Mi-ai făgăduit că n-o să ai taine faţă de mine. Aşa e? 

— Niciodată, mamă, niciuna, răspunse Kitty îmbujorându- 
se şi privindu-şi mama drept în ochi. Acum însă n-am ce-ţi 
spune. Eu... eu... chiar dacă aş vrea, nu ştiu ce să-ţi spun, şi 
cum... nu ştiu... „Nu, nu poate minţi cu ochii aceştia”, se 
gândi mama cu un zâmbet pe buze, văzându-i tulburarea şi 
fericirea, şi îi venea să râdă dându-şi seama ce proporţii şi 
ce însemnătate luau toate aceste lucruri în inima bietei fete. 

XIII. 

După-masă, până la începerea seratei, Kitty încercă un 
sentiment asemănător aceluia de care este cuprins un tânăr 
înaintea luptei. Îi zvâcnea inima şi nu-şi putea aduna 
gândurile cu nici un preţ. 

Simţea că seara aceasta, când amândoi pretendenţii 
urmau să se întâlnească pentru întâia oară, trebuia să fie 
hotărâtoare pentru soarta ei. Şi-i vedea în închipuire ba pe 
fiecare în parte, ba pe amândoi împreună. Când se gândea 
la trecut, Kitty se oprea cu mulţumire şi cu duioşie la 
amintirea relaţiilor sale cu Levin. Suvenirurile din copilărie 
şi amintirea prieteniei lui Levin cu fratele său mort dădeau 
relaţiilor dintre dânşii un farmec poetic deosebit. Dragostea 
lui Levin pentru dânsa, de care era sigură, o măgulea şi o 
bucura totodată. Când îşi aducea aminte de Levin, Kitty îşi 
simţea inima uşoară, în timp ce în gândurile ei despre 
Vronski se strecura o oarecare stinghereală, deşi el era în 
cel mai înalt grad un desăvârşit om de lume. Parcă dăinuia 
ceva fals, nu în Vronski, mereu foarte simplu şi drăguţ, ci în 
ea însăşi, pe când alături de Levin se simţea naturală şi 
senină. În schimb, când se gândea la viitorul ei cu Vronski, i 
se deschidea înainte o perspectivă strălucită de fericire. 
Lângă Levin însă, viitorul îi apărea învăluit în neguri. 


Când se urcă să se îmbrace pentru serată, Kitty - privindu- 
se în oglindă - îşi dădu seama cu bucurie că era într-una din 
zilele ei cele mai bune şi deplin stăpână pe propriile sale 
puteri... lucru de care avea de altfel nevoie pentru 
întâmplările în perspectivă. Se simţea stăpână pe sine şi 
sigură pe graţia firească a mişcărilor sale. 

La şapte şi jumătate, îndată după ce Kitty cobori în salon, 
valetul anunţă: „Konstantin Dmitrici Levin”. Prinţesa era 
încă în odaia ei, iar prinţul nu ieşise. „Trebuia să fie”, se 
gândi Kitty. Tot sângele îi năvăli spre inimă. Privindu-se în 
oglindă, ea se sperie de paloarea feţei sale. 

Acum Kitty nu se îndoia că Levin venise anume mai 
devreme ca s-o găsească singură şi să-i ceară mâna. Şi 
pentru prima oară atest lucru i se arătă într-o lumină cu 
totul nouă. Abia acum îşi dădu seama că ceea, ce urma să se 
petreacă n-o privea numai pe dânsa, că nu era vorba numai 
de fericirea şi de dragostea ei, ci şi de faptul că peste 
câteva clipe va trebui să jignească pe un om care-i era drag, 
şi să-l jignească cu cruzime... Şi de ce? Fiindcă acest om 
bun şi drăguţ o iubeşte, e îndrăgostit de ca. Dar nu era 
nimic de făcut. Aşa trebuia să fie! 

„Doamne, tocmai eu trebuie să-i comunic asta” se gândi 
Kitty. Dar ce am să-i spun? Se poate să-i mărturisesc că nu-l 
iubesc? N-ar fi adevărat. Atunci, ce să-i spun? Să-i 
destăinuiesc că iubesc pe altul? Nu. E cu neputinţă... Am să 
plec, am să fug.” 

Era lângă uşă când îi auzi paşii. „Nu, asta ar fi necinstit... 
De ce să-mi fie frică? N-am făcut nimic rău. Fie ce-o fi! Am 
să-i spun adevărul. De altfel, când eşti cu dânsul, nu te simţi 
de loc stingherit. Uite-l!” îşi zise ca, văzându-l că intră, înalt, 
puternic şi totodată sfios, cu ochii vii aţintiţi asupra ei. Îl 
privi drept în ochi, implorându-l parcă să aibă milă de ea, şi- 
i întinse mâna. 

— Mi se pare că am venit prea devreme, începu Levin 
după ce-şi plimbă privirea prin salonul pustiu. Când îşi dădu 
seama că i se împliniseră aşteptările şi că nimeni nu-l 


împiedică să se destăinuiască, Konstantin Dmitrici se 
întunecă la faţă. 

— Ba de loc, răspunse Kitty şi se aşeză la masă. 

— Asta şi vroiam, să te găsesc singură, adăugă Levin fără 
să se aşeze şi fără să se uite la ea, temându-se să nu-şi 
piardă curajul. 

— Mama vine numaidecât. S-a obosit mult ieri. Ieri... 

Vorbea, neştiind singură ce-i rosteşte gura şi fără să-şi ia 
de la el privirea rugătoare şi duioasa. Levin o privi. Kitty 
roşi şi tăcu. 

— 'Ţi-am spus că nu ştiu dacă am venit pentru un timp mai 
îndelungat... Asta atârnă de dumneata... 

Kitty îşi plecă din ce în ce mai mult capul, neştiind singură 
ce avea să răspundă la cuvintele care aveau să urmeze. 

— Asta atârnă de dumneata, repetă Levin. Vroiam să 
spun... Vroiam să spun... de aceea am venit... ca... primeşti 
să fii soţia mea? Rosti Konstantin Dmitrici, neştiind singur 
ce spune. Dar, simțind că lucrul cel mai grozav fusese spus, 
se opri şi se uită la dânsa. 

Kitty răsufla greu, fără să-l privească. Simţea o încântare 
nespusă. Sufletul i se umplu de fericire. Nici nu-şi 
închipuise că mărturisirea dragostei lui va face asupră-i o 
impresie atât de puternică. Dar asta nu ţinu decât o clipa. 
Îşi aduse aminte de Vronski. Ridică spre Levin ochii săi 
senini şi cinstiţi; văzându-i faţa deznădăjduită, răspunse 
repede: 

— Asta nu se poate... te rog să mă ierţi. 

Cât de aproape fusese Kitty de el cu o clipă mai înainte şi 
câtă însemnătate avusese în viaţa lui! Şi cât de străină îi era 
acum, cât de departe! 

— Nici nu se putea altfel, rosti Levin fără s-o privească. 

Se înclină şi vru să plece. 

XIV. 

Dar în clipa aceea intră prinţesa, care se îngrozi când îi 
văzu singuri, schimbaţi la faţă. Levin o salută fără nici un 
cuvânt. Kitty tăcea, fără să-şi ridice privirile. „Slavă 


Domnului, l-a respins”, îşi zise mama. Faţa i se lumină de 
zâmbetul obişnuit cu care-şi primea joia musafirii. Luă loc şi 
începu să-l întrebe pe Levin despre viaţa lui de la ţară. 
Levin se aşeză, aşteptând sosirea oaspeţilor, ca să poată 
pleca neobservat. 

După cinci minute, intră o prietenă a lui Kitty, contesa 
Nordstone, care se măritase iarna trecută. 

Era o femeie uscăţivă, palidă, bolnăvicioasă, cu o 
sensibilitate exagerată, cu ochi negri strălucitori... O iubea 
pe Kitty. Şi iubirea ei, ca de altfel iubirea tuturor femeilor 
măritate pentru fete, se manifesta prin dorinţa ca Kitty să 
se mărite potrivit idealului său de fericire. De aceea dorea 
ca ea să se căsătorească cu Vronski. La începutul iernii, 
contesa îl întâlnise des la familia Şcerbaţki pe Levin, care 
nu-i era simpatic. Distracţia ei preferată, când se vedeau, 
era să glumească pe socoteala lui. 

— Îmi place când mă priveşte de sus sau îşi întrerupe 
discuţia savantă cu mine, fiindcă mă găseşte proastă... sau 
se poartă cu mine condescendent. Grozav îmi place 
condescendenţa lui! Sunt încântată că nu mă poate suferi, 
spunea contesa despre Levin. 

Avea dreptate, fiindcă Levin într-adevăr n-o putea suferi. O 
dispreţuia tocmai pentru însuşirile cu care se mândrea ea, 
adică: sensibilitatea bolnăvicioasă, rafinamentul, disprețul 
şi indiferența faţă de lucrurile pe care le socotea ea 
grosolane şi comune. 

Între contesa Nordstone şi Levin se stabiliseră acele relaţii 
destul de frecvente în societate, când două persoane, deşi 
rămân în raporturi aparente de prietenie, se dispreţuiesc 
atât de mult una pe alta, încât nici nu se pot lua în serios şi 
nici nu se pot simţi jignite una de cealaltă. 

Contesa Nordstone tăbări numaidecât asupra lui Levin. 

— A! Konstantin Dmitrici! Iar ar sosit în Babilonul nostru 
desfrânat, zise ea şi-i întinse o mână micuță şi galbenă, 
amintindu-i vorbele rostite de dânsul la începutul iernii, 
când Levin spusese că Moscova e un adevărat Babilon. Ce s- 


a întâmplat? S-a îndreptat Babilonul, ori te-ai stricat 
dumneata? Adăugă contesa ironic, uitându-se peste umăr la 
Kitty. 

— Sunt foarte măgulit, contesă, că mi-aţi reţinut cuvintele, 
răspunse Levin, care izbuti să-şi recapete stăpânirea de 
sine şi să-şi reia de îndată obişnuita atitudine zeflemitoare 
faţă de contesa Nordstone. Îmi închipui că au avut un efect 
puternic asupra dumneavoastră. 

— Cum să nu? Notez totul. Dar tu, Kitty, iar ai patinat? 

Şi contesa intră în vorbă cu Kitty. Oricât de greu ar fi fost 
pentru Levin să se retragă acum, i-ar fi venit totuşi mai uşor 
s-o facă decât să rămână acolo toată seara şi s-o vadă pe 
Kitty cum îl urmăreşte din ochi pe furiş, ferindu-se totodată 
să-i întâlnească privirea. Vru să se ridice; dar prinţesa, 
observând că tace, începu să-i vorbească: 

— Ai venit pentru mai mult timp la Moscova? Mi se pare că 
te ocupi de zemstvă, aşa că nu poţi lipsi mult. 

— Nu, prinţesă, nu mă mai ocup de zemstvă. Am venit 
pentru câteva zile. 

„Se petrece ceva cu el, se gândi contesa Nordstone, 
privindu-i cu luare-aminte faţa severă şi gravă. Ce-o fi 
având de nu filosofează? Dar am să-l stârnesc eu la vorbă. 
Grozav îmi place să-l fac ridicol faţă de Kitty, şi n-am să mă 
las.” 

— Konstantin Dmitrici, începu ea, lămureşte-mi, te rog, un 
lucru... dumneata, care ştii toate... La noi, într-un sat din 
ţinutul Kaluga, toţi mujicii şi toate femeile au băut tot ce-au 
avut şi acum nu ne mai dau nici un ban. Ce-o fi însemnând 
asta? Răspunde dumneata, care nu scapi nici un prilej de a-i 
lăuda pe mujici. 

În clipa aceea mai intră încă o doamnă în salon. Levin se 
ridică. 

— lertaţi-mă, contesă, dar nu cunosc de loc situaţia şi nu 
vă pot spune nimic, răspunse el şi-şi întoarse capul spre un 
militar care intra în urma doamnei. 


„Trebuie să fie Vronski”, se gândi Levin şi, ca să se 
convingă, se uită la Kitty. Ea îl şi văzuse pe Vronski şi îşi 
îndreptase privirea spre Levin. Şi numai din privirea asta a 
ochilor ei luminaţi fără voie, Konstantin Dmitrici înţelese că 
ea îl iubeşte pe omul acesta. Înţelese tot atât de limpede ca 
şi cum i-ar fi spus-o ea. Dar ce fel de om era? 

Acum, vrând-nevrând, Levin nu mai putea sa nu rămână. 
Trebuia să afle ce fel de om era acela pe care-l iubea Kitty. 

Sunt oameni care, întâlnind un rival fericit, sunt gata să-i 
nege pe loc orice calitate şi să nu vadă întrânsul decât 
cusururi; dar sunt şi oameni care, dimpotrivă, doresc să 
descopere în rivalul fericit tocmai calităţile prin care i-a 
învins şi numai pe acestea le caută cu o dureroasă 
strângere de inimă. Levin făcea parte din ultima categorie. 
Nu-i fu greu să descopere în Vronski calităţile care-l făceau 
atât de atrăgător, căci săreau în ochi de la prima vedere. 
Vronski era brun, de statură mijlocie, bine făcut, frumos, cu 
o expresie a feţei calma, hotărâtă şi binevoitoare. Totul în 
fiinţa lui, de la părul negru, tăiat scurt şi de la bărbia 
proaspăt rasă, până la uniforma nouă, de croială bună, era 
simplu şi totodată distins. După ce lăsă să treacă înainte o 
doamnă care tocmai intrase, Vronski se îndreptă întâi spre 
prinţesă, apoi spre Kitty. 

Când Vronski se apropie de Kitty, ochii lui frumoşi 
străluciră cu o deosebită duioşie. Îi întinse mâna mică, cam 
lată, înclinându-se respectuos şi elegant înaintea ei, cu un 
zâmbet uşor de fericire şi de stăpânit triumf. Cel puţin aşa i 
se păru lui Levin. 

După ce dădu bună ziua tuturor şi rosti câteva cuvinte, 
Vronski se aşeză fără să fi aruncat o privire către Levin, 
care nu-şi lua ochii de la dânsul. 

— Vă rog, faceţi cunoştinţă, zise prinţesa arătând spre 
Levin. Konstantin Dmitrici Levin - contele Alexei Kirillovici 
Vronski. 

Vronski se ridică şi, uitându-se prietenos la Levin, îi 
strânse mâna. 


— Mi se pare că iarna asta era vorba să iau masa cu 
dumneavoastră, spuse Vronski zâmbind simplu şi deschis, 
dar aţi plecat pe neaşteptate la ţară. 

— Konstantin Dmitrici ne dispreţuieşte şi ne urăşte pe noi, 
citadinii şi oraşul, interveni contesa Nordstone. 

— Se vede că vorbele mele au avut un efect puternic 
asupra dumneavoastră, dacă le-aţi reţinut atât de bine, zise 
Levin şi roşi, amintindu-şi că mai rostise fraza asta cu puţin 
înainte. 

Vronski aruncă o privire spre Levin, apoi spre contesa 
Nordstone şi zâmbi. 

— Staţi tot timpul la ţară? Îl întrebă Vronski. Îmi închipui 
că iarna vă e urât. 

— De loc; dacă eşti ocupat, nu ţi-e urât nici când eşti 
singur, răspunse tăios Levin. 

— Mie îmi place la ţară, adăugă Vronski, prefăcându-se că 
nu bagă de seamă tonul lui Levin. 

— Cred însă, conte, că n-ai accepta să locuieşti mereu la 
ţară, îi spuse contesa Nordstone. 

— Nu ştiu. N-am încercat să stau mult timp. Am avut o 
dată un sentiment ciudat, urmă Vronski. Niciodată nu mi-a 
fost aşa de dor de viaţa la ţară, de satul rusesc, cu opinci şi 
cu mujici, ca în iarna când am fost cu mama la Nisa. Ştiţi că 
Nisa e un oraş destul de plictisitor. De altfel, nici chiar 
Neapole sau Sorrento nu-ţi plac decât pentru scurtă vreme. 
De-abia acolo îţi aduci aminte de pitorescul Rusiei, de satul 
rusesc. Sunt parcă... 

Vronski vorbea mai mult cu Kitty şi cu Levin, plimbându-şi 
de la unul la altul privirea liniştită şi prietenoasă. Spunea 
tot ce-i trecea prin minte. 

Observând că contesa Nordstone dorea să spună ceva, el 
se opri fără să sfârşească vorba începută. Rămase tăcut, 
ascultând-o cu luare-aminte. 

Convorbirea nu se întrerupse nici o clipă. Bătrâna prinţesă 
păstra totdeauna în rezervă, pentru cazul când se epuizau 
subiectele de conversaţie, două tunuri grele: învăţământul 


clasic şi cel real, precum şi serviciul militar obligatoriu; dar 
de data aceasta nu i se dădu prilejul să le pună în funcţiune, 
iar contesa Nordstone n-avu când să-l necăjească pe Levin. 

Konstantin Dmitrici vroia să ia parte la conversaţia 
generală, dar nu putea spunându-şi mereu: „Acuma-i 
momentul să plec”. Nu pleca, însă, aşteptând parcă ceva. 

Conversaţia trecu la mesele de spiritism şi la spirite. 
Contesa Nordstone, care credea în spiritism, începu să 
povestească minunile văzute de ea. 

— Contesă, primiţi-mă şi pe mine, pentru numele lui 
Dumnezeu! N-am asistat niciodată la ceva extraordinar, cu 
toată dorinţa mea, zise Vronski zâmbind. 

— Bine, sâmbăta viitoare, răspunse contesa Nordstone. 
Dar dumneata, Konstantin Dmitrici, crezi? Îl întrebă ea pe 
Levin. 

— De ce mă mai întrebaţi? Doar ştiţi ce-am să răspund. 

— Vreau să aud părerea dumitale. 

— După părerea mea, zise Levin, aceste mese care se 
învârtesc arată că aşa-zisa societate cultă nu e mai presus 
de oamenii de la ţară. Ei cred în deochi, farmece şi 
solomonii, iar noi... 

— Vrei să spui că dumneata nu crezi? 

— Nu pot să cred, contesă. 

— Dar dacă am văzut cu ochii mei? 

— Şi femeile de la ţară spun că au văzut strigoi cu ochii lor. 

— Va să zică socoţi că mint? 

Contesa râse silit. 

— Nu, Maşa. Konstantin Dmitrici spune că nu poate crede, 
interveni Kitty, roşind pentru Levin, care-şi dădu seama; şi, 
enervându-se şi mai mult, vru să răspundă. 

Dar Vronski veni cu zâmbetul lui vesel în ajutorul 
conversaţiei care ameninţa să devină neplăcută. 

— Nu admiteţi nici o posibilitate? Îl întrebă Vronski. De 
ce? Admitem existenţa electricităţii, pe care n-o cunoaştem. 
Atunci de ce n-ar exista o forţă nouă, pe care n-o cunoaştem 
încă, şi care... 


— Când s-a descoperit electricitatea, îl întrerupse repede 
Levin, s-a aflat numai fenomenul. Nu i se cunoşteau nici 
cauza, nici efectul. Au trecut veacuri până când oamenii s- 
au gândit la aplicaţiile ei. Spiritiştii, dimpotrivă, au început 
prin aceea că mesele le scriu şi că duhurile vin la ei, şi 
numai după aceea s-au apucat sa spună că-i vorba de o 
forţă necunoscută. 

Vronski îl asculta pe Levin cu luare-aminte, cum asculta 
întotdeauna, vădit interesat de spusele lui. 

— Da, dar spiritiştii adaugă: noi nu ştim încă ce forţă e 
asta, dar ca există şi se arată în anumite condițiuni. E 
treaba savanților să descopere ce este forţa asta. Nu! Nu 
ştiu de ce n-ar fi aceasta o nouă forţă, dacă ea... 

— Pentru că, îl întrerupse Levin, în cazul electricităţii, ori 
de câte ori freci chihlimbarul de lână se produce un anumit 
fenomen. Aici, însă, lucrurile nu se produc în mod constant, 
prin urmare nu e un fenomen natural. 

Simţind probabil că discuţia luase un caracter prea grav 
pentru un salon, Vronski nu mai obiectă nimic, ci - cu 
intenţia de a schimba vorba - zâmbi vesel şi se întoarse 
spre doamne. 

— Să încercăm acum, contesă, adăugă Vronski. 

Dar Levin vroia să-şi spună gândul până la capăt. 

— Cred că această încercare a spiritiştilor de a-şi explica 
minunile printr-o forţă nouă, urmă el, este lucrul cel mai 
neizbutit. Ei vorbesc de-a dreptul despre o forţă spirituală 
şi vor s-o supună unor experienţe materiale. 

Toată lumea aştepta ca Levin să isprăvească. El îşi dădu 
seama. 

— Cred că dumneata ai fi un medium excelent, zise 
contesa Nordstone. Eşti un entuziast. 

Levin deschise gura, vru să adauge ceva, dar roşi şi nu mai 
spuse nimic. 

— Vă rog să încercăm mesele, propuse Vronski. Prinţesă, 
ne daţi voie? 

Vronski se ridică şi începu să caute cu ochii o măsuţă. 


Kitty porni după o masă şi, trecând prin faţa lui Levin, îi 
întâlni privirea. Îl compătimea din toată inima, dar mai ales 
pentru nefericirea pe care ea însăşi i-o pricinuise. „Dacă 
poţi să mă ierţi, iartă-mă, spunea privirea ei, sunt aşa de 
fericită!” „Vă urăsc pe toţi, şi pe dumneata, şi pe mine 
însumi”, răspundea privirea lui; şi Levin puse mâna pe 
pălărie. Dar nu-i fu dat să poată pleca. Tocmai când se 
pregăteau toţi să se aşeze în jurul mesei, iar Levin era gata 
de plecare, intră bătrânul prinţ, care, după ce salută 
doamnele, se îndreptă spre Levin. 

— A! Începu el bucuros. Ai venit de mult? Nici nu ştiam că 
eşti aici. Îmi pare foarte bine că ai venit. 

Bătrânul prinţ îl tutuia uneori pe Levin, iar alteori îi 
spunea dumneata. Acum îl îmbrăţişa şi, stând de vorbă cu 
el, nu-l luă în seamă pe Vronski, care se ridicase şi aştepta 
în linişte ca prinţul să-i spuie şi lui un cuvânt. 

Kitty simţi că, după cele întâmplate, Levin răbda cu greu 
amabilitatea bătrânului prinţ. Mai văzu de asemenea 
răceala cu care tatăl său răspunse în cele din urmă la 
salutul lui Vronski şi felul în care acesta se uita la prinţ cu o 
prietenoasă nedumerire, căutând să înţeleagă şi totuşi 
neînţelegând cum putea să aibă cineva o atitudine 
duşmănoasă faţă de dânsul. Kitty roşi. 

— Prinţule, lasă-ni-l pe Konstantin Dmitrici, zise contesa 
Nordstone. Vrem să facem o experienţă. 

— Ce experienţă? Să învârtiţi mesele? Vă rog să mă iertaţi, 
doamnelor şi domnilor; dar după mine e mai distractiv jocul 
cu inelul, răspunse bătrânul prinţ şi se uită la Vronski, 
bănuind că el dăduse această idee. Jocul cu inelul are cel 
puţin oarecare sens. 

Vronski se uită mirat la prinţ, cu o privire fixă; apoi, abia 
zâmbind, începu îndată să vorbească cu contesa Nordstone 
despre un mare bal, care trebuia să aibă loc peste o 
săptămână. 

— Sper ca vii şi dumneata?! O întrebă Vronski pe Kitty. 


De îndată ce bătrânul prinţ se întoarse în altă parte, Levin 
ieşi neobservat. Ultima impresie păstrată de el din seara 
aceea era faţa zâmbitoare, fericită a lui Kitty, care 
răspundea ceva la întrebarea lui Vronski în legătură cu 
balul. 

XV. 

După ce se isprăvi serata, Kitty povesti mamei sale 
convorbirea avută cu Levin şi, cu toate că-i era milă de 
dânsul, se bucura la gândul că fusese cerută în căsătorie. 
N-avea nici o îndoială că se purtase aşa cum se cuvenea. În 
pat însă, Kitty nu putu să adoarmă mult timp. O imagine o 
urmărea necontenit: chipul lui Levin cu sprâncenele 
încruntate, pe sub care ochii săi buni priveau trist, 
posomorât, în timp ce-l asculta pe tatăl său şi se uita când la 
ea, când la Vronski. Şi-i era atât de milă de el, încât o 
podidiră lacrimile. Se gândi însă îndată la acela pentru 
care-l jertfise, şi-i veni numaidecât în minte faţa lui 
bărbătească, energică, îşi aminti de calmul plin de nobleţe 
al lui Vronski şi de bunătatea sa faţă de toţi cei din jur. Îşi 
aduse aminte cum o iubea acela care-i era atât de drag... 
inima i se umplu iarăşi de bucurie şi-şi culcă obrazul pe 
pernă cu un zâmbet de fericire pe buze. „Păcat, îmi pare 
rău, dar ce să fac? N-am nici o vină!” îşi zise Kitty. O voce 
lăuntrică îi spunea însă cu totul altceva. Nu ştia de ce 
trebuia să se căiască: pentru că-l atrăsese sau pentru să-l 
respinsese pe Levin? Fericirea îi era otrăvită de îndoieli. 
„Doamne, miluieşte-ne, Doamne, miluieşte-ne, Doamne, 
miluieşte-ne!” îngână ea până adormi. 

Între timp, jos, în micul birou al prinţului se petrecea între 
părinţi, din pricina fetei favorite, una din scenele care se 
repetau atât de des. 

— Ce e? Uite ce el strigă prinţul dând din mâini şi 
strângându-şi brusc halatul căptuşit cu blană de veveriţă. 
Asta e: n-ai mândrie, nici demnitate. Faci fata de râs şi o 
nenoroceşti cu peţitul ăsta ticălos şi prostesc. 

— Dar ce-am făcut, pentru numele lui Dumnezeu! 


— Răspunse prinţesa, gata să izbucnească în plâns. 

Mulțumită şi fericită după convorbirea cu fiică-sa, prinţesa 
venise ca de obicei la bărbatul ei să-i ureze noapte bună şi, 
deşi n-avusese de gând să-i vorbească despre propunerea 
lui Levin şi despre refuzul lui Kitty, făcuse totuşi soţului o 
aluzie că lucrurile cu Vronski îi păreau ca şi împlinite, totul 
urmând a fi încheiat de îndată ce va sosi mama lui. Auzind 
vorbele acestea, prinţul sări ca ars şi începu. Să rostească 
pe un ton ridicat cuvinte grele: 

— Ce-ai făcut? Uite ce: mai întâi ademeneşti un mire... 
întreaga Moscovă are să vorbească, şi pe bună dreptate. 
Dacă organizezi serate, atunci invită pe toată lumea, nu 
numai pe mirii anume aleşi. Pofteşte pe toţi filfizonii ăştia 
(aşa îi numea prinţul pe tinerii din societatea moscovită), 
angajează un pianist şi lasă-i să danseze. Dar sa nu-mi faci 
ca azi: chemi mirii pentru codoşlâc. Mi-a fost scârbă, da, 
scârbă, de ce-am văzut. Dar dumneata ţi-ai ajuns scopul şi 
ai sucit capul fetişcanei. Levin e un om de o mie de ori mai 
bun. Celălalt e un filfizon din Petersburg, din aceia croiţi în 
serie, pe acelaşi calapod - nu fac două parale! Chiar dacă ar 
fi prinţ de sânge, fata mea n-are nevoie de dânsul. 

— Dar ce-am făcut? 

— Ai... începu mânios prinţul. 

— Ştiu cu că dacă te-aş asculta pe tine, îl întrerupse 
prinţesa, nu ne-am mărita fata niciodată. Dacă-i aşa, mai 
bine am pleca la ţară. 

— Chiar că ar fi mai bine să plecăm. 

— Dar stai puţin. Crezi că umblu după ei? De loc? E un 
băiat foarte bun... s-a îndrăgostit de Kitty şi mi se pare că şi 
ea... 

— Da, ţi se pare! Dar dacă fata se îndrăgosteşte de-a 
binelea şi lui îi arde de însurătoare ca şi mie? Ah, să nu-l 
mai văd în ochi! „Ah, spiritism, ah. Nisa... ah, la bal!”... Şi 
prinţul, imitându-şi, chipurile, soţia, făcea câte o reverență 
la fiecare cuvânt. Dar dacă, să zicem, am nenoroci-o pe 
Katenka, dacă într-adevăr l-ar lua în serios... 


— Ce te face să crezi asta? 

— Nu cred, ştiu. De aceea avem noi bărbaţii ochi, şi nu 
femeile. Văd un bărbat care are intenţii serioase, ăsta-i 
Levin. Şi mai văd un sticlete, ca uşuraticul acela 
împopoţonat, care nu caută decât distracţii. 

— 'Ţie, dacă-ţi intră ceva în cap... 

— Ai să-ţi aduci aminte de vorbele mele, dar prea târziu, 
cum s-a întâmplat şi cu Daşenka. 

— Bine, bine, să nu mai vorbim de asta, îl opri prinţesa, 
amintindu-şi de nefericita Dolly. 

— Foarte bine, noapte bună! 

După ce se binecuvântară reciproc şi după ce se sărutară, 
soţii se despărţiră, simțind însă că fiecare rămăsese cu 
părerile sale. 

La început, prinţesa avea o nestrămutată convingere că în 
seara aceea se hotărâse soarta lui Kitty, neîndoindu-se de 
loc de intenţiile lui Vronski. Dar cuvintele soţului o 
tulburară adânc. Când se întoarse în odaia ei, prinţesa - 
întocmai ca şi Kitty - repetă de câteva ori în gând, îngrozită 
de viitorul necunoscut: „Doamne, miluieşte-ne, Doamne, 
miluieşte-ne, Doamne, miluieşte-ne!” 

XVI. 

Vronski nu cunoscuse niciodată viaţa de familie. Mama sa 
fusese în tinereţe vestită în societate pentru frumuseţea şi 
farmecul ei şi avusese în timpul căsătoriei, şi mai ales după 
aceea, multe aventuri, cunoscute de toată lumea. El 
aproape că nu-şi aducea aminte de tatăl său. Fusese 
crescut în Corpul pajilor12. 

leşind din şcoală, foarte tânăr şi strălucit ofiţer, Vronski 
intrase de la început în cercul unor militari bogaţi din 
Petersburg. Deşi frecventa uneori înalta societate a 
capitalei, toate aventurile sale amoroase se petreceau în 
afara acestei lumi. 

La Moscova, pentru întâia oară, după viaţa luxoasă dar 
falsă de la Petersburg, Vronski simţi farmecul apropierii de 
o fată de societate, drăguță şi nevinovată, care se 


îndrăgostise de dânsul. Nici prin gând nu-i trecea că s-ar 
putea strecura ceva rău în relaţiile lui cu Kitty. Dansa la 
baluri mai mult cu ea. O vizita acasă. Vorbea cu dânsa ceea 
ce se vorbeşte de obicei în societate, adică fel de fel de 
fleacuri... dar fleacuri cărora el le dădea, fără voie, un 
înţeles deosebit pentru ea. Deşi nu-i spusese nimic ce n-ar fi 
putut fi rostit faţă de toată lumea, Vronski simţea că fata se 
ataşa tot mai mult de el. Şi cu cât simţea mai bine acest 
lucru, cu atât plăcerea lui era mai mare, iar sentimentul său 
pentru dânsa era mai duios. El nu ştia că felul de a se purta 
faţă de Kitty avea un nume - ademenire de fete, fără 
intenţie de căsătorie - şi că această ademenire este una din 
faptele cele mai urâte, obişnuite în cercul tinerilor străluciți 
ca dânsul. | se părea că el, cel dintâi, descoperise plăcerea 
aceasta şi era încântat de descoperirea lui. 

Dacă ar fi putut auzi discuţia dintre părinţii lui Kitty în 
seara aceea, dacă ar fi fost în stare să judece lucrurile din 
punctul de vedere al familiei şi ar fi aflat că Kitty ar fi 
nenorocită dacă nu s-ar însura cu ea, el ar fi rămas uimit şi 
nu i-ar fi venit să creadă. Nu-şi putea de loc închipui că 
ceea ce-i făcea o mare şi deosebită plăcere, atât lui cât şi 
mai cu seamă ei, ar putea fi ceva rău. Cu atât mai puţin îi 
trecea prin minte că trebuie să se însoare. 

Niciodată nu se gândise serios la posibilitatea unei 
căsătorii. Nu numai că nu-i plăcea viaţa de familie, dar - 
după părerea generală a cercului de burlaci în care trăia - 
familia, şi mai ales soţul, i se părea ceva străin, ostil şi, în 
primul rând, ridicol. 

Deşi nici nu bănuia ce vorbiseră părinţii fetei, Vronski 
simţi, plecând atunci, seara, de la familia Şcerbaţki, că 
tainica legătură sufletească dintre dânsul şi Kitty se 
adâncise în seara aceea atât de mult, încât trebuia neapărat 
să ia o hotărâre. Dar ce anume trebuia să hotărască, asta 
nu-l mai tăia capul. 

„locmai ăsta e farmecul, îşi zise el, plecând de la familia 
Şcerbaţki stăpânit de un sentiment plăcut de puritate şi de 


prospeţime, datorită în parte şi faptului că nu fumase toată 
seara, şi cuprins totodată de un nou sentiment de duioşie, 
născut din dragostea sa pentru dânsul. Tocmai aici e 
farmecul, că n-am spus nimic - nici eu, nici ea, dar ne-am 
înţeles atât de bine unul cu altul în convorbirea tainică a 
privirilor şi a intonaţiilor, încât astăzi mi-a mărturisit mai 
lămurit decât oricând că mă iubeşte. Şi ce drăguţ, ce simplu 
şi, mai ales, cu câtă încredere! Eu însumi mă simt mai bun 
şi mai curat! Simt că am inimă şi. Ceva bun în mine. Ochii 
aceia frumoşi, îndrăgostiţi! Când mi-a spus: Foarte mult... 
Ei şi? Nu face nimic. Sunt bucuros; e bucuroasă şi ea.” Şi 
Vronski începu să se gândească unde să se mai ducă în 
seara aceea. 

Trecu în revistă locurile unde s-ar fi putut duce. „La club? 
O partidă de bezig? Un pahar de şampanie băut cu 
Ignatov? Nu, nu mă duc. La Château des fleurs îl găsesc pe 
Oblonski; acolo sunt cuplete, cancan... Nu, m-am săturat. 
Tocmai de asta mi-e dragă familia Şcerbaţki - mă face mai 
bun. Mai bine hai acasă.” 

Vronski porni de-a dreptul spre camera lui de la „Dussot”, 
porunci să i se servească masa, se dezbrăcă şi, cum puse 
capul pe pernă, se cufundă ca de obicei într-un somn adânc 
şi liniştit. 

XVII. 

A doua zi, la unsprezece dimineaţa, Vronski plecă la gară 
să-şi întâmpine mama, care urma să sosească cu trenul de 
Petersburg. Pe prima treaptă a scării mari de la gară, se 
întâlni cu Oblonski. Acesta îşi aştepta sora, care trebuia să 
vină cu acelaşi tren. 

— Ah! Excelenţă! Strigă Oblonski. Pe cine aştepţi? 

— Pe mama, răspunse Vronski, zâmbind ca toată lumea 
care se întâlnea cu Oblonski. Îi strânse mâna şi amândoi 
urcară împreună scara. Vine azi de la Petersburg. 

— Te-am aşteptat până la două. Unde te-ai dus de la 
Şcerbaţki? 


— Acasă, zise Vronski. Trebuie să recunosc... eram aşa de 
bine dispus ieri după plecarea de la Şcerbaţki, încât n-am 
mai avut chef să mă duc nicăieri. 

— Caii nărăvaşi, pursânge, îi cunosc după dangale, iar pe- 
ndrăgostitul tânăr, după ochii dumisale”, declamă Stepan 
Arkadici, exact cum recitase în ajun lui Levin. 

Vronski zâmbi, ca şi cum n-ar fi tăgăduit, dar schimbă 
numaidecât vorba. 

— Dar tu pe cine aştepţi? Îl întrebă Vronski. 

— Eu? O femeie frumoasă. 

— Aşaa! 

— Honni soit qui mal y pense! 13 Pe sora mea, Anna. 

— A, pe doamna Karenina? Zise Vronski. 

— O cunoşti? 

— Mi se pare ca da. Adică nu... la drept vorbind, nu-mi mai 
aduc aminte, răspunse distrat Vronski, căruia numele 
Karenin îi evocă o persoana afectata şi plictisitoare. 

— Dar pe Alexei Alexandrovici, celebrul meu cumnat, 
probabil că-l cunoşti. Toată lumea îl ştie. 

— Îl cunosc după reputaţie şi din vedere. Ştiu că e un om 
inteligent, învăţat şi, pare-mi-se, religios... Dar, ştii, cu nu 
pot să judec, not în my line14, încheie Vronski. 

— Da, e un om extraordinar... puţin cam conservator, dar 
e foarte cumsecade, spuse Stepan Arkadici, foarte 
cumsecade. 

— Cu atât mai bine pentru dânsul, zise Vronski zâmbind. 
Ah, aici erai? Spuse el unui lacheu înalt şi bătrân, slujitorul 
mamei sale, care stătea lângă uşă. Intră! 

În ultimul timp, Vronski simţea o deosebită simpatie 
pentru Oblonski, nu numai din pricina farmecului acestuia, 
recunoscut de toată lumea, ci şi fiindcă Stepan Arkadici era 
înrudit de aproape cu Kitty. 

— Ei, ce zici? Organizăm duminică un supeu în cinstea 
stelei noastre? Îl întrebă Vronski şi-l luă, zâmbind, de braţ. 
— Negreşit. Eu fac lista de subscripţie. Ah, l-ai cunoscut 
aseară pe prietenul meu Levin? Îl întrebă Stepan Arkadici. 


— Cum să nu! Dar a plecat repede. 

— E un băiat simpatic, urmă Oblonski. Nu-i aşa? 

— Nu ştiu, răspunse Vronski. Oare de ce toţi moscoviţii... 
afară, bineînţeles de acela cu care vorbesc, adăugă el 
glumeţ, au ceva tăios în fire? Sunt veşnic puşi pe ceartă, se 
supără uşor şi parcă vor să dea lecţii. 

— Ai dreptate, aşa-i... zise Stepan Arkadici râzând cu 
poftă. 

— Vine curând trenul? Întrebă Vronski pe un slujbaş de la 
Căile ferate. 

— Soseşte acum, răspunse slujbaşul. 

Apropierea trenului se simţea, din ce în ce mai mult, după 
forfota pregătirilor din staţie, fuga de ici-colo a hamalilor, 
apariţia jandarmilor şi a slujbaşilor, ca şi după sosirea celor 
ce aşteptau pe cineva. Prin ceața geroasă se zăreau 
muncitori în scurte îmblănite şi cu pâslari mari, trecând 
peste şinele care se întretăiaţi, în depărtare, pe linii, se 
auzea şuieratul locomotivei şi cutremurarea pricinuită de 
acea greutate masivă care se apropia. 

— Nu, urmă Stepan Arkadici, care vroia neapărat să-i 
povestească lui Vronski despre intenţiile lui Levin cu privire 
la Kitty. Nu, nu l-ai apreciat just pe Levin al meu. E un om 
foarte nervos şi uneori chiar urâcios. În schimb, alteori e 
foarte drăguţ. E o fire deschisă, cinstită. Are o inimă de aur. 
Ieri însă a avut anumite motive, urmă el cu un zâmbet plin 
de înţeles, uitând cu totul sentimentul de sinceră simpatie 
pe care-l avusese în ajun pentru prietenul său Levin şi pe 
care-l simţea acum pentru Vronski. Da. A avut motive să fie 
foarte fericit ori foarte nenorocit. 

Vronski se opri şi întrebă de-a dreptul. 

— Cum adică? Nu cumva a cerut aseară mâna cumnatei 
tale? 

— Poate, răspunse Stepan Arkadici. Cum aşa ceva mi s-a 
părut ieri. Da! Dacă a plecat devreme şi daca era şi 
indispus, asta trebuie să fie... E îndrăgostit de mult. Îmi 
pare rău, foarte rău, pentru dânsul. 


— Aşa!... în treacăt fie spus, cred că ea ar avea dreptul la o 
partidă mai bună, zise Vronski şi, îndreptându-şi umerii, 
începu să se plimbe din nou. De altfel, nici nu-l cunosc bine, 
adăugă el. Da, neplăcută situaţie! De aceea cei mai mulţi 
preferă să aibă de-a face cu femei de moravuri uşoare. 
Eşecul pe lângă ele arată numai că n-ai destui bani, pe când 
aici îţi pui în joc demnitatea. Dar iată şi trenul! 

Într-adevăr, în depărtare se auzea fluieratul locomotivei. 
Peste câteva clipe, peronul se cutremură. Locomotiva trecu 
aruncând aburi, care din pricina gerului se lăsau în jos. 
Pârghia roții din mijloc cobora şi se-ntindea încet, în 
cadență. Cu capul înfofolit, mecanicul - plin de promoroacă 
- salută lumea. După tender, vagonul de bagaje, ca un câine 
care schelălăia, trecu din ce în ce mai încet, cutremurând 
tot mai puternic peronul. În sfârşit se iviră şi vagoanele de 
pasageri, care se opriră cu o uşoară smucitură. 

Un conductor fercheş sări din mers, dând un semnal cu 
fluierul. După el începură să coboare, câte unul, călătorii 
nerăbdători: un ofiţer din gardă, ţanţoş, care privea sever 
în juru-i; un negustoraş neastâmpărat, cu un geamantan, 
zâmbind vesel; un mujic cu o traistă în spate. 

Vronski stătea alături de Stepan Arkadici şi cerceta 
vagoanele şi pe pasagerii care coborau, uitând-o cu totul pe 
maică-sa. Ceea ce aflase adineauri despre Kitty îl tulburase 
şi-l măgulise. Pieptul i se umfla fără voie. Ochii îi străluceau. 
Se simţea învingător. 

— Contesa Vronski se află în compartimentul acesta, 
anunţă fercheşul conductor, apropiindu-se de Vronski. 

Cuvintele conductorului îl treziră şi-l siliră să-şi aducă 
aminte de maică-sa, pe care venise s-o întâmpine. În fundul 
sufletului, Vronski - deşi nu-şi dădea seama - nu-şi respecta 
mama şi n-o iubea! Dar, după concepţia societăţii în care 
trăia şi după educaţia lui, nici nu-şi putea închipui altă 
purtare faţă de ea decât o atitudine foarte supusă şi foarte 
respectuoasă, care era cu atât mai plină de supunere şi de 


respect, în exterior, cu cât în inima lui o stima şi o iubea mai 
puţin. 

XVIII. 

Vronski îl urmă pe conductor în vagon; dar se opri la 
intrarea compartimentului ca să facă loc unei doamne care 
tocmai ieşea. Cu simţul obişnuit al omului de societate, el 
înţelese, dintr-o singură privire aruncată asupra acestei 
doamne, că ca făcea parte din cea mai înaltă societate. Îşi 
ceru iertare şi intră în vagon. Simţi însă dorinţa s-o mai 
privească o dată, nu din pricina frumuseţii, nici a distincţiei 
şi graţiei fireşti ce se răsfrângeau din întreaga-i fiinţă, ci 
fiindcă în expresia feţei sale frumoase, în clipa când trecu 
pe lângă dânsul era ceva deosebit de gingaş şi de 
mângâietor. Când îşi întoarse capul, şi-l întoarse şi ea. Ochii 
săi strălucitori, cenuşii, care păreau negri din pricina 
genelor dese, se opriră prietenos şi atent pe chipul lui, ca şi 
cum ar fi încercat să-l recunoască şi, numaidecât, se 
îndreptară asupra mulţimii în mişcare, căutând parcă pe 
cineva. În această scurtă privire, Vronski avu timpul să 
prindă vioiciunea stăpânită care-i scapără pe faţă, trecând 
de la ochii strălucitori la zâmbetul abia văzut ce-i arcuia 
buzele rumene. Părea că în toată fiinţa i se revărsa un 
prisos de simţire, care înflorea fără voie în lucirile ochilor 
ori într-un surâs. Ea căută să-şi stingă lumina prea vie din 
ochi, dar aceasta nu contenea de a-i lumina zâmbetul abia 
simţit, fără ştirea ei. 

Vronski intră în vagon. Maică-sa, o bătrânică uscăţivă, cu 
ochi negri şi cu cârlionţi, privindu-şi fiul printre gene, schiţă 
un surâs cu buzele-i subţiri. După ce se ridică de pe 
canapea şi încredința cameristei sacul de voiaj, contesa 
Vronski întinse fiului său o mână mică, uscată şi, ridicându-i 
capul înclinat pe mâna ei, îl sărută pe obraji. 

— Ai primit telegrama? Eşti sănătos? Slavă Domnului! 

— Ai călătorit bine? Întrebă Vronski şi se aşeză lângă 
dânsa trăgând cu urechea la glasul feminin de după uşă. 
Ştia că era vocea doamnei cu care se întâlnise la intrare. 


— Totuşi, nu sunt de părerea dumitale, spunea glasul 
acela. 

— E părerea unui locuitor din Petersburg, doamnă. 

— Nu părerea unui locuitor din Petersburg, ci părerea 
unei femei, răspunse ea. 

— Şi acum, dă-mi voie să-ţi sărut mâna. 

— La revedere, Ivan Petrovici. Vezi, te rog, dacă fratele 
meu nu e pe acolo şi trimite-l la mine, adăugă din uşă 
doamna şi intră iarăşi în compartiment. 

— Ei? Ţi-ai găsit fratele? Întrebă contesa Vronski pe 
tânăra doamnă. 

Vronski înţelese atunci că aceasta era Karenina. 

— Fratele dumneavoastră e aici, spuse el ridicându-se. 
lertaţi-mă că nu v-am recunoscut; dar cunoştinţa noastră a 
fost atât de scurtă, urmă Vronski, înclinându-se, încât 
desigur că nici nu vă mai amintiţi de mine. 

— O, nu, v-aş fi recunoscut, fiindcă aproape tot drumul s-a 
vorbit numai de dumneavoastră, răspunse ea, lăsând în 
sfârşit să se reverse într-un zâmbet însufleţirea-i năvalnică. 
Dar fratele meu tot n-a venit. 

— Cheamă-l, Alioşa, zise bătrâna contesă. 

Vronski cobori pe peron şi strigă: 

— Oblonski! Aici! 

Dar Karenina nu-şi mai aşteptă fratele, ci - cum îl văzu - 
cobori din vagon cu paşi hotărâți şi uşori. De îndată ce 
Stepan Arkadici se apropie de ea, Karenina, cu o mişcare 
ce-l surprinse pe Vronski prin siguranţă şi graţie, îl 
cuprinse pe fratele său cu braţul stâng de gât, îl trase 
repede spre dânsa şi-l sărută cu putere. Vronski o privea 
mereu şi zâmbea fără să ştie de ce. Aducându-şi aminte că-l 
aştepta maică-sa, se urcă iarăşi în vagon. 

— Nu-i aşa că-i foarte drăguță? Îl întrebă contesa, 
gândindu-se la Karenina. Bărbatul ei a urcat-o în 
compartimentul meu. Mi-a părut foarte bine. Am vorbit tot 
drumul. Dar tu? Se spune că... vous filez le parfait amour. 
Tant mieux, mon cher, tant mieux.15 


— Nu ştiu la ce faci aluzie, maman, răspunse rece fiul. Ce 
zici, maman? Mergem? 

Karenina intră din nou în vagon, ca să-şi ia rămas bun de 
la contesă. 

— Şi aşa, contesă, v-aţi întâlnit cu fiul domniei-voastre, iar 
eu cu fratele meu, rosti vesel Karenina. Am dat de fundul 
sacului meu cu povestiri. Nici n-aş fi avut ce să vă mai 
istorisesc. 

— Ah, nu, zise contesa luând-o de braţ. Cu dumneata aş 
putea face ocolul pământului şi nu m-aş plictisi. Eşti una 
dintre acele persoane simpatice, cu care-ţi place şi să 
vorbeşti, dar să şi taci. Cât despre fiul dumitale, te rog să 
nu te mai gândeşti la dânsul. E cu neputinţă să nu vă 
despărțiți niciodată. 

Karenina stătea nemişcată, foarte dreaptă. Numai ochii îi 
zâmbeau. 

— Anna Arkadievna, explică contesa fiului său, are un 
băieţel, mi se pare de opt ani. Nu s-a despărţit niciodată de 
el şi e foarte necâjită că a trebuit să-l lase singur. 

— Da, am vorbit tot timpul cu contesa: ea, despre fiul ei, şi 
eu, despre al meu, urmă Karenina; şi iarăşi zâmbetul îi 
lumină faţa - un zâmbet duios, care-l învălui pe Vronski. 

— Fără îndoială că v-aţi plictisit bine, zise Vronski, 
prinzând numaidecât din zbor această minge a cochetăriei 
pe care i-o aruncase Karenina. 

Dar ea nu vroia probabil să urmeze convorbirea pe acest 
ton. De aceea se întoarse către bătrâna contesă: 

— Vă mulţumesc foarte mult. Nici n-am băgat de seamă 
cum a trecut ziua de ieri. La revedere, contesă. 

— La revedere, draga mea, răspunse contesa. Dă-mi voie 
să-ţi sărut obrăjorul frumos. Dă-mi voie să-ţi spun pe faţă, 
ca o bătrână ce sunt, că te-am îndrăgit. 

Oricât de convenţională ar fi fost fraza asta, Karenina păru 
s-o creadă spusă din suflet şi se bucură. Roşi, se aplecă 
uşor, întinse obrazul spre buzele contesei, apoi îşi îndreptă 
din nou trupul şi, cu acelaşi zâmbet care-i juca pe buze şi-n 


ochi, întinse mâna lui Vronski. Acesta îi strânse mâna mică 
şi se bucură ca de o deosebită favoare de gestul energic al 
Kareninei, care-i scutură mâna puternic şi fără sfială. 

Anna Arkadievna ieşi cu paşi repezi, care-i purtau uimitor 
de sprinten trupul frumos împlinit. 

— E foarte drăguță, zise bătrâna. 

Fiul se gândea la acelaşi lucru. O însoţi cu privirea până 
când silueta-i graţioasă i se şterse din vedere şi un zâmbet 
îi rămase întipărit pe faţă. O văzu pe fereastră cum se 
apropie de fratele său, cum îşi puse mâna pe mâna lui şi 
cum începu să-i spună ceva cu însufleţire, ceva care n-avea 
desigur nici o legătură cu dânsul, Vronski, ceea ce-i păru 
supărător. 

— Ce zici, maman? Eşti perfect sănătoasă? Repetă Vronski 
întrebarea către maică-sa. 

— Totu-i bine, minunat. Alexandr e cât se poate de drăguţ. 
Marie s-a făcut foarte frumoasă. E tare nostimă. 

Contesa începu să vorbească din nou despre ceea ce o 
interesa mai mult: botezul nepotului său, pentru care se 
dusese la Petersburg, şi despre deosebita favoare a ţarului 
faţă de fiul ei cel mai mare. 

— Uite-l şi pe Lavrenti! Exclamă Vronski, uitându-se pe 
fereastră. Să mergem, dacă vrei. 

Bătrânul majordom, care o însoțea pe contesă, intră în 
vagon ca s-o anunţe că totul era gata. Contesa se ridică, 
pregătindu-se să coboare. 

— Haidem! Acum e puţină lume, zise Vronski. Fata luă 
sacul de voiaj şi cățelul, iar majordomul şi hamalul - 
celelalte bagaje. Vronski dădu mamei braţul. Dar când 
coborâră cu toţii din vagon, câţiva oameni cu faţa 
înspăimântată trecură deodată în fugă pe dinaintea lor. 
Alerga şi şeful gării cu şapca lui de culoare ţipătoare. Se 
petrecuse ceva neaşteptat. Lumea de lângă tren se dădea 
repede îndărăt. 

— Ce e? Ce e? Unde? S-a aruncat? L-a tăiat trenul? Se 
auzea strigând în grupurile celor ce treceau prin faţa lor. 


Stepan Arkadici, la braţ cu sora sa, amândoi cu feţele 
speriate, se întoarseră şi se opriră la scara vagonului, 
ocolind mulţimea. 

Doamnele se urcară în vagon, iar Vronski şi Stepan 
Arkadici se îndreptară spre locul unde era adunată 
mulţimea, ca să afle amănunte despre nenorocire. 

Un paznic, beat sau cu capul prea încotoşmănat din 
pricina gerului aspru, nu auzise zgomotul trenului, care 
manevra de-a-ndăratelea, şi fusese călcat. 

Chiar înainte de a se fi întors Vronski şi Stepan Arkadici, 
doamnele aflaseră de la majordom aceste amănunte. 

Oblonski şi Vronski văzuseră cadavrul desfigurat. Stepan 
Arkadici părea adânc zdruncinat. Avea faţa crispată şi era 
parca gata-gata să plângă. 

— Ah, ce grozăvie! Of, Anna, dacă l-ai fi văzut! Ce 
grozăvie! Repeta el. 

Vronski tăcea. Faţa lui frumoasă era gravă, dar nu trăda 
nici o emoție. 

— Ah, dacă l-aţi fi văzut, contesă, urmă Stepan Oblonski. 
Era acolo şi nevasta sa... Te apuca groaza uitându-te la ea. 
S-a aruncat peste cadavru. Se spune că mortul întreținea o 
familie numeroasă. Ce grozăvie! 

— Nu s-ar putea face ceva pentru dânsa? Întrebă doamna 
Karenin cu o şoaptă sugrumată de emoție. 

Vronski o privi şi cobori numaidecât din vagon. 

— Vin îndată, maman, adăugă el din uşă. 

Când se întoarse, peste câteva minute, Stepan Arkadici 
vorbea cu contesa despre o nouă cântăreaţă; aceasta, 
nerăbdătoare, întorcea mereu capul spre uşă, aşteptându-şi 
fiul. 

— Haidem, zise Vronski intrând. 

Coborâră împreună. Vronski păşea alături de maică-sa. În 
urmă veneau Karenina cu fratele ei. La ieşire îi ajunse din 
urmă şeful staţiei, care se apropie de Vronski. 

— I-aţi înmânat ajutorului meu două sute de ruble. Fiţi bun 
şi precizaţi, cui îi destinaţi? 


— Văduvei, răspunse Vronski, ridicând din umeri. Nu 
înţeleg de ce mă mai întrebaţi. 

— Dumneata i-ai dat? Strigă Oblonski din urmă şi, 
strângând mâna surorii sale, adăugă: Foarte frumos, foarte 
frumos! Nu-i aşa că-i băiat simpatic? Respectele mele, 
contesă! 

Oblonski şi sora sa, care-şi căuta camerista, se opriseră 
puţin pe loc. Când ieşiră din gară, cupeul familiei Vronski 
plecase. Pasagerii sosiți vorbeau încă despre cele 
întâmplate. 

— Ce moarte îngrozitoare! Exclamă un domn trecând prin 
faţa lor. Se spune că l-a tăiat în două. 

— Dimpotrivă, cred că-i moartea cea mai uşoară, e 
fulgerătoare, spuse un altul. 

— Mă mir că nu se iau măsuri, adăugă un altreilea. 
Karenina se urcă în cupeu. Stepan Arkadici văzu cu mirare 
că surorii sale îi tremurau buzele şi că de-abia îşi stăpânea 
lacrimile. 

— Ce-i cu tine, Anna? O întrebă el după ce străbătură 
câteva sute de stânjeni. 

— Semn rău, răspunse Karenina. 

— Fleacuri, zise Stepan Arkadici. Bine că ai venit. Asta-i 
lucrul principal. Nici nu-ţi închipui câte nădejdi îmi pun în 
tine! 

— Îl cunoşti de mult pe Vronski? Îl întrebă Anna. 

— Da. Ştii, sperăm că are să se însoare cu Kitty. 

— Da? Spuse încet Anna. Şi acum să vorbim despre tine, 
adăugă ea, scuturându-şi capul ca şi cum ar fi vrut să 
alunge nişte gânduri de prisos, supărătoare... Hai să stăm 
de vorbă despre treburile tale. 'Ţi-am primit scrisoarea şi 
iată-mă! 

— Da. Toată nădejdea mi-e în tine. 

— Hai, povesteşte-mi totul. 

Şi Stepan Arkadici începu să istorisească. Ajungând în 
dreptul casei, el o ajută pe Anna să coboare, oftă, îi strânse 
mâna şi plecă la serviciu. 


XIX. 

Când intră Anna, Dolly stătea aşezată în salonaş cu un 
băieţel blond şi dolofan, care semăna de pe acum leit cu 
tatăl său, şi-l asculta la lecţia de franceză. Băiatul citea şi în 
acelaşi timp răsucea un nasture de la bluză, care abia se 
mai ţinea, căutând să-l rupă. Mama îi dădu de câteva ori 
mâna la o parte, dar mânuţa grăsulie se agăța iarăşi de 
nasture. Mama îl rupse şi-l puse în buzunar. 

— Stai liniştit cu mâinile, Grişa, zise Dolly şi-şi reluă lucrul, 
o cuvertură începută de mult, de care se apuca totdeauna 
în ceasurile grele. 

Împletea nervos, trecând ochiurile pe andrea şi 
numărându-le. Deşi îi spusese soţului în ajun că n-o interesa 
de loc sosirea surorii acestuia, Dolly pregătise totul pentru 
primirea ei şi, tulburată, îşi aştepta cumnata. 

Zdrobită, copleşită de durere, Dolly nu uită totuşi că Anna, 
cumnata sa, era soţia unui înalt personaj din Petersburg şi 
une grande dame a capitalei. De aceea Dolly, trecând peste 
prima-i hotărâre, cum îşi anunţase soţul, ţinuse seama, 
adică, nu uitase că-i va sosi cumnata. „La urma urmei, Anna 
n-are nici o vină, se gândi Dolly. N-am auzit despre ea decât 
lucruri foarte bune. Şi, în ceea ce mă priveşte, am găsit la 
dânsa numai dragoste şi prietenie.” E adevărat că, pe cât îşi 
aducea aminte, atmosfera casei Karenin de la Petersburg 
nu-i făcuse o impresie plăcută. I se păruse că viaţa lor de 
familie avea ceva fals. „Dar de ce să n-o primesc? Numai de 
nu i-ar trece prin cap să mă consoleze! Se gândea Dolly. 
Toate mângâierile, sfaturile şi iertarea după morala creştină 
le-am gândit şi eu de o mie de ori, ştiu câte parale fac.” 

Dolly îşi petrecuse ultimele zile singură, numai cu copiii. 
Nu vroia să vorbească despre durerea ei şi, totuşi, purtând 
în suflet suferinţa asta, nu putea vorbi despre altceva. Ştia 
că, într-un fel sau altul, îi va spune Annei totul. Uneori o 
bucura gândul că-şi va deschide inima. Alteori o înciuda 
faptul că va trebui să vorbească despre umilinţa sa cu ea, 


sora lui, şi va trebui să asculte argumentele-i ticluite 
dinainte, ca s-o liniştească şi s-o mângâie. 

Cum se întâmplă adesea, Dolly - uitându-se mereu la ceas 
şi aşteptând-o în fiecare moment - scăpa tocmai clipa sosirii 
sale; nu auzi nici soneria. 

Foşnetul rochiei şi zgomotul paşilor uşori la uşă o făcură 
să-şi întoarcă deodată capul. Şi pe faţa ei chinuită se 
zugrăvi fără voie mai mult mirarea decât bucuria. Se ridică 
în picioare şi-şi îmbrăţişa cumnata. 

— Cum? Ai şi sosit? Zise Dolly sărutând-o. 

— Dolly, îmi pare aşa de bine că te văd! 

— Şi mie-mi pare bine, spuse Dolly, zâmbind slab şi 
căutând să ghicească după expresia feţei sale, dacă Anna 
ştia ori nu ceva despre nenorocirea ei. „Ştie, fără îndoială”, 
se gândi Daria, citind pe chipul Annei compătimirea. Ei, hai 
să te duc în camera ta, urmă ea, căutând să amâne cât mai 
mult clipa explicaţiei. 

— Asta-i Grişa? Doamne, ce mare s-a făcut! Exclamă Anna. 
Apoi, după ce-l sărută, fără să-şi ia ochii de la Dolly, se opri 
şi roşi. Te rog, lasă, mai bine să stăm aici. 

Îşi scoase şalul şi pălăria de care se agăţă o şuviţă a 
părului său negru şi cârlionţat; îşi scutură cu vioiciune 
capul ca să-şi desprindă părul. 

— Străluceşti de sănătate şi de fericire! Spuse Dolly 
aproape cu invidie. 

— Fu?... Da... răspunse Anna. Doamne, asta-i Tania! E de-o 
seamă cu Serioja al meu, se întoarse ea către o fetiţă care 
intrase în fugă. O luă în braţe şi o sărută. Vai, ce fetiţă 
frumoasă! O minune! Arată-mi-i pe toţi. 

Le spuse pe nume. Îşi aduse aminte nu numai de numele 
lor, dar şi de anul, luna naşterii, caracterul şi de bolile 
tuturor copiilor. Şi Dolly fu foarte înduioşată de acest lucru. 

— Atunci să mergem la ei, hotărî Dolly. Păcat ca Vasca 
doarme! 

După ce văzură copiii, amândouă se aşezară singure în 
salon, la cafea. Anna trase tava spre dânsa, apoi o dădu la o 


parte. 

— Dolly, începu Anna, Stiva mi-a spus totul. 

Daria Alexandrovna o privi rece. Se aştepta la cuvinte de 
prefăcută compătimire. Dar Anna nu-i spuse aşa ceva. 

— Dolly, scumpa mea, urmă Anna. Nu vreau să-ţi vorbesc 
în numele lui, nici să te mângâi. Asta nu se poate! Dar, 
scumpa mea, mă doare pentru tine, mă doare în suflet! 

Şi lacrimile izbucniră deodată printre genele dese ale 
ochilor săi strălucitori. Se aşeză mai aproape de cumnata ei 
şi îi luă mâna în mâna-i mică şi energică. Dolly nu se feri, 
dar faţa sa nu-şi schimbă expresia rece. Îi spuse: 

— Nu mă poţi mângâia. Totu-i pierdut după cele 
întâmplate. Totul s-a sfârşit. 

Şi, cum rosti cuvintele acestea, expresia feţei i se îmblânzi. 
Anna ridică mâna uscată, slabă a lui Dolly. O sărută şi-i 
şopti: 

— Dar ce e de făcut, Dolly? Ce-i de făcut? Cum s-ar putea 
ieşi mai bine din situaţia asta îngrozitoare? Iată la ce 
trebuie să te gândeşti. 

— Totul s-a sfârşit, zise Dolly, înţelege-mă; însă partea cea 
mai rea e că nu-l pot părăsi. Mă leagă copiii. Dar nu mai pot 
trăi cu dânsul. Mi-e silă să-l văd. 

— Dolly, drăguţa mea, el mi-a spus tot, dar vreau să te 
ascult şi pe tine. Povesteşte-mi totul. 

Daria Alexandrovna o privi întrebător. Faţa Annei exprima 
o sinceră compătimire şi dragoste. 

— Bine, încuviinţă brusc Dolly; am să-ţi povestesc totul de 
la început. Tu ştii cum m-am măritat. Cu educaţia dată de 
maman, eram nu numai naivă, ci proastă. Nu ştiam nimic. 
Se spune că bărbaţii îşi povestesc soțiilor viaţa lor dinainte. 
Dar Stiva... şi se corectă, Stepan Arkadici... nu mi-a povestit 
nimic. N-ai să mă crezi, însă mi-am închipuit până acum că 
sunt singura femeie pe care a cunoscut-o. Am trăit aşa opt 
ani. Înţelegi, nu numai că nu i-am bănuit niciodată 
necredinţa... dar socoteam acest lucru cu neputinţă. Şi 
deodată, cu mentalitatea asta, îţi închipui, am aflat toată 


grozăvia, toată murdăria... înţelegi, să fii pe deplin convinsă 
de fericirea ta şi, deodată... urmă Dolly, stăpânindu-şi 
hohotele de plâns, să găseşti o scrisoare... o scrisoare de 
mâna sa către amanta lui, guvernanta copiilor noştri. E 
prea îngrozitor! Dolly îşi scoase repede batista şi-şi acoperi 
faţa. Înţeleg o clipă de rătăcire, urmă ea după o scurtă 
tăcere, dar să mă înşele cu premeditare, cu vicleşug... şi... 
cu cine? Să continue a fi bărbatul meu şi al ei... asta-i 
înfiorător! Tu nu poţi înţelege... 

— Ba da, înţeleg! Înţeleg, dragă Dolly, înţeleg, zise Anna, 
strângându-i mâna. 

— Crezi că el înţelege toată grozăvia situaţiei mele? O 
întrebă Dolly. De loc. E mulţumit şi fericit. 

— Ah, nu! O întrerupse repede Anna. Îţi face milă, e 
zdrobit de remuşcări... 

— Crezi că-i capabil de remuşcări? Îi tăie vorba Dolly, 
privindu-şi atent cumnata în faţă. 

— Da, îl cunosc. N-am putut să-l privesc fără un sentiment 
de milă. Îl cunoaştem amândouă. E bun, dar e mândru. Şi 
acum este atât de umilit! Ştii ce m-a înduioşat mai mult? 
(Anna ghicise ceea ce putea s-o înduplece mai ales pe 
Dolly.) Îl chinuiesc două lucruri: îi e ruşine de copii şi apoi îl 
doare faptul că el, care te iubeşte... da, da, care te iubeşte 
mai mult decât orice pe lume - o opri ea repede pe Dolly, 
care vroia să protesteze - ţi-a pricinuit o durere, te-a 
amărât. „Nu, nu, n-are să mă ierte”, repeta el într-una. 

Îngândurată, Dolly se uita la cumnata sa, ascultându-i 
cuvintele. 

— Înţeleg că e într-o situaţie penibilă. Vinovatul se simte 
mai prost decât victima, dacă îşi dă seama că toată 
nenorocirea se trage din vina lui, spuse Dolly. Dar cum să-l 
iert? Cum să-i mai fiu soţie, după ea? Să trăiesc din nou cu 
dânsul ar fi un chin pentru mine, tocmai fiindcă mi-e 
scumpă dragostea mea trecută... 

Hohote de plâns îi întrerupseră cuvintele. 


Însă, parcă într-adins, ori de câte ori se potolea, Daria 
Alexandrovna începea să vorbească din nou tocmai despre 
ceea ce o înfuria. 

— Ea e tânără şi frumoasă, adăugă Dolly. Tu ştii, Anna, 
cine mi-a mâncat tinereţea şi frumuseţea: el şi copiii lui. Mi- 
am pus toată fiinţa în slujba lui. Slujba asta mi-a luat tot ce 
am avut. Şi acum, fireşte, o fiinţă vulgară dar proaspătă îi 
place mai mult. Amândoi, fără îndoială, au vorbit de mine, 
sau - ceea ce ar fi şi mai râu - poate m-au trecut sub tăcere. 
Mă înţelegi? Ochii i se aprinseră din nou de gelozie. După 
toate acestea, el are să-mi vorbească... îţi închipui că am să- 
l cred? Niciodată! Nu! S-a sfârşit totul - tot ce-mi aducea 
mângâiere, tot ce era răsplata ostenelilor şi a suferințelor 
mele... Ai să mă crezi? Adineauri făceam lecţiile cu Grişa. 
Înainte, asta era o bucurie pentru mine; astăzi e un chin. La 
ce folosesc strădania şi munca mea? Ce rost au copiii? E 
groaznic! Sufletul mi s-a întors parcă dintr-o dată pe dos. În 
loc de dragoste şi de duioşie pentru dânsul, n-am decât ură, 
da, ură. L-aş ucide şi... 

— Dolly, scumpa mea, te înţeleg, totuşi nu te mai chinui! 
Eşti aşa de jignită, aşa de revoltată, că multe lucruri le vezi 
altfel decât ar trebui. 

Dolly se potoli. Amândouă tăcură câteva clipe. 

— Ce să fac? Gândeşte-te, Anna, şi ajută-mă! Eu m-am 
gândit în toate felurile, dar n-am ajuns la nimic. 

Nici Anna nu ştia ce să-i spună; inima ei răspundea de-a 
dreptul la orice cuvânt, la orice expresie de pe faţa 
cumnatei sale. 

— Să-ţi spun ceva, rosti în sfârşit Anna. Eu sunt sora lui, îi 
cunosc caracterul şi capacitatea de a uita totul (făcu un 
gest cu mâna spre frunte) - capacitatea asta de rătăcire, 
însă şi de sincere remuşcări. Azi nu-i vine să creadă, nu 
înţelege cum a putut face ceea ce a săvârşit. 

— Ba da, înţelege, înţelege, o întrerupse Dolly. Dar eu... pe 
mine mă uiţi... Crezi că-mi vine uşor? 


— Stai puţin! Când mi-a vorbit el, trebuie să-ţi mărturisesc 
că nu mi-am dat seama de toată grozăvia situaţiei tale. Îl 
vedeam numai pe dânsul şi familia distrusă. Îmi era milă de 
el. Dar după ce am vorbit cu tine, ca femeie, văd şi altceva. 
Îţi văd suferinţele şi nici nu-ţi pot spune ce milă mi-e de 
tine. Totuşi Dolly, drăguţa mea, deşi îţi înţeleg suferinţele, 
eu nu ştiu un lucru: nu ştiu... nu ştiu câtă dragoste mai ai în 
suflet pentru dânsul! Numai tu ştii dacă-l mai iubeşti destul 
ca să-l poţi ierta. Dacă poţi - iartă-l! 

— Nu, răspunse Dolly. 

Anna îi curmă vorba, sărutându-i încă o dată mina. 

— Cunosc lumea mai bine decât tine, zise ca. Îi cunosc pe 
oamenii de felul lui Stiva; ştiu cum privesc ei lucrurile! Spui 
că Stiva a vorbit cu ea despre tine... Nu se poate. Oamenii 
ăştia comit infidelităţi, dar căminul şi soţia sunt sfinte 
pentru ei. Nu ştiu cum, însă asemenea femei sunt 
dispreţuite de dânşii. Ele nu le stingheresc familia. Ei trag o 
linie despărţitoare între familie şi aceste femei. Eu una nu 
înţeleg asta, dar aşa e... 

— Da, totuşi o săruta... 

— Stai, Dolly, drăguţa mea! Îl vedeam pe Stiva când era 
îndrăgostit de tine. Îmi aduc aminte de vremea când venea 
pe la noi şi plângea, vorbind despre tine. Ştiu pe ce culme 
poetică te aşeza. Şi, pe măsură ce treceau anii trăiţi 
împreună cu tine, te ridicai tot mai mult în ochii săi. Se 
întâmpla să-l luăm în râs, când Stiva adăuga la tot pasul: 
„Dolly e o femeie excepţională”. Avea pentru tine un cult - 
şi-l mai are şi acum. Pasiunea asta de acum n-a pornit însă 
din suflet. 

— Dar dacă pornirea asta se repetă? 

— N-are să se mai repete, după câte înţeleg... 

— Însă tu ai ierta? 

— Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama... Ba da, pot, răspunse 
Anna după o clipă de gândire. Apoi, reprezentându-şi 
situaţia şi cumpănind-o în sinea ei, adăugă: Ba pot, pot, pot! 


Da, eu l-aş ierta; într-adevăr, n-aş mai fi aceeaşi, dar l-aş 
ierta, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Bineînţeles, îi tăie repede vorba Dolly, ca şi cum ar fi 
spus ceva la care se gândise de multe ori. Altfel n-ar mai fi 
iertare. Dacă ierţi, iartă totul! Şi acum, hai să te duc în 
odaia ta, încheie Dolly ridicându-se. Şi, în timp ce mergeau, 
o îmbrăţişa. Draga mea, îmi pare aşa de bine că ai venit! 
Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. 

XX. 

Anna rămase toată ziua acasă, adică la Oblonski. Nu primi 
pe nimeni, deşi câţiva cunoscuţi, care aflaseră de sosirea ei, 
veniseră chiar în acea zi s-o vadă. Petrecu întreaga 
dimineaţă cu Dolly şi cu copiii. Trimise numai lui Stepan 
Arkadici un bileţel, chemându-l să vină neapărat la prânz 
acasă. „Vino, mare-i mila Domnului!” îi scrise ea. 

Oblonski prânzi acasă. Toţi luară parte la conversaţie, iar 
Dolly, vorbind cu dânsul, îl tutuia - ceea ce nu se mai 
întâmplase de la izbucnirea certei. În raporturile dintre soţi 
stăruia aceeaşi înstrăinare, totuşi problema despărțirii 
părea înlăturată, şi Stepan Arkadici întrezărea posibilitatea 
unei explicaţii şi a împăcării. 

Îndată după masă veni Kitty. O cunoştea pe Anna 
Arkadievna, dar foarte puţin. Venise la sora sa nu fără 
oarecare teamă. Nu ştia cum are s-o primească această 
doamnă din lumea mare a Petersburgului, pe care toţi o 
lăudau aşa de mult. Kitty îi plăcu însă Annei Arkadievna, 
lucru pe care-l simţi numaidecât. Anna îi admira vădit 
frumuseţea şi tinereţea. Kitty nici nu apucă să-şi dea seama 
când se trezi nu numai sub farmecul său, dar chiar 
îndrăgostită de dânsa, cum se îndrăgostesc adesea fetele 
tinere de doamne măritate, mai în vârstă decât ele. Anna nu 
amintea întru nimic pe doamnele de societate şi nici nu 
părea să fie mama unui băiat de opt ani. După sprinteneala 
mişcărilor, prospeţimea şi vioiciunea chipului său, părea 
mai degrabă o fată de douăzeci de ani. Numai ochii aveau o 
expresie de gravitate, uneori de tristeţe, care o uimea şi o 


atrăgea pe Kitty. Simţea că Anna era o fiinţă sinceră până în 
adâncul inimii, fără nici un ascunziş sufletesc; însă în lumea 
ei lăuntrică, de esenţă superioară, plină de preocupări 
complicate şi poetice, Kitty nu putea pătrunde. 

După-prânz, când Dolly se retrase în odaia ei, Anna se 
ridică repede şi se apropie de Oblonski, care-şi aprindea o 
țigară. 

— Stiva, îi spuse ea aruncându-i priviri vesele; şi, 
arătându-i cu ochii uşa, îl binecuvântă. Du-te şi să-ţi ajute 
Dumnezeu! 

Stepan Arkadici o înţelese, zvârli ţigara şi se strecură 
afară. 

După ieşirea lui, Anna se întoarse la divanul pe care 
şezuse înconjurată de copii. Aceştia, fie că simţiseră iubirea 
mamei lor pentru mătuşa aceasta, fie că ei înşişi căzuseră 
sub farmecul său deosebit, destul e că începuseră încă 
înainte de masă - mai întâi cei doi mai mari, iar după dânşii 
şi cei mici, cum se întâmplă adesea cu copiii - să se ţină 
lipcă de noua lor mătuşă, fără să-i dea o clipă de răgaz. 
Născociră chiar un fel de joc: fiecare încerca să se apropie 
cât mai mult de ea, s-o atingă, să-i cuprindă mâna mică, să 
i-o sărute, să se joace cu inelul ei, sau măcar să pună 
degetul pe faldurile rochiei sale. 

— Hai, hai, aşezaţi-vă cum am stat mai înainte, îi rugă 
Anna Arkadievna, reluându-şi locul. 

Grişa îşi vâri din nou capul pe sub mâna mătuşii, lipindu-l 
de rochia ei, cu faţa strălucitoare de mândrie şi de fericire. 
— Când are să mai fie vreun bal? O întrebă Anna pe Kitty. 
— Săptămâna viitoare. Un bal minunat. Unul din balurile 

la care se petrece totdeauna bine. 

— Sunt şi baluri unde se petrece totdeauna bine? O 
întrebă Anna cu o uşoară ironie. 

— E ciudat, dar sunt. La Bobrişcevi, totdeauna e veselie, la 
Nikitin, de asemenea. Pe când la Mejkovi mori totdeauna de 
plictiseală. N-aţi observat? 


— Nu, draga mea, pentru mine nu mai există baluri unde 
se petrece bine, zise Anna. Kitty întrezări în ochii ei lumea 
aceea necunoscută, zăvorită pentru dânsa. Pentru mine 
există numai baluri pe care le îndur cu mai multă sau mai 
puţină plictiseală... 

— Cum te poţi plictisi dumneata la un bal? 

— Adică de ce nu m-aş plictisi şi eu la un bal? O întrebă 
Anna. 

Kitty ştia că Anna bănuia răspunsul. 

— Fiindcă eşti totdeauna cea mai frumoasă. 

Anna roşea foarte uşor; se îmbujora şi răspunse: 

— Mai întâi, nu sunt niciodată cea mai frumoasă; în al 
doilea rând, chiar dacă ar fi aşa, ce are a face? 

— Ai să te duci la balul acesta? O întrebă Kitty. 

— Cred că n-am să pot lipsi. Ia-l pe ăsta - spuse Anna 
Taniei, care încerca să-i scoată inelul ce ieşea uşor din 
degetul ei alb, din ce în ce mai subţire spre vârf. 

— Mi-ar părea foarte bine dacă ai veni şi dumneata. Aş 
vrea aşa de mult să te văd la un bal! 

— Dacă va trebui să mă duc, am să mă mângâi cel puţin cu 
gândul că asta-ţi face plăcere... Grişa, te rog, nu mă ciufuli, 
şi aşa mi-e părul destul de zburilit, protestă Anna 
îndreptându-şi o şuviţă cu care se jucase Grişa. 

— Parcă te văd la bal într-o rochie violetă. 

— De ce tocmai violetă? O întrebă Anna, surâzând. Hai, 
copii, duceţi-vă, duceţi-vă! Auziţi? Miss Howl vă cheamă la 
ceai, adăugă ea desprinzându-se din mijlocul copiilor şi 
trimiţându-i în sufragerie. Ştiu de ce doreşti să fiu şi eu la 
bal. Are o deosebită însemnătate pentru dumneata, şi ai 
vrea ca toată lumea să fie acolo şi să ia parte. 

— De unde ştii? Ai ghicit. 

— Ah, cât de frumoasă e vârsta dumitale! Urmă Anna, îmi 
aduc şi eu aminte. Cunosc ceața asta albăstruie, asemenea 
celei ce acoperă munţii Elveţiei, ceaţă ce învăluie vârsta 
fericită, când copilăria se apropie de sfârşit... şi se străvede 
prin acel văl orizontul nemăsurat de bucurie şi de fericire, 


spre care se deschide un drum ce se îngustează din ce în ce 
mai mult... când porneşti vesel, şi totuşi cu oarecare teamă, 
pe această cale lungă, deşi ea îţi pare plină de lumină şi 
negrăit de frumoasă... Cine n-a trecut prin asta? 

Kitty zâmbi în tăcere. „Dar cum a trecut ea prin asta? Cât 
aş vrea să cunosc romanul ei de dragoste!” se gândi Kitty, 
amintindu-şi de înfăţişarea lipsită de orice poezie a lui 
Alexei Alexandrovici, soţul Annei. 

— Am aflat ceva. Mi-a spus Stiva. Te felicit, urmă Anna. L.- 
am întâlnit pe Vronski la gara, îmi place foarte mult. 

— Ah, era acolo? O întrebă Kitty, îmbujorându-se. Dar ce 
ţi-a spus Stiva? 

— Mi-a povestit totul. Mi-ar părea foarte bine. Am călătorit 
ieri cu mama lui Vronski, adăugă Anna. Contesa mi-a vorbit 
tot timpul de dânsul. E fiul ei preferat. Ştiu cât de 
părtinitoare sunt mamele, dar... 

— Ce ţi-a povestit maică-sa? 

— Multe şi mărunte! Deşi ştiu că e feciorul ei favorit, totuşi 
se vede că e într-adevăr un cavaler... Mi-a povestit, de 
pildă, că a vrut să-i cedeze fratelui său toată averea. În 
copilărie a făcut ceva şi mai extraordinar: a salvat o femeie 
de la înec. Într-un cuvânt, un adevărat erou, zise Anna şi 
zâmbi, aducându-şi aminte de cele două sute de ruble date 
în gară. 

Nu pomeni însă nimic despre aceste două sute de ruble. Îi 
era oarecum neplăcut să-şi aducă aminte de gestul acesta; 
simţea că în el era ceva care o privea pe dânsa şi care n-ar 
fi trebuit să fie. 

— Contesa m-a rugat foarte mult să-i fac o vizită, urmă 
Anna. Mi-ar părea bine s-o văd. Mâine ma duc la ea. Dar, 
slavă Domnului, Stiva stă destul de mult în budoarul lui 
Dolly, adăugă ea, schimbând vorba şi ridicându-se în 
picioare, oarecum nemulțumită, i se păru lui Kitty. 

— Nu, întâi eu! Ba nu, eu! Strigau copiii, care-şi luaseră 
ceaiul şi veneau acum în fugă la mătuşa Anna. 


— "Toţi deodată! Strigă Anna şi, râzând, alergă în 
întâmpinarea lor. Îi îmbrăţişa pe toţi grămadă şi-i răsturnă 
pe divan, în ţipetele lor de bucurie. 

XXI. 

Când se servi ceaiul pentru cei mari, Dolly ieşi din odaia ei. 
Stepan Arkadici nu veni. leşise probabil din budoarul soţiei 
pe uşa din dos. 

— Mă tem să nu-ţi fie frig sus, spuse Dolly către Anna. Aş 
vrea să te mut jos. Am fi mai aproape una de alta. 

— Vai, te rog să nu ai nici o grijă de mine, răspunse Anna, 
privind-o cu luare-aminte drept în faţă şi încercând să-şi 
dea seama dacă soţii se împăcaseră, ori nu. 

— Ai avea aici şi mai multă lumină, zise cumnata. 

— Ţi-am mai spus că dorm buştean oriunde şi oricând. 

— Despre ce-i vorba? Întrebă Stepan Arkadici, ieşind din 
biroul său şi uitându-se la soţia sa. 

După tonul lui, atât Kitty, cât şi Anna înţeleseră 
numaidecât că soţii se împăcaseră. 

— Vreau s-o mut pe Anna jos, răspunse Dolly. Trebuie însă 
schimbate şi perdelele. Dar nimeni nu se pricepe. Am să le 
mut eu singură. 

„Dumnezeu ştie dacă s-au împăcat cu adevărat”, se gândi 
Anna, auzindu-i glasul rece şi liniştit. 

— Ah, lasă, Dolly, tu îţi faci greutăţi din orice, îi spuse 
Stepan Arkadici. Dacă vrei, fac eu totul... „Da, cred că s-au 
împăcat”, se gândi Anna. 

— Ştiu eu cum faci tu totul, răspunse Dolly. Ai să-i spui lui 
Matvei să facă ceea ce nu e în stare să facă. Tu ai să pleci; 
iar el are să încurce totul. Şi, spunând acestea, zâmbetul ei 
obişnuit, ironic, îi încreţi colţul buzelor. 

„S-au împăcat cu adevărat, cu adevărat, slavă Domnului”, 
îşi zise Anna şi, bucurându-se că ea fusese aceea care-i 
împăcase, se apropie de Dolly şi o sărută. 

— De loc! De ce ne dispreţuieşti aşa pe mine şi pe Matvei? 
O întrebă Stepan Arkadici pe soţia sa, cu o sclipire de 
zâmbet. 


Ca de obicei, Dolly păstră un ton uşor ironic faţă de soţul 
său în tot cursul serii. Stepan Arkadici era mulţumit şi vesel, 
cu măsură, fără să pară că, fiind iertat, îşi uitase vina. 

La nouă şi jumătate, conversaţia foarte veselă şi plăcută în 
jurul ceaiului de seară fu întreruptă de un eveniment cu 
totul obişnuit în aparenţă, dar care, nu se ştie de ce, le păru 
tuturora ciudat. După ce vorbiră de cunoscuţii comuni din 
Petersburg, Anna se ridică deodată în picioare. 

— Îi am în album, zise Anna. Cu prilejul acesta am să vi-l 
arăt şi pe Serioja al meu, adăugă ea zâmbind cu mândrie 
maternă. 

Îndeobşte la ora zece îi spunea ea noapte bună fiului său, 
culcându-l adesea înainte de a pleca la vreun bal, şi Anna se 
simţi întristată la gândul că acum se afla atât de departe de 
copilul ei. Orice ar fi vorbit, Karenina se întorcea mereu cu 
gândul la Serioja, băieţelul ei cu părul creţ. Simţea nevoia 
să-i privească fotografia şi să vorbească despre dânsul. 
Folosindu-se de primul prilej, ea se ridică şi se duse după 
album cu paşi uşori şi hotărâți. Scara dinspre odaia ei de 
sus era chiar scara cea mare a vestibulului încălzit de la 
intrare. 

Pe când Anna ieşea din salon, se auzi soneria în antreu. 

— Cine ar putea fi? Întreba Dolly. 

E prea devreme să fi venit după mine. Şi pentru 
altcineva... ar fi prea târziu, spuse Kitty. 

— Mi-au adus desigur corespondenţa, zise Stepan 
Arkadici. 

Trecând prin dreptul scării, Anna văzu pe servitorul care 
venea grăbit să anunţe pe noul-sosit, rămas lângă lampă. 
Uitându-se în jos, Anna îl recunoscu îndată pe Vronski. Un 
ciudat sentiment de plăcere şi, în acelaşi timp, de teamă îi 
înfiora inima. Vronski stătea în picioare, îmbrăcat cu 
paltonul, şi scotea ceva din buzunar. În clipa când Anna 
ajunse la mijlocul scării, Vronski îşi ridică ochii, o văzu, şi pe 
faţa lui se ivi o expresie de sfială şi de spaimă. Anna îşi 
înclină uşor capul şi trecu mai departe. În urma ei răsunară 


glasul puternic al lui Stepan Arkadici, poftindu-l pe Vronski 
să intre, şi vocea stăpânită, caldă şi liniştită a vizitatorului, 
care refuza. 

Când Anna se întoarse cu albumul, Vronski plecase. 
Stepan Arkadici spuse că Vronski venise să se intereseze de 
dejunul care urma să fie dat a doua zi unei celebrităţi sosite 
în oraş. 

— N-a vrut să intre cu nici un preţ. Mi s-a părut cam 
ciudat! Adăugă Stepan Arkadici. 

Kitty se îmbujora la faţă. Credea că numai ea înţelesese de 
ce venise Vronski şi de ce nu intrase în casă. „A fost la noi, 
îşi zise Kitty, nu m-a găsit acasă şi şi-a închipuit că sunt aici. 
Dar n-a mai intrat, fiindcă şi-a dat seama că-i târziu şi că 
Anna e aici.” 

Toţi schimbară priviri, fără să spună nimic, şi începură să 
se uite la albumul Annei. 

Faptul că cineva venise pe la nouă şi jumătate la un 
prieten ca să afle amănunte în legătură cu masa care se 
punea la cale n-avea nimic deosebit; totuşi, lucrul acesta li 
se păru tuturor ciudat şi mai cu seamă Anna îl socoti 
nepotrivit. 

XXII. 

Balul abia se deschisese, când Kitty, împreună ci maică-sa, 
urcă scara cea mare, scăldată în lumini, încadrată de flori şi 
de valeţi pudraţi, în livrele roşii. Din saloane venea, ca 
dintr-un stup, un foşnet ritmic. În timp ce doamnele îşi 
îndreptau în oglindă, lângă scară, printre arborii de seră, 
coafurile şi rochiile, din salon se auzeau sunetele potolite şi 
limpezi de vioară ale orchestrei care începuse primul vals. 
Un domn mai în vârstă, care-şi aşeza la o altă oglindă părul 
cărunt de la tâmple, răspândind un puternic miros de 
parfum, se întâlni cu ele pe scară faţă în faţă şi se dădu în 
laturi cu o vădită expresie de admiraţie pentru Kitty, pe 
care n-o cunoştea. Unul dintre junii de societate, numiţi de 
bătrânul prinţ $cerbaţki: filfizoni - un tânăr imberb, cu o 
vesta răscroită adânc - le salută, îndreptându-şi din mers 


cravata albă; dar, după ce trecu repede prin faţa lor, se 
întoarse şi o pofti pe Kitty la cadril. Primul cadril fiind 
făgăduit lui Vronski, Kitty acordă tânărului cadrilul al 
doilea. 

Un militar, care-şi încheia mănuşile, îi făcu loc în uşă şi, 
netezindu-şi mustăţile, o admiră pe Kitty, delicioasă în 
rochia ei roz. Deşi rochia, coafura şi pregătirile de bal o 
costaseră multă trudă şi bătaie de cap, Kitty, care purta o 
complicată rochie de tul pe un furou roz, intră în sala de bal 
cu mişcări libere şi fireşti, dând impresia că rozetele şi 
dantelele, ca şi toate detaliile îmbrăcăminţii nu-i ceruseră o 
clipă de atenţie, nici ei şi nici celor ai casei. Parcă se 
născuse în tulul şi în dantelele acelea, având o coafură 
înaltă, împodobită cu un trandafir şi două frunzişoare în 
vârf. 

Înainte de a intra în salon, când bătrâna prinţesa încercă 
să-i îndrepte cordonul care i se întorsese, Kitty se feri uşor. 
Simţea că la ea totul părea frumos şi plin de graţie în chip 
firesc şi că nu mai era nimic de îndreptat... 

Kitty trăia una din cele mai fericite zile ale sale. Rochia n-o 
strângea nicăieri. Gulerul mare de dantelă nu-i cădea de pe 
umeri. Rozetele nu se mototoliseră şi nu se rupseseră. 
Pantofii roz, cu tocuri înalte, nu-i strângeau picioruşul, ci, 
dimpotrivă, îl făceau să se simtă bine. Buclele dese ale 
părului blond păreau naturale pe capul ei mic. l se 
încheiaseră, fără să se rupă, tustrei nasturii mănuşii lungi, 
bine întinse pe mână, fără să-i ştirbească întru nimic forma. 
Panglicuţa de catifea neagră a medalionului îi cuprindea cu 
o deosebită graţie gâtul. Cordeluţa asta era o minune. Încă 
de acasă, privindu-şi gâtul în oglindă, Kitty simţi cât farmec 
avea panglicuţa. De orice s-ar fi putut îndoi, dar n-avea nici 
o îndoială că panglicuţa era o minune. Kitty zâmbi şi aici, la 
bal, privindu-şi-o în oglindă. Pe braţe şi pe umerii săi goi 
simţea o răcoare de marmură, ceea ce-i dădea o senzaţie 
foarte plăcută. Ochii îi străluceau. Buzele-i rumene nu 
puteau să nu zâmbească, deoarece îşi dădea seama cât era 


de încântătoare. Nici nu apucă să intre în salon şi să ajungă 
la mulţimea doamnelor îmbrăcate în tul, panglici şi dantele 
multicolore - care aşteptau să fie invitate la dans (Kitty nu 
zăbovea niciodată în această mulţime) - când un cavaler o şi 
invită. Era Egoruşka Korsunski, cel mai bun dansator, 
primul cavaler în ierarhia balurilor, vestit conducător de 
baluri, maestru de ceremonii, om însurat, bărbat frumos şi 
elegant. O lăsase tocmai atunci pe contesa Banina, cu care 
deschisese balul. În timp ce cerceta grupul dat în seama lui, 
adică cele câteva perechi care începuseră să danseze, 
Korsunski o văzu pe Kitty intrând. Se îndreptă în grabă spre 
ea cu acea sprinteneală plină de siguranţă şi graţie, proprie 
numai dirijorilor de baluri. Se înclină şi, fără s-o întrebe 
dacă îngăduie sau nu, ridică mâna ca să-i cuprindă talia 
subţire. Kitty întoarse capul, căutând pe cineva căruia să-i 
încredinţeze evantaiul. Gazda i-l luă, surâzând. 

— Ce bine ai făcut că ai venit la timp, zise Korsunski 
prinzând-o de talie. Nu înţeleg obiceiul de a întârzia. 

Kitty îşi puse mâna stângă, arcuită, pe umărul 
dansatorului, iar picioarele ei mici, în pantofi roz, începură 
să lunece repede; uşor şi ritmic, în tactul muzicii, pe 
parchetul lucios. 

— Când valsează cineva cu dumneata, parcă se odihneşte, 
îi spuse cavalerul, trecând la primii paşi înceţi de vals. O 
minune! Ce uşurinţă, quelle precision! 16 adăugă el, 
repetând de altfel ceea ce spunea aproape tuturor bunelor 
sale cunoştinţe. 

Kitty zâmbi, auzindu-i lauda, şi cercetă mai departe sala cu 
privirea, peste umărul lui. Nu mai era domnişoara care iese 
pentru prima dată la bal, în ochii căreia toate chipurile se 
contopesc într-o singură impresie fermecătoare. Nu era 
însă nici domnişoara care a luat parte la toate balurile şi 
pentru care feţele invitaţilor sunt atât de cunoscute, încât o 
plictisesc. Ea se afla pe hotarul dintre aceste două categorii 
şi, deşi era emoţionată, avea destula stăpânire de sine ca să 
poată urmări ce se întâmpla în jurul ei. Văzu adunată în 


colţul stâng al salonului toată floarea societăţii. Erau acolo 
şi frumoasa Lydie, soţia lui Korsunski, exagerat de 
decoltată, şi stăpână casei, şi Krivin, a cărui chelie strălucea 
totdeauna unde se aduna crema societăţii. Într-acolo se 
uitau tinerii, neîndrăznind să se apropie. Acolo îl descoperi 
Kitty pe Stiva şi, lângă el, silueta elegantă a Annei, 
îmbrăcată în catifea neagră. Era şi el acolo. Kitty nu-l mai 
văzuse din seara în care-l refuzase pe Levin. Cu ochii ei 
ageri, îl recunoscu numaidecât. Observă chiar că şi el se 
uita la dânsa. 

— Mai facem un tur? N-ai obosit? O întrebă Korsunski, 
gâfâind uşor. 

— Mulţumesc, nu. 

— Unde să te conduc? 

— Mi se pare că în colţul acela e Karenina. Du-mă la ea. 

— Unde doreşti. 

Korsunski valsa mai departe cu paşi din ce în ce mai înceţi, 
îndreptându-se spre cercul din colţul stâng al salonului. 
Repeta mereu „Pardon, mesdames, pardon, pardon, 
mesdames!” şi, strecurându-se printr-o mare de dantele, tul 
şi panglici, fără sa atingă cât de uşor pe cineva, îşi învârti 
partenera în loc, atât de repede, încât i se dezveliră 
picioarele subţiri cu ciorapi ajuraţi, iar trena i se desfăcu ca 
un evantai şi acoperi genunchii lui Krivin. Korsunski se 
înclină, îşi îndreptă pieptul şi-i oferi braţul ca s-o conducă la 
Anna Arkadievna. 

Îmbujorată la faţă, Kitty îşi luă trena de pe genunchii lui 
Krivin şi, uşor ameţită, se uită în toate părţile, căutând-o pe 
Karenina. Anna nu purta o rochie violetă, cum îşi închipuise 
Kitty, ci una de catifea neagra, cu un decolteu mare, care-i 
dezgolea umerii plini, pieptul şi braţele rotunde, cu mâini 
subţiri şi mici - totul sculptat parcă în fildeş vechi. Rochia 
avea o garnitură de dantele venețiene. Pe cap, în părul 
negru, Anna îşi pusese o mică ghirlandă de pansele. Avea şi 
un bucheţel din aceleaşi flori prins la talie cu cordonul 
negru al rochiei, între dantele albe. Coafura ei era foarte 


simplă; ceea ce o deosebea erau buclele scurte, naturale, 
ale părului său cârlionţat, care i se revărsau mereu pe 
tâmple şi pe ceafă, împodobind-o. În jurul gâtului neted, ca 
sculptat, purta un şirag de mărgăritare. 

Kitty o vedea pe Anna în fiecare zi. Era îndrăgostită de 
dânsa. Şi-o închipuise însă îmbrăcată neapărat în violet. 
Dar, văzând-o în negru, îşi dădu seama că nu-i prinsese tot 
farmecul; o vedea acum într-o lumină cu totul nouă şi 
necunoscută. Înţelese că Anna nu se putea îmbrăca în violet 
şi că vraja ei stătea tocmai în aceea că punea în umbră 
orice toaletă purta. Nici rochia aceea neagră cu dantele 
vaporoase nu-ţi atrăgea prea mult atenţia. Toaleta era 
numai cadrul ei. N-o vedeai decât pe ea - simplă, firească, 
graţioasă şi totodată veselă, vioaie... 

Anna stătea ca totdeauna, ţinându-se foarte drept. Când 
Kitty se apropie, Karenina vorbea cu stăpânul casei, cu 
capul uşor întors spre dânsul. 

— Nu, eu nu arunc cu piatra, îi răspundea Anna la ceva, 
deşi nu înţeleg... adăugă ca ridicând din umeri şi, 
întorcându-se spre Kitty, o privi cu un zâmbet duios, 
protector. Apoi, cu acea privire iute a femeilor, îi cercetă 
toaleta şi făcu o mişcare uşoară cu capul, pe care Kitty o 
interpretă ca o aprobare pentru toaleta şi frumuseţea ei. 
Intri dansând în salonul acesta, îi spuse Anna lui Kitty. 

— E una dintre cele mai credincioase ajutoare ale mele, 
interveni Korsunski, salutând-o pe Anna Arkadievna, pe 
care încă n-o văzuse. Prinţesa ne ajută să fie balul vesel şi 
frumos. Anna Arkadievna, un tur de vals, o invită el, 
înclinându-se. 

— Vă cunoaşteţi? Întrebă gazda. 

— Pe cine nu cunoaştem noi! Soţia mea şi cu mine suntem 
ca lupii albi, cum spun francezii, ne cunosc toţi, răspunse 
Korsunski. Un tur de vals, Anna Arkadievna? 

— Nu dansez când pot să mă scuz, zise doamna Karenina. 

— Dar astăzi nu se poate să nu dansaţi, răspunse 
Korsunski. 


În clipa aceea se apropie Vronski. 

— Dacă astăzi nu se poate să nu dansez, atunci să dansăm, 
hotări Anna, prefăcându-se că nu observă salutul lui 
Vronski şi punând repede mâna pe umărul lui Korsunski. 

„De ce o fi nemulțumită de dânsul?” se gândi Kitty, băgând 
de seamă că Anna nu răspunsese voit la salutul lui Vronski. 

Vronski se apropie de Kitty, îi aduse aminte de primul 
cadril şi-şi exprimă părerea de rău că în timpul din urmă nu 
avusese plăcerea s-o vadă. Ascultându-l, Kitty o privea şi o 
admira pe Anna cum dansa. Se aştepta ca Vronski s-o invite 
la vals, dar el n-o invită. Atunci ea îl privi mirată, în ochi. 
Vronski roşi şi o invită repede la vals; dar abia îi cuprinse 
talia subţire şi făcu primul pas, că muzica se opri brusc. 
Kitty îi privi faţa, care era aşa de aproape de dânsa. Şi încă 
mult timp după aceea, vreme de câţiva ani, privirea aceea 
plină de dragoste, pe care i-o aruncase ea şi la care elnu 
răspunsese, îi sfâşia inima ca o ruşine de neîndurat. 

— Pardon, pardon! Vals, vals! Strigă Korsunski din celălalt 
capăt al salonului şi, înlănţuind-o pe prima domnişoară 
întâlnită în cale, începu să danseze cu ea. 

XXIII. 

Vronski dansă cu Kitty câteva tururi de vals. Apoi ea se 
duse la maică-sa; şi n-apucă să schimbe cu contesa 
Nordstone decât câteva cuvinte, că Vronski şi veni după 
dânsa pentru primul cadril. În timpul cadrilului, nu vorbiră 
nimic deosebit. Conversaţia, mereu întreruptă, căzu asupra 
soţilor Korsunski pe care Vronski îi descrise foarte nostim, 
ca pe nişte copii drăguţi de patruzeci de ani, apoi vorbiră 
despre un viitor teatru de societate. O singură dată o 
tulbură conversaţia, când atinse o latură a vieţii sale - când 
Vronski întrebă dacă şi Levin era acolo, adăugind că-i 
plăcuse mult. Dar Kitty nu se aştepta la mai mult de la 
cadril. Aştepta, cu inima strânsă, mazurca. 1 se părea că 
totul trebuia să se hotărască în timpul mazurcii. N-o 
îngrijora faptul că Vronski n-o invitase la mazurcă în timpul 
cadrilului. Era sigură că va dansa cu el mazurca, la fel ca şi 


la celelalte baluri. Refuză cinci cavaleri, spunându-le că e 
angajată. 'Tot balul, până la ultimul cadril, a fost pentru Kitty 
un vis fermecător, plin de culori vii, de sunete şi de mişcare. 
Numai când se simţea prea obosită nu dansa şi avea nevoie 
de câteva clipe de odihnă. Dansând însă ultimul cadril cu un 
tânăr plicticos, pe care nu-l putea refuza, Kitty se pomeni în 
faţa lui Vronski şi a Annei. Nu se întâlnise cu Anna de la 
sosire şi acum o vedea iarăşi într-o lumină nouă şi 
neaşteptată. Descoperi la ca o stare de spirit pe care o 
cunoştea foarte bine: încântarea succesului. Vedea că Anna 
e ameţită de vinul admiraţiei pe care o stârnea. Cunoştea 
simţământul acesta. Îi ştia simptomele şi le descoperea 
acum la Anna. Îi vedea licăririle jucăuşe ale ochilor, 
zâmbetul de fericire şi de încântare care-i arcuia involuntar 
buzele... graţia plina de siguranţa şi armonie a mişcărilor. 

„Cine o fi? Se întrebă Kitty. Toţi, sau unul singur?” 

Kitty nu prea întreținea conversaţia cu tânărul său 
dansator, care pierdu firul vorbei fără a-l mai putea înnoda. 
Supunându-se aparent veselelor şi sonorelor strigăte de 
comandă ale lui Korsunski, ocupat să dirijeze pe toată 
lumea, când en grand rond17, când en chaâne18, Kitty 
observa totul, şi inima i se strângea din ce în ce mai mult. 
„Nu, nu e îmbătată de admiraţia mulţimii, ci de aceea a 
unui singur bărbat... Cine o fi? Oare n-o fi el?” Ori de câte 
ori Vronski vorbea cu Anna, în ochii ei fulgera o lucire de 
bucurie şi un zâmbet fericit îi arcuia buzele rumene. Părea 
să caute a-şi stăpâni bucuria care-i izbucnea pe faţă, fără 
voia ei. „Dar el?” Kitty îl privi şi se înspăimântă. Sentimentul 
care se răsfrângea pe faţa Annei ca într-o oglindă era 
acelaşi care se vedea şi pe chipul lui. Unde-i era atitudinea 
veşnic calmă şi energică? Unde, expresia liniştită şi fără 
griji a feţei sale? De câte ori îi vorbea Annei, Vronski îşi 
apleca puţin capul, vrând parcă să i se prosterne la 
picioare. Privirea lui avea o expresie de supunere şi de 
spaimă. „Nu vreau sa va jignesc, spunea parcă de fiecare 
dată privirea lui, vreau numai să mă salvez şi nu ştiu cum.” 


Faţa lui avea o expresie pe care Kitty nu i-o văzuse 
niciodată. 

Amândoi spuneau, despre nişte cunoscuţi comuni, lucruri 
fără nici o importanţă, dar lui Kitty i se părea că fiecare 
cuvânt rostit de ei hotăra atât soarta lor, cât şi pe a ei. Şi, 
ciudat, într-adevăr, deşi amândoi vorbeau despre Ivan 
Ivanovici care era caraghios cu franţuzeasca lui şi despre 
domnişoara Eleţkaia pentru care s-ar fi putut găsi o partidă 
mai bună. 

— Aceste cuvinte aveau însă pentru dânşii o însemnătate 
deosebită. Îşi dădeau seama de aceasta deopotrivă, atât ci, 
cât şi Kitty. Pentru Kitty, balul şi tot ceea ce o înconjura 
începeau să înoate în ceaţă. Numai educaţia severă pe care 
o primise o susţinea şi o silea să facă ceea ce i se cerea, 
adică să danseze, să răspundă la întrebări, să vorbească, ba 
chiar să şi surâdă. Dar înainte de începerea mazurcii, când 
scaunele începură să fie trase la perete, iar câteva perechi 
şi trecură din saloanele mici în sala cea mare, Kitty trăi 
clipe de deznădejde şi de groază. Refuzase cinci cavaleri şi 
acum vedea că nu va dansa mazurca. Nu mai spera să fie 
invitată, tocmai fiindcă avusese prea mare succes în 
societate şi nimănui nu i-ar fi putut trece prin minte că n-o 
invitase nimeni până atunci. Ar fi trebuit să-i spună mamei 
că e bolnavă şi să plece acasă, dar nu era în stare. Se 
simţea zdrobită. 

Se duse în fundul unui salonaş şi se lăsă într-un fotoliu. 
Rochia-i vaporoasă se ridică uşoară ca un nor în jurul 
trupului său gingaş. Un braţ gol, subţire, delicat şi 
feciorelnic, lăsat neputincios în jos, se pierdu în faldurile 
volanului trandafiriu. Cu cealaltă mână ea ţinea evantaiul şi, 
cu mişcări repezi şi scurte, îşi făcea vânt peste faţa 
învăpăiată. Cu toată înfăţişarea ei de fluture abia prins de 
un fir de iarbă, gata să-şi ia zborul desfăcându-şi aripile 
irizate, Kitty îşi simţea inima grea, plină de o deznădejde 
îngrozitoare. 


„Dar dacă mă înşel? Dacă n-a fost nimic?” Şi lăsa din nou 
să i se perinde prin minte ceea ce văzuse. 

— Ce înseamnă asta, Kitty? O întrebă contesa Nordstone, 
apropiindu-se de ea fără zgomot, pe covor. Nu mai înţeleg 
NIMIC! 

Lui Kitty îi tremură buza de jos. Se ridică brusc. 

— Kitty, nu dansezi mazurca? 

— Nu, nu, răspunse Kitty cu glasul înecat în lacrimi. 

— A invitat-o faţă de mine la mazurcă, o informă contesa 
Nordstone, ştiind că Kitty va înţelege despre cine era vorba. 
Atunci ea l-a întrebat: „Nu dansezi cu prinţesa Şcerbaţki?” 

— Ah! Mi-e perfect egal, răspunse Kitty. 

Nimeni nu-i cunoştea mai bine starea sufletească decât ea 
însăşi. 

Nimeni nu ştia că în ajun respinsese un bărbat pe care, 
poate, îl iubea... şi-l respinsese fiindcă se încrezuse în altul. 
Contesa Nordstone îl găsi pe Korsunski, cu care urma să 

danseze mazurca, şi-l rugă s-o invite pe Kitty. 

Kitty dansă în prima pereche şi, din fericire, nu trebui să 
vorbească, deoarece Korsunski alerga tot timpul, dând 
comenzi dansatorilor. Vronski şi cu Anna se aflau aproape în 
faţa ei. Kitty îi vedea când de departe, când de aproape, 
atunci când se întâlneau perechile lor. Şi cu cât îi observa, 
cu atât mai mult i se întărea convingerea că nenorocirea ei 
era un fapt împlinit. Înţelese că ei se simțeau singuri în sala 
aceea plină de lume. Pe chipul lui Vronski, totdeauna atât 
de energic şi de independent, se întipărise o expresie 
izbitoare de supunere şi de sfiiciune, ca aceea a unui câine 
deştept care se simte vinovat. 

Când Anna zâmbea, surâsul ei trecea şi pe faţa lui. Când 
ea cădea pe gânduri, era şi el grav. O putere aproape 
supranaturală atrăgea parcă ochii lui Kitty spre faţa Annei. 
Era fermecătoare în rochia-i neagră, simplă. Fermecătoare 
îi erau braţele pline, împodobite cu brățări... gâtul neted, 
cu şiragul de mărgăritare... şuviţele părului creţ 
răzvrătite... mişcările mlădioase şi pline de graţie ale 


picioarelor şi ale mâinilor sale mici... fermecătoare - faţa 
aceea frumoasă, în însufleţirea ei. Dar această frumuseţe 
ispititoare avea ceva ameninţător şi crud. 

Kitty o admira şi mal mult decât înainte şi suferea tot mai 
cumplit. Se simţea strivită, şi asta i se citea pe faţă. 
Pomenindu-se alături de ca în timpul mazurcii, Vronski o 
văzu, dar n-o recunoscu dintr-o dată, atât de schimbată era. 

— Admirabil bal! Rosti Vronski, aşa, ca să spună ceva. 

— Da, răspunse Kitty. 

În toiul mazurcii, repetând o figură complicată născocită 
de Korsunski, Anna ieşi în mijlocul cercului, alese doi 
cavaleri, chemă o doamnă şi pe Kitty, care, când se apropie, 
se uită la ea cu spaimă. Karenina o privi printre gene şi 
zâmbi, strângându-i mâna. Văzând însă că Kitty răspunse la 
zâmbetul său printr-o expresie de deznădejde şi de mirare, 
Anna se întoarse şi începu să vorbească veselă cu cealaltă 
doamnă. 

„Da, e ceva straniu, diabolic şi fermecător în ea”, se gândi 
Kitty. 

Anna nu vroia să rămână la masă, dar gazda stăruia. 

— Trebuie să rămâneţi, Anna Arkadievna, insistă 
Korsunski, trecându-i braţul gol pe sub mâneca fracului 
său. Dacă aţi şti ce inovaţii am la cotilion! Un bijou! 19 

Korsunski începu să înainteze încet, încet, încercând s-o 
atragă după dânsul. Stăpânul casei zâmbi în semn de 
aprobare. 

— Nu, nu rămân! Zise Anna zâmbind. 

Cu tot zâmbetul ei, Korsunski şi gazda înţeleseră după 
tonul hotărât cu care răspunsese că Anna Arkadievna nu va 
rămâne. 

— Nu. Şi aşa am dansat la un singur bal, la balul domniei- 
voastre, mai mult decât în tot cursul iernii la Petersburg, 
adăugă Anna întorcând capul spre Vronski, care stătea 
lângă ea. Trebuie să mă odihnesc înainte de plecare. 

— Dar aţi hotărât definitiv să plecaţi mâine? O întrebă 
Vronski. 


— Cred că da, răspunse Arma mirată parcă de îndrăzneala 
întrebării. Însă licărirea nestăpânită şi tulburătoare a 
ochilor şi a zâmbetului ei îl răscoli când Anna rosti aceste 
cuvinte. 

Karenina nu rămase la masă şi plecă. 

XXIV 

„Da, e în mine ceva respingător, îşi zise Levin, plecând de 
la familia Şcerbaţki şi pornind pe jos spre fratele său. Nu 
sunt bun de nimic pentru ceilalţi oameni. Unii spun: 
mândrie! Nu. Nu sunt nici măcar mândru. Dacă aş fi fost 
mândru, n-aş fi ajuns în asemenea situaţie.” Şi-l închipui pe 
Vronski: fericit, bun, inteligent şi calm. Fără îndoială că 
acesta nu fusese niciodată în situaţia îngrozitoare în care se 
afla el, Levin, în seara aceea. „Da, trebuia să-l aleagă pe 
dânsul. Aşa se şi cuvenea. N-am de cine să mă plâng, nici de 
ce. Eu singur sunt vinovat. Cu ce drept m-am gândit că ea 
ar fi vrut să-şi unească viaţa cu a mea? Cine şi ce sunt eu? 
Un om de nimic, de care nimeni n-are niciodată nevoie.” 

Levin îşi aduse aminte de fratele său Nikolai şi se opri 
bucuros la această amintire. „N-are el oare dreptate când 
spune că totul e tău şi murdar pe lume? Cred că suntem 
nedrepţi şi ne judecăm fratele greşit. Bineînţeles, din 
punctul de vedere al lui Prokofi care l-a văzut beat, purtând 
o şubă zdrenţuită, Nikolai e un om vrednic de dispreţ. Dar 
eu îl cunosc şi altfel. Îi cunosc sufletul şi ştiu că semănăm. Şi 
în loc să mă fi grăbit a-l căuta, m-am dus la masă şi, după 
aceea, acolo.” Levin se apropie de un felinar, citi adresa 
fratelui său, pe care o avea în portvizit, şi chemă o birjă. 

În timpul drumului lung, Levin îşi reaminti pe rând 
evenimentele din viaţa lui Nikolai, pe care le cunoştea. Îşi 
aduse aminte că, pe când studia la universitate şi un an 
după absolvire, el dusese o viaţă de călugăr, cu toate 
ironiile colegilor. Respecta cu stricteţe rânduielile religiei, 
slujbele, posturile, ferindu-se de orice plăcere, şi mai cu 
seamă de femei. lar după aceea, când îşi dăduse dintr-o 
dată drumul, Nikolai se împrietenise cu oamenii cei mai 


decăzuţi şi se scufundase în desfrâul cel mai respingător. Îşi 
aminti apoi de întâmplarea cu un băiat pe care Nikolai îl 
adusese de la ţară ca să-l crească, şi cum, într-un acces de 
mânie, îl bătuse atât de cumplit, încât fusese dat în judecată 
pentru provocare de leziuni corporale. Îşi aminti de cazul 
cu un escroc, care-l făcuse pe Nikolai să piardă la joc de 
cărţi nişte bani, îl obligase să-i dea o poliţă şi tot el îl 
reclamase, arătând că fusese înşelat. (Erau banii pe care-i 
plătise Serghei Ivanovici.) Îşi aduse aminte cum Nikolai 
petrecuse o noapte la poliţie, pentru un scandal. Îşi aminti 
de procesul ruşinos, intentat de Nikolai fratelui său, 
Serghei Ivanovici, pe temei că acesta nu i-ar fi dat partea 
cuvenită din moştenirea rămasă de la mamă. Îşi aminti în 
sfârşit de ultimul caz, când Nikolai îşi găsise un serviciu în 
Ţinutul Apusean, unde fusese dat în judecată pentru lovirea 
unui staroste... 

Toate acestea erau lucruri îngrozitor de murdare, dar 
Levin nu le socotea chiar atât de degradante, cum le 
vedeau cei ce nu-l cunoşteau pe Nikolai Levin şi nu-i ştiau 
povestea vieţii, nici nu-i cunoşteau sufletul. 

Levin îşi aduse aminte că pe vremea când fratele său 
trecuse prin perioada bigotismului, cu posturi, călugări şi 
cu slujbe bisericeşti, căutând în religie un sprijin şi un frâu 
pentru firea sa pătimaşă, nu numai că nu-l ajutase nimeni, 
dar toţi, de altfel chiar şi el, Levin, îşi bătuseră joc de 
dânsul. Îl zeflemiseau, îl porecleau Noe, Călugărul; iar când 
a luat câmpii, nimeni nu i-a dat o mână de ajutor, ba, 
dimpotrivă, toată lumea i-a întors spatele cu groază şi cu 
dispreţ. 

Levin simţea că, în adâncul sufletului, Nikolai, în ciuda 
vieţii sale josnice, nu era mai rău decât oamenii care-l 
dispreţuiau. El nu era vinovat că se născuse cu o fire 
nestăpânită şi cu o inteligenţă oarecum mărginită; totuşi, 
căutase mereu să fie un om bun. 

„Am să-i spun totul şi am să-l fac să mărturisească totul. 
Am să-i dau dovadă că-l iubesc şi că de aceea îl înţeleg”, 


hotărî Levin, ajungând după ora zece la hotelul însemnat pe 
adresă. 

— Sus, la numerele 12 şi 13, răspunse portarul la 
întrebarea lui Levin. 

— E acasă? 

— Cred că da. 

Uşa camerei cu numărul 12 era întredeschisă: într-o fâşie 
de lumină se vedea ieşind de acolo un fum gros de tutun 
prost şi ieftin şi se auzea un glas necunoscut. Dar Levin îşi 
dădu seama numaidecât că fratele său era acasă, după 
tusca lui pe care o recunoscu. 

În timp ce Levin intra pe uşă, vocea necunoscută spunea: 

— Totul atârnă de priceperea şi de conştiinciozitatea cu 
care se va organiza toată treaba. 

Levin se uită prin uşa întredeschisă şi văzu pe cel ce 
vorbea; era un tânăr îmbrăcat într-o podiovkă şi cu o claie 
mare de păr în cap. Pe divan şedea o femeie tânără, ciupită 
de vărsat, care purta o rochie de lână, fără manşete şi fără 
guler. Nikolai însă nu se vedea. 

Lui Konstantin Levin i se strânse inima, gândindu-se în ce 
mediu de oameni străini trăieşte fratele său. Nimeni nu-l 
auzise; şi Levin, scoţându-şi galoşii, ascultă ce spunea 
domnul cu podiovkă. Vorbea despre o întreprindere. 

— Clasele astea privilegiate, lua-le-ar dracu! Spuse tuşind 
fratele său. Maşa, fă rost de mâncare. Dă şi vin, dacă a mai 
rămas; dacă nu, trimite să aducă. 

Femeia se ridică, trecu dincolo de peretele despărțitor al 
odăii şi-l văzu pe Konstantin. 

— Nikolai Dmitrici, a venit un domn, zise ea. 

— Pe cine căutaţi? Întrebă supărat glasul lui Nikolai Levin. 

— Eu sunt, răspunse Konstantin Dmitrici, păşind în fâşia 
de lumină. 

— Care eu? Repetă încă şi mai supărat glasul fratelui său. 

Îl auzi ridicându-se repede şi împiedicându-se de ceva. 
Apoi apăru în faţa lui Levin, în uşă, statura uriaşă a lui 
Nikolai, atât de cunoscută lui; îl văzu uscat, adus de spate, 


cu ochi mari rătăciţi, şi se sperie de aspectul sălbăticit şi 
bolnăvicios al chipului său. 

Era şi mai slab decât cu trei ani în urmă, când îl văzuse 
Konstantin ultima dată. Purta o redingotă scurtă. Mâinile lui 
late şi osoase păreau şi mai mari. Părul i se rărise. Aceleaşi 
mustăţi drepte îi atârnau pe buze. Aceiaşi ochi îl priveau 
straniu, şi totodată cu naivitate, pe noul-venit. 

— A, Kostea! Izbucni deodată Nikolai, recunoscându-şi 
fratele; iar ochii i se luminară de bucurie. Se întoarse în 
aceeaşi clipă spre tânărul cu podiovkă şi făcu o mişcare 
convulsivă cu capul şi cu gâtul - atât de cunoscută lui 
Konstantin - de parcă l-ar fi strâns cravata. Şi o expresie cu 
totul alta, chinuită, crudă, sălbatică se întipări pe faţa lui 
suptă. 

— Ţi-am scris şi dumitale, şi lui Serghei Ivanâci, că nu vă 
mai cunosc şi nu mai vreau sa vă cunosc. Ce vrei? Ce vreţi? 

Era cu totul altfel decât şi-l închipuise Konstantin. Când se 
gândea la fratele lui, Levin uita partea cea mai aspră şi 
urâtă a caracterului său, care îngreuia atât de mult relaţiile 
dintre dânşii. Acum însă, când îi văzu faţa şi mai cu seamă 
mişcarea aceea convulsivă de întoarcere a capului, îşi 
reaminti totul. 

— N-am nici un interes, răspunse Konstantin cu sfiiciune. 
Am venit pur şi simplu să te văd. 

Sfiiciunea fratelui îl îmblânzi probabil pe Nikolai. Mişcă 
din buze: 

— Va să zică, aşa! Bine, intră. la loc. Nu ţi-e foame? Magşa, 
adu trei porţii. Ba nu, stai puţin. Ştii cine-i dumnealui? 
Spuse fratelui său Nikolai, arătând spre domnul cu 
podiovkă. E Kriţki, un prieten al meu de pe vremea când 
eram încă la Kiev, un om foarte interesant. E urmărit, 
bineînţeles, de poliţie, fiindcă nu-i un ticălos. 

Şi după cum avea obiceiul, Nikolai se uită lung la toţi cei 
de faţă. Văzând că femeia din uşă era gata să plece, strigă 
la ea: „[i-am spus odată să mai stai puţin!” Cu aceeaşi 
nepricepere şi stângăcie la vorbă pe care i-o cunoştea 


Konstantin aşa de bine, Nikolai, după ce aruncă din nou 
tuturor câte o privire, începu să povestească fratele său 
viaţa lui Kriţki: cum fusese dat afară din universitate fiindcă 
înființase o societate pentru ajutorarea studenţilor săraci, şi 
şcoli duminicale... cum intrase după aceea ca învăţător la o 
şcoală primară, de unde îl dăduseră iarăşi afară şi apoi îl 
judecaseră pentru o vină oarecare. 

— Aţi urmat la universitatea din Kiev? Îl întrebă Levin pe 
Kriţki, numai ca să rupă tăcerea apăsătoare. 

— Da, am fost la universitatea din Kiev, răspunse Kriţki 
mânios şi încruntat. 

— Femeia de colo, îl întrerupse Nikolai Levin, arătând spre 
ea, e prietena vieţii mele, Maria Nikolaevna. Am scos-o 
dintr-o casă de toleranţă - şi Nikolai îşi smuci din nou gâtul. 
Dar o iubesc şi o respect, şi rog pe toţi cei ce vor să aibă de- 
a face cu mine, adăugă el, ridicând glasul şi încruntându-se, 
s-o iubească şi s-o respecte. E ca şi cum ar fi soţia mea. 
Acum ştii cu cine ai de-a face. Şi dacă crezi că te înjoseşti, 
uite uşa... 

Privirea lui rătăci iarăşi, întrebătoare, pe feţele tuturor. 

— Nu înţeleg de ce m-aş înjosi! 

— Atunci, Maşa, adu-ne de mâncare: trei porţii, votcă şi 
vin. Stai puţin... Ba nu... Du-te. 

XXV 

— Şi aşa, urmă Nikolai Levin, cu o sforţare, încruntându-şi 
fruntea şi făcând o schimă. Îi venea pesemne greu să se 
hotărască: ce să spună şi ce să facă. Şi aşa... Nikolai arătă 
spre ungherul camerei nişte drugi de fier legaţi cu frânghii. 
Îi vezi? E începutul unei noi întreprinderi de care ne 
apucăm. E vorba de un artel de producţie... 

Konstantin aproape nu-l asculta. Se uita la faţa lui 
bolnăvicioasă, de tuberculos, şi i se făcea tot mai multă milă 
de el, ceea ce-l împiedica să-i urmărească povestirea. Îşi 
dădea seama că artelul nu era decât o ancoră de salvare, ca 
să nu-l înece cu totul disprețul de sine însuşi. Nikolai Levin 
urmă: 


— Capitalul, după cum ştii, îl sugrumă pe lucrător. 
Lucrătorii noştri şi mujicii duc toată povara muncii şi trăiesc 
sub astfel de orânduiri, încât, oricât s-ar strădui, nu pot 
scăpa de traiul lor de vită. Întregul beneficiu de pe urma 
muncii lor, cu care ei şi-ar putea îmbunătăţi situaţia 
asigurându-şi câteva clipe de odihnă şi în consecinţă o 
oarecare învăţătură, tot acest prisos este luat de capitalişti. 
Societatea este astfel organizată, încât, cu cât lucrătorii 
muncesc mai mult, cu atât negustorii şi proprietarii de 
pământ se îmbogăţesc mai tare, iar lucrătorii rămân vite de 
muncă. Ordinea asta trebuie schimbată, încheie Nikolai şi-şi 
privi întrebător fratele. 

— Da, bineînţeles, răspunse acesta, uitându-se la roşcata 
de pe umerii obrajilor osoşi şi proeminenţi ai lui Nikolai. 

— De aceea organizăm o tovărăşie de lăcătuşi, în care 
toată producţia, câştigul şi principalele unelte de producţie 
să fie comune. 

— Unde va fi artelul ăsta? Întrebă Konstantin Levin. 

— În satul Vozdrema din gubernia Kazan. 

— De ce tocmai într-un sat? În sat şi fără asta mi se pare 
că este mult de lucru. Ce să caute o tovărăşie de lăcătuşi 
într-un sat? 

— Fiindcă mujicii au rămas aceiaşi robi ca şi înainte. De 
aceea nu-i pe placul dumitale şi al lui Serghei Ivanâci, când 
vrea să-i scoată cineva din robia asta, răspunse tăios Nikolai 
Levin, enervat ele obiecţie. 

Konstantin Levin oftă, cercetând cu privirea camera 
întunecoasă şi murdară. Oftatul acesta îl enervă şi mai mult 
pe Nikolai. 

— Cunosc concepţiile aristocratice ale dumitale şi ale lui 
Serghei Ivanăci. Ştiu că el munceşte din toate puterile ca să 
justifice răul existent. 

— Dar de ce tot vorbeşti de Serghei Ivanâci? Întrebă Levin 
zâmbind. 

— De Serghei Ivanâci? Uite de ce! Strigă deodată Nikolai, 
auzind numele fratelui său. Uite de ce... Dar ce să mai 


vorbesc! Ştiu numai un lucru... Ce cauţi la mine? Tu 
dispreţuieşti toate astea şi bine faci. Atunci, du-te cu 
Dumnezeu, du-te! Răcni Nikolai, ridicându-se de pe scaun. 
Du-te! Du-te! 

— Dar nu le dispreţuiesc de loc; rosti cu sfiiciune 
Konstantin Levin. Nici nu te contrazic. 

Între timp. Maria Nikolaevna se întoarse. Nikolai Levin o 
privi mânios. Ea se apropie repede de dânsul şi-i şopti ceva. 

— Sunt bolnav şi nervos, adăugă Nikolai liniştindu-se şi 
răsuflând greu. Şi tu îmi vorbeşti de Serghei Ivanâci şi de 
articolul lui! E o nerozie, o minciună gogonată, o 
autoinşelare! Ce poate scrie despre dreptate un om care n- 
o cunoaşte? I-ai citit articolul? Îl întrebă Nikolai pe Kriţki, 
aşezându-se din nou la masă şi dând la o parte, ca să-şi facă 
loc, nişte ţigări umplute pe jumătate. 

— Nu l-am citit, răspunse posomorât Kriţki, nevrând 
probabil să intre în vorbă. 

— De ce? Îl întrebă Nikolai Levin, enervat, pe Kriţki. 

— Fiindcă nu socot că face să-mi pierd vremea cu aşa 
ceva. 

— Mă rog, de unde ştii că ţi-ai pierde vremea? Articolul e 
inaccesibil multora. E mai presus de ei. Dar cu mine 
lucrurile stau altfel. Eu citesc printre rânduri şi ştiu de ce-i 
slab. 

Toată lumea tăcu. Kriţki se ridică încet şi puse mâna pe 
căciulă. 

— Nu vrei să rămâi la masă? Atunci, la revedere! Să vii 
mâine cu lăcătuşul. 

După ce Kriţki ieşi, Nikolai Levin zâmbi şi făcu un semn cu 
ochiul. 

— Şi lui îi merge prost. Văd eu... 

În clipa aceea, Kriţki îl chemă din uşă. 

— Ce mai vrei? Îl întrebă Nikolai şi ieşi după el, pe coridor. 


Rămas singur cu Maria Nikolaevna, Levin o întrebă: 

— Eşti de mult cu fratele meu? 

— Merg pe-al doilea an. O duce prost cu sănătatea. Bea 
mult, zise ea. 

— Ce anume bea? 

— Votcă, şi-i face rău. 

— Şi bea mult? Şopti Levin. 

— Da, răspunse Maria Nikolaevna, uitându-se sfios la uşa 
în care se ivise Nikolai Levin. 

— Ce-ai vorbit? Întrebă Nikolai încruntându-se şi 
plimbându-şi ochii rătăciţi de la fratele său la femeie. Ce-aţi 
vorbit? 

— Nimic, răspunse Konstantin încurcat. 

— Dacă nu vreţi să-mi spuneţi, vă priveşte. Numai că n-ai 
ce vorbi cu dânsa. Ea-i o târfă şi tu eşti boier, strigă Nikolai 
smucindu-şi gâtul. După cât văd, ai înţeles totul, ai judecat 
totul şi te uiţi cu compătimire la rătăcirile mele, adăugă el 
ridicând glasul. 

— Nikolai Dmitrici, Nikolai Dmitrici, îi şopti iarăşi Maria 
Nikolaevna, apropiindu-se de el. 

— Bine, bine! Dar ce-i cu masa? Ah, iat-o, exclamă Nikolai, 
văzând un chelner cu tava. Aici, pune aici, urmă el mânios. 
Apucă îndată o sticlă de votcă, îşi turnă un păhărel şi-l dădu 
peste cap. Nu bei? Îl întrebă pe fratele său, înveselindu-se 
într-o clipă. Ei, am vorbit destul despre Serghei Ivanăci, 
Oricum, îmi pare bine că te văd. Orice s-ar spune, nu 
suntem străini. Hai, bea şi tu. Povesteşte-mi ce mai faci, 
urmă el, mestecând cu lăcomie o bucată de pâine şi 
umplându-şi din nou paharul. Cum o duci? 

— Stau singur la ţară, ca şi înainte. Mă ocup de 
gospodărie, răspunse Konstantin, uitându-se îngrozit cu 
câtă lăcomie bea şi mânca fratele său, dar prefăcându-se în 
acelaşi timp că nu bagă de seamă. 

— De ce nu te-nsori? 

— N-am avut prilej, răspunse Konstantin roşind. 


— De ce? Cu mine s-a sfârşit! Eu mi-am prăpădit viaţa. Am 
spus-o şi o spun şi acum: dacă mi-aţi fi dat partea mea 
atunci când aveam nevoie de ea, toată viaţa mi-ar fi fost 
alta. 

Konstantin Dmitrici se grăbi să schimbe vorba. 

— Ştii că pe Vaniuşka al tău l-au luat contabil la 
Pokrovskoie? 

Nikolai îşi smuci gâtul şi căzu pe gânduri. 

— Povesteşte-mi, ce mai e nou pe la Pokrovskoe? Ce-i cu 
casa? Mai sunt mestecenii? Dar odaia noastră de studiu? 
Filipp, grădinarul, mai trăieşte? Îmi amintesc aşa de bine 
chioşcul cu divanul! Vezi să nu schimbi nimic din casă. 
Însoară-te cât mai repede şi rânduieşte toate aşa cum au 
fost. Atunci, am să vin la tine, dacă ai să ai o nevastă bună. 

— Vino şi acum, zise Levin. Ce bine am duce-o împreună! 

— Aş veni dac-aş şti că n-am să dau peste Serghei Ivanăci. 

— N-ai să dai. Locuiesc cu totul deoparte. 

— Orice-ai spune, trebuie să alegi între mine şi el, rosti 
Nikolai, privindu-şi sfios fratele în ochi. Sfiala lui îl înduioşă 
pe Konstantin. 

— Dacă vrei să-mi afli părerea sinceră în privinţa asta, pot 
să-ţi spun că în cearta ta cu Serghei Ivanâci nu iau partea 
nici a unuia, nici a celuilalt. N-aveţi dreptate niciunul, nici 
altul. Tu n-ai dreptate mai mult din punct de vedere al 
formei, pe când el, al fondului. 

— Aha! Aha! Ai înţeles asta? Strigă bucuros Nikolai. 

— Eu. Însă, personal, dacă vrei să ştii, preţuiesc mai mult 
prietenia ta, fiindcă... 

— De ce? De ce? 

Konstantin nu-i putea spune că preţuia această prietenie 
fiindcă Nikolai era nenorocit şi avea nevoie de un prieten. 
Dar Nikolai înţelese ceea ce vroia să spună fratele său. Se 
încruntă şi începu iarăşi să bea. 

— Destul, Nikolai Dmitrici! Făcu Maria Nikolaevna, 
întinzând spre sticla de votcă braţu-i rotund şi gol. 

— Ia mâna! Nu ma supăra, că te bat! Strigă Nikolai. 


Cu un zâmbet de bunătate care se furişă şi pe faţa lui 
Nikolai, Maria Nikolaevna îi luă votca de dinainte. 

— Crezi că nu-nţelege nimic? Îl întrebă Nikolai. Înţelege 
totul mai bine decât noi. Nu-i aşa că-i bună şi drăguță? 

— Dumneavoastră n-aţi fost niciodată până acum la 
Moscova? O întreba Konstantin ca să spună ceva. 

— Nuite mai adresa cu dumneavoastră. O sperii. Afară de 
judecătorul de pace, care a condamnat-o fiindcă a vrut să 
plece din casa de prostituție, nimeni nu i-a spus niciodată 
„dumneavoastră”. Doamne, ce de absurdităţi mai sunt pe 
lume! Izbucni el deodată. Instituţiile astea noi, judecătorii 
ăştia de pace, zemstvă... ce porcării! 

Nikolai începu să povestească despre ciocnirile pe care le 
avusese cu noile instituţii. 

Konstantin Levin asculta. Negarea rostului instituţiilor de 
interes obştesc - părere pe care de altfel o împărtăşea şi el, 
exprimând-o adesea - nu-i făcu însă plăcere când o auzi din 
gura fratelui său. 

— Pe lumea cealaltă o să înţelegem totul, rosti Konstantin 
în glumă. 

— Pe lumea cealaltă? Uf, nu-mi place lumea cealaltă! Nu- 
mi place, adăugă Nikolai, cu ochii sălbatici aţintiţi asupra 
feţei fratelui său. S-ar părea c-ar fi bine să pleci din toată 
murdăria asta, din tot haosul ăsta, al altora şi al tău 
propriu; dar mi-e frică de moarte, mi-e grozav de frica. 
Nikolai se cutremură. Bea şi tu ceva. Vrei şampanie? Sau să 
ieşim undeva? Hai la ţigani. Ştii, de la un timp, au început 
să-mi placă straşnic ţiganii şi cântecele ruseşti. 

Limba începu să i se împleticească. Gândurile îi săreau de 
la o idee la alta. Konstantin îl convinse cu ajutorul Maşei să 
nu se ducă nicăieri şi-l culcă; era beat mort. 

Maşa făgădui că-i va scrie lui Konstantin în caz de nevoie şi 
va căuta să-l hotărască pe Nikolai Levin să se mute la 
fratele său. 

XXVI. 


A doua zi dimineaţa, Konstantin Levin plecă din Moscova şi 
spre seară ajunse acasă. În timpul călătoriei, el discută în 
tren cu ceilalţi călători despre politică şi despre noile linii 
de cale ferată; dar era copleşit, ca şi la Moscova, de gânduri 
haotice, de nemulţumire faţă de sine însuşi, de un nelămurit 
sentiment de ruşine. Când cobori însă în staţia lui şi-l 
recunoscu pe Ignat, vizitiul chior, îmbrăcat într-un caftan cu 
gulerul ridicat... când îşi văzu în lumina slabă, ce se 
strecura prin ferestrele staţiei, sania acoperită de covoare, 
caii cu cozile împletite, hamurile cu verigi şi cu ciucuri... şi 
când Ignat, care aşeza bagajele, îi povesti noutăţile de la 
ţară (că sosise un vechil şi că fătase Pava) Levin simţi cum 
se limpezeşte haosul, încet-încet, şi cum se împrăştie 
ruşinea ca şi nemulţumirea de sine însuşi. Schimbarea 
aceasta se făcu de îndată ce-l văzu pe Ignat şi zări caii. 

Iar când îşi puse şuba adusă la gară şi se aşeză, bine 
învelit, în sanie şi porni, cu gândul la dispoziţiile ce urma să 
dea, mângâind cu privirea prăştierul, fost cal de călărie, 
sânge de Don, cal muncit şi totuşi iute - Konstantin Dmitrici 
începu să privească cu totul altfel ceea ce i se întâmplase. 
Se simţea iarăşi el însuşi şi nici nu dorea să fie altul. Vroia 
numai să ajungă a fi mai bun decât înainte. Mai întâi, Levin 
se hotări ca, chiar din ziua aceea, să nu mai nădăjduiască 
într-o fericire deosebită pe care o aşteptase de la 
însurătoare; şi, prin urmare, să nu mai nesocotească 
prezentul. În al doilea rând, să nu se mai lase niciodată 
stăpânit de patimi urâte, de felul acelora care îl chinuiseră 
atât de mult prin amintirea lor atunci când se pregătise să 
facă cererea în căsătorie! După aceea, amintindu-şi de 
Nikolai, Konstantin hotărî să nu-l mai uite, să aibă grijă de 
dânsul, să nu-l mai piardă din vedere şi să-i vină în ajutor 
oricând, în caz de nevoie. Îşi dădea seama că asta avea să 
se întâmple în curând. În sfârşit, convorbirea cu Nikolai 
despre comunism, privită atunci cu atâta uşurinţă, îl făcu 
acum să cadă pe gânduri. Socotea schimbarea condiţiilor 
economice ca ceva cu totul lipsit de temei, dar îşi dădea 


totodată seama de nedreptatea prisosului său în comparaţie 
cu sărăcia poporului. Se hotărî, spre a se simţi cu adevărat 
om drept, să lucreze mai mult şi să-şi îngăduie încă mai 
puţin lux, deşi muncise şi înainte intens şi trăise modest. 
Toate acestea i se păreau atât de uşor de înfăptuit, încât 
Levin îşi petrecu vremea pe drum în cele mai plăcute visări. 
Înviorat de nădejdea într-o viaţă nouă, mai bună, ajunse 
acasă după ora opt seara. 

Pe zăpada de pe locul din faţa casei cădea lumina de la 
ferestrele odăii unde stătea Agafia Mihailovna, bătrâna 
dădacă, aceea care îndeplinea în gospodărie rolul de 
menajeră, încă nu dormea. Trezit de ea, Kuzma ieşi în fugă 
la scară, desculţ şi somnoros. Căţeaua de vânătoare, Laska, 
veni şi ea în goană, gata-gata să-l răstoarne pe Kuzma. 
Schelălăia, se freca de genunchii lui Levin, se ridica în două 
picioare, vrând să-şi pună labele pe pieptul lui, dar nu 
îndrăznea. 

— Repede te-ai mai întors, taică, îl întâmpină Agafia 
Mihailovna. 

— Mi se făcuse dor, Agafia Mihailovna. Tot mai bine e 
acasă... răspunse Levin şi intră în birou. 

I se aduse o lumânare care lumină treptat biroul. Lucrurile 
cunoscute se desprinseră din întuneric: coarnele de cerb, 
poliţele cu cărţi, luciul sobei cu hornul care trebuia de mult 
dres, canapeaua tatălui său, o masă mare pe care se afla o 
carte deschisă, o scrumieră spartă şi un caiet scris de mâna 
lui. Când văzu toate acestea, Levin se îndoi o clipă de viaţa 
cea nouă la care visase în timpul drumului. Toate urmele 
acestea ale trecutului parcă-l înhăţau şi-i spuneau: „Nu, n-ai 
să scapi de noi. N-ai să te schimbi. O să rămâi acelaşi care 
ai fost: şovăitor, veşnic nemulţumit de tine însuţi, cu 
zadarnice încercări de îndreptare, cu căderi şi cu veşnica 
aşteptare a fericirii care nu ţi-a fost hărăzită şi pe care n-ai 
s-o poţi avea.” 

Asta-i spuneau lucrurile. Dar alt glas din adâncul sufletului 
îi şoptea că nu trebuie să te supui trecutului şi că poţi să 


faci din tine tot ce vrei. Ascultând de glasul acesta, Levin se 
îndreptă spre un colţ al odăii, unde se aflau două greutăţi 
de câte un pud, şi începu să le ridice ca un atlet, vrând să-şi 
recapete agerimea. Se auziră paşi scârţâind în dosul uşii. 
Konstantin Dmitrici puse repede greutăţile la loc. 

Intră logofătul care-i spuse că, slavă Domnului, totul era în 
bună rânduială, atât numai că hrişcă se arsese puţin în 
uscătoria cea nouă. Ştirea îl supără pe Levin. Uscătoria asta 
fusese construită şi concepută în parte chiar de el. 
Logofătul fusese totdeauna împotriva uscătoriei, şi acum îl 
anunţa cu o mulţumire ascunsă că hrişcă se arsese. Levin 
însă era pe deplin convins că se arsese fiindcă nu se luaseră 
măsurile pe care le poruncise el de sute de ori. Îi era ciudă 
şi-l dojeni pe logofăt. Se petrecuse însă un eveniment 
însemnat, care-l umplea de bucurie: fătase Pava, vaca cea 
mai bună şi cea mai scumpă, cumpărată de la o expoziţie. 

— Kuzma, dă-mi cojocul. Să vină cineva cu un felinar! Mă 
duc s-o văd, îi spuse Levin logofătului. 

Staulul vacilor de rasă era chiar în dosul casei. După ce 
străbătu curtea prin dreptul unui troian de lângă o tufă de 
liliac, Levin se apropie de staul. Când deschise uşa 
îngheţată, răbufniră aburi calzi cu miros de baligă; iar 
vacile, mirate de lumina neobişnuită a felinarului, se 
mişcară pe aşternutul proaspăt de paie. Din întuneric se ivi 
spatele lat, neted şi bălţat al unei vaci olandeze. Berkut, 
taurul, şedea culcat, cu belciugul prins în buză. Vru să se 
scoale, dar se răzgândi şi sforăi numai de vreo două ori, 
când trecură oamenii pe lângă dânsul. Pava, frumuseţea de 
vacă roşie, mare cât un hipopotam, se întoarse cu spatele la 
cei ce intrau, apărându-şi viţelul şi adulmecându-l. 

Levin intră în boxă, o cercetă pe Pava şi sculă viţeluşa 
bălţată pe picioarele ei lungi şi nesigure. Îngrijorată, Pava 
scoase un muget. Se linişti însă când Levin împinse viţeluşa 
spre ea; vaca oftă din greu şi începu s-o lingă cu limba-i 
aspră. Căutând ceva, viţeluşa dădu cu botul de ugerul 
mamei şi prinse să-şi mişte coada. 


— Fă aici lumină, Feodor, dă-ncoace felinarul! Porunci 
Levin, cercetând viţeluşa. E leit mă-sa, cu toate că seamănă 
la culoare cu tată-său! Tare-i frumoasă! Lungă şi cu pulpele 
mari! Vasili Feodorovici, nu-i aşa că-i frumoasă? Îl întrebă 
Levin pe logofăt, împăcat acum cu totul pe chestia hriştii, 
deoarece se bucura de viţeluşa. 

— Adică de ce să fie urâtă?... Semion, vătaful, a venit a 
doua zi după plecarea domniei-voastre. Trebuie să vă 
înţelegeţi cu el, Konstantin Dmitrici, zise logofătul. V-am 
raportat mai demult despre maşină. 

Această chestiune îl readuse pe Levin în toate amănuntele 
marii şi complicatei sale gospodării. De la staul, el trecu la 
cancelarie; şi, după ce stătu de vorbă cu logofătul şi cu 
Semion vătaful, se întoarse acasă şi se urcă de-a dreptul în 
salon. 

XXVII. 

Casa era mare şi veche. Deşi stătea singur, Levin încălzea 
şi ocupa toată casa. Îşi dădea seama că asta e o prostie. Ştia 
că nu făcea bine, lucrul fiind împotriva planurilor lui 
actuale. Dar casa aceea însemna o întreagă lume pentru 
dânsul. Era lumea în care trăiseră şi îi muriseră tatăl şi 
mama, în care aceştia duseseră o viaţă pe care el o socotea 
ca un ideal de perfecţiune; şi Levin visa să le urmeze pilda, 
cu soţia şi cu familia lui. 

Konstantin Dmitrici abia îşi aducea aminte de maică-sa. 
Totuşi, amintirea ei era sfântă pentru dânsul. În închipuirea 
lui, viitoarea-i soţie trebuia să semene cu acel ideal de 
femeie, fermecător şi venerat, care fusese maică-sa. 

Levin nu numai că nu-şi putea închipui dragostea pentru o 
femeie în afara căsătoriei, dar chiar i se înfăţişa în minte 
mai întâi familia, şi numai după aceea femeia care i-ar fi dat 
familia. De aceea, concepţia lui despre căsătorie nu semăna 
cu a majorităţii cunoscuţilor săi, pentru care căsătoria era 
unul din numeroasele acte obişnuite ale vieţii. Pentru Levin, 
însă, ea era actul cel mai însemnat al vieţii, de care îi atârna 


toată fericirea. Şi acum, trebuia să renunţe la toate 
acestea... 

Intră în salonaşul unde lua totdeauna ceaiul. Se aşeză în 
fotoliu cu o carte în mână. Agafia Mihailovna îi aduse ceaiul 
şi, spunând obişnuitele-i cuvinte: „Mă aşez şi eu, maică!” 
luă loc pe un scaun la fereastră. Atunci Levin simţi, oricât 
de ciudat s-ar părea, că nu se despărţise de visurile sale şi 
fără ele nu putea trăi. Cu ea sau cu alta, ele vor trebui să se 
împlinească. Citea o carte, se gândea la ceea ce citea, 
oprindu-se s-o asculte şi pe Agafia Mihailovna, care flecărea 
fără întrerupere. În acelaşi timp i se înfăţişau în minte, fără 
nici o legătură între ele, felurite tablouri ale căsniciei şi ale 
vieţii sale viitoare de familie. Simţea că în fundul sufletului 
ceva se aşeza, se rânduia şi îşi găsea locul. 

Asculta cum Agafia Mihailovna îi povestea că Prohor uitase 
de Dumnezeu şi se pusese pe băut zi şi noapte bânişorii 
dăruiţi de Levin ca să-şi cumpere cal, ba-i trăsese chiar 
nevesti-si o bătaie soră cu moartea. Asculta, citea cartea şi- 
şi amintea de şirul gândurilor stârnite de lectură. Era o 
carte a lui Tyndall20 despre căldură. Levin îşi aminti de 
criticile aduse de dânsul lui Tyndall, pentru că acesta era 
prea satisfăcut de reuşita experienţelor sale şi nu se lăsa 
îndrumat de o concepţie filosofică. Deodată i se înfiripă un 
gând care-l umplu de bucurie: „Peste doi ani voi avea în 
cireada două vaci olandeze... poate c-o să mai trăiască şi 
Pava... Douăsprezece, din prăsila lui Berkut... şi dacă le-aş 
adăuga şi pe astea trei, ar fi o minune!” Apoi Levin îşi reluă 
lectura. 

„Bine, să zicem că electricitatea şi căldura sunt unul şi 
acelaşi lucru. Dar pentru dezlegarea problemei poţi să 
înlocuieşti în ecuaţie un termen cu altul? Nu. Ei, şi? Oricum, 
legătura dintre toate forţele naturii se simte instinctiv... Ce 
plăcere când viţica Pavei are să ajungă o vacă bălţată şi 
când am să dau la cireada trei vaci... O minune! Să ies cu 
musafirii şi cu nevasta în întâmpinarea cirezii... Nevastă- 
mea are să spună: „Kostea şi cu mine am îngrijit viţica asta 


ca pe-un copil,. „Dar cum te poate interesa asta atât de 
mult?,, o să întrebe un musafir. „lot ce-l interesează pe el 
mă interesează şi pe mine, va răspunde ca. Dar cine-i 
„ea,„? Levin îşi aduse aminte de cele întâmplate la 
Moscova”. Ce-i de făcut?... Eu n-am nici o vină. Acum însă 
totul va porni pe altă cale. E o copilărie să te laşi stăpânit de 
trecut. Trebuie să lupţi ca să trăieşti mai bine, mult mai 
bine...” 

Levin îşi ridică fruntea şi căzu pe gânduri. 

Laska cea bătrâna, care alergase lătrând prin curte, încă 
plină de fericire că-i sosise stăpânul, se întoarse în casă, 
dând din coadă şi aducând miros de aer proaspăt. Se 
apropie de Levin şi-şi vâri capul sub mâna lui, cu un scâncet 
jalnic, cerându-i s-o mângăie. 

— Numai că nu vorbeşte, zise Agafia Mihailovna. Un câine, 
şi uite cum pricepe că i-a sosit stăpânul şi că-i e urât. 

— De ce să-mi fie urât? 

— Parcă n-am ochi, maică? E vremea să-mi cunosc boierii. 
De mic copil îi slujesc. Dar nu-i nimic, maică. Să fii sănătos 
şi să ai cugetul curat. 

Levin o privi ţintă, minunându-se că-i ghicise gândurile. 

— Să-ţi mai aduc un ceişor? Îl întrebă ea şi, luând ceaşca, 
ieşi. 

Laska îşi tot vâra capul sub mâna lui Levin, care o 
dezmierda. Apoi căţeaua se încolăci la picioarele lui, 
rezemându-şi botul de laba de dinapoi, întinsă. Şi, în semn 
că totul a intrat iarăşi în rânduiala cea bună, Laska îşi căscă 
puţin botul, plescăi din buze şi, strângându-şi-le mai apăsat 
pe dinţii bătrâni, se cufundă într-o linişte fericită. Levin îi 
urmări cu luare-aminte ultima mişcare. 

„Ca şi mine! Îşi zise el. Ca şi mine! Dar nu-i nimic... Toate-s 
bune.” 

XXVIII. 

A doua zi dimineaţa, după bal, Anna Arkadievna trimise o 
telegramă soţului său, amintindu-i că pleacă din Moscova 
chiar în acea zi. 


— Nu, trebuie să plec, trebuie, îi explică ea lui Dolly de ce- 
şi schimbase deodată gândul. Şi, după ton, părea să-şi fi 
adus aminte de o mulţime de treburi, atât de multe, că nici 
nu le mai înşiră pe toate. Nu! E mai bine să plec azi! 

Stepan Arkadici nu luă prânzul acasă. Făgădui însă că va 
veni la ora şapte să-şi petreacă sora. 

Kitty nu veni nici ea. Trimise un bileţel că o durea capul. 
Dolly şi Anna prânziră singure, cu copiii şi cu englezoaica. 
Nestatornici din fire şi foarte sensibili, copiii simţiră că 
Anna era în ziua aceea cu totul alta de cum fusese când o 
îndrăgiseră şi că acum nu se mai interesa de dânşii. De 
aceea copiii puseră repede capăt şi jocului cu mătuşa, şi 
iubirii lor. Puțin le păsa de plecarea ei. Ioată dimineaţa, 
Anna fu ocupată cu pregătirile de plecare. Scrise câteva 
bilete unor cunoscuţi din Moscova, îşi notă cheltuielile şi-şi 
făcu bagajele. Dolly avea impresia că se stârnise o nelinişte 
în sufletul Annei, o frământare pe care o cunoştea din 
proprie experienţă şi care de cele mai multe ori ascunde o 
nemulţumire de sine. După prânz, Anna se duse în odaia ci 
să se îmbrace. Dolly o urmă. 

— Ce ciudată pari azi! Îi spuse Dolly. 

— Eu? Crezi? Nu sunt ciudată, ci rea. Mi se întâmplă 
uneori. Tot îmi vine să plâng. E o mare prostie, dar trece, 
răspunse ca repede şi-şi plecă faţa aprinsă asupra unui 
săculeţ în care-şi aşeză boneta de noapte şi batistele subţiri. 
Ochii săi împăienjeniţi de lacrimi aveau o strălucire 
neobişnuită. Aşa şi la Petersburg: nu-mi venea să plec de 
acolo, şi azi nu-mi vine să plec de aici. 

— Ai venit şi ai făcut o faptă bună, zise Dolly, privind-o cu 
luare-aminte. 

Anna se uită la ea cu ochii în lacrimi. 

— Nu mai spune aşa, Dolly. N-am făcut nimic şi nici nu 
puteam face nimic. Mă mir, adesea, de ce mă răsfaţă lumea, 
de ce par toţi înţeleşi să mă strice? Ce-am făcut şi ce-am 
putut să fac? Ai avut în inimă destulă dragoste ca să ierţi! 


— Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat fără tine! Ce fericită 
eşti, Anna, adăugă Dolly. În sufletul tău totu-i limpede şi 
frumos. 

— Sufletul fiecărui om are un skeleton21, cum spun 
englezii. 

— Ce skeleton poţi avea tu? La tine totul e atât de 
limpede! 

— Am şi eu! Rosti iute Anna. Şi pe neaşteptate, după 
lacrimi, un zâmbet viclean şi voios îi încreţi buzele. 

— În cazul ăsta, skeleton-urile tale sunt vesele, nu triste, 
adăugă Dolly, zâmbind. 

— Ba sunt triste. Ştii de ce plec azi, şi nu mâine? Vreau să- 
ţi fac o mărturisire care mă apasă, adăugă Anna, lăsându-se 
cu hotărâre pe speteaza fotoliului şi privind-o pe Dolly drept 
în ochi. 

Dolly văzu cu mirare că Anna roşi până-n vârful urechilor, 
până la rădăcina buclelor negre zbârlite la ceafă. 

— Da, urmă Anna. Ştii de ce n-a venit Kitty la prânz? E 
geloasă. Eu am fost pricina... eu sunt de vină că balul de ieri 
a fost pentru dânsa un chin, şi nu o bucurie. Dar zău că nu 
sunt vinovată, adică sunt vinovată numai un pic, spuse ea, 
zăbovind cu glas moale pe cuvintele „un pic”. 

— Vai, ai spus întocmai ca Stiva, zise Dolly, izbucnind în 
râs. Anna se simţi jignită. 

— Ah, nu, nu! Eu nu sunt Stiva, răspunse ea, încruntându- 
se. Ţi-o spun, fiindcă nu-mi îngădui să mă îndoiesc o clipă de 
mine. 

Dar în clipa în care spuse aceste cuvinte, Anna simţi că nu 
erau adevărate. Nu numai că se îndoia de ea însăşi, dar se 
simţea tulburată ori de câte ori se gândea la Vronski - şi 
pleca mai repede decât ar fi vrut, numai ca să nu-l mai 
întâlnească. 

— Da. Stiva mi-a spus că ai dansat cu dânsul mazurca, şi 
că el... 

— Nici nu-ţi poţi închipui ce caraghioslăc a fost. Tocmai mă 
pregăteam să fac pe peţitoarea, dar a ieşit cu totul altceva. 


Poate fără voia mea... 

Anna se îmbujoră şi tăcu. 

— Ah, bărbaţii îşi dau seama numaidecât, zise Dolly. 

— Aş fi deznădăjduită dacă ar fi ceva serios din partea lui, 
o întrerupse Anna. Sunt sigură că totul o să se uite şi că 
Kitty n-are să mă mai urască. 

— De altfel, drept să-ţi spun, Anna, eu nu prea doresc 
căsătoria asta a lui Kitty. Mai bine să se strice, dacă Vronski 
s-a putut îndrăgosti de tine într-o singură zi. 

— Vai, Doamne, ar fi atât de absurd! Oftă Anna. O vie 
roşeaţă de plăcere îi îmbujoră însă faţa când auzi rostit în 
cuvinte gândul care-o frământa. Şi iacătă plec, după ce mi- 
am făcut-o pe Kitty duşmancă. Şi o îndrăgisem aşa de mult! 
E aşa de drăguță! Dar ai să îndrepţi lucrurile, Dolly. Nu-i 
aşa? 

Dolly abia îşi putu stăpâni zâmbetul. O iubea pe Anna, dar 
îi făcea plăcere să vadă că şi ea are slăbiciuni. 

— Duşmancă? De asta nici nu poate fi vorba! 

— Aş vrea atât de mult să mă iubiţi toţi, aşa cum vă iubesc 
şi ceu! Acum însă v-am îndrăgit şi mai mult, adăugă Anna cu 
lacrimi în ochi. Vai, ce proastă sunt azi! 

Karenina îşi trecu batista pe faţă şi începu să se îmbrace. 

Chiar în clipa plecării sosi Stepan Arkadici, în întârziere, 
cu faţa roşie şi veselă, mirosind a vin şi a ţigări de foi. 

Emoţia Annei se strecură şi în sufletul Dariei. Când 
Karenina îşi îmbrăţişa pentru ultima dată cumnata, Dolly îi 
şopti: 

— Ţine minte, Anna, n-am să uit niciodată ceea ce ai făcut 
pentru mine. Ţine minte că te-am iubit şi am să te iubesc 
totdeauna, ca pe cea mai bună prietenă. 

— Nu ştiu de ce, răspunse Anna şi o sărută, ascunzându-şi 
lacrimile. 

— M-ai înţeles şi mă înţelegi. Lia revedere, frumoasa mea! 

XXIX 

„Ei, totul s-a sfârşit, slavă Domnului!” Acesta fu primul 
gând al Annei Arkadievna după ce-şi luă rămas bun, pentru 


ultima oară, de la fratele său, care stătuse în uşa 
compartimentului până la cel de-al treilea semnal. Anna se 
aşeză pe canapea alături de Annuşka şi-şi roti privirea în 
semiîntunericul vagonului cu paturi. „Slavă Domnului, 
mâine am să-i văd pe Serioja şi pe Alexei Alexandrovici. Şi 
viaţa mea, bună şi obişnuită, îşi va relua cursul de mai 
înainte.” 

Şi cu acelaşi neastâmpăr febril care o stăpânise în tot 
timpul zilei, Anna se pregăti de călătorie cu de-amănuntul şi 
cu plăcere; deschise şi închise săculeţul roşu cu mâinile-i 
mici şi îndemânatice, scoase o pernuţă, şi-o puse pe 
genunchi şi, înfăşurându-şi grijuliu picioarele, se aşeză în 
voie. O doamnă bolnavă se şi pregăti de culcare. Alte două 
doamne încercară să intre în vorbă cu Anna; iar o bătrâna 
grasă îşi învelea picioarele, criticând încălzitul vagoanelor. 
Anna răspunse doamnelor prin câteva cuvinte; dar, 
prevăzând că n-avea să fie interesantă conversaţia, o rugă 
pe Annuşka să-i dea felinăraşul, îl atârnă de mânerul 
canapelei şi scoase din geantă un coupe-papier şi un roman 
englezesc. La început, nu izbuti să citească. Mai întâi o 
stingherea zarva şi umbletul pasagerilor. Apoi, după ce 
trenul se puse în mişcare, nu se putu sustrage zgomotului 
roţilor. 'Toate îi abăteau atenţia de la carte: zăpada care 
biciuia fereastra din stânga şi se lipea pe geam, chipul 
conductorului încotoşmănat, acoperit de zăpadă, care trecu 
pe coridor, convorbirile despre străşnicia viscolului de 
afară. Mai târziu, toate acestea căpătară o monotonie: 
aceleaşi trosnete şi zdruncinături ale vagonului... aceeaşi 
zăpadă la geam... aceleaşi treceri repezi de la căldură la 
frig şi iarăşi la căldură... aceleaşi figuri care apăreau şi 
dispăreau prin semiîntuneric... aceleaşi glasuri. După un 
răstimp, totuşi, Anna începu să citească şi să înţeleagă ce 
citea. Annuşka picotea de somn, ţinând pe genunchi sacul 
roşu de voiaj cu mâinile-i mari, înmănuşate. O mănuşă îi era 
ruptă. Anna Arkadievna citea şi înţelegea. Dar nu-i plăcea 
să citească, adică să urmărească oglindirea vieţii altor 


persoane. Ea însăşi vroia atât de mult să trăiască! Atunci 
când citea că eroina îngrijea un bolnav, Anna ar fi vrut să 
umble ea tiptil prin camera bolnavului. 

Când citea că un membru al parlamentului ţintise un 
discurs, ar fi vrut ca ea să fi fost aceea care ţinuse 
discursul. Când citea că lady Mary călărea în urma unei 
haite de câini, necăjindu-şi cumnata şi uimind pe toată 
lumea prin curajul ei, Anna ar fi vrut să facă la fel. Dar n- 
avea cum şi, învârtind în mâinile sale mici netedul coupe- 
papier, se străduia să citească. 

Eroul romanului îşi împlinea în sfârşit visul de fericire al 
oricărui englez - titlul de baronet şi un domeniu - iar Anna 
ar fi dorit să plece cu el la moşie... când simţi deodată că 
poate i-ar fi fost ruşine şi lui, ca şi ei. Dar de ce să-i fie 
ruşine? „De ce mi-ar fi mie ruşine?”, se întrebă Anna, 
mirată şi jignită. Karenina puse cartea deoparte şi se lăsă 
pe speteaza canapelei, strângând puternic coupe-papier-ul 
cu amândouă mâinile. N-avea de ce să-i fie ruşine, îşi 
depăna amintirile de la Moscova. Toate erau frumoase, 
plăcute. Îşi aminti balul. Îşi aduse aminte de Vronski şi de 
faţa lui supusă, de îndrăgostit; îşi aminti cele întâmplate 
între dânşii: nu era nimic ruşinos. Totuşi când ajungea aici 
cu amintirile, sentimentul de ruşine se înteţea, ca şi cum un 
glas lăuntric i-ar fi spus: „Cald, foarte cald, înnăbuşitor de 
cald!” „Ei şi? Îşi zise ea cu hotărâre, schimbându-şi poziţia 
pe canapea. Ce-nseamnă asta? Mi-e frică să privesc 
lucrurile în faţă? De ce? Oare între mine şi acest ofiţer, care 
e un copil în ochii mei, există sau ar putea exista alte 
legături decât acelea pe care le-aş avea cu oricare dintre 
ceilalţi cunoscuţi ai mei?” Zâmbi cu dispreţ şi puse din nou 
mâna pe carte. Acum, însă, nu mai putea înţelege nici o iotă 
din ceea ce citea. Lăsă coupe-papier-ul să alunece pe 
geamul ferestrei, apoi lipi de obraz lama netedă şi rece. Era 
cât p-aci să izbucnească în râs din pricina bucuriei care 
pusese deodată stăpânire pe dânsa, fără nici o pricină. Îşi 
simţea nervii ca nişte strune întinse din ce în ce mai tare, 


simţea că ochii i se deschid tot mai mari... că mâinile şi 
picioarele îi sunt cuprinse de un tremur nervos... că ceva 
dinlăuntru îi apăsa răsuflarea... şi că, în acest semiîntuneric 
unduitor, imaginile şi sunetele o izbeau într-un chip ciudat. 
Trecea mereu prin clipe de îndoială: „vagonul merge 
înainte, îndărăt, ori stă pe loc? Lângă ea e Annuşka, sau o 
străină? Ce-o fi pe braţul canapelei? O şubă, sau o fiară? 
Apoi, eu însămi sunt într-adevăr aici? Eu, ori alta?” îi era 
frică să se lase pradă acestei stări de uitare care o atrăgea. 
Putea, după dorinţa ei, să se lase târâtă de ea, sau să se 
stăpânească. Ca să-şi vină în fire, se ridică în picioare, dădu 
pledul la o parte şi-şi lepădă de pe Umeri pelerina groasă. 
Îşi reveni pentru o clipă şi înţelese că mujicul slab care 
intrase în vagon, îmbrăcat într-un palton lung de nanchin 
căruia îi lipsea un nasture, era îngrijitorul care venise să se 
uite la termometru. Vântul şi zăpada se năpustiseră după el 
pe uşă. Pe urmă toate se amestecară din nou... Mujicul 
acela deşirat începu să roadă ceva în perete. Bătrâna 
prinse să-şi întindă picioarele cât era vagonul de lung şi-l 
umplu ca un nor negru. După aceea se auzi un scârţâit şi un 
duduit îngrozitor, ca şi cum cineva ar fi fost sfârtecat în 
bucăţi. Apoi o lumină roşie o orbi şi un zid acoperi totul. 
Anna simţi că se prăbuşeşte. Dar nu era îngrozită, ci veselă. 
Glasul omului înfofolit şi acoperit de zăpadă îi striga ceva la 
ureche. Anna se ridică în picioare şi se dezmetici, înţelese 
că trenul intrase într-o staţie şi că omul acela fusese 
conductorul. O rugă pe Annuşka să-i dea şalul şi pelerina, 
pe care şi-o scosese, le puse pe ea şi se îndreptă spre uşă. 
— Vreţi să vă daţi jos? O întrebă Annuşka. 

— Da, vreau să iau puţin aer. Aici e prea cald. 
Întredeschise uşa. Viscolul o izbi în faţă, vrând parcă să-i 
smulgă uşa din mână. Până şi asta o înveselea. Deschise uşa 
şi ieşi. Vântul parcă o aşteptase pe dânsa. Începu să şuiere 

bucuros, vru s-o ridice pe sus şi s-o ia cu el; dar Anna se 
încleşta tu mâna de bara rece. Şi, ţinându-şi rochia, cobori 
pe peron şi se adăposti după vagoane. Vântul sufla puternic 


pe platformă; dar pe peron, în dosul vagoanelor, era linişte. 
Anna răsuflă adânc, cu nesaţ, aerul geros al viscolului de 
afară şi, stând lângă vagon, privea peronul şi clădirea 
luminată a gării. 

XXX. 

Viforul puternic răbufnea de după colţul gării, se năpustea 
urlând printre roţile vagoanelor, de-a lungul stâlpilor, 
pretutindeni. Vagoanele, stâlpii, oamenii - tot ce se vedea 
era năpădit dintr-o parte de zăpada care creştea din ce în 
ce mai mult. Viscolul se potolea o clipă, dar se dezlănţuia 
iarăşi în învolburări năprasnice; nu era chip să-i ţii piept. 
Totuşi, oamenii alergau cu zarvă veselă; paşii lor scârţâiau 
pe podelele peronului. Uşile mari ale gării se deschideau şi 
se închideau fără întrerupere. Umbra cocoşată a unui om 
lunecă pe la picioarele Annei şi se auziră lovituri de ciocan 
în roţile de fier. „Dă-mi telegrama!” răsună un glas mânios 
din partea cealaltă, din bezna viscolului. „Poftiţi aici. 
Numărul 28!” strigară mai multe glasuri. Oameni 
încotoşmănaţi, năpădiţi de zăpadă, săgetară parcă prin faţa 
Annei. Doi domni cu ţigări aprinse în gură trecură prin 
dreptul ei. Anna mai respiră o dată adânc, ca să se sature 
de aer. Tocmai îşi scosese mâna din manşon, ca să se apuce 
de bară şi să urce în vagon, când un om în manta militară 
acoperi lumina şovăielnică a felinarului sau. Anna se uită 
înapoi şi în aceeaşi clipă recunoscu chipul lui Vronski. 
Ţinând mâna la cozoroc, acesta se înclină înaintea ei şi o 
întrebă daca n-are nevoie de ceva, dacă nu-i poate face 
vreun serviciu. Fără să-i răspundă, ea-l privi lung şi, deşi 
Vronski stătea în umbră, îi văzu sau crezu că-i vede 
expresia feţei şi a ochilor. Era aceeaşi expresie de 
respectuoasă admiraţie, care o impresionase atât de adânc 
în ajun. În ultimele zile, şi chiar cu câteva clipe mai înainte, 
Anna îşi spusese că Vronski nu era pentru ca decât unul 
dintre sutele de tineri, toţi la fel, pe care-i întâlnea 
pretutindeni şi că nu-şi va îngădui nici măcar să se 
gândească la dânsul. Acum însă, în prima clipă a întâlnirii, o 


cuprinse un sentiment de orgoliu şi de bucurie. Nu avea 
nevoie să-l întrebe ce căuta acolo. Ştia tot atât de bine, ca şi 
cum însuşi Vronski i-ar fi spus, că se afla acolo pentru a fi 
unde era ea. 

— Nu ştiam că pleci şi dumneata. De ce-ai plecat? Îl 
întrebă Anna, lăsând în jos mâna pusă pe bară. Faţa ei 
strălucea de însufleţire şi de un nestăpânit sentiment de 
bucurie. 

— De ce-am plecat? Repetă el, privind-o drept în ochi. Ştii 
de ce-am plecat. Am plecat ca să fiu acolo unde eşti 
dumneata. Nu pot altfel. 

În clipa aceea, vântul, rupând parcă zăgazurile, spulberă 
zăpada de pe acoperişul vagoanelor, zgâlţâind cu zgomot o 
tablă ruptă. Un fluierat strident de locomotivă urlă jalnic şi 
sinistru în depărtare. Stihia viscolului îi părea acum Annei şi 
mai frumoasă. Vronski spusese tocmai cuvintele pe care le 
dorea inima sa, dar de care se temea judecata ei. Anna nu-i 
răspunse nimic. l se vedea pe figură lupta lăuntrica. 

— lartă-mă dacă nu-ţi face plăcere ceea ce ţi-am spus, 
adăugă Vronski cu un aer de supunere. 

Vorbea pe un ton curtenitor şi respectuos, însă cu atâta 
hotărâre şi stăruinţă, încât multă vreme ea nu putu 
răspunde nimic. 

— Nu-i frumos să vorbeşti astfel. Te rog, dacă eşti un om 
cumsecade, uită ce-ai spus, după cum am să uit şi eu, zise 
ea în sfârşit. 

— N-am să uit niciodată nici un cuvânt, nici o mişcare a 
dumitale, nu pot să uit... 

— Destul, destul! Izbucni Anna, căutând să dea o expresie 
de asprime feţei sale, pe care Vronski o sorbea din ochi cu 
nesaţ. 

Apucând cu mâna bara rece, ea urcă scara şi trecu repede 
pe platforma vagonului. Acolo se opri, cercând să adune în 
minte cele întâmplate; fără să-şi amintească exact cuvintele 
lui sau ale ei, Anna simţea instinctiv că această scurtă 
convorbire îi apropiase foarte mult - ceea ce o speria şi, în 


acelaşi timp, o făcea fericită. După ce rămase câteva clipe în 
picioare, ea intră în vagon şi se aşeză la locul său. Starea de 
încordare care o frământase la început nu numai că nu se 
alină, dar se înteţi atât de mult, încât Anna se temea în fiece 
clipă să nu i se sfâşie ceva înlăuntrul ei. Nu dormi toată 
noaptea. Totuşi starea asta de încordare şi visele care-i 
năpădeau închipuirea n-aveau nimic neplăcut şi trist. 
Dimpotrivă, se simţea stăpânită de un sentiment de 
bucurie, care o ardea ca un pojar şi o întărâta în acelaşi 
timp. Către dimineaţă, Anna aţipi şezând pe canapea; iar 
când se trezi, totul în jur era alb şi luminos. Trenul se 
apropia de Petersburg. Îndată o copleşiră gândurile în 
legătură cu casa, bărbatul şi copilul, grijile zilei care 
începea şi ale zilelor care aveau să vină. 

La Petersburg, în clipa când trenul se opri şi Anna cobori 
din vagon, cea dintâi figură care îi atrase atenţia fu aceea a 
soţului sau. „Ah, Dumnezeule! Ia uite cum i s-au făcut 
urechile!” se gândi Anna, privindu-i faţa rece şi 
impunătoare, şi mai cu seamă sfârcurile urechilor, de sub 
marginile pălăriei rotunde, care o surprindeau dezagreabil 
acum. Văzând-o, Alexei Alexandrovici îi veni în întâmpinare. 
Îşi potrivi buzele şi, schiţând obişnuitu-i zâmbet ironic, o 
privi în faţă cu ochii săi mari şi obosiţi. Un simţământ 
neplăcut strânse inima Annei când întâlni privirea lui fixă şi 
ostenită, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l găsească altfel. O 
miră mai cu seamă sentimentul de nemulţumire de ea 
însăşi, pe care-l încerca regăsindu-şi bărbatul. Era un vechi 
şi cunoscut sentiment de stânjenire, pe care-l simţise 
întotdeauna în raporturile cu soţul său, dar de care mai 
înainte nu-şi dăduse niciodată seama aşa de limpede şi 
dureros ca acum. 

— După cum vezi, soţul tău e grijuliu şi duios ca în primul 
an de căsătorie. Ardea de nerăbdare să te vadă, rosti el cu 
glasul său domol şi piţigăiat, cu tonul uşor ironic pe care-l 
întrebuința totdeauna când vorbea cu dânsa, vrând să 


zeflemisească parcă pe acei care s-ar fi exprimat într- 
adevăr aşa. 

— Serioja e sănătos? Îl întrebă Anna. 

— Asta e toată răsplata pentru ardoarea mea? Răspunse 
el. E sănătos, da. 

XXXI. 

Vronski nici nu încercă să doarmă în noaptea aceea. Şedea 
pe canapea, privind ţintă în faţa lui sau uitându-se la cei ce 
intrau sau ieşeau. Şi înainte Vronski impresiona pe acei 
care nu-l cunoşteau prin înfăţişarea sa de un calm neclintit; 
acum însă el le părea mai mândru încă, şi mai de nepătruns. 
Vronski se uita la oameni ca la nişte lucruri. Un tânăr cam 
nervos, funcţionar la tribunal, care şedea vizavi simţi că 
începea să-l urască din pricina acestei expresii a ochilor săi. 
Tânărul îşi aprindea ţigările de la el, încerca să intre în 
vorbă cu dânsul, îl ghiontea chiar, ca să-l facă a înţelege că 
nu era un lucru, ci om. Vronski însă îl privea ca pe un 
obiect, iar tânărul făcea schime, simțind că-şi iese din fire, 
jignit că Vronski nu consimţea să-l socotească om. 

Vronski nu vedea nimic şi pe nimeni. Se simţea puternic, 
dar nu fiindcă era încredinţat că o impresionase pe Anna - 
încă nu credea acest lucru - ci fiindcă impresia pe care i-o 
făcuse ca îi dădea un sentiment de fericire şi de mândrie. 

Nu ştia şi nici nu se gândea ce va aduce ziua de mâine. 
Simţea că puterile sale, împrăştiate şi nefolosite până 
atunci, se adunaseră într-un singur mănunchi şi tindeau cu 
o straşnică energie spre un ţel unic şi ameţitor. Lucrul 
acesta îl făcea fericit. Ştia că-i spusese adevărul, că plecase 
după dânsa, că toată fericirea, singurul rost al vieţii lui, era 
acum s-o vadă şi s-o audă pe ca. Când cobori din vagon la 
Bologovo, ca să bea un pahar de sifon, şi o văzu pe Anna, 
primele lui cuvinte exprimară fără voie ceea ce gândea. Îi 
părea bine că-i mărturisise taina, că o ştia şi ea acum, 
făcând-o să rămână pe gânduri. Vronski nu dormi toată 
noaptea. Reîntors în vagonul său, i se înfăţişa mereu în 
minte scena întâlnirii, cu fiecare gest şi cu orice cuvânt al 


Annei. lar în închipuirea lui întrezărea în viitor unele 
imagini care s-ar putea înfăptui şi atunci inima îi zvâcnea 
nebuneşte. 

Când cobori din vagon la Petersburg, după o noapte de 
nesomn, Vronski se simţea înviorat şi proaspăt ca după o 
baie rece. Se opri lângă vagonul său, aşteptând să coboare 
şi Anna. „S-o mai văd o dată, se gândi el, zâmbind fără voie, 
să-i văd mersul, chipul, poate-mi va spune ceva, poate va 
întoarce capul, mă va privi, îmi va surâde.” Dar înainte de a 
fi zărit-o pe Anna, Vronski îl văzu pe bărbatul său, pe care 
şeful gării îl conducea respectuos prin mulţime. „Ah, da, 
soţul!” Abia acum înţelese că soţul era o persoană legată de 
Anna. Ştia că doamna Karenina era măritată, însă parcă nu 
credea în existenţa bărbatului său. Se convinse de realitate 
numai după ce-l întâlni în carne şi oase, cu cap, umeri, şi cu 
picioare, îmbrăcat în nişte pantaloni negri, dar mai ales 
când văzu cum acest soţ luă liniştit mâna Annei cu un 
simţământ de proprietate. 

Privindu-l pe Alexei Alexandrovici - cu faţa-i dichisită după 
moda Petersburgului, cu înfăţişarea severă de om sigur de 
sine, cu pălărie rotundă, puţin adus de spate - Vronski nu 
se mai putea îndoi de existenţa lui şi încercă sentimentul de 
neplăcere al omului chinuit de sete care, ajuns la izvor, 
găseşte acolo un câine, o oaie, sau un porc care bea şi 
tulbură apa. Dar ceea ce îl jignea mai cu seamă pe Vronski 
era umbletul lui Alexei Alexandrovici, care-şi legăna 
şoldurile şi-şi bălăbănea labele boante ale picioarelor. 
Vronski nu-şi recunoştea decât sie însuşi dreptul 
incontestabil de a o iubi. Anna însă era tot aceeaşi. 
Înfăţişarea ei îl învioră, dându-i aceeaşi emoție şi umplându- 
i inima de fericire ca şi înainte. Dădu ordine feciorului său 
neamţ, care venise în fugă de la clasa a doua, să ia bagajele 
şi să plece acasă, iar el se îndreptă spre Anna. Observă 
prima întâlnire a celor doi soţi şi, cu perspicacitatea 
îndrăgostitului, prinse semnele unei uşoare stinghereli a 


soţiei când vorbea cu bărbatul său. „Nu-l iubeşte şi nici nu 
poate să-l iubească”, hotări el în sinea lui. 

Pe când se apropia din spate de Anna Arkadievna, Vronski 
îşi dădu seama cu bucurie că aceasta îi simţise apropierea; 
ea întoarse o clipă capul, îl recunoscu şi vorbi mai departe 
cu soţul. 

— Aţi petrecut bine noaptea? O întrebă Vronski, 
înclinându-se în acelaşi timp înaintea ei şi a soţului, dându-i 
astfel lui Alexei Alexandrovici libertatea de-a lua acest salut 
ca fiind şi pentru dânsul, precum şi posibilitatea de a-l 
recunoaşte ori nu, după cum socotea de cuviinţă. 

— Mulţumesc, foarte bine, răspunse Anna. 

Faţa îi părea obosită şi nu mai era însufleţită de acele 
sclipiri care-i jucau în zâmbet şi în ochi. În clipa când îl 
privi, ceva fulgeră în ochii săi şi, deşi scăpărarea de foc se 
stinse numaidecât, Vronski se simţi fericit. Anna se uită la 
soţul ei ca să vadă dacă-l cunoaşte pe Vronski. Alexei 
Alexandrovici îl privi nemulţumit, încercând, distrat, să-şi 
aducă aminte cine e. Calmul şi încrederea în sine a lui 
Vronski se izbiră, ca ciocanul de nicovală, de recea 
încredere în sine a lui Alexei Alexandrovici. 

— Contele Vronski, rosti Anna. 

— A, mi se pare că ne cunoaştem, rosti cu indiferenţă 
Alexei Alexandrovici, dându-i mâna. Încolo ai plecat cu 
mama şi încoace te-ai întors cu fiul, observă el, rostind 
răspicat fiecare cuvânt, ca şi cum i-ar fi ieşit aur din gură. 
Vă-ntoarceţi, desigur, din concediu? Adăugă soţul şi, fără să 
aştepte răspunsul, se adresă Annei pe tonul lui glumeţ: Şi, 
spune, multe lacrimi s-au vărsat în Moscova la despărţire? 

Reluând astfel vorba cu soţia sa, Alexei Alexandrovici vroia 
să-i dea lui Vronski a înţelege că dorea să rămână singur cu 
ea. Se întoarse spre el şi duse mâna la pălărie. Dar acesta îi 
spuse Annei Arkadievna: 

— Sper să am cinstea de a va vizita. Alexei Alexandrovici îl 
privi cu ochi obosiţi. 


— Îmi pare bine, rosti el rece. Primim lunea. Apoi, lăsându- 
Il pe Vronski să plece, Karenin se întoarse spre soţia sa: Ce 
noroc că am avut o jumătate de ceas liberă, ca să te 
primesc şi să-ţi dovedesc dragostea mea, adăugă el pe 
acelaşi ton glumeţ. 

— Prea îţi subliniezi dragostea, ca s-o pot preţui, îi 
răspunse Anna pe acelaşi ton glumeţ, ascultând fără voie 
sunetul paşilor lui Vronski în spatele lor. „Dar ce-mi pasă?” 
gândi ea şi-şi întrebă bărbatul cum îşi petrecuse timpul 
Serioja în lipsa ei. 

— O, admirabil! Mariette spune că a fost foarte drăguţ şi — 
trebuie să te amărăsc - nu ţi-a dus de loc dorul, ca bărbatul 
tău. Se cuvine să-ţi mai spun o dată mergi, draga mea, că ai 
venit! Cu o zi mai devreme şi deci mi-ai dăruit o zi. Scumpul 
nostru Samovar va fi încântat. (Alexei Alexandrovici o 
poreclise „Samovar” pe vestita contesă Lidia Ivanovna, 
fiindcă se enerva mereu şi se necăjea pentru toţi şi pentru 
toate.) A întrebat de tine. Dacă-mi îngădui să-ţi dau un sfat, 
du-te astăzi pe la dânsa. Ştii doar că i se rupe inima pentru 
toată lumea. Acum e preocupată, peste celelalte griji, de 
împăcarea soţilor Oblonski. 

Contesa Lidia Ivanovna era o prietenă a lui Karenin şi 
centrul unuia din cercurile societăţii Petersburgului cu care 
Anna avea, prin bărbatul său, cele mai strânse legături. 

— Doar i-am scris. 

— Dar vrea să cunoască toate amănuntele. Dacă nu eşti 
obosită, treci pe la ea, draga mea. Te duce Kondrati cu 
trăsura. Eu am treabă la consiliu. Astăzi n-am să mai 
mănânc singur, urmă Alexei Alexandrovici, de astă dată pe 
un ton serios. Nici nu-ţi închipui cum m-am obişnuit... 

Şi cu un zâmbet plin de înţeles, îi strânse îndelung mâna şi 
o ajută să se urce în trăsură. 

XXXII. 

Acasă, cel dintâi care-o întâmpină pe Anna fu copilul său. 
Alergă pe scară spre ca şi, în ciuda ţipetelor guvernantei, 


LLA 


izbucni cu mare bucurie: „Mama, mama!” Ajungând la ea, îi 
sări de gât. 

— V-am spus că-i mama! Strigă el guvernantei. Ştiam eu! 

Băiatul, ca şi soţul, îi pricinui Annei un fel de dezamăgire. 
ŞI-I închipuise mai frumos decât era de fapt. Trebui să 
coboare la realitate ca să-l admire aşa cum era de fapt. Dar 
chiar aşa, copilul părea încântător, cu bucle blonde, ochi 
albaştri şi cu picioruşe plinuţe şi sprintene, în ciorapi bine 
întinşi. Era o plăcere aproape fizică pentru Anna să-l simtă 
lângă dânsa şi să primească mângâierile lui. Îşi recăpătă 
liniştea sufletească, întâlnindu-i privirea sinceră, 
încrezătoare, plină de iubire şi ascultându-i întrebările 
naive. Anna scoase darurile pe care i le trimiseseră copiii 
Dariei şi povesti fiului său că la Moscova este o fetiţă, Tania, 
care ştie să citească şi chiar să înveţe şi pe alţi copii. 

— Dar ce? Eu sunt mai rău decât ea? O întrebă Serioja. 

— Pentru mine eşti cel mai bun copil de pe lume. 

— Ştiu, zise Serioja zâmbind. 

Anna nu-şi isprăvise încă de băut cafeaua, când se anunţă 
contesa Lidia Ivanovna. Era o femeie înaltă, grasă, cu faţa 
bolnăvicios de galbenă şi cu ochi minunaţi, negri, visători... 
Anna o iubea, dar în ziua aceea îi văzu parcă pentru întâia 
oară toate cusururile. 

— Ei, ce-ai făcut, draga mea? Ai dus ramura de măslin? 
Începu contesa Lidia Ivanovna, cum intră în odaie. 

— Da, totul s-a sfârşit cu bine. Dar n-a fost chiar aşa de 
grav cum ne închipuiam, răspunse Anna. În general, 
cumnata mea e cam pripită în hotărâri. 

Contesa Lidia Ivanovna, care se interesa de tot ce n-o 
privea, avea obiceiul să nu asculte niciodată ceea ce o 
interesa. O întrerupse pe Anna: 

— Da, e multă durere şi răutate pe lumea asta. Sunt aşa 
de necăjită astăzi! 

— De ce? O întrebă Anna, încercând să-şi stăpânească un 
zâmbet. 


— Încep să obosesc, frângându-mi în zadar suliţele pentru 
cauza dreptăţii. Uneori mă dau bătută. Chestia cu 
„surorile” (era o instituţie filantropică, religioasă şi 
patriotică) începuse să meargă admirabil; dar cu domnii 
ăştia nu-i nimic de făcut, adăugă ea cu un aer de ironică 
supunere în faţa sorții. S-au agăţat de o idee, au denaturat- 
o şi apoi discută despre ea cu atâta meschinărie! Doi-trei 
oameni, printre care şi soţul dumitale, înţeleg însemnătatea 
acestei chestiuni; dar ceilalţi nu fac decât s-o bagatelizeze. 
Pravdin mi-a scris ieri... 

Pravdin era un cunoscut panslavist, care se afla în 
străinătate. Contesa Lidia Ivanovna povesti cuprinsul 
scrisorii lui. 

Apoi contesa istorisi încă un şir de neplăceri şi de intrigi în 
chestiunea unirii bisericilor şi plecă grăbită, deoarece în 
ziua aceea trebuia să se mai ducă la adunarea unei societăţi 
şi la Comitetul slav. 

„Dar toate astea au fost şi înainte. Cum de nu le-am 
observat? Îşi zise Anna. Sau contesa era şi mai nervoasă azi 
decât de obicei? Într-adevăr, îţi vine să râzi: scopul ei este 
virtutea, e o bună creştină, dar umblă mereu supărată. Are 
numai duşmani, pe care şi i-a făcut tot din pricina 
creştinismului şi a virtuţii. 

După contesa Lidia Ivanovna sosi o prietenă a Annei, soţia 
unui director, care-i povesti toate noutăţile oraşului. Plecă 
la ora trei, făgăduind că va veni la masă. Alexei 
Alexandrovici era la minister. Rămânând singură, Anna îşi 
petrecu timpul dinainte de prânz supraveghind masa 
copilului (care mânca aparte), strângându-şi lucrurile, 
citind şi răspunzând la biletele şi la scrisorile care se 
adunaseră pe biroul său. 

Tulburarea şi sentimentul de inexplicabilă ruşine pe care 
le încercase pe drum se risipiră cu desăvârşire. Reîntoarsă 
în mijlocul condiţiilor obişnuite de viaţă, se simţea iarăşi 
stăpână pe sine şi fără nici o vină. 


Îşi aducea aminte cu mirare de starea sa din ajun. „Ce-a 
fost? Nimic. Vronski a spus o prostie, de care poţi foarte 
uşor să nu ţii seamă. Şi eu i-am răspuns aşa cum trebuia. 
Nu se cade şi nici nu se poate să-i spun ceva soţului meu. 
Dacă aş vorbi despre asta, ar însemna să acord importanţă 
unui fleac.” Îşi aminti că-i spusese odată despre o declaraţie 
de dragoste, pe care i-o făcuse pe ocolite, la Petersburg, un 
tânăr subaltern al bărbatului său, iar Alexei Alexandrovici îi 
răspunsese că, trăind în societate, oricărei femei i se poate 
întâmpla aşa ceva, dar că el are încredere deplină în tactul 
ei şi n-are să-şi îngăduie niciodată a o înjosi sau a se înjosi el 
însuşi prin gelozie. „Prin urmare, de ce să-i mai vorbesc? De 
altfel, slavă Domnului, nici n-am ce să-i spun”, se gândi ea. 

XXXIII. 

Alexei Alexandrovici se întoarse de la minister la ora 
patru; dar cum se întâmpla adesea, nu avu timp să intre la 
Anna. 'Trecu în birou să primească pe solicitatorii care-l 
aşteptau şi să semneze nişte hârtii aduse de şeful 
cancelariei sale. La prânz (vreo trei persoane luau masa 
zilnic la familia Karenin) veniră: o vară bătrâna a lui Alexei 
Alexandrovici, un director din minister cu soţia şi un tânăr 
care-i fusese recomandat lui Alexei Alexandrovici la 
serviciu. Anna intră în salon ca să ţină de urât musafirilor. 
Exact la ora cinci (pendula de bronz „Petru I” nu apucase să 
bată a cincea oară) se înfăţişă Alexei Alexandrovici, în frac 
şi cravată albă, cu două stele pe piept, deoarece trebuia să 
plece îndată după prânz. Fiecare clipă din viaţa lui era 
ocupată şi socotită mai dinainte. Ca să poată îndeplini ceea 
ce avea de făcut în fiecare zi, el respecta cea mai strictă 
punctualitate. Deviza lui era: „Fără grabă şi fără odihnă”. 
Intră în salon, salută pe toată lumea şi se aşeză repede, 
zâmbind soţiei sale. 

— Da, s-a isprăvit cu singurătatea mea. Nici nu-ţi închipui 
ce greu mi-era să stau singur la masă, zise Alexei 
Alexandrovici accentuând cuvântul „greu”. 


La prânz, Alexei Alexandrovici vorbi cu Anna de treburile 
de la Moscova şi întrebă, cu un zâmbet ironic, despre 
Stepan Arkadici. Conversaţia avea mai ales un caracter 
general, cu privire la chestiunile de serviciu şi la societatea 
din Petersburg. După masă Alexei Alexandrovici petrecu o 
jumătate de oră cu musafirii, apoi strânse din nou, zâmbind, 
mâna soţiei sale şi plecă la consiliu. De data asta, Anna nu 
se duse nici la prinţesa Betsy Tverskaia, care, aflând de 
sosirea ei o poftise în seara aceea... nici la teatru, unde 
avea o lojă. Nu se duse mai cu seamă din pricină că rochia 
pe care se bizuise nu era gata. 

După plecarea musafirilor, Anna se apucă să-şi cerceteze 
toaletele şi se necăji cumplit. Pricepută să se îmbrace nu 
prea scump, Anna dăduse - înainte de a pleca la Moscova - 
trei rochii la croitoreasă, ca să i le prefacă. Rochiile 
trebuiau să fie astfel transformate, încât să nu le poţi 
recunoaşte, şi ar fi trebuit sa fie gata cu trei zile în urmă. 
Când colo, două rochii nu erau gata, iar a treia nu fusese 
prefăcută după placul Annei. Croitoreasa veni să dea 
lămuriri, susţinând că aşa era mai bine. Anna se enervă atât 
de tare, încât mai târziu îi fu ruşine să-şi amintească scena. 
Ca să se liniştească de-a binelea, se retrase în odaia 
băiatului şi petrecu toată scara cu dânsul. Îl culcă ea 
singură în pat, îl binecuvântă şi-l acoperi cu plapuma. Era 
mulţumită că nu se dusese nicăieri, petrecând o seară aşa 
de frumoasă! Îşi simţea inima uşoară şi liniştită. Vedea 
foarte limpede că ceea ce i se păruse în tren atât de 
important nu era decât una din întâmplările obişnuite şi 
neînsemnate ale vieţii mondene. N-avea de ce să se 
ruşineze nici faţă de altul, nici faţă de ea însăşi. Se aşeză 
lângă cămin cu un roman englezesc, aşteptându-şi soţul. La 
nouă şi jumătate, exact, se auzi soneria, şi Alexei 
Alexandrovici intră în odaie. 

— În sfârşit, zise Anna întinzându-i mâna. 

Alesei Alexandrovici îi sărută mâna şi se aşeză lângă ea. 

— Vad că ai avut, în genere, o călătorie reuşită, îi spuse el. 


— Da, foarte reuşită, răspunse Anna şi începu să-i 
povestească totul de la început: călătoria cu doamna 
Vronski. Sosirea, nenorocirea din gară. Îi istorisi apoi 
despre sentimentul de milă pe care-l avusese mai întâi 
pentru fratele său şi pe urmă pentru Dolly. 

— Nu-mi închipui cum ai putea dezvinovăţi un astfel de 
om, deşi ţi-e frate, spuse cu severitate Alexei Alexandrovici. 

Anna zâmbi. Ea înţelese că Alexei Alexandrovici vorbea 
astfel pentru ca vroia să-i arate că anumite considerente de 
familie nu-l puteau împiedica să-şi arate sincer părerea. 
Anna cunoştea această însuşire a bărbatului său şi o 
preţuia. 

— Sunt mulţumit că totul s-a sfârşit cu bine şi că te-ai 
întors, adăuga soţul. Dar ce se spune acolo despre noul 
regulament pe care l-am trecut prin consiliu? 

Anna nu auzise nimic despre acest regulament şi-i era 
oarecum ruşine că putuse uita atât de uşor ceea ce era aşa 
de însemnat pentru dânsul. 

— Aici, dimpotrivă, el a stârnit mare vâlvă, adăugă 
Karenin, zâmbind încântat de sine. 

Anna înţelese că Alexei Alexandrovici ar fi vrut să-i anunţe 
ceva măgulitor pentru dânsul în această privinţă şi, 
punându-i întrebări, îl făcu să-i povestească ceea ce dorea. 
Cu acelaşi surâs mulţumit de sine, soţul îi istorisi despre 
ovaţiile care i se făcuseră în urma trecerii acestui 
regulament prin consiliu. 

— Sunt foarte, foarte încântat. E o dovadă că începe, în 
sfârşit, să se stabilească şi la noi un punct de vedere 
raţional şi hotărât în chestiunea asta. 

După ce bău al doilea pahar de ceai cu lapte şi cu pâine, 
Alexei Alexandrovici se ridică în picioare şi se îndreptă spre 
biroul său. 

— Dar tu nu te-ai dus nicăieri? Te-ai plictisit, desigur? O 
întrebă el. 

— De loc, răspunse Anna, ridicându-se şi însoţindu-l prin 
salon spre birou. Ce citeşti acum? Îl întrebă ea. 


— Poesie des enfern22 de Duc de Lille, răspunse el. E 
scrisă în chip deosebit. 

Anna zâmbi aşa cum zâmbeşti faţă de slăbiciunile celor 
dragi şi, trecându-şi braţul pe sub braţul lui, îl însoţi până la 
uşa biroului. Îi cunoştea obiceiul, ajuns o necesitate, de a 
citi seara. Ştia că în ciuda obligaţiilor sale de serviciu, care-i 
absorbeau aproape tot timpul, el se socotea dator să 
urmărească tot ce apărea mai interesant în domeniul 
ştiinţelor şi al artei. Ştia de asemenea că nu-l interesau cu 
adevărat decât cărţile de politică, filosofie şi de teologie, că 
arta era cu totul străină de firea lui. Cu toate acestea - sau 
mai degrabă tocmai de aceea - nu lăsa să-i scape nimic din 
ceea ce făcea vâlvă în lumea artelor, socotindu-se obligat să 
citească totul. Mai ştia că în domeniul politicii, filosofiei şi al 
teologiei, Alexei Alexandrovici avea unele îndoieli şi era în 
căutarea adevărului. În chestiunile de artă şi de poezie însă, 
şi mai cu seamă în muzică, pe care n-o pricepea de loc, avea 
părerile cele mai precise şi hotărâte. Îi plăcea să discute 
despre Shakespeare, Rafael şi Beethoven, ca şi despre 
însemnătatea noilor şcoli în muzică şi în poezie, toate fiind 
clasate în mintea lui într-o rânduială perfectă. 

— Dumnezeu să te aibă în paza lui, îi ură Anna la uşa 
biroului, unde erau pregătite, lângă fotoliul său, lumânarea 
cu abajur şi o sticlă cu apă. Eu ma duc să-mi scriu 
corespondenţa pentru Moscova. 

Alexei Alexandrovici îi strânse mâna şi i-o sărută din nou. 

„E totuşi un om cumsecade, sincer, bun, de valoare în 
domeniul său, îşi zise Anna când se întoarse în odaia ei, 
apărându-l parcă împotriva cuiva care l-ar fi învinovăţit şi ar 
fi spus despre dânsul că nu poate fi iubit. Dar de ce oarei- 
or fi ieşit în evidenţă atât de straniu urechile? Sau poate s-o 
fi tuns de curând?” 

Exact la douăsprezece, pe când Anna era încă aşezată la 
biroul său şi isprăvea de compus scrisoarea către Dolly, se 
auzi un mers cadenţat, în papuci: Alexei Alexandrovici, 


spălat şi pieptănat, cu cartea subsuoară, se apropie de 
dânsa. 

— Destul, destul! Rosti el cu un zâmbet anumit şi trecu în 
odaia de culcare. 

„Cu ce drept l-a privit aşa?” se gândi Anna, aducându-şi 
aminte de privirea lui Vronski, aruncată lui Alexei 
Alexandrovici. 

După ce se dezbrăcă, Anna intră în dormitor. Pe faţa ei nu 
mai era însufleţirea care-i strălucea în ochi şi în zâmbet cât 
timp stătuse la Moscova, ci, dimpotrivă, focul părea acum 
stins sau ascuns în străfunduri. 

XXXIV. 

Plecând din Petersburg, Vronski îşi lăsase locuinţa 
încăpătoare, de pe strada Morskaia, prietenului şi 
camaradului său preferat, Petriţki. 

Acesta era un tânăr locotenent, nu prea distins, sărac, 
înglodat în datorii, veşnic beat spre seară, adesea dus la 
arest pentru fel de fel de istorii hazlii şi scandaloase, însă 
iubit atât de camarazi, cât şi de şefi. Ajungând acasă, de la 
gară, pe la unsprezece, Vronski văzu la scară o trăsură 
cunoscută. După ce sună, auzi din dosul uşii hohotul de râs 
al unor bărbaţi, gânguritul unui glas de femeie şi strigătul 
lui Petriţki: „Dacă-i vreun tâlhar, să nu-l laşi înăuntru”. 
Vronski porunci ordonanţei să nu spună nimănui că sosise şi 
intră încet în prima odaie. Baroneasa Shilton, prietena lui 
Petriţki, şedea la o masă rotundă şi făcea cafea; 
strălucitoare în rochia-i de atlaz violet, cu obrăjorul rumen, 
încadrat de păr bălai, ea umplea camera, ca un canar, cu 
gânguritul său parizian. În jurul mesei şedeau Petriţki, în 
haină de casă, şi căpitanul de cavalerie Kamerovski, în 
uniformă, venit probabil de la slujbă. 

— Bravo, Vronski! Strigă Petriţki, sărind în sus şi dând cu 
zgomot scaunul la o parte. Stăpânul în persoană! 
Baroneasă, să-i dai o cafea din ibricul cel nou. Nu te 
aşteptam. Sper că eşti mulţumit de podoaba biroului tău, 
adăugă el, arătând-o pe baroneasă. Cred că vă cunoaşteţi? 


— Cum nu! Adeveri Vronski zâmbind vesel şi strângând 
mânuşiţa baronesei. Suntem doar vechi prieteni. 

— Vii de la drum, zise baroneasa, aşa că fug. lar dacă te 
stingheresc, plec chiar în clipa asta. 

— Doamnă, oriunde te afli, eşti la dumneata acasă, 
răspunse Vronski. Bună ziua, Kamerovski, urmă el 
strângând cu răceală mâna căpitanului. 

— Uite, dumneata nu ştii să spui niciodată lucruri aşa de 
drăguţe, se adresă baroneasa lui Petriţki. 

— Cum să nu? După masă am să vă spun şi eu ceva care n- 
o sa fie mai prejos. 

— După masă e foarte uşor! Ei, hai să fac cafeaua. Du-te 
de te spală şi te dichiseşte, spuse baroneasa lui Vronski, 
aşezându-se iarăşi şi învârtind cu grijă un şurubel la ibricul 
cel nou. Pierre, dă-mi cafeaua, se adresă ea lui Petriţki. Îi 
zicea Pierre, după numele său de familie, fără să caute a 
ascunde relaţiile dintre dânşii. Vreau să mai adaug puţină... 

— Ai s-o strici. 

— Nu. N-am s-o stric! Ei, dar unde ţi-e soţia? Întrebă 
deodată baroneasa, întrerupând convorbirea dintre Vronski 
şi camarazii săi. Noi te-am şi însurat aici. [i-ai adus soţia? 

— Nu, doamnă! Boem m-am născut şi boem am să mor! 

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine. Dă-mi mâna. Fără să 
dea drumul mâinii lui Vronski, baroneasa se apucă să-i 
povestească ultimele sale planuri, împănându-le cu glume, 
şi-i ceru sfatul: 

— El tot nu vrea să divorţeze de mine. Ce trebuie să fac? 
(El era soţul ei.) Vreau să încep acum procesul. Ce mă 
sfătuieşti? Kamerovski, ai grijă de cafea... a dat în foc... 
vezi, cu sunt ocupată. Vreau să-i intentez proces, ca să intru 
în stăpânirea averii mele. Înţelegi absurditatea: sub cuvânt 
că i-aş fi necredincioasă, adăugă baroneasa dispreţuitor, 
vrea să pună mâna pe avutul meu. 

Vronski asculta cu plăcere gângureala veselă a acestei 
femei drăgălaşe, îi aproba planul, îi dădea sfaturi, pe 
jumătate în glumă, reluându-şi tonul obişnuit cu care 


vorbea în general cu femeile de felul acesteia. La 
Petersburg, în lumea lui Vronski, oamenii se împărțeau în 
două categorii bine distincte: una inferioară, alcătuită din 
oameni ordinari, proşti şi mai ales ridicoli, care cred că un 
bărbat trebuie să trăiască numai cu o femeie, nevasta lui... 
că fetele trebuie să fie neprihănite, femeile - pudice, 
bărbaţii - curajoşi, cumpătaţi şi energici... că trebuie să-ţi 
educi copiii, să-ţi câştigi pâinea, să-ţi plăteşti datoriile şi fel 
de fel de alte prostii asemănătoare. Aceasta era categoria 
oamenilor demodaţi şi plicticoşi. Iar a doua, în care intrau 
Vronski şi cu prietenii săi; acei care făceau parte din ca 
trebuiau să fie mai cu seamă eleganţi, frumoşi, darnici, 
bravi, veseli, gata să se lase pradă oricărei patimi fără să 
roşească, şi să nu le pese de nimic. 

În primele clipe, Vronski se simţi cam buimăcit. Venise cu 
impresiile din cealaltă lume, de la Moscova. Dar reintra 
îndată în lumea-i veselă şi plăcută de mai înainte, ca şi cum 
şi-ar fi vârât picioarele în nişte papuci vechi. 

Cafeaua nu se mai făcu, ci dădu în foc şi-i stropi pe toţi, 
stârnind - ceea ce era de aşteptat - râsete şi gălăgie, 
pătând un covor scump şi rochia baronesei. 

— Şi acum, la revedere. Altfel n-ai să te mai speli niciodată 
şi o să am pe conştiinţă cea mai mare crimă pe care poate s- 
o săvârşească un om binecrescut: a fi murdar. Va să zică mă 
sfătuieşti să-i pun cuțitul la gât? 

— Negreşit şi încă în aşa fel, încât mânuţa dumitale să fie 
cât mai aproape de buzele sale. Are să-ţi sărute mâna şi 
totul o să se isprăvească cu bine, răspunse Vronski. 

— Prin urmare, ne vedem astăzi la Teatrul Francez. Şi 
baroneasa dispăru cu un foşnet de rochie. 

Kamerovski se ridică şi el. Vronski îi întinse mâna şi, fără 
a-i mai aştepta plecarea, se îndreptă spre camera de baie. 
În timp ce se spăla, Petriţki îşi expuse pe scurt situaţia, care 
se schimbase după plecarea prietenului său. Nu mai avea 
nici un ban. Tatăl lui îi spusese că nu-i plăteşte datoriile şi 
nu-i mai dă nici un ban. Un croitor vroia să-l bage la 


închisoare pentru datorii, un altul îl ameninţa de asemenea 
cu puşcăria. Comandantul regimentului îi declarase că, 
dacă nu încetează scandalurile astea, va trebui să-i ceară 
demisia din armată. Se săturase de baroneasă ca de mere 
acre, mai ales că-i tot pretindea bani. Îi plăcea alta... are să 
i-o arate lui Vronski... o minune, o splendoare... în stil pur 
oriental, în genul sclavei Rebeca, mă-nţelegi? Se certase 
ieri cu Berkoşev, care vroia să-i trimită martori, dar 
bineînţeles n-o să iasă nimic din asta. În genere, totul era 
admirabil şi extraordinar de vesel. Fără a-şi lăsa camaradul 
să aprofundeze amănuntele situaţiei sale, Petriţki începu să- 
i povestească noutăţile interesante. Ascultând atât de 
cunoscutele istorioare ale lui Petriţki, în atât de cunoscuta 
atmosferă a casei sale, unde locuia de trei ani, Vronski 
încerca un plăcut sentiment de reîntoarcere la viaţa-i 
obişnuită şi fără griji din Petersburg. 

— Nu mai spune! Strigă Vronski, ridicând piciorul de pe 
pedala lavoarului unde-şi uda ceafa roşie şi voinică. Nu mai 
spune! Repetă el, auzind că Fora se încurcase cu Mileev şi-l 
părăsise pe Fertinhof. 

— Şi ela rămas tot aşa de prost şi de îngâmfat? Dar 
Buzulukov ce mai face? 

— Ah, să-ţi spun una bună cu Buzulukov, o minune! Strigă 
Petriţki. Îi ştii slăbiciunea - balurile. Nu scapă nici un bal de 
la curte. Se duce ella un bal mare cu o cască nouă. Ai văzut 
căştile noi? Sunt foarte frumoase şi uşoare. Stă el... ce faci, 
mă asculţi? 

— Te ascult, răspunse Vronski, frecându-se cu un prosop 
pluşat. 

— Trece marea ducesă cu un ambasador şi - ghinionul lui 
- încep să vorbească despre noile căşti. Marea ducesă ţinea 
să-i arate o cască nouă... Când îl vede pe amicul nostru 
(Petriţki arătă cum stătea Buzulukov cu casca în mână), 
marea ducesă îl roagă să-i dea puţin casca. Dar el nu i-o dă. 
Ce-o fi asta? Lumea îi face semn cu ochiul şi cu capul, se 
încruntă la dânsul. Dă-i-o! El, nu şi nu! Încremenise. Îţi poţi 


închipui! Deodată, unul... cum îi zice? vrea să-i ia casca. Dar 
el - nu şi nu! Atunci acela i-o smulge şi o întinde marii 
ducese. „Iată o cască nouă”, zice marea ducesă. Întoarce 
casca şi, închipuieşte-ţi, buf! Cad din ea o pară şi nişte 
bomboane - două funturi de bomboane! Le strânsese acolo, 
drăguţul de el! 

Vronski se prăpădea de râs. Mult timp după aceea, chiar 
când vorbea despre altceva, ori de câte ori îşi aducea 
aminte de cască, izbucnea într-un râs sănătos care-i 
dezvelea dinţii puternici şi deşi. 

După ce află toate noutăţile, Vronski îşi puse uniforma, cu 
ajutorul feciorului, şi se duse să se prezinte la regiment. 
După prezentare, se gândi să se ducă la fratele său, la 
Betsy şi să facă încă vreo câteva vizite în cercurile unde ar 
putea-o întâlni pe Karenina. Şi, după obiceiul lui la 
Petersburg, plecă de acasă cu gândul de a se întoarce 
noaptea târziu. 

PARTEA A DOUA. 

[. 

La sfârşitul iernii avu loc în familia Şcerbaţki un consult 
medical, care urma să se pronunţe asupra sănătăţii mezinei 
şi a măsurilor ce trebuiau luate pentru restabilirea 
puterilor sale în continuă slăbire. Kitty era bolnavă şi, cu 
apropierea primăverii, starea sănătăţii i se înrăutăţea din 
ce în ce mai mult. Medicul casei îi dăduse untură de peşte, 
apoi fier, pe urma lapis; dar, cum niciunul dintre 
medicamente n-o ajutase, o sfătuise să plece la primăvara în 
străinătate. De aceea fusese chemat în consult un doctor 
celebru. Acesta, un bărbat încă tânăr şi foarte frumos, ceru 
să examineze bolnava. Stărui parcă cu o deosebită plăcere 
asupra faptului că pudicitatea feciorelnică nu-i decât o 
rămăşiţă de barbarie şi că nu-i nimic mai firesc pentru un 
tânăr medic decât să examineze o fată goală,. Socotea acest 
lucru cu atât mai firesc, cu cât îl îndeplinea zilnic, 
profesional, fără nici un gând rău şi de aceea socotea 


pudicitate a unei fete nu numai ca o rămăşiţă de barbarie, 
ci aproape ca o jignite personală. 

Trebuiră sa se supună. Deşi toţi medicii erau din aceeaşi 
şcoală, studiaseră pe aceleaşi cărţi şi aveau aceeaşi ştiinţă, 
şi cu toate că unii erau de părere că acest doctor celebru e 
un medic prost, totuşi în casa prinţesei şi în cercul său 
domnea credinţa, nu se ştie de ce, că numai acest doctor cu 
renume putea s-o salveze pe Kitty. După ce examina şi 
percuta cu atenţie bolnava, zăpăcită şi copleşită de ruşine, 
celebrul medic se spălă cu grijă pe mâini şi trecu în salon să 
vorbească cu prinţul; acesta îl ascultă încruntat şi tuşind 
uşor. Ca un om în vârstă care nu fusese niciodată bolnav şi 
nefiind nici prost, prinţul nu credea în medicină. Toată 
comedia asta îl înciuda, cu atât mai mult, cu cât era poate 
singurul care înţelegea pe de-a-ntregul pricina bolii lui 
Kitty. „Vai de mine, cum latră-n vânt!” gândea prinţul, 
aplicând vestitului medic o expresie din vocabularul 
vânătoresc, în timp ce-i asculta vorbăria despre simptomele 
bolii lui Kitty. Doctorul, stăpânindu-şi cu greu disprețul faţă 
de boierul bătrân, cobora anevoie la nivelul lui de 
înţelegere. Îşi dădu seama că degeaba vorbea cu bătrânul 
şi că în casă conducerea era în mâna mamei. De aceea avea 
de gând să-şi desfăşoare înaintea ci perlele elocvenţei. 
Tocmai atunci intră şi prinţesa în salon împreună cu 
medicul casei. Prinţul se dădu la o parte, căutând să nu 
arate cât de caraghioasă era în ochii lui comedia asta. 
Prinţesa, dezorientată, nu ştia ce să facă. Se simţea 
vinovată faţă de Kitty. 

— Şi acum, doctore, hotărăşte-ne soarta, zise prinţesa. 
Spune-mi totul. „Mai sunt speranţe? Vru ea să întrebe, însă 
buzele îi tremurară. Nu putu rosti întrebarea. Ce spui, 
doctore? 

— Numaidecât, prinţesă, dar mai întâi să discut cu colegul 
meu. După aceea, voi avea cinstea să vă comunic părerea 
mea. 

— Atunci să vă lăsăm singuri? 


— Vă rog. 

Prinţesa ieşi, oftând. 

Când doctorii rămaseră singuri, medicul casei începu să-şi 
expună cu sfială părerea, cum că ar fi vorba de începutul 
unui proces de tuberculoză, dar... şi aşa mai departe. 
Doctorul celebru îl ascultă, dar la jumătatea expunerii se 
uită la ceasornicul lui mare de aur. 

— Aşa, zise el. Dar... 

Medicul casei tăcu respectuos la jumătatea expunerii. 

— După cum ştiţi, noi nu putem constata începutul unui 
proces de tuberculoză. Până la apariţia cavernelor nu 
suntem în stare să ne dăm seama definitiv de nimic. Putem 
numai să-l bănuim. Şi avem unele simptome: lipsa de poftă 
de mâncare, starea nervoasă etc. Întrebarea se pune astfel: 
când bănuieşti un proces de tuberculoză, ce trebuie să faci 
ca să ajuţi alimentaţia? 

— Dar dumneavoastră ştiţi că sub aceste stări se ascund 
mai totdeauna şi cauze de ordin moral, sufletesc, îşi îngădui 
să adauge cu un zâmbet fin medicul casei. 

— Da, se înţelege de la sine, răspunse celebrul doctor 
uitându-se din nou la ceas. lartă-mă, te rog, a fost reparat 
podul peste lauza, ori tot trebuie să ocoleşti?... E reparat? 
În cazul ăsta, pot să ajung acolo în douăzeci de minute. Prin 
urmare, am spus că problema se pune astfel: stimularea 
alimentaţiei şi liniştirea nervilor. Una are legătură cu alta. 
Trebuie să acţionăm din amândouă părţile. 

— Dar despre călătoria în străinătate? Întrebă medicul 
casei. 

— Sunt împotriva călătoriilor în străinătate. În afară de 
asta, vezi dumneata, dacă există începutul unui proces de 
tuberculoză - ceea ce nu putem şti - atunci voiajul peste 
graniţă nu poate ajuta. E necesar un tratament care să 
ajute alimentaţia şi să nu facă rău. 

Doctorul vestit îşi expuse planul de tratament cu ape de 
Soden, al căror scop principal era, probabil, faptul că nu 
puteau face rău. 


Medicul casei îl ascultă cu atenţie şi cu respect. 

— Totuşi aş invoca, în sprijinul unei călătorii în străinătate, 
schimbarea obiceiurilor şi evadarea din mediul care 
stârneşte amintirile. În afară de asta, e şi dorinţa mamei, 
adăugă medicul casei. 

— Ei, în cazul ăsta n-au decât să plece. Numai să se 
ferească de şarlatanii aceia de nemți, căci au să-i agraveze 
starea... Trebuie să urmeze numai prescripţiile noastre... 
Dar, în fine, să le lăsăm: n-au decât să plece... 

Se uită din nou la ceas. 

— O, trebuie să plec, şi se îndreptă spre uşă. 

Doctorul celebru comunică prinţesei, dintr-un sentiment 
de politeţe, că trebuie s-o mai vadă o dată pe bolnavă. 

— Cum? S-o mai examinaţi o dată? Izbucni ea îngrozită. 

— Ah, nu, prinţesă. Am nevoie numai de unele amănunte. 

— Poftim. 

Întovărăşită de doctor, mama intră în salonul unde se afla 
Kitty. Slăbită şi rumenă la faţă, cu o lucire neobişnuită în 
ochi, din pricina ruşinii îndurate, Kitty stătea în mijlocul 
odăii. Când intră doctorul, i se împurpurară obrajii, iar ochii 
i se umplură de lacrimi. Toată boala şi tot tratamentul i se 
păreau ceva stupid, caraghios chiar; tot atât de caraghios 
cum ar fi dacă ai vrea să lipeşti bucăţile unui vas spart. 
Inima îi era zdrobită. Vroiau s-o vindece cu pilule şi cu 
prafuri? Dar nu-şi putea jigni mama, mai ales că aceasta se 
socotea vinovată. 

— Prinţesă, fiţi bună şi luaţi loc, îi spuse celebrul doctor. 
Acesta se aşeză zâmbind în faţa ei, îi luă pulsul şi începu 
să-i pună din nou întrebări plictisitoare. Kitty îi răspunse la 
câteva întrebări, apoi se supără deodată şi se ridică în 

picioare. 

— Iartă-mă, doctore, dar asta n-are nici un rost. Mă întrebi 
de trei ori acelaşi lucru. 

Vestitul doctor nu se supără. 

— O irascibilitate bolnăvicioasă, îi spuse el bătrânei 
prințese, după ce ieşi Kitty. De altfel, am isprăvit... 


Apoi doctorul expuse în mod ştiinţific prinţesei, ca unei 
femei excepţional de inteligente, starea fetei sale şi încheie 
prescriindu-i cum să bea apele, de care de altfel n-avea 
nevoie. La întrebarea dacă trebuie să plece în străinătate, 
doctorul se cufundă în meditații, ca şi cum ar fi avut de 
dezlegat o problemă încurcată. Până la urmă, rosti 
hotărârea: să plece, dar să nu se încreadă în şarlatani, ci să 
ceară sfatul lui, în orice împrejurare. 

După plecarea doctorului, atmosfera parcă se mai înveseli. 
Întorcându-se la Kitty, mama se învioră, iar bolnava se 
prefăcu şi ea că e veselă. Acum trebuia să se prefacă foarte 
des, dacă nu chiar totdeauna. 

— Maman, crede-mă că sunt sănătoasă. Dar dacă ţii să 
plecăm, hai să plecăm! Spuse Kitty şi, căutând să arate că o 
interesează voiajul proiectat, începu să vorbească despre 
pregătirile de plecare. 

II. 

După doctor, veni Dolly. Ştia că în ziua aceea trebuia să fie 
consultul. Cu toate că de-abia se întremase după naştere 
(născuse o fetiţă la sfârşitul iernii) şi deşi avea o mulţime de 
necazuri şi de griji personale, Dolly - lăsând acasă un 
sugaci şi o fetiţă bolnavă - venise să se intereseze de Kitty, a 
cărei soartă se hotăra în ziua aceea. 

— Ei, ce se mai aude? Întrebă Dolly intrând în salon fără 
să-şi scoată pălăria. Văd că lumea e veselă. Va să zică, toate- 
s bune? 

Ai casei încercară să-i povestească cele spuse de medic. 
Dar, deşi doctorul vorbise foarte frumos şi mult timp, 
nimeni nu putu reda ceva din cele spuse de dânsul. 
Interesant era numai faptul că se hotărâse plecarea în 
străinătate. 

Dolly suspină fără voie. Sora sa, cea mai bună prietenă, 
pleca; iar viaţa ci numai veselă nu era. După împăcare, 
raporturile cu Stepan Arkadici ajunseseră înjositoare. 
Sudura făcută de Anna nu se dovedise trainică. Legătura 
conjugală cedase din nou în acelaşi loc. Nu era nimic sigur. 


Dar pe Oblonski nu-l găseai mai niciodată acasă. Cu banii 
stăteau prost. Bănuiala că Stepan Arkadici îi era infidel o 
chinuia veşnic pe Dolly, care încerca să gonească aceste 
gânduri de teama suferințelor pricinuite de gelozie, 
încercate nu demult. Prima izbucnire de gelozie, o dată 
îndurată, nu se mai putea repeta. Chiar descoperirea unei 
alte infidelităţi nu ar mai fi putut s-o impresioneze atât de 
adânc ca întâia oară. O astfel de descoperire, acum, ar fi 
lipsit-o numai de unele obiceiuri familiare. Dolly se lăsa 
înşelată, dispreţuindu-şi soţul, dar mai cu seamă 
dispreţuindu-se pe sine însăşi pentru această slăbiciune. Pe 
lângă toate acestea, grijile marii gospodării o chinuiau fără 
răgaz: ba mergea prost alăptatul sugaciului, ba pleca 
dădaca, ba se îmbolnăvea un copil, ca acum. 

— Ei? Ce mai fac ai tăi? O întrebă mama. 

— Ah, maman, şi-aşa ai destule necazuri! Lilly s-a 
îmbolnăvit. Mă tem să nu fie scarlatină. Am ieşit acum ca să 
aflu ce e cu Kitty. Dac-o fi, ferească Dumnezeu, scarlatină, 
n-am să mă mai pot mişca din casă. 

După plecarea doctorului, bătrânul prinţ ieşi şi el din 
biroul său, îşi întinse lui Dolly obrazul şi, după ce schimbă 
cu ea câteva cuvinte, spuse soţiei sale: 

— Ce-aţi hotărât? Plecaţi? Dar cu mine ce vreţi să faceţi? 

— Alexandr, cred că ar trebui să rămâi, răspunse prinţesa. 

— Cum vreţi. 

— Maman, de ce să nu vină şi papa cu noi? Zise Kitty. Ar fi 
mai plăcut şi pentru el, şi pentru noi. 

Bătrânul prinţ se ridică şi o mângâie pe păr. Kitty îşi înălţă 
faţa şi-l privi, zâmbind silit. Avea totdeauna impresia că 
prinţul, deşi vorbea puţin cu ea, totuşi o înţelegea mai bine 
decât toţi ceilalţi membri ai familiei. Ca mezină, era favorita 
tatălui său şi-i părea că dragostea lui pentru ea îl face mai 
pătrunzător. Acum, când privirea ci întâlni ochii lui albaştri 
şi buni aţintiţi asupră-i, i se păru că prinţul citeşte până în 
fundul sufletului ei şi înţelege tot răul ce-o roade. Se 


îmbujoră şi se aplecă spre dânsul, aşteptând o sărutare; dar 
el o mângâie numai pe păr şi-i spuse: 

— Stupide mai sunt şi buclele astea false! Nici nu ajungi 
până la fiica ta cea adevărată, ci mângâi numai părul unor 
muieri moarte. Dar tu, Dolinka? O întrebă prinţul pe fata lui 
cea mai marc. Ce-ţi face asul? 

— Bine, papa, răspunse Dolly pricepând că era vorba de 
bărbatul ei. Nu prea stă pe-acasă, aproape nici nu-l văd, nu 
se putu împiedica să adauge Dolly, cu un zâmbet ironic. 

— Ce-i cu dânsul? Încă n-a plecat la ţară să vândă 
pădurea? 

— Nu. Se tot pregăteşte de plecare. 

— Aşa! Făcu prinţul. Atunci să mă pregătesc şi eu? Am 
înţeles, spuse el soţiei sale, aşezându-se. Ştii ceva, Katia? 
Adăuga el către mezină, deşteaptă-te într-o bună zi şi 
spune-ţi: sunt sănătoasă tun şi veselă. Hai să mă duc iar la 
plimbare cu papa, dis-de-dimineaţă, pe ger. Ce zici? 

S-ar fi părut că vorbele tatălui său erau lucruri foarte 
simple, dar aceste cuvinte o tulburară pe Kitty, care se 
pierdu cu firea, întocmai ca un criminal prins asupra 
faptului. „Da, el ştie tot, înţelege tot, şi vorbele lui îmi spun 
că starea mea este umilitoare şi trebuie să mi-o înving.” Dar 
n-avu curajul să răspundă. Îngăimă ceva, apoi izbucni 
deodată în plâns şi fugi din odaie. 

— Uite glumele tale! Tăbări prinţesa asupra soţului său. 
Aşa faci întotdeauna, îşi începu ea predica de dojană. 

Prinţul ascultă mult timp mustrările soţiei. Tăcea. Numai 
faţa i se posomora din ce în ce mai tare. 

— Îţi face atâta milă, sărăcuţa, atâta milă! Dar tu nu simţi 
că o doare orice aluzie la pricina suferinţei sale? Ah, să te 
înşeli aşa asupra oamenilor! Zise prinţesa. După 
schimbarea tonului său, Dolly şi prinţul înţeleseră că era 
vorba de Vronski. Nu pricep cum nu există legi împotriva 
unor oameni atât de josnici şi de meschini! 

— Ah, mi-e atât de greu să te ascult! Rosti posomorât 
prinţul, ridicându-se din fotoliu şi dând să plece; dar se opri 


în uşă. Există legi, măicuţă. Dacă e vorba, am să-ţi spun eu 
cine poartă întreaga vină: tu, tu, numai tu! Legi împotriva 
unor astfel de domnişoare au fost totdeauna şi mai sunt şi 
azi. Crede-mă că, daca nu l-ai fi încurajat tu, eu - om bătrân 
- l-aş fi provocat la duel pe filfizonul ăsta! Da! Şi acum 
trateaz-o tu şi adu şarlatani de ăştia în casă! 

Prinţul ar mai fi avut multe de spus. Auzind însă aceste 
cuvinte, ca totdeauna în chestiunile grave, prinţesa se potoli 
şi începu s-o mustre conştiinţa. 

— Alexandr, Alexandr, şopti ea, făcând o mişcare spre 
dânsul şi izbucnind în plâns. 

Cum izbucni prinţesa în plâns, prinţul se potoli şi el, şi se 
apropie de dânsa. 

— Hai, ajunge, ajunge! Ştiu că e greu şi pentru tine. Ce să- 
i faci? Nu-i cine ştie ce mare nenorocire. Mare-i 
Dumnezeu... mulţumesc... zise el, fără să-şi dea seama de 
ceea ce spunea, răspunzând la sărutarea înlăcrimată a 
prinţesei, pe care o simţi pe mână, şi ieşi din odaie. 

Când Kitty părăsi plângând salonul, Dolly simţi, cu 
instinctul ei de mamă şi de soţie, că aici era nevoie de o 
mână de femeie şi se gândi să intervină. Îşi scoase pălăria 
şi, pregătită sufleteşte, mai-mai să-şi îndeplinească rolul. În 
timpul atacului mamei asupra tatălui, Dolly încercă s-o 
domolească atât cât îi îngăduia respectul filial. Însă când 
izbucni prinţul, Dolly tăcu. Îi era ruşine pentru mamă şi se 
înduioşa de tatăl său, care-şi redobândi numaidecât 
blândeţea. După ce ieşi însă prinţul, Dolly se hotări să-şi 
facă datoria - să se ducă la Kitty şi s-o liniştească. 

— Maman, vroiam de mult să-ţi spun ceva. Ştii că Levin 
avea de gând să ceară mâna lui Kitty când a venit aici 
ultima oară? I-a spus lui Stiva. 

— Ei şi? Nu înţeleg... 

— Poate că l-a refuzat?... Nu ţi-a spus? 

— Nu. Nu mi-a spus nimic, nici despre unul, nici despre 
celălalt. E prea mândră. Ştiu însă că totul se trage de aici... 


— Da. Închipuieşte-ţi că l-a refuzat pe Levin, şi eu ştiu că 
nu l-ar fi refuzat dacă n-ar fi fost celălalt... Pe urmă acesta a 
înşelat-o aşa de cumplit. 

Îngrozită la gândul cât de vinovată era faţă de Kitty, 
prinţesa se supără. 

— Ah, nu mai pricep nimic. În ziua de azi, toţi vor să 
trăiască după capul lor, nu spun mamei nimic şi pe urmă - 
poftim. 

— Maman, mă duc la dânsa. 

— Du-te. Eu nu te opresc, îi răspunse mama. 

III. 

Intrând în micul budoar al lui Kitty - o odăiţă drăguță cu 
tapete roz şi cu statuete de vieux Saxe23, o încăpere cu un 
aspect tot atât de proaspăt, roz şi vesel cum fusese însăşi 
Kitty cu două luni în urma - Dolly îşi aminti cu câtă voie 
bună şi plăcere o orânduiseră împreună, anul trecut. 1 se 
strânse inima când o văzu pe Kitty şezând pe un scaun 
scund, lângă uşă, privind ţintă, neclintit, un colţ al 
covorului. Kitty aruncă o privire surorii sale, dar faţa ei nu- 
şi schimbă expresia rece şi oarecum aspră. 

— Plec îndată şi n-am să pot ieşi multă vreme din casă, iar 
tu n-ai să poţi veni la mine, zise Daria Alexandrovna, 
aşezându-se lângă ea. Vreau să-ţi vorbesc. 

— Despre ce? O întrebă repede Kitty, ridicând speriată 
capul. 

— Despre ce, dacă nu despre durerea ta? 

— N-am nici o durere. 

— Lasă, Kitty. Cum îţi închipui că s-ar putea să nu ştiu? 
Ştiu totul. Şi, crede-mă, asta nu are nici o însemnătate... 
Toate am trecut pe aici. 

Kitty tăcea. Faţa ci avea o expresie severă. 

— Nu merită să suferi din pricina lui, adăugă Daria 
Alexandrovna intrând de-a dreptul în miezul subiectului. 

— Da, fiindcă m-a desconsiderat, încuviinţă Kitty cu glas 
tremurător. Însă nu mai vorbi. Te rog, nu mai vorbi! 


— Cine ţi-a spus asta? Nu ţi-a spus-o nimeni. Sunt sigură 
că a fost îndrăgostit de tine şi e îndrăgostit şi acum. Dar... 

— Ah, pentru mine compătimirea asta e lucrul cel mai 
îngrozitor! Izbucni Kitty şi se supăra brusc. 

Se întoarse pe scaun, roşi şi începu să-şi frământe 
degetele, strângând ba cu o mână, ba cu cealaltă, catarama 
cordonului. Dolly cunoştea obiceiul surorii sale de a răsuci 
lucrurile în mâini când se mânia. Ştia că era în stare, într-o 
clipă de mânie, să-şi iasă din fire şi să vorbească vrute şi 
nevrute, Vroia s-o liniştească, era însă prea târziu. 

— Ce vrei să mă faci a înţelege? Vorbi repede Kitty. Ce? Că 
am fost îndrăgostită de un om care n-a vrut să ştie de mine 
şi că eu mor de dragul lui? Şi asta mi-o spune sora mea, 
care crede că... mă compătimeşte! N-am nevoie de 
asemenea compătimiri şi prefăcătorii. 

— Kitty, eşti nedreaptă! 

— De ce mă chinuieşti? 

— Dar, dimpotrivă... Văd că eşti mâhnită... Kitty, în furia ei, 
n-o mai auzea. 

— N-am de ce să fiu mâhnită şi n-ai de ce să mă mângâi. 
Sunt destul de mândră ca să nu-mi îngădui niciodată a iubi 
pe un om care nu ţine la mine. 

— Dar nu ţi-am spus asta... Mărturiseşte-mi un singur 
lucru, spune-mi adevărul, o rugă Daria Alexandrovna, 
luând-o de mână. Răspunde-mi, ţi-a vorbit Levin ceva? 

Amintirea lui Levin o scoase din fire pe Kitty. Sări de pe 
scaun, zvârli catarama pe podea şi se porni să vorbească 
dând febril din mâini: 

— De ce-l amesteci aici pe Levin? Nu înţeleg de ce ţii să 
mă chinuieşti! Ţi-am spus-o şi ţi-o repet că sunt mândră şi 
că niciodată, niciodată n-aş face ceea ce faci tu: să mă 
întorc la un bărbat care m-a înşelat, care s-a îndrăgostit de 
altă femeie. Eu nu pricep aşa ceva, nu pricep. Tu poţi să faci 
asta, eu -nu! 

După ce rosti aceste cuvinte, Kitty se uită la sora sa. Când 
văzu că Dolly îşi aplecă trist capul şi tăcu - atunci, în loc să 


iasă din odaie, cum avusese de gând, se aşeză lângă uşă şi, 
acoperindu-şi faţa cu batista, îşi puse capul în piept. 

Tăcerea ţinu câteva minute. Dolly se gândea la ea însăşi, la 
înjosirea pe care o simţea mereu şi care-i fusese acum 
dureros reamintită de Kitty. Nu se aşteptase la atâta 
cruzime din partea ei şi chiar era mânioasă pe dânsa. 
Deodată se auziră un foşnet de rochie şi în acelaşi timp 
izbucnirea unui hohot de plâns înnăbușşit, iar nişte braţe i se 
încolăciră în jurul gâtului. Kitty stătea în genunchi în faţa ei. 

— Dolinka, sunt aşa de nenorocită! Şopti ea cu un aer de 
vinovăţie. 

Obrazul drăgălaş, scăldat în lacrimi al lui Kitty se ascunse 
în poalele rochiei Dariei Alexandrovna. 

Părea că lacrimile ar fi fost balsamul fără de care nu s-ar fi 
putut împlini înţelegerea dintre cele două surori. După ce 
plânseră împreună, surorile nu mai pomeniră nimic despre 
ceea ce le frământa; dar, deşi vorbeau despre lucruri 
neînsemnate, ele se înțelegeau una pe alta. Kitty pricepu că 
vorbele spuse de dânsa la mânie despre infidelitatea soţului 
şi despre înjosirea surorii sale o răniseră până în adâncul 
sufletului pe biata Dolly, însă că fusese iertată. Iar Dolly 
înţelese tot ceea ce vroia să ştie. Se convinse că 
presupunerile sale erau adevărate şi că durerea fără de 
leac a lui Kitty venea din faptul că-l respinsese pe Levin, 
care îi ceruse mâna. Vronski o înşelase, şi ea era acum gata 
să-l iubească pe Levin şi să-l urască pe Vronski. Dar Kitty 
nu-i spusese nici un cuvânt din toate acestea; îi vorbise 
numai despre starea ei sufletească. 

— N-am nici un necaz, adăugă Kitty după ce se linişti. Dar 
trebuie să-ţi dai seama că totul îmi pare josnic, dezgustător, 
grosolan şi, în primul rând, eu însămi. Nici nu-ţi închipui ce 
gânduri urâte am despre toate cele. 

— Ce gânduri urâte poţi să ai tu? O întrebă Dolly zâmbind. 
— Cele mai urâte şi mai josnice, nici nu-ţi pot spune. Nu-i 
deznădejde, nici plictiseală, ci mai râu. Parcă tot ce-am avut 

mai bun în mine s-ar fi ascuns şi n-ar mai fi rămas decât 


ceea ce e urât. Cum să-ţi spun? Urmă Kitty, citind 
nedumerirea din ochii surorii sale. Papa a început adineauri 
să-mi vorbească... şi mie mi se pare că e stăpânit de un 
singur gând: că trebuie să mă mărit. Mama mă duce la 
baluri, şi-mi pare că numai de aceea mă duce, ca sămă 
căsătorească cât mai repede şi să scape de mine. Ştiu că 
nu-i adevărat. Dar nu-mi pot alunga gândurile astea. Pe aşa- 
zişii pretendenți nici nu pot să-i văd în ochi. Mi se pare că 
mă cântăresc. Mai înainte, când mă duceam în lume gătită 
cu o rochie de bal, era pentru mine o plăcere şi mă 
admiram singură. Acum însă mă simt stingherită şi mi-e 
ruşine... Ei, ce mai vrei? Doctorul... Dar... 

Kitty se opri. Vru să mai spună că, de când se petrecuse cu 
ea schimbarea asta, Stepan Arkadici îi ajunsese nesuferit şi 
că nu-l putea vedea în ochi fără să-i vină în minte gândurile 
cele mai rele şi mai josnice. 

— Ei, da, totul îmi apare sub înfăţişarea cea mai grosolană 
şi mai urâtă, urmă Kitty. Asta e boala mea. Poate că are să- 
mi treacă... 

— Nu te mai gândi... 

— Mă simt bine numai cu copiii, numai la tine. 

— Păcat că nu mai poţi veni la mine! 

— Ba am să vin. Eu am avut scarlatină. Am s-o rog pe 
maman. 

Kitty izbuti în stăruinţele sale. Se mută la Dolly şi, tot 
timpul cât ţinu scarlatină, care se declară în adevăr, îngriji 
de copii. 

Surorile îi scăpară pe toţi cei şase copii. Dar starea 
sănătăţii lui Kitty nu se îmbunătăţi şi, în postul mare, familia 
Şcerbaţki plecă în străinătate. 

IV. 

Înalta societate a Petersburgului alcătuieşte, la drept 
vorbind, un singur cerc mare. loţi se cunosc şi se vizitează 
între dânşii. Dar acest cerc are subîmpărţirile lui. Anna 
Arkadievna Karenina avea prieteni şi legături în trei cercuri 
deosebite. Unul din ele era cercul oficial al bărbatului său - 


relaţiile de serviciu - compus din colegii şi din subalternii 
lui, legaţi şi împărţiţi de condiţiile sociale în felul cel mai 
variat şi mai capricios. Karenina abia îşi mai amintea de 
sentimentul acela de respect aproape religios pe care-l 
avusese la început faţă de aceste persoane. Acum, Anna îi 
cunoştea pe toţi, cum se cunoaşte lumea într-un oraş de 
provincie. Ştia obiceiurile şi slăbiciunile tuturor, „ce gheată 
îl strânge pe fiecare”, precum şi raporturile reciproce 
dintre dânşii şi centrul de care ţineau. Le cunoştea puterea 
de influenţă şi punctele lor de asemănare şi de deosebire. 
Dar acest cerc al intereselor guvernamentale, bărbăteşti - 
cu toate îndemnurile contesei Lidia Ivanovna - n-o putea 
interesa de loc. De aceea Anna îl ocolea. 

Al doilea cerc frecventat de Anna era acela căruia Alexei 
Alexandrovici îşi datora cariera. Centrul acestui cerc era 
contesa Lidia Ivanovna. Era alcătuit din femei bătrâne, 
urâte, virtuoase şi bigote şi din bărbaţi inteligenţi, erudiţi şi 
ambiţioşi. Unul dintre oamenii inteligenţi care făcea parte 
din acest cerc îl numea „conştiinţa societăţii 
Petersburgului”. Alexei Alexandrovici îi preţuia foarte mult 
pe toţi aceşti oameni; iar Anna, care ştia să se împace cu 
toată lumea, îşi găsise prieteni şi în acest cerc în prima 
perioadă a şederii sale la Petersburg. Acum însă, după 
înapoierea ei de la Moscova, acest mediu ajunsese să-i fie 
nesuferit. | se părea că acolo toţi erau prefăcuţi, ba chiar şi 
ea însăşi. Se plictisea şi se simţea aşa de stingherită în 
această societate, că se ducea la contesa Lidia Ivanovna cât 
putea mai rar. 

În sfârşit, cel de-al treilea cerc cu care Anna întreținea 
relaţii era lumea mare propriu-zisă, lumea balurilor, a 
meselor şi a toaletelor sclipitoare... lume care era 
întrucâtva legată de viaţa de la curte, fără a se cobori la 
nivelul „demimondului”, pe care membrii acestei societăţi 
credeau că-l dispreţuiesc, dar cu care de fapt nu numai că 
se potriveau la gusturi, ba chiar le şi aveau aceleaşi. Anna 
păstra relaţii cu acest cerc prin prinţesa Betsy Iverskaia, 


soţia unui văr al său, care se bucura de un venit de o sută 
douăzeci de mii de ruble. Aceasta o îndrăgise pe Anna chiar 
din clipa apariţiei sale în societate, îi arăta multă prietenie 
şi căuta s-o atragă în cercul ei, bătându-şi joc de cercul 
contesei Lidia Ivanovna. 

— Când voi îmbătrâni şi voi ajunge urâtă, voi face ca ea, 
zicea Betsy. Însă pentru dumneata, femeie tânără şi 
frumoasă, e prea devreme să te închizi în acest azil de 
bătrâne. 

La început, Anna ocolise pe cât se putea societatea 
prinţesei Tverskaia, fiindcă ar fi fost nevoită să cheltuiască 
peste mijloacele sale şi fiindcă, de fapt, îi plăcea mai mult 
primul cerc. Dar după călătoria la Moscova, lucrurile se 
schimbară. Începu să-şi ocolească prietenii moralişti şi să 
frecventeze lumea mare. Îl întâlnea acolo pe Vronski, ceea 
ce-i dădea o bucurie tulburătoare; îl vedea mai ales la Betsy, 
născută Vronskaia, vară cu dânsul. Vronski se ducea 
oriunde putea s-o întâlnească pe Anna şi-i vorbea de 
dragostea lui ori de câte ori avea prilejul. Anna nu-l 
încuraja; dar, de fiecare dată când se întâlnea cu el, se 
simţea cuprinsă de aceeaşi emoție plină de însufleţire care 
o stăpânise în tren în ziua când îl văzuse pentru întâia oară. 
Îşi dădea singură seama că, văzându-l, ochii i se luminau de 
bucurie şi buzele îi înfloreau într-un zâmbet, însă n-avea 
puterea să-şi ascundă bucuria. 

La început credea cu sinceritate că e nemulțumită de 
Vronski fiindcă îşi îngăduia s-o urmărească. Însă nu mult 
după întoarcerea sa din Moscova, o dată, când se duse la o 
serată unde se aştepta să-l întâlnească şi nu-l găsi acolo, îşi 
dădu limpede seama, după tristeţea care o cuprinse, că se 
amăgea pe sine însăşi. Această urmărire nu numai că nu-i 
displăcea, dar dădea cel mai puternic imbold vieţii sale. 

O artistă vestită cânta pentru a doua oară la Petersburg, şi 
toată înalta societate era la teatru. Din fotoliul de orchestră, 
Vronski, zărindu-şi vara într-o lojă, se duse la ea fără să 
aştepte pauza. 


— De ce n-ai venit la prânz? Îl întrebă ea. Mă uimeşte 
clarviziunea asta a îndrăgostiţilor, adăugă Betsy cu un surâs 
şi aşa ca s-o audă numai el. Ea n-a fost. Dar să vii după 
spectacol. 

Vronski o privi întrebător. Betsy dădu din cap afirmativ. El 
îi mulţumi cu un zâmbet şi se aşeză lângă dânsa. 

— Şi când îmi aduc aminte de ironiile dumitale! Adăugă 
prinţesa Betsy, care simţea o deosebită plăcere urmărind 
progresele pasiunii lui. Unde sunt acum? Te-ai prins, dragul 
meu. 

— Tocmai asta doresc, să fiu prins, răspunse Vronski, 
zâmbind liniştit şi îngăduitor. Şi dacă mă plâng, la drept 
vorbind, este că sunt prea puţin prins, încep să-mi pierd 
speranţa. 

— Dar ce speranţă poţi avea? Îi răspunse Betsy jignită 
pentru prietena ei. Entendons nous...24 Dar în ochii ei 
jucau licăriri care arătau că înţelegea foarte bine, ca şi 
Vronski, ce speranţă putea să aibă el. 

— Niciuna, răspunse acesta, râzând şi lăsând să i se vadă 
dinţii deşi. Dă-mi voie, urmă el, luându-i din mână binoclul 
şi începând să cerceteze cu privirea, peste umărul său gol, 
rândul de loji din partea cealaltă. Mă tem să nu ajung 
ridicol. 

Vronski ştia foarte bine că faţă de Betsy şi de toţi oamenii 
de societate nu risca să pară ridicol. Ştia că în ochii acestor 
oameni rolul unui amant nefericit din pricina unei fete, şi în 
general din pricina unei femei libere, poate fi ridicol; dar 
rolul unui bărbat care urmăreşte o femeie măritată şi care- 
şi pune viaţa în joc ca s-o seducă, acest rol are ceva frumos, 
măreț şi nu poate fi niciodată ridicol. De aceea Vronski, 
lăsând binoclul, îşi privi vara cu un zâmbet mândru şi voios, 
care-i juca pe sub mustață. 

— Dar de ce n-ai venit la prânz? Îl întrebă Betsy, 
admirându-l. 

— Trebuie să-ţi povestesc. Am fost ocupat. Cu ce crezi? Mă 
prind că nu ghiceşti. Am încercat să împac un soţ cu cineva 


care i-a jignit nevasta. Chiar aşa! 

— Şi i-ai împăcat? 

— Aproape. 

— Să-mi povesteşti neapărat, îl rugă Betsy, ridicându-se în 
picioare. Vino în pauza următoare. 

— Nu pot. Mă duc la Teatrul Francez. 

— Pleci de la Nilson? Întrebă îngrozită Betsy, care nu era 
în stare, de altfel, s-o deosebească pe Nilson de o coristă 
oarecare. 

— Ce să fac? Am acolo o întâlnire în legătură cu acţiunea 
mea de împăcare. 

— Fericiţi cei ce aduc pacea, a lor va fi împărăţia cerurilor! 
Spuse Betsy, aducându-şi aminte de ceva asemănător, auzit 
de la cineva. Atunci ia loc şi povesteşte-mi. Ce s-a 
întâmplat? 

Betsy se aşeză din nou. 

V, 

E o istorie cam indecentă, dar atât de nostimă, încât ţin 
grozav să ţi-o spun, începu Vronski, privind-o vesel în ochi. 
N-am să pomenesc nici un nume. 

— Cu atât mai bine. Am să încerc a ghici. 

— Atunci, ascultă. Doi băieţi veseli merg cu trăsura... 

— Ofiţeri, bineînţeles, din regimentul dumitale? 

— N-am spus că sunt ofiţeri, ci pur şi simplu doi tineri care 
luaseră o gustare... 

— Tradu: care erau cam ameţiţi... 

— Poate! Foarte bine dispuşi, ei se duc să ia masa la un 
camarad. Deodată văd că o femeie drăguță îi depăşeşte cu 
trăsura, se uită după dânşii şi, cel puţin aşa li se pare lor, le 
face semne cu capul şi râde. Bineînţeles, tinerii - după ea. 
Aleargă în goana cailor. Spre mirarea tinerilor, femeia cea 
frumoasă se opreşte la intrarea aceleiaşi case unde se duc 
şi ei. Ea urcă în fugă la etajul de sus. Ei nu-i văd decât 
buzele roşii sub un voal scurt şi minunatele-i picioruşe. 

— Povesteşti cu atâta inimă, de parcă dumneata însuţi ai fi 
fost unul dintre cei doi... 


— Nu ţi-am spus că luaseră o gustare? Tinerii, cum îţi 
spun, intră la camaradul lor, care le dă o masă de adio. De 
data asta, tinerii beau într-adevăr, poate, peste măsură, 
cum se întâmplă la toate mesele de adio. În timpul mesei, 
tinerii întreabă: cine locuieşte sus, în aceeaşi casă? Nimeni 
nu ştie. Numai feciorul gazdei răspunde la întrebarea lor 
dacă nu stau sus nişte demoiselles, că într-adevăr stau şi că- 
s multe. După masă, tinerii trec în biroul gazdei şi ticluiesc 
o scrisoare către necunoscută, cu o declaraţie pătimaşă de 
dragoste, şi o duc singuri sus, ca să explice pasajele din 
scrisoare care n-ar fi fost destul de lămurite. 

— Cum poţi să povesteşti asemenea necuviinţe? Mai 
departe? 

— Sună. Iese o fată în casă. Îi înmânează scrisoarea şi îi 
mărturisesc că sunt amândoi atât de îndrăgostiţi, încât au 
să-şi dea sufletul acolo, în prag. Nedumerită, fata începe să 
parlamenteze cu ei. Deodată apare un domn cu nişte 
favoriţi în formă de cârnăciori şi roşu cu racul. Le spune că 
afară de nevastă-sa nu mai locuieşte nimeni în casa aceea 
şi-i goneşte pe amândoi. 

— Dar de unde ştii că avea nişte favoriţi în formă de 
cârnăciori, cum spui dumneata? 

— Ascultă mai departe. M-am dus astăzi să-i împac. 

— Acum vine partea cea mai interesantă. S-a stabilit că 
fericita pereche se compune dintr-un consilier titular şi 
dintr-o consiliereasă titulară. Consilierul titular înaintează o 
plângere, iar eu ajung mediator şi încă ce mediator! Te 
asigur că Talleyrand25 nu e nimic pe lângă mine. 

— Dar unde-i greutatea? 

— Ascultă până la sfârşit... Ne-am cerut scuze, după cum 
se cuvine: „Suntem dezolaţi şi vă rugăm să ne iertaţi pentru 
această nefericită încurcătură”. Consilierul titular e gata- 
gata să se moaie. Dar vrea să-şi exprime şi el sentimentele. 
Cum începe însă să şi le exprime, prinde a se înfierbânta şi 
a spune mojicii; iar eu sunt iarăşi nevoit să arunc în balanţă 
tot talentul meu de diplomat. „Sunt de acord cu 


dumneavoastră, gestul lor e urât, dar vă rog să ţineţi seamă 
de tinereţea ofiţerilor şi de faptul că la mijloc a fost o 
neînțelegere. Apoi tinerii tocmai luaseră o gustare. 
Înţelegeţi dumneavoastră. Ei se căiesc din tot sufletul şi vă 
roagă să-i iertaţi!” Consilierul titular se îmblânzeşte din 
nou: „Conte, primesc şi sunt gata să-i iert, dar trebuie să 
înţelegeţi că soţia mea, soţia mea, o femeie cinstită, a fost 
jignită de urmăririle, grosolăniile şi obrăzniciile unor 
băieţandri, ticălo...” Îţi dai seama: băieţandrii erau de faţă, 
şi eu trebuia să-i liniştesc acum pe ei. Fac din nou uz de 
diplomaţie şi, tocmai în clipa când suntem pe cale să 
rezolvăm chestiunea, consilierul titular se înfierbânta iarăşi, 
roşeşte... cârnăciorii intră în mişcare... Şi din nou trebuie 
să mă cufund în subtilităţi diplomatice. 

— Asta trebuie neapărat să ţi-o povestesc! Spuse râzând 
Betsy unei doamne care tocmai intra în loja ei. N-ai idee cât 
m-a făcut să râd! 

— Ei, bonne chance26 adăugă Betsy, dând lui Vronski 
degetul rămas liber al mâinii care ţinea evantaiul. Dintr-o 
mişcare a umerilor făcu să cadă mai jos marginile 
decolteului rochiei, ca să se aşeze apoi în faţa lojii, cu 
umerii goi, sub lumina gazului şi în văzul tuturor. 

Vronski se duse la Teatrul Francez, unde într-adevăr 
trebuia să-l întâlnească pe comandantul regimentului său, 
care nu scăpa un spectacol la acest teatru, spre a-i vorbi de 
acţiunea sa de mediator ce-l preocupa şi-l distra de aproape 
trei zile. În această chestiune erau amestecați prietenul său 
Petriţki şi tânărul prinţ Kedrov, un băiat simpatic şi foarte 
bun camarad, venit de curând în regiment. Dar în această 
chestiune era în joc, mai ales, prestigiul regimentului. 

Amândoi tinerii făceau parte din escadronul lui Vronski. 
Un funcţionar, consilierul titular Wenden, se plânsese 
comandantului regimentului împotriva ofiţerilor care-i 
jigniseră soţia. Tânăra lui soţie, povestea Wenden (era 
căsătorit de şase luni), se dusese la biserică împreună cu 
maică-sa şi, simțindu-se dintr-o dată rău din pricina unei 


anumite stări, plecase acasă cu cea dintâi trăsură care-i 
ieşise în cale. Ofițerii se luaseră după dânsa. Tânăra femeie, 
speriată şi, făcându-i-se şi mai rău, urcase acasă scara în 
fugă. Întorcându-se de la serviciu, Wenden auzise soneria şi 
nişte glasuri. leşise şi, văzând doi ofiţeri beţi cu o scrisoare 
în mână, îi dăduse afară. Cerea să fie aspru pedepsiţi. 

— Orice ai zice, spuse lui Vronski comandantul 
regimentului care-l chemase la dânsul, Petriţki îşi face de 
cap. Nu e săptămână să n-aibă un scandal. Funcţionarul 
ăsta n-o să se dea bătut. O să meargă mai departe. 

Vronski îşi dădea seama de gravitatea celor întâmplate şi 
de faptul că aci nu putea fi vorba de duel, şi că trebuia să 
facă pe dracul în patru pentru a îmblânzi pe consilier şi a 
muşamaliza toată afacerea. Comandantul regimentului 
făcuse apel la Vronski tocmai fiindcă ştia că e un om distins 
şi deştept, căruia îi era scumpă onoarea regimentului. Se 
sfătuiseră amândoi şi luaseră hotărârea ca Vronski să se 
ducă împreună cu Petriţki şi cu Kedrov la consilierul titular 
să-i prezinte scuze. Comandantul regimentului şi Vronski îşi 
dădeau seama că numele prinţului şi insigna de aghiotant al 
ţarului aveau să ajute mult la îmblânzirea consilierului 
titular. Într-adevăr, aceşti doi factori avuseseră oarecare 
efect. Dar rezultatul acţiunii de împăciuire rămăsese 
îndoielnic, după spusele lui Vronski. 

Sosind la Teatrul Francez, Vronski se retrase în foyer cu 
comandantul regimentului şi-i povesti despre succesul sau 
mai degrabă insuccesul său. După ce chibzui îndelung, 
comandantul regimentului hotări să lase chestiunea fără 
urmări. Apoi, făcând haz, începu să-l întrebe pe Vronski 
despre amănuntele întrevederii, şi multă vreme nu-şi putu 
stăpâni râsul auzind cum consilierul titular, după ce se 
potolea, se aprindea îndată din nou când îşi aducea aminte 
de amănuntele întâmplării... şi cum Vronski, pe pragul 
încăperii, se retrăsese, împingându-l înainte pe Petriţki. 

— Urâtă istorie, dar grozav de nostimă! Totuşi, nu se poate 
bate Kedrov cu domnul ăsta! Şi zici că se înfierbânta 


cumplit? Îl întrebă râzând comandantul regimentului. Dar 
cum îţi pare Claire astăzi? E o minune! Zise comandantul 
vorbind despre noua artistă franceză. Oricât ai vedea-o, îţi 
apare în fiecare zi alta. Numai francezii au darul ăsta. 

VI. 

Prinţesa Betsy plecă de la teatru fără să mai aştepte 
sfârşitul ultimului act. Abia avu timpul să intre în camera ei 
de toaletă, să-şi pudreze faţa lunguiaţă şi palidă, apoi să-şi 
şteargă pudra, să-şi îndrepte rochia şi să dea poruncă a se 
servi ceaiul în salonul cel spaţios, când cupeurile şi 
începură să se oprească, unul după altul, la scara mare a 
palatului său de pe Balşaia Morskaia. Oaspeţii coborau pe 
un peron larg, în faţa uşii de intrare. Portarul, cu statură de 
colos, care în timpul dimineţii citea gazete în dosul uşii de 
sticlă, impresionând pe trecători, deschidea fără zgomot 
uşa monumentală, lăsând pe invitaţi să treacă înăuntru. 

Amfitrioana, cu coafura frumos potrivită şi faţa 
împrospătată, apăru printr-o uşă, aproape în acelaşi timp 
cu musafirii care intrau prin alta, în salonul cel mare cu 
tapete de culoare închisă, cu covoare moi şi cu o masă 
puternic luminată. Lumina lumânărilor făcea să 
strălucească albeaţa feţei de masă, argintul samovarului şi 
porţelanul străveziu al serviciului de ceai. 

Stăpână casei luă loc lângă samovar şi-şi scoase mănuşile. 
Invitaţii se aşezară cu ajutorul valeţilor care mutau 
scaunele strecurându-se discret, împărțindu-le în două 
grupuri: unul în jurul samovarului şi al amfitrioanei, iar 
altul în celălalt capăt al salonului, înconjurând-o pe 
frumoasa soţie a unui ambasador, cu sprâncene negre, 
arcuite, care purta o rochie neagră de catifea. În amândouă 
grupurile, ca totdeauna în primele clipe, convorbirea 
lâncezea, întreruptă de noii-sosiţi, de salutări şi de 
invitaţiile la ceai, căutând parcă un subiect la care să se 
poată opri. 

— Ca actriţă este extraordinară, spunea un diplomat în 
cercul soţiei ambasadorului. Se vede că l-a studiat pe 


Kaulbach2 7. Aţi băgat de seamă cum a căzut?... 

— Ah, să nu mai vorbim de Nilson! Despre ea nu se mai 
poate spune nimic nou, zise o doamnă grasă, roşie la faţă, 
cu păr blond, sprâncene spălăcite şi fără bucle false, 
îmbrăcată într-o rochie veche de mătase. Era prinţesa 
Meahkaia, cunoscută prin felul ei simplu de a fi şi de a 
spune tot ce gândeşte, poreclită l'enfant terrible28. 
Prinţesa Meahkaia şedea la mijloc între cele două cercuri şi, 
trăgând cu urechea la ce se spunea de o parte şi de alta, 
intervenea în discuţie când într-un grup, când în celălalt. 
Trei persoane mi-au spus astăzi fraza asta despre Kaulbach, 
de parcă ar fi fost înţelese. Nu ştiu de ce le-o fi plăcut atâta! 

În urma acestei observaţii, conversaţia se întrerupse. 
Trebuia născocit un subiect nou. 

— Povestiţi-ne ceva hazliu, dar fără răutate, ceru soţia 
ambasadorului, o virtuoasă în arta conversaţiei uşoare, 
numită în englezeşte small-talk, adresându-se diplomatului, 
care nici el nu ştia cum să înnoade firul. 

— Se spune că asta e foarte greu. Numai răutatea e hazlie, 
începu diplomatul, zâmbind. Dar am să încerc. Daţi-mi un 
subiect. Totul e subiectul. Dacă-l ai, ţi-e uşor să brodezi pe 
el. Mă gândeam adesea că vestiţii causeurs29 ai veacului 
trecut s-ar simţi astăzi încurcaţi dacă ar trebui să spună 
ceva spiritual. Cuvintele de spirit au ajuns atât de 
plicticoase... 

— Asta s-a spus de mult, îl întrerupse râzând soţia 
ambasadorului. 

Conversaţia începuse destul de plăcut; dar tocmai din 
pricina asta, se întrerupse din nou. Trebuiră să recurgă la 
bârfeală, un mijloc sigur, care nu dă greş niciodată. 

— Nu vi se parc că Tuşkevici are ceva din Louis XV? Reluă 
diplomatul, arătând cu ochii spre un tânăr frumos, cu părul 
blond-deschis, care stătea lângă masă. 

— A, da! E în acelaşi stil cu salonul. De aceea şi vine atât 
de des pe aici. 


Conversaţia se învioră, fiindcă se vorbea în aluzii tocmai 
despre ceea ce n-ar fi trebuit să se vorbească în acel salon, 
adică despre relaţiile dintre Tuşkevici şi amfitrioană. 

Între timp, conversaţia din preajma samovarului şi a 
gazdei lâncezise şi ea o bucată de vreme, oscilând între cele 
trei subiecte inevitabile: ultimele noutăţi ale zilei, teatrul şi 
bârfirea aproapelui, aceasta din urmă având precădere. 

— Aţi auzit că şi Maltişceva, mama, nu fata, îşi face un 
costum de diable rose30? 

— Nu mai spune! E adorabil! 

— Mă mir că ea, cu inteligenţa ei - căci e deşteaptă - nu-şi 
dă seama cât e de ridicol! 

Fiecare avea câte un cuvânt de spus ca s-o foarfece pe 
nefericita doamnă Maltişceva. Conversaţia se înfiora ca un 
foc de vreascuri bine întețit. 

Soţul prinţesei Betsy, un om gras şi blajin, colecţionar 
pasionat de gravuri, aflând că soţia sa avea musafiri, intră 
în salon, înainte de a se duce la club. Se apropie de prinţesa 
Meahkaia, călcând fără zgomot pe covorul moale. 

— V-a plăcut Nilson? O întrebă el. 

— Ah, cum de v-aţi furişat aşa? M-aţi speriat, răspunse 
prinţesa. Vă rog să nu-mi vorbiţi de operă. Habar n-aveţi de 
muzică. Mai bine mă cobor eu până la dumneavoastră, ca să 
vorbim de majolică şi de gravuri. Ce comori aţi mai 
cumpărat în ultima vreme de la bazar? 

— Dacă doriţi, vi le pot arăta. Dar nu sunteţi cunoscătoare. 

— Arătaţi-mi-le, totuşi. Am învăţat de la... cum le zice... de 
la bancheri... Au gravuri splendide. Ni le-au arătat. 

— Aţi fost la Schihzburg? O întrebă amfitrioana de după 
samovar. 

— Da, ma chere. Am fost poftită la masă cu bărbatul meu. 
Am auzit că sosul de la masa aceea a costat o mie de ruble, 
urmă prinţesa Meahkaia cu glas tare, simțind că era 
ascultată de toată lumea. Era un sos infect, de culoare 
verzuie. A trebuit să-i poftesc şi eu. Le-am dat un sos de 


optzeci şi cinci de copeici, şi toţi au fost încântați. Eu nu pot 
să ofer sosuri de mii de ruble! 

— E unică! Spuse stăpână casei. 

— Extraordinară! Adăugă cineva. 

Efectul produs de cuvintele prinţesei Meahkaia era 
totdeauna acelaşi. Tot secretul era că ea spunea - se 
potriveşte, nu se potriveşte - lucruri simple şi de bun-simţ. 
În societatea în care se învârtea prinţesa Meahkaia, astfel 
de vorbe aveau efectul celor mai spirituale glume. Prinţesa 
nu putea înţelege pricina acestui succes, dar - dându-şi 
seama că-l are - ştia să-l exploateze. 

Cât timp vorbi prinţesa Meahkaia, toată lumea o ascultă. 
Şi conversaţia din jurul soţiei ambasadorului se întrerupse. 
Vrând să unească societatea într-un singur cerc, stăpâna 
casei spuse soţiei ambasadorului: 

— În adevăr, nu vă spune nimic o ceaşcă de ceai? N-aţi 
vrea să poftiţi în partea noastră? 

— Mulţumesc, ne simţim foarte bine aici, răspunse 
zâmbind soţia ambasadorului şi urmă conversaţia începută. 

Se purta o conversaţie foarte plăcută: erau bârfiţi soţii 
Karenin. 

— Anna s-a schimbat foarte mult după călătoria la 
Moscova, spunea o prietenă a ei. E cam ciudată acum. 

— Schimbarea de seamă constă în faptul că Anna a adus 
după dânsa umbra lui Alexei Vronski, zise soţia 
ambasadorului. 

— Şi ce-are a face? Este şi o poveste de Grimm: omul care 
şi-a pierdut umbra, ca pedeapsă pentru o greşeală 
oarecare. N-am priceput niciodată o astfel de pedeapsă, dar 
poate ca e foarte neplăcut pentru o femeie să rămână fără 
umbră. 

— Da, însă femeile care au câte-o umbră sfârşesc de obicei 
prost, adăugă prietena Annei. 

— Puşchea pe limba dumitale! Strigă prinţesa Meahkaia, 
auzind aceste cuvinte. Karenina e o femeie delicioasă. Soţul 
ei nu-mi place. Ea însă îmi este dragă. 


— De ce nu vă place bărbatul ei? Întrebă soţia 
ambasadorului. E un om cu totul superior. Soţul meu spune 
că în Europa sunt puţini bărbaţi de stat ca el. 

— Acelaşi lucru mi-l spune şi soţul meu. Dar eu nu-l cred, 
urmă prinţesa Meahkaia. Dacă soţii noştri n-ar avea 
părerea asta, l-am vedea cum este în realitate. Eu cred că 
Alexei Alexandrovici nu-i decât un prost. Asta o spun în 
şoaptă... şi-i foarte limpede pentru mine. Mai înainte, când 
mă socoteam datoare să-l găsesc inteligent şi mă străduiam 
să-i descopăr inteligenţa, credeam că eu sunt proastă 
fiindcă n-o puteam găsi. Dar în clipa când mi-am spus, 
bineînţeles în şoaptă, că e un prost, totul s-a limpezit. Nu-i 
aşa? 

— Cât de rea sunteţi astăzi! 

— De loc. N-am altă soluţie. Unul din noi doi e prost, şi 
dumneavoastră ştiţi că nu poţi spune asta despre tine 
însuţi. 

— Nimeni nu se mulţumeşte cu bunurile pe care le are, în 
schimb, fiecare e mulţumit de inteligenţa sa”, cită 
diplomatul un vers franțuzesc. 

— 'Tocmai asta-i, rosti repede prinţesa Meahkaia. Un lucru 
însă: pe Anna nu vă las s-o bârfiţi. E încântătoare şi bună! 
Ce poate face dacă toţi sunt îndrăgostiţi de dânsa şi o 
urmăresc ca nişte umbre? 

— Nici nu-mi trece prin cap s-o judec, se justifică prietena 
Annei. 

— Dacă pe noi nu ne urmăreşte nimeni ca o umbră, asta 
nu înseamnă că avem dreptul să condamnăm pe alţii. 

După ce o puse la punct pe prietena Annei aşa cum se 
cuvenea, prinţesa Meahkaia se ridică şi trecu, împreună cu 
soţia ambasadorului, la masa de ceai unde se vorbea despre 
regele Prusiei. 

— Pe cine aţi bârfiţi acolo? Le întrebă Betsy. 

— Pe soţii Karenin. Prinţesa a făcut o caracterizare a lui 
Alexei Alexandrovici, răspunse soţia ambasadorului cu un 
surâs şi se aşeză la masă. 


— Păcat că n-am auzit şi noi, zise gazda, cu ochii la uşa de 
intrare. În sfârşit! Spuse ea zâmbind către Vronski, care 
tocmai intra. 

Vronski nu numai că cunoştea pe toţi musafirii, dar îi 
vedea zilnic. De aceea păşi înăuntru cu calmul cu care te 
reîntorci la o adunare într-un salon din care abia ai ieşit. 

— De unde vin? Răspunse Vronski la întrebarea soţiei 
ambasadorului. N-am încotro. Trebuie să mărturisesc. Vin 
de la „Bouffe31”. Cred că e a suta oară de când mă duc, şi 
mereu cu aceeaşi plăcere. E un deliciu! Ştiu că-i ruşinos, 
însă la operă dorm, în timp ce la „Bouffe” stau până la 
sfârşit şi mă distrez. Astăzi... 

Vronski spuse numele unei artiste franceze şi vru să 
povestească ceva despre dânsa; dar soţia ambasadorului, 
îngrozindu-se în glumă, îl întrerupse. 

— Vă rog să nu povestiţi astfel de grozăvii. 

— Nu le mai povestesc, cu atât mai mult, cu cât toată 
lumea le cunoaşte. 

— Şi toţi s-ar duce acolo, dacă ar fi admis în buna societate 
să te duci ca la operă, spuse prinţesa Meahkaia. 

VII. 

La uşa de la intrare se auziră paşi. Prinţesa Betsy, ştiind că 
era Karenina, îşi întoarse privirile spre Vronski. El se uita la 
uşă, având pe faţă o expresie nouă, ciudată... Privea ţintă, 
cu bucurie şi totodată cu sfială, pe doamna care venea şi se 
ridică încet în picioare. Anna intră în salon. Ţinându-se ca 
totdeauna foarte dreaptă, cu pasul iute, sigur şi uşor, care-i 
deosebea mersul de al celorlalte persoane din societate, şi 
fără să-şi schimbe direcţia privirii, Anna făcu cei câţiva paşi 
dintre ea şi stăpâna casei; îi strânse mâna, îi zâmbi şi cu 
acelaşi zâmbet se uită la Vronski. El se înclină adânc şi-i 
oferi un scaun. 

Karenina răspunse printr-o uşoară înclinare a capului, se 
împurpura la faţă şi se încruntă. Îndată după aceea, 
salutând din cap cunoştinţele şi strângând mâinile întinse 
spre dânsa, spuse prinţesei Betsy: 


— Am vrut să vin mai devreme, dar am fost la contesa 
Lidia, unde am zăbovit. Era acolo şi sir John; e un om foarte 
interesant. 

— A, misionarul acela? 

— Da. A povestit lucruri extrem de interesante despre 
viaţa hinduşilor. 

Conversaţia întreruptă de sosirea Annei începu iarăşi să 
pâlpâie ca flacăra unei lămpi în bătaia vântului. 

— Sir John! Da, sir John. L-am întâlnit. Vorbeşte frumos. 
Vlasieva-i îndrăgostită de dânsul. E adevărat că Vlasieva 
cea mică se mărită cu 'Tlopov? 

— Da. Se spune că-i lucru hotărât. 

— Mă mir de părinţii săi. Se pare că e vorba de o căsătorie 
din dragoste. 

— Din dragoste? Ce idei antediluviene aveţi! Cine mai 
vorbeşte astăzi de dragoste? Spuse soţia ambasadorului. 

— Nu-i nimic de făcut. Moda asta absurdă şi veche încă n-a 
murit, adăugă Vronski. 

— Cu atât mai rău pentru cei ce se ţin de moda asta. Toate 
căsătoriile fericite pe care le cunosc au fost făcute numai 
din rațiune. 

— Da. Dar nu se întâmplă atât de des ca fericirea 
căsătoriilor din rațiune să se spulbere ca praful, tocmai 
fiindcă se iveşte acea pasiune pe care n-o recunoaşteţi? 
Urmă Vronski. 

— Numim căsnicii din rațiune căsătoriile în care amândoi 
soţii au trecut prin focul dragostei şi s-au astâmpărat. 
Amorul e o boală, ca scarlatina; trebuie să treci neapărat 
prin ea. 

— Atunci trebuie să găsim un vaccin contra dragostei, ca 
împotriva variolei. 

— În tinereţe am fost amorezată de un dascăl de biserică, 
mărturisi prinţesa Meahkaia. Nu ştiu întrucât mi-a fost de 
folos. 

— Dar să lăsăm gluma. Eu cred că nu poţi cunoaşte 
dragostea decât după ce te-ai înşelat o dată şi pe urmă îţi 


îndrepţi greşeala, hotări prinţesa Betsy. 

— Chiar după cununie? Întrebă în glumă soţia 
diplomatului. 

— Nu-i niciodată prea târziu ca să te pocăieşti”, cită 
diplomatul un proverb englezesc. 

— Întocmai! Întări Betsy. Trebuie să greşeşti şi apoi să-ţi 
îndrepţi greşeala. Ce părere ai despre asta? O întrebă pe 
Anna, care asculta conversaţia în tăcere, cu un zâmbet uşor 
pe buze. 

— Cred, răspunse Anna, jucându-se cu mănuşa scoasă de 
pe mână, cred că... după cum sunt atâtea păreri, câte 
capete... tot aşa şi câte inimi, atâtea feluri de dragoste. 

Vronski o privea, aşteptând răspunsul, cu răsuflarea 
tăiată. După ce Anna rosti aceste cuvinte, el oftă uşurat, ca 
şi cum ar fi trecut printr-o primejdie. 

Anna se întoarse deodată către dânsul: 

— Am primit o scrisoare de la Moscova. Kitty Scerbaţkaia 
e grav bolnavă. 

— Adevărat? Întrebă Vronski, posomorându-se. Ea îl privi 
cu asprime: 

— Pe dumneata nu te interesează? 

— Dimpotrivă, mă interesează foarte mult. Aş putea să aflu 
ce anume vi s-a scris? O întrebă el. 

Anna se ridică în picioare şi se îndreptă spre Betsy. 

— Dă-mi o ceaşcă de ceai, zise ea, oprindu-se în spatele 
scaunului său. 

În timp ce prinţesa Betsy îi turna ceaiul, Vronski se 
apropie de Anna. 

— Ce vi s-a scris? Repetă el întrebarea. 

— Mă gândesc adesea că bărbaţii nici nu înţeleg ce 
înseamnă noblețea, deşi veşnic vorbesc de ea, zise Anna 
fără să-i răspundă. De mult am vrut să ţi-o spun, adăugă ea 
şi, făcând câţiva paşi, se aşeză lângă o masă pe care se 
aflau într-un colţ nişte albume. 

— Nu prea înţeleg sensul cuvintelor dumitale, ripostă 
Vronski, întinzându-i ceaşca. 


Anna se uită la canapeaua de lângă dânsa. Vronski se 
aşeză numaidecât. 

— Da, am vrut să-ţi atrag atenţia, începu Anna fără să-l 
privească, am vrut să-ţi atrag atenţia că te-ai purtat urât, 
foarte urât. 

— Crezi dumneata că nu simt acest lucru? Dar cine e de 
vină? 

— De ce-mi spui asta? Întrebă Anna, privindu-l cu asprime. 

— Ştii de ce? Răspunse el cu îndrăzneală şi bucurie, 
întâlnindu-i privirea şi nemailuându-şi ochii de la dânsa. 

Anna, şi nu Vronski, se tulbură. 

— Asta dovedeşte numai că n-ai inimă, adăugă ea. Dar 
privirea ei spunea, dimpotrivă, că arc inimă şi tocmai de 
aceea se teme de el. 

— Lucrul despre care mi-ai vorbit adineauri a fost o 
eroare, şi nu dragoste. 

— Ai uitat că ţi-am interzis să rosteşti acest cuvânt, acest 
cuvânt urât, zise Anna tresărind. Dar îşi dădu seama în 
aceeaşi clipă că, prin acest ţi-am interzis, ea recunoştea că 
are unele drepturi asupra lui şi tocmai astfel părea să-l 
îndemne a-i vorbi de dragoste. Am vrut încă de mult să ţi-o 
spun, urmă Anna, privindu-l cu hotărâre drept în ochi şi cu 
obrajii îmbujoraţi. Astăzi am venit într-adins, ştiind că o să 
te întâlnesc. Am venit să-ţi spun că trebuie să se sfârşească 
toate acestea. N-am roşit niciodată în faţa nimănui; 
dumneata însă mă faci să mă simt vinovată. 

Vronski o privea şi era uimit de noua frumuseţe a chipului 
său. 

— Ce vrei de la mine? O întrebă el simplu şi grav. 

— Vreau să te duci la Moscova şi să ceri iertare lui Kitty, 
răspunse Anna. 

— Nu vrei asta, zise el. 

Îşi dădea seama că Anna se silea să spună acest lucru, dar 
nu asta era ceea ce dorea. 

— Dacă mă iubeşti cum spui, şopti Anna, atunci fă în aşa 
fel ca să fiu liniştită. 


Faţa lui se însenină. 

— Oare nu ştii că eşti însăşi viaţa mea? Liniştea însă n-o 
cunosc şi nu ţi-o pot da. Toată fiinţa mea, dragostea... da. În 
gândul meu, eu nu te pot despărţi de mine, suntem una. Nu 
poate fi însă vorba de linişte, nici pentru dumneata, nici 
pentru mine. Nu întrevăd în viitor decât deznădejde şi 
nenorocire, sau, poate... fericirea, şi ce fericire!... Oare nu e 
cu putinţă? Şopti el foarte încet, aproape fără glas. Anna 
însă îl auzi. 

Ea-şi încorda toate puterile minţii ca să-i răspundă cum ar 
fi trebuit, dar nu făcu decât să-l privească cu ochii plini de 
dragoste şi rămase tăcută. 

„Uite! Gândi Vronski răpit de încântare. Tocmai când mă 
pândea deznădejdea, când credeam că nu voi dobândi 
niciodată fericirea, uite: mă iubeşte. A mărturisit-o!” 

— Fă asta pentru mine: nu-mi mai spune niciodată astfel 
de cuvinte şi-o să fim buni prieteni, îl rugă Anna. În acelaşi 
timp privirea ei spunea cu totul altceva. 

— Prieteni n-avem să fim. O ştii prea bine. Putem fi însă cei 
mai fericiţi sau cei mai nenorociţi oameni de pe lume, asta 
stă în puterea dumitale. 

Anna vru să spună ceva, dar Vronski o întrerupse. 

— Eu nu-ţi cer decât un singur lucru: dreptul de a spera, 
de a suferi, ca şi acum. Şi dacă nici asta nu se poate, 
porunceşte-mi să dispar, şi voi dispărea. N-ai să mă mai 
vezi, dacă prezenţa mea îţi este o povară. 

— Nu vreau să te gonesc. 

— Atunci nu schimba nimic. Lasă lucrurile aşa cum sunt, 
adăugă el cu un tremur în glas. Iată-l pe soţul dumitale. 

Într-adevăr, Alexei Alexandrovici intra în clipa aceea în 
salon, cu umbletul său liniştit şi stângaci. 

După ce aruncă o privire asupra soţiei sale şi a lui Vronski, 
el se îndreptă spre stăpână casei şi, aşezându-se la masa de 
ceai, începu să vorbească domol şi răspicat, cu tonul lui 
obişnuit, glumeţ şi ironic. 


— Rambouillet32-ul dumitale este complet, rosti el, 
cercetând cu privirea întreaga societate. Numai graţii şi 
muze. 

Prinţesa Betsy însă nu-i putea suferi tonul sneering33, 
cum îl numea ea; şi, ca amfitrioană inteligentă, îl atrase 
îndată într-o discuţie serioasă asupra serviciului militar 
obligatoriu. Alexei Alexandrovici se aprinse numaidecât în 
discuţie şi începu să apere cu însufleţire noul ucaz faţă de 
prinţesa Betsy, care-l ataca. 

Vronski şi Anna rămaseră lângă măsuţă. 

— Începe să devină necuviincios, şopti o doamnă, arătând 
cu ochii spre Vronski, Anna şi spre soţul acesteia. 

— Ce-ţi spuneam eu? Răspunse prietena Annei 
Arkadievna. 

Dar nu numai aceste două doamne, ci aproape toţi cei ce 
se aflau în salon, chiar şi prinţesa Meahkaia şi însăşi Betsy, 
se uitară de câteva ori la cei răzleţiţi de cercul comun, ca şi 
cum acest lucru i-ar fi stingherit. Numai Alexei 
Alexandrovici nu arunca nici o privire în partea aceea şi 
atenţia nu-i slăbi de la interesanta discuţie începută. 

Observând impresia neplăcută produsă asupra tuturor, 
prinţesa Betsy puse în locul ei o altă persoană care să ţină 
piept lui Alexei Alexandrovici, şi se apropie de Anna. 

— Claritatea şi preciziunea de expresie a bărbatului tău 
mă miră totdeauna, zise ea. Când vorbeşte el, îmi devin 
accesibile până şi noţiunile cele mai transcendentale. 

— Ah, da! Răspunse Anna luminată de un zâmbet fericit, 
fără să înţeleagă un singur cuvânt din cele spuse de Betsy; 
apoi trecu la masa cea mare şi luă parte la conversaţia 
generală. 

După ce stătu o jumătate de ceas, Alexei Alexandrovici se 
apropie de soţia sa şi-i propuse să meargă împreună acasă. 
Anna însă îi răspunse, fără să se uite la dânsul, că rămâne la 
masă. Alexei Alexandrovici o salută şi se retrase. 

Vizitiul Annei Karenina, un tătar bătrân şi gras, îmbrăcat 
într-o manta lucioasă de piele, abia stăpânea calul sur din 


stânga, înfrigurat, care juca pe loc în faţa scării de la 
intrare. Un fecior deschise portiera cupeului. Portarul ţinea 
deschisă uşa de la intrare. Anna Arkadievna căuta să 
desprindă cu mâna ei mică şi dibace dantelele de la 
mânecă, agăţate într-o copcă a blănii şi, cu capul plecat, 
asculta răpită vorbele lui Vronski care o petrecea. 

— Nu mi-ai spus nimic, zise Vronski, şi nici nu-ţi cer nimic. 
Dar dumneata ştii că nu de prietenie am nevoie. Pentru 
mine e o singură fericire în viaţă - cuvântul care-ţi displace 
atâta... da, dragostea! 

— Dragostea... repetă încet Anna din adâncul inimii; şi, în 
clipa când desprinse dantela, adăugă deodată: Nu-mi place 
cuvântul ăsta, tocmai fiindcă are pentru mine o însemnătate 
prea mare, neînchipuit mai mare decât ai putea înţelege 
dumneata. Şi îl privi drept în ochi. La revedere! 

Îi întinse mâna şi, trecând repede, cu paşi hotărâți, prin 
faţa portarului, dispăru în cupeu. 

Privirea şi atingerea mâinii sale îl învăpăiară. Îşi sărută 
palma în locul unde i-o atinsese Anna şi plecă acasă fericit - 
fiindcă îşi dădea seama că în seara aceea se apropiase de 
țelul lui mai mult decât în ultimele două luni. 

VIII. 

Alexei Alexandrovici nu găsise nimic deosebit şi 
necuviincios în faptul că soţia lui şezuse cu Vronski 
deoparte, la o masă, discutând cu însufleţire. Observase 
însă că celorlalte persoane din salon acest fapt li se păruse 
ceva deosebit şi necuviincios, şi de aceea îl socotea şi el ca 
necuviincios. Hotări să vorbească neapărat despre acest 
lucru cu soţia sa. 

Ajuns acasă, Alexei Alexandrovici intră ca de obicei în 
birou, se aşeză într-un fotoliu, deschise o carte despre 
papalitate la locul însemnat cu un coupe-papier şi citi până 
la ora unu, cum făcea totdeauna, îşi freca numai din când în 
când fruntea înaltă şi-şi scutura capul, alungând parcă 
ceva. La ora obişnuită, se ridica şi-şi făcu toaleta de noapte. 
Anna Arkadievna încă nu venise. Alexei Alexandrovici urcă 


sus cu cartea subsuoară. În seara aceea însă, în locul 
obişnuitelor gânduri şi consideraţii asupra chestiunilor de 
serviciu, mintea îi era plină de soţia sa şi de ceva neplăcut 
ce se petrecuse în legătură cu dânsa. Împotriva obiceiului 
său, Alexei Alexandrovici nu se culcă, ci - ducându-şi la 
spate mâinile încleştate - începu să se plimbe prin odaie 
încoace şi încolo. Nu se putea culca, simțind că, în primul 
rând, trebuia să cumpănească bine incidentele zilei. 

Când Alexei Alexandrovici hotărâse să stea de vorbă cu 
soţia sa, lucrul acesta i se păruse foarte uşor şi foarte 
simplu. Acum însă, când începu să chibzuiască asupra 
acestor incidente, gestul i se arăta foarte complicat şi 
anevoios. 

Nu era gelos din fire. După concepţia lui, gelozia era o 
jignire adusă soţiei, în care trebuie să ai încredere. Nu se 
întreba însă de ce trebuia să aibă încredere, adică deplină 
siguranţă că tânăra lui soţie îl va iubi mereu. Dar nu se 
îndoia de ea şi de aceea avea încredere şi-şi spunea că 
trebuie s-o aibă. Acum însă, deşi îşi păstra convingerea că 
gelozia este un sentiment ruşinos şi că trebuie să aibă 
încredere, el se simţea totuşi în faţa unei situaţii ilogice şi 
absurde şi nu ştia ce să facă. Se găsea faţă în faţă cu viaţa - 
cu virtualitatea unei iubiri dintre soţia sa şi un altul decât 
el, şi aceasta îi părea ceva absurd şi de neînțeles, fiindcă 
era însăşi viaţa. Alexei Alexandrovici îşi trăise viaţa şi 
muncise în sferele birocratice, care aveau de-a face numai 
cu reflexele vieţii; şi ori de câte ori se ciocnea cu viaţa 
însăşi, se dădea la o parte. Acum îl stăpânea acelaşi 
sentiment ca acela încercat de omul care, după ce a trecut 
liniştit un pod peste o prăpastie, vede deodată că podul nu 
mai există şi că sub el se cască hăul. Abisul era viaţa însăşi, 
iar podul - traiul artificial dus de el până acum. Pentru 
prima oară îi trecu prin minte ca soţia sa ar putea iubi pe 
altcineva, şi lucrul acesta îl îngrozi. 

Fără să se dezbrace, Alexei Alexandrovici se plimba 
încoace şi încolo cu paşi cadenţaţi şi sonori pe parchetul 


sufrageriei luminate de o singură lampă, pe covorul din 
salonul întunecat, unde lumina se răsfrângea numai în 
portretul său mare, făcut de curând, atârnat deasupra 
canapelei... şi prin budoarul Annei, în care ardeau două 
lumânări, luminând portretele rudelor şi ale prietenelor 
sale, pecum şi bibelourile frumoase de pe biroul ei, 
cunoscute de dânsul aşa de bine şi de atâta vreme. 
Străbătea budoarul Annei până la uşa odăii de culcare şi se 
întorcea din nou. 

În tot timpul acestei plimbări, şi mai ales pe parchetul 
sufrageriei luminate, Alexei Alexandrovici se oprea şi-şi 
spunea: „Da, totul trebuie rezolvat şi curmat; trebuie să-mi 
arăt părerea şi hotărârea”. Se întorcea din nou: „Dar ce 
părere? Ce hotărâre?” se întreba el când ajungea în salon şi 
nu găsea răspuns. „Dar, în definitiv, ce s-a întâmplat? Îşi 
zicea el înainte de a porni spre birou. Nimic! Ea a vorbit 
îndelung cu dânsul. Ei şi? Cu cine nu vorbeşte o femeie în 
societate? Apoi, a fi gelos, înseamnă să te înjoseşti şi pe 
tine, şi pe ea”, se gândea el intrând în budoarul ei. Dar 
părerea asta, care avusese mai înainte atâta greutate 
pentru dânsul, nu mai trăgea acum în cumpănă şi nu mai 
însemna nimic. Din uşa odăii de culcare, Alexei 
Alexandrovici se întorcea iarăşi în salon. Dar de îndată ce 
intra în salonul întunecat, un glas începea să-i spună că nu 
era tocmai aşa şi că, dacă ceilalţi observaseră, înseamnă că 
era ceva... În sufragerie, îşi zicea din nou: „Da, trebuie să 
rezolv problema, să curm totul şi să-mi spun părerea”... lar 
în salon, înainte de a coti, se întreba: „Dar cum s-o rezolv?” 
Apoi se întreba: „Ce s-a întâmplat?” Şi-şi răspundea: 
„nimic”, aducându-şi aminte că gelozia este un sentiment 
care o înjoseşte pe soţie. Dar când ajungea din nou în salon, 
căpăta convingerea că se întâmplase ceva. Gândurile, ca şi 
trupul lui, se învârteau într-un cerc închis, fără să poată 
scăpa din el. Observând acest lucru, îşi frecă fruntea şi se 
aşeză în budoarul Annei. 


Acolo, privind masa de scris pe care se aflau un buvard34 
de malachită şi un bilet început, gândurile i se schimbară 
deodată. Începu să se gândească la dânsa. Ce cugetă şi ce 
simte ea? Pentru prima dată încercă să-şi închipuie viaţa ei 
personală, ideile şi dorinţele Annei, şi gândul că ea putea şi 
trebuia să aibă o viaţă deosebită de a lui i se păru atât de 
îngrozitor, încât se grăbi să-l alunge. Aici era abisul acela în 
care se îngrozea să privească. A se transpune cu gândul şi 
cu simţirea în altă fiinţă era o acţiune sufletească străină de 
Alexei Alexandrovici şi o socotea ca o fantezie vătămătoare 
şi primejdioasă. 

„Dar ceea ce-i mai îngrozitor, cugeta el, este faptul că 
tocmai acum, când opera mea se apropie de sfârşit (se 
gândea la proiectul pe cale de realizare), când am nevoie 
de toată liniştea şi de toate puterile sufletului meu, tocmai 
acum se abate asupră-mi această stare de îngrijorare 
stupidă. Dar ce e de făcut? Nu sunt dintre cei ce rabdă stări 
de nelinişte şi de îngrijorare fără să aibă puterea de a le 
privi în faţă.” 

— Trebuie să chibzuiesc, să iau o hotărâre şi să scap de 
îngrijorarea asta, gândi el cu glas tare. 

„Sentimentele sale - ceea ce s-a petrecut şi poate să se 
petreacă în sufletul ei - nu mă privesc... asta-i o chestiune 
de conştiinţă, care aparţine religiei”, chibzui el, simțindu-se 
uşurat la gândul că găsise un paragraf de lege pentru noua 
situaţie în care se afla. 

„Prin urmare, chestiunea sentimentelor ei şi aşa mai 
departe e o chestiune de conştiinţă, care nu mă priveşte. 
Dar îndatorirea mea se conturează cu precizie, în calitate 
de cap de familie, eu sunt omul care am datoria s-o 
călăuzesc şi de aceea port o oarecare răspundere. Trebuie 
să-i semnalez primejdia pe care o văd, s-o pun în gardă şi să 
fac uz chiar de putere. Trebuie să-i spun totul.” 

În mintea lui Alexei Alexandrovici se cristaliza perfect ceea 
ce urma să spună soţiei sale. Gândindu-se la ceea ce avea 
de susţinut, îi păru rău că trebuia să-şi irosească timpul şi 


forţele creierului pentru o chestiune casnică, de ordin 
privat. 'Totuşi, forma şi succesiunea frazelor din discursul în 
perspectivă se închegară în mintea lui, limpede şi precis, ca 
un raport. „Am de spus şi de exprimat următoarele: întâi - a 
lămuri importanţa opiniei publice şi a bunei-cuviinţe; al 
doilea - a explica din punct de vedere religios însemnătatea 
căsniciei; al treilea - dacă va fi nevoie, semnalarea 
nenorocirilor care ar ameninţa copilul; al patrulea - 
semnalarea propriei sale nenorociri.” Apropiindu-şi mâinile 
şi încrucişându-şi degetele cu palmele în jos, Alexei 
Alexandrovici îşi îndoi degetele, care trosniră din 
încheieturi. 

Acest gest, un obicei urât - împreunarea mâinilor şi 
trosnitul degetelor - îl potolea şi-l făcea întotdeauna să 
gândească ordonat - lucru de care avea acum atâta nevoie. 
Auzi zgomotul unei trăsuri care se apropia de peronul 
casei. Alexei Alexandrovici se opri în mijlocul salonului. Apoi 
se desluşiră paşi de femeie pe scară. 

Gata să-şi înceapă discursul, Alexei Alexandrovici stătea în 
picioare, îndoindu-şi degetele încrucişate. Aşteptă să-i mai 
trosnească un deget. Îşi trosni încă o încheietură. 

Simţi apropierea Annei după zgomotul paşilor săi uşori pe 
scară şi, cu toate că era mulţumit de discursu-i în stare de 
proiect, îi era teamă de explicaţia care urma să aibă loc. 

IX. 

Anna păşea cu capul plecat, jucându-se cu ciucurii glugii. 
Faţa sa strălucea de o lumină lăuntrică, dar strălucirea 
aceasta n-avea nimic vesel, ci semăna cu răsfrângerea 
sinistră a unui incendiu într-o noapte întunecoasă. Când îşi 
văzu soţul, Anna înălţă capul şi, deşteptându-se parcă din 
somn, îi zâmbi. 

— Nu eşti în pat? Ce minune! Zise ea. Îşi scoase gluga şi, 
fără să se oprească, se îndreptă spre camera de toaletă. E 
timpul să te culci, Alexei Alexandrovici, adăugă ea din dosul 
uşii. 

— Anna, trebuie să-ţi vorbesc. 


— Mie? Întrebă ea mirată. Se întoarse din dosul uşii şi-l 
privi. Ce s-a întâmplat? Ce vrei să-mi spui? Adăugă ea 
aşezându-se. Ei, să vorbim, dacă trebuie numaidecât, dar 
mai bine ne-am culca. 

Anna spunea ce-i venea pe limbă şi, ascultându-şi 
cuvintele, se minuna de capacitatea sa de a minţi. Cât de 
simple şi de fireşti îi erau cuvintele! Ce bine se prefăcea că 
pică de somn. Se simţea apărată de zalele de nepătruns ale 
minciunii. Parcă o putere nevăzută o ajuta şi o susţinea. 

— Anna, trebuie să te pun în gardă, începu Alexei 
Alexandrovici. 

— Să mă pui în gardă? În ce privinţă? 

Îl privea cu atâta simplitate şi voioşie, încât, cine n-ar fi 
cunoscut-o, cum o cunoştea bărbatul său, n-ar fi putut 
observa nimic nefiresc, nici în sunetul cuvintelor, nici în 
înţelesul lor. Dar Alexei Alexandrovici o cunoştea. Ştia că 
atunci când el se culca cu cinci minute mai târziu, Anna 
băga de seamă şi-l întreba de pricina întârzierii... Ştia că ea 
îi împărtăşea numaidecât toate bucuriile, plăcerile şi 
necazurile ei. Pentru el, faptul că astăzi Anna se prefăcea că 
nu observă starea lui de spirit şi nu vroia să spună nici un 
cuvânt despre ea însăşi însemna foarte mult. Vedea că 
adâncul sufletului ei, deschis mai înainte pentru el, acum se 
închisese. Ba încă şi mai mult: înţelese după tonul ei că 
lucrul acesta nici n-o tulbura. Anna părea să-i spună: „Da, s- 
a închis... aşa trebuie să fie şi aşa are să rămână de azi 
înainte!” încerca sentimentul unui om care, întorcându-se 
acasă, găseşte uşa încuiată. „Dar poate că mai găsesc 
cheia!” gândi el. 

— Vreau să te pun în gardă, începu el din nou cu voce 
scăzută, spunându-ţi că din imprudenţă şi din uşurinţă ai 
putea da prilej să se vorbească în societate pe socoteala ta. 
Convorbirea ta prea însufleţită de astă-seară cu contele 
Vronski (rosti numele răspicat, liniştit, cu pauze) a atras 
atenţia asupra ta. 


Vorbea şi se uita în ochii ei, care râdeau şi erau atât de 
nepătrunşi, că-l îngrozeau, şi-şi dădea seama de zădărnicia 
cuvintelor sale fără rost. 

— Aşa faci totdeauna, îi răspunse Anna, ca şi cum nu l-ar fi 
înţeles de loc, prinzând însă, într-adins, din tot ce spusese el 
numai ultimele cuvinte. Ba eşti nemulţumit că mă 
plictisesc... ba că sunt veselă. Astăzi nu m-am plictisit. Te 
jigneşte asta? 

Alexei Alexandrovici tresări şi-şi îndoi mâinile, ca să-şi 
trosnească degetele. 

— Ah, te rog, nu-ţi mai pocni degetele... nu pot să sufăr 
asta. 

— Tu eşti, Anna? Spuse încet Alexei Alexandrovici, făcând 
o sforţare şi stăpânindu-şi mâinile. 

— Dar ce este? Întrebă ea cu un aer de sinceră şi aproape 
comică mirare. Ce vrei de la mine? 

Alexei Alexandrovici tăcu un răstimp şi-şi frecă fruntea şi 
ochii. Îşi dădu seama că, în loc să facă ceea ce avusese de 
gând, adică să-şi prevină soţia de greşeala-i în ochii lumii, 
se tulburase fără voie de ceea ce se petrecea în conştiinţa ei 
şi se lovea de uri zid poate imaginar. 

— Uite ce aveam de gând să-ţi spun, adăugă el rece şi 
liniştit. Şi te rog să mă asculţi. După cum ştii, socot gelozia 
un sentiment jignitor şi josnic. Niciodată n-am să mă las 
condus de un asemenea sentiment. Există însă anumite legi 
ale bunei-cuviinţe care nu pot fi călcate fără să atragă 
sancţiuni. N-aş putea spune că am observat ceva; dar, după 
impresia făcută asupra societăţii, am văzut că toată lumea a 
socotit că ai avut o purtare şi o ţinută nu tocmai aşa cum s- 
ar fi cuvenit. 

— Nu mai înţeleg nimic, răspunse Anna, ridicând din 
umeri, „Lui nu-i pasă, se gândi ea, dar a observat lumea şi 
asta îl îngrijorează!”... Alexei Alexandrovici, nu te simţi 
bine, adăugă ea, ridicându-se şi vrând să iasă pe uşă. Dar 
bărbatul său făcu o mişcare înainte, dorind parcă s-o 
oprească. 


Alexei Alexandrovici avea obrazul urât şi ursuz cum nu i-l 
mai văzuse Anna până atunci. Ea se opri şi, plecându-şi 
puţin capul într-o parte, începu să-şi scoată cu degete 
îndemânatice acele din păr. 

— Bine, te ascult, rosti ea calm şi ironic. Te ascult cu 
interes; aş vrea să înţeleg şi eu despre ce-i vorba. 

Anna vorbea şi se mira de tonul său firesc, liniştit şi sigur, 
ca şi cuvintele pe care le alegea. 

— N-am dreptul să intru în toate amănuntele 
sentimentelor tale şi socot de altfel acest lucru inutil şi chiar 
vătămător, urmă Alexei Alexandrovici. Răscolindu-ne 
sufletul, descoperim adesea lucruri care ar fi rămas acolo 
neştiute. Sentimentele aparţin conştiinţei tale. Dar faţă de 
tine, faţă de mine şi înaintea lui Dumnezeu, sunt dator să-ţi 
arăt îndatoririle pe care le ai. Vieţile noastre sunt legate nu 
de oameni, ci de Dumnezeu. Numai o crimă ar putea rupe 
aceste legături. Dar o asemenea crimă atrage după ca o 
pedeapsă grea. 

— Nu înţeleg nimic. Şi, Doamne, cât mi-e de somn, din 
păcate! Spuse Anna, trecându-şi repede mâna prin păr în 
căutarea acelor rămase. 

— Anna, pentru numele lui Dumnezeu, nu vorbi aşa, zise el 
blând, poate că mă înşel; dar crede-mă că ceea ce-ţi spun 
ne priveşte deopotrivă pe amândoi. Sunt bărbatul tău şi te 
iubesc. 

O clipă îşi lăsă capul în jos, iar scânteia de ironie i se stinse 
din privire. Cuvintele „te iubesc” o revoltară. Anna se gândi: 
„Mă iubeşte? Dar poate el oare să iubească? Dacă n-ar fi 
auzit că există dragoste, n-ar fi întrebuințat niciodată acest 
cuvânt. El nici nu ştie ce-i dragostea.” 

— Alexei Alexandrovici, crede-mă că nu te înţeleg. Spune- 
mi mai limpede ce ţi se pare... 

— Stai puţin. Lasă-mă să isprăvesc. Te iubesc. Dar nu 
vorbesc de mine. Principalii interesaţi în această chestiune 
sunt fiul nostru şi cu tine. Cuvintele mele, repet, poate îţi 
vor părea cu totul de prisos şi nelalocul lor. Poate sunt 


întemeiate pe o eroare a mea. În cazul acesta, te rog să mă 
ierţi. Dar dacă tu singură simţi că au un temei cât de mic, te 
rog să te gândeşti şi, dacă te îndeamnă inima, mărturiseşte- 
mi mie... 

Fără să-şi dea seama, Alexei Alexandrovici vorbise cu totul 
altceva decât ceea ce pregătise. 

— N-am nimic să-ţi spun. Afară de asta, zise deodată 
repede Anna, stăpânindu-şi cu greu un zâmbet, e timpul să 
ne culcăm. 

Alexei Alexandrovici oftă şi se îndreptă spre odaia de 
culcare, fără să mai adauge un cuvânt. 

Când Anna intră în dormitor, Alexei Alexandrovici era 
culcat; avea buzele strânse cu severitate şi nu-şi întoarse 
ochii către ea. Anna se culcă în patul ei. Aştepta din clipă în 
clipă ca soţul său să înceapă iarăşi vorba. Se temea şi 
totodată dorea acest lucru. Dar el tăcea. Ea aşteptă mult 
timp, nemişcată, şi în cele din urmă îl uită chiar. Se gândea 
la celălalt. Îl vedea şi simţea cum gândul acesta îi umplea 
inima de o tulburare şi de o bucurie plină de păcat, când. 
Deodată auzi nişte sforăituri liniştite şi regulate. La început, 
Alexei Alexandrovici parcă se sperie de propriile lui 
sforăituri şi se opri; dar după ce răsuflă de două ori, începu 
să sforăie din nou, într-un ritm liniştit. 

— Acum e târziu, prea târziu, şopti Anna zâmbind. 

Rămase mult timp nemişcată, cu ochii deschişi şi-i părea 
că-i simte lucind în întuneric. 

X. 

Din seara aceea, pentru Alexei Alexandrovici şi pentru 
soţia sa începu o altă viaţă. Nu se petrecu nimic deosebit. 
Anna frecventa ca de obicei înalta societate. O vizita mai 
ales pe prinţesa Betsy şi se întâlnea peste tot cu Vronski. 

Karenin ştia, dar nu putea face nimic. Încercărilor sale de 
a provoca o explicaţie, Anna le opunea un zid gros de veselă 
nedumerire. Privită din afară, situaţia era aceeaşi. Dar 
raporturile intime dintre soţi se schimbaseră cu 
desăvârşire. Alexei Alexandrovici, un om atât de tare în 


viaţa publică, se simţea fără nici o putere în acest domeniu. 
Aştepta ca un taur, cu capul plecat, fără murmur, lovitura 
toporului pe care-l simţea ridicat asupră-i. Ori de câte ori 
încerca să gândească la acest lucru, Alexei Alexandrovici îşi 
spunea că trebuie să mai încerce o dată... că ar mai fi 
speranţe s-o salveze prin bunătate şi duioşie, s-o convingă, 
s-o facă a se dezmetici... şi se pregătea zilnic să-i vorbească. 
Dar de câte ori încerca s-o facă, simţea că duhul răului şi al 
minciunii care o stăpânea pe ea punea stăpânire şi pe 
dânsul, şi-i spunea altceva şi pe alt ton decât ar fi vrut. Se 
exprima, fără să vrea, în felul său obişnuit, ironizând parcă 
pe cineva care ar fi vorbit în acest fel. Dar cu un asemenea 
ton el nu-i putea spune Annei ceea ce trebuia. 

XI. 

Ceea ce fusese pentru Vronski aproape timp de un an 
singura dorinţă a vieţii sale, înlocuindu-i toate dorinţele de 
mai înainte... ceea ce pentru Anna fusese un vis de fericire 
de neatins, cumplit şi cu atât mai fermecător, se împlinise. 
Palid, cu buza de jos tremurând, Vronski stătea în picioare, 
aplecat deasupra Annei, şi o imploră să se liniştească, 
neştiind singur cum şi de ce. 

— Anna, Anna! Rostea el cu glas tremurător. Anna, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Dar cu cât vorbea mai tare, cu atât Anna îşi lăsa mai jos 
capul, odinioară atât de mândru şi vesel, acum copleşit de 
ruşine. Trupul aplecat îi luneca de pe divanul pe care şedea 
şi s-ar fi rostogolit la picioarele lui, pe duşumea, ar fi căzut 
pe covor, dacă n-ar fi ţinut-o el. 

— Doamne! lartă-mă! Spuse Anna cutremurată de plâns, 
strângându-i mâinile la pieptul ei. 

Se simţea atât de vinovată şi de nelegiuită, încât nu-i mai 
rămânea decât să se umilească şi să ceară iertare. Cum nu 
mai avea pe nimeni pe lume afară de el, lui îi cerea iertare. 
Privindu-l, Anna îşi simţea în tot trupul înjosirea şi nu putea 
spune alt cuvânt. Iar Vronski simţea ceea ce trebuie să 
simtă un ucigaş când priveşte trupul căruia i-a luat viaţa. 


Acest trup jertfit era dragostea lor, primul anotimp al 
dragostei lor. Era ceva cumplit şi respingător în amintirea 
faptei plătite cu înfiorătorul preţ ai ruşinii. Ruşinea care-o 
copleşea pe Anna în faţa decăderii ei morale îl cuprinse şi 
pe dânsul. Dar cu toată groaza făptaşului înaintea trupului 
ucis, el trebuia totuşi să taie leşul în bucăţi, să-l ascundă şi 
să tragă folos din cele dobândite prin crimă. 

Şi ca ucigaşul cuprins de patimă sălbatică, care se aruncă 
asupra trupului victimei, îl târăşte şi-l face bucăţi, Vronski 
acoperea cu sărutări faţa şi umerii Annei. Ea îl ţinea de 
mână şi nu făcea nici o mişcare. „Da, sărutările acestea au 
fost plătite cu ruşinea. Da, mâna aceasta care strânge mâna 
mea e mâna complicelui meu.” Anna îi ridică mâna şi i-o 
sărută. Vronski se lăsă în genunchi ca să-i vadă faţa. Anna 
însă şi-o ascunse şi rămase tăcută. În sfârşit, făcând o 
sforţare, ea se ridică şi-l respinse. Faţa ci era tot atât de 
frumoasă, dar cu atât mai mult stârnea mila. 

— Totul s-a sfârşit, şopti Anna. Nu mai am nimic pe lume 
afară de tine. Nu uita. 

— Cum aş putea să uit ceea ce e însăşi viaţa mea? Pentru o 
clipă de fericire ca asta... 

— Ce fericire?! Izbucni Anna cuprinsă de un sentiment de 
groază şi dezgust care se strecură şi-n sufletul lui fără voie. 
Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai spune nici un cuvânt, 
niciunul! 

Se sculă repede în picioare şi se dădu la o parte. 

— Nici un cuvânt, repetă Anna şi se dezlipi de el cu o 
expresie de întunecată deznădejde, care-l izbi prin straniul 
ei. 

Ea simţea în clipa aceea neputinţa de a-şi exprima 
sentimentul de ruşine, de bucurie şi de groază cu care intra 
în noua ei viaţă şi, decât să-l înjosească prin cuvinte 
nepotrivite, mai bine tăcea. Chiar şi mai târziu, a doua zi, a 
treia zi, nu numai că nu găsea cuvintele care să exprime 
complexitatea acestui sentiment, dar nu era în stare să 
desluşească nici ceea ce se petrecea în sufletul ei. 


Îşi spunea: „Nu, acum nu pot să mă gândesc la asta. Am să 
mă gândesc mai târziu, când am să fiu mai liniştită.” Dar 
această linişte a minţii n-o găsea niciodată. Ori de câte ori 
se gândea la ceea ce făcuse, la ce o aştepta şi ce trebuie să 
facă, o cuprindea groaza şi alunga aceste gânduri. 

„Mai târziu, mai târziu, îşi zicea ea, când am să fiu mai 
liniştită.” 

În schimb, prin somn, când nu-şi putea stăpâni gândurile, 
starea în care se afla i se înfăţişa în groaznica ei realitate. O 
urmărea aproape în fiecare noapte acelaşi vis. Se făcea că 
amândoi îi erau soţi şi o copleşeau cu dezmierdările. Alexei 
Alexandrovici îi săruta plângând mâinile şi spunea: „Ce bine 
e aşa!” Alexei Vronski era şi dânsul acolo. Şi el îi era soţ. 
Mirată că acest lucru i se păruse mai înainte cu neputinţă, 
ea le explica râzând că situaţia e mult mai simplă aşa şi că 
amândoi vor fi acum mulţumiţi şi fericiţi. Dar acest vis o 
apăsa ca un coşmar, şi se deştepta îngrozită. 

XII. 

La început, după întoarcerea lui de la Moscova, Levin 
tresărea şi roşea ori de câte ori îşi aducea aminte de 
ruşinea că fusese respins. Dar îşi spunea: „lot aşa roşeam şi 
tresăream, crezând că totul e pierdut, când am luat nota 
unu la fizică şi am rămas repetent în anul al doilea. 'Tot aşa 
de pierdut mă simţeam şi când n-am izbutit într-o afacere 
pe care mi-o încredinţase soră-mea. Şi-apoi? Acum, că au 
trecut atâţia ani, când îmi aduc aminte, mă mir că mi-am 
putut face sânge rău pentru atâta lucru. Tot aşa va fi şi cu 
necazul meu de acum. Va trece timpul şi acest lucru mă va 
lăsa nepăsător.” 

Dar trecură trei luni şi Levin tot nu era nepăsător. Ca şi în 
primele zile, amintirea celor întâmplate îl durea. Nu se 
putea împăca cu gândul că el, care visase atâta vreme o 
viaţă de familie, simțindu-se copt pentru ea, nu era totuşi 
însurat şi se afla mai departe de căsătorie decât oricând. 
Levin simţea cu durere, ca şi ceilalţi din jurul său, că nu 
este bine ca un om la vârsta lui să fie singur. Îşi aducea 


aminte că, înainte de a fi plecat la Moscova, îi spusese lui 
Nikolai, văcarul, un ţăran naiv cu care-i plăcea să 
vorbească: „Ştii ce, Nikolai? Vreau să mă-nsor.” Nikolai îi 
răspunse iute, ca într-o chestiune care nu suferea nici o 
îndoială: „De mult ar fi trebuit s-o faceţi, Konstantin 
Dmitrici”. Dar el era acum mai departe de căsătorie decât 
oricând. Locul era prins. lar dacă în închipuirea lui încerca 
să aşeze în acest loc pe vreuna din fetele cunoscute, Levin 
simţea că lucrul acesta era cu neputinţă. Afară de aceasta, 
amintirea refuzului şi a rolului pe care-l jucase îl chinuia ca 
ceva ruşinos. Oricât îşi spunea că n-avea nici o vină, 
amintirea asta, ca şi unele suveniruri ruşinoase, îl făcea să 
tresară şi să roşească. Avea în trecutul lui, ca orice om, 
fapte urâte, pe care le recunoştea ca atare şi ar fi trebuit 
să-l mustre conştiinţa pentru ele; dar amintirea faptelor 
sale urâte îl chinuia mult mai puţin decât acele suveniruri 
ruşinoase pentru dânsul, neînsemnate de fapt. Erau nişte 
răni care nu vroiau sa se închidă. La aceste amintiri se 
adăuga acum refuzul şi situaţia umilitoare în care trebuie 
să fi apărut el faţă de lume în seara aceea. Totuşi, timpul şi 
munca biruiră. Evenimentele mărunte, însă însemnate în 
viaţa de la ţară, îi înceţoşau încetul cu încetul amintirile 
împovărătoare. Din săptămână în săptămână, se gândea tot 
mai rar la Kitty. Aştepta cu nerăbdare ştirea că s-a măritat, 
nădăjduind că această veste îl va lecui de-a binelea, 
întocmai ca scoaterea unei măsele bolnave. 

Între timp, veni primăvara, frumoasă, năvalnică, fără 
aşteptările şi înşelăciunile ei obişnuite - una din rarele 
primăveri de care ierburile, vieţuitoarele şi oamenii se 
bucură laolaltă. Primăvara aceasta minunată îl învioră şi 
mai mult pe Levin şi-i întări gândul de a renunţa cu totul la 
trecut, urmând să-şi clădească, neatârnat şi cu hotărâre, 
viaţa lui singuratică... Deşi multe din planurile făcute de 
dânsul, întorcându-se la ţară, erau încă ne înfăptuite, pe 
unul însă îl respectase deplin: curăţia vieţii sale. Nu mai 
încerca sentimentul de ruşine care-l chinuia de obicei după 


fiecare cădere şi putea să se uite fără sfială în ochii oricui. 
În luna februarie primise de la Maria Nikolaevna o 
scrisoare prin care-l vestea că starea sănătăţii fratelui său 
Nikolai se înrăutăţise şi că nu vroia să se îngrijească. În 
urma acestei scrisori, Konstantin Dmitrici se dusese la 
Moscova la fratele său şi izbutise să-l convingă a consulta 
un medic şi a pleca la o staţiune de cură din străinătate. 
Izbutise atât de bine să-şi convingă fratele şi să-l 
împrumute cu bani de călătorie, fără să-l enerveze, încât 
Levin era mulţumit de sine în această privinţă. În afară de 
gospodărie, care cerea primăvara o deosebită grijă, ca şi în 
afară de lecturi, Levin începuse în cursul iernii o lucrare 
despre agricultură. După planul acestei lucrări, caracterul 
muncitorului agricol urma să fie privit ca un element 
absolut, întocmai ca solul şi clima, toate principiile ştiinţei 
agricole întemeindu-se, prin urmare, nu numai pe 
elementele sol şi climă, ci pe elementele: sol, climă şi un 
anumit caracter invariabil al muncitorului. Astfel, deşi 
ducea un trai singuratic, sau poate tocmai din pricina 
aceasta, viaţa lui Levin era plină. Nu-l încerca decât 
arareori dorinţa neîmplinită de a-şi împărtăşi gândurile 
care se năşteau în mintea lui şi altor fiinţe în afară de Agafia 
Mihailovna. | se întâmpla destul de des să discute cu ea 
chestiuni de fizică, agronomie şi mai cu seamă de filosofie. 
Filosofia era subiectul preferaţi al Agafiei Mihailovna. 

Se desprimăvără târziu. În cele din urmă săptămâni ale 
postului mare, vremea fu senină, dar geroasă. Ziua, la 
soare, era dezgheţ; iar noaptea, gerul atingea şapte grade. 
Zăpada era aşa de tare, că puteai umbla cu căruţa pe câmp. 
De paşti nu se topise încă. Apoi, dintr-o dată, a doua zi de 
paşti, se stârni un vânt cald, se îngrămădiră norii, şi trei zile 
şi trei nopţi turnă o ploaie repede şi caldă. Joi, vântul se 
potoli şi se lăsă o ceaţă deasă, cenuşie, ascunzând parcă 
tainele prefacerilor ce se petreceau în fire. Învăluite în 
ceaţă, apele începură să curgă la vale. Trosneau şi porneau 
sloiurile. Puhoaie tulburi, înspumate alergau cu o 


repeziciune tot mai mare. În duminica Tomii, pe seară, se 
risipi ceața. Norii se împrăştiară ca nişte miei. Cerul se 
însenina; venise primăvara adevărată. A doua zi dimineaţa 
se înălţă un soare strălucitor, care sorbi repede pojghiţa de 
gheaţă ce acoperise apele în ajun. Văzduhul cald prinse a 
tremura, plin de aburii pământului renăscut, înverzea, 
peste iarba veche, cea nouă, care ieşea ca nişte ace. Se 
umflară mugurii măslinului, ai coacăzei şi ai mesteacănului 
lipicios cu miros de spirt, iar albina îşi luă iarăşi zborul 
zumzăind într-un răchitiş smălţat cu flori aurii. Ciocârlii 
nevăzute cântau deasupra catifelei de verdeață şi peste 
miriştile îngheţate, iar nagâţii plângeau deasupra 
mlaştinilor şi a bălților cu apa cafenie, stătută. Cocori şi 
gâşte treceau pe sus, gâgâind primăvăratic. Mugeau pe 
imaş vite năpârlite. Miei cu picioarele strâmbe se jucau 
împrejurul mamelor care behăiau, lăsându-şi lâna pe 
mărăcini. Copii sprinteni alergau pe potecile care purtau 
urmele tălpilor goale şi începeau să se zbicească. Se auzeau 
glasuri vesele de femei venite cu albituri la gârlă. Prin curţi 
răsunau topoarele mujicilor care-şi dregeau plugurile şi 
grapele. Venise adevărata primăvară. 

XIII. 

Levin îşi trase cizmele mari şi, pentru întâia oară în 
primăvara aceea, în loc să se îmbrace cu blana, luă pe elo 
scurtă de postav şi se duse să-şi vadă gospodăria. Trecea 
prin şuvoaie de apă, care-l orbeau scânteind în soare. Călca 
ba pe o pojghiţă de gheaţă subţire, ba în noroi cleios. 

Primăvara e anotimpul planurilor şi al nădejdilor. Levin ieşi 
în curte şi, întocmai ca un copac, primăvara, care încă nu 
ştie cum şi încotro îi vor creşte mlădiţele tinere ascunse în 
mugurii umflaţi, nu ştia nici el lămurit de ce anume să se 
apuce în gospodăria lui, la care ţinea atât de mult; dar îşi 
simţea capul plin de cele mai frumoase planuri şi gânduri. 
Întâi se duse la vite. Vacile erau scoase în ţarc; cu părul 
lucios şi neted după năpârlit, ele se dezmorţeau la soare, 
mugeau şi trăgeau la câmp. După ce se sătura de admirat 


vacile pe care le cunoştea până în cele mai mici amănunte, 
Levin porunci să le scoată la câmp, iar viţeilor să le dea 
drumul în ţarc. Văcarul alergă vesel să se pregătească de 
mers la câmp. Văcăresele, cu poalele catrinţelor suflecate, 
cu picioarele încă albe, nearse de soare, lipăiau prin noroi, 
alergând cu o nuia în mână după viţeii înnebuniţi care 
mugeau de bucuria primăverii, şi-i mânau spre curte. 

După ce privi cu încântare viţeii din anul acesta, 
neobişnuit de frumoşi - viţeii din iarnă erau cât o vacă 
ţărănească, iară viţica Pavei, în vârstă de trei luni, părea o 
mânzată - Levin porunci să le scoată afară o albie şi să le 
dea fân din iesle. În ocolul neîntrebuinţat în timpul iernii, 
Konstantin Dmitrici văzu că ieslele făcute de cu toamnă 
erau stricate. Trimise să cheme pe teslar, care ar fi trebuit, 
după rânduială, să lucreze la maşina de treier, dar lucra 
acum la dresul grapelor, care se cereau a fi gata înainte de 
lăsatul secului. Asta-l mânie cumplit pe Levin. Îi era necaz 
că în gospodăria lui stăruia veşnica neorânduială împotriva 
căreia lupta din răsputeri de ani de zile. După cum află el, 
ieslele - de care nu era nevoie iarna - fuseseră duse în 
grajdul de cai, unde se rupseseră, fiind lucrate uşor, pentru 
viței. 

Pe lângă toate acestea, se vădi că boroanele şi toate 
sculele agricole nu erau drese, deşi el poruncise să fie 
revizuite şi reparate încă de cu iarnă, lucru pentru care 
tocmise anume trei dulgheri. Aşa că boroanele se dregeau 
tocmai când trebuia să se iasă cu ele la grăpat. Levin 
trimise după logofăt, dar porni şi el să-l caute. Cu faţa 
luminată, ca totul în ziua aceea, logofătul, care purta un 
cojocel de miel, venea de la arie, rupând în degete un fir de 
pai. 

— De ce nu lucrează dulgherul la maşina de treierat? 

— Încă de ieri vroiam să vă spun: trebuie să dregem 
grapele, se apropie aratul. 

— Dar ce-aţi făcut astă-iarnă? 

— Şi de ce vă trebuie acum dulgherul? 


— Unde-s ieslele din ocolul viţeilor? 

— Am poruncit să le ducă la loc. Dar ce să fac cu oamenii 
ăştia? Se căina logofătul, dând din umeri. 

— Nu cu oamenii ăştia, ci cu logofătul ăsta! Izbucni Levin. 
Atunci de ce te ţin? Răcni el; dar gândindu-se că asta nu 
ajută la nimic, se opri în mijlocul vorbei şi oftă numai. Ei, ce 
zici? Se poate semăna? Îl întrebă Konstantin Dmitrici după 
o clipă de tăcere. 

— Dincolo de 'Turkino o să se poată, mâine sau poimâine. 

— Dar cu trifoiul ce-i? 

— Am trimis pe Vasili cu Mişka să semene. Numai nu ştiu 
cum au să se descurce. Îi prea mare noroiul. 

— Câte deseatine seamănă? 

— Şase. 

— De ce nu tot? Strigă Levin. 

Faptul că însămânţau cu trifoi şase deseatine în loc de 
douăzeci îl necăji şi mai mult. Semănăturile de trifoi, atât 
după teorie, cât şi după propria-i experienţă, ieşeau bune 
numai atunci când se făceau de timpuriu, aproape pe 
zăpada. Dar Levin nu apuca niciodată să semene la timp. 

— N-am oameni. Ce pot să fac cu oamenii ăştia? Lipsesc 
trei. Nici Semion... 

— Trebuia să iei oamenii de la paie. 

— l-am luat. 

— Atunci, unde-s oamenii? 

— Cinci lucrează la compot, adică la compost35. Patru 
vântură ovăzul. Mi-e teamă să nu se încingă. 

Levin ştia foarte bine că expresia „mi-e teama să nu se 
încingă” înseamnă că ovăzul englezesc de sămânță se şi 
stricase, fiindcă şi de data aceasta nu i se îndepliniseră 
poruncile. 

— V-am spus încă din post să puneţi burlane! Răcni el. 

— Să n-aveţi nici o grijă. Toate au să se facă la vremea lor. 

Levin dădu supărat din mână în semn de lehamite, se duse 
la hambare ca să vadă ovăzul şi se reîntoarse la grajd. 
Ovăzul încă nu se stricase. Dar lucrătorii îl lopătau, deşi i-ar 


fi putut da drumul de-a dreptul în despărţitura de jos a 
hambarului. După ce dădu porunci în acest sens şi luă de 
acolo doi muncitori pentru semănatul trifoiului, îi trecu 
ciuda împotriva logofătului. De altfel, într-o zi atât de 
frumoasă era şi păcat să fii supărat. 

— Ignat! Strigă el la vizitiu, care spăla o trăsură la 
fântână, cu mânecile suflecate. Pune şaua pe un cal... 

— Pe care poftiţi? 

— Să zicem pe Kolpik. 

— Prea bine. 

Pe când înşeuau calul, Levin chemă iarăşi pe logofătul care 
se învârtea pe aproape, ca să se împace cu stăpânul, şi 
începu să-i vorbească despre lucrările de primăvară în 
perspectivă, ca şi despre planurile sale gospodăreşti. 
Trebuia să înceapă căratul gunoiului din timp, ca până la 
primul cosit să fie isprăvit totul. Trebuia să are tarlaua cea 
mai depărtată, ca s-o lase pârloagă. Fânul să nu se dea în 
dijmă, ci să fie cosit de lucrători. 

Logofătul asculta cu luare-aminte şi parcă se străduia să 
aprobe planurile stăpânului, dar cu o mutră mâhnită şi 
deznădăjduită, prea bine cunoscută de Levin şi care-l 
scotea totdeauna din fire. Mutra asta părea să spună: 
„Toate-s bune, dar cum o da Dumnezeu...” 

Nimic nu-l necăjea mai mult pe Levin decât mutra asta, pe 
care de altminteri o aveau toţi logofeţii care se perindaseră 
la dânsul. Toţi făcuseră aceeaşi mutră faţă de planurile lui. 
De aceea Levin nu se mai supăra acum. Dar se necăjea şi se 
simţea şi mai îndârijit împotriva acestei forţe elementare, pe 
care n-o putea numi altfel decât „Cum o da Dumnezeu” şi 
care-i punea mereu bețe în roate. 

— Numai să mai avem timp, Konstantin Dmitrici, zise 
logofătul. 

— De ce să n-avem? 

— Trebuie să tocmim numaidecât încă cincisprezece 
oameni. Dar nu vor să vină. Acei care au fost astăzi cer câte 
şaptezeci de ruble pe vară. 


Levin tăcu. Din nou i se opunea această forţă. Ştia că, în 
ciuda stăruinţelor sale, nu putea tocmi mai mult de treizeci 
şi şapte, treizeci şi opt sau patruzeci de lucrători, la un preţ 
normal. Se tocmeau patruzeci de lucrători, niciunul mai 
mult. Totuşi, nu puteau să nu lupte. 

— Dacă nu vin, trimiteţi la Suri, la Cefirovka. Trebuie să 
căutăm. 

— De trimis trimit eu, răspunse posomorât Vasili 
Feodorovici. De altfel, au slăbit şi caii. 

— Cumpărăm alţii. Ştiu eu, adăugă Levin râzând, 
dumneata vrei ca totul să fie cât mai puţin şi mai prost. Anul 
ăsta însă n-am să te las de capul dumitale. Am să fac totul 
singur. 

— Şi aşa dormiţi prea puţin. Suntem mai voioşi când 
lucram în ochii stăpânului... 

— Va să zică se seamănă trifoi dincolo de Berezovâi Dol? 
Mă duc să văd, zise Levin, încălecând pe Kolpik, un cal mic 
şi roib, adus de vizitiu. 

— N-o să puteţi trece apa, Konstantin Dmitrici, strigă 
vizitiul. 

— Atunci o iau prin pădure. 

În buiestrul vioi al unui cal bun, stătut prea mult la grajd, 
care sforăia în faţa băltoacelor cerând frâu liber, Levin ieşi 
din noroiul din ogradă la câmp. 

Dacă în curtea vitelor şi lângă hambarele cu grâne se 
simţea la largul lui, apoi la câmp îi plăcea şi mai mult. 
Legănându-se cadenţat în buiestrul calului său bun, Levin 
sorbi mireasma caldă şi proaspătă a zăpezii şi a văzduhului, 
când trecu prin pădure pe omătul risipit, rămas numai ici- 
colo, şi care se surpa lăsând ochiuri late. Se bucura de 
fiecare copac al lui cu muşchiul renăscut pe coajă, cu 
mugurii umflaţi. După ce trecu de pădure, în faţă i se 
desfăşură pe o întindere uriaşă un covor de verdeață, 
catifelat, uniform, fără băltoace, fără un singur petic pleşuv. 
Doar în unele locuri, prin văgăuni, dacă se mai zăreau, ca 
nişte pete, urmele zăpezii care se topea. 


Nu se supără nici la vederea calului țărănesc şi a tânărului 
armăsar cu coama tăiată care-i călcaseră în picioare 
semănăturile (porunci numai unui sătean, întâlnit în cale, 
să-i alunge), nu-l supără nici răspunsul batjocoritor şi 
prostesc al mujicului Ipat, pe care-l întâlnise în drum. Îl 
întrebase: „Ce zici, Ipat, semănăm degrabă?” Dar Ipat 
răspunse: „întâi trebuie să arăm, Konstantin Dmitrici”. Cu 
cât mergea mai departe, cu atât Levin se bucura mai mult, 
iar planurile gospodăreşti i se înfăţişau în minte unul mai 
frumos decât altul: să sădească răchită împrejurul câmpiilor 
dinspre nord către miazăzi, ca să nu se ţină zăpada prea 
mult sub copaci; să împartă moşia în şase tarlale, pe care să 
le îngraşe cu bălegar, iar pe alte trei tarlale de rezervă să 
semene iarbă; să ridice un ocol de vite în capătul cel mai 
îndepărtat al moşiei şi să sape un iaz, iar pentru 
îngrăşăminte să facă ocoluri vremelnice de vite. Aşa, ar 
avea trei sute de deseatine de grâu, o sută de cartofi şi o 
sută cincizeci de trifoi, fără să secătuiască nici o deseatină 
de pământ. 

Cu astfel de visuri, întorcându-şi calul cu băgare de seamă 
numai pe răzoare, ca să nu-şi calce semănăturile, Levin se 
apropie de lucrătorii care semănau trifoi. Căruţa cu 
sămânţa nu stătea pe un răzor, ci pe arătură, iar grâul de 
toamnă era răscolit de roţi şi scurmat de copitele calului. 
Amândoi lucrătorii şedeau pe răzor, fumând pesemne din 
aceeaşi pipă. 'Ţărâna din căruţă, amestecată cu sămânţa, nu 
fusese fărâmiţată, era numai bulgări, sau poate chiar 
îngheţată. Văzându-şi stăpânul, unul dintre lucrători, Vasili, 
se îndreptă spre căruţă, iar Mişka se apucă de semănat. 
Era urât din partea lor, dar Levin se supăra rar pe lucrători. 
Când se apropie Vasili, Konstantin Dmitrici îi porunci să ia 
calul şi să-l ducă pe răzor. 

— Nu face nimic, boierule, creşte grâul la loc, răspunse 
Vasili. 

— Te rog, fără vorbă, i-o tăie Levin, fă cum ţi-am spus. 

— Am înţeles, adăugă Vasili şi puse mâna pe capul calului. 


— Ce semănături, Konstantin Dmitrici, urmă el căutând să- 
i intre în voie, de mâna-ntâi! Numai că-i greu de umblat! De 
fiecare opincă îţi atârnă un pud de noroi. 

— De ce nu-i fărâmată ţărâna? Întrebă Levin. 

— O fărâmăm acum, răspunse Vasili luând sămânţa şi 
frecând pământul în palme. 

Vasili nu era de vină că i se dăduse pământ necernut. 
Totuşi, lui Levin îi era necaz încercând de multe ori cu folos 
leacul lui obişnuit, care era de a-şi stăpâni necazul şi de a 
îndrepta singur tot ceea ce i se părea rău, Levin încercă şi 
acum leacul acesta. Se uită cum călca Mişka, târând bulgări 
uriaşi de pământ lipiţi de fiecare picior. Descăleca, luă de la 
Vasili semănătoarea şi porni la semănat. 

— Până unde ai ajuns? 

Vasili arătă un semn făcut cu piciorul, iar Levin începu, 
cum se pricepea, să semene ţărâna amestecată cu sămânţa. 
Mergea greu, ca printr-o mlaştină. După ce făcu un rând, 
asuda şi, oprindu-se, înapoie semănătoarea. 

— Boierule, numai să nu mă înjuraţi la vară pentru rândul 
ăsta, făcu Vasili. 

— De ce? Întrebă vesel Levin, dându-şi seama că şi de data 
asta leacul fusese de folos. 

— Apoi să-l vedeţi la vară. O să se deosebească. Uitaţi-vă 
unde am semănat primăvara trecută. Ai jura că-i semănat în 
rânduri! Parc-aş munci pentru tata, Konstantin Dmitrici! 
Nu-mi place să fac lucru prost şi nici pe alţii nu-i las. Dacă 
stăpânului îi merge bine, ne merge şi nouă bine. Când îşi 
roteşte ochii, zise el, arătând spre câmp, îţi creşte inima. 

— Frumoasă primăvară, Vasili. 

— Aşa primăvară nici bătrânii n-au apucat. Am fost pe- 
acasă. Bâtul meu a pus şi el trei prăjini de grâu. Zice că nici 
nu ştie dacă-i grâu sau secară. 

— Dar de mult aţi început să puneţi grâu? 

— Tot dumneavoastră ne-aţi învăţat, acum doi ani. 
Dumneavoastră mi-aţi dăruit două baniţe. Un sfert am 
vândut. Da tot am pus trei prăjini. 


— Bagă de seamă, să sfarmi bulgării, îi spuse Levin 
apropiindu-se de cal, şi să ai grijă de Mişka. Dacă răsare 
frumos, îţi dau cincizeci de copeici de deseatină. 

— Vă foarte mulţumesc. Chitesc că şi fără asta suntem 
prea mulţumiţi de dumneavoastră. 

Levin încalecă şi porni pe câmp, la trifoiul de anul trecut şi 
la arătura pregătită cu plugul pentru grâul de primăvară. 

Pe mirişte, trifoiul răsărise minunat. Renăscuse în 
întregime şi se vedea un verde crud printre paiele rupte ale 
grâului din anul trecut. Calul intra în nămol până la chişiţă. 
Fiecare picior ieşea cu un fel de clefăit din pământul 
dezgheţat. Pe unde se arase cu plugul, nu puteai trece în 
ruptul capului. Te ţinea numai acolo unde era o pojghiţă de 
gheaţă; încolo, pe brazdele dezgheţate, piciorul calului se 
înnămolea până la genunchi. 

Arătura era minunată. Peste două zile se putea grapa şi 
semăna. Totul era frumos, totul vesel. 

La întoarcere, Levin trecu prin gârlă, nădăjduind ca apele 
mai scăzuseră. Într-adevăr, trecu apa şi sperie două rațe. 
„Trebuie să fi venit şi sitarii, se gândi Konstantin Dmitrici şi, 
parcă fusese anume potrivit, se întâlni la cotitura ce ducea 
spre casă cu paznicul pădurii, care adeveri presupunerea 
lui. 

Porni în trap spre conac, zorit să stea la masă şi să-şi pună 
în rânduială puşca pentru seara aceea. 

XIV. 

Apropiindu-se de casă într-o foarte bună dispoziţie 
sufletească, Levin auzi un zvon de zurgălăi care venea 
dinspre intrarea principală. 

„Da. A venit cineva de la gară, îşi zise el. E tocmai ora când 
soseşte trenul de la Moscova... Cine sa fie? Oare n-o fi 
fratele meu Nikolai? Doar mi-a spus: „Poate plec la băi, dar 
poate vin la tine,.” În primele clipe, Konstantin Dmitrici 
simţi un fel de teamă şi un sentiment neplăcut la gândul că 
prezenţa lui Nikolai i-ar putea strica dispoziţia sufletească - 
fericită, primăvăratică. Se ruşina însă numaidecât de acest 


sentiment, îşi deschise parcă sufleteşte braţele şi, cu o 
duioasă bucurie, aştepta şi dorea acum din toată inima ca 
musafirul să fie fratele său. luţi calul şi, după ce trecu de un 
salcâm, văzu o troică de poştă de la gară şi un domn 
îmbrăcat cu o blană. Nu era fratele lui. „Ah, dacă ar fiun 
om simpatic, cu care să pot sta de vorbă”, se gândi el. 

— A! Izbucni bucuros Levin, ridicând mâinile. Ce oaspete 
plăcut! De-ai şti cât mă bucur că te văd! Strigă el, 
recunoscându-l pe Stepan Arkadici. 

„Am să aflu, desigur, dacă s-a măritat sau când se mărită”, 
îşi spuse el. 

Şi în ziua aceea minunată de primăvară, Levin simţi că 
amintirea ei nu-l mai durea de loc. 

— Aşa-i că nu te aşteptai? Îl întrebă Stepan Arkadici, 
sărind din sanie. Era stropit cu noroi la rădăcina nasului, pe 
obraz şi pe o sprinceană, dar strălucea de voie bună şi de 
sănătate. Am venit, în primul rând, ca să te văd, adăugă el, 
îmbrăţişându-l şi sărutându-l; în al doilea rând, ca să vânez, 
iar în al treilea rând, să vând pădurea de la Erguşovo. 

— De minune! Dar ce spui de primăvara asta? Cum ai 
putut să vii cu sania? 

— Cu căruţa e şi mai rău, Konstantin Dmitrici, răspunse 
surugiul, care-l cunoştea pe Levin. 

— Îmi pare foarte, foarte bine că ai venit, zise Levin, 
zâmbind deschis, cu un zâmbet bucuros de copil. 

Levin îşi conduse musafirul în odaia de oaspeţi. Aduseră 
acolo bagajele lui Stepan Arkadici: sacul de voiaj, puşca în 
toc şi trusa pentru ţigări de foi. 

Lăsându-l să se spele şi să se schimbe, Levin trecu 
deocamdată pe la cancelarie, ca să dea porunci cu privire la 
arat şi la trifoi. Agafia Mihailovna, totdeauna foarte grijulie 
pentru cinstea casei, îl întâmpină în antreu cu întrebări în 
legătură cu prânzul. 

— Fă-l cum vrei, numai să-l faci repede, hotări Levin şi 
intră la logofăt. 


Când Levin se întoarse, Stepan Arkadici - spălat, 
pieptănat, zâmbitor şi senin - tocmai ieşea din odaia lui. 
Amândoi se urcară la catul de sus. 

— Ce bine-mi pare că am venit la tine. Acum am să înţeleg 
şi eu tainele existenţei tale de aici. Dar, crede-mă, te 
invidiez. Ce casă! Cât de plăcute sunt toate aici! Ce lumină, 
ce veselie, începu Stepan Arkadici, uitând că primăvara şi 
zilele senine nu sunt veşnice. Apoi, doica ta e o minune! Aş 
fi preferat o subretă drăguță cu şorţuleţ. Având însă în 
vedere sihăstria şi stilul tău auster, e foarte bine şi aşa. 

Stepan Arkadici îi aduse pe urmă o mulţime de ştiri 
interesante şi mai ales noutatea, foarte importantă pentru 
Levin, că fratele său, Serghei Ivanovici, se pregătea să vină 
la dânsul, pe timpul verii, la ţară. 

Oblonski nu scoase nici un cuvânt despre Kitty şi, în 
genere, despre familia Şcerbaţki. Îi transmise numai 
salutări din partea soţiei sale. Levin îi era recunoscător 
pentru delicateţea lui şi se bucura mult că-l are oaspe. Ca 
totdeauna, în timpul singurătăţii sale, adunase o groază de 
gânduri şi de sentimente pe care nu le putea împărtăşi 
celor din juru-i. Acum, Levin revărsa asupra lui Stepan 
Arkadici şi poetica bucurie a primăverii, şi toate gândurile, 
neizbânzile ca şi planurile-i gospodăreşti, observaţiile 
făcute pe marginea cărţilor şi îndeosebi ideea de bază a 
operei sale, care - deşi el nu-şi dădea seama de lucrul 
acesta - era o critică adusă tuturor lucrărilor anterioare 
despre agricultură. Stepan Arkadici, omul totdeauna 
prevenitor, care înţelegea totul dintr-un cuvânt, era de data 
asta mai prietenos decât oricând. Levin băgă de seamă în 
atitudinea sa o nouă şi măgulitoare trăsătură de respect şi 
un fel de duioşie. 

Străduinţele Agafiei Mihailovna şi ale bucătarului ca 
prânzul să fie mai bun decât de obicei n-avură alt rezultat 
decât că cei doi prieteni, cărora li se făcuse foame, se 
aşezară la aperitive şi se saturară cu pâine cu unt, 
pastramă de pasăre şi ciuperci marinate şi că Levin porunci 


ca supa să se dea la masă fără piroşti, cu care bucătarul 
nădăjduia mai ales să uimească pe musafir. Dar Stepan 
Arkadici, deşi deprins cu altfel de mese, găsi totul excelent: 
rachiurile de ierburi şi pâinea, şi untul, şi mai cu seamă 
pastrama de pasăre, şi ciupercile, şi ciorba de urzici, şi 
găina cu sos bechamel şi vinul alb de Crimeea - totul fusese 
excelent şi perfect. 

— Minunat, minunat, exclamă Stepan Arkadici, 
aprinzându-şi un trabuc gros, după friptură. Mă simt la tine 
ca şi cum aş fi pus piciorul pe un țărm liniştit, după o 
călătorie cu vaporul, zgomotoasă şi hurducată de valuri. 
Prin urmare, spui că trebuie studiat însuşi elementul 
„muncitor” şi că el urmează să determine alegerea 
sistemelor de agricultură. Sunt profan în domeniul ăsta. 
Totuşi, mi se pare că teoria şi aplicarea ei vor avea înrâurire 
şi asupra muncitorului. 

— Exact! Însă stai puţin. Eu nu vorbesc despre economia 
politică, ci despre agronomie, care, ca toate ştiinţele 
naturale, trebuie să studieze anumite fenomene, inclusiv 
muncitorul, din punct de vedere economic, etnografic... 

În vremea asta, Agafia Mihailovna aduse dulceaţa. 

— Ah, Agafia Mihailovna, îi spuse Stepan Arkadici, 
sărutându-şi vârful degetelor sale grăsuţe, ce pastramă de 
pasăre, ce rachiu! Dar ce spui, Kostea, nu-i timpul să 
plecăm? Adăugă el. 

Levin se uită pe fereastră la soarele care scăpătase după 
vârfurile încă neînfrunzite ale copacilor din pădure. 

— Ba da... e timpul, răspunse el. Kuzma să pună caii la 
docar! Apoi cobori în fugă scara. 

Coborând după dânsul la parter, Stepan Arkadici scoase 
cu luare-aminte învelitoarea de pânză a unui toc lăcuit şi, 
deschizându-l, se apucă să-şi monteze puşca scumpă, de 
tipul cel mai nou. 

Kuzma, care adulmecase un bacşiş gras, nu-l slăbea o clipă 
din ochi. Se apucă să-i tragă cizmele şi ciorapii, ceea ce 
Stepan Arkadici primi cu plăcere. 


— Kostea, dă ordin, dacă soseşte în lipsa noastră 
negustorul Riabinin, căruia i-am spus să vină astăzi, să fie 
primit şi să aştepte... 

— Lui Riabinin îi vinzi pădurea? 

— Da. Îl cunoşti? 

— Cum să nu! Am încheiat cu el afaceri „pozitiv şi 
definitiv”. 

Stepan Arkadici râse. „Pozitiv şi definitiv” erau cuvintele 
favorite ale negustorului. 

— Da. Vorbeşte nemaipomenit de caraghios, zise Oblonski. 
A înţeles unde se duce stăpânul, adăugă el, mângâind cu 
mâna căţeaua care se frământa, scheunând, pe lângă Levin, 
şi-i lingea ba mâinile, ba cizmele şi puşca. 

Când ieşiră din casă, docarul îi şi aştepta la scară. 

— Am poruncit să pună caii la docar, cu toate că nu-i 
departe. Poate vrei să mergem pe jos? 

— Nu. Mai bine cu docarul, răspunse Stepan Arkadici, 
apropiindu-se de vehicul. Se urcă, îşi înveli picioarele cu. O 
blană de tigru şi-şi aprinse o ţigară de foi. Cum se face că 
nu fumezi? Ţigara nu-i numai o plăcere, ci şi o încununare, 
o dovadă a plăcerii. Aşa viaţă înţeleg şi eu. Ce bine e! Aşa aş 
vrea să trăiesc şi eu! 

— Cine te împiedică? Îl întrebă Levin zâmbind. 

— Tu eşti un om fericit. Ai tot ce vrei. Îţi plac caii, îi ai. 
Câinii, îi ai; vânătoarea, o ai; gospodăria, o ai... 

— Poate că sunt fericit pentru că mă bucur de ceea ce am 
şi nu tânjesc după ceea ce-mi lipseşte, zise Levin, 
aducându-şi aminte de Kitty. 

Stepan Arkadici îl înţelese, se uită la dânsul, dar nu scoase 
nici un cuvânt. 

Levin îi era recunoscător prietenului său care, cu tactul 
său obişnuit, observase că el se temea să vorbească despre 
familia Şcerbaţki şi nu-i pomenise nimic de ea. Acum însă ar 
fi vrut să afle ceea ce-l chinuia atâta, însă nu îndrăznea să 
înceapă vorba. 


— Ia spune-mi, cum îţi mai merg treburile? Îl întrebă 
Levin, zicându-şi că nu-i frumos din partea lui să se 
gândească numai la sine însuşi. 

Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară vesel. 

— Tu nu admiţi că pot să-ţi placă şi colacii, când ai raţia ta 
de pâine. După tine, asta e o crimă. Eu însă nu admit viaţa 
fără dragoste, adăugă el, înțelegând în felul său întrebarea 
lui Levin. Ce să fac? Aşa sunt eu. Şi fac cu asta, într-adevăr, 
aşa de puţin rău altora, iar mie... atâta plăcere... 

— Ce vrei să spui? E ceva nou? Îl întrebă Levin. 

— Este, dragă! Vezi tu... cunoşti tipul femeilor lui Ossian... 
femei pe care le vezi în vis... Femeile astea există aievea... şi 
sunt copleşitoare. Vezi tu, femeia e o fiinţă pe care, oricât ai 
studia-o, rămâne veşnic nouă. 

— Atunci mai bine să nu o mai studiezi? 

— Ba da. Un matematician a spus că plăcerea stă nu în 
descoperirea adevărului, ci în căutarea lui. 

Levin îl asculta în - tăcere şi, cu toate sforţările, nu putea 
pătrunde de loc în sufletul prietenului său, nu-i putea 
înţelege sentimentele şi nici farmecul studierii acestui gen 
de femei. 

XV. 

Locul de vânătoare nu era departe; se afla deasupra unui 
pârâu, într-o dumbrăvioară de plopi. Când ajunseră la 
pădure, Levin cobori din trăsură şi-l conduse pe Oblonski la 
capătul unei poieni mlăştinoase, plină de muşchi, unde se 
topise zăpada; apoi se întoarse la celălalt capăt al poienii, se 
opri lângă un mesteacăn cu două trunchiuri înfrăţite dintr-o 
tulpină şi, sprijinindu-şi puşca de crăcăna uscată a unei 
crengi de jos, îşi scoase haina, îşi strânse cingătoarea şi-şi 
destinse braţele, să vadă dacă are mişcările libere. 

Laska, bătrâna căţea sură care se ţinea de dânsul, se 
aşeză încet jos, în faţa lui, şi-şi ciuli urechile. Soarele 
asfinţea în dosul pădurii. Mestecenii tineri, pierduţi printre 
plopi, se desprindeau desluşit în lumina amurgului, cu 
crengile lor plecate, cu mugurii umflaţi, gata să plesnească. 


Din desişul pădurii unde nu se topise încă zăpada, şuviţele 
de apă, care abia se auzeau curgând, se prelingeau înguste 
şi şerpuitoare. Păsările ciripeau şi zburau când şi când 
dintr-un copac într-altul. 

În răstimpurile de linişte deplină, prindeai foşnetul 
frunzelor de anul trecut, înfiorate de dezgheţul pământului 
şi de iarba răsărită. 

„Într-adevăr, se aude şi se vede cum creşte iarba!” se 
gândi Levin, privind cum tremură o frunză de plop udă, de 
culoarea ardeziei, îmboldită de colţul ierbii tinere. Stătea în 
picioare, asculta şi privea când pământul acoperit de 
muşchi în care mustea apa... când căţeaua cu urechile 
ciulite... când vârfurile încă dezgolite ale copacilor din 
pădure, care se întindeau înaintea lui, pe sub deal, ca o 
mare... când cerul ce pălea învăluit în albele fâşii ale 
norilor. Bătând alene din aripi, un uliu zbura în tării, 
departe, deasupra pădurii. Alt uliu trecu în aceeaşi parte şi 
se mistui în văzduh. În desiş, păsările ciripeau din ce în ce 
mai tare şi mai neastâmpărat. În apropiere ţipă un huhurez. 
Laska tresări. Făcu vreo câţiva paşi cu băgare de seamă, cu 
capul aplecat într-o parte, şi rămase nemişcată, ascultând. 
De dincolo de pârâu se auzi cântând un cuc. Cântă de două 
ori cu glasul lui obişnuit, apoi răguşi, se grăbi şi se încurcă. 

— Ai auzit? A şi venit cucul! Zise Stepan Arkadici ieşind de 
după tufiş. 

— Da, am auzit, răspunse Levin, nemulţumit că tulbură 
tăcerea pădurii cu glasul său. Nu mai avem mult de 
aşteptat. 

Stepan Arkadici se piti iarăşi după tufiş. Levin văzu numai 
luminiţa vie a unui chibrit, iar pe urmă, în locul ei, capătul 
roşu al unei ţigări şi un fumuşor siniliu. 

„Ţac, ţac!” ţăcăniră cocoaşele puştii lui Stepan Arkadici. 

— Dar cine strigă aşa? Întrebă el, atrăgând atenţia lui 
Levin asupra unui vuiet prelung, ca şi cum ar fi nechezat un 
mânz cu glas subţire, zburdând. 


— Cum? Nu ştii? Ăsta-i iepuroiul. Dar să nu mai vorbim. 
Ascultă! Vin! Aproape strigă el, ridicând cocoaşele. 

Se auzi un şuier subţire, venit de departe; apoi, peste 
două clipe, în ritmul obişnuit atât de cunoscut vânătorului - 
al doilea şi al treilea fluierat, iar după aceea se auzi huruitul 
sitarului. 

Levin roti ochii la dreapta şi la stânga şi, drept înaintea lui, 
se ivi deodată o pasăre, fâlfâind pe cerul albastru, tulbure, 
de deasupra mlădiţelor gingaşe care se înălţau din vârful 
plopilor. Pasărea venea drept spre el, iar huruitul apropiat, 
ce aducea cu sfâşierea cadenţată a unei pânze dese, răsună 
chiar deasupra lui. Văzu ciocul lung şi gâtul păsării. În clipa 
când ochi, un fulger roşu ţâşni de după tufişul unde stătea 
Oblonski. Pasărea se lăsă în jos ca o săgeată şi se urcă 
iarăşi. Din nou scapără un fulger şi se auzi o detunătură. 
Apoi, bătând din aripi, silindu-se parcă să rămână în 
văzduh, pasărea se opri, încremeni o clipă în aer şi bufni 
deodată greu pe pământul mocirlos. 

— L-am scăpat? Strigă Stepan Arkadici, care nu văzuse 
nimic din pricina fumului. 

— Uite-l! Zise Levin şi arătă căţeaua care, cu o ureche 
ciulită şi dând din vârful cozii stufoase, aducea pasărea la 
stăpânul său, zâmbind parcă, şi cu paşi înceţi, ca şi cum ar 
fi vrut să-şi prelungească plăcerea. Îmi pare bine că l-ai 
nimerit, adăugă Levin, încercând în acelaşi timp un 
sentiment de invidie că nu izbutise să împuşte sitarul el 
însuşi. 

— Am dat greş cu ţeava dreaptă, răspunse Stepan 
Arkadici, încărcându-şi puşca. St! vin! 

Într-adevăr, se auziră nişte fluierături stridente, care 
urmau repede, una după alta. Jucându-se şi fugărindu-se, 
fluierând numai, fără să huruie, doi sitari se iviră chiar 
deasupra capului vânătorilor. Răbufniră patru focuri de 
puşcă. Sitarii se întoarseră repede din drum, ca nişte 
rândunele, şi se mistuiră în depărtare. 


Vânătoarea merse bine. Stepan Arkadici dobori încă două 
păsări, iar Levin tot două, dintre care una rămase pierdută. 
Începu să se lase întunericul. Luceafărul limpede, argintiu, 
cu gingaşă strălucire, scapără jos, la asfinţit, după 
mesteceni, iar în înaltul cerului, spre răsărit, Arcturus îşi 
juca focurile roşii, mohorâte... Levin vedea ivindu-se în 
răstimpuri deasupra capului său stelele Carului Mare. 
Sitarii nu mai treceau, dar el hotări să mai aştepte până 
când Luceafărul, care se vedea sub o creangă uscată de 
mesteacăn, se va ridica deasupra ei şi stelele se vor limpezi 
de tot. Luceafărul se înălţă peste creangă, Carul Mare cu 
oiştea lui se vedea în întregime pe cerul siniliu; Levin însă 
mai aştepta. 

— Nu e timpul să plecăm? Îl întrebă Stepan Arkadici. 

Peste pădure se lăsase liniştea, nu se mai mişca nici o 
păsărică. 

— Să mai stăm, răspunse Levin. 

— Cum vrei. 

Stăteau acum la cincisprezece paşi unul de altul. 

— Stiva! Îl întrebă Levin pe neaşteptate. De ce nu-mi spui 
dacă s-a măritat cumnata ta sau când se mărită? 

Levin se simţea atât de tare şi de liniştit, încât credea că 
nici un răspuns nu l-ar putea tulbura. Dar nici prin minte 
nu-i trecea ce-i va răspunde Stepan Arkadici. 

— Nu s-a măritat şi nici nu se gândeşte să se mărite. E 
grav bolnavă. Medicii au trimis-o în străinătate. Nici nu ştiu 
dacă mai scapă. 

— Ce spui! Izbucni Levin. Grav bolnavă? Dar ce are? Cum 
de... 

În timp ce vorbeau, Laska ciulise urechile, uitându-se în 
sus, pe cer, şi în urmă cu dojana spre dânşii. 

„Şi-au şi găsit timp de vorbă, părea că gândeşte L.aska. Şi 
sitarul vine... Uite-l cum vine. Au să-l scape...” 

În aceeaşi clipă se auzi dintr-o dată un fluierat strident, 
care parcă le biciui auzul. Amândoi apucară dintr-o dată 
puştile. Două fulgere ţâşniră şi două detunături răsunară în 


aceeaşi clipă. Sitarul, care zbura foarte sus, îşi strânse 
deodată aripile şi căzu în desiş, îndoind lăstarii subţiri. 

— Straşnic! Amândoi o dată...! Strigă Levin şi alergă cu 
Laska în desiş să caute sitarul. „Dar ce m-a durut aşa 
adineauri? Se întrebă el. Ah, da, Kitty e bolnavă... Ce pot 
face?! Ce rău îmi pare!” L-a găsit! Mintoaso! Zise el, 
scoțând din gura Laskăi pasărea caldă şi aşezând-o în tolba 
aproape plină. L-am găsit, Stiva! Răcni el după aceea. 

XVI. 

În drum spre casă, Levin îl rugă pe Oblonski să-i dea 
amănunte despre boala lui Kitty şi despre planurile familiei 
Şcerbaţki. Şi cu toate că-i era ruşine să-şi mărturisească 
acest lucru, ceea ce află îi făcu plăcere. Era mulţumit şi 
fiindcă mai putea nădăjdui, dar şi fiindcă aceea care-i 
pricinuise atâta durere suferea şi ea. Când Stepan Arkadici 
începu să vorbească despre cauzele bolii lui Kitty şi pomeni 
de Vronski, el îl întrerupse. 

— Nu sunt îndrituit să aflu amănunte de ordin familial şi, 
la drept vorbind, nici nu mă interesează. 

Stepan Arkadici zâmbi abia văzut, prinzând fulgerătoarea 
şi atât de cunoscuta schimbare la faţă a lui Levin, care era 
acum tot atât de posomorită, pe cât fusese de veselă cu o 
clipă mai înainte. 

— Ai rezolvat definitiv cu Riabinin chestiunea pădurii? Îl 
întrebă Levin. 

— Da, am isprăvit. Am căpătat un preţ straşnic: treizeci şi 
opt de mii! Opt mii înainte şi restul în şase ani. Am pierdut 
cam mult timp cu asta. De altfel, nimeni nu-mi dădea un 
preţ mai bun. 

— Asta înseamnă că ai dat pădurea de pomană, spuse 
Levin posac. 

— Adică de ce de pomană? Îl întrebă Stepan Arkadici cu 
un zâmbet blajin, ştiind că acum nimic nu-i va plăcea lui 
Levin. 

— Pentru că pădurea preţuieşte cel puţin cinci sute de 
ruble deseatina, răspunse acesta. 


— Ah, agricultorii ăştia! Glumi Stepan Arkadici. Tonul ăsta 
al vostru, dispreţuitor faţă de noi, orăşenii!... Dar când e 
vorba de treabă, noi o facem totdeauna mai bine. Crede-mă 
că am calculat totul, adăugă el. Am vândut pădurea atât de 
avantajos, încât mi-e şi frică să nu se răzgândească 
cumpărătorul. Doar asta nu e pădure pentru lemn de 
construcţii, ci mai mult pentru lemne de foc, urmă el, 
dorind ca prin expresia „de construcţii” să-l convingă 
definitiv pe Levin de nedreptatea îndoielilor lui. Dintr-o 
deseatina nu ies mai mult de treizeci de stânjeni de lemn. El 
însă mi-a dat două sute de ruble pe deseatina. 

Levin zâmbi dispreţuitor. Se gândi: „Cunosc mania asta, 
nu numai a lui, cia tuturor orăşenilor care se duc la ţară de 
două ori în zece ani şi, după ce prind două-trei vorbe 
ţărăneşti, le întrebuinţează alandala, ferm convinşi că ştiu 
totul. De construcţii... ies treizeci de stânjeni! Rostesc 
cuvinte, însă habar n-au de înţelesul lor. 

— Eu nu m-aş apuca să te învăţ cum să scrii tu la birou, îi 
spuse el, şi dacă aş avea nevoie de ceva, te-aş întreba pe 
tine. Tu însă eşti sigur că înţelegi toate socotelile astea cu 
pădurea. Nu sunt prea uşoare. Ai numărat copacii? 

— Cum să număr copacii? Răspunse râzând Stepan 
Arkadici, încercând să alunge proasta dispoziţie a 
prietenului său. Să numeri nisipul mării şi razele planetelor, 
cu toate că o minte genială ar putea... 

— Dar mintea genială a lui Riabinin poate. Nici un 
negustor n-ar cumpăra fără să numere, afară numai dacă-i 
dă cineva de pomană, cum faci tu. Îţi cunosc pădurea. Mă 
duc acolo în fiecare an la vânat. Pădurea ta face cinci sute 
de ruble deseatina, bani peşin; şi el ţi-a dat două sute de 
ruble de deseatina, în rate. Înseamnă că i-ai dăruit treizeci 
de mii de ruble. 

— Hai, nu te mai înflăcăra, zise Stepan Arkadici amărât. 
De ce nu mi-a dat nimeni mai mult? 

— Fiindcă Riabinin s-a înţeles cu negustorii, i-a mituit. Am 
avut de-a face cu toţi, îi cunosc. Ăştia nu-s negustori, ci nişte 


lipitori. El nici n-ar încheia o afacere care i-ar aduce un 
câştig de zece-cincisprezece la sută; aşteaptă să cumpere 
rubla cu douăzeci de copeici. 

— Ei, lasă! Eşti prost dispus. 

— De loc! Răspunse posac Levin, în timp ce se apropiau de 
casă. 

La scară se şi afla o brişcă îmbrăcată pe din afară cu tablă 
şi căptuşită cu piele, trasă de un cal bine hrănit, cu hamuri 
late. În brişcă şedea un logofăt cu faţa îmbujorată şi cu 
mijlocul bine încins, care făcea pe vizitiul. Negustorul 
intrase în casă şi primi pe cei doi prieteni în antreu. Era un 
bărbat înalt, uscăţiv, între două vârste, cu mustăţi, bărbia 
rasa, proeminentă, cu nişte ochi bulbucaţi şi tulburi. Purta o 
redingotă bleumarin cu pulpane lungi şi nasturi la spate, 
cizme înalte, încreţite la glezne şi drepte pe pulpe, peste 
care încălţase nişte galoşi mari. Îşi şterse faţa cu o batistă 
şi, după ce-şi petrecu o poală a redingotei peste cealaltă, 
deşi haina îi stătea şi aşa foarte bine, salută cu un zâmbet 
pe cei ce intrau şi întinse mâna lui Stepan Arkadici, ca şi 
cum ar fi vrut să înhaţe ceva. 

— Va să zică ai venit? Îi spuse Stepan Arkadici, dând mâna 
cu el. Foarte bine! 

— N-am îndrăznit să nesocotesc poruncile excelenţei- 
voastre, cu toate că drumu-i foarte rău. Pozitiv, am mers tot 
timpul pe jos, dar am sosit la vreme. Konstantin Dmitrici, 
respectele mele, îi spuse el lui Levin, încercând să-i prindă 
şi lui mâna. Levin, încruntat, se prefăcu însă că nu-i vede 
mâna întinsă şi se apucă să scoată sitarii din tolbă. V-aţi 
distrat bine la vânătoare? Care va să zică, ce pasăre să fie 
asta? Adăugă Riabinin, privind dispreţuitor sitarii. O fi 
având, care va să zică, gust bun... Dădu din cap în semn de 
dezaprobare, îndoindu-se că îndeletnicirea asta ar face 
parale. 

— Vrei să treci în birou? Spuse Levin în franţuzeşte lui 
Stepan Arkadici, încruntându-se. Treceţi în birou. Aveţi să 
vorbiţi mai în linişte acolo. 


— Cu plăcere. Unde doriţi dumneavoastră, rosti Riabinin 
cu un aer de dispreţuitoare demnitate, vrând parcă să dea 
a înţelege că, dacă unii pot întâmpina dificultăţi în 
raporturile lor cu alţii, el nu întâmpină niciodată vreo 
greutate în nici o privinţă. 

Când intră în birou, Riabinin se uită din obişnuinţă în toate 
părţile, căutând parcă icoana; iar după ce o găsi, nu se 
închină. Cercetă cu privirea dulapurile şi rafturile cu cărţi. 
Zâmbi dispreţuitor şi, cu aceeaşi îndoială ca şi pentru sitari, 
clătină din cap în semn de dezaprobare, neadmiţând că 
lucrurile acestea ar fi de vreun folos. 

— Ei? Ai adus banii? Îl întrebă Oblonski. Ia loc. 

— Nu ne punem noi pentru parale. Am venit să vă văd şi să 
stăm de vorbă. 

— Ce să mai stăm de vorbă? Dar ia loc. 

— Asta se poate, răspunse Riabinin, aşezându-se şi 
lăsându-se pe speteaza fotoliului într-o poziţie foarte 
incomodă. Domnule prinţ, trebuie să mai lăsaţi din preţ. 
Altfel ar fi cu păcat! Doar plătesc bani gheaţă, definitiv, 
până la ultima copeică. Banii n-au să fie o piedică. 

Levin, care-şi pusese în răstimp puşca în dulap, dădu să 
iasă pe uşă; auzind însă cuvintele negustorului, se opri. 

— 'Tot ai luat pădurea de pomană, zise Levin. Dumnealui a 
venit prea târziu la mine. Altminteri fixam eu preţul. 

Riabinin se ridică în picioare şi-l privi pe Levin de jos în 
sus, tăcut şi zâmbind. 

— Konstantin Dmitrici e foarte zgârcit, spuse el zâmbind 
lui Stepan Arkadici. Definitiv, nu poţi sa cumperi de la 
dumnealui nimic. Am tocmit nişte grâu. Am oferit bani buni. 

— De ce să-ţi dau de pomană banul meu? Doar nu l-am 
găsit în drum şi nici nu l-am furat. 

— Daţi-mi voie; pozitiv, azi nu-i cu putinţă să furi. În ziua 
de azi există o procedură judecătorească publică. Definitiv. 
Acum totu-i curat. Nici nu poate fi vorba de furat. Am vorbit 
de la obraz la obraz. Dumnealui cere prea mult pentru 


pădure; n-o să ies la capăt cu socoteala. Vă rog să mai lăsaţi 
din preţ, cât de cât. 

— Afacerea aţi încheiat-o, ori nu? Dacă aţi încheiat-o, 
tocmeala nu mai are nici un rost. lar dacă n-aţi încheiat-o, 
se amestecă Levin, cumpăr eu pădurea. 

Zâmbetul lui Riabinin pieri într-o clipită. O expresie aspră, 
prădalnică, de pasăre răpitoare, i se întipări pe faţă. Îşi 
descheie redingota cu degete iuți şi osoase, descoperindu-şi 
cămaşa purtată peste pantaloni, nasturii de aramă ai vestei 
şi lănţişorul ceasului, şi scoase repede un portofel gros şi 
vechi. 

— Poftim, pădurea-i a mea, zise el, făcându-şi repede 
semnul crucii şi întinzând mâna. Luaţi banii, pădurea-i a 
mea. Uite cum lucrează Riabinin. Nu-şi drămâăluieşte 
gologanii, adăugă el, încruntându-se şi dând din mână cu 
portofelul. 

— În locul tău, nu m-aş grăbi, urmă Levin. 

— Se poate? Răspunse Oblonski mirat. Doar mi-am dat 
cuvântul. 

Levin ieşi din cameră, trântind uşa. Uitându-se după 
dânsul, Riabinin dădu din cap cu un zâmbet. 

— Tinerețe, în definitiv, copilărie... Dacă fac treaba asta şi 
cumpăr, pe cinstea mea, o fac numai pentru glorie, că, uite, 
Riabinin şi nu altcineva a cumpărat pădurea de la Oblonski. 
Iar socotelile le-om face cum o da Dumnezeu. Pe crucea 
mea! Poftiţi! Să facem contractul... 

După un ceas, negustorul, înfăşurându-se cu grijă în şuba 
lui şi încheindu-se la toţi nasturii, se urcă în brişcă bine 
căptuşită şi plecă acasă cu contractul în buzunar. 

— Uf, boierii ăştia! Spuse Riabinin logofătului său, Toţi 
sunt la fel... 

— Aşa-i, răspunse logofătul, trecându-i hăţurile şi prinzând 
în cârlig burduful de piele. Dar cu pădurea ce se aude, 
Mihail Ignatici? Aţi cumpărat-o? E rost? 

— Hai, hai... 

XVII. 


Stepan Arkadici se duse sus cu buzunarul umflat de 
bancnotele pe care i le dăduse negustorul pe trei luni 
înainte... Afacerea cu pădurea se încheiase, banii îi avea în 
buzunar, vânătoarea mersese bine. Era în cea mai plăcută 
stare sufletească; de aceea ţinea mult să împrăştie proasta 
dispoziţie care-l apăsa pe Levin. Dorea sa încheie ziua cu o 
cină într-un chip tot atât de plăcut cum o şi începuse. 

Într-adevăr, Levin nu era în apele lui. Nu se putea stăpâni, 
cu toată dorinţa de a se purta prietenos şi amabil cu 
simpaticul său oaspete. Ştirea ca Kitty nu se măritase îi 
dăduse o ameţeală care-l cuprindea din ce în ce mai mult. 

Nu se măritase şi era bolnavă, bolnavă de dragoste pentru 
bărbatul care o nesocotise. Jignirea asta cădea parcă şi 
asupra lui. Vronski o nesocotise pe ea, iar Kitty îl nesocotise 
pe dânsul, Levin. Prin urmare, Vronski avea dreptul să-l 
dispreţuiască pe Levin şi deci era duşmanul său. Konstantin 
Dmitrici însă nu sta să judece. Simţea nelămurit că în toată 
întâmplarea asta era ceva jignitor pentru el însuşi; iar 
proasta lui dispoziţie sporea; acum, se agăța de toi ce-i 
ieşea în cale. Îl scotea din fire, mai ales, prosteasca vânzare 
a pădurii şi înşelăciunea căreia îi căzuse victimă Oblonski, 
săvârşită în casa lui. 

— Ei, ai isprăvit? Îl întrebă Levin, întâlnindu-se sus cu 
Stepan Arkadici. Vrei să stăm la masă? 

— Da, nu mă dau în lături. La ţară am o cumplită poftă de 
mâncare. Dar de ce nu l-ai reţinut la masă pe Riabinin? 

— Să-lia dracu! 

— Ah, cum îl tratezi! Zise Oblonski. Nici nu i-ai dat mâna. 
De ce să nu-i întinzi mâna? 

— Fiindcă nici lacheului meu nu-i dau mâna, iar lacheul 
meu este de o sută de ori mai cumsecade decât dânsul. 

— Ce retrograd eşti! Cum rămâne însă cu contopirea 
claselor sociale? 

— Cui îi face plăcere să se contopească, n-are decât. Pe 
mine mă dezgustă. 

— Văd că eşti retrograd de-a binelea. 


— Zău că nu m-am gândit ce sunt. Sunt Konstantin Levin şi 
atâta tot. 

— Şi încă un Konstantin Levin care nu e de loc în apele lui, 
adăugă zâmbind Stepan Arkadici. 

— Da, nu sunt în apele mele. Şi ştii de ce? Din pricina 
vânzării tale prosteşti, iartă-mi expresia... 

Stepan Arkadici se încruntă cu blândeţe, ca un om pe care 
lumea îl jigneşte şi-l enervează pe nedrept. 

— Ei, lasă! Făcu el. Când s-a mai pomenit ca un om să 
vândă ceva şi să nu i se spună numaidecât după vânzare: 
„Asta face mult mai mult!” Dar atâta vreme cât lucrul e de 
vânzare, nimeni nu dă preţul adevărat... Văd că ai pică pe 
nefericitul ăsta de Riabinin... 

— Poate că am. Dar ştii de ce? O să mă faci iar retrograd 
sau ceva şi mai rău. Totuşi, mi-e ciudă şi mă supără când 
văd că nobilimea sărăceşte pretutindeni, nobilimea din care 
fac şi eu parte şi din care-mi pare foarte bine că fac parte în 
ciuda contopirii claselor sociale... lar sărăcirea nu e 
pricinuită de lux - ceea ce n-ar fi nimic. A trăi boiereşte - e 
treaba nobililor şi asta ştiu s-o facă numai aceşti? Acum 
mujicii de prin locurile noastre cumpără pământ, asta nu 
mă supără. Boierul duce viaţă trândavă, pe când mujicul 
munceşte şi înlătură un trântor. Şi aşa trebuie să fie! Îmi 
pare foarte bine pentru mujic. Dar mi-e necaz când văd că 
sărăcirea asta e datorită, ca să zic aşa, unui soi de prostie şi 
indolenţă a proprietarilor. Aici, un arendaş polonez 
cumpără cu o jumătate de preţ o moşie minunată de la o 
cucoană care locuieşte la Nisa. Dincolo, altul îşi arendează 
moşia unui negustor, pe o rublă deseatina de pământ, care 
face zece ruble. Aici, tu ai dăruit fără nici un rost 
şarlatanului ăstuia treizeci de mii de ruble. 

— Dar cum ai fi vrut? Să fi numărat fiecare copac? 

— Negreşit să fi numărat. Tu nu i-ai numărat, dar Riabinin 
a făcut-o. Copiii lui Riabinin o să aibă cu ce trăi şi învăţa, pe 
când ai tăi poate că n-o să aibă! 


— Te rog să mă ierţi, dar în numărătoarea asta e ceva 
meschin. Noi avem îndeletnicirile noastre, ei - pe ale lor: 
trebuie să câştige şi ei ceva. Dar, la urma urmei, afacerea e 
încheiată - şi gata. Uite că au venit şi ochiurile. Dintre 
felurile cu ouă, asta-i mâncarea mea preferată. Şi Agafia 
Mihailovna o să ne dea din votca cea straşnică de 
buruieni... 

Stepan Arkadici se aşeză la masă şi începu să facă glume 
cu Agafia Mihailovna, încredinţând-o că nu avusese de mult 
un astfel de prânz şi o asemenea cină. 

— Dumneavoastră cel puţin ne spuneţi o vorbă de laudă, 
zise Agafia Mihailovna, pe când Konstantin Dmitrici... orice 
i-oi da, chiar şi o coajă de pâine... o mănâncă şi pleacă. 

Oricât se silea să se stăpânească, Levin rămase posac şi 
tăcut. Simţea nevoia să-l mai întrebe ceva pe Stepan 
Arkadici, însă nu se putea hotărî. Nu găsea nici forma, nici 
timpul prielnic, când şi cum să-l întrebe. 

Stepan Arkadici cobori în odaia lui de jos, se dezbrăcă, se 
spălă încă o dată, îşi puse o cămaşă de noapte cu cerculeţe 
şi se culcă. Levin tot zăbovea în odaie la dânsul, vorbind fel 
de fel de fleacuri, fără să aibă curajul să-l întrebe ceea ce 
vroia. 

— Ce bine se face acum săpunul! Începu Levin, 
despachetând şi privind o bucăţică de săpun de toaleta, pe 
care Agafia Mihailovna o pregătise pentru musafir, dar pe 
care acesta n-o întrebuinţase. Uite, e o adevărată operă de 
artă. 

— Da, totul se perfecţionează în toate domeniile! Răspunse 
Stepan Arkadici, căscând molatic şi fericit. Teatrele, 
bunăoară, şi localurile de distracţie... a-a-a! Căscă el... 
peste tot e lumină electrică... a-a! 

— Da, lumină electrică, zise Levin, da. Dar Vronski unde e 
acum? Îl întrebă el, lăsând deodată săpunul. 

— Vronski? Răspunse Stepan Arkadici, întrerupându-şi 
căscatul. E la Petersburg. S-a dus acolo, îndată după 
plecarea ta şi n-a mai dat pe la Moscova. Ştii, Kostea, o să-ţi 


spun adevărul, urmă el, rezemându-se cu cotul de masă şi 
sprijinindu-şi în palmă faţa frumoasă şi rumenă, în care 
ochii săi galeşi, buni şi somnoroşi luceau ca nişte stele. Tu ai 
fost de vină. le-ai speriat de un rival. După cum ţi-am spus 
şi atunci, nu se ştie cine avea mai multe şanse. De ce n-ai 
stăruit? Ţi-am spus atunci că... Stepan Arkadici căscă numai 
cu fălcile, fără să deschidă gura. 

„O fi ştiind sau nu că i-am cerut mâna? Se întrebă Levin, 
uitându-se la dânsul. Da, pe faţa lui se vede ceva şiret, 
diplomatic.” Simţind că roşeşte, îl privea tăcut pe Stepan 
Arkadici drept în ochi. 

— Dacă ea a simţit ceva atunci pentru dânsul, probabil că 
i-a plăcut fizicul lui, urmă Oblonski. Ştii, aristocratismul 
acela desăvârşit şi viitoarea situaţie în societate au avut 
efect, nu atât asupra ei, cât mai ales asupra mamei sale. 

Levin se posomori. Jignirea refuzului suferii îi ardea în 
inimă ca o rană proaspătă. Era însă acasă; iar acasă până şi 
pereţii îţi vin în ajutor. 

— Stai, stai, începu el, întrerupându-l pe Oblonski. 
Vorbeşti de aristocratism, dar dă-mi voie să te întreb: în ce 
constă aristocratismul lui Vronski sau al oricărui altuia, care 
să îndreptăţească o nesocotire a mea? Tu îl socoti pe 
Vronski aristocrat; eu, însă, nu. E un om alcăruitată s-a 
ridicat din nimic numai prin intrigi, şi a cărui mamă - numai 
Dumnezeu ştie cu cine n-a avut legături... Nu, te rog să mă 
ierţi, dar aristocrat mă socotesc cu. Aristocraţi socot pe 
oamenii de-o seamă cu mine şi care pot arăta în trecutul lor 
trei-patru generaţii de familii cinstite, pe o treaptă 
superioară de cultură (talentul şi inteligenţa sunt altceva), 
oameni care n-au făcut niciodată un gest josnic faţă de 
nimeni, n-au avut niciodată nevoie de nimeni - aşa cum au 
trăit tatăl şi bunicul meu. Şi cunosc mulţi oameni de felul 
ăsta. Ţi se pare o meschinărie să numeri copacii din pădure 
şi dăruieşti treizeci de mii de ruble lui Riabinin, dar tu 
primeşti leafă şi mai ştiu eu ce, pe când eu n-aş primi 
niciodată, şi de aceea ţin la ceea ce mi-a rămas de la părinţi 


şi la, ceea ce am câştigat prin munca mea... Aristocraţi 
suntem noi, nu aceia care nu pot trăi decât din pomana mai- 
marilor zilei şi pe care-i poţi cumpăra cu douăzeci de 
copeici. 

— Dar pe cine te superi? Sunt de părerea ta, răspunse 
Stepan Arkadici cu sinceritate şi cu voioşie, deşi îşi dădea 
seama că Levin îl numărase şi pe el printre cei ce puteau fi 
cumpăraţi cu douăzeci de copeici. Însufleţirea lui Levin îi 
plăcea cu adevărat. Pe cine te superi? Deşi multe din cele 
spuse despre Vronski nu sunt adevărate... dar nu despre 
asta vreau să-ţi vorbesc. Îţi mărturisesc sincer că dacă aş fi 
în locul tău, aş pleca numaidecât la Moscova şi... 

— Nu. Nu ştiu dacă ai sau nu cunoştinţă... dar mi-e totuna. 
Am să-ţi spun: i-am cerut mâna şi am fost respins. Acum, 
Ecaterina Alexandrovna e pentru mine o amintire urâtă, 
care mă umple de ruşine. 

— De ce? E o copilărie. 

— Să nu mai vorbim de asta. Te rog să mă ierţi dacă am 
fost grosolan cu tine. Acum, după ce spusese tot ce avea pe 
inimă, Levin era iarăşi cum fusese în dimineaţa aceea. Stiva, 
te-ai supărat pe mine? Te rog, nu fi supărat, adăugă el şi-i 
luă mâna, zâmbind. 

— Nu sunt supărat de loc. Nici n-am de ce... Sunt bucuros 
că am avut o explicaţie cu tine. Dar, ştii ce? E bună 
vânătoarea dimineaţa! Ce-ar fi să mergem? Nu m-aş mai 
culca şi aş pleca de la vânătoare drept la gară. 

— Foarte bine. 

XVIII. 

Deşi viaţa lăuntrică a lui Vronski era plină de pasiunea lui, 
viaţa sa exterioară, neschimbată şi fără frâu, îşi urma cursul 
pe vechile şi obişnuitele căi ale legăturilor şi intereselor 
sale de societate sau de regiment. Interesele regimentului 
aveau un loc important în viaţa lui, mai întâi fiindcă îşi iubea 
unitatea, dar mai ales fiindcă şi el era foarte iubit la 
regiment şi, mai mult decât atât, respectat. Toţi se 
mândreau cu dânsul. Se mândreau cu acest om putred de 


bogat, cult şi cu însuşiri superioare, care avea drumul 
deschis către orice fel de succese măgulitoare pentru 
ambiția şi vanitatea lui şi care nesocotea toate acestea, 
punând interesele regimentului şi ale camarazilor deasupra 
intereselor personale. Vronski îşi dădea seama de părerea 
pe care o aveau camarazii lui despre dânsul; şi, pe lângă 
faptul că-i plăcea felul acesta de viaţă, se simţea dator să 
îndreptăţească buna lor părere. 

Se înţelege de la sine că Vronski nu vorbea cu nici un 
camarad despre dragostea sa, nu scăpa nici un cuvânt chiar 
la cele mai straşnice chefuri (de altfel, nu se îmbăta 
niciodată în aşa hal, ca să-şi piardă stăpânirea de sine) şi 
închidea gura camarazilor uşuratici, care încercau să facă 
aluzii la legătura lui. Totuşi, întreg oraşul ştia de dragostea 
sa, toată lumea bănuia mai mult sau mai puţin relaţiile 
dintre dânsul şi Anna Karenina. Cei mai mulţi tineri îl 
invidiau tocmai pentru împrejurarea cea mai delicată din 
dragostea asta, şi anume înalta situaţie a lui Karenin, din 
care pricină legătura lor era centrul atenţiei publicului. 

Cele mai multe dintre tinerele femei care o invidiau pe 
Anna, şi care de mult erau plictisite să audă pe toţi numind- 
o femeia perfectă, se bucurau de bănuielile lor şi aşteptau 
numai o confirmare în schimbarea opiniei publice, ca s-o 
zdrobească sub greutatea dispreţului. Pregăteau chiar de 
pe acum pumni de noroi cu care s-o împroaşte când va fi 
sosit momentul. Majoritatea oamenilor în vârstă şi cei sus- 
puşi erau nemulţumiţi de scandalul care se pregătea în 
sânul societăţii. 

Mama lui Vronski, aflând de aventura fiului său, fusese 
mulţumită la început. În primul rând, pentru că - după 
părerea ei - nimic nu dădea mai mult lustru unui tânăr 
strălucit decât o legătură în înalta societate, şi în al doilea 
rând, fiindcă Anna Karenina, care-i plăcuse atâta şi-i 
vorbise atât de mult despre băiatul său, era totuşi (după 
cum vedea acum) la fel cu toate femeile frumoase şi 
adulate. Dar în ultima vreme contesa Vronski aflase că fiul 


său refuzase o situaţie importantă pentru cariera lui numai 
ca să rămână la regiment şi să urmeze astfel întâlnirile cu 
Anna Karenina... lucru ce nemulţumise pe unele persoane 
sus-puse - ceea ce o făcu să-şi schimbe părerea. De 
altminteri, nu-i plăcea nici faptul că - după câte aflase - nu 
era vorba de o relaţiune mondenă strălucită şi graţioasă, pe 
care ar fi aprobat-o, ci de un fel de pasiune wertheriană, 
năprasnică, care ar putea să-l împingă la cine ştie ce 
nebunie. Nu-l mai văzuse de când plecase pe neaşteptate 
din Moscova şi acum îi trimise vorbă prin fiul său cel mare 
să vină la dânsa. 

Fiul cel mare era şi el nemulţumit de fratele lui. Nu judeca 
ce fel de dragoste era aceea, mare sau mică, pătimaşă sau 
potolită, vinovată ori nu (el însuşi, tată de copii, întreținea o 
dansatoare şi de aceea era îngăduitor în această privinţă). 
Ştia însă că o asemenea dragoste nu plăcea în cercul unde 
era important să placă şi de aceea nu aproba purtarea 
fratelui său. 

În afară de ocupațiile lui în legătură cu serviciul şi cu 
mondenităţile, Vronski mai avea şi pasiunea cailor. 

În anul acela se organizaseră pentru ofiţeri alergări de cai 
cu obstacole. Vronski se înscrisese la alergări, îşi 
cumpărase o iapă englezească pursânge şi, în ciuda 
dragostei, era foarte pasionat, cu toate că nu arăta, de 
alergările care urmau să aibă loc... 

Aceste două pasiuni nu se stinghereau una pe alta. 
Dimpotrivă, Vronski avea nevoie de o ocupaţie pasionantă, 
independentă de dragoste, care să-l învioreze şi să-l 
odihnească după emoţiile ce-l tulburau prea mult. 

XIX. 

În ziua alergărilor ele la Krasnoie Selo, Vronski se duse la 
popotă mai devreme decât de obicei, ca să-şi mănânce 
biftecul. Nu trebuia să se stăpânească prea mult de la 
mâncare, fiindcă avea greutatea reglementară, exact patru 
puduri şi jumătate. Dar nici nu trebuia să se îngraşe. De 
aceea se ferea de făinoase şi de dulciuri. Cu redingota 


descheiată peste jiletca albă, stătea rezemat cu coatele de 
masă şi aştepta biftecul comandat, uitându-se într-un 
roman franțuzesc aşezat pe farfurie. Se prefăcea că citeşte, 
numai ca să nu stea de vorbă cu ofiţerii care intrau şi 
ieşeau, şi medita. 

Se gândea că Anna îi făgăduise o întâlnire în ziua aceea, 
după alergări. N-o văzuse însă de trei zile şi, cum între timp 
se întorsese bărbatul său din străinătate, nu ştia dacă mai 
era cu putinţă ori nu... şi n-avea cum să afle. O văzuse 
ultima dată la vila verei sale, Betsy. El frecventa cât putea 
mai rar vila soţilor Karenin; dar acum vroia să se ducă acolo 
şi chibzuia cum să facă: „Am să-i spun, bineînţeles, că Betsy 
m-a trimis s-o întreb dacă vine la curse. Fireşte, osămă 
duc”, hotări el ridicându-şi ochii de pe carte - şi atât de viu 
îşi închipui fericirea revederii, că i se lumină faţa de 
bucurie. 

— Trimite la mine acasă vorbă să înhame repede trei cai la 
trăsură, spuse Vronski servitorului care-i aduse biftecul pe 
o tavă fierbinte de argint; apoi, trăgând tava spre dânsul, 
începu să mănânce. 

Din sala de biliard, de alături, se auzeau lovituri de bile, 
glasuri şi râsete. În uşa de la intrare se iviră doi ofiţeri: unul 
tinerel, cu faţa slabă, gingaşă, venit de curând în 
regimentul lor din Corpul Pajilor, iar celălalt, gras, bătrân, 
cu o brățară la mână şi cu ochii mici, înecaţi în grăsime. 

Vronski îi privi pe ofiţeri, se posomori şi, prefăcându-se că 
nu-i vede, se uită pieziş în carte. Începu să mănânce şi să 
citească în acelaşi timp. 

— Ce faci? Te fortifici pentru alergări? Îl întrebă ofiţerul 
cel gras, aşezându-se lângă dânsul. 

— După cum vezi, răspunse Vronski, încruntându-se şi 
ştergându-şi gura fără să-l privească. 

— Nu te temi că ai să te-ngraşi? Adăugă acesta, trăgând 
un scaun pentru tânărul ofiţer. 

— Cum? Făcu supărat Vronski, cu o schimă de ciudă, 
arătându-şi dinţii deşi. 


— Nu te temi că ai să te-ngraşi? 

— Băiete, Xeres! Comandă Vronski, fără să-i răspundă; şi, 
punând cartea în partea cealaltă, citi mai departe. 

Ofiţerul cel gras luă lista de vinuri şi o întinse celui tânăr, 
cu care venise: 

— Alege tu băutura, zise el, dându-i lista şi privindu-l. 

— Poate vin de Rin, rosti cu sfială tânărul ofiţer, uitându-se 
cu coada ochiului la Vronski şi încercând să prindă cu 
degetele mustaţa care abia-i mijea. Văzând că Vronski nu-şi 
întoarce capul, tânărul ofiţer se sculă în picioare. Să 
mergem în sala de biliard, spuse el. 

Ofiţerul cel gras se ridică supus şi amândoi se îndreptară 
spre uşă. 

Între timp, intră în sală laşvin, un căpitan de cavalerie, 
înalt şi chipeş; salută dispreţuitor pe cei doi ofiţeri şi se 
apropie de Vronski. 

— Ah, iată-te! Strigă el, lovindu-l puternic peste umăr cu 
mâna lui mare. 

Vronski se întoarse supărat; dar un zâmbet calm, 
mângâietor şi stăpânit îi lumină dintr-o dată faţa. 

— Bine faci, Alioşa, rosti tare căpitanul, cu glas de bariton. 
Mănâncă şi bea un păhăruţ. 

— Dar nu mi-e foame. 

— Uite-i pe cei doi nedespărţiţi, adăugă laşvin, privind 
batjocoritor pe ofiţerii care tocmai ieşeau din cameră, şi se 
aşeză lângă Vronski, îndoindu-şi în unghi ascuţit coapsele şi 
picioarele, prea lungi pentru înălţimea scaunului. 

— De ce n-ai venit aseară la teatru? Numerova a fost la 
înălţime. Dar tu unde-ai fost? 

— Am întârziat la familia Tverskoi, răspunse Vronski. 

— Ah! Exclamă laşvin. 

Jucător, chefliu, om fără principii, sau mai bine zis cu 
principii imorale, laşvin era cel mai bun prieten din 
regiment al lui Vronski. Acesta îl admira atât pentru 
neobişnuita-i forţă fizică, pe care şi-o manifesta mai ales 
atunci când bea, parcă ar fi fost un butoi desfundat, fără să 


doarmă şi fără să se ameţească, cât şi pentru marea lui 
tărie de caracter, dovedită în raporturile cu şefii şi cu 
camarazii - şi care-l făcea temut şi respectat de toţi. Îl 
admira şi la jocul de cărţi, unde miza ferm, pe zeci de mii de 
ruble, şi atât de iscusit şi de stăpânit, în ciuda vinului băut, 
încât era socotit cel mai bun jucător de la Clubul Englez. 
Dar Vronski îl respecta şi-l iubea mai cu seamă fiindcă 
simţea că laşvin ţine la dânsul nu pentru numele şi bogăţia 
lui, ci pentru el însuşi. Dintre toţi oamenii, era singurul cu 
care ar fi vrut să vorbească despre dragostea sa. Simţea că 
numai laşvin, deşi părea să dispreţuiască orice sentiment, 
numai el ar fi putut înţelege puternica pasiune care-i 
umplea acum toată viaţa. În afară de aceasta, Vronski era 
sigur ca laşvin, căruia nu-i plăceau bârfelile şi scandalurile, 
va înţelege dragostea lui aşa cum se cuvine, adică va şti să 
priceapă că nu e o glumă, nici distracţie, ci un sentiment 
serios şi important. 

Vronski nu-i vorbise de dragostea sa, dar îşi dădea seama 
că laşvin ştie, înţelege totul cum trebuie, şi-i făcea plăcere 
să vadă asta în ochii săi. 

— A, da! Făcu Iaşvin când Vronski îi spuse că a fost la 
familia Tverskoi; apoi, cu o scăpărare în ochii săi negri, îşi 
apucă partea stângă a mustăţii şi o muşcă în dinţi, după un 
urât obicei. 

— Dar tu ce-ai făcut aseară? Ai câştigat? Îl întrebă 
Vronski. 

— Opt mii. Dar trei nu sunt sigure. Mă îndoiesc dacă au să 
mi le dea. 

— Atunci ai de unde pierde mizând pe mine, îi spuse 
Vronski râzând (laşvin pusese rămăşag pe calul lui 
Vronski). 

— Nici nu mă gândesc să pierd. Mahotin e singurul 
primejdios. 

Convorbirea trecu la alergările ce urmau să se desfăşoare 
- singurul lucru la care se mai putea gândi acum Vronski. 


— Am isprăvit, să mergem, zise Vronski şi, ridicându-se, se 
îndreptă spre uşă. 

Iaşvin se sculă şi el. Îşi întinse picioarele lungi şi-şi 
îndreptă spatele lat. 

— E prea devreme ca să stau la masă. Dar de băut am să 
beau. Mă-ntorc îndată. Ei, adu vin! Strigă Iaşvin cu glasul 
său renumit la comandament - un glas puternic, care făcea 
să dârdâie geamurile. Ba nu, nu mai aduce, răcni el 
numaidecât, din nou. Dacă te duci acasă, merg şi eu cu tine. 

Şi laşvin plecă împreună cu Vronski. 

XX. 

Vronski ocupa o izba finlandeză, încăpătoare şi curată, 
despărțită în două printr-un paravan de scânduri. Petriţki 
locuia cu dânsul şi în tabăra militară. Când Vronski şi laşvin 
intrară în izbă, Petriţki dormea. 

— Scoală-te! Ajunge de când dormi! Strigă laşvin, trecând 
după peretele despărțitor şi înghiontindu-l pe Petriţki, 
ciufulit şi cu nasul înfundat în pernă. 

Petriţki sări deodată în genunchi şi se uită în juru-i. 

— Fratele tău a fost aici, spuse el lui Vronski. M-a sculat 
din somn, dracu să-l ia! Spunea că are să mai vină. Apoi 
trase pătura şi se trânti din nou pe pernă. Lasă-mă odată, 
laşvin, spuse supărat căpitanului care trăgea pătura de pe 
dânsul. Lasă-mă în pace! Se întoarse şi deschise ochii. 

— Mai bine mi-ai spune ce să beau. Simt în gură o 
cocleală. 

— Votca e cea mai bună, rosti laşvin cu vocea sa de bas. 
Tereşcenko, adu boierului votcă şi castraveți! Strigă el. Se 
vedea bine că-i plăcea să-şi asculte glasul. 

— Votcă? Aşa crezi tu? Ha? Îl întrebă Petriţki strâmbându- 
se şi frecându-se la ochi. Nu bei şi tu? Împreună, da, beau! 
Vronski, bei? Adăugă el sculându-se şi înfăşurându-se până 
la subsuori într-o blană de tigru, ca o cuvertură. 

leşi pe uşiţa din peretele despărțitor, ridică mâinile şi 
începu să cânte în franţuzeşte: „A fost un rege-n Tu-u-la”. 

— Vronski, bei? 


— Dă-mi pace, răspunse Vronski, îmbrăcându-se cu 
redingota pe care i-o ţinea feciorul. 

— Unde te duci? Îl întrebă Iaşvin. Uite şi troica, adăugă el, 
văzând trăsura care se apropia. 

— La grajd, răspunse Vronski. Dar trebuie să trec şi pe la 
Brianski, tot în legătură cu caii. 


Într-adevăr, făgăduise să se ducă la Brianski, la zece 
verste de Peterhof, ca să-i dea banii pe cal. Vroia să treacă 
şi pe acolo. Dar camarazii săi înţeleseră numaidecât că 
Vronski nu se ducea numai la Brianski. 

Cântând mai departe, Petriţki făcu un semn cu ochiul şi-şi 
ţuguie buzele, vrând parcă să spună: „Ştim noi cine-i 
Brianski ăsta”. 

laşvin spuse numai: Vezi să nu întârzii! Apoi întrebă, ca să 
schimbe vorba, uitându-se pe fereastră la calul mijlocaş pe 
care i-l vânduse: Ce-i cu murgul meu? Trage bine? 

— Stai! Îl strigă Petriţki pe Vronski, văzându-l gata de 
plecare. Fratele tău ţi-a lăsat o scrisoare şi un bilet. Oare 
unde sunt? 

Vronski se opri. 

— Ei, unde sunt? 

— Unde sunt? Asta-i întrebarea! Rosti solemn Petriţki, 
ducând degetul arătător mai sus de nas. 

— Dar spune odată! Ce zăpăcit! Zise Vronski zâmbind. 

— N-am făcut focul în cămin. Trebuie să fie pe aici, pe 
undeva. 

— Hai, lasă minciunile! Unde-i scrisoarea? 

— Zău că am uitat. Sau poate am visat? la stai puţin. De ce 
te superi? Dacă ai fi băut ca mine, aseară, câte patru sticle 
de om, ai fi uitat şi pe ce lume eşti. Stai. O să-mi aduc 
aminte numaidecât. 

Petriţki trecu dincolo de peretele despărțitor şi se întinse 
pe pat. 

— Stai! Eram culcat aici, el stătea acolo. Da - da - da - 
da... Uite-o! Şi Petriţki scoase scrisoarea de sub saltea, 
unde o pusese. 

Vronski luă scrisoarea şi biletul de la fratele său. Era 
tocmai scrisoarea pe care o aştepta de la maică-sa, plină de 
reproşuri pentru că nu venise, şi biletul fratelui, care-l 
anunţa că trebuie să-i vorbească. Ştia că era vorba de 
acelaşi lucru! „Ce au cu mine?” se gândi el şi, îndoind 
nervos scrisorile, le vâri printre nasturii redingotei, ca să le 


citească mai cu atenţie pe drum. În tinda casei se întâlni cu 
doi ofiţeri: unul de-al lor, celălalt din alt regiment. 

Locuinţa lui Vronski era totdeauna locul de întâlnire al 
tuturor ofiţerilor. 

— Încotro? 

— Am treabă la Peterhof. 

— A venit calul de la '[arskoie36? 

— A venit, dar încă nu l-am văzut. 

— Se spune că Gladiator al lui Mahotin a început să 
şchiopăteze. 

— Mofturi! Cum o să alergaţi pe un noroi ca ăsta? Întrebă 
celălalt. 

— Uite salvatorii mei! Exclamă Petriţki, văzându-i pe cei ce 
intraseră. Ordonanţa stătea înaintea lui cu votca şi cu un 
castravete murat aşezat pe o tavă. laşvin m-a sfătuit să 
beau ca să mă înviorez. 

— Ne-ai zăpăcit aseară, îi spuse unul dintre cei veniţi. Nu 
ne-ai lăsat să dormim toată noaptea. 

— Dar să vedeţi cum s-a spart cheful! Povesti Petriţki. 
Volkov s-a suit pe acoperiş, strigând că are un ofla inimă. 
Zic: să vină muzica pentru un marş funebru! Şi aşa a 
adormit, pe acoperiş, în sunetele marşului funebru. 

— Bea, bea votcă negreşit... După aceea sifon şi multă 
lămâie, adăugă Iaşvin, aplecându-se asupra lui Petriţki 
întocmai ca o mamă care-şi sileşte copilul să ia o doctorie, şi 
la urmă, puţintică şampanie, aşa, cam o sticluţă. 

— Uite ce om deştept! Stai, Vronski, să bem. 

— Nu, domnilor, la revedere. Azi nu beau. 

— Te temi să nu te îngreunezi? Atunci să bem singuri. Dă- 
ne sifon şi lămâie. 

— Vronski! Strigă cineva când acesta era în tindă. 

— Ce-i? 

— Ar trebui să te tunzi. Să nu tragă greu părul, mai ales 
pe creştetul capului. 

Într-adevăr, Vronski începuse să chelească înainte de 
vreme. Râse vesel, arătându-şi dinţii deşi şi, trăgându-şi 


şapca pe locul unde părul începuse să se rărească, ieşi şi se 
urcă în trăsură. 

— La grajd! Porunci vizitiului şi scoase scrisorile ca să le 
citească, dar se răzgândi, ca sa nu se lase prins de alte 
gânduri înainte de a cerceta calul. „Pe urmă!” îşi spuse el. 

XXI. 

Grajdul provizoriu - o baracă de scânduri - era construit 
în imediata apropiere a hipodromului. Acolo urma să fie 
adus din ajun calul lui Vronski. El încă nu-l văzuse. În zilele 
din urmă, Vronski nu se dusese personal la antrenament: 
încredinţase această sarcină unui antrenor. De aceea nu 
ştia de loc în ce stare sosise calul şi cum se simţea. De 
îndată ce cobori din trăsură, grăjdarul lui, aşa-zisul 
„groom”, care-i recunoscu de departe trăsura, chemă 
antrenorul. Un englez uscat, cu cizme înalte şi cu o jacheta 
scurtă, cu un smoc de păr lăsat numai sub bărbie, îi ieşi în 
întâmpinare cu mersul stângaci al jocheilor, îndepărtându-şi 
coatele de trup şi legănându-se. 

— Ce mai face Frou-Frou? Îl întrebă Vronski în englezeşte. 

— All right, sir - totu-i în regulă, se auzi glasul englezului 
de, undeva din fundul gătlejului. Mai bine nu vă duceţi, 
adăugă el, ridicând pălăria. l-am pus botniţă. lapa-i 
nervoasă. Mai bine nu va duceţi. Asta ar enerva-o. 

— Ba am să mă duc. Vreau s-o văd. 

— Să mergem, rosti englezul posomorât, printre dinţi ca şi 
înainte; apoi, făcându-şi vânt cu coatele, porni înainte, cu 
umbletul său crăcănat. 

Amândoi intrară în curticica din faţa barăcii. Grăjdarul de 
serviciu, care ţinea o mătură în mână, un băiat fercheş, vioi, 
cu o bluză curată, îi întâmpină şi porni după dânşii. 

În boxele barăcii se aflau cinci cai. Vronski ştia că acolo 
trebuia să fi fost adus în ziua aceea şi rivalul lui cel mai de 
seamă: Gladiator, roibul înalt de cinci coţi al lui Mahotin. 
Vroia să-l vadă pe Gladiator, pe care nu-l cunoştea, mai mult 
chiar decât pe propriul său cal. Dar Vronski ştia că, după 
normele de bună-cuviinţă ale curselor de cai, nu numai că 


nu era îngăduit să-l vadă, dar nu se cădea nici să întrebe 
măcar de el. În timp ce Vronski trecea pe culoar, băiatul 
deschise uşa boxei a doua din stânga. Vronski văzu un cal 
roib, mare, cu picioare albe. Ştia că era Gladiator. Dar cu 
sentimentul unui om care-şi ia ochii de pe scrisoarea 
deschisă a altuia, se întoarse şi se apropie de boxa lui Frou- 
Frou. 

— Aicea-i calul lui Mak... Mak... Nu pot niciodată să 
rostesc numele ăsta, îi spuse englezul peste umăr, întinzând 
degetul mare cu unghia murdară spre boxa lui Gladiator. 

— Al lui Mahotin? Da, ăsta e adversarul meu cel mai 
serios, adăugă Vronski. 

— Dacă l-aţi fi călărit, zise englezul, aş fi jucat pe 
dumneavoastră. 

— Frou-Frou e mai nervoasă, iar Gladiator mai voinic, 
adăuga Vronski, zâmbind pentru elogiul primit. 

— La o cursă de obstacole totu-i călăritul şi pluck-ul, urmă 
englezul. 

Vronski nu numai că simţea că are destul pluck, adică 
energie şi îndrăzneală, dar - ceea ce-i mult mai important - 
era ferm convins că nici un om de pe lume nu putea avea 
mai mult pluck decât dânsul. 

— Poate ar fi trebuit o sudaţie bună? 

— Nu trebuie, răspunse englezul. Vă rog să nu vorbiţi 
tare. Se enervează iapa, urmă el, arătând cu capul spre o 
boxă închisă, în faţa căreia se aflau şi unde se auzea cum un 
cal juca pe loc, în paie. 

Antrenorul deschise uşa şi Vronski intră într-o boxă 
luminată de o ferestruică. În boxă se afla o iapă murgă, cu 
botniţă, care călca în picioare paiele proaspete. În 
semiîntunericul boxei, Vronski învălui într-o privire formele 
iepei lui dragi şi, fără voie, îi săriră în ochi unele mici 
imperfecţiuni ale ei. 

Frou-Frou era o iapă de statură mijlocie şi, cercetată 
amănunţit, nu fără cusur. Avea osatura îngustă, pieptul 
strâmt şi el, deşi frumos bombat, crupa puţin cam lăsată 


spre spate, iar picioarele de dinainte, dar mai cu seamă cele 
de dindărăt, uşor aduse înăuntru. Muşchii picioarelor de 
dinapoi şi ai celor din faţă nu păreau destul de tari. În 
schimb, iapa era deosebit de lată în şale - ceea ce contrasta 
cu pântecele ei supt. Dacă o priveai din faţă, oasele de la 
picioare, mai jos de genunchi, păreau subţiri ca fusul - în 
schimb, văzute dintr-o parte, erau neobişnuit de late. În 
afară de coaste, tot trupul ei părea tras şi întins în lungime. 
Poseda însă în cel mai înalt grad o calitate care te făcea să-i 
uiţi toate cusururile: avea rasă, sânge - cum spun englezii - 
care se vădea. Muşchii, amănunţit reliefaţi sub reţeaua de 
vine, şi pielea subţire, elastică şi netedă ca atlazul, păreau 
tari ca osul. Capul uscăţiv, cu ochi bulbucaţi, strălucitori şi 
veseli, se lăţea spre botul cu nări mari, înfiorate, învăpăiate 
înlăuntru de sânge. Tot trupul ei, şi mai ales capul, avea o 
expresie hotărâtă, energică şi plină de însufleţire. Era 
dintre animalele care parcă nu vorbesc numai fiindcă 
conformaţia gurii lor nu le îngăduie acest lucru. 

Vronski cel puţin credea că iapa înţelegea tot ce simţea el 
privind-o. 

De îndată ce intră Vronski, iapa răsuflă adânc, întoarse un 
ochi spre noii-veniţi, holbându-l aşa de tare, că i se făcuse 
albul roşu ca sângele şi, scuturându-şi botniţa, cu toţi 
muşchii încordaţi, începu să se frământe în loc. 

— Vedeţi ce nervoasă e? Zise englezul. 

— Ho, scumpa mea! Ho - Ho! Făcu Vronski, apropiindu-se 
de iapă şi vorbindu-i cu blândeţe. 

Dar cu cât se apropia Vronski mai mult de ea, iapa era tot 
mai nervoasă. Numai când ajunse lângă capul ei, Frou-Frou 
se linişti dintr-o dată, iar muşchii îi tresăriră sub părul 
subţire şi mătăsos. Vronski îi mângâie grumazul puternic, îi 
îndreptă o şuviţă din coamă care trecuse de partea cealaltă 
a greabănului şi-şi apropie faţa de nările ei umflate, în 
freamăt ca aripile liliacului. Frou-Frou trase aerul cu 
zgomot, răsuflă cu nările încordate, tresări, îşi culcă 
urechile ascuţite şi-şi întinse spre Vronski buza groasă, 


neagră, vrând parcă să-l apuce de mânecă; dar, aducându- 
şi aminte de botniţă, o scutură şi începu iarăşi să-şi joace în 
loc picioarele ca sculptate. 

— Linişteşte-te, scumpo, linişteşte-te! Îi spuse Vronski, 
mângâind-o încă o dată pe crupă şi, gândindu-se cu 
mulţumire că iapa sa era în cea mai bună formă, ieşi din 
grajd. 

Nervozitatea calului se strecurase însă şi în Vronski. 
Simţea cum îi năvăleşte sângele la inimă. Vroia parcă şi el, 
ca şi calul, să se mişte, să muşte... Era neliniştit şi vesel. 

— Atunci, mă bizui pe dumneata, spuse el englezului. La 
şase şi jumătate, la hipodrom! 

— Totu-i în bună rânduială, răspunse englezul. Dar 
dumneavoastră unde vă duceţi, my lord37? Întrebă el pe 
neaşteptate, întrebuinţând această expresie pe care n-o 
folosea aproape niciodată. 

Vronski ridică mirat capul şi se uită aşa cum ştia el să se 
uite, nu în ochi, ci la fruntea englezului, îndrăzneala 
întrebării îl uimise. Îşi dădu însă seama că englezul - 
punându-i această întrebare - îl privea nu ca pe un stăpân, 
ci ca pe un jocheu, şi-i răspunse: 

— Trebuie să mă duc la Brianski. Peste un ceas am să fiu 
acasă. 

„A câta oară mi se pune astăzi întrebarea asta!” se gândi 
el şi roşi - lucru ce i se întâmpla rar. Englezul îl privi cu 
luare-aminte; apoi, ca şi cum ar fi ştiut unde se duce, 
adăugă: 

— Lucrul cel mai important este să fiţi calm înainte de 
alergări. Să nu aveţi nici o indispoziţie şi nici o enervare. 

— All right, răspunse zâmbind Vronski şi, urcându-se în 
trăsură, porunci să fie dus la Peterhof. 

Abia făcură câţiva paşi, că un nor, care ameninţase toată 
dimineaţa cu ploaia, întunecă cerul şi începu să toarne cu 
găleata. 

„Prost! Îşi zise Vronski ridicând coşul trăsurii. Era destul 
noroi, acum o să fie o baltă!” Stând în singurătatea trăsurii 


LIA 


închise, el scoase scrisoarea mamei şi biletul fratelui său şi 
le citi. 

Da, acelaşi şi acelaşi lucru... Toată lumea, mama, fratele - 
toţi socoteau de cuviinţă să se amestece în treburile lui 
sentimentale. Această imixtiune îl înciuda - sentiment pe 
care-l încerca rar de tot. 

„Ce au cu mine? De ce crede fiecare de datoria lui să aibă 
grijă de mine? De ce se leagă de traiul meu? Pentru că-şi 
dau seama că-i vorba de ceva ce nu pot înţelege. Dacă ar fi 
fost în discuţie o legătură mondenă, banală, m-ar fi lăsat în 
pace. Ei simt că aici e cu totul altceva... că nu eo joacă şică 
femeia aceasta mi-e mai scumpă decât însăşi viaţa. Tocmai 
pentru că asta nu-i pe înţelesul lor, le e ciudă. Oricare ne-ar 
fi soarta, noi ne-am făcut-o şi nu ne plângem de ea... îşi 
spuse el, reunind, în cuvântul noi, fiinţa Annei şi pe-a lui. 
Dar ei vor să ne înveţe cum să trăim. Habar n-au ce este 
fericirea. Ei nu ştiu că fără dragostea asta n-ar mai fi 
pentru noi nici fericire, nici nenorocire... n-ar mai fi viaţă”, 
se gândi el. 

Era supărat pe toţi cei ce se amestecau în viaţa lui, tocmai 
fiindcă simţea în adâncul sufletului său că avea dreptate. Îşi 
dădea seama că dragostea care-l lega de Anna nu era o 
pasiune trecătoare, care piere cum dispar toate legăturile 
mondene, fără să lase alte urme în viaţa unuia şi a celuilalt, 
decât numai amintiri plăcute sau neplăcute. Îşi dădea 
seama ce chinuitoare era situaţia în care se aflau amândoi, 
că puteau numai cu mare greutate să-şi ascundă dragostea, 
să mintă şi să înşele - expuşi în ochii întregii societăţi din 
care făceau parte. Erau siliţi să mintă, să înşele, să recurgă 
la vicleşuguri şi să se gândească mereu la alţii, atunci când 
patima care-i unea era atât de puternică, încât ei uitau totul 
afară de dragostea lor. 

Retrăi în amintire desele prilejuri care-l sileau să mintă şi 
să înşele - ceea ce nu se potrivea de loc cu firea lui. Îşi 
aminti, cu o deosebită ascuţime, sentimentul de ruşine pe 
care-l observase de atâtea ori la Anna, când era nevoită şi 


ea să mintă şi să înşele. Şi-l cuprinse un sentiment straniu, 
care-l mai încercase uneori, de când avea relaţiuni cu Anna. 
Era un simţământ de scârbă, nu ştia dacă pentru Alexei 
Alexandrovici, pentru el însuşi sau pentru toată lumea. 
Alunga însă totdeauna sentimentul acesta straniu. Şi acum, 
după ce se scutură de el, îşi reluă firul gândurilor. 

„Da, Anna era mai înainte nenorocită, dar mândră şi 
liniştită. Acum însă nu poate fi liniştită şi demnă, cu toate că 
n-o arată. Da, asta trebuie să se sfârşească”, hotări în sinea 
lui Vronski. 

Pentru întâia oară îi trecu prin minte un gând limpede, şi 
anume că trebuia să sfârşească cu minciuna asta, şi cu cât 
mai repede - cu atât mai bine. Se gândi: „Să părăsim 
totul... şi ea, şi eu - şi să ne ascundem undeva, singuri cu 
dragostea noastră”. 

XXII. 

Ploaia torențială nu ţinu mult şi când Vronski se apropie 
de țelul său în trapul mare al mijlocaşului şi cu lăturaşii 
galopând prin noroi, cu hăţurile slobode, soarele se ivi din 
nou. Acoperişurile vilelor şi teii bătrâni ai livezilor din 
amândouă părţile străzii principale sclipeau cu luciri ude. 
Stropii de ploaie picurau vesel de pe crengi şi streşinile 
curgeau. Vronski nu se mai gândea că ploaia aceea repede 
desfundase hipodromul. Se bucura, dimpotrivă, că datorită 
ploii are s-o găsească desigur acasă, ba încă singură, 
deoarece ştia că Alexei Alexandrovici, reîntors de curând de 
la băi, nu venise încă de la Petersburg. 

Nădăjduind s-o găsească singură, Vronski - aşa cum făcea 
întotdeauna, ca să atragă cât mai puţin atenţia lumii - 
cobori din trăsură înainte de a trece podul şi porni pe jos. 
Nu intră pe seara principala, din stradă, ci prin curte. 

— A venit boierul? Întrebă pe grădinar. 

— Nu. Cucoana e acasă. Poftiţi prin faţă. Pe acolo are cine 
să vă deschidă. 

— Nu, am să trec prin grădină. 


Fiind încredinţat că Anna era singură, Vronski vru să-i facă 
o surpriză; nu-i făgăduise să vină în ziua aceea, iar ea, fără 
îndoială, nu se aştepta să-l vadă înainte de alergări. Porni, 
ţinându-şi cu băgare de seamă sabia şi păşind cu grijă pe 
nisipul potecii, cu flori pe margine, spre terasa care dădea 
în grădină. Uitase toate gândurile din timpul drumului în 
privinţa greutăților serioase ale situaţiei lor. Nu se mai 
gândea decât la un singur lucru: că în curând are s-o vadă, 
nu numai în închipuire, ci vie, toată, aievea. Era gata să 
intre, călcând cu toată talpa, ca să nu facă zgomot, pe 
treptele late ale terasei... când îşi aminti deodată ceea ce 
uita mereu, şi ceea ce era latura cea mai chinuitoare a 
raporturilor dintre dânşii - pe fiul ei, cu privirea lui 
întrebătoare şi parcă neapropiată. 

Copilul era una dintre cele mai mari piedici în relaţiile 
dintre ei. Când se afla băiatul de faţă, Vronski şi Anna nu 
numai că nu-şi îngăduiau să vorbească ceea ce n-ar fi putut 
repeta faţă de toată lumea, dar nu-şi permiteau nici măcar 
prin aluzii să spună ceva ce ar fi depăşit priceperea 
băiatului. Nu era vorba de o înţelegere. Lucrurile se 
rânduiseră aşa de la sine. Socoteau că ar fi o insultă pentru 
ei înşişi să înşele copilul, la prezenţa lui, amândoi vorbeau 
ca două cunoştinţe. Dar cu toată prudenţa lor, Vronski 
surprindea adesea privirea atenta şi nedumerita a copilului 
aţintita asupră-i; simţea o sfială ciudata în purtarea 
schimbăcioasă a băiatului faţă de dânsul - era când duios, 
când rece, când timid... Ca şi cum copilul ar fi înţeles că 
între acest om şi maică-sa exista o legătură importantă, a 
cărei însemnătate el n-o putea pricepe. 

Într-adevăr, băiatul simţea că nu poate înţelege această 
legătură. Zadarnic se străduia să-şi lămurească sentimentul 
pe care trebuia să-l aibă faţă de omul acesta. Cu 
sensibilitatea proprie copilului de a ghici sentimentele, 
băiatul vedea limpede că tatăl său, guvernanta şi dădaca... 
toată lumea, nu numai că nu-l iubeau pe Vronski. Dar îl 
priveau toţi cu repulsie şi cu teamă, deşi nimeni nu spunea 


nimic despre dânsul, iar mama se uita la el ca la cel mai bun 
prieten. 

„Ce-o fi însemnând asta? Cine e? Cum trebuie să mă port 
cu dânsul? Dacă nu pricep, eu sunt vinovat, ori sunt un 
băiat prost sau rău”, îşi zicea copilul. De aici veneau 
expresia aceea iscoditoare, întrebătoare, oarecum ostilă, ca 
şi sfiala şi purtarea lui schimbăcioasă care-l stinghereau 
atâta pe Vronski. Prezenţa copilului trezea în Vronski acel 
sentiment straniu, de inexplicabilă scârbă, care-l urmărea 
în ultimul timp. Atât el, cât şi Anna erau stăpâniţi în faţa lui 
de un sentiment asemănător aceluia pe care-l încearcă 
navigatorul care vede după busolă că direcţia înspre care 
înaintează cu iuţeală nu este cea bună, dar n-are putere să 
oprească corabia, care cu fiecare minut se îndepărtează tot 
mai mult de direcţia adevărată, iar recunoaşterea abaterii 
ar însemna mărturisirea că merg la pierzanie. 

Copilul acesta, cu instinctul său naiv de viaţa, era busola 
ce le arăta gradul de deviere, pe care-l bănuiau, dar nu 
vroiau să-l recunoască. 

De data asta, Serioja nu era acasă şi o găsi pe Anna 
singură. Şedea pe terasă, aşteptând întoarcerea băiatului, 
care plecase la plimbare şi fusese surprins de ploaie. 
Trimisese un om şi o fată să-l caute, şi acum aştepta. 
Îmbrăcată într-o rochie albă cu broderii late, Anna şedea 
într-un colţ al terasei, după nişte flori, şi nu-l auzi. Capul ei 
cu părul negru şi cârlionţat era aplecat. Sta cu fruntea 
lipită de o stropitoare rece, uitată pe balustradă, şi o ţinea 
strâns cu mâinile sale frumoase, împodobite cu inele, pe 
care Vronski le cunoştea atât de bine. Frumuseţea 
întregului său trup - capul, gâtul, mâinile - îl uimea de 
fiecare dată, ca ceva neaşteptat. Se opri, privind-o cu 
încântare. Dar când vru să facă un pas ca să se apropie de 
dânsa, Anna îi şi simţi apropierea. Dădu la o parte 
stropitoarea şi-şi întoarse spre el faţa îmbujorată. 

— Ce ai? Eşti bolnavă? O întrebă Vronski în franţuzeşte, 
înaintând spre ea. 


Ar fi vrut să alerge la dânsa; dar, gândindu-se că ar fi 
putut să-i vadă cineva, îşi întoarse capul spre uşa terasei, se 
uită în jur şi roşi - cum roşea ori de câte ori simţea că 
trebuie să se teama şi să se ascundă. 

— Nu. Sunt sănătoasă, răspunse Anna, ridicându-se şi 
strângându-i cu putere mâna întinsă. Nu te aşteptam... pe 
tine. 

— Doamne! Ce mâini reci! Exclamă Vronski. 

— M-ai speriat, îi răspunse Anna. Sunt singură şi-l aştept 
pe Serioja. S-a dus la plimbare. Trebuie să vină din partea 
asta. 

Cu toate că Anna încerca să-şi păstreze calmul, buzele îi 
tremurau. 

— lartă-mă că am venit. Dar n-am putut lăsa să treacă o zi 
fără să te văd, urmă Vronski în franţuzeşte, cum vorbea 
totdeauna, evitând astfel pe acel rece dumneavoastră, 
imposibil între ei, şi pe primejdiosul tu rusesc. 

— De ce să te iert? Îmi pare aşa de bine! 

— Dar eşti bolnavă, sau mâhnită, urmă el fără să-i lase 
mâna şi aplecându-se spre dânsa. La ce te gândeai? 

— Mereu la acelaşi lucru, răspunse Anna zâmbind. Spunea 
adevărul. Oricând, în orice clipă ar fi fost întrebată la ce se 
gândea, ea ar fi putut răspunde fără greş: la acelaşi lucru, 
la fericirea şi la nenorocirea ei. Iocmai acum, când venise 
Vronski, se gândea: oare de ce pentru alţii, ca de pildă 
pentru Betsy (Anna îi cunoştea relaţiile cu Tuşkevici, 
tăinuite faţă de lume), totul este atât de uşor, pe când 
pentru ca e aşa de chinuitor? Din anumite motive, gândul 
acesta o frământa mai mult în ziua aceea. Anna îl întrebă 
despre alergări, el îi răspunse; dar, văzând-o nervoasă şi 
vrând s-o - distreze, începu să-i povestească, pe tonul cel 
mai firesc, amănunte despre pregătirile pentru alergări. 

„Să-i spun, ori să nu-i spun? Se gândea Anna, uitându-se în 
ochii săi liniştiţi, plini de dragoste. E atât de fericit, atât de 
preocupat de alergările lui, încât n-ar înţelege aşa cum 


trebuie, n-ar pricepe toată însemnătatea acestui eveniment 
pentru noi.” 

— Dar nu mi-ai spus la ce te gândeai când am intrat, 
întrebă Vronski, întrerupându-şi povestirea. Spune-mi, te 
TOg. 

Anna nu-i răspunse, îşi plecă uşor capul şi-l privi 
întrebător pe sub sprâncene, cu ochii ei strălucitori cu gene 
lungi. Mâna care învârtea o frunză ruptă îi tremura. Vronski 
se uita la dânsa şi faţa lui exprima supunerea şi 
devotamentul de sclav, cu care o cucerise. 

— Văd că s-a întâmplat ceva. Crezi că aş putea fi liniştit o 
singură clipă ştiind că ai un necaz pe care nu-l împărtăşesc? 
Spune-mi, pentru numele lui Dumnezeu! O ruga el. 

„Nu, n-o să-liert dacă n-o să înţeleagă însemnătatea 
acestui lucru. Dar mai bine să nu-i spun. De ce să-l încerc?” 
se gândea Anna, privindu-l ca şi înainte şi simțind că mâna 
care ţinea frunza îi tremura din ce în ce mai tare... 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Repetă Vronski luându-i 
mâna 

— Să-ţi spun? 

— Da, da, da... 

— Sunt însărcinată, şopti Anna încet şi rar. Frunza îi 
tremura încă şi mai tare în mână, dar ea nu-şi lua ochii de la 
el, ca să vadă cum va primi ştirea. Vronski păli, vru să spună 
ceva, dar se opri, îi lăsă mâna şi-şi plecă fruntea în pământ. 
„Da, a înţeles toată însemnătatea acestui eveniment”, se 
gândi Anna şi-i strânse mâna cu recunoştinţă. 

Dar Anna se înşela crezând că el înţelesese însemnătatea 
veştii aşa cum o pricepea ea, ca femeie. Auzind ştirea 
aceasta, Vronski se simţi cuprins, cu o putere înzecită de 
astă dată, de acel straniu sentiment de scârbă şi totodată 
înţelese că ajunseseră la criza pe care o dorea, că lucrurile 
nu mai puteau fi ascunse faţă de bărbatul său şi că trebuia, 
într-un fel sau altul, să pună capăt acestei situaţii false. În 
afară de aceasta, tulburarea ei îl cuprinse şi pe dânsul. Se 


uită la ea cu o privire smerită, supusă, îi sărută mâna, se 
ridică şi începu să se plimbe în tăcere pe terasă. 

— Da, rosti Vronski, apropiindu-se cu hotărâre de ea. Nici 
dumneata, nici eu n-am privit relaţiile dintre noi ca o joacă. 
Acum sorții s-au tras. Trebuie sa sfârşim cu minciuna în 
care trăim, adăugă el, uitându-se împrejur. 

— Să sfârşim? Cum să sfârşim, Alexei? Spuse Anna încet. 

Se liniştise. Un zâmbet duios îi lumina faţa. 

— Să-ţi părăseşti bărbatul şi să ne unim vieţile. 

— Ele şi sunt unite, răspunse Anna cu o şoaptă abia auzită. 

— Da, dar unite cu totul, cu totul. 

— Cum adică, Alexei? Învaţă-mă cum? Îl întrebă ea cu o 
ironie tristă, gândindu-se la situaţia ei fără ieşire. Există 
oare o soluţie? Nu sunt soţia bărbatului meu? 

— Soluţie există pentru orice situaţie. Numai că trebuie să 
te hotărăşti. Orice ar fi mai bine decât situaţia în care te 
afli. Văd cum totul te face să suferi: societatea, fiul, 
bărbatul... 

— Nu, bărbatul nu, răspunse Anna cu un uşor zâmbet. Nu- 
Il cunosc. Nu mă gândesc la el. Nu există pentru mine. 

— Nu eşti sinceră. Doar te ştiu. Suferi şi din pricina lui. 

— El nici nu ştie, urmă Anna, şi o roşeaţă aprinsă îi năvăli 
deodată în faţă. 1 se îmbujorară obrajii, fruntea, gâtul şi 
lacrimi de ruşine îi umplură ochii. Dar să nu mai vorbim de 
dânsul. 

XXIII. 

Vronski mai încercase de câteva ori, deşi nu atât de 
hotărât ca acum, să vorbească cu Anna despre situaţia lor, 
şi de fiecare dată se lovise de aceleaşi răspunsuri uşuratice 
şi superficiale, ca şi cum ar fi fost ceva ce ea n-ar fi putut 
sau n-ar fi vrut să lămurească împreună cu el. Îndată ce 
încerca sa aducă vorba despre acest lucru, Anna cea 
adevărată se închidea în ea însăşi şi parca îi lua locul o altă 
femeie, ciudată, străină, pe care el n-o iubea, de care se 
temea şi care i se împotrivea. Acum însă Vronski se hotări 
să-i spună tot ce avea pe suflet. 


— Daca ştie ori nu, urmă Vronski pe tonul său hotărât şi 
calm de totdeauna, dacă ştie ori nu... asta nu ne priveşte. 
Noi nu mai putem... dumneata nu mai poţi rămâne aşa, mai 
ales acum. 

— Dar dumneata ce crezi că e de făcut? Îl întrebă Anna cu 
aceeaşi uşoară ironie. 

Ea, care se temea ca Vronski să nu ia sarcina ei în uşor, se 
înciuda acum, văzând ca faptul acesta trezea întrânsul 
nevoia de a lua hotărâri serioase. 

— Să-i mărturiseşti totul şi să-l, părăseşti. 

— Foarte bine! Să zicem că aş face aşa, răspunse Anna. 
Ştii ce are să se întâmple? Să-ţi spun eu de pe acum - şi în 
ochii săi atât de blânzi cu o clipă mai înainte se aprinse o 
lumină răutăcioasă. „A, iubeşti pe altul şi ai legături 
nelegiuite cu dânsul! (Imitând pe bărbatul său, Anna 
accentua cuvântul nelegiuite, aşa cum făcea Alexei 
Alexandrovici.) Te-am prevenit asupra urmărilor din punct 
de vedere religios, civil şi familial. Nu m-ai ascultat. Acum 
nu pot face de ocară numele meu... şi al fiului meu, vru să 
spună ea, dar nu putu glumi pe socoteala fiului său... de 
ocară numele meu”, şi încă altele de acelaşi fel, adăugă ea. 
În general, ei are să-mi spună, cu tonul lui de om de stat, cu 
claritate şi cu precizie, că nu-mi poate reda libertatea, dar 
va lua măsurile care atârnă de el pentru a preveni 
scandalul. Şi are să îndeplinească cu calm şi exactitate tot 
ce va spune. Uite, aşa se va întâmpla. Asta nu-i un om, cio 
maşină, şi încă o maşină rea, când se supără... urmă ea, 
amintindu-şi-l pe Alexei Alexandrovici în toate amănuntele 
fiinţei lui, ale caracterului şi ale felului său de a vorbi, 
învinuindu-l de tot ce putea găsi rău în el, neiertându-i 
nimic, din pricina vinii mari pe care ea însăşi o avea faţă de 
dânsul. 

— Anna, începu Vronski pe un ton blând şi convingător, 
căutând s-o liniştească. Totuşi trebuie să-i vorbeşti, şi după 
felul în care va reacţiona vom hotărî ce avem de făcut. 

— Atunci să fugim? 


— Şi de ce să nu fugim? Nu mai văd putinţa de a urma 
aşa! Nu mă gândesc la mine. Văd cât suferi. 

— Să fugim şi să fiu amanta dumitale? Îl întrebă Anna cu 
răutate. 

— Anna! Făcu el cu o blândă dojană în glas. 

— Da, adăugă Anna, să ajung amanta dumitale şi să pierd 
totul... 

Vru să spună iarăşi „fiul meu”, însă nu putu rosti cuvântul 
acesta. 

Vronski nu putea înţelege cum se făcea că Anna, cu firea 
sa tare şi cinstită, putea îndura această situaţie clădită pe 
minciună şi nu vroia să scape de dânsa. Nici nu bănuia că 
motivul principal era tocmai acest cuvânt, „fiul”, pe care ea 
nu era în stare să-l rostească. Când se gândea la fiul său şi 
la relaţiile viitoare dintre dânsul şi maică-sa care-i părăsise 
tatăl, Anna se îngrozea atât de mult de ceea ce făcuse, încât 
nu mai judeca, ci ca orice femeie căuta numai să se 
liniştească prin vorbe şi prin argumente înşelătoare, astfel 
ca totul să rămână aşa cum fusese mai înainte şi să poată 
uita chinuitoarea problemă - ce se va întâmpla cu copilul? 

— 'Te rog, te implor, îi spuse deodată Anna pe un ton cu 
totul altul, sincer şi duios, luându-l de mână. Să nu-mi mai 
vorbeşti niciodată de asta! 

— Dar, Anna! 

— Niciodată. Lasă totul în seama mea. Cunosc toată 
josnicia, toată grozăvia situaţiei mele; dar nu este aşa de 
uşor de dezlegat chestiunea, cum crezi tu. Lasă totul pe 
seama mea şi ascultă-mă. Să nu-mi mai vorbeşti niciodată 
de asta. Îmi făgăduieşti? Te rog, te rog, făgăduieşte-mi. 

— Îţi făgăduiesc totul, dar nu pot fi liniştit, mai ales după 
ceea ce mi-ai spus. Nu pot fi liniştit câta vreme nu eşti tu 
liniştită... 

— Eu? Repetă Anna. Da, sufăr uneori. Are să-mi treacă, 
însă, dacă n-o să-mi mai vorbeşti niciodată despre asta. 
Când îmi pomeneşti despre lucrul acesta, sufăr. 

— Nu înţeleg, spuse Vronski. 


— Ştiu cât de greu îţi vine să minţi, cu o fire cinstită ca a 
ta, îl întrerupse Anna. Te compătimesc. Mă gândesc uneori 
că ţi-ai distrus viaţa pentru mine. 

— La acelaşi lucru mă gândeam şi eu acum, adăugă el. 
Cum de ai putut jertfi totul pentru mine? Nu-mi pot ierta 
faptul că eşti nenorocită. 

— Eu, nenorocită? Răspunse Anna, apropiindu-se de 
dânsul şi privindu-l cu un zâmbet plin de dragoste. Eu sunt 
ca flămândul căruia i s-a dat hrană. Poate îi e frig... are 
hainele rupte... se ruşinează, dar nu e nenorocit. Eu, 
nefericită? Nu, iată fericirea mea... 

Auzi glasul fiului ci care se întorcea. Cercetă terasa dintr-o 
aruncătură de ochi şi se sculă repede în picioare. Privirea i 
se aprinse de un foc cunoscut lui; cu o mişcare iute, Anna îşi 
înălţă mâinile frumoase, împodobite de inele, îi cuprinse 
capul, se uita îndelung la el şi, apropiindu-şi faţa cu buzele 
întredeschise şi zâmbitoare, îi sărută repede gura şi ochii, 
apoi îl îndepărtă. Vru să plece; Vronski însă o reţinu. 

— Când? O întrebă el în şoaptă, privind-o transfigurat. 

— Azi, la unu, şopti Anna şi, oftând adânc, porni cu paşi 
uşori şi repezi în întâmpinarea copilului. 

Ploaia îl apucase pe Serioja în grădina cea mare. Se 
adăpostise cu bătrâna lui dădacă în chioşc. 

— Şi-acum, la revedere, spuse Anna lui Vronski. Trebuie să 
plec curând la alergări. Betsy mi-a făgăduit că va veni să mă 
ia. 

Vronski se uită la ceas şi plecă grăbit. 

XXIV. 

Când se uită la ceas, pe terasa soţilor Karenin, Vronski era 
atât de tulburat şi preocupat de gândurile sale, încât văzu 
acele de pe cadran, fără să-şi poată da seama de oră. leşi în 
şosea şi, călcând cu băgare de seamă prin noroi, se 
îndreptă spre trăsură. Era aşa de copleşit de sentimentele 
lui pentru Anna, că nu se gândea cât era ceasul şi dacă mai 
avea timp să se ducă la Brianski. Nu-i mai rămăsese, cum se 
întâmplase adesea, decât un reflex al memoriei, care-i arăta 


succesiunea celor ce hotărâse să facă. Se apropie de vizitiul 
său care moţăia în umbra deasă şi piezişă a unui tei. Admiră 
nouraşii jucăuşi de musculiţe ce roiau deasupra cailor bine 
hrăniţi şi, trezindu-şi vizitiul, sări în trăsură şi porunci să-l 
ducă la Brianski. Numai după ce făcu vreo şapte verste, se 
dezmetici şi, uitându-se la ceas, înţelese că era cinci şi 
jumătate şi că întârziase. 

În ziua aceea erau mai multe alergări: cursa însoţitorilor, 
apoi cursele ofiţerilor pe o distanţă de două verste, de patru 
verste şi, în sfârşit, ultima, la care lua parte şi el. Avea timp 
să ajungă la vreme. Dar dacă s-ar fi dus la Brianski, ar fi 
sosit numai după ce s-ar fi adunat toată curtea - şi nu se 
cădea. Îi făgăduise însă lui Brianski să treacă pe la dânsul; 
de aceea hotări să-şi urmeze drumul şi porunci vizitiului să 
nu cruţe caii. 

Sosi la Brianski, stătu la el cinci minute şi porni în goana 
cailor înapoi. Această cursă rapidă îl linişti. Greutățile din 
raporturile sale cu Anna, ca şi nedumeririle rămase după 
convorbirea lor, totul îi ieşi din cap. Se gândea acum cu 
plăcere şi cu emoție numai la alergări... că va ajunge totuşi 
la timp... şi din când în când îi fulgera în închipuire, ca o 
lumină vie, făgăduiala întâlnirii fericite din noaptea aceea. 

Emoţia cursei în perspectivă punea din ce în ce mai mult 
stăpânire pe dânsul, pe măsură ce pătrundea tot mai adânc 
în atmosfera alergărilor, depăşind trăsurile acelora care 
veneau de la vile şi de la Petersburg ca să asiste la curse. 

Acasă la dânsul nu mai era nimeni. Toată lumea plecase la 
alergări, iar feciorul îl aştepta în poartă, în timp ce Vronski 
se schimba, feciorul îl încunoştiinţa că începuse cursa a 
doua, că mai mulţi domni întrebaseră de dânsul şi că un 
băiat de la grajd venise de două ori să-l caute. 

După ce se schimbă pe îndelete (nu se grăbea şi nu-şi 
pierdea cumpătul niciodată), el porunci să-l ducă la barăci. 
Văzu de acolo o mulţime de trăsuri, pietoni, soldaţi, care 
împresuraseră hipodromul şi tribunele unde mişuna lumea. 
Se desfăşura probabil cursa a doua, deoarece, când intră 


Vronski în baracă, se auzi soneria. Apropiindu-se de grajd, 
se întâlni cu Gladiator, murgul pintenog al lui Mahotin, care 
era dus pe hipodrom, acoperit cu o pătură de culoare 
portocalie şi albastră, purtând o glugă cu urechi vinete, ce 
păreau uriaşe. 

— Unde e Cord? Îl întrebă Vronski pe grăjdar. 

— În grajd. Pune şaua pe iapă. 

În boxa ei deschisă, Frou-Frou era gata înşeuată. Se 
pregăteau s-o scoată afară. 

— N-am întârziat? 

— All right! All right! Totu-i în regulă, totu-i în regulă, făcu 
englezul. Să nu fiţi îngrijorat. 

Vronski aruncă încă o privire fugară asupra formelor 
frumoase şi dragi ale iepei, care tremura din tot trupul şi, 
smulgându-se cu greu dinaintea acestei privelişti, ieşi din 
baracă. Se apropie de tribune în clipa cea mai potrivită, ca 
să nu atragă atenţia nimănui. Cursa a doua era pe sfârşite 
şi ochii tuturor se aţintiseră asupra unui ofiţer din cavaleria 
de gardă, care se afla în frunte, şi asupra unui husar, tot din 
gardă, care venea după dânsul; amândoi îşi îndemnau din 
răsputeri caii, apropiindu-se de potou. Toată lumea din 
mijlocul şi din afara cercului se înghesuia spre potou, iar 
grupul de cavalerişti din gardă - soldaţi şi ofiţeri - îşi arătau 
prin strigăte puternice bucuria unui aşteptat triumf al 
ofițerului şi al camaradului lor. Vronski intră nebăgat în 
seamă în mijlocul mulţimii, aproape în aceeaşi clipă când se 
auzi soneria care anunţa sfârşitul cursei. Cavaleristul din 
gardă, înalt şi stropit de noroi, sosi primul: se lăsă în şa şi 
dădu frâu liber armăsarului său sur, negru de năduşeală, 
care răsufla din greu. 

Frânându-şi cu putere picioarele încă încordate, 
armăsarul cu trupul mare îşi încetini fuga, iar ofiţerul din 
gardă, ca un om care se trezeşte dintr-un somn greu, privi 
în juru-i şi zâmbi silit. Îndată fu înconjurat de o mulţime de 
cunoscuţi şi de străini. 


Vronski ocoli într-adins lumea aceea aleasă şi mondenă, 
care se mişca vorbind agale şi la largul ei în faţa tribunelor. 
Observă acolo pe Anna Karenina, pe Betsy şi pe soţia 
fratelui său; dar nu se duse la ele, ca să nu-şi abată 
gândurile de la cursă. La tot pasul însă întâlnea cunoştinţe 
care îi povesteau amănunte despre celelalte curse şi-l 
întrebau de ce întârziase. 

În timp ce concurenţii erau chemaţi într-un pavilion 
pentru împărţirea premiilor şi toată lumea se îndrepta 
acolo, Alexandr, fratele mai mare al lui Vronski, se apropie 
de dânsul. Purta uniforma de colonel cu eghileţi şi era un 
om de o statură potrivită, tot atât de bine legat ca Alexei, 
dar mai frumos şi mai rumen, deşi cu nasul roşu şi faţa 
vădită de chefliu. 

— Ai primit biletul meu? Îl întrebă Alexandr. Nu-i chip să 
te găsesc niciodată. 

Cu toată viaţa dezmăţată, pe care şi-o petrecea mai ales în 
beţii despre care se dusese vestea, Alexandr era un 
adevărat curtean. 

Vorbind cu Vronski despre un lucru foarte neplăcut pentru 
el şi ştiind că ochii multora puteau fi îndreptaţi asupra lor, 
Alexandr avea faţa zâmbitoare, ca şi cum ar fi glumit cu 
fratele său despre ceva neînsemnat. 

— L-am primit şi la drept vorbind nu înţeleg de ce te 
îngrijorezi tu! Îi răspunse Alexei. 

— Sunt îngrijorat fiindcă mi s-a spus chiar adineauri că nu 
eşti aici şi că luni ai fost văzut la Peterhof. 

— Sunt chestiuni care nu pot fi discutate decât de cei 
direct interesaţi. Chestiunea care te preocupă atâta face 
parte din această categoric... 

— Perfect, numai că atunci nu mai eşti în serviciu, nu... 

— Te rog să nu te mai amesteci. Atât! 

Faţa posomorâtă a lui Alexei Vronski păli. Falca de jos, 
ieşită înainte, îi tremura - ceea ce i se întâmpla rareori. Om 
cu inima foarte bună, Vronski se supăra destul de rar, dar 


când se supăra şi-i tremura bărbia era primejdios - lucru pe 
care Alexandr Vronski îl ştia. De aceea, zâmbi vesel: 

— N-am vrut decât să-ţi înmânez scrisoarea mamei. 
Răspunde-i şi nu te mai enerva înainte de cursă. Bonne 
chance! Adaugă el zâmbind şi se îndepărtă. 

Îndată după aceea, un alt salut prietenos îl opri pe 
Vronski: 

— Nu vrei să-ţi recunoşti prietenii! Bună ziua, mon cher, 
începu Stepan Arkadici. Şi aici, în mijlocul societăţii 
strălucite a Petersburgului, faţa rumenă a lui Stepan 
Arkadici, cu favoriţi lucioşi, bine pieptănaţi, se desprindea 
tot atât de puternic ca şi la Moscova. Am sosit ieri şi sunt 
încântat să asist la triumful tău. Când ne întâlnim? 

— Treci mâine pe la căminul regimentului, îi răspunse 
Vronski şi, strângându-i cu multe scuze mâneca paltonului, 
porni spre mijlocul hipodromului, unde erau aduşi caii 
pentru cursa cea mare cu obstacole. 

Caii asudaţi şi istoviţi, care luaseră parte la cursele de 
dinainte, erau duşi la barăci, însoţiţi de grăjdari. Unul după 
altul apăreau alţi cai pentru cursa următoare, cei mai mulţi 
englezeşti, odihnit... cu pântecele supte şi cu glugi în cap - 
ceea ce le dădea înfăţişarea unor păsări uriaşe şi stranii. 
Din dreapta era adusa Frou-Frou - frumoasă şi zvelta; 
înainta în paşi elastici, călcând ca şi cum picioarele ei, 
destul de lungi, ar fi fost pe arcuri. Aproape de ea, servitorii 
luau pătura de pe robustul Gladiator. Vronski îşi opri fără 
voie privirea pe formele puternice, frumoase, perfect 
proporţionale, ale armăsarului, pe crupa splendidă şi pe 
chişiţele neobişnuit de scurte. Vru să se apropie de iapa lui, 
dar un alt cunoscut îl opri în drum. 

— Ah, uite-l pe Karenin! Îi spuse cunoscutul cu care stătea 
de vorbă. Îşi caută soţia, care e în tribuna din mijloc. N-ai 
văzut-o? 

— Nu, n-am văzut-o, răspunse Vronski; şi, fără să arunce 
măcar o privire spre tribuna unde-i fusese arătată 
Karenina, se apropie de iapa lui. 


Tocmai vroia să dea o dispoziţie în legătură cu şaua, pe 
care nu apucase încă s-o cerceteze bine, când concurenţii 
fură chemaţi la un pavilion să tragă numerele şi să plece. 

Şaptesprezece ofiţeri, cu feţele serioase, aproape severe - 
unii palizi - se adunară în faţa pavilionului şi traseră 
numerele. Lui Vronski îi ieşi numărul 7. Se auzi comanda: 
„Încălecaţi!” 

Simţindu-se, dimpreună cu ceilalţi concurenţi, centrul spre 
care erau aţintite toate privirile, Vronski se apropie de iapa 
lui într-o stare de încordare care-l făcea de obicei măsurat 
şi calm în mişcări, în vederea solemnităţii alergărilor. Cord 
îşi pusese costumul de gală: redingota neagră, încheiată, 
guler scorţos, scrobit, care-i sprijinea obrajii, pălărie 
rotundă, neagră, şi botfori. Calm şi grav, ca întotdeauna, sta 
înaintea iepei şi o ţinea el singur de dârlogi. Frou-Frou 
tremura mai departe, cuprinsă parcă de friguri. Îşi întoarse 
ochiul plin de foc spre Vronski, care se apropie de ea şi vâri 
un deget sub chinga şeii. Iapa îl privi şi mai pieziş, rânji şi-şi 
ciuli urechile. Englezul îşi zbârci buzele, vrând să schiţeze 
un zâmbet în legătură cu faptul că i se controla înşeuatul. 

— Încălecaţi! O să aveţi mai puţine emoţii. Vronski îşi 
întoarse capul pentru ultima oară spre rivalii săi. Ştia că în 
timpul alergării n-o să-i mai vadă. Doi dintre ei şi plecaseră 
spre start. Galţin, prietenul său şi unul dintre cei mai 
primejdioşi concurenţi, se învârtea în jurul unui armăsar 
murg, care nu se lăsa încălecat. Un husar din gardă, mic, cu 
pantaloni de călărie foarte strâmţi, se încovoia ca un motan 
pe crupa calului, vrând să imite pe englezi. Prinţul Kuzovlev, 
palid, călărea o iapă pursânge din hergheliile Grabovski, pe 
care o ducea de dârlogi un englez. Vronski şi toţi camarazii 
săi îi cunoşteau amorul-propriu exagerat, ce se îmbina cu 
nervii lui „slabi”. Ştiau că se temea şi de umbra lui! Îi era 
frică să încalece chiar şi pe un cal de front. Acum însă, 
tocmai fiindcă această cursă era primejdioasă, fiindcă 
oamenii îşi puteau rupe gâtul şi la fiecare obstacol se afla 
câte o ambulanţă a Crucii Roşii, un medic şi o soră de 


caritate - tocmai de aceea Kuzovlev hotărâse să alerge. 
Privirile li se întâlniră şi Vronski îi făcu prieteneşte un semn 
din ochi, ca să-l îmbărbăteze. Numai pe rivalul său principal 
nu-l văzu, pe Mahotin, călare pe Gladiator. 

— Să nu vă grăbiţi, îl sfătui Cord pe Vronski. Şi ţineţi minte 
un lucru: nu zăboviţi la obstacole şi nu îndemnați iapa. 
Lăsaţi-o în voie, să facă ce vrea. 

— Bine, bine, răspunse Vronski, luând frâul în mână. 

— Dacă se poate, luaţi-o înainte. Dar chiar dacă rămâneţi 
în urmă, să nu vă pierdeţi nădejdea până în ultima clipa. 

Iapa nu apucă să facă un pas că Vronski îşi şi puse piciorul 
în scara zimţată de oţel şi, cu o mişcare sprintenă şi 
energică, încăleca cu uşurinţă şi-şi lăsă trupul vânjos pe 
şaua de piele, care scârţâi. Vârând piciorul drept în scară, el 
potrivi cu un gest obişnuit, între degete, curelele frâului 
dublu. Cord dădu drumul iepei. Parcă neştiind cu ce picior 
să calce mai întâi, Frou-Frou, cu gâtul ei lung, încordat de 
frâu, porni ca pe arcuri, legănându-şi călăreţul pe spinarea 
ei flexibilă. Cord îl urmă pe Vronski, iuţind pasul. Nervoasă, 
iapa căuta să-şi înşele călăreţul, întinzând frâul când într-o 
parte, când într-alta. Vronski încerca în zadar s-o 
liniştească, vorbindu-i şi mângâind-o. 

Se apropiară de o gârlă îndiguită, îndreptându-se spre 
start. Unii concurenţi erau înainte, alţii în urmă. Vronski 
auzi deodată în spate zgomotul unui galop de cal prin 
noroiul drumului şi fu depăşit de Mahotin, călare pe 
armăsarul lui pintenog. Mahotin îi zâmbi, rânjindu-şi dinţii 
lungi. Vronski însă îl privi cu mânie. Nu-l simpatiza, iar 
acum îl socotea cel mai primejdios rival şi era supărat pe 
dânsul, fiindcă-i enervase iapa trecând astfel în galop pe 
lângă ea. Frou-Frou ridică piciorul stâng, ca pentru galop, 
făcu două sărituri; dar, înciudată de frâul bine strunit, trecu 
la un trap vioi, săltându-şi călăreţul. Cord se posomori şi el; 
alergă aproape în pasul calului după Vronski. 

XXV. 


Şaptesprezece ofiţeri alergau la această cursă, care urma 
să se desfăşoare pe o pistă mare, de forma elipsei, cu un 
perimetru de patru verste, ce se întindea în faţa tribunelor. 

Înăuntrul acestei piste erau construite nouă obstacole: o 
gârlă, o barieră mare, compactă, înaltă aproape de un 
metru şi jumătate, drept în faţa tribunei, un şanţ gol, un 
şanţ cu apă, o coastă, o banchetă irlandeză - unul dintre 
obstacolele cele mai grele - un val de pământ cu gard de 
vreascuri, în dosul căruia mai era un şanţ, nevăzut, încât 
calul trebuia să sară peste amândouă obstacolele, ori să se 
prăbuşească. Mai erau apoi două şanţuri - unul cu apă şi 
încă unul gol. Cursa se isprăvea în faţa tribunei. Alergările 
nu începeau chiar de la marginea cercului, ci de la o 
depărtare de o sută de stânjeni. Pe această distanţă se afla 
cel dintâi obstacol: o gârlă îndiguită, lată de peste doi metri, 
pe care călăreţii puteau s-o treacă fie dintr-o săritură, fie 
prin vad. 

Concurenţii se aliniară de trei ori; dar câte un cal ieşea 
mereu înainte şi startul trebuia dat din nou. Colonelul 
Sestrin, cunoscător al regulilor startului, începu să se 
enerveze, când strigă în sfârşit a patra oara: „Marş!” 
călăreţii porniră. 

Toţi ochii, toate binoclurile se îndreptară spre grupul 
pestriţ al călăreţilor, în timp ce aceştia se aliniau. 

„Gata! Au plecat!” se auzi de pretutindeni după tăcerea 
aşteptării. 

Pietonii în grupuri sau izolaţi începură să treacă dintr-un 
loc într-altul, ca să vadă mai bine. La început, şirul 
călăreţilor se răspândi şi se vedea cum se apropiau de gârlă 
- câte doi-trei sau unul după altul. Pentru spectatori, 
concurenţii păreau să fi pornit toţi în acelaşi timp; pentru 
călăreţi însă diferenţele de secundă dintre dânşii aveau o 
mare însemnătate. 

Frou-Frou, emoţionată şi nervoasă din cale-afară, pierdu 
prima clipă şi câţiva cai porniră înaintea ei: dar, chiar până 
a ajunge la gârlă, Vronski - deşi strunea din răsputeri iapa 


şi 


care trăgea de frâu - depăşi cu uşurinţă pe trei concurenţi 
şi în faţa lui rămaseră numai Gladiator, murgul lui Mahotin, 
şi, în frunte de tot, Diana cea frumoasă, ducându-l pe 
Kuzovlev mai mult mort decât viu. 

În primele clipe, Vronski nu era stăpân nici pe sine însuşi, 
nici pe cal, şi nu putu struni mişcările iepei până la cel 
dintâi obstacol - gârla. 

Gladiator şi Diana alergau alături şi aproape în aceeaşi 
clipă - zdup, zdup! 

— Săriră gârla de partea cealaltă. După ei, fără zgomot, 
trecu Frou-Frou ca în zbor. În timp ce era încă în aer, 
Vronski văzu, aproape sub picioarele iepei sale, pe 
Kuzovlev, care se zbătea cu Diana pe celălalt mal al gârlei. 
(După săritură, Kuzovlev lăsase frâu liber şi calul se 
prăbuşise împreună cu dânsul.) Vronski află aceste 
amănunte mai târziu. Acum, văzu numai că dedesubt, acolo 
unde trebuia să calce Frou-Frou, putea să fie capul sau 
piciorul Dianei. Dar Frou-Frou, încordându-şi muşchii 
picioarelor şi ai spinării, făcu o sforţare în timpul săriturii, 
întocmai ca o pisică în cădere, depăşi calul şi galopă mai 
departe. 

„Draga de ea!” gândi Vronski. 

După trecerea gârlei, Vronski puse cu desăvârşire 
stăpânire pe iapă şi începu s-o potolească, vrând să treacă 
bariera cea mare în urma lui Mahotin şi numai după aceea, 
pe distanţa următoare, fără obstacole, lungă de peste patru 
sute de metri, să încerce depăşirea adversarului. 

Bariera cea mare se afla drept în faţa tribunei ţarului. 
Împăratul, întreaga curte, valurile de oameni - toţi se uitau 
la Vronski şi la Mahotin, care alerga cu o lungime de cal 
înainte, apropiindu-se de dracu (cum era numită bariera 
cea compactă). Vronski simţea privirile aţintite din toate 
părţile asupra lui, dar vedea numai urechile şi gâtul iepei 
sale, pământul ce-i alerga în întâmpinare, apoi crupa şi 
picioarele albe ale lui Gladiator, care băteau repede tactul, 
mereu la aceeaşi distanţă înaintea lui. Gladiator se ridică 


fără să atingă scândurile, îşi mişcă coada scurtă şi se mistui 
din ochii lui Vronski. 

— Bravo! 

— Se auzi un glas. 

În aceeaşi clipă se iviră scândurile barierei în faţa ochilor 
lui Vronski. Fără cea mai mică sforţare, iapa sări peste 
barieră şi scândurile îi pieriră din vedere. Numai un trosnet 
se auzi în urmă. Întărâtată de Gladiator, care alerga 
înaintea ei, iapa sărise prea devreme în faţa barierei şi o 
lovise cu copita de dinapoi. Dar mersul iepei nu se schimbă. 
Vronski, pe care-l stropise în obraz o împroşcătură de noroi, 
îşi dădu seama că se află iarăşi la aceeaşi distanţă de 
Gladiator. Din nou văzu în faţa lui crupa calului, coada 
scurtă şi aceleaşi picioare albe, care se mişcau repede, fără 
să se îndepărteze. 

Tocmai când Vronski se gândea că ar trebui să-l 
depăşească pe Mahotin, Frou-Frou îi înţelese parcă gândul 
şi, fără nici un îndemn, îşi spori iuţeala şi începu să se 
apropie de Mahotin din partea cea mai potrivită pentru 
acest scop, adică dinspre coardă. Dar Mahotin nu se 
îndepărtă de coardă. Vronski se gândea că l-ar putea 
întrece şi din afară, când Frou-Frou schimbă pasul şi începu 
să-l depăşească pe Mahotin exact cum gândise el. Spata ei, 
care se înnegrise de năduşeală, ajunse în dreptul crupei lui 
Gladiator. Călăreţii alergară câteva clipe alături. Înainte 
însă de a ajunge la obstacolul de care se apropiau, ca să nu 
facă un cerc mare, Vronski începu să muştruluiască iapa cu 
frâul şi, repede, chiar pe povârniş, îl depăşi pe Mahotin. Îi 
văzu în fugă faţa împroşcată cu noroi. I se păru chiar că 
Mahotin zâmbise. Vronski îl întrecu, dar îl simţea la spate. 
Auzea neîncetat înapoia lui galopul cadenţat şi răsuflarea 
sacadată, dar neobosită, a lui Gladiator. 

Vronski trecu uşor următoarele două obstacole: şanţul şi 
bariera. Începu să audă însă mai aproape sforăitul şi 
galopul lui Gladiator. Îşi îndemnă iapa, şi-şi dădu seama cu 
bucurie că Frou-Frou îşi iuţise cu uşurinţă mersul. După 


tropotul copitelor lui Gladiator, înţelese că era iarăşi la 
depărtarea de mai înainte. 

Vronski se afla în fruntea cursei, tocmai ceea ce voise - şi-l 
sfătuise şi Cord. Acum era sigur de izbândă. Emoţia, 
bucuria şi duioşia faţă de Frou-Frou îi sporiră. Ar fi vrut să 
se uite înapoi, dar nu îndrăznea, ci căuta să se liniştească şi 
să nu-şi mai îndemne iapa, ca să-i păstreze o rezervă de 
energie egală cu aceea pe care, după cum simţea, o mai 
avea Gladiator. Rămăsese numai un obstacol, cel mai greu. 
Dacă-l va trece înaintea celorlalţi, el va sosi cel dintâi. 
Vronski se apropia de bancheta irlandeză. Văzu de departe 
bancheta, o dată cu Frou-Frou. Amândoi - om şi cal - avură 
o clipă de îndoială. Observă nehotărârea în urechile iepei şi 
ridică cravaşa. Simţi însă că îndoiala îi fusese neîntemeiată, 
deoarece calul ştia ce trebuia să facă. Îşi iuți pasul şi se 
ridică în cadență, exact cum îşi închipuise Vronski, se 
desprinse de pământ şi se lăsă în voia inerţiei, care o duse 
departe peste şanţ, şi în acelaşi tact, fără nici o sforţare, în 
acelaşi pas, Frou-Frou îşi urmă cursa. 

— Bravo, Vronski! Auzi glasuri dintr-un grup de spectatori. 

Ştia că erau cei din acelaşi regiment cu dânsul, şi prieteni, 
care stăteau lângă obstacol. Nu putu să nu recunoască 
vocea lui laşvin. Dar de văzut, nu-l văzu. 

„Oh, scumpa mea!” se gândi Vronski la Frou-Frou, 
ascultând cele ce se petreceau în urmă. „A sărit!” îşi zise el, 
auzind din spate tropotul lui Gladiator. Rămăsese ultimul 
şanţ cu apă, de un metru şi jumătate. Vronski nici nu se uită 
la dânsul. Dar vrând să ajungă întâiul cu mult înaintea 
celorlalţi, începu să-şi muştruluiască iapa din frâu, cu 
mişcări circulare, aşa că Frou-Frou îşi ridica şi-şi pleca 
botul în tactul salturilor. Vronski simţi ca iapa îşi cheltuia 
ultima rezervă. Era leoarcă de apă nu numai pe gât, ci şi pe 
spate. Broboane de sudoare îi ieşiră pe greabăn, pe cap şi 
pe urechile ascuţite. Frou-Frou răsufla vijelios şi scurt. 
Totuşi, Vronski ştia că această rezervă îi era prea de ajuns 
pentru cei patru sute de metri care-i mai rămăseseră. 


Numai prin faptul că se simţea mai aproape de pământ şi 
după elasticitatea mişcărilor, Vronski îşi dădu seama cât de 
mult îşi iuţise iapa mersul. Trecu şanţul aproape fără să 
bage de seamă. Frou-Frou zburase peste el ca o pasăre; 
dar, în aceeaşi clipă, Vronski simţi, îngrozit, că întârziase 
faţă de mişcarea iepei şi fără să ştie cum, făcu un gest 
greşit, de neiertat, lăsându-se prea devreme în şa. Poziţia 
lui se schimbă dintr-o data. Înţelese că se întâmplase ceva 
îngrozitor. Nu-şi putea da încă bine seama ce anume se 
petrecuse, când fulgerară, chiar pe lângă dânsul, picioarele 
albe ale armăsarului murg, şi Mahotin trecu în goană prin 
faţa lui. Vronski atinse cu un picior pământul, iar iapa se 
lăsă peste el; de-abia izbuti să şi-l elibereze, când Frou- 
Frou se prăvăli pe o coasta, sforăind greu. Făcând sforţări 
zadarnice, cu gâtul ei subţire şi năduşit, ca să se ridice, iapa 
începu să se zbată pe pământ, la picioarele lui, ca o pasăre 
rănită. O mişcare stângace a călăreţului îi rupsese spinarea. 
Dar Vronski înţelese asta mult mai târziu. Acum nu vedea 
decât că Mahotin se depărta mereu; iar el stătea singur, 
clătinându-se, pe pământul încremenit, plin de noroi. În faţa 
lui, răsuflând greu şi cu capul întors spre dânsul, Frou-Frou 
îl privea cu ochii ei minunaţi. Încă neînţelegând ceea ce se 
întâmplase, Vronski trase calul de frâu. Iapa începu să se 
zbată din nou ca un peşte, făcând să scârţâie aripile şeii. Îşi 
eliberă picioarele de dinainte, dar - nefiind în stare să-şi 
ridice crupa - se zbătu şi se răsturnă iarăşi pe o coastă. Cu 
faţa crispată de furie, palid, cu falca de jos tremurând, 
Vronski o lovi cu călcâiul în pântece şi începu s-o tragă din 
nou de frâu. Dar Frou-Frou nu se mai mişcă, ci - vârându-şi 
botul în pământ - se uita numai la stăpân cu privirea ei 
grăitoare. 

— A-a-a! Gemu Vronski, luându-se de cap. Ah! Ce-am 
făcut? Răcni el deodată. Am pierdut şi cursa! Şi vina e 
numai a mea, o vină ruşinoasă, de neiertat! Şi iapa asta 
dragă, nenorocită, pe care am ucis-o! Ah, ce-am făcut! 


Multă lume, un doctor, un subchirurg şi ofiţeri din 
regimentul său alergară spre dânsul. Spre nenorocul lui, 
Vronski se simţea teafăr. lapa îşi frânsese spinarea. 
Hotărâră s-o împuşte. Vronski nici nu putea răspunde la 
întrebări, nici nu putea vorbi cu nimeni. Se întoarse şi, fără 
să-şi ridice şapca de jos, o luă razna de pe hipodrom, 
neştiind încotro merge. Se simţea nenorocit. Întâia oară în 
viaţa lui i se întâmpla o nenorocire - o nenorocire cu atât 
mai greu de răbdat, cu cât numai el era de vină. 

Iaşvin îl ajunse din urmă cu şapca şi-l însoţi până acasă. 
Peste o jumătate de ceas, Vronski îşi reveni. Dar această 
cursă ramase multă vreme pentru el una din cele mai grele 
şi mai chinuitoare amintiri din viaţa lui. 

XXVI. 

Relaţiile dintre Alesei Alexandrovici şi soţia sa rămaseră în 
aparenţă aceleaşi ca şi înainte, cu singura deosebire că el 
era şi mai ocupat decât până atunci. Ca în toţi anii, o dată 
cu sosirea primăverii, Karenin pleca în străinătate pentru o 
cură de ape minerale, ca să-şi refacă sănătatea zdruncinată 
an de an de munca încordată din timpul iernii. Se întoarse 
ca de obicei în iulie şi se apucă numaidecât, cu energie 
sporită, de munca lui obişnuită. Ca întotdeauna, soţia sa 
plecase în vilegiatură, iar el rămăsese la Petersburg. 

De la discuţia lor, după serata prinţesei Iverskaia, Alexei 
Alexandrovici nu mai pomenise niciodată Annei de gelozia şi 
de bănuielile sale. Tonul lui obişnuit, ironic, era cât se poate 
de potrivit pentru actualele raporturi cu soţia sa. Se purta 
numai puţin mai rece cu ea şi nu părea să aibă împotrivă-i 
decât o uşoară nemulţumire din pricină că pentru întâia 
oară, în noaptea aceea, Anna se ferise de o discuţie cu 
dânsul. În atitudinea lui faţă de dânsa era o nuanţă de 
iritare, nimic mai mult. Spunea parcă, în gând, soţiei sale: 
„N-ai vrut o explicaţie! Cu atât mai rău pentru tine. Acum ai 
să mă rogi tu şi eu am să refuz explicaţia. Cu atât mai rău 
pentru tine”, gândea el, întocmai ca un om care, încercând 
zadarnic să stingă un incendiu, s-ar supăra pe propriile-i 


sforţări deşarte şi ar striga: „Na, aşa-ţi trebuie! Acum ai să 
arzi!” 

El, omul inteligent şi subtil în chestiunile de serviciu, nu-şi 
dădea seama cât de nesăbuită îi era comportarea faţă de 
soţia sa. Nu-şi dădea seama, fiindcă se îngrozea să-şi 
înţeleagă adevărata situaţie, îşi închisese în suflet, ca într-o 
cutie încuiată sub peceţi, sentimentele sale de afecţiune 
pentru soţie şi băiat. El, părintele afectuos şi grijuliu de 
mai-nainte, avea - de la sfârşitul iernii - o atitudine deosebit 
de rece faţă de băiat. Se purta cu dânsul tot atât de ironic 
ca şi cu soţia sa. „Ei, tinere!” îl întâmpina el acum. 

Alexei Alexandrovici gândea şi spunea că niciodată nu 
avusese atât de mult de lucru la slujbă ca în anul acela. Nu- 
şi mărturisea că-şi născocise singur treburi, că era un 
mijloc pentru dânsul de a nu deschide cutia unde se aflau 
închise sentimentele sale pentru soţie şi familie, ca şi 
gândurile în legătură cu ele, care deveneau cu atât mai 
înspăimântătoare cu cât zăceau de mai mult timp acolo. 
Dacă cineva ar fi avut dreptul să-l întrebe ce crede despre 
purtarea soţiei sale, paşnicul şi aşezatul Alexei 
Alexandrovici n-ar fi răspuns nimic, dar s-ar fi supărat 
cumplit pe omul care i-ar fi pus această întrebare. Tocmai 
de aceea figura lui lua o expresie de mândrie şi de asprime 
când îl întreba cineva de sănătatea soţiei. Alexei 
Alexandrovici nu vroia să se gândească la purtarea şi la 
sentimentele soţiei sale şi, într-adevăr, nu se gândea. 

Locuinţa de vară a lui Karenin era la Peterhof. Contesa 
Lidia Ivanovna îşi petrecea de obicei verile tot acolo, în 
vecinătatea Annei, întâlnindu-se des cu ea. În anul acela 
însă, contesa Lidia Ivanovna renunţase să meargă la 
Peterhof, nu se dusese niciodată la Anna Arkadievna şi-i 
făcuse o aluzie lui Alexei Alexandrovici la neajunsurile unei 
apropieri dintre Anna, pe de o parte, şi Betsy şi Vronski, pe 
de alta. Alexei Alexandrovici îi tăiase vorba cu asprime, 
spunând că soţia sa este mai presus de orice bănuială şi de 
atunci începuse s-o ocolească pe contesa Lidia Ivanovna. Nu 


vroia să vadă şi nu vedea că, în societate, mulţi se uitau 
chiorâş la soţia sa. Nu vroia să înţeleagă şi nu înţelegea de 
ce Anna stăruise în mod deosebit să se stabilească la 
Ţarskoie, unde locuia Betsy şi în apropierea căruia se afla 
cantonamentul regimentului lui Vronski. Nu-şi îngăduia să 
se gândească la această situaţie şi nu se gândea. Totuşi, în 
adâncul sufletului, fără să şi-o mărturisească, fără să aibă 
vreo dovadă, Alexei Alexandrovici ştia sigur că era un soţ 
înşelat şi se simţea profund nenorocit. 

În timpul celor opt ani de căsnicie fericită, uitându-se la 
alte femei necredincioase şi la soţii înşelaţi, Karenin îşi 
spusese de atâtea ori: „Cum poţi accepta aşa ceva? Cum să 
nu pui capăt unei asemenea situaţii monstruoase?” Acum 
însă, când nenorocirea căzuse şi asupra-i, nu numai că nu 
se gândea cum să pună capăt situaţiei, dar nici nu vroia să 
ştie de ea... şi nu vroia să ştie, fiindcă situaţia era prea 
îngrozitoare, prea împotriva legilor firii. 

De la întoarcerea din străinătate, el fusese de două ori la 
vila din Peterhof. O dată luase prânzul acolo şi altă dată 
petrecuse o seară împreună cu câţiva oaspeţi. Nu rămăsese 
însă niciodată peste noapte, cum obişnuia în alţi ani. 

În ziua alegerilor, Alexei Alexandrovici era foarte ocupat. 
Dar, împărţindu-şi munca zilei încă de dimineaţă, el hotări 
ca îndată după prânz să plece la soţia sa, iar de la vilă, la 
curse, unde se ducea toată curtea şi unde trebuia să fie şi 
el. Vroia să treacă pe la soţie, fiindcă hotărâse s-o viziteze o 
dată pe săptămână, de ochii lumii. În afară de aceasta, fiind 
15 ale lunii, avea să-i dea soţiei bani de cheltuială, după 
obişnuita rânduială a casei lor. 

Stăpânindu-şi gândurile ca de obicei, după ce chibzui 
toate acestea, el nu-şi îngădui să se gândească mai adânc la 
ceea ce o privea pe dânsa. 

În dimineaţa aceea Alexei Alexandrovici avea foarte multă 
treabă. În ajun, contesa Lidia Ivanovna îi trimisese broşura 
unui vestit călător întors din China, care se afla la 
Petersburg. Broşura era însoţită de o scrisoare prin care 


contesa îl ruga să primească pe călător, om interesant şi de 
folos din mai multe puncte de vedere. Alexei Alexandrovici 
n-avusese timp în ajun sa citească broşura până la sfârşit şi 
o isprăvi în dimineaţa aceea. Pe urmă veniră solicitatori. 
Începură rapoartele, audienţele, numirile, concedierile, 
împărţirea gratificaţiilor, pensiile, lefurile, corespondenţa - 
munca cea de toate zilele, cum o numea Alexei 
Alexandrovici, care-i lua atâta timp. După aceea veniră la 
rând chestiunile personale, vizita unui doctor şi aceea a 
administratorului său. Acesta nu-i răpi multă vreme, îi 
predă doar banii de care avea nevoie şi-i făcu un raport 
scurt asupra situaţiei materiale, nu prea înfloritoare, 
deoarece în anul acela sporiseră cheltuielile din pricina 
deselor ieşiri în lume - ceea ce pricinuise un deficit. Cu 
doctorul însă, un medic vestit din Petersburg, prieten cu 
Alexei Alexandrovici, acesta pierdu multă vreme. Karenin 
nu-l aştepta în ziua aceea, se miră de vizita lui, dar şi mai 
mult de faptul că-i puse întrebări cu cea mai mare atenţie în 
legătură cu starea sănătăţii sale, îi ascultă plămânii, îi 
ciocăni pieptul şi îi palpă ficatul. Karenin nu ştia că prietena 
sa, Lidia Ivanovna, observând că sănătatea lui lasă de dorit 
în anul acela, îl rugase pe doctor să se ducă pentru a vedea 
bolnavul. „Fă asta pentru mine”, îi spusese contesa Lidia 
Ivanovna. 

— O fac pentru Rusia, doamna contesă, răspunsese 
medicul. 

— Eşti un om nepreţuit! Îi mulţumise contesa Lidia 
Ivanovna. 

Medicul rămase foarte nemulţumit de starea sănătăţii lui 
Alexei Alexandrovici, al cărui ficat era simţitor mărit, iar el 
însuşi slăbit fiziceşte din pricina subnutriţiei. Apele n- 
avuseseră nici un efect, îi prescrise cât mai multă mişcare, 
cât mai puţine eforturi cerebrale şi mai ales nici o supărare 
(tocmai ceea ce pentru Karenin era tot atât. De imposibil ca 
şi faptul de a nu respira). Doctorul plecă, lăsând lui Alexei 


Alexandrovici impresia neplăcută că ceva nu funcţiona bine 
în trupul său, ceva care nu se putea îndrepta. 

Plecând de la Alexei Alexandrovici, medicul se întâlni în 
capul scării cu Sliudin, şeful cancelariei lui Karenin, un bun 
cunoscut al său. Fuseseră colegi de universitate şi, deşi se 
vedeau rar, se stimau şi erau buni prieteni. De aceea 
doctorul îşi arătă faţă de acesta părerea lui sinceră despre 
bolnav, mai deschis decât faţă de oricare altul. 

— Ce bine-mi pare că ai venit să-l vezi! Zise Sliudin. Nu-i 
merge bine şi parcă... Dar ce spui? 

— Uite ce, răspunse doctorul, şi făcu peste capul lui 
Sliudin semn vizitiului său să tragă trăsura la scară. Uite ce, 
urmă el, luând în mâinile-i albe un deget al mănuşii de piele 
şi întinzându-l. Încearcă să rupi o coardă, fără s-o întinzi, îţi 
vine foarte greu. Dar întinde-o la maximum şi apasă cu 
degetul pe ea: are să plesnească. Aşa şi el. E încordat la 
maximum din pricina conştiinciozităţii şi stăruinţei sale în 
muncă. Mai este şi o presiune externă, şi încă una grea, 
încheie medicul, ridicând semnificativ din sprâncene. Vii la 
alergări? Adăugă el, coborând spre trăsura trasă la scară. 
Da, da, bineînţeles, îţi ia mult timp, răspunse doctorul, fără 
să audă ceea ce-i spusese Sliudin. 

După medicul care-i răpi atâta timp, veni celebrul călător. 
Folosindu-se de broşura de-abia citită şi de cunoştinţele lui 
anterioare asupra acestui subiect, Alexei Alexandrovici îl 
uimi pe călător prin deplina cunoaştere a subiectului şi prin 
lărgimea vederilor sale luminate. 

O dată cu călătorul se anunţase şi sosirea mareşalului 
nobilimii dintr-o gubernie oarecare, venit la Petersburg, şi 
care avea neapărat nevoie să-i vorbească. După plecarea 
lui, Karenin mai avea să sfârşească treburile zilnice cu şeful 
cancelariei şi să facă o vizită unei persoane sus-puse, într-o 
chestiune foarte serioasă şi importantă. Alexei 
Alexandrovici nu se întoarse acasă decât către ora cinci, 
când obişnuia să prânzească şi, după ce luă masa cu şeful 
cancelariei, îl pofti să meargă împreună la vilă şi la alergări. 


Fără să-şi dea seama, Karenin căuta prilejul să fie şi o a 
treia persoană de faţă la întâlnirile cu soţia sa. 

XXVII. 

Anna era în odaia ei din catul de sus al casei şi, în picioare, 
în faţa oglinzii, îşi prindea cu ajutorul Annuşkăi cea din 
urmă fundă la rochie, când auzi la scară un huruit de roţi 
care scrâşneau pe pietriş. 

„Să fie Betsy? E prea devreme”, se gândi ea şi, uitându-se 
pe fereastră, văzu un cupeu din care ieşiră o pălărie neagră 
şi atât de binecunoscutele urechi ale lui Alexei 
Alexandrovici. „Ce prost a picat! Nu cumva o să rămână 
peste noapte?” Anna se înfioră. Ceea ce ar fi putut să 
urmeze i se păru atât de groaznic, de înspăimântător, încât, 
fără să stea nici o clipă pe gânduri, ieşi în întâmpinarea 
soţului cu o faţă veselă şi strălucitoare. Simţindu-se 
stăpânită de duhul minciunii şi al înşelăciunii, cu care se 
deprinsese, Anna se lăsă în voia lui şi începu să vorbească, 
fără să ştie bine ce spune. 

— Ce drăguţ e din partea dumitale! Îl întâmpină ea, dând 
mâna, soţului său şi salutând cu un zâmbet pe Sliudin, omul 
casei. Sper că rămâi până mâine? A fost cel dintâi cuvânt pe 
care-l şopti duhul înşelăciunii. Atunci, să plecăm împreună. 
Păcat numai că i-am făgăduit lui Betsy să mă duc cu ea. Are 
să vină să mă ia. 

Alexei Alexandrovici se încruntă, auzind numele lui Betsy. 

— O, n-am să despart tocmai eu pe cei nedespărţiţi, 
răspunse Karenin cu obişnuitul său ton glumeţ. Am să merg 
cu Mihail Vasilievici. Şi doctorii mi-au spus să umblu pe jos; 
astfel o să-mi închipui că sunt la băi. 

— N-ai de ce să te grăbeşti, zise Anna. Nu vreţi un ceai? 
Karenina sună. Serveşte ceaiul şi spune lui Serioja că a 
sosit Alexei Alexandrovici. Ei, cum o mai duci cu sănătatea? 
Mihail Vasilievici, n-aţi fost încă la noi. Veniţi să vă uitaţi ce 
frumos e la mine pe terasă, îi îndemna Anna, vorbind când 
unuia, când celuilalt. 


Anna vorbea foarte simplu şi firesc, dar prea mult şi prea 
repede; şi îşi dădea seama de acest lucru cu atât mai mult, 
cu cât i se părea ca o studia privirea curioasă a lui Mihail 
Vasilievici. 

Mihail Vasilievici ieşi numaidecât pe terasă. 

Anna se aşeză lângă soţul ci. 

— Nu prea arăţi bine, zise ea. 

— Da, răspunse Alexei Alexandrovici. Astăzi a fost doctorul 
pe la mine şi mi-a răpit un ceas întreg. Simt că mi l-a trimis 
cineva dintre prieteni; se vede că sănătatea mea li-e foarte 
prețioasă... 

— Şi ce a spus? 

Anna îl întrebă de sănătate şi de treburi şi-l sfătui să se 
odihnească şi să se mute la ea. 

Toate acestea le spunea cu veselie, repede şi cu o licărire 
neobişnuită în ochi. Dar Alexei Alexandrovici nu mai dădea 
acum acestui ton nici o importanţă, îi auzea numai cuvintele 
şi nu le atribuia decât sensul direct pe care-l aveau. Îi 
răspundea şi el simplu, deşi glumeţ. Discuţia aceasta nu 
avea nimic deosebit. Dar niciodată după aceea Anna nu-şi 
aminti această scenă scurtă fără un dureros şi chinuitor 
sentiment de ruşine. 

Intră guvernanta, urmată de Serioja. Dacă şi-ar fi permis 
să observe, Alexei Alexandrovici ar fi băgat de seamă 
uitătura sfioasă şi nedumerită cu care Serioja îşi privi întâi 
tatăl, apoi mama. El însă nu vroia să vadă nimic şi nici nu 
vedea. 

— A, tânărul! A crescut. Într-adevăr, ca mâine e un 
adevărat bărbat. Buna ziua, tinere. 

Karenin întinse mâna lui Serioja, care era foarte tulburat. 

Băiatul, sfios şi înainte faţă de tatăl său, se cam ferea de 
dânsul de când acesta îi spunea „tinere” şi de când îl 
chinuia întrebarea dacă Vronski e prietenul ori duşmanul 
lor. Serioja se uita la maică-sa, căutând parcă apărare. Nu 
era la largul lui decât lângă ea. Între timp, Alexei 
Alexandrovici, vorbind cu guvernanta, ţinea mâna pe 


umărul băiatului. Serioja se simţea îngrozitor de prost. 
Anna băgă de seamă că era cât pe-aci să-l podidească 
lacrimile. 

În clipa când intră Serioja, Anna roşi; observând că băiatul 
se simţea stingherit, se ridică repede, luă mâna lui Alexei 
Alexandrovici de pe umărul fiului său, îl sărută, îl duse pe 
terasă şi se întoarse numaidecât. 

— Ar fi timpul să plecăm, zise ea, uitându-se la ceas. De ce 
n-o fi venit Betsy? 

— Da, răspunse Alexei Alexandrovici şi, ridicându-se în 
picioare, îşi împreună mâinile şi-şi trosni încheieturile. Am 
venit să-ţi aduc bani, deoarece nu poţi hrăni privighetoarea 
cu poveşti, adăugă el. Cred că ai nevoie. 

— Nu, n-am nevoie... ba da, răspunse Anna fără să-l 
privească şi roşind până în albul ochilor. Şi sper că te întorci 
aici după alergări. 

— Da, da, răspunse Alexei Alexandrovici. Dar iat-o şi pe 
contesa 'Iverskaia, frumuseţea Peterhofului, urmă el, 
uitându-se pe fereastră la echipajul englezesc care se 
apropia, cu hamuri speciale şi cu cutia trăsurii foarte mică, 
prinsă neobişnuit de sus. Ce eleganţă! O minune! Atunci, să 
plecăm şi noi. 

Contesa Tverskaia nu cobori din trăsură. Numai feciorul 
ei, cu cizme înalte, pelerină şi cu pălărie neagră, sări jos şi 
se opri lângă scară. 

— Plec, la revedere! Zise Anna şi, sărutându-şi fiul, se 
îndreptă spre Alexei Alexandrovici şi-i întinse mâna. 

— Foarte drăguţ din partea ta că ai venit. Alexei 
Alexandrovici îi sărută mâna. 

— Atunci, la revedere! Vii la ceai? Foarte bine! Adăugă 
Anna şi ieşi strălucitoare şi veselă. 

Dar de îndată ce încetă să-l mai vadă, ea simţi pe mână 
locul pe care-l atinseseră buzele lui şi se cutremură de 
dezgust. 

XXVIII. 


Când Alexei Alexandrovici sosi la alergări, Anna se afla 
alături de Betsy în tribuna în care se adunase înalta 
societate. Ea îl văzu de departe. Doi oameni, soţul şi 
amantul, erau pentru ea cele două centre ale vieţii, cărora 
le simţea apropierea fără ajutorul simţurilor. Îşi zări de 
departe soţul şi-l urmări fără voie în valurile mulţimii prin 
care se mişca. Îl văzu apropiindu-se de tribună, ba 
răspunzând condescendent saluturilor linguşitoare, ba 
dând bună ziua egalilor săi, prietenos şi distrat, ba 
aşteptând stăruitor privirea puternicilor zilei şi scoţându-şi 
pălăria rotundă şi mare care-i apăsa vârfurile urechilor. 
Anna cunoştea aceste apucături care o dezgustau. „Numai 
ambiţie, numai dorinţa de a parveni - iată tot ce e în sufletul 
lui, se gândi ea. Consideraţiile de ordin superior, dragostea 
de cultură, religia - toate astea nu sunt decât arme pentru 
a parveni.” 

După privirile pe care Alexei Alexandrovici le arunca 
asupra tribunei doamnelor (deşi se uita tocmai în partea 
Annei, el nu-şi recunoştea soţia în marea aceea de 
muselină, panglici, pene, umbrele şi flori), ea înţelese că 
bărbatul său o căuta, dar dinadins se prefăcu că nu-l vede. 

— Alexei Alexandrovici! Îl strigă contesa Betsy. Pesemne 
nu-ţi găseşti soţia. E aici. 

Karenin zâmbi rece, ca de obicei. 

— Aici e atâta strălucire, că mi-a luat ochii, zise el şi se 
urcă la tribună. Zâmbi soţiei cum trebuie să zâmbească un 
bărbat când îşi revede nevasta de care abia se despărţise. 
Salută pe contesă şi pe alţi cunoscuţi, purtându-se cu 
fiecare cum se cuvenea, adică glumind cu doamnele şi 
schimbând câteva cuvinte de politeţe cu bărbaţii. Jos, lângă 
tribună, stătea un general adjutant, vestit prin inteligenţa şi 
prin erudiţia lui, stimat de Alexei Alexandrovici, care intră 
în vorbă cu dânsul. 

Era o pauză între curse, de aceea nimeni nu împiedica 
discuţia. Generalul adjutant condamna alergările, Karenin 
le apăra. Anna îi asculta glasul subţire, măsurat, fără să 


scape un cuvânt. Fiecare vorbă îi părea falsă şi îi zgâria 
dureros urechea. 

Când începu cursa de obstacole pe distanţa de patru 
verste, Anna se aplecă înainte şi, fără să-şi mai ia ochii de la 
Vronski, îl văzu cum se apropie de cal şi încalecă. Auzea în 
acelaşi timp glasul nesuferit al bărbatului său, care vorbea 
înainte. O chinuia spaima pentru Vronski, dar o tortura şi 
mai cumplit sunetul subţire al vocii soţului, cu intonaţiile 
cunoscute, şi care parcă nu mai avea de gând să se 
oprească niciodată. 

„Sunt o femeie rea, o femeie pierdută, se gândea Anna, 
dar nu-mi place să mint, nu suport minciuna, iar hrana lui e 
minciuna. Ştie tot, vede tot. Ce simte oare când vorbeşte 
aşa de liniştit? Dacă ar fi încercat sa mă omoare pe mine 
sau pe Vronski, l-aş fi respectat. Dar nu! El are nevoie 
numai de minciună şi de bună-cuviinţă”, îşi zicea ca, fără să 
se gândească ce anume ar fi vrut de la soţ şi cum ar fi dorit 
să-l vadă. Nu înţelegea nici faptul că deosebita limbuţie din 
ziua aceea a lui Alexei Alexandrovici, care o scotea pe ea 
din fire, era tocmai expresia unei îngrijorări şi a unei 
nelinişti lăuntrice. După cum un copil care s-a lovit sare şi-şi 
pune în mişcare muşchii pentru a-şi potoli durerea, tot aşa 
Alexei Alexandrovici avea nevoie de un exerciţiu intelectual 
ca să-şi alunge gândurile stârnite întrânsul de prezenţa 
Annei şi a lui Vronski, al cărui nume îl auzea repetat mereu. 
Şi după cum e firesc ca un copil să sară, tot aşa de firesc 
era pentru Alexei Alexandrovici să vorbească. Karenin 
spunea: 

— La o cursă de cavalerie, pericolul este o condiţie 
indispensabilă. Dacă Anglia poate cita în istoria ei militară 
cele mai strălucite fapte de cavalerie, asta se datoreşte 
numai faptului că în decursul istoriei a dezvoltat vigoarea 
animalelor şi a oamenilor. După părerea mea, sportul are o 
marc importanţă; dar, ca de obicei, noi nu vedem decât 
latura superficiala. 


— Nu e de loc superficial, zise contesa Tverskaia. Se spune 
că un ofiţer şi-a rupt două coaste. 

Alexei Alexandrovici zâmbi cu surâsul său care nu spunea 
nimic, ci îi descoperea numai dinţii. 

— Să admitem, contesă, adăugă Karenin, că nu e ceva 
superficial, ci adânc, dar nu e vorba despre asta. 

Şi Karenin se întoarse din nou către general, cu care se 
întreținea în mod serios: Să nu uitaţi că aleargă militari, 
deci oameni care şi-au ales singuri această carieră, şi 
trebuie să recunoaşteţi că în orice profesie există şi 
reversul medaliei; asta face de-a dreptul parte din 
îndatoririle unui militar. Sportul hidos al luptei cu pumnii 
sau al toreadorilor spanioli este un semn de barbarie, în 
timp ce sportul specializat, dimpotrivă, un semn de progres. 

— Nu. N-am să mai vin altă dată, zise contesa Betsy. Trec 
prin emoţii prea mari. Nu e aşa, Anna? 

— Îţi dă emoţii, însă nu poţi să-ţi iei ochii de la cursă, 
adăugă altă doamnă. Dacă aş fi fost romană, n-aş fi scăpat 
nici un spectacol de circ. 

Anna nu spunea nimic şi privea spre acelaşi punct, fără să- 
şi ia binoclul de la ochi. 

Tocmai atunci trecu prin tribună un general înalt, 
întrerupându-şi vorba. Alexei Alexandrovici se ridică grăbit, 
dar demn, şi se înclină adânc în faţa militarului care trecea. 

— Dumneavoastră nu alergaţi? Glumi generalul. 

— Cursa mea e mai grea, răspunse respectuos Alexei 
Alexandrovici. 

Cu toate ca răspunsul nu însemna nimic, militarul avu 
aerul de-a fi auzit cuvântul de duh al unui om inteligent şi 
de a fi înţeles perfect la pointe de la sauce38. 

— Sunt două tabere, urmă Alexei Alexandrovici: actorii şi 
spectatorii. Înclinarea pentru astfel de spectacole arată cel 
mai bine nivelul scăzut al spectatorilor, sunt de acord, dar... 

— Contesă, un pariu! Se auzi de jos glasul lui Stepan 
Arkadici adresându-se lui Betsy. Pe cine pontaţi? 

— Anna şi cu mine, pe prinţul Kuzovlev, răspunse Betsy. 


— Eu pe Vronski! Pe o pereche de mănuşi. 

— Mă prind. 

— Ce frumos e! Nu-i aşa? 

Alexei Alexandrovici tăcu cât timp se vorbi lângă dânsul; 
apoi începu iarăşi: 

— Nu tăgăduiesc că jocurile bărbăteşti... 

În clipa aceea se dădu startul. Toate discuţiile se 
întrerupseră. Alexei Alexandrovici tăcu şi el. Toţi se ridicară, 
cu privirile îndreptate spre gârlă. Pe Karenin nu-l interesau 
alergările, de aceea nici nu se uită la concurenţi, ci distrat, 
începu să-şi poarte ochii obosiţi asupra spectatorilor. 
Privirea i se opri la Anna. 

Aceasta avea faţa palidă şi severă. Nu vedea probabil 
nimic şi pe nimeni, afară de un singur om. Mâna ei strângea 
convulsiv evantaiul. Parcă nici nu răsufla. Alexei 
Alexandrovici o privi şi-şi întoarse repede capul, uitându-se 
la feţele altora. 

„Da, şi doamna asta, şi celelalte, toate sunt foarte 
emoţionate. E firesc”, gândi el. Nu voia să se uite la Anna, 
dar privirea îi era atrasă fără voie spre dânsa. Îi privi din 
nou faţa, silindu-se să nu citească pe ea ceea ce era atât de 
limpede întipărit, însă împotriva voinţei sale descoperea cu 
groază ceea ce nu voia să afle. 

Cea dintâi cădere a lui Kuzovlev, la gârlă, îi mişcă pe toţi. 
Alexei Alexandrovici văzu clar pe faţa palidă, dar 
triumfătoare a Annei că acela la care se uita ea nu căzuse. 
După ce Mahotin şi Vronski săriră bariera cea mare, când 
ofiţerul următor căzu în cap şi se răni mortal, o rumoare de 
groază trecu prin tot publicul. Alexei Alexandrovici văzu că 
Anna nici măcar nu observase ce se întâmplase şi că 
înţelegea cu greu ce se vorbea în juru-i. Se uita la ea din ce 
în ce mai des şi mai stăruitor. Deşi absorbită cu totul de 
imaginea lui Vronski în galop, Anna simţi dintr-o parte 
privirea ochilor reci ai bărbatului său, aţintiţi asupră-i. 

Îşi întoarse o clipă capul, se uită întrebător la el şi, 
posomorându-se uşor, începu să privească din nou. 


LLA 


„Ah, mi-e totuna!” părea să-i fi spus ea, şi după aceea nu 
se mai uită la dânsul. 

Alergările fură nenorocoase. Din şaptesprezece 
concurenţi, mai bine de jumătate căzuseră sau se răniseră. 
Spre sfârşitul curselor, toată lumea era tulburată, cu atât 
mai mult, cu cât însuşi ţarul era nemulţumit. 

XXIX. 

Toţi îşi arătau cu glas tare dezaprobarea şi repetau o frază 
spusă de cineva: „Nu ne mai lipseşte decât un circ cu lei”. 
Toată lumea era îngrozită. De aceea, când căzu Vronski, şi 
Anna scoase o exclamaţie puternică, nimeni nu văzu în 
aceasta ceva extraordinar. Dar după aceea pe chipul ei se 
petrecu o schimbare care era de-a dreptul necuviincioasă. 
Pierdută cu totul, Anna începu să se zbată ca o pasăre în 
laţ, ba voind să se ridice şi să plece, ba spunând lui Betsy: 
„Hai să mergem! Hai!” 

Betsy însă n-o auzea; vorbea, aplecată în jos, cu un 
general care se apropiase de ea. 

Alexei Alexandrovici se îndreptă spre Anna şi-i întinse 
politicos braţul. 

— Să plecăm, dacă vrei, spuse el în franţuzeşte. Dar Anna 
încerca să audă ceea ce spunea generalul şi nu-l vedea pe 
bărbatul său. 

— Se spune că şi ăsta şi-a rupt un picior, povestea 
generalul. E prea mult! 

Fară să răspundă soţului său, Anna ridică binoclul şi-l 
îndreptă în direcţia unde căzuse Vronski, dar locul era aşa 
de departe şi se îngrămădise atâta lume acolo, încât nu se 
putea desluşi nimic. Lăsă binoclul şi dădu să plece; în 
aceeaşi clipă, veni însă un ofiţer în goana calului şi raportă 
ceva ţarului. Anna se aplecă înainte, ascultând. 

— Stiva! Stiva! Îşi strigă ea fratele. 

Dar Stepan Arkadici n-o auzi. Anna vru iarăşi să plece. 

— Îţi mai ofer o dată braţul, dacă vrei să pleci, îi spuse 
Alexei Alexandrovici, atingându-i mâna. 


Ea se retrase cu dezgust şi răspunse fără să-l privească în 
faţă: 

— Nu, nu! Lasă-mă. Mai rămân. 

Văzu ca, de la locul unde căzuse Vronski, un ofiţer venea 
în fugă, de-a curmezişul pistei, spre tribuna. Betsy îi făcu 
semn cu batista. Călărețul scăpase teafăr, dar calul îşi 
rupsese spinarea - aceasta era ştirea adusă de ofiţer. 
Auzind-o, Anna se aşeză repede şi-şi acoperi faţa cu 
evantaiul. Alexei Alexandrovici o văzu plângând. Anna nu-şi 
putea stăpâni nu numai lacrimile, ci nici hohotele de plâns 
care-i ridicau pieptul. El se aşeză între ea şi lume, dându-i 
timp să-şi vina în fire. 

— Îţi ofer braţul a treia oară, zise el după câtăva vreme. 

Anna îl privea, dar nu ştia ce să răspundă. Contesa Betsy îi 
sări în ajutor. 

— Nu, Alexei Alexandrovici. Eu am adus-o pe Anna şi i-am 
făgăduit s-o duc tot cu acasă - interveni ea. 

— Iertaţi-mă, contesă, răspunse Karenin cu un zâmbet 
curtenitor, privind-o însă hotărât în ochi; văd însă că Anna 
nu e tocmai bine şi doresc să plecăm împreună. 

Speriată, Anna întoarse capul, se ridică supusă şi-şi puse 
mâna pe braţul soţului. 

— Trimit pe cineva la el, aflu totul şi-ţi dau de ştire, îi şopti 
Betsy. 

La ieşirea din tribună, Karenin se întreţinu, ca 
întotdeauna, cu cei întâlniți în cale, iar Anna trebui să 
răspundă ca de obicei şi să vorbească, dar parcă era pe alta 
lume; mergea ca în somn, la braţul bărbatului său. 

„E rănit, ori nu? O fi adevărat? Va veni, ori nu? Am să-l vad 
astăzi?” se gândea Anna. 

Se aşeză, tăcută, în cupeul lui Alexei Alexandrovici şi 
ramase aşa până când cupeul ieşi din mulţimea trăsurilor. 

În ciuda celor ce văzuse, Karenin nu-şi îngăduia să se 
gândească la adevărata situaţie a soţiei sale. Văzuse numai 
manifestările exterioare. Văzuse că Anna se purtase 
necuviincios şi credea că era dator să-i atragă atenţia 


asupra acestei purtări. Îi venea însă foarte greu să nu-i 
spună mai mult. Deschise gura să-i arate ca se purtase 
necuviincios, dar spuse fără voie cu totul altceva. 

— Şi totuşi suntem cu toţii atraşi spre asemenea 
spectacole crude, începu Alexei Alexandrovici. Observ... 

— Poftim? Nu înţeleg, răspunse Anna cu dispreţ. 

Karenin se simţi jignit şi începu să spună numaidecât ceea 
ce voise. 

— Trebuie să-ţi atrag atenţia asupra faptului că... începu 
el. 

„lată explicaţia”, se gândi Anna şi se înfiora. 

— Trebuie să-ţi atrag atenţia asupra faptului că te-ai 
purtat necuviincios, adăugă Alexei Alexandrovici în 
franţuzeşte. 

— De ce m-am purtat necuviincios? Întrebă Anna cu glas 
tare, întorcând capul spre el şi privindu-l drept în ochi. Nu 
mai avea însă aerul vesel de mai înainte, sub care-şi 
ascundea sentimentele, ci o înfăţişare hotărâtă, care nu 
masca destul spaima încercată. 

— Nu uita că... urmă soţul arătându-i geamul deschis 
dinspre vizitiu. 

Karenin se aplecă puţin şi ridică geamul. 

— Ce-ai găsit necuviincios? Repetă Anna. 

— Deznădejdea aceea pe care nu ţi-ai putut-o ascunde la 
căderea unuia dintre călăreţi. 

Aşteptă ca ea să-l contrazică, dar Anna tăcea, privind 
înaintea ei. 

— Te-am mai rugat să te porţi în societate în aşa fel, încât 
gurile rele să nu poată spune ceva pe socoteala dumitale. 
Era o vreme când vorbeam despre relaţiile noastre 
sufleteşti; acum nu mai vorbesc despre ele, ci numai de 
relaţiile de societate. Ai avut o purtare necuviincioasă şi 
doresc ca aceasta să nu se mai repete. 

Anna nu auzea nici jumătate din cuvintele lui. Îi era teama 
de dânsul şi se gândea: o fi adevărat că Vronski nu păţise 
nimic? Oare despre dânsul s-a spus că-i teafăr, şi calul şi-a 


rupt spinarea? Când Karenin isprăvi, Anna zâmbi numai cu 
o prefăcută ironic şi nu răspunse nimic, fiindcă nici nu 
auzise ceea ce-i spusese. 

Alexei Alexandrovici începuse să vorbească cu autoritate: 
dar când îşi dădu bine seama de cele spuse, spaima prin 
care trecea Anna îl cuprinse şi pe el. Îi văzu zâmbetul şi-l 
copleşi o rătăcire ciudată. 

„Râde de bănuielile mele. Are să-mi spună şi acum ceea ce 
mi-a spus şi data trecută, ca aceste bănuieli sunt 
neîntemeiate şi ridicole.” 

Acum, când era ameninţat să afle totul, Karenin nu dorea 
altceva decât ca Anna să-i răspundă ironic, aşa cum făcuse 
odinioară, că bănuielile lui erau ridicole şi neîntemeiate. 
Ceea ce ştia era atât de groaznic, încât părea dispus să 
creadă orice. Dar expresia feţei sale înspăimântate şi 
întunecate nu mai făgăduia acum nici măcar o minciună. 

— Poate că mă înşel, zise Karenin. În acest caz, te rog să 
mă ierţi. 

— Nu, nu te-ai înşelat de loc, răspunse Anna încet, 
aruncând o privire deznădăjduită asupra chipului său rece. 
Nu te-ai înşelat. Am fost disperată şi nu pot să nu fiu. le 
ascult pe dumneata şi mă gândesc la el. Îl iubesc, sunt 
amanta lui, nu te pot suferi. Îmi inspiri numai teamă. Te 
urăsc... Fă cu mine ce vrei. 

Şi, trântindu-se într-un colţ al cupeului, Anna începu să 
plângă în hohote, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Alexei 
Alexandrovici nu se mişcă şi nici nu-şi schimbă căutătura 
dreaptă a ochilor; faţa lui însă căpătă deodată solemna 
încremenire a morţii. Expresia aceasta nu se schimbă tot 
timpul drumului până la vilă. Apropiindu-se de casă, 
Karenin îşi întoarse faţa spre Anna, cu aceeaşi expresie. 

— Aşa! Cer însă respectarea condiţiilor exterioare de 
bună-cuviinţă, până când - glasul îi tremura - până când voi 
lua măsuri pentru a-mi pune onoarea a adăpost şi ţi le voi 
comunica. 


Karenin cobori cel dintâi şi ajută Annei să se dea jos din 
trăsură. Îi strânse în tăcere mâna faţă de servitori, se urcă 
în cupeu şi plecă la Petersburg. 

În urma lui veni un fecior de la contesa Betsy şi-i aduse un 
bilet: „Am trimis la Alexei să mă informez asupra sănătăţii 
sale. Îmi scrie că e teafăr, sănătos, dar deznădăjduit.” „Va să 
zică are să vină! Se gândi Anna. Ce bine am făcut că i-am 
spus totul!” 

Se uită la ceas. Mai avea trei ore de aşteptare. Amintirea - 
până în cele mai mici amănunte - a ultimei lor întâlniri îi în 
văpaie sângele. 

„Doamne, ce lumină el E groaznic, dar îmi place să-i 
privesc faţa. Îmi place lumina asta fantastică... Soţul? Ah, 
da... Slavă Domnului că am isprăvit cu el!” 

XXX. 

Ca în toate localităţile unde se adună multă lume, şi în 
mica staţiune de ape minerale, unde sosi familia Şcerbaţki, 
se forma ca de obicei acel fel de cristalizare a societăţii care 
atribuie fiecărui membru un loc anumit şi neschimbat. După 
cum o părticică de apă capătă la frig, în mod determinat şi 
invariabil, cunoscuta formă a unui cristal de ninsoare, tot 
aşa fiecare persoană nouă care sosea la băi îşi căpăta 
numaidecât locul potrivit. 

Furst Stscherbatzky samt Gemahlin und 'Tochter39, atât 
prin apartamentul pe care-l ocupau, cât şi prin numele lor 
şi prin cunoscuţii regăsiţi acolo, se situară numaidecât la 
locul ce Li se cuvenea. 

În anul acela se afla în staţiune o adevărată Fiirstin40 
germană, din care pricină cristalizarea societăţii se săvârşi 
şi mai precipitat. Prinţesa Şcerbaţki dorea să-şi prezinte 
negreşit fata prinţesei germane şi îndeplini acest ritual 
chiar de a doua zi. Kitty făcu o reverență adâncă şi 
graţioasa în rochia ei de vară foarte simplă, adică foarte 
elegantă, adusă de la Paris. Prinţesa îi spuse: „Nădăjduiesc 
că bujorii se vor întoarce cât de curând pe obrăjorii aceştia 
drăguţi”, şi îndată familia Şcerbaţki fu clasată ca făcând 


parte dintr-un anumit cerc, din care nu se mai putea ieşi. 
Făcură cunoştinţă cu familia unei lady engleze, cu o contesă 
germană şi cu fiul său, rănit în ultimul război, cu un savant 
suedez şi cu monsieur Canut şi sora sa. Dar societatea 
obişnuită a familiei Şcerbaţki se alcătui în chip firesc dintr-o 
doamna din Moscova, Maria Evghenievna Rtişceva, cu fiica 
sa, pe care Kitty n-o simpatiza - fiindcă se îmbolnăvise de 
dragoste, ca şi dânsa - şi dintr-un colonel, tot din Moscova, 
pe care ea îl ştia de mică numai în uniformă şi cu epoleţi, şi 
care aici, în civil, cu ochii săi mici şi cu cravată colorară era 
foarte ridicol şi pe deasupra plictisitor, pentru că nu puteai 
scăpa uşor de dânsul. Când toate acestea se statorniciră cu 
rigurozitate, Kitty se simţi cu prinsă de o mare plictiseală, 
mai ales că bătrânul prinţ plecase la Karisbad, şi ea 
rămăsese numai cu maică-sa. Cunoscuţii lor n-o interesau. 
Simţea că nu-şi vor aduce nimic nou. Singura ei distracţie 
era să observe în taină persoanele pe care nu le cunoştea şi 
să facă presupuneri în privinţa lor. Datorită unei trăsături 
deosebite a firii sale, ea presupunea totdeauna, mai ales la 
necunoscuţi, cele mai frumoase calităţi. Şi acum, 
întrebându-se cine e cutare şi cutare, ce fel de raporturi 
există între ei şi ce fel de oameni sunt, Kitty şi-i închipuia cu 
caracterele cele mai nobile şi mai frumoase şi căuta 
confirmări pentru observaţiile sale. 

Una dintre persoanele care o interesau cel mai mult era o 
fată din Rusia, care sosise în localitate împreună cu o 
doamnă bolnavă, tot rusoaică, madame Stahl. Această 
doamnă făcea parte din înalta societate, dar era atât de 
greu bolnavă, încât nici nu putea merge şi apărea în 
staţiune dusă într-un cărucior, şi asta numai în rarele zile 
frumoase. Doamna Stahl, după părerea prinţesei, nu făcuse 
cunoştinţă cu nici un rus, nu atât din pricina bolii sale, cât 
din mândrie. Fata o îngrijea pe madame Stahl, şi afară de 
aceasta se împrietenise, după cum observase Kitty, cu cei 
grav bolnavi, destul de mulţi acolo, şi-i îngrijea şi pe dânşii 
în chipul cel mai firesc. Kitty înţelese că fata aceasta nu era 


rudă cu doamna Stahl, însă nici o infirmieră plătită. 
Madame Stahl îi spunea Varenka, iar ceilalţi „mademoiselle 
Varenka”. Pe lângă faptul că o interesau raporturile dintre 
această fată şi madame Stahl, precum şi raporturile ei cu 
celelalte persoane necunoscute, Kitty - după cum se 
întâmplă adesea - avea o deosebită simpatie pentru 
mademoiselle Varenka şi simţea, din privirile pe care le 
schimbau între ele, că şi ea îi place. 

Mademoiselle Varenka, deşi tânără, părea lipsită de 
tinereţe. Puteai să-i dai şi nouăsprezece, şi treizeci de ani. 
Dacă-i cercetai trăsăturile feţei, cu toată paloarea 
bolnăvicioasă a obrajilor, era mai degrabă frumoasă decât 
urâtă. Ar fi fost chiar bine făcută, dacă n-ar fi avut trupul 
prea uscat şi capul disproporționat faţă de statura sa 
mijlocie. Nu era atrăgătoare pentru bărbaţi. Aducea cu o 
floare frumoasă, încă plină de petale, dar ofilită, fără 
parfum. În afară de aceasta, nu putea să placă bărbaţilor şi 
fiindcă-i lipsea tocmai ceea ce-i prisosea lui Kitty: focul 
stăpânit al vieţii şi conştiinţa frumuseţii sale. 

Varenka părea totdeauna absorbită de ceva atât de 
important, că în afara acelui lucru n-o mai putea interesa 
nimic. Kitty se simţea atrasă de fata asta tocmai prin 
contrastul dintre ea şi Varenka. Simţea că va găsi la dânsa, 
în felul său de a trăi, pilda de viaţă pe care o căuta ea cu 
atâta chin: acel interes pentru viaţă, o viaţă demnă, în afara 
raporturilor mondene dintre o fată şi bărbaţi - care lui Kitty 
îi apăreau dezgustătoare, întocmai ca la un târg de mărfuri 
care-şi aşteaptă cumpărătorii. Cu cât îşi observa mai mult 
prietena necunoscută, cu atât Kitty se convingea mai adânc 
că fata aceasta era tocmai fiinţa desăvârşită pe care şi-o 
închipuise şi dorea s-o cunoască. 

Cele două fete se întâlneau de câteva ori pe zi. La fiecare 
întâlnire, ochii lui Kitty îi spuneau: „Cine eşti? Nu-i aşa că 
eşti fiinţa aceea fermecătoare pe care mi-o închipui eu? 
Însă, pentru numele lui Dumnezeu, să nu crezi că vreau să- 
ți impun persoana mea, adăuga privirea ei. Eu te admir 


numai şi te iubesc.” „Şi cu te iubesc. Şi dumneata eşti 
drăguță, foarte drăguță. Te-aş iubi încă şi mai mult dacă aş 
avea timp”, răspundea privirea necunoscutei. Într-adevăr, 
Kitty îşi dădea seama că fata era mereu ocupată: însoțea 
acasă de la cură pe copiii unei familii de ruşi, sau aducea un 
pled pentru o bolnavă şi o acoperea, sau căuta să distreze 
pe un pacient arţăgos, sau alegea şi cumpăra cuiva prăjituri 
pentru cafeaua cu lapte. 

Curând după sosirea familiei Şcerbaţki, se mai iviră la 
cura de ape minerale de dimineaţă două persoane care 
atraseră asupra lor atenţia nu tocmai binevoitoare a 
tuturor: un bărbat foarte înalt şi adus de spate, cu mâini 
enorme, care purta un pardesiu vechi şi scurt, pe măsura 
altuia, cu ochi negri, naivi şi în acelaşi timp înspăimântători, 
şi o femeie drăguță, dar cu faţa cam ciupită de vărsat, 
îmbrăcată prost şi fără gust. Descoperind că aceşti oameni 
erau ruşi, Kitty începu să-şi închipuie un roman înduioşător 
şi impresionant în legătură cu viaţa lor. 

Dar când prinţesa află din Kurliste41 că era vorba de 
Levin Nikolai şi de Maria Nikolaevna şi îi povesti lui Kitty ce 
om rău era acest Levin, toate visurile lui Kitty în legătură cu 
aceste două persoane se risipiră; oamenii aceştia îi fură 
dintr-o dată antipatici, nu atât din pricina celor spuse de 
maică-sa, ci fiindcă el era fratele lui Konstantin. Acest Levin, 
cu ticul lui - dădea mereu din cap - trezea acum în Kitty un 
fel de dezgust. 

I se părea că ochii lui mari, înspăimântători, care o 
urmăreau stăruitor, exprimau un sentiment de ură şi de 
ironic. Şi Kitty îl ocolea. 

XXXI. 

Era o zi urâtă. Ploaia nu conteni toată dimineaţa. Bolnavii, 
cu umbrele, se înghesuiră în galerii. 

Kitty se plimba cu maică-sa şi cu colonelul din Moscova, 
care - bine dispus - făcea paradă cu redingota de tăietură 
europeană, cumpărată de gata la Frankfurt. Mergeau pe o 
parte a galeriei, căutând să-l evite pe Levin, care se plimba 


pe partea cealaltă, îmbrăcată într-o rochie de culoare 
închisă, purtând o pălărie neagră cu marginile lăsate în jos, 
Varenka se plimba de-a lungul galeriei cu o franţuzoaică 
oarbă şi, ori de câte ori se întâlnea cu Kitty, schimba cu ea 
câte o privire prietenească. 

— Mamă, pot să intru în vorbă cu dânsa? Întrebă Kitty, 
care-şi urmări prietena necunoscută şi văzu că aceasta se 
apropie de izvor, unde s-ar fi putut întâlni. 

— Bine, dacă ţii atât de mult; dar mai întâi am să mă 
interesez cine e şi am să intru eu în vorbă cu ea, răspunse 
maică-sa. Ce ai găsit atât de deosebit la dânsa? Trebuie să 
fie o damă de companie. Dacă vrei, am să fac cunoştinţă cu 
madame Stahl. Am cunoscut-o pe cumnata sa, adăugă 
prinţesa, ridicând cu mândrie capul. 

Kitty ştia că prinţesa se simţea jignită că madame Stahl se 
ferea parcă s-o cunoască personal. Kitty nu stărui. 

— Ce simpatică e, zise Kitty, uitându-se la Varenka, în timp 
ce aceasta întindea franţuzoaicei paharul. Uite ce simpla şi 
drăguță e! 

— Tes engouements42 mă fac să râd, îi răspunse prinţesa. 
Nu, mai bine să ne întoarcem, adăugă ca, observându-l pe 
Levin, care se apropia de ele împreună cu însoţitoarea lui şi 
cu un doctor neamţ. Supărat, Levin discuta ceva cu glas 
tare. 

Se întorseseră ca să pornească înapoi, când auziră 
deodată nu o discuţie în gura mare, ci adevărate răcnete. 
Levin, care se enervase, ţipa. Medicul se aprinsese şi el. 
Vizitatorii se adunară în jurul lor. Prinţesa se depărta 
grăbită, cu Kitty; iar colonelul se amestecă în mulţime, ca să 
afle ce se întâmplase. 

Peste câteva minute, colonelul le ajunse din urmă. 

— Ce a fost acolo? Întrebă prinţesa. 

— E o ruşine, spuse colonelul. Ferească Dumnezeu să te 
întâlneşti cu ruşi în străinătate! Domnul acela înalt s-a 
certat cu doctorul, i-a spus obrăznicii fiindcă nu l-ar fi 
îngrijit bine, şi a ridicat chiar bastonul asupră-i. E o ruşine! 


— Ah, ce neplăcut lucru! Încuviinţă prinţesa. Şi cum s-a 
sfârşit cearta? 

— Noroc că a intervenit aceea... cu pălăria ca o ciupercă. 
Mi se pare că e rusoaică, zise colonelul. 

— Mademoiselle Varenka? Întrebă bucuroasă Kitty. 

— Da, da. Ea a avut prezenţa de spirit înaintea tuturor, l-a 
luat pe domnul acela de braţ şi a plecat cu dânsul. 

— Vezi, mamă, spuse prinţesei Kitty. Şi te întrebai de ce o 
admir! 

De a doua zi, observându-şi prietena necunoscută, Kitty 
băgă de seamă că mademoiselle Varenka se afla faţă de 
Levin şi de însoţitoarea lui în aceleaşi raporturi ca şi faţă de 
ceilalţi proteges43 ai săi. Se apropia de ei, vorbea cu dânşii 
şi slujea ca tălmaci femeii care nu ştia nici o limbă străină. 

Kitty începu şi mai stăruitor s-o roage pe mama ei să-i dea 
voie a face cunoştinţă cu Varenka. Oricât de neplăcut era 
pentru prinţesă primul pas faţă de doamna Stahl, care-şi 
îngăduia o atitudine mândră, ea se informă asupra 
Varenkăi. Şi, judecând după amănuntele aflate că nu putea 
ieşi nici un rău din această cunoştinţă, însă nici cine ştie ce 
bine, prinţesa se apropie cea dintâi de Varenka şi făcură 
cunoştinţă, îşi alese timpul când fiică-sa se dusese la izvor, 
iar Varenka se oprise în faţa unui franzelar, şi intră în vorbă 
cu ea. 

— Dă-mi voie să mă prezint, îi spuse prinţesa cu zâmbetul 
ei plin de demnitate. Fata mea e îndrăgostită de dumneata, 
adăugă ea. Dar poate nu mă cunoşti. Eu sunt... 

— Doamnă, şi din partea mea e mai mult decât 
reciprocitate, răspunse repede Varenka. 

— Ce faptă bună ai făcut ieri cu bietul nostru compatriot! 
Urmă prinţesa. 

Varenka roşi. 

— Nu-mi amintesc. Mi se pare că n-am făcut nimic, 
răspunse ea. 

— Cum nu?! L.ai scutit pe acest Levin de neplăceri. 


— Da, sa compagne44 m-a chemat şi am încercat să-l 
calmez. E grav bolnav şi era nemulţumit de medic. Sunt 
deprinsă să îngrijesc de bolnavi. 

— Da, am auzit că locuieşti la Menton, împreună că 
mătuşa dumitale, mi se pare, madame Stahl. Am cunoscut 
pe o cumnată a ei. 

— Nu. Nu mi-e mătuşă. Îi spun maman, dar nu-i sunt rudă. 
Am fost crescută de ca, răspunse Varenka, roşind din nou. 

Rosti aceste cuvinte cu atâta simplitate, iar expresia 
chipului său cinstit şi sincer era atât de drăgălaşă, încât 
prinţesa înţelese de ce se îndrăgostise Kitty de fata aceasta. 

— Cum a rămas până la urmă cu Levin? Întrebă prinţesa. 

— Pleacă, răspunse Varenka. 

Între timp, înseninată de bucurie că prinţesa intrase în 
vorbă cu prietena sa necunoscută, Kitty se întoarse de la 
Izvor. 

— Kitty, ţi s-a împlinit marea dorinţă de a o cunoaşte pe 
mademoiselle... 

— Varenka, rosti fata, zâmbind. Aşa-mi spune toată lumea. 

Kitty se îmbujora de bucurie şi strânse îndelung mâna noii 
sale prietene. Mâna aceasta nu răspunse însă la strângerea 
mâinii sale, ci rămase nemişcată; în schimb, faţa 
domnişoarei Varenka se lumină de un zâmbet blând, 
bucuros, deşi puţin cam trist, care-i descoperi dinţii mari, 
dar frumoşi. 

— Şi eu doresc de mult să vă cunosc, zise Varenka. 

— Dar sunteţi atât de ocupată... 

— Ah, dimpotrivă, n-am nici o ocupaţie, răspunse Varenka. 

Dar chiar în aceeaşi clipă ca trebui să-şi părăsească noile 
cunoştinţe, fiindcă două fetiţe mititele ale unui bolnav rus 
veniseră fuga la dânsa. 

— Varenka, te cheamă mama! Strigară ele. Şi Varenka 
plecă în urma lor. 

XXXII. 

Amănuntele pe care le aflase prinţesa despre trecutul 
Varenkăi şi relaţiile sale cu madame Stahl, precum şi 


despre madame Stahl erau următoarele: 

Doamna Stahl, despre care unii spuneau că-şi chinuise 
soţul, iar alţii, dimpotrivă, că el o chinuise prin purtarea lui 
imorală, fusese toată viaţa o femeie bolnăvicioasă şi 
exaltată. Doamna Stahl tocmai se despărţise de soţul său, 
când născuse un copil care murise îndată după naştere. 
Atunci rudele, cunoscându-i sensibilitatea şi temându-se ca 
această ştire să n-o ucidă, îi schimbaseră copilul cu fiica 
unui bucătar de la curte, care se născuse în aceeaşi noapte 
şi în aceeaşi casă din Petersburg. Era Varenka. Madame 
Stahl aflase mai târziu că Varenka nu era fiica sa, dar o 
crescuse mai departe, mai ales că la foarte scurt timp după 
aceea Varenka rămăsese orfană de amândoi părinţii. 

Madame Stahl locuia ele peste zece ani în străinătate, în 
sud, fără să se mai fi întors cândva în ţară şi fără să fi 
părăsit patul vreodată. Unii spuneau că ea poza în femeia 
virtuoasă şi plină de credinţă ca să poarte o aureolă în 
societate, în timp ce alţii susțineau că era foarte sinceră şi 
că era într-adevăr o fiinţă de o înaltă moralitate, care trăia 
numai pentru binele aproapelui. Nimeni nu ştia ce religie 
avea: catolică, protestantă sau ortodoxă. Un singur lucru 
era neîndoios: întreținea relaţii de prietenie cu cei mai înalţi 
prelați ai tuturor bisericilor şi confesiunilor. 

Varenka stătea tot timpul cu ea în străinătate, iar toţi cei 
ce o cunoşteau pe madame Stahl o cunoşteau şi o iubeau pe 
mademoiselle Varenka - cum îi zicea toată lumea. 

După ce află aceste amănunte, prinţesa nu văzu nici un 
rău în apropierea dintre fiică-sa şi Varenka, mai ales că 
aceasta avea o educaţie aleasă şi purtările cele mai 
frumoase: vorbea perfect limbile franceză şi engleză; iar, 
lucru de seamă, transmisese prinţesei regretul doamnei 
Stahl că, din pricina bolii, nu se putea întreţine cu dânsa. 

Cu cât o cunoştea mai bine pe Varenka, Kitty era mai 
încântată de ca şi-i descoperea în fiecare zi noi calităţi. 

Aflând că fata cântă frumos din gură, prinţesa o invită 
scara la ele să cânte. 


— Kitty ştie să cânte la pian şi, deşi pianul e cam prost, ne- 
ar face mare plăcere să te ascultăm, zise prinţesa cu un 
zâmbet forţat, de politeţe - ceea ce o nemulţumi pe Kitty, 
care simţea că Varenka nu prea avea chef să cânte. Totuşi 
Varenka veni în seara aceea şi aduse un caiet de note. 
Prinţesa mai invită pe Maria Evghenievna cu fiică-sa şi pe 
colonel. 

Varenka nu părea stingherită, deşi erau de faţă persoane 
străine. Se duse numaidecât la pian. Nu ştia să se 
acompanieze, dar descifra foarte bine notele. O acompanie 
Kitty, care cânta frumos la pian. 

— Ai un talent extraordinar, exclamă prinţesa după ce 
Varenka isprăvi prima bucată, pe care o cântase minunat. 

Maria Evghenievna şi fiică-sa îi mulţumiră şi o lăudară. 

— Uite, adăugă colonelul privind pe fereastră, câtă lume s- 
a adunat să asculte! 

Într-adevăr, o mare mulţime de oameni se strânsese sub 
ferestre. 

— Îmi pare foarte bine că asta vă face plăcere, răspunse 
simplu Varenka. 

Kitty îşi privea prietena cu mândrie. Îi admira arta, glasul 
şi faţa, dar mai cu seamă atitudinea: Varenka, într-adevăr, 
nu se mândrea cu talentul ei şi era nepăsătoare la laude. 
Părea numai să se întrebe: trebuie să mai cânte, ori ajunge? 

„Dacă aş fi fost eu în locul ei, gândea Kitty, cum m-aş mai fi 
mândrit! Cum m-aş fi bucurat privind mulţimea asta de sub 
ferestre! Varenka însă rămâne indiferentă. O îndeamnă 
numai dorinţa de a nu refuza şi de a face plăcere mamei. Ce 
o fi în sufletul ei? Ce-i dă puterea de a nesocoti totul... de a 
fi independentă şi calmă? lare aş vrea să ştiu ce o face să 
fie aşa şi să învăţ şi eu a fi ca ea!”, îşi spunea Kitty, privindu- 
i faţa liniştită. 

Prinţesa o rugă pe Varenka să mai cânte, şi aceasta mai 
cântă o bucată, tot atât de egal, de clar şi de frumos, stând 
dreaptă lângă pian şi bătând tactul cu mâna sa uscăţivă, 
brună. 


Bucata următoare din caiet era un cântec italienesc. Kitty 
cântă preludiul şi întoarse capul spre Varenka. 

— Să-l sărim, zise Varenka, roşind. 

Kitty, tulburată, îşi opri ochii întrebători asupra Varenkăi. 

— Atunci, să cântăm altceva, adăugă ea repede, întorcând 
foile, dându-şi numaidecât seama că acest cântec era legat 
de-o amintire. 

— Ba nu, răspunse Varenka şi puse mâna pe note, 
zâmbind. Nu, hai să-l cântăm. Şi Varenka îl cântă tot atât de 
calm, de rece şi de frumos ca şi pe celelalte; iar când 
isprăvi, toţi îi mulţumiră şi trecură la ceai. Kitty şi Varenka 
ieşiră în grădiniţa de lângă casă. 

— Nu-i aşa că de cântecul acesta este legată o amintire? O 
întrebă Kitty. Nu-mi povesti nimic, adăugă ea repede. 
Spune-mi numai dacă e adevărat. 

— De ce nu? Pot să-ţi spun, începu Varenka simplu şi, fără 
să aştepte răspunsul, adăugă: Da, este legată o amintire... 
şi, cândva, a fost dureroasă. Am iubit pe cineva. Îi cântăm 
bucata asta. 

Kitty o privi înduioşată, cu ochii săi mari, larg deschişi. 

— L-am iubit. M-a iubit şi el. Dar mama lui s-a împotrivit. 
S-a însurat cu alta. Stă acum destul de aproape de noi. Îl 
văd din când în când. Nu ţi-ar fi trecut prin minte că am 
avut şi eu romanul meu de dragoste? Zise Varenka, şi pe 
faţa ei frumoasă se ivi o flacără, care, după cum simţea 
Kitty, îi luminase odinioară întreaga fiinţă. 

— De ce să nu-mi fi trecut prin minte? Dacă aş fi fost 
bărbat, n-aş fi putut iubi pe nimeni alta după ce te-aş fi 
cunoscut. Dar nu pricep ceva: cum de a putut, numai 
pentru a fi pe placul mamei sale, să te uite şi să te facă 
nenorocită? N-a avut inimă. 

— Ba da. E un om foarte bun, şi eu nu sunt nenorocită. 
Dimpotrivă, sunt foarte fericită. Aşadar, nu mai cântăm 
astăzi? Urmă Varenka, dând să plece acasă. 

— Ce bună eşti, ce bună eşti! Izbucni Kitty şi, oprind-o, o 
sărută. Ah, dacă ţi-aş putea semăna cât de puţin! 


— De ce să semeni cu cineva? Eşti bine aşa cum eşti, o 
mângâie Varenka, cu zâmbetul ei blând şi obosit. 

— Nu sunt bună de loc. Dar ia spune-mi... Aşteaptă, să 
stăm puţin, spuse Kitty, trăgând-o din nou pe bancă lângă 
dânsa. Spune-mi: nu te simţi jignită ştiind că cineva ţi-a 
nesocotit dragostea? Că nu te-a vrut? 

— Dar nu m-a nesocotit de loc. Cred că m-a iubit. Era însă 
un fiu supus... 

— Da, dar dacă n-ar fi făcut-o din dorinţa mamei sale, ci de 
la el? Întrebă Kitty, simțind că-şi trădase taina şi că faţa ei, 
îmbujorată de ruşine, o şi dăduse de gol. 

— Atunci s-ar fi purtat urât şi nu mi-ar mai fi părut rău 
după dânsul, răspunse Varenka, înțelegând probabil că nu 
mai era vorba de ca, ci de Kitty. 

— Dar jignirea? Jignirea n-o poţi uita, n-o poţi uita, repetă 
ca, amintindu-şi de privirea pe care o aruncase lui Vronski 
la ultimul bal, când se oprise muzica. 

— Dar unde e jignirea? Doar dumneata nu te-ai purtat 
urât. 

— E mai rău decât urât - e ruşinos! 

Varenka îşi clătină capul şi-şi puse mâna pe mâna lui Kitty. 

— Adică de ce ruşinos? Întrebă ea. Doar n-ai putut să-i 
spui unui om indiferent faţă de dumneata că-l iubeşti. 

— Fireşte că nu. Nu i-am spus niciodată nici un cuvânt. 
Dar el a ştiut. Sunt priviri, şi un fel de-a fi... Chiar de-aş trăi 
o sută de ani, tot n-aş uita. 

— Ei şi! Eu nu înţeleg. Întrebarea este dacă-l mai iubeşti 
acum ori nu, zise Varenka, spunând lucrurilor pe nume. 

— Îl urăsc. Nu pot să-mi iert... 

— Ce? 

— Ruşinea, jignirea. 

— Ah, ce-ar fi dacă toată lumea ar fi atât de simţitoare ca 
dumneata?! Nu este fată care să nu fi trecut prin aşa ceva. 
Şi când te gândeşti că toate astea sunt lucruri atât de 
neînsemnate! 


— Atunci, ce e însemnat? O întrebă Kitty, uitându-se 
mirată şi curioasă la Varenka. 

— Sunt multe lucruri însemnate, răspunse Varenka, 
zâmbind. 

— Ce anume? 

— Sunt multe lucruri mai însemnate, repetă Varenka 
neştiind ce să spună. 

În clipa aceea se auzi de la fereastră glasul prinţesei: 

— Kitty, e răcoare! Ia-ţi şalul sau intră în casă. 

— Are dreptate. E şi timpul! Încuviinţă Varenka, ridicându- 
se. Trebuie să mai trec şi pe la madame Berthe. M-a rugat. 

Kitty o ţinea de mână. Privirea ei întreba rugător, cu o 
arzătoare curiozitate: „Dar ce anume? Care-i lucrul cel mai 
însemnat, care-ţi dă atâta linişte? Dumneata ştii. Spune-mi 
şi mie!” 

Varenka nu înţelegea întrebarea din ochii lui Kitty. Se 
gândea numai că în seara aceea trebuia să mai treacă pe la 
madame Berthe şi să fie acasă, la ceaiul doamnei Stahl, 
înainte de douăsprezece noaptea! Intră în casă, îşi strânse 
notele şi, după ce spuse noapte bună la toată lumea, vru să 
plece. 

— Dă-mi voie să te însoțesc, zise colonelul. 

— Cum să te duci singură acum, noaptea? Întări prinţesa. 
S-o trimit măcar pe Paraşa. 

Kitty văzu că Varenka îşi stăpâni cu greu un zâmbet, 
auzind că era nevoie să fie însoţită. 

— Nu. Eu umblu totdeauna singură şi nu mi se întâmplă 
niciodată nimic, răspunse ea, luându-şi pălăria. 

După ce o sărută încă o dată pe Kitty, tot fără să-i spună 
ceea ce era mai însemnat în viaţă, Varenka, în pas vioi, cu 
notele subsuoară, se pierdu în semiîntunericul nopţii de 
vară, ducând cu dânsa taina lucrului însemnat care-i dădea 
liniştea şi demnitatea aceea de invidiat. 

XXXIII. 

Kitty făcu cunoştinţă şi cu doamna Stahl. Această relaţie şi 
prietenia cu Varenka avură asupra ei nu numai o puternică 


înrâurire, dar îi alinară şi durerea. Găsi alinare, pentru căi 
se deschise o lume cu totul nouă, care nu avea nici o 
legătură cu trecutul său - o lume superioară şi frumoasă, de 
la înălţimea căreia putea să-şi privească liniştită trecutul. 
Descoperi că în afară de viaţa instinctivă, pe care o trăise 
până atunci, mai exista şi o viaţă spirituală. Viaţa aceasta i 
se revela prin religie, dar printr-o religie care nu semăna 
întru nimic cu cea cunoscută de Kitty din copilărie, care se 
mărginea să meargă la liturghii şi la vecernii în biserica de 
pe lângă Casa Văduvei, unde putea întâlni cunoscuţi şi 
învăţa pe de rost, cu un preot, texte slavone. Era o religie 
înălţătoare, misterioasă, legată de gânduri şi de sentimente 
sublime, în care credinţa nu era o datorie de împlinit, ci un 
act de iubire. 

Kitty află toate acestea nu din cuvinte. Madame Stahl 
vorbea cu Kitty cum ai vorbi cu un copil drăguţ pe care-l 
admiri în amintirea propriei tale tinereţi. Doar o singură 
dată pomeni ea că numai iubirea şi credinţa aduc 
mângâiere în toate necazurile omeneşti şi că nu există 
dureri cât de mărunte care să nu atragă mila lui lisus; apoi 
schimbă numaidecât vorba, în fiecare gest, în orice cuvânt, 
în fiecare privire „îngerească” a doamnei Stahl, cum spunea 
Kitty, şi mai ales în toată povestea vieţii sale - pe care o 
cunoştea prin Varenka - în toate... Kitty afla „ceea ce era 
însemnat” şi ceea ce nu ştiuse până atunci. 

Dar oricât de distins ar fi fost caracterul doamnei Stahl, 
oricât de înduioşătoare ar fi fost povestea ei, oricât de 
înălţătoare şi de duioasă i-ar fi fost vorba, Kitty observă fără 
voie la dânsa unele trăsături care o nedumeriră. Observă 
că, atunci când o întrebase despre rudele sale, madame 
Stahl zâmbise cu dispreţ - ceea ce nu se potrivea cu 
bunătatea creştină. Mai bagă de seamă că, întâlnind o dată 
la ea un preot catolic, madame Stahl îşi ascunsese stăruitor 
faţa în umbra abajurului şi avusese un anumit zâmbet. 
Oricât de neînsemnate ar fi fost aceste două observaţii, ele 
o stinghereau. O făcură să aibă unele îndoieli asupra 


caracterului doamnei Stahl. În schimb, Varenka - orfană, 
fără rude, fără prieteni, cu o amară dezamăgire, o fiinţă 
care nu dorea nimic şi nu regreta nimic - era desăvârşirea 
însăşi, la care Kitty abia dacă-şi putea îngădui să viseze. În 
faţa Varenkăi, Kitty înţelesese că, de îndată ce uiţi de fine 
însuţi şi începi să iubeşti pe alţii, ajungi să fii calmă, fericită 
şi frumoasă. Aşa voia să fie şi ea. 

Acum, dându-şi bine seama care anume era lucrul cel mai 
însemnat, Kitty nu se mai mulţumi numai să-l admire, ci se 
dărui numaidecât, cu tot sufletul, vieţii noi care se 
deschidea înainte-i. Din povestirile Varenkăi despre ceea ce 
făceau madame Stahl şi alţii din cercul ei, Kitty îşi alcătui 
planul viitoarei sale vieţi. Întocmai ca nepoata doamnei 
Stahl, Aline, despre care Varenka îi povestise multe, Kitty se 
hotări să caute şi ca nenorociţi, oriunde s-ar fi aflat, să-i 
ajute din toate puterile, să le împartă Evanghelii şi să 
citească din ele bolnavilor, criminalilor, muribunzilor. O 
ispitea mai ales gândul de a citi ucigaşilor Evanghelia, aşa 
cum făcea Aline. Dar acestea erau visuri tainice, pe care nu 
le împărtăşea nici mamei sale, nici Varenkăi. 

De altfel, în aşteptarea timpului când şi-ar fi putut 
îndeplini pe o scară mare planurile, Kitty găsi prilejul şi 
acolo, în staţiune, unde erau atâţia bolnavi şi nenorociţi, să- 
şi pună în aplicare noile reguli de viaţă, după pilda 
Varenkăi. 

La început, prinţesa băgă de seamă doar atât: că fiică-sa 
se afla sub puternica influenţă a engouement-ului, cum îi 
spunea ea, pentru doamna Stahl şi mai ales pentru 
Varenka. Vedea că Kitty o imita pe Varenka nu numai în 
activitatea ei, ci fără voie chiar şi în felul său de a merge, de 
a vorbi şi de a clipi din ochi. Dar pe urmă prinţesa înţelese 
că în afară de faptul că se afla sub farmecul acestora, Kitty 
trecea printr-o serioasă schimbare sufletească. 

Prinţesa vedea că fata ei citeşte o Evanghelie în limba 
franceză, pe care i-o dăruise doamna Stahl - ceea ce nu 
făcuse înainte; că-şi ocoleşte cunoştinţele mondene şi se 


împrieteneşte cu bolnavii aflaţi sub protecţia Varenkăi şi 
îndeosebi cu familia săracă a pictorului suferind, Petrov. 
Kitty era mândră, pesemne, de faptul că îndeplinea în 
familia aceea îndatoriri de soră de caritate. Toate acestea 
erau fapte frumoase şi prinţesa n-ar fi avut nimic împotrivă 
- cu atât mai mult cu cât soţia lui Petrov era o femeie foarte 
cumsecade; iar prinţesa germană, care-i observase 
activitatea, o lăuda pe Kitty, numind-o „înger mângâietor”. 
Totul ar fi fost foarte frumos dacă n-ar fi ajuns la exagerări. 
Prinţesa Şcerbaţki, văzând că fiica sa începea să întreacă 
măsura, îi spuse de câteva ori: 

— Il ne faut jamais rien outrer.45 

Kitty însă nu-i răspundea nimic, se gândea numai că, în 
ceea ce priveşte caritatea creştină, nu poate fi vorba de 
exagerări. Cum puteai fi învinovăţit de exagerare, când 
urmai învăţătura care-ţi porunceşte să întinzi şi celălalt 
obraz dacă cineva îţi dă o palmă, sau să dăruieşti şi cămaşa 
aceluia care te dezbracă de haină? Dar prinţesei nu-i plăcea 
această râvnă exagerata şi mai cu seamă nu-i plăcea faptul 
că fiică-sa - după cum îşi dădea prea bine seama - nu vroia 
să-şi deschidă cu totul inima faţă de dânsa. Într-adevăr, 
Kitty îi ascundea noile păreri şi sentimente. Le ascundea nu 
fiindcă n-ar fi respectat-o sau n-ar fi iubit-o, ci tocmai 
fiindcă era mama ei. Le-ar fi împărtăşit oricui mai degrabă 
decât mamei sale. 

— Ce-o fi păţit Anna Pavlovna, că n-a mai fost de atâta 
vreme pe la noi? Vorbi o dată prinţesa despre doamna 
Petrova. Am poftit-o. Parc-ar fi supărată. 

— Nu, n-am observat, maman, izbucni Kitty, roşind. 

— N-ai fost de mult pe la dânşii? 

— Mâine avem de gând să facem împreună o plimbare în 
munţi, răspunse Kitty. 

— Bine, duceţi-vă, zise prinţesa, cercetând cu privirea 
chipul tulburat al fiicei sale şi încercând să ghicească 
pricina acestei tulburări. 


În aceeaşi zi, la masă, Varenka anunţă că Anna Pavlovna se 
răzgândise: nu mai vroia să se ducă a doua zi în munţi. 
Prinţesa o văzu pe Kitty roşind din nou. 

— Kitty, n-ai avut cumva vreo neplăcere cu familia Petrov? 
Întrebă ea când rămaseră singure. De ce nu mai trimite 
copiii aici şi de ce nu mai vine pe la noi? 

Kitty răspunse că nu se petrecuse nimic între dânşii şi că 
nu înţelege de loc de ce Anna Pavlovna părea nemulțumită 
de ea. Kitty spusese adevărul. Nu ştia anume de ce Anna 
Pavlovna îşi schimbase purtarea faţă de dânsa, dar bănuia. 
Şi ceea ce bănuia era un lucru pe care nu-l putea destăinui 
nici mamei, nici sie înseşi. Era unul din lucrurile pe care, 
deşi le ghiceşti, nu ţi le poţi mărturisi nici măcar ţie însuţi... 
atât de penibil şi de ruşinos ar fi dacă te-ai înşela. 

Îşi depăna mereu în amintire relaţiile cu această familie. 
Îşi amintea de naiva bucurie, zugrăvită pe faţa rotundă şi 
blânda a Annei Pavlovna când se întâlneau. Îşi aducea 
aminte de convorbirile lor secrete despre bolnav, de 
conspiraţiile făcute ca să-l sustragă de la lucru - ceea ce-i 
era oprit - şi să-l ducă la plimbare, precum şi de afecțiunea 
băiatului celui mic, care nu-i spunea decât „Kitty a mea” şi 
nu vroia să se ducă la culcare fără ea. Cât de frumoase erau 
toate acestea! Îşi aminti apoi trupul din cale-afară de slab al 
lui Petrov, cu gâtul lung, într-o redingotă cafenie, păru-i rar 
şi cârlionţat... ochii săi albaştri, întrebători, care la început 
o înspăimântau, şi sforţările lui bolnăvicioase ca să pară vioi 
şi voios faţă de dânsa. Îşi aducea aminte de sforţările sale 
de la început ca să-şi învingă dezgustul pe care i-l stârnea 
el, ca de altfel toţi tuberculoşii, precum şi de truda sa dea 
născoci ce să-i spună, îşi aduse aminte de privirea aceea 
timidă şi duioasă pe care i-o arunca Petrov... de sentimentul 
ciudat de milă îmbinată cu stânjeneală pe care-l încercase 
la început, înlocuit după aceea cu mulţumirea pe care i-o 
dădea conştiinţa binefacerii sale. Cât de frumoase erau 
toate acestea! Dar totul se petrecuse la început. Acum 
câteva zile însă, totul se stricase dintr-o dată. Anna 


Pavlovna o întâmpină pe Kitty cu o amabilitate prefăcută şi 
nu încetă să-i observe, pe ea şi pe bărbatul său. 

Oare răceala Annei Pavlovna să fi fost pricinuita de 
bucuria aceea înduioşătoare a lui Petrov când se apropia 
Kitty de dânsul? 

„Da, îşi aduse aminte Kitty. Anna Pavlovna avea ceva 
nefiresc, cu totul străin de bunătatea sa obişnuită când îi 
spusese cu ciudă acum trei zile: „Uite, tot timpul te-a 
aşteptat. N-a vrut să bea cafeaua fără dumneata, deşi e 
extrem de slăbit.,„,„ „Poate că nu i-a plăcut nici când i-am dat 
pledul. Gestul a fost aşa de simplu! Dar el l-a primit cu atâta 
stângăcie, mi-a mulţumit aşa de mult, încât şi eu m-am 
simţit stânjenită. Pe urmă, portretul acela al meu, atât de 
bine făcut! Dar mai cu seamă privirea lui, încurcată parcă şi 
duioasă! Da, aşa el repetă Kitty cu groază. Nu. Asta e peste 
putinţă şi nici nu se cade. Îţi inspiră atâta milă!” se gândi ea 
după aceea. 

Îndoiala aceasta otrăvea farmecul noii sale vieţi. 

XXXIV. 

Prinţul Şcerbaţki plecase de la Karisbad la Baden şi la 
Kissingen, la nişte cunoscuţi ai săi, ruşi - ca să se pătrundă 
de spiritul rusesc, cum spunea el - şi se întoarse la familia 
lui abia spre sfârşitul curei de ape. 

Părerile prinţului şi ale prinţesei despre viaţa din 
străinătate erau diametral opuse. Prinţesa găsea totul 
minunat şi, în ciuda situaţiei sale înalte în societatea 
rusească, încerca să pară peste graniţă o doamnă 
europeană - ceea ce n-o prindea, fiind una dintre cele mai 
neaoşe boieroaice ruse. De aceea era nevoită să-şi ia o 
ţinută nefirească - lucru ce o stingherea oarecum. Prinţul, 
dimpotrivă, găsea totul prost în străinătate, se simţea 
apăsat de viaţa europeană, se ţinea de obiceiurile sale 
ruseşti şi căuta într-adins să pară, peste hotare, mai puţin 
european decât era în realitate. 

Prinţul se întoarse slăbit, pielea îi atârnă pe obraji, dar 
într-o minunată stare sufletească. Buna lui dispoziţie crescu 


şi mai mult când o văzu pe Kitty întremată cu totul. Ştirile 
date de prinţesă despre prietenia lui Kitty cu doamna Stahl 
şi cu Varenka şi despre schimbarea morală petrecută într- 
însa îl tulburară pe prinţ şi-i stârniră sentimentul obişnuit 
de gelozie faţă de tot ce o pasiona pe fiică-sa, în afară de el, 
şi teama ca fata să nu scape cumva de sub înrâurirea lui, 
intrând în domenii inaccesibile sieşi. Dar ştirile acestea 
neplăcute se înecară în noianul de voie bună şi de veselie 
care-i umplea totdeauna sufletul, mai înviorat încă după 
apele de la Karisbad. 

A doua zi după sosire, prinţul, în pardesiu lung, cu chipul 
lui tipic rusesc brăzdat de zbârcituri şi cu obrajii bugezi 
proptiţi într-un guler scrobit, în cea mai bună dispoziţie 
sufletească, porni cu fiică-sa la izvor. 

Era o dimineaţă minunată. Casele curate şi vesele, cu 
grădiniţe, înfăţişarea slujnicelor nemţoaice, cu obrajii şi cu 
mâinile roşii, umplute parcă cu bere, care lucrau cu voioşie, 
precum şi soarele orbitor - totul îi bucura inima; dar cu cât 
se apropiau de izvor, cu atât întâlneau mai mulţi bolnavi, şi 
înfăţişarea lor părea şi mai de plâns în mijlocul vieţii 
germane aşa de bine organizate. Pe Kitty însă n-o mai izbea 
acest contrast. 

Soarele sclipitor, vesela strălucire a verdeţii, sunetele 
muzicii erau în ochii ei cadrul firesc al acestor feţe 
cunoscute şi al schimbărilor în rău sau în bine pe care ea le 
urmărea. 

Pentru prinţ însă, lumina şi strălucirea dimineţii de iunie, 
sunetele muzicii care ciuta un vals vesel, la modă, şi mai cu 
seamă înfăţişarea slujnicuţelor voinice păreau o necuviinţă 
şi o monstruozitate alături de aceste stafii adunate de prin 
toate colţurile Europei, târându-se cu feţele pline de 
tristeţe. 

În ciuda mândriei şi a sentimentului de reîntinerire pe 
care-l avea mergând la braţ cu fiica sa iubită, prinţul nu se 
simţea la largul lui. Se ruşina de sănătatea şi de călcătura-i 
zdravănă... de mâinile şi de picioarele sale mari, căptuşite 


cu grăsime. Se simţea aproape ca un om dezbrăcat în văzul 
lumii. 

— Prezintă-mă, prezintă-mă noilor tăi prieteni, spuse 
prinţul fiicei sale, strângându-i braţul cu cotul. Mi-e drag 
nesuferitul tău Soden, fiindcă aici te-ai înzdrăvenit tu. Atâta 
numai: tare-i trist, tare-i trist la voi! Cine-i asta? 

Kitty rostea numele persoanelor cunoscute şi necunoscute 
care le ieşeau în cale. Întâlniră chiar la intrarea în parc pe 
madame Berthe, oarba, împreuna cu însoţitoarea ei. Prinţul 
se bucură văzând expresia de duioşie a bătrânei 
franţuzoaice la auzul glasului lui Kitty. Cu un exces de 
amabilitate specific franțuzesc, doamna Berthe intră în 
vorbă cu dânsul. Îl felicită pentru fiica-i minunată şi o ridică 
pe Kitty în slava cerului, numind-o comoară, perlă şi înger 
mângâietor. 

— Atunci, ea e îngerul numărul doi, glumi prinţul. Kitty îi 
spune domnişoarei Varenka îngerul numărul unu. 

— Oh, mademoiselle Varenka e în adevăr un înger, allez46! 
Adăugă madame Berthe. 

În galerie se întâlniră cu Varenka. Venea repede spre ei cu 
o geantă roşie, elegantă. 

— Uite, a venit tata! Îi spuse Kitty. 

Simplu şi firesc, ca tot ce făcea, Varenka schiţă o mişcare 
intermediară între o plecăciune şi o reverență; apoi intră 
numaidecât în vorbă cu prinţul cum vorbea cu toată lumea: 
simplu şi natural. 

— Se înţelege că te cunosc, te cunosc foarte bine, spuse 
prinţul cu un zâmbet, după care Kitty îşi dădu seama cu 
bucurie că Varenka îi plăcuse tatălui său. Dar încotro te 
grăbeşti aşa? 

— Maman e aici, spuse Varenka lui Kitty. N-a dormit toată 
noaptea, şi doctorul i-a recomandat să iasă din casă. Îi duc 
lucrul. 

— Va să zică, ăsta e îngerul numărul unu, zise prinţul după 
ce plecă Varenka. 


Kitty înţelese că prinţul ar fi vrut s-o zeflemisească pe 
prietena ei, dar nu putea, fiindcă Varenka îi plăcuse. 

— Aşadar, îi vom vedea pe toţi prietenii tăi, adăugă prinţul, 
şi pe madame Stahl, dacă va binevoi să mă recunoască. 

— Cum? O cunoşti, papa? Îl întrebă Kitty neliniştită, 
văzând în ochii prinţului o sclipire de ironie când pomeni de 
madame Stahl. 

— L-am cunoscut pe bărbatul său şi puţin şi pe dânsa, 
înainte de a se fi înscris la pietiste. 

— Papa, ce înseamnă pietistă? Îl întrebă Kitty, speriată 
numai de faptul că ceea ce apreciase aşa de mult la doamna 
Stahl avea o denumire. 

— Nu ştiu nici eu prea bine. Ştiu numai că madame Stahl 
mulţumeşte lui Dumnezeu pentru orice, chiar pentru 
nenorociri. Îi mulţumeşte şi fiindcă i-a murit bărbatul. E 
cam comic, căci au trăit rău împreună. Cine e această 
figură tristă? O întrebă prinţul, văzând pe o bancă un 
bolnav scund, în pardesiu cafeniu, cu nişte pantaloni albi 
care făceau cute stranii pe oasele descărnate ale 
picioarelor. 

Domnul acesta îşi ridică pălăria de pai de pe părul său rar 
şi cârlionţat, descoperind o frunte înaltă şi foarte roşie din 
pricina pălăriei. 

— E pictorul Petrov, răspunse Kitty roşind; iar aceea e 
soţia sa, urmă ea, arătând spre Anna Pavlovna care, tocmai 
în clipa când se apropiaseră de dânşii, porni parcă într- 
adins după un copil care se îndepărtase pe alee. 

— În ce stare de plâns el Dar ce figură simpatică! Zise 
prinţul. De ce nu te-ai dus la ei? Parcă a vrut să-ţi spună 
ceva. 

— Atunci să mergem, răspunse Kitty, întorcându-se cu 
hotărâre. Cum o mai duceţi cu sănătatea? Îl întrebă pe 
Petrov. 

Pictorul se ridică în picioare, sprijinindu-se în baston, şi se 
uită sfios la prinţ. 


— Asta e fiica mea, începu prinţul. Daţi-mi voie să mă 
prezint. 

Pictorul se înclină şi zâmbi, descoperind nişte dinţi albi, 
straniu de strălucitori. 

— V-am aşteptat ieri, prinţesă, îi spuse Petrov lui Kitty. 

Se clătină rostind aceste cuvinte şi repetă mişcarea, ca să-i 
facă să creadă că ar fi făcut-o înadins. 

— Am vrut să vin, dar Varenka mi-a spus că Anna Pavlovna 
a anunţat-o că nu mai mergeţi. 

— Cum să nu mai mergem? Exclamă Petrov roşu la faţă; şi, 
după ce izbucni într-un acces de tuse, îşi căută soţia cu 
privirea. Aneta! Aneta! Strigă el cu voce tare. Şi pe gâtul lui 
subţire şi alb i se încordară vinele groase ca frânghia. 

Anna Pavlovna se apropie. 

— Cum de-ai anunţat-o pe prinţesă că nu mai mergem? O 
întrebă Petrov nervos, cu glasul pierit. 

— Bună ziua, prinţesă, spuse Anna Pavlovna cu un surâs 
prefăcut, care nu mai semăna de loc cu acela cu care-o 
primea mai înainte. Mi-a părut foarte bine de cunoştinţă, îi 
spuse ea prinţului. De mult sunteţi aşteptat. 

— Cum de-ai anunţat-o pe prinţesă că nu mai mergem? 
Spuse încă o dată pictorul, foarte iritat, cu glas răguşit, cu 
atât mai enervat, cu cât glasul nu-l asculta şi nu putea da 
cuvintelor expresia dorită. 

— Ah, Doamne! Am crezut că nu mai mergem, îi răspunse 
cu ciudă soţia. 

— Cum asta, dacă... Petrov izbucni în tuse şi dădu din 
mână în semn de lehamite. 

Prinţul îl salută şi plecă mai departe cu fiica sa. 

— Ah! Oftă prinţul din fundul inimii. Vai de ei, nenorociţii! 

— Da, tată, zise Kitty. Trebuie să ştii că au trei copii, nu ţin 
servitoare şi nu dispun aproape de loc de mijloace de trai. 
Primeşte ceva de la Academie, începu să-i povestească ea 
cu însufleţire, silindu-se să-şi stăpânească tulburarea 
trezită de strania schimbare de atitudine a Annei Pavlovna 
faţă de dânsa. Uite-o şi pe madame Stahl! Exclamă Kitty, 


arătând un cărucior în care se vedea cineva culcat sub o 
umbrelă, între perne, înfăşurat în ceva gri şi albastru. 

Era doamna Stahl. În spatele ei stătea un servitor neamţ, 
zdravăn, posomorât, care-o plimba. Alături de ea se afla un 
conte suedez, blond, pe care Kitty îl cunoştea numai după 
nume. Câţiva bolnavi îşi încetiniseră pasul în preajma 
căruciorului şi se uitau la doamna Stahl ca la ceva 
extraordinar. 

Prinţul se îndreptă spre dânsa, şi Kitty observă 
numaidecât în ochii lui sclipirea aceea de ironic care o 
tulburase. Tatăl se apropie de madame Stahl şi începu să 
vorbească foarte curtenitor şi amabil într-o franţuzească 
perfectă, cum puţini o mai vorbesc astăzi. 

— Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de mine. Dar mă simt dator 
să vă reamintesc că ne-am cunoscut, ca să vă mulţumesc 
pentru bunătatea arătată faţă de fiica mea, zise prinţul 
scoţându-şi pălăria şi rămânând cu ca în mână. 

— Prinţul Alexandr Şcerbaţki, rosti madame Stahl. 
Ridicând asupră-i ochii săi îngereşti, în care Kitty citi o 
nuanţă de nemulţumire. Îmi pare foarte bine. De-aţi şti cât 
de mult am îndrăgit-o pe fiica dumneavoastră! 

— Sănătatea domniei-voastre tot nu e satisfăcătoare? 

— M-am deprins cu starea mea, răspunse madame Stahl 
şi-l prezentă pe prinţ contelui suedez. 

— Nu v-aţi schimbat aproape deloc, spuse prinţul doamnei 
Stahl, deşi sunt zece sau unsprezece ani de când n-am avut 
onoarea să vă văd. 

— Da, Dumnezeu dă crucea şi dă şi puterea s-o duci. De 
multe ori mă întreb de ce se mai prelungeşte o asemenea 
viaţă. În partea cealaltă! Spuse doamna Stahl, nemulțumită, 
Varenkăi, care-i înfăşura picioarele cu pledul şi nu izbutea 
s-o mulţumească. 

— Pentru binele pe care-l face, fără îndoială, spuse prinţul. 
Îi râdeau ochii. 

— Asta nu se cade să judecăm noi, răspunse doamna Stahl, 
care prinsese nuanţa acestei expresii de pe chipul prinţului. 


Va să zică îmi trimiţi cartea, dragă conte? Îţi mulţumesc 
foarte mult, spuse doamna Stahl, întorcându-se către 
tânărul suedez. 

— A! Exclamă prinţul, văzându-l în apropierea lor pe 
colonelul moscovit. Apoi, după ce se înclină în faţa doamnei 
Stahl, plecă împreună cu fiica sa să-l întâlnească pe 
colonelul moscovit. 

— Asta e aristocrația noastră! Zise ironic colonelul 
moscovit, care avea pică pe doamna Stahl fiindcă nu făcuse 
cunoştinţă cu dânsul. 

— Neschimbată, răspunse prinţul. 

— Ai cunoscut-o, prinţule, încă înainte de boală, adică 
înainte de a cădea la pat? 

— Da. A căzut la pat după ce am cunoscut-o, zise prinţul. 

— Se spune că zace de vreo zece ani... 

— Nu se scoală din pat fiindcă are picioarele prea scurte. 
E foarte rău conformată... 

— Nu se poate, tată! Izbucni Kitty. 

— Aşa spun gurile rele, draga mea. Vai de biata Varenka! 
Adăugă prinţul. Ah, cucoanele astea bolnave! 

— Nu, tată! Spuse Kitty cu aprindere. Varenka o adoră. Şi 
apoi, madame Stahl face atâta bine! Întreabă pe cine vrei. 
Toată lumea le cunoaşte pe ea şi pe Aline Stahl. 

— Poate, făcu prinţul, strângându-i uşor braţul. Dar e mai 
frumos când faci binele să nu ştie chiar toată lumea. 

Kitty tăcu, dar nu fiindcă nu avea ce să-i răspundă, ci 
fiindcă nu vroia să-şi dezvăluie gândurile ascunse nici faţă 
de tatăl său. Totuşi - ciudat - deşi era hotărâtă să nu se 
supună părerii tatălui şi nici să-l lase a pătrunde în 
sanctuarul gândurilor sale, ea simţi că icoana de sfinţenie a 
doamnei Stahl, pe care o purta în suflet de o lună întreagă, 
pierise pentru totdeauna, ca acele forme ale închipuirii pe 
care le vezi uneori în faldurile unor haine aruncate la 
întâmplare şi care pier de îndată ce-ţi dai seama de felul 
cum s-au alcătuit. Nu mai păstră decât imaginea unei femei 
cu picioarele prea scurte, care zăcea fiindcă era rău 


conformată şi o chinuia pe blânda Varenka dacă aceasta n-o 
învelea cu pledul aşa cum vroia dânsa. Şi nici o sforţare a 
imaginaţiei sale nu mai putea să reconstituie pe madame 
Stahl cea de mai înainte. 

XXXV. 

Buna dispoziţie a prinţului îi molipsi pe toţi ai casei, pe 
cunoscuţi şi chiar pe proprietarul neamţ la care locuia 
familia Şcerbaţki. 

După ce se întoarse cu Kitty de la izvor, prinţul, care 
poftise la cafea pe colonel, pe Maria Evghenievna şi pe 
Varenka, porunci să se scoată masa şi fotoliile în grădiniţă, 
sub castan, şi să se servească acolo gustarea. Proprietarul 
şi servitorii se înviorară, însufleţiţi de veselia prinţului, mai 
ales că toţi îi cunoşteau dărnicia. Peste jumătate de ceas, un 
doctor bolnav din Hamburg, care locuia la etaj, se uita cu 
jind pe fereastră la societatea aceea veselă rusească, 
alcătuită din oameni sănătoşi care se adunaseră sub castan. 

Sub frunzişul care arunca rotocoale de umbră, prinţesa, 
cu o bonetă cu panglici violete pe cap, prezida masa 
acoperită cu o faţă albă, încărcată cu ibrice de cafea, pâine, 
unt, brânză şi cu vânat rece. Ea împărțea ceştile şi 
tartinele. La capătul celălalt al mesei şedea prinţul, care 
mânca zdravăn, vorbind vesel şi zgomotos. Îşi întinsese 
lângă dânsul târguielile făcute: lădiţe sculptate, jucărioare 
de lemn, fel de fel de coupe-papier-uri, cumpărate cu 
grămada în toate staţiunile balneare şi pe care le împărțea 
tuturor: şi servitoarei Lischen, şi proprietarului, cu care 
glumea într-o nemţească stâlcită şi comică, asigurându-l că 
nu apele o vindecaseră pe Kitty, ci excelentele-i mâncări şi 
mai ales supa de prune. 

Prinţesa îşi ironiza soţul pentru apucăturile lui ruseşti, dar 
era înviorată şi veselă cum nu fusese niciodată de când 
venise în staţiune. 

Colonelul zâmbea ca de obicei la glumele prinţului; era 
însă de partea prinţesei în ceea ce priveşte Europa, pe care 
îşi închipuia că o cunoaşte temeinic. 


Blânda Maria Evghenievna se prăpădea de râs la fiecare 
vorbă de haz a prinţului. lar Varenka (cum n-o văzuse Kitty 
niciodată) se topea de râs - un râs slab, dar molipsitor, 
stârnit de glumele prinţului. 

Toate acestea o înveseleau pe Kitty şi totuşi rămânea 
îngrijorată. Nu era în stare să dezlege problema pe care i-o 
pusese fără voie prinţul prin ironica lui părere asupra 
prietenilor ei şi asupra vieţii pe care o îndrăgise atâta. La 
această problemă se mai adăuga şi schimbarea purtării faţă 
de dânsa a familiei Petrov - purtare care se manifestase 
chiar în ziua aceea atât de vădit şi de neplăcut. Toţi erau 
veseli, numai ca nu putea fi - ceea ce o întrista ţi mai mult. 
Încerca un sentiment asemănător aceluia pe care-l avusese 
în copilărie, când, pedepsită, era închisă în odăiţa ei şi 
asculta râsetele vesele ale surorilor sale din odaia vecină. 

— Şi la ce ţi-a trebuit să cumperi grămada asta de lucruri? 
Îl întrebă prinţesa zâmbind şi întinzându-i o ceaşcă de 
cafea. 

— Uite, te duci la plimbare, te apropii de o prăvălioară şi 
îndată vânzătorul te roagă să cumperi: „Erlaucht Exzellenz, 
Durchlaucht47”. Cum îmi spuneau: Durchlaucht, mă 
dădeau gata şi se topeau zece taleri. 

— Asta e numai din pricina plictiselii, zise prinţesa. 

— Fireşte că de plictiseală, draga mea; de atâta plictiseală, 
că nici nu ştii ce să mai faci. 

— Cum poţi să te plictiseşti, prinţule? Îl întrebă Maria 
Evghenievna. În Germania sunt astăzi atât de multe lucruri 
interesante! 

— Cunosc tot ce este interesant: supa de prune, salamul 
cu mazăre, le cunosc pe toate. 

— Orice ai spune, prinţule, dar instituţiile lor sunt 
interesante, adăugă colonelul. 

— Dar ce vezi dumneata interesant în ele? Aici toţi sunt 
mulţumiţi şi se umflă în pene pentru că au învins pe toată 
lumea. Eu însă de ce sa fiu mulţumit? N-am învins pe 
nimeni, ba încă trebuie să-mi trag singur cizmele şi tot eu 


trebuie să le pun la uşă. Dimineaţa, scoală-te, îmbracă-te la 
iuţeală şi hai în salon să bei ceai prost! Acasă e cu totul 
altceva. Te trezeşti fără grabă, te mai superi pe cineva, mai 
bombăneşti, îţi vii în fire, chibzuieşti în tihnă, fără nici un 
ZO. 

— Dar uiţi că timpul e bani, cugetă colonelul. 

— Care timp? Sunt unele luni pe care le-ai da pe un 
poltinnik48, şi câte o jumătate de ceas pe care nici cu o 
comoară n-ai putea-o plăti. Nu-i aşa, Katenka? De ce eşti 
aşa de tristă? 

— Ba nu sunt. 

— Dar încotro? Mai stai puţin, îi spuse prinţul Varenkăi. 

— Trebuie să mă duc acasă, răspunse Varenka, ridicându- 
se şi izbucnind din nou în râs. 

După ce se potoli, Varenka îşi luă rămas bun şi intră în 
casă să-şi caute pălăria. Kitty se duse după dânsa. Până şi 
Varenka îi părea acum alta. Nu era micşorată în ochii ei, dar 
îi părea altfel decât şi-o închipuise mai înainte. 

— Vai, de mult n-am râs atâta! Zise Varenka, luându-şi 
umbrela şi sacoşa. Ce simpatic e tatăl dumitale! 

Kitty tăcu. 

— Când ne mai vedem? O întrebă Varenka. 

— Maman vroia să treacă pe la familia Petrov. N-ai să fii 
acolo? O întrebă Kitty, încercând-o pe Varenka. 

— Ba da, răspunse aceasta. Se pregătesc de plecare. Le- 
am făgăduit să le dau ajutor la făcutul bagajelor. 

— Atunci, vin şi eu. 

— Nu. Nu e nevoie. 

— De ce? De ce? De ce? O întrebă Kitty, făcând ochii mari 
şi punând mâna pe umbrelă, ca să nu dea drumul Varenkăi. 
Mai stai puţin, de ce? 

— Uite-aşa. Ţi-a venit tatăl. Apoi, ei se simt stingheriţi faţă 
de dumneata. 

— Nu. Spune-mi, de ce nu vrei să mă duc mai des pe la 
Petrov? Fiindcă nu vrei! De ce? 

— N-am spus asta, răspunse liniştit Varenka. 


— Nu. Te rog, spune-mi. 

— Să-ţi spun tot? O întrebă Varenka. 

— Tot, tot! Stărui Kitty. 

— Nu-i nimic deosebit, afară numai de faptul că înainte 
Mihail Alexeevici (aşa îl chema pe pictor) vroia să plece mai 
devreme; iar acum nu mai vrea să plece deloc, zise 
Varenka, zâmbind. 

— Ei? Ei? O grăbi Kitty, privind-o posomorât. 

— Ei! Anna Pavlovna a spus, nu ştiu de ce, că Petrov nu 
vrea să plece, fiindcă eşti dumneata aici. N-a fost, 
bineînţeles, la locul ei. Dar de la asta, din pricina dumitale, 
s-a iscat o ceartă. Ştii ce supărăcioşi sunt bolnavii ăştia! 

Kitty tăcea, posomorându-se din ce în ce mai mult. Vorbea 
numai Varenka, căutând s-o astâmpere şi s-o potolească, 
presimţind o izbucnire de lacrimi ori de cuvinte, nu ştia nici 
ea ce anume. 

— Aşa că e mai bine să nu te duci... Mă înţelegi. Nu face să 
te superi. 

— Aşa-mi trebuie, aşa-mi trebuie! Începu repede Kitty, 
smulgând umbrela din mâinile Varenkăi şi neîndrăznind să- 
şi privească prietena. 

Varenkăi îi veni să zâmbească, văzând mânia copilărească 
a prietenei sale, dar se temea să n-o supere. 

— De ce vorba asta: „aşa-mi trebuie”? Nu înţeleg! Zise 
Varenka. 

— Aşa-mi trebuie, fiindcă totul n-a fost decât prefăcătorie. 
Toate au fost făţărnicii, n-au pornit din inimă. Ce treabă 
aveam eu cu un străin? Şi acum iată-mă prilej de ceartă. M- 
am amestecat în ceea ce nu mă privea. Totul nu era decât 
prefăcătorie, prefăcătorie!... 

— Dar în ce scop te-ai prefăcut? O întrebă încet Varenka. 

— Vai, ce stupid! Ce urât! Nu era nici o nevoie. Totul a fost 
prefăcătorie! Urmă amărâtă Kitty, deschizând şi închizând 
umbrela. 

— În ce scop? 


— Ca să par mai bună în faţa oamenilor, în faţa mea 
însămi, în faţa lui Dumnezeu! Să-i înşel pe toţi. Acum nu mă 
mai las prinsă de aşa ceva. Mai bine să fiu rea decât să mint 
şi să înşel. 

— Dar unde-i înşelătoria? O dojeni Varenka. Vorbeşti ca şi 
cum... 

Dar Kitty îşi ieşise din fire. N-o lăsă să sfârşească. 

— Nu vorbesc de dumneata. Nici nu-mi trece prin minte să 
mă gândesc la dumneata. Dumneata eşti perfecțiunea. Da, 
da, ştiu că eşti perfecțiunea însăşi; ce să fac însă eu dacă 
sunt rea? Toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi fost 
rea. De azi înainte vreau să fiu aşa cum sunt şi să nu mă mai 
prefac! Ce mă leagă de Anna Pavlovna? N-au decât să 
trăiască aşa cum vor, iar cu să trăiesc cum vreau. Nu pot fi 
altfel... şi toate astea nu sunt cum ar trebui să fie, nu, nu 
sunt de loc cum ar trebui... 

— Dar ce anume nu este aşa cum ar trebui? O întrebă 
Varenka nedumerită. 

— Totul! Nu pot trăi altfel decât cum îmi spune inima, pe 
când dumneata trăieşti după reguli stabilite. Eu te-am 
îndrăgit pur şi simplu, în timp ce dumneata, fără îndoială, 
vrei numai să mă salvezi... să mă înveţi. 

— Eşti nedreaptă, zise Varenka. 

— Nu vorbesc despre alţii. Vorbesc despre mine. 

— Kitty! Se auzi glasul prinţesei. Vino încoace şi arată lui 
papa mărgelele. 

Cu faţa demnă, Kitty luă mărgelele dintr-o cutie de pe 
masa şi, fără să se împace cu prietena ei, se duse la maică- 
sa. 

— Ce e cu tine? De ce eşti aşa de îmbujorată? O întrebară 
mama şi tatăl într-un singur glas. 

— Nu-i nimic, răspunse Kitty. Mă întorc numaidecât, şi fugi 
îndărăt. 

„E încă aici! Se gândi ea. Doamne, ce-am să-i spun? Ce-am 
făcut? Ce i-am spus? De ce-am jignit-o? Ce să fac? Ce să-i 
spun?” se întrebă Kitty şi se opri la uşă. 


Cu pălăria în cap şi cu umbrela în mâna, Varenka şedea 
lângă masă, cercetând umbrela cu arcul rupt de Kitty. 

— Varenka, iartă-mă, iartă-mă! Şopti Kitty, apropiindu-se 
de ea. Nu mi-am dat seama ce ţi-am spus. Eu... 

— Zău că n-am vrut să te necăjesc, o mângâie Varenka 
zâmbind. 

Pacea se încheie numaidecât. Dar sosirea tatălui ei 
schimbase pentru Kitty lumea în mijlocul căreia trăia. Fără 
să renege nimic din ceea ce descoperise, Kitty îşi dădu 
seama că se înşelase, crezând că va ajunge să fie ceea ce 
visa. A fost ca o trezire. Înţelese că nu era în stare, fără 
prefăcătorie şi fără lăudăroşenie, să se menţină la o 
înălţime atât de mare. Afară de asta, ea simţi deodată cât de 
mult o apăsa lumea din juru-i, alcătuită din durere, boli şi 
muribunzi. Sforţările făcute asupra ei înseşi ca să iubească 
toate acestea i se părură chinuitoare. Simţi dorinţa să plece 
cât mai repede la aer curat, în Rusia, la Erguşovo, unde se 
stabilise sora sa Dolly cu copiii - după cum aflase dintr-o 
scrisoare. 

Dar dragostea ei pentru Varenka nu se micşoră. Luându-şi 
rămas bun de la dânsa, Kitty o rugă stăruitor să vină la ei în 
Rusia. 

— Am să vin după ce te măriţi, răspunse Varenka. 

— N-am să mă mărit niciodată. 

— Atunci, n-am să vin nici cu niciodată. 

— Dacă-i aşa, am să mă mărit numai pentru asta. Vezi 
numai să nu-ţi uiţi făgăduiala, îi spuse Kitty. 

Prezicerile medicului se împliniseră. Kitty se înapoie acasă, 
în Rusia, vindecată. Poate nu era atât de veselă şi lipsită de 
griji ca mai înainte, dar se simţea liniştită. Necazurile sale 
de la Moscova nu mai erau pentru dânsa decât o amintire. 


SFÂRŞIT 


1 Comoara mea (it.). 

2 Jeremy Bentham (1748 - 1832) - filosof şi jurist englez, 
ideolog al liberalismului. 

3 John Stuart Mill (1806 - 1873) - filosof idealist şi 
economist englez. 

4 Friedrich Ferdinand Beust (1809-1886) - om de stat 
austriac. 

5 Emblema „legalităţii” - prismă triunghiulară, având pe 
feţele ei trei ucazuri date de Petru I. De atunci această 
emblemă figura pe masa oficială în instituţiile ţariste. 

6 Ursuleţul (engl.). 

7 Pudră de orez (fr.). 

8 Oţet de toaletă (fr.). 

9 „Supă de primăvară, calcan în sos Beaumarchais, pasăre 
cu tarhon, compot de fructe asortate” (fr.). 

10 Cucoană mare (fr.). 

11 Când patima-mi mistuitoare. 

O-nving - e-un lucru minunat. 

Dar chiar de cad cumva-n păcat, Neîndoios, plăcerea-i 
mare! 

(germ.). 

12 Liceu militar pentru aristocrați, ai cărui absolvenţi 
intrau în garda imperială. 

13 Acoperit de ruşine să fie cel ce se gândeşte la ceva rău! 
(fr.). 

14 Nu-i genul meu (engl.). 

15 Vă iubiţi ca doi porumbei. Cu atât mai bine, dragul 
meu, cu atât mai bine (fr.). 

16 Ce precizie! (fr.). 

17 Figură de dans: în cerc mare (fr.). 

18 Figură de dans: în lanţ (fr.). 

19 Un juvaer! (fr.). 

20 John Tyndall (1820-1893) - fizician englez. 

21 Schelet (engl.). Aluzie la proverbul englez: Fiecare 
familie îşi are scheletul ei (ceva de ascuns). 


22 Poezia infernului (fr.). 

23 Vechi porțelan de Saxa (fr.). 

24 Să ne înţelegem (fr.). 

25 Charles Marie Talleyrand-Perigord (1754 - 1838) - 
diplomat francez, vestit prin abilitatea sa. 

26 Succes! (fr.). 

27 Wilhehn Kaulbach (1805-1874) - pictor german, care a 
tratat cu patetism teme istorice. 

28 Copilul poznaş (fr.). 

29 Meşteri în întreţinerea unei convorbiri spirituale (fr.). 

30 Drac roz (fr.). 

31 Teatrul buf. 

32 Societatea ce se întrunea în salonul literar al marchizei 
de Rambouillet, la Paris, în prima jumătate a secolului al 
XVII-lea. 

33 Ironic, usturător (engl.). 

34 Aici: tampon-sugătoare (fr.). 

35 îngrăşăminte. 

36 '[arskoie Selo. 

37 Domnul meu (engl.). 

38 Hazul glumei (fr.). 

39 Prinţul Şcerbaţki cu soţia şi fiica (germ.). 

40 Prinţesa (germ.). 

41 Lista vizitatorilor (germ.). 

42 Excesele tale de admiraţie (fr.). 

43 Protejaţi (fr.). 

44 Însoţitoarea sa (fr.). 

45 Niciodată nu trebuie să întreci măsura (fr.). 

46 Aici cu înţelesul de: nu încape îndoială! (fr.). 

47 Luminăţia voastră, excelenţă, prealuminăţia voastră 
(germ.). 

48 Monedă rusească în valoare de cincizeci de copeici.