Lev Nicolaevici Tolstoi — Anna Karenina V4

Lev Nicolaevici Tolstoi 


Lev Nicolaevici lolstoi 


ANNA KARENINA 


Volumul 4 


PARTEA A ŞAPTEA. 

I. 

Soții Levin locuiau la Moscova de peste două luni. După 
calculele cele mai exacte ale oamenilor pricepuţi în acest 
domeniu, termenul la care trebuia să nască Kitty trecuse de 
mult. Dar ea purta mai departe sarcina şi nici un semn nu 
arăta că sorocul era mai apropiat decât cu două luni în 
urmă. Şi doctorul, şi moaşa, şi Dolly, şi maică-sa, însă mai cu 
seamă Levin, care nu se putea gândi fără groază la 
evenimentul aşteptat, începură să fie nerăbdători şi 
neliniştiţi. Numai Kitty se simţea foarte calmă şi fericită. 

Acum Kitty simţea născându-se într-însa un sentiment nou 
- iubirea pentru copilul pe care-l aştepta - şi urmărea cu 
încântare creşterea acestui simţământ. Copilul nu mai era 
acum numai o parte din fiinţa ei, el trăia uneori o viaţă 
independentă, îi pricinuia câteodată dureri fizice şi în 
acelaşi timp o făcea să râdă, cuprinsă de o nouă şi ciudată 
bucurie. 

Toţi acei pe care Kitty îi iubea se găseau în preajma ei. Toţi 
se purtau aşa de frumos cu dânsa, o îngrijeau atâta, nu-i 
făceau decât plăceri, încât - dacă n-ar fi ştiut şi n-ar fi simţit 
că aceasta trebuia să se sfârşească în curând - nu şi-ar fi 
dorit o viaţă mai bună şi mai plăcută. Un singur lucru strica 
farmecul acestei vieţi: soţul său nu mai era aşa cum se 
deprinsese să-l iubească ea, nu mai semăna cu cel de la 
ţară. 

Ei îi plăcea liniştea, blândeţea şi ospitalitatea lui de la ţară. 
La oraş însă Levin părea tot timpul neliniştit, încordat, ca şi 


cum s-ar fi temut ca cineva să nu-ljignească pe el, şi, mai cu 
seamă, pe dânsa. Acolo, la ţară, simțindu-se în elementul 
său, Levin nu se grăbea niciodată şi se îngrijea totdeauna 
de treburi. Aici, la oraş, era mereu grăbit, ca şi cum s-ar fi 
străduit să nu scape ceva, deşi n-avea nici o ocupaţie. 

Lui Kitty îi era milă de dânsul, cu toate că ştia că celorlalţi 
el nu le părea întru nimic de compătimit; dimpotrivă, când îl 
privea Kitty în societate, aşa cum priveşti uneori pe cineva 
care ţi-e drag, căutând să-l observi ca pe un străin ca să-ţi 
dai seama de impresia pe care o face asupra altora, atunci 
ea vedea cu o teamă plină de gelozie că Levin nu numai că 
nu trezea compătimire, ba era chiar foarte atrăgător prin 
înfăţişarea lui distinsă, prin politeţea-i sfioasă, oarecum de 
modă veche, faţă de femei, prin statura puternică, şi mai 
ales prin faţa sa deosebit de expresivă. Dar Kitty nu-l vedea 
numai din exterior, ci îi pătrundea fiinţa lăuntrică şi-şi 
dădea seama că la oraş Levin nu era cel adevărat. Nu-şi 
putea lămuri altfel starea lui. Îl mustra uneori în gând, 
fiindcă el nu ştia să trăiască la oraş. Altă dată recunoştea că 
izbutea într-adevăr cu greu să-şi organizeze la oraş viaţa în 
aşa fel ca să fie mulţumit de ea. 

Ce putea să facă? Nu-i plăcea să joace cărţi. Nu se ducea 
la club. Kitty ştia acum ce înseamnă să petreci cu bărbaţi 
veseli, de felul lui Oblonski. Asta însemna să bei, şi după 
chef să te duci la anumite case... la care ea nici nu se putea 
gândi fără să se îngrozească. Să frecventeze societatea? 
Kitty ştia însă că pentru asta trebuie să-ţi placă lumea 
tinerelor femei - ceea ce ea nu poate dori. Să stea acasă cu 
dânsa, cu mama şi cu surorile sale? Oricât de plăcute şi de 
vesele ar fi fost conversațiile, erau cam tot aceleaşi („Aline- 
Nadine”, cum botezase bătrânul prinţ aceste convorbiri 
între surori), însă Kitty îşi dădea seama că ele îl cam 
plictiseau pe Levin. Ce-i mai rămânea să facă? Să scrie mai 
departe la cartea lui? Încercase. La început, scotea notițe 
într-o bibliotecă şi aduna material pentru cartea sa; dar, 
după cum îi spusese lui Kitty, cu cât trândăvea mai mult cu 


atât avea mai puţină vreme. Afară de asta, Levin i se 
plângea că vorbise aici prea mult despre cartea lui şi i se 
cam încurcaseră ideile şi-şi pierduseră din interes. 

Singurul avantaj al vieţii de oraş consta în faptul că la 
Moscova ei nu se certau niciodată. Fie din pricină că 
împrejurările vieţii orăşeneşti erau altele, fie că amândoi se 
făcuseră mai prevăzători şi mai înţelepţi în această privinţă, 
la Moscova nu mai izbucniră între dânşii certuri din pricina 
geloziei, de care se temeau atâta înainte de a se muta la 
oraş. 

În această privinţă se petrecuse chiar un foarte însemnat 
eveniment pentru amândoi, şi anume: întâlnirea lui Kitty cu 
Vronski. 

Bătrâna prinţesă Maria Borisovna, naşa lui Kitty, care 
ţinea foarte mult la dânsa, îşi exprimase dorinţa s-o vadă 
negreşit. Deşi nu făcea vizite nicăieri din pricina stării sale, 
Kitty se duse împreună cu tatăl ei la respectabila bătrână şi 
acolo se întâlni cu Vronski. 

Cu prilejul acestei revederi, Kitty nu-şi putu face decât o 
singură mustrare: în clipa când recunoscu în bărbatul 
îmbrăcat civil trăsăturile atât de bine ştiute de dânsa 
odinioară, i se tăie răsuflarea, sângele îi năvăli la inimă şi pe 
urmă simţi cum i se aprinseră obrajii. loate acestea nu 
ţinură însă decât câteva clipe. Prinţul începu vorba cu 
Vronski într-adins cu voce tare şi nu sfârşi prima frază, 
când Kitty se şi simţea în stare a-l privi, ba să-i şi vorbească 
la nevoie, tot atât de firesc ca şi prinţesei Maria Borisovna, 
în aşa fel, încât orice intonaţie şi zâmbet să fie aprobate de 
soţul său, a cărui nevăzută prezenţă o simţea parcă în clipa 
aceea. 

Kitty schimbă cu dânsul câteva cuvinte, zâmbi chiar la o 
glumă a lui în legătură cu alegerile, pe care el le numi 
„parlamentul nostru”. (Trebui să surâdă, ca să-i arate că 
înţelesese gluma.) Dar îndată după aceea ea se întoarse 
spre prinţesa Maria Borisovna şi nu se mai uită la Vronski 
până când el se ridică să-şi ia rămas bun. Abia atunci îl 


privi; dar se-nţelege, numai fiindcă nu era politicos să nu-ţi 
întorci ochii spre un om, când acesta te salută. 

Kitty rămase recunoscătoare tatălui său că nu-i pomeni 
nici un cuvânt despre întâlnirea lor cu Vronski; şi, după 
deosebita duioşie pe care prinţul i-o arătă în timpul 
plimbării obişnuite, ea înţelesese că el fusese mulţumit de 
dânsa. Era şi ea mulţumită. N-ar fi crezut niciodată să aibă 
puterea de a-şi zăvori în fundul inimii amintirea 
sentimentelor sale pentru Vronski şi nu numai să pară, ci să 
şi fie de fapt cu totul liniştită şi nepăsătoare faţă de dânsul. 

Levin roşi mult mai tare decât ea, când Kitty îi spuse că-l 
întâlnise pe Vronski la prinţesa Maria Borisovna. Lui Kitty îi 
venea destul de greu să-i vorbească despre această 
întâmplare, însă îi veni şi mai greu să-i istorisească 
amănuntele întrevederii, deoarece Levin n-o întrebă nimic, 
ci numai o privea încruntat. 

— Îmi pare foarte rău că n-ai fost şi tu, îi spuse Kitty. Nu că 
n-ai fost de faţă... cu tine acolo n-aş fi fost aşa de naturală... 
Acum roşesc cu mult mai mult, incomparabil mai mult, 
adăugă ea, roşind până în albul ochilor, gata s-o podidească 
lacrimile. Îmi pare rău că nu m-ai putut vedea prin 
crăpătura uşii. 

Ochii cinstiţi ai lui Kitty spuneau lui Levin că ea se simţea 
mulţumită de felul cum se purtase şi, cu toată îmbujorarea 
sa, Levin se potoli de îndată şt începu să-i pună întrebări - 
tocmai ceea ce voia şi ea. După ce află totul, până şi 
amănuntul că numai în prima clipă Kitty nu se putuse 
stăpâni să nu roşească, dar că pe urmă întâlnirea i se 
păruse tot atât de simplă şi de uşoară, ca şi cum ar fi stat de 
vorbă cu un bărbat oarecare. 

— Levin se înveseli cu totul şi spuse că era foarte mulţumit 
şi că nu se va mai purta aşa prosteşte cum făcuse cu prilejul 
alegerilor; ci - la prima întâlnire cu Vronski - va căuta să fie 
cât mai prietenos faţă de dânsul. 

— Încerci un sentiment aşa de împovărător socotind pe 
cineva aproape ca pe un duşman şi să-ţi fie greu a-l întâlni! 


Zise Levin mulţumit. Îmi pare bine, foarte bine. 

II 

— Te rog să treci pe la familia Bohl, spuse Kitty soţului său, 
care intră la dânsa la ora unsprezece, înainte de a pleca de 
acasă. Ştiu că iei masa la club. Te-a înscris tata. Dar 
dimineaţa ce faci? 

— Nu mă duc decât la Katavasov, răspunse Levin. 

— Atunci de ce pleci aşa devreme? 

— Mi-a făgăduit să mă prezinte lui Metrov. Aş vrea să 
vorbesc cu dânsul despre lucrarea mea. E un vestit savant 
din Petersburg, o informă Levin. 

— Autorul articolului pe care l-ai lăudat atâta? Întrebă 
Kitty. Pe urmă, ce faci? 

— Poate mai trec pe la tribunal, în chestiunea surorii mele. 

— Dar concertul? Îl întrebă Kitty. 

— Cum o să mă duc singur! 

— Te rog să te duci. Se cântă cele două bucăţi noi... Te 
interesau aşa de mult î Eu m-aş fi dus neapărat. 

— În orice caz, am să trec pe acasă înainte de masă, zise 
el, uitându-se la ceas. 

— Pune-ţi redingota, ca să te duci de-a dreptul la contesa 
Bohl. 

— Trebuie să mă duc neapărat? 

— Neapărat! El a fost la noi. Îţi vine aşa de greu? Treci pe 
la dânşii, te aşezi, stai de vorbă cinci minute despre vreme, 
te ridici şi pleci. 

— N-ai să mă crezi, însă m-am dezobişnuit atât de mult de 
toate astea, încât mi-e şi ruşine să le fac. Cum se poate aşa 
ceva? Vine un om străin, se aşază, stă fără nici o treabă, 
stinghereşte gazda, se plictiseşte şi el: iar după aceea 
pleacă. 

Kitty izbucni în râs. 

Dar când nu erai însurat nu făceai vizite? Întreba ea. 

— Făceam şi totdeauna îmi era ruşine. Acum însă m-am 
dezobişnuit cu totul. Crede-mă că mai bine n-aş mânca 
două zile decât să fac vizita asta! 'Iot mi se pare că au să fie 


plictisiţi şi o să-şi spună: „Ce caută la noi, aşa, fără nici o 
treabă?” 

— Nu. N-au să fie plictisiţi, îţi garantez, îl asigură Kitty, 
privindu-l în faţă şi râzând. Apoi, strângându-i mâna: Şi 
acum la revedere! Te rog să treci neapărat pe la dânşii. 

Levin îi sărută mâna şi vru să plece, dar ea îl opri. 

— Kostea, ştii că nu mai am decât cincizeci de ruble? 

— Bine! Trec pe la bancă să iau. Cât îţi trebuie? Întrebă el 
cu o expresie de nemulţumire pe care Kitty o cunoştea atât 
de bine. 

— Ia stai! Şi Kitty îl trase de mână, oprindu-l. Să mai stăm 
de vorbă. Asta mă îngrijorează. Mi se pare că nu fac nici o 
cheltuială de prisos, banii însă se duc. Nu e bine aşa. 

— De loc, îi răspunse Levin, încruntându-se şi privind-o pe 
sub sprâncene. 

Kitty îi cunoştea acest obicei de a-şi drege glasul. Ca un 
semn al unei mari nemulțumiri - nu împotrivă-i, ci contra lui 
însuşi. Într-adevăr, Levin era nemulţumit, dar nu fiindcă se 
cheltuiseră prea mulţi bani, ci din pricină că i se amintea de 
un lucru pe care dorea să-l uite. 

— Şi anume: că ceva nu mergea aşa cum ar fi trebuit. 

— l-am spus. Lui Skolov să mai vândă nişte grâu, iar până 
atunci să ia anticipat ceva bani din arenda morii. Oricum, o 
să am bani. 

— Mă tem însă că în genere se cheltuieşte prea mult... 

— De loc, de loc, repetă el. La revedere, draga mea! 

— Crede-mă că-mi pare rău câteodată că am ascultat-o pe 
maman. Ce bine ar fi fost la ţară! Pe când aici vă chinuiesc 
pe toţi şi pe deasupra mai cheltuim şi bani... 

— De loc, de loc! De când ne-am căsătorit, nu s-a întâmplat 
să spun ca ar fi putut fi mai bine decât este... 

— Adevărat? ÎI întrebă Kitty, privindu-l în ochi. Levin rosti 
cuvintele acestea fără să se gândească, numai ca s-o 
mângâie; dar când o privi şi văzu ochii aceia cinstiţi şi dragi 
îndreptaţi întrebător spre dânsul, el le repetă din toată 


inima. „într-adevăr, uit cu totul”, se gândi Konstantin 
amintindu-şi de evenimentul pe care-l aştepta în curând. 

— Ei, în curând? Ce simţi? Şopti el, luându-i amândouă 
mâinile. 

— Atâta m-am gândit la acest lucru, încât acum nu mai 
cred nimic şi nici nu mai ştiu nimic. 

— Şi nu ţi-e frică? Kitty zâmbi dispreţuitor. 

— Câtuşi de puţin! Răspunse ca. 

— Dacă se întâmplă ceva, să ştii că sunt la Katavasov. 

— N-are să se întâmple nimic. Nici să nu-ţi treacă prin 
gând. Mă duc cu papa să fac o plimbare pe bulevard. 
Trecem pe la Dolly. Te aştept înainte de prânz. A propos: ştii 
că situaţia Dariei a ajuns absolut imposibilă? E datoare 
peste tot şi n-are un ban. Am vorbit ieri cu maman şi cu 
Arseni (aşa îl chema pe cumnatul ei, Lvov) şi am hotărât ca 
voi amândoi să tăbărâţi asupra lui Stiva. Lucrurile nu mai 
pot merge aşa. Cu papa nu se poate vorbi despre asta... Dar 
dacă tu şi cu el... 

— Cam ce-am putea face? O întrebă Levin. 

— Totuşi treci pe la Arseni, stai de vorbă cu dânsul. Are să- 
ţi spună ce-am hotărât. 

— Dacă e vorba de Arseni, sunt de mai dinainte de părerea 
lui. Am să trec pe la dânsul. Iar în ceea ce priveşte 
concertul, mă duc cu Nathaly. Şi acum, la revedere! 

Când ieşi Levin, îl opri Kuzma, vechiul lui servitor încă de 
pe când era burlac, care-i îngrijea gospodăria de la oraş. 

— Krasavcik (un cal de ham adus de la ţară) a fost potcovit 
din nou, dar tot şchioapătă, îi spuse Kuzma. Care-i porunca? 
La începutul şederii lui la Moscova, Levin avusese grijă să- 
şi aducă de la ţară caii, crezând că are să fie mai comod şi 
mai ieftin; văzuse însă în curând că-l costa mai mult decât 

birjile, de care era nevoit să se folosească. 

— Trimite după veterinar. Poate şi l-a scrântit. 

— Dar pentru Katerina Alexandrovna? Întrebă Kuzma. 

Acum pe Levin nu-l mai mira faptul - ca în prima perioadă 
a şederii lui la Moscova - că trebuia să înhame o pereche de 


cai voinici la un cupeu greu pentru a trece din 
Vozdvijenskoe în Sivţev Vrajek, adică un sfert de verstă prin 
zăpada moale, ca să aştepte patru ceasuri acolo, şi pentru 
asta birjarul să fie plătit cu cinci ruble. Aceasta i se părea 
acum ceva firesc. 

— Spune birjarului să pună o pereche de cai la cupeul 
nostru, hotărî Levin. 

— Prea bine. 

Înlăturând atât de simplu şi de uşor, datorită înlesnirilor 
orăşeneşti, o greutate care la ţară i-ar fi cerut multă bătaie 
de cap, Levin cobori scara şi, chemând şi el o birjă, se duse 
în strada Nikitskaia. Pe drum nu se mai gândi la bani. Era 
preocupat numai de cunoştinţa cu savantul din Petersburg, 
specialist în sociologie, cu care avea să stea de vorbă 
despre lucrarea lui. 

Numai la începutul şederii la Moscova Levin fusese mirat 
de cheltuieli - ciudate pentru un om stabilit la ţară - 
cheltuieli neproductive, dar de neînlăturat, care se iveau la 
tot pasul. Acum însă, se obişnuise cu asta. În această 
privinţă, i se întâmplase ceea ce se spune că se petrece cu 
beţivii: primul pahar te arde, al doilea îţi dă putere, iar 
celelalte îţi pun aripi. Când schimbase prima hârtie de o 
sută de ruble ca să cumpere livrele pentru fecior şi portar, 
îşi făcuse fără voie socoteala că livrelele acestea (de care 
nimeni n-avea nevoie, dar de care nu se putea lipsi, 
judecând după mirarea prinţesei şi a lui Kitty la aluzia lui că 
te-ai putea descurca şi fără livrele) reprezentau plata a doi 
muncitori pe toată vara - adică aproape trei sute de zile 
lucrătoare de la paşti şi până la lăsata-secului, fiecare zi 
fiind o zi de muncă grea din zori şi până seara târziu - şi-i 
venise foarte greu să cheltuiască această hârtie de o sută 
de ruble. Dar hârtia următoare - schimbată la 
cumpărăturile pentru o masă dată întregii familii care costa 
douăzeci şi opt de ruble - se duse mai uşor, deşi această 
sumă reprezenta pentru Levin optsprezece hectolitri şi mai 
bine de ovăz, cosit, legat, treierat şi vânturat de nişte 


oameni care asudau şi gemeau de încordare. Acum, hârtiile 
pe care le schimba în dreaptă şi în stânga nu-i mai stârneau 
astfel de gânduri, ci zburau ca păsărelele. De mult nu mai 
socotea dacă munca depusă pentru câştigarea banilor 
corespunde plăcerii plătite cu banii aceştia. Fusese uitat şi 
principiul gospodarului: că este un anumit preţ sub care nu 
poţi vinde bucatele. Secara, de pildă - la al cărei preţ Levin 
ţinuse atât de mult timp - se vându cu cincizeci de copeici la 
dublă mai ieftin decât i se oferise cu o lună mai înainte. 
Chiar socoteala că făcând asemenea cheltuieli, nu vor putea 
trăi un an întreg fără datorii nu mai avea nici o 
însemnătate. Lucrul de căpetenie era să fie bani la bancă, 
fără să te mai întrebi cum îi aveai, ca să fii sigur că a doua zi 
se poate cumpăra carne şi celelalte. Această rânduială 
fusese respectată: avusese totdeauna bani la bancă. Dar 
acum se isprăviseră banii de la bancă şi Levin nu prea ştia 
de unde să ia alţii; de aceea, în clipa când Kitty îi adusese 
aminte de bani, el se necăji. Dar acum n-avea timp să se 
gândească la aşa ceva. Mergea cu birja şi nu se gândea 
decât la Katavasov şi la faptul că va face cunoştinţă cu 
Metrov. 

III. 

În timpul şederii la Moscova, Levin reluase relaţiile cu 
Katavasov, fostul său coleg de universitate, pe care nu-l mai 
întâlnise de la nuntă. Katavasov îi plăcea pentru claritatea 
şi simplitatea concepţiilor lui, în care de altminteri Levin 
vedea o dovadă de sărăcie a vieţii spirituale a acestuia. 
Katavasov, pe de alta parte, credea că inconsecvenţa de 
păreri a lui Levin se datora gândirii lui nedisciplinate. Dar 
claritatea lui Katavasov îi plăcea lui Levin, iar belşugul 
ideilor nedisciplinate ale lui Konstantin Dmitrici îi plăcea 
camaradului său. De aceea amândoi erau bucuroşi să se 
întâlnească şi să discute. 

Levin îi citi câteva capitole din lucrarea sa, care îi plăcură 
lui Katavasov. În ajun, acesta se întâlni cu Levin la o 
conferinţă şi-i spuse că celebrul Metrov, al cărui articol îl 


apreciase atât de mult Konstantin Dmitrici, se află la 
Moscova. Adăugă că Metrov se interesa foarte mult de cele 
spuse de Katavasov despre lucrarea lui Levin. Savantul 
urma să vină la dânsul a doua zi la ora unsprezece şi era 
bucuros să facă cunoştinţă cu Levin. 

— Dragul meu, nu te mai recunosc! Îmi pare într-adevăr 
foarte bine, îi spuse Katavasov, întâmpinându-l pe Levin în 
salonaş. Auzind zbârnâitul soneriei mă gândeam: „Nu se 
poate să fie chiar atât de punctual...” Dar ce spui de 
muntenegreni? Sunt ostaşi din fire. 

— Cum? Ce s-a întâmplat? Întrebă Levin. Katavasov îi 
spuse în câteva cuvinte o ştire de ultimă oră şi, după ce 
trecură în birou, îl prezentă unui bărbat scund, îndesat şi 
foarte plăcut la înfăţişare. Era Metrov. Convorbirea stărui 
scurt timp asupra politicii şi asupra atitudinii cercurilor 
oficiale din Petersburg faţă de ultimele evenimente. Metrov 
repetă câteva cuvinte aflate dintr-o sursă demnă de 
încredere, pe care le-ar fi rostit cu acest prilej ţarul şi unul 
dintre miniştri. Katavasov auzise, tot din sursă sigură, că 
împăratul ar fi spus cu totul altceva. Levin găsi o cale care 
împăca cele două versiuni, şi discuţia se curmă. 

— lacătă, dumnealui este autorul unei lucrări aproape 
terminate despre condiţiile naturale de lucru ale 
muncitorului agricol în raport cu pământul, zise Katavasov. 
Nu sunt specialist, dar ca naturalist mi-a plăcut să văd că el 
nu priveşte omenirea ca ceva în afara legilor biologice, ci 
dimpotrivă vede dependenţa ei de mediu şi caută legile 
evoluţiei, ţinând seama de această dependenţă. 

— Foarte interesant, spuse Metrov. 

— De fapt, am început să scriu o lucrare de agronomie, 
încuviinţă Levin roşind. Dar ocupându-mă de muncitor, 
principala unealtă în agricultură, am ajuns fără voie la 
rezultate cu totul neaşteptate. 

Levin începu să-şi expună ideile cu băgare de seamă, 
tatonând parcă terenul. Ştia că Metrov scrisese un articol 
împotriva teoriilor îndeobşte admise în domeniul economiei 


politice. Nu ştia însă în ce măsură s-ar putea bizui pe 
simpatia lui pentru noile sale idei, iar pe figura inteligentă 
şi liniştită a savantului nu putea citi nimic. 

— Dar în ce vedeţi dumneavoastră calităţile deosebite ale 
muncitorului rus? Întrebă Metrov. În însuşirile, ca să zic 
aşa, zoologice, sau în condiţiile în care se află? 

Levin îşi dădu scama că în această întrebare era exprimată 
o idee cu care nu putea fi de acord; totuşi îşi expuse mai 
departe ideile, după care muncitorul rus priveşte pământul 
cu totul altfel decât alte popoare. Şi, ca să întărească 
această afirmaţie, Levin se grăbi să adauge că acest punct 
de vedere deosebit al poporului rus faţă de pământ se 
întemeia - după părerea lui - pe conştiinţa chemării lui de a 
popula marile întinderi nelocuite din răsărit. 

— Trăgând o concluzie asupra menirii unui popor în 
genere, e foarte uşor să cazi în eroare, obiectă Metrov, 
întrerupându-l pe Levin. Situaţia muncitorului va depinde 
totdeauna de raportul lui faţă de pământ şi capital. 

Metrov nu-l mai lăsă pe Levin să-şi isprăvească ideea şi 
începu să-i expună propria sa teorie. 

Levin nu văzu nimic nou în această teorie şi nici nu se 
strădui s-o înţeleagă. Vedea că Metrov, ca şi ceilalţi, de 
altfel, în ciuda articolului său în care combătea teoriile 
economiştilor, totuşi privea situaţia muncitorului rus numai 
din punctul de vedere al capitalului, salariului şi al rentei. 
Deşi Metrov a fost nevoit să recunoască faptul că în cea mai 
mare parte a Rusiei - cea de răsărit - renta era încă nulă, 
că pentru nouă zecimi din populaţia ţării, compusă din 
optzeci de milioane de locuitori, salariul reprezenta numai 
hrana şi că deocamdată capitalul nu exista decât sub forma 
unor unelte din cele mai primitive - el privea pe orice 
muncitor numai din acest punct de vedere; nefiind de acord 
în multe privinţe cu economiştii, el îşi avea o teorie proprie, 
noua, asupra salariului, pe care o şi expuse lui Levin. 

Levin îl asculta în silă şi, la început, încercă să facă unele 
obiecţii; voi să-l întrerupă pe Metrov, ca să-şi exprime ideea 


sa, care, după părerea lui, ar fi trebui să facă de prisos 
orice altă expunere. Pe urmă, însă, după ce se convinse că 
ei privesc lucrurile într-un mod atât de diferit, încât n-au să 
se înţeleagă niciodată, el nu-l mai contrazise, ci se mulţumi 
numai să-l asculte. Deşi acum nu-l mai interesa de loc ceea 
ce spunea Metrov, Levin simţea totuşi o oarecare plăcere 
ascultându-l. Era măgulit că un savant îşi exprima ideile 
faţă de dânsul cu atâta plăcere, atenţie şi încredere în 
cunoştinţele lui de specialitate, punând în lumină uneori, 
printr-o singură aluzie, o latură întreagă a chestiunii. 
Atribuia acest lucru meritelor sale, neştiind că Metrov, după 
ce discutase despre acest subiect cu toţi intimii săi, vorbea 
cu o deosebită plăcere despre aceste chestiuni cu orice 
nouă cunoştinţă. În genere, Metrov vorbea cu plăcere faţă 
de oricine despre chestiunea care-l preocupa şi care nu era 
încă destul de lămurită nici chiar pentru el însuşi. 

— Numai să nu întârziem, zise Katavasov, uitându-se la 
ceas, îndată ce Metrov îşi încheie expunerea. 

— Da. Azi e şedinţă la Societatea amatorilor de ştiinţă, cu 
prilejul jubileului de cincizeci de ani ai lui Svintici, răspunse 
Katavasov la întrebarea lui Levin. Piotr Ivanâci şi cu mine 
vrem să ne ducem acolo. Am făgăduit să vorbesc despre 
lucrările lui din domeniul zoologiei. Vino cu noi. E foarte 
interesant. 

— Ai dreptate. E timpul să plecăm, aprobă Metrov. Veniţi 
cu noi; iar de acolo, dacă doriţi, poftiţi la mine. Aş dori mult 
să vă aud citind lucrarea. 

— Nu, nu face. Lucrarea nu e încă isprăvită. Dar la şedinţă 
merg cu plăcere. 

— Ai auzit, dragă? A făcut opinie separată, strigă 
Katavasov care îşi punea fracul în odaia de alături. 

Discuţia trecu asupra celor întâmplate la universitate. 

Chestiunea aceasta era un eveniment foarte important în 
iarna aceea, la Moscova. În consiliul universitar, trei 
profesori bătrâni nu acceptaseră punctul de vedere al 
tinerilor. Aceştia făcuseră opinie separată. După părerea 


unora, punctul de vedere al acestora era îngrozitor. După 
alţii, era vorba de cel mai simplu şi mai drept punct de 
vedere. Profesorii se împărţiseră în două tabere. 

Unii, printre care se număra şi Katavasov, acuzau tabăra 
adversă de înşelăciune şi de denunţ mârşav, ceilalţi - de 
copilărie şi desconsiderare a autorităţilor profesorale. Deşi 
nu făcea parte din cercul universitar, Levin auzise şi vorbise 
despre această chestiune cu prilejul vizitelor sale la 
Moscova şi-şi făcuse o părere proprie asupra ei. Luă parte 
la discuţia, care urmă şi pe stradă, până ce tustrei ajunseră 
la clădirea vechii universităţi. 

Şedinţa începuse. La masa acoperită cu postav, unde se 
aşezară Katavasov şi Metrov, se aflau încă şase persoane, 
dintre care una citea ceva, aplecata asupra unui manuscris. 
Levin se aşeză pe unul din scaunele goale care se aflau în 
jurul mesei şi întrebă în şoaptă pe un student de lângă el ce 
anume se citeşte. După ce se uită nemulţumit la Levin, 
studentul îi răspunse: 

— Biografia. 

Deşi biografia savantului nu-l interesa, Levin o ascultă fără 
voie şi află unele lucruri noi din viaţa celebrului învăţat. 

Când conferenţiarul isprăvi, preşedintele mulţumi şi citi 
nişte versuri pe care i le trimisese poetul Ment cu prilejul 
acestui jubileu, adăugind câteva cuvinte de mulţumire la 
adresa autorului. Apoi Katavasov citi cu glasul lui puternic 
şi piţigăiat darea de seamă despre lucrările ştiinţifice ale 
savantului. 

Când Katavasov sfârşi, Levin se uită la ceas: văzu că era 
trecut de ora unu şi se gândi că nu mai avea timp să 
citească lui Metrov lucrarea înainte de concert. De altfel, 
acum nici nu mai dorea asta. În timpul lecturii, Levin se tot 
gândi la discuţia avută, îşi dădea acum limpede seama că, 
dacă ideile lui Metrov aveau importanţă, şi ideile sale aveau 
însemnătatea lor. Aceste idei s-ar fi putut limpezi ducând la 
un rezultat oarecare, dar numai atunci când fiecare ar fi 
lucrat separat pe calea aleasă de el - un schimb de idei 


nefiind de nici un folos. Hotărât să refuze invitaţia lui 
Metrov, Levin se apropie de dânsul la sfârşitul şedinţei. 
Metrov îl prezentă pe Levin preşedintelui, cu care vorbea 
despre noutatea politică la ordinea zilei. Cu acest prilej, 
Metrov povesti preşedintelui ceea ce istorisise şi lui Levin, 
care făcu aceleaşi observaţii ca şi în dimineaţa aceea; dar, 
pentru variaţie, îşi mai exprimă o părere nouă care-i venise 
tocmai atunci. După aceea, convorbirea se întoarse din nou 
la cele întâmplate la universitate, întrucât auzise toate 
lucrurile acestea, Levin se grăbi să-şi exprime faţă de 
Metrov regretul de a nu putea da urmare invitaţiei sale, 
salută şi se duse la Lvov. 

IV. 

Lvov, însurat cu Nathaly, sora lui Kitty, îşi petrecuse toată 
viaţa în cele două capitale şi în străinătate, unde îşi făcuse 
studiile şi ocupase posturi în diplomaţie. 

Acum un an, Lvov se retrăsese din diplomaţie, dar nu din 
pricina vreunei neplăceri (nu avusese niciodată neplăceri 
cu nimeni) şi se transferase la departamentul palatului, la 
Moscova, ca să dea o cât mai bună educaţie celor doi fii ai 
săi. 

Cu toate deosebirile vădite de obiceiuri şi de păreri, şi deşi 
Lvov era mai în vârstă decât Levin, ei se împrieteniseră în 
cursul acestei ierni şi ţineau foarte mult unul la altul. 

Lvov era acasă. Levin intră neanunţat la dânsul. 

Într-o haină de casă încinsă cu un cordon, având ghete de 
antilopă şi un pince-nez cu lentile albastre pe nas, Lvov 
şedea într-un fotoliu şi citea o carte aşezată pe un pupitru. 
În mâna lui frumoasă, întinsă peste braţul fotoliului, ţinea 
delicat o ţigara de foi pe jumătate fumată. 

Când Lvov îl văzu pe Levin, faţa-i frumoasă, fină şi încă 
tânără, căreia părul argintiu, buclat şi lucios îi dădea şi mai 
multă distincţie, se însenină. 

— Minunat! Tocmai vroiam să trimit după dumneata. Ei, ce 
mai face Kitty? Stai aici, e mai comod... Se sculă şi împinse 
spre Levin un balansoar. Ai citit ultima circulară din Journal 


de St. Petersbourg? O găsesc admirabilă, rosti Lvov cu un 
uşor accent franțuzesc. 

Levin îi împărtăşi zvonul auzit de la Katavasov despre cele 
ce s-ar fi vorbit la Petersburg şi, după ce discutară politică, 
îi istorisi cum făcuse cunoştinţă cu Metrov şi despre 
participarea lui la şedinţă. Lvov arătă mult interes pentru 
toate acestea. 

— Te invidiez că eşti primit în lumea interesantă a 
oamenilor de ştiinţă, zise Lvov. Apoi, înflăcărându-se ca de 
obicei, el continuă numaidecât în limba franceză, în care 
era deprins să vorbească. E adevărat că eu n-am vreme 
pentru aşa ceva. Slujba şi educaţia copiilor mei îmi iau tot 
timpul. Apoi, nu mi-e ruşine să mărturisesc, erudiţia mea nu 
e prea mare. 

— Nu cred asta, răspunse Levin, zâmbind şi înduioşându- 
se ca totdeauna în faţa proastei păreri pe care o avea Lvov 
despre sine însuşi şi pe care şi-o exprima nu din dorinţa de 
a apărea sau chiar de a fi modest, ci cu deplină sinceritate. 

— Ah! Abia acum îmi dau seama cât de puţin cultivat sunt. 
Pentru educaţia copiilor mei trebuie să-mi reîmprospătez în 
memorie multe lucruri şi chiar să le învăţ. Fiindcă nu e 
destul să ai profesori, trebuie şi un supraveghetor, după 
cum în gospodărie dumneata ai nevoie de lucrători şi de un 
supraveghetor. Uite ce citesc, şi Lvov îi arătă gramatica lui 
Buslaev, care se afla pe pupitru. I se cere lui Mişa, şi e atât 
de greu... Te rog, explică-mi. Aici se spune... 

Levin vru să-i explice că era vorba de un lucru care nu se 
putea înţelege şi că trebuia învăţat pe de rost. Dar Lvov nu-i 
dădu dreptate. 

— Dumneata râzi de aşa ceva. 

— Dimpotrivă, nici nu-ţi poţi închipui cum, uitându-mă la 
dumneata, caut să învăţ ceea ce mă aşteaptă în viitor şi 
anume: educaţia copiilor mei. 

— De la mine n-ai ce învăţa, zise Lvov. 

— Un lucru ştiu, adăugă Levin, că n-am văzut copii mai 
bine crescuţi decât ai dumitale şi că eu n-aş dor: copii mai 


buni decât dânşii. 

Lvov vru să se stăpânească şi să nu-şi dea pe faţă bucuria, 
dar un surâs îi lumină faţa. 

— Să fie mai buni decât mine, asta e tot ce doresc! 
Dumneata nu-ţi dai seama cât trebuie să mă străduiesc cu 
băieţii mei, care au multe lipsuri din pricina vieţii noastre în 
străinătate, începu Lvov. 

— Au să înveţe tot ce le-a rămas în urmă. Sunt nişte copii 
atât de capabili! Lucrul de căpetenie este educaţia morală. 
lată ce învăţ eu, uitându-mă la copiii dumitale. 

— Dumneata spui „educaţia morală”. Nici nu-ţi poţi 
închipui cât e de greu! De-abia ai apucat să birui o pornire, 
că şi răsar altele şi iarăşi începe lupta. Fără sprijinul 
religiei, fără acest ajutor - ţii minte ce-am discutat odată - 
nici un tată nu şi-ar putea creşte copiii numai prin propriile 
sale puteri. 

Această discuţie, care-l interesa ca totdeauna pe Levin, a 
fost întreruptă de frumoasa Natalia Alexandrovna, care 
intră în odaie, îmbrăcată de oraş. 

— N-am ştiut că eşti aici, zise Nathaly bucuroasă că 
întrerupe această discuţie cunoscută şi răscunoscută şi de 
care se săturase. Ce mai face Kitty? Astăzi cinez la voi. Ştii 
ce, Arseni, spuse Nathaly soţului, o să iei cupeul... 

Soții începură să discute asupra felului cum vor petrece 
ziua. Lvov trebuia să plece ca să primească pe unul din şefii 
săi, iar Nathaly urma să se ducă la un concert şi la şedinţa 
publică a Comitetului sud-estic. Aveau de chibzuit şi de 
hotărât multe chestiuni. Levin, fiind de-al casei, trebui să ia 
parte la aceste planuri. Se hotări ca Levin să însoţească pe 
Nathaly la concert şi la şedinţa publică, iar de acolo să 
trimită cupeul la birou după Arseni, care urma să-şi ia soţia 
şi să o aducă la Kitty. Sau, dacă Lvov nu şi-ar fi isprăvit încă 
treburile, el trebuia să trimită cupeul înapoi, iar Levin s-o 
conducă pe Nathaly. 

— Uite cine mă strică, arătă Lvov spre Levin. Mă 
încredinţează că copiii noştri sunt foarte buni, când eu ştiu 


că au atâtea lipsuri. 

— Totdeauna am spus că Arseni exagerează! Exclamă 
soţia. Dacă ai sta să cauţi desăvârşirea, n-ai mai fi mulţumit 
niciodată. Tata are dreptate când spune că pe vremea 
copilăriei noastre se exagera într-un fel: noi stăteam la 
mansarda, iar părinţii se lăfăiau la parter. Astăzi, 
dimpotrivă, părinţii sunt trimişi în odăiţe, iar copiii stau la 
parter. Astăzi părinţii nu mai trebuie să trăiască, ci să dea 
totul copiilor. 

— Ce-are a face, dacă aşa îţi place mai mult, răspunse 
Lvov, zâmbind cu surâsul său frumos, şi atingându-i mâna. 
Cine nu te cunoaşte ar putea crede ca eşti o mamă vitregă. 

— Exagerările nu sunt bune niciodată, spuse calm Nathaly, 
punând coupe-papier-ul la locul lui, pe birou. 

— Poftiţi aici, copii desăvârşiţi! Spuse Lvov către cei doi 
băieţi frumoşi, care tocmai intrau în odaie şi, după ce-l 
salutară pe Levin, se îndreptară spre tatăl lor, vrând 
probabil să-l întrebe ceva. 

Levin ar fi vrut să stea de vorbă cu copiii, să asculte ce vor 
spune tatălui lor, dar Nathaly începu vorba cu dânsul şi în 
aceeaşi clipă intră în odaie Mahotin, colegul de slujbă al lui 
Lvov, îmbrăcat în uniformă de curtean; trebuia să se ducă 
împreună cu Lvov să primească pe cineva. Începu o discuţie 
însufleţită despre Herţegovina, despre prinţesa 
Korzinskaia, despre dumă şi despre moartea subită a 
doamnei Apraxina. 

Levin uitase cu totul de însărcinarea primită. Îşi aduse 
aminte de ea de-abia când ieşi în antreu... 

— A, da! Kitty m-a însărcinat să vorbesc cu dumneata 
despre Oblonski, spuse Levin lui Lvov care-i însoţise până la 
scară. 

— Da, maman vrea ca noi, les beaux-freresi1 să tăbărâm 
asupra lui, zise Lvov roşind şi zâmbind. Dar ce pot face eu? 

— Atunci am s-o fac eu, rosti zâmbind doamna Lvov, 
îmbrăcată într-o rondă de vulpi albe, aşteptând sfârşitul 
convorbirii. Ei, haidem! 


V, 

La concertul de dimineaţă din ziua aceea se dădeau două 
bucăţi foarte interesante. 

Una din ele era fantezia Regele Lear rătăcind pe câmp, iar 
cealaltă un cvartet închinat memoriei lui Bach. Amândouă 
bucăţile erau noi, în spirit modern. Levin vroia să-şi facă o 
părere despre ele. După ce-şi conduse cumnata la fotoliul 
ei, rămase în picioare lângă o coloană şi se hotări să asculte 
cât mai atent şi mai conştiincios. Căuta să nu fie distrat de 
nimic altceva şi să nu-şi strice impresia uitându-se la 
dirijorul cu cravată albă care dădea din mâini - ceea ce 
tulbură totdeauna atât de neplăcut atenţia - la doamnele cu 
pălării, care în vederea concertului îşi legaseră grijuliu 
urechile cu panglici, şi la toate feţele acelea de oameni fără 
nici o preocupare sau numai cu preocupări care n-aveau 
nici o legătură cu muzica. Căuta să se ferească de 
cunoscătorii de muzică şi de guralivi. Stătea cu privirile 
aţintite în jos, înaintea sa, şi asculta. 

Dar pe măsură ce asculta fantezia Regele Lear, el simţea 
tot mai mult neputinţa de a-şi face o părere exactă. La 
început, se părea că frazele muzicale vor izbuti să exprime 
anumite sentimente, dar ele se destrămau numaidecât în 
frânturi de noi începuturi de fraze sau chiar în sunete 
foarte complicate, fără altă legătură între ele decât 
capriciul compozitorului. Aceste frânturi de fraze, uneori 
frumoase, erau însă de cele mai multe ori neplăcute, fiindcă 
se iveau cu totul pe neaşteptate, prin nimic pregătite. 
Bucuria, tristeţea, deznădejdea, duioşia şi triumful se iveau 
fără nici o justificare, ca sentimentele unui nebun. Şi tot ca 
la un nebun, aceste simţăminte se risipeau pe neaşteptate. 

În tot timpul cât s-a cântat fantezia, Levin stătu ca un surd 
care priveşte nişte dansatori. Când se isprăvi bucata, el 
rămase nelămurit şi simţi o mare oboseală din pricina 
atenţiei încordate, prin nimic răsplătită. Aplauze puternice 
se auziră din toate părţile. Toată lumea se ridică în picioare, 
începu să circule şi să vorbească. Dorind să-şi lămurească 


impresia prin părerea altora, Levin se duse să caute 
cunoscători. Se bucură mult când văzu pe unul dintre 
vestiţii cunoscători stând de vorbă cu Pesţov, o veche 
cunoştinţă a lui. 

— Extraordinar! Rosti vocea groasă de bas a lui Pesţov. 
Bună ziua, Konstantin Dmitrici. Pasajul cel mai bogat în 
imagini şi culori, aş putea spune sculptural, e acela unde 
simţi apropierea Cordeliei, unde femeia - das ewig 
Weiblichte2 - intră în luptă cu destinul. Nu-i aşa? 

— Dar ce caută aici Cordelia? Întrebă cu sfială Levin, 
uitând cu desăvârşire că tema fanteziei era „regele Lear 
rătăcind pe câmp”. 

— Apare Cordelia... Uite-aici! Strigă Pesţov lovind cu 
degetele într-un program de hârtie satinată, pe care-l avea 
în mână şi întinzându-l lui Levin. 

Abia atunci îşi aduse aminte Konstantin Dmitrici de titlul 
fanteziei şi se grăbi să citească nişte versuri de 
Shakespeare în traducere rusească, tipărite pe dosul 
programului. 

— Nu poţi urmări muzica fără asta, zise Pesţov către 
Levin, deoarece interlocutorul sau plecase şi nu mai avea cu 
cine sta de vorbă. 

În pauză, Levin şi Pesţov discutară despre calităţile şi 
lipsurile curentului wagnerian în muzică. Levin susţinea că 
greşeala lui Wagner şi a urmaşilor săi este că muzica lor 
tinde să treacă în domeniul altor arte. Aceeaşi greşeală o 
face poezia când descrie trăsăturile feţelor - ceea ce intră 
în atribuţiile picturii. Ca să ilustreze această greşeală, Levin 
aminti de un sculptor care se apucase să cioplească în 
marmură umbrele unor chipuri din creaţia unui poet, 
aşezându-le la picioarele poetului ridicat pe un piedestal. 
„Aceste umbre erau atât de puţin umbre în sculptură, încât 
se ţineau de o scară” spuse Levin. Îi plăcea mult fraza 
aceasta; dar nu-şi mai amintea dacă nu cumva o mai 
spusese vreodată întocmai, poate chiar aceluiaşi Pesţov, şi 
de aceea se fâstăci. 


Pesţov demonstra însă că arta e una şi că ea poate ajunge 
la manifestări superioare numai prin unirea tuturor 
genurilor. 

Levin nu mai putu asculta a doua bucată. Pesţov rămăsese 
lângă dânsul, vorbind aproape tot timpul şi condamnând 
lucrarea pentru simplitatea sa exagerată, dulceagă şi 
afectată; o compara cu simplitatea prerafaelită în pictură. 
La ieşire, Levin se întâlni cu mai mulţi cunoscuţi şi stătu de 
vorbă cu dânşii despre politică, muzica şi despre prietenii 
comuni, Printre alţii, se întâlni şi cu contele Bohl. Şi îşi 
aduse aminte că trebuia să-i facă o vizită. 

— Du-te acum, îl sfătui doamna Lvov căreia îi spuse acest 
lucru, poate că nu te vor primi. Apoi vino să mă iei de la 
şedinţă. Nu se isprăveşte aşa devreme. 

VI 

— Poate că nu primesc? Întrebă Levin, intrând în 
vestibulul casei contesei Bohl. 

— Ba da, poftiţi, răspunse portarul, dezbrăcându-i 
numaidecât blana. 

„Ce păcat! Se gândi Levin, scoţându-şi cu un oftat o 
mănuşă şi îndreptându-şi pălăria. De ce am venit? Ce am de 
vorbit cu ei?” 

Trecând prin primul salon, Levin se întâlni în uşă cu 
contesa Bohl care, cu faţa îngrijorată şi aspră, dădea 
porunci unui servitor. Recunoscându-l, contesa îi zâmbi şi-l 
pofti în salonaşul de alături, de unde se auzeau glasuri. În 
salonaş şedeau în fotolii cele două fiice ale contesei şi un 
colonel din Moscova, pe care Levin îl cunoştea. Levin se 
apropie de dânşii, îi salută şi se aşeză pe o canapea, 
ţinându-şi pălăria pe genunchi. 

— Ce-ţi mai face soţia? Ai fost la concert? Noi n-am putut. 
Mama a trebuit să se ducă la parastas. 

— Da. Am auzit... Ce moarte năpraznică! Spuse Levin. 

Contesa apăru, se aşeză pe canapea şi se interesă şi ea de 
soţia sa şi de concert. 


Levin răspunse şi vorbi iarăşi despre moartea subită a 
doamnei Apraxina. 

— De altfel, sănătatea i-a fost totdeauna cam şubredă. 

— Aţi fost aseară la operă? 

— Da, am fost. 

— Lucca a fost foarte bine. 

— Da, a fost foarte bine, încuviinţă Levin şi, fiindcă îi era 
totuna ce vor crede despre dânsul, începu să repete ceea ce 
auzise de o suta de ori despre talentul neobişnuit al 
cântăreţei. 

Contesa Bohl se prefăcu că-l ascultă. Apoi, după ce vorbi 
destul, Levin tăcu şi începu să vorbească colonelul, care nu 
spusese nimic până atunci. Colonelul vorbi tot despre operă 
şi despre lumina sălii, în sfârşit, după ce pomeni de une folle 
journee3 pe care vroia s-o organizeze 'Tiurin, râse, mai 
spuse câte ceva şi plecă. Levin se sculă şi el în picioare, dar 
văzu după faţa contesei că pentru el nu venise încă timpul 
să plece. Trebuia să mai stea vreo două minute, aşa că se 
aşeză din nou. 

Tot gândindu-se că orice ar face ar fi o prostie, Konstantin 
Dmitrici nu găsea ce să mai spună şi tăcu. 

— Nu te duci la şedinţa publică? Se spune că va fi foarte 
interesantă, începu contesa. 

— Am făgăduit cumnatei mele să mă duc s-o iau, răspunse 
Levin. 

Se făcu tăcere. Mama şi una din fete schimbară încă o 
privire. 

„Mi se pare că acum pot pleca”, se gândi Levin şi se sculă. 
Doamnele îi strânseră mâna şi-l rugară să transmită soţiei 
sale mille choses4. 

În timp ce îi ţinea blana, portarul îl întrebă: 

— Unde locuiţi? Şi-i notă numaidecât adresa într-un 
registru mare, frumos legat. 

„Fireşte că nu-mi pasă, totuşi mi-e ruşine... mare prostie!” 
se gândi Levin, mângâindu-se cu gândul că toată lumea 
făcea la fel. Trecu apoi pe la şedinţa publică a comitetului, 


unde trebuia s-o găsească pe cumnată-sa şi să se întoarcă 
împreună acasă. 

La şedinţa publică a comitetului era lume multă şi aproape 
întreaga înaltă societate. Levin mai apucă raportul, despre 
care toţi spuneau că fusese foarte interesant. După ce se 
isprăvi lectura, publicul se adună grămadă la un loc. Levin 
se întâlni cu Sviajski, care-l pofti să vină neapărat în aceeaşi 
seară la Societatea de agronomie, unde o celebritate urma 
să prezinte un referat. Se întâlni şi cu Stepan Arkadici, care 
abia se înapoiase de la alegeri, şi cu multe alte cunoştinţe. 
Mai stătu de vorbă şi ascultă diferite păreri despre şedinţă, 
despre o nouă piesă şi despre un proces, dar probabil că 
atenţia îi era obosită, fiindcă - vorbind de proces - făcu o 
greşeală de care mai târziu îşi aminti de câteva ori cu ciudă. 
Vorbind de pedeapsa ce urma să primească un străin, 
judecat în Rusia, şi spunând că n-ar fi drept să fie pedepsit 
cu expulzarea, el repetă ceea ce auzise cu o zi mai înainte 
de la un cunoscut. 

— Cred că a-l expulza e ca şi cum ai pedepsi o ştiucă, 
aruncând-o în apă, zise Levin. Abia mai târziu îşi aminti că 
această frază, auzită de la un cunoscut, pe care o dăduse ca 
a lui proprie, era luată dintr-o fabulă de Krilov. Şi fusese 
repetată de cunoştinţa sa după un articol de ziar. 

Îşi luă cumnata, o duse acasă la dânsul şi, găsind-o pe Kitty 
veselă şi sănătoasă, plecă la club. 

VII. 

Levin sosi la club tocmai la timp. O dată cu dânsul sosiră şi 
alţi membri şi invitaţi ai clubului. Konstantin Dmitrici nu 
fusese acolo de foarte multa vreme, încă de pe timpul când 
locuia la Moscova, după absolvirea universităţii, şi ducea o 
viaţă mondenă, îşi amintea de club, de amănuntele lui 
exterioare, dar uitase cu desăvârşire impresia ce i-o făcuse 
pe vremuri. De cum intră în curtea largă, semi rotundă, 
cobori din birjă şi urcă treptele unde-l întâmpină un portar 
cu cordon, care-i deschise fără zgomot uşa, salutându-l... de 
cum văzu în vestibul galoşii şi blănurile membrilor care 


socotiseră că era mai uşor să-şi scoată galoşii decât să se 
urce cu ei... de cum auzi sunetul tainic al unui clopoțel care- 
l anunţa şi văzu, în timp ce suia scara uşor înclinată 
acoperită cu un covor, statuia la capătul scării, iar la uşile 
de sus, pe al treilea uşier cunoscut, îmbătrânit, îmbrăcat în 
livreaua clubului, deschizând uşa tacticos şi uitându-se la 
musafir - Levin se simţi învăluit de atmosfera de club de pe 
vremuri: o atmosferă de odihnă, îndestulare şi belşug, o 
atmosferă de bună-cuviinţă. 

— Pălăria, vă rog, îi spuse uşierul lui Levin, care uitase 
regula clubului ca pălăriile să fie lăsate în vestibul. De mult 
n-aţi mai fost pe la noi! Domnul prinţ v-a înscris de ieri. 
Domnul prinţ Stepan Arkadici încă n-a venit. 

Uşierul nu-l cunoştea numai pe Levin, ci şi pe toţi prietenia 
şi neamurile sale; de aceea, îi pomeni numaidecât de 
persoanele apropiate. 

După ce trecu prin prima sală cu paravane şi prin camera 
din dreapta cu masa vânzătorului de fructe, depăşind pe un 
bătrân care mergea încet, Levin intră în sala de mâncare 
cufundată în zgomot de glasuri şi clinchet de tacâmuri. 

Trecu prin faţa meselor - ocupate aproape toate - uitându- 
se la comeseni. Întâlnea la fiecare pas fel de fel de oameni, 
bătrâni şi tineri, de-abia ştiuţi sau pe care-i cunoştea foarte 
bine. Nu vedea nici o faţă necăjită sau preocupată. Parcă 
toată lumea îşi lăsase în vestibul, o dată cu căciulile, şi 
grijile, şi preocupările - ca să se bucure în tihnă de bunurile 
vieţii. Aici erau şi Sviajiski, şi Şcerbaţki, şi Nevedovski, şi 
bătrânul prinţ, şi Vronski şi Serghei Ivanovici. 

— A! De ce ai întârziat? Îl întrebă zâmbind bătrânul prinţ, 
întinzându-i mâna peste umăr. Ce face Kitty? Adăugă el, 
îndreptându-şi şervetul trecut între nasturii vestei. 

— E bine. Cinează acasă, în trei. 

— A! Aline-Nadine. Noi nu mai avem loc. Du-te repede la 
masa aceea şi ocupă-ţi loc, zise prinţul şi, întorcându-se, luă 
din mâna feciorului cu băgare de seamă o farfurie cu ciorbă 
de mihalţ. 


— Levin! Vino-ncoace! Strigă mai din fund un glas 
prietenos. Era Turovţân. Stătea cu un tânăr ofiţer şi lângă 
dânşii se aflau două scaune întoarse. 

Levin se îndreptă bucuros spre el. Turovţân, băiat bun şi 
chefliu, îi fusese totdeauna simpatic; de dânsul se lega 
amintirea explicaţiei hotărâtoare cu Kitty, iar în ziua aceea, 
după toate discuţiile încordate şi savante, înfăţişarea 
prietenoasă a lui Turovţân îl atrăgea în chip deosebit. 

— Locurile acestea sunt pentru dumneata şi pentru 
Oblonski, trebuie să vină şi el. 

Ofiţerul, cu ochi veseli, râzători, care se ţinea drept ca o 
lumânare, era Gaghin, originar din Petersburg. Turovţân i-l 
recomandă. 

— Oblonski nu poate să nu întârzie. 

— A, uite-l şi pe el! 

— Acum ai picat şi tu? Întrebă Oblonski, apropiindu-se 
repede de ei. Noroc! Ai luat un aperitiv? Atunci hai cu mine. 

Levin se sculă şi se duse cu dânsul la o masă mare, 
încărcată cu rachiuri şi cu cele mai variate gustări. Din vreo 
douăzeci de aperitive s-ar fi putut alege ceva pe gustul 
oricui, dar Stepan Arkadici ceru o băutură specială; şi unul 
dintre lacheii în livrea care se aflau acolo îi aduse 
numaidecât ceea ce comandase. Levin şi Oblonski băură 
câte un păhăruţ şi se întoarseră la masa lor. 

Lui Gaghin i se aduse numaidecât şampanie, chiar la 
ciorba de peşte, şi el porunci să se toarne în patru pahare. 
Levin nu refuză băutura ce i se oferi şi mai comandă o 
sticlă. Îi era foame. Mâncă şi bău cu mare poftă şi luă parte 
cu şi mai multă plăcere la discuţiile vesele şi simple ale 
comesenilor. Coborând tonul, Gaghin povesti o anecdotă 
nouă care circula la Petersburg. Deşi necuviincioasă şi 
idioată, anecdota era totuşi foarte hazlie. Levin râse cu 
hohote, atât de tare, încât câţiva vecini întoarseră capul 
spre dânsul. 

— Seamănă cu anecdota: „locmai asta nu pot să sufăr!” O 
cunoşti? Întrebă Stepan Arkadici. A! E straşnică! Mai adu o 


sticlă, îi spuse lacheului şi începu să povestească. 

— Din partea lui Piotr Ilici Vinovski, îl întrerupse pe Stepan 
Arkadici un fecior bătrân, aducând două pahare subţiri de 
şampanie şi punându-se înaintea lui Oblonski şi a lui Levin. 

Stepan Arkadici luă o cupă şi, uitându-se spre celalalt 
capăt al mesei, zâmbi şi făcu semn cu capul unui bărbat 
chel, mustăcios şi cu părul roşu. 

— Cine-i ăsta? Întrebă Levin. 

— L-ai întâlnit o dată la mine. Nu ţii minte? Bun băiat! 

Levin repetă gestul lui Oblonski şi luă cupa. 

Anecdota lui Stepan Arkadici era şi ea foarte hazlie. Levin 
povesti, la rândul său, o anecdotă, care plăcu mult. Pe urmă 
veni vorba de cai, de alergările din ziua aceea şi de calul lui 
Vronski, Atlasnâi, care luase premiul cel mare. Levin nici nu 
băgă de seamă cum trecu timpul. 

— A! Uite-i şi pe ei! Izbucni Stepan Arkadici spre sfârşitul 
mesei, aplecându-se peste speteaza scaunului şi întinzând 
mâna lui Vronski, care se apropie de dânsul însoţit de un 
colonel înalt din garda imperială. Şi chipul lui Vronski era 
luminat de expresia de voioşie comună tuturor membrilor 
clubului. Se rezemă de umărul lui Stepan Arkadici, 
şoptindu-i ceva; şi, cu acelaşi zâmbet bucuros, întinse mâna 
lui Levin. 

— Îmi pare foarte bine că vă văd, îi spuse Vronski. V-am 
căutat atunci, după alegeri; dar mi s-a spus că aţi şi plecat. 

— Da. Am plecat în aceeaşi zi. Tocmai vorbeam de calul 
dumneavoastră. Vă felicit, zise Levin. Aţi realizat o 
performanţă. 

— Dar şi dumneavoastră aveţi cai. 

— Eu nu, dar a avut tatăl meu şi mă pricep şi eu puţin la 
cai. 

— Unde ai cinat? Îl întrebă Stepan Arkadici. 

— La a doua masă, după coloane. 

— A fost sărbătorit, spuse colonelul cel înalt. Al doilea 
premiu imperial! Dacă aş avea noroc la cărţi, aşa cum are el 


la cai! Dar de ce să pierd eu timpul ăsta de aur? Mă duc în 
camera infernală, adăugă colonelul şi se îndepărtă de masă. 

— Asta-i laşvin, spuse Vronski lui Turovţân şi se aşeză pe 
scaunul care se eliberase la masa lor. După ce bău paharul 
de vin ce i se întinse, Vronski mai porunci să se aducă o 
sticlă. Fie sub influenţa atmosferei clubului, fie din pricina 
vinului băut, Levin legă o conversaţie cu Vronski despre o 
nouă rasă de vite şi se simţi foarte bucuros că nu mai avea 
nici un pic de duşmănie împotriva acestui om. Îi spuse chiar 
printre altele că soţia sa, după cum auzise de la dânsa, îl 
întâlnise la prinţesa Maria Borisovna. 

— O! Prinţesa Maria Borisovna e încântătoare! Exclamă 
Stepan Arkadici şi povesti pe socoteala bătrânei prințese o 
anecdotă care-i făcu pe toţi să râdă. Mai cu seamă Vronski 
râse în hohote, cu atâta voie bună, încât Levin se simţi 
împăcat definitiv cu dânsul. 

— Ei, am isprăvit? Întrebă Oblonski, ridicându-se de la 
masă cu un zâmbet pe buze. Să mergem! 

VIII. 

După ce se sculă de la masă, Levin simţi că i se legănau în 
mers braţele cu o regularitate şi o uşurinţă deosebită, în 
timp ce trecea cu Gaghin prin saloanele înalte ale clubului, 
spre sala de biliard, unde se întâlni cu socrul său. 

— Ei, ce zici? Cum îţi place templul ăsta al trândăviei? Îl 
întrebă prinţul, luându-l de braţ. Vino puţin cu mine. 

— Tocmai vroiam să fac o plimbare prin club şi să văd ce 
mai e pe aici. E interesant! 

— Da, pentru tine e interesant. Dar pentru mine e 
interesant din alt punct de vedere. Te uiţi la bătrânii ăştia - 
prinţul arătă spre un domn adus de spate, cu buza 
atârnându-i în jos, care trecu prin faţa lor de-abia 
mişcându-şi picioarele în nişte ghete moi - şi crezi că s-au 
născut aşa, edecuri? 

— Cum edecuri? 

— Aşa le spunem noi, la club. Ne vine la toţi rândul; vii cât 
vii la club, azi-mâine, până te zahariseşti şi tu. Râzi, dar noi, 


bătrânii stăm şi ne gândim la vremea când vom ajunge şi 
noi nişte edecuri. Îl cunoşti pe prinţul Cecenski? Întrebă 
prinţul şi Levin citi pe chipul său că vroia să povestească 
ceva hazliu. 

— Nu. Nu-l cunosc. 

— Cum se poate? Pe vestitul prinţ Cecenski? În sfârşit! 
Joacă mereu biliard. Acum vreo trei ani, încă nu era un 
edec. Se ţinea bine şi făcea pe alţii edecuri. Vine într-o zi la 
club, iar portarul nostru, Vasili... îl cunoşti, grăsunul acela, 
un om foarte de duh. Şi aşa, prinţul Cecenski îl întrebă: 
„Cine a mai venit, Vasili? E vreun edec pe-aici?” Portarul îi 
răspunde: „Da, luminăţia-voastră, sunteţi al treilea”. Da, 
dragul meu, chiar aşa! 

Discutând şi salutând pe cunoscuţii pe care-i întâlneau, 
Levin şi prinţul trecură prin toate saloanele: salonul cel 
mare, unde erau aşezate mesele la care, partenerii 
obişnuiţi începuseră un joc mic; camera divanelor, unde se 
juca şah şi unde Serghei Ivanovici stătea de vorbă cu 
cineva; sala de biliard, unde într-un colţ, lângă divan, se 
organizase o partidă veselă cu şampanie, la care lua parte 
şi Gaghin; vizitară şi camera infernală, unde - în jurul unei 
mese la care se şi aşezase Iaşvin - se înghesuiau numeroşi 
jucători. Căutând să nu facă zgomot, intrară şi în 
întunecoasa sală de lectură unde, sub lămpi de abajur, 
şedea un tânăr supărat, care răsfoia revistă, după revistă, şi 
un general chel, cufundat în lectură. Intrară şi în camera 
oamenilor deştepţi, cum o numea prinţul; în această 
încăpere, trei domni comentau cu aprindere ultima noutate 
politică. 

— Poftim, prinţule, e gata, îi spuse unul dintre partenerii 
săi de joc, găsindu-l acolo, şi bătrânul prinţ se duse cu el. 
Levin mai rămase câtva timp şi ascultă; dar, amintindu-şi 
toate discuţiile din dimineaţa acelei zile, se simţi deodată 
cuprins de o plictiseală cumplită. Se sculă repede şi se duse 
să-i caute pe Oblonski şi pe Turovţân, a căror societate era 
mai veselă. 


Turovţân şedea cu un pahar de băutură în mână pe o 
canapea înaltă, în sala de biliard; iar Stepan Arkadici şi 
Vronski discutau ceva lângă uşă, la capătul celălalt al 
încăperii. 

— N-aş putea spune că ea se plictiseşte, însă situaţia asta 
nelămurită şi nehotărâtă... auzi Levin şi vru să se depărteze 
în grabă, dar Oblonski îl strigă. 

— Levin! Îl rugă Stepan Arkadici, şi Konstantin Dmitrici 
observă că ochii cumnatului său erau nu înlăcrămaţi, ci 
umezi ca totdeauna când era băut sau înduioşat. Acum era 
şi una şi alta. Levin, să nu pleci, adăugă Oblonski şi-l strânse 
cu putere de cot, nevrând să-i dea drumul cu nici un preţ. 

— Ăsta-i un prieten sincer al meu, poate cel mai bun, 
spuse Stepan Arkadici lui Vronski. Şi tu îmi eşti foarte drag, 
şi vreau să vă apropiaţi şi să vă împrieteniţi, fiindcă 
amândoi sunteţi oameni cumsecade. 

— Nu ne mai rămâne decât să ne sărutăm, spuse Vronski 
pe un ton glumeţ şi prietenos, întinzând mâna. 

Levin luă repede mâna întinsă şi o strânse cu putere. 

— Îmi pare foarte, foarte bine! Zise el, strângându-i mâna. 

— Băiete, o sticlă de şampanie, comandă Stepan Arkadici. 

— Şi mie îmi pare foarte bine! Adăugă Vronski. Cu toată 
dorinţa lor reciprocă şi a lui Oblonski, n-aveau ce vorbi, 
Amândoi îşi dădură seama de asta. 

— Ştii că el n-o cunoaşte pe Anna? Spuse Stepan Arkadici 
lui Vronski. Vreau să-l duc neapărat la ea. Să mergem, 
Levin. 

— Adevărat? Spuse Vronski. Are să-i pară foarte bine. M- 
aş întoarce şi eu acasă, urmă el, dar sunt îngrijorat de 
laşvin şi vreau să rămân până isprăveşte partida. 

— Îi merge prost? 

— Pierde mereu şi numai eu pot să-l stăpânesc. 

— Atunci, să facem o piramidă. Joci, Levin? Foarte bine! 
Aprobă Stepan Arkadici. Pregăteşte o piramidă, spuse el 
marcherului. 


— E gata de mult, răspunse acesta, care aşezase bilele în 
triunghi şi se juca din distracţie cu bila cea roşie. 

— Hai să începem! 

După partidă, Vronski şi Levin se aşezară la masa lui 
Gaghin. Sfătuit de Stepan Arkadici, Levin pontă pe aşi. 
Vronski ba şedea la masă, înconjurat de cunoscuţi care 
veneau la dânsul unul după altul, ba se ducea în camera 
infernală, la laşvin. Levin simţea o odihnă plăcută după 
oboseala intelectuală de peste zi. Îl bucura încetarea 
duşmăniei sale faţă de Vronski. Impresia de linişte, bună- 
cuviinţă şi de mulţumire nu-l părăsi nici o clipă. 

După ce isprăvi partida, Oblonski îl luă de braţ pe Levin. 

— Atunci, să mergem la Anna. Chiar acum? Da? E acasă? I- 
am făgăduit de mult să te duc la ea. Unde aveai de gând să 
te duci în seara asta? 

— La drept vorbind, nicăieri. Făgăduisem lui Sviajski să ne 
întâlnim la Societatea de agronomic. Hai să mergem, 
consimţi Levin. 

— Foarte bine! Hai! Vezi dacă mi-a venit cupeul, spuse 
Stepan Arkadici unui lacheu. 

Levin se duse la masă, plăti cele patruzeci de ruble 
pierdute de el pe aşi, îşi achită cheltuielile de masă, 
cunoscute Dumnezeu ştie cum de un lacheu bătrân postat 
lângă perete şi, legănându-şi braţele, se îndreptă spre 
ieşire, trecând prin toate saloanele clubului. 

IX 

— Cupeul prinţului Oblonski! Strigă portarul, cu glasul său 
de bas, tunător. 

Cupeul trase la scară şi amândoi se urcară în el. La 
început, înainte de ieşirea cupeului pe poartă, Levin rămase 
încă sub impresia liniştii din club, simțind plăcerea şi 
netăgăduita bunăcuviinţă a mediului înconjurător. Dar de 
îndată ce cupeul ieşi în stradă şi Levin simţi zdruncinăturile 
trăsurii pe drumul plin de hopuri, de îndată ce auzi strigătul 
mânios al unui birjar care se încrucişase cu dânşii şi, de 
cum văzu firma roşie, slab luminată, a unei cârciumi cu 


prăvălioară - impresia aceasta i se spulberă numaidecât. 
Începu să-şi cântărească fapta şi să se întrebe dacă face 
bine ducându-se la Anna. „Ce are să spună Kitty?” Dar 
Stepan Arkadici nu-l lăsă să se cufunde în gânduri şi, 
ghicindu-i parcă îndoielile, le risipi. 

— Ce bine-mi pare că ai s-o cunoşti! Ştii, Dolly dorea de 
mult asta. Şi Lvov a fost la ea şi o vizitează. Deşi mi-e soră, 
adaose Stepan Arkadici, pot să spun cu mâna pe inimă că e 
o femeie superioară. Ai să vezi. Situaţia ei e foarte grea, mai 
cu seamă acum. 

— De ce mai cu seamă acum? 

— Ducem tratative de divorţ cu bărbatul său. Karenin 
consimte. Dar sunt greutăţi în privinţa băiatului; şi această 
chestiune, care trebuia să se isprăvească de mult, 
tărăgănează ce trei luni. Cum se pronunţă divorţul. Anna se 
mărită cu Vronski. Ce stupid e obiceiul ăsta vechi, cu 
învârtirea în jurul tetrapodului... „Isaiia dănţuieşte”, în care 
nimeni nu mai crede şi care împiedică fericirea oamenilor, 
urmă Stepan Arkadici. Atunci situaţia lor va fi tot atât de 
clară ca şi a mea, ca şia ta. 

— Dar unde-i dificultatea? Întrebă Levin. 

— E o poveste lungă şi plictisitoare! Totul e aşa de 
complicat la noi! Lucrurile stau aşa: Anna, aşteptând 
divorţul, locuieşte de trei luni la Moscova - unde toată 
lumea îi cunoaşte pe amândoi - nu se duce nicăieri şi nu se 
întâlneşte cu nici o femeie afară de Dolly... deoarece, 
înţelegi, nu vrea să fie vizitată din milă. Până şi proasta 
aceea de prinţesă Varvara a plecat şi ea, socotind 
necuviincios să rămână. În asemenea situaţie, orice alta 
femeie nu şi-ar fi putut găsi nici un punct de sprijin în sine 
însăşi. Dar Anna - ai să vezi cum şi-a orânduit viaţa, cât e de 
calmă şi de demnă. La stânga, pe ulicioară, în faţa bisericii! 
Strigă Stepan Arkadici, aplecându-se pe fereastra cupeului. 
Uf, ce cald el făcu el, desfăcându-şi blana cu tot gerul de 
douăsprezece grade sub zero. 


— Are însă o fetiţă; desigur că e ocupată cu ea, spuse 
Levin. 

— Îţi închipui, mi se pare, că fiecare femeie e o femelă, une 
couveuse5, răspunse Stepan Arkadici. Dacă e ocupată, 
trebuie să fie numaidecât cu copiii! Se pare că-idă o 
creştere excelentă, dar despre asta nu vorbeşte. Anna e 
ocupată în primul rând cu scrisul. Văd că zâmbeşti ironic, 
dar degeaba. Scrie o carte pentru copii şi nu spune la 
nimeni. Mie însă mi-a citit câteva pasaje şa eu am dat 
manuscrisul lui Vorkuev... ştii, editorul acela... mi se pare ca 
e scriitor şi el. Se pricepe. Spune că e o lucrare deosebită. 
Dar crezi poate că face pe femeia-scriitoare? De loc! Înainte 
de toate e o femeie de inimă. Acum se ocupă de o fetiţă 
englezoaică şi de o familie întreaga. 

— Vreun act filantropic? 

— Vrei numaidecât să vezi ceva rău. Nu-i vorba de 
filantropie, ci de inimă. Vronski avea un antrenor englez, 
om foarte priceput în meseria lui, dar beţiv. S-a pus rău pe 
băutura, a căpătat delirium tremens şi familia lui a rămas 
pe drumuri. Anna i-a văzut, i-a ajutat, s-a pasionat, iar 
astăzi toată familia asta e întreţinută de ea. Dar nu aşa, de 
sus, ca s-o ajute numai cu bani, ci meditează singură băieţii 
pentru a-i ajuta să intre într-un liceu rusesc, iar pe fată a 
luat-o la ea. Ai s-o vezi. 

Cupeul intră în curte şi Stepan Arkadici sună zgomotos la 
intrare, în faţa căreia se afla o sanie. 

Fără să-l întrebe pe portarul care le deschise dacă Anna e 
acasă, Stepan Arkadici intră în antreu. Levin îl urmă, 
îndoindu-se din ce în ce mai mult dacă face bine ori nu. 

Uitându-se în oglindă, Levin observă că e roşu. Era însă 
sigur că nu-i beat. Urcă o scară acoperită cu covor, în urma 
lui Stepan Arkadici. 

Ajungând sus, Oblonski întrebă un fecior, care-l salută ca 
pe un om al casei, cine e la Anna Arkadievna. I se răspunse 
că domnul Vorkuev. 

— Unde sunt? 


— În birou. 

După ce trecură printr-o mică sufragerie cu pereţii de 
lemn întunecat, călcând pe un covor moale, Stepan Arkadici 
şi Levin intrară într-un birou cufundat într-o lumină 
crepusculară, sub o singură lampă cu abajur mare de 
culoare închisă. Altă lampa cu reflector atârna în perete şi 
lumina un portret de femeie, în mărime naturală, care 
atrase numaidecât atenţia lui Levin. Era portretul Annei 
făcut de Mihailov în Italia. În timp ce Stepan Arkadici ocolea 
o jardinieră cu plante, glasul de bărbat care se auzise mai 
înainte amuţi. Levin se uită la portretul care parcă ieşea în 
relief din ramă, într-o lumină strălucitoare, şi nu-şi putea 
lua ochii de la el. Uitase unde se află şi, fără să asculte ceea 
ce se vorbea alături, nu putea să-şi întoarcă privirea de la 
tabloul acela extraordinar. Nu era un tablou, ci o femeie vie, 
fermecătoare, cu părul negru cârlionţat, cu umerii şi cu 
braţele goale, cu un zâmbet fugar, îngândurat, pe buzele 
umbrite de un pufuşor delicat, şi care se uita la dânsul cu 
un aer triumfător şi duios, privindu-l cu ochi tulburători. Nu 
părea vie numai din pricină că era mai frumoasă decât 
poate fi o femeie în viaţă. 

— Îmi pare foarte bine, auzi deodată Levin, lângă dânsul, o 
voce care-i vorbea, vocea femeii pe care o admira în 
portret. 

Anna îi ieşea în întâmpinare de după jardinieră. Levin văzu 
în semiintunericul cabinetului pe însăşi femeia din ramă, 
într-o rochie de un albastru-închis cu ape, nu în aceeaşi 
atitudine şi cu aceeaşi expresie, dar tot atât de fermecător 
de frumoasă cum o prinsese pictorul pe pânză. Totuşi, Anna 
nu părea chiar aşa de strălucitoare ca în tablou, în schimb, 
vie, avea ceva nou şi atrăgător, care-i lipsea în portret. 

X. 

Anna îl întâmpină pe Levin, fără să-şi ascundă bucuria de 
a-l vedea; îi întinse mâna mică şi energică, îl prezentă pe 
Vorkuev şi arătă spre o fetiţă drăguță, roşcovană, aşezată 
acolo cu lucrul, spunând că o luase de suflet, şi asta cu 


simplitatea şi cu liniştea unei doamne din înalta societate, 
totdeauna firească şi stăpână pe sine. 

— Îmi pare foarte bine, foarte bine, repetă Anna. Rostite 
de dânsa, aceste cuvinte obişnuite căpătară un înţeles 
deosebit pentru Levin. Vă cunosc de mult şi vă preţuiesc, 
atât pentru prietenia cu Stiva, cât şi pentru soţia domniei- 
voastre... Am cunoscut-o foarte puţină vreme, dar mi-a lăsat 
impresia unei flori minunate, da, a unei flori. Şi are să fie în 
curând mamă... 

Anna vorbea nestingherită şi fără grabă, uneori 
plimbându-şi privirea de la Levin la fratele său. Levin simţi 
că făcuse o bună impresie şi-i veni uşor să vorbească cu ea 
în chip firesc şi cu plăcere, ca şi cum ar fi cunoscut-o din 
copilărie. 

— Ivan Petrovici şi cu mine ne-am instalat în biroul lui 
Alexei tocmai ca să fumăm, răspunse Karenina lui Stepan 
Arkadici care o întrebase dacă se poate fuma. Apoi, 
aruncând o privire lui Levin, în loc să-l întrebe dacă 
fumează, Anna trase spre dânsa un portţigaret de baga şi 
scoase o ţigaretă. 

— Cum te simţi astăzi? O întrebă fratele său. 

— Bine. Dar tot nervii... ca de obicei. 

— Nu-i aşa că e extraordinar? Întrebă Stepan Arkadici, 
observând că Levin se uita din când în când la tablou. 

— N-am văzut un portret mai frumos. 

— Şi seamănă leit, nu? Adăugă Vorkuev. 

Levin se uită la portret, apoi la original. O strălucire 
deosebită lumină chipul Annei când simţi aţintită privirea 
lui asupră-i. El roşi şi, ca să-şi ascundă tulburarea, vroi s-o 
întrebe dacă n-a văzut-o de mult pe Daria Alexandrovna. 
Dar Anna începu să vorbească în aceeaşi clipă: 

— Tocmai vorbeam cu Ivan Petrovici despre ultimele 
tablouri ale lui Vaşcenkov. Le-aţi văzut?! 

— Da, le-am văzut, răspunse Levin. 

— Dar, să mă iertaţi, v-am întrerupt. Vroiaţi să spuneţi 
ceva... 


Levin o întrebă dacă n-o văzuse de mult pe Dolly. 

— A fost ieri pe la mine. Era foarte nemulțumită de liceul 
lui Grişa. Se pare că profesorul de latină a fost nedrept cu 
el. 

— Da, i-am văzut tablourile. Nu prea mi-au plăcut, se 
întoarse Levin la convorbirea începută. 

Acum, Konstantin Dmitrici nu mai vorbea mecanic ta în 
dimineaţa aceea. În conversaţia cu Anna, fiecare cuvânt 
căpăta o semnificaţie deosebită. Era plăcut să vorbeşti cu 
dânsa, dar şi mai plăcut s-o asculţi. 

Anna nu vorbea numai natural şi inteligent, ci parcă cu o 
nepăsare spirituală, fără să pună nici un preţ pe ideile sale, 
dând dimpotrivă mai multă greutate vederilor 
interlocutorului. 

Discuţia se încinsese în legătură cu noua orientare în artă 
şi cu recenta ilustrare a Bibliei de către un pictor francez. 
Vorkuev îi reproşa artistului un realism împins până la 
brutalitate. Levin spuse că francezii au ajuns la un 
convenţionalism fară seamăn în artă şi că tocmai de aceea 
ei văd un deosebit merit în revenirea la realism. Găsesc 
poezie în însuşi faptul de a nu mai minţi. 

Niciodată Levin nu spusese o vorbă inteligentă, care să-i 
facă atâta plăcere. Apreciindu-i ideea, faţa Annei se lumină 
deodată. Începu să râdă şi zise: 

— Râd aşa cum râzi când vezi un portret care seamănă leit 
cu originalul. Ceea ce aţi spus caracterizează perfect arta 
franceză contemporana - pictura şi chiar literatura: Zola, 
Daudet. Dar poate că aşa se întâmplă totdeauna - oamenii 
îşi întemeiază propriile conceptions6 pe figuri imaginare şi 
convenţionale; iar după aceea, când toate posibilele 
combinaisons7 sunt făcute, se plictisesc de figurile 
închipuite de dânşii şi se întorc la cele mai naturale, mai 
adevărate. 

— Foarte drept! Aprobă Vorkuev. 

— Aţi fost la club? Îl întrebă Anna pe fratele său. „Aşa 
femeie înţeleg şi eu!” îşi zise Levin, parcă furat de gânduri, 


uitându-se stăruitor la faţa-i frumoasă şi expresivă, care se 
schimbă deodată cu desăvârşire. Levin nu auzea ce vorbea 
Anna, aplecată spre fratele său, dar era uimit de 
schimbarea expresiei de pe chipul ei. Atât de frumos mai 
înainte în calmul său, chipu-i trăda brusc curiozitate, mânie 
şi mândrie. Dar asta nu ţinu decât o clipă. Anna îşi miji 
ochii, de parcă ar fi vrut să-şi aducă aminte de ceva. 

— Aşa! Dar asta nu interesează de altfel pe nimeni, 
adăugă ea şi, întorcându-se către mica englezoaică, îi 
spuse: Please, order the tea în the drawing-room8. 

Fata se ridică şi ieşi. 

— A reuşit la examen? Întrebă Stepan Arkadici. 

— Strălucit! E o fată foarte capabilă şi simpatică. 

— Până la urmă, ai s-o iubeşti mai mult decât pe fiica ta. 

— Asta e o judecată de bărbat. În iubire nu există mai mult 
sau mai puţin. Pe fiica mea o iubesc cu un anumit fel de 
dragoste, iar pe fata asta - cu un altul. 

— l-am spus şi eu Annei Arkadievna, zise Vorkuev, că, dacă 
ar fi pus măcar a suta parte din energia cheltuita cu 
englezoaica asta în slujba operei generale de învăţământ a 
copiilor ruşi, ar fi săvârşit o faptă mare şi folositoare. 

— Judecaţi-mă cum vreţi, dar n-am putut. Contele Alexei 
Kirillâci (rostind cuvintele „contele Alexei Kirillâci”, Anna se 
uită rugător şi sfios la Levin; iar acesta îi răspunse fără voie 
cu o privire plină de încuviinţare şi de respect) mă îndemna 
să mă ocup de şcoală la ţară. Am fost acolo de câteva ori. 
Copiii erau foarte drăguţi, însă nu m-am putut ataşa de 
ocupaţia asta. Dumneavoastră vorbiţi de energie. Energia 
se întemeiază pe iubire. Dar iubirii nu-i poţi porunci. Uite, 
am îndrăgit pe fetiţa asta - nici eu nu ştiu de ce. 

Şi Anna aruncă din nou o privire lui Levin. Atât zâmbetul 
cât şi privirea ei îi spuneau că Anna i se adresează numai 
lui, preţuindu-i părerea şi ştiind dinainte că se înţeleg unul 
cu altul. 

— Pricep foarte bine, răspunse Levin. Nu poţi pune suflet 
în şcoală şi în alte aşezăminte asemănătoare, şi cred că 


tocmai de aceea instituţiile de binefacere dau totdeauna 
rezultate atât de slabe. 

Anna tăcu câteva clipe, apoi zâmbi. 

— Da, da, întări ea. Eu una n-am putut niciodată. Je n-ai 
pas le coeur assei large? ca să iubesc un azil întreg de fete 
urâcioase. Cela ne m'a jamais reussi.10 Câte femei nu şi-au 
făcut din asta o position sociale11! Şi acum, cu atât mai 
mult, rosti Anna cu un aer trist şi stingherit, adresându-se 
de formă fratelui său, dar de fapt lui Levin; nici acum, când 
am atâta nevoie de o ocupaţie, nu pot. Apoi, încruntându-se 
deodată (Levin înţelese că Anna era contrariată de ea 
însăşi, fiindcă vorbise despre sine), Karenina schimbă 
vorba. Am auzit, spuse ea lui Levin, că sunteţi un rău 
cetăţean, dar v-am apărat cum m-am priceput. 

— Cum m-aţi apărat? 

— După felul atacului. Dar nu doriţi un ceai? Anna se 
ridică şi luă în mână o carte legată în marochin. 

— Anna Arkadievna, daţi-mi-o mie, o rugă Vorkuev, 
arătând spre carte. Merită. 

— A, nu! Încă n-am şlefuit-o. 

— l-am vorbit despre ea, spuse Stepan Arkadici surorii 
sale, arătând spre Levin. 

— Foarte rău ai făcut. Scrisul meu seamănă cu coşuleţele 
acelea lucrate în lemn, cu multă migală, de deţinuţi, pe care 
mi le vindea Liza Merkalova. Se ocupa de închisori, din 
partea unei societăţi de binefacere, spuse Anna, 
întorcându-se spre Levin. 

— Nenorociţii aceia făceau minuni de răbdare. Levin mai 
descoperi încă o trăsătură de caracter la femeia aceasta, 
care-i plăcuse extraordinar de mult. Afară de inteligenţă, 
graţie şi frumuseţe, Anna mai era şi sinceră. Nu vroia că-şi 
ascundă faţă de dânsul situaţia ei grea. După ce rosti aceste 
cuvinte, Anna oftă; iar chipul său, parcă împietrit, căpătă o 
expresie severă. Cu această expresie a feţei, Anna părea 
încă şi mai frumoasă decât înainte. Era însă o expresie 
nouă, fără nici o legătură cu celelalte expresii ce oglindeau 


şi răspândeau fericirea, prinse de artist în portret. Levin 
privi din nou portretul şi silueta Annei, în timp ce ea - 
luându-şi fratele de braţ - ieşea pe o uşă înaltă. Konstantin 
Dmitrici simţi deodată pentru Anna o duioşie şi o milă care 
îl uimiră. 

Anna îi rugă pe Levin şi pe Vorkuev să treacă în salon, iar 
ea rămase în birou să vorbească ceva cu fratele său. 
„Despre divorţ, despre Vronski, despre ceea ce face el la 
club, despre mine?” se gândi Levin. 

Era atât de preocupat de ceea ce vorbea Anna cu Stepan 
Arkadici, că aproape nu asculta spusele lui Vorkuev despre 
calităţile romanului pentru copii scris de Karenina. 

La ceai urmă aceeaşi conversaţie plăcută şi plină de miez. 
Nu numai că n-aveai nevoie nici o clipă să cauţi un subiect 
de conversaţie, ci dimpotrivă simţeai că nu găseai prilejul să 
spui tot ceea ce vroiai şi te stăpâneai cu plăcere, ascultând 
ceea ce exprimau alţii. lar ceea ce vorbeau ei, nu numai 
Anna, dar şi Vorkuev, şi Stepan Arkadici - totul căpăta, după 
cum i se părea lui Levin, o deosebită însemnătate, datorită 
atenţiei şi observaţiilor sale. 

Urmărind această convorbire interesantă, Levin o admiră 
tot timpul pe Anna - frumuseţea, inteligenţa, cultura şi în 
acelaşi timp simplitatea şi căldura sufletului său. Asculta, 
vorbea şi se gândea într-una la dânsa, la viaţa ei interioară, 
căutând să-i ghicească sentimentele. El, care o judecase 
înainte cu atâta asprime, acum - printr-un ciudat proces de 
idei - o scuza şi în acelaşi timp o compătimea şi se temea că 
Vronski n-o înţelege pe de-a-ntregul. După ora zece, când 
Stepan Arkadici se ridică să plece (Vorkuev plecase mai 
demult), lui Levin i se păru că de-abia venise. Se sculă şi el 
cu părere de rău. 

— La revedere, îi spuse Anna, ţinându-i mâna îndelung şi 
uitându-se în ochii săi cu o privire voit atrăgătoare. Îmi pare 
foarte bine que la glace est rompue12. 

Apoi îi lăsă mâna şi îşi miji ochii. 


— Vă rog să spuneţi soţiei domniei voastre că o iubesc ca 
şi înainte, şi că - dacă nu poate să-mi ierte situaţia - doresc 
să nu mă ierte niciodată. Ca să mă ierte, ar trebui să sufere 
cât am suferit eu. Dar s-o ferească Dumnezeu! 

— Am să-i spun neapărat... o asigură Levin roşind. 

XI 

„Ce femeie extraordinară, simpatică şi nefericită!” îşi zise 
Levin, când ieşi în ger împreună cu Stepan Arkadici. 

— Ei, ce zici? Nu ţi-am spus? Îl întrebă Stepan Arkadici, 
văzând că Levin fusese cu totul cucerit. 

— Da, răspunse Levin pe gânduri. E o femeie excepţională! 
Nu e numai inteligentă, ci şi plină de căldură. Îmi pare 
nespus de rău pentru dânsa. 

— Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, totul are să se dreagă 
în curând. Aşa că, vezi, altă dată să nu mai judeci dinainte, 
adăugă Stepan Arkadici, deschizând uşa cupeului. La 
revedere, n-avem acelaşi drum. 

Gândindu-se mereu la Anna, până la cele mai neînsemnate 
amănunte ale vorbelor schimbate cu dânsa, amintindu-şi 
toate nuanțele de expresie ale chipului său, intrând tot mai 
mult în situaţia ei şi compătimind-o, Levin ajunse acasă. 

Kuzma îl anunţă că Ekaterina Alexandrovna era sănătoasă 
şi că surorile sale abia plecaseră. Îi întinse după aceea două 
scrisori. Levin le citi chiar acolo, în antreu, ca să nu fie 
nevoit a se ocupa de ele mai târziu. Prima scrisoare venea 
de la Sokolov, administratorul său, care spunea că grâul nu 
putea fi vândut, deoarece nu se ofereau decât cinci ruble şi 
jumătate pe baniţă, iar bani nu mai puteau căpăta de 
nicăieri. Scrisoarea cealaltă era de la sora sa, care-i făcea 
imputări că chestiunea ei nu fusese încă rezolvată. 

„Bine, am să-l dau cu cinci şi jumătate, dacă nu se oferă 
mai mult”, îşi spuse Levin rezolvând cu mare uşurinţă prima 
problemă, care mai înainte i se păruse atât de grea. 
„Extraordinar de repede trece timpul aici, se gândi Levin în 
legătură cu a doua scrisoare. Se simţea vinovat faţă de sora 
sa, fiindcă nu-i îndeplinise încă rugămintea. Nici astăzi n-am 


trecut pe la tribunal, dar azi chiar că n-am avut timp.” Şi, 
după ce hotări că se va ocupa neapărat de acest lucru a 
doua zi, se duse la soţia sa. 

Îndreptându-se spre dânsa, Levin îşi revizui repede în 
gând tot ce făcuse în ziua aceea. Evenimentele acelei zile 
erau alcătuite numai din conversații; pe unele le ascultase, 
la altele luase parte. Convorbirile priveau chestiuni de care 
Levin - dacă ar fi fost singur şi la ţară - nu s-ar fi ocupat 
niciodată. Aici însă aceste discuţii păreau foarte interesante 
şi frumoase. Numai două lucruri îl nemulţumeau; primul - 
comparaţia sa cu ştiuca, iar în al doilea rând faptul că în 
duioasa-i compătimire pentru Anna se strecurase ceva 
nelalocul lui. 

Levin îşi găsi soţia tristă şi gânditoare. Masa celor trei 
surori fusese foarte veselă; apoi îl aşteptaseră pe Levin mult 
şi bine şi se plictisiseră. Surorile plecaseră, iar Kitty 
rămăsese singură. 

— Dar tu ce-ai făcut? Îl întrebă ea, uitându-se în ochii săi 
care aveau o strălucire suspectă. Ca să nu-i stingherească 
povestirea, Kitty îşi ascunse atenţia deosebită şi îl ascultă cu 
un zâmbet de aprobare cum îşi petrecuse el seara. 

— Mi-a părut foarte bine că l-am întâlnit pe Vronski. M-am 
întreţinut cu dânsul în mod firesc şi simplu. Înţelegi, de 
acum înainte voi căuta să mă feresc de a-l întâlni. Îmi pare 
bine însă că s-a isprăvit cu stinghereala aceea dintre noi, 
zise el; dar când îşi aduse aminte că spre a se feri de a-l 
întâlni, se dusese cu primul prilej la Anna... se îmbujora. Se 
spune îndeobşte că poporul bea. Nu ştiu însă cine bea mai 
mult: poporul sau clasa noastră? Poporul bea cel puţin în 
zilele de sărbători, dar noi... 

Pe Kitty n-o interesau însă consideraţiile asupra felului 
cum bea poporul. Îl văzuse pe Levin roşind şi dorea să ştie 
pricina. 

— Ei, şi după aceea unde ai fost? 

— Stiva s-a ţinut scai de mine să mă duc cu dânsul la Anna 
Arkadievna. 


Rostind aceste cuvinte, Levin se îmbujora şi mai mult. lar 
îndoielile lui dacă făcuse bine ori nu, ducându-se la Anna, 
fură rezolvate definitiv: el ştia acum că n-ar fi trebuit să se 
ducă. 

Ochii lui Kitty scânteiară la auzul numelui Annei; dar 
făcând o sforţare, îşi ascunse tulburarea şi izbuti să-l 
amăgească. 

— Ah! Făcu numai Kitty. 

— Sigur că n-ai să te superi fiindcă m-am dus la ea. M-a 
rugat Stiva. Dorea şi Dolly, adăugă Levin. 

— A, nu, răspunse Kitty; şi Levin văzu în ochii ei o 
încordare care nu-i făgăduia nimic bun. 

— E o femeie simpatică, foarte nenorocită şi bună! 
Exclamă el vorbindu-i despre Anna, despre ocupațiile 
acesteia şi împărtăşindu-i rugămintea ei. 

— Da, ai dreptate. E foarte nenorocită, încuviinţă Kitty, 
după ce Levin isprăvi. Scrisoarea de la cine e? 

EI îi răspunse şi, încrezător în tonul ei calm, se duse să se 
dezbrace. 

Când se întoarse o găsi pe soţia sa în acelaşi fotoliu, în 
timp ce Levin se apropie de ea, Kitty se uită la dânsul şi 
izbucni în hohote de plâns. 

— Ce-i? Ce-i? O întrebă el, ştiind dinainte ce era. 

— Te-ai îndrăgostit de femeia aceea dezgustătoare; te-a 
vrăjit! Am citit-o în ochii tăi. Da, da! Ce poate ieşi de aici! Ai 
băut cât ai băut la club, ai jucat şi pe urmă te-ai dus la... 
cine? Nu! Să plecăm de aici... Mâine plec. 

Lui Levin îi trebui mult timp ca să-şi potolească soţia. În 
sfârşit, izbuti s-o liniştească numai după ce-i mărturisi că 
sentimentul milei îmbinat cu ameţeala vinului îi tulburase 
mintea, încât se lăsase influenţat de viclenia Annei, şi că de 
acum înainte se va feri de dânsa. Mărturisirea lui cea mai 
sinceră a fost aceea că, stând de atâta vreme la Moscova, 
unde nu se ţinea decât de conversații, mâncare şi băutură, 
se cam smintise. Cei doi soţi statură de vorbă până la trei 


noaptea; abia la acea oră soţii fură destul de împăcaţi ca să 
poată adormi. 

XII. 

După ce-şi petrecu musafirii, Anna nu se aşeză, ci începu 
să se plimbe încoace şi încolo prin odaie. Făcuse tot ce 
putuse în timpul serii (ceea ce îndeplinea de altfel în 
vremea din urmă faţă de toţi bărbaţii tineri) ca să trezească 
în sufletul lui Levin un sentiment de dragoste pentru dânsa. 
Ştia că-şi atinsese scopul în măsura în care aceasta era cu 
putinţă într-o singură seară, fiind pe deasupra vorba şi de 
un bărbat însurat şi cinstit. lar Levin îi plăcuse mult (cu 
toată marea deosebire dintre Vronski şi Levin, Anna ca 
femeie vedea la dânşii trăsături comune, ceea ce o făcuse şi 
pe Kitty să-i iubească pe amândoi). Totuşi, cum ieşi 
musafirul din odaie, Anna nu-şi mai aduse aminte de el. 

Un singur gând o urmărea necontenit sub diferite forme. 
„Dacă am atâta putere asupra altora, de pildă asupra 
acestui bărbat însurat, care-şi iubeşte nevasta, oare de ce 
este el aşa de rece faţă de tine? Nu-i vorba de răceală - ştiu 
că mă iubeşte. S-a strecurat însă ceva nou, care ne 
desparte acum. De ce lipseşte toată seara? Mi-a trimis un 
cuvânt prin Stiva că nu-l poate lăsa pe Iaşvin, trebuind să-l 
supravegheze în timpul jocului. Dar ce, laşvin e un copil? Să 
zicem însă că ar fi adevărat. El nu minte niciodată. Dar 
adevărul acesta mai are o latură. Foloseşte acest prilej ca 
să-mi arate că mai are şi alte obligaţii. Ştiu asta şi n-am 
nimic împotrivă. De ce să mi-o arate? Vrea să-mi 
demonstreze că dragostea lui pentru mine nu trebuie să-i 
stingherească libertatea. Eu însă n-am nevoie de dovezi, ci 
de dragoste. Ar fi trebuit să-şi dea seama de povara vieţii 
mele de aici, la Moscova. Asta e viaţă? Eu nu trăiesc, ci 
aştept un deznodământ care întârzie şi întârzie... 
Răspunsul nu mai vine. Stiva spune că nu se poate duce la 
Alexei Alexandrovici, iar eu nu-i mai pot scrie. Nu sunt în 
stare să fac nimic, să încep nimic, să schimb nimic. Mă 
stăpânesc şi aştept, născocind fel de fel de tertipuri cum să- 


mi trec timpul: familia englezului, scrisul meu, lectura - dar 
toate acestea sunt numai o amăgire, toate-s ca un fel de 
morfină. Ar fi trebuit să-i fie milă de mine”, se gândi Anna, 
simțind că o podidesc lacrimi de înduioşare pentru ea 
însăşi. 

Auzind zbârnâitul năvalnic al soneriei - aşa suna Vronski - 
Anna îşi şterse repede lacrimile, se aşeză lângă lampă şi 
deschise o carte, prefăcându-se liniştită. Trebuia să-i arate 
că-i nemulțumită, fiindcă Vronski nu se întorsese la timp, 
cum făgăduise. Dar numai nemulțumită. Nu trebuie să-i 
arate însă durerea şi, mai cu seamă, mila de sine însăşi. Ei 
îşi putea îngădui mila pentru ea însăşi dar lui - nu. Anna nu 
vroia lupta; îi imputa lui Vronski pornirea agresivă, dar ea 
însăşi lua fără voie o poziţie de luptă. 

— Ce faci? Nu te-ai plictisit? O întrebă el, apropiindu-se de 
dânsa, însufleţit şi vesel. Ce patimă grozavă e jocul! 

— Nu, nu m-am plictisit. De mult m-am obişnuit să nu mă 
plictisesc. Stiva şi Levin au fost pe aici. 

— Ştiu că vroiau să vină la tine. la spune-mi, ce impresie ţi- 
a făcut Levin? O întrebă Vronski şi se aşeză lângă ea. 

— Foarte bună. Au plecat puţin mai înainte. Dar ce-a făcut 
laşvin? 

— Câştigase vreo şaptesprezece mii de ruble. L-am sfătuit 
să se ridice. Era gata să plece; dar s-a întors şi a pierdut şi 
mai mult. 

— Atunci, de ce ai mai rămas? Îl întrebă Anna, ridicând 
deodată ochii spre dânsul. Chipul ei avea o expresie rece şi 
duşmănoasă. Ai spus lui Stiva că rămâi ca să-l scoţi de la joc 
pe laşvin, şi l-ai lăsat. 

Aceeaşi expresie de răceală, gata de luptă, se întipări şi pe 
figura lui. 

— Mai întâi, nu l-am rugat să-ţi spună nimic; al doilea, eu 
nu mint niciodată. Dar principalul e că am vrut să rămân şi 
am rămas, răspunse el, încruntându-se. Anna, de ce, pentru 
ce toate astea? Adause Vronski după câteva clipe de tăcere 


şi, aplecându-se spre dânsa, întinse mâna cu nădejdea că 
Anna îşi va pune mâna în mâna lui. 

Anna se bucură de această chemare duioasă; dar o putere 
rea nu-i îngădui să se lase stăpânită de acest sentiment, că 
şi cum împrejurările luptei ar fi oprit-o să se supună. 

— Ai vrut, bineînţeles, să rămâi şi ai rămas. Faci tot ce vrei. 
Dar de ce-mi spui asta? De ce? Zise Anna, înfierbântându-se 
din ce în ce mai mult. Îţi contestă oare cineva drepturile? 
Vrei să ai dreptate şi ai. 

Mâna lui se strânse, se retrase, iar faţa-i căpătă o expresie 
şi mai îndârjită decât înainte. 

— Pentru tine e o chestiune numai de îndărătnicie, urmă 
Anna după ce se uită ţintă la dânsul, găsind deodată 
termenul potrivit pentru această expresie care o scotea din 
fire, da, tocmai de îndărătnicie. Pentru tine totul e să rămâi 
învingător asupra mea, pe când pentru mine... Anna se 
înduioşa iarăşi, gata să izbucnească în lacrimi. Dacă ai şti 
cum se pune problema pentru mine! Când simt, ca acum, 
câtă dușmănie îmi arăţi, da câtă duşmănie, nici nu-ţi 
închipui ce înseamnă asta în ochii mei. Dacă ai şti ce 
aproape sunt de nenorocire în clipele acestea... dacă ai şti 
ce frică mi-e de mine, ce frică! 

Anna se întoarse, sugrumându-şi hohotele de plâns. 

— Dar pentru ce toate astea? Izbucni el, îngrozit de 
expresia ei deznădăjduită, aplecându-se asupră-i, luându-i 
mâna şi sărutându-i-o. De ce? Îmi caut oare distracţii în 
afara casei? 

Oare nu mă feresc de societatea femeilor? 

— Desigur, zise ea. 

— Atunci, spune-mi, ce ar trebui să fac ca să fii liniştită? 
Sunt dispus pentru orice, numai să fii fericită, adăugă el, 
mişcat de deznădejdea ei. Anna, ce n-aş da să te scutesc de 
o durere ca aceasta de acum! 

— Nu-mi trebuie nimic, nimic, răspunse Anna. Nu ştiu nici 
eu însămi... poate că e din pricina vieţii retrase... poate 
nervii... Dar să nu mai vorbim de asta. Cum au fost 


alergările? Nu mi-ai povestit nimic, îl întrebă ea, căutând 
să-şi ascundă bucuria victoriei pe care totuşi o câştigase. 

Vronski ceru să se dea la masă şi începu să istorisească 
amănuntele alergărilor. Dar Anna vedea din tonul şi din 
privirile sale tot mai reci că nu-i ierta izbânda şi că 
sentimentul acela de îndărătnicie, împotriva căruia luptase 
ea, îşi făcuse iarăşi loc în inima lui. Atitudinea sa faţă de 
Anna era mai rece decât înainte: parcă s-ar fi căit că i se 
supusese. lar ea, aducându-şi aminte de cuvintele care-i 
aduseseră victoria: „Dacă ai şti ce aproape sunt de 
nenorocire... ce frică mi-e de mine însămi” înţelese că 
aceasta era o armă primejdioasă, pe care nu o va mai putea 
folosi altă dată. Simţea însă că, pe lângă dragostea care-i 
unea, intrase într-înşii spiritul rău al luptei, pe care ea nu-l 
putea izgoni din inima lui şi cu atât mai puţin din propria sa 
inimă. 

XIII. 

Nu există împrejurări cu care omul să nu se poată obişnui, 
mai ales dacă vede că toţi din juru-i duc aceeaşi viaţă. Cu 
trei luni mai înainte, Levin n-ar fi crezut că ar fi fost în stare 
să adoarmă liniştit în condiţiile în care se găsea. N-ar fi 
crezut că ducând o viaţă absurdă şi fără scop, mult prea 
costisitoare pentru mijloacele sale de trai, după o beţie (nu 
putea numi altfel ceea ce se petrecuse la club), după 
nepotrivitele raporturi de prietenie cu un bărbat pe care 
soţia lui îl iubise odinioară, după o vizită şi mai nepotrivită, 
făcută unei persoane pe care n-o putea numi altfel decât 
femeie pierdută, care-l fermecase, pricinuind astfel multă 
amărăciune soţiei sale, n-ar fi crezut cu putinţă în 
asemenea împrejurare să adoarmă liniştit. Totuşi, datorită 
oboselii, nopţii nedormite şi vinului băut, Levin căzu într-un 
somn adânc şi liniştit. 

La ora cinci îl trezi scârţâitul unei uşi care se deschise. 
Sări în sus şi se uită în juru-i. Kitty nu mai era în pat, lângă 
dânsul. Văzu însă mişcându-se o lumină în dosul 
paravanului şi auzi paşii soţiei sale. 


— Ce-i? Ce-i? O întrebă el, somnoros, Kitty, ce s-a 
întâmplat? 

— Nu-i nimic, răspunse Kitty, ieşind de după paravan cu 
lumânarea în mână. Nu m-am simţit bine, adăugă ea, 
zâmbind cu un surâs nespus de drăgălaş şi plin de 
importanţă. 

— Ce-i? Ce-i? A început? A început? Întreba Levin speriat. 
Să trimitem după doctor. Şi prinse să se îmbrace repede. 

— Nu, nu, răspunse Kitty zâmbind şi oprindu-l cu mâna. 
Cred că nu-i nimic. M-am simţit cam prost, şi atât. Acum mi- 
a trecut. 

Apoi, apropiindu-se de pat, Kitty stinse lumânarea, se 
culcă şi se linişti. Deşi răsuflarea ei regulată, stăpânită 
parcă, şi mai cu seamă expresia deosebită de duioşie şi de 
încordare pe care o avusese spunându-i: „nu-i nimic”, când 
ieşise de după paravan, îl neliniştiseră pe Levin, totuşi îi era 
aşa de somn, încât adormi îndată. Abia mai târziu, el îşi 
aduse aminte de răsuflarea ei şi înţelese tot ceea ce se 
petrecuse în inima dragă şi scumpă a lui Kitty, în timp ce 
stătuse nemişcată, culcată lângă dânsul, în aşteptarea celui 
mai mare eveniment din viaţa unei femei. Mâna soţiei sale, 
care-i atinse umărul, şi şoaptele ei îl treziră la ora şapte. 
Kitty stătea parcă în cumpăna între mila de a-l trezi şi 
dorinţa de a vorbi cu dânsul. 

— Kostea, nu te speria. Nu-i nimic, dar mi se pare... 
Trebuie să trimiţi după Lizaveta Petrovna. 

Lumânarea era iarăşi aprinsă. Kitty şedea pe pat cu lucrul 
său de mână, la care împletea în zilele din urmă. 

— Te rog să nu te sperii. Nu-i nimic. Nu mi-e frică de loc, îl 
asigură Kitty, văzându-i faţa speriată; şi, luându-i mâna, o 
apăsă întâi pe pieptul său, apoi o duse la buze. 

Levin sări repede din pat, zăpăcit, cu ochii aţintiţi la Kitty. 
Îşi puse halatul şi se opri, uitându-se într-una la ea. Trebuia 
să plece, dar nu-şi putea lua privirea de la dânsa. EI, care-i 
iubea atât de mult chipul, care-i cunoştea atât de bine 
privirile şi expresiile feţei - n-o văzuse niciodată astfel. Ce 


josnic şi respingător se socotea el, amintindu-şi cum o 
amărâse în ajun şi văzând-o acum: cu faţa purpurie, 
încadrată de părul mătăsos, care ieşea de sub boneta ei de 
noapte, strălucind de bucurie şi de hotărâre. 

Oricât de sinceră şi de naturală era firea lui Kitty, totuşi 
Levin rămase uimit de felul cum i se înfăţişa ea acum, când 
toate învelişurile fiinţei sale fuseseră date la o parte şi 
însuşi miezul sufletului ei îi lumina ochii. În această 
simplitate şi goliciune, aceea pe care o iubea era de o 
neasemănată curăţie. Kitty îl privea zâmbind, însă deodată 
sprâncenele îi tremurară; îşi ridică fruntea şi, apropiindu-se 
repede de el, îl luă de braţ şi se lipi toată de dânsul, 
învăluindu-l cu răsuflarea-i fierbinte. Suferea şi parcă i se 
plângea de durerea ei. În prima clipă, din obişnuinţă, i se 
păru că el e vinovatul; dar din privirea ei plină de duioşie 
Levin înţelese că ea nu numai că nu-l mustra, ci îl iubea şi 
pentru aceste suferinţe. „Dacă nu eu, atunci cine-i 
vinovatul?” se gândi Levin fără voie, căutând pe cel vinovat 
de aceste suferinţe, ca să-l pedepsească. Dar nu era nici un 
vinovat. Kitty suferea, se plângea, însă îşi biruia suferinţele, 
se bucura şi le iubea. Levin vedea că în sufletul ei se 
petrecea ceva minunat de frumos, dar ce anume, nu putea 
pricepe. Era ceva mai presus de puterea lui de înţelegere. 

— Am trimis la maman. Tu du-te repede după Lizaveta 
Petrovna... Kostea! Nu-i nimic, mi-a trecut. 

Kitty se îndepărtă de dânsul şi sună. 

— Ei, acum poţi pleca. Vine Paşa. N-am nimic. Levin văzu 
cu mirare cum Kitty luă lucrul de mână pe care-l adusese în 
timpul nopţii şi începu să împletească din nou. 

În timp ce ieşea pe o uşă, o auzi pe fată intrând pe uşa 
cealaltă. Se opri la uşă şi auzi cum Kitty dădea fetei 
dispoziţii amănunțite şi se apucă să mute patul împreună cu 
dânsa. 

Se îmbrăcă şi - pe când se înhămau caii la cupeu, fiindcă la 
ora aceea nu erau încă birje - alergă iarăşi în odaia de 
culcare, nu în vârful picioarelor, ci zburând parcă. Două 


slujnice mutau cu grijă nişte mobile în iatac. Kitty umbla 
prin odaie, împletind repede din andrele şi dând dispoziţii. 

— Eu mă duc acum după doctor. După Lizaveta Petrovna a 
plecat altcineva, dar am să dau şi eu pe la dânsa. N-ai 
nevoie de nimic? Să trec pe la Dolly? 

Kitty îl privea, fără să asculte probabil ce-i spunea el. 

— Da, da. Du-te, du-te, îi spuse ea repede, încruntându-se 
şi făcându-i un semn cu mâna. 

Levin trecea prin salon, când din odaia de culcare se auzi 
deodată un geamăt jalnic, care se stinse numaidecât. Se 
opri şi mult timp nu putu înţelege ce era. 

„Da, ea e”, se gândi el şi, apucându-se cu mâinile de cap, 
cobori în goană scara. 

— Doamne, miluieşte-ne pre noi! lartă-mă, ajută-mă! 

Levin repeta aceste cuvinte, care-i veniseră pe neaşteptate 
pe buze. El, om necredincios, repeta aceste vorbe nu numai 
cu gura. Atunci, în clipa aceea, Konstantin Dmitrici înţelese 
că toate îndoielile şi neputinţa lui de a crede - izvorâtă din 
rațiune - nu-l împiedicau să invoce pe Dumnezeu. Acestea 
se risipiră ca fumul din sufletul său. Pe cine ar fi putut 
invoca dacă nu pe cel în mâinile căruia erau sufletul şi 
dragostea lui? 

Calul nu era încă înhămat. Dar Levin, simțind o prea mare 
încordare a puterilor sale trupeşti şi mintale şi dorind să fie 
de folos, nu mai aşteptă cupeul, ca să nu mai piardă nici o 
clipă, ci porni pe jos, după ce porunci lui Kuzma să-l ajungă 
din urmă. 

La colţul străzii, întâlni un birjar de noapte, care se 
grăbea. În sania mică se afla Lizaveta Petrovna, într-o haină 
de catifea, încotoşmănată cu un şal. „Slavă Domnului, slavă 
Domnului!” rosti Levin încântat, recunoscând obrazul ei 
Mic, bălai, care avea o expresie deosebit de serioasă, ba 
chiar severă. Fără să strige birjarului să oprească 
Konstantin Dmitrici porni în goană înapoi pe lângă sanie. 

— Va să zică a început de două ore? Nu mai de mult? Îl 
întrebă moaşa. Chemaţi-l pe Piotr Dmitrici, dar fără să-l 


zoriţi. Şi luaţi nişte opiu de la farmacie. 

— Crezi c-o să se sfârşească cu bine? Doamne miluieşte- 
mă şi ajută-mă, murmură Levin, când îşi văzu calul ieşind pe 
poartă; sări în sanie, alături de Kuzma, şi-i porunci să-l ducă 
la doctor. 

XIV. 

Doctorul dormea. Un fecior îi spuse „că s-a culcat târziu şi 
mi-a poruncit să nu-l trezesc, dar trebuie să se scoale 
acuşi”. Feciorul curăța nişte sticle de lampă şi părea foarte 
adâncit în lucrul pe care-l făcea. La început, Levin a fost 
foarte mirat de atenţia feciorului pentru sticlele de lampă şi 
de nepăsarea acestuia faţă de ceea ce i se întâmpla lui. Dar 
după ce se gândi puţin, el înţelese că nimeni nu-i cunoştea 
sentimentele şi nici nu era dator să i le cunoască. Prin 
urmare, trebuia să se poarte cu calm, cu judecată şi cu 
hotărâre, ca să străpungă acest zid de nepăsare şi să-şi 
ajungă scopul. „Fără grabă şi să nu scap nimic din vedere”, 
îşi zise Levin, simțind cum îi sporesc din ce în ce mai mult 
puterile şi atenţia faţă de ceea ce avea de făcut. 

Aflând că doctorul nu se sculase încă, Levin - dintre 
feluritele planuri ce-i veniră în minte - se opri la următorul: 
Kuzma să se ducă cu un bilet la alt medic, iar el să treacă pe 
la o farmacie după opiu. Dacă nici când se va întoarce 
doctorul nu se va fi sculat încă, Konstantin Dmitrici îl va 
trezi cu orice preţ, cumpărând feciorul, sau cu forţa, dacă 
acesta n-ar primi. 

În farmacie, un laborant uscăţiv - cu aceeaşi nepăsare ca 
şi feciorul cu sticlele lui de lampă - punea în casete un praj 
pentru un vizitiu care aştepta şi refuză să-i dea opiu. 
Silindu-se să nu se grăbească şi să nu se înflăcăreze, după 
ce pomeni numele doctorului şi pe acela al moagşei, Levin 
căută să convingă pe farmacist, lămurindu-i pentru ce îi 
trebuie opiul. Primind încuviințarea de după un perete 
despărțitor, laborantul luă o sticluţă şi o pâlnie, turnă 
tacticos dintr-o sticlă mare în sticluţă, lipi o etichetă micuță 
deasupra, legă dopul cu o sforicică - în ciuda rugăminţii lui 


Levin de a nu face asta - şi vru să-i împacheteze sticluţa. 
Dar Levin nu mai putu răbda; îi smulse hotărât sticluţa din 
mâini şi o zbughi afară pe uşa mare, cu geamuri. Medicul 
nu se sculase încă, iar feciorul - ocupat acum cu întinderea 
unui covor - refuză să-l scoale. Levin scoase fără grabă o 
hârtie de zece ruble şi, rostind cuvintele rar, dar fără 
zăbavă, îi întinse hârtia şi-l lămuri că Piotr Dmitrici (cât de 
mare şi de important i se părea acum doctorul, pe care mai 
înainte aproape nu-l băga în seamă). Îi făgăduise să vină la 
orice oră... că, desigur, n-o să se supere şi de aceea trebuia 
sculat numaidecât. 

Feciorul se învoi, se duse sus şi-l pofti pe Levin în sala de 
aşteptare. 

Konstantin Dmitrici îl auzi prin uşă pe medic tuşind, 
umblând şi spunând ceva. Trecură vreo trei minute. Lui 
Levin i se păru că trecuse peste un ceas. Nu mai putea 
aştepta. 

— Piotr Dmitrici, Piotr Dmitrici! Strigă Levin cu glas 
rugător prin uşa întredeschisă. Pentru numele lui 
Dumnezeu, vă rog să mă iertaţi. Primiţi-mă aşa cum sunteţi. 
Au trecut peste două ore... 

— Îndată, îndată! Răspunse glasul, şi Levin ghici cu uimire 
că medicul zâmbea. 

— Numai o clipă... 

— Vin imediat. 

Trecură încă două minute, în care timp doctorul îşi puse 
ghetele şi haina şi se pieptănă. 

— Piotr Dmitrici! Rosti el din nou cu glas jalnic. Tocmai 
atunci ieşi doctorul, îmbrăcat şi pieptănat. „Oamenii ăştia n- 
au pic de inimă, gândea Levin. Să se pieptene în timp ce eu 
mor de grijă!” 

— Bună dimineaţa! Îi spuse medicul, dându-i mâna şi 
vrând parcă să-l întărite prin calmul său. Nu vă grăbiţi aşa. 
Ce s-a întâmplat? 

Căutând să fie cât mai exact, Levin începu să-i povestească 
toate amănuntele inutile în legătură cu starea soţiei sale, 


întrerupându-şi mereu povestirea prin rugăminţi ca 
doctorul să meargă numaidecât cu el. 

— Nu vă grăbiţi atât! Nu ştiţi cum stau lucrurile. Desigur 
că nici nu-i nevoie de mine. Dar am făgăduit şi cred că am 
să vin. Nu-i însă nici o grabă. Luaţi loc, vă rog. Nu doriţi o 
cafea? 

Levin îl privi, întrebându-l din ochi dacă nu cumva îşi râde 
de dânsul. Dar doctorului nici prin gând nu-i trecea să 
glumească. 

— Ştiu, ştiu, adăugă medicul zâmbind. Am şi eu copii. În 
asemenea momente, noi, bărbaţii, suntem oamenii cei mai 
vrednici de milă. Am o pacientă al cărei soţ fuge totdeauna 
la grajd în timpul ăsta. 

— Dar ce părere aveţi, Piotr Dmitrici? Credeţi că totul are 
să se sfârşească bine? 

— După toate datele, se aşteaptă un deznodământ fericit. 

— Va să zică, aveţi să veniţi numaidecât, insistă Levin, 
uitându-se cu răutate la un servitor care aducea cafeaua. 

— Peste vreo oră. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 

— Atunci daţi-mi voie să-mi iau cafeaua. 

Medicul începu să-şi bea cafeaua. Amândoi tăceau. 

— Dar turcii mănâncă o bătaie straşnică! Aţi citit 
telegrama de ieri? Îl întrebă doctorul, mestecând o bucată 
de franzelă. 

— Nu, nu mai pot! Răspunse Levin, sărind în sus. Atunci, 
veniţi peste un sfert de ceas? 

— Peste o jumătate de oră. 

— Pe cuvânt de onoare? 

Când ajunse în faţa casei sale, Levin se întâlni cu bătrâna 
prinţesă. Amândoi se îndreptară spre uşa odăii de culcare. 

Prinţesa avea lacrimi în ochi. Îi tremurau mâinile. 
Văzându-l pe Levin, ea îl îmbrăţişa şi începu să plângă. 

— Cum îi mai este, dragă Lizaveta Petrovna? Întrebă 
prinţesa, apucând de mână pe moaşa care le ieşise în 
întâmpinare cu faţa radioasă şi îngrijorata în acelaşi timp. 


— Merge bine, răspunse Lizaveta Petrovna. Convingeţi-o 
să se culce în pat. l-ar veni mai uşor. 

Din clipa când se trezise şi îşi dăduse seama ce se petrece, 
Levin se pregătise să îndure ceea ce avea de îndurat - cu 
hotărâre, fără să cugete, fără să prevadă nimic, ferecându- 
şi toate gândurile şi sentimentele, fără să-şi enerveze soţia, 
ci dimpotrivă, liniştind-o şi îmbărbătând-o. Nu-şi îngăduia 
nici măcar să se gândească la ceea ce se va întâmpla şi cum 
se va sfârşi; şi, judecând după lămuririle date în privinţa 
timpului cât ţine de obicei aceasta, Levin se pregăti în sinea 
lui să rabde şi să-şi stăpânească inima vreo cinci ceasuri - 
ceea ce i se păru cu putinţă. Când se întoarse însă de la 
doctor şi-i văzu iarăşi chinurile, începu să repete din ce în 
ce mai des: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!” să ofteze şi să 
tragă cu urechea. Uneori el se temea că n-are să mai poată 
îndura, că va izbucni în plâns sau va fugi, atât de chinuitor i 
se părea totul. Şi nu trecuse decât un ceas. 

Dar după ceasul acela mai trecu unul, apoi trecură două, 
trei - toate cele cinci ore pe care şi le fixase ca limită 
extremă a răbdării; iar situaţia rămânea aceeaşi. Levin 
răbda mereu, deoarece n-avea altceva de făcut, crezând în 
fiecare clipă ca răbdarea lui ajunsese la ultima limită şi că 
inima îi era gata să plesnească de milă. 

Dar treceau minut după minut şi ceas după ceas, iar 
suferinţele şi groaza lui sporeau din ce în ce mai tare. 

Toate condiţiile obişnuite ale vieţii fără de care lucrurile îşi 
pierd rostul nu mai existau pentru Levin. Pierduse noţiunea 
timpului. Uneori orele i se păreau clipe, alteori clipele i se 
păreau ore - clipele acelea când Kitty îl chema la dânsa şi 
Levin îi ţinea mâna înăduşită, care ba-i strângea mâna cu o 
neobişnuită putere, ba i-o respingea. Rămase uimit când 
Lizaveta Petrovna îl rugă să aprindă lumânarea în dosul 
paravanului şi află că ceasul arăta ora cinci seara. Dacă i s- 
ar fi spus că era zece dimineaţa, ar fi fost, de altfel, la fel de 
mirat. Ştia tot atât de puţin unde fusese în timpul acesta, ca 
şi ce întâmplări se petrecuseră, şi când anume. Vedea faţa 


aprinsă a lui Kitty, ba nedumerită şi torturată, ba calmă şi 
zâmbitoare. O vedea şi pe bătrâna prinţesă, roşie, 
încordată; i se răvăşiseră buclele părului alb; o năpădeau 
lacrimile, pe care şi le înghiţea cu trudă muşcându-şi 
buzele. Vedea şi pe Dolly, şi pe doctor, care fuma nişte 
trabucuri, şi pe Lizaveta Petrovna cu faţa-i energică, 
hotărâtă, liniştitoare, şi pe bătrânul prinţ, care se plimba 
prin salon cu sprâncenele încruntate. Levin însă nu ştia cum 
intrau şi cum ieşeau aceste persoane şi unde se aflau. 
Bătrâna prinţesă când era cu doctorul în odaia de culcare, 
când în biroul lui Levin, unde se afla o masă întinsa. 
Câteodată apărea Dolly în locul ei. Apoi Konstantin Dmitrici 
îşi aduse aminte că fusese trimis undeva. Fusese rugat o 
dată să mute o masă şi un divan. Făcuse totul cu tragere de 
inimă, crezând că-i pentru Kitty, şi abia mai târziu aflase că- 
şi pregătise patul pentru noaptea aceea. Îl trimiseră pe 
urmă în birou să-l întrebe ceva pe medic. Acesta îi răspunse 
şi după aceea începu să-i vorbească despre dezordinile din 
dumă. În sfârşit, îl trimiseră în odaia de culcare, la bătrâna 
prinţesă, ca să aducă o icoană ferecată în argint aurit. 
Ajutat de o bătrâna jupâneasă a prinţesei Şcerbaţkaia, 
Levin se urcă pe un dulăpior ca să ajungă la icoană şi 
sparse candela. Jupâneasa prinţesei încercă să-l liniştească 
în privinţa soţiei sale şi a candelei. El aduse icoana şi o 
aşeză la căpătâiul lui Kitty, vârând-o cu grijă sub perne, dar 
nu ştia unde, când şi de ce se făceau toate acestea. Nu 
înţelese nici de ce prinţesa îl luă de mână şi, uitându-se cu 
milă la dânsul, îl rugă să se liniştească. Iar Dolly îl sfătuia să 
mănânce şi îi scotea din odaie. Chiar doctorul îl privi grav, 
plin de compătimire, şi-i oferi nişte picături. 

Levin ştia şi simţea numai că ceea ce se întâmpla acolo se 
asemăna cu ceea ce se petrecuse cu un an în urmă în 
hotelul din capitala aceea de gubernie, la patul de moarte al 
fratelui său Nikolai. Atunci însă era o nenorocire, iar astăzi 
- o bucurie. Dar atât nenorocirea de atunci cât şi bucuria 
de acum se aflau deopotrivă dincolo de obişnuitele condiţii 


ale vieţii, erau ca nişte deschizături în viaţa de toate zilele, 
prin care se întrezărea ceva sublim. Tot atât de greu, tot 
atât de nepătruns era ceea ce se săvârşea acum şi, 
contemplând aceste manifestări, sufletul lui se ridica la o 
înălţime pe care n-o atinsese niciodată până atunci, pe care 
nici n-o putea cuprinde cu mintea şi unde raţiunea nu-l mai 
putea urma. 

„Doamne, iartă-mă şi ajută-mă”, repeta ei neîncetat, 
simțind - cu toată înstrăinarea lui îndelungată şi, aparent, 
deplină - că se îndrepta spre Dumnezeu cu aceeaşi 
încredere şi simplitate ca pe vremea copilăriei şi a primei 
sale tinereţi. 

În tot timpul acesta, pe Levin îl stăpâneau două stări de 
spirit deosebite. Una, când se găsea departe de Kitty şi se 
afla în societatea medicului care fuma ţigări groase una 
după alta şi le stingea de marginea scrumierei pline, sau 
când stătea cu Dolly şi cu bătrânul prinţ, în vreme ce se 
vorbea despre masă, politică şi despre boala Mariei 
Petrovna: atunci uita deodată, pentru o clipă, ceea ce se 
petrecea şi se simţea ca trezit din somn. Cealaltă, când era 
lângă Kitty şi şedea la căpătâiul ci cu inima gata să i se rupă 
de milă şi se ruga într-una lui Dumnezeu. De fiecare dată, 
când un țipăt venit din odaia ei de culcare îl scotea din 
starea lui de vremelnică uitare de sine, el cădea în acea 
stranie rătăcire ce-l copleşise în prima clipă: la fiecare țipăt, 
sărea în sus şi alerga să se dezvinovăţească. Îşi aducea 
aminte pe drum ca nu se simţea vinovat şi că vroia numai să 
o apere şi să o ajute pe Kitty. Uitându-se la dânsa, Levin îşi 
dădea seama din nou că n-o putea ajuta. Se îngrozea şi 
spunea: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!”. Pe măsură ce 
timpul trecea, cele două stări de spirit deveneau din ce în 
ce mai puternice. Pe cât era el de calm departe de Kitty, 
uitând-o chiar cu desăvârşire, pe atât de mult îl chinuiau 
suferinţele ei şi sentimentul lui de neputinţă în faţa lor. 
Sărea mereu în sus, vrând s-o rupă la fugă încotro vedea cu 
ochii, dar alerga la Kitty. 


Uneori, când Kitty îl întreba, Levin se supăra; dar 
văzându-i faţa supusă şi zâmbitoare şi auzindu-i cuvintele: 
„Cât te chinuiesc!”, Konstantin Dmitrici dădea vina pe 
Dumnezeu, ca îndată după aceea să se roage lui Dumnezeu 
să-l ierte şi să se îndure de dânsul. 

XV. 

Levin nu mai ştia dacă era târziu sau devreme. Lumânările 
erau pe isprăvite. Dolly tocmai intrase în birou şi propusese 
doctorului să se odihnească. Levin şedea, ascultând 
povestirea medicului despre un hipnotizator şarlatan şi 
privea scrumul ţigării lui. Într-un răstimp de linişte, Levin 
uitase parcă pe ce lume era. Nu-şi mai dădea scama de cele 
ce se petreceau. Asculta istorisirea doctorului şi o înţelegea. 
Deodată răsună un țipăt care n-avea nimic omenesc. Țipătul 
era atât de înfiorător, încât Levin nici nu sări din loc, ci, 
ţinându-şi răsuflarea, îl privi pe medic cu spaimă, 
întrebător. Doctorul îşi înclina capul într-o parte, ascultând, 
şi zâmbi în semn de aprobare. Totul era atât de neobişnuit, 
încât nimic nu-l mai mira pe Levin. „Probabil aşa se cade”, 
se gândi el şi rămase pe loc. Cine ţipase? Levin sări de pe 
scaun, alergă în vârful picioarelor în odaia de culcare, ocoli 
pe Lizaveta Petrovna şi pe bătrâna prinţesă şi se duse la 
locul lui, la căpătâiul patului. Ţipătul nu se mai repetă, dar 
ceva se schimbase. Ce anume însă - Levin nu vedea şi nu 
înţelegea, dar nici nu vroia să vadă şi să înţeleagă. Citise 
însă schimbarea pe faţa Lizavetei Petrovna: chipul ei era 
sever, palid, şi tot aşa de hotărât, cu toate că fălcile îi 
tremurau uşor, iar ochii îi erau aţintiţi asupra lui Kitty. Faţa 
congestionată, chinuită, a soţiei sale, cu o şuviţă de păr 
lipită pe obrazul înăduşit, era îndreptată spre dânsul, 
căutându-i privirea. Mâinile ei ridicate pipăiau, căutând 
mâinile lui. Apucându-i mâinile reci cu mâinile ei năduşite, 
ea le apăsă pe obraji. 

— Nu pleca, nu pleca! Nu mi-e frică, nu mi-e frică! Şoptea 
repede Kitty. Mamă, scoate-mi cerceii. Mă supără. Să nu te 


temi. Nu-i aşa că mai e încă puţin, Lizaveta Petrovna, încă 
puţin? 

Kitty vorbea repede-repede şi vroia să zâmbească. Dar 
faţa i se schimonosi dintr-o dată. Îl respinse de lângă dânsa. 
— Vai, e îngrozitor! Mor, mor! Du-te, du-te! Îi strigă Kitty, 

şi iarăşi se auzi acelaşi țipăt neomenesc. 

Levin se apucă cu mâinile de cap şi ieşi în fugă din odaie. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, totul merge bine! Îi spuse Dolly 
din urmă. 

Dar orice i s-ar fi spus, Konstantin Dmitrici ştia că totul era 
pierdut. Cu capul rezemat de pervazul uşii, el stătea în 
odaia de alături şi asculta ţipetele şi urletele nemaiauzite de 
dânsul până atunci. Ştia că răcnea aceea care fusese 
odinioară Kitty. Nu mai dorea de mult copilul. Acum chiar îl 
ura. Acum nu se mai gândea nici măcar la salvarea vieţii 
soţiei sale. Dorea numai încetarea acestor chinuri 
îngrozitoare. 

— Dar ce-i asta, doctore? Ce-i asta? Dumnezeule! Strigă 
el, apucând de mână pe medicul care intrase în odaie. 

— Se sfârşeşte, răspunse doctorul. Chipul medicului era 
atât de grav când rosti aceste cuvinte, încât Levin înţelese, 
că „se sfârşeşte” înseamnă: „moare”. 

Fără să-şi dea seama ce făcea, Levin alergă în odaia de 
culcare. Cel dintâi lucru văzut a fost faţa Lizavetei Petrovna. 
Era şi mai încruntată, şi mai severă. Kitty nu mai, era de 
recunoscut. În locul chipului ei, Levin văzu un altul, care te 
îngrozea prin încordarea lui şi prin urletele pe care le 
scotea. Levin îşi lipi capul de tăblia patului, simțind că i se 
rupe inima. Urletul acela înfiorător nu mai înceta, ba, 
dimpotrivă, se făcu şi mai îngrozitor, şi - atingând parcă 
ultimele limite ale groazei - amuţi dintr-o dată. Levin nu-şi 
credea auzului, dar nu se mai putea îndoi. 'Ţipătul încetase. 
Nu se mai auzea decât o forfotă tăcută, foşnete şi răsuflări 
repezi. Apoi glasul ei întretăiat, viu, duios şi fericit, rosti 
încet: „S-a sfârşit!” 


Levin ridică fruntea. Lăsându-şi fără putere mâinile pe 
plapumă, Kitty - minunat de frumoasă şi de senină - îl 
privea în tăcere. Vru să zâmbească, dar nu putu. 

Şi deodată din lumea aceea misterioasă, îngrozitoare şi 
nepământeană, în care trăise ultimele douăzeci şi două de 
orc, el simţi că se întoarce în lumea obişnuită de mai 
înainte, care răspândea acum o lumină nouă - de fericire - 
atât de orbitoare, încât n-o putea îndura. Strunele prea 
întinse se rupseră: hohotele şi lacrimile de bucurie, 
neprevăzute de el, se ridicau întrânsul cu atâta putere, 
cutremurându-i tot trupul, încât îl împiedicară mult timp să 
vorbească. 

Căzu în genunchi înaintea patului şi duse la buze mâna 
soţiei sale, acoperind-o de sărutări. lar mâna ei, răspundea 
sărutărilor lui printr-o slabă mişcare a degetelor. În timpul 
acesta, la picioarele patului, în mâinile îndemânatice ale 
Lizavetei Petrovna, pâlpâia ca o luminiţă de opaiţ viaţa unei 
fiinţe omeneşti, ieşită din neant, care avea să trăiască şi să 
aducă pe lume semeni, cu aceleaşi drepturi la viaţă şi la 
fericire, şi care cu o clipă mai înainte nu exista. 

— Trăieşte, trăieşte! Şi încă-i băiat! N-aveţi nici o grijă! 
Auzi Levin glasul Lizavetei Petrovna. Moaşa bătea copilul pe 
spate cu palma care tremura. 

— Mamă, aşa-i? Întrebă Kitty. 

Îi răspunseră numai suspinele bătrânei prințese. Deodată, 
în mijlocul tăcerii, ca un răspuns neîndoielnic la întrebarea 
mamei, se ridică un glas cu totul altul decât glasurile care 
răsunau stăpânit în odaie. Era un strigăt îndrăzneţ, 
obraznic, care nu voia să ţină scama de nimic - chemarea 
unei noi fiinţe omeneşti, venită pe lume în chip neînțeles, nu 
se ştie de unde. 

Mai înainte, dacă lui Levin i s-ar fi spus că Kitty murise, că 
a murit şi el împreună cu ca, că odraslele lor sunt îngeri şi 
că Dumnezeu se afla în fala lor - Konstantin nu s-ar fi mirat 
de loc. Acum însă, după ce se întorsese în lumea realităţii, el 
îşi încorda mintea din toate puterile ca să înţeleagă că Kitty 


trăieşte, că e sănătoasă şi că fiinţa care urla cu deznădejde 
e fiul său. Kitty trăia, chinurile i se sfârşiseră şi Levin era 
nespus de fericit. Îşi dădea scama de asta şi se simţea pe 
deplin fericit. Dar copilul? De unde vine, pentru ce, şi cine- 
i? Nu era în stare să desluşească acest gând şi să se 
deprindă cu el. l se părea ceva de prisos, peste măsură de 
mare, cu care multă vreme nu se putu obişnui. 

XVI. 

După ora nouă, bătrânul prinţ, Serghei Ivanovici şi Stepan 
Arkadici se aflau la Levin şi, după ce vorbiră despre lehuză, 
trecură şi la alte lucruri. Levin îi asculta şi fără voie, în timp 
ce vorbeau, îşi amintea de cele petrecute - de evenimentul 
din acea dimineaţă şi de starea în care se aflase el mai 
înainte de cele întâmplate... de parcă trecuseră de atunci o 
sută de ani! [| se părea că e la o înălţime de neatins, de unde 
cobora cu grijă, ca să nu jignească pe cei ce stăteau de 
vorbă cu dânsul. Levin vorbea şi nu înceta să se gândească 
la soţia lui, la amănuntele stării de acum a acesteia şi la fiul 
său, căutând să se deprindă cu gândul existenţei noului 
născut. Întreaga lume a femeilor care, după însurătoare, 
căpătase în ochii săi un alt înţeles - necunoscut până atunci 
- se înălţase atât de sus, încât nici n-o putea cuprinde cu 
închipuirea. Asculta cum vorbeau despre prânzul luat în 
ajun la club şi se gândea: „Oare ce mai face ea acum? A 
adormit? Cum se simte? La ce se gândeşte? Mai plânge 
Dmitri, băiatul?”. Apoi, în toiul conversaţiei, la mijlocul 
frazei, Levin sări de pe scaun şi ieşi din odaie. 

— Trimite-mi vorbă dacă pot să mă duc la dânsa, îi strigă 
din urmă prinţul. 

— Bine, îndată, răspunse Levin şi, fără să se oprească, 
intră la Kitty. 

Ea nu dormea. Stătea liniştită de vorbă cu maică-sa, 
făcând planuri în legătură cu botezul apropiat. 

Îmbrăcată, pieptănată, purtând o bonetă împodobită cu 
panglici albastre, cu mâinile întinse pe plapomă, Kitty şedea 
culcată pe spate şi, întâlnindu-i ochii, îl chemă cu privirea. 


Privirea sa senină se însenina şi mai mult - pe măsură ce el 
se apropia de dânsa. Pe chipul său era întipărită trecerea 
aceea de la pământesc la nepământesc, care se desprinde 
de pe faţa morţilor; dar, în locul despărțirii, se înfiripa 
reîntoarcerea la viaţă. O tulburare, asemenea aceleia din 
clipa naşterii, strânse din nou inima lui Levin. Kitty îi luă 
mâna şi-l întrebă dacă a dormit. El nu putu răspunde şi-şi 
întoarse capul, ca să-şi ascundă slăbiciunea. 

— Eu am aţipit puţin, Kostea! Zise Kitty. Mă simt aşa de 
bine acum! 

Kitty îl privi, dar expresia feţei i se schimbă deodată. 

— Daţi-mi-l mie, se rugă ea, auzind scâncetul copilului. Dă- 
mi-l, Lizaveta Petrovna. Să-l vadă şi el. 

— Hai, să-l vadă şi tata, zise Lizaveta Petrovna, ridicând şi 
aducând ceva roşu şi ciudat, care se zbătea. Staţi puţin, să 
ne facem mai întâi frumos. 

Lizaveta Petrovna puse pe pat acest ceva roşu care se 
zbătea. Desfăşă copilul şi, ridicându-l şi înturnându-l cu un 
singur deget, îl pudră şi îl înfaşă din nou. 

Uitându-se la această biată fiinţă măruntă, Levin făcu 
încercări zadarnice de a găsi în sufletul său o cât de mică 
fărâmă de sentiment patern. Nu simţea însă decât dezgust. 
Dar când văzu copilul gol, când îi zări mânuţele şi 
picioruşele atât de subţiri, de culoarea şofranului, cu 
degetele mici (iar degetul cel mare deosebindu-se hotărât 
de celelalte), şi când văzu cum strângea Lizaveta Petrovna 
braţele mişcătoare ca nişte arcuri moi, vârându-le în 
mânecile cămăşuţei, el simţi atâta milă pentru fiinţa aceea 
şi atâta groază că moaşa i-ar putea face vreun rău, încât o 
apucă de mână. 

Lizaveta Petrovna izbucni în râs. 

— Să n-aveţi nici o grijă, nici o grijă! 

După ce schimbă copilul şi-l prefăcu într-o păpuşă 
ţeapănă, Lizaveta Petrovna îl întoarse - parcă mândrindu-se 
cu munca ei - şi se dădu la o parte, ca Levin să-şi poată 
vedea băiatul în toată frumuseţea lui. 


Kitty se uita pieziş în aceeaşi parte, fără să-şi ia ochii de 
acolo. 

— Dă-mi-l, dă-mi-l o dată! Exclamă Kitty, şi chiar dădu să 
se ridice. 

— Ce-i asta, Katerina Alexandrovna? N-aveţi voie să faceţi 
astfel de mişcări. Staţi că vi-l dau. Întâi să arătăm tătăicăi 
cât de voinic suntem. 

Lizaveta Petrovna ridică spre Levin numai cu o mână 
(degetele celeilalte mâini sprijineau numai de ceafă capul 
copilului care se legăna) fiinţa aceea roşie, cu faţa ascunsă 
după marginea scutecului; dar această fiinţă avea şi ea nas, 
ochi cu priviri piezişe şi cu buze care ţocăiau. 

— Frumos copil! Zise Lizaveta Perovna. 

Levin oftă, amărât. Acest copil frumos nu-i inspira decât 
milă şi dezgust, nicidecum sentimentul la care se aştepta. 

Konstantin Dmitrici întoarse capul, până când Lizaveta 
Petrovna aşeză copilul la sinul nedesprins al mamei. 

Deodată, un râset îl făcu să-şi ridice capul. Râsese Kitty. 
Copilul luase sânul. 

— Ei, destul, destul! Făcu Lizaveta Petrovna, dar Kitty nu-i 
dădu drumul. Copilul adormi în braţele ei. 

— Priveşte-l acum, zise Kitty, întorcând copilul spre Levin, 
ca să-l poată vedea. 

Deodată, feţişoara aceea bătrânicioasă se zbârci şi mai 
mult, şi copilul strănută. 

Zâmbind şi de-abia stăpânindu-şi lacrimile de înduioşare, 
Levin îşi sărută soţia şi ieşi din odaia întunecoasă. 

Sentimentul lui Levin pentru fiinţa aceea mică nu semăna 
de loc cu ceea ce se aşteptase. În el nu era nimic vesel şi 
îmbucurător. Se isca, dimpotrivă, o noua spaimă 
chinuitoare. Conştiinţa unui alt domeniu vulnerabil. La 
început, conştiinţa aceasta era atât de chinuitoare, şi atât 
de puternică groaza ca noua fiinţă neputincioasă să n-aibă 
nimic de suferit, încât din pricina aceasta trecu neobservat 
sentimentul acela ciudat de absurdă bucurie şi chiar de 
mândrie pe care îl avusese când strănutase copilul. 


XVII. 

Treburile lui Stepan Arkadici mergeau cât se poate de 
prost. 

Banii încasaţi pentru două treimi din pădure fuseseră 
cheltuiţi şi din ultima treime luase înainte de termen 
aproape tot, afară de o zecime. Negustorul nu-i mai dădea 
bani, cu atât mai mult cu cât în iarna aceea, Daria 
Alexandrova - invocând pentru întâia dată drepturile 
asupra averii sale - refuzase să iscălească în contract de 
primirea banilor pentru ultima treime din pădure. Toată 
leafa lui se ducea pe cheltuielile casei şi pentru achitarea 
micilor datorii care nu se mai isprăveau. Bani nu mai aveau 
de loc. 

Era o situaţie neplăcută, supărătoare, care - după părerea 
lui Stepan Arkadici însuşi - trebuia să înceteze. După 
dânsul, această situaţie se datora lefii lui prea mici. Postul 
ocupat de el va fi fost bun, poate, mai înainte cu cinci ani - 
dar nu acum. Petrov, director de bancă, avea douăsprezece 
mii de ruble; Sventiţki, membru în consiliul de administraţie 
al unei societăţi, primea şaptesprezece mii; Mitin, 
fondatorul unei bănci, avea cincizeci de mii. „Am dormit, 
probabil, şi am fost uitat”, îşi zicea Stepan Arkadici. Începu 
să tragă cu urechea şi să pândească, iar spre sfârşitul iernii, 
ochi un post foarte bun. Puse proptele întâi de la Moscova 
prin mătuşi, unchi şi prin prieteni. Apoi, când afacerea i se 
păru coaptă, Stepan Arkadici se duse personal la 
Petersburg. Era unul din acele posturi de toate calibrele 
care - plătite cu o leafă de la o mie până la cincizeci de mii 
de ruble pe an - fuseseră create în număr mai mare decât 
posturile de odinioară, mănoase, cu posibilităţi de mită. Era 
vorba de un post de membru în Comisia agenţiei unite de 
pe lângă Societatea de credit mutual a căilor ferate din sud. 
Acest post, ca toate funcţiile asemănătoare, cerea o 
activitate şi cunoştinţe atât de vaste, încât cu greu puteau fi 
întrunite în acelaşi om. Deoarece nu exista nimeni care să 
întrunească aceste calităţi, se socotea mai bine ca postul 


acesta să fie ocupat de un om cinstit decât de unul necinstit. 
Stepan Arkadici nu era numai un om cinstit (nesubliniat), 
dar şi un om cinstit (subliniat), în sensul acela deosebit, pe 
care acest cuvânt îl are la Moscova, când se spune: luptător 
cinstit, scriitor cinstit, revistă cinstită, instituţie cinstită, 
curent cinstit, şi care înseamnă nu numai că omul sau 
aşezământul respectiv nu este incorect, dar că - la primul 
prilej - este în stare să pună bețe în roate guvernului. 
Stepan Arkadici frecventa la Moscova cercurile unde se 
folosea această expresie. Era socotit acolo drept un om 
cinstit şi de aceea avea mai multe drepturi la acest post 
decât oricare altul. 

Postul acesta i-ar fi adus de la şapte până la zece mii de 
ruble pe an şi Oblonski l-ar fi putut ocupa fără să-şi 
părăsească locul său de la stat. Chestiunea depindea de 
două ministere, de o doamnă şi de doi evrei. Deşi toate 
aceste persoane erau pregătite, Stepan Arkadici trebuia să 
le vadă la Petersburg. Afară de aceasta, el făgăduise surorii 
sale să capete de la Karenin un răspuns definitiv în privinţa 
divorţului. Astfel, după ce obţinu cu multe stăruinţe de la 
Dolly cincizeci de ruble, Stepan Arkadici plecă la 
Petersburg. 

Aflându-se în biroul lui Karenin şi ascultându-i expunerea 
privitoare la pricinile proastei situaţii a finanţelor ruseşti, 
Stepan Arkadici aştepta ca acesta să isprăvească, spre a-i 
vorbi despre chestiunea sa şi despre Anna. 

— Da, asta e foarte adevărat, aprobă Oblonski, după ce 
Karenin îşi scoase pince-nez-ul fără de care nu mai putea 
citi şi se uita întrebător la fostul său cumnat, asta e foarte 
adevărat în detalii; totuşi principiul vremurilor noastre este 
libertatea. 

— Eu însă preconizez alt principiu, care cuprinde 
principiul de libertate, zise Alexei Alexandrovici, 
accentuând cuvântul „cuprinde” şi punându-şi iarăşi pince- 
nez-ul ca să citească din nou interlocutorului său pasajul în 
care se spunea acest lucru. 


Apoi, după ce răsfoi un manuscris frumos scris, cu un 
chenar alb, neobişnuit de lat, Alexei Alexandrovici mai citi o 
dată pasajul acela convingător. 

— Sunt împotriva sistemului protecţionist, nu pentru a 
apăra beneficiile persoanelor particulare, ci pentru binele 
general, atât în ceea ce priveşte clasele inferioare, cât şi 
cele superioare, reluă Karenin, privind pe deasupra pince- 
nez-ului pe Stepan Arkadici. Dar ei nu pot înţelege asta; ei 
sunt preocupaţi numai de interesele lor personale şi le plac 
frazele! 

Stepan Arkadici ştia că atunci când Karenin începea să 
vorbească despre ceea ce fac şi cred ei - cei ce nu mai 
vroiau să-i primească proiectele şi care erau pricina tuturor 
relelor din Rusia - expunerea lui era pe sfârşite. De aceea, 
el renunţă cu plăcere la principiul libertăţii şi admise totul. 
Alexei Alexandrovici tăcu, răsfoindu-şi pe gânduri 
manuscrisul. 

— A propos, zise Stepan Arkadici, vroiam să te rog, când 
vei avea prilejul să-l vezi pe Pomorski, să pui o vorbă bună 
pentru mine. [in mult să ocup un post care se creează 
acum, şi anume: postul de membru în Comisia agenţiei 
unite de pe lângă Societatea de credit mutual a căilor 
ferate din sud. 

Denumirea acestui post, pe care ţinea aşa de mult să-l 
aibă, îi era atât de familiară, încât o rostea repede, fără să 
greşească. 

Alexei Alexandrovici se interesa ce tel de activitate avea 
această nouă comisie şi căzu pe gânduri. Chibzuia dacă 
activitatea comisiei n-are nimic contrar proiectelor sale. 
Dar întrucât activitatea acestei noi instituţii era foarte 
complicată, iar proiectele lui îmbrăţişau un domeniu prea 
vast - Karenin nu-şi putu da seama dintr-o dată de acest 
lucru - şi, scoţându-şi pince-nez-ul, zise: 

— Fireşte că aş putea să-i spun. Dar de ce anume vrei să 
ocupi acest post? 


— E o leafă frumoasă, aproape nouă mii de ruble, pe când 
mijloacele mele... 

— Nouă mii, repetă Alexei Alexandrovici şi se încruntă. 
Cifra importantă a salariului îi aduse aminte că din acest 
punct de vedere activitatea râvnită de Stepan Arkadici era 
în contradicţie cu sensul principal al proiectelor sale, care 

tindea totdeauna la economie. 

— Sunt de părere (am şi scris un memoriu în această 
privinţă) că salariile uriaşe din zilele noastre sunt indiciile 
unei assiette13 economice greşite, pe care o face 
administraţia noastră. 

— Dar dumneata ce-ai vrea? Întrebă Stepan Arkadici. Să 
zicem că un director de bancă are zece mii, dar el merită 
banii ăştia. Sau un inginer, care primeşte douăzeci de mii. 
Orice ai spune, e o activitate folositoare! 

— Eu socotesc că salariul este ca preţul unei mărfi, şi ca 
atare trebuie să fie supus legii cererii şi ofertei. Dacă însă 
scopul salariului iese din cadrul acestei legi, ca în cazul a 
doi ingineri care, absolvind în acelaşi timp facultatea - 
amândoi deopotrivă de instruiți şi de capabili - unul 
primeşte patruzeci de mii de ruble, iar celălalt se 
mulţumeşte cu două mii, sau când văd că jurişti sau husari 
care, fără să aibă vreo pregătire specială, sunt numiţi 
directori de bancă şi au salarii uriaşe - atunci trag 
concluzia că salariul nu se fixează după legea cererii şi a 
ofertei, ci după obraz. În asemenea cazuri, e vorba de 
abuzuri care sunt importante prin ele însele şi care au un 
efect dezastruos asupra serviciului de stat. Sunt de 
părere... 

Stepan Arkadici se grăbi să-şi întrerupă cumnatul. 

— Dar trebuie să recunoşti că se înfiinţează o instituţie 
nouă, de un incontestabil folos. Orice ai spune, e o instituţie 
vie! Se pune un preţ deosebit mai cu seamă pe faptul ca 
afacerile să fie conduse cinstit, zise Stepan Arkadici, 
accentuând ultimul cuvânt. 


Dar Alexei Alexandrovici nu înţelegea sensul moscovit al 
cuvântului cinstit. 

— Cinstea nu e decât o însuşire negativă, spuse Karenin. 

— Totuşi mi-ai face un mare serviciu dacă ai pune o vorbă 
bună la Pomorski, răspunse Stepan Arkadici. Aşa, printre 
altele... 

— Dar mi se pare că asta depinde mai mult de Bolgarinov, 
îşi aminti Alexei Alexandrovici. 

— Cât priveşte pe Bolgarinov, el e perfect de acord, îl 
încredința Oblonski, roşind. 

Stepan Arkadici se îmbujora când rosti numele lui 
Bolgarinov, deoarece fusese chiar în aceeaşi dimineaţă la 
acest evreu, iar vizita îi lăsase o impresie neplăcută. 
Oblonski avea convingerea că această instituţie, pe care 
vroia s-o servească, era nouă, vie, cinstită. Dar în dimineaţa 
aceea, când Bolgarinov îl lăsă - pare-se anume - să facă 
anticameră două ore în sala de aşteptare împreună cu alţi 
vizitatori, Stepan Arkadici se simţi foarte prost. 

Se simţea foarte prost - fie din pricină că el, prinţul 
Oblonski, os din osul lui Riurik, aşteaptă două ceasuri în 
anticamera unui evreu, fie că, pentru întâia dată în viaţă, nu 
urma pilda strămoşilor săi, slujind stăpânirea, ci păşea într- 
un nou domeniu de activitate. Era greu de spus; cert este 
însă că se simţea foarte prost. 

În aceste două ore de aşteptare la Bolgarinov, plimbându- 
se vioi prin anticameră, îndreptându-şi favoriţii, intrând în 
vorbă cu alţi solicitatori şi pregătind un calambur în 
legătură cu aşteptarea la un evreu - el căută să-şi ascundă 
cu grijă, atât faţă de alţii, cât şi faţă de sine însuşi, 
sentimentul de care era stăpânit. 

Încercă însă în vremea aceasta un simţământ de ciudă şi 
de stinghereală, fie din pricină că nu-i reuşea calamburul, 
fie din altă pricină. În sfârşit, când Bolgarinov îl primi cu o 
politeţe exagerată, vădit triumfător de umilinţa 
solicitatorului, şi aproape îl refuză, Stepan Arkadici se 


grăbise să uite toate acestea cât mai repede; şi abia acum, 
amintindu-şi de ele, Oblonski roşi. 

XVIII 

— Şi acum mai e o chestiune; ştii care. E vorba de Anna, 
zise Stepan Arkadici, după ce tăcu vreo câtva timp şi se 
scutură de impresia aceea neplăcută. 

De îndată ce Oblonski rosti numele Annei, chipul lui Alexei 
Alexandrovici se schimbă cu desăvârşire. În locul însufleţirii 
de mai înainte, chipul său căpătă o expresie de oboseală şi o 
rigiditate cadaverică. 

— Ce vreţi de la mine? Întrebă Karenin, îndreptându-se în 
jeţ şi închizând cutia cu pince-nez-ul. 

— O hotărâre, Alexei Alexandrovici, o hotărâre, oricare ar 
fi ea. Mă adresez ţie (Oblonski vru să spună: „nu ca unui soţ 
înşelat” dar, temându-se să nu strice totul, adăugă): nu ca 
unui bărbat de stat (expresie nefericită), ci ca unui om de 
inimă, unui bun creştin. Trebuie să ai milă de dânsa. 

— În ce privinţă anume? Întrebă Karenin. 

— Da, să ai milă de ea. Dacă ai fi văzut-o ca mine - am 
petrecut toată iarna împreună - te-ai îndura de ea. E într-o 
situaţie groaznică, într-adevăr groaznică. 

— Îmi pare, răspunse Alexei Alexandrovici, cu un glas şi 
mai subţirel, aproape strident, că Anna Arkachevna are tot 
ceea ce şi-a dorit ea însăşi. 

— Ah, Alexei Alexandrovici, pentru numele lui Dumnezeu, 
să lăsăm incriminările! Ce-a fost a trecut! Tu ştii doar ce 
doreşte şi ce aşteaptă ea: divorţul! 

— Credeam că Anna Arkadievna renunţă la divorţ în cazul 
când cer ca băiatul să-mi fie lăsat mie, după cum i-am 
răspuns. Îmi închipuiam că chestiunea e lichidată. Eu o 
socotesc lichidată! Ţipă Alexei Alexandrovici. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mânia, îl rugă 
Stepan Arkadici, punând mâna pe genunchiul cumnatului 
său. Chestiunea nu e lichidată. Dacă-mi dai voie să 
recapitulez, lucrurile s-au petrecut astfel: când v-aţi 
despărţit, ai fost mărinimos - aşa cum poate fi numai un om 


în adevăr generos. I-ai dat totul: libertatea şi chiar 
consimţământul pentru divorţ. Anna a apreciat asta. Să nu 
crezi că nu-i aşa. Da, da: ţi-a apreciat deplin gestul, în aşa 
măsură, că - simțindu-se vinovată faţă de tine - n-a chibzuit 
în primele clipe şi nici nu putea să chibzuiască totul. Anna a 
renunţat la orice. Dar realitatea şi timpul i-au arătat că 
situaţia sa e chinuitoare, de neîndurat. 

— Viaţa Annei Arkadievna nu mă poate interesa, îl 
întrerupse Karenin, ridicând sprâncenele. 

— Dă-mi voie să nu te cred, îl contrazise delicat Stepan 
Arkadici. În situaţia aceasta ea se chinuie şi nimeni n-are 
nici un folos. A meritat-o, îmi vei spune. Anna ştie asta şi de 
aceea nu te roagă. Spune pe faţă că nu îndrăzneşte să te 
roage nimic. Dar cu, noi, neamurile ci, toţi acei care o 
iubim, te rugăm, te implorăm. De ce să se chinuie? Cui 
foloseşte? 

— Daţi-mi voie, mi se pare că mă puneţi în situaţia de 
acuzat, zise Alexei Alexandrovici. 

— De loc, de loc, trebuie să mă înţelegi, răspunse Stepan 
Arkadici, atingând iarăşi mâna cumnatului său, parcă 
încredinţat că această atingere l-ar potoli. Atâta îţi spun: 
viaţa Annei e un chin pe care tu îl poţi uşura fără să pierzi 
nimic. Am să iau toate măsurile ca tu nici să nu bagi de 
scamă. Şi apoi, ai făgăduit... 

— Făgăduiala a fost făcută mai înainte. Îmi închipuiam ca 
chestiunea copilului rezolvă toată problema. Afară de asta 
credeam că Anna Arkadievna va avea atâta mărinimie... 
rosti anevoie şi cu buzele tremurătoare Alexei 
Alexandrovici, care între timp îngălbenise. 

— Anna lasă totul pe seama generozităţii talc. Te roagă, te 
imploră un singur lucru: s-o scoţi din situaţia de neîndurat 
în care se găseşte. Nu-şi mai revendică băiatul, Alexei 
Alexandrovici! Eşti un om bun, pune-te o clipă în locul ei. În 
situaţia ei, divorţul este pentru dânsa o chestiune de viaţă 
ori de moarte. Dacă nu i-ai fi făcut mai înainte făgăduieli, 
Anna s-ar fi împăcat cu situaţia şi ar fi stat la ţara. Dar tu i- 


ai făgăduit, Anna ţi-a scris şi s-a muiat la Moscova; şi iată că 
locuieşte de şase luni la Moscova, unde fiecare întâlnire cu 
oameni cunoscuţi este ca un cuţit în inimă, aşteptându-ţi 
zilnic hotărârea. Asta-i ca şi cum l-ai ţine pe un condamnat 
la moarte, luni în şir, cu ştreangul de gât, făgăduindu-i 
poate moartea, poate graţierea. Îndură-te de dânsa şi-mi 
iau îndatorirea să aranjez totul... vos scrupules14. 

— Nu vorbesc de asta, de asta... îl întrerupse cu dezgust 
Alexei Alexandrovici. Poate am făgăduit ceva ce n-aveam 
dreptul că făgăduiesc. 

— Atunci, refuzi ceea ce ai promis? 

— Niciodată nu m-am dat în lături de la îndeplinirea unui 
lucru posibil; dar cer un răgaz să chibzuiesc în ce măsură 
cele făgăduite sunt posibile. 

— Nu se poate, Alexei Alexandrovici! Izbucni Oblonski, 
sărind de pe scaun. Nu pot crede aşa ceva! Este nenorocită 
cum nu poate fi o femeie mai nenorocită, iar tu nu-i poţi 
refuza ceea ce... 

— În măsura în care cele făgăduite sunt cu putinţă. Vous 
professez d'etre un libre penseur.15 Dar eu, ca om 
credincios, nu pot să mă pun într-o chestiune atât de 
însemnată împotriva legii creştineşti. 

— În societăţile creştine, ca şi la noi - după câte ştiu - se 
îngăduie divorţul, zise Stepan Arkadici. Divorțul este admis 
şi de biserica noastră, şi vedem... 

— E admis, dar nu în înţelesul ăsta. 

— Alexei Alexandrovici, nu te mai recunosc! Urmă 
Oblonski după câteva clipe de tăcere. N-ai fost tu acela - şi 
n-am prețuit noi asta? 

— Care ai iertat totul şi, îndemnat tocmai de sentimente 
creştineşti, erai gata să jertfeşti totul? Singur ai spus că-ţi 
dai şi haina când ţi se cere cămaşa, şi acum... 

— Te rog! Sări cu glas strident Alexei Alexandrovici, 
sculându-se deodată în picioare, palid şi cu falca 
tremurătoare, te rog să pui capăt, să pui capăt... acestei 
discuţii. 


— Atunci, te rog să mă ierţi dacă te-am supărat, rosti 
Stepan Arkadici cu un zâmbet stânjenit, întinzându-i mâna. 
De altminteri, ca sol, n-am făcut altceva decât să-mi 
îndeplinesc misiunea. 

Alexei Alexandrovici îi dădu mâna, căzu pe gânduri şi, în 
sfârşit, adăugă: 

— Trebuie să chibzuiesc şi să caut unele indicaţii. Poimâine 
am să-ţi dau răspunsul definitiv, încheie el, după câteva 
clipe de gândire. 

XIX. 

Stepan Arkadici tocmai se pregătea să plece, când Kornei 
veni să anunţe: 

— Serghei Alexeici! 

„Cine-o fi Serghei Alexeici? Vru să întrebe Oblonski, dar îşi 
aduse aminte numaidecât. A, Serioja! Îşi zise el. Serghei 
Alexeici credeam că e directorul lui de cabinet. Anna chiar 
m-a rugat să-l văd pe Serioja”, îşi aminti Stepan Arkadici. 

Oblonski îşi aminti expresia sfioasă, vrednică de milă, pe 
care o avusese Anna când îi vorbise la plecare: „Iotuşi, ai 
să-l vezi. Află amănunţit unde e şi cine-l îngrijeşte. Şi afară 
de asta, Stiva... dacă ar fi cu putinţă! Oare ar fi cu putinţă?” 
Stepan Arkadici înţelesese ce însemna acest: „dacă ar fi cu 
putinţă” - dacă s-ar putea face în aşa fel ca, prin divorţ, 
copilul să-i fie dat ei... Acum, Oblonski îşi dădea seama că 
nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Totuşi îi părea bine să-şi 
revadă nepotul. 

Alexei Alexandrovici atrase atenţia cumnatului său că 
băiatului nu i se vorbeşte niciodată despre maică-sa şi-l 
rugă să nu-i pomenească nici un cuvânt despre dânsa. 

— A fost grav bolnav după revederea cu maică-sa, pe care 
n-am prevăzut-o, sublinie Karenin. Ne-am temut chiar 
pentru viaţa lui. Dar un tratament raţional şi băile de mare 
de astă-vară l-au pus pe picioare; acum, după sfatul 
doctorului, l-am înscris la şcoală. Într-adevăr, influenţa 
colegilor a dat rezultate bune. Acum e perfect sănătos şi 
învaţă bine. 


— Ce mare s-a făcut! Asta într-adevăr nu mai e Serioja, ci 
Serghei Alexeici în persoană! Zise cu un zâmbet Stepan 
Arkadici, uitându-se la un băiat frumos, lat în umeri, 
îmbrăcat cu o tunică bleumarin şi cu pantaloni lungi, care 
intră vioi şi fără sfială în odaie. Băiatul era sănătos şi vesel. 
Salută pe unchiul său ca pe un străin; dar, recunoscându-l, 
roşi şi se întoarse repede în altă parte, ca şi cum l-ar fi jignit 
sau supărat cu ceva. Se apropie de tatăl său şi-i întinse 
carnetul de note, primit de la şcoală. 

— Aşa da, e destul de bine, încuviinţă tatăl său, poţi pleca. 

— A slăbit şi a crescut. Nu mai e copil, ci băieţandru, zise 
Stepan Arkadici. Asta-mi place. Mă mai ţii minte? 

Băiatul aruncă repede o privire spre tatăl său. 

— Da, mon oncle, răspunse Serioja, uitându-se scurt la 
unchiul său; apoi roşi din nou şi îşi plecă ochii în pământ. 

Unchiul chemă băiatul lângă el şi-l luă de braţ. 

— Ei, cum mai merge treaba? Îl întrebă Stepan Arkadici 
vrând să intre în vorbă cu dânsul, dar neştiind ce să spună. 

Băiatul roşi şi nu răspunse căutând să-şi scoată uşurel 
braţul din mâna unchiului. De îndată ce Oblonski îl lăsă de 
braţ, Serioja - ca o pasăre scăpată din colivie - se uită 
întrebător la tatăl său, apoi ieşi cu paşi repezi din odaie. 

Trecuse un an de când Serioja îşi văzuse ultima oară 
mama; de atunci nu mai auzise niciodată nimic despre 
dânsa. În acelaşi an, el fusese dat la şcoala. Făcu cunoştinţă 
cu colegii săi şi se împrieteni cu ei. Visele şi amintirea 
mamei sale, care-l îmbolnăviseră după revederea cu dânsa, 
nu-l mai urmăreau acum. Când i se furişau totuşi în minte, 
Serioja le gonea stăruitor - socotindu-le ruşinoase şi 
potrivite numai pentru fetiţe, dar nu pentru un băiat şi un 
elev. Ştia că între părinţii săi fusese o ceartă care-i 
despărţise. Ştia că trebuia să rămână cu tatăl său şi căuta 
să se deprindă cu gândul acesta. 

Văzându-şi unchiul, care semăna cu maică-sa, Serioja avu 
un sentiment de neplăcere - deoarece revederea aceasta îi 
trezi în suflet amintiri şi sentimente socotite de el ca 


ruşinoase. Îi era cu atât mai neplăcut, cu cât - după unele 
cuvinte auzite, aşteptând la uşa biroului, şi mai ales după 
expresia feţei tatălui şi a unchiului său - Serioja înţelese că 
ci trebuie să fi vorbit despre maică-sa. Şi ca să nu-şi 
învinovăţească tatăl, la care locuia şi de care depindea, dar 
mai cu seamă ca să nu se lase cuprins de o duioşie, socotită 
de dânsul umilitoare, băiatul se silea să nu-l privească pe 
unchiul acesta, venit să-i tulbure liniştea, şi să nu se 
gândească la ceea ce-i amintea el. 

După ce Stepan Arkadici ieşi în urma lui şi-l văzu pe scară, 
după ce-l chemă la dânsul şi-l întreba cum îşi petrece timpul 
la şcoala în recreaţii, Serioja, în lipsa tatălui, intră în vorbă 
cu unchiul său. 

— Ne jucăm acum mai ales de-a trenul, răspunse băiatul la 
întrebare. Uite cum vine asta: doi băieţi se aşază pe o 
bancă. Ăştia-s călătorii. Altul se urcă în picioare pe aceeaşi 
bancă. Toţi se înhamă la bancă, unii o apucă cu mâinile, alţii 
o trag cu o curea... şi o duc prin toate sălile. Uşile se 
deschid înainte. Da-i foarte greu să fii conductor. 

— Vorbeşti de acel care stă în picioare? Îl întrebă Oblonski 
surâzând. 

— Da, trebuie să ai mult curaj şi dibăcie, mai ales când se 
opreşte trenul brusc sau când cade cineva. 

— E drept, asta nu-i glumă! Adeveri Stepan Arkadici, 
uitându-se cu tristeţe în ochii aceia însufleţiţi, care semănau 
cu ai mamei sale, şi care acum nu mai erau chiar de copil, 
nu mai păreau cu totul nevinovaţi. Cu toate că făgăduise lui 
Alexei Alexandrovici să nu vorbească băiatului despre Anna, 
Oblonski nu se putu stăpâni. 

— O mai ţii minte pe mama ta? Îl întrebă el deodată. 

— Nu, n-o ţin minte, răspunse scurt Serioja; şi, roşind 
până în albul ochilor, lăsă ochii în pământ. lar unchiul său 
nu mai putu scoate de la dânsul nici un cuvânt. 

Peste o jumătate de ceas, preceptorul rus îşi găsi elevul pe 
scară şi mult timp nu-şi putu da seama dacă e mânios sau 
plânge. 


— Te-ai lovit probabil când ai căzut, zise preceptorul. Ţi- 
am spus că e un joc primejdios. Trebuie să spun 
directorului. 

— Dacă m-aş fi lovit, nimeni n-ar fi băgat de seamă, poţi fi 
sigur de asta. 

— Atunci ce este? 

— Lăsaţi-mă în pace! O ţin minte, sau n-o ţin minte... Ce-i 
pasă lui? Şi de ce să ţin minte? Lăsaţi-mă în pace! Strigă 
Serioja, de astă dată nu numai preceptorului, ci lumii 
întregi. 

XX. 

Ca totdeauna, Stepan Arkadici nu-şi pierdu timpul 
degeaba la Petersburg. Afară de treburile sale, de divorţul 
Annei şi de postul cel nou, Stepan Arkadici avea nevoie ca 
de obicei, cum spunea el, să-şi reîmprospăteze puterile 
după viaţa îmbâcsită de la Moscova. 

Cu toate cafes chantants-urile şi omnibusele sale, Moscova 
rămânea o baltă cu apă stătătoare. Stepan Arkadici avea 
mereu impresia asta. După o şedere mai lungă la Moscova, 
mai cu seamă în sânul familiei, el simţea că-şi pierde voia 
bună. Stepan Arkadici ajungea să fie îngrijorat de proasta 
dispoziţie şi de mustrările nevestei sale, de sănătatea şi de 
creşterea copiilor, de măruntele interese ale serviciului, 
neliniştit până şi de faptul că avea datorii. De îndată însă ce 
sosea la Petersburg şi locuia câtva timp acolo, în cercul 
frecventat de dânsul - unde lumea trăia în toată puterea 
cuvântului, şi nu vegeta ca la Moscova - toate gândurile 
acestea i se risipeau numaidecât şi se topeau ca ceara la 
foc. 

Soţia? Oblonski vorbise chiar în ziua aceea cu prinţul 
Cecenski. Acesta avea nevastă şi familie - copii mari, elevi în 
Corpul pajilor... şi mai avea încă o familie, nelegitimă, de 
asemenea cu copii. Cu toate că prima familie era foarte 
plăcută, prinţul Cecenski se simţea mai fericit în cea de-a 
doua, unde îşi ducea şi băiatul cel mai mare şi spunea lui 
Stepan Arkadici că socoteşte acest lucru folositor, ca să-l 


mai dezgheţe pe fiul său. Dar ce s-ar spune despre aşa ceva 
la Moscova? 

Copiii? La Petersburg, copiii nu tulburau viaţa părinţilor. 
Erau crescuţi în pensioane unde nu existau ideile acelea 
absurde răspândite la Moscova de Lvov, de pildă, după care 
copiilor li se cuvin toate bucuriile vieţii, iar părinţilor - 
numai munca şi grijile. Lumea de aici îşi dădea seama că 
omul trebuie să trăiască pentru el însuşi - după cum se 
cuvine să-şi ducă viaţa un om cult. 

Serviciul? Aici slujba nu era un jug greu, fără nădejde, la 
care trăgeai ca la Moscova. Serviciul prezenta aici un 
interes. O întrevedere, o îndatorire, un cuvânt spus la locul 
lui, o glumă - iată ce-l ajuta pe om să-şi facă dintr-o dată 
carieră, ca Brianţev, pe care Stepan Arkadici îl întâlnise cu 
o zi mai înainte şi care ajunsese unul dintre cei mai 
importanţi demnitari. O asemenea slujbă prezenta într- 
adevăr un interes. 

Dar îndeosebi părerile Petersburgului asupra chestiunilor 
băneşti aveau asupra lui Stepan Arkadici un efect liniştitor. 
Bartnianski, care cheltuia cel puţin cincizeci de mii de 
ruble, după traiul dus de el, îi spuse în această privinţă ceva 
extraordinar. 

Înainte de prânz, Oblonski - în mijlocul conversaţiei - 
spuse lui Bartnianski: 

— Mi se pare că eşti bine cu Mordvinski. Ai putea să-mi 
faci un serviciu, punând o vorbă bună pentru mine. Există 
un post pe care aş vrea să-l ocup. Membru al comisiei... 

— Lasă, că tot n-am să ţin minte... Dar ce idee să te bagi în 
afaceri de căi ferate cu evreii! Orice ai zice, e o afacere 
dubioasă! 

Stepan Arkadici nu-i mai spuse că era vorba de o instituţie 
vie. Bartnianski n-ar fi înţeles. 

— Îmi trebuie bani. N-am din ce trăi. 

— Totuşi, văd că trăieşti. 

— Trăiesc, dar plin de datorii. 

— Zău! Cât de mari? Întrebă, compătimitor, Bartnianski. 


— Foarte mari. Vreo douăzeci de mii. Bartnianski râse cu 
poftă. 

— Ce om fericit! Eu datorez un milion şi jumătate. Nu 
posed nimic şi - după cât vezi - mai pot trăi. 

Stepan Arkadici putea verifica exactitatea acestei afirmaţii 
nu numai în vorbe, ci şi în fapte. Jivahov avea datorii, cam 
vreo trei sute de mii de ruble, şi în buzunar - nici o para 
chioară; totuşi trăia, şi încă ce bine! Contele Krivţov, pe 
care toată lumea pusese cruce de mult, întreținea două 
femei. Petrovski tocase cinci milioane şi trăia ca şi mai 
înainte, ocupându-se chiar cu partea financiară a unei 
instituţii, de unde primea o leafă de douăzeci de mii de 
ruble. Afară de aceasta, Petersburgul avea o influenţă 
plăcută şi asupra fizicului lui Stepan Arkadici. Îl întinerea. 
La Moscova, Oblonski se uita din când în când la firele 
cărunte din părul său, aţipea după masă, se întindea, urca 
scara încet, răsuflând greu, se plictisea în societatea 
femeilor tinere, nu mai dansa la baluri. La Petersburg însă, 
parcă lepăda din spate zece ani. 

Avea la Petersburg sentimentul de care-i vorbise cu o zi 
înainte prinţul Piotr Oblonski, în vârstă de şaizeci de ani, 
de-abia întors din străinătate: 

— Noi cei de aici nu ştim să trăim, spunea Piotr Oblonski. 
Astă-vară am fost la Baden şi, crede-mă, m-am simţit într- 
adevăr tânăr de tot. Vedeam câte o femeie tinerică şi îndată 
aveam nişte gânduri... Mâncam, beam puţin - şi mă 
simţeam puternic, vioi. Mă întorc în Rusia. Trebuia să mă 
duc la nevastă-mea şi pe urmă la ţară. Ei bine, n-aisă mă 
crezi, după două săptămâni m-am pus la halat şi nu mai 
veneam îmbrăcat la masă. Unde să te mai gândeşti la femei 
tinere?! Îmbătrânisem cu totul. Nu-mi mai rămânea decât 
să ma gândesc la mântuirea sufletului. Am plecat la Paris şi 
iarăşi m-am îndreptat. 

Stepan Arkadici simţea exact aceeaşi deosebire ca şi Piotr 
Oblonski: la Moscova se delăsa aşa de tare, că - dacă ar fi 
stat acolo mai multă vreme, n-ar fi ajuns, nici mai mult, nici 


mai puţin, decât să se gândească la mântuirea sufletului. La 
Petersburg însă, el se simţea din nou bărbat în toată 
puterea. 

Între prinţesa Betsy Tverskaia şi Stepan Arkadici se 
stabiliseră de mult nişte relaţii ciudate. Oblonski îi făcea 
totdeauna curte în glumă şi-i spunea, tot în glumă, lucrurile 
cele mai piperate, ştiind că nimic nu putea să-i placă mai 
mult. A doua zi după convorbirea cu Alexei Alexandrovici, 
Stepan Arkadici se duse la Betsy. Se simţea aşa de tânăr şi 
merse atât de departe cu glumele sale, încât nu mai ştia 
cum să dea înapoi, căci, din nenorocire, prinţesa nu numai 
că nu-i plăcea, ci chiar îl dezgusta. Iar între dânşii se 
stabilise acest ton uşuratic tocmai fiindcă el îi plăcea 
prinţesei. De aceea, Oblonski se bucură foarte mult de 
sosirea prinţesei Meahkaia, care le tulbură intimitatea. 

— Ah, eşti şi dumneata aici! Exclamă prinţesa, văzându-l. 
Ce mai face biata dumitale soră? Nu te uita la mine aşa, 
adăugă ea. De când a tăbărât toată lumea asupra ei, şi mai 
cu seamă acelea care sunt de o sută de ori mai rele decât 
dânsa, eu sunt de părere ca a făcut foarte bine. Nu pot să-i 
iert lui Vronski faptul că nu mi-a dat de ştire că a sosit Anna 
la Petersburg. M-aş fi dus la ea şi aş fi însoţit-o pretutindeni. 
Te rog s-o încredinţezi de iubirea mea. Dar ia spune-mi, ce 
mai face? 

— Într-adevăr, Anna se află într-o situaţie grea, ea... 
începu Stepan Arkadici să povestească plin de candoare, 
luând în serios cuvintele prinţesei Meahkaia: „Spune-mi, ce 
mai face?” 

Dar prinţesa îl întrerupse numaidecât, cum îi era obiceiul, 
şi începu să povestească ea: 

— A făcut ceea ce fac toate femeile, afară de mine, dar pe 
ascuns. Ea însă n-a vrut să înşele pe nimeni, şi foarte bine a 
făcut. A făcut şi mai bine, părăsind pe smintitul dumitale de 
cumnat. Te rog să mă ierţi. Ioată lumea îl socotea pe Alexei 
Alexandrovici grozav de deştept. Numai eu susţineam că e 
prost. Acum însă, de când are legături atât de strânse cu 


Lidia Ivanovna şi cu Landau, toţi spun că-i ţicnit. Aş fi 
bucuroasă să nu fiu de părerea tuturor, dar de data asta nu 
pot. 

— A propos, te rog, n-ai putea să-mi explici ce înseamnă 
asta? Întrebă Stepan Arkadici. Ieri am fost la dânsul în 
chestiunea surorii mele şi i-am cerut un răspuns hotărâtor. 
Karenin nu mi-a dat răspunsul. Mi-a spus numai că are să 
se mai gândească. lar azi-dimineaţă, în loc de răspuns, am 
primit o invitaţie pentru diseară la contesa Lidia Ivanovna. 

— Aşa, aşa! Zise voioasă prinţesa Meahkaia. Au să ceară 
părerea lui Landau. 

— Lui Landau? De ce? Cine-i acest Landau? 

— Cum? Nu cunoşti pe Jules Landau, le fameux Jules 
Landau, le clair-voyont16? E tot un trăsnit, dar de dânsul 
depinde soarta surorii dumitale. Uite ce se întâmplă când 
stai în provincie: nu ştii nimic. Vezi dumneata, Landau era 
commis17 într-o prăvălie din Paris şi o dată s-a dus la un 
doctor. Stând în sala de aşteptare, Landau a adormit, şi în 
timpul somnului s-a apucat să dea sfaturi bolnavilor, nişte 
sfaturi extraordinare! Cunoşti pe Iuri Meledinski, care e 
bolnav? Soţia lui a aflat despre acest Landau şi l-a angajat 
ca să-i trateze bărbatul. Îmi închipui că nu i-a făcut nici un 
bine, fiindcă e tot atât de ramolit ca înainte, amândoi însă 
cred în el şi-l târăsc după dânşii. L-au adus în Rusia. Aici 
toată lumea se îmbulzeşte la el, iar el s-a apucat să-i trateze 
pe toţi. A făcut-o bine pe contesa Bezzubova, care l-a 
îndrăgit atâta, încât l-a înfiat. 

— Cum asta? 

— Uite-aşa, cum se înfiază. Acum el nu mai e Landau, ci 
contele Bezzubov. Dar nu despre asta-i vorba. Totul e că 
Lidia - eu ţin foarte mult la dânsa, dar nu-i nici ea în toate 
minţile - s-a agăţat de acest Landau, fără de care nici ca, 
nici Alexei Alexandrovici nu iau nici o hotărâre. Aşa că 
soarta surorii dumitale se află acum în mâinile acestui 
Landau, alias contele Bezzubov. 

XXI. 


După o masă excelentă la Bartnianski, încheiată cu o 
cantitate respectabilă de coniac, Stepan Arkadici, numai cu 
o mică întârziere faţă de ora indicată, sosi la contesa Lidia 
Ivanovna. 

— Cine mai e la doamna contesă? Franţuzul? Întrebă 
Stepan Arkadici pe portar, uitându-se la paltonul cunoscut 
al lui Alexei Alexandrovici şi la un palton ciudat, demodat, 
cu încheietori. 

— Alexei Alexandrovici Karenin şi contele Bezzubov, 
răspunse cu demnitate portarul. 

„Prinţesa Meahkaia a ghicit, gândi Oblonski urcând scara. 
Ciudat lucru! Totuşi ar fi foarte bine dacă m-aş împrieteni 
cu ea. Are o trecere extraordinară! Dacă ar pune o vorbă 
bună la Pomorski, s-ar face sigur.” 

Afară încă nu amurgise, dar lămpile erau aprinse în 
salonaşul cu perdelele lăsate ale contesei Lidia Ivanovna. 

Contesa şi Alexei Alexandrovici şedeau la o masă rotundă, 
lângă lampă, vorbind cu glas scăzut. Un bărbat scund şi 
slab, cu şolduri ca de femeie, cu picioarele strâmbe, foarte 
palid frumos, cu nişte ochi minunaţi şi strălucitori, cu plete 
lăsate peste gulerul redingotei, stătea în picioare în celălalt 
capăt al odăii, uitându-se la portretele de pe perete. După 
ce salută pe gazdă şi pe Alexei Alexandrovici, Stepan 
Arkadici se uită fără voie, încă o dată, la necunoscut. 

— Monsieur Landau! Îl chemă contesa cu o blândeţe şi o 
deferentă care uimiră pe Oblonski; apoi făcu prezentările. 

Landau întoarse repede capul, veni mai aproape şi, 
zâmbind, îşi puse mâna asudată şi moale în mâna întinsă a 
lui Stepan Arkadici; după aceea, se îndepărtă îndată din 
nou şi începu să privească portretele. Contesa şi Alexei 
Alexandrovici schimbară o privire semnificativă. 

— Îmi parc bine că te văd, mai cu seamă astăzi, zise 
contesa Lidia Ivanovna, arătând lui Stepan Arkadici un loc 
lângă Karenin. 

— Ţi l-am prezentat ca domnul Landau, adăugă contesa 
încet, uitându-se întâi la francez şi pe urmă numaidecât la 


Alexei Alexandrovici. Dar, de fapt, e contele Bezzubov, după 
cum ştii desigur, însă lui nu-i place titlul acesta. 

— Da, am auzit, răspunse Oblonski. Se spune că ela 
vindecat-o complet pe contesa Bezzubova. 

— A fost astăzi la mine. E vrednică de milă! Spuse contesa 
către Alexei Alexandrovici. Despărțirea asta e îngrozitoare 
pentru dânsa. E o lovitură cumplită! 

— Pleacă irevocabil? Întrebă Alexei Alexandrovici. 

— Da. Pleacă la Paris. A auzit ieri un glas, răspunse 
contesa Lidia Ivanovna, uitându-se la Stepan Arkadici. 

— A, un glas! Repetă Oblonski, dându-şi seama că trebuie 
să fie cât mai prudent cu putinţă în această societate, unde 
se petrece sau urmează să se petreacă ceva deosebit, a 
cărui cheie încă îi lipsea. 

Se făcu o pauză de câteva clipe, după care contesa Lidia 
Ivanovna, ajungând parcă la punctul principal al discuţiei, 
spuse lui Oblonski, surâzând fin: 

— Vă cunosc de mult şi-mi pare foarte bine că vă pot 
cunoaşte şi mai de aproape. Les amis de nos amis sont nos 
amis.18 Dar ca să fii prieten, trebuie să te gândeşti la 
starea sufletească a prietenilor tăi, şi mă tem că dumneata 
nu faci acest lucru pentru Alexei Alexandrovici. Înţelegi ce 
vreau să spun? Zise contesa, ridicând spre dânsul ochii săi 
minunaţi şi visători. 

— În parte, contesă, îmi dau seama că situaţia lui Alexei 
Alexandrovici... răspunse Oblonski, neînţelegând bine 
despre ce era vorba şi de aceea dorind să nu iasă din 
generalităţi. 

— Schimbarea nu e de ordin extern, rosti cu severitate 
contesa Lidia Ivanovna, urmărindu-l în acelaşi timp cu o 
privire de îndrăgostită pe Alexei Alexandrovici, care se 
ridicase şi se îndreptase spre Landau. I s-a schimbat inima, 
i-a fost dăruită o inimă nouă şi mi-e teamă că nu te-ai gândit 
îndeajuns la transformarea care s-a săvârşit întrânsul. 

— În linii generale, pot să-mi dau seama de această 
transformare. Am fost totdeauna prieteni, şi acum... zise 


Stepan Arkadici, răspunzând cu o căutătură duioasă la 
privirea contesei, în timp ce cumpănea în minte cu care 
dintre cei doi miniştri se afla în mai bune relaţii contesa, ca 
să hotărască pe lângă care dintre dânşii s-o roage să 
intervină. 

— Transformarea care s-a săvârşit întrânsul nu-i poate 
slăbi sentimentul de iubire faţă de aproapele său, ba 
dimpotrivă trebuie să-i sporească acest simţământ. Mă tem 
însă că dumneata nu mă înţelegi. Nu doreşti ceai? Îl întrebă 
contesa, arătând cu ochii spre un fecior care adusese pe o 
tavă ceştile cu ceai. 

— Într-adevăr, nu destul de bine, contesă... Desigur, 
nenorocirea lui... 

— Dar nenorocirea asta s-a prefăcut în cea mai mare 
fericire când i s-a înnoit inima, şi Cel-de-Sus îi umple toată 
fiinţa! Exclamă contesa, uitându-se drăgăstos la Stepan 
Arkadici. 

„Cred că am s-o pot ruga să vorbească şi cu unul, şi cu 
celălalt”, se gândi Oblonski. 

— O, fireşte, contesă, zise Stepan Arkadici; dar îmi 
închipui că aceste schimbări sunt atât de intime, încât 
nimeni - nici persoana cea mai apropiată - n-ar îndrăzni să 
vorbească despre ele. 

— Dimpotrivă, trebuie să vorbim şi să ne ajutăm unii pe 
alţii. 

— Da, fără îndoială, dar sunt unele deosebiri de 
convingeri, apoi... urmă Oblonski, cu zâmbetul cel mai 
blând. 

— Nu pot exista deosebiri de vederi, când este vorba de un 
adevăr sfânt... 

— O, da, desigur, dar... şi Stepan Arkadici tăcu, fâstăcit, 
dându-şi seama că era vorba de religie. 

— Mi se pare că are să adoarmă numaidecât, şopti Alexei 
Alexandrovici, apropiindu-se de Lidia Ivanovna. 

Stepan Arkadici întoarse capul. Landau şedea cu capul 
plecat lângă fereastră, rezemat de braţele şi de speteaza 


fotoliului. Simţind privirile întoarse spre el, francezul ridică 
fruntea şi zâmbi naiv, ca un copil. 

— Nu vă uitaţi la dânsul, îi rugă Lidia Ivanovna şi, cu un 
deget uşor, împinse un scaun spre Alexei Alexandrovici. Am 
băgat de seamă... începu contesa să spună ceva, dar tocmai 
atunci intră feciorul cu o scrisoare. Lidia Ivanovna citi la 
repezeală misiva şi, după ce-şi ceru iertare, scrise 
răspunsul cu o iuţeală extraordinară. Dădu feciorului 
răspunsul şi se întoarse la masă. Am băgat de seamă, urmă 
contesa, că moscoviţii, mai cu seamă bărbaţii, sunt oamenii 
cei mai nepăsători faţă de religie. 

— A, nu, contesă. Mi se pare că moscoviţii au reputaţia de 
a fi oamenii cei mai neclintiţi în credinţa lor, răspunse 
Stepan Arkadici. 

— După câte înţeleg, dumneata faci parte, din nenorocire, 
dintre cei nepăsători, spuse Alexei Alexandrovici către 
Oblonski cu un zâmbet obosit. 

— Cum poţi fi nepăsător?! Izbucni Lidia Ivanovna. 

— În această privinţă, nu-s de loc nepăsător, dar sunt încă 
în aşteptare, zise Stepan Arkadici cu zâmbetul său care 
îndulcea cuvintele. Cred că încă n-a venit pentru mine clipa 
unor astfel de întrebări. 

Karenin şi Lidia Ivanovna schimbară o privire. 

— Niciodată nu putem şti dacă a venit vremea ori nu, rosti 
cu severitate Alexei Alexandrovici. Nu trebuie să ne 
întrebăm dacă suntem ori nu suntem gata. Harul nu se 
pogoară după pregătirea oamenilor. El nu se pogoară 
uneori asupra celor ce se trudesc, ci se pogoară asupra 
celor nepregătiţi - ca asupra lui Saul. 

— Nu. Mi se pare că încă nu, spuse Lidia Ivanovna, care 
între timp urmărise mişcările francezului. 

Landau se sculă şi veni spre dânşii. 

— Îmi daţi voie să vă ascult şi eu? 

— Cum de nu! Nu vroiam să te tulbur! Răspunse Lidia 
Ivanovna, privindu-l cu duioşie. Ia loc lângă noi. 


— Trebuie numai să nu închizi ochii, pentru a nu fi lipsit de 
lumină, adăugă Alexei Alexandrovici. 

— Ah, dacă ai şti cât de fericiţi suntem, simţindu-i veşnica 
prezenţă în inimile noastre! 

— Urmă contesa Lidia Ivanovna cu un zâmbet exaltat. 

— Uneori omul poate să nu se simtă în stare a se ridica la 
asemenea înălţimi, zise Stepan Arkadici, simțind că se 
preface atunci când recunoaşte religia ca ceva înălţător, şi 
în acelaşi timp neputându-se hotărî a se arăta liber- 
cugetător faţă de contesă, care - printr-un singur cuvânt 
spus lui Pomorski - i-ar fi putut da postul dorit. 

— Cu alte cuvinte, dumneata vrei să spui că-l împiedică 
păcatul? Îl întrebă Lidia Ivanovna. Asta e o părere greşită. 
Păcatul nu mai există pentru cei credincioşi; păcatul li-e 
răscumpărat. Pardon, adăugă contesa, uitându-se la 
feciorul care intră din nou cu un alt bilet. ÎI citi şi răspunse 
verbal: „Spune-i că mâine, la marea ducesă”. Pentru un 
credincios nu există păcat, urmă ea. 

— Bine, bine, dar credinţa fără fapte e moartă, spuse 
Stepan Arkadici, amintindu-şi de această frază din catehism 
şi subliniindu-şi independenţa numai printr-un zâmbet. 

— Poftim, asta e din epistola apostolului Iacov, spuse Alexei 
Alexandrovici către Lidia Ivanovna cu oarecare mustrare, 
ca despre o chestiune pe care o dezbătuseră de mai multe 
ori. Cât rău a făcut interpretarea falsă a acestui pasaj! 
Nimic nu te îndepărtează atât de credinţă ca această 
interpretare. Se zice: „N-am făcut fapte bune, de aceea nu 
pot să cred”, asta însă nu s-a spus nicăieri. S-a spus tocmai 
contrariul. 

— Să te osteneşti pentru Dumnezeu, să-ţi mântuieşti 
sufletul prin munci şi prin post, rosti contesa Lidia Ivanovna 
cu dezgust şi cu dispreţ - acestea sunt părerile barbare ale 
călugărilor noştri... Aşa ceva nu s-a spus nicăieri. E mult 
mai simplu şi mult mai uşor, adăugă contesa, uitându-se la 
Stepan Arkadici cu acelaşi zâmbet de încurajare pe care-l 


folosea atunci când îmbărbăta la curte pe tinerele 
domnişoare de onoare, fâstâcite din pricina noului mediu. 

— Suntem mântuiţi de Christos, care a suferit pentru noi. 
Suntem mântuiţi prin credinţă, întări Alexei Alexandrovici, 
încuviinţând cu privirea cuvintele contesei. 

— Vous comprenez l'anglais? 19 întrebă Lidia Ivanovna şi, 
primind un răspuns afirmativ, se sculă şi începu să caute 
printre cărţile de pe un raft mic. Vreau să citesc Safe and 
happy20 sau Under the wing21, zise contesa, uitându-se 
întrebător la Karenin. Găsind cartea, contesa, după ce se 
aşeză iarăşi la locul său, o deschise. E foarte scurt. Aici este 
arătată calea pe care poţi ajunge la credinţă şi la o fericire 
mai presus de orice lucru pământean şi care-ţi umple 
sufletul. Un om credincios nu poate fi nefericit, deoarece nu 
e singur. De altfel, o să vezi acum. Când contesa tocmai se 
pregătea să citească, feciorul se ivi din nou. Doamna 
Borozdina? Spune-i că mâine la ora două. Da, urmă ca, 
trecând un deget între file la locul cuvenit şi oftă, uitându- 
se ţintă înainte cu ochii săi visători şi minunat de frumoşi. 
Uite cum lucrează credinţa cea adevărată. O cunoşti pe 
Marie Sanina? Ai auzit de nenorocirea ei? Îşi pierduse 
unicul copil. Era deznădăjduită. Şi ştiţi ce s-a întâmplat? A 
găsit pe acest prieten şi acum îi mulţumeşte lui Dumnezeu 
pentru moartea copilului său. lată fericirea pe care ţi-o dă 
credinţa. 

— A, da, e foarte... îndrugă Stepan Arkadici, mulţumit că 
Lidia Ivanovna va citi şi-i va da putinţa să se reculeagă un 
pic. „Nu. Mai bine să n-o rog nimic astăzi, se gândi el. Atât 
numai: să nu încurc lucrurile şi să scap cu obraz curat de 
aici.” 

— Are să te plictisească, spuse contesa Lidia Ivanovna lui 
Landau. Nu ştii englezeşte. Dar e scurt. 

— Ba da, am să înţeleg, răspunse Landau cu zâmbetul său 
de mai înainte şi închise ochii. 

Alexei Alexandrovici şi Lidia Ivanovna îşi încrucişară o 
privire semnificativă şi lectura începu. 


XXII. 

Stepan Arkadici rămase nedumerit cu totul de cuvintele 
noi şi ciudate pe care le auzea. Viaţa complicată de la 
Petersburg avea de obicei asupră-i un efect excitant, 
scoţându-l din monotonia moscovită. Variația pe care o 
găsea în sferele cunoscute de dânsul îi plăcea şi o înţelegea. 
În acest mediu străin însă, el se vedea încurcat, buimăcit şi 
nu putea cuprinde totul cu mintea. Ascultând pe contesa 
Lidia Ivanovna şi simțind aţintiţi asupră-i ochii lui Landau - 
frumoşi, naivi sau şireţi (nici el nu ştia cum sunt) - Oblonski 
se trezi cu capul împovărat de o neobişnuită greutate. 

Cele mai felurite gânduri i se încâlceau în minte: „Marie 
Sanina se bucură că i-a murit copilul... Ce bine ar fi să 
fumez acum o ţigară... Ca să-ţi mântuieşti sufletul, trebuie 
numai să crezi... Călugării habar n-au de aşa ceva... însă 
contesa Lidia Ivanovna ştie... Dar de ce am greutatea asta 
în cap? De la coniac? Sau fiindcă toate astea sunt foarte 
ciudate? Mi se pare că n-am făcut până acum nici o 
necuviinţă... în orice caz, n-o mai pot ruga să intervină 
pentru mine... Se spune că ăştia te silesc să te rogi lui 
Dumnezeu! Să nu mă pună şi pe mine! Ar fi prea stupid... 
Ce aiureli citeşte! Pronunţă însă frumos! Landau e 
Bezzubov. De ce-i Bezzubov?”... 

Stepan Arkadici simţi deodată că falca de jos începe să i se 
strâmbe nestăpânit într-un căscat. Îşi îndreptă favoriţii ca 
să-şi ascundă căscatul şi tresări; dar, îndată după aceea, 
simţi că adoarme şi-i gata să sforăie. Se dezmetici în clipa 
când glasul contesei Lidia Ivanovna rosti: „Doarme”. 

Stepan Arkadici tresări speriat, simțindu-se vinovat şi 
prins. Se linişti numaidecât, când îşi dădu seama că din 
fericire era vorba de Landau. Francezul adormise ca şi 
Oblonski. Somnul lui Stepan Arkadici însă i-ar fi jignit (de 
altfel, lui Oblonski nici nu-i trecu asta prin cap, atât de 
ciudate i se păreau toate), în timp ce somnul lui Landau le 
pricinui o nespusă bucurie, mai cu seamă contesei. 


— Mon ami22, şopti Lidia Ivanovna, îndreptându-şi cu 
băgare de seamă faldurile rochiei de mătase ca să nu 
scoată nici un foşnet şi spunând lui Karenin în exaltarea ei 
mon ami în loc de Alexei Alexandrovici, donnez-lui la main. 
Vous voyez? 23 St...! Făcu ea câtre feciorul care intrase din 
nou. Nu primesc. 

Francezul, cu capul aplecat pe spătarul jeţului, dormea 
sau se prefăcea că doarme. Cu mâna asudată, sprijinită pe 
genunchi, făcea slabe mişcări, ca şi cum ar fi vrut să prindă 
ceva. Alexei Alexandrovici se ridică cu luare-aminte, dar se 
agăţă de masă; se îndreptă spre francez şi-şi puse mâna 
într-a lui. Stepan Arkadici se sculă şi el şi - cu ochii mari 
deschişi, dorind să se trezească dacă cumva dormea - se 
uită când la unul, când la celălalt. Toate acestea erau 
aievea. Oblonski simţea că în capul său totul se încurca din 
ce în ce mai rău. 

— Que la personne qui est arrivee la derniere, celle qui 
demande, qu'elle sorte! Quelle sorte! 24 rosti francezul, cu 
ochii închişi. 

— Vous m'excuserez, mais vous voyez... Revenez vers dix 
heures, encore mieux demain.25 

— Quelle sorte! Repetă nerăbdător francezul. 

— C'est moi, n est-ce pas? 26 

După ce primi un răspunse afirmativ Stepan Arkadici, 
uitând şi ceea ce vroia să roage pe Lidia Ivanovna, ca şi 
răspunsul cerut pentru sora sa, ieşi din cameră în vârful 
picioarelor, cu singura dorinţă de a scăpa cât mai repede de 
acolo şi o zbughi în stradă ca dintr-o casă ciumată. Vorbi şi 
glumi îndelung cu birjarul, ca să-şi vină cât mai curând în 
fire. 

La Teatrul Francez, unde mai apucă ultimul act, iar pe 
urmă la „tătari”, la un pahar de şampanie, Stepan Arkadici 
îşi reveni puţin, intrând în atmosfera lui obişnuită; totuşi, în 
seara aceea, el nu se simţi în apele lui. 

Întorcându-se acasă la Piotr Oblonski, unde trăsese la 
Petersburg, Stiva găsi un bilet de la Betsy. Îi scria că ţinea 


foarte mult să isprăvească conversaţia începută cu el şi-l 
ruga să vină a doua zi. Abia apucă să citească biletul, 
făcând o schimă, că de jos se auziră paşi greoi de oameni 
care se opinteau cărând ceva. 

Stepan Arkadici ieşi să vadă ce se întâmplase. Era Piotr 
Oblonski, atât de întinerit şi de beat, că nu putea urca 
singur scara. Văzându-l pe Stepan Arkadici, porunci să fie 
pus pe picioare; apoi agăţându-se de dânsul, îl trase în 
camera lui, unde începu să-i povestească cum îşi petrecuse 
seara, şi adormi numaidecât. 

Stepan Arkadici era abătut - lucru care i se întâmpla rar - 
şi mult timp nu putu adormi. Tot ce-şi amintea era urât, dar 
mai urât decât orice şi ruşinos îi părea timpul petrecut în 
seara aceea la contesa Lidia Ivanovna. 

A doua zi, Oblonski primi de la Alexei Alexandrovici un 
refuz categoric cu privire la divorţul Annei şt înţelese ca 
hotărârea fusese luată pe temeiul celor spuse în ajun de 
francez în somnul său adevărat sau prefăcut. 

XXIII. 

Ca să iei o hotărâre în viaţa de familie, trebuie să existe 
între soţi ori un complet dezacord, ori o armonic plină de 
iubire. Când însă raporturile dintre soţi sunt nedefinite şi 
nu există niciuna, nici alta, nu se poate hotări nimic. 

Multe familii rămân ani în şir în aceeaşi situaţie, de care s- 
au săturat amândoi soţii, numai fiindcă între dânşii nu e nici 
dezacord deplin, nici armonie. 

Viaţa la Moscova, pe căldură şi praf, cu soarele care nu 
mai lumina primăvăratic, ci dogorea ca vara, cu copacii de 
pe bulevarde care înfrunziseră de mult şi aveau acum 
frunzele colbăite, era de neîndurat atât pentru Anna, cât şi 
pentru Vronski. Nu se mutaseră însă la Vozdvijenskoe, aşa 
cum hotărâseră mai demult. Locuiau mai departe la 
Moscova, de care se saturaseră amândoi, fiindcă în ultimul 
timp nu mai trăiau în armonie. 

Starea de enervare care-i dezbina nu se datora vreunui 
lucru dinafară, şi toate încercările de explicaţie între dânşii 


nu numai că n-o înlăturau, ci o sporeau. Era o frământare 
lăuntrică, pricinuită la dânsa de scăderea dragostei lui, iar 
la el de părerea de rău că din cauza Annei ajunsese într-o 
situaţie grea, pe care ea, în loc s-o uşureze, o făcea încă şi 
mai grea. Niciunul, nici altul nu-şi mărturiseau pricinile 
enervării lor, dar fiecare se considera nedreptăţit şi, la orice 
prilej, încerca să se justifice. 

Anna socotea că Vronski - cu toate obiceiurile, gândurile şi 
dorinţele sale, cu formaţia lui sufletească şi fizică - n-avea 
alt scop în viaţă decât dragostea. Şi dragostea aceasta - 
care, după părerile Annei, ar fi trebuit să se concentreze 
numai asupra ei - scăzuse. Prin urmare, Anna trase 
concluzia că o parte din această dragoste trecuse asupra 
altor femei sau asupra altei femei: de aceea era geloasă... şi 
nu din pricina unei anumite femei, ci din cauză că 
dragostea lui se răcea. Pentru că nu avea o fiinţă anume 
asupra căreia să-şi reverse gelozia, Anna o căuta. La cea 
mai mică aluzie ea-şi strămuta gelozia de la un obiect la 
altul. Când gelozia ei se manifesta asupra femeilor acelora 
ordinare, cu care Vronski, datorită raporturilor sale din 
timpul burlăciei, putea să intre în legătură cu atâta 
uşurinţă... când era geloasă pe femeile din societate, pe 
care Alexei le-ar fi întâlnit... când era geloasă pe o fată 
imaginară, pentru care el ar fi vrut să se despartă de Anna 
ca s-o ia de soţie. Această ultimă gelozie o chinuia cel mai 
mult, mai ales fiindcă el însuşi făcuse imprudenţa să-i spună 
într-o clipă de sinceritate că maică-sa îl înţelege aşa de 
puţin, că şi-a îngăduit să-l îndemne a se însura cu tânăra 
prinţesă Sorokina. 

Fiind geloasă, Anna se revolta împotriva lui şi căuta la 
orice pas prilejuri de protest. Îl învinuia de tot ce era 
penibil în situaţia ei: starea de dureroasă aşteptare de la 
Moscova, întârzierea şi nehotărârea lui Alexei 
Alexandrovici, singurătatea ei... Dacă ar fi iubit-o, el şi-ar fi 
dat seama de dificultăţile situaţiei sale şi ar fi salvat-o. Tot 
Vronski era vinovat că Anna locuia la Moscova, şi nu la 


moşie. El nu putea trăi îngropat la ţară, aşa cum dorea ea. 
El avea nevoie de societate şi îi crease această situaţie 
îngrozitoare a cărei gravitate nu vroia s-o înţeleagă. Şi tot 
el purta vina de a fi despărțită pentru totdeauna de băiatul 
său. 

Nici rarele clipe de dragoste duioasă care se strecurau 
între dânşii n-o linişteau. Vedea în dragostea lui o nuanţă de 
calm şi de siguranţă care nu existase mai înainte şi care o 
enerva. 

Se însera. Anna era singură. Îl aştepta să se întoarcă de la 
un prânz între burlaci, la care se dusese. Se plimba în 
lungul şi în latul biroului său (odaia unde se auzea cel mai 
puţin zgomotul străzii) şi se gândea până în cele mai mici 
amănunte la cearta lor din ajun. Pornind cu gândul mereu 
în urmă, la cuvintele jignitoare pe care şi le amintea, la 
motivul certei, ea ajunse în sfârşit la începutul discuţiei. 
Mult timp nu-i veni să creadă că neînţelegerea începuse de 
la un subiect atât de neînsemnat şi de îndepărtat de inima 
fiecăruia. Totuşi, aşa se petrecuseră lucrurile. Totul 
începuse de la faptul că Vronski râsese de liceele de fete, 
socotindu-le nefolositoare, iar Anna le luase apărarea. El 
vorbise fără respect de învăţământul femeilor şi spusese că 
Hanna - englezoaica protejată de Anna - n-avea de loc 
nevoie să ştie fizică. 

Lucrul acesta o enervase pe Anna. Văzuse în spusele lui o 
aluzie dispreţuitoare la ocupațiile sale; de aceea, Anna 
pregătise şi rostise o astfel de frază, încât să-l pedepsească 
pe Vronski pentru durerea pe care i-o pricinuise. 

— Nu mă aşteptam să-ţi aminteşti de sentimentele mele 
cum ar face-o un om care iubeşte, dar mă aşteptam cel 
puţin la oarecare delicateţe, spusese Anna. 

Şi într-adevăr, el roşise de necaz şi spusese ceva neplăcut. 
Ea nu-şi mai amintea ce-i răspunsese. Dar Vronski, vrând 
vădit s-o jignească şi el, răspunsese: 

— E adevărat că nu mă interesează grija dumitale 
exagerată pentru această fată, fiindcă îmi dau seama că nu 


e firească. 

Cruzimea cu care Vronski dărâmase lumea zidită cu atâta 
trudă de dânsa, ca să-şi îndure viaţa grea, precum şi 
nedreptatea învinuirii de prefăcătorie şi de falsitate - toate 
acestea o făcuseră să izbucnească: 

— Îmi pare rău că numai pornirile brutale, de ordin fizic, 
sunt pe înţelesul dumitale şi-ţi par fireşti, răspunsese Anna 
şi ieşise din odaie. 

Seara, când Vronski venise la dânsa, ei nu mai pomeniseră 
de cearta dinainte; amândoi însă simțeau ca cearta se 
potolise, dar nu trecuse. 

A doua zi, el lipsi toată ziua de acasă. Anna se simţea atât 
de singură şi de stingherită de cearta cu dânsul, încât vroia 
să uite totul, să-l ierte şi să se împace: Vroia să se 
învinovăţească şi să-l scuze. 

„Vinovată sunt eu. Mă supăr prea repede şi sunt absurd de 
geloasă. Am să mă împac cu el, o să plecăm la ţară şi acolo 
voi fi mai liniştită”, se gândi Anna. 

„E. nefirească”, îşi aminti deodată Anna cuvintele care o 
jigniseră nu atât prin înţelesul lor, cât prin intenţia lui de-a 
O jigni. 

„Ştiu ce a vrut să spună. A vrut să spună că e nefiresc să 
nu-ţi iubeşti fiica şi să iubeşti un copil străin. Ce înţelege el 
din iubirea de copil, din iubirea mea pentru Serioja, pe care 
l-am jertfit pentru dânsul? Dar dorinţa asta de a-mi pricinui 
o ducere?! Nu. lubeşte o altă femeie. Nu se poate altfel.” 

Deodată îşi dădu seama că, vrând să se liniştească, 
gândurile sale încheiaseră din nou acelaşi cerc străbătut de 
atâtea ori, că se întorsese la întărâtarea de la început şi se 
îngrozi de sine însăşi. „Oare nu se poate altfel? Oare nu pot 
lua vina asupra mea? Îşi zise ea şi o luă iarăşi de la capăt: E 
sincer, cinstit şi mă iubeşte. Şi eu îl iubesc. Zilele acestea 
trebuie să se pronunţe divorţul. Ce-mi mai trebuie? Am 
nevoie de linişte şi de încredere. Am să iau vina asupra 
mea. Acum, când o veni, am să-i Spun: Eu sunt vinovată, 
deşi n-am nici o vină, vom pleca.” 


Pe urmă, ca să nu se mai gândească şi să nu se mai 
enerveze, Anna sună şi porunci să i se aducă cuferele, ca 
să-şi strângă în ele bagajele pentru plecarea la ţară. 

Vronski se întoarse la ora zece. 

XXIV 

— Aţi petrecut bine? Îl întrebă Anna cu un aer blând şi 
vinovat, ieşind în întâmpinarea lui. 

— Ca de obicei, răspunse Vronski, ghicind numaidecât, 
dintr-o singură privire, că Anna se găsea în bună dispoziţie. 
Se obişnuise cu aceste schimbări ale sale, şi în ziua aceea 
era cu deosebire mulţumit de starea sufletească a Annei, 
deoarece şi el se simţea foarte bine dispus. 

— Dar ce văd? Uite, asta mă bucură! Exclamă Alexei, 
arătând înspre cuferele din antreu. 

— Da. E mai bine să plecăm. Am fost la plimbare cu 
trăsura. E aşa de frumos, că m-a prins dorul de ţară. Cred 
că nu te reţine nimic aici. 

— Ăsta e singurul lucru pe care îl doresc. Vin numaidecât 
să stăm de vorbă. Mă duc numai să mă schimb. Spune să ne 
servească ceaiul. 

Şi trecu în birou. 

Fusese ceva jignitor în cuvintele lui când spusese: „Uite, 
asta mă bucură!”, cum ai vorbi cu un copil care a isprăvit cu 
mofturile. Dar încă şi mai jignitor era contrastul dintre 
aerul ei vinovat şi expresia lui de încredere în sine. Anna 
simţi pentru o clipă încolţind într-însa dorinţa de luptă; dar, 
făcând o sforţare, şi-o stăpâni şi-l întâmpină pe Vronski tot 
atât de voioasă ca şi înainte. 

Când se întoarse, ea îi istorisi - repetând în parte cuvintele 
pregătite - cum îşi petrecuse ziua şi îi vorbi despre 
planurile de plecare. 

— Ştii, am avut aproape o inspiraţie, zise Anna. De ce să 
aşteptăm aici divorţul? Nu-i acelaşi lucru dacă suntem la 
țară? Nu mai pot aştepta. Nu vreau să mai nădăjduiesc. Nu 
mai vreau să aud de divorţ. Am hotărât ca acest lucru să nu 


mai aibă nici o influenţă asupra vieţii mele. Eşti şi tu de 
aceeaşi părere? 

— Desigur, răspunse Vronski, uitându-se neliniştit la faţa ei 
tulburată. 

— Ce-aţi făcut acolo? Cine a mai fost? Întrebă Anna după 
câteva clipe de tăcere. 

Alexei pomeni numele invitaţilor. 

— Prânzul a fost minunat. Am avut şi un concurs de 
canotaj. Totul a fost destul de drăguţ. La Moscova însă nu se 
poate face nimic fără ridicol. A răsărit o doamnă oarecare - 
profesoara de înot a reginei Suediei - care şi-a arătat 
meşteşugul. 

— Cum? A înotat în faţa voastră? Întrebă Aona, 
încruntându-se. 

— Da, bătrâna şi urâtă, într-un costume de natation27 
roşu. Atunci, când plecăm? 

— Ce fantezie stupidă! Şi înoată într-adevăr extraordinar? 
Îl întrebă Anna fără să-i răspundă. 

— Absolut nimic deosebit. Ţi-am spus numai că a fost ceva 
nemaipomenit de stupid. Dar când vrei să plecăm? 

Anna îşi scutură capul, vrând parcă să-şi gonească un 
gând supărător. 

— Când să plecăm? Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 
Mâine nu mai avem timp. Poimâine. 

— Da... ba nu, stai puţin. Poimâine e duminică; trebuie să 
mă duc la maman, răspunse Vronski tulburat, fiindcă în 
clipa când rosti numele mamei sale, simţi o privire 
bănuitoare aţintită asupră-i. Fâstâceala lui întări bănuielile 
Annei. Ea se îmbufna şi se dădu la o parte. Acum nu i se mai 
înfăţişa în minte profesoara reginei Suediei, ci prinţesa 
Sorokina, care locuia cu mama lui Vronski la o moşie de 
lângă Moscova. 

— N-ai putea să te duci mâine? Îl întrebă Anna. 

— Cu neputinţă! În chestiunea pentru care mă duc, 
procurile şi banii nu pot sosi până mâine, răspunse Alexei. 

— Dacă-i aşa, nu mai plecăm de loc. 


— De ce? 

— Mai târziu nu mai plec. Ori luni, ori niciodată. 

— Adică de ce? Întrebă Vronski, mirat. Asta n-are nici un 
sens. 

— Pentru tine asta n-are nici un sens, pentru că nu-ţi pasă 
de mine. Nu vrei să-mi înţelegi viaţa. Singurul lucru care 
mă interesa şi mă ocupa aici era Hanna, iar tu spui că mă 
prefac. Mi-ai spus ieri că nu-mi iubesc fetiţa, că eo 
prefăcătorie iubirea mea pentru englezoaică şi că ăsta nu-i 
un lucru firesc. Dar aş vrea să ştiu, ce viaţă firească pot 
duce eu aici? 

— Dezmeticindu-se pentru o clipă, ea se îngrozi când văzu 
că-şi călcase hotărârea de a fi liniştită. Dar Anna nu se putu 
linişti, deşi ştia că dărâma totul. Nu se putea reţine să nu-i 
reproşeze nedreptatea lui. Nu era în stare să se 
stăpânească. 

— N-am spus niciodată aşa ceva. Am spus numai că nu 
înţeleg iubirea asta subită. 

— Dar tu, care te lauzi cu sinceritatea ta, de ce nu spui 
adevărul? 

— Niciodată nu mă laud şi niciodată nu mint, rosti el încet, 
stăpânindu-şi mânia care începea să clocotească întrânsul. 
Îmi pare rău că nu respecţi... 

— Respectul a fost născocit ca să ascundă lipsa de 
dragoste. Şi dacă nu mă mai iubeşti, ar fi mai frumos şi mai 
cinstit să mi-o spui. 

— Nu. Asta e de neîndurat! Izbucni Vronski, sculându-se 
de pe scaun. Apoi se opri în faţa Annei şi rosti răspicat, 
stăpânindu-şi cuvintele amare care-i veneau pe limbă: De 
ce-mi pui răbdarea la încercare? Are şi ea o margine. 

— Ce vrei să spui cu asta? Strigă Anna, uitându-se cu 
groază la expresia de ură întipărită limpede pe chipul lui şi 
mai cu scamă în ochii săi cruzi şi ameninţători. 

— Vreau... să spun... începu Vronski, dar se opri. Trebuie 
să te întreb: ce vrei de la mine? 


— Ce-aş putea să vreau? Nu pot să vreau decât un lucru: 
să nu mă părăseşti, cum ai de gând, adăugă Anna, 
înțelegând tot ceea ce el nu spusese până la capăt. Dar nu 
vreau asta, asta trece pe planul al doilea. Eu vreau 
dragoste, iar dragoste nu mai există. Aşa că totul s-a sfârşit! 

Anna se îndreptă spre uşă. 

— Stai! Sta-ai! Strigă Vronski fără să-şi descreţească 
cutele posomorâte ale sprâncenelor, dar apucând-o de 
mână ca s-o oprească. Despre ce e vorba? Am spus că 
plecarea trebuie amânată cu trei zile, şi tu mi-ai răspuns că 
mint şi că sunt un om necinstit. 

— Da, repet şi acum că un bărbat care-mi impută că a 
jertfit totul pentru mine, răspunse Anna, amintindu-şi 
cuvintele lui Vronski dintr-o ceartă anterioară, e mai rău 
decât un om necinstit: e un om fără inimă. 

— Nu. Orice răbdare are o margine! Strigă el şi-i lasă 
repede mâna. 

„Mă urăşte... e limpede”, îşi zise Anna şi, în tăcere, fără să 
se uite înapoi, ieşi din odaie cu paşi nesiguri. 

„lubeşte o altă femeie: asta e şi mai limpede, gândi Anna, 
intrând în odaia ei. Eu vreau dragoste, şi dragoste nu mai 
există. Aşa că totul s-a sfârşit, repetă ea vorbele pe care le 
rostise mai înainte, şi trebuie s-o sfârşesc.” „Dar cum?” se 
întrebă Anna şi se aşeză într-un fotoliu în faţa oglinzii. 

Prin cap îi roiau fel de fel de gânduri. La cine să plece? La 
mătuşă-sa care o crescuse? La Dolly? Sau să plece singură 
în străinătate? Ce face acum Vronski în birou? A fost o 
ceartă hotărâtoare, ori mai era cu putinţă o împăcare? Ce 
vor spune toţi foştii ei cunoscuţi din Petersburg? Cum va 
primi faptul acesta Alexei Alexandrovici? Ce va face ea după 
ruptură? Dar Anna nu se lăsă stăpânită cu totul de aceste 
gânduri. Mai avea în minte un gând nelămurit, singurul 
care avea însemnătate, dar pe care nu-l putea desluşi. 
Amintindu-şi încă o dată de Alexei Alexandrovici, îi reveni în 
minte boala ei de după naştere şi gândul care pe atunci n-o 
părăsea nici o clipă şi care se exprima prin cuvintele: „De 


ce n-am murit?” Şi deodată înţelese ceea ce se petrecea în 
sufletul ei. Da! Era singurul gând care dezlega totul. „Da - 
să mor! Atât ruşinea şi dezonoarea lui Alexei Alexandrovici 
şi a lui Serioja, cât şi îngrozitoarea mea ruşine - totul se 
şterge prin moarte. Dacă aş muri, el ar avea mustrări de 
conştiinţă, i-ar părea rău după mine, m-ar iubi şi ar suferi 
din pricina mea.” 

Cu un zâmbet de compătimire pentru sine însăşi, 
încremenit pe faţa ei, Anna şedea în jilţ, scoţându-şi şi 
punându-şi la loc inelele de pe degetele mâinii stângi. Îşi 
închipuia atât de viu stările şi sentimentele lui Vronski după 
moartea ei! 

Nişte paşi care se apropiau - paşii lui - o treziră din 
gânduri. Prefăcându-se că e ocupată cu inelele, Anna nici 
nu întoarse capul spre el. 

Vronski se apropie şi, luându-i mâna, îi spuse încet: 

— Anna, dacă vrei, să plecăm poimâine. Primesc orice. 

Ea tăcea. 

— Cum facem? O întrebă Vronski. 

— Cum vrei tu, răspunse Anna şi, în aceeaşi clipă, 
nemaifiind în stare să se stăpânească, izbucni în hohote de 
plâns. 

— Rupe legătura! Rupe-o! Leapădă-te de mine! Rosti Anna 
printre suspine. Mâine plec... Am să fac şi mai mult... Ce 
sunt eu? O femeie pierdută. O piatră legată de gâtul tău... 
Nu vreau să te mai chinuiesc. Nu mai vreau. Am să te 
eliberez... lu nu mă mai iubeşti... iubeşti o altă femeie... 

Vronski o imploră să se liniştească şi o încredința că 
gelozia ei n-avea nici o umbră de temei, că n-a încetat şi nu 
va înceta niciodată s-o iubească şi că o iubeşte mai mult 
decât înainte. 

— Anna, de ce ne chinuieşti atâta pe amândoi? Îi vorbi 
sărutându-i mâinile. 

Faţa lui era acum plină de duioşie. lar eii se păru că glasul 
lui e înecat în lacrimi şi că îşi simte mâna umedă. Într-o 
clipă, gelozia sălbatică a Annei se preschimbă într-o 


dragoste pătimaşă, deznădăjduită. Îl îmbrăţişa şi-i acoperi 
cu sărutări capul, gâtul, mâinile... 

XXV. 

Simţind că împăcarea era deplina, Anna începu chiar de a 
doua zi dimineaţa, cu multă însufleţire, pregătirile de 
plecare. Cu toate că nu hotărâse dacă vor pleca luni sau 
marţi - amândoi făcuseră în ajun concesii - ea pregătea de 
zor bagajele pentru plecare, deşi acum îi era totuna dacă 
vor pleca cu o zi mai devreme sau mai târziu. Se afla în 
odaia ei, aplecată asupra unui cufăr, alegând nişte lucruri - 
când Vronski, gata îmbrăcat, intră la dânsa mai devreme 
decât de obicei. 

— Mă duc la maman, Poate să-mi trimită banii prin Egorov. 
Sunt gata să plec şi mâine, anunţa el. 

Oricât de bine dispusă era Anna, cuvintele despre vizita la 
vila maică-si o pătrunseră ca o înţepătură. 

— Nici eu n-aş fi gata, zise Anna şi se gândi numaidecât: 
„Va să zică se puteau pune lucrurile la cale ca să se facă aşa 
cum am vrut eu”. De altminteri, fă cum vrei tu. Du-te în 
sufragerie. Vin şi eu îndată. Vreau să aleg lucrurile astea de 
care n-am nevoie, adăugă ea, mai punând nişte lucruri 
peste un morman de boarfe din braţele Annuşkăi. 

Vronski îşi mânca biftecul când Anna intră în sufragerie. 

— N-ai idee cât m-am săturat de odăile astea! Începu Anna 
aşezându-se lângă el ca să-şi ia cafeaua. Nimic nu-i mai 
îngrozitor decât aceste chambres garnies28. N-au nici faţă, 
nici suflet. Ornicul, draperiile, dar mai cu seamă tapetele 
sunt înspăimântătoare. Mă gândesc la Vozdvijenskoe ca la 
pământul făgăduinţei, încă n-ai trimis caii? 

— Nu. Au să vină în urma noastră. Te duci undeva? 

— Vroiam să trec pe la Wilson. Am să-i duc nişte rochii. 
Atunci, a rămas hotărât pe mâine? Întrebă Anna veselă; dar 
deodată se schimbă la faţă. 

Feciorul lui Vronski veni să ceară recipisa la telegrama din 
Petersburg. Nu era nimic deosebit în faptul că Vronski 


primise o telegramă; dar, vrând parcă să tăinuiască Annei 
ceva, el spuse că recipisa e în birou şi adăugă în grabă: 

Mâine, negreşit, am să fiu gata. 

— De la cine e telegrama? Întrebă Anna fără să-l asculte. 

— De la Stiva, răspunse în silă Vronski. 

— De ce nu mi-ai arătat-o? Ce secrete pot fi între Stiva şi 
tine? 

Alexei chemă îndărăt pe fecior şi-i porunci să aducă 
telegrama. 

— N-am vrut să ţi-o arăt fiindcă Stiva are mania 
telegramelor. De ce să telegrafieze dacă nu-i nimic hotărât? 

— E în privinţa divorţului? 

— Da, dar spune că încă n-a putut obţine nimic. A făgăduit 
zilele acestea un răspuns hotărâtor. Poftim, citeşte-o! 

Anna luă telegrama cu mâini tremurătoare şi citi ceea ce-i 
spusese Vronski. La sfârşitul telegramei era adăugat: „Sunt 
puţine speranţe, dar voi face tot posibilul şi imposibilul”. 

— 'Ţi-am spus ieri că mi-e absolut totuna când obţin 
divorţul şi chiar dacă-l obţin ori nu, zise Anna, îmbujorându- 
se la faţă. Nu era nevoie să mi-o ascunzi. „Aşa îşi poate 
ascunde, şi desigur că aşa îşi şi ascunde, corespondenţa cu 
femeile”, se gândi ea. 

— Iaşvin vroia să vină la noi azi-dimineaţă împreună cu 
Voitov. Mi se pare că i-a câştigat toţi banii lui Pesţov, şi chiar 
mai mult decât poate plăti el, aproape şaizeci de mii de 
ruble. 

— Nu, rosti Anna enervată de faptul că Vronski, 
schimbând vorba într-un chip atât de vădit, îi atrăgea parcă 
luarea-aminte asupra enervării sale. De ce crezi că vestea 
asta mă interesează atât de mult, încât trebuie să mi-o 
ascunzi? Ţi-am spus doar că nu mai vreau să mă gândesc la 
divorţ şi aş fi vrut ca nici tu să nu-i dai mai multă 
importanţă decât mine. 

— Mă interesează, fiindcă îmi plac situaţiile clare, 
răspunse el. 


— Claritatea nu stă în formă, ci în dragoste, zise Anna, 
enervându-se din ce în ce mai mult nu de cuvintele lui, ci de 
tonu-i rece şi calm. De ce îl doreşti atâta? 

„Dumnezeule, iarăşi aduce vorba de dragoste!”. Gândi el, 
făcând o grimasă. 

— Ştii bine de ce: pentru tine şi pentru copiii care vor veni, 
zise Vronski. 

— Nu voi mai avea copii. 

— Mi-ar părea foarte rău, adăugă el. 

— Îţi trebuie divorţul pentru copii; dar la mine nu te 
gândeşti? Urmă Anna, fie că uitase cu desăvârşire, fie că nu 
auzise că Vronski, spusese „pentru tine şi pentru copii”. 

Problema copiilor se dezbătea de mult între dânşii şi o 
enerva pe Anna. Ea explica dorinţa lui de a avea copii ca o 
dovadă că nu-i preţuia frumuseţea. 

— Ah! Am. Spus: pentru tine. Cel mai mult pentru tine, 
repetă Vronski, strâmbându-se ca de durere, fiindcă sunt 
încredinţat că enervarea ta se datoreşte, în cea mai mare 
măsură, situaţiei tale nelămurite. 

„Da. Uite că acuma a încetat să se mâi prefacă, îşi dă pe 
faţă toată ura lui rece împotriva mea”, se gândi Anna fără 
să-i asculte cuvintele, dar uitându-se cu groază la 
judecătorul acela rece şi crud, care o ţintuia cu privirea 
întărâtând-o. 

— Motivul e altul, spuse Anna. Nu înţeleg cum ar putea să 
mă enerveze, cum spui tu, faptul că mă aflu cu desăvârşire 
în puterea ta. Ce e nelămurit în situaţia asta? Dimpotrivă. 

— Îmi pare foarte rău că nu vrei să înţelegi, o întrerupse 
Vronski, încăpăţânându-se să-şi exprime ideea. 
Nelămurirea consistă în părerea ta că cu aş fi liber. 

— În privinţa asta poţi fi cu totul liniştit, zise Anna şi, 
întorcându-şi capul, începu să-şi bea cafeaua. 

Îndepărtând degetul mic, ea ridică ceaşca şi o duse la 
gură. După ce sorbi de câteva ori, se uită la dânsul şi - după 
expresia feţei lui - înţelese că pe Vronski îl enerva gestul ei, 
ca şi zgomotul pe care-l făcea cu buzele. 


— Mi-e absolut egal ce crede mama ta şi cu cine vrea să te 
însoare, izbucni Anna, punând ceaşca pe masă cu mâna 
tremurătoare. 

— Dar nu vorbim de asta. 

— Ba tocmai de asta. De altminteri, pentru mine ea. Este o 
femeie fără inimă - bătrână sau tânără, mama ta sau o 
străină - nu mă interesează şi nu vreau s-o cunosc. 

— Anna, te rog să nu vorbeşti ireverenţios de mama mea. 

— Femeia care n-a ghicit cu inima unde se află fericirea şi 
onoarea fiului său, aceea n-are inimă. 

— Repet rugămintea să nu vorbeşti ireverenţios de mama 
mea, pe care o respect, insistă Vronski ridicând glasul şi 
uitându-se la dânsa cu severitate. 

Anna nu răspunse. Privindu-i ţintă faţa şi mâinile, ea îşi 
aduse aminte, până în cel mai mic amănunt, de împăcarea 
survenită cu o seară înainte, de dezmierdările sale 
pătimaşe. „Dezmierdări de astea - aceleaşi - le-a dăruit şi 
altor femei, şi are să le mai dăruiască!” gândi Anna. 

— Tu nu-ţi iubeşti mama. Ceea ce spui sunt vorbe, vorbe, 
vorbe! Adăugă ea, uitându-se cu ură la dânsul. 

— Dacă-i aşa, atunci trebuie... 

— Trebuie să luăm o hotărâre. Cât mă priveşte pe mine, 
am şi luat-o - exclamă ea şi vru să iasă. Dar în aceeaşi clipă 
laşvin intră în odaie. Anna răspunse la salutul lui şi se opri. 

Când sufletul îi era bântuit de furtună, când se simţea la o 
cotitură a vieţii care putea avea urmări groaznice, ce nevoie 
avea să se prefacă în clipa aceea faţă de un om străin care, 
mai curând sau mai târziu, avea să afle totul? Nici ea nu ştia 
de ce. Totuşi, potolindu-şi într-o clipă furtuna lăuntrică se 
aşeză şi începu să vorbească cu musafirul. 

— Ce-ai mai făcut cu chestiunea dumitale? Ţi s-a plătit 
datoria? Îl întrebă Anna pe Iaşvin. 

— În parte. Mi se pare că n-am să izbutesc a o primi în 
întregime. Totuşi miercuri trebuie să plec. Dar 
dumneavoastră când plecaţi? Întrebă Iaşvin, uitându-se 


printre pleoape la Vronski şi ghicind probabil cearta ce 
fusese între dânşii. 

— Poimâine, cred, răspunse Vronski. 

— De altfel vă pregătiţi de mult. 

— Dar acum am hotărât definitiv, rosti Anna, ţintindu-l 
drept în ochi pe Vronski cu o privire care spunea că nici 
gând nu putea fi de împăcare. Nu ţi-e milă de acest biet 
Pesţov? Urmă Anna convorbirea începută cu laşvin. 

— Nu m-am întrebat niciodată, Anna Arkadievna, dacă mi- 
e milă ori nu mi-e mila. Toată averea mea e aici - laşvin îşi 
arătă buzunarul lateral - şi acum sunt un om bogat. Dar mă 
duc astăzi la club şi poate că ies de acolo un cerşetor. Căci 
oricine se aşează la joc cu mine vrea să-mi ia cămaşa, şi eu - 
lui. Atunci luptăm. Ăsta e tot farmecul. 

— Dar dacă ai fi însurat? Îl întrebă Anna, ce-ar simţi soţia 
dumitale? 

Iaşvin izbucni în râs. 

— Probabil tocmai de aceea nu m-am însurat şi nici nu m- 
am gândit vreodată. 

— Dar Helsingfors? Întrebă Vronski intervenind în discuţie 
şi uitându-se la Anna, care zâmbea. 

Întâlnindu-i privirea, chipul Annei căpătă deodată o 
expresie rece, aspră, ca şi cum i-ar fi spus: „N-am uitat. Nu 
s-a schimbat nimic.” 

— Ai fost vreodată îndrăgostit? Îl întrebă Anna pe Iaşvin. 

— Dumnezeule, de câte ori! Dar să ne înţelegem, te poţi 
aşeza la joc în aşa fel, ca să te poţi scula totdeauna la 
vremea rendez-vous-ului. lar eu mă ocup de amor în aşa fel, 
încât să nu întârzii niciodată de la partida mea! Aşa 
potrivesc eu lucrurile. 

— Nu vorbesc de asta; mă gândesc la prezent. Anna vru să 
adauge: Helsingfors, dar renunţă să repete un cuvânt rostit 
de Vronski. 

Între timp veni Voitov, care vroia să cumpere un armăsar 
de la Vronski; atunci Anna se ridică şi ieşi din odaie. 


Înainte de a pleca de acasă, Vronski intră la Anna. Ea vru 
să se prefacă întâi că ar căuta ceva pe masă; dar, 
ruşinându-se de prefăcătoria ei, se uită cu o privire rece 
drept în ochii lui. 

— Ce doreşti! Îl întrebă Anna în limba franceză. 

— Să iau certificatul de origine al armăsarului, l-am 
vândut pe Gambetta, o informă el cu un ton care spunea 
mai lămurit decât orice cuvinte: „N-am timp de explicaţii; 
de altfel, n-ar duce la nimic.” „Nu sunt vinovat cu nimic faţă 
de ea, se gândi Vronski. Dacă vrea să se pedepsească, tant 
pis pour elle29”. Dar pe când ieşea din odaie, i se păru că 
Anna spusese ceva şi inima îi tresări de compătimire. 

— Ce-i, Anna? O întrebă el. 

— Nimic, răspunse ea, tot atât de rece şi de liniştit. 

„Daca nu-i nimic, atunci tant pis”, îşi zise el, simțind că îl 
cuprinde din nou aceeaşi răceală. Se întoarse şi ieşi. 
Părăsind odaia, el îi văzu în oglindă chipul palid, cu buzele 
tremurătoare. Vru să se oprească şi să-i spună o vorbă de 
mângâiere, dar picioarele îl scoaseră din cameră înainte de 
a fi găsit ce să spună. Petrecu toată ziua în oraş; iar seara, 
târziu, când se întoarse acasă, camerista îi spuse că Anna 
Arkadievna are migrenă şi că îl roagă să nu intre la ea. 

XXVI. 

Încă nu se întâmplase să treacă o zi întreagă după ceartă 
fără să aducă împăcare. Acum era întâia oară. Dar asta nu 
fusese ceartă, ci mărturisirea vădită a unei răceli definitive. 
Cum s-a putut uita la ea, aşa cum s-a uitat el, când a intrat 
în odaie după certificat? S-o privească, să vadă că inima i se 
sfâşie de deznădejde şi să treacă pe lângă ea tăcut, cu faţa 
aceea liniştită, indiferentă? Nu numai că sentimentele sale 
pentru dânsa se răciseră, dar el o ura fiindcă iubea o altă 
femeie. Era limpede ca lumina zilei. 

Amintindu-şi cuvintele crude rostite de dânsul, Anna îi 
punea în gură şi alte vorbe, şi mai crude, pe care el desigur 
ar fi dorit şi ar fi fost în stare să le spună şi se enerva din ce 
în ce mai tare. 


„Eu nu te ţin, ar fi putut să-i spună Vronski. Poţi să pleci 
unde vrei. N-ai vrut să te desparţi de bărbatul dumitale, 
fără îndoială, cu gândul ca să te întorci la el. N-ai decât să 
te întorci! Dacă ai nevoie de bani, am să-ţi dau. Ce sumă îţi 
trebuie?” 

În închipuirea ei, Anna punea pe seama lui Vronski cele 
mai crude şi vulgare cuvinte pe care le-ar fi putut pronunţa 
un om grosolan, şi nu i le putea ierta, de parcă ar fi fost în 
adevăr rostite de dânsul. 

„Dar el e un om sincer şi cinstit, care mi-a jurat dragoste 
chiar aseară! Oare nu mi-am făcut gânduri negre degeaba 
de atâtea ori?” îşi zicea numaidecât Anna. 

Toată ziua aceea, afară de cursa făcută la Wilson, care-i 
luase două ceasuri, Anna şi-o petrecu în îndoieli dacă totul 
se sfârşise, ori dacă mai avea o nădejde de împăcare şi dacă 
trebuia să plece numaidecât, sau să-l mai vadă o dată. Îl 
aşteptă toată ziua; iar seara, când se retrase în odaia ei, 
porunci să 1 se spună că o doare capul, Anna îşi pusese în 
gând: „Dacă va veni la mine, cu toate cele comunicate de 
cameristă, înseamnă că încă mă mai iubeşte. Dacă nu va 
veni, înseamnă că totul s-a sfârşit, şi atunci voi vedea ce am 
de făcut!” 

Seara, ea auzi zgomotul trăsurii lui, care se opri: auzi 
soneria, paşii şi convorbirea cu fata. Alexei crezu ceea ce-i 
spusese aceasta, nu vru să afle nimic mai mult şi trecu în 
biroul său. Deci totul s-a sfârşit! 

Moartea i se înfăţişă în minte, limpede şi viu, ca singurul 
mijloc de a redeştepta în inima lui dragostea pentru ea, de 
a-l pedepsi şi de a câştiga izbânda în lupta pe care o ducea 
împotriva lui duhul cel rău, încuibat în inima ei. 

Acuma îi era totuna să plece ori nu la Vozdvijenskoe, să 
obţină ori nu divorţul din partea soţului. Nu mai avea 
nevoie de nimic. Lucrul de căpetenie era să-l pedepsească. 

Când îşi picură doza obişnuită de opiu şi se gândi ca n- 
avea decât să bea tot cuprinsul sticluţei ca să moară - lucrul 
acesta i se păru atât de uşor şi de simplu, încât începu să se 


gândească din nou cu nespusă plăcere cât va suferi el, cum 
se va căi şi îi va iubi amintirea când va fi prea târziu. Şedea 
culcată în pat cu ochii mari deschişi, privind la lumina unei 
lumânări pe sfârşite ciubucul sculptat al plafonului şi umbra 
paravanului, care ascundea o parte din ciubuc. Îşi închipuia 
atât de viu ce va simţi Vronski când ea nu va mai trăi şi nu 
va mai fi pentru dânsul decât o amintire! „Cum i-am putut 
arunca cuvinte atât de crude? Îşi va zice el. Cum am putut 
ieşi din odaie fără să-i spun un cuvânt? Dar acum ea nu mai 
este... Ne-a părăsit pentru - totdeauna... E acolo...” Umbra 
paravanului începu deodată să se legene, cuprinse tot 
ciubucul, apoi tot plafonul. Alte umbre se smuciră spre ea, 
din altă parte. O clipă umbrele se risipiră, dar după aceea 
se apropiară din nou cu o iuţeală sporită, se legănară, se 
contopiră - şi se făcu întuneric „Moartea!” se gândi ea. Şi o 
groază atât de mare o cuprinse, încât îi trebui un timp ca să 
se dumirească unde se află şi multă vreme nu fu în stare să 
găsească cu mâinile tremurânde chibriturile, ca să aprindă 
o altă lumânare în locul luminării care arsese până la capăt 
şi se stinsese. „Nu! Orice, numai să trăiesc! Îl iubesc. Mă 
iubeşte şi el. Nu-i prima oară că se întâmplă, are să treacă”, 
îşi zise Anna, simțind cum lacrimi de bucurie pentru 
reîntoarcerea la viaţă i se prelingeau pe obraz, şi, ca să 
scape de spaimă, fugi repede în biroul lui Vronski. 

Vronski dormea dus. Anna se apropie de el şi luminându-i 
de sus faţa, îl privi mult timp. Astfel adormit, ea simţi atâta 
dragoste pentru dânsul, încât nu-şi putu stăpâni lacrimile 
de duioşie. Ştia însă că, daca s-ar fi trezit, el ar fi privit-o cu 
răceală, sigur de dreptatea lui şi că, înainte de a-i vorbi de 
dragostea ei, Anna ar fi trebui să-i arate cât de vinovat era 
el faţă de dânsa. 

Fără să-l deştepte, Anna se întoarse în odaia ei; şi, după o 
nouă doză de opiu, căzu către ziuă într-un somn, greu, dar 
nu întreg, în timpul căruia nu pierdu conştiinţa că există. 

Dimineaţa, un coşmar îngrozitor, care o chinuise în 
repetate rânduri încă înainte de legătura ei cu Vronski, 


puse iarăşi stăpânire pe ea şi o deşteptă: Un bătrânel cu 
barba încâlcită scormonea ceva, aplecat asupra unui 
morman de fierărie, rostind nişte cuvinte franţuzeşti fără 
noimă. Anna simţea, ca totdeauna când avea acest coşmar 
(în asta era de fapt toată grozăvia lui), că omuleţul nu-i dă 
nici o atenţie, dar că ceea ce făcea cu fierăria deasupra 
capului său era înspăimântător. Se trezi scăldată în sudori 
reci. 

Când se sculă, Anna îşi aduse aminte ca prin ceața de ziua 
din ajun. 

„A avut loc o ceartă, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori. 
Am spus că mă doare capul, şi el n-a venit la mine. Mâine 
plecăm, trebuie să-l văd şi să mă pregătesc de plecare”, îşi 
zise Anna. Aflând că Vronski era în birou, Anna se duse la 
dânsul. Când trecu prin salon, ea auzi o trăsură oprindu-se 
la scară. Se uită pe fereastră şi” văzu un cupeu. O fată 
tânără cu pălărie violetă îşi scoase capul din cupeu şi 
porunci ceva unui fecior, care sună la uşă. După câteva 
cuvinte schimbate în antreu, cineva se urcă la etaj, şi paşii 
lui Vronski se auziră în odaia de lângă salon. Alexei cobori 
repede scara. Anna se duse din nou la fereastră şi-l văzu 
ieşind cu capul gol pe uşa principală şi îndreptându-se spre 
cupeu. Fata cu pălăria violetă îi înmână un pachet. Vronski 
îi spuse ceva zâmbind. Cupeul plecă. Alexei urcă scara în 
fugă. 

Ceaţa care-i învăluia totul în suflet se risipi dintr-o dată. 
Sentimentele din ajun străpunseră cu o nouă durere inima 
ei bolnavă. Acum nu mai era în stare să înţeleagă cum de se 
putuse înjosi într-atâta, încât să petreacă o zi întreagă cu 
dânsul în casa lui. Anna intră în biroul lui ca să-i comunice 
hotărârea ei. 

— Doamna Sorokin a trecut pe aici cu fiica sa. Mi-a adus 
banii şi actele de la maman. Nu i-am putut lua ieri. Ce-i cu 
durerea ta de cap? Ţi-e mai bine? O întrebă calm Vronski, 
nedorind să vadă şi să înţeleagă expresia mohorâtă şi 
solemnă a chipului ei. 


Stând în mijlocul odăii, ea se uită la el ţintă, în tăcere. 
Vronski îi aruncă o privire, se încruntă o clipă şi citi mai 
departe scrisoarea. Anna se întoarse şi se îndreptă încet 
spre uşă, Alexei ar mai fi putut-o rechema, dar Anna 
ajunsese la uşă, şi el tăcea mereu. Nu se auzi decât foşnetul 
foii de hârtie pe care o întorcea Vronski. 

— A propos, întrebă Vronski, în clipa când Anna era în 
prag. Mâine plecăm sigur. Nu? 

— Dumneata, dar eu nu, răspunse Anna întorcându-se cu 
faţa spre el. 

— Anna, aşa nu se mai poate trăi... 

— Dumneata da, dar eu nu, repetă ea. 

— A ajuns de neîndurat! 

— Ai... să te câieşti de asta, zise Anna şi ieşi din odaie. 

Înspăimântat de expresia de deznădejde cu care fuseseră 
rostite cuvintele acestea, Vronski sări de pe scaun şi vru să 
fugă după ea; dar, stăpânindu-se, se aşeză din nou, strânse 
tare din dinţi şi se încrunta. Această ameninţare 
necuviincioasă, după părerea lui, îl enervă. „Am încercat în 
tot chipul, se gândi el. Nu-mi mai rămâne decât s-o las în 
pace.” Vronski se pregăti să iasă în oraş, urmând să se ducă 
din nou la maică-sa, ca să-i semneze o procură. 

Anna auzi zgomotul paşilor săi prin birou şi prin 
sufragerie. Auzi cum el se opri lângă uşa care dădea în 
salon; nu veni însă la dânsa, ci dădu numai dispoziţii ca, în 
lipsa lui, să se elibereze lui Voitov armăsarul. Pe urmă, ea 
auzi trăsura trăgând la scară şi cum se deschise uşa, şi 
Alexei ieşi; dar îndată se întoarse iarăşi în vestibul şi cineva 
se urcă în fugă sus. Era feciorul, care alerga după mănuşile 
pe care le uitase Vronski. Anna se duse la fereastră şi-l văzu 
cum luă mănuşile, cu privirea în altă parte şi, atingând cu 
mâna spatele vizitiului, îi spuse ceva. Apoi, fără să se uite la 
fereastră, Alexei îşi luă atitudinea lui obişnuită în trăsură, 
picior peste picior; şi, punându-şi o mănuşă, se mistui după 
colţ. 

XXVII 


LIA 


„A plecat! S-a sfârşit!” îşi zise Anna stând la fereastra. 
Drept răspuns la aceste vorbe, două impresii - întunericul 
din clipa când se stinsese lumânarea şi visul urât - 
contopite îi străpunseră inima cu fiorul rece al groazei. 

„Nu! Nu se poate!” strigă Anna şi, străbătând odaia, sună 
cu putere. Se temea atât de tare să rămână singură, încât 
ieşi în întâmpinarea feciorului, fără să-i mai aştepte sosirea. 

— Unde a plecat domnul conte? Întrebă ea. Feciorul 
răspunse că Vronski a plecat la grajduri. 

— Mi-a poruncit să vă spun că, dacă doriţi să ieşiţi, trăsura 
are să se întoarcă numaidecât. 

— Bine. Stai puţin. Am să scriu acum un bilet. Trimite pe 
Mihailo cu biletul la grajduri. Dar repede. 

Se aşeză şi scrise: „Sunt vinovată. Întoarce-te acasă. 
Vreau să-ţi vorbesc. Vino, pentru numele lui Dumnezeu, mi- 
e frică.” 

Lipi plicul şi-l dădu feciorului. 

Îi era teamă acum să rămână singură. leşind în urma 
feciorului, ea intră în odaia fetiţei. 

„Dar ce este asta? E altcineva. Nu-i el. Unde-i sunt ochii 
albaştri? Unde zâmbetul lui drăguţ şi sfios?” Acesta a fost 
cel dintâi gând al Annei, văzându-şi fetiţa durdulie şi 
rumenă în locul lui Serioja, pe care - cu gândurile ei 
încâlcite - se aştepta să-l găsească în odaia copiilor. Stând 
la masă, fetiţa lovea tare în ea cu un dop de cristal şi se uita 
pierdut la maică-sa cu nişte ochi negri ca murele. După ce 
răspunse englezoaicei că e perfect sănătoasă şi că mâine 
pleacă la ţară, Anna se aşeză lângă fetiţă şi începu să 
învârtească în faţa ei dopul. Dar râsul puternic şi sonor, 
precum şi o mişcare din sprâncene a copilului i-l amintea 
atât de viu pe Vronski, încât se sculă repede şi ieşi din 
odaie, abia stăpânindu-şi hohotele de plâns. „S-a sfârşit 
oare totul? Nu. Nu se poate, îşi zicea Anna. Are să se 
întoarcă. Dar cum o să-mi explice zâmbetul şi însufleţirea 
lui, după ce a stat de vorbă cu dânsa? Şi chiar dacă n-are 
să-mi explice nimic, tot am să-l cred. Căci dacă nu l-aş 


crede, nu mi-ar mai rămâne de făcut decât un singur lucru, 
pe care însă nu-l vreau.” 

Anna se uită la ceas. Trecură douăsprezece minute. „Acum 
el a primit biletul şi vine încoace. Nu mai e mult. Încă zece 
minute... Dar ce-o să fie dacă n-are să mai vină? Nu. Nu se 
poate. Nu trebuie să mă vadă cu ochii plânşi. Mă duc să mă 
spăl. Da, da! Dar oare m-am pieptănat azi, ori nu? Se 
întrebă Anna. Nu-şi putu aminti. Îşi pipăi capul cu mâna. 
Da. M-am pieptănat, dar când, nu-mi aduc anunţe de loc.” 
Nu se mai încrezu nici în mâna ei şi se duse la oglindă, ca să 
vadă dacă era într-adevăr pieptănată ori nu. Se pieptănase, 
însă nu-şi putea aduce aminte când. „Cine-i asta?” se gândi 
Anna, uitându-se în oglindă şi văzând o faţă aprinsă, cu 
nişte ochi strălucind straniu, care o priveau cu spaimă. „Da, 
asta sunt eu”, înţelese dintr-o dată Anna şi, uitându-se la 
imaginea ei de sus până jos, simţi o clipă pe trup sărutările 
lui. Îi tresăriră umerii şi se cutremură toată. Apoi îşi duse 
mâna la buze şi o sărută. 

„Dar ce-i asta? Înnebunesc?” se înspăimântă Anna şi se 
îndreptă spre odaia ei de culcare, unde Annuşka făcea 
curăţenie. 

— Annuşka, îi spuse Anna, oprindu-se în faţa fetei şi 
uitându-se la ea fără să ştie singură ce are să-i spună. 

— Vroiaţi să vă duceţi la Daria Alexandrovna, răspunse 
camerista, înţelegând-o parcă. 

— La Daria Alexandrovna? Da, am să mă duc. 

„Cincispreceze minute încolo, cincisprezece minute 
încoace. E pe drum. Are să vină acuşi. Îşi scoase ceasornicul 
şi se uită să vadă cât e ceasul. Dar cum a putut Alexei să 
plece lăsându-mă în starea asta? Cum poate trăi fără să se 
împace cu mine?” 

Anna se duse la fereastră şi începu să privească strada. 
Judecând după vremea scursă, el ar fi avut timp să se 
întoarcă, dar socoteala ar fi putut fi greşită. Anna prinse să 
se gândească din nou la ora când plecase Alexei şi se apucă 
să numere minutele. 


În clipa când Anna se apropie de pendulă pentru ca să-şi 
controleze ceasornicul, un vehicul se opri la scară. Uitându- 
se pe fereastră, ea văzu trăsura lui Vronski. Dar nimeni nu 
urca scara, iar jos se auzeau nişte glasuri. Era trimisul său, 
care se întorsese cu trăsura. Anna cobori la dânsul. 

— Nu l-am mai apucat pe domnul conte. Plecase la gara 
Nijni Novgorod. 

— Ce-ai adus? Ce-ţi... îi spuse Anna lui Mihailo cel rumen 
şi vesel, care-i dădea biletul înapoi. „Dar nici nu i l-a dat”, se 
gândi ea. Du-te cu biletul ăsta la ţară, la contesa Vronski. 
Ştii unde? Şi să-mi aduci numaidecât răspunsul, porunci 
Anna servitorului. „Dar eu ce mă fac în timpul ăsta? Îşi zise 
ea. Într-adevăr trebuie să mă duc la Dolly. Altfel, 
înnebunesc. Da. Aş putea să-i şi telegrafiez.” Scrise o 
depeşă: „Lrebuie să-ţi vorbesc. Vino imediat.” După ce 
trimise telegrama, Anna se duse să se îmbrace. Gătită şi cu 
pălăria în cap, ea se uită iarăşi în ochii Annuşkăi - o fată 
potolită, care se îngrăşase în vremea din urmă. Citi o vădită 
compătimire în ochii aceia mici, cenuşii, blânzi... 

— Dragă Annuşka, ce să mă fac? Rosti Anna lăsându-se 
neputincioasă într-un fotoliu şi izbucnind într-un plâns cu 
sughiţuri. 

— Anna Arkadievna, de ce vă frământaţi atâta?! Asta doar 
se întâmplă. Duceţi-vă, şi vă trece, o sfătui camerista. 

— Da. Am să mă duc, răspunse Anna, revenindu-şi şi 
sculându-se în picioare. Şi dacă vine în lipsa mea vreo 
telegramă, trimite-mi-o la Daria Alexandrovna... Ba nu. Mă 
întorc eu singură. 

„Da. Nu trebuie să mă mai gândesc. Trebuie să fac ceva, 
să plec, mai cu seama să plec din casa asta”, îşi zise ea, 
ascultând cu groaza clocotul înfiorător din inima sa. leşi 
repede şi se urcă în trăsură. 

— Unde să vă duc? Întrebă Piotr, înainte de a se urca pe 
capră. 

— Pe Znamenka, la Oblonski. 

XXVIII. 


Era vreme frumoasă. Toată dimineaţa cernuse o ploaie 
deasă şi măruntă, acum însă se înseninase. Acoperişurile de 
tablă, lespezile trotuarelor, pietrele caldarâmului, roţile, 
pielăria, arama şi caroseria trăsurilor - totul strălucea 
orbitor în soarele de mai. Sunase ora trei, tocmai vremea 
când pe străzi domnea cea mai mare însufleţire. 

Aşezată în colţul trăsurii încăpătoare, care de-abia se 
legăna pe arcurile elastice, în mersul repede al trăpaşilor 
suri, în duruitul neîntrerupt al roţilor, printre impresiile ce 
se perindau repede în acrul limpede. Anna retrăia în minte 
întâmplările din ultimele zile şi-şi văzu situaţia cu totul altfel 
decât i se păruse acasă. Acum, chiar gândul morţii nu i se 
mai părea atât de înfricoşător şi de aproape. Însăşi moartea 
nu i se mai înfăţişa ca de neînlăturat. Mai mult, ea se 
mustra chiar pentru înjosirea în care căzuse. „Îl implor să 
mă ierte. M-am supus lui. Mi-am recunoscut vina. De ce? 
Oare nu pot trăi fără el?” 

Şi fără să răspundă la această întrebare, Anna începu să 
citească firmele: „Birou de depozit” „Dentist”. „Da, am să-i 
spun lui Dolly totul. Ea nu ţine la Vronski. Are să-mi fie 
ruşine, o să mă doară; dar îi voi spune totul. Mă iubeşte şi o 
să-i urmez sfatul. N-am să mă supun lui. N-o să îngădui să- 
mi facă el lege.” „Filippov, patiserie.” „Se spune că ăsta ar 
trimite aluat la Petersburg. Apa de la Moscova e aşa de 
bună! Dar fântânile de la Mâtâşci, şi blinelele!” Îşi aduse 
aminte cum demult, tare demult, când avea abia 
şaptesprezece ani, ea fusese cu mătuşa sa la mănăstirea 
Troiţa, tot cu trăsura. „Oare eu eram fata aceea cu mâinile 
roşii? Câte lucruri care odinioară mi se păreau frumoase şi 
inaccesibile au ajuns pe urmă neînsemnate; iar ceea ce 
exista pe atunci, a devenit astăzi inaccesibil pentru 
totdeauna! Pe atunci, mi-ar fi trecut oare prin gând că m-aş 
putea înjosi până-ntr-atât? Ce mândru şi bucuros are să fie 
el când o să primească biletul meu! Dar am să-i dovedesc... 
Ce urât miroase vopseaua asta! De ce oare se vopseşte şi se 
construieşte într-una?” „Mode şi confecţii”, citea mai 


departe Anna. O salută un bărbat. Era soţul Annuşkăi. 
„Paraziţii noştri”, îşi aminti ea de vorbele lui Vronski. „Ai 
noştri? De ce ai noştri? Vai! Cel mai îngrozitor e că nu poţi 
smulge trecutul cu rădăcină cu tot! Nu poţi să-l smulgi, dar 
îi poţi îngroapă amintirea. Şi eu am s-o îngrop.” Aici Anna 
îşi aduse aminte de trecutul său comun cu Alexei 
Alexandrovici - şi cum şi-l ştersese din memorie! „Dolly are 
să creadă că, întrucât părăsesc pe al doilea bărbat, desigur 
n-am dreptate. Parcă eu vreau să am dreptate? Nu mai 
pot”, îşi zise Anna şi-i veni să plângă. Dar se întrebă 
numaidecât: „De ce zâmbesc aşa fetele astea două? Vorbesc 
probabil de dragoste. Habar n-au cât de puţin veselă e 
dragostea, şi cât de josnică... Uite bulevardul, copiii... Trei 
băieţi aleargă, jucându-se de-a caii. Serioja! Am să pierd 
totul şi n-am să-l mai aduc înapoi. Da, totu-i pierdut dacă nu 
se mai întoarce. A scăpat poate trenul: s-o fi şi înapoiat. lar 
vrei să te înjoseşti! Îşi zise Anna. Nu. Am să intru la Dolly şi 
o să-i spun deschis: sunt nefericită, îmi merit soarta, sunt 
vinovată; dar sunt nefericită, ajută-mă. Caii ăştia, trăsura 
asta - cât de dezgustătoare mă simt în trăsura asta. Toate 
sunt ale lui, dar n-am să le mai văd”. 

Când sosi Anna, surorile vorbeau despre alăptat. Dolly ieşi 
singură în întâmpinarea musafirului, a cărui sosire le 
tulbura sfatul. Anna urcă scara. 

— Mai e cineva? Întrebă ea în antreu. 

— Katerina Alexandrovna Levina, răspunse feciorul. 

„Kitty! Acea Kitty de care a fost îndrăgostit Vronski, se 
gândi Anna. Aceea de care el îşi aducea aminte cu drag. Îi 
pare rău că nu s-a însurat cu dânsa. De mine el îşi 
aminteşte cu ură şi regretă că s-a încurcat cu mine.” 

— Cum? Încă n-ai plecat? Vroiam să vin eu la tine, o 
întâmpină Daria Alexandrovna. Chiar azi am primit o 
scrisoare de la Stiva. 

— Am primit şi noi o telegramă, răspunse Anna, uitându-se 
în jur ca s-o vadă pe Kitty. 


— Scrie că nu poate pricepe ce anume vrea Alexei 
Alexandrovici, dar că n-are să plece fără răspuns. 

— Mi se pare că ai pe cineva. Aş putea citi şi eu 
scrisoarea? 

— Da, e Kitty, răspunse Dolly, tulburată. A rămas în odaia 
copiilor. A fost foarte rău bolnavă. 

— Am auzit. Aş putea citi scrisoarea? 

— 'Ţi-o aduc numaidecât. Alexei Alexandrovici nu refuză. 
Dimpotrivă, Stiva trage nădejde, zise Dolly, oprindu-se în 
prag. 

— Eu nu mai am speranţă şi nici nu mai doresc, răspunse 
Anna. 

„Ce înseamnă asta oare? Kitty socoate că ar fi o înjosire să 
stea de vorbă cu mine? Se gândi Anna când rămase 
singură. Poate că are dreptate. Dar, deşi e adevărat, n-ar 
trebui să mi-o arate tocmai ea, care a fost îndrăgostită de 
Vronski. Ştiu că în situaţia în care mă găsesc, nu mă poate 
primi nici o femeie cumsecade. Ştiu că din cea dintâi clipă i- 
am jertfit totul. lată acum răsplata! Ah, cât îl urăsc! Însă de 
ce am venit aici? Mă simt şi mai prost. Mi-e şi mai greu. 
Anna auzi în odaia de alături glasul celor două surori. Şi ce- 
am să vorbesc acum cu Dolly? S-o bucur pe Kitty cu 
nenorocirea mea? Să mă las ocrotită de ea? Nu. De altfel, 
nici Dolly n-ar pricepe nimic; şi nici eu n-am ce vorbi cu 
dânsa. Aş vrea numai s-o văd pe Kitty şi să-i arăt cât dispreţ 
am pentru toţi şi pentru toate, şi cât de puţin îmi pasă acum 
de orice.” 

Dolly intră cu scrisoarea. Anna o citi şi i-o dădu înapoi, în 
tăcere. 

— Ştiam toate astea, zise Anna. Şi nu mă interesează 
câtuşi de puţin. 

— De ce? Eu dimpotrivă, nădăjduiesc, răspunse Dolly, 
uitându-se cu luare-aminte la Anna. N-o văzuse încă 
niciodată aşa de ciudat enervată. Când pleci? O întrebă ea. 

Anna se uită drept înainte, cu ochii mijiţi, şi nu-i răspunse. 


— Dar ce, Kitty se ascunde de mine? O întrebă Anna, 
uitându-se la uşă şi roşind. 

— Vai, ce copilării! Alăptează, şi nu prea merge. l-am dat 
sfaturi... l-ar părea bine. Are să vină îndată, adăugă Dolly 
cu stângăcie, neştiind să mintă. Uite-o. 

Aflând că venise Anna, Kitty nu vroise să iasă. Dolly însă o 
convinsese. După ce-şi adună toate puterile, Kitty ieşi 
îmbujorată, se îndreptă spre dânsa şi-i întinse mâna. 

— Îmi pare foarte bine, rosti Kitty cu un tremur în glas. 

Era tulburată de lupta care se dădea în sufletul său între 
duşmănia împotriva acestei femei stricate şi dorinţa de a fi 
îngăduitoare faţă de dânsa. Dar îndată ce văzu chipul 
frumos şi simpatic al Annei, toată ostilitatea i se risipi. 

— Nu m-aş fi mirat dacă n-ai fi vrut să mă vezi. M-am 
obişnuit cu orice. Ai fost bolnavă? Da, te-ai schimbat, zise 
Anna. 

Kitty simţi că Anna o privea ostil. Îşi explică această 
atitudine prin situaţia delicată în care se afla Anna, care 
mai înainte o protejase, şi i se făcu milă de ea. 

Vorbiră despre boala şi despre copilul lui Kitty, ca şi despre 
Stiva; dar se vedea că pe Anna n-o interesa nimic. 

— Am venit să-mi iau rămas bun de la tine, spuse ea lui 
Dolly, sculându-se în picioare. 

— Dar când plecaţi? 

Din nou, fără să-i răspundă, Anna se întoarse către Kitty. 

— Da, îmi pare foarte bine că te-am revăzut, zise ea 
zâmbind. Am auzit vorbindu-se atâta despre dumneata, 
pretutindeni! Chiar şi de la soţul dumitale. A fost pe la mine. 
Mi-a plăcut foarte mult, adăugă într-adins Anna, cu gând 
rău. Unde e? 

— A plecat la ţară, răspunse Kitty, roşind. 

— Să-i transmiţi neapărat salutări din partea mea. 

— Neapărat! Repetă naiv Kitty, uitându-se cu compătimire 
în ochii ei. 


— Atunci, rămâi cu bine, Dolly. 

După ce o sărută pe Dolly şi-i strânse mâna lui Kitty, Anna 
ieşi în grabă. 

— E aceeaşi. Tot aşa de atrăgătoare! E foarte frumoasă! 
Mărturisi Kitty, după ce rămase singură cu soră-sa. Dare 
ceva în ea care-ţi inspiră milă, o compătimire nemărginită. 

— Într-adevăr. Astăzi Anna avea ceva deosebit, răspunse 
Dolly. În antreu, pe când o conduceam, mi s-a părut că era 
gata să plângă. 

XXIX. 

Anna se urcă în trăsură cu sufletul şi mai răscolit decât la 
plecarea de acasă. La chinurile de dinainte, se adăugase 
acum şi un sentiment de jignire şi de părăsire, de renegare, 
pe care-l simţise limpede întâlnindu-se cu Kitty. 

— Care-i porunca? Încotro? Acasă? Întrebă Piotr. 

— Da, acasă, răspunse Anna, fără să se gândească măcar 
unde se duce. 

„Cum mă priveau amândouă ca pe ceva îngrozitor, de 
neînțeles şi ciudat. Ce poate să-i povestească cu atâta 
însufleţire? Se gândi Anna, uitându-se la doi trecători. Oare 
poţi spune altuia ceea ce simţi tu? Am vrut să povestesc lui 
Dolly şi bine am făcut că nu i-am spus nimic. Cât s-ar fi 
bucurat de nenorocirea mea! S-ar fi ascuns faţă de mine. 
Dar în primul rând, Dolly ar fi avut un sentiment de bucurie 
din. Pricină că am fost pedepsită pentru plăcerile pe care 
mi le-a invidiat. Iar Kitty s-ar fi bucurat şi mai mult. Îi citesc 
în suflet ca într-o carte. Ştie că m-am purtat cu bărbatul său 
mai drăguţ decât se cuvine. De aceea ea e geloasă şi mă 
urăşte. Mă şi dispreţuieşte. În ochii ei sunt o femeie 
destrăbălată. Dacă aş fi fost o femeie destrăbălată, aş fi 
putut face ca soţul ei să se îndrăgostească de mine... dacă 
aş fi vrut. Ba chiar am vrut. Asta-i mulţumit de sine, se 
gândi Anna uitându-se la un domn gras şi rumen care 
trecea cu trăsura şi, luând-o drept o cunoştinţă, îşi ridică 
jobenul de pe capu-i chel şi lucios, dar îşi dădu seama 
numaidecât că se înşelase. A crezut că mă cunoaşte, dar mă 


cunoştea tot atât de puţin ca şi oricare alt om de pe lume. 
Nu mă cunosc nici eu însămi. Îmi ştiu apetiturile, cum spun 
francezii. Uite, ăştia vor îngheţata asta murdară. Sunt 
siguri de ceea ce vor, îşi zise ea uitându-se la doi băieţi care 
opriseră pe un vânzător de îngheţată. Vânzătorul îşi dăduse 
putinica jos din cap şi, cu colţul unui prosop, îşi ştergea faţa 
plină de sudoare. Toţi vrem lucruri dulci, aromate. În lipsă 
de bomboane, fie şi îngheţată murdară! Aşa şi cu Kitty! 
Dacă nu e Vronski, fie şi Levin! Mă invidiază şi mă urăşte. 
Toţi ne urâm unul pe altul: eu pe Kitty, Kitty pe mine. Asta-i 
adevărul. „Liutkin, coiffeur”. Je me fais coiffer par Tiutkin... 
30 

Am să-i spun când o veni, se gândi Anna şi zâmbi. Îşi aduse 
însă aminte în aceeaşi clipă că nu mai avea cui spune ceva 
hazliu. Dar nici nu e nimic hazliu, nimic vesel. Totul e 
dezgustător. Trag clopotele de vecernie; şi negustorul ăsta 
cu ce grijă se închină, de parcă s-ar teme să nu scape ceva 
din mână. Ce rost au bisericile acestea, dangătul clopotelor, 
minciuna asta? Numai ca să ascundem ura noastră 
împotriva tuturor, ca birjarii ăştia care se înjură cu atâta 
venin unul pe altul? Iaşvin spune: El vrea să-mi ia mie 
cămaşa, iar eu lui. Asta-i adevărul!” 

Se lăsă atât de mult prinsă în gândurile acestea, încât 
încetă chiar să se mai gândească la situaţia ei şi se trezi 
deodată acasă, la scară. Abia după ce văzu pe portarul care 
ieşise în întâmpinarea ei, Anna îşi aminti de bilet şi de 
telegrama trimisă de ea. 

— A sosit răspunsul? 

— Mă uit îndărăt, zise portarul şi, după ce aruncă o privire 
pe pupitru, luă şi-i întinse telegrama - un plic pătrat, de 
hârtie subţire. Anna citi: „Nu pot sosi înainte de ora zece. 
Vronski.” 

— Dar curierul nu s-a întors? 

— Încă nu, răspunse portarul. 

„Ah, dacă-i aşa, atunci ştiu ce am de făcut, se gândi Anna 
şi, simțind cum cresc înăuntrul ei o mânie tulbure şi nevoia 


răzbunării, urcă scara în goană. Mă duc eu singură la 
dânsul. Înainte de a pleca pentru totdeauna, am să-i spun 
totul. Niciodată n-am urât pe cineva ca pe omul ăsta!” îşi 
zise ea. Văzându-i pălăria în cuier, Anna se cutremură de 
dezgust. Nu-şi dădu seama că telegrama era răspunsul la 
depeşa ei şi că Vronski nu-i primise încă biletul. Şi-l închipui 
vorbind calm cu maică-sa şi cu domnişoara Sorokina, 
mulţumit de suferinţele sale. 

„Da. Trebuie să plec cât mai repede”, hotărî Anna, neştiind 
încă unde să se ducă. Dorea să scape cât mai iute de 
sentimentele pe care le încerca în casa aceasta 
îngrozitoare. Servitorii, pereţii, lucrurile din casă - toate îi 
stârneau un simţământ de dezgust, de răutate şi o 
împovărau ca o piatră. 

„Da. Trebuie să plec la gară şi, dacă nu-l găsesc, mă duc 
acolo şi-l prind cu minciuna.” Anna căută în ziare mersul 
trenurilor. Trenul de seară pleca la ora opt şi două minute. 
„Da. Am timp.” Porunci să se schimbe caii la trăsură şi 
începu să strângă în sacul de voiaj lucrurile de care avea 
nevoie pentru câteva zile. Ştia că n-avea să se mai întoarcă 
în casa aceasta. Dintre planurile care-i trecuseră prin 
minte, Anna se opri şovăitoare la hotărârea ca, după cele ce 
se vor petrece la gară sau la moşia contesei, să ia trenul pe 
linia Nijni Novgorod, să meargă până la primul oraş şi să 
rămână acolo. 

Masa era întinsă. Anna se apropie, mirosi pâinea, brânza 
şi, simțind că mirosul de mâncare o dezgustă, dădu ordin să 
tragă trăsura la scară şi ieşi pe uşă. Umbra casei se şi 
întinse de-a latul străzii. Era o seară senină, iar acolo unde 
bătea soarele mai stăruia căldura. Şi Annuşka, care o 
conducea cu bagajul, şi Piotr, care îl urcă în trăsură, şi 
vizitiul, vădit nemulţumit - toţi o dezgustau şi o enervau cu 
vorbele lor, cu mişcările lor. 

— Piotr, n-am nevoie de tine. 

— Dar biletul? 

— Cum vrei, mi-e totuna! Răspunse Anna mânioasă. 


Piotr sări pe capră şi, ţanţoş, porunci vizitiului să mâne la 
gară. 

XXX 

„larăşi ea! Încep să înţeleg totul”, se gândi Anna cum se 
urni trăsura din loc şi, legănându-se, prinse să huruie pe 
strada pavată cu piatră măruntă. Şi iarăşi începură să i se 
perinde prin minte impresii, una după alta. 

„Da. La ce m-am gândit aşa de bine ultima dată? Încercă 
Anna să-şi aducă aminte: „Liutkin coiffeur,? Nu. Nu era 
asta. Da. La ceea ce spunea Iaşvin: lupta pentru existenţă, 
ura, ăsta-i singurul lucru care-i uneşte pe oameni. Degeaba 
vă duceţi, spuse ea în gând unui grup care, într-o trăsură cu 
patru cav pleca probabil ca să petreacă afară din oraş. N- 
are să vă ajute nici câinele pe care l-aţi luat cu voi. Nu 
puteţi fugi de voi înşivă.” Aruncând o privire în partea în 
care se uita Piotr, Anna văzu un muncitor de fabrică 
legănându-şi capul, beat mort. Un poliţist îl ducea undeva 
într-o birjă. „Mai degrabă asta, îşi zise Anna. Nici eu, nici 
contele Vronski n-am găsit această plăcere, cu toate că ne 
pusesem multe nădejdi în ea.” 

Acum, pentru întâia oară, Anna îndreptă lumina aceea 
puternică, cu ajutorul căreia vedea totul, asupra 
raporturilor sale cu Vronski, la care mai înainte se ferise să 
se gândească. „Ce-a căutat la mine? Nu atât dragoste, cât 
satisfacția vanităţii lui.” îşi aduse aminte de cuvintele pe 
care i le spunea şi de expresia de ogar ascultător a feţei lui, 
la începutul legăturii dintre ei. „Da, acum totul adeverea 
acest lucru. Era triumful vanităţii. Era bineînţeles şi 
dragoste, dar mai cu seamă mândria victoriei. Se mândrea 
că m-a cucerit. Acum totul a trecut. Nu mai are cu ce se 
mândri. Acum se ruşinează, nu se umflă în pene. Mi-a luat 
tot ce a putut, şi acum nu mai are nevoie de mine. Sunt o 
povară pentru dânsul. El se sileşte să nu fie necinstit cu 
mine. A scăpat ieri o vorbă, vrea divorţul şi cununia ca să-şi 
ardă corăbiile. Mă iubeşte, dar cum? The zest is gone31. 
Vrea să uimească pe toţi şi e foarte mulţumit de sine, se 


gândi Anna uitându-se la un vânzător de prăvălie rumen la 
faţă, care călărea un cal de manej. Da. Nu mai ţine la mine. 
Dacă l-aş părăsi, i-ar părea bine în adâncul sufletului.” 

Anna îşi dădea seama clar, la lumina aceea orbitoare care-i 
dezvăluia acum tot rostul vieţii şi al raporturilor dintre 
oameni, că asta nu era o presupunere. 

„Dragostea mea e din ce în ce mai pătimaşă şi mai egoistă, 
pe când dragostea lui se stinge treptat, iată de ce nu ne mai 
înţelegem, îşi zise Anna mai departe. Şi nu e nimic de făcut. 
Pentru mine el e totul. Eu îi cer să mi se dea din ce în ce mai 
mult, iar el caută tot mai stăruitor să fugă de mine. Înainte 
de legătura noastră, mergeam unul spre altul; de atunci, 
dimpotrivă ne îndepărtăm, fiecare pe alt drum. Asta nu se 
poate schimba. Îmi spune că sunt absurd de geloasă, şi mi-a 
venit şi mie în minte acelaşi lucru, dar nu-i adevărat... Nu 
sunt geloasă, ci nefericită, însă... 

Anna deschise gura şi-şi schimbă locul în trăsură din 
pricina tulburării aduse de un gând venit deodată: „Dacă aş 
putea fi şi altceva pentru dânsul decât amanta care-i 
iubeşte cu patimă dezmierdările?! Dar nu pot şi nu vreau să 
fiu nimic altceva. Dorinţa mea îi stârneşte dezgust; iar el 
trezeşte în mine ură. Şi nici n-ar putea fi altfel. Parcă eu nu 
ştiu că el nu mă minte, că nici nu se gândeşte la prinţesa 
Sorokina, că nu e îndrăgostit de Kitty şi că n-are să mă 
înşele?! Ştiu toate astea, dar asta nu mă uşurează. Dacă el 
ar fi bun şi drăguţ cu mine numai din datorie, fără dragoste, 
dacă nu mai simte pentru mine ce simt eu pentru el, asta ar 
fi de o mie de ori mai rău chiar decât ura lui. Ar fi un iad. Şi 
acest iad îl trăiesc... De mult nu mă mai iubeşte... Şi unde 
se sfârşeşte dragostea, acolo începe ura... 

Nu cunosc de loc străzile astea. Nişte dealuri - şi case 
lângă case... Iar în case stau oameni şi tot oameni... Sunt 
atât de mulţi, fără număr, şi toţi se urăsc unii pe alţii! Chiar 
dacă ar fi să izbutesc să capăt ceea ce îmi trebuie ca să fiu 
fericită! Ei şi, ce-i cu asta? Să zicem că aş căpăta divorţul, 
că Alexei Alexandrovici mi l-ar da pe Serioja, şi m-aş mărita 


cu Vronski...” Aducându-şi aminte de Alexei Alexandrovici, 
Anna şi-l închipui numaidecât în faţa ei, extraordinar de viu, 
în carne şi oase, cu ochii săi blânzi, inexpresivi, stinşi, cu 
vinele albastre ale mâinilor albe, cu intonaţiile glasului şi cu 
trosnetul degetelor. Amintindu-şi de sentimentul care 
fusese între dânşii, care şi el se numea dragoste, Anna se 
cutremură de dezgust. 

„Să zicem că aş obţine divorţul şi aş fi soţia lui Vronski. Ei 
şi? Kitty m-ar privi altfel de cum m-a privit astăzi? Nu. lar 
Serioja ar înceta să întrebe sau să se gândească de ce am 
doi soţi? Şi ce simţământ nou ar putea naşte între mine şi 
Vronski? Ar fi cu putinţă dacă nu fericirea, cel puţin o viaţă 
fără chinuri? Nu şi nu! Îşi răspunse Anna, de data aceasta 
fără pic de şovăire. E cu neputinţă! Căile vieţii noastre se 
despart. Eu sunt nenorocirea lui şi el a mea. Şi de schimbat, 
nu ne putem schimba - niciunul, nici altul. Am făcut toate 
încercările. Şurubul s-a tocit. Uite o cerşetoare cu un copil. 
Ea crede că lumii îi e milă de dânsa. Dar oare nu suntem 
toţi aruncaţi pe lume numai ca să ne urâm şi să ne chinuim 
- pe noi înşine şi pe alţii? Trec nişte liceeni râzând. Serioja? 
Îşi aminti Anna. Şi pe el credeam că-l iubesc... mă 
înduioşam de iubirea pe care i-o purtam. Dar am trăit şi 
fără dânsul. L-am schimbat pe altă dragoste şi nu m-am 
plâns de acest schimb, cită vreme această dragoste mă 
mulțumea.” Şi Anna îşi aminti cu dezgust ceea ce numea ea 
„această dragoste”. O bucura limpezimea cu care ea-şi 
vedea acum viaţa, ca şi viaţa altora. „Ioţi sunt la fel - şi eu, 
şi Piotr, şi vizitiul Feodor, şi negustorul ăsta, şi toţi oamenii 
aceia care locuiesc acolo, pe Volga, pe locurile spre care te 
îndeamnă reclamele astea, oameni de pretutindeni şi de 
totdeauna”, îşi zise Anna, ajungând la clădirea joasă a gării 
Nijni Novgorod. Hamalii veniră în fugă în întâmpinarea ei. 

— Să vă iau bilet până la Obiralovka? O întreba Piotr. 

Anna uitase cu totul unde pleca şi pentru ce, aşa că nu 
putu înţelege întrebarea decât după o mare sforţare. 


— Da, răspunse ea, dându-i punga cu bani şi, luând în 
mină sacul ei mic, roşu, de voiaj, cobori din trăsură. 

Îndreptându-se prin mulţime spre sala de aşteptare de 
clasa întâi, Anna depăna în minte, punct cu punct, toate 
amănuntele situaţiei sale şi hotărârile pe care încă le 
cumpănea. Şi iarăşi, ba nădejdea, ba disperarea îi chinuiau 
inima înspăimântată, care-i zvâcnea dureros. Aşezată pe o 
canapea în formă de stea, în aşteptarea trenului, uitându-se 
cu dezgust la oamenii care intrau şi ieşeau (toată lumea o 
scârbea), Anna se gândea cum îi va scrie un bilet când va 
sosi în staţie şi ce anume să-i scrie... sau că Vronski (fără să- 
i înţeleagă suferinţa) se plânge acum mamei sale de situaţia 
lui... şi ce-i va spune când va intra în odaie. Ba se gândea că 
viaţa i-ar putea fi încă fericită... şi cât de dureros îl iubeşte 
şi-l urăşte în acelaşi timp, şi cât de înfiorător i se 
zvârcoleşte inima. 

XXXI. 

Se auzi sunând clopoţelul. Trecură nişte bărbaţi tineri, 
urâţi, neobrăzaţi şi grăbiţi, totuşi preocupaţi de impresia pe 
care o făceau asupra celorlalţi. În livrea, cu ghete înalte şi 
cu acrul lui stupid, Piotr străbătu sala şi veni spre dânsa ca 
s-o conducă la vagon. Nişte bărbaţi gălăgioşi tăcură când 
trecu Anna prin faţa lor pe peron, iar unul şopti celuilalt pe 
socoteala ei, bineînţeles, ceva necuviincios. Anna urcă 
treptele înalte şi se instala singură într-un compartiment, 
pe o canapea cu arcuri, albă odinioară, acum murdară. Îşi 
puse sacul de voiaj lângă ea. Piotr, cu un zâmbet tâmpit, îşi 
ridică la geam pălăria cu fireturi, în semn de adio, iar un 
conductor dezgheţat trânti uşa şi trase zăvorul. O doamnă 
foarte urâtă, cu turnură (Anna o dezbrăcă în gând şi se 
îngrozi de sluţenia ei), şi o fată care râdea afectat trecură în 
fugă, pe jos, prin faţa vagonului. 

— La Katerina Andreevna, totul e la ea, ma tante! Strigă 
fata. 

„Până şi fata asta e schilodită sufleteşte şi se strâmbă”, se 
gândi Anna. Ca să nu mai vadă pe nimeni, ea se sculă 


repede şi se aşeză la fereastra din partea cealaltă a 
vagonului gol. Un mujic murdar cu o şapcă de sub care 
ieşeau laţe încurcate de păr, trecu prin faţa ferestrei 
aplecându-se sub roţile vagonului. „Parcă l-aş cunoaşte pe 
mujicul ăsta respingător”, îşi zise Anna. Deodată îşi aduse 
aminte de visul său şi, tremurând de spaimă, ea se trase 
spre uşa din partea cealaltă. Conductorul tocmai deschidea 
uşa, lăsând să intre un domn şi o doamnă. 

— Doriţi să coborâţi? 

Anna nu răspunse. Nici conductorul şi nici perechea care 
intrase nu băgară de seamă groaza de pe faţa ei acoperită 
de voal. Anna se întoarse în colţul său şi se aşeză. Perechea 
luă loc pe banca din faţă, cercetându-i cu atenţie, pe furiş, 
rochia. Atât bărbatul cât şi soţia sa îi păreau nesuferiţi. 
Soţul o întrebă pe Anna dacă-i dă voie să fumeze, probabil 
nu pentru a fuma, ci ca să intre în vorbă cu dânsa. Primind 
îngăduinţa ei, bărbatul începu să vorbească franţuzeşte cu 
soţia sa - lucru de care avea şi mai puţină nevoie decât de 
fumat. Amândoi spuneau fel de fel de nimicuri - numai ca 
să-i audă Anna, care îşi dădea seama cât de mult se 
săturaseră unul de altul şi cât se urau. De altfel nici nu se 
putea să, nu urăşti asemenea monştri vrednici de milă. 

Se auzi al doilea semnal de plecare şi, numaidecât, 
hodorogitul cărucioarelor de bagaje, zgomot, strigăte, 
râsete... Pentru Anna era atât de limpede că nimeni n-avea 
de ce să se bucure încât râsetele acestea o enervau 
dureros. Ar fi vrut să-şi astupe urechile ca să nu le audă. În 
sfârşit, răsunară al treilea semnal şi un fluierat, se auzi 
şuieratul locomotivei, lanţul se smuci şi soţul se închină. „Aş 
fi curioasă să-l întreb ce înţelege prin asta”, se gândi Anna, 
uitându-se cu răutate la dânsul. Apoi privirea ei, trecând 
peste doamna din faţă, urmări pe fereastră persoanele 
rămase pe peron, care însoţiră pe cei ce plecau cu trenul, şi 
care parcă lunecau înapoi. Vagonul unde se afla Anna, şi 
care se cutremura cadenţat la îmbucătura şinelor, trecu 
prin faţa peronului, pe lângă un zid de piatră, pe lângă un 


disc şi pe dinaintea altor vagoane. Roţile începură să ţăcăne 
mai lin pe şine, cu un zvon uşor. Soarele, care scăpăta la 
asfinţit, lumină viu fereastra, iar o adiere de vânt prinse să 
se joace cu perdeaua. Anna, trăgând în piept aerul 
proaspăt, uită pe vecinii săi de compartiment şi începu din 
nou să se gândească în molcoma legănare a vagonului. 

„Da. Unde m-am oprit? Am ajuns... că nu-mi pot închipui 
nici o situaţie în care viaţa să nu fie un chin pentru mine, că 
noi oamenii suntem născuţi ca să ne chinuim - ceea ce 
cunoaştem cu toţii, căutând veşnic a născoci mijloace ca să 
ne amăgim. Dar ce-i de făcut când vezi adevărul?” 

— Rațiunea a fost dată omului tocmai ca să scape de ceea 
ce-l supără, rosti cu afectare doamna din faţă în limba 
franceză, mulţumită de bună seamă de fraza ei. 

Cuvintele acestea parcă erau un răspuns la gândurile 
Annei. 

„Să scapi de ceea ce te supără”, repetă în gând Anna. Pe 
urmă, uitându-se la soţul bucălat şi roşu la faţă şi la nevasta 
sa uscăţivă, îşi dădu seama că soţia bolnăvicioasă se 
socoteşte o femeie neînţeleasă, iar bărbatul său o înşală şi 
întreţine într-însa această părere. Îndreptând asupra lor 
aceeaşi lumină puternică, Anna le văzu parcă viaţa întreagă 
şi toate cutele sufletului. Dar acolo nu era nimic interesant! 
De aceea ea îşi depăna mai departe firul gândurilor. 

„Da. Mă supără foarte mult, şi de aceea ne este dată 
raţiunea, ca să scăpăm de ceea ce ne supără. Deci trebuie 
să scap. De ce să nu stingi lumânarea, când nu mai ai ce 
privi, când te dezgustă să te mai uiţi la cele din jur? Dar 
cum? De ce a trecut în grabă conductorul pe scândurica 
aceea îngustă? De ce strigă tinerii din vagonul de alături? 
De ce vorbesc? De ce râd? Totul e neadevăr, minciună, 
înşelăciune, totul e rău.” 

Când trenul se opri în staţie, Anna cobori în mulţimea 
celorlalţi călători şi, ferindu-se de dânşii ca de nişte leproşi, 
se opri pe peron, străduindu-se să-şi amintească pentru ce 
sosise acolo şi ce avea de gând să facă. Tot ceea ce mai 


înainte i se păruse cu putinţă era acum atât de greu de 
înţeles, mai ales în mulţimea gălăgioasă a oamenilor 
acestora nesuferiţi care n-o lăsau în pace! Ba veneau în 
fugă la ea hamali, oferindu-şi serviciile... ba nişte tineri 
tropăiau cu tocurile ghetelor pe duşumeaua de scânduri a 
peronului şi vorbeau cu glas tare, cercetând-o cu privirea 
de sus până jos... ba călătorii întâlniți în drum nu se dădeau 
destul de repede la o parte ca s-o rase să treacă. Aducându- 
şi aminte că îşi pusese în gând să plece mai departe în cazul 
că n-ar fi primit nici un răspuns, Anna opri un hamal şi-l 
întrebă dacă nu era acolo un vizitiu al contelui Vronski, cu o 
scrisoare. 

— Contele Vronski? Cineva de la dumnealor a fost 
adineauri aici. Au primit pe prinţesa Sorokina cu 
domnişoara. Dar cum arată vizitiul? 

În timp ce Anna stătea de vorbă cu hamalul, vizitiul 
Mihailo - un bărbat rumen şi vesel - îmbrăcat într-o manta 
albastră, arătoasă, împodobită la brâu cu lanţul de la ceas, 
se apropie de dânsa şi-i întinse scrisoarea, mândru probabil 
că-şi îndeplinise aşa de bine însărcinarea. Anna o deschise, 
şi inima i se strânse mai înainte de a o fi citit. 

„Îmi pare foarte rău că biletul nu m-a găsit. Vin la ora 
zece”, răspunsese Vronski, cu un scris neîngrijit. 

„Aşa. Mă aşteptam la asta!” îşi zise Anna cu un zâmbet de 
răutate. 

— Bine, atunci du-te acasă, rosti ea încet către Mihailo. 
Vorbea încet, fiindcă bătăile nebuneşti ale inimii îi 
stinghereau respiraţia. „Nu. N-am să te mai las să mă 
chinuieşti”, se gândi Anna cu o ameninţare, nu pentru 
dânsul, nu pentru ea însăşi, ci pentru fiinţa care o făcea să 
se chinuie. Porni apoi pe peron prin dreptul gării. 

Două slujnice care se plimbau pe peron întoarseră capul, 
uitându-se după dânsa şi judecându-i cu glas tare toaleta: 
„Sunt adevărate”, spuseră ele despre dantelele pe care le 
purta Anna. Tinerii n-o mai lăsau în pace. Trecură din nou 
prin faţa ei, uitându-i-se drept în ochi şi, în hohote de râs, 


strigară ceva cu glas fandosit. Şeful gării o întrebă din mers 
dacă pleacă mai departe cu trenul. Un băiat care vindea 
cvas nu-şi mai lua ochii de la dânsa. „Dumnezeule, încotro 
să fug?” se gândi Anna, mergând înainte. Se opri la, capătul 
peronului. Nişte doamne şi nişte copii - care veniseră să 
întâmpine pe un domn cu ochelari şi care râdeau, vorbind 
cu glas tare - tăcură deodată, uitându-se la Anna când ea 
ajunse în dreptul lor. Anna îşi iuți pasul şi se îndepărtă de 
ei, apropiindu-se de marginea peronului. Venea un tren de 
marfă. Peronul se cutremură. Annei i se păru că merge din 
nou cu trenul. 

Deodată, amintindu-şi de omul tăiat de tren în ziua primei 
sale întâlniri cu Vronski, ea înţelese ce avea de făcut. Cobori 
cu paşi repezi şi uşori treptele care duceau de la castelul de 
apă spre şine şi se opri chiar lângă trenul care trecea prin 
faţa ei. Privi partea de jos a vagoanelor, şuruburile, lanţurile 
şi roţile înalte de tuci ale vagonului din cap, care lunecau 
încet. Se sili să măsoare din ochi partea din mijloc dintre 
roţile de dinainte şi cele de dinapoi, cumpănind clipa când 
partea aceasta ar veni în dreptul ei. 

„Acolo! Îşi zise Anna, uitându-se în umbra vagonului la 
zgura amestecată cu nisip care acoperea traversele. Acolo, 
drept la mijloc! Astfel am să-l pedepsesc şi pe dânsul şi-am 
să scap de toată lumea şi de mine însămi.” 

Anna vru să se arunce în spaţiul dintre roţile primului 
vagon, când vagonul veni în dreptul său. Dar sacoşa roşie 
pe care tocmai o scotea de pe braţ o făcu să întârzie, şi 
mijlocul vagonului trecu prin faţa ei. Trebui să aştepte 
vagonul următor. Deodată o cuprinse un sentiment 
asemănător acelui pe care-l avea când se pregătea să intre 
în râu la scăldat - şi-şi făcu semnul crucii. Gestul familiar al 
semnului crucii îi trezi în suflet un şir întreg de amintiri de 
pe când era copil şi adolescentă. Bezna care-i învăluise totul 
se rupse dintr-o dată, iar viaţa i se înfăţişă pentru o clipă cu 
toate bucuriile ei senine, din trecut. Totuşi, ea nu-şi lua 
ochii de la roţile celui de-al doilea vagon, care se apropia. În 


clipa când jumătatea distanţei dintre roţi ajunse în dreptul 
ei, Anna zvârli sacoşa roşie şi, strângându-şi capul între 
umeri*, se aruncă pe mâini, sub vagon şi, cu o mişcare 
uşoară - ca şi cum s-ar fi pregătit să se scoale îndată - se 
aşeză în genunchi. În aceeaşi clipă se îngrozi de ceea ce 
făcea. „Unde-s? Ce fac? Pentru ce?,, Vru să se ridice şi să se 
dea îndărăt, dar ceva uriaş şi neîndurător o izbi în cap şi o 
trase de spate. „Doamne, iartă-mi totul!” rosti Anna, simțind 
că nu se mai poate lupta. Mujicul cel mic scotocea nişte 
fiare, îndrugând ceva în barbă, iar lumina la care Anna 
citise cartea vieţii, plină de zbucium şi înşelăciuni, de 
durere şi răutate, străluci ca o flacără mai vie decât oricând 
sfâşiind bezna; apoi flacăra şovăi şi se stinse pentru 
totdeauna. 

PARTEA A OPIA. 

| 

Trecuseră aproape două luni. Vara călduroasa era în toi, 
când Serghei Ivanovici se hotărî, în sfârşit, să plece din 
Moscova. 

În viaţa lui Koznâşev se petrecuseră în ultimi vreme unele 
evenimente. Îşi isprăvise aproape de un an lucrarea, rodul 
unei munci de şase ani, intitulată: „Încercare de trecere în 
revista a bazelor şi formelor de guvernământ din Europa şi 
din Rusia”. Introducerea şi unele capitole din aceasta carte 
apăruseră în publicaţii periodice, iar alte părţi fuseseră 
citite de către autor unor oameni din cercul său, aşa încât 
ideile acestei opere nu mai pu fi o noutate absoluta pentru 
public” Totuşi Serghei Ivanovici se aşteptase să producă - la 
apariţia ei - o impresie puternică asupra societăţii şi, daca 
nu o revoluţie în ştiinţă, cel puţin mare vâlvă în lumea 
ştiinţifică. 

După o migăloasă şlefuire, cartea fusese tipărită cu un an 
în urmă şi trimisă la librării. 

Fără să ceară părerea nimănui asupra lucrării sale, 
răspunzând în silă şi cu o prefăcută nepăsare prietenilor 
care-l întrebau cum îi merge cartea, fără să se intereseze 


măcar la librării dacă se vinde - Serghei Ivanovici urmărea 
cu interes şi cu o încordată atenţie prima impresie pe care 
cartea lui avea s-o producă în societate şi în presă. 

Trecu însă o săptămână, alta, şi încă una, dar societatea 
nu manifesta nici o impresie. Prietenii săi, specialişti şi 
savanţi, aduceau uneori vorba despre carte, fără îndoială 
din politeţe. Ceilalţi cunoscuţi, neinteresându-se de o operă 
cu cuprins ştiinţific, nici nu pomeneau măcar de carte faţă 
de dânsul. O nepăsare desăvârşită domnea în societate, 
preocupată mai ales pe atunci de cu totul alte chestiuni. 
Presa nu suflă nici ea vreun cuvânt despre carte timp de o 
lună. 

Serghei Ivanovici socoti amănunţit timpul necesar pentru 
apariţia unei recenzii, dar trecu o lună şi încă una, iar 
tăcerea stăruia, mereu. 

Numai Sevemn Juk32 într-un articol glumeţ despre 
cântăreţul Drabanti care-şi pierduse glasul, scrise cu 
privire la cartea lui Koznâşev câteva rânduri zeflemiste, 
care arătau că lucrarea fusese de mult clasată şi luată în 
râs de toată lumea. 

În sfârşit, în a treia lună, apăru un articol de critică într-o 
revistă serioasă. Serghei Ivanovici cunoştea pe autorul 
articolului; îl întâlnise odată la Golubţov. 

Autorul articolului era un publicist foarte tânăr şi bolnav, 
extrem de vioi şi de priceput ca scriitor, dar prea puţin 
instruit şi sfios în raporturile sale particulare. 

Cu tot disprețul său desăvârşit pentru autor, Serghei 
Ivanovici citi articolul cu cea mai mare atenţie. Articolul era 
îngrozitor. 

Se vedea că publicistul înţelesese cartea tocmai pe dos. 
Alesese însă citatele cu atâta dibăcie, încât pentru cei ce nu 
citiseră cartea (şi n-o citise aproape nimeni) reieşea 
limpede ca lumina zilei că lucrarea era alcătuită numai 
dintr-o înşiruire de termeni pompoşi, nelalocul lor (fapt pe 
care-l dovedeau semnele de întrebare), autorul dovedindu- 
se a fi un ignorant în toată puterea cuvântului. Articolul era 


însă atât de spiritual, încât nici chiar Serghei Ivanovici n-ar 
fi renunţat la asemenea vorbe de duh. Tocmai acest lucru 
părea îngrozitor. 

Cu toată buna-credinţă desăvârşită a lui Koznâşev, care 
verificase justeţea argumentelor recenzentului, el nu se 
opri nici o clipă asupra lipsurilor şi greşelilor care fuseseră 
ironizate (totul, în mod vădit, fusese ales intenţionat), dar îşi 
aminti fără voie, până în cele mai mici amănunte, de 
întâlnirea şi de discuţia cu autorul articolului. 

„Nu l-am jignit oare cu ceva?” se întrebă Serghei 
Ivanovici. 

Amintindu-şi însă că, în timpul convorbirii lor, corectase pe 
acest tânăr în legătură cu un cuvânt care-i vădea ignoranţa, 
Serghei Ivanovici îşi explică sensul articolului. 

După apariţia articolului se întinse o tăcere de moarte în 
publicistică şi în societate în jurul cărţii; iar Koznâşev îşi 
dădu seama că lucrarea lui, scrisă cu atâta dragoste şi 
trudă timp de şase ani, trecuse fără să lase nici o urmă. 

Situaţia sa era cu atât mai grea cu cât, după isprăvirea 
cărţii, Serghei Ivanovici nu mai avea de lucru - ceea ce mai 
înainte îi absorbise cea mai mare parte din timp. 

Koznâşev, un om inteligent, instruit, sănătos şi activ, nu 
ştia însă cum să-şi întrebuinţeze energia. Conversaţiile din 
saloane, congrese, adunări şi din comitete, de pretutindeni 
unde se putea vorbi, îi ocupau o parte din timp. Dar el, ca 
orăşean experimentat, nu-şi îngăduia să se scufunde cu 
totul în discuţii, cum făcea fratele său, lipsit de experienţă, 
când venea la Moscova. Îi mai rămânea încă multă vreme 
liberă şi multă energie necheltuită. 

Spre norocul lui, în această perioadă - cea mai grea 
pentru dânsul din pricina insuccesului cărţii sale - veni la 
ordinea zilei chestiunea slavă, în locul altor chestiuni, ca de 
pildă: locuitorii străini de neam, prietenii americani, 
foametea de la Samara, expoziţia şi spiritismul. Serghei 
Ivanovici, unul dintre aţâţătorii chestiunii slave, care 


mocnise până atunci în societate, se dedică cu tot sufletul 
acestei probleme. 

În cercul oamenilor din care făcea pane Serghei Ivanovici, 
nu se vorbea şi nu se scria în vremea aceea decât despre 
chestiunea slavă şi despre războiul sârbilor. Toate 
preocupările curente ale mulţimii de trântori, ca să-şi 
omoare timpul, se concentrară atunci asupra propagandei 
în folosul slavilor: balurile, concertele, banchetele, speech- 
urile, toaletele doamnelor, berea şi cârciumile - totul era o 
mărturie a simpatiei faţă de slavi. 

Serghei Ivanovici nu cădea de acord, în privinţa 
amănuntelor, cu multe din părerile exprimate în scris sau 
prin viu grai în această chestiune. Îşi dădea seama că 
problema slavă era dintre subiectele favorite, la modă, care 
- schimbându-se mereu - slujeau totdeauna societăţii drept 
ocupaţie. Îşi mai dădea seama şi de faptul că multă lume se 
ocupa de această chestiune ca să-şi facă interesele şi să-şi 
îndestuleze ambiția. Recunoştea că ziarele publicau multe 
lucruri nefolositoare şi exagerate, cu singurul scop de a 
atrage atenţia publicului şi de a înăbuşi cu glasul lor vocile 
altora. Vedea că în acest avânt general al societăţii toţi 
rataţii şi nemulţumiţii se puseseră în frunte şi ţipau mai tare 
decât ceilalţi: comandanţi de armată fără oşti, miniştri fără 
departamente, ziarişti fără gazete, şefi de partide fără 
partizani. Pricepea că în chestiunea asta era şi multă 
uşurinţă, şi mult caraghioslăc Cu toate acestea, Koznâşev 
vedea şi recunoştea un adevărat entuziasm în neîncetată 
creştere, care unea într-un singur tot clasele societăţii şi pe 
care nu putea să nu-l simpatizeze. Măcelărirea fraţilor slavi, 
oameni de aceeaşi credinţă, stârnise simpatie pentru cei 
prigoniţi şi revoltă împotriva prigonitorilor. Eroismul 
sârbilor şi al muntenegrenilor, care luptau pentru o cauză 
mare, dădu naştere în tot poporul la dorinţa de a-şi ajuta 
fraţii nu cu vorba, ci de data asta cu fapta. 

Pe lângă toate acestea, Serghei Ivanovici mai descoperea 
un fenomen îmbucurător: manifestarea opiniei publice. 


Societatea îşi arăta cu hotărâre dorinţa. Sufletul poporului 
îşi găsise forma de exprimare, cum spunea Serghei 
Ivanovici. Şi cu cât se ocupa mai mult de această chestiune, 
cu atât Koznâşev îşi dădea seama mai limpede că aici se 
ascundea o problemă care urma să ia proporţii uriaşe şi să 
facă epocă. 

Serghei Ivanovici se consacră cu totul acestei cauze mari 
şi încetă să se mai gândească la cartea lui. 

Era tot timpul aşa de ocupat, încât nici nu prididea să 
răspundă la toate scrisorile şi la cererile ce i se adresau. 

După ce munci toată primăvara şi o parte din vară, 
Serghei Ivanovici se hotări să plece la ţară, la fratele său, 
abia în luna iulie. 

Plecă pe două săptămâni să se odihnească în mijlocul 
poporului, chiar în sfânta sfintelor lui, într-un fund de ţară, 
ca să se desfete privind avântul poporului, în care credea 
din toată inima atât el, cât şi toţi orăşenii şi locuitorii 
capitalei. lar Katayasov, care se pregătea de mult să-şi ţină 
făgăduiala dată lui Levin de a-i face o vizită la ţară, plecă 
împreună cu Serghei Ivanovici. 

II. 

Serghei Ivanovici şi Katavasov ajunseseră la gara „Kursk”, 
însufleţită în ziua aceea de mult popor. Abia coborâră din 
cupeu şi aruncară o privire spre feciorul care venea cu 
bagajele în urma lor, că sosi un grup de voluntari în patru 
birje. Întâmpinaţi de nişte doamne cu buchete de flori şi 
însoţiţi de mulţime, ei intrară în clădirea gării. 

Una dintre doamnele care întâmpinase pe voluntari ieşi 
din sală şi se adresă lui Koznâşev în limba franceză: 

— Aţi venit şi dumneavoastră să-i petreceţi? 

— Nu, prinţesă. Plec şi eu. Mă duc să mă odihnesc la 
fratele meu. Dar dumneavoastră îi petreceţi mereu pe 
voluntari? Întrebă Serghei Ivanovici cu un zâmbet abia 
schiţat. 

— Nu se poate altfel! Răspunse prinţesa. E adevărat că de 
la noi au plecat până acum opt sute de oameni? Malvinski 


nu mă crede. 

— Peste opt sute. Dacă i-am socoti şi pe aceia care nu au 
fost trimişi direct din Moscova, avem peste o mie, răspunse 
Serghei Ivanovici. 

— Poftim! Asta spuneam şi eu, întări bucuroasă doamna. 
Nu-i aşa că din donaţii s-a strâns aproape un milion de 
ruble? 

— Mai mult, prinţesă. 

— Dar ce spuneţi de telegrama de azi? Turcii au fost din 
nou bătuţi. 

— Da, am citit, răspunse Serghei Ivanovici. Era vorba de 
ultima telegramă care confirma faptul că de trei zile turcii 
sufereau înfrângeri pretutindeni, fugind pe capete, şi că a 
doua zi se aştepta bătălia decisivă. 

— A propos, ştiţi, un tânăr foarte bine a cerut să plece şi 
el. Nu ştiu de ce i s-au făcut greutăţi. Vroiam să vă rog pe 
dumneavoastră. Îl cunosc. Scrieţi, vă rog, un bilet de 
recomandare pentru dânsul. A fost trimis de contesa Lidia 
Ivanova. 

După ce se interesă de toate amănuntele cunoscute de 
prinţesă în legătură cu tânărul care vroia să plece voluntar, 
Serghei Ivanovici se duse în sala de aşteptare a clasei întâi, 
scrise un bilet persoanei de care depindea rezolvarea 
chestiunii şi-l înmâna prinţesei. 

— Ştiţi, vestitul conte Vronski... pleacă şi el cu trenul 
acesta, îl anunţă prinţesa cu un zâmbet triumfător şi 
semnificativ când Koznâşev se întoarse şi-i dădu biletul. 

— Am auzit că pleacă. Dar nu ştiam când. Chiar cu trenul 
ăsta? 

— L-am văzut. E aici. E însoţit numai de mama lui. De 
altminteri, e ceea ce avea mai bun de făcut. 

— O, da, fireşte. 

Pe când stăteau amândoi de vorbă, o mulţime de oameni 
năvăliră în restaurantul gării. Se duseră şi ei într-acolo şi 
auziră glasul puternic al unui domn care, cu paharul în 
mână, ţinea voluntarilor o cuvântare. „Să slujiţi credinţa, 


omenirea, pe fraţii noştri, rostea domnul cu glas tot mai 
ridicat. Moscova noastră va binecuvântează pentru cauza 
aceasta mare. Jivio33!” încheie el tunător, cu lacrimi în glas. 

Toată lumea strigă jivio! O altă mulţime de oameni, gata s- 
o doboare pe prinţesă, năvăli în sală. 

— Ah! Ce spui, prinţesă! Întrebă cu un zâmbet de bucurie 
Stepan Arkadici, care răsări deodată în mijlocul mulţimii. 
Nu-i aşa că a vorbit frumos şi cu căldură? Bravo! Şi Serghei 
Ivanovici e aici! Ce-ar fi să spui şi dumneata câteva cuvinte 
de îmbărbătare? Vorbeşti aşa de frumos! Adăugă el cu im 
surâs duios, stăpânit şi plin de respect, apucându-l uşor de 
braţ pe Serghei Ivanovici. 

— Nu pot. Plec chiar acum. 

— Încotro? 

— La ţară, la fratele meu, răspunse Koznâşev. 

— Ai s-o întâlneşti acolo pe soţia mea. l-am scris, dar 
dumneata ai s-o vezi mai înainte. Spune-i, te rog, că m-ai 
văzut şi că-i all right34. Are să înţeleagă. Totuşi, fii drăguţ şi 
spune-i că am fost numit membru în Comisia unită... Osă 
înţeleagă! Ştii, les petites miseres de la vie humaine35, 
spuse, întorcându-se către prinţesă, cerându-şi parcă 
iertare. Aţi auzit că doamna Meahkaia, nu Liza, ci Bibiche, 
trimite o mie de arme şi douăsprezece infirmiere? Nu v-am 
spus? 

— Da, am auzit, răspunse cu răceală Koznâşev. 

— Păcat că pleci, îi spuse Stepan Arkadici. Mâine dăm o 
masă în cinstea a doi voluntari: Dimer-Bartneanski din 
Petersburg şi Veslovski al nostru. Grişa. Pleacă amândoi. 
Veslovski s-a însurat de curând. E frumos din partea lui! 
Nu-i aşa, prinţesă? 

Fără să-i răspundă, prinţesa îl privi pe Koznâşev. 

Dar faptul că Serghei Ivanovici şi prinţesa vroiau parcă să 
scape de dânsul nu-l stingherea de loc pe Stepan Arkadici. 
EI se uita zâmbind ba la pana de la pălăria prinţesei, ba la 
dreapta şi la stânga, căutând parcă să-şi aducă aminte de 
ceva. Văzând o doamnă care trecea cu cheta, Stepan 


Arkadici o chemă la dânsul şi puse în cutie o bancnotă de 
cinci ruble. 

— Cât timp am bani, nu mă pot uita cu indiferenţă la 
cutiile astea! Zise Oblonski. Dar ce spuneţi de telegrama de 
astăzi? Halal de muntenegreni! 

— Ce spuneţi! Izbucni el când prinţesa îl anunţă că 
Vronski pleacă cu acelaşi tren. 

O umbră de tristeţe trecu pe faţa lui Stepan Arkadici. Dar 
peste un minut, când intră în camera unde era Vronski, 
Stepan Arkadici - săltând uşer la fiecare pas şi netezindu-şi 
favoriţii - uită cu câtă deznădejde plânsese în hohote 
asupra trupului neînsufleţit al surorii sale şi nu văzu în 
Vronski decât un erou şi un vechi prieten. 

— Cu toate lipsurile lui, trebuie să fim drepţi cu el, spuse 
prinţesa lui Serghei Ivanovici, îndată ce Oblonski se 
îndepărtă de dânşii. Are o fire cu adevărat rusească, slavă! 
Mă tem numai ca pentru Vronski va fi penibil să-l vadă. 
Orice s-ar spune, pe mine mă înduioşează soarta acestui 
om. Căutaţi să vorbiţi cu el pe drum, îi spuse prinţesa. 

— Da, poate. Dacă o să am prilejul. 

— Mie nu mi-a plăcut niciodată. Însă fapta lui de acum 
ispăşeşte multe. Nu numai că pleacă, dar duce şi un 
escadron pe cheltuiala lui. 

— Da. Am auzit. Răsună un semnal. Toată lumea se 
îngrămădi spre uşi. 

— Uite-l! Arătă prinţesa spre Vronski care, îmbrăcat într- 
un pardesiu lung şi cu o pălărie neagră cu boruri largi, 
mergea la braţ cu maică-sa. Oblonski păşea alături de el, 
vorbind ceva cu însufleţire. 

Vronski privea încruntat înainte, ca şi cum n-ar fi auzit 
cuvintele lui Stepan Arkadici. 

După indicaţiile lui Oblonski, probabil, Vronski se întoarse 
în direcţia unde se aflau prinţesa şi Serghei Ivanovici şi-şi 
ridică pălăria în tăcere. Chipul său îmbătrânit, pe care se 
întipărise durerea, părea de piatră. 


După ce ieşi pe peron, Vronski - tot atât de tăcut îşi lăsă 
mama să treacă înainte, apoi se mistui în compartimentul 
unui vagon. 

Pe peron răsunară „Doamne, păzeşte-l pe ţar”, apoi 
strigăte de ura! Şi jivio! Unul dintre voluntari, un bărbat 
înalt, foarte tânăr, cu pieptul scobit, saluta cu deosebită 
râvnă, fluturându-şi deasupra capului pălăria de pâslă şi un 
buchet de flori. Scoţându-şi capetele pe la spatele lui, doi 
ofiţeri şi un bărbat în vârstă, cu barbă mare şi cu o şapcă 
soioasă, salutau şi ei. 

III. 

După ce-şi luă rămas bun de la prinţesă, Serghei Ivanovici, 
împreună cu Katavasov, care între timp se apropiase de el, 
intră într-un vagon ticsit, şi trenul se puse în mişcare. 

În staţia Ţariţânskaia, trenul a fost întâmpinat de un cor 
bun de tineri, care cânta, Slava”. Voluntarii salutară din 
nou şi-şi scoaseră capetele pe fereastră, dar Serghei 
Ivanovici nu-i băgă în seamă. Avusese atât de mult de-a face 
cu voluntarii, încât le cunoştea felul de a fi, şi asta nu-l mai 
interesa. Katavasov însă, care din pricina preocupărilor sale 
ştiinţifice n-avusese prilejul să studieze pe voluntari - le 
arăta mult interes şi cerea informaţii despre ei de la 
Serghei Ivanovici. 

Koznâşev îl sfătui să treacă la clasa a doua, ca să stea 
singur de vorbă cu dânşii. Lia staţia următoare, Katavasov 
urmă sfatul primit. 

Cum se opri trenul, Katavasov trecu la clasa a doua şi făcu 
cunoştinţă cu voluntarii. Aceştia şedeau într-un colţ al 
vagonului şi vorbeau eu glas tare, ştiind probabil că atenţia 
călătorilor şi a lui Katavasov, care tocmai intrase în vagon, 
era îndreptată asupra lor. Tânărul cu pieptul scobit vorbea 
mai tare decât toţi ceilalţi. Părea beat şi povestea o 
întâmplare petrecută la instituţia unde lucra el. În faţa lui 
şedea un ofiţer în vârstă, într-o flanelă militară, din garda 
austriacă. Asculta surâzând ceea ce povestea tânărul şi-l 
întrerupea din când în când. Al treilea voluntar, în uniformă 


de artilerist, şedea pe un geamantan lângă dânşii. Cel de-al 
patrulea dormea. 

Intrând în vorbă cu tânărul, Katavasov află că avea de-a 
face cu un negustor bogat din Moscova, care tocase o avere 
frumuşică până la douăzeci şi doi de ani. Nu-i plăcu lui 
Katavasov, fiindcă se înfăţişa ca un om molatic şi răsfăţat, 
hărăzit de o sănătate şubredă. Se vedea că era convins, mai 
ales acum, după ce băuse, că săvârşise o faptă de erou şi se 
lăuda într-un mod foarte pompos. 

Alt voluntar, un ofiţer în retragere, făcu de asemenea o 
impresie proastă lui Katavasov. Se prezenta ca un bărbat, 
trecut prin ciur şi prin dârmon. Fusese şi funcţionar la căile 
ferate, şi administrator, şi fabricant. Vorbea vrute şi 
nevrute, fără rost, întrebuinţând cuvinte ştiinţifice, 
nelalocul lor. 

Al treilea - un artilerist - îi plăcu dimpotrivă foarte mult lui 
Katavasov. Era un om modest şi liniştit, care se închina 
probabil faţă de savantlâcul ofițerului din gardă în 
retragere şi înaintea eroicei abnegaţii proclamate de 
negustor - şi care nu spunea despre sine nici un cuvânt. 
Când Katavasov îl întrebă ce-l îndemnase să plece în Serbia, 
el răspunse cu modestie: 

— Ce să-i faci! Pleacă toată lumea. Trebuie să-i ajutăm şi 
pe sârbi. Păcat de ei! 

— Da. Mai ales artilerist! De-ai voştri sunt acolo puţini, 
zise Katavasov. 

— N-am slujit mult la artilerie. S-ar putea să mă dea la 
infanterie sau la cavalerie. 

— Ce vorbeşti de infanterie, când au nevoie atât de mare 
de artilerişti? Protestă Katavasov, socotind după vârsta 
artileristului că trebuie să fie mare în grad. 

— N-am slujit mult la artilerie. Sunt elev-plutonier în 
retragere, adăugă acesta şi începu să explice de ce căzuse 
la examen. 

Toate acestea făcură asupra lui Katavasov o impresie 
proastă. Când voluntarii coborâră într-o staţie ca să bea 


ceva, Katavasov vru să-şi verifice impresia, vorbind şi cu 
alţii. Un călător bătrânel, care purta o manta militară, 
ascultase tot timpul convorbirea lui Katavasov cu voluntarii. 
Când rămaseră între patru ochi, Katavasov intră în vorbă cu 
dânsul. 

— Hm! Ce deosebiți sunt unii de alţii toţi oamenii aceştia 
care pleacă acolo! Începu el în doi peri, vrând să-şi arate 
părerea, dar în acelaşi timp să afle şi părerea bătrânelului. 

Bătrânelul era un militar care făcuse două campanii. Ştia 
ce este un ostaş şi - după înfăţişarea şi vorba acestor 
domni, după bravura cu care trăgeau pe drum rachiu din 
ploscă - îi socotea ostaşi proşti. Pe lângă aceasta, bătrânelul 
locuia într-o capitală de judeţ şi ar fi vrut să-i povestească 
lui Katavasov cum din târgul său plecase voluntar un soldat 
amânat fără termen; beţiv şi hoţ, pe care nu-l mai tocmea 
nimeni la lucru. Ştiind însă din experienţă că, în starea 
actuală de spirit a societăţii, ar fi fost primejdios să-şi 
exprime o părere contrarie majorităţii, mai cu seamă una 
nefavorabilă voluntarilor, militarul îl scrută şi el cu privirea 
pe Katavasov. 

— Ce vreţi să facem? Acolo e nevoie de oameni, zise 
bătrânelul. Şi-i râdeau ochii. 

Vorbiră pe urmă despre ultima ştire de pe front. Amândoi 
îşi ascunseră nedumerirea în legătură cu faptul că pentru a 
doua zi se aştepta o nouă bătălie, când se ştia doar că turcii 
- după cele din urmă ştiri - fuseseră bătuţi pe capete. Aşa 
că se despărţiseră unul de altul, fără să-şi fi împărtăşit 
părerile. 

Întorcându-se în vagonul său, Katavasov - călcând fără 
voie peste adevăr - îi împărtăşi lui Serghei Ivanovici 
impresiile lui asupra voluntarilor, din care reieşea că 
aceştia erau nişte băieţi minunaţi. 

În gara mare a unui oraş, cântece şi urale îi întâmpinară 
iarăşi pe voluntari. Din nou răsăriră bărbaţi şi femei cu 
cheta. Doamnele din oraş oferiră voluntarilor buchete de 


flori şi-i duseră la bufet. Dar totul mult mai potolit şi mai 
redus decât la Moscova. 

IV. 

În timpul opririi trenului în capitala aceea de gubernie, 
Serghei Ivanovici nu se duse la bufet, ci începu să se plimbe 
încoace şi încolo pe peron. 

Când trecu întâia oară pe lângă compartimentul lui 
Vronski, Koznâşev băgă de seamă că perdeaua de la geamul 
acestuia era trasă. Când trecu însă a doua oară, o văzu la 
fereastră pe bătrâna contesă. Aceasta îl chemă la ea. 

— Uite, merg şi eu cu dânsul. Îl însoțesc până la Kursk, 
începu contesa. 

— Da. Am auzit, răspunse Serghei Ivanovici, oprindu-se la 
fereastra ei şi uitându-se înăuntru. Ce gest frumos din 
partea lui! Adăugă Koznâşev, văzând că Vronski nu se afla 
în compartiment. 

— Da. După nenorocirea lui, ce-i mai rămânea de făcut? 

— Ce întâmplare groaznică! Exclamă Serghei Ivanovici. 

— Ah, dacă ai şti prin câte am trecut! Dar poftim 
înăuntru... Ah, prin câte am trecut! Repetă contesa, după 
ce Serghei Ivanovici intră în compartiment şi se aşeză pe 
canapea lângă ea. Nici nu-ţi poţi închipui! Şase săptămâni 
Alexei n-a scos o vorbă. Nu mânca decât atunci când îl 
rugam în genunchi. Şi nu-l puteam lăsa singur nici o clipă. 
Am înlăturat toate lucrurile cu care s-ar fi putut sinucide. 
Locuiam la parter, dar nu puteam prevedea nimic. Ştii doar 
că a mai încercat o dată să se împuşte, tot din pricina ei, 
adăugă bătrâna, şi sprâncenele i se încruntară la această 
amintire. Da, şi-a încheiat viaţa aşa cum trebuia să 
sfârşească o astfel de femeie. Până şi moartea şi-a ales-o 
josnică şi ordinară. 

— Contesă, nu ne este îngăduit să ridicăm piatra, zise 
oftând Serghei Ivanovici. Îmi închipui însă că a fost o foarte 
grea încercare pentru dumneavoastră. 

— Ah, să nu mai vorbim de asta! Eram la mine la ţară. El 
venise să mă vadă. l-au adus un bilet. A scris răspunsul şi l-a 


trimis. Nu ştiam ca ea se găsea în apropiere, la gară. Seara, 
abia mă retrăsesem, când Mary îmi spune că, la gară, o 
doamna s-a aruncat înaintea trenului. Parcă m-a săgetat 
ceva. Am înţeles că era ea. Am poruncit din capul locului să 
nu-i pomenească nimic, dar apucaseră să-i spună. Vizitiul lui 
fusese acolo şi văzuse totul. Când am intrat într-un suflet în 
odaia lui, era cumplit la vedere. Ţi-era groază să-l priveşti. 
N-a scos nici un cuvânt şi a plecat la gară în goana cailor. 
Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo, însă când l-au adus acasă 
părea mort. Era de nerecunoscut. Prostration complete36, 
a spus doctorul. Pe urmă era să-şi piardă minţile. Ah, ce să 
mai vorbim? Urmă contesa, făcând un gest cu mâna. 
Groaznicele zile! Nu, orice-ai spune, a fost o femeie rea. Ce 
înseamnă patima asta disperată? Ce a vrut să dovedească? 
Ce a dovedit? S-a prăpădit şi ea, dar a prăpădit şi doi 
oameni minunaţi - pe soţul ei şi pe nefericitul meu fiu. 

— Dar ce face soţul? Întrebă Serghei Ivanovici. 

— I-a luat fiica. La început, Alioşa a primit totul. Dar acum 
suferă grozav, fiindcă şi-a dat fiica unui om străin. Nu-şi 
poate lua însă înapoi cuvântul. Karenin a venit la 
înmormântare. Am făcut aşa ca să nu-l întâlnească pe 
Alioşa. Oricum, soţului său i-a venit mai uşor. I-a dezlegat 
mâinile. Dar bietul meu fiu i se juruise ei trup şi suflet. Îşi 
jertfise totul: şi cariera, şi pe mine. Şi tot n-a avut milă de 
dânsul şi a vrut să-l doboare cu totul. Nu, orice ai spune, 
chiar moartea sa e sfârşitul unei femei rele, fără Dumnezeu. 
Să mă ierte Cel de sus, dar nu pot să nu-i urăsc memoria, 
văzând cum l-a nenorocit pe băiatul meu. 

— În ce stare se află acum? 

— Ne-a ajutat Dumnezeu cu războiul ăsta al sârbilor. Sunt 
femeie bătrână, nu mă pot descurca în astfel de treburi, dar 
războiul i l-a trimis Dumnezeu. Bineînţeles, ca mamă, mă 
tem. Şi pe deasupra se spune că ce n'est pas tres bien vu a 
Petersbourg37. Dar ce era de făcut! Numai asta putea să-l 
mai trezească la viaţă. laşvin, prietenul său, şi-a pierdut 
totul la cărţi şi s-a hotărât să plece în Serbia. A venit la el şi 


l-a convins să plece împreună. Acum asta îl interesează. Te 
rog să stai de vorbă cu dânsul. As vrea aşa de mult să-şi mai 
uite gândurile! E aşa de trist şi, din păcate, îl mai dor şi 
măselele. Are să-i pară foarte bine când te-o vedea. 
Vorbeşte, te rog, cu el. Se plimbă pe partea cealaltă a 
peronului. 

Serghei Ivanovici răspunse că şi lui i-ar părea foarte bine 
şi trecu de partea cealaltă a trenului. 

V, 

În umbra piezişă de amurg a unor saci îngrămădiţi pe 
peron, Alexei Vronski, într-un pardesiu lung, cu pălăria 
îndesată în cap şi cu mâinile în buzunar, se plimba ca o fiară 
în cuşcă, întorcându-se brusc după fiecare douăzeci de paşi. 
Apropiindu-se de dânsul, Serghei Ivanovici avu impresia că 
Vronski îl văzuse, dar se prefăcea că nu-l vede. Lui 
Koznâşev însă îi era totuna. Se simţea mai presus de orice 
considerente personale faţă de Vronski. 

În clipa aceea, Serghei Ivanovici îl socotea pe Vronski un 
vajnic luptător pentru o cauză mare şi se simţea dator să-l 
încurajeze şi să-l aprobe; de aceea se apropie de dânsul. 

Vronski se opri, se uită bine la Serghei Ivanovici, îl 
recunoscu şi - făcând câţiva paşi în întâmpinarea lui - îi 
strânse mâna cu putere. 

— Poate că n-aţi fi vrut să vă întâlniți cu mine, zise 
Koznâşev, dar nu v-aş putea fi de folos? 

— Nimeni n-ar putea să-mi facă mai puţin rău văzându-mă 
decât dumneavoastră, zise Vronski. Vă rog să mă iertaţi. Eu 
nu mai găsesc nici o plăcere în viaţă. 

— Înţeleg. Tocmai de aceea vroiam să vă ofer serviciile 
mele, adăugă Serghei Ivanovici, cercetând cu privirea 
chipul îndurerat al lui Vronski. N-aveţi cumva nevoie de o 
scrisoare către Ristici sau Milan? 

— A, nu, răspunse Vronski, înțelegând parcă greu ceea cei 
se spunea. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, să ne mişcăm 
puţin. În tren e o înăbuşeală aşa de mare! O scrisoare! Nu, 
mulţumesc! Ca să mori, n-ai nevoie de scrisori de 


recomandaţie. Doar către turci... adăugă Vronski, zâmbind 
numai cu gura. Ochii săi păstrau aceeaşi expresie de aspră 
suferinţă. 

— Da. Dar poate v-ar fi mai uşor să intraţi în legătură cu 
un om pregătit. Oricum, relaţiile sunt necesare. De altfel, 
cum doriţi. Mi-a părut foarte bine când am aflat de 
hotărârea domniei-voastre. Şi aşa împotriva voluntarilor se 
îndreaptă atâtea atacuri, încât un om ca dumneavoastră îi 
ridică în ochii opiniei publice. 

— Ca om, urmă Vronski, singurul meu merit e că nu ţin la 
viaţă. Cât priveşte energia fizică, am destulă, ca să pătrund 
într-un careu, nimicindu-l sau căzând. Lucrul ăsta îl ştiu. Îmi 
pare bine că am pentru ce să-mi dau viaţa, cu care n-am ce 
face şi care îmi este o povară. Cel puţin să fie de folos cuiva. 

Vronski îşi mişcă falca, făcând un gest de nerăbdare din 
pricina durerii de măsele care-l necăjea şi-l împiedica la 
vorbă. 

— Vă veţi reface, v-o prezic, îl asigură Serghei Ivanovici 
înduioşat. Eliberarea fraţilor noştri de sub jugul străin este 
un scop vrednic şi de moarte, şi de viaţă. Să vă dea 
Dumnezeu izbândă şi pace lăuntrică, încheie el şi-i întinse 
mâna. 

Vronski strânse cu putere mâna pe care i-o întinse Serghei 
Ivanovici. 

— Da, rosti el, oprindu-se după fiecare cuvânt, ca unealtă, 
mai pot fi bun la ceva. Dar ca om sunt o ruină. 

Durerea plictisitoare de măsele care-i umplea gura de 
salivă îl împiedica să vorbească. Tăcu, uitându-se la roţile 
unui tender care luneca pe şine - încet şi lin. 

Şi deodată, o altă suferinţă, chinuitoare şi lăuntrică, îl făcu 
să uite o clipă durerea de măsele. Uitându-se la tender şi la 
şine, sub influenţa convorbirii cu un cunoscut pe care nu-l 
mai întâlnise de la nenorocirea sa, Vronski îşi aduse aminte 
de dânsa - adică de ceea ce rămăsese din ea, când el 
dăduse buzna, ca nebun, în magazia căilor ferate din staţie; 
trupul ei însângerat, nu demult încă plin de viaţă, era întins 


indecent pe masa magaziei, în faţa unor oameni străini... 
Capul rămas întreg sta răsturnat pe spate, cu cozile grele şi 
cu cârlionţi la tâmple. Iar pe faţa ei încântătoare, cu gura 
rumenă, întredeschisă, încremenise o expresie ciudată: 
jalnică în jurul buzelor şi îngrozitoare în ochii deschişi. 
Parcă rostea cuvintele acelea înspăimântătoare - că se va 
căi până la urmă - pe care i le aruncase în timpul certei lor. 

Vronski încerca să şi-o amintească aşa cum fusese când o 
întâlnise întâia dată, tot într-o gară: misterioasă, 
încântătoare, plină de dragoste, căutând şi dăruind 
fericirea - nu crudă şi răzbunătoare, aşa cum se făcuse la 
sfârşit. Căuta să-şi aducă aminte de clipele cele mai 
frumoase petrecute cu dânsa, dar acestea erau otrăvite 
pentru totdeauna. Nu mai ţinea minte decât ameninţarea 
triumfătoare, împlinită, a unor zadarnice însă neşterse 
mustrări de conştiinţa. Nu mai simţea durerea de măsele. 
Hohote de plâns îi schimonosiră faţa. 

Trecură încă de vreo două ori prin faţa sacilor, în tăcere; 
şi, după ce Vronski izbuti să se stăpânească, îl întrebă 
liniştit pe Sergei Ivanovici: 

— N-aţi mai primit nici o telegramă afară de cea de ieri? 
Da. Au fost zdrobiţi pentru a treia oară. Dar pe mâine se 
aşteaptă o bătălie hotărâtoare. 

După ce mai vorbiră despre proclamarea lui Milan ca rege 
şi despre urmările incalculabile pe care le-ar putea avea 
acest eveniment, când se dădu al doilea semnal de plecare, 
fiecare se duse la vagonul său. 

VI. 

Neştiind când va putea pleca din Moscova, Serghei 
Ivanovici nu telegrafiase fratelui său ca să-i trimită trăsura 
la gară. Levin nu era acasă, când - plini de praf ca nişte 
harapi - Katavasov şi Serghei Ivanovici, sosiră după ora 
unsprezece într-o trăsurică luată de la gară, în faţa casei 
din Pokrovskoie. Kitty, care şedea pe terasă împreună cu 
tatăl şi sora sa, recunoscându-şi cumnatul, alergă să-l 
primească. 


— Cum se poate să nu ne fi înştiinţat? Îl certă Kitty, dând 
mâna cu Serghei Ivanovici şi întinzându-i fruntea ca s-o 
sărute. 

— Am venit foarte bine şi fără să vă deranjăm, răspunse 
Koznâşev. Sunt atât de prăfuit, încât ma şi tem să mă ating 
de dumneata. Am fost aşa de ocupat, că nici nu ştiam când o 
să scap. Dar voi, adaose zâmbind Serghei Ivanovici, vă 
desfătaţi ca şi înainte, cu fericirea voastră tihnită, fără 
furtuni, în acest liman liniştit? Uite-l şi pe prietenul nostru 
Feodor Vasilici, care s-a hotărât, în sfârşit, să vină şi el. 

— Să nu mă luaţi drept un harap. Mă spăl îndată şi am să 
semăn şi eu a om, zise Katavasov cu obişnuitul lui ton 
glumeţ, întinzând mâna şi descoperindu-şi printr-un zâmbet 
dinţii foarte strălucitori din pricina feţei sale înnegrite de 
praf. 

— Kostea are să fie încântat. S-a dus la fermă. E timpul să 
vină. 

— Tot cu gospodăria se îndeletniceşte? Aici e un adevărat 
liman, urmă Katavasov. lar noi, cei de la oraş, nu vedem 
nimic afară de războiul sârbilor. Sunt curios să ştiu ce 
atitudine are prietenul meu în chestiunea asta? Fără 
îndoială că nu aceea a tuturor oamenilor. 

— Ba, cred că da, răspunse Kitty, uitându-se puţin 
stingherită la Serghei Ivanovici. Trimit numaidecât după 
dânsul. Ştiţi că papă e oaspetele nostru? S-a întors de 
curând din străinătate. 

Kitty porunci să fie trimis cineva după Levin, iar musafirii 
să fie conduşi să se spele: unul în birou, iar celălalt în odaia 
mare a lui Dolly, şi apoi să se dea oaspeţilor o gustare. 
Folosindu-se de dreptul de a face mişcări repezi, care-i 
fusese refuzat în timpul sarcinii, Kitty dădu o fugă pe 
terasă. 

— Au venit Serghei Ivanovici şi profesorul Katavasov, 
anunţă ea. 

— O, ce greu pică pe o căldură ca asta! Izbucni prinţul. 


— Nu, papa! E foarte drăguţ, şi Kostea ţine foarte mult la 
el, răspunse Kitty cu un surâs pe buze, cerându-i parcă să 
fie îngăduitor, când prinse o expresie de ironie pe faţa 
tatălui său. 

— N-am spus nimic. 

— Du-te, draga mea, la dânşii, spuse Kitty surorii sale, şi 
ţine-le de urât. L-au văzut pe Stiva la gară. E sănătos. Eu 
alerg la Mitea. Ca un făcut, nu l-am alăptat de la ceai. S-a 
trezit acum şi sunt sigură că plânge. Şi simțind cum îi dă 
laptele, Kitty se îndreptă cu paşi repezi spre odaia copilului. 

Într-adevăr, Kitty nu ghicise (legătura dintre ea şi copil 
încă nu se rupsese), ci ştia cu siguranţă - după izvorul 
laptelui - că copilul era flămând. 

Ştia că băiatul plângea, chiar înainte ca ea să fi ajuns la 
odaia copilului. Într-adevăr, Mitea ţipa. Kitty îl auzi şi-şi 
grăbi pasul. Dar cu cât mergea mai repede, cu atât copilul 
ţipa mai tare. Era un glas plăcut, sănătos, dar flămând şi 
nerăbdător. 

— Plânge de mult? Întrebă repede Kitty pe dădacă, 
aşezându-se pe un scaun şi pregătindu-se să alăpteze 
copilul. Dar dă-mi-l odată! Vai, ce adormită eşti! Lasă 
scufiţa. I-o legi mai târziu. 

Băieţelul ţipa de foame. 

— Da nu se poate aşa, mămuţă, zise Agafia Mihailovna, 
care-şi petrecea aproape tot timpul în odaia copilului. 
Trebuie să-l înfăşăm ca lumea. Puiul mamei, puiul mamei! 
Cânta ea deasupra copilului, fără să se uite la Kitty. 

Dădaca aduse copilul la mama lui. Agafia Mihailovna venea 
după dânsa eu faţa strălucind de duioşie. 

— Mă cunoaşte, mă cunoaşte. Katerina Alexandrovna, pe 
Dumnezeul meu că m-a cunoscut, maică! Acoperea Agafia 
Mihailovna glasul copilului. 

Dar Kitty n-o asculta. Nerăbdarea creştea o data cu 
nerăbdarea băiatului. Din pricina nerăbdării, mult timp nu 
se putu face nimic. Copilul nu apuca ceea ce căuta şi se 
supăra. 


În sfârşit, după un plâns deznădăjduit, care-l înăbuşea pe 
copil, după un ţocăit în gol, totul începu să meargă bine. 
Atât mama cât şi băiatul simţiră în acelaşi timp o uşurare şi 
amândoi se potoliră. 

— Sărăcuţul de el, e leoarcă de sudoare, şopti Kitty, 
pipăind copilul. Dar ce te face să crezi că te cunoaşte? 
Adăugă ea, uitându-se pieziş în ochii băiatului, care o privea 
şiret (i se părea ei) pe sub scufiţa lăsată pe frunte, precum 
şi la obrăjorii ce se umflau în cadență şi la mânuţa lui cu 
palma roşie, pe care el o rotea în aer. 

— Nu se poate! Dacă-i vorba de cunoscut, pe mine ar 
trebui să mă cunoască, răspunse Kitty, ca răspuns la 
afirmaţia Agafiei Mihailovna, şi zâmbi. 

Kitty zâmbise pentru că - deşi susţinuse că băiatul nu 
putea recunoaşte încă pe nimeni - inima îi spunea nu numai 
că o recunoaşte pe Agafia Mihailovna, dar ştia tot şi 
înţelegea multe lucruri de care nimeni nu-şi dădea seama şi 
pe care ea, ca mamă, începuse să le priceapă numai 
datorită lui. Pentru Agafia Mihailovna, pentru dădacă, bunic 
şi chiar pentru tatăl său, Mitea era o fiinţă vie, care avea 
nevoie de îngrijire fizică. Dar pentru mamă, copilul era de 
mult o fiinţă sensibilă, cu care ea avea o sumedenie de 
legături sufleteşti. 

— Când are să se trezească, cu ajutorul lui Dumnezeu, o 
să vedeţi şi dumneavoastră. Când fac aşa, se înseninează, 
drăguţul de el. Se înseninează ca cerul cel limpede, stărui 
Agafia Mihailovna. 

— Ei, bine, bine, vom vedea atunci, şopti Kitty. Acum, du- 
te. Uite-l că doarme. 

VII. 

Agafia Mihailovna ieşi în vârful picioarelor. Dădaca trase 
storul, alungă muştele de sub pologul de muselină al 
pătuţului şi goni un bondar care se zbătea în geamul 
ferestrei; apoi se aşeză, fluturând deasupra mamei şi a 
copilului o creangă de mesteacăn încă neofilită. 


— Ce cald e, ce cald! De-ar da Dumnezeu o ploiţă, zise 
dădaca. 

— Da, da. St! Atât răspunse Kitty, legănându-se uşor şi 
strângând duios mânuţa grăsulie a copilului, legată parcă la 
încheieturi cu fir de aţă, şi pe care Mitea o mişca încet, 
închizând şi deschizând mereu ochii. Mânuţa asta o tulbura 
pe Kitty: ar fi vrut s-o sărute, dar se temea să nu trezească 
băiatul. În sfârşit, mânuţa încetă să se mai mişte şi ochii i se 
închiseră. Tot sugând mai departe, liniştit, copilul îşi ridica 
din când în când genele lungi şi răsfrânte şi se uita la 
maică-sa cu nişte ochi umezi, care în semiîntuneric păreau 
negri. Dădaca nu mai flutura crenguţa şi aţipi. De sus se 
auzea glasul răsunător al bătrânului prinţ şi hohotele de râs 
ale lui Katavasov. 

„După cum se vede, au şi legat o conversaţie fără mine, se 
gândi Kitty. Ce păcat că nu e aici Kostea! Probabil se află 
din nou la prisacă. Deşi îmi pare rău că se duce aşa de des 
pe-acolo, mă bucur. E o distracţie pentru dânsul. Acum e 
mai vesel şi mai bun decât astă-primăvară.” „Atunci era aşa 
de posomorât şi de preocupat, încât starea sa mă 
îngrijorase. Ce caraghios! Şopti Kitty zâmbind. 

Ştia că pe bărbatul său îl frământa necredinţa în 
Dumnezeu. Dar nu era nenorocită din pricina acestei 
necredinţe, deşi - în cazul când i s-ar fi cerut părerea dacă 
soţul său, ca necredincios, va fi pierdut pentru viaţa 
viitoare. 

— Kitty ar fi recunoscut că într-adevăr va fi pierdut. Cu 
toată recunoaşterea că pentru un necredincios nu se află 
mântuire, dar cunoscând şi îndrăgind sufletul bărbatului 
său mai presus decât orice pe lume. 

— Kitty se gândea cu un zâmbet pe buze la necredinţa lui 
şi-şi spunea că era uri caraghios. 

„De ce citeşte Kostea de un an încheiat tot cărţi de 
filosofie? Se gândea Kitty. Dacă în cărţile acelea e scris 
totul, atunci el le-ar putea pricepe; iar dacă cuprind 
neadevăruri, de ce le mai citeşte? Singur spune că ar vrea 


să creadă. Atunci, de ce nu crede? Probabil fiindcă se 
gândeşte prea mult. Şi se gândeşte din pricina singurătăţii. 
E veşnic singur. Cu noi nu poate discuta orice. Cred că 
musafirii ăştia au să-i facă plăcere, mai cu seamă Katavasov. 
Îi place să discute cu dânsul”, îşi zise Kitty. Şi numaidecât îi 
veni gândul: „unde ar fi mai bine să-l culce pe Katavasov? 
Singur sau împreună cu Serghei Ivanovici?” Deodată îi 
trecu prin minte un gând, făcând-o să tresară de tulburare 
şi chiar să-l supere pe Mitea, care-i aruncă o privire severă. 

„Mi se pare că spălătoreasă n-a adus încă rufele şi nu mai 
avem rufărie curată pentru musafiri. Dacă nu iau măsuri, 
Agafia Mihailovna e în stare să pună lui Serghei Ivanovici 
un aşternut purtat.” Numai la gândul acesta, sângele îi 
năvăli în obraz. 

„Da. O să am eu grijă de asta”, hotărî Kitty şi, întorcându- 
se la gândurile de dinainte, îşi aminti că nu limpezise încă 
un lucru de seamă, sufletesc, şi căută să-şi aducă aminte 
despre ce era vorba. „Da, Kostea nu crede în Dumnezeu”, 
îşi aduse aminte Kitty şi zâmbi. 

„Ei, şi ce-i dacă nu crede? Mai bine să rămână aşa cum 
este decât să fie ca madame Stahl, sau cum vroiam să fiu eu 
când mă aflam în străinătate. El, cel puţin, n-are să se 
prefacă.” 

O trăsătură descoperită de curând a bunătăţii sale îi răsări 
viu în minte. Cu două săptămâni în urmă, Dolly primise o 
scrisoare de câinţa din partea lui Stepan Arkadici. Acesta o 
implora să-i salveze onoarea, vânzând moşia ei ca să-şi 
plătească datoriile. Dolly era deznădăjduita! Îşi ura 
bărbatul, îl dispreţuia, îl compătimea. Se hotărâse să se 
despartă şi să-l refuze, dar până la urmă se învoi să vândă o 
parte din moşie. 

După aceea, Kitty îşi aduse aminte, zâmbind fără voie, 
înduioşată de stânjeneala soţului său, de stângacele şi 
neîntreruptele lui încercări de a se amesteca în această 
chestiune care-l preocupa... şi cum, în sfârşit, Kostea găsise 
singurul mijloc de a o ajuta pe Dolly fără s-o jignească: îi 


propuse lui Kitty să dăruiască surorii sale partea ei de 
moşie - ceea ce ei însăşi nu-i venise în minte. 

„Ce fel de necredincios e el? Un om cu inima lui, mereu cu 
frica de a nu supăra pe nimeni, nici chiar pe un copil! Totul 
pentru alţii, nimic pentru el... Serghei Ivanovici crede că e 
de datoria lui Kostea să-i fie administrator. Sora sa la fel. 
Acum Dolly cu copiii e sub tutela lui. Şi unde mai pui pe toţi 
aceşti mujici care vin în fiecare zi la dânsul, ca şi cum el ar 
fi îndatorat să-i slujească.” „Da. Să fii numai ca tatăl tău, 
numai ca el”, gândi Kitty, atingând cu buzele obrazul lui 
Mitea şi trecând dădacei copilul. 

VIII. 

Din clipa în care îşi văzuse fratele iubit pe patul de moarte, 
Levin începuse să privească pentru întâia oară problemele 
vieţii şi ale morţii prin prisma noilor convingeri, cum le 
spunea el, care - între douăzeci şi treizeci şi patru de ani - 
îi înlocuiseră pe nesimţite credinţele copilăriei şi ale 
adolescenţei. Levin se îngrozise, nu atât de moarte, cât de 
viaţă - despre care habar n-avea de unde vine, pentru ce, 
cu ce scop şi ce reprezintă ea în sine. Organismul, 
distrugerea lui, indestructibilitatea materiei, legea cu 
privire la conservarea energiei, evoluţia. 

— lată cuvintele care-i înlocuiseră credinţa de odinioară. 
Termenii aceştia şi noţiunile legate de ei erau foarte 
potriviţi pentru speculaţiuni intelectuale, dar n-aveau nici o 
însemnătate pentru viaţă. Levin se simţi dintr-o dată în 
situaţia unui om care şi-ar schimba blana călduroasă pe o 
îmbrăcăminte de muselină şi care, ieşind pentru întâia oară 
în ger, s-ar convinge deplin, nu prin raționamente, ci prin 
toată făptura lui, că e ca şi gol şi că va pieri de frig. 

Din clipa aceea, fără să-şi dea seama şi trăindu-şi viaţa ca 
mai înainte. Levin nu încetă de a fi speriat de neputinţa 
minţii sale. 

Afară de asta, el simţea nelămurit că ceea ce numea 
convingerile sale, era nu numai neputinţa minţii de a 


dezlega problema capitală, ci şi o anumită mentalitate care- 
| împiedica să vadă limpede tocmai esenţialul în privinţa lui. 

Începuturile căsniciei sale, noile bucurii şi îndatoriri 
descoperite de dânsul înăbuşiseră cu desăvârşire aceste 
gânduri. Dar în vremea din urmă, după naşterea copilului, 
când stătuse fără nici o activitate la Moscova, Levin îşi 
pusese cu tot mai mare stăruinţă această problemă care-şi 
cerea dezlegarea. 

Problema privitoare la dânsul se putea formula în felul 
următor: „Dacă nu recunosc răspunsurile pe care le dă 
creştinismul la taina existenţei mele, atunci ce răspunsuri 
recunosc?” Şi Levin nu putea să găsească în tot arsenalul 
convingerilor sale nici urmă de răspuns. 

Era în situaţia unui om care ar umbla după hrană la o 
prăvălie de jucării sau de arme. 

Fără voie, Levin căuta acum inconştient în toate cărţile, în 
fiecare discuţie, în fiece om, o legătură cu aceste probleme 
şi cu rezolvarea lor. 

Mai mult decât orice îl mira şi îl punea pe gânduri faptul 
că majoritatea oamenilor din cercul lui şi de o vârstă cu 
dânsul, care-şi înlocuiseră ca şi el vechile credinţe prin 
aceleaşi convingeri noi, nu sufereau de loc din pricina asta, 
fiind foarte mulţumiţi şi liniştiţi. De aceea, afară de 
problema principală, pe Levin îl frământau şi altele: erau 
oare sinceri oamenii aceştia? Nu cumva se prefăceau? Sau 
poate înțelegeau ei mai bine decât el răspunsurile pe care 
le dă ştiinţa la chestiunile ce-l preocupau? Şi Levin studia 
cu sârguinţă părerile acestor oameni şi cărţile care 
cuprindeau răspunsurile. 

Un lucru descoperise de când începuse să fie preocupat de 
asemenea probleme, şi anume: că el greşea când îşi 
închipuia - influenţat de cercul universitar din tinereţe - că 
religia şi-ar fi trăit traiul, nemaiexistând astăzi. Toţi intimii 
săi - oameni cumsecade în viaţa lor de toate zilele - erau 
credincioşi. Şi bătrânul prinţ, şi Lvov, la care începuse să 
ţină atât de mult, şi Serghei Ivanovici, şi toate femeile - toţi 


credeau în Dumnezeu. Şi soţia sa credea, aşa cum crezuse 
el în prima copilărie. Credea şi nouăzeci şi nouă la sută din 
poporul rusesc, întreg poporul acesta, a cărui viaţă îi 
inspira cel mai adânc respect. 

Se mai adaugă şi alt fapt: citind multe cărţi, Levin se 
convinse că oamenii care împărtăşeau aceleaşi idei ca şi 
dânsul nu cercetau sensul lor ascuns şi că, negăsind nici o 
explicaţie, nu făceau decât să renunţe la acele întrebări al 
căror răspuns nu-l putea găsi şi care pentru el erau vitale. 
Ei căutau să dezlege alte chestiuni, care nu puteau să-l 
intereseze, cum ar fi de pildă problema evoluţiei 
organismelor, explicaţia mecanismului sufletesc etc. 

Pe lângă aceasta, în timpul naşterii copilului săi, i se 
întâmplase ceva extraordinar. El, om necredincios, începuse 
să se roage, şi în timpul rugii credea. Dar clipa aceea trecu 
şi Levin nu mai găsi loc în viaţa lui pentru dispoziţia 
sufletească de odinioară. 

Nu putea recunoaşte că atunci păâtrunsese adevărul şi 
acum se înşela, deoarece cum începea să se gândească la 
aceste lucruri, totul se destrăma. Dar nu putea să 
recunoască nici că se înşelase în trecut, fiindcă preţuia acea 
stare de înălţare sufletească. lar a pune asta pe seama 
slăbiciunii ar fi însemnat pângărirea acelor clipe. Se găsea 
într-un chinuitor conflict cu sine însuşi şi-şi încorda toate 
puterile sufleteşti ca să-i pună capăt. 

IX. 

Gândurile acestea îl frământau şi-l chinuiau când mai slab, 
când mai puternic, dar nu-l părăseau niciodată. Citea şi 
cugeta, dar cu cât citea şi cugeta mai mult, cu atât se 
simţea mai departe de scopul urmărit. 

În vremea din urma, la Moscova şi la ţară - după ce se 
convinse că nu va găsi răspuns la materialişti - Levin citi şi 
reciti pe Platon, Spinoza, Kant, Schelling, Hegel şi 
Schopenhauer - adică pe filosofii care explicau viaţa din 
punct de vedere nematerialist. 


Ideile i se păreau rodnice, când căuta în cărţi sau 
născocea argumente împotriva altor teoria, mai cu seamă 
împotriva celei materialiste. Ori de câte ori citea sau căuta 
singur dezlegarea problemelor, se repeta mereu acelaşi 
lucru: urmărind definiţia dată termenilor nebuloşi ca: spirit, 
voinţei, libertate, substanţa, şi lăsându-se în chip voit prins 
în capcana termenilor întinsă înaintea lui de filosofi sau de 
el însuşi, Levin începea parcă să înţeleagă ceva. Dar era de 
ajuns să uite această desfăşurare artificială a gândirii - şi, 
pornind de la viaţa reală, să revină la ceea ce-l satisfăcea 
când cugeta călăuzit de un anumit fir conducător - ca toată 
construcţia aceea artificială să se prăbuşească ca un castel 
de carton şi să-şi dea seama că construcţia era făcută din 
aceleaşi cuvinte schimbate dintr-un loc într-altul, fără 
legătură cu ceva mai important în viaţă decât raţiunea. 

Într-un timp, citindu-l pe Schopenhauer, Levin înlocui 
cuvântul voinţei cu iubire. Această nouă filosofie îl mulţumi 
vreo două zile. Dar şi această construcţie se prăbuşi când 
Levin o judecă de pe poziţia vieţii reale şi văzu că şi ea era 
un veşmânt de muselină care nu încălzea. 

Fratele său, Serghei Ivanovici, îi recomandase să citească 
operele teologice ale lui Homeakov38. Levin citi al doilea 
volum şi, în ciuda tonului polemic, elegant şi spiritual, care 
nu-i plăcu la început, teoriile lui Homeakov asupra bisericii 
îl uimiră. La început, îl mirase ideea că omului singur nu-i 
este dată perceperea adevărurilor divine hărăzite bisericii, 
adică unei adunări de oameni legaţi prin iubire. Îl bucura 
gândul acesta, fiindcă era mai uşor să crezi într-o biserică 
reală şi vie, care întruchipează credinţele oamenilor şi are 
în frunte pe Dumnezeu - prin urmare, sfântă şi infailibilă - 
primind de la ea credinţa în Dumnezeu, în creaţie, în 
păcatul originar şi în ispăşire, decât să începi cu Dumnezeu, 
cel îndepărtat şi tainic, cu creaţia şi aşa mai departe... Dar 
după ce citi o istorie a bisericii, scrisă de un autor catolic, şi 
o istorie a bisericii, alcătuită de un autor ortodox... şi după 
ce văzu că amândouă bisericile, infailibile prin esenţa lor, se 


reneagă reciproc, pe Konstantin Dmitrici îl dezamăgi şi 
teoria bisericească a lui Homeakov; iar această construcţie 
se prefăcu şi ea în praf, ca şi clădăriile filosofice. 

În tot timpul acelei primăveri, Levin trecu printr-o mare 
criză sufletească şi străbătu clipe groaznice. 

„Fără să ştiu ce sunt şi pentru ce mă aflu aici, nu pot trăi. 
Iar asta n-o pot şti. Prin urmare nu pot să trăiesc”, îşi zicea 
Levin. 

„În timpul infinit, în infinitatea materiei, în spaţiul infinit 
răsare o celulă organică, ţine un timp, apoi se spulberă, şi 
asta sunt eu.” 

Era un neadevăr chinuitor, dar unicul şi ultimul rezultat la 
care ajunsese străduinţa de veacuri a minţii omeneşti în 
această direcţie. 

Era cea din urmă credinţă pe care se întemeiau toate 
cercetările gândirii omeneşti, aproape din toate domeniile. 
Era convingerea cea mai răspândită; iar Levin şi-o însuşise 
fără voie - dintre toate celelalte teorii - ca fiind una oricum 
mai clară, neştiind nici el când şi cum şi-o însuşise tocmai 
pe aceasta. 

Dar nu era numai un neadevăr, ci şi o cruntă bătaie de joc 
a unei puteri rele, rele şi potrivnice, căreia nu te puteai 
supune. 

Trebuia să scape de această putere, şi scăparea se găsea 
în mâinile fiecăruia. Acestei dependențe faţă de rău trebuia 
să i se pună capăt, iar singurul mijloc nu putea fi decât 
moartea. 

Astfel Levin - omul sănătos, soţul şi părintele fericit - 
fusese de câteva ori atât de aproape de sinucidere, încât 
ascundea funia, ca să nu se spânzure, şi-i era frică să umble 
cu arma, de teamă să nu se împuşte. 

EI însă nu se împuşca şi nu se spânzura, ci trăia mai 
departe. 

X. 

Când Levin se întreba ce e şi de ce trăieşte, nu găsea 
răspuns şi rămânea deznădăjduit. Dar când înceta să-şi 


pună astfel de întrebări, parcă ştia şi ce e, şi de ce trăieşte - 
fiindcă lucra şi trăia fără să se lase clătinat de nimic. Chiar 
în timpul din urmă, Konstantin Dmitrici trăia mai intens şi 
mai hotărât decât înainte. 

Întorcându-se la începutul lui iunie la ţară, Levin se 
întoarse şi la îndeletnicirile-i obişnuite. Agricultura, 
legăturile cu mujicii şi cu vecinii, gospodăria, treburile 
surorii şi cele ale fratelui său, de care se îngrijea el, 
raporturile cu soţia şi cu neamurile ei, grija de copil, noua 
lui ocupaţie - creşterea albinelor, de care se pasionase în 
primăvara aceea - îi luau tot timpul de dimineaţă până 
seara. 

EI se dedicase acestor ocupaţii, nu din pricină că le-ar fi 
justificat prin anumite idei generale, aşa cum procedase 
odinioară. Acum, dimpotrivă, Levin - pe de o parte 
dezamăgit de neizbânda vechilor sale întreprinderi de 
interes obştesc, iar pe de altă parte prins de gândurile lui şi 
de marele număr de treburi ce-l copleşeau. 

— Părăsise cu totul orice consideraţii asupra binelui 
obştesc şi se deda acestor ocupaţii numai fiindcă se simţea 
dator să îndeplinească ceea ce făcea în realitate şi îi era cu 
neputinţă să acţioneze altfel. 

Mai înainte (începând aproape din copilărie şi mergând 
progresiv până la maturitate), când Levin căuta să facă 
ceva din care să iasă un bine pentru toţi - omenire, Rusia, 
toată țărănimea - băga de seamă că gândurile acestea îi 
procurau plăcere; dar activitatea lui rămânea totdeauna 
stângace. Levin nu se simţea pe de-a-ntregul convins că era 
neapărat nevoie de ceea ce făcea. De aceea, însăşi 
activitatea lui, care la început părea atât de importantă, 
scădea în ochii săi din ce în ce mai mult, până nu se mai 
alegea nimic din ea. Acum însă, după însurătoare, când 
începi; să se mărginească tot mai mult la propria lui viaţă, 
deşi nu mai avea nici o plăcere gândindu-se la activitatea 
sa, totuşi el era sigur că munca-i e necesară, creşte mereu 
şi că treaba merge tot mai bine. 


Acum, parcă împotriva voinţei sale, Levin intra tot mai 
adânc în pământ, ca un plug, încât nu mai putea ieşi fără să 
răstoarne neapărat o brazdă. 

Se simţea fără îndoială nevoie ca familia lui să trăiască aşa 
cum fuseseră deprinşi să trăiască moşii şi strămoşii săi, 
adică după aceleaşi rânduieli de învăţătură, şi să-şi crească 
la fel copiii. Acest lucru se prezenta tot atât de necesar ca 
mâncarea, când ţi-e foame. De aceea, cum trebuie neapărat 
să pregăteşti masa, era nevoie şi să conducă gospodăria de 
la Pokrovskoe, ca să aducă venituri. Şi cum este 
indiscutabilă necesitatea de a-ţi plăti datoriile, tot aşa de 
indiscutabilă se prezintă şi datoria de a-ţi păstra şi 
pământul strămoşesc - astfel ca fiul, primindu-l ca 
moştenire, să mulţumească părintelui, după cum Levin 
aducea mulţumiri bunicului său pentru tot ceea ce zidise şi 
sădise el. Şi de aceea pământul nu trebuia dat în arendă, ci 
se cuvenea să-l cultivi singur, să ţii vite, să gunoieşti 
ogoarele, să plantezi păduri... 

Nu putea să nu se îngrijească de treburile lui Serghei 
Ivanovici, de cele ale surorii sale şi ale tuturor mujicilor 
care veneau din deprindere la dânsul după sfat, după cum 
nu poţi lepăda un copil pe care ai apucat să-l ţii în braţe. 
Trebuia să aibă grijă de bunul trai al cumnatei poftite 
împreună cu copiii, ca şi de cel al soţiei cu copilul său, 
cuvenindu-se să le închine măcar o mică parte din zi. 

Toate acestea, pe lângă vânătoare şi pasiunea albinelor, 
umpleau toată viaţa lui Levin, care n-avea nici un rost 
pentru dânsul atunci când cugeta asupra ei. 

Dar pe lângă faptul că Levin ştia bine ce are de făcut, el 
ştia tot atât de bine cum trebuie să activeze şi care lucru 
era mai important decât oricare altul. 

Ştia că lucrătorii trebuiesc tocmiţi cât mai ieftin, dar mai 
ştia că nu se cuvenea să-i robească dându-le bani înainte 
mult mai puţin decât făcea lucrul, cu toate că aceasta ar fi 
fost foarte priincios lui. Putea să vândă mujicilor paie când 
bântuia lipsa de nutreţ pentru vite, deşi îi era milă de 


dânşii, clar hanul şi cârciuma - cu toate că-i aduceau venit 
bun - se cuvenea să le desființeze. Tăierile de copaci în 
pădure trebuiau pedepsite cât se poate de aspru, dar 
pentru vitele prinse la păscut nu se putea lua gloabă. Şi, 
deşi aceasta-i necăjea pe paznici şi făcea ca nimănui să nu-i 
mai fie frică dacă vitele intră ori nu pe ogoarele sale, totuşi 
Levin nu putea să nu dea drumul fără gloabă vitelor prinse. 

Se cădea a da bani cu împrumut lui Piotr, care plătea unui 
cămătar zece la sută pe lună, ca să-l ajute a-şi răscumpăra 
astfel datoria. Nu putea însă ierta sau amâna datoriile 
mujicilor răi platnici. Nu ierta logofătului greşeala că o 
fâneaţă mică nu fusese cosită şi iarba se pierduse degeaba; 
dar renunţa să se cosească o întindere de optzeci de 
deseatine plantate cu pădure tânără. Nu-l lăsa inima să 
ierte pe un lucrător care pleca acasă în toiul muncilor 
pentru că-i murise părintele, cu toate că-i era milă de 
dânsul. Nu şovăia să dea lucrătorilor o plată mai mică decât 
cea cuvenită pentru lucrul din lunile de muncă încordată. 
Dar nici nu putea să nu plătească leafa întreagă pe lună 
slujitorilor bătrâni din ogradă, care nu mai erau buni de 
NIMIC. 

Levin mai ştia că, întorcându-se acasă, avea datoria să se 
ducă mai întâi la soţia sa puţin suferindă, în vreme ce nişte 
mujici, care-l aşteptau de trei ceasuri, puteau să mai 
adaste. Mai ştia că - în ciuda plăcerii pe care o resimțea la 
prinderea roiului - trebuia să se lipsească de această 
plăcere şi, lăsând pe bătrânul prisăcar să prindă roiul, să se 
ducă la sfat cu nişte mujici care veniseră după dânsul la 
stupină. 

Nu ştia dacă făcea bine ori rău. Nu ştia şi nu numai că nu 
încerca să-şi explice, dar se ferea să discute despre aceste 
lucruri şi chiar să se gândească la ele. 

Raţionamentele îi aduceau îndoieli şi îl împiedicau să-şi 
dea seama ce se cuvenea şi ce nu se cuvenea să facă. Atunci 
însă când nu se gândea, ci trăia, el nu înceta să simtă în 
sufletul său prezenţa unui judecător infailibil, care hotăra 


dintre două fapte cu putinţă care este mai bună şi care mai 
rea. Şi ori de câte ori făcea altfel decât ar fi trebuit, 
Konstantin Dmitrici îşi dădea numaidecât seama. 

Astfel, Levin trăia fără să ştie şi fără să aibă putinţa de a 
şti ce este şi de ce trăieşte pe lume, chinuindu-se din 
pricina acestei neştiinţe în aşa măsura, că se temea să nu se 
sinucidă, dar croindu-şi în acelaşi timp cu hotărâre un drum 
al său deosebit şi bine determinat în viaţă. 

XI. 

Când Serghei Ivanovici sosi la Pokrovskoe, Levin trăia una 
din zilele sale cele mai chinuitoare. 

Era cea mai înfrigurată vreme de muncă, când în tot 
poporul se vădea o neobişnuită abnegaţie în faţa lucrului, 
neîntâlnită în alte împrejurări ale vieţii, şi care ar fi fost 
mult preţuită, dacă oamenii, care dădeau dovadă de aceste 
calităţi, le-ar fi prețuit ei înşişi; dacă fenomenul nu s-ar fi 
repetat în fiecare an şi dacă urmările acestei încordări n-ar 
fi fost atât de simple. 

Să coseşti, să seceri şi să cari de pe câmp secara şi ovăzul, 
să isprăveşti de cosit fânețele, să ari încă o dată pârloagele, 
să treieri grânele de sămânță şi să faci semănăturile de 
toamnă - toate acestea par lucruri simple şi obişnuite. Dar 
ca să pridideşti a face toate astea, trebuie ca toţi oamenii de 
la ţară, tineri şi bătrâni, hrăniţi cu cvas, ceapă şi cu pâine 
neagră, să muncească fără răgaz aceste trei-patru 
săptămâni, de trei ori mai mult decât de obicei, treierând şi 
cărând snopii în puterea nopţii şi să nu doarmă decât două- 
trei ceasuri într-o zi şi-o noapte. Şi aceasta se petrece an cu 
an, în întreaga Rusie. 

Locuind cea mai mare parte din viaţa sa la ţară şi în 
strânse legături cu norodul, Levin simţea totdeauna, în 
timpul muncii câmpului, că se molipsea şi el de această 
însufleţire a poporului. 

Levin se duse în dimineaţa acelei zile să vadă cele dintâi 
lanuri de secară şi ovăzul care se aşeza în clăi; apoi, se 
întoarse acasă la ora când se sculau Kitty şi Dolly, luă cu ele 


cafeaua; iar după aceea plecă pe jos la fermă, unde trebuia 
să pornească o treierătoare, de curând instalată, pentru 
pregătitul seminţei. 

În tot timpul zilei, chiar când stătea de vorba cu logofătul 
şi cu mujicii sau acasă cu soţia, cu Dolly, cu copiii ei, cu 
socrul său - Levin era cu gândul la unul şi acelaşi lucru 
care, cu toate grijile gospodăriei, îl preocupa în vremea 
aceea. Căuta în toate un răspuns la problema care-l 
frământa: „Ce sunt? Unde mă aflu? Pentru ce mă găsesc 
aici?” 

Stând la umbră, într-un hambar, împleti: din nuiele de alun 
- de pe care nu se scuturaseră încă frunzele aromate - 
rezemat de grinzile de plop proaspăt cojite ce propteau 
acoperişul de paie, Levin se uita pe uşa deschisă unde 
năvălea şi juca în aer praful uscat şi amar al maşinii de 
treier... când la iarba de pe arie şi la paiele noi, scoase de 
curând din maşină, luminate de un soare arzător... când la 
rândunelele cu capul tărcat şi cu pieptul alb care, ciripind 
pe sub streaşină şi bătând din aripi, se opreau în dreptul 
micilor ochiuri din poarta... când la lucrătorii înghesuiți în 
hambarul întunecos şi plin de praf - şi-şi depăna mai 
departe ciudatele sale gânduri: „De ce fac toate astea? Se 
întreba el. De ce mă aflu aici şi pun pe oameni să 
muncească? De ce se frământa cu toţii şi caută să-şi arate 
hărnicia faţă de mine? De ce se omoară atâta la lucru, 
bătrâna asta, Matriona, pe care o cunosc? (Am îngrijit-o 
când, o dată, la un foc, a căzut o grindă peste ea), se 
gândea Levin, cu ochii la o femeie slabă, care potrivea cu 
grebla movila de boabe şi calea grijuliu cu picioarele goale, 
arse de soare, pe faţa neregulată şi aspră a ariei. S-a făcut 
bine atunci. Dar mâine-poimâine, sau peste zece ani, au s-o 
ducă la groapă şi nimic n-are să rămână dintr-însa, cum n-o 
să rămână nici din muieruşca aceea dichisită, în catrinţă 
roşie, care scutură spicele de pleavă cu o mişcare aşa de 
îndemânatică, plină de atâta gingăşie. Au s-o îngroape şi pe 
dânsa... şi pe calul acesta pag... curând de tot. 


— Îşi zicea Levin, cu privirile la un cal care-şi purta cu 
greu pântecele şi răsufla des pe nările umflate, schimbând 
picioarele ca să nu se împiedice de roata maşinii de treier. 
Au să-l îngroape şi pe el. Au să-l îngroape şi pe Feodor, 
puitorul, cel cu barba creaţă, plină de pleavă, căruia îi iese 
umărul drept, alb, prin cămaşa ruptă. Feodor desface 
snopii, porunceşte ceva, strigă la femei şi, cu o mişcare iute, 
îndreaptă cureaua pe roată. Şi - lucru de căpetenie - au să-i 
îngroape ml numai pe ei, ci şi pe mine; şi n-are să mai 
rămână nimic. Atunci, de ce toate astea?” 

Levin se gândea aşa, şi în acelaşi timp se uita la ceas ca să 
facă socoteala cât se treiera într-o oră. Trebuie să ştie, 
pentru ca, judecând după asta, să hotărască partea de 
muncă pe zi. 

„E aproape unu şi ei de-abia au început a treia claie”. 

— Îşi zise Levin. Se duse la puitorul snopilor şi, acoperind 
cu glasul său huruitul maşinii, răcni la dânsul să vâre snopii 
mai rar. 

— Bagi prea mult deodată, Feodor! Nu vezi că se îneacă 
maşina şi nu-i treabă spornică! Dă drumul snopilor mai rar. 

Negru de praful ce i se lipea de faţa asudată, Feodor 
strigă ceva drept răspuns; dar lucră mai departe, nu aşa 
cum ar fi vrut Levin. 

Konstantin Dmitrici trecu la tobă, îl înlătură pe Feodor şi 
începu să dea singur drumul snopilor. 

După ce lucră până la prânzul lucrătorilor, adică nu prea 
multă vreme, Levin ieşi din hambar împreună cu puitorul şi 
intră în vorbă cu dânsul, oprindu-se lângă o claie aurie de 
secară pentru sămânță, secerată şi clădită pe arie cu multă 
grijă. 

Puitorul acesta era de loc dintr-un sat îndepărtat, unde 
Levin dăduse mai înainte pământ ţăranilor în artei. Acum 
pământul era arendat rândaşului. 

Levin vorbi cu puitorul Feodor despre pământul acesta, 
întrebându-l dacă nu l-ar lua la anul Platon, un mujic bogat 
şi vrednic, din acelaşi sat. 


— E scump, Konstantin Dmitrici. Platon n-ar putea scoate 
atâta, răspunse mujicul, scuturându-şi spicele din sânul 
asudat. 

— Dar Kirillov cum scoate? 

— Konstantin Dmitrici, cum să nu scoată? Mitiuha (aşa-l 
numea mujicul cu dispreţ pe rândaş! Asta le strânge în 
chingi şi scoate din piatră seacă ce-i al lui. N-are milă de 
plugar. Dar moş Fokanâci (aşa spunea el bătrânului Platon) 
n-are să ia şapte piei de pe om! Unuia îi mai dă pe datorie, 
altuia îi mai lasă din preţ. De aceea el n-ar scoate atâta. Om 
îi şi el. 

— Dar de ce să lase din preţ? 

— Aşa, fiindcă... sunt oameni şi oameni. Unul trăieşte 
numai pentru nevoile sale, ca Mitiuha. Ţine numai să-şi 
umple burta, pe când Fokanâci e un bătrân drept. Trăieşte 
pentru suflet. Nu uită de Dumnezeu. 

— Cum nu uită de Dumnezeu? Cum trăieşte pentru suflet? 
Întrebă Levin aproape strigând. 

— E ştiut cum. Trăieşte cu dreptate, nu iese din porunca 
Domnului. Sunt fel de fel de oameni. Să vă luăm bunăoară 
pe dumneavoastră. Nu obijduiţi pe nimeni. 

— Da, da, rămâi sănătos! Zise Levin, înăbuşindu-se de 
emoție; apoi, întorcând capul, îşi luă bastonul şi plecă 
repede spre casă. La auzul cuvintelor mujicului că Fokanâci 
trăieşte pentru suflet, cu dreptate, după porunca lui 
Dumnezeu, gânduri nelămurite, dar foarte de seamă pentru 
dânsul, izbucniră, învălmăşite, de undeva unde până atunci 
fuseseră zăvorâte şi, tinzând toate spre aceeaşi ţintă, îi 
roiau în cap şi-l orbeau cu lumina lor. 

XII. 

Levin mergea cu paşi mari pe şleah, urmărindu-şi nu atât 
gândurile (încă nedesluşite), cât starea sufletească, nouă de 
tot pentru dânsul. 

Cuvintele rostite de mujic avuseseră asupra minţii sale 
efectul unei scântei electrice, preschimbând şi contopind 
într-un singur tot un şir întreg de gânduri răzlețe, 


nelămurite, care nu încetaseră niciodată să-l frământe şi 
care îl stăpâniseră inconştient, chiar şi în timpul când 
vorbise cu mujicul despre darea pământului în arendă. 

Simţea ceva nou în sufletul lui şi dibuia cu încântare acest 
sentiment nou, neştiind încă ce era. 

„A trăi nu pentru nevoile tale, ci pentru Dumnezeu... 
Pentru care Dumnezeu? Ce s-ar fi putut spune mai fără 
noimă decât cele rostite de ţăranul acela? Spusese că nu 
trebuie să trăieşti pentru nevoile tale, adică nu trebuie să 
trăim pentru ceea ce înţelegem, ceea ce ne atrage, ceea ce 
dorim, ci trebuie să trăieşti pentru ceva neînțeles, pentru 
Dumnezeu, pe care nimeni nu-l poate nici pricepe, nici 
defini. Şi ce-i cu asta? N-am înţeles aceste cuvinte neroade 
ale lui Feodor? Sau, dacă le-am priceput, m-am îndoit de 
dreptatea lor? Le-am socotit neroade, nelămurite, neclare? 

Ba nu! Le-am înţeles întocmai cum le înţelege şi el; le-am 
înţeles pe deplin, mai limpede decât orice am priceput 
vreodată în viaţă. Nu m-am putut îndoi niciodată de asta şi 
nici nu mă pot îndoi. Şi nu numai eu, ci toată lumea - toţi 
înţeleg deplin acest lucru şi toţi sunt de aceeaşi părere. 

Feodor spune că rândaşul Kirillov trăieşte numai pentru 
burtă. E ceva de înţeles, raţional. Noi toţi, ca fiinţe 
raţionale, nu putem trăi decât pentru burtă. Şi deodată, 
acelaşi Feodor spune că e rău să trăieşti pentru burtă şi că 
trebuie să trăieşti pentru dreptate, pentru Dumnezeu; iar 
eu îl pricep numai dintr-o vorbă. Şi eu, şi milioane de suflete 
care au trăit cu veacuri în urmă şi trăiesc şi azi, mujici, 
oameni săraci cu duhul şi înţelepţi, acei care au cugetat şi 
au scris despre această chestiune, au spus acelaşi lucru cu 
vorba lor încâlcită; şi sunt de acord într-o singură privinţă: 
de ce trebuie să trăieşti şi unde-i binele? Atât eu, cât şi toţi 
oamenii avem o singură conştiinţă neclintită, limpede, de 
netăgăduit; şi această conştiinţă nu poate fi explicată prin 
rațiune, pentru că este în afara acesteia, n-are nici o cauză 
şi nu poate avea nici un efect. 


Dacă binele are o cauză, nu mai e bine... daca are ca efect 
răsplata, nici atunci nu mai e bine. Va să zică, binele e în 
afara înlănţuirii de cauze şi efecte. 

Lucrul acesta îl ştiu şi eu şi-l ştim cu toţii. 

lar eu căutam minuni şi-mi părea rău că nu văzusem o 
minune care să mă fi convins. Uite minunea, singura cu 
putinţă, de-a pururi nelipsită, care mă înconjoară din toate 
părţile, şi eu n-am băgat-o de seamă până acum! 

Ce minune poate fi mai mare decât asta? 

Am găsit oare dezlegarea tuturor îndoielilor? Mi s-au 
sfârşit oare toate chinurile? Se gândea Levin şi păşea pe 
drumul plin de praf, fără să-şi dea seama de arşiţă sau de 
oboseală, încercând un sentiment de alinare, ca după o 
lungă suferinţă. Sentimentul acesta îi dădea atâta bucurie, 
încât i se părea de necrezut. Se înăbuşea de emoție, nefiind 
în stare să meargă mai departe, se abătu din drumul spre 
pădure şi se aşeză pe iarba necosită, la umbra plopilor. Îşi 
scoase pălăria de pe capul năduşit şi-şi sprijini cotul în iarba 
pădurii, stufoasă şi plină de sevă. 

„Da. Trebuie să mă reculeg şi să cuget la toate, îşi zise el, 
uitându-se cu luare-aminte la iarba neatinsă din faţa lui şi 
urmărind mişcările unei gâze verzi care se urca pe un pai 
de pir, împiedicându-se la suiş de o frunză de piciorul- 
caprei. Trebuie să iau totul de la început, se gândea Levin 
dând la o parte frunza de piciorul-caprei, ca să nu împiedice 
gâza, şi plecând alt fir de iarbă, ca gâza să treacă pe el. Ce 
mă bucură? Ce am descoperit? 

Spuneam mai înainte că în trupul meu, ca şi în trupul ierbii 
sau al gâzei acesteia - poftim, nu i-a plăcut firul acela, şi-a 
desfăcut aripile şi a zburat - are loc un schimb de materie 
potrivit unor legi fizice, chimice şi fiziologice. Şi în noi, ca şi 
în plopi, în nori şi în petele nebuloase se produce o evoluţie. 
Evoluție din ce? Şi în ce? O evoluţie şi o luptă fără sfârşit? 
Ca şi cum ar putea exista un scop şi o luptă în infinit! Mă 
miram că în ciuda celei mai mari încordări de gândire în 
direcţia aceasta, nu mi se lămureşte totuşi rostul vieţii, 


rostul impulsiilor şi al năzuinţelor mele. Dar şartul 
impulsiilor mele este atât de limpede pentru mine, încât 
trăiesc mereu potrivit cu el. M-am mirat şi m-am bucurat 
când un mujic mi l-a întruchipat în cuvinte: a trăi pentru 
Dumnezeu, pentru suflet. 

N-am descoperit nimic. Am aflat numai ceea ce ştiam. Am 
recunoscut puterea aceea care mi-a dat viaţă, nu numai în 
trecut, dar care îmi dă viaţă şi acum. M-am eliberat de 
înşelăciune. Mi-am recunoscut stăpânul.” 

Şi Levin îşi urmări pe scurt drumul gândirii sale din ultimii 
doi ani. Începutul a fost gândul limpede şi vădit al morţii, 
când şi-a văzut fratele iubit bolnav, fără nici o nădejde de 
scăpare. 

Dându-şi bine seama, pentru întâia oară, că pe toţi 
oamenii, ca şi pe el însuşi nu-i aştepta nimic altceva decât 
suferinţă, moarte şi o veşnică uitare, Levin hotări că aşa nu 
se putea trăi... că trebuia să-şi lămurească astfel viaţa, încât 
ca să nu-i apară ca o înfiorătoare bătaie de joc a vreunui 
diavol, ori să se împuşte. 

EI însă n-a făcut niciuna, nici alta. A trăit mai departe, a 
cugetat, a simţit, ba între timp s-a şi însurat. A avut multe 
bucurii şi a fost fericit când nu s-a gândit la rostul vieţii sale. 

Ce însemna asta? Însemna că trăia cum se cuvine, dar 
cugeta prost. 

Trăia, fără să-şi dea seama, în conformitate cu adevărurile 
spirituale pe care le supsese o dată cu laptele mamei; 
cugeta însă nu numai fără să recunoască aceste adevăruri, 
dar ocolindu-le cu stăruinţă. 

Acum era limpede pentru dânsul că numai datorită 
credințelor în care crescuse putea să trăiască. 

„Ce aş fi fost şi cum mi-aş fi trăit viaţa dacă n-aş fi avut 
aceste credinţe? Dacă n-aş fi ştiut că trebuie să trăiesc 
pentru Dumnezeu şi nu pentru nevoile mele? Aş, fi prădat, 
aş fi minţit, aş fi ucis. N-ar fi existat pentru mine nimic din 
cele ce alcătuiesc bucuriile de seamă ale vieţii mele.” Deşi 
făcea cele mai mari sforţări de imaginaţie, totuşi el nu-şi 


putu închipui fiinţa fioroasă care ar fi fost el dacă n-ar fi 
ştiut de ce trăieşte. 

„Am căutat răspuns la întrebarea mea. Dar răspunsul nu 
mi-l putea da gândirea care nu e pe măsura acestei 
probleme. Răspunsul mi l-a dat însăşi viaţa prin 
cunoaşterea, din partea mea, a binelui şi a răului. lar 
cunoaşterea aceasta n-am dobândit-o prin nimic, ci mi-a 
fost dată, ca şi celorlalţi oameni, mi-a fost dată, fiindcă n-aş 
fi putut-o lua de nicăieri. 

Cum am ajuns aici? Am ajuns oare cu raţiunea la 
învăţătura că trebuie să-mi iubesc aproapele şi să nu-l 
sugrum? Mi s-a spus asta în copilărie şi eu am crezut 
bucuros, pentru că mi se spunea ceea ce aveam în suflet. 
Dar cine a descoperit asta? În nici un caz raţiunea. 
Rațiunea a descoperit lupta pentru existenţă şi legea care 
porunceşte să sugrum pe toţi aceia care-mi împiedică 
satisfacerea dorințelor. Asta-i concluzia raţiunii. Rațiunea 
nu putea descoperi iubirea de aproapele, fiindcă asta nu e 
raţional. „Câtă trufie!” îşi zise Levin întorcându-se cu faţa 
în jos şi începând să înnoade firele de iarbă, cu grijă, ca să 
nu le rupă. 

„Şi nu numai trufia minţii, ci şi nerozia ei! Şi mai cu seamă 
viclenia, da, vicleana înşelătorie a minţii”, întări el. 

XIII. 

Pe urmă, Levin îşi aduse aminte de o întâmplare petrecută 
de curând, cu Dolly şi cu copiii săi. Într-o zi, copiii, 
rămânând singuri, se apucară să prăjească nişte smeură la 
lumânare şi să-şi toarne lapte în gură, ca din fântâni 
curgătoare. Prinzându-i asupra faptei, mama lor căutase, 
faţă de Levin, să-i facă a înţelege câtă trudă îi costă pe cei 
mari lucrurile pe care ei le distrug... şi că, dacă ei au să 
spargă ceştile, n-au să mai aibă din ce bea ceai; iar dacă au 
să verse laptele, n-au să aibă ce mânca şi au să moară de 
foame. 

Pe Levin îl mirase neîncrederea calmă şi plictisită cu care 
ascultaseră copiii cuvintele mamei. Erau necăjiţi numai 


fiindcă fuseseră tulburaţi de la joc şi nu credeau nici uri 
cuvânt din cele spuse de maica lor. Nu puteau crede, fiindcă 
nu erau în stare să preţuiască în întregime lucrurile folosite 
de dânşii, şi de aceea nu-şi puteau închipui că ei distrugeau 
tocmai ceea ce îi ajuta să trăiască. 

„Lotul vine de la sine, credeau copiii. Aici nu e nimic 
interesant şi însemnat, deoarece aşa a fost şi va fi 
totdeauna. Veşnic acelaşi şi acelaşi lucru. lar noi vrem să 
născocim ceva nou, numai al nostru. lată de ce am scornit 
să punem smeura într-o ceaşcă şi s-o prăjim la lumânare, 
iar laptele să-l turnăm şiroi unul drept în gura altuia. Asta-i 
ceva vesel şi nou, şi întru nimic mai rău decât a bea din 
ceaşcă”. 

„Oare nu facem şi noi acelaşi lucru? Nu l-am făcut şi eu, 
căutând cu raţiunea tainele forţelor naturii şi rostul vieţii 
omeneşti?” cugetă el mai departe. 

„Dar oare nu îndeplinesc acelaşi lucru toate teoriile 
filosofice care pe calea gândirii - stranie şi nepotrivită 
omului - ne duc la cunoaşterea unor lucruri ştiute de mult 
şi atât de bine, încât nici n-am putea trăi fără ele? Oare nu 
se vede limpede în dezvoltarea teoriei fiecărui filosof că el 
cunoaşte dinainte tot atât de bine ca şi mujicul Feodor 
(dacă nu chiar şi mai bine) rostul esenţial al vieţii şi vrea 
numai, pe calea îndoielnică a minţii, să se întoarcă la ceea 
ce cunoaşte de mult toată lumea? 

Dar ia să lăsăm pe copii să-şi agonisească singuri totul, să- 
şi facă singuri ceştile, să mulgă vacile şi aşa mai departe... 
S-ar mai juca? Ar muri de foame, însă ce am face noi înşine 
cu patimile şi cu gândurile noastre, fără noţiunea unui 
singur Dumnezeu, atoateziditor? Sau fără noţiunea binelui, 
fără explicaţia răului moral? 

Încearcă să zideşti ceva fără aceste noţiuni! 

Noi nu facem decât să dărâmăm, fiindcă suntem sătui 
sufleteşte, întocmai ca nişte copii! 

De unde vine conştiinţa acesta, comună cu cea a mujicilor, 
singura care mă umple de bucurie şi-mi dă liniştea 


sufletească? De unde am căpătat-o? 

Eu, creştin, crescut în credinţa într-un Dumnezeu, după ce 
mi-am înzestrat viaţa cu bunurile sufleteşti pe care mi le-a 
dat creştinismul, după ce mi-au fost hărăzite aceste bunuri 
şi trăiesc prin ele - le nimicesc fără să le înţeleg, ca şi copiii 
- adică vreau să nimicesc tocmai ceea ce-mi dă viaţa. Dar 
ori de câte ori vine o clipă însemnată în viaţă, ca nişte copii 
când li-e frig şi li-e foame, eu mă duc la el şi (tot ca nişte 
copii pe care mama îi mustră pentru ştrengăriile lor simt că 
încercările mele copilăreşti de neîndreptăţită revoltă îmi 
sunt iertate. 

Da. Ceea ce cunosc nu cunosc prin rațiune, ci mi-a fost 
dat, mi-a fost dezvăluit. Cunosc cu inima, cred în 
adevărurile temeinice pe care ni le împărtăşeşte biserica. 

„Biserica? Biserica!” repeta Levin. Se întoarse pe partea 
cealaltă şi, sprijinit în cot, începu să se uite în depărtare la o 
cireada care cobora pe celălalt mal, spre gârlă. 

„Dar pot oare crede tot ce propovăduieşte biserica? Se 
gândi Levin, ispitindu-se pe sine însuşi şi căutând să 
născocească ceva care i-ar putea zdruncina liniştea 
dobândită. Căută într-adins să-şi aducă aminte de 
învăţăturile bisericeşti, care i se păruseră totdeauna 
deosebit de ciudate şi-l ispitiseră cel mai mult. Creaţia? Dar 
eu cum mi-am explicat existenţa? Prin existenţă? Prin 
nimic? Diavolul şi păcatul? Dar cum să explic răul? 
Mântuitorul? 

Dar eu nu ştiu nimic, nimic, şi nici nu pot şti decât ceea ce 
mi s-a dezvăluit, ca şi celorlalţi.” 

I se părea acum că nici o dogmă bisericească nu atingea 
miezul lucrurilor: credinţa în dumnezeu şi în bine, ca 
singura menire a omului. 

Nici o dogmă bisericească nu zdruncină credinţa de a te 
pune în slujba adevărului, nu a nevoilor. Fiecare dogmă, 
dimpotrivă, ajută acelei minuni care îngăduie fiecărui om, 
milioanelor de oameni de pe lume, „ dintre cei feluriţi, 
înţelepţi şi smintiţi, copii şi bătrâni, împreună cu mujicul 


Feodor, Lvov, Kitty, cu cerşetori şi cu oameni puternici, să 
înţeleagă fără şovăială acelaşi lucru, să-şi făurească o viaţă 
sufletească, singura de preţ şi pe care face să o trăim. 

Culcat pe spate, Levin privea bolta înaltă a cerului fără 
nori. „Parcă eu nu ştiu că ăsta e un spaţiu infinit şi nu o 
boltă rotundă? Dar oricât mi-aş încorda vederea, nu pot 
vedea cerul altfel decât rotund şi mărginit. Cu toate că am 
conştiinţa spaţiului infinit, am desigur dreptate când văd un 
firmament azuriu, bine definit. Am mai multă dreptate 
decât atunci când tind să privesc dincolo de el.” 

Levin încetă să mai cugete şi părea să asculte glasuri 
tainice, care şopteau între ele, fără astâmpăr, pline de 
voioşie. 

„Oare asta e credinţa? Se gândi el, neîndrăznind să creadă 
în fericirea lui. Dumnezeule, îţi mulţumesc!” rosti el, 
înăbuşindu-şi hohotele de plâns care-i săltau pieptul şi 
ştergându-şi cu amândouă mâinile lacrimile ce-i curgeau. 

XIV. 

Levin privea drept înainte şi văzu cireada, apoi zări 
trăsurica la care era înhămat Voronoi şi pe vizitiu care, 
apropiindu-se de cireada, vorbea ceva cu ciobanul. Auzi pe 
urmă, aproape de el, huruitul roţilor şi un sforăit de cal bine 
hrănit. Era însă atât de absorbit de gândurile sale, încât nu 
se dumiri de ce vine vizitiul la dânsul. 

Se dezmetici numai atunci când vizitiul, ajungând aproape 
de tot de el, îi spuse cu glas tare: 

— M-a trimis cucoana. A sosit fratele dumneavoastră şi 
încă un boier. 

Levin se urcă în trăsurică şi puse mâna pe hăţuri. 

Ca trezit din somn, el nu-şi putu reveni în fire vreme 
îndelungată. Se uită la calul voinic, înspumat la şolduri şi la 
gât, unde îl rosese hamul. Se uită la Ivan, vizitiul, care 
şedea lângă dânsul. Îşi aduse aminte că-şi aştepta fratele, 
că soţia sa era poate neliniştită din pricina întârzierii sale, şi 
căută să ghicească cine era oaspele sosit împreună cu 
fratele lui. Şi fratele său, şi soţia sa, şi oaspele necunoscut, i 


se înfăţişau în cu totul altă lumină decât mai înainte. 1 se 
părea că de azi înainte va avea alte legături cu toată lumea. 

„Între mine şi fratele meu nu va mai fi răceala aceea care 
a fost totdeauna între noi. Nu vor mai fi nici discuţii aprinse. 
Nu mă voi mai certa niciodată cu Kitty. Pe musafirul meu, 
oricine ar fi el, am să-l primesc bine şi prietenos. Tot aşa am 
să mă port cu slugile, cu Ivan - şi totul o să fie altfel.” 

Stăpânindu-şi cu hăţurile întinse calul voinic care sforăia 
de nerăbdare şi parcă se ruga să-l las a merge mai repede, 
Konstantin Dmitrici se uita din când în când la Ivan. Vizitiul 
şedea lângă dânsul şi, neştiind ce să facă cu mâinile rămase 
libere, îşi potrivea într-una cămaşa. Levin căuta un prilej să 
intre în vorbă cu el. Vroia să spună că Ivan strânsese prea 
tare cureaua vinarului. Dar asta aducea a dojana, pe când 
Levin dorea să-i vorbească frumos. Nu-i venea însă nimic 
altceva în minte. 

— Luaţi-o la dreapta, altfel daţi într-o buturugă, îl opri 
Vizitiul, îndreptând hăţurile lui Levin. 

— Te rog, nu pune mâna şi nu mă învăţa pe mine! 
Răspunse Levin, supărat de acest amestec al vizitiului. 

Ca totdeauna în asemenea prilej, se înciudase. Dar Levin 
îşi dădu numaidecât seama, cu tristeţe, cât de greşită-i 
fusese presupunerea că starea sufletească i-ar putea 
schimba numaidecât raporturile sale cu realitatea. 

Ajuns la mai puţin de un sfert de verstă de casă, Levin 
văzu pe Grişa şi pe Tania venind fuga în întâmpinarea lui. 

— Nene Kostea! Vine şi mama, şi bunicul, şi Serghei 
Ivanâci, şi încă cineva, strigară ei, urcându-se în trăsură. 

— Cine anume? 

— Unul înspăimântător. Uite-aşa dă din mâini, răspunse 
Tania, sculându-se în picioare în trăsurică şi imitând pe 
Katavasov. 

— E bătrân sau tânăr? Întrebă râzând Levin, căruia 
strâmbăturile Taniei îi amintiseră pe cineva. 

„Numai de n-ar fi un om antipatic!” se gândi el. Abia după 
cotitura drumului, văzându-i pe cei ce veneau în 


întâmpinarea lui, Levin îl recunoscu pe Katavasov, care 
purta o pălărie de paie şi mergea bălăbănindu-şi mâinile 
întocmai cum îl imitase Tania. 

Lui Katavasov îi plăcea să discute mai ales filosofie, dar, ca 
naturalist, nu se ocupase niciodată cu filosofia. În vremea 
din urmă, la Moscova, Levin stătuse mult de vorbă cu 
dânsul în contradictoriu. 

Una din aceste discuţii, la sfârşitul căreia Katavasov 
crezuse probabil că ieşise învingător, a fost cel dintâi lucru 
pe care şi-l aminti Levin când îl recunoscu. 

„Nu. Pentru nimic în lume n-am să mă mai înflăcărez în 
discuţii şi n-am să-mi mai exprim părerile cu uşurinţă”, se 
gândi el. 

După ce cobori din trăsură şi dădu bună ziua fratelui său 
şi lui Katavasov, Levin întrebă de soţia sa. 

— L-a dus pe Mitea la Kolok (o pădure din preajma casei). 
A ţinut să-l culce acolo, fiindcă în casă e prea cald, zise 
Dolly. 

Levin îşi sfătuia mereu soţia să nu ducă băiatul în pădure, 
fiindcă era primejdios. De aceea, ştirea asta nu-i plăcu. 

— Îl poartă din loc în loc, zâmbi prinţul. Am povăţuit-o să-l 
ducă la gheţărie. 

— Vroia să facă o plimbare până la prisacă. Te credea 
acolo. La prisacă mergeam şi noi, zise Dolly. 

— Ei, ce mai faci? Îl întrebă Serghei Ivanovici, care 
rămăsese mai în urmă şi mergea acum alături de fratele 
său. 

— Nimic deosebit, răspunse Levin. Mă ocup de 
gospodărie, ca totdeauna. Dar tu pentru cât timp ai venit? 
Te aşteptăm de mult. 

— Pe vreo două săptămâni. Am foarte multă treabă la 
Moscova. 

După aceste cuvinte, ochii fraţilor se întâlniră. Cu toată 
dorinţa lui de totdeauna, deosebit de puternică acum, de a 
avea legături prieteneşti şi mai ales sincere cu Serghei 


Ivanovici, Levin se simţi stânjenit, privindu-l. Îşi plecă ochii 
în pământ, neştiind ce să spună. 

Gândindu-se la un subiect de conversaţie care să-i facă 
plăcere lui Serghei Ivanovici şi să-i abată gândul de la 
războiul sârbilor şi de la chestiunea slavă la care făcuse 
aluzie vorbind despre îndeletnicirile sale de la Moscova, 
Levin aduse vorba despre cartea fratelui său. 

— Ia spune-mi, au apărut recenzii despre cartea ta? Îl 
întrebă Levin. 

Intenţia întrebării îl făcu pe Serghei Ivanovici să 
zâmbească. 

— Nimeni nu se ocupă de asta, şi eu mai puţin decât 
oricine, răspunse el. la te uită, Daria Alexandrovna, vine o 
ploiţă, adăugă Serghei Ivanovici, arătând cu umbrela nişte 
nori albi care se iviseră deasupra vârfurilor plopilor. 

Cuvintele acestea au fost de ajuns ca raporturile - nu 
ostile, dar reci - dintre fraţi, de care Levin căutase atâta să 
se ferească, să se înfiripe din nou între dânşii. 

Levin se apropie de Katavasov. 

— Ce bine ai făcut că te-ai gândit să vii! 

— Am vrut să vin mai demult. Acum o să stăm de vorbă şi o 
să ne vedem. L-ai citit pe Spencer? 

— Încă nu l-am isprăvit, zise Levin. De altfel, acum nu mai 
am nevoie de el. 

— Cum vine asta? Ciudat de tot. Şi de ce nu mai ai nevoie? 

— Fiindcă m-am convins pentru totdeauna că n-am să 
găsesc nici la el, nici la cei deopotrivă cu dânsul dezlegarea 
problemelor care mă frământă. Acum... 

Dar expresia de linişte şi de veselie întipărită pe figura lui 
Katavasov îl opri să urmeze; i se făcu milă de starea lui 
sufletească, pe care el avea să i-o tulbure desigur cu 
această convorbire. Şi, aducându-şi aminte de bunele sale 
intenţii, Levin adăugă: 

— De altfel, vom vorbi mai târziu. Dacă vreţi să vă duceţi la 
prisacă, poftiţi pe aici, pe cărarea asta, spuse el tuturor. 


În curând ajunseră pe o potecă îngustă într-o poiană 
necosită, acoperită într-o parte de un covor de catifeluţe de 
culoare aprinsă, printre care crescuseră tufe dese, înalte şi 
verzi, de spânz. Levin îşi pofti musafirii la umbra deasă şi 
răcoroasă a unor plopi tineri, pe o bancă şi pe buturugi într- 
adins pregătite pentru oaspeţii prisăcii care se tem de 
albine; iar el intră în stupină, ca să aducă copiilor şi 
oamenilor mari pâine, castraveți şi miere proaspătă. 

Făcând cât mai puţine mişcări repezi şi ascultând 
zumzetul albinelor care zburau din ce în ce mai des pe 
lângă dânsul, Levin ajunse pe potecă la casa prisăcarului. În 
pragul tindei, o albină bâzâi şi i se încurcă „în barbă, dar el 
o eliberă cu băgare de seama. Intră în tinda răcoroasă, 
desprinse din perete masca atârnată într-un cui, şi-o puse 
în cap şi, cu mâinile vârâte în buzunare, intră în prisaca 
împrejmuită. Acolo, într-un loc cosit, buduroaiele vechi - 
toate cunoscute de el, fiecare cu povestea lui - erau aşezate 
în rânduri drepte, legate de pari cu fire de curmei de tei. 
Iar de-a lungul unui gard de nuiele erau rânduiţi stupii 
tineri, roiţi în primăvara aceea. Înaintea urdinişului, îţi luau 
ochii albinele şi trântorii care se roteau în loc, iar albinele 
lucrătoare veneau şi se duceau îndărăt la pădure, către teii 
înfloriţi, plini de sucuri şi esențe, aducând nectar. 

Îi stăruiau în auz felurite zvonuri: ba ale albinelor 
lucrătoare prinse cu treburile dor, trecând în zbor iute... ba 
ale trântorilor bâzâind alene... ba ale albinelor paznice, 
îngrijorate, care-şi apărau averea, gata oricând să înţepe pe 
vrăjmaş. Dincolo de împrejmuire, bătrânul prisăcar dădea 
la rindea o ramă şi nu-l văzu pe Levin, care nu-l mai strigă 
şi se opri în mijlocul stupinei. 

Îi părea bine că putea să rămână puţin singur, ca să-şi 
revină după ciocnirea cu realitatea, care îi şi frânase 
avântul. 

Îşi aminti că în aşa scurt timp izbutise să se supere pe 
Ivan, să se poarte rece cu fratele său şi să spună vorbe de 
prisos lui Katavasov. 


„Să fi fost numai impresia unui moment, care va trece fără 
să lase nici o urmă?” îşi zise Levin. 

Dar în aceeaşi clipă, întorcându-se din nou la starea 
sufletească de mai înainte, el îşi dădu seama cu bucurie că 
întrânsul se petrecuse ceva nou şi însemnat. Realitatea nu-i 
înnourase decât o clipă pacea inimii, pe care şi-o găsise. 
Această pace era neatinsă înăuntrul lui. 

Întocmai ca albinele care roiau acum în juru-i, 
ameninţându-l şi atrăgându-i luarea-aminte, tulburându-i 
deplina linişte trupească şi silindu-l să se dea la o parte şi să 
se ferească de ele - tot astfel grijile ce-l năpădiseră din clipa 
când se urcase în trăsurică îi răpeau libertatea sufletească; 
dar aceasta era numai ceva trecător. Şi după cum, în ciuda 
albinelor, puterile sale trupeşti rămăseseră neatinse, tot 
atât de neatinsă era şi puterea lui spirituală, pe care o 
descoperise de curând întrânsul. 

XV 

— Kostea, ştii cu cine a călătorit Serghei Ivanovici, venind 
încoace? Întrebă Dolly, după ce împărţi copiilor castraveți şi 
miere. Cu Vronski! Pleacă în Serbia. 

— Şi nu pleacă singur. Duce cu el un escadron pe 
cheltuiala lui! Adăugă Katavasov. 

— Asta i se potriveşte, zise Levin. Dar tot mai pleacă 
voluntari? Întrebă el, uitându-se la Serghei Ivanovici. 

Fără să răspundă, Koznâşev scotea cu un cuţit, foarte 
atent, dintr-o strachină, o albină vie, căzută în mierea ce se 
scursese dintr-un fagure alb. 

— Şi câţi încă! Să fi văzut ce-a fost ieri la gară! Exclamă 
Katavasov, cronţănind din dinţi, cu zgomot, un castravete. 

— Ei, dar cum vine asta? Serghei Ivanovici, pentru numele 
lui Dumnezeu, explică-mi: unde se duc toţi voluntarii ăştia? 
Cu cine se luptă? Întrebă bătrânul prinţ, urmând probabil o 
discuţie începută încă în lipsa lui Levin. 

— Cu turcii, răspunse Serghei Ivanovici zâmbind liniştit, 
după ce scoase albina înnegrită de miere, care-şi mişca 


neputincioasă picioarele. O aşeză cu vârful cuţitului pe o 
frunzuliţă tare de plop. 

— Dar cine a declarat război turcilor? Ivan Ivanăci 
Ragozov, contesa Lidia Ivanovna şi madame Stahl? 

— Nimeni n-a declarat război; dar oamenii îi compătimesc 
pe semenii lor în suferinţă şi doresc să-i ajute, zise 
Koznâşev. 

— Dar prinţul nu vorbeşte de ajutor, ci de război, observă 
Levin, luând apărarea socrului său. Prinţul spune că 
particularii nu pot lua parte la război fără aprobarea 
guvernului. 

— Kostea, uite o albină! Au să ne înţepe de-a binelea! 
Strigă Dolly apărându-se de o viespe. 

— Dar asta nici nu-i albină, e viespe, o linişti Levin. 

— Zi, zi! Care-i teoria dumitale? Întrebă zâmbind 
Katavasov pe Levin, provocându-l vădit la o discuţie în 
contradictoriu. De ce n-au particularii acest drept? 

— Teoria mea e următoarea: Războiul este, pe de o parte, 
o acţiune atât de bestială, de crudă şi de îngrozitoare, încât 
nici un om (nu mai vorbesc de creştini) nu poate să-şi ia 
personal răspunderea începerii unui război, ci numai 
guvernul care este chemat să-l facă, dacă este împins în 
mod inevitabil la război. lar pe de alta parte, atât ştiinţa cât 
şi bunul-simţ ne arată că atunci când e vorba de treburile 
statului, şi mai ales când e vorba de război, cetăţenii 
renunţă la voinţa lor personală. Serghei Ivanovici şi 
Katavasov, având răspunsurile pregătite, începură să 
vorbească în acelaşi timp. 

— Dar se pot întâmpla cazuri, dragul meu, când guvernul 
nu împlineşte voinţa cetăţenilor. Atunci societatea îşi 
proclamă voinţa, susţinu Katavasov. 

Dar Serghei Ivanovici nu aproba, vădit, această obiecţie. 
Auzind cuvintele lui Katavasov, el se încruntă şi adăugă: 

— Degeaba pui astfel chestiunea. Aici nu există un război 
declarat, ci numai manifestarea unui sentiment omenesc, 
creştin. Sunt omorâţi fraţi de-ai noştri, de acelaşi sânge şi 


de aceeaşi credinţă. Să zicem chiar că n-ar fi fraţi şi n-ar 
avea nici aceeaşi credinţă, ci ar fi pur şi simplu copii, femei, 
bătrâni... Sufletul se revoltă; iar oamenii ruşi aleargă în 
ajutor, ca să se pună capăt acestor grozăvii. Închipuie-ţi că 
ai merge pe strada şi ai vedea nişte beţivi bătând o femeie 
sau un copil. Cred că n-ai sta să întrebi dacă i s-a declarat 
ori nu război acestui om, ci ai tăbări asupra bătăuşilor şi l-ai 
apăra pe cel atacat. 

— Dar nu l-aş ucide! Se împotrivi Levin. 

— Ba l-ai ucide. 

— Nu ştiu. Dacă aş vedea aşa ceva, m-aş lăsa mânat de un 
sentiment spontan. Nu pot să spun nimic dinainte. Dar nu 
există şi nici nu poate exista un asemenea sentiment 
spontan cât priveşte prigonirea slavilor. 

— Poate că nu-l ai tu, dar îl au alţii, interveni Serghei 
Ivanovici, încruntându-se nemulţumit. Poporul păstrează 
tradiţia pravoslavnicilor care au suferit sub jugul „păgânilor 
Agari”. Poporul a auzit de suferinţele fraţilor săi şi şi-a spus 
cuvântul. 

— Poate, răspunse nehotărât Levin, dar nu înţeleg. Eu 
însumi fac parte din popor şi nu simt nimic. 

— Tot aşa şi eu, vorbi bătrânul prinţ. Când eram în 
străinătate, citeam ziare şi mărturisesc că, încă înainte de 
ororile din Bulgaria, nu înţelegeam de loc de ce au prins 
deodată toţi ruşii atâta dragoste pentru fraţii slavi, pe când 
eu nu simt nici un pic de dragoste pentru ei. Eram foarte 
necăjit. Îmi spuneam că sunt un monstru sau că, poate, 
Karisbadul avea efectul ăsta asupra mea. Dar după ce m-am 
întors în ţară, m-am liniştit. Văd că şi afară de mine mai 
sunt oameni care se interesează numai de Rusia şi nu de 
fraţii slavi. De pildă, Konstantin. 

— Părerile personale nu înseamnă nimic, zise Serghei 
Ivanovici. Părerile personale n-au ce căuta aici, când 
întreaga Rusie, când poporul însuşi şi-a exprimat voinţa. 

— S-avem iertare, dar eu nu văd asta. Poporul habar n-are 
de asta! Adăugă prinţul. 


— Nu, papa... Cum habar n-are? Dar duminică la biserică? 
Intră în vorbă Dolly care asculta conversaţia. Dă-mi, te rog, 
un ştergar, spuse Daria bătrânului prisăcar care se uita 
zâmbind la copii. Nu se poate ca toţi... 

— Ce a fost duminică la biserică? S-a cerut preotului să 
ţină o predică şi a ţinut-o. Oamenii n-au priceput nimic şi au 
oftat, ca la orice predică, urmă prinţul. Li s-a spus apoi că 
se strâng danii pentru o binefacere; oamenii au scos câte o 
copeică şi au dat. Dar pentru ce - nici ei nu ştiu. 

— Poporul nu poate să nu ştie. Conştiinţa destinelor sale 
există veşnic în popor; şi în clipe ca cele de faţă ea i se 
lămureşte de la sine! Spuse cu convingere Serghei 
Ivanovici, uitându-se la bătrânul prisăcar. 

Chipeşul bătrân cu barbă neagră, vârstată de fire albe, cu 
părul des, argintiu, stătea nemişcat cu strachina de miere 
în mâna, uitându-se liniştit şi cu blândeţe la boieri de la 
înălţimea staturii sale, fără să priceapă de bună scamă 
nimic - de altfel nici nu dorea să priceapă ceva... 

— Taman aşa, făcu stuparul, clătinând cu înţeles din cap la 
auzul cuvintelor lui Serghei Ivanovici. 

— N-aveţi decât să-l întrebaţi. Habar n-are şi nici nu se 
gândeşte la asta, zise Levin. Mihailâci, ai auzit de război? Îl 
întrebă pe bătrân. Ai auzit ce s-a citit în biserică? Tu ce 
gândeşti? Trebuie să ne batem pentru creştini? 

— Ce să ne batem noi capul? Împăratul Alexandru 
Nikolaevici s-a gândit totdeauna în locul nostru la toate 
treburile şi se gândeşte şi acum. El vede mai bine. Nu vreţi 
să vă mai aduc o bucăţică de pâine? Să-i mai dau 
băieţelului? Spuse prisăcarul, arătându-l pe Grişa, care 
tocmai isprăvea o coajă de pâine. 

— Eu n-am nevoie să întreb, spuse Serghei Ivanovici. Am 
văzut şi vedem sute şi sute de oameni care leapădă totul ca 
să slujească această cauză dreaptă. Vin din toate colţurile 
Rusiei şi-şi arată făţiş şi limpede gândul, scopul. Îşi aduc 
ultima leţcaie sau pleacă singuri, spunând lămurit pentru 
ce. Ce înseamnă asta? 


— Asta înseamnă, după părerea mea, răspunse Levin care 
începuse să se înflăcăreze, că într-un popor de optzeci de 
milioane se vor găsi totdeauna nu suie ca acum, ci zeci de 
mii de oameni, declasaţi, aventurieri, gata oricând să intre 
în banda lui Pugaciov, să plece la Hiva, în Serbia... 

— Îţi spun că nu-i vorba de sute de aventurieri, ci de cei 
mai aleşi reprezentanţi ai poporului! Răspunse Serghei 
Ivanovici atât de îndârjit, de parcă şi-ar fi apărat cel din 
urmă bun. Dar daniile? Prin ele întregul popor îşi arată 
voinţa. 

— Cuvântul „popor” e atât de vag, urmă Levin. Conţopiştii, 
învățătorii şi unul la mic dintre mujici ştiu, poate, despre ce 
e vorba. Celelalte optzeci de milioane, ca Mihailăci, nu 
numai că nu-şi arată voinţa, însă nici nu le trăsneşte prin 
cap în ce chestie ar trebui să-şi exprime voinţa. Atunci cu ce 
drept putem spune că asta-i voinţa poporului? 

XVI. 

Având experienţa dialecticii, Serghei Ivanovici - fără să 
ridice vreo obiecţie - făcu numaidecât ca discuţia să treacă 
în alt domeniu. 

— Într-adevăr, dacă vrei să-ţi dai seama de spiritul 
poporului pe cale aritmetică, atunci, fireşte, îţi va fi foarte 
greu să izbuteşti. Sufragiul universal n-a fost introdus la noi 
şi nici nu poate fi introdus, fiindcă nu exprimă voinţa 
poporului. Pentru aşa ceva există alte căi. Asta se simte în 
aer, se simte cu inima. Nu mai vorbesc de curenţii aceia 
submarini care s-au pus în mişcare în marea stătută a 
poporului şi care sunt vădiţi pentru orice om fără idei 
preconcepute. Priveşte societatea în sensul strict al 
cuvântului. Toate partidele din lumea intelectuală, care mai 
înainte erau atât de duşmănoase unul faţă de altul, s-au 
contopit acum într-un singur tot. S-a isprăvit cu toate 
dezbinările. Toate organele sociale spun acelaşi şi acelaşi 
lucru. Toţi au simţit stihia aceea elementară care i-a cuprins 
şi-i duce în aceeaşi direcţie. 


— E adevărat, toate gazetele spun acelaşi şi acelaşi lucru, 
zise bătrânul prinţ. Orăcăiesc pe acelaşi ton, întocmai ca 
broaştele înainte de furtună. Din pricina lor nu se mai aude 
NIMIC. 

— Nu ştiu dacă sunt broaşte ori nu. Eu nu scot ziare şi nu 
vreau să le iau apărarea. Vorbesc însă de unitatea de vedem 
din lumea intelectualilor, adăugă Serghei Ivanovici, 
întorcându-se către fratele său. 

Levin vroi să răspundă, dar bătrânul prinţ îl întrerupse. 

— Despre unitatea de vederi aş mai putea spune şi altceva, 
urmă prinţul. Am un pui de ginere, pe Stepan Arkadici. ÎL 
cunoaşteţi. Va fi numit zilele acestea într-un post de 
membru în comitetul unei comisii şi încă ceva, nu-mi aduc 
aminte ce. Numai că acolo nu prea e de lucru (nu-i nimic, 
Dolly, ăsta nu e un secret), iar leafa e de opt mii de ruble. 
Încercaţi şi întrebaţi-l dacă postul său e folositor. Vă va 
demonstra că-i postul cel mai necesar de pe lume. Şi ele un 
om sincer. Dar e peste puterile sale să nu creadă în folosul 
celor opt mii de ruble. 

— A propos, el m-a rugat să comunic Dariei Alexandrovna 
că a şi primit postul, îşi aminti nemulţumit Serghei 
Ivanovici, socotind că vorbele prinţului erau nelalocul lor. 

— Aşa-i şi cu unitatea de vederi a gazetelor. Mi-a deschis 
cineva ochii: de cum izbucneşte războiul, li se şi îndoiesc 
veniturile. Atunci cum să nu fie de părere că destinele 
poporului şi cele ale sclavilor... şi toate celelalte? 

— Eu nu ţin la ziare, dar nu e drept ceea ce spuneţi, zise 
Serghei Ivanovici. 

— Eu unul aş pune o singură condiţie, urmă bătrânul 
prinţ. Cum a scris foarte bine Alphonse Karr39 înainte de 
războiul cu Prusia: „Socotiţi că războiul este necesar? 
Perfect! Cine propovăduieşte războiul acela să se înroleze 
într-o legiune specială, de avangardă, şi la atac, marş, 
înaintea tuturor!” 

— Frumos le-ar mai sta redactorilor noştri! Izbucni 
Katavasov în hohote de râs, închipuindu-şi pe câţiva ziarişti 


cunoscuţi, înrolați în această legiune selectă. 

— Ei, şi ce-ar face? Ar fugi, făcu Dolly. Ar încurca numai pe 
ceilalţi. 

— Dacă fug, să-i potopească cu şrapnele din spate sau 
cazacii cu cnuturile! Încheie prinţul. 

— Asta e o glumă, prinţule, şi încă una proastă, te rog să 
mă ierţi, spuse Serghei Ivanovici. 

— Nu cred să fie o glumă! Asta-i... începu Levin, dar 
Koznâşev îl întrerupse. 

— Fiecare membru al societăţii este chemat să-şi 
îndeplinească o anumită treabă potrivită lui, zise Serghei 
Ivanovici. Oamenii gândirii îndeplinesc treaba asta, 
exprimând opinia publică. Atât unanimitatea, cât şi 
integrala manifestare a opiniei publice sunt meritele presei. 
Ele sunt în acelaşi timp fenomene îmbucurătoare. Acum 
douăzeci de ani am fi tăcut. Dar astăzi se aude glasul 
poporului rus, care e gata să se ridice ca un singur om şi să 
se jertfească pentru fraţii săi prigoniţi. E un pas mare 
înainte şi o chezăşie de putere. 

— Dar nu e vorba numai să te jertfeşti, ci să şi ucizi pe 
turci, spuse sfios Levin. Poporul se jertfeşte şi e dispus să se 
jertfească pentru sufletul său, nu pentru omor, adăugă el, 
legând fără voie discuţia de gândurile care-l preocupau atât 
de mult. 

— Cum pentru suflet? Acesta, vedeţi, e un termen greu de 
înţeles pentru un naturalist. Ce e aceea sufletul? Întrebă 
Katavasov, zâmbind. 

— Ştii bine ce este! 

— Zău că n-am cea mai mică idee, răspunse Katavasov, 
râzând zgomotos. 

— N-am adus, pacea, ci sabia”, spune Cristos, obiectă la 
rândul lui Serghei Ivanovici, citând cu simplicitate, ca lucrul 
cel mai uşor de înţeles, tocmai pasajul acela din Evanghelie, 
care totdeauna îl îngândura cel mai mult pe Levin. 

— Întocmai aşa! Rosti bătrânul care stătea lângă dânşii, 
răspunzând unei priviri ce-i fusese aruncată din întâmplare. 


— Nu, dragul meu! Ai fost înfrânt, înfrânt, înfrânt definitiv! 
Strigă vesel Katavasov. 

Levin se înroşi de necaz, dar nu din pricină că ar fi fost 
înfrânt, ci fiindcă nu se putuse stăpâni şi se amestecase în 
discuţie. 

„Nu. Nu trebuie să discut cu dânşii, se gândi el. Ei poartă 
o platoşă de nepătruns, pe când eu sunt gol”. 

Levin îşi dădea seama că nu putea convinge pe fratele său 
şi Katavasov. Dar a le da dreptate era şi mai cu neputinţă. 
Ei propovăduiau tocmai acea trufie a minţii care fusese cât 
pe-aci să-l ducă pe dânsul la pieire. Nu putea să se împace 
cu gândul că vreo câteva zeci de oameni - printre care şi 
fratele său - aveau dreptul, bizuindu-se pe cele povestite de 
câteva sute de voluntari buni de gură, sosiți în cele două 
capitale, să susţină că ei şi gazetele exprimă voinţa şi 
gândul poporului, care se exprimau prin răzbunare şi prin 
omor. Era peste putinţă să se împace cu aşa ceva, fiindcă nu 
găsea aceste gânduri în popor, în mijlocul căruia trăia, şi nu 
le afla nici în sine (iar el nu putea să nu se socotească unul 
dintre oamenii din care se compune poporul rus); dar mai 
cu scamă fiindcă nici el, nici poporul nu ştiau şi nici nu erau 
în stare să ştie în ce stă binele obştesc. Ştia însă foarte bine 
că înfăptuirea acestui bine obştesc este cu putinţă numai 
prin stricta împlinire a legii binelui, care e la îndemâna 
oricărui om. De aceea, el nu putea dori războiul şi nu-l 
putea propovădui pentru nici un scop obştesc, oricare ar fi 
fost el. Vorbea la fel ca Mihailâci şi ca poporul, care şi-a 
arătat gândul în legenda chemării varegilor: „Să domniţi 
peste noi, să ne stăpâniţi. Vă făgăduim bucuroşi supunere 
deplină. Toată munca, toate umilinţele, toate jertfele le luăm 
asupra noastră. Dar să n-avem noi a judeca şi a hotărt”. lar 
acum, poporul - după spusele unor oameni ca Serghei 
Ivanovici - renunţă la acest drept atât de scump plătit? 

Ar mai fi vrut să adauge că dacă opinia publică este un 
judecător infailibil, de ce nu sunt şi revoluţia, şi comuna, tot 
atât de legitime ca şi mişcarea în folosul slavilor? Dar 


acestea erau gânduri care nu puteau rezolva nimic. Un 
singur lucru îi părea neîndoielnic: că discuţia îl supăra pe 
Serghei Ivanovici şi că, prin urmare, continuarea discuţiei 
ar fi fost o faptă rea. De aceea, Levin tăcu şi atrase atenţia 
musafirilor asupra norilor care se îngrămădiseră, sfătuindu- 
i să se întoarcă mai repede acasă, ca să nu-i apuce ploaia. 

XVII. 

Prinţul şi Serghei Ivanovici se urcară în trăsură şi plecară 
spre casă; iar ceilalţi, grăbind pasul, porniră pe jos. 

Dar norul, când alb, când întunecat, se apropia atât de 
repede, încât trebuiră să-şi iuţească pasul ca să nu-i apuce 
ploaia. Alţi nori îi întrecură, lăsându-se jos de tot, negri şi 
grei ca fumul amestecat cu funingine, gonind pe cer cu o 
nemaipomenită repeziciune. Mai aveau până acasă vreo 
două sute de paşi, când se porni vântul. Din clipă în clipă te 
puteai aştepta să toarne o ploaie cu găleata. 

Copiii alergau înainte cu ţipete de spaimă şi de bucurie. 
Daria Alexandrovna, luptându-se din greu cu fustele care-i 
împiedicau picioarele, nu mai mergea, ci fugea, fără să-şi ia 
ochii de la copii. Bărbaţii veneau cu paşi mari, ţinându-şi 
pălăriile. Ajunseră la scara de la intrare, când un strop 
mare se lovi şi se sparse de marginea unui jgheab de fier. 
Întâi copiii, iar după ei oamenii mari se adăpostiră în fugă, 
cu vorbe şi râsete, sub acoperiş. 

— Unde e Katerina Alexandrovna? Întrebă Levin pe Agafia 
Mihailovna, care le ieşi în întâmpinare cu şaluri şi cu 
pleduri. 

— Credeam că e cu dumneavoastră, răspunse ea. 

— Dar Mitea? 

— Trebuie să fie în Kolok. E şi dădaca acolo. Levin înhaţă 
pledurile şi porni în goană spre Kolok în acest scurt interval 
de timp, mijlocul norului ajunsese în dreptul soarelui, care 
se făcu negru ca în vremea unei eclipse. Stăruitor, ca şi cum 
ar fi urmărit un anumit scop, furtuna îl oprea pe Levin. 
Smulgând frunzele şi florile teilor, dezgolind ciudat crengile 
albe ale mestecenilor, vântul apleca totul într-o parte: 


salcâmi, flori, brusturi, iarbă şi vârfuri de copaci. Nişte fete 
care lucrau în grădină trecură în goană, ţipând, sub 
streaşină casei slugilor. Perdeaua albă a ploii torențiale 
învăluise toată pădurea din depărtare şi jumătate din 
câmpul apropiat, înaintând repede spre Kolok. În aer se 
simţea mireasma ploii care se fărâmiţa în stropi mici. 

Cu capul în piept şi luptându-se cu vântul care era cât pe- 
aci să-i smulgă şalurile din mâini, Levin se apropia de Kolok, 
când deodată zări ceva albind după un stejar, o învolburare 
uriaşă, apoi tot pământul luă foc şi parcă bolta cerului se 
sparse deasupra capului său. Când deschise ochii orbiţi de 
lumină, Levin zări mai întâi cu groază, prin perdeaua deasă 
a ploii care-l despărţea acum de Kolok, vârful verde al 
stejarului cunoscut din mijlocul pădurii straniu schimbat. 
„Nu cumva l-a trăsnit?” îi trecu prin minte lui Levin, când 
vârful stejarului, cu o mişcare din ce în ce mai iute, se 
mistui după ceilalţi arbori şi se auzi trosnetul marelui gorun 
prăbuşit peste alţi copaci. 

Lumina fulgerului, zgomotul trăsnetului şi fiorul de frig 
care-i trecu deodată prin trup se contopiră într-o singură 
senzaţie de groaza. 

— Doamne, Doamne, să nu cadă peste ei! Rosti Levin. 

Deşi îşi dădu numaidecât scama de absurditatea rugii sale, 
acum când gorunul zăcea la pământ, totuşi Levin o repetă, 
ştiind că n-avea nimic altceva mai bun de făcut. 

Când ajunse la locul unde stătea de obicei Kitty şi Mitea, 
nu-i găsi acolo. 

Ei se aflau la capătul celălalt al pădurii, sub un tei bătrân, 
şi-l chemau. Două făpturi în rochii de culoare închisă (mai 
înainte rochiile fuseseră de culoare deschisă) stăteau 
aplecate peste ceva. Erau Kitty şi dădaca. Când Levin 
ajunse în fuga la ele, se mai scutura un nor şi începu să se 
lumineze. Poalele dădacei rămăseseră uscate, dar rochia lui 
Kitty era leoarcă de apă şi i se lipise pe trup. Cu toate că nu 
mai ploua, ele stăteau mai departe în aceeaşi poziţie în care 
se aşezaseră când se dezlănţuise furtuna. Amândouă 


rămăseseră aplecate deasupra căruciorului cu umbrelă 
verde. 

— Sunteţi vii? Tefere? Slavă Domnului! Strigă Levin, 
apropiindu-se; şi, cu ghetele chiftind de apă, plescăia prin 
băltoacele care încă nu se scurseseră. 

Kitty îşi întoarse faţa rumenă şi udă spre dânsul. Zâmbea 
cu sfială sub pălăria pleoştită de ploaie. 

— Cum se poate! Nu înţeleg cum poţi să fii atât de 
nesocotită! Tăbări mâniat Levin asupra soţiei sale. 

— Zău că nu-s vinovată. locmai ne pregăteam să plecăm, 
când copilul a început să se zbată. A trebuit să-l primenim. 
Eram gata... începu Kitty să se dezvinovăţească. 

Mitea era teafăr, uscat, şi dormea mai departe. 

— Slavă Domnului! Nici nu mai ştiu ce vorbesc. Strânse 
scutecele ude. Dădaca scoase copilul şi porni cu el în braţe. 
Simţindu-se vinovat de izbucnirea lui, Levin mergea lângă 
Kitty şi-i strângea mâna pe ascuns, ca să nu vadă dădaca. 

XVIII. 

În cursul zilei, în timpul feluritelor discuţii la care 
participă, parcă numai cu o parte a minţii. 

— Levin, cu toată dezamăgirea pricinuită de regenerarea 
lui morală care nu-i schimbase firea, nu încetă să-şi simtă 
cu bucurie plinătatea inimii. 

După ploaie era prea mare umezeală ca să poată merge la 
plimbare. Afară de asta, norii de furtună nu se ştergeau din 
zare, treceau când ici, când colo, întunecaţi, bubuind la 
marginea cerului; de aceea, toată societatea petrecu restul 
zilei în casă. 

Discuţii nu se mai încinseră. Toată lumea se simţi după- 
prânz cât se poate de bine dispusă. 

La început, Katavasov înveseli doamnele cu glume 
originale, care plăceau totdeauna atât de mult când îl 
întâlneai prima oară. Pe urmă, îndemnat de Serghei 
Ivanovici, el înşiră observaţiile sale foarte interesante 
asupra deosebirii de caracter şi chiar de fizionomie la 
muştele de casă, femele şi masculi, ca şi asupra vieţii lor. 


Koznâşev era şi el vesel; iar la ceai, stârnit de fratele său, îşi 
expuse părerea cu privire la viitorul chestiunii orientale. 
Vorbea aşa de simplu şi de bine, că toată lumea îi sorbea 
cuvintele. 

Numai Kitty nu-l putu asculta până la sfârşit, fiind chemată 
să-l scalde pe Mitea. 

La câteva minute după plecarea lui Kitty, îl poftiră şi pe 
Levin în odaia copilului. 

EI îşi lăsă ceaiul şi se duse, regretând că pierdea o parte 
interesantă de conversaţie şi fiind în acelaşi timp îngrijorat, 
deoarece nu ştia de ce îl chemaseră în odaia copilului (lucru 
care nu se întâmpla decât în cazuri grave). 

Levin se interesa îndeaproape, ca de ceva cu totul nou 
pentru dânsul, de planul lui Serghei Ivanovici pe care nu-l 
ascultase până la capăt. După acest plan, lumea slavă 
eliberată, numărând patruzeci de milioane de suflete, 
trebuia să înceapă împreună cu Rusia o nouă epocă istorică. 
Cu toate că era chinuit de curiozitate şi de îngrijorare 
pentru că nu ştia de ce fusese poftit, Levin, îndată ce ieşi 
din salon şi rămase singur, îşi reaminti numaidecât 
gândurile sale din dimineaţa aceea. Consideraţiile asupra 
însemnătăţii elementului slav în istoria universală i se 
părură atât de mărunte în comparaţie cu ceea ce se 
petrecea în sufletul său, încât el uită într-o clipă toate 
acestea şi-şi redobândi dispoziţia sufletească pe care o 
avusese dimineaţa. 

Konstantin Dmitrici nu mai câută să-şi aducă aminte, ca 
înainte, de firul gândurilor sale (nu mai avea nevoie de 
asta), ci se lăsă deodată stăpânit de sentimentul care-l 
călăuzea, legat de gândurile acestea. Regăsi acest 
sentiment în sufletul său, mai puternic şi mai lămurit decât 
înainte. Acum nu se mai întâmpla ca altădată, când trebuia 
să născocească gânduri care să-l liniştească. Acum 
dimpotrivă, sentimentul bucuriei şi al păcii era mai viu 
decât odinioară, iar gândirea nu mai putea ţine pas cu 
sentimentul. 


Străbătând terasa şi privind două stele care între timp 
răsăriseră pe cerul întunecat, Levin îşi aminti deodată: „Da, 
uitându-mă la cer, mă gândeam ca această iluzie a bolţii 
cereşti cuprinde un adevăr, dar totodată nu duceam gândul 
până la capăt şi-mi ascundeam ceva. Totuşi, orice ar fi, nu 
mai poate exista nici o obiecţie. Trebuie numai adâncit 
gândul şi totul va părea limpede.” 

Intrând în odaia copilului, Levin îşi aduse aminte ce anume 
îşi ascunsese. Era consideraţia ca dacă principala dovadă a 
dumnezeirii este revelaţia binelui, de ce se mărgineşte 
această revelaţie la biserica creştină? Ce legături au cu 
această revelaţie dogmele budiştilor şi ale mahomedanilor 
care de asemenea propovăduiesc binele şi săvârşesc fapte 
bune? 

I se păru că are răspuns la această întrebare, dar nu mai 
apucă să şi-l dea, fiindcă intră în odaia copilului. 

Kitty, cu mânecile suflecate, stătea lângă băiţă, aplecată 
deasupra copilului, care se bălăcea în apă. 

Auzind paşii soţului, se întoarse cu faţa spre dânsul şi-l 
chemă cu un zâmbet. Sprijinea cu o mână capul copilului 
grăsuliu, întins pe spate, care dădea din picioare, iar cu 
cealaltă storcea buretele deasupra lui. 

— Vino încoace, priveşte, priveşte! Îi arătă Kitty, când 
bărbatul său se apropie de ca. Are dreptate Agafia 
Mihailovna. Mitea ne recunoaşte. 

Acesta era evenimentul pentru care fusese chemat: în 
acea zi, copilul începu să recunoască, fără îndoială, pe toţi 
ai săi. 

De îndată ce Levin se apropie de băiţă, se făcu numaidecât 
o experienţă pentru el. Experienţa izbuti pe deplin. 
Bucătăreasa, anume adusă pentru asta, se aplecă asupra 
copilului. Mitea se încruntă şi dădu negativ din cap. Apoi se 
aplecă Kitty asupră-i. Un zâmbet însenină faţa copilului. 
Mitea se sprijini cu mânuţele în burete şi, potrivindu-şi 
buzele, scoase un sunet de mulţumire atât de ciudat, încât 
nu numai Kitty şi dădaca, dar chiar şi Levin fură cuprinşi de 


o neaşteptată încântare. Scoaseră copilul din baie, ţinându-l 
pe palme, turnară peste el apă curată, îl înfăşurară într-un 
cearşaf, îl şterseră şi - după ce Mitea scoase un țipăt 
sfâşietor - i-l dădură mamei. 

— Îmi pare aşa de bine că începi să-l iubeşti, îi spuse Kitty 
soţului, după ce, cu copilul la sân, se aşeză liniştită la locul 
său obişnuit. Sunt foarte mulţumită, începuse să mă 
amărască mărturisirea ta că nu simţi nimic pentru dânsul. 

— Nu! Am spus eu că nu simt nimic? Am spus numai că 
eram dezamăgit. 

— Cum? Dezamăgit de el? 

— Adică nu dezamăgit de dânsul, ci de sentimentele mele. 
Mă aşteptam la ceva mai mult. Mă aşteptam să se înfiripe în 
mine un sentiment nou şi plăcut, ca o surpriză. În loc de 
asta, am simţit un amestec de dezgust şi de milă... 

Kitty îl ascultă cu luare-aminte, pe deasupra copilului, 
punându-şi în degetele sale subţiri inelele pe care le 
scosese înainte de a-l scălda pe Mitea. 

— Dar mai ales aveam infinit mai multă teamă şi milă 
decât plăcere. Astăzi însă, după spaima din timpul furtunii, 
mi-am dat seama cât de mult îl iubesc. 

Un surâs lumină chipul lui Kitty. 

— Te-ai speriat tare? Îl întrebă ea. Şi eu m-am speriat; dar 
acum, după ce-a trecut, sunt încă mai înspăimântată. Mă voi 
duce să văd stejarul. Dar ce simpatic e Katavasov! De altfel, 
toată ziua de azi a fost aşa de plăcută! Şi tu te porţi aşa de 
drăguţ cu Serghei Ivanovici, când vrei... Acum du-te la 
dânşii. După scăldat, aici e totdeauna cald şi-s aburi... 

XIX. 

Când ieşi din odaia copilului şi rămase singur, Levin îşi 
aminti numaidecât gândul pe care încă nu şi-l limpezise. 

În loc să se ducă în salon, unde se auzeau glasuri, se opri 
pe terasă şi, sprijinindu-se cu coatele de balustradă, se uită 
la cer. 

Se înnoptase de-a binelea. Spre miazăzi, încotro privea el, 
cerul era senin. Norii se îngrămădiseră de partea cealaltă, 


unde scăpărau fulgere şi de unde veneau tunete 
îndepărtate. Levin ascultă stropii picurând ritmic din teii 
parcului. Se uită la cunoscutul triunghi de stele, la Calea 
Laptelui cu ramificaţiile sale, care trecea prin mijloc. La 
fiecare străfulgerare, nu numai Calea Laptelui, ci şi stelele 
cele vii se mistuiau în adâncuri. Cum se stingea însă 
fulgerul, stelele răsăreau din nou în acelaşi loc, azvârlite 
parcă de o mână dibace. 

„Dar ce mă pune de fapt pe gânduri?” se întrebă Levin, 
simțind dinainte că dezlegarea îndoielilor sale, deşi n-o 
cunoştea încă, se şi săvârşise în sufletul lui. 

„Da. Singura manifestare evidentă şi indiscutabilă a 
divinității sunt legile binelui, destăinuite lumii prin revelaţie 
şi pe care le simt în mine. În recunoaşterea acestor legi, nu 
înseamnă că eu mă unesc cu alţii, ci, vrând-nevrând, sunt 
unit cu alţi oameni într-o singură adunare de credincioşi, 
care se numeşte biserică. Dar ce sunt evreii, mahomedanii, 
confucienii, budiştii? Îşi puse el aceeaşi întrebare care i se 
părea primejdioasă. Se poate ca aceste sute de milioane de 
oameni să fie lipsiţi de cea mai mare fericire, fără de care 
viaţa n-are nici un rost? Levin căzu pe gânduri, se corectă 
însă numaidecât. Dar ce anume mă interesează în fond? Îşi 
zise el. Mă interesează atitudinea faţă de divinitate a 
tuturor credințelor de tot felul din întreaga omenire? Mă 
interesează problema revelării lui Dumnezeu în genere, 
pentru întreaga omenire, cu toate punctele obscure 
existente. Ce fac eu? Mie personal, inimii mele, mi s-a 
dezvăluit indiscutabil o conştiinţă inaccesibilă raţiunii, iar 
eu mă încăpăţânez s-o exprim prin rațiune şi în cuvinte? 

Oare nu ştiu că stelele nu se mişcă? Se întrebă Levin, 
uitându-se la o planetă strălucitoare care-şi schimbase între 
timp poziţia faţă de creanga din vârful unui mesteacăn. 
Uitându-mă însă la mişcarea stelelor, nu-mi pot închipui 
rotația pământului. De aceea am dreptate spunând că 
stelele se mişcă. 


Dar oare astronomii ar fi putut înţelege şi calcula ceva, 
dacă ar fi ţinut scamă de toate mişcările complexe şi variate 
ale pământului? Toate minunatele lor deducţii cu privire la 
distanţele, greutatea, mişcarea şi perturbațiile corpurilor 
cereşti se întemeiază numai pe mişcarea vizibilă a aştrilor 
împrejurul unui pământ neclintit, pe această mişcare văzută 
acum înaintea mea, care a fost la fel pentru milioane de 
oameni de-a lungul veacurilor - mişcare care a fost şi va fi 
totdeauna la fel şi căreia i se poate da oricând crezare. 
După cum concluziile astronomilor ar fi fost deşarte şi 
şubrede dacă nu s-ar fi întemeiat pe observarea cerului 
vizibil faţă de un anumit meridian şi de un anumit orizont, 
tot atât de deşarte şi de şubrede ar fi fost concluziile mele 
dacă nu s-ar fi întemeiat pe acea înţelegere a binelui care a 
fost şi va fi totdeauna aceeaşi pentru toată lumea, 
dezvăluită mie de către creştinism, şi în care sufletul meu 
poate oricând să creadă. Dar n-am dreptul şi nici putinţa să 
dezleg problema altor credinţe şi a raporturilor lor cu 
dumnezeirea.” 

— Ah! Nu te-ai dus? Se auzi deodată glasul lui Kitty care 
se îndrepta pe acelaşi drum înspre salon. Ce-i? Eşti 
supărat? Îl întrebă ea, uitându-se cu luare-aminte la chipul 
sau luminat de stele. 

Dar Kitty nu i-ar fi putut vedea bine faţa, dacă un fulger, 
făcând din nou să pălească stelele, nu i-ar fi luminat-o. La 
lumina fulgerului, Kitty îi privi chipul până în străfund şi, 
văzându-l liniştit şi voios, îi zâmbi. 

„Mă-nţelege, îşi zise Levin. Ştie la ce mă gândesc. Să-i 
spun ori să nu-i spun? Da, să-i spun.” 

Dar tocmai în clipa când el vroia să înceapă vorba, Kitty i-o 
luă înainte: 

— Ascultă, Kostea, fii bun, îl rugă ea, şi du-te în odaia din 
colţ. Vezi dacă Serghei Ivanovici are tot ce-i trebuie. Eu mă 
sfiesc. Vezi dacă i-a pus lavoarul cel nou. 

— Bine, mă duc numaidecât, răspunse Levin sculându-se şi 
sărutând-o. 


„Nu. Nu trebuie să-i spun, se gândi el, când Kitty trecu 
înaintea lui. De taina asta mare, care nu poate fi exprimată 
în cuvinte, numai eu am nevoie. 

Acest sentiment nou nu m-a schimbat, nu m-a făcut fericit, 
nu m-a luminat dintr-o dată, aşa cum am visat eu şi, ca şi în 
sentimentul patern faţă de fiul meu, nici aci n-am avut o 
surpriză. Este credinţă ori nu este - nici eu nu ştiu; 
sentimentul acesta însă mi s-a strecurat prin suferinţă în 
suflet şi s-a înrădăcinat adânc acolo. 

Tot aşa am să mă supăr pe Ivan, vizitiul; tot aşa am să mă 
înflăcărez în discuţii, exprimându-mi ideile hodoronc-tronc; 
acelaşi zid are să rămână între adâncul sufletului meu şi 
ceilalţi oameni, fie chiar şi soţia mea; tot aşa am s-o 
învinovăţesc pentru spaima mea şi am să mă căiesc pe 
urmă; tot aşa n-am să pătrund cu raţiunea de ce mă închin, 
şi totuşi o să mă închin. Viaţa mea însă, toată viaţa mea - 
indiferent de ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine - fiecare 
clipă a vieţii acesteia, nu numai că nu mai este acum lipsită 
de sens ca mai înainte, dar are un netăgăduit rost al binelui 
pe care eu sunt stăpân să-l dau vieţii.” 


SFÂRŞIT 


1 Cumnaţii (fr.). 

2 Eternul feminin (germ.). 

3 O zi de petrecere (fr.). 

4 Multe complimente (fr.). 

5 O cloşcă (fr.). 

6 Concepții (fr.). 

7 Combinații (fr.). 

8 Porunceşte, te rog, să ni se servească ceaiul în salon 
(engl.). 

9 N-am o inimă atât de largă (fr.). 


10 N-am izbutit niciodată asemenea lucru (fr.). 

11 Poziţie socială (fr.). 

12 Că s-a rupt gheaţa (fr.). 

13 Aici: politici (fr.). 

14 Scrupulele dumitale (fr.). 

15 Dumneata susţii că eşti liber-cugetător (fr.). 

16 Faimosul Jules Landau, clarvăzătorul (fr.). 

17 Funcţionar comercial (fr.). 

18 Prietenii prietenilor noştri sunt prietenii noştri (fr.). 

19 Înţelegeţi englezeşte? (fr.). 

20 Teafăr şi fericit (engl.). 

21 Sub aripă (engl.). 

22 Prietene (fr.). 

23 Daţi-i mâna. Vedeţi? (fr.). 

24 Persoana venita la urmă, cea care întreabă, să iasă! Să 
iasă! 

25 lertaţi-mă, dar vedeţi... Reveniţi la ora zece, sau mai 
bine mâine (fr.). 

26 Eu sunt acela, nu-i aşa? (fr.). 

27 Costum de înot (fr.). 

28 Camere mobilate (fr.). 

29 Cu atât mai rău pentru ea (fr.). 

30 „Liutkin, coafor”. Mă coafez la Tiutkin (fr.). 

31 I-a pierit cheful (engl.). 

32 Gândacul de nord. 

33 Trăiască! (sârb.). 

34 În regulă (engl.). 

35 Micile neajunsuri ale vieţii omeneşti (fr.). 

36 Prostraţie totală (fr.). 

37 Lucrul acesta nu este foarte bine văzut la Petersburg 
(fr.). 

38 Alexei Stepanovici Homeakov (1804 - 1860) - scriitor şi 
filosof rus, reprezentant al curentului slavofil. 

39 Alphonse Karr (1808-1890) - publicist francez.