Lev Nicolaevici Tolstoi — Anna Karenina V2

Lev Nicolaevici Tolstoi 


Lev Nicolaevici lolstoi 


ANNA KARENINA 


Volumul 2 


PARTEA A TREIA. 

[. 

Serghei Ivanovici Koznâşev, în loc să plece ca de obicei în 
străinătate, să se odihnească după munca lui intelectuală, 
se duse la ţară, la fratele său, către sfârşitul lunii mai. 
Socotea că nu era viaţă mai frumoasă decât viaţa la ţară şi 
venise să se bucure cu Levin de ea. Acestuia îi păru foarte 
bine, cu atât mai mult, cu cât nu-l aştepta pe fratele său 
Nikolai. Dar, cu toată dragostea şi respectul pentru Serghei 
Ivanovici, Levin nu se simţea în apele lui când fratele său 
venea la ţară. Îl stingherea, ba chiar îi displăcea felul lui de 
a privi această viaţă. Pentru Levin, satul era centrul vieţii 
sale, adică un loc de bucurii, necazuri şi de muncă. Pentru 
Serghei Ivanovici, însă, satul nu era decât locul de odihnă 
după muncă şi antidot sigur împotriva atmosferei viciate a 
oraşului, antidot pe care-l lua cu plăcere, conştient de 
eficacitatea sa. Lui Levin satul îi era drag fiindcă reprezenta 
un câmp de activitate incontestabil folositoare. Lui Serghei 
Ivanovici îi plăcea cu deosebire tocmai din pricină că acolo 
putea să nu facă nimic. De altfel şi felul lui Serghei Ivanovici 
de a vedea poporul îl cam nemulţumea pe Levin. Serghei 
Ivanovici spunea că iubeşte şi cunoaşte poporul. Stătea de 
vorbă adesea cu mujicii - lucru pe care ştia să-l facă frumos, 
fără să se prefacă şi fără să se strâmbe. Din fiecare 
convorbire de soiul acesta el trăgea concluzii generale în 
favoarea poporului, căutând totodată a dovedi că-l 
cunoaşte. Aceste judecăţi superficiale îi displăceau lui 
Levin. Pentru dânsul, poporul nu era decât factorul 


principal în munca lor comună, în ciuda respectului şi a 
iubirii lui adânci pentru mujic - pe care le-a supt, desigur, 
cum spunea el, o dată cu laptele doicii, o ţărancă - şi deşi 
lucra cot la cot cu sătenii în munca lor comună, deşi 
rămânea încântat uneori de puterea, blândeţea şi spiritul 
de dreptate al acestor oameni, totuşi se întâmpla adeseori, 
când această muncă cerea şi alte însuşiri de la dânşii, să se 
înfurie împotriva ţăranilor. Îl exasperau nepăsarea, lipsa de 
disciplină, beţia şi năravul lor de a minţi. De l-ar fi întrebat 
cineva dacă iubeşte poporul, n-ar fi ştiut în ruptul capului 
ce să răspundă, îl iubea şi în acelaşi timp nu-l iubea - ca de 
altfel pe toţi oamenii în genere. Bineînţeles, bun din fire 
cum era, mai mult iubea decât nu iubea pe oameni - deci şi 
poporul. Nu putea însă spune că iubeşte sau nu iubeşte 
poporul ca despre ceva distinct de el, deoarece nu numai că 
trăia în mijlocul lui şi că toate interesele sale erau legate de 
popor, dar el însuşi se socotea ca o parte din popor. Nu 
vedea în acesta, după cum nu vedea nici în propria-i fiinţă, 
însuşiri şi cusururi deosebite şi nu putea să nu se 
socotească una cu poporul! Pe lângă aceasta, deşi trăise 
multa vreme în cele mai strânse legături cu ţăranii, ca 
proprietar şi ca mijlocitor al lor, mai ales ca sfătuitor 
(ţăranii aveau încredere întrânsul şi veneau să-i ceară sfatul 
de la o depărtare de patruzeci de verste), el n-avea o 
părere bine desluşită despre popor. La întrebarea dacă 
cunoaşte poporul, i-ar fi fost tot atât de greu să răspundă ca 
şi la întrebarea dacă-l iubeşte. A spune că-l cunoaşte, ar fi 
însemnat în acelaşi timp să pretindă că cunoaşte oamenii. 
Avea prilejul să vadă şi să cunoască fel de fel de oameni, 
printre care şi mujici. Pe aceştia din urmă îi socotea oameni 
buni, interesanţi şi descoperea mereu la dânşii tot alte 
trăsături de caracter, schimbându-şi părerile de mai înainte 
asupra lor şi înlocuindu-le cu alte păreri. Dimpotrivă, 
Serghei Ivanovici - după cum iubea şi lăuda viaţa de la ţară, 
în opoziţie cu viaţa de la oraş, care nu-i plăcea - tot aşa 
iubea şi poporul, în opoziţie cu lumea mondenă, pe care n-o 


iubea. De asemenea, el socotea că poporul se deosebeşte de 
ceilalţi oameni în genere. În mintea lui metodică se 
cristalizaseră cu precizie anumite forme ale vieţii poporului, 
scoase în parte din însăşi viaţa poporului, mai cu seamă însă 
din contrastele faţă de celelalte clase. Nu-şi schimba 
niciodată părerea despre popor şi atitudinea binevoitoare 
faţă de dânsul. 

În divergenţele de păreri care se năşteau între cei doi fraţi 
cu prilejul discuţiilor despre popor, Serghei Ivanovici ieşea 
totdeauna învingător. Îl biruia pe fratele său, fiindcă avea 
noţiuni bine definite despre caracterul, însuşirile şi 
gusturile poporului. Levin însă n-avea nici o părere bine 
definită şi statornicită; de aceea era prins mereu în 
contrazicere cu sine însuşi în aceste discuţii. 

Pentru Serghei Ivanovici, fratele său mezin era un băiat 
simpatic, avec le coeur bien placel (cum se exprima el în 
franţuzeşte), dar cu mintea, deşi destul de ageră, 
influenţată de impresiile momentului şi de aceea plină de 
contradicții. Cu indulgenţa unui frate mai mare, el îi explica 
uneori valoarea lucrurilor, însă nu-i plăcea să discute cu 
dânsul, fiindcă-l dobora prea uşor. 

Konstantin Levin îl privea pe fratele său ca pe un om de o 
mare inteligenţă şi de o vastă erudiție, nobil în cel mai înalt 
înţeles al cuvântului, înzestrat cu capacitatea de a lupta 
pentru binele obştesc; dar, cu cât înainta în vârstă şi cu cât 
îşi cunoştea mai bine fratele, cu atât mai des simţea în 
fundul sufletul său că această capacitate de a lupta în 
vederea binelui obştesc, de care el însuşi se credea lipsit cu 
totul, poate că nici nu era de fapt o calitate, ci dimpotrivă, o 
lipsă. Poate o lipsă nu de dorinţe şi de gusturi frumoase, 
cinstite şi nobile, ci o lipsă de forţă vitală - ceea ce se 
numeşte inimă, de acea năzuinţă care sileşte pe om să 
aleagă, dintre toate căile vieţii care i se deschid înainte, una 
singură şi să nu se abată de la ea. Cu cât îşi cunoştea mai 
bine fratele, cu atât mai mult observa Levin că Serghei 
Ivanovici, ca şi mulţi alţi militanţi pentru binele obştesc, nu 


era împins de inimă spre aceasta, ci de rațiune. E frumos să 
te îndeletniceşti cu asemenea lucruri, îşi ziceau, ei, şi se 
purtau în consecinţă! Levin îşi întări această părere, văzând 
că fratele său nu punea mai mult la inimă problemele 
binelui general şi ale nemuririi sufletului decât ale unei 
partide de şah sau iscusita structură a unei maşini noi. 

Afară de aceasta, pe Levin îl stingherea prezenţa fratelui 
său la ţară, fiindcă - mai cu seamă vara - era mereu prins 
de gospodărie. Nu-i ajungea ziua lungă de vară ca să facă 
tot ce trebuia, în timp ce Serghei Ivanovici se odihnea. Dar, 
deşi se odihnea, adică nu lucra la cartea lui, era atât de 
obişnuit cu activitatea intelectuală, încât îi plăcea să-şi 
exprime într-o formă frumoasă şi concisă ideile ce-i veneau 
în minte şi ţinea să aibă pe cineva care să-l asculte. 

Fratele său îi era cel mai obişnuit şi mai firesc auditor. De 
aceea, cu toate că relaţiile lor erau simple, libere şi 
prieteneşti, lui Levin îi venea greu să-l lase singur. Serghei 
Ivanovici prefera să se întindă pe iarbă şi să stea aşa, 
prăjindu-se la soare şi flecărind alene. 

— N-ai să mă crezi, îi spunea el lui Levin, ce plăcere îmi 
face lenea asta ucraineană. Nici o idee în minte, capul 
deşert ca o minge. 

Konstantin Levin se plictisea să şadă şi să asculte, mai ales 
când ştia că în lipsa lui se cară gunoi pe un câmp nepregătit 
şi că, nefiind supravegheați, oamenii ar putea să-l arunce 
Dumnezeu ştie cum... N-au să înşurubeze bine nici 
cormanele la pluguri, ci au să le scoată, şi pe urmă au să 
spună că plugurile de fier sunt o născocire proastă, că 
plugul de lemn e sfânt - şi aşa mai departe. 

— Nu mai umbla atâta pe căldură, îi spunea Serghei 
Ivanovici. 

— Nu. Trebuie numai să trec o clipă pe la birou şi mă 
întorc îndată, răspundea Levin şi fugea la câmp. 

II. 

În cele dintâi zile ale lui iunie se întâmplă ca Agafia 
Mihailovna, bătrâna dădacă, acum menajeră, în timp ce 


ducea la pivniţă un borcan cu ciuperci marinate chiar 
atunci, să alunece deodată şi să cadă, scrântindu-şi mâna 
din încheietură. Curând îşi făcu apariţia medicul zemstvei, 
un tânăr guraliv, care abia îşi isprăvise studiile. Examina 
mâna, spuse că nu e scrântită, puse o compresă şi, 
rămânând la masă, se arăta încântat să stea de vorbă eu 
vestitul Serghei Ivanovici Koznâşev. Îi povesti, ca să-şi arate 
părerile înaintate asupra lucrurilor, toate bârfelile din judeţ 
şi se plânse de proasta situaţie a zemstvei. Serghei 
Ivanovici îl ascultă cu luare-aminte, îi puse întrebări şi, 
stârnit de noul auditor, se înflăcăra şi făcu câteva observaţii 
juste şi convingătoare, preţuite cu respect de tânărul 
medic. În sfârşit se însufleţise ca totdeauna după o discuţie 
strălucită şi înflăcărată - lucru cunoscut de fratele său. 
După plecarea doctorului, Serghei Ivanovici îşi exprimă 
dorinţa de a se duce cu undiţa la gârlă. Îi plăcea să 
pescuiască şi se mândrea oarecum că poate să-i placă o 
îndeletnicire aşa de stupidă. 

Levin, care trebuia să-şi vadă arăturile şi păşunile, se 
arătă gata să-şi ducă fratele cu cabrioleta. 

Era în toiul verii, tocmai vremea când se vede bine ce 
recoltă va fi şi încep grijile însămânţărilor de toamnă. Se 
apropia cositul. Secara dăduse toată în spic şi, verde- 
cenuşie, cu spicul încă uşor, se legăna în vânt. Ovăzul verde, 
cu tufe de iarbă galbenă presărate prin el, răsărise 
neregulat pe ogoarele târzii. Floarea hrişcăi, semănată de 
timpuriu, se scutura acoperind pământul. Pârloagele 
bătătorite, ca piatra, de vite, cu poteci lăsate printre ele, pe 
care nu le înturna plugul, erau pe jumătate arate. 
Grămezile de băligar, scoase la câmp şi uscate deasupra, îşi 
amestecau în zori izul cu mireasma ierburilor în floare, 
pline de nectar. Iar în aşezături, fânețele curățate, 
împestriţate cu grămezile negre ale tulpinilor de măcriş 
plivit, se întindeau ca o mare, aşteptând să fie cosite. 

Era vremea când în muncile agricole se făcea un scurt 
popas înainte de seceriş, care vine la rând în fiecare an, 


chemând toate puterile norodului. Recolta era minunată; 
iar zilele de vară erau senine şi calde, cu nopţi scurte, 
înrourate... 

Fraţii trebuiau să treacă prin pădure ca să ajungă la 
fânețe. Serghei Ivanovici admira tot timpul frumuseţea 
pădurii, cu frunziş bogat. Arăta fratelui său ba un tei 
bătrân, întunecat în partea umbroasă, smălţat cu codițe 
galbene, gata să înflorească, ba mlădiţele tinere ale 
copacilor, crescute în anul acela, strălucind ca smaragdul. 
Lui Levin nu-i plăcea să vorbească sau să asculte vorbindu- 
se despre frumuseţile naturii. Pentru dânsul, cuvintele 
despuiau de frumuseţe ceea ce vedea. Încuviinţând ceea ce 
spunea fratele său, Konstantin Dmitrici începu să se 
gândească la altceva. După ce trecură pădurea, atenţia lui 
se îndreptă asupra unei pârloage de pe o movilă, aici 
acoperită cu iarbă galbenă, dincolo bătătorită şi împărţită 
în pătrăţele - parte arată, parte plină de grămezi de gunoi. 
Trecu un şir de căruţe, şi Levin le numără şi rămase 
mulţumit că se va căra tot ceea ce trebuia. Când văzu 
fânețele, gândul lui sări la cosit. Cositul fânului îl interesa 
totdeauna în chip deosebit. Apropiindu-se de fâneaţă, 
Konstantin opri calul. 

Roua dimineţii mai stăruia pe iarba înaltă şi deasă. Ca să 
nu-şi ude picioarele, Serghei Ivanovici rugă pe Levin să-l 
ducă cu cabrioleta, prin fâneaţă, până la un tufiş de răchită, 
unde „cădeau” bibani. Oricât de rău îi părea să calce iarba, 
Konstantin intră în fâneaţă. Iarba înaltă se înfăşură, moale, 
în jurul roţilor şi pe picioarele calului, presărând cu seminţe 
spiţele şi butucii uzi ai cabrioletei. 

Fratele său se aşeză sub o tufă şi-şi desfăşură undiţele, iar 
Levin îşi duse calul mai departe, să-l lege, şi intră în marea 
de ierburi verzi-cenuşii, neclătinate de vânt. În locurile 
inundabile, iarba mătăsoasă, cu seminţe care dădeau în 
copt, îi ajungea până aproape de brâu. 

După ce străbătu fâneaţă de-a curmezişul, Levin ieşi la 
drum, unde întâlni un bătrân cu un ochi umflat, care ducea 


o roiniţă cu albine. 

— Ce e? Nu cumva le-ai prins, Fomici? Îl întrebă Levin. 

— Da de unde, Konstantin Dmitrici! Sunt ale mele. De-am 
putea să ni le păzim pe-ale noastre! Au plecat a doua oară... 
Bogdaproste că le-au prins băieţii care ară la 
dumneavoastră. Au deshămat un cal şi le-au ajuns... 

— Ei, ce spui, Fomici? Să cosim, ori să mai aşteptăm? 

— Ce să spun? După noi ar fi să aşteptăm până la Sân 
Petru. Da dumneavoastră cosiţi totdeauna mai devreme. Să 
vă ajute Dumnezeu! larba-i bună. Au să aibă vitele unde 
paşte. 

— Dar ce crezi despre vreme? 

— Asta-i în mâna lui Dumnezeu. Poate că o să fie şi vreme 
frumoasă... 

Levin se întoarse la fratele său. Nu „cădea” nimic. Dar 
Serghei Ivanovici nu se plictisea şi era în cea mai bună 
dispoziţie sufletească. Levin îşi dădea seama că, aţâţat de 
discuţia cu doctorul, Serghei avea chef de vorbă. El, 
dimpotrivă, ar fi vrut să plece cât mai repede acasă pentru 
a porunci pe a doua. Zi adunarea cosaşilor, hotărând dacă 
va începe ori nu cositul - grija lui de căpetenie acum. 

— Ce zici? Mergem? Îl întrebă Levin. 

— De ce să ne grăbim? Să mai stăm. Ia uite cum te-ai 
udat! Cu toate că peştele nu cade la undiţă, e frumos aici. 
Orice vânătoare e frumoasă, fiindcă se petrece în natură. 
Ce minunată e apa asta, luceşte ca oţelul! Zise Serghei. 
Malurile acoperite de ierburi, aduse el, îmi aduc aminte de 
o ghicitoare. Ştii care? Iarba spune apei: legănate suntem, 
legănate, şi de vânt bătute... 

— Nu cunosc ghicitoarea asta, răspunse posac Levin. 

III 

— Ştii, m-am gândit la tine, urmă Serghei Ivanovici. Ceea 
ce se petrece în judeţul vostru e din cale-afară de fără 
noimă. Mi-a spus-o doctorul. Băiatul ăsta nu-i prost de loc! 
Ţi-am spus-o şi ţi-o mai spun: faci rău că nu te duci la 
adunări şi, îndeobşte, că te-ai depărtat de zemstvă. Dacă 


oamenii cumsecade au să se dea la o parte, totul are să 
meargă bineînţeles anapoda. Dăm bani, dar banii merg pe 
lefuri. Şi n-avem nici şcoli, nici felceri, nici moaşe, nici 
farmacii... N-avem nimic. 

— Am încercat, dar nu mai pot! Spuse Levin încet şi în silă. 
Ce vrei să fac? 

— Cum nu mai poţi? Mărturisesc că nu te înţeleg. Nu 
admit nici nepăsarea, nici nepriceperea. Atunci să fie cumva 
numai din lene? 

— Niciuna, nici alta. Am încercat şi am văzut ca nu pot 
face nimic, răspunse Levin. 

Nu prea asculta cu luare-aminte ceea ce spunea fratele 
său. Uitându-se peste gârlă, pe arătură, Levin zări ceva 
negru, însă nu se putu lămuri dacă era un cal sau logofătul 
călare. 

— Dar de ce nu poţi face nimic? Ai încercat o dată. N-ai 
izbutit din punctul tău de vedere şi te-ai şi resemnat. Se 
poate să n-ai amor-propriu! 

— Nu concep amorul-propriu în privinţa asta, zise Levin 
adânc atins de cuvintele fratelui său. Dacă la universitate 
mi s-ar fi spus că alţii înţeleg calculul integral, iar eu nu-l 
înţeleg, atunci ar fi putut fi vorba de amor-propriu. Dar aici 
e nevoie în primul rând să fii încredinţat că ai însuşirile care 
se cer pentru astfel de treburi şi mai ales să crezi că aceste 
lucruri sunt foarte importante. 

— Cum? Vrei să spui că nu sunt importante? Îl întreba 
Serghei Ivanovici, jignit ca fratele sau socotea neînsemnat 
un lucru care-l preocupa pe el şi fiindcă nici nu asculta bine 
ce-i spunea. 

— Mie nu mi se par importante şi nu mă pasionează, ce să 
fac? Răspunse Levin, desluşind că ceea ce zărise era 
logofătul, care fără îndoială dăduse drumul oamenilor de la 
arat. Aceştia întorceau plugurile. „Oare au şi isprăvit 
aratul?” gândi el. 

— Dar ascultă ce-ţi spun, urmă fratele cel mai mare, a 
cărui faţă frumoasă şi inteligentă se întunecă. Totul are o 


margine. E foarte bine să fii un original, un om sincer, şi să 
nu-ţi placă făţărnicia, ştiu asta... Dar ceea ce spui tu ori n- 
are sens, ori are un sens foarte urât. Cum poţi socoti 
neînsemnat faptul că poporul acesta pe care-l iubeşti, după 
cum susţii... „N-am susţinut niciodată”, îşi zise în gând 
Konstantin Levin. 

—... moare fără nici un ajutor medical. Nişte babe 
nepricepute moşesc copiii şi-i lasă să moară, poporul e 
împotmolit în neştiinţă şi e la cheremul oricărui conţopist. 
Iar tu ai în mână mijlocul de a-i veni în ajutor, dar n-o faci, 
fiindcă din punctul tău de vedere asta n-are nici o 
importanţă. 

Serghei Ivanovici îi puse dilema: 

— Ori eşti atât de înapoiat, încât nu eşti în stare să-ţi dai 
seama de tot ce-ai putea face, ori nu vrei să faci nimic, ca să 
nu-ţi tulburi liniştea, vanitatea sau mai ştiu eu ce... 

Konstantin Levin simţi că nu-i mai rămăsese decât să se 
resemneze sau să-şi recunoască lipsa de interes pentru 
binele obştesc - ceea ce-l jigni şi-l necăji. 

— Poate şi una, şi alta, rosti Levin cu hotărâre. Nu văd că 
s-ar putea... 

— Cum? Administrând banii mai cu socoteală, nu s-ar 
putea da un ajutor medical? 

— Cred că nu... Faţă de cele patru mii de verste pătrate 
ale judeţului nostru, cu viscolele noastre şi cu noroaiele de 
primăvară, cu perioadele de muncă, nu văd putinţa de a se 
da ajutor medical peste tot. De altfel, n-am nici o încredere 
în medicină... 

— Alta! N-ai dreptate... Am să-ţi dau mii de exemple... Dar 
şcolile? 

— La ce ne trebuie şcoli? 

— Ce spui? 'le mai poţi îndoi de foloasele învăţăturii de 
carte? Dacă-i bună pentru tine, e bună şi pentru alţii. 

Konstantin Levin se simţea strâns cu uşa; de aceea se 
înfierbântă şi exprimă, fără să vrea, adevăratul motiv al 
nepăsării sale faţă de binele obştesc. 


— 'Toate astea poate-s bune, dar de ce să mă îngrijesc de 
înfiinţarea unor centre medicale de care n-am să mă 
folosesc niciodată şi de înfiinţarea unor şcoli unde n-am să- 
mi trimit copiii... unde nici ţăranii nu vor să şi-i trimită? Şi 
încă nici nu sunt încredinţat că trebuie trimişi - încheie 
Levin. 

Pe Serghei Ivanovici îl surprinse acest punct de vedere 
neaşteptat în legătură cu problema pe care o discutau, dar 
îşi făcu numaidecât un nou plan de atac. 

Tăcu un răstimp. Scoase din apă o undiţă, o aruncă în altă 
parte şi, zâmbind, se întoarse către fratele său: 

— Dă-mi voie... Mai întâi ai avut nevoie de centrul sanitar. 
Ai chemat chiar azi un medic al zemstvei pentru Agafia 
Mihailovna. 

— Totuşi, cred că o să rămână cu mâna strâmbă. 

— Vom vedea... Apoi un mujic cu carte ţi-ar fi un muncitor 
mai folositor, mai de preţ. 

— Ba nu, răspunse hotărât Konstantin Levin. Întreabă pe 
cine vrei, un muncitor cu carte lucrează mai prost. Apoi nici 
drumurile nu se pot drege; iar podurile, cum le construieşti, 
cum ţi le fură. 

— De fapt, zise încruntat Serghei Ivanovici, căruia nu-i 
plăcea să fie contrazis, mai ales când interlocutorul sărea 
de la una la alta şi aducea argumente noi, fără nici o 
legătură între ele, încât nu mai ştia la ce să răspundă, de 
fapt, nu e vorba de asta. Recunoşti că învăţământul e 
folositor poporului? 

— Recunosc, scăpă vorba Levin şi se gândi numaidecât că 
nu spusese ceea ce gândise. 

Simţi că, recunoscând aceasta, Serghei Ivanovici avea să 
întoarcă această vorbă împotrivă-i şi să-l constrângă a 
recunoaşte iarăşi că se contrazice. În ce chip îi va dovedi 
acest lucru nu ştia exact; ştia însă ca o va face neapărat, 
logic, şi aşteptă argumentarea lui. 

Argumentul a fost mult mai simplu decât se aşteptase 
Konstantin Levin. 


— Dacă-l recunoşti folositor, reluă Serghei Ivanovici, nu se 
poate, ca om cinstit, să nu ţii la această operă şi să nu vrei a 
lupta pentru ea. 

— Dar dacă nu recunosc această operă drept bună? 
Răspunse Levin, roşind. 

— Cum? Dar adineauri ai spus... 

— Adică dacă n-o recunosc nici bună, nici cu putinţă! 

— Nu poţi să-ţi dai seama de asta, dacă nu-ţi dai osteneală 
să încerci. 

— Ei, să zicem, făcu Levin, deşi era de altă părere, să 
zicem că e aşa. Nu văd totuşi motivul pentru care m-aş 
strădui. 

— Adică cum? 

— Uite, dacă am început să vorbim, dă-mi o explicaţie din 
punct de vedere filosofic, adăugă Levin. 

— Nu înţeleg ce are a face asta cu filosofia! Răspunse 
Serghei Ivanovici pe un ton care i se păru lui Levin că ar fio 
tăgadă a dreptului său de a discuta filosofie. Aceasta îl 
scoase din fire. 

— Uite de ce, răspunse Levin cu aprindere. Cred că 
motorul tuturor acţiunilor noastre este. Totuşi, interesul 
personal. Astăzi, ca nobil, nu văd în instituţiile zemstvei 
nimic care să ajute la buna mea stare. Drumurile nu sunt 
mai bune, şi nici nu pot fi. Caii mei mă duc şi pe drumuri 
proaste. Doctor şi centru sanitar nu-mi trebuie. N-am 
nevoie de judecător de pace. Nu apelez şi n-am să apelez 
niciodată la el. Şcolile nu numai că nu-mi sunt de niciun 
folos, dar îmi sunt dăunătoare - cum ţi-am mai spus. Pentru 
mine, instituţiile zemstvei se reduc la obligaţia să plătesc 
câte optsprezece copeici de deseatină, să merg la oraş, să 
dorm în ploşniţe şi să ascult tot felul de prostii şi de 
porcării, fără a fi împins de nici un interes personal. 

— Dă-mi voie, îl întrerupse Serghei Ivanovici. Nici un 
interes personal nu ne-a împins să luptăm pentru 
dezrobirea ţăranilor, dar cu toate acestea am luptat. 


— Nu! Îl întrerupse Konstantin din ce în ce mai 
înfierbântat. Dezrobirea ţăranilor a fost altceva. Acolo a fost 
un interes personal. Am vrut să lepădăm jugul acesta, care 
ne apăsa pe noi, pe toţi oamenii cumsecade. Dar să fii 
delegat, să discuţi de câţi vidanjori e nevoie şi cum trebuie 
să se aşeze conductele într-un oraş în care nu stai! Să fii 
jurat şi să judeci un mujic care a furat o şuncă, ascultând 
şase ceasuri toate prostiile îndrugate de apărători şi de 
procurori! Să auzi pe preşedinte întrebând pe Moş Alioşa 
cel nătâng: „Recunoşti, domnule acuzat, faptul furtului de 
şuncă?” - „Ha?” 

Şi Konstantin Levin, în focul vorbei, începu să imite pe 
preşedinte şi pe Alioşa cel nătâng, fără să-şi dea seama că 
se abătuse de la subiect. 

Serghei Ivanovici ridică din umeri. 

— Ei, ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun numai că drepturile care mă privesc pe 
mine, care-mi ating interesele, le voi apăra oricând, din 
toate puterile mele. Atunci când jandarmii ne făceau 
percheziţii şi ne citeau scrisorile, nouă, studenţilor... eram 
gata să-mi apăr din răsputeri dreptul la învăţătură şi la 
libertate. Înţeleg serviciul militar, care atinge soarta 
copiilor şi a fraţilor mei, însăşi soarta mea. Sunt dispus să 
discut ceea ce ma priveşte pe mine. Să discut însă cum să 
repartizezi patruzeci de mii de ruble ale zemstvei sau să 
judec pe Alioşa cel nătâng, asta nu înţeleg şi nici nu pot s-o 
fac. 

Konstantin Levin vorbea de parcă i s-ar fi rupt zăgazul 
cuvintelor. Serghei Ivanovici zâmbi. 

— Dar mâine, dacă eşti dat în judecată, ţi-ar plăcea să fii 
judecat de vechea curte criminală? 

— N-am să fiu dat în judecată. N-am să spintec niciodată 
pe nimeni şi n-am nevoie de aşa ceva. Uite, urmă Levin 
sărind iarăşi la un alt subiect, să ştii că instituţiile zemstvei 
noastre şi celelalte de acelaşi fel seamănă pentru mine cu 
crengile de mesteacăn pe care le înfigem în pământ de 


Rusalii, în chip de pădure. Pădurile au crescut de la sine în 
Europa, iar mestecenii aceştia, eu nu-i pot uda din toată 
inima şi nici să cred în ei. 

Serghei Ivanovici ridică doar din umeri, arătându-şi prin 
acest gest nedumerirea: de unde au răsărit în discuţia lor 
mestecenii? Cu toate că înţelesese numaidecât ceea ce 
vroia să spună cu asta fratele său. 

— Ilartă-mă, dar aşa nu se poate discuta, zise Serghei. 
Levin însă vroia să-şi justifice cusurul pe care şi-l cunoştea, 
şi anume: nepăsarea faţă de binele obştesc. De aceea 
adăugă: Cred că nici o activitate nu poate fi trainică, dacă 
nu se întemeiază pe interesul personal. E un adevăr 
general, filosofic, urmă el, repetând într-adins cuvântul 
filosofic, ca şi cum ar fi vrut să arate că şi el are dreptul, ca 
oricare altul, să discute filosofie. 

Serghei Ivanovici zâmbi din nou. „Are şi el o filosofie a lui, 
în slujba pornirilor sale”, se gândi Koznâşev. 

— Lasă filosofia, zise Serghei. Scopul principal al filosofiei 
din toate veacurile a fost tocmai să găsească legătura care 
trebuie neapărat să existe între interesul personal şi cel 
obştesc. Dar asta e altceva; eu ţin să-ţi rectific comparaţia. 
Mestecenii despre care vorbeşti nu sunt înfipţi în pământ, ci 
o parte din ei sunt răsădiţi, iar altă parte - semâănaţi. 
Trebuie să-i îngrijeşti cu băgare de seamă. Numai acele 
popoare au viitor, care-şi dau scama şi preţuiesc ceea ce e 
însemnat şi valoros în instituţiile lor, numai acele popoare 
pot fi numite istorice. 

Serghei Ivanovici mută chestiunea în domeniul filozofico- 
istoric, inaccesibil lui Levin, şi-i dovedi slăbiciunea punctului 
său de vedere. 

— În ceea ce priveşte faptul că treburile astea nu-ţi plac, 
te rog să mă ierţi, dar aici sunt de vină lenea noastră 
rusească şi boieria. Sunt convins că la tine e vorba de o 
rătăcire vremelnică. Are să-ţi treacă. 

Levin tăcea. Se simţea înfrânt din toate punctele de 
vedere. Îşi dădea seama, în acelaşi timp, ca fratele său nu 


înţelesese ceea ce vroise el să spună. Dar nu ştia de ce nu 
fusese înţeles: fiindcă nu se exprimase limpede, sau fiindcă 
fratele său nu vroise sau nu fusese în stare să-l înţeleagă. 
Nu încercă însă să adâncească gândurile acestea şi, fără să- 
şi mai contrazică fratele, începu să se gândească la cu totul 
altceva, la treburile lui personale. 

Serghei Ivanovici înfăşură ultima undiţă, dezlegă calul şi 
amândoi fraţii plecară. 

IV. 

lată la ce se gândea Levin în timp ce vorbea cu fratele său: 
acum un an, o dată, când se dusese să asiste la cosit, se 
supărase tare pe logofăt şi ca să se liniştească, luase o 
coasă de la un mujic şi începuse să cosească. 

Munca aceasta îi plăcuse aşa de mult, că de atunci mai 
cosise de câteva ori. Cosise toată pajiştea din faţa casei. lar 
în anul acela îşi pusese în gând încă din primăvară să 
cosească împreună cu mujicii, zile întregi. De la sosirea 
fratelui său, el stătea pe gânduri: Să cosească, ori nu? Îi era 
neplăcut să-şi lase fratele singur zile de-a rândul şi pe 
deasupra se temea să nu-lia în râs pe socoteala asta. 
Trecând însă prin fâneaţă şi aducându-şi aminte de 
impresiile cositului, Levin aproape hotări că are să se apuce 
de cosit. După convorbirea supărătoare cu fratele său, el se 
gândi iarăşi la acest lucru. 

„Am nevoie de mişcare fizică. Altfel, o să mi se strice de tot 
caracterul”, se gândi Konstantin şi hotări să cosească, 
oricât de stingherit s-ar simţi faţă de fratele său şi faţă de 
ţărani. 

Se duse de cu seară la cancelarie, dădu dispoziţii pentru 
munci şi trimise prin sate după oameni care să cosească a 
doua zi fâneaţa Călinilor, cea mai mare şi cea mai 
frumoasă... 

— Te rog să trimiţi coasa mea lui Tit, să mi-o ascută şi să 
mi-o aducă mâine. Poate că am să cosesc şi eu, zise Levin, 
silindu-se să nu se fâstâcească. 

Logofătul zâmbi şi-i răspunse: 


— Am înţeles. 

Seara, la ceai, Levin spuse fratelui său: 

— Mi se pare că s-a statornicit vremea. Mâine încep 
cositul. 

— Îmi place foarte mult munca asta, îl aprobă Serghei 
Ivanovici. 

— Şi mie îmi place straşnic de mult. Am cosit uneori alături 
de mujici. Mâine vreau să cosesc toată ziua. 

Serghei Ivanovici înălţă capul şi-şi privi mirat fratele. 

— Cum adică? Alături de mujici, toată ziua? 

— Da. E foarte plăcut. 

— E frumos, ca exerciţiu fizic, numai că nu ştiu dacă ai să 
poţi rezista, adăugă fără pic de ironie Serghei Ivanovici. 

— Am mai încercat. Lia început e greu, dar pe urmă te 
obişnuieşti. Cred că n-am să rămân de căruţă... 

— Auzi dumneata! Dar ia spune-mi: Cum privesc asta 
mujicii? Îmi închipui că râd între ei; or fi zicând că astea-s 
toane boiereşti. 

— Nu, nu cred. E o muncă aşa de veselă şi în acelaşi timp 
aşa de grea, că nici n-ai timp să te gândeşti. 

— Dar cum ai să mănânci cu ei? N-ar fi tocmai frumos să-ţi 
trimit acolo Lafitte şi friptură de curcan. 

— Nu. Când ei se odihnesc, eu vin acasă. 

A doua zi dimineaţă, Konstantin Levin se sculă mai 
devreme decât de obicei, dar treburile gospodăreşti îl 
reţinură; când sosi la tarla, cosaşii începuseră al doilea 
polog. 

Încă din vârful dealului i se înfăţişă o parte din fâneaţă, 
cosită gata, cu brazde cenuşii şi cu grămezi negre de 
caftane lepădate de cosaşi pe locul de unde începuseră 
întâia brazda. 

Pe măsură ce se apropia Levin, mujicii îi răsăreau în faţă - 
unii în caftane, alţii numai în cămaşă, câte unul mergând în 
spatele altuia, într-un şir desfăşurat, fiecare aruncând altfel 
coasa. Numără patruzeci şi doi de oameni. 


Cosaşii înaintau încet pe partea joasă şi cu hârtoape a 
fâneţii unde înainte fusese o iezătură. Levin recunoscu pe 
câţiva dintre mujicii săi. Era acolo şi bătrânul Ermil, care 
purta o cămaşă albă, lungă, şi zvârlea coasa, îndoindu-se 
din şale. Era şi Vaska, flăcăul cel tânăr, care fusese vizitiu la 
Levin şi care culca la pământ fiecare brazdă cu o largă 
mişcare a braţelor. Era şi Tit, dascălul lui Levin la cosit, un 
omuleţ mărunt şi slab, care mergea în frunte, fără să se 
îndoaie, şi tăia pârtii late, jucându-se parcă cu coasa. 

Levin descăleca şi, după ce-şi legă calul lângă drum, se 
întâlni cu Tit, care scoase dintr-o tufă o altă coasă şi i-o 
dădu. 

— E gata, boierule! E ca briciul: coseşte singură, îl asigură 
Tit, scoţându-şi cu un zâmbet şapca şi întinzându-i coasa. 

Levin îşi luă coasa şi se pregăti de lucru. Asudaţi şi veseli, 
cosaşii care-şi isprăveau brazdele ieşeau unii după alţii la 
drum şi dădeau bună ziua boierului, râzând. Îl priviră cu 
toţii, nimeni nu scoase nici un cuvânt până când nu începu 
vorba un bătrân înalt, zbârcit şi fără barbă, îmbrăcat într-o 
bundă de oaie, care ieşise şi el la drum. 

— Bagă de seamă, boierule, dacă te-ai apucat de treabă, 
vezi să nu rămâi de căruţă! Levin auzi râsete stăpânite 
printre cosaşi. 

— Am să mă silesc să nu rămân de căruţă, răspunse Levin, 
aşezându-se în spatele lui Tit şi aşteptând clipa când să 
înceapă. 

— Bagă de seamă! Repetă bătrânul. 

Tit îşi făcu loc, iar Levin porni după dânsul. Iarba era mică, 
aşa ca pe lângă drum; iar Levin, care nu cosise de mult şi se 
simţea stingherit de privirile îndreptate asupră-i, cosi la 
început prost, cu toate că mânuia coasa cu putere. În 
spatele lui se auziră glasuri. 

— Coasa nu-i bine potrivită. Mâneru-i prea sus. Uite cum 
trebuie să se îndoaie, grăi unul. 

— Sprijină-te mai mult în călcâie, îl sfătui altul. 


— Nu-i nimic, e bine, se obişnuieşte, spuse bătrânul. Vedeţi 
cum a pornit? E prea lat pologul, ai să oboseşti... E stăpân, 
se osteneşte pentru sine. la te uită ce mare rămâne iarba la 
capete! Pe vremuri, ne-ar fi dat una după ceafă pentru aşa 
ceva. 

Ajunseră la iarba mai moale; iar Levin, ascultând fără a 
răspunde şi silindu-se să cosească tot mai bine, mergea 
după Tit. Făcură vreo sută de paşi. Tit înainta mereu, fără 
opriri, fără să dea dovadă de cea mai mică oboseală. Levin 
însă începu să se teamă că nu va putea ţine până la capăt, 
atât era de obosit. 

Simţea că-şi mânuia coasa cu cele din urmă puteri şi se 
hotări să-l roage pe Tit să se oprească, dar în aceeaşi clipă 
Tit se opri singur şi, aplecându-se, luă un smoc de iarbă, îşi 
şterse coasa şi se apucă s-o ascută. Levin se îndreptă din 
şale şi se uită, cu un oftat de uşurare, îndărăt. În urma lui 
venea un mujic care pesemne obosise şi el, fiindcă - înainte 
de a-l ajunge pe Levin - se opri numaidecât şi se puse să-şi 
ascută coasa. Tit ascuţi şi coasa lui, şi coasa lui Levin; apoi 
amândoi porniră mai departe. 

A doua repriză se desfăşură la fel. Tit înainta, dând mereu 
din coasă, neobosit, fără să se oprească. Levin mergea după 
dânsul, silindu-se să nu rămână în urmă dar îi venea din ce 
în ce mai greu. Simţea când şi când că-l părăsesc puterile, 
în aceeaşi clipă însă Tit se oprea şi începea să ascută coasa. 

Aşa dovediră brazda întâi. Brazda aceasta lungă îi păru lui 
Levin foarte grea. Cu toate acestea, când se isprăvi brazda 
şi Tit, aruncându-şi coasa pe umăr, porni cu paşi rari pe 
urmele întipărite de călcâiele cizmelor sale pe locul cosit, 
Levin păşi la fel pe fâşia lui. Şi, deşi sudoarea îi curgea pe 
faţă şi-i picura de pe nas, iar spatele îi era leoarcă, 
Konstantin se simţea foarte bine. Îl bucura mai cu seamă un 
gând: acum ştia că va dovedi. 

Mulţumirea nu-i era întunecată decât de faptul că brazda 
nu-i ieşise frumoasă. „Să lucrez mai puţin din braţe şi mai 
mult din tot trupul”, se gândi Levin, comparând brazda lui 


Tit, trasă ca după sfoară, cu brazda lui neregulată, culcată 
la întâmplare. 

După cum băgă de scamă, Lit cosise cam repede brazda 
întâi, vrând pesemne să-l încerce pe boier; iar brazda se 
nimerise şi lungă. Celelalte brazde fură mai uşoare. Totuşi 
Levin trebuia să-şi încordeze toate puterile ca să nu rămână 
în urma mujicilor. 

Nu se gândea la nimic, nu dorea nimic altceva decât să nu 
ajungă codaş, ci să lucreze cât mai bine. Auzea numai 
ţăcănitul coaselor şi nu vedea în faţă decât statura dreaptă 
a lui Tit, care se îndepărta, semicercul fâşiei cosite, firele de 
iarbă şi măciuliile florilor, care se culcau încet, în valuri, sub 
tăişul coase, şi înainte, capătul brazdei, unde-l aştepta 
odihna. 

Deodată, în toiul lucrului, Konstantin Levin - fără să-şi dea 
scama ce e şi de unde vine - avu o senzaţie plăcută de 
răcoare pe umerii săi înfierbântaţi, înăduşiţi... Se uită la 
cer, în timp ce Tit îi ascuţea coasa. Un nor jos, greu, era 
deasupra lor... se pornise o ploaie cu picături mari. Câţiva 
mujici alergară la caftane şi se îmbrăcară. Alţii, ca şi Levin, 
se îndreptau bucuroşi din umeri sub răcoarea plăcută. 

Cosiră o brazdă, şi încă una. Răsturnau brazde ba lungi, 
ba scurte, cu iarba bună sau proastă. Levin pierduse 
noţiunea timpului. Nici nu-şi dădea seama dacă e târziu sau 
devreme. În munca lui se petrecu o schimbare care-i făcu 
mare plăcere; în toiul lucrului, Levin uita câteodată ceea ce 
făcea. Cositul îi venea uşor. În clipele acelea, brazda îi ieşea 
tot aşa de regulată şi de frumoasă ca şi aceea a lui Tit. Dar 
cum îşi aducea aminte de ceea ce făcea - şi încerca să 
lucreze mai bine - Levin simţea numaidecât toată greutatea 
muncii, şi brazda ieşea urâtă. 

După ce cosi încă o brazdă, Levin vru să se apuce de alta; 
dar Tit se opri şi, apropiindu-se de bătrân, îi spuse ceva 
încet. Amândoi se uitară la soare. „Oare despre ce vorbesc 
şi de ce nu începe Tit o altă brazdă?” se gândi Levin, fără 


să-şi dea seama că mujicii cosiseră într-una cel puţin patru 
ceasuri şi că era vremea prânzişorului. 

— E vremea prânzişorului, boierule, spuse bătrânul. 

— Da? Bine, luaţi prânzişorul. 

Levin dădu lui Tit coasa şi porni spre cal, împreună cu 
mujicii, care se îndreptau spre caftane după pâine, călcând 
peste poloagele lungi, cosite, uşor stropite de ploaie. Abia 
atunci el îşi dădu seama că nu prevăzuse vremea şi că 
ploaia îi uda fânul. 

— Se strică fânul, îşi dădu cu părerea Levin. 

— Da de unde, boierule; coseşte pe ploaie şi strânge pe 
soare, răspunse bătrânul. 

Levin îşi dezlegă calul şi plecă acasă la cafea. 

Serghei Ivanovici abia se sculase. După ce-şi luă cafeaua, 
Levin se întoarse la fâneaţă, mai înainte ca Serghei 
Ivanovici să fi avut timp să se îmbrace şi să treacă în 
sufragerie. 

V, 

După gustarea de dimineaţă, Levin nu mai nimeri pe 
brazda la locul de dinainte, ci între un bătrân hâtru, care-l 
poftise alături de el şi un mujic tânăr, însurat abia din 
toamna trecută, care ieşea la cosit pentru întâia oară. 

Bătrânul, înainte, ţinându-se drept, păşea larg şi ritmic cu 
picioarele crăcănate şi cu o mişcare hotărâtă şi măsurată, 
care părea tot atât de firească şi fără nici o sforţare ca 
legănarea braţelor în mers, culca brazde înalte, ca la joacă. 
Părea că nu bătrânul, ci coasa lui ascuţită ar fi cosit 
singură, vâjâind prin iarba grasă. 

În urma lui Levin venea tânărul Mişka. Faţa lui frumoasă şi 
tânără, cu părul prins cu o cunună de iarbă proaspătă, era 
încordată din pricina sforţărilor. Dar, de îndată ce se simţea 
privit, el zâmbea. Mai bine ar fi murit decât să recunoască 
faţă de ceilalţi că-i era greu. 

Levin înainta între dânşii. Pe arşiţa mare, cositul nu-i mai 
păru atât de greu. Sudoarea, care-l scălda, îl răcorea; iar 
soarele îi ardea spatele, capul şi braţele cu mânecile 


suflecate până la cot, dându-i putere şi inimă la lucru. Din 
ce în ce mai des îl cuprindeau clipele de uitare, când nu se 
mai gândea la ceea ce făcea. Coasa parcă lucra singură. 
Erau clipe fericite, însă şi mai plăcute păreau clipele când 
bătrânul, ajungând la gârlă, unde se isprăveau brazdele, îşi 
ştergea coasa cu un smoc de iarbă udă şi deasă, o spăla în 
unda proaspătă a gârlei, scotea apă cu tocul cutei şi-l îmbia 
pe Levin: 

— Gustaţi din cvasul meu! Nu-i bun? Zicea bătrânul făcând 
cu ochiul. Într-adevăr, Levin nu băuse niciodată o băutură 
aşa de bună ca apa aceea călduţă cu gust de tinichea 
ruginită, pe care pluteau fire de verdeață. Îndată după 
aceea venea plimbarea domoală şi plăcută, cu mâna pe 
coasă, în timpul căreia puteai să-ţi ştergi şiroaiele de 
sudoare, să răsufli din plin şi să te uiţi la şirul de cosaşi, ca 
şi la tot ceea ce se petrecea împrejur, în pădure şi pe câmp. 

Cu cât cosea Levin, cu atât mai des veneau acele clipe de 
uitare când nu braţele mişcau coasa, ci coasa purta după ea 
trupul plin de viaţă, conştient numai de aceasta... şi munca 
ritmică şi exactă se făcea ca de la sine, pe negândite, ca 
prin farmec. Erau clipele cele mai fericite. 

Îi venea greu numai când trebuia să întrerupă această 
mişcare, ajunsă reflexă, de pildă când trebuia să cosească 
în jurul unei tufe de iarbă sau de măcriş înăbuşit de 
buruiană. Bătrânul o făcea uşor. Când dădea peste o tufă de 
iarbă, moşul schimba mişcarea şi înlătura piedica 
numaidecât, prin izbituri scurte de călcâi sau cu vârful 
coasei, din amândouă părţile. În timpul lucrului, bătrânul se 
uita încoace şi încolo şi nu scăpa nimic din ochi. Ba rupea 
un bulb, îl mânca sau îl îmbia pe Levin... ba dădea la o parte 
o creangă cu vârful coasei... ba se uita la un cuib de 
prepeliţă, din care mama zburase chiar de sub coasă... ba 
prindea din mers câte o năpârcă, o ridica în coasă ca într-o 
furculiţă, o arăta lui Levin şi o arunca la o parte. 

Pentru Levin, ca şi pentru băiatul cel tinerel din spatele 
lui, schimbarea ritmului era anevoioasă. Amândoi, stăpâni 


pe un singur ritm încordat, erau duşi de focul lucrului şi 
schimbau cu greu mişcarea, darmite să se mai uite la ce se 
găsea sub paşii lor. 

Levin pierduse noţiunea timpului. Dacă l-ar fi întrebat 
cineva cât timp cosise, el ar fi răspuns că vreo jumătate de 
ceas, deşi se apropiau de ora prânzului. 

Când începură brazdă nouă, bătrânul atrase luarea aminte 
a lui Levin asupra unor pâlcuri de fetiţe şi de băieţi care 
veneau din toate părţile spre cosaşi, abia zărindu-se prin 
iarba înaltă sau pe drum. Mânuţele lor duceau anevoie 
legăturile grele cu pâine şi urcioarele cu cvas, astupate cu 
cârpe. 

— Uite, vin gâzele, spuse zâmbind bătrânul, arătând spre 
copii, şi cu mâna streaşină la ochi se uită la soare. 

Mai cosiră două brazde. Bătrânul se opri. 

— Îi vremea prânzului, boierule! Grăi moşul cu hotărâre. 

Ajungând la gârlă, cosaşii se îndreptară peste brazde spre 
caftane, unde-i aşteptau copiii care le aduseseră de 
mâncare. Mujicii se strânseră, cei mai de departe sub 
căruţe, cei mai de aproape sub o tufă de răchită peste care 
îngrămădiseră iarbă. 

Levin se duse la dânşii. Nu-i venea să plece. 

Mujicii nu mai aveau de mult nici o sfială faţă de boier. Se 
pregăteau să prânzească. Unii se spălau, cei mai tineri se 
scăldau în gârlă, alţii îşi potriveau locul pentru odihnă, îşi 
dezlegau traistele cu pâine şi scoteau cârpele de la gura 
micilor ulcioare de cvas. Bătrânul fărâmă într-o strachină 
nişte pâine, o muie cu coada lingurii, turnă apă din tocul 
cutei, mai tăie pâine şi, după ce o presără cu sare, începu să 
se închine cu faţa spre răsărit. 

— Poftim, boierule, gustă din terci - îl îmbie bătrânul, 
aşezându-se în genunchi înaintea străchinii. 

Terciul era aşa de gustos, că Levin se răzgândi şi nu se mai 
duse acasă. Prânzi cu bătrânul şi stătu de vorbă cu el 
despre treburile lui gospodăreşti, luând parte cu tot sufletul 
la convorbire, şi îi povesti la rândul său despre rânduielile şi 


amănuntele gospodăriei sale ceea ce l-ar fi putut interesa 
pe bătrân. Se simţea mai aproape de dânsul decât de 
fratele său. Zâmbea fără voie, cuprins de duioşie pentru 
omul acesta. Când bătrânul se ridică, se închină şi apoi se 
culcă tot acolo, sub tufă, punându-şi sub cap un braţ de 
iarba, Levin făcu şi el la fel. Adormi numaidecât, cu toate 
muştele şi gâzele lipicioase, supărătoare în arşiţă, care-i 
gâdilau faţa şi trupul asudat. Se trezi abia când soarele 
trecu de cealaltă parte a tufei şi ajunse până la dânsul. 
Bătrânul nu mai dormea de mult; şedea, bătând coasele 
tinerilor lucrători. 

Levin se uită de jur împrejur şi nu mai recunoscu locul, 
atât de mult se schimbase. Uriaşa întindere a fâneţii era 
cosită şi strălucea într-o lumină deosebită, nouă, cu brazde 
aromate sub razele piezişe ale asfinţitului. Tufele ocolite de 
coasă, chiar şi gârla, nezărită înainte, dar scăpărând acum 
ca oţelul la cotituri, oamenii care se mişcau şi se sculau de 
jos, zidul drept al ierbii în locurile necosite încă din fâneaţă, 
uliii ce se roteau deasupra fâneţei ca-n palmă - totul era cu 
desăvârşire nou. Dezmeticindu-se după somn, Levin începu 
să socoată cât se cosise şi cât se mai putea face în ziua 
aceea. 

Cei patruzeci şi doi de muncitori lucraseră cum nu se 
putea mai bine. Toată fâneaţa aceea mare, care pe vremea 
clăcii se cosea în două zile cu treizeci de coase, era cosită 
gata. Rămăseseră în picioare numai colţurile cu brazde 
scurte, dar Levin ar fi vrut să se cosească în ziua aceea cât 
mai mult cu putinţă, îi era necaz pe soare că scăpata aşa de 
repede. Nu simţea nici o oboseală, nu voia decât să lucreze 
mai repede şi cât se putea mai mult. 

— Ce zici? O să cosim şi Râpa Maşkăi? Întrebă Levin pe 
bătrân. 

— Dacă ne ajută Dumnezeu! Soarele-i cam jos. lese nişte 
votcă pentru flăcăi? 

În timpul odihnei, când cosaşii se alezară din nou, iar 
fumătorii îşi aprinseră câte o ţigară, bătrânul dădu de veste 


LLA 


flăcăilor: „Dacă se coseşte Râpa Maşkăi, aveţi votcă 

— Cum să nu cosim?! Haidem, Tit! Îl dăm repede gata! 
Las', că te saturi la noapte. Începeţi! Se auziră glasuri; şi 
cosaşii, îmbucându-şi pâinea, se apucară de lucru. 

— Ţineţi-vă bine, băieţi! Zise Tit şi porni cel dintâi, cu paşi 
mari. 

— Hai, hai! Îi îndemnă bătrânul, zorind după dânsul, mai 
să-l ajungă din urmă. le tai! Păzea! 

Atât cei tineri, cât şi cei mai bătrâni coseau luându-se 
parcă la întrecere. Dar cu toată graba, cosaşii nu stricau 
iarba. Brazdele cădeau tot atât de curate şi de regulate. 
Unul din colţurile rămase a fost cosit în câteva minute. În 
timp ce cosaşii din urmă îşi isprăveau poloagele, cei de 
dinainte îşi luară caftanele pe umeri şi tăiară drumul spre 
Râpa Maşkăi. 

Soarele coborâse spre vârful copacilor, când cosaşii, 
zăngănind din tocurile de tablă ale gresiilor, ajunseră la 
păduricea din Râpa Maşkăi. În mijlocul vâlcelei, iarba era 
până la brâu - fragedă şi moale, cu frunze late, iar sub 
pădure era împestriţată ici-colo cu catifeluţe. 

După ce se sfătuiră la repezeală cum să înceapă cositul 
vâlcelei, în lung, sau în lat, Prohor Ermilin, cosaş vestit şi el, 
un mujic zdravăn şi negricios, o luă pieptiş. Cosi o brazdă 
înainte, se întoarse şi mai culcă o brazdă. Toţi se luară după 
dânsul, mergând în jos pe coastă şi apoi la deal, până la 
marginea pădurii. 

Soarele scăpată în dosul copacilor. Începu să cada rouă. 
Numai cosaşii de pe deal erau în soare, pe când cei din vale, 
de unde se ridicau aburi, ca şi cei de pe partea cealaltă 
mergeau printr-o umbră răcoroasă şi înrourată. Munca era 
în toi. 

Tăiată cu un fâşâit plin, iarba mirositoare se culca în 
brazde late. Înghesuiţi din toate părţile, pe brazde scurte, 
cosaşii se îndemnau unii pe alţii; zdrăngăneau tocurile de 
tablă ale gresiilor, zăngăneau coasele care se ciocneau, se 


auzea când ascuţeau coasa cu ajutorul cutei, ca un şuier, şi 
cum se strigau veseli între ei. 

Levin mergea tot între bătrân şi flăcăul cel tinerel. 
Bătrânul, care-şi pusese bunda de miel, era tot atât de 
voios, glumeţ şi de nestingherit în mişcări, ca şi mai înainte. 
În pădure, ţăranii dădeau mereu peste mânătărci umflate în 
iarba mustoasă, pe care le tăiau cu coasa. Dar bătrânul, ori 
de câte ori găsea o mânătarcă, se apleca, o culegea şi o 
băga în sân. „Încă un dar babei mele”, zicea el. 

Oricât de uşor ar fi fost de cosit iarba udă şi tânără, era 
greu însă de coborât şi de urcat coastele repezi ale râpei. 
Lucrul acesta nu-l stingherea însă pe bătrân. Mânuind 
coasa ca şi mai înainte, moşul urca încet coasta cu paşi 
mărunți şi siguri, încălţat în nişte opinci mari. Deşi tremura 
din tot trupul şi din nădragii care îi atârnau de sub cămaşă, 
bătrânul nu lăsa în drum nici un fir de iarbă, nici o ciupercă, 
şi glumea neîncetat cu mujicii şi cu Levin. Konstantin 
Dmitrici călca în urma lui şi se aştepta din clipă în clipă să 
cadă, urcând cu coasa coasta repede, greu de suit chiar 
fără coasă. Totuşi, el o suia şi lucra, simțindu-se împins ca 
de o putere necunoscută. 

VI. 

Oamenii isprăviră de cosit Râpa Maşkăi. Culcară la pământ 
cele din urmă brazde, îşi puseră caftanele şi plecară veseli 
acasă. Levin încalecă şi, după ce-şi luă cu părere de rău 
rămas bun de la mujici, porni şi el spre casă. Din deal, Levin 
aruncă o privire îndărăt. Nu-i mai vedea în ceața care se 
ridica din vale. Nu se auzeau decât glasuri aspre şi vesele, 
hohote de râs şi zăngănit de coase ciocnite. 

Serghei Ivanovici mâncase de mult, şi acum tocmai bea 
limonada cu gheaţă în odaia lui, răsfoind ziarele şi revistele, 
care abia sosiseră de la poştă, când Levin dădu buzna la el, 
cu părul încâlcit, plin de sudoare, lipit de frunte, cu pieptul 
şi cu spatele înnegrite şi ude de năduşeală. Vorbea vesel. 

— Află că am cosit toată fâneaţa. Ah, ce frumos a fost! 
Straşnic! Dar tu ce-ai făcut? Îl întrebă Levin uitând cu 


desăvârşire discuţia neplăcută din ajun. 

— Doamne, în ce hal eşti! Făcu Serghei Ivanovici care, 
nemulţumit în prima clipă, întoarse capul spre fratele său. 
Uşa, închide uşa! Strigă el. Cred că au intrat cel puţin zece. 

Serghei Ivanovici nu suferea muştele. De aceea nu 
deschidea ferestrele de la odaia sa decât noaptea şi 
închidea cu grijă uşa. 

— N-a intrat niciuna, crede-mă. Şi dacă au intrat, le prind 
eu. Nici nu-ţi închipui ce mare mulţumire am avut! Cum ţi- 
ai petrecut ziua? 

— Bine. Dar tu ai cosit într-adevăr toată ziua? Cred că eşti 
flămând ca un lup. Kuzma ţi-a pregătit de toate. 

— Nu. Nu mi-e foame. Am mâncat acolo. Dar ma duc să mă 
spăl. 

— Ei, du-te, du-te! Mă înfăţişez şi eu îndată la tine, zise 
Serghei Ivanovici şi-şi privi fratele clătinând din cap. Du-te 
mai repede, adăugă el zâmbind; şi, după ce-şi strânse 
cărţile, se pregăti să iasă. Se înveselise şi el dintr-o dată. 
Nu-i mai venea să se despartă de fratele său. Dar când a 
plouat ce-ai făcut? 

— Asta a fost ploaie? Abia a stropit. Vin numaidecât. Va să 
zică ţi-ai petrecut bine ziua? Mă bucur! Şi Levin se duse să 
se schimbe. 

Peste cinci minute, fraţii se întâlniră în sufragerie. 

Deşi Levin credea ca nu-i era foame şi se aşeză la masă 
numai ca să nu jignească pe Kuzma. 

— Când începu să mănânce, masa îi păru nespus de 
gustoasă. Serghei Ivanovici îl privea zâmbind. 

— Ah, da! Ai o scrisoare, îl anunţă Serghei Ivanovici. 
Kuzma, adu, te rog, scrisoarea de jos. Numai vezi să închizi 
uşa. 

Scrisoarea era de la Oblonski. Levin o citi cu glas tare. 
Stepan Arkadici îi scria din Petersburg: „Am primit o 
scrisoare de la Dolly. E la Erguşovo şi lucrurile merg prost 
acolo. Te rog treci pe la ca. Ajut-o cu sfatul, tu ştii toate. Are 


să-i pară foarte bine să te vadă. E singură-singurică. Soacra 
şi toţi ceilalţi sunt încă în străinătate.” 

— Foarte bine! Am să mă duc negreşit la ei, hotări Levin. 
Dacă vrei, mergem împreună. E atât de simpatică! Nu-i 
aşa? 

— Stau aproape? 

— La vreo treizeci de verste. Să fie chiar patruzeci. Dar 
drumul e minunat. Am face o plimbare încântătoare. 

— Foarte bucuros! Răspunse Serghei Ivanovici, tot 
zâmbind. 

Înfăţişarea fratelui său mezin îl predispunea vădit la 
veselie. 

— Dar ai o poftă de mâncare, n-am ce spune îi zise Serghei 
Ivanovici privindu-i faţa şi ceafa, rumene, arse de soare, 
aplecate asupra farfuriei. 

— Cumplită! N-ai idee ce minunat este regimul ăsta 
împotriva tuturor prostiilor din cap. Vreau să îmbogăţesc 
medicina cu un nou termen, Arbeitskur?. 

— Mi se pare că tu n-ai nevoie de aşa ceva. 

— Eu nu. Dar au nevoie bolnavii de nervi de tot soiul. 

— Da, metoda trebuie însă experimentată. Am vrut să mă 
duc şi eu la cosit, ca să te văd; dar căldura era aşa de 
înăbuşitoare, că n-am putut ajunge decât până la pădure. 
Am stat acolo un răstimp şi după aceea am luat-o prin 
pădure, spre cătun. M-am întâlnit cu doica ta şi am tras-o 
de limbă: ce părere au mujicii despre tine? Din câte am 
înţeles, ei nu-ţi aprobă purtarea. Doica mi-a spus: „Asta nu-i 
treabă boierească”. În genere, cred că poporul are o părere 
hotărâtă în privinţa anumitor treburi pe care le numesc ei 
„boiereşti”. Ţăranii nu admit ca boierii să iasă dintr-un 
anumit cadru bine delimitat în mintea lor. 

— Se poate. Dar am avut o plăcere pe care n-am simţit-o 
până acum în toată viaţa mea. Apoi cred că n-am făcut nici 
un rău cu asta, nu-i aşa? Spuse Levin. Ce pot să fac dacă nu 
le place? De altfel, cred că nu e nimic de făcut. Ce zici? 


— După cum văd, urmă Serghei Ivanovici, eşti mulţumit 
cum ţi-ai petrecut ziua. 

— Foarte mulţumit. Am cosit toată fâneaţa. Şi m-am 
împrietenit acolo cu un bătrân atât de cumsecade! Nici nu- 
ţi poţi închipui. O minune de om! 

— Înseamnă că eşti mulţumit de ziua de azi. Şi cu sunt. 
Mai întâi, am dezlegat două probleme de şah, una foarte 
frumoasă: jocul începe cu pionii. Am să ţi-o arăt. Apoi m-am 
gândit la discuţia noastră de ieri. 

— Cum, la discuţia de ieri? Se miră Levin, închizând fericit 
ochii pe jumătate. Toropit după masă, nu era de loc în stare 
să-şi amintească discuţia din ajun. 

— Găsesc că ai întrucâtva dreptate. Dezacordul nostru stă 
în faptul că tu iei drept motor al activităţii noastre interesul 
personal, iar eu cred că orice om care a ajuns la un anumit 
grad de cultură trebuie să se intereseze de binele obştesc. 
Poate că ai dreptate spunând că ar fi de dorit o activitate 
întemeiată pe un interes material. În genere, eşti o fire prea 
prime-sauntiere3, cum spun francezii. Tu vrei o activitate 
energică şi pasionată, ori nimic. 

Levin îşi asculta fratele, dar nu înţelegea nimic şi nici nu 
căuta să priceapă. Se temea numai să nu-i pună vreo 
întrebare şi să vadă că era cu gândul în altă parte. 

— Aşa, dragă, adăugă Serghei Ivanovici, bătându-l pe 
umăr. 

— Da, bineînţeles. Apoi, eu nici nu cred morţiş că am 
dreptate! Răspunse Levin cu un zâmbet de copil vinovat. 
„Dar ce-am discutat?” se gândea el. Se înţelege că amândoi 
avem dreptate şi totul e în regulă. Trebuie să mă duc puţin 
la cancelarie să dau dispoziţii. 

Se ridică în picioare, întinzându-se şi zâmbi. Serghei 
Ivanovici surâse şi el. 

— Dacă vrei să facem o plimbare, hai împreună, îl îndemnă 
Serghei Ivanovici, nevoind să se despartă de fratele său, 
care împrăştia prospeţime şi vioiciune. Hai să trecem pe la 
cancelarie, dacă ai nevoie. 


— Dumnezeule! Strigă Levin atât de tare, încât Serghei 
Ivanovici se sperie. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? 

— Oare ce e cu mâna Agafiei Mihailovna? Întrebă Levin, 
lovindu-se cu palma peste frunte. Am şi uitat de ea. 

— E mult mai bine. 

— Totuşi dau o fugă până la dânsa. Până îţi pui tu pălăria 
în cap, eu m-am şi întors. 

Şi Levin cobori scara în fugă, bocănind cu tocurile 
ghetelor, ca o toacă. 

VII. 

În timp ce Stepan Arkadici era plecat la Petersburg să-şi 
îndeplinească acea îndatorire atât de firească tuturor 
slujbaşilor - care, deşi pare de neînțeles pentru cei ce nu 
sunt în serviciu, trebuie neapărat respectată dacă vrei să-ţi 
păstrezi postul - şi anume: să aminteşti celor de la minister 
de existenţa ta. Cu prilejul acesta, luase mai toţi banii de 
acasă şi-şi petrecea timpul în chipul cel mai plăcut şi vesel, 
la curse şi la vilele prietenilor. Între timp Dolly se mutase cu 
toţi copiii la ţară, ca să-şi micşoreze cât mai mult 
cheltuielile. Se instalase la moşia sa de zestre din satul 
Erguşovo, a cărei pădure fusese vândută în vara trecută şi 
care se afla la cincizeci de verste depărtare de Pokrovskoie, 
proprietatea lui Levin. 

Conacul cel mare şi vechi de la Erguşovo fusese dărâmat 
demult. Prinţul renovase şi mărise o aripă a clădirii. Cu 
douăzeci de ani în urmă, când Dolly era o copilă, aripa asta 
fusese încăpătoare şi comodă, deşi - ca toate aripile de 
clădire - era aşezată în coastă faţă de aleea de la intrare, şi 
toate ferestrele dădeau spre nord. Acum însă casa aceasta 
era veche şi dărăpânată. 

Încă din primăvară, când Stepan Arkadici se dusese să 
vândă pădurea, Dolly îl rugase să vadă casa şi să dea 
poruncă s-o dreagă pe ici, pe colo. 

Ca toţi soţii care se simt vinovaţi, Oblonski era foarte 
grijuliu faţă de nevoile nevestei. Vizitase singur casa şi luase 


măsuri în legătură cu ceea ce credea el că se cere de făcut. 
Astfel, hotări să se schimbe cretonul de la toate mobilele, să 
se pună perdele noi, să se curețe grădina, să se facă o 
punte peste iaz şi să se răsădească flori, dar nu ţinuse 
seama de o mulţime de alte lucruri trebuitoare, a căror 
lipsă o chinui mai târziu pe Daria Alexandrovna. 

Oricât se silea Stepan Arkadici să fie un părinte şi un soţ 
grijuliu, îi era peste putinţă să ţină minte mereu că are 
nevastă şi copii. El avea gusturi de burlac şi nu ţinea seamă 
decât de ele. Când se întoarse la Moscova, Oblonski anunţă 
cu mândrie soţiei sale că totul era gata, că locuinţa părea o 
adevărată bijuterie şi că o sfătuieşte să plece. Plecarea 
soţiei la ţară îi convenea din toate punctele de vedere: 
pentru copii era mai sănătos, cheltuielile se micşorau, iar el 
avea să se bucure de mai multă libertate. Daria 
Alexandrovna socotea şi ea viaţa la ţară în timpul verii 
prielnică pentru copii, mai cu seamă pentru una dintre 
fetiţe, care se întrema greu după scarlatină. Era şi un mijloc 
de a scăpa de unele mici umiliri - datorii la negustorul de 
lemne, la pescar, la cizmar, care-i amarau viaţa. Se mai 
bucura de plecare, visând s-o aducă la ţară pe sora ei, Kitty, 
care urma să se întoarcă din străinătate pe la mijlocul verii, 
şi căreia medicii îi prescriseseră băi reci. 

Kitty îi scrisese din staţiunea balneara că nimic nu-i 
surâdea mai mult decât să petreacă vara cu Dolly ia 
Erguşovo - loc plin de amintiri din copilărie pentru 
amândouă surorile. 

Întâia perioadă a vieţii la ţară a fost foarte grea pentru 
Dolly. Locuise la ţară în copilărie şi păstrase amintirea unui 
loc de refugiu împotriva tuturor neplăcerilor de la oraş. Nu 
era vorba de o viaţă luxoasă (cu asta Dolly se împăca uşor), 
ci de una necostisitoare şi comodă: „ai totul la îndemână, 
gândea ca, orice e ieftin, se găsesc de toate, şi copiii au s-o 
ducă bine”. Acum însă, venind la ţară ca gospodină, Dolly 
văzu că lucrurile nu erau aşa cum şi le închipuise. 


A doua zi după sosirea lor, turnă o ploaie cu găleata, şi în 
timpul nopţii ploaia trecu prin acoperişul stricat în coridor 
şi în odaia copiilor. Trebuiră să mute pătuţurile în salon. N- 
aveau bucătăreasă pentru slugi. Din cele nouă vaci, unele, 
după spusele îngrijitoarei de la vite, trebuiau să fete, 
celelalte fătaseră pentru întâia oară, iar altele erau bătrâne 
sau se mulgeau greu. N-ajungeau untul şi laptele pentru 
copii. Nici ouă nu se găseau, şi nici găini. Frigeau şi 
fierbeau cocoşi bătrâni, vineţi şi aţoşi. Nu putură tocmi nici 
femei ca să spele pe jos: toate săpau la cartofi. Cu trăsura 
nu era chip să te plimbi, fiindcă unul din cai zvârlea şi rupea 
oiştea. N-aveai unde să te scalzi: tot malul gârlei deschis 
dinspre drum, se mâlise de vite. Nu era rost nici să te 
plimbi pe jos, fiindcă vitele intrau în grădină şi printre ele 
se găsea şi un taur temut, care mugea şi desigur împungea. 
Nu existau dulapuri de haine, iar cele care erau nu se 
închideau bine şi se deschideau de fiecare dată când treceai 
pe dinaintea lor. Nu se vedeau nici ceaune, nici oale. Lipsea 
cazanul la spălătorie şi nu se găsea nici măcar o scândură 
de călcat în odaia servitoarelor. 

La început, în locul liniştii şi odihnei pe care le visase, 
Daria Alexandrovna fu cuprinsă de deznădejde, dând peste 
aceste necazuri, groaznice pentru dânsa. Cu toate sforţările 
sale, se simţea neputincioasă faţă de această situaţie şi 
trebuia mereu să-şi stăpânească lacrimile. Administratorul, 
un fost plutonier de cavalerie, pe care Stepan Arkadici îl 
simpatiza fiindcă era arătos şi impunător ca înfăţişare şi din 
portar îl făcuse administrator, nu lua de loc parte la 
necazurile Dariei Alexandrovna, ci-i spunea foarte 
respectuos: „Nu se poate face nimic. Oamenii sunt aşa de 
ticăloşi!” şi nu-i dădea nici un ajutor. 

Situaţia părea fără ieşire. Dar în casa Oblonski, ca în multe 
case cu copii, se afla şi o persoană modestă, dar foarte 
capabilă şi folositoare, şi anume Matriona Filimonovna. 
Aceasta o liniştea pe cucoana, încredinţând-o că o să se 


dreagă lucrurile (era o expresie a ei, pe care Matvei o luase 
de la dânsa) şi lucra fără grabă şi netulburată. 

Se împrieteni numaidecât cu soţia administratorului şi 
chiar în cea dintâi zi bău ceai cu dânsa şi cu administratorul 
sub salcâmi şi puse la cale toate treburile. În scurt timp, se 
înfiripă sub salcâmi un sfat diriguit de Matriona 
Filimonovna. Acolo, prin acest sfat, alcătuit din nevasta 
administratorului, din staroste şi contabil, începură să se 
netezească una câte una greutăţile vieţii, şi într-o 
săptămână, într-adevăr, începură să se dreagă lucrurile. 
Reparară acoperişul, tocmiră o bucătăreasă (o cumătră a 
starostelui), cumpărară găini... Vacile începură să dea lapte, 
împrejmuiră grădina cu un gard de nuiele. Dulgherul făcu o 
masă anume de călcat rufe. Dulapurile căpătară cârlige şi 
nu se mai deschideau din senin. lar scândură de călcat 
înfășurată în postav soldăţesc, se întindea de pe braţul unui 
jeţ pe un scrin, şi în odaia servitoarelor prinse a mirosi a 
fier de călcat. 

— Poftim! Şi dumneavoastră vă necăjeaţi, o mustră 
Matriona Filimonovna pe Daria Alexandrovna arătându-i 
scândură. 

Se făcu până şi o cabină de baie din rogojini. Lili începu să 
se scalde. Nădejdile Dariei Alexandrovna într-o viaţa la ţară, 
dacă nu liniştită, cel puţin comodă, se împliniră măcar în 
parte. Liniştită în totul nu putea fi cu cei şase copii ai săi: 
unul se îmbolnăvea, altul putea să se îmbolnăvească, cel de- 
al treilea ducea lipsă de ceva, cel de-al patrulea vădea 
apucături rele şi aşa mai departe. Rare de tot erau scurtele 
răstimpuri de linişte. Pentru Daria Alexandrovna însă aceste 
griji şi frământări erau singura fericire îngăduită. Daca nu 
le-ar fi avut, ca ar fi rămas singură, cu gândul la bărbatul ei, 
care n-o mai iubea. Şi apoi, oricât de grele ar fi fost pentru 
o mamă teama de boli şi amărăciunea pricinuită de relele 
apucături ale copiilor, acestea îi erau răsplătite de pe acum 
de către copii prin mici bucurii. Bucuriile acestea erau atât 
de mărunte, încât nici nu le observai - ca aurul în nisip. În 


clipele întunecate, Dolly vedea numai necazurile, numai 
nisipul. Dar veneau şi clipe frumoase, când vedea numai 
bucuriile, numai aurul. 

Acum, în singurătatea satului, începu să-şi dea seama din 
ce în ce mai des de aceste bucurii. De multe ori, uitându-se 
la copii, Daria Alexandrovna încerca să se învinuiască de 
orbire maternă şi de părtinire faţă de ei, dar nu izbutea să 
se convingă şi nu putea să nu-şi spună că are copii 
fermecători - toţi şase, fiecare în felul său, copii cum rar se 
găsesc. Era fericită şi se mândrea cu dânşii. 

VIII. 

La sfârşitul lui mai, când totul se orânduise mai mult sau 
mai puţin bine, Dolly primi răspunsul soţului la plângerile ei 
împotriva lipsurilor de la ţară. Îi scria rugând-o să-l ierte, 
fiindcă nu chibzuise bine tot ce trebuia. Îi făgăduia să vină 
cu cel dintâi prilej. Dar acest prilej nu se ivi, şi Dolly stătu 
singură la ţară până la începutul lui iunie. 

Într-o duminică din postul Sân Petrului, Daria 
Alexandrovna se duse la biserică, la slujbă, ca să-şi 
împărtăşească copiii. În discuţiile filosofice, intime, pe care 
le avea cu sora, mama şi cu prietenii săi, Dolly îi mira 
adesea pe toţi cu nişte păreri libere în privinţa religiei. Avea 
religia ei, o religie ciudată, metempsihoză, în care credea 
cu tărie, fără să ţină seamă de dogmele bisericii. Totuşi, 
pentru familia ei, şi nu numai ca să dea pildă, ci din tot 
sufletul, ea îndeplinea cu sfinţenie toate rânduielile 
bisericii. Şi acum era foarte îngrijorată de faptul că copiii 
nu fuseseră împărtăşiţi de aproape un an. De aceea se 
hotări, eu deplina încuviinţare şi osârdie a Matrionei 
Filimonovna, să săvârşească ceremonia asta acum, vara. 

Cu câteva zile mai înainte, Daria Alexandrovna chibzui 
cum să-şi îmbrace copiii. Cusură, prefăcură şi spălară 
rochiţe, dădură drumul la tivuri şi la volane, prinseră 
nasturi şi pregătiră panglici. Numai rochia Taniei, pe care 
se apucă s-o coasă englezoaica, îi făcu mult sânge rău. 
Prefăcând rochiţa, aceasta cususe cutele anapoda, scosese 


prea mult la mâneci şi o stricase cu totul. Rochia o strângea 
pe lania aşa de tare la umeri, că-ţi era mai mare mila să te 
uiţi la ea. Dar Matrionei Filimonovna îi veni în minte să 
pună nişte clini şi să adauge la rochiţă o mică pelerină. 
Greşeala se îndreptă, dar ajunseră aproape la ceartă cu 
englezoaica. 

A doua zi de dimineaţă se potoliră însă lucrurile; iar spre 
ceasul nouă, oră până la care preotul fusese rugat să 
aştepte cu liturghia, copiii, gătiţi şi înseninaţi de fericire, 
stăteau la scara, în faţa trăsurii, aşteptându-şi mama. 

În locul lui Voron cel nărăvaş, fusese înhămat, prin 
intervenţia Matrionei Filimonovna, Burâi - calul 
administratorului. Daria Alexandrovna, după o dichisire 
amănunţită, ieşi îmbrăcată într-o rochie albă de muselină. 

Se îmbrăcase şi se pieptănase cu deosebită grijă şi cu 
emoție. Odinioară se gătea de plăcere, ca să fie frumoasă şi 
atrăgătoare. Apoi, pe măsură ce îmbătrânea, îi era tot mai 
silă să se îmbrace. Îşi dădea seama cât se urâţise. Acum 
însă se îmbrăcase iarăşi cu plăcere şi cu emoție, dar nu 
pentru plăcerea şi frumuseţea sa, ci ca să nu strice impresia 
generală, ca să facă cinste acestor minuni de copii. 
Privindu-se pentru cea din urmă oară în oglindă, ea rămase 
mulţumită. Era frumoasă. Nu însă frumoasă în felul în care 
ar fi vrut să fie odinioară la un bal, ci frumoasă pentru 
scopul urmărit acum de dânsa. 

În biserică nu era nimeni, afară de mujici şi de argaţi cu 
femeile lor. Daria Alexandrovna însă văzu sau i se păru că 
vede admiraţia stârnită de copiii săi şi de ea. Copiii nu erau 
numai frumoşi în hăinuţele de sărbătoare, ci şi drăguţi prin 
purtarea lor cuviincioasă. E drept că Alioşa nu prea şedea 
cuminte, se foia tot timpul şi vroia să-şi vadă bluza din 
spate, totuşi era nespus de drăguţ. Tania stătea ca o fată 
mare şi avea grijă de cei mici. Lili, mezina, arăta 
fermecătoare prin uimirea naivă pe care o exprima pentru 
tot ce vedea. Cu greu ţi-ai fi putut stăpâni zâmbetul când 
fetiţa spusese după împărtăşanie: „Please, some more”4. 


În drum spre casă, copiii îşi dădeau seama că se săvârşise 
ceva solemn şi stăteau foarte cuminţi. 

Totul merse bine şi acasă; dar în timpul gustării de 
dimineaţă Grişa începu să fluiere, ba, şi mai rău, n-o ascultă 
pe englezoaică; fu lăsat fără desert. Dacă ar fi fost de faţă, 
Daria Alexandrovna n-ar fi îngăduit pedeapsa asta într-o 
asemenea zi; dar trebuia să întărească autoritatea 
englezoaicei şi-i confirma hotărârea ca Grişa să rămână 
fără prăjitură. Asta strică puţin buna dispoziţie a tuturor. 

Grişa plângea, spunând că şi Nikolinka fluierase, fără să fi 
fost pedepsit, şi că nu plânge din pricina prăjiturii, de care 
nu-i pasă, ci fiindcă fusese nedreptăţit. Lucrul acesta era 
prea trist, şi Daria Alexandrovna se hotări ca, după ce va 
vorbi cu englezoaica, să-l ierte pe Grişa, aşa că porni să se 
ducă la dânsa. Trecând prin salon, văzu o scenă care-i 
umplu inima de atâta bucurie, încât îi dădură lacrimile şi-l 
iertă singură pe vinovat. 

Băiatul pedepsit şedea în salon pe prichiciul ferestrei din 
colţ. Lângă el stătea în picioare Tania, cu o farfurie în mâna. 
Pretextând că vrea să dea de mâncare păpuşilor, Tania 
ceruse voie englezoaicei să-şi ducă porţia în odaia copiilor; 
o dădu însă fratelui său. Plângând mai departe din pricina 
pedepsei nedrepte pe care o suferise, copilul mânca 
prăjitura adusă şi spunea printre hohote de plâns: 
„Mănâncă şi tu, mâncăm împreună... împreună”. 

Taniei întâi i se făcu milă de Grişa, apoi îşi dădu seama de 
fapta ei frumoasă şi o podidiră şi pe dânsa lacrimile. Dar, 
fără să renunţe, îşi mâncă partea sa. 

Văzându-şi mama, copiii se speriară. Când se uitară însă la 
faţa ei, îşi dădură seama că nu făceau nimic rău. Râseră cu 
gura plină şi începură să-şi şteargă cu mâinile buzele 
zâmbitoare, mânjindu-şi cu lacrimi şi cu dulceaţă feţele 
înseninate. 

— Maică preacurată! Rochiţa albă... cea nouă! Tania! 
Grişa! Strigă mama şi încercă să-i salveze rochia, zâmbind 
însă fericită, cu lacrimi în ochi şi cu un surâs de încântare. 


Îi dezbrăcară de hainele noi. Dolly porunci ca fetiţele să fie 
îmbrăcate cu bluze, iar băieţii cu jachetele vechi - şi să se 
pună caii la şarabană. Şi, spre necazul administratorului, îl 
înhămară iarăşi pe Burâi, ca să duca pe copii la cules 
ciuperci şi la scăldat. Chiotele de bucurie din odaia lor nu se 
potoliră decât în clipa plecării la gârlă. 

Culeseră un coş întreg de ciuperci. Până şi Lili găsi o 
pitărcuţă. Mai înainte se întâmpla ca miss Howl să 
descopere o ciupercă şi să o arate fetiţei. Acum însă, Lili 
găsi singură una destul de răsărită. Atunci toţi izbucniră în 
strigăte de bucurie: „Lili a găsit o ciupercuţă!” 

Se duseră apoi la gârlă. Lăsară caii sub nişte mesteceni şi 
se îndreptară spre cabină. Vizitiul Terenti legă de un copac 
caii, care se apărau de muşte cu cozile; şi, culcând iarba, se 
întinse pe pământ la umbra unui mesteacăn. Începu apoi să 
bea tiutiun. De la cabină veneau până la ei chiotele vesele 
ale copiilor, care nu se mai potoleau. 

Deşi era mare bătaie de cap să ai grijă de toţi copiii şi să-i 
opreşti de la năzbâktii, cu toate că-i venea greu să ţină minte 
şi să nu încurce toţi aceşti ciorăpiori, pantalonaşi şi 
pantofiori de felurite mărimi, descheind nasturi, dezlegând 
şi legând panglici, totuşi Daria Alexandrovna, căreia îi 
plăcuse totdeauna scăldatul (atât de prielnic copiilor, după 
cum credea ea) n-avea o plăcere mai mare decât să se 
scalde împreună cu toţi copiii. Era o nespusă încântare 
pentru ea să pună mâna pe aceste picioruşe grăsulii, să 
tragă ciorăpeii pe ele, să cuprindă şi să le cufunde 
trupuşoarele goale, ascultând ba strigătele de bucurie, ba 
ţipetele de spaimă, să privească feţele acelea, cu ochii mari 
deschişi, speriaţi şi veseli, de copii care gâfâiau - îngeraşii 
ei, care împroşcau stropi în toate părţile. 

Când jumătate dintre copii erau îmbrăcaţi, se apropiară de 
cabină nişte femei gătite ca de duminică. Umblaseră după 
ciuperci şi susai, şi se opriră cu sfială. Matriona Filimonovna 
strigă pe una din ele să-i ajute a întinde la uscat un cearşaf 
şi o cămaşă scăpate în apă, iar Daria Alexandrovna intră în 


vorbă cu femeile. La început, ele chicotiră în pumni, 
neînţelegând întrebările. Prinseră însă repede inimă şi 
începură să vorbească. Pe Daria Alexandrovna o câştigă 
numaidecât sincera admiraţie pe care acestea o arătau faţă 
de copii. 

— Ian te uită ce frumuseţe-i! Şi ce albioară! Ca zahărul! 
Zise o femeie, admirând pe Tanicika şi clătinând din cap. 
Da-i cam slăbuţă... 

— A fost bolnavă. 

— Te pomeneşti că l-aţi scăldat şi pe acela, adăugă altă 
femeie, arătând pe ultimul născut. 

— Nu-u, ăsta n-are decât trei luni, răspunse cu mândrie 
Daria Alexandrovna. 

— Auzi! 

— Ai copii? 

— Am avut patru, nu mi-au rămas decât doi: un băieţel şi o 
fetiţă. Am înţărcat-o în postul trecut. 

— Şi câte luni are fetiţa? 

— Merge pe doi ani. 

— De ce-ai alăptat-o aşa de mult? 

— Aşa-i obiceiul la noi: trei posturi... 

Convorbirea era acum foarte interesantă pentru Daria 
Alexandrovna: Cum născuse? Ce boală avusese copilul? 
Unde i se afla bărbatul? Cât de des venea acasă? 

Dariei Alexandrovna nu-i venea să plece de lângă femei, 
atât de mult o interesa discuţia cu ele, dându-şi seama cât 
de asemănătoare erau preocupările lor. 

Dar cel mai plăcut lucru pentru Dolly era să vadă cum 
femeile acestea o admirau mai ales fiindcă avea mulţi copii 
şi pentru că toţi erau aşa de frumoşi. 

Femeile o făcură pe Daria Alexandrovna să râdă, şi 
englezoaica se simţi jignită, văzându-se pricina acestui râs 
de neînțeles. Una dintre tinerele femei, privind-o pe 
englezoaică (care rămăsese să se îmbrace în urma tuturor) 
şi văzând-o cum îşi pune a treia fustă, nu se mai putu 


stăpâni şi zise: „la uită-te, mamă, câte pune pe ea, de nu se 
mai sfârşeşte!” Şi toată lumea izbucni în hohote de râs. 

IX. 

Înconjurată de toţi copiii, scăldaţi, cu capetele ude, Daria 
Alexandrovna, cu o basma pe cap, se apropia de casă, când 
vizitiul îi spuse: 

— A venit un boier. Mi se pare că-i cel de la Pokrovskoie. 

Daria Alexandrovna se uită înaintea ei şi se bucură când 
văzu statura cunoscută a lui Levin, în pardesiu cenuşiu şi cu 
o pălărie de aceeaşi culoare în cap, îndreptându-se spre 
dânşii. Îl întâmpina totdeauna cu bucurie, dar mai cu seamă 
acum, când Levin putea s-o vadă în toată gloria ei. Nimeni 
nu era în stare să-i înţeleagă măreţia mai bine decât el. 

Văzând-o, Levin crezu că are în faţă una din scenele de 
familie pe care le visa el. 

— Parcă eşti o cloşcă, Daria Alexandrovna. 

— Ce bine-mi pare că ai venit! Spuse râzând Dolly, 
întinzându-i mâna. 

— Spui că-ţi pare bine, dar nici nu m-ai înştiinţat că eşti 
aici. Fratele meu îşi petrece vara la mine. Am aflat dintr-un 
bilet de la Stiva că te afli aici. 

— De la Stiva? Îl întrebă ea mirată. 

— Da. Mi-a scris că v-aţi mutat. Crede că-mi vei îngădui să- 
ţi dau la nevoie o mână de ajutor, adăuga Levin şi se tulbură 
îndată. Îşi întrerupse vorba şi merse mai departe în tăcere 
pe lângă şarabană, rupând lăstari de tei şi muşcându-i în 
dinţi. Se tulburase din pricina gândului că o putea întrista 
pe Daria Alexandrovna faptul că un străin îi oferea sprijinul 
pe care ar fi trebuit să-l găsească în soţul său. Într-adevăr, 
Dariei Alexandrovna nu-i plăcea deprinderea lui Stepan 
Arkadici de a lăsa pe seama altora treburile lor de familie. 
Dolly îşi dădu numaidecât seama că Levin o înţelesese. Ea 
ţinea la Levin tocmai pentru această fineţe de simţire şi 
pentru delicateţea lui. 

— Am înţeles, fireşte, zise Levin, că era un fel de a-mi 
spune că m-ai primi cu plăcere şi sunt foarte mulţumit. Îmi 


închipui că pentru dumneata, gospodină de la oraş, totul 
trebuie să-ţi pară sălbatic aici; şi dacă ai nevoie de ceva, 
sunt cu totul la dispoziţia dumitale. 

— Ah, nu! Răspunse Dolly. La început, mi-a venit peste 
mână, apoi totul s-a orânduit de minune, mulţumită 
bătrânei mele dădace, adăugă ea, arătând pe Matriona 
Filimonovna care, înțelegând că era vorba de dânsa, îi 
zâmbi lui Levin cu voie bună şi cu prietenie. Îl cunoştea. 
Ştia că e o partidă bună pentru domnişoara şi dorea ca 
lucrurile să se pună la cale. 

— Poftiţi în trăsură. Ne înghesuim noi, îl îmbie ea. 

— Nu, fac o plimbare pe jos. Copii, cine se ia la întrecere 
cu mine şi cu caii? 

Copiii îl cunoşteau pe Levin foarte puţin. Nu-şi aminteau 
unde îl mai văzuseră, dar nu arătau faţa de el sentimentul 
acela ciudat de sfială şi de aversiune pe care copiii îl au aşa 
de des faţă de oamenii mari, simţindu-le prefăcătoria - ceea 
ce le atrăgea adeseori certuri şi dojeni. O prefăcătorie 
oarecare poate înşela pe omul extrem de deştept şi de 
pătrunzător, pe când copilul cel mai mărginit o descoperă 
îndată, din instinct, oricât de bine ar fi ascunsă 
prefăcătoria, şi simte o repulsie faţă de ea. Oricare ar fi fost 
defectele lui Levin, prefăcătoria era cu totul străină de firea 
lui. De aceea, copii îi arătară aceeaşi simpatie care se citea 
şi pe chipul mamei lor. La chemarea lui Levin, cei doi copii 
mai mari săriră numaidecât din trăsură şi alergară cu el 
atât de firesc, ca şi cum ar fi alergat cu dădaca, cu miss 
Howl, sau cu mama. Lili ceru şi ea voie să alerge cu Levin, şi 
mama i-o dădu. Acesta o aşeză pe umăr şi porni la fugă cu 
ea. 

— Nu te teme, nu te teme, Daria Alexandrovna, strigă el 
către mama fetiţei, zâmbind. N-am s-o lovesc şi n-am s-o 
scap. 

Uitându-se la mişcările lui sprintene, puternice şi grijulii 
totodată, mama se linişti şi, încuviinţând cu un zâmbet 
vesel, îl urmări din ochi cu încredere. 


În tovărăşia copiilor şi a Dariei Alexandrovna, care-i era 
simpatică, Levin îşi recapătă starea sufletească veselă şi 
naivă, firească lui, care o făcea pe Dolly să ţină atât de mult 
la dânsul. 

Alergând de-a valma cu copiii, Levin îi învăţa mişcări de 
gimnastică, o făcea să râdă pe miss Howl cu englezeasca lui 
stâlcită şi povestea Dariei Alexandrovna despre 
îndeletnicirile lui de la ţară. 

După prânz, rămânând singură cu dânsul pe balcon, Daria 
Alexandrovna aduse vorba de Kitty. 

— Ştii? Kitty vine aici şi are să-şi petreacă toată vara cu 
mine. 

— Adevărat? Spuse Levin, roşind; dar adăugă numai 
decât, ca să schimbe vorba: Atunci, să-ţi trimit două vaci. Şi 
dacă vrei numaidecât să ne socotim, n-ai decât să-mi 
plăteşti câte cinci ruble pe lună, dacă nu ţi-e ruşine. 

— Mulţumesc, n-am nevoie. La noi unul s-a pus la punct. 

— În cazul ăsta, să văd vacile dumitale şi, dacă-mi îngădui, 
am să dau dispoziţii cum să le hrănească. Totul depinde de 
hrană. 

Ca să ia altă vorbă, Levin expuse teoria laptelui, după care 
vaca nu-i decât o maşină de prefăcut nutreţul în lapte, şi 
aşa mai departe. 

Vorbea şi în acelaşi timp ardea de dorinţa să audă 
amănunte despre Kitty, temându-se totodată să nu-şi piardă 
liniştea recăpătată cu atâta trudă. 

— Bine, bine, însă trebuie să ai grija de toate acestea, şi 
cine s-o facă? Răspunse în silă Daria Alexandrovna. 

Îşi orânduise aşa de bine gospodăria datorită Matrionei 
Filimonovna, încât nu-i venea să schimbe nimic. De altfel, 
Dolly nici nu lua în serios cunoştinţele lui Levin în materie 
de gospodărie. Părerea că vaca e o maşină de fabricat lapte 
îi inspira îndoială, îşi închipuia că astfel de păreri nu puteau 
decât să stingherească gospodăria. Totul era, după ea, mult 
mai simplu. După cum spunea Matriona Filimonovna, n-ai 
decât să dai mai mult nutreţ şi mai multă apă Pestruhăi şi 


Belopahăi, iar bucătăreasa să nu scoată de la cuhnie 
lăturile pentru vaca spălătoresei. Era limpede. 
Consideraţiile asupra hranei făinoase şi ierboase păreau 
dubioase şi neclare. De altminteri, deocamdată Daria 
Alexandrovna vroia mai ales să vorbească despre Kitty. 

X 

— Kitty îmi scrie că de nimic nu-i e atât de dor ca de 
singurătate şi de linişte, începu Dolly după o pauză. 

— Dar cu sănătatea o duce mai bine? Întrebă Levin 
tulburat. 

— Slavă Domnului! S-a însănătoşit perfect. Niciodată n-am 
crezut că e bolnavă de piept. 

— Îmi pare foarte bine, adăugă Levin. După ce rosti aceste 
cuvinte şi rămase privind-o în tăcere, Dariei Alexandrovna i 
se păru ca vede pe chipul lui înduioşare şi deznădejde. 

— Ascultă, Konstantin Dmitrici, îl întrebă Dolly cu 
zâmbetul său blajin şi puţin cam ironic, de ce eşti supărat 
pe Kitty? 

— Eu? Nu sunt supărat de loc. 

— Ba da, eşti supărat. De ce n-ai trecut nici pe la noi, nici 
pe la ei când ai fost la Moscova? 

— Daria Alexandrovna, răspunse Levin, roşind până în 
vârful urechilor, mă mir că dumneata, cu bunătatea care te 
caracterizează, nu înţelegi şi nu ţi-e milă de mine, când 
Ştii... 

— Ce să ştiu? 

— Când ştii că i-am cerut mâna şi că am fost respins, urmă 
Levin, şi toată duioşia pe care o simţise cu o clipă mai 
înainte pentru Kitty se prefăcu în mânie din pricina jignirii. 

— De unde îţi închipui că ştiu? 

— Fiindcă toată lumea ştie. 

— În privinţa asta te înşeli. Eu n-am ştiut, deşi bănuiam 
ceva. 

— Ei, acuma ştii. 

— Am ştiut numai că a fost ceva care a chinuit-o cumplit şi 
despre care Kitty n-a vrut niciodată să vorbească cu mine. 


Dacă nu mi-a spus mie, înseamnă că n-a spus nimănui. Dar 
ce-a fost între voi? Spune-mi. 

— Ţi-am spus. 

— Când? 

— Când am fost la voi ultima oară. 

— Ştii ce vreau să-ţi spun? Începu iarăşi Daria 
Alexandrovna. Mi-e milă de ea... Mi-e tare milă de ea... în 
timp ce dumneata suferi numai din pricina mândriei... 

— Poate, răspunse Levin, însă... Dolly îl întrerupse. 

— Pe când ea, sărăcuţa, e în adevăr de compătimit! Acum 
înţeleg totul. 

— Te rog să mă ierţi, Daria Alexandrovna, îi spuse Levin, 
ridicându-se în picioare. Dar trebuie să plec. La revedere, 
Daria Alexandrovna. 

— Nu, aşteaptă, rosti Dolly, apucându-l uşor de mânecă. 
Mai rămâi puţin şi ia loc. 

— Te rog, te rog, să nu mai vorbim de asta, răspunse Levin 
aşezându-se; şi-n inima lui, care zvâcnea, simţea cum învia 
nădejdea pe care o credea înmormântată acolo pentru 
totdeauna. 

— Dacă n-aş ţine la dumneata, adăugă ea şi o podidiră 
lacrimile, dacă nu te-aş cunoaşte cum te cunosc... 

Şi sentimentul pe care-l crezuse stins se trezea din ce în 
ce mai mult la viaţă, prindea putere şi punea stăpânire pe 
inima lui Levin. 

— Da, acum am priceput totul, urmă Daria Alexandrovna. 
Dumneata nu poţi să înţelegi. Voi, bărbaţii, care sunteţi 
liberi şi alegeţi pe cine doriţi, ştiţi limpede pe cine iubiţi. 
Dar o fată în aşteptare, ruşinoasă, cu sfiiciunea sa de 
fecioară, care vă vede pe voi, bărbaţii, din depărtare... 
trebuie să creadă totul pe cuvânt şi uneori nu ştie nici ea 
singură ce simte şi nici ce să răspundă... 

— Da, dacă nu-i spune inima nimic... 

— Şi chiar dacă îi spune inima, gândeşte-te şi dumneata: 
voi, bărbaţii, dacă aveţi unele gânduri asupra unei fete, vă 
duceţi în casa ei, vă apropiaţi de dânsa, vă uitaţi bine şi 


aşteptaţi să vedeţi dacă aţi găsit ceea ce vă place, şi pe 
urmă, când sunteţi convinşi că iubiţi, faceţi cererea în 
căsătorie... 

— Nu e chiar aşa. 

— Dar nu-i mai puţin adevărat că voi sunteţi aceia care 
faceţi cererea în căsătorie, şi n-o faceţi decât când 
dragostea voastră e coaptă, când între două fete care vă 
plac v-aţi hotărât pentru una. Fata nu e întrebată. Lumea 
vrea ca fata să aleagă singură, dar ea nu poate să aleagă şi 
răspunde numai: da, ori nu! 

„Da, alegerea între mine şi Vronski”, se gândi Levin. Şi 
sentimentul de dragoste din sufletul său, care începuse să 
învie, pieri din nou, apăsându-i greu inima. 

— Daria Alexandrovna, zise Levin. Aşa se alege o rochie 
sau mai ştiu eu ce târguială, nu însă dragostea. Alegerea s-a 
făcut. Cu atât mai bine... Lucrurile nu se mai pot întoarce. 

— Ah, mândria şi iar mândria! Exclamă Daria 
Alexandrovna, dispreţuindu-l parcă pentru acest sentiment, 
mult inferior celui pe care-l cunosc numai femeile. Când ai 
cerut-o pe Kitty, ea era tocmai în situaţia de a nu putea 
răspunde. Şovăia. Şovăia între dumneata şi Vronski. Pe el îl 
vedea în fiecare zi, pe când pe dumneata nu te văzuse de 
mult. Să fi fost Kitty mai în vârstă, ar fi ştiut să aleagă... Eu, 
de pilda, în locul ei, n-aş fi stat la îndoială. N-am putut să-l 
sufăr niciodată pe Vronski şi am avut dreptate. 

Levin îşi aduse aminte de răspunsul pe care i-l dăduse 
Kitty. Asta nu se poate... îi spusese ea. 

— Daria Alexandrovna, rosti Levin cu răceală, sunt mişcat 
de încrederea pe care o ai în mine; cred însă că te înşeli. 
Fie că am ori nu dreptate, această mândrie, pe care o 
dispreţuieşti atât, face ca orice nădejde pentru mine în 
legătură cu sora dumitale să fie cu neputinţă, absolut cu 
neputinţă. 

— Nu vreau să-ţi mai spun decât un singur lucru: înţelege 
că vorbesc despre sora mea, pe care o iubesc ca şi pe copiii 


mei. Nu-ţi spun ca te-a iubit. Am vrut să-ţi spun numai că 
refuzul ei din clipa aceea nu dovedeşte nimic. 

— Nu înţeleg! Izbucni Levin, sărind în sus. Dacă ai şti ce 
durere îmi pricinuieşti! Ca şi cum ţi-ar fi murit un copil şi 
cineva ţi-ar spune: ar fi fost aşa şi aşa... ar fiputut să 
trăiască... te-ai fi putut bucura de dânsul, dar copilul e 
mort, mort, mort... 

— Ce om ciudat eşti! Îi răspunse ca cu un zâmbet trist, 
fără să ia în seamă tulburarea lui. Da, acum înţeleg din ce în 
ce mai bine, adăugă ea pe gânduri. Atunci n-ai să vii pe la 
noi după sosirea lui Kitty? 

— Nu. N-am să vin. N-am să mă feresc, fireşte de Katerina 
Alexandrovna. Dar, pe cât voi putea, voi căuta s-o scutesc de 
neplăcerea prezenţei mele. 

— Eşti ridicol, grozav de ridicol, repetă Daria 
Alexandrovna uitându-se în ochii săi cu duioşie. Ei bine, să 
zicem că n-am spus nimic. Ce cauţi aici, Tania? Spuse ea în 
franţuzeşte fetiţei care intrase. 

— Mamă, unde-i lopăţica mea? 

— 'Ţi-am vorbit franţuzeşte. Aşa să-mi răspunzi şi tu. 

Fetiţa vru să spună, dar uitase cum se zice lopăţică în 
franţuzeşte. Mama îi suflă cuvântul; apoi îi explică, tot în 
franţuzeşte, unde să caute lopăţica. Asta îi displăcu lui 
Levin. 

Nu se mai simţea aşa de bine ca înainte în casa Dariei 
Alexandrovna: nici copiii nu-i mai plăceau atât. 

„De ce vorbeşte franţuzeşte cu copiii? Se gândi el. E atât 
de nefiresc şi de fals! Simt şi copiii. Îi învaţă franţuzeşte şi-i 
dezvaţă să fie sinceri” îşi zise el, fără să ştie că Daria 
Alexandrovna se gândise de o suta de ori la toate acestea şi 
totuşi, în dauna sincerităţii, nu găsise alt mijloc de a-şi 
învăţa copiii limbile străine. 

— Dar unde te duci? Mai stai. 

Levin rămase la ceai. Toată veselia însă îi pierise şi se 
simţea stingherit. 


După ceai, Levin ieşi în vestibul şi porunci să-i înhame caii 
la trăsură; iar când se reîntoarse, o găsi pe Dolly supărată, 
schimbată la faţă şi cu lacrimi în ochi. Cât timp lipsise Levin, 
se petrecuse un incident care spulberase într-o clipă toată 
fericirea Dariei Alexandrovna din ziua aceea, ca şi mândria 
pentru copiii săi. Grişa şi lania se luaseră la bătaie pentru o 
minge. Auzind ţipete în odaia copiilor, ea alergase acolo şi-i 
găsi într-o stare groaznică. Tania îl trăgea pe Grişa de păr; 
iar acesta, cu faţa schimonosită de răutate, o lovea cu 
pumnii pe unde nimerea. Când văzu ce se întâmplă, parcă 
se rupse ceva în inima ei. Îi păru că se întunecă viaţa. Îşi 
dădu seama că aceşti copii, cu care se mândrea atât, nu 
erau numai oi; nişte copii foarte obişnuiţi, ci şi nişte copii 
răi, prost-crescuţi, cu porniri brutale şi sălbatice. 

Nu era în stare să vorbească şi să se gândească la altceva. 
Nu se putu stăpâni să nu-i povestească lui Levin durerea ei. 

Văzând-o atât de nefericită, Levin se sili s-o mângăie, 
spunându-i că asta nu dovedeşte nimic rău, deoarece toţi 
copiii se bat. Dar, spunând aceasta, el se gândea: „Nu, eu n- 
am să mă strâmb şi n-am să vorbesc franţuzeşte cu copiii 
mei. Nici n-o să am astfel de copii. Nu trebuie să-i strici, să 
le urâţeşti caracterul; numai aşa poţi să ai copii buni. Da, eu 
o să am altfel de copii.” 

După aceea îşi luă rămas bun şi plecă, iar Dolly nu-l mai 
reţinu. 

XI. 

Pe la mijlocul lui iulie se înfăţişă la Levin primarul satului 
de pe moşia surorii sale, care se afla la vreo douăzeci de 
verste depărtare de Pokrovskoie. Îi dădu raportul asupra 
gospodăriei şi a cositului. Venitul principal de pe moşia 
surorii îl dădeau nişte fânețe inundabile. În alţi ani, fânețele 
erau arendate de mujici la preţul de douăzeci de ruble 
deseatina. Când prelua administraţia moşiei, după ce 
cercetă fânețele, Levin îşi dădu scama că ele valorau mai 
mult şi fixă arenda la douăzeci şi cinci de ruble deseatina. 
Oamenii nu dădură preţul acesta şi, după cum bănui Levin, 


goniră şi pe alţi arendaşi. Atunci Konstantin Dmitrici se 
duse acolo şi hotări ca fânețele să fie cosite, parte cu braţe 
tocmite, parte - în dijmă. Mujicii se împotriviră prin toate 
mijloacele la această rânduiala nouă; dar sistemul prinse şi, 
chiar în primul an, fânețele dădură un venit aproape îndoit. 
Împotrivirea mujicilor urmă şi în al treilea an, şi în ultimul 
an. Strânsul recoltei se făcea după cum hotărâse Levin. În 
anul acela, mujicii luaseră fânețele în dijmă - o parte din 
trei; iar primarul venise acum să anunţe că fânețele 
fuseseră cosite şi că, temându-se de ploaie, chemase 
contabilul, în faţa căruia se şi făcuse împărţeala. Clădiseră 
unsprezece stoguri pentru boieri. Din răspunsurile 
nelămurite la întrebarea cât fân dăduse fâneaţă de frunte, 
din graba primarului care împărţise fânul fără să întrebe şi, 
îndeobşte, din tonul mujicului, Levin înţelese că era ceva 
necurat la mijloc; de aceea se hotări să plece el singur şi să 
cerceteze. 

Ajunse de dimineaţă în sat şi-şi lăsă calul la un bătrân ce-i 
era prieten, bărbatul dădacei fratelui său. Se duse la 
prisaca unchiaşului, vrând să afle de la el amănunte despre 
cositul finului. Parmenâci, un moşneag arătos şi vorbăreţ, îl 
primi pe Levin cu bucurie. Îl duse prin gospodărie şi-i 
povesti toate amănuntele despre albine şi roitul din anul 
acela. Răspunse însă nelămurit şi în silă la întrebările lui 
Levin în legătură cu cositul. Asta întări şi mai mult 
bănuielile lui Levin. Konstantin Dmitrici se duse la fâneaţă şi 
cercetă stogurile, care nu păreau să aibă câte cincizeci de 
care fiecare. Ca să-i prindă pe mujici, Levin porunci să fie 
aduse numaidecât carele care transportaseră fânul şi, 
desfăcând un stog, să-l ducă la şură. Din stog nu ieşiră 
decât treizeci şi doua de care. Cu toate asigurările 
primarului că fânul fusese afânat şi că se mai aşezase în 
stoguri, cu toate jurămintele sale că totul se făcuse cinstit, 
Levin susţinu că, întrucât fânul fusese împărţit fără porunca 
lui, el nu-l putea primi ca având cincizeci de care la stog. 
După tratative îndelungate, se hotări ca oamenii să 


primească aceste unsprezece stoguri, socotite la cincizeci 
de care stogul, iar pentru partea boierului să se facă 
împărţeala din nou. 

Tratativele şi împărţirea căpiţelor ţinură până la prânz. 
Când se împărţi până şi cea din urmă căpiţă de fân, Levin - 
după ce însărcina pe contabil să privegheze restul 
lucrărilor - se aşeză pe o căpiţă însemnată cu un par de 
răchită, admirând fâneaţa pe care furnicau oamenii. 

La o cotitură a gârlei, după o baltă mică, un şir pestriţ de 
femei se mişca înaintea lui Levin, vorbind vesel cu glasuri 
răsunătoare. Greblau fânul risipit pe jos. Palele cenuşii se 
întindeau, şerpuitoare, pe otava verde-deschis. În urma 
femeilor veneau bărbaţii cu ţăpoaiele. Din poloage se 
ridicau căpiţe late, înalte, înfoiate... în stânga, pe locul cu 
fânul strâns, huruiau căruțele. Căpiţele, ridicate în nişte 
furcoaie uriaşe, erau încărcate pe căruțele ce nu se mai 
vedeau sub grămezile grele de fân mirositor care se lăsau 
până peste crupele cailor. 

— Se strânge pe vreme frumoasă! Ce mândreţe de fân! 
Făcu bătrânul, care se aşezase lângă Levin. Ceai, nu fân. 
Parcă ar fi grăunţe şi le-ar mânca bobocii, aşa de repede 
pier! Adăuga moşul, arătând căpiţele care se încărcaţi. De 
azi-dimineaţă s-a cărat aproape jumătate. E cea din urmă, 
hai? Striga bătrânul către un flăcău care trecea pe 
dinaintea lor, stând în picioare pe scândura din faţă a 
căruţei şi scuturând capetele hăţurilor de cânepă. 

— Cea de pe urmă tătucule! Răcni flăcăul, lăsând calul mai 
încet. Privi zâmbind spre o femeie veselă, rumenă, 
zâmbitoare şi ca, care şedea în căruţă pe aceeaşi scândura, 
apoi mână mai departe. 

— Cine e? Feciorul dumicate? Îl întrebă Levin. 

— Mezinul, răspunse bătrânul cu un zâmbet blajin. 

— Frumos băiat! 

— Nu-i urât! 

— E însurat? 

— Da. Din postul crăciunului merge pe al treilea an. 


— Are copii? 

— Ce copii? Un an de zile a făcut pe prostul, ba-i era şi 
ruşine, răspunse bătrânul. Straşnic fân! Curat ceai! Repetă 
moşul, vrând să schimbe vorba. 

Levin se uită cu luare-aminte la Vanka Parmenov şi la 
nevastă-sa, care încărcau o căpiţă în apropierea lui. Ivan 
Parmenov stătea în căruţă. Lua, întindea şi bătucea maldăre 
uriaşe de fân, pe care tânăra lui gospodină, o frumuseţe de 
femeie, i le dădea la început cu braţele, pe urmă cu furca. 
Tânăra femeie lucra uşor, veselă şi sprintenă. Straturile 
groase şi îndesate de fân nu se luau dintr-o dată în furcă. 
Mai întâi îndrepta fânul, apoi înfigea furca şi, cu o mişcare 
sprintenă şi repede, îşi lăsa în furcă toată greutatea 
trupului dintr-o data; îndreptându-şi mijlocul încins cu o 
cingătoare roşie şi scoţându-şi înainte sânii tari de sub 
cămaşa-i albă, femeia schimba repede şi cu dibăcie mâinile 
pe furcă şi ridica fânul în sus, în căruţă. Ivan lucra repede, 
silindu-se pesemne să-şi scutească nevasta de orice muncă 
de prisos. Îşi deschidea larg braţele, apuca maldărul de fân 
dat de femeie şi-l desfăcea în pale în căruţă. După ce răsfiră 
ultimul braţ de fân cu grebla, femeia scutură pleava ce-i 
intrase după guler. Îşi îndreptă basmaua roşie, care-i 
lunecase pe fruntea albă, nearsă de soare, şi se vâri sub 
căruţă, ca s-o lege. Ivan o învăţa cum să lege frânghia de 
inima căruţei. Râse tare de ceva spus de ea. Chipurile 
amândurora vădeau o dragoste puternică, tinerească, abia 
trezită. 

XII. 

După ce legară fânul pe căruţă, Ivan sări şi luă de 
căpăstru un cal frumos, bine hrănit, iar muieruşca aruncă 
grebla în căruţă şi, cu paşi vioi, legănându-şi mâinile, se 
îndreptă spre celelalte femei, adunate laolaltă. leşind la 
drum, Ivan intră în convoiul celorlalte care. Cu greblele pe 
umeri, femeile - îmbrăcate în culori vii şi vorbind vesel, în 
gura mare - păşeau în urma căruţelor. Un glas aspru şi 
sălbatic de femeie începu un cântec, şi vreo cincizeci de 


voci puternice, unele aspre, altele limpezi şi subţiri, luară 
iarăşi cântecul de la început. 

Femeile se apropiau cântând. Lui Levin îi părea că un nor 
de tunete de veselie se abătea peste el. Norul înainta, 
învăluind nu numai pe Levin şi căpiţa pe care şedea, dar şi 
celelalte căpiţe, şi carele, şi toată fâneaţa cu câmpul din 
depărtare - totul se însufleţi şi începu să se legene în ritmul 
acestui cântec sălbatic şi nespus de vesel, cu strigături, 
fluierături şi chiote. Levin jinduia după această veselie 
sănătoasă şi ar fi vrut să ia şi el parte la ea, dar el nu ştia 
să-şi exprime astfel bucuria de a trăi şi nu putea decât să 
stea întins, să privească şi să asculte. După ce toată ceata 
pieri din văzui şi din auzul lui, se simţi cuprins de 
sentimentul apăsător al singurătăţii sale, al lenei trupeşti şi 
al înverşunării faţa de lumea asta. 

Acei mujici cu care se certase aprig din pricina fânului, cei 
ce căutaseră să-l înşele sau, dacă nu, atunci el îi 
nedreptăţise, aceşti oameni îl salutau cu voie bună şi nu 
păreau să aibă necaz pe dânsul. Şi nu numai că n-aveau 
remuşcări, dar şi uitaseră că vroiseră să-l înşele. Totul se 
scufundase în valurile muncii vesele, obşteşti. Dumnezeu, 
care le-a dat ziua, le-a dat şi puterea de care aveau nevoie. 
Şi ziua, şi puterea erau închinate muncii: în ea se găsea şi 
răsplata. Dar pentru cine munceau? Care aveau să fie 
roadele muncii? Aceste gânduri erau pe planul al doilea şi 
n-aveau nici o însemnătate. 

Levin admira adesea viaţa aceasta şi de multe ori fusese 
cuprins de un sentiment de invidie faţă de oamenii care 
duceau asemenea viaţă. Dar în ziua aceea, poate. sub 
impresia pe care i-o făcuse Ivan Parmenov şi tânăra lui 
nevastă, se gândi pentru întâia oară că de el atârna să-şi 
schimbe viaţa trândavă, artificiala şi egocentrică, atât de 
împovărătoare pentru dânsul, cu o viaţă de muncă, 
frumoasă, curata, obştească... 

Bătrânul care şezuse în preajma lui se dusese de mult 
acasă. Toată lumea se risipise. Cei ce stăteau pe aproape 


plecaseră pe la casele lor; cei veniţi de departe se 
pregăteau să mănânce şi să se culce pe câmp. 

Neştiut de nimeni, Levin şedea mai departe, întins pe 
căpiţă, privind, ascultând, gândindu-se. Oamenii care 
rămaseră pe câmp nu dormiră aproape de loc în scurta 
noapte de vară. La început se auziră hohote şi vorbă veselă 
în timpul cinei, iar mai târziu cântece şi râsete. 

Ziua aceea lungă de muncă nu le lăsase alte urme decât 
veselia. Către revărsatul zorilor, se liniştiră toate. Se 
auzeau numai zvonurile nopţii, nedomolitele broaşte de 
baltă şi caii care sforăiau pe otavă, în ceața ce se lăsase 
înainte de a se crăpa de ziuă. Dezmeticindu-se, Levin se 
ridică de pe căpiţă şi, uitându-se la stele, înţelese că trecuse 
noaptea. 

„Atunci, ce să fac? Cum să pun la cale lucrurile?” se 
întreba Levin, încercând să-şi lămurească ceea ce gândise 
şi simţise în noaptea aceea aşa de scurtă. Acele gânduri şi 
simţiri se puteau împărţi în trei grupe. 

Mai întâi era renunţarea ia viaţa lui de mai-nainte, la 
cunoştinţele sale fără folos, la cultura care nu-l ajuta la 
nimic. Această renunțare îi părea un lucru uşor, simplu şi 
nu-i aducea nici o părere de rău. 

Alte gânduri şi idei priveau viaţa pe care dorea s-o trăiască 
de acum înainte. Îşi dădea seama cât de simplă, curată şi 
dreaptă avea să fie această viaţă, fiind încredinţat că avea 
să găsească în ea acea mulţumire, plină de linişte şi 
demnitate, pe care o căuta atât de dureros. 

Al treilea grup de gânduri se învârtea în jurul întrebării: 
cum să facă trecerea de la viaţa dinainte la cea nouă? Nici 
aici nu vedea încă nimic limpede. 

„Să mă însor? Să mă cufund în muncă? Să părăsesc 
Pokrovskoie? Să cumpăr pământ? Să intru într-o obşte? Să 
iau de nevastă o ţărancă? Cum să fac? Se întreba el din 
nou, fără să găsească răspuns. De altfel, n-am dormit toată 
noaptea şi nu mi-e capul limpede acum, îşi zise el. Am să 
văd mai pe urmă. Un lucru e sigur: noaptea asta mi-a 


hotărât soarta. Toate visurile mele de altădată în legătură 
cu viaţa de familie sunt copilării. E cu totul altceva. 
Lucrurile sunt mult mai simple şi mai frumoase...” „Ce 
frumos el” gândi el, uitându-se deasupra capului său la 
nişte nouraşi albi, strălucitori, care se închegaseră şi 
luaseră forma unei ciudate scoici de sidef, în răscrucea 
cerului. „Ce minunat e totul în noaptea asta minunată! 
Când s-a putut forma scoica asta? Adineauri m-am uitat la 
cer. Nu era nimic, afară de două fâşii albe. Da. Tot aşa s-au 
transformat pe nesimţite şi gândurile mele asupra vieţii!” 

Părăsi fineţea şi porni pe drumul mare, către sat. Se 
stârnise un vânticel. Cerul se făcu leşietic. Era clipa 
posomorâtă care vesteşte de obicei mijitul zorilor, apropiata 
izbândă a luminii asupra întunericului. 

Zgribulit de frig, Levin mergea repede, cu ochii în pământ. 
„Vine o trăsură?” se gândi el, auzind nişte zurgălăi. Ridică 
privirea. La vreo patruzeci de paşi înaintea lui, pe drumul 
pe care mergea, venea un cupeu cu o ladă de bagaje la 
spate, tras de patru cai. Caii de la oişte se înghesuiau din 
pricina făgaşului; dar vizitiul priceput, care stătea pe capră 
într-o rână, ţinea oiştea pe făgaş, aşa că roţile lunecau pe 
drum neted. 

Levin nu băgă de seamă decât acest lucru şi, fără să se 
gândească cine puteau fi călătorii, se uită în cupeu cu 
gândul aiurea. 

Înăuntrul lui moţăia într-un colţ o bătrână, iar la fereastră 
şedea o fată, care pesemne că se trezise tocmai atunci şi-şi 
ţinea panglicile bonetei albe cu amândouă mâinile. Senină 
şi îngândurată, faţa ei oglindea o viaţă lăuntrică bogată şi 
complexă, necunoscută de Levin. Ea privea peste capul lui 
cum mijeau zorii. 

Chiar în clipa când vedenia aceasta era să piară, doi ochi 
limpezi se uitară la el; fără îndoială, îl recunoscu, şi o 
expresie de uimire şi de bucurie îi lumină faţa. 

Levin nu se putea înşela. Ochii aceştia erau unici pe lume. 
Unică pe pământ era şi fiinţa care întruchipa pentru el 


toată lumina şi tot rostul vieţii sale. Era ea: Kitty. Levin 
înţelese că venea de la gară şi se ducea la Erguşovo. 

Deodată, ceea ce-l tulburase în noaptea aceea fără somn 
se mistui ca un vis. Se mistuiră şi hotărârile pe care le 
luase. Îşi aminti cu dezgust gândul de a se însura cu o 
ţărancă. Numai acolo, în cupeul acela care se îndepărta 
repede şi care trecuse de cealaltă parte a drumului, numai 
acolo se găsea dezlegarea enigmei vieţii lui - enigmă care-l 
apăsa tot mai greu în timpul din urmă. 

Ea se retrase de la geam. Zgomotul roţilor se stinse; 
numai zurgălăii se mai auzeau slab. Lătratul câinilor dădu 
de ştire că trăsura ieşea din sat. De. Jur împrejur nu mai 
rămaseră decât ogoarele pustii, satul din faţă şi el însuşi, 
singur şi străin de toate, păşind singuratic pe un drumeag 
părăsit. 

Se uită la cer, nădăjduind să găsească scoica pe care o 
admirase şi care înfăţişa pentru el tot şirul gândurilor şi al 
sentimentelor din noaptea aceea. Dar pe cer nu mai era 
nimic care să aducă a scoică. Acolo, în tăriile de neatins, se 
săvârşise o tainică schimbare. Nu se mai vedea nici urmă de 
scoică. Era un covor neted de nouraşi, ca nişte miei, care se 
întindea pe o jumătate de cer şi se micşora mereu. 

Firmamentul se făcu albastru şi se însenină, răspunzând 
privirii lui întrebătoare cu aceeaşi duioşie şi taină de 
nepătruns. 

„Nu, îşi zise Levin, oricât de frumoasă ar fi viaţa aceasta 
simplă şi de munca, nu asta este soarta mea. O iubesc pe 
ea.” 

XIII. 

Afară de persoanele cele mai apropiate de Karenin, nimeni 
nu ştia că omul acesta, în aparenţă extrem de rece şi de 
chibzuit, avea o slăbiciune care nu corespundea de loc 
caracterului său rigid. Alexei Alexandrovici nu putea să 
audă şi să vadă, nepăsător, plângând un copil sau o femeie. 
Lacrimile îl zăpăceau şi-l făceau să-şi piardă cu totul 
raţiunea. Directorul de cabinet şi secretarul lui ştiau acest 


lucru şi preveneau solicitatoarele ca nu cumva să plângă 
dacă vroiau să nu strice totul. „Se supără şi nu vă mai 
ascultă”, le spuneau ei. Într-adevăr, în asemenea cazuri, 
tulburarea pe care i-o pricinuiau lacrimile se manifesta 
printr-o mânie pripită. „Nu pot, nu pot face nimic. Vă rog să 
ieşiţi afară!” striga de obicei Alexei Alexandrovici în astfel 
de împrejurări. 

La întoarcerea de la alergări, când Anna îi mărturisi 
legăturile sale cu Vronski şi, îndată după aceea, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile începu să plângă. Alexei 
Alexandrovici, cu toată mânia împotrivă-i, se simţi adânc 
tulburat. Dându-şi însă seama că exteriorizarea acestui 
sentiment în aceea clipă ar fi fost cu totul nepotrivită, 
Karenin încercă să-şi stăpânească orice manifestare de 
viaţă. Şi de aceea nu făcu nici o mişcare şi nu se uită la 
dânsa. De acolo venea şi încremenirea funebră de pe faţa 
lui, care o uimi atât de mult pe Anna. 

Când ajunseră acasă, Alexei Alexandrovici o ajută să 
coboare, şi, după o sforţare, îşi luă rămas bun de la ea cu 
obişnuita lui politeţe, rostind cuvinte care nu-l obligau la 
nimic, şi anume: că a doua zi avea să-i comunice hotărârea 
sa. 

Vorbele Annei, care-i confirmau cele mai rele bănuieli, 
străpunseseră inima lui Alexei Alexandrovici. Această 
durere era sporita de sentimentul ciudat de milă fizică 
pentru ea - sentiment pricinuit de lacrimile sale. Dar când 
rămase singur în cupeu, el se simţi - spre marea lui mirare 
şi bucurie - eliberat cu desăvârşire atât de această milă cât 
şi de îndoielile şi de chinurile geloziei care-l hărţuiseră în 
vremea din urmă. 

Încerca sentimentul omului care şi-a scos o măsea ce-l 
durea de mult. După o suferinţă groaznică şi după senzaţia 
că-i fusese extras din falcă ceva enorm, mai mare chiar 
decât capul, bolnavul simte dintr-o dată; fără să se încreadă 
încă în fericirea lui, că nu mai există ceea ce-i otrăvise atâta 
vreme viaţa, absorbindu-i toată atenţia. Poate din nou să 


trăiască, să gândească şi să se intereseze şi de altceva 
decât de măseaua lui. Sentimentul acesta îl avea şi Alexei 
Alexandrovici. Fusese o durere stranie şi cumplită, dar 
trecuse. Simţea că poate iarăşi să trăiască fără a se gândi 
numai şi numai la soţia sa. 

„O femeie stricată, necinstita, fără inimă, fără religie! Am 
ştiut şi am văzut totdeauna asta, cu toate că, fiindu-mi milă 
de dânsa, căutam să mă mint pe mine însumi”, gândi 
Karenin. Într-adevăr, i se părea că totdeauna îşi dăduse 
seama de asta. Îşi amintea amănunte din viaţa lor de 
odinioară, care mai înainte parcă n-aveau nimic rău. Acum 
însă aceste amănunte arătau limpede că Anna fusese 
totdeauna o femeie stricată. „Am greşit legându-mi viaţa de 
ea. Dar greşeala mea n-are nimic urât, de aceea nu pot fi 
nefericit. Ea e vinovată, nu eu, îşi zise el. Nu mai vreau să 
ştiu de dânsa. Ea nu mai există pentru mine...” 

Ceea ce i se putea întâmpla ei, ca şi fiului 1or, faţă de care 
Karenin îşi schimbase de asemenea sentimentele ca şi faţă 
de Anna, încetă să-l mai preocupe. Singurul lucru care-l mai 
interesa acum era chestiunea cum să facă să se spele cât 
mai bine, cât mai cuviincios cât mai uşor şi prin urmare cât 
mai drept de noroiul cu care Anna îl împroşcase în căderea 
ei şi să păşească mai departe pe drumul lui de om activ, 
cinstit şi folositor societăţii, „Nu pot fi nefericit fiindcă o 
femeie vrednică de dispreţ are o purtare nelegiuită. 
Trebuie numai să găsesc cea mai bună ieşire din situaţia în 
care sunt pus. Şi am s-o găsesc, se gândi Karenin, 
posomorându-se din ce în ce mai mult. Nu sunt nici primul, 
nici ultimul.” Fără să mai vorbim de pildele istorice - 
începând cu Menelau reîmprospătat în memoria tuturor 
prin opereta Frumoasa Elena - prin mintea lui Alesei 
Alexandrovici trecu un întreg şir de cazuri curente de 
necredinţă a soțiilor faţă de bărbaţii lor din înalta societate. 
„Darialov, Poltavski, prinţul Karibanov, contele Paskudin, 
Dram... Da, până şi Dram, un om de treabă, atât de cinstit... 
Semionov, Ciaghin, Sigonin, şi-i aminti Alexei Alexandrovici. 


E drept că aceasta îi face să pară în ochii lumii cam ridicoli. 
Eu însă n-am văzut în asta decât o nenorocire şi i-am 
compătimit totdeauna”, îşi zise Alexei Alexandrovici, deşi nu 
era adevărat. Nu simţise niciodată compătimire pentru 
asemenea nenorociri, ci dimpotrivă, cu cât mai dese erau 
pildele soțiilor care-şi înşelau bărbaţii, cu atât creştea mai 
mult întrânsul stima pentru el însuşi. „E o nenorocire care 
poate lovi pe oricine. O astfel de nenorocire m-a lovit şi pe 
mine. Totul e să îndur cât mai bine încercarea asta.” Şi 
Karenin începu să-şi depene în minte, până în cele mai mici 
amănunte, reacţiile oamenilor care fuseseră în aceeaşi 
situaţie ca şi el. „Darialov s-a bătut în duel...” 

În tinereţe, duelul îl preocupase în chip deosebit pe Alexei 
Alexandrovici, tocmai fiindcă-i lipsea îndrăzneala fizică şi-şi 
dădea foarte bine scama de acest lucru. Nu se putea gândi 
fără groază, la un pistol îndreptat asupra lui. De altfel, nu 
pusese niciodată în viaţă mâna pe o armă. Groaza aceasta îl 
făcuse în tinereţe să se gândească adesea la duel şi să-şi 
pună problema ce ar face dacă ar fi în situaţia de a fi obligat 
să-şi rişte viaţa. Având succes şi creându-şi o situaţie sigură 
în lume, Karenin uitase de mult de acest sentiment. Totuşi, 
obişnuinţa sentimentului precumpăni. leama de propria lui 
laşitate se dovedi şi acum atât de puternică, încât chibzui 
îndelung, din toate punctele de vedere, chestiunea, 
mergând cu gândul până la a accepta eventualitatea 
duelului, deşi ştia dinainte că nu se va bate în nici un caz. 

„Nu încape nici o îndoială că societatea noastră e încă atât 
de sălbatică (nu ca în Anglia), încât foarte multă lume, 
printre care şi unii ale căror păreri Karenin le preţuia, ar 
privi un duel cu ochi buni. Dar care ar fi rezultatul? Să 
presupunem că-l provoc la duel, gândi el mai departe şi-şi 
reprezenta foarte viu noaptea de după provocare şi pistolul 
îndreptat spre dânsul. Se cutremură şi-şi dădu seama că n- 
are să facă asta niciodată. Să presupunem că-l provoc la 
duel. Să zicem că au să mă înveţe cum să trag, îşi urmă el 


firul gândurilor. Mi se indică locul, apăs pe trăgaci, îşi zise 
el închizând ochii, şi-l omor...” 

Alexei Alexandrovici îşi scutură capul ca să alunge aceste 
gânduri absurde. „Ce rost are să ucizi un om ca să-ţi 
limpezeşti atitudinea faţă de o soţie nelegiuita şi de un 
copil? 'Tot cu va trebui să hotărăsc ce am să fac cu ca. Dar 
dacă, ceea ce e mai probabil, eu voi fi ucis sau rănit? Eu, om 
nevinovat, o victimă - ucis sau rănit. Ar fi ceva şi mai 
absurd. Dar nu e numai atât: o provocare la duel din partea 
mea ar fi şi o faptă incorectă. Nu ştiu eu dinainte că 
prietenii mei nu mă vor lăsa pentru nimic în lume să mă bat 
în duel? Că ei nu vor îngădui ca viaţa unui bărbat de stat, 
folositor Rusiei, să fie pusă în primejdie? Şi ce s-ar 
întâmpla? Ar fi ca eu, ştiind dinainte că lucrurile nu vor 
ajunge niciodată într-un stadiu primejdios, să vreau numai 
să-mi atribui, prin această provocare, o aureolă falsă. Ar fi o 
incorectitudine, o făţărnicie, ar însemna să înşel pe alţii şi 
să mă înşel şi pe mine însumi. Un duel e de neconceput. De 
altminteri, nimeni nu se aşteaptă de la mine la un duel. 
Scopul meu este să-mi păstrez reputaţia de care am nevoie 
ca să-mi urmez, fără piedici, cariera.” 

Activitatea publică, care şi înainte avusese în ochii lui 
Alexei Alexandrovici o mare însemnătate, căpăta cu acest 
prilej o importanţă şi mai mare. 

După ce cumpăni şi respinse soluţia duelului, se gândi la 
divorţ - altă dezlegare aleasă de unii dintre soţii trădaţi. 
Amintindu-şi toate cazurile ştiute de divorţ (erau foarte 
multe şi în cea mai înaltă societate, pe care o cunoştea aşa 
de bine), Karenin nu găsi niciunul în care scopul divorţului 
să fi fost cel urmărit de dânsul. În aceste cazuri, bărbatul îşi 
ceda sau îşi vindea soţia necredincioasă şi în felul acesta 
tocmai vinovata, care ar fi trebuit să piardă dreptul la 
căsătorie, câştiga dreptul de a contracta un nou mariaj în 
aparenţă legitim, cu un alt soţ. Cât despre divorţul legal, 
acel care urmăreşte pedepsirea şi repudierea soţiei 
vinovate, Alexei Alexandrovici îşi dădea seama că nu putea 


să-l ceară. Înţelegea că împrejurările complexe ale vieţii lui 
nu-i îngăduiau să dea în vileag dovezile brutale, cerute de 
lege, pentru a se dovedi vinovăția soţiei. Simţea că 
rafinamentul moravurilor societăţii din care făcea parte nu 
admitea să facă uz de asemenea dovezi, chiar dacă erau pe 
deplin întemeiate, iar folosirea lor l-ar fi coborât în ochii 
opiniei publice mai mult pe el decât pe dânsa. 

O încercare de divorţ n-ar fi putut duce decât la un proces 
scandalos, care ar fi fost numai un prilej de calomnie pentru 
duşmani şi de ştirbire a înaltei sale poziţii sociale. Scopul 
principal, adică limpezirea situaţiei cu cât mai puţine 
inconveniente, n-ar fi fost atins nici prin divorţ. Afară de 
aceasta, în caz de divorţ, ba chiar în cazul unei simple 
încercări de divorţ, era neîndoios că soţia ar fi rupt 
raporturile cu bărbatul său şi s-ar fi unit cu amantul. lar în 
sufletul lui Alexei Alexandrovici, în ciuda unei totale şi 
dispreţuitoare nepăsări faţă de soţia sa, cum credea el, mai 
stăruia un sentiment: nu dorea ca Anna să se poată uni cu 
Vronski fără nici o piedică şi să tragă astfel un folos din 
nelegiuirea ei. Gândul acesta îl scotea atât de mult din fire 
pe Alexei Alexandrovici, încât, numai atingându-l în treacăt, 
gemu de durere, se ridică, îşi schimbă locul în cupeu, şi 
după aceea, posomorât, se căzni multă vreme să-şi 
înfăşoare picioarele osoase şi sensibile la frig într-un pled 
pufos. 

„Pe lângă un divorţ formal, s-ar mai putea proceda - cum 
au făcut Karibanov, Paskudin şi Dram, omul cel cumsecade - 
la o separare de soţie”, se gândi el mai departe, după ce se 
mai potoli. Dar şi această măsură avea aceleaşi 
inconveniente: ruşinea, ca şi în cazul unui divorţ. Apoi - 
ceea ce era principalul - separarea o arunca pe Anna, ca şi 
un divorţ formal, în braţele lui Vronski. Nu. E cu neputinţă, 
cu neputinţă! Rosti Karenin cu glas tare, apucându-se iarăşi 
să-şi întoarcă pledul. Eu nu pot admite să fiu nefericit iar ea 
şi cu el să fie fericiţi.” 


Sentimentul geloziei, care-l chinuise în perioada 
îndoielilor, i se risipise în clipa când cuvintele soţiei sale îi 
scoseseră, cu durere, măseaua. Dar în locul acestui 
sentiment crescuse un altul: dorinţa ca Anna nu numai să 
nu se poată bucura, ci să-şi primească pedeapsa pentru 
nelegiuirea ei. Alexei Alexandrovici, fără să-şi mărturisească 
acest sentiment, dorea în adâncul sufletului său ca Anna să 
sufere, fiindcă-i tulburase liniştea şi-i pătase onoarea. După 
ce se gândi din nou la condiţiile unui duel, la divorţ şi la 
separație, şi după ce le respinse încă o dată, Karenin se 
convinse că nu există decât o singură soluţie: s-o ţină lângă 
dânsul, ascunzând de ochii lumii cele întâmplate şi 
întrebuinţând toate măsurile de care dispunea pentru a 
rupe aceste legături şi, în primul rând - deşi nu vroia să şi-o 
mărturisească - pentru a o pedepsi. „lrebuie să-i aduc la 
cunoştinţă hotărârea mea: că, judecând greaua situaţie în 
care şi-a pus familia, orice altă soluţie ar fi mai rea pentru 
amândouă părţile decât un statu quo5 formal, că aş fi gata 
să respect această situaţie, sub stricta condiţie ca şi ca să- 
mi respecte voinţa, adică să pună capăt relaţiilor cu 
amantul.” Ca o întărire a acestei hotărâri, Alexei 
Alexandrovici - după ce o luă definitiv - mai adăugă un 
considerent important. „Numai printr-o astfel de hotărâre 
mă port după rânduiala religiei, se gândi el, numai prin 
această hotărâre nu-mi repudiez soţia vinovată, ci-i dau 
putinţa de a se îndrepta şi chiar, oricât de greu mi-ar veni, 
îmi închin o parte din puteri pentru reabilitarea şi salvarea 
ei.” Alexei Alexandrovici ştia că nu putea avea nici o 
înrâurire morală asupra soţiei sale şi că orice încercare de 
îndreptare n-ar avea alt rezultat decât o nouă minciună. 
Deşi în aceste clipe grele el nu se gândise să caute un 
sprijin în religie, acum - când hotărârea lui coincidea cu 
cerinţele religiei, credea el - această sancţiune religioasă îi 
dădea o deplină satisfacţie şi o oarecare linişte. Era 
mulţumit la gândul că, într-o chestiune atât de gravă, 
nimeni n-ar fi putut să spună că nu se purtase după 


preceptele religiei, al cărei steag îl ţinuse totdeauna sus, în 
mijlocul răcelii şi nepăsării generale. Chibzuind şi la alte 
amănunte, Karenin nu înţelegea de ce raporturile dintre el 
şi soţia sa n-ar fi putut rămâne aproape neschimbate, ca şi 
înainte. Nu mai era în stare, fără îndoială, să-i poarte 
acelaşi respect; totuşi nu vedea de ce s-ar simţi el obligat 
să-şi strice viaţa şi să sufere, fiindcă Anna era o soţie rea şi 
necredincioasă. „Da, are să treacă timpul, care netezeşte 
toate, şi au să se restabilească între noi raporturile de 
odinioară, îşi zise Alexei Alexandrovici, adică au să se 
restabilească într-o anumită măsură, care să nu mai tulbure 
cursul vieţii mele. Ea trebuie să fie nefericită. Eu însă nu 
sunt vinovat şi nu se cade să sufăr.” 

XIV. 

Apropiindu-se de Petersburg, Alexei Alexandrovici nu 
numai că rămase definitiv la această hotărâre, dar compuse 
în minte şi scrisoarea pe care urma s-o trimită soţiei sale. 
Când intră în camera portarului, Karenin se uită la 
scrisorile şi la hârtiile venite de la minister şi porunci să-i fie 
aduse în birou. 

— Pune să deshame şi să nu primeşti pe nimeni, răspunse 
el la o întrebare a portarului, accentuând cuvintele „să nu 
primeşti pe nimeni” cu oarecare mulţumire, semn al bunei 
sale dispoziţii. 

Alexei Alexandrovici se plimbă de două ori prin birou şi se 
opri în faţa unei uriaşe mese de scris pe care feciorul 
aprinsese chiar atunci şase lumânări. Îşi trosni degetele şi 
se aşeză, căutând ceva printre piesele garniturii de birou. 
Cu coatele pe masă, Karenin îşi înclină uşor capul într-o 
parte, se gândi un minut şi începu să scrie fără a se opri. i 
scrise în franţuzeşte, fără să i se adreseze, de-a dreptul, cu 
numele ei, întrebuinţând pronumele vous6, mai puţin rece 
decât cuvântul corespunzător din limba rusă. 

„Cu prilejul ultimei noastre discuţii, ţi-am exprimat 
intenţia de a-ţi comunica hotărârea ce voi lua în legătură cu 
obiectul acestei discuţii. După ce am chibzuit totul cu luare- 


aminte, îmi îndeplinesc acum această făgăduială. Hotărârea 
mea este următoarea: Oricare ar fi fost purtarea dumitale, 
eu nu-mi recunosc dreptul să rup legăturile care ne unesc 
prin voinţa unei puteri de sus. O familie nu poate fi distrusă 
după capriciul, arbitrariul sau chiar după nelegiuirea unuia 
dintre soţi şi de aceea viaţa noastră trebuie să continue ca 
şi mai înainte. Aceasta este necesar pentru mine, pentru 
dumneata, pentru copilul nostru. Sunt absolut convins că 
te-ai căit, că te căieşti de faptul care mă obligă să-ţi trimit 
scrisoarea de faţă şi că-mi vei da tot concursul ca să 
smulgem din rădăcină pricina discordiei noastre şi să uităm 
trecutul. În caz contrar, îţi poţi închipui singură ce te 
aşteaptă pe dumneata şi pe fiul dumitale. Despre toate 
acestea, nădăjduiesc să putem vorbi personal mai 
amănunţit când ne vom întâlni. Deoarece sezonul de vară e 
pe sfârşite, te-aş ruga să te muţi la Petersburg cât mai 
repede, cel mai târziu până marţi. Vor fi date toate 
dispoziţiile necesare în legătură cu mutarea dumitale. Te 
rog să notezi că acord o deosebită importanţă îndeplinirii 
rugăminţii mele. 

A. Karenin. 

P S. Alăturez banii de care ai putea avea nevoie pentru 
cheltuielile dumitale.” 

Reciti scrisoarea şi rămase mulţumit mai ales de faptul că 
nu uitase să alăture banii. Nu cuprindea nici un cuvânt 
crud, nici o mustrare, dar nici îngăduinţă. (Scrisoarea era 
mai ales o punte de aur pentru o revenire. După ceo 
împături, o netezi cu un coupe-papier mare de fildeş masiv 
şi o vâri în plicul cu bani. Sună cu plăcerea pe care i-o 
trezea totdeauna contactul cu piesele garniturii lui de birou 
bine potrivite. 

— Spune curierului s-o ducă mâine Annei Arkadievna, la 
Peterhof, porunci Karenin şi se ridică în picioare. 

— Am înţeles, excelenţă. Să vă servesc ceaiul în birou? 

Alexei Alexandrovici porunci să i se servească ceaiul în 
camera lui de lucru şi, învârtind în mână cuțitul masiv de 


birou, se îndreptă spre un fotoliu lângă care erau pregătite 
o lampă şi o carte franţuzească despre tablele eugubine”. 
Deasupra fotoliului, într-o ramă aurită, atârna portretul 
oval al Annei, minunat executat de un pictor celebru. 
Karenin îl privi. Ochii ei nepătrunşi se uitau la el ironic şi 
sfidător, ca în seara ultimei lor explicaţii. Dantelele negre 
de pe cap, părul negru şi mâna albă, desăvârşită, cu 
degetele pline de inele - o admirabilă realizare a pictorului 
- totul îi dădea lui Alexei Alexandrovici o chinuitoare 
impresie de impertinenţă şi de sfidare. Privi ţintă câteva 
clipe portretul şi se cutremură, buzele îi tresăriră cu un fel 
de zgomot: „brr”, apoi întoarse capul în altă parte. 

Se aşeză grăbit în fotoliu şi deschise cartea. Încercă să 
citească, dar îi era peste putinţă să-şi recapete interesul viu 
de mai înainte pentru inscripţiile eugubine. Se uita în carte, 
se gândea însă la altceva. Nu se gândea la soţia sa, ci la o 
complicaţie intervenită în vremea din urmă în activitatea lui 
publică şi care era atunci problema principală a slujbei sale. 
Simţea că pătrundea acum cu mintea mai ageră decât 
oricând în nodul acestei complicaţii. În capul lui se năştea - 
putea s-o spună fără să se înşele - un gând mare, care 
trebuia să descurce toată chestiunea, să-l înalțe în carieră, 
să lovească în duşmanii săi şi prin aceasta, fără îndoiala, să 
aducă cel mai mare folos ţării. De îndată ce feciorul aduse 
ceaiul şi ieşi din odaie, Alexei Alexandrovici se ridică şi se 
îndreptă spre birou. După ce puse în mijlocul biroului 
servieta cu lucrările curente, Karenin scoase din suport un 
creion, cu un zâmbet uşor, de om mulţumit de sine însuşi, şi 
se cufundă în lectura unui dosar încurcat pe care-l ceruse - 
cu privire la complicaţia în perspectivă. lată despre ce era 
vorba. Trăsătura caracteristică a lui Alexei Alexandrovici, ca 
bărbat de stat, ce-l deosebea de ceilalţi şi făcea dintr-însul 
un slujbaş fără pereche şi care, în aceeaşi măsură cu 
ambiția, stăruința, tactul, cinstea şi încrederea în sine, 
contribuise la succesul carierei sale, era disprețul lui 
absolut pentru formalismul birocratic şi pentru 


corespondenţa de prisos, redusă de dânsul la strictul 
necesar, ca să poată lua contact cât mai direct cu realitatea 
vie, realizând o economie de timp şi de bani. În memorabila 
şedinţă de la 2 iunie a consiliului se ridicase chestiunea 
irigării ogoarelor din gubernia Zaraiskaia, chestiune care 
depindea de ministerul lui Alexei Alexandrovici şi care era o 
pildă vădită de cheltuieli fără rost şi de formalism sterp. 
Karenin ştia că acest lucru era adevărat. Chestiunea irigării 
ogoarelor din gubernia Zaraiskaia data de pe vremea 
predecesorului său. Cu această chestiune se cheltuiseră şi 
se cheltuiau, într-adevăr, foarte mulţi bani fără nici un rost. 
Era limpede că afacerea asta n-avea să ducă la nici un 
rezultat. 

Intrând în funcţiune la minister, Alexei Alexandrovici îşi 
dăduse numaidecât seama de acest lucru şi vroise să ia în 
mână afacerea cu pricina. Dar era la începutul carierei sale, 
când nu se simţea încă stăpân pe situaţie, şi înţelesese că 
această chestiune atingea prea multe interese şi ar fi fost o 
acţiune nesăbuită din partea lui ca să se ocupe de ea. Mai 
târziu, absorbit de alte probleme, Karenin o uitase pur şi 
simplu. Această afacere, de altfel ca multe altele, dura de la 
sine, în virtutea inerţiei. (Multă lume se hrănea de pe urma 
acestei afaceri şi îndeosebi o familie foarte onorabilă şi 
muzicală: toate fetele cântau din instrumente cu coarde. 
Alexei Alexandrovici cunoştea familia aceasta. Era chiar 
naşul uneia dintre fetele cele mai mari.) Ridicarea acestei 
chestiuni de către un ministru ostil - după părerea lui 
Alexei Alexandrovici - a fost un lucru necinstit, deoarece în 
fiecare minister erau astfel de afaceri, ba şi mai deocheate, 
de care însă nimeni nu se atingea, din anumite 
considerente funcţionăreşti. Acum însă, când i se aruncase 
mănuşa, Karenin o ridicase cu îndrăzneală şi ceruse 
numirea unei comisii speciale pentru studierea şi 
verificarea lucrărilor comisiei pentru irigarea ogoarelor din 
gubernia Zaraiskaia. În schimb, Alexei Alexandrovici se 
arătă şi el necruţător faţă de acei domni. Mai ceru numirea 


unei comisii speciale şi în chestiunea organizării celor 
străini de neam8. Chestiunea din urmă fusese ridicată 
întâmplător în şedinţa de la 2 iunie a consiliului, fiind 
susţinută cu energic de Alexei Alexandrovici ca o problemă 
urgentă, din pricina stării de plâns a locuitorilor de altă 
origine. În consiliu, această problemă fusese un prilej de 
discuţii în contradictoriu între reprezentanţii diferitelor 
ministere. Ministerul ostil lui Alexei Alexandrovici susţinea 
că situaţia acestor locuitori era foarte înfloritoare şi că 
reorganizarea propusă le-ar putea atinge propăşirea, iar 
dacă se găseau şi lipsuri, ele nu izvorau decât din cauză că 
ministerul lui Alexei Alexandrovici nu lua măsurile legale. 
Acum, Karenin vroia să ceară: în primul rând, numirea unei 
noi comisii care să fie însărcinată cu cercetarea la faţa 
locului a situaţiei celor străini de neam; în al doilea rând, 
dacă s-ar constata că situaţia acestor locuitori este într- 
adevăr aşa după cum reiese din datele oficiale de care 
dispune consiliul, să se numească o altă comisie de studii 
pentru cercetarea pricinilor care au determinat starea de 
plâns a celor străini de neam, din punctele de vedere: a) 
poliţie, b) administrativ, e), economic, d) etnografic, e) 
material şi f) religios; în al treilea rând, să se ceară de la 
ministerul advers relaţii asupra măsurilor luate în ultimul 
deceniu, de acel departament pentru preîntâmpinarea 
condiţiilor vitrege în care se află cei străini de neam; în 
sfârşit, în al patrulea rând, să se ceară de la minister 
explicaţii asupra motivelor pentru care - după cum se vede 
din informaţiile primite de consiliu sub numerele 17 015 şi 
18 308 din 5 decembrie 1863 şi 7 iunie 1864 - acesta a 
acţionat cu totul contrar spiritului legii fundamentale şi 
organice, volumul... art. 18 şi nota de la art. 36. Alexei 
Alexandrovici se îmbujora la faţă, făcând repede un 
rezumat al acestor idei. După ce scrise o coală de hârtie, el 
se ridică, sună şi trimise un bilet directorului său de cabinet 
să-i procure unele date necesare. După ce se ridică în 
picioare şi se plimbă prin birou, Karenin se mai uită o dată 


la portret, se posomori şi zâmbi cu dispreţ. Mai citi ceva în 
cartea despre inscripţiile eugubine şi interesul pentru ele i 
se redeşteptă. La ora unsprezece se duse la culcare. Stând 
în pat, el îşi aduse aminte de întâmplarea cu soţia sa, dar 
toată situaţia îi apăru într-o lumină mai puţin întunecată. 

XV. 

Anna se împotrivea cu înverşunare când Vronski îi spunea 
că situaţia ei nu mai era de răbdat şi o îndemna să 
mărturisească totul bărbatului său, în adâncul sufletului ea 
simţea toată falsitatea şi necinstea în care trăia şi dorea cu 
toate puterile să găsească o ieşire. De aceea, în timp ce se 
întorcea cu soţul ei de la alergări, când într-o clipă de 
tulburare îi mărturisise totul, cu toată durerea simțită în 
acea clipă, ea avusese un sentiment de uşurare. De la 
plecarea soţului, Arma îşi spunea mereu că-i pare bine, că 
totul e limpede acum şi că cel puţin a scăpat de minciună şi 
de înşelăciune. Nu se îndoia de faptul că situaţia ei s-a 
clarificat o dată pentru totdeauna; şi chiar dacă avea să se 
înrăutăţească, în schimb n-avea să mai fie echivocă şi 
mincinoasă. Durerea pe care şi-o pricinuise sieşi şi 
bărbatului său, rostind cuvintele acelea, avea să fie 
răsplătită - gândea ea, prin limpezirea situaţiei lor. În 
aceeaşi seară, Anna se întâlni cu Vronski, dar nu-i povesti 
ce se petrecuse între dânsa şi soţ, deşi ar fi trebuit să-i 
spună, tocmai pentru a hotări soarta lor. 

Când se trezi a doua zi dimineaţă, în minte îi răsăriră mai 
întâi cuvintele pe care i le spusese soţului său şi cuvintele 
acestea i se părură atât de îngrozitoare, de stranii şi de 
brutale, încât nu mai putea înţelege cum de fusese în stare 
să le rostească. 

Nici nu îndrăznea să se gândească la ce avea să se 
întâmple acum. Dar cuvintele fuseseră rostite, ia Alexei 
Alexandrovici plecase fără să spună nimic: „L-am văzut pe 
Vronski şi nu i-am spus. În clip, când era să plece, am vrut 
să-l chem înapoi şi să-i vorbesc, însă m-am răzgândit, 
fiindcă putea să-i parcă ciudat că nu i-am spus de la 


început. De ce oare când am fost gata să-i vorbesc, am tăcut 
totuşi?” Drept răspuns la această întrebare, obrajii i se 
îmbujorară de ruşine. Înţelese ce o reţinuse. Pricepu că-i 
fusese ruşine. Situaţia care i se păruse limpede cu o seară 
mai înainte, i se înfăţişă dintr-o dată nu numai tulbure, dar 
extrem de încurcată, îi era frică de dezonoare - lucru la 
care nici nu se gândise mai înainte. Numai închipuindu-şi 
ceea ce avea să facă soţul ei, îi veniră în minte cele mai 
înfricoşătoare gânduri. Îi trecu prin cap că administratorul 
va veni din clipă în clipă s-o dea afară din casă şi că 
dezonoarea ei va fi cunoscută de întreaga lume. Se întreba 
unde are să se ducă atunci când va fi gonită din casă şi nu 
găsea răspuns. 

Când se gândea la Vronski, i se părea că el n-o mai iubeşte 
ca mai-nainte, că ea e o povară pentru dânsul, că n-avea 
dreptul să se impună lui, şi simţea că-i este ostilă din pricina 
asta. 1 se părea că vorbele pe care le spusese soţului şi pe 
care şi le repeta mereu în minte, parcă le spusese în faţa 
tuturor şi toţi le auziseră. Nu îndrăznea să se uite în ochii 
celor din jurul ci. Nu îndrăznea să cheme fata din casă şi cu 
atât mai puţin să coboare ca să-şi vadă fiul şi guvernanta. 

Fata care aştepta de mult la uşă intră nechemată în odaie. 
Anna se uită întrebător în ochii ci şi roşi, speriata. Fata îşi 
ceru iertare că intrase: i se păruse că o sunase. Aduse 
rochia şi un bilet. Biletul era de la Betsy, care-i reamintea că 
în cursul dimineţii Liza Merkalova şi baroneasa Stolz urmau 
să vină ia dânsa cu admiratorii lor, Kalujski şi bătrânul 
Stremov, la o partidă de crochet. „Vino să-i vezi cel puţin 
pentru studiul moravurilor. le aştept”, isprăvea Betsy 
biletul. 

Anna citi biletul şi oftă adânc: 

— N-am nevoie de nimic, de nimic, spuse ea Annuşkăi, 
care muta de colo-colo flacoanele şi periile de pe masa de 
toaletă. Poţi să pleci. Mă îmbrac numaidecât şi ies. N-am 
nevoie de nimic, nimic. 


Annuşka ieşi, dar Anna nu începu să se îmbrace, ci rămase 
în aceeaşi atitudine, cu capul şi cu mâinile lăsate în jos, 
cutremurându-se din când în când din tot trupul. Vroia să 
facă un gest, să rostească ceva, dar cădea iarăşi în 
amorţire. Repeta într-una: „Doamne, Dumnezeule! 
Doamne, Dumnezeule!”, însă nici „Doamne”, nici 
„Dumnezeule” nu aveau vreun sens pentru ea. Gândul de a 
apela la religie în situaţia ei - deşi nu se îndoise niciodată 
de religia în care fusese crescută - i se părea un lucru tot 
atât de absurd ca şi cum ar fi căutat ajutor la însuşi Alexei 
Alexandrovici. Ştia dinainte că ajutorul religiei ar fi fost cu 
putinţă numai cu condiţia renunţării la ceea ce dădea preţ 
vieţii sale. Nu numai că suferea, dar se simţea 
înspăimântată de noua stare sufletească, pe care n-o mai 
încercase. Simţea că în sufletul ei totul începe să se 
dedubleze, cum se dedublează uneori obiectele când ai 
ochii obosiţi, în unele momente nici nu mai ştia de ce se 
teme şi ce doreşte. Îi era frică şi nu mai ştia ce anume 
dorea: ceea ce fusese, ori ceea ce avea să fie? 

„Vai de mine, ce să mă fac?” se gândi ea, simțind deodată o 
durere la tâmple. Când se dezmetici, îşi dădu seama că îşi 
apucase cu amândouă mâinile părul de la tâmple şi trăgea 
de el. Sari din pat şi începu să se plimbe prin odaie. 

— Cafeaua e gata. Mamzel şi Serioja vă aşteaptă, zise 
Annuşka, reîntorcându-se şi găsind pe Anna în aceeaşi 
atitudine. 

— Serioja? Ce e cu Serioja? Întrebă Anna, înviorându-se 
deodată şi amintindu-şi pentru întâia oară în dimineaţa 
aceea de existenţa copilului său. 

— Mi se pare că a făcut o poznă, răspunse Annuşka 
zâmbind. 

— Ce poznă? 

— Aţi avut nişte piersici în odaia din colţ. Mi se pare că a 
mâncat una pe furiş. 

Aducându-şi aminte de copilul său, Anna ieşi deodată din 
impasul în care se afla. Îşi aminti că înainte de toate era 


mamă şi trăia numai pentru copil - comportare sinceră, dar 
pe care oarecum 0 exagera, şi pe care o avusese în toţi anii 
din urmă - şi se simţi mulţumită că în starea în care se afla 
avea un punct de sprijin independent de bărbatul său şi de 
Vronski. Punctul de sprijin era fiul. În orice împrejurare s-ar 
fi găsit, ea nu-şi putea părăsi copilul. Chiar dacă soţul său 
ar face-o de ruşine şi ar goni-o din casă, chiar dacă Vronski 
s-ar înstrăina de dânsa şi şi-ar relua libertatea (aici se gândi 
iarăşi cu ciuda şi cu mustrare la el), ea nu şi-ar părăsi 
copilul pentru nimic în lume. Avea un scop în viaţă, trebuia 
să lupte, da, să lupte pentru a asigura situaţia băiatului, ca 
să nu-i fie luat. Trebuia să găsească o cale cât mai repede 
cu putinţă, înainte de a i-l fi luat. Trebuia să-şi ia fiul şi să 
plece. Era singurul lucru pe care-l avea de făcut, şi pentru 
asta trebuia să se liniştească şi să iasă din această stare 
chinuitoare. Şi gândul de a întreprinde ceva în legătură 
directă cu băiatul ei, de a pleca numaidecât undeva cu 
dânsul îi dădu liniştea cuvenită. 

Se îmbrăcă repede, cobori şi, cu paşi hotărâți, intră în 
salonul unde o aşteptau de obicei Serioja şi cu guvernanta 
la cafea. Îmbrăcat în alb, Serioja stătea lângă masă, sub 
oglindă, şi meşterea ceva cu nişte flori aduse de el, stând cu 
spatele încovoiat, cu fruntea în jos, cu o expresie de atenţie 
încordată, pe care Anna o cunoştea şi care-l făcea să 
semene cu tatăl său. 

Guvernanta avea un aer foarte sever. Serioja scoase un 
strigăt ascuţit: „A, mama!”, cum făcea deseori, şi se opri, 
nehotărât dacă să se ducă la dânsa şi să-i dea bună ziua, 
lăsând florile, sau să isprăvească cununa şi să meargă cu 
florile. 

După ce-i spuse buna dimineaţa, guvernanta începu o 
lungă şi amănunţită poveste despre vina lui Serioja, dar 
Anna n-o asculta. Se întreba dacă s-o ia şi pe dânsa, ori nu, 
cu ea. „Nu. N-am s-o iau, hotărî ea. Am să plec singură cu 
băiatul.” 


— E foarte urât din partea ta, zise Anna şi, punându-şi 
mâna pe umărul copilului, aruncă asupra-i nu o privire 
aspră, ci una sfioasă, care-l zăpăci şi-l bucură; apoi îl sărută. 
Lasă-ne singuri, spuse ea guvernantei mirate şi, fără să-şi ia 
mâna de pe umărul copilului, se aşeză la masa pe care se 
servise cafeaua. 

— Mamă! Eu... eu... n-am... bâlbâi Serioja, silindu-se să 
înţeleagă după expresia ei ce-l aştepta din pricina piersicii. 

— Serioja, începu Anna după ce guvernanta ieşi din odaie, 
ai făcut un lucru urât. Dar nu-i aşa că n-ai să mai faci? Mă 
iubeşti? 

Simţi că-i vin lacrimi în ochi. „S-ar putea să nu-l iubesc?” 
se întrebă ea, încercând să-i pătrundă privirea speriată şi în 
acelaşi timp fericită. „Oare s-ar putea să fie de partea 
tatălui său, să mă condamne? S-ar putea oare să n-aibă 
milă de mine?” O podidiră lacrimile şi, ca să şi le ascundă, 
se ridică repede şi porni aproape în fugă pe terasă. 

După ploile torențiale din ultimele zile, se făcuse o vreme 
rece şi senină. În ciuda soarelui strălucitor care se strecura 
printre frunzele spălate de ploi, văzduhul era rece. 

Anna se înfiora de frig şi de spaima care o cuprinsese cu o 
noua putere când ieşise la aer curat. 

— Du-te, du-te la Mariette, spuse ca lui Serioja, care 
venise după dânsa, şi începu să se plimbe pe rogojina de pe 
terasă. „S-ar putea oare să nu mă ierte, să nu înţeleagă că e 
o fatalitate în toate acestea?” se întrebă ca. 

Oprindu-se şi privind vârful unui plop care se legația în 
bătaia vântului, cu frunzele împrospătate de ploaie, cu 
străluciri vii în soarele rece, Anna înţelese că nimeni n-o va 
ierta, că toată lumea va fi acum necruțătoare faţă de dânsa, 
ca şi cerul acesta, ca şi verdeaţa asta. Simţi din nou cumi 
se dedubla sufletul. „Nu trebuie, nu trebuie să mă gândesc, 
îşi zise ea. Trebuie să mă pregătesc. Dar încotro? Şi când? 
Pe cine să iau cu mine? Ah, da, să plec la Moscova, cu trenul 
de seară - Annuşka, Serioja şi lucrurile strict necesare. Dar 
mai întâi să le scriu amândurora.” Intră repede în casă, se 


duse în budoarul ei, se aşeză la masă şi scrise soţului său: 
„După cele întâmplate, nu mai pot rămâne în casa dumitale. 
Plec şi iau băiatul cu mine. Nu cunosc legile, şi de aceea nu 
ştiu căruia din părinţi îi va rămâne copilul. Îl iau însă cu 
mine, fiindcă nu pot trăi fără el. Fii mărinimos şi lasă-mi-l 
mie.” 

Până aici, Anna scrise repede şi firesc. Dar apelul ia 
mărinimia lui, pe care nu i-o recunoştea, ca şi nevoia de a 
încheia scrisoarea cu ceva înduioşător o făcură să se 
oprească. 

„Nu pot vorbi despre vina mea şi despre mustrările de 
conştiinţă, fiindcă...” 

Se opri din nou, negăsind o legătură între gândurile sale. 
„Nu, se gândi ca, n-am să mai adaug nimic.” 

Rupse scrisoarea, o transcrise, înlăturând aluzia la 
mărinimia lui, şi o lipi. 

Acum trebuia să-i scrie lui Vronski. „l-am mărturisit soţului 
meu”, începu Anna şi rămase multă vreme nemişcată, 
nefiind în stare să meargă mai departe. Acest început era 
atât de brutal, atât de lipsit de feminitate! „Dar, la urma 
urmei, ce aş putea scrie?” se întrebă ea. Se îmbujora din 
nou de ruşine, îşi aduse aminte de calmul lui, şi un 
sentiment de ciudă împotrivă-i o făcu să rupă în bucățele 
scrisoarea începută. „Mai bine nimic”, îşi zise ea şi, după ce 
închise mapa, se duse sus, anunţă guvernanta şi slugile că 
pleacă în aceeaşi zi la Moscova şi începu numaidecât să-şi 
facă bagajele. 

XVI. 

Rândaşii, grădinarii şi feciorii umblau prin toate odăile 
vilei, scoțând lucrurile. Dulapurile şi scrinurile erau 
deschise. De două ori se duseseră să cumpere frânghii de la 
prăvălie. Pe jos zăceau hârtii şi ziare. Doua cufere, mai 
multe geamantane şi pleduri legate aşteptau în antreu. Un 
cupeu şi două birji se aflau la scară. Anna, care îşi uitase în 
timpul lucrului tulburarea, era în budoar, unde, în picioare 
înaintea mesei îşi pregătea sacul de voiaj, când Annuşka îi 


atrase atenţia asupra zgomotului unei trăsuri care se 
apropia. Anna se uită pe fereastră şi văzu la scară pe 
curierul lui Alexei Alexandrovici, care suna la uşa din faţă. 

— Du-te de vezi ce vrea, îi spuse Anna şi se aşeză liniştită 
într-un jeţ, rezemându-şi mâinile pe genunchi gata la orice. 
Un fecior aduse un plic gros, cu adresa scrisă de mâna lui 
Alexei Alexandrovici. 

— Curierul are poruncă să aducă răspuns, zise feciorul. 

— Bine, răspunse Anna şi, îndată ce ieşi omul, rupse cu 
degete tremurătoare plicul. Un pachet de bilete de bancă 
neîndoite, prinse cu banderolă, căzu din plic. Anna scoase 
scrisoarea şi începu s-o citească de la sfârşit. „Vor fi date 
toate dispoziţiile necesare în legătură cu mutarea... acord o 
deosebită importanţă îndeplinirii rugăminţii mele”, citi ea. 
Ochii îi fugeau mai departe, înapoi. Citi totul. Apoi reciti 
scrisoarea în întregime, de la început. După ce isprăvi, o 
cuprinseră nişte fiori de gheaţă şi simţi că asupra capuluii 
se abătuse o groaznică nenorocire, la care nu se aşteptase. 

Anna, care în dimineaţa aceleiaşi zile se căise că făcuse 
mărturisiri soţului său şi nu dorea decât un singur lucru: ca 
vorbele acelea să nu fi fost spuse, acum, când scrisoarea îi 
îndeplinea dorinţa anulând cuvintele rostite, simţea că 
acest lucru e mai îngrozitor decât orice şi-ar fi putut 
închipui. 

„Are dreptate, are dreptate! Îşi zise ea. Fireşte că are 
totdeauna dreptate; e creştin, mărinimos! Da, e un om 
josnic şi mârşav; dar afară de mine, nimeni nu înţelege şi nu 
va înţelege lucrul ăsta, iar eu nu-l pot da în vileag. Lumea 
spune că e un om religios, moral, cinstit şi inteligent. Lumea 
însă n-a văzut ceea ce am văzut eu. Ea nu ştie că mi-a 
înăbuşit viaţa timp de opt ani, că a sugrumat tot ce era viu 
în mine. Nu s-a gândit o singura dată că sunt o femeie vie, 
care are nevoie de dragoste. Lumea nu ştie că el mă jignea 
la fiecare pas şi rămânea încântat de sine. Oare nu m-am 
străduit din toate puterile să-mi găsesc un ţel în viaţă? Oare 
n-am încercat să-l iubesc şi, neizbutind, n-am trecut toată 


dragostea mea asupra copilului? Dar a venit un timp când 
am înţeles că nu mă mai puteam înşela pe mine însămi, că 
sunt o femeie vie şi că nu-s vinovată că Dumnezeu m-a făcut 
aşa cum sunt, că trebuie să trăiesc şi să am parte de 
dragoste. Şi acum? Să mă fi ucis pe mine, să-l fi ucis pe 
dânsul, aş fi putut să îndur, aş fi putut să iert; dar nu, el...” 
„Cum de n-am ghicit ce va face? Că va face ceea ce-i 
dictează firea lui josnică? Dreptatea va rămâne de partea 
lui; iar pe mine, care sunt pierdută, are să mă scufunde şi 
mai adânc”. „Îţi poţi închipui singură ce te aşteaptă pe 
dumneata şi pe fiul dumitale”. Îşi aminti ea cuvintele din 
scrisoare. „Mă ameninţă că-mi va lua copilul. Legea lor 
stupidă admite probabil asta. Dar parcă nu ştiu de ce-mi 
spune toate acestea? Nu crede nici în iubirea mea pentru 
copil şi dispreţuieşte (aşa cum a ironizat totdeauna), da, 
dispreţuieşte acest sentiment al meu. Ştie însă că n-am să- 
mi părăsesc copilul, că nu-l pot părăsi, că fără el nu există 
pentru mine viaţă nici alături de acela pe care-l iubesc şi că, 
părăsindu-mi copilul şi fugind de la dânsul, m-aş purta ca 
femeia cea mai josnică şi mai ticăloasă - ştie asta şi ştie că 
nu sunt în stare s-o fac.” „Viaţa noastră trebuie să continue 
ca şi mai înainte”, îşi aminti Anna altă frază din scrisoare. 
„Viaţa noastră fusese şi mai înainte un chin, iar în ultimul 
timp ajunsese groaznică. Dar ce va fi de acum încolo? El 
ştie acum totul, ştie că nu pot regreta că respir şi iubesc. 
Ştie că din asta nu poate ieşi decât minciună şi înşelătorie, 
simte însă nevoia să mă chinuiască mai departe - îl cunosc. 
Ştiu că înoată în minciună şi se simte bine în ea ca peştele 
în apă. Dar nu, n-am să-i fac plăcerea asta, am să-i rup 
păienjenişul de minciuni în care vrea să mă prindă. Fie ce-o 
fi! Orice e mai bine decât minciuna şi înşelătoria!” „Dar 
cum? Doamne, Dumnezeule! A mai fost. Vreodată o femeie 
atât de nenorocită ca mine?” „Ba am s-o rup, am s-o rup!” 
izbucni ea şi se ridică brusc în picioare, stăpânindu-şi 
lacrimile. Se duse la birou, ca să facă altă scrisoare. Simţea 
însă în adâncul sufletului că nu va fi în stare să rupă nimic, 


că nu va fi în stare să scape din situaţia de mai înainte, 
oricât de falsă şi de incorectă ar fi fost această situaţie. 

Se aşeză la birou; dar în loc să scrie, îşi puse mâinile pe 
masă, îşi culcă fruntea pe ele şi izbucni în plâns, cu suspine 
care-i cutremurau tot pieptul, cum plâng copiii. Îşi plângea 
visul sfărâmat pentru totdeauna, acel vis al unei situaţii 
limpezi şi cinstite. Ştia de pe acum că totul va rămâne ca şi 
mai înainte, ba chiar mult mai rău decât până atunci. 
Simţea ca locul pe care-l avea în societate şi care în 
dimineaţa aceea i se păruse atât de neînsemnat, îi era totuşi 
scump. Îşi dădea seama că nu va fi în stare să-l schimbe cu 
starea ruşinoasă a femeii care-şi leapădă bărbatul şi copilul 
şi se uneşte cu amantul. Simţea în sfârşit că, orice ar face, 
nu ca va fi cea mai tare. Nu va cunoaşte niciodată libertatea 
dragostei. Va rămâne pentru totdeauna o soţie nelegiuită, 
ameninţată veşnic să fie prinsă - o soţie care-şi înşela 
bărbatul ca să aibă legături ruşinoase cu un om străin şi 
independent, a cărui viaţă n-o poate împărtăşi. Ştia că aşa 
va fi. Şi soarta sa îi părea atât de îngrozitoare, încât nici nu- 
şi putea închipui sfârşitul. Plângea numai fără să se poată 
stăpâni, întocmai ca un copil pedepsit. 

Zgomotul paşilor feciorului o făcu să-şi vină în fire. 
Ascunzându-şi de dânsul faţa, ea se prefăcu, că scrie. 

— Curierul cere răspuns, spuse feciorul. 

— Cere răspuns? A, da! Să mai aştepte. Am să sun. „Ce-aş 
putea să-i scriu? Se gândi ca. Ce pot hotărî singură? Ce ştiu 
cu? Ce vreau? Pe cine iubesc?” simţi din nou că sufletul 
începe să i se dedubleze. Speriată de acest lucru, se agăţă 
de cel dintâi pretext ivit, care ar putea s-o facă să uite. 
„Trebuie să-l văd pe Alexei (aşa-i spunea ea în gând lui 
Vronski). Numai el poate să-mi spună ce am de făcut. Sămă 
duc la Betsy, poate o să-l văd acolo”, se gândi ea, uitând cu 
desăvârşire că în ajun îi spusese că nu se va duce la 
prinţesa Tverskaia, iar Vronski îi răspunsese că, în cazul 
acesta, nu se va duce nici el. Anna se apropie de birou şi 


scrise soţului ei: „Am primit scrisoarea dumitale. A.” Apoi 
sună şi o dădu feciorului. 

— Nu mai plecăm, spuse ea Annuşkăi, care intrase între 
timp în odaie. 

— Nu mai plecăm de loc? 

— De loc! Dar lăsaţi bagajele împachetate până mâine şi 
opriţi cupeul. Mă duc la prinţesă. 

— Ce rochie să vă pregătesc? 

XVII. 

Jucătorii partidei de crochet la care prinţesa Tverskaia o 
poftise pe Anna erau două doamne cu admiratorii lor. 
Aceste două doamne erau cele mai reprezentative figuri ale 
unui cerc nou şi select din Petersburg, supranumit - ca o 
imitație a unei imitații - les sept merveilles du monde. 
Aceste doamne făceau parte din lumea cea mai mare, dar o 
lume care era ostilă cercului frecventat de Anna. Afară de 
aceasta, bătrânul Stremov, unul dintre oamenii cu trecere 
din Petersburg, admiratorul Lizei Merkalova, era la serviciu 
duşmanul lui Alexei Alexandrovici. De aceea Anna nu vroise 
să primească invitaţia, iar aluziile din biletul prinţesei 
Tverskaia priveau tocmai refuzul ei. Acum însă, Anna, în 
speranţa de a se întâlni cu Vronski, se hotări să se ducă. 

Sosi la prinţesa 'Tverskaia înaintea celorlalţi invitaţi. 

Tocmai când intră Anna, feciorul lui Vronski, care semăna, 
cu un gentilom cu favoriţii săi frumoşi pieptănaţi, intra şi el. 
Feciorul se opri lângă uşă, şi scoţându-şi şapca, o lăsă să 
treacă înainte. Anna îl recunoscu şi abia atunci îşi aduse 
aminte că Vronski spusese în ajun că nu vine. Trimisese 
probabil un bilet să se scuze. 

În timp ce-şi scotea pardesiul în antreu, Anna auzi cum 
feciorul, care vorbea cu „r” tot ca un gentilom, rosti: „De la 
domnul conte pentru doamna prinţesă”, şi înmână un bilet. 
Ar fi vrut să întrebe unde-i stăpânul. Ar fi vrut să se 
întoarcă şi să-i trimită o scrisoare, rugându-l să vină sau să 
se ducă ea la dânsul. Nu putea face însă niciunul din aceste 
trei lucruri. Se şi auzeau sunetele soneriei care-i anunțau 


sosirea, iar feciorul prinţesei Tverskaia se vedea din profil 
în uşa deschisă, aşteptând ca Anna să treacă în odăile 
interioare. 

— Doamna prinţesă e în grădină. Vă anunţăm numaidecât. 
Nu doriţi să poftiţi în grădină? O întrebă alt fecior, din 
camera de alături. 

Aceeaşi stare, de nehotărâre şi de tulburare, ca şi acasă, o 
urmărea şi aici, poate încă şi mai puternic, deoarece nu 
putea întreprinde nimic, nu putea să-l vadă pe Vronski, ci 
trebuia să rămână aici, într-o societate ce-i era străină şi 
atât de opusă ca dispoziţie stării sale sufleteşti. Dar Anna 
ştia că rochia pe care o pusese îi vine de minune şi nu era 
atât de singură în acest mediu obişnuit pentru ea, în 
această atmosferă solemnă de trândăvie, care o făcea să se 
simtă mai bine decât acasă. Nu trebuia să se gândească la 
ce avea de făcut. Totul se desfăşura de la sine. Văzând-o pe 
Betsy, care venea s-o întâmpine, într-o rochie albă de-o 
eleganţă desăvârşită, Anna îi zâmbi, ca de obicei. Prinţesa 
Tverskaia era însoţită de Tuşkevici şi de o rudă, o 
domnişoară care spre marea fericire a părinţilor săi 
provinciali, îşi petrecea vara la această prinţesă vestită. 

Anna avea, pesemne, o expresie deosebită şi lucrul acesta 
nu-i scăpă lui Betsy, care i-o şi remarcă. 

— Am dormit prost, îi explică Anna, urmărind din ochi pe 
un lacheu care venea spre ele şi care, după cum bănuia ea, 
aducea biletul lui Vronski. 

— Ce bine îmi pare că ai venit, zise Betsy. Sunt obosită şi 
tocmai vroiam să beau o ceaşcă de ceai înainte de a veni 
musafirii. Ar fi nimerit, spuse prinţesa lui Tuşkevici, să 
încerci împreună cu Maşa terenul de crochet, e acolo unde-i 
tunsă iarba. Vom avea timp să ne deschidem inima la ceai, 
we'll have a cosy chat10, nu-i aşa? Urmă ea zâmbind către 
Anna şi strângându-i mina în care ţinea umbrela. 

— Mai ales că nu pot să stau mult. Trebuie să mă duc 
neapărat la bătrâna Wrede. I-am făgăduit de atâtea ori, 
răspunse Anna, pentru care minciuna, străină firii sale, 


ajunsese nu numai simplă şi firească în societate, dar îi 
făcea chiar plăcere. 

Nu-şi dădea seama de ce spusese această minciună, la 
care nici nu se gândise cu o clipă mai înainte. Poate numai 
din pricină că, fiind absent Vronski, trebuia să-şi asigure 
libertatea şi să încerce a-l vedea într-un chip sau altul. Dar 
n-ar fi putut explica de ce rostise tocmai numele bătrânei 
domnişoare de onoare Wrede, la care nimic n-o obliga să se 
ducă mai degrabă decât la alţii. Totuşi, după cum se văzu 
mai târziu, Anna n-ar fi putut născoci un alt mijloc mai bun, 
oricâtă osteneală şi-ar fi dat, pentru a se întâlni cu Vronski. 

— Nu, nu te las pentru nimic în lume, zise Betsy, privind-o 
cu luare-aminte drept în faţă. Crede-mă că m-aş supăra 
dacă nu mi-ai fi dragă. Parcă te-ai teme să nu te compromiţi 
în societatea mea. Serveşte-ne, te rog, ceaiul, în salonul cel 
Mic, porunci ea feciorului, închizând pe jumătate ochii, aşa 
cum făcea totdeauna când vorbea cu slugile. Luă biletul 
adus de lacheu şi îl citi. Alexei nous fait faux bond11, spuse 
Betsy. Îmi scrie că nu poate veni, adăugă ca pe un ton atât 
de firesc şi de simplu, ca şi cum nu i-ar fi trecut niciodată 
prin minte că Vronski ar putea însemna în ochii Annei 
altceva decât un oarecare jucător de crochet. 

Anna era sigură că Betsy ştia totul. Dar, ascultând-o cum 
vorbea faţă de dânsa despre Vronski, ea credea totdeauna, 
în prima clipă, că nu ştie nimic. 

— A! Făcu nepăsătoare Anna, ca şi cum vestea aceasta ar 
fi interesat-o prea puţin, şi adaugă zâmbind: Cum ar putea 
societatea dumitale să compromită pe cineva? Păstrarea 
tainei, ascunsă sub jocul cuvintelor, avea un mare farmec 
pentru Anna, de altfel ca pentru toate femeile. O încânta nu 
atât nevoia de a ascunde, nici scopul pentru care se 
ascundea, cât însuşi faptul de a tăinui. Nu pot să fiu mai 
catolică decât papa, urmă ea. Stremov şi Liza Merkalova 
sunt crema societăţii. Pe lângă asta, ei sunt primiţi 
pretutindeni. lar eu, Anna puse un deosebit accent pe 


cuvântul eu, n-am fost niciodată severă sau neîngăduitoare. 
La drept vorbind, n-am timp. 

— Poate nu vrei să-l vezi pe Stremov?! Lasă-l pe el şi pe 
Alexei Alexandrovici să-şi rupă lăncile la consiliu. Asta nu ne 
priveşte. În societate însă e cel mai plăcut om din câţi 
cunosc - şi un pasionat jucător de crochet. Ai să vezi. Şi în 
ciuda rolului său ridicol de bătrân adorator al Lizei, să vezi 
cu cât duh se descurcă. E un om delicios. Dar pe Sapho 
Stolz n-o cunoşti? E un tip nou, cu totul nou. 

Pe când Betsy spunea toate acestea, după privirea-i veselă 
şi inteligentă, Anna înţelese că prietena ei ghicise în parte 
situaţia şi că punea ceva la cale. Ele se aflau într-un mic 
budoar. 

— Dar trebuie să-i scriu lui Alexei. Betsy se aşeză la masă, 
scrise câteva rânduri şi vâri biletul în plic. Îi scriu să vină la 
prânz. Îmi rămâne la masă o doamnă fără cavaler. Vezi dacă 
am fost destul de convingătoare. lartă-mă, am să te las o 
clipă singură. Lipeşte, te rog, plicul şi expediază-l, îi spuse 
Betsy din uşă. Trebuie să dau unele dispoziţii. 

Fără să stea nici o clipă pe gânduri, Anna se aşeză la masa 
unde se afla biletul lui Betsy, pe care nu-l citi. Adăugă numai 
în josul lui: „Trebuie să te văd negregşit. Vino în grădina lui 
Wrede. Am să fiu acolo la ora şase.” Lipi plicul. După ce 
reveni, Betsy expedie biletul de faţă cu Anna. 

La ceaiul care se servi pe o măsuţă cu rotiţe în salonul 
răcoros, se înfiripă între cele două femei a cosy chat, până 
la sosirea invitaţilor, după cum făgăduise prinţesa 
Tverskaia. Judecară pe cei aşteptaţi şi se opriră la Liza 
Merkalova. 

— E foarte drăguță. Totdeauna mi-a fost simpatica, zise 
Anna. 

— Şi ai dreptate. E nebună după dumneata. Leri, după 
alergări, a venit la mine. Îi părea grozav de rău că nu te-a 
găsit. Spunea că eşti o adevărată eroină de roman, şi că - 
dacă ar fi bărbat - ar face o mie de nebunii pentru 
dumneata. lar Stremov i-a spus că le face şi aşa. 


— Dar spune-mi te rog, un lucru pe care nu l-am putut 
înţelege niciodată, spuse Anna după o scurtă pauză şi pe un 
ton care arata că nu era o întrebare anala, ci o interesa în 
adevăr ceea ce întreba. Spune-mi, te rog, ce relaţii sunt 
între ea şi prinţul Kalujski, zis şi Mişka? Îi întâlnesc rar. Ce e 
între ei? 

Betsy zâmbi numai din ochi şi o privi cu luare-aminte. 

— E un gen nou, răspunse Betsy, pe care l-au adoptat toţi, 
de a-şi face de cap. Dar e fel şi fel de-a îndeplini acest lucru. 

— Bine, bine, dar ce relaţii sunt între ea şi Kalujski? 

Betsy izbucni pe neaşteptate în râs, veselă şi nestăpânită - 
ceea ce i se întâmpla rar. 

— Calci pe urmele prinţesei Meahkaia. E o întrebare 
d'enfant terrible, pe care mi-o pui dumneata, şi se vedea că 
Betsy vroia să se stăpânească, dar nu putea. Se porni pe un 
râs nebunesc, ca toţi oamenii care râd rar. Trebuie să-i 
întrebăm pe ei, spuse ea râzând cu lacrimi. 

— Dumneata râzi, zise Anna, molipsindu-se fără voie de 
râsul prietenei, dar n-am fost niciodată în stare să pricep 
rolul soţului în toată afacerea asta. 

— Soţul? Soţul Lizei Merkalova îi duce pledurile după 
dânsa şi e gata oricând s-o servească. Dar ce se ascunde 
sub asta, nimeni nu vrea să ştie. În societatea bună nu se 
vorbeşte despre unele amănunte ale toaletei şi nici gândul 
nu stăruie asupra lor. Aşa e şi aici. 

— 'Te duci la serbarea lui Rolandaki? O întrebă Anna, ca să 
schimbe vorba. 

— Nu cred, răspunse Betsy şi, fără să-şi privească 
prietena, începu să umple cu ceai aromat nişte ceşti mici, 
străvezii. După ce împinse o ceaşcă spre Anna, Betsy scoase 
o ţigară şi, punând-o într-un ţigaret de argint, şi-o aprinse. 
Vezi dumneata, sunt într-o situaţie fericită, adăugă Betsy 
fără să mai râdă, luând ceaşca în mâna. e înţeleg pe 
dumneata şi o înţeleg şi pe Liza. Ea e una dintre acele firi 
naive care, ca şi copiii, nu-i dau seama ce e bine şi ce e rău. 
Cel puţin nu şi-a dat seama când era foarte tânără. Astăzi 


însă ştie că această atitudine o prinde bine şi o păstrează cu 
tot dinadinsul mai departe, urmă ea cu un surâs fin. Totuşi, 
asta o prinde. Vezi dumneata, un lucru poate fi privit în mai 
multe feluri: dacă-l iei în tragic, poate fi prefăcut într-un 
chin, dar poate fi luat şi simplu, aşa cum vine, şi chiar cu 
veselie. Dumneata, poate, iei toate lucrurile prea în serios. 

— Cum aş dori să cunosc pe alţii, aşa cum mă cunosc pe 
mine însămi, spuse Anna, serioasă şi îngândurată. Oare 
sunt mai rea decât altele, ori mai bună? Cred că sunt mai 
rea. 

— Eşti un copil teribil, un copil teribil! Repetă Betsy. Dar 
iată-i şi pe ei. 

XVIII. 

Se auziră paşi, un glas de bărbat, apoi unul de femeie, 
râsete şi, în sfârşit, intrară musafirii aşteptaţi: Sapho Stolz 
şi un tânăr exuberant de sănătate, numit Vaska. Se vedea 
că-i priiseră fripturile de vacă în sânge, trufele şi vinul de 
Bourgogne, care erau hrana lui obişnuită. Vaska se înclină 
înaintea doamnelor şi le privi, însă numai o clipă. Intră după 
Sapho în salon şi trecu în urma ei, ca şi cum ar fi fost legat 
de ea. Nu-şi lua de la dânsa privirile strălucitoare, de parcă 
ar fi vrut s-o mănânce din ochi... Sapho Stolz era o blondă 
cu ochii negri. Intră cu paşi mici şi energici în pantofi cu 
tocuri înalte şi strânse mâna doamnelor, cu putere, ca un 
bărbat. 

Anna nu se întâlnise încă niciodată cu această nouă 
celebritate. Ramase uimită de frumuseţea ei, de 
excentricitatea toaletei, cât şi de îndrăzneala manierelor 
sale. Pieptănătura-i era o adevărată clădărie de păr natural 
şi de păr fals de nuanţă aurie, aşa încât capul îi părea de 
egală mărime cu bustul ei suplu, proeminent şi foarte 
decoltat în faţă. Era atât de impetuoasă în mişcări, încât la 
fiecare pas i se contura sub rochie forma genunchilor şi a 
coapselor. Te întrebai fără să vrei: unde anume se 
isprăveşte, în acest munte de mătăsuri de la spate, trupul ei 


adevărat, mic şi zvelt, atât de decoltat în partea de sus şi 
atât de ascuns în partea de jos? 

Betsy se grăbi s-o prezinte Armei. 

— Închipuiţi-vă, era cât pe-aci să călcăm doi soldaţi, începu 
să povestească Sapho, clipind din ochi, zâmbind şi 
potrivindu-şi din mers trena rochiei, pe care şi-o aruncase 
dintr-o dată prea mult într-o parte. Veneam cu Vaska... Ah, 
da... domniile voastre nu vă cunoaşteţi. Sapho prezentă pe 
tânăr cu numele lui de familie şi, roşind, râse sonor de 
greşeala ei de a-l fi numit „Vaska” faţă de o doamnă 
necunoscută. 

Vaska se mai înclină o dată în faţa Annei, fără să spună un 
cuvânt. Apoi întorcându-se către Sapho: 

— Ai pierdut rămăşagul. Am sosit înainte. Te rog să achiţi 
datoria. 

Sapho râse cu şi mai mare poftă. 

— Doar n-ai vrea să-ţi plătesc pe loc, răspunse Sapho. 

— Indiferent. Primesc şi mai târziu. 

— Bine, bine! Ah, dar...! Spuse deodată Sapho, 
întorcându-se către gazdă. Vai, ce uitucă sunt... V-am adus 
un musafir. lată-l! 

Tânărul musafir neaşteptat, pe care-l adusese Sapho şi de 
care uitase, era o persoană atât de însemnată, încât, deşi 
era foarte tânăr, amândouă doamnele se ridicară în picioare 
ca să-l întâmpine. 

Era un nou admirator al lui Sapho, care, ca şi Vaska, se 
ţinea ca legat cu o aţă de dânsa. 

Puțin după aceea sosiră prinţul Kalujski şi Liza Merkalova 
împreună cu Stremov. Liza Merkalova era brună şi slabă, cu 
o figură languroasă de orientală şi cu nişte ochi splendizi, 
enigmatici, după spusele lumii. Rochia ei în tonuri închise 
(care stârni pe dată admiraţia Annei) se armoniza minunat 
cu genul său de frumuseţe. Pe cât de vioaie şi hotărâtă era 
Sapho, pe atât de molatică şi de placidă se înfăţişa Liza. 

Dar Liza, după gustul Annei, părea mult mai atrăgătoare. 
Betsy îi spusese Annei că Liza făcea pe copilul neştiutor. 


Dar cum o văzu, Karenina îşi dădu seama că nu era drept. 
Avea în adevăr ceva instinctiv şi naiv femeia asta, frumoasă 
şi blinda, deşi stricată. Se distingea, de altminteri, prin 
aceleaşi apucături ca şi Sapho. O urmau, ca şi pe Sapho, doi 
admiratori, unul tânăr şi altul bătrân, legaţi cu aţă parcă de 
dânsa şi care o sorbeau din ochi. Poseda însă într-însa ceva 
care o ridica deasupra celor ce o înconjurau: acel ceva care 
deosebeşte scânteierea unui autentic briliant de strălucirea 
imitaţiilor de sticlă. Scânteierea asta radia din ochii săi 
splendizi şi, în adevăr, enigmatici. Privirea obosită, şi 
totodată pătimaşă, a acestor ochi cu cearcăne te uimea prin 
desăvârşita-i sinceritate. Cine se uita în ochii aceia putea 
crede că o cunoaşte până în fundul sufletului şi, cunoscând- 
O, nu se putea să n-o iubeşti. Când. O văzu pe Anna, chipuli 
se lumină dintr-o dată de un zâmbet bucuros. 

— Ah ce bine-mi pare că te văd! Zise ca, apropiindu-se de 
Anna. Ieri, la alergări, tocmai când vroiam să vin la 
dumneata, plecaseşi. Ţineam aşa de mult să te văd, mai ales 
ieri. A fost ceva îngrozitor, nu-i aşa? Adăugă Liza, aruncând 
spre Anna o privire care-i dezvăluia parcă tot sufletul. 

— Da. N-aş fi crezut ca alergările să dea asemenea emoţii, 
răspunse Anna roşind. 

În aceeaşi clipă, toată lumea se ridică pentru a se duce în 
grădină. 

— Eu nu mă duc, rosti Liza cu un zâmbet, aşezându-se 
lângă Anna. Nu te duci nici dumneata, nu-i aşa? Ce plăcere 
să joci crochet? 

— Dar... mie-mi place, răspunse Anna. 

— Spune-mi, cum faci de nu te plictiseşti? Numai privindu- 
te mă simt mai veselă. Dumneata trăieşti, pe când eu mă 
plictisesc. 

— Dumneata să te plictiseşti? Casa dumitale trece drept 
una dintre cele mai vesele din Petersburg, adăugă Anna. 

— Poate că cei ce nu sunt în cercul nostru se plictisesc şi 
mai mult; noi însă nu petrecem - şi mai ales eu. Mor de 
urât. 


Sapho aprinse o ţigară şi se duse în grădină împreună cu 
cei doi tineri. Betsy şi Stremov rămaseră la ceai. 

— Cum se poate să-ţi fie urât? Întrebă Betsy. Sapho spune 
că ieri a fost mare veselie la voi. 

— Vai, ce plictiseală a fost! Răspunse Liza Merkalova. Au 
venit cu toţii la mine după alergări. Aceleaşi şi aceleaşi 
figuri şi mereu acelaşi lucru. Au stat toată seara tolăniţi pe 
divane. Ce veselie găseşti dumneata în asta? Dar ce faci 
dumneata ca să nu te plictiseşti? O întrebă iarăşi pe Arma. 
Când mă uit la dumneata, îmi spun: uite o femeie care 
poate fi fericită ori nenorocită, dar care nu se plictiseşte, 
învaţă-mă şi pe mine cum faci. 

— Nu fac nimic, răspunse Anna, îmbujorându-se la faţă din 
pricina acestor întrebări insistente. 

— E sistemul cel mai bun, interveni Stremov în discuţie. 

Stremov era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cărunt, 
încă bine, foarte urât, însă cu o figură interesantă şi 
inteligentă. Liza Merkalova îi era nepoată după soţie. Îşi 
petrecea în compania ei aproape toate ceasurile libere. 
Întâlnind pe Anna Karenina, Stremov - adversar în serviciu 
al lui Alexei Alexandrovici - căuta să fie, ca om inteligent şi 
de societate, cât mai amabil cu soţia duşmanului sau. 

— A nu face nimic, repetă Stremov cu un zâmbet fin, e 
sistemul cel mai bun. De câte ori nu ţi-am spus, urmă el, 
adresându-se Lizei Merkalova, că un mijloc de a nu te 
plictisi este să nu te gândeşti că ţi-ar putea fi urât. Ducă 
cum nu trebuie să te temi că n-ai să adormi, daca ţi-e frică 
de insomnie. Tocmai asta ţi-a spus şi Anna Arkadievna. 

— Aş fi fost foarte încântată să fi spus-o eu, deoarece e un 
lucru, nu numai inteligent, dar şi adevărat, zise Anna 
surâzând. 

— Dar spuneţi-mi: de ce nu pot oamenii să adoarmă şi de 
ce nu-i chip să nu te plictiseşti? 

— Ca să adormi, trebuie să munceşti. Şi ca să te distrezi, 
trebuie de asemenea să munceşti. 


— De ce să muncesc, dacă nimeni n-are nevoie de munca 
mea? lar ca să mă prefac anume - nici nu ştiu şi nici nu 
vreau. 

— Eşti incorigibilă! Exclamă Stremov fără s-o privească şi 
se întoarse din nou spre Anna. 

Întâlnindu-se rar cu Karenina, Stremov nu-i putu spune 
decât banalităţi. O întrebă, de pildă, când se mută la 
Petersburg şi-i vorbi despre iubirea contesei Lidia Ivanovna 
pentru dânsa, dar se vedea bine că doreşte din toată inima 
să-i fie pe plac, manifestându-şi respectul său faţă de dânsa, 
ba şi ceva mai mult. 

Tuşkevici intră anunțând că toată lumea aşteaptă pe 
jucătorii de crochet. 

— Nu. Nu pleca, te rog, stărui Liza Merkalova, auzind că 
Anna vrea să plece. 

Stremov insistă şi el, spunându-i: 

— Ar fi un contrast prea izbitor între societatea aceasta şi 
cea a bătrânei Wrede. Ei îi veţi oferi numai un prilej de 
bârfeală, pe când aici treziţi cu totul alte sentimente; cele 
mai frumoase şi contrare bârfelii, adăugă curtenitor 
Stremov. 

Anna stătu o clipă pe gânduri, nehotărâtă. Cuvintele 
măgulitoare ale acestui om inteligent, simpatia copilărească 
şi naivă pe care o manifesta Liza Merkalova pentru ea, 
acest mediu monden familiar - totul era uşor aici, pe când 
ceea ce o aştepta se anunţa aşa de greu! De aceea cumpăni 
o clipă nehotărâtă: să mai rămână? Să mai amine clipa grea 
a explicaţiei? Dar gândindu-se la ceea ce o aştepta acasă, 
singură, daca nu va lua nici o hotărâre şi amintindu-şi de 
gestul acela îngrozitor chiar şi în amintire, când se apucase 
cu amândouă mâinile de păr, Anna îşi luă rămas bun şi 
plecă. 

XIX. 

În ciuda vieţii sale mondene şi aparent uşuratice, Vronski 
era un om care nu putea suferi dezordinea, în tinereţe, 
când fusese încă în Corpul Pajilor, avusese o dată 


încurcături băneşti şi, cerând bani cu împrumut, simţise 
înjosirea unui refuz; de atunci nu se mai lăsase târât într-o 
asemenea situaţie. 

Ca să-şi ţină mereu treburile în ordine, după împrejurări - 
mai des sau mai rar - Vronski căuta să rămână singur de 
vreo cinci ori pe an şi-şi punea afacerile la punct. Numea 
această operaţie „a face socoteala” sau faire la lessive12. 

A doua zi după alergări, Vronski se sculă târziu, nu se mai 
bărbieri şi nu făcu baie. Se îmbrăcă cu tunica şi, întinzând 
pe masă bani, facturi şi scrisori, se puse pe lucru. Ştiind că 
în astfel de cazuri Vronski era rău dispus, Petriţki - de 
îndată ce se trezi şi-şi văzu camaradul la birou - se îmbrăcă 
încetişor şi plecă fără să-l tulbure. 

Orice om în a cărui viaţă se ivesc unele complicaţii îşi 
închipuie fără să vrea că numai lui i se întâmplă asta, că 
numai el este în stare să facă faţă la asemenea greutăţi şi 
nu se gândeşte. Că şi ceilalţi oameni pot avea încurcături 
tot atât de mari ca acelea prin care trece el. Aşa îşi 
închipuia şi Vronski. 

El credea cu mândrie, şi nu fără temei, că oricare altul în 
asemenea împrejurări grele s-ar fi încurcat de mult şi s-ar fi 
dus de râpă. Simţea că era tocmai timpul să-şi facă 
socotelile şi să-şi limpezească situaţia, ca să nu se încurce. 

Se apucă mai întâi de chestiunile băneşti - ca fiind treaba 
cea mai uşoară. 

După ce trecu pe o coală de hârtie, cu scrisul său mărunt, 
toate datoriile, făcu adunarea şi găsi că datorează 
şaptesprezece mii şi câteva sute de ruble. Lăsă sutele la o 
parte, ca să capete o cifră rotundă. 

Îşi numără banii şi se uită în carnetul lui de cont curent. 
Văzu că mai are 1800 de ruble. Nu prevedea încasări până 
la Anul Nou. 

După ce reciti lista datoriilor, o transcrise, împărţindu-şi 
datoriile în trei categorii. Din prima categorie făceau parte 
datoriile pe care trebuia să le plătească îndată sau, în orice 
caz, pentru a căror achitare urma să aibă banii pregătiţi, ca 


la cerere să nu întârzie nici o clipă; ele se ridicau la 
aproape 4000 de ruble: 1500 de ruble pentru cal şi 2500 de 
ruble garanţie pentru Venevski, un tânăr camarad, care 
pierduse suma aceasta - câştigată de un măsluitor, fiind de 
faţă şi Vronski. Acesta voise să plătească banii pe loc (îi 
avea la el), dar Venevski şi laşvin stăruiseră să plătească ei, 
şi nu Vronski, deoarece el nici nu jucase. Toate erau bune, 
însă Vronski ştia că în această afacere murdară, la care 
luase parte numai prin faptul că garantase pentru Venevski, 
trebuia totuşi să aibă aceste 2500 de ruble, ca să le poată 
arunca la nevoie în obrazul escrocului, fără să mai stea de 
vorbă cu dânsul. Prin urmare, pentru prima categorie, şi 
cea mai importantă, trebuia să aibă 4000 de ruble. 

Categoria a doua, care se urca la suma de 8000 de ruble, 
cuprindea datorii mai puţin importante. Erau datorii mai 
ales în legătură cu grajdul, la furnizorul de ovăz şi de fân, la 
jochei, la un curelar etc. La această categorie trebuia de 
asemenea să repartizeze vreo 2000 de ruble, ca să fie cu 
totul liniştit. 

Cea din urmă categorie de datorii - la magazine, hoteluri 
şi la croitor - erau datorii care puteau să mai aştepte, încât 
nici nu se gândea la ele. 

Îi trebuiau aşadar cel puţin 6000 de ruble pentru aceste 
plăţi, iar el n-avea decât 1800. 

Pentru un om cu un venit de 100 000 de ruble, cum era 
apreciată averea lui, asemenea datorii nu păreau 
apăsătoare; dar în realitate el nu dispunea, nici pe departe, 
de aceste 100 000 de ruble. 

Uriaşa avere părintească, care aducea un venit anual de 
200 000 de ruble, era indiviză între fraţi. 

Când fratele său cel mai mare, înglodat în datorii, se 
căsătorise cu prinţesa Varea Cirkova, fată de decembrist, 
lipsită de orice avere, Alexei îi cedase tot venitul de pe 
moşiile tatălui său, oprindu-şi numai 25 000 de ruble pe an. 
Alexei spusese atunci fratelui său că această sumă de 25 
000 de ruble îi va ajunge până când se va însura - ceea ce, 


probabil, nu avea să se întâmple niciodată - şi fratele său, 
însurat de curând, care comanda unul dintre regimentele 
cele mai pretenţioase, trebuise să primească darul. 

Maică-sa, care poseda avere personală, îi mai dădea lui 
Alexei vreo 20 000 de ruble pe an, afară de cele 25 000 de 
ruble ce şi le rezervase dânsul şi pe care le cheltuia până la 
ultimul ban. 

În vremea din urmă, maică-sa se certase cu el din pricina 
legăturii cu Anna şi a plecării sale de la Moscova şi nu-i mai 
trimitea bani. 

În felul acesta, obişnuit să aibă un venit la 45 000 de ruble 
pe an, şi neprimind în anul acela decât 25 000, Vronski se 
găsea foarte strâmtorat. Nu putea cere bani mamei sale ca 
să iasă din încurcătură. Ultima ei scrisoare, primită în ajun, 
îl supărase în chip deosebit; maică-sa îi dădea a înţelege că 
era dispusă să facă cele mai mari sacrificii pentru a-l ajuta 
să înainteze cu succes în carieră şi în societate, dacă se 
hotăra, bineînţeles, să nu mai scandalizeze lumea bună prin 
purtarea lui. Dorinţa mamei sale de a-l cumpăra îl jigni 
până în adâncul sufletului şi îl depărta încă şi mai mult de 
dânsa. 

Nu-şi putea retrage cuvântul mărinimos dat fratelui său, 
deşi întrevedea acum, nelămurit, în viitor unele întâmplări 
neprevăzute în legătură cu Anna, şi-şi dădea seama că acest 
cuvânt mărinimos fusese dat cu uşurinţă şi că s-ar putea 
întâmpla ca şi el, deşi necăsătorit, să aibă nevoie de 
întreaga sumă de 100 000 de ruble. Însă nu mai putea da 
înapoi. Gândindu-se la cumnata sa, Varea cea bună şi 
drăguță, care-i reamintea la fiecare prilej că nu-i uitase 
generozitatea pe care i-o preţuia, înţelese imposibilitatea 
de a-şi retrage darul. Îi era tot atât de imposibil ca, de 
pildă, să lovească o femeie, să fure sau să mintă. 

Nu exista decât o singură soluţie, de care se agăţă fără pic 
de şovăială: să ia bani de la un cămătar, vreo zece mii de 
ruble - ceea ce n-ar fi fost greu, să-şi reducă în general 
cheltuielile şi să-şi vândă caii de curse. 


Hotărând acest lucru, Vronski scrise numaidecât un bilet 
lui Rolandaki, care îi făcuse de mai multe ori propuneri să-i 
cumpere caii. 

Trimise pe urmă după englez şi după cămătar şi împărţi 
pe conturi banii pe oare-i avea. 

După ce isprăvi cu aceste treburi, el compuse un răspuns 
rece şi tăios la scrisoarea mamei sale; apoi scoase din 
buzunar biletele de la Anna, le reciti, le arse şi, aducându-şi 
aminte de discuţia avuta cu ea în ajun, căzu pe gânduri. 

XX. 

Vronski îşi orânduise viaţa în chip fericit; îşi întocmise un 
cod personal de reguli de viaţă care stabileau limpede şi 
indiscutabil ceea ce se cădea şi ceea ce nu se cădea să facă. 
Acest cod, ce-i drept, cuprindea, un cerc foarte restrâns de 
comportări; dar, în schimb, ele eraţi strict definite. Cum nu 
avusese prilejul să iasă din cercul acestor reguli, în orice 
împrejurare se găsea, el nu şovăia nici o clipă, ştia 
totdeauna ce avea de făcut. Aceste reguli stabileau în mod 
categoric că datoriile de la jocul de cărţi trebuie plătite, fie 
şi unui măsluitor, iar datoria de la croitor putea să mai 
aştepte, că minciuna nepermisă faţă de bărbaţi este 
îngăduită faţă de femei, că nu se cade să înşeli pe nimeni, 
afară de soţi... că poţi să insulţi, însă nu trebuie să ierţi nici 
cea mai mică jignire, şi aşa mai departe. Regulile acestea 
puteau îi lipsite de logică, rele, dar nu mai erau discutate, şi 
respectându-le, Vronski se simţea liniştit şi putea să-şi ţină 
capul sus. Numai în vremea din urmă, din pricina 
legăturilor sale cu Anna, Alexei începuse să-şi dea seama că 
acest cod de reguli nu prevedea absolut toate cazurile şi că 
se întrezăreau în viitor greutăţi şi îndoieli în care nu mai 
găsea firul conducător. 

Raporturile lui actuale cu Anna şi cu bărbatul său îi 
apăreau simple şi clare. Se găseau limpede şi precis 
definite în codul de reguli după care se conducea. 

Anna era o femeie cinstită, care-i dăruise dragostea. Elo 
iubea şi o privea ca pe o femeie vrednică de acelaşi respect 


ca şi o soţie legitimă, dacă nu chiar de un respect şi mai 
adânc. Mai bine şi-ar fi tăiat limba decât să-şi îngăduie un 
cuvânt sau o aluzie care s-o jignească sau s-o lipsească de 
respectul cuvenit unei femei. 

Raporturile sale cu societatea erau de asemenea limpezi. 
Toată lumea putea să-i cunoască legătura sau să i-o 
bănuiască, dar nimeni nu trebuia să aibă îndrăzneala de a 
vorbi de ca. Lotugşi, dacă aceasta s-ar fi întâmplat, Vronski 
ar fi fost gata să închidă gura acelora care ar fi vorbit, 
făcându-i să respecte cinstea femeii pe care o dezonorase. 

Raporturile lui cu bărbatul Annei erau şi mai clare. Din 
clipa în care Anna se îndrăgostise de dânsul, Vronski era 
convins că numai el avea asupră-i drepturi imprescriptibile, 
soţul nemaifiind decât un personaj inutil, care-l stingherea. 
Acest om se găsea fără îndoială într-o situaţie neplăcută. 
Dar ce putea face? Singurul drept pe care i-l recunoştea 
soţului era cel de a-i cere satisfacţie cu arma în mână - ceea 
ce Vronski ar fi fost dispus să accepte numaidecât. 

În vremea din urmă se stabiliseră între el şi Anna 
raporturi noi, care-l îngrijorau prin caracterul lor 
nelămurit. Abia în ajun Anna îl anunţase că era însărcinată. 
Simţi că ştirea aceasta, precum şi ceea ce aştepta Anna de 
la dânsul îl obligau să ia o hotărâre, care nu-şi găsea soluţia 
în codul lui personal de reguli după care se conducea în 
viaţă. Fusese luat, într-adevăr, prin surprindere. În prima 
clipă, când Anna îi vorbise despre starea ei, inima îl 
îndemnase să-i ceară a-şi părăsi bărbatul. Îi şi spusese acest 
lucru. Dar acum, chibzuind la rece ceea ce făcuse, Alexei, îşi 
dădu limpede seama că ar fi fost mai bine să nu fi făcut 
asta. În acelaşi timp, mărturisindu-şi-o sie însuşi, el se 
temea să nu descopere că acesta era un gând egoist. 

„Dacă i-am spus să-şi părăsească bărbatul, asta înseamnă 
să-şi unească viaţa cu a mea. Sunt oare pregătit? Cum s-o 
iau acum, când n-am bani? Să zicem că mi-aş face rost... 
Dar cum s-o iau dacă sunt în slujbă? Dacă i-am spus-o însă, 


trebuie să fiu gata s-o şi fac, adică să caut bani şi să-mi dau 
demisia.” 

Căzu pe gânduri. Întrebarea - să-şi dea ori să nu-şi dea 
demisia - îi aduse în minte o altă preocupare, secretă, 
cunoscută numai de el însuşi, poate principala preocupare a 
întregii lui vieţi, cu toate că nu şi-o arăta. 

Ambiţia era un vechi vis al copilăriei şi al tinereţii sale - un 
vis pe care nu şi-l mărturisea, dar care era atât de puternic, 
încât şi acum patima aceasta putea intra în luptă cu 
dragostea lui. Primii săi paşi în societate şi la slujbă îi 
fuseseră norocoşi. Însă acum doi ani făcuse o greşeală 
gravă. În dorinţa de a-şi manifesta independenţa şi de a 
creşte în ochii celorlalţi, el refuzase o situaţie care i se 
propusese, nădăjduind că acest refuz îl va face şi mai 
prețuit. Fusese însă prea încrezut. Nimeni nu se mai ocupa 
de dânsul. Aşa că, vrând-nevrând, rămase cu reputaţia de 
om independent. Se purta în această situaţie cu multă 
fineţe şi cuminţenie, ca şi cum n-ar fi fost supărat pe 
nimeni, nu s-ar fi socotit nedreptăţit şi ar fi dorit numai să 
fie lăsat în pace, să petreacă în voie. În realitate, de un an, 
de când plecase la Moscova, nu mai petrecea de loc. Îşi 
dădea seama că această situaţie de om independent, care 
ar putea face orice, dar nu vrea, începe să se schimbe, că 
mulţi sunt înclinați să creadă că într-adevăr nu era în stare 
de mai mult, ca un băiat cinstit şi bun, făcut pentru o viaţă 
de petreceri. Legăturile sale cu Karenina, care făcuseră 
atâta vâlvă şi atrăseseră asupra sa atenţia generală, dându- 
i o nouă strălucire, potoliseră pentru câtva timp viermele 
ambiţiei care-l rodea. Dar acum o săptămână viermele 
acesta se deşteptase cu o nouă putere. Un camarad din 
copilărie, anume Serpuhovski, din acelaşi cerc şi din 
aceeaşi societate cu dânsul, coleg la Corpul Pajilor, din 
aceeaşi promoţie, fiind rivalul său de clasă, la gimnastică, la 
pozne şi la visuri ambiţioase, se întorsese din Asia Centrala, 
unde fusese înaintat cu două grade şi primise o decorație 
care se acorda foarte rar unor generali atât de tineri. 


De îndată ce Serpuhovski sosi la Petersburg, începu să se 
vorbească despre el ca despre o nouă stea. De mărimea 
întâi, în plină ascensiune. De o seamă cu Vronski, coleg de 
şcoală cu dânsul, Serpuhovski era general şi aştepta o 
numire care putea să aibă înrâurire relativ la mersul 
treburilor statului. lar Vronski, deşi om independent, 
strălucit şi iubit de o femeie încântătoare, nu era decât un 
căpitan, căruia i se lăsase libertatea să fie independent cât 
o pofti. „Nu-l invidiez, bineînţeles, şi nici nu-l pot invidia pe 
Serpuhovski. Dar ascensiunea lui arată că trebuie să-ţi 
aştepţi timpul. Cariera unui om ca mine poate fi făcută 
foarte repede. Acum trei ani, Serpuhovski se afla în aceeaşi 
situaţie ca şi mine. Dându-mi demisia, mi-aş arde corăbiile. 
Rămânând în slujbă, nu pierd nimic Ea singură a spus că nu 
vrea să-şi schimbe situaţia. lar eu, având dragostea ei, nu 
pot să-l invidiez pe Serpuhovski.” Răsucindu-şi cu gesturi 
încete mustăţile, Vronski se ridică de la masă şi începu să se 
plimbe prin odaie. Ochii săi aveau o strălucire deosebită. Se 
găsea într-o stare de energie, calm şi de voie bună, pe care 
o simţea totdeauna după ce-şi limpezea situaţia. Totul era 
curat şi limpede, ca şi după socotelile de altădată. Se 
bărbieri, făcu o baie rece, se îmbrăcă şi ieşi. 

XXI 

— Am venit să te iau, zise Petriţki. Spălatul rufelor tale a 
ţinut de astă dată mult. Ei? Ai isprăvit? 

— Am isprăvit, răspunse Vronski, zâmbind numai din ochi 
şi răsucindu-şi vârful mustăţilor cu atâta grijă, ca şi cum 
orice mişcare prea îndrăzneață şi repede ar fi putut strica 
rânduiala pe care o făcuse în treburile sale. 

— După socoteli, pari totdeauna ca ieşit din baie, adăugă 
Petriţki. Vin de la Griţka (aşa îl numeau pe comandantul 
regimentului). Eşti aşteptat. 

Vronski nu răspunse şi-şi privi camaradul, gândindu-se în 
altă parte. 

— Ce muzică se aude? Întrebă Vronski după ce ascultă 
sunetele fanfarei care executa polci şi valsuri. Ce 


sărbătoare o fi fiind? 

— A venit Serpuhovski! 

— Ah, făcu Vronski. N-am ştiut. Zâmbetul din ochii săi 
străluci şi mai vioi. Deoarece luase hotărârea lăuntrică de a- 
şi jertfi ambiția pentru fericirea pe care i-o dădea 
dragostea, alegând rolul acesta, nu-l mai putea invidia pe 
Serpuhovski şi nici nu mai putea fi supărat pe dânsul, 
fiindcă nu venise mai întâi la el când sosise la regiment. 
Serpuhovski îi era bun prieten şi-i părea bine să-l vadă. 

— Aşa? Îmi pare foarte bine. 

Demin, comandantul regimentului, locuia într-o casă mare, 
boierească. Toată societatea se afla pe terasa vastă de jos. 
În curte, nişte cântăreţi îmbrăcaţi în tunici de vară, adunaţi 
în jurul unui butoi de. Votcă, atraseră în primul rând atenţia 
lui Vronski, apoi comandantul, cu înfăţişarea lui de om 
chipeş şi voios. Urcat pe prima treaptă a terasei, 
comandantul, cu un glas ce acoperea sunetele fanfarei care 
cânta un cadril de Offenbach, dădea ordine şi făcea semne 
unor soldaţi care stăteau mai deoparte. Un grup de soldaţi, 
un sergent şi câţiva subofiţeri se apropiară de terasă o dată 
cu Vronski. Comandantul regimentului se întoarse la masă, 
luă un pahar şi rosti urarea: 

— În sănătatea fostului nostru camarad şi a viteazului 
general, prinţul Serpuhovski. Ura! 

Serpuhovski ieşi zâmbind, cu paharul în mână, după 
comandantul regimentului. 

— Tot întinereşti, Bondarenko, spuse el unui sergent 
rumen, bine legat, reangajat, care se afla în faţa lui. 

Vronski nu-l văzuse pe Serpuhovski de trei ani. Acesta se 
maturizase, îşi lăsase favoriţi, însă rămăsese tot atât de 
zvelt şi admirai la dânsul nu atât frumuseţea-i virila, cât 
blândeţea şi noblețea figurii şi a ţinutei sale. Singura 
schimbare observată de Vronski la dânsul era această 
blinda şi statornică seninătate ce radiază de obicei din 
feţele oamenilor care au dobândit succese şi sunt siguri că 
acest lucru este recunoscut de toată lumea. Vronski mai 


văzuse şi la alţii această expresie pe care o recunoscu 
numaidecât la Serpuhovski. 

Coborând scara, Serpuhovski îl văzu pe Vronski. Un 
zâmbet de bucurie îi lumină faţa; îi făcu un semn cu capul 
de jos în sus, ridicând paharul, şi-l salută, arătându-i 
totodată prin acest gest că nu poate să nu se ducă mai întâi 
la sergentul care, în poziţie de drepţi, îşi şi pregătise buzele 
pentru sărutare. 

— Uite-l şi pe el! Strigă comandantul regimentului. Şi 
laşvin spunea că eşti prost dispus! 

Serpuhovski sărută buzele umede şi fragede ale chipeşului 
sergent; apoi, ştergându-şi gura cu batista, se îndreptă spre 
Vronski. 

— Dacă ai şti ce bine-mi pare! Zise Serpuhovski, 
strângându-i mâna şi luându-l la o parte. 

— Ocupă-te de el! Strigă comandantul regimentului către 
laşvin, arătându-l pe Vronski. După aceea cobori la soldaţi. 

— De ce n-ai venit ieri la alergări? Credeam că am să te 
văd acolo, îl întrebă Vronski, cercetându-l cu privirea pe 
Serpuhovski. 

— Am fost, dar am sosit târziu. lartă-mă o clipă, adăugă el 
şi, întorcându-se către un adjutant: Dă ordin, te rog, să se 
împartă la oameni din partea mea... 

Scoase repede din portvizit trei hârtii de câte o sută de 
ruble şi i le dădu, roşind. 

— Vronski! Vrei să mănânci ceva sau să bei? Îl întrebă 
laşvin. Ascultă, băiete, adu aici o gustare pentru domnul 
conte. Poftim, bea asta deocamdată. 

Cheful se prelungi până târziu la comandantul 
regimentului. 

Băură cumplit. Îl purtară pe braţe pe Serpuhovski; 
legănându-l şi săltându-l în sus. Îl purtară pe sus şi pe 
comandant. După aceea comandantul dansă cu Petriţki în 
faţa cântăreților. Mai târziu comandantul, oarecum obosit, 
se aşeză pe o bancă din curte şi începu să demonstreze lui. 
Iaşvin superioritatea Rusiei faţă de Prusia, mai ales în 


atacurile de cavalerie. Cheful se domoli pentru scurt timp. 
Serpuhovski intră în casă şi se duse la cabinetul de toaletă 
ca să se spele pe mâini. Îl găsi acolo pe Vronski; acesta se 
spăla cu apă rece. Îşi scosese tunica, îşi pusese capul sub 
robinet şi-şi freca cu mâinile capul şi ceafa care se înroşi 
sub apa rece. După ce se răcori, Vronski se aşeză lângă 
Serpuhovski pe un divănaş şi între ei se înfiripă o discuţie 
foarte interesantă pentru amândoi. 

— Am auzit mereu veşti despre tine de la soţia mea, îi 
spuse Serpuhovski. Îmi pare bine că v-aţi văzut adesea. 

— E prietenă cu Varea. Sunt singurele doamne din 
Petersburg pe care le întâlnesc cu plăcere, zise Vronski, 
zâmbind. Surâdea, fiindcă prevedea subiectul plăcut spre 
care se îndrepta convorbirea. 

— Singurele? Îl întrebă Serpuhovski, zâmbind şi el. 

— Şi eu am avut veşti despre tine, dar nu numai de la soţia 
ta, răspunse Vronski, înlăturând aluzia cu o severă expresie 
a figurii. Succesele tale m-au bucurat mult, dar nu m-au 
mirat. Mă aşteptam şi la mai mult. 

Serpuhovski surâse. Această părere despre dânsul îi făcea 
desigur plăcere şi nu socotea că trebuia s-o ascundă. 

— La drept vorbind, eu mă aşteptam, dimpotrivă, la mai 
puţin. Dar îmi pare bine, îmi pare foarte bine. Sunt 
ambițios. Asta e slăbiciunea mea, recunosc. 

— Poate n-ai fi recunoscut, dacă n-ai fi avut atâta succes, 
adăugă Vronski. 

— Nu cred, răspunse Serpuhovski, zâmbind din nou. Nu 
spun că altfel viaţa n-ar merita să fie trăită, însă ar fi 
plictisitoare. Desigur, poate că mă înşel, dar mi se pare că 
am unele aptitudini pentru sfera de activitate pe care mi- 
am ales-o şi că în mâinile mele puterea - oricare ar fi ea, 
dacă aş avea-o - ar fi mai rodnică decât în mâinile multora 
dintre aceia pe care-i cunosc, urmă el, înseninat de 
conştiinţa succesului său. De aceea, cu cât mă apropii mai 
mult de putere, cu atât sunt mai mulţumit. 


— Poate asta ţi se potriveşte ţie, dar nu tuturor. Am crezut 
şi eu acelaşi lucru. Acum însă văd şi îmi dau seama că mai 
sunt şi alte lucruri în viaţă, mărturisi Vronski. 

— Aşa da, aşa da! Spuse Serpuhovski râzând. Începusem 
vorba cu ceea ce am auzit despre tine, despre refuzul tău... 
Te-am aprobat, bineînţeles. Dar totul depinde de felul de a 
proceda. Cred că acest act a fost bun, dar nu l-ai făcut cum 
trebuia. 

— Ce s-a făcut s-a făcut! Ştii că nu-mi reneg niciodată 
faptele. Afară de asta, mă simt foarte bine. 

— Foarte bine... deocamdată. Tu n-ai să te mulţumeşti cu 
atât. Cu fratele tău e altceva. E un copil drăguţ, ca şi gazda 
noastră. Îl auzi! Adăugă el, ascultând strigătele de „ura”. Se 
distrează, dar pe tine asta nu te satisface. 

— Nici nu spun că mă satisface. 

— Şi afară de asta, e nevoie de oameni ca tine. 

— Cine are nevoie? 

— Cine? Societatea. Rusia are nevoie de oameni, de un 
partid, altfel totul se duce de râpă. 

— Cum adică? Partidul lui Bertenev împotriva comuniştilor 
ruşi? 

— Nu, răspunse Serpuhovski, făcând o schimă de ciudă că 
e bănuit de o asemenea prostie. Tout ca c'est une blague! 
13 Aşa a fost şi va fi totdeauna. Nici nu există comunişti. 
Intriganţii simt totdeauna nevoia să născocească un partid 
dăunător şi periculos. Poveste veche! E nevoie, dimpotrivă, 
de un partid puternic al oamenilor independenţi, ca tine şi 
ca mine. 

— Dar de ce? Şi Vronski numi câteva persoane care 
deţineau puterea. Aceştia nu sunt şi ei independenţi? 

— Nu, dacă n-ar fi decât fiindcă n-au, sau n-au avut din 
naştere o independenţă materială. N-au avut un nume. N- 
au trăit, ca noi, aproape de soare, îi poţi cumpăra cu bani 
sau cu vorbe bune. De aceea, ca să se menţină, ei trebuie 
să-şi născocească o orientare. Propagă o idee sau un 
curent, în care nici ei înşişi nu cred şi care pot fi rele. 


Ideologia asta nu e decât un mijloc ca să capete gratuit o 
casă şi o anumită leafă. Cela n'est pas plus fin que ca14, 
când îi vezi dedesubturile. Poate că sunt mai rău şi mai 
prost decât dânşii, deşi nu văd de ce aş fi mai rău. Avem 
însă o singură superioritate indiscutabilă: suntem mai greu 
de cumpărat. Astăzi, mai mult decât oricând, se simte 
nevoia unor astfel de oameni. 

Vronski îl asculta cu luare-aminte; dar nu-l interesa atât 
conţinutul propriu-zis al cuvintelor, cât ţinta vederilor 
prietenului său, care se şi gândea să se lupte împotriva 
puterii în sânul căreia avea, de pe acum, simpatii şi 
antipatii, pe când pentru dânsul, Vronski, în chestiunile de 
serviciu totul se mărginea la interesele escadronului său. Îşi 
dădea seama de forţa pe care o avea Serpuhovski datorită 
indiscutabilei capacităţi de a chibzui şi a înţelege lucrurile, 
pe lângă inteligenţa şi darul cuvântului - calităţi ce se 
întâlneau atât de rar în mediul lui. Şi în ciuda sentimentul 
său de ruşine, Alexei simţi că-l invidiază. 

— Totuşi, pentru asta îmi lipseşte ceva esenţial: dorinţa de 
putere, răspunse Vronski. Am avut-o, însă mi-a trecut. 

— lartă-mă, dar nu e adevărat, protestă Serpuhovski, 
surâzând. 

— Ba-i adevărat, ba-i adevărat... acum, cel puţin ca să fiu 
sincer, adăugă Vronski. 

— Că e adevărat acum, se poate, dar acest acum nu va ţine 
mereu. 

— Poate, răspunse Vronski. 

— Tu spui poate, urmă Serpuhovski, ghicindu-i parcă 
gândurile. Eu însă îţi spun: cu siguranţa. De aceea şi ţineam 
să te văd. Ai procedat bine, înţeleg, dar nu trebuie să te 
încăpăţânezi. Nu-ţi cer decât carte blanche15. Nu fac pe 
protectorul... în definitiv, de ce nu te-aş proteja? Tu de câte 
ori nu m-ai protejat? Cred ca prietenia noastră e mai presus 
de asta. Da, adăugă el, surâzându-i cu o duioşie aproape 
feminină, dă-mi carte blanche, retrage-te de la regiment şi 
am să-ţi deschid drumul pe nesimţite. 


— Dar înţelege-mă că nu-mi trebuie nimic, zise Vronski. 
Nu doresc decât ca totul să rămână aşa cum este. 

Serpuhovski se ridică şi se opri înaintea lui. 

— Ai spus că doreşti ca totul să rămână aşa cum este. 
Înţeleg ce vrei să spui, dar ascultă-mă: suntem de o seamă. 
Poate că, numeric, ai cunoscut mai multe femei decât mine. 
Zâmbetul şi gesturile lui Serpuhovski vroiau parcă să-l 
prevină pe Vronski să nu se teamă că el îi va atinge punctul 
sensibil, fie chiar şi cu delicateţe şi cu toată grija. Dar eu 
sunt un om însurat şi crede-mă că (după cum a spus 
cineva), cunoscând numai pe soţia ta, pe care o iubeşti, 
cunoşti mai bine femeia decât dacă ai fi avut mii de femei. 

— Venim numaidecât! Strigă Vronski unui ofiţer care se 
uitase în odaie şi-i chemase la comandantul regimentului. 

Vronski vroia să-l asculte până la sfârşit şi să afle ce-i va 
spune. 

— lată părerea mea: femeile sunt principala piatră de 
încercare în activitatea unui bărbat. E greu să iubeşti o 
femeie şi să realizezi ceva în acelaşi timp. De aceea, nu e 
decât un singur remediu pentru a iubi fără să fii împiedicat 
de la lucru, şi anume: căsătoria. Cum să-ţi lămuresc ceea ce 
cred, urmă el, căruia-i plăceau comparaţiile, stai, stai puţin. 
Da, nu poţi să duci un fardeau16 şi în acelaşi timp să faci 
ceva cu mâinile, decât dacă acest fardeau ţi-e legat de 
spinare, adică atunci când eşti însurat. Am simţit asta după 
ce m-am căsătorit. Mi s-au eliberat dintr-o dată mâinile. 
Dacă, dimpotrivă, necăsătorit, tragi după tine acest 
fardeau, mâinile îţi sunt prinse şi nu mai poţi face nimic. 
Uită-te la Mazankov şi la Krupov. Şi-au compromis cariera 
din pricina femeilor. 

— Dar ce fel de femei! Spuse Vronski, aducându-şi aminte 
de franţuzoaica şi de artista care aveau legături cu cei doi 
bărbaţi. 

— Cu cât femeia are o poziţie mai înaltă în societate, cu 
atât e mai primejdios. Înseamnă că nu mai tragi fardeau-ul 
cu mâinile, ci că-l smulgi de la un altul. 


— Tu n-ai iubit niciodată! Rosti Vronski încet, privind 
înainte, cu gândul la Anna. 

— Poate, gândeşte-te însă la ce ţi-am spus. Şi încă ceva: 
femeile sunt mai materialiste decât bărbaţii. Noi avem o 
concepţie înaltă a dragostei, pe când ele sunt mai 
totdeauna terre-a-terre17. Îndată, îndată! Spuse 
Serpuhovski unui fecior care tocmai intrase. Dar acesta nu 
venise să-l cheme din nou, cum crezuse el, ci aducea un 
bilet lui Vronski. 

— Vi l-a adus un om de la prinţesa Iverskaia. 

Vronski deschise plicul şi se îmbujora. 

— M-a apucat durerea de cap. Mă duc acasă, îi spuse el lui 
Serpuhovski. 

— Atunci, la revedere. Îmi dai carte blanche? 

— Vorbim noi mai târziu. Am să te revăd la Petersburg. 

XXII. 

Trecuse de ora cinci. Ca să nu întârzie şi nevrând a folosi 
caii săi, cunoscuţi de toată lumea, Vronski se urcă în cupeul- 
birjă al lui Iaşvin şi porunci vizitiului să mâne cât mai 
repede. Cupeul cu patru locuri era încăpător. Vronski se 
aşeză într-un colţ, îşi întinse picioarele pe banca din faţă şi 
căzu pe gânduri. 

Gândul nedesluşit că şi-a orânduit treburile sale, amintirea 
prieteniei şi a măgulirilor lui Serpuhovski, care-l socotea 
drept un om necesar ţării, şi mai cu scamă aşteptarea 
întâlnirii la care mergea - toate acestea se contopeau într-o 
expresie generala a bucuriei de a trăi. Şi sentimentul acesta 
era atât de viu, încât Vronski zâmbi fără voie. Îşi lăsă 
picioarele în jos, puse un picior peste genunchiul celuilalt şi, 
luându-l în mâna, îşi pipăi pulpa elastică, la care se lovise în 
ajun căzând cu calul; apoi, lăsându-se pe spătar, răsuflă 
adânc de câteva ori. 

„Ce bine, ce bine-i să trăieşti!” gândea el. De multe ori 
simţise această bucurie fizică, dar niciodată parcă atât de 
intens şi deplin ca acum. Îi plăcea să simtă până şi uşoara 
durere din piciorul lui vânjos. Senzaţia muşchilor pieptului 


LIA 


său în timpul respirației îi făcea plăcere. Aceeaşi zi senină şi 
rece de august, care adusese atâta deznădejde în sufletul 
Annei, îl stimula pe Vronski, îi părea înviorătoare, îi răcorea 
faţa şi gâtul, înfierbântate după spălatul cu apă rece. 
Mirosul briantinei de pe mustăţile sale îngrijite i se părea 
deosebit de plăcut în aerul proaspăt. Tot ce vedea pe 
fereastra cupeului, în aerul curat şi rece, în lumina ştearsă 
a asfinţitului, îi dădea aceeaşi impresie de prospeţime, 
voioşie şi vigoare, pe care o simţea şi în el însuşi. 
Acoperişurile caselor care sclipeau sub razele asfinţitului, 
gardurile şi colţurile clădirilor ce se reliefau puternic, 
trecătorii şi trăsurile întâlnite când şi când, verdeaţa 
neclintită a copacilor şi a ierburilor, câmpul cu cuiburi de 
cartofi, umbrele piezişe aruncate de case şi de copaci, de 
tufişuri şi chiar de cuiburile cartofilor - totul alcătuia un 
peisaj frumos, care părea abia ieşit din mâna pictorului şi 
dat cu lac. 

— Mână mai iute! Mână! Îndemnă Vronski pe vizitiu, 
scoțând capul pe fereastră. Luă apoi o hârtie de trei ruble 
din buzunar şi o întinse vizitiului, care tocmai întorcea 
capul. Mâna vizitiului pipăi ceva lângă felinar. Se auzi un 
şuierat de bici - şi cupeul începu să înainteze repede pe 
şoseaua netedă. 

„Nu-mi trebuie nimic în afară de fericirea asta, gândi 
Vronski, cu ochii aţintiţi la butonul de os al soneriei dintre 
ferestre şi cu gândul la Anna, pe care o vedea în închipuire 
aşa cum era ultima oară când o întâlnise. Cu cât trece 
timpul, cu atât o iubesc mai mult. Iată şi grădina vilei puse 
de stat la dispoziţia doamnei Wrede. Unde-o fi ea? Unde e? 
De ce mi-o fi dat întâlnire aici şi de ce mi-a scris pe biletul 
lui Betsy?” se gândi el abia acum. Dar nu mai avu timp de 
gândit. Opri cupeul înainte de a ajunge la alee şi, 
deschizând portiţa, sări din mers. Porni pe aleea care ducea 
spre casă. Nu era nimeni pe alee. Dar, uitându-se spre 
dreapta, Vronski o văzu pe Anna. Avea faţa acoperită cu un 
voal. O recunoscu numai decât după umbletul său 


caracteristic, linia umerilor şt după felul de a-şi ţine capul; 
parcă-i trecu un curent electric prin trup şi, cu un val de 
bucurie, o nouă putere îi stăpâni întreaga fiinţă; era 
conştient de fiecare mişcare, de la jocul elastic al 
picioarelor până la respiraţia plămânilor, iar pe buzele 
fierbinţi simţea ca o gâdilătura. 

Apropiindu-se de dânsul, Anna îi strânse cu putere mâna. 

— Nu te superi că te-am chemat? Trebuia neapărat să te 
văd, îi spuse ea. Linia serioasă şi severă a buzelor ei, sub 
voal, îi schimbă deodată starea sufletească. 

— Să mă supăr, eu? Dar cum ai venit? Unde te duci? 

— N-are importanţă, răspunse Anna, punându-şi mâna pe 
mâna lui. Vino! Trebuie să-ţi vorbesc. 

Vronski înţelese că se întâmplase ceva şi că întâlnirea 
aceasta n-avea. Să-i aducă nici o bucurie. În faţa ei, el nu 
mai avea nici o voinţă. Nu cunoştea motivele îngrijorării 
„sale; simţea însă că aceeaşi înfrigurare îl cuprindea şi pe 
dânsul. 

— Ce s-a întâmplat? Ce-i? O întrebă el, strângându-i cotul 
cu braţul şi căutând să-i citească gândurile pe faţă. 

Anna făcu câţiva paşi în tăcere, adunându-şi puterile; apoi 
se opri pe neaşteptate. 

— Nu ţi-am spus aseară, începu Anna, răsuflând repede şi 
din greu, că, pe când mă întorceam acasă cu Alexei 
Alexandrovici, i-am mărturisit totul... i-am spus că nu mai 
pot rămâne soţia lui şi că... i-am spus totul. 

Vronski o asculta, înclinându-şi fără voie tot trupul, vrând 
parcă să-i uşureze greutatea situaţiei. Dar de îndată ce 
Anna isprăvi, el îşi îndreptă spinarea, lar faţa-i căpătă o 
expresie aspră, de mândrie. 

— Da, da... e mai bine aşa... de o mie de ori mai bine! Îmi 
dau seama cât de greu ţi-a fost. 

Dar Anna nu-i asculta cuvintele. Cerca să-i citească 
gândurile după expresia feţei. Nu putea şti că expresia feţei 
sale se datora primului gând care-i venise lui Vronski, şi 
anume că duelul era acum inevitabil. Annei nu-i trecuse 


niciodată prin minte ideea duelului. De aceea ea îşi explică 
cu totul altfel trecătoarea lui expresie de asprime. 

De la primirea scrisorii lui Karenin, ea simţise în adâncul 
inimii sale că totul va rămâne ca în trecut, că nu va fi în 
stare să-şi sacrifice situaţia în lume, să-şi lepede copilul şi să 
plece cu amantul. Dimineaţa pe care şi-o petrecuse la 
prinţesa Tverskaia îi întărise şi mai mult această credinţă. 
Totuşi, întâlnirea aceasta avea pentru dânsa o importanţă 
extraordinară. Anna nădăjduia că vor găsi soluţia care le va 
schimba viaţa şi o va salva. 

Dacă Vronski, auzind ştirea, i-ar fi spus hotărât, eu patimă 
şi fără pic de şovăire: „Lasă totul şi fugi cu mine”, Anna şi-ar 
fi părăsit copilul şi ar fi plecat cu dânsul. Dar vestea nu avu 
asupră-i efectul aşteptat. Vronski părea numai oarecum 
jignit. 

— Nu mi-a fost greu de loc. Lucrurile s-au desfăşurat de la 
sine, rosti Anna enervată. Poftim... 

Anna scoase din mănugşă scrisoarea soţului. 

— Înţeleg, înţeleg, o întrerupse Vronski, luând scrisoarea 
fără s-o citească şi căutând s-o liniştească. Am dorit şi am 
cerut un singur lucru: să pui capăt acestei situaţii, ca să-mi 
pot închina viaţa fericirii tale. 

— De ce mi-o spui? Îl întrebă Anna. Crezi că mă îndoiesc? 
Dacă m-aş fi îndoit... 

— Cine vine? Întrebă deodată Vronski, arătând spre două 
doamne care se îndreptau spre ei. Poate ne cunosc. 

Porni repede pe o alee laterală, trăgând pe Anna după 
dânsul. 

— Ah, mi-e totuna! Răspunse Anna. Buzele îi tremurau. Lui 
Vronski i se păru că ochii ei îl priveau prin voal cu o stranie 
răutate. Ascultă. E vorba de altceva. De sentimentele tale 
nu mă pot îndoi. Dar uite ce-mi scrie. Citeşte. Anna se opri 
din nou. 

Ca şi în prima clipă când primise vestea rupturii dintre 
Anna şi bărbatul său, Vronski, citind scrisoarea, se lăsă 
iarăşi cuprins de impresia firească pe care i-o pricinuia 


atitudinea lui faţă de soţul înşelat. Ţinând scrisoarea în 
mână, Vronski se gândea fără voie la provocarea la duel, pe 
care o va găsi probabil acasă chiar în ziua aceea sau a doua 
zi. Îşi închipuia şi duelul, şi cum va trage el în aer şi va sta 
neclintit în faţa pistolului pe care-l va îndrepta asupra lui 
soţul ofensat, cu aceeaşi expresie rece şi mândră care-i 
stăruia acum pe figură, în aceeaşi clipă,. Vronski îşi aduse 
aminte de cuvintele pe care i le spusese mai adineauri 
Serpuhovski şi la care se gândise el însuşi în dimineaţa 
aceea, şi anume: că ar li mai bine să rămână cu mâinile 
libere. Ştia că nu-i putea împărtăşi gândul acesta. 

După ce citi scrisoarea; Alexei ridică ochii spre ca, dar 
privirea lui era lipsită de hotărâre. Anna înţelese 
numaidecât că Vronski avusese timp să se gândească şi că 
orice i-ar spune el acum nu va fi gândul lui întreg. Înţelese 
că i se năruise ultima nădejde. Nu răspunsese aşteptărilor 
ei. 

— Vezi ce fel de om e, rosti Anna cu glas tremurător. El... 

— Iartă-mă, mie însă îmi pare bine, o întrerupse Vronski. 
Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă îi isprăvesc, adăugă 
el, implorând-o cu privirea să-l lase a-şi explica cuvintele. 
Îmi pare bine, fiindcă situaţia nu poate rămâne în nici un 
caz aşa cum crede el... 

— De ce nu? Îl întrebă Anna, stăpânindu-şi lacrimile, şi se 
vedea că nu mai dădea nici o importanţă celor ce urma să-i 
spună. Simţea că soarta sa fusese hotărâtă. 

Vronski vru să spună că în urma duelului care, după 
dânsul, era de neînlăturat, situaţia nu mai putea rămâne 
aceeaşi, dar spuse altceva. 

— Lucrurile nu mai pot rămâne aşa. Nădăjduiesc că acum 
ai să-l părăseşti. Nădăjduiesc (Vronski se încurcă şi roşi) că 
ai să-mi dai voie să am eu grija să organizez viaţa noastră. 
Mâine... urmă el. 

Anna însă nu-l lăsă să isprăvească. 

— Dar copilul? Izbucni ea. Tu nu vezi ce scrie? Ar trebui 
să-l părăsesc - ceea ce nu pot şi nici nu vreau. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, ce e mai bine? Să-ţi 
părăseşti copilul, sau să rămâi în situaţia asta înjositoare? 

— Înjositoare pentru cine? 

— Pentru toţi, şi în primul rând pentru tine. 

— Spui „înjositoare”! Nu spune asta. Acest cuvânt n-are 
sens pentru mine, rosti Anna cu glas tremurător. Nu putea 
îndura acum să-l audă spunând neadevăruri. În afară de 
dragostea lui nu-i mai rămăsese nimic şi ea vroia să-l 
iubească. Înţelege că totul s-a schimbat în viaţa mea din 
ziua când m-am îndrăgostit de tine. Nu mai am decât un 
singur lucru - dragostea ta. Dacă îmi rămâne dragostea ta, 
neschimbată, atunci mă simt atât de sus şi atât de stăpână 
pe mine, încât nimic nu mă poate atinge. Sunt mândră de 
situaţia mea, fiindcă... sunt mândră... da, mândră. Nu izbuti 
să sfârşească fraza. Lacrimi de ruşine şi de deznădejde îi 
sugrumară glasul. Se opri şi izbucni în hohote de plâns. 

Vronski simţi ca şi lui i se ridică un nod în gât. Ceva îi 
gâdila nările - şi pentru întâia oară în viaţă fu gata să 
plângă. N-ar fi putut spune însă ce anume îl înduioşase într- 
atât. Îi era milă de dânsa şi simţea că nu poate s-o ajute. Şi 
totodată ştia că el era vinovat de nenorocirea ei... că 
săvârşise o faptă rea. 

— Crezi că divorţul ar fi imposibil? O întrebă Alexei cu glas 
slab. Fără să răspundă, Anna clătină din cap. N-ai putea să- 
ţi iei copilul şi totuşi să-ţi părăseşti soţul? 

— Da. Dar toate acestea depind de el. Acum trebuie să mă 
întorc la dânsul, rosti Anna rece. 

Presimţirea că totul va rămâne ca mai înainte n-o înşelase. 

— Marţi voi fi la Petersburg şi atunci vom lua o hotărâre. 

— Bine, spuse Anna, să nu mai vorbim de asta. Cupeul 
Annei pe care-l trimisese înapoi, spunând vizitiului la ce oră 
să vină după dânsa, trase în faţa grilajului grădinii doamnei 
Wrede; Anna îşi luă rămas bun şi plecă acasă. 

XXIII. 

Luni avea loc obişnuita şedinţă a comisiei de la 2 iunie. 
Alexei Alexandrovici intră în sala de şedinţe, dădu bună ziua 


membrilor şi preşedintelui şi, ca de obicei, se aşeză la locul 
său şi-şi lăsă mâna pe hârtiile ce i se pregătiseră. Printre 
hârtiile acestea erau şi referatele necesare şi rezumatul 
declaraţiei pe care urma s-o facă. De fapt, lui nu-i trebuiau 
referatele, pentru că ţinea minte tot şi n-avea nevoie de 
nimic care să-i ajute memoria! Ştia că atunci când va veni 
timpul şi când va vedea în faţa lui chipul adversarului, care 
zadarnic va căuta să pară nepăsător, cuvântarea lui va 
curge de la sine mai uşor decât dacă s-ar fi pregătit. Îşi 
dădea seama că ceea ce va spune în cuvântarea sa era atât 
de însemnat, încât fiecare cuvânt va cântări greu. Între 
timp, ascultând Un raport obişnuit, Alexei Alexandrovici 
avea un aer foarte nevinovat şi inofensiv. Privindu-l pe acest 
om cu capul puţin aplecat într-o parte, cu o înfăţişare 
obosită, ale cărui mâini albe, cu vine umflate, pipăiau 
delicat, cu degete lungi, cele două margini ale coalei albe 
de hârtie din faţa lui - nimeni nu şi-ar fi închipuit că peste 
câteva clipe el va rosti cuvinte care vor stârni o furtună 
îngrozitoare şi vor face pe membrii comisiei să strige, 
întrerupându-se unii pe alţii, iar pe preşedinte să ceară 
respectarea ordinii. 

Când se sfârşi raportul, Alexei Alexandrovici anunţă cu 
glasul său liniştit şi piţigăiat că are de făcut unele 
consideraţii cu privire la organizarea celor străini de neam. 
Atenţia tuturor se îndreptă spre dânsul. Karenin îşi drese 
glasul şi. 

— Fără să-şi privească adversarul, ci alegându-şi, aşa cum 
făcea totdeauna când ţinea cuvântări, prima persoană din 
faţa lui, de data asta un bătrânel mărunt şi paşnic, care n- 
avea niciodată vreo părere în comisie - începu să-şi expună 
consideraţiile. 

Când Karenin ajunse la legea fundamentală şi organică, 
adversarul sări în sus şi izbucni în protestări. 

Stremov, care era de asemeni membru în comisie, 
simțindu-se vizat, dădu şi el să se dezvinovăţească, într-un 
cuvânt, avu loc o şedinţă furtunoasă. 


Dar Alexei Alexandrovici triumfă. 1 se primi propunerea. 
Se numiră trei comisii noi. lar a doua zi, într-un cunoscut 
cerc din Petersburg, nu se vorbi decât de această şedinţă. 
Izbânda lui Karenin era mai mare decât se așteptase. 

A doua zi dimineaţă, marţi, Alexei Alexandrovici, trezindu- 
se, îşi aduse aminte cu plăcere de victoria din ajun şi nu-şi 
putu stăpâni un zâmbet, deşi ar fi vrut să pară nepăsător, 
când şeful cancelariei sale, care vroia să-l măgulească, îi 
povesti zvonurile, ajunse până la el, despre cele petrecute 
în comisie. Lucrând cu şeful cancelariei, Alexei 
Alexandrovici uitase cu totul că era marţi, adică ziua 
hotărâtă pentru sosirea Annei Arkadievna. De aceea, 
rămase mirat şi chiar neplăcut surprins când feciorul veni 
să-i anunţe sosirea ei. 

Anna sosise la Petersburg dis-de-dimineaţă. În urma 
telegramei sale, un cupeu fusese trimis la gară. Alexei 
Alexandrovici ar fi trebuit deci să ştie despre venirea ei, dar 
n-o întâmpină la sosire. | se spuse că nu ieşise încă şi că 
lucrează cu şeful cancelariei. Anna porunci să i se comunice 
soţului său că sosise, apoi trecu în budoar şi începu să-şi 
despacheteze lucrurile, aşteptând să vină Alexei 
Alexandrovici la dânsa. Dar trecu un ceas şi soţul nu veni. 
Se duse în sala de mâncare, sub pretext că trebuie să dea 
dispoziţii şi vorbi dinadins tare, ca să-i atragă atenţia. 
Karenin însă nu ieşi, deşi ea îl auzi conducând pe şeful 
cancelariei până la uşa biroului. Ştia că Alexei Alexandrovici 
va pleca peste scurt timp la slujbă, ca de obicei, şi vroia să-l 
vadă înainte de plecare, ca să hotărască împreună 
raporturile lor viitoare. 

Se plimbă prin salon, apoi se duse hotărâtă la dânsul. 
Când intră Anna în birou, Alexei Alexandrovici, îmbrăcat în 
uniformă, fără îndoială gata de plecare, stătea la o măsuţă, 
cu coatele rezemate, privind trist în faţa lui. Anna îl văzu 
mai înainte ca el s-o observe şi înţelese că Alexei 
Alexandrovici se gândea la dânsa. 


Văzând-o, el vru să se ridice, dar se răzgândi; chipul i se 
îmbujora - ceea ce Anna nu văzuse niciodată la dânsul, apoi 
se ridică repede - şi se duse spre ea. Ca să nu-i întâlnească 
privirea, se uita mai sus, la fruntea şi la pieptănătura ei. Se 
apropie de dânsa, o luă de mână şi o rugă să se aşeze. 

— Îmi pare foarte bine că ai venit, zise Karenin, aşezându- 
se lângă ea; vru să mai adauge ceva, dar se opri. Deschise 
de câteva ori gura, însă nu scoase nici un cuvânt. Anna, 
care se pregătise pentru această întâlnire şi venise gata să-l 
dispreţuiască şi să-l acuze, acum nu ştia nici ca ce să-i 
spună şi-i era milă de dânsul. Această tăcere ţinu destul de 
mult. 

— Serioja e sănătos? O întrebă el în sfârşit şi, fără să 
aştepte răspuns, adăugă: Astăzi nu iau masa acasă. Trebuie 
să plec numaidecât. 

— Vroiam să plec la Moscova, spuse Anna. 

— Nu, ai făcut foarte, foarte bine că ai venit, răspunse 
Karenin şi tăcu din nou. 

Dându-şi seama că soţul său nu era în stare să-i vorbească, 
începu ca: 

— Alexei Alexandrovici, zise ea, scrutându-l şi neluându-şi 
ochii de la privirea lui aţintită asupra pieptănăturii sale. 
Sunt o femeie vinovată, o femeie rea... rămân însă ceea ce 
am fost, cum ţi-am mărturisit atunci, şi am venit să-ţi spun 
că nu pot schimba nimic. 

— Nici nu-ţi cer aşa ceva, izbucni Karenin, privind-o dintr- 
o dată hotărât şi cu ură drept în ochi. Bănuiam asta. Sub 
influenţa mâniei, el îşi recăpătase deodată toate facultăţile. 
Dar după cum ţi-am spus atunci şi după cum ţi-am scris, 
urmă el cu glas ascuţit şi tăios, îţi repet şi acum că nu sunt 
obligat să ştiu acest lucru. Îl ignorez. Nu toate soțiile sunt 
aşa de amabile ca dumneata, ca să se grăbească a 
comunica soţilor o veste atât de plăcută. Accentuă într-un 
mod deosebit cuvântul „plăcută”. Voi ignora totul atât timp 
cât lumea nu va şti nimic, cât timp numele meu nu va fi 
dezonorat. De aceea te previn că raporturile noastre 


trebuie să rămână aceleaşi ca totdeauna. Numai în cazul 
când dumneata te-ai compromite, aş fi nevoit să iau măsuri 
pentru a-mi apăra onoarea. 

— Dar raporturile noastre nu pot rămâne aceleaşi ca 
înainte, rosti Anna sfios, privindu-l speriată. 

Când Anna îi văzu iarăşi gesturile liniştite şi-i auzi vocea 
stridentă şi ironică, dezgustul îi birui mila de mai înainte. Îi 
era teamă, dar vroia cu orice preţ să-şi lămurească situaţia. 

— Nu pot să fiu soţia dumitale, de vreme ce... urmă ea. 

Karenin râse răutăcios şi rece. 

— Felul de viaţă pe care ţi l-ai ales se răsfrânge probabil şi 
asupra ideilor dumitale. Dar respectul şi disprețul pe care 
le simt faţă de dumneata, vreau să spun, respect prea mult 
trecutul dumitale şi dispreţuiesc prea mult prezentul, ar 
trebui să împiedice ca vorbele mele să poată fi interpretate 
în felul în care le-ai luat dumneata. 

Anna oftă şi-şi lăsă capul în jos. 

— De altfel, nu înţeleg un lucru, urmă el, înfierbântându- 
se. Cum se face că dumneata, care n-ai avut nici un scrupul 
să-ţi informezi cu atâta brutalitate soţul despre necredinţa 
dumitale, ai deodată atâtea scrupule în ceea ce priveşte 
îndeplinirea îndatoririlor dumitale de soţie...! 

— Alexei Alexandrovici, ce ceri de la mine? 

— Cer să nu-l mai văd aici pe acest om şi ca dumneata să 
te porţi în aşa fel, încât nici lumea, nici slugile să nu te 
poată învinui... Vreau să nu-l mai vezi. Mi se pare că nu-ţi 
cer mult. În schimb, ai să te bucuri de toate drepturile unei 
soţii cinstite, fără a fi constrânsă să-i îndeplineşti 
îndatoririle. Asta e tot ce am avut să-ţi spun. Dar e timpul să 
plec. Nu iau masa acasă. 

Karenin se ridică şi se îndreptă spre uşă. Anna se sculă şi 
ca. Înclinându-se în tăcere, Alexei Alexandrovici o lăsă să 
treacă înainte. 

XXIV. 

Noaptea petrecută de Levin pe căpiţă nu rămase fără 
urmări pentru dânsul. Treburile moşiei pe care o 


gospodărea pierdură în ochii săi orice interes. Cu toată 
recolta îmbelşugată. Levin nu întâmpinase niciodată, sau 
cel puţin aşa i se părea, atâtea neizbânzi şi hărţuieli cu 
mujicii, ca în anul acela. Acum înţelegea foarte bine pricina 
acestor neizbânzi şi a acestor duşmănii. Încântarea simțită 
de el la munca efectivă cu palmele, care adusese o 
apropiere între el şi mujici, faptul că jinduia soarta şi viaţa 
lor, dorinţa de a le îmbrăţişa traiul, dorinţa atât de fierbinte, 
încât în noaptea petrecută pe căpiţă se preschimbase din 
vis în hotărâre, la îndeplinirea căreia se gândise până în 
cele mai mici amănunte - toate acestea îi schimbară atât de 
mult părerile, despre gospodăria lui, încât acum nu mai 
putea simţi interesul de mai înainte şi nu putea să nu-şi dea 
seama că ceva supărător intervenise în atitudinea lui faţă 
de lucrători şi că de aceasta depindea bunul mers al 
lucrurilor. 

Cirezile de vaci selecţionate, de soiul Pavei, tot pământul 
îngrăşat şi arat cu plugul, nouă ogoare de aceeaşi mărime, 
înconjurate de răchitiş, nouăzeci de deseatine de pământ 
gunoit, arat adânc, semănătorile care lucrează în rânduri, şi 
aşa mai departe - toate acestea ar fi fost minunate, dacă ar 
fi muncit singur sau cu nişte tovarăşi care să-i 
împărtăşească vederile. Dar acum Levin îşi dădea foarte 
bine seama (lucrarea lui despre agricultură, în care 
elementul principal trebuia să fie muncitorul, îl ajutase mult 
în această privinţă) că gospodăria pe care o făcea nu era 
decât o luptă aprigă şi stăruitoare între dânsul şi muncitori 
- luptă în care, de o parte, şi anume de partea lui, era o 
veşnică şi încordată năzuinţă de a preface totul după un 
model, socotit drept cel mai bun, iar de cealaltă parte - 
rânduiala obişnuită a lucrurilor. Şi vedea că în lupta 
aceasta, în ciuda celei mai mari încordări de forţe din 
partea lui şi fără nici o sforţare, ba chiar fără vreun gând 
rău din partea celorlalţi, se ajungea numai la rezultatul că 
gospodăria nu făcea nici un pas înainte, că se prăpădeau 
degeaba scule şi vite minunate şi se secătuia pământul. 


Lucrul principal nu era numai faptul că energia 
întrebuințată în acest scop se irosea zadarnic, ci şi 
împrejurarea că nu putea să nu vadă acum, când i se 
dezvăluise rostul gospodăriei proprii, micimea scopului său 
slujit de această energie. De fapt, care era lupta? El se 
străduia pentru fiecare gologan (şi nu putea să nu se 
străduiască, deoarece, dacă şi-ar fi slăbit strădania, n-ar fi 
avut bani ca să plătească muncitorii), pe când ei căutau 
numai să lucreze în linişte şi cu plăcere, adică după cum 
erau deprinşi. Interesul lui era ca fiecare lucrător să 
muncească cât mai mult şi în acelaşi timp să umble cu 
băgare de seamă şi să aibă grijă a nu strica vânturătorile, 
grapele cu cai, maşinile de treier, făcând totul cu socoteală. 
Lucrătorul însă ar fi vrut să muncească în condiţii cât mai 
plăcute, cu popasuri, mai ales fără griji, în uitare de sine, 
fără să-şi pună mintea la încercare. 

În vara aceea, Levin îşi dădea seama de lucrul acesta la 
fiecare pas când, trimițând oameni să cosească trifoi pentru 
fân în locurile cele mai proaste 

— Năpădite de iarbă şi de pelin şi care nu erau bune de 
sămânță - ei coseau la rând locurile cele mai bune de 
sămânță şi spuneau că aşa le poruncise logofătul, îl 
mângâiau, în schimb, asigurându-l că va ieşi un fân 
minunat. Dar Levin ştia că lucrurile se întâmplaseră astfel, 
fiindcă locurile acelea se coseau mai uşor. Irimitea o 
maşină de întors fânul cosit; dar maşina se strica chiar după 
cele dintâi rânduri, fiindcă mujicului îi era urât să şadă pe 
capră sub nişte aripi care se învârteau deasupra lui. 
Oamenii îi spuneau: „N-aveţi nici o grijă. Femeile îl întorc 
cât aţi clipi.” Plugurile, aşa cum erau folosite, nu slujeau la 
nimic, fiindcă lucrătorului nu-i venea în cap să coboare 
cuțitul ridicat în sus şi, pornind plugul, chinuia caii şi strica 
pământul. Iar ei îl rugau şi atunci să nu se neliniştească. 
Caii scăpau în grâu, pentru că nimeni nu vroia să fie paznic 
de noapte. lar când - cu toate că el le interzisese categoric 
- lucrătorii făceau cu schimbul paza de noapte, adormeau, 


pentru că munciseră toată ziua. Aşa se întâmplă cu Vanka; 
acesta se căi de păcatul săvârşit, spunând: „Faceţi ce vreţi 
cu mine!” Trei viţele din cele mai frumoase se îmbolnăviră, 
fiindcă li se dăduse drumul, neadăpate, pe o otavă de trifoi. 
Ţăranii nu vroiră să creadă în ruptul capului că vitele se 
umflaseră din pricina trifoiului şi, drept mângâiere, îi 
povesteau că la un vecin căzuseră o sută douăsprezece vite 
în trei zile. Toate acestea se petreceau nu fiindcă cineva ar 
fi dorit să-i facă rău lui Levin sau gospodăriei sale. Ştia, 
dimpotrivă, că toţi îl iubeau şi-l socoteau ca un boier simplu 
(ceea ce era cea mai mare laudă). loate acestea se 
întâmplau numai fiindcă oamenii vroiau să lucreze fără griji, 
cu voie bună. Interesele sale le erau nu numai străine şi de 
neînțeles, dar în mod fatal opuse intereselor celor mai 
îndreptăţite ale lor. Levin era nemulţumit încă mai de mult 
de felul cum îşi purta el însuşi gospodăria. Vedea că luntrea 
sa se dă la fund, dar nu găsea şi nici nu căuta spărtura, 
minţindu-se poate într-adins. Acum însă nu se mai putea 
minţi pe sine. Gospodăria pe care o conducea nu numai că 
nu-l mai interesa, ci îl şi dezgusta şi nu se mai putea ocupa 
de ea. 


Se mai adăuga prezenţa, la treizeci de kilometri, a lui Kitty 
Scerbaţkaia, pe care dorea s-o vadă, dar nu se putea hotărî. 
Deşi Daria Alexandrovna îl poftise când fusese pe la dânsa 
şi-i sugerase ideea să vină pentru a cere din nou mâna 
surorii sale care, după cum lăsase Dolly să se înţeleagă, 
acum ar primi. Deşi el, când a revăzut-o pe Kitty, a înţeles 
că nu încetase s-o iubească, totuşi nu se putea duce la 
familia Oblonski, ştiind că acolo era ea. Faptul că o ceruse în 
căsătorie şi fusese respins punea între dânşii o barieră de 
netrecut. „Nu pot s-o rog a fi soţia mea numai fiindcă n-a 
putut să se mărite cu omul pe care l-a vrut”, îşi zicea el. 
Gândul acesta îi trezea un sentiment de răceală şi de 
ostilitate faţă de dânsa. „N-aş fi în stare să-i vorbesc fără un 
sentiment de mustrare ori s-o privesc fără mânie. lar Kitty 
m-ar uri încă şi mai mult - ceea ce ar fi foarte firesc. Afară 
de asta, cum m-aş putea duce la ei, după cele ce mi-a spus 
Daria Alexandrovna? Cum aş putea oare să mă prefac că nu 
ştiu ceea ce mi-a vorbit? Şi n-ar însemna că îi vizitez din 
mărinimie, ca s-o iert şi să mă milostivesc? Eu să apar în 
faţa ei în rolul aceluia care iartă şi vrea s-o onoreze cu 
dragostea lui! De ce mi-a spus asta Daria Alexandrovna? Aş 
fi putut-o întâlni din întâmplare. Şi atunci totul s-ar fi 
lămurit de la sine. Dar acum e cu neputinţă, cu neputinţă!” 

Daria Alexandrovna îi trimise un bilet, cerându-i o şa de 
damă pentru Kitty. „Mi s-a spus că aio şa, îi scrise Dolly. 
Nădăjduiesc că ai să ne-o aduci chiar dumneata.” 

Levin nu putu îndura aşa ceva. Cum a fost în stare o 
femeie deşteaptă şi delicată să-şi înjosească astfel sora? 
Scrise vreo zece bilete, le rupse pe toate şi trimise şaua 
fără nici un cuvânt de răspuns. Cum să scrie că va veni, 
când nu se putea duce? Să fi spus, pe de altă parte, că nu 
va veni fiindcă îl împiedică ceva sau fiindcă pleacă, ar fi fost 
încă şi mai rău. Trimise şaua fără un cuvânt de răspuns, cu 
senzaţia că făcuse ceva ruşinos. 

Chiar a doua zi, după ce încredința logofătului toată 
gospodăria de care se dezgustase, Levin plecă într-un judeţ 


îndepărtat, la un prieten al său, Sviajski - în apropierea 
moşiei căruia erau nişte bălți minunate cu becaţine - şi 
care-i scrisese nu demult, rugându-l să-şi îndeplinească 
vechea făgăduială de a-l vizita. Bălţile cu becaţine din 
judeţul Surovski îl ispiteau de mult pe Levin, care tot 
amânase această călătorie din pricina treburilor 
gospodăreşti. Era mulţumit acum că pleca - îndepărtându- 
se de vecinătatea familiei Şcerbaţki, dar mai cu seamă de 
gospodăria lui - şi încă la vânătoare, care era pentru dânsul 
cea mai bună mângâiere în toate necazurile. 

XXV. 

Judeţul Surovski n-avea nici cale ferată, nici drum de 
poştă. Levin porni într-acolo cu trăsura lui. 

La jumătatea drumului se opri la un mujic bogat, ca să dea 
de mâncare cailor. Un, bătrân chel, dar încă verde, cu o 
barbă lată, roşie, încărunţită în dreptul obrajilor, deschise 
poarta, lipindu-se de stâlp, ca să lase loc troicii a intra în 
curte. După ce arătă vizitiului un loc sub un şopron în 
bătătura cea nouă, curată şi îngrijită, cu urme de buşteni 
arşi, bătrânul îl pofti pe Levin în casă. O femeie tânără, 
curat îmbrăcată, cu picioarele goale vârâte în galoşi, spăla 
duşumeaua într-o tindă proaspăt durată, aplecându-şi 
trupul. Speriată de câinele care intrase după Levin, dădu 
un țipăt; dar aflând că prepelicarul nu muşcă, râse 
numaidecât de spaima ei. Braţul său drept cu mâneca 
suflecată arăta lui Levin uşa de la casa cea mare: apoi, 
aplecându-se, femeia îşi ascunse din nou faţa frumoasă şi 
spălă mai departe podelele. 

— Să pun samovarul? Întrebă ea. 

— Fii atât de bună. 

Casa cea mare, era o odaie încăpătoare, cu sobă olandeză 
şi cu un perete despărțitor. Sub icoane se afla o masă 
vopsită în mai multe culori, o laviţă şi două scaune. La 
intrare se găsea un dulăpior cu vase. Obloanele erau trase 
în jos, şi în toată casa se aflau foarte puţine muşte. Totul era 
aşa de curat, încât Levin avu grijă ca Laska lui, care fugise 


pe drum şi se bălăcise prin băltoace, să nu păteze 
duşumeaua. Îi arătă un loc în colţ, lângă uşă. După ce privi 
odaia, Levin ieşi în curtea de din dos. Femeia cea frumoasă 
cu galoşi trecu repede înaintea lui după apă, la fântână, 
legănându-şi găleţile goale pe cobiliţă. 

— Dă-i mai repede! Strigă voios bătrânul după dânsa şi se 
apropie de Levin. Vă duceţi la Nikolai Ivanovici Sviajski, nu-i 
aşa? Şi dumnealui trage la noi, începu el, vorbăreţ, 
sprijinindu-se cu cotul de parmaclâcul scării. 

În timp ce bătrânul povestea cum îl cunoscuse pe Sviajski, 
poarta scârţâi din nou şi câţiva lucrători, întorşi de la câmp 
cu pluguri de lemn şi cu grape, intrară în bătătură. Caii 
care trăgeau plugurile şi grapele erau voinici şi bine 
hrăniţi. Doi tineri, pesemne ai casei, purtau cămăşi de 
stambă şi şepci; ceilalţi doi, în cămăşi de cânepă - unul 
tânăr, altul în vârstă - erau argaţi cu simbrie. Bătrânul se 
depărta de scară, se duse la cai şi prinse a-i deshăma. 

— Ce au arat? Îl întrebă Levin. 

— Au prăşit cartofi. Avem şi noi o ţâră de pământ. Nu mai 
pune calul jugănit la ham, Fedot, leagă-l lângă troică. Să 
înhămăm alt cal. 

— Ascultă, tătuţă, am spus să faci rost de nişte fiare de 
plug. Le-ai adus? Îl întrebă un flăcău înalt şi zdravăn, se 
vede feciorul bătrânului 

— Uite-le colo... în sanie, răspunse unchiaşul învălătucind 
hăţurile luate de pe cai şi aruncându-le la pământ. 
Potriveşte-le până ne punem la masă. 

Tinerica nurlie intră în tindă cu găleţile pline, care-i 
încovoiau umerii. Ca din pământ răsăriră câteva femei, 
unele tinere şi frumoase, altele în puterea vârstei, câteva 
bătrâne şi urâte, cu copii şi fără copii. 

Burlanul samovarului începu să pufăie. Cei ai casei şi 
argaţii, după ce isprăviră treaba la cai, se duseră la masă. 
Levin îşi scoase merindele din trăsură şi pofti pe bătrân la 
ceai. 


— Eu l-am şi băut azi, zise gazda, primind cu vădită 
plăcere invitaţia. Doar ca să vă ţin de urât. 

La ceai, Levin află toată povestea gospodăriei 
moşneagului. Acum zece ani, unchiaşul luase în arenda de 
la o moşiereasă o sută douăzeci de deseatine de pământ, pe 
care le şi cumpărase anul trecut, şi arendase încă trei sute 
de deseatine de la un moşier vecin. O parte din pământul 
acesta, partea cea mai proastă, bătrânul o subarenda. 
Cultiva singur, împreună cu familia lui şi cu cei doi lucrători 
năimiţi, vreo patruzeci de deseatine. Moşul se plângea că 
treburile îi mergeau prost. Levin însă înţelese că se plângea 
numai de ochii lumii şi că, de fapt, gospodăria lui propăşea. 
Dacă i-ar fi mers rău, n-ar fi cumpărat pământ cu o sută 
cinci ruble deseatina, nu şi-ar fi însurat trei feciori şi un 
nepot, nu şi-ar fi ridicat de două ori casele care arseseră, 
făcându-le din ce în ce mai arătoase. 

În ciuda vorbelor, se vedea că unchiaşul se mândreşte, şi 
pe drept cuvânt, cu bunăstarea sa, cu feciorii, nepotul, 
nurorile, cu caii şi cu vacile lui, dar mai ales cu propăşirea 
gospodăriei sale. 

Din convorbirea lor, Levin văzu că bătrânul nu se fereşte 
de inovaţii. Cultiva mulţi cartofi. În drum, în preajma 
satului, Levin văzuse cartofii moşului: li se scutura floarea şi 
dădeau în legat, pe când ceilalţi abia înfloriseră. 

Ogorul hotărât pentru cartofi îl lucra cu un plug de fier 
împrumutat de la curtea moşierului. Semăna şi grâu. Pe 
Levin îl uimi mai ales un amănunt, şi anume că bătrânul 
plivea secara şi dădea plivitura la cai. Văzând cum se 
iroseşte nutreţul acesta minunat, de câte ori nu vroise Levin 
să-l strângă! Nu izbutise însă niciodată. Mujicul putea s-o 
facă şi nu ştia cum să laude mai mult nutreţul acesta. 

— Tot n-au ce face femeile, scot grămezile la drum şi vine 
căruţa de le ia. 

— Însă la noi, moşierii, munca cu lucrătorii tocmiţi merge 
prost, zise Levin întinzându-i un pahar de ceai. 


— Mulţumesc, răspunse moşul, luând paharul, dar 
refuzând zahărul, căci îi mai rămăsese o bucăţică din care 
muşca. Cum poţi s-o scoţi la capăt cu lucrătorii? Adăugă el. 
Te duci de râpă. Uitaţi-vă la Sviajski. Ştim ce pământ are - 
unt, nu altceva. Şi nici dumnealui nu se prea laudă cu 
recolta. Lipsă de supraveghere! 

— Dar dumneata cum de te împaci cu lucrătorii? 

— Apoi asta-i treabă ţărănească. Toate le facem singuri. 
Dacă-i leneş careva - afară cu el! Ne descurcăm şi cu ai 
noştri. 

— Tătuţă, Finoghen cere dohot pentru căruţă, zise femeia 
cu galoşi intrând în odaie. 

— Aşa-i povestea, boierule! Încheie bătrânul ridicându-se 
şi, după ce-şi făcu pe îndelete semnul crucii, mulţumi lui 
Levin şi ieşi. 

Ducându-se în odaia din dos ca să-şi cheme vizitiul, Levin 
văzu pe toţi bărbaţii la masă. Femeile, în picioare, îi 
serveau. Feciorul cel tânăr şi voinic, cu gura plină de caşă, 
povestea ceva de haz. Toţi râdeau cu hohote, plini de voie 
bună, şi mai ales femeia cu galoşi, care turna ciorbă în 
strachină. 

Se prea poate că frumosul chip al femeii cu galoşi ajutase 
mult la impresia de bunăstare pe care o făcuse asupra lui 
Levin gospodăria asta. Această impresie era însă atât de 
puternică, încât el nu se putea desface de ea. 

Tot drumul, de la bătrân şi până la Sviajski, Levin se 
întorcea mereu cu gândul la gospodăria asta, ca şi cum ar fi 
fost ceva acolo de care trebuia neapărat să ţină seamă. 

XXVI. 

Sviajski era mareşal al nobilimii din judeţul său. Cu cinci 
ani mai în vârstă decât Levin, el se însurase de mult. În casa 
lui trăia şi o cumnată tânără, pentru care Levin avea o mare 
simpatie. Ştia că Sviajski şi cu nevastă-sa doreau mult s-o 
mărite cu dânsul. Era sigur de asta, cum sunt siguri toţi 
tinerii aşa-numiţi candidaţi la însurătoare. Totuşi, n-ar fi 
îndrăznit să spună nimănui acest lucru. Ştia de asemenea 


că deşi vroia să se însoare şi deşi această fată drăguță ar fi 
fost, după toate probabilitățile, o soţie minunată, nu s-ar fi 
putut căsători cu dânsa, chiar dacă n-ar fi fost îndrăgostit 
de Kitty, după cum n-ar fi fost în stare să se înalțe la cer. 
Acest gând îi otrăvea plăcerea pe care nădăjduia s-o aibă în 
timpul vizitei lui la Sviajski. 

Primind scrisoarea lui Sviajski şi invitaţia la vânătoare, 
Levin se gândise numaidecât la lucrul acesta. Totuşi, 
Konstantin Dmitrici îşi zise că planurile acestea ale lui 
Sviajski nu erau decât o presupunere neîntemeiată a lui şi 
se hotări să plece. Afară de aceasta, el vroia să se încerce 
pe sine însuşi, revăzând-o mai de aproape pe cumnata lui 
Sviajski; îl atrăgea şi viaţa casnică a lui Sviajski, care era 
foarte plăcută, şi mai ales îl interesa însuşi prietenul său, 
tipul cel mai pozitiv al unui militant de zemstva din câţi 
cunoştea el. 

Sviajski era unul dintre oamenii pe care Levin nu i-a putut 
înţelege niciodată, oameni ale căror idei despre viaţă - 
foarte consecvente de altfel, dar totdeauna împrumutate de 
la alţii - se desfăşoară pe un anumit făgaş, în timp ce 
acţiunile lor - bineînţeles cât se poate de hotărâte şi de 
categorice - merg pe un alt făgaş, în afara acestor idei şi 
aproape totdeauna ciocnindu-se cap în cap cu ele. 

Sviajski era un om cu idei extrem de liberale. Dispreţuia 
protipendada şi socotea pe cei mai mulţi nobili ca fiind nişte 
tainici susţinători ai iobăgiei, dar care numai de teamă nu 
se manifestau pe faţă; privea Rusia drept o ţară pierdută, 
ca Turcia, de pildă, şi găsea guvernul rus atât de prost, 
încât nici nu-şi dădea osteneală să-i critice în mod serios 
acţiunile. Totuşi, acest om era un funcţionar conştiincios şi 
un mareşal al nobilimii model; iar când pleca la drum, îşi 
punea totdeauna chipiul cu cocardă şi cu bandă roşie. 
Credea că nu se poate trăi cumsecade decât în străinătate, 
unde se ducea ori de câte ori putea, ceea ce nu-l împiedica 
să aibă în Rusia o gospodărie foarte întinsă, perfecționată, 
şi să urmărească cu cel mai viu interes tot ce se petrecea în 


ţară. Din punctul de vedere al evoluţiei, Sviajski era de 
părere că mujicul rus se află pe treapta de tranziţie dintre 
maimuţă şi om; cu toate astea, la alegerile pentru zemstvă, 
strângea cu cea mai mare plăcere mâna mujicilor şi le 
asculta păsurile. Nu credea în Dumnezeu, dar se îngrijea 
foarte mult de îmbunătăţirea vieţii clerului, iar la reducerea 
numărului parohiilor stăruise în chip deosebit să se 
păstreze biserica din satul său. 

În problema femeii, Sviajski era printre extremiştii care 
cereau deplina libertate a femeilor şi mai ales dreptul lor la 
muncă. Ducea însă cu soţia o viaţă patriarhală atât de 
plăcută, încât toată lumea admira armonia deplină a 
căsniciei lor, deşi n-aveau copii. Orânduise viaţa soţiei sale 
în aşa fel, încât aceasta să n-aibă nimic alt de făcut decât să 
se îngrijească, sub conducerea lui, cum să-şi petreacă 
vremea cât mai frumos şi cât mai vesel. 

Dacă n-ar fi fost în firea lui Levin de a căuta totdeauna 
partea frumoasă din caracterul oamenilor, caracterul lui 
Sviajski nu i-ar fi dat nici o bătaie de cap, nu l-ar fi făcut să- 
şi pună nici o întrebare. Şi-ar fi spus: E un prost sau o 
secătură, şi atâta tot. Dar Levin nu-l putea socoti prost, 
fiindcă Sviajski era fără îndoială nu numai foarte inteligent, 
dar şi un om extrem de instruit, care-şi purta erudiţia cu 
nespusă modestie. Nu exista nici un domeniu care să-i fie 
străin. Nu-şi arăta însă cunoştinţele decât atunci când era 
nevoit. Cu atât mai puţin l-ar fi putut privi ca pe o secătură, 
deoarece Sviajski era, fără îndoială, un om cinstit, bun şi 
inteligent, care desfăşura în permanenţă, cu însufleţire şi 
cu voie bună, o activitate foarte preţuită de toată lumea şi 
care nu făcuse desigur, niciodată, vreun rău nimănui. 

Levin încerca zadarnic să-l înţeleagă. Sviajski şi viaţa lui 
erau pentru dânsul o enigmă vie. 

Erau prieteni buni; de aceea Levin îşi îngăduia să-l 
descoasă pe Sviajski, ca să pătrundă sensul vederilor sale 
asupra vieţii, dar nu izbutea niciodată. Ori de câte ori 
încerca să pătrundă dincolo de încăperile din mintea lui 


Sviajski, ale căror uşi erau deschise pentru toţi, Konstantin 
Dmitrici observa că acesta se cam încurca; privirea lui 
Sviajski vădea o spaimă abia zărită, de parcă se temea ca 
Levin să nu-l înţeleagă cumva, şi de aceea i se împotrivea 
binevoitor şi cu voioşie. 

Acum, când gospodăria îl dezamăgise, Levin simţea o mare 
plăcere să-l vadă pe Sviajski. Fără să mai vorbim de faptul 
că aceşti porumbei fericiţi, mulţumiţi de ei înşişi şi de toată 
lumea, precum şi cuibul lor bine orânduit, îi aduceau o 
înviorare - Levin vroia acum, când se simţea atât de 
nemulţumit de propriul său trai, să descopere la Sviajski 
secretul care-i dădea seninătatea, hotărârea şi voioşia în 
viaţă. 

Afară de aceasta, Levin ştia că va întâlni la Sviajski moşieri 
din împrejurimi. Şi acum îl interesa mult să discute şi să 
asculte discuţiile despre agricultură, recoltă, despre 
tocmirea muncitorilor etc. 

— Discuţii care, după cum ştia şi el, erau socotite ca fiind 
de prost-gust, dar care în acest moment îi păreau singurele 
importante. „Poate că asta n-a avut importanţă pe vremea 
iobăgiei sau n-are importanţă în Anglia. Într-adevăr, în 
amândouă cazurile condiţiile fiind clare, ele n-au nevoie să 
fie puse la punct. Dar la noi, acum, când totul s-a răsturnat 
şi abia se aşază din nou, chestiunea cum se vor orândui 
aceste condiţii este singura problemă importantă pentru 
Rusia”, gândea Levin. 

Împotriva aşteptărilor sale, vânătoarea fu slabă. Balta 
secase şi becaţine aproape nu erau de loc. Levin umblă 
toată ziua şi abia aduse trei bucăţi. Aduse în schimb, ca 
totdeauna de la vânat, o cumplită poftă de mâncare, o 
excelentă dispoziţie - sufleteasca şi o stare de excitație 
intelectuală, care însoțea totdeauna la dânsul marile 
eforturi fizice. La vânat, când ai fi zis că nu se gândeşte la 
nimic, Levin îşi aminti iarăşi şi iarăşi de bătrânul ţăran cu 
familia lui. Gândul acesta cerea parcă de la el dezlegarea 
unei probleme. 


Seara, la ceai, veniră doi mogşieri într-o chestiune de tutelă 
şi se încinse o discuţie foarte interesantă, aşa cum dorise 
Levin. 

Acesta stătea la masă lângă gazdă şi vorbea cu ea şi cu 
soră-sa, aşezată în faţa lui. Stăpâna casei era o femeie 
scundă, cu părul bălai şi faţa rotundă, luminată toată de 
gropiţe şi de zâmbete. Levin căuta să dezlege cu ajutorul 
acesteia enigma pe care o reprezenta pentru dânsul 
bărbatul ei. N-avea însă deplină libertate de spirit, fiindcă 
se simţea stingherit. Era stingherit din pricină că în faţa lui 
şedea cumnata lui Sviajski, gătită într-o rochie cu un 
decolteu pătrat, pe care părea s-o fi pus anume în cinstea 
lui. Şi acest decolteu pătrat, cu toate că pieptul ei era foarte 
alb şi frumos, ori poate tocmai de aceea, îi răpea lui Levin 
libertatea de gândire. Îşi închipuia, poate greşit, că acest 
decolteu era un semn de cochetărie în faţa lui, şi nu-şi 
îngăduia să-l privească, nici să întoarcă ochii spre el. 
Această rochie decoltată, din pricina intenţiei presupuse de 
dânsul, îi dădea remuşcări. Il se părea că înşală, că ar trebui 
să se explice, dar n-avea cum; de aceea roşea mereu şi se 
simţea tulburat şi stingherit. Cu încetul, tulburarea lui 
cuprinse şi pe drăgălaşa cumnată. Stăpâna casei părea că 
nu vede nimic din toate acestea şi căuta s-o atragă în 
conversaţie. 

— Dumneata spui, urmă gazda convorbirea începută că tot 
ce este rusesc nu-l poate interesa pe bărbatul meu. 
Dimpotrivă. Îi place în străinătate, dar nu e niciodată aşa de 
vesel ca aici. În ţară se simte în apele lui. Are atâta treabă! 
El stăpâneşte darul de a se interesa de orice. Ah! N-ai fost 
la şcoala noastră? 

— Am văzut-o... E casa aceea acoperită cu iederă? 

— Da. E opera Nastiei, zise gazda, arătând spre soră-sa. 

— Dumneata înveţi singură copiii? O întrebă Levin, 
încercând să ocolească cu privirea decolteul, simțind însă 
că oriunde şi-ar fi aruncat ochii, tot peste el ar fi dat. 


— Da, le-am dat lecţii şi le mai dau şi acum, dar avem o 
învăţătoare foarte bună. Am introdus şi gimnastica. 

— Nu. Mulţumesc. Nu mai vreau ceai, spuse Levin; şi, cu 
toate că-şi dădea seama că face o impoliteţe, roşi şi se ridică 
în picioare, nemaifiind în stare să continue convorbirea. 
Aud o discuţie foarte interesantă, adăugă el şi trecu la 
celălalt capăt al mesei, unde se afla stăpânul casei cu cei doi 
moşieri. 

Sviajski şedea cu cotul sprijinit de masă; cu o mână îşi 
învârtea ceaşca, iar cu cealaltă îşi apuca barba în pumn, şi-o 
ducea la nas şi iarăşi îi dădea drumul adulmecând-o parcă. 
Se uita ţintă, cu ochii negri şi strălucitori, la un moşier cu 
mustăţi albe, care vorbea cu aprindere, şi părea să facă haz 
de vorbele acestuia. Moşierul se plângea de ţărani. Levin îşi 
dădea foarte bine seama că Sviajski ar fi putut răspunde 
uşor la văicărelile moşierului, că ar fi putut da peste cap 
toată argumentarea acestuia, dar că, ţinând seamă de 
funcţia sa, stăpânul casei nu putea da acest răspuns şi 
trebuia să se mărginească să asculte cuvântarea comică a 
moşierului - ceea ce făcea nu fără oarecare plăcere. 

Mogşierul cu mustăţile albe era, se vede, un înveterat 
susţinător al iobăgiei, un proprietar pătimaş, care trăia 
mereu la ţară. Levin vedea aceste semne atât în 
îmbrăcămintea lui - o redingotă demodată, jerpelită, cum 
nu se mai purta şi, vădit, pe care o punea rar - cât şi în ochii 
săi inteligenţi şi posomorâţi, în graiul bine legat, în tonu-i 
poruncitor, care-i venea dintr-o veche obişnuinţă, şi în 
gesturile autoritare ale mâinilor sale mari, frumoase şi arse 
de soare, cu o verighetă din cele vechi pe inelar. 

XXVII 

— Dacă nu mi-ar părea rău de munca mea, de timpul şi de 
banii cheltuiţi... aş lăsa totul baltă, aş vinde şi aş pleca, cum 
a făcut Nikolai Ivanovici, să ascult opereta Frumoasa Elena, 
spunea moşierul cu un zâmbet plăcut, care-i lumina faţa de 
bătrân inteligent. 


— "Totuşi, nu laşi nimic baltă, spuse Nikolai Ivanovici 
Sviajski. Asta înseamnă că ai socotelile dumitale. 

— Socoteala mea e una singură: stau în casa mea, nu 
cumpăr şi nu iau cu chirie nimic, şi tot trag nădejde că 
oamenii au să se cuminţească. Dacă ai şti ce se petrece la 
ţară! Numai beţie şi desfrâu! Toţi şi-au împărţit avutul. Nici 
tu căluţ, nici tu văcuţă. Crapă de foame şi, dacă-i tocmeşti la 
lucru, îţi fac numai pozne... ba se duc şi cu jalba în proţap la 
judecătorul de pace. 

— Dar poţi să te plângi şi dumneata judecătorului de pace, 
zise Sviajski. 

— Să mă plâng? Eu? Pentru nimic în lume! Ar ieşi atâtea 
vorbe, că nici n-aş şti cum s-o scot la capăt. Nu mai departe 
decât la fabrica mea: oamenii au luat aconturi şi pe-aici le-a 
fost drumul... Ce credeţi că le-a făcut judecătorul de pace? 
I-a achitat. Numai judecătorul de plasă şi primarul dacă mai 
fac puţină rânduială! Primarul îi ciomăgeşte ca pe vremuri. 
Dacă n-ar mai fi asta, ai da dracului totul şi ţi-ai lua lumea-n 
cap! 

Moşierul vroia probabil să-l necăjească pe Sviajski; dar 
acesta nu numai că nu se supăra, ci dimpotrivă se distra. 

— Noi însă ne purtăm gospodăria fără astfel de măsuri, 
zise Sviajski zâmbind. Eu, Levin, el, şi-l arătă pe celălalt 
moşier. 

— Da, lui Mihail Petrovici îi merge, dar ia întreabă-l cum? 
Asta-i gospodărie raţională? Adăugă moşierul, făcând 
paradă, după cum se vedea, de cuvântul „raţiona!”. 

— Am 0 gospodărie simplă, răspunse Mihail Petrovici, 
mulţumesc lui Dumnezeu. Gospodăria mea de atâta-i bună: 
să strângă bani pentru dările de toamnă. Vin mujicii: 
„Tătucule, părintele nostru, ajută-ne!” sunt doar oamenii 
tăi, vecinii tăi, ţi-e milă de ei! Îi împrumuţi să-şi plătească 
birul pe primul trimestru, dar le spui: „Băieți, ţineţi minte 
că v-am ajutat, să nu uitaţi să m-ajutaţi şi voi la nevoie, când 
oi semăna ovăz, la cositul fânului, la secerat...” Şi te înţelegi 


câţi oameni să-ţi dea de fiecare casă. Dar sunt printre ei, 
într-adevăr, şi oameni fără ruşine. 

Cunoscând de mult aceste obiceiuri patriarhale, Levin 
schimbă o privire cu Sviajski şi, întrerupându-l pe Mihail 
Petrovici, se întoarse din nou către moşierul cu mustăţile 
albe: 

— Dar după părerea dumitale, cum trebuie să-ţi porţi 
acum gospodăria? 

— Cum poţi s-o porţi dacă nu tot ca Mihail Petrovici: să dai 
mujicilor pământul în dijmă sau în arendă. Asta se poate. 
Numai că în felul ăsta se distruge avuţia ţării. Acolo unde pe 
vremea iobăgiei, când se făcea gospodărie bună, pământul 
producea nouă la unu - dat în parte, va produce de azi 
înainte trei la unu. Emanciparea a dus Rusia de râpă! 

Sviajski se uită la Levin cu ochi zâmbitori şi chiar îi făcu un 
semn ironic, abia zărit. Lui Levin, însă, cuvintele moşierului 
nu i se părură caraghioase. Le înţelegea mai bine decât îl 
înţelegea pe Sviajski. Multe lucruri spuse de moşier ca să 
demonstreze de ce emanciparea dusese Rusia de râpă îi 
părură foarte adevărate, noi pentru dânsul şi indiscutabile. 
Se vedea că moşierul îşi expunea ideile lui personale - ceea 
ce se întâmplă atât de rar - idei la care ajunsese nu din 
dorinţa de a da de lucru unei minţi inactive, ci idei izvorâte 
din experienţa sa, dezvoltate în singurătatea de la ţară şi 
studiate din toate punctele de vedere. 

— Vedeţi dumneavoastră, spunea el, vrând probabil să 
arate că nu e lipsit de cultură. Progresul nu se realizează 
decât prin putere. Luaţi reformele lui Petru, ale Ecaterinei 
şi ale lui Alexandru. Luaţi istoria Europei, mai ales în ceea 
ce priveşte progresul în agricultură. Până şi cartoful a fost 
introdus la noi cu forţa. Nici cu plugul de lemn nu s-a arat 
de când lumea. A fost introdus, poate, pe vremea apanajelor 
acordate cnejilor; în orice caz, însă, cu forţa. Pe când acum, 
în zilele noastre, noi, moşierii, nu mai avem, ca pe vremea 
iobăgiei, gospodării perfecţionate. Uscătorile, vânturătorile, 
căratul gunoaielor, uneltele - totul a fost introdus prin 


puterea noastră. La început, mujicii s-au împotrivit, dar pe 
urmă ne-au imitat. Acum însă, după desfiinţarea iobăgiei, ni 
s-a luat puterea; iar gospodăriile noastre, care se aflau la 
un nivel ridicat, trebuie să se coboare la starea cea mai 
primitivă, sălbatică. Aşa văd eu lucrurile. 

— Dar de ce? Îl întrebă Sviajski. Dacă e vorba de o 
gospodărie raţională, poţi s-o porţi cu lucrători năimiţi. 

— Nemaiavând autoritatea deplină, cu cine s-o port? Ia 
spune-mi! 

„Am ajuns la forţa de muncă, elementul de căpetenie în 
agricultură”, se gândi Levin. 

— Cu lucrătorii. 

— Lucrătorii nu vor să muncească cumsecade şi nu vor să 
folosească unelte perfecţionate. Lucrătorul nostru nu ştie 
decât să se îmbete ca un porc şi să strice tot ce-i dai pe 
mână; îţi omoară caii, îţi rupe hamurile bune, îţi schimbă 
roata cu şină şi o bea, îţi bagă cuiul oiştii în maşina de 
treier, ca să ţi-o strice. l-e silă de tot ce nu e croit după 
capul lui. De aceea a şi scăzut nivelul general al agriculturii. 
Pământul e căzut în paragină, năpădit de pelin sau împărţit 
la mujici. Acolo unde dădea un milion de bănicioare nu mai 
dă azi decât câteva sute de mii. Avuţia obştească a scăzut. 
Dacă s-ar fi făcut acelaşi lucru, însă cu socoteală... 

Începu să-şi dezvolte un plan de eliberare a ţăranilor, care 
ar fi înlăturat toate neajunsurile. 

Pe Levin nu-l interesa asta; iar când isprăvi moşierul, el 
reveni la prima idee şi spuse de-a dreptul lui Sviajski, 
încercând să-l oblige să-şi exprime părerea adevărată în 
această privinţă: 

— E foarte adevărat că nivelul gospodăriei scade la noi şi 
că, din pricina raporturilor noastre actuale cu ţăranii, e cu 
neputinţă să ai o gospodărie raţională productivă. 

— Nu cred asta, răspunse Sviajski, de astă dată serios. Văd 
numai că nu suntem în stare să ne purtăm gospodăria; cât 
despre gospodăria noastră din timpul iobăgiei, nu numai că 
nu era la un nivel prea ridicat, ci dimpotrivă, la unul foarte 


scăzut. N-aveam nici maşini, nici vite de muncă bune şi nici 
o adevărată administraţie. Noi nu ştim nici să ne ţinem 
socotelile, întrebaţi pe oricare gospodar: nu ştie ce este 
rentabil şi ce nu este rentabil. 

— Contabilitate italiană, spuse ironic moşierul. Oricum ai 
ţine socotelile, dacă ţăranii îţi strică totul, nu-ţi rămâne nici 
un câştig. 

— De ce să-ţi strice? O maşină de treierat proastă, ca 
morişca dumitale rusească, ţi-o strică; dar maşina mea cu 
aburi nu mi-o strică. Un căluţ rusesc, de neam prost - pe 
care trebuie să-l tragi de coadă - ţi-l dă gata, dar ia să aduci 
perşeroni sau cel puţin cai de povară! Pe ăştia nu ţi-i dă 
gata. Şi aşa cu toate! Trebuie să ridicăm cât mai mult 
nivelul agriculturii. 

— Însă ai cu ce, Nicolai Ivanâci? Dumneata stai bine, dar 
eu? Ţine-ţi băiatul la universitate, da pe cei mici la liceu! Eu 
n-am de unde să-mi cumpăr perşeroni. 

— De asta sunt bănci. 

— Ca să-ţi scoată la mezat cel de pe urmă petic de 
pământ? Îţi foarte mulţumesc. 

— Nu sunt de părere că trebuie şi că putem ridica nivelul 
agriculturii, zise Levin. Eu mă ocup cu agricultura, am şi 
mijloace, dar nu pot face nimic. Nu ştiu cui folosesc băncile. 
Eu, cel puţin, la orice am învestit bani în agricultură, n-am 
avut decât pierderi. Cu vitele - pierdere, cu maşinile - 
pierdere! 

— Aşa e, întări moşierul cel cu mustăţile albe, râzând 
mulţumit. 

— Şi nu sunt singurul, adăugă Levin, Mă gândesc la toţi 
gospodarii care-şi exploatează moşiile în mod raţional. Toţi, 
cu rare excepţii, lucrează în pierdere. Ei, spune şi 
dumneata, moşia dumitale ţi-a dat câştig bun? Îl întrebă pe 
Sviajski şi prinse numaidecât în privirea lui acea fulgerare 
de spaimă, pe care o zărea ori de câte ori vroia să treacă 
dincolo de camerele de primire din mintea prietenului său. 


Afară de aceasta, întrebarea lui Levin nu prea era de 
bună-credinţă. Amfitrioana îi spusese mai înainte, la ceai, că 
în vara aceea aduseseră de la Moscova un neamţ priceput 
la contabilitate, care în schimbul unui onorar de cinci sute 
de ruble le făcuse socotelile moşiei şi găsise că ea aduce o 
pierdere de trei mii şi ceva de ruble. Nu-şi amintea anume 
cât, dar neamţul socotise până la un sfert de copeică. 

Când auzi de venitul gospodăriei lui Sviajski, moşierul 
zâmbi, ştiind probabil ce câştig putea avea vecinul său, 
mareşalul nobilimii. 

— Poate că nu e cine ştie ce câştig, răspunse Sviajski. Asta 
dovedeşte numai că sunt sau prost gospodar, sau că 
învestesc din capital ca să-mi crească după aceea. 

— Ah, renta! Izbucni Levin, mânios. Poate că renta exista 
în Europa, unde pământul se îmbunătăţeşte datorită muncii 
depuse. La noi, însă, pământul ajunge tot mai prost prin 
munca depusă, care se mărgineşte la arat. Prin urmare, nu 
există rentă. 

— Cum nu există rentă? Doar e o lege. 

— Atunci suntem în afara legii. Cuvântul rentă nu ne 
explică nimic, ci dimpotrivă ne încurcă. Dar ia spune-mi, te 
TOg, care poate fi teoria rentei... 

— Doriţi lapte bătut? Maşa, trimite-ne aici lapte bătut sau 
puţină zmeură, spuse Sviajski soţiei sale. Anul ăsta zmeura 
a ţinut mult de tot. 

Sviajski se sculă în cea mai bună dispoziţie şi se îndepărtă, 
crezând pesemne că discuţia se isprăvise, dar pentru Levin 
ea tocmai începea. 

Lipsit de partener, Levin urmă convorbirea cu moşierul, 
încercând să-l convingă că toate greutăţile veneau de acolo 
că proprietarii nu vroiau să cunoască însuşirile şi caracterul 
lucrătorului. Moşierul însă, ca omul care gândeşte original 
şi în singurătate, înţelegea anevoie ideile altora şi ţinea 
foarte mult la ideile sale. Susţinea că mujicul rus e un porc 
şi se complace în murdărie. lar ca să-l scoţi din starea asta 
e nevoie de putere; şi noi n-o avem. Trebuie o bâtă, noi însă 


am ajuns atât de liberali, încât am înlocuit dintr-o dată bâta 
milenară prin nişte avocaţi şi prin închisoare, datorită 
cărora aceşti mujici nevrednici şi puturoşi sunt hrăniţi cu 
supă bună şi li se socoteşte şi volumul de aer trebuincios! 

— De ce crezi dumneata, zise Levin, încercând să revină la 
chestiune, că nu s-ar putea stabili astfel de raporturi cu 
forţa de muncă, încât munca să ajungă rentabilă? 

— Aşa ceva n-are să se întâmple niciodată cu poporul rus. 
N-avem destulă autoritate, răspunse moşierul. 

— Dar ce raporturi noi s-ar mai putea găsi? Întrebă 
Sviajski, după ce-şi bău laptele bătut şi-şi aprinse o ţigară, 
apropiindu-se din nou de musafiri. Toate raporturile 
posibile cu forţa de muncă sunt precizate şi studiate, 
adăugă el. Rămăşiţele barbariei, comunitatea primitivă cu 
răspunderea ei obştească se destramă de la sine. lobăgia a 
fost desfiinţată. Rămâne numai munca liberă, ale cărei 
forme sunt precizate şi puse la punct. Trebuie să le primim. 
Argat, lucrător cu ziua, fermier - n-ai cum să ieşi din asta. 

— Însă Europa e nemulțumită de aceste forme. 

— Fie, e nemulțumită, caută alte forme şi desigur că are să 
le găsească. 

— Acelaşi lucru spun şi eu, răspunse Levin. De ce să nu 
căutăm şi noi? 

— E ca şi cum ai încerca să inventezi metode noi dea 
construi căi ferate, când ele sunt inventate de mult. 

— Dar dacă nu ni se potrivesc, dacă sunt proaste? Întrebă 
Levin. 

Konstantin Dmitrici prinse din nou o tresărire de spaimă în 
ochii lui Sviajski. 

— Asta-i! Să ne fudulim! Noi am găsit ceea ce căuta 
Europa. Cunosc toate astea. Dar, iartă-mă, dumneata ştii tot 
ce s-a făcut în Europa în chestiunea organizării 
muncitorilor? 

— Nu, ştiu prea puţin. 

— Chestiunea asta preocupă astăzi cele mai luminate minţi 
din Europa. Campania Schulze-Delitysch18. Pe urmă toată 


literatura asta uriaşă în problema muncitorească, având 
cea mai liberală atitudine las-salliană... Organizaţia din 
Mulhausen e un fapt realizat, pe care-l cunoşti probabil. 

— Da, dar foarte vag. 

— Nu. Spui numai aşa. Cunoşti desigur toate astea tot atât 
de bine ca şi mine. Nu sunt profesor de sociologie, 
bineînţeles, dar mă interesează. Dacă te interesează cumva 
şi pe dumneata, ocupă-te de problemele astea. 

— Dar la ce concluzii au ajuns? 

— lartă-mă, te rog... 

Cei doi moşieri se ridicară în picioare; iar Sviajski, 
oprindu-l iarăşi pe Levin în neplăcuta-i încercare de a 
arunca priviri dincolo de camerele de primire din mintea 
lui, se duse să-şi petreacă musafirii. 

XXVIII. 

În seara aceea, Levin se plictisi de moarte cu doamnele. Îl 
frământa mai mult ca oricând gândul că nemulţumirea lui în 
privinţa gospodăriei sale nu era numai un caz personal, ci 
reprezenta o stare generală din Rusia, iar crearea unor 
condiţii în care lucrătorii să muncească ca la mujicul unde 
se oprise în drumu-i spre Sviajski nu era un vis, ci o 
problemă care trebuia rezolvată. Dezlegarea acestei 
probleme grele nu-i părea un lucru de neînvins şi simţea că 
trebuie să încerce a o rezolva. 

Levin spuse noapte bună doamnelor şi le făgădui să 
rămână şi pe a doua zi, ca să meargă împreună călare 
pentru a vedea o interesantă surpare de teren într-o 
pădure a statului. Înainte de a se duce la culcare, 
Konstantin Dmitrici intră în biroul gazdei, ca să ia cărţile 
despre problema muncitorească, pe care i le propusese 
Sviajski. 

Biroul acestuia era o cameră foarte mare, plină de 
dulapuri cu cărţi. Se aflau acolo două mese: un birou masiv 
în mijlocul odăii şi o masă rotundă, pe care erau aşezate în 
formă de stea, împrejurul lămpii, ultimele numere de ziare 
şi de reviste în diferite limbi. Lângă birou se găsea un 


dulăpior cu sertare şi etichete aurii, pentru fel de fel de 
dosare. 

Sviajski scoase cărţile şi se aşeză într-un balansoar. 

— La ce te uiţi? Îl întrebă el pe Levin, care se oprise lângă 
masa cea rotundă, răsfoind revistele. Ah, da. E acolo un 
articol interesant, zise Sviajski despre revista pe care o 
ţinea Levin în mână. S-a constatat, urmă el cu însufleţire, 
plin de voioşie, că principalul vinovat al împărţirii Poloniei n- 
a fost Frederic. S-a constatat... 

Şi Sviajski îi expuse pe scurt, cu claritatea lui obişnuită, 
această nouă teorie, atât de importantă şi de interesantă. 

Deşi era preocupat mai ales de problema agrară, 
ascultându-l pe Sviajski, Levin se întreba: „Oare ce-o fi în 
mintea lui? Şi de ce-l interesează împărţirea Poloniei?” 

Când Sviajski isprăvi, Levin îl întrebă, fără voie: „Ei, şi ce e 
cu asta?” Nu era nimic mai mult. Îl interesase articolul şi 
atâta tot. Şi Sviajski nu-l lămuri şi nici nu se simţi obligat să- 
i dea vreo lămurire. 

— Moşierul cel mânios m-a interesat foarte mult, zise 
Levin oftând. E deştept. A spus multe lucruri adevărate. 

— Vezi-ţi de treabă! E un partizan ascuns şi înveterat al 
iobăgiei, ca toţi ceilalţi, răspunse Sviajski. 

— Pe care-i conduci dumneata ca mareşal al nobilimii... 

— Numai că-i conduc în altă parte, spuse Sviajski râzând. 

— Mă interesează un lucru, urmă Levin. El are dreptate 
când spune că treburile noastre, adică gospodăriile 
raţionale, nu merg. Merg numai gospodăriile cu camătă, ca 
aceea a moşierului care face pe omul cuminte, sau cele mai 
simple. Cine e vinovat de asta? 

— Se înţelege că noi înşine. Dar nu e adevărat că nu merg. 
La Vasileikov merge... 

— Fabrica... 

— Nu ştiu ce te miră? La noi poporul se află la un nivel 
atât de scăzut de dezvoltare materială şi morală, încât nu-i 
de mirare că se împotriveşte la tot ce-i este străin. În 
Europa, gospodăria raţională merge, fiindcă poporul e 


instruit. Prin urmare, la noi trebuie să instruim poporul - 
asta este! 

— Dar cum să instruieşti poporul? 

— Ca să instruieşti poporul îţi trebuie trei lucruri: şcoli, 
şcoli şi iar şcoli. 

— Ai spus chiar dumneata că poporul se află la un nivel 
scăzut de dezvoltare materială. Atunci, la ce i-ar folosi 
şcoala? 

— Ştii, dumneata îmi aminteşti o anecdotă despre sfaturile 
date unui bolnav: „Ce-ar fi să încerci un purgativ?” „A luat, 
dar i-a făcut mai rău.” „Încercaţi nişte lipitori.” „Am 
încercat şi i-a fost şi mai rău.” „Atunci nu vă mai rămâne 
decât să vă rugaţi lui Dumnezeu.” „Am făcut-o şi pe asta, 
dar i-a fost încă şi mai rău.” Eu vorbesc de economie 
politică, iar dumneata spui: e şi mai rău. Îţi vorbesc de 
socialism - e şi mai rău... de instrucţiune - e încă şi mai rău. 

— Dar la ce-ar putea folosi şcolile? 

— Vor da poporului cerinţe noi. 

— Iată ce n-am înţeles niciodată! Răspunse Levin 
înflăcărându-se. Cum pot şcolile să îmbunătăţească starea 
materială a poporului? Dumneata spui că şcolile şi ştiinţa de 
carte le vor da cerinţe noi. Cu atât mai rău, fiindcă poporul 
nu va fi în stare să şi le satisfacă. Niciodată nu mi-a intrat în 
cap cum ar putea ţăranul să-şi îmbunătăţească starea 
materială dacă va şti adunarea, scăderea şi catehismul? 
Alaltăseară am întâlnit o femeie cu un copil de ţâţă. Am 
întrebat-o: „Unde te duci?” Mi-a răspuns: „Am fost la o 
babă: băiatul plânge într-una. L-am dus să mi-l lecuiască.” 
Am întrebat-o: „Ce-i face baba?” „Pune copilaşul pe stinghii 
în poiată, între găini, şi-l descântă.” 

— Ei, vezi... singur spui. Ca femeia să nu-şi mai ducă 
băiatul ca să-l pună baba pe stinghii, pentru asta avem 
nevoie de... zise Sviajski râzând voios. 

— A, nu! Răspunse Levin cu ciudă. Leacul acesta, după 
mine, are analogie cu tratarea poporului cu şcoli. Poporul e 
sărac şi incult. Ne dăm seama de asta întocmai ca şi femeia 


care vede boala copilului, fiindcă plânge. Dar nu înţeleg la 
ce ar ajuta şcolile împotriva sărăciei şi a inculturii, după 
cum nu înţeleg la ce ar ajuta unui copil bolnav stinghiile şi 
găinile. Poporul trebuie ajutat ca să scape de sărăcie. 

— Cel puţin în privinţa asta te apropii de Spencer, care nu- 
ţi place de loc. Şi după părerea lui cultura nu poate fi decât 
o urmare a bunăstării materiale şi a comodităţii de trai, a 
unor băi dese, după expresia lui, dar nu a ştiinţei de a citi şi 
a socoti... 

— Îmi pare foarte bine sau, dimpotrivă, foarte rău că mă 
potrivesc cu Spencer. Numai că ştiu de mult asta. Şcolile, 
deocamdată, nu ajută la nimic. Ar ajuta o organizare 
economică astfel întocmită, ca poporul să se îmbogăţească 
şi să aibă mai mult timp liber. Atunci vor fi şi şcoli. 

— Totuşi învăţământul este azi obligator în toată Europa. 

— Dar dumneata eşti de acord cu Spencer în această 
privinţă? Îl întrebă Levin. 

O expresie de spaimă fulgeră în ochii lui Sviajski. 
Răspunse zâmbind: 

— Ei, dar cazul cu copilul care urlă e extraordinar! L-ai 
auzit chiar dumneata? 

Levin îşi dădu seama că nu va putea găsi niciodată vreo 
legătură între viaţa şi principiile acestui om. Discuta 
probabil din plăcerea discuţiei şi-i era indiferent la ce 
concluzii ajungea; îi era neplăcut numai ca argumentaţia lui 
să fie împinsă într-un impas; numai şi numai de lucrul ăsta 
se temea şi se ferea de el, schimbând îndată vorba, trecând 
la un subiect distractiv, vesel... 

Levin era adânc tulburat de impresiile acestei zile, 
începând cu mujicul la care poposise la jumătatea drumului 
şi care-i lăsase o impresie atât de puternică, încât 
influenţase toate gândurile sale din cursul zilei. Apoi 
simpaticul Sviajski, cu ideile pe care le enunţa pentru alţii şi 
cu principii de viaţă desigur altele - deşi ascunse lui Levin - 
după care trăia, ceea ce nu-l stingherea; şi, ca mulţi alţii, 
conducea opinia publică cu ajutorul unor idei cu totul 


străine lui. Şi moşierul acela veşnic mânios care, după 
Levin, avea perfectă dreptate în judecăţile sale trase din 
experienţa aspră a vieţii, deşi îl găsea nedrept şi prea 
pornit împotriva unei clase întregi, cea mai bună clasă din 
Rusia. În sfârşit, propria lui nemulţumire în conducerea 
gospodăriei sale şi nădejdea nelămurită că va găsi un leac 
acestei stări de lucruri. Toate acestea se contopeau într-un 
sentiment de adâncă tulburare lăuntrică şi de aşteptare a 
unei apropiate dezlegări. 

Rămas singur în odaia pregătită pentru dânsul, culcat într- 
un pat cu somieră, care-l sălta pe neaşteptate la fiecare 
mişcare a trupului, Levin nu putu să adoarmă multă vreme. 
Nimic din discuţiile cu Sviajski nu-l interesase, deşi acesta 
spusese multe lucruri inteligente; în schimb, argumentele 
moşierului îi reveneau mereu în minte şi se gândea la 
răspunsurile pe care ar fi trebuit să le dea. 

„Da. Ar fi trebuit să-i spun aşa: Dumneata crezi că 
agricultura noastră nu merge, fiindcă mujicul urăşte toate 
perfecţionările, care trebuiesc introduse cu forţa. Dacă 
agricultura n-ar fi mers de loc fără aceste perfecţionări, 
dumneata ai fi avut dreptate. Totuşi, ea merge, însă merge 
numai acolo unde lucrătorul munceşte după cum e deprins, 
ca la bătrânul la care am poposit venind încoace. 
Nemulțumirea noastră comună în ce priveşte agricultura 
arată că vinovaţi suntem noi, nu lucrătorii. De mult muncim 
după capul nostru, europeneşte, fără să ne gândim la 
însuşirile lucrătorilor. A venit timpul să ţinem seamă de 
această forţă de muncă şi să nu ne bizuim pe forţa unui 
lucrător ideal, ci pe aceea a mujicului rus, cu instinctele 
sale, şi să ne organizăm gospodăria potrivit cu aceasta.” 
„închipuieşte-ţi, ar fi trebuit să-i spun că dumneata îţi porţi 
gospodăria ca şi bătrânul acela. Ai găsit mijlocul să 
cointeresezi pe lucrători la rodul muncii lor şi ai găsit, în 
materie de perfecţionări, o soluţie acceptată de toţi. Atunci 
vei obţine şi dumneata de două şi de trei ori mai mult decât 
în trecut, fără să-ţi secătuieşti pământul. Împarte-ţi venitul 


pe din două. Dă lucrătorilor jumătate. Diferenţa care-ţi va 
rămâne va fi mai mare decât ceea ce câştigi acum, iar 
lucrătorii vor avea mult mai mult decât înainte. Ca să 
izbuteşti, însă, trebuie să cobori nivelul gospodăriei şi să 
cointeresezi pe lucrători la rodul acesteia. Cum s-o faci, 
asta e o problemă de amănunt. Dar nu încape îndoială că s- 
ar putea face.” 

Gândul acesta îl tulbură adânc. Nu dormi jumătate din 
noapte, chibzuind până în cele mai mici amănunte 
înfăptuirea ideii sale. N-avusese de gând să plece a doua zi; 
dar, în clipa aceea, se hotărî să plece dis-de-dimineaţă. 
Afară de aceasta, cumnata gazdei - cu decolteul rochiei sale 
- îi stârnea un fel de sentiment de ruşine şi de căinţă, ca şi 
cum el ar fi săvârşit o faptă rea. Dar mai cu seamă trebuia 
să plece fără zăbavă, ca să aibă când propune mujicilor noul 
proiect, înainte de însămânţările de toamnă, care urmau să 
se facă pe noile temeiuri. Hotări să aşeze pe baze noi toată 
gospodăria lui de până atunci. 

XXIX. 

Levin întâmpină multe greutăţi în îndeplinirea planului 
său. Se zbătu însă din răsputeri şi izbuti să facă, dacă nu 
întocmai ceea ce dorea, cel puţin atât cât să poată crede, 
fără să se înşele singur, că acţiunea aceasta merită 
osteneala lui. Una din cele mai mari greutăţi sta-n faptul că 
gospodăria era pornită şi nu se mai putea opri ca să ia totul 
de la capăt, ci lucrurile trebuiau drese din mers. 

În aceeaşi seară, când Levin ajunse acasă şi împărtăşi 
logofătului planurile sale, acesta încuviinţă cu o vădită 
plăcere partea din cuvântare în care stăpânul arăta că tot 
ceea ce făcuse până atunci fusese fără rost şi nerentabil. 
Logofătul spuse chiar că el susţinuse de mult acest lucru, 
dar că nimeni nu-l luase în seamă. În ceea ce priveşte 
propunerea făcută de Levin ca toţi muncitorii să participe 
ca asociaţi la întreaga gospodărire a moşiei, logofătul se 
arătă mâhnit şi, fără să-şi dea anume părerea, spuse 
numaidecât că a doua zi dimineaţa trebuiau căraţi şi cei din 


urmă snopi de secară şi că trebuia întors pământul. Levin 
îşi dădu seama că acum nu era încă timpul potrivit pentru a 
vorbi despre aceste schimbări. 

Intrând în vorbă cu mujicii şi propunându-le să le dea 
pământ în condiţii noi, Levin se lovi de aceeaşi greutate: 
mujicii erau prea prinşi de munca obişnuită a zilei, ca să 
aibă vreme să se gândească la foloasele şi la ponoasele unei 
noi organizări. 

Numai un mujic nătâng, Ivan, îngrijitorul vitelor, parcă 
înţelese mai bine propunerea lui Levin de a lua parte - 
împreună cu familia - la câştigurile aduse de fermă şi 
încuviinţă în totul planul acesta. Când însă Levin începu să-i 
arate foloasele de mai târziu, pe chipul lui Ivan se oglindiră 
spaima şi părerea de rău că nu poate urmări spusele sale 
până la capăt. Omul îşi găsi repede treburi care nu 
sufereau amânare: luă o furcă şi se apucă să pună fân într-o 
boxă, să aducă apă sau să scoată bălegar. 

Altă greutate sta în neîncrederea tenace a ţăranilor, care 
presupuneau că moşierul nu putea să urmărească alt scop 
decât de a-i jecmăni cât mai mult. Erau adânc încredinţaţi 
că adevăratul scop al moşierului (orice li s-ar fi spus) era 
ascuns în dosul acestor vorbe. Ei înşişi, arătându-şi părerile, 
vorbeau multe, dar nu-şi dădeau niciodată pe faţă 
adevăratul lor gând. Afară de aceasta (Levin înţelegea că 
moşierul cel mânios avea dreptate), ţăranii puneau ca 
prima condiţie pentru orice înţelegere: să nu fie siliţi a se 
folosi de vreo metodă agricolă nouă sau de vreo unealtă 
nouă. Ţăranii, deşi recunoşteau că plugul de fier ară mai 
bine şi că maşina lucrează mai repede, găseau totuşi mii de 
pricini ca să arate de ce nu se puteau folosi nici de una, nici 
de alta. Deşi era încredinţat că trebuia să scoboare nivelul 
gospodăriei, lui Levin îi părea rău să renunţe la 
perfecţionări, ale căror foloase erau atât de vădite. Cu toate 
aceste greutăţi, el îşi impuse punctul său de vedere, şi la 
începutul toamnei lucrurile erau puse la cale sau, cel puţin, 
aşa i se părea lui. 


Levin se gândise întâi să-şi dea toată gospodăria, aşa cum 
se găsea, mujicilor, argaţilor şi logofătului, pe baza unor noi 
condiţii de tovărăşie. Se convinse însă în foarte scurt timp 
că acest lucru era cu neputinţă. Atunci hotări să-şi împartă 
moşia în câteva părţi: ferma cu vitele, livada, grădina de 
zarzavat, fânețele şi ogoarele, urmând ca fiecare să fie o 
întreprindere deosebită. Ivan cel nătâng, îngrijitorul vitelor, 
care - după cum credea Levin - înţelesese chestiunea mai 
bine decât toţi ceilalţi, îşi găsi tovarăşi mai ales printre 
membrii familiei sale şi se făcu asociat la ferma de vite. 

Câmpul din fund, care rămăsese de opt ani pârloagă, a fost 
luat în noile condiţii de şase familii ţărăneşti sub 
conducerea unui teslar deştept numit Feodor Rezunov. lar 
mujicul Şuraev luă, în aceleaşi condiţii, toate grădinile de 
zarzavat. 

Restul moşiei rămase ca în trecut; dar cele trei exploatări, 
care constituiau începutul noii sale organizări, îi dădeau 
mult de lucru lui Levin. 

E drept că la fermă treaba nu mergea mai bine decât 
înainte. Ivan era cu totul împotriva grajdurilor încălzite 
pentru vaci şi a untului scos din frişca, susţinând că, la frig, 
vaca are nevoie de mai puţin nutreţ şi că untul din 
smântână e mai spornic. Apoi, el îşi cerea leafa, ca şi 
înainte, nevrând să înţeleagă că banii primiţi nu erau leafă, 
ci un avans asupra părţii lui de câştig. 

E drept că asociaţia lui Feodor Rezunov nu ara de două ori 
pământul pentru însămânţări, după învoiala făcută, 
spunând că timpul era prea scurt. Deşi noile condiţii de 
muncă fuseseră bine stabilite, membrii acestei tovărăşii nu 
socoteau pământul drept un bun comun, ci ca luat în dijmă 
şi nu o dată mujicii din tovărăşie, şi însuşi Rezunov îi 
spuneau lui Levin: „Dacă aţi fi primit bănişori pentru 
pământul ăsta, dumneavoastră aţi fi avut linişte, iar noi am 
fi scăpat de griji”. Pe lângă aceasta, mujicii tărăgănau prin 
felurite tertipuri construirea unui grajd de vite şi a unei şuri 


pe pământul acela, după cum se învoiseră, şi intrară tot aşa 
în iarnă. 

E drept că Şuraev încercase să împartă la mujici în loturi 
mici, grădinile de zarzavat luate de el, înțelegând cu totul 
greşit, sau, mai curând, prefăcându-se că a înţeles greşit, 
condiţiile în care primise pământul. 

E drept că de câte ori stătea de vorbă cu mujicii şi le 
explica foloasele întreprinderii lor comune, Levin îşi dădea 
seama că aceştia îi ascultau numai mlădierile glasului, 
neclintiţi în hotărârea lor că, orice le-ar spune boierul, totul 
e să nu se lase traşi pe sfoară. Simţea acest lucru mai ales 
când vorbea cu Rezunov, mujicul cel mai deştept, şi prindea 
jocul ochilor săi, care arătau limpede o ironie faţă de Levin, 
precum şi convingerea fermă ca, dacă unul dintr-înşii va fi 
înşelat, acesta nu va fi în nici un caz el, Rezunov. 

Cu toate acestea, Levin era destul de mulţumit de mersul 
treburilor şi se gândea că totul e să ţină cu stricteţe 
socotelile şi să stăruiască în planurile sale, ca să poată 
dovedi mai târziu ţăranilor foloasele unei astfel de 
organizări, şi atunci treburile vor merge de la sine. 

Problemele acestea şi treburile restului gospodăriei 
rămase în seama lui, la care se adăuga şi lucrul la cartea sa 
îl prinseră pe Levin într-atât în timpul verii, încât aproape, 
nici nu se duse la vânat. Află la sfârşitul lui august, de la 
omul care aduse înapoi şaua, că familia Oblonski plecase la 
Moscova. Făcând nepoliteţea de a nu răspunde la 
scrisoarea Dariei Alexandrovna, lucru de care nu-şi putea 
aminti fără să roşească de ruşine, el îşi dădea seama că 
tăiase astfel toate punţile şi că nu se mai putea duce la 
dânşii. Tot aşa de prost se purtase şi cu Sviajski, plecând 
fără să-şi ia rămas bun. Şi era hotărât să nu mai calce pe la 
el. Acum îi era totuna. Problema relativă la reorganizarea 
gospodăriei sale îl preocupa cum nu-l preocupase până 
atunci nimic în viaţă. Reciti cărţile pe care i le dăduse 
Sviajski, ba comandă şi altele, a căror lipsă o simţea. Reciti 
despre acelaşi subiect tratate de economie politică şi de 


doctrină socialistă şi - după cum se aşteptase - nu găsi 
nimic în legătură cu acţiunea întreprinsă de dânsul. În 
cărţile de economie politică, de pildă la Mill, pe care-l 
studiase în primul rând cu multă râvnă, nădăjduind mereu 
să găsească dezlegarea problemelor ce-l preocupau, găsi 
numai legi deduse din situaţia economică a Europei; dar nu 
putea să înţeleagă nici în ruptul capului de ce aceste legi, 
inaplicabile în Rusia, erau socotite legi generale. Întâlnea 
acelaşi lucru şi în cărţile de doctrină socialistă. Nu găsea 
acolo decât fantezii minunate, dar inaplicabile, de care se 
pasionase încă de pe vremea când era student, sau 
corective aduse situaţiei din Europa, fără nici o legătură cu 
agricultura din Rusia. 

Economia politică spunea că legile după care s-a dezvoltat 
şi se dezvoltă bogăţia Europei sunt legi generale şi 
incontestabile. Doctrina socialistă susţinea că o dezvoltare 
potrivit acestor legi duce la ruină. Niciuna, nici alta nu 
numai că nu dădeau un răspuns, dar nici cea mai mică 
îndrumare după care să se ia Levin precum şi toţi mujicii şi 
proprietarii de pământ ruşi, ca să ştie ce să facă cu 
milioanele lor de braţe şi deseatine de pământ, pentru ca 
acestea să fie cât mai productive pentru bunăstarea 
generală. 

O dată pornit pe treaba asta, Levin reciti conştiincios tot 
ce privea problemele care-l frământau şi chiar hotări să 
plece la toamnă în străinătate pentru a studia problema şi 
la faţa locului, ca să nu i se mai întâmple ce păţise adesea: 
cum începea să înţeleagă gândul interlocutorului şi să-şi 
expună şi el părerea, i se spunea deodată: „Dar Kaufmann, 
dar Jones, dar Dubois, dar Micelli? Nu i-ai citit? Citeşte-i. Au 
studiat temeinic problema asta.” 

Vedea acum foarte limpede că nici Kaufmann, nici Micelli 
n-aveau ce să-i spună. Ştia ceea ce vroise să ştie. Vedea că 
Rusia are un pământ foarte bun şi muncitori admirabili şi că 
în unele cazuri, ca la mujicul la care se oprise în drum spre 
Sviajski, muncitorii şi pământul produc mult. În majoritatea 


cazurilor însă, când capitalul intră în funcţiune, ca în 
Europa, se produce puţin. Aceasta se întâmplă numai din 
pricină că muncitorii înţeleg să lucreze şi lucrează bine 
numai după o metodă a lor. Împotrivirea lor la noile sisteme 
nu era întâmplătoare, ci îşi avea obârşia în obiceiurile 
adânc înrădăcinate în spiritul poporului. Credea că poporul 
rus, care avea chemarea să populeze şi să lucreze 
nesfârşite întinderi libere, respecta, în mod conştient, până 
la ocuparea tuturor terenurilor, anume metode cerute de 
asemenea împrejurări, şi care nu sunt chiar aşa de proaste 
cum se crede de obicei. Vroia să dovedească teoretic acest 
lucru în cartea sa, iar practic - în gospodăria lui. 

XXX. 

La sfârşitul lui septembrie fu adusă lemnăria pentru 
clădirea grajdului pe pământul dat tovărăşiei de ţărani, se 
vându untul de vacă şi se împărţiră beneficiile. În practică, 
treburile gospodăriei mergeau minunat sau, cel puţin, aşa i 
se părea lui Levin. Ca să pună însă la punct teoretic 
chestiunea şi să-şi sfârşească lucrarea care, după cum visa, 
trebuia să revoluţioneze economia politică, dacă nu chiar s- 
o desființeze, punând bazele unei noi ştiinţe cu privire la 
legăturile dintre popor şi pământ, Konstantin Dmitrici urma 
să facă o călătorie în străinătate şi să studieze la faţa locului 
ceea ce se înfăptuise în această direcţie şi să găsească 
dovezi convingătoare că tot ceea ce se făcuse acolo nu era 
bine întemeiat. Aştepta numai predarea grâului ca să 
primească banii şi să plece peste graniţă. Se porniră însă 
ploile, care împiedicară strângerea grânelor şi a cartofilor 
rămaşi pe câmp, ba chiar toate muncile, până şi predarea 
griului. Drumurile erau desfundate. Apele mari luaseră 
două mori. Vremea se strica din ce în ce. 

În dimineaţa de 30 septembrie ieşi soarele. Nădăjduind că 
vremea se va schimba, Levin începu să se pregătească 
serios de drum. Porunci să se încarce grâul, trimise 
logofătul la negustor după bani şi se duse pe moşie, ca să 
dea ultimele dispoziţii înainte de plecare. 


După ce-şi isprăvi toate treburile, către seară, ud leoarcă 
de ploaia care se strecurase sub gulerul mantalei de piele şi 
până în carâmbii cizmelor - dar în cea mai vioaie şi 
însufleţită stare sufletească - Levin luă drumul spre casă. 

Vremea se stricase şi mai tare; măzărichea şfichiuia 
dureros calul şi-l făcea să se ferească într-o parte şi să-şi 
scuture mereu urechile şi capul. 

Dar Levin se simţea bine cu gluga în cap şi se uita vesel în 
jur: ba la şuvoaiele tulburi de apă care curgeau repede prin 
făgaşuri, ba la picăturile de ploaie atârnate de crengile 
dezgolite, când la pata albă de măzăriche netopită de pe 
scândurile unui pod, când la frunzele de ulm pline de sevă 
încă, aşternute în straturi groase la picioarele copacilor 
despuiaţi. Şi cu toate că natura din juru-i era mohorâtă, el 
se simţea nespus de voios. Convorbirea avută cu mujicii din 
satul de la margine îi dovedise că aceştia începuseră să se 
deprindă cu noile învoieli. 

Un rândaş bătrân, la care intrase ca să se usuce, părea să 
încuviinţeze planul lui Konstantin Dmitrici şi se arătă 
doritor să intre şi el în noua tovărăşie de cumpărare de vite. 

„Trebuie numai să merg cu stăruinţă spre țelul meu şi-l voi 
atinge, se gândi Levin. Ai la ce munci. Ai pentru ce te trudi. 
Nu-i vorba de o chestiune personală, ci de binele obştesc. 
Toată agricultura, dar mai ales situaţia întregului popor 
trebuie să se schimbe în întregime. În locul sărăciei - 
bogăţie generală, îndestulare; în locul vrajbei - armonie şi 
comunitate de interese. Într-un cuvânt, va fi o revoluţie fără 
sânge, o revoluţie uriaşă - la început în cercul restrâns al 
judeţului nostru, pe urmă în gubernie, în Rusia, în lumea 
întreagă, căci o idee dreaptă nu poate să nu dea roade. Da, 
ăsta e un scop pentru care face să munceşti. Şi n-are a face 
că tocmai eu, Kostea Levin, fac asta - acel care s-a dus la 
bal cu cravată neagră, pe care l-a respins domnişoara 
Şcerbaţkaia şi care, în sinea lui, se socoate atât de umil şi 
de neînsemnat! Sunt convins că şi Franklin se simţea la 
început neînsemnat şi n-avea prea mare încredere în 


puterile sale creatoare. Asta n-are nici o importanţă! A avut 
şi el poate o Agafie Mihailovna a lui, căreia îi împărtăşea 
toate planurile.” 

Cu astfel de gânduri, Levin se apropie pe înnoptate de 
casă. 

Logofătul, care fusese la negustor, se înapoiase şi adusese 
o parte din banii de pe grâu. Se făcuse înţelegerea cu 
arendaşul. Pe drum, logofătul aflase că pretutindeni grâul 
rămăsese pe câmp, aşa că cele o sută şaizeci de căpiţe ale 
sale erau o nimica toată pe lângă ceea ce rămăsese la alţii. 

După masă, Levin se aşeză în fotoliu, ca de obicei, cu o 
carte în mână şi, citind, se gândea mai departe la călătoria 
plănuită în legătură cu lucrarea lui - cartea pe care o scria. 
Toată însemnătatea acţiunii sale i se înfăţişa, în ziua aceea, 
cu o deosebită limpezime, şi ideile se închegau de la sine în 
minte, în fraze care-i exprimau cu claritate miezul gândirii. 
„Trebuie să notez ideile acestea, se gândi Levin. „Le voi 
folosi pentru o scurtă introducere care, mai înainte, mi se 
părea de prisos.” Se ridică în picioare cu gândul să se ducă 
în birou. Laska se sculă şi ea de la picioarele sale şi, 
întinzându-se, se uită la dânsul, întrebându-l parcă încotro 
să pornească. Dar Levin n-avu timp să scrie, fiindcă veniră 
vătăşeii. leşi în antreu să stea de vorbă cu ei. 

După ce dădu porunci cu privire la muncile de a doua zi şi 
după ce primi pe toţi mujicii care aveau treabă cu dânsul, 
Konstantin Dmitrici intră în birou şi se aşeză la lucru. Laska 
se culcă sub masă. Agafia Mihailovna, cu un ciorap în mână, 
se aciui la locul său obişnuit. 

După ce scrise câtva timp, îşi aminti deodată dureros de 
viu de Kitty, de refuzul ei şi de ultima lor întâlnire. Se ridică 
şi începu să se plimbe prin odaie. 

— De ce te frămânţi? Îl întrebă Agafia Mihailovna. De ce 
stai acasă? Du-te la băi, în ţări calde, cum aveai de gând. 

— Plec poimâine, Agafia Mihailovna. Trebuie să-mi 
isprăvesc treburile. 


— Ce treburi? Puțin ai dat până acum mujicilor? Ştii ce se 
spune? Pe boierul nostru are să-l răsplătească pesemne 
ţarul pentru asta. E în adevăr ciudat: de ce te îngrijeşti 
atâta de mujici? 

— Nu mă îngrijesc de ei, o fac pentru mine. Agafia 
Mihailovna cunoştea până în cele mai mici amănunte toate 
planurile economice ale lui Levin. Konstantin Dmitrici îi 
expunea adesea ideile lui cu toate amănuntele, discuta de 
multe ori cu dânsa, care nu se împăca totdeauna cu 
planurile sale. Acum însă ea înţelese pe dos spusele lui 
Levin. 

— Se înţelege că mai întâi trebuie să te îngrijeşti de suflet, 
rosti Agafia Mihailovna oftând. Uite la Parfen Denisâci, cu 
toate că nu era ştiutor de carte, dar cum a murit el, să dea 
Dumnezeu să moară orice om, povesti ea despre un argat 
din curte, mort de curând. S-a spovedit şi s-a împărtăşit... 

— Nu mă gândesc la aşa ceva, răspunse Levin. Zic că fac 
asta în folosul meu. Trag foloase mai mari, dacă mujicii 
lucrează mai bine. 

— Orice ai zice, dacă omul e leneş, bate apa în piuă. Cine 
are obraz, munceşte, iar cine nu, n-ai ce-i face! 

— Dar chiar dumneata mi-ai spus că Ivan are acum mai 
multă grijă de vite. 

— Îţi spun una şi bună, încheie Agafia Mihailovna, nu la 
întâmplare, desigur, ci dintr-o adâncă şi veche convingere. 
Trebuie să te însori. Asta e! 

Cuvintele Agafiei Mihailovna, care-i aminteau tocmai 
propriile-i gânduri de adineauri, îl umplură de amărăciune 
şi-l jigniră. Se posomori şi se aşeză iarăşi la lucru, fără să-i 
răspundă, repetându-şi tot ce gândea despre însemnătatea 
lucrării sale. Din când în când auzea cum ţăcăne andreaua 
Agafiei Minailovna în tăcerea odăii, şi aceleaşi gânduri pe 
care voia să le alunge îi frământau mintea, făcându-l din 
nou să se încrunte. 

La ora nouă se auzi un clinchet de clopoței şi huruitul 
năbuşit al unei trăsuri care se legăna înotând prin noroi. 


— Uite, ţi-au venit musafiri. N-are să-ţi mai fie urât, zise 
Agafia Mihailovna, ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă. 

Dar Levin i-o luă înainte. Lucrul nu mai mergea; orice 
musafir era binevenit pentru dânsul. 

XXXI. 

Coborând în goană scara până la jumătate, Konstantin 
Dmitrici auzi în antreu o tuse cunoscută; o prinse însă 
nelămurit, din pricina zgomotului paşilor săi şi nădăjdui că 
s-a înşelat. Văzu pe urmă întregul trup, lung, osos, aşa de 
cunoscut, că mi se mai putea îndoi; dar tot mai nădăjduia să 
se fi înşelat, atât se temea să recunoască în acel bărbat 
înalt, care tuşea în timp ce-şi scotea blana, pe fratele său 
Nikolai. 

Levin îşi iubea fratele, însă traiul împreună cu dânsul era 
totdeauna un adevărat chin. lar acum, din pricina 
gândurilor care-l frământau şi răscolit de cuvintele Agafiei 
Mihailovna, se găsea într-o stare sufletească tulbure şi 
încurcată: de aceea apropiata revedere cu fratele său îi 
părea deosebit de trudnică. În locul unui musafir vesel, 
sănătos şi străin, care l-ar fi putut scoate din starea lui de 
tulburare sufletească, după cum se aştepta, trebuia să-şi 
revadă fratele, care-l cunoştea până în fundul sufletului, şi-l 
va sili să-şi dezvăluie cele mai tainice gânduri, să-i spună tot 
ce are pe inimă, adică tocmai ceea ce nu vroia el cu niciun 
chip. 

Mânios pe sine însuşi pentru acest sentiment urât, 
Konstantin cobori în fugă în antreu. Dar cum îşi văzu fratele 
de aproape, sentimentul de dezamăgire se preschimbă în 
milă. Oricât de îngrozitoare ar fi fost înfăţişarea fratelui său 
Nikolai mai înainte, acum însă el era aşa de dărâmat şi cu 
puterile sleite din pricina slăbiciunii şi a bolii, că nu mai 
rămăsese decât cu pielea şi oasele. 

Stătea în picioare în antreu şi, desfăcându-şi fularul din 
jurul gâtului slab şi lung, surâdea ciudat de jalnic. 

Văzându-i zâmbetul smerit şi supus, Levin simţi un nod în 
gât. 


— Uite-mă, am venit la tine, îl salută Nikolai cu glasul 
stins, fără să-şi ia ochii nici o clipă de la fratele său. De mult 
vroiam să vin, dar tot nu mă simţeam bine. Acum m-am 
înzdrăvenit cu totul, adăugă Nikolai, ştergându-şi barba cu 
palmele sale mari şi slabe. 

— Da, da! Răspunse Levin şi o spaimă şi mal mare îl 
cuprinse când, sărutându-şi fratele, simţi cu buzele 
uscăciunea pielii acestuia şi-i văzu de aproape ochii mari 
lucind straniu. 

Cu câteva săptămâni mai înainte, Levin scrisese fratelui 
său că, după vânzarea unei mici părţi de pământ, rămasă 
indiviză până atunci, Nikolai avea să-şi primească acum 
partea lui, vreo două mii de ruble. 

Nikolai spuse că venise după banii aceştia; dar, mai ales, 
să-şi revadă cuibul şi să atingă pământul natal, ca să prindă, 
ca vitejii din poveste, puteri noi pentru viitoarea lui 
activitate. Cu toate că Nikolai părea şi mai adus de spate 
decât înainte şi de o slăbiciune de speriat faţă de statura 
lui, mişcările sale erau repezi şi vijelioase ca totdeauna. 
Levin îl conduse în birou. 

Fratele îşi schimbă hainele cu o deosebită grijă - ceea ce 
nu se întâmpla altădată - îşi pieptănă părul rar şi aspru şi 
se urcă la odăile de sus, zâmbind. 

Era într-o stare sufletească foarte prietenoasă şi veselă, 
aşa cum şi-l amintea Levin adesea din copilărie. Vorbi fără 
răutate până şi despre Serghei Ivanovici. Când o văzu pe 
Agafia Mihailovna, Nikolai glumi cu dânsa şi o întrebă 
despre unele slugi bătrâne. Ştirea morţii lui Parfen Denisâci 
îl impresiona în chip neplăcut. O umbră de spaimă îi trecu 
pe faţă, însă îşi reveni numaidecât. 

— Era doar bătrân, zise Nikolai şi schimbă vorba. Aşadar, 
am să stau la tine o lună, două... şi pe urmă plec la 
Moscova, unde Meahkov mi-a făgăduit un post, aşa că am să 
intru în serviciu. Acum am să-mi orânduiesc viaţa cu totul 
altfel, urmă el. Ştii că m-am descotorosit de femeia aceea? 

— De Maria Nikolaevna? Cum aşa? De ce? 


— Ah, era o femeie rea! Mi-a făcut multe necazuri. 

Nu povesti însă ce anume necazuri îi făcuse. Nu putea să 
spună că o gonise pe Maria Nikolaevna fiindcă-i dădea 
ceaiul prea slab şi, mai cu seamă, fiindcă îl îngrijea ca pe un 
bolnav. 

— Pe lângă asta, vreau să-mi schimb cu totul viaţa. Se 
înţelege că am făcut prostii, ca toată lumea. Dar averea e 
lucrul cel mai puţin însemnat. Nu-mi pare rău după ea. 
Numai să fiu sănătos! Acum, slavă Domnului, m-am 
întremat. 

Levin îl asculta şi se frământa să găsească un cuvânt de 
răspuns; dar nu ştia ce. Nikolai simţi pesemne acest lucru şi 
începu să-l întrebe despre treburile sale. Levin era bucuros 
să vorbească despre el însuşi, fiindcă putea răspunde fără 
să se prefacă, îi povesti ce planuri avea şi ce încercări 
făcuse pentru realizarea lor. 

Nikolai îl asculta, însă parcă nu-l interesa ce-i spunea 
Levin. 

Aceşti doi oameni erau atât de înrudiţi şi de apropiaţi 
sufleteşte, încât cel mai mic gest, ba chiar şi tonul vocii lor 
le spunea mai mult decât tot ce-ar fi putut rosti prin 
cuvinte. 

Pe amândoi îi stăpânea acum un singur gând: boala şi 
apropiata moarte a lui Nikolai, gând care copleşea toate 
celelalte lucruri. Dar niciunul, nici celălalt nu îndrăzneau să 
vorbească despre asta. De aceea, din tot ce-şi vorbeau, 
nimic nu exprima ceea ce simțeau ei înşişi. 

Niciodată nu fusese Levin mai bucuros că se sfârşea seara 
şi că trebuia să se ducă la culcare. Niciodată, nici faţă de un 
străin, nici la o vizită oficială, nu fusese atât de nenatural şi 
de fals ca în seara aceea. Conştiinţa acestei lipse de 
naturaleţe, deşi îl întrista adânc, îl făcea şi mai nefiresc. 
Sfâşiat de milă pentru fratele său iubit pe care-l vedea în 
pragul morţii, trebuia să-l asculte şi să vorbească cu dânsul 
despre planurile acestuia de viitor. 


Fiind umezeală în aer şi deoarece în casă nu făcuse foc 
decât într-o singură odaie, Levin îşi culcă fratele în iatacul 
său, după un perete despărțitor. 

Nicolai se culcă şi, fie că dormea, fie că nu dormea, se 
zvârcolea în pat ca orice bolnav, tuşea şi, când nu putea să 
expectoreze, bodogănea ceva. Uneori, când ofta adânc, 
spunea: „Of, Doamne!” Alteori, când îl înăbuşea tuşea, 
izbucnea cu ciudă: „Ei, drăcia dracului!” Ascultându-l, Levin 
nu putu să adoarmă mult timp. Îi veneau fel de fel de 
gânduri; toate însă se învârteau în jurul aceluiaşi punct: 
moartea. 

Moartea, inevitabilul sfârşit a tot ce există, i se înfăţişă 
pentru întâia dată cu o putere de nebiruit. Moartea era aici 
- cuibărită în fratele său iubit care gemea prin somn şi 
chema din obişnuinţă când pe Dumnezeu, când pe dracul - 
moartea fiind mai aproape de dânsul decât crezuse până 
acum. Era şi în ei însuşi. O simţea. Dacă nu azi - mâine... 
dacă nu mâine - peste treizeci de ani... Nu e totuna? Dar ce 
reprezenta această moarte de neînlăturat, Levin nu numai 
că nu ştia şi nu se gândise vreodată, însă nici nu putea şi 
nici nu îndrăznea să se întrebe. 

„Muncesc, urmăresc un ţel, dar am uitat că totul se va 
sfârşi, că totul duce spre moarte.” 

Levin şedea pe pat în întuneric, gheboşat, ţinându-şi 
genunchii cu mâinile. În încordarea gândirii, îşi stăpânea 
răsuflarea şi medita. Cu cât îşi încorda mai mult mintea cu 
atât Konstantin Dmitrici vedea mai limpede că în concepţia 
sa de viaţă uitase într-adevăr şi trecuse cu vederea acest 
amănunt: moartea, de neînlăturat, care va veni să pună 
capăt la toate. Aşa că nici nu face să-ţi dai osteneală a 
începe ceva! Da, este îngrozitor, dar aşa este. 

„Cu toate acestea, eu sunt încă viu. Ce-i de făcut acum? 
Ce-i de făcut?” se întreba Konstantin Dmitrici, deznădăjduit. 

Aprinse lumânarea, se sculă cu băgare de seamă şi se 
duse la oglindă. Începu să-şi cerceteze faţa şi părul; avea 
fire albe la tâmple. Deschise gura; măselele din fund 


începuseră să i se strice. Îşi dezgoli braţele vânjoase - erau, 
ce-i drept, puternice. Însă Nikolinka, fratele său, care 
respira acum cu ce-i mai rămăsese din plămâni, avusese şi 
el un trup sănătos. Şi deodată îşi aduse aminte cum se 
culcau împreună când erau copii şi nu aşteptau decât ca 
Feodor Bogdanâci să iasă pe uşă ca să se bată cu pernele şi 
să râdă din toată inima... încât nici frica de Feodor 
Bogdanâci nu putea opri această bucurie de a trăi care se 
revărsa dintr-înşii în izbucniri de veselie. „lar acum, acest 
piept scofâlcit şi gol... şi eu, care nu ştiu nici ce-i cu mine, 
nici ce mă aşteaptă...” 

— Chi, chi! Ei, drăcia dracului! Ce te tot foieşti? De ce nu 
dormi? Se auzi glasul fratelui său. 

— Nu ştiu. Am insomnie. 

— Ba eu am dormit foarte bine. Nu mai transpir. Pune 
mâna pe cămaşă. Aşa-i că nu-i udă? 

Levin îi pipăi cămaşa, apoi trecu în dosul peretelui 
despărțitor şi stinse lumânarea, dar încă mult timp nu putu 
să adoarmă. Abia îşi găsise o soluţie a problemei de a trăi şi 
iată că se ivise o nouă problemă, fără dezlegare: aceea a 
morţii. 

„Da, moare... va muri la primăvară... cum să-l ajut? Ce-i 
pot spune? Ce ştiu eu? Eu, care uitasem chiar că trebuie să 
mori!” 

XXXII. 

Levin observase încă mai demult că tocmai acei oameni 
care te stingheresc printr-o îngăduinţă şi o supunere 
excesivă, nu trece mult, şi ajung să se poarte de nu le mai 
poţi răbda pretenţiile şi nazurile. Presimţea că aşa avea să 
se întâmple şi cu fratele său! Într-adevăr, blândeţea lui 
Nikolai nu ţinu mult timp. Chiar de a doua zi dimineaţă, 
Nikolai se arătă arţăgos şi începu să sâcâie pe fratele său, 
atingându-l în punctele cele mai sensibile. 

Levin se simţea vinovat şi nu putea îndrepta lucrurile, îşi 
dădea seama că dacă amândoi nu s-ar fi prefăcut, ci - cum 
se spune - şi-ar fi deschis sufletele, împărtăşindu-şi ceea ce 


gândeau şi simțeau de fapt - ei s-ar fi uitat numai unul în 
ochii celuilalt şi Konstantin i-ar fi spus atât: „Ai să mori, ai 
să mori, ai să mori!” lar Nikolai i-ar fi răspuns: „Ştiu că am 
să mor, dar mă tem, mă tem, mă tem”. N-ar fi avut ce să mai 
adauge, dacă şi-ar fi vorbit deschis. Aşa însă nu era de trăit. 
Konstantin se străduia să facă ceea ce încercase toată viaţa 
şi nu izbutise, dar ceea ce foarte multă lume - după 
observaţiile sale - ştia să facă... lucru fără de care nu-i chip 
de trăit: se silea să nu spună ceea ce gândea. Simţea însă 
mereu că fratele său îşi dădea seama şi se enerva. 

A treia zi, Nikolai îşi îndemnă fratele să-şi expună din nou 
planul pe care el începu nu numai să-l condamne, dar să-l şi 
confunde intenţionat cu comunismul. 

— N-ai făcut decât să iei ideile altora, le-ai denaturat şi 
vrei să le aplici acolo unde nu se potrivesc. 

— Dacă-ţi spun că asta n-are nici o legătură cu 
comunismul! Ei neagă dreptul de proprietate, capitalul, 
moştenirea, pe când eu nu sunt împotriva acestor 
stimulente principale; caut numai să reglementez munca. 
(Pe Levin îl dezgusta întrebuinţarea unor asemenea 
termeni; de când se pasionase însă pentru lucrarea lui, 
începuse să întrebuinţeze din ce în ce mai des cuvinte 
străine.) 

— Asta-i! Ai luat ideea altuia, i-ai tăiat tot ceea ce-i făcea 
puterea şi vrei să mă convingi că-i ceva nou, adaugă 
Nikolai, sucindu-şi mânios gâtul legat cu cravată. 

— Dar ideea mea n-are nimic comun... 

— Acolo, urmă Nikolai Levin, cu ochii scânteietori de 
răutate, zâmbind ironic, acolo găseşti cel puţin farmecul 
geometric al clarităţii şi al certitudinii. Poate e o utopie. Dar 
să admitem că poţi face tabula rasa tot trecutul: nu-i 
proprietate, nu-i familie, dar munca se reglementează. La 
tine însă nu-i nimic... 

— De ce confunzi? N-am fost niciodată comunist. 

— Parcă eu am fost, dar cred că comunismul e prematur; 
are însă logică şi viitor, ca şi creştinismul din primele 


veacuri. 

— lar părerea mea este că forţa de muncă trebuie privită 
dintr-un punct de vedere identic cu cercetarea ştiinţelor 
naturii, adică trebuie studiată, se cuvine să i se recunoască 
proprietăţile şi... 

— Dar nu e de loc nevoie de aşa ceva. Forţa asta îşi 
găseşte singură un anumit fel de activitate, potrivit gradului 
său de dezvoltare. Pretutindeni au fost robi, apoi 
m6tayers19. Avem şi noi muncă în dijmă, arendă, muncă de 
argat... Ce mai vrei? 

Deodată Levin se aprinse la aceste cuvinte - deoarece se 
temea în fundul sufletului să n-aibă cumva dreptate fratele 
său, învinuindu-l că vroia să aleagă o cale de mijloc între 
comunism şi formele actuale de lucru, şi că aceasta nu va 
izbuti. 

— Caut metode ca munca să fie productivă, atât pentru 
mine, cât şi pentru lucrători. Vreau să întemeiez... rosti 
Levin cu căldură. 

— Nu vrei să întemeiezi nimic. Ca totdeauna, vrei să faci 
pe originalul. Vrei să arăţi că nu exploatezi mujicul pur şi 
simplu, ci că-l exploatezi cu idei. 

— Ei, dacă tu crezi aşa, lasă-mă-n pace! Răspunse Levin şi 
simţi un muşchi al obrazului stâng zbătându-i-se nestăpânit. 

— N-ai avut şi nici nu ai convingeri. Vrei numai să-ţi 
satisfaci amorul-propriu. 

— Foarte bine! Lasă-mă-n pace! 

— 'Te şi las. Trebuia s-o fac de mult. Du-te dracului! Îmi 
pare foarte rău că am venit. 

Oricât s-a silit pe urmă Levin să-şi potolească fratele, 
Nikolai nu vroia să ştie de nimic. Spunea că e mult mai bine 
să se despartă. Şi Konstantin îşi dădu seama că fratele său 
nu-şi mai putea îndura viaţa. 

Nikolai îşi isprăvise pregătirile de plecare când Konstantin 
veni la dânsul şi-l rugă pe un ton oarecum constrâns să-l 
ierte dacă-l jignise cu ceva. 


— Ah, eşti mărinimos! Făcu Nikolai zâmbind. Dacă ţii 
numaidecât să ai dreptate, am să-ţi fac plăcerea asta. Ai 
dreptate. Totuşi plec în clipa plecării, Nikolai îl sărută şi-i 
spuse, privindu-l deodată drept în ochi, şi privirea lui era 
ciudată şi gravă: 

— Dar, Kostea, să nu mi-o iei în nume de rău, şi glasul îi 
tremura. 

Erau singurele cuvinte rostite cu sinceritate. Levin 
înţelese ce vroiau să spună aceste vorbe: „Vezi şi ştii că sunt 
pe moarte, poate n-o să ne mai vedem niciodată”. Înţelese - 
şi lacrimi îi izbucniră din ochi. Îşi sărută încă o dată fratele, 
dar nu-i putu spune nimic şi nici nu ştia ce să-i spună. 

A treia zi după despărţirea de fratele său, plecă şi Levin în 
străinătate. Întâlnindu-se în tren cu Şcerbaţki, un văr al lui 
Kitty, acesta fu impresionat de aerul său posomorât. 

— Ce-i cu tine? Îl întrebă Şcerbaţki. 

— Nimic. E puţină bucurie pe lumea asta. 

— Cum puţină? În loc să te duci undeva la Mulhouse, vino 
cu mine la Paris. Ai să vezi ce veselie e acolo. 

— Nu. Eu am isprăvit. E timpul să mor. 

— Asta-i bună! Izbucni Şcerbaţki râzând. Eu abia mă 
pregătesc să încep a trăi. 

— Aşa credeam şi eu nu demult. Dar acum ştiu că am să 
mor curând. 

Levin spunea ceea ce gândea de fapt în ultimul timp. Nu 
vedea în faţa lui decât moartea sau un pas spre ea şi de 
aceea se dăruia cu totul acţiunii începute de dânsul. 
Trebuia să-şi folosească într-un fel viaţa, în aşteptarea 
morţii. Pretutindeni nu vedea decât întuneric. Singurul fir 
conducător în bezna din juru-i era această operă de 
reformă înjghebată de el şi se agăţă de ea cu toate puterile 
sale. 

PARTEA A PATRA. 

| 

Soții Karenin locuiau mai departe sub acelaşi 
acoperământ, se vedeau în fiecare zi, dar erau cu totul 


străini unul de altul. Alexei Alexandrovici hotărâse să-şi 
vadă zilnic soţia, ca să nu dea slugilor prilej de vorbe, dar se 
ferea să ia masa acasă. Vronski nu venea niciodată în casa 
lui Alexei Alexandrovici; Anna îl întâlnea însă în afară şi 
soţul său ştia asta. 

Era o situaţie chinuitoare pentru tustrei. Niciunul dintre ei 
n-ar fi putut-o răbda nici o singură zi, să nu fi nădăjduit într- 
o schimbare, să n-o fi socotit ca o perioadă dureroasă şi 
grea, dar trecătoare. Alexei Alexandrovici aştepta ca patima 
asta să treacă, aşa cum trec toate, ca lumea s-o uite, iar 
numele lui să rămână nepătat. Anna, care purta toată vina 
acestei situaţii şi care se chinuia cel mai mult, o îndura, 
fiind adânc încredinţată că totul se va limpezi în scurt timp. 
Nu ştia ce anume va lămuri situaţia, dar nu se îndoia că se 
apropie deznodământul - şi asta cât de curând. Supunându- 
i-se fără voie, Vronski aştepta şi el ceva, în afară de voinţa 
lui, care va dezlega şi înlătura toate greutăţile. 

În mijlocul iernii, Vronski petrecu o săptămână foarte 
plictisitoare. Fusese ataşat pe lângă un prinţ străin sosit la 
Petersburg şi trebuise să-i arate curiozităţile cele mai de 
seamă ale oraşului. I se încredinţase această misiune lui 
Vronski, datorită înfăţişării sale distinse, ţinutei impecabile, 
purtării domne, curtenitoare şi obişnuinţei sale de a 
frecventa cea mai înaltă societate. Această însărcinare însă 
îi păru grea. Prinţul nu vroia să scape nimic din lucrurile 
despre care ar fi putut fi întrebat, o dată întors la el acasă, 
dacă le-a văzut în Rusia. Şi mai ales vroia să se bucure din 
plin de plăcerile ruseşti. Vronski era dator să-l conducă 
peste tot: dimineaţa se duceau să vadă monumentele de 
seamă, iar seara gustau din plăcerile ruseşti. Prinţul se 
bucura de o sănătate neobişnuită chiar pentru un prinţ. 
Prin gimnastică şi o igienă perfectă a trupului ajunsese să 
poată face faţă tuturor exceselor de plăceri şi să rămână 
proaspăt ca un castravete olandez, mare, verde şi lucios. 
Prinţul călătorea mult şi era de părere că unul dintre 
principalele avantaje ale căilor de comunicaţie actuale era 


uşurinţa cu care puteai gusta plăcerile specifice din fiecare 
ţară. Fusese în Spania, unde făcuse serenade şi se 
împrietenise cu o spaniolă care cânta din mandolină. 
Împuşcase în Elveţia o capră neagră. În Anglia, îmbrăcat 
într-un frac roşu, sărise peste multe garduri şi împuşcase, 
în urma unei prinsori, două sute de fazani. Vizitase în Turcia 
un harem. Călătorise în India pe un elefant şi vroia să guste 
acum, în Rusia, plăcerile specific ruseşti. 

Vronski, în calitate de mare maestru al ceremoniilor ataşat 
pe lângă prinţ, alcătuia cu greu programul plăcerilor 
ruseşti oferite prinţului: trăpaşii şi blinclele, vânătorile de 
urşi, troicile, ţiganii şi chefurile cu spargerea veselei după 
obiceiul rusesc. Prinţul îşi însuşise cu nespusă uşurinţă 
spiritul rusesc: spărgea tăvi încărcate cu veselă, îşi culca pe 
genunchi câte o ţigancă şi părea să întrebe dacă nu mai 
erau şi alte plăceri ruseşti de gustat, sau asta era tot? 

De fapt, dintre toate plăcerile ruseşti, prinţul prefera 
actrițele franţuzoaice, baletul şi şampania cu pecete albă. 
Vronski era deprins cu prinții. Dar, fie din pricină că el 
însuşi se schimbase în ultima vreme, fie din cauză că 
trebuia să-şi petreacă tot timpul cu prinţul, săptămâna 
aceea îi păruse neînchipuit de grea. În toată săptămâna 
aceea încercase mereu un sentiment asemănător aceluia pe 
care l-ar avea un om silit să trăiască pe lângă un nebun 
primejdios, căruia i-ar fi frică de acest nebun şi totodată, 
din pricina apropierii lor, s-ar teme şi pentru propria-i 
minte. Vronski simţea neîncetat nevoia de a nu părăsi nici o 
clipă tonul oficial respectat riguros, ca să nu fie jignit, căci - 
spre surprinderea lui - prinţul se purta dispreţuitor tocmai 
cu persoanele care se dădeau peste cap ca să-i organizeze 
petreceri ruseşti. Părerile sale despre femeile ruse, pe care 
prinţul le privea cu o deosebită atenţie, îl făcură pe Vronski, 
nu numai o dată, să roşească de indignare. Dar motivul 
principal pentru care tovărăşia prinţului îi părea lui Vronski 
o povară era faptul că, fără voie, el se vedea întrânsul pe 
sine însuşi. Şi ceea ce vedea în această oglindă nu-i 


măgulea amorul-propriu: vedea un om foarte mărginit, 
foarte încrezut, foarte sănătos, foarte îngrijit şi nimic mai 
mult. Era într-adevăr un „gentleman”; Vronski nu putea 
tăgădui acest lucru. Se purta cu demnitate şi fără linguşire 
faţă de superiori, nestingherit şi simplu în raporturile cu 
egalii şi binevoitor, cu o nuanţă de dispreţ, faţă de inferiori. 
Vronski se purta la fel şi socotea asta drept un merit. Însă în 
relaţiile cu prinţul, Vronski îi era inferior, iar tonul lui de 
binevoitor dispreţ, purtarea faţă de dânsul îl revoltau. 

„Un bou tâmp! Oare şi eu sunt ca el?” se gândea Vronski. 

În orice caz, a şaptea zi, când îşi luă rămas bun de la prinţ 
înainte de plecarea acestuia la Moscova şi primi mulţumiri, 
Vronski se simţi foarte fericit că scăpa din această situaţie 
jenantă şi de această oglindă neplăcută. 

Se despărţiră la gară, înapoindu-se de la o vânătoare de 
urşi, după o noapte de dovezi strălucite ale vitejiei ruseşti. 

II. 

Când se întoarse acasă, Vronski găsi un bilet de la Anna. Îi 
scria: „Sunt bolnavă şi nefericită. Nu pot să ies, dar nici nu 
mai pot îndura să nu te văd. Vino diseară. La şapte, Alexei 
Alexandrovici se duce la un consiliu, unde rămâne până la 
zece”. După ce se gândi o clipă la ciudăţenia faptului că 
Anna îl chema la dânsa, cu toată interdicţia formală a 
soţului ei de a-l primi acasă, Vronski hotări să se ducă. 

În iarna aceea fusese înaintat colonel, se retrăsese de la 
regiment şi locuia singur. După ce luă o gustare, se întinse 
pe divan, şi peste câteva minute gândurile i se 
împăienjeniră. Scenele scandaloase la care asistase în zilele 
din urmă se amestecară în mintea lui cu chipul Annei şi cu 
cel al unui mujic care avusese un rol însemnat la 
vânătoarea de urşi din ajun. Până la urmă adormi. Se trezi 
pe întuneric, tremurând de spaimă, şi aprinse în grabă o 
lumânare. „Dar ce s-a întâmplat? Ce a fost? Ce grozăvie am 
visat? Da, da. Era acel mujic, dacă nu mă înşel - mic, 
murdar, cu barba încâlcită - stătea aplecat şi făcea nu ştiu 
ce, când deodată a început să rostească nişte cuvinte 


ciudate în franţuzeşte. N-am visat nimic altceva, îşi zise el. 
Dar de ce a fost aşa de penibil?” îşi amintea iarăşi de mujic 
şi de neînţelesele cuvinte franţuzeşti pe care le rostise 
acesta, şi un fior rece de groază îi trecu prin tot trupul. 

„Ce prostii!” gândi el şi se uită la ceas. 

Era opt şi jumătate. Sună feciorul, se îmbrăcă repede şi 
ieşi, uitând cu totul de vis, necăjit numai că întârziase. În 
timp ce se apropia cu sania de casa lui Karenin, se uită la 
ceas şi văzu că era nouă fără zece. 

La scară era tras un cupeu înalt şi îngust, cu doi cai suri. 
Recunoscu numaidecât cupeul Annei. „Se pregătea să vină 
la mine, gândi el. Ar fi fost mai bine. Nu-mi face plăcere să 
intru în casa asta. Dar n-are a face, nu mă pot ascunde”, îşi 
zise el şi, cu atitudinea unui om deprins din copilărie să n- 
aibă de ce se ruşina, cobori din sanie şi se îndreptă spre 
intrare. Uşa se deschise, şi portarul, cu un pled pe braţ, 
chemă cupeul. 

Vronski, neobişnuit să observe amănunte, băgă totuşi de 
seamă expresia de mirare cu care îl privise portarul. Chiar 
în uşă, Vronski aproape se ciocni piept în piept cu Alexei 
Alexandrovici. 

O lampă de gaz aerian lumină faţa palidă şi slăbită a lui 
Karenin, sub pălăria-i neagră, şi o cravată alba care 
strălucea în contrast cu gulerul de biber al paltonului. Ochii 
neclintiţi şi şterşi ai lui Karenin se opriră asupra lui Vronski; 
acesta se înclină. Alexei Alexandrovici, mestecând parcă 
ceva în gură, duse mâna la pălărie şi trecu înainte. Vronski 
îl văzu pe Karenin cum se urcă în cupeu fără să întoarcă 
privirea, cum luă pe fereastră pledul şi binoclul, şi apoi 
dispăru. 

Vronski intră în antreu. Avea sprâncenele încruntate, în 
ochii lui ardea o strălucire mândră şi răutăcioasă. 

„Ce situaţie! Se gândi el. Dacă s-ar fi luptat, dacă şi-ar fi 
apărat onoarea, aş fi putut lua hotărâri, mi-aş fi putut arăta 
sentimentele, dar cu slăbiciunea şi josnicia lui ce pot face? 


Sunt pus într-o postură de înşelător - ceea ce n-am vrut şi 
nici nu vreau să fiu.” 

Gândurile sale se schimbaseră mult după explicaţia avută 
cu Anna în grădina doamnei Wrede. Supunându-se cu totul 
slăbiciunii Annei, care i se dădea toată şi nu aştepta de la 
dânsul decât să-i hotărască soarta, Vronski încetase de mult 
să mai creadă că legătura dintre ei s-ar putea desface, aşa 
cum îşi închipuise până atunci. Planurile sale ambiţioase 
erau din nou lăsate deoparte, activitatea lui încetă de a mai 
avea un ţel, şi Vronski se lăsă dus cu totul de sentimentul 
care îl lega din ce în ce mai strâns de Anna. 

Auzi încă din antreu paşii ei care se îndepărtau... înţelese 
că Anna îl aştepta. Venise să asculte, iar acum se întorcea în 
salon. 

— Ştii! Exclamă Anna văzându-l, şi la primul cuvânt lacrimi 
îi izbucniră din ochi. Ştii, dacă lucrurile merg tot aşa, atunci 
e cu neputinţă... cu neputinţă... 

— Ce anume, draga mea? 

— Ce? Te aştept şi mă chinuiesc de un ceas, poate două... 
Nu, n-am să mai fac Nu mă pot supăra pe tine. Probabil că 
n-ai putut. Nu, n-am să mai fac îşi puse mâinile pe umerii lui 
şi se uită îndelung la dânsul cu o privire adâncă, plină de 
dragoste, scrutându-l până în fundul sufletului. Îi privea 
chipul pentru tot timpul cât nu-l văzuse. La orice întâlnire a 
lor, Anna contopea într-o singură imagine chipul lui, aşa 
cum şi-l închipuia (incomparabil mai frumos decât în 
realitate), cu faţa lui, aşa cum era într-adevăr. 

III 

— L-ai întâlnit? Întrebă Anna, după ce se aşezară la masă 
sub lampă. Asta-i pedeapsa fiindcă ai întârziat. 

— Dar ce s-a întâmplat? Trebuia să fie la consiliu. 

— A fost, s-a întors şi a plecat iar undeva. Dar nu-i nimic 
Să nu mai vorbim de asta! Unde-ai fost? Tot cu prinţul? 

Anna cunoştea toate amănuntele vieţii sale. El vru să-i 
spună că nu dormise toată noaptea şi că-l furase somnul; 
însă privindu-i faţa înduioşată şi fericită, lui Vronski îi fu 


ruşine şi îi spuse că fusese nevoit să se ducă pentru a da 
raportul despre plecarea prinţului. 

— Dar acum s-a isprăvit? A plecat? 

— S-a isprăvit, slavă Domnului! N-ai să mă crezi cât de 
nesuferită mi-a fost toată săptămâna asta. 

— Adică de ce? Doar asta-i viaţa obişnuită a bărbaţilor 
tineri, zise Anna, încruntându-şi sprâncenele şi luându-şi 
lucrul de mână de pe masă. Apoi, fără să se uite la dânsul, 
trase croşetul care se agăţase în ghem. 

— M-am lăsat de mult de viaţa asta, răspunse Vronski, 
surprins de schimbarea de expresie de pe faţa ei şi căutând 
să înţeleagă de ce. Recunosc, urmă el, arătându-şi într-un 
zâmbet dinţii albi, puternici, că în săptămâna care a trecut, 
privind viaţa asta, am avut impresia că mă văd într-o 
oglindă... şi nu mi-a făcut plăcere. 

Anna ţinea lucrul în mâini, dar nu croşeta. Se uita numai la 
el cu o privire stranie, strălucitoare, neprietenoasă. 

— Liza a trecut azi-dimineaţă pe la mine; ea nu se teme să 
mă viziteze, în ciuda contesei Lidia Ivanovna. Mi-a povestit 
despre serata voastră ateniană. Ce dezgustător! 

— "Tocmai vroiam să-ţi spun... 

Anna îl întrerupse: 

— Era şi Therese, pe care o cunoşteai mai de mult? 

— Vroiam să-ţi spun... 

— Ce groaznici sunteţi voi, bărbaţii! Cum credeţi că o 
femeie poate uita aşa ceva, adăugă Anna, înflăcărându-se 
din ce în ce mai mult şi dezvăluind astfel pricina enervării 
sale. Mai ales o femeie care nu-ţi poate cunoaşte viaţa. Ce 
ştiu eu? Adăugă ea. Numai ceea ce-mi spui tu. Dar de unde 
pot şti că mi-ai spus adevărul?! 

— Anna, mă jigneşti. Nu mă crezi? Nu ţi-am spus că n-am 
nici un gând pe care să nu ţi-l împărtăşesc? 

— Ba da, răspunse ea, încercând să-şi înăbuşe gelozia. 
Dacă ai şti însă ce greu îmi vine! Te cred, te cred... Dar ce- 
ai vrut să spui? 


El însă nu-şi putu aminti numaidecât ceea ce vroise să 
spună. Accesele acestea de gelozie, care o apucau din ce în 
ce mai des în vremea din urmă, îl îngrozeau şi-i dădeau o 
răceală faţă de Anna, oricât s-ar fi silit s-o ascundă, deşi ştia 
că pricina geloziei era tocmai dragostea ei pentru dânsul. 
De câte ori îşi spusese că dragostea aceasta este fericirea 
lui! Şi iată că Anna îl iubea cum poate iubi o femeie care a 
jertfit totul pentru dragostea sa, şi cu toate acestea el era 
mult mai departe de fericire decât atunci când plecase 
după dânsa de la Moscova. Atunci, Vronski se socotea 
nenorocit, dar fericirea era înaintea lui. 

Acum însă el îşi dădea seama că fericirea cea mai mare 
rămăsese în urmă. Anna era cu totul alta de cum fusese la 
început. Se schimbase moralmente şi chiar fiziceşte; se 
îngrăşase; iar în clipa când vorbi despre actriţă, o expresie 
de răutate îi schimonosi faţa. Vronski se uita la ea ca un om 
care priveşte o floare ruptă de el, veştejită, în care de-abia 
recunoştea frumuseţea pentru care o răpise şi o făcuse să 
piară. Înţelegea că atunci când dragostea lui era în plină 
putere ar fi putut - poate - să şi-o smulgă din inimă; acum 
însă, când i se părea că n-o mai iubeşte, el ştia că legătura 
dintre dânşii nu mai putea fi ruptă. 

— Ei, spune, ce-ai vrut să-mi povesteşti despre prinţ? L-am 
alungat, am alungat „diavolul”, adăugă Anna (aşa numeau 
între ei gelozia Annei). Ei, ce-ai început să-mi povesteşti 
despre prinţ» De ce nu ţi-a fost plăcut? 

— Uf, a fost ceva insuportabil! Începu Vronski, căutând să- 
şi prindă firul scăpat al gândurilor. Prinţul te dezamăgeşte 
când îl cunoşti mai de aproape. Dacă ar fi să-l definesc, l-aş 
asemui cu un, animal foarte bine hrănit, unul din 
exemplarele care iau premiul întâi la expoziţii, şi atâta tot! 
Adăugă el cu necaz, ceea ce o intrigă pe Anna. 

— Dar de ce? Se miră ea. Iotuşi e un om instruit, care a 
văzut multe. 

— Instrucţiunea lui e cu totul specială. Am impresia că 
dacă e instruit, este numai ca să capete dreptul de a 


dispreţui cultura, aşa cum dispreţuiesc aceştia totul, afară 
de plăcerile animalice. 

— Dar vă atrag pe voi toţi aceste plăceri animalice. Şi 
Vronski surprinse din nou privirea ei posomorită, care se 
ferea de dânsul. 

— De ce-l aperi atâta? O întrebă el zâmbind. 

— Nu-l apăr. Mi-e totuna. Cred însă că, dacă ţie însuţi nu 
ţi-ar fi plăcut aceste distracţii, ai fi putut să nu iei parte, dar 
mărturiseşte că ţi-a făcut plăcere s-o priveşti pe Therese în 
costumul Evei... 

— Iar, iar a venit „diavolul”! Zâmbi Vronski, luând mâna pe 
care Anna o pusese pe masă şi sărutându-i-o. 

— Aşa e, dar asta-i peste puterile mele. Nu ştii cât m-am 
chinuit aşteptându-te! Cred că nu sunt geloasă. Nu sunt 
geloasă. Te cred când eşti aici, cu mine; când eşti departe 
însă şi-ţi duci singur această viaţă neînţeleasă pentru 
mine... 

Anna îşi feri privirea. Scoase în sfârşit croşetul înfipt în 
lucrul ei, lâna lunecă iute pe degetul arătător, şi ochiurile 
albe, strălucitoare la lumina lămpii începură să se înşire 
vertiginos, în ritmul febril al mâinii gingaşe ce ieşea din 
mâneca brodată. 

— Spune odată, cum a fost? Unde l-ai întâlnit pe Alexei 
Alexandrovici? Răsună deodată, nefiresc, glasul ei. 

— Ne-am ciocnit în uşă. 

— Şi te-a salutat aşa? 

Anna îşi lungi faţa, închise pe jumătate ochii şi, 
schimbându-şi deodată expresia, îşi împreună mâinile. Pe 
chipul ei frumos se ivi o clipă întocmai aceeaşi expresie pe 
care o avusese Alexei Alexandrovici când îl salutase. Vronski 
zâmbi, iar Anna izbucni într-un râs vesel şi încântător, acel 
râs proaspăt, care era unul din farmecele sale cele mai 
mari. 

— Nu-l înţeleg de loc, zise el. După mărturisirea ta, de la 
Peterhof, dacă ar fi rupt relaţiile cu tine, dacă m-ar fi 


provocat la duel... Dar aşa, nu înţeleg cum poate suporta 
situaţia asta! Suferă. Se vede. 

— El? Făcu Anna cu un zâmbet ironic. E perfect mulţumit. 

— De ce ne chinuim tustrei, când totul ar putea fi atât de 
frumos?! 

— Nu-i convine lui. Îi cunosc firea. E numai minciună... 
Dacă ar simţi ceva, cum ar putea trăi aşa cum trăieşte el cu 
mine? Nu înţelege nimic, nu simte nimic. Ce om cu simţire 
ar putea răbda să locuiască în aceeaşi casă cu soţia sa care 
a păcătuit? Ar putea vorbi cu ea? I-ar putea spune: tu? 

Apoi, fără voie, îl imită din nou: „Iu, ma chere; tu, Anna!” 

— Nu e bărbat, nu e un om, ci un manechin. Nimeni nu 
ştie, dar eu ştiu. Ah, să fi fost eu în locul lui, aş fi ucis de 
mult, aş fi sfâşiat în bucăţi o soţie ca mine, însă nu i-aş fi 
spus: „lu, ma chere Anna!” Nu-i un om, e o maşină 
ministerială. Nu pricepe că eu sunt soţia ta, că ele un străin 
pentru mine, un om de prisos... Dar să nu mai vorbim de 
asta, să nu mai vorbim! 

— N-ai dreptate, n-ai dreptate, draga mea, spuse Vronski, 
încercând s-o liniştească. Oricum, să nu mai vorbim de el. 
Spune-mi, ce-ai mai făcut? Ce-i cu tine? De ce boală suferi şi 
ce ţi-a spus doctorul? 

Anna se uită la dânsul cu o veselie ironică. Îşi amintea, 
probabil, şi de alte trăsături caraghioase şi urâte ale soţului 
ei de care ar fi vrut să-şi bată joc. 

Dar Vronski urmă: 

— Eu nu cred să fie o boală. Cred că asta face parte din 
starea ta. Pe când aştepţi...? 

Sclipirea ironică din ochii ei se stinse. Un alt zâmbet, care 
trăda un lucru neştiut de dânsul, şi o tristeţe potolită, luă 
locul expresiei de mai înainte. 

— În curând, în curând. Spuneai că situaţia noastră e 
grea... că trebuie să-i punem capăt. Dacă ai şti cât mă 
apasă! Ce n-aş da să te pot iubi fără piedici, pe faţă! Nu m- 
aş frământa atâta şi nu te-aş chinui cu gelozia mea... în 
curând, totul se va dezlega, însă nu cum credem noi. 


La gândul acesta, Anna se înduioşa atât de mult de sine 
însăşi, încât o podidiră lacrimile. Nu mai putu urma. Puse 
pe braţul lui Vronski mâna sa, care, în lumina lămpii, 
strălucea de inele şi de albă ce era. 

— N-are să fie aşa cum credem noi. N-aş fi vrut să-ţi spun, 
dar m-ai silit. În curând, în curând se va sfârşi totul. Avem 
să ne liniştim cu toţii; nu ne vom mai chinui. 

— Nu pricep, zise Vronski, înţelegând-o totuşi. 

— M-ai întrebat: când? În curând, şi n-am să 
supraviețuiesc acestui lucru. Nu mă întrerupe! Anna vorbea 
foarte repede. Ştiu, ştiu sigur. O să mor şi-mi pare bine ca o 
să mor. Am să ma izbăvesc şi am să vă izbăvesc şi pe voi. 
Ochii i se umplură de lacrimi. 

Vronski se aplecă asupra mâinii ei şi o acoperi de sărutări, 
căutând să-şi ascundă emoția pe care nu şi-o putea stăpâni, 
deşi n-avea, desigur, nici un temei. 

— De altminteri... e mai bine aşa, şopti Anna, strângându-i 
mâna cu putere. E singurul lucru care ne-a mai rămas. 

Alexei îşi reveni şi ridică fruntea: 

— Ce copilării! Ce absurdităţi spui! 

— Ba e adevărat. 

— Ce e adevărat? 

— Că am să mor. Am avut un vis. 

— Un vis? Repetă el şi-şi aminti numaidecât de mujicul din 
visul său. 

— Da, un vis, răspunse ea. L-am avut mai demult. Se făcea 
că intrasem în fugă în odaia de culcare ca să iau ceva, sau 
să aflu ceva. Ştii cum se întâmplă în vis, adăugă ea 
îngrozită, deschizând ochii mari. Acolo, în colţ, era ceva. 

— Ah, ce absurdităţi! Cum poţi să crezi... 

Dar ea nu se lăsă întreruptă. Lucrul pe care-l povestea era 
prea important pentru dânsa. 

— Şi acest ceva se întoarse: era un mujic cu barba 
încâlcita, un omuleţ mic şi înfiorător. Am vrut să fug, dar el 
s-a aplecat asupra unui sac, căutând ceva cu mâinile... 


Anna arătă cum umbla omul cu mâinile în sac. O expresie 
de groază i se întipări pe faţă. Amintindu-şi de visul sau, 
Vronski simţi că aceeaşi groază îi umple şi sufletul lui. 

— Scormonea cu mâinile şi spunea ceva în franţuzeşte 
foarte repede, şi graseind: „II faut le battre le fer, le broyer, 
le petrir...20” înspăimântată, am vrut să mă trezesc şi m-am 
deşteptat, dar tot în vis. Am început să mă întreb: ce-o fi 
însemnând asta? Kornei îmi spunea: „Ai să mori din facere, 
măâicuţă, din facere”. Atunci m-am deşteptat cu adevărat... 

— Copilării! Absurdităţi! Izbucni el, dându-şi însă seama că 
nu avea nici o putere de convingere. 

— Dar să nu mai vorbim de asta, încheie ea, sună, te rog, 
voi spune să ne aducă ceaiul. Mai stai puţin, acum nu mai 
avem mult de... 

Dar ea se opri brusc. Expresia feţei sale se schimba dintr-o 
dată; groaza şi emoția făcură loc unei expresii de calmă, 
gravă şi fericită atenţie. El nu putea înţelege pricina acestei 
schimbări. Anna simţise înlăuntrul său mişcarea unei vieţi 
noi. 

IV. 

După ce se întâlni cu Vronski în uşa casei sale, Alexei 
Alexandrovici se duse, cum îşi propusese, la Opera Italiană. 
Stătu două acte şi văzu pe toţi aceia de care avea nevoie. 

Întors acasă, el se uită cu luare-aminte la cuier şi, 
observând că mantaua militară nu mai era acolo, intră ca de 
obicei în birou. 

Dar, împotriva obiceiului, Karenin nu se culcă, ci se plimbă 
încoace şi încolo prin odaie până la trei noaptea. Mânia 
împotriva soţiei sale, care nu respectase buna-cuviinţă şi 
singura condiţie pe care i-o pusese el, aceea de a nu-şi 
primi amantul acasă, îl frământa. Anna nu respectase 
cerința lui; trebuia deci s-o pedepsească, să pună în 
execuţie hotărârea cu care o ameninţase: de a da divorţ şi 
de a-i lua copilul. Cunoştea toate greutăţile legate de 
această chestiune, dar era hotărât să se ţină de cuvânt, să- 
şi îndeplinească ameninţarea. 


Contesa Lidia Ivanovna îi dăduse a înţelege că aceasta ar fi 
soluţia cea mai bună. În vremea din urmă, practica 
divorţurilor se perfecţionase într-atât, încât Alexei 
Alexandrovici întrevedea putinţa de a birui greutăţile de 
formă. 

Afară de aceasta, cum o nenorocire nu vine niciodată 
singură, chestiunea organizării celor străini de neam şi 
aceea a irigării ogoarelor din gubernia Zaraiskaia îi 
pricinuiseră neplăceri atât de mari la serviciu, încât 
Karenin se afla în ultimul timp într-o stare de extremă 
enervare. 

Nu dormi toată noaptea; şi mânia lui, sporind într-o 
progresie uriaşă, ajunse spre dimineaţă la limită. Se. 
Îmbrăcă în grabă şi de îndată ce află că Anna se sculase, 
intră la dânsa vrând parcă, s-ar spune, să-i ducă cupa plină 
de mânie, de teamă să nu se reverse peste margini şi să nu- 
şi piardă, o dată cu mânia, şi energia necesară explicaţiei cu 
soţia sa. 

Anna, care credea că-şi cunoaşte aşa de bine bărbatul, 
rămase uimită de înfăţişarea lui, când intră la ea. Fruntea îi 
era încruntată şi ochii săi posomorâţi se uitau înainte, 
ferindu-se de privirea ei. Avea gura strânsă cu tărie şi cu 
dispreţ. Mersul şi mişcările sale trădau o hotărâre pe care 
ea nu i-o văzuse niciodată. 

Alexei Alexandrovici se duse de-a dreptul la biroul ei, fără 
să-i dea bună ziua, luă cheile şi deschise sertarul. 

— Ce vrei? Strigă Anna. 

— Scrisorile amantului dumitale, răspunse Karenin. 

— Nu sunt aici, zise ea, închizând sertarul. 

După acest gest, Karenin înţelese că ghicise. Dându-i cu 
brutalitate mâna în lături, Alexei Alexandrovici apucă 
repede o servietă în care ştia că Anna îşi ţinea hârtiile cele 
mai importante. Ea vru să-i smulgă servieta, dar el o 
împinse la o parte. 

— Stai jos! Am să-ţi vorbesc, începu Karenin, punându-şi 
servieta subsuoară şi strângând-o atât de tare cu cotul, 


încât umărul i se ridică în sus. 

Anna îl privea în tăcere, cu mirare şi teamă. 

— Nu ţi-am spus că nu îngădui să-ţi primeşti amantul 
acasă? 

— Trebuia să-l văd, ca... 

Se opri, neştiind ce să născocească. 

— Nu vreau să intru în amănuntele pentru care o femeie 
are nevoie să-şi vadă amantul. 

Anna izbucni: 

— Am vrut numai... numai... Brutalitatea lui o enervă şi-i 
dădu curaj. Nu vezi cât e de uşor pentru dumneata să mă 
jigneşti? 

— Poţi să jigneşti un om cinstit şi o femeie cinstită. Dar să 
spui unui hoţ că e hoţ, asta nu e decât la constatation d'un 
fait? 1. 

— N-am cunoscut până acum la dumneata această 
trăsătură nouă de cruzime. 

— Dumneata numeşti cruzime faptul că un bărbat dă soţiei 
sale libertatea şi pavăza unui nume cinstit, cu singura 
condiţie să respecte buna-cuviinţă? Asta e cruzime? 

— Ba e mai rău decât cruzime. E o ticăloşie, dacă vrei să 
ştii! Strigă Anna cu o răbufnire de răutate şi, sculându-se, 
vru să plece. 

— Nu! Răcni Karenin cu glasul său piţigăiat, care se ridică 
acum cu o notă mai sus decât de obicei, îi apucă atât de 
puternic mâna în degetele lui mari, încât îi rămase la 
încheietură urma roşie a brăţării pe care i-o strânsese. O 
aşeză cu sila la loc. E o ticăloşie? Dacă vrei să întrebuinţezi 
acest cuvânt, e o ticăloşie să-ţi lepezi bărbatul şi copilul 
pentru un amant şi să mănânci pâinea soţului! 

Anna lăsă capul în jos. Nu numai că nu repetă ceea ce-i 
spusese ieri amantului, şi anume că el îi e soţ, iar bărbatul 
său e un om de prisos, dar nici nu se gândi la asta. Simţea 
toată dreptatea cuvintelor sale şi spuse numai atât: 

— Nu poţi să judeci situaţia mea mai aspru decât o 
condamn eu însămi. Dar de ce-mi spui toate astea? 


— De ce ţi le spun? De ce? Adăugă el tot atât de mânios. 
Ca să ştii că, întrucât nu mi-ai respectat hotărârea în ce 
priveşte păstrarea bunei-cuviinţe, am să iau măsuri ca să 
pun capăt acestei situaţii. 

— În curând, în curând are să se sfârşească şi aşa, zise 
Anna. 

La gândul unei morţi apropiate, dorită de ea acum, o 
podidiră iarăşi lacrimile. 

— Are să se sfârşească mai repede decât ai plănuit cu 
amantul dumitale! Voi nu vreţi decât să vă satisfaceţi pofta 
animalică... 

— Alexei Alexandrovici, nu fac apel la mărinimia dumitale, 
dar nu se cade să loveşti pe cel căzut. 

— Da. Nu te gândeşti decât la dumneata. Dar de 
suferinţele omului care ţi-a fost soţ nu vrei să ştii. Nici nu-ţi 
pasă că i-ai distrus viaţa... că el a sufeli... sufeli... sutfelit. 

Vorbea aşa de repede, încât se bâlbâia şi nu izbuti să 
rostească acest cuvânt. Rosti în cele din urmă sufelit. 

Annei îi veni să râdă şi se ruşina numaidecât că găsise 
ceva de râs într-un astfel de moment. Pentru întâia oară ea 
îl înţelese, se transpuse în sufletul lui şi i se făcu milă de 
dânsul. Dar ce putea să spună sau să facă? Îşi lăsă capul în 
pământ şi tăcu. Tăcu şi el câteva clipe. Începu apoi să 
vorbească rece, cu glas mai puţin piţigăiat, accentuând 
cuvintele alese la întâmplare, care nu aveau nici o 
însemnătate deosebită. 

— Am venit să-ţi spun... începu Karenin. 

Anna îl privea. „Mi s-a părut, se gândi ea, amintindu-şi 
expresia feţei sale când se încurcase pronunţând sufelit. 
Oare poate simţi ceva un om cu ochi atât de spălăciţi, cu 
calmul ăsta suveran?” 

— Eu nu pot schimba nimic, şopti Anna. 

— Am venit să-ţi spun că mâine plec la Moscova şi că nu 
mă mai întorc în casa asta. Ai să afli hotărârea mea de la 
avocatul căruia am să-i încredinţez chestiunea divorţului. 


Copilul are să stea la sora mea, îi spuse el, amintindu-şi cu o 
sforţare ceea ce vroise să-i spună despre copil. 

— Mi-l iei pe Serioja numai ca să mă chinuieşti, zise ea, 
privindu-l pe sub sprâncene. Nu-l iubeşti... Lasă-mi-l pe 
Serioja! 

— Da. Mi-am pierdut până şi iubirea pentru fiul meu, 
fiindcă dezgustul faţă de dumneata se revarsă şi asupra lui. 
Totuşi, am să ţi-l iau. Adio! 

Karenin vru să plece, dar de data asta Anna îl reţinu. 

— Alexei Alexandrovici, lasă-mi-l pe Serioja! Şopti Anna 
încă o dată. Altceva nu mai am ce să-ţi spun. Lasă-mi-l pe 
Serioja până la... Am să nasc în curând. Lasă-mi-l! 

Alexei Alexandrovici se aprinse la faţă şi smulgându-şi 
mâna din mâna ei, ieşi tăcut din odaie. 

V, 

Când intră Alexei Alexandrovici, sala de aşteptare a 
vestitului avocat din Petersburg era plină. Trei doamne: una 
bătrână, alta tânără şi o negustoreasă, precum şi trei 
domni: un bancher neamţ cu inel în deget, un negustor cu 
barbă şi un slujbaş mânios, în uniformă şi cu cruce la gât, 
aşteptau probabil de mult. Doi secretari scriau la birouri, 
scârţâind din peniţe. Garniturile de birou - Alexei 
Alexandrovici era mare amator de asemenea lucruri - erau 
deosebit de frumoase şi Karenin nu se putu împiedica să le 
admire. Fără să se ridice şi închizându-şi pe jumătate ochii, 
unul dintre secretari întrebă rău dispus pe Alexei 
Alexandrovici: 

— Ce doriţi? 

— Am treabă cu domnul avocat. 

— Domnul avocat e ocupat! Răspunse scurt secretarul, 
arătând cu tocul la cei ce aşteptau, şi continuă să scrie mai 
departe. 

— N-ar putea să-şi facă timp? Întrebă Alexei Alexandrovici. 

— N-are timp liber. Tot timpul e ocupat. Vă rog să 
aşteptaţi! 


— Fiţi bun şi daţi-i cartea mea de vizită! Rosti cu 
demnitate Alexei Alexandrovici, văzându-se nevoit să-şi 
descopere identitatea. 

Secretarul luă cartea de vizită şi, aruncând asupră-i o 
privire nemulțumită, ieşi din cameră. 

În principiu, Alexei Alexandrovici era un partizan al 
justiţiei publice. Nu aproba însă în totul unele amănunte cu 
privire la aplicarea ei la noi, din punctul de vedere al 
prestigiului serviciilor superioare; le critica însă numai în 
măsura în care îşi îngăduia el să critice o instituţie 
sancţionată de puterea de sus. Toată viaţa şi-o petrecuse în 
activitatea administrativă. De aceea, când nu aproba ceva, 
dezaprobarea lui era atenuată prin faptul că el înţelegea că 
greşelile sunt lucruri fireşti şi cu putinţă de îndreptare, în 
orice chestiune. La noile instituţii judecătoreşti, Karenin 
critica locul de seamă acordat corpului avocaţilor. Nu 
avusese însă până acum de-a face cu avocaţii şi de aceea 
critica lui era pur teoretică; acum, însă, părerea lui era 
întărită prin neplăcuta impresie pe care o încercase în sala 
de aşteptare a avocatului. 

— Vine numaidecât, anunţă secretarul. 

Într-adevăr, peste două minute se iviră în uşă silueta 
deşirată a unui jurist bătrân, care avusese o consfătuire cu 
avocatul, şi în urmă avocatul însuşi. 

Avocatul era un bărbat mărunt, îndesat şi chel, cu barba 
neagră-roşcată, sprâncene stufoase blonde şi cu fruntea 
bombată. Era gătit ca un mire, de la cravată şi lanţul dublu, 
până la ghetele de lac. Avea o figură deşteaptă de mujic, şi 
îmbrăcămintea lui de filfizon era de prost-gust. 

— Poftiţi! Se înclină avocatul către Alexei Alexandrovici şi, 
posomorit, îl lăsă pe Karenin să treacă înainte; apoi închise 
uşa după dânsul. 

— Nu doriţi să luaţi loc aici? 

Arătă un fotoliu lângă biroul încărcat de hârtii, iar el însuşi 
se aşeză solemn în fotoliul său, frecându-şi mâinile mici cu 
degete scurte, acoperite de peri albicioşi, şi aplecându-şi 


capul într-o parte. Dar abia se aşezase, când o molie trecu 
în zbor pe deasupra biroului. Avocatul, cu o repeziciune 
neaşteptată, desfăcu mâinile, prinse molia şi-şi reluă 
atitudinea de la început. 

— Înainte de a începe să vă vorbesc despre chestiunea 
mea, zise Alexei Alexandrovici, urmărind mirat cu ochii 
mişcarea avocatului, vreau să vă atrag atenţia că problema 
despre care am să vă vorbesc trebuie să rămână secretă. 

Un zâmbet abia schiţat înfiora mustăţile roşcate, pleoştite, 
ale avocatului. 

— N-aş fi putut să fiu avocat, dacă n-aş fi fost în stare să 
păstrez secretele ce mi se încredinţează. Dar, dacă doriţi o 
confirmare... 

Alexei Alexandrovici îl privi drept în faţă şi văzu că ochii săi 
cenuşii şi inteligenţi râdeau, cunoscând parcă totul. 

— Mă cunoaşteţi? Urmă Alexei Alexandrovici. 

— Vă cunosc şi ştiu, ca orice rus - avocatul prinse încă o 
molie - şi activitatea domniei-voastre, atât de folositoare, 
răspunse avocatul, înclinându-se. 

Alexei Alexandrovici oftă, adunându-şi puterile; apoi urmă, 
o dată hotărât, cu vocea-i piţigăiată, fără sfială, fără opriri şi 
accentuând unele cuvinte: 

— Am nenorocirea, începu Alexei Alexandrovici, să fiu un 
soţ înşelat şi doresc să rup legal raporturile cu soţia mea, 
adică să mă despart, însă în aşa fel, ca copilul să nu rămână 
cu mama. 

Ochii cenuşii ai avocatului se sileau să nu râdă, dar jucau 
învioraţi de o bucurie nestăpânită. Alexei Alexandrovici 
observă la dânsul nu numai satisfacția omului care pune 
mâna pe un proces mănos, ci şi un triumf şi o încântare. În 
ochii săi scăpară o strălucire asemănătoare cu scânteierea 
sinistră pe care o surprinsese şi în ochii soţiei sale. 

— Doriţi concursul meu pentru obţinerea divorţului? 

— Exact! Dar trebuie să vă previn, cu riscul de a abuza de 
atenţia domniei-voastre, că am venit să vă consult numai în 
prealabil. Doresc să divorţez, însă mai înainte de toate este 


important pentru mine să ştiu sub ce formă este cu putinţă 
divorţul. Şi s-ar putea ca, în cazul când formele n-ar 
coincide cu cerinţele mele, să renunţ la un demers legal. 

— Aşa e întotdeauna, zise avocatul. Acest lucru e oricând 
în căderea domniei-voastre. 

Avocatul plecă ochii spre picioarele lui Alexei 
Alexandrovici, simțind că şi-ar putea jigni clientul prin 
expresia lui de nedomolită bucurie. Se uită la o molie care 
trecu pe sub nasul clientului. Mâna îi tresări. N-o prinse 
însă, din consideraţie pentru situaţia lui Alexei 
Alexandrovici. 

— Deşi în linii generale, îmi sunt cunoscute legile noastre 
referitoare la această chestiune, adăugă Alexei 
Alexandrovici, totuşi aş vrea să aflu formele în care se 
rezolvă îndeobşte practic, asemenea chestiuni. 

— Doriţi, răspunse avocatul, fără să-şi ridice ochii, 
însuşindu-şi cu plăcere tonul clientului, să vă arăt căile cu 
ajutorul cărora dorinţa domniei-voastre ar putea fi 
îndeplinită. 

Văzând că Alexei Alexandrovici înclina capul în semn de 
aprobare, avocatul urmă, privindu-i din când în când faţa 
care se acoperise de pete roşii. 

— După legile noastre, începu avocatul cu o uşoară nuanţă 
de dezaprobare la adresa legilor noastre, divorţul este 
posibil, după cum ştiţi, în următoarele cazuri... Aşteaptă! Se 
adresă el secretarului care vâri capul pe uşă. Se ridică 
totuşi, îi spuse câteva cuvinte şi se aşeză din nou. În 
următoarele cazuri: defectele fizice ale soţilor, dispariţia 
fără urmă, timp de cinci ani, adăugă el, îndoind un deget 
scurt, acoperit cu păr; apoi adulterul (rosti acest cuvânt cu 
o vădită plăcere). Subîmpărţirile sunt următoarele 
(avocatul continuă să-şi îndoaie degetele groase, deşi 
cazurile şi subîmpărţirile, evident, nu puteau fi clasificate 
împreună): defectele fizice ale bărbatului sau ale soţiei, 
după aceea adulterul din partea bărbatului sau a soţiei. 
Întrucât îndoise toate degetele, el le dezdoi şi continuă: 


acesta e punctul de vedere teoretic. Presupun că mi-aţi 
făcut onoarea de a vă fi adresat mie ca să vă indic o aplicare 
practică. De aceea, având în vedere antecedentele, trebuie 
să vă comunic că toate cazurile de divorţ se reduc la 
următoarele: defecte fizice nu exista, după cât înţeleg? Nici 
dispariţie? 

Alexei Alexandrovici lăsă capul în jos în semn de 
încuviinţare. 

— Se reduc la următoarele: adulterul unuia dintre soţi şi 
dovedirea vinovăţiei prin înţelegere reciprocă şi, în lipsa 
unei astfel de înţelegeri, prin dovedirea necredinţei. 
Trebuie să vă spun că ultimul caz se întâlneşte rar în 
practică, zise avocatul şi, aruncând pe furiş o privire lui 
Alexei Alexandrovici, tăcu întocmai ca un vânzător de 
pistoale care aşteaptă ca clientul să-şi aleagă revolverul 
după ce i-a descris avantajele a două sisteme diferite de 
arme. 

Dar Alexei Alexandrovici tăcea. De aceea avocatul urmă: 

— Sunt de părere că lucrul cel mai obişnuit, cel mai simplu 
şi cel mai raţional este adulterul prin înţelegere reciprocă. 
Nu mi-aş fi îngăduit să ma exprim astfel faţă de un om 
necultivat, adăugă avocatul, dar îmi închipui că 
dumneavoastră înţelegeţi aceste lucruri. 

Alexei Alexandrovici era însă atât de tulburat, încât nu 
înţelese dintr-o dată raţiunea unui adulter prin înţelegere 
reciprocă şi-şi arătă nedumerirea printr-o privire. Avocatul 
însă îi veni numaidecât în ajutor: 

— Oamenii nu mai pot trăi împreună, iată realitatea. Dacă 
amândoi sunt de acord în această privinţă, detaliile şi 
formalităţile nu mai contează. În acelaşi timp, asta-i soluţia 
cea mai simplă şi cea mai sigură. 

Alexei Alexandrovici înţelese acum totul. Dar consideraţii 
de ordin religios îl împiedicau să accepte o asemenea 
soluţie. 

— În cazul de faţă, soluţia asta n-are ce căuta, zise 
Karenin. O singură soluţie e cu putinţă: dovedirea 


necredinţei confirmate prin scrisorile pe care le am. 

Auzind de scrisori, avocatul îşi strânse buzele şi scoase un 
sunet subţirel de compătimire şi de dispreţ. 

— Vedeţi dumneavoastră, începu avocatul, asemenea 
chestiuni se rezolvă, după cum ştiţi, de forurile 
duhovniceşti. Dar părinţii protopopi sunt amatori de cele 
mai mici amănunte în chestiuni de acest fel, continuă el cu 
un surâs care arăta o deplină înţelegere a gustului 
protopopilor. Fără îndoială că scrisorile pot însemna o 
oarecare confirmare. Dovezile însă trebuiesc obţinute 
direct, adică de la martori. În genere, dacă îmi veţi face 
onoarea să mă învredniciţi cu încrederea domniei-voastre, e 
mai bine să lăsaţi în seama mea alegerea mijloacelor de 
care ne vom folosi. Cine urmăreşte un scop admite şi 
mijloacele de a-l atinge. 

— Dacă-i aşa... începu Alexei Alexandrovici, pălind dintr-o 
dată. 

Dar în aceeaşi clipă avocatul se ridică şi se duse din nou la 
uşă, vorbind secretarului care-l întrerupsese. 

— Spune-i că nu suntem la tarabă! Zise el şi se întoarse la 
Alexei Alexandrovici. 

În timp ce se înapoia la locul său, avocatul mai prinse pe 
nesimţite o molie. „Ce o să se aleagă din ripsul meu de pe 
mobilă, la vară?” se gândi el, posomorându-se. 

— Aşadar, aţi spus... zise avocatul. 

— Am să vă comunic hotărârea mea în scris, răspunse 
Alexei Alexandrovici, ridicându-se, şi se sprijini de birou. 
Rămase câtva timp tăcut, apoi adăugă: Prin urmare, din 
spusele domniei-voastre pot trage concluzia că obţinerea 
divorţului este posibilă. V-aş mai ruga să-mi spuneţi şi 
condiţiile domniei-voastre. 

— E posibil orice, dacă-mi daţi deplina libertate de 
acţiune, urmă avocatul fără să răspundă la întrebare. Pe 
când aş putea conta să primesc veşti de la domnia-voastră? 
Îl întrebă el, în timp ce se apropiau de uşă. Iar ochii îi 
străluceau ca şi ghetele de lac. 


— Peste o săptămână. Şi v-aş ruga să fiţi bun a-mi 
comunica răspunsul domniei-voastre: dacă-mi luaţi procesul 
şi în ce condiţii. 

— Prea bine. 

Avocatul se înclină respectuos, făcu loc clientului, să iasă 
pe uşă şi, rămânând singur, se lăsă în voia bucuriei. Era aşa 
de vesel, încât - împotriva obiceiului său - făcu o reducere 
cucoanei care se tocmise cu el şi încetă de a mai prinde 
molii, hotărând la urma urmei să-şi îmbrace spre iarnă 
mobila cu catifea, ca la Sigonin. 

VI. 

Alexei Alexandrovici câştigase o izbândă strălucită în 
şedinţa comisiei de la 17 august, dar urmările acestei 
victorii îi subminară poziţia la minister. Noua comisie, 
însărcinată să cerceteze felul de trai al celor străini de 
neam, fusese constituită şi trimisă la faţa locului cu o 
neobişnuită repeziciune şi energie, fiind stimulată de Alexei 
Alexandrovici. Trei luni după aceasta, raportul era întocmit 
şi prezentat. Traiul acestor locuitori fusese cercetat din 
punct de vedere politic, administrativ, economic, etnografic, 
material şi religios. Toate întrebările primiseră răspunsuri 
perfect formulate şi care nu îngăduiau nici un dubiu, 
deoarece nu erau opera gândirii umane, mereu supusă 
greşelilor, ci opera activităţii administrative. Răspunsurile 
rezultau din date oficiale, din rapoartele guvernatorilor şi 
ale arhiereilor, întemeiate pe referatele autorităţilor 
judeţene şi ale protopopilor, care se întemeiaţi, la rândul 
lor, pe relatările administraţiilor de plasă şi ale preoţilor 
parohi. De aceea aceste răspunsuri erau indiscutabile. 

Toate problemele, de pildă: de ce sunt recolte proaste, de 
ce se ţin locuitorii de credinţa lor etc., probleme care nu se 
dezleagă fără intervenţia aparatului de stat şi nu pot fi 
dezlegate de veacuri, căpătară o rezolvare limpede şi 
neîndoioasă. Dezlegarea era în favoarea lui Alexei 
Alexandrovici. Dar Stremov, simțindu-se atins în ultima 
şedinţă, adoptă, când se primiră rapoartele comisiunii, o 


tactică la care Alexei Alexandrovici nu se aşteptase de loc. 
Atrăgând de partea sa pe câţiva membri din comisie, 
Stremov trecu dintr-o dată de partea lui Karenin şi nu 
numai că apără cu căldură aplicarea măsurilor propuse de 
Alexei Alexandrovici, dar mai propuse încă şi alte măsuri în 
acelaşi spirit, duse însă la extrem. Aceste măsuri, exagerate 
faţă de teza iniţială a lui Alexei Alexandrovici, au fost 
adoptate şi abia atunci s-a demascat tactica lui Stremov. 
Masurile, împinse la extrem, se dovediră dintr-o dată atât 
de absurde, încât şi oamenii de stat, şi opinia publică, şi 
doamnele din societate, şi ziarele le condamnară, iar 
indignarea stârnită împotriva acestor măsuri se revărsă şi 
asupra lui Alexei Alexandrovici, părintele lor. 

Între timp, Stremov se dăduse la o parte, prefăcându-se că 
nu făcuse altceva decât să urmeze orbeşte planul lui 
Karenin şi că acum, când se văzu ce ieşise, el însuşi era 
surprins şi revoltat. Aceste împrejurări subminară moralul 
lui Alexei Alexandrovici. Totuşi, cu toată starea proastă a 
sănătăţii sale şi cu toate neplăcerile lui familiale, Karenin nu 
se dădu bătut. O sciziune se produse în comisie. O parte din 
membri, în frunte cu Stremov, îşi justificau greşeala prin 
faptul că s-ar fi încrezut în comisia de revizuire condusă de 
Alexei Alexandrovici, care prezentase raportul. Ei susțineau 
că raportul comisiei era plin de absurdităţi - numai hârtie 
stricată degeaba. Karenin, împreună cu un grup de oameni 
care vedeau primejdia unei astfel de atitudini revoluţionare 
faţă de acte, continuau să susţină datele prezentate de 
comisia de revizuire. Datorită acestei situaţii, atât în 
cercurile înalte, cât şi în societate chiar, vederile se 
încurcară. Deşi toată lumea se interesa de această 
problemă, nu mai putea să înţeleagă nimeni dacă străinii de 
neam o duceau într-adevăr prost şi se prăpădeau, sau dacă, 
dimpotrivă, erau într-o stare înfloritoare. Din pricina 
aceasta, cât şi a dispreţului căzut asupra lui provocat de 
necredinţa soţiei sale, situaţia lui Alexei Alexandrovici 
ajunsese foarte şubredă. 


În această împrejurare, Karenin luă o hotărâre mare. Spre 
surprinderea comisiei, el anunţă că va cere încuviințarea să 
se ducă personal la faţa locului, spre a cerceta chestiunea; 
apoi, primind aprobarea, Alexei Alexandrovici plecă spre 
acele gubernii îndepărtate. 

Plecarea lui Karenin stârni mare vâlvă, cu atât mai mult, 
cu cât restituise în mod oficial, chiar înainte de plecare, 
cheltuielile de deplasare şi alocarea pentru doisprezece cai. 

— Cred că e o faptă foarte nobilă, comentă acest lucru 
Betsy cu prinţesa Meahkaia. De ce să se dea bani pentru cai 
de poştă, când toată lumea ştie că acum sunt pretutindeni 
căi ferate? 

Dar Prinţesa Meahkaia nu era de aceeaşi părere, ba chiar 
o enervă reflecţia prinţesei Tverskaia. 

— Îţi vine uşor să vorbeşti când ai nu ştiu câte milioane, 
zise ea, dar eu sunt foarte bucuroasă când se duce bărbatul 
meu vara în inspecții; e plăcut şi sănătos pentru el să 
călătorească, şi-mi dă şi mie bani cu care să-mi ţin trăsura 
şi vizitiul. 

În drumul său spre guberniile îndepărtate, Alexei 
Alexandrovici se opri pentru trei zile la Moscova. 

A doua zi după sosire, Karenin se duse în vizită la 
generalul-guvernator. La o răspântie, lângă ulicioara 
Gazetnaia, unde se înghesuiau totdeauna trăsurile mari şi 
birjele, Alexei Alexandrovici îşi auzi deodată numele strigat 
de un glas atât de puternic şi de vesel, încât nu putu să nu 
întoarcă privirea. Vesel, tânăr, strălucitor, purtând un 
palton scurt, la modă, cu o pălărie cu marginile înguste, de 
asemenea la modă, înclinată uşor pe o ureche, şi cu faţa 
luminată de un zâmbet care-i descoperea dinţii albi între 
buzele roşii - Stepan Arkadici stătea la marginea 
trotuarului şi-l striga cu atâta stăruinţă, că fu nevoit să se 
oprească. Oblonski ţinea o mână pe marginea ferestrei unui 
cupeu care se oprise în colţ, în care se zărea un cap de 
femeie cu o pălărie de catifea şi două căpşoare de copii, iar 
cu cealaltă mână făcea semne cumnatului său. Doamna 


zâmbi cu un surâs bun şi dădu şi ea din mână. Era Dolly cu 
copiii. 

Karenin nu vroia să vadă pe nimeni la Moscova şi cu atât 
mai puţin pe fratele soţiei sale. Ridică pălăria şi vru să-şi 
urmeze drumul, dar Stepan Arkadici făcu semn vizitiului să 
stea şi alergă spre Karenin prin zăpadă. 

— Cum se poate să nu mă anunţi? Ai venit de mult? Am 
fost ieri la Dussot. Văd pe tablă: Karenin. Dar nici nu mi-a 
trecut prin minte că eşti tu, zise Stepan Arkadici, băgându- 
şi capul pe fereastra cupeului. Altfel aş fi intrat. Ce bine-mi 
pare că te văd! Adăugă el, lovindu-şi picioarele unul de 
altul, ca să scuture zăpada. Cum se poate să nu mă anunţi”?! 
Repetă el. 

— N-aveam când. Sunt foarte ocupat, răspunse rece Alexei 
Alexandrovici. 

— Vino până la soţia mea! "Ţine aşa de mult să te vadă! 

Karenin îşi desfăcu pledul în care erau înfăşurate 
picioarele sale sensibile la frig şi, coborând din cupeu, se 
îndreptă prin zăpadă spre Daria Alexandrovna. 

— Ce înseamnă asta, Alexei Alexandrovici? De ce ne 
ocoleşti aşa? Îl întrebă Dolly zâmbind. 

— Am fost foarte ocupat. Îmi pare bine că te văd, zise 
Karenin pe un ton care dezminţea cuvintele sale. Cum o mai 
duci cu sănătatea? 

— Dar ce mai face scumpa mea Anna? 

Alexei Alexandrovici mârâi ceva şi vru să plece, dar Stepan 
Arkadici îl opri. 

— Ştii ce să facem? Dolly, pofteşte-l pe mâine la masă! Să 
chemăm şi pe Koznâşev, şi pe Pesţov, ca să-l tratăm cu 
intelectualii moscoviți. 

— Vino, te rog! Zise Dolly. Te aşteptăm la cinci sau la şase, 
când vrei. Dar ce face scumpa mea Anna? 

— E bine, mormăi Alexei Alexandrovici, posomorât. 
Mulţumesc! 

Apoi Karenin se îndreptă spre cupeul său. 

— Atunci vii? Îi strigă Dolly. 


Alexei Alexandrovici spuse ceva, dar Dolly nu auzi nimic 
din pricina trăsurilor în mers. 

— Trec mâine pe la tine! Îi răcni din urma Stepan Arkadici. 

Alexei Alexandrovici se urcă în cupeu şi se înfundă în el, ca 
să nu vadă nimic şi nici să nu fie văzut. 

— Un original, încheie Stepan Arkadici şi, după ce se uită 
la ceas, făcu un gest de adio, prietenos, dezmierdător, cu 
mâna către soţia şi copiii săi şi porni voiniceşte pe trotuar. 

— Stiva, Stiva! Îl strigă Dolly roşind. 

EI întoarse capul. 

— Trebuie să cumpăr paltoane pentru Grişa şi Iania. Dă- 
mi bani. 

— Nu-i nevoie. Spune că trec eu să plătesc. Şi Stepan 
Arkadici dispăru, salutând voios din cap pe un cunoscut 
care trecea cu trăsura. 

VII. 

A doua zi era duminică. Stepan Arkadici intră la Teatrul 
Mare, la o repetiţie de balet şi oferi Masei Cibisova, o 
dansatoare drăguță, angajată prin protecţia lui, perlele 
făgăduite în ajun. Între culise, el avu timp, în crepusculul 
diurn al teatrului, să-i sărute mutrişoara drăgălaşă, 
înseninată de darul primit. Pe lângă asta, trebuia să se 
înţeleagă cu dânsa asupra întâlnirii de după spectacol. Îi 
explică de ce nu poate veni la începutul baletului şi îi 
făgădui că va veni la ultimul act ca s-o invite la un supeu 
împreună. De la teatru, el trecu pe la Ohotnâi Riad şi alese 
singur peştele şi sparanghelul pentru prânz; iar la ora 
douăsprezece ajunse la Dussot, unde trebuia să vadă trei 
persoane care, spre norocul lui, locuiau la acelaşi hotel: pe 
Levin, reîntors de curând din străinătate şi care trăsese 
acolo, pe noul său şef, abia numit în acest post înalt, care 
inspecta Moscova, şi pe cumnatul Karenin, ca să-l aducă 
neapărat la dejun; lui Stepan Arkadici îi plăcea să mănânce 
bine, dar mai ales îi plăcea să dea câte o masă intimă, nu 
încărcată, însă cu mâncări delicate, băuturi fine şi invitaţi 
aleşi. Meniul dejunului era cu totul pe gustul lui: bibani 


cumpăraţi vii, sparanghel - şi la piece de resistance22 - un 
roastbeef simplu, minunat, precum şi vinurile respective. Ca 
invitaţi urmau să vină Kitty şi Levin; apoi, ca să nu pară 
anume potrivit, o vară a gazdei şi tânărul Şcerbaţki, iar la 
piece de resistance era alcătuită din Serghei Koznâşev şi 
Alexei Alexandrovici. Serghei Ivanovici, moscovit şi filosof, 
iar Karenin - petersburghez şi mare politician. Mai invitase 
şi pe un vestit original, Pesţov - un „tânăr” extrem de 
fermecător de cincizeci de ani - om entuziast, liberal, 
vorbăreţ, muzician şi istoric, care trebuia să fie „sosul” sau 
„garnitura”, să facă legătura între Koznâşev şi Karenin, să-i 
stimuleze şi să-i stârnească la vorbă. 

Rata a doua pentru pădure sosise de la negustor şi familia 
Oblonski nu cheltuise încă toţi banii. Dolly era foarte 
drăguță şi bună în timpul din urmă. Gândul acestui prânz îl 
bucura pe Stepan Arkadici din toate punctele de vedere. 
Era într-o minunată stare sufletească. Numai două 
împrejurări erau oarecum neplăcute, dar acestea se înecau 
în marea de veselie care umplea sufletul lui Stepan 
Arkadici. Prima era atitudinea rece şi severă, de ieri, a lui 
Karenin, când se întâlnise cu el pe stradă; expresia feţei 
sale, faptul că nu venise la dânsul şi nici nu-i anunţase 
sosirea, Stepan Arkadici le puse în legătură cu unele bârfeli 
pe socoteala Annei şi a lui Vronski, care-i ajunseseră până la 
urechi, şi bănui că se petrecuse ceva grav între soţi. 

A doua era faptul că noul şef, ca toţi şefii noi, avea 
reputaţia unui om teribil, care se scula la şase dimineaţa, 
muncea ca un cal şi cerca subalternilor săi să facă acelaşi 
lucru. Afară de aceasta, se zvonea că noul şef ar fiun 
adevărat urs în raporturile lui cu oamenii şi că ideile sale ar 
fi diametral opuse acelora pe care le avusese predecesorul 
său, ale cărui vederi le împărtăşise până atunci Stepan 
Arkadici. În ajun, Oblonski se dusese la slujbă în uniformă. 
Şeful fusese foarte drăguţ şi vorbise cu el cum ai vorbi cu o 
cunoştinţă veche, şi de aceea Stepan Arkadici se credea 
obligat să-i facă o vizită în redingotă. Gândul că noul şef ar 


putea să nu-l primească bine îl neliniştea. Dar Stepan 
Arkadici simţea instinctiv că o să fie bine. „Oare nu suntem 
toţi oameni, nu suntem toţi păcătoşi? De ce ne-am căuta 
pricină şi ne-am duşmăni?” gândi el, intrând în hotel. 

— Noroc, Vasili! Spuse el unui om de serviciu, cunoscut, 
trecând prin sală cu pălăria pe-o ureche. Ţi-ai lăsat favoriţi? 
Levin stă la numărul 7? Nu? Condu-mă, te rog. Şi întreabă 
dacă mă poate primi contele Anicikin (acesta era noul şef). 

— Prea bine, răspunse Vasili cu un zâmbet. N-aţi mai fost 
de mult pe la noi. 

— Am fost ieri, dar am intrat pe altă uşă. Aici e numărul 7? 

Când intră, îl găsi pe Levin stând în mijlocul camerei cu un 
mujic din gubernia. Tver şi măsurând cu arşinul o blană de 
urs, încă proaspătă. 

— Ah, l-aţi împuşcat? Strigă Stepan Arkadici. Frumos 
exemplar! E ursoaică? Noroc, Arhip! 

Dădu mâna cu mujicul şi se aşeză pe un scaun, păstrându- 
şi paltonul şi pălăria. 

— Dar scoate-ţi-le odată! Zise Levin, luându-i pălăria din 
cap. 

— N-am când. Am venit numai pentru o clipă, răspunse 
Stepan Arkadici. 

Îşi descheie paltonul; pe urmă şi-l scoase şi rămase nu mai 
puţin de o oră, vorbind cu Levin despre vânat şi despre alte 
chestiuni mai intime. 

— Dar ia spune-mi, te rog, ce-ai făcut în străinătate? Unde 
ai fost? Îl întrebă Stepan Arkadici după ce plecă mujicul. 

— Am fost în Germania, Prusia, Franţa, în Anglia, dar nu în 
capitale, ci în oraşe industriale, şi am văzut multe lucruri 
noi. Îmi pare bine că am fost peste graniţă. 

— Da, îţi cunosc ideile cu privire la organizarea 
muncitorilor. 

— Aici e cu totul altceva: în Rusia nu poate exista o 
problemă muncitorească. În Rusia totul stă în legătura 
dintre poporul muncitor şi pământ. Problema există şi acolo. 
Dar la ei e vorba de dres un lucru stricat, pe când la noi... 


Stepan Arkadici îl asculta cu luare-aminte. 

— Da, da! Încuviinţă el. Se prea poate să ai dreptate. Dar 
mă bucur că eşti bine dispus: umbli după urşi, munceşti şi 
te pasionezi. Şcerbaţki mi-a spus că s-a întâlnit cu tine. Erai 
mâhnit. Nu vorbeai decât de moarte... 

— Ei, da, şi acum mă gândesc mereu la moarte, răspunse 
Levin. E adevărat că a sosit timpul să mor. Totul e 
zădărnicie. Drept să-ţi spun, îmi preţuiesc foarte mult ideile 
şi munca, dar de fapt gândeşte-te şi tu: toată lumea noastră 
nu-i decât o pătură subţire de mucegai care s-a întins pe o 
planetă minusculă. Când mă gândesc că ideile, faptele 
noastre - ceea ce credeam că se poate înfăptui măreț... nu-s 
decât fire de nisip! 

— Dragul meu, ăsta-i un cântec vechi de când lumea! 

— O fi vechi; dar, ştii, când îţi dai bine seama de asta, totul 
ţi se pare neînsemnat. Dacă te gândeşti că azi-mâine ai să 
mori şi n-are să mai rămână nimic, atunci totul ţi se pare 
atât de neînsemnat! Eu îmi socot ideile foarte importante, 
dar ele sunt de fapt tot atât de neînsemnate, chiar dacă le- 
aş realiza, ca şi împuşcarea acestei ursoaice. Atunci îţi 
petreci viaţa luându-te cu vânatul, cu munca, numai ca să 
nu te gândeşti la moarte. 

Ascultându-l pe Levin, Stepan Arkadici zâmbea uşor şi 
blând: 

— Bineînţeles! Vezi că ai ajuns la părerea mea? Îţi mai 
aduci aminte cum ai tăbărât asupra mea fiindcă nu caut în 
viaţă decât plăceri? „O, moralistule, nu fi aşa de sever!” 

— Şi totuşi viaţa are o parte frumoasă, şi anume... Levin se 
încurcă. Nu mai ştiu nici eu ce. Atâta ştiu: că avem să 
murim în curând. 

— De ce în curând? 

— Ştii ceva? Când te gândeşti la moarte, viaţa are mai 
puţin farmec, dar eşti mai liniştit. 

— Dimpotrivă, trebuie să ştii a te bucura cât mai ai timp s- 
o faci. Dar acum trebuie să plec, zise Stepan Arkadici, 
ridicându-se pentru a zecea oară. 


— Nu, mai stai! Făcu Levin, oprindu-l. Când ne mai 
vedem? Plec mâine. 

— Ei, poftim, era să uit! Ştii de ce am venit? Să te rog să 
vii negreşit azi la mine la dejun. Are să fie şi fratele tău, şi 
cumnatul meu, Karenin. 

— E aici? Răspunse Levin şi vru să întrebe de Kitty. 

Auzise că la începutul iernii Kitty fusese la Petersburg, la 
sora ei măritată cu un diplomat, şi nu ştia dacă s-a întors, 
ori nu. Se răzgândi însă şi nu mai întreba nimic. „Are să 
vină, n-are să vină, mi-e totuna.” 

— Vii? 

— Bineînţeles! 

— Atunci la ora cinci, în redingotă. 

Stepan Arkadici se ridica şi se duse jos, la noul său şef. 
Instinctul nu-l înşelase. Noul şef, omul acela teribil, era cât 
se poate de sociabil şi binevoitor. Oblonski luă o gustare la 
dânsul şi zăbovi atât, încât abia pe la trei ajunse la Alexei 
Alexandrovici. 

VIII. 

După ce se întoarse de la biserică, Alexei Alexandrovici îşi 
petrecu toată dimineaţa acasă. Avea în dimineaţa aceea 
două lucruri de făcut: mai întâi să primească şi să trimită la 
Petersburg o delegaţie a celor străini de neam, care se 
găsea la Moscova. În al doilea rând, trebuia să scrie 
avocatului scrisoarea făgăduită. Această delegaţie, deşi 
chemată din iniţiativa lui, prezenta multe puncte slabe şi 
chiar primejdioase - aşa că era foarte mulţumit că o găsise 
la Moscova. Membrii delegaţiei n-aveau nici cea mai mică 
idee de rolul şi de îndatoririle lor. Erau încredinţaţi, în 
naivitatea lor, că misiunea delegaţiei se mărginea la 
expunerea nevoilor locale şi a adevăratelor stări de lucru, 
cerând sprijinul guvernului, şi nu înțelegeau de loc că unele 
declaraţii şi cereri veneau în sprijinul grupului ostil şi 
duceau de râpă toată chestiunea. Alexei Alexandrovici 
pierdu mult timp cu ei, le dădu un program scris, din care 
nu trebuiau să iasă; şi, după ce îi concedie, trimise la 


Petersburg scrisori de recomandare pentru delegaţie. 
Principala lui colaboratoare în chestiunea aceasta trebuia 
să fie contesa Lidia Ivanovna. Era specialitatea ei să se 
ocupe de delegaţii. Nimeni nu ştia mai bine decât ea să le 
facă reclamă şi să le dea îndrumări bune. După ce isprăvi 
cu delegaţia, Karenin scrise şi avocatului. Îl împuternici fără 
nici o şovăială să procedeze cum va crede de cuviinţă. Vâri 
în plic şi trei bilete de ale lui Vronski, adresate Annei, pe 
care le găsise în servieta luată din sertar. 

De când îşi părăsise casa cu gândul de a nu se mai 
întoarce în ea, de când fusese la avocat - singurul om căruia 
îi împărtăşise intenţia lui, dar mai ales de când prefăcuse 
această problemă a vieţii sale într-o chestiune de hârtii, el 
se deprinsese din ce în ce mai mult cu planul său şi vedea 
acum limpede putinţa de a-l realiza. 

Tocmai lipise plicul adresat avocatului, când Karenin auzi 
glasul puternic al lui Stepan Arkadici. Acesta se certa cu 
servitorul lui Alexei Alexandrovici, cerându-i stăruitor să fie 
anunţat. 

„Mi-e totuna, se gândi Karenin, şi cu atât mai bine: am să-i 
spun care e situaţia mea faţă de sora sa şi am să-i explic de 
ce nu pot lua masa la dânsul.” 

— Pofteşte-l! Rosti el tare, strângându-şi hârtiile şi 
punându-le în mapă. 

— Vezi că minţi? Domnul e acasă, se auzi glasul lui Stepan 
Arkadici mustrând pe feciorul care nu-l lăsa să intre. 
Scoţându-şi din mers paltonul, Oblonski intră în cameră. Îmi 
pare foarte bine că te-am găsit! Sper... începu vesel Stepan 
Arkadici. 

— Nu pot veni! Îl întrerupse rece Alexei Alexandrovici, 
care rămăsese în picioare, fără să arate musafirului un 
scaun. 

Alexei Alexandrovici avusese de gând să stabilească 
numaidecât cu dânsul raporturile rezervate, cuvenite faţă 
de fratele unei soţii împotriva căreia intentase proces de 


divorţ. Nu prevăzuse însă oceanul de voie bună care se 
revărsa din sufletul lui Stepan Arkadici. 

Oblonski îşi deschise larg ochii senini şi strălucitori. 

— De ce nu poţi? Ce vrei să spui? Îl întrebă el nedumerit în 
franţuzeşte. Doar ai făgăduit. Toţi contăm pe tine. 

— Vreau să spun că nu pot să vin la voi, fiindcă raporturile 
de familie care erau între noi trebuie să înceteze. 

— Cum? Cum adică? De ce? Întrebă Stepan Arkadici 
zâmbind. 

— Fiindcă am intentat proces de divorţ surorii dumitale, 
soţia mea. Am fost nevoit... 

Dar Alexei Alexandrovici nici nu avu timp să isprăvească, 
deoarece Stepan Arkadici se purtă cu totul altfel de cum se 
aşteptase el. Acesta scoase un oftat şi, lăsându-se în fotoliu, 
strigă: 

— Vai, Alexei Alexandrovici, ce spui?! Şi pe faţa lui Stepan 
Arkadici se arătă o expresie de suferinţă adâncă. 

— Aşa e. 

— lartă-mă, dar nu pot, nu pot crede... 

Karenin se aşeză, dându-şi seama că vorbele sale nu 
avuseseră efectul aşteptat, că va fi nevoit să dea explicaţii şi 
că, oricare ar fi fost aceste explicaţii, raporturile dintre el şi 
cumnatul său vor rămâne aceleaşi. 

— Da, am fost pus în greaua situaţie de a fi nevoit să cer 
divorţ, zise Karenin. 

— Alexei Alexandrovici, vreau să-ţi spun un singur lucru. 
Te cunosc ca pe un om admirabil şi drept. O socotesc pe 
Anna o femeie bună, superioară. lartă-mă, dar nu-mi pot 
schimba părerea despre dânsa. De aceea, iartă-mă, dar nu 
pot crede aşa ceva. Aici trebuie să fie o neînțelegere. 

— Dacă ar fi numai o neînțelegere! 

— 'Te rog, pricep, îl întrerupse Stepan Arkadici. De bună 
seamă... Un singur lucru: nu trebuie să te grăbeşti. Nu 
trebuie, nu trebuie să te grăbeşti. 

— Nu m-am grăbit, răspunse rece Alexei Alexandrovici. 
Dar într-o asemenea chestiune nu te poţi consulta cu 


nimeni. Hotărârea mea e definitivă. 

— Îngrozitor! Exclamă Stepan Arkadici, oftând din greu. 
Ştii ce aş face eu, Alexei Alexandrovici? Te rog din suflet, fă 
asta! Adăugă el. După câte am înţeles, nu e încă introdusă 
acţiunea. Înainte de a o intenta, stai de vorbă cu soţia mea. 
O iubeşte pe Anna ca pe o soră, te iubeşte şi pe tine.E o 
femeie cu mult bun-simţ. Pentru numele lui dumnezeu, stai 
de vorbă cu ea. Fă asta, în numele prieteniei noastre, te rog 
din suflet. 

Alexei Alexandrovici căzu pe gânduri şi Stepan Arkadici se 
uită la el, plin de compătimire, fără să-i întrerupă tăcerea. 

— Ai să treci pe la dânsa? 

— Nu ştiu. De aceea n-am venit pe la voi. Îmi închipui că 
raporturile noastre trebuie să se schimbe. 

— Adică de ce? Nu văd motivul. Dă-mi voie să cred că, 
afară de relaţiile noastre de rudenie, tu ai pentru mine, 
măcar în oarecare măsură, aceleaşi sentimente de prietenie 
pe care le-am avut şi eu totdeauna pentru tine... şi o sinceră 
consideraţie, adăugă Stepan Arkadici, strângându-i mâna. 
Chiar dacă cele mai rele presupuneri ale tale ar fi 
adevărate, eu încă nu mi-aş lua dreptul să judec o parte sau 
alta şi nu văd motivele pentru care raporturile noastre ar 
trebui să se schimbe. Dar acum fă asta: du-te la soţia mea. 

— De altfel, privim lucrurile în mod deosebit, răspunse 
rece Alexei Alexandrovici. Dar să nu mai vorbim de asta. 

— De ce să nu vii? Vino măcar azi la dejun. Soţia mea te 
aşteaptă. Te rog, vino! Şi, mai ales, vorbeşte cu ea.E o 
femeie superioară. Pentru numele lui Dumnezeu, te rog în 
genunchi! 

— Dacă ţii atât de mult, am să vin, consimţi Karenin 
oftând. 

Vrând să schimbe vorba, Karenin îl întrebă despre ceea 
ce-i interesa pe amândoi, şi anume: despre noul şef al lui 
Stepan Arkadici, un om încă tânăr, care primise pe 
neaşteptate un post atât de important. 


Alexei Alexandrovici nu-l simpatizase nici înainte pe 
contele Anicikin şi nu împărtăşise niciodată părerile sale, 
iar acum nu-şi putea stăpâni un sentiment de oarecare 
animozitate împotriva acestuia - lucru de înţeles pentru un 
slujbaş care suferise o înfrângere în serviciu faţa de un altul 
înaintat în grad. 

— Ei, l-ai văzut? Îl întrebă Alexei Alexandrovici cu un 
zâmbet veninos. 

— Cum de nu! A fost ieri la noi la serviciu. Mi se pare că-i 
foarte priceput în slujba sa şi că e foarte activ. 

— Bine, bine! Dar în ce direcţie e îndreptată activitatea 
lui? Ca să facă treabă, sau ca să schimbe ceea ce a fost 
făcut? Nenorocirea ţării noastre este administraţia asta cu 
prea multe hârtii şi forme, al cărei vrednic reprezentant 
este el. 

— La drept vorbind, nu ştiu ce aş putea condamna la 
dânsul. Nu-i cunosc ideile, dar ştiu că e băiat bun, răspunse 
Stepan Arkadici. Vin chiar acum de la dânsul. Crede-mă, e 
băiat bun. Am luat o gustare împreună. L-am învăţat să facă 
băutura aceea, ştii - vin cu portocale. E grozav de 
răcoritoare. Mă mir că încă n-o cunoscuse. Straşnic i-a 
plăcut! Zău că e băiat de treabă! 

Stepan Arkadici se uită la ceas: 

— Vai, Dumnezeule, e trecut de ora patru şi trebuie să mai 
trag o fugă şi până la Dolgovuşin! Atunci, te rog, vino la 
dejun. Nici nu-ţi închipui cât ne-ai necăji, pe mine şi pe soţia 
mea, dacă n-ai veni. 

Alexei Alexandrovici îl petrecu pe cumnatul său cu totul 
altfel de cum îl primise. 

— Am făgăduit şi am să vin, răspunse el posac. 

— Crede-mă că preţuiesc asta. Sper că n-are să-ţi pară 
rău, zise Stepan Arkadici zâmbind. 

Îmbrăcându-se cu paltonul din mers, Oblonski atinse cu 
mâna, în treacăt, capul feciorului, şi ieşi râzând. 

— La ora cinci şi, te rog, în redingotă! Mai strigă el, 
întorcându-se din uşă. 


IX. 

Trecuse de ora cinci. Când sosi amfitrionul, câţiva musafiri 
şi veniseră. Stepan Arkadici intră împreună cu Serghei 
Ivanovici Koznâşev şi cu Pesţov, care se întâlniseră lângă 
scară. Erau cei doi reprezentanţi principali ai 
intelectualităţii moscovite, cum le spunea Oblonski. 
Amândoi erau oameni respectaţi, atât pentru caracterul, 
cât şi pentru inteligenţa lor. Şi ei se preţuiau unul pe altul, 
deşi nu se înțelegeau aproape asupra nici unei chestiuni - 
nu fiindcă ar fi făcut parte din curente opuse, ci tocmai 
fiindcă erau din aceeaşi tabără (cel puţin asta era părerea 
adversarilor) şi fiecare îşi avea nuanţa lui proprie. Dar, 
fiindcă nimic nu e mai greu de împăcat decât deosebirile de 
nuanţe în discuţiile abstracte, ei nu numai că nu cădeau 
vreodată de acord, ci se deprinseseră de mult să se atace şi 
să se ironizeze reciproc pentru incorigibilele erori ale 
fiecăruia, însă fără vreo supărare. 

Tocmai intrau pe uşă vorbind despre vreme, când Stepan 
Arkadici îi ajunse din urmă. 

Prinţul Alexandr Dmitrievici, socrul lui Oblonski, tânărul 
Şcerbaţki, Turovţân, Kitty şi Karenin se şi aflau în salon. 

Stepan Arkadici îşi dădu numaidecât seama că, fără el, 
lucrurile nu mergeau bine în salon. Daria Alexandrovna, în 
rochia ei de gală de mătase gri, îngrijorată din pricina 
copiilor, care trebuiau să ia masa singuri în odaia lor, şi 
fiindcă soţul său încă nu sosise, nu izbutise în lipsa lui să 
dezmorţească atmosfera ce domnea între invitaţi. Toţi 
şedeau ca fetele de popă în vizită (cum spunea bătrânul 
prinţ), întrebându-se ce căutau acolo şi scoțând cuvintele cu 
cleştele, numai ca să nu tacă. Nici jovialul Turovţân nu se 
simţea în apele lui. Zâmbetul buzelor lui groase, cu care 
întâmpină pe Stepan Arkadici, părea a spune: „Ce ţi-a venit 
să mă pui aici printre oameni deştepţi? Mi-ar conveni mai 
bine un chef la Château des fleurs!” Bătrânul prinţ şedea 
tăcut, uitându-se ponciş la Karenin cu ochii săi strălucitori. 
Stepan Arkadici ghici că prinţul şi pregătise o porecla 


acestui bărbat de stat, în cinstea căruia, ca pentru o cegă, 
erau invitaţi musafirii. Kitty se uita la uşa, silindu-se din 
toate puterile să nu se îmbujoreze când va intra Konstantin 
Levin. Tânărul Şcerbaţki, care nu fusese prezentat lui 
Alexei Alexandrovici, încerca să arate că asta nu-l 
stinghereşte câtuşi de puţin. Numai Karenin purta frac şi 
cravată albă, după moda din Petersburg, când erau şi 
doamne la dejun. Uitându-se la el, Stepan Arkadici înţelese 
că Alexei Alexandrovici venise numai ca să se ţină de cuvânt 
şi că acest lucru constituia pentru dânsul o datorie 
neplăcută. Mai ales prezenţa lui Karenin îi îngheţase pe toţi 
până la sosirea lui Oblonski. 

Intrând în salon, Stepan Arkadici se scuză că întârziase, 
spunând că fusese reţinut de prinţ, ţapul ispăşitor al tuturor 
întârzierilor şi absenţelor sale, şi într-o clipă îi făcu pe toţi 
să se simtă la largul lor. Apropie pe Alexei Alexandrovici de 
Serghei Koznâşev, sugerându-le drept subiect de discuţie 
problema rusificării Poloniei - temă de care se agăţară 
amândoi numaidecât, susținuți de Pesţov. Bătându-l pe 
umăr pe Turovţân, Oblonski îi şopti ceva hazliu la ureche şi- 
l aşeză lângă Dolly şi bătrânul prinţ. Spuse lui Kitty că e 
foarte frumoasă în ziua aceea; îl prezentă pe Şcerbaţki lui 
Karenin. Cât ai bate din palme, Oblonski frământă acest 
aluat social în aşa fel, încât salonul îşi pierdu aspectul 
funebru şi conversaţia se însufleţi. Lipsea numai Konstantin 
Levin, dar şi întârzierea aceasta veni în ajutorul gazdei, căci 
Stepan Arkadici, intrând în sufragerie, văzu cu groază că 
sticlele de Porto şi Xeres fuseseră cumpărate de la Despres 
şi nu de la Levet. După ce dădu dispoziţii ca vizitiul să fie 
trimis cât mai repede la Levet, Oblonski se îndreptă din nou 
spre salon, în sufragerie îl întâlni pe Konstantin Levin. 

— Am întârziat? 

— Dar poţi tu să nu întârzii? Râse Oblonski, luându-l de 
braţ. 

— E multă lume la tine? Cine e? Întrebă Levin, roşind şi 
scuturându-şi cu mănuşa zăpada de pe căciulă. 


— Numai ai noştri. E şi Kitty. Vino să te prezint lui Karenin. 

Cu tot liberalismul lui, Stepan Arkadici ştia că era 
măgulitor să-l cunoşti pe Karenin. lată de ce el îşi trata 
prietenii cei mai buni cu această cunoştinţă. În clipa aceea 
însă, Konstantin Levin nu era în stare să simtă toată 
plăcerea noii cunoştinţe. N-o mai văzuse pe Kitty de la 
serata aceea neuitată, la care îl întâlnise pe Vronski, dacă 
nu socotim clipa când o zărise pe şosea. Deşi în fundul 
inimii era sigur că o va întâlni astăzi aici, el căutase să-şi 
păstreze libertatea de gândire, încercând să se convingă că 
nu ştia nimic. Acum însă, când auzi că se afla acolo şi Kitty, 
simţi deodată o bucurie atât de mare şi în acelaşi timp o 
spaimă încă şi mai intensă, că i se tăie răsuflarea şi nu mai 
putu rosti ceea ce vroise să spună. 

„Oare cum... oare cum o fi? Aşa cum a fost înainte sau aşa 
cum am văzut-o în cupeu? Dar dacă Daria Alexandrovna a 
spus adevărul? Adică, de ce să nu fie adevărat?” se gândi el. 

— Da, te rog să mă prezinţi lui Karenin, rosti cu greutate 
Konstantin Dmitrici şi, intrând în salon cu o deznădăjduită 
hotărâre, o văzu numaidecât pe Kitty. 

Nu era nici ca înainte, nici ca în cupeu - era cu totul altfel. 

Părea speriată, sfioasă, stingherită - şi de aceea încă şi 
mai fermecătoare. Îl văzu de cum intră în salon. Îl aştepta. 
Se bucură şi se tulbură într-atât de bucurie, încât pentru o 
clipă (când Levin se îndreptă spre gazdă şi se uită iarăşi la 
dânsa) şi el, şi Dolly, care observa totul, crezură că Kitty n-o 
să se poată stăpâni şi o să izbucnească în plâns. Kitty roşi, 
păli, roşi din nou şi încremeni în aşteptare; numai buzele îi 
tremurau uşor. Levin se duse la dânsa, se înclină şi-i întinse 
mâna, tăcut. Dacă n-ar fi fost tremurul uşor al buzelor şi 
umezeala ce-i sclipea în ochi, sporindu-le strălucirea, 
zâmbetul său ar fi fost aproape liniştit, când îi spuse: 

— De când nu ne-am văzut! În timp ce mâna-i rece îi 
strânse mâna cu o hotărâre deznădăjduită. 

— Dumneata nu m-ai văzut, dar eu te-am văzut, zise Levin, 
cu faţa luminată de un zâmbet de fericire. Te-am văzut când 


te duceai de la gară la Erguşovo. 

— Când? Îl întrebă ca mirată. 

— Când te duceai la Erguşovo, răspunse el, simțind că se 
îneacă în fericirea ce-l copleşea. „Cum de am îndrăznit să 
mă îndoiesc de puritatea desăvârşită a acestei fiinţe 
înduioşătoare? Da, cred că e adevărat ceea ce mi-a spus 
Daria Alexandrovna”, gândi el. 

Stepan Arkadici îl luă de braţ şi-l duse la Karenin: 

— Daţi-mi voie să fac prezentările! Le spuse numele. 

— Îmi pare bine că vă revăd, rosti rece Alexei 
Alexandrovici, strângând mâna lui Levin. 

— Vă cunoaşteţi? Întrebă mirat Stepan Arkadici. 

— Am călătorit împreună trei ore cu trenul, zise zâmbind 
Levin; dar ne-am despărţit intrigaţi, ca de la un bal 
mascat... cel puţin eu. 

— Aşa? Poftiţi, vă rog! Îi îndemna Stepan Arkadici, arătând 
spre sala de mâncare. 

Bărbaţii intrară în sufragerie şi se apropiară de masa cu 
aperitive, unde se găseau şase feluri de vodcă şi tot atâtea 
feluri de brânzeturi, cu cuţitaşe de argint şi fără cuţitaşe, 
felurite icre, scrumbii şi tot felul de conserve şi farfurii cu 
felii subţiri de franzeluţe franţuzeşti. 

Stând în picioare lângă rachiurile aromate şi gustări, 
domnii începură să ia din ele, iar discuţia cu privire la 
rusificarea Poloniei, încinsă între Serghei Ivanovici 
Koznâşev, Karenin şi Pesţov, lâncezea în aşteptarea 
prânzului. 

Pentru a pune capăt celei mai abstracte şi mai serioase 
discuţii, Serghei Ivanovici se pricepea ca nimeni altul să 
presare pe neaşteptate sare atică, schimbând astfel starea 
sufletească a interlocutorilor - ceea ce făcu şi acum. 

Alexei Alexandrovici demonstra că rusificarea Poloniei n-ar 
putea fi îndeplinită decât conform unor principii de ordin 
superior, care urmau să fie introduse de administraţia rusă. 

Pesţov susţinea că un popor nu poate asimila pe altul decât 
atunci când populaţia lui este mult mai densă decât a 


celuilalt. 

Koznâşev recunoştea amândouă punctele de vedere, însă 
cu unele rezerve. leşind din salon, ca să încheie discuţia, 
Koznâşev spusese zâmbind: 

— De aceea, pentru rusificarea străinilor nu există decât 
un singur mijloc: să facem cât mai mulţi copii, în privinţa 
asta, fratele meu şi cu mine nu suntem la înălţime; dar 
dumneavoastră, oameni însuraţi, şi mai ales dumneata, 
Stepan Arkadici, vă purtaţi ca nişte adevăraţi patrioţi. Câţi 
copii ai? Îl întrebă Koznâşev pe stăpânul casei şi, zâmbindu- 
i cu veselie, îi întinse un păhăruţ. 

Toată lumea începu să râdă, în frunte cu Stepan Arkadici, 
mai voios decât toţi. 

— Adevărat! E cel mai bun mijloc, zise Oblonski, gustând 
nişte brânză şi turnându-şi un soi deosebit de votcă în 
păhăruţul care îi fusese întins. Discuţia se curmă astfel 
printr-o glumă. Brânza asta nu-i rea. Nu doriţi? Întrebă 
gazda. Mai faci încă gimnastică? Îl întrebă pe Levin, 
pipăindu-i cu mâna stânga muşchii braţului. 

Levin zâmbi şi-şi încorda braţul. Sub degetele lui Stepan 
Arkadici se ridică o bulbucătură rotundă, ca de oţel, sub 
postavul subţire al redingotei. 

— Ce biceps! Un adevărat Samson! 

— Cred că trebuie o straşnică putere pentru vânătoarea 
de urşi, spuse Alexei Alexandrovici, care avea ideile cele 
mai vagi despre cinegetică; şi, luând brânză, o întinse pe o 
felie de pâine, care se rupse de subţire ce era. 

Levin zâmbi. 

— Nici o putere. Dimpotrivă, şi un copil poate ucide un 
urs, răspunse el, dându-se la o parte cu o uşoară înclinare 
în faţa doamnelor care, dimpreună cu stăpâna casei, se 
apropiau de masa eu aperitive. 

— Am auzit că ai ucis un urs, spuse Kitty, căznindu-se să 
prindă cu furculiţa o ciupercă recalcitrantă şi lunecoasă, 
fluturându-şi dantelele mânecii, care lăsau să i se vadă 
braţul alb. Sunt urşi la dumneata la ţară? Adăugă ea, 


privindu-l pe Levin dintr-o parte, cu căpşorul ci frumos şi 
zâmbitor întors spre dânsul. 

Deşi nu era nimic deosebit în vorbele ei, pentru Levin, 
însă, fiecare sunet, fiecare mişcare a buzelor ei, a ochilor şi 
a mâinii căpăta o semnificaţie extraordinară. Păreau să 
cuprindă o rugă de iertare, încrederea întrânsul, o duioşie 
blinda şi sfioasă, făgăduinţă, nădejde şi dragoste, în care el 
nu putea să nu creadă şi care-l copleşeau de fericire. 

— Nu. Am fost în gubernia Tver. La întoarcere, am întâlnit 
în tren pe cumnatul dumitale sau, mai bine zis, pe cumnatul 
cumnatului dumitale, răspunse Levin zâmbind. A fost o 
întâlnire comică. 

Konstantin Dmitrici povesti cu haz cum - după ce nu 
dormise o noapte întreagă - năvălise, îmbrăcat cu un cojoc, 
în compartimentul lui Alexei Alexandrovici. 

— Văzând cum sunt îmbrăcat, conductorul a vrut să mă 
dea afară. Atunci a trebuit să-l iau de sus. Şi 
dumneavoastră... adăugă Levin, uitându-i numele, către 
Karenin, la început aţi fost bucuros să mă scoateţi din 
vagon din pricina cojocului; dar pe urmă mi-aţi luat 
apărarea - lucru pentru care vă sunt foarte recunoscător. 

— În general, dreptul călătorilor la alegerea locurilor este 
foarte neclar fixat, zise Alexei Alexandrovici, ştergându-şi 
cu batista vârful degetelor. 

— Am văzut că eraţi plin de îndoială în privinţa mea, 
adăugă Levin, zâmbind cu bunăvoință. Atunci m-am hotărât 
să încep o discuţie savantă, ca să mi se ierte cojocul. 

Continuând discuţia eu gazda, dar atent la ceea ce spunea 
fratele său, Serghei Ivanovici se uită la el cu coada ochiului. 
„Ce e cu dânsul astăzi? De unde şi-a luat ţinuta asta de 
cuceritor?” Nu ştia că Levin simţea că-i cresc aripi. 
Konstantin Dmitrici îşi dădea seama că Kitty îi asculta 
cuvintele şi că-i plăcea să-l audă, şi nu-l mai interesa nimic, 
afară de asta. Pentru Levin nu numai în odaia aceea, dar 
chiar în întreaga lume nu mai existau decât ea şi cu el. Avea 
impresia că se găsea la o înălţime ameţitoare, în timp ce 


undeva, jos, departe, se zăreau toţi aceşti oameni simpatici 
şi cumsecade: Karenin, Oblonski şi restul lumii. 

Liniştit, fără să pară c-o face anume, ca şi cum n-ar fi avut 
unde să-i aşeze, Stepan Arkadici îl puse pe Levin lângă 
Kitty. 

— Uite, tu aşează-te aici! Îi spuse lui Konstantin Dmitrici. 

Felurile de mâncare au fost tot atât de alese ca şi vesela de 
pe masă, de care Stepan Arkadici era mare amator. Supa 
Marie-Louise reuşise minunat; pateurile minuscule, care se 
topeau în gură, erau ireproşabile. Doi feciori şi Matvei, cu 
cravate albe, serveau mâncările şi vinurile cu îndemânare, 
repede şi fără zgomot. Din toate punctele de vedere - şi al 
celui spiritual - masa era foarte izbutită. Conversaţia, când 
generală, când parţială, nu lâncezea; iar la sfârşitul 
prânzului ajunse atât de însufleţită, încât bărbaţii se 
ridicară de la masă fără să-şi întrerupă vorba. Chiar şi 
Alexei Alexandrovici se învioră. 

X. 

Lui Pesţov îi plăcea să discute un lucru până la capăt. Nu 
se mulţumi cu ceea ce spuse Serghei Ivanovici, cu atât mai 
mult, cu cât simţi slăbiciunea argumentării sale. 

— Nu m-am gândit niciodată numai la densitatea 
populaţiei, spuse Pesţov lui Alexei Alexandrovici, în timp ce 
se servea supa. M-am referit la mijloace, nu la principii. 

— Mi se pare că e acelaşi lucru, răspunse încet şi molatic 
Alexei Alexandrovici. După părerea mea, numai un popor 
care se află la un nivel superior poate influenţa un alt 
popor, care... 

— "Tocmai asta e problema, îl întrerupse Pesţov cu glasul 
său de bas şi cu atâta foc, de parcă-şi punea tot sufletul în 
cele ce spunea. Dar ce se înţelege prin nivel superior? 
Englezii, francezii, nemţii? Ce popor se află la cel mai 
ridicat nivel? Care popor va deznaţionaliza pe celălalt? 
Vedem că Rinul a devenit francez, deşi nici nemţii nu sunt 
mai prejos! Strigă Pesţov. Aici trebuie să fie altă lege. 


— Mi se pare că influenţa o exercită totdeauna adevărata 
cultură, zise Alexei Alexandrovici, ridicând uşor din 
sprâncene. 

— Dar în ce putem vedea semnele adevăratei culturi? 
Întrebă Pesţov. 

— Cred că semnele acestea sunt cunoscute, răspunse 
Alexei Alexandrovici. 

— Sunt oare în adevăr cunoscute? Interveni Serghei 
Ivanovici cu un zâmbet fin. Astăzi nu se recunoaşte ca 
adevărată cultură decât cea clasică. Totuşi asistăm la 
dispute crâncene între cele două tabere şi nu se poate 
tăgădui că lagărul advers are argumente puternice în 
favoarea lui. 

— Serghei Ivanovici, dumneata eşti pentru clasici. Doreşti 
vin negru? Îl întrebă Stepan Arkadici. 

— Nu-mi exprim părerea nici pentru, nici contra, zise 
Serghei Ivanovici, surâzând cu îngăduinţă, ca şi cum ar fi 
vorbit cu un copil, şi-şi întinse paharul. Spun numai că 
amândouă părţile au argumente puternice, adăugă el, 
adresându-se lui Alexei Alexandrovici. Am şcoala clasică, 
însă în discuţia asta nu mă pot pronunţa categoric. Nu văd 
motivele convingătoare pentru care învăţământul clasic ar 
fi superior celui al ştiinţelor pozitive. 

— Ştiinţele naturale au o influenţă tot atât de pedagogică 
şi de instructivă, interveni Pesţov. Luaţi astronomia, 
botanica, zoologia cu sistemul ei de legi generale... 

— Nu pot fi cu totul de părerea asta, răspunse Alexei 
Alexandrovici. Aş crede că nu se poate nega că însuşi 
procesul de studiu cu privire la formele limbilor are o 
înrâurire deosebit de favorabilă asupra dezvoltării 
spirituale. Afară de asta, nu se poate tăgădui nici faptul că 
influenţa scriitorilor clasici este cât se poate de morală, pe 
când studiul ştiinţelor naturale se leagă, din nefericire, de 
teorii primejdioase şi false, care sunt plaga epocii noastre. 

Serghei Ivanovici vru să spună ceva, dar Pesţov îl 
întrerupse cu vocea sa răsunătoare de bas. Începu să 


demonstreze cu înflăcărare nedreptatea acestei păreri. 
Serghei Ivanovici îşi aşteptă liniştit cuvântul, pregătind de 
bună seamă o ripostă triumfătoare. 

— Dar trebuie să recunoaştem, adăugă Serghei Ivanovici 
cu un surâs discret, întorcându-se spre Karenin, că e greu 
să cântăreşti exact toate avantajele şi dezavantajele unei 
culturi sau ale alteia. Cât despre a hotări care este cea 
preferabilă, chestiunea n-ar fi fost dezlegată atât de repede 
şi sigur, dacă cultura clasică n-ar fi avut de partea sa 
avantajul pe care l-aţi pomenit acum, influenţa ei 
moralizatoare, disons le mot23 antinihilistă. 

— Fără îndoială. 

— Dacă n-ar fi existat acest avantaj al influenţei 
antinihiliste pe care o exercită cultura clasică, ne-am fi 
gândit mai mult şi am fi cântărit argumentele celor două 
părţi, adăugă Serghei Ivanovici cu un zâmbet fin. Am fi dat 
libertate şi unui curent şi celuilalt, dacă n-am socoti cultura 
clasică un soi de pilule împotriva nihilismului, pe care le 
prescriem cu bărbăţie pacienţilor noştri... Dar dacă n-au 
nici o putere tămăduitoare? Încheie Serghei Ivanovici, 
presărând din sarea-i atică. 

Comparaţia cu pilulele, a lui Serghei Ivanovici, făcu pe 
toată lumea să râdă, măi ales pe Turovţân, care aştepta de 
la începutul discuţiei un prilej să se veselească, şi acum 
izbucni în sfârşit într-un râs comunicativ şi zgomotos. 

Stepan Arcadici nu se înşelase poftind pe Pesţov. Cu el o 
conversaţie interesantă nu putea lâncezi nici o clipă. 

Îndată ce Serghei Ivanovici încheie discuţia cu o glumă, 
Pesţov găsi o temă nouă. 

— Nu pot fi de acord, zise Pesţov, nici măcar cu părerea că 
guvernul urmăreşte țelul acesta. Guvernul este condus, 
evident, de consideraţii generale, de opinia publică, şi 
rămâne indiferent faţă de influenţa pe care o poate avea o 
măsură luată de el. De pildă, problema învăţământului 
feminin ar fi trebuit să fie socotită drept primejdioasă, 
guvernul înfiinţează însă cursuri şi universităţi pentru fete. 


Astfel, conversaţia trecu la un subiect nou: învăţământul 
feminin. 

Alexei Alexandrovici îşi exprimă părerea că învăţământul 
feminin e confundat de obicei cu problema emancipării 
femeii şi numai de aceea poate fi socotit primejdios. 

— Ba dimpotrivă, eu cred că amândouă chestiunile sunt 
strâns legate, adăugă Pesţov. E un cerc vicios. Femeia e 
lipsită de drepturi din lipsă de cultură, iar lipsa de cultură 
îşi are obârşia în lipsa de drepturi. Nu trebuie să uităm că 
starea de robie a femeii este atât de înrădăcinată şi de 
veche, încât deseori nu vrem să vedem prăpastia care o 
desparte de noi. 

— Ai spus „drepturi”, interveni Serghei Ivanovici prinzând 
o clipă de tăcere a lui Pesţov, adică dreptul de a ocupa locul 
de jurat, de membru şi de preşedinte al comitetului 
municipal, dreptul de a intra în serviciu, de a fi membru al 
parlamentului...? 

— Fără îndoială. 

— Dar dacă femeile ar putea în mod excepţional să ocupe 
asemenea funcţii, atunci mi se pare că ai întrebuințat greşit 
cuvântul „drepturi”, ar fi fost mai potrivit să spui: datorii. 
Oricine va admite că, îndeplinind o funcţie oarecare: de 
jurat, membru al consiliului comunal, slujbaş la telegraf, 
îndeplinim o datorie. De aceea, ar fi mai exact să spui că 
femeile caută să câştige îndatoriri - ceea ce e perfect 
legitim. Nu pot decât să simpatizez pe femeile care doresc 
să-şi ajute bărbaţii în munca lor obştească. 

— Foarte just, întări Alexei Alexandrovici. După părerea 
mea, chestiunea e dacă femeile sunt capabile să 
îndeplinească aceste îndatoriri. 

— Vor fi probabil foarte capabile, interveni Stepan 
Arkadici, atunci când cultura se va răspândi printre ele. 
Vedem asta... 

— Dar cum rămâne cu proverbul, întrebă prinţul, care 
asculta de mult discuţia, privind pe toţi cu ochii săi mici, 


strălucitori şi ironici. Pot s-o spun faţă de fetele mele: păr 
lung, minte... 

— Tot aşa s-a crezut şi despre negri până la emanciparea 
lor! Zise mânios Pesţov. 

— Mi se pare ciudat însă faptul că femeile umblă după noi 
îndatoriri, spuse Serghei Ivanovici, când vedem, din 
nefericire, atât de des că bărbaţii caută să scape de ele. 

— Datoriile sunt legate de drepturi: putere, bani, onoruri, 
şi tocmai asta caută femeile, adăugă Pesţov. 

— Exact acelaşi lucru ca şi cum eu aş cere dreptul să fiu 
doică şi m-aş supăra că femeilor li se plăteşte şi mie nu, 
observă prinţul Şcerbaţki. 

Turovţân izbucni în hohote de râs. Lui Serghei Ivanovici îi 
păru rău că nu spusese el asta. Până şi Alexei Alexandrovici 
zâmbi. 

— Într-adevăr, dar bărbatul nu poate alăpta, spuse Pesţov, 
pe când femeia... 

— Nu-i adevărat. Un englez şi-a alăptat copilul pe o 
corabie, povesti bătrânul prinţ, îngăduindu-şi această 
licenţă de limbaj faţă de fetele sale. 

— Câţi englezi şi-au alăptat copiii, tot atâtea femei vor 
ajunge funcţionare, zise Serghei Ivanovici. 

— Bine, bine, dar ce să facă o fată care n-are familie? 
Interveni Stepan Arkadici; aducându-şi aminte de 
domnişoara Cibisova, pe care o avusese tot timpul în vedere 
când dădea dreptate lui Pesţov şi-l susţinea. 

— Dacă aţi cerceta bine istoria unei astfel de fete, aţi 
vedea că ea şi-a părăsit familia, sau familia surorii sale, 
unde şi-ar fi putut găsi o îndeletnicire femeiască se 
amestecă pe neaşteptate în discuţie Daria Alexandrovna 
enervată, bănuind pesemne la ce fată se gândeşte Stepan 
Arkadici. 

— Dar noi apărăm un principiu, un ideal, spuse Pesţov cu 
glasul său sonor de bas. Femeia vrea să aibă dreptul de a fi 
independentă şi cultă, şi e stingherită şi apăsată de gândul 
că asta-i cu neputinţă. 


— Şi eu sunt stingherit şi apăsat de gândul că nu sunt 
primit ca doică la orfelinat, zise din nou bătrânul prinţ, spre 
marea veselie a lui '[urovţân care, de atâta râs, scăpă 
sparanghelul cu capătul cel mare în sos. 

XI. 

Toată lumea lua parte la conversaţia generală, afară de 
Kitty şi de Levin. La început, când se vorbise de influenţa 
exercitată de un popor asupra altuia, Konstantin Dmitrici 
gândi, fără să vrea, că ar avea şi el ceva de spus. Dar idei, 
care mai înainte i se păruseră foarte importante, îi fulgerau 
acum prin minte ca prin vis, fără să mai aibă pentru dânsul 
vreun interes. | se părea chiar ciudat că lumea se 
pasionează pentru asemenea lucruri de prisos. Pe Kitty ar fi 
trebuit de asemenea s-o intereseze discuţia despre 
drepturile şi învăţământul femeilor. De câte ori nu se 
gândise ea la aceste probleme, aducându-şi aminte de 
Varenka, prietena sa din străinătate, şi de greaua-i situaţie 
dependentă! De câte ori nu se gândise şi la ea însăşi, la 
viitorul său, dacă nu s-ar mărita! De câte ori nu discutase 
aprins cu sora sa despre aceleaşi lucruri! Acum însă 
problema asta n-o mai interesa câtuşi de puţin. Vorbea cu 
Levin, şi conversaţia lor era mai curând o tainică 
comuniune, care din clipa în clipă îi lega mai strâns, trezind 
într-înşii un sentiment de bucurie şi de teamă în faţa 
necunoscutului în care intrau. 

La început, întrebat de Kitty cum se întâmplase s-o vadă 
anul trecut, Levin îi povesti că, venind de la cosit, pe şosea, 
o zărise în cupeu. 

— Era dimineaţă, în revărsatul zorilor. Cred că abia te 
deşteptaseşi. Mama dumitale dormea într-un colţ. Era o 
dimineaţă minunată. Mergeam şi mă gândeam: „Cine vine 
oare în cupeul ăsta cu patru cai?” Erau nişte cai frumoşi, cu 
zurgălăi. Mi-ai fulgerat o clipă pe dinainte. Te-am văzut la 
fereastră. Şedeai uite aşa, şi ţineai cu mâinile panglicile 
bonetei. Erai adânc îngândurată, rosti el zâmbind. Mult aş 
da să ştiu la ce te gândeai atunci! Era ceva important? 


„N-oi fi fost zburlită?” se gândi Kitty. Văzând însă zâmbetul 
entuziast, stârnit de aceste amănunte în amintirea lui, ea 
simţi că impresia pe care o făcuse fusese, dimpotrivă, foarte 
frumoasa. Roşi şi izbucni voioasă în râs: 

— Zău că nu-mi aduc aminte! 

— Straşnic mai râde Turovţân! Zise Levin, privindu-i ochii 
umezi şi trupul care i se cutremura. 

— Îl cunoşti de mult? Îl întrebă Kitty. 

— Cine nu-l cunoaşte? 

— Ai spus asta ca şi cum l-ai socoti un om rău. 

— Nu e rău, dar e un om de nimic. 

— Nu-i adevărat! Să nu crezi una ca asta! Adăuga Kitty. Şi 
eu am avut o idee foarte proastă despre dânsul; dar e un 
om drăguţ şi de o bunătate rară. Are o inimă de aur. 

— Cum i-ai putut cunoaşte inima? 

— Suntem cei mai buni prieteni. Îl cunosc foarte bine. 
Iarna trecută, nu mult după ce... ai fost la noi, adăugă Kitty 
zâmbind cu un aer vinovat şi, în acelaşi timp, plin de 
încredere, toţi copiii lui Dolly se îmbolnăviseră de 
scarlatină. Turovţân a trecut într-o zi pe la ea. Şi, închipuie- 
ţi, urmă Kitty în şoaptă, i s-a făcut aşa milă de dânsa, încât a 
rămas acolo şi a ajutat-o să-şi îngrijească copiii. A stat trei 
săptămâni la ea şi a îngrijit de copii ca o dădacă. îi 
povestesc lui Konstantin Dmitrici despre Turovţân, pe 
vremea scarlatinei, spuse Kitty surorii sale, aplecându-se 
spre dânsa. 

— Într-adevăr, a fost extraordinar, e un om minunat! 
Adeveri Dolly, uitându-se cu un zâmbet la Turovţân, care-şi 
dădu seama că se vorbeşte de dânsul. 

Levin se uită la Turovţân şi se miră cum nu-şi dăduse 
seama mai înainte de farmecul acestui om. 

— Am greşit, am greşit. N-o să mai am niciodată păreri 
proaste despre oameni! Spuse el voios, exprimând cu 
sinceritate ceea ce simţea în clipa aceea. 

XII. 


În discuţia începută despre drepturile femeilor erau 
probleme delicate de dezbătut, faţă de doamne, cu privire 
la inegalitatea drepturilor în căsnicie. În timpul prânzului, 
Pesţov atinse de câteva ori aceste chestiuni, dar Serghei 
Ivanovici şi Stepan Arkadici le ocoliră cu băgare de seamă. 

După ce se ridică lumea de la masă şi doamnele ieşiră din 
sufragerie, Pesţov - fără să le urmeze - începu să-i expună 
lui Alexei Alexandrovici cauza principală a acestei 
inegalităţi. După părerea lui, ea se datora faptului că 
necredinţa femeii şi necredinţa bărbatului nu sunt 
pedepsite la fel de lege şi nici de opinia publică. 

Stepan Arkadici se apropie repede de Alexei Alexandrovici 
şi-i întinse o ţigară. 

— Mulţumesc, nu fumez, răspunse calm Karenin; şi, dorind 
parcă într-adins să arate că nu se teme de această discuţie, 
îi spuse lui Pesţov cu un surâs rece: Cred că temeiurile unei 
astfel de păreri se află în însăşi esenţa lucrurilor, răspunse 
el şi vru să treacă în salon. 

Dar 'Turovţân, înviorat de şampania băută şi aşteptând de 
mult un prilej să rupă tăcerea ce-l apăsa, întrebă pe 
neaşteptate pe Alexei Alexandrovici, musafirul de vază: 

— Aţi auzit de Preacinikov? Vasea Preacinikov, spuse el cu 
uri zâmbet bun pe buzele-i umede şi roşii. Mi s-a povestit 
chiar astăzi. S-a bătut în duel cu Kvitski, la Tver, şi l-a ucis. 

După cum ţi se pare totdeauna că te loveşti parcă într- 
adins tocmai în locul care te doare, tot aşa şi Stepan 
Arkadici simţea că în ziua aceea discuţia, ca un făcut, 
atingea mereu punctul sensibil al lui Alexei Alexandrovici. 
De aceea, el căută din nou să-şi scoată cumnatul din 
încurcătura, dar Alexei Alexandrovici întrebă curios: 

— De ce s-a bătut Preacinikov? 

— Din pricina soţiei. S-a purtat cavalereşte. L-a provocat 
la duel şi l-a ucis. 

— Ah! Făcu nepăsător Alexei Alexandrovici şi, ridicând din 
sprâncene, trecu în salon. 


— Ce bine îmi pare că ai venit! Îi spuse Dolly cu un zâmbet 
sfios, întâlnindu-l în salonul de trecere. Trebuie să-ţi 
vorbesc. Să stăm aici. 

Cu aceeaşi expresie de nepăsare pe care i-o dădeau 
sprâncenele ridicate, Karenin se aşeză lângă Daria 
Alexandrovna şi zâmbi în silă. 

— Cu atât mai bucuros, zise Karenin, cu cât tocmai vroiam 
să-mi cer scuze şi să mă retrag. Plec mâine. 

Dolly era absolut convinsă de nevinovăția Armei. Simţea că 
păleşte. Buzele îi tremurau de mânie împotriva acestui om 
rece, nesimţitor, care avea de gând, cu atâta nepăsare să-i 
ducă la pieire prietena nevinovată. 

— Alexei Alexandrovici, începu Dolly, privindu-l drept în 
ochi cu o deznădăjduită hotărâre. Te-am întrebat de Anna şi 
nu mi-ai răspuns. Ce mai face? 

— Mi se pare că e sănătoasă, Daria Alexandrovna, 
răspunse Karenin fără să se uite la dânsa. 

— Alexei Alexandrovici, te rog să mă ierţi... ştiu că n-am 
dreptul... dar eu o iubesc şi o respect pe Anna ca pe o soră. 
Te rog, te implor să-mi spui ce e între voi? Ce învinovăţiri îi 
aduci? 

Alexei Alexandrovici făcu o schimă şi, aproape închizându- 
şi ochii, îşi lăsă capul în jos. 

— Îmi închipui că soţul dumitale ţi-a comunicat motivele 
care mă fac să găsesc de cuviinţă a schimba raporturile 
dinainte dintre mine şi Anna Arkadievna, răspunse Karenin 
fără să o privească în ochi, dar aruncând fără voie o privire 
de nemulţumire spre tânărul Şcerbaţki, care tocmai trecea 
prin salon. 

— Nu cred, nu cred... Nu pot să cred aşa ceva! Spuse 
Dolly, împreunându-şi cu putere mâinile slabe. Se ridică 
repede şi atingând cu mâna mâneca lui Alexei 
Alexandrovici: Aici suntem tulburaţi. Poftim, te rog, dincolo. 

Emoţia lui Dolly se strecură şi în sufletul lui Alexei 
Alexandrovici, care se sculă şi o urmă supus în camera de 


studiu a copiilor. Se aşezară la o masă acoperită cu o 
muşama scrijelită cu briceagul. 

— Nu cred, nu pot să cred aşa ceva, începu iarăşi Dolly, 
căutându-i privirea care se ferea de ea. 

— Cum să nu crezi în fapte, Daria Alexandrovna? Zise 
Karenin, accentuând cuvântul „fapte”. 

— Dar ce-a făcut? Întrebă Dolly. Ce anume a făcut? 

— Şi-a nesocotit îndatoririle şi şi-a înşelat bărbatul. Iată ce 
a făcut, răspunse Karenin. 

— Nu, nu. Nu se poate! Nu, pentru numele lui Dumnezeu! 
E o eroare! Exclamă Dolly, ducându-şi mâinile la tâmple şi 
închizându-şi ochii. 

Alexei Alexandrovici zâmbi rece, numai cu buzele, vrând 
să arate, şi ei şi sie însuşi, fermitatea convingerilor lui. Dar 
această apărare înflăcărată, deşi nu-l clinti în părerea lui, îi 
răsuci pumnalul în rană. De aceea urmă cu multă vioiciune: 

— Ce eroare mai poate fi când însăşi soţia mărturiseşte 
bărbatului că cei opt ani de viaţa trăiţi împreună şi copilul 
sunt o eroare... şi că vrea să-şi reînceapă viaţa de la capăt, 
zise Karenin mânios, sfârâind pe nas. 

— Anna şi păcatul... nu pot apropia aceste două noţiuni. 
Nu pot să cred. 

— Daria Alexandrovna. Adăugă Karenin, privind de astă 
dată drept în faţă chipul bun şi tulburat al lui Dolly şi 
simțind că limba i se dezleagă fără voie. Ce n-aş da ca să 
mai fie cu putinţă vreo îndoială! Pe când aveam încă 
îndoieli, situaţia mea era desigur grea, dar mai puţin decât 
acum. Când mă îndoiam, aveam nădejde. Astăzi însă, nu mai 
am nici o nădejde şi totuşi mă îndoiesc de orice. Am atâtea 
bănuieli, încât am ajuns să-mi urăsc fiul. Uneori nici nu cred 
că e copilul meu. Sunt foarte nenorocit! 

Nici nu era nevoie s-o spună. Daria Alexandrovna înţelese 
asta de cum se uită în ochii lui. 1 se făcu milă de dânsul şi 
încrederea în nevinovăția prietenei sale i se clătină în suflet. 

— Vai, e îngrozitor, îngrozitor! Dar e adevărat că te-ai 
hotărât să divorţezi? 


— Am hotărât să iau o măsură extremă. Altceva nu mai e 
nimic de făcut. 

— Nu mai e nimic de făcut, nu mai e nimic de făcut... 
repetă Dolly cu lacrimi în ochi. Şi totuşi mai e ceva de făcut! 

— În astfel de dureri, ceea ce e mai groaznic este faptul că 
nu-ţi poţi purta crucea ca în orice altă durere - o pierdere, 
o moarte - ci trebuie să iei hotărâri, zise Karenin, ghicindu-i 
parcă gândurile. Trebuie neapărat să ieşi din situaţia 
umilitoare în care eşti pus. Nu se poate trăi în trei. 

— Înţeleg, înţeleg asta foarte bine, răspunse Dolly, şi-şi 
lăsă capul în jos. Tăcu un răstimp, gândindu-se la ea însăşi 
şi la durerea ei conjugală. Deodată Dolly îşi ridică energic 
capul şi-şi împreună mâinile într-un gest de rugă: Dar 
ascultă! Eşti creştin. Gândeşte-te la ea. Ce are să facă dacă 
o părăseşti? 

— M-am gândit, m-am gândit mult, Daria Alexandrovna, 
zise Alexei Alexandrovici. Obrajii i se acoperiră de pete 
roşii, iar ochii săi tulburi o priveau drept în faţă. Acum Dolly 
îl compătimea din adâncul sufletului. După ce ea singură 
mi-a mărturisit dezonoarea, am lăsat totul cum a fost, i-am 
dat putinţa să se îndrepte, am încercat s-o salvez! 
Urmarea? N-a îndeplinit cererea mea cea mai uşoară, 
aceea de a respecta buna-cuviinţă, urmă Karenin 
înfierbântându-se. Poţi să salvezi un om care nu vrea să 
piară, dar dacă firea îi este atât de stricată şi de desfrânată, 
încât însăşi pieirea îi apare ca o salvare, ce poţi să faci? 

— Orice, afară de divorţ îi răspunse Daria Alexandrovna. 

— Dar care e acest „orice”? 

— Vai, asta e îngrozitor! O să ajungă femeia nimănui. Are 
să se piardă. 

— Dar ce pot face eu? Întrebă Karenin ridicând din umeri 
şi din sprâncene. Amintirea ultimei greşeli făcute de soţia 
sa îl învenina într-atât, încât el deveni iarăşi rece, ea la 
începutul convorbirii. Îşi mulţumesc că-mi împărtăşeşti 
necazurile; dar trebuie să plec, adăugă el ridicându-se. 


— Mai stai! Nu se cuvine s-o împingi la pieire. Aşteaptă să- 
ţi spun ceva despre mine însămi. M-am măritat şi bărbatul 
meu m-a înşelat. Într-un acces de mânie şi de gelozie, am 
vrut să părăsesc totul, am vrut chiar... Dar m-am 
dezmeticit. Cine crezi că m-a salvat? Anna. Şi, iaca, trăiesc; 
copiii cresc mari, bărbatul meu se întoarce la casa lui, îşi 
recunoaşte greşeala, e mai curat, mai bun, şi trăiesc... Eu l- 
am iertat. Trebuie să ierţi şi dumneata. 

Alexei Alexandrovici o asculta, dar cuvintele ei nu-l 
impresionau. În suflet i se ridicase iarăşi mânia din ziua 
când se hotărâse să divorţeze. Scutură din cap şi urmă cu 
voce tare şi piţigăiată: 

— Nu pot şi nu vreau să iert; ar fi nedrept. Am făcut totul 
pentru femeia asta, dar ea a călcat totul în picioare, ne-a 
umplut de noroi. Nu sunt om rău. N-am urât niciodată pe 
nimeni, dar pe ea o urăsc din toate puterile inimii mele şi nu 
pot s-o iert, fiindcă o urăsc prea mult pentru tot răul pe 
care mi l-a făcut! Rosti el cu lacrimi de mânie în glas. 

— Iubiţi pe cei ce vă urăsc... şopti cu sfială Daria 
Alexandrovna. 

Karenin zâmbi dispreţuitor. Ştia de mult acest precept, 
dar el nu putea fi aplicat în cazul său. 

— Poţi să iubeşti pe cei ce te urăsc, dar să iubeşti pe acei 
pe care-i urăşti, asta-i peste putinţă. lartă-mă că te-am 
necăjit. Fiecăruia îi ajunge partea lui de amărăciune! 

Apoi, stăpânindu-se, Alexei Alexandrovici îşi luă liniştit 
rămas bun şi plecă. 

XIII. 

Când toată lumea se ridică de la masă, Levin vru s-o 
urmeze pe Kitty în salon; dar, temându-se să nu-i displacă 
printr-o atitudine prea stăruitoare, rămase în cercul 
bărbaţilor şi luă parte la conversaţia generală. Deşi nu se 
uita la Kitty, Konstantin Dmitrici îi simţea mişcările, privirile 
şi locul pe care-l ocupa ea în salon. 

Fără cea mai mică sforţare, Levin îşi îndeplinea făgăduiala 
pe care i-o făcuse, de a avea totdeauna cele mai bune 


gânduri despre aproapele său şi de a iubi pe toată lumea. 
Se vorbea despre obşte. Pesţov vedea aici un element nou, 
deosebit pe care-l numea element coral, de ansamblu. Levin 
nu dădea dreptate nici lui Pesţov, nici fratelui său, care, 
după obiceiul lui, recunoştea şi nu recunoştea însemnătatea 
obştei ruseşti dar discuta cu dânşii încercând numai să-i 
împace şi să le îndulcească obiecțiile. Nu-l interesa de loc 
ceea ce spunea el însuşi şi cu atât mai puţin ceea ce 
vorbeau ceilalţi; dorea numai ca toată lumea să fie 
mulţumită. Ştia acum un lucru: că o singură fiinţă avea 
însemnătate pentru el, aceea care fusese mai întâi acolo, în 
salon, şi după aceea se apropiase şi se oprise în dreptul uşii. 
Fără să-şi întoarcă ochii, îi simţea privirea şi surâsul 
îndreptate spre dânsul. Nu se putu stăpâni să nu se 
întoarcă. Kitty stătea în uşa cu Şcerbaţki şi-l privea. 

— Credeam că te duci la pian, zise Konstantin Dmitrici, 
înaintând spre dânsa. Acesta e singurul lucru care-mi 
lipseşte la ţară: muzica. 

— Nu. Veneam numai să te chemăm la noi, răspunse Kitty, 
răsplătindu-l cu un zâmbet ca un dar. Îţi mulţumesc că ai 
venit singur. Ce plăcere în discuţiile astea? Nu conving 
niciodată pe nimeni. 

— Într-adevăr, răspunse Levin. De cele mai multe ori, 
discutăm cu înflăcărare tocmai fiindcă nu înţelegem ce vrea 
să demonstreze adversarul. 

Asistând la discuţii lungi între oamenii cei mai inteligenţi, 
Levin observase adesea că, după sforţări uriaşe de logică, 
nenumărate subtilităţi şi mare risipă de cuvinte, 
participanţii la dezbateri ajungeau în sfârşit să recunoască 
singuri că ceea ce se străduiseră mult timp să-şi 
demonstreze unul altuia le era cunoscut de mult, încă de la 
începutul discuţiei; dar că, având preferinţe deosebite, nu 
vroiau să şi le dea pe faţa, ca să nu fie cumva învinşi în 
discuţie. El însuşi băgase de seamă că, uneori, în timpul 
dezbaterilor, prinzi gândul adversarului, rămâi deodată 
captivat şi-i dai dreptate. Dar, dacă recunoşti acest lucru, 


atunci toate argumentele cad şi ajungi să spui contrariul 
celor ce ai vrut să dovedeşti. Altă dată, dimpotrivă, se 
întâmplă ca, expunându-ţi părerea întemeiată pe 
argumente serioase, formulate frumos şi sincer, adversarul 
tău să-ţi dea deodată dreptate şi să înceteze a te mai 
combate, fiindcă tocmai asta vroise să susţină şi el. 

Kitty îşi încruntă fruntea, cercând să-i prindă gândul. Însă 
de îndată ce Levin începu să explice, Kitty pricepu 
numaidecât. 

— Am înţeles: trebuie să ghiceşti ce susţine, ce-i place, şi 
atunci poţi... 

Kitty îi descoperi în întregime gândul greoi formulat şi îl 
exprimă limpede. Levin zâmbi bucuros: atât de 
surprinzătoare i se părea trecerea aceasta de la beţia de 
cuvinte şi de la disputa întortocheată dintre Pesţov şi fratele 
său, la explicaţia laconică şi clară, aproape fără cuvinte, a 
celor mai complicate idei. 

Şcerbaţki se îndepărta de dânşii, iar Kitty se apropie de o 
masă de joc întinsă, se aşeză şi începu să deseneze în creta 
nişte cercuri pe postavul verde, nou. 

Amândoi reluară convorbirea din timpul prânzului despre 
libertatea şi ocupațiile femeilor. Levin era de părerea Dariei 
Alexandrovna, că o fată nemăritată şi-ar putea găsi o 
îndeletnicire de femeie în familie, îşi întărea afirmaţia prin 
consideraţia că nici o familie nu se poate lipsi de o ajutoare, 
deoarece în fiecare familie, săracă sau bogată, sunt şi 
trebuie să fie dădace tocmite sau vreo ruda. 

— Nu îi zise Kitty roşind, şi ochii săi cinstiţi îl priviră cu şi 
mai multă îndrăzneală. O fată poate fi într-o situaţie care să 
nu-i îngăduie a intra într-o familie fără să se simtă înjosită, 
pe când ea însăşi... 

Konstantin Dmitrici îi înţelese aluzia: 

— O, da! Zise el. Da, da. Da... ai dreptate, ai dreptate! 

E] înţelese tot ceea ce Pesţov încercase să demonstreze în 
timpul prânzului cu privire la libertatea femeilor, citind în 
inima lui Kitty teama de a rămâne nemăritată şi înjosită. 


Intuia prin dragoste această temere de înjosire şi renunţă 
numaidecât la argumentele sale. 

Se făcu tăcere. Kitty desena într-una cu creta pe masă. 
Ochii ei aveau o strălucire blânda. Supunându-se stării sale 
sufleteşti, Konstantin Dmitrici simţi în toată fiinţa lui 
încordarea fericirii care sporea mereu. 

— Vai, am mâzgălit toată masa! Zise Kitty şi, lăsând creta, 
făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se ridice de pe scaun. 

„Cum să rămân singur, fără dânsa?” se gândi Levin cu 
groază şi puse mâna pe cretă. 

— Stai puţin, spuse el, aşezându-se la masă. Vroiam de 
mult să te întreb ceva. 

O privi drept în ochii săi mângâietori, deşi cam speriaţi. 

— Întreabă-mă, te rog. 

— Uite! Urmă Levin şi scrise literele: c.m.r.; c.n.a.i. „n”. S. 
„n. a”? Fiecare literă fiind inițiala unui cuvânt. 

Aceste litere însemnau: Când mi-ai răspuns: cu neputinţa, 
asta însemna „niciodată” sau „numai atunci”? Părea cu 
neputinţă ca ea să poată înţelege această frază complicată; 
dar Levin o privea ca şi cum viaţa lui ar fi atârnat de 
descifrarea acestor cuvinte. 

Kitty îl privi grav, apoi îşi sprijini în mână fruntea 
încruntată şi începu să citească. Îl privea din când în când, 
întrebându-l din ochi: „Oare asta e ceea ce cred eu?” 

— Am înţeles, zise în sfârşit Kitty, roşind. 

— Ce cuvânt e ăsta? O întrebă Levin, arătând litera „n”, 
care însemna „niciodată”. 

— Cuvântul ăsta înseamnă „niciodată”, răspunse Kitty; dar 
nu e adevărat. 

Levin şterse repede literele scrise, îi întinse creta şi se 
ridică în picioare. Kitty scrise: a.n.p.r.a. 

Dolly, văzându-i pe amândoi, pe Kitty cu creta în mână 
privind pe Levin de jos în sus, cu un zâmbet sfios şi fericit, şi 
alături de ea frumoasa statură a lui Konstantin Dmitrici, 
aplecată asupra mesei, uitându-se cu ochii arzători aţintiţi 


când la masă, când la ea, simţi că i se alină cu desăvârşite 
durerea pricinuită de convorbirea cu Alexei Alexandrovici. 

Deodată, faţa lui Levin se lumină de fericire. Înţelesese. 
Cuvintele însemnau: „Atunci nu puteam răspunde altfel”. i 
aruncă o privire sfioasă, întrebătoare: 

— Numai atunci? 

— Da, răspunse zâmbetul ei. 

— Dar a... Dar acum? O întrebă el. 

— Citeşte! Am să scriu ceea ce aş dori... aş dori cel mai 
mult. 

Kitty scrise literele iniţiale: n.d.a.p.u.ş.i.c.c.a.f. Aceasta 
însemna: Numai dacă ai putea uita şi ierta ceea ce a fost. 

Konstantin Dmitrici apucă creta cu degetele încordate, 
tremurătoare şi, sfărâmând-o, scrise inițialele următoarelor 
cuvinte: N-am ce uita şi ierta. N-am încetat să te iubesc. 

Kitty îl privi cu un zâmbet încremenit pe buze. 

— Am înţeles, rosti ca în şoaptă. 

Levin se aşeză şi scrise o frază lungă. Kitty înţelese totul şi, 
fără să-l întrebe dacă pricepuse bine, luă creta şi răspunse 
numaidecât. 

Konstantin Dmitrici se strădui îndelung să înţeleagă cele 
scrise de Kitty; întorcea mereu ochii spre dânsa. Parcă i s-ar 
fi întunecat mintea de fericire. Nu era în stare să ghicească 
în nici un fel vorbele scrise de ea. Înţelese însă din ochii ei 
frumoşi, strălucitori de fericire, tot ceea ce vroia să ştie. 
Scrise trei litere. Înainte de a le isprăvi, Kitty le citi, 
urmărindu-i mâna; le sfârşi în locul lui şi scrise răspunsul: 
„Da”. 

— Jucaţi secretaire? Îl întrebă bătrânul prinţ, apropiindu- 
se de dânşii. Hai să mergem, dacă vrei să ajungem la timp 
la teatru! 

Levin se ridică şi o însoţi pe Kitty până la uşă. 

În această convorbire ei îşi spuseseră totul. Kitty îi 
mărturisise că-l iubeşte şi că va vorbi cu tata) şi cu mama 
sa. Konstantin Dmitrici îi făgăduise că va trece a doua zi 
dimineaţă pe la ei. 


XVI. 

După plecarea lui Kitty, Levin - rămas singur - simţi o 
nelinişte atât de puternică şi o dorinţă atât de arzătoare de 
a ajunge mai repede a doua zi dimineaţă, când o va întâlni 
din nou şi-şi va uni viaţa pentru totdeauna cu dânsa, încât, 
aceste paisprezece ore pe care urma să le petreacă fără ea 
îl înspăimântau ca moartea. Simţea nevoia să aibă pe cineva 
aproape, să stea de vorbă, ca să nu rămână singur, să-şi 
amăgească într-un fel vremea. Stepan Arkadici i-ar fi fost 
cel mai plăcut tovarăş, dar se ducea la o serată, cum spunea 
el (de fapt, la un spectacol de balet). Levin avu timpul să-i 
spună numai că e fericit, că-l iubeşte şi că niciodată, 
niciodată nu va uita ceea ce făcuse pentru dânsul. Privirea 
şi zâmbetul lui Stepan Arkadici arătau lui Levin că 
sentimentul său era pe deplin înţeles. 

— Ce zici? N-a venit timpul să mori? Îl întrebă Stepan 
Arkadici, strângând cu înduioşare mâna lui Levin. 

— Nuuu! 

Luându-şi rămas bun de la dânsul, Daria Alexandrovna 
părea să-l felicite, spunându-i: 

— Dacă ai şti ce bine-mi pare că ai revăzut-o pe Kitty! 
Trebuie să preţuieşti vechile prietenii. 

Dar aceste cuvinte ale Dariei Alexandrovna nu-i plăcură lui 
Levin. Dolly nu putea pricepe cât de înalte şi de inaccesibile 
erau pentru ea toate acestea. N-ar fi trebuit nici să 
îndrăznească a le pomeni măcar. 

Levin îşi luă rămas bun de la gazde; dar, ca să nu rămână 
singur, se agăţă de fratele sau. 

— Unde te duci? 

— La o şedinţă. 

— Merg şi eu. Se poate? 

— De ce nu? Hai! Zise zâmbind Serghei Ivanovici. Dar ce e 
cu tine astăzi? 

— Ce e cu mine? Sunt fericit! Îi răspunse Levin, lăsând în 
jos fereastra cupeului cu care mergeau. Nu ţi-e frig? Aici e 


un aer înăbuşitor. Sunt fericit! De ce nu te-ai însurat până 
acum? 

Serghei Ivanovici zâmbi. 

— Îmi pare foarte bine. Am impresia ca e o fată dră... 
începu Serghei Ivanovici. 

— Taci, taci, taci! Strigă Levin, apucându-i cu amândouă 
mâinile gulerul blănii şi acoperindu-i faţa. „E o fată 
drăguță” erau nişte cuvinte atât de simple şi de pământeşti, 
care nu corespundeau de loc sentimentului său. 

Serghei Ivanovici râse vesel - ceea ce i se întâmpla rar de 
tot. 

— "Totuşi, lasă-mă să-ţi spun că-mi pare foarte bine. 

— Bine, dar mâine, mâine, atâta-ţi spun! Acum, nimic, 
nimic. Nici un cuvânt! Zise Levin şi, acoperindu-l încă o dată 
cu blana, adăuga: Ie iubesc foarte mult! Pot să vin şi eu cu 
tine la şedinţă? 

— Bineînţeles. 

— Despre ce discutaţi astăzi? Îl întrebă Levin zâmbind 
într-una. 

Intrară la şedinţă. Levin ascultă cum secretarul, 
bâlbâindu-se, citi un proces-verbal pe care, după cât se 
vedea, nu-l înţelegea nici el însuşi. Îşi dădea însa seama, 
după faţa lui, că secretarul era un om drăguţ, bun şi 
cumsecade. Asta reieşea din felul cum se încurca şi se 
zăpăcea citind procesul-verbal. Pe urma începură 
cuvântările. Se discută despre alocarea unor sume de bani 
şi despre instalarea unor conducte. Serghei Ivanovici atacă 
pe doi membri şi vorbi ceva fără de sfârşit, cu un aer 
victorios. Alt membru, după ce-şi nota ceva pe o hârtiuţă, se 
intimida la început, apoi îi răspunse foarte spiritual, deşi 
cam veninos. După aceea, Sviajski (era şi el acolo) vorbi de 
asemenea cu multă eleganţă şi distincţie. Levin, ascultându- 
i, înţelegea perfect că sumele alocate şi aceste conducte 
despre care vorbeau n-aveau mare importanţă pentru ei, că 
erau numai un prilej de a aduna pe aceşti oameni plăcuţi, 
care se înțelegeau de minune şi se simțeau bine împreună. 


Pe Levin îl surprindea numai faptul că în ziua aceea parcă 
pătrundea până în adâncul sufletului fiecăruia şi după unele 
semne mărunte, fără însemnătate, pe care nu le băgase în 
seamă până atunci, vedea limpede că toţi erau nişte oameni 
foarte cumsecade. Dar mai ales în ziua aceea toţi îl iubeau 
nespus de mult pe Levin. Asta reieşea din felul cum vorbea 
toată lumea cu el, din privirile duioase şi pline de simpatie 
ale tuturor, până şi la cei ce nu-l cunoşteau. 

— Ce zici! Eşti mulţumit? Îl întrebă Serghei Ivanovici. 

— Foarte mulţumit. Nici nu mi-aş fi putut închipui că e atât 
de interesant! A fost foarte plăcut, foarte frumos! 

Sviajski se apropie de Levin şi-l pofti la dânsul la ceai. 
Levin nu-şi mai putu aminti ce-l nemulţumise mai înainte la 
Sviajski. Ştia numai că era un om inteligent şi extraordinar 
de bun. 

— Cu plăcere, răspunse Levin şi întrebă de soţia şi de 
cumnata lui. 

Printr-o asociaţie ciudată de idei (fiindcă în imaginaţia sa 
gândul la cumnata lui Sviajski era legat de căsătorie), Levin 
îşi zise că nimănui nu părea mai nimerit să-şi destăinuiască 
fericirea decât soţiei şi cumnatei lui Sviajski: de aceea primi 
invitaţia cu bucurie. 

Sviajski se interesă de treburile lui de la ţară, nevrând, ca 
de obicei, să creadă că s-ar putea găsi ceva în Rusia care nu 
se afla încă în Europa. În ziua aceea însă, lucrul acesta nu-l 
nemulţumi pe Levin. Dimpotrivă, înţelegea că Sviajski are 
dreptate şi că, la drept vorbind, toată problema aceasta era 
lipsită de orice însemnătate. Levin preţui delicateţea şi 
rezerva cu care Sviajski îşi exprimă punctul său de vedere. 
Doamnele casei Sviajski se arătară faţă de el extrem de 
drăguţe. Levin avea impresia că ele ştiu totul, îl 
simpatizează şi numai din delicateţe nu-i vorbesc despre 
acest lucru. Petrecu la ei o oră, două, trei discutând fel de 
fel de chestiuni, făcând mereu aluzii la singurul gând care-i 
umplea sufletul şi nici nu băgă de seamă că-i plictisea de 
moarte şi că ai casei vroiau de mult să se culce. Sviajski îl 


însoţi căscând până în antreu, surprins de starea în care se 
afla prietenul său. Trecuse de ora unu noaptea. Levin se 
duse la hotel. Îl speria gândul că trebuia să petreacă singur, 
cu nerăbdarea sa, cele zece ore ce-i mai rămâneau. Omul 
de serviciu, care veghea, îi aprinse lumânările şi vru să iasă, 
dar Levin îl opri. Cameristul acesta, Egor, pe care Levin nici 
nu-l băgase în seamă mai înainte, îi părea acum un om 
deştept şi bun, mai ales un om bun la suflet. 

— Ce zici, Egor? Îţi vine greu să nu dormi? 

— Ce să fac? Aşa e meseria noastră. Dacă serveşti în case 
particulare eşti mai liniştit. În schimb, slujba asta e mai 
bănoasă. 

Levin află că Egor are familie, trei băieţi şi o fată, pe care 
vroia s-o mărite cu un vânzător de la o prăvălie de hamuri. 

Cu acest prilej, Levin îi împărtăşi părerea că în căsnicie 
lucrul principal este dragostea şi că, dacă există dragoste, e 
şi fericire, deoarece fericirea n-o afli decât în tine însuţi. 

Egor îl asculta cu luare-aminte şi, după cât se vedea, 
înţelegea foarte bine ideea lui Levin; însă, drept confirmare, 
el făcu o observaţie cu totul neaşteptată, şi anume: că ori de 
câte ori avusese boieri buni, fusese totdeauna mulţumit de 
ei, după cum este şi acum foarte mulţumit de patronul său, 
deşi e francez. „E un om din cale-afară de bun”, se gândi 
Levin. 

— Ascultă, Egor, când te-ai însurat ţi-ai iubit nevasta? 

— Cum să nu, răspunse omul de serviciu. 

Levin văzu că şi Egor se simţea cuprins de aceeaşi 
înfrigurare şi era gata să-i împărtăşească cele mai ascunse 
sentimente. 

— Am avut şi eu o viaţă interesantă. De mic copii... începu 
Egor cu ochi strălucitori, molipsindu-se probabil de 
entuziasmul lui Levin, aşa cum te molipseşti de căscat. 

Dar în aceeaşi clipă îl sună cineva. Egor ieşi, iar Levin 
rămase singur. Nu mâncase aproape nimic la prânz, 
refuzase ceaiul şi masa lui Sviajski, dar nici nu se putea 
gândi la mâncare. Deşi nu dormise toată noaptea trecută, 


nici nu putea fi vorba de somn. În cameră era răcoare: el 
însă nu mai putea de căldură; deschise două ochiuri ale 
ferestrei şi se aşeză pe masă, în faţa lor. 

În dosul unui acoperiş plin de zăpada se vedea crucea, 
lucrată în fier şi prinsă în lanţuri, a unei biserici şi, 
ridicându-se deasupră-i, triunghiul constelaţiei Vizitiului cu 
steaua galbenă şi strălucitoare Capra. Levin se uita ba la 
cruce, ba la stea. Trăgea în piept aerul proaspăt şi geros 
care intra valuri-valuri în cameră şi urmărea ca în vis 
imaginile şi amintirile ce-i răsăreau în minte. 

După ora trei, Levin auzi paşi pe sală şi scoase capul pe 
uşă. Era Miaskin, un cartofor pe care-l cunoştea şi care se 
întorcea atunci de la club. Mergea tuşind mereu, încruntat 
şi posomorât. „Bietul om, nenorocitul!” îşi zise Levin. Îi 
dădură lacrimile, de iubire şi de milă pentru omul acesta. Ar 
fi vrut să-i vorbească şi să-l mângâie. Dar, aducându-şi 
aminte că era numai în cămaşă, Konstantin Dmitrici se 
răzgândi şi se aşeză din nou în faţa ferestrei, ca să se scalde 
în aerul rece şi să privească crucea aceea de o forma atât 
de minunată, plină de semnificaţie pentru dânsul, în tăcerea 
nopţii, precum şi steaua galbenă care se înălța strălucind. 

După ora şase, slugile începură să frece parchetul şi să 
facă zgomot. Prinseră să bată şi clopotele la o biserică, de 
utrenie. Levin era pătruns de frig. Închise fereastra, se 
spălă, se îmbrăca şi ieşi în stradă. 

XV. 

Străzile erau încă pustii când Levin porni spre casa 
familiei Şcerbaţki. Uşa de la intrarea principală era închisă. 
Totul dormea. Levin se întoarse la hotel şi comandă cafeaua. 
Servitorul de zi (nu mai era Egor) i-o aduse. Levin vru să 
intre în vorbă cu el, dar cineva sună şi servitorul ieşi. 
Konstantin Dmitrici încercă să guste cafeaua şi luă în gură o 
bucăţică de chiflă, dar nu putu s-o înghită; scuipă 
îmbucătura, îşi puse paltonul şi pomi din nou în oraş. Când 
ajunse pentru a doua oară în faţa casei familiei Şcerbaţki, 
trecuse de ora nouă. Lumea abia se sculase. Bucătarul 


pleca după târguieli. Trebuia să aştepte cel puţin încă două 
ore. 

Petrecuse toată noaptea şi întreaga dimineaţă într-o stare 
de completă inconştienţă, cu totul în afara condiţiilor vieţii 
materiale. Nu mâncase o zi încheiată, nu dormise două 
nopţi, stătuse câteva ceasuri dezbrăcat, în ger, şi nu numai 
că se simţea proaspăt şi sănătos, dar parcă descătuşat de 
robia trupească, stăpân pe toate puterile sale, în stare de a 
săvârşi faptele cele mai extraordinare, cum ar fi de pildă: să 
zboare ori să înlăture la un semn zidurile pe lângă care 
mergea. Ca să treacă timpul, rătăci pe străzi, uitându-se 
mereu la ceas şi privind în dreapta şi în stânga. 

Cum văzu el atunci lucrurile, n-avea să le mai vadă 
niciodată în viaţă. Îl înduioşară în chip deosebit nişte copii 
care se duceau la şcoală, câţiva hulubi porumbaci care se 
lăsaseră de pe acoperiş pe trotuar şi nişte pâinişoare 
presărate cu făină, pe care le aşeza în vitrină o mână 
nevăzută. Pâinişoarele, porumbeii şi copiii aveau ceva 
magic. În aceeaşi clipă un băiat alergă spre un porumbel şi 
se uită zâmbind la Levin. Porumbelul fâlfâi din aripi şi se 
îndepărtă, sclipind în soare prin pulberea de zăpadă ce 
tremura în aer. Printr-o ferestruică veni o mireasmă de 
pâine caldă şi o mână aşeză pâinişoarele. Toate acestea 
laolaltă erau atât de neobişnuit de frumoase, încât Levin 
începu să râdă şi să plângă de bucurie. După ce făcu un 
mare ocol pe ulicioara Gazetnaia şi pe Kislovka, Konstantin 
Dmitrici se întoarse iarăşi la hotel, îşi puse ceasornicul în 
faţă şi se aşeză, aşteptând să se facă ora douăsprezece. În 
camera de alături cineva vorbea despre nişte maşini şi 
despre o înşelăciune, tuşind aşa cum se tuşeşte dimineaţa. 
Oamenii aceia nici nu-şi dădeau seama că acul ceasornicului 
se apropia de ora douăsprezece. În sfârşit, acul ajunse la 
amiază. 

Levin ieşi în capul scării. Birjarii ştiau probabil totul. Îl 
înconjurară cu chipuri fericite, sfătuindu-se între dânşii: toţi 
voiau să-l ducă. Căutând să nu supere pe ceilalţi birjari şi 


făgăduindu-le că-i va lua altă dată, se urcă într-una din 
trăsuri şi porunci birjarului să-l ducă la Şcerbaţki. Birjarul 
era un bărbat foarte frumos; gulerul alb al cămăşii, care 
ieşea de sub caftan, îi strângea ceafa vânjoasă şi roşie. 
Sania era înaltă, bine înjghebată - Levin n-avea să mai 
meargă niciodată cu o alta la fel - şi calul era foarte bun; se 
silea cât putea să meargă în goană, dar parcă abia se urnea 
din loc. Birjarul cunoştea casa familiei Şcerbaţki şi, 
arcuindu-şi braţele într-un anumit fel, în semn de respect 
faţă de muşteriu, făcu: „Ptru!” şi opri calul la scară. Portarul 
lui Şcerbaţki ştia desigur totul: se vedea după zâmbetul 
ochilor săi şi după felul cum spusese: 

— Konstantin Dmitrici, n-aţi mai dat de mult pe la noi. 

Nu numai că ştia totul, dar era fără îndoială încântat şi 
făcea sforţări să-şi ascundă bucuria. Privindu-i ochii bătrâni 
şi blânzi, Levin simţi un nou adaos la fericirea lui. 

— S-au sculat? 

— Poftiţi! Lăsaţi-o aici, îl rugă portarul zâmbind, Când 
Levin vru să se întoarcă după căciulă. Asta însemna ceva. 

— La cine să vă anunţ? Întrebă un fecior. 

Deşi tânăr, fercheş, de modă nouă, feciorul era un om 
foarte cumsecade şi desigur pricepuse şi el totul. 

— Prințesei... prinţului... tinerei prințese... răspunse 
Levin. 

Întâlni, cum intră, pe mademoiselle Linon. Trecea prin 
salon, cu buclele şi cu faţa strălucind de bucurie, îndată ce 
Levin intră în vorbă cu dânsa, un foşnet de rochii se auzi în 
dosul uşii: mademoiselle Linon dispăru din ochii lui, şi-l 
cuprinse o spaimă încântătoare în faţa fericirii care se 
apropia. Mademoiselle Linon se grăbi să iasă pe o altă uşă. 
În aceeaşi clipă, paşi uşori şi repezi lunecară pe parchet şi 
fericirea lui, viaţa lui, partea cea mai bună din el însuşi, 
ceea ce căutase şi așteptase atâta vreme, se apropia acum 
de el. Nu mergea, ci părea dusă spre dânsul de o putere 
nevăzută. 


El nu vedea decât ochii ei limpezi şi cinstiţi, speriaţi de 
aceeaşi bucurie a dragostei care-i umplea şi lui inima. Ochii 
aceştia luminoşi străluceau din ce în ce mai aproape, 
orbindu-l cu flacăra lor. Ea înainta până la dânsul şi-şi puse 
încet mâinile pe umerii săi. 

Nu mai avea putere. Alergase spre el şi i se dăruia astfel 
toată, sfioasă şi fericită. Levin o îmbrăţişa şi buzele sale 
întâlniră gura ei întinsă spre el. 

Nici Kitty nu închisese ochii noaptea întreagă şi-l aşteptase 
într-una toată dimineaţa. Mama şi tatăl ei, fericiţi de 
fericirea fiicei, consimţiră amândoi. Kitty îl aşteptase, vrând 
să fie ea cea dintâi care să-i vestească fericirea lor. Dorise 
să-l întâmpine singură. Se bucura la gândul acesta, dar se 
temea şi se ruşina, şi nu ştia cum va face. Auzindu-i paşii şi 
glasul, se ascunse în dosul uşii, aşteptând să plece 
mademoiselle Linon; apoi, fără să se mai gândească, fără să 
se mai întrebe, venise spre el... 

— Să mergem la maman! Zise ea, luându-l de mână. 

Mult timp Levin nu putu să spună nimic, nu fiindcă se 
temea să micşoreze prin vorbe intensitatea sentimentului 
său, ci fiindcă de câte ori vroia să spună ceva, simţea cum îl 
îneacă lacrimi de fericire. Îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Oare e adevărat? Zise el în sfârşit cu glas înăbuşit. Nu- 
mi vine să cred că tu mă iubeşti. 

Kitty zâmbi la acest „tu” şi la sfiala din privirea lui. 

— Da! Răspunse ea încet şi cu gravitate. Sunt atât de 
fericită! 

Fără să-i lase mâna, Kitty intră împreună cu dânsul în 
salonul cel mic. 

Văzându-i, prinţesa răsufla mai iute şi izbucni deodată în 
plâns, dar numaidecât începu să râdă şi, cu un pas energic, 
care îl surprinse pe Levin, veni în fugă la ei. Cuprinzând 
capul lui Levin, prinţesa îl sărută şi-i udă obrajii cu lacrimi. 

— Va să zică s-a sfârşit. Îmi pare bine. S-o iubeşti... îmi 
pare bine... Kitty. 


— Repede s-a făcut! Spuse bătrânul prinţ, încercând să 
pară nepăsător. 

Dar Levin observă că prinţul avea ochii umezi în timp ce-i 
vorbea. 

— Eu am dorit-o de mult şi totdeauna, urmă prinţul 
luându-l de mână pe Levin şi atrăgându-l spre el. Încă de 
atunci când fluşturatica asta îşi pusese în gând... 

— Papa! Exclamă Kitty, şi-i astupă gura cu mâinile. 

— Bine, nu mai spun nimic! Adăugă prinţul. Îmi pare 
foarte bi... Vai, cât sunt de prost... 

O îmbrăţişă pe Kitty, îi sărută faţa, mâna, iarăşi faţa şi o 
binecuvântă. 

Pe Levin îl cuprinse un nou sentiment de iubire pentru 
bătrânul prinţ, un om până mai ieri străin, când o văzu pe 
Kitty cum sărută îndelung şi cu duioşie mâna lui grasă. 

XVI. 

Prinţesa şedea într-un fotoliu şi zâmbea în tăcere. Prinţul 
se aşeză lângă ea. Kitty stătea în picioare, lângă fotoliul 
tatălui său, fără să-i lase mâna. Toţi tăceau. 

Prinţesa rupse tăcerea cea dintâi, întorcându-le gândurile 
şi sentimentele la viaţa reală. La început, aceasta le păru 
tuturor un lucru ciudat şi chiar supărător. 

— Atunci, pe când nunta? Trebuie să-i binecuvântăm şi să 
anunţăm logodna. Şi căsătoria pe când? Cum crezi, 
Alexandr? 

— Uite-l! Zise bătrânul prinţ, arătând spre Levin. Ele 
personajul principal. 

— Când? Întrebă Levin roşind. Mâine, dacă mă întrebaţi 
pe mine. Eu cred că astăzi să ne binecuvântaţi iar mâine să 
fie nunta. 

— Lasă glumele, mon cher! 

— Atunci peste o săptămâna. 

— Parcă a înnebunit! 

— Dar de ce nu? 

— Cum se poate una ca asta? Răspunse mama zâmbind 
din pricina acestei grabe. Dar trusoul? 


„Oare trebuie numaidecât trusou şi toate acestea? Îşi zise 
Levin îngrozit. De altfel, nici trusoul, nici binecuvântarea şi 
toate acestea... nu pot să-mi ştirbească fericirea. Nimic nu 
mi-o poate ştirbi!” Se uită la Kitty şi văzu că aluzia la trusou 
n-o supărase câtuşi de puţin. „Înseamnă că-i nevoie şi de 
asta”, se gândi el. 

— Eu nu mă pricep la asta. N-am făcut decât să-mi arăt 
dorinţa, zise Konstantin Dmitrici, cerându-şi iertare. 

— Hotărâm noi. Deocamdată trebuie să facem logodna şi 
să anunţăm nunta. Aşa rămâne. 

Prinţesa se apropie de soţul ei, îl sărută şi vru să se 
îndepărteze; dar prinţul o opri, o îmbrăţişa şi o sărută duios 
de câteva ori, zâmbind ca un tânăr îndrăgostit. Bătrânii se 
tulburaseră probabil şi nu mai ştiau bine dacă ei erau din 
nou îndrăgostiţi, sau numai fata lor. După ce prinţul şi 
prinţesa ieşiră din odaie, Levin se apropie de logodnica lui 
şi o luă de mână. Era iarăşi stăpân pe sine şi putea să-i 
vorbească. Avea să-i spună multe. Rosti însă cu totul altceva 
decât ar fi trebuit. 

— Am ştiut că va fi aşa. Nu îndrăzneam să nădăjduiesc; 
dar în fundul sufletului meu am fost totdeauna sigur de 
asta, adăugă el. Cred că era un lucru predestinat. 

— Dar eu? Spuse Kitty. Chiar atunci... se opri, dar urmă, 
privindu-l hotărâtă cu ochii ei cinstiţi, chiar atunci când mi- 
am respins fericirea. Eu te-am iubit totdeauna numai pe 
dumneata, dar am fost răpită de o iluzie trecătoare. Vreau 
să te întreb... Poţi să uiţi asta? 

— Poate că totul a fost spre mai bine. Dumneata trebuie 
să-mi ierţi mie multe. Trebuie să-ţi spun... 

Era unul din lucrurile pe care hotărâse să i le 
mărturisească. Hotărâse să-i spună, chiar din primele zile, 
două lucruri, şi anume: că nu e aşa de curatca ea şicâănu 
crede în Dumnezeu. Era ceva greu de mărturisit, dar Levin 
socotea că trebuie s-o facă. 

— Nu, nu acum. Pe urmă, adăugă Konstantin Dmitrici. 


— Bine, fie şi mai târziu. Dar să-mi spui neapărat. Nu mi-e 
frică de nimic. Trebuie să ştiu totul. Acum s-a sfârşit. 

Levin preciza: 

— S-a sfârşit... în sensul că al să mă iei oricum aş fi? N-ai 
să renunţi la mine? Nu? 

— Nu, nu! 

Mademoiselle Linon le întrerupse convorbirea. Veni cu un 
zâmbet duios, deşi prefăcut, să-şi felicite eleva preferată. 
Nu apucă să iasă, că veniră şi slugile s-o felicite. Pe urmă 
sosiră neamurile şi începu o zăpăceală fericită, din care 
Levin nu se dezmetici decât a doua zi după nuntă. 
Konstantin Dmitrici, deşi mereu stingherit şi plictisit, simţea 
că frigurile fericirii sporeau din ce în ce mai mult. Îşi dădea 
seama că n-avea idee de ce se cerea să facă; de aceea 
îndeplinea tot ceea ce i se spunea, şi asta îl făcea fericit, îşi 
spusese că logodna lui nu trebuia să semene întru nimic cu 
logodnele altora şi că obiceiurile tradiţionale ale logodnei i- 
ar strica fericirea lui deosebită; dar până la urmă făcea şi el 
ceea ce făceau toţi logodnicii, şi fericirea îi creştea şi era tot 
mai mare, fară pereche pe, lume. 

— Hai să luăm acum nişte bomboane! Îi spunea 
mademoiselle Linon; şi el se ducea să cumpere bomboane. 

— Îmi pare foarte bine, îl felicită Sviajski. Te sfătuiesc să iei 
florile de la Fomin. 

— Trebuie şi flori? 

Şi Levin se duse la Fomin. 

Fratele său îi spuse că trebuie să împrumute bani, 
deoarece va avea o mulţime de cheltuieli, cadouri. 

— Trebuie şi cadouri? 

Şi Levin pornea în goana cailor la Fuld. 

La cofetar, la Fomin, la Fuld, Levin vedea că e aşteptat, că 
toţi se bucurau şi erau încântați de fericirea lui, ca şi acei 
cu care avea de-a face în zilele acelea. 

Şi, lucru extraordinar: nu numai toată lumea îl iubea, ci 
chiar şi acei pe care, mai înainte, îi socotea antipatici, reci şi 
indiferenți, îl admirau acum, îl aprobau în toate, aveau o 


atitudine duioasă şi delicată faţă de sentimentul său şi-i 
împărtăşeau părerea: că el putea fi socotit omul cel mai 
fericit de pe lume, deoarece logodnica sa era culmea 
perfecțiunii. Acelaşi lucru îl simţea şi Kitty. Când contesa 
Nordstone îşi îngăduise să facă o aluzie la faptul că dorise o 
partidă mai bună pentru Kitty, ea se aprinse într-atât şi-i 
dovedi cu atâta înflăcărare că nimeni pe lume nu se putea 
compara cu Levin, încât contesa trebui să recunoască acest 
lucru şi, din ziua aceea, îl întâmpina totdeauna pe Levin, 
faţă de Kitty, cu un zâmbet de mare admiraţie. 

Explicaţia făgăduită de dânsul a fost singurul eveniment 
neplăcut din perioada aceea. Levin se sfătui cu bătrânul 
prinţ şi, primind dezlegare de la dânsul, înmână lui Kitty 
jurnalul său intim, unde erau notate toate chestiunile care-l 
chinuiau. Jurnalul acesta fusese scris anume pentru 
viitoarea lui logodnică, îl chinuiau două lucruri: lipsa lui de 
nevinovăție şi necredinţa religioasă. 

Mărturisirea necredinţei sale religioase trecu 
neobservată. Kitty era credincioasă şi nu se îndoise 
niciodată de adevărurile religiei, iar necredinţa lui aparentă 
n-o impresiona de loc. Îi cunoştea inima prin dragostea ei şi 
ştia că se găseşte în ea tot ce dorea. Nu-i păsa că această 
stare sufletească el o numea necredinţă. 

Mărturisirea cealaltă însă îi pricinui lacrimi amare. 

Levin îi înmână jurnalul după o îndelungată luptă 
lăuntrică. Ştia că între ei nu trebuie să existe secrete; de 
aceea, hotărâse să procedeze astfel, fără să se gândească 
ce efect ar putea avea acest lucru asupra ei. Şi abia într-o 
seară când, înainte de a se duce la teatru, intră în odaia ei 
şi îi văzu faţa drăgălaşă plânsă şi tristă din pricina 
ireparabilei dureri pricinuite de dânsul... abia atunci îşi 
dădu seama de prăpastia care se deschidea între ruşinosul 
lui trecut şi puritatea ei de porumbiţă. Se îngrozi de ceea ce 
făcuse. 

— Ia-le, ia-le caietele astea îngrozitoare! Îi spuse Kitty, 
arătându-i caietele împrăştiate pe masa din faţa ei. De ce mi 


le-ai dat? Totuşi e mai bine aşa, adăugă ea înduioşându-se 
în faţa chipului său deznădăjduit. Dar e îngrozitor, 
îngrozitor. 

Levin îşi lăsă capul în pământ şi tăcu. Nu putea să 
rostească nimic. 

— N-ai să mă ierţi? Şopti el. 

— Ba da, te-am iertat, dar e un lucru groaznic! 

Fericirea lui era însă aşa de mare, că această mărturisire 
nu i-o zdruncină, ci o întări cu încă o nuanţă. Kitty îliertă. 
De atunci însă Levin se socoti şi mai puţin vrednic de dânsa, 
se închină şi mai adânc, sufleteşte, în faţa ei, şi-şi preţui şi 
mai mult nemeritata fericire. 

XVII. 

Alexei Alexandrovici se îndreptă spre singuratica lui 
cameră de hotel, rumegând fără să vrea în minte discuţiile 
din timpul dejunului şi de după prânz. Cuvintele Dariei 
Alexandrovna cu privire la iertare îl înciudaseră numai. 
Aplicarea moralei creştine la cazul său era o chestiune prea 
grea, care nu putea fi dezbătută cu uşurinţă şi pe care elo 
dezlegase de mult în mod negativ. Din tot ce se spusese, i se 
întipăriseră mai adânc în minte cuvintele lui Turovţân, omul 
mărginit, dar cumsecade: „S-a purtat cavalereşte. L-a 
provocat la duel şi l-a ucis.” Desigur că toată lumea aproba 
acest gest; şi n-o mărturiseau toţi numai din politeţe. 

„De altfel, chestiunea asta e încheiată. N-am de ce sămă 
mai gândesc la ea”, îşi zise Alexei Alexandrovici. Gândindu- 
se numai la plecare şi la inspecția în perspectivă, intră în 
camera lui şi întrebă pe portarul care-l condusese unde era 
valetul său. Portarul răspunse că valetul ieşise tocmai 
atunci. Alexei Alexandrovici porunci să i se aducă ceaiul, se 
aşeză la masă şi, luând ghidul lui Frum, începu să-şi 
alcătuiască itineranţii călătoriei. 

— Aveţi două telegrame, spuse valetul, care tocmai se 
întoarse, intrând în cameră. lertaţi-mă, excelenţă! Am 
plecat cu puţin mai înainte. 


Alexei Alexandrovici luă telegramele şi le desfăcu. Prima îi 
vestea numirea lui Stremov tocmai în locul pe care îl râvnea 
Karenin. Aruncă depeşa şi, aprinzându-se la faţă, începu să 
se plimbe prin cameră. „Quos vuit perdere, dementat”24, 
gândi el, înțelegând prin „quos” persoanele care 
sprijiniseră această numire. Nu-i era ciudă că nu primise el 
postul, că fusese înlăturat, ci îi părea un lucru uimitor şi nu 
putea înţelege cum de nu-şi dăduse nimeni seama că un 
flecar şi un palavragiu ca Stremov se potrivea cel mai puţin 
pentru un asemenea post. Cum de n-au văzut că se 
compromit... că-şi scad prestigiul cu această numire! 

„Trebuie să fie ceva asemănător”, îşi zise el cu necaz, 
desfăcând a doua depeşă. Era o telegramă de la soţia sa. Îi 
sări în ochi, în primul rând, iscălitura scrisă cu creionul 
albastru: „Anna”. 

„Mor. Te rog, te implor, vino. lertată, voi muri mai liniştită” 
citi Karenin. 

Zâmbi cu dispreţ şi aruncă telegrama, convins la început 
că era numai o minciuna şi un şiretlic. 

„Nu e înşelăciune în faţa căreia să se dea înapoi. Trebuie 
să nască. Poate că e o boală în legătură cu naşterea. Dar 
care e scopul lor? Să legitimez copilul, să mă compromită şi 
să zădărnicească divorţul, se gândi Karenin. Dar acolo 
scrie: mor...” 

Reciti telegrama. Deodată, adevăratul înţeles al celor 
scrise îl izbi. „Dar dacă e adevărat? Îşi zise el. Dacă e 
adevărat că se căieşte sincer în clipa suferinţei şi în 
preajma morţii; iar eu, luând căinţa ei drept înşelăciune, 
refuz să mă duc? Din partea mea ar fi nu numai o cruzime, 
pentru care m-ar condamna toată lumea, dar şi o prostie.” 

— Piotr, adu-mi o trăsură! Plec la Petersburg, spuse el 
feciorului său. 

Hotări să se ducă la Petersburg şi să-şi vadă soţia. Dacă 
boala era o minciună, el va tăcea şi va pleca. Dacă însă era 
în adevăr bolnavă pe moarte şi vroia să-l vadă înainte de a 


închide ochii, o va ierta, în cazul că o va mai afla în viaţă; iar 
dacă va sosi prea târziu îşi va îndeplini ultima datorie. 

După ce luă această hotărâre, Karenin nu se mai gândi în 
tot timpul drumului la ceea ce avea de făcut. 

Cu senzaţia de oboseală şi de murdărie pe care ţi-o dă o 
noapte petrecută în tren, Alexei Alexandrovici mergea, prin 
ceața dimineţii, pe Nevski Prospekt şi se uita înaintea lui, 
fără să se gândească la ceea ce-l aştepta. Nu se putea 
gândi, fiindcă atunci nu mai putea goni din minte ideea că 
moartea ei ar dezlega deodată problema grelei sale situaţii. 
Brutari, prăvălii închise, birje de noapte, rândaşi care 
măâturau trotuarul se perindau pe dinaintea ochilor săi. 
Karenin observa toate acestea, încercând să-şi înăbuşe 
gândul ce-l urmărea, să nu se gândească la ceea ce-l 
aştepta... ceea ce nu îndrăznea să dorească şi totuşi dorea. 
În sfârşit ajunse la intrarea casei sale. O birjă şi un cupeu 
cu un vizitiu care doimea pe capră se aflau în faţa casei. 
Intrând în vestibul, Alexei Alexandrovici îşi scoase parcă 
dintr-un colţ îndepărtat al creierului hotărârea sa rezumată 
astfel: „Dacă e înşelăciune, să arăt un dispreţ calm şi să 
plec. Dacă e adevărat, să respect regulile bunei-cuviinţe.” 

Portarul deschise uşa chiar înainte ca Alexei Alexandrovici 
să fi sunat. Portarul Petrov, Kapitonâci, cum i se mai spunea, 
avea o înfăţişare ciudată în redingota sa veche, fără cravată 
şi în papuci. 

— Ce e cu coniţa? 

— A născut ieri cu bine. 

Alexei Alexandrovici se opri şi păli. Abia atunci îşi dădu 
seama cu câtă tărie îi dorea moartea. 

— Dar cu sănătatea cum o duce? 

Kornei, îmbrăcat cu şorţul de dimineaţă, cobori în fugă 
scara. 

— Îi e foarte rău, răspunse feciorul. Ieri a fost un consult 
de doctori. Şi acuma e un doctor aici. 

— Ia bagajul! Porunci Alexei Alexandrovici şi, oarecum 
uşurat, aflând că nu era pierdută orice nădejde de moarte, 


intră în antreu. 

În cuier atârna o mantie militară. Alexei Alexandrovici o 
observă şi întrebă: 

— Cine e aici? 

— Doctorul, moaşa şi contele Vronski. 

Karenin intră în celelalte odăi. În salon nu era nimeni. La 
zgomotul paşilor săi, moaşa, care purta o bonetă cu panglici 
violete, ieşi din budoarul Annei. Se apropie de Alexei 
Alexandrovici şi, cu familiaritatea, din preajma morţii, îl luă 
de braţ şi-l conduse în odaia de culcare. 

— Slavă Domnului că aţi venit! Nu vorbeşte decât de 
dumneavoastră, zise moaşa. 

— Aduceţi-mi gheaţă odată! Se auzi din dormitor glasul 
poruncitor al doctorului. 

Alexei Alexandrovici intră în budoarul soţiei sale. 

La biroul Annei şedea pe un scaun scund, întors într-o 
parte, Vronski, cu faţa ascunsă în mâini, şi plângea. Când 
auzi glasul medicului, Vronski sări în sus, îşi luă mâinile de 
pe faţă şi dădu cu ochii de Karenin. Văzându-l pe soţ, el se 
tulbură într-atât, încât se aşeză din nou şi-şi vâri capul între 
umeri, vrând parcă să intre în pământ. Apoi cu o mare 
sforţare de voinţă, se ridică şi zise: 

— Moare. Doctorii spun că nu mai e nici o speranţă. Sunt 
cu totul în mâinile domniei-voastre. Dar vă rog să-mi daţi 
voie să rămân aici. De altfel, sunt la dispoziţia domniei 
voastre... sunt... 

Când văzu lacrimile lui Vronski, Alexei Alexandrovici se 
simţi cuprins de acea sfâşiere lăuntrică pe care i-o 
pricinuiau suferinţele oamenilor. Întoarse capul şi, fără să 
asculte până la sfârşit cuvintele lui Vronski, porni repede 
spre uşă. 

Din dormitor se auzea vocea Annei care vorbea. Era un 
glas vesel, plin de vioiciune, cu intonaţii clare. Alexei 
Alexandrovici intră în odaia de culcare şi se apropie de pat. 
Anna zăcea cu faţa întoarsă spre el. Îi ardeau obrajii, ochii îi 
străluceau. Mâinile ei mici şi albe, care ieşeau din mânecile 


camisolei, se jucau cu colţul plapumei, frământându-l. Ai fi 
zis nu numai că e sănătoasă şi plină de frăgezime, dar că se 
află chiar în cea mai bună stare sufletească. Vorbea repede, 
sonor, cu intonaţii foarte exacte şi pline de însufleţire: 


— De aceea, Alexei... vorbesc de Alexei Alexandrovici (ce 
soartă ciudată şi grozavă: amândoi se numesc Alexei, nu-i 
aşa?) Alexei nu m-ar fi refuzat. Eu aş fi uitat şi el m-ar fi 
iertat... Dar de ce nu vine? E bun. Nici el nu ştie cât e de 
bun. Ah, Doamne, ce plictiseală! Daţi-mi mai repede apă! 
Vai, asta are să facă rău fetiţei mele! Ei bine... tocmiţi-i o 
doică! Da, sunt de aceeaşi părere, ba chiar e mai bine. Are 
să vină. Are să sufere, văzând-o. Luaţi-o de aici! 

— Anna Arkadievna! A sosit. lată-l! Zise moaşa căutând să- 
i atragă atenţia asupra lui Alexei Alexandrovici. 

— Vai, ce minciună! Urmă Anna, fără să-şi vadă soţul. Dar 
daţi-mi odată fetiţa, daţi-mi-o! Încă n-a sosit! Îmi spuneţi că 
n-are să mă ierte, fiindcă nu-l cunoaşteţi. Nu l-a cunoscut 
nimeni. Numai eu îl cunosc şi tot îmi vine greu. Trebuie să-i 
vedeţi ochii până-n fund. Serioja are ochii lui. De aceea nu-i 
pot privi. l-aţi dat lui Serioja să mănânce? Ştiu că uitaţi 
toate cele. El n-ar fi uitat. Trebuie să-l mutaţi pe Serioja în 
odaia din colţ şi să rugaţi pe Mariette să doarmă cu el. 

Deodată Anna îşi strânse tot trupul, tăcu şi, speriată, 
aşteptându-se parcă la o lovitura, ridica mâinile în dreptul 
feţei, într-un gest de apărare: îşi văzuse bărbatul! 

— Nu, nu. Zise ea. De el nu mi-e frică. Mi-e frică de 
moarte. Alexei, apropie-te de mine! Mă grăbesc, fiindcă n- 
am când. Nu mai am mult de trăit. O să am iarăşi febră şi n- 
o să mai înţeleg nimic. Dar acum înţeleg... înţeleg totul şi 
văd totul. 

Faţa zbârcită a lui Alexei Alexandrovici căpătă o expresie 
de suferinţă. Îi luă mâna şi vru să-i spună ceva, dar nu putu 
să scoată nici un cuvânt. Buza de jos îi tremura. Se lupta să- 
şi stăpânească emoția. Nu se uita la Anna decât din când în 
când. Ori de câte ori îşi ridica privirea spre ea, Karenin îi 
vedea ochii care-l priveau cu o duioşie supusă şi exaltată în 
acelaşi timp, aşa cum n-o văzuse niciodată în viaţă. 

— Stai puţin, tu nu ştii. Staţi, staţi... Anna se opri, 
adunându-şi parcă gândurile. Da, începu ea, da, da, da! 
Uite ce vroiam să-ţi spun. Să nu te miri de mine. Sunt 


aceeaşi... dar în mine mai este o femeie: mă tem de dânsa, 
căci s-a îndrăgostit de altul. Vroiam să te urăsc, dar nu 
puteam uita pe aceea care fusesem mai înainte. Cealaltă nu 
sunt eu. Acum sunt cu, cea adevărată, întreagă... Acum 
Mor... ştiu că mor... întreabă-l pe dânsul. Simt de pe acum o 
greutate care mă apasă pe mâini, pe picioare, pe degete. 
Uită-te la degetele mele! O, ce enorme sunt! Dar toate 
acestea au să se sfârşească în curând... Am nevoie de un 
singur lucru: să mă ierţi, să mă ierţi cu adevărat. Sunt 
grozav de vinovată; dar dădaca îmi spunea că o sfântă 
mucenică, nu ştiu cum o chema, a fost şi mai rea. Am să 
plec la Roma. Acolo e pustiu. Atunci n-am să stingheresc pe 
nimeni. Am să iau numai pe Serioja... şi fetiţa... Nu! Tu nu 
mă poţi ierta. Ştiu că asta nu se poate ierta. Nu, nu. Pleacă! 
Tu eşti prea bun! Cu o mână fierbinte, ea îl ţinea de mână, 
iar cu cealaltă îl respingea. 

Tulburarea sufletească a lui Alexei Alexandrovici sporea 
din ce în ce mai mult, până ajunse la culme, aşa că nu i se 
mai împotrivi. Înţelese într-o clipă că ceea ce socotise drept 
o tulburare sufletească era, dimpotrivă, o stare de 
beatitudine a inimii, care-i dădu dintr-o dată o fericire nouă, 
nemaiîncercată. Nu se gândea că legea creştină, pe care 
vroise s-o urmeze în tot cursul vieţii sale, îi poruncea să 
ierte şi să-şi iubească vrăjmaşii, dar un sentiment înviorător 
de iubire şi de iertare pentru duşmanii săi îi umplu sufletul. 
Stătea în genunchi, cu capul culcat pe cotul ei, care ardea 
ca focul prin camisol, şi plângea cu hohote, ca un copil. 

Anna îi cuprinse capul, care începea să chelească, se 
aplecă spre dânsul şi-şi ridică ochii în sus cu o mândrie 
provocatoare: 

— Uite-l! Ştiam eu! Şi acum, adio, adio! lar au venit. De ce 
nu pleacă? Dar zvârliţi odată de pe mine blănile astea! 

Medicul îi luă mâinile, o culcă încet pe pernă şi-i acoperi 
umerii. Supusă, Anna rămase culcată pe spate, privind 
înainte cu ochi scânteietori: 


— Să ştii un lucru: am avut nevoie numai de iertare. 
Altceva nu mai vreau... Dar de ce nu vine şi el? Zise Anna, 
prin uşă, lui Vronski. Vino mai aproape, mai aproape! Dă-i 
mâna! 

Vronski se apropie de marginea patului şi, văzând-o, îşi 
acoperi iarăşi faţa cu mâinile. 

— Descoperă-ţi faţa! Uită-te la dânsul! E un sfânt, adăugă 
Anna. Dar descoperă-ţi, descoperă-ţi odată faţa! Urmă ea 
supărată. Alexei Alexandrovici, descoperă-i faţa! Vreau să-l 
văd. 

Karenin luă mâinile lui Vronski şi i le trase în jos de pe faţa 
lui, îngrozitoare din pricina suferinţei şi a ruşinii întipărite 
pe ea. 

— Dă-i mâna! Iată-l! 

Alexei Alexandrovici îi întinse mâna, nemaiputându-şi 
stăpâni lacrimile care-i curgeau din ochi. 

— Slavă Domnului, slavă Domnului, rosti Anna. Acum totul 
e gata. Numai să-mi mai întind puţin picioarele. Uite aşa, 
minunat! Cât de lipsite de gust sunt florile astea. Nici de 
departe nu aduc cu toporaşii, urmă ea, arătând spre tapetul 
de pe perete. Doamne, Doamne! Când are să se sfârşească? 
Daţi-mi morfină! Doctore, dă-mi odată morfină! Doamne, 
Doamne! 

Şi Anna începu să se zvârcolească în pat. 

Medicul casei şi ceilalţi medici spuneau că avea febră 
puerperală, care în nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută 
se sfârşesc cu moartea. În tot cursul zilei bolnava avu 
fierbinţeală, aiura şi zăcu aproape fără cunoştinţă. Spre 
miezul nopţii îşi pierdu complet cunoştinţa şi pulsul era slab 
de tot. 

Deznodământul se aştepta din clipă în clipă. 

Vronski se duse acasă, dar a doua zi dimineaţă veni să se 
intereseze de starea bolnavei. Întâlnindu-l în antreu, Alexei 
Alexandrovici îi spuse: 

— Rămâi aici! Poate întreabă de dumneata, şi-l conduse 
singur în budoarul soţiei sale. 


Spre dimineaţă, Anna intră iarăşi într-o stare de agitaţie şi 
de vioiciune. Gândurile şi vorbele ei curgeau repede. Apoi 
căzu din nou în inconştienţă. A treia zi, acelaşi lucru. 
Medicii le dădură speranţe. 

În ziua aceea, Alexei Alexandrovici intră în budoarul unde 
se afla Vronski şi, după ce încuie uşa, se aşeză în faţa lui. 

— Alexei Alexandrovici, începu Vronski, simțind că se 
apropie explicaţia. Nu pot să vorbesc, nu sunt în stare să 
înţeleg nimic. Ai milă de mine. Oricât de greu ţi-ar veni 
dumitale, situaţia mea, crede-mă, e şi mai groaznică. 

Vru să se ridice în picioare, dar Alexei Alexandrovici îl 
apucă de mână şi-i spuse: 

— Te rog să mă asculţi. E necesar. Trebuie să te lămuresc 
asupra sentimentelor care m-au condus şi mă vor conduce, 
ca să n-ai o părere greşită despre mine. Ştii că mă 
hotărâsem să divorţez şi am început chiar procesul. N-am 
să-ţi ascund că, înainte să intentez procesul, am şovăit mult 
şi am suferit. Mărturisesc că mă urmărea gândul să mă 
răzbun pe dumneata şi pe ea. Când am primit telegrama, 
am plecat încoace cu aceleaşi sentimente, ba mai mult - îi 
doream moartea! Dar... Karenin tăcu, şovăind dacă trebuie 
ori nu să-şi dea pe faţă sentimentul. Dar am văzut-o şi am 
iertat, iar fericirea iertării m-a făcut să-mi dau seama de 
datoria mea. Am iertat cu adevărat. Vreau să întind şi 
obrazul celălalt, vreau să-mi dau şi cămaşa, când mi se ia 
numai haina, şi mă rog lui Dumnezeu să, nu mă lipsească de 
fericirea iertării. Avea lacrimi în ochi. Privirea lui senină şi 
liniştită îl uimi pe Vronski. Iată care e situaţia mea. Poţi să 
mă târăşti în noroi, poţi să mă faci de râsul lumii, dar eu tot 
n-am s-o părăsesc, iar dumitale n-am să-ţi spun niciodată un 
cuvânt de mustrare, continuă Alexei Alexandrovici. Datoria 
mea îmi apare limpede: trebuie să rămân lângă dânsa şi voi 
rămâne. Dacă va dori să te vadă, te voi anunţa. Acum însă 
cred că e mai bine să te retragi. 

Karenin se ridică în picioare; hohote de plâns îi curmară 
cuvintele. Vronski se sculă şi el, îndoit de mijloc, privindu-l 


pe sub sprâncene. Nu înţelegea sentimentele lui Alexei 
Alexandrovici. Simţea însă că era în ele ceva superior, chiar 
inaccesibil lui, cu felul său de a vedea. 

XVIII. 

După discuţia cu Alexei Alexandrovici, Vronski ieşi din casa 
soţilor Karenin şi se opri la scară, amintindu-şi cu greu 
unde se află şi încotro trebuie să pornească, pe jos sau cu 
trăsura. Se simţea ruşinat, înjosit, vinovat şi lipsit de putinţa 
de a-şi spăla umilinţa. Se simţea zvârlit din făgaşul său, pe 
care mersese până atunci cu atâta mândrie, fără nici o 
piedică. Toate obiceiurile şi regulile vieţii sale, care i se 
păruseră până în ziua aceea inatacabile, se dovediseră 
dintr-o dată false şi vulnerabile. Soţul înşelat, pe care-l 
privise mai înainte ca pe o fiinţă vrednică de milă, ca pe o 
piedică întâmplătoare şi oarecum ridicolă în calea fericirii 
lui, fusese chemat de ea însăşi, şi ridicat pe culmi demne de 
invidiat. Şi acest soţ, aşezat atât de sus, nu se arătase rău, 
fals şi caraghios, ci bun, simplu şi nobil. Vronski nu putea să 
nu-şi dea seama de acest lucru. Rolurile se schimbaseră 
dintr-o dată. Vronski simţea superioritatea soţului şi 
propria-i înjosire, dreptatea soţului şi propria sa vină. Îşi 
dădea seama că soţul fusese mărinimos până şi în durerea 
lui, în timp ce el fusese josnic şi meschin în înşelăciunea sa. 
Dar conştiinţa propriei inferiorităţi faţă de omul pe care-l 
dispreţuise pe nedrept nu era decât o mică parte a durerii 
sale. Se simţea nespus de nefericit, fiindcă patima lui 
pentru Anna, care i se păruse că se răcise în timpul din 
urmă, ajunsese acum, când ştia că o pierde pentru 
totdeauna, mai puternică decât oricând. O cunoscuse toată 
în timpul bolii, îi cunoscuse inima şi i se păruse că n-o iubise 
destul până atunci. Dar acum, când o cunoscuse şi o iubea 
aşa cum merita să fie iubită, se simţea înjosit înaintea ei şi o 
pierdea pentru totdeauna, lăsându-i numai o amintire 
ruşinoasă. Scena ridicolă şi umilitoare, când Alexei 
Alexandrovici îi luase mâinile de pe faţa-i ruşinată, fusese 


groaznică. Stătea pierdut pe scara casei la familia Karenin, 
neştiind ce să facă. 

— Doriţi o birjă? Îl întrebă portarul. 

— Da. O birjă. 

Întorcându-se acasă (după trei nopţi nedormite, Vronski se 
întinse cu faţa în sus pe divan, fără să se dezbrace, îşi 
împreună mâinile şi le puse sub cap. Avea capul greu. 

Imaginile, amintirile şi gândurile cele mai ciudate îi 
treceau prin minte una după alta, cu o repeziciune şi cu o 
claritate extraordinară: ba era un medicament pe care îl 
turna pentru bolnavă şi care se revărsa din linguriţă... ba 
mâinile albe ale moaşei... ba poziţia stranie a lui Alexei 
Alexandrovici, în genunchi, înaintea patului. 

„Să adorm! Să uit!” îşi zise el, cu calmul şi încrederea 
omului sănătos, care ştie că, dacă-i obosit şi vrea să se 
culce, are să şi adoarmă numaidecât. Într-adevăr, gândurile 
începură să i se împăienjenească în cap şi simţi că se 
prăvale în hăul uitării. Valurile vieţii inconştiente începuseră 
să se împreune deasupra capului său când, deodată, se 
simţi zdruncinat ca de o puternica descărcare electrică şi 
tresări atât de violent, încât tot trupul îi săltă pe telurile 
divanului. Sprijinindu-se în mâini, speriat, Vronski se 
aruncă dintr-o săritură în genunchi. Avea ochii larg 
deschişi, ca şi cum nici n-ar fi dormit. Greutatea capului şi 
moliciunea membrelor îi dispăruseră ca prin farmec. 

„Poţi să mă târăşti în noroi”, auzi el cuvintele lui Alexei 
Alexandrovici şi-l văzu înaintea ochilor. Văzu chipul Annei, 
obrajii aprinşi, ochii săi strălucitori care se uitau cu duioşie 
şi cu dragoste nu la dânsul, ci la Alexei Alexandrovici. I se 
păru că-şi vede propria faţă, stupidă şi caraghioasă, când 
Alexei Alexandrovici îi luase mâinile de pe obraji. Îşi întinse 
iarăşi picioarele, se trânti pe divan în poziţia de mai înainte 
şi închise ochii. 

„Să dorm! Să dorm!” repeta în sinea lui Vronski; dar, cu 
ochii închişi, vedea şi mâi limpede figura Annei, aşa cum i se 
arătase în seara aceea neuitată, înainte de alegeri. 


„Ce a fost atunci s-a dus şi n-o să se mai întoarcă. Ea vrea 
să şteargă asta din amintirea ei. Dar eu nu pot trăi fără 
toate acestea. Cum să ne împăcăm? Cum să ne împăcăm?” 
rosti el cu glas tare şi, inconştient, repeta mai departe 
aceste cuvinte. Aceasta repetare de cuvinte stăvilea năvala 
imaginilor şi amintirilor ce-i roiau în cap. Dar repetarea 
cuvintelor nu-i înfrână închipuirea mult timp. Clipele cele 
mai frumoase i se înfăţişară, una după alta, cu iuţeala 
fulgerului, o dată cu umilirea din acea zi. „la-ţi mâinile”, 
spunea glasul Annei. El îşi lăsa mâinile în jos şi-şi simţea 
expresia de ruşine şi de stupiditate de pe faţa. 

Stătea mai departe culcat, căznindu-se să adoarmă, deşi 
pierduse nădejdea că va izbuti, şi repeta mereu în şoaptă 
cuvinte luate întâmplător dintr-o frază, căutând să 
împiedice astfel ivirea unor noi imagini, îşi asculta propriile 
cuvinte, repeta halucinant, într-o şoaptă stranie de nebun: 
„N-ai ştiut s-o preţuieşti, n-ai ştiut să te bucuri - n-ai ştiut s- 
o preţuieşti, n-ai ştiut să te bucuri”. 

„Dar ce e asta? Nu cumva înnebunesc? Îşi zise Alexei. 
Poate. De altfel, de ce înnebuneşte omul, de ce se 
împuşcă?” îşi răspunse el şi, deschizând ochii, văzu cu 
mirare lângă capul lui o pernă brodată de cumnata sa, 
Varea. Pipăi ciucurii pernei şi încerca să-şi aducă aminte de 
Varea: când o văzuse ultima oară? Dar era un chin să se 
gândească la altceva. „Nu. Trebuie să dorm!” Trase perna 
mai aproape şi-şi lipi capul de ea. Dar trebuia să facă o 
sforţare ca să ţină ochii închişi. Se sculă dintr-un salt şi se 
aşeză. „S-a sfârşit cu mine, îşi zise el. Trebuie să chibzuiesc 
ce-i de făcut. Ce-mi mai rămâne?” Şi străbătu repede, cu 
gândul, întreaga-i viaţă, afară de dragostea sa pentru Anna. 

„Ambiţia? Serpuhovski? Societatea? Curtea?” Nu se putu 
opri la nimic. Toate acestea avuseseră un rost mai înainte; 
acum, însă, nu mai însemnau nimic. Se sculă de pe divan, îşi 
scoase haina îşi slăbi cureaua şi, descoperindu-şi pieptul 
păros ca să respire mai uşor, se plimbă prin odaie. „Aşa 


înnebuneşte omul, repetă Alexei. Aşa se împuşcă... ca să 
scape de ruşine”, adăugă încet şi răspicat. 

Se duse la uşă şi o închise; cu privirea fixă şi cu dinţii 
încleştaţi, se apropie de masă, luă revolverul; se uită la el, 
întoarse ţeava încărcată în jos şi căzu pe gânduri. Vreo 
două minute stătu nemişcat cu revolverul în mână, 
meditând cu capul plecat, cu o expresie de concentrare 
încordată a gândirii. „Bineînţeles”, hotări Vronski, ca şi cum 
după matură şi lungă gândire ar fi ajuns la această 
încheiere logică. De fapt acest „bineînţeles” atât de 
convingător pentru dânsul nu era decât urmarea repetării 
aceloraşi amintiri şi imagini care se învolburau în cerc 
închis, de un ceas încoace, în mintea lui. Erau amintirile 
fericirii pe veci pierdute, gândul viitorului searbăd ce-l 
aştepta şi mai ales strivitoarea umilinţă suferită. Aceeaşi 
înlănţuire de idei şi de sentimente. 

„Bineînţeles”, repetă el când gândul intră pentru a treia 
oară în acelaşi cerc închis al amintirilor şi al judecăților 
sale; apoi, apăsând revolverul în partea stângă a pieptului şi 
strângând cu putere mâna făcută deodată pumn, apăsă pe 
trăgaci. Nu auzi detunătura, dar o puternică izbitură în 
piept îl dobori la pământ. Vru să se prindă de colţul mesei, 
scăpă revolverul, se clătină şi se aşeză jos, privind mirat în 
juru-i. Nu-şi mai recunoştea odaia, uitându-se de jos în sus 
la picioarele curbe ale biroului, la coşul de hârtii, la blana 
de tigru. 

Un servitor, care trecea prin salon cu paşi repezi şi 
scârţâind îl făcu să-şi vină în fire. Îşi încorda gândirea şi-şi 
dădu seama că e aşezat pe podea. Văzând sânge pe blana 
de tigru şi pe mână, el înţelese că se împuşcase. 

— Ce prostie! N-am nimerit! Rosti el cu glas tare, umblând 
cu mâna după revolver. 

Arma se afla lângă dânsul, dar el o căuta mai departe. 
Aplecându-se să caute în partea cealaltă, nu-şi mai putu 
ţine echilibrul şi se prăbuşi, sângerând. 


Un servitor elegant, cu favoriţi, care se plânsese adesea 
cunoscuţilor săi că are nervii slabi, se sperie aşa de tare 
văzându-şi stăpânul întins jos, încât îl lăsă să-şi piardă 
sângele şi fugi după ajutor. Peste un ceas, Varea, cumnata 
lui, Vronski, veni însoţită de trei doctori, după care 
trimisese în toate părţile şi care sosiră în acelaşi timp. Cu 
ajutorul lor, ea îl culcă pe rănit în pat şi rămase lângă 
dânsul ca să-l îngrijească. 

XIX. 

Alexei Alexandrovici, când se hotărâse să-şi revadă soţia, 
nu prevăzuse împrejurarea că remuşcările ei vor fi sincere, 
că el o va ierta şi ea nu va muri. Această eroare, de care îşi 
dădu pe deplin seama după două luni de la întoarcerea sa 
de la Moscova, se datora nu numai lipsei lui de prevedere, 
ci şi faptului că nu-şi cunoscuse inima până în ziua în care 
îşi regăsise soţia pe moarte. La căpătâiul soţiei bolnave, 
Karenin se lăsase stăpânit, pentru întâia oară în viaţă, de 
sentimentul acela de compătimire duioasă pe care-l trezeau 
întrânsul suferinţele omeneşti şi de care se ruşinase până 
atunci ca de o slăbiciune dăunătoare. Mila pentru dânsa, 
remuşcările lui de a-i fi dorit moartea şi mai ales bucuria 
iertării - toate acestea îl făcură să simtă nu numai o alinare 
a suferințelor, ci şi o liniate sufletească cum nu mai avusese 
niciodată. Înţelese deodată că ceea ce fusese izvorul 
suferințelor sale se preschimbase într-un izvor de bucurie 
sufletească... iar ceea ce-i păruse de nedezlegat când 
condamna, mustra, şi ura îi părea acum simplu şi limpede 
de când iertase şi începuse să iubească. 

Îşi iertase soţia. Îi era milă de ea pentru suferinţele şi 
remuşcările ei. Îl iertase şi pe Vronski. Îi era milă de el, mai 
ales după ce afla zvonurile despre actul lui deznădăjduit. Îi 
era milă şi de fiul său, mai mult decât înainte, şi se mustra 
fiindcă se ocupase prea puţin de dânsul. Iar pentru fetiţa 
nou-născută avea un sentiment deosebit, nu numai de milă, 
ci şi de duioşie. La început, mila îl făcuse să se îngrijească 
de fetiţa asta plăpândă, abia născută, care nu era fiica lui şi 


care, uitată în timpul bolii maică-si, ar fi murit, fără îndoială, 
dacă n-ar fi avut el grijă de ea. Şi fără să-şi dea seama, 
Alexei Alexandrovici începu s-o iubească. Se ducea de 
câteva ori pe zi în odaia copilului şi stătea mult acolo, aşa 
încât doica şi dădaca, sfioase la început faţă de el, se 
deprinseră cu dânsul. Privea uneori câte o jumătate de ceas 
mutrişoara roşie, puhavă şi zbârcită a copilei adormite; 
umoarea mişcările frunţii încruntate şi ale mânuţelor 
grăsulii, cu pumnişorii strânşi, cu care îşi freca ochişorii şi 
năsucul. În clipele acelea, Alexei Alexandrovici se simţea 
deosebit de liniştit, împăcat cu sine însuşi, şi nu vedea în 
situaţia lui nimic neobişnuit, nimic care ar fi trebuit 
schimbat. 

Dar, pe măsură ce trecea vremea, el înţelegea tot mai 
limpede că, oricât de firească ar fi fost pentru dânsul 
situaţia asta, lumea nu va îngădui să rămână aşa. Simţea că, 
în afară de blânda forţă spirituală care-i călăuzea sufletul, 
mai există o forţă brutala, încă mai puternică poate, care-i 
călăuzea viaţa, şi că această forţă nu-i va aduce liniştea 
smerită pe care o dorea. Îşi dădea seama că lumea îl privea 
cu o mirare întrebătoare, nu-l înţelegea şi aştepta ceva de 
la dânsul. Simţea mai ales lipsa de trăinicie şi de firesc a 
relaţiilor dintre el şi soţia sa. 

După ce trecu înduioşarea trezită în ea de apropierea 
morţii, Alexei Alexandrovici începu să observe că Anna se 
temea de dânsul, că o apăsa prezenţa lui şi nu putea să-i 
privească în ochi. Părea că vrea să-i spună ceva, fără să se 
poată hotări s-o facă; parcă presimţea şi ea că relaţiile lor 
actuale nu puteau să dureze şi aştepta ceva din partea lui. 

La sfârşitul lunii februarie, fetiţa Annei, pe care o chema 
tot Anna, se îmbolnăvi. Alexei Alexandrovici fusese 
dimineaţa în odaia copilului şi, după ce porunci să se trimită 
după medic, se duse la minister. Cum îşi isprăvi treburile, 
Karenin se întoarse acasă; era peste ora trei. Intrând în 
antreu, el văzu un lacheu frumos, cu galoane şi cu e 


pelerină scurtă de blană de urs, ţinând o capă albă de blană 
de dine american. 

— Cine a venit? Întrebă Karenin. 

— Prinţesa Elisaveta Feodorovna Iverskaia, răspunse 
lacheul zâmbind, după cum i se păru lui Alexei 
Alexandrovici. 

În această perioadă grea, Karenin observase că toţi 
cunoscuţii din societate, mai cu seamă femeile, manifestau o 
simpatie deosebită pentru dânsul şi pentru soţia sa. 
Remarca la toţi aceşti cunoscuţi un fel de bucurie pe care 
şi-o ascundeau cu greu, acea bucurie pe care o surprinsese 
în ochii avocatului său, şi acum, în ochii lacheului. Toţi 
păreau încântați, parcă s-ar fi pus la cale o nuntă. Când se 
întâlnea cu vreun cunoscut, acesta îl întreba de sănătate, cu 
o veselie abia stăpânită. 

Prezenţa prinţesei Tverskaia era neplăcută pentru el din 
pricina amintirilor legate de ea şi fiindcă îi fusese totdeauna 
antipatică. De aceea el intră de-a dreptul în odăile copiilor. 
În prima odaie, Serioja cu pieptul culcat pe masă şi cu 
picioarele pe scaun, desena îngânând ceva vesel. 
Englezoaica - în timpul bolii Annei, franţuzoaica fusese 
înlocuită - şedea lângă Serioja şi croşeta. Se ridică repede, 
făcu o reverență şi-l trase de mână pe Serioja. 

Alexei Alexandrovici mângâie băiatul pe cap, răspunse la o 
întrebare a englezoaicei cu privire la sănătatea soţiei sale şi 
se interesă de ceea ce spusese medicul despre baby25. 

— Doctorul a spus că nu e nimic grav. l-a prescris nişte băi. 

— Dar fetiţa suferă încă, observă el, ascultând plânsul 
copilului din odaia de alături. 

— Cred că doica nu face două parale, rosti cu hotărâre 
englezoaica. 

— De ce crezi asta? O întrebă Karenin, oprindu-se în loc. 

— Aşa s-a întâmplat şi la contesa Paul, domnule. Copilul 
era căutat de doctori şi când colo, nici mai mult, nici mai 
puţin, copilul era flămând. Doica n-avea lapte. 


Alexei Alexandrovici căzu pe gânduri şi, după câteva clipe, 
trecu în camera cealaltă. Fetiţa stătea în braţele doicii, cu 
capul pe spate, zbătându-se. Nici nu vroia să se atingă de 
sânul rotund ce i se întindea şi nu contenea cu plânsul, în 
ciuda îndemnurilor doicii şi ale dădacei, aplecate asupra ei. 

— Tot nu se simte mai bine? Întrebă Alexei Alexandrovici. 

— E tare neliniştită, răspunse bătrâna dădacă în şoaptă. 

— Miss Edwards crede că s-ar putea ca doica să nu aibă 
lapte, adăugă el. 

— Şi eu cred, Alexei Alexandrovici. 

— Atunci, de ce n-ai spus? 

— Cui să spun? Anna Arkadievna e tot bolnavă, rosti 
dădaca supărată. 

Aceasta era o veche slugă a casei, şi lui Alexei 
Alexandrovici i se păru că şi în aceste cuvinte simple era o 
aluzie la situaţia lui. 

Copilul începu să ţipe şi mai tare, înecându-se şi horcăind. 
Dădaca se îndreptă spre copil, îl luă din braţele doicii şi se 
apucă să-l legene din mers. 

— Trebuie să cerem doctorului s-o examineze pe doică, 
zise Alexei Alexandrovici. 

Doica, o femeie sănătoasă la înfăţişare, dichisită, fie sperie 
că-şi va pierde slujba. Bombăni ceva printre dinţi şi, 
ascunzându-şi sânul abundent, zâmbi cu dispreţ faţă de 
bănuiala că n-ar avea lapte. Karenin văzu şi în acest surâs o 
ironie în legătură cu situaţia lui! 

— Sărăcuţa de ea! Şopti dădaca, îndemnând fetiţa să tacă 
şi păşind mai departe prin odaie. 

Alexei Alexandrovici se aşeză pe un scaun, uitându-se 
mâhnit, cu o expresie de suferinţă, la femeia care se plimba 
încoace şi încolo. 

În sfârşit, fetiţa se linişti. Dădaca o aşeză în leagănul 
adânc, îi îndreptă perna şi se îndepărtă de lângă dânsa. 
Alexei Alexandrovici se sculă şi, călcând cu grijă în vârful 
picioarelor, se apropie de copil. Tăcu vreo câteva clipe, 
privind fetiţa cu aceeaşi mâhnire; deodată un zâmbet îi 


descreţi fruntea, luminându-i faţa; apoi Karenin ieşi încet 
din odaie. 

În sufragerie, sună şi porunci servitorului să trimită din 
nou după doctor. Era necăjit că soţia sa nu se îngrijea de 
acest copil fermecător şi nu-i venea să se ducă la dânsa în 
starea asta sufletească. Nu vroia s-o vadă nici pe prinţesa 
Betsy. Anna însă s-ar fi putut mira că soţul ei nu vine ca de 
obicei la dânsa. De aceea, făcând o sforţare, Karenin se 
îndreptă spre dormitor. Apropiindu-se de uşă, pe covorul 
moale, el auzi fără voie o convorbire pe care n-ar fi dorit s-o 
audă. 

— Dacă n-ar fi fost hotărât să plece, aş fi înţeles refuzul 
dumitale şi al lui. Dar soţul dumitale trebuie să fie mai 
presus de asta, zise Betsy. 

— Nu din pricina soţului meu am refuzat, ci pentru mine. 
Să nu mai vorbim, răspunse glasul emoţionat al Annei. 

— Bine, bine. Dar, cum poţi să nu doreşti a-ţi lua rămas 
bun de la omul care s-a împuşcat din pricina dumitale... 

— Tocmai de aceea nu vreau. 

Alexei Alexandrovici se opri speriat, ca şi cum ar fi fost 
vinovat. Vru să se îndepărteze pe nesimţite. Se răzgândi 
însă, fiindcă aceasta ar fi fost ceva nedemn. Se întoarse din 
nou şi, tuşind, se îndreptă spre dormitor. Glasurile amuţiră. 
Karenin intră... 

Într-un capot cenuşiu, cu părul negru tuns scurt, ea o 
perie deasă pe capul ei rotund, Anna şedea pe o canapea. 
Ca totdeauna când îşi vedea soţul, vioiciunea îi pieri dintr-o 
dată de pe faţă; îşi lăsă capul în jos, aruncând o privire 
îngrijorată spre Betsy. 

Prinţesa 'Tverskaia era îmbrăcată după ultima modă. Purta 
o pălărie care parcă plutea deasupra capul ui ei, ca un 
abajur pe o lampă. Îmbrăcată într-o rochie care bătea într- 
un albastru-vânăt, eu dungi piezişe, de culoare vie, pe o 
parte a corsajului şi în partea cealaltă a fustei, Betsy şedea 
alături de Anna, ţinându-şi foarte drept bustul lung şi 


subţire. Cu capul uşor înclinat într-o parte, ea privi pe 
Alexei Alexandrovici cu un zâmbet ironic. 

— A! Făcu Betsy, mirându-se parcă. Îmi pare foarte bine că 
eşti acasă. Nu te mai arăţi nicăieri. Nu te-am văzut de când 
s-a îmbolnăvit Anna. Am aflat cum ai îngrijit-o. Da, eşti un 
soţ admirabil! Spuse Betsy cu un aer solemn şi totodată 
duios, ca şi cum ar fi distins pe Karenin cu ordinul 
generozităţii pentru purtarea lui faţă de soţie. 

Alexei Alexandrovici se înclină rece şi, sărutând mâna 
Annei, se interesă de starea sănătăţii sale. 

— Parcă mi-e mai bine, răspunse Anna, ferindu-se de 
privirea lui. 

— Dar ai faţa îmbujorată ca de friguri, adăugă Karenin, 
accentuând cuvântul friguri. 

— Am vorbit prea mult, zise Betsy. Văd că am fost egoistă, 
aşa că plec. 

Prinţesa Tverskaia se ridică. Dar Anna, roşind deodată, o 
apucă repede de mână. 

— Nu, te rog, mai rămâi! Trebuie să-ţi spun... nu ei, ci 
dumitale, spuse Anna, întorcându-se către Alexei 
Alexandrovici. Gâtul şi fruntea i se acoperiră de roşeaţă. Nu 
vreau şi nu pot avea nimic ascuns faţă de dumneata, urmă 
Anna. 

Alexei Alexandrovici îşi trosni degetele şi-şi lăsa capul în 
jos. 

— Betsy spunea că contele Vronski ar dori să ne vadă, ca 
să-şi ia rămas bun înainte de a pleca la Taşkent. Nu-şi 
privea soţul şi se vedea că se grăbea să spună tot, oricât de 
greu îi venea. l-am răspuns că nu-l pot primi. 

— Draga mea, ai spus că asta atârnă de Alexei 
Alexandrovici, o corectă Betsy. 

— Nu, nu. Nu-l pot primi. N-ar avea niciun... Anna se opri 
deodată... şi-şi privi întrebător soţul, care nu se uita la ea. 
Într-un cuvânt, nu vreau... 

Alexei Alexandrovici se apropie şi vru să-i ia mâna. 


Cel dintâi gest al Annei fu să-şi ferească mâna de mâna lui 
umedă, cu vine mari şi umflate, care o căuta; dar se stăpâni 
şi-i strânse mâna. 

— Îţi mulţumesc foarte mult pentru încrederea dumitale, 
dar... rosti zăpăcit Karenin, dându-şi seama cu ciudă că 
gândurile sale îşi pierdeau limpezimea şi judecata faţă de 
prinţesa Tverskaia, care întruchipa pentru el acea forţă 
brutală ce-i stăpânea viaţa peste voinţa lui, împiedicându-l 
să se lase în voia sentimentului său de dragoste şi de 
iertare. Se opri, uitându-se la prinţesa 'Tverskaia. 

— Atunci, rămâi cu bine, scumpa mea! Zise Betsy, 
ridicându-se. O sărută pe Anna şi ieşi din odaie. Karenin o 
însoţi. Alexei Alexandrovici, te cunosc ca pe un om cu 
adevărat generos, adăugă Betsy, oprindu-se în salonul mic 
şi strângându-i încă o dată mâna cu o deosebită putere. 
Sunt o străină pentru voi, dar o iubesc atât de mult pe 
Anna, şi pe dumneata te stimez atât, încât îmi îngădui un 
sfat. Primeşte-l. Alexei Vronski este cinstea personificată şi 
pleacă acum la 'Taşkent. 

— Îţi mulţumesc, prinţesă, pentru simpatia şi sfaturile 
dumitale, dar numai soţia mea poate hotări dacă-l va primi 
ori nu. 

Karenin vorbi, ridicând cu demnitate sprâncenele ca de 
obicei. Se gândi însă numaidecât că, oricare ar fi cuvintele 
lui, demnitatea era incompatibilă cu situaţia sa actuală - 
ceea ce înţelese şi din zâmbetul stăpânit, ironic şi răutăcios 
cu care-l privise Betsy după fraza aceasta. 

XX. 

Alexei Alexandrovici se înclină în faţa lui Betsy în salonul 
cel mare şi se întoarse la soţia sa. Anna şedea culcată. 
Auzindu-i paşii, ea se aşeză repede în poziţia de dinainte şi 
se uită la dânsul cu spaimă. Karenin îşi dădu seama că 
plânsese. 

— Îţi sunt foarte recunoscător pentru încrederea pe care o 
ai în mine, repetă el cu blândeţe în ruseşte, fraza rostită în 
franţuzeşte faţă de Betsy şi se aşeză lângă dânsa. 


Când Karenin vorbea ruseşte şi o tutuia, acest „tu” o 
scotea din fire. 

— Îţi sunt foarte recunoscător pentru hotărârea ta. Şi eu 
sunt de părere că, dacă contele Vronski pleacă, nu e nevoie 
să măi treacă pe aici. De altfel... 

— Dar am spus o dată. De ce să mai repet? Îl întrerupse 
brusc Anna, cu o întărâtare pe care nu avu timpul să şi-o 
stăpânească. 

„Nu e nevoie, se gândi ea, ca un bărbat să vină să-şi ia 
rămas bun de la femeia pe care o iubeşte, pentru care s-a 
pierdut, a vrut să moară şi care nu poate trăi fără el. Nu, nu 
e nevoie!” 

Îşi strânse buzele şi-şi cobori ochii strălucitori asupra 
mâinilor cu vine umflate ale soţului său, pe care acesta şi le 
freca încet una de alta. 

— Să nu mai vorbim niciodată de asta, adăugă ea mai 
liniştită. 

— Te-am lăsat liberă să hotărăşti tu în chestiunea asta şi- 
mi pare foarte bine să văd... începu Alexei Alexandrovici. 

— Că dorinţele noastre coincid, încheie Anna repede, 
enervată că el vorbeşte aşa de rar, când ea ştia dinainte tot 
ce va spune. 

— Da, întări Karenin. De altfel, prinţesa Tverskaia se 
amestecă în chip cu totul nepotrivit în cele mai delicate 
chestiuni de familie. Mai ales ea... 

— Nu cred nimic din cele ce se zvonesc pe socoteala ei, 
adăugă repede Anna. Ştiu atât, că Betsy ţine sincer la mine. 
Alexei Alexandrovici oftă şi tăcu. Anna se juca, neliniştită, 
cu ciucurii halatului ei, privindu-şi bărbatul cu un chinuitor 
sentiment de dezgust fizic - sentiment pe care şi-l imputa, 
dar pe care nu-l putea birui. Nu mai dorea acum decât un 

singur lucru: să fie scutită de prezenţa lui. 

— Am trimis adineauri după doctor, o anunţă Alexei 
Alexandrovici. 

— Sunt sănătoasă. De ce să vină doctorul? 


— Nu pentru tine. Micuţa plânge şi se spune că doica nu 
prea are lapte. 

— De ce nu m-ai lăsat s-o alăptez când te-am implorat? 
Oricum (Karenin înţelese ce însemna acest „oricum”), e un 
copil şi au să-l omoare. Anna sună şi porunci să-i aducă 
fetiţa. Am cerut s-o alăptez, n-am fost lăsată, şi acum mi se 
fac mustrări. 

— Nu-ţi fac nici o mustrare... 

— Ba da, mă mustri. Dumnezeule! De ce n-am murit? Anna 
izbucni în hohote de plâns. Iartă-mă, sunt nervoasă, sunt 
nedreaptă, adăugă ea, venindu-şi în fire. Dar pleacă... „Nu, 
lucrurile nu mai pot merge aşa”, îşi zise hotărât Alexei 
Alexandrovici, ieşind de la soţia sa. 

Niciodată nu i se înfăţişase atât de vădit ca acum 
neputinţă de a prelungi această stare de lucruri în ochii 
lumii, repulsia Annei faţă de el şi atotputernicia acelei stihii 
brutale şi misterioase, care, împotriva sentimentelor sale îi 
diriguia viaţa, îi călca voinţa şi îi poruncea să schimbe 
raporturile dintre el şi soţia sa. 

Îşi dădea bine seama că toată lumea şi soţia sa îi cereau 
ceva, dar nu înţelegea bine ce anume. 

Simţea că din pricina asta se isca în sufletul lui un 
sentiment de răutate, care-i tulbura liniştea şi nimicea 
meritul jertfei sale. 

Se gândise că ar fi fost mai bine ca Anna să rupă legătura 
cu Vronski. Dar dacă opinia generală socotea acest lucru cu 
neputinţă, el era gata să tolereze din nou aceste relaţii, 
numai cu condiţia să nu cadă ruşinea pe capul copiilor, să 
nu-i ia de la el şi să nu-i zdruncine viaţa. 

Oricât de rea ar fi fost soluţia aceasta, ea era totuşi mai 
bună decât o ruptură, care ar fi pus-o pe Anna într-o 
situaţie ruşinoasă şi fără ieşire; iar el ar fi pierdut tot ce-i 
era drag. Se simţea însă fără putere. Ştia dinainte că toată 
lumea e împotriva lui şi nu-l va lasă să facă ceea ce-i părea 
firesc şi frumos, ci-l va sili să facă ceea ce era rău, dar 
necesar, după părerea lor. 


XXI. 

Betsy tocmai vroia să iasă din salonul cel mare, când 
Stepan Arkadici, care abia venise de la Eliseev, unde 
sosiseră stridii proaspete, o întâlni în uşă. 

— Ah, prinţesă! Ce întâlnire plăcută! Începu Oblonski. Am 
fost pe la dumneata. 

— Întâlnire de o clipă, fiindcă plec, zise Betsy zâmbind în 
timp ce-şi trăgea mănuşa. 

— Prinţesă, mai zăboveşte puţin cu pusul mănuşi. Dă-mi 
voie să-ţi sărut mânuţa! Dintre toate obiceiurile vechi care 
au revenit la modă, pentru sărutatul mâinii am cea mai 
mare recunoştinţa. Oblonski îi sărută mâna. Când ne mai 
vedem? 

— Nu meriţi, răspunse Betsy râzând. 

— Ba încă cum, fiindcă m-am făcut omul cel mai serios de 
pe lume. Nu numai că-mi văd de treburile mele de familie, 
dar chiar şi de ale altora, adăugă Stepan Arkadici cu o 
privire plină de înţeles. 

— Ah! Îmi pare foarte bine! Răspunse Betsy, pricepând 
numaidecât că era vorba de Anna. Se întoarseră în salon şi 
se opriră într-un colţ. 

— O omoară, îi suflă Betsy cu o şoaptă plină de convingere. 
E o situaţie imposibilă, imposibilă... 

— Îmi pare foarte bine că eşti de părerea asta, urmă 
Stepan Arkadici, clătinând din cap cu o expresie de 
gravitate, suferinţă şi compătimire. Tocmai pentru asta am 
şi venit la Petersburg. 

— Tot oraşul vorbeşte... zise Betsy. E o situaţie imposibilă. 
Anna se topeşte văzând cu ochii. El nu înţelege ca Anna e 
una dintre acele femei care nu pot glumi cu sentimentele 
lor. Una din două: ori să se hotărască să plece cu ea de aici, 
ori să divorţeze! Dar situaţia asta o înăbuşă. 

— Da, da... exact... făcu Oblonski oftând. Tocmai de aceea 
am venit. De fapt, nu numai pentru asta... Am fost numit 
şambelan şi tot trebuia să vin pentru a mulţumi. Dar 
esenţialul este să pot limpezi chestiunea asta. 


— Ei, să-ţi ajute Dumnezeu, îi ură Betsy. 

După ce petrecu pe prinţesa Betsy până în vestibul, 
Stepan Arkadici îi mai sărută o dată mâna deasupra 
mănuşii, acolo unde bate pulsul, şi mai îndrugă nişte glume 
atât de indecente, încât Betsy nu ştia dacă trebuia să se 
supere ori să râdă; apoi Oblonski intră la Anna. O găsi în 
lacrimi. 

Cu toată veselia care-i răbufnea din suflet, Stepan Arkadici 
trecu numaidecât în mod firesc la un ton de compasiune şi 
de poetică exaltare, care se potrivea cu starea ei 
sufletească. O întrebă de sănătate şi cum îşi petrecuse 
dimineaţa. 

— Foarte, foarte prost. Şi ziua, şi dimineaţa, şi toate zilele 
din trecut şi din viitor, răspunse ea. 

— Mi se pare că te laşi copleşită de tristeţe. Trebuie să te 
scuturi, se cuvine să priveşti viaţa drept în faţă. Ştiu că-ţi 
vine greu, dar... 

— Se spune că unele femei iubesc pe bărbaţi chiar pentru 
viciile lor, începu deodată Anna. Eu îl urăsc pentru virtutea 
lui. Nu mai pot trăi cu dânsul. Înţelege-mă! Prezenţa lui 
fizică mă enervează, mă face să-mi ies din fire. Nu pot, nu 
mai pot trăi cu el. Ce să fac? Eram nefericită şi mă gândeam 
că mai nenorocită nu pot fi, însă niciodată nu mi-am putut 
închipui situaţia groaznică în care mă aflu acum. Gândeşte- 
te că, deşi ştiu că este un om bun, ad mirabil... eu, care nu 
ajung nici măcar la degetul lui cel mic, totuşi îl urăsc. Îl 
urăsc tocmai pentru generozitatea lui! Nu-mi rămâne 
decât... 

Anna vru să pronunţe cuvântul: moartea, dar Stepan 
Arkadici n-o lăsă să sfârşească. 

— Eşti bolnavă şi nervoasă, zise el. Crede-mă că exagerezi 
peste măsură. Nu e nimic în situaţia ta care să fie atât de 
grav. 

Stepan Arkadici surâse. În faţa unei asemenea deznădejdi, 
nimeni afară de Stepan Arkadici n-ar fi îndrăznit să 
zâmbească (de teamă să nu pară brutal), dar el punea în 


zâmbet atâta bunătate şi o delicateţe aproape feminină, 
încât zâmbetul lui nu jignea, ci uşura şi potolea. Cuvintele 
sale blânde şi liniştitoare, ca şi zâmbetul lui, aveau un efect 
calmant, uşurător, ca uleiul de migdale dulci. Anna simţi 
numaidecât acest lucru. 

— Nu, Stiva, răspunse ea, sunt pierdută, pierdută... Mai 
rău decât atât, fiindcă nu sunt încă cu desăvârşire pierdută. 
Nu pot spune că totul s-a sfârşit; simt, dimpotrivă, că nu s-a 
sfârşit. Sunt ca o coardă prea întinsă, care trebuie să 
plesnească! Nu s-a sfârşit încă... dar se va sfârşi 
îngrozitor... 

— Nu e nimic. Poţi să slăbeşti coarda pe nesimţite. Nu 
există situaţie care să n-aibă o ieşire. 

— M-am gândit şi m-am tot gândit. Nu există decât una 
singură... 

Stepan; Arkadici înţelese iarăşi din privirea ci plină de 
spaimă că singura scăpare pe care o vedea era moartea, şi 
n-o lăsă să isprăvească. 

— Ba de loc. Ascultă-mă un moment, adăugă el. Tu nu poţi 
să-ţi vezi situaţia ca mine. Dă-mi voie să-ţi spun sincer 
părerea mea. Zâmbi din nou, grijuliu, cu zâmbetul lui dulce. 
Am s-o iau de la capăt: te-ai măritat cu un bărbat cu 
douăzeci de ani mai în vârstă decât tine. Te-ai măritat fără 
dragoste sau fără să ştii ce e dragostea. Să zicem că asta a 
fost o greşeală. 

— O greşeală groaznică, spuse Anna. 

— Dar repet: ăsta e un fapt împlinit. Mai târziu, să zicem 
că ai avut nefericirea să iubeşti pe un altul decât pe soţul 
tău. E o nenorocire, asta e de asemenea un fapt împlinit. 
Bărbatul tău a recunoscut acest lucru şi te-a iertat. 

Oblonski se oprea după fiecare frază, aşteptând o obiecţie; 
Anna însă nu răspundea nimic. 

— Aceasta este situaţia. Acum, se pune întrebarea: poţi să 
trăieşti mai departe cu soţul tău? E dorinţa ta? E dorinţa 
lui? 

— Nu ştiu, nu ştiu nimic. 


— Dar n-ai spus adineauri că nu poţi să-l mai suporţi? 

— Nu. N-am spus. Retractez. Nu ştiu nimic şi nu mai 
pricep nimic. 

— Dar dă-mi voie... 

— Tu nu poţi înţelege. Simt cum mă prăbuşesc cu capul în 
jos într-o prăpastie, cred că nu trebuie să mă salvez şi nici 
nu pot. 

— Nu face nimic. Întindem noi ceva dedesubt şi te 
prindem. Pricep. Înţeleg că nu poţi lua asupra ta sarcina de 
a-ţi arăta dorinţele şi sentimentele. 

— Nu doresc nimic, nimic... numai să se sfârşească odată! 

— Crezi că el nu vede şi nu ştie, crezi că asta-l apasă mai 
puţin decât pe tine? Te chinuieşti, se chinuieşte şi el. Ce 
poate ieşi din asta? În vreme ce divorţul ar soluţiona totul, 
îşi exprimă cu oarecare sforţare Stepan Arkadici ideea 
principală şi se uită la Anna ca să vadă cum o primeşte. 

Ea nu răspunse nimic, ci clătină numai în semn de negaţie 
capul cu părul scurt. Însă după expresia feţei, luminată 
deodată de frumuseţea-i de odinioară, i el înţelese că Anna 
nu dorea divorţul, numai fiindcă aceasta i se părea o 
fericire inaccesibilă. 

— Tare mi-e milă de voi! Ce fericit aş fi dacă aş putea 
descurca lucrurile! Zise Stepan Arkadici, zâmbind cu mai 
multă îndrăzneală. Nu vorbi. Nu mai, spune nimic. Numai 
să-mi ajute Dumnezeu să exprim ceea ce simt. Mă duc la 
dânsul. 

Anna îl privi cu ochi îngânduraţi şi strălucitori, fără să 
rostească vreun cuvânt. 

XXII. 

Stepan Arkadici intră în biroul lui Alexei Alexandrovici, cu 
aerul oarecum solemn pe care îl lua când se aşeza în fotoliul 
prezidenţial la şedinţele serviciului său. Cu mâinile la spate, 
Karenin se plimba prin odaie şi se gândea şi el la lucrul 
despre care discutase Stepan Arkadici cu Anna. 

— Nu te supăr? Îl întrebă Oblonski, simțind dintr-o dată un 
sentiment neobişnuit de tulburare în prezenţa cumnatului 


său. Ca să-şi ascundă tulburarea, Stepan Arkadici scoase o 
tabacheră cumpărată de curând, care se deschidea după un 
sistem nou, îi mirosi pielea şi luă o ţigară. 

— Nu. Ai vreo treabă cu mine? Răspunse în silă Alexei 
Alexandrovici. 

— Da. Aş fi vrut... trebuie să-ţi... trebuie să-ţi vorbesc, 
începu Stepan Arkadici, simțindu-se, cu mirare, intimidat. 

Acest sentiment era atât de neobişnuit şi de ciudat pentru 
el, încât nu-şi dădu seama că pornea din conştiinţa lui, care- 
l vestea că ceea ce avea de gând să îndeplinească era o 
faptă urâtă. Făcând o sforţare, îşi învinse timiditatea ce-l 
copleşise. 

— Sper că nu te îndoieşti de dragostea mea pentru Anna şi 
de ataşamentul sincer şi de stima ce-ţi păstrez, adăugă 
Oblonski roşind. 

Alexei Alexandrovici se opri din mers şi nu răspunse nimic. 
Dar chipul său îl uimi pe Stepan Arkadici prin expresia lui 
de dureroasă resemnare. 

— Aveam de gând, vroiam să-ţi vorbesc despre sora mea şi 
despre situaţia voastră, adăugă Stepan Arkadici, luptând 
mereu cu neobişnuitul său sentiment de sfială. 

Alexei Alexandrovici zâmbi trist, privindu-şi cumnatul şi, 
fără să-i răspundă, se duse la birou, luă o scrisoare începută 
şi i-o întinse. 

— Nu încetez să mă gândesc la acelaşi lucru. Uite ce am şi 
început să-i scriu, socotind că mă exprim mai bine în scris şi 
fiindcă prezenţa mea o enervează, zise Karenin, dându-i 
scrisoarea. 

Stepan Arkadici luă scrisoarea. Se uită nedumerit şi mirat 
la ochii stinşi ai cumnatului său, aţintiţi asupră-i, şi începu 
să citească: „Văd că prezenţa mea e o povară pentru 
dumneata. Oricât de dureros e pentru mine acest lucru, 
trebuie să-l recunosc; de altminteri, sunt încredinţat că nu 
poate fi altfel. Nu-ţi fac nici o vină. Martor mi-e Dumnezeu 
că, văzânduc-te în timpul bolii, m-am hotărât din adâncul 
inimii să uit tot ce a fost între noi şi să încep o viaţă nouă. 


Nu-mi pare rău şi n-are să-mi pară niciodată rău de ceea ce 
am făcut. N-am vrut decât un singur lucru: binele dumitale, 
binele sufletului dumitale, însă acum văd că n-am. Izbutit. 
Spune-mi singură ce ţi-ar da fericirea şi liniştea sufletească. 
Mă supun în totul voinţei şi sentimentului dumitale de 
dreptate.” 

Stepan Arkadici îi dădu înapoi scrisoarea şi-şi privi mai 
departe cumnatul cu aceeaşi nedumerire, neştiind ce să 
spună. Tăcerea aceasta îi apăsa pe amândoi, că buzele lui 
Stepan Arkadici începură să tremure nervos şi, fără un 
cuvânt, nu-şi lua ochii de la faţa lui Karenin. 

— Iată ce am vrut să-i spun, adăugă Alexei Alexandrovici, 
întorcând capul. 

— Da, da... făcu Stepan Arkadici, drept unic răspuns, 
simțind că-l îneacă lacrimile. Da, da. Te. Înţeleg, izbuti el să 
spună în cele din urmă. 

— Vreau să ştiu: care e dorinţa ei? Întrebă Alexei 
Alexandrovici. 

— Mă tem că nici ea însăşi nu-şi dă seama de situaţie. Nu e 
în stare să judece, continuă Stepan Arkadici revenindu-şi în 
fire. E strivită, pur şi simplu strivită de generozitatea ta. 
Dacă ar citi scrisoarea asta, n-ar putea rosti nici un cuvânt, 
şi-ar pleca numai capul şi mai jos. 

— Bine, dar atunci ce e de făcut? Cum să ne explicâăm? 
Cum să-i aflăm dorinţa? 

Dacă-mi dai voie să-mi spun părerea... cred că de tine 
atârnă să indici de-a dreptul măsurile pe care le găseşti de 
cuviinţă, ca să pui capăt acestei situaţii. 

— Prin urmare, găseşti că trebuie să se pună capăt 
situaţiei? Îl întrerupse Alexei Alexandrovici. Dar cum? 
Întrebă el, acoperindu-şi cu un gest neobişnuit ochii cu 
mâna. Nu văd nici o ieşire posibilă. 

— Din orice situaţie există o ieşire, zise Stepan Arkadici, 
ridicându-se şi însufleţindu-se. Era o vreme când vroiai să 
rupi... Dacă acum eşti convins că nu mai puteţi fi fericiţi 
împreună... 


— Fericirea poate fi înţeleasă în mai multe feluri. Să zicem 
însă că primesc orice, că nu vreau nimic. Care ar fi ieşirea 
din situaţia noastră? 

— Dacă vrei să cunoşti părerea mea, adăugă Stepan 
Arkadici cu acelaşi zâmbet potolit, duios şi mângâietor pe 
care-l avusese în convorbirea cu Anna, şi acest zâmbet bun 
era atât de convingător, că Alexei Alexandrovici, fără să 
vrea, cu toate că-şi dădea seama de slăbiciunea lui, era 
subjugat de el şi gata să creadă tot ce ar spune Stepan 
Arkadici, Anna n-o să-şi arate niciodată dorinţa, dar un 
singur lucru e posibil să fie dorit de ea, urmă Stepan 
Arkadici, şi anume: suprimarea raporturilor actuale şi a 
tuturor amintirilor dureroase legate de ele. După părerea 
mea, e nevoie neapărat să clarificaţi noile raporturi dintre 
voi, şi asta nu se poate face decât recăpătându-vă fiecare 
libertatea. 

— Prin divorţ, îl întrerupse cu dezgust Alexei 
Alexandrovici. 

— Da, cred că prin divorţ, repetă Stepan Arkadici roşind. 
Aceasta ar fi soluţia cea mai înţeleaptă din toate punctele 
de vedere pentru doi soţi care se găsesc în situaţia voastră. 
Ce e de făcut dacă soţii socotesc că nu mai pot trăi 
împreună? Şi asta se întâmplă adeseori... 

Alexei Alexandrovici ofta adânc şi închise ochii. 

— Aici un singur lucru trebuie luat în consideraţie, adăugă 
Stepan Arkadici: dacă doreşte vreunul dintre soţi să se 
recăsătorească. Dacă nu, chestiunea e foarte simplă, urmă 
el din ce în ce mai dezgheţat. 

Cu faţa crispată de emoție, Alexei Alexandrovici mormăi 
ceva, dar nu răspunse. Frământase în mintea lui de mii şi 
mii de ori ceea ce lui Oblonski îi părea atât de simplu; şi, 
departe de a găsi acestea toate foarte simple, le socotea cu 
totul imposibile. 

Divorțul, ale cărui amănunte le cunoştea, îi părea cu 
neputinţă acum, deoarece un sentiment de demnitate şi de 
respect pentru religie nu-i îngăduia să ia asupră-şi vina 


unui adulter fictiv şi cu atât mai puţin să admită ca soţia sa, 
iertată de dânsul şi pe care o iubea, să fie învinuită şi făcută 
de ruşine. Divorțul îi părea imposibil şi din alte motive şi 
mai importante. 

Care ar fi fost situaţia fiului său în caz de divorţ? Era cu 
neputinţă să-l lase mamei. Această mamă divorțată va avea 
familia ei nelegitimă, în care situaţia copilului vitreg ar fi 
grea şi educaţia ar lăsa, desigur, de dorit. Să-l oprească la 
dânsul? Ştia că aceasta ar fi fost un act de răzbunare din 
partea lui - ceea ce nu dorea. Dar, afară de asta, divorţul i 
se părea imposibil, fiindcă, acceptându-l, însemna s-o 
împingă pe Anna la pieire. I se întipăriseră în minte 
cuvintele rostite de Daria Alexandrovna la Moscova şi 
anume că, hotărând să divorţeze, nu se gândea decât la 
dânsul, fără să-şi dea seama că prin asta o distruge pe 
Anna. Acum, când îşi iertase soţia şi se ataşase de copii, 
Karenin le înţelegea altfel. A consimţi la divorţ şi a da Annei 
libertatea însemna - pentru dânsul - să rupă ultimele sale 
legături cu viaţa: cu copiii, pe care-i iubea; iar pe dânsa s-o 
lipsească de ultimul sprijin în calea binelui şi s-o dea 
pierzării. Ştia că Anna, o dată divorțată, s-ar uni cu Vronski 
şi că legătura aceasta ar fi nelegiuită - deoarece, după 
pravila bisericească, femeia nu se poate recăsători cât timp 
fostul său bărbat este în viaţă. 

„Anna nu se va uni cu dânsul. După un an, doi, ori Vronski 
o va părăsi, ori ea va avea o legătură nouă, se gândi Alexei 
Alexandrovici; iar eu consimţind la acest divorţ nelegiuit, m- 
aş face vinovat de decăderea ei.” 

Alexei Alexandrovici se gândise la toate acestea de sute de 
ori şi era încredinţat că divorţul nu numai că nu era un 
lucru simplu, cum spunea cumnatul său, dar era absolut 
imposibil. Nu credea nici un cuvânt de-al lui Stepan 
Arkadici; i-ar fi putut face mii de obiecţii la fiecare vorbă a 
lui; totuşi îl asculta, simțind că prin cuvintele acestuia se 
exprima acea stihie brutală şi copleşitoare care-i diriguia 
viaţa şi căreia va fi nevoit să se supună. 


— Toată chestiunea se reduce la condiţiile în care ai fi 
dispus să divorţezi. Anna nu vrea nimic. Nu îndrăzneşte să 
te roage ceva, lasă totul pe seama generozităţii tale. 

„Doamne! Doamne! De ce?” se gândi Alexei Alexandrovici, 
aducându-şi aminte de procedura divorţului în cazul când 
soţul ia vina asupră-i şi, cu acelaşi gest ca şi Vronski, de 
ruşine, îşi acoperi şi el faţa cu mâinile. 

— Eşti tulburat, te înţeleg. Dar dacă stai şi chibzuieşti... 
„Aceluia care te loveşte peste obrazul drept, întinde.-i-l şi pe 
cel stâng, iar aceluia care-ţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, îşi zise 
Alexei Alexandrovici. 

— Da, da! Strigă Karenin cu glas ascuţit. lau ruşinea 
asupra mea, îi dau şi băiatul, dar... n-ar fi mai bine să lăsăm 
asta? De altfel, fă cum vrei... 

Întorcându-se în aşa fel ca să nu-l poată vedea cumnatul 
său, Alexei Alexandrovici se aşeză la fereastră. Suferea şi-i 
era ruşine. O dată cu durerea şi cu ruşinea, încerca însă un 
sentiment de bucurie şi de înduioşare din pricina jertfei sale 
măreţe. 

Mişcat, Stepan Arkadici tăcu un răstimp. 

— Alexei Alexandrovici, crede-mă: Anna are să-ţi 
preţuiască generozitatea. Se vede că aşa a vrut Dumnezeu, 
adăugă Stepan Arkadici; dar, spunând aceste cuvinte, îşi 
dădu numaidecât scama de stupiditatea vorbelor sale şi-şi 
stăpâni cu greu zâmbetul provocat de propria-i prostie. 

Alexei Alexandrovici vru să-i răspundă ceva, lacrimile însă 
îl împiedicară. 

— E o fatalitate. Eu unul recunosc această nenorocire ca 
un fapt împlinit şi caut să vă ajut pe amândoi, încheie 
Stepan Arkadici. 

Când ieşi din odaia cumnatului său, Stepan Arkadici era 
mişcat; dar asta nu-l împiedică să fie mulţumit că-şi 
încheiase cu izbândă misiunea, deoarece nu se îndoia câtuşi 
de puţin că Alexei Alexandrovici nu-şi va călca cuvântul. 

La această mulţumire se mai adăugă şi ideea unei glume, 
care-i venise în minte, de spus soţiei sale şi cunoscuţilor 


apropiaţi: „Ce deosebire e între mine şi ţar? Ţarul acordă 
divorţul, dar nimeni nu se simte mai bine, pe când eu am 
pus la cale un divorţ şi am fericit trei persoane...” 

Sau: „Ce asemănare există între mine şi ţar? Când... Dar 
am să găsesc eu ceva mai izbutit”, îşi zise el surâzând. 

XXIII. 

Rana lui Vronski era primejdioasă şi, deşi glonţul nu 
atinsese inima, prinţul fusese câteva zile între viaţă şi 
moarte. Când, în sfârşit, putu rosti câteva cuvinte, în odaie 
se afla numai cumnata lui, Varea. 

— Varea! Îi spuse Vronski, privind-o cu severitate. M-am 
împuşcat din imprudenţă. Să spui la toată lumea că a fost 
un accident. Altfel ar ieşi ceva prea stupid. 

Fără să-i răspundă, Varea se aplecă asupra-i şi-l privi drept 
în faţă, cu un zâmbet de bucurie. Ochii lui nu mai erau 
înfriguraţi, ci senini, dar aveau e căutătură aspră. 

— Ei, slava Domnului! Exclamă Varea. Nu te doare? 

— Ma doare puţin aici. Vronski arătă la piept. 

— Lasă-mă să te pansez. 

Strângându-şi fălcile puternice, el o privi pe Varea cum îl 
pansa. Când isprăvi, îi spuse: 

— Nu aiurez. le rog fă aşa ca să nu se spună că m-aş fi 
împuşcat într-adins. 

— Nimeni n-o spune, dar nădăjduiesc că n-ai să te mai 
împuşti din imprudenţă, îi răspunse Varea zâmbind 
întrebător. 

— Cred că nu, deşi ar fi fost mai bine... 

Şi zâmbi amar. 

În ciuda acestui zâmbet şi a cuvintelor care o speriară 
într-atât pe Varea, după ce trecu primejdia şi se simţi mai 
bine, Vronski îşi dădu seama că scăpase cu desăvârşire de o 
parte a durerii sale. Parcă îşi spălase, cu fapta sa, ruşinea şi 
înjosirea care-l chinuisem mai înainte. Putea să se 
gândească acum în linişte la Alexei Alexandrovici. Îi 
recunoştea întreaga mărinimie, dar nu se mai simţea înjosit. 
Pe lângă aceasta, el intra iarăşi în vechiul făgaş al vieţii sale. 


Vedea putinţa de a se uita, fără să se ruşineze, în ochii 
oamenilor şi de a putea trăi: a odinioară călăuzit de regulile 
vieţii sale. Singurul lucru pe care nu şi-l putea smulge din 
inima, deşi nu înceta să se lupte cu acest sentiment, era 
părerea de rău, deznădăjduită, că o pierduse pentru 
totdeauna pe Anna. 

Ispăşindu-şi vina faţă de Alexei Alexandrovici, Vronski era 
ferm hotărât să renunţe la ea şi să nu mai stea de acum 
înainte. În calea lui Karenin şi a Annei, pocăită. Nu-şi putea 
însă smulge din inimă părerea de rău după dragostea ei 
pierdută. Nu-şi putea şterge din amintire clipele acelea de 
fericire pe care le trăiseră împreună, preţuite atât de puţin 
pe atunci şi care acum îl urmăreau cu tot farmecul lor. 

Serpuhovski avu ideea numirii lui Vronski la Taşkent şi 
acesta primi propunerea fără cea mai mică şovăire. Dar cu 
cât se apropia vremea plecării, cu atât mai apăsătoare îi 
părea această jertfă pe care se simţea dator s-o facă. 

Rana i se vindecase. leşea din casă şi începu să-şi facă 
pregătirile de plecare pentru Taşkent. 

„S-o mai văd o dată şi pe urmă să ma îngrop, să mor”, se 
gândea el şi, făcând vizitele de plecare, împărtăşi lui Betsy 
dorinţa lui. Prinţesa Tverskaia se duse la Anna cu această 
solie şi se întoarse cu un răspuns negativ. 

„Cu atât mai bine, zise el, primind ştirea. Era o slăbiciune 
care mi-ar fi secat ultimele puteri.” 

A doua zi însă Betsy veni dimineaţa la dânsul şi-l 
încunoştinţă că Oblonski îi dăduse o veste pozitivă: Alexei 
Alexandrovici hotărâse să divorţeze. Deci. Vronski putea s-o 
vadă pe Anna. 

Fără să se gândească măcar să o petreacă pe Betsy, 
uitându-şi toate hotărârile, fără să întrebe când o va putea 
vedea pe Anna, şi unde era soţul său, Vronski alergă la 
familia Karenin. Urcă în fugă scara, fără să vadă nimic şi pe 
nimeni şi, abia stăpânindu-şi pasul, intră în odaia Annei. 
Fără să se gândească şi fără să bage de seamă dacă mai era 


cineva în odaie ori nu, el o îmbrăţişa şi începu să-i acopere 
cu sărutări faţa, mâinile şi gâtul. 

Anna se pregătise pentru această întâlnire, se gândise la 
cele ce vroia să-i spună, dar n-avu când să rostească vreun 
cuvânt: patima lui o cuprinse şi pe dânsa. Vroia să-l 
potolească, vroia să se potolească ea însăşi, dar era prea 
târziu. Sentimentul lui trecuse şi în sufletul ei. Buzele îi 
tremurau aşa de tare, că mult timp nu putu rosti nici un 
cuvânt. 

— Da. M-ai cucerit. Sunt a ta! Rosti Anna într-un târziu, 
strângându-i mâna la piept. 

— Aşa a fost să fie, răspunse el. Şi cât vom trăi, aşa va fi. 
Acuma ştiu. 

— Adevărat! Rosti Anna pălind din ce în ce mai mult şi 
cuprinzându-i capul cu braţele. Totuşi ceea ce se întâmplă 
cu noi este ceva spăimântător, după cele ce s-au petrecut 
aici. 

— Totul are să treacă, totul o să se uite. Vom fi atât de 
fericiţi! Dragostea noastră, dacă ar putea să sporească, ar 
spori prin faptul că are în ea ceva spăimântător, adăugă 
Vronski, ridicându-şi capul şi descoperindu-şi cu un zâmbet 
dinţii puternici. 

Anna nu putu să nu răspundă cu un zâmbet, nu cuvintelor; 
ci ochilor săi îndrăgostiţi. Îi luă mâna şi-şi mângâie cu ea 
obrajii reci şi parul tuns. 

— Nici nu te mai recunosc cu părul ăsta scurt, îţi şade aşa 
de bine! Eşti ca un băieţel, dar atât de palidă! 

— Da. Sunt foarte slăbită, răspunse ea surâzând, şi buzele 
îi tremurară din nou. 

— O să plecam în Italia şi ai să te îndrepţi. 

— Ar fi oare cu putinţă să fim ca doi soţi, numai noi, familia 
noastră? Întrebă ca, privindu-l de aproape în ochi. 

— Mă miră cum de a putut fi altfel până acum. 

— Stiva spunea că el consimte la orice, dar cu nu pot primi 
generozitatea lui, zise Anna privind gânditoare peste capul 


lui Vronski. Eu nu vreau divorţul, dar acum mi-e totuna. Nu 
ştiu numai ce are să hotărască în privinţa lui Serioja. 

Vronski nu putea pricepe cum era Anna în stare, în clipele 
acestea ale revederii, să-şi aducă aminte de fiul ci şi de 
divorţ, să se gândească la aşa ceva. Oare nu-i era totuna? 

— Nu mai vorbi de asta. Nu te mai gândi, urmă el, 
întorcându-i mâna în mâna lui şi căutând să-i atragă atenţia 
asupra lui. Dar Anna tot nu-l privea. 

— Ah, de ce n-am murit! Ar fi fost mai bine! Zise Anna, şi 
lacrimi tăcute îi curseră pe obraji. Dar se sili să surâdă, ca 
să nu-l întristeze. 

Renunţarea la măgulitoarea şi în acelaşi timp periculoasa 
numire la 'Taşkenit era un lucru ruşinos şi imposibil după 
vechile concepţii ale lui Vronski. 

Acum însă renunţă la post fără să stea pe gânduri o 
singură clipă şi, observând la superiorii săi semne de 
dezaprobare pentru actul lui îşi dădu numaidecât demisia. 

Peste o lună, Alexei Alexandrovici rămase singur în 
locuinţa lui împreună cu fiul său, iar Anna şi Vronski plecară 
în străinătate, fără să obţină divorţul şi renunțând categoric 
la el. 


SFÂRŞIT 


1 Cu inima la locul ei (fr.). 

2 Cură de munca (germ.). 

3 Impulsivă (fr.). 

4 Încă puţin, te rog (engl.). 

5 Situaţie neschimbata (lat.). 

6 Dumneata (fr.). 

7 Denumirea dată de arheologi celor şapte table de aramă 
cu inscripţii în dialectul umbric, găsite printre ruinele 


templului lui Iupiter din oraşul antic Iguvium, numit în evul 
mediu Eugubium, provincia Umbria, Italia. 

8 Expresie prin care guvernele ţariste desemnau oficial pe 
locuitorii Rusiei care aparţineau naționalităților 
conlocuitoare, mai ales din regiunile răsăritene. 

9 Cele şapte minuni ale lumii (fr.). 

10 Vom avea o conversaţie plăcută (engl.). 

11 Nu se ţine de promisiune (fr.). 

12 Spălatul rufelor (fr.). 

13 Vorbe de clacă! (fr.). 

14 Nu e cine ştie ce grozăvie (fr.). 

15 Mâna liberă (fr.). 

16 Povară (fr.). 

17 Prozaice (fr.). 

18 Hermann Schulze-Delitysch (1808-1883) - economist 
burghez german, cunoscut prin campania pe care a dus-o 
printre muncitori şi meşteşugari, în vederea organizării 
unor asociaţii cooperatiste. 

19 Aici cu înţelesul de: arendaşi (fr.). 

20 Trebuie să baţi fierul, să-l sfărâmi, să-l frămânţi... (fr.). 

21 Constatarea unui fapt (fr.). 

22 Aici cu înţelesul de: felul de nădejde (fr.). 

23 Să-i spunem pe nume (fr.). 

24 [Zeul] ia minţile celor pe care vrea să-i piardă (lat.). 

25 Prunc (engl.).