Turgheniev — Un cuib de Nobili

LS. TURGHENIEV - Un Cuib de Nobili 


Capitolul I 

Intr-o senină zi de primăvară, pe sub seară, citiva nourasi trandafirii se vedeau in tariile 
cerului limpede, parind ca nu plutesc, ci se departeaza in adincul azurului. 

La fereastra deschisă a unei case frumoase, aflată pe una din străzile marginase ale 
orasului O..., resedintă de gubernie (lucrurile se petreceau în 1842), sedeau două femei: 
una la vreo cincizeci de ani, iar cealaltă, batrina cam de saptezeci. 

Cea dintîi se numea Maria Dmitrievna Kalitina. Sotul ei, fost procuror gubernial, om de 
afaceri bine cunoscut pe timpuri - un bărbat razbatator si hotărît, artagos si incapatinat - , 
murise de vreo zece ani. El căpătase o educatie aleasă, invatase la universitate; dar fiindcă 
se ridicase din clasa celor săraci, întelesese de timpuriu nevoia de a-si croi un drum în 
viată si de a strînge avere. Maria Dmitrievna îl luase din dragoste; era chipes, destept si, 
cînd voia, foarte amabil. Maria Dmitrievna (născută Pestova) rămăsese fără părinti încă 
din copilărie, petrecuse cîtiva ani la Moscova în pension; iar după ce se întoarse de acolo, 
locui la cincizeci de verste de O..., în satul natal, Pokrovskoe, cu o mâtusă si cu fratele ei 
mai mare. Curînd după aceea, fratele se mută la Petersburg, căpâtînd o slujbă. Se purta 
foarte urit cu sora si cu matusa sa, pînă cînd, într-o zi, moartea subită puse capăt 
purtarilor sale. Maria Dmitrievna mosteni Pokrovskoe, dar nu rămase multă vreme acolo; 
la un an după ce se căsători cu Kalitin, care izbutise să-i cucerească inima în cîteva zile, 
satul Pokrovskoe fu schimbat pe o altă mosie, mult mai bänoasä, însă urita si fără conac. 
In acelasi timp, Kalitin cumpâră casa din orasul O..., unde se stabili definitiv cu sotia lui. 
Lîngă casă se afla o grădină mare: o parte a ei dădea drept în cîmp, în afara orasului. 
„Prin urmare, hotărîse Kalitin, care nu punea nici un pret pe linistea rurală, nu va mai fi 
nevoie să ne ducem la tara." Măria Dmitrievna îsi arăta de multe ori adinca părere de râu 
după frumosul sau Pokrovskoe, cu rîul zglobiu, cu luncile întinse si dumbravile înverzite. 
Niciodată însă nu i se împotrivea sotului, căci avea un respect profund fată de mintea si 
fată de experienta lui de viată. lar după cincisprezece ani de căsnicie, cînd acesta muri, 
lăsînd în urmă un fiu si două fiice, Maria Dmitrievna se obisnuise într-atât cu casa si cu 
viata de la oras, încît nu mai vru să plece din O. 

In tinerete, Maria Dmitrievna trecea drept o blondină draguta; nici la cincizeci de ani nu 
avea trăsături lipsite de gingasie, desi erau putin mai ingrosate si-si pierduseră din 
frăgezime. Era mai mult sensibilă decît bună, iar apucaturile de pension si le păstrase pina 
în anii maturitatii; era alintată, se supăra usor, ba chiar plingea, dacă nu i se respectau 
obiceiurile, în schimb, se arăta foarte prietenoasă si amabilă dacă i se împlineau toate 
dorintele si nu era contrazisă de nimeni. Casa ei se număra printre cele mai plăcute din 
oras. Avea o situatie foarte bună, nu atît din ceea ce mostenise, cît din agoniseala sotului 
ei. Cele două fete locuiau cu ea; bâiatul învâta la una din cele mai bune scoli de stat din 
Petersburg. 

Batrina cu care Maria Dmitrievna sedea la fereastră era acea mătusă, sora tatălui sau, cu 
care petrecuse odinioară cîtiva ani de singurâtate la Pokrovskoe. O chema Marfa 
Timofeevna Pestova. Trecea drept o fiintă ciudată, o fire independentă, tuturor le spunea 
adevărul verde-n fată si, cu toate că avea venituri foarte modeste, se purta ca si cum s-ar 
fi jucat cu miile. Nu-l putuse suferi pe răposatul Kalitin si, de îndată ce nepoată-sa se 


căsători, plecă in cätunul ei, unde statu la un täran zece ani încheiati, într-o căsută fara 
horn. Maria Dmitrievna se cam temea de ea. Cu părul negru si cu privirea agera chiar si 
la batrinete, mică si cu nasul ascutit, Marfa Timofeevna avea un mers vioi, se tinea drept 
si vorbea repede si răspicat, cu o voce subtire si sonoră. Purta totdeauna bonetă si bluză 
albă. 

— Ce ai? o întrebă deodată batrina pe Maria Dmitrievna. De ce oftezi, maica? 

— Uite-asa, îi răspunse aceasta. Ce nori minunati! 

— Pesemne ti-e milă de ei? 

Maria Dmitrievna nu-i răspunse nimic. 

— Oare de ce nu vine Ghedeonovski? rosti Marfa Timofeevna, mînuind cu iuteală 
andrelele (împletea un sal mare de lina). El ar ofta împreună cu tine, dacă nu s-ar apuca 
să scornească vreo trăsnaie. 

— Cît de aspru îl judeci totdeauna! Serghei Petrovici e un om respectabil. 

- Respectabil! repetă batrina, cu un ton de dojana. 

- si cit de credincios i-a fost răposatului meu sot, adauga Maria Dmitrievna, nici acum 
nu-si poate aminti de dinsul fara emotie. 

- Ba bine ca nu: el l-a scos de urechi din noroi, mormai Marfa Timofeevna, si andrelele 
porniră să-l joace si mai dihai in miini. Are o privire atît de smerită, începu din nou 
batrina, capul 1-a încăruntit de tot, dar cum deschide gura - minte sau birfeste! si inca-i 
consilier de stat! Ce să-i faci! Zi-i fecior de popă, si pace! 

- Dar cine-i fără de păcat, mătusico? Desigur, el are meteahna asta! La drept vorbind, 
Serghei Petrovici n-a căpătat o educatie aleasă, nu vorbeste frantuzeste; dar, dacă-mi dai 
voie, e un om plăcut. 

- Da, fiindcă te linguseste tot timpul. Că nu vorbeste frantuzeste, atîta pagubă! Nici eu 
nu-s prea tare în ,,dialehtul" francez. Mai bine n-ar vorbi nici o limba: n-ar mai spune 
atîtea minciuni. De altfel, uite-l, vorbesti de lup si lupul la usa, adăugă Marfa 
Timofeevna, privind pe stradă. lată că vine omul tau plăcut. Vai, ce lungan, parca-i 
cocostirc! 

Maria Dmitrievna îsi potrivi buclele. Marfa Timofeevna îi aruncă o cautatura ironică. 

- Ce-o mai fi si asta, maică, nu cumva e un fir de par cärunt? Ia s-o dojenesti pe Palaska. 
Ce păzeste? 

— E1, mâtusico, totdeauna..., mormai cu ciudă Măria Dmitrievna si începu să 
ciocaneasca cu degetele în bratul fotoliului. 

— Serghei Petrovici Ghedeonovski! anuntă cu glas pitigăiat rumenul băiat de casă, 
ivindu-se de după usă. 

Capitolul II 

Intră un bărbat de statură înaltă, într-o redingotă îngrijită, cu pantaloni la modă, cu 
manusi gri din piele de căprioară si cu două cravate — una neagră deasupra si alta alba 
dedesubt. Avea în totul un aer de decentă si buna-cuviinta, începînd cu fata-i plăcută si cu 
părul lins la timple, pînă la cizmele-i fără tocuri si fără scirt. Făcu o plecäciune mai întîi 
fată de stăpîna casei, apoi înaintea Marfei Timofeevna si, scotindu-si tacticos mänusile, 
se apropie să sărute mina Mâriei Dmitrievna. După ce o sărută cu respect de două ori la 
rind, el se aseză alene într-un fotoliu si, frecîndu-si virfurile degetelor, întrebă cu un 
zîmbet: 

— Elizaveta Mihailovna e sănătoasă? 

- Da, îi răspunse Maria Dmitrievna, e în grădină. 


- Dar Elena Mihailovna? 

t 9 

— si Lenocika-i în grădină. Aveti vreo noutate? 

- Cum de nu, cum de nu, zise oaspetele, clipind arar si tuguindu-si buzele. Hm!... poftim 
o noutate, si încă ce noutate: A sosit Lavretki, Feodor Ivanici. 

— Fedea! strigă Marfa Timofeevna. Nu mai spune! Nu cumva-i vreo scornitură de-a ta, 
tăicută? 

- Nicidecum, l-am văzut în persoană. 

— Asta încă nu-i o dovadă. 

— îi merge foarte bine, urmă Ghedeonovski, prefăcîndu-se că nu auzise replica Marfei 
Timofeevna, s-a făcut mai lat în spate si-i rumen la fată. 

— îi merge bine, rosti apăsat Maria Dmitrievna, desi s-ar părea că n-are de ce să-i 
meargă chiar asa! 

- Da, răspunse Ghedeonovski, altuia în locul lui i-ar fi rusine să se arate între oameni. 
— si anume de ce? îl întrerupse Marfa Timofeevna. Ce prostie o mai fi asta? Omul s-a 
întors în patrie — unde ati vrea să se ducă? si, la o adică, cu ce-i vinovat? 

— Sotul totdeauna-i vinovat cînd sotia lui nu are purtäri frumoase, dacă-mi dati voie sa- 
mi spun părerea, stimată doamnă. 

— Asta o spui, tâicută, fiindcă nu esti căsătorit. Ghedeonovski zîmbi in sila. 

- îngăduiti-mi să fiu curios, întrebă musafirul după o scurtă tăcere, cui îi este harazit 
salul ăsta dragut? 

Marfa Timofeevna îi aruncă o câutâtură täioasä. 

— E hărăzit, răspunse ea, aceluia care nu birfeste, nu umblă cu siretlicuri si nu scorneste 
niciodată nimic, numai dacă există pe lume asemenea om. Pe Fedea îl cunosc foarte bine; 
are o singură vină: si-a rasfatat prea mult nevasta. Apoi s-a însurat din dragoste si din 
astfel de cununii nu iese niciodată ceva acatarii, adăugă batrina, uitindu-se chioris la 
Maria Dmitrievna si ridicindu-se din loc. lar acum, tatucule, poti să birfesti pe oricine - 
chiar si pe mine..., eu mă duc, n-o sa va încurc. 

10 

t 

si Marfa Timofeevna se retrase. 

- Totdeauna-i asa, grai Maria Dmitrievna, urmärindu-si matusa cu privirea, totdeauna... 
— Virsta domniei sale e de vină! Ce să-i faci! remarcă Ghedeonovski. lată, a binevoit să 
zică: aceluia care nu umblă cu siretlicuri. Dar cine nu umblă astăzi cu siretlicuri? Asa-i 
veacul nostru. Un prieten de-al meu, un om cît se poate de respectabil si, vă asigur, mare 
în grad, spunea că astăzi cică si gâina se apropie cu siretenie de graunte, parcă tot cata sa- 
i dea tircoale. Dar cînd mă uit la dumneavoastră, doamna mea, aveti o fire ingereasca; 
dati-mi, vă rog, minuta asta neprihanita. 

Maria Dmitrievna abia zîmbi si-i întinse o mînă durdulie, cu degetul mic desfăcut. El isi 
lipi buzele de mîna ei; iar ea îsi trase fotoliul lîngă musafir si, aplecîndu-se usor, îl întrebă 
cu jumătate de gură: 

— Deci l-ati văzut? într-adevăr e bine, sănătos, vesel? 

— Vesel, bine, îi răspunse în soaptă Ghedeonovski. 

— N-ati auzit pe unde o fi acum sotia lui? 

- în vremea din urmă era la Paris; acum se zvoneste că s-a mutat în Italia. 

— Situatia lui Fedea e îngrozitoare, pe drept cuvînt; nu stiu cum de-i în stare s-o îndure. 


Se întîmplă nenorociri, intr-adevar, cu oricare; dar se poate spune că pe dinsul ea I-a 
făcut de r îs în toată Europa. 

Ghedeonovski oftä. 

— Da, da. Căci pare-se că s-a avut bine si cu artisti, si cu pianisti, si — cum se spune in 
lumea lor — cu tot felul de astri si luceferi. A pierdut orice rusine... 

— îmi pare foarte, foarte rău, zise Măria Dmitrievna. Doar mi-e rudă, stiti, Serghei 
Petrovici, mi-e nepot de gradul al treilea. 

- Cum să nu stiu, cum să nu! S-ar putea să-mi scape ceva ce priveste familia 
dumneavoastră? Ar fi cu putintă? 

— Va veni si pe la noi credeti? 

t 11 

- Se prea poate; de altfel, se zvoneste că dumnealui se pregăteste să plece la tara. 

Maria Dmitrievna îsi ridică privirea. 

- Ah, Serghei Petrovici, mă gîndesc că noi, femeile, trebuie să ne purtăm cu multă băgare 
de seamă! 

- Sint femei si femei, Maria Dmitrievna. Din nenorocire, se află si de cele cu purtari 
usoare... ei, si vîrsta; pe deasupra, nu primesc educatie din fragedă copilărie. (Serghei 
Petrovici scoase din buzunar o batistă albastră cu patratele si începu s-o desfaca.) 
Asemenea femei, desigur, există. (Serghei Petrovici duse coltul batistei, pe rînd, la fiecare 
ochi.) îndeobste însă, dacă stai si te gîndesti, adică... în oras e un praf nemaipomenit, 
încheie oaspetele. 

— Maman, maman, strigă, dînd buzna în cameră, o fetită nurlie de vreo unsprezece ani, 
vine Vladimir Nikolaici, călare! 

Maria Dmitrievna se sculă. Serghei Petrovici se ridică de asemenea si se înclină. 

— Respectele noastre cele mai adînci Elenei Mihailovna, rosti el si, retragindu-se într-un 
colt din motive de bunä-cuvi-intà, se apucă să-si sufle nasul sau lung si drept. 

— Să vezi ce cal minunat are! urmă fetita. Acum l-am văzut în dreptul portitei si ne-a 
spus, mie si Lizei, că intră pe poarta principală. 

Se auzi un tropot de copite si pe stradă se ivi un calaret chipes, pe un cal murg, frumos, si 
se opri în fata ferestrei deschise. 

Capitolul III 

- Ziua bună, Maria Dmitrievna! rosti calaretul cu glas sonor si plăcut. Cum va place 
cumparatura mea cea noua? Maria Dmitrievna se apropie de fereastră. 

12 

t 

- Ziua buna, Woldemar! Vai, ce cal falnic! De la cine I-ai cumpărat? 

— De la furnizorul armatei... Mi-a luat mult tilharul. 

— Cum îi zice calului? 

— Orland... E un nume stupid; vreau să 1-1 schimb... Eh bien, eh bien, mon gargon... N- 
are astimpar! 

Calul fornăia, se frămînta cînd pe un picior, cînd pe altul si-si scutura botul înspumat. 

— Lenocika, mingiie-1, nu-ti fie teamă... 

Fetita îsi întinse mîna pe fereastră, însă Orland se ridică brusc în două picioare si făcu un 
salt în lături. Cäläretul nu se pierdu cu firea, dădu pinteni calului, îl plesni cu cravasa 
peste git si, cu toată împotrivirea lui, îl sili să se oprească din nou în fata ferestrei. 

— Prenez garde, prenez garde, repetă Maria Dmitrievna. 


- Lenocika, mingiie-1, o îndemnă din nou cäläretul, n-o să-l las să-si facă de cap. 

Fetita întinse iarâsi mina si atinse cu frică narile infiorate ale lui Orland, care tresärea 
intruna si musca zabala. 

— Bravo! se entuziasma Maria Dmitrievna. lar acum descâleca si poftim în casa. 
Calaretul întoarse numaidecit calul, îi dădu pinteni si, pornind in galop mărunt de-a 
lungul străzii, intră pe poartă. Un minut mai tîrziu, fluturîndu-si cravasa, musafirul navali 
prin usa dinspre antreu în salon; în aceeasi clipă, în pragul altei usi, se ivi o fată zveltă, 
înaltă, cu părul negru, de vreo nouăsprezece ani — Liza, fiica cea mare a Mariei 
Dmitrievna. 

Capitolul IV 

Tînărul cu care cititorii au făcut chiar acum cunostintă se numeste Via dimir Nikolaici 
Pansin. Era functionar cu 

t 13 

insarcinari speciale la Petersburg, în ministerul afacerilor interne. Venise în orasul O... 
vremelnic, cu o misiune oficială, pus la dispozitia guvernatorului, generalul Sonnenberg, 
cu care era rudă îndepărtată. Tatăl lui Pansin, stabsrotmistru în retragere, cartofor 
cunoscut, un bărbat cu privirea bonomă, cu fata botită si cu un rictus nervos în coltul 
gurii, se frecase toată viata lui de nobili, frecventase cluburile englezesti din cele două 
capitale si trecea drept un om abil, nu prea demn de încredere, totusi simpatic si cordial. 
Cu toată iscusinta lui, s-a aflat aproape tot timpul în pragul sărăciei si a lăsat singurului 
sau fiu o avere modestă si ravasita. In schimb a avut grijă, în felul lui, de cresterea 
băiatului: Vladimir Nikolaici stia să vorbească frantuzeste la perfectie, englezeste corect 
si nemteste prost. Asa se si cuvenea: oamenilor cumsecade le e nu stiu cum să vorbească 
bine nemteste; dar a strecura cîte un cuvintel nemtesc, din cînd în cînd si mai ales cu 
prilejul unui amuzament, este permis, c'est meme tres chic, după cum se exprimă 
parizienii din Petersburg. De la vîrsta de cincisprezece ani, Vladimir Nikolaici stia să 
intre degajat în orice salon, să se facă plăcut si să dispară la momentul oportun. Tatăl lui 
Pansin îi asigurase fiului său mai multe legături. Amestecind cârtile între două ,,robere" 
sau după un „mare slem" norocos, nu pierdea prilejul să sufle cîte o vorbulită despre 
„Volodka" al său vreunei fete simandicoase, amatoare de vist. Pe de altă parte, în timpul 
petrecut la universitate, pe care a părăsit-o cu titlul de student titular, Vladimir Nikolaici 
făcuse cunostintă cu cîtiva tineri aristocrati si ajunsese musafirul obisnuit al caselor celor 
mai simandicoase. Pretutindeni bine primit, foarte plăcut la înfătisare, comunicativ, 
nostim, totdeauna sănătos si gata de orice; respectuos acolo unde credea de cuviinta, 
obraznic unde se putea, era un prieten minunat, un charmant garton. O lume tainică i s-a 
deschis în fată. Pansin a priceput repede secretul vietii mondene; a stiut să se pâtrundă de 
un real respect fată de para- 

14 

t 

grafele ei, să dea fleacurilor o importantă semiironică si să lase impresia că socoteste 
drept moft problemele însemnate. Dansa perfect si se îmbrăca englezeste, în scurt timp a 
izbutit să fie considerat drept unul dintre cei mai simpatici si mai iscusiti tineri din 
Petersburg. într-adevăr, Pansin era foarte abil, cel putin cît tatăl sau; dar mai era si foarte 
înzestrat. La toate se pricepea: cînta frumos, desena cu usurintă, scria versuri, juca pe 
scenă destul de acceptabil. Nu avea nici douăzeci si opt de ani, cu toate acestea ajunsese 
Kammerjunker si căpâtase un grad foarte important. Pansin avea o încredere nestrămutată 


in sine însusi, în inteligenta, în spiritul său de patrundere. Pasea înainte cutezätor si vesel, 
cu tot avintul. Totu-i mergea ca pe roate. Se obisnuise să se facă plăcut tuturor, de la tînăr 
la batrin, si-si inchipuia că ar cunoaste oamenii, îndeosebi femeile. Insă le stia foarte bine 
numai slăbiciunile curente. Nefiind strain de artă, simtea că poartă-n sine o scinteie si o 
oarecare pasiune, ba chiar entuziasm, si ca atare îsi îngăduia anumite abateri de la reguli: 
chefuia, făcea cunostintă cu persoane care nu tineau de lumea bună si avea purtari libere 
si simple. Sufletu-i era însă rece si viclean, chiar în toiul celui mai strasnic chef, ochii sai 
căprui si ageri pîndeau si iscodeau mereu. Acest tînăr cutezător si liber niciodată nu 
scăpase friul din mînă si nu se lăsase pradă pasiunii. Spre lauda lui se cuvine să spunem 
că niciodată nu se mindrea cu cuceririle sale. în casa Mâriei Dmitrievna nimerise de 
îndată ce sosise in O..., si foarte curînd se familiarizase cu desavirsire. Maria Dmitrievna 
era încîntată de el. 

Pansin salută politicos pe toti cei din cameră, strînse mina Mariei Dmitrievna si Lizavetei 
Mihailovna, pe Ghedeonovski îl batu usor pe umăr si, intorcindu-se pe câlcîie, o prinse pe 
Lenocika de cap si o sârută pe frunte. 

— si nu ti-e teamă să calaresti un cal atît de naravas? îl întrebă Maria Dmitrievna. 

t 15 

— Iertati-mă, dar calu-i foarte blind. O să vă spun însă numaidecit cine-mi inspiră frică: 
mă tem să joc preferans cu Serghei Petrovici; ieri, la Belenitini, m-a batut mar. 
Ghedeonovski rise subtire si slugarnic: el îl lingusea pe tînărul si stralucitul functionar 
din Petersburg, favoritul guvernatorului, în discutiile sale cu Maria Dmitrievna, de multe 
ori pomenise de capacitatea exceptională a lui Pansin. lată, cum să nu-l lauzi? sustinea 
el. Tînărul se bucură de succes si în sferele înalte, e un slujbas exemplar si n-are pic de 
trufie. De altfel, Pansin era socotit si la Petersburg un functionar capabil: la el treaba 
mergea strună, vorbea despre ea în glumă, asa cum se cuvine unui om de lume, care nu dă 
prea multă însemnâtate muncii sale; era însă ,,expeditiv". Superiorilor le plac asemenea 
subalterni. Nici el nu se îndoia că, dacă ar fi vrut, ar fi putut ajunge, cu timpul, ministru. 

- Ati binevoit să spuneti că v-am bâtut la cârti, zise Ghedeonovski; dar săptămîna 
trecută cine a cistigat de la mine douăsprezece ruble? si inca... 

—  Râutäciosule, rautaciosule, îl întrerupse Pansin cu o familiaritate amabila, dar putin 
cam dispretuitoare si, fără să-l mai ia în seamă, se apropie de Liza. 

— AICI, n-am putut găsi uvertura la Oberon, începu el. Degeaba s-a lăudat Belenitina că 
are toată muzica clasică. De fapt, afară de polci si de valsuri, n-are nimic. Dar am scris la 
Moscova si peste o săptămîna veti avea uvertura asta. Fiindcă veni vorba de muzică, 
adăugă Pansin, ieri am scris o romanta nouă, textul l-am compus tot eu. Vreti să v-o cint? 
Nu stiu ce-a iesit din asta. Belenitina a găsit-o foarte draguta, dar aprecierile ei nu 
înseamnă nimic, doresc să vă cunosc părerea. De altfel, cred că e mai bine s-o cînt ceva 
mai tîrziu. 

— De ce mai tîrziu, se amestecă în vorbă Măria Dmitrievna, de ce nu acum? 

- Mă supun, rosti Pansin, cu un fel de zîmbet senin si dulceag, care se ivea si pierea tot 
asa de brusc, împinse scaunul 

cu genunchiul si se aseză la pian; iar după ce făcu cîteva acorduri, prinse să cînte, rostind 
clar cuvintele următoarei romante: 

Se vede luna în tării drept strajă, 

Prin norul pal, 

Jucîndu-si raza tainică de vrajă 


Pe-al mării val. 

Pe sufletu-mi în zbucium, ca o mare, Esti luna mea: 

. Mă misti la bucurii si la-ntristare 

Cu vraja ta. 

Mi-e sufletul, cu nazuinti desarte, 

De dor supus. 

Sînt trist... Căci tu-mi rămîi mereu departe, 

Ca luna, sus... 

Pa n sin cin tă cupletul al doilea mai expresiv si cu mai multă vigoare; iar 
acompaniamentul năvalnic făcea să se audă jocul valurilor. După cuvintele: „Sînt trist..." 
el oftă usor, îsi plecă ochii în pămînt si îsi scăzu vocea, morendo. După ce isprăvi, Liza 
lăudă motivul, Maria Dmitrievna rosti ,,Fermecator!", iar Ghedeonovski strigă: 
„Admirabil. Atit poezia cit si melodia sînt la fel de incintatoare!..." Lenocika se uită la 
cintaret cu o veneratie copilărească, într-un cuvînt, tuturor celor de fată le placu foarte 
mult opera tînărului diletant, însă dincolo de usa salonului, în antreu, se opri un bâtrîn, 
care de-abia atunci intrase si căruia — judecind după expresia fetei sale abătute si dupa 
miscarea umerilor — romanta lui Pansin, desi foarte plăcută, nu-i făcuse nici o impresie. 
După ce asteptă un pic si-si sterse praful de pe cizme cu o batistă mare, omul nostru îsi 
miji deodată ochii, 

t 17 

isi strinse buzele intr-o expresie posacä, isi incovoie spinarea, care si asa era cam girbova, 
si pasi încet în salon. 

— A! Hristofor Fedorici, ziua bună! exclamă Pansin si sari repede de pe scaun. Nici n- 
am bănuit că sînteti aici, în fata domniei voastre nu m-as fi încumetat pentru nimic în 
lume să-mi cînt romanta. stiu că nu sînteti amator de muzică usoară. 

— Eu nu ascultat, grâi într-o rusească stilcita cel ce intra în salon si, înclinîndu-se în fata 
tuturor, se opri stîngaci în mijlocul odaii. 

— Monsieur Lemm, spuse Maria Dmitrievna, ati venit să-i dati Lizei lectia de muzica? 

- Nu, nu lui Lisafet Mihailovna, ci lui Elen Mihailovna. 

- Atunci, foarte bine, Lenocika, treci sus cu domnul Lemm. Batrinul porni in urma 
fetitei, dar Pansin il opri. 

— Să nu plecati după lectie, Hristofor Fedorici, îi spuse acesta, eu si Lizaveta 
Mihailovna vom cinta sonata lui Beethoven la patru miini. 

Batrinul mormâi ceva sub nas; iar Pansin continuă să-i vorbească nemteste, pronuntind 
gresit cuvintele: 

— Lizaveta Mihailovna ne-a arâtat cantata religioasă pe care i-ati dedicat-o — e o bucată 
minunată! Vă rog să nu credeti cumva că nu stiu să pretuiesc muzica serioasă, 
dimpotrivă: uneori e plictisitoare, în schimb e foarte instructivă. 

Batrinul rosi pînă în vîrful urechilor, aruncă o privire piezisă spre Liza si iesi grăbit din 
cameră. Maria Dmitrievna il rugă pe Pansin să repete romanta; el însă declară că nu vrea 
să jignească urechea unui neamt erudit si îi propuse Lizei să cînte mai degrabă sonata lui 
Beethoven. Atunci Măria Dmitrievna ofta si, la rîndul ei, îl pofti pe Ghedeonovski să facă 
o plimbare prin grădină. 

- As vrea, îi spuse ea, să mai vorbim si să vă cer sfatul asupra bietului nostru Fedea. 

18 

t 


Pe fata lui Ghedeonovski tresari un zîmbet larg, se înclină, îsi luă cu două degete palaria 
si manusile rînduite frumos pe borul ei si iesi împreună cu Măria Dmitrievna. în odaie 
rămaseră Pansin si Liza; ea aduse si deschise partitura sonatei; amîndoi se asezară tăcuti 
la pian. De sus se auzeau sunetele slabe ale gamelor executate de Lenocika, cu degete 
nesigure. 

Capitolul V 

Hristofor Theodor Gotlieb Lemm s-a născut în 1786, în orasul Chemnitz din Saxonia, 
într-o familie de muzicanti săraci. Tatăl lui cintase la corn, iar maica-sa la harpă. El însusi 
se apucase, încă de la vîrsta de cinci ani, să învete trei instrumente deosebite. La opt ani 
rămăsese orfan, iar la zece începuse să-si cîstige singur bucâtica de pîine cu arta sa. Mult 
timp a dus o viată de vagabond, cînta oriunde - prin circiumi, în bilciuri, la nunti tărănesti 
si la baluri, în sfirsit a nimerit într-o orchestră si, ridicindu-se treptat, a ajuns dirijor. Ca 
executant, era destul de slab; dar muzica o cunostea temeinic. La vîrsta de douăzeci si opt 
de ani Lemm a venit în Rusia. L-a adus un mare boier, care nu putea suferi muzica, însă, 
din vanitate, tinea orchestră. La el, Lemm a stat vreo sapte ani, în calitate de 
capelmaistru, dar a plecat cu mîinile goale; boierul s-a ruinat, la început a promis să-i dea 
o polită, dar pînă la urmă a refuzat si acest lucru, într-un cuvînt, nu i-a plătit nici un sfant. 
Unii si altii l-au sfătuit să plece; el însă n-a vrut să se întoarcă acasă cersetor, venind din 
Rusia — din marea Rusie, acest sac cu aur al artistilor. A hotărît să râmînă aici si să-si 
încerce norocul. Timp de douăzeci de ani, sărmanul neamt si-a încercat norocul: a stat pe 
la fel de fel de domni. A fost si la Moscova, si în capitale de gubernii. A suferit si a 
îndurat multe; a cunoscut sărăcia; s-a zbatut ca pestele pe 

t 19 

uscat; dar gîndul de a se întoarce în patrie nu l-a părăsit niciodată, cu toate mizeriile prin 
care trecuse; numai gîndul acesta îi dădea puteri. Totusi, soarta n-a vrut să-i harazeasca 
această primă si ultimă fericire; la cincizeci de ani, bolnav, vlăguit prea de timpuriu, s-a 
împotmolit în orasul O... si a rămas aici pentru totdeauna, pierzind definitiv orice 
sperantă de a părăsi Rusia, pe care de altfel n-o putea suferi, dînd lectii pentru a-si duce 
de azi pe mîine mizera-i existentă. Lemm nu se bucura de o înfătisare care să-l 
avantajeze. Era mic de statură, adus de spate, cu omoplatii strimbi si iesiti în afară. Avea 
burta suptă, tălpile picioarelor mari si late, degete osoase încovoiate, cu unghii vinete, 
mini rosii si vinoase... Fata-i plină de zbircituri, obrajii supti si buzele strînse pe care le 
misca necontenit, de parcă rumega, ca si tăcerea lui obisnuită îi dădeau o înfătisare 
aproape sinistră. Părul carunt îi atîr-na în smocuri peste fruntea tesită. Ochii mici si 
imobili pilpi-iau înăbusit, ca niste cărbuni aproape stinsi. Câlca greoi, cla-tinindu-si la 
fiecare pas trupul moliu. Uneori miscärile sale aminteau împăunarea natinga a unei 
cucuvele închise în colivie, cînd îsi dă seama că este privită, desi abia dacă vede cu ochii 
sai uriasi, galbeni, clipind speriati si somnorosi. Durerea neîndurătoare, înrădăcinată si-a 
pus pe bietul muzician pecetea-i fatală, 1-a schimonosit si 1-a pocit figura, si asa destul de 
stearsa. Dar cel ce stia să nu se oprească la primele impresii, acela distingea ceva blind, 
cinstit si neobisnuit în această fiintă aproape distrusă. Admirator al lui Bach si Handel, 
stăpîn pe mestesugul sau, înzestrat cu o imaginatie vie si cu acea îndrăzneală în idei 
accesibilă numai nemtilor, Lemm ar fi ajuns cu timpul - cine stie? - în rîndul marilor 
compozitori ai patriei sale, dacă viata l-ar fi călăuzit pe alte cai. Dar nu s-a născut sub o 
stea norocoasă! A scris mult în viată, dar n-a izbutit să-si vadă publicată nici una din 
operele sale. Nu stia să se apuce de treabă cum se cuvine, să se plo- 


20 

t 

coneasca atunci cînd e cazul sau să intervină la timp. Cindva, demult de tot, unul dintre 
admiratorii si prietenii sai, tot neamt si tot sărac, editase pe socoteala sa două sonate de- 
ale lui, dar si acestea rămăseseră să zacă prin subsolurile magazinelor de muzică; ele 
căzuseră în uitare si fără să lase vreo urmă, parcă cineva le-ar fi aruncat noaptea într-un 
rîu. în cele din urmă, Lemm a pus cruce la tot, pe de altă parte si anii s-au făcut simtiti; a 
ajuns aspru, s-a anchilozat în totul, o dată cu degetele care 1-au întepenit... Singur, cu o 
bucatareasa în vîrstă, pe care a scos-o dintr-un azil de batrini (nu fusese căsătorit 
niciodată), îsi ducea veacul in O..., într-o casuta nu departe de casa Kalitinilor. îi plăcea 
mult să se plimbe; citea Biblia, o culegere de psalmi a protestantilor si pe Shakespeare în 
traducerea lui Schlegel. De mult nu mai compunea nimic; se vede însă că Liza, eleva lui 
cea mai bună, a stiut să-l inspire: a scris pentru ea cantata despre care amintise Pansin. 
Cuvintele cantatei au fost împrumutate din culegerea aceea de psalmi; cîteva versuri le-a 
scris chiar el. Cantata era pentru două coruri: corul fericitilor si cel al nefericitilor. La 
sfirsit, amîndouă corurile se infrateau si cîntau împreună: „Dumnezeule milostiv, 
miluieste-ne pre noi, pacatosii, si izbăveste-ne de orice gînduri viclene si nädejdi 
pamintesti". Pe coperta scrisă foarte îngrijit, ba chiar desenată, se putea citi: „Numai cei 
neprihâniti au dreptate. Cantată religioasă. Compusă si dedicată domnisoarei Elizaveta 
Kalitina, eleva mea distinsă, de câtre profesorul ei H.T.G. Lemm." Cuvintele „Numai cei 
neprihâniti au dreptate" si „Elizaveta Kalitina" erau înconjurate de raze. Mai jos se afla o 
notită: „Numai pentru dumneavoastră - fur Sie allein". De aceea rosise Lemm si se uitase 
piezis la Liza; îl duruse foarte mult cînd, în fata lui, Pansin pomenise despre cantata. 

t 21 

Capitolul VI 

Pansin atacase, cu vigoare si hotarire, cele dintii acorduri ale sonatei (el cînta la bas), Liza 
însă nici nu începu partea sa. El se opri si o privi. Ochii Lizei, plini de nemultumire, se 
uitau tintă la dînsul, pe buzele sale nu era nici umbră de zîm-bet. Toată figura ei avea 
întipărit ceva sever, aproape trist. 

— Ce-i cu dumneavoastră? o întrebă Pansin. 

- De ce nu v-ati tinut de cuvînt? il mustră Liza. V-am arâtat cantata lui Hristofor Fedorici 
cu conditia să nu-i pomeniti de ea. 

- Recunosc că sînt vinovat, Lizaveta Mihailovna, nu stiu cum a venit vorba. 

- L-ati supărat - ca si pe mine. l-am pierdut încrederea. 

— Ce pot să fac Lizaveta Mihailovna? De cînd eram de-o schioapă nu pot să-i sufăr pe 
nemti; parcă mă împinge mereu ceva să-i necäjesc. 

— Ce spuneti, Vladimir Nikolaici? Neamtul acesta e un om sărac, singur si zdrobit, nu 
vă e milă de dinsul? Vă face plăcere să-l necajiti? 

Pansin se simti stingherit. 

— Aveti dreptate, Lizaveta Mihailovna, rosti. Vinovatä-i vesnica mea nesocotintă. Nu, 
nu mă contraziceti; mă cunosc foarte bine. Nesocotinta asta mi-a adus mult râu. Datorită 
ei lumea mă socoteste egoist. 

Pansin tăcu. Cu oricine începea o discutie, el o ispravea de obicei vorbind despre sine 
însusi, izbutind — nu stiu cum — s-o întoarcă într-un mod simpatic si delicat, sincer, 
parcă involuntar... 

- Iată, chiar în casa asta, continuă el, mama dumneavoastră îmi arată, desigur, atîta 


bunăvointă — ea-i asa de bună; dumneavoastra... de fapt, nu stiu ce parere aveti despre 
mine; în schimb matusa pur si simplu nu mă poate suferi. Pesemne 

22 

t 

si pe ea am supărat-o cu vreun cuvînt nerod, nesocotit... Ea nu mă are la inimă, nu-i asa? 
- Da, ii raspunse Liza, cu oarecare intirziere, nu-i sinteti pe plac. 

Pansin isi plimbă nervos degetele pe claviatură; un zîmbet abea perceptibil îi lunecă pe 
buze. 

— Ei, si dumneavoastră, rosti el, mă credeti, tot asa, egoist? 

— Vă cunosc prea putin, zise Liza, dar nu vă socotesc egoist; dimpotrivă, trebuie să vă 
fiu recunoscatoare... 

— stiu, stiu ce vreti să spuneti, o întrerupse Pansin si-si trecu iarasi degetele peste 
claviatură, pentru note, pentru cartile pe care vi le aduc sau desenele proaste cu care va 
împodobesc albumul etc. etc. Pot să fac toate acestea si totusi să fiu egoist, îndrăznesc să 
cred că nu vă plictisiti cu mine si nu mă considerati un om râu; cu toate acestea credeti că 
eu -cum naiba se spune? — pentru o vorbă de duh nu-mi crut nici tatăl, nici prietenul! 

— Sinteti doar distrat si uituc, ca toti oamenii de lume, rosti Liza, asta-i tot. 

Pansin se întunecă un pic. 

— Ascultati-mă, spuse el, să nu mai vorbim despre mine. Să ne ocupăm de sonata 
noastră. Un singur lucru vă rog, adauga el, netezind cu mina filele caietului de note de pe 
pupitru, puteti crede despre mine orice doriti, numiti-mă chiar egoist, ce-as putea să fac! 
dar să nu-mi spuneti că sînt om de lume; porecla asta mi-e nesuferit... Anch ‘io sono 
pictore. si eu sînt artist, desi prost, si am să vă dovedesc chiar acum că sînt un artist prost. 
Să începem! 

— Dacă vreti, putem începe, zise Liza. 

Primul adagio merse destul de bine, desi Pansin gresi de mai multe ori. Bucâtile proprii si 
cele invatate pe de rost le executa cu acuratete, însă un text nou îl descifra greu. In 
schimb partea a doua a sonatei — un allegro — nu merse deloc. 

t 23 

După douăzeci de măsuri, Pansin — rămas cu două măsuri în urmă — nu mai rezistă si, 
rizind, îsi trase scaunul. 

— Nu, exclamă el, azi nu pot cînta; bine că Lemm nu ne aude, c-ar lesina! 

Liza se sculă, închise pianul si se întoarse spre Pansin. 

— si acum, ce mai facem? îl întrebă. 

- întrebarea vă caracterizează! Nu puteti sta nici un moment cu mîinile încrucisate. 
Prin urmare, dacă voiti, hai să desenăm, pînă nu se-ntunecă de-a binelea. S-ar putea ca 
cealaltă muză — muza desenului — cum naiba o chema... am uitat... să-mi fie mai 
binevoitoare. Unde vi-e albumul? Mi-aduc aminte că nu mi-am sfirsit peisajul. 

Liza trecu în odaia de alături ca să aducă albumul; iar Pansin, rămas singur, îsi scoase 
batista fină din buzunar, îsi frecă cu ea unghiile si se uită, parcă chioris, la mîinile sale. 
Avea niste miini foarte frumoase si albe; pe degetul mare de la mîna stingă purta un inel 
de aur împletit. Liza se întoarse. Pansin se aseză la fereastră si deschise albumul. 

— Aha! izbucni el. Vad că v-ati apucat să-mi copiati peisajul — foarte frumos! Foarte 
bine! Doar aici — dati-mi un creion — umbra nu-i destul de pronuntată. Uitati-vă. 

si Pansin, cu gesturi largi, trase cîteva linii lungi. Desena, totdeauna acelasi peisaj: în 
prim-plan niste copaci mari si stufosi, iar în depărtare o poiană si niste munti zimtati la 


orizont. Liza se uită, peste umărul lui, la lucrare. 

— hi artă, ca si în viată de altfel, grâi Pansin, plecîndu-si capul cînd spre dreapta, cînd 
spre stînga, avîntul si îndrăzneala sînt lucruri de căpetenie. 

în aceeasi clipă intră în cameră Lemm si, salutînd sec, vru să se retragă. Pansin aruncă 
însă la o parte albumul si creionul si-i tăie drumul. 

- încotro, stimate Hristofor Fedorici? Nu ramineti la ceai? 

— Mă duc acasă, răspunse Lemm cu o voce morocânoasă, mă doare capul. 

24 

t 

— Fleacuri, ramineti! Vom discuta despre Shakespeare. 

- Mă doare capul, repetă batrinul. 

— In lipsa domniei-voastre, ne-am apucat de sonata lui Beethoven, urmă Pansin, 
prinzindu-1 prietenos cu bratul de talie si zimbindu-i deschis, dar treaba n-a mers defel, 
închi-puiti-vă, n-am putut să iau corect nici două note. 

- Mai bine ati cînta romant al dumneafostr, îi răspunse Lemm, desfăcîndu-se din 
imbratisare, si iesi. 

Liza alergă după dinsul. îl ajunse pe scări. 

— Hristofor Fedorici, ascultati-mă, îi spuse în nemteste, conducindu-1 pînă la poartă 
prin iarba verde din curte, îngrijit tăiată, mă simt vinovată fată de dumneavoastră, iertati- 
mă! 

Lemm nu răspunse nici un cuvînt. 

— l-am arâtat lui Vladimir Nikolaici cantata, am fost încredintată că o va aprecia, si intr- 
adevâr i-a plăcut foarte mult. 

Lemm se opri. 

— Nu-i nimic, răspunse el în ruseste; apoi adăugă în limba sa maternă: Dar el nu poate 
întelege nimic, cum de nu vă dati seama? El e un diletant si atâta tot! 

- Sînteti nedrept cu dinsul, sustinu Liza, el întelege orice si poate să facă singur aproape 
totul. 

- Da, totul de calitatea a doua, marfă de duzină, de mîntu-ială. Tocmai ceea ce place 
lumii, si el place: se multumeste cu asta - bravo lui! Iar eu nu mă supär deloc. Cantata 
asta si cu mine sintem doi batrini prosti; ma simt putin rusinat, dar nu-i nimic. 

- lertati-mă, Hristofor Fedorici, repetă Liza. 

- Nu-i nimic, nu-i nimic, îi răspunse el din nou in ruseste, sînteti o fată buna... Dar iată că 
vă vine cineva. Ramineti cu bine. Într-adevăr sînteti o fată foarte bună. 

si Lemm porni cu pasi grăbiti spre poarta prin care intra un domn necunoscut, într-o 
manta cenusie si cu o pălărie largă de pai. Salutindu-1 cu respect (avea obiceiul să salute 
orice persoană nou-venită în oras; iar cînd întîlnea cunoscuti 

t 

pe stradă, îsi întorcea capul în altă parte), Lemm trecu pe lîngă el si se mistui dincolo de 
gard. Necunoscutul se uită nedumerit în urma lui; apoi, privind-o cu atentie pe Liza, veni 
drept la ea. 

Capitolul W 

- Nu mă recunoasteti, rosti nou-venitul, scotîndu-si pălăria, eu însă v-am recunoscut, desi 
au trecut opt ani încheiati de cînd v-am văzut ultima oarâ. Pe atunci erati o fetită. Eu sînt 
Lavretki. Mama e acasă? Pot s-o vad? 

— Mama va fi foarte bucuroasă, îi răspunse Liza, a si aflat că ati sosit. 


- Mise pare că vă zice Elizaveta, rosti Lavretki, urcind scările de la intrare. 

- Da. 

— Vă tin bine minte; de pe atunci aveati un chip ce-ti raminea intiparit în memorie. 
Cîndva vă aduceam bomboane. 

Liza rosi si se gîndi: ce om straniu! Lavretki se opri un minut în antreu. Liza intră în 
salonul în care răsunau glasul si risul lui Pansin; el le povestea Märiei Dmitrievna si lui 
Ghedeonovski, care între timp se întorseseră din grădină, nu stiu ce birfa auzită în oras, 
rizind tare de cele istorisite chiar de el. Auzind numele lui Lavretki, Maria Dmitrievna se 
tulbură adînc, se ingalbeni si iesi să-l intimpine. 

— Ziua bună, ziua bună, scumpul meu cousin! izbucni ea cu o voce taraganata, aproape 
plingatoare. Mă bucur că te vad! 

— Ziua bună, draga mea verisoară, răspunse Lavretki si-i strînse mîna întinsă. Cum o 
mai duceti? 

26 

t 

- Ia loc, ia loc, scumpul meu Feodor Ivanici. Vai, cit sint de bucuroasa! Da-mi voie, mai 
întîi, să ti-o prezint pe fiica mea Liza... 

— M-am si prezentat Lizavetei Mihailovna, o întrerupse Lavretki. 

— Monsieur Pansin... Serghei Petrovici Ghedeonovski. Dar luati loc, vă rog! Mă uit la 
dumneata si, drept să-ti spun, nici nu-mi vine să-mi cred ochilor. Cum o mai duci cu 
sănătatea? 

— După cum se vede, e înfloritoare. Dar si dumneata veri-soară, să nu-ti fie de deochi, 
n-ai slăbit în acesti opt ani. 

— Cînd te gîndesti de cit timp nu ne-am văzut! rosti pe gin-duri Maria Dmitrievna. De 
unde vii acum? Unde ai lăsat-o pe... adică am vrut să spun, se grăbi gazda să adauge, am 
vrut să spun: ai venit pe la noi pentru mai multă vreme? 

- Acum am sosit din Berlin, răspunse Lavretki, iar mîine plec la tară, probabil pe mai 
mult timp. 

— Desigur că vei locui la Lavriki. 

— Nu la Lavriki; mai am, la vreo douăzeci si cinci de verste de aici, un cătun; acolo mă 
duc. 

— E vorba de câtunul care ti-a rămas de la Glafira Petrovna? 

— întocmai. 

— Dă-mi voie, Feodor Ivanici! Dar la Lavriki ai o casă incintatoare! 

Lavretki îsi încruntă usor sprîncenele. 

- Da... însă si în câtunul acela am o câsută; deocamdată nu-mi trebuie nimic mai mult. 
Pentru mine, acum, locul acela-i cel mai potrivit. 

Maria Dmitrievna se zăpăci iarăsi într-atât, încît se îndreptă de sale si isi desfăcu bratele. 
Pansin îi veni în ajutor si intră în vorbă cu Lavretki. Măria Dmitrievna se linisti, se lăsă 
pe speteaza fotoliului si doar din cînd în cînd mai scotea cîte un cuvînt; dar în acelasi 
timp îsi privea oaspetele atît de compâtimitor, ofta asa de semnificativ si dădea din cap cu 
atîta tris- 

t 27 

tete, încît acesta nu mai putu rabda pînă la urmă si o întrebă dacă se simte bine. 

- Slavă Domnului, îi răspunse Măria Dmitrievna, dar de ce mă întrebi? 

— Asa, mi s-a părut că nu te prea lauzi cu sânâtatea. 


Maria Dmitrievna îsi luă o infatisare gravă si putin jignita. ,Dacä-1 asa, se gîndi ea, mi-e 
totuna. Se vede că tie, tăicută, nici ca-ti pasă; altul s-ar fi prăpădit de atîta amar, pe cînd 
tu nu-ti încapi în piele de gras ce esti." Măria Dmitrievna nu tinea la etichetă cînd vorbea 
cu sine însâsi; cu voce tare se exprima mai elegant. 

într-adevâr, Lavretki nu părea deloc o victimă a ursitei. Avea o fată tipic rusească, obrajii 
rosii, o frunte mare si albă, nasul putin cam borcänat, buzele drepte si late; totul în el ras- 
fringea o sanatate de stepă, o fortă trainică, fără istov. Era bine clădit; iar părul blond i se 
cîrlionta pe cap, ca la un adolescent. Numai în ochii sâi albastri, bulbucati si putin cam 
ficsi, se putea citi un fel de îngîndurare sau de oboseală; iar glasul îi suna parcă prea 
monoton. 

titre timp, Pansin întretinea mai departe conversatia. Aduse vorba despre rentabilitatea 
fabricării zahărului, asupra căreia citise nu demult două brosuri frantuzesti si, cu o 
modestie calculată, începu să le însire continutul, fără să pomenească de altfel nici un 
cuvînt despre ele. 

- Asta-i Fedea! se auzi deodată în camera vecină, prin usa întredeschisă, vocea Marfei 
Timofeevna. întocmai, e Fedea! si batrina intra cu pas vioi în salon. Lavretki nici nu 
apucă să se ridice de pe scaun, cînd ea îl si imbratisa. Să te vad, să te vad, rosti ea, 
indepartindu-se din fata lui. Ei, ce bine arati! Ai imbatrinit, dar nu te-ai uritit deloc, zau! 
si ce-mi saruti mîinile — sărută-mă pe obraz, dacă nu ti-e scîrbă de fata mea zbircita. 
Desigur, nici n-ai întrebat dacă mai trăieste cumva mâtusa? si ai crescut în bratele mele, 
strengarule! Ei, dar nu-i nimic, unde să te mai gîndesti la una ca mine! Foarte frumos 

28 

t 

ai facut c-ai venit. Ei, maică, adăugă adresindu-i-se Märiei Dmitrievna, dar l-ai ospatat 
cu ceva? 

— Nu vreau nimic, se grabi sa-i taie vorba Lavretki. 

- Cel putin ia un ceai, maică. Doamne, Dumnezeule! Vine nu stiu de unde si nu-i poftit 
nici la o ceasca de ceai. Liza, du-te si ingrijeste-te, dar mai repede, imi aduc aminte ca de 
mic era un mincau si jumâtate; cred că si acum nu se dă în lături de la ceva bun. 

— Respectele mele, Marfa Timofeevna, spuse Pansin, apropiindu-se dintr-o parte de 
batrina in vervă si se ploconi adînc în fata ei. 

— S-avem iertare, domnul meu, răspunse Marfa Timofeevna, de bucuroasă ce sînt, nici 
nu te-am văzut. Ai început să semeni cu maicä-ta, draguta de ea, urmă bâtrîna, 
îndreptîndu-se din nou spre Lavretki, numai la nas semeni cu tata; cum a fost, asa a si 
rămas. si pe mult timp ai venit la noi? 

— Miine plec, matusico! 

— încotro? 

— La mine, la Vasilievskoe. 

- Miine? 

— Miine. 

— Ei, dacă zici mîine, fie si mîine! Doame ajută! Tu stii mai bine. Numai vezi, să vii să- 
ti iei rămas bun. Batrinica îl mingiie pe obraz. Nu credeam c-am să ajung să te mai vad. si 
nu că m-as fi pregâtit să mor, nu, cred că o mai duc încă vreo zece ani: noi toti, 
Pestovii, avem viată lungă; răposatul bunicul tau, ne spunea uneori că avem două 
vieti. Da' cine stie cit ai mai fi umblat haimana prin străinătate?! Da' de voinic, esti 
voinic; oare mai poti să ridici, ca altădată, zece puduri cu o singură mînă? Raposatul tatăl 


tau, iartă-mă, cit era el de sucit, dar a făcut o treabă bună că ti-a tocmit un elvetian ca sa 
te däscäleascä. tii minte cum vă bâteati cu pumnii; asta parcă, se numea gimnastică? Ei, 
dar ce m-am pus pe atîta cotco- 

t 29 

dăceală; l-am întrerupt pe domnul Pansin (niciodată nu-i pronunta numele cum se 
cuvine, adică Pansin). De altfel, mai bine să ne luăm ceaiul. Haidem pe terasă. Avem o 
frisca renumită - nu ca la Londrele si la Parisurile voastre. Haidem, haidem! Iar tu, 
Fediusa, da-mi mîna. O, da' ce mina mare ai! La bratul tău, nu poti cădea. 

Cu totii se sculară si se îndreptară spre terasă, în afară de Ghedeonovski, care o sterse 
englezeste, în tot timpul convorbirii dintre Lavretki, stăpîna casei, Pansin si Marfa Timo- 
feevna, el stătuse într-un ungher, clipind atent si tuguindu-si buzele cu o curiozitate 
copilareasca: acum se grabea să umple orasul de vesti în legătură cu noul oaspete. 

în aceeasi zi, pe la ceasurile unsprezece seara, iată ce se petrecea în casa doamnei 
Kalitina. Jos, în pragul salonului, prinzînd un moment prielnic, Vladimir Nikolaici îsi luă 
rămas-bun de la Liza si-i spuse, tinînd-o de mînă: „Dumneavoastră stiti ce mă atrage aici; 
stiti de ce vin mereu în casa asta. Aici cuvintele nu-si mai au rostul, cînd si asa totu-i 
clar." Liza nu-i răspunse nimic. Fără să zîmbească, de-abia ridică din sprîncene si, rosind, 
îsi atinti privirea în dusumea, dar nu-si retrase mîna. Iar sus, în odaia Marfei Timofeevna, 
la lumina candelei atîrnate în fata icoanelor vechi si sterse, Lavretki sedea într-un fotoliu, 
cu coatele sprijinite pe genunchi si cu fata în palme. Bâtrînica, stînd dinaintea lui, îi 
mingiia părul, din cînd în cînd, fără să rostească vreun cuvînt. El rămase acolo mai bine 
de un ceas; după aceea îsi luă rămas-bun de la stăpîna casei. Aproape nimic nu-i spuse 
batrinei si bunei sale prietene; dar nici ea nu-l descusu... Ce rost ar fi avut vorbele? 
Despre ce să-l mai descoasa? si fără asta ea întelegea totul, si fără asta îl compatimea 
pentru toate suferintele ce-i umpleau inima peste măsură. 

30 

t 

Capitolul VEI 

Feodor Ivanovici Lavretki (sîntem nevoiti să cerem ingaduinta cititorului de a întrerupe, 
pentru un timp, firul povestirii noastre) se trăgea dintr-o spită veche de nobili. Strămosul 
familiei venise din Prusia, pe vremea cneazului Vasili cel Orb, care-l dăruise cu două 
sute de deseatine de pămînt, în regiunea Bejetk. Multi dintre urmasii sai au avut felurite 
slujbe, s-au oplosit pe lîngă cneji si oameni de vază prin voievodate îndepărtate, dar nici 
unul nu s-a inaltat mai sus de stolnic si n-a agonisit avere mare. Cel mai însemnat dintre 
toti Lavretkii a fost străbunicul de sînge al lui Feodor Ivaiiici si anume Andrei, un om 
aspru, indraznet, destept si viclean. si astăzi gura lumii mai pomeneste de samavolniciile 
sale, de firea-i turbată, de darnicia nesabuita si de lăcomia lui fara sat. Era foarte gras si 
înalt de statură. Avea o fată smeadă si nu purta barbă; graseia si părea adormit. Dar, cu cît 
vorbea mai încet, cu atît mai tare tremurau toti cei din jurul lui. si-a găsit nevastă pe 
măsura lui: avea ochii bulbucati, nasul coroiat, fata galbenă si rotunda. Se trăgea din 
neam de tigani, era artăgoasă si răzbunătoare, cu nimic mai prejos de barbatul său, care o 
dată era cît pe ce s-o omoare, dar căruia ea nu-i putuse supravietui, cu toate că se 
ciondânise cu el o viată întreagă. Fiul lui Andrei si bunicul lui Feodor, Piotr, nu semâna 
cu tatăl său; a fost un boier oarecare de la tară, cam zănatic, certäret si mototol, brutal, 
fără să fie rău, ospitalier si amator de vînători cu cîini. Trecuse de treizeci de ani cînd a 
mostenit de la tatal sau două mii de iobagi, struniti cu strasnicie. El însă i-a lăsat curînd 


de capul lor, a vîndut o parte de mosie si a răsfătat slujitorimea de la curte. Ca niste 
gindaci se adunau din toate pârtile oameni de nimic, cunoscuti si necunoscuti, umplind 
conacul lui mare, primitor si neingrijit. Toti se ghif-tuiau cu ce se nimerea, dar pe 
săturate, beau pînă se îmbâtau 

| 

t 31 

si sterpeleau tot ce se putea, proslävind si preamärind pe stapinul cel blind; iar acesta, 
cînd nu-i erau boii acasă, isi preacinstea si el oaspetii numindu-i trintori si lichele, dar 
fara ei îl prindea uritul. Nevasta lui Piotr Andreici era o femeie smerită; o luase dintr-o 
familie megiesă, după alegerea si din porunca tatălui sau; îi zicea Anna Pavlovna. Ea nu 
se amesteca în nimic. Primea cu căldură oaspeti si-i plăcea să plece în vizite cu träsura, 
desi zicea că pudratul părului era moartea ei. „îti pun, povestea ea la batrinete, o căciulă 
tuguiata de pisla în cap, îti piaptână tot părul în sus, ti-l ung cu seu, ti-l presară cu făină, 
îti înfig agrafe de fier, de nu mai izbutesti să-l speli după asta; iar în vizită nu poti merge 
nepudrată, s-ar simti jignite gazdele." îi plăcea să plece la plimbare cu trapasii. Era gata 
să joace cărti de dimineată pînă seara si totdeauna acoperea cu m in a cistigul de cîteva 
copeici ce-i revenea, cînd se întîmpla ca barbatu-sau să se apropie de masa de joc. hi 
schimb toată zestrea ei, toti banii, 1-a dat în administrarea lui responsabilă. Ea i-a făcut 
doi copii: un fecior, Ivan, tatăl lui Feodor, si o fiica, Glafira. 

Ivan n-a fost crescut în casă, ci la o matusa batrina si bogată, printesa Kubenskaia, care 1- 
a juruit ca mostenitor (altfel tatăl său nu 1-ar fi dat); îl îmbrăca păpusă, îi angaja fel si fel 
de profesori, I-a dat pe mina unui frantuz, fost abate, discipol de-al lui Jean-Jacques 
Rousseau, un oarecare monsieur Courtin de Vaucelles, un sarlatan abil si rafinat, după 
spusele ei, lafinefleur a emigrantilor, hi cele din urmă ea se căsători cu această finefleur 
si, apropiindu-se de saptezeci de ani, trecu pe numele lui toată averea sa; curînd după 
aceea, sulemenită, parfumată cu ambră 4 la Richelieu, înconjurată de arapasi, de catei cu 
picioare subtiri si de papagali guralivi, a murit pe o canapeluta strimtă de mătase, stil 
Ludovic al XV-lea, în miini cu o tabachera de email lucrată de Petitot; si a raposat 
părăsită de sot: lingusitorul domn Courtin a preferat s-o steargă la Paris cu banii ei. Ivan 
împlinise de-abia noua- 

32 

t 

sprezece ani cînd i-a cazut aceasta năpastă pe cap (aveam în vedere căsătoria printesei, nu 
moartea ei). N-a vrut să mai rămînă în casa mâtusii sale, unde - din mostenitor bogat - s-a 
trezit pe neasteptate un întretinut. La Petersburg, societatea în care crescuse si-a închis 
portile în fata lui. Simtea aversiune la gîndul că va intra într-o slujbă grea si obscură, 
pornind de la treapta cea mai de jos (lucrurile se petreceau chiar la începutul domniei 
împăratului Alexandru I). 

A fost nevoit, vrind-nevrind, să se întoarcă la tatal sau, la tara. Cuibul natal i se paru 
murdar, sărăcăcios si darapanat; la fiecare pas se simtea jignit de felul de viată din acest 
fund de stepă si de atmosfera apăsătoare de aici. Plictiseala îl macină, în schimb, nici 
ceilalti ai casei, în afară de maica-sa, nu-l priveau cu ochi buni. Tatălui sau nu-i plăceau 
apucâturile lui de om de capitală: fracurile, jabourile, cärtile, flautul, aspectul îngrijit, în 
care vedea — nu fără temei — o delicatete nemäsuratä. La fiecare pas se plingea si 
bodogânea împotriva fiului. „Nimic nu-i place aici, spunea el, la masă face mofturi, nu 
mânîncă, nu poate suferi aerul închis si duhoarea oamenilor, vederea betivanilor îl 


indispune, să nu indraznesti să te bati fata de el, slujbă nu vrea să ia: cică i-ar fi subreda 
sanatatea. Ptiu, ce mai razgiiat! si toate-i vin de-acolo că si-a impuiat capul cu Voltaire." 
Batrinul nu-1 inghitea pe Voltaire si cu atit mai mult pe ,,ereticul" de Diderot, desi nu 
citise nici un rind din operele lor: cititul nu era de el. Piotr Andreici nu gresea: intr- 
adevar, si Diderot si Voltaire erau in capul fiului sau, si nu numai ei — ci si Rousseau, 
Raynal, Helvetius si multi alti autori asemenea lor se aflau in capul lui, dar numai in cap. 
Fostul dascăl al lui Ivan Petrovici, abate în retragere si enciclopedist, s-a multumit să 
îmbuibe capul elevului sau cu toată întelepciunea veacului al XVIII-lea; iar acesta umbla 
plin de ea. intelepciunea se afla în el, dar fără să se amestece cu sîngele lui, fără să-i 
pătrundă în suflet si fără să se manifeste prin convingeri nestramutate... Dar oare i se 
putea 

t 33 

pretinde unui tînăr, acum cincizeci de ani, să aibă convingeri, cînd nici astăzi nu am ajuns 
pînă la ele? Ivan Petrovici îi stingherea în acelasi timp pe cei ce veneau în casa părintelui 
sau; lui îi era sila de dinsii, iar el le insufla teamă; si nici cu sora sa Glafira, mai mare cu 
doisprezece ani, nu se întelegea în nici un chip. Glafira era o fiintă stranie: urita, 
cocosată, slabă, cu ochii severi larg deschisi, si cu buzele subtiri si strînse, semana la fată, 
la glas si in miscärile sale iuti si colturoase cu bunica ei, tiganca, nevasta lui Andrei. 
Dirza si autoritară, nici nu voia să audă de măritis, întoarcerea lui Ivan Petrovici i-a 
displăcut în mod vădit; cît timp printesa Kubenskaia I-a tinut la dînsa, ea nadajduia să 
primească cel putin o jumâtate din mosia părintească: si la zgircenie aducea cu bunica. Pe 
lîngă asta, Glafira îl pizmuia pe fratele sau, care era atît de invatat, vorbea atît de frumos 
frantuzeste, cu accent parizian, iar ea abia dacă putea pronunta ,,bonjour" si „comment 
vousportez-vous?"Ce-i drept, părintii sai nu pricepeau nici o boaba frantuzeste, dar asta 
nu putea s-o consoleze. Ivan Petrovici nu stia ce să mai facă de alean si de urit. A stat 
doar un an la tară, fără să iasă nicăieri, dar si acela i s-a parut cit un deceniu. Numai fata 
de maica-sa îsi mai usura inima si stătea ceasuri întregi in odâile-i joase, ascultind 
palavrageala simplă a acestei femei blînde si ghiftuindu-se cu dulceturi. S-a întîmplat ca 
printre cameristele Annei Pavlovna să fie o fată foarte frumusică, cu ochi senini si blinzi, 
cu trăsături delicate, numită Malania, o fată cuminte si modestă. Ivan Petrovici a pus 
ochii pe ea cum a văzut-o si s-a îndrăgostit de ea: a îndrăgit mersul ei sfios, răspunsurile 
timide, glasul linistit si surisul blind. Cu fiecare zi ce trecea, ea-i părea mai draguta. si 
fata s-a legat de Ivan Petrovici cu toată puterea inimii, cum numai tinerele rusoaice stiu să 
se ataseze, si 1 s-a dat. într-o curte boierească de la tară nici o taină nu poate fi păstrată 
multă vreme. In curînd toată lumea stia de legătura cuconasului cu Malania. în sfirsit, 
vestea a ajuns si la 

34 

t 

urechile lui Piotr Andreici. în alte împrejurări se prea poate ca el nici să nu fi luat in 
seamă o întîmplare atît de marunta; dar parintele avea de mult pica pe fiul sau si n-a 
pierdut prilejul de a-l rusina pe înteleptul filfizon din Petersburg. S-a stir-nit o furtună de 
tipete si de urlete. Pe Malania au închis-o într-o magazie. Ivan Petrovici a fost chemat în 
fata tatalui său. La auzul strigätelor, Anna Pavlovna a venit in fugă. Ea a încercat să-si 
linistească bărbatul; dar Piotr Andreici nu mai voia să audă nimic. Ca un uliu s-a năpustit 
asupra feciorului sau, I-a făcut destrabalat, ateu, fatarnic; cu acest prilej si-a revărsat tot 
veninul ce-i clocea în suflet împotriva printesei Kubenskaia, 1-a împroscat cu vorbe de 


ocara. La început, Ivan Petrovici a tăcut si si-a păstrat cumpatul; dar cînd părintele a avut 
nästrusnicul gînd de a-l ameninta cu o pedeapsă umilitoare, el n-a mai putut rabda. 
„Ereticul de Diderot a ajuns iarasi la ordinea zilei, s-a gîndit el, ei bine, cel putin să-l pun 
la treabă; asteptati putin, am să vă uimesc pe toti." si pe loc, Ivan Petrovici i-a răspuns 
tatălui sau, cu glas linistit si domol, desi un tremur ascuns îi încrîncena carnea, că 
degeaba îl învinuieste de destrabalare, că, desi nu caută să-si acopere vina, el nu se dă în 
lături ca să îndrepte lucrurile, cu atît mai mult cu cît se socoteste deasupra oricăror 
prejudecati, si anume că-i gata s-o ia de nevastă pe Malania. Rostind aceste cuvinte, Ivan 
Petrovici si-a atins, fără îndoială, telul: intr-atit 1-a uimit pe Piotr Andreici, încît acesta 
doar si-a holbat ochii si a amutit o clipă; dar numaidecit si-a venit în fire si — cum era 
într-un cojocel din blană de veverită si cu picioarele goale în papuci — s-a năpustit cu 
pumnii asupra lui Ivan Petrovici care, ca înadins, era pieptanat a la Titus în ziua aceea si 
purta un frac englezesc nou de culoare albastră, cizme cu ciucuri si pantaloni ferchesi din 
piele de elan, ca turnati pe trup. Anna Pavlovna a tipat ca din gură de sarpe si si-a 
acoperit fata cu mîinile, iar feciorul său a zbughit-o la fuga prin toată casa, s-a năpustit în 
curte, a sărit în grădina de zarzavat, a fugit în 

M *$$e 

f* &f: 

t 35 

livadă, din livadă a tisnit în drum si a tot alergat fara să-si întoarcă privirile pina cînd, în 
sfirsit, n-a mai auzit în urmă tropäitul greoi al pasilor tatălui său, nici tipetele acestuia, 
gituite si întretăiate... „Stai, potlogarule! striga acesta din răsputeri. Stai, că de nu, am să 
te blestem!" Ivan Petrovici s-a ascuns la un gospodar vecin, iar Piotr Andreici s-a întors 
acasă istovit cu totul si nădusit si a declarat, de-abia trăgîn-du-si suflarea, că fiul sau n-are 
să capete de la dinsul nici binecuvintare, nici mostenire. 

A poruncit să fie arse toate cartile lui prostesti, iar Malania să fie dusă pe sus în satul cel 
mai îndepărtat. S-au găsit oameni buni care s-au pus pe urma lui Ivan Petrovici si i-au dat 
de stire despre toate cele. Rusinat si fierbînd de minie cum era, feciorul s-a jurat să se 
răzbune pe tatăl său si, în aceeasi noapte, a pîndit cäruta taraneasca în care era dusă 
Malania. A răpit-o, a fugit cu dinsa câlare în orasul cel mai apropiat si s-au cununat. Bani 
i-a dat vecinul, fost marinar cu inima miloasă si vesnic beat, strasnic amator de felurite 
isprăvi nobile, cum le spunea el. A doua zi, Ivan Petrovici i-a scris lui Piotr Andreici o 
scrisoare ironică, politicoasă si rece; iar el a plecat în satul unde locuia vărul sau de-al 
treilea, Dmitri Pestov, cu sora lui, Marfa Timofeevna, pe care cititorii o cunosc. Le-a 
povestit totul, le-a adus la cunostintă că-i gata să plece la Petersburg, să-si caute o slujbă, 
si i-a implorat să-i găzduiască sotia cel putin un timp. La cuvîntul ,,sotie", a izbucnit intr- 
un plîns amar si, cu toată invatatura si filozofia căpătate în capitală, s-a aruncat cu 
umilintă la picioarele rudelor sale, ca un täran sărac, si s-a închinat cu fruntea pînă la 
pămînt. Oameni milosi si buni, fratii Pestov i-au primit cu drag rugămintea. El a stat la 
veri cam vreo trei sap-tamini, asteptind în taină ca tatal sau să-i răspundă la scrisoare, dar 
n-a venit nimic si nici nu se putea să vină. Aflind de cununia fiului sau, Piotr Andreici a 
căzut la pat si a interzis cu strasnicie să se mai pomenească in fata lui numele 

36 

t 

lui Ivan Petrovici. Numai maica-sa, fara stirea sotului, s-a imprumutat la protopop si i-a 
trimis cinci sute de ruble, în asignate, precum si o iconită sotiei sale. S-a temut să scrie, 


dar i-a trimis vorbă lui Ivan Petrovici, printr-un om al ei, un tăran uscativ, care putea sa 
calce pe zi cîte saizeci de verste, să nu-si facă prea mult sînge râu, că poate o da 
Dumnezeu si totul se va pune la cale, iar părintele se va îmbuna; că si ea si-ar fi dorit o 
altă nora, dar se vede că asa a fost voia Domnului; de aceea ea îi trimite Malaniei 
Sergheevna binecuvintarea sa părintească. taranul uscativ a capatat o rublă, a cerut 
învoire s-o vadă pe noua cucoană, cu care era cumâtru, i-a sărutat mîna si a dat fuga 
acasă. 

Iar Ivan Petrovici a plecat la Petersburg, cu inima usoară, îl astepta un viitor necunoscut. 
Poate îl ameninta sărăcia, dar se despartise de nesuferita viată de la tară si mai întîi de 
toate nu-si tradase dascâlii. El, pe drept cuvînt, „a pus în aplicare" si a tradus în fapt ideile 
lui Rousseau, Diderot si la Declaration des droits de l'homme. Sentimentul datoriei 
împlinite, al izbînzii si cel de mîndrie îi umpleau inima; si nici despärtirea de sotie nu l-a 
speriat prea mult; l-ar fi încurcat mai curînd indatorirea de a trai necontenit cu ea. Acest 
lucru fiind îndeplinit, trebuia să se apuce de altele, în pofida asteptărilor sale, la 
Petersburg 1-a mers din plin: printesa Kubenskaia, pe care monsieur Courtin apucase s-o 
părăsească, dar care încă n-avusese vreme să moară, pentru a-si spâla, măcar în parte, 
vina fată de nepot, l-a recomandat la toti prietenii si 1-a dăruit cinci mii de ruble — 
aproape cei din urmă bânisori ai ei - precum si un ceas Lepic cu monograma lui într-o 
ghirlandă de cupidoni. Nu se împliniseră nici trei luni, cînd fu numit pe lîngă ambasada 
rusă din Londra si trecu marea cu cea dintîi corabie englezească cu pînze care pleca (pe 
atunci nici nu se stia de vapoare). La cîteva luni primi o scrisoare de la Pestov. Acest 
mosier cumsecade il felicita pe Ivan Petrovici pentru nasterea unui fiu, venit pe lume în 
satul Pokrovskoe 

t a 

la 20 august 1807, căruia i se dăduse numele de Feodor, în cinstea sfintului mucenic 
Feodor Stratilat. Din pricina marii sale slăbiciuni, Malania Sergheevna i-a scris numai 
cîteva rînduri; dar si aceste putine rînduri l-au uimit pe Ivan Petrovici: el nu stia că Marfa 
Timofeevna o învâtase să scrie. De altfel, Ivan Petrovici nu s-a lăsat leganat prea mult de 
emotia plăcută a sentimentului patern; el îi făcea curte uneia din celebrele Phryne sau 
Lai's ale timpului (pe atunci numele clasice mai erau la moda). Pacea de la Tilsit de-abia 
fusese încheiată si toată lumea se grabea să petreacă, toti erau cuprinsi de un virtej nebun; 
ochii negri ai unei frumoase sprintare i-au sucit capul. Nu prea dispunea de bani, în 
schimb avea noroc la jocul de cărti, lega cunostinte, lua parte la tot felul de petreceri. 
Intr-un cuvînt, îi mergea cît se poate de bine. 

Capitolul IX 

Multă vreme batrinul Lavretki nu i-a putut ierta fiului său această căsătorie. Dar dacă, la 
vreo jumătate de an, Ivan Petrovici s-ar fi înfătisat înaintea lui cu capul plecat si i-ar fi 
căzut la picioare, părintele l-ar fi iertat, după ce l-ar fi dojenit cumsecade si l-ar fi 
ciocânit usor cu bastonul, ca să-l sperie. Ivan Petrovici însă se afla în străinătate si, pare- 
se, prea putin se sinchisea. „Taci! Cata-ti de treabă! îi răspundea Piotr Andreici de fiecare 
dată sotiei sale, cînd aceasta încerca să-l îmbuneze; tingaul să se roage lui Dumnezeu 
pentru mine, zi si noapte, că nu l-am blestemat. Răposatul taică-meu l-ar fi omorit pe 
acest netrebnic cu mîinile sale si bine ar fi facut." Auzind asemenea vorbe infricosatoare, 
Anna Pavlovna numai îsi făcea cruce pe furis. Cît despre sotia lui Ivan Petrovici, la 
început Piotr Andreici nici nu voise să audă de ea, ba chiar - 

38 


t 

primind de la Pestov o scrisoare, in care acesta amintea între altele si de norä-sa — a 
poruncit să i se spună că nu are nici un fel de cunostinta despre vreo nora. Socoteste însă 
de datoria lui să-l prevină că legile interzic găzduirea unor iobage fugite de pe mosiile 
boieresti. Mai tîrziu, cînd a aflat de nasterea nepotului, bâtrînul s-a mai muiat, a poruncit 
să se aducă vesti, ca din întîmplare, despre starea sanatatii lăuzei si i-a trimis ceva bani, 
tot ca din partea altcuiva. 

Fedea încă nu împlinise un an, cînd Arma Pavlovna a căzut la pat grav bolnavă. Cu cîteva 
zile înainte de a-si da obstescul sfirsit, cînd nu se mai putea urni din pat, cu lacrimi 
sfioase în ochii ei stinsi, i-a spus cu limbă de moarte bărbatului sau, fată de duhovnic, că 
doreste să-si vadă nora pentru a-si lua rămas-bun de la d în sa si a-si binecuvînta nepotul. 
Boierul, amärît, a linistit-o si a trimis de îndată caleasca sa după nora, numind-o, pentru 
intiia oară, Malania Sergheevna. Aceasta a sosit cu fiul său si cu Marfa Timofeevna, care 
în ruptul capului n-a vrut s-o lase singură, lipsită de apărare. Mai mult moartă decît vie, 
Malania Sergheevna a intrat în cabinetul lui Piotr Andreici. în urma ei, dădaca îl aducea 
pe Fedea. Piotr Andreici a privit-o în tăcere; ea s-a apropiat de mîna lui, buzele-i 
tremurinde abia închipuiră o sârutare mută. 

— Ei, boieroaică nou-noută, ziua bună, rosti acesta într-un sfirsit; hai să mergem la 
cucoana. 

Stapinul s-a ridicat si s-a aplecat asupra lui Fedea; copilul a zimbit si si-a întins minutele 
albe spre dînsul. Asta I-a rascolit pînă în adîncul sufletului pe batrin. 

— Of, parasitule, cuvinta el. M-ai induplecat în locul tatălui tău; n-am să te las, 
puisorule! 

De cum a intrat în dormitorul Armei Pavlovna, Malania Sergheevna a căzut în genunchi 
lîngă usa. Arma Pavlovna i-a făcut semn să se apropie de pat, a imbratisat-o si 1-a bine- 
cuvintat fiul; apoi, întorcîndu-si câtre sotul sau fata ravasita de nemiloasa boală, dădu să-i 
vorbească... 

t 39 

- stiu, stiu ce vrei să mă rogi, zise Piotr Andreici, nu te intrista: ea va rămîne la noi, si pe 
Vanka am sä-1 iert, de dragul ei. 

Anna Pavlovna a făcut o sfortare să prindă mina bărbatului sau si a apropiat-o de buze. în 
seara aceleiasi zile, si-a dat sufletul. 

Piotr Andreici s-a tinut de cuvînt. I-a dat de stire fiului că, în amintirea ceasului de pe 
urmă al mamei sale si de dragul pruncului Feodor, îi trimite binecuvîntarea părintească, 
iar pe Malania Sergheevna o primeste în casa lui. I s-au rînduit două camere într-o aripă a 
conacului, la mezanin, si a fost prezentată celor mai de seamă oaspeti ai lui Piotr 
Andreici, brigadierul chior Skurehin si sotia acestuia; i-a mai dăruit două fete serbe si un 
fecior, ca băiat de dirvala. Marfa Timofeevna si-a luat ramas-bun, căci prinsese ură pe 
Glafira, si într-o singură zi se certa cu ea de vreo trei ori. 

La început, bietei femei i-a fost greu si silnic. Mai tîrziu s-a deprins treptat si cu socrul 
său. si acesta s-a obisnuit cu ea, ba chiar a îndrăgit-o, desi aproape niciodată nu-i vorbea; 
iar în cuvintele lui cele mai binevoitoare se simtea un involuntar dispret. Malania 
Sergheevna suferea cel mai mult de pe urma cumnatei sale. Glafira, încă de pe cînd trăia 
maică-sa, pusese mina cu încetul pe conducerea întregii gospodării. Incepind cu tatâl sau, 
toti 1 se supuneau. Fără voia ei nu se dădea nici o bucatica de zahăr. Mai bine ar fi murit 
decît să-si împartă autoritatea cu o altă gospodină, si încă cu cine! Cununia fratelui sâu o 


indirjise mai tare decît pe Piotr Andreici: ea se hotarise s-o invete minte pe parvenita, si 
Malania Sergheevna îi ajunse roaba din prima clipă. Dar oare cum s-ar fi putut lupta cu 
autoritara si trufasa Glafira, ea, care era supusă, mereu sfioasă, speriată si cu sănătatea 
subreda? Nu trecea o zi fără ca Glafira să nu-i amintească de starea ei de altădată sau să 
n-o laude că nu uită cine a fost. Malania Sergheevna s-ar fi împăcat bucuros cu aceste 
aduceri-aminte 

40 

t 

si laude, oricît de amare ar fi fost ele..., dar i l-au luat pe Fedea; aceasta a mihnit-o 
îngrozitor de adînc. Sub pretextul ca ea nu-i în stare să se îngrijească de cresterea lui, 
aproape că nu avea voie să-l vadă. Glafira s-a apucat de educatia copilului care a trecut 
sub întreaga-i oblăduire. Profund îndurerată, Malania Sergheevna a încercat să-l roage, 
prin scrisori, pe Ivan Petrovici să revină cit mai repede, însusi Piotr Andreici dorea să-si 
vadă feciorul. Dar acesta se marginea numai la scris, îi multumea părintelui său pentru 
grija arătată sotiei lui si pentru banii trimisi. Făgăduia să vină în curînd - dar nu venea, în 
sfirsit, anul 1812 I-a adus din străinătate, intilnindu-se după sase ani de despärtire, tatäl si 
fiul s-au îmbrătisat si nici n-au pomenit de zizania lor de altădată. Nici nu era momentul. 
Toată Rusia se ridicase împotriva vrajmasului. Amindoi au simtit că le curge prin vine 
sînge rusesc. Piotr Andreici a echipat, pe socoteala sa, un regiment întreg de voluntari. 
Insă războiul s-a isprăvit si primejdia a trecut. Ivan Petrovici a început iarâsi să se 
plictiseascä. Ceva îl atrăgea din nou undeva, departe, spre lumea cu care se deprinsese si 
unde se simtea ca la el acasă. Malania Sergheevna nu I-a putut retine, căci ea pretuia prea 
putin în ochii lui. Nici sperantele ei nu s-au adeverit: a fost si sotul ei de aceeasi părere — 
că-i mult mai potrivit ca Glafira să se îngrijească de educatia lui Fedea. Nefericita sotie a 
lui Ivan Petrovici n-a putut îndura lovitura, n-a suportat cea de-a doua despărtire; în 
cîteva zile s-a stins, resemnată. Toata viata nu stiuse să se opună nimănui si nici cu boala 
nu s-a luptat. Nu mai putu vorbi, umbrele mortii se lăsaseră pe fata ei; totusi trăsăturile 
chipului său mai păstrau întipărite, ca altădată, o nedumerire rabdatoare si smerita 
blîndete dintotdeauna. Cu aceeasi supunere mută a privit-o pe Glafira si, ca si Anna 
Pavlovna, care pe patul de moarte 1-a sărutat mina lui Piotr Andreici, ea si-a plecat buzele 
pe mina Glafirei, căreia i I-a incredintat - tocmai ei - pe singurul sau fiu. Asa si-a sfirsit 

t 

4] 

zbuciumul pamintean fiinta asta blîndă si linistită, smulsă cine stie de ce din glia de 
bastină si aruncată numaidecit, ca un copäcel scos din pămînt, cu rădăcinile în bătaia 
soarelui. Fiinta asta s-ă ofilit, s-a prapadit fără urmă, si nimănui nu i-a părut rău după 
dînsa. Pe Malania Sergheevna au regretat-o doar cameristele sale si pe deasupra Piotr 
Andreici. Batrinul a simtit ca-i lipseste prezenta ei tăcută. „Rămas-bun, smerita mea! 
lartă-mă", sopti si se plecă adînc, luindu-si adio de la ea pentru cea din urmă oară, în 
biserică. lar cînd i-a aruncat pe mormint un pumn de târînă, a plins. 

Nici batrinul n-a dus-o prea mult, a mai trait vreo cinci ani. în iarna lui 1819 s-a stins si el 
din viată, linistit, la Moscova, unde se mutase cu Glafira si cu nepotul lui, lăsînd cu limbă 
de moarte să fie înmormîntat alături de Anna Pavlovna si de ,,Malasa". Pe atunci Ivan 
Petrovici se găsea la Paris, în calatorie de plăcere; el s-a retras din serviciu curînd după 
1815. Cînd a aflat de încetarea din viată a tatălui său, s-a hotärît să se întoarcă în Rusia. 
Avea de pus la cale treburile mosiei. De altfel si Fedea, după cum îi scria Glafira, mergea 


pe al treisprezecelea an si venise timpul să se ocupe serios de educatia lui. 

Capitolul X 

Ivan Petrovici se întoarse in Rusia angloman. Purta părul tăiat scurt, plastronul cämäsii 
scrobit, redingota de culoarea mazärii, cu pulpane lungi si cu o multime de gulere. I se 
citea pe fată o expresie acră, în gesturi vadea ceva taios si în acelasi timp indiferent, 
rostea cuvintele printre dinti, avea izbucniri dogite de ris, nu zimbea, discuta numai 
probleme politice si politico-econornice, era pasionat după roastbeef-u\ în singe si vinul 
de Porto — într-un cuvînt totul în el amintea Marea Britanie. Spiritul ei parcă îi 
patrunsese si în oase. Dar — lucru 

42 

LS. TURGHENIEV 

ciudat! - transformat in angloman, Ivan Petrovici ajunse in acelasi timp patriot sau cel 
putin asa isi zicea, desi aproape nu cunostea Rusia, nu tinea la nici un obicei rusesc, iar 
ruseste se exprima într-un mod ciudat. In discutii obisnuite, graiul sau greoi si moliu era 
împestritat de barbarisme. Dar de îndată ce venea vorba de probleme mari, Ivan Petrovici 
folosea expresii de felul acesta: „Să manifestăm noi dovezi de autoasiduitate" sau 
„acestea nu concordă cu însâsi natura circumstantei" etc. Ivan Petrovici aduse cu sine 
cîteva planuri, în manuscris, cu privire la organizarea si imbunatatirea vietii de stat, era 
nemultumit peste măsură de tot ce vedea, lipsa unui sistem îl învenina mai cu seamă. 
Intilnindu-se cu sora sa, Ivan Petrovici — de la primele cuvinte — îi aduse la cunostintă 
intentia de a introduce prefaceri radicale. La mosia lui, de acum înainte toate vor trebui să 
meargă după un sistem nou. Glafira Petrovna nu-i răspunse nimic, scrisni numai din dinti 
si se gîndi: „Atunci eu ce-o să mă fac?" Dar sosind la tară, împreună cu fratele si cu 
nepotul sau, ea se linisti foarte curînd. într-adevăr, în casă avură loc unele schimbări: 
pripasitii si trîntorii fură izgoniti numaidecit. Printre acestia cazura victime două femei 
batrine, una oarbă, iar cealaltă paralizată si încă un maior neputincios, de pe vremea 
asediului cetâtii Oceakov, pe care — din pricina lacomiei sale, ce-i drept remarcabile — 
îl hrăneau numai cu linte si cu pîine neagră. Tot asa s-a dat ordin ca oaspetii de altădată 
să nu mai fie primiti: pe toti acestia îi înlocui un vecin depărtat, un oarecare baron, blond 
si scrofulos, cu educatie foarte aleasă si extrem de prost. Se aduse mobilă nouă de la 
Moscova, aparura scuipatori, clopotei si lavoare. Prînzisorul începu să fie servit altfel. 
Vinurile străine izgoniră votca si lichiorurile de casa; servitorilor li se făcură livrele noi; 
pe blazonul familiei se adăugă inscriptia: in recto virtus. In fond, autoritatea Glafirei nu 
scăzu cu nimic: toate platile si cumpărăturile depindeau, ca si altădată, de ea. Valetul 
adus din străinătate, 

t 43 

un alsacian, a încercat să se măsoare cu ea, si-a pierdut postul, cu toate că boierul îl 
proteguia. Cît despre gospodărie, administrarea mosiilor (Glafira Petrovna se băga si în 
aceste treburi), cu toată intentia lui Ivan Petrovici, exprimată de atîtea ori, de a insufla o 
viată nouă acestui haos — toate au rămas ca si în trecut. Numai dijma s-a märit pe ici, pe 
colo si boierescul a ajuns mai apäsätor, iar tăranilor nu li se mai dădea voie să i se 
adreseze de-a dreptul lui Ivan Petrovici: patriotul isi dispretuia prea mult concetatenii. 
Sistemul lui Ivan Petrovici i-a fost aplicat, în adevăratul înteles al cuvintu-lui, numai lui 
Fedea; intr-adevar, educatia lui a suferit „o prefacere radicală": de el s-a ocupat exclusiv 
tatăl sau. 

Capitolul XI 


inainte de intoarcerea lui Ivan Petrovici din strainatate, Fedea se afla, dupa cum s-a mai 
spus, pe miinile Glafirei Petrovna. încă nu împlinise opt ani cînd încetase din viată mama 
sa. El n-o putea vedea în fiecare zi si de aceea o indragise cu înflăcărare. Amintirea ei — 
cu fata palidă si linistita, cu privirile triste si cu dezmierdările sfioase - se intiparise pe 
vecie în inima lui. întelegea însă nedeslusit rostul ei în casă. îsi dădea seama că între el si 
ea era o opreliste, pe care ea nu îndrăznea si nici nu putea s-o infringa. De părintele sau se 
ferea, si nici Ivan Petrovici nu-l dezmierda vreodată. Bunicul rareori îl mîngîia pe cap si- 
i dădea voie să-i sărute mina, îl numea însă căpcâun si-l socotea prostut. După moartea 
Malaniei Sergheevna, matusa il luase cu totul în mîini. Fedea se temea de ea. îi era frică 
de ochii-i străvezii si patrunzatori, de glasu-i taios. Nici nu îndrăznea să cric-neasca în 
fata ei; de se întîmpla să se miste cît de cît pe scaun, ea îl si bodogânea: „încotro? sezi 
linistit." Duminicile, 

44 

t 

după liturghie, i se dădea voie să se joace, adică i se punea în mînă un tom gros cu 
mistere, opera unui oarecare Maximovici- Ambodik, intitulată Simboluri si embleme. 
Cartea cuprindea aproape o mie de figuri, parte din ele foarte enigmatice, cu tilcuri tot atît 
de misterioase, în cinci limbi. Cupidon, cu trupul gol si durduliu, juca un rol însemnat 
printre figurile acestea. Una din ele, denumită Safranul si curcubeul, avea următoarea 
explicatie: „Efectul acestuia este mai mare". In dreptul alteia, care reprezenta Bi t lanul 
zburînd cu o micsunea în cioc, se afla inscriptia: „tie toate, de fapt, îti sînt cunoscute”. 
Cupidon si ursul care-si linge ursuletul însemna: „încetul cu încetul". Fedea se uita la 
aceste figuri; toate-i erau cunoscute pina la cele mai mici amănunte. Unele, mereu 
aceleasi si aceleasi, îl sileau să se gîndească si-i trezeau imaginatia. Alte distractii n-a 
cunoscut. Cînd îi veni vremea să învete limbi străine si muzică, Glafira Petroviia tocmi, 
cu un salariu de nimic, o fată batrina, o suedeză cu ochi de iepure, care cu chiu, cu vai, 
vorbea frantuzeste si nemteste si de bine, de râu, cînta la pian, iar pe deasupra stia foarte 
bine să pună castraveti la murat. Cu această invatatoare, cu matusa si cu Vasilievna, o 
jupineasa batrina, Fedea petrecu patru ani încheiati. Se întîmpla să rămînă multă vreme 
într-un ungher cu Emblemele sale, sedea si tot sedea... în odâita joasă mirosea a muscată, 
o luminare de seu ardea cu pilpiiri palide; un greiere tîrîia monoton, parcă de urit; 
pendula unui ornic mic tăcânea grăbit pe perete, un soarece zgreptana pe furis undeva si 
rodea tapetul; iar trei fete batrine, ca niste ursitoare tacute, miscau iute andrelele, pe cînd 
umbrele miinilor acestora ba goneau, ba tremurau ciudat în semiintuneric. Ginduri 
ciudate, tot asa de nedeslusite, roiau în capul copilului. Nimeni n-ar fi spus că Fedea-i un 
copil interesant: era cam palid, dar grasun, neindeminatic si clădit grosolan — un 
adevărat taran, după expresia Glafirei Petrovna. Paloarea i-ar fi pierit repede din obraz, 
dacă ar fi fost lăsat 

t 45 

mai des la aer. invata binisor, desi de multe ori se lăsa pe tin-jala; niciodată nu plingea. in 
schimb, din cînd în cînd îl apuca o incapatinare sălbatică; atunci nu te mai puteai întelege 
deloc cu el. Fedea nu iubea pe nimeni dintre cei din jurul lui... Vai de inima care n-a iubit 
din tinerete! 

Asa îl găsi Ivan Petrovici si, fără zabava, se apucă să-i aplice sistemul lui. „Vreau să fac 
dintr-însul un om în primul rînd, un homme, îi spuse Glafirei Petrovna, si nu numai om, 
ci si un spartan." Ivan Petrovici trecu la executarea planului sau imbracindu-si mai întîi 


fiul ca pe un scotian: baietandrul de doisprezece ani începu să umble cu pulpele goale si 
cu o pană de cocos la beretă. Suedeza fu înlocuită cu un elvetian tînăr, care cunostea 
gimnastica la perfectie. Muzica, fiind o îndeletnicire nedemnă pentru un bärbat, fu 
izgonită pentru totdeauna. stiintele naturale, dreptul international, matemati-cile, 
timplaria, după sfatul lui Jean-Jacques Rousseau, si heraldica, pentru stimularea 
simturilor cavaleresti — iată ce trebuia să învete viitorul om. îl trezeau la patru dimineata, 
numaidecit îl udau cu apă rece si-l puneau să facă „manej" în jurul unui stilp înalt, la 
capâtul unei funii. Mînca o dată pe zi un singur fel, călărea si trăgea cu arbaleta. La orice 
prilej ivit îsi încerca, după pilda părintelui sau, puterea vointei si în fiecare seară îsi scria, 
într-un registru special, raportul zilnic si impresiile. La rîndul lui, Ivan Petrovici îi da 
povete în frantuzeste, în care-l numea monfils si i se adresa cu vous. în ruseste, Fedea îi 
spunea tatălui său ,,tu", dar nu îndrăznea să sada jos fata de el. ,,Sistemul" acesta îl derută 
pe băiat, îi încurcă mintile si i le strînse ca într-un cleste, în schimb, noul fel de viată avu 
un efect salutar asupra sanatatii sale. La început îl încercară niste friguri, dar în curînd 
tînărul se în-zdrăveni si ajunse un voinic si jumâtate. Tatăl se mindrea cu el si-l numea, 
în limbajul sau ciudat, fiu al naturii, opera mea! Cînd Fedea împlini saisprezece ani, Ivan 
Petrovici socoti de datoria lui să-i insufle, de cu vreme, dispret fată de sexul fe- 

46 

t 

minin si tînărul spartan, cu sfiala in suflet, cu primele tuleie deasupra buzelor, plin de 
sevă, de putere si de singe, câuta să pară nepăsător, rece si brutal. 

Iar timpul trecea, trecea mereu. Cea mai mare parte a anului, Ivan Petrovici stâtea la 
Lavriki (asa se numea mosia lui principală mostenită de la bătrîni), iar pe vreme de iarnă, 
pleca de unul singur la Moscova, trăgea la un han, frecventa cu sîrguintă clubul, perora 
si-si expunea planurile prin saloane si mai mult decît oricind făcea pe anglomanul, pe 
posacul si pe omul politic. Dar veni anul 1825, aducînd cu sine multe necazuri. Prietenii 
si cunoscutii apropiati ai lui Ivan Petrovici trecură prin grele încercări. Ivan Petrovici se 
grăbi să plece la tară si să se izoleze în conacul sau. Mai trecu un an si Ivan Petrovici se 
simti deodată râu, slăbi, decäzu. Sănătatea i se subrezise. Liber-cugetâtorul începu să 
umble la biserică si să dea slujbe; europeanul se apucă să facă bai de aburi, să ia prinzul 
la ora două, să se culce la nouă si să doarmă legänat de trancaneala batrinului majordom. 
Bărbatul politic îsi arse toate planurile si toată corespondenta, tremura în fata 
guvernatorului si se ploconea înaintea ispravnicului. Omul cu vointa câlită scîncea si se 
plîngea cînd îi iesea un buboi sau cînd i se aducea o farfurie cu supă rece. Glafira 
Petrovna puse din nou stăpînire pe toată gospodaria. laräsi începură să umble pe scara din 
dos vechilii, vatafii si tăranii cînd veneau la „hoasca cea batrina", cum o numeau slujitorii 
curtii. Schimbarea petrecută cu Ivan Petrovici îl uimi peste măsură pe fiul sau, care 
trecuse de optsprezece ani si începuse să gindeasca si să se elibereze de sub asuprirea 
miinii care-l apăsa, încă mai înainte bagase el de seamă o nepotrivire între vorbele si 
faptele tatălui sau, ca si între teoriile lui largi, liberale si despotismu-i mărunt, sec. însă nu 
se asteptase la o schimbare atît de bruscă. Dintr-o dată, batrinul cel egoist se dădu pe fată. 
Tînărul Lavretki se gîndea să plece la Moscova, să se pregătească pentru universitate, 
cînd o altă 

t 47 

năpastă se abatu brusc pe capul lui Ivan Petrovici: orbi. si orbi într-o singură zi, fara 
sperantă de vindecare. 


Neincrezator în stiinta doctorilor rusi, el începu să facă demersuri pentru plecarea în 
străinătate. Fu refuzat. Atunci îsi luă fiul si trei ani în sir colindă Rusia, de la un doctor la 
altul, mutindu-se necontenit din oras în oras, aducind la deznădejde medicii, fiul si 
servitorimea cu sovâiala si cu nerabdarea sa. Cînd se întoarse la Lavriki, devenise o cîrpă, 
un copil, plinga-cios si cu mofturi. Veniră zile grele. Toti avură de suferit de pe urma lui. 
Niciodată nu mincase cu atîta lăcomie si asa de mult. Restul timpului nu era linistit nici 
el, si nici pe ceilalti nu-i lăsa în pace. Facea rugăciuni, cîrtea împotriva sortii, se ocâra pe 
sine însusi, critica politica, sistemele sale, batjocorea tot ce lăudase altădată si cu care se 
mindrise, ca si ceea ce impunea cîndva fiului său drept model. Repeta întruna că nu crede 
în nimic si iarăsi făcea rugăciuni. Nu putea suferi nici o clipă singurătatea si le cerea 
tuturor ai casei să stea tot timpul, zi si noapte, lîngă jiltul lui si să-l distreze cu povestiri, 
pe care tot el le întrerupea necontenit cu exclamatii, ca de pildă: „Tot ce spuneti e o 
minciună - fleacuri!" 

Cel mai mult avea de suferit Glafira Petrovna. El nu se putea descurca deloc fara dinsa, 
iar ea îi îndeplinea pînă la capât toate capriciile, desi uneori nu-i răspundea numaidecit, 
ca nu cumva glasul să trădeze răutatea ce-o sugruma. si asa, cîrtind mereu, o mai duse 
bolnavul vreo doi ani si muri în cele dintii zile ale lunii mai, scos pe balcon, la soare. 
„Glasa, Glaska. Dă-mi o supusoară, o supusoară, proastă batri...", abia bilbii limba-i 
împleticită si fără să sfirsească ultimul cuvînt, amuti pe veci. Glafira Petrovna, care 
tocmai atunci însfăcase ceasca de supă din mîinile majordomului, se opri, îl privi în fată 
pe fratele său, îsi făcu domol o cruce mare si se indeparta în tăcere. Fiul lui, care era 
acolo, la fel nu scoase nici un cuvînt, se sprijini de balustrada balconului si multă vreme 
îsi plimbă ochii prin livada înmiresmată si îmbrăcată 

48 

t 

cu totul in verdeata, strălucind sub razele aurii ale soarelui de primavara. El avea 
douăzeci si trei de ani; cît de repede si pe nesimtite trecuseră acesti douăzeci si trei de 
ani!... Viata i se deschidea abia de-acum înainte. 

Capitolul XII 

inmormintindu-si părintele si lăsînd în seama aceleiasi Glafira Petrovna grija gospodăriei 
si supravegherea vechililor, tînărul Lavretki plecă la Moscova, unde-1 trăgea intu-itia-i 
obscură, dar puternică, îsi dădea seama de lipsurile educatiei sale si avea de gînd, pe cît 
posibil, să recîstige ceva din timpul pierdut, în ultimii cinci ani citise mult si văzuse cîte 
ceva. Prin cap îi trecuseră multe gînduri. Orice profesor l-ar fi invidiat pentru unele 
cunostinte; dar, în acelasi timp, nu stia multe lucruri pe care orice licean le stăpînea de 
multă vreme. Lavretki recunostea că nu era independent; îsi dădea seama în taină ca-i un 
om ciudat. Anglomanul îi jucase o farsă proastă fiului sau. Educatia extravagantă îsi arăta 
roadele. Ani în sir se supusese inconstient tatălui sâu; iar cînd, la urma urmei, întelese 
cum stau lucrurile, faptul era împlinit, obiceiurile se inradacinasera. Nu stia să se apropie 
de oameni. La douăzeci si trei de ani, cu nepotolită sete de dragoste în inima-i umilită, el 
încă nu îndrăznise să privească vreo femeie drept în ochi. Cu mintea-i limpede si 
sănătoasă, dar putintel cam greoaie, cu înclinarea-i spre încăpătînare, visare si lene, ar fi 
trebuit să ajungă de timpuriu în viitoarea vietii, pe cînd el fusese tinut într-o izolare 
nefirească... si iată că cercul vrajit se destramă, iar el stătea mai departe pe loc, închis în 
sine însusi. La anii sai era rusinos să îmbraci uniforma studenteasca; lui însă nu-i pasa ca 
se face de ris: cel putin aici îi folosi educatia spartană, dezvoltindu-i dispretul fată de ceea 


ce gîndesc altii — si, 

t 49 

fără nici o sfială, îmbrăcă uniforma de student. Se înscrise la sectia fizico-matematică. 
Zdravân, cu obrajii rumeni, cu barba mare, tăcut, făcea o impresie stranie asupra colegilor 
sai. Acestia nici nu banuiau că în barbatul aspru, care venea regulat la cursuri într-o sanie 
lată de tară, trasă de doi cai, se ascunde aproape un copil. El le părea un fel de pedant 
ciudat, de care n-aveau nevoie si nu-l căutau, iar el îi ocolea, în primii doi ani petrecuti la 
universitate, legă prietenie cu un singur student, care-i preda limba latină. Studentul 
acesta, numit Mihalevici, un entuziast si un poet, îl indragi sincer pe Lavretki si, cu totul 
întîmplător, se făcu vinovat de o mare schimbare în soarta acestuia. 

O dată, la teatru (Mocealov era pe atunci în culmea gloriei, iar Lavretki nu pierdea nici un 
spectacol), el văzu o fată într-o lojă de rangul întîi. Cu toate că nici o femeie nu trecea pe 
dinaintea figurii sale posomorite fără a-l face să-i tresalte inima, niciodată inima nu-i 
zvicni cu atîta putere ca de data asta. Fata sedea nemiscată, cu coatele sprijinite pe 
marginea îmbrăcată în catifea a lojii. Fiecare trăsătură a chipului său brun, rotund si 
dragalas trăda tineretea ei plină de simtire. Un suflet plin de gingasie se rasfringea in 
ochii sai minunati, în privirea lor atentă si catifelată pe sub genele fine, în zimbetul fugar 
al buzelor expresive, în insasi linia capului, a miinilor si a gitului. Era îmbrăcată 
fermecător. Alături de dînsa sedea o femeie zbircita si galbejita, de vreo patruzeci si cinci 
de ani, într-o rochie decoltată, cu o tocă neagră pe cap, afisînd un zîmbet sec pe o fată 
concentrată si inexpresiva; iar în fundul lojii se vedea un barbat în vîrstă, într-o redingota 
largă si cu o cravată mare. Avea un aer de märetie stupidă si un fel de suspiciune servilà 
în ochii mici. îsi cănise favoritii si mustâtile. Etala o frunte enormă fără nici o expresie si 
niste obraji mototoliti - după toate aparentele era general în retragere. Lavretki nu-si mai 
lua ochii de la fata care-l uluise. Deodată, usa lojii se deschise si intră Mihalevici. 
Aparitia acestui om, 

50 

t 

aproape singurul sau cunoscut din toată Moscova, in societatea unicei fete care-i 
absorbise întreaga atentie, i se păru lui Lavretki ceva semnificativ si în acelasi timp 
straniu. Privind mai departe la fată, el băgă de seamă că toti cei din lojă i se adresau lui 
Mihalevici ca unui vechi prieten. Spectacolul de pe scenă încetă să-l mai preocupe pe 
Lavretki. Nici Mocealov, care în seara aceea era „în vervă", nu-i produse impresia 
obisnuită. Intr-un moment foarte patetic, Lavretki se uită fără voie la frumoasa lui: era 
aplecată adînc înainte si obrajii îi ardeau. Sub puterea privirii lui staruitoare, ochii ei, 
atintiti spre scenă, se întoarseră domol si se oprira asupra lui... Acesti ochi îl urmarira 
toată noaptea, hi sfârsit, se rupsese bariera ridicată artificial. Tremura si ardea; iar a doua 
zi se duse la Mihalevici. De la acesta află că frumoasa se numea Varvara Pavlovna 
Korobina. Batrinul si batrina, care sedeau lîngă ea în lojă, erau părintii ei; iar el, 
Mihalevici, îi cunoscuse acum un an, pe cînd se afla în împrejurimile Moscovei, ca 
meditator vremelnic în familia contelui N. Entuziastul tînăr o descrisese pe Varvara 
Pavlovna cu laude superlative. „Ascult 4-m 4, frate, exclamă Mihalevici cu o navalnica 
muzicalitate în glas, care-l caracteriza. Fata asta e o fiintă uimitoare, genială, o artista în 
adevăratul înteles al cuvîntului si pe deasupra foarte cumsecade." Observînd din 
întrebările lui Lavretki impresia făcută asupra-i de Varvara Pavlovna, Mihalevici se arătă 
dispus să-i fie prezentat si adauga că se află în relatii foarte bune cu dînsii. Generalul cică 


nu-i citusi de putin orgolios, iar maicä-sa e asa de proastă, că aproape dă în gropi. 
Lavretki se făcu rosu ca focul, bolborosi ceva neînteles si o luă la fugă. Cinci zile 
încheiate se luptă cu timiditatea sa; în ziua a sasea, tînărul spartan imbraca o uniformă 
nou-nouta si se puse la dispozitia lui Mihalevici, care, fiind un om al casei, se margini 
doar să-si treacă pieptenele prin par, si amindoi plecara la familia Korobin. 

t i | 

Capitolul XIII 

Tatal Varvarei Pavlovna, Pa vel Korobin, general-maior in retragere, isi facuse veacul la 
Petersburg, in serviciu, in tinerete trecea drept un dansator abil si un bun ofiter 
combatant. Din pricina saraciei sale, a fost aghiotantul a trei generali fara importanta, s-a 
casatorit cu fiica unuia dintre acestia, luînd ca dota douăzeci si cinci de mii de ruble, a 
prins în amănunt mestesugul instructiei si al paradelor. Cu chiu cu vai, în cele din urmă, 
după vreo douăzeci de ani, a ajuns la gradul de general si i s-a dat comanda unui 
regiment. Atunci ar fi fost momentul să se odihnescă si să-si chivernisească, în tihnă, 
averea. Tocmai asa se gindea si el, numai că a lucrat putintel cam nechibzuit. A născocit 
un mijloc nou de a pune în circulatie spre folosul sau banii statului; sistemul s-a dovedit 
minunat, însă autorul s-a scumpit la un moment neoportun. A fost denuntat; a iesit un 
bucluc mai mult decît neplăcut: murdar... De bine, de râu, generalul s-a descurcat, totul a 
fost musamalizat, dar s-a încheiat si cariera lui: a fost sfătuit să treacă în rezervă. Cam 
vreo doi ani s-a mai vînturat prin Petersburg, nădăjduind că se va cuibari în vreun post 
convenabil la stat; dar postul n-a dat peste el. Fiică-sa a iesit din pension, cheltuielile 
cresteau din zi în zi... Calcindu-si pe inimă, generalul s-a hotărît să se mute la Moscova, 
unde viata era mai ieftină. A închiriat pe strada Staraia Koniusennaia o casă mititică si 
Joasă, cu blazon de un stînjen pe acoperis, începînd un trai nou de general moscovit în 
retragere si cheltuind 2 750 de ruble pe an. Moscova-i un oras ospitalier, bucuros să 
primească pe oricine si cu atît mai mult pe generali. Silueta masivă a lui Pavel Petrovici, 
care păstra încă ceva din tinuta ostăsească, a început să apară cu regularitate în cele mai 
alese saloane din Moscova. Ceafa lui dezgolită, cu suvite de păr vopsit si cu panglica 
soioasă a ordinului 

52 

t 

Sfînta Anna, atîrnînd peste cravata ca pana corbului, a ajuns bine cunoscută tuturor 
tinerilor plictisiti si palizi, care, în timpul dansului, rătăceau posaci printre mesele de joc. 
Pavel Petrovici a stiut să se impună în societate; vorbea putin si pe nas, după vechiul 
obicei - desigur, nu cu persoanele cu grad mare. Juca prudent cârti, mînca moderat acasă, 
iar ca oaspete — cît sase... Despre sotia sa aproape n-aveai ce spune; îi zicea Kalliopa 
Karlovna; ochiul sting îi lăcrima, de aceea Kalliopa Karlovna (care, în treacăt fie zis, era 
de origine nemteascä) se socotea femeie simtitoare si vesnic se temea de ceva. Părea 
mereu hămesită si purta rochii înguste de catifea, toca si bratari vechi suflate cu aur. 
Singura fiică a lui Pavel Petrovici si a Kalliopei Karlovna, Varvara Pavlovna, împlinise 
de-abia saptesprezece ani cînd a iesit de la pension, unde — chiar dacă lumea n-o 
considera cea mai frumoasă - era în schimb cea mai desteaptă si cea mai talentată la 
muzică. Absolvise pensionul cu diplomă de onoare. Nu avea nici nouăsprezece ani, cînd a 
văzut-o Lavretki pentru intiia dată. 

Capitolul XIV 

Spartanului parcă 1 se taiara picioarele cînd Mihalevici îl introduse în salonul cam 


neingrijit al familiei Korobin si-l prezentă gazdelor, însă sentimentul de sfială care puse 
stă-pînire pe el se risipi repede. Bunătatea înnăscută a tuturor rusilor părea cam exagerată 
la general prin afabilitatea-i deosebită, caracteristică oamenilor putin cam scăpâtati; gene- 
răleasa dispăruse, nu stiu cum, destul de iute. în ceea ce o priveste pe Varvara Pavlovna, 
aceasta era asa de senină, stă-pînă pe sine si plină de blîndete, că, în prezenta sa, oricine 
s-ar fi simtit de îndată ca la el acasă. De altfel, toată faptura ei seducătoare, ochii 
zimbitori, umerii usor rotunjiti si mîinile 

t 2 

de un roz-pal, mersul usor si in acelasi timp parca obosit, însusi sunetul vocii sale, 
tărăgânat si dulce, răspîndeau un farmec vag - ca un parfum fin - dar staruitor, o incintare 
discretă, deocamdată pudică, ceva ce nu se poate exprima în cuvinte, dar care tulbură si 
trezeste, bineînteles, nu sfiiciune. Lavretki aduse vorba despre teatru, despre ultimul 
spectacol. Ea începu îndată o discutie în jurul lui Mocealov si nu se margini la simple 
exclamatii si suspine, ci, cu un spirit feminin pătrunzător, făcu cîteva observatii 
pertinente cu privire la jocul lui. Mihalevici aminti de muzica. Fără să se intimideze, ea se 
aseză la pian si cîntă cu sigurantă cîteva din mazurcile lui Chopin, la modă în ultimul 
timp. Veni ora mesei; Lavretki vru să plece, însă fu retinut. La masă, generalul îl trată cu 
un Laffite bun (pentru acest vin, lacheul generalului plecă în grabă, cu un birjar, pînă la 
Depret). Seara tîrziu, Lavretki se întoarse acasă si, într-o inmarmurire vrajita, statu mult 
timp fără să se dezbrace, acoperindu-si ochii cu mina. I se părea că de-abia acum 
întelegea rostul vietii. Toate prezumtiile si intentiile de pînă atunci se risipiseră dintr-o 
dată, se făcuseră praf si pulbere. Sufletul întreg i se contopi într-o singură simtire, într-o 
dorintă unică — aceea de a fi fericit, a poseda, a fi iubit, a se bucura de dulcea dragoste a 
femeii. Din ziua aceea, Lavretki începu să viziteze des casa familiei Korobin. După o 
jumâtate de an, îi făcu Varvarei Pavlovna declaratia de dragoste si o ceru în căsătorie. 
Cererea îi fu primită. Generalul, de multă vreme, poate chiar în ajunul primei vizite 
făcute de Lavretki, îl întrebase pe Mihalevici citi iobagi stapinea Lavretki; Varvara 
Pavlovna, care îsi păstrase obis-nuita-i liniste si seninătate sufletească tot timpul cit îi 
făcuse tînărul curte, ba si în momentul declaratiei sale, însăsi Varvara Pavlovna stia 
foarte bine că are un logodnic bogat; iar Kalliopa Karlovna se gîndi: „Meine Tochter 
macht eine schone Partie" si îsi cumpără o toca noua. 

54 

t 

Capitolul XV 

Asadar, cererea in căsătorie îi fu primită lui Lavretki, dar cu anumite conditii, în primul 
rînd, el fu nevoit să părăsească numaidecit universitatea. Căci cine se cäsätoreste cu un 
student, si ce idee năstrusnică pe un mosier bogat, în vîrstă de douăzeci si sase de ani, să 
învete ca un scolar? în al doilea rînd, Varvara Pavlovna îsi luă sarcina să comande si să 
cumpere trusoul, ba chiar să aleagă si darurile din partea logodnicului. Ea avea destul 
simt practic, mult gust, o pasiune deosebită pentru confort si o nemärginità abilitate în a 
si-l procura. Această abilitate îl uimi cu totul pe Lavretki, cînd - imediat după nuntă - 
plecă la Lavriki, împreună cu sotia sa. Intr-un radvan comod, cumpărat de ea. Cit de bine 
erau gîndite, potrivite si prevăzute de Varvara Pavlovna toate cele ce-l înconjurau! Ce 
minunate articole de voiaj aparura prin diferite colturi! Ce truse incintatoare de toaletă si 
ce servicii de cafea! si cît de drăgâlas pregătea Varvara Pavlovna, cu mina ei, cafeaua de 
dimineată! De altfel, atunci nu-i ardea lui Lavretki să stea si să observe: se simtea într-al 


nouâlea cer, se imbata de fericire, lasindu-se purtat de ea ca un prunc... Era nevinovat ca 
un copil acest tinar Alcide. Nu degeaba toata fiinta tinerei sale sotii radia atita farmec si 
nu fără temei făgăduia ea simturilor o bogâtie tainică de voluptati nemaiîncercate, 
păstrînd în adîncul fiintei sale mai mult decît exterioriza. Sosind la Lavriki în toiul verii, 
stăpîna găsi casa murdară si întunecoasă, slujitorimea ridicolă si învechită; dar nu socoti 
de cuviinta să-1 sufle sotului vreo vorbă. Dacă ar fi avut de gînd să se stabilească la 
Lavriki, ar fi schimbat totul, incepmd, bineînteles, cu casa. Dar ideea de a rămîne în acest 
coltisor uitat în stepă nu-i trecuse prin cap nici o clipă. Ea se simtea în casă ca într-un 
cort, îndurînd cu resemnare toate neajunsurile si luîndu-le usurel peste picior. 

t 55 

Marfa Timofeevna sosi sa-si vada pupilul; ea-1 placu foarte mult Varvarei Pavlovna, care 
însă nu-i fu acesteia deloc pe plac. Nici cu Glafira Petrovna noua stapina nu se intelese; 
ea ar fi lăsat-o in pace, dar batonului Korobin îi veni gustul să-si bage nasul în afacerile 
ginerelui. „Să administrezi averea unei rude atît de apropiate, spunea el, nu-i rusinos nici 
pentru un general." Se poate presupune că Pa vel Petrovici nu ar fi găsit umilitor să 
administreze chiar averea unui om cu totul străin. Varvara Pavlovna îsi desfăsură atacul 
cu foarte multă iscusintă. Fara să se facă remarcată, cufundată pesemne cu totul în 
fericirea netulburată a lunii de miere, în viata linistită de la tară, în muzică si în lectură, 
încet-încet o scoase din sărite pe Glafira, încît aceasta, într-o buna dimineata, intră ca 
turbată în biroul lui Lavretki si, aruncîndu-i pe masă manunchiul de chei, îi declară că nu 
mai este în stare să se îngrijească de gospodărie si că nu mai vrea să rămînă la tară. 
Pregatit din timp, după toate regulile cuvenite, Lavretki consimti pe loc la plecarea ei. 
Glafira Petrovna nu se astepta la asa ceva. „Bine, spuse, si ochii 1 se întunecară, vad ca-s 
de prisos! stiu cine mă alungă de aici, din cuibul neamului meu. Numai să tii minte 
cuvintele mele, nepoate: nici tu n-ai să-ti găsesti cuib nicäieri si ai să ratacesti toată viata. 
Asta-i binecuvintarea mea!" In aceeasi zi, plecă în câtunul ei; iar peste o săptămînă sosi 
generalul Korobin si, cu o melancolie plăcută în priviri si în gesturi, luă în mîinile sale 
conducerea întregii averi. 

în luna septembrie, Varvara Pavlovna îsi duse bărbatul la Petersburg. Petrecu două ierni 
în capitală (vara se mutau la tarskoe Selo) într-o locuintă splendidă, luminoasă, mobilată 
cu elegantă. Legară multe cunostinte în cercurile mijlocii si chiar în sferele înalte ale 
societătii. Făcură destule vizite si organizară multe receptii si serate fermecătoare, cu 
dans si cu muzica. Varvara Pavlovna atrăgea oaspetii cum atrage focul fluturii. Feodor 
Ivanici nu se prea împăca cu viata asta dezordonată. Sotia îl sfătuia să ocupe vreo slujbă, 
el însă, după 

| 

56 

LS. TURGHENIEV 

vechile pareri ale tatălui său si din propria-i convingere, nu vru să-si ia serviciu. Totusi, 
pentru a-i face pe plac Varvarei Pavlovna, consimti să rămînă la Petersburg. De altfel, el 
întelese curînd că nimeni nu-l împiedica să se izoleze, că nu dispunea în zadar de biroul 
cel mai linistit si mai intim din tot Petersburgul, că sotia-i grijulie era gata chiar să-l ajute 
să se izoleze — si de atunci toate au mers de minune. El se îngriji din nou de educatia sa, 
pe care o socotea nedesavirsita, începu să citească iarăsi, ba chiar se apucă să învete 
limba engleză. Ciudat mai arâta faptura lui zdravână si spâtoasă aplecată mereu asupra 
mesei de lucru si fata-i rumenă, päroasä si plină, ascunsă pe jumătate de caiete si 


dictionare. Fiecare dimineata si-o petrecea lucrind, la amiaza prinzea minunat (Varvara 
Pavlovna era o gospodină desavirsita), iar seara îsi făcea intrarea într-o lume vrăjită, 
parfumată, luminoasă, alcătuită numai din fete vesele si tinere, iar în centrul acestei lumi 
se afla aceeasi gospodină grijulie, sotia sa. Ea îl bucură născîndu-i un fecior; bietul prunc 
trăi însă putin; muri în primăvară; iar vara, după sfatul medicilor, Lavretki îsi duse 
nevasta în străinătate, la o statiune balneară. Avea nevoie de o destindere nervoasă după o 
nenorocire atît de mare. în acelasi timp, chiar pentru sänâtatea ei era necesar un climat 
cald. Vara si toamna le petrecură în Germania si în Elvetia, iar pentru iarnă — după cum 
era de asteptat — plecară la Paris. Aici, Varvara Pavlovna înflori ca un trandafir si, tot 
atît de repede si de abil ca si la Petersburg, stiu să-si înjghebeze un cuibusor. Găsi o 
locuinta cit se poate de draguta pe una din străzile linistite, dar la modă, ale Parisului, îi 
făcu sotului un halat de casă, cum nu mai purtase el niciodată, tocmi o servitoare stilată, o 
bucătăreasă minunată, si un lacheu dibaci. Făcu rost de un cupeu încîntâtor si de un pian 
admirabil. Nu trecu nici o săptămînă, si ea se deprinse să treacă strada, să poarte salul, să 
deschidă umbrela si să-si pună mănusile întocmai ca o adevărată parizianca. Nici 

t 57 

cunostintele nu-si intirziara mult aparitia. La început, o vizitau numai rusii, apoi incepura 
să apară francezii, extrem de amabili, reverentiosi, holtei cu maniere alese, cu nume 
melodioase. Cu totii vorbeau repede si mult, salutau cu dezinvoltura, îsi mijeau ochii de 
plăcere. Intre buzele lor trandafirii străluceau danturi albe, si ce frumos stiau ei să 
zîmbească! Fiecare îsi aducea prietenii; iar la belle madame de Lavretzki în curînd ajunse 
cunoscută de la Chaussee d'Antin pînă în Rue de Lille. Pe vremea aceea (lucrurile s-au 
petrecut în 1836) nu se prăsise încă neamul foiletonistilor si al cronicarilor, care misună 
acum pretutindeni, ca furnicile într-un musuroi scormonit; dar, chiar pe atunci, în salonul 
Varvarei Pavlovna se ivi un oarecare monsieur Jules, un domn cu înfătisare nu prea 
aratoasa, cu reputatie scandaloasă, obraznic si josnic, ca toti duelgiii si oamenii suspecti. 
Varvara Pavlovna nu-l putea suferi pe acest monsieur Jules, totusi îl primea pentru că 
acesta scria, din cînd în cînd, la diferite gazete si pomenea mereu de dînsa, numind-o fie 
madame de L...tzki, fie madame de..., cette grande dame russe si distin-guee, qui demeure 
rue de P...; el povestea lumii întregi, adică celor cîteva sute de abonati, care nu aveau nici 
în clin nici în mmecă cu madame de L...tzki, despre această doamnă, un spirit cu adevărat 
francez (une vraiefrangaisepar l'esprit) — francezii nu au o laudă mai mare decît aceasta 
— draguta si amabilă, o muziciană remarcabilă, care valsează uimitor (într-adevăr, 
Varvara Pavlovna valsa atît de frumos, încît fascina toate inimile de dincolo de marginea 
rochiei sale usoare, avîntate în zbor)..., într-un cuvînt îi ducea faima în lume, ceea ce, 
orice s-ar spune, e un lucru plăcut. Pe atunci, Mademoiselle Mars părăsise scena, iar 
Mademoiselle Rachel încă nu se ivise. Totusi, Varvara Pavlovna frecventa cu sîr-guintă 
teatrele. Era entuziasmată de muzica italiană si ridea de glumele răsuflate ale lui Odry; 
casca politicos la Comedia Franceză si plingea cînd o vedea jucind pe doamna Dorval în 
58 

LS. TURGHENIEV 

vreo melodrama ultraromantica; si ceea ce-i mai important, in casa ei a cintat Liszt de 
două ori si a fost asa de simpatic, asa de firesc — fermecätor! Iarna trecu în felul acesta 
plăcut, iar spre sfîrsitul ei Varvara Pavlovna fu prezentată pînă si la curte. La rîndul sau, 
Feodor Ivanici nu se plictisea, desi cîte-odată viata îl apăsa greu pe umeri, fiind searbădă. 
Citea ziare, asculta prelegeri la Sorbona si la College de France, urmărea dezbaterile 


parlamentului si se apucă să traducă o lucrare stiintifică vestită asupra irigatiei. „Nu-mi 
pierd timpul zadarnic, se gîndea el, toate acestea sînt folositoare; dar, iarna viitoare, va 
trebui negresit să mä-ntorc în Rusia si să mă apuc de treabă." E greu de spus dacä-si 
dădea bine seama în ce constă această treabă si cine stie dacă ar fi izbutit să se întoarcă, la 
iarnă, în Rusia; deocamdată se pregătea să plece cu sotia la Baden-Baden... O întîmplare 
neasteptată îi spulberă însă toate planurile. 

Capitolul XVI 

Intrînd o data în lipsa Varvarei Pavlovna, în budoarul acesteia, Lavretki văzu pe jos o 
hîrtiută mică, impaturita cu grijă. Instinctiv o ridică si tot asa o desfacu si citi 
urmatoarele, scrise în limba franceză: 

Scumpul meu înger Betsy (nu mă pot hotari în nici un chip sa-ti spun Barbe sau Varvara). 
in zadar te-am asteptat la coltul bulevardului; vino miine, pe la unu si jumatate in micul 
nostru apartament. Bunul tau grasun (ton gros bon-homme de mari) obisnuieste la ora 
asta să se infunde in cârtile lui; vom cinta iarasi cintecul poetului vostru Puskin (M)(de 
votrepoete Pouskine), pe care m-ai invatat să-l cint: 

UN CUIB DE NOBFLI 59 

«Sot batrin, sot cumplit! îti sărut de mii de ori minutele si piciorusele. Te astept. 

Ernest. 

Lavretki nu întelese dintr-o dată cele citite. De aceea citi a doua oară — si capul începu 
să 1 se invirta, dusumeaua 1 se clatină sub picioare, ca puntea unei corabii în timpul 
furtunii. El racni, se înâbusi si, în acelasi timp, izbucni in plins. 

îsi pierdu mintile. Credea atât de orbeste în sotia lui! Niciodată nu-i trecuse prin minte 
gîndul că ea ar fi în stare să-l însele, să-i fie necredincioasă. Ernest, amantul sotiei sale, 
un bâiat blond, frumusel, de vreo douăzeci si trei de ani, cu năsucul cirn si cu mustacioara 
subtire, era aproape cea mai mare nulitate dintre toate cunostintele ei. Trecură cîteva 
minute, se scurse o jumătate de ceas. Lavretki stătea tot încremenit, stringind in mina 
scrisoarea fatală, cu ochii pironiti prosteste în dusumea. Niste chipuri palide 1 se nazareau 
într-un virtej întunecat. Inima i se oprea în loc într-o durere sfisie-toare. I se părea că se 
prăbuseste, cade, se rostogoleste... fără sfirsit. Un fosnet usor si cunoscut de rochie de 
mătase îl trezi din amorteala; Varvara Pavlovna, îmbrăcată, cu pălărie si sal, se întorcea 
grăbită de la plimbare. Lavretki se cutremură din tot trupul si se repezi să iasă afară, îsi 
dădea seama că în clipa aceea ar fi fost în stare s-o sfisie, să-i tragă asa, tărăneste, o bătaie 
soră cu moartea, s-o sugrume cu mîinile sale. Nedumerita, Varvara Pavlovna vru să-l 
opresca; el mai avu doar puterea să sopteasca: ,,Betsy" - si fugi din casă. 

Lavretki luă un cupeu si porunci birjarului să-l ducă afară din oras. Tot restul zilei si 
toată noaptea pînă dimineata rataci, oprindu-se necontenit si plesnind din palme: ba îsi 
pierdea mintile, ba îl apuca un fel de ris, s-ar părea chiar un acces de veselie. Dimineata îl 
pătrunse frigul si intră într-un han prost de mahala, luă o cameră si se asezà pe un scaun 
la fereastră, îl 

60 

t 

apuca un cascat convulsiv. De-abia se tinea pe picioare, trupul parca-i era frint; desi nu 
simtea oboseala, istovirea il birui: sedea, se uita si nu intelegea nimic. Nu putea pricepe 
ce i se intimplase, de ce se trezise singur, cu miinile si cu picioarele întepenite, cu gura 
amară, cu o piatră de moară pe piept, într-o cameră pustie si necunoscută. Nu era capabil 
să înteleagă ce o făcuse pe Varia să se dea acestui francez si cum de putuse, stiindu-se 


necredincioasă, să fie linistită ca odinioară si tot asa de increzatoare si de draguta fata de 
dinsul. 

„Nu pricep nimic! sopteau buzele sale uscate. Cine mă poate asigura daca nu si la 
Petersburg..." Nu-si sfirsi întrebarea si căscă iarasi, tremurînd si chircindu-se din tot 
corpul. Amintirile luminoase, ca si cele întunecate, il chinuiau la fel. Deodată, îi veni in 
minte că, în urmă cu cîteva zile, fată de el si de Ernest, ea se asezase la pian si cîntase: 
„Sot batrin, sot cumplit!" îsi aminti expresia de pe figura ei, sclipirea stranie a ochilor si 
culoarea obrajilor sai, si atunci se ridică de pe scaun si vru să se ducă la dinsii pentru a le 
spune: „Degeaba ati glumit pe socoteala mea; străbunicul meu îi zvînta în bătaie pe 
tărani; iar bunicul meu a fost el însusi mujic", si apoi să-i omoare pe amindoi. Ba, 
deodată, i se părea ca tot ce i se întîmplase fusese numai un vis si nici măcar un vis, ci un 
fel de halucinatie si că n-aveai decît să te scuturi si să te uiti împrejur... El privi în jur, dar 
mihnirea îi patrundea în inimă mai adînc, tot mai adînc, ca ghearele uliului cînd îsi sfisie 
prada. Colac peste pupaza, Lavretki nadajduia să fie tată, peste cîteva luni... Trecutul, 
viitorul, toată viata-i era otrăvită. In cele din urmă se întoarse la Paris, trase la un hotel si 
îi trimise Varvarei Pavlovna biletul domnului Ernest, cu următoarea scrisoare: 

Hirtiuta alăturată vă va explica totul. Cu acest prilej vă pot spune că nu v-am recunoscut: 
totdeauna asa de grijulie, 

t 61 

cum de-ati putut pierde o hîrtie atît de importantă? (Bietul Lavretki pregătise si mizgalise 
fraza asta vreme de cîteva ceasuri.) Eu nu vă mai pot vedea; presupun că nici 
dumneavoastră n-aveti motive să doriti o întîlnire cu mine. Vă fixez suma de 15000 de 
franci pe an; mai mult nu pot să vă dau. Comunicati-vă adresa biroului meu de la tară. 
Faceti ce doriti, traiti unde va place! Vă doresc fericire. Nu astept răspuns. 

Lavretki îi scrise sotiei sale că nu asteapta raspuns..., dar de fapt el îl astepta, si chiar cu 
însetare, ca să afle explicatia acestei fapte neîntelese, de neînchipuit. In aceeasi zi, 
Varvara Pavlovna îi trimise o scrisoare lungă în limba franceză. Aceasta îi dădu lovitura 
de gratie: ultima îndoială i se spulberă - si se rusina că mai avusese îndoieli. Varvara 
Pavlovna nu încerca să se dezvinovateasca; dorea doar să-l vadă si-l ruga să n-o 
condamne irevocabil. Scrisoarea era rece si fortată, desi pe alocuri se zăreau urme de 
lacrimi. Lavretki rise cu amărăciune si dispuse să se comunice trimisului ei că totul era în 
ordine. Peste trei zile, nu se mai afla la Paris: nu plecă în Rusia, ci în Italia. De fapt, îi era 
totuna încotro pleca — numai să nu se ducă acasă. Trimise dispozitii vechilului său cu 
privire la pensia acordată sotiei, dîndu-i totodată ordin să preia neintirziat de la generalul 
Korobin toată conducerea mosiei, fără să mai astepte întocmirea deconturilor, si să ia 
măsuri pentru plecarea excelentei-sale din Lavriki. El îsi închipui — ca si cum ar fi fost 
de fată — fisticeala si grandoarea inutilă a generalului izgonit si, cu tot necazul său, simti 
un fel de bucurie räutäcioasä. Totodată o rugă pe Glafira Petrovna, printr-o scrisoare, să 
se înapoieze la Lavriki si-i trimise o procură pe numele ei. Glafira Petrovna nu se mai 
întoarse la Lavriki, ba dădu anunturi prin ziare că distrusese procura — ceea ce era cu 
totul inutil. Ascunzindu-se într-un orăsel din 

62 

t 

Italia, Lavretki multă vreme nu se putu stapini să nu-si urmărească sotia. Din ziare 
descoperi că ea plecase din Paris, asa cum proiectase, la Baden-Baden. în curînd, numele 
ei apâru într-un articolas semnat de acelasi monsieur Jules. Printre obisnuitele frivolitati, 


articolasul lăsa să se străvadă un fel de compasiune prieteneasca. Citindu-1, Feodor 
Ivanici rămase dezgustat. Mai tîrziu află că i se născuse o fiică. Peste vreo două luni, 
primi comunicarea vechilului sâu că Varvara Pavlovna ceruse prima treime din pensie. 
Apoi începură să umble zvonuri din ce în ce mai urite. în cele din urmă, toate jurnalele 
raspindira, cu iuteala fulgerului, o întîmplare tragicomică, în care sotia sa juca un rol de 
neinvidiat. Astfel se sfirsi totul: Varvara Pavlovna ajunse o ,,celebritate". Lavretki încetă 
să mai fie preocupat de ea, dar îi mai trebui mult timp ca să se poată împăca cu sine 
însusi. Uneori îl prindea un dor atît de mare după sotia lui, încît i se părea că ar fi dat 
totul, ba chiar... ar fi iertat-o numai să-i audă iarasi glasul si să-i simtă mina din nou între 
palmele sale. Cu toate acestea vremea trecea cu folos. Nu se născuse ca să fie martir; 
firea-i sănătoasă birui. Multe lucruri i se limpeziră în minte. Pînă la urmă, nici lovitura 
primită nu i se mai păru asa de neasteptată, îsi întelese sotia; pe un om apropiat îl întelegi 
pe deplin de-abia după ce te desparti de dînsul. Lavretki se apucă iarăsi să studieze, să 
lucreze, desi nu mai avea acelasi avint: scepticismul, sädit într-însul de încercările vietii 
si de educatia lui, i se cuibări pentru totdeauna în suflet. Ajunse cît se poate de nepăsător 
fată de toate. Trecură vreo patru ani si se simti în stare să se întoarcă în patrie si să se 
intilneasca cu ai sai. Fara a se opri nici la Petersburg, nici la Moscova, Lavretki sosi în 
orasul O... unde ne-am despârtit de dînsul si unde-l invităm pe binevoitorul cititor să 
revină acum, împreună cu noi. 

t 63 

Capitolul XVII 

în dimineata care a urmat zilei descrise la început, pe la ceasurile zece, Lavretki urcă 
scările casei Kalitin. în întîm-pinare îi iesi Liza, gâtità cu pălărie si mänusi. 

— încotro? o întrebă el. 

- La liturghie. Azi e duminică. 

— Obisnuiti să mergeti la liturghie? Nedumerită, Liza îl privi în tăcere. 

- Scuzati-mă, vă rog, zise Lavretki, eu... am vrut să spun altceva. Am venit să-mi iau 
ramas-bun de la dumneavoastră, căci peste un ceas plec la tara. 

— Undeva pe-aproape? îl cercetă Liza. 

— La vreo douăzeci si cinci de verste. 

în pragul usii se ivi Lenocika, însotită de o cameristă. 

— Să nu ne uitati, rosti Liza si cobori scările. 

— Nici pe mine să nu mă uitati. O clipă, vă rog, mai adâugă el, tot mergeti la biserică, 
rugati-vă si pentru mine. 

Liza se opri si se întoarse cu fata spre el. 

- Bine, îi spuse, privindu-l drept în ochi. Am să mă rog si pentru dumneavoastră. 
Haidem, Lenocika. 

în salon, Lavretki o găsi numai pe Mâria Dmitrievna. Mirosea a colonie si a mentă. După 
spusele sale, o duruse capul si petrecuse o noapte nelinistită, îl primi cu obisnuita-i 
amabilitate galesă si convorbirea se închegă încet-încet. 

— Nu-i asa, îl întrebă ea, că Vladimir Nikolaici e un tînâr plăcut? 

— Dar cine-i Vladimir Nikolaici? 

— Pansin, cel care-a fost aici ieri. I-ati plăcut foarte mult; am să vă spun în secret, mon 
cher cousin, el, nici mai mult, nici mai putin, si-a pierdut capul dupa Liza mea. Ei, si? 
Face parte dintr-o familie buna, are o slujba admirabila, e destept, apoi e si 
Kammerjunker. Dacă o vrea Dumnezeu... din partea 


64 

t 

mea, ca mamă, voi fi foarte bucuroasä. Desigur, am o mare răspundere; fericirea copiilor, 
bineinteles, depinde de părinti; dar să mai spun si asa: pînă acum, de bine, de rau, mereu 
tot eu si eu, pretutindeni numai eu, după cum vezi; am crescut copiii, i-am educat, toate 
le-am făcut numai eu..., iată si acum, am cerut să-mi vină o guvernanta de la doamna 
Boulus... 

Maria Dmitrievna se avinta în descrierea grijilor, strădaniilor si sentimentelor sale 
materne. Lavretki o asculta în tăcere si-si invirtea palaria în mini. Privirea lui rece, 
greoaie o scoase din fire pe această cucoană pusă pe flecăreală. 

— Dar Liza cum vă place? îl întrebă ea. 

— Lizaveta Mihailovna e o fată minunată, îi răspunse Lavretki; apoi se sculă 
salutind-o si intră la Marfa Timofeevna. Măria Dmitrievna se uită în urma lui, 
nemultumita, si se gîndi: „Ce stingaci, ce taranoi! Acum înteleg de ce nevastă-sa nu i-a 
putut rămîne credincioasă." 

Marfa Timofeevna era în odaia sa, înconjurată de toată „suita" alcătuită din cinci fiinte, 
aproape la fel de dragi inimii sale: un botros dresat, cu gusa plină, pe care-l indragise 
pentru că nu mai fluiera si nici nu împrosca apa, o câtelusă mică, foarte sperioasa si 
linistită, Roska, un motan suparacios, Matros, o fetită neastimparata si oachesă de vreo 
nouă ani, cu ochii cît roata carului si cu näsucul ascutit, căreia îi zicea surocika si, în 
sfirsit, o femeie vîrstnică, de vreo cincizeci si cinci de ani, cu boneta albă si o cataveică 
scurtă, cafenie, peste rochia de culoare închisă, cu numele Nastasia Karpovna Ogarkova. 
surocika era tîrgoveată, orfană de amindoi părintii. Marfa Timofeevna o luase de milă, ca 
si pe Roska: atât cătelusa, cit si fetita fuseseră găsite pe stradă; si una, si alta erau slabe si 
flaminde, le uda deopotrivă ploaia de toamnă. Pe Roska n-o cautase nimeni; iar surocika 
fusese cedată cu dragă inimă Marfei Timofeevna de unchiul sau, un pantofar betiv, care 
nici el n-avea ce mînca, nici pe nepoată n-o 

t 65 

hrănea cum se cuvine, în schimb o bâtea cu calapodul. Pe jsfastasia Karpovna, bâtrîna o 
cunoscuse cu prilejul unui pelerinaj la o mănăstire. Se apropiase de ea fără s-o cunoască 
(ii placuse, după cum spunea însâsi Marfa Timofeevna, pentru că se ruga frumos), intrase 
în vorbă cu ea si o poftise la o. cească de ceai. Din ziua aceea, nu se mai despartira. 
Nastasia tCarpovna avea o fire foarte veselă si cît se poate de supusă. Era văduvă fără 
copii, se trăgea din nobili scäpätati; avea un cap rotund, încăruntit, mîinile albe si moi, o 
fată puhavă cu trăsături mari si blînde, cu nasul cîrn, putin cam comic; o venera pe Marfa 
Timofeevna, iar aceasta o iubea foarte mult, desi o zeflemisea pentru inima-i foarte slabă; 
o atrageau toti barbatii tineri si rosea fără voie, ca o fetită, la cea mai nevinovată glumă, 
întregul sau capital era alcătuit din o mie două sute de ruble, în asignate; trâia pe 
socoteala Marfei Timofeevna, însă ele se aflau pe picior de egalitate; Marfa Timofeevna 
n-ar fi admis slugărnicia. 

- A! Uite-1 pe Fedea! exclamă Marfa Timofeevna, de cum îl văzu. Aseară nu mi-ai 
cunoscut familia: iat-o, admir-o acum. Ne-am adunat cu totii la ceai; acesta-i al doilea 
ceai, ca-n zilele de sarbatoare. Poti să-i mingii pe toti: numai surocika nu se va lăsa 
dezmierdată; iar motanul te va zgiria. Pleci chiar azi? 

— Azi. Lavretki se aseză pe un scäunel. Mi-am si luat ramas-bun de la Maria Dmitrievna. 
Am văzut-o si pe Liza vet a Mihailovna. 


- Spune-i Liza, täicutà. Tu să-i spui Mihailovna?! si sezi binisor, c-ai să darimi scäunelul 
surocikâi. 

- Se ducea la liturghie, urmă Lavretki. E într-adevăr evlavioasa? 

- Da, Fedea, foarte evlavioasă. Mai mult decît noi amîn-doi. , 

66 

LS. TURGHENIEV 

— Parcă dumneavoastră nu sînteti evlavioasă? o întrebă Nastasia Karpovna, rostind 
peltic cuvintele. Azi la utrenie n-am mers, dar la liturghia de mai tîrziu ne vom duce. 

— Ba nu, ai să te duci tu singură; eu m-am lenevit, maică, îi răspunse Marfa 
Timofeevna. Mie imi place să mă rasfat cu ceai. 

I se adresa Nastasiei Karpovna cu ,,tu", desi se tineau pe picior de egalitate — vezi bine, 
nu degeaba era o Pestova: trei Pestovi figurau în pomelnicul lui Ivan Vasilievici Groznii. 
Marfa Timofeevna stia lucrul acesta. 

- Spuneti-mi, vă rog, începu iaräsi Lavretki, Maria Dmitrievna mi-a vorbit 
acum de... cum naiba îi zice?... Pansin. Cine-i asta? 

— Ce limbută, Doamne iartä-mä! mormâi Marfa Timofeevna. Pesemne ti-a spus în taină 
că iată, chipurile, ce mai mire s-a ivit. Mai bine-ar susoti cu feciorul de popă; dar se vede 
că acela nu 1-1 destul. si doar încă nu-i nimic, slavă Domnului! iar ea a si început să 
flecărească. 

- si de ce slavă Domnului? întrebă Lavretki. 

- Ia’ de-aceea, că flăcâul ăsta nu-mi place; si nici n-ai de ce să te lauzi cu dinsul. 

- Nu va place? 

— Nu, doar n-o să-i cucerească pe toti. I-o fi de ajuns că I-a îndrăgit Nastasia Karpovna. 
Biata văduvă se tulbură cu totul. 

— Ce spui dumneata, Marfa Timofeevna, nu ti-i frică de Dumnezeu?! exclamă ea si pe 
loc o roseată îi acoperi fata si gitul. 

- si stie puslamaua, o întrerupse Marfa Timofeevna, stie cu ce s-o momeasca: 1-a făcut 
cadou o tabacheră. Fedea, să-i ceri o priză de tabac: ai să vezi cît îi de frumoasă 
tabachera; are pe capac un husar câlare. Ai face mai bine, maică, să nu te dezvinovatesti. 
Nastasia Karpovna se multumi numai să dea din miini, în semn de protest. 

t 67 

- Bine, dar Lizei, întrebă Lavretki, îi place? 

— Se pare că-i place. De altfel, Dumnezeu s-o înteleagă! stii doar că sufletul altuia-i o 
pădure întunecoasă, iar cel de fecioară cu atît mai mult. Uite, sufletul surocikäi — pas 
de-l întelege! De ce se ascunde si totusi nu pleacă de cînd ai venit? 

surocika pufni într-un ris înâbusit si se repezi afară; iar Lavretki se sculă de la locul sau. 
- Da, rosti tărăgânat, e greu să întelegi sufletul de fecioară. 

Se apropie să-si ia rămas-bun. 

— Ei, te mai vedem curînd? îl întrebă Marfa Timofeevna. 

- Cum s-o întîmpla, matusico: doar nu stau departe. 

- Da, ca tu pleci la Vasilievskoe. Nu vrei să stai la Lavriki — ei bine, treaba ta! Numai să 
te duci si pe acolo, ca să te inchini la mormîntul mamei tale, ba si la mormîntul bunicii. 
Acolo, în străinătate, ai adunat tot felul de intelepciuni si, cine stie, poate că din mormint 
vor afla că ai venit la ele. Să nu uiti, Fedea! Fă un parastas si pentru Glafira Petrovna, 
uite, tine o rubla. la-o, ia-o, căci vreau eu să dau de-o slujbă pentru dinsa. In timpul vietii 
n-am iubit-o; dar, n-am ce zice, a fost o femeie de caracter. Era cuminte si nici pe tine nu 


te-a obij-duit. Si acum, umblă sânătos, altfel ti s-ar uri cu mine. 

si Marfa Timofeevna îsi imbratisa nepotul. 

- Jar Liza n-are să-l ia pe Pansin. Să n-ai nici o grijă în privinta asta; nu-i ea pentru un 
bărbat ca asta. 

— Dar n-am nici o grijă, răspunse Lavretki si plecă. 

Capitolul XVIII 

După vreo patru ore, Lavretki porni spre casă. Briscă lui gonea pe un drum nepietruit de 
tară. De vreo două săptămîni 

68 

t 

era seceta. O picla subtire si alburie se intindea in vazduh si acoperea padurile din 
departare, de unde venea iz de fum. O multime de nourasi intunecati, cu marginile 
nedeslusite, alunecau pe cerul albastru-palid. Un vint uscat sufla destul de tare, ca un 
suvoi necontenit, fără să împrăstie zäpuseala. Cu capul aplecat pe pernă si cu bratele 
încrucisate pe piept, Lavretki privea ogoarele desfasurindu-se în fugă ca un evantai, 
răchitele care se iveau si dispäreau domol, stäncutele si ciorile neroade, care se uitau 
costis, cu o neîncredere tîmpă, spre trăsura de pe drum, precum si haturile lungi napadite 
de pelinarită, pelin si sorg de cirnp, privea..., si aceasta pustietate roditoare, această 
verdeată proaspătă a stepei, colinele line, rîpele cu tufisuri scunde de stejar, cätunele 
cenusii si mestecenii subtiri, toată această priveliste rusească, pe care n-o văzuse de multă 
vreme, îi umplea sufletul de un simtamint cald si în acelasi timp aproape trist. O apăsare 
plăcută parcă îi strînse inima. Gîndurile-i rătăceau în voie; conturul lor era tot atît de 
fumuriu si nedeslusit ca si cel al nourasilor din tării, îsi aduse aminte de copilăria lui, de 
maică-sa, de moartea ei — cum fusese adus lingă dinsa si cum ea, apropiindu-i capul de 
sînul său, începuse să plîngă inabusit, dar, văzînd-o pe Glafira Petrovna, tacuse, îsi aduse 
aminte de tatăl său, la început viguros, nemultumit de toate, cu o voce metalică, apoi orb, 
plingacios, cu barba carunta, neîngrijită... îsi aminti cum o dată, la masă, întrecînd măsura 
cu bautura si patindu-si servetul cu sos, fusese apucat de un ris subit si începuse să 
povestească, rosind si clipind din ochii lipsiti de vedere, despre cuceririle sale. Lavretki 
îsi aduse aminte de Varvara Pavlovna si-si miji ochii fără să vrea, cum si-i mijeste omul 
săgetat de o durere lăuntrică fulgerătoare, scuturîndu-si capul. Apoi gîndurile i se opriră 
la Liza. 

„lată, se gîndi el, o fiintă tînără, care de-abia acum intră în viată. O fată simpatică; dar 
oare ce-o să iasă din ea? E si frumusică. Fata proaspătă, pală, ochii si buzele la fel de 
serioase, 

t 69 

privirea sincera si curată. Păcat, pare-se ca-i putin cam exaltată. Are o statură plăcută, 
umblă atât de usor si are o voce potolită, îmi place foarte mult cînd se opreste brusc, 
ascultă cu luare-aminte fără să zimbeasca; apoi rămîne pe gînduri si-si aruncă părul peste 
cap. si mie-mi vine să cred că Pansin nu-i de ea. Totusi, care o fi fiind meteahna lui? La 
urma urmei, de ce să mă las pradă visării? O să pornească si ea pe aceeasi cărare pe care 
umblă toti. Mai bine să atipesc." si Lavretki închise ochii. 

Dar nu putu adormi si se cufundă în obisnuita toropeală a drumului. Ca si mai înainte, 
icoane din trecut se iveau molcom, i se perindau în suflet, amestecîndu-se cu alte imagini. 
Cine stie de ce, Lavretki începu să se gindeasca la Robert Peel..., la istoria Frantei..., la 
felul cum ar fi cîstigat o bătălie, dac-ar fi fost general; i se părea că aude impuscaturi si 


strigăte... Capul îi alunecă într-o parte, deschise ochii... Aceleasi privelisti de stepă. 
Potcoavele tocite ale laturasilor scinteiau, rînd pe rind, prin praful valurit; camasa galbenă 
a vizitiului, cu clini rosii la subsuori, se umfla de vînt... „Bine ma mai întorc în locurile 
parintesti", îi trecu prin cap lui Lavretki si strigă: „Mînă, vizitiu!" Se înfăsură în manta si 
se lăsă de-a binelea pe pernă. Trăsura îl hurduca: Lavretki se ridică în capul oaselor si 
deschise larg ochii, în fata lui, pe deal, se desfasura un sătuc; ceva mai departe se zärea o 
casuta boierească veche, cu obloanele trase si cu pridvorul strimb. hi curtea largă, 
începînd chiar de la poartă, crescuse urzica, verde si deasă, ca un pilc de cinepa. Tot aici 
se afla un hambar din scînduri de stejar, încă trainic. Acesta era satul Vasilievskoe. 
Surugiul coti spre poartă si îsi opri caii. Feciorul lui Lavretki se sculă în picioare pe capră 
si, pregătindu-se să sară jos, strigă: „Hap, hap!" Se auzi un lătrat ragusit si slab; dar dinele 
nu catadicsi să se arate. Feciorul dădu iaräsi să sară si mai racni o data: ,,Hap, hap!" 
Latratul vlăguit se repetă, iar 

70 

t 

dupa citeva clipe, nu se stie de unde, se ivi in curte un om in caftan de nanchin, cu 
crestetul alb ca zăpada. Se uită spre trăsură, punindu-si palma streasina la ochi; se lovi 
deodată cu amindoua mîinile peste solduri, o clipă se invirti pe loc, apoi se repezi să 
deschidă poarta. Trasura intră în curte hîrsîin-du-si rotile prin urzici si se opri în fata 
pridvorului. Bărbatul cu crestetul alb, foarte sprinten după aparente, stătea cu picioarele 
crăcânate, într-o pozitie sucita, pe ultima treaptă si descheia cu infrigurare burduful de 
piele al trasurii, apoi îl trase în sus, ajutînd boierului să coboare, si-i sărută mina. 

— Bine te-am găsit, mosule, rosti Lavretki. Mi se pare ca-ti zice Anton? O mai duci? 
Bătrînul făcu o plecăciune în tăcere si porni fuga după chei. între timp, surugiul stătea 
nemiscat, aplecat într-o rina si trăgînd cu coada ochiului la usa încuiată. Iar feciorul lui 
Lavretki, cum sari jos, asa si rămase, într-o poză pitorească, cu o mina pe capră. Batrinul 
aduse cheile si, fără să fie nevoie, se încovoie ca un sarpe, ridicînd coatele sus de tot, 
descuie usa, se feri într-o parte si din nou făcu o plecaciune pînă în pămînt. 

„lată-mă-s acasă, iată că m-am întors", se gîndi Lavretki, intrind în antreul micut, pe cînd 
obloanele se deschideau, trosnind si scirtiind, unul după altul, iar lumina zilei patrundea 
în încăperile pustii. 

Capitolul XIX 

Cäsuta în care se instala Lavretki si în care, cu doi ani mai înainte, îsi dăduse sufletul 
Glafira Petrovna fusese durată în veacul trecut din lemn trainic de pin. Ca înfătisare, 
părea subredă; dar ar mai fi putut dăinui încă vreo cincizeci de ani, poate si mai mult. 
Lavretki strabatu toate odâile si, spre 

t 71 

rnarea nemultumire a mustelor batrine si vlăguite, cu praf alb pe spate, care sedeau 
nemiscate pe tavan, porunci să se deschidă pretutindeni ferestrele. De la moartea Glafirei 
petrovna nimeni nu le mai deschisese, în casă, toate rămăseseră asa cum fuseseră 
odinioară, în salon, canapelutele albe cu picioare subtiri, capitonate cu stofă lucioasă gri, 
ponosite si stricate, aminteau stäruitor de vremurile Ecaterinei. Tot în salon se afla jiltul 
preferat al stapinei, cu speteaza înaltă si dreaptă, de care dinsa nici la batrinete nu se 
sprijinea. Pe peretele din fată atîrna străvechiul portret al străbunicului lui Feodor, Andrei 
Lavretki. Fata-i înveninată si mohorita de-abia se distingea pe fondul innegrit si scorojit. 
Ochii sai mici si rai priveau morocanos pe sub pleoapele-i căzute, umflate parcă. Părul 


negru, nepudrat, statea zburlit ca o perie deasupra unei frunti greoaie, brazdate de 
zbircituri. De coltul portretului atirna o cunună din siminoc prăfuit, ,,insasi Glafira 
Petrovna a binevoit s-o impleteasca", îl încunostintă Anton, în dormitor trona un pat 
îngust si înalt, sub un polog făcut dintr-un material vargat, vechi si foarte trainic. Un 
maldâr de perne decolorate si o plapumă matlasată subtire se aflau pe pat; iar deasupra 
capului atîrna icoana infatisind intrarea Maicii Domnului în biserică, Icoana pe care 
această fată bătrînă, murind singură si uitată de toti, a dus-o, pentru cea din urmă oară, la 
buzele-i aproape reci. Masuta de toaletă — de marche-tärie, cu mînere de aramă, avînd o 
oglinjoară strimba într-o ramă aurită innegrita de vreme — se găsea lîngă fereastră. 
Alături de dormitor se afla un mic paraclis, cu peretii goi si, în colt, cu un iconostas 
masiv. Pe jos era asternut un covoras ros si picurat cu ceară, pe care Glafira Petrovna 
bătea mătănii pînă la pamînt. Anton plecă împreună cu feciorul lui Lavretki să descuie 
grajdul si sopronul, în locul lui se înfătisă o bătrînică aproape de aceeasi vîrstă cu dinsul, 
legată cu o basma pînă la sprincene; îi tremura capul si privirea-i era nauca, dar exprima 
rîvnă - obiceiul vechi de a sluji cu smere- 

12 

t 

nie — si in acelasi timp un fel de compatimire respectuoasä. Saruta mina lui Lavretki si 
se dădu îndărât, oprindu-se linga usa în asteptarea poruncilor. Lavretki nu-si aducea 
aminte în ruptul capului cum îi zicea si nici nu stia măcar dacă o mai văzuse vreodată. O 
chema Aprakseia. Cu vreo patruzeci de ani mai înainte, aceeasi Glafira Petrovna o 
alungase de la curtea boierească si o pusese gainareasa. De altfel, ea vorbea putin, ca si 
cum ar fi dat în mintea copiilor, si în privirea ei nu aflai decît slugärnicie. Pe lîngă cei doi 
bătrîni si încă trei copii pintecosi în cămesoaie lungi, stränepotii lui Anton, la curtea 
boierească mai haladuia un taran ciung, scutit de bir; acesta bolborosea ca un gotcan si nu 
era bun de nimic. Nici cîinele neputincios care îl intimpinase pe Lavretki la sosire cu 
latratul säu nu era cu mult mai folositor. Stătea legat de vreo zece ani cu un lant greu, 
cumpărat din porunca Glafirei Petrovna, si abia-abia dacă mai era în stare să se miste si 
să-si tîrască povara. După ce cercetă casa, Lavretki iesi în grădină si rămase multumit de 
ea. Era napadita toată de buruieni, brusturi, agrise si zmeură. Avea însă umbră multă, 
multi tei bătrîni, care impresionau prin măretia lor si prin asezarea ciudată a ramurilor; 
fuseseră saditi prea des si cîndva — cu vreo sută de ani înainte — fuseseră tunsi. Gradina 
se sflrsea cu un iaz luminos, împrejmuit de trestii înalte si roscate. Urmele vietii omenesti 
se sterg foarte repede: conacul Glafirei Petrovna nu avusese vreme să se salbaticeasca, 
dar părea cufundat într-o picoteală tăcută, în care motăie toate cele pe pămînt, dacă nu se 
molipsesc de neastimparul omului. Feodor Ivanici trecu si prin sat; babele-1 priveau din 
pragul caselor, sprijinindu-si obrazul cu mîna; tăranii se închinau de departe, copiii 
fugeau în lături, cîinii lătrau nepăsători, în sfirsit, îl încercă foamea; slugile si bucătarul 
urmau să sosească însă abia pe seară. Carul cu provizii din Lavriki încă nu venise. Atunci 
Lavretki se văzu nevoit să ceară ajutorul lui Anton. Acesta se descurcă pe loc: prinse, taie 
si jumuli o gâină 

t 73 

batrina; Aprakseia o curâtă si o spălă multă vreme, frecînd-o ca pe o rufa, înainte de a o 
pune în oală. în sfirsit, cînd gaina era fiartă Anton asternu o fată de masă si aseză 
tacîmurile. Puse o solnită argintată si înnegrită, pe trei picioruse, si o carafă slefuită, cu 
dop de sticlă rotund si cu gâtul îngust, în cele din urmă Anton îl vesti pe Lavretki, cu o 


voce cîntâtoare, că masa era gata. După aceea se posta în spatele scaunului, infasurindu-si 
pumnul drept cu un servet si împrăstiind un iz tare, stâtut, asemănător cu mirosul 
lemnului de chiparos. Lavretki gusta supa si scoase o bucată de gâină. Pielea ei era 
acoperită cu un fel de buburuze mari; o vînă groasă trecea prin fiecare picior, carnea 
mirosea a surcică si a lesie. Isprăvind de mîncat, Lavretki spuse că ar bea ceai, daca... 
„Vi-l pregătesc numaidecit!" îl întrerupse mosul si se tinu de făgăduială. Se descoperi un 
pic de ceai, înfăsurat într-un petic de hîrtie rosie, se găsi un samovar mic, dar care fierse 
foarte repede si zgomotos; se descoperi si niste zahâr, bucatele foarte mici, parcă topite. 
Lavretki bău ceaiul dintr-o cească mare; o tinea minte încă din copilărie: avea zugrăvite 
niste cărti de joc, si cu ea erau ospatati numai musafirii. Acum bea el din ea, întocmai ca 
un strain. Spre seară sosiră slujitorii. Lavretki nu vru să se culce în patul matusa-sii si 
porunci să i se astearna în sufragerie. După ce stinse luminarea, multă vreme privi în 
juru-i si-l cuprinseră gîndurile triste, încerca sentimentul, cunoscut de orice om care a 
fost nevoit să înnopteze pentru intiia dată într-o casă nelocuită de mult. I se părea că 
întunericul ce-l invaluia din toate partile nu se putea obisnui cu noul locatar. Parcă si 
peretii casei erau uimiti, în sfârsit, stăpînul ofta, îsi trase plapuma peste cap si adormi. 
Anton se culcă cel din urmă: susoti multă vreme cu Aprakseia, suspină cu jumâtate de 
gură si de vreo două ori îsi făcu semnul crucii. Nici unul din ei nu se astepta să se 
statornicească la ei, în Vasilievskoe, cînd dincolo, la doi pasi, avea o mosie asa de 
frumoasă, cu un conac întemeiat atît de bine. 

74 


Nici nu le trecea prin cap că tocmai de curtea aceea i se făcuse lehamite lui Lavretki, 
conacul îi trezea amintiri dureroase. Anton susoti cit susoti; apoi luă un bat, lovi cu el, 
după rînduiala paznicului, într-o scîndură care amutise multă vreme, agâtată de hambar, 
si pe dată atipi în ogradă fără să-si acopere capu-i alb. Era o noapte linistită si plăcută de 
mai. Un somn dulce îl cuprinse pe mosneag. 

Capitolul XX 

A doua zi Lavretki se sculă mai devreme, statu de vorbă cu starostele, trecu pe la hambar, 
porunci să fie slobozit din lant cîinele, care de-abia scoase un lătrat slab, dar nici nu se 
urni de lîngă cusca lui. Apoi intorcindu-se acasă, stăpînul se cufunda într-o toropeala lină, 
din care nu mai iesi toată ziua. „lată-mă dat la fund!" îsi spuse de mai multe ori. sedea la 
fereastră, fără să se miste, parcă ar fi ascultat curgerea vietii linistite care-l înconjura si 
zgomotele rare ale acestui colt rustic. Uite, undeva, dincolo de balaria urzicilor, se auzea 
un glas subtirel-subtirel; dincoace, un tintar parcă îi tinea isonul. Glasul tacu, dar tintarul 
tiui mai departe. Prin zumzetul unanim, trist si siciitor al mustelor razbatea zbirniitul unui 
bar-zaun gras, care nu avea altă treabă decit să se izbească de tavan. Un cocos cîntă în 
drum, taraganind răgusit nota din urmă. Se auzi un car, în sat scirtii o poartă. „De ce?" 
răsună deodată un glas dogit de muiere. „Of, tu, ingerasule!" îi spuse Anton unei fetite de 
doi ani, pe care o legâna în brate. „Adu cvas", rosti acelasi glas de femeie si deodată se 
asternu o tăcere adinca. Nu se auzea nici un zgomot, nici o adiere. Vintul nu misca nici o 
frunză. Rîndunelele zburau repede, fără tipat, una după alta, răzînd pămîntul; iar zborul 
lor tăcut îti strecura în suflet tristete. ,,lata-ma dat la fund! se gîndi 

t 75 

iarăsi Lavretki. Totdeauna, din toate timpurile, viata aici este linistită si înceată, îsi urmă 
el gîndul, cine intră în cercul ei trebuie să i se supună: aici n-ai de ce să te tulburi, să te 


razvratesti; aici izbuteste numai cel ce-si croieste cararea în tihnă, cum trage taranul 
brazda cu plugul. si cîtă vigoare e în Jur, cîtă sănătate în această tăcere inertă! Uite aici, 
sub fereastră, un brusture vînjos îsi face drum prin iarba deasă. Deasupra, leusteanul îsi 
înaltă tulpina mustoasă, garofitele îsi aruncă si mai sus zulufii trandafirii; iar acolo, mai 
departe, pe cimpuri, luceste secara, da in pirg ovazul si fiecare frunză de copac, fiecare fir 
de iarbă pe tulpina sa se întinde în voie, cît poate. Pentru o dragoste de femeie mi-am 
irosit anii cei mai frumosi, se gîndi mai departe Lavretki, fie ca plictiseala de aici să mă 
trezească, să-mi dea liniste si să mă învete să nu mă grăbesc, de orice treabă m-as apuca”. 
si se cufundă din nou în ascultarea linistii fără să astepte ceva si în acelasi timp parcă tot 
asteptînd necontenit: tăcerea îl cuprinse de pretutindeni, soarele aluneca lin pe cerul 
albastru si linistit, iar norii pluteau domol pe întinderile lui. Se pare că ei stiau încotro si 
de ce plutesc, în acelasi timp, în alte parti ale pămîntului, viata clocotea, se zorea, vuia. 
Aceeasi viată aici curgea neauzită, ca si apa printre ierburile mlastinii. si pînă seara tîrziu 
Lavretki nu se putu smulge din contemplarea acestei vieti trecătoare, ca apa care curge. 
Durerile trecutului se topeau în sufletu-i ca zăpezile primăvara si — lucru ciudat! - 
niciodată nu simti o iubire asa de adinca si de puternică pentru pămîntul patriei sale. 
Capitolul XXI 

Timp de două săptămîni, Feodor Ivanici făcu rînduială în casa Glafirei Petrovna, porunci 
să fie curâtate curtea si gradi- 

76 


na. De la Lavriki se aduse mobilă comodă, din oras îi sosiră vinuri, cârti, reviste; în grajd 
îsi făcură aparitia cai. Intr-un cuvînt, Feodor Ivanici îsi injgheba toate cele trebuitoare si 
începu să trăiască si ca boierii, si ca sihastrii. Zilele-i treceau monoton, totusi nu se 
plictisea, desi nu vedea pe nimeni. Se ocupa grijuliu si cu sirg de gospodărie, umbla 
câlare prin împrejurimi, citea. De altfel, citea putin: îi plăcea mai mult să asculte 
povestile lui mos Anton. De obicei, Lavretki se aseza la fereastră, cu o pipă si cu o cească 
de ceai rece. Anton se oprea lîngă usa, cu mîinile la spate, si îsi începea tacticos 
povestirile din vremuri de demult, vremuri legendare, cînd ovăzul si secara nu se vindeau 
cu banita, ci cu sacul mare, două-trei copeici sacul. Pe-atunci, în toate partile, chiar pina- 
n coasta orasului, se întindeau pădurea de nepâtruns si stepa nedespârtită. „lar acuma, se 
jelea mosul, care împlinise vreo optzeci de ani, asa s-a tăiat si s-a arat totul, că nu mai ai 
pe unde merge." Anton mai povesti multe si mărunte despre stapina sa, Glafira Petrovna: 
cît de chibzuita si de chivernisită era si cum un oarecare domn, un vecin tînăr, cautase sä- 
i placă si începuse s-o viziteze des si cum, de dragul acestuia, domnia sa binevoise să-si 
pună ca podoabă boneta de zile mari, cu panglici de culoare ros-închis, si rochia galbenă 
din frufru levantin. Dar după aceea s-a miniat pe megiesul acela pentru o întrebare 
necuviincioasă: „Domnia voastră, cică, trebuie să aveti frumos capital?" si a dat poruncă 
să nu mai fie primit în casă si cum, tot atunci, a lăsat cu limbă de moarte ca totul, pînă la 
cea mai mică bucată de cîrpă, să fie înfătisat lui Feodor Ivanici. si cu drept cuvînt, 
Lavretki găsi bulendrele mâtusii neatinse, printre care si boneta de sărbătoare cu panglici 
rosii, si rochia galbenă din frufru levantin. Acte vechi si documente interesante, la care se 
astepta Lavretki, nu se gasira de nici un fel, în afară de o cârtulie învechită, în care 
bunicul sau, Piotr Andreici, notase fie: „Sărbătorirea în orasul Sankt-Petersburg a păcii 
încheiate cu imperiul turcesc de 

t 77 


Luminâtia sa, printul Aleksandr Aleksandrovici Prozo-rovski"; fie reteta unui decoct 
pentru piept, cu observatia: ,,Aceasta prescriptie a fost data generalesei Praskovia Feodo- 
rovna Saltikova de protoprezviterul bisericii Sfintei Treimi datatoare de viată, Feodor 
Avksentievici"; fie noutati politice de felul acesta: „Despre tigrii frantuzi parcă nu se mai 
vorbeste nimic" — si aläturi de aceasta: „în Moskovskie vedo-mosti se scrie că a murit 
domnul premier-maior Mihail Petrovici Kolicev. N-o fi fiul lui Piotr Vasilievici 
Kolicev?" Lavretki mai găsi cîteva calendare vechi, niste carti care talmaceau visele si 
opera cu misterele domnului Ambodik. Multe amintiri îi răscoli cartea Simboluri si 
embleme, cunoscută, dar de mult uitată, în masa de toaletă a Glafirei Petrovna, Lavretki 
găsi un pachet mic, legat cu o panglică neagră, pecetluit cu ceară de aceeasi culoare si 
băgat tocmai în fundul sertarului, în pachet se aflau, fată în fată, portretul în pastel al 
tatălui sau, din tinerete, cu bucle moi rasfirate pe frunte, cu ochii ca migdala, galesi, si cu 
gura întredeschisă, si portretul aproape sters al unei femei palide, în rochie albă si cu un 
trandafir alb în mînă, mama lui. Cît despre Glafira Petrovna, aceasta nu îngăduise 
niciodată să i se facă portretul. „Eu, taică, Feodor Ivanici, îi spuse Anton lui Lavretki, cu 
toate că pe atunci nu aveam locuintă la conacul boieresc, totusi îl tin minte pe strabunul 
domniei voastre, Andrei Afanasievici, cum de nu: aveam saptesprezece ani împliniti cînd 
domnia sa si-a dat duhul. O dată s-a întîmplat să-l intil-nesc în grădină, de frică mi s-au 
tăiat picioarele; totusi nu mi-a făcut nimic, numai m-a întrebat cum îmi zice si m-a trimis 
în casă la dinsul să-i aduc batista. Era boier, nici vorbă - pe nimeni nu-l recunostea mai 
mare. Căci strămosul dumneavoastră, cum vă spun, avea un talisman minunat, dăruit de 
un calugar de la Muntele Athos. si i-a spus călugărul cela: «Pentru bunavointa ta, 
boierule, ti-l dăruiesc; poartä-1 si să nu-ti fie teamă de Judecata de apoi». Doar pe atunci, 
taică, se 

78 

t 

stie ce vremuri erau: boierul ce voia aceea si făcea. lar dacă cumva vreunul dintre domni 
îndrăznea să 1 se pună împotrivă, el numai că-i arunca o câutătură si spunea: «Esti un om 
de nimic), asta era vorba domniei sale cea de toate zilele. si a trait străbunul domniei 
voastre, fie-i tărîna usoară, în casa cea mică, durată din lemn. Dar ce de-a bogatii n-a lăsat 
după dîn-sul, cîtă argintarie, fel de fel de provizii - toate pivnitele erau pline vîrf. Era 
gospodar. Carafa ceea, pe care ati binevoit s-o lăudati, a domniei sale era: din ea bea 
votcă. Dar, iaca, bunicul domniei voastre, Piotr Andreici, si-a înâltat conac de piatră, 
avere însă n-a agonisit. Toate i-au mers anapoda. si a trait mai râu decît babacu' si nici de 
plăceri n-a avut parte, iar banii toti s-au irosit, de n-ai cu ce să-l pomenesti; o lingură de 
argint n-a lăsat. Doar Glafira Petrovna dacă le-a mai rînduit cit de cit." „Oare-i adevărat, 
îl întrerupse Lavretki, că oamenii îi ziceau «Hoasca cea batrina»"? „Ei, da’ cine-i zicea!" 
răspunse Anton nemultumit. 

- D-apoi, taicä, se hotărî într-o zi mosul să-l întrebe, cucoana noastră pe unde binevoieste 
să-si aibă sâlasul? 

— M-am despârtit de nevastă, rosti în silă Lavretki, si te rog să nu mă mai întrebi de ea. 
— Am înteles, îi răspunse trist batrinul. 

Cam după vreo trei săptămîni, Lavretki încalecă si plecă în orasul O..., la Kalitini, unde 
petrecu o seară. Era acolo si Lemm, care-i plăcu foarte mult lui Lavretki. Desi, din 
capriciul părintelui său, el nu stia să cînte la nici un instrument, totusi avea o adevărată 
pasiune pentru muzică, pentru muzica serioasă, clasică, în seara aceea, Pansin nu se afla 


la Kalitini. Guvernatorul îl trimisese undeva, afară din oras. Liza cîntă singură si foarte 
bine. Lemm se însufleti, se simti cuprins de elan, făcu o hîrtie sul si dirija cu ea, drept 
baghetă. Maria Dmitrievna la început se înveseli, vazindu-1 în vervă; apoi se duse la 
culcare. După ea, Beethoven îti punea nervii la grea încercare. Pe la miezul noptii, 
Lavretki îl petrecu pe Lemm 

t 79 

pînă acasă si mai statu la el cam pina la trei spre dimineată. Lemm vorbi mult; îsi îndreptă 
spinarea girbovita si îsi făcu niari ochii, care străluceau. Chiar si părul i se zburlise putin 
deasupra fruntii. De atîta timp nimeni nu se interesase de el; iar Lavretki îi arâta o vădită 
atentie, punindu-i întrebări, amabil si prevenitor. Batrinul se simti miscat. La sfârsit el îi 
prezentă oaspetelui lucrările proprii, se aseză la pian, ba chiar cîntă cu o voce stinsă 
cîteva crîmpeie din compozitiile sale, printre care în întregime o baladă de Schiller, 
Fridolin, pusă de el pe note. Lavretki îl lauda, îl rugă să repete unele bucati, iar la plecare 
îl pofti să vină ca oaspete la mosia lui pentru cîteva zile. Lemm, care-l conduse pînă în 
stradă, primi invitatia numaidecit si îi strînse mina cu câldură. Dar, după ce rămase 
singur, în aerul proaspăt si răcoros de afară, în fata zorilor care de-abia mijeau, îsi roti 
privirile, îsi micsoră ochii, se zgribuli, ca si cum s-ar fi simtit vinovat de ceva, si intră cu 
pas domol in cämäruta sa. „Ich bin wohl nicht klug" (Nu-s în toate mintile), sopti el, 
culcîndu-se în patu-i scurt si tare. încercă să se prefacă bolnav cînd peste cîteva zile 
Lavretki veni să-l ia cu briscă. Dar Feodor Ivanici intră în camera lui si-l convinse. Pe 
Lemm îl impresiona îndeosebi faptul că Lavretki adusese la tară anume pentru el un pian. 
Am îndoi se duseră la Kalitini si petrecura acolo seara, însă mai putin plăcut decît ultima 
dată. Pansin era de fată si povesti multe despre călătoria lui, maimutârindu-i foarte nostim 
pe mosierii cu care se intilnise. Lavretki rise, însă Lemm statu tăcut si nu iesi din coltul 
lui; se misca încetisor, ca un păianjen, cu tot trupul. Avea privirea posomorita, nâucă si se 
învioră numai cînd Lavretki se ridică de plecare. Chiar si în călească, batrinul statu mai 
departe ursuz si zgribulit. Dar văzduhul linistit si cald, adierea usoară, umbrele domoale, 
mireasma ierbii si a mugurilor de mesteacân, sclipirea pasnică a cerului înstelat, fără lună, 
fornâitul si tropotul măsurat al cailor - tot farmecul câlătoriei, al primăverii si al noptii se 
strecură în sufletul 

80 

t 

bietului neamt si-l făcu să intre cel dintii în vorbă cu Lavretki. 

Capitolul XXII 

IN 

Lemm vorbi despre muzica, despre Liza, apoi iarăsi despre muzica. Cînd pomenea de 
Liza, rostea cuvintele parcă mai rar. Lavretki aduse vorba despre compozitiile lui si, mai 
în glumă, mai în serios, îi propuse să scrie, pentru el, un libret. 

- Hm, un libret, răspunse Lemm, nu, nu-i de mine; eu nu mai am vioiciunea, imaginatia 
vie pe care o cere opera; acum m-au părăsit puterile... si, dacă as mai putea face ceva, m- 
as multumi să scriu romante si, bineînteles, as prefera cuvinte frumoase... 

Tăcu si multă vreme statu nemiscat, cu ochii ridicati spre cer. 

— De exemplu, rosti el, în sfirsit, cam asa ceva: „O, stele, voi stele neprihănite!"... 
Lavretki se întoarse putin cu fata câtre neamt si începu să-l privească. 

- O, stele, voi stele neprihânite, repetă Lemm... priviti deopotrivă pe cei drepti si pe cei 
vinovati, dar numai cei cu inima curată, sau ceva în felul acesta... vă înteleg, adică nu, vă 


indragesc. De altfel, nu-s poet, nu-i de mine! Dar ceva cam asa, ceva înâltător. 

Lemm isi salta palaria pe ceafa; in lumina de amurg a noptii instelate, fata lui parea mai 
palida, mai tinara. 

— si voi, urmă cu glas tot mai scăzut, voi stiti cine iubeste, cine stie să iubească, pentru 
că voi sînteti fără prihană si numai voi puteti aduce alinarea... Nu, nu e bine! Nu-s poet, 
rosti el, dar ar trebui ceva asemanator... 

t 81 

— Regret că nici eu nu-s poet, spuse Lavretki. 

- Vise desarte! grăi Lemm si se ghemui in coltul trasurii, îsi închise ochii, ca si cum s-ar 
fi pregatit să adoarmă. 

Trecură cîteva clipe... Lavretki ciuli urechile... „Stele, stele neprihanite, dragoste", soptea 
batrinul. 

„Dragoste", repetă pentru sine Lavretki. Cazu pe gînduri si o povară 1 se lăsă pe inimă. 
— Ati scris o muzică minunată pentru Fridolin, Hristofor Fedorici, rosti Lavretki cu glas 
tare. Ce credeti, acest Fridolin, de îndată ce contele I-a prezentat sotiei sale, a ajuns 
amantul ei, da? 

- Asa va inchipuiti, răspunse Lemm, pentru că aveti pesemne experienta... Deodată 
tăcu si se întoarse încurcat. Lavretki zimbi în sila; apoi si el îsi îndreptă privirea spre 
drum. 

Stelele începură să pălească si cerul să bată în cenusiu cînd briscă se opri în fata 
pridvorului casutei din Vasilievskoe. Lavretki îsi conduse oaspetele în odaia ce-i fusese 
rînduită, se întoarse în biroul său si se aseză la fereastră, în grădină, privighetoarea îsi 
zicea ultimul cîntec înainte de revarsatul zorilor. Lavretki îsi aminti că si în grădina 
Kalitinilor cîntase o privighetoare, îsi mai aduse aminte de miscarea domoală a ochilor 
Lizei, cînd, după cele dintii triluri, si-i întorsese spre fereastra întunecoasă. Prinse să se 
gîndească la ea si sufletul i se linisti, „Fată fără prihană, spuse cu jumătate de gură, stele 
neprihanite", adăugă zimbind si se duse linistit la culcare. 

Iar Lemm sezu multă vreme în patul lui cu caietul de note pe genunchi: era cuprins de 
înflăcărare, de emotie; se simtea înduiosat si-i presimtea fericita apropiere a inspiratiei..., 
dar îi lipsiră puterile ca s-o astepte... 

- Nu-s poet si nici muzician! sopti în cele din urmă. si capul sau obosit se lăsă greoi pe 
pernă. 

82 

t 

Capitolul XXIII 

A doua zi de dimineata gazda si oaspetele luara ceaiul in gradina sub un tei batrin. 

- Maestre, îi spuse între altele Lavretki, în curînd va trebui să scrieti o cantata festivă. 

- Cu ce prilej? 

— Cu prilejul căsătoriei domnului Pansin cu Liza. N-ati băgat de seamă ieri cum îi făcea 
curte? Se pare că lucrurile sînt aproape puse la cale. 

— Asta n-are să se intimple! izbucni Lemm. 

- De ce? 

— Fiindcă nu-i cu putinta. De altfel, adâugă el după o scurtă pauză, în lume totu-i 
posibil, îndeosebi aici, la dumneavoastră, în Rusia. 

— Deocamdată să lăsăm Rusia în pace si spuneti-mi ce gasiti rău în căsătoria asta? 

— "Totul, de la început pînă la sfirsit. Lizaveta Mihailovna e o fată cu sentimentul 


dreptatii, serioasă, are simtăminte superioare, iar el... el e un di-le-tant, într-un cuvînt. 

- Totusi, ea-l iubeste? Lemm se sculă de pe bancă. 

- Nu, ea nu-l iubeste; adică ea are o inimă foarte curată si nici nu stie ce înseamnă să 
iubesti. Madam von Kalitin îi spune că el este un tînăr cumsecade; iar ea o ascultă pe 
madam von Kalitin, pentru că-i încă un copil, desi are nouăsprezece ani. îsi face 
rugăciunea dimineata, se închină seara, pentru asta merită toată lauda; dar nu-l iubeste. 
Ea poate să iubească numai ceea ce-i frumos; iar el nu-i frumos, adică sufletul lui nu-i 
frumos. 

t 83 

Lemm vorbi pe nerăsuflate si cu pasiune, făcînd pasi mărunti, încolo si încoace, pe 
dinaintea masutei de ceai, cu privirile risipite pe pămînt. 

- Scumpe maestre, exclamă deodată Lavretki, nu stiu de ce-mi face impresia că v-ati 
îndrăgostit de verisoara mea. 

Lemm se opri brusc. 

— Vă rog, rosti cu vocea nesigură, nu vă bateti joc de mine în halul ăsta. Nu mi-am 
pierdut mintile: în fata mea se deschide mormîntul si nu un viitor trandafiriu. 

Lui Lavretki i se făcu milă de batrin; îi ceru iertare. După ceai, Lemm îsi execută la pian 
cantata, iar în timpul prînzului tot Lavretki il ascultă cu luare-aminte si cu interes. 

- Ce părere aveti, Hristofor Fedorici, îi spuse la urmă, se pare că acum toată gospodăria 
se află în bună rînduială, toată grădina-i în floare... N-ar fi bine s-o invităm aici pentru o 
zi, împreună cu maica-sa si cu batrina mea matusa? Asta v-ar face plăcere? 

Lemm îsi plecă fruntea deasupra farfuriei. 

— Invitati-le, rosti de-abia auzit. 

— Se cuvine sâ-l invit si pe Pansin? 

— Deloc, răspunse batrinul, cu un zîmbet aproape copilăresc. Peste două zile, Lavretki 
plecă în oras, la Kalitini. 

Capitolul XXIV 

Ii găsi pe toti acasă, dar nu-si märturisi de îndată gîndul. Voia să vorbească mai întîi cu 
Liza. întîmplarea îl ajută. Râmaseră amîndoi singuri în salon, începură să discute; Liza 
izbutise să se obisnuiască cu dînsul — de altfel, nu se sfia îndeobste de nimeni. El o 
asculta, o privea în fată si îsi repeta în minte cuvintele lui Lemm, cu care era de acord. Se 
întîm- 

84 

t 

pla uneori ca doi oameni care se cunosc, dar nu sînt prieteni, să se apropie sufleteste in 
cîteva clipe, iar această stare sufletească le-o cunosti dintr-o dată după priviri, după 
zimbe-tul lor linistit si amical, dupa miscari. Asa se întîmplă cu Lavretki si cu Liza. 
„Acum stiu cine-i el", se gîndi fata privindu-l cu blindete. „Acum stiu cine-i ea", îsi zise 
el. lar mai tîrziu nu rămase surprins cînd ea îi destăinui, ce-i drept cu o anumită greutate, 
că de mult îi stătea pe inimă să-i spună ceva, dar se temea să nu-l supere. 

— Vorbeste fără teamă, îi răspunse Lavretki si se opri în fata ei. 

Ochii limpezi ai Lizei se inaltara spre el. 

— Sînteti asa de bun, începu ea si în acelasi timp se gîndi: „Da, el are suflet bun..." Să 
mă iertati, nu s-ar cuveni să am îndrăzneala de a vă vorbi..., dar, cum de-ati putut..., de ce 
v-ati despârtit de sotia dumneavoastră? 

Lavretki tresari, se uită la Liza si se aseză mai aproape de ea. 


— Copila mea, rosti el, te rog să nu te atingi de rana asta. Miinile ti-s delicate, totusi ma 
va durea. 

- stiu, urmă Liza, ca si cum nu l-ar fi auzit, ea-i vinovată si nu vreau s-o apar; dar cum se 
poate desface ceea ce a legat Dumnezeu? 

— In privinta asta, convingerile noastre se deosebesc foarte mult, Lizaveta Mihailovna, 
rosti Lavretki destul de apăsat, noi nu ne vom întelege. Liza îngâlbeni; tremura usor din 
tot trupul, cu toate acestea nu se lăsă. 

- Trebuie să iertati, spuse ea în soaptă, dacă vreti să fiti iertat la rîndul dumneavoastră. 

- Să iert! repetă Lavretki. Mai întîi ar trebui să stii pentru cine îti pui cuvîntul. S-o iert pe 
femeia asta, s-o primesc iarasi in casă, pe dinsa, o fiintă goală, lipsită de inimă! si cine ti- 
a spus că ea doreste să se întoarcă la mine? Nici vorbă, ea-i foarte multumită de situatia 
sa... Ce să mai discutăm! Nu 

t 85 

merită nici să-i pronunt numele. Esti prea curată, nici nu poti pricepe asemenea fiintă. 

— De ce o jigniti?! rosti Liza cu oarecare greutate. Miinile îi tremurau vădit. Doar 
dumneavoastră ati fost cel care a părăsit-o, Feodor Ivanici. 

— Dar ti-am mai spus, o înfruntă Lavretki, într-o izbucnire involuntară de nerăbdare, 
habar n-ai ce fel de creatura-i asta! 

— Atunci de ce v-ati căsătorit cu ea? sopti Liza, plecîndu-si ochii în pămînt. 

Lavretki sări îndată de pe scaun. 

— De ce m-am căsătorit? Pe atunci eram tînăr si fără experientă. M-am înselat, m-a atras 
înfătisarea ei frumoasă. Nu cunosteam femeile, nu stiam nimic. Să te ajute Dumnezeu să 
faci o căsătorie mai fericită! Dar, crede-mă, dinainte nu se poate garanta pentru nimic. 

— Sl eu as putea să nu fiu fericită, spuse Liza (si glasul ei începu să tremure), dar atunci 
va trebui să mă supun. Eu nu stiu să vorbesc, dar dacă nu ne-am supune... 

Lavretki îsi strînse pumnii si batu din picior. - Nu vă supărati, iertati-mă, se grabi să 
spună Liza. în aceeasi clipă intră Maria Dmitrievna. Liza se sculă si vru să plece. 

— Mai stai, strigă pe neasteptate Lavretki, în urma-i. Am o mare rugăminte fată de 
Mânia Dmitrievna si de dumneata. Vă rog să-mi faceti o vizită cu prilejul inaugurării 
conacului meu. stiti că mi-am făcut rost si de un pian, îl am pe Lemm ca musafir. Liliacul 
e-n floare. Veti respira aer proaspât de tară si vă veti putea întoarce în aceeasi zi, primiti? 
Liza se uită la maicä-sa, care luă o înfătisare suferinda. Lavretki însă nici n-o lăsă să-si 
deschidă gura si-i sărută amîndouă mîinile. Cum Măria Dmitrievna era îndeobste 
sensibilă la mingiieri, cu atît mai mult că nu se asteptase la atîta gingasie din partea unui 
urs, se înduiosa si primi. Pe cînd ea 

86 

t 

inca sovaia in ce priveste alegerea zilei de plecare, Lavretki, tot tulburat, se apropie de 
Liza si-i sopti pe furis: „Multumesc, esti o fată bună; mă simt vinovat..." si fata ei palidă 
se îmbujora de un zîmbet vesel si sfios; chiar si ochii îi zimbira, câci pînă în clipa aceea îi 
fusese teamă să nu-l fi supărat. 

- Poate să vină si Vladimir Nikolaici cu noi? îl întrebă Maria Dmitrievna. 

— Desigur, răspunse Lavretki. Dar oare n-ar fi mai bine să rămînem în cercul strict al 
familiei? 

— Dar mi se pare..., începu Maria Dmitrievna. De altfel, cum doriti, adauga ea. Hotarita 
să le ia si pe Lenocika si surocika, Marfa Timofeevna renuntă la plimbare. 


- Mi-e greu, sufletelule, îi spuse ea, să-mi rup oasele batrine; iar de dormit la tine, cred 
că nici nu-i unde; eu de altfel nici nu-s deprinsă să dorm în asternut strâin. Las' să 
zburde tineretul. 

Lavretki nu mai avu prilej să rămînă singur cu Liza. Dar privirile lui o făceau să se simtă 
bine, să-i fie un pic rusine si în acelasi timp milă de el. Luindu-si rămas-bun, el îi strînse 
mina cu putere; Odată singură, ea căzu pe gînduri. 

Capitolul XXV 

Cînd se întoarse acasă, Lavretki găsi, în pragul salonului, un om înalt si slab, într-o 
redingotă albastră ponosită, cu fata numai zbircituri, dar vioaie. Avea favoritii carunti 
zbirliti, nasul drept si lung, ochii mici si inflamati. Era Mihalevici, fostul său coleg de 
universitate. La început Lavretki nu-l recunoscu; dar de îndată ce-si spuse numele îl 
imbratisa cu căldură. Nu se vazusera de la Moscova, începură să curgă exclamatiile si 
întrebările. Amintirile de mult adormite iesiră la lumina zilei. Fumind de zor pipa după 
pipă, sorbind cîte o 

t 87 

înghititură de ceai si dînd mereu din miinile-i lungi, jylihalevici îi povesti pâtaniile sale. 
Ele nu cuprindeau nimic prea vesel, nu se putea lăuda cu izbînzi în ceea ce întreprindea, 
totusi ridea necontenit cu un hohot nervos si suierator. Cu o lună în urmă căpătase o 
slujbă la biroul particular al unui otcupcic bogat, la vreo trei sute de verste de orasul O... 
si, aflînd de întoarcerea lui Lavretki din străinătate, cotise din drum ca să-si vadă vechiul 
prieten. Mihalevici vorbea tot asa de navalnic ca si în tinerete, era galagios si înflăcărat ca 
si altădată. Lavretki aduse în treacât vorba de întîmplările sale; Mihalevici însă îl 
întrerupse, bîiguind în grabă: „Am auzit, frate, am auzit, cine s-ar fi putut astepta?" si pe 
dată abatu discutia asupra unor teme generale. 

— Eu, frate, începu el să spună, mîine trebuie să plec; dar astăzi, ai să mă ierti, ne vom 
culca tîrziu. Vreau să aflu, desigur, ce faci, care sînt părerile, convingerile tale, cu ce te 
ocupi, ce-ai invatat de la viata. (Mihalevici se mai tinea de frazeologia celui de-al 
patrulea deceniu.) Cît despre mine, m-am schimbat mult, frate: de pieptu-mi s-au spart 
valurile vietii, cine naiba a spus asta? desi în ceea ce-i important, esential, am rămas 
neschimbat; ca si altădată, cred în bine, în adevăr; dar nu numai atît, eu am acum o 
credintă, da, am o credintă, eu am o credintă. Ascultă-mă, stii, scriu din cînd în cînd 
versuri; ele nu contin poezie, însă cuprind adevăruri. Am să-ti citesc ultima mea bucată; 
în ea mi-am exprimat convingerile cele mai intime. Ascultă! 

Mihalevici se apucă să-si citească poezia; era destul de lungă si se isprăvea cu 
următoarele versuri: 

în inimă am noi simtäminte rare, 

Din suflet soarta pruncul nu mi-a smuls, 

Mi-am ars icoanele din sanctuare, 

Iar azi ma-nchin la tot ce-am ars demult. 

88 

t 

Rostind cele doua versuri de la sfirsit, Mihalevici aproape izbucni in plins. Un tremur 
usor - semnul unui simtamint puternic - îi flutură pe buzele groase, fata urita 1 se lumină. 
Lavretki îl asculta, îl tot asculta..., si deodată simti că se trezeste în el spiritul de 
contradictie: dintotdeauna îl scosese din sarite entuziasmul năvalnic, în necontenit clocot 
al studentului moscovit. Nu trecu nici un sfert de ceas, si polemica se încinse, o polemică 


fără sfirsit, de care sînt capabili numai rusii. Chiar din senin, după o despartire de ani de 
zile, petrecută în două lumi deosebite, fără să-si înteleagă prea bine ideile proprii, 
nicidecum ale altuia, agätindu-se de cuvinte si ripostînd cu simple cuvinte, amîndoi se 
pomeniră polemizînd asupra celor mai abstracte subiecte — si asa de tare se certară, de 
parca era vorba de viata si de moartea amindurora. Zbierară si vociferară atât de violent, 
încît se speriara toti cei din casa; iar bietul Lemm, care de la venirea lui Mihalevici se 
încuiase în camera sa, rămăsese nedumerit si-l cuprinse o teamă vagă. 

— si, la urma urmei, ce -ai ajuns? Un dezamăgit? tipa Mihalevici pe la ora unu noaptea. 
- Oare asa arată dezamagitii? îi răspunse Lavretki. Aceia sînt palizi si bolnavi; iar eu, 
dacă vrei, te ridic într-o mînă! 

— Bine, dacă nu esti un dezamăgit, esti un scheptic, deci si mai râu (felul de exprimare 
al lui Mihalevici îi trăda originea ucraineană). si cu ce drept poti fi scheptic? Nu ti-a mers 
în viată, să zicem; n-ai avut nici o vină: te-ai născut cu inimă patimasa, iubitoare; dar cei 
din juru-ti te-au indepartat de femei cu de-a sila: prima femeie ce ti-a iesit în cale trebuia 
să te însele. 

— Ea te-a înselat si pe tine, observă posac Lavretki. 

- Să zicem, să zicem: eu am fost în privinta asta o armă a sortii, dar, de fapt, ce tot mint? 
Soarta doar nici nu există: e o veche deprindere de a folosi cuvinte improprii. Ce vrei să 
demonstrezi însă cu asta? 

t 89 

- Că eu am fost scrintit din copilărie. 

- Atunci îndreaptă-te! De aceea esti om, bărbat. N-ai nevoie să imprumuti energie! Dar, 
oricum ar fi, este oare posibil, este oare admisibil să ridici la rangul de lege generală, de 
regulă imuabilă, un — cum să-i zic — un fapt particular? 

— Ce regulă vezi aici? îl întrerupse Lavretki. Nu recunosc... 

— Nu e regulă, e regula ta, îi tăie vorba la rîndul său Mihalevici. 

— Esti un egoist, iată ce esti, tuna acelasi, peste o oră; ai urmärit autodesfatarea ta, ai 
dorit fericirea în viata, ai vrut să traiesti numai pentru tine... 

— Ce-i aceea autodesfatare? 

- si toate te-au înselat; toate s-au naruit sub picioarele tale. 

— Ce-i aceea autodesfătare, te-ntreb? 

— si ele au trebuit să se naruie: fiindcă ai căutat reazem acolo unde nu-l poti afla, 
fiindcă ti-ai construit casa pe nisip miscator... 

— Vorbeste mai clar, fără comparatii,fiindca nu te-nteleg. 

— Fiindcă, poftim, rizi, fundcă esti lipsit de credinta, esti lipsit de căldură sufletească; ai 
minte, dar numai de-o para... esti un voltairian jalnic, înapoiat — iată ce esti! 

— Cine, eu, voltairian? 

— Da, la fel ca si tatăl tau. si nici nu banuiesti. 

— După toate acestea, izbucni Lavretki, sînt indreptatit să-ti spun că esti un fanatic! 

— Păcat! exclamă Mihalevici deznädäjduit. Din nefericire, n-am meritat pînă în clipa de 
fată cu nimic o apreciere atât de înaltă... 

- Acum am găsit cum sâ-ti spun, strigă Mihalevici pe la ceasurile trei din noapte, nu esti 
scheptic, nu esti dezamăgit, nu esti voltairian, esti un trîntor si încă un trintor înrâit, un 
trîntor constient, nu un oarecare trîntor naiv. Trîntorii naivi stau toläniti pe cuptor si nu 
fac nimic, pentru că nici nu stiu 

90 


t 

să facă vreo treabă; ei nici nu gîndesc; pe cînd tu esti un om care gindeste - si totusi stai 
tolänit; ai putea să faci ceva - si nu faci nimic; te-ai tolanit sätul cu burta în sus si spui: 
asa se si cuvine, să stau tolänit, pentru că tot ceea ce fac oamenii -totul e o absurditate de 
sus pînă jos si o prostie ce nu duce la nimic. 

— si de unde ai scos-o că eu stau tolânit? repeta mereu Lavretki. Cum de-mi atribui 
asemenea idei? 

— lar pe deasupra, voi toti, frătia voastră întreagă, urmă neobositul Mihalevici, sînteti 
niste trîntori culti. Voi stiti de care picior schioapâtă neamtul; stiti ce-i râu la englezi si la 
francezi; iar jalnica voastră stiintă vă serveste drept sprijin, vă justifică lenea nerusinata, 
inactivitatea asta josnică. Altul se si mindreste, cică, uite câ-s destept - stau tolanit; iar 
ceilalti, prostii, aleargă încoace si încolo. Da! Dar mai avem si domni de-aceia — de 
altfel, n-o spun pe socoteala ta — care-si petrec toată viata într-un fel de extaz al 
plictiselii, se obisnuiesc cu ea, se cufundă în ea ca o ciupercä-n smîntînă, continuă 
Mihalevici si începu să rîdă de propria-i comparatie. Uf, uf! acest extaz al plictiselii este 
pieirea rusilor! Trîndavul dezgustător se pregăteste un veac întreg ca să se apuce de 
treabă... 

— side ce ocarasti?! răcni la rîndul sau Lavretki. Să lucrezi... să faci... Spune mai bine 
ce să fac si nu înjura, Demostene de la Poltava! 

- Ia te uită, ce vrea dumnealui! Asta n-am să ti-o spun, frate; fiecare trebuie să stie ce are 
de făcut, îi răspunse ironic Demostene. Mosier, nobil — si nu stie ce are de făcut! N-ai 
credintă, caci altfel ai sti; n-ai nici credinta, nici revelatie. 

- Lasă-mă să mă odihnesc cel putin, drace; lasă-mă să mă dumiresc, se rugă Lavretki. 

- Niciun minut de odihnă, nici o secundă! răspunse Mihalevici, cu un gest imperativ 
al miinii. Nici o secundă! Moartea nu asteaptă, nici viata nu trebuie să astepte. 

t 91 

— Dar cînd si unde s-au gîndit oamenii sa trindaveasca? strigă acelasi pe la ceasurile 
patru dimineata, de data aceasta cu glasul putin cam ragusit. La noi! Acum! In Rusia! 
Cînd pe fiecare om în parte îl apasă datoria, marea răspundere fată de Dumnezeu, fată de 
popor, fată de sine însusi! Noi dormim, iar timpul trece; noi dormim... 

- îngăduie-mi să-ti atrag atentia, vorbi Lavretki, că acum în nici un caz nu dormim, mai 
curînd îi împiedicâm pe altii să doarmă. Ca niste cocosi zbierăm, de ne rupem gitlejul. 
Ascultă, nu cumva sîntem pe la cîntători? 

Această iesire îl înveseli si-l linisti pe Mihalevici. „Pe mîine", spuse cu zimbetul pe buze 
si-si înfundă pipa în chisea. „Pe mîine", repetă Lavretki. Prietenii mai discutară însă mai 
bine de un ceas... De data asta fără să mai ridice vocea; discutia lor a fost linistita, tristă, o 
discutie blîndă. 

A doua zi, Mihalevici plecă, desi Lavretki se stradui în fel si chip să-l retină. Feodor 
Ivanici nu izbuti să-l convingă să mai rămînă, de discutat discutara după pofta inimii. 
Află că Mihalevici nu avea un chior, încă din ajun Lavretki observase cu compatimire la 
el toate semnele si deprinderile sărăciei lucii: cizmele îi erau scîlciate, surtucului îi lipsea, 
la spate, un nasture; mîinile sale nu cunoscuseră mânusa; avea puf in par. Cînd sosi, nici 
nu se gîndi să se spele. Minca la masă ca un rechin, carnea o rupea cu degetele si rontaia 
zgomotos oasele cu dintii sâi negri si puternici. De asemenea, reiesi că nici slujba nu-i 
priise, că îsi pusese toate sperantele în acel otcupcic, dar acesta îl luase numai ca să aibă 
„un om cult" în biroul sau. Cu toate acestea, Mihalevici nu se descuraja si trăia ca un 


cinic, ca un idealist, ca un poet, fiind sincer ingrijorat si consumindu-se pentru soarta 
omenirii, pentru propria-i vocatie, interesindu-1 prea putin dacă va muri de foame. 
Mihalevici nu era cäsätorit, dar fusese îndrăgostit de nenumärate ori si scrisese versuri 
tuturor iubitelor sale. Cu deosebită inflacarare a cîntat o misterioasă panna cu bucle 

92 

LS. TURGHENIEV 

negre... Este adevărat, umblau zvonuri cum că această panna fusese o oarecare evreică, 
bine cunoscută multor ofiteri de cavalerie..., dar, dacă stai să te gindesti, parcă nu-i 
totuna? 

Cu Lemm, Mihalevici nu se întelesese deloc: neobisnuit, neamtul se sperie de felu-i 
zgomotos de a vorbi, de manierele lui grosolane... îndeobste, nenorocitii se înteleg 
numaidecit între dinsii. Dar, spre batrinete, rar se întîmplă ca ei să se apropie, si nici nu-i 
de mirare: nu mai au ce să-si împârtăsească — nici măcar sperantele. 

înainte de plecare, Mihalevici discută mult cu Lavretki, îi proroci pieirea, dacă nu-si va 
veni în fire, implorindu-1 să se ocupe serios de traiul tăranilor sai, dîndu-se ca exemplu si 
spunînd că el s-a purificat în vapaia nenorocirilor — de cîteva ori repetă că se considera 
un om fericit si se compara cu păsările si cu crinul vilcelelor... 

— Oricum, un crin negru, remarcă Lavretki. 

— Eh, frate, nu face pe aristocratul, îi răspunse Mihalevici, cu glas blînd, mai bine 
multumeste lui Dumnezeu că si în vinele tale curge sînge curat de plebeu. Vad însă că tu 
ai nevoie acum de o fiintă neprihanita, nepămînteană, care să te scoată din lincezeala... 
— îti multumesc, frate, rosti Lavretki, m-am săturat de aceste fiinte nepămîntene. 

— Taci, chinicule! exclamă Mihalevici. 

— ,,Cinic", nu „chinic", îl corectă Lavretki. 

— Ba chiar chinic, repetă Mihalevici fără sfială. 

Nici cînd sedea în briscä, unde fusese urcat geamantanul lui turtit, galben si nefiresc de 
usor, el nu conteni să vorbească, înfăsurat într-un fel de manta spaniolă, cu gulerul 
decolorat si cu labe de leu în loc de copci, el îsi expunea mai departe opiniile în legătură 
cu soarta Rusiei si gesticula cu mina-i bronzată, ca si cum ar fi împrăstiat sămînta fericirii 
viitoare. Caii porniră în sfirsit... 

t 93 

— Adu-ti aminte de ultimele mele trei cuvinte, strigă el, aplecîndu-se cu tot trupul din 
trăsură, aproape să cadă: religia, progresul, umanitatea!... Rămii cu bine! Capul sau, cu 
sapca trasă pe ochi, se mistui. 

Lavretki rămase singur în pridvor, privind tintă în lungul drumului, pînă cînd trasura i se 
sterse din vedere. „Să stii că are dreptate, se gîndi el intrind în casa, probabil că-s un trîn- 
tor." Multe din cuvintele lui Mihalevici îi intraseră fără doar si poate în suflet, desi 
polemizase si nu se impacase cu el. Ajunge doar atât: să fie omul bun, atunci nimeni nu-i 
poate tine piept. 

Capitolul XXVI 

Peste două zile, tinîndu-si făgăduiala, Maria Dmitrievna sosi la Vasilievskoe, cu tot 
tineretul. Fetele alergară numai-decit în grădină, iar Maria Dmitrievna trecu, privind 
alene, prin toate încăperile si lăudă duios totul. Vizita pe care o făcea lui Lavretki era 
socotită de dînsa ca un semn de mare indulgentă, aproape ca o faptă buna. Ea zimbi 
prietenos cînd Anton si Aprakseia îi sărutară mîna, după vechiul obicei al serbilor, si le 
ceru, cu voce molatică si vorbind pe nas, să-i aducă ceaiul. Spre marele necaz al lui 


Anton, care-si pusese manusi albe impletite, nu el, ci feciorul tocmit de Lavretki si care, 
după spusa batrinului slujitor, nu cunostea nici o boaba de etichetă, servi ceaiul cucoanei 
de curînd sosite, în schimb, în timpul prînzului, Anton îsi luă revansa; îsi înfipse bine 
picioarele în dusumea la spatele jiltului Mariei Dmitrievna si nu cedă nimänui locul sau. 
Faptul că Vasilievskoe nu văzuse de multă vreme oaspeti avu darul să-l tulbure si în 
acelasi timp să-l bucure pe mos Anton, îi făcea plăcere să vadă că boierul sau avea 
legături cu lumea bună. De altfel, n-a fost el 

94 

t 

singura persoană emotionata în ziua aceea: si Lemm era stapinit de tulburare. Se 
îmbrăcase într-un frac scurt, cu coadă ascutită, de culoarea tabacului, si-si legase strîns 
băs-mâluta la git. Tusea mereu si se da la o parte cu o expresie plăcută, prietenoasă. 
Lavretki observă cu satisfactie că apropierea dintre dînsul si Liza stăruie. De cum intră, 
ea îi întinse mina cu prietenie. Dupä-masä, Lemm scoase din buzunarul de la spate al 
fracului, în care îsi tot băga mina, un sul nu prea mare de hîrtie cu note si, tuguindu-si 
buzele, îl aseză în tăcere pe pian. Era o romantă compusă în ajun, cu niste cuvinte 
nemtesti demodate, în care se pomenea despre stele. De îndată, Liza se aseză la pian si 
descifra romanta.. Dar vai! muzica era incilcita si neplăcut de încordată. Se vedea că 
Lemm se silise să exprime ceva pâtimas, profund, dar nu izbutise. Strădania rămăsese 
numai strădanie. Amindoi, si Lavretki, si Liza, îsi dădură seama de asta — întelese si 
Lemm. Fără să spună un cuvînt, el îsi vîri romanta la loc în buzunar; iar ca răspuns la 
propunerea Lizei de a o cînta încă o dată, se multumi să dea din cap si să spună cu tilc: 
„Si cu asta — basta!", apoi se încovoie, se zgribuli si se indeparta. 

Câtre seară, toată societatea se duse la pescuit, în iazul de dincolo de parc se găseau multi 
carasi si plevusca. Pe Maria Dmitrievna o asezară la umbră pe malul apei, într-un fotoliu, 
îi asternură un covor sub picioare si îi dădură undita cea mai bună. Anton îi oferi 
serviciile sale de pescar batrin si iscusit. Punea cu osirdie rime in cîrlig, le plesnea cu 
palma, le scuipa si arunca singur undita, înclinîndu-si cu gratie tot trupul înainte, în 
aceeasi zi, Maria Dmitrievna îl caracteriza fată de Feodor Ivanici cu următoarea frază, 
rostită într-o franceză de pension: ,,// n 'y a plus maintenant de ces gens comme aut re 
fois." Lemm si cele două fetite plecară mai departe, tocmai la zăgaz. Lavretki se aseză 
aproape de Liza. Pestele trăgea la 

t 95 

nada necontenit. Carasii prinsi sclipeau mereu prin aer cu solzii lor aurii sau argintii. 
Exclamatiile de bucurie ale fetitelor nu mai conteneau; însäsi Maria Dmitrievna scoase 
niste tipete ascutite de vreo două ori, pe un ton delicat. Pestele trăgea mai rar la Lavretki 
si la Liza. Pesemne unde ei, spre deosebire de ceilalti, dădeau pescuitului mai putină 
importantă si-si lăsau plutele să fie aduse de unde pînă la mal. Stufărisul înalt si rosiatic 
fremata încetisor în jurul lor, apa linistită lucea domol si convorbirea li se depäna în 
tihnă. Liza se asezase pe un mic ponton, iar Lavretki sedea pe un trunchi de răchită 
aplecat. Liza era îmbrăcată într-o rochie albă, strîn-să în talie cu o panglică lată, tot alba; 
pălăria de pai îi atirna pe un brat. Cu cealaltă mina tinea, cam anevoie, nuiaua mlădioasă 
a unditei. Lavretki se uita la profilul ei pur, putin cam sever, la păru-i dat după urechi, la 
obrajii gingasi, imbujorati ca la copii, si se gîndea: „O, cit de drăgălasă esti pe malul 
rimnicului meu!" Liza nu se întorcea spre dinsul, ci privea în apă si parea fie că-si mijeste 
ochii, fie că zimbeste. Umbra teiului din apropiere îi acoperea pe amindoi. 


— stii, grai Lavretki, m-am gîndit mult la discutia noastră de deunăzi si am ajuns la 
concluzia că esti o persoană neobisnuit de bună. 

— Nu cu intentia aceasta am..., începu Liza si se fistici. 

— Esti bună, repetă Lavretki. Eu sînt un om din topor, dar simt că toti trebuie să te 
iubească. latä-1, de pildă, pe Lemm: e pur si simplu îndrăgostit de dumneata. 
Sprincenele Lizei nu se încruntară, ci numai tresăriră; asa 1 se întîmpla totdeauna cînd 
auzea ceva neplăcut. 

— Azi mi-a fost tare milă de dinsul, reluă Lavretki, pentru romanta sa neizbutita. Să fii 
tînăr si să nu poti face ceva — mai merge; dar să imbatrinesti si să nu te mai ajute 
puterile, e greu. si-i păcat că nici nu simti cînd te părăsesc fortele. Batrinului îi vine greu 
să îndure asemenea lovituri!... Fii cu 

96 

t 

luare-aminte, la dumneata pestele musca nada... Se spune, adauga Lavertki, dupa un scurt 
răstimp, că Vladirnir Nikolaici a scris o romanta foarte draguta. 

— Da, răspunse Liza, o bagatelă, dar acceptabilă. 

— Ce părere ai, o întrebă Lavretki, e un bun muzician? 

— îmi face impresia că are o deosebită înclinatie pentru muzică, dar pînă în prezent nu 
s-a ocupat de ea cum se cuvine. 

— Bine! Dar, ca om, e bun? 

Liza izbucni în rîs si-i aruncă o privire fugară lui Lavretki. 

— Ce întrebare stranie! exclamă ea si, ridicînd undita, o aruncă din nou mai departe. 
— De ce stranie? Eu te întreb despre dînsul ca un om nu demult sosit aici, ca o rudă. 
— Ca rudă? 

— Da! Căci mi se pare cä-ti sînt unchi? 

- Vladirnir Nikolaici are suflet bun, rosti Liza, e destept; maman îl iubeste foarte mult. 
— Dar dumneata îl iubesti? 

— E un om bun; de ce să iiu-l iubesc? 

- Aha! spuse Lavretki si tăcu. Pe fata-i trecu o expresie pe jumatate tristă, pe jumătate 
ironică. Privirea lui stăruitoare o incurca pe 'Liza, totusi ea zimbea mai departe. Ei, să le 
dea Domnul noroc! biigui Lavretki într-un tîrziu, ca pentru sine, si-si întoarse capul. 
Liza rosi. 

— Gresiti, Feodor Ivanici, zise ea, degeaba vă gînditi... Oare Vladirnir Nikolaici nu vă 
place? îl întrebă deodată. 

— Nu-m i place. 

- De ce? 

— îmi face impresie că n-are inimă. Surisul se sterse de pe fata Lizei. 

t 97 

- V-ati obisnuit să judecati oamenii aspru, rosti ea după o tăcere prelungă. 

- Eu? Nu cred. lartă-mă, dar ce drept am să-i judec aspru pe altii, cînd eu însumi am 
nevoie de indulgentă? Sau ai uitat că de mine doar cei nepasatori nu rid. Dar, adâugă, te- 
ai tinut de fagaduiala? 

- Care anume? 

— Să te rogi pentru mine. 

— Da, m-am rugat pentru dumneavoastră si mă inchin în fiecare zi. Vă rog însă să nu 
vorbiti cu usurintă despre asta. 


Lavretki încercă s-o convingă pe Liza că nici nu se gin-dea la asa ceva, că avea un respect 
adînc fată de orice convingeri; apoi se apucă să vorbească despre religie, despre 
însemnătatea ei pentru istoria omenirii, despre importanta crestinismului... 

— Trebuie să fii crestin, începu Liza, după oarecare soväire, si nu pentru a cunoaste cele 
ceresti... sau... cele pamintene, ci pentru că fiecare om este dator cu o moarte. 

Cu o nedumerire involuntară, Lavretki îsi ridică ochii spre Liza si-i intilni privirea. 

- Ce cuvînt ai rostit! îi spuse. 

— Cuvîntul acesta nu-i al meu, îi răspunse ea. 

- Nu-i al dumitale... Dar de ce vorbesti despre moarte? 

— Nu stiu. Adeseori mă gîndesc la ea. 

— Adesea? 

- Da. 

— N-as spune, privindu-te acum; ai un chip atît de vesel, de luminos, surizi... 

— Da, acum mă simt foarte veselă, răspunse Liza cu naivitate. 

Lui Lavretki îi venea să-i cuprindă amîndouă miinile si să i le strîngă cu putere. 

— Liza, Liza, strigă Maria Dmitrievna, vino aici, uită-te ce caras am prins. 

98 

t 

— Numaidecit, maman, răspunse Liza si se duse la ea; iar Lavretki rămăsese pe răchită. 
„Vorbesc cu ea parcă n-as fi un om care si-a trait traiul", se gîndi. Plecind, Liza isi agata 
palaria pe o crenguta; cu un sentiment straniu, aproape delicat, Lavretki privi palaria, 
panglicile ei lungi, putintel sifonate. Liza se întoarse repede si se aseza iarasi pe ponton. 
- De ce vi se pare ca Vladimir Nikolaici n-are suflet? il. intreba ea, citeva clipe mai tirziu. 
— Am mai spus, poate gresesc; timpul însă va limpezi totul. Liza căzu pe gînduri. 
Lavretki deschise vorba despre viata lui la Vasilievskoe, despre Mihalevici, despre 
Anton. Simtea nevoia să vorbeasa cu Liza, să-i spună tot ce-i trecea prin gînd. Ea îl 
asculta cu atîta blindete, cu atîta luare-aminte, observatiile si răspunsurile ei rare i se 
păreau asa de simple si de întelepte... La urmă îi spuse si acest lucru. 

Liza se miră. 

— Să fie adevärat? îl întrebă. Credeam că eu, ca sicamerista mea Nastia, 
sîntem lipsite de cuvinte proprii. Odinioară, ea-i spunea logodnicului său asa: 
„pesemne te plictisesti cu mine; tu-mi spui tot lucruri frumoase, iar mie-mi lipsesc 
cuvintele proprii”. 

„Si slavă Domnului ca-i asa", se gîndi Lavretki. 

Capitolul XXVII 

între timp se înserase, iar Maria Dmitrievna îsi arâtă dorinta să plece acasă. Fetitele, cu 
greu desprinse de la rimnic, fură îmbrăcate. Lavretki spuse cä-si va petrece oaspetii pînă 
la jumătatea drumului si porunci să-i înseueze calul. Asezînd-o pe Maria Dmitrievna in 
cupeu, el îsi aduse aminte de Lemm; dar batrinul nu putu fi găsit nicăieri, dispăruse 
îndată ce se sfirsise pescuitul. Anton închise portiera, cu o 

t 99 

putere de invidiat pentru anii sai, si strigă aspru: ,,Mina, vizitiu!". Cupeul se urni din loc. 
în spate sedeau Maria Dmitrievna si Liza, iar în fată fetitele si camerista. Era o seară 
caldă si linistită. Lăsaseră geamurile în jos de amin-doua partile cupeului. Lavretki 
calarea, alături de cupeu, pe partea Lizei, care sedea cu mîna pusă la portieră. El lăsă 
slobod friul pe gâtul calului, mergind în trap usor, — si din cînd în cînd schimba două-trei 


cuvinte cu fata. Amurgul se mistui; se lăsă noaptea; totusi aerul parcă se mai încâlzi. 
Maria Dmitrievna atipi în curînd; la fel adormiră fetitele si camerista. Cupeul mergea 
repede si lin. Liza sedea aplecată înainte. Luna de-abia răsărită îi lumina fata, zefirul 
aromat al noptii îi mingiia ochii si obrajii. Se simtea bine. Mina ei sta sprijinită pe 
portiera cupeului, alături de mina lui Lavretki. Acesta se simtea bine si el: călărea prin 
căldura plăcută a noptii linistite, fără să-si ia ochii de pe chipul blajin si tînăr al fetei, 
ascultîndu-i glasul proaspât, care suna în soaptă si-i spunea lucruri simple si plăcute. Nici 
nu băgă de seamă că făcuse jumătate de cale. Lavretki nu vru s-o trezească pe Maria 
Dmitrievna, strînse usor mina Lizei si-1 spuse: „Doar sîntem prieteni acum, nu-i asa?" Ea 
dădu din cap, el opri calul. Cupeul îsi urmă drumul, legânîndu-se usor. Lavretki porni la 
pas spre casă. Farmecul noptii de vară îl cuprinse; totul în jur părea neobisnuit de straniu 
si în acelasi timp atît de cunoscut si de plăcut. Totul dormea, aproape si în depărtare; se 
vedea pina hat, încolo, cu toate că ochiul nu deslusea cele văzute; si chiar în această 
liniste se simtea viata tînără, în floare. Calul lui Lavretki păsea vioi, leganindu-se 
cadentat la dreapta si la stînga; umbra lui mare si neagră mergea alâturi, îti făcea o 
plăcere tainică tropotul copitelor. Era ceva vesel si minunat în chemarea răsunătoare a 
prepelitelor. Stelele se pierdură într-un fel de picla luminoasă; craiul nou sticlea cu o 
strălucire neclintită; lumina lui se revarsa într-un suvoi albastru peste cer si cădea ca o 
pată de aur fumuriu pe norii subtiri ce-i treceau pe-aproape; 

100 

t 

prospetimea vazduhului lăsa o urmă usoară de umezeală pe ochi, patrundea blind in toate 
madularele si se revarsa în piept ca un suvoi fara zăgaz. Lavretki se lăsă în voia plăcerii 
pe care o gusta. „Ei, om mai trai, se gîndi, nu ne-a răpus de tot... " El nu-si lămuri cine 
sau ce nu-l răpusese... Apoi începu să se gîndească la Liza; pesemne ea nu-l iubeste pe 
Pansin. Dacă ar fi întâlnit-o în alte împrejurări, cine stie ce s-ar fi putut întîmpla! il 
întelegea pe Lemm, desi ea-i lipsită de cuvinte ,,proprii". Ba nici nu-i adevărat: ea are 
cuvinte proprii... „Să nu vorbiti cu usurintă despre asta", îsi aduse aminte Lavretki. Mai 
merse o bucată bună de drum cu capul plecat; apoi se îndreptă si rosti încet: 

Mi-am ars icoanele din sanctuare, 

Iar azi ma-nchin la tot ce-am ars demult... 

dar numaidecit îsi lovi calul cu cravasa si galopă pînă acasa. Descâlecînd, Lavretki îsi roti 
privirile pentru cea din urmă oară, cu un zîmbet de multumire. Noaptea tăcută, blinda, se 
revarsase pe coline si in vai; din depărtare, din adincul inmiresmat al noptii, cine stie de 
unde — din cer sau din pămînt - adia o câldură linistita si molaticä. Lavretki îi trimise 
Lizei o ultimă salutare si, cu pas sprinten, urcă în pridvor. Ziua urmâtoare trecu destul de 
anodin. De dimineată plouă; Lemm se uita pe sub sprincene si-si stringea buzele, din ce 
în ce mai tare, parcă si-ar fi pus în gînd să nu le mai desfacă niciodată. Mergind la 
culcare, Lavretki îsi luă în pat un maldăr întreg de reviste frantuzesti, care zăceau 
nedesfăcute pe masa lui de mai bine de două săptămîni. începu să rupă plicurile fara 
interes si să-si plimbe ochii peste coloanele ziarelor, care de altfel nu cuprindeau nimic 
nou. Era gata să se lase, cînd deodată sări din pat, ca muscat de sarpe. Foiletonul dintr-o 
revistă, semnat de bine cunoscutul mon-sieur Jules, aducea la cunostinta cititorilor sai „o 
noutate tristă": admirabila si fermecätoarea moscovită, scria el, una 

t 101 

dintre reginele modei, podoaba saloanelor pariziene, Madame de Lavretzki, a încetat din 


viata aproape subit, si vestea aceasta, din nenorocire prea adevarata, de-abia atunci a 
ajuns la dinsul, la domnul Jules. Se poate spune, urma autorul, că el fusese un prieten al 
defunctei... 

Lavretki se îmbrăcă, iesi în grădină si pînă dimineata se plimbă încoace si încolo pe o 
singură alee. 

Capitolul XXVIII 

în dimineata următoare, la ceai, Lemm îl rugă pe Lavretki să dea poruncă să fie pusi caii 
la trăsură, ca să se întoarcă în oras. 

— E timpul să mă apuc de lucru, adică de lectii, spuse batrinul, căci aici îmi pierd 
vremea degeaba. 

Lavretki nu-i răspunse îndată: părea distrat, însă în cele din urmă zise: 

— Atunci plecăm împreună. 

Fără să fie ajutat de vreo slugă, gifiind si mîniindu-se, Lemm îsi pregati micul 
geamantan; apoi rupse si arse cîteva foi de note. Trăsura trase la scară. lesind din birou, 
Lavretki băgă în buzunar numărul din ajun al ziarului. Tot drumul atît Lemm, cit si 
Lavretki vorbira putin: fiecare căzuse pe gînduri si era bucuros că celălalt nu-l supără 
deloc. Se despartira destul de rece — ceea ce, de altfel, se întîmplă deseori in Rusia între 
prieteni. Lavretki îl duse pînă la căsuta lui pe batrin, care cobori, îsi luă geamantanul si, 
fără să întindă mîna prietenului său (tinea geamantanul cu amîndouă mîinile, în fata 
pieptului) si nearuncindu-i cel putin o cautatura, îi spuse în ruseste: „Rămas-bun!". 
„Rămas-bun!" repetă Lavretki si porunci vizitiului să-l ducă la locuinta sa. inchiriase, 
pentru orice eventualitate, o locuinta în orasul O... După ce isprăvi 

102 

t 

cîteva scrisori si mîncă in fuga, Lavretki se duse la Kalitini. In salon îl găsi pe Pansin, 
care-i aduse la cunostinta că Măria Dmitrievna vine neintirziat si intră in vorbă cu cea 
mai cordială amabilitate. Pînă atunci Pansin i se adresa lui Lavretki dacă nu de sus, dar cu 
indulgentă; Liza însă, împârtăsindu-i lui Pansin impresiile sale din calatoria făcută, îl 
prezentă pe Lavretki ca pe un om minunat si destept; atîta i-a fost de ajuns: trebuia să-l 
cucerească pe acest om ,,minunat". Pansin începu cu complimente la adresa lui Lavretki, 
descrise entuziasmul cu care, după spusele sale, toată familia Mariei Dmitrievna laudase 
Vasilievskoe si pe urmă, ca de obicei, trecu cu iscusintă la propria-i persoană si începu să 
vorbească despre preocupările si conceptiile sale asupra vietii, a lumii si a slujbei. Spuse 
vreo două cuvinte despre viitorul Rusiei si cum trebuie tinuti în frîu guvernatorii. Tot 
atunci făcu o glumă pe socoteala sa si adăugă că la Petersburg, între altele, i se 
încredintase misiunea depopulariser l'idee du cadastre. Vorbi destul de mult, rezolvind, cu 
un dispret înfumurat, toate greutătile si, ca un scamator care se joacă cu bile, jongla cu 
cele mai însemnate probleme administrative si politice. Expresii ca: „lată ce-as face, daca 
as fi în locul guvernatorului" sau „Dumneavoastră, ca un om cu judecată, veti fi de acord 
cu mine", nu mai conteneau. Lavretki asculta cu răceală flecäreala lui Pansin: nu-i plăcea 
omul acesta frumos, destept, de o elegantă firească, cu zîmbet senin, voce respectuoasă si 
ochi cercetători. Pansin pricepu curînd, datorită intuitiei fulgerătoare cu care descifra 
sentimentele altora, că nu-i face nici o plăcere deosebită interlocutorului sâu si, sub un 
pretext rezonabil, se făcu nevăzut, hotarind în sine că Lavretki o fi el un om minunat, dar 
nu-i deloc simpatic, ci aigri si, en somme, cam caraghios. Maria Dmitrievna aparu 
însotită de Ghedeonovski; apoi veniră Marfa Timofeevna si Liza. După ele sosiră si 


ceilalti ai casei; mai tîrziu îsi făcu aparitia si melomana Belenitina, o doamnă mica si 
uscativa, cu 

t 103 

o fată frumoasă si obosită, aproape copilărească, într-o rochie neagră fosnitoare, cu un 
evantai pestrit si bratari groase de aur. Sosi si sotul ei, un om rotofei, cu obrajii rosii, care 
avea rniini si picioare mari, gene albe si un zîmbet incremenit pe buzele-i groase, în vizită 
sotia lui nu vorbea cu el niciodată; iar acasă, în clipele de tandrete, îl numea ,,purcelusul" 
ei. Pansin se întoarse. Camerele se umplura de animatie si de zgomot. Această multime 
de oameni nu era pe placul lui Lavretki; îl sîcîia mai ales Belenitina, care îl tot privea prin 
lorgnon. Ar fi plecat numaidecit, dacă n-ar fi fost Liza la mijloc; voia să-i spună cîteva 
cuvinte între patru ochi, dar multă vreme nu putu prinde un moment prielnic si se 
multumi s-o urmărească din priviri cu o multumire ascunsă. Niciodată figura ei nu i se 
paruse mai nobilă si mai drăgâlasă. Vecinatatea Belenitinei o făcea să cîstige foarte mult. 
Aceasta se misca necontenit pe scaun, da din umerii sai ingusti, ridea cu un ris alintat si 
apoi fie că închidea, fie că deschidea larg ochii pe neasteptate. Liza sedea linistita, privea 
drept înainte si nu ridea. Gazda se aseză la cărti cu Marfa Timofeevna, Belenitîna si 
Ghedeonovski, care juca foarte încet, gresea necontenit, clipea din ochi si-si stergea fata 
cu batista. Pansin luă o înfătisare melancolică; se exprima scurt, trist, cu subintelesuri, 
aidoma unui pictor nerecunoscut. Dar, cu toate rugămintile Belenitînei, care cocheta cu el 
asiduu, nu acceptă să-si cînte romanta: îl stînjenea prezenta lui Lavretki. Nici Feodor 
Ivanici nu vorbi mult, expresia fetei lui o uimi pe Liza de cum intră în cameră: ea îsi dădu 
seama numaidecit că are să-i spună ceva; dar, inexplicabil, îi era teamă să-l întrebe, în 
sfirsit, trecînd în sufragerie să toarne ceai, fără să vrea, întoarse capul în partea lui. El o 
urmă imediat. 

— Ce-i cu dumneavoastră? îl întrebă ea, punind ceainicul cu esentă pe samovar. 

- Ai observat ceva? răspunse acesta. 

— Astăzi sînteti altfel ca de obicei. 

104 

t 

Lavretki se aplecă peste masa. 

— Voiam, începu el, să-ti comunic o veste; dar acum nu-i posibil. De altfel, citeste ceea 
ce-i notat cu creionul în acest foileton, adăugă, întinzmdu-i exemplarul de ziar pe care-l 
luase cu sine. Te rog să-l păstrezi în secret; eu am să trec mîine dimineată. 

Liza rămase surprinsă... Pansin se arâtă în pragul usii: ea viri ziarul în buzunar. 

— Ati citit Obermann, Lizaveta Mihailovna? o întrebă îngîndurat Pansin. 

Liza îi răspunse ceva în treacât si iesi din sală urcind la etaj. Lavretki se întoarse în salon 
si se apropie de masa de joc. Marfa Timofeevna, cu fata rosie si cu panglicile de la boneta 
desfăcute, porni să i se plîngă de partenerul său Ghedeonovski care, după spusa ei, nu stia 
să joace. 

— Să joci cărti, spuse ea, se vede că nu-i tot atît de usor ca a plăsmui minciuni. 
Ghedeonovski continuă să clipeascä si să-si steargă fata. Liza intra în salon si se aseză 
într-un colt: Lavretki se uită la dînsa; ea îl privi pe Lavretki. Amîndoi se simtiră cuprinsi 
de un sentiment asemănător cu groaza, Lavretki citi pe fata ei o nedumerire si un fel de 
mustrare ascunsă. Oricit ar fi vrut, nu putea să-i vorbească. Să rămînă cu ea în aceeasi 
cameră, ca musafir printre ceilalti oaspeti, i-ar fi fost greu. De aceea se hotărî să plece. 
Luîndu-si ramas-bun de la ea, izbuti să repete că va veni a doua zi, adăugind că se bizuie 


pe prietenia ei. 

- Poftiti! îi răspunse Liza, cu aceeasi nedumerire zugrăvită pe chip. 

După plecarea lui Lavretki, Pansin se învioră; începu să-i dea sfaturi lui Ghedeonovski, 
iar Belenitinei îi adresă galanterii ironice si, în sfirsit, îsi cîntă romanta. Pe Liza însă o 
privea si-i vorbea ca si mai înainte: cu subintelesuri si oarecum întristat. 

> 

t 105 

Lavretki nu dormi iarasi toată noaptea. Nu era cuprins de tristete, nici de tulburare, îl 
stăpînea o liniste desavirsita; însă nu putea dormi. si nici amintirile trecutului nu-l 
tulburau, ci pur si simplu îsi întorcea privirile spre viata-i trecută. Inima îi bătea greu si 
măsurat, orele zburau; iar el nici nu se gîndea la somn. Din cînd în cînd, îi trecea prin cap 
un singur gînd: „Peste putintă, prostii!" si se oprea, îsi lăsa capul în piept si-si întorcea 
din nou privirile spre viata-i trecută. 

Capitolul XXIX 

Maria Dmitrievna nu-l primi pe Lavretki cu prea multă amabilitate cînd acesta se înfătisă 
a doua zi. „lan te uită, s-a si innadit!" se gîndi ea. Lavretki si asa nu-i era tocmai pe plac; 
de altfel si Pansin, sub a cărui influentă se afla, îl lăudase în ajun cu cuvinte viclene si 
dispretuitoare. Ea nu-l socotea drept oaspete si nici nu credea de cuviintă să se ocupe de 
o rudă, aproape un om al casei. Nu trecu nici o jumatate de oră, si Lavretki se plimba 
alături de Liza pe o alee din grădină. La cîtiva pasi de ei, Lenocika si surocika alergau 
printre straturile de flori. 

Ca de obicei, Liza era linistită, dar ceva mai palidă. Ea scoase din buzunar si îi întinse lui 
Lavretki foaia de ziar împăturită de mai multe ori. 

- E groaznic, rosti. Lavretki nu răspunse nimic. 

— Poate că nici nu-i adevărat, adăugă Liza. 

— De aceea te-am si rugat să nu vorbesti cu nimeni despre asta. 

Liza făcu cîtiva pasi. 

- Spuneti-mi, începu ea, nu sînteti mîhnit? Nicidecum? 

— Nici nu stiu ce simt, îi răspunse Lavretki. 

106 

t 

— Dar ati iubit-o odinioara? 

- Am iubit-o. 

- Mult? 

- Mult. 

- si moartea ei nu v-a întristat? 

— Pentru mine ea murise demult. 

— E păcat ceea ce spuneti... Vă rog să nu vă supărati. Mă socotiti prietenă si o prietenă 
poate spune ce gîndeste. Pe mine zâu mă apucă groaza... Ieri arâtati asa de râu... Va 
amintiti că nu demult v-ati plîns de dînsa? Iar ea, atunci, poate nici nu mai era pe lumea 
asta. E groaznic! Asta parcă v-a fost sortit drept pedeapsă. 

Lavretki surise cu amărăciune. 

- Esti convinsă? Cel putin sînt liber acum. Liza tresäri usor. 

- Destul! Nu mai vorbiti asa. La ce va e buna libertatea? E momentul sa va ginditi la 
iertare si nu la asa ceva... 

- De mult am iertat-o, o intrerupse Lavretki, făcînd un gest cu m in a. 


— Nu-i asa, îi răspunse Liza, rosind. Nu m-ati înteles. Trebuie să va ginditi la iertarea 
dumneavoastră... 

— Cine să mă ierte? 

— Cum cine? Dumnezeu. Căci cine poate să ne ierte în afară de Dumnezeu? 

Lavretki o apucă de mînă. 

- Ah, Lizaveta Mihailovna, crede-mă, exclamă el, si asa am fost îndeajuns de pedepsit. 
Am si ispăsit totul, crede-ma. 

— Asta nu o puteti sti, spuse Liza cu jumătate de gură. Ati uitat că, nu demult, cînd ati 
vorbit cu mine, n-ati vrut s-o iertati. 

Amindoi, tacind, făcură cîtiva pasi pe alee. 

— Dar ce-i cu fiica dumneavoastră? îl întrebă deodată Liza si se opri. 

Lavretki tresari. 

t 107 

- O, n-avea nici o grijă! Am si trimis scrisori unde se cuvenea. Viitorul fiicei mele, cum 
ai... după cum ai spus... este asigurat! Fii linistita. 

Liza zîmbi cu tristete. 

- Ai dreptate, urmă Lavretki, ce pot face cu libertatea mea? La ce-mi foloseste? 

— Cînd ati primit ziarul? întrebă Liza, fără să răspundă la întrebarea lui. 

- A doua zi după vizita pe care mi-ati făcut-o. 

- Oare..., oare nici n-ati plins cel putin? 

- Nu. Am ramas uluit; dar de unde ar fi putut izvori lacrimile? Sa pling trecutul? Pentru 
mine el se prefacuse in scrum. Fapta ei nu mi-a sfarirnat fericirea, ci mi-a aratat numai ca 
ea nici nu existase vreodata. Ce-as fi avut să pling? De altfel, cine stie? Poate că as fi fost 
mai mihnit dacă as fi primit vestea asta cu două săptămîni mai înainte. 

- Cu două săptămîni? se miră Liza. Dar ce s-a întîmplat în aceste două săptămîni? 
Lavretki nu răspunse nimic, iar Liza rosi deodată si mai tare decît înainte. 

- Da, da, ai ghicit, continuă pe neasteptate Lavretki, în aceste două săptămîni am 
cunoscut ce înseamnă un suflet curat de femeie; iar trecutul meu s-a indepartat si mai 
mult de mine. 

Liza se tulbură si pasi încetisor în grădina de flori, spre Lenocika si surocika. 

— Sînt multumit că ti-am arătat si dumitale foaia de ziar, spuse Lavretki, mergînd în 
urma ei. M-am obisnuit să nu-ti ascund nimic si nadajduiesc ca mă vei răsplăti cu aceeasi 
încredere. 

- Asa va închipuiti? rosti Liza si se opri. Atunci ar trebui sa... Dar, nu! Nu se poate. 

- Ce anume? Spune, spune! 

108 

t 

— Zâu, mi se pare că n-ar trebui... Ei, dar de fapt, adăugă Liza si se întoarse zimbind 
spre Lavretki, nu există jumătate de sinceritate! stiti, azi am primit o scrisoare. 

— De la Pansin? 

- Da, de la el. De unde stiti? 

— Te cere în căsătorie? 

- Da, adeveri Liza si se uită drept si serios în ochii lui Lavretki. 

Lavretki, la rîndul sâu, o privi cu seriozitate. 

— Ei bine, si ce i-ai răspuns? o întrebă el în cele din urmă. 

— Nu stiu ce să-i răspund, zise Liza si lăsă în jos mîinile pînă atunci încrucisate. 


— Adica cum vine asta? Doar il iubesti! 

— Da, imi place; pare un om cumsecade. 

— Acelasi lucru mi-ai spus, si cu aceleasi cuvinte, acum patru zile. Vreau să stiu daca-1 
iubesti cu sentimentul acela puternic, pe care ne-am obisnuit să-l numim dragoste? 

— După felul cum întelegeti dumneavoastră — nu! 

- Nu esti îndrăgostită de dînsul? 

— Nu. Dar parcă e nevoie? 

- Cum? 

- E pe placul mamei, urmă Liza, are suflet bun; n-am nimic împotriva lui. 

— Cu toate acestea stai în cumpana? 

- Da... si poate că dumneavoastră... cuvintele pe care le-ati spus sînt pricina. Vă amintiti 
ce-ati spus acum cîteva zile? Dar asta-i o slăbiciune... 

— O, copila mea, exclamă deodată Lavretki si glasul îi tremură, nu complica lucrurile, 
nu numi slăbiciune strigătul inimii care nu vrea să se dăruiască fără dragoste. Nu-ti lua o 
răspundere atît de covirsitoare fată de omul pe care nu-l iubesti si căruia vrei să-i 
apartil... 

— Vă ascult, nu iau nimic asupra mea..., dădu să spună Liza. 

t 109 

- Urmeaza-ti îndemnul inimii, numai ea îti va spune adevărul, o intrerupse Lavretki... 
Experienta, ratiunea - totu-i desertăciunea desertăciunilor! Nu te lipsi de ceea ce-i mai 
bun, de singura fericire pe pămînt. 

- Tocmai dumneavoastră o spuneti, Feodor Ivanici? Doar v-ati căsătorit din dragoste — 
si ati fost fericit? 

Lavretki plesni din palme. 

— Ah, nu mai vorbi de mine! Nici nu poti întelege ce este în stare să socotească drept 
dragoste un tînăr lipsit de experienta si cu o educatie gresita!... si, la urma urmei, de ce să 
ma defaimez? Chiar acum ti-am spus că n-am cunoscut fericirea..., nu-i adevărat! Am 
fost fericit! 

— Feodor Ivanici, rosti Liza cu glasul coborit (cînd nu era de acord cu interlocutorul sau, 
totdeauna îsi cobora vocea; pe deasupra se simtea cuprinsă de o mare emotie), mi se 
părea că fericirea pe pămînt nu depinde de noi... 

— De noi, de noi, crede-mă (el o apucă de amîndouă mîinile; Liza se făcu palidă si-l 
privea aproape cu spaimă, dar cu lua-re-aminte), numai să nu ne stricäm noi singuri viata. 
Pentru alti oameni căsătoria din dragoste poate fi o nenorocire; dar nu pentru dumneata, 
cu firea dumitale echilibrată, cu sufletul dumitale senin! Te implor să nu te cäsätoresti 
fără dragoste, dintr-un sentiment de datorie, poate de renuntare... Ar fi o lipsă de credintă, 
tot un calcul - si poate ceva încă si mai râu. Crede-mă, am dreptul să vorbesc asa, căci am 
plătit scump dreptul acesta. si dacă Dumnezeul dumitale... 

în aceeasi clipă Lavretki observă că Lenocika si surocika veniseră lîngă Liza si, cu o 
nedumerire mută, îsi atintiseră ochii asupra lui. El lăsă mîinile Lizei, spuse în pripa: 

— lartă-mă, te rog. Apoi plecă spre casă. 

- Un singur lucru te rog, rosti Lavretki, întorcîndu-se spre Liza, să nu iei imediat o 
hotarire, mai asteapta, gindeste-te la cele ce ti-am spus. Chiar dacă nu m-ai crede, chiar 
dacă te-ai hotări la o căsătorie din ratiune, nici in acest caz nu trebuie să 

110 

t 


te căsătoresti cu domnul Pansin; el nu-ti poate fi sot. imi promiti să nu te grabesti? 

Liza vru să-i răspundă, dar nu pronunta nici un cuvînt si nu pentru că s-ar fi hotărît să se 
„grăbească", ci pentru că inima-i bătea cu putere si un sentiment asemănător cu spaima o 
sugruma. 

Capitolul XXX 

Plecînd de la Kalitini, Lavretki se întîlni cu Pansin; se salutară cu răceală. 

Lavretki se duse acasă si se incuie. Era stapinit de sentimente pe care poate nici nu le 
încercase vreodată. Oare e mult de cînd se afla în starea de ,,amortire linistita"? Oare-i 
mult de cînd s-a simtit, după cum spunea, dat la fund? si ce anume îi schimbase această 
stare? Ce 1-a scos afară, la suprafată? Intimplarea cea mai obisnuită, inevitabilă, desi 
totdeauna neasteptată: moartea? Da; el însă nu se gindea atît la moartea sotiei si la 
libertatea sa, cît la răspunsul pe care Liza 1-1 va da lui Pansin! Lavretki întelese că, în 
ultimele zile, începuse s-o privească cu alti ochi; îsi aminti cum, întorcîn-du-se acasă si 
gindindu-se la ea, în linistea noptii, îsi spusese: ,,Daca!..." Acest ,,daca", pe care-l 
atribuia trecutului, imposibilului, se adeveri, desi altfel de cum îsi inchipuise —, dar nu-i 
era de ajuns numai libertatea. „Ea o va asculta pe maica-sa, se gîndi el, se va căsători cu 
Pansin; chiar dacä-1 va refuza, oare pentru mine nu va fi totuna?" Trecind prin fata 
oglinzii, îsi privi în fugă chipul si ridică din umeri. 

Ziua se scurse repede pentru el, preocupat de aceste gîn-duri; se însera. Lavretki porni 
spre Kalitini. Mergea grăbit, însă, apropiindu-se de casa lor, îsi domoli pasii, în fata 
scărilor se afla drosca lui Pansin. „Ei bine, îsi zise Lavretki, n-am 

t 111 

sa fiu egoist", si intra in casa. Nu intilni pe nimeni, in salon era liniste; deschise usa si o 
vazu pe Maria Dmitrievna jucind pichet cu Pansin, care il saluta in tacere; iar stapina 
casei izbucni: ,,Ce surpriza!" incruntind usor din sprincene. Lavretki se aseza linga dinsa 
si începu să se uite la cartile ei. 

— stiti să jucati pichet? îl întrebă ea cu un fel de necaz ascuns si numaidecit declară că s 
a depus. 

Pansin numără nouăzeci de puncte si începu să strîngă levatele, politicos si linistit, dar în 
acelasi timp cu o expresie severă si demnă. Asa joacă diplomatii; pesemne si el jucase, la 
Petersburg, cu vreun mare dregător, căruia urmärise să-i insufle o părere favorabilă 
asupra seriozitătii si maturitătii sale. „O sută unu, o sută doi, cupe, o sută trei”, i se auzea 
ritmic glasul, iar Lavretki nu putea pricepe tonul: suna a repros sau a multumire de sine. 
— Pot s-o vad pe Marfa Timofeevna? întrebă Lavretki, observind că Pansin se apucă sa 
amestece cârtile cu si mai multă demnitate. Pe chipul lui nu se mai citea nici o urmă din 
firea-i de artist. 

- Cred ca se poate. E sus, in camera ei, raspunse Maria Dmitrievna, intrebati! 

Lavretki urcă scările. Pe Marfa Timofeevna o găsi tot la cärti: juca popa prostu' cu 
Nastasia Karpovna. Roska îl întîmpină lătrînd, dar cele două batrine îl primiră cu căldură; 
mai cu seamă Marfa Timofeevna părea bine dispusă. 

— A, Fedea! Poftim, rosti ea, ia loc, maică. Numaidecit ispravim jocul. Doresti 
dulceata? surocika, ia un borcan cu capsuni. Nu vrei? Ei bine, atunci stai asa; dar de 
fumat să nu fumezi: nu pot să sufăr mirosul de tutun, de altfel si motanul Matros stranuta 
din pricina fumului. 

Lavretki se grăbi s-o asigure ca nici nu doreste să fumeze. 

— Ai fost jos? urmă batrina. Pe cine-ai văzut acolo? Pansin e tot acolo? Cu Liza te-ai 


intilnit? Nu? Ea voia să vină aici... Dar iat-o c-a si sosit. Vorbesti de lup si lupul la usa... 
12 

t 

Liza intra in cameră si, văzîndu-l pe Lavretki, se înrosi. 

— Am venit pentru un minut, Marfa Timofeevna, incepu ea... 

— De ce numai pentru un minut? îi răspunse batrina. Cum se face că voi, fetele tinere, 
nu puteti sedea locului? Vezi că am un oaspete: mai stai la taifas cu el, mai distreaza-1. 
Liza se aseză pe marginea scaunului, ridică ochii spre Lavretki si îsi dădu seama că nu 
era cu putintă să nu-i spună cum se ispravise întîlnirea ei cu Pansin. Dar cum să-i spună? 
îi era rusine, si jena. Parcă de mult l-a cunoscut ea pe omul acesta, care merge rar la 
biserică si suportă cu atîta nepăsare moartea sotiei sale — si iată cà-1 impartaseste 
secretele sale. Ce-i drept, el se interesează de soarta ei; ea însâsi se încrede într-însul si se 
simte atrasă de persoana lui; totusi o cuprinse rusinea: parcă un străin ar fi intrat în 
camera ei curată, de fecioară. 

Marfa Timofeevna îi veni în ajutor. 

— Dacă nici tu n-ai să-l distrezi, grai ea, cine să-l distreze, sărmanul? Eu îs prea batrina 
pentru dinsul; el îi prea destept pentru mine, iar pentru Nastasia Karpovna prea batrin: ei 
să-l prezinti tot tineri. 

— Oare cu ce pot să-l distrez pe Feodor Ivanici? spuse Liza. Dacă vrea, mai bine i-as 
cînta ceva la pian, adăugă cu glas nehotarit. 

- Foarte bine; tu esti fata mea cea cuminte, zise Marfa Timofeevna. Duceti-vă, dragii mei, 
jos; după ce-o să ispraviti, poftiti aici. lată c-am rămas popa prostu', mi-i necaz, vreau sa- 
m 1 iau revansa. 

Liza se ridică în picioare. Lavretki o urmă. Coborînd scările, Liza se opri. 

— Au dreptate, începu ea, cei ce spun că inima omului este alcătuită din contradictii. 
Exemplul dumneavoastră ar fi trebuit să mă sperie, să-mi insufle neîncredere fată de 
căsătoriile din dragoste, pe cînd eu... 

— L-ai refuzat? o întrebă Lavretki. 

t 113 

— Nu; dar nici n-am fost de acord. I-am spus totul, tot ce-am simtit, si 1-arn rugat sa 
astepte. Sînteti multumit? mai adauga ea cu un zîmbet fugar si alergă pe scară în jos, 
atingind usor balustrada cu mina. 

— Ce sa va cint? îl întrebă Liza, ridicind capacul pianului. 

- Ce doresti, îi răspunse Lavretki si se aseză asa ca s-o poată vedea. 

Liza se apucă să cînte si multă vreme nu-si ridică privirea de la degete, în sfirsit, se uită la 
Lavretki si se opri. Cît de minunat si de bizar i se paru chipul lui. 

— Ce-i cu dumneavoastră? îl întrebă. 

— Nimic, îi răspunse, mă simt foarte bine; mă bucur pentru dumneata, mă bucur că te 
vad. Continua. 

- Cred, rosti Liza cîteva clipe mai tîrziu, că, dacă m-ar fi iubit cu adevărat, el n-ar fi 
alcătuit această scrisoare; ar fi trebuit să-si dea seama că nu pot să-i răspund acum. 

— Asta n-are importantă, spuse Lavretki, important este că nu-l iubesti. 

— încetati, ce înseamnă asta! Mi-e gîndul la sotia dumneavoastră decedată si mă 
inspaimintati. 

- Nu-i asa, Woldemar, că Lizeta mea cîntă frumos? îi spunea, in acest timp, Maria 
Dmitrievna lui Pansin. 


- Da, încuviintă Pansin, foarte frumos. 

Maria Dmitrievna se uită cu tandrete la tînărul ei partener, acesta însă luă o infatisare mai 
plină de importantă si mai preocupată si îsi anuntă cele paisprezece rigi. 

Capitolul XXXI 

Lavretki nu mai era un bărbat tînăr; el nu se putea însela prea multă vreme asupra 
sentimentului pe care i-l inspirase Liza; în aceeasi zi se convinse definitiv că o indragise. 
114 

LS. TURGHENIEV 

Această convingere însă nu-l bucură prea mult. „Oare, se gîndi el, n-am altceva de făcut, 
la treizeci si cinci de ani, decît să-mi dau din nou inima în mîinile unei femei? Liza nu se 
compară însă cu cealaltă: ea nu mi-ar cere jertfe umilitoare, nu m-ar distrage de la 
ocupatiile mele, ci m-ar însufleti la o muncă sobră, cinstită, si amîndoi am merge înainte, 
spre un tel frumos. Da, îsi încheie el cugetările, toate-s bune, rau îi doar atîta: că n-o să 
vrea, în nici un caz, să mă urmeze. Nu degeaba mi-a spus c-o inspaimint. Dar nici pe 
Pansin nu-l iubeste... Slabă mingiierei" 

Lavretki plecă la Vasilievskoe; dar nu putu sta acolo nici patru zile — atât 1 se paru de 
plictisitor locul, îl mai chinuia si asteptarea: vestea dată de domnul Jules cerea să fie 
confirmată, iar el nu primea nici un fel de scrisori. Lavretki se întoarse la oras si îsi 
petrecu seara la Kalitini. Nu-i fu greu să bage de seamă că Maria Dmitrievna era pornită 
împotriva lui; izbuti însă s-o mai îmbuneze, lăsînd-o să cîstige vreo cincisprezece ruble la 
pichet, si să stea de vorbă cu Liza aproape singuri, cam o jumâtate de ceas, cu toate că 
maică-să o sfatuise încă din ajun să nu se poarte prea familiar cu un om qui a un si grand 
ridicule. El o găsi schimbată: parcă mai îngîn-durată; ea îi impută că nu se arâtase timp de 
cîteva zile si-l întrebă dacă nu merge, a doua zi, la liturghie (a doua zi era duminică). 

— Să mergeti, îi spuse, înainte de a-l lăsa să răspundă, ne vom ruga împreună pentru 
sufletul ei. Apoi adăugă că nu stie ce să facă, si anume: dacă are dreptul să-i impună lui 
Pansin să mai astepte hot ar ir ea ei. 

— si de ce? o întrebă Lavretki. 

— Pentru că, îi răspunse ea, încep să intrevad de pe acum hotârîrea pe care o voi lua. 
Spunind c-o doare capul, îi întinse nehotarita lui Lavretki vîrfurile degetelor; apoi porni 
sus, spre camera ei. 

t 115 

A doua zi Lavretki se duse la liturghie. Cînd intră în biserică, Liza era acolo. Ea îl 
observă, desi nu se întoarse spre dînsul. Se ruga cu rivna: ochii ei licäreau molcom, capul 
i se înclina si se ridica domol. Lavretki îsi dădu seama că se ruga si pentru dinsul, si o 
înduiosare caldă îi umplu inima. Se simtea bine si în acelasi timp era putin cam rusinat. 
Norodul care sta cuviincios, chipurile familiare, cîntarea armonioasă, mirosul de tamiie, 
razele piezise si lungi ale soarelui, patrun-zind prin ferestre, însäsi intunecimea peretilor 
si a boltilor — totul găsea răsunet în inima lui. De mult nu mai fusese la biserică; de mult 
nu se rugase. Nici de data asta nu rosti vreun cuvînt de rugăciune, nu se ruga nici fără 
cuvinte, totusi se prosternă, pentru o clipă, dacă nu cu trupul, cel putin cu tot cugetul său 
care se pleca smerit pînă la pămînt. îsi aminti de copilărie, cum se ruga totdeauna în 
biserică pînă cînd simtea pe frunte parcă o atingere răcoroasă a cuiva. Pe atunci se gîn- 
dea că îngerul păzitor îl lua sub ocrotirea lui si-i punea pecetea celor alesi, îsi întoarse 
privirea spre Liza... „M-ai adus aici, îsi zise Lavretki, atunci atinge-te de mine, atinge-te 
de sufletul meu." Ea se ruga tot atât de linistit; lui i se paru că fata ei exprimă bucurie si 


iarasi se simti cuprins de induiosare: implora pace pentru un alt suflet, iar pentru sufletul 
lui, iertare... 

Se intilnira în pridvorul bisericii; ea îl salută cu un aer vesel si blind. Soarele lumina 
puternic iarba fragedă din ograda bisericii, ca si basmalele si rochiile pestrite ale 
femeilor. Clopotele bisericilor învecinate vuiau în inaltimi; vrabiile ciripeau pe gardurile 
de nuiele. Lavretki stătea cu capul descoperit si zimbea. O adiere usoară stîrnea părul lui 
si capetele panglicilor de la pălăria Lizei. Le petrecu pe Liza si pe Lenocika, care o 
însotea, pînă la cupeu, împârti cersetorilor toti banii din buzunar si porni încet spre casă. 
116 

t 

Capitolul XXXII 

Venira zile grele pentru Feodor Ivanici. Era intruna scuturat de friguri, in fiecare 
dimineată se ducea la posta, desfacea tulburat scrisorile, ziarele; dar nicäieri nu găsea 
nimic ce-ar fi putut confirma sau dezminti stirea fatală. Uneori era dezgustat de sine 
însusi: „S-ar părea, se gîndea el, că astept ca o pasâre de pradă vestea că sotia mea a murit 
cu adevărat!" Pe Kalitini îi vizita în fiecare zi; dar nici acolo nu-i mergea mai bine: 
stăpîna casei se bosumfla vădit vazindu-1, îl primea din condescendenta; Pansin îl trata 
cu o politete exagerată; Lemm luase o figură de mizantrop si de-abia daca-1 mai saluta; 
dar mai ales insasi Liza parcă se ferea de el. Cînd 1 se intim-pla să rămînă singură cu 
Lavretki, în locul încrederii de odinioară, se vedea descumpânirea si ea nu stia ce să-i 
spună. si el se simtea stînjenit. în cîteva zile, Liza nu mai era de recunoscut: în miscärile 
sale, în glas, ba chiar si în rîsul ei apăruse o tainică neliniste, o nervozitate, altădată 
necunoscută. Maria Dmitrievna, ca o adevărată egoistă, nu bânuia nimic; însă Marfa 
Timofeevna începu să-si observe odorul. Lavretki îsi imputa de multe ori că-i arătase 
Lizei ziarul primit. Nu putea să nu recunoască că starea lui sufletească avea ceva care 
poate indigna orice simtire curată. Lavretki mai presupunea ca schimbarea petrecută în 
Liza se datora luptei dintre nedumeririle sale sufletesti: ce răspuns sa-i dea lui Pansin? 
într-o zi, ea îi înapoie o carte, un roman de Walter Scott, pe care ea 1-1 ceruse. 

— Ai citit cartea? o întrebă Lavretki. 

- Nu; acum nu-mi arde de cârti, îi răspunse Liza si dădu să plece. 

— Stai un minut; de mult n-am mai rămas singuri. Parcă te-ai teme de mine. 

-Da. CEE 0 

& 

t 117 

— si de ce, mă rog? 

— Nu stiu. 

Lavretki tăcu un răstimp. 

— Spune-mi, o cercetă el, încă nu te-ai hotărît? 

— Ce voiti să spuneti? exclamă Liza, fără să-si ridice ochii. 

— stii prea bine... Deodată Liza izbucni. 

— Să nu mă mai întrebat, rosti energic, nu stiu nimic; nu mă mai cunosc nici pe mine 
insami... 

si indata se indeparta. 

în ziua următoare, Lavretki sosi la Kalitini după-amiază si-i găsi cu pregatirile făcute 
pentru vecernie, într-un colt al sufrageriei, pe o masă dreptunghiulară, acoperită cu o fată 
curată, se aflau rezemate de perete cîteva icoane mici, ferecate în aur si cu mici diamante 


fara stralucire pe nimburile sfintilor. Un servitor batrin, in livrea cenusie si cu ghete, trecu 
fără grabă prin toată camera, fără să bocânească deloc. Aseză dinaintea icoanelor două 
luminäri de ceară în niste sfesnice subtiri; îsi făcu cruce, se închină si iesi în liniste. 
Salonul neluminat era pustiu. Lavretki se plimbă prin sufragerie si întrebă dacă n-o fi 
poate vreo onomastică. I se răspunse în soaptă că nu era nici o onomastică si că vecernia 
fusese comandată după dorinta Lizavetei Mihailovna si a Marfei Timofeevna; că ele 
voiseră să aducă si o icoană făcătoare de minuni, dar aceasta fusese dusă la un bolnav, 
cale de vreo treizeci de verste, în curînd, însotit de dascâli, sosi preotul, un om trecut de 
tinerete, cu o chelie mare si care tusi puternic în antreu. De îndată cucoanele iesira în sir 
din salonas si se apropiară de preot ca să le binecuvinteze. Lavretki le salută în tăcere; ele 
îi răspunseră tot în tăcere. Preotul mai statu putin, tusi încă o dată si întrebă încet, cu 
vocea-i de bas: 

- Sinteti de parere să începem? 

- incepeti, părinte, îi răspunse Maria Dmitrievna. 

118 

LS. TURGHENIEV 

Acesta îsi puse atunci odajdiile; dascalul îmbrăcat in stihar ceru cu smerenie niste cărbuni 
aprinsi, îndată se răspîndi mirosul de tamiie. Din antreu se iviră cameristele si feciorii, 
care se opriră grămadă lîngă usa. Deodată Roska, care niciodată nu cobora de sus, apăru 
în sufragerie, si toti se napustira s-o alunge. Ea se sperie, prinse să se invirta si se aseză 
jos; un fecior o luă în brate si o scoase afară. Vecernia începu. Lavretki se retrase într-un 
colt; era cuprins de simtăminte stranii, aproape triste; nici el însusi nu-si dădea seama 
prea bine de starea lui sufletească. Maria Dmitrievna se afla în fruntea tuturor, în fata 
fotoliilor; isi făcea cruce alene, boiereste — ba îsi rotea privirile, ba si le îndrepta deodată 
în sus: era plictisită. Marfa Timofeevna părea îngrijorată; Nastasia Karpovna bătea 
matanii si se ridica iscind un fel de zgomot usor si discret; Liza, de cum se aseză, nu se 
clinti din loc, nu făcu nici cea mai mică miscare; după înfătisarea reculeasă a chipului său 
se putea presupune că se ruga cu câldură si osirdie. Sarutind crucea, după sfîrsitul 
vecerniei, ea sărută si mina rosie si mare a preotului, pe care Maria Dmitrievna îl pofti să 
ia o ceasca de ceai. Preotul îsi scoase patrafirul, lua o înfătisare oarecum mai lumească si 
trecu în salon împreună cu doamnele. Discutiile începură fără prea multă însufletire. 
Preotul bau patru cesti de ceai, stergîn-du-si neobosit chelia cu batista; povesti, între 
altele, că negustorul Avosnikov dăruise sapte sute de ruble pentru aurirea ,,cupolei" 
bisericii si dădu un leac sigur împotriva pistruilor. Lavretki se aseză lîngă Liza; ea însă 
rămase smerită, aproape aspră, si nu-l invrednici nici măcar cu o privire. Făcea impresia 
că intentionat nu-l observă; era cuprinsă de un fel de exaltare rece, solemnă... Lui 
Lavretki, nu se stie de ce, îi tot venea să zîmbească si să spună ceva vesel; dar în inimă 
simtea o tulburare si la urmă plecă nedumerit... îsi dădea 

t 119 

seama că în sufletul Lizei se petrecea ceva, nu putea însă întelege ce anume. 

Altă dată, stind în salon si ascultind trancaneala insinuanta, dar greoaie, a lui 
Ghedeonovski, Lavretki se întoarse pe neasteptate, fără să stie de ce, si surprinse în ochii 
Lizei o privire adîncă, atentă, întrebătoare... Această privire enigmatică era atintită asupra 
lui. Mai tîrziu, o noapte întreagă se gîndi la ea. El o iubea, dar nu ca un baietas; nu i-ar fi 
stat bine să ofteze si să sufere de dor, nici Liza nu inspira sentimente de acest fel; la orice 
vîrstă însă dragostea îsi are suferintele sale — si el le încerca din plin. 


Capitolul XXXIII 

Intr-un rînd, ca de obicei, Lavretki se afla la Kalitini. După o zi călduroasă si obositoare, 
se lăsă o seară atît de minunată, că Măria Dmitrievna, trecînd peste aversiunea sa fată de 
curent, porunci să se deschidă toate ferestrele si usile spre grădină si declară că nu va juca 
pichet, că pe o asemenea vreme e păcat să bati cartile, cînd poti să te bucuri de farmecul 
naturii. Dintre oaspeti se afla numai Pansin. Bine dispus de splendoarea serii si nevoind 
să cînte în fata lui Lavretki, simtindu-se totusi coplesit de sentimentele artistice, el se 
poeziile lui Lermontov (pe atunci Puskin încă nu izbutise să ajungă iarasi la moda) — si 
deodată, de parcă 1 s-ar fi făcut rusine de efuziunile sale, se apucă să mustre si să 
dojenească noua generatie, în spiritul cunoscutei poezii Meditatie. De altfel nu pierdu 
prilejul să demonstreze cum ar întoarce el toate rînduielile după voia lui, dacă ar avea 
puterea în mînă. 

120 

t 

— Rusia, spuse Pansin, a rămas în urma Europei; ea trebuie împinsă ca s-o ajungă. Se 
afirmă că sîntem tineri, e o absurditate; si apoi sîntem lipsiti de ingeniozitate; însusi 
Homiakov recunoaste că n-am inventat nici măcar capcana de prins soareci. Prin urmare, 
sîntem nevoiti să împrumutăm de la altii. Sîntem bolnavi, spune Lermontov, si sînt de 
acord cu el; noi însă sîntem bolnavi pentru că sîntem numai pe jumătate europeni; leacul 
nostru să-l câutăm în ceea ce ne-a adus vatamarea. (Le cadastre, îsi zise Lavretki.) La 
noi, urmă Pansin, capetele cele mai luminate — les meilleures tetes — sînt convinse de 
mult de aceasta. In fond, toate popoarele sînt la fel. Introduceti doar institutii bune — si 
cu asta, basta! Desigur, ele pot fi adaptate la obiceiurile locale existente, asta-i o treabă a 
noastră, o treabă a... slujbasilor (aproape că a spus: a oamenilor de stat); iar în caz de 
nevoie, fiti pe pace, institutiile însesi vor transforma aceste obiceiuri. 

Maria Dmitrievna, înduiosată, îl tot aproba pe Pansin. „Ia te uită, se gindea ea, ce om 
destept îsi expune părerile în casa mea." Liza tacea, rezemata de fereastră; tăcea si 
Lavretki; Marfa Timofeevna, care, într-un colt, juca cărti cu prietena sa, mormâia ceva în 
legea ei. Pansin se plimba prin cameră si vorbea frumos, dar cu o indirjire ascunsă; făcea 
impresia că nu ponegreste toată generatia, ci numai pe cîtiva oameni, pe care-i cunostea, 
în grădina Kalitinilor, într-o tufă mare de liliac, îsi făcuse cuib o privighetoare; primele 
sale triluri de seară au putut fi auzite în pauzele înflăcăratului logos; cele dintîi stele se 
aprinseră pe cerul trandafiriu, pe deasupra crestetelor încremenite ale teilor. Lavretki se 
ridică si începu să-l contrazică pe Pansin; polemica se încinse. Lavretki apăra tineretea si 
independenta Rusiei; era gata să se sacrifice, el si generatia sa, dar lua apărarea oamenilor 
noi, apăra convingerile si aspiratiile acestora; Pansin răspunse pe un ton iritat si taios; 
declară că oamenii destepti ar trebui să schimbe totul si, în sfirsit, într-atât se înfumura, 
că, uitînd de titlul sâu de 

t 121 

Kammerjunker si de cariera-i functionărească, îl numi pe Lavretki conservator înapoiat si 
schită chiar o aluzie — ce-i drept, foarte pe departe — la situatia echivocă a acestuia în 
societate. Lavretki nu se supără, nu ridică tonul (îsi aminti că si Mihalevici îl botezase 
înapoiat, dar voltairian) si, cu calm, îl făcu praf pe Pansin, pe toată linia, îi demonstra că 
nu sînt posibile salturile si transformările trufase de sus, din cancelarii, transformări ce 
nu-s justificate nici de cunoasterea pămîntului natal, nici de o credintă reală într-un ideal, 


chiar daca acesta ar fi negativ. Dadu ca exemplu propria-i educatie, ceru sa se 
recunoască, în primul rind, dreptatea poporului si aceasta să fie recunoscută cu umilinta, 
cu acea umilintă fără de care nici cutezanta împotriva minciunii nu este posibilă. Nu se 
dădu în lături, pînă la urmă, nici de reprosul, binemeritat după părerea sa, cà-si risipeste 
timpul si puterile fără chibzuintă. 

— Toate-s foarte bune! exclamă, în cele din urmă, Pansin, înciudat. lată, v-ati întors în 
Rusia, si mai departe ce vreti să faceti? 

— Să ar pămîntul, îi răspunse Lavretki, si să mă străduiesc s-o fac cît mai bine. 

— Foarte lăudabil, fără discutie, răspunse Pansin, am auzit că ati si facut mari progrese 
în privinta asta; vedeti însă că nu toti oamenii sînt capabili de asemenea îndeletniciri. 

— Une natwe poetique, intră în vorbă Maria Dmitrievna, desigur că nu se poate ocupa cu 
aratul... et puis, Vladimir Nikolaici, aveti chemarea să faceti totul en grand. 

Aceasta fu prea de tot chiar si pentru Pansin: el se fistici si schimbă discutia. Câută să 
aducă vorba despre frumusetea cerului înstelat, despre muzica lui Schubert, dar 
conversatia nu se lega deloc. La urmă el îi propuse Măriei Dmitrievna să joace împreună 
un pichet. „Cum?! Intr-o seară ca asta?" îi răspunse ea surprinsă; totusi, porunci să se 
aducă un pachet de cărti. 

122 

LS. TURGHENIEV 

Pansin desfăcu zgomotos noul pachet; iar Liza si Lavretki, ca si cum s-ar fi înteles, se 
sculară amîndoi si se asezară lîngă Marfa Timofeevna. Se simtiră, deodată, atît de bine 
unul lîngă altul, încît însusi gîndul de a rămîne în doi îi sperie, îsi dădură totodată seama 
că stînjeneala pe care o simtiseră în zilele din urmă dispăruse si nu se va mai întoarce 
niciodată. Batrinica îl batu, în taină, pe Lavretki peste obraz, îsi miji ochii cu siretenie si 
clatina de cîteva ori din cap, spunînd în soaptă: „L-ai făcut de două parale pe desteptul 
cela, îti multumesc." Linistea cuprinse toată camera. Se auzeau doar luminările de ceară 
trosnind usor, din cînd în cîhd, sau uneori o mînă lovind în masă, o exclamatie ori 
numäratul punctelor; iar pe fereastră se revarsau în valuri largi, o dată cu racoarea 
înrourată, trilurile puternice, răsunătoare pina la cutezanta, biruitoare, ale privighetorii. 
Capitolul XXXIV 

Liza nu scoase nici un cuvînt în timpul polemicii dintre Lavretki si Pansin; o urmări însă 
cu atentie, fiind cu totul de partea lui Lavretki. Politica o interesa prea putin. Dar tonul 
încrezut al acestui functionar monden (niciodată nu-l auzise vorbind astfel) îi inspirase 
dezgust. Dispretul lui fată de Rusia o jigni. Lizei nici nu-i trecu prin minte că-i patriotă; 
era însă cu toată inima alături de rusi; o încînta mentalitatea rusă; îi plăcea să stea de 
vorbă fara nici un fel de moft, ceasuri întregi, cu starostele satului de pe mosia maică-sii, 
cînd acesta venea la oras si vorbea cu el ca de la egal la egal, fără ifose de boieroaică. De 
toate acestea Lavretki îsi dădu seama. Nu s-ar fi apucat să-l contrazică exclusiv pe 
Pansin; el vorbea doar pentru Liza. Amîndoi nu comunicaseră unul cu altul în cursul 
discutiei, nici privirile nu li se intilnisera decît rar, dar 

t 123 

ei înteleseră că s-au legat strîns în seara aceea. Pricepu seră ca aveau aceleasi simpatii si 
antipatii. Un singur lucru îi deosebea: Liza încă nadajduia, în taină, să-l aducă pe calea 
spre Dumnezeu. sedeau lîngă Marfa Timofeevna, urmărind parcă jocul, care într-adevăr îi 
interesa. Dar în acelasi timp fiecăruia îi crestea inima în piept si nu-i scăpa nimic din 
vedere. Pentru ei cînta privighetoarea, pentru ei scînteiau stelele si susoteau copacii în 


tihna, leganati de somnolenta si de caldura, ca si de huzurul verii. Lavretki se lăsă cu totul 
în voia valului ce-l legäna. Se simtea cuprins de o mare bucurie. Cuvîntul nu poate 
exprima ceea ce se petrecea în sufletul curat al fetei: raminea o taină chiar si pentru ea — 
să rămînă atunci o taină pentru toti. De altfel, nimeni nu stie, n-a zărit si nu va vedea 
niciodată cum se implineste si se maturizează saminta chemată la viata si la înflorire din 
sînul pămîntului. 

Batu ora zece. Marfa Timofeevna se retrase la ea, sus, împreună cu Nastasia Karpovna. 
Lavretki si Liza făcură cîti-va pasi prin cameră, se oprira în dreptul usii deschise spre 
grădină, se uitară la nemarginirea cufundata în întuneric, apoi unul la altul, si îsi zimbira. 
Parcă s-ar fi apucat de miini si ar fi stat de vorbă pe-ndelete. Se întoarseră la Maria 
Dmitrievna si la Pansin, care jucau mai departe pichet, în sfirsit, iesi ultima „rigâ”. 
Stapina se sculă, gifiind si oftind, de pe fotoliul garnisit cu perne. Pansin îsi luă pălăria, 
sărută mina Mâriei Dmitrievna, remarcind acum că nimic nu-i împiedică pe alti oameni 
fericiti să doarmă sau să se bucure de feeria noptii, pe cînd el va fi nevoit să stea, pînă 
dimineata, aplecat deasupra unor hirtoage neroade. O salută apoi pe Liza cu răceală (nu 
se asteptase ca, raspunzind la propunerea sa de căsătorie, ea să-l roage să mai astepte, si 
de aceea era bosumflat) si plecă. Lavretki porni in urma-i. Se despartira la poartă. Pansin 
îsi trezi vizitiul, îmboldindu-l în ceafă cu vîrful bastonului, se aseză în droscă si porni. 
Lui Lavretki nu-i venea să meargă acasă, ci iesi din oras în cîmp. Era o noapte linistită si 
124 

t 

limpede, desi fără lună. Hoinari mult prin iarba înrourată; nimeri pe o cârăruie îngustă si 
o urmă. Aceasta îl duse pe lîngă un gard lung, la o portită; încercă s-o împingă, fara să 
stie de ce. Portita scirtii usor si se deschise, ca si cum ar fi asteptat atingerea miinii sale. 
Lavretki se trezi într-o grădină, făcu cîtiva pasi pe o alee de tei si deodată se opri 
nedumerit: recunoscu grădina Kalitinilor. 

Intră numaidecit într-o pată neagră de umbră, făcută de o tufă deasă de alun, si rămase 
nemiscat multă vreme, mirîn-du-se si ridicînd din umeri. 

„întîmplarea asta trebuie să aibă un sens", îsi zise Lavretki. 

Linistea stăruia de jur împrejur; dinspre casă nu venea nici un zvon. Lavretki porni cu 
grijă înainte. si iată că, la o cotitură a aleii, toată casa se ivi deodată, cu fatada-i 
întunecoasă. Numai la două ferestre de sus licârea o lumină: la Liza ardea o lumînare, 
dincolo de perdeaua albă, iar la Marfa Timo-feevna, în dormitor, pilpiia înaintea icoanei 
luminita rosie a candelei, reflectîndu-si aureola uniformă pe montura de aur. Jos, usa 
balconului sta larg căscată, cu canaturile date de perete. Lavretki se aseză pe o bancă de 
lemn, îsi sprijini bärbia de podul palmei si lăsă să-i lunece privirile la usa balconului si la 
fereastra Lizei. Un ornic din oras batu miezul noptii. In casă, ceasul cel mic de perete 
sună firav de douăsprezece ori. Un paznic ciocâni toaca. Lavretki nu se gîndea la nimic, 
nu dorea nimic; îi făcea plăcere să se stie aproape de Liza, să sadă pe banca din grădina 
ei, pe care si ea statuse de multe ori... Lumina din odaia Lizei pieri. 

„Noapte bună, fata mea scumpă", sopti Lavretki, raminind mai departe nemiscat, fără să- 
si ia privirea de la fereastra care se întunecase. 

Deodată se ivi o lumină la o fereastră de la parter, se mută la a doua fereastră, apoi la a 
treia... Cineva, cu o lumînare in mînă, trecea prin odâi. „Nu cumva o fi Liza"? Peste 

t 1:25 

putinta!"... Lavretki se ridică în vîrful picioarelor... zari chipul cunoscut, în salon intrase 


Liza. In rochie alba, cu cositele împletite lăsate pe umeri, ea se apropie linistită de masă, 
se aplecă deasupra ei, aseză luminarea si câută ceva. După aceea, întoarsă cu fata spre 
grădină, se apropie de usa deschisă si se opri în prag - albă, diafană, zveltă... Un fior trecu 
prin pieptul lui Lavretki. 

- Liza! zbură abia deslusit de pe buzele lui. 

Ea tresâri si scrută întunericul. 

— Liza! repetă Lavretki si mai tare si iesi din umbra aleii, înspăimântată, Liza îsi întinse 
capul înainte si făcu un pas 

înapoi: îl recunoscuse pe Lavretki. El îi rosti numele pentru a treia oară si întinse mîinile 
spre ea. Liza se desprinse din cadrul usii si pasi în grădină. 

— Dumneavoastră? exclamă ea. Aici? 

— Eu... eu... ascultă-mă, sopti Lavretki si, apucînd-o de mînă, o conduse pînă la banca. 
Ea îl urmă fără nici o împotrivire. Fata palidă, ochii nemiscati, toate miscarile sale vadeau 
o uimire nespusă. Lavretki 0 aseza pe bancă, iar el se opri în fata ei. 

— Nici nu m-am gîndit să vin aici, începu, m-au călăuzit pasii fără să stiu... Eu... eu... 
eu te iubesc, exclamă cu o spaimă involuntară. 

Liza îsi ridică încet ochii spre el. Părea că de-abia în clipa aceea întelese unde se afla si ce 
era cu ea. Vru să se ridice, dar nu putu si-si acoperi fata cu mîinile. 

— Liza, izbucni Lavretki, Liza, repetă si căzu în genunchi la picioarele fetei. 

Umerii ei începură să tresalte usor, iar degetele miinilor palide stringeau si mai tare fata. 
— Ce-i cu dumneata? o întrebă Lavretki si auzi hohote domoale de plins. Inima îi 
înghetă... întelese ce insemnau lacrimile acestea. Oare într-adevăr mă iubesti? sopti 
si-i atinse genunchii. 

126 

t 

— Ridica-te, se auzi glasul ei, ridicä-te, Feodor Ivanici. Ce-i cu noi? Ce facem? 
Lavretki se ridică si se aseză lîngă ea pe banca. Fata nu mai plingea, ci îl privea atent, cu 
ochii sai umezi. 

- Mi-e groaza; ce facem? repeta Liza. 

- Te iubesc, exclamă Lavretki iarasi, sînt gata să-mi dau viata pentru dumneata. 

Liza tresäri din nou, de parc-ar fi întepat-o ceva, si-si ridică ochii spre cer. 

— Toate-s în puterea Domnului, rosti. 

- Dar dumneata mă iubesti, Liza? Vom fi oare fericiti? Ea îsi plecă ochii; încetisor, 
Lavretki o atrase spre sine, iar 

capul fetei îi căzu pe umăr... El îsi întoarse usor capul si-i atinse buzele palide. 

După o jumătate de ceas, Lavretki ajunse în fata portitei din grădină. O găsi încuiată si se 
văzu nevoit să sară gardul. Se întoarse în oras si umblă mult pe străzile adormite. 
Sentimentul unei bucurii mari si neasteptate îi umplea sufletul; toate îndoielile i se 
spulberaseră. 

„Piei, trecutule, naluca întunecată, se gîndea Lavretki, ea mă iubeste, va fi a mea." 
Deodată i se paru că din aer, de deasupra capului sau, se cerneau niste sunete minunate, 
solemne. Se opri: sunetele răsunau din ce în ce mai maiestuos; ele se revarsau într-un 
suvoi puternic, armonios, parcă vorbea si cînta prin ele întreaga-i fericire. Lavretki îsi roti 
privirea: sunetele razbateau prin două ferestre de la etajul unei case mici. 

— Lemm! exclamă Lavretki si alergă spre casa aceea. Lemm! Lemm! repetă el cu 
voce tare. 


Muzica inceta, iar figura batrinului in halat de casa, cu pieptul dezgolit si cu parul vilvoi, 
se ivi la fereastra. 

— Aha! rosti acesta cu demnitate. Dumneavoastra sinteti? 

t 127 

- Hristofor Fedorici, ce muzică minunată! Pentru Dumnezeu, lăsati-mă să intru. 

Fără să spună vreun cuvînt, cu un gest mâret al miinii, batrinul aruncă pe fereastră, în 
stradă, cheia de la usă. Cu pasi vioi, Lavretki urcă scările, intră în cameră si vru să se 
arunce entuziast în bratele lui Lemm; acesta însă, cu un gest poruncitor, îi arâtă scaunul, 
îi spuse în ruseste, sacadat: „Luati loc si ascultati”; iar el se aseză la pian, aruncă în jur o 
privire mindra si severă si începu să cînte. De mult nu mai auzise Lavretki ceva 
asemanator: de la primul sunet, o melodie dulce si pătimasă îi învâlui inima; muzica era 
plină de strălucire si inspiratie, de fericire si frumusete. Ea crestea si se topea; exprima tot 
ce putea fi mai scump, mai tainic si sfint pe pămînt. Respira o tristete eternă si se inalta să 
moară în ceruri. Lavretki se sculă în picioare, înfiorat si palid de extaz. Sunetele 
patrundeau în sufletu-i de curînd tulburat de fericirea dragostei; ele erau parcă invapaiate 
de dragoste. ,,Repetati", sopti Lavretki, de îndată ce se isprăvi cel din urmă acord. 
Batrinul îi aruncă o cautatura de vultur, se batu cu pumnul în piept si rosti răspicat în 
limba-i maternă: „Eu am compus-o, fiindcä-s un mare muzician", apoi cîntă din nou 
minunata-i compozitie, în cameră nu erau luminari; lumina lunii cădea piezis prin 
fereastră; vazduhul fremăta plin de vibratii; odaia mică si sărăcăcioasă părea un sanctuar; 
iar capul bâtrînului se înâlta semet si inspirat în semiîntunericul argintiu. Lavretki se 
apropie de dînsul si-l imbratisa. La început, Lemm nu-i răspunse la imbratisare, ba se feri 
de el cu cotul; multă vreme statu asa, fără să se miste, cu aceeasi privire severă, aproape 
brutală si numai de vreo două ori mirii: „aha!" în sfârsit, fata-i transfigurata se linisti, îsi 
reveni la normal si, ca răspuns la felicitările fierbinti ale lui Lavretki, omul întîi zimbi 
usor, apoi se porni pe un plîns cu sughituri înăbusite, ca un copil. 

— E uimitor, îi spuse Lemm, că tocmai acum ati venit; dar eu stiu, stiu totul. 

128 

LS. TURGHENIEV 

- stiti totul? rosti încurcat Lavretki. 

— M-ati auzit bine, îi răspunse Lemm. Oare n-ati înteles că stiu totul? 

Lavretki nu putu adormi pînă dimineata. Toată noaptea stătu pe marginea patului. Nici 
Liza nu dormi: se rugă. 

Capitolul XXXV 

Cititorul stie cum crescuse si cum fusese educat Lavretki. Să spunem cîteva cuvinte si 
despre educatia Lizei, împlinise zece ani la moartea tatâlui sau. El însă se ocupase prea 
putin de fetită. Coplesit de treburi, preocupat necontenit să-si sporească averea, artagos, 
brutal, nerabdator, nu se zgircea să dea bani pe profesori, preceptori, pentru 
îmbrăcămintea si alte nevoi ale copiilor. Dar nu putea suferi, după propria-i expresie, „să 
dadaceasca hărmâlaia de copii." si nici n-avea timp de dadaceala: robotea, se tinea de 
afaceri, dormea putin, rar de tot juca cărti si iarasi trudea. Avea obiceiul să se ase- 
muiască singur cu un cal înhămat la o masină de treierat. „Viata mea a trecut în fuga", 
rosti el pe patul de moarte, cu un zîmbet amar pe buzele-i uscate. Maria Dmitrievna, în 
fond, nu se ocupase de Liza mai mult decît sotul sâu, cu toate că se lăuda fată de Lavretki 
că singură îsi crescuse copiii. O purta îmbrăcată ca o papusa. In prezenta oaspetilor o 
mingiia pe cap si-i spunea: fetită cuminte si sufletel; dar numai atât: pe cucoana cea 


lenesa o obosea orice grijă permanentă, în timpul cit trăise tatal sau, Liza fusese data pe 
mîinile unei guvernante, domnisoara Moreau din Paris; iar după moartea lui, intrase sub 
oblăduirea Marfei Timofeevna. Cititorul o cunoaste pe Marfa Timofeevna; iar 
domnisoara Moreau era o făptură marunta, zbircita, cu apucaturi si minte de pasăre. In 
tinerete dusese o viată foarte dezordonată; iar la batrinete îi 

t 129 

rămaseră numai două pasiuni — lăcomia si cârtile de joc. Cînd era sătulă, nu juca cărti si 
nici nu palavragea, de îndată fata îi lua o expresie de mort: statea, privea, respira — dar 
vedeai de departe că nu-i trecea prin cap nici urmă de gînd. Nici nu puteai spune că-i 
bună: doar bunâtatea nu sâlăsluieste în păsâri. Poate că din pricina tineretii sale usuratice 
sau a atmosferei Parisului, pe care o respirase în copilărie, se cuibarise în ea un fel de 
scepticism universal, ieftin, exprimat prin obisnuitele-i cuvinte: „Tout ga c'est des 
betises". Vorbea stilcit, dar într-un jargon pur parizian, nu clevetea si nu făcea mofturi. 
Ce se putea cere mai mult de la o guvernanta? Asupra Lizei n-a avut aproape nici 0 
influentă; cu atît mai mult a influentat-o, în schimb, dădaca ei, Agafia Vlasievna. 
Neobisnuită a fost soarta acestei femei. Se trăgea dintr-o familie de tărani; la saisprezece 
ani fusese cununata cu un sătean; se deosebea însă foarte mult de suratele sale, täräncile. 
Tatăl său, vreme de douăzeci de ani, fusese staroste, făcuse multi bani si o rasfatase. Era 
de o rară frumusete, cea mai cochetă din toată împrejurimea, cuminte, guralivă, 
îndrăzneată... Boierul ei, Dmitri Pestov, tatăl Mariei Dmitrievna, un om modest si linistit, 
o văzuse o dată la treierat, intrase în vorbă cu ea si o îndrăgise cu patimă, în curînd a 
rămas văduvă; desi era căsătorit, Pestov a luat-o la el în casă si a imbracat-o ca la curte. 
Agafia s-a obisnuit foarte repede cu noua sa stare, parcă niciodată n-ar fi trait altfel. I s-a 
albit fata, s-a ingrasat, purta mineci de muselină din care ieseau mîinile sale albe ca 
jimbla... cum au negustoresele. Samovarul nu-i lipsea nicicînd de pe masă. în afară de 
mătase si de catifea, altceva nu voia să poarte, dormea pe saltele de puf. Această viata 
fericită a durat cam cinci ani. însă Dmitri Pestov muri. Văduva lui, o cucoană cu inimă 
bună, din respect fată de memoria defunctului, n-a vrut deocamdată să se poarte nedemn 
cu rivala sa, cu atît mai mult cu cit Agafia nu se obraznicise niciodată în fata ei. Cu toate 
acestea, stapina 

130 

LS. TURGHENIEV 

a maritat-o mai pe urmă cu un vacar si a alungat-o din fata ochilor. Au trecut cam trei ani. 
Nu stiu cum, odată, într-o caldă zi de vară, cucoana a trecut pe la ocolul de vite. Agafia a 
ospatat-o cu o frisca rece, minunată; s-a purtat asa de modest si s-a înfătisat atît de 
curâtică, de veselă si multumită de toate, încît cucoana 1-a spus că o iartă si 1-a dat voie să 
vină la curte. lar după vreo sase luni intr-atit s-a legat de ea, încît a făcut-o menajeră si i-a 
dat în seamă întreaga gospodărie. Agafia a ajuns iarasi la putere; s-a ingrasat din nou si s- 
a făcut mai albă la fată. Cucoana îi arâta toată încrederea. Asa au trecut încă vreo cinci 
ani. Pentru a doua oară însă nenorocirea s-a abâtut pe capul Agafiei. Sotul sâu, pe care ea 
îl făcuse lacheu, a căzut în patima betiei, a început să lipsească de acasă si a sfirsit prin a 
fura sase lingurite boieresti, pe care le-a ascuns — pînă una-alta — în lada nevesti-sil. 
Fapta a fost descoperită. Pe dînsul I-au făcut iarasi vacar; iar Agafia, a fost degradată din 
menajeră în lenjereasă si i s-a poruncit să poarte pe cap basma în loc de bonetă. Spre 
uimirea tuturor, Agafia a îndurat lovitura cu o supusă umilintă. Pe atunci, trecuse de 
treizeci de ani; toti copiii îi muriseră si nici bărbatul nu 1-a mai trait mult. l-a venit timpul 


să se dumireasca si s-a dumirit. A ajuns foarte tăcută si evlavioasa, nu lăsa să-i treacă nici 
o utrenie, nici o liturghie; si-a dăruit toate rochiile bune. A petrecut cincisprezece ani în 
liniste, smerită, asezată, fără să se certe cu cineva, cedînd tuturor. Dacă vreunul îi vorbea 
necuviincios, ea se înclina doar si multumea pentru povată. Cucoana de mult o iertase si o 
scutise de urgisire. I-a dăruit si boneta ei. Dar ea n-a vrut să-si lepede basmaua si umbla 
toi în rochii întunecate; iar după moartea cucoanei s-a făcut si mai linistită, si mai supusă. 
Rusul e sfios si se împrieteneste usor; dar cu greu îi cîstigi respectul: acesta nu se capătă 
repede si nici de oricine. Pe Agafia toată casa o respecta foarte mult; nimeni nu-si 
amintea de păcatele trecutului, 

t 131 

parc-ar fi fost inmormintate în pămînt, o dată cu boierul cel batrin. 

Ajungind sotul Mariei Dmitrievna, Kalitin voise să-i încredinteze A gafiei gospodăria 
casei; dar ea n-a primit, „ca să nu cadă în ispita". Acesta a ridicat glasul la dinsa; ea s-a 
înclinat supusă si a iesit din casa. Kalitin era un ins destept si cunostea oamenii. Pe 
Agafia a înteles-o si n-a uitat-o. După ce s-a mutat la oras, cu consimtamintul ei, boierul a 
făcut-o dadaca Lizei, care de-abia împlinise patru ani. 

La început, Liza s-a speriat de chipul serios si sever al noii sale dadace; dar în curînd s-a 
obisnuit cu dînsa si a indragit-o foarte mult. însăsi Liza era un copil serios; trăsăturile sale 
aminteau profilul aspru si regulat al lui Kalitin. Numai ochii nu-i mostenise de la tatăl 
său; ei luminau linistit, plini de luare-aminte si de bunătate — ceea ce la copii se întîmplă 
rar. Nu-i plăcea să se joace cu papusile, nu ridea zgomotos si nici îndelung, se purta 
cuviincios. Rareori cădea pe gînduri, dar aproape totdeauna cu temei, indeobste, după o 
scurtă tăcere, ea sfirsea prin a se adresa cuiva mai în vîrstă cu o întrebare, din care se 
vedea că o impresie nouă îi preocupa mintea. Foarte curînd a încetat să mai stilceasca 
vreun cuvînt si la nici patru ani vorbea absolut corect. De tatâl sau îi era frică. Fată de 
maică-sa avea un sentiment nedeslusit. Nu se temea, dar nici nu se alinta în fata ei. De 
altfel, nici pe lîngă Agafia nu se răsfăta, desi numai pe dînsa o iubea. Agafia nu se 
despârtea de Liza. Părea ciudat să le vezi împreună. Uneori Agafia, în negru din crestet 
pînă la picioare, cu basma pe cap, cu fata trasă, străvezie ca ceara, totusi încă frumoasă si 
expresivă, stătea dreaptă si împletea la ciorap. La picioarele sale, pe un scăunel, sedea 
Liza si de asemenea lucra ceva sau, ndicînd cu gravitate ochisorii sâi limpezi, asculta ce-i 
povestea Agafia, care nu-i spunea basme, ci cu glas cadentat si egal îi istorisea din viata 
preacuratei Fecioare, din traiul 

132 

t 

sihastrilor, preacuviosilor si al sfintelor mucenite. îi spunea Lizei cum traisera sfintii in 
pustiu, cum si-au ispăsit greselile, cum au îndurat foamea si lipsurile si nu s-au temut de 
împârati; au împârtăsit credinta lui Hristos. Păsările cerului le aduceau hrană si fiarele 
sălbatice le dădeau ascultare. Iar în locul unde picura sîngele lor, cresteau flori. 
„Micsunele galbene?" a întrebat-o o data Liza, care iubea florile foarte mult... Agafia îi 
vorbea Lizei grav si smerit, parcă si-ar fi dat seama că nu era vrednică să rostească 
asemenea cuvinte înalte si sfinte. Liza o asculta - si chipul lui Dumnezeu atotstiutor si 
omniprezent patrundea în sufletu-i cu un fel de putere dulce si o umplea de o teamă 
curată si pioasă; iar Hristos îi apărea ca un cunoscut, un prieten, aproape ca o rudă. 
Agafia a invatat-o, de asemenea, să se roage. Uneori, o trezea în revarsatul zorilor, o 
îmbrăca în grabă si o ducea tainic la utrenie. Liza o urma în vîrful picioarelor, de-abia 


respirind; frigul si semiintunericul diminetii, racoarea si pustietatea bisericii, insusi 
misterul acestor plecări neasteptate, întoarcerea pe ascuns acasă, in patuc, tot amestecul 
acesta de lucruri oprite, ciudate, sfinte a zguduit sufletul fetitei si a pătruns în adîncul 
fiintei sale. Niciodată Agafia n-a vorbit de râu pe cineva si nici pe Liza n-a dojenit-o 
pentru vreo poznă. Dacă era nemultumită de ceva, avea obiceiul să tacă; si Liza îi 
întelegea tăcerea; cu agerimea de minte a copilului, ea întelegea tot atât de bine cînd 
nemultumirile Agafiei veneau de la altii — fie din partea Märiei Dmitrievna, fie chiar de 
la Kalitin. Trei ani si ceva a ingrijit-o Agafia pe Liza; apoi a fost înlocuită cu domnisoara 
Moreau. însă frantuzoaica usuratică, cu apucaturile sale seci si cu exclamatia-i „Tout ta c 
'est betises" - n-a putut goni din sufletul Lizei iubirea pentru dădacă: semintele aruncate 
au prins rădăcini foarte adinci. De altfel, desi Agafia nu o mai avea în grijă pe Liza, ea a 
t 133 

rămas în casă si o vedea deseori; iar Liza, ca si altădată, avea toată încrederea într-însa. 
Totusi, Agafia nu s-a putut împăca cu Marfa Timofeevna, cînd aceasta s-a mutat în casa 
Kalitinilor. Gravitatea severă a fostei „tiitoare" nu era pe placul batrinei pline de 
neastimpar si samavolnicie. Agafia a cerut incuviintarea să meargă în pelerinaj si nu s-a 
mai întors. Au umblat zvonuri nedeslusite că s-ar fi aciuat într-un schit. Dar urma lăsată 
de dădacă în sufletul Lizei nu s-a sters. Ca si altădată, Liza se ducea la liturghie ca la o 
sărbătoare; se ruga cu plăcere, cu un fel de avint stapinit si sfios — lucru care de multe 
ori a mirat-o, în ascuns, pe Maria Dmitrievna. insasi Marfa Timofeevna, desi n-o 
stingherea pe Liza cu nimic, câuta totusi să-i domolească elanul acesta si nu-i ingaduia să 
bată mătănii de prisos: cică n-ar intra în obiceiul nobililor. Liza a invatat bine, adică a fost 
silitoare. Dumnezeu n-a daruit-o cu însusiri prea strălucite, cu o minte aleasă; nu prindea 
usor, fără muncă. Cînta bine la pian; dar numai Lemm stia cu ce pret. Citea putin; nu 
întrebuinta „cuvinte proprii", dar avea idei proprii si mergea pe drumul ei. Semâna doar 
cu taica-sau: nici el nu întreba pe altii ce să facă. Asa a crescut Liza — linistit, domol; asa 
a ajuns la vîrsta de nouăsprezece ani. Era foarte drăgâlasă -ceea ce, de altfel, nu stia. 
Fiecare miscare a ei trăda o gingäsie firească, oarecum stîngace: glasu-i suna ca argintul 
tineretii sale fără pată. Cea mai neînsemnată senzatie de plăcere îi aducea pe buze un 
zîmbet fermecător; iar ochii sai luminosi capatau o strălucire adinca si un fel de tainică 
duiosie. Patrunsa pe de-a-ntregul de simtul datoriei, de teama de a nu jigni pe cineva, 
avînd o inimă blîndă si supusă, ea-i iubea pe toti; dar pe nimeni în mod deosebit. Numai 
pe Dumnezeu îl iubea cu exaltare, smerit si delicat. Lavretki a fost primul bărbat care i-a 
tulburat linistita viată sufletească. 

Asa era Liza. 

134 

t 

Capitolul XXXVI 

A doua zi, pe la douăsprezece, Lavretki se indrepta spre Kalitini. In drum se întîlni cu 
Pansin, care trecu câlare pe lîngă el, cu palaria trasă pe sprincene. La Kalitini, Lavretki nu 
fu primit - pentru întîia oară de cînd îi cunostea. „Măria Dmitrievna se odihneste, îi spuse 
lacheul, o doare capul." Marfa Timofeevna si Lizaveta Mihailovna nu erau acasă. 
Lavretki se plimbă în jurul grădinii, nutrind o nădejde vagă că poate o va întîlni pe Liza, 
dar nu văzu pe nimeni. Se întoarse după două ceasuri si capata acelasi răspuns. Pe 
deasupra, lacheul îl privi cam chioris. Lavretki socoti că nu era cuviincios să vină a treia 
oară în aceeasi zi si se hotărî să plece la Vasilievskoe, unde si asa avea unele treburi. Pe 


drum îsi făcu fel de fel de planuri, unul mai frumos decît altul, in câtunul mamei sale însă 
îl apucă tristetea; intră în vorbă cu Anton. Ca înadins, mosului îi treceau prin cap numai 
gînduri triste, îi povesti lui Lavretki că Glafira Petrovna, înainte de a muri, s-a muscat 
singură de mină; si după o scurtă tăcere, adăugă oftind: ,,Fistecarui om, boierule taică, îi e 
dat să se manince el însusi". Era tîrziu cînd Lavretki făcu cale întoarsă spre oras. îl 
urmăreau melodiile de ieri; chipul Lizei se înâlta în sufletul său cu toată seninatatea-i 
sfioasă. Gîndul că ea-l iubeste îl înduiosa; si se opri linistit si fericit în fata locuintei lui 
orăsenesti. 

Primul lucru care-l izbi cînd intră în antreu fu un miros de paciuli extrem de nesuferit; tot 
aici se aflau niste lăzi înalte si cufere mici. Fata valetului, care iesi grăbit să-l intimpine, i 
se păru ciudată. Fara să-si dea seama de impresiile care-l năpădiră, trecu pragul 
salonului... In intimpinare-1 se ridică de pe canapea o doamnă în rochie neagră de mătase 
cu volane si, ducîndu-si batista fină la fata-i palidă, făcu cîtiva pasi. 

t 135 

plecîndu-si adînc capul parfumat si coafat, îi căzu la picioare... De-abia atunci o 
recunoscu: doamna era sotia lui. Lui Lavretki i se taie răsuflarea. Se sprijini de perete. 

— Theodore, să nu mă alungi! rosti ea în frantuzeste; iar glasul acela 1 se infipse în inimă 
ca un jungher. 

O privea zapacit si totusi, în acelasi timp, observa fără voie că încăruntise si se ingrasase. 
— Theodore! urmă aceasta, ridicîndu-si ochii din cînd în cînd si frîngîndu-si discret 
degetele-i minunat de frumoase, cu unghiile roz. Theodore, sînt vinovată fată de 
dumneata, foarte vinovată, ba mai mult, sînt o criminală. Dar, ascultă-mă, mă chinuie 
câinta; am ajuns o povară pentru mine însămi, nu pot să mai îndur situatia mea; de cîte ori 
nu m-am gîndit să mă adresez dumitale, dar mi-a fost teamă ca-ti trezesc minia. Am 
hotărît să rup orice legături cu trecutul... puls, j ‘ai ete si malade, am fost asa de bolnavă, 
adăugă ea, trecindu-si mina pe frunte si pe obraz, am folosit vestea răspîndită în legătură 
cu moartea mea si am părăsit totul. M-am grăbit, zi si noapte fără oprire, să vin încoace. 
Multă vreme am sovâit să mă înfătisez înaintea dumitale, judecătorul meu - paraitre 
devant vous, mon juge. în sfirsit, amintindu-mi de bunătatea dumitale dintotdeauna, m- 
am hotărît să vin aici. Adresa am aflat-o la Moscova. Crede-mă, continuă ea, ridicindu-se 
cu încetul si asezîndu-se pe marginea unui fotoliu, de multe ori m-am gîndit la moarte si 
as fi găsit în mine destulă barbatie să mă lipsesc de viată — ah, acum viata mi-e o povară 
nesuferită! -m-a oprit însă gîndul la fiica mea, la Adocika mea; ea-i aici, sărmana copila! 
doarme în camera de alături. A obosit - vei vedea-o: ea cel putin nu-i vinovată cu nimic, 
iar eu sînt atît de nefericită, atît de nefericită! exclamă doamna Lavretkaia si izbucni in 
hohote de plîns. 

In sfirsit, Lavretki îsi veni in fire; se îndepârtă de perete si dădu să plece. 

136 

t 

— Pleci? rosti deznadajduita sotia lui. O, e cumplit! Fara să-mi spui nici un cuvînt, nici 
măcar o mustrare... Dispretul dumitale mă omoară, e inspaimintator! 

Lavretki se opri. 

— Ce-ai dori să auzi de la mine? rosti cu vocea sugrumată. 

— Nimic, nimic, adäugä ea cu vioiciune, stiu că n-am dreptul să cer nimic; nu-s nebună, 
crede-mă; nu am nici o nădejde, nu îndrăznesc să sper a căpăta iertare, îndrăznesc doar să 
te rog: porunceste-mi ce să fac, unde să trăiesc? Ca o roabă am să îndeplinesc porunca, 


oricare ar fi. 

— N-am ce sa-ti poruncesc, îi răspunse Lavretki, cu acelasi glas, stii bine că între noi 
totul s-a sfirsit..., iar acum mai mult decît oricind. Poti trai unde-ti place; si dacă pensia 
nu-ti ajunge... 

- Ah, nu rosti asemenea cuvinte inspaimintatoare, îl întrerupse Varvara Pavlovna, crută- 
mă, cel putin..., cel putin de dragul acestui înger... si spunînd aceste cuvinte, Varvara 
Pavlovna fugi grăbită în cealaltă cameră si se întoarse numaidecit cu o fetita în 
brate, îmbrăcată foarte elegant. Buclele blonde, mari, îi cădeau peste obrajorul rumen si 
frumusel, peste ochii negri, mari si somnorosi; în acelasi timp, ea zimbea, mijea ochii la 
foc si îsi sprijinea minuta durdulie de gitul maniei sale. 

- Ada, vois, c'est ton pere, spuse Varvara Pavlovna, inde-partindu-i buclele de pe ochi si 
sărutînd-o cu câldură, prie-le avec moi. 

— C'est ga, papa, gînguri fetita. 

— Oui, mon enfant, n 'est-cepas que tu l'aimes? Dar Lavretki nu se mai putu stapini. 

- în ce melodrama am văzut o scenă asemănătoare? biigui el si iesi din cameră. 

Varvara Pavlovna rămase cîtva timp pe loc, ridică usor din umeri, duse fetita în odaia de 
alături, o dezbrăcă si o 

t 137 

culcă. Apoi scoase o carte, se aseză lîngă lampă, asteptă vreo oră si în sfirsit se culcă si 
ea. 

— Eh bien, madame? o întrebă servitoarea frantuzoaică, adusă de ea de la Paris, în timp 
ce-i desfăcea corsetul. 

- Eh bien, Justine, îi răspunse aceasta, el a imbatrinit foarte mult, dar mi se pare că-i tot 
atît de bun. Dă-mi mänusile de noapte; pentru miine să-mi pregatesti rochia gri, închisă 
pînă sus; si să nu uiti cotletele de miel pentru Ada... E drept că aici se găsesc greu; ar 
trebui să te straduiesti. 

— A la guerre comme ă la guerre, răspunse Justine si stinse luminarea. 

Capitolul XXXVII 

Mai bine de două ceasuri rătăci Lavretki pe străzile orasului, îsi aminti de noaptea 
petrecută în împrejurimile Parisului. Inima i se fringea de durere; iar in capu-i pustiit, 
buimac parcă, se invirtejeau mereu aceleasi gînduri, obscure, absurde, inversunate. 
„Trăieste, e aici", soptea cu o uluire mereu reînnoită, îsi dădea seama că a pierdut-o pe 
Liza si se înăbusea de amărăciune. Prea pe neasteptate îi venise lovitura. Cum se putuse 
încrede asa de usor în palavrageala desucheata a foiletonului, într-un petic de hîrtie? „si 
dacă nu i-as fi dat crezare, îsi spuse Lavretki, parc-ar fi fost altfel? N-as fi stiut că Liza 
mă iubeste; si nici ea însâsi n-ar fi stiut-o." Nu-si putea alunga din minte chipul, glasul, 
privirile sotiei sale... si se blestema pe sine; blestema totul pe lume. 

Istovit, Lavretki ajunse spre dimineată la Lemm. Batu îndelung în usa. în sfirsit, se ivi la 
fereastră, acoperit de o scufie, capul batrinului, cu fata-i acră, zbircita. Nu semana nici pe 
departe cu chipul sever si inspirat care, de la inaltimea 

138 

t 

märetiei sale artistice, se uitase maiestuos spre Lavretki, cu douăzeci si patru de ceasuri 
înainte. 

— Ce doriti? îl întrebă Lemm. Nu pot să cînt în fiecare noapte; am luat un decoct. 

Dar se vede că fata lui Lavretki arăta prea stranie: batrinul îsi puse mina streasină la ochi, 


îl privi atent pe vizitatorul sau nocturn si-l lăsă să intre. 

Lavretki păsi in cameră si se prabusi pe un scaun; bâtrînul se opri în fata lui si îsi petrecu 
una peste alta poalele halatului sau pestrit si învechit, zgribulind u-se si molfăind din 
buze. 

- A sosit sotia mea, spuse Lavretki, îsi sâltă capul si deodată, fara voie, pufni într-un ris 
amar. 

Fata lui Lemm exprimă uimire; cu toate acestea nu zîmbi, ci se înfăsură si mai strîns în 
halat. 

— Nici nu stiti, urmă Lavretki, eu mi-am închipuit... am citit în ziar că ea numai e pe 
lumea asta. 

— O-o0, si de curînd ati citit asta? îl întrebă Lemm. 

— De curînd. 

— 0-0, repetă batrinul, inaltindu-si sprincenele. si a venit? 

— A venit. Acum e la mine, iar eu... eu sînt un om nefericit. si Lavretki izbucni iarăsi în 
ris. 

— Sinteti un om nefericit, repetă rar Lemm. 

— Hristofor Fedorici, începu iarăsi Lavretki, primiti să duceti un bilet? 

— Hm! Pot să stiu cui? 

— Lizav... -. 

— A, da, da, inteleg. si cind va trebui sa-1 duc? 

— Miine, cit se poate de devreme. 

— Hm! Pot s-o trimit pe Katrin, bucätäreasa mea. Nu, am să merg singur. 

- si-o să-mi aduceti răspunsul? 

— Am să aduc răspunsul. Lemm oftă. 

- Da, bietul meu prieten; exact, sînteti un tînâr nefericit. 

t 139 

Lavretki îi scrise Lizei cîteva cuvinte: îi aducea la cunostintă venirea nevestei sale si o 
ruga să-i fixeze o întîlnire; apoi se aruncă pe o canapea îngustă, cu fata la perete; iar 
batrinul se culcă in pat si se foi îndelung, tusind si luînd cîte o înghititură din decoct. 
Cînd se lumină de ziuă, amîndoi se sculară. Se uitară curios unul la altul, în clipa aceea 
lui Lavretki îi venea să-si puna capat zilelor. Bucătăreasa Katrin le aduse o cafea 
dezgustatoare. Batura ceasurile opt. Lemm îsi puse pălăria pe cap si plecă, spunînd că la 
Kalitini dă lectii îndeobste la ora zece, dar că va găsi un pretext potrivit pentru a merge 
mai devreme. Lavretki se aruncă din nou pe canapelută, iar în fundul sufletului i se 
dezlântui din nou un ris jalnic. Se gin-dea că prezenta sotiei sale îl alungase din casa. îsi 
inchipuia in ce situatie se afla Liza, inchidea ochii si-si punea miinile sub cap. in sfirsit, 
Lemm se întoarse si îi aduse un petic de hîrtie, pe care Liza scrisese cu creionul 
următoarele cuvinte: „Astăzi nu ne putem vedea; poate mîine seară. Cu bine." Lavretki îi 
multumi sec si absent lui Lemm si plecă acasă. 

O găsi pe sotia sa la micul dejun. Ada, toată numai bucle, într-o rochita albă cu funde 
albastre, mînca un cotlet de miel. Varvara Pavlovna se sculă în picioare de îndată ce 
Lavretki intra în cameră si, cu o înfătisare smerità, se apropie de el. Lavretki o rugă să-l 
urmeze în birou, închise în urmă-i usa si începu să se plimbe de colo pînă colo. Ea se 
aseză, îsi puse modest o mînă peste cealaltă si prinse să-l urmărească cu ochii sai 
minunati, desi un pic trasi cu creionul. 

Mult timp Lavretki nu putu vorbi; îsi dădea seama că nu-i stăpîn pe sine; vedea foarte 


bine că Varvara Pavlovna n-avea nici o teamă de el, dar se prefăcea că-i gata să lesine pe 
loc. 

— Ascultă-mă, doamnă, începu el în sfirsit, respirînd greu si inclestindu-si dintii din cînd 
în cînd, n-avem de ce să ne prefacem unul fată de altul; nu cred în pocainta dumitale, 
140 

t 

chiar dac-ar fi sinceră, mi-e peste putintă să ma impac, să traiesc cu dumneata. 

Varvara Pavlovna îsi strînse buzele si îsi miji ochii, „Asta-i dezgust, se gîndi ea, totul s-a 
terminat! Pentru el nu mai sînt nici cel putin femeie." 

- Mi-e peste putintă, repetă Lavretki si îsi încheie toti nasturii la haină pînă sus. Nu stiu 
ce te-a facut să vii aici: pesemne ti s-au ispravit banii. 

— Vai! mă insulti, sopti Varvara Pavlovna. 

— Oricum ar fi, totusi, cu regret, esti sotia mea. Nu pot să te alung... si iată ce-ti propun. 
Poti pleca chiar astăzi, dacă doresti, la Lavriki, să locuiesti acolo; stii că acolo-i o casă 
bună; vei primi toate cele de trebuintă, pe lîngă pensie... Esti de acord? 

Varvara Pavlovna duse batista-i brodată la obraz. 

— ti-am mai spus, izbucni ea, cu un tremur nervos pe buze, că voi consimti la orice vei 
binevoi sa faci cu mine; de data asta nu-mi rămîne decît să te întreb dacă-mi permiti cel 
putin sa-ti multumesc pentru märinimie? 

— Terog, fără multumiri, asa-i mai bine, se grăbi să răspundă Lavretki. Cu alte 
cuvinte, adauga el, apropiindu-se de usa, pot nadajdui câ... 

- Chiar de mîine voi fi la Lavriki, rosti Varvara Pavlovna, ridicîndu-se respectuos. Dar, 
Feodor Ivanici (nu-i mai spuse Theodore)... 

- Ce doresti? 

- stiu că încă n-am meritat cu nimic iertarea; as putea cel putin spera, cu timpul... 

— Eh, Varvara Pavlovna, o intrerupse Lavretki, esti o femeie desteapta si nici eu nu-s 
un prost; stiu că nici n-ai nevoie de iertarea mea. lar eu de mult te-am iertat; între noi însă 
a existat întotdeauna o prăpastie. 

— Voi sti să mă resemnez, răspunse Varvara Pavlovna si-si înclină capul. Nu mi-am 
uitat vina; nu m-ar fi mirat dacă as fi 

t t 141 

aflat că vestea mortii mele te-a bucurat, încheie sfios, abia indicind cu mina ziarul pe care 
Lavretki îl uitase pe masă. 

Feodor Ivanici tresari; foiletonul era încercuit cu creionul. Varvara Pavlovna îl privi cu o 
si mai mare umilintă, în clipa aceea era foarte frumoasă. Rochia gri, cusută la Paris, îi 
cuprindea armonios talia mlădioasă, aproape ca la saptesprezece ani, gitul ei subtire si 
delicat, înconjurat de un guleras alb, pieptu-i cu respiratia egală, mîinile fără bratari si 
inele — întreaga făptură, de la părul lucios pînă la vîrful ghetei, abia zărit, era atît de 
gratioasa... 

Lavretki îi aruncă o câutătură mînioasă, mai-mai să izbucnească: ,,Bravo!"; îi venea s-o 
lovească cu pumnul în crestetul capului, dar se stăpîni si iesi. Peste o oră, el plecă la 
Vasilievskoe; iar după două ceasuri, Varvara Pavlovna porunci să fie tocmită cea mai 
frumoasă caretă din oras, îsi puse o pălărie simplă de pai cu voal negru si o mantila 
modestă, o încredinta pe Ada Iustinei si plecă la Kalitini: din informatiile strînse de 
servitoarea ei, aflase că sotul sau îi vizita în fiecare zi. 

Capitolul XXXVIII 


Ziua in care sotia lui Lavretki sosi în orasul O..., zi tristă pentru dinsul, a fost si pentru 
Liza o zi apăsătoare. De-abia cobori si dădu ziua bună mamei sale, cînd pe sub ferestre se 
auzi tropot de cal si, cu spaimă în suflet, îl văzu pe Pansin intrînd câlare în curte. „Se 
prezintă asa de devreme pentru explicatii definitive", îsi zise Liza si nu gresi. După ce se 
invirti prin salon, el îi propuse să meargă împreună în grădină si îi ceru să-i împârtăsească 
hotărîrea luată cu privire la soarta lui. Liza îsi luă inima în dinti si îi declară că nu-i poate 
fi sotie. El o ascultă pînă la capăt, stind piezis, cu palaria trasă 

142 

t 

pe frunte. Politicos, dar cu glasul schimbat, o întrebă daca acesta-i ultimul ei cuvînt si 
dacă el fusese cumva cel care prilejuise asemenea schimbare în gîndurile sale. Apoi îsi 
apăsă ochii cu mîna, oftă scurt si sacadat si-si smuci mina de la fata. 

— N-am vrut să merg pe un drum banal, rosti cu vocea inabusita, am vrut să-mi găsesc o 
tovarăsă după imboldul inimii; pesemne nu mi-a fost sortit să fie asa. Adio, vis! O salută 
pe Liza cu o plecäciune adîncă si intră în casa. 

Liza credea că Pansin va pleca de îndată; dar el se duse în iatacul Măriei Dmitrievna si 
statu cu ea aproape un ceas. Plecînd, îi spuse Lizei: ,, Votre mere vous appeUe; adieu a 
jamais...!" încalecă si porni în goana mare, chiar de la scară. Liza se duse la Maria 
Dmitrievna si o găsi înlăcrimată. Pansin o pusese la curent cu nefericirea sa. 

— De ce m-ai omorît? De ce m-ai omorît? astfel îsi începu vâicărelile amärîta văduvă. 
Cine-ti mai trebuie? El de ce nu ti-o fi bun ca sot? Kammerjunker! Dezinteresat! S-ar 
putea căsători, la Petersburg, cu orice domnisoara de onoare de la curte. si eu, eu care am 
sperat! De cînd oare te-ai schimbat fată de dînsul? Ce vînt o fi adus norul ăsta, că n-a 
venit de la sine! N-o fi cumva prostalaul cela? ti-ai si găsit sfătuitor! si drăgutul de el, 
continuă Mâria Dmitrievna, cît este de respectuos, chiar si la supărare cît este de atent! A 
făgăduit că nu mă va părăsi. Ah, n-am să pot indura una ca asta. Ah, îngrozitor mă mai 
doare capul! Trimite-mi-o pe Palaska. Tu ai să mă omori, dacă n-ai să te razgindesti, 
auzi? si, făcînd-o pe Liza de vreo două ori nerecunoscatoare, Maria Dmitrievna îi porunci 
să dispară dinaintea ei. 

Liza se duse în camera ei. Dar nu apucă să-si tragă bine sufletul, după explicatiile avute 
cu Pansin si cu maicä-sa, cînd o altă furtună se abatu pe capul ei si tocmai de acolo de 
unde se astepta cel mai putin, în odaia ei intră Marfa Timofeevna si 

t 143 

îndată trinti usa în urmä-1. Fata batrinei era palidă, boneta îi sta într-o parte, ochii îi 
straluceau, mîinile si buzele îi tremurau. Liza rămase uimită: niciodată n-o văzuse în 
starea asta pe mâtusä-sa, atît de înteleaptă si de chibzuita. 

— Strasnic, domnită, izbucni Marfa Timofeevna într-o soaptă tremurîndă si întretăiată, 
strasnic! Numai că nu stiu de la cine ai invatat asa ceva, maica..., dă-mi apă; nu pot să 
vorbesc. 

- Linisteste-te, mâtusico, ce-i cu dumneata? spuse Liza, întinzîndu-i un pahar cu apa. Mi 
se pare că nici dumneata nu-l vedeai cu ochi buni pe domnul Pansin. 

Marfa Timofeevna dădu paharul deoparte. 

— Nu pot să beau: o să-mi präpädesc si ultimii dinti. Da de unde Pansin? Ce caută aici 
Pansin? Mai bine spune-mi cine 

jte-a invatat să-ti dai intikiiri noaptea, ai, maică? Liza se făcu palidă. 

- Te rog, nu te gîndi să-mi umbli cu fofirlica, urmă Marfa Timofeevna. surocika a văzut 


totul cu ochii ei si mi-a spus. Eu am oprit-o să palavrageasca, dar ea nu minte. 

— Nici nu mă gîndesc la asa ceva, matusico, rosti Liza abia deslusit. 

— Aha! Halal, maică! îi dai intilniri acestui crai batrin, care-o face pe smeritul? 

-Nu. : o... 

— Cum asa? 

— Eu am coborit în salon, după o carte: el se afla în grădină si m-a chemat. 

— si te-ai dus? Minunat. Nu cumva îl iubesti? 

— îl iubesc, răspunse Liza cu glas scăzut. 

— Doamne, Dumnezeule! îl iubeste! Marfa Timofeevna îsi smulse boneta de pe cap. 
Tubeste un bărbat căsătorit! Ai? îl iubeste! 

- El mi-a povestit..., începu Liza. 

144 

t 

— Ce ti-a povestit soimuleanul asta, ce-e? 

— Mi-a povestit că sotia lui a murit. Marfa Timofeevna isi făcu cruce. 

— Fie-i tărîna usoară! sopti aceasta. A fost o muieruscă usuratică, să n-o vorbesc de râu. 
Halal, va să zicä-1 văduv. si văd că-i mester la toate. I-a murit o nevastă si acum hai, dupa 
alta. Ce mai om spăsit! Numai că uite ce-am sa-ti spun, nepoato: pe vremea mea, pe 
cînd eram tînără, fetele o pateau rau pentru asemenea pozne. Pe mine să nu te superi, 
maică; numai pe prosti îi supără adevărul. Astăzi am dat poruncă să nu mai fie primit la 
mine. îl iubesc, dar fapta asta n-am să 1-0 iert niciodată. Ia te uită, väduvoiul! Dă-mi apă! 
Că i-ai scurtat nasul lui Pansin, pentru asta te laud; numai să nu stai noptile cu tapii ăstia 
de barbati; să n-o mai amärästi pe-o batrina ca mine. Căci eu stiu să mingii, dar stiu si să 
musc... Auzi, vaduvoiul! 

Marfa Timofeevna plecă, iar Liza se aseză într-un colt si, simtind o grozavă amărăciune 
în suflet, începu să plîngă. Nu merita asemenea umilintă. Dragostea nu 1 se arâta ca o 
bucurie: plingea pentru a doua oară, de aseară. De-abia i se născuse în inimă sentimentul 
acesta nou, neasteptat, si cît de scump îl plătea. Cu cîtă brutalitate îi atingeau aceste miini 
străine taina inimii! O cuprinseră rusinea, necazul si durerea, dar n-o încercă nici 
îndoiala, nici spaima, iar Lavretki îi era încă si mai drag. soväise înainte de a-si fi dat 
seama de ceea ce se petrecea cu ea; dar, după întîlnirea aceea, după acea sărutare, nu mai 
putea sovai; acum stia că iubeste, că iubeste sincer, cu adevărat, că se legase cu toată 
puterea si pe toată viata — si nu se temea de amenintări; stia că nici constrîngerea nu va 
fi în stare să desfacă legătura asta. 

t 

145 

Capitolul XX XIX 

Maria Dmitrievna se nelinisti peste măsură cînd fu anuntată că sosise Varvara Pavlovna 
Lavretkaia; nici nu stia dacă trebuie s-o primească ori nu: se temea să nu-l jignească pe 
Feodor Ivanici. Pînă la urmă învinse curiozitatea. „Ei bine, îsi zise ea, si ea mi-e rudă". si, 
asezindu-se în fotoliu, îi spuse lacheului: ,,Pofteste-o!" Trecură cîteva clipe; usa se 
deschise. Cu pasi grabiti, abia câlcînd, Varvara Pavlovna se apropie de Maria Dmitrievna 
si, nelăsînd-o să se ridice din fotoliu, aproape îsi plecă genunchii în fata ei. 

— Vă multumesc, mâtusica, rosti ea în ruseste, cu vocea tulburată si scăzută, va 
multumesc; nici n-am sperat atîta indulgentă din partea domniei voastre. Sînteti bună ca 
un înger. 


Pronuntind aceste cuvinte, Varvara Pavlovna puse pe neasteptate stapinire pe o mina a 
Mariei Dmitrievna si, stringind-o usor in mîinile-i cu mănusi după ultima modă, de-un 
liliachiu-palid, o duse slugarnic la buzele sale carnoase ysi trandafirii. Maria Dmitrievna 
se pierdu cu totul, vazind o femeie asa frumoasa, imbracata elegant, aproape la picioarele 
ile. Nici nu stia ce să facă. Ar fi vrut să-si tragă mina înapoi in acelasi timp s-o pofteasca 
să stea Jos, ca să-i spună ceva îlăcut. Sfirsi prin a se ridica si a o imbratisa pe Varvara 
Pavlovna, sarutindu-i fruntea netedă si parfumată. Această sărutare o făcu pe Varvara 
Pavlovna să-si piardă cu totul ' capul. 

-Ziua buna, bonjour, spuse Maria Dmitrievna, desigur că nu mi-am închipuit..., de altfel, 
eu, desigur, mă bucur că vă văd. Ma-ntelegeti, draga mea, nu mi-e dat să fiu arbitru între 
sot si sotie... 

- Bărbatul meu are dreptate întru totul, o întrerupse Varvara Pavlovna, numai eu sînt 
vinovată. 

146 

t 

- E un sentiment foarte läudabil, încuviintă Măria Dmitrievna, foarte laudabil. 
Ati sosit de mult? L-ati văzut? Dar luati loc, vă rog. 

— Am sosit ieri, răspunse Varvara Pavlovna, asezindu-se smerită pe scaun, l-am văzut 
pe Feodor Ivanici si am vorbit cu dînsul. 

— A! si ce spune? 

- Mă temeam că sosirea mea neasteptată îl va înfuria, urmă Varvara Pavlovna, el însă nu 
m-a lipsit de prezenta sa. 

- Adică nu v-a... Da, da, înteleg, rosti Măria Dmitrievna. Numai aparent e cam grosolan, 
dar are o inimă blinda. 

— Feodor Ivanici nu m-a iertat; n-a vrut să mă asculte... Dar a fost atît de bun si a hotarit 
să locuiesc la Lavriki. 

— A! O mosie minunată! 

- Chiar mîine plec într-acolo în intimpinarea dorintei sale; dar am socotit de datoria mea 
în primul rînd să vă vizitez. 

— Vă sînt foarte, foarte recunoscâtoare, draga mea. Niciodată nu se cuvine sa-ti 
uiti rudele. Dar, stiti, sînt uimită cît de bine vorbiti ruseste. C'est etonnant! 

Varvara Pavlovna suspină. 

— Am stat prea mult în străinătate, Maria Dmitrievna, stiu bine; cu inima însă am fost 
totdeauna rusoaică si nu mi-am uitat patria. 

— Da, da; asta-i foarte bine. Totusi, Feodor Ivanici nici nu s-a asteptat să vă vada... Da, 
bizuiti-vă pe experienta mea: La patrie avânt tout. Ah, ce mantilă superbă purtati, voiti să 
mi-o aratati? 

— Vă place? Varvara Pavlovna se grâbi s-o scoată de pe umeri. E foarte simplută, de la 
madame Baudran. 

— Se vede numaidecit. De la madame Baudran... Cit este de drăgută si cit gust! Sint 
convinsă că ati adus o sumedenie de lucruri incintatoare. As fi curioasă cel putin să le 
vad. 

- intreaga mea garderoba va sta la dispozitie, prea nobila mea matusica. Daca 
incuviintati, as putea sa-i arat cite ceva 

t 147 

cameristei dumneavoastra. Am adus cu mine o slujnica din Paris - e 0 croitoreasa 


extraordinara. 

— Sinteti prea buna, draga mea. Cu toate acestea, mi-e oarecum rusine. 

— Rusine..., repetă pe un ton de mustrare Varvara Pavlovna. Dacă voiti să ma 
fericiti — va rog sa dispuneti de mine ca de un bun al domniei voastre. 

Maria Dmitrievna nu mai putea de incintare. 

— Vous eies charmante! exclamă ea. Dar de ce nu vă scoateti pălăria, manusile? 

- Cum? incuviintati? o întrebă Varvara Pavlovna si-si incrucisa usor bratele, chipurile 
înduiosată. 

- Bineînteles; sper că veti lua masa cu noi. Eu... eu am să vă fac cunostintă cu fiica mea. 
Mânia Dmitrievna se cam încurcă. „Hai! Treacă-meargă!" îsi zise în sinea ei. Azi nu se 
simte tocmai bine. 

— O, mă tante, cît de bună sînteti! izbucni Varvara Pavlovna si-si duse batista 
la ochi. 

Feciorul anuntă sosirea lui Ghedeonovski. Batrinul flecar intră făcînd temeneli si zimbind 
încîntat. Maria Dmitrievna îl prezentă musafirei sale. La început Ghedeonovski se fistici; 
dar Varvara Pavlovna îl trata cu atîta cochetärie si consideratie, încît acestuia 1 se 
aprinseră urechile; iar născocirile, bir-felile si amabilitatile începură să se reverse ca 
mierea de pe buzele sale. Varvara Pavlovna îl asculta, zimbea si încet-încet intra si ea în 
vorbă. Povesti cu modestie despre Paris, despre călătoriile sale, despre Baden. De vreo 
două ori o făcu pe Maria Dmitrievna să izbucnească în ris si de fiecare dată după aceea 
ofta usor; parcă s-ar fi dojenit singură în gînd pentru veselia-i nelalocul ei. Capata prin 
rugăminti încuviintarea s-o aducă pe Ada. Scotindu-si mänusile, ea arâtă, cu miinile-i 
netede, spălate cu săpun à la guimauve, cum si unde se poartă volanele, volänasele 
încretite, dantelele si funda înfoiată. Făgădui să aducă un flacon cu noul parfum engle- 
148 

t 

zesc Victoria's Essence si se bucură ca un copil cînd Măria Dmitrievna acceptă să-l 
primească drept cadou. Vârsă cîteva lacrimi amintindu-si ce sentiment a încercat cînd a 
auzit pentru intiia dată clopotele rusesti: „Cît de adînc mi-a pâtruns în inimă dangatul 
lor", zise ea. 

in clipa aceea intra Liza. 

De dimineată, din momentul, cînd, înghetată de spaimă, citi biletul lui Lavretki, Liza se 
pregati sufleteste pentru intil-nirea cu sotia lui. Avea presimtirea că o va vedea. Se hotari 
să no ocolească, drept pedeapsă pentru sperantele sale, cum le numea ea, criminale. 
Schimbarea neasteptată a sortii sale o cutremura pina-n adîncul sufletului, în vreo două 
ceasuri, fata îi slăbi; dar nu varsa nici o lacrimă. ,,Asa-mi trebuie!" îsi spuse, înăbusind in 
suflet, anevoie si cu neliniste, pornirile amare si înversunate care o inspaimintau. „Ei 
bine, trebuie să merg!" se gîndi cum află de sosirea doamnei Lavretkaia si coborî... Stâtu 
multă vreme în fata usii salonului, înainte de a se hotari s-o deschidă. Urmärità de gîndul 
„fată de dînsa sînt vinovată", trecu pragul si se sili s-o privească, se sili să zim-beasca. 
Varvara Pavlovna îi iesi în intimpinare, cum o zäri, si o salută, înclinîndu-se usor, totusi 
respectuos. 

- îngăduiti-mi să mă prezint, i se adresă cu o voce atrăgătoare, mama domniei voastre e 
atît de indulgentă cu mine, încît sper că si dumneavoastră veti fi... bună. Expresia 
Varvarei Pavlovna cînd rosti ultimul cuvînt, zimbetul ei viclean, privirea-i rece si în 
acelasi timp blîndă, miscarea m îinilor si a umerilor sai, însäsi rochia ei, întreaga-i fiinta 


dezlântui in Liza o repulsie atît de puternică, încît nu-i putu răspunde nici un cuvînt si în 
sila îi întinse mina. „Acestei domnisoare i-e sila de mine", se gîndi Varvara Pavlovna, 
stringind cu putere degetele reci ale Lizei si, întorcîndu-se spre Maria Dmitrievna, spuse 
cu jumătate de gură: „Mais elle est delicieuse!" Liza se aprinse usor la fată: i se paru că 
lauda asta sună ironic, jignitor. Se hotari însă să nu se lase influ- 

t 149 

entată de impresii si se aseză lîngă fereastră la gherghef. Nici aici Varvara Pavlovna n-o 
lăsă în pace: se apropie de ea si începu să-i laude gustul si arta... Inima Lizei zvicni 
puternic si dureros: de-abia se putu stapini, de-abia izbuti să rămînă locului. I se părea ca 
Varvara Pavlovna stia totul si, trrumfind în taină, îsi bătea joc de ea. Spre fericirea ei, 
Ghedeonovski se adresă Varvarei Pavlovna si-i abatu atentia. Liza se plecă deasupra 
gherghefului si o observa pe furis. „Pe această femeie el a iubito", îsi zise. Dar 
numaidecit alungă din minte orice gînd legat de Lavretki: îi era teamă să nu-si piardă 
stapihirea de sine, îsi dădea seama că i se invirtea putin capul. Măria Dmitrievna aduse 
vorba despre muzică. 

- Am auzit, draga mea, începu ea, că sînteti o adevărată virtuoz à. 

— De mult n-am mai cîntat, răspunse Varvara Pavlovna, asezîndu-se de îndată la pian si 
plimbîndu-si vioi degetele pe claviatură. Doriti? 

— Fiti bună. 

Varvara Pavlovna execută cu măiestrie un studiu splendid i si greu al lui Hertz. Avea 
foarte multă vigoare si agilitate. 

— Silfidă! exclamă Ghedeonovski. 

- Extraordinar! încuviintă Maria Dmitrievna. Ei bine, Varvara Pavlovna, rosti ea, 
adresîndu-i-se pentru întîia oară pe nume, recunosc că m-ati uimit; ati putea să dati 
concerte. Aici avem un muzician, un neamt batrin si ciudat, dar foarte invatat; îi predă 
lectii Lizei; l-ati scoate din minti, pur si simplu. 

- si Lizavetei Mihailovna îi place muzica? întrebă Varvara Pavlovna, întorcîndu- 
si usor capul spre dinsa. 

- Da, ea cinta destul de bine si-i place muzica; dar pe lîngă dumneavoastră... Aici însă 
mai avem un tînâr; cu el ar trebui să faceti cunostintă. Are suflet de artist si compune 
foarte drăgut. Numai el vă poate aprecia cum se cuvine. 

— Un tînăr, rosti Varvara Pavlovna. Cine-i? Vreun sărac? 

150 

t 

— Ba să avem iertare, e primul cavaler la noi si nu numai la noi — et à Petersbourg. Este 
Kammerjunker, primit in cea mai bună societate. Probabil că ati auzit de el: Pansin, 
Vladimir Nikolaici. Aici se află în misiune oficială... viitor ministru, să avem iertare! 

- si artist? 

- Suflet de artist si atît de amabil, îl veti vedea. De cînd e aici, a fost foarte des în casa 
mea; l-am invitat azi la cină; nădăjduiesc că va veni, adauga Măria Dmitrievna, cu un 
oftat scurt si cu un zîmbet amar, ca un rictus. 

Liza întelese sensul acestui zîmbet; dar nu-i ardea de asta. 

— E si tinar? repetă Varvara Pavlovna, modulindu-si usor tonul. 

— Douăzeci si opt de ani si are o infatisare foarte atrăgătoare. Un jeune homme 
accompli, dacă-mi permiteti. 

— Un tînăr model, se poate spune, adăugă Ghedeonovski. Pe neasteptate, Varvara 


Pavlovna se avinta intr-un vals 

zgomotos de Strauss, care incepea cu triluri atit de puternice si de repezi, incit 
Ghedeonovski tresari; chiar la mijlocul valsului, ea trecu brusc la un motiv trist si incheie 
cu aria din Lucia: Fra poco... îsi dăduse seama că muzica veselă nu se potrivea cu situatia 
ei. Aria din Lucia, cu accente duioase, o emotiona adînc pe Maria Dmitrievna. 

- Ce suflet, rosti ea cu jumătate de gură, adresindu-se lui Ghedeonovski. 

— O adevarata silfidă! repetă Ghedeonovski si-si înâltă ochii spre cer. 

Sosi ora mesei. Maria Timofeevna cobori din camera ei de-abia cînd se servea supa. Se 
purtă foarte rece cu Varvara Pavlovna. Răspundea rezervat la amabilitătile acesteia si nici 
n-o privea. Varvara Pavlovna întelese numaidecit că n-o putea scoate la capăt cu batrina 
si nu mai încercă să intre în vorbă cu ea. în schimb Maria Dmitrievna se purta si mai 
amabil cu musafira ei: lipsa de politete a mâtusii sale o 

t 

151 

supara. De altfel, Varvara Pavlovna nu fu singura pe care Marfa Timofeevna n-o 
invrednici cu o privire: nici la Liza nu se uită, desi ochii îi scaparau scintei. sedea ca o 
stană de piatră, galbenă, palidă, cu buzele strînse — si nici nu minca. Liza părea linistita, 
întocmai cum si era: zbuciumul din sufletul ei se mai potolise; o apatie ciudată, apatia 
unui condamnat o cuprinse, în timpul mesei Varvara Pavlovna vorbi putin: ca si cum s-ar 
fi intimidat din nou, chipul său capata o expresie de melancolie sfioasä. Numai 
Ghedeonovski mai însufleti discutia cu povestirile sale, desi se tot uita iepureste la Marfa 
Timofeevna si-si dregea glasul — dresul glasului îl apuca de fiecare dată cînd se pregătea 
în prezenta ei să spună o minciună; ea însă nu-l stingherea, nu-l întrerupea. După-masă 
aflară că Varvara Pavlovna era o mare amatoare de preferans; într-atât îi plăcu Măriei 
Dmitrievna acest lucru, încît se înduiosa si se gîndi în sine: „Ce prost trebuie să fie 
Feodor Ivanici! Curn n-a stiut să înteleagă asemenea femeie!" 

Se aseză la cărti cu Varvara Pavlovna si Ghedeonovski, iar Marfa Timofeevna o luă pe 
Liza la ea, sus, spunînd câ-i schimbată cu totul la fată si că, desigur, o doare capul. 

— Da, o doare îngrozitor capul, adeveri Măria Dmitrievna, adresîndu-se Varvarei 
Pavlovna si dînd ochii peste cap. si eu sufăr de asemenea migrene... 

— Ja te uită! răspunse Varvara Pavlovna. 

Liza intra în camera mâtusii si, sleită de puteri, se lăsă pe un scaun. Marfa Timofeevna o 
privi multă vreme în tăcere, se aseză încet în genunchi în fata ei si începu, tot în tăcere, 
sa-1 sărute pe rînd mîinile. Liza se aplecă înainte, rosi si izbucni în plîns, dar n-o ridică pe 
Marfa Timofeevna, nici nu-si trase indarat mîinile: îsi dădea seama că n-avea dreptul să si 
le tragă înapoi, că nu era drept s-o împiedice pe batrinica să-si arate câinta, compâtimirea 
Si să-si ceară iertare pentru cele petrecute ieri; iar Marfa Timofeevna nu se mai satura să 
sărute aceste miini sarmane, palide, lipsite de puteri — si lacrimi 

152 

t 

multe se rostogolira din ochii sai ca si din ochii Lizei; motanul torcea intr-un fotoliu 
mare, alaturi de un ghem de lina si un ciorap inceput; luminita prelunga a candelei abia- 
abia tresaltă si se misca în fata icoanei; în camera de alaturi, dincolo de usa, Nastasia 
Karpovna sta în picioare si tot pe furis îsi stergea ochii cu o batistă cadrilată, făcută 
ghemotoc. 

Capitolul XL 


între timp, jos în salon, se juca preferans; Maria Dmitrievna cistiga si era bine dispusă. 
Un servitor intră si anuntă sosirea lui Pansin. 

Maria Dmitrievna scapa cartile din mînă si se foi în fotoliu; Varvara Pavlovna o privi cu 
un zîmbet pe jumătate ironic, apoi îsi îndreptă privirile spre usa. Pansin aparu în frac 
negru, cu guler înalt englezesc, încheiat pînă sus. „Mi-a fost greu să mă hotărăsc, dar 
vedeti că am sosit", iată ce se putea citi pe fata-i lipsită de zîmbet, proaspat barbierita. 
— Cum se poate, Woldemar, exclamă Măria Dmitrievna, altădată intrati fără să fiti 
anuntat! 

Pansin răspunse Märiei Dmitrievna numai cu privirea, o salută politicos, dar nu se 
apropie ca să-i întindă mîna. Ea îl prezentă Varvarei Pavlovna. Tînărul se trase un pas 
înapoi, o salută tot atît de politicos, dar cu o nuantă de elegantă si de respect. Pe urmă se 
aseză lîngă masa de joc. Preferansul se sfirsi în curînd. Pansin se interesă de Lizaveta 
Mihailovna; află că ea nu se simtea prea bine si îsi exprimă regretul; apoi intră în vorbă 
cu Varvara Pavlovna, cîntărind si articulînd diplomatic fiecare cuvînt si ascultînd 
respectuos răspunsurile ei pînă la capăt. Dar ifosele tonului sau diplomatic nu aveau nici 
un efect asupra Varvarei Pavlovna, n-o impresionau. Dimpotrivă, ea-l privea drept în fată, 
atentă si veselă, vorbea 

t 

153 

degajat, iar narile-i fine vibrau usor, de parca si-ar fi stapinit risul. Maria Dmitrievna 
începu să-i preamărească talentul; inclinindu-se, pe cit îi îngăduia gulerul, Pansin 
încuviintă din cap si declară că „de faptul acesta fusese incredintat din prima clipă", apoi 
aproape că aduse vorba chiar de Metternich. Varvara Pavlovna îsi miji ochii catifelati si, 
rostind cu voce scăzută: „Doar si dumneavoastră sînteti artist, un confrere", adăugă si mai 
încet: „Venez!" si-i făcu semn din cap spre pian. Acest cuvînt aruncat: „Venez!" schimbă 
fulgerator, ca prin farmec, întreaga infatisare a lui Pansin. tinuta sa de om preocupat 
dispăru; el zîmbi, se învioră si îsi descheie fracul, repetînd: „Vai, eu nu-s artist! Am auzit 
că dumneavoastră sînteti o adevărată artistă", si porni în urma Varvarei Pavlovna spre 
pian. 

- Cereti-i să cinte romanta Cum pluteste luna, exclamă Maria Dmitrievna. 

— Cîntati din gură? îl întrebă Varvara Pavlovna, fulgerin-du-1 cu o privire fugara si 
senină. Luati loc. Pansin încercă să se opună. 

- Luati loc, repetă aceasta, ciocanind staruitor în speteaza scaunului. 

Pansin se aseză, tusi, îsi dădu drumul la guler si cîntă romanta lui. 

- Charmanl, izbucni Varvara Pavlovna, cîntati minunat, vous avez du style, repetati-o! 
Ea înconjură pianul si se opri drept în fata lui Pansin. Acesta cîntă din nou romanta, dînd 
glasului său o vibratie melodramatică. Varvara Pavlovna îl privea tintă, cu coatele 
rezemate pe pian, tinîndu-si mîinile albe în dreptul buzelor. Pansin isprăvi. 

— Charmant, charmante idee, spuse ea cu convingerea calmă a unui cunoscator. 
Spuneti-mi, ati scris ceva pentru o voce de femeie, pentru mezzosoprană? 

154 

LS. TURGHENIEV 

— Eu aproape că nu scriu, răspunse Pansin, eu, doar asa, între altele... Dumneavoastră 
cintati din gură? 

-Ont. 

— O, cîntati-ne ceva, rosti Maria Dmitrievna. 


Varvara Pavlovna făcu un gest cu mina, ca să-si indeparteze parul de pe obrajii 
îmbujorati, si flutură din cap. 

— Vocile noastre trebuie să se potrivească, zise ea, adresîn-du-se lui Pansin, hai să 
cîntăm un duet. Cunoasteti Sono geloso, sau La ci darem, sau Mira la bianca luna? 

~ Cîndva am cîntat Mira la bianca luna, răspunse Pansin, cîndva, demult, dar am uitat-o. 
— Nu-i nimic, vom repeta-o încetisor. Perniiteti-mi. Varvara Pavlovna se aseză la pian. 
Pansin se opri lîngă 

ea. Cîntară duetul cu voce scăzută, între altele, Varvara Pavlovna îl corectă de cîteva ori, 
apoi cîntară cu glas tare si repetară de două ori: Mira la bianca lu-u-una. Vocea Varvarei 
Pavlovna îsi pierduse prospetimea, dar si-o stă-pînea cu foarte multă abilitate. La început 
Pansin se intimida si cîntă fals, mai tîrziu însă prinse curaj si, chiar dacă nu cînta fără 
greseală, în schimb dădea din umeri, se legäna cu tot trupul, iar din timp în timp îsi ridica 
mina, ca un adevărat cîntăret. Varvara Pavlovna execută la pian vreo două-trei piese de 
Thalberg si „diză" cu multă cochetărie o arietă frantuzeascä. Măria Dmitrievna nici nu 
stia cum să-si arate multumirea. Vru chiar de cîteva ori să trimită dupa Liza; nici 
Ghedeonovski nu găsea cuvinte de admiratie si tot dădea din cap; dar deodată, pe 
neasteptate, căscă si de-abia avu timp să-si pună mina la gura. Varvarei Pavlovna nu-i 
scăpă acest căscat; se întoarse brusc cu spatele la pian si spuse: ,,Assez de musique 
comme ca", hai să vorbim, si îsi incrucisa bratele. „Oui, assez de musique!" repetă vesel 
Pansin si legă cu ea o discutie vioaie si usoară, în limba franceză. „Exact ca în cel mai 
mare salon parizian", se gîndi Măria Dmitrievna ascultîndu-le vorbele în doi peri, 
flusturatice. Pansin era 

t 

155 

foarte multumit: ochii îi scinteiau, fata-i zimbea; la început, îsi trecea mina peste obraz, 
îsi încrunta sprincenele si ofta scurt cînd i se întîmpla să intilneasca privirile Mariei 
Dmitrievna; mai tîrziu însă o uită cu totul si se lăsă dus în voie de desfatarea pe care 1-0 
provoca această flecärealä semimondenă, semiartisticä. Varvara Pavlovna se dovedi o 
mare filozoafă: oricînd avea un răspuns gata pregătit, niciodată nu se codea, nimic n-o 
făcea să sovaie; se vedea ca discutase mult si deseori cu tot felul de oameni inteligenti. 
Toate gîndurile si sentimentele sale se roteau în jurul Parisului. Pansin aduse vorba de 
literatura; se văzu că ea, ca si Pansin, citise aceleasi cârti frantuzesti: George Sand o 
scotea din särite; pe Balzac îl respecta, desi o obosea; in Sue si Scribe vedea mari 
cunoscători ai sufletului omenesc; îi adora pe Dumas si Feval. în sinea ei însă îl prefera 
tuturor pe Paul de Koch; dar, bineînteles, nici nu-i pomeni numele. La drept vorbind, 
literatura n-o interesa prea mult. Varvara Pavlovna se ferea cu foarte multă iscusintă de 
tot ce-ar fi putut aminti, măcar pe departe, situatia ei. De dragoste nici nu pomenea în 
discutiile sale; dimpotrivă, privea mai degrabă cu severitate înflăcărarea pasiunilor, cu 
deceptie, cu resemnare. Pansin o contrazicea, însă ea nu era de acord cu el... Dar lucru 
ciudat! în timp ce de pe buzele ei ieseau cuvinte de reprobare, de multe ori aspre, tonul 
acestor cuvinte dezmierda si alina, iar ochii ei vorbeau..., ce anume exprimau ochii săi 
minunati ar fi greu de spus. Graiul lor însă era dulce, nedeslusit, dar în nici un caz sever. 
Pansin se străduia să pătrundă întelesul lor tainic, câuta el însusi să folosească limbajul 
ochilor, dar îsi dădea seama că nu reusea; el recunostea că Varvara Pavlovna, femeie 
umblată prin străinătate, adevărată podoabă a saloanelor, îi era superioară, si de aceea nu 
se simtea pe deplin stăpîn pe sine. Varvara Pavlovna avea obiceiul, în timpul discutiei, să 


atinga imperceptibil mineca interlocutorului sau. Aceste 

156 

t 

atingeri de o clipa il tulburau adinc pe Vladimir Nikolaici. Varvara Pavlovna stapinea 
mestesugul de a se imprieteni usor cu oricine. Nu trecusera nici doua ceasuri, si lui 
Pansin 1 se părea că o cunoaste de un secol; iar Liza, Liza pe care totusi o iubea, căreia îi 
făcuse în ajun propunerea în căsătorie, se mistuise ca într-o negură. Se servi ceaiul; 
convorbirea urmă si mai liber. Măria Dmitrievna sună feciorul si-i porunci să-i spună 
Lizei să vină jos, dacă i-a trecut durerea de cap. Auzind numele Lizei, Pansin începu să 
discute despre spiritul de sacrificiu si anume cine este mai capabil de jertfă — bărbatul 
sau femeia. 

De îndată, o stare de agitatie o cuprinse pe Maria Dmitrievna, care încercă să sustină ca 
mai capabilă este femeia, declarînd că poate dovedi acest lucru în două cuvinte; dar se 
încurcă si încheie cu nu stiu ce comparatie neizbutită. Varvara Pavlovna luă caietul de 
note si, acoperindu-si pe jumătate fata, se aplecă înspre Pansin. In timp ce se pregătea să 
muste dintr-un biscuit, cu un zîmbet linistit pe buze si în privire, îi sopti: „Elle n-a pas 
invente, la poudre, la bonne dame". Pe Pansin îl sperie întrucîtva si-l uimi îndrăzneala 
Varvarei Pavlovna. Nu întelese însă cit dispret pentru el ascundea această mărturisire 
neasteptată si, uitînd alintările si devotamentul Märiei Dmitrievna, ca si mesele la care ea 
îl poftise, precum si banii pe care i-i dăduse cu împrumut, îi răspunse (nefericitul!) cu 
acelasi zîmbet si cu acelasi ton: ,,Je crois bien " - si nici măcar: Je crois bien, ci J'crois 
bien. 

Varvara Pavlovna îi aruncă o privire prietenoasă si se ridică. Liza intra. In zadar încercase 
Marfa Timofeevna s-o retină: ea se hotari să-si îndure nenorocirea pînă la capât. Varvara 
Pavlovna îi iesi în întîmpinare, împreună cu Pansin, pe fata căruia se ivi expresia 
diplomatică de odinioară. 

— Cum vă simtiti? o întrebă Pansin pe Liza. 

— Acum mă simt mai bine, vă multumesc, îi răspunse ea. 

t 

157 

— Noi ne-am distrat aici cu putină muzica. Păcat că n-ati auzit-o pe Varvara Pavlovna. 
Cîntă minunat, en artiste con-sommee. 

- Veniti aici, mă chere, se auzi glasul Mâriei Dmitrievna. Numaidecit Varvara Pavlovna 
se apropie de ea, ca un 

copil ascultător, si se aseză pe un taburet mic la picioarele ei. Maria Dmitrievna o chema 
pentru a-i lăsa cel putin o clipă singuri pe fiică-sa si pe Pansin, nadajduind încă în taină că 
Liza se va razgindi. Pe lîngă asta, îi trecu prin cap o idee, pe care neapărat voia s-o 
împârtăsească, fără nici o intirziere. 

— stiti, îi sopti Varvarei Pavlovna, vreau să încerc să vă împac cu sotul domniei voastre. 
Nu garantez rezultatul, dar voi cauta s-o fac. stiti, el mă respectă foarte mult. 

Varvara Pavlovna ridică domol ochii spre Maria Dmitrievna si îsi împreună frumos 
mîinile. 

— Ati fi salvatoarea mea, mă tante, rosti cu tristete în glas, nici nu stiu cum să vă 
multumesc pentru bunävointa domniei voastre. Dar sînt prea vinovată fată de Feodor 
Ivanici; el nu mă poate ierta. 

- Dar, oare..., într-adevâr ati..., tatona curioasă, Maria Dmitrievna. 


— Nu mă întrebati, o intrerupse Varvara Pavlovna si îsi lăsă capul în jos. Eram tînără, 
usuraticâ... De altfel, nici nu vreau să mă dezvinovatesc. 

— Ei bine, totusi, de ce să nu încercăm? Să nu deznadajduiti, răspunse Maria Dmitrievna 
Si vru s-o mingiie pe obraz; dar o privi în fată si se simti stingherita. „Modestă, modestă, 
se gîndi, dar e, într-adevâr, o firoscoasa". 

- Nu vă simtiti bine? o întrebă, între timp, Pansin pe Liza. 

- Da, nu mă simt bine. 

- Vă înteleg, spuse acesta, după o tăcere destul de lungă. Da, vă inteleg. 

— Ce anume? 

158 

t 

— Vă înteleg, repetă Pan sin cu gravitate, nestiind pur si simplu ce să spună. 

Liza se fistici; dar după aceea îsi zise: „Fie si asa!" Pansin îsi luă o înfătisare enigmatică 
si rămase tăcut, aruncînd din cînd în cînd în lături priviri severe. 

— Parcă a bătut ora unsprezece? zise Măria Dmitrievna. Oaspetii pricepură aluzia si 
începură să-si ia rămas-bun. 

Varvara Pavlovna fu nevoită să promită că a doua zi va veni la masă, aducînd-o si pe 
Ada; Ghedeonovski, care aproape adormise sezînd într-un colt, se oferi s-o conducă pînă 
acasă. Pansin salută solemn pe toată lumea, iar în fata casei, ajutînd-o pe Varvara 
Pavlovna să se urce în caretă, îi strînse mina si strigă în urma ei: „Au revoir!" 
Ghedeonovski se aseză lîngă ea. Tot drumul ea se distra punind, ca din intim-plare, vîrful 
pantofiorului său pe piciorul lui; el se fisticea, îi făcea complimente; ea chicotea si-i făcea 
ochi dulci, cînd lumina felinarelor de pe stradă patrundea în caretă. Valsul pe care-l 
cîntase îi suna încă în urechi, o tulbura. Oriunde s-ar fi găsit, îi era de ajuns să-si 
închipuie lumini, o sală de bal, iuteala virtejului în sunetele muzicii — si inima i se 
înflăcăra, ochii îi clipeau straniu, zimbetul îi flutura pe buze si ceva fermecator-bahic i se 
revarsa în tot trupul. Ajungînd în dreptul casei, Varvara Pavlovna sari usor din caretă — 
numai „mondenele" stiu să sară asa - se întoarse spre Ghedeonovski si izbucni deodată 
într-un ris zgomotos drept în nasul lui. 

„Simpatică persoană - îsi spuse consilierul de stat, urcînd în apartamentul său, unde îl 
astepta servitorul cu un flacon cu opodeldoch pentru oblojeli la încheieturi - bine că-s un 
om asezat... numai de ce o fi pufnit-o risul?" 

Marfa Timofeevna veghe toată noaptea la capatitul Lizei. 

t 159 

Capitolul XLI 

Lavretki petrecu o zi si jumătate la Vasilievskoe si aproape tot timpul hoinari prin 
imprejurimi. Nu putea sta mult timp locului: tinjea de dor; il incercau toate chinurile unor 
accese de furie navalnice, neputincioase... isi aminti sentimentul care i-a cuprins sufletul 
a doua zi după sosirea lui la tara. îsi aduse aminte de intentiile sale de atunci si se revoltă 
cumplit împotriva lui însusi. Ce-l putuse smulge de la datoria sa, de la singura problemă 
a viitorului sâu? Setea de fericire — iarăsi aceeasi sete de fericire! „Se vede că 
Mihalevici are dreptate, se gîndi el. Ai vrut să gusti a doua oară în viată fericirea, ai uitat 
că si asa, dacă fericirea i se iveste omului în cale măcar o dată în viată — acesta-i un lux, 
un dar nemeritat. Ai să zici că fericirea n-a fost deplină, iar pe deasupra înselătoare. 
Atunci arată-ti drepturile la o fericire deplină, adevărată! Uită-te în Jur si vezi cine are 
parte de fericire, cine gustă din plin? lată un tăran care merge la coasă; poate-i multumit 


de soarta sa... Ei? Ai vrea să faci schimb cu el? Aminteste-ti de maicä-ta: cit de mărunte 
i-au fost pretentiile, si ce soartă a avut? Se vede că ri-ai facut decît să te lauzi în fata lui 
Pansin, cînd i-ai spus că ai venit în Rusia să ari pămîntul. Ai venit aici ca, la bâtrînete, să 
dai tîrcoale fetelor. A sosit vestea libertatii tale si pe toate le-ai părăsit, pe toate le-ai uitat, 
ai alergat ca un baietas după un fluture..." Chipul Lizei i se arâta mereu în fata ochilor în 
timp ce-l asaltau gîndurile, cu greu îl alunga, ca si pe celălalt chip, care se tinea de el ca 
scaiul, cu trăsături imperturbabile si perfide, frumoase si nesuferite. Mos Anton băgă de 
seamă că boierul nu era în apele lui. Oftînd de cîteva ori după usă, apoi de cîteva ori în 
prag, batrinul se hotari să se apropie de stapin si să-l sfătuiască să bea ceva cäldut. 
Lavretki se rasti la el să iasă, apoi îi ceru iertare - ceea ce îl mihni încă si mai mult pe 
Anton. Lavretki 

160 

t 

nu putea sta in salon: mereu i se părea că, de pe pînză, străbunicul Andrei se uita cu 
dispret la nevolnicu-i urmas. „Vai de tine! Om de nimic!" păreau să spună buzele sale 
strimbate într-o parte. „Oare intr-adevar, se gîndi Lavretki, n-am să ajung să mă împac cu 
mine însumi, n-o să pot tine piept acestui... fleac?" (Cei greu râniti în războaie totdeauna 
spun că rana lor e un „fleac". Omul, de nu s-ar amägi, n-ar putea trai pe pămînt.) „Oare, 
ce naiba, sînt un bâietandru? Ba bine că nu: a trecut pe lîngă mine sansa de a fi fericit 
pentru toată viata, aproape c-am avut în mînă fericirea si s-a spulberat deodată; ca la 
loterie... Dacă roata s-ar mai invirti putin, si săracul, vorba ceea, ar ajunge bogatas! Daca 
nu-i să fie, nu-i -si cu asta, basta! Am să mă apuc de treabă, o să-mi înclestez dintii, si-mi 
voi impune să tac; doar nu-i pentru întîia oară cînd trebuie să-mi pun friul. si de ce-am 
fugit, de ce stau aici, ca strutul, cu capul înfundat în nisip. Mi-o fi frică să privesc 
nenorocirea drept în fată — fleacuri!" 

— Anton! strigă Lavretki cu voce tare. Porunceste numai-decit să înhame caii la trăsură. 
„Da, îsi zise el din nou, trebuie să-mi impun tăcere, trebuie să mă tin din scurt." 

Cu aceste gînduri, Lavretki încerca să-si ogoiască amarul, care era însă urias si näprasnic. 
Pînă si batrina Aprakseia, lipsită nu atât de judecată, cit de orice fel de simtămînt, clatina 
din cap si-l urmäri din ochi cu tristete, cînd se urcă în trăsură ca să plece la oras. Caii 
alergau la galop; iar Lavretki sedea nemiscat si drept, privind tintă înainte, la drum. 
Capitolul XLII 

In ajun, Liza îi scrise lui Lavretki să vină la dînsii spre seară; el însă se duse mai întîi la 
locuinta lui. Acasă nu-si găsi nici sotia, nici fiica. De la servitori află că ele plecaseră la 

t 161 

Kalitini. Această noutate îl miră si-l înfurie în acelasi timp. „Se vede că Varvara 
Pavlovna s-a hotărît să nu mă lase să trăiesc", se gîndi el cu sufletul clocotind de ură. 
începu să se plimbe încoace si încolo, dînd mereu la o parte, cu picioarele si cu mîinile, 
Jucării, cărti, felurite articole feminine ce-i ieseau în cale. O chemă pe Justine si-i porunci 
să strîngă toate ,,bulendrele", „Oui, monsieur", îi răspunse aceasta, făcînd o strimbatura, 
si se apucă să pună rînduială în cameră, aple-cîndu-se cu gratie si dîndu-i de înteles lui 
Lavretki, prin fiecare miscare, că-l socoteste drept un urs necioplit. El se uita cu ura la 
chipul ei vestejit, totusi inca „picant", un chip ironic, parizian, la mansetele ei albe, la 
sortul de mâtase si la boneta-i usoară. O expedie în sfirsit si, după indelungi sovaieli 
(Varvara Pavlovna încă nu se întorsese), se hotări să se ducă la Kalitini, dar nu la Maria 
Dmitrievna (n-ar fi intrat pentru nimic în lume în salonul unde se afla sotia lui), ci la 


Marfa Timofeevna. îsi aduse aminte că scara din dos dinspre cerdacul fetelor ducea drept 
la ea. Lavretki asa si făcu. întîm-plarea îl ajută; în curte o întîlni pe surocika; ea îl petrecu 
pînă la Marfa Timofeevna. Contrar obiceiului, o găsi singură; sedea într-un ungher, 
dezbrobodită, gîrbovită si cu bratele încrucisate pe piept. Vazindu-1 pe Lavretki, batrinica 
se tulbură de-a binelea, se sculă în grabă si începu să umble încoace si încolo prin 
cameră, parcă si-ar fi căutat boneta. 

— Ei, uite c-ai venit, începu ea, ferindu-se de privirea lui si umblind forfota, ei, bine-ai 
venit. Bună ziua! Hm, ce-i? Ce-i de făcut? Pe unde-ai umblat ieri? Ei bine, ea a sosit, 
desigur. Asta e. Acum trebuie asa... Ce să-i faci? Neom descurca într-un fel... asa, cumva. 
Lavretki se lăsă pe un scaun. 

— Hm, sezi, sezi jos, urmă batrinica. Ai venit de-a dreptul sus? Fara îndoială, se-ntelege. 
Nu cumva ai venit ca să mă vezi pe mine? Multumesc. 

162 

t 

Batrina tacu; Lavretki nu stia ce să-i spună; ea însă îl intelese. 

— Liza... da. Liza a fost aici, chiar acum, continuă Marfa Timofeevna, legînd si 
dezlegînd snururile posetutei sale. Ea nu se simte tocmai bine. surocika, unde esti? 
Vino aici, maică, cum de nu mai poti sta locului? si pe mine mă doare capul. Pesemne din 
pricina aiasta., din pricina cîntatului si a muzicii. 

— Care cîntat, mâtusico? 

— Păi da, aici s-au pornit toate astea, cum naiba le mai spune în limba voastră, duete. si 
numai italieneste: ci-ci si cea-cea, ca niste adevărate cotofene. Cînd încep să scoată cîte o 
nota, chiar că te seacă la inimă... Pansin si asta a ta. si cît de repede s-au pus la cale toate 
cele: curat, ca între neamuri, fără mofturi. Pe de altă parte, vorba ceea, si un cîine îsi 
caută adăpost, doar n-o să se prăpădească, de vreme ce oamenii nu-l alungă. 

— Totusi, recunosc, nu m-am asteptat la una ca asta, răspunse Lavretki, aici a fost 
nevoie de multă îndrăzneală. 

— Nu, dragul meu, asta nu-i îndrăzneală, ci calcul. Dar s-o lăsăm în plata Domnului! Se 
zice că o trimiti la Lavriki, e-adevarat? 

— Da, am pus această mosie la dispozitia Varvarei Pavlovna. 

— ti-a cerut bani? 

— Deocamdată, nu. 

— Ei bine, n-o să întîrzie. De-abia acum te vad mai bine. Esti sanatos? 

— Sânătos. 

— surocika, izbucni deodată Marfa Timofeevna; du-te si spune-i Lizavetei Mihailovna, 
adică nu, întreab-o..., dar o fi ea Jos? 

- E jos. 

t 

163 

- Ei bine, atunci intreab-o: unde, ma rog, mi-a pus cartea? Ea stie. 

— Am inteles. 

Batrinica începu iarasi să se foiască, se apucă să deschidă sertarele scrinului. Lavretki 
sedea nemiscat pe scaunul lui. 

Deodată se auziră niste pasi usori pe scară si Liza intră în odaie. 

Lavretki se ridică si o salută; Liza se opri lîngă usă. 

— Liza, Lizocika, exclamă grijuliu Marfa Timofeevna, unde mi-ai pus cartea, cartea 


unde-ai pus-o? 

— Ce carte, matusico? 

— Ei, cartea, Doamne, Dumnezeule! De altfel, nici nu te-am chemat... Ei lasă, nu-i 
nimic. si ce faceti acolo, jos? Uite, a venit si Feodor Ivanici. Ce-ti face capul? 

- Bine! 

— Mereu spui: bine. Ce-i la voi colo jos; iarasi muzica? 

- Nu, joc de cârti. 

— Da, că ea se pricepe la toate. surocika, vad că vrei să te zbengui prin grădină. Poti 
pleca. 

— Nu vreau, Marfa Timofeevna... 

— Te rog, fără vorbă, du-te! Nastasia Karpovna e singură în grădină, du-te de stai cu ea. 
Respectă batrinetile. (surocika iesi.) Dar unde mi-o fi boneta? Unde s-o fi rătăcit, zau? 

- Dă-mi voie s-o caut, spuse Liza. 

— Stai, stai; picioarele încă nu m-au părăsit cu totul. Pe-semne-i dincolo, în iatac. 

si, aruncindu-i lui Lavretki o privire pe sub sprincene, Marfa Timofeevna plecă, lăsînd în 
urmă usa deschisă; dar deodată se întoarse si o închise. 

Liza se propti de speteaza fotoliului si îsi acoperi încet fata cu palmele. Lavretki rămase 
locului. 

- lată în ce împrejurări a trebuit să ne întîlnim, rosti acesta în cele din urmă. 

164 

t 

Liza isi lua miinile de pe fata. 

— Da, se auzi glasul ei stins, prea repede am fost pedepsiti. 

— Pedepsiti, repetă Lavretki. Dar dumneata de ce esti pedepsită? 

Liza îsi ridică ochii spre el. Nu aratau nici amărăciune, nici neliniste; păreau mai mici si 
mai tulburi. Fata-i era palidă; livide îi erau buzele, de-abia întredeschise. 

Inima lui Lavretki tresäri de tristete si de dragoste. 

— Mi-ai scris că totul s-a sfirsit, sopti el, da, totul s-a sfirsit -înainte de a începe. 

— "Totul trebuie uitat, rosti Liza, mă bucur că ai venit; am vrut sa-ti scriu, dar asa-i mai 
bine. Numai că trebuie să folosim mai repede minutele acestea. Amindoi avem de 
îndeplinit datoria ce ne revine. Feodor Ivanici, trebuie să te împaci cu sotia dumitale. 

- Liza! 

— Te rog eu, numai asa putem să îndreptăm... tot ce-a fost. Gîndeste-te, si n-o să mă 
refuzi. 

— Liza, pentru numele lui Dumnezeu, îmi ceri imposibilul. Sînt gata să fac orice mi-ai 
porunci; dar acum să mă împac cu ea!... Sînt de acord cu orice, am uitat totul; dar nu-mi 
pot sili inima... lartă-mă, dar asta-i cumplit! 

— Nu-ti cer... ceea ce îti închipui dumneata; dacă nu poti, n-ai decît să nu träiesti cu ea; 
dar impaca-te, îi răspunse Liza si iarasi îsi duse mina la ochi. Adu-ti aminte ca ai o fiică; 
fă asta pentru mine. 

— Bine, rosti printre dinti Lavretki, am s-o fac să zicem; cu asta îmi voi îndeplini 


datoria. Ei, dar dumneata? Care-i datoria dumitale? : = 

e. „e. 

— Pe asta mi-o cunosc eu. ! Lavretki tresari brusc. 

— Nu cumva ai de gînd să te cäsätoresti cu Pansin? o întrebă. Liza zimbi abia perceptibil. 


bă 


t 165 

— O, nu! spuse ea. 

- Ah, Liza, Liza, exclama Lavretki, cit de fericiti am fi fost! 

Liza il privi din nou. 

— Acum singur iti dai seama, Feodor Ivanici, ca fericirea nu depinde de noi, ci de 
Dumnezeu. 

- Da, pentru că dumneata... 

Usa camerei vecine se deschise repede, si Măria Timofeevna intra cu boneta în 
mînă. 

— Cu greu am găsit-o, zise, oprindu-se între Lavretki si Liza. Eu singură am ratacit-o. 
Iată ce-i batrinetea, o pacoste! De altfel, nici tineretea nu-i mai bună. si cum, ai să pleci 
chiar tu cu nevasta-ta la Lavriki? adăugă ea, adresindu-se lui Feodor Ivanici. 

— Cu ea, la Lavriki? Eu? Nu stiu, răspunse acesta, după un scurt răgaz. 

— Nu cobori? 

— Astăzi, nu. 

— Ei bine, treaba ta; iar tu, Liza, cred că ar trebui să te duci jos. Vai, sfinte Dumnezeule, 
am si uitat să dau de mîncare botrosului. Stati o clipă. Vin numaidecit... 

si Marfa Timofeevna fugi afară, fără să-si pună boneta. Lavretki se apropie în grabă de 
Liza. 

— Liza, începu el cu o voce rugatoare, ne despartim pentru totdeauna, mi se rupe inima, 
dă-mi mina la despärtire. 

Liza îsi înâltă capul. Privirea ei obosită, aproape stinsă, se opri asupra lui... 

- Nu, rosti ea si îsi retrase mina pe care apucase s-o întindă, nu, Lavretki (pentru intiia 
oară i se adresa astfel), n-am sa-ti dau mina. La ce? indeparteaza-te, te rog. stii bine că te 
iubesc..., da, te iubesc, adăugă cu greu, dar, nu... nu. si îsi duse batista la buze. 

— Dă-mi cel putin batista asta. 

> 'K'-;. 

:jwer- 

166 

t 

Usa scirtii... Batista lunecă pe genunchii Lizei. Lavretki o prinse, înainte să fi căzvit pe 
dusumea, o viri repede în buzunarul de la piept si, întorcîndu-se, dădu cu ochii de Marfa 
Timofeevna. 

— Lizocika, mi se pare că te cheamă maica-ta, spuse batrina. Liza se ridică de îndată si 
plecă. 

Marfa Timofeevna se aseză din nou în ungherul ei. Lavretki dădu să-si ia rămas-bun de la 
ea. 

— Fedea, zise ea deodată. 

- Ce-i, mătusico? 

— Esti un om cinstit? 

- Cum adicâ? 

— Te întreb dacă esti un om cinstit. 

— Sper că da. 

— Hm! Dă-mi cuvîntul de onoare că esti. 

- Bine. Poftim! Dar ce rost are asta? 

- stiu eu care-i rostul. si tu singur, dragul meu, dacă-i sta să te gîndesti mai bine, că nu 


esti prost, ai să întelegi de ce ti l-am cerut. si acum, cu bine, taică! iti multumesc c-ai 
venit să mă vezi; iar cuvîntul dat să ti-l tii, Fedea, si acum saruta-ma. Of, suflete, stiu că 
ti-e greu; dar cui nu-i e greu? stii, a fost o vreme cînd am invidiat mustele? Ma 
gindeam: uite cine trăieste bine pe lumea asta; dar, într-o noapte, am auzit o muscă 
zbatindu-se în firele unui păianjen; nu, m-am gîndit atunci, uite că si ele-s urgisite. Ce 
poti face, Fedea? Totusi, să-ti tii cuvîntul dat. Acum, pleacă. 

Lavretki iesi prin pridvorul din dosul casei si, cînd era aproape de poartă, un lacheu îl 
ajunse din urmă. 

— Măria Dmitrievna mi-a poruncit să vă poftesc la dinsa, îl anuntă el pe Lavretki. 

- Spune-i, fratioare, că acum nu pot..., îngăimă Feodor Ivanici. 

t 167 

— Mi-a poruncit să vă rog cu stăruintă, urmă lacheul, a poruncit să vă spun câ-i singură. 
— Cum? Oaspetii au plecat? îl întrebă Lavretki. - întocmai, răspunse lacheul si rînji. 
Lavretki ridică din umeri si porni în urma lui. 

Capitolul XLIII 

Maria Dmitirevna stătea singură în iatacul sau, într-un fotoliu voltairian, si mirosea apă 
de colonie. Un pahar de apă cufleur d'oranger (lamiita) se afla lîngă ea pe o masuta. Era 
tulburată si părea cuprinsă de un fel de teamă. 

Lavretki intră. 

- Ati dorit să mă vedeti, spuse el, salutînd-o cu răceală. 

— Da, răspunse Măria Dmitrievna, luînd o înghititură de apă. Am aflat că ai venit de-a 
dreptul la matusa; am dat dispozitii să fii poftit la mine: vreau să-ti vorbesc. Ia loc, te rog. 
Maria Dmitrievna răsuflă adînc. După cum stii, urmă ea, sotia dumitale a sosit. 

— Asta o stiu, zise Lavretki. 

— Ei bine, adică am vrut să spun: ea a venit la mine si eu am primit-o; iată despre ce 
vreau să mă lămuresc acum cu dumneata, Feodor Ivanici. Eu, slavă Domnului, mi-am 
cîsti-gat, pot spune, respectul tuturor si n-o să fac ceva nelalocul lui, pentru nimic în 
lume. Desi am prevăzut că n-are să-ti fie pe plac, totusi m-am hotărît s-o primesc, Feodor 
Ivanici; ea mi-e rudă, prin dumneata: întelege-mă, ce drept as fi avut să n-o primesc în 
casă, esti de acord? 

— Degeaba vă frămîntati, Măria Dmitrievna, îi răspunse Lavretki, ati făcut foarte bine; 
nu mă supâr deloc, îndeobste nici n-am de gînd să-i răpesc Varvarei Pavlovna 
posibilitatea 

168 

t 

| 

de a-si vedea cunostintele. Astăzi n-am intrat la dumneavoastră numai pentru că n-am 
vrut să mă întîlnesc cu ea, asta-i tot. 

— Ah, cît mi-e de plăcut să aud asemenea cuvinte de la dumneata, Feodor Ivanici, 
exclamă Maria Dmitrievna, de altfel, totdeauna m-am bizuit pe nobilele dumitale 
sentimente. Că mă frămînt — nu-i de mirare: sînt femeie si mamă. lar consoarta 
dumitale..., desigur nu pot să vă fiu judecător, i-am spus-o si ei, însă este o doamnă atît de 
drăgută, că nu poate sa-ti facă decît plăcere. 

Lavretki zimbi ironic si începu să-si joace pălăria în miini. 

- si iată ce am mai vrut sa-ti spun, Feodor Ivanici, urmă Măria Dmitrievna, dîndu-se ceva 
mai aproape de el, dacă ai fi văzut cît de modest se poartă, cît e de respectuoasă! Zau, te 


impresioneaza. si daca ai fi auzit cum vorbeste de dumneata! ,,Eu, zice, sint pe deplin 
vinovată fată de dinsul. Eu nici n-am stiut să-l pretuiesc, zice; el e un înger, zice, nu om." 
Zau asa: înger. Cainta ei e atit de... Eu, drept sä-ti spun, nici n-am văzut asemenea cainta! 
— Cum adică vine asta, Măria Dmitrievna, rosti Lavretki, dati-mi voie să fiu curios: se 
spune că Varvara Pavlovna a cîntat din gură aici la dumneavoastră, în timpul câintei sale 
cînta sau cum?... 

— Ah, cum poti să vorbesti asa! Ea a cîntat din gură si la pian ca să-mi fie pe plac, 
pentru că am rugat-o stäruitor, aproape i-am poruncit. Am văzut că-i vine greu, asa de 
greu; m-am gîndit, cu ce s-o distrez? Ba am mai si auzit că are un talent extraordinar! Dă- 
mi voie, Feodor Ivanici, ea-i distrusă cu totul, intreaba-1 si pe Serghei Petrovici; e la 
pămînt, tout 4 foit, cum de poti... 

Lavretki ridică doar din umeri. 

— Si apoi, ce îngeras e Adocika dumitale! Ce splendoare! Cît este de dragalasa si ce 
cuminte. Cit de frumos vorbeste frantuzeste! si ruseste întelege - mi-a spus: matusica. si 
să stii, nici vorbă să fie timidă, cum sînt aproape toti copiii la 

t 169 

anii sai. Asa de bine iti seamana, Feodor Ivanici, grozav. Ochii, sprincenele... intr-un 
cuvînt, dumneata, leita dumneata. Nu-mi prea plac copiii atît de mici, să fiu sincera; dar 
de fiica dumitale sînt pur si simplu îndrăgostită. 

— Maria Dmitrievna, izbucni deodată Lavretki, îngăduiti-mi să vă întreb; de ce-mi 
spuneti toate acestea? 

— De ce? Măria Dmitrievna mirosi din nou colonie si bau apă. lată de ce, Feodor 
Ivanici, eu îti spun câ... doar îti sînt rudă; eu caut sä-ti vin în ajutor... stiu că ai o inimă 
foarte buna. Asculta-ma, mon cousin, sînt totusi o femeie cu experientă si n-o să vorbesc 
în vînt! lart-o, iart-o pe sotia dumitale. Ochii Mariei Dmitrievna se umplură deodată de 
lacrimi. Gîndeste-te: tineretea, lipsa de experientă... poate si o pildă rea... n-a avut o 
mamă care să stie a o aduce pe calea cea dreaptă. Iart-o, Feodor Ivanici, a fost pedepsită 
destul. 

Lacrimi începură să picure pe obrajii Măriei Dmitrievna; ea nu le sterse: îi plăcea să 
plîngă. Lavretki sedea pe jaratic. „Doamne Dumnezeule! se gîndea. Ce caznă o mai fi si 
asta, ce zi nenorocită!" 

— Nu-mi răspunzi, cuvinta iarăsi Maria Dmitrievna, cum să te inteleg? Oare intr-adevar 
poti fi atît de necrutător? Nu, nu vreau să cred. Simt că vorbele mele te-au înduplecat. 
Feodor Ivanici, Dumnezeu are sä-ti răsplătească bunătatea; iar acum primeste, din mîinile 
mele, pe sotia dumitale... 

Involuntar, Lavretki se ridică de pe scaun; se sculă si Măria Dmitrievna care, trecînd cu 
pas vioi după paravan, o scoase de acolo pe Varvara Pavlovna. Palidă, mai mult moartă 
decît vie, cu ochii lăsati în jos, renuntase parcă la orice gînd personal, la orice vointa, 
lăsîndu-se cu totul în mîinile Mariei Dmitrievna. ° 
Lavretki se dădu un pas înapoi. 

— Ai stat aici! exclamă el. 

— Să n-o invinovatesti, se grabi să intervină Măria Dmitrievna, ea n-a vrut să rămînă 
pentru nimic în lume; eu i-am 

170 t 

poruncit însă să rămînă, eu am ascuns-o după paravan. Ea m-a asigurat că asa te vei 
supăra si mai tare; nici n-am vrut s-o ascult; te cunosc mai bine decît ea. Primeste prin 


urmare, din mîinile mele, pe sotia dumitale. Apropie-te, Varia, nu-ti fie teamă si arunca-te 
la pieptul sotului dumitale (ea o trase de mînă) si binecuvintarea mea să va... 

— Opriti-vă, Maria Dmitrievna, o întrerupse Lavretki cu o voce înăbusită, dar 
zguduitoare. Pesemne vă plac scenele sentimentale (Lavretki nu gresea: încă din 
pension Maria Dmitrievna îsi păstrase înclinarea pentru un pic de teatra-lism): ele vă 
distreaza, dar altora le fac numai rau. De altfel, n-am sa va vorbesc domniei voastre: nu 
sinteti personajul principal în această scenă. Ce doresti dumneata de la mine, doamna? 
adăugă el întorcîndu-se spre sotia sa. Oare n-am făcut pentru dumneata tot ce-am putut? 
Să nu-mi spui că n-ai pus la cale această întîlnire; n-o să te cred si stii că nu te pot crede. 
si atunci, ce doresti? Esti o persoană desteaptă si nu faci nici un pas fără calcul. Trebuie 
să întelegi că nu-s în stare să trăiesc cu dumneata cum am trait altădată; nu pentru că-s 
supărat, ci pentru că am ajuns alt om. Despre asta ti-am vorbit chiar a doua zi după ce-ai 
venit si, în sinea domniei tale, în clipa asta îmi dai dreptate. Dar acum pesemne doresti să 
te reabilitezi în fata oamenilor; nu-ti ajunge că träiesti în casa mea, doresti să traiesti sub 
acelasi acoperis cu mine, nu-i asa? 

- Doresc să mă ierti, rosti Varvara Pavlovna, fără să-si ridice ochii. 

— Doreste s-o ierti, repetă Maria Dmitrievna. 

— si nu pentru mine, pentru Ada, sopti Varvara Pavlovna. 

— Nu pentru dinsa, ci pentru Ada dumitale, adăugă Maria Dmitrievna. 

- Foarte bine. Asta ti-e dorinta? pronuntă anevoie Lavretki. Poftim, sînt de acord 
si cu asta. 

Varvara Pavlovna îi aruncă o privire fugară, iar Măria Dmitrievna exclamă: 

t 171 

- Ei, slavă Domnului! si încă o dată o trase pe Varvara Pavlovna de mina. Primeste-o, 
asadar, acum de la mine... 

— Opriti-vă, vă spun, o intrerupse Lavretki. Sînt de acord să trăiesc cu dumneata, 
Varvara Pavlovna, urmă el, adică am să te duc la Lavriki si am să stau cu dumneata cît 
mor ajuta puterile; apoi am să plec - si am să mai vin din cînd în cînd. Vezi că nu vreau să 
te amăgesc; dar să nu-mi ceri nimic mai mult. Singură ai izbucni in ris dacă as 
împlini dorinta respectabilei noastre rude si te-as strînge la inima mea si as încerca să te 
conving... că trecutul n-a existat, că pomul doborit va înflori din nou. Vad însă că trebuie 
să mă resemnez. Cuvîntul acesta îl vei întelege altfel... mi-e totuna. Repet... am să 
trăiesc cu dumneata, sau nu, asa ceva nu-ti pot făgădui... Am să locuiesc cu dumneata, te 
voi socoti iarăsi drept sotie... 

— si acum, da-i mîna cel putin, rosti Maria Dmitrievna, căreia de mult i se uscaseră 
lacrimile. 

- Pînă acum n-am înselat-o pe Varvara Pavlovna, răspunse Lavretki, are să înă creadă si 
asa. Am s-o duc la Lavriki -dar tine minte, Varvara Pavlovna, am să socotesc întelegerea 
desfăcută de îndată ce vei pleca de acolo. si acum, dati-mi voie să mă retrag. 

El se înclină în fata celor două doamne si iesi grabit. 

— N-o iei cu dumneata? îi strigă din urmă Maria Dmitrievna. 

— Lasati-1, îi sopti Varvara Pavlovna si de îndată o imbratisa, prinse să-i multumească, 
să-1 sărute mîinile si s-o numească salvatoarea ei. 

Maria Dmitrievna primi cu indulgentă mingiierile sale. în suflet însă nu era multumita 
nici de Lavretki, nici de Varvara Pavlovna, nici de întreaga scenă pe care o pusese la cale. 
N-a fost destul de sentimentală; după părerea ei, Varvara Pavlovna trebuia să se arunce la 


picioarele sotului. 

- Cum de nu m-ati înteles, căută ea să comenteze, doar v-am spus: aruncati-va la 
picioarele lui. 

| 

172 

t 

- Asa-i mai bine, scumpă mâtusica; nu vă ingrijorati, totu-i foarte bine, repetă de cîteva 
ori Varvara Pavlovna. 

- Vezi că si el e rece ca gheata, remarcă Măria Dmitrievna. N-ati plins, intr-adevar; 
numai eu am vârsat lacrimi în fata lui. Vrea să vă închidă la Lavriki. Cum adică, nici la 
mine n-o să aveti voie să veniti? Toti barbatii sînt nesimtitori, spuse ea în încheiere si 
dădu din cap cu înteles. 

— în schimb femeile stiu să pretuiască bunătatea si generozitatea, rosti Varvara Pavlovna 
si, lăsîndu-se incetisor în genunchi in fata Mariei Dmitrievna, îi cuprinse talia latareata cu 
bratele si îsi lipi obrazul de pieptul ei. Fata ei zimbea pe furis, pe cînd pe Maria 
Dmitrievna o podideau din nou lacrimile. 

Iar Lavretki plecă acasă, se încuie în odaia valetului său, se aruncă pe divan si rămase asa 
culcat pînă dimineata. 

Capitolul XLIV 

A doua zi era duminică. Dangâtul clopotelor de utrenie nu-l trezi pe Lavretki, deoarece el 
nu închisese ochii toată noaptea, dar îi aminti o altă duminică, în care — după dorinta 
Lizei - mersese la biserică. Se sculă în grabă; o voce tainică îi spunea că si astăzi o va 
vedea în acelasi loc. Iesi din casă, fără să facă zgomot; porunci să i se comunice Varvarei 
Pavlovna, care încă dormea, că se va întoarce la amiază si cu pasi mari se îndreptă încotro 
îl chema dangâtul acela monoton si trist. Ajunse devreme: în biserică nu era aproape 
nimeni; in strană, dascâlul citea din ceaslov; întrerupt din cînd în cînd de tuse, giasu-i 
răsuna ritmic, ba scazind, ba crescînd. Lavretki se aciua aproape de pridvor. Credinciosii 
soseau unul cîte unul, se opreau, îsi făceau cruce, se închinau spre cele patru zari; pasii 
lor răsunau în linistea pustie, iar 

t 173 

ecoul lor se ingina sub bolti. O babuta neputincioasă, într-un halat ponosit, cu gluga, 
sedea in genunchi lîngă Lavretki si se ruga cu osirdie; chipu-i zbircit, gälbejit si cu gura 
stirba, trada o emotie puternică; ochii sai inflamati priveau neclintit în sus la chipurile 
zugrăvite pe iconostas; mîna-i costelivă iesea necontenit de sub halat si făcea, rar si 
apăsat, cîte o cruce largă si mare. Un tăran cu barbă deasă si cu un chip posomorit si botit 
intră în biserică, se lăsă dintr-o dată cu amîndoi genunchii pe lespezile de piatră si 
numaidecit începu să-si facă grăbit semnul crucii, aruncindu-si capul pe spate si scu- 
turîndu-l după fiecare plecaciune. Fata lui si toate miscärile vadeau o durere atît de mare, 
încît Lavretki se hotärî să se apropie si să-l întrebe ce i se intimplase. taranul se feri scurt 
în lături si se uită la dinsul cu o privire speriată, aspră... „Mi-a murit feciorul", răspunse 
repede omul si se apucă din nou să bată mătănii... „Ce poate înlocui, pentru ei, consolarea 
pe care le-o dă biserica?" se gîndi Lavretki si încercă si el să se roage; dar inima-i era 
greoaie, înăsprită, iar gîndurile - plecate undeva departe. El o astepta pe Liza, care însă nu 
mai venea. Biserica se umplea de popor; ea tot nu era. începu liturghia, diaconul isprăvi 
de citit evanghelia, clopotele sunară pentru axion; Lavretki se miscă putin înainte si 
deodată o zari pe Liza. Venise mai devreme decît dînsul, el însă n-o bagase de seamă. 


Strecurata în spatiul dintre perete si strană, stătea nemiscata, fără să privească în jur. 
Lavretki nu-si ridică ochii de la ea, pînă la sfîrsitul liturghiei; îsi lua astfel ramas-bun de 
la ea. Poporul începu să se imprastie; ea însă raminea locului; părea că astepta să plece 
Lavretki. în sfirsit, ea îsi făcu ultima dată semnul crucii si plecă, fără să privească în 
lături; era însotită de o cameristă. Lavretki iesi în urma ei din biserică si o ajunse în 
stradă. Liza mergea foarte repede, cu capul plecat si cu voalul lăsat pe fată. 

— Ziua bună, Lizaveta Mihailovna, spuse Lavretki cu glas tare si cu o naturalete 
prefăcută, pot să te conduc? 

174 

t 

| 

Ea nu-i răspunse nimic; iar el porni alături de ea. 

- Esti multumită de mine? o întrebă cu vocea scăzută. Ai aflat ce s-a petrecut ieri? 

- Da, da, rosti ea în soaptă, asa-i bine. si porni încă si mai repede. 

— Esti multumită? Liza dădu doar din cap. 

— Feodor Ivanici, începu ea cu glas linistit, dar scăzut, vreau să te rog ceva: să nu mai 
vii la noi; pleacă cît mai repede; ne vom putea vedea mai tîrziu, cîndva, peste vreun an. 
Dar acum fă asta pentru mine, împlineste-mi rugămintea, te rog. 

- în toate vreau sä-ti urmez cuvîntul, Lizaveta Mihailovna; dar oare ne vom desparti asa? 
N-ai să-mi spui nimic?... 

— Feodor Ivanici, uite, dumneata mergi acum alături de mine... si totusi esti asa de 
departe, asa de departe de mine. si nu numai dumneata, ci... 

— Spune-ti gîndul pînă la capăt, te rog! izbucni Lavretki. Ce-ai vrut să spui? 

— Poate că vei auzi..., dar, orice-ar fi, uită-mă... nu, să nu mă uiti, sä-ti aduci aminte de 
mine. 

— Cum as putea să te uit... 

— Destul, rămii cu bine. Nu mă mai urma. 

— Liza, începu Lavretki... 

— Cu bine, cu bine! rosti Liza, tragindu-si voalul si mai jos si porni inainte aproape in 
fuga. 

Lavretki se uită în urma ei si, plecindu-si capul, se întoarse înapoi pe aceeasi stradă. Se 
pomeni fată în fată cu Lemm, care mergea, de asemenea, cu pâlăria trasă pe ochi si cu 
privirea atintită în pămînt. 

Se priviră în tăcere. 

— Ei, ce mai spui? grâi în sfirsit Lavretki. 

t 175 

— Ce să zic? îi răspunse posac Lemm. Nu spun nimic. Totul a murit si noi am murit 
(Alles ist tot, und wir sind tot). O iei la dreapta? 

— La dreapta. 

- Jar eu la stînga. Cu bine! 

în dimineata următoare, Feodor Ivanici plecă cu sotia sa la Lavriki. Ea mergea înainte, 
într-o caretă cu Ada si cu lustine; iar el în urmă, într-o briscă. Tot timpul drumului, fetita 
cea drăgâlasă nu se indeparta de geamul caretei; toate cele o minunau: sătenii, babele, 
casele tărânesti, fîntmile, cercurile de lemn de la gâtul cailor între hulube, zurgălăii si 
multimea ciorilor de cîmp. lustine impartasea aceeasi mirare; Varvara Pavlovna ridea de 
observatiile si de exclamatiile lor. Era bine dispusă; înainte de a pleca din orasul O... 


avusese o explicatie cu sotul sau. 

- îti înteleg situatia, îi spuse, iar el putu trage concluzia, după expresia ochilor ei 
inteligenti, că ea-i întelegea pe deplin situatia; dar îmi vei da dreptate cel putin într-atât: 
că traiul cu mine nu-ti va fi greu; nu te voi plictisi, n-o să te incomodez; am vrut să-i 
asigur Adei un viitor; de altceva n-am nevoie. 

— Da, ti-ai atins toate telurile, grai Feodor Ivanici. 

— Acum nu doresc decît un singur lucru: să mă îngrop pentru totdeauna într-un fund de 
tară. Vesnic voi tine minte bunătatea domniei tale. 

— Ptiu! Destul! o intrerupse el. 

— si am sa-ti respect independenta si linistea, îsi isprăvi ea fraza dinainte ticluita. 
Lavretki se înclină adînc în fata ei. Varvara Pavlovna întelese că, în străfundul sufletului, 
sotul îi era recunoscător. 

în ziua următoare, spre seară, ei sosiră la Lavriki; peste o săptămînă, Lavretki plecă la 
Moscova, lăsîndu-i sotiei sale vreo cinci mii de ruble pentru întretinere; iar a doua zi după 
176 

t 

plecarea lui Lavretki, aparu Pansin, pe care Varvara Pavlovna il rugase să n-o uite in 
singurătatea ei. Ea îl primi cum nu se poate mai bine si pînă noaptea tîrziu camerele înalte 
ale casei, pînă si grădina, răsunară de sunetele muzicii, cîntului si ale discutiilor vesele în 
frantuzeste. Trei zile îsi prelungi Pansin vizita la Varvara Pavlovna; luîndu-si rămas-bun 
de la dinsa si stringindu-i cu câldură mîinile minunate, el îi făgădui să se întoarcă foarte 
curînd si se tinu de promisiune. 

Capitolul XLV 

Liza avea o cameră separată, mică — la etajul întîi în casa mamei sale — curată, 
luminoasă. Avea un pat alb, ghivece de flori prin unghere si în fata ferestrelor, o masă 
mică de scris, un vraf de cărti si un crucifix pe perete. Camera se numea odaia copiilor. 
Aici se născuse Liza. întorcîndu-se de la biserică, unde o văzuse Lavretki, ea făcu 
rînduială în odaia ei cu mai multă migală decît de obicei, sterse praful pretutindeni, 
revăzu caietele sale si scrisorile primite de la prietene si le legă cu panglicute, incuie 
sertarele, udă florile si atinse cu mîna fiecare floare. Toate le făcu fără grabă, fără 
zgomot, cu un fel de grijă duioasă si linistită pe chip. în sfirsit, se opri în mijlocul 
camerei, privi domol în jurul ei si, apropiindu-se de masa deasupra căreia atirna 
crucifixul, se lăsă în genunchi; îsi lăsă capul pe miinile-i înclestate si rămase nemiscată. 
Marfa Timofeevna intra în odaie si o găsi în această pozitie. Liza n-o observa. Batrinica 
iesi în vîrful picioarelor si, de dincolo de usă, tusi de cîteva ori tare. Liza se ridică în 
grabă si îsi sterse ochii, în care straluceau lacrimi senine, lacrimi nevarsate inca. 

- Vad că iarâsi ti-ai dereticat chilia, spuse Marfa Timofeevna, aplecîndu-se mult deasupra 
unui ghiveci cu un trandafir tînăr. Ce frumos miroase! 

t 177 

Liza se uită ingindurata la matusa sa. 

- Ce cuvînt minunat ai rostit! sopti ea. 

— Ce cuvînt, care? o întrebă cu vioiciune batrinica. Ce vrei să spui? E groaznic, rosti ea 
deodată, aruncîndu-si boneta si asezîndu-sepe patul Lizei, asta-i peste puterile mele; azi e 
a patra zi de cînd fierb ca într-un cazan; nu pot să mă mai prefac că nu bag de seamă 
nimic, nu pot să vad cum te ingalbenesti, te usuci, nu pot, nu mai pot. 

— Ce-i cu mata, matusico? zise Liza. Eu n-am nimic... 


— Nimic? izbucni Marfa Timofeevna. Asta s-o spui altora, nu mie! Nimic! Dar cine a 
stat chiar acum în genunchi? Genele cui sînt încă umede de lacrimi? Nimic! Dar uitä-te la 
tine, ce-ai făcut cu fata ta, unde ti s-au dus ochii? Nimic! Parcă nu stiu totul? 

— Va trece, matusica; dati-mi un răgaz. 

— Va trece, dar cînd? Doamne, Dumnezeul meu, stăpîne! Oare chiar asa de mult I-ai 
îndrăgit? Doar îi batrin, Lizocika. Bine, nu zic ba, e un om bun, nu muscă. Ei, si ce-i cu 
asta? Cu totii sîntem oameni buni. Lumea nu s-a isprăvit cu el, marfă de asta totdeauna se 
va găsi berechet. 

— Toate au să treacă, cum spun, toate au si trecut. 

- Ascultă, Lizocika, ce-am s4-ti zic, cuvinta dintr-o dată Marfa Timofeevna, asezind-o 
pe Liza lîngă ea pe pat si potrivindu-i ba parul, ba naframa. Asta ti se pare numai asa, 
din iuteală, că durerii tale nu-i poti găsi leacul. Eh, draga mea, numai moartea n-are leac! 
Tu doar atît sä-ti spui: „N-am să mă las, iaca asa, da-o-ncolo!", apoi singură ai să te miri 
cît de repede si de usor trece totul. Numai să ai răbdare. 

— Mâtusico, îi răspunse Liza, mi-a trecut; totul a si trecut. 

- A trecut! Cum a trecut? lată că ti s-a ascutit si năsucul, iar tu o tii una si bună că totul a 
trecut. Bine a mai ,,trecut"! 

- Da, mi-a trecut, matusico, numai de-ai vrea să mă ajuti, exclamă Liza, cuprinsă de o 
însufletire navalnica si se aruncă de gitul Marfei Timofeevna. Scumpa mătusă, te rog să- 
mi fii prietenă, ajută-mă, nu te supăra, întelege-mă... 

178 

t 

- Dar ce-i cu tine, ce-i cu tine, maică? Nu mă speria, rogu-te; acusi încep să tip, nu mă 
privi asa; spune-mi mai repede ce s-a întîmplat! 

- Eu... eu vreau... Liza îsi ascunse fata la pieptul Marfei Timofeevna... Vreau să mă duc 
la mănăstire, rosti ea cu glas înăbusit. 

Batrina tresâri pe pat. 

— Fă-ti cruce, maică, Lizocika, vino-ti în fire, ce-i cu tine, Doamne fereste, îngînă în 
sfirsit batrina, culcă-te, scumpa mea, dormi putin; toate ti-au venit din pricina 
nesomnului, draga mea! 

Liza îsi ridică usor capul; obrajii îi ardeau. 

- Nu, mâtusica, spuse ea, să nu vorbesti asa; m-am hotărît, eu m-am rugat, i-am cerut 
Domnului sfatul; totul s-a isprăvit, s-a sfirsit cu viata mea aici cu dumneavoastră. O lectie 
ca asta n-a fost degeaba; si nu-i nici întîia oară cînd mă gîndesc la asta. Nu mi-e dat să fiu 
fericită; chiar cînd speram la fericire, simteam o povară pe piept, îmi dau seama de toate, 
si de păcatele mele si de ale altora, si cum a agonisit tăticu' bogatia noastră; toate le stiu. 
Toate acestea trebuie să fie iertate, spălate prin rugăciuni, îmi pare rau de matale, de 
mama, îmi pare rau de Lenocika; dar n-am ce face; imi dau seama că locul meu nu-i aici. 
De la toate mi-am luat rămas-bun, de la toate cele din casă, pentru cea din urmă dată; 
ceva mă cheamă; mi-e silă, vreau să trăiesc stingheră pe veci. Să nu mă împiedicati, să 
nu câutati a mă convinge, ajutati-mă, de nu — tot am să plec. 

Marfa Timofeevna o asculta pe nepoata sa cu groază în suflet. 

„E bolnavă, aiurează, se gîndi batrina, trebuie să trimit după doctor; dar după care? Mai 
deunazi Ghedeonovski îl lăuda pe unul; el minte intruna — dar poate că de data asta a 
spus adevărul." Cînd se convinse că Liza nu-i bolnavă si nu 

t 


179 

aiureaza, cînd la toate obiectiile sale Liza o tinu una si buna, Marfa Timofeevna se sperie 
si se mihni de-a binelea. 

— Totusi, nici nu stii, scumpa mea, încercă ea s-o convingă, cum îi viata la mănăstiri! Te 
vor hrâni, dragă, numai cu untdelemn prost, de cînepă, de cel verde; te vor îmbrăca numai 
în rufărie aspră de tot; te vor pune să umbli prin frig; si n-ai să poti indura, Lizocika. 
Toate astea ti-au venit de la Agasa; ea ti-a impuiat capul. Dar ea a huzurit la început si s-a 
bucurat de viată; bucurä-te si tu. Lasă-mă cel putin să mor linistită si după aceea fa ce 
vrei. Dar cine a mai văzut asa ceva, ca pentru asemenea barbă de tap, Doamne iartă-mă, 
pentru un bărbat să mergi la mănăstire? Ei, si dacă ti-i atât de sila, du-te, roaga-te 
sfintului, dă o slujbă, dar nu-ti pune comanacul negru pe cap, Doamne Dumnezeule, 
Maică preacurata... 

si Marfa Timofeevna izbucni într-un plins amar. 

Liza cauta s-o linistească, îi sterse lacrimile, plinse si ea, dar rămase neînduplecată, în 
deznădejde, Marfa Timofeevna încercă s-o inspaiminte; c-o să spună totul maica-sii..., 
dar nici asta nu ajută la nimic. Numai în urma rugămintilor stăruitoare ale batrinei, Liza 
se învoi să-si amine cu jumatate de an împlinirea hotă r ir ii; în schimb Marfa 
Timofeevna se văzu nevoită să-si dea cuvîntul că o va ajuta si va căpăta încuviintarea 
Märiei Dmitrievna dacă peste sase luni ea nu-si va strămuta, cumva, hotărîrea. 

O dată cu venirea primelor geruri, cu toată făgăduiala dată de a se îngropa într-o 
fundatura, Varvara Pavlovna, aprovizionată cu banisori, se mută la Petersburg, unde 
inchirie o locuintă modestă, dar draguta, găsită pentru ea de Pansin, care părăsise 
gubernia O... înaintea ei. în vremea din urmă acesta pierduse cu desavirsire simpatia 
Mariei Dmitrievna; încetă brusc s-o mai viziteze si aproape nu mai părăsea satul Lavriki. 
Varvara Pavlovna îl subjugase, îl subjugase cu adevărat: un alt cuvînt nu poate arăta mai 
bine puterea 

180 

t 

nemârginită, deplină si coplesitoare pe care o avea asupra lui. Lavretki petrecu iarna la 
Moscova; iar în primăvara anului urmâtor ajunse pînă la el vestea că Liza fusese tunsă 
calugarita la mînăstirea B., într-un colt îndepărtat al Rusiei. 

Epilog 

Au trecut opt ani. Din nou a venit primăvara... Dar mai întîi să spunem în cîteva cuvinte 
ce soartă au avut Mihalevici, Pansin, doamna Lavretkaia — si să ne despartim de ei. 
După multe peregrinari, Mihalevici si-a găsit în sfirsit ocupatia care 1 se potrivea: a fost 
numit pedagog-sef la o scoală de stat, iar elevii „îl adora", desi îl maimutäresc pe la spate. 
Pansin a avansat mult în grad si acum aspiră la postul de director; umblă putin cam 
încovoiat: se prea poate ca ordinul Sf. Vladimir, crucea care i-a fost conferită si o poartă 
la git, să-l tragă în jos. Artistul din el a cedat în mod hotărît locul functionarului. Fata-i 
încă tînără s-a gälbejit, părul i s-a rarit; nu mai cîntă, nu mai desenează, însă se ocupă în 
taină cu literatura: a scris o comedioară, în genul ,,proverbelor", si, deoarece toti cei ce 
scriu „zugrăvesc" pe cineva sau ceva, a zugrăvit si el o cochetă si-si citeste pe ascuns 
comedioara la vreo două-trei cucoane care-i arată bunăvointa. De căsătorit, nu s-a 
căsătorit, desi i s-au ivit multe prilejuri strălucite. De vină a fost Varvara Pavlovna. Cit 
despre aceasta — ca si odinioară, ea locuieste la Paris: Feodor Ivanici i-a acordat o pensie 
viageră si astfel si-a răscumpărat libertatea, scâpînd de eventualitatea ca ea să se întoarcă 


iarăsi pe neasteptate. A imbatrinit si s-a ingrasat, totusi mai e draguta si elegantă. Fiecare 
om îsi are un ideal: Varvara Pavlovna si l-a găsit 

182 

.S. TURGHENIEV 

pe-al sau în operele dramatice ale lui Dumas-fiul. Frecventează cu sîrguintă teatrul în care 
se prezintă pe scenă camelii bolnave de tuberculoză si sentimentale. Pentru ea, doamna 
Doche reprezenta culmea fericirii omenesti: într-un rînd, a declarat că nu-i doreste fiicei 
sale o ursită mai bună. Să sperăm că soarta o va scuti pe mademoiselle Ada de o 
asemenea fericire: dintr-un copil rumen si durduliu, a ajuns o fetită palidă, cu plaminii 
slabi; nervii îi sînt de pe acum zdruncinati. Numărul admiratorilor Varvarei Pavlovna a 
scăzut, dar ei n-au dispărut; pesemne, pe unii îi va păstra pina la capătul vietii. In ultimul 
timp, cel mai înfocat dintre acestia a fost un oarecare Zakurdalo-Skubirnikov, unul dintre 
mustaciosii din gardă, ofiter în retragere, un barbat de vreo treizeci si opt de ani, cu o 
constitutie neobisnuit de robustă. Francezii care frecventează în mod obisnuit salonul 
doamnei Lavretkaia îl numesc le gros t aureau de l'Ukrauine; Va.rvara Pavlovna nu-l 
invită niciodată la seratele ei faimoase; dar el se bucură de toate favorurile ei. 

si asa... au trecut opt ani. Din ceruri a adiat din nou fericirea strălucitoare a primăverii, 
zimbind iarăsi pămîntului si oamenilor; sub mingiierea ei s-au ivit pretutindeni din nou 
florile, dragostea si cîntecele. Orasul O... s-a schimbat prea putin în cursul acestor opt 
ani; însă casa Märiei Dmitrievna parcă a întinerit: peretii sai, proaspăt zugraviti, 
străluceau prietenos de albeata; iar geamurile ferestrelor deschise păreau rumenite si 
scînteiau în bătaia asfintitului. Prin ferestre răzbăteau pînă în stradă izbucnirile năvalnice 
ale unor glasuri tinere, zgomotoase, într-o nesfirsita cascadă de risete. Părea că toată casa 
clocoteste de viată si că veselia se revarsă din ea. Stăpîna casei a intrat de mult în 
mormint: Maria Dmitrievna a murit la vreo doi ani după calugarirea Lizei. Nici Marfa 
Timofeevna nu i-a supravietuit multă vreme nepoatei sale. Ele se odihnesc alături în 
cimitirul orasului. Nu mai este pe lume nici Nastasia Karpovna; timp de cîtiva ani, 

t 183 

credincioasa batrina mersese să se roage în fiecare săptămînă la mormîntul unde odihneau 
rămâăsitele pamintesti ale prietenei sale... A venit vremea ca si oscioarele ei să se aseze în 
pămîntul reavan. Dar casa Mariei Dmitrievna n-a ajuns pe miini străine, n-a iesit de sub 
stăpînirea neamului sau, cuibul n-a rămas pustiu. Se află acolo: Lenocika, fată frumoasă 
si zveltă acum, si logodnicul ei — un ofiter blond de husari; fiul Mariei Dmitrievna, 
căsătorit de curînd la Petersburg, sosit cu tînăra-i sotie ca să petreacă în O...; sora sotiei 
acestuia, elevă de pension de saisprezece ani, cu obrajii rumeni si cu ochii senini; 
surocika cea micută, care de asemenea a crescut si s-a făcut frumoasă - iată tineretul care 
cu risetele si cu vorbele sale umple casa Kalitinilor. Aici toate s-au schimbat, totul s-a 
prefăcut după chipul noilor locatari. Valeti tineri si imberbi, glumeti si ghidusi au luat 
locul batrinilor servitori gravi de altădată. Acolo unde se plimba cîndva agale Roska cea 
grasă, doi prepelicari fac un taraboi cumplit, sărind de pe un divan pe altul, în grajd au 
apărut niste buiestri vînjosi, rotasi aprigi, lăturasi înfocati cu coamele împletite si cai de 
calarie căză-cesti. Orele gustării de dimineată, ale prînzului si ale cinei s-au încurcat si s- 
au amestecat; după expresia vecinilor, acolo s-au statornicit „obiceiuri nemaiväzute". 

în seara despre care-i vorba, locatarii casei Kalitin (cel mai mare dintre ei, logodnicul 
Lenocikai, avea numai douăzeci si patru de ani) se îndeletniceau cu un joc prea putin 
complicat, dar, judecind după hohotele generale, foarte distractiv; ei alergau prin camere, 


jucindu-se de-a prinselea. Ciinii, la fel, alergau si latrau; iar canarii din coliviile atirnate 
în fata ferestrelor cintau de-si rupeau pieptul, care mai de care, sporind gâlăgia cu 
ciripitul lor strident, în toiul acestei petreceri asurzitoare în fata portii se opri o trăsură 
prafuita, iar un barbat de vreo patruzeci si cinci de ani, în haine de călătorie, cobori din ea 
si rămase cuprins de nedumerire. Stâtu un timp nemiscat, invalui casa cu o privire atentă, 
întră 

184 

t 

pe portită in curte si urcă scarile cu pasi rari. în antreu nu-l întîmpină nimeni, însă usa 
sălii se deschise dintr-o dată larg: prin ea tisni surocika, imbujorata, si, cit ai clipi, în 
urma ei navali cu strigăte asurzitoare o ceată de tineri. Fata se opri ca din senin si se 
domoli la vederea necunoscutului, însă ochii senini, atintiti asupra lui, îl priveau cu 
aceeasi blindete. Fetele proaspete nu încetară să rida. Fiul Mariei Dmitrievna se apropie 
de oaspete si-l întrebă cu amabilitate ce doreste. 

- Sînt Lavretki, rosti oaspetele. 

Un strigăt unanim se auzi drept răspuns - si nu pentru că toti tinerii se bucurau de sosirea 
acestei rude îndepărtate, aproape uitate, ci pur si simplu pentru că ei erau gata să 
glumească si să se bucure cu orice prilej, îndată Lavretki fu înconjurat: ca veche 
cunostintă, Lenocika se înfătisă cea din-tii, asigurindu-1 că încă putin si l-ar fi 
recunoscut numaidecit; apoi îi prezentă pe ceilalti, recomandind pe fiecare, chiar si pe 
logodnicul său, cu numele cel mic. Toată droaia se îndreptă prin sufragerie spre salon, în 
amîndouă camerele erau schimbate tapetele, însă mobila rämäsese aceeasi. Lavretki 
recunoscu pianul. Pînă si ghergheful de la fereastră era acelasi fără să i se fi schimbat nici 
pozitia, avînd se pare aceeasi broderie neispravita de acum opt ani. L-au poftit într-un 
fotoliu confortabil; cu totii se asezară cuviincios în jurul lui. întrebările, exclamatiile, 
povestirile începură să curgă pe întrecute. 

— De mult nu v-am mai văzut, remarcă plină de naivitate Lenocika, si nici pe Varvara 
Pavlovna n-am văzut-o. 

— Desigur că nu! se pripi să spună fratele său. Eu te-am dus la Petersburg, iar Feodor 
Ivanici a stat mereu la tara. 

— Da, de atunci si mămica a murit. 

- si Marfa Timofeevna, spuse surocika. 

- si Nastasia Karpovna, adâugă Lenocika, si monsieur Lemm... 

— Cum? Si Lemm a murit? întrebă Lavretki. 

UN CUIB DE NOBIL! 

185 

- Da; îi răspunse tînărul Kalitin, de aici a plecat la Odessa; se zice că cineva l-a 
ademenit acolo, unde a si murit. 

- Nu stiti, după moartea lui nu s-au găsit ceva piese muzicale? 

— Nu stiu; e putin probabil. 

Cu totii tacura si schimbară priviri fugare. Un nouras de tristete se asternu peste fetele 
tinere. 

— Motanul Matros însă mai trâieste, zise deodată Lenocika. 

- si Ghedeonovski mai traieste, grâi fratele său. 

La auzul numelui de Ghedeonovski, răsună dintr-o dată un ris unanim. 

— Da, trăieste si minte ca întotdeauna, urmă fiul Măriei Dmitrievna, si, închipuit i-va, 


zburdalnica asta (arâtă spre eleva de pension, sora sotiei sale), ieri, i-a presärat piper in 
tabacheră. 

— Să fi văzut cum a strânutat! izbucni Lenocika, si risul nävalnic răsună din nou. 

— Nu demult am primit vesti despre Liza, zise tînărul Kalitin, si iarasi tacura cu totii. Se 
simte bine, sänâtatea ei se restabileste treptat. 

— Se află tot la aceeasi mânăstire? întrebă Lavretki. -Tot. 

— Vă scrie? 

— Nu, niciodată; vestile ajung la noi prin fel de fel de oameni. Se lăsă, brusc, o 
liniste adîncă. „A zburat pe deasupra noastră îngerul tăcerii", se gindira cu totii. 

— N-ati dori să mergeti în grădină? îl întrebă Kalitin pe Lavretki. E foarte frumoasă 
acum, desi nu prea îngrijită. 

Lavretki iesi în grădină si cel dintii lucru care-i atrase luarea-aminte a fost banca, aceeasi 
bancă pe care petrecuse cîndva cu Liza cîteva clipe fericite, ce nu se mai puteau întoarce. 
Banca se innegrise, se strimbase. El însă o recunoscu; iar inima îi fu cuprinsă de un 
sentiment neasemuit 

186 

t 

de dulce si de amar: tristetea vie a tineretii disparute, a fericirii de care te-ai bucurat 
cîndva. înconjurat de tineri, Lavretki se plimbă pe alei; teii imbatrinisera si crescusera în 
ultimii opt ani; umbra lor se făcuse si mai deasă, în schimb toate tufele se înâltaseră, 
zmeurisul ajunsese plin de putere, alunisul se salbaticise cu totul si pretutindeni mirosea a 
vreascuri, a pădure, iarbă, liliac. 

— Uite, aici ne-am putea juca „de-a patru colturi", exclamă deodată Lenocika, intrînd 
într-o poienită verde, înconjurată de tei, de altminteri sîntem tocmai cinci. 

— Dar pe Feodor Ivanici I-ai uitat? întrebă fratele ei. Ori nu te-ai numărat pe tine? 

— Dar oare Feodor Ivanici, la anii lui, poate..., începu ea. 

— Vă rog, jucati-va, se grăbi să spună Lavretki, de mine să nu tineti seamă. O să mă 
simt mai bine stiind că nu vă stingheresc. N-are rost să vă ocupati de mine; eu si cei ca 
mine, batrinii, avem o îndeletnicire pe care voi n-o cunoasteti încă si care nu poate fi 
înlocuită cu nici o altă distractie: amintirile. 

Tinerii îl ascultară pe Lavretki cu un respect prietenos, dar putin ironic, parcă le-ar fi 
vorbit un profesor, si dintr-o dată se risipiră si fugiră în poiană; patru se mistuiră pe sub 
copaci, iar unul rămase la mijloc — si jocul începu. 

Lavretki se întoarse în casă, intră în sufragerie, se apropie de pian si atinse o clapa; se 
auzi un sunet slab, însă limpede, care vibra tainic în inima lui; cu nota asta începea 
melodia inspirată cu care, demult, în acea noapte fericită, Lemm îl entuziasmase atît de 
mult. Apoi Lavretki trecu în salon si multă vreme nu mai iesi de acolo, hi odaia aceasta, 
unde atît de des o văzuse pe Liza, chipul fetei îi apărea si mai viu. I se părea ca desluseste 
în juru-i urmele prezentei ei. Dorul după ea îl cuprinse cu o tristete grea si chinuitoare, 
lipsită de tihna pe care o aduce moartea. Liza mai trăia, undeva departe, o viată stinsă; se 
gindea la ea ca la o fiintă vie si nu putea 

t 187 

recunoaste pe fata iubită cîndva în nâluca aceea confuză, palidă, invesmintata în straie 
monahale si înconjurată de valurile fumului de tamiie. Nici Lavretki nu s-ar fi recunoscut, 
dacă s-ar fi putut privi, asa cum o vedea pe Liza în închipuirea sa. în cei opt ani, se 
petrecuse în cele din urmă o schimbare în viata lui, acea schimbare pe care multi nu o 


încearcă, dar fără de care nu poti să ramii pînă la sfirsit un om de treabă, intr-adevar, 
Lavretki incetase de a se mai gîndi la fericirea lui personală, la telurile sale egoiste. El se 
linistise si — de ce să tăinuim adevărul? — imbatrinise, nu numai cu fata si cu trupul, ci 
si cu sufletul. Să păstrezi pînă la batrinete o inimă tînără, cum spun unii, este greu si 
totodată aproape caraghios. Poate să fie multumit cel ce nu si-a pierdut credinta în bine, 
statornicia vointei si dorintei de a munci! Lavretki avea dreptul să se socotească 
multumit: el ajunsese cu adevărat un bun gospodar, învâtase cu adevărat să are pămîntul 
si nu se străduia numai pentru sine; pe cît era cu putinta, ocrotea si îmbunătătea traiul 
tăranilor sai. 

Lavretki iesi din casă si intră în grădină. Se aseză pe banca ce-i era cunoscută - si în acest 
loc drag, în fata casei unde pentru cea din urmă oară îsi întinsese zadarnic mîinile spre 
potirul tainic în care spumega si sclipea vinul auriu al desfatarii — el, pribeagul 
singuratic, fără cuib, îsi întoarse privirile spre viata lui trecută, în chiotele vesele ale 
tinerei generatii care-i si luase locul. Inima i se întrista, fără să fie grea sau indurerata. De 
regretat, avea ce regreta; dar n-avea de ce să-i fie rusine. ,,Jucati-va, veseliti-vă, cresteti, 
tinere vlastare", se gindea el, fără nici o umbră de amărăciune. „Viata va stă în fată si veti 
trai mai usor. N-o să fiti nevoiti, ca noi, să va câutati drumul, să luptati, să cädeti si să vă 
ridicati în mijlocul beznei. Noi n-am câutat decît să ne salvam — si citi din noi nu s-au 
salvat! —, iar vouă vi se cade să faceti treabă, să munciti, si binecuvîntarea celor de-alde 
noi, a batrinilor, va fi cu voi. lar mie, după ziua de astăzi, după 

188 

t 

simtămintele încercate, nu-mi rămîne decît să va salut pentru ultima data; si, desi cu 
tristete, totusi fără invidie, fără nici un fel de amărăciune, să spun ca încheiere, ca unul 
ce-si asteaptă în liniste sfîrsitul: Fii bine venită, bâtrînete singuratică! Mistuie-te, pînă la 
urmă, viată zadarnică!" 

Lavretki se ridică si se îndepârtă încetisor. Nimeni nu-l observă, nimeni nu-l retinu. 
Strigâtele vesele răsunau si mai tare în grădină, dincolo de peretele verde, de nepatruns al 
teilor înalti. Se urcă în trăsură si porunci vizitiului să-l ducă acasă, în pasul domol al 
cailor. 

„SI sfirsitul?" poate va întreba cititorul deceptionat. „Ce s-a mai întîmplat cu Lavretki? Cu 
Liza?" Ce să spun despre niste oameni încă vii, dar care au renuntat la framintarile 
pămîn-testi? Pentru ce ne-am întoarce la ei? Se zice că Lavretki s-a dus la mânăstirea cea 
îndepârtată, în care se retrăsese Liza, si a văzut-o. Mergind de la o strană la alta, ea a 
trecut pe aproape de el cu mers măsurat, smerit si grabnic de calugarita, dar nu I-a privit. 
Numai genele ochilor întorsi spre el au tresärit abia perceptibil. Numai fata-i trasă s-a 
aplecat si mai mult, iar degetele miinilor sale încrucisate, înfăsurate de matanii, s-au 
strîns si mai tare. Ce-au gîndit, ce-au simtit amîndoi? Cine stie? Cine poate să spună? în 
viată există asemenea clipe, asemenea simtiri... Poti doar să le pomenesti — si să treci 
mai departe.