Henriette Yvonne Stahl — Steaua robilor (1979)

STEAUA 
ROBILOR 


roman 


de 


EDITURA MINERVA 


Henriette Yvonne Stahl 


Steaua robilor 


Roman 


P 


Editura MINERVA 
Bucureşti, 1979 


Coperta: Done Stan 
Desenul copertei şi portretul Maria Dima 


Versiune electronică: 


[V1.0] 


Corectură [V1.0]: noiembrie 2017 


Henriette Yvonne Stahl — desen de Maria Dima 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul I 


Sunt lucruri pe care le ştii, dar nu ai puterea să le gândeşti. Ape ce 
se tulbură ameţite, iar mintea scapă trupul lunecos şi viu al gândului 
ce se zbate. 

Maria ştia că se întâmplase ceva, dar nu avea puterea să azvârle la 
lumină gândul chinuitor. Speriată, căuta alt înțeles întâmplării, decât 
cel adevărat. 

În ultima vreme certurile între ea şi Alexandru se înteţiseră, dar 
tocmai întețirea lor o putea face să creadă că neînțelegerile dintre ei 
nu aveau nicio însemnătate, deoarece până acuma întotdeauna o 
împăcare fusese posibilă. 

Toate celelalte supărări Maria le uitase complet. Îşi amintea numai 
sufletul înnegrit, speriat, greu de schimbul de cuvinte pline de 
enervare. lar împăcarea, o cădere laşă în mângâieri. Buze moi, calde, 
aşezate pe gustul sărat al lacrimilor, mâini care potolesc un trup şi îi 
adoarme revolta. Ultima ceartă însă şi-o amintea desluşit, nu pentru 
că o înțelesese mai bine, ci pentru că, fără împăcare la urmă, o 
gândise de atunci mereu, într-o revenire halucinantă. 

Se întâlnea cu Saşa într-o odaie închiriată de el. O alesese într-o 
stradă tăcută, lăturalnică, în apropierea tribunalului. Odaia nu era 
departe de unde locuia Maria. lar pentru el, era în drum ca să 
meargă la tribunal, sau la Universitate, pentru cursuri. Astfel timpul 
le era mult economisit. 

Nimeni nu bănuia nimic. Oricine i-ar fi întâlnit pe acele străzi, 
singuri ori împreună, ar fi crezut că sunt pe drumul şcolii sau al 
treburilor. 

Odaia era sus la etajul al treilea. O odaie mică şi banală. Avea însă 
perdele care puteau aduce un întuneric complet la orice oră a zilei. 
Aceasta era singura intimitate a odăii, căci, cu toată cazna Mariei de 
a o face primitoare, odaia se încăpățânase să fie rece ca oricare odaie 
de trecere, a întâlnirilor fixe, grăbite, ascunse. Nici unul, nici altul nu 
reuşiseră, cu toate planurile lor, să găsească în ea liniştea în care se 
poate citi, lucra, gândi împreună, ori fiecare în lipsa celuilalt. Dar 
Maria se mângâia spunându-şi că viața asta este provizorie, că mai 


târziu va fi altfel. Acest „altfel” era plin de credințe, de aşteptări 
curate, plin de tot ce poate dori un suflet de douăzeci de ani. 

De data aceea, a ultimei certe, Maria întârziase la întâlnire. Se 
culcase după-masă, obosită, o oboseală care de câtva timp îi rodea 
sănătatea şi o dobora. La ea în odaie era cald. În toată casa, linişte. 
Adormise. În somn ştia că nu trebuie să doarmă, că a întârziat, dar 
corpul se adânci în uitare, trăgând după el pierderea oricărei voințe. 

Câtva timp odihna fu completă, neagră, definitivă, aşa cum îşi pot 
oamenii închipui moartea. 

Mai târziu, o înfiorare o deşteptă. Ochii se deschiseră limpezi şi 
speriați în lumina crudă a zilei. Geamurile odăii erau larg avântate 
spre cer. Lumina stăpânea. Orbiţi, ochii priveau fără să vadă, fără să 
se poată închide, cerul strălucitor, dezgolit de perdele. 

Lumina părea nemişcată, de metal transparent, ireal. O imensă 
nevoie de odihnă o ţintuia pe Maria locului, adâncind-o în liniştea 
asta supranaturală. Închise din nou ochii. 

Atunci, înlăuntrul ei, Maria găsi gândurile care o purtau zi de zi. 
Se regăsi pe sine cea obişnuită, cea care va împlini neapărat aceleaşi 
gesturi ca întotdeauna. Îşi aminti de întâlnire, ştiu că e târziu. 
Tresări, se sculă şi se pregăti de plecare. Bănuia că Saşa o va primi 
prost. Plecă în goană. 

Afară străzile erau scăldate de o căldură densă. Maria luă imediat 
o trăsură. Caii mergeau cu paşi ce sunau desluşit pe pavajul pietrelor 
înfierbântate şi pustii. Birjarul pe capră moțăia, clătinat de mersul 
leneş al trăsurii. Bucureştii cenuşii, cu case mici, triste, apoi altele 
alături lor, uriaşe, avea ceva cocoşat. Ferestrele erau toate cu 
obloanele trase sau orbite de hârtie albastră. 

Ea singură avusese puterea să rupă liniştea oraşului mort şi să se 
încumete în căldura lui. Dar oboseala, pustiul străzilor, presimţirile 
rele o năpădeau. Era tristă, în plecarea ei prin victoria sălbatică a 
soarelui care omorâse viața, părea să fi înfrânt vreo lege a naturii, 
vreun legământ şi că această călcare a liniştii va aduce o pedeapsă, o 
frământare grea. 

— Mai repede, spuse Maria birjarului. 

Birjarul biciui uşor caii. Câţiva paşi merseră mai avântați, dar 
după o clipă îşi urmară drumul ca înainte, somnambulic, molcom. 

Când ajunse în fața casei, plăti birjarului şi apoi urcă scările în 
goană. Bătu în uşă. Nimeni nu răspunse. Deci Alexandru nu venise. 
Bucuroasă, căută iute cheia în poşetă, descuie şi intră. În odaie era 
întuneric. Se opri în prag. Dar deodată tresări, căci în umbra odăii, 


EEE seste 


aşezat pe pat, îl desluşi pe Alexandru. Era nemişcat şi o privea. Albul 
ochilor se vedea clar. Maria se sperie. 

— Erai aici? De ce nu mi-ai deschis? 

— Nu am avut timp. Ai deschis-o tu înaintea mea. 

Glasul îi era enervat. Maria nu răspunse, căci se putea începe o 
ceartă, dar ştia că deschisese ea, pentru că el, nebucurându-se de 
sosirea ei, nu avusese nicio mişcare vie ca să o primească, pentru că 
indiferența lui, atingând impolitețea, îi dăduse ei timp, după ce 
bătuse în uşă, să caute cheia şi să deschidă. Toate astea le gândea 
Maria atunci, însă spuse sfioasă, neputând respira: 

— Să deschidem geamurile, nu este aer în odaie. 

— Ştii prea bine că nu trebuie deschise la ora asta. 

Maria tăcu din nou, crispată de aceeaşi nehotărâtă teamă, în aerul 
greu al odăii, dar Saşa era prost dispus şi Maria şopti: 

— Bine. 

Apoi au tăcut. Maria era în picioare însă, iar Saşa aşezat pe pat 
părea absent şi foarte important totodată. 

Sunt clipe când, dacă ai avea puterea să gândeşti, gând ascuţit ce 
pătrunde cu tăişul în viitor, ai putea şti tot adevărul despre tine şi 
despre cel care îşi stă alături. Dar cine mai are puterea să gândească 
în asemenea clipe? Mintea cade inutilă, cu moliciune de trup 
neînsuflețit şi ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, ceea ce va 
fi, se împlineşte, dar cu încetul, cu pregătiri dibuite ce nu te lovesc în 
bloc. E poate mai uşor aşa. 

Dar Saşa se înalță deodată şi spuse cu o furie stăpânită: 

— Ai întârziat. 

Acum Maria nu mai putea şti ce va fi. Saşa vorbise şi sfărâmase 
odată cu tăcerea, gândul care putea fi clar. Reîncepea amețţirea 
obişnuită în care se leagănă clipele care trec. 

Maria se aşeză pe pat. O cădere obosită. Simțea că i se face rău. 
Ostentativ, Saşa începu să se pregătească de plecare. Îşi căută 
pălăria şi îşi suci mănuşile cu violență. 

— Plec! — strigă furios, văzând că Maria nu întreabă nimic. 

Maria încearcă să murmure câteva cuvinte: 

— Saşa... nu e târziu... eu... 

Dar Saşa surâse scurt, batjocoritor şi nu răspunse nimic. Atunci 
Maria înțelese că el tace pentru că vrea să spună ceva extrem de 
dureros, care s-o lovească şi că nu găseşte cuvântul. Maria se înfioră 
în fața puterii acesteia care se pregăteşte să izbucnească. Se strânse 
ca sub amenințarea unei lovituri. Îl vedea pe Saşa parcă mai înalt ca 


N 


de obicei. Părul abundent şi negru, azvârlit spre spate, descoperind 
fruntea. 

Acum Saşa se plimba de colo-colo. Ţinea pălăria şi mănuşile în 
mână. Mirosul odăii era descompus, îmbâcsit de flori aduse altădată, 
putrezite în apă. Mariei i se mai părea că dacă ar fi avut puterea să 
deschidă geamurile fără să mai țină seama de voința lui Saşa, totul, 
odată cu aerul curat, s-ar fi limpezit. Dar nu se putea mişca, prinsă 
locului de aceeaşi oboseală bolnavă şi viață inconştientă. 

— Saşa! — gemu Maria. 

El se opri sfidător în fața ei. 

— Saşa, te rog, nu mă lăsa aşa, fără niciun cuvânt. Nu te purta 
aşa cu mine. 

Glasul i se făcu umil şi slab. L-ar fi dorit cel mai umil şi slab, o 
cerşire, ca să dea putinţa unei împăcări. 

— Dar, pentru Dumnezeu, nu poate omul să aibă nicio clipă de 
linişte? strigă Saşa. Pur şi simplu: trebuie să plec. Am o întâlnire la 
tribunal cu maestrul. Ce-ţi pare extraordinar într-asta? 

— Bine... dar eu nu pot aşa... să-mi vorbeşti aşa. De ce m-ai 
chemat dacă trebuia să pleci? Nu am întârziat decât un sfert de ceas. 

Saşa azvârli mâinile în aer ca şi cum, odată cu azvârlirea lor, ar fi 
trebuit neapărat să țâşnească şi o sumă de cuvinte adunate în piept. 
Dar nu spuse nimic. Gestul păru ameninţțător. Saşa reîncepu să se 
plimbe. 

Speriată, Maria plângea încet, apoi mai tare, ca să audă Saşa, să 
vină s-o mângâie. Dar Saşa nu veni. La un moment dat îl strigă chiar 
pe nume, înăbuşit. Dar Saşa nu veni. Asta a fost una din acele clipe 
când viața întreagă pare fără rost. 

Apoi, în sfârşit, furtuna adunată în Saşa se dezlănțui. Saşa se 
plimba şi striga. Maria îi auzea glasul printre hohotele ei: 

— ...nu este viață... fără sens... mereu acelaşi lucru... desluşit... 
din senin... oricât... fără sfârşit... 

Maria plângea. Cu fiecare cuvânt al lui i se încâlcea mintea mai 
tare. Ar fi vrut să-i spună chinul ei, oboseala, groaza ei, dar nu ştia 
vorbi. Se simțea umilită, slabă, dar răbda tocmai pentru ca totul să 
întreacă marginile răbdării şi atunci să regăsească puterea şi să 
plece... 

— ...imposibil de suportat... — striga glasul — imposibil! 

„Da, se gândea ea, imposibil de suportat”, şi îşi dădea seama că o 
doare sufletul îngrozitor, că nu înţelege ce vrea Saşa, de ce strigă aşa 
la ea, ce s-a întâmplat, şi că nu va găsi niciodată puterea să plece de 


— 8 — 


lângă el, oricât ar suferi. O frică i se prelungi prin trup, rece ca un 
fior în fața necunoscutului, amenințător. Ceva ce se adânceşte negru 
în fața ta şi te va zdrobi. Mintea Mariei bâjbâi să caute, să afle, dar 
nu găsi nimic, nicio explicație. Golul nu opunea nicio rezistenţă. 

— ...Exasperant... fără înțeles... 

Apoi Saşa se potoli de la sine. Căuta să pară încă furios, dar faţa îi 
era destinsă. Maria plângea. Saşa spuse: 

— Trebuie să plec. 

Tăcu şi apoi, cu glas schimbat, mai şters, o timiditate bruscă, 
ipocrită, spuse: 

— Voi trece zilele astea pe la tine. Ne vom desluşi atunci. 

Prin mijlocul şi pântecele Mariei trecu o durere. 

— Nu are sens să plângi. Enervant! — adăugă Saşa, după ce o privi 
o clipă. 

Maria se opri din plâns. 

Saşa era din nou în fața ei, înalt. Părul şi fruntea sus, umerii 
largi... 

Când şi-au dat mâna, Maria mai crezu o dată în posibilitatea unei 
căderi în duioşie. Sufletul se retrăsese lăsând un gol imens ce aştepta 
înfiorat să primească înțelegerea. Dar totul rămase nemişcat. Saşa 
nu avu nicio tresărire. Mecanic, îi înălță mâna la buzele lui, i-o 
sărută fără atingere, apoi plecă. În timp ce închidea uşa, îşi potrivea 
şi pălăria pe cap. 

Maria rămase singură. În odaie era o linişte deplină. Izbucni în 
plâns. Se trânti pe pat. Întinse braţele. Găsi perna. O trase, se 
ghemui, se ascunse în ea. Mirosea ca părul lui Saşa. Maria plânse 
mai tare. Din nou durerea aceea prin pântece... 

„S-a dat lui şi apoi a lăsat-o!” 

„Dacă a fost proastă să trăiască cu el înainte de căsătorie 

Dar gândurile se zbăteau fără şir, contrazicându-se ca un joc 
ironic. 

„O stricată, a trăit cu el şi acum nu mai poate scăpa de ea 

„Sunt femei de care nu poţi scăpa? Ce face o femeie de care nu poți 
scăpa? Se putea duce acasă la Saşa şi striga acolo că îl iubeşte; să-i 
spună mamei lui Saşa, sau chiar tatălui ei, care îl va amenința pe 
Saşa? Ce face o femeie de care nu poți scăpa?” 

„S-a dat lui şi apoi a lăsat-o”. 

Maria se înfioră. 

Îl revăzu pe Saşa cel din clipa în care, pentru întâia oară, fusese a 
lui.  Întâietatea gestului făcut cu simplitatea curată, cu 


|? 


|? 


neîndemânarea emoției covârşitoare, a grijii de a nu lovi. 

— Da, şoptea Alexandru, vrei să fii a mea, vrei? 

— Da. 

— Mioara mea! 

Şi Maria îl primi din nou pe Saşa în clipa aceea, cu aceeaşi 
bucurie exaltată ca atunci. Totul reînvie puternic. 

— Saşa, strigă şi îi întinse braţele. Dar de data asta îi răspunse 
glasul care batjocorea: „imposibil de suportat...” striga glasul 
cuprinzând din nou odaia, „...fără sens...” Maria, lovită, alergă în 
urma zilelor după glasul blând care fusese, dar glasurile alunecau, 
inflexiunile glasului care mângâie cu ale aceluia care zdrobeşte, se 
prindeau, se amestecau... Acelaşi glas care tremurase mângâind-o, 
striga acum la ea ca la oamenii care te plictisesc prin simpla lor 
prezență, te plictisesc pentru că respiră în apropierea ta „...imposibil 
de suportat...” Saşa de atunci, el, Saşa, cu ochii lui, cu privirea, cu 
mâinile lui, cu suflarea caldă pe fața ei înălțată cu încredere spre el, 
ca spre lumină. Ameți. 

— Saşa, strigă Maria şi se ridică dreaptă în odaie, Saşa! 

Găsi în clipa aceasta puterea ce îi lipsise când fusese el de față, de 
a-i cere socoteală de purtarea lui. 

— Pentru ce? 

Căută răspuns în jurul ei; dar Saşa era plecat, odaia întunecată, 
goală. Prin transparența lacrimilor o vedea ireală, îndepărtată. Odaia 
avea pustietatea odăilor de unde a fost scos un mort. Florile îşi 
risipeau putrezirea densă. În odaie nu se mai putea respira. 

Maria se grăbi să fugă. Dar înainte de a ieşi, se întoarse brusc şi 
privi odaia din nou. În clipa aceea, presimţirea avu puterea să 
recunoască adevărul, clar, gândul despărțirii să iasă la iveală, să 
doboare. Maria fugi. 


Capitolul II 


Afară lumina era orbitoare. Maria umblă câţiva paşi şubrezi, ca pe 
un trotuar nesigur. Durerea din mijloc se făcu din nou vie. 

Străzile se întindeau cenuşii, uscate. Lumea mergea încet, dibuind 
în căldură. Respiraţiile erau grele şi o uşoară năduşeală pe fețele 
tuturor dădea ceva umed mişcărilor. Să te grăbeşti, unde? Sub 
învelişul hainelor, Maria îşi simțea trupul înalt, tânăr, inutil. Saşa 
era puternic. Saşa nu se târâie aşa pe drumuri. El umblă cu paşi 


mari, întrecând pe ceilalți în drum. 

Îl văzu îndepărtându-se şi îl simți rupându-se din ea. În pântece, 
durerea era aceeaşi, certă. De obicei nu o durea aşa. De obicei... nu... 

Şi deodată, violent, limpede, izvori din minte un gând care o lovi 
atât de tare, încât respirația i se opri, mişcările i se opriră şi ele şi 
rămase împietrită locului: dacă era însărcinată? 

Închise ochii, ameţită. Căută să-şi amintească repede data, dar nu 
o putea prinde. Nu mai putea prinde niciun gând. Iunie... joi... 12, 
13, 14... în pântece, prin mijloc, durerea se zbătea violentă. Ceva cald 
o cuprinse, o mângâiere de soare, ucigătoare, densă, un început de 
leşin. Nu a refuzat nimic... Saşa a fost al ei... Mângâierile lui Saşa... 

Când deschise ochii, fericirea dragostei i se păru îndepărtată, 
ireală şi ea, deşteptându-se după timp lung, în mijlocul acestei vieți 
fantastice. Pe trotuare, oamenii umblau cu aceiaşi paşi rari. Se 
îndepărtau... 

Se târi un pas şi cu glas firav întrebă pe o femeie care trecea: 

— În ce zi suntem astăzi? 

— Joi. 

— Care joi? 

— Ştiu şi eu! Apoi de... 17 să tot fie... 

Maria căută să stăpânească tremurarea buzelor. Căută să surâdă, 
dar nu putu destinde fața. 

— Mulţumesc. 

... 17... Maria credea că 14. Totuşi, nu putea şti precis. Joi... 

Femeia se îndepărtă. Se întoarse şi o privi cu o bănuială mirată. 
Maria încercă din nou surâsul, care nu se putu aprinde. 

Trebuia aşteptat. Saşa va veni peste câteva zile. Clipele 
pătrundeau în plămâni cu aer de plumb. Totuşi trebuia aşteptat. 

„Voi veni peste câteva zile la tine şi ne vom desluşi atunci” — a spus 
Saşa. 

Ce se mai putea desluşi? Ce se mai poate desluşi? încercă Maria 
să se trezească, înălțându-şi întrebarea rar; dar ocoli răspunsul şi 
merse mai departe pe trotuarul nesigur. 

„Da, se gândi mai târziu, un copil l-ar putea lega şi Saşa să nu mai 
plece”. Dar în aceeaşi clipă îşi dădu seama că Saşa poate pleca şi să 
nu mai vie. Gândul se înălță clar, ca un țipăt. Evidentul se revărsă 
deodată nemilos, descătuşat din matca fricii, dărâmând tot ce-i sta în 
cale. Totul se sfârşise. Saşa pleca. 

Maria simţi că se înăbuşă. Inima i se zbătea prinsă în trup. Maria 
începu să fugă, dar ducea cu ea spaima. Se simți transpirată şi 


deodată o destindere în tot trupul, ca atunci când ai fost gata să cazi 
pe trepte omorâtor de înalte. 

„Nu! nu! striga viața din ea... Nu se poate aşa ceva... aşa nu se 
poate... aşa... aşa, în felul acesta”. 

Durerea deveni insuportabilă, dar continuă. Putea să înceapă să 
strige, să cadă jos, să se adune lumea în jurul ei, ca la o nenorocire, 
ca lângă oamenii pe care i-a strivit tramvaiul, dar nimeni nu o putea 
ajuta. Saşa nu o mai iubea. Ea însă, Maria, îl iubea pe el. Totuşi Saşa 
pleca. Acum ce trebuia să facă? Ce se mai putea face? 

Îl văzu înalt, rupându-se mereu de lângă ea, trecând mai departe, 
plecând, împărțind priviri cuceritoare pentru toate femeile... Privirea 
aceea flămândă... acele priviri care azvârlă deodată pe femeie şi 
bărbat în intimitatea aceluiaşi gând ştiut, a mângâierilor posibile. Era 
al tuturor. Femeile surâdeau toate cu lumină în ochi, căci Saşa le 
dorea şi ele ştiau aceasta. O risipă abundentă, monstruoasă, o 
înțelegere a tuturor, femei şi bărbați la un loc, împotriva sufletului. 
Aceeaşi amețeală a sângelui care se caută pentru amestecarea 
trupurilor, a buzelor, a mâinilor, a plăcerii. „Imposibil... imposibil” 
striga din ce în ce mai depărtat, striga Saşa plecând; dar Maria îl 
vedea încă, aplecat uşor, din umeri numai, într-o mişcare 
mângâioasă, ca să fie la înălțimea unei femei, a oricărei femei, ca să 
poată revărsa acele şoapte care sărută respiraţia, sărută glasul, 
privirea, gândul, dorința. 

„Te iubesc”, şopti Maria, dar cuvântul era inutil şi se risipi 
zadarnic, fără nicio căldură, glas de nebun care vorbeşte singur în 
stradă. Topit, glasul abia se auzi. Maria putea crede că şoptise oricine 
în jurul ei, toţi ceilalți care treceau în şiruri lungi, tăcute. 

Se uită prudentă în jurul ei şi îşi aduse aminte că este însărcinată 
şi i se păru că asta a strigat. Îi era frică. 

Începu să umble repede. Cu fiecare pas vedea mai desluşit copilul 
din ea. Semăna cu Saşa. Şi mâinile la fel, mici de tot, dar la fel, şi 
ochii la fel, ochii lui Saşa. Îl purta în pântece. Cu fiecare pas îl legăna 
în ea. Saşa era singurul om alături de care ar fi putut plânge sau găsi 
răspunsurile toate... 

Dar Saşa poate că venise între timp. O aştepta la ea acasă. Înţelese 
că „Voi veni peste câteva zile” e o nebunie. Cum poți veni „peste 
câteva zile”, când până atunci celălalt poate muri? 

O grabă bolnavă o cuprinse. Alergă, dusă de tremurarea întregului 
corp. 


— 19 — 


Capitolul III 


Când a ajuns acasă şi a deschis uşa antreului, lucrurile casei, 
lucrurile atât de bine cunoscute, o primiră ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic deosebit. O linişte placidă le ţintuia locului, în 
umbră. 

Nemişcarea lor o înspăimântă. Se opri neîndrăznind să intre în 
casă. Se simțea înfricoşător de singură. 

O uşă se deschise. Capul mamei Mariei apăru: 

— A, tu eşti! spuse privind prin crăpătura uşii. Ai lăsat la tine în 
odaie geamurile deschise şi s-a făcut o căldură! Nu ştiu când ai să 
înţelegi că vara geamurile nu se deschid cât timp e soare, şi că niciun 
om întreg la minte nu iese pe aşa căldură cum faci tu. Şi apoi te miri 
că nu te simți bine. 

Capul dispăru. 

— Mamă, mamă! strigă Maria, Saşa nu a venit? 

Capul se arătă din nou: 

— Cine, Saşa? Nu, n-a venit. Dacă mai laşi geamurile deschise, să 
ştii că au să-ți murdărească muştele tot ce ai în odaie. Grăbeşte-te, 
că suntem la masă. Azi stă şi tata cu noi. 

Uşa se închise. 

Maria alergă până la ea în odaie, încuie uşa şi un plâns hohotit i 
se sparse în piept. Nu mai putea respira. 

„Ce să mă fac!... Ce să mă fac!” 

Umbla de colo-colo. Ar fi vrut să se zdrobească, să-şi facă rău. Îşi 
strângea mâinile până la durere. 

„Nu mai pot, nu mai pot...” 

Durerea îi era în trup ca ceva tangibil ce ar trebui luat şi scos din 
ea, azvârlit, ceva ce are s-o omoare. 

„Acum s-a sfârşit... nu o să mai vină... s-a sfârşit”. 

Ca să nu i se audă gemetele, le înăbuşi cu mâinile încleştate pe 
obraz. Se zbătu într-o caznă neputincioasă de a îndepărta dragostea. 
Dar dragostea stăpânea în toată ființa ei, se făcuse una cu ea, se 
făcuse copilul acela. 

„lar pe el l-a plictisit, l-a plictisit 

Îşi simţea trupul insultat. 

Cineva încercă clanța uşii. Maria se repezi să descuie, aşteptând o 
veste bună. Mama Mariei se ivi în prag enervată. 

— Ce faci, nu vii? Sau ai uitat că mâncăm şi noi azi? Ţi-am spus 
că a venit şi tata. 


|? 


— 13 — 


Dar o văzu pe Maria palidă, tremurândă. 

— Ce, ţi-e rău? 

Maria îi întinse brațele, copilăreşte. Faţa îi era lucioasă de lacrimi, 
buzele umflate tremurau. 

— Mamă! 

Nedumerită, mama ei intră în odaie. Se opri în prag şi o privi 
atentă. Faţa ei îmbătrânită înainte de vreme păru cuprinsă deodată 
de o oboseală extremă, opacă, gata să creadă orice, numai să nu 
trebuiască să se frământe. Zise stângaci: 

— Şi noi, care ne-am aşezat la masă! 

— Mamă, stai cu mine, nu mă lăsa. 

— Dar ce ai? 

— Nu ştiu, dar nu mai pot, nu mai pot. 

Bătrâna o privi foarte atentă. 

— Nu mai plânge că-ţi face rău, spuse după o pauză şi cu un glas 
deodată foarte blând, spală-ţi fața şi vino cu noi. Are să-ți facă bine. 
Vino. Te aşteptăm. Nu te lăsa dusă aşa de nervi. Nu trebuie. Nu 
foloseşte la nimic. Crede-mă pe mine, nu foloseşte. 

Bătrâna plecă. Maria privi în urma ei, nedumerită. Se putea să nu 
fi înțeles cu câtă durere o chemase? 

Şi pentru că nu primise nicio mângâiere, lacrimile se opriseră 
împietrite în ochi. Se făcu tăcere în ea, linişte, pentru a înțelege 
lucruri la care nu gândise niciodată şi care acum răsăriseră în fața ei. 

Deci, dacă Saşa nu se va întoarce şi dacă va trebui să facă un 
avort, va fi nevoită să mintă, să înşele, să rabde tot chinul, singură, 
să se ascundă de toți ai casei, va trebui să nu lase să se vadă nimic 
din tot ce suferă. 

Se plimbă prin odaie cu paşi foarte înceți. Trecând prin fața 
oglinzii, îşi văzu ochii umflați şi sprâncenele deranjate. Gura avea o 
moliciune de fruct lovit. Se apropie de oglindă, îşi aşeză sprâncenele 
cu o atenție deplină. Oglinda se aburi sub respiraţia ei fierbinte. 
Atunci, nemaivăzându-se, îşi aplecă fruntea căutând în răcoarea 
sticlei o potolire. În oglindă, astfel, singuri ochii se mai zăreau: mari 
şi atât de aproape, încât nu mai erau două sclipiri, ci o singură 
privire imensă, nepătrunsă. Astfel de aproape îi erau ochii lui Saşa în 
dragoste, astfel de mari. Strigă: 

— Saşa, ce ai făcut? Saşa! — şi izbucni din nou în plâns, dar scurt, 
nervos. Apoi se simți liniştită, ca şi cum ar fi uitat deodată pentru ce 
suferă. O pierdere bruscă a conştiinţei durerii, fără pierderea durerii 
însă, aşa cum poți fi trist dimineața, când te deştepţi, înainte de a-ți 


= Jä = 


fi adus aminte de nenorocirea din ajun. Ceva copleşitor şi cu gustul 
lacrimilor ascuns în tot corpul. Maşinal, merse la baie, îşi răcori ochii 
cu apă, îşi şterse fața cu pudră, îşi aşeză hainele şi se îndreptă spre 
sufragerie. 

Ceilalți erau cu prânzul pe sfârşite. Mama şi tatăl ei mâncau 
tăcuțţi. Stela, sora ei, povestea iute, fără să se uite la ei, o întâmplare. 
Râdea, iar ochii ei păreau că sar de colo-colo, zburdalnici, odată cu 
mintea. Mâinile aveau şi ele mişcări multe, care nu limitau nimic. 

Din fețele părinţilor nu se putea vedea dacă ascultau ce povestea 
Stela, ori fiecare îşi urma gândurile lui, nesupărațţi de glasul cu care 
se învățaseră. Stela, când o văzu pe Maria, se opri brusc şi întrebă: 

— Te mai doare capul? 

Maria nu putea răspunde. Făcu un semn fără înțeles şi se aşeză. 
Mama ei o întrebă cu o blândeţe exagerată: 

— Vrei să iei ceva? Să-ţi aducă şi ție mâncare? 

Fața Mariei tremura. Nu reuşea să vorbească. Tatăl ei, uitându-se 
cerc la toţi, zise: 

— Dar ce are? 

— O fi şi ea enervată, ca tot omul! Fiecare cu ale lui, de! Poate vrei 
un ceai, Mioaro? 

Maria făcu un semn că da. Bătrâna sună servitoarea şi, înainte ca 
aceasta să fi avut timp să intre în sufragerie, începu să strige: 

— Pune de ceai. Vezi de la ibricul cel mic, de o persoană. Ala unde 
încălzim apă. 

Tatăl Mariei surâse ironic: 

— La ce ai mai sunat dacă strigi aşa? Desigur că nici nu a auzit ce 
i-ai spus! 

— De ce să nu audă? Am strigat destul de tare. 

Sună din nou. 

Când intră servitoarea, o întrebă cu o privire severă, apăsată: 

— Ai auzit ce ţi-am spus? 

— Da. 

— Ce? 

— Să fac ceai. 

— Bine, du-te. 

Şi întorcându-se către soțul ei, zise mulțumită: 

— Ei, vezi! 

E], enervat, înalță din umeri şi începu să mănânce foarte iute. La 
fiecare înghițitură parcă spunea: cu cine să te înţelegi? 

Doamna Măneanu, cu ochi nedumeriți de câine bătut, cu lacrimi 


în glas, întrebă pe bărbatul ei: 

— Şi acum, de ce mănânci aşa repede? 

O costa că-i disprețuieşte mâncarea, la care se căznise. Gătise 
pentru el, pentru că ştia că în mod excepţional vine la masă. Îi era 
fața roşie de dogoarea maşinii şi era îmbrăcată neglijent, cu un capot 
care îi stătea prost. Toate păreau ostentativ făcute, ca să arate că 
muncise. 

Obosită, Maria îi făcu semn să tacă. Atunci bătrâna izbucni: 

— Acum şi tu! 

Într-adevăr, totul era intolerabil. Maria se sculă şi ieşi. 

— Na, s-a supărat! spuse Stela şi o clipă rămase nemişcată. 

— Nu ar trebui chemat doctorul? E poate bolnavă. Nu arată bine, 
spuse tatăl ei. 

Sprâncenele lui stufoase se încruntară cercetătoare, glasul însă îi 
era plictisit. 

— Mai ştiu şi eu ce are? Parcă cu mine vorbeşte cineva? 

El o privi ostentativ uimit, se sculă, îşi aprinse o ţigară cu gesturi 
largi şi liniştite, trecu în odaia de alături. 

Doamna Măneanu îl văzu cum pleacă, fără să fi mulțumit pentru 
masă. Făcu Stelei un semn discret cu capul, oftă adânc şi cu înțeles, 
apoi începu să sune de repetate ori, cu enervare. Servitoarea sosi 
alergând cu ceaiul. Doamna Măneanu îl luă din mâini, puse zahăr, 
lămâie, îl amestecă, îl gustă şi se îndreptă spre odaia Mariei. 

Pe Maria o găsi în pat, cu fața în sus, nemişcată, dar liniştea aceea 
cuprindea parcă nesfârşită putere de a suferi. 

— Ți-am adus ceaiul. 

Se opri în uşă. 

— Bine, mamă, îți mulțumesc. 

Bătrâna intră şi neştiind cum să înceapă vorba, îşi găsi de lucru 
prin odaie. Îndreptă o pernă pe pat. 

— Ți-e mai bine? 

— O să-mi treacă. 

Şi cu un surâs trist, Maria mai zise copilăreşte, ca o lecţie învățată 
pe de rost: 

— Toate trec. 

Doamna Măneanu înălță din umeri cu revoltă. Scoase o batistă din 
sân şi Îşi şterse lacrima ce Îi răsărise furişată în colțul ochilor. Apoi 
se apropie de Maria şi îşi aşeză o mână pe frunte. Maria îi simțea 
mâna moale, caldă, cu inelele care apăsau mai tare. Mângâierea o 
linişti. 


— E bine aşa, mamă, mai stai. 

Cuvântul „mamă” îi aminti că este însărcinată. Avu o tresărire 
violentă. Se agăță într-o mişcare inconştientă de brațul mamei ei şi 
gemu într-o şoaptă înspăimântată: 

— Ce să mă fac? Ce să mă fac? 

— Dar ce ai, ce e? Ce s-a întâmplat? Vorbeşte odată! 

Maria îşi dădu seama că de nu se stăpâneşte îi spune totul: 

Într-un strigăt zise, fără suflare, sfârşită: 

— Nimic. 

— Dacă şi asta e nimic! 

Dar Maria tăcu. Bătrâna o mai privi iar cu aceeaşi atenție, căutând 
să înțeleagă. 

Maria îi urmări ochii cu înfricoşare. I se părea că gândurile ei sunt 
descoperite, că oricine le poate vedea, atât de violente le simțea şi 
atât de unice, neacoperite de niciun gând străin suprapus. Închise 
ochii ca să acopere cu întunericul adus de pleoape ceva din dogoarea 
lor. Şopti: 

— Sunt puţin enervată... O să treacă... Nu îmi este aşa bine... Tu 
ştii că sunt cam curioasă! 

Mama ei încreți fruntea şi clătină capul. Zise cu hotărâre: 

— Mai bine dezbracă-te şi culcă-te. Caută să dormi. Vezi să nu te 
îmbolnăveşti. Ar fi o prostie. Bea puţin ceai. Dacă vrei, stau cu tine 
până adormi. 

Îi ajută Mariei să se dezbrace. Maria se lăsă mânuită ca un copil. 
Doamna Măneanu o culcă în pat şi îi trase plapuma până la bărbie. îi 
aşeză hainele pe un scaun. Rochia i-o puse în dulap. Maria închise 
ochii. Simţea cum mama ei se mişca tăcută prin odaie. Cum deschide 
geamurile, aşază perdelele. Un aer mai răcoros sosi de afară. Bătrâna 
se duse apoi în baie şi aduse un tulpan ud de apă de colonie. O legă 
pe Maria pe frunte. Căută prin odaie. Găsi o gazetă. O luă şi se aşeză 
lângă patul Mariei. Începu să răsfoiască jurnalul. 

Maria stătea tot nemişcată. Simţea aceeaşi oboseală care îi 
învăluia durerea, iar mişcările mamei ei o linişteau ca un descântec. 
De afară soseau glasuri de oameni care păreau că abia acum au ieşit 
din casă ca să înceapă a trăi. Maria avea impresia că o boală grea 
mocneşte în ea, o boală care va izbucni îndată, într-o temperatură 
înaltă şi că vor începe zile şi zile închise în întunericul odăii, 
despărțite de oameni, sosindu-i numai ecoul unei vieți ce există 
totuşi aievea. Trupul ei avea o greutate curioasă, conştientă, pe care 
nu reuşea s-o aşeze deplin pe elasticitatea patului. Căută cu piciorul 


răcoarea cearşafului, mutându-l de colo-colo. Foarte des, fâşâitul 
gazetei, pe care bătrâna o sucea în toate sensurile, umplea odaia. 
Când Maria întredeschidea genele, nu vedea decât mâinile mamei ei, 
trupul şi fața fiindu-i ascunse de jurnalul desfăşurat, imens. De după 
jurnal zise: 

— Cum or fi traversând unii oameni strada de-i calcă tramvaiul? 
Parcă nu ar avea ochi să se uite în jurul lor! Nu sunt destule 
nenorocirile pe care Dumnezeu le dă omului, îşi mai caută şi singur 
altele, cu lumânarea! 

Răsfoi iar gazeta. 

Maria simțea că nu poate adormi cu toată oboseala covârşitoare şi 
că odihnindu-se aşa pe pat, gândurile dezmorțindu-se o vor năpădi 
din nou. Totuşi, trebuia gândit. Se întâmplase un lucru dureros 
(lucruri îngrozitoare), cert, care nu putea fi azvârlit din viață, ca un 
vis la deşteptare. Trebuiau luate hotărâri. 

Încet, cu băgare de seamă, aşa cum ai desface o rană, începu să 
caute. Durerea era tot acolo, în tot corpul, dar mai precisă în pântece 
şi în mijloc. Însărcinată? Acesta fu primul cuvânt de care se lovi. 
Cuvântul trecu prin trupul ei cu încetinire, grav. Apoi toată atenţia i 
se opri la pântece. Prin încordare i se părea că va putea şti ce se 
petrece înlăuntrul lui. Copilul acela care privea cu aceiaşi ochi ca 
Saşa! I se păru că într-adevăr îl vede. Se revoltă. Prinsese încă una 
din acele clipe în care, dacă ar fi putut gândi clar, fără milă, ar fi 
găsit mijlocul să nu mai sufere. Dar nu îndrăzni să lovească în 
dragostea ei. Ar fi vrut să se zdrobească ea pe ea, să lase nefolositor 
afară sângele din ea, până când, curată de orice urmă a dragostei, să 
poată reîncepe viața din nou. Şi mai ales să uite, să poată uita 
povestea ei cu Saşa. Dar totul era însemnat atât de adânc, încât 
vindecarea ar fi lăsat pentru totdeauna urmă de rană, semne care 
cresc pe om odată cu viața. O înfierare. 

Durerea trecu din nou prin mijloc, prelingându-se până pe pulpe. 
O durere surdă de muşcătură adâncă. 

„Avorturile sunt periculoase... tocmai acum nu am niciun ban... 
Nu pot cere nimănui... nu cunosc pe nimeni... nici doctor... niciun 
doctor nu o să vrea... Şi e imposibil să nu observe mama... poate că o 
să se învoiască doctorul să mintă, să spună că am cine ştie ce boală, 
că trebuie să stau într-un sanatoriu... totuşi o să se afle... Mâine am 
să încerc poate cu băi fierbinți... chinină... ulei de ricin...” 

Şi văzu din nou copilul acela mic din ea. Viu. Absolut întreg, ca o 
ființă omenească, cu inima care bătea încet, cu o față care deschidea 


ochii cu privire umedă. 

Maria se înfioră. Îi era teamă să se mişte ca să nu-l lovească. 
Gândul că o mână străină, a doctorului, ar putea umbla cu un cuțit 
ca să-l scoată de acolo, să-l omoare, o lovi cu o cutremurare. Se 
zbătu, gemu. 

— Bea niţel ceai, Mario. 

Maria bău o înghițitură. Uită imediat ce o cutremurase şi nu îşi 
mai găsi şirul gândurilor. Se întâmplaseră totuşi lucruri îngrozitoare, 
certe. Neapărat, neapărat trebuia gândit... 

În curtea de alături un gramofon adus afară începu un cântec 
banal. Se auzeau rimele care soseau atât de uşoare încât păreau 
dinainte ştiute. 

„Mâine, mâine — se gândea Maria - şi totul se îndepărtă... Mâine, 
mâine...” 

Se ghemui, se strânse. 

Auzi cum, încet, mama ei se ridică, împătureşte jurnalul şi iese 
tiptil din odaie. Când se închise domol uşa în urma ei, totul se topi în 
somn. 


Capitolul IV 


A doua zi când se trezi îşi dădu seama imediat că nu este 
însărcinată. O recunoştinţă, o bucurie îi umplu sufletul, aşa cum poţi 
simți după dureri mari, când, în urma unui anestezic, deodată 
durerile încetează, dându-ți pentru câtva timp în trup desăvârşita 
senzaţie a fericirii. 

„Poate că toate se vor schimba în bine aşa, de la sine! Că Saşa se 
va reîntoarce, că nu va trebui să sufăr prea mult”. 

Începu din nou să aştepte. 

După-prânz, ca de obicei, toată lumea se culcă şi casa fu cuprinsă 
de aceeaşi linişte moartă, răsfrântă până în oraş. La ea în odaie, 
Maria nu îşi mai găsea locul. Liniştea prinsese timpul şi oamenii, în 
nemişcarea ei, ea singură, Maria, vie şi cu gândurile din ea care se 
deşteptaseră, aştepta. 

„Voi trece zilele astea pe la tine” — spusese Saşa, dar Maria simțea 
că de nu vorbeşte acum cu Saşa, de nu îl vede imediat, înnebuneşte. 
Orice mai bine decât nemişcarea asta în nesiguranţă, orice. „Trebuie 
să-mi spună în față, să ştiu cert, orice, dar să ştiu ceva, precis... Am 
dreptul să-i cer atâta lucru”. Şi i se păru curios că nu gândise mai 


devreme să meargă la el acasă. 

Îndată hotări să meargă să-l caute. Ora i se părea potrivită tocmai 
pentru că nimeni nu ieşea pe căldura asta. Îl va găsi pe Saşa acasă. 

Graba şi căldura, liniştea casei îi aminti cu identitate ziua din 
ajun, dar acum acea zi părea îndepărtată. 

Se îmbrăcă cu mâini tremurânde şi cu nervii strânşi plecă. 
Enervarea crescu în tot timpul drumului. Drumul şi el ca cel din 
ajun, cu aceeaşi căldură a străzilor, cu acelaşi pas al cailor obosiţi de 
dogoare. 

Când sună la uşa casei lui Saşa, inima îi lovea puternic în piept. 

Prin transparența geamurilor şi a perdelelor văzu umbra 
servitoarei care vine şi îi deschide. 

Maria întrebă cu glas nesigur şi respirația întretăiată, de parcă ar 
fi alergat cu vestea rea, pe scări multe: 

— Domnul Alexandru este acasă? 

— Nu. 

— Nu? 

— Nu. 

Dar Maria nu putea pleca. Îi era imposibil să plece. S-ar fi culcat 
jos la uşă... 

— Doamna, mama dânsului, nu este acasă? 

— Este. 

— Doarme? 

— S-o fi sculat acum. 

— Eşti sigură că domnul Saşa nu este acasă? 

— Dumnealui a plecat chiar adineauri. Mă mir că nu l-aţi întâlnit. 
Eu i-am dat pălăria. 

Dacă Alexandru la ea plecase? Că poate au trecut unul pe lângă 
altul fără să se fi văzut. Voia acum să plece imediat, să alerge să-l 
ajungă din urmă. Privirea servitoarei ațintită asupra ei părea 
batjocoritoare. Poate servitoarea mințea. Saşa era acasă... 

— Dacă nu doarme doamna aş intra... 

Femeia o privea cu o lumină de ochi verzi, inconştienți, de animal 
obraznic. 

Maria intră în casă. 

Salonul era răcoros, umbrit de perdele dese. Mobilele erau 
acoperite cu huse gălbui. 

După o clipă, uşa se deschise. Maria se ridică crezând că e mama 
lui Saşa, dar pe uşă intră tot servitoarea: 

— A spus doamna că pofteşte îndată. 


— 20 — 


Servitoarea plecă. 

Maria rămase singură. Se întreba continuu pentru ce a rămas şi 
ce îi va spune mamei lui Alexandru. 

„O să vadă că sunt tulburată. Poate o să înțeleagă că sufăr şi mă 
va ajuta. Poate că e mai bine că nu l-am găsit pe Saşa, aici. De nu ar 
fi fost întâmplarea asta, nu aş fi avut niciodată îndrăzneala să vin la 
ea. Da, trebuie să-i vorbesc... Ea îl cunoaşte mai bine pe Saşa... Osă 
mă poată ajuta... Pentru ce să se poarte Saşa astfel cu mine? Nu dai 
cu piciorul aşa... nimănui... aşa, fără niciun cuvânt... E imposibil ca 
deodată să nu mă mai iubească... poate că se înşală... Câţi oameni n- 
au vrut să dea divorț unul de altul şi totuşi nu au putut să se 
despartă toată viața! Poate nici Saşa nu îşi dă seama ce face acum... 
cu mine...” 

Maria se plimbă de colo până colo prin odaie. Pe o măsuţă, printre 
alte multe fotografii de prieteni, cunoscuți, văzu şi o fotografie de a ei. 
Se bucură. Se simți mai puţin străină, mai îndreptățită să ceară o 
lămurire bătrânei, ca şi cum fotografia ar fi fost o admitere a Mariei 
în acea casă. 

Văzu apoi o altă fotografie, unde era Saşa mic, trei-patru ani. Avea 
o rochiță de catifea şi un guler mare, alb, de dantelă. Fața lui Saşa 
avea aceleaşi trăsături ca acum, dar mai mici şi blânde. Maria ameți. 
Astfel îşi închipuise copilul lui Saşa, cel pe care atât de perfect îl 
simțise în ea în ajun. Mariei i se păru că prinde ceva din 
imponderabila moarte a timpului care se pierde pentru că a existat. 
Demult, Saşa fusese mic... o dovedea fotografia. Apoi alt timp, când 
Saşa o iubise pe ea, Maria... o dovedeau amintirile. Dar acum totul 
era iremediabil trecut. Împotriva lucrurilor astea nu e nimic de 
făcut... 

Maria tresări. Pe uşă intrase doamna Velescu, mama lui Saşa. 
Părul ei alb aduna lumină strălucitoare. Se îndreptă către Maria cu 
mâna întinsă, privind-o cu oarecare uimire şi parcă cerând socoteală 
acestei vizite neînțelese. 

Maria, dându-i mâna, şi-o simți foarte rece, subțire, într-ale 
bătrânei, care erau moi şi calde ca un cuib în care s-ar fi ascuns 
prielnic o boală neştiută încă de nimeni. Doamna Velescu o sărută pe 
Maria pe frunte. Maria se reținu să nu izbucnească în plâns. Ar fi 
vrut mângâiere, ocrotire. Doamna Velescu însă părea învăluită într-o 
politețe formală, cu surâsul pe buze ca în fața oricărui străin, şi cu 
aceeaşi uimire ostentativă în ochi, dar neîntrebând nimic, vădit tot 
din politeţe. 


Apr 


— Ce mai faci? spuse. 

Maria se stăpâni. Ochii însă îi erau fierbinți de lacrimile care voiau 
să curgă. De ar fi strâns pleoapele, s-ar fi prelins două picături; dar 
ridică uşor capul şi rămase o clipă aşa. Când privi din nou în odaie, 
ochii îi erau măriți, lucioşi. Spuse încet, înfiorată: 

— Am venit... să vă văd. Dar nu te-am găsit decât pe dumneata 
acasă. Saşa a plecat, nu-i aşa? Voiam să-i spun ceva. 

Nu îndrăzni să întrebe dacă Saşa a plecat la ea, dar se gândea că 
dacă bătrâna ar şti, i-ar spune. O ruşine intensă o sugrumă. 

— Da, a plecat mai adineauri. Desigur, s-o fi dus la Şosea cu 
prieteni, cu automobilul... Îmi pare bine de câte ori îl văd că se mai 
distrează şi el puţin. Acum, la vârsta voastră, vă trebuie distracții, 
spuse doamna Velescu surâzând cu acelaşi surâs factice, blând. 

— Sigur. 

Şi Maria şopti, ca la un sfârşit de rugăciune „amin”. Înțelesese. 

Doamna Velescu îşi urmă vorba cu acelaşi ton. Ca întotdeauna, de 
câte ori vorbea de Saşa, părea că prin toate mijloacele vrea să arate 
lumii întregi că Saşa e un copil cu care ea s-a căznit aşa de mult, ca 
nicio altă mamă, încât nimeni nu se poate îndoi că ea are dreptul să 
aştepte de la Saşa o dragoste tot atât de mare. 

— ...Tot ce îi trece prin minte crede că este realizabil. Eu a trebuit 
întotdeauna să am grijă de toate... Nimeni nu îşi poate închipui ce 
grea e viața pentru o femeie rămasă singură cu responsabilitatea 
unui copil... 

Aşa cum vorbea doamna Velescu nu se putea şti dacă Saşa are 
şase ani sau tot aşa va vorbi despre el când va avea patruzeci- 
cincizeci. 

— Da, şopti Maria, dar ar fi vrut să izbucnească fără înconjur. Să-i 
spună, de pildă, că este însărcinată, un copil de-al lui Saşa, să o 
sperie că îi va spune aceasta şi tatălui ei. Să-i spună că timp de un 
an de zile Saşa îi spusese că o va lua de nevastă... Dar îi era o scârbă 
de ei amândoi, de Saşa şi de bătrână, scârbă şi de ea, că poate gândi 
aşa. Nu avea sens că venise aici, că o lăsase pe bătrână să bănuiască 
o cerşire din partea ei, milă. Nu avea sens că venise să-l caute pe 
Saşa, nu avea sens că încă mai aştepta. Totul era inutil şi înjositor. 
Trebuia suferit cu încleştarea gemetelor care nu trebuie să se audă. 

Pe uşă intră servitoarea cu apă şi dulceaţă pe o tavă. Femeia se 
fardase şi se pieptănase. Atunci Maria a fost cuprinsă de o gelozie 
tulburătoare şi neînțeleasă. Demult, Saşa voia să scape de ea, Maria, 
şi dacă relaţiile dintre ei încă mai durau a fost pentru că ea nu 


înțelesese că este de prisos, că se înjosise cu fiecare lacrimă, fiecare 
ceartă, fiecare împăcare, aşteptare, încredere, cu fiecare îmbrățişare 
în care trupul ei căutase trupul lui Saşa. 

Servitoarea îi stătea în față. Surâdea cu o expresie, cu o privire 
impudică şi fără gând. 

Doamna Velescu întrebă îngrijorată: 

— Dar ce ai, pari foarte obosită! 

— Am venit... pe jos. 

— Bea apă. E bună şi rece. 

Maria bău apă fără însă să poată atinge dulceața. Servitoarea 
plecă. 

— Stai şi te odihneşte puţin. Aici este răcoare. 

— Da. 

— Nu deschid geamurile decât după asfințit. 

„Nu o să-i murdărească muştele lucrurile”, gândi Maria. Apa îi 
făcuse bine. Îşi şterse fruntea. Şopti: 

— Şi mama face la fel. 

— Şi uitai să te întreb, ce fac ceilalți ai casei, mama, Stela? Nu ştiu 
de câtă vreme tot ţin să vin să vă văd şi mereu am fost luată de câte 
ceva. 

— Sunt bine, mulțumesc. 

Acum pe Maria o cuprinse graba să plece, să fie departe, singură. 
Dar laşă, cu mintea încâlcită, cu trupul lovit, nu se putea mişca şi 
nici nu ştia dacă plecând aşa brusc nu ar fi părut stranie, zăpăcită. 
Poate că tot ce bănuise că vede — ipocrizie crudă - în purtarea 
doamnei Velescu, fuseseră văzute aşa de ea, tocmai pentru că era 
tulburată, pentru că aşteptase o înțelegere deplină, caldă. Întârzia, 
țintuită locului de frământarea şi dorința de a fugi din locul ăsta al 
chinului. 

Doamna Velescu aşeză pe tavă paharul cu apă. Întrebă afabilă: 

— Mai vrei poate apă? 

— Da, puţină. 

— Poftim. 

Îi dădu paharul. 

— Bea încet, e foarte rece. 

Şi până la plecare cuvintele lor sosiră stângace, învăluite într-o 
politeţe inutilă şi neputându-se înjgheba între ele. 

Când plecă Maria, îi spuse totuşi cu glas slab: 

— Te rog să-i spui lui Saşa că am fost aici. 

Căută să surâdă, dar buzele nu se destinseră. Strigăt de vis, 


LDE 


sfâşietor şi mut, sub cuțitul care taie în carne adormită dar nu 
moartă. 

— Desigur, spuse bătrâna. 

Răspunsul era liniştit, natural şi totuşi mai mult ca oricând, Maria 
ştiu de data asta desluşit că Saşa şi cu mama lui se înțeleg atât de 
bine, încât poate nici nu avuseseră nevoie să se învoiască. Gândurile 
lor erau aceleaşi. 

La plecare, Maria evită obişnuita sărutare. Dându-şi mâna li se 
întâlniră privirile scurt, o fulgerare de lumină în îmbâcseala 
cuvintelor banale, dar se feriră amândouă, cuprinse fiecare de altă 
silă, ce nu voia limpezirea privirilor întregi. 

Înainte de a închide poarta din stradă, Maria o văzu pe doamna 
Velescu în picioare în cadrul uşii rămase deschisă. Părul ei, în 
orbitoarea lumină aurie a zilei de vară, făcea o pată albă. Maria se 
gândi: „E poate cea din urmă dată că o mai văd, poate că nu am să 
mai vin niciodată aici”, şi simți că bătrâna îi fusese dragă. Ultima 
privire către ea şi casă i se întipări în minte. 

Vag, câțiva paşi, îndepărtându-se, a fost cuprinsă din nou de 
amețeala aceea a trotuarului şubred, a unei căderi în care ai putea 
găsi, o dată pentru totdeauna, liniştea. 

Se trezi la realitate după câtăva vreme. Umbla. Se îndepărtase 
mult de casa lui Saşa. 


Capitolul V 


A doua zi, la deşteptare, înainte chiar de a se limpezi chinurile 
somnului şi-ale viselor nopţii, Maria a fost năpădită de o nemărginită 
deznădejde. 

Ştia că va putea suferi aşa toată viața, implora, striga, dar privirea 
lui Saşa nu se va încălzi cu nicio tresărire. Totul era zadarnic. Totuşi, 
îl aştepta. Saşa trebuia să vină. Făgăduise. 

Dimineaţa trecu şi ea grea, molcomă, vâscoasă, drumul cleios al 
melcului ce se târâie. 

La masă, când maşinal începu să mănânce, îi era gura atât de 
uscată, gâtul strâns, încât nu putu înghiți mâncarea. Bău un pahar 
cu apă. Apa pătrunse în corp, răcoritoare, stingând o căldură 
bolnăvicioasă. Îşi dădu seama că îi era demult sete. 

— Iar nu mănânci? — întrebă mama ei, privind-o pe sub gene. 

— Nu mi-e foame, dar am să stau aşa cu voi. 


— 24 — 


Vorbi încet şi rar. O văzu pe Stela înălțând din umeri plictisită, 
totuşi Maria nu găsi puterea să plece de la masă, îi era groază să stea 
singură la ea în odaie. Obosită, rămase nemişcată, fără gânduri. 
Tresărea câteodată la ciocnirea mai vie a unui pahar, farfurie sau alt 
lucru de pe masă. Apoi uită complet că e la masă, că nu este singură. 
Deodată, fără niciun cuvânt, se sculă şi merse spre odaia ei. În drum 
îşi dădu seama de mirarea ce o pricinuieşte plecând astfel şi se 
întoarse tăcută la locul ei. Ar fi vrut să explice ceva, dar era prea 
obosită. Maşinal, bău din nou apă. Plecase de la masă ca să caute o 
fotografie de-a lui Alexandru, făcută în primele zile ale dragostei lor. 
O fotografie mică, pe care Alexandru se iscălise cu litere mari şi 
apăsate „Saşa”. Mariei îi părea că dacă s-ar uita bine la fotografie, ar 
înțelege... ce anume nu ştia precis... poate pentru ce Saşa nu o mai 
iubeşte... sau poate... aceeaşi căutare a adevărului, care s-ar putea 
deodată descoperi uimitor de limpede. Dar copleşită de oboseală, 
Maria nu se mai gândi nici la asta... Totul era zadarnic şi hotărât. 
Orice înțelegere inutilă. Saşa tot pleca. 

În ritmul zgomotelor, al şoaptelor de la masă, gândurile ei 
amorțiră, se topiră. O clipă încă se mai gândi că ar trebui totuşi, 
poate, să-şi reazime capul în mâini, să-şi ascundă fața, ca să nu 
ghicească cei din jurul ei ce gândeşte, dar nu avu puterea nici măcar 
să ridice mâinile şi rămase împietrită, cu ochii mari deschişi în gol. 

Gândurile se diluară, se întinseră difuze şi o învăluiră. I se umplu 
sufletul de grijă. Faţa lui Alexandru flutura din nou prin apropiere, 
căutând să se aşeze asupra ei. El îi spunea în şoaptă, blând: 
„Mioara”. Maria tresări şi căută să-şi adune privirea ca să-l vadă. De 
ce să-l vadă? Nu, mai bine să nu-l mai vadă niciodată. Închise ochii 
sfârşită. Îi era teamă ca nu cumva, din cine ştie ce pricină, să 
trebuiască să se deştepte din amorțirea asta. Acum totul era atât de 
vag, de relativ, de adormitor. Infinit de leneş şi îndepărtat. I se părea 
că niciodată nu fusese aşa de fericită. I se părea că e bolnavă, lovită 
de moarte şi chiar ea de veghe la căpătâiul ei. Nu îndrăznea să 
respire, ca să nu deştepte durerea care o pândea din ascunzişurile 
sufletului, ca un animal viu şi crud. Apoi începură să-i sclipească în 
ochi lumini. Întâi îndepărtate, stele răsărite din lumina zilei, pe un 
cer albastru, veşted. Pâlpâiau prietenoase. 

„Steaua robilor” - gândi Maria şi sub puterea cuvântului o stea 
unică se înălță. Trupul Mariei se topi în lumina asta, ca setea în apă. 
Steaua creştea răsărind într-o înflorire lichidă. „Steaua robilor” a 
răsărit, se legănau gândurile, ziua de muncă a sfârşit. Noaptea 


— 25 — 


acoperă oboseala trupurilor. Sufletele însă aşteaptă încă steaua care 
aduce odihna desăvârşită. 

Maria, de data asta, cu voință, căută să se îndepărteze şi mai mult 
de realitate, ca să ştie dacă poate sau nu poate înnebuni. Totul era 
şubred şi posibil. 

Acolo ar fi oare liniştea asta, fericirea completă şi definitivă, fără 
nicio reîntoarcere? Niciodată Saşa nu ar mai veni, iar Maria ar uita 
că vreodată ar fi trebuit să vină. Să se înalțe „Steaua robilor” mai sus, 
să se aprindă mai aprinsă, să se spargă gândurile, să se risipească 
dincolo de trupul care doare, trupul care vrea să țipe ştiind că totul 
este zadarnic. Din depărtare, un glas sosind ca un vânt rece stinse 
luminile toate... 

Era glasul ascuțit al surorii ei: 

— O să ajungă somnambulă! Maria! Mario! Ia priviți ce ochi face! 

Maria deschise ochii mari şi întrebă în şoaptă: 

— Ce? 

Stela izbucni în râs. Maria privi şi râse şi ea încet, râs de copil 
bolnav, dar de îndată ce-şi dădu seama că râde, îşi simți sângele 
zvâcnind în obraz, clocotind. leşi în grabă afară. 

La ea în odaie se trânti pe pat. Epuizată, căută în somn uitarea şi 
într-adevăr căzu în vidul unui somn fără vis, o pierdere definitivă, 
neagră, a oricărei conştiinţe de viață, adormi. 


O deşteptă glasul servitoarei, care cu toate că şoptea, Mariei i se 
păru că strigă la ea intolerabil de violent. 

— A venit domnul Saşa. E în salon. Vă aşteaptă. Vă roagă să 
poftiți. E domnul Saşa. 

Maria se sculă încet. I se părea că îl aşteptase vreme nemărginit de 
lungă şi că între timp totul se schimbase, că murise lume multă. 
Mâinile îi tremurau. Îşi pieptănă părul, îşi aşeză pudră pe față. 

Când intră în salon, Alexandru se sculă brusc. Îi sărută mâna şi 
odată cu Maria se aşeză din nou, tot brusc. Faţa îi era crispată, 
privirea flutura nesigură, zdruncinată. Privindu-l, Maria înțelese că 
într-adevăr totul s-a sfârşit, că el a hotărât. Se simţea cu mâinile reci, 
sufletul dezgolit, inima lovind desluşit în piept. Ar fi vrut să fugă. Şi 
cum Maria nu spunea niciun cuvânt, începu el, stângaci, cu glas 
greoi: 

— ...N-am venit zilele astea la tine... dar trebuia... trebuia să fiu 
singur... noi... noi... trebuia să fie... eu am observat... 


— 26 — 


Maria simţea o şuviță rece curgând prin trup, de nesuferit. Îi 
spuse în şoaptă: 

— Mai repede, te rog! 

— Nu înţeleg! 

— Te rog să vorbeşti mai repede, mai repede, te rog. 

— Bine. 

Şi Alexandru se simți jignit că Maria îl întrerupe. De trei zile 
pregătea felul în care va vorbi. 

— În definitiv, eu... 

Cuvântul „în definitiv” o pălmui pe Maria în față. Crezu că o 
chinuieşte în plină voință. Zise cu un râs ce stăpânea hohote de 
plâns, un râs ce porni din cea mai adâncă durere şi care totuşi sună 
penibil de teatral: 

— În definitiv, în definitiv... 

— Maria, ce înseamnă asta? Nu ajunge suferința mea? Pentru ce 
acest râs?! 

Maria ridică o privire mirată, înlăcrimată... 

— Mario, trebuie... trebuie să ne despărțim... tu ştii că eu te-am 
iubit... 

Atunci Maria ţipă - de altminteri aceasta fu singura ei izbucnire: 

— Saşa, dar... Saşa... eu... te iubesc încă! 

Alexandru răspunse ponderat, liniştit, mulțumit că s-a ajuns la 
matca conversațţiei hotărâte de el pentru o despărțire: 

— Tocmai aici este greutatea... 

Şi făcu o pauză, pregătindu-se să continue. Se aşeză altfel în 
scaun. 

Mariei îi păru că Saşa o trânteşte jos, că o calcă în picioare, fața, 
trupul, mâinile, pântecele zdrobite... toată ființa ei... apoi deodată 
linişte. Parcă murise ea, ori ceva din ea. Acum totul era hotărât, deci 
orice cuvânt, gest inutil. 

Alexandru, văzând-o deodată atât de liniştită, se uită la ea 
nedumerit. Îi era teamă să continue, cu toate că i se părea că vorbise 
bine şi că liniştea Mariei e o dovadă, însă linişte întrecând marginile 
prevăzute de el, se simţi dezamăgit, stingherit. Îşi închipuia o 
despărțire eu totul altfel. Se enervă, îşi pierdu cumpătul, vorbi cu 
necaz. Zise: 

— Bine, văd că eşti destul de pregătită pentru despărțirea noastră 
şi cu toate că aş fi vrut să-ți spun unele lucruri, să te asigur de unele 
lucruri... de unele sentimente care le am pentru tine... 

Se emoţionă, continuă mai trist: 


S= 


— Nu mă aşteptam din partea ta, Mario... la atâta răceală... 
credeam... 

Deodată se sculă şi cu privirea zăpăcită îi spuse: 

— Plec... Nu crede... Dacă totuşi ai avea vreodată nevoie de mine... 

Maşinal, Maria se ridică şi ea calm, ca pentru un sfârşit de vizită. 
Tăcut, plângea ceva în ea. Zise în şoaptă: 

— Bine. 

Saşa nu ştia cum să plece: de-a-ndăratelea sau brusc să-i întoarcă 
spatele. Îşi simțea umerii grei de povara îndoielii. 

Apoi Maria, fără să-şi dea seama că o face, îl întrebă răspicat, cu 
glasul straniu, strangulat, forțat: 

— Ce ai face de aş fi însărcinată? 

Alexandru deveni palid, iar mâinile nesigure se mişcară ca vrând 
ele să răspundă şi negăsind expresiile, bâlbâiau: 

— Însărcinată? Eşti însărcinată? Cum, eşti însărcinată? 

Se apropie de ea, de fața ei, într-un gest de cercetare. Se simțea în 
gest că femeia fusese a lui şi că acum n-o mai doreşte; o privire 
impudică, lipsită de jenă. Îşi dădu seama de aceasta şi Maria, dar 
văzând că îl chinuieşte gândul sarcinii, repetă privindu-l adânc, 
înspăimântată de tot ce vedea în el: 

— Da, însărcinată... de-aş fi însărcinată... un copil al tău... al 
nostru... 

— Bineînţeles... bineînțeles... ne-am căsători. 

Dar Maria răspunse neaşteptat de leneş, nemaiinteresând-o deloc 
discuția: 

— Nu sunt însărcinată, da, nu sunt... Poţi pleca. 

Alexandru, nedumerit, căută să-i sărute mâna la plecare. Maria se 
trase înapoi. 

— Du-te, acum du-te. 

Şi a închis ochii să nu-l vadă plecând. 

A auzit toate uşile, una câte una. Primele încet, atente, cele din 
urmă brutal, concentrat şi apoi nimic. 

— Saşa!... şi mai repetă o dată numele încet, cu uimire, ca un 
nume nou, neauzit până acum, sosit dintr-altă lume. 

— Saşa!... şi apoi nu mai avu nicio preocupare, niciun rost şi goală 
viața, goală şi pentru totdeauna fără sens. Atunci înțelese că se 
stricase nu numai dragostea, dar şi sufletul, adânc. Ea, cea de până 
acum, murise. 

În odaie se întunecase. Putea fi pândită din toate colțurile. leşi 
fuga să scape. Urcând scara, i se păru că-l va găsi acolo unde va 


— 28 — 


ajunge, pe Saşa mort, nemişcat. Intră furişându-se cu spaimă în 
odaia mamei ei. O văzu pe bătrână călcând rufe lângă geam. Teancul 
alb era liniştit, luminat de lumina lâncedă a serii. Maria se aşeză pe 
pat. După o vreme, mama ei o întrebă: 

— Cine a fost, Saşa? 

Maria răspunse. 

— Da. 

Îi era gura îngrozitor de uscată, gâtul strâns. 

— A plecat? 

— Da. 

Cuvântul luă proporția materială de otravă ce i-ar sta putredă în 
gură. Bătrâna ridică privirea şi văzând-o pe Maria se sperie: 

— Ce ai? 

— Mamă, Saşa... Mamă... 

— Ce ai? Mario? Ce ai?... Vrei apă?... Bea puţină apă... 

Când bău apă, Maria începu să plângă, dar fără zbucium, cu 
lacrimi mari, limpezi. Şoptea: 

— Acum e gata... gata... s-a isprăvit... 

— Ce s-a isprăvit? 

— Totul... totul... acum gata... n-am să mai plâng... s-a isprăvit 
totul. 

Plângea cu capul lipit de mama ei, slabă, fără niciun gând, nicio 
dorință decât aceea de a sta aşa, ca un copil. Astfel o ținea când era 
mică, aceeaşi căldură lângă trupul ei puternic, acelaşi miros al 
hainelor, pe care îl cunoaşte atât de bine... 

— Fetiță mică... fetiță mică... 

Dar Maria ştia că liniştea aceasta e numai a clipei, a oboselii şi că 
acum, îndată, va începe din nou zbuciumul ei. 

Înspăimântată, plângea. 


Capitolul VI 


Când Alexandru Velescu a plecat de la Maria, odată ajuns în 
stradă, a rămas locului, neştiind încotro să meargă. 

Era una din acele după-mese târzii de vară, care se sting triste, 
aprindere luminoasă a zilei, înăbuşită de seară, foc sub cenuşă. 

Brusc, Alexandru se hotări şi o porni cu pas grăbit spre partea 
pustie a oraşului. 

O bucată lungă de drum merse fără gând. Trupul mecanizat căuta 


— 29 — 


să se îndepărteze cât de repede, cât de mult, de casa Mariei. 

După câtăva vreme însă, gânduri stingheritoare îl năpădiră totuşi. 
În minte i se întipăriseră glasul şi fața Mariei din clipa din urmă a 
despărțirii. I se părea că fusese dat afară. „Cu toate că eu am vrut 
despărțirea” — gândea, ca să liniştească vanitatea lovită. 

Credea că o cunoaşte bine pe Maria, atât de bine, încât hotărâse 
despărțirea până în cele mai mici amănunte, cuvinte, gesturi, 
socotind precis răspunsurile şi reacțiile Mariei. Purtarea ei atât de 
neaşteptată îl ameţise. Acum se trudea să se regăsească el pe el, aşa 
cum dorise să fie, cum hotărâse că va fi. Mai des ca orice îi răsăreau 
în minte mâinile Mariei. Mâini firave şi care, în clipa în care Maria 
stătea înaltă şi neclintită în fața lui, au tremurat uşor, ca un plâns 
tăcut. Imaginea asta revenea ca să doboare mulțumirea pe care 
credea că o va resimți despărțindu-se de Maria. 

„Dacă sufăr — îşi spuse - înseamnă că am iubit-o totuşi mai mult 
decât mi-am închipuit, deci cu atât a fost mai mare sacrificiul pe care 
l-am făcut despărțindu-mă de ea, căci trebuia să ne despărțim. Da, 
desigur că trebuia, şi pentru mine, dar şi pentru ea”. 

Vag, căuta să-şi amintească pentru ce trebuia, dar nu îşi putea 
preciza motivul. Explicaţia, în clipa asta, aluneca din amintire, aşa 
cum alunecă un nume sau cuvânt binecunoscut, jucându-se 
enervant cu mintea care vrea să-l prindă. Dar tot aşa cum te potoleşti 
ştiind că vei găsi cuvântul, numele, mai târziu, fără caznă, într-o 
răsărire extrem de simplă, tot aşa Alexandru se potoli, crezând că 
dacă hotărâse despărțirea lui de Maria, însemna bineînțeles că avea 
pentru ce o face. 

„Ce curios — îşi mai spuse - trăieşti atâta timp lângă un om şi crezi 
că îl cunoşti perfect, până la saturare, şi deodată vezi că nu ştiai 
nimic. Probabil că nu m-a iubit niciodată şi de aceea a avut puterea 
să se despartă astfel de mine”. 

Aici, Saşa simți ceva neplăcut. 

„Să nu mă fi iubit?” 

Mintea i se azvârli în căutarea vreunui semn. Însă amintirea 
clipelor în care Maria îi dăduse dovada dragostei printr-o privire, 
intonație, mângâiere, nu îi erau suficiente. Voia o dovadă materială, 
palpabilă, o dovadă pe care ar fi putut-o arăta oricui, aşa cum arăţi 
un act de vânzare sau însuşi obiectul. 

„Dacă s-a despărțit atât de rece de mine numai din vanitate, dacă 
în vanitate a găsit atâta putere încât să vrea să pară că mă dă ea pe 
mine afară, atunci înseamnă că în orice caz dragostea ei nu prea a 


fost mare lucru. Poate că toată dragostea ei nu a fost decât un joc 
interesat, inconştient poate, totuşi interesat. Îmi dau perfect seama 
că sunt, în definitiv, o partidă bună, mai ales peste câțiva ani şi mai 
curând poate... când voi începe să câştig”. 

Alexandru era mulțumit de acuitatea cu care se gândeşte. Se 
simțea inteligent şi pătrunzător, dar neliniştea sufletească nu se 
potolea. Deodată simți lipindu-se de el trupul Mariei. O mângâiere 
simplă de copil încrezător şi bun. 

„Nu, îşi spuse, nu pot crede că mi s-a dat ca să mă forțeze astfel s- 
o iau de nevastă. În ziua de astăzi lucrurile astea nu mai au sens. Şi 
apoi mă cunoaşte destul ca să ştie că nu sunt eu acela care m-aş 
putea încurca cu asemenea lucruri. În definitiv, oricare ar fi 
explicaţia, cu atât mai bine că a avut puterea să se despartă astfel de 
mine. Aşa ne-a fost mai uşor la amândoi. Mai comod decât scene 
displăcute”. 

Alexandru a mai făcut câţiva paşi. Prin fața gândurilor îi flutură 
din nou tremurarea mâinilor sensibile şi apoi se distinse iar privirea 
aceea a Mariei care, în clipa despărțirii, cuprinsese toată fața, părând 
în aprinderea asta că niciodată blândeţțea pleoapelor nu o vor mai 
putea stinge. 

„Ce ai face dacă aş fi însărcinată? Da, însărcinată... îi striga Maria. 
Şi acum să pleci, du-te”. 

„Să fie oare cu adevărat însărcinată? Sau mi-a pus o astfel de 
întrebare ca să-şi bată joc de mine? Dar cum poate cineva, în 
asemenea clipe, să facă astfel de... glume? Într-adevăr, nu mă 
aşteptam din partea ei la aşa ceva! Desigur că a simțit că m-am 
tulburat. Era şi greu să nu te tulburi când privea aşa. Niciodată nu 
am văzut-o privind aşa. Cred, după câte îmi amintesc, că i-am spus 
chiar că aş lua-o de nevastă. Ce imbecil! Atunci a găsit prilejul să mă 
dea afară. Întotdeauna a avut predilecție pentru scene... penibile. De 
altfel, o sarcină nu comportă neapărat o căsătorie. E mult mai uşor şi 
mai comod un avort. Deci, dacă este însărcinată, o priveşte. 
Maximum putea să-mi ceară să suport cheltuielile. Şi apoi, în 
definitiv, am făcut fiecare ce am vrut. Dacă a fost a mea, nu a părut 
deloc că se teme de consecințe”. 

Ceva oarecum neplăcut sosea din nou în gânduri, le ocoli cu 
dibăcie, cum ai căuta locuri mai uscate, mai înalte, ca să treci printr- 
o băltoacă. 

„Acum suntem liberi amândoi. Liberi 

Şi Alexandru se sprijini pe acest gând. O evadare dintr-o realitate 


1? 


neplăcută, într-un vast câmp de dorințe şi speranțe. Imagină 
mulțime de femei, care puteau fi toate ale lui. Soseau într-o mişunare 
imprecisă de trupuri, de sexe, de mâini, de râsuri, de glasuri. Femei 
frumoase care se legănau umblând. 

Gândul Mariei se strecură din nou, cu o mişcare timidă, 
înfricoşată. „În definitiv, nici nu fusese o adevărată femeie Maria!” 
Alexandru cuprindea o dorință brutală, rigidă, de femei care se vor da 
lui într-un ritm voinic şi fără complicaţii sentimentale de sensibilități 
acute, cu priviri ireale, cu mâini prea blânde. 

„Ce de timp, ce de timp am pierdut” — îşi spuse Alexandru cu furie 
şi ură. 

O nevoie violentă de viață i se lărgi în trup. Se destinse senzual, 
încordă umerii, respiră adânc şi privi în jurul lui. 

Femeile toate puteau fi ale lui, toate ale lui. Lumea întreagă plină 
de femei. Fardurile de pe obraz, râsul dinților, rochiile în jurul 
trupului, pălăriile pe cap, inelele de pe degete, toate astea nu 
ascundeau nimic. Femeia goală, orbitor de goală, era pretutindeni. Şi 
dacă nu erau ale lui aici în stradă, ci trebuia să te ascunzi, totul avea 
un sens plăcut şi distractiv, ca şi fardurile de pe obraz, ca şi hainele 
de pe trup, ca şi pălăriile de pe cap, ca şi râsul impudic, tăgăduitor. 

„Femei” şopti Alexandru. 

Casele întregului oraş aşteptau întâlnirile. Gândi să se ducă la una 
din casele acelea pe care le ştia, dar îşi surâse iertător, ca unui copil 
care ar vrea să se joace cu toate jocurile deodată. Se domoli. De altfel, 
îi era frică şi de boli. Atunci brusc se întristă, iar femeile care treceau 
şi cele toate care aşteptau ascunse în case, îi părură îndepărtate şi 
învăluite nu în farduri, pălării, rochii, pantofi, ci în mulțime de 
complicaţii care cereau altă caznă ca să fie îndepărtate decât efortul 
de-a dezbrăca o femeie. 

„Pleacă, pleacă” — îi striga Maria şi privirea ei se aprindea din nou, 
nimicind fața. 

Alexandru umblă mai repede. 

„Parcă nu o să-şi găsească şi ea altă dragoste!” 

Atunci Alexandru a fost gelos, dar lucrul i se păru atât de ridicol, 
încât râse încet, batjocoritor: 

„Othelo poate!” 

Buzele i se crispară în efortul ce îl făcea să păstreze râsul lăuntric. 

„Bineînţeles că o să-şi găsească şi ea o dragoste nouă! Că doar nu 
o să ne călugărim. Sau să ne sinucidem în masă din pricina 
dragostei!” — îşi striga Saşa cu violență, distrugând cu brutalitate 


22080; 


sentimentele ce se înălțau în el, aşa cum şi-ar fi tras palme sau s-ar 
fi ciupit ca să se trezească. 
Grăbi iar pasul. 


Capitolul VII 


Când Alexandru Velescu a ajuns acasă, întunericul nopții 
coborâse. Gândurile îi erau acum mai şterse din pricina oboselii. În 
aerul cald şi negru, cu mişcări furişate de lene şi mângâiere, se 
plimba o adiere răcoroasă care îi trecea pe frunte plăcut. 

Cu toate că era târziu şi găsi poarta intrării încuiată, zări la 
fereastra mamei lui o lumină care se strecura afară îmblânzită de 
rețeaua dantelată a perdelei. 

Alexandru se simți deodată grăbit să meargă să vorbească cu ea. 
Pătrunse în casă descuind uşa violent. Prin odăi căută să treacă 
repede. De mic copil resimțea aceeaşi impresie dezagreabilă de frică 
de îndată ce era singur într-o odaie întunecoasă, ca şi cum 
închiderea pereților peste întuneric ar fi adunat o pândă care se 
putea azvârli asupra lui. De data asta, remuşcările se amestecau cu 
frica, amplificând-o. Alexandru, cuprins de panică, se opri în mijlocul 
odăii şi se căzni să rămână nemişcat. Se simțea şubred. Umerii lui 
mari, trupul înalt, nu foloseau. În piept simțea inima bătând repede, 
speriată, mică. 

Clipa de voinţă, de forțată stare pe loc, îi desluşi toată slăbiciunea 
lui. Îşi simțea obrajii roşii de necaz şi mândrie lovită. Totul îi păru o 
pedeapsă. Plecă repede, înfricoşat. Pe culoar alergă fără să mai 
aprindă lampa, cu toate că era înspăimântat şi de gândul că s-ar 
putea lovi de ceva şi astfel să se sperie îngrozitor, ca într-o prăbuşire 
noaptea în vis. 

O găsi pe mama lui în pat, citind. Alături de ea, o lampă mică îşi 
revărsa lumina liniştită asupra părului ei alb, strălucitor. 

După ce îi dădu bună seara, Saşa se trânti pe scaun şi spuse cu 
voce schimbată: 

— Credeam că nu îţi este bine, de aceea am intrat... E târziu... Era 
lumina aprinsă... 

Bătrâna nu răspunse. Îl privea cu îngrijorare. Aştepta. 

Atunci Alexandru văzu că mama lui, ca de obicei, ştie tot ce se 
petrecuse cu el, toată cazna lui. Se simți ocrotit. Nervii i se 
destinseră, inima i se potoli. 


— 33 — 


— Mamă - şopti — aş vrea să vorbesc cu matale. 

Bătrâna se înălță uşor pe perne, atentă. 

— M-am despărțit de Maria, spuse în şoaptă Saşa, după o pauză. 

Era prima dată când îi vorbea de Maria mamei lui. 

Bătrâna însă, foarte gravă, fără nicio mirare în glas, îl întrebă ca şi 
cum ar fi urmat o conversație demult începută: 

— De ce, Saşa? 

— Pentru că mi-am dat seama că nu o iubeam destul, spuse 
brusc, cu violență şi odată cu răspunsul acesta regăsi motivele 
pierdute ale despărțirii. „Da, trebuia”, afirmă şi se simți uşurat, gata 
să înfrunte interogatoriul oricui, cu solemnitate. 

Fără să-l privească în ochi, bătrâna întrebă încet, o încercare plină 
de teamă: 

— Eşti sigur? 

— Da, mamă - răspunse Alexandru cu o fermă hotărâre. 

Atunci bătrâna simți o mare bucurie. Din tonul lui Alexandru îşi 
dădu seama că într-adevăr despărțirea era definitivă, că Alexandru 
nu o iubeşte pe Maria. Totul era lămurit şi aceasta fără să fi fost 
nevoie de amestecul ei. Ar fi vrut să-şi facă semnul crucii, aşa cum 
obişnuia de câte ori o nenorocire fusese înlăturată. Dar aducându-şi 
aminte de tulburarea Mariei, stăpâni bucuria glasului şi întrebă cu 
aceeaşi sfială: 

— Dar ea ce spune? 

Saşa se avântă: 

— Nu îşi poate da încă seama de ce am făcut ceea ce am făcut. Mai 
târziu însă, când va putea judeca, eu cred că va fi mulțumită. Mai 
bine acum despărțirea decât mai târziu. Mai târziu ar fi fost mult 
mai... ar fi fost prea târziu. 

Privirea înlăcrimată a Mariei răsări în mintea bătrânei. Ochii aceia 
speriaţi, cu groaza morții în ei... 

— Ea... nu te iubeşte? întrebă doamna Velescu cu acelaşi glas 
şoptit. Nu suferă? 

Dar Saşa răspunse rar, neputându-se lămuri. Reîncepea 
frământarea din stradă: 

— Nu ştiu. Poate că nu ştie nici ea. În tot cazul, a primit 
despărțirea noastră cu destulă... cu foarte multă stăpânire de sine... 
răceală chiar. 

— Răceală? 

— Da, răceală. 

— Ieri, când a venit, părea tulburată.. Nu ţi-am spus, pentru că 


— 34 — 


sunt de părere că în lucrurile astea nu trebuie să se amestece 
nimeni. Nu voiesc să mă amestec. 

— Era tulburată, zici? 

— Da. 

„Mă iubeşte” — se gândi Alexandru şi o vanitate satisfăcută, 
victorioasă îi cuprinse trupul. Atunci începu să vorbească repede, 
repetând ceea ce mai spusese: 

— Nu puteam face altfel. Trebuia să ne despărțim. Trebuia. Mai 
târziu o să-şi dea şi ea seama de aceasta. Va fi mulțumită... 

Bătrâna îl privea atentă şi urmărea cu uşurinţă printre cuvintele 
lui repezi, tot ce gândea cu adevărat şi ce voia să ascundă. El încă 
spunea: 

— Mai târziu ar fi fost nenorocită... Nu sunt făcut pentru viața pe 
care putea să mi-o dea ea... Nu ţi-am vorbit niciodată de lucrurile 
astea, pentru că ştiam că ai toată încrederea în mine... În judecata 
mea... că nu te-ai fi opus chiar dacă nu aprobai. Ştiam şi ce 
responsabilități îmi luam  căsătorindu-mă cu ea... şi ce 
responsabilitate puneam şi pe umerii dumitale. Această încredere 
care ai avut-o în mine m-a făcut poate mai precaut. Ştiu şi ce 
responsabilitate mi-am luat şi acum, despărțindu-mă de ea. Sunt 
timpuri foarte grele... abia am început cariera mea, totuşi îmi dau 
perfect de bine seama... 

Tot ce spunea Saşa erau tocmai argumentele care o făcuseră şi pe 
ea să dorească o despărțire a lor. Cert, mai târziu Saşa va putea face 
o partidă mult mai bună. Era păcat ca din pricina unei simple 
întâmplări să te laşi dus de viață. Bătrâna doamnă Velescu îl asculta 
pe Saşa cu satisfacție. Aceleaşi lucruri, dacă le-ar fi spus ea lui Saşa 
acum câteva luni, el ar fi fost în stare să ia apărarea argumentelor 
contrarii, a puterii pe care o poate da dragostea de viață, a potrivirii 
cu Maria... etc. Şi bătrâna surâse ironic de parcă nu ar fi fost vorba 
de despărțirea lui Saşa de Maria, despărțire pe care o dorise atât, ci 
de o întâmplare care desluşea întreaga batjocură adusă dragostei în 
viață. Gabriel Velescu, bărbatul ei... de pildă... 

Saşa simți surâsul. Crezu că fața lui trădase minciuna cuprinsă în 
cuvintele spuse de el şi toată vanitatea gândului că Maria îl iubeşte 
încă. Tresări. 

— De ce mă priveşti aşa? Nu eşti de părerea mea? -— întrebă cu o 
violență obraznică. Ţi se pare că nu am dreptate? Vezi bine că sunt 
tulburat încă. Am nevoie de ajutorul dumitale, nu de ironie. Îţi spun 
drept că mă aşteptam să fii mulțumită de despărțirea mea de Maria. 


— Dar cine ţi-a spus că ai făcut rău, Saşa? 

— Te asigur că nu e lucru uşor ce am făcut! Sunt obosit... sunt 
deprimat. Mă simt singur... 

I se păru chiar că regretă ce a făcut, că Maria poate totuşi l-ar fi 
înţeles mai bine ca oricine. Îşi ascunse fața în mâini, coatele rezemate 
de genunchi. 

Bătrâna îl chemă uşor: 

— Saşa. 

Saşa ridică o privire tulbure. 

— Vino aici, Saşa. 

Bătrâna îi făcu loc la marginea patului. Saşa se aşeză lângă ea. 

— Ai făcut bine, Saşa. Chiar dacă suferiți amândoi acum, e mai 
bine aşa. Eu am aşteptat despărțirea asta. Era o nebunie ce voiai să 
faci... la vârsta voastră să vă luați asemenea responsabilități! Era 
păcat să începeţți de acum cu greutăţile vieţii... Ce a fost frumos în 
dragostea voastră, începutul, uşorul, l-ați avut, mai departe, 
greutățile trebuiau neapărat înlăturate. Nu sunteți niciunul destul de 
bogați ca să fi putut fi fericiți. E grea viața în ziua de astăzi, ai 
dreptate. 

Cuvintele amorțeau remuşcările lui Saşa. Se simțea cuprins de o 
moleşeală plăcută, leneşă, adormitoare. 

— Da, mamă, cred că am făcut bine. A fost necesar. 

Bătrâna îl văzu pe Saşa liniştit. Atunci, obosită de minciuna 
cuvintelor ei, închise ochii. Acum însă o vedea pe Maria desluşit şi 
desluşit vedea şi cât suferă Maria, rămasă singură. Vedea ţipetele 
adunate în fața aceea care stăpânea cu greu plânsul păstrat adânc, 
ca un izvor sfânt al durerii... şi privirea fierbinte, luminată de gânduri 
omorâtoare pe care o înălțase spre fața ei îmbătrânită, spre părul ei 
alb, cerşind ajutor şi încredere. Saşa însă era liniştit. Deschise ochii 
şi îl privi. Avea fața lui de totdeauna. Tot ce făcuse, pentru el făcuse. 
Nu avusese niciodată nicio altă bucurie decât numai pe Saşa. Acum, 
în el, avânturile erau îndreptate spre viitor, spre încrederi. 
Remuşcările trebuiau înăbuşite. 

Saşa, lângă ea, nemişcat, se simțea liniştit. Şi singurul lucru pe 
care l-ar fi dorit, ar fi fost să nu trebuiască să plece din odaie, să se 
mişte, să trezească iar cine ştie ce gânduri neplăcute. 

Când a plecat din odaia mamei lui, căută să păstreze în trup acea 
moleşeală plăcută. 

În odaia de alături însă era întuneric. Alexandru, fără să aprindă 
lumina, se strecură binişor printre lucrurile ce stăteau în obişnuitele 


lor locuri. Dar, în întuneric, fu cuprins din nou de teama aceea a 
vidului care îl amețea. Ca să scape mai repede, scara o urcă în goană 
şi urcând, simțindu-şi inima bătând, îşi aminti de odaia unde se 
întâlnea cu Maria şi de scara care ducea la odaia lor. Scara aceea o 
urcase de multe ori în goană şi, ajuns sus, aşeza mâna Mariei asupra 
inimii care lovea violent. Asta era la început, la început de tot, când 
era îndrăgostit. 

„De ce bate aşa?” întreba Maria râzând. 

„Vine la tine”. 

Şi Maria săruta locul. 

Cu grabă, Saşa căută ultimele trepte cu piciorul, fiecare treaptă 
până în fund. Dibui apoi cu mâinile întinse. Nu mai ştia unde se află. 
În întuneric i se păru că aude o respiraţie străină prin apropiere. Se 
înfioră. 

— Cine e? şopti îngrozit, oprit locului, fără să ştie cât mai are de 
urcat. Un surâs uşor îi răspunse gudurându-se: 

— Eu, Lina. 

Femeia aprinse un chibrit. Atunci, în lumina slabă, văzu la un pas 
spre stânga, pe Lina, fata din casă, care râdea cu stângăcie şi spunea 
în şoaptă cu acelaşi glas gâdilat: 

— Eu sunt... V-am pregătit patul! 

Şi cu ultima licărire a chibritului pe care îl ţinea aprins, ochii ei 
luciră verzi. 

„Sunt liber — îşi spuse Alexandru - sunt liber”. 

În întuneric, Alexandru, în loc să treacă singur în odaie, ca de 
obicei, cuprinse brutal corpul puternic al femeii. 


Bătrâna doamnă Velescu, înainte de a adormi, încrucişă mâinile şi 
se rugă pentru Alexandru, apoi şi pentru Maria, pentru potolirea 
Mariei. Se închină şi adormi cu remuşcările mult alinate, îndepărtate. 


Stei C 


PARTEA A DOUA 


Capitolul VIII 


Doctorul Lucian Panu căuta să-şi lămurească pentru ce pe Maria o 
socoteşte cu totul altfel decât pe ceilalți oameni. 

„Poate pentru că sunt îndrăgostit de ea, cu toate că mai curând aş 
crede că m-am îndrăgostit tocmai pentru că lângă ea am simțit din 
capul locului o emoție pe care nu mi-a dat-o încă nimeni altcineva. 
Mi-a fost aproape înaintea oricărui gând. Parcă nu am cunoscut-o, ci 
am recunoscut-o; iar din clipa aceea gândurile mele sunt puternice în 
posibilitățile lor, şi, cu toată exaltarea, rămân sănătoase, clare, 
naturale. Oamenii care ne dau puterea să credem în viitor sunt cei 
care ne leagă, şi un surâs de mulțumire i se strecură pe buze. Am 
deosebit-o tocmai pentru impresia imediată şi clară pe care mi-a 
făcut-o. Totul a fost fără calcul, fără aşteptare, fără pregătire voită. 

Nu înţeleg însă de ce se poartă cu mine atât de ciudat, ca şi când 
între noi ar exista o neînțelegere, o supărare veche. 

E amețitor când te gândeşti că ea ar putea trece pe lângă o 
întâlnire ca a noastră fără să-şi dea seama de raritatea întâlnirilor de 
felul acesta! Şi totuşi nu se poate să nu fie a mea, e imposibil! Toată 
atitudinea ei rece nu poate fi decât o fațadă aşezată între ea şi mine 
din cine ştie ce motive, necunoscute de mine, şi care vor dispărea, 
vor trebui să dispară. 

Maria. Numele îi este clar şi cuprinde perfect sentimentul meu 
pentru ea. 

Pot gândi rece asupra acestei îndrăgostiri, însă de câte ori numele 
ei ia forma amintirii întâlnirii noastre, imaginea este totdeauna 
năpădită de aceeaşi emoție a inimii care îşi schimbă ritmul. Nu mai 
repede, ci surd, dureros, şi cu un sânge mai cald, care amețeşte. 

Maria. 

Sunt două săptămâni de când emoția asta e nemişcată, exactă, 
aceeaşi, cu aceeaşi intensitate uimitoare şi niciodată simțită până 
acum pentru nimeni altcineva. 

În dragoste, nimic nu poate fi afirmat cu certitudine, totuşi, cred 
că această îndrăgostire, această recunoaştere violentă a omului care 
îți place cuprinde o forță care dă încredere în alegere. Cu toate că, 


— 38 — 


dacă această alegere, pe care o face instinctul, ar dovedi implacabil şi 
perfecțiunea alegerii, atunci ar însemna că întotdeauna aceste 
îndrăgostiri să fie reciproce. Nu se poate perfecțiune în dragoste fără 
reciprocitate. Se poate acuitate, însă nu perfecțiune. 

Că ne-am văzut numai de puţine ori şi niciodată singuri, asta nu 
ar trebui să împiedice bucuria întâlnirii noastre... Să te întâlneşti 
întâmplător pe stradă şi să ai certitudine... O privire e suficientă ca 
totul să fie lămurit... 

Nu am înțeles însă nici privirea ei, atunci, în prima clipă a 
întâlnirii noastre. A fost o privire ostentativă, violentă, uimită totuşi, 
adusă la suprafață parcă dintr-altă lume, a altor înțelegeri şi 
aşteptări. Totul pentru o clipă, ca să plece apoi din nou, fără să 
accepte să primească nimic. Eu însă cred că ştie precis ce simt 
pentru ea. Ştie. 

Privirile îi sunt întotdeauna făcute din sclipiri reci care vor să 
acopere, să nu lase nimic la suprafață, nimic dezvelit dintr-un adânc 
cald. Priviri furişate ale omului care ascunde un gând”. 


Lucian Panu căută să-şi amintească privirea întâia a Mariei, ca o 
prezență reală. Dar amintirea aluneca şi Lucian nu putea prinde 
decât emoția lui, certă. În această căutare, Lucian se dădea din nou 
întreg. O îmbrățişare intensă a dorinței, a vieții lângă Maria. 

„Maria”. Dar violența dorinţei întrecu gândurile şi se avântă într-o 
lume făcută numai din absoluta nevoie a împlinirii. Hotărârea lui 
Lucian era iremediabil luată. 

„E a mea - îşi şopti — ea mea”. 


Capitolul IX 


— În definitiv... spuse Maria. 

— În definitiv, ce? întrebă Stela. 

— În definitiv, nimic. Am spus numai aşa. 

— Dacă ai şti ce enervant este obiceiul de a vorbi „numai aşa”. 

— Dacă îți place, dacă nu... 

— Dacă nu? 

— În definitiv... 

— Eşti insuportabilă. 

— O! în definitiv! 

— De câtva timp eşti de nesuferit. Nu se mai poate apropia nimeni 


de tine. Parcă ai turbat. 

— Mulţumesc. 

— Pentru puţin. Dacă vrei, te mai pot servi cu câteva complimente 
de felul acesta. 

— N-au să folosească. 

— Ştiu. 

Maria simțea în ea nemărginită putere, însă nu ştia ce face cu 
puterea asta inutilă, care o durea. 

— În definitiv - murmură din nou. 

Stela înălță din umeri şi o privi aşa cum ai privi pe un nebun, cu 
milă şi curiozitate totodată. Continuă apoi să se fardeze în fața 
oglinzii. 

Maria îşi zise: „Când Alexandru a plecat, am suferit îngrozitor, 
intolerabil. Simțeam durerea atât de plină în suflet, de mare — 
înăbuşeam - încât, bineînțeles, nu puteam gândi. Acum totul este gol 
şi dacă sufăr, sufăr din pricina acestui gol. Totul îmi este indiferent. 
Nu am pentru ce gândi. Ştiu că totul este fals. Nu doresc nimic. Dacă 
aş fi continuat să sufăr tot atât de intolerabil ca atunci când Saşa a 
plecat, m-aş fi omorât; dar acum aş dori să mor pentru că inutilitatea 
asta în care trăiesc mi-e intolerabilă. Când era mai bine: atunci, ori 
acum? Nici atunci, nici acum. Dar ce ar fi mai bine? Nu ştiu, pentru 
că nu doresc nimic, nu doresc absolut nimic, decât să se sfârşească 
totul”. 

— Stelo, eu am să stau câteva zile nemâncată... 

— Ai înnebunit? Asta ce mai e? 

— Am să stau nemâncată, urmă Maria cu glas tărăgănat, până 
când o să-mi fie atât de foame încât am să doresc să mănânc. 
Noaptea am să visez mâncare, ziua am să mă gândesc la mâncare. 
Gândul o să ia nişte proporții de intensitate acută. Am să te chem 
aici şi o să vorbim despre mâncare. O s-o rog pe mama să gătească în 
zilele acelea tot ce-mi place mie mai mult, să fie casa plină de miros 
de mâncare. Am să vin cu voi la masă şi am să vă privesc cum 
mâncaţi... Am să ies în oraş şi am să trec prin fața bodegilor... prin 
fața farfuriilor pline cu tot felul de mâncăruri... Ştii cum miroase în 
fața bodegilor? 

— Ai citit toate astea într-un roman? 

— Nu. 

— Şi crezi că dacă ai să stai nemâncată, o să-ţi folosească la ceva? 

— Da, o să mă distrez. 

— Eşti complet dementă. 


— 40 — 


— Tu nu poți să înţelegi câtă nemărginită tristețe este în a te 
distra, închipuindu-ți că mori de foame. 

— Pe tine o să te pedepsească Dumnezeu odată. 

— Să-ţi imaginezi, adică să ştii că există oameni care mor de 
foame, iar tu cauţi să-ți închipui că eşti fericită pentru că ai ce 
mânca. Eu trebuie să fiu fericită. Ce îmi lipseşte? Nu îmi lipseşte 
nimic. Pot merge în cămară şi mânca pe săturate. 

— Şi după ce ai ce mânca, faci celor din jurul tău viața imposibilă. 
Veşnic eşti îmbufnată ori dementă. Te târâi de colo-colo şi deodată 
parcă ai dinamită în tine şi ai să explodezi. Trăim terorizaţi de tine. 

Maria tăcu. Într-adevăr, ştia că ea nu face plăcere nimănui trăind. 
O ceaţă i se cobori pâclă pe gânduri şi îi închise orizontul. Rămase 
nemişcată. Ştia că tot ce vorbeşte nu are sens. Îi era ruşine că 
vorbeşte astfel. Printre gene o privea pe Stela. Stela semăna cu o 
pasăre. Are mişcări de pasăre, iar în glas şi în râs, fâlfâiri de aripi. 
Stela e rea? Nu, dar nu e nici bună. Stela ce vrea? Stela nu vrea 
aproape nimic. Vrea să se mărite. Câteodată se bucură puțin sau se 
întristează uşor, aşa cum ciugulesc păsările firimituri de pâine. Stela, 
Stela. Fața Stelei seamănă cu a Mariei. Vag. Totuşi seamănă. Stela e 
sora ei. Toți oamenii sunt frați între ei. Toţi oamenii seamănă între ei. 
Vag. Ce vor oamenii? Vor să fie fericiți, dar asta nu se poate. De ce 
vor oamenii să fie fericiți?! Fără fericire nu se poate trăi?... 

— Mario, tu ce rochie îmbraci azi? 

— Indiferent. 

— Serios că vrei să stai nemâncată? 

— Da. 

— Nici după-masă la ceai nu iei nimic? 

— Nimic. 

— Dar după câteva zile iar începi să mănânci? 

— Da. 

— Poate vrei să slăbeşti? O să se supere mama. 

— Nu vreau să slăbesc. 

— Atunci de ce nu vrei să mănânci? 

— Ca să mă distrez. 

Pauză. Stela continuă apoi: 

— După-masă vine şi doctorul Lucian Panu. l-am telefonat şi a 
primit imediat. 

Maria tresări uşor. 

— Bine, să vină. 

— Mi se pare că este îndrăgostit de tine, Mario! 


— 41 = 


— O să-i treacă. 

— De ce să-i treacă? 

— Vrei să vorbim despre altceva? 

— Cum doreşti. 

— Şi cine mai vine? 

— Veroniade, Gigi Veroniade, pictorul, cu fratele lui Niki. Mai vine 
şi Angela Boeru şi vine şi locotenentul Florin Negrea. 

— A, vine şi Florin, Floricel Negrea cel frumos! Bravo, bravo! 
Frumos băiat! Vine din ce în ce mai des. O să ajungă să vină zilnic. 

Stela se înroşi. Avea o față îmbujorată de copil surprins făcând 
năzbâtii. 

— Da, vine... 

— Mi se pare că este îndrăgostit de tine. 

Stela tăcu. Maria continuă: 

— O să-i treacă şi lui. 

Stela sări: 

— Eşti de nesuferit. De ce să-i treacă? 

Maria urmă: 

— Sau îţi închipui că o să-l ţină dragostea viața întreagă! Vrei să-l 
iei de bărbat? Nu te sfătuiesc să iei un militar. 

— Mario! 

— E foarte... frumuşel, e drept lucru. Are cizme frumoase, e lucru 
şi mai drept. Dar ce ar fi să nu-i ajungă zestrea pe care ţi-o poate da 
tata? Te-ai gândit la asta? Că ştii, în definitiv, nu suntem bogați. Dar 
vezi, Stelo dragă, defectul cel mare al lui Florin Negrea e că el nu ar 
înțelege deloc să se distreze stând nemâncat câteva zile. De altfel, ar 
trebui ca lucrul să nu te întristeze, căci nici tu nu înţelegi. O să vă 
învoiți foarte bine. Tu crezi că îşi bate ordonanța? Eu cred că da. 
Fiecare cu distracţiile lui. Îi dă palme peste obraz. Probabil că mai are 
şi alte distracţii tot atât de interesante. Totuşi, îți pot spune cu 
certitudine că nu este un om rău. E numai inconştient. Lucrul se 
vede din primul moment. Nu e nevoie să mergi la cărturăreasă să-ți 
spună viitorul tău cu el, ascultă-mă pe mine. Un om inconştient 
poate face tot atâta rău ca un om rău. Apropo, încă o bănuială 
asupra lui, în defavoarea lui, bineînţeles, lucrurile bune nu am să ţi 
le spun: umblă mult pe la femei de stradă şi în compania lor se simte 
spiritual. O plăcere pe care desigur o va cultiva toată viața. 

Stela avea ochii speriați. 

— De unde ştii? — bolborosi cu spaimă. 

— Nu trebuie să te sperii. Ce îți spun nu e precis decât în măsura 


— 42 — 


în care părerile mele nu vor da greş. Ceea ce nu este exclus. i le 
spun toate astea nu din răutate, cum s-ar părea, ci ca să-ți fac un 
bine: un homme prevenu en vaut deux. Deci... 

Fața Stelei se crispase. Plecă trântind uşa violent. Maria rămase 
uşor obosită, profund deprimată. 

„Dar Saşa, cu cine o fi trăind? Tot cu femeile de stradă? Ce curios, 
cu toate că ne-am despărțit, totuşi aş vrea să ştiu dacă atunci când 
era cu mine mă înşela sau nu? Nu am să pot afla niciodată. 
Câteodată mi se pare desluşit că da, cu oricine. Cu servitoarea aceea 
de la ei din casă, cu femei întâlnite seara pe drum, cu oricine. Acum 
însă e cert că da. Acum mă înşală. Cât timp îl voi iubi, cât timp voi fi 
obsedată, înseamnă că mă înşală. 

Totuşi, cred că am făcut bine vorbindu-i astfel Stelei. Pare într- 
adevăr pe punctul de a se îndrăgosti de acest Floricel, enervant şi 
prost; iar el pare foarte la largul lui în postura de bărbat iubit de 
toate femeile. În definitiv, te pomeneşti că se potrivesc amândoi. 
Desigur că acesta este punctul principal: potrivirea”. 

Deodată răsări în mintea Mariei, clară, faţa doctorului Lucian 
Panu. 

„Domnişoara Maria Măneanu, domnul Lucian Panu”. 

Atunci, din partea lui a fost o învăluire definitivă şi profundă a 
Mariei. Ea nu-şi putuse ascunde tulburarea şi privirea ei a trebuit să 
răspundă. Privirile s-au întâlnit, au pus stăpânire una pe alta. Într-o 
clipă fusese totul hotărât cu o intensitate unică şi prețioasă, dar în 
clipa următoare, Maria se revoltase de această supunere a ei şi găsise 
gânduri care să răcească totul. „Doctorul Lucian Panu? Da, un om 
poate mai bine ca ceilalți, deci un om mai periculos ca ceilalți”. Iar 
acum, gândindu-se la el, la elanul privirii lui, Maria are aceeaşi 
zbatere în aceeaşi aprigă apărare ca în clipa aceea, când, înaintea 
oricărui gând, simțise azvârlirea ei către el. 

„Mi se pare că este îndrăgostit de tine” a spus Stela, dar Maria 
răspunde, acum şi mereu, cu o încăpățânare violentă, distrugătoare: 
„O să-i treacă”. 

Şi o să-i treacă, Maria ştie. Atâta lucru a putut învăța din plecarea 
lui Saşa. 

Locotenentul Florin Negrea se preface că este îndrăgostit de Stela. 
Doctorul Panu de Maria, căci dragostea nu există decât în măsura în 
care te poți preface, dar sunt mincinoşi care cred în minciuna lor — 
mint cinstit — bineînțeles atâta timp cât le convine această minciună, 
apoi trec la o nouă şi obraznică încercare de sinceritate pentru 


— 43 — 


clădirea unei noi minciuni: o dragoste nouă. Bineînţeles, Saşa, chiar 
cu femeile de stradă, minte. E imposibil altfel. Şi pentru ele se găsesc 
cuvinte care să le facă plăcere, tot atâtea cuvinte ca pentru orice 
dragoste, desigur. Intonațţiile şi expresiile care au fost pentru ea, 
întoarse acum către alte femei, aceleaşi mângâieri. Maria se strânse 
şi azvârli imaginile cu spaimă. Diferenţa dintre doctorul Panu şi 
Negrea locotenentul este imensă. Totuşi, diferența asta „imensă” nu 
înseamnă nimic. Toţi suntem frați, strigau gândurile Mariei, toți 
oamenii sunt frați între ei. Totul este inutil, şi înjositoare e numai 
slăbiciunea sentimentală, care se complace în dorințe care nu se pot 
împlini. Trei atitudini sunt posibile în dragoste: ori ai puterea să te 
omori de îndată ce vezi că nu se poate găsi dragoste (pentru ce să nu 
te omori, dacă nu poți trăi fără dragoste?), ori ai puterea să-ți clădeşti 
o nebunie în care să crezi împotriva oricărei realități (sunt nebuni 
care la margine de drum caută împlinirea cuvântului „iubesc” cu 
oricine, viața întreagă), ori dacă nu, trebuie să primeşti totul aşa cum 
e, fără revoltă. Pentru ce Stela să nu se căsătorească cu Florin 
Negrea? Tatăl şi mama ei cum trăiesc de atâția ani de zile, putând 
răbda să se privească în ochi, acum, când ştiau că au mințit 
întotdeauna? Există în salon o fotografie unde ei amândoi, tineri, 
sunt unul lângă altul, capetele apropiate, surâzători. Fotografia 
aceasta o priveşte toată lumea şi îi vede şi pe ei acum, duşmănindu- 
se. Dintre Lucian Panu şi Florin Negrea, apoi Florin Negrea 
locotenentul trebuie preferat. Are dreptate Stela. Acest Florin este 
uşor de ghicit. Toată scârba este la suprafață. E suficient să te uiţi la 
cizmele lui ca să ştii ce vrea de la viață. Nu te poate înşela cu nimic; 
cu nicio exaltare, cu niciun ideal. Simplu. Simplu de tot, îngrozitor de 
simplu, dar asta trebuie primit. Cine nu s-a omorât sau cine nu a 
înnebunit, trebuie să aibă puterea să-l primească pe Florin, adică 
viața aşa cum e, iar nu complicațiile privirilor mistice, care s-au 
recunoscut înaintea oricărui gând. Saşa a spus: „Mario, te iubesc, tu 
eşti viața mea”, apoi a plecat. Oricine are dreptul să spună „te 
iubesc” şi apoi să plece. 

Cu ce se deosebesc oamenii care au sensibilitate de cei care nu au 
sensibilitate, dacă şi unul şi celălalt pot trăi la fel? Să te omori pentru 
că nu poți curăța durerea de pe pământ, sau să te mulțumeşti cu 
ajutorări mărunte, care nu te deranjează, două minute tăcere pentru 
cei ce suferă, doi lei unui cerşetor? 

Saşa o întreba pe Maria, la începutul dragostei lor: „Te doare 
capul? Nu îţi este frig? Stai bine? Vrei să-ți ajut să urci scara?” Apoi, 


— 44 — 


când nu a mai iubit-o, nu a întrebat-o când a plecat: „Crezi că ai să 
mori? Crezi că vreodată ai să mai poți avea o bucurie în viață? 
încredere, vreodată?” 

Saşa acum întreabă pe alte femei: „Nu îți este frig? Vrei haina 
mea? Te supără prea multă lumină?...” Şi mergând la restaurant dă 
doi lei unui cerşetor când trece pe lângă el. 

În tot cazul, parcă mai uşor ar suporta ea, Maria, durerea pe care 
i-ar putea-o aduce un Florin Negrea, decât subtilele posibile cuvinte 
adresate de doctorul Lucian Panu, care cer demență ca să le poți 
răbda. Poate ea, Maria, chiar de-ar muri strigând, să-l aducă pe Saşa 
înapoi? Atunci pentru ce Lucian Panu? Pentru ce să stai lângă acei 
oameni care te omoară plecând?” 

Maria aruncă asupra lui Lucian toată revolta adunată din pricina 
lui Saşa. 

„E inutil şi revoltător. Se poate întâmpla ca el, Lucian, să fie de o 
sută, de o mie de ori mai potrivit cu mine ca Saşa, să-l pot iubi mai 
mult, mai mult, dar atunci mai departe să plece, mai inutil totul”. 

Privirea clară a ochilor lui Lucian însă o urmărea ca bătăile inimii 
revoltate, iar blândețea mâinilor lui calde şi sigure îi căutau trupul. 
Maria înțelese desluşit dorinţa ei. 

„lar dacă eu, care îl iubesc pe Saşa, căci îl iubesc încă, mă pot 
gândi la Lucian Panu, atunci de ce mă plâng că Saşa a plecat? E 
natural ca orice dragoste să cuprindă posibilitatea asta îngrozitoare a 
duplicității? Şi totuşi nu doresc nimic altceva mai mult pe lume decât 
dragoste unică... Aş vrea să pot muri din pricina lui Saşa, pentru 
Saşa, ca să pot crede în dragoste, ca să găsesc măcar în mine o 
dragoste perfectă. Aştept oare pe altcineva ca să-mi dea dragostea 
aceea perfectă, acum, când s-a distrus încrederea? Cu al doilea, cu al 
treilea, cu al zecelea, în aşteptarea dragostei unice?” 

Se auzi soneria de la poartă, stridentă, clară, în liniştea casei. 
Maria tresări violent şi formulă: „Dacă a venit în clipa asta Saşa, dacă 
s-a întors, atunci înseamnă că există dragoste şi că voi fi toată viața 
cu Saşa. Încă mai e timp ca totul să fie bine”. 

Maria chemă servitoarea. 

— Cine a sunat? 

— Domnul locotenent Negrea. 

— Bine, mulțumesc. 

Nu era Saşa, era Florin, Florin cel frumos. Florin râde cu dinți 
mulți şi albi, care sclipesc umezi. Florin are sprâncenele destinse ca 
aripi în zbor. Florin e mai frumos ca Saşa. Dacă Saşa ar vedea-o pe 


— 45 — 


stradă cu Florin, poate că ar fi gelos. Bineînţeles, adineauri, când a 
sunat soneria, nu putea să fie Saşa... Bineînţeles, în afara vreunei 
minuni. Dar minunile sunt rare. Totuşi, fără dragoste nu se poate 
trăi. Toată lumea vrea dragoste. Când o să vină Lucian Panu, o să-i 
spună Mariei imediat ce vor fi singuri: „te iubesc”. El nu aşteaptă 
decât clipa asta, să fie singur cu Maria şi să-i şoptească „te iubesc”. 
Din toate privirile lui se vede desluşit aceasta. Ea, Maria îi poate 
cădea în braţe, poate închide ochii şi primi mângâierile toate. Dar tot 
aşa de bine îi poate spune şi Florin Negrea: „te iubesc”, cu toate că 
Florin este îndrăgostit de Stela. Dar asta nu are importanţă. 
Lucrurile trebuie văzute aşa cum sunt. Foarte bine, le poate iubi pe 
amândouă, sau de-a rândul pe fiecare. 

Maria se sculă brusc şi ieşi din odaie. Intră în salon aproape 
alergând şi cu respiraţia întretăiată, ca şi cum ar fi fost urmărită. 

Locotenentul Negrea, Stela şi mama ei erau împreună. Toţi trei 
rămaseră nemişcaţi la intrarea asta a Mariei. Dar Maria avu timpul 
să surâdă: 

— A, bună ziua! 

— Ce mai faceți, duduie? 

Locotenentul Negrea când spunea „duduie” părea că te tutuieşte. 

— Mulţumesc! E răcoare afară? 

— Da, curios, câteva picături de ploaie şi s-a răcorit timpul, spuse 
locotenentul Florin. 

— Într-adevăr. Merg să iau şi eu ceva mai cald pe umeri. Maria 
ieşi. 

Alături, în sufragerie, găsi pe masă, pe o tavă, unde era totul 
pregătit pentru ei, un păhărel cu rom. Îl duse la gură şi bău. Îşi simți 
gura şi gâtul arse. Fierbințeala cobori în trup, în gânduri. 

Se auzi din nou soneria. 

„Poate să fie Lucian Panu de data asta”. 

Şi Maria îşi simţi inima bătând febril, ca în aşteptare. 

„Dacă e Lucian, înseamnă că într-adevăr mă iubeşte, că există 
dragoste, că orice s-ar întâmpla, totuşi, va fi al meu”. 

O bucurie tremură în trupul Mariei cu pâlpâiri de foc. 

„Mi se pare că am băut cam mult”. 

Se grăbi să vadă cine a venit. 

În hol îl văzu într-adevăr pe Lucian Panu. El era. Maria se opri 
locului. Erau față în față. 

— Sărut mâinile, spuse Lucian. O privea. Fața ei părea luminoasă 
în semiumbra antreului, iar ochii, mari. 


— 46 — 


— Dumneata ai observat că fiecare om sună altfel? spuse Maria 
repede. Cei timizi sună extraordinar de uşor, o atingere. Oameni de o 
calitate proastă, portarul, servitorii, sună îngrozitor de lung, repetat, 
fără să lase timp să li se deschidă, ca şi cum s-ar fi întâmplat vreo 
nenorocire. Enervanţi sunt însă cei care, după ce au sunat meschin, 
imperceptibil, au răbdare stupidă până se hotărăsc să sune a doua 
oară, ca plânsul acela de copil care îşi pierde respiraţia pe un timp 
atât de lung, încât la al doilea hohot ai avut timpul să crezi că te-ai 
înşelat şi să te sperii auzindu-l din nou. 

Niciodată Lucian nu o văzuse vorbind astfel. De obicei era tăcută. 
Acum vorbea repede, batjocoritor, ameţitor. Îl ţinea în picioare în 
antreu, fără să-i fi dat încă mâna. În privire avea ceva dement. 
Lucian căută să răspundă, dar nu găsi nimic, nicio putere, decât să 
menţină surâsul, care se agăţase crispat de buzele lui. Îşi simțea fața 
de lemn. Emoţia stăpânită îi încetinea mişcările. 

Apoi, Maria înaintă uşoară şi îi întinse mâna, ca pentru o 
împăcare târzie. 

Lucian se simțea ridicol. O violenţă clocotea în el. De ce nu-l privea 
în ochi când îi vorbea? De ce această primire, când venea pentru 
prima dată la ei în casă? Pentru ce clipa asta, când pentru prima 
oară se găsesc numai amândoi, să o transforme într-o clipă de ridicol! 
Toate astea trebuiau sfârşite, lămurite, şi cât de curând. Astea sunt 
lucruri care nu se pot răbda. Pentru nimic în lume. 

Maria intră în salon, Lucian o urmă. 

Se simţea deprimat până la oboseală. Îi rămăseseră în minte ochii 
Mariei, care, căutând să nu-l privească, aveau străluciri dezordonate 
la suprafață şi adânc în ei o spaimă obosită. 

„Să nu i se întâmple o nenorocire” — se gândi Lucian, dar căută cu 
violență să doboare orice exagerare a sensibilităţii. 

De cum intră în salon şi îl văzu pe Florin Negrea, care era în 
picioare şi perora, îl găsi profund insuportabil în mediocritatea lui 
îngâmfată. Avea o privire care, cu toate că pornea din nişte ochi 
foarte mari, având însă la suprafață ceva mai de care te izbeai, 
mărgineau gândurile, într-un luciu de mediocritate simplă. Stela însă 
era fericită până la emoție că poate prezenta un ofițer atât de înalt şi 
frumos. Întreaga ei ființă părea că spune: „E al meu. Pentru mine 
vine”. 

Maria îl lăsă pe doctorul Lucian Panu în grija mamei ei, iar ea 
trecu lângă Florin Negrea şi Stela. Ostentativ, Maria începu să 
cocheteze cu locotenentul Florin. Vorbi fleacuri cu intensitate. Florin, 


— 47 — 


bine dresat, răspundea exasperant de surâzător, strecurându-se cu 
îndemânări înflorite printre dublu-sensuri madrigalate. 

Doamna Măneanu privi cu oarecare uimire înfierbântarea Mariei, 
şi uitând să stea de vorbă cu Lucian Panu, îi dădu posibilitatea de a 
asculta ce vorbea Maria cu locotenentul Florin. I se părea că nu aude 
bine, că e imposibil să fie adevărat ce aude. 

— V-aţi schimbat coafura... La dona e mobile... Cochetăria asta... 
De altfel, vă stă bine. 

— Cochetărie? 

Florin o privi cu admiraţie teatrală. 

— Coafura. Şi râse cu înţeles. Profilul este avantajat. Mai picant. 

Stela, ca să ascundă gelozia, căută să surâdă zglobiu. Se crispă. 
Se sculă enervată de lângă ei şi începu să se ocupe în mod inutil cu 
ceştile de ceai. 

— Vrei ceva, Stelo? — întrebă mama ei, urmărind cu îngrijorare 
pentru porțelanuri mişcările ei distrate. 

— Da, lapte. 

— E totul pregătit pe bufet în sufragerie. 

Se auzi din nou soneria. După câteva clipe apăru pictorul George 
Veroniade. 

Ceva simpatic se degaja din făptura lui, totuşi rămânea complet 
impersonal. Din acei oameni care sunt greu de descris ori de făcut o 
caricatură a lor. Părea croit după formularele paşapoartelor: ochii 
potriviți, nas, gură, păr, statură potrivită. Semn distinctiv nu are. 

Înaintă, sărută mâna doamnei Măneanu, vorbi două cuvinte cu 
Stela. Când se îndreptă însă către Maria, fața i se lumină într-un 
surâs mulțumit. 

Lucian Panu văzu şi acest surâs. Fu cuprins de un nou sentiment 
de nelinişte. Poate între Maria şi omul acesta care surâde există o 
înțelegere. Dar văzu cu destindere că Maria nu îl reține pe George 
Veroniade cu nimic, că îl priveşte fără să-l vadă, complet străină, 
urmând aceeaşi inutilă conversaţie cu locotenentul Florin Negrea. 
George Veroniade se îndepărtă imediat. Mişcările îi erau încete. 
Alături, în sufragerie, doamna Măneanu pregătea ceaiul. Se auzeau 
zgomotele ceştilor, ale farfuriilor. 

— Totdeauna sunt mai multe boli iarna, spunea Stela. 

— Mai mult răceli, răspunse Lucian neatent. 

— Cum, răceala nu e tot o boală? se miră Stela. 

— Ba da, surâse Lucian amuzat. 

— Domnişoara Stela se ocupă de medicină? întrebă George 


— 48 — 


Veroniade apropiindu-se. 

— Nu, dar întreb numai aşa. 

Toţi trei vorbeau neatenţi, căutând să prindă, în acelaşi timp, ce 
discută Maria cu Florin Negrea. Stela se gândea: „Nu îl poate suferi, 
ea mi-a spus-o, şi cu toate astea, stă de vorbă cu el ca să-mi facă 
necaz. E rea Maria, e foarte rea. Înainte nu era aşa”. Iar lui Lucian 
Panu, purtarea Mariei îi părea din ce în ce mai inexplicabilă. Ştia că 
pe cât se plictiseşte el cu Stela, în aceeaşi măsură ar trebui ca Maria 
să se plictisească cu locotenentul Negrea. 

„Apoi, Stela pare îndrăgostită de acest locotenent stupid, tulburată 
de purtarea Mariei, geloasă. Se putea ca Maria să nu-şi dea seama de 
toate acestea? Şi dacă da, pentru ce acest joc? Ori într-adevăr să fie 
prinsă de frumusețea acestui locotenent încât să nu se mai poată 
stăpâni? Dacă stă cu acest locotenent, cu toate că probabil îşi dă 
seama cât e de prost, nu o poate face decât pentru că se simte bine 
lângă el. Nu o forțează nimeni şi nimic. Acest locotenent e probabil 
dintre acei bărbați care plac femeilor. Şi totuşi, ce intolerabilă, 
revoltătoare mediocritate e aşezată pe fața lui! Când stă locului e încă 
suportabil, însă când începe să surâdă şi să vorbească, e de luat la 
palme. Dacă într-adevăr îi poate plăcea Mariei „aşa ceva”, atunci m- 
am înşelat îngrozitor asupra ei şi niciodată nu voi putea desluşi cum 
de am putut găsi, spera, crede atât de mult într-o înțelegere 
completă, definitivă între ea şi mine. Fiecare umbră a feței ei pare să 
cuprindă o aviditate de conştient. Se poate oare ca aceşti doi oameni 
să se potrivească, se poate ca ei să fie la fel, se poate ca aceste 
diferențe extreme ale expresiilor să nu cuprindă nicio diferență de 
sensibilitate? Se poate ca o față de om să te înşele atât de mult? Se 
poate ca o potrivire sexuală să ascundă orice diferență de calitate? 
Sensibilitate? Sensibilitatea nu face parte din sexualitate? Se poate 
ca oamenii aceştia să se dorească, cu toată nepotrivirea lor şi această 
dorință să acopere toată profunda lor discordanță?” 

— Orice femeie e o enigmă, şopti locotenentul Negrea Mariei, ca o 
mângâiere. 

— Cum, o enigmă? întrebă Maria. 

— O enigmă feminină. În fiecare femeie zace o enigmă, îi surâse 
locotenentul. 

— Lucrurile cele mai simple par enigme, spuse Maria apărându-se 
repede. Vedea că toți sunt atenți la ce vorbeşte cu Florin Negrea şi o 
jenă începu să-şi facă neplăcut loc. 

— Da, dar şi cele complicate, hazardă Florin Negrea cu un surâs 


— 49 — 


cuceritor, deplin satisfăcut, privind în jurul lui mulțumit că este 
ascultat. 

Lucian prinse din nou câteva fraze: 

— A, nu - spunea acum - sunt de părere că femeile sunt inferioare 
bărbaţilor din capul locului. Lucrul nici nu mai trebuie discutat. Ele 
trebuie să fie dominate de bărbați. Ele sunt făcute să asculte, să se 
supună. Nu vedeți şi la dans, bărbatul conduce, femeia urmează. 

Cuvintele locotenentului Negrea umplură cu amploare liniştea care 
se făcuse în odaie. Maria se simțea înjosită. Privirea batjocoritoare a 
doctorului Panu, ce stătea asupra ei cu o hotărâtă apăsare, o 
tulbura. Toată lumea asculta. Doamna Măneanu dădea din cap 
afirmativ. În Maria clocotea ura împotriva acestui om, care nu era în 
stare să vorbească fără să desfăşoare toată meschinăria lui. Dar, 
deodată, Stela spuse cu un glas care se azvârli răutăcios în tăcerea 
de o clipă a odăii: 

— Maria vrea să stea nemâncată trei zile. 

— Cum? — întrebă doamna Măneanu, foarte îngrijorată şi se opri în 
prag cu o ceaşcă de ceai în mână. 

— Da, spuse Stela, Maria vrea să stea cel puţin trei zile 
nemâncată. Poate chiar mai multe. Vrea să vadă cum este. 

Maria se înroşi. Lucian Panu văzu tulburarea Mariei. 

— E lucru sănătos şi destul de la modă, spuse. 

— Dumneata, ca doctor, trebuie să ştii, hotărî tăios doamna 
Măneanu, aşezând apăsat ceaşca cu ceai pe masă, eu însă ca mamă 
aş spune totuşi că dacă eşti sănătos, nu are niciun sens să nu 
mănânce şi să se îmbolnăvească cu dinadinsul. E şi aşa destul de 
nervoasă şi de slabă. 

Lucrurile luau proporții mai mari decât era necesar. Scenă 
familială penibilă pentru cei străini. 

Fața Mariei se strânsese şi părea mai mică decât de obicei. O 
duioşie caldă îl cuprinse pe Lucian. Se întoarse către ea: 

— Pentru ce ai hotărât aşa? — întrebă blând şi mângâios. 

Maria primi glasul ca un val cald. 

— Originalități — spuse doamna Măneanu îndârjită. Cuvântul sună 
insultător. 

— Duduia vrea poate să postească, să i se ierte cine ştie ce păcate 
— surâse cu înțeles Florin Negrea. 

Maria se revoltă, aspră: 

— Nu. 

Se sculă şi se îndepărtă de lângă el. Îi era scârbă, Stela ațâța 


insinuant: 

— Ca să se distreze, mi-a explicat. Vrea să înțeleagă pe cei ce 
suferă de foame şi de ce, cei care au de mâncare, nu sunt fericiți. 

Maria ştia că dacă ar vrea să se apere, nu ar putea decât cu o 
izbucnire. Îşi simțea dinţii strânşi în efortul pe care îl făcea ca să nu 
vorbească. Se vedea desluşit furia clocotind în ea, iar Stela, pornită şi 
încântată de efectul răzbunării ei, părea că nu va ceda uşor. Faţa îi 
strălucea de o bucurie copilărească. 

Pictorul Veroniade se apropie un pas şi începu cu glas domol: 

— Cu trei zile de post, ajunări, poţi înțelege pofta de mâncare, dar 
nicidecum foamea. Foamea mizeriei e cu totul altceva. Lucrul nu 
poate fi înscenat. Motivul, starea sufletească când rabzi de foame are 
o importanță covârşitoare. Nu înseamnă a suferi de foame când ştii 
că oricând vrei, poți mânca, când ştii că poți intra în cămara 
îmbelşugată sau la restaurant, când ştii că rabzi atât cât vrei şi că 
oricând poți pune capăt aşteptării, când nu-ţi este teamă că din 
slăbiciune nu ai să mai poți merge să ceri. Rabzi atâta timp cât îți 
face plăcere. Chiar cei care fac greva foamei, şi totuşi gestul are altă 
însemnătate decât cei ce suferă, cei ce rabdă mizeria. Conştiința 
gestului, voința lui, face ca totul să treacă pe un plan moral care te 
susține, ceva ce nu are deloc legătură cu mizeria revoltătoare şi fără 
scuză... 

— Cum, fără scuză? întrebă doamna Măneanu, amețită. 

— Da, fără scuză, repetă Veroniade, apoi deodată tăcu, ca şi cum 
ar fi hotărât că nu mai trebuia vorbit. 

Vorbise cu linişte, rar şi atât de răspicat, încât ar fi fost exclus să 
poată fi întrerupt. Glasul lui păru că-i linişteşte pe toți. Acum toți 
păreau că se preocupă de o problemă, iar nu de o ceartă. 

Stela întrebă: 

— Cum adică, dacă îți este foame... 

Maria se crispă presimţind o banalitate intolerabilă. 

Se auzi din nou soneria. Stela se întrerupse. O clipă parcă rămase 
în vârful picioarelor, gata de zbor, apoi deodată izbucni cu bucurie, 
uitând fraza începută: 

— Probabil că a venit Angela. Credeam că nu o să mai vină. 

Le merse în întâmpinare cu o vioiciune drăgălaşă. 

— Da - spuse doamna Măneanu - probabil a venit Angela, şi 
surâse mulțumită. 

În uşă apărură, odată cu Stela, Angela Boem şi Niki Veroniade, 
fratele pictorului George Veroniade. 


Cei doi frați nu semănau deloc, Niki fiind foarte brun, până la 
violență, accentuat în brun, cu trăsături vizibile, nas acvilin şi ochii 
mari, prelungi, negri, cu sprâncene dese. Cu Angela Boeru care era 
slabă, firavă, de un blond decolorat, cu o privire albastră uimită; se 
completau aşa de bine în contrastul lor, în mişcările lor, încât era 
imposibil ca ei să poată ascunde înțelegerea lor. Erau făcuți pentru a 
forma un cuplu. Lucrul se vedea desluşit din primă clipă, aşa cum în 
teatru recunoşti cu uşurinţă pe naiv, de şiret. Angela Boeru şi Niki 
Veroniade erau într-adevăr logodiți. 

Stela îi urma, vorbind febril: 

— Ce bine că ați venit! Credeam că nu o să mai veniți. O mulțime 
de timp de când nu ne-am mai văzut... 

Îl prezentă pe Florin Negrea cu aceeaşi încântare. Odaia se umplu 
de zgomot, murmur, mişcare... 

Lucian Panu, rămas în fundul odăii, îi vedea pe toți deodată cum 
vorbeau în acelaşi timp. Singură Maria, cu toate că era lângă ci, 
părea părăsită. Ca să ascundă neatenția, surâdea vag. „Nu are ce 
căuta aici” gândi Lucian. Se simțea puternic, dar înduioşarea pe care 
o avea pentru Maria îi dădea ceva cald în trup, ca într-o deşteptare, 
atunci când amintirea încă nedesluşită a unei bucurii ştiute din 
ajun, răsare luminoasă din noapte. „E a mea” — şoptiră gândurile 
prinzând înțelesul amintirii. „E a mea”. Chiar în momentul acesta s- 
ar fi apropiat de ea şi simplu, cu simplitatea lucrurilor care trebuie să 
se întâmple, ar fi luat-o de mână. În înţelegerea lor ar fi rămas 
singuri deodată, despărțiți de ceilalți toți prin imensa bucurie care ar 
fi pus liniştea între ei şi zbaterea lumii întregi. Maria era, într-adevăr, 
în fața lui, gestul posibil deci. Dar o tremurare a sufletului îl 
cuprinse. Nu ştia nimic din ce gândeşte Maria. 

„Da, voi vorbi cu ea, neapărat şi fără nicio întârziere. Mâine chiar. 
Nu are niciun sens să mă îndoiesc. Când vom fi singuri, amândoi, 
totul se va desluşi de la sine. Chiar dacă voi brusca lucrurile şi dacă 
purtarea mea îi va părea curioasă, asta nu trebuie să împiedice 
nimic. Trebuie să faci ceea ce vrei, chiar dacă ce vrei este neobişnuit. 
Tocmai aceste gesturi neobişnuite dau cele mai bune rezultate, 
pentru că nimeni nu s-a pregătit să le opună vreo rezistență. Viața 
cere astfel de avântări ca să reuşeşti”. 

— Cu două bucățele de zahăr? — îl întrebă doamna Măneanu, 
întinzându-i o ceaşcă de ceai fierbinte. 

— Nu, mulțumesc, una ajunge. 

— Lămâie? 


— 52 — 


— Da, dacă se poate. 

— Desigur. 

Maria se simțea singură. Zgomotul acela al vorbelor spuse de toată 
lumea deodată şi care nu voiau să lămurească ceva, o supăra. 
Nimeni nu auzea ce spunea celălalt şi fiecare vorbea altceva. „Totul e 
minciună”, îşi şopti. 

Încet, se retrase spre geam. Perdelele lăsau acum cu greu să mai 
treacă lumina din ce în ce mai stinsă a înserării. În curând în odaie 
vor trebui aprinse luminile. Îi văzu pe toți sorbind din ceştile de ceai, 
mâncând prăjituri. Toţi păreau mulțumiți, atenţi, ca şi cum înţelesul 
vieții s-ar fi concentrat deodată în gestul mărunt de a soarbe ceai. Ea 
simțea aceeaşi putere inutilă care o înăbuşea. O exaltare bolnavă o 
cuprinse brusc. Totul era inutil şi totuşi exista. Se simțea în stare de 
orice ca să se desprindă din acea stare pe loc. S-ar fi azvârlit pe 
fereastră, s-ar fi dat cu furie şi scârbă oricui. Astfel l-ar fi înşelat pe 
Saşa. Saşa care exista şi totuşi nu era aici, nu mai putea fi aici. Totul 
era intolerabil... În perdeaua lângă care stătea, zări un ac de cusut. Îl 
luă şi îşi zgârie brațul, încet şi apăsat, până la sânge. Se uită cu 
uimire la picăturile roşii, fine care apărură emoționant de vii. 

— Nu vrei ceai? o întrebă un glas şi glasul era atât de aproape de 
ea, încât i se păru că o atinge ca o mână. Se întoarse. O ceaşcă de 
ceai îi sta în față, ținută de două mâini pe care le privea cu uimire. 
Mâinile aveau o mişcare totodată îndemânatică şi violentă, ca şi cum 
fragilitatea ceştii putea fi zdrobită la cea mai mică apăsare sau poate 
mângâiată cu emoţionantă grijă. Maria ridică privirea şi întâlni 
privirea lui Lucian. Albastrul ochilor lui era de o claritate 
insuportabilă, înălțată într-o lumânare de conştientă voință şi 
aşteptare. 

— Dumneata erai? — şopti Maria. 

Ameţeala se potoli şi o linişte moartă cobori. 

— Ai sânge pe braț — îi răspunse glasul în şoapta senzualității 
izvorâte brusc. Maria îşi privea brațul cu picături care începeau să se 
închege şi îşi spunea: „Da, da, am să mă dau lui, nu se poate altfel. 
Trebuie. E indiferent. Oricine”. 

Lângă ea, glasul mamei ei întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-am zgâriat. 

— Cum aşa? Cu ce? 

— Cu un ac. 

— Dar cum? 


— 53 — 


— Nu ştiu — şi Maria continuă să-şi privească brațul cu aceeaşi 
uimire. 

Apoi îi simţi pe toți în jurul ei. Respirațţiile lor, prea aproape, calde, 
fade, curioase, insuportabile, inutile. 

„Ce s-a întâmplat?” 

Stela strigă: 

— Vai de mine, ce tare te-ai zgâriat! Trebuie bandajat. Să nu te 
sperii că nu este nimic. O să-ți treacă numaidecât. Trebuie iod. 
Doctorul Panu o să facă pansamentul. 

Doamna Măneanu o privi pe Maria şi îi spuse brusc: 

— Mai bine na, bea puţină apă, şi îi întinse un pahar. 

Atunci Maria îşi dădu seama că se simte palidă şi i se păru că 
trăieşte o clipă trăită odată, o clipă ce se repetă identică, o clipă pe 
care a uitat-o, pe care o va uita din nou şi care totuşi se va putea 
repeta identică de câte ori o nenorocire s-a întâmplat... Paharul de 


apă era întins... Mama ei aproape... „Gata, acum e gata”... şoptea 
amintirea şi recunoştea cuvintele fără să le prindă înțelesul.. „Ce e 
gata?”... „Totul... totul...” şi aceeaşi sfâşiere, aceeaşi. A, da, plecase 
Saşa... atunci, iar acum o altă nenorocire iremediabilă se 


întâmplase... orice, oricare, căci totul era indiferent. Cei din jurul ei o 
priveau. Se simțea cu atât mai singură. Le-ar fi strigat să plece, dar 
groaza cea mare era tocmai că toți vor pleca. Totul era inutil. 

Bău apă. Îşi auzi tremurul dinţilor pe marginea subţire a 
paharului rece. Apa o potoli. Acum îi era ruşine. „Ce inutil şi de prost 
gust”, gândea. Totuşi, poate că nu înțelesese nimeni nimic. 

— Am vrut să pun şalul pe mine... probabil un ac... 

M-am zgâriat... 

— Duduie, spuse Florin, te-ai zgâriat în lungul brațului, e semn 
bun. 

Doamna Măneanu se îndreptă iar spre sufragerie. Părea foarte 
nemulțumită. 

— Cum, şi dacă te zgârii în lat e semn prost? întrebă Stela. 

— Da, prost, afirmă Florin. O privea pe Maria şi îşi spunea: 
„Probabil că este isterică. Pare să aibă temperament”. 

— Atunci o să-ți meargă foarte bine, Mario, spuse Stela, uite ce în 
lung te-ai zgâriat! 

Ca o răsfrângere de lumină convalescentă, Maria într-adevăr se 
bucură. 

— Totuşi, ar trebui dezinfectat, spuse Veroniade, căutând să 
înțeleagă ce are Maria, pentru ce e atât de speriată. Zgârietura nu 


— 54 — 


părea prea dureroasă. 

— Să aduc iod? întrebă Stela pe doctorul Panu, ca şi cum ar fi fost 
vorba de o rană gravă şi de o neapărată intervenţie a unui doctor. 

— Puțin alcool e suficient, spuse Lucian Panu. Glasul îi era uscat. 

Stela plecă, iar Florin Negrea trecu în sufragerie s-o ajute pe 
doamna Măneanu. Maria şi Lucian rămaseră unul în fața celuilalt, 
uitând că Veroniade e lângă ei. 

Privirea lui Lucian Panu căuta ochii Mariei cu încăpățânare. 
Atunci, privirile li se întâlniră. Maria se zbătu. Se revoltă. I se părea 
că e ţinută de mâini, imobilizată într-un moment când tocmai ar fi 
dorit independenţa întreagă, totală, strigătoare, revoltată. 

Totuşi, emoția se aprinse între ei. 

„Mâine, îşi spuse Lucian Panu, neapărat voi găsi orice pretext şi 
voi vorbi cu ea”. Se îndepărtă de Maria. 

Veroniade, alături, tăcut şi nebăgat în seamă, surprinsese 
intensitatea privirilor lor. I se păru că a înțeles deslugşit totul. „Nu am 
noroc, îşi spuse, întotdeauna vin prea târziu”, şi un surâs vag şi fără 
înțeles i se aşeză pe buze. O resemnare oronică. „Cel mai greu însă va 
fi acum peste un sfert de oră, când voi pleca, ştiind că nu mă voi 
întoarce niciodată în casa asta”. Rămase nemişcat. 

Stela sosi cu o sticlă de colonie şi tifon. 

— Am adus tot ce trebuie, domnule doctor. 

— Nu e nevoie să fie bandajat. Dacă e dezinfectat, e suficient, 
spuse Lucian Panu din celălalt colț al odăii. 

Maria luă sticla din mâinile Stelei şi aşa, cu vârful degetelor, spălă 
brațul. Veroniade o privea încă. I se părea că nu mai vede nimic 
altceva decât locul acela al brațului cu însângerarea lungă şi degetele 
uşoare care treceau pe locul rănit. Suferea. 

Deodată, sunet de pian, acorduri care caută un contact al 
melodiilor posibile, se înălță. 

Veroniade tresări. Se desprinsese din locul lui şi se îndreptă spre 
pian. Se apropie de fratele lui, care răsfoia notele de pian. 

— Vrea Angela să cânte? întrebă şi îşi aşeză mâna pe umărul 
fratelui lui. Avea nevoie să nu fie singur. 

— Da, spuse Niki Veroniade, înălțând o privire caldă şi fericită 
către George Veroniade, o să cânte. 

O clipă după aceea întreaga odaie se umplu de muzică. 


Capitolul X 


Plecase toată lumea. Acum, în odaie era linişte. O linişte ce se 
răsfrângea din toată casa, până afară în stradă, în oraş, în lume. O 
linişte deplină. Maria ştia că este târziu, noapte după miez, dar nu se 
hotăra să meargă să se culce. Ar fi vrut, dimpotrivă, să rămână încă 
aşa, împietrită, cu mâinile căzute, ceasuri întregi, o linişte din ce în 
ce mai densă, până când să fie totul topit în moarte, fără mişcare, 
fără voință. 

„Nu simţi când trece viața decât când stai locului, când te gândeşti 
la viață, nu când o trăieşti... Dacă după ce oi muri, am să mă pot 
gândi, abia atunci am să înțeleg totul... Dar o să fie, bineînțeles, prea 
târziu... Eu pot să stau aici mult, să mi se pară mie cel puţin că e 
mult de tot, dar încet o să se facă iar zi... eu am să stau nemişcată... 
O să vină Stela: «Maria a înnebunit!» Şi tata: «Întotdeauna a fost ea 
aşa». lar mama: «Lăsaţi-o, săraca». Atunci nu ar mai trebui să mă 
omor, căci totuşi nu aş mai trăi. Cel puţin nu aş mai trăi viața 
nimănui. Şi asta este o moarte. Ar putea să vină şi Saşa: 
«Domnişoara Maria este acasă?» «Domnişoara Maria doarme». Azi, 
mâine, mereu. La sfârşit ar crede că sunt moartă. Mi s-ar lăsa de 
mâncare prin colțuri, pentru noapte, aşa cum se lasă morților la țară. 
Dar nimeni nu ar şti când m-au îngropat”. 

Privi speriată în jurul ei. Toată lumea dormea. Ea singură era 
trează. În toată casa era întuneric. I se umplu sufletul de un gol 
nemărginit, îi era ameţeală în ea însăşi. Nu se putea opri ori rezema 
de niciun gând, totul aluneca, scăpa, se amesteca într-o oboseală 
fără drum. Închise ochii. Fâşii de lumini şi întuneric se înălțară. Erau 
în şiruri lungi, se deschideau într-un unghi ce cuprindea infinitul. 
Acolo se pierdeau. Maria se strânse tremurând. 

Deodată tresări violent, înfricoşată. Liniştea fusese spartă de nişte 
bătăi în geam. 

Şopti: 

— Cine e? 

Rămase însă nemişcată. 

Dar bătaia se repetă prietenoasă, glumeaţă, în ciocănituri mici şi 
ritmice, ca de marş. 

„Cine poate fi? — se întrebă Maria. De afară nu se vede în odaie. 
Cine bate nu ştie că sunt singură. Saşa nu ar bate aşa. Exclus...” 

Maria ajunse în dreptul geamului. Îndepărtă uşor perdeaua, cu 
teamă. 


La început, întunericul de afară îi opuse rezistență neagră, dar 
deodată ghici o uniformă ofițerească şi apoi nişte dinți albi, luminați 
de răsfrângerile geamului. Era Florin Negrea. Râdea. 

Când o văzu pe Maria, mai bătu o dată în geam, încet, curtenitor. 
Maria deschise geamul. Aerul răcoros, curat al nopţii o cuprinse 
îmbătător, amețţitor, ca un plâns de dor pe o față de lumină. 

— Sărut mâinile! Treceam tocmai pe aici şi am văzut „a giorno” în 
salon. Am vrut să spun bună-seara la toată lumea. Sunt într-adevăr 
plăcute serile petrecute aşa în familie. 

— Sunt singură. 

— Şi ce face frumoasa duduie singură noaptea? 

— Stau. 

— Singurică? 

— Da. 

— Şi nu-i e urât? 

— Nu. 

— Nu te cred. 

— Cum? 

— Vasăzică singurică... Bravo... lar eu pe stradă... şi cu dorul 
singurel... 

„Doamne, ce cretin!” — se gândi Maria. 

Apoi, după o pauză, văzând că Maria rămâne cu geamul deschis, 
nemişcat, Florin întrebă în şoaptă nesigură: 

— S-ar supăra cineva, dacă aş intra o clipă să-i ţin de urât duduii, 
să vorbim oleacă? 

Maria nu răspunse. 

Florin râse. Sclipiră şi sabia şi cizmele şi dinţii şi fireturile. Se 
îndreptă către uşă. 

Maria închise geamul Simţțea desluşit că tremură. Spuse aproape 
cu glas tare: „Sunt idioată”. Merse şi deschise uşa brutal. 

Florin pătrunse cu corpul în dungă. Călca în vârful picioarelor şi 
surâdea. I se lovi uşor sabia de uşă. 

— Duduiţă! Se aplecă exagerat în fața Mariei şi îi sărută lung 
mâna, ținându-i-o apăsat pe buzele lui, mânuţa a înghețat! 

Scoase chipiul şi sabia. Le aşeză la cuier. Maria îl privea şi căuta 
ceva jignitor să-i spună, dar nu găsea nimic, absolut niciun gând. 
Tremura. Atunci intră brusc în salon. Florin o urmă. În odaie, ceştile, 
farfuriile, lingurițele risipite peste tot, dau ceva murdar odăii. Mirosea 
a mucuri de ţigări stinse, reci. Maria căuta să stăpânească 
tremurarea întregului ei trup. Nu îndrăznea să vorbească. Îşi simţea 


57 


dinţii clănțănind nervos, a spaimă. Florin îi luă mâinile între ale lui. 

— l-a fost frig, frig de tot duduiții? 

Îi strânse mâinile cu violenţă. 

— Frig, frig unei duduite aşa de frumoase! 

Maria se întreba încă: „pentru ce fac tot ce fac?” — dar tremuratul 
cuprinsese şi gândurile. Rămase nemişcată. 

— Unei duduite aşa de frumoase... aşa de frumoase! 

Îi sărută mâinile din nou, des, apăsat, muşcat. Maria întrebă cu 
un glas răguşit, cu respiraţia întretăiată: 

— Sunt frumoasă? 

— Vai de mine, cum de nu! 

Şi îi sărută mâinile mai aprins. O apropie de el, îi încălzi mâinile 
de obrazul lui. 

— Cu adevărat frumoasă? - insistă Maria, cu acelaşi glas răguşit 
de apăsarea nervilor şi căutând neapărat ceva de spus şi o respirație 
suportabilă. 

Florin se zăpăci. 

— În tot cazul, mult mai simpatică şi nostimă decât multe dudui 
mai frumoase decât duduița mea. 

— De ce îmi spui că sunt frumoasă? Aşa, din obicei, nu? La toate 
le spui la fel! 

Glasul voise să fie ironic, dar nu cuprinsese decât o tristețe 
moartă. 

Florin însă, deodată, ca şi cum ar fi fost gata să cadă şi cu acest 
gest şi-ar putea regăsi echilibrul, o cuprinse pe Maria în brațe. 

— Răutăcioaso! 

O sărută pe gură. Respirația îi sacada fierbinte. Maria încleştă 
dinţii. Ar fi vrut să fie zdrobită, omorâtă. Dar el o ridică uşoară în 
braţe şi aşa cu ea, merse până la uşă şi cu gesturi violente, hotărâte, 
stinse lumina şi încuie uşa. 

O clipă, Florin se opri cu Maria în braţe. În întuneric, nu îşi putea 
aminti în ce parte a odăii este canapeaua. Liniştea casei era deplină. 
Dibui un pas, se lovi de un scaun. Atunci, hotărât, se aplecă cu 
Maria şi o aşeză jos pe covor. 

Când îl simți, Maria tresări, opri în gât un țipăt ca sub o 
înjunghiere. El o ţintui locului, cu greutatea întregului trup. O 
mângâie cu violență şi grabă, cu spaimă. Mişcări ca pentru un drum 
greu, omorâtor, de vis înăbuşitor. lar scârba îşi cerea drepturile, fără 
încetare, fără odihnă, ca o răzbunare, căutând adâncuri de unde nu 
va mai putea fi scoasă. Se prelinse în trup, cleioasă, cu lacrimi mari, 


— 58 — 


calde, străine şi înfricoşătoare... Drumul se împlinise. 

Erau tot acolo, trântiți jos. Maria se simțea înăbuşită sub 
greutatea lui. O durea întregul trup, ca şi cum ar fi fost călcată în 
picioare. Cu un gest de sufocare îl răsturnă de lângă ea. Se simți 
uşurată de o greutate incomensurabil de mare şi inutilă, lespede de 
mormânt. El râse încet, satisfăcut. Maria îşi simțea întregul trup 
fierbinte, aşa cum îţi ard obrajii când de ruşine se înroşesc. Singură 
vie în trup, i se părea inima. Se putea sta aşa, trebuia stat aşa, fără 
mişcare. 

În întuneric se auzi fâşâitul hainelor, scârțâitul cizmelor. Maria se 
sperie cutremurată. Florin era în odaie. În liniştea nopții, glasul lui 
întrebă: 

— Cherie, nu aş putea să merg până la baie? Sau e la etaj? 

Maria se înălță cu fața întinsă în întuneric, mişcare de orb 
înspăimântat. 

— Ai înnebunit? strigă. 

— Crezi că s-ar scula ai tăi? 

Maria simți că sub greutatea scârbei şi revoltei, vocea i se îneacă. 

— Pleacă... du-te, să pleci... auzi, să pleci. Îmi este scârbă, 
scârbă... 

Cuvintele o dureau, îi jupuiau gâtul în drumul lor. 

Se făcu tăcere. Apoi, Florin tugi, îşi drese glasul şi răspunse jignit: 

— Mai liniştită oleacă nu se poate, că sculăm casa? Ia te uită ce 
Cleopatră nerecunoscătoare. 

— Să pleci... să pleci. 

— Că n-o pot lua în goană dezbrăcat! Oleacă de răbdare, că am să 
plec eu şi fără să mă rogi atâta, nu e nevoie să strigi ca după un viol. 
Ce de mofturi, duduiță, pentru atâta lucru? 

Glasul îi era acum pălmuitor. Maria tăcu ghemuită, îl auzi plecând 
prin întuneric, fără să mai aprindă vreo lampă, dibuind furios. În 
antreu sabia i se lovi de mobile. La ieşire pocni uşa. Ajuns în stradă, 
cuprins de răcoarea nopții, batjocorit, dat afară şi cu o dispoziţie de 
ar fi luat la palme pe oricine, înjură. Ura clocotea împotriva femeii. 
„Am să-i arăt eu ei!” şopti. Ar fi zdrobit-o. 

Încă nu ştia ce va face, dar era sigur că va găsi o răzbunare. Se 
îndepărtă fluierând ostentativ. 

Maria rămase trântită în întuneric, pe jos. Auzi înjurăturile şi 
fluierul cu care plecase Florin. Se simțea sfărâmată, murdară. Dar 
nu se putea mişca. 

După câtăva vreme auzi o cheie în uşa intrării şi uşa se deschise. 


Recunoscu pasul tatălui ei. Călcând încet, pasul sui scara. 

Acum, dacă întâmplător ar fi intrat şi în salon, s-o găsească acolo, 
lucrul i-ar fi părut Mariei indiferent. Nici moartea nu ar mai fi putut 
însemna ceva. 

Apoi se ivi un început de zi şi de lumină, dar totul atât de spălăcit, 
îmbâcsit, încât Mariei i se păru că nu îi este scârbă numai de ea 
însăşi, ci şi de tot ce va fi de acum înainte. Zise încet: „ziua care vine, 
e o zi murdară” şi i se păru atât de ridicol ce spusese, încât se 
zvârcoli. Nu avea sens nici să stea aşa, trântită jos. Era ridicol şi 
inutil. Se sculă, urcă scara şi merse la baie. Îşi dezbrăcă hainele, 
rufele, aproape smulgându-le de pe ea. Le înghesui ghemotocite în 
coşul cu rufe murdare. Se spălă şi puse o cămaşă de noapte curată, 
luată proaspătă din dulap. O desfăcu şi o îmbrăcă cu mulțumire. 
Apoi trecu la ea în odaie. Încuie uşa şi se vâri în pat. Îl simţi atât de 
rece, încât părea umed. Adormi imediat şi complet. 


Capitolul XI 


Se sculă a doua zi de dimineaţă destul de târziu. Din odaia de 
alături o auzea pe Stela cântând. 

În primele clipe, Maria nu îşi aminti nimic, sau vag, visuri urâte şi 
nelămurite, pline de otravă. 

Glasul Stelei, slab, o mişca. Părea că soseşte de departe, schimbat, 
ecoul unui glas cunoscut. 

„Ce impresie grozavă au, desigur, acei care aud la gramofon vocea 
cuiva pe care l-au iubit şi care a murit”. 

Şi imediat, îşi aminti visul cu o uşurinţă perfectă: nu visase nimic, 
totul era adevărat. 

Alături însă, Stela cânta. Din timp în timp întrerupea cântecul şi 
apoi îl reîncepea din nou, din acelaşi loc, cu aceeaşi voce slabă. 
Glasul părea că şchioapătă. 

Maria sări din pat cu violență. Trecu în odaia de baie. În cazan era 
apă caldă. Încuie uşa şi umplu baia. Se privi goală în oglindă. Trupul 
era curat, fără nimic urât, înălțat fraged pe glezne fine şi picioare 
albe. Maria intră în baie. La suprafața apei, sânii mici, cu vârfurile 
trandafirii, răsăreau cu delicatețea unor flori acvatice. Închise ochii, îi 
deschide repede: nu trebuia să se gândească la nimic. Îşi spuse: 
„după aceea am să stau la mine în odaie. Am să fac şi patul, apoi am 
să merg în oraş. Am de târguit o mulțime de lucruri... după aceea e 


— 60 — 


ora mesei, după-masă... după-masă... în fine, am să găsesc eu 
neapărat ceva de făcut”. 

Maria ieşi din apă şi îşi isprăvi toaleta cu grabă. 

Când intră la ea în odaie auzi glasul Stelei, care cânta încă. Atunci 
hotări că va pleca imediat în oraş, fără să aşeze nimic. Începu să se 
îmbrace. Mişcările îi erau energice şi repezi. 

Dar cântul Stelei tăcu şi Maria auzi o încercare uşoară la uşă. 

— Mario! 

Maria nu răspunse. Inima îi bătea violent. Aşteptă ca Stela să 
plece. 

Stela însă înălța glasul: 

— Mario, vreau să-ți spun neapărat ceva! De când aştept să ieşi 
din baie! Deschide uşa, nu auzi? Mario! 

Maria deschie uşa. Stela intră în odaie. Părea de o veselie 
exuberantă. Ochii ei aveau sclipiri copilăreşti de fericire. Bucle de păr 
negru îi stăteau risipite pe frunte. Gura îi era întredeschisă şi umedă. 

— Bună dimineaţa, leneşo! A, ce rochie frumoasă ţi-ai pus! Ghici 
cine a telefonat adineaori şi vrea să vorbească neapărat cu tine? 

Ameţite, gândurile Mariei, prinse deodată şi pe Saşa şi pe Florin. 
Îngână: 

— Te rog să vorbeşti desluşit... 

Gâtul i se uscase brusc. 

— lar eşti prost dispusă! Ce te uiţi aşa la mine? A telefonat 
doctorul Panu. Zău, adevărat. A întrebat dacă eşti acasă şi dacă te 
poate vedea. Eu auzisem că eşti la baie. Nu te puteam chema... 

Maria o privea pe Stela dar nu o vedea, iar glasul ei avea un înțeles 
sosit întârziat, ca ascultat în febră înaltă. Desluşit însă vedea privirea 
doctorului Panu. Clară, imensă prin claritate. Răsărise deodată şi 
Maria nu putea înțelege cum uitase că exista şi nu înțelegea cum se 
întâmplase şi pentru ce era prea târziu ca să nu se fi întâmplat 
nimic... 

— ...Mi-a spus că pleacă la țară şi că vrea să te roage ceva Înainte. 
I-am spus să vină imediat. Nu ştiam că ieşi în oraş. Ce-ar fi dacă te- 
ar cere aşa, deodată, în căsătorie? 

O violență duşmănoasă pentru toți, pentru toate, se înălță în 
Maria. 

— Cine ţi-a permis să-i spui să vină fără să mă întrebi pe mine? 

— Am crezut... 

— E indiferent ce ai crezut. Eu mă îmbrac şi plec. Te vei descurca 
cum ştii... 


— Mario, ai înnebunit? 

— Da, am înnebunit. Bineînţeles că am înnebunit. Cred că este 
uşor de văzut. Dar asta nu înseamnă că am să mă pretez la toate 
combinaţiile pe care le faceți tu şi mama... în vederea unor căsătorii 
ridicole... cu oameni care nici în gând nu au aşa ceva... 

— Prevăd că acum începe ceva împotriva lui Florin Negrea. Să ştii 
că este inutil. Îmi place şi gata. 

Maria simți cum sângele îi fuge din față lăsând o răcoare umedă 
pe frunte. Numele lui, spus de Stela, i se păru ceva intolerabil! 
Înăbuşitor. 

— Să nu îi aud numele. Să nu aud de el! 

— Mario! 

Deodată, o deznădejde stinse furtuna. Zdrobită, Maria ar fi vrut să 
se prăbuşească şi să ceară iertare. Privirea uimită, speriată a Stelei o 
emoționa până la o pierdere completă a gândurilor... Regăsi în ea, 
noaptea din ajun, pecetluită prin scârbă. lar Stela aştepta fericirea de 
la omul acela. Tot ce se întâmplase, se întâmplase fără ştirea Mariei, 
cu toate că gestul îl făcuse ea, numai ea. Ea deschisese uşa, ea îl 
chemase, dar totul era imposibil de crezut, imposibil de amintit... Să 
ceară iertare? Spovedanie ca în romanele ruseşti, cu îngenuncheri în 
mijlocul odăii? Dar la ce bun gesturi şi cuvinte, după cele iremediabil 
întâmplate? Nimeni nu trebuia să afle nimic. Mai ales să nu se afle 
nimic. Florin Negrea nu va mai veni. Stela va uita. Nu este încă atât 
de îndrăgostită, încât să sufere, aşa cum suferise ea când plecase 
Saşa. Pentru nimic în lume, Stela nu trebuia să cunoască o astfel de 
durere. Stela, mică, cu şoldurile ei înguste de fetiță cuminte, nu 
trebuia să ştie tot ce se poate întâmpla urât. Desigur, o clipă de 
demență, altfel nu se poate explica, dar totuşi vina era numai a ei, şi 
acum trebuia să tacă până se va uita şi până atunci fiecare zi va fi o 
pedeapsă a demențţei... 

— Mă doare capul, nu te supăra... lasă-mă singură... 

— Da, dar ce fac cu Lucian Panu? Mă fac de râs! 

Stela aştepta răspunsul. 

Se auzi soneria. 

— Te duci, da? întrebă Stela, privind-o pe Maria cu o privire de 
copil răsfățat. Strânse buzele ca pentru o sărutare. 

— Da, da — spuse Maria repede, ca să scape. Îi era mai ales teamă 
de Stela. 


Când Maria intră în salon. Lucian o aştepta, în picioare, chiar în 


— 62 — 


locul unde îl găsise pe Saşa acum o lună, în ziua despărțirii. 
Coincidenţele te transpun fără efort într-o lume de halucinații. 

— Te rog să mă ierți — spuse Lucian - dacă te-am deranjat, dar... 
voiam neapărat să vin să te văd înainte de a pleca la țară. Aici sunt 
două volume. Cărţi care probabil te vor interesa... 

Maria îi vedea mâinile goale, care arătau spre o masă, iar glasul lui 
zdruncinat, părea că face eforturi ca să învingă o greutate... 

Scena despărțirii reîncepu, iar simțământul unei singurătăți 
intolerabile şi care totuşi nu omoară, o făcu pe Maria să-şi piardă 
cumpătul. Se simțea pe punctul de a striga într-ajutor, se simțea 
îngropată de vie în această singurătate, care nu va lăsa glasul să 
răzbată până la lumină. Privirea îi era aţțintită asupra ochilor lui 
albaştri, dar nu îi recunoştea. Cu totul altă privire decât aceea neagră 
a neînţelegerii lui Saşa... 

„Saşa, dar eu te iubesc încă” — îi strigase Maria atunci. 

„Tocmai aici este dificultatea” — răspunsese Saşa liniştit. 

Lucian întrebă: 

— Totuşi, se pare că te-am deranjat. Surioara Stela îmi spusese că 
eşti acasă, iar eu am îndrăznit să vin fără să aştept răspunsul 
dumitale. 

— Nu... nu... 

Iar aici, pe podea, jos, în acelaşi loc, Florin Negrea... în întuneric... 
Stela va aştepta... Stela va chema, va plânge. Toată lumea va afla... 
„Ce atâtea mofturi, duduiță, pentru atâta lucru”... „Te iubesc, 
Saşa...”. „Tocmai aici e dificultatea”. 

Lucian văzu ceva intolerabil în ochii Mariei. Se înspăimântă. 
Panica îl cuprinse rece. Nu ştia ce căuta aici şi ce se mai putea 
spune. 

„Nenorocirea s-a întâmplat... Care nenorocire?” striga glasul, 
căutând să stăpânească emoția. Se simțea împietrit, dar în el 
dezlănțuită, egală, zbatere ca cea pe care o vedea în ochii Mariei. 

O clipă au stat nemişcațţi, tăcuți, ameţiți, dar deodată Lucian trecu 
fără reținere în descătuşare, în intimitatea perfectă a glasului atât de 
aproape de fața celuilalt, încât Maria îi simți respirația pe fața ei. O 
chemă ca şi cum ar fi vrut să o deştepte, ori să-i oprească goana din 
ochi. 

— Mario! 

Maria se trezi. Pe fața ei suflarea lui Lucian se aşezase fierbinte, 
sacadată. În întuneric, în noapte, simţise aceeaşi sacadare şi 
aprindere a suflării lui Florin. Fața Mariei se schimonosi sub orgoliu. 


— 63 — 


— Nu am nevoie de nimeni, de nimic. 

Se înălță. Mâinile îi erau nemişcate în efortul de a nu tremura, iar 
puterea adunată toată în ochi. 

Lucian se îndepărtă lovit. Maria îl văzu perfect: violent, clar. 

— Totul e inutil, strigă Maria. 

„E nebună, a înnebunit” strigau gândurile lui. 

— Nu am nevoie de nimeni... de nimic... spunea încă Maria, cu 
aceeaşi țintuire a privirii. 

— Plec. Te rog să mă ierți. 

— Da, da, şoptea acum Maria, ca şi cum ar fi chemat deodată într- 
ajutor. Simţea nevoia unui fapt imens, limpede, decisiv, care să 
şteargă scârba, amintirile, ceva care să nască din nou viața, l-ar fi 
rugat s-o scape de groază, de moarte. 

— Nu am nevoie de nimic, de nimeni... şi glasul se făcuse blând, 
moale, iar privirea de animal supus, doborât. 

Dar Lucian plecă, fără să mai încerce niciun cuvânt şi niciun gest. 

„A înnebunit, îi repetau gândurile, lovite, a înnebunit”. 

Maria auzi iar închizându-se toate uşile, una după alta. Apoi se 
făcu linişte. Ziua era luminoasă, plină de soare. În jurul mesei 
scaunele erau aşezate ca şi când ar fi stat liniştit de vorbă. 

„Pentru nimic în lume nu trebuie să afle nimeni, nu va mai veni 
niciodată... Să nu mai vie niciodată nimeni...” 

Stela intră în odaie. 

— Mario, de ce a plecat doctorul Panu aşa de repede? Mama era 
sigură că te iubeşte şi că ţie o să-ți placă. Spune că te potriveşti cu el. 
Ce a vrut? 

— ...a vrut o carte... a luat o carte... 

— Minti. L-am văzut plecând şi nu avea nicio carte. Părea supărat. 
A închis uşile apăsat şi mergea repede. Parcă fugea. 

Stela se opri. Paloarea Mariei o izbi. Vru s-o ia de mână. Maria se 
trase cu groază. 

— Lăsă-mă. 

— Ce ai cu mine, Mario? 

— Nimic. 

Stela plecă, dar la uşă se întoarse. Avea în glas lacrimi reținute: 

— Mario, tu nu mă iubeşti deloc, mă urăşti. 

Maria se înduioşă neaşteptat, zdruncinător. 

— Stela, cum poți vorbi aşa?! 

— Tu nu iubeşti pe nimeni. 

Sufletul Mariei se stinse sub învinuire. 


— 64 — 


— Ba da, ba da... 

Se înroşi violent. Odaia se clătină. 

— Nu te supăra, Maria, am spus numai aşa. 
Stela părea speriată de emoția Mariei. 

— Vă iubesc pe toţi, vă iubesc mult pe toți. 
Lacrimile o înecau. 

— Poate că ne disprețuieşti. 

— Nu, nu, dimpotrivă. 

Ştia că ar fi vrut să-şi dea viața pentru ei toți. 
— Eu aşa credeam, iartă-mă. 

Speriată, Stela plecă fără să îndrăznească să se apropie de Maria. 


Capitolul XII 


Două zile de-a rândul Maria le trăi închisă la ea în odaie, căutând 
să se liniştească. Te prefaci că eşti mort, ca gândacii, ca să nu te mai 
lovească nimic. 

„Nu se poate, pentru că am greşit, să se fi sfârşit totul. Nu trebuie, 
pentru că am greşit, să mă omor. Aşa nu se îndreaptă nimic. 
Remuşcările sunt nefolositoare când nu poți îndrepta greşeala. După 
ce va mai trece timp, tot ce s-a întâmplat o să ia cu totul altă 
înfăţişare, mai fără importanţă. Trebuie să găsesc puterea să despart 
ce a fost de ce va veni. Ce suferă acum e o naturală pedeapsă. 
Trebuie să am puterea să rabd pedeapsa, ca să mă învăţ minte. Altfel 
ar fi totul prea uşor, fără sens”. 

Găsi în salon, pe masă, o carte străină, adusă probabil de Lucian 
Panu în dimineața aceea: Taifun de J. Conrad. 

Şi aşa cum ai lua doctoriile ca să grăbeşti o vindecare, Maria 
încercă să citească. Efortul însă pe care îl făcea ca să fie atentă o 
obosea fără folos, într-adevăr ca pe un om bolnav. Nu înțelegea ce 
citeşte. Rândurile păreau fără sens, ca nişte fluturări de aripi. Totul 
mai fără sens ca niciodată. Şi cele întâmplate şi încercarea ei de a 
uita, şi fără sens şi tot ce vedea în jurul ei. Dar mai ales fără sens 
liniştea casei. O linişte ca şi cum într-adevăr nu se întâmplase nimic. 
Stela era veselă. Vorbea ciripind ca de obicei şi îşi transforma 
rochiile. Dar, cât timp va trece fără ca Stela să nu întrebe, să nu 
plângă, să nu aştepte? Din toate mişcările ei se vedea că nu gândeşte 
nimic rău, nicio prevestire a rău. I se părea perfect normal ca toate să 
fie ca mai înainte. 


— 65 — 


După aceea au mai trecut încă două zile, tot atât de încete şi egale, 
dar a patra zi — era după-masă - Maria intră din întâmplare în salon. 
Când deschise uşa salonului şi intră, rămase locului în prag, 
înmărmurită. În salon, împreună cu Stela şi mama ei, între ele 
amândouă, era aşezat locotenentul Florin Negrea. Era extrem de bine 
dispus şi degajat. 

Pentru Maria, emoția a fost aşa de mare şi neaşteptată, încât nu 
putu crede că ceea ce vede este un lucru adevărat. Din prag îi privea 
intens, nemişcată, fără să gândească să-şi ascundă uimirea. O 
transpirație uşoară îi cuprinse corpul. 

Florin, la sosirea ei în odaie, se sculă în picioare cu o politețe 
surâzătoare şi ironică, exagerată. 

Maria se clătină şi fără să poată judeca ce face, fără niciun cuvânt, 
se întoarse şi ieşi din odaie. Căută să umble drept, să nu cadă. 

Îi văzuse împreună, unul lângă altul, în aceeaşi odaie unde fusese 
ea cu el. Stela era sora ei. Scârba şi teama o cutremurau cu friguri 
bolnave. Pe şira spinării izbucnise o clocotire violentă, fierbinte. 
Pentru ce se întorsese? Cum îndrăznise? Cum îndrăznise să se 
apropie de Stela? Ar fi vrut să meargă înapoi şi, cu furia dezlănțuită, 
sfărâmătoare, să-l dea afară... Palme peste fața aceea obraznică... 
nesimţitoare... 

La ea în odaie căzu pe pat. 

Imediat urmând-o, intră în odaie mama ei: 

— Mario, ce a fost scena de adineauri? Poţi explica? Poţi explica ce 
a fost ieşirea aceea, mai rău ca la teatru? 

— Să plece, să plece - striga Maria. Mi-e scârbă de el, mi-e 
scârbă... să-l dați afară. 

Doamna Măneanu o privi atentă, apoi începu cu un glas liniştit: 

— Draga mea, de câtva timp dai semne grozave de deranj mintal. 
La început mi-a fost milă de tine, dar acum mi se pare că ai început 
să te întreci cu gluma. Sau crezi că orice îți este permis? Desluşit: nu 
înțeleg să-i strici rosturile Stelei. Ne-am înțeles? De cum l-ai văzut pe 
omul acesta, de cum a intrat în casă, ţi-a căşunat pe el. Şi nu înțeleg 
de ce? E băiat frumos, vesel, bine crescut şi dacă leafa nu este mare, 
sunt însă în meseria lui avantaje multe. Băiatul pare îndrăgostit de 
Stela. Pentru ce să-l gonim? Ai uitat că şi tu ai suferit când Saşa 
Velescu nu a mai venit pe la tine? 

Maria închise ochii. „A — se gândi — eu credeam că n-a simțit 
nimeni nimic. Şi dacă au văzut atât de limpede, de ce nu m-au 
ajutat... să vorbesc... să întreb? De ce nu mă ajută acum să vorbesc? 


— 66 — 


De ce nu văd acum că sufăr îngrozitor... că se petrece ceva 
îngrozitor?...” 

Dar doamna Măneanu continuă: 

— Te rog deci să te potoleşti... 

Maria se întinse de tot pe pat. Simţțea criza de nervi sosind 
furtunoasă. Nu mai putea răbda. Mai ales dorea ca glasul care vorbea 
să tacă. Să se facă întuneric şi linişte. 

— „Nimeni nu îți spune nimic când eşti originală. Ai făcut 
întotdeauna ce ai vrut. Prea multe chiar, dar când începi să te 
amesteci şi în viața altora, să te întreci... Mario, ce ai? 

Mariei i se frânseră mâinile, mijlocul. O paloare completă îi 
cuprinse fața. Izbucni în hohote de râs cu plâns, care o înăbuşeau. 
Se zvârcoli să scape. 

— Taci, hohotea. 

Râsul se înălța cristalin şi rece. Să taci, hohotea un plâns răguşit, 
stăpânit şi grav. 

— Stai, stai, linişteşte-te că nu am vrut să te supăr cu nimic, 
Mario, copilul meu, ce ai? Ce te doare aşa de tare? De ce nu vorbeşti, 
Marioara mea? 

— Nu pot... nu pot, dar trebuie să plece... Să plece de lângă Stela. 
Să-l dați afară — striga sfărâmând în gât hohote de plâns. 

— Mario, stai liniştită, stai să ne înțelegem. Vorbeşte desluşit. Îl 
iubeşti tu, cumva? Spune tu drept? Se apropie de ea, de faţa ei. 

— Nu, nu - se zbătu Maria cu scârbă. 

Doamna Măneanu se închină. 

— Cum să-l dau afară aşa, cu una cu două? Ai ceva să-i reproşezi, 
ştii ceva ce nu ştim noi despre el? Ai aflat ceva? Vorbeşte, fetițo, 
vorbeşte mai desluşit... nu ne chinui aşa... 

Maria tăcu înghețată, criza de nervi se potoli. 

— Spune ce ştii. Vorbeşte odată, pentru numele lui Dumnezeu! şi 
nu mă mai privi aşa, că mă omori. 

Bătrâna începu să plângă. 

— Nu... nimic... şopti Maria, zbătându-se între leşin şi viață. 

Maria se înălță. Îi erau ochii îngrozitor de mari. 

— Ei, vezi! Şi îți spun, nu se poate să dai aşa cu piciorul la noroc, 
să o fac pe Stela să sufere. Îl iubeşte. 

— Îl iubeşte... Stela pe el? 

— Desigur. E băiat frumos. Cum să nu-l iubească? S-au iubit de 
cum s-au văzut, n-ai observat? Mâine-poimâine o s-o ceară în 
căsătorie. Stela e sigură, după cum se poartă cu ea. Sunt foarte 


potriviți. Nu e bogat, cum ţi-am spus, dar cu ce mai are Stela... 

„Bine - se gândi Maria - când o pleca din odaie, eu am să mă 
omor”. 

Se linişti. Ceru colonie. O durea tare capul, dar o amețeală plăcută 
îi legăna gândurile. 

„Stela îl iubeşte. El s-a întors. Stela nu o să afle nimic. Ea, Maria, 
va muri. Toate puteau să se îndrepte perfect”. 

Mama ei o mângâie, Maria surâse. În casă era mereu linişte. O 
linişte odihnitoare, încrezătoare. Florin era în casă cu Stela, dar într- 
o odaie îndepărtată, ireală. 

„E bătrână mama, se gândea Maria, şi cum seamănă cu Stela! 
Aceeaşi față, numai că a Stelei e netedă, foarte netedă şi 
transparentă, pe când a mamei e zbârcită şi cenuşie”. 

Se aplecă şi sărută mâna bătrânei. Îi mângâie mâna. Absolut tot 
ce se întâmplă nu avea sens. 

„Nimeni nu o să ştie nimic, niciodată”, o legănau gândurile. 

„Toate au să treacă”. 

— Mario, te las niţel, că văd că te-ai mai liniştit. Mă întorc la tine. 
Trebuie să merg şi puţin pe la bucătărie. Caută şi te odihneşte. Fii 
liniştită şi ia şi tu lucrurile mai uşurel în viață, că nu se poate trăi 
altfel. Fiecare dintre noi trebuie să mai răbdăm câte ceva. În fine, să 
te prefaci că nu vezi totul, căci altfel nu se poate trăi, înţelegi? 

— Da, mamă. 

— Mai vin eu pe la tine. 

— Da, mamă. 

Rămase singură. 

„Dacă mă omor, nu are să folosească nimic. Nu trebuie ca Stela să 
se căsătorească cu el! Acest om e în stare de orice!” 

Gândul bărbatului o înfurie din nou, ca un val de foc. 

„Mai bine merg în salon, şi spun tot ce s-a întâmplat. Niciodată, 
nici Stela, nici mama, nu mă vor ierta. Stela va suferi, dar dacă tac, 
tot va suferi mai târziu, din purtările lui. Nu au să înțeleagă niciodată 
de ce am făcut ceea ce am făcut. Nici eu nu înțeleg. Vreodată, desigur 
că eu am să înțeleg de ce am făcut aşa ceva, simt că o explicație 
trebuie să existe, dar acum lucrurile rămân de neînțeles. Stela e în 
salon cu el. Mama e la bucătărie cu servitoarea, tata e la birou cu 
funcționarele. Dacă eu nu vorbesc, nimeni nu o să ştie niciodată 
nimic. «Îl iubeşte» — a spus mama. Dar dacă şi el o iubeşte şi cea 
făcut cu mine îi e şi lui tot atât de neînțeles ca şi mie? O simplă clipă 
de nebunie! De ce să cred că pentru mine există o scuză, o explicaţie, 


şi pentru el niciuna? Acum poate că regretă şi el. Ştie că nu voi vorbi, 
după cum şi eu ştiu că nici el nu va vorbi. Să iei viața mai uşurel — 
mi-a spus chiar mama, ca şi când ar bănui şi de data asta ceva. 
Totuşi, poate că mă gândesc aşa numai ca să-mi dau voie să tac cu 
laşitate, căci dacă a fost şi pentru el numai o clipă de nebunie şi dacă 
într-adevăr o iubeşte pe Stela, nu trebuia să se întoarcă astfel, ca o 
batjocură față de mine. Trebuia să-mi vorbească mie mai întâi. Simt 
că s-a întors aşa, ca să-şi bată joc de mine. Părea extrem de vesel 
când m-a văzut intrând în salon. E deci o diferență între mine şi el, 
între noi, care am făcut împreună acelaşi lucru. Ce suflet are omul 
acesta? Dar eu, ştiind totul, îl las să vină în casă, să se căsătorească 
cu Stela. Eu sunt mai vinovată decât el. Stela e sora mea. Mai întâi 
am făcut ceea ce am făcut şi apoi las să se împlinească mai departe... 
Aş vrea să ştiu pentru ce m-am culcat cu el, pentru ce am făcut acest 
gest, cu toată scârba neîncetată pe care am avut-o. Sunt laşă, laşă, 
laşă. Vreau să vorbesc cu orice chip. Trebuie să vorbesc cu orice risc. 
Am să stric totul şi apoi fie ce-o fi. 

— „Cu cine?” — o să întrebe mama, fără să poată bănui că a înțeles 
exact. 

— „Cu Florin Negrea.” 

— „Ce e murdăria asta! Nu ai ştiut că-i face curte Stelei, că e 
îndrăgostită de el, mititica?” 

— „Ba da, am ştiut, am ştiut. În nicio clipă nu am uitat, în absolut 
nicio clipă.” 

— „Atunci, de ce ai făcut aşa ceva?” 

— „Nu ştiu. Poate pentru că a plecat Saşa. Tu nu crezi, mamă?” 

— „Te rog să vorbeşti serios, asta nu este scuză. Saşa a plecat 
acum o lună şi mai bine de zile. Trebuia să trăieşti cu logodnicul 
surorii tale? Pe altcineva nu ai găsit? Lucian Panu era doar 
îndrăgostit de tine! De ce să nu te fi căsătorit cu el? Pentru ce l-ai dat 
afară? Nu vezi că îţi strici viața cu dinadinsul?!” 

— „Da, dar eu nu-l pot uita pe Saşa. Acum îmi este indiferent 
orice. M-am culcat cu Florin Negrea şi nu cu altcineva, tocmai din 
indiferență.” 

— „Şi pentru că îţi este indiferent orice, strici viața surorii tale? 
Eşti sigură că nu ai înnebunit? Nu-ţi dai seama că eşti nebună?” 

— „Nu am stricat viața Stelei, căci acest Florin Negrea e un ticălos. 
Pentru ce a făcut ceea ce a făcut, dacă o iubeşte pe Stela?” 

— „El e bărbat. Lui îi este permis orice. Pentru bărbați, lucrul 
acesta nu are importanță. Probă: s-a întors. Şi apoi, sunt sigură că tu 


te-ai azvârlit la el în braţe. Întotdeauna femeia este de vină. Tu mai 
ales.” 

— „Mamă, ai dreptate, sunt nebună. Nu-ţi spun asta ca o scuză, ci 
ca un adevăr. Sunt bolnavă. Sunt bolnavă, profund bolnavă şi nu 
vede nimeni. Mi-e frică, mi-e îngrozitor de frică. Noaptea, ziua... la 
lumină, la întuneric... în visuri, în gânduri... mi-e frică. M-am culcat 
cu Florin pentru că mie îmi este scârbă de dragoste, nu vreau să mai 
aud «te iubesc». De ce mă lăsați singură? Cer iertare, cer iertare, în 
genunchi, pentru tot ce am făcut, dar să nu-mi mai fie atât de frică... 
mamă...” 

Doamna Măneanu intră în odaie. Avea o față radioasă. 

— Mario, Mario! Ce te uiţi aşa la mine? O veste bună, Mario: Florin 
Negrea a cerut-o chiar acum pe Stela în căsătorie. Vezi că aveam 
dreptate? S-au logodit... 

Maria închise ochii. Odaia se îndepărta vertiginos, alunecând cum 
fug şinele sub tren. Ea însă rămânea locului, prinsă pe pat, trântită 
jos. Îi simțea cizmele tari în lungul picioarelor. Într-o caznă imensă 
căută să-l dea la o parte, dar cazna era inutilă. Stătea nemişcat 
asupra ei, înăbuşind-o. Râdea cu toți dinţii, care se înmulțeau 
miraculos, în şiruri lungi. Cerul alb era prea înalt şi fără aer. Nu se 
putea respira. Era sfârşitul. 


Capitolul XIII 


Florin Negrea, în noaptea când o părăsise pe Maria, lăsând-o pe 
jos în întuneric, gonit de ea, într-adevăr dorise o răzbunare cruntă, 
dar de îndată ce trecuse prima furie, chiar în drum spre casă, se 
surprinsese râzând amuzat. Florin Negrea nu avea suflet rău. Uită de 
răzbunare, complet. Nu-i rămăsese în trup decât un orgoliu 
satisfăcut. 

„Ce poveste de neînțeles, se gândi. Că numai amorezată nu părea 
şi nici măcar încântată. Probabil că nu este în toate minţile ei. Drept 
să spun că dacă ştiam că e aşa, nici nu mai încercam. O tâmpită”. 

După câteva zile însă se gândi să meargă la Măneanu în casă aşa, 
ca de obicei. Atunci îşi aduse aminte de Maria şi râse mulțumit. 
Aceasta îi va fi răzbunarea. Îi va face farsa să revină, prefăcându-se 
că nu s-a întâmplat nimic. Va face curte Stelei, ca de obicei. În nicio 
clipă nu se gândi la adevăratul sens al gestului. 

Se duse la Măneanu încântat de gluma plănuită, de fața pe care o 


— 70 — 


va face „Cleopatra” - cum continua să-i spună în gând - când îl va 
vedea. Apoi, datoria plătită, totul se va uita şi totul va intra în 
normal. Se simțea foarte bine în casa aceea. Toată lumea îl răsfăța. 
Nu avea sens să renunțe la plăcerea asta pentru o nimica toată. 

Dar în clipa în care Maria intrase pe uşă şi palidă plecase, 
clătinându-se, Florin înțelesese că gluma fusese prea tare şi că mai 
ales îl pândeşte poate un pericol. 

„Nebună cum o ştiu, e în stare să spună tot”. 

Se tulbură, îşi pierdu cumpătul. Rămase în picioare cu o imensă 
dorință de a fugi imediat din casă, în goană. Dar nu ştia ce să spună 
şi cum să plece. Se uita în jurul lui căutându-şi sabia, îngrijorat. 

— Mi se pare că duduiei Maria nu-i este bine... îngână. 

Dar doamna Măneanu, cuprinsă de furie, căuta totuşi să surâdă, 
ca să poată drege astfel lucrurile. 

— Nu, nu... de câtăva vreme e foarte nervoasă. 

Dar Stela nu putea lua aşa uşor lucrurile. Se simțea profund 
înjosită, profund tulburată. 

— Ar putea să se stăpânească — spuse cu glasul strangulat. 

— De câtva timp îi este foarte rău. Cele mai mici emoţii o tulbură. 

— Poate ar fi fost mai bine să nu fi venit astăzi. Voi veni altădată. 
Are, desigur, nevoie să staţi lângă dânsa, voi veni altă dată... 

— Vai de mine, dar cum puteți crede că ne deranjaţi? Nu îi este 
deloc rău... Probabil că nu se aştepta să vă vadă aici şi nu i-a plăcut 
că nu era tocmai bine coafată... Fetele sunt de o cochetărie în ziua de 
azi... Mă duc să văd ce are... 

Bătrâna ieşi repede şi îi lăsă singuri. 

Dar Florin ştia că nu pentru că nu era bine coafată Maria pălise şi 
plecase clătinându-se. 

„Acum o să-i spună tot” se gândea şi privirea i se îndrepta mereu 
spre uşă. Voia neapărat să fugă imediat. 

— Regret din tot sufletul... îngână. Eu trebuie să plec... 
bineînțeles... 

— Nu, nu - se înspăimântă Stela, presimţind o plecare fără 
întoarcere. Nu face nimic, spunea fără să-şi dea seama ce vorbeşte, 
nu face nimic... aşa e ea câteodată... te rog să nu pleci... 

Dar Florin nici nu o băgă în seamă pe Stela. Se plimba de colo-colo 
speriat. Când se întoarse către Stela să-şi ia rămas bun şi îi văzu fața 
tremurând, gata de plâns, se zăpăci de tot. Nu înțelegea ce se 
întâmplase. O privi nedumerit: 

— Vă este rău, duduie? 


Dar Stela izbucni în plâns şi îi căzu în braţe. 

— Să nu te superi, să nu te superi... aşa este ea, nebună. Nu a 
vrut să te supere... să nu te superi... 

Florin o avea în braţe şi nu ştia ce să facă cu ea. lar Stela, cu fața 
ei de copil uimit, privea spre el implorând, hohotind. Ochii îi erau 
măriți de lacrimi, obrajii roşii, iar gura întredeschisă, căuta spre el. 
Ochii i se închiseră, trupul i se strânse de el. 

— Te iubesc, şopti, şi un surâs de fericire speriată se răspândi pe 
fața copilăroasă, udă de lacrimi, înălțată spre el. 

Doamna Măneanu, reîntorcându-se, se apropia de salon. Florin 
auzi paşii desluşit. Căută s-o îndepărteze la timp pe Stela, să fugă, 
dar ea îi rămase nemişcată în brațe, apăsată de o beatitudine 
încrezătoare. Uşa se deschise. Simplu, Stela întoarse fața către mama 
ei care intrase şi surâzând se repezi la ea. O cuprinse de gât: 

— Mamă! 

Începu să plângă iar, nervos. Mama ei o mângâie pe frunte. Îl 
privea în acelaşi timp pe Florin şi îi surâse cu drag. Îi întinse mâna. 
Ameţit, Florin se apropie şi i-o sărută. Stela îl luă de braț. 

— Nu te superi, mamă, nu este aşa? 

— Aş fi foarte, bineînțeles, fericit... îngână Florin... sub privirile 
binevoitoare ale bătrânei, foarte fericit... 

Vorbea aşa cum se bolborosesc de obicei condoleanțele. Nu 
înțelegea absolut nimic din ce se petrecea. 

Doamna Măneanu îl sărută pe amândoi obrajii. O sărută şi pe 
Stela, emoţionându-se brusc. Îşi şterse ochii. 

— Să vă dea Dumnezeu noroc, copiii mei! Să fiți măcar voi fericiți. 
Am să vorbesc şi cu tata, ca să aranjăm şi celelalte chestiuni, care 
dacă sunt mai prozaice totuşi fără ele nu se poate. Cred că nu o să 
duceți lipsă de nimic. Cu ce aveți amândoi, o să fie bine. 

Stela o privi ruşinată. 

— Mai este ceai şi pentru mine? întrebă doamna Măneanu, ca să 
schimbe vorba. 

— Da, mamă. 

— E cald? 

— Da, mamă. 

Doamna Măneanu sorbi din ceai. Se simțea fericită. 

— Suntem abia în septembrie şi zilele sunt mai răcoroase. Eu am 
şi început să duc grija pentru lemne de iarnă. E mai bine ca omul să 
se gândească la toate din timp. Nu este vorba, casa noastră cu toate 
că este mare, este destul de uşor de încălzit. Am avut noroc să 


RE pp RE 


prindem să o construim înainte de război. Casele care se construiesc 
acum se fac prea din economie. 

— Sigur. 

— Dacă omul are de unde să plătească un ban mai mult, 
întotdeauna îl câştigă în urmă prin soliditatea lucrului pe care l-a 
cumpărat. 

— Sigur. 

— Mamă, nu vrei şi un pezmet? 

— Nu, drăguța mea. Acum am să plec puţin, că am şi pe dincolo 
nițică treabă. 

Florin se sculă din nou ca pus pe arcuri. 

— Eu, atunci, am să vă spun sărut mâinile, căci am să plec şi eu 
îndată. 

Doamna Măneanu îl admiră pentru delicatețea lui de a nu rămâne 
singur cu Stela. Totuşi, se gândi că e bine să fie şi ei o clipă singuri. 
leşi din odaie surâzând şi merse la Maria să-i spună şi ei vestea 
logodnei surorii ei. 


Capitolul XIV 


Florin, rămas singur cu Stela, începu să se grăbească de plecare. 
Nu se simțea deloc liniştit, dar când îi sărută mâna Stelei de plecare, 
ea îl privi cu atâta tristeţe şi uimire, încât se simți dator să o sărute. 
Se aplecă. Întâlni fața înălțată spre el. O sărută pe gură. Stela închise 
ochii. O simți uşoară ca o pană în brațele lui. Era prima dată că o 
săruta un bărbat. Florin prelungi sărutarea. 

Plecând, Florin se simțea ca beat de toate cele întâmplate. 

„Nu că aş fi fost din capul locului împotriva căsătoriei cu fetița 
aceasta, e drăguță, mă simt bine la ei în casă, dar drept să spun, nici 
nu-mi dau seama ce s-a întâmplat şi cum de s-a întâmplat. Într- 
adevăr, omul nu e stăpân pe destinul lui! Singurul lucru care îmi 
rămâne acum de făcut, dacă aş vrea să scap de ei, ar fi să nu le mai 
calc prin casă. Ar cam merita cu toții aşa ceva! S-au azvârlit asupra 
mea de parcă ar fi fost câini flămânzi, începând cu nebuna aceea de 
„Cleopatra”! Ce-a mai vrut şi asta de la mine, nu înţeleg? Cel puţin 
cea mică a fost desluşită, a ştiut precis ce a vrut, dar nebuna cealaltă 
probabil că este isterică şi se dă aşa la bărbați, că fată mare nu era. 
Sper că cea mică nu mi-o face vreo surpriză neplăcută în noaptea 
nunții! Asta ar mai lipsi! Dar nu cred. Pare cu totul naivă! Dar vezi 


=73 = 


că, cu toată naivitatea ei, tot ea a fost mai şmecheră! Nici prin gând 
nu i-ar trece cuiva să se culce cu ea înainte de căsătorie. Nu-i vorbă 
că dacă mi-aş pune mintea cu ea... un fleac... dar nu este în obiceiul 
meu. Ce zestre i-o fi dând bătrânii? Ce față a făcut cea mare când m- 
a văzut în salon! Dar nu a îndrăznit să spună nimic. Ar fi şi greu. În 
definitiv, ce ar avea să-mi reproşeze? Ea m-a chemat. Dar ce o fi 
zicând acum, că o fi aflat că m-am logodit cu soră-sa! Pe cuvânt că 
nici nu ştiu cum de s-au întâmplat toate. Nu mă simt vinovat cu 
nimic. Rău nu au ieşit lucrurile, nu mă pot plânge. De fapt, cinstit ar 
fi fost să o iau pe „Cleopatra” de nevastă, nu pe Steluţa, dar cum 
dracului să te împaci cu o nebună! E în stare să te ia la bătaie dacă 
nu i-ar conveni ceva şi să se culce şi cu toți colegii care îţi vin prin 
casă! Pe când cea mică e simpatică şi cuminte. Nu o să-mi facă rău 
să fiu nevoit să mai stau şi pe acasă, nu aşa, mereu, toate nopțile, pe 
drumuri, ca acum! Dar ce zestre i-o fi dând? Cu nimic nu se poate 
trăi! În tot cazul, e întotdeauna timp, dacă nu mi-ar conveni 
lucrurile, să mă retrag frumuşel. Nu sunt, ca să spun aşa, un 
milionar. Sunt nevoit să mă gândesc şi la viața practică, nu numai la 
poezie. Mama-soacră e foarte simpatică. Sunt sigur că o să mă 
răsfeţe. De altfel, seamănă amândouă. Nu ar fi rău să stăm chiar 
împreună în casă, nu mi-ar displace. Pe tatăl nu-l vezi niciodată, 
parcă ar fi umbra lui Hamlet. Dar cine o să ne strice rosturile o să fie 
„Cleopatra”. E complet isterică. E în stare la vreo supărare să 
povestească tot. Eu nu am decât să spun că nu este adevărat. Nimeni 
nu are s-o creadă pe ea. Dar ce spaimă am tras astăzi că o să 
vorbească! Probabil că duce lipsă de bărbat şi că niciunul nu se 
încumetă să stea cu aşa smintită! Sper, cu toate că părea cu totul 
rece, fără temperament, că nu o să-i mai vie cheful să se dea la mine 
aşa tam-nesam pe întuneric! Dar la dracu... ce atâtea gânduri. Dacă 
omul ar trebui să se gândească deodată la tot ce i s-ar putea 
întâmpla în viață, nu ar mai putea trăi. Fie ce o fi şi basta. Să vedem, 
mâine poate să-i trimit Stelei nişte flori, dacă hotărăsc să mă 
căsătoresc cu ea... În fine, până mâine am tot timpul să mă gândesc”. 

Se privi în oglindirea vitrinelor. Frumos, într-adevăr frumos. 
Femeile se întorceau şi îi surâdeau mulțumite. După câteva din ele se 
întorsese şi el galant. Îşi simţea mersul elastic, ritmic, corpul sănătos 
şi uşor. Începu să fredoneze. 


ajg 


Capitolul XV 


Stela o căută pe mama ei la bucătărie şi negăsind-o îşi închipui că 
e la Maria. O găsi într-adevăr acolo ţinând-o cu sila în pat pe Maria, 
care se zbătea să fugă din odaie. 

— Stela, strigă gâfâind doamna Măneanu. Mariei îi este rău. 
Telefonează îndată după un doctor. Te aşteptam ca pe Dumnezeu să 
vii... 

Stela simți că i se taie picioarele de spaimă. 

— Moare, Maria, mamă, strigă. 

— Taci, şopti mama ei, nu vorbi aşa. Du-te repede şi cheamă 
doctorul. Are o criză de nervi, să-i spui să aducă ceva... o injecție. 

Stela alergă tremurând. Nu îşi mai amintea numărul casei 
doctorului şi se uită speriată în cartea de telefon, dar în loc să vadă 
cifrele, printre lacrimi, vedea mereu fața Mariei, palidă, cu ochii uşor 
întredeschişi, albi, gura încleştată şi frământarea trupului într-o 
caznă prea mare. Nu îşi închipuia că cineva pe care nu l-a călcat 
tramvaiul sau nu a căzut de la etaj, poate suferi aşa tare şi să se 
zbată astfel. 

Deschise telefonul şi ceru numărul. 

„Numai să nu moară până vine doctorul” se gândea, închizând 
telefonul, speriată. Hohoti mai tare. I se părea o prevestire rea 
logodna ei cu un om pe care Maria îl urăşte în aşa măsură. 
Îngenunche, împreună mâinile, îşi aplecă fruntea la pământ. 

„Te rog, te rog, Dumnezeule, vindecă pe Maria, să nu mai sufere 
Maria”, se rugă, dar nu găsi puterea să tăgăduiască despărțirea ei de 
Florin. 

„Nu are niciun sens, îşi spuse, plângând, nu fac niciun rău dacă 
mă logodesc cu el. Îl iubesc. Nu se poate ca din pricina asta Maria să 
se fi îmbolnăvit. Maria îl urăşte, dar când o să vadă că el nu este rău, 
cum crede ea, când o să vadă cât e de bun, că sunt fericită, o să se 
împace cu el”. 

Îşi aminti sărutarea lui Florin, o simțea pe buze uşoară ca o adiere 
şi totuşi caldă şi adâncă. Se înfioră. „Îl iubesc”, îşi mai zise şi strânse 
mâinile mai tare. 

„Vindec-o pe Maria, Doamne Dumnezeule, şi dă-i şi ei noroc, să fie 
şi ea fericită, aşa cum sunt eu”. 


— 75 


Capitolul XVI 


Domnul Măneanu sosi, ca de obicei, târziu acasă, pe la două 
noaptea. 

Frământarea casei se liniştise. Maria, cotropită de calmant, găsise 
o potolire adâncă în somn. Lângă ea, pe o dormeză, servitoarea 
ațipise; iar Stela, la ea în odaie, adormise şi ea zdruncinată, obosită 
de tot ce se întâmplase în timpul acelei zile. Singură doamna 
Măneanu se zvârcolea în pat. Îl aştepta pe bărbatul ei. O revoltă o 
ţinea deşteaptă. Îl duşmănea. Ştia că el petrece ca de obicei în oraş, 
indiferent unde, cu femei sau cu prieteni, dar în oraş, departe de 
casă, străin, sosind noaptea târziu, ca hoţii, furişându-se în pat, 
neauzit şi nevăzut de nimeni, dezbrăcându-se încet, lepădând una 
câte una hainele lui îmbâcsite de mirosul aspru al localurilor de 
noapte. A doua zi se va scula ea de dimineaţă şi va începe ea aceeaşi 
furişală ca a lui noaptea, ca să nu-l deştepte pe el de data asta. Când 
cafeaua era gata, d-l Măneanu se scula şi umbla de colo până colo, 
plimbându-se din odaie, la baie şi de la baie, în odaie, cu halatul pe 
umeri, cu ochii umflați de somn, fața buhăită sub barba presată ca 
un strat murdar. Apoi, spălat proaspăt, îmbrăcat corect, pleca din 
nou, bărbierit. Câteodată apărea pentru masa de prânz. Rar. Când 
era foarte obosit şi voia să doarmă după-masă. Sosea cu câte un 
pachețel luat de la o băcănie. Seara însă nu venea niciodată. Nu-l 
vedea nimeni, dar nici nu se mai gândea nimeni să-l aştepte. 

Asta de ani de zile. Obiceiul era atât de vechi, încât nu mai părea 
curios. 

Dar în astă-seară lipsa lui i-o simţise revoltătoare. Atâtea lucruri 
noi se întâmplaseră, de care el nu ştia şi care totuşi ea nu le putea 
păstra pentru ea singură. Trebuia să-i spună că Stela o să se mărite, 
că-i trebuie zestre. Trebuia să-i spună că Maria este bolnavă, că 
trebuie dusă la aer. Banii el îi dădea. În fiecare întâi şi cincisprezece 
ale lunii, el da ce trebuia să mănânce cu toţii. În schimbul acestei 
plăţi, ele erau nevoite să primească viața aşa cum i se păruse lui că 
este bine să o trăiască. Nu-i putea spune „să vii acasă”, căci ar fi râs 
batjocoritor, iar dacă i-ar fi spus că nu mai vor să suporte astfel de 
viață, surâsul ar fi fost şi mai aspru, căci ştia că de el depind toate în 
casă. 

„Poate ar fi fost bine să fi dat barem fetelor o meserie rentabilă”, 
suspină doamna Măneanu. 

Auzi zgomot pe scări şi îi recunoscu pasul. Instinctiv închise ochii 


ca de obicei când nu adormise încă. 

Domnul Măneanu intră în odaie tiptil, deschizând şi închizând uşa 
încet. Apoi, dibuind, merse până la masa de noapte alăturată patului 
lui. Cu grijă, ca şi cum această grijă ar fi putut aduce o atenuare în 
intensitatea luminii, aprinse lampa „veilleuse” de pe noptieră. În 
odaie se risipi o lumină dulce, verde. 

Doamna Măneanu se întoarse gemând pe partea cealaltă. Se 
gândea să nu-i spună nimic, să lase totul pe a doua zi, şi atunci să-i 
vorbească aspru fără cuvinte multe, ca să înțeleagă şi el că nimeni 
nu-l ia în seamă în casă şi că toate se petrec în afara lui, că este un 
simplu străin, de la care iei o chirie sau leafă. Ce-i pasă lui că Maria 
e bolnavă? Sau ce-i pasă lui că Stela se va căsători? Totul se va 
rezuma în întrebarea mai mult sau mai puțin ascunsă: „Cât trebuie 
să dau?” Oare pentru ce mai venea acasă? Putea foarte bine să 
trimită prin străini ceea ce avea de dat. Pentru ce nu divorțase? 
Pentru ce venea totuşi să doarmă sau să bolească acasă? 

Gemu şi se întoarse din nou pe partea cealaltă. El ascultă o clipă, i 
se părea că auzise geamăt. De obicei, când nu dormea, îi spunea 
noapte bună, dar astă-seară ar fi dorit tare mult să nu strice liniştea 
şi să se poată culca fără să mai vorbească nimic. Dar geamătul se 
auzi din nou ostentativ. 

— Nu dormi? — întrebă încet, o încercare prudentă. 

— Nu. 

— Credeam că dormi. 

Doamna Măneanu gemu mai tare şi se răsuci din nou. 

— S-a întâmplat cumva ceva sau ce ai? 

Nu primi niciun răspuns. Atunci dădu din umeri şi continuă să se 
dezbrace. Când se descălță, pantoful îi scăpă din mâini şi căzu pe 
parchet cu zgomot. 

— Ai putea să faci mai puţin zgomot la ora asta, că scoli fetele. 

— Bine, dragă... dar trebuie să mă dezbrac... nu pot sta îmbrăcat 
toată noaptea. 

— Nu aveai decât să te culci unde ai mâncat. 

Domnul Măneanu se uită uimit în jurul lui. 

De ani de zile ea nu-i mai făcuse nicio observaţie. După furtuna 
scenelor violente, la început, o linişte deplină urmase. Dar văzând că 
tace din nou, nu răspunse, şi merse încet în baie. Se gândi că poate 
ea va adormi în timpul ăsta. Când se întoarse i se păru că aude un 
plâns. Ascultă o clipă şi într-adevăr desluşi hohote înăbuşite. Se 
apropie un pas, speriat: 


— Valerio, ce s-a întâmplat? Pentru ce nu vorbeşti? 

— Nu mai pot!... Sunt prea nenorocită!... 

— Dar ce s-a întâmplat, dragă? E cineva din casă bolnav? 

— Da, şi Maria e bolnavă rău. 

— Ce are? — întrebă el cu o îngrijorare bruscă şi remuşcări 
stângace. 

— A avut o criză de nervi. 

— Cum aşa? De ce? 

— Ştiu şi eu? Probabil că duce şi ea o viață plăcută. 

Domnul Măneanu tăcu obosit. 

— Ce face acum? — întrebă totuşi. 

— I-a făcut doctorul o injecție şi la urmă a adormit. Doctorul 
spune că trebuie să schimbe cel puţin câtva timp mediul, aerul. 

— O s-o trimitem la aer, dacă e nevoie. Ai să te duci cu ea. O să 
căutăm să-i procurăm mai multe distracţii. Ştii foarte bine că 
întotdeauna am fost de părere să vă distrați cât se poate mai mult. 
Tocmai mă gândeam pentru ce nu ați plecat anul acesta ca de obicei 
la băi. 

— Uşor de zis! 

— Puteţi pleca şi cu Stela, ea e mai veselă. 

— Stela s-a logodit astăzi, nu poate pleca din Bucureşti. 

— Cu cine? întrebă d-l Măneanu mirat. 

— Cu locotenentul Negrea. 

— Cine? 

— Locotenentul Florin Negrea. Nu-l cunoşti. 

Jenat, domnul Măneanu tăcu iar. 

— Şi ţi se pare că e bine pentru ea...? 

— Parcă poţi să ştii ce e bine şi ce nu! Crezi că e bine dar o 
nimereşti prost sau pe dos. Fiecare cu soarta lui. Nu ţi-aş fi spus 
nimic, dacă nu era absolută nevoie. Cred că ştii aceasta. Trebuie 
oricum să te vadă şi pe tine, măcar odată, înainte de căsătorie şi apoi 
îi trebuie fetii şi câte ceva de-ale casei. Trebuie să vorbim şi despre 
zestre. 

— Desigur, desigur... 

— Vreau să ştiu cât vrei să-i dai? Numai să te gândeşti că nici cu 
prea puțin nu o să găsească o partidă bună, te previn. 

— Zici că a găsit. 

— O logodnă se poate şi strica. Asta însă ar distruge-o pe Stela. 

— Crezi... că-l iubeşte? 

— S-ar părea că da. 


— 78 — 


— Dar el? Cum... dacă nu ar avea zestre... destulă... 

— Da, da. Aşa cum sunt azi timpurile nu se poate trăi din nimic, 
chiar dacă eşti amorezat. Să încerce oricine, să nu dea nimic cui dă 
de obicei şi crede că a iubit în mod dezinteresat şi să vedem ce fel de 
dragoste mai găseşte. Şi apoi de ce să mai discutăm, probabil cunoşti 
lucrurile astea din proprie experiență şi apoi nici aşa de săraci nu 
suntem ca să nu-i putem da nimic. 

— Desigur, spuse domnul Măneanu speriat de posibile aluzii la 
viața lui în afara casei. 

— Îţi repet: nu te-aş fi deranjat dacă nu era absolut necesar. 

— Da, Da. Dar ce are Maria precis? 

— Nu ştie nici doctorul. Vine mâine dimineaţă din nou, o să vedem 
atunci. 

— Doarme acum? Îi este mai bine? 

— Da, i-a făcut doctorul o injecție şi a adormit. 

— Bine... atunci... o să vorbim mâine... pentru Stela... şi pentru 
Maria... în fine, om vedea ce este de făcut. 

Se îndepărtă. Doamna Măneanu îl auzi cum se vâră în patul lui, 
care era aşezat tocmai în partea cealaltă a odăii. După o clipă, 
domnul Măneanu stinse lumina. În odaie se făcu întuneric. Doamna 
Măneanu nu îl mai auzea deloc. În ea însă inima se zbătea violent, 
sângele clocotea. Îi vorbise prea blând, cu frică, nu îndrăznise să-i 
spună nimic din tot ce gândea, din toată revolta, din toată ura. Ca de 
obicei, vorbise cu el ca şi cum ar fi fost o vinovată în fața judecății. 
Iar el plecase de lângă ea fără măcar să-i fi spus bună seara. Hohote 
o înecau. Îşi înfundă capul în pernă. 

Plânsul ei se auzea desluşit în odaie. Îl auzea şi el, dar cuprins de 
scârbă pentru ea şi pentru viața pe care o ducea, se strânse 
ghemotoc, ascuns în întuneric. Ştia că pretutindeni e tolerat pentru 
că plăteşte. I-o spusese şi ea: lucrul era adevărat. Se simțea singur şi 
bătrân. Plânsul femeii îi făcea rău. Se întoarse şi îşi acoperi urechile 
cu plapuma ridicată sus. 

„E imposibil altfel — gândi — e absolut imposibil. E prea ordinară, 
prea simplă. Mă plictiseşte peste măsură. Nu se poate trăi altfel cu 
ea, nu mă pot purta altfel cu ea”. Ştia că cea mai mică încercare de 
blândețe, de împăcare, ar fi răscolit trecutul, scene, pretenţii. Le 
simțea toate agățându-se materiale de el, târându-l la fund, 
înecându-l în plictiseală şi bătrânețe. În tot cazul, chiar plătită, totuşi 
viața din oraş îi dădea mulțumiri. Se întoarse din nou pe partea 
cealaltă şi îşi astupă mai tare urechile. 


După câteva clipe, obosit, adormi. Plânsul ei şi suflarea lui sonoră 
se amestecară, se prinseră. Aveau acelaşi ritm. 


Capitolul XVII 


Din pricina acestei crize de nervi, toată purtarea Mariei păru 
explicabilă. „Era bolnavă şi noi nu ştiam” îşi repetau cu duioşie şi 
remuşcări Stela şi doamna Măneanu, răsfățând-o cu dragoste, iar 
Maria, legănată de cuvintele lor şi mâinile lor, se lăsă să alunece spre 
o linişte absolut necesară. Peste câteva zile va pleca la Sinaia. Va sta 
acolo atât cât va dori. Doamna Măneanu va veni s-o vadă. Va veni 
poate şi tatăl ei, dacă va găsi o clipă liberă. Cât despre Stela şi 
logodna ei, nu-i mai vorbi nimeni nimic. 

Lui Florin Negrea îi anunţase Stela, chiar a doua zi, printr-o 
scrisoare, boala Mariei. Totodată îi mulțumea pentru nişte flori 
trimise, o încercare înainte de a îndrăzni să vină chiar el. 

„Maria e bolnavă. Are un şoc nervos - scria Stela. Trebuie neapărat 
să plece, să schimbe aerul. Mi-ar face plăcere ca poimâine, după- 
masă la cinci, să vii la noi. Până atunci...” 

Florin Negrea răsuflă uşurat. 

„Într-adevăr, se gândi. Aşa se explică totul. Şi, se mai gândi, am 
auzit că bolile astea de nervi te fac să-ți pierzi memoria. Au existat 
oameni care, dintr-un „şoc” au uitat şi cum îi cheamă. Desigur că o 
să uite ce a fost între mine şi ea. O boală care într-adevăr s-ar putea 
zice că vine la timp”. 


Maria rămase la Sinaia mai bine de o lună de zile. Între timp, 
cununia Stelei cu Florin Negrea se făcu. Totul îi era însă acum Mariei 
indiferent. Orice îi părea natural. Scrisorile doamnei Măneanu 
veneau regulat cu tot felul de detalii imprecise şi sfaturi lirice. Se 
vedea că este preocupată, grăbită, obosită, de croitorese, alergături, 
cumpărături. Scrisorile tatălui ei erau ponderate, căutate, scrise pe 
ton filosofic, blazat, literar şi ironic. Stela scria sacadat, parcă 
alergând. 

Niciodată Maria nu-şi mai putu aminti exact cum trecuseră cele 
şase săptămâni. O melancolie densă aşezată pe o sănătate şubredă, o 
făcu să poată sta nemişcată ore întregi, zile întregi, aproape fără 
gânduri. În sobă era foc. Îl auzea pâlpâind. Când ieşea în stradă să se 
plimbe, aerul era rece, curat, mirosea a zăpadă. În Bucureşti, cu 


— 80 — 


câteva zile înainte, când plecase, era cald încă, praf. Nu-şi dădea 
seama dacă trecuseră câteva luni, ori se întâmplase ceva care 
răsturnase totul şi sosise iarna deodată, aşa cum soseşte o furtună 
pe un cer senin. 

Gazda îi aducea de mâncare. Seara, venea şi îi aprindea lampa. La 
ora asta i se părea necesar şi de bună cuviință să stea cu Maria de 
vorbă. Îi povestea lucruri foarte intime, înroşindu-se, cerând scuze. 
Dar Maria îi surâdea vag tot timpul, fără să poată înțelege şirul 
poveştii. Totul i se părea însă murdar şi inutil. Pe urmă, 
proprietăreasa aşeza patul pentru noapte. Aducea paharul cu lapte şi 
pleca. Lucrul cel mai obositor însă şi curios i se părea Mariei că zilele 
totuşi nu se sfârşiseră şi că după fiecare noapte sosea o zi nouă, 
legată de cea de ieri, pe care trebuia s-o trăiască iar întreagă, plină de 
amintirea clătinată şi totuşi reală a ce a fost înainte. 

Apoi află că Stela plecase în Italia cu Florin. 

Într-o zi, o sâmbătă, veni tatăl ei s-o ia. A rămas cu ea o zi în 
Sinaia. Căuta ostentativ să fie foarte drăguţ. Maria nu-l văzuse 
niciodată atât de spiritual, degajat, seducător, voind parcă să-i arate 
Mariei că nu-l cunoaşte şi că dacă de obicei e altfel nu e vina lui. Îl 
simțea străin ei, străin lor — fals, ironic, nepotolit. O vedea parcă pe 
doamna Măneanu rămasă acasă, simplă, bună, naivă, plictisitoare, 
fără tact — şi nu-şi putea da seama care din ei amândoi e de vină - de 
neînțelegerea dintre ei, pentru ce oameni care s-au învoit nu se mai 
învoiesc şi pentru ce totuşi nu se despart şi pentru ce, ştiind toate 
astea, totuşi faptele îşi păstrează întreaga lor însemnătate. 


Capitolul XVIII 


Găsi casa adâncită într-o linişte mortuară. Stela plecată, iar 
doamna Măneanu căznindu-se să pară veselă de plecarea fericită a 
Stelei, fără însă să poată învinge tristețea de a fi rămas singură. 
Maria asculta cu băgare de seamă tot ce-i spunea mama ei despre 
Stela. Totul striga fericirea Stelei, deplina ei fericire. Dar Maria ştia pe 
ce lucruri se clădeşte o astfel de fericire. I se părea că aude un ecou a 
ceva demult, trăit chiar de ea. Bărbatul Stelei fusese totuşi şi al ei. 
Doamna Măneanu observă paloarea Mariei şi se opri. 

— Poate eşti obosită, avem tot timpul să vorbim de toate astea şi 
altădată, îi spuse îngrijorată. 

Apoi, în zilele care urmară, casa, cu liniştea ei monotonă, o 


— 81 — 


cuprinse amenințător. Nu îndrăznea să treacă nici dintr-o odaie într- 
alta, de teamă să nu găsească acolo mai multă linişte. 

Îşi simţea sufletul jupuit de bucurii şi durerea lui urâtă ca o boală 
care şi-a pus mască înfricoşătoare peste fața pe care o roade. Nu 
vedea niciun fel de posibilitate de a-şi schimba vreodată soarta. 
Totuşi, un dor imens de viață o măcina. Nu îndrăznea să iasă în oraş. 
I se părea că viața aceea plină de mişunării nu vrea să o primească. 
Va umbla pe străzi fără rost. Nu voia să meargă la nimeni. Nu voia să 
fie întrebată nimic. Nu voia să vadă nici privirile oamenilor, care 
ostentativ nu întreabă nimic. Apoi, mai ştia că oriunde s-ar fi dus, 
seara va trebui să se întoarcă din nou acasă, în aceeaşi viață. 

Totuşi, după câteva zile, înăbuşindu-se, se îmbrăcă să plece. Se 
uită în oglindă şi i se păru că s-a urâţit. Plecă greu. Înainte de a ieşi, 
merse până la mama ei. 

— Vezi să nu răceşti — îi spuse şi o privi atentă. 

— Am luat haina de blană. 

— Să nu vii prea târziu. Unde vrei să mergi? 

— Nicăieri. Numai aşa, pe străzi, ca să fac puţină mişcare. 

— Bine. 

— La revedere, mamă. 

Doamnei Măneanu nu-i plăcea cum arăta Maria. Se vedea că nu 
mai este bolnavă, dar pe cât era înainte de nervoasă şi de nepotolită 
acum o lună, pe atât părea acum de indiferentă, plictisită. „Numai de 
nu ar face vreo altă boală. Ar trebui să se îngraşe niţel”. 

Afară, Maria se lovi de un aer rece, înghețat, de cristal. 

Zăpada adunată tivea trotuarul cu un dâmb alb, înalt de aproape 
jumătate de metru. Copiii căutau lunecugşuri ca să se joace. 

Când a ajuns în bulevardul Elisabeta, găsi lume multă care umbla 
repede, grăbindu-se parcă spre lucruri ştiute, precise, întâlniri date. 

Maria se târi fără rost. Nu cunoştea pe nimeni. Nu o aştepta 
nimeni. Umbla încet pe drum şi îşi dădea seama că tot ce se 
întâmplase în ultimul timp o izolase complet de viață. Se simțea 
străină de toată lumea, indiferentă de tot ce s-ar putea vorbi cu acei 
oameni. Nu ar fi găsit niciun cuvânt de spus. Nu mai ştia nimic din 
tot ce se întâmplase pe pământ. Cărţile şi gazetele pe care le citea 
rămâneau cu un înțeles de suprafață, aşa, ca lucrurile pe care le 
citeşti înainte de a adormi. Avea impresia că se întoarce, fără ştirea 
nimănui, dintr-o călătorie de pe un pământ pustiit de oameni. 

Maşinal, se îndreptă către Cişmigiu. Intră în grădină. Singurătatea 
o durea, o durea în trup, cum te doare dacă îl ţii strâmb sau lovit. Îl 


— 82 — 


plimba, ca să-l potolească, dar sufletul tremura îngrozit că va trece 
viața inutilă. Simţea o imensă nevoie de blândețe, de mângâiere. Ar fi 
vrut ca din mulțimea oamenilor străzii, cineva să se oprească şi, ca şi 
când s-ar fi cunoscut demult, să meargă împreună, unul lângă altul, 
spre lucruri noi, bune. Simțea nevoia unui trup viu şi cald, alături ei, 
cineva care să-i vorbească despre ea. Cu fiecare pas ştia din ce în ce 
mai bine că va trebui să se întoarcă acasă fără să fi găsit pe nimeni, 
fără să se fi schimbat nimic. Apoi iar zile de-a rândul identice. 

„Totuşi, viaţa întreagă nu poate trece aşa — îşi spunea - trebuie să 
se întâmple şi ceva mai bine”, dar se simțea obosită şi presimțea vag, 
mai mult o amintire a trecutului, că ceea ce vine poate să fie tot prost 
şi fără sens. 

Se întâlni cu pictorul George Veroniade. Nu-l mai văzuse şi nici nu 
mai auzise nimic de el din după-masa aceea în care, isteric, îşi 
zgâriase brațul. De departe nu-l recunoscu, dar îi amintea perfect o 
siluetă ştiută. Căuta să-şi precizeze cine este. Când văzu că cel ce se 
apropie se uită insistent, crezu că ea îi atrăsese atenţia prin privirea 
ei prea cercetătoare, indiscretă. Dar cel ce se apropia îi surâse. 
Atunci îl recunoscu. Era într-adevăr George Veroniade. 

— Duduia Maria! 

Fața i se lumină. Privirea lui trădă o bucurie vie, nestăpânită, 
emoție. Maria se simți deodată învăluită de căldura întâlnirii, de 
bucuria lui. Veroniade o privea ca şi cum pe ea ar fi căutat-o, pe ea 
ar fi aşteptat-o. Maria se emoţionă în fața acestei lumini bruşte, 
neaşteptate. Se stăpâni, fiindu-i frică de ridicol, dar George 
Veroniade, aplecat, îi căuta fața. 

— Ai slăbit. 

— Puțin. 

— Destul. Ai fost bolnavă? 

Maria făcu semn că da. Îşi simțea glasul tremurând. El o privi şi 
mai adânc. Văzu în ochii ei spaimă. Într-o mişcare de impulsivă 
generozitate, îi luă amândouă mâinile şi o atrase spre el: 

— Ce e? — întrebă îngrijorat, cald. 

— Nimic - se zbătu Maria - nimic, dar nu se mai putu stăpâni şi 
izbucni în plâns. 

Îl simţea lângă ea, mai înalt decât ea, mai puternic. Hohoti într-o 
nemăsurată delăsare. Speriat, Veroniade o strânse, o ocroti. 

— Nu, nu - îi spunea - nu trebuie plâns... 

Trecătorii îi priveau. George Veroniade îi ascundea fața, o întorcea 
aşa încât să nu fie văzută, recunoscută poate. Maria se simți apoi 


dusă. Se lăsă fără voință. Hohotea. 

Acum era într-un automobil închis, care luneca repede în lungul 
străzilor. Se simți ridicată în brațe, mângâiată, fața acoperită de 
sărutări. Se zbătu. 

— Te iubesc - îi spuse el — te iubesc demult... Te iubesc... 

— Nu, nu - şoptea Maria speriată - nu se poate. 

— Te iubesc... întotdeauna te-am iubit... 

— Vreau acasă. 

— Aşa nu poți merge acasă. E imposibil... Trebuie să te linişteşti 
mai întâi. Vino la mine. Ai să iei un ceai. Ai să te linişteşti. 

Maria tresări. 

— Nu e rău dacă vii. Ai nevoie să te odihneşti, să te reculegi. Aşa 
nu poți merge acasă. În automobil e frig. Eşti încălzită, ai să răceşti. 
E imprudent. Eşti slăbită. Îți făgăduiesc că va fi aşa cum doreşti. Ştii 
prea bine că poți avea încredere în mine. Da? Vino, te rog, vino. O să- 
ți fie mult mai bine. 

Maria nu răspunse. Îi era groază să rămână iar singură. Se lăsă 
dusă. 

Până la el acasă, Veroniade o ţinu în brațe, iar el mângâind-o ca 
pe un copil. Era tăcut. 

La el acasă o îngriji, o înveli. Îi dădu ceai fierbinte, îi ceru voie să 
pună rom mai mult, ca şi cum şi în asta Maria ar fi putut găsi ceva 
de spus, aşeză lemne pe foc. Cu o batistă mare, albă, îi şterse urmele 
lacrimilor de pe față. Maria era stingherită de atâtea atenții, ca orice 
om sensibil când ştie că nu va putea înapoia cu nimic ceea ce i se dă. 

Veroniade se aşeză jos la picioarele ei, îi luă mâna. Avea o privire 
simplă de animal credincios. 

— Te iubesc, te-am iubit de la început. De aceea am căutat să nu 
mai viu la dumneata... înțelesesem că îl iubeşti pe Lucian Panu... că 
te iubeşte. 

Văzu din nou spaimă în ochii Mariei. 

— ...Nu, nu vreau să ştiu nimic. Nu voi spune nimic... dar dacă ai 
şti câtă bucurie am că te-am întâlnit! Poate vreodată am crezut... am 
aşteptat, să ai nevoie de mine... să ne întâlnim... să vii... Acum ai 
nevoie să te odihneşti. Oricând poţi veni la mine. Îmi poţi cere orice... 
Aş fi atât de fericit... să pot face într-adevăr ceva pentru dumneata, 
ceva care într-adevăr să-ți facă plăcere, o bucurie... mai ales să nu 
mai plângi atât de tare!... 

Maria se lăsă legănată. Nu înțelegea bine ce îi spune, de ce îi 
spune toate lucrurile astea, cum a ajuns să-i vorbească astfel, dar 


— 84 — 


cuvintele îi făceau bine. Toate puteau să fie într-adevăr atât de bine! 
Zbuciumul nu avea niciun sens. În odaie era linişte. Focul aprins în 
sobă pâlpâia ca într-un decor de teatru. Odaia asta necunoscută şi 
unde fusese primită ca într-un loc unde demult era aşteptată... 
Trupul tânăr chema viața, bucuria. Totul se întâmplase aşa cum 
dorise în stradă. O azvârlire bruscă într-o viață nouă... 

— Dacă ai şti ce făcută eşti ca să fii fericită... iubită... 

Îi sărută mâna lung, repetat, cu buze moi, calde. Îşi îngropă faţa în 
mâinile ei şi de acolo încă şoptea aceleaşi cuvinte legănătoare şi 
aprinse. 

Maria îi răspunse printr-o strângere uşoară, obosită, inconştientă 
a mâinilor. George Veroniade o cuprindea din ce în ce mai mult. 
Acum era lângă ea, aproape. Maria căută să se stăpânească, să 
rămână rece. 

— Gata, gata, şoptea, dar mângâierile se precizau, luau avânt. Şi 
Maria văzu lângă ea privirea aceea care a uitat totul, în afara 
dorinței. 

„Sunt clipe când poţi uita totul” — îşi spuse Maria şi închise ochii. 

Din fundul trupului setea deşteptată strigă, se înălță. Deodată se 
lipi de Veroniade. Era unul în braţele celuilalt. Cuvintele încetară. 

„Nu îl voi putea iubi niciodată - se gândi încă, desluşit — şi dacă 
cedez, va fi scârba aceea intolerabilă după aceea” — şi îşi dădea seama 
că ar trebui să ştie precis aceasta şi omul care şoptea «te iubesc», dar 
Maria nu găsea nici puterea să se rupă amețelii, nici puterea de a 
vorbi. Trupul chema  mângâierile bărbatului, cu  însetare. 
Înspăimântată de ce face, Maria se legă mai tare de el, şi căută în 
mângâieri o sfărâmare totală a gândurilor. 

Dorinţa se zbătu între ei ca şi cum hotărâse să distrugă ceva ce se 
ascunsese între ei... sclipiri de dureroasă încercare, când, simțind că 
sunt străini s-au căutat inutil unul pe altul. Veroniade înțelegea că 
nu are în braţe decât un trup însetat de viață şi înspăimântat de 
zădărnicia gesturilor. Totuşi, pentru câteva clipe, gândurile fură într- 
adevăr înfrânte, iar lumea întreagă se mărgini între ei doi. Dorința 
cuprinsese totul, se înălță în unitatea înțelegerii. 

Tăcerea apoi a fost făcută din laşitatea privirilor care se ascund. 

— Maria, te iubesc — şopti Veroniade, vrând să găsească o izbăvire, 
dar ea surâse blând, ca şi cum nimic nu mai avea importanţă. 

Apoi, Maria se gândi că dacă ar putea plânge, ar fi bine. Lacrimile 
ar fi uşurat clipa, dar nu putea plânge, căci trupului destins îi era 
bine. O linişte îl ţțintuia locului, fără gesturi, fără cuvinte, fără 


— 85 — 


recunoştinţă, fără ură, animalic. 

„În definitiv — se gândi Maria — ceea ce s-a întâmplat trebuia să se 
întâmple, iar scârbă nu este aşa mare pe cât o aşteptam. E 
suportabilă”. 

În sobă, focul pâlpâia încă de sfârşit. 

George Veroniade căuta să nu gândească, să mențină amețeala şi 
să se bucure de ce se întâmplase, dar se simțea amar în suflet. Maria 
era lângă el, străină lui. 

„Nu trebuia să fac ce am făcut. Dacă a plâns în stradă, înseamnă 
că s-a despărțit de Lucian Panu, desigur, dar înseamnă că îl mai 
iubeşte încă. A venit la mine într-o clipă de disperare şi mi s-a dat, ca 
să uite. Acum, probabil că îi este scârbă de ce a făcut, îi este scârbă 
de mine. Dacă nu aş iubi-o, poate m-aş bucura de cele întâmplate. 
Orgoliul şi o gelozie stupidă îmi strică însă toată bucuria”. 

Maria deschise ochii şi îl văzu pe George Veroniade alături de ea, 
cu ochii închişi, nemişcat. Pe fața lui îngustă, barba crescută, aşeza o 
umbră cenuşie. Porii pe aripile nasului erau dilatațţi, iar ochii, cu 
gene scurte, decolorate, cu pleoape prea mari şi tremurătoare, 
dădeau ceva trist feței. 

Niciodată Maria nu-şi închipuise că este atâta deosebire în aceeaşi 
față văzută de aproape şi de departe. Omul acesta de lângă ea îi era 
străin, complet străin. Nu-l recunoştea. Nu ştia cine e. Atât de străin 
încât, dacă ar fi observat că este mort, nu s-ar fi schimbat nimic în 
viața ei. Totuşi, fusese a omului acestuia. Ceea ce corpul ei putea 
simți mai puternic fusese dezlănțuit de omul acesta. Mâinile astea 
indiferente, anoste de atâta indiferență, o mângâiaseră şi trupul ei 
tresărise sub mângâierile lor. Acum putea ieşi în stradă şi cu oricine 
să repete gestul şi exaltarea trupului. Un om indiferent care putea să 
nu-i cunoască numele şi apoi să nu-l mai vadă niciodată. Acelaşi 
lucru îl făcuse şi cu Florin Negrea, numai că, neînvățată încă cu 
astfel de gesturi, lucrul fusese mai trist, mai inutil şi totul lipsit de 
plăcere, dureros. Mâine va fi însă cu atât mai uşor, cu oricine... 

— Eşti dragă - şopti Veroniade mai mult ca pentru el, şi rămase cu 
ochii închişi, acoperiți de aceleaşi pleoape obosite şi tremurătoare. 

Maria simţi o sfârşire lungă în tot trupul. Văzu mâinile lui 
Veroniade care se întinseseră ca să o caute, dar ea se trase, ferindu- 
se. 

— Să nu fii supărată, va fi cum doreşti. Ţi-am spus că poți cere 
orice. 

Maria izbucni. 


— Cum orice? Cum ce vreau? Parcă se poate cum vrem? 

George Veroniade deschise ochii, o privi şi tăcu. 

— La ce bun ipocrizii - continuă Maria cu exasperare, la ce bun 
inutilități jenante! Ştiai prea bine, chiar din stradă, că va fi aşa, că 
nu se poate altfel. 

— Nu ştiam. 

— Cu atât mai rău. 

— Mario! 

Dar Maria se ruşină. Nu era nimeni de vină. Se prea putea ca 
Veroniade să fi fost de bună-credință. Instinctelor nu le trebuie 
premeditări. Fusese şi el luat de acelaşi avânt, chemat de aceeaşi 
dorință ca şi a ei. Şi apoi lucrurile astea nu au atâta importanţă. Se 
întâmplă pentru că trebuie să se întâmple. „Ce atâtea mofturi, 
duduiță, pentru atâta lucru!” — spusese Florin Negrea atunci... Şi 
pentru că Veroniade, delicat, nu supără, nu loveşte, caută ea cu 
dinadinsul jignirea? Într-adevăr, nu se întâmplase nimic 
extraordinar. Viața trebuie primită aşa cum e. 

Încet luă mâna bărbatului pentru o împăcare. Veroniade nu arătă 
decât o ironică uimire față de gestul Mariei. Părea deprimat. 

— Acum câteva luni — spuse - am avut puterea să nu mai vin la 
dumneata, când am văzut că încep să te iubesc, pe când erai 
îndrăgostită de doctorul Lucian Panu. Adineaori am înțeles imediat 
că vei fi supărată pe mine. Îți cer iertare... 

„Ce lucruri inutile” — gândi Maria. Râse încet, obosită, şi rămase 
nemişcată, lipită de trupul lui. 

— Acum că ne-am întâlnit fără voia noastră, lucrurile care s-au 
întâmplat nu trebuie să aibă nicio importanţă... 

— Desigur, desigur... — râse Maria, acelaşi râs. 

— Nu, nu aşa. Vreau să spun că nu trebuie să te simți jignită 
pentru ce a fost. Dacă ţi-am spus că te iubesc, nu am făcut-o din 
obişnuință profesională. Poate că destăinuirea mea să-ți pară 
ridicolă, dar prefer să fiu ridicol decât să te las să crezi altceva decât 
ce a fost. E adevărat, te iubesc. Te rog să mă crezi. Asta în ceea ce mă 
priveşte pe mine, şi de aceea era poate mai cuminte să nu fi făcut ce 
am făcut... Iar în ce te priveşte, nu ai făcut nimic rău, chiar dacă ai 
greşit față de sentimentele dumitale față de altcineva. Te-am găsit 
plângând în stradă. Asta înseamnă că cel pe care îl iubeşti, merită să 
cauţi să scapi de el, de amintirea lui, prin orice mijloc. Nu oricine are 
puterea să uite stând singur. În orice caz, nu trebuie adăugat nimic 
urât prin neîncredere, dubiu, față de mine - Veroniade făcu o pauză 


2287 = 


şi pe urmă adăugă cu acel surâs trist şi ironic totodată, care răsărea 
pe fața lui de câte ori simțea că sentimentele lui depăşesc măsura şi 
nu vor fi înțelese — Poate nu ar fi fost rău pentru niciunul din noi ca 
întâmplarea asta să ne fi apropiat. Şi unul şi altul avem nevoie... 

„Vorbeşte ca în romane - gândi Maria şi îi recunoştea glasul din 
după-masa aceea când explicase pentru ce nu poți înțelege mizeria şi 
foamea, dacă rabzi voit. Acelaşi ton liniştit, ca şi când ar fi căutat să 
desluşească o temă dată, oricare, indiferent, la un examen. Un ton pe 
care îl putea întrebuința parcă în absolut orice împrejurare din viață, 
ca şi cum toate ar fi fost dinainte ştiute şi apoi simplu recunoscute. 

Maria se sculă de lângă el. Se aşeză pe un scaun. În faţa ei era o 
oglindă. Acum nu i se mai părea că este urâtă, ci dimpotrivă. „E 
totuşi mai bine, într-adevăr, că ne-am întâlnit, are dreptate. Aveam 
nevoie să mi se pară, fie chiar pentru o după-masă, că nu sunt 
singură. Acum o să-mi fie poate ceva mai uşor acasă. Am să am la ce 
să mă gândesc, ceva nou dacă nu ceva frumos.” Se simțea uşoară, o 
linişte trupească bine definită, a echilibrului, o revenire a sănătății 
parcă. 

— ...După cât mi se pare - continuă Veroniade, stând tot nemişcat 
pe canapea - singură nu poți trăi. Singurătatea te apasă ca o spaimă 
şi, pe de altă parte, oamenii desigur te supără... Eşti într-o stare de 
nervi periculoasă. Poţi face imprudente mari. 

— Cine, eu? 

Cuvintele lui o aruncară în trecut. Se simți nesigură, mintea 
clătinată pe o muche periculoasă de febrilitate. 

— Nu-ţi dai seama că adineauri, când te-am întâlnit în stradă, 
ieşiseşi ca să cauţi un om? Or, e fatal că oamenii pe care ai să-i 
întâlneşti în stradă să nu te mulțumească. E poate totuşi, din unele 
puncte de vedere, bine că m-ai întâlnit pe mine, cu toată 
nemulțumirea. 

Maria se simțea înjosită, dar nu avea ce răspunde, căci, într- 
adevăr, recunoştea că ieşise în stradă ca să caute pe cineva, deci în 
stare de orice nebunie. 

— Voi avea puterea să stau în casă şi să nu caut — şopti cu un glas 
de copil certat. 

— E imposibil. E o exasperare în dumneata, care nu îți dă pace... 
Nu ştiu ce ţi s-a întâmplat, ce fel de deziluzie, dar... Şi apoi, poate că 
eşti prea făcută pentru dragoste ca să admiţi ca timpul să treacă fără 
dragoste. Şi asta se poate. 

Din celălalt colț al odăii, departe de el, Maria îl recunoştea acum 


pe Veroniade cel dinainte, cel în fața căruia plânsese, căutase 
adăpost, mângâiere. 

— Şi totuşi, cred că nu îţi închipui că voi face şi cu altcineva ce am 
făcut cu dumneata. 

Ştia că minte, dar dorea negarea acestui lucru de necrezut: că ea, 
e, într-adevăr, în stare să meargă cu primul venit şi să se dea lui din 
plictiseală. Ştia că după cele ce se întâmplaseră cu Florin Negrea şi 
scârba ce urmase, ar fi trebuit ca într-adevăr scârba să întreacă totul 
şi să împiedice repetarea gestului. 

— Eu îți sunt tot atât de străin ca oricine altul — răspunse 
Veroniade şi surâse iar, trist. 

Maria clocoti. În definitiv, ce va face, o priveşte pe ea, pe nimeni 
altcineva. 

— Pentru ce cauţi să mă jigneşti? 

— Nu caut să te jignesc cu nimic, dimpotrivă. Îţi spun numai ce 
eşti în stare să faci. E mai bine să-ți spun. 

— Ştiu ce sunt în stare să fac şi nu am obiceiul să învinuiesc pe 
nimeni de ceea ce fac. Nu este nevoie să ne învinuim şi nici să ne 
cerem reciproc iertare pentru cele întâmplate. 

„Pentru ce niciodată în fața lui Saşa nu am îndrăznit să vorbesc 
desluşit, iar față de omul acesta, care nu mi-a făcut nimic rău, caut 
cuvinte care ar putea să-l jignească?” — se întrebă Maria, dar nu mai 
avu timpul să gândească mai departe. Veroniade vorbea din nou. 

— Eu voiam pur şi simplu să ştii unele lucruri pe care nu 
îndrăzneam să ţi le spun fățiş, dar văd că e mai bine să nu înconjur. 
Pentru că eu cred că nu poți sta singură, voiam să-ți spun că eu 
totuşi sunt mai puțin făcut să te jignesc, ori să te supăr cu ceva, 
decât un altul. Că aici, la mine... Eu... Ei da, vreau să ştii că la mine 
poți veni oricând, chiar dacă ai vrea să găseşti în mine numai un 
prieten. 

— E atât de inutil totul — şopti Maria, într-o imensă delăsare şi 
îmblânzire. I se umeziră ochii. 

— Totuşi... oricând... Te voi aştepta din nou, Mario. 

— Iubesc pe altcineva, spuse brusc Maria. Ţinea capul plecat spre 
pământ cu încăpățânare. 

— Se poate, dar am văzut că plângeai în stradă. 

— Totuşi, iubesc. 

Veroniade întrebă fără a o privi: 

— Pe Lucian Panu? 

— Nu... pe altcineva. 


— Dacă nu vrei să spui, nu trebuie să minți. E mai simplu. 

— Nu mint. 

— Atunci, ce a fost cu doctorul Panu? 

Maria se înroşi. 

— Nu a fost nimic. 

— Nimic? 

— Nu, nimic. 

— Totuşi, ce am văzut eu nu mă poate înşela. Aşa cum te privea şi 
apoi gelozia lui din după-masa aceea când ai cochetat cu 
locotenentul Florin era desluşită. De aceea am hotărât să nu mai vin 
la voi în casă. Am avut deplina convingere că te iubeşte. 

— Nu, nu - încercă Maria - nu... el... 

Şi deodată i se păru de necrezut, de neînțeles ce făcuse cu Lucian 
Panu, cum îl gonise, inexplicabil totul. Absolut de neînțeles. O revoltă 
îi tremură în suflet. De vină fusese Florin Negrea, numai el... sau 
poate Saşa... sau poate ea... Totuşi, îl gonise... 

— Pe Lucian Panu îl mai vezi? — întrebă iar Veroniade, îndreptând 
acum o privire atentă asupra Mariei. 


— Aşa. 

— V-aţi despărțit? 

— Nu ne puteam despărți dacă nu am fost împreună. 

— Florin Negrea e căsătorit cu sora dumitale, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ai fost îndrăgostită de el? 

— Cine, eu? 

Scârba fusese înlocuită printr-un dispreț desăvârşit. 

— E o lichea — spuse Maria după o pauză. 

— Da, probabil. Dar nu ai răspuns la întrebarea mea. 

— Întrebarea nu are sens — spuse Maria cu răceală. 

— lar cel pe care îl iubeşti cine e? 

— Doreşti destăinuiri complete? 

— Desigur. 

— E avocatul Alexandru Velescu. 

— A, da! 

— Îl cunoşti? 

— Nu eu. Dar Angela îl cunoaşte. Vorbea cu Niki de el. 

— Da, ştiu, de aceea nu voiam să-ți spun numele lui... La Angela l- 
am cunoscut. 


— Ai fost mult timp cu el? Acum Veroniade vorbea încet, rar. 

— Aproape un an. 

— Pentru ce v-aţi despărțit? 

— Probabil pentru că nu mă mai iubea. 

Maria râse stângaci. 

— V-aţi despărțit demult? 

— De trei luni. 

— Nu crezi că se va reîntoarce? 

— Nu, nu cred. Nu am crezut niciun moment asta. 

— Şi spui că îl mai iubeşti încă? 

— Da. 

— Nu crezi că ţi se pare? 

— Nu. 

Veroniade se gândi, apoi o privi cu multă seriozitate. 

— A lui Lucian Panu ai fost? 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

Veroniade o privea cu o atenție din ce în ce mai minuțioasă. 

— Cu ce te ocupi toată ziua? — întrebă după o pauză mai lungă. 

— Cu nimic, spuse Maria înălțând din umeri cu enervare. 

— N-o să-ți pară mai târziu rău de timpul ăsta? 

— Nu. 

— Am mai multă experiență ca dumneata. Te asigur că judeci 
greşit. 

— Nu judec, aşa simt. 

— Şi cât timp vei trăi aşa? 

— Nu ştiu. 

— Ţi-ai dat licența? 

— Nu, am fost bolnavă, am întrerupt. 

— N-ai putea să faci un efort şi să-ți schimbi viața? 

— Nu. 

— Nu vrei, sau nu poți? 

— Nu pot. 

— Eu cred că nu vrei. 

— Se poate. E indiferent. E tot una. 

Se priviră din nou. 

— Poate că ar fi bine să te stăpâneşti mai mult. 

— Când este nevoie, ştiu să mă stăpânesc. 

Maria îşi aminti despărțirea ei de Saşa. 


— Nu m-am înjosit niciodată — continuă. 

Îşi aminti de Florin Negrea. Tăcu. 

— În tot cazul, adăugă repede, nu regret nimic şi mai ales nu 
învinuiesc pe nimeni. 

— Da, dar pur şi simplu îţi strici viața şi probabil pentru cineva 
care nu merită. 

— Da, poate, spuse Maria, dar îşi dădu seama că era un lucru la 
care nu se gândise încă niciodată. Îl revăzu pe Saşa, înalt, cu umerii 
largi, cu glasul stăpân, îndepărtându-se, rupându-se de lângă ea. 
Sfâşierea despărțirii i se prelungi din nou în trup, alunecând pe o 
rană nevindecată. Viziunea, durerea, întrecu gândurile. 

— E tot una dacă merită sau nu. Îl iubesc. 

— Nu, nu este chiar aşa de indiferent. 

— Când mă voi vindeca, voi gândi ca dumneata. 

— Nimic nu garantează că nu vei duce boala asta toată viața. Sunt 
unele firi predispuse. 

Maria se înspăimântă. Într-adevăr, nimic nu garanta că boala nu 
va dura toată viața. Dar pentru ce îi vorbeşte omul acesta astfel? 
Adineauri reuşise aproape să uite totul. Acum, conştiinţa inutilității 
aducea o creştere insuportabilă a inutilului. Toată viaţa. Şi gol totul. 
Odaia asta străină şi omul acesta culcat pe o canapea unde fusese şi 
ea trântită alături lui... Saşa cu alte femei şi pentru totdeauna plecat. 

— Trebuie să plec... 

Glasul Mariei era speriat. 

— Nu, nu pleci încă. 

Veroniade sări de pe canapea şi începu să-şi aşeze grăbit părul lui 
prea moale ca la copiii anemici. Îmbrăcă cu aceeaşi grabă speriată un 
halat lung şi larg. Părea înalt şi slab. 

— lartă-mă dacă am vorbit lucruri dezagreabile. Nu m-am gândit 
decât la dumneata. Aş fi vrut să te ajut. Nu vreau să pleci acum, să 
rămâi cu o impresie rea. Mai stai. Ai să mai iei o ceaşcă cu ceai. Da? 
Te rog, nu se ştie, poate tot ai să mai vii aici... 

Surâse iar surâsul trist... 

Privirile li se întâlniră. Veroniade se apropie de Maria. O luă de 
umeri cu un gest cald, învăluitor. Se aplecă spre ea, dar Maria 
imperceptibil se retrase, Veroniade o lăsă imediat. Mâinile îi căzură 
ostentativ, inutile, de-a lungul trupului. Se îndreptă către masa unde 
era pregătit ceaiul. Maria rămase locului. Se simțea stingherită 
pentru că îl respinsese astfel pe Veroniade, şi toată încrederea şi 
bucuria lui. 


— 92 — 


Apoi au băut ceaiul în tăcere. 

Furişând privirile, Maria se uita în jurul ei. Odaia avea un ton de 
resemnare tăcută, înăbuşitoare, de sfârşit. 

Pe pereţi, picturile, fără să fie lipsite de talent, aveau ceva migălos, 
de caznă voită, lipsită cu totul de vreo abundență interioară, lucrate 
cu aceeaşi resemnare răbdătoare ca şi glasul lui Veroniade, făcute 
din acelaşi material lent, al unei oboseli blânde, a surâsului trist. 

„Nu îl voi putea iubi niciodată, îşi repetă Maria. E absolut 
imposibil, niciodată nu-l voi putea iubi. Totul e inutil”. 

Veroniade turna încet, cu băgare de seamă, ceai în ceaşca Mariei. 
Părea conştient că ceaşca e a Mariei, că Maria va aşeza buzele pe ea. 
Maria îl simțea supus, însetat de sentiment, suferind o aşteptare tot 
atât de intensă ca a ei. Maria ştia că dacă l-ar privi cu o privire în 
care s-ar cuprinde căldură, el ar fi primit o zdruncinare din acelea 
care usucă inima de sânge. Pentru el, această privire ar fi fost egală 
cu împlinirea unei minuni aşteptate. Dar aşteptările lor, fiecare alta, 
îi despărțeau. 

— Cu o bucată de zahăr, şi puțină lămâie, nu-i aşa, ca adineauri? 
întrebă  Veroniade înălțând brusc o privire generoasă, caldă, 
resemnată. 

— Da. 

„Pentru nimic în lume nu trebuie să mai vin aici, îşi spuse Maria, 
cuprinsă din nou de liniştea odăii, de bunătatea bărbatului care 
cerea să o ocrotească. Pentru nimic în lume. Nu poate să iasă nimic 
bun, absolut nimic. Trebuie să am puterea să nu mai vin. E datoria 
mea să nu mai vin”. 

S-au despărțit vrând să pară liniştiți, căutând să surâdă prietenos. 
Totul părea sfârşit pentru totdeauna. 

— Poate, totuşi, ai să mai vii, şopti Veroniade în clipa în care 
mâinile se despărțeau. Aplecase capul şi părea gata să primească o 
lovitură. 

— Nu, îi spuse Maria, niciodată. 


Capitolul XIX 


Maria se întoarse acasă. Nu lipsise cu totul decât ceva mai mult de 
două ceasuri. Nu regreta nimic din cele întâmplate. Nu ştia însă ce va 
face mâine. Poimâine... 

„Oricând poţi veni la mine”, repetase insistent Veroniade. O 


— 93 — 


insinuare, o dorință şi poate o concluzie, căci într-adevăr, ce va face 
singură? Şi totuşi, pentru nimic în lume nu trebuia să mai meargă la 
el. O reîntoarcere acolo însemna primirea unei astfel de vieți. 
Resemnarea. 

„Eşti făcută prea pentru dragoste ca să poți trăi fără dragoste”. „Nu 
poți sta singură”. Dar pentru ce îl gonise pe Lucian Panu, fiindu-i 
frică de dragoste, dacă lângă un om pe care nu-l poate iubi nu vrea 
să stea, şi dacă fără dragoste nu se poate? 

Dacă nu se omorâse nu era totuşi mai uşor să rabde durerea 
adusă de o nouă dragoste decât să stea în sterilitatea asta completă 
de sentiment sau lângă un om care îi este indiferent? E oare 
preferabil să suferi decât să trăieşti o viață moartă? Dar suferință era 
în orice caz. Acum nu mai căuta decât felul suferinței. Atât rămânea: 
alegerea. 

Mariei îi era dor. Cu gust de sânge cald în gât. Dor de viață. Saşa 
era într-o îndepărtare vagă, şi tot acolo în acea ceață a unor dorințe 
nelămurite, irealizabile, îl întâlnea şi pe Lucian, plecat şi el. 

Maria merse în odaia în care se afla telefonul. Se apropie încet. 
Luă cartea şi căută casa lui Lucian. Privi telefonul cu teamă. 

De nenumărate ori, de când se despărțise de Saşa, dorise să ceară 
casa lui şi apoi, după ce i-ar fi auzit glasul — doar să-i audă glasul — 
să închidă. Dar inima îi bătuse de atâtea ori violent, în fiecare 
încercare şi niciodată nu îndrăznise să facă gestul. Era intolerabil, 
gust de cenuşă, o împiedica. Ştia numărul pe dinafară. Atât, simplu, 
şi i-ar fi auzit glasul... Saşa. 

Maria luă telefonul şi încet, cu glas chinuit, ceru casa lui Lucian 
Panu. 

De dincolo, ireal, îi răspunse un glas. Maria îl recunoscu. Era 
Lucian. 

— Alo, da? 

Inima Mariei bătea violent. Gâtul îi era uscat. Şopti înăbuşit: 

— Lucian! 

Niciodată nu-i spusese pe nume. Niciodată. Nu o va recunoaşte. 

— Da! Alo! Cine? Alo? 

Şi telefonul lui rămânea deschis, parcă viu, atent, vibrant. Maria 
însă închise încet telefonul. Nu putea depăşi teama. Era peste 
putință. Se simțea sosită dintr-o odaie străină, din sărutări străine, 
Gigi Veroniade încă prezent în ea. „Eşti în stare de orice. Ai ieşit în 
stradă să cauţi un om”, îi spusese Veroniade. „Voi avea puterea să 
stau în casă şi să nu caut”, răspunsese Maria. Dar abia trecuseră 


— 94 — 


câteva clipe şi căuta din nou un om. 
Maria îşi ascunse obrazul în mâini. Rămase nemişcată. 


Capitolul XX 


Lucian închise telefonul apăsat, cu o violență concentrată. 

„Ce stupid, spuse. Sunt complet stupid”. 

O revoltă crescu în el. 

„Nu vreau să mă mai gândesc la ea. Nu vreau. E stupid. Totul s-a 
terminat, mi-a spus-o desluşit. Tot ce a fost, a fost fără sens. Şi 
exaltarea mea şi purtarea ei. Nu trebuia să permit să se întâmple 
lucruri fără sens. Trebuia să-mi dau seama de la început că 
„nenorocirea” pe care o simțeam sosind nu era decât demenţa şi 
slăbiciunea mea. „Coup de foudre”? Şi cu câtă exaltare am primit 
întâlnirea noastră, şi cu câtă nebunie a stricat-o. Într-adevăr, am pus 
amândoi forțe egale!” 

Lucian se trânti pe divan, închise ochii, apoi încet se trase mai în 
lături şi lăsă un loc gol lângă el. Cu mâna căută perna. Mâna părea 
că mângâie. Şopti... „Mario!” Violent se întoarse cu tot corpul asupra 
locului rămas gol. Rămase nemişcat. Nu înţelegea de ce e singur, de 
ce a plecat de lângă ea. 

Se sculă şi începu din nou să umble de colo-colo. 

„Nu-mi este suficient, nu mă poate linişti să mă gândesc că din 
partea ei a fost «demență». Care demență? Nu cunosc nicio demență 
de felul acesta. Ce a vrut cu mine? Cu un om de care îți este scârbă 
sau îţi este indiferent nu astfel te porţi. În tot cazul nu era necesară 
scena despărțirii”. 

Şi o revăzu pe Maria palidă, cu ochii arzând şi mai ales mâinile cu 
tremurarea uşoară, inconştientă. Şi fața aceea nimicită de o 
aprindere uscată... 

O grijă violentă îl răscoli. „Nenorocirea” pândea din nou, era aici, 
se întâmplase. Erau în jurul lui strigăte de deznădejde, iar strigătelor 
nu le răspunsese. Plecase fără să întoarcă privirea către glasul care 
stingea cuvintele: „nu am nevoie de nimeni”, cu aceeaşi tremurare ca 
a mâinilor, care doreau ajutor. Şi el nu răspunsese din orgoliu, 
pentru că glasul se încăpățânase să strige „nu am nevoie de nimeni”, 
nu răspunsese, pentru a pedepsi durerea care nu voia să plângă. 

„Dar pentru ce să-mi spună că nu are nevoie de nimeni, când eu 
nu-i spusesem încă nimic, dacă nu tocmai pentru că aştepta ajutor 


— 95 — 


de la mine? Înţelesese perfect tot ce se petrecea în mine. Ştia că eu o 
pot ajuta. Ştia, aştepta...” 

Lucian fu cuprins de panică. Îl chemase, iar el, care chibzuise atât 
înainte de a veni la ea, nu înțelesese nimic din tot ce simțise ea. 
„Nenorocirea” se întâmplase fără ca el să o recunoască, cu toate că o 
aşteptase. Maria trebuia învinsă, orgoliul ei trebuia învins, dar în 
locul acestei victorii, îşi făcuse loc orgoliul lui, şi învinsese orgoliul 
nimicind. 

Lucian se plimbă prin odaie, îşi spuse: „m-a dat afară... dat 
afară...” fără însă să se poată supăra. 

Acum în glasul de adineauri, care îi şoptise numele, reveni: 
„Lucian”. Era glasul ei. Îl recunoştea. Îl chemase din nou, era din nou 
ea. Mereu. Nu i se păruse că este ea, ci era într-adevăr ea. Acelaşi 
glas, aceeaşi chemare. Şi îi revedea şi ochii, strigând şi ei, cu privirea 
intensă, mărită, de orb care caută lumină. 

Lucian ieşi în goană din odaie, trecu prin antreu, îşi luă paltonul şi 
căciula, le îmbrăcă în grabă şi fugi în stradă. Imediat se azvârli într- 
un taxi şi dădu şoferului adresa Mariei. 

Când ajunse în apropierea casei, graba îl făcu să se aplece, dar 
deodată, de departe, o văzu pe Maria într-o trăsură, mergând înspre 
el. Caii umblau încet, iar Maria aşezată, rezemată, părea bolnavă. O 
privire înfierbântată îi umplea ochii, aşa cum ar putea-o face 
lacrimile. 

Lucian se trase repede înăuntrul maşinii, ca să nu fie văzut de ea. 
Şi Maria trecu încet pe lângă el, fără să mişte, fără să pară că vede 
ceva în jurul ei. Era împietrită, dusă de trăsură, nemişcată. 

Un moment, elanul lui Lucian fusese atât de azvârlit, aruncarea 
lui către ea atât de impetuoasă, încât crezuse că îi va striga să 
oprească mersul acesta mortuar, dar imediat apoi bănuielile îl 
azvârliră din nou în tăcere şi ascunziş. Se strânse să nu fie văzut. 
Spuse şoferului cu glas stăpânit: 

— Întoarce, şi te iei după trăsura aceea. Să nu o pierzi şi să nu fii 
văzut. 

— Bine, conaşule, surâse şoferul. 

Acum mergeau urmând trăsura, încet. Lucian suferea, îi era 
ruşine. Se stăpânea cu greu. Se simțea sufocându-se în fundul 
automobilului, urmând mersul lent al trăsurii. Dar voia să ştie. Voia 
să afle. Avea nevoie de ceva material din viaţa ei, o certitudine. 

Trăsura se opri. Şoferul opri şi el automobilul. De la o mică 
distanță, Lucian o văzu pe Maria coborând, plătind, mergând la uşa 


casei în fața căreia se afla şi sunând. Uşa se deschise imediat. Maria 
dispăru. Era o casă veche cu un etaj şi un balcon mic. 

În automobil, Lucian aşteptă câteva momente. Şoferul aştepta şi el 
tăcut. 

— Coboară, te rog — spuse Lucian - şi vezi cine stă acolo. 

Şoferul plecă şi se întoarse. 

— George Veroniade, spuse. Scrie pe uşă. 

— Bine, mulțumesc. 

Şi cum Lucian rămăsese complet nemişcat, şoferul întrebă: 

— Plecăm, boierule, sau acum o aşteptăm pe duduia să se 
întoarcă? 

— Aşteaptă. 

— Bine, conaşule. 

Şoferul părea indiferent, hotărât să se plictisească fără nerăbdare. 

George Veroniade! Totul se lămurea. George Veroniade locuia 
singur. Lucian ştia aceasta de la Niki Veroniade, fratele pictorului. Îi 
spusese odată: „Să vii să vezi atelierul”. Maria era acum cu el. O fată 
nu merge singură în atelierele pictorilor şi mai ales acum, pe seară. 

Afară începuse să se facă frig de tot, dar Lucian voia neapărat să 
mai aştepte. I se părea totuşi că Maria se va reîntoarce după o clipă 
şi că toată impresia rea se va şterge. Va aştepta. 


Capitolul XXI 


Maria sună şi uşa se deschise imediat, ca şi cum Veroniade ar fi 
fost lângă uşă. Maria făcu un pas şi intră în odaie. Avea aceeaşi față 
de copil bolnav, chinuit, cu ochii fierbinţi. Îi tremurau buzele. Se opri 
în uşă. Ridică privirea către Veroniade. El o cuprinse în brațe. Maria 
izbucni în plâns. 


— Am venit... — spunea între hohote... am venit... că nu mai pot 
singură... nu pot. 

— Bine, bine. 

— Să nu te superi pe mine... 

— Nu... nu... 


— Trebuie să ştii — şi Maria hohoti mai tare — trebuie să ştii... că 
nu te iubesc... 

— Bine, bine — şi ceva cald şi totodată sfâşietor umplu sufletul 
bărbatului. O simțea la el în brațe înfricoşată, fără apărare, trupul 
blând şi alb, care fusese al lui şi pe care crezuse că l-a pierdut. O 


— 97 — 


revenire amară. 

— Vreau să ştii — hohotea Maria - trebuie să ştii... că nu te iubesc. 

— Da, ştiu. 

— Să nu mă laşi singură... să nu mă laşi. Îmi este frică... am să 
viu mereu aici... 

— Are să fie cum ai să vrei. 

— N-ai să te superi niciodată? 

— Nu, niciodată. 

— Orice s-ar întâmpla? 

— Eşti absolut liberă lângă mine... 

Maria îl mângâie. Îşi lipi obrazul ud de lacrimi de obrazul lui. Îi 
simțea barba crescută, aspră. 

— Dacă ai să suferi? 

— Nu face nimic. 

Veroniade, ameţit, fără niciun gând, o luă în brațe. O ridică ca pe 
un copil. O sărută pe gură. O emoție puternică îl stăpâni. Dorinţa se 
făcuse vie. „Mâine, poate chiar mâine, Maria nu o să mai vie” — gândi 
cu spaimă. Ştia că de acum va gândi aşa zilnic. O strânse mai tare 
lângă el. 


Capitolul XXII 


Câtva timp, în automobil, Lucian aşteptă nemişcat, încet, odată cu 
frigul, ceva greu se lăsa asupra gândurilor. Înadins căuta să nu 
mişte, să nu se trezească, să astâmpere orice tresăriri, astfel încât, în 
amorțirea asta, să poată rămâne şi el liniştit. Nu-i mai rămăsese 
decât o vuire leneşă a gândurilor, a nervilor, întinsă în tot trupul ca 
în preajma somnului. Simţea cum amorțeşte în frig. „Astfel, desigur, 
începe moartea îngheţului, fără durere, în amorțire”. Într-adevăr, la 
ce bun orice gând? Nu se putea şi nu trebuia încercat nimic. 
Singurul lucru necesar, ca într-o operaţie sau boală, să fie cât cu 
putinţă înlăturată durerea. 

Automobilul era oprit locului, cu motorul stins. Şoferul nemişcat... 
Se putea sta aşa la infinit, să treacă timp, iar când se vor deştepta să 
fie întâmplarea ceva petrecut demult, un lucru îndepărtat, vindecat, 
o amintire. De câte ori simțea că gândurile ar putea din nou să 
sosească, le azvârlea, înlocuindu-le cu altceva. 


Aşteptarea dură mai bine de un ceas. Îndoielile şi speranţele 


— 98 — 


fuseseră toate întrecute. Nu mai avea nimic nou de aflat. Totul era 
limpede. Atât că, înainte de a merge din nou acasă, înainte de a se 
trezi gândurile, trebuia neapărat să găsească ceva care să-l păzească 
de durere... 

„Am să-mi fac bagajul, paşaportul şi am să plec departe”. 

— Mergem de unde am plecat, spuse şoferului. 

Fraza îi făcu rău. Într-adevăr, totul fusese inutil. Alungă din nou 
gândurile şi începu să hotărască ce geamantane îşi va lua, ce haine, 
ce cărți. 

„Şi mâine de dimineaţă trebuie neapărat să merg la Prefectură să 
fac vizele”. 

Văzu că erau într-adevăr enorm de multe lucruri de făcut într-un 
timp scurt. În două zile va fi plecat. 


sp C 
a PD) Gw 


— 99 — 


PARTEA A TREIA 


Capitolul XXIII 


Mama lui Saşa, bătrâna doamnă Velescu, era pe moarte. Ştia că va 
muri. 

Totul se petrecuse fulgerător. Până în ultimele zile nu bănuise 
nimic rău, dar într-o seară, deodată, ceva neaşteptat se aşezase în 
trup. Simţise mai întâi un fior lung în tot trupul. 

— Ce e? — întrebase îngrijorat Alexandru, când sosise seara acasă 
şi o găsi ghemuită pe canapea, acoperită gros cu pleduri. În odaie era 
o căldură insuportabilă. 

— Am răcit, cred. 

— Ai febră? 

— Probabil. 

Şi mai pe seară trebui chemat în grabă doctorul. Febra se urcase 
vertiginos. 

Dezlănțuită, boala, cu toată cazna doctorilor, nu mai putea fi 
oprită. 

— Să vedem peste câteva zile, i-au spus lui Saşa, cum va suporta 
inima. 

Dar bătrâna doamnă Velescu ştia că totul este inutil. Simțea în 
corp o astfel de oboseală, încât totul, în afara dorinței de odihnă, îi 
deveni indiferent. Nu încerca să se opună răului. Îngrijirile, vizitele 
doctorului, medicamentele o supărau, o deşteptau din amorțeala 
lâncedă a şoaptelor, a paşilor înăbuşiţi, a aerului cald din odaia în 
care boala se cuibărise prielnic. Fiecare adormire îi părea definitivă şi 
de câte ori se deştepta din somn i se părea că soseşte la viață şi 
conştiinţă din adâncuri de neînchipuit, grele, negre, îmbâcsite, unde 
căzuse, pierzând contactul cu realitatea. Privea în jurul ei cu uimire. 
Câteva violete, care fuseseră acum câteva ceasuri emoţionant de 
proaspete şi parfumate, plecaseră capul peste pahar, căzute, omorâte 
de căldura odăii. Moartea sosise. Ştia. 

Dar în clipa în care îşi dădu seama că adormirea, de data asta, nu 
va mai avea deşteptare, deodată fu cuprinsă de panică. Căută să nu 
adoarmă, se trudi să mențină încă la suprafață viața care căuta 
odihna deplină. Să nu cadă în somnul morții. 


— 100 — 


Parte din spaimă era făcută din groaza necunoscutului, dar parte 
din gânduri care nu se lămuriseră încă aici pe pământ. Nu înțelegea 
pentru ce trăise şi de ce moartea sosise aşa, deodată, distrugând în 
acelaşi timp cu trupul şi liniştea sufletească în care trăise viața 
întreagă, azvârlind-o acum, când nu mai era timp să îndrepți nimic, 
într-o tulburare înfrigurată. Un început de pedeapsă? 

Viaţa întreagă trecuse aşa cum trece o lună, o zi, o clipă. Trecuse. 
Acum, întinsă în pat, bătrâna, în colțul celălalt al odăii, îl vedea pe 
Saşa, aşezat pe un scaun, îşi ascunsese capul în mâini. Ştia că în 
câteva clipe toate astea nu vor mai exista pentru ea şi că aceste clipe 
vor trece şi ele tot atât de iremediabil şi repezi cum trecuse viața 
întreagă. lar în aprinderea asta a conştiinţei, înțelese cu o limpezime 
uimitoare lucruri pe care niciodată nu le gândise. 

Saşa al ei, pe care îl adorase, era o făptură mediocră. Ştia că tot se 
dorise pentru el, tot ce căznise pentru el, că tot ce va încerca el în 
viață era zădărnicie. Saşa va muri şi el tot atât de implacabil ca şi ea, 
după clipe care vor trece tot atât de implacabil ca toate clipele şi că 
va muri cu aceeaşi groază în suflet ca şi a ei acum şi fără să fi înțeles 
nici el pentru ce a trăit. 

În odaie era o linişte nemişcată. Căută o respirație ritmică pentru 
a echilibra corpul pentru încă puţine clipe, căci mai era ceva de 
înțeles, ceva de o importanță covârşitoare, ceva pe care niciodată nu-l 
gândise, ceva pe lângă care trecuse însă toată viața fără să-l fi atins. 
Dar respiraţia sacadă, se îneca, voia să se stingă. 

În momentul acesta Saşa o privi şi văzu cazna din ochii ei. Îşi 
dădu seama că bătrâna moare şi că este îngrozită. Sări lângă ea 
înspăimântat, dar rămase alături de pat, nemişcat, fără s-o atingă, 
cuprins de panică, mâinile inutile şi neîndrăznind să privească în 
jurul lui, de parcă odaia întreagă ar fi fost năpădită de puteri 
invizibile, prezente totuşi şi care, imateriale, îl vor sugruma. Ar fi vrut 
să strige, să nu fie lăsat singur. 

„De ce Saşa nu se apropie? De ce nu mă ajută?” 

Îl crescuse o viață întreagă, făcut din ea, sângele ei, dar acum 
rămăsese singură. 

„Îi este frică” — se gândi. 

Deodată îşi aminti de Maria. Atunci, o remuşcare violentă, grea, o 
cuprinse. Vedea fața Mariei de parcă ar fi fost aplecată asupra ei. 
Ochii aveau o privire speriată de animal cald, târât la moarte. Atunci 
avusese puterea să nu dea ascultare țipetelor de deznădejde, pe care, 
cu toată tăcerea lor, le auzise în trupul tânăr şi chinuit al fetiţei. 


— 101 — 


Ştiuse că sufletul acela murise atunci cu aceeaşi zbatere ca a ei 
acum de a prinde viața, dar lăsase să se împlinească fapta. Îl ajutase 
chiar pe Saşa să se despartă de ea, cu toate că ştia că Maria îl 
iubeşte pe Saşa, în măsura în care îl iubea şi ea. Acum Saşa va 
rămâne şi el singur. Bătrâna se înăbuşi. Peste câteva minute va 
muri. Totul era fără sens. Un cuvânt ar fi putut să îndrepte totul, dar 
dacă gândurile încă mişunau în mintea ei cu fulgerări de lumină, îşi 
simțea limba grea, omorâtă. 

— Ma... ria! — izbuti să bolborosească într-o caznă umedă a 
trupului întreg şi Saşa primi cuvântul pe fața lui ca un val aprins de 
otravă. Tresări. 

Doctorul plecase. Ştia că nu mai are timp să-i telefoneze, iar în 
casă nu erau decât servitoarele, departe, în bucătărie, poate cântând, 
ca de obicei, în timpul lucrului. Odaia întreagă era cuprinsă de 
zăduful morţii. Maria, ea singură l-ar fi putut scăpa. 

Cutremurat, îngrozit, se aplecă spre bătrâna, care era nemişcată, 
cu ochii închişi, şi o striga cu un glas de copil înspăimântat: 

— Mamă! 

Bătrâna nu-i mai putea răspunde prin niciun mijloc. Buzele 
pecetluiseră pentru totdeauna cuvântul, iar pleoapele grele, pentru 
totdeauna, ochii, dar simțea încă respirația lui Saşa vie, trecând pe 
fața ei rece. Glasul acela de copil era al lui Saşa. Saşa al ei, copilul ei, 
viața ei, Saşa... O duioşie până la infinită bunătate cobori în ea. 
Suferința şi întrebările se destinseră. O încredere oarbă, o potolire 
dumnezeiască se întinse pretutindeni. 

Deodată viața se prăbuşi într-un geamăt şi o tresărire care dărâmă 
tot ce fusese până atunci. Saşa rămase singur. 


Capitolul XXIV 


Când Maria primi plicul cu dungă neagră, recunoscu îndată 
scrisul lui Saşa şi tremură. Dar grija întrecu emoția şi Maria desfăcu 
plicul cu violență. Respiră uşurată: lui Saşa nu i se întâmplase nimic. 
Imediat după aceea se gândi că Saşa nu putea chiar el să scrie plicul, 
dacă ar fi murit... Apoi îşi dădu seama că bătrâna doamnă Velescu 
murise şi fără caznă, ca o amintire a unui lucru ştiut, înțelese că 
bătrâna fusese aceea care pregătise despărțirea ei de Saşa. Lucrul i 
se lumină perfect. Amărăciunea durerii trăite atunci se reînălță şi 
Maria începu să plângă. Şi-o aminti aşa cum o văzuse ultima oară, în 


— 102 — 


cadrul uşii plin de soare, cu părul ei de argint strălucind în lumină. 
Însă acum, după şase luni abia, bătrâna murise. Nu ar fi putut 
spune dacă o plânge pe bătrână sau toată zădărnicia ce i se simțea în 
suflet. Golul acela din clipa în care plecase Alexandru era nemişcat. 

Ca să nu afle mama ei şi ca să nu vrea să meargă şi ea la 
înmormântare, ascunse plicul. Căută şi jurnalul şi văzând acolo 
anunțul mortuar, îl duse la ea în odaie, înainte de a-l ascunde şi pe 
el, citi cu atenţie anunțul. Numele lui Saşa era singur, alături de al 
altor rude mai îndepărtate. Saşa nu se căsătorise. Bineînţeles, lucrul 
era natural, căci atunci nu ar fi chemat-o şi pe ea. Probabil nici 
logodit nu era. 

Înmormântarea era la trei după-amiază. Mai erau câteva ceasuri 
de aşteptat. 

Gândurile începură să se perinde cu încăpățânare în mulțimea de 
frământări, care toate cuprindeau pe Saşa, pe bătrână, mama lui, şi 
pe ea, Maria, şi tot ce se întâmplase între ei. 

Nu căuta să înțeleagă nimic nou, nu era nimic nou de înțeles, dar 
totuşi era revoltător totul. 

Poţi, după ce ai iubit, dacă ai iubit într-adevăr, ca deodată, fără 
niciun motiv, să nu mai iubeşti? Şi poţi să iubeşti din nou pe un om 
pe care l-ai iubit? „Et lon revient toujours à ses premiers amours”! 
Dar pentru ce fraza aceasta la plural? Saşa fusese forțat de mama lui 
ca să se despartă şi acum, când murise, o chema? Dar de ce tocmai 
la înmormântare? Sau se poate ca în emoția durerii morții să-şi fi dat 
seama că totuşi pe ea o iubeşte? Încet, în şerpuirea gândurilor, Maria 
uită de moartea bătrânei, gândurile trecură pe planul aşteptării, al 
revederii şi totul căpătă ceva dens de speranţă, de dorință. După 
atâta timp îl va revedea pe Saşa. 

Acum reîntoarcerea lui Saşa i se părea naturală. 

De aceea îl aşteptase pe Saşa, pentru că întotdeauna ştiuse că 
Saşa se va reîntoarce. Reîntoarcerea i se părea pecetluită în fatalitate. 
Misterioasă şi cu sensul lucrurilor înclinate în afara dorințelor, unic 
pentru că inevitabil, personal, aparținând Mariei aşa cum îi aparținea 
viața pe care o simțea în ea, fără să ştie pentru ce, de ce şi cât. Şi 
totuşi exista în afara oricărei probabilități de îndoială. 

Saşa nu putea fi confundat cu nimic pe lume, cu nimic şi 
niciodată, orice se va întâmpla. Saşa. 


— 103 — 


Capitolul XXV 


Se stăpâni să nu plece prea devreme. 

Înainte de a ieşi pe uşă, se mai aşeză pe un scaun şi câteva minute 
aşteptă să treacă timp şi inima să i se potolească. 

În stradă i se păru că a întârziat. Luă repede un taxi şi se lăsă 
dusă într-acolo. Pe drum i se păru că totuşi e prea devreme şi în 
apropierea cimitirului opri automobilul şi se dădu jos. 

Era cald. Căldura primăverilor violente care izbucnesc de-a dreptul 
în vară. Maria simţea că se înăbuşă. Inima îi bătea cu bătăi mari în 
piept. 

Când ajunse în dreptul cimitirului, strada era pustie. Maria, 
firavă, căută umbra zidului, se furişă fantomatic spre ceva 
necunoscut. Îi era frică. 

Mersul îi era o alunecare de-a lungul unor ziduri nesfârşite, 
enorme, care despart ce a fost de ce va fi. 

Când intră în cimitir, senzația de mister se împuternici. Şi ea şi el, 
cei ai zilelor care au fost, se întâlneau iar. Ea se va aşeza la capătul 
mormântului. El, înalt, va sta în fața ei. Vor plânge. Apoi, fără niciun 
cuvânt, în înserarea care cobora, el va pleca. Se îndepărta, înalt, cu 
umerii largi. Se va topi în noapte şi noaptea va înmormânta lumea 
întreagă în întunericul înălțat până la cer. Ea va aştepta toată viața. 

Când nu ai pentru ce trăi, mai poți trăi? Maria simți că da şi se 
înfricoşă. 

În cimitir nu era nimeni. Se apropie de capelă. De acolo soseau 
glasuri care cântau monoton. Maria înainta repede. 

În clipa în care a vrut să intre, în prag apăru Saşa. Dar un Saşa 
schimbat, gras, palid şi cu mustață mică, nouă. Tresări când o văzu 
pe Maria. Maria însă rămase împietrită, privindu-l. I se părea că nu 
este Saşa, ci un alt om, care semăna mult, halucinant, perfect, cu el, 
dar nu el. Nu-l recunoştea, căuta să-l recunoască. Totuşi, ştia că 
omul acesta nu-i este străin, atât numai că nu-şi putea aminti cine e. 
Îl mai întâlnise, îi fusese aproape, dar parcă într-altă lume. O clipă 
încă şi s-ar fi părut natural să-l întrebe pe el dacă nu ştie unde este 
Saşa. Acest om, care semăna bine cu Saşa, trebuia să ştie. Dar Saşa 
îi aruncă o privire, duse mâna la ochi, să-şi stăpânească plânsul, şi, 
amețit, se întoarse şi intră brusc în capelă. Un gest teatral pe 
înălțimile bisericii, în lumina desluşită a zilei. Dispăru, era înalt, cu 
umerii largi. Maria tresări. Fusese Saşa. 

Prin poarta întredeschisă, în întunericul din fundul capelei, 


— 104 — 


luminile mici ale lumânărilor pâlpâiau, făcându-i semn să intre. Şi 
dinăuntru veneau mereu aceleaşi glasuri care cântau monoton, fără 
putere, fără dorințe, a moarte. 

Tremurând, Maria îl urmă pe Saşa. Trecând din lumina zilei în 
întunericul capelei, fu orbită. Rămase locului, ca să nu se lovească de 
oameni, de mort, de Saşa, de altar... Îi era frică. Mirosea dens a flori 
veştede, a putred. O clipă crezu iar că trăieşte ceva trăit odată. 
Identitatea era perfectă. Fiecare senzație era exactă. Faptele ştiute o 
legănau, legată în durere. Trebuia să se întâmple ceva îngrozitor. 
Recunoştea fără să-şi poată aminti ce. Era întuneric. Florile miroseau 
înăbuşitor şi Maria resimțea aceeaşi nevoie de a deschide geamurile, 
de a lăsa aerul să pătrundă, dar cuprinsă de aceeaşi durere ca 
atunci, stătea nemişcată, în aceeaşi nemişcare. Apoi îşi aduse aminte 
- dar de data asta o amintire a gândurilor, nu a senzațţiilor — odaia şi 
clipa în care se despărțise de Saşa, odaia cu perdele care făceau 
întuneric şi florile care îşi înălțau putrezirea atunci, în ziua ultimei 
cerți. Îşi regăsi sufletul din clipa aceea, plânsul şi durerea ei şi glasul 
lui Saşa, „Imposibil de suportat”... strigase glasul atunci. 

Acum însă, în întuneric, ochii Mariei se învățaseră şi toate câte 
erau în jurul ei începură să răsară desluşit, ştergând decorul 
amintirii, înlocuindu-l cu realități prezente. Nu era acolo în odaie, ci 
aici, într-o capelă. În locul patului zări sicriul, în locul lui Saşa 
cunoscut, un Saşa străin, gras, cu mustață, capul plecat, iar o lume 
neînțeleasă umpluse odaia. Cineva cânta a moarte. Din colțuri alte 
glasuri răspundeau. 

Şi deodată Maria ştiu că Saşa cel de atunci, cel pe care îl iubise, 
nu mai există. Ea îl păstrase intact în amintire, dar realitatea îl 
omorâse pe Saşa cel de atunci, Saşa de atunci murise. Sicriul, florile, 
vălurile negre şi cântecul mai ales, toate îi dovedeau moartea. 
Întâlnirea era inutilă. Saşa nu mai exista. 

Maria crezu că leşină. Dar rămase tot în picioare şi tot dreaptă. 

Glasuri se prelungeau încă, înălțându-se tărăgănat. Mecanic, 
Maria se dădu în lături, căci pe lângă ea trecu un sicriu greu, dus de 
patru oameni. Şi imediat după, urmă Alexandru cu capul adâncit în 
umeri, de parcă asupra lui ar fi apăsat greul sicriului. Când trecu pe 
lângă Maria, ridică privirea şi parcă îi spuse: „Vezi cât sufăr că am 
murit, că nu mai exist, eu cel adevărat!” 

Maria simţi că e târâtă afară din capelă spre lumină, de mulțimea 
oamenilor care o împingeau căutând să iasă. 

Aerul curat o izbi în față cu o altă amețeală, fără însă să poată 


— 105 — 


trezi realitatea. 

Şi cât timp dură înmormântarea, Maria nu putu desluşi ce caută 
şi ce face acolo aşa împietrită, privind pământul greu căzând în 
groapă, sfărâmând parcă ceva acolo în fund, lovind-o şi pe ea în 
piept, strivind tot ce simțea, tot ce simțise acoperind, înăbuşind, 
înmormântând tot trecutul. Saşa şi Maria avură aceeaşi tresărire şi 
se priviră din nou, căutând unul într-altul ajutor. 

Maria se gândi: „Tu ai vrut moartea. Dacă nu voiai, moartea, eu te 
iubeam încă, te iubeam, te iubeam numai pe tine, te iubeam mereu, 
te iubeam...” şi i se strânse gâtul ca de o mână ucigaşă. 

Alexandru nu plângea. Avea însă o privire speriată... Pe urmă 
lumea toată a mers la el. Îi strângeau mâna ca să-l consoleze că 
murise. Apoi plecară grăbindu-se spre ieşire. La urmă Saşa şi Maria 
au rămas singuri, în partea cealaltă a zidului, cu morții. 

Maria era în acelaşi loc, nemişcată. Saşa cel străin înaintă spre ea. 
Îi întinse mâna. 

— Îţi mulțumesc că ai venit. Că pentru ea cel puţin... 

Se opri înecându-se. Maria tresări. Uitase de bătrână complet. Nu 
răspunse nimic. Ar fi putut sta aşa nemişcată viața întreagă. Aerul 
mirosea amar a merişor. Frunzele erau moi şi calde. Totul era 
molcom şi greu, hrănit cu îmbelşugare de morți. Se întuneca încet. 
Erau acum numai ei amândoi, rămaşi în fața mormântului proaspăt. 

„Seamănă cu un muşuroi mare de furnici!” Nu şi-o putea închipui 
pe bătrână acolo. Zise: 

— Acum s-a sfârşit! şi i se păru îndată că realmente nu ar fi putut 
găsi altceva mai potrivit de spus. 

Saşa răspunse: 

— Mai stai! — şi izbucni deodată în plâns, cu multă uşurinţă. Avea 
o batistă cu dungă mare, neagră. Nu plângea din durere, ci din 
oboseală, plânsul unui copil rătăcit pe străzi. Maria ar fi vrut să-i 
spună ceva, dar nu ar fi ştiut decât să repete acelaşi „acum s-a 
sfârşit”. Îşi simțea mâinile de-a lungul trupului, inutile. Alexandru 
şopti: Săraca! 

Maria începu şi ea să plângă. Îl privea pe Alexandru şi îi părea 
ridicol aşa gras, cu mustața aceea mică, cu batista cu dungă şi 
plângând. Totul era atât de iremediabil, inutil. Plângeau amândoi. 

Apoi au plecat tăcuțţi, ca oamenii care au înfăptuit împreună ceva 
urât. 

Saşa a chemat un automobil şi a spus Mariei: 

— Te pot conduce până acasă? 


— 106 — 


O ajută să se suie. Se aşeză lângă ea. 

Deodată pe Saşa îl cuprinse groaza să se întoarcă singur în casa 
pustie, cu geamurile rămase deschise în urma sicriului ca să se 
şteargă acel miros pe care desigur îl va găsi tot acolo, nemişcat. Îi era 
frică de singurătatea casei. La altcineva însă nu se putea duce. 
Rudele care sosiseră din provincie pentru înmormântare plecaseră, 
grăbiţi după înmormântare, ca să nu scape cumva trenul. Se gândi 
cu melancolică tristețe că nu are pe nimeni pe lume. Privi pe Maria 
pe furiş, se simțea legat de ea, aşa cum te simți legat de oameni cu 
care ai copilărit. I s-ar fi părut cu totul natural ca Maria să vină 
acum cu el acasă la el, ca să-i țină de urât. Atât numai că îşi dădea 
seama că se petrecuse ceva între ei, care rupsese legătura lor, că el o 
supărase pe ea şi că ea nu ar fi venit până nu ar fi fost o prealabilă 
împăcare, cu toate cuvintele acelea care vor să explice, care vor să se 
dezvinovățească şi aceasta nu se putea face aşa într-o clipă, aici pe 
loc, în automobil. Trebuia aşteptat încă zile şi tocmai zilele acestea 
cele mai grele ale singurătăţii... 

Maria abia acum, în automobil, în mijlocul străzii zgomotoase, 
reveni la o conştiinţă clară. Saşa era lângă ea. Dar realitatea asta îi 
părea mai himerică, mai uluitoare decât însăşi zbaterea de adineauri 
din cimitir. Saşa era într-adevăr lângă ea. Fuseseră clipe când dorise 
nebuneşte şi inutil acest lucru, să fie Saşa lângă ea, iar acum, când 
nu-l mai crezuse posibil, lucrul se împlinise cu uşurinţă, Saşa era 
lângă ea. 

Maria închise ochii. Primi căldura trupului lui de-a dreptul, de-a 
lungul trupului ei. 

Cu glas topit, numai pentru ea, şopti: „Saşa” — şi şi-l aminti pe 
Saşa cel adevărat, cel pe care îl iubise. Imaginea era atât de 
puternică şi vie încât se înfioră. Rămase cu ochii închişi, ca să-o 
păstreze. 

Saşa o privi din nou. Maria era cu ochii închişi, iar fața ei avea 
ceva ce amintea clipa despărțirii lor. Îşi aminti şi tremurarea mâinilor 
ei. Le privi. Mâinile erau nemişcate, acoperite cu mănuşi albe. 

„Probabil că totuşi m-a iubit” — se gândi şi o uşoară remuşcare îi 
trecu prin suflet. Îşi reaminti cum şoptise mama lui, în clipa morții, 
numele Mariei. Înţelesese şi ea, desigur, că Maria e singura ființă pe 
lume care ar putea-o întrucâtva înlocui. 

Maria se lăsa legănată de mersul automobilului. Îşi simţea corpul 
tânăr, iar la suprafață, mângâiat de vânt, capul ca o floare răsărită 
din tulpina trupului, o floare cu privirea umedă a ochilor, cu 


— 107 — 


respirația caldă a nărilor, a gurii... 

Saşa îi şopti: 

— Îmi dai voie să vin într-o zi să te văd? 

— Da, răspunse Maria şi căută să nu privească în partea lui Saşa, 
ca să nu-l piardă pe cel adevărat al amintirii. 

— Îţi mulțumesc, şopti Saşa. 

Maria surâse blând şi vag. Se simțea îngrozitor de tristă. 

Saşa căuta să-i mai spună ceva. Îşi dădea seama că neapărat 
trebuie să-i mai spună ceva, dar cu un surâs ciudat, care se 
întinsese pe faţa ei îl oprea, îl stingherea. Maria părea că ştie un 
lucru care, spus, ar fi rănit până în adânc, fără milă şi nu numai pe 
el, ci lumea întreagă. 

Când se opri automobilul în fața casei ei şi ea îi întinse mâna de 
plecare, Alexandru o reținu şi îi şopti Mariei să mai stea o clipă. 
Panica de a rămâne singur îl cuprinse din nou, iar severitatea Mariei 
îl  dezorienta complet. Se simțea părăsit, obosit, deprimat, 
sensibilizat, zdruncinat, gata de-a izbucni din nou în plâns. O 
chemase pe Maria ca să găsească în ea şi în împăcarea lor sprijin, 
consolare, iar nu o adăugire de remuşcări, temeri, intimidări. 

Maria îl privea. Nu-l văzuse niciodată aşa. Îşi dădea seama că Saşa 
vrea să vorbească şi nu îndrăznea şi vrea să plângă şi se reținea. Îşi 
lăsă mâna ei moale în mâna lui Saşa, aşteptând. Un elan mare îi 
umplu deodată sufletul. Aplecă privirea. Aşteptă. 

— Voi veni zilele astea pe la tine, şopti Saşa. Îi surâse umil şi 
resemnat. Îi sărută mâna şi plecă. 

Maria îl văzu îndepărtându-se înalt, cu umerii largi... 

Şi imaginea asta, care o chinuise atâta vreme ca un vis 
încăpățânat, care îi sfâşiase de atâtea ori sufletul cu groaza 
iremediabilului se petrecu acum din nou. Intensităţile visului se 
puteau îmbina egale cu cele ale realității. Din nou Maria trecu în 
amestecul acesta fără limită al gândurilor care caută să prindă ceva. 
Saşa dispăruse. Era iar singură. 

Maria urcă scara până la ea în odaie. Se aşeză pe marginea 
patului. Îşi acoperi faţa cu mâinile. 

„Voi veni zilele astea pe la tine”, îi spusese Saşa şi îi surâse umil şi 
crispat. Dar acum câteva luni îi spusese: 

„Voi veni zilele astea pe la tine, ne vom desluşi atunci”. Îşi aminti 
acele câteva zile dinaintea despărțirii, toate. Acum Saşa se reîntorcea. 
Glasul se făcuse umil, nu mai striga, un alt glas cu totul nou, 
nemaiauzit până acum, umil, dar lipsit de căldură şi dragoste. Dacă 


— 108 — 


nu o iubeşte, pentru ce a chemat-o, cum a îndrăznit s-o cheme dacă 
nu a găsit nimic să-i spună, niciun gest, niciun strigăt în care ea ar fi 
putut citi o reîntoarcere fierbinte? 

„Voi veni zilele astea pe la tine” — Saşa venea şi pleca după bunul 
lui plac. Schimba glasul, făcându-l blând sau aspru, după 
împrejurări şi pleca fără să privească, fără să vrea să ştie ce este în 
jurul lui. Pentru ce se reîntoarce acum cu inflexiunile glasului umil 
de cerşetor, când fusese stăpân? Câtă batjocură în revenirea asta 
supusă: 

— Pot veni să te văd? 

— Da. 

— Îţi mulțumesc, a spus Saşa şi fața Mariei avu acelaşi surâs 
blând şi vag ca atunci, cu aceeaşi tristețe în suflet. 

Dar cu niciun preţ Saşa nu trebuia să creadă că Maria doreşte o 
reîmpăcare. 

Maria ştia din câtă tristă inutilitate era clădit orgoliul acesta 
întârziat! Cât ridicol cuprins în gândul de a-l primi pe Saşa cu 
prefăcută indiferență. Vor sta unul în fața celuilalt, obosiţi de 
cuvintele care nu au fost spuse. 

Maria se înăbuşea sub greutatea lor. În şiruri lungi soseau cu 
patetism. Maria îi vorbea. Găsea inflexiuni puternice şi sub emoția lor 
îşi simţea ochii umezindu-se. „Saşa!” Maria se azvârli iar spre el, dar 
îmbrățişarea lui era şubredă. Căută să găsească dorința lui, emoția 
lui, dar nu găsi decât o linişte indiferentă, reticențe nelămurite. El 
fusese al altor femei, ea a altor bărbați. Acum se întâlneau din nou... 

— Pot veni să te văd? 

— Nu. 

Saşa plângea. Batista aceea cu dungă mare neagră. Dar nu se mai 
putea răscumpăra nimic. Lacrimile tot atât de inutile ca în fața 
mormântului. 

„E inutil, auzi, e inutil. Totul e mort, mort”, îi striga Maria şi Saşa 
era îmbrăcat în negru, era gras şi murise şi el, cel de demult. 

— Am crezut, o să spună Saşa... nu ştiam... 

Dar Maria o să tacă. Ea ştie. Atunci la ce bun să mai vină Saşa? 
Explicaţiile nu vor şterge nimic din ce a fost. 

Îi va scrie să nu mai vină. Câteva cuvinte: „Totul e inutil”. „Te rog 
să nu mai vii niciodată”. Sau „cred că ar fi mai bine să nu ne mai 
vedem”, sau „te rog să nu...” 

Dar Maria ştia că nu va scrie. Aşezată pe marginea patului simți 
lacrimile curgând printre degete, căzând jos. 


— 109 — 


Capitolul XXVI 


Puțin mai târziu, în sufragerie, Maria spuse mamei ei cu sfială, 
căutând să pară indiferentă: 

— Zilele astea o să vină Saşa pe la noi. 

— Cine? — se întoarse bătrâna cu o farfurie în mână. 

— Saşa, mamă. 

— Cine? Saşa, Alexandru Velescu? L-ai întâlnit? 

— A... telefonat... De altfel am auzit că mama lui ar fi murit... 

— Cum, Elina Velescu a murit? Când? Se poate să nu fi aflat şi 
noi? 

— Nu ştiu, probabil ne va spune Alexandru. 

— Ce curios - şi nu era deloc bătrână. Pot să-ți spun exact vârsta 
ei. Era cu un an mai mare ca mine. E drept că părea mult mai 
bătrână, totuşi adevărul este adevăr. Dar cum de muri? Parcă o văd 
când eram la şcoală împreună! Ce boală să fi avut? Cine ţi-a spus că 
a murit? Chiar Saşa? 

— Mi s-a părut... a lăsat să înțeleg. La telefon e greu să vorbeşti de 
lucrurile astea... 

— Ţi-a telefonat, spui? 

— Da. 

Bătrâna o privi bănuitoare. Fața Mariei era trasă, chinuită. 

— Când spui că vine? 

— Zilele astea... probabil. 

— Bine. 

Rămase pe gânduri şi după o pauză, cu un ton schimbat: 

— Şi nu crezi că ar fi mai bine să nu vie? 

Maria înălță din umeri enervată. Văzând violența din ochii Mariei, 
doamna Măneanu voi să iasă din odaie, dar la uşă se reîntoarse: 

— Apropo, am uitat să-ți spun, adică nu mi-ai dat timp să-ți spun 
că a telefonat după tine de două ori după-masă George Veroniade. A 
întrebat chiar dacă nu ştiu unde te-ai dus. Bineînţeles că nu ştiam 
unde te-ai dus. Spunea că are să-ți comunice ceva destul de 
important. Eu cred că cine ştie ce i s-o fi părut. E băiat foarte drăguţ 
şi serios. Probabil că are şi ceva avere de la părinți, că desigur că nu 
cu pictura lui trăieşte! Angela Boeru îmi spunea tocmai că şi ea în 
curând se căsătoreşte cu fratele lui, cu Niki Veroniade şi că apoi 
pleacă împreună la Paris, pentru câtăva vreme. Or, dacă au să plece, 


— 110 — 


nu din banii Angelei au s-o facă. Angela e foarte săracă. E fată bună, 
dar săracă. 

— Îţi mulțumesc, mamă, am să-i telefonez, ca să ştiu ce vrea. 

— Cred că nu eşti supărată de tot ce îți spun? 

— O, nu, mamă, deloc. 

Maria reuşi să surâdă. 

— Eu nu mă gândesc decât la binele tău. 

— Da, ştiu. 

— Ce vrei, mamă sunt şi eu. Văzuşi cum se prăpădi biata Elina 
Velescu aşa, deodată, şi cum îl lăsă pe Alexandru al ei singur? Rude 
nu au decât mai îndepărtate. Şi cât îl mai iubea! Mâine-poimâine, mă 
prăpădesc şi eu... 

Maria simți ca un cuțit în inimă. Revăzu coşciugul greu şi 
prăbuşirea pământului. Că şi mama ei ar putea muri, acesta era un 
lucru pe care nu-l putea concepe... 

— Mamă! 

— ...Stela cel puţin e la casa ei acum... 

— Da, mamă. 

— Mi-e şi mie grijă de tine... Ce să fac? 

— Da, mamă, ştiu. 

Doamna Măneanu o privi o clipă gânditoare. I se păru că vede 
lacrimi în ochii Mariei. Ar fi vrut neapărat să-i mai spună ceva, dar se 
răzgândi şi plecă. Totuşi, la uşă se întoarse iar: 

— Îţi mai spun încă o dată, poţi să te superi, dar tot îți spun 
desluşit: Veroniade e un om foarte bun, şi te iubeşte. L-am văzut eu 
cum se uită la tine. 

— Da, mamă, ştiu. E foarte bun. 

— Ştii, vasăzică? 

— Da. 

— Bine! Să faci cum vrei atunci. Nu mai spun nimic. 

Plecă. 

După ce plecă mama ei, Maria se simți mai bună. O grijă bruscă o 
cuprinse pentru Veroniade. Uitase complet de el, complet. Parcă 
fusese într-altă lume, unde el nu exista. Or, Veroniade exista. O 
iubea. Era bărbatul cu care trăia. Câteva luni de când trăia cu el. 

Maria merse până la telefon şi ceru casa lui Veroniade. Îi răspunse 
imediat. 

— Mi-a spus mama că m-ai căutat după-masă - îi spuse Maria cu 
grijă şi jenă. 

— Da, am telefonat. 


— 111 — 


— Ce a fost? 

— „nimic... voiam să te văd... 

— S-a întâmplat ceva? 

— Da şi nu. Aş vrea să te văd. Însă... 

— Dar ce ai? 

— Uşor nervos. Pot veni să te văd? Ştiu că nu-ţi place la ora asta. 

— Mai curând aş căuta să vin eu la tine până nu se întunecă. 

— Mulţumesc... Mario... Te aştept. Să vii, vino repede. 

— Da, vin îndată. 

— Te aştept. 

Maria închise telefonul. 

„Suferă” — îşi spuse şi rămase pe gânduri. „Poate că acum îi fac eu 
lui ceea ce mi-a făcut Saşa acum câteva luni. Aceeaşi suferință, 
aceeaşi rupere. Dar acum eu nu sunt de vină cu nimic. Pur şi simplu 
nu-l iubesc. I-am spus că nu-l iubesc. Saşa însă... Dar dacă mi-ar fi 
spus de la început că nu mă iubeşte, nu aş fi suferit? Acum Saşa se 
reîntoarce. Ştiu că nu mă iubeşte. Voi suferi oare mai puțin dacă mi- 
ar spune-o clar? Pentru ce nu am puterea să nu-l primesc? Să-l 
primesc acum e o nebunie. Bineînţeles, nu-mi pregătesc decât 
suferință. Azi după-masă, în automobil, am simţit ce înseamnă o 
împăcare cu Saşa. Îmi erau mâinile alături de ale lui, dar nicio clipă 
nu le-a atins... Nu, e complet neînțeleasă reîntoarcerea lui... şi apoi, 
când Veroniade va afla că s-a întors Saşa, va pleca şi el... Am să 
rămân iar singură”. 

Maria se îmbrăcă repede. O grijă bruscă îi grăbea mişcările. Acum 
avea nevoie să-l vadă pe Veroniade, ca şi cum el ar fi putut s-o 
ferească de Saşa. Avea nevoie de ocrotirea lui, de căldura glasului 
acela care adora: „Te iubesc, Mario”. Avea nevoie de murmurul 
glasului care ştia să potolească aprinderea plânsului ei de copil 
îngrozit, lovit. „Te iubesc, Mario”. 

„Ce bine ar fi să pot ţine la el” — se gândea căutând să interpreteze 
graba ei de a merge la Veroniade ca un sentiment cald pentru el. 

„Dacă nu aş ţine deloc la el, aş fi avut până acum puterea să mă 
despart de el?” 

Se duse repede în odaia mamei ei. Doamna Măneanu se miră când 
o văzu din nou îmbrăcată de plecare: 

— Ce, iară pleci? Unde te duci? 

Maria îi părea din ce în ce mai suspectă. 

— Merg până la Angela. Am uitat acolo o carte... nu vreau să se 
piardă... nu este a mea. 


— 112 — 


— A cui e cartea? De ce te grăbeşti aşa? 

— E a lui Ni... Gigi Veroniade. 

— Niki sau Gigi Veroniade. 

— Gigi Veroniade. 

— Vine şi el la Angela? 

— Nu ştiu, poate că da. 

— Iar ai să vii târziu acasă, o să se supere tatăl tău dacă vine 
acasă înaintea ta. 

— Mă întorc îndată. Dacă vine, spune-i că sunt la teatru. 

— Bine, fă cum ştii. 

Maria plecă. Simțea pentru Veroniade aceeaşi duioşie, care câteva 
clipe o făcuse să se gândească poate la un sentiment mai cald pentru 
el decât simpla nevoie, dureroasa nevoie de a nu fi singură. Ştia că 
Veroniade o aşteaptă nerăbdător, plimbându-se prin odaie, aşa cum 
îi era obiceiul când ceva îl supăra. Că o va primi cu aceeaşi 
învăluitoare şi răbdătoare dragoste ca de obicei. Grăbi pasul. 


Capitolul XXVII 


Maria ieşi în stradă. Primul om pe care îl văzu în fața ei a fost 
Saşa. O aştepta. 

Maria tresări. Se opri locului. Saşa era nemişcat, îmbrăcat în 
negru ca o prevestire rea. 

— Mario... eu sunt... Nu pot merge acasă. Am încercat. Am ocolit 
străzi multe. M-am reîntors la tine. Sunt foarte nenorocit. 

Maria tăcea. Cuvintele soseau la ea din depărtare. 

— Unde te duceai la ora asta, Mario? 

— Mă... durea capul... Aer. Nu e aer în casă. 

— Îmi dai voie să te conduc? Ne vom plimba împreună. Aşa vom 
putea şi vorbi. 

„Gigi o să aştepte mult” se gândi Maria. 

— Preferi un drum sau îţi este indiferent oricare? 

— ...Indiferent. 

— Eram aşa de singur, că trebuia să te revăd din nou, azi. Nu 
îndrăzneam să vin la tine... înţelegi... E mama ta... ai tăi... atâta 
timp... şi tocmai astăzi... nu puteam, înţelegi? Şi totuşi trebuia 
neapărat să te văd. Te aşteptam. Îmi spuneam: „Trebuie să simtă că 
o chem şi să vină”. Şi iată că ai venit. 

Maria nu avea niciun gând clar, totuşi desluşea că se întâmplă 


— 113 — 


ceva neobişnuit şi în afara puterilor ei. Sentimentalitatea lui Saşa o 
durea. Nu ştia ce să-i răspundă şi nu ştia ce să facă cu Veroniade. 
Nu avea nicio voință şi nicio dorință. Glasul lui Saşa sosea cu 
învăluiri de ecouri, fără însă să le poată prinde rostul. 

— Sunt obosit, foarte obosit, continuă el cu un glas de exagerată 
copleşeală, şi văd că tu eşti tulburată. Întâlnirea noastră, după atâta 
vreme, nu putea să nu ne mişte, mai ales în împrejurări ca astea. Mă 
simt îngrozitor de singur. 

În gândurile Mariei începu să se facă lumină. „A — se gândi — 
mâine, când se va potoli, o să regrete tot ce spune acum. Îi e urât 
singur”. 

— Niciodată nu aş fi putut crede că sunt atât de slab, urmă Saşa. 
Sper că nu-ți par ridicol. Toate lucrurile astea voiam să ţi le spun 
când ne-am întors azi după-masă în automobil acasă, însă, crede-mă 
nu am îndrăznit să-ți vorbesc. Îmi este groază de casa pustie, unde 
am rămas singur. Nu ştiu dacă mă înţelegi... Un sentiment natural, 
desigur. Nu? 

— Da. 

Ocoleau străzi. Mergeau cu paşi mari, ritmici. 

„Dacă aş găsi un pretext — se gândea Maria -— şi să-i pot telefona lui 
Gigi că am să merg mâine la el, că azi nu pot... Ce o să se gândească 
aşteptând? O să telefoneze iar acasă şi când o să afle că am plecat 
demult, o să se sperie. E în stare să-şi piardă capul şi s-o sperie şi pe 
mama... Nu, nu-i poate spune că mă aşteaptă la el... O să-i spună...” 

— Ce obosită pari, Mario! 

— Da, capul... o durere... 

„„.„.O să-i spună că... sau, desigur, că o s-o roage pe Angela să 
telefoneze ea mamei!...” 

Îi erau nervii într-o completă delăsare şi lipsă de voinţă, incapabilă 
de o hotărâre sau dorinţă, din acele oboseli care te doboară: trup atât 
de obosit, încât parcă nu i-ar mai fi ajuns să se culce jos, să închidă 
ochii, ci dorea o alunecare mai adâncă, pleoape mai dese, spre 
liniştea deplină. Apoi, totul să se petreacă în afara hotărârilor, de la 
sine. 

„Dacă Saşa află unde mergeam, va pleca, şi de data asta va fi 
pentru totdeauna”. 

Maria tremura. 

Îl vedea înalt lângă ea, umblând în pasul ei. Îi asculta glasul... 

— O să-ți facă bine aerul. Eu am umblat azi nebuneşte demult, 
dar mă simt incapabil să stau locului. Nu ştiu ce mă făceam dacă nu 


alde 


te întâlneam. 

Glasul i se emoționă. Reţinea parcă lacrimi, aceleaşi lacrimi de 
copil obosit, rătăcit pe străzi pustii. 

— Câteodată am impresia, adică, azi mi s-a părut, că între noi nu 
s-a schimbat nimic, că totul este de la început, spuse Saşa mai mult 
pentru el. 

Maria se opri locului şi privi. 

— Poftim? — întrebă încet. 

Saşa se opri şi el, uluit. 

— Cum „poftim”, Mario? Nu ai auzit ce ţi-am spus? 

— Ba da... am auzit. 

Privi ochii lui Saşa. Erau uimiți şi fără căldură. 

Reîncepu să umble. Saşa o urmă. 

— Ei, Mario? 

— Nu, nimic... 

— Te rog să nu fii supărată pe mine... pentru ce a fost... înţelegi? 

— Nu sunt supărată. 

— Prin „a nu fi supărată” vreau să înțeleg mai mult decât 
răspunsul tău. 

— Nu sunt supărată deloc. 

— Aş vrea să te văd mai puțin indiferentă față de mine. Cred că 
înţelegi. 

Saşa se necăji văzând că iar face fraze încurcate, într-un 
sentimentalism neobişnuit lui. 

— Mario, îți cer iertare. Mario, te rog să mă ierți. 

Ochii Mariei se umplură de lacrimi. Ceea ce îi spunea Saşa era 
insuportabil. Îl privi fix, speriată. 

— Nu înțeleg ce vrei, Saşa. 

— Mario... 

Dar Saşa se opri. În definitiv, într-adevăr, ce voia? Da, ce voia? 
Saşa nu găsi niciun răspuns desluşit. Tot ce făcuse față de Maria în 
ziua aceasta o făcuse împins de sentimentul insuportabil al 
singurătăţii, din teamă, nevoia de a fi ocrotit fără să ştie însă ce vrea. 
Tăcu. 

Ameţită, Maria înaintă câțiva paşi. Ştia că câteva clipe va avea 
puterea să se rupă de lângă Saşa şi va fi de data asta pentru 
totdeauna. Viața va reîncepe ca de obicei. Maria respiră adânc, adânc 
de tot, neîntrerupt, până se simți ameţită. Îşi spuse desluşit: 
„Veroniade mă aşteaptă. Fiecare clipă e o suferință pentru el. Trebuie 
să merg acum la el. Nu trebuie să fiu laşă, nu trebuie să mă 


— 115— 


înjosesc... E într-adevăr totul inutil, şi mort totul”. 

— Sunt obosită. Trebuie să mă întorc — şopti cu buzele lipite. 

Saşa se înroşi, privi pe furiş şi întoarse imediat drumul. Mergeau 
tăcuți. Deodată, o întrebă cu o violență surdă: 

— Te rog să-mi spui unde te duceai când ai plecat de acasă? 

Maria se înspăimântă. 

— Te întreb unde te duceai? — repetă Saşa. Te rog să vorbeşti 
desluşit. Cred că înţelegi ce vreau să spun? 

„Fac ce vreau - se gândi Maria - nu are dreptul să mă întrebe”. 
Respiră încă o dată adânc. 

— Crezi că te poate interesa ce fac? 

Maria pusese blândeţe în glas, o prefăcută uimire. 

Saşa se opri locului zăpăcit, speriat chiar. Maria îl privi. O nădejde 
se născu în ea: 

— Totuşi... spuse Saşa. 

Maria aşteptă răspunsul. Îl aştepta pe Saşa întreg. Aplecase 
privirea, dar îl simțea pe Saşa lângă ea, mai înalt ca ea şi îi vedea 
mâinile care se crispaseră. Saşa izbucni ironic: 

— A, deci am ghicit! Ei bine, drept să-ți spun, într-adevăr, ai 
dreptate. 

Era jignit. Accesul de demnitate dădea ceva penibil trupului 
îngrăşat înainte de vreme. 

După câțiva paşi se opri brusc. 

— Te las, atunci. Asta după dorinţa ta. Vei fi singură. 

Inima Mariei bătea violent. Pentru ce pleca Saşa astfel? Pentru ce 
îi ceruse iertare şi acum pleca? Pentru ce nu găsise niciunul din ei 
nimic întreg? Nu există cuvinte şi elanuri care pot răscumpăra o 
viață întreagă de chin? 

Saşa întinse o mână ostentativă de definitivă despărțire. Maria se 
căzni să-şi ridice mâna ei, ca şi cum mâna ar fi cântărit obositor de 
mult. Saşa o luă şi rece i-o sărută abia atingând-o, aşa cum îi era 
obiceiul când era supărat. 

— Adio, spuse răspicat, desluşit, ca o amenințare. 

Plecă imediat, lăsând-o pe Maria în mijlocul străzii întunecate. 
Plecă repede, îndepărtându-se înalt, violent. Maria era singură, 
nemişcată. Departe, luminat de felinare, din timp în timp, Saşa 
apărea din nou vag, din ce în ce mai departe. Dispăru. 

Maria începu să umble. Înainta încet. Fiecare pas o costa un efort 
imens. Se simțea uşoară, ireală. Gigi Veroniade o aştepta. Se târi spre 
el. „Suferă”, îşi spuse Maria şi surâse, un surâs care muri înainte de 


— 116 — 


a ajunge pe față. 

Se opri în dreptul casei lui Veroniade. Sună. Veroniade deschise 
uşa imediat. Maria intră în odaie şi căzu pe un scaun. Nu putea vorbi 
şi îşi dădea seama că Veroniade o priveşte speriat. 

— Ce ai, Mario? 

Maria tresări. 

— Sunt obosită... 

— Ai umblat mult? 

Îi privea pantofii. Fără voie, Maria îi urmă privirea. Pantofii îi erau 
plini de praf. Se uită la ei foarte atentă şi lung. 

— Da, am umblat — şopti. 

— De ce? 

— ...Trebuia... 

— Mario, ce ai? izbucni Veroniade. Unde ai stat toată după-masa? 
Ai o față care mă înspăimântă! Ce ai? Pentru ce nu vorbeşti? 

— Am să spun imediat... Să mă laşi, te rog, un moment... câteva 
momente... liniştită... 

Opri în gât plânsul. Îl înghiți cu greu, amar, ascunzându-l adânc 
în trup. Fruntea răsărea uşoară, plutind deasupra trupului chinuit. 
Câteva picături îi umezeau luciul. 

— Întinde-te pe canapea. Ţi-e rău. 

Maria se întinse. Veroniade veni lângă ea. Cu un gest obişnuit lui, 
îngenunche lângă Maria, îi aşeză mâna pe frunte. Buzele Mariei 
începură să tremure şi printre genele închise, se strecurară lacrimile. 

— Am fost — începu Maria - am fost la înmormântarea mamei lui 
Saşa. Mi-a scris el şi m-am dus. 

Fața Mariei tremura. 

În odaie se făcu linişte. 

— Îl iubeşti? întrebă Veroniade în şoaptă. 

Maria îi simțea respirația pe fața ei. 

— Nu ştiu. 

— Atunci, pentru ce plângi aşa de greu? 

— Nu ştiu. 

— Ce ţi-a spus? 

— Mi-a cerut şi iertare, hohoti Maria. 

— Ţi-a cerut să te împaci cu el? 

— Nu am înţeles... Nu ştiu ce vrea... Cred că nici el nu ştia ce vrea. 

Veroniade, încet, cu grijă, şterse lacrimile care curgeau pe fața 
Mariei. 

— Şi tu ce i-ai spus? 


— 117 — 


— Nimic. A înțeles că am pe altcineva... 

— l-ai spus tu asta? 

— M-a întrebat unde mă duc şi nu i-am răspuns. A înțeles. 

— Când mi-ai telefonat era la tine? 

— Nu... Când am vrut să vin la tine, mă aştepta în stradă. Ne-am 
despărțit pentru totdeauna. 

— Şi acum îți pare rău? 

— Nu ştiu. Mă doare. Atât. E gust de moarte, de care nu pot scăpa 
şi nu ştiu pentru ce trăiesc. 

— Nu ţi-a spus că vrea să se căsătorească cu tine? 

— Nu. 

— Imbecilul! 

Maria tresări. Lacrimile din ochi alunecară abundent. 

— Ilartă-mă, Maria. 

Maria îl privi uimită. 

Veroniade părea liniştit. Se uită la mâna Mariei, pe care o păstrase 
între ale lui, cu atenție meticuloasă. Fața lui însă era cenuşie, iar 
pleoapele cu gene scurte tremurau înfrigurate. De câte ori Maria îl 
vedea aşa de aproape, resimțea aceeaşi uimire. Cunoştea toate 
amănuntele, fiecare umbră şi totuşi, totul rămânea străin. Ce căuta 
omul acesta lângă ea? 

— M-ai aşteptat mult? — întrebă Maria, ca să desfacă tăcerea tristă 
dintre ei. 

— Da, Maria. Foarte mult. 

Veroniade se ridică şi începu să umble prin odaie. 

— Mai ales că - lucru pe care tu l-ai uitat, desigur - îmi 
făgăduiseşi vineri, când ai fost la mine, că azi după-masă ai să vii 
aici. De aceea am telefonat. Mama ta mi-a spus că ai plecat. 
Bineînţeles, am crezut că spre mine ai plecat. Te-am aşteptat. Când 
am văzut că întârzii, am început să fiu îngrijorat. Nu ştiam ce s-a 
întâmplat şi nu ştiam nici unde să te caut. Nu îndrăzneam să întreb 
nimic pe mama ta, ca să nu o sperii. Voiam să-i spun că eşti poftită 
la Angela, dar îmi era teamă că va veni şi dânsa acolo... în fine, 
teamă că-ți pot displace cu ceva. Da, te-am aşteptat mult azi. 

Vorbind, umbla de colo-colo prin odaie. Părea că reîncepe 
frământarea aşteptării. Apoi, încetini mersul. Acum părea conştient 
de fiecare pas pe care îl face şi că dacă umblă atât de atent e ca să 
nu lovească lucruri care ar fi fost aşezate pe podea. 

— Am uitat complet, dar absolut complet că am făgăduit să vin la 
tine — spuse Maria jenată. 


— 118 — 


— Ştiu — spuse Veroniade. Se opri, se întoarse cu fața către ea şi 
surâse surâsul amar. 

Maria sări. O milă acută o azvârli spre Veroniade. Îl cuprinse cu 
brațele amândouă de gât. Dar el o mângâie uşor, căutând să se 
desfacă de ea. 

— Lasă, Maria... lasă. Nu acum... 

Fața obosită, plânsă, a Mariei îi era o insuportabilă dovadă. 

— Ce, Maria, ce vrei? 

Maria ştia că afară se întunecase şi o înfricoşa întunecarea din 
stradă în care se topise Saşa. Aici, în odaie, Veroniade o păzea de 
gândurile ei, de insuportabila singurătate. Dragostea lui dădea 
pâlpâiri calde, care puteau veghea. 

— Eşti supărat pe mine? întrebă Maria, cu o dureroasă, căznită 
ipocrizie a glasului, care vrea să capete mlădierea îndrăgostirilor. 

— Nu, dar te rog să nu te căzneşti față de mine, cu nimic. Îmi face 
rău. 

— Nu mă căznesc. Aşa am simțit. 

— Ştiu ce ai simțit şi e atât de penibil ce simţi tu pentru mine. Nu 
sunt un om deosebit de inteligent, dar suficient ca să înțeleg desluşit 
unele lucruri. Ştiam dinainte cât pot căpăta de la tine. Şi am ştiut să 
mă mulțumesc şi cu atât... Sunt însă unele momente în care mi-e 
greu să primesc suferința pe care... poate că singur mi-am pregătit-o. 
Desigur că suntem de vină doar noi de tot ce ni se întâmplă... În 
fine... vom vedea. E timp pentru toate. 

— Ce vrei să spui? întrebă Maria, îngrozită din ce în ce mai mult 
de o posibilă despărțire. 

— Nimic extraordinar. Nu e necesar să te frămânți. Vino mai bine 
şi te odihneşte aici. Arăţi foarte prost. Caută şi nu te mai chinui atât. 
Plânsul ăsta sunt ani de tinerețe omorâți. E păcat... Nu merită 
nimeni să te chinui aşa... 

Fără voia ei, Maria îl privi. Veroniade părea mai în vârstă decât 
era. Tăcu. Nu îndrăzni să întrebe nimic. Să fie oare, într-adevăr, 
fiecare de vină de tot ce i se întâmplă? 

Îi luă mâna lui bărbătească într-ale ei. Veroniade rămase 
nemişcat. Când o văzu pe Maria cu ochii deschişi, ațintiți asupra lui, 
întrebă căutând să surâdă: 

— Ce e, Maria? 

— Azi nu mă mângâi? şi Maria îl trase spre ea. Glasul pierduse 
ipocrizia şi trecuse într-o alunecare blândă de copil slab şi înfricoşat. 

Veroniade se aşeză pe canapea lângă Maria, dar rămase nemişcat. 


— 119— 


— Asta nu e mângâiere, se plânse Maria, lipindu-se de el. 

În glas avea durere şi deznădejde. Îi era silă de ce face. 

Veroniade se aplecă spre fața ei. Maria închise ochii. Îl auzi 
şoptind: 

— Sunt mai bine de şase luni de când suntem împreună şi am 
aşteptat în fiecare zi să văd că ai putea ţine la mine, dar e inutil, 
absolut inutil. Nu se poate. Ştim amândoi... la ce bun chinul ăsta... 

Maria se sperie. 

— Nu, nu, spuse. Vezi bine că am venit... la tine... l-am spus... şi 
lui... 

Îl trase lângă ea, se ghemui cu violență lângă el, îşi ascunse capul. 

— Iubeşte-mă. 

— Maria, nu vrei să te căsătoreşti cu mine? o întrebă Veroniade, 
căutându-i fața. 

Maria tresări. 

— Nu pot, se zvârcoli. 

— De ce? 

— Nu ştiu... nu pot. 

— Bine, bine. Nu trebuie să te frămânți. Stai liniştită. Stai ca 
adineauri. Închide ochii. 

O învălui în brațe strâns, cu violență. Mâinile şi şoaptele îşi 
începură alunecarea. 

— Să nu mă laşi, începu Maria să geamă, să nu mă laşi, să nu 
pleci... 

— Te iubesc, îi şoptea printre mângâieri care căpătau din ce în ce 
o acuitate mai dureroasă, deznădăjduită, ca o ultimă încercare ştiut 
zadarnică de a prinde ceva inexistent. Te iubesc. 

Buzele lui întâlniră un obraz plin de lacrimi. 


— Ce târziu e! spuse Maria. 

— Îmbracă-te repede. 

— Da. 

— Te duc până acasă. 

— Până la o trăsură e suficient. 

— Cum vrei. 

Densă, tristețea apăsa. Niciun cuvânt şi niciun surâs nu purta 
lumină. Obosiţi, cu gândurile pierdute, primeau tristețea fără nicio 
răzvrătire, înăbuşiți sub ea. 

Afară, aerul era blând, saturat de miresme. 

O primăvară pentru exaltări şi încrederi sfinte. Îndrăgostiţii 


— 120 — 


treceau strânşi, căutându-se unul pe altul. Se auzeau şoapte. 

Veroniade umbla alături de Maria, ţinând-o de braț. În gest punea 
o mângâiere caldă, ocrotitoare, dar tristețea nu se îndepărta şi totul 
era făcut ca să înşele sufletul. 

La prima trăsură întâlnită se despărțiră. 

În clipa despărțirii, tristețea se făcu orbitoare, prevestitoare, 
strigăt. 

— La revedere, Maria. 

— La revedere. 

Îi sărută încă o dată mâna, lung. Trăsura porni, smulgându-i unul 
de lângă altul. 

Caii umblau ritmic. Aerul blând, era blând până la ameţire, o 
blândețe densă pe care o puteai simţi cu tot corpul, să întinzi mâna 
s-o atingi, s-o mângâi, să te culci oriunde, învăluit în ea. 

Ca o imagine imperfectă, văzu din nou coşciugul greu dus de 
oameni copleşiți. Pământul gemea surd, căzând în hohot. 

Saşa nu o iubeşte. Nu e de vină nimeni. Ea nu-l poate iubi pe 
Veroniade, nu e de vină nimeni. Sau poate fiecare e de vină de tot cei 
se întâmplă, dar nu se poate îndrepta nimic... 

Trăsura o legăna în blândețea nopții care căzuse pe pământ. 
Închise ochii şi se lăsă legănată. 


Capitolul XXVIII 


După ce se despărți de Maria, Alexandru Velescu se azvârli în 
primul taxi pe care îl găsi şi se duse acasă în goană. Clocotea. 

Când a deschis uşa şi a pătruns în odăi, mirosul de flori şi de mort 
îl cuprinse înăbuşitor de gât. Casa pustiită acum de forfotul rudelor 
şi al cunoştinţelor, care se înghesuiseră în ultimele zile ca să vadă 
moarta, îl primi cu goluri reci ce se desprindeau din toate colțurile. 

Alergă până sus la el în odaie şi încuie uşa repede. Aruncă pălăria, 
haina şi se trânti pe pat. 

Deci, după înmormântare, după reîntâlnirea lor, Maria, foarte 
simplu, se duce la amantul ei. Nici nu căutase să ascundă lucrul. 
Dar ce obrăznicie din partea ei, să vină la înmormântare! Desigur, 
sosise ca la o distracţie, fără cel mai umil respect. 

Recunoscuse că are un amant cu simplicitate, ca şi când lucrul ar 
fi natural, deloc revoltător. Venise la înmormântare din curiozitate. 
Amintirea a ce fusese nu o tulbura deloc. Probabil că îl iubeşte acum 


— 121 — 


pe acel om, trecând de la o dragoste la alta cu uşurinţă, cu 
inconştienţă. 

Pe când el, Saşa, nu îndrăznise să-i spună să vină cu el măcar un 
ceas şi nu pentru altceva, ci numai pentru a-i uşura lui să treacă 
zilele astea de groază de după înmormântare, din milă. 

Saşa se ridică de pe pat şi începu să alerge prin odaie. Deodată, 
ascultă atent. În casă era linişte. Se uită cu grijă spre uşă, ca şi cum 
s-ar fi putut deschide singură. Uşa rămase însă nemişcată. 

Reîncepu să umble. Paşii lui pe podea sunau în tavanul odăii unde 
murise mama lui. Odaia aceea era goală acum. Casa întreagă goală. 
Servitoarea plecase şi ea, spunând că-i e „urât” fără conița. Umblând, 
Alexandru avea mereu în spatele lui teama care îl urma pas cu pas. 

Se trânti din nou în pat. Tăcerea în toată casa era intolerabilă, 
materială. Îl cuprinse şi îl strângea din ce în ce mai tare. La ora asta, 
înainte de culcare, bătrâna avea obiceiul să umble prin odăi, ca să 
vadă de sunt toate geamurile şi uşile închise. Saşa asculta. Nimic nu 
se mişca. Mobilele erau ca de plumb, în locurile lor. Îşi auzea numai 
sângele vâjâind în urechi. 

Deodată îl cuprinse spaima. Pentru ce rămăsese atât de singur? 
Pentru ce nu se putea gândi la nimeni, absolut la nimeni fără să nu- 
şi dea seama, înspăimântător seama, că e singur? Pentru ce dintre 
toți oamenii pe care îi cunoştea, femeile cu care trăise, nimeni nu-i 
putea veni într-ajutor? Şi pentru ce Maria nu avusese milă şi să 
priceapă că ea îl putea scăpa? Chiar dacă nu-l mai iubea, chiar dacă 
nu mai putea fi vorba între ei de dragoste? Trebuia să mintă, să vină 
cu el, să înțeleagă că el cerşise ajutor din partea ei, că el nu poate sta 
singur... Ea ştia că el nu poate sta singur. Nu vorbiseră niciodată de 
lucrul acesta, dar ştia. Se despărțise de el şi plecase fără ruşine la 
celălalt, ostentativ, ca să-l facă să sufere mai mult, fără milă pentru 
suferința lui. Se răzbuna. 

Saşa se repezi în colțul celălalt al odăii, până la birou, şi luă 
telefonul. 

Când ceru numărul, se sperie de glasul lui, care se sparse cu 
zgomot, lovindu-se de linişte. 

Imediat îi răspunse doamna Măneanu. 

— Alo, da? 

Saşa îşi tărăgăni glasul, ca să nu fie recunoscut. 

— Casa Măneanu? 

— Da. 

— Aş dori să vorbesc cu d-ra Maria Măneanu. 


— 122 — 


— Cine e la telefon? 

— ...Un... cunoscut... 

— Nu este acasă. E la teatru. Ce doriți? Îi pot comunica eu? 

— Mulţumesc, voi telefona mâine din nou. 

— Mă rog. 

Maria, la teatru! Să fie într-adevăr la teatru şi de aceea mințţise, ca 
să scape de el şi să nu întârzie? Avea suflet să meargă la teatru după 
înmormântare? 

Lucrul i se părea mai monstruos decât chiar să fi mers la un 
amant. De ce îl lăsase să creadă că are un amant? Ca să-l vadă 
gelos? Întrebări pe care nu le lămurise când se despărțise de Maria. 
Acum câteva luni reveniră: „Să nu mă fi iubit niciodată? Se poate 
atâta prefăcătorie? Se poate să mă fi înşelat într-atât asupra Mariei, 
încât ea să fie cu totul altfel decât mi-o închipuisem? Se poate să nu 
poți avea încredere în nimeni pe lume?” 

Lucrurile trebuiau lămurite. Dar lămurite cum? Prin întrebări la 
care se putea răspunde cu minciuni? 

Materială, densă, cu sunet de sânge care caută să străbată 
depărtările, liniştea îl cuprinse din nou. S-ar fi ghemuit, s-ar fi 
ascuns... dar ştia că nu poate scăpa. Casa se umpluse de liniştea 
aceasta duşmană, care îl strivea din toate părţile, care striga din 
toate colțurile. Era absolut singur pe lume. 

Cu gesturi de panică şi urmărit parcă, îşi luă pardesiul, pălăria şi 
fugi din casă alergând. 


Capitolul XXIX 


Când Maria cobori din trăsură, în fața casei ei, Saşa era pe trotuar 
nemișcat, cu capul vârât între umeri. O aştepta. 

— Vreau să vorbesc cu tine. Maria tresări în fața lui Saşa ca în 
fața unei amenințări. Trebuie. Să mergem câțiva paşi, spuse Saşa cu 
glas surd. 

Se îndepărtară de casă. În stradă era întuneric. Felinarele aprinse 
dădeau mănunchiuri de lumină şi umbră, prin care ei străbăteau. 

— Te rog să-mi vorbeşti desluşit şi cinstit. Fără înconjur. Te rog 
să-mi spui dacă te duceai la o întâlnire... că ai un amant. 

— Da. 

— Pe cine? 

Maria înălță din umeri. 


— 123 — 


— Indiferent. 

Saşa se opri locului. Privea spre pământ. Întrebă: 

— ÎI iubeşti? 

— Nu, spuse Maria încet. 

— Pe mine m-ai iubit? 

— Da, spuse din nou Maria, cu acelaşi glas. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

— De când eşti cu el? 

— De... şase luni. 

— A, deci aproape de când ne-am despărțit! Foarte frumos. Mai 
ales când spui că m-ai iubit! Şi pe altcineva ai mai avut? 

Faţa lui Florin Negrea îi apăru Mariei ca o spaimă uitată. 

— Nu, spuse încet şi blând, pe nimeni. 

— Bine. Şi... dacă ţi-aş spune să te desparti, să nu-l mai vezi, ai 
putea? 

— Pentru ce să mă despart? 

Saşa izbucni: 

— Cum pentru ce? Dar ce a fost între noi nu contează? Ai uitat? 
Nici nu înțeleg cum ai putut face aşa ceva. Cum poţi face aşa ceva? 
Spui că nu-l iubeşti, atunci pentru ce? 

Deodată i se păru şi Mariei monstruos ce făcuse. Într-adevăr, cum 
putea fi a unui om pe care nu-l iubeşte? Cum putea fi aşa ceva? 

În stradă era întuneric. Saşa era lângă ea. Blândeţea aerului 
învăluia totul. 

— Te rog să-mi spui imediat cine e. 

— George Veroniade, pictorul. 

Saşa tăcu. Crezuse că poate nu este adevărat, că Maria minte. 
Totuşi, era aşa. Maria avusese un alt amant decât el. Vag, numele 
George Veroniade parcă îi amintea ceva cunoscut. O ciudă clocoti în 
el. Se înălță din ce în ce mai puternică. 

— Pentru ce ai făcut aşa ceva? Cum ai putut face aşa ceva? 

Dar Maria înălță din umeri. Totul era inutil. Şi oboseala aceea 
insuportabilă o cuprinse din nou. Totul era indiferent, orice, dar să 
se sfârşească cât mai repede ziua asta fără sfârşit. Pentru ce 
revenirile astea înnebunite ale lui Saşa? Era a treia oară că-l vedea 
într-o singură zi şi totul nu fusese nimic decât o zdruncinare inutilă a 
nervilor. Înălță capul. Sus, cerul era plin de stele. 

— Trebuie să mă întorc acum acasă - spuse Maria. Era liniştită, 
parcă deprinsă cu repetarea la infinit a despărțirii. 


= Ida 


Dar Saşa se sperie. Gelozia şi frica se îmbinau în el... 

— Maria, strigă, şi o apucă de braț, crispat, cerând ajutor. 

Maria se opri. Îl privi. Şi deodată văzu fața lui Saşa aproape de a 
ei. Îl recunoscu ca fiind al ei cu fiecare trăsătură, cu fiecare umbră a 
feţii lui legată de o emoție a ei. Închise ochii, capul îi căzu pe pieptul 
lui Saşa. El o cuprinse, îi căută fața şi-i sărută gura cu furie, revoltat. 

— Maria. 

Era glasul începutului. În lungul trupului ei îl recunoştea pe Saşa. 
Mai gras parcă, dar al ei. Supărătoare mustața, dar gura aceeaşi. 
Maria îi rămase în brațe nemişcată, oprind în gât geamăt şi plâns. 

Saşa o întrebă: 

— De ce stai aşa? Regreţi ceva? Spune, îl iubeşti? 

— Nu, nu... 

— Te rog să vorbeşti cinstit. După cele ce mi-ai spus adineauri, am 
tot dreptul să cred orice. Nu văd nicio bucurie din partea ta că am 
revenit... 

Maria îl privi. Da, era Saşa. Cu un elan supranatural se lipi de el, 
îl strigă: 

— Saşa! 

Era durere în strigăt, chemare, spaimă şi imensă dorință de viață, 
dar Saşa nu primi decât un val de orgoliu. 

— Bine, bine... 

O mângâie, cu gesturi mărunte şi liniştite. 

— Bine, bine. 

Tăcu. Se făcu linişte. Maria îşi îndreptă trupul din încleştarea 
aceea, se destinse şi i se păru că se scutură după ce s-a tăvălit 
câineşte la picioarele stăpânului. Nu ştia ce va fi mâine, poimâine, 
peste un ceas, dar viaţa întreagă îi părea socotită în lungul ei cu 
aceeaşi însemnare a elanului inutil. 

Dar Saşa începu cu glas rar şi desluşit: 

— Mario, m-am gândit bine, vreau să ne împăcăm. Voiam să-ți 
spun asta azi după-masă, dar m-ai primit aşa de prost... încât nu am 
avut timp... 

Părea că vorbeşte pentru el, că hotărâse ceva. Maria îl privea 
aşteptând. 

— Nu are sens să fim despărțiți. O să ne căsătorim şi o să locuim 
la mine acasă. Te rog să-i spui şi mamei tale, pentru că vreau ca 
lucrul să se facă cât mai repede. Poate şi în câteva zile. Cum sunt în 
doliu, totul se va petrece fără ştirea nimănui. 

În Maria reînvia o bucurie timidă, un început de zi după o noapte 


— 125 — 


densă de aşteptare, dar privindu-l pe Saşa i se păru din nou totul 
inutil. Bucuria căzu cu moliciune de floare veştedă. 

Dar Saşa îşi aduse aminte că totuşi câteva zile va trebui să stea 
singur în casă. Se înspăimântă. Începu să se frământe. Maria trebuia 
neapărat să vină cu el. 

— Dacă ai şti ce greu mi-e singur acum în casa aceea. Simt că 
înnebunesc, mă revoltă atâta sensibilitate, dar totuşi nu pot scăpa de 
ea. 

— De ce nu mergi la un hotel pentru câteva zile? îi spuse Maria. 

Glasul îi era rece, dar Saşa nu observă nimic. Era bucuros de 
această idee simplă, la care nu se gândise şi care rezolva totul. Mult 
mai bine chiar decât să vină Maria cu el. Mult, mult mai bine, în 
momentele astea de tristeţe şi oboseală. 

— Da, este o idee bună, într-adevăr. Cum de nu m-am gândit la 
ea! 

O privi pe Maria cu recunoştinţă. 

Făcură drumul înapoi împreună. Singur Saşa mai vorbea din când 


în când. Spunea: „...Sunt îngrozitor de obosit... m-a distrus ziua de 
azi... asemenea zile sunt oribile”. 
Sau: 


„.„„„Iartă-mă că nu pot vorbi, dar cred că mă înţelegi... ştiu că e 
inutil să-ți mai explic...” 

În fața casei Mariei, Saşa îi sărută mâna cu patetism şi i-o strânse 
chiar o clipă la pieptul lui şi o întrebă pe Maria încă o dată, parcă 
mai mult în glumă, dacă nu regretă nimic. Surâse şi Maria încet şi 
blând, apoi Saşa îşi aşeză buzele pe gura ei, o sărutare de suprafață 
şi neatentă, aşa cum o săruta acum câteva luni în urmă, puţin 
înaintea despărțirii lor, atunci când Maria începuse să simtă că Saşa 
nu o mai iubeşte şi nu o mai doreşte, că o sărută pentru că aşa se 
obişnuise, simplu gest, aşa cum ai lua şervetul să-l aşezi pe masă, la 
sfârşitul cinei. 

— Pe mâine, îi spuse Saşa, depărtându-se. Am să-ți telefonez şi 
am să vin la tine după-masă. La revedere. 

Aceleaşi cuvinte ca de obicei, aceleaşi gesturi. Totul reîncepea. 

Îi mai flutură mâna din depărtare, din depărtare, din întunericul 
străzii. Plecă. Îl văzu dispărând. 

Maria intră în casă cu paşi înceți şi obosiţi. 


— 126 — 


Capitolul XXX 


— Mamă! 

Maria bătu încet la uşa odăii mamei ei. 

— Cine e? 

— Eu, Maria. Eşti singură. 

— Intră! 

Maria se opri în prag. Bătrâna avea ochelari pe nas şi o scrisoare 
în mâini. 

— De ce vii aşa de târziu? Numai eu ştiu ce penibil îmi este când 
vine tatăl vostru mai devreme... 

— Mamă vreau să-ţi spun ceva. 

— Ce? 

Maria intră în odaie şi închise uşa. 

— Peste câteva zile mă căsătoresc cu Saşa. 

— Ce? Cum cu Saşa? Saşa Velescu? Unde l-ai văzut? 

— L-am întâlnit... pe stradă... acum. El m-a rugat să-ți spun că 
peste câteva zile ne căsătorim. 

— Cum, aşa, deodată? Spuneai că i-a murit mama. 

— Da, dar nu o să ştie nimeni că ne căsătorim. 

— Şi tu vrei? 

— Da, mamă, vreau. 

Doamna Măneanu o privi pe Maria cu atenţie. 

— Nu te bucuri? 

— Ba da, mamă. 

— Nu se prea vede. Nu crezi că ar fi fost mai bine să te căsătoreşti 
cu Veroniade? 

— Cred că nu. 

— De ce? 

— Pentru că nu îl iubesc. 

— Pe Saşa îl iubeşti! 

— Da. 

Mama ei o privi din nou lung şi neîncrezătoare, apoi făcu un semn 
nedesluşit din cap şi se sculă în picioare. 

— Ştiu că ar fi inutil să mă opun sau chiar să discut cu tine... 

Maria aprobă. 

— Atunci trebuie să vorbesc şi cu tatăl tău pentru tine. Nici nu am 
să am timp să pregătesc nimic. Dacă mi-ai fi spus dinainte puteam 
să pregătesc totul cu de-amănuntul. Tot ce am strâns pentru voi i-am 
dat Stelei. Credeam că am să am timp să-ți fac şi ţie tot ce îţi trebuie, 


— 127 — 


dar tu niciodată nu faci lucrurile ca lumea toată. De unde eram să 
bănuiesc că se mai pot întoarce lucrurile?! Unde o să locuiți? 

— La el acasă. 

— În fine!... Ştii că mi-a scris Stela? E foarte mulțumită. Are o 
ordonanţă foarte bună şi a făcut cunoştinţă cu o mulțime de cucoane 
de ofițeri din Turnu-Severin. Nu se plictiseşte deloc. Au făcut o 
excursie superbă pe Dunăre cu bărcile. Era clar de lună, cântau. 
Peste câteva zile au să meargă să vadă şi Porţile de Fier cu vaporul. 
Poate că trec şi în Serbia. E foarte mulțumită. Florin e foarte drăguţ 
cu toată lumea şi în special cu ea. De vacanţă au să vină aici în 
Bucureşti, câteva zile, ca să ne vadă. Păcat că nu vrei să facem nunta 
atunci... cu toate că ai dreptate. Alexandru este în doliu, nu se poate. 
În fine... să dea Dumnezeu să ai noroc şi să fii fericită. Vino şi mă 
sărută, Mario. 

Maria se apropie. Doamna Măneanu o cuprinse în brațe. Maria îşi 
aşeză fruntea pe umărul ei. Începu să plângă. 

— Ce ai, Mario, copilul meu? Spune. Spune drept. 

— Nu mamă, nu... 

— Nu îl iubeşti? Ce ai, Mario? De ce nu vorbeşti niciodată? Ce să 
mă fac cu tine... Eu pentru voi trăiesc... 

Începu să plângă şi ea. 

— Destul că am fost eu nenorocită... voi cel puţin să fiți fericite... 

— Da, mamă, da... 

— Spune, nu îl iubeşti? 

— Ba da, ba da. 

— E încă timpul să te răzgândeşti. Mai aşteaptă. 

— Nu se poate, trebuie! 

— De ce? 

— Nu ştiu... 

— El nu te iubeşte? 

— Ba da, spuse Maria reculegându-se, mă iubeşte, dar sunt atât 
de obosită... Am nevoie de odihnă! 

Şi odată cu cuvintele acestea, oboseala Mariei deveni atât de 
conştientă şi insuportabilă, încât i se părea că acum când va adormi 
va fi imposibil ca vreodată să mai poată fi deşteptată. 

Se grăbi să plece. Niciun cuvânt nu mai avea sens. 


— 128 — 


Capitolul XXXI 


La ea în odaie, înainte de a se culca, îşi aduse aminte că a doua zi 
va trebui să-i spună şi lui Veroniade că se desparte de el. Aceasta nu 
se putea amâna. Lucrul însă i se părea atât de greu, încât înăbuși 
grija. Acum nu va căuta decât o uitare completă, definitivă, în somn. 
Tot ce se întâmplase, se întâmplase fără voia ei. Va adormi şi se va 
deştepta mâine de asemenea fără voia ei, apoi se vor împlini şi toate 
celelalte zile de-a rândul... Nimeni nu e de vină de nimic. 

Se dezbrăcă şi se culcă. Era amețită. Stinse lampa imediat. 

De îndată ce s-a făcut întuneric, odaia dispăru, mobilele se topiră, 
pereții nu mai existară, trupul nu şi-l mai simți. Nu rămăsese 
perceptibilă decât putinţa de a gândi. O vuire lentă şi amenințătoare 
sosind din adânc. Înfricoşată, ca să potolească gândurile, Maria 
începu să numere: una, două... trei... patru... Paşi grei care duceau 
ceva de plumb, se pierdură într-un întuneric dens şi blând. Adormi. 

În somn nu se mai putu lupta împotriva gândurilor făcute vis. Se 
înălțară din ea năpăditoare ca un fum dintr-un foc ascuns: 

„„recunoştea casa lui Saşa, dar mult micşorată, zărită din 
depărtare ca şi cum timpul de când nu o mai văzuse, se făcuse 
spaţiu. Parcă era şi mama lui Saşa acolo, dar nu o vedea. Şi altă 
lume tot invizibilă. Prezențe simplu recunoscute din pricina 
amintirilor care forfoteau. 

Mobilele erau aşezate în mijlocul odăilor, aşa cum aşază copiii 
scaunele când vor să se joace şi astfel aşezate, împărțeau încăperile, 
ca paravane, în ascunzişuri multe. Se auzeau glasuri fără trupuri, iar 
răsfrângerile oglinzilor, ca priviri oblice şi indiscrete, azvârleau 
pretutindeni imagini care se credeau ferite. 

Maria era în brațele lui Veroniade. Ştia că poate fi văzută de toată 
lumea. Atenţia îi era penibil încordată. Se strânse mai tare de 
Veroniade, ca să se ascundă, dar Veroniade avea lacrimi nemişcate, 
care îi atârnau de gene. Maria îi vedea pleoapele foarte de aproape, cu 
toate detaliile, mărite. Lacrimile erau rotunde, dar nu cădeau, 
împietrite şi emoţionant de limpezi. În această limpezime găsiseră 
mijlocul de a-şi exprima definitiv de clar toată durerea, aşa cum ar 
putea-o face să geamă, dar niciun cuvânt. 

Foarte departe, într-o oglindă care răsfrângea micşorat, ca într-un 
binoclu de teatru răsturnat, Mariei i se părea că recunoaşte ceva 
petrecut demult, un început de viață. Făcu sforțări imense pentru a 
prinde firul, pentru a se apropia, dar îi era trupul încleştat sub o 


— 129 — 


greutate care o strivea. Maria se zbătu violent să se desprindă. Se 
deşteptă. 

În întuneric nu mai ştia unde se găseşte, unde îi este trupul, care 
se dezlegase de orice atingere cu viața. Nu ştia cum este aşezat patul 
în odaie şi în ce parte a odăii, pereţii. Nu ştia unde îi este capul şi 
unde picioarele. Nu îndrăznea să mişte mâna, căci îi era groază de 
golul în care se rătăcise. Voia ca gândurile să-şi regăsească trupul în 
tăcerea odăii încremenite în întuneric. Se simțea pierdută într-un 
spațiu fără contur, dar nu avu timp să mai prindă niciun gând şi 
deodată se desluşi vie: corpul în lungul patului, material, şi patul în 
lungul peretelui, ca de obicei. În stânga, la căpătâi, măsuţa cu 
lampă. Întinse mâna. Aprinse lumina. Odaia răsări misterios din 
întuneric. Ameţeala se opri. Lumina lămpii, gălbuie, avea ceva 
mortuar, de veghe funerară. Maria se simțea tristă până la o pierdere 
completă de înțeles. 

Lucrul era limpede: în nicio clipă Saşa nu-i spusese că o iubeşte. 
În nicio clipă nu sosise nimic din ce fusese aşteptat, iar mâine va 
trebui să-i spună şi lui Veroniade că se desparte de el. 

Îşi simţea lacrimile curgând pe obraz, alunecând, furişându-se în 
urechi, pe gât, udând perna. 

„Saşa, dacă ai şti cum te-am aşteptat! Dacă ai şti cum te-am 
aşteptat!...”, dar acum Saşa s-a reîntors şi Maria plânge în noapte 
pentru că nu simte nicio bucurie în reîntoarcerea asta. 

„Saşa, dacă ai şti cum te-am aşteptat!”... şi aşteptarea asta a 
clipelor toate e adunată deodată în suflet ca o greutate imensă, 
incomensurabilă, de care nu va scăpa în eternitate. Saşa s-a reîntors, 
dar bucuria nu există. „Saşa”, numele fusese sfânt, dar omul nu 
exista. 

Se revedea plimbându-se cu Saşa pe stradă. Un Saşa străin, gras, 
cu mustață. Felinarele aprinse dădeau pete de lumină prin care ei 
treceau. Luminile erau mărgele uriaşe înşirate pe întunericul străzii. 
Strada nu avea nume. Era un drum. În timpul cât trecuse prin 
fiecare înşiruire de lumină, Maria nu ştiuse că se va împăca cu Saşa, 
iar acum nu ştie ce va fi mâine. 

Căută cu încăpățânare să nu gândească, dar de data aceasta totul 
fusese dezlănțuit. Ceva fără sens şi inevitabil se întâmplase şi se 
întâmplase pentru că ea nu putea hotări în afara faptelor. Şi totuşi, 
poate că exista o altă putere pe care ar trebui s-o găsească în ea, ceva 
ce ar lămuri totul, definitiv totul şi că fiecare e de vină de tot ce i se 
întâmplă, cu toate să nimeni nu ştie ce i se va întâmplă. Saşa nu o 


— 130 — 


iubeşte şi totuşi ea îl va primi înapoi. Va căuta să creadă din nou în 
Saşa. Ştia că îşi clădeşte singură o minciună, care îi va măcina viața. 

Dar mai departe nu se gândi, era inutil. Puterea de a hotări altfel îi 
lipsea. 

Amână din nou totul. Viața şi bucuria pentru mai târziu. Va 
aştepta.  Aşteptarea o simțea în suflet ca o rugăciune, cu 
îngenuncheri oarbe, ca în fața unei copleşitoare adorări. Închise ochii 
strâns, ascunzând în ea totul. 


Capitolul XXXII 


Se deşteptă dimineața obosită, de parcă ar fi muncit noaptea lucru 
de caznă, în ascunzişuri lipsite de aer. Oboseala era molcomă, 
aşezare de păienjeniş pe lumină. 

Primul gând pe care îl găsi deslugşit a fost că trebuie să-i spună lui 
Veroniade ce se întâmplase şi că se desparte de el. Se gândi să-i 
scrie. În prima clipă i se păru că felul acesta e cel mai simplu şi cel 
mai corect. Găsi argumentele toate în favoarea unei scrisori, care va 
limpezi totul. Va scrie simplu, simplu de tot. Veroniade va înțelege 
uşor. 

Dar când Maria încercă să scrie, nu găsi acele cuvinte atât de 
simple. Cuvintele, oricare, erau tăioase, crude,  neînțelese, 
revoltătoare. 

Mila se făcu vie, se aprinse. Bărbatul acesta era al ei. Nu-l iubise, 
dar totuşi nu trecuse niciodată mai multe zile fără să nu primească 
mângâierile lui. Ştia cu precizii de credință că Veroniade o iubeşte, că 
dragostea asta ar putea dura viața întreagă, că în afara ei, el nu 
iubeşte nimic mai mult pe lume, că ea plecând, el va pierde sensul 
vieţii. Ştia că va suferi şi el acum, aşa cum suferise ea când plecase 
Saşa. Ar fi putut urmări suferința lui cu fiecare tremurare a 
pleoapelor, cu fiecare aprindere a ochilor speriați de golul care se face 
în fața lor. Ştia. Totuşi, pleca. 

Azvârli tocul. Scrisoarea nu o putea scrie. Se va duce ea la el. 
Acum i se părea de datoria ei, ca despărțirea să se facă cu ea de față, 
iar nu într-o laşă lipsă a ei. I se părea că-i va fi mai uşor lui 
Veroniade să sufere suferință spusă de ea, cu ea alături, decât aşa, 
primită cu răceala unei scrisori moarte şi fără glas pentru a răspunde 
plânsului, fără gest, pentru a opri durerea. 

Iar dacă Saşa va afla că s-a mai dus încă o dată la Veroniade, căci 


— 131 — 


într-adevăr, Saşa putea veni între timp ori telefona, era dator să 
înțeleagă şi el că a fost necesar să mai meargă la omul de care se 
despărțea. 

Îi telefonă lui Veroniade. Era acasă. O putea primi. Glasul sosi de 
departe, şters, resemnat, speriat. 

Maria plecă repede. 

Ca de obicei, Veroniade îi deschise chiar el uşa. 

— Ce e, Mario? 

Maria vru să vorbească, dar nu găsi decât acelaşi gol ca acum 
câteva clipe când voise să scrie scrisoarea. Ochii îi fluturau în 
căutare şi spaimă. 

— Spune, Mario, fără teamă. 

Dar Maria tăcea. 

— S-a reîntors Saşa? 

— Da. 

— V-aţi împăcat? 

— Da. 

— Bine, Maria. 

Veroniade plecă de lângă ea. O lăsă singură lângă uşă. El se opri 
lângă geam şi privi afară. 

— Gigi!... 

Maria făcu un pas spre el. 

Veroniade rămase nemişcat. 

— Ce e, Mario? întrebă încet după o pauză lungă. 

— Te rog să mă ierți... încercă Maria împietrită în mijlocul odăii. 

— Nu am ce ierta... Nu ai greşit cu nimic. Dimpotrivă, îţi 
mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat. 

Veroniade vorbea cu pauză între fiecare cuvânt pe care îl căuta, ca 
pe un cuvânt nou, neîntrebuințat până în clipa aceea. Ton teatral din 
pricina efortului pe care îl făcea asupra suferinței, ca s-o înăbușe. 
Dar liniştea era jucată, nu durerea. Şi totuşi, purtarea aceasta o 
îngheţa pe Maria. Ar fi vrut să-i dea prilej să plângă, ar fi dorit gesturi 
mari, care să umple golul intolerabil, apăsător dintre ei. 

— Poate că ar fi fost mai bine... să am puterea să nu fi venit în 
viața ta... dar... 

— E păcat că vorbeşti aşa, Mario... E inutil. 

Veroniade se întoarse, plecă de lângă geam, se apropie de ea. 

— S-a întâmplat aşa pentru că nu se putea altfel. Nu eşti de vină 
cu nimic. Dacă sufăr, vina e de partea mea. 

Fața lui Veroniade avea o crispare violentă în jurul gurii, ca o 


— 132 — 


tresărire nervoasă de stăpânire, de voință neizbutită. 

— Te rog să fii liniştită. Era inevitabil. Ştiam de ieri... adică 
demult, de la început... că se va întâmpla aşa. Nu mi-ai anunțat 
nimic nou. De când suntem împreună, în niciun moment n-am putut 
avea lângă tine un singur gând, „te iubesc”. Întotdeauna alături mi-a 
stat şi gândul „totul este inutil”. Trebuie să ştii că aşa ceva împiedică 
multe... stinghereşte mult... pregăteşte mult. 

— Nu ştiu ce să-ți spun, dar te rog să crezi că aş vrea să pot spune 
ceva care să te facă să înţelegi... poate ar fi mai uşor. 

Veroniade îi întinse mâna şi o trase la el. O privi mult, de aproape, 
cu atenție. 

— Eşti frumoasă. Îmi placi mult... ai fost a mea. 

Maria plecă ochii. Veroniade îi dădu drumul imediat. 

— Vă căsătoriți? întrebă cu un ton ce voi să fie degajat. 

— Da. 

— Când. 

— Peste câteva zile. 

— Bine, Maria. Deci noi nu o să ne mai vedem. Eu, probabil că voi 
pleca din ţară. 

Maria ridică o privire înfricoşată. 

— Trebuie, spuse el ghicindu-i gândul. 

— O să-mi fie şi mie greu, murmură Maria. 

— Să ştii că nu voi iubi niciodată pe nimeni ca pe tine, că eşti 
făcută să ţi se dea o dragoste întreagă. 

— De ce eşti aşa de bun cu mine? şopti Maria fără să poată 
stăpâni gândul că acum căzuse şi ea în acelaşi teatralism ca al lui 
Veroniade. O enervare se înălță în ea. Vedea că lângă omul acesta 
niciodată nu fusese întreagă, profundă. O constrângere o strivise de 
la început. Totul rămăsese de suprafață, ca muzica instrumentelor la 
care s-ar cânta cu mâinile îmbrăcate în mănuşi. Singurele clipe 
adevărate fuseseră cele ale îmbrățişărilor, când elanul fizic întrecuse 
mediocrul. Dar nici atunci conştiinţa inutilului nu-şi cedase 
niciodată locul. Şi totuşi, Veroniade o iubea mai mult decât o va iubi 
vreodată Saşa. 

Ceva peste ce nu se poate trece îi despărțea, ceva imaterial, totuşi 
real, copleşitor, ca un zid întins între două vieți. Fiecare ar fi vrut să 
strige, să cheme, dar vorbeau liniştiți, cu falsitatea sentimentelor 
înăbuşite, a temperamentului încătuşat. Maria vedea totul în ochii 
mirați, speriaţi, dezastrul fără sens şi iremediabil. 

— Nu sunt bun, Maria. Am făcut pur şi simplu tot ce puteam face 


— 133 — 


ca să te rețin. 

— Ți-am spus de la început că nu te voi putea iubi... 

— Câţi din cei care au spus că vor iubi veşnic s-au putut ține de 
cuvânt? Aveam dreptul să cred că mă vei iubi, poate. Niciodată nu ți- 
am fost mai aproape ca acum... Să nu crezi că primesc despărțirea 
noastră cu răceală... Tot ce am primit, am primit din slăbiciune. Am 
crezut mereu, am vrut să cred că mă vei iubi, poate, totuşi. Am 
aşteptat mereu... 

Tăcu, apoi începu din nou repede: 

— Parcă tu eşti sigură că vei fi fericită cu Saşa? Şi totuşi primeşti 
viața cu el. De altfel, sunt întotdeauna tot atâtea şanse de fericire ca 
de durere. Întotdeauna. Şi totuşi, toată lumea primeşte... Înțelegi? Nu 
aş vrea să crezi despre mine altceva decât ce a fost. Şi dacă acum mă 
port cu tine aşa încât aş putea părea rece, e pentru că ştiu că nu pot 
schimba nimic, că totul e inutil... Dacă aş bănui că se mai poate 
ceva... că voința mea... ar putea schimba ceva... aş face orice... orice. 

Tăcu. Maria îşi reaminti cu precizie despărțirea ei de Saşa... 
atunci. Acelaşi gând: „orice, orice, inutil. Saşa tot ar fi plecat.” 

„În clipa asta — îşi mai spuse Maria - aş putea încă hotărî altfel, 
încă aş putea rămâne cu Veroniade. Şi poate că, într-adevăr, dacă 
am şti că suntem pentru totdeauna împreună, totul între noi s-ar 
schimba şi totul ar căpăta altă valoare... Dacă rămân cu el, toată 
viața mea va fi altfel decât cu Saşa. Totul este în mâinile mele acum, 
totul depinde de mine, dar nu ştiu cum voi hotărî, încă nu ştiu. Şi 
acest «nu ştiu» nu arată că nu voi face cum vreau, că se vor întâmpla 
toate aşa cum vreau, ci că se vor întâmpla toate aşa cum trebuie să 
se întâmple? La ce îmi foloseşte voința, dacă nu ştiu dinainte ce voi 
face? Orice voi face, va fi poate aşa cum trebuia să fie, fără să pot 
controla dacă voința mea a hotărât. Orice se va întâmpla, voi putea 
crede că «aşa a fost scris». 

Gândurile se perindară într-o clipă, vertiginoase, dar când 
reîncepu Veroniade să vorbească, glasul îi era schimbat, ca şi cum 
trecuse multă vreme. 

— Sunt trist... îngrozitor de trist... 

Da, încă se mai putea schimba totul. Va rămâne cu el, să scape de 
Saşa. 

— Gigi! 

Dar Maria îşi recunoscu acelaşi glas străin ei, al elanului frânt. 
Tăcu. Era scris... 

— Când ai să pleci, închide-mi ochii cu mâinile tale, şopti 


=i 


Veroniade. 

Maria i se azvârli de gât şi începu să hohotească. Îi era capul 
aşezat pe umărul lui. El o cuprinse violent în brațe. Maria se 
dezmetici. 

— Nu, spuse, nu. 

Îi aşeză mâinile pe ochi ca să stingă privirea aceea insuportabilă. 

Veroniade le simți reci, topindu-se în el, alunecând pe şira 
spinării. Ştia că în câteva clipe va fi singur, definitiv singur. Acum 
însă, căută să prindă tot, până la cea mai adâncă conştiinţă a 
realității efemere. 

Maria fugi hohotind. Plângea în stradă alergând. Îi erau degetele 
încă umede de lacrimile pe care le strivise în ochii omului rămas 
singur. 


Capitolul XXXIII 


Se reîntoarse repede acasă. La uşă o întâmpină doamna Măneanu, 
sosită odată cu servitoarea, care venise să deschidă. Îi spuse în 
şoaptă: 

— Saşa e aici de o jumătate de ceas şi pare a fi foarte enervat. Nu 
ştiai că trebuie să vină? A telefonat de trei ori de când ai plecat. 

— Da, mamă, numaidecât. 

Maria îşi lăsă pălăria în antreu şi intră imediat în salon. Saşa se 
sculă în picioare. Era în locul unde fusese atunci, când se despărțise 
de el. Părea aprins de o furie care se înălțase până în obraz şi gata să 
izbucnească în cuvinte. Totuşi, se prefăcu că o primeşte glacial. 

— Ai telefonat după ce am plecat eu? Credeam că vei veni numai 
după-amiază! spuse Maria înaintând repede spre el. 

Îi părea bine că îl găseşte aici. Se simțea zdruncinată. Trupul plin 
de lacrimi încă. Avea nevoie de Saşa. Îi întinse mâna cu elan. 

— De unde vii? — întrebă Saşa cu un ton inchizitorial şi fără să-i 
sărute mâna. 

Maria tăcu. 

— Deci, nu m-am înşelat. Eram aproape sigur. Ei bine, trebuie să 
ştii — începu deodată Saşa să strige — că nu înțeleg să tolerez nimic, 
să iert nimic. Ţi-am telefonat de trei ori de dimineață. De trei ori. 
Simțeam cum mă fac caraghios față de mama ta. După socoteala 
mea, ai stat la acel domn mai bine de două ceasuri. 

— M-am despărțit de el. 


— 135— 


— Cum - izbucni Saşa mai aprins — şi ca să te desparți de el era 
necesar să te duci acolo? O scrisoare nu era suficientă? O întrevedere 
de dragoste înainte de căsătorie? Ce ai căutat acolo, decât a-l 
revedea? Aţi aranjat poate o nouă întâlnire? Să nu crezi că mă vei 
putea înşela, păcăli, minți. 

— Am fost pentru că aşa am crezut că este bine şi că tu vei 
înțelege aceasta. 

— Nu conta pe mine ca să înțeleg astfel de lucruri. 

— Am trăit cu el şi... 

Saşa deveni violent. 

— Ştiu, ştiu, ştiu că ai trăit cu el. Mi-ai spus-o. Ştiu. Dar tocmai 
de aceea nu înțeleg să tolerez nimic. Dacă ai hotărât că eşti a mea, 
înțeleg să fii a mea. Ca să te desparti de el, o scrisoare era suficientă. 
Pentru ce era „necesar” să vă mai vedeți? O despărțire e o despărțire 
în orice caz, fie că e cu scrisoare, ori cu scenă sfâşietoare. Nu văd ce 
motiv, altul decât dorința de a-l mai vedea pe acel domn, te-a făcut să 
alegi mijlocul acesta din urmă al despărțirilor cu lacrimi şi 
îmbrățişări. Spui că nu-l iubeşti. 

— Tocmai pentru că nu... Şi tu, Saşa... 

Maria tăcu. 

— Tocmai pentru că nu, ce? Şi eu, ce? 

— Nu, nimic. Am fost la el pentru că aşa am crezut că este bine, 
uman. Nu m-am ascuns de tine câtuşi de puţin, nu am pus la cale 
nicio altă revedere. Pleacă din ţară. 

Saşa o privi pătrunzător. Maria avea ochii roşii. Plânsese, deci. 
Când se despărțise de el nu plânsese. 

— Spune, eşti sigură că mă iubeşti? întrebă Saşa, cu un ton sever, 
îngrijorat şi deodată potolit. 

Maria făcu o pauză înainte de a răspunde. Părea că se gândeşte 
ametitor de adânc. 

Da, şopti încet şi învăluit. 

— Eşti sigură? 

— Da, şopti Maria din nou, cu acelaşi glas şi după aceeaşi pauză. 

— Şi dacă mă iubeşti, pentru ce pauzele astea ca să-mi răspunzi? 

— M-am gândit. 

— Îţi mulțumesc, dar astea nu sunt lucruri care se gândesc, astea 
sunt lucruri care se simt. 

Maria îl privi pe Saşa. Era momentul să-l întrebe şi ea acelaşi 
lucru: dacă o iubeşte, el, care se întorsese fără ca vreodată să fi găsit 
în nicio clipă avântul cuvântului plin „te iubesc”. 


— 136 — 


— Dacă ţi se pare cumva... cumva că ai fost poate mai fericită cu 
el, că-l iubeşti poate... 

— Atunci, bineînţeles, aş fi rămas cu el, spuse Maria şi surâse 
ironic şi rece. 

Saşa se înroşi. 

— Da, desigur. 

— Da, desigur, repetă Maria cu acelaşi surâs. 

I se părea acum că Saşa ar putea fi gelos. 

— ...Şi m-aş fi căsătorit atunci cu el... nu cu tine. 

— Voia să vă căsătoriți? - întrebă Saşa frământându-se şi 
căznindu-se să nu lase să se vadă aceasta. 

— Da, bineînţeles. Mă iubeşte. 

— Îţi repet că nu înţeleg deloc pentru ce ai fost la el, începu Saşa 
din nou să strige. Ți-am spus că ne căsătorim peste câteva zile. Nu 
pot tolera să ştiu că ai fost la acel om. Cum vrei să pot tolera să mă 
gândesc că poate v-aţi sărutat, îmbrățişat! Mă pot gândi orice... 
înţelegi... 

Mariei îi era penibil că îl aude pe Saşa vorbind astfel de Veroniade. 
Ar fi dorit respectul deplin al tăcerii față de omul de care se 
despărțise. Îi era sufletul greu de lacrimile plânse acolo, de suferința 
rămasă nepotolită acolo. 

— Pentru ce să vorbim aşa. Toate astea sunt lucruri care nu ne 
aparțin. Sunt ale unei vieţi în care nu am fost împreună. 

Saşa o privea uimit. O recunoscuse atât de perfectă în primele 
momente ale revederii, cu glasul şi fața ei ştiute, iar acum observa că 
acelaşi glas spunea cuvinte noi, iar fața ei aceeaşi, ascundea gânduri 
străine. Fusese a altui bărbat, o dorise alt bărbat, poate alți bărbați. 
Saşa se simțea frământat de dorința de a şti, gelos. 

— Maria! şopti cu violență. O luă în braţe. Maria îşi simți gura 
lovită de aceeaşi sărutare muşcată a buzelor nerăbdătoare ca în 
seara împăcării lor. 

— Spune-mi că mă iubeşti. 

Cuvintele se aşezară pe fața ei odată cu respirația lui Saşa. 

Maria nu răspunse debit închizând ochii. Îl simţea pe Saşa cuprins 
de o dorință tăioasă, de mângâieri repezi şi tăcute, lipsite de căldura 
şoaptelor şi-a sărutărilor, dorință făcută din nevoia de a zdrobi o 
rezistență, dorință acută a geloziei trezite. 

În odaia de alături se auziră paşi. Saşa şi Maria se rupseră unul 
de lângă altul. Privirile lor păstraseră amețeala îmbrățişărilor 
violente. După o clipă, doamna Măneanu intră în odaie. Aducea o 


— 137 — 


tavă mică cu un şervețel şi pe ea, pregătită, ţuică, pâine, măsline. 

— V-am adus puţină ţuică, să gustați şi să mergem la masă. 
Credeam că o să vină şi tata cu noi, dar văd că întârzie. Nu-l mai 
aşteptăm. 

Ca de obicei, cu acelaşi glas resemnat, doamna Măneanu vorbea 
de venirea bărbatului ei la masă ca de un lucru posibil, vrând să 
pară că cei din jurul ei ar mai fi putut crede în minciuna ei 
răbdătoare. 

— După masă, spuse Saşa, mergem la mine, să vedem de casă. 

— Tot la hotel eşti? întrebă doamna Măneanu. 

— Da, răspunse Saşa, şi dădu feții lui o expresie de exagerată 
dezolare, o reclamă a doliului lui, a imposibilității de a trece peste o 
sensibilitate neobişnuită; iar doamna Măneanu îi răspunse printr-o 
privire înțelegătoare de condoleanţe mecanic repetate de câte ori 
gândul morții se amesteca în realitățile prozaice ale vieții. 

La masă, Saşa mâncă cu poftă. Pe furiş, Maria îl privea. Oare 
reîntoarcerea lui Saşa era o realitate, despărțirea ei de Veroniade 
împlinită? La un moment dat, Maria simți piciorul lui Saşa, care se 
apropia de al ei. Apoi, sub masă, mâna lui Saşa îi cuprinse 
genunchiul. Mâna alunecă mai sus şi strânse tare coapsa. Faţa lui 
Saşa însă nu se schimbă cu nimic decât cu o oarecare veselie 
glumeaţă de dublu înțeles. Şi pentru că ochii Mariei se măriră şi fața 
căpătă o expresie mai aprinsă, Saşa surâse şi întrebă cu un ton 
ironic şi mângâios: 

— Doreşti ceva, Maria?, trăgând mâna de pe piciorul ei îi întinse 
coşul cu pâine. Maria căută să ascundă roşeața ce-i urcă în obraz. 
Gestul lui Saşa îi păru intolerabil. 


După-masă, Maria şi Saşa plecară imediat. Saşa părea grăbit. 

În stradă o luă pe Maria de braţ şi o strânse. 

— Mioara, îi şopti. 

Maria se lăsă dusă. 

Apoi Saşa opri un taxi şi ajutându-i Mariei să se urce, dădu în 
şoaptă adresa şoferului. 

— Unde mergem? întrebă Maria văzând că automobilul o ia pe 
străzi care îi îndepărtau de casa lui Saşa. 

— La mine, la hotel. 

O sărută din nou cu aceeaşi violentă lovire a unei stăpâniri 
tiranice. 


— 138 — 


Capitolul XXXIV 


Când Maria intră în odaia mică a hotelului unde locuia Saşa, avu 
o tresărire penibilă. Odaia avea un pat de două persoane, iar pernele 
erau ambele mototolite. Privi patul cu atenţie. 

Saşa se apropie să o cuprindă. 

— Cu cine ai fost aici? — întrebă Maria. 

Saşa surâse. 

— Ce gând! 

— Spune, cu cine? 

— Cu nimeni, bineînțeles. Unde vezi pernele mototolite?... Eu m- 
am culcat pe amândouă. 

O cuprinse din nou, râzând. 

— Cu nimeni? 

— Bineînţeles. Lasă fleacurile! 

„Într-adevăr, se gândi Maria, nu ar fi putut face aşa ceva chiar 
imediat după moartea mamei lui, după împăcarea noastră”. 

Totuşi, privirea Mariei căuta alte urme, alte dovezi. Saşa o strânse 
violent în braţe, căută să o tragă spre pat. 

Dar scârba şi gândul duplicității nu o părăsiră. Ar fi voit să fugă 
sau poate cuvinte înălțate solemn ale glasului care nu poate minți. 
Saşa însă, văzând-o că se opune mângâierilor, o ridică în braţe. 

Maria se trezi în pat lângă Saşa fără nicio altă dorință decât de a 
plânge lacrimi topite în inutilitatea de doliu aşternută pe fiecare clipă 
ce fusese aşteptată. 

— Saşa! 

Glasul se înălță singur. Saşa nu răspunse, izolat în dorința lui ca 
într-un loc inexpugnabil, în care Maria îşi dădu seama cu spaimă că 
nu îl poate urma, că nu-l va mai putea niciodată urma. Lacrimile 
izvorâră atât de naturale, încât Maria nu le simți. Îi erau ochii, fața, 
înecate, acoperite ca de un văl. 

Îl vedea pe Saşa şi mişcările lui aprinse şi inutile şi îi părea ridicol, 
iar mângâierile lui, o caznă fără sens, o batjocură a ei şi a gesturilor 
de dragoste toate. 

Nu rămăsese nimic întreg din ce fusese între ea şi Saşa, nici măcar 
înțelegerea dorinței. Nu rămăsese absolut nimic. Trupul care suferise 
atât aşteptându-l primea mângâierile cu duşmănie. Îl ura pentru tot 
ce suferise. Ştiu că nu-l va ierta niciodată. Saşa nu putea fi iertat. 

Îşi aminti de Florin Negrea, aceeaşi lovire a corpului rece şi străin 
ca în noaptea aceea, dar de data asta lucrul parcă mai trist, pentru 


— 139 — 


că era Saşa acel care lovea. 

Îşi aduse aminte şi de Veroniade, de îndrăgostirea glasului lui, de 
surâsul cu care mulțumea, de toată căutarea aceea înfrigurată 
pentru fiecare tresărire a ei, şi de toată dureroasa inutilitate a 
dragostei lui. Îl ştia singur acum, căzut, zdrobit asupra timpului care 
fusese viu. 

— Ce ai? întrebă Saşa cu uimire şi se înălță revoltat, obraznic. 
Spune, ce regreți? 

— Nu, nu. 

— La cine te gândeşti? 

— Nu, nu. 

Saşa se tulbură: 

— Nu mă mai iubeşti? 

Maria se îndepărtă de el, cu forța isterică a elanului care vrea să 
sfărâme, să uite şi să găsească drumul îndelung căutat. 

— Te-am aşteptat, strigă, te-am aşteptat!... 

Glasul se îndreptă către nimeni. 

Saşa o acoperi, o înăbuşi. Victoria i se păru desăvârşită. 

Mai târziu au mers şi acasă la Saşa. 

Maria nu mai fusese în strada aceea din ajunul despărțirii ei de 
Saşa, de aproape opt luni de zile. 

„Da, se gândi, dacă aş fi fost însărcinată atunci aşa cum am 
crezut, copilul nu ar fi avut încă timp să se nască”. 

Aştepta să vadă în cadrul uşii, strălucind, părul alb al doamnei 
Velescu şi pe ea înaltă, nemişcată, aşa cum o lăsase atunci în prag. 

Ceea ce nu putuse gândi la înmormântare, înțelese acum perfect. 
Ştia că trupul acela care stăpânise soarta ei, era acum îngropat în 
pământ, descompus. Câteva clipe încă şi va fi stăpână în casa aceea, 
de unde fusese gonită. 

Apropiindu-se i se păru victoria inutilă, viața golită de înțeles, 
cenuşa inconsistentă a unui lucru care a fost aievea. Şi mai ales ar fi 
vrut să nu intre în casa aceea care-i părea că se înalță, că există, 
numai pentru a dovedi fără milă inutilitatea durerii, inutilitatea 
înfrigurată a aşteptărilor, inutilitatea clipelor care vor veni. 


Capitolul XXXV 


— Vom aranja casa cum doreşti tu. Singurul lucru pe care îl 
vreau, e ca odaia care a fost a mea să rămână a mea, iar tu cred că 


— 140 — 


cel mai bine ar fi să iei odaia care a fost a mamei, spuse Saşa, 
deschizând uşa şi arătând odaia cu o apăsată sugestie în glas. Dar 
Maria simţi o repulsie rece. Rămase în pragul odăii, fără să poată 
intra. 

— Dacă e cum doresc eu, cred că nu voi lua odaia asta. 

Saşa o privi cu o nedumerire exagerată, marcând astfel că nici nu 
bănuieşte că ar putea exista vreun motiv ca să refuze. 

— Poate că ar fi fost chiar mai bine să înţelegi şi tu singur pentru 
ce refuz, fără să-ți mai fi spus eu. Nu? şopti Maria. 

— Da, da... cu toate că eu cred că exagerezi. O transformi complet 
şi gata. Nu cred că sunt sănătoase sensibilitățile astea. 

Saşa vorbea repede. Ar fi vrut neapărat ca Maria să stea acolo. Aşa 
ar fi scăpat el mult mai uşor de gândul odăii goale unde murise 
mama lui, teama aceea... la care cu niciun chip nu trebuia să se mai 
gândească. 

— ...Nu putem condamna odaia. Nu are sens să stea goală. 

— Se poate face salonul... aici... Odaia mea dincolo, în salon... 

— Nu, spuse Saşa cu îndârjire şi enervare, aş prefera să te ştiu 
mai aproape de mine... 

„Dacă ar vrea să mă ştie mai aproape de el, ar sta jos, cu mine, 
sau mi-ar da o odaie sus, la etaj, lângă el. Minte, minte. Vrea să fie 
singur sus, liber, abia mi-a arătat odaia lui, abia m-a lăsat să o văd, 
ca să se ferească de orice amestec în viața lui, iar aici nu poate suferi 
odaia asta goală, îi e frică de odaie. 

— Saşa, spuse Maria, eu nu vreau odaia asta. Să hotărâm altă 
odaie. 

— Dar nu are niciun sens încăpățânarea ta. 

— Spuneai că pot face cum doresc. 

— Da, dar e o copilărie... 

— Tu singur spuneai că-ţi este urât singur în casă... În odaia asta 
îmi va fi mie urât... 

— Nu, se repezi Saşa, mie îmi este urât singur, dar nu dacă te ştiu 
în casă. Cum vrei să-ți fie urât când ai să mă ştii lângă tine? 

Maria îl privi, vedea că Saşa, ca ultim argument, făcea eforturi 
exagerate ca să fie sentimental, dar că, supărat, i-ar veni mult mai la 
îndemână să strige. Mariei îi era ruşine de slăbiciunea ei, dezgust. 
Pur şi simplu trebuia să refuze. leşi din odaie. 

„În definitiv — se gândi — bucurie tot nu voi avea, nici aici, nici într- 
altă parte, în niciun loc al casei. E deci indiferent în ce odaie voi sta”. 

— Dacă ţii aşa de mult, pot sta şi în acea odaie... şopti. Glasul îi 


= TA 


era tărăgănat şi privirea căută să se ascundă... 

— Bineînţeles că ţin să stai aici din... din atâtea motive — încercă 
Saşa să surâdă cuceritor, dar surâsul se stinse imediat, inutil, jenat. 
Eu mi-am ales odaia de sus, mai întâi pentru că sunt învăţat cu ea, 
apoi aşa nu te voi deranja deloc. Pot pleca devreme dimineaţa... în 
fine... înţelegi. Ai ceva de spus? De ce mă priveşti aşa? 

— Nu, nimic, răspunse Maria, dar nu înțelegea pentru ce lui Saşa 
niciodată nu-i ajunge să facă ceea ce doreşte, şi imediat după aceea 
simțea nevoia de a deveni obraznic. O pecetluire de definitivă 
afirmare a voinţei lui, oricare ar fi fost acea voință. Şi nu înțelegea 
nici pentru ce, cu toate că o revolta purtarea lui Saşa, simțea o 
mulțumire înciudată în a-i da lui Saşa posibilitatea de a se dezlănțţui, 
de a fi obraznic cu ea, şi de a observa în tăcere fiecare surâs şi 
intonație cu care Saşa o lovea. 


Capitolul XXXVI 


Saşa o conduse pe Maria până la ea acasă. O părăsi în poartă 
maşinal, cu gestul unei sărutări neatente. Din depărtare îi flutură 
mâna şi îi strigă: „Îţi telefonez eu mâine”. 

Maria merse la ea în odaie. Se aşeză pe pat şi rămase nemişcată. 
Trecutul era îndepărtat, străin ei. Nimic nu avea absolut nicio 
importanță. Suferința ei i se păru meschină, pentru că o tolera fără 
revoltă, iar Saşa ridicol, pentru că se întorsese. 

Auzi o bătaie în uşă. 

— Am venit, spuse doamna Măneanu intrând în odaie cu 
timiditate, ca să mai stăm de vorbă. Vreau să ştiu ce îţi trebuie... 
pentru casa ta cea nouă... 

Dar deodată începu să plângă, cu o tremurare copilărească a 
bărbiei moi şi mici. 

— Nu ştiu de ce, dar îmi este atât de greu... să rămân singură... 
Atât doream să vă văd măritate pe amândouă... şi acum, că s-a 
făcut... îmi este groază la gândul că am rămas fără voi... mai singură 
ca niciodată... Ieri noapte tatăl vostru nici nu a venit acasă... Nicio 
femeie nu ar tolera ce am tolerat eu... 

Doamna Măneanu plânse mai tare şi îşi ascunse fața. 

— A, da! spuse Maria şi revăzu odaia din hotel unde fusese cu 
Saşa, cu pat dublu, cu pernele mototolite. Un dezgust o cuprinse 
pentru trupul ei, care fusese batjocorit şi silă pentru mama ei, pentru 


— 142 — 


tatăl ei, pentru Saşa era amestecată cu milă, enormă milă, pentru 
toți şi pentru ea. Tăcu. 

— Măcar tu să fi rămas aici cu bărbatul tău... că e destul loc. 
Dacă l-ai fi luat pe Veroniade... nu că vreau să vorbesc rău de Saşa... 
dar Veroniade... 

Maria o trase pe mama ei pe pat lângă ea. Îi şterse fața 
îmbătrânită, udă de lacrimi. O sărută cu evlavie. Fiecare cută era 
însemnată cu ani lungi de suferință. Astfel trecuse viața. Astfel va 
trece şi viața ei. Va muri şi ea... vor muri toți. Astfel se pustieşte 
viața... astfel se potolesc toate... 

— Să nu plângi, mamă, să nu plângi. Nu se poate altfel. Trebuie să 
fie aşa, fiecare trebuie să rabde câte ceva... Mai târziu o să fie bine. 

— Ca să mă văd aşa singură... sunt prea nenorocită... Toată viața 
am fost nenorocită... Voi nici nu ştiţi... pentru voi am trăit... am 
răbdat... 

— Am să vin în toate zilele să te văd, am să vin mereu... să nu-mi 
schimbi odaia, să mi-o păstrezi aşa cum e. Să mă aştepţi. Nu te am 
decât pe tine, mamă, numai pe tine. 

Lacrimile Mariei curgeau pe fața ei netedă şi luminată. Bătrâna o 
privi uimită. Privirile li se întâlniră şi sub vălul ud al lacrimilor lor un 
gând se desluşi. Maria plecă fruntea. 

Deodată, adânc îngândurată, bătrâna tăcu din plâns. 


Da2 C 


= 14 


PARTEA A PATRA 


Capitolul XXXVII 


Maria se întorcea cu Saşa de la primărie. Erau amândoi în 
trăsură. Acum, ceea ce dorise ea vreodată mai puternic, căsătoria ei 
cu Saşa, se împlinise, dar ce simțea nu era bucurie, ci o destindere 
mare. Lăsase jos de pe umeri o povară uriaşă. 

Ca să aducă bucuria care lipsea, Maria îşi spuse: „Acum, Saşa e 
pentru totdeauna al meu”. Îşi aşeză mâna pe mâna lui, dar Saşa 
rămase nemişcat. Maria trase mâna înapoi. Saşa nu observă nimic. 

Se întipăriră în mintea Mariei şi lumina care se stingea şi căldura 
acelei înserări. Oraşul părea obosit, prăfuit. Stropitoarele primăriei 
trecând, împrăştiind apă, ridicau un miros de praf ud. Departe, 
soarele apunea. Vehiculele oraşului alergau în zgomotul roților şi al 
claxoanelor. Şi zgomotul acesta era catifelat, topit în praf. Geamurile 
vitrinelor, ale caselor, răsfrângeau brusc reveniri orbitoare ale 
apusului, ale soarelui roşu. Biserica Sfântul Gheorghe dădea o linişte 
neaşteptată mişunării comerciale a străzilor din jurul ei. 

Stela se căsătorise cu Florin şi la biserică, nu numai la primărie. 
Avusese văl alb. Mariei îi scrisese mama ei, povestindu-i totul. Fusese 
frumoasă ca un înger, spunea în scrisoare. „Le stătea foarte bine la 
amândoi, el în uniformă şi ea aşa drăguță cum o ştii...” 

Probabil că este exclus dacă iubeşti să nu simți o emoție la gândul 
căsătoriei religioase, chiar dacă nu crezi în Dumnezeu, chiar dacă ţi-e 
teamă de ridicol. Cântecele şi mirosul bisericii atât de asemeni celor 
morți te fac să ştii că ai amestecat gândul eternității dragostei tale. 
Lui Saşa îi este groază ca cineva să poată bănui că el ar fi atât de 
slab, încât să creadă în Dumnezeu. Bineînțeles că acum nici pentru 
Maria nu ar fi avut niciun rost o căsătorie cu văluri albe, însă totuşi 
îşi amintea perfect ziua când Saşa, căutând un cuvânt de mângâiere 
pentru ea, îi spusese: „Mireasa mea”. Maria privi din nou spre Saşa, 
dar Saşa cu ochii aprinşi, se uită tocmai la o femeie care trecea pe 
stradă. Maria se întoarse şi ea, dar nu văzu nimic altceva decât că 
femeia aceea îşi mişca ostentativ şoldurile ei strânse într-o rochie 
foarte lipită de corp. 

— Cine e? întrebă Maria. 


— 144 — 


— Nostimă femeie, spuse Saşa distrat. Frumoase coapse! 

Maria tăcu. Aplecă pleoapele. În trăsură, alături de Saşa, şi i se 
părea că este legată, că îndură pedeapsa slăbiciunii ei pentru Saşa, 
că va trebui să rabde orice de la el, fără să se mişte, fără să se 
răzvrătească, până va omori tot ce a simțit vreodată pentru el. 
Pedeapsa i se părea naturală. Ce îi părea însă monstruos, depăşind 
vina ei, era faptul că nu ştia cât timp va dura chinul. I se păru că va 
putea rămâne nemişcată toată viața. „Dacă voi răbda toată viaţa, 
înseamnă că merit să rabd... că îmi convine să rabd”... 

— Nu prea pari bine dispusă, observă Saşa. Regreţi ceva? 

Maria se căzni să surâdă. Saşa surâse franc. 

— Bine, bine, am glumit. Pari cam obosită însă. 

Saşa părea foarte satisfăcut, foarte destins. 

Maria începu în goană să caute să-şi precizeze ce o întristase aşa 
de grozav, căci în definitiv, Saşa era al ei, „pentru totdeauna al meu” 
îşi repetă. Îl vedea surâzând alături de ea, liniştit: şi dacă atât de 
liniştit, neatent față de ea, pentru că, desigur, totul îi părea atât de 
natural, încât nimic nu merita să mai fie gândit. Cuvântul de 
admirație față de femeia care trecea fusese azvârlit numai aşa, fără 
niciun gând rău, ascuns, împărtăşit Mariei într-un elan de 
camaraderească sinceritate. 

Îşi aminti despărţirea de Veroniade: „Niciodată nu voi iubi pe 
nimeni ca pe tine. Eşti făcută să ți se dea o dragoste întreagă”. 

Dacă nu îl iubea pe Veroniade în nicio clipă, în nicio strângere cât 
de aprinsă, în nicio îmbrățişare cât de apropiată, fusese totuşi a lui 
câteva luni. Veroniade merita să fie iubit, merita o dragoste întreagă. 
Saşa nu o mai iubeşte, e al ei pentru totdeauna. 

— Saşa, spuse Maria. 

— Da? 

— Tu crezi că mă iubeşti? îngână Maria cu teamă. 

— Ai înnebunit, Maria? 

„Într-adevăr, gândi Maria, nu voi putea niciodată înţelege că ceea 
ce vreau e un lucru imposibil şi că, totuşi, dorind acest lucru cu 
însetare, sunt nebună?” 

— Nu eşti deloc amuzantă. 

— Saşa, aş vrea să mă iubeşti, aş vrea să mă iubeşti mult... mai 
spuse Maria cu o intensă ruşine, văzând cât e de ridicolă. Se înroşi. 

— Maria, ce înseamnă lucrurile astea, tocmai acum? 

— Saşa, te rog spune-mi drept. Te rog să-mi spui drept, până 
acum nu te-am întrebat absolut nimic, dar aş vrea să ştiu, să înțeleg, 


=— 145 


pentru ce ai plecat; pentru ce te-ai întors? 

— Mă întrebi lucrul acesta ca şi cum ai avea intenția să opreşti 
trăsura şi să o iei la goană de lângă mine. Nu te înțeleg deloc. Cum, 
de ce m-am întors? ie lucrul acesta nu-ţi este clar? Îți mai trebuie 
explicaţii? Dacă nu înţelegi pentru ce am făcut lucrul acesta, atunci 
nu înțeleg eu pentru ce l-ai primit! Nu crezi că este momentul 
deplasat pentru astfel de gânduri? 

Dar de ce Saşa găseşte atâta abundență de cuvinte, ca să explice 
ceva nelămurit, iar când îl întrebase adineauri dacă o iubeşte îi 
răspunsese scurt şi plictisit: „Ce, ai înnebunit?” 

Saşa o va înşela. Va trăi cu alte femei. Va minți. Se va întoarce 
acasă şi o va îmbrățişa apoi pe ea, Maria, care va şti lucrul acesta şi 
va primi mângâierile lui ca atunci, în odaia mică din hotel, cu scârbă 
şi duşmănie. Îi revăzu privirea cu care se uitase la femeia aceea cu 
şoldurile legănate. „Nostimă femeie”. Cuvintele nu fuseseră azvârlite 
„numai aşa”, ci însemnau ceva. 

Când Maria trece pe stradă, din mulțimea oamenilor întotdeauna 
se găsesc bărbaţi s-o privească astfel, cu aceleaşi priviri de poftă. 
Adineauri, privirea lui Saşa, a ochilor lui negri, aprinsese aceeaşi 
mecanică dorință: „Nostimă femeie! frumoase coapse! 

Lucian Panu avea ochii albaştri... Albastrul cerului, albastru nu al 
sentimentalelor priviri şi al genelor răsfrânte, ci din aprinderea 
oțelului ars în flacăra voinţei, cu intensități metalice, cu intensități de 
stea... De altfel, desigur că aprinderea aceea veşnic curată a ochilor 
albaştri, nu înseamnă că în dosul ei nu se ascunde niciodată niciun 
fel de gând josnic. Aşa ceva e poate omeneşte imposibil. Totuşi, 
niciodată nu gândise că Veroniade ar fi putut-o minți... Fusese al ei 
întreg, fără reticențe. Privirea lui avea culoarea frunzelor veştede, un 
verde uscat... culoarea otrăvii care şi-a pierdut puterea... 

„„„De când se despărțise de el, în nicio clipă nu îl regretase, poate 
dimpotrivă... 

„Niciunul nu eram fericiți. Trebuia să ne despărțim. Şi m-am 
căsătorit cu Saşa pentru că îl iubesc. Îl iubesc demult, demult de 
tot”. 

„[i se pare”, spunea Veroniade cu surâsul trist şi resemnat care 
doboară. 

Dar alături ei, Saşa izbucni într-un râs batjocoritor. Maria întoarse 
capul. Saşa era lângă ea şi părea că o priveşte demult. 

— Suntem în trăsură, nu în aeroplan. 

Maria îl privi uimită. 


— 146 — 


— Aeroplan! 

— Da, ai zburat în nori. 

— A, spuse Maria şi rămase înmărmurită. 

— Ce, îți pare gluma proastă? 

— Da. Nu înțelegeam. 

— Îţi mulțumesc. Însă, crede-mă că nici nu se poate avea cu tine 
mai multă fantezie. Eşti absolut dezolantă. M-ai uitat de tot şi m-ai 
lăsat singur. Şi drept să-ți spun, mă îngrijorezi. Aşteptam de la tine 
cu totul altceva. Eu am nevoie de linişte. Am o mulțime de obligaţii 
față de viață, grele. Am nevoie de un om întreg lângă mine. Te rog 
foarte mult să te reculegi, să te potoleşti şi să fii drăguță. 

La ultimul cuvânt transformă asprimea feței într-un surâs 
îngăduitor, cochet. 

— Uite, am sosit, mai spuse. Suntem la noi. 

Saşa plăti trăsura. Şi apoi o lăsă pe Maria să treacă în casă. Maria 
intră aplecând uşor capul, ca sub un pervaz invizibil şi scurt, care i- 
ar fi putut lovi fruntea. 


Capitolul XXXVIII 


A doua zi, Maria se deşteptă dis-de-dimineață. Îşi aminti totul 
chiar înainte de a prinde sensul întâmplărilor. 

Rămase cu ochii deschişi, atentă. Casa întreagă era nemişcată. O 
vedea parcă, toată deodată, cu aceleaşi scaune demodate, învelite în 
îmbrăcăminte gălbuie, pereţii cu aceleaşi portrete şi mesele cu 
aceleaşi albumuri ticsite de fotografii decolorate. 

Acum, Maria va lua locul doamnei Velescu. Luase locul ei, odaia 
ei. Se va ocupa de casă. Va comanda servitoarelor, va îngriji de 
mobile şi dacă ar vrea, ar putea merge la bucătărie să facă dulceaţă 
ca să se distreze, întocmai ca doamna Velescu. Saşa era sus, singur, 
la el în odaie. Putea veni, pleca, fără să fie văzut ori auzit. 

Va sosi din oraş, cu fața răcorită de aerul proaspăt din stradă, cu 
sângele biciuit de umblet, aducând ştiri noi, auzite de la oameni, 
citite, aflate, comentate, ştiri pe care Maria le va primi tot ca pe ceva 
petrecut demult şi fără însemnătate. Nimic, niciodată, nu va mai avea 
viață vie. 

Maria se simți bătrână. 

„Pentru totdeauna”, şopti. Deschise ochii. Nu avea nimic de făcut. 

Dar deodată sări din pat. Se trezi în mijlocul odăii. Sună 


— 147 = 


servitoarea. 

— Domnul s-a sculat? 

— Da, e la baie. 

— Te rog să aduci ceaiul şi să-i spui şi dumnealui să vină apoi 
aici. 

— Domnul a băut o cafea neagră. Aşa bea dumnealui de 
dimineață. Ceai am să vă fac dumneavoastră, dacă doriți. 

— Bine. 

Servitoarea plecă. Maria se aşeză pe marginea patului. Auzi o 
bătaie scurtă în uşă şi imediat, înainte de a aştepta un răspuns, Saşa 
intră în odaie: 

— Te-ai sculat? Bună dimineața! Ce păr frumos avem? Touchons 
du bois! Saşa atinse speteaza unui scaun, surâzând. Trebuie să plec 
repede, am întârziat. Am venit să văd ce faci, ca să nu te plângi că te 
las singură. Mă duc la un coleg pentru un proces. După aceea la 
Tribunal. Se poate să întârzii niţel cu masa. Dacă nu voi putea să 
vin, am eu grijă să telefonez. Ce, eşti prost dispusă? Ce stai aşa 
serioasă? 

— Mă doare puţin capul... 

— la un piramidon. 

Saşa o sărută pe obraz. 

— La revedere, spuse plecând. Sunt grăbit. 

Apoi, după o clipă, Maria îl văzu trecând repede prin curte, cu o 
servietă la subsuoară. 

Maria se duse şi ea în curte. Grădina era mică, dar plină de 
trandafiri. Aerul era curat, cristalin. Se aşeză pe o bancă. Se simțea 
obosită. După câtva timp, servitoarea îi aduse un ceai cu pâine 
prăjită şi unt. 

— Te rog deretică la mine în odaie. 

— Lăsaţi, coniță, e mai bine să isprăvesc cu salonul şi mai la urmă 
odaia dumneavoastră. Ştiu eu, de când trăia cucoana mare. 

— Bine, spuse Maria şi rămase nemişcată, cu impresia unei ştiri 
rele. 

Bău ceaiul încet, fără să poată atinge pâinea. În grădină era 
răcoare. Aerul mirosea a pământ ud şi iarbă. Trandafiri străvezii 
cuprindeau o linişte deplină. Frumusețţii lor nu se mai putea adăuga 
nimic. Totul fiind perfect, părea nemişcat. Şi totuşi, viața era acolo, 
densă, înălțându-se invizibilă într-o exaltare stăpânită, abundentă, 
într-o transformare neîncetată a nemişcării acesteia mincinoase, 
echilibrată pe muchie de clipe. 


m 


Maria privea cu intensitate. Emoţia se deşteptă, se înălță izvor 
cald. Lacrimile ei pe marginea izbucnirii erau tot atât de nemişcate şi 
adevărate ca şi viața înălțată din flori. 

Ceva fierbinte îi aprinse trupul. Aerul în legănări de tainice 
zvonuri, din lumi îndepărtate ale vieții de pretutindeni, pătrunzând în 
plămânii însetaţi, aveau şoapta chemării. Maria fugi în casă. Se 
îndreptă spre salon. În odaie perdelele erau lăsate, cu acelaşi 
întuneric ca în zilele când o adăpostise pe doamna Velescu vie şi 
moartă. Toată casa păstra un miros liniştit, un miros aşezat asupra 
lucrurilor, mobilelor, un miros care o izbise din prima dată când 
venise la Saşa. Uşor, parcă a mucegai uscat, miros de casă bătrână, 
miros tot atât de încăpățânat ca cel de praf vechi. Pretutindeni 
acelaşi miros. 

Ieri seară Saşa venise la Maria în odaie. Era îmbrăcat într-o pijama 
şi încercase s-o ia în brațe, dar ea se apărase, îi spusese că e obosită. 
Îi era groază de odaia bătrânei, de îmbrăţişările lui Saşa. Nu se putea 
dori nimic în acea odaie, nimic. De altfel, Saşa, stângaci, o lăsase 
imediat din brațe, mulțumit că poate pleca. 

— Nu mă iubeşti? întrebase totuşi cu tonul glumeț al omului sigur 
de un răspuns plăcut. 

Şi Maria îi surâse vag. Atât. Rămăsese apoi singură la ea în odaie, 
pe pat. 

Cu mâini neatente, Maria luă de pe masă un album cu fotografii. 
Le cunoştea pe toate. Le răsfoise când venea la Saşa, la începutul 
dragostei lor. Albumele fuseseră pretext pentru a putea sta unul 
lângă altul. Erau acolo fotografiate tot felul de rude şi cunoştinţe pe 
care niciodată Maria nu le putea desluşi una de alta, nici chiar pe 
tatăl lui Saşa, la fel şi el cu toți ceilalți ai trecutului. Printre fotografii 
exista şi o fotografie a unei bătrâne surde, care va lăsa averea ei lui 
Saşa. Când va veni în Bucureşti, Maria va trebui s-o primească bine, 
s-o poftească la masă, să stea de vorbă cu ea. În fiecare an nou, 
Alexandru îi scria acelei mătuşi o scrisoare de felicitare. Maria îi va 
ajuta. 

Apoi mai găsi câteva fotografii de ale doamnei Velescu, tânără, în 
rochii de bal decoltate. Semăna cu Saşa. 

Maria se sculă şi ieşi din odaie. Deodată, hotărându-se, urcă scara 
şi merse la Saşa în odaie. Îi bătea inima de parcă ar fi făcut ceva rău. 
Aici o găsi pe servitoare ştergând praful cântând. 

Odaia lui Saşa era mare şi simplă. Un divan în loc de pat, un 
dulap, o bibliotecă şi un birou. Mobilele, toate vechi, demodate, grele. 


=— 149 = 


Câteva cărți erau răvăşite pe birou. O altă carte stătea lângă patul lui 
Saşa, pe un scaun alături de o ceşcuță mânjită cu cafea. Pijamaua cu 
care fusese îmbrăcat ieri când venise la ea şi o îmbrățişase, atârna 
lângă un halat de baie gălbui, de un cui, la perete. 

Ca să pară că venise pentru ceva treabă, Maria se îndreptă către 
bibliotecă şi căută printre cărți. Mai toate erau de specialitate. Restul, 
romane franțuzeşti. Deschise câteva. Pe cărțile lui Proust găsi numele 
„Florence”. Cărţile erau noi, necitite. Pe primul volum, o dedicație cu 
pretenții literare, scrisă în franțuzeşte. Apoi găsi alături şi câteva 
volume cu numele ei: Maria. 

Maria rămase nemişcată, privind fără să vadă. În dosul ei o simţea 
pe servitoare, umblând de colo-colo, aşezând lucrurile prin odaie. 

— Până o să vă învățați singurică. Până o să prindeți şi 
dumneavoastră rosturile casei. 

— Tu nu ai fost măritată niciodată? întrebă Maria, răsfoind printre 
cărți. 


Am fost, am avut şi un copil, dar m-am despărțit. 

— De ce? 

— Mă bătea. 

— Eşti demult aici? 

— De patru luni. Cealaltă a stat tot patru luni şi apoi a dat-o 
conița afară. Era foarte obraznică. Se vedea să fie tare stricată. 

Maria şi-o aminti desluşit. Femeia aceea înaltă, cu ochi verzi, 
provocatori. 

Ceva extrem de dezagreabil i se strecură în suflet. Pentru nimic în 
lume nu trebuia să întrebe ceva. Gândul era prea murdar. Apoi ce 
fusese, fusese, şi nu mai putea avea nicio însemnătate. 

— Dar ce, cucoanei nu îi este bine? 

— Odaia ta unde este? 

— lacă dincolo. Spre intrarea podului. Sunt două mai mici. 

„Deci, se gândi Maria, ar fi putut într-adevăr uşor să vină la el în 
odaie”. 

Îşi aminti că o chema Lina pe femeia aceea. 

— Aşa sunt bărbații, spuse servitoarea, mai câini. Nu le pasă de 
nimic. 

„Probabil, se gândi Maria, vorbeşte despre bărbatul ei. Nu ar 
îndrăzni să vorbească despre Saşa.” Dar cu ce accent îi strigase Saşa 
în noapte, pe stradă, o clipă înainte de a se împăca cu el: „Cum ai 
putut fi a lui, dacă spui că nu îl iubeşti? Cum poţi face aşa ceva?” 
Aceasta fusese fraza prin care Saşa îi lămurise ei, Mariei, totul: „Cum 


— 150 — 


poți fi a cuiva când nu îl iubeşti?” Deci, e aproape imposibil ca Saşa 
să fi trăit cu servitoarea aceea atât de ordinară! Maria îşi aminti 
mirosul violent de năduşeală caldă pe care îl simțise când servitoarea 
intrase în salon ca s-o roage să aştepte, atunci, în ziua despărțirii, îşi 
aminti perfect şi obrazul fardat cu farduri ieftine, care pun o coajă 
albă, crăpată, ca dată cu var, o mască penibilă, ascunzând poate boli 
lăuntrice, imunde... 

— Odaia asta am isprăvit-o, acum merg să curăț la 
dumneavoastră. 

Servitoarea plecă încărcată cu mături şi cârpe de praf. 

Maria rămase singură. După câteva clipe se îndreptă către birou. 

Sertarele erau încuiate. 

Merse iar la bibliotecă. Privea cărțile fără să le vadă, cu gândurile 
într-altă parte. 

Nu se putea hotări să ia nicio carte. 

„Mai târziu le voi citi pe toate”, îşi spuse, dar brusc îi sună în 
minte cuvintele lui Veroniade: „Asta e o boală care poate dura toată 
viața”. 

„Nu, îi răspunse Maria în şoaptă, nu toată viața”. 

Apoi, deodată liniştită, luă Taifun a lui Conrad, în traducerea lui 
Gide. 

Era una din cărțile pe care le găsise în salon, la ea acasă, după 
plecarea doctorului Lucian Panu, atunci, când îl gonise. O clipă ochii 
albaştri răsăriră desluşit. 

Cobori repede la ea în odaie, găsi servitoarea care deretica. 

— Te rog să-mi pregăteşti baia. 

Servitoarea ieşi. Maria încuie uşa. Trânti cartea pe pat. Se îndreptă 
către dulap şi luă o rochie. Mirosea şi ea aşa, a mucegai uscat, a 
mort. Atunci Maria se aşeză pe pat istovită şi începu să plângă. 
Plângea fără zbucium, fără caznă. Plângea aşa cum iei o doctorie 
amară, dar necesară. Se potoli repede, fără însă să-i fi trecut câtuşi 
de puţin oboseala din suflet. Îşi luă rufele şi merse la baie. Se 
dezbrăcă şi cu îngrijorare se privi de sus până jos în oglindă. Totul i 
se păru lin şi cald, ca o mişcare suplă, ca o mângâiere. Plânsul amar 
i se urcă din nou în gât. Lacrimile curseră iar cu uşurinţă. În oglindă 
îşi vedea lacrimile alunecând pe obraz, căzând pe trup, rostogolindu- 
se jos, ca şi când nu ar fi plâns ea, ci numai cea din oglindă. Plângea 
fără tristețe, şi fără sinceritate, dar plânsul îi făcea bine. O uşurare 
imensă. Îşi şterse lacrimile, simțind că nu ar mai putea plânge chiar 
de s-ar căzni. De data asta plânsul o potolise complet. Intră în apă cu 


— 151 — 


plăcere. 

Apoi, toată dimineața citi. Ritmul violent al cărții o cuprinsese 
perfect. 

Odată, servitoarea vâri capul în odaie şi Maria îi strigă: 

— Tu mănâncă, eu mai aştept. A spus domnu” că vine la masă. 

— A întârziat mult, coniță, o să mai întârzie. 

— Bine, nu mi-e foame. 

Şi se adânci din nou în peripeţiile furtunii dezlănțuite a cărții. 

Târziu, pe la trei, Saşa sosi totuşi. O sărută pe obraz. 

— Tu ce ai făcut! întrebă cu un aer important. 

— Am citit. 

— Ce? 

— Taifun de J. Conrad. 

— Connais pas. Interesant? 

— Da, foarte. Dar tu ce ai făcut? 

— Nişte procese. 

— Ai câştigat multe? întrebă Maria cu un ton indiferent şi fără să 
surâdă. Saşa o privi nedumerit. Ar fi vrut să ştie dacă Maria îşi bate 
joc de el. 

Au mers amândoi în sufragerie. Saşa mânca grăbit, gândindu-se în 
altă parte, fără să vadă că Maria abia gusta din mâncăruri. 

La mijlocul mesei, Saşa se sculă spunând: 

— lartă-mă un minut, îmi trebuie o carte. 

Se întoarse cu un volum. Mariei i se păru că ar fi codul cel cu 
iscălitura „Florence”. Saşa răsfoi cartea, o închise şi o aşeză pe un 
scaun lângă el. Tuşi, privi în vid, apoi, ca şi cum s-ar fi căznit să facă 
o Împărțire cu mai multe cifre, pe de rost. După aceea, în tot timpul 
mesei, vorbi cu fraze frânte, mâncând repede. 

— Sunt obosit - spuse la sfârşitul mesei - mă duc să mă culc 
puţin. Tu ce faci azi după-masă? Te mai doare capul? Nu prea ai 
mâncat cu poftă. 

— Poate am să merg la mama... Am şi cartea pe care am Început- 
0... 

— Bine. 

Saşa o strânse în braţe şi o sărută, apoi şi pe gură, destul de lung. 

— Culcă-te şi tu puţin. O să-ţi facă bine. 

— Da, merg şi eu să mă culc. 

O clipă Saşa o privi atent, parcă nedumerit. Dar Maria părea tot 
liniştită. 

— Bine, spuse Saşa şi plecă. La uşă se întoarse şi îi trimise o 


— 152 — 


sărutare cu vârful degetelor. Închise uşa. 

Imediat Maria luă cartea. Era, într-adevăr, codul cu iscălitura 
„Florence”. 

— Saşa, strigă. 

Saşa se întoarse. 

— Ce e? întrebă îngrijorat. 

— Ai uitat cartea asta aici. 

— A, mulțumesc, şi întinse mâna. 

Mariei i se păru că Saşa se înroşeşte. 

Maria deschise cartea. 

— Ce carte este? Un cod! Florence! Ce e iscălitura asta aici? 

Inima îi bătea mult prea repede. 

— Florence? A, da - surâse Saşa stângaci — desigur că l-am luat 
din greşeală, am schimbat codul cu colega mea Florence Niţescu. 

— O colegă? 

— Da. 

— Sunteţi prieteni? 

— O, înţelegi, între colegi... Am avut împreună, mai demult, un 
proces. Am fost şi colegi de facultate, de altfel, e o fată foarte bună! 
Mă mir că nu ţi-am vorbit niciodată de ea. 

— Nu, niciodată. E frumoasă? 

— Nu, nici urâtă. Simpatică. 

— „Nostimă femeie”, poate!? 

— Depinde de gusturi. 

— Şi, după gustul tău? 

— Mario, vorbeşti serios? 

— Voiam numai să ştiu. 

— Eu cred că ţi-am spus ce aveam de spus. 

Dar Saşa se făcu sever, cu acea răceală care vestea că va deveni 
arogant, gata să se apere cu glasul care strigă. 

— Nu - spuse Maria cu linişte — întrebam pentru că, mergând la 
tine în odaie să iau o carte, am văzut şi frumoasele dedicații literaro- 
sentimentale făcute de această Florence pe cărțile lui Proust. 
Dedicaţii făcute, bineînţeles, pentru tine, nu pentru Proust. 

— l-am făcut câteva... servicii... Nu înţeleg ce vrei să spui! 

— În tot cazul, dacă o fi nostimă, simţul ridicolului nu-l are. Voiam 
să spun că acele dedicațţii sunt pur şi simplu penibile. De altfel, toate 
astea nu au importanță. 

— Nu sunt responsabil de gustul tuturor oamenilor pe care îi 
cunosc, şi poate că scena pe care mi-o faci acum nu e mai puțin 


— 153 — 


ridicolă ca dedicaţiile domnişoarei Florence. 

— Da, ai dreptate. Şi acum du-te şi te culcă. 

— Spui că ai luat cartea pe care o citeşti de la mine din bibliotecă, 
din odaia mea? întrebă Saşa cu îngrijorare şi tărăgănând glasul. 

— Da. Am făcut rău? 

— Nu... nu... desigur... 

— Bine, altădată îi voi cere servitoarei să-mi dea vreo carte din 
biblioteca ta. Mă voi încrede în gustul ei. Poate că servitoarele au voie 
să intre la tine în odaie - spuse Maria, cu glas violent, fără să se 
poată stăpâni şi înroşindu-se. 

— Ce vrei să spui? — bâlbâi Saşa, dar deodată reluă tonul violent, 
mai violent. Altădată, dacă nu vrei să intri la mine în odaie, îmi poţi 
cere mie cărțile pe care le vrei. 

— Am să-ţi fac o listă pe o săptămână. 

— La revedere, spuse Saşa. Sunt obosit. 

Plecă închizând uşa cu zgomot. 

Maria merse la ea în odaie. Imediat reluă cartea începută şi citi cu 
patimă, vertiginos. Se lăsă complet cuprinsă de carte, atât de 
cuprinsă, încât dacă s-ar fi răsturnat un scaun ori o masă de la sine, 
miraculos, Maria nu ar fi observat. Dar deodată se întrerupse din citit 
şi, ridicând ochii, şopti cu glas desluşit: 

„Bineînţeles că a trăit şi cu servitoarea aceea, iar cu Florence e 
posibil să trăiască şi acum”. 

Spuse fraza cu o linişte hotărâtă, ca o concluzie. Apoi îşi reluă 
cartea şi citi din nou, tot atât de atentă ca la început. 


Capitolul XXXIX 


Saşa ațipi. Când se deşteptă, simți că ceva rău îl pândeşte. Mai 
întâi i se păru că este iar singur în casă, mama lui moartă întinsă jos 
în odaie. O năduşeală uşoară îi trecu pe frunte, dar se linişti imediat. 
Maria era jos. Servitoarele la câțiva paşi, în odăile lor, sau jos la 
bucătărie. Se sculă şi începu grăbit să-şi îmbrace halatul de baie. 

„Nu are niciun sens să mă tem: nu cred să fie supărată. Are ea aşa 
un fel curios de a fi”. Cobori repede scările. Intră la Maria în odaie, 
după obişnuita lui inutilă bătaie în uşă. O găsi citind, întinsă în pat. 
Se culcă lângă ea. Maria îi făcu loc, dar fără să lase cartea din mână, 
ca şi cum ar fi fost legată de o frază mai lungă. 

— Imediat, şopti. Apoi închise cartea. Ce e, Saşa? 


— 154 — 


Saşa se strânse lângă ea. Maria îi răspunse cu un surâs vag, 
neatentă. 

— Nu vrei să stai niţel cu mine? se jelui Saşa. 

— Ce ai? întrebă. Ţi s-a întâmplat ceva? 

— Nimic. Am venit la tine. 

— Nu ai de lucru? Spuneai că ai mult de lucru. 

— Ba da. Trebuie să merg în oraş, dar mai târziu. De ce nu mă 
iubeşti? 

Maria îl privi. Saşa părea tulburat, înfricoşat, inconştient. Maria 
avu deodată pentru Saşa un sentiment matern. 

— Pentru ce te-ai îngrăşat aşa, nu-ți stă bine. Nici mustața. 

Saşa înălță enervat din umeri. 

— Nu ştiu. 

Întrebă însă, crispat: 

— Crezi că m-am îngrăşat prea tare? îşi supse pântecele, privindu- 


l cu grijă. 

— Da şi nu. Personal, nu-mi plac oamenii graşi. 

— Mergi — spuse Saşa şi o luă în braţe cu hotărâre, cu 
încăpățânare. 


„Nu -— se gândi Saşa - nu e supărată, nu are de ce să fie supărată, 
nici de unde să afle, iar Florence aceea ar cam trebui s-o isprăvească. 
Nu are niciun sens. Trebuie să înțeleagă”. 

„În definitiv — gândi Maria, nu-l mai iubesc şi nici dorință pentru el 
nu mai am, de aceea găsesc defecte în toate. Totul e inutil”. Dar îi 
rămase nemişcată în brațe, pentru a putea controla ceea ce gândise. 
Saşa avea fața încălzită, înroşită, părul vâlvoi, pleoapele 
congestionate. Deodată îi păru Mariei totul insuportabil, totul hidos, 
repulsiv de meschin - şi totuşi se strânse mai tare lângă Saşa, 
simțind cum alunecă, fuge, scapă. Îl vedea pe Saşa mai gras, cu ochii 
rămaşi închişi şi se vedea şi pe ea stând nemişcată în braţele lui, aşa 
cum ar putea vedea doi oameni străini ei, alături. Îşi vedea şi 
gândurile, tot acolo, departe, ale femeii aceleia care totuşi era ea. 
Fiecare gând era falsitate, dar totul era făcut, nu din ipocrizie, ci 
dintr-o căutare a ceva adevărat, gânduri zbătute, pâlpâirile aripilor 
înfricoşate de aprinderea unei lumini, pe care ar vrea s-o cuprindă şi 
care va omori-o poate. Mângâierile lui Saşa o revoltau cu fiecare gest, 
iar răspunsurile ei îi păreau de neînțeles. 

„A trăit cu femeia aceea, servitoarea, atunci când îl iubeam eu, 
acum mă înşală, sigur, absolut sigur, o ştiu şi totuşi mă simt legată 
de el, ca de o ultimă bucurie. Şi odaia asta coşmar, catafalc, în care 


— 155— 


nu pot trăi nicio plăcere, şi casa asta, şi viața întreagă aşa -— şi Saşa 
atât de străin şi totuşi atât de asemănător cu cel pe care l-am iubit. 
Saşa, atât de intens aşteptat, reîntors cu masca de grăsime pe față şi 
trup, ca o înflorire murdară. Vreau o dragoste pe măsura unei fapte 
eroice” îi sacadau gândurile cu lovituri în fiecare silabă, ca un ritm 
mecanizat, egal ca fiecare mişcare de mângâiere a lui Saşa. „Nu am 
ce căuta lângă Saşa. Nu am de ce primi mângâierile lui. Nu îl 
recunosc. Seamănă cu el, dar nu e el. Asta îmi este absolut 
indiferent. Nu are niciun sens să fiu lângă el. El e mort. Totul în casă 
a murit, au murit toți. Voi muri şi eu dacă rămân”. Şi tot timpul în 
ritmul mângâierilor, gândurile apoi avură acuitatea dezlănțuită a 
furtunii, când mişcarea se precipită. Nu mai rămăsese decât puterea 
gândurilor fără sens, fără să fie nevoie de sens. Aşa cum trăiesc 
valurile mării. Gândurile voiau să spargă limita trupului în care erau 
închise, voiau o destindere largă spre maluri încăpătoare ale unei 
înțelegeri fără margini, voiau să azvârle tot ce înconjoară, tot ce 
fusese în întuneric. Apoi se făcu linişte. Saşa avea un surâs mulțumit 
pe buze. Era alături ei, cu aceiaşi umeri largi, dar Mariei îi păru un 
om fără însemnătate şi prostuţ. Îi era milă de el, cum îţi este milă de 
un copil pe care va trebui să-l păcăleşti ca să facă ce vrei, şi care nu 
poate înțelege ce se întâmplă. Saşa nu era de vină cu nimic. Nu 
fusese nimeni de vină cu nimic. Fiecare însă e stăpân pe viaţa lui, 
atunci când a înțeles aceasta. Maria se simţi atât de puternică, încât 
ar fi putut dărâma orice piedică. 

Îl mângâie uşor pe Saşa, pe frunte, aşezându-i părul. 

„Nu astăzi, nici mâine poate — îşi spuse Maria, dar cât de repede, 
absolut cât de repede. Nu trebuie să devină indiferent şi asta şi apoi 
să pot răbda orice. Trebuie să profit de voința pe care o am acum”. 

Îl mângâie din nou pe Saşa, cu acelaşi gest matern. Simţi că i se 
umezesc ochii. 

„Îi e frică singur” — îşi spuse Maria şi i se umplu sufletul de grijă şi 
duioşie pentru el. Îl mângâie iar şi deodată ştiu că-l disprețuieşte 
profund, că mila nu este decât ceva de suprafață şi înjositoare, o 
răzbunare. Se cutremură. Saşa fusese de vină de toate. Nu-l va putea 
ierta niciodată. 

— Saşa, spuse Maria. 

— Ce e? 

— Vreau să-ți spun ceva. 

— Da, ce e? 

— O să-ți pară curios că-ți spun, nici eu nu înțeleg de ce îți spun, 


— 156 — 


dar simt că neapărat trebuie s-o fac. 

— Ce e? se sperie Saşa. Ce s-a întâmplat? 

Se ridică rezemat în cot. 

— Nu, nu, nimic... important. Nu te speria. E ceva mai demult... 
Te-am mințit... atunci, ştii, când m-ai întrebat dacă am trăit şi cu 
altcineva decât Veroniade. Am minţit. Trebuie să ştii că am trăit şi cu 
Florin Negrea. 

— Cu cine? 

— Cu Florin Negrea - cumnatul meu, bărbatul Stelei. 

Faţa lui Saşa, cu ochi înroşiți, o priveau fix şi cu atâta uimire, 
încât Maria simți ceva dezagreabil, ca şi cum ar fi rămas dezbrăcată 
în stradă şi s-ar fi văzut batjocorită de ceva neaşteptat. Nu înțelegea 
de ce face ceea ce face, totuşi, cu toată cazna cu care vorbise, simți o 
plăcere că vorbise astfel. 

Saşa se înălță amenințător. 

— Îţi spun asta, urmă Maria cu acelaşi ton, cu toate că, 
bineînțeles, nu ai fi putut afla niciodată... 

— Atunci, de ce mi-o spui? 

— Nu ştiu. Voiam să afli. 

— Ei, şi acum ce e de făcut! Ce vrei cu asta? strigă Saşa. 

— De ce îţi este frică singur? întrebă Maria, pândindu-l. 

Saşa tresări. 

— Cum, frică? Cine ţi-a spus? 

— Da, frică. Exact, ştiu eu. De aia te-ai căsătorit cu mine. 

— Nu-mi este frică. 

— Mi se pare că minți. 

Şi Maria râse scurt, rece. Privirea îi era luminată intern de o 
culoare mai deschisă decât obişnuit. Ochii se decoloraseră, straniu. 

Saşa sări din pat. 

— Vrei să-ți baţi joc de mine acum. Ce vrei cu mine? 

Şi aici glasul lui se făcu rău, crud, plin de ură. Maria primi totul 
cu mulțumire, aşa cum poate primi palme pe față un om leşinat, 
simțind că astfel se deşteaptă din moarte. 

— ...Cred că faci înadins, de când m-am întors la tine să-ți baţi joc 
de mine, spuse Saşa violent. Dacă nu mă puteai ierta pentru... tot ce 
ţi-am făcut, trebuia să ai destulă cinste sufletească şi să mi-o spui. 
Răzbunările îți sunt meschine, murdare. 

Dar Saşa tăcu brusc. 

Maria se sculă şi ieşi din odaie. Merse la baie. Căzu pe un scaun. 

„Ce urât! ce urât!... E îngrozitor!...” îşi îngropă fața în mâini. 


— 157 — 


Rămase mult timp aşa. 
Când se reîntoarse în odaie, Saşa era plecat. 
Maria se îmbrăcă repede şi plecă şi ea. 


Capitolul XL 


Îi deschise uşa chiar doamna Măneanu. O primi cu o privire 
îngrijorată, dar Maria părea liniştită. Doamna Măneanu o sărută. 

— Am venit, să te văd, mamă. 

— Tocmai mă gândeam ce-oi fi făcând tu acolo! Ei, cum merge cu 
casa nouă? 

Dar Maria ocoli răspunsul. 

— Nici nu îţi închipui ce cald e afară. Nici nu am avut de fapt 
primăvară anul acesta. 

— Cam aşa e în fiecare an. Avem însă întotdeauna noroc în 
Bucureşti de nişte toamne frumoase. 

— Da, adevărat, spuse Maria, şi se bucură la gândul acelor 
toamne bogate, topite în aurul soarelui, al frunzelor, al fructelor. 

— Ce făceai singură, mamă? Nu îţi este urât? 

— Ce să fac, ca de obicei, cu ale casei. Azi am dereticat la tine în 
odaie. 

— Nu ai schimbat nimic? întrebă Maria îngrijorată. 

— Nu, nimic. Numai odaia Stelei i-am pregătit-o, pentru că m-a 
rugat, ca să aibă unde sta când vine cu Florin. 

— Ce face Stela? Nu se plictiseşte la Severin? 

— Spune că o să vină curând, la începutul vacanței. Stă o 
săptămână, pentru  târguieli. Apoi merge la Techirghiol trei 
săptămâni, cu Florin. 

— Vin aici? 

— Da, între 15 iunie şi 1 iulie. Tu ai să fii plecată? întrebă, cu o 
oarecare teamă, doamna Măneanu. 

— Nu. Am să fiu în Bucureşti, răspunse Maria, topind glasul într- 
un surâs liniştitor. Mi-e dor de Stela. Îmi pare bine că am să o văd... 

— Nu pleci în vara asta nicăieri? 

— Ba da, probabil... voi pleca, mai târziu. 

— Unde? 

— Nu ştiu, să vedem. 

— Depinde de Saşa? 

— Da, spuse Maria, tărăgănând glasul... depinde de Saşa. 


— 158 — 


Apoi, vioi, ca deşteptată deodată din nou la viață, întrebă: 

— Pot merge până la mine în odaie? Vreau să iau ceva. 

— Desigur. Stai să-ți dau cheia. 

— Mamă, să nu încui odaia mea niciodată. 

— Ca să nu ia cineva ceva. 

— Nu, nu. Hoţilor le plac mai ales uşile încuiate. Nu are ce lua din 
odaia mea nimeni. S-o laşi descuiată. 

— Bine, bine. 

Urcară scările. Doamna Măneanu descuie uşa. Maria intră în 
odaie. Se regăsi aici întreagă. O cuprinse pe mama ei, o sărută. Avea 
impresia că se întoarce dintr-o călătorie lungă. Lipseau cuferele. 
Aproape că privirea ei le căută. Doamna Măneanu se uită uimită la 
surâsul plin de elan al Mariei. Nu o mai văzuse aşa. Recăpătase fața 
ei de copil exuberant, cald, generos, cinstit. Şi totul părea într-o zi de 
sărbătoare, când fiecare sărută pe celălalt şi îi arată darul pe care i l- 
a pregătit în ascuns, surpriză. 

— Cum merge cu servitoarele tale? întrebă doamna Măneanu şi un 
sentiment de recunoştinţă pentru Saşa îi mişcă ceva în suflet. Maria 
părea într-adevăr fericită. 

— Mulţumesc, foarte bine, răspunse Maria, iar privirea ei arăta că 
nu a înțeles, nu a auzit întrebarea şi că răspunsul sosise la 
întâmplare, oricare. 

— Ai pus şi flori în odaie, mamă! 

— Da, şi la Stela şi la tine, întotdeauna când sunteți plecate. 

— Mi-e sete, spuse Maria, neştiind cum să facă să rămână măcar 
câteva clipe singură în odaie. 

— Să merg să-ți dau o dulceaţă. Am făcut mai multă. Am să-ţi dau 
câteva borcane şi la tine acasă. 

Plecă. 

Maria rămase singură. Cu o privire vie cuprinse odaia. Asta era 
odaia unde se chinuise atâta, unde îl iubise pe Saşa. În odaia asta se 
trezise de când îşi putea aminti. Poate avea cinci ani când se 
mutaseră aici. Maria îşi amintea şi acum bucuria pe care o avusese 
când căpătase pentru ea singură o odaie. Acum resimțea aceeaşi 
bucurie. 

Se uită cu o privire stăpânitoare şi recunoscătoare în jurul ei. Se 
apropie de bibliotecă. Cunoaşte toate cărțile. Le citise pe toate mai 
demult. Dar îi părură acum toate noi. 

„Le voi citi iar şi îmi voi cumpăra şi altele” — se gândi. 

Apoi luă un volum de Proust. Îl deschise la prima pagină, acolo 


— 159 — 


unde dimineața găsise dedicația Florencei. Cartea acum era fără nicio 
urmă de scris, curată. Maria trecu mâna pe foaie cu mulțumire, cu 
linişte, ca pe locul unei răni vindecate. 

O bucurie victorioasă o cuprinse. Bucuria avea acuitatea foamei 
care, în sfârşit, a dat de mâncare, a însetării care a dat de apă, a 
sufocării, de aer. 

Trecutul îi păru îndepărtat, al unor timpuri pentru totdeauna 
înstrăinate şi imposibil de redeşteptat, iar viitorul ameţitor, plin de 
speranțe. 

Când doamna Măneanu veni în odaie să aducă dulceaţă şi apă, o 
găsi pe Maria dereticând sertarele bibliotecii. 

— Ce faci, Maria? 

Bătrâna părea extrem de mirată şi din nou îngrijorată. 

— Nimic — surâse Maria - aşez puțin cărțile şi hârtiile astea. 

Se gândi: 

„Orice viaţă nouă începe prin curățirea sertarelor”, şi râse încet, cu 
murmur melodic de apă mângâioasă a izvoarelor vii. 


Capitolul XLI 


Plecând, Maria simți că bucuria pe care o avusese în casa 
părintească fusese o lumină pe care o lăsase acolo şi că fiecare pas al 
ei mărea întunericul, care pătrunde într-un ținut cenuşiu, făcut din 
umbre. Remuşcări o cuprinseră pentru purtarea ei cu Saşa. Îi 
spusese că trăise cu Florin, numai ca să se răzbune. Îşi amintea fața 
lui mirată, vedea desluşit ochii lui măriți, capul cu părul vâlvoi şi 
obrajii înfierbântați. Saşa fusese ridicol şi ea simțise o bucurie 
privindu-l. Ordinar râsul izbucnit în fața unui om care a căzut 
strâmb frângându-şi o mână. Acum îi era milă de Saşa. Ar fi cerut 
iertare. L-ar fi mângâiat ca să-i treacă spaima şi ar fi surâs, i-ar fi 
spus că a mințit că a trăit cu Florin Negrea, ca să liniştească 
tulburarea, să potolească privirea. 

„Oare nu am să am puterea să mă despart de el?” — îşi spuse 
Maria şi gândul ăsta se abătu asupra ei, întunecat, înspăimântând-o. 
„Poate nu azi, îşi mai spuse Maria, ca să se apere de frică, dar mâine 
sigur”. 

Se grăbi spre casă, spre Saşa. Dar în ritmul paşilor care o 
apropiau de casă, cu o acuitate învingătoare, dragostea pentru Saşa 
reînvie. Îi auzea glasul: „Mario!” Niciodată Saşa nu pusese în glas mai 


— 160 — 


multă căldură ca acum, în glas era eternitate. „Nu mi-a vorbit 
niciodată aşa”, se gândi Maria, uimită, doborâtă, dar glasul fu 
înlocuit prin întregul corp al lui Saşa. O cuprinse atât de perfect, 
încât Maria îl simți pe Saşa una cu ea, cu viața, cu aerul pe care îl 
respira. Maria se zbătu. 

„O astfel de mângâiere nici nu există” — îşi spuse Maria, dar Saşa 
era acum lângă ea. Nu-l vedea, dar îi simțea pasul lui, alături de al 
ei, fără însă să-l poată auzi, atât de perfectă era similitudinea. Nu 
trebuia să întoarcă privirea, căci Saşa ar fi dispărut. Îl simțea extrem 
de fericit, de încrezător şi înțelegerea era atât de perfectă între ei, 
încât dragostea lor avea moliciunea visurilor şi acuitatea lor, 
totodată. Ei amândoi erau de nicăieri şi pentru totdeauna. „Îl am în 
mine, în sângele meu. Niciodată nu am să mă pot despărți de el, 
niciodată. Poate să fie cum vrea, să facă orice, eu nu pot să mă 
despart de el. Poate numai moartea...” Dar azvârli gândul, căci la 
moartea lui Saşa se gândise. 

Înaintă iar câţiva paşi. Îi era frică de stradă, îi era frică de oameni, 
de fiecare umbră mai adâncă, de luminile felinarelor rare, îi era frică 
de ce era în urma ei, de strada care se întindea în fața ei, de curțile, 
casele oamenilor, de goana şi joaca copiilor. Ar fi vrut să fugă, dar îi 
era frică. Înaintă încet, prudent, ca să nu se deştepte cruzimea 
nimănui şi i se mai părea că tristețea acestei reîntoarceri este atât de 
deplină, încât toată viața va fi cuprinsă la aceeaşi oră a înserării şi 
oriunde s-ar afla, de aceeaşi spaimă a înmormântării. Se făcuse o 
răcoare vie, plină de mişcări de şarpe rece pe corpul ei. Îşi simțea 
brațele imprudent goale în atingerea cu aerul acesta otrăvit. Îşi 
simțea picioarele pe trotuar şi auzea sunetul fiecărui pas desluşit, ca 
un cuvânt fără înțeles. Ceilalți oameni umblând, răspundeau cu 
acelaşi murmur neînțeles al paşilor pe caldarâm. Apoi, mai departe, 
văzu casa. Câteva ferestre erau luminate: bucătăria, intrarea şi sus, 
odaia lui Saşa. 

Saşa era acasă. Maria se grăbi, cu toate că, otrăvită de laşitate, 
acum, de spaimă, s-ar fi aşezat jos, oriunde. „Chiar suferința şi nu ar 
avea importanță -— îşi spuse - da, dar dacă aş putea scăpa de frica 
asta, de laşitatea asta!” 

Atunci înțelese că îi era frică, despărțindu-se de Saşa, să rămână 
singură, pentru totdeauna singură. „De aceea a rămas mama, închisă 
în casă, cu lacrimi pe obraz, de aceea vine tata seara obosit acasă, de 
aceea răbdăm toţi orice. Voi răbda mângâierile lui Saşa, care nu mă 
iubeşte, voi răbda să-l văd venind de la alte femei, voi răbda 


— 161 — 


minciunile lui, voi răbda ura mea pentru el. Am să stau într-un colț 
al casei, ascunsă. Viaţa, în tot cazul, va trece. Voi aştepta să treacă”. 
Şi cel mai groaznic lucru i se păru cu mult întrecând tot ce simţise şi 
tot ce îşi închipuise vreodată ca groază, clipa morții, atunci când va 
şti că a rămas totuşi singură, atunci când va fi trecut viața fără să fi 
putut căpăta ce căutase. 

„Poate că tocmai în clipa morții mele Saşa va lipsi de acasă. Va fi 
tocmai în clipa aceea departe, uşuratic, neînțelegând groaza mea...” 
Înspăimântată, Maria intră violent în casă şi închise uşa. Maria o 
auzi căzând apăsat în spatele ei. Rămase apoi nemişcată locului, 
rezemată de uşă. Inima îi bătea desluşit, însemnând clipele. De sus, 
Saşa cobori scările. În odaie se făcu lumină. Totul se schimbă. Maria 
îl văzu coborând fiecare treaptă şi nu-l recunoscu. Uitase că Saşa, 
gras, cu mustață, nu mai era Saşa pe care îl iubise, care o iubise. Tot 
ce gândise venind spre casă fusese cu Saşa cel pe care ea îl iubise. 
Saşa, care cobora, era un om străin, pe care nu-l mai iubea, pe care 
nu-l va aştepta în clipa morții. Celălalt, cel adevărat, murise înaintea 
ei. 

— De unde vii la ora asta? — spuse glasul străin. 

— De acasă - şopti Maria, abia respirând. 

— Care casă? — strigă Saşa. 

— De la mama. 

— Pe cine vrei să păcăleşti? 

Maria îl privi uimită. 

— Nu încerca. E inutil. Nu e nevoie de nicio explicaţie. 

Maria nu înțelegea ce spune Saşa, nu pentru că ceea ce spunea el 
ar fi fost lucru imposibil, ci pentru că nu-l asculta. Se gândea la cu 
totul altceva. 

Saşa înaintă până la măsuța unde se afla o priză a telefonului şi 
ceru un număr. Maria recunoscu numărul casei ei şi tresări. 

— Alo, da - spuse Saşa şi fața lui deveni surâzătoare. Mamă, 
dumneata eşti?... Maria nu este acolo? Toată după-masa? Da? De 
când? Bine. Atunci trebuie să sosească îndată. Nu, nu te speria. 
Tocmai sună cineva. Da, e ea. Bună seara. lartă-mă că te-am speriat. 

Saşa închise telefonul. 

— Ce te uiţi aşa la mine!? Ei, da, era natural să cred orice. Nu ai o 
purtare față de mine care m-ar putea linişti. Eşti o ființă... suspectă. 
Nu te înțeleg câtuşi de puţin. Poţi să-mi spui ce ai făcut atâta timp la 
mamă-ta? 

— Am aşezat biblioteca. 


— 162 — 


— Biblioteca cui? 

— A mea. 

Saşa o privi nedumerit. O clipă crezu că Maria începe iar o ceartă, 
pentru cartea cu dedicaţia Florencei, dar Maria, acum, nu avea fața 
care ar fi trădat bucuria încăpățânată a răzbunării. Totul părea stins. 
Ochii aveau o privire inconştientă, de om care a rămas pe gânduri, 
dar care de fapt priveşte în vid, într-o completă delăsare. 

— Ce te gândeşti? întrebă Saşa înfricoşat. Ar fi vrut să se întoarcă 
să vadă ce vede Maria în spatele lui. 

— Nimic. 

— Ai mâncat? 

— Poftim? 

— Te întreb dacă ai mâncat. 

— Nu. Te-am aşteptat pe tine, spuse Maria, fără să poată aduce 
privirea din depărtările golului. 

— Unde m-ai aşteptat? Nu-ţi dai seama că nu ştii te vorbeşti? Nu 
ai putea să-mi faci plăcerea să te trezeşti? Parcă ai vrea să repeți 
scena somnambulismului cu Lady Macbeth. Sunt de părere că o dată 
pentru totdeauna să sfârşim cu toate astea. Cred că e timpul să ne 
lămurim şi să începem o viață ca lumea. Pe ziua de azi mai ales, cred 
că ajunge. 

— Saşa — spuse Maria — aş vrea să vorbesc ceva cu tine. 

Dar Maria se opri deodată, pentru că îşi auzise glasul. 

— Ce e iar? — întrebă Saşa speriat. 

— Nu, nimic, voiam numai să-ți spun ceva. 

Maria îşi scoase pălăria de pe cap şi o ţinu strâns în mână, 
apăsată de piept împreună cu geanta şi mănuşile. 

— Ce? 

— Voiam să-ți spun că noi o să trebuiască să ne despărțim. 

— Cum? — sări Saşa şi se îndepărtă un pas. 

Maria tăcu. Îşi dădu seama ce spusese şi începu să tremure. 
Lucrul i se păru din nou imposibil, întunericul de afară înfricoşător, 
viața înspăimântătoare. Purtarea ei față de Saşa nu avea sens. 

— Pentru ce să ne despărțim? — întrebă Saşa foarte mirat. 

— Nu ştiu. 

Maria căută în jurul ei un motiv. 

— Nu pot sta aici - mai spuse apoi, cu un gest evaziv, care 
cuprindea toată casa şi până şi locul unde era aşezată casa. 

— Nu ai decât să-ți schimbi odaia, dacă nu te poți învăţa cu ea. Şi 
eu mi-am dat seama că poate ai dreptate — îngână Saşa. 


— 163 — 


— Nu - spuse Maria şi i se păru că-i este ruşine de ce spune - nu 
odaia, casa... toată casa. 

— ...şi cu mine împreună - strigă Saşa, deodată înțelegând ceea ce 
nu avusese timpul sau energia să gândească. 

Maria ridică o privire înlăcrimată, cu ochii foarte mari şi umezi. 

— Pentru ce plângi? — întrebă Saşa strigând. Nu ai deloc pentru ce 
plânge. Nu te rețin cu nimic. Poţi pleca. Poftim. 

Şi cum Maria era nemişcată, Saşa întrebă lovind: 

— Ce aştepţi? Crezi că mai avem ceva de spus? Îţi spun că poţi 
pleca imediat. Te rog chiar să pleci imediat. 

— Să plec acum? întrebă Maria. Şi, cu toate că-şi dădea seama că 
ridicolul întrebării va depăşi orice obrăznicie, adaugă: Cum ai să 
rămâi singur? 

Saşa o privi o clipă, râse scurt, ironic, violent, şi, fără să mai 
privească în urma lui, urcă scările dispărând. 

Când ajunse sus, înainte de a intra în odaie, Saşa avu timp să 
audă poarta intrării închizându-se încet în urma Mariei, ca o şoaptă. 
Ceva rece îi trecu prin şira spinării. 

„E nebună!” — şopti şi se simţi singur, cum nu fusese aici chiar 
după moartea mamei lui. 


= i64 = 


EPILOG 


Capitolul XLII 


Era o zi de toamnă, când plenitudinea pare că nu va mai avea 
sfârşit. Aurul din soare sosise pe pământ într-o revărsare de lumină 
tăcută. 

Maria umbla încet. Nu putea ridica privirea, căci soarele i se 
răsfrângea orbitor în ochi. Pe stânga drumului avea cheiul 
Dâmboviţei, înfundat adânc între maluri, cu apa pe care pluteau 
bucăți mari de răsfrângeri din aceeaşi lumină ca a cerului; iar pe 
dreapta, rece, înalt, se ridica Palatul Tribunalului. 

Maria se simțea liniştită şi conştientă de liniştea ei. Îi părea că 
fiecare clipă e o eternitate, pentru că totul părea nemişcat. Fiecare 
pas, pe zgomotul metalic al frunzelor de aramă, sunând clar, izolat, 
ecou ştiut al unei reveniri eterne, o bucura. 

Se apropie de parapetul gârlei. Se rezemă de el rămânând cu 
privirea adâncită în mişcarea apei. Îi era greu să plece din soare, să 
intre în tribunalul acela rece. De altfel, toate erau pe sfârşite, ultima 
înfăţişare... 

În spatele ei auzea paşii oamenilor apropiindu-se şi depărtându- 
se. Deodată, ca revărsarea de apă ce cuprinde întinsul, bucuria se 
înălță, şi Maria nu înțelegea cum de nu pricepuse, atunci, demult, 
cât de imens bine îi face să poată privi astfel lumea. 

Soarele era în fața Mariei şi o orbea. Maria întinse încet mâna, 
acolo, în lumină. Puterea soarelui umpluse lumea întreagă, viața 
întreagă. 

Maria închise ochii. În inima ei era pace şi putere. 


După Inişti!, 1933. 


1 Stradă în Braşov. [nota ed. electronice]. 


— 165 —