Carlene Thompson — Taci si uita!

CARLENE 


THOMPSON 


TACI 
Sipa j 
UIIA 


W nr 


at 


CARLENE THOMPSON 


TACI ȘI UITĂ! 


Original: /f You Ever Tell (2008) 


Traducere din limba engleză de: 


PETRUȚA IONESCU 


virtual-project.eu 


A 


2010 


VP - 


2 


PROLOG 


Teresa Farr nu știuse niciodată cu exactitate ce anume o 
trezise în noaptea aceea caldă din ultima parte a lunii aprilie. 
Ochii ei se deschiseseră larg, deodată, simțindu-se mângâiată 
de briza care se strecurase prin fereastra doar pe jumătate 
deschisă, în vreme ce ledul roșu al ceasului digital aflat pe 
noptieră se schimbase de la 2:57 la 2:58, dându-și seama că 
ceva nu era în regulă. 

Câteva clipe, Teresa rămăsese nemișcată, cu ochii larg 
deschiși, asigurându-se că nu se trezise dintr-un coșmar. Cu 
toate acestea, timpul nu o ajutase să se dezmeticească. În cele 
din urmă, se trezise de-a binelea, prizonieră a unei atmosfere 
care vibra din cauza unei tensiuni palpabile - din cauza tensiunii 
și a pericolului. 

Voise să strige, așa cum făcea în copilărie, când se speria în 
miez de noapte, în vreme ce mama ei venea în fugă s-o 
liniștească. Dar acum nu mai era o copiliță. Teresa împlinise 
șaptesprezece ani, iar mama ei era bolnavă - abia mai fiind în 
stare să se comporte ca un om normal, din cauza unei stări 
depresive de care suferise toată viaţa - stare agravată de un 
divorț umilitor în timp ce Hugh, tatăl Teresei, se recăsătorise cu 
secretara lui, Wendy, mai mult păpușă decât femeie, oarecum 
timidă la cei treizeci de ani ai săi. 

Se pare că în afară de Hugh, toată lumea știa că Wendy 
divorțase de mai tânărul ei soţ, Jason, ca apoi să se 
căsătorească cu un bărbat cu 19 ani mai în vârstă decât ea, 
pentru că acesta era acţionarul majoritar și totodată 
președintele Companiei Farr Coal, o întreprindere care valora pe 
puţin 30 de milioane de dolari. Teresa și fratele ei Kent o urau 
pe Wendy, cu toate că femeia aceea lacomă reușise, Dumnezeu 
știe cum, să dea naștere unei fete încântătoare, inteligente și 
blânde, pe care o botezase Celeste și pe care Teresa nu se 
putuse abţine să n-o iubească. 

In timp ce se gândea că ceva nu era în regulă în casă, Teresa 
fusese conștientă că ar fi trebuit să se dea jos din pat, să 
meargă cât putea de repede în hol și să aprindă becul cu lumină 


VP-3 


puternică din tavan. Dar tatăl său era și așa destul de furios, 
fiindcă ea se întorsese destul de târziu acasă. Furios, ţipase la 
ea, întrebând-o cu insistenţă unde fusese, ce făcuse și mai ales 
cu cine, Doamne, Dumnezeule! Văzând că fata tace mălc, 
continuase să zbiere la ea cam zece minute, după care îi 
spusese, calmându-se, că se poate duce la ea în dormitor, 
acesta fiind situat la etaj. Teresa își imaginase că el va spumega 
de furie dacă ea va trezi întreaga casă pentru cine știe ce 
bagatelă. 

Cu toate acestea, nu reușise să închidă ochii prefăcându-se că 
nu se întâmplase absolut nimic. Dar Teresa fusese extrem de 
obosită, tristă din cauza tatălui său și înspăimântată de teamă 
din cauza /ucrurilor anapoda care se petreceau în casa ei, 
instinctul visceral îndemnând-o să încerce să descopere 
ameninţarea aceea pe care o simţea planând, în acea noapte, 
asupra familiei Farr și a casei lor. 

Dăduse la o parte pătura subţire și coborâse din pat, cu auzul 
încordat, extrem de atentă. Nu trăsese draperiile, așa că luna își 
trimitea raza argintie și fantomatică de-a lungul încăperii. Mai 
întâi avusese o ezitare, după care deschisese ușa dormitorului și 
plecase desculţă prin casă. 

La început, nu o izbise nimic ciudat. Casa era învăluită în 
liniște. Veioza Tiffany, pe care Teresa o adora, era aprinsă pe o 
noptieră aflată în apropierea băii, pentru ca micuța Celeste să 
se poată orienta, când ieșea pe coridor, dormitorul ei fiind 
poziționat cu faţa spre intrarea casei. Hugh Farr și soția lui cea 
nouă foloseau dormitorul matrimonial, aflat vizavi de camera 
Teresei. 

In secunda aceea fata înțelesese că ceva nu era în regulă. 
Noaptea, ușa dormitorului lui Hugh și al lui Wendy rămânea 
întotdeauna închisă. 

Noaptea asta era o excepţie. 

O clipă, Teresa fusese încercată de un sentiment straniu, 
după care se dusese spre veioza Tiffany, cea pe care mama ei o 
cumpărase și care îi era foarte dragă. Privind la acel lucru drag, 
care împrăștia o lumină plăcută prin abajurul translucid, 
albastru-deschis cu motive în formă de lăcustă în nuanțele 
mierii, Teresa simţise o ușoară alinare. Atingând-o, i se păruse 
că mângâie o lăbuță de iepure sau un alt totem purtător de 
noroc. O prostie, dar una care o reconforta! 


VP -4 


Rămânând lângă veioză, Teresa privi prin ușa deschisă a 
dormitorului lui Hugh și al lui Wendy, dar nu reuși să zărească 
nimic dincolo de ea. Trăsese aer în piept, înaintând în mod 
intenţionat spre ușa întredeschisă, pășind în dormitorul 
matrimonial, surprinsă, ca de obicei, de senzaţia pe care i-o 
provoca covorașul gros de sub tălpile ei. 

Mama ei ţinuse foarte mult la acest dormitor cu podeaua de 
mahon bine lăcuită, acoperită, din loc în loc, cu covoare 
Aubusson extrem de frumoase, în tonuri discrete. Wendy se 
plânsese că podeaua era rece sub tălpile ei goale, iar Hugh 
decorase cu promptitudine camera cu covorașe în nuanţe de 
roz-aprins, asortate cu draperii în nuanţa cireșelor, ornate cu 
franjuri și ciucuri. Chiar și fratele mai mare al lui Teri, Kent, care 
nu avea prea multe cunoștințe de design, nu reușea să se uite 
în acea cameră fără să aibă o strângere de inimă. 

În noaptea aceea, totuși, Teresei abia dacă-i păsase de 
decorul schimbat al dormitorului. Ea nu înțelegea de ce nu 
auzea mormăielile ușoare și ocazionale ale lui Wendy și 
fluierăturile pe care Hugh le scotea uneori, cu tot dispozitivul 
antisforăit pe care și-l cumpărase de curând, pentru a încerca să 
oprească sunetele baritonale. Dormitorul e mare, iar eu sunt 
prea departe de pat ca să aud ceva, se încurajase Teresa. 

Fata nu aprinsese lumina de teamă să nu-i trezească, dar se 
apropiase cu câţiva pași de patul mare, matrimonial, despre 
care știa că se afla chiar în faţa ei. După care se oprise iar, 
ascultând. 

Dinspre pat nu se auzea absolut nimic. Nu se auzea sunetul 
produs de cineva care se răsucea în timpul somnului, nici 
mormăielile lui Wendy, nici sforăitul sau sunetele întretăiate 
emise de Hugh, dar nici sunetul ușor și profund a doi oameni 
care dormeau adânc și liniștit, Teresa nu auzise absolut nimic. 

Însă ea simţise ceva - un miros proaspăt, puternic și metalic. 
Metalic. Simţise miros de sânge, iar acum îl adulmeca și 
împrejurul patului. Nu e sânge, își zisese ea, cu încăpățânare. Te 
sperii de una singură! 

Folosindu-și toată voinţa pe care o avea, înaintase spre 
capătul patului, după care o luase spre partea unde dormea 
Wendy. Teresa decisese că era mai indicat s-o trezească pe 
Wendy, și nu pe Hugh, care ar fi țipat din nou la ea, așa că 
întinsese ușor mâna stângă, atingând încet, pe sub pătură, 


VP-5 


piciorul lui Wendy. Wendy nu făcuse nicio mișcare. 

La parter, ceasul cu pendulă bătuse de trei ori la rând. Ceasul 
aparţinea de asemenea mamei ei, iar Teresa îi adorase 
întotdeauna design-ul elegant și timbrul grav al bătăilor, dar, în 
noaptea asta, ele sunau parcă ameninţător și straniu. Trăsese 
adânc aer în piept, forțându-se să mai facă vreo doi-trei pași, 
tălpile ei strivind porţiunea de covor de dedesubt, chiar în 
secunda în care mâna ei atinsese în treacăt abdomenul plat al 
lui Wendy, aproape cufundându-se într-o tăietură adâncă. 

Moartă de frică. Teresa începuse să ţipe. Işi retrăsese repede 
palma de pe pântecul lui Wendy și când și-o pusese peste gură 
realizase că ea era plină de sânge care, în secunda aceea, se 
scurgea pe podea, iar fata începuse din nou să ţipe. După 
aceea, fără să stea pe gânduri, alergase spre perete, apăsând 
pe întrerupător. Wendy alesese pentru budoarul ei cele mai mari 
candelabre posibile, așa că Teresa făcuse să se reverse în 
încăpere o mare nesfârșită de lumină. Camera căpătase imediat 
o înfățișare ameţitoare, orbind-o, pentru un moment. Închisese 
ochii, după care îi deschisese și-i văzuse pe cei din pat așa cum 
erau în clipa aceea: plini de sânge, scăldaţi într-un sânge roșu 
ca focul. 

Teresa nu se gândise că vocea ei sfâșiase brusc liniștea 
nopții. Simţise cum se îndepărta cu mișcări stranii imaginea 
aceea înspăimântătoare, alergând pe partea de pat pe care era 
lungit tatăl ei, răsturnat pe o parte, ca o insectă care se 
pregătea de împerechere, cu gâtul înjunghiat, în vreme ce din 
tăietura adâncă din pântecul său ţâșnea sângele. Braţul lui 
stâng părea să se întindă spre Wendy, al cărei chip frumos de 
altă dată fusese transformat într-o bucată de carne de 
nerecunoscut, plină de tăieturi și găuri. Șuviţele ei blonde erau 
răspândite pe perna albă de satin, ude și pline de sânge. 

Teresa se trăsese înapoi, ușor, străduindu-se să nu vomite, 
realizând că tremura toată. Auzise cum Great Dane, câinele 
familiei vecine, începuse să latre și să schelălăie nerăbdător. 
Teresa ridicase privirea, zărind prin una dintre ferestrele 
dormitorului luminile puternice ale casei de alături, despre care 
știa că sunt tot de la dormitorul matrimonial, situat în dreptul 
celui al lui Wendy și Hugh. Țipetele ei și lătratul câinelui îi 
treziseră pe vecini, se gândise ea, ușurată. Se forțase să nu mai 
țipe preţ de o clipă, cât să-și tragă sufletul, umplându-și 


VP-6 


plămânii cu aerul de care avea atâta nevoie. După care, în 
mintea ei apăruse brusc Celeste, fetița în vârstă de opt ani. 

Fără să se gândească de două ori, stinsese luminile, ca și cum 
acestea ar fi putut să deranjeze pe cineva, după care părăsise în 
fugă dormitorul tatălui ei, alergând de-a lungul holului și 
lovindu-se, pe întuneric, de o măsuţă veche. Scosese un țipăt, 
împiedicându-se și căzând într-o parte, lovindu-se de trupul 
bombat și robust al unui adult. 

— Nu. Vă rog, reușise Teresa să îngaime, înainte ca durerea 
să-i sfâșie brațul stâng, durerea aceea pe care ţi-o provoacă 
lama unui cuţit bine ascuţit, care taie în carne vie. O, Doamne, 
mi-a venit și mie vremea să mor, își zisese ea. 

In vreme ce Teresa apăsa tare gaura din brațul ei, persoana 
se apropiase puţin mai mult de ea, iar fata simţise o aromă 
familiară. Aroma de pădure a lemnului de santal. Mama ei 
avusese întotdeauna aroma aceea a lemnului de santal, gândise 
Teresa, cu mintea aiurea, încercând să zărească silueta de lângă 
ea, ascunsă în întuneric - silueta unei persoane mult mai înalte 
decât ea, care purta o haină din material plastic sau din vinilin, 
alunecos, cineva al cărui chip părea ascuns sub o glugă uriașă, 
cu ochii lăsaţi în jos. 

Cuprinsă de groază, Teresa rămăsese nemișcată, asemenea 
unui animal care aștepta atacul fatal și inevitabil. În secunda 
aceea, chiar încetase să respire, dar privirea îi alunecase într-o 
parte. Observase cum mâna înmănușată în latex se mișca ușor 
sub glugă, în vreme ce degetele se ridicară în dreptul buzelor, 
acestea rostind un blând „$șș”. Sunetul reverberase fantomatic 
în creierul Teresei, în vreme ce ea se uitase cum silueta se 
îndepărta, ca într-un vis - din ce în ce mai departe, coborând 
scara, după care auzise cum deschide ușa de la intrare și iese. 

Timp de o secundă, Teresa rămăsese nemișcată, prea uimită 
ca să facă vreun pas, prea șocată ca să bage în seamă mai mult 
decât vag durerea care-i săgeta braţul. După aceea, câteva 
picături de sânge fierbinte se scurseseră pe piciorul gol, trezind- 
o la viaţă pe neașteptate. Silueta fantomatică venise mai 
devreme dinspre intrare - acolo unde se afla dormitorul lui 
Celeste. 

— Celeste, bâiguise Teresa, vocea ei abia strecurându-se prin 
gâtul strâns parcă cu menghina, înghiţise de câteva ori, 
alergând ca vântul de-a lungul coridorului, reușind să strige apoi 


VP -7 


cu putere: Celeste! 

În clipa în care ajunsese în dreptul dormitorului fetiţei, se 
oprise brusc. Începuse să gâfâie, în timp ce inima părea gata să- 
i sară din piept, rupându-i coastele. Durerea din braţ devenise 
nesemnificativă. Nu pot, își zisese ea, și, preţ de o secundă, 
timpul păruse să se oprească în loc. Nu pot să intru în cameră. 

Cu toate acestea, corpul nu dăduse ascultare minţii, iar ea 
pătrunsese tiptil înăuntru, cu toate că nu era în stare să aprindă 
lumina. Lumina lunii îi dezvăluise patul răvășit. Încet, teribil de 
înspăimântată, Teresa se orientase după lumina veiozei de 
veghe a lui Celeste - o veioză sub formă de căluț, de culoare 
albă, pe care Teresa i-o tăcuse cadou de Crăciun, o veioză pe 
care fetița o adora și pe care o numise „Fulg de nea”. 

Teresa făcuse câţiva pași spre pat. Murmurase „Celeste”. 
Liniște. Dar veioză nu lumina nicio pată de sânge. Teresa își 
pusese palmele pe marginea păturii și așternutului. Nimic. Patul 
era gol. 

Ridică privirea și observă cutia de jucării aproape goală lângă 
veioză. În cele din urmă, începând să tremure aproape 
incontrolabil, Teresa se străduise să străbată distanţa până la 
cutie, ridicase capacul, și o zărise pe Celeste care stătea 
ghemuită ca o minge, într-un colț al cutiei. Teresa observase, în 
secunda aceea, și petele de sânge pe care se așteptase să le 
vadă pe pat. Copila se pare că încercase să se ascundă - 
încercase, dar nu reușise. 

— Nu, bâiguise Teresa, simțind cum o cuprinde ca un val rece 
o imensă tristețe, scoțând din cutie trupul rigid al fetiţei. 

— Celeste, șoptise ea cu disperare, bâlbâindu-se. Să nu fii 
moartă! O, Doamne, draga mea, te rog, să nu fii moartă! 

— Nu sunt, zisese fetița, vorbind cu un glas răgușit și plat. 
Nu... nu... nu sunt moartă. 

Teresa, tremurând din toate încheieturile, izbucnise într-un 
torent de lacrimi, lacrimi de ușurare, neștiind că Celeste nu avea 
să mai vorbească timp de opt ani de zile de atunci încolo. 


VP-8 


Opt ani mai târziu 
1. 


Doriţi și desert? 

Frumoasa chelneriţă de la restaurantul Bennigan zâmbi, stând 
cu fața la Celeste Warner. Celeste îi întoarse privirea, cu niște 
ochi albaștri ca marea larg deschişi, buzele aproape perfecte 
surâzând, părul ei lung și blond legat la spate cu o panglică 
îngustă din catifea de culoare roz, eliberându-i fruntea netedă. 

— Cred că ne-am ghiftuit deja, nu? întrebă vesel Jason 
Warner, privindu-și fiica în vârstă de șaisprezece ani ca și cum 
ar fi așteptat un răspuns. Nu-l aștepta. Ea nu mai rostise niciun 
cuvânt de la moartea mamei sale, din clipa în care fusese 
înjunghiată în abdomen, acasă, în locuinţa familiei Farr. Jason se 
uită din nou la chelneriţă, care părea să nu bage de seamă 
tăcerea și imobilitatea lui Celeste. li mai servise pe Jason și pe 
fiica lui. Cred că vom cere nota de plată. Apropo, mâncarea a 
fost excelentă! 

— Mulţumesc! Chelneriță părea atât de încântată, încât ai fi 
zis că ea însăși pregătise mâncarea. Vă las nota de plată și vin 
s-o iau peste vreo două minute. Nu-i nicio grabă! 

Jason nu putu să nu observe privirea gravă pe care i-o aruncă 
patronul chelneriței. Era 12:55, iar la ora aceea, sâmbăta, 
Bennigan era foarte aglomerat. Jason știa că acesta nu agrea 
ideea de a îndemna clienţii localului să mai stea. El deschise 
repede mapa mică din vinilin negru, se uită la notă, strecură 
înăuntru o bancnotă de douăzeci și una de zece dolari și apoi se 
uită la fiica sa. 

— Am lăsat bani suficienţi pentru mâncare și un bacșiș pentru 
ospătărița noastră, astfel ca ea să nu se mai deranjeze să aducă 
restul, explică el. 

Celeste abia clipi. Ce n-aș da să te văd zâmbind, își zise el în 
gând. O, nu m-aș supăra dacă ai începe să tipi, furioasă. Odată 

vVP-9 


auzise cum cineva comentase despre Celeste că ar fi avut „o 
expresie bovină”, iar el fusese furios, din cauza insultei, dar și 
pentru că persoana aceea spusese un adevăr. Dincolo de 
frumusețea ei, Celeste nu arăta mai multă emoție decât o vită 
mulțumită de traiul ei. 

Jason aruncă o privi în jur, încercând să pară vesel și să-și 
ascundă gândurile sumbre. 

— Doamne, locul acesta e mai aglomerat decât mi-am 
imaginat că va fi, nu-i așa, scumpo? Nimic. Pe lângă ei trecu un 
grup de oameni, râzând și discutând, animația lor rănindu-l pe 
Jason la fel de tare ca și aerul straniu de mulțumire al fiicei lui. 
Hotărât să nu cadă pradă depresiei, Jason se bătu cu palma 
peste abdomenul suplu, zâmbind. Am mâncat prea mult, 
Celeste. Dar tu? Nimic. Ești gata să mergem în parc? 

Jason aşteptă ca un grup de persoane să treacă pe lângă ei, 
după care se ridică. In loc să se ridice și să-l urmeze în tăcere și 
cu capul în jos, ca de obicei, fata rămase complet nemișcată. 
Jason era obișnuit ca ea să se ridice imediat de la masă și 
pentru că știa acest lucru el chiar făcuse câţiva pași spre ușă, în 
secunda în care observă că Celeste rămăsese la masă, în 
separeu. Se întoarse cât ai clipi lângă ea. Fata stătea împietrită 
într-un fel care nu-i era deloc caracteristic, cu fruntea brăzdată 
de linii. Apoi, își dădu capul pe spate, strâmbând ușor din nas, 
ca și cum ar fi adulmecat ceva. Surprins de ușoara reacție din 
partea ei, Jason se strecură nerăbdător înapoi la masă, privind-o 
de aproape pe Celeste. 

— S-a întâmplat ceva, scumpo? 

Celeste se încruntă, trase adânc aer în piept, după care își 
tinu respiraţia. El nu o văzuse de ani de zile încruntându-se. 
Jason rămase ca vrăjit, după care fu cuprins de o stare de 
neliniște. Bennigan era mereu aglomerat în zilele de sâmbătă, 
dar acum părea că jumătate din Point Pleasant venise să ia 
prânzul aici. Localul era animat, multă lume trecând pe lângă 
masa lor. Trebuia să o duc pe Celeste într-un loc mai liniștit, mai 
puţin aglomerat, gândi el. „O presezi prea tare”, îi zicea mama 
lui, adesea, iar el scrâșnea din dinţi. 

In clipe ca acestea, totuși, Jason își spunea că tot ceea ce 
făcea mama lui, Fay, o femeie lipsită de tact, era din dragoste și 
dintr-o mare grijă și vigilență. Fără să ezite, o luase în grija ei pe 
Celeste, imediat după ce Wendy fusese omorâtă. 


VP - 10 


— Tu nu poţi să ai grijă de ea, îi zisese, cu responsabilitate, 
după ce Celeste fusese externată din spital și după ce își 
revenise în urma rănii prin înjunghiere pe care o suferise. 

Din punct de vedere fizic, fata se recuperase totalmente, dar 
rănile emoţionale păreau încă nevindecate. Doi medici psihiatri 
și doi psihologi fuseseră de acord că tăcerea și tulburarea 
emoţională a lui Celeste se datorau șocului pe care îl suferise. 
Doi ani mai târziu, aceștia declaraseră că sunt aproape siguri că 
tăcerea devenise, cu vremea, un act voluntar, iar ea se prefăcea 
că nu simte nimic. 

— Creierul lui Celeste nu a fost afectat. Faptul că tace și că 
pare detașată este exclusiv alegerea ei, îi spusese lui Jason unul 
dintre medici. Nu știu sigur care este motivul - poate că nu vrea 
să discute despre crimele cu pricina și despre faptul că a fost 
atacată. Cu toate acestea, nu va continua la nesfârșit așa. Aveţi 
răbdare, domnule Warner. Când va fi pregătită, Celeste va vorbi. 
Așa că Jason o dusese pe Celeste acasă la Fay, iar aceasta 
începuse să-i demonteze argumentul, și anume că a avea 
singuri grijă de ea ar reprezenta o povară prea mare, fiind 
necesar ajutorul unei persoane calificate. 

— Nu fi prost, declarase ea. Așa-zișii „profesioniști nu au 
ajutat-o cine știe ce pe Celeste. Ba mai mult, dacă mă lași să o 
ajut, îmi faci chiar o favoare. Si, în același timp, ţie însuţi. Acum, 
că tatăl tău nu mai e, stau toată ziua singură acasă, și simt că 
îmi pierd minţile. Sunt rezistentă ca un cal, așa că îmi doresc să 
fac ceva folositor. Voi aveţi nevoie de mine, iar eu de voi. Ține 
minte ce spun - totul o să meargă ca uns. 

Și așa fusese, numai că, în secunda asta, Fay Warner ar fi 
foarte supărată pe el, își zise Jason, amărât. Ea i-ar sublinia că el 
știa deja că acel restaurant va fi plin ochi, având în vedere că 
parcarea era plină și ea. l-ar spune că nu ar fi trebuit să aleagă 
acel local doar pentru că /ui îi plăcea atmosfera de acolo. Ea 
ar... 

Pe neașteptate, Celeste se aplecă spre Jason, privindu-l 
insistent și pătrunzător, vorbind cu o voce răgușită, din cauza 
nefolosirii ei de atâta amar de timp. 

— In noaptea aceea, lumina lunii era destul de puternică, dar 
eu tot am aprins veioza de veghe - pe „Fulg de nea”, cea în 
formă de căluţ, pe care am primit-o cadou de la Teri. lubeam 
acea veioză, pentru că avea formă de cal, dar și pentru era un 


VP -11 


dar din partea lui Teri. 

Jason se holbă la fiica lui, cu ochii gri larg deschişi și cu gura 
întredeschisă. La început, fu uimit doar de faptul că, după opt 
ani, lungi, fiica sa vorbea în sfârșit. După aceea, se simţi cuprins 
de ușurare și de bucurie pentru că medicii avuseseră dreptate - 
momentul acela venise în clipa aleasă de ea însăși. In final, 
tresărind înspăimântat, Jason realiză că Celeste vorbea despre 
noaptea în care mama ei fusese ucisă. 

Liniile de pe fruntea lui Celeste se adânciră, ochii i se 
îngustară, vocea ei lipsită de emoție căpătă o nuanță dură: 

— Eu tocmai ieșeam din baie în secunda în care cineva 
deschidea ușa de la dormitorul mamei, fără zgomot și pe furiș. 

Jason își atinse cu limba buzele uscate și, după un minut, 
reuși să o întrebe: 

— Cine ieșea din dormitorul mamei tale? 

Celeste avea un aer buimac. 

— N-am reușit să văd decât o glugă. 

— O glugă? Celeste aprobă. Nu poţi să spui nimic în legătură 
cu persoana aceea? 

— Purta ceva lung, negru - părea o capă, dar poate că era 
doar o pelerină lungă. lar ochii... erau mari și încercănaţi, avea 
niște cearcăne mari. Celeste se cutremură. Eu nu eram în stare 
să mă mișc. Il strângeam în brațe pe Yogi, doar atât. Yogi, își 
aminti Jason, ursuleţul ei mare, umplut cu vată. Persoana aceea 
a scos un zgomot puternic, de surpriză. Nu știa că mă aflam 
acolo. După care a sărit la mine cu un cuţit, atât de repede, că 
nici nu mi-am putut da seama ce se petrece. Cuţitul l-a străpuns 
pe Yogi. Ştiam că m-a înjunghiat și pe mine, dar n-am simţit 
nimic. O parte din sângele meu s-a impregnat în materialul din 
care era făcut Yogi. Una dintre asistente mi-a spus că acesta a 
fost motivul pentru care a fost dat la gunoi. Eu îl iubeam atât de 
mult pe Yogi, și din cauza acelei persoane a trebuit să-l arunc! 

Afurisită asistentă, își zise Jason furios. Nu-și dăduse seama că 
avea de-a face cu o fetiță traumatizată? 

Celeste începu să plângă, prima lacrimă scurgându-i-se încet 
pe obraz. 

— După ce am fost înjunghiaţi, eu l-am ţinut strâns în braţe pe 
Yogi și am fugit în camera mea. 

Jason se forţă să nu rostească niciun cuvânt. Fiica lui îl privea 
cu ochii larg deschiși, plini de groază și durere, prima expresie 


VP - 12 


pe care o citea în ei după atâţia ani, care păruseră o eternitate. 
Se aplecă, îi luă mâna, iar degetele ei le strânseră pe ale lui, 
exact ca un bebeluș. El rosti încet și cu blândetțe: 

— Îmi pare rău pentru ce a păţit Yogi, dar cred că el e cel care 
ţi-a salvat viaţa. Asta l-a făcut fericit, probabil. Pe obrazul lui 
Celeste apăru o nouă lacrimă. Scumpo, în dormitor ai fost 
înjunghiată de persoana aceea? 

— Nu. Ti-am spus că m-a înjunghiat pe hol. După care am 
fugit în dormitor. 

Poliţia presupusese că Celeste auzise pe cineva care umbla 
prin casă, după care se ascunsese în cutia pentru jucării, acolo 
unde fusese înjunghiată de criminal. Crezuseră că picăturile de 
sânge, care proveneau de la Celeste, se scurseseră pe hol de pe 
cuțitul ucigașului, atunci când ieșise din camera fetei, 
îndreptându-se apoi spre dormitorul soţilor Farr. Acum se părea 
că urmele de sânge le lăsase chiar Celeste, atunci când fugise 
înapoi în dormitor. 

— Dar persoana aia avea de gând să mă înjunghie iar. A venit 
după mine, zise Celeste pe un ton cuprins de frenezie, vocea ei 
înălțându-se, de parcă s-ar fi temut să nu-și piardă din nou, pe 
neașteptate, abilitatea de a vorbi. Odată, mă jucam cu Teri, iar 
ea mi-a spus că acea cutie de jucării poate fi o ascunzătoare 
ideală, pentru că era aproape goală. Așa că m-am băgat acolo. 
Dar când să închid capacul, am auzit cum cineva se apropia de 
dormitorul meu. Mi-am dat seama că de data asta o să mă 
omoare. După aceea am auzit un țipăt. Și câinele vecinilor a 
început să urle și să latre, trezindu-i și pe ceilalţi câini, fiindcă au 
început cu toţii să latre. Celeste se opri, de parcă n-ar mai fi 
avut aer, apoi ea rosti cu un glas obosit: lar eu n-am fost ucisă. 

Jason știa că nu trebuia să continue șirul întrebărilor adresate 
lui Celeste într-un restaurant aglomerat, dar se temea că, dacă 
vor pleca de acolo, fata nu se va mai putea concentra și astfel 
va intra din nou în lumea tăcerii și cine știe cât ar fi rămas iar 
așa, luni, poate ani de zile. El sorbi puţină apă, își drese glasul și 
o întrebă aproape în șoaptă: 

— Scumpo, chiar nu știi cine te-a înjunghiat? 

— Nu cred... Buzele ei tremurară. Nu. 

Ochii lui Jason se îngustară. 

— Fii atentă ce ai spus prima dată. Wu cred. Celeste, pe cine 
ai văzut? 


VP - 13 


— Pe nimeni, zise Celeste, cu încăpățânare. Dar am simţit un 
miros, ceva dulceag. Vorbi grăbit, ca și cum ar fi vrut să evite 
restul interogatoriului. Am simţit aceeași aromă acum câteva 
minute. 

— Aici? gâfâi Jason. 

Celeste aprobă, ușor nehotărâtă. Jason întoarse repede capul 
într-o parte, după care reveni spre fiica sa, rugându-se să nu fi 
auzit nimeni vorbele ei, ori să fi observat cum el îi cercetase 
rapid cu privirea pe cei din local. 

— Celeste, de ce ai început să vorbești tocmai azi? 

Fata arăta ca și cum cuvintele i-ar fi fost smulse cu forța. 

— Din cauza acelei arome. Și a gălăgiei. Și a unei voci anume. 
Dintr-odată, am simţit că m-am întors în noaptea aceea, iar 
cuvintele s-au născut singure, chiar dacă eu nu aveam de gând 
să vorbesc. Pur și simplu m-a luat prin surprindere, de- 
adevăratelea. Și m-a speriat, adăugă Celeste, resemnată. 

— Înţeleg. Jason îi vorbi cu blândețe: Draga mea, tu poţi să 
vorbești de ceva vreme, am dreptate? 

Celeste păru că se dă bătută. 

— Mddda. După ce am fost înjunghiată și mami a murit, chiar 
nu puteam vorbi. Nu știu de ce nu puteam. Și, în plus, eram tot 
timpul foarte, foarte speriată. Și eram... 

Era evident că ea căuta un cuvânt anume. 

— Șocată? o ajută Jason. Îngrozită de ceea ce a păţit mămica 
ta? 

— Daaa. Șocată. Îngrozită. Aș fi vrut să mă aflu într-un loc 
întunecat și secret, unde să nu-mi poată face nimeni rău, așa că 
m-am ascuns acolo. În capul meu, nu într-un loc concret, dar am 
încercat să nu mă gândesc la absolut nimic. Am încercat să dau 
impresia că nu mă gândesc la nimic. lar de vorbit, nu am vorbit 
fiindcă așa am vrut eu. Celeste zâmbi scurt către tatăl ei. Pot să 
și scriu, tati. Și când am fost rănită puteam să scriu și am tot 
exersat din clipa în care am ieșit din ascunzătoarea mea 
secretă. Când am luat lecţii în spital și, după aceea, când mi-ai 
adus profesori acasă, am mai scris puţin, dar nu am arătat 
niciodată cât de bine reușeam să scriu, fiindcă știam că lumea 
mă va lua la întrebări, interesându-se de noaptea aceea 
groaznică, dorindu-și ca eu să le răspund în scris. lar asta ar fi 
fost la fel de groaznic ca și cum aș fi vorbit de cele întâmplate 
atunci. Nu vreau să vorbesc despre cele întâmplate, tati. Să nu 


VP - 14 


mă obligi, te rog frumos, îl imploră Celeste pe Jason. Dacă o să- 
mi pui multe întrebări, o să mă întorc în locul meu secret, acolo 
unde sunt în siguranţă. Poate că nici nu mai ies de acolo, pentru 
că mi-e foarte frică, tată. Poate că-mi va fi frică toată viaţa. A 
fost atât de groaznic... atât de groaznic. 

Celeste începu să tremure din tot corpul. Jason îi strânse 
mâna delicată, dar ea și-o retrase, frângându-și nervoasă 
degetele. Fata se întoarse ușor, privind de jur-împrejur. Jason 
privi atent, în vreme ce ochii ei păreau să străbată până foarte 
departe. Ori făceau asta, ori priveau înăuntrul sinelui ei, 
amintindu-și. Se gândi că o pierduse din nou, că, de acum 
încolo, ea nu avea să mai scoată niciun cuvânt. În cele din urmă, 
fața ei păru să se înăsprească, părând să exprime o anumită 
răutate. Ea îl privi vesel, aproape poznaș, după care lăsă capul 
într-o parte, interpretând cu voce tare: 


Ceasul a bătut ora trei. 

Si Moartea a venit să mă ia. 
Când ochii i-am deschis. 

În fata mea am văzut-o pe Teri! 


Cei din jur își întrerupseră conversațiile, toate lumea 
întorcând capul spre frumoasa adolescentă. Undeva se auzi un 
pahar care se făcu ţăndări, în clipa în care se lovi de podea. 
Spre disperarea lui Jason, Celeste repetă cu și mai mare 
insistenţă: 

— Ceasul a bătut ora trei, și Moartea a venit să mă ia, Când 
ochii i-am deschis, În faţa mea am văzut-o pe Teri! În vreme ce 
în jurul lor se așternu liniștea, de pe chipul supt al lui Jason 
dispăru și ultima pată de culoare, el realizând că se holba la fiica 
sa, exact ca și ceilalţi clienţi ai restaurantului. In cele din urmă, 
Celeste trase adânc aer în piept, se lăsă pe spate, îi zâmbi larg 
și cuceritor tatălui ei, după care rosti pe un ton plin de blândețe: 
Sunt o fetiţă extrem de norocoasă. 


2. 


O margarita cu gheaţă, o piha colada și un coniac Alexander, 
repetă chelnerul celor trei doamne care stăteau în apropierea 
VP - 15 


scenei de la Club Rendezvous. 

— La piha colada, vreau tre; cireşe, preciză Teresa Farr, 
ridicând vocea peste muzica interpretată live de formaţie. 

Chelnerul o privi, prefăcându-se șocat. 

— O cireașă în plus? Domnișoară Farr, vreţi să distrugeţi 
bugetul clubului pe luna asta? 

— O s-o plătesc și pe a treia. 

— In regulă, banii sunt ai dumneavoastră, oftă chelnerul, 
prefăcându-se disperat. După care îi făcu cu ochiul Teresei. Vin 
imediat, doamnelor! 

Femeia cu păr lung blond-roșcat, în nuanţa căpșunei, o lovi cu 
cotul. _ 

— Ţi-a făcut cu ochiul, Teri. In plus, e și drăgut. 

— Și mai e și suficient de bătrân ca să lucreze aici, Sharon. 
Teresa râse, uitându-se la cumnata ei. Părul negru, lung și 
mătăsos, dat după ureche, dădea la iveală o pereche de cercei 
de argint, care se asortau cu un top argintiu și o pereche de 
pantaloni-pană, de culoare neagră. Tipul a luat trei lecţii chiar 
după ce am început cursurile școlii de echitație, dar i-a fost prea 
teamă să continue. Nu mă întâlnesc niciodată cu bărbaţi cărora 
le este frică de cai. 

— Tu nu te întâlnești cu nimeni, spuse cea de a treia doamnă, 
Carmen, cea mai în vârstă dintre ele. Avea pomeţii înalţi, nas 
îngust, ochi albaștri-gri și un păr castaniu lung până la umeri, în 
care se ghiceau câteva șuviţe de culoarea bronzului. Teresa știa 
că, de la șaisprezece la douăzeci și cinci de ani, Carmen fusese 
model. „Am apărut doar în câteva cataloage”, spunea ea, fără a 
da foarte mare importanţă momentului. „Nu am prezentat 
niciodată pe podium - am fost cu doi centimetri mai scundă și 
nu m-am încadrat în standardele industriei modei.” Acum 
sărbătorim cea de a douăzeci și șasea aniversare a zilei tale de 
naștere. Teri, glumi ea. Aj renunțat deja la bărbaţi? 

— Nu, Carmen. M-am grăbit să încep cursurile școlii de 
echitație, dar aș putea să-ți adresez aceeași întrebare. Tu ai 
renunţat la bărbaţi? 

Carmen pufni în râs. 

— Eu sunt cu douăzeci și șase de ani mai mare decât tine. 

— Dar arăţi numai cu zece ani mai mare decât mine. 

Carmen își dădu ochii peste cap. 

— Aș vrea eu. Oricum, oamenii au încredere în mine, fiindcă 


VP - 16 


am fost măritată. Eu sunt văduvă și cred că voi rămâne singură 
toată viaţa, după cât de adormită sunt. 

— Adormită! Teri pufni în râs. Doamne, tu poţi fi oricum, dar 
nu adormită, Carmen. Eşti plină de viaţă, optimistă, amuzantă - 
de aceea ai fost o prietenă minunată pentru mama. Și dacă nu 
ai realizat că a; rămas la fel de uimitoare, atunci înseamnă că nu 
ai băgat de seamă câţi bărbaţi îţi aruncă priviri pofticioase, 
atunci când vii aici. 

Carmen zâmbi. 

— Bag de seamă că ai nevoie de ochelari. 

— Am lentile 20 cu 20. Acum, vorbind serios, totuși, ești 
văduvă de nouă ani și abia dacă te-ai întâlnit cu cineva, din câte 
știu. A 

— Asta din câte ști; tu. Ochii lui Carmen licăriră. In afară de 
asta, îmi place să fiu puternică și independentă, ca tine, Teri. 

— Carmen, nu o scoate pe Teri atât de repede din joc, o 
întrerupse Sharon, cea care părea întotdeauna preocupată să-i 
găsească un soţ Teresei. Propria ei viaţă se concentra în jurul 
soțului ei - fratele Teresei, Kent - și a fiului lor, Daniel, care era 
leit Sharon - cu faţa în formă de inimă, nas scurt, ochi cafenii și 
catifelaţi și o mulțime de pistrui. lar tu, Teri, doar nu crezi că 
drăguţa de Carmen a renunţat într-adevăr la bărbaţi. Sunt 
sigură că în viaţa ei există cineva. De fapt, știu că există. 

Carmen ridică o sprânceană, perfect arcuită, în direcția lui 
Sharon. 

— O, da? Și cine e bărbatul acesta misterios? 

— Herman Riggs îţi spune ceva? 

— Ooo, Doamne, mormăi Carmen. £/? El e deja istorie. 

Teresa se prefăcu oripilată. 

— Carmen, nu te-ai întâlnit decât de câteva ori cu el și deja l- 
ai aruncat la gunoi? Nu i-ai dat bietului băiat nici măcar o șansă! 

— Asta fiindcă „bietul om” locuiește încă cu mama lui, 
vorbește întruna despre ea, iar la a treia întâlnire era extrem de 
entuziasmat pentru că ea urma să-l înveţe cum se croșetează 
un pulover. Teri și Sharon pufniră în râs. Dacă voi avea de gând 
să mă recăsătoresc vreodată, pot găsi pe unul mai acătării 
decât Herman. 

Teresa afișă o expresie de regret. 

— Cred că Herman va trebui să-și caute iubirea în altă parte. 

— A găsit-o deja, zise Carmen, ironic. Pe mama sa! 


VP - 17 


Cele trei femei râdeau în secunda în care chelnerul reveni la 
masa lor cu băuturile, subliniindu-i că îi adusese Teresei patru 
cireșe, cu condiţia ca ea să nu-i pomenească șefului lui despre 
asta, fiindcă, în caz contrar, va fi dat afară cât ai clipi. 

— Nu cred că va fi vreo problemă dacă cireașa în plus este 
pentru Teresa, îl liniști Carmen. Patronul Clubului Rendezvous a 
fost logodnicul lui Teri, până când fata a pus capăt relaţiei și i-a 
frânt omului inima, încă îi duce dorul. 

— Ei drăcie! izbucni tânărul chelner. Domnul MacKenzie o 
iubește pe domnișoara Farr? 

Fața slabă și bronzată a Teresei, moștenire a neamului 
Shawnee, se înroși brusc. 

— Nu, nu este. Noi am avut o relație cu mult timp în urmă. Ea 
se uită fix la Carmen. Ți-aș fi recunoscătoare dacă ai vorbi mai 
încet. Jumătate dintre cei prezenți au aflat în secunda asta că eu 
și Mac am avut o relaţie. 

— Lumea știe deja lucrul acesta. Carmen zâmbi, iar chelnerul 
plecă de lângă masa lor, evident nerăbdător să „dea” vestea și 
colegilor lui, la fel de tineri, care se fâțâiau între bar, mese și 
înapoi. 

Teresa urmări schimbul rapid de replici, după care urmară 
acele priviri furișe în direcţia ei. 

— la uite ce ai făcut! 

— Eu nu am spus decât adevărul, zise Carmen, cu inocenţă, 
făcându-i cu ochiul lui Sharon. Nu? 

— Da. Sharon zâmbi, dar, în același timp, era jenată de 
situaţie. Spatele ei devenise ţeapăn, iar veselia îi pierise din 
voce. Lui Kent nu-i plăcea bârfa legată de acest subiect. 

— Ei bine, ei chiar au fost logodiţi, și, deși Teri a fost cea care 
i-a dat papucii, eu nu cred că a fost atât de indiferentă în 
legătură cu Mac, pe cât pretindea. 

— Carmen, tu chiar trebuie să te ocupi de rubrica pentru 
îndrăgostiți. Teri își luă paharul cu băutură. O să vorbesc cu 
patronul ziarului, luni de dimineaţă, să te angajeze. 

— Perfect, replică entuziastă Carmen. M-am săturat de slujba 
mea de la „Trinkets and Treasures”. După cum tu singură ai 
subliniat, nu-s deloc o adormită. Sunt mult prea vie ca să fiu 
patroana și vânzătoarea unui magazin de cadouri. E plictisitor! 

— Eu și Mac am fost logodnici cu milenii în urmă, continuă 
Teri neobosită, luând încă o înghiţitură. Eu aveam atunci 


VP-18 


douăzeci de ani. Eram o copilă, pe bune, romantică și foarte 
ușor de impresionat. A fost ceva trecător. O pasiune de 
moment. Eu nici măcar nu mă mai gândesc la Mac. Chiar de/oc. 
Și sunt sigură că nici el nu se gândește niciodată la mine. 

— Da? Carmen aruncă o privire în direcţia lui Mac. Ei, chiar 
dacă nu se gândește la tine, în seara asta nu-și ia ochii de la 
tine. 

— Carmen, nu fi ridicolă! 

— Crede-mă, s-a tot învărtit în jurul barului, vorbind ostentativ 
cu clienţii, dar, în realitate, s-a holbat tot timpul la tine, insistă 
Carmen în continuare, după care surâse cu satisfacție. Ba mai 
mult, acum se îndreaptă spre noi. 

— O, nu! exclamă Teri. 

— O, da! Carmen atinse mâna Teresei. Lasă băutura jos. Deja 
ai paharul jos. Și nu mai face figura asta fâstăcită. 

— Nu sunt făstăcită. Teresa trânti paharul pe masă. De ce aș 
fi? Eu doar... 

— Bună seara, doamnelor! Bărbatul stătea lângă ele de parcă 
le întâlnise din întâmplare. Arăta de vreo treizeci de ani, cu 
pielea arsă de soare, cu gropiţa din bărbie, cu câteva linii 
orizontale pe frunte, pe dedesubtul părului bogat de culoare 
brun-roșcată. El le învălui pe toate într-un zâmbet cuceritor, în 
vreme ce ochii de culoarea alunei zăboviră o clipă asupra 
Teresei. Vă simţiţi bine? 

— Este ziua mea de naștere, zise Teresa brusc. 

— Și nu sărbătorești în mod tradiţional, cu prietenii apropiaţi 
și familia? 

— Mai devreme am sărbătorit în stil tradiţional, îi zise 
Carmen. După aceea, am scăpat de toată lumea, l-am lăsat pe 
Kent să aibă grijă de fiul lui și am venit aici, ca să avem parte de 
o distracţie adevărată. 

— Mă bucur că consideraţi Clubul Rendezvous un loc 
distractiv, domnișoară Norris, zise Mac. 

— Carmen, te rog. In plus eu - noi - iubim acest local. Nu-i 
așa, Teri? 

— Uhh, da. E... drăguţ. Fata simţi cum roșește, gata să 
dărâme paharul aproape gol de pe masă. La dracu’, îi scăpă, 
prinzându-l la timp. De ce se purta ca o adolescentă? Și de ce 
avea Mac și acum zâmbetul acela cu gropiţă care-i făcea inima 
să-i bubuie mai tare? Clubul are o atmosferă aproape plăcută, 


VP-19 


adăugă ea. 

— O, ce întorsătură plăcută, Teri, zise Mac sec. Ridică privirea 
spre Sharon. Nu te-am văzut de-o veșnicie. Clubul e deschis de 
opt luni, iar tu și Kent nu aţi trecut niciodată pe aici. 

— Kent e ocupat mereu seara. Sharon vorbea precipitat. 
Telefoane, acte. Stă aproape toată ziua la birou, de parcă nici n- 
ar avea copil. In plus, spune că el nu e obișnuit să umble prin 
cluburi. Cred că e de părere că trebuie să se comporte ca un om 
important al comunităţii. E încă membru al cluburilor de 
binefacere la care a fost înscris tatăl său. 

— Cele de care făcea atâta haz? Mac pufni în râs. Ei, eu cred 
că cel care e în parte președinte și proprietar al Companiei Farr 
Coal încă are dreptul să iasă într-un club, mai ales cu soţia. 

— Asta-i spun și eu, dar nu mă ascultă deloc. Sharon se 
prefăcu că surâde natural, cu toate că Teri știa că preocupările 
și activităţile lui Kent o scoteau din sărite pe Sharon. Cred că 
vrea să fie un bun exemplu pentru fiul nostru. 

— Nu poţi să-l învinuiești pentru asta. Mi-ar fi plăcut ca tatăl 
meu să procedeze la fel. Mac o privi pe Teri, cu un zâmbet larg, 
sexy, care o scotea din minţi. Ai nevoie de încă un pahar, tânără 
doamnă. 

— Nu, eu... 

— Ba da. El se apropie de chelnerul care o servise, privind 
apoi spre formaţia de pe scenă, care tocmai încheiase o 
melodie. li făcu semn băiatului blond, care era șeful lor. Sper că 
nu te superi, Teri, dar mi-am permis să-i rog să interpreteze o 
melodie pentru ziua ta de naștere. 

— Nu trebuia, zise ea, țâfnoasă. El întinse braţul spre ea. Nu, 
Mac. Eşti drăguţ, dar nu am dansat de ani de zile și... 

Surd la vorbele ci, Mac îi luă mâna. În ciuda hotărârii de a nu 
dansa cu el, Teresa se ridică de pe scaun, urmându-l pe ringul 
de dans, ca vrăjită. Băiatul blond din formaţie surâse, vorbind la 
microfon. 

— Melodia aceasta este dedicată Teresei Farr din partea lui 
Mac MacKenzie. La mulţi ani, Teresa! 

Mulţi dintre cei prezenţi aplaudară; unii dintre bărbaţi 
fluierară și strigară: „La mulți ani, Teresa!” Unii dintre dansatori 
lăsară un spaţiu în centru, retrăgându-se, în vreme ce brațul 
fierbinte al lui Mac se strânse în jurul umerilor Teresei și o trase 
mai aproape de el. Este puternic și cald, gândi ea, ca pe vremea 


VP - 20 


iubirii lor, și, aproape fără voie, se cuibări în îmbrăţișarea lui. Se 
auziră primele acorduri ale melodiei „Take My Breath Away”. 
Fusese cântecul lor, al ei și al lui Mac. 

— Ţi-ai amintit, zise ea. 

— Ai crezut că am uitat vreodată? Prima dată am dansat pe 
melodia asta în curtea din spate a casei tale, într-o seară de 
vară, continuă Mac, vocea lui gâdilându-i cald ceafa. Eu tocmai 
terminasem de tuns peluza, iar tu și mama ta stăteaţi pe terasă, 
ascultând muzică. Aveai doar șaisprezece ani, dar păreai atât de 
transfigurată de cântecul acesta! Nu m-am putut abţine să nu te 
invit la dans. 

— Cred că mi-aduc aminte, zise Teresa, pe un ton nepăsător. 
De fapt, pe atunci era înnebunită după Mac, care era ceva mai 
în vârstă decât ea, și se simţise aproape buimacă stând atât de 
aproape de el. 

— Mama ta ne-a privit. La sfârșit, a aplaudat și a declarat că 
am dansat minunat. Chiar era fericită. 

— Ea părea rar fericită. Biata mama! Teresa simţi cum 
lacrimile dau buzna, din cauza amintirilor vechi și dureroase - 
amintiri legate de prima dragoste, de seara aceea magică de 
demult, amintiri despre mama ei care, într-o bună zi, dispăruse, 
pur și simplu. Teri nu știa nici măcar dacă mama ei mai trăia. Cu 
o voce gâtuită, adăugă: Mama ţinea la tine, Mac. 

— Spre deosebire de tatăl tău. Eu eram fiul menajerei familiei 
Farr, băiatul fără viitor care-i îngrijea peluza. Hubert W. Farr. Ce 
ticălos! Mac aproape că se opri din dansat, lartă-mă! 

— Faptul că a fost ucis nu-l transformă în sfânt. Chiar era un 
nemernic. 

Trupul lui Mac se încordă, iar Teri simţi instinctiv nevoia de a-l 
strânge mai tare în braţe, pentru a-l face să uite felul oribil în 
care tatăl ei se purtase cu el. Mac era încă extrem de atras de 
ea, iar ea nu îndrăznise niciodată să se arate caldă, tandră, 
vulnerabilă. 

— Haide să discutăm despre altceva, se forță ea să vorbească 
pe un ton lejer. 

— Cred că e o idee grozavă! 

— Cursurile de călărie merg încet, dar sigur. Teri știa că afișa 
o veselie falsă. Ba chiar merg surprinzător de bine, având în 
vedere că școala e nouă nouţă. 


VP -21 


— Grozav. Farr Fields*? Nu așa ai numit-o? 

— Ştii bine că da. 

— Mă bucur că faci exact ceea ce îţi place. Tu ai iubit mereu 
caii și călăreai grozav, așa mi-a spus toată lumea, cel puţin. Eu 
nu prea eram un călăreț bun, dacă ţi-aduci aminte. 

— Te-ai ales cu câteva căzături, când te-am urcat pe calul 
meu. Teresa nu-și putu reține chicoteala. Mai ţii minte când am 
atins nasul calului, iar el a ţâșnit ca o rachetă? Tu ai început să 
zbieri, cu capul dat pe spate, speriind și mai tare calul, în timp 
ce stăteai aplecat spre partea dreaptă, rugându-te să rămâi în 
viaţă, deși erai la doar vreo trei metri și ceva distanță față de 
sol. 

Mac făcu o grimasă. 

— Nu râde. Într-o secundă, mi-am revăzut toată viaţa. 

— Dar uite că ai supraviețuit, iar acum povestești despre acel 
moment. Teresa dădu din cap. Mi-ar fi plăcut să filmez acel 
incident. 

— Slavă Domnului că nu ai făcut-o! Ai fi arătat-o tuturor, iar ei 
ar fi râs copios pe seama mea. 

— Nu, aș fi folosit-o ca material didactic, pentru a explica ce 
nu trebuie să faci ca să nu panichezi animalul. 

Mac o îmbrăţișă puţin mai strâns, iar inima Teresei o luă ușor 
la goană, în vreme ce cântăreţul intona versurile romantice ale 
piesei cu intensitate și aparent din suflet. Teresa închise 
pleoapele, adulmecând aroma de săpun a lui Mac, o aromă 
masculină și proaspătă, accentuată de parfumul coloniei. Palma 
pe care el o ţinea lipită de spatele ci părea s-o ardă prin 
materialul subţire al bluzei. Simţi cum alunecă, încet și mai 
profund, în braţele lui, în îmbrăţișarea aceea atât de naturală, 
atât de confortabilă, atât de seducătoare, după care își reveni și 
chiar se smulse din îmbrăţișare. Braţele lui se încordară, ca și 
cum ar fi fost hotărât să nu-i dea drumul, exact ce-și dorea, dar 
nu avea de gând să permită așa ceva. 

— De mâine, Daniel ia și el lecţii de echitație, îl informă 
Teresa, vorbind cam tare și brusc, încercând să acopere 
„răspunsul” ei de ordin fizic, ceea ce însemna că cedase din 
punct de vedere emoţional. Anul acesta împlinește opt ani. 

Mac se dădu puţin mai înapoi, privind-o cu un amestec de 
încruntare și amuzament. Simţise dorinţa dinlăuntrul ei și nu 


1 Terenurile Farr (n. trad.). 
VP - 22 


avea de gând s-o treacă cu vederea. Bărbaţii refuzaseră 
întotdeauna să se poarte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, 
indiferent care ar fi fost intenţia Teresei. 

— Cine-i Daniel? întrebă el, ca din întâmplare. 

— Nepotul meu! Doamne, Mac, tu nu știi nici măcar cum îl 
cheamă pe fiul lui Kent? 

— Kent și cu mine nu mai suntem la fel de buni prieteni ca 
altă dată. Abia dacă mai vorbește cu mine, când ne întâlnim pe 
stradă. Precis nu-i place că tu și soția lui frecventațţi localul ăsta. 
Pe zi ce trece, seamănă din ce în ce mai mult cu tatăl tău. 

— Eu cred că Kent încearcă, pur și simplu, să-i facă pe cei din 
jur să dea uitării scandalul provocat de cele două asasinate. 
Poate că exagerează puţin. Apărarea  Teresei părea 
neputincioasă, pentru că și ea se gândea la fratele său ca la un 
judecător gata să sancţioneze, iar asta o făcea să se simtă 
vinovată. E un tată și un soţ foarte bun. 

— Ca tată nu știu cum e, dar Sharon nu pare atât de încântată 
de mariajul ei. 

— O, nu știu ce să spun... Teresa se întrerupse, pentru că, 
pentru a doua oară, era obligată să-i dea dreptate lui Mac, cu 
toate că nu i-ar fi mărturisit-o niciodată. Ce te face să crezi că e 
nefericită? 

— Expresia chipului ei. Înainte râdea mult și părea că se 
distrează de minune. lar acum... 

— Acum e soție și mamă și are multe responsabilităţi. Teresa 
realiză că vorbea instinctiv și fals. Își zise că ar fi trebuit să se 
poarte detașat, chiar dacă ea nu se simțea deloc așa. Mac, 
acolo, la masă, am fost ţeapănă ca o scândură, zise ea pe 
nerăsuflate, îmi pare rău! Clubul tău nu e drăguţ, e chiar foarte 
frumos. 

Mac se retrase câțiva pași, ridicând dintr-o sprânceană. 

— Ei, îţi mulţumesc, Teri! Recunosc că am fost puţin 
dezamăgit de remarcile tale apăsate. Chipul lui Mac se relaxă 
încet-încet, iar el îi zâmbi, privind-o în ochi. Ți-amintești când 
spuneam că voi face un club? Mulţi mi-au râs în nas. Unii mi-au 
zis că nu voi reuși și că am să rămân, în cele din urmă, fără 
slujbă și fără un acoperiș deasupra capului. Totuși, tu ai fost cea 
care nu s-a îndoit de capacităţile mele. Ba mai mult, m-ai ajutat 
să alcătuiesc planul care să ducă la ce vezi acum. 

— Ti-am dat câteva idei, zise Teresa fără infatuare, cu toate 


VP - 23 


că-și amintea perfect cum studiase schițele lui Mac, făcând 
anumite propuneri în privinţa alegerii culorilor în care urma să 
fie zugrăvit localul. 

— Eu aș fi înclinat spre o temă disco, dar tu ai insistai că ar fi 
mai potrivit ceva clasic, valabil în orice epocă, continuă Mac. Tu 
ai sugerat să fie făcut în stilul Art Deco. Eu nici măcar nu aveam 
idee ce reprezintă. 

Teresa se uită în jur, cercetând decorul din localul lui Mac - 
liniile pronunţate, preponderența sticlei și a cromului, nuanţa 
ivorie predominantă, intensificată cu pete de negru și albastru- 
închis, din loc în loc. Pe partea de sus a pereţilor, fuseseră 
montate plăci mari de mozaic, fiecare dintre ele având o nuanţă 
de albastru-marin, specifică Orientului Mijlociu, și levănţică, și 
de cuburi din ceramică de culoare verde-gălbui. Localul era 
impunător și elegant. 

— Ideile mele ţi se păreau ciudate. 

— Nu eram neapărat un expert în arta design-ului, pufni Mac 
în râs. Mi-a luat ceva timp ca să renunţ la covorul roșu din blană 
aspră și la orga de lumini. 

Teresa zâmbi. 

— Cred că te-ai uitat prea mult la filmul Saturday Night Fever. 

— Așa e. Era filmul preferat al mamei. Cu mult timp în urmă. 
Ea și tata au câștigat un concurs de dans, într-o discotecă. Cred 
că tata purta un costum alb din poliester, exact ca Travolta. Așa 
că acesta e motivul pentru care că s-a uitat de nenumărate ori 
la pelicula aceasta, amintindu-și de vremurile mult mai fericite, 
când tata nu ne părăsise, iar ea nu era obligată să ne crească 
singură pe toţi trei. 

— Nu mi-o pot imagina pe Emma MacKenzie dansând într-o 
discotecă, spuse Teresa, râzând. Bănuiesc că pe vremea aceea 
nu visa să ajungă menajera familiei Farr. Ce soartă crudă! 

— Pe vremea când mama ta era acolo, îi plăcea slujba. Mama 
o respecta foarte mult. El se opri. După care a apărut Wendy. 

— Ei bine, datorită ţie, mama ta nu mai e obligată să lucreze 
ca menajeră. Teresa ura acel val de afecțiune pe care îl simţea 
față de Mac, amintindu-și cum acesta vorbea cu atâta drag 
despre faptul că voia să-i ofere mamei și surorilor lui o viață cu 
mult mai bună. Ce mai lac surorile tale? 

— Sunt în ultimul an la Marshall, amândouă învăţă foarte bine 
și fac și niște cursuri de vară, ca să-și termine studiile mai 


VP - 24 


devreme. 

— Minunat! Și mama ta? 

— Are un mic apartament în centrul orașului. Ba mai mult, mi- 
a permis, în sfârșit, să o învăţ să conducă, așa că i-am cumpărat 
o mașină. Una second hand - fiindcă nu a suportat ideea de a-i 
cumpăra una nouă. Și, după ce ani de zile nu a vrut să se urce la 
volan, acum de-abia reușesc să o ţin departe de mașină și să o 
determin să nu conducă cu viteză. Mac râse. Coace pâinici, 
prăjiturele, „negrese”, dezvoltând o mică afacere, aprovizionând 
restaurantele din oraș. Orice s-ar spune, Emma MacKenzie nu va 
fi niciodată o leneșă. 

Mac, ai făcut niște lucruri fantastice pentru familia ta. Teresa 
era conștientă de tremurul ce se ghicea în vocea ei, tremurul 
provocat de senzația de mândrie și de lacrimile pe care se 
străduia să și le înăbușe. 

Tonul lui Mac deveni blând și cald. 

— Am avut mult noroc și nu am uitat niciodată rolul pe care l- 
ai avut tu în destinul meu. Mi-aduc aminte că momentele 
petrecute împreună... 

— Ca și cum ar fi fost ieri? îl întrerupse Teri, crispată, 
alungând cu furie cele câteva lacrimi care îi încețoșau privirea, 
fiind mai mult decât conștientă de faptul că vechile ei 
sentimente reveneau la suprafață. 

— A trecut prea multă vreme de atunci, Teri, zise Mac, cu o 
emoție gâtuită în glas. 

Teresa ridică ochii spre faţa lui, pe care timpul o făcuse și mai 
frumoasă, ascuţindu-i liniile și îndreptându-i bărbia. lar ochii 
lui... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mac, privind-o în adâncul ochilor 
de culoarea ebonitei. Te gândești la vremea când eram un 
cuplu? 

Vocea frumoasă a interpretului părea să invadeze mintea și 
inima Teresei. După aceea, în mintea sa apăru o imagine - de 
pe vremea când Mac era mult mai tânăr și lucra ca barman, iar 
ea era extrem de geloasă pe roșcata aceea sexy, proprietara 
barului, cu toate că Mac o asigurase în mai multe rânduri că el 
nici măcar nu o plăcea pe femeia respectivă. După care urmase 
ziua aceea care îi distrusese inima, ziua în care îl descoperise pe 
Mac în una dintre încăperile depozitului, strângând-o în brațe pe 
roșcată și sărutând-o cu pasiune. Teresa nu avea să uite 


VP -25 


niciodată nici zâmbetul plin de triumf al roșcatei, dar nici 
expresia rușinată și vinovată a lui Mac, când dăduse cu ochii de 
ea. Acum, pe ringul de dans, Teresa se încordă brusc, 
îndepărtându-se de el. 

— Știu ce ţi-ai amintit, zise Mac, împăciuitor. 

— O, nu cumva ești acum și clarvăzător și afacerist? 

— Nu, deloc. Te cunosc. Cunosc limbajul trupului tău și 
expresia feţei. Ții minte... 

— Cântecul s-a terminat. Teresa își luă braţul de pe umărul 
lui, oferindu-i un surâs politicos. Îţi mulțumesc pentru dedicație, 
zise ea, distantă. A fost un gest foarte frumos din partea ta. 

— Da, doamnă. Vă mulțumesc. Mac își schimbase imediat 
atitudinea. Își bate joc de mine, reproșându-mi aerul rece, gândi 
furioasă Teresa. Încercăm să vă împlinim dorinţele aici, la Club 
Rendezvous, doamnă. 

Teresa nu luă în seamă ironia lui referitoare la 
comportamentul ei formal. 

— Cred că mă așteaptă o băutură rece, la masă. 

— Da, așa e, din moment ce în ea stau înmuiate patru cireșe. 
Cele două cireșe extra sunt din partea casei, fiindcă azi e ziua 
ta. El îi oferi zâmbetul acela care o scotea din minţi și făcu un 
gest ce semăna cu o reverență. Vă mulţumesc cu gentilețe 
pentru dans. Vă conduc? 

— E la doar câţiva pași. Cred că mă descurc. 

Ea reveni la masa ce-i servea de scut, întorcându-se imediat 
cu faţa spre Carmen. 

— Tu i-ai spus că vom veni aici și că este ziua mea de 
naștere! 

— L-am anunţat că venim. Ştia deja de ziua ta. Carmen își 
propti coatele de masă, prinzându-și faţa în palme și râzând. V- 
ați simţit bine pe ring, fie și pentru câteva clipe. 

— Am dansat, atâta tot, i-o întoarse Teresa, luându-și paharul 
cu băutură. 

— Ei, nu prea. Mai degrabă te agăţai de el și vă priveaţi plini 
de romantism. 

— Ooo, Carmen, nu fi absurdă! 

— Tu ai fost așa. Nu că te-aș învinui. O, Doamne, cuvântul 
„$mecheresc” s-a inventat pentru a descrie zâmbetul lui Mac 
MacKenzie. Îţi stă inima în loc, nu alta. lar gropiţele... Ea oftă, 
închizând pentru o secundă ochii. Eram sigură că melodia asta 


VP - 26 


se va încheia cu un surâs care va dura ceva timp. 

Teresa se holbă la Carmen, după care privi drept înainte, 
rușinată, cu toate că știa bine că prietena ei o tachina doar. 
Sharon, dându-și seama că Teresei nu-i ardea de glume în acele 
clipe, se uită cu subiînţeles la Carmen. Teresa știa că, deși 
cumnata ei o accepta pe Carmen, o considera, în același timp, 
lipsită de tact și chiar dură. 

„Nu-mi dau seama cum de mama ta a fost prietenă cu 
Carmen. Mama n-ar fi vrut să aibă de-a face cu ea”, i-o aruncase 
ea, odată, Teresei, și, cu toate că-și amintise că Sharon o 
considerase pe mama ei, deja decedată, o femeie perfectă, 
Teresa se mărginise să surâdă. 

— Știu că aceasta era melodia ta preferată, Teri. A fost un 
gest drăguţ din partea lui Mac că a cerut-o de ziua ta, dar nu mă 
considera, te rog, o complotistă. Și nici pe alţii nu trebuie să-i 
consideri, sunt convinsă. Unora le place să-i facă pe alţii să se 
simtă prost. Sharon voia să o sfideze pe Carmen prin vorbele ei. 

Cu toate că înțelesese perfect mesajul lui Sharon, ea se relaxă 
și zise pe un ton nepăsător: 

— Și mie îmi place melodia. O aveam pe o casetă, dar s-a 
stricat. Cred că mâine o să-mi comand un CD. Se opri, surăzând 
fără răutate în direcţia lui Sharon. Când va trece pe la mine, o 
să-l rog pe Herman să danseze cu mine pe melodia asta, dacă 
nu va fi prea ocupat cu croșetatul. Nu vii și tu împreună cu 
Kent? 

Teresa pufni în râs, iar Sharon surâse și ea, spărgând 
atmosfera stranie care învăluise masa lor. Peste câteva minute, 
Sharon începu să povestească celor două femei că îl înscrisese 
pe Daniel la școala de echitație a Teresei, amintindu-i că familia 
avea de gând să facă un tur pe acolo a doua zi după-amiază, cu 
toate că fiul lor mai fusese și altă dată la școala Farr. 

— Teri, ai un cal mai blând pe care să se antreneze, nu? 
întrebă Sharon neliniștită. 

— Am unul care e perfect pentru el. Teresa îi descrise poneiul 
pe care-l alesese pentru băieţelul care devenise nervos din 
cauza îngrijorării lui Sharon. 

— Vreau să-l alegi pe ce/ mai blând, îi ordonă Sharon. 

Carmen se încruntă, observându-i îngrijorarea pe care nu și-o 
putea controla. 

— Sharon, te comporţi ca și cum Teri ar avea de gând să-l 


VP - 27 


așeze pe şaua unui cal de curse. 

Faţa pistruiată a lui Sharon se înroși puternic. 

— Caii pot fi periculoși, Carmen, nu știai? 

— Hei, fetelor, să nu ne certăm, e atâta lume de faţă, zise 
Teresa, prefăcându-se calmă, încercând să aplaneze ostilitatea 
ce se născuse brusc între cele două doamne. Sharon, am elevi 
mai mici decât Daniel. Știu cum să mă port cu copiii, iar Gus și 
Josh sunt la fel de pricepuţi. O bătu peste mână pe Sharon. O să 
avem multă grijă de el. La urma urmelor, e nepotul meu! 

Sharon îi zâmbi timid lui Teri, fără să mai adauge ceva, 
sorbind de două ori din băutură, iar după zece minute se uită la 
ceas. 

— E aproape unsprezece, anunţă ea. Trebuie să plec acasă. 

— Dar petrecerea e abia la început, protestă Carmen. 

— Sunt plecată de câteva ore. Trebuie să văd ce face Daniel. 
Teri, Carmen, voi puteţi să mai staţi. Nu vreau să vă stric seara. 

— Cred că ar fi cazul să plecăm și noi, declară Teresa, vrând 
să-i sară în ajutor cumnatei ei, a cărei nervozitate creștea din ce 
în ce mai mult. Sharon voia pur și simplu să nu mai fie în 
compania lui Carmen. Dimineaţă trebuie să mă trezesc 
devreme. 

— Și eu la fel. Carmen mai luă o înghiţitură, după care își puse 
geanta pe umăr. Oricum, nu ai voie să conduci după ce ai 
consumat două păhărele. 

Ajungând în parcare, Sharon se grăbi spre mașina ei, dar 
Carmen mai stătu o vreme în compania lui Teri. 

— Sper că nu te-am jignit în seara asta, făcând glume pe 
seama lui Mac. 

Tendinţa lui Carmen de a glumi pe marginea subiectelor 
sensibile o iritase adesea pe Teresa, dar își amintise mereu că 
femeia aceea fusese cea mai bună prietenă a mamei ei. Carmen 
fusese prietenă cu Marielle de pe vremea când Teri avea 
treisprezece ani, ca reușind s-o încurajeze pe Marielle ca nimeni 
altcineva. După cele două asasinate, Carmen o luase pe Teri la 
ea acasă, având grijă de ea și oferindu-i un loc sigur, în 
vremurile acelea de coșmar, repezindu-se la presă ca un pitbull. 
Carmen o alintase și nu-i spusese niciodată „ţi-am zis eu”, după 
ce Teri se despărțise de Mac. Carmen o încuraja și acum pe Teri 
din punct de vedere emoţional, fără a se comporta, însă, ca o 
mămică. 


VP - 28 


Pe neașteptate, Teresa o îmbrăţișă pe Carmen. 

— Nu m-ai jignit, făcând glume pe seama lui Mac. M-am 
obișnuit cu tine. 

— Ei, dacă vine din partea ta, o iau ca pe un compliment. 
Carmen râse. Chiar voiam să vezi clubul, Teri. E cu adevărat o 
frumuseţe. Dar nu voiam ca voi să reluaţi relația. Nu am să uit 
niciodată cum ai venit /a mine plângând, după ce l-ai surprins cu 
femeia aia. 

— Doar tu știi de ce am pus capăt relaţiei, spuse Teri. 

— Și am păstrat secretul. Prin urmare, lăsându-l deoparte pe 
Mac, te-ai simţit bine? 

— Da, lăsându-l deoparte pe Mac, m-am simţit grozav, cu 
excepția momentului în care ai ironizat-o pe Sharon. 

— Sharon are nevoie de puţină „scuturare”, când devine 
superposesivă. 

— La fel procedează și cu Kent sau cu tatăl ei, mai ales acum, 
când e văduv. Eu cred că instinctul ei proiectiv e o mască a firii 
ei posesive. 

— Doamne, Teri a mea e acum și psiholog! Carmen pufni în 
râs. Ei, oricum ar fi, am ales un moment nepotrivit pentru a-i 
face observaţie, cu toate că nu există un moment prielnic 
pentru a o critica pe Sharon. Nu-i place critica. 

— Dar cui îi place? 

— Ai dreptate. Oricum, îmi pare rău. O să-i cer scuze lui 
Sharon, dacă asta te face fericită. 

— Da. Teri zâmbi, ușurată. Mă bucur că ai propus să venim la 
club. 

— Am considerat că e de datoria noastră să-l vizităm, fiindcă 
tu nu ai fost niciodată aici, dar ai participat în mare parte la 
întocmirea planului de amenajare interioară. Am vrut să vezi și 
tu ce a rezultat. Ești sigură că poţi să conduci? 

— Am avut mai mult cireșe, așa că în corpul meu s-a strecurat 
o cantitate foarte mică de alcool. 

Carmen pufni în râs. 

— Doamne, mare amatoare de dulciuri mai ești! Nu știu cum 
de poți consuma atâtea, rămânând însă la fel de slabă. Cred că 
semeni cu mama ta. Și în privința frumuseții. Cu excepţia ochilor 
negri, semeni atât de bine cu Marielle, că e de-a dreptul 
neobișnuit. Tristeţea apăru o secundă în privirea lui Carmen. Ea 
surâse, pornind la drum, în vreme ce îi aruncă peste umăr un 


VP - 29 


vesel „La mulţi ani fericiţi, fetiţo!” 

Clubul fusese animat, așa că parcarea era aproape plină. 
Teresa se uită la mașinile din jur, gândindu-se că vor mai sta 
acolo cel puţin o oră, și deschise portiera Buick-ului ei Lucerne. 
Cum deschise portiera, văzu niște hârtii împrăștiate pe scaunul 
șoferului. Ea se întrebă dacă cumva Mac îi lăsase vreun mesaj, 
până ce observă că foaia de deasupra reprezenta un articol 
decupat dintr-un ziar, un articol de acum opt ani. Titlul părea că 
strigă la ea: 


PATRONUL COMPANIEI FARR COAL ȘI SOȚIA SA AU 
FOST UCIȘI 


— O, nu, murmură Teresa, simțind un fior de-a lungul șirei 
spinării, cu toate că noaptea de iunie era foarte caldă. Ea luă 
hârtiile și le mai citi o dată, făcând ochii mari, câteva fraze 
atrăgându-i atenţia, cele care se refereau la asasinarea lui Hugh 
și Wendy și la faptul că micuța Celeste fusese atacată cu un 
cuțit, dar că, potrivit opiniei ziarului, era într-o stare bună, în 
ciuda faptului că fusese înjunghiată în abdomen. Ziarul mai 
sustinea că Teresa suferise „doar o rană superficială la braţul 
stâng”, ceea ce-i făcuse pe unii să creadă că, în noaptea în care 
avuseseră loc asasinatele, cuțitul fusese mânuit chiar de Teresa. 

Puțin buimacă, Teresa dădu drumul foii pe asfalt. După care 
citi textul editat pe computer: 


Dragă Teresa, 


Roscoe Lee Byrnes o să-și întâlnească, săptămâna aceasta, 
creatorul. Oare vei fi în sfârșit în siguranță? Nu prea cred din 
moment ce Celeste și-a recăpătat de curând graiul. Sau ai fost 
cumva foarte ocupată cu ziua ta de naștere și nu ai aflat 
noutățile? Se pare că își amintește foarte bine noaptea în care 
tu i-ai omorât mama, după care ai încercat să o ucizi și pe ea. 
Acum este speriată - nu mărturisește nimănui nimic - dar va 
vorbi curând, iar în secunda aceea, se va dezlănțui cu adevărat 
coșmarul vieții tale. 


VP - 30 


1. 


Teresa se trezi cu pleoapele grele și amețită. Nu pricepea ce 
se întâmpla. Nu băuse decât două cocktailuri, cu o seară în 
urmă, la Club Rendezvous, iar apoi se culcase înainte de miezul 
nopţii. După aceea, își aminti de parcare și de cele întâmplate 
acolo. Găsise un articol de ziar și un text editat pe computer. Nu 
era de mirare că dormise prost, se gândi Teresa. 

Mormăi, întorcându-se pe o parte. La marginea patului 
dormea cățelul ei, Sierra, o corcitură de 50 de kilograme, cu păr 
scurt și maroniu, cu lăbuţele albe și cu niște urechi drepte, ceva 
cam mari pentru faţa ei delicată. Teri surâse, uitându-se la 
cățelul care dormea profund, fără să fie afectat de tragedia de 
acum mulţi ani și fără să se teamă de noile ameninţări. 

Ea își mută încet privirea de la câinele care dormea liniștit, 
rotindu-și ochii prin dormitor. Soarele bătea prin fereastra ce 
dădea spre est, luminând din plin pereţii pictaţi în culoarea 
untului, strălucind deasupra mobilierului simplu, sculptat din 
lemn de pin din dormitorul spaţios. Unii îi spuseseră că 
încăperea avea un aer aproape spartan - că ea avea nevoie și 
de altceva în afară de o măsuţă de toaletă, o noptieră, un dulap 
din lemn de cedru și un fotoliu supra-încărcat, cu dungi ivorii și, 
din loc în loc, cu dungi în nuanţa mușchiului verde. 

Cu toate acestea, Teresa adora acest spaţiu. Mobilierul 
nepretențios nu distrăgea atenţia de la cămin, aflat chiar în faţa 
patului, cu plăci din ceramică, pe care erau pictate ferigi verzi și 
fluturași, alături de câţiva colibri. Ei îi plăcea în mod deosebit 
decorul acesta care diferea atât de mult de camera în care tatăl 
ei și Wendy fuseseră uciși, garnisită cu foarte mult roz și cu 
tonuri în nuanţa cireșei, o încăpere care apărea în coșmarurile 
pe care le avea destul de des Teri. 

Avusese parte de unul chiar în noaptea trecută - coșmarul pe 
care-l avusese de o sută de ori, și anume că intra în camera 
întunecată a tatălui ei, apropiindu-se încet de locul unde dormea 


VP - 31 


Wendy, călcând pe covorul acela pătat și ud de sânge, după 
care aprinsese lumina și dăduse cu ochii de cadavrele celor doi, 
nenumăratele răni mustind de sângele care se scurgea 
gâlgâind. Apoi ţipetele ei. Și coșmarul se termina. De ani de zile, 
se obișnuise cu aceste coşmaruri, pe care le avusese cel puţin o 
dată pe săptămână. După aceea, pe la douăzeci și doi de ani, 
acestea încetaseră pe neașteptate. Faptul că reveniseră o 
înspăimânta la culme. 

Teresa și-a dat seama că foaia îi declanșase visul, Aproape 
împotriva voinţei sale, se rostogoli într-o parte, deschise sertarul 
măsuţei de lângă pat și scoase foaia scrisă la calculator, lăsată 
în mașina ci aseară. Cuvintele păreau că ies din pagină, în 
lumina puternică a dimineții: 


Dragă Teresa, 


Roscoe Lee Byrnes o să-și întâlnească, săptămâna aceasta, 
creatorul. Oare vei fi în sfârșit în siguranță?... 


Teri lăsă foaia de ziar deoparte, privind atentă spre șemineu. 
Roscoe Lee Byrnes. Criminalul în serie pe care poliţia îl prinsese, 
după ce încercase să scape după comiterea unei crime 
abominabile în Pennsylvania, la doar două săptămâni după 
moartea soţilor Farr. Bărbatul aștepta să fie injectat cu 
substanţa letală, după ce mărturisise că îi ucisese pe Hugh și 
Wendy Farr, dar și pe alte douăzeci de persoane. Teresa se 
gândi cu câtă ușurință și-ar fi adăugat Byrnes pe listă încă două 
victime, dacă ar fi reușit să le omoare și pe ea și pe Celeste. 

Dar nu avea cum să mă omoare, își zise Teresa, nesigură, așa 
cum recunoscuse de alte sute și sute de ori. De ce în noaptea 
aceea a carnagiului groaznic și de neimaginat el se limitase doar 
la a-i cresta braţul? Teresa se uită la cicatricea fină care mergea 
de la biceps până la încheietura mâinii. Rana fusese atât de 
superficială, încât cicatricea era acum aproape invizibilă. Gestul 
atacatorului rămânea inexplicabil, iar Teresa se întrebase, 
obsedant, de ce ea nu fusese ucisă, când stăpânii casei fuseseră 
mutilaţi cu atâta violenţă, devenind aproape de nerecunoscut. 

După mărturisirea făcută de ucigaș, poliţia locală și FBl-ul 
deciseseră că ceea ce o salvase pe Teresa în noaptea aceea 
fusese țipătul ei puternic. Vecinii declaraseră că auziseră ţipătul 


VP - 32 


ei prin ferestrele întredeschise, care dădeau spre casa familiei 
Farr. Soţul vecinei sunase imediat la 911. Între timp, câinele lor, 
Great Dane, care-și făcea veacul pe terasă, începuse să urle, 
agitând toţi câinii care locuiau în preajma locuinţei familiei Farr. 

Poliţia ajunsese la concluzia că Byrnes, care era în dormitor, 
văzuse veioza aprinsă în casa vecinilor și-și dăduse seama că 
cineva tocmai se pregătea să sune la poliţie. Auzise, de 
asemenea, lătratul acel puţin trei câini și-și dorise să fugă de 
acolo cât mai repede. Se gândise probabil că poliția va sosi cu 
promptitudine sau că era în apropiere, făcându-și rondul prin 
cartier. Acesta era răspunsul, declaraseră ei în majoritate. 
Byrnes era prea grăbit să-și ia tălpășiţă ca să o mai omoare și 
pe Teresa. El „zgâriase” acel mic obstacol care se interpusese 
pe neașteptate în calea lui. 

Cu toate acestea, sistemul de securitate nu fusese dezactivat 
și niciuna dintre încuietori nu fusese scoasă. Poliţiștii nu 
înţeleseseră de ce, până ce Teresa le povestise că tatăl ei se 
„enervase” foarte tare pe ea, fiindcă în seara aceea se întorsese 
târziu acasă. El îi ţinuse o predică dură, o trimisese la ea în 
cameră și, aproape în aceeași secundă, ea auzise pașii lui 
apăsaţi care urcau scara. Uneori, când era supărat sau 
preocupat, uita să pornească alarma, le declarase ca polițiștilor, 
nedorind să le povestească acestora, pe larg, despre cearta cu 
tatăl ei, chiar dacă conștiința ei era curată în privinţa asasinării 
lui Hugh. Ba, mai mult, îi fusese teamă că, în cazul în care poliția 
ar fi aflat despre scandalul violent dintre ea și Hugh, înainte și 
după escapada ei nocturnă, ar fi devenit și mai mult suspect de 
crimă. 

După ce îl prinseseră în Pennsylvania, polițiștii îi prezentaseră 
lui Byrnes un scenariu vizavi de moartea soţilor Farr, și anume 
că el o zărise pe frumoasa tânără, o urmărise până acasă, 
așteptând, probabil, vreo două ore, după care intrase în casă, 
căutând-o pe ea și pe oricine i-ar mai fi ieșit în cale, având 
norocul să găsească ușa de la intrare descuiată. După care ei 
presupuseseră că, având în vedere zgomotele și luminile de la 
casele vecine, el se grăbise să fugă de acolo, fără a se mai 
sinchisi s-o ucidă pe adolescenta care ar fi putut să-i opună 
rezistență. 

Mult mai târziu, polițiștii îi permisesem Teresei să vizioneze o 
casetă pe care era înregistrat Byrnes, prezentându-i în același 


VP - 33 


timp o teorie în ceea ce privește asasinarea și așteptând 
nerăbdători o reacție din partea ei. Byrnes îi privise aproape un 
minut cu ochii lui albaștri-gălbui total inexpresivi, părând 
impasibil, după care își mișcase într-o parte capul straniu și 
aproape chel, dezvăluindu-și pomeții roșii și umflați și bărbia 
înfundată. Până la urmă, declarase: 

— Da, așa s-au petrecut lucrurile, spusese el, vorbind cu 
glasul straniu, monoton care îl caracteriza. Poliţiştii se 
declaraseră mulţumiţi. Dar nu și Teresa. Ei nu-l văzuseră pe 
criminal coborând încet pe scări, deschizând fără grabă ușa de 
la intrare, închizând-o apoi în urma lui. Ei nu i se păruse deloc că 
el plecase în mare grabă și speriat, încercând să dispară cât mai 
repede de acolo. 

Ea nu spusese totuși nimănui că ucigașul plecase de acolo 
fără grabă, fiindcă foarte mulţi crezuseră deja că mama ei cea 
nebună își ucisese fostul soț infidel și lacom, omorând-o și pe 
actuala lui soţie care era însărcinată. Ea nu le pomenise nici de 
aroma de santal care îi invadase nările în secunda în care 
ucigașul se lovise de ea. Citise că lemnul de santal era utilizat 
atât în cazul parfumurilor pentru bărbaţi, cât și pentru femei, 
dar fusese sigură că cineva își va aminti de asta, menţionând că 
Marielle Farr obișnuia să folosească parfumul din lemn de 
santal, desemnând-o ca fiind posibilul asasin. 

Teresa oftă, mormăind a frustrare: 

— Au trecut opt ani și două luni. Tragedia trebuie să ia sfârșit. 

Cobori din pat, reușind să nu o deranjeze pe Sierra, care 
sforăia. Se duse la baie, unde se privi în oglindă. Era mai palidă 
ca de obicei, iar sub ochi avea niște cearcâne pronunțate. 

— leri a fost ziua ta de naștere și deja arăţi cu zece ani mai 
bătrână, comentă ea către imaginea din oglindă, dar știa că nu 
arăta obosită din cauza faptului că mai adăugase un an în 
buchetul vieţii. Avusese o noapte proastă din cauză că 
descoperise în mașină hârtiile acelea care o îngroziseră, o 
noapte în care avusese parte de coșmaruri legate de crimele 
petrecute cu mult timp înainte și de un vis legat de mama ei, 
care murise, un vis care-i frânsese inima. 

Teresa deschise radioul pe care-l avea în baie. Imediat se auzi 
melodia lui Steve Winwood, „Back in the High Life Again”, un 
cântec ritmat, care altă dată reușea să îndepărteze proasta 
dispoziţie a lui Teri. Ea se gândea întruna la mama sa, Marielle. 


VP - 34 


După căderea psihică suferită și după o perioadă petrecută într- 
un spital psihiatric, toate precipitându-se din cauza divorțului, 
Marielle plecase să locuiască la mătușa ei, Beulah, în nordul 
orașului. Doctorii declaraseră că ea nu va fi în stare să crească o 
fată aflată la vârsta adolescenței, așa că ea nu-l pierduse doar 
pe Hugh, ci și pe Teresa. 

Mătușa lui Marielle declarase că în ziua în care soţii Farr 
muriseră, Marielle părea calmă, chiar veselă, și că fusese să se 
plimbe în pădure, în locul ei favorit, toată după-amiaza. 
Încurajată de starea de spirit mult mai bună și de energia ei 
neobișnuită, Beulah declarase că fusese pentru prima dată când 
o lăsase pe Marielle să plece singură de acasă din momentul în 
care fusese externată din spital. 

Ochii Teresei se umplură de lacrimi. Mama ei cea bună și 
frumoasă nu se mai întorsese niciodată acasă la Beulah. O 
echipă numeroasă de polițiști o căutase pe Marielle, mai ales din 
cauza acelor crime, dar ancheta nu ajunsese la niciun rezultat. 
Din câte cunoștea Teresa, nimeni nu mai știa nimic de mama ei 
de opt ani de zile. Se părea că Marielle Farr dispăruse, pur și 
simplu, de pe faţa pământului, în ziua aceea frumoasă de aprilie 
când Hugh, Wendy și Celeste avuseseră parte de o soartă atât 
de îngrozitoare. 

Teri își șterse neliniștită lacrimile, după care își spălă faţa cu 
apă rece, sperând că va reuși să-și împiedice memoria să 
bântuie pe terenurile acelea îngrozitoare, dar nu reuși. 
Încercând să aducă puţină culoare în obrajii uzi, cu ajutorul unui 
prosop, își aminti ziua în care rămăsese de-a dreptul perplexă la 
aflarea veștii dispariţiei mamei ei și a crimelor violente, 
perplexitate care crescuse în momentul în care realizase că 
poliţia era de părere că, în cazul în care Marielle nu fusese cea 
care-i înjunghiase pe Hugh și pe Wendy, atunci Teresa trebuia 
acuzată de toate acestea. Tatăl și mama ei vitregă, despre care 
toată lumea aflase că îi ura, fuseseră asasinați. Celeste, despre 
care oamenii credeau în mod eronat că era la fel de urâtă de 
Teresa, fusese înjunghiată în abdomen. La urma urmelor, Teresa 
nu avusese decât o tăietură superficială la braț. 

Ea nu fusese arestată, dar nu fiindcă poliţia locală ar fi 
considerat-o nevinovată. Rămăsese în libertate din lipsă de 
probe - poliţia nu descoperise niciodată arma crimei care, 
potrivit analizelor medicale, fusese un cuţit cu lama foarte 


VP - 35 


ascuțită - și cum cămașa de noapte a Teresei era pătată de 
sângele victimelor, aceasta ar fi trebuit să fie îmbibată aproape 
toată de sânge dacă ar fi înjunghiat ea trei persoane. În casă, nu 
mai descoperiseră nicio altă haină plină de sânge și nici în 
scurgător nu găsiseră urme de sânge, deci Teresa ar fi trebuit să 
se dezbrace în pielea goală ca să masacreze victimele, după 
care să se spele, și să îmbrace o cămașă de noapte stropită cu 
câteva picături de sânge. 

Teresa acceptase până și testul cu detectorul de minciuni, pe 
care-l trecuse cu bine. O parte dintre studenţii la Criminalistică 
nu se declaraseră convinși, subliniind că „astfel de oameni” erau 
capabili să păcălească acel dispozitiv. De aceea, punctaseră ei 
triumfal, testul cu detectorul de minciuni nu era admis ca probă 
la tribunal. 

Majoritatea oamenilor însă nu voiseră să ia în seama aceste 
dovezi care o absolveau de vină pe Teresa. Păreau prea atrași 
de ideea de a o considera autoarea unui groaznic asasinat. În 
următoarele două săptămâni, privirile alarmate și dezgustate pe 
care le observase Teresa în jurul ei, împreună cu interogatoriul 
poliţiei, o înspăimântaseră aproape fără sens. Chiar și după opt 
ani de zile, Teresa își amintea că doar patru oameni îi 
susținuseră nevinovăția - fratele ei Kent, prietena cea mai bună 
a mamei ei, Carmen, menajera lor, Emma Mackenzie, și mai 
ales fiul ei, Mac. Prin fereastra de la baie se strecura strălucitor 
soarele primei zile de iulie, dar Teresa se înfioră, ca și cum ar fi 
fost învăluită de briza răcoroasă a vântului, amintindu-și de 
momentele acelea incredibile și înfiorătoare - o vreme pe care, 
atunci, o crezuse un coșmar oribil, din care sperase că se va 
trezi în cele din urmă. 

— Dar nu m-am trezit, murmură Teresa pentru sine, 
scoțându-și cămașa de noapte și dând drumul la duș, potrivind 
apa mai fierbinte ca de obicei. Ea petrecuse zile și nopţi întregi 
mirându-se parcă la nesfârșit, buimăcită de-a dreptul, știind că 
mulți locuitori din oraș credeau că ea omorâse cu sânge rece doi 
oameni, rănind grav și o fetiţă. 

Teresa tremura din toate încheieturile în momentul în care 
intră în cabina de duș, lăsând apa să-i curgă peste păr, pe faţă și 
pe corpul care era scuturat de fiori reci. Teri nu mai avusese de 
mult atacuri de panică, dar mesajul pe care-l descoperise, îi 
provocase un astfel de atac. Se simțea din nou acea 


VP - 36 


adolescentă de șaptesprezece ani al cărui tată fusese ucis, în 
vreme ce mama sa dispăruse, iar o jumătate dintre locuitorii 
orașului o credea o criminală cu minţile pierdute, simțindu-se în 
siguranţă pe timpul nopţii numai dacă își închideau bine ușile, 
fiindcă Teresa Farr umbla liberă pe străzi. Totul nu părea decât 
un vis, iar ea râsese adesea de toată povestea. După aceea, 
realizase că oamenii se temeau cu adevărat de ea, astfel că 
hohotele se transformaseră în sughiţuri de plâns - în lacrimi de 
durere, de uimire, de spaimă copleșitoare. 

După două săptămâni, Roscoe Lee Byrnes mărturisise că el 
era autorul crimelor, ceea ce i se păruse un adevărat miracol. 
Locuitorii orașului fuseseră în stare de șoc. Unii păruseră 
dezamăgiţi. Alţii refuzaseră să-l creadă, afirmând cu tenacitate 
că unii oameni mărturiseau că sunt vinovaţi pentru crime pe 
care nu le comisesem. Toată lumea știa asta, toți cei care se 
uitau la televizor sau la filme, acesta era adevărul. Ei nu 
crezuseră în cele spuse de forțele de ordine care declaraseră că 
cei care făceau mărturii false erau de obicei persoane sărite de 
pe fix, inofensive, care voiau să atragă atenţia asupra lor, 
singurul rău comis de aceștia, în realitate, fiind faptul că 
țipaseră ceva mai tare la pisica vecinului. Era mult mai excitant 
să-ți închipui cum Teresa Farr înjunghiase trei persoane într-un 
întuneric de nepătruns. 

Totuși, datorită faptului că FBl-ul luase mărturia lui Byrnes 
drept adevărată, localnicii  renunţaseră încet-încet la 
neîncrederea lor față de Teresa. La urma urmelor, Byrnes era un 
ucigaș în serie, îşi ziceau ei unul altuia în conversațiile 
obsedante despre acest caz, discuții care continuaseră luni de 
zile. Teresa stătuse în oraș până târziu în acea noapte, la fel ca 
și Byrnes, care-și urmărea victimele, probabil. In afară de asta, 
el violase trei dintre victime, trei adolescente. Probabil că el o 
văzuse pe Teresa, o urmărise până acasă, după care așteptase - 
așteptase ca ușa să rămână descuiată, ca familia să adoarmă, 
iar el să se poată distra cu frumoasa adolescentă, după care să 
o omoare și pe ea. Astfel că articolele din presa locală și chiar o 
poveste publicată într-un ziar de răspândire naţională informa 
publicul că Roscoe Lee Byrnes omora întotdeauna noaptea, pe 
furiș, folosind de fiecare dată un cuţit, cu care-și înjunghia 
victimele de mai multe ori. 

Pe lângă dovada că Byrnes fusese ucigașul, un vânzător de la 


VP - 37 


un supermarket, situat la două mile distanţă de casa familiei 
Farr, îl identificase pe Byrnes, fără nicio urmă de îndoială, ca 
fiind unul dintre clienţii magazinului, cu puţin înainte ca cele 
două asasinate să aibă loc. Vânzătorul declarase că, după ce 
văzuse în ziar fotografia celui care mărturisise crima, fusese 
convins că îl servise pe individ, fiindcă n-ar fi fost în stare să uite 
vreodată ochii aceea palizi, bulbucaţi și gălbui și capul acela 
mare și aproape chel. Individul cumpărase niște chipsuri, 
barbecue și bere, declarase vânzătorul la o emisiune de știri. 
Bere ieftină, adăugase el disprețuitor, în cele două minute de 
faimă, bere pe care Byrnes o plătise cu niște bancnote murdare. 
Declaraţia vânzătorului fusese susținută și de cele câteva 
imagini înregistrate pe camera video de supraveghere a 
magazinului, care nu putea da greș. 

Astfel că, spre sfârșitul verii, majoritatea oamenilor o 
absolviseră de orice vină pe Teresa, care se dusese să locuiască 
cu Carmen, prietena mamei ei dispărute, până când împlinise 
optsprezece ani în ultima săptămână a lui iunie, iar în 
septembrie, plecase la colegiu. In tot acest timp, Teresa 
încercase cu disperare să creadă în vinovăția lui Byrnes. Ba 
chiar se prefăcuse a crede în povestea sa, dar, din cauză că 
ucigașul plecase cu atâta lejeritate din casa lor, fără a mărturisi 
vreodată despre dâra de parfum lăsată, Teresa nu fusese 
niciodată sigură că Byrnes era criminalul care comisese crima în 
casa familiei Farr din Mourning Dove Lane?. De opt ani, aștepta 
acele dovezi care să-i spulbere orice urmă de îndoială. 

Teresa ieși din duș, luând apoi un prosop de baie mare și 
pufos, zâmbind în secunda în care observă că Sierra se trezise 
în sfârșit și venise să-i supravegheze rutina matinală. Se aplecă 
și mângâie capul cățelușei, în vreme ce aceasta aștepta 
răbdătoare la o distanţă de vreo treizeci și cinci de centimetri de 
cabina de duș. 

— Hei, fetiţo, ţi-era teamă că o să mă înec dacă nu ești tu aici 
să mă supraveghezi? Sau credeai că am înnebunit și de aceea 
am început să vorbesc singură? 

Sierra mârâi după cum îi era obiceiul, ridicându-se în picioare. 
Privindu-și căţelușa, care dădea fericită din coadă și se uita la ea 
cu ochii aceia încrezători de culoarea ambrei, Teresa simţi un 
fior straniu, dar bine-venit de ușurare. Byrnes urma să fie, în 


2 Drumul Plângerii (n. trad). 
VP - 38 


sfârșit, executat. Recursurile lui nu avuseseră câștig de cauză, 
iar el urma să moară peste doar câteva zile. Totul arăta că el 
fusese ucigașul. Ba, mai mult, el mărturisise că este făptașul. 
Îndoielile ei erau prostești, așa că se gândi că, imediat ce va fi 
executat, va simţi că acel capitol hidos al vieţii sale se va 
încheia în sfârșit. 

Dar imediat o lovi un alt gând, în timp ce se îndoia de mijloc 
și-și învârtea prosopul în jurul părului lung și ud. In toţi acești 
ani, nimeni nu adusese probe noi, care să-l absolve de vină pe 
Byrnes în cazul asasinării soţilor Fan; și atunci ce însemnau 
toate acele mesaje ciudate pe care le găsise în mașină? Era 
întrebată dacă după execuţie nu se va mai simţi ameninţată de 
ucigașul acela psihopat? Probabil. Mai ales că se preciza acolo 
că Celeste vorbea din nou. Dacă era așa, Teresa era mai mult 
decât încântată. Ea sperase mult la ziua în care Celeste avea să 
vorbească din nou, la ziua în care avea să devină „normală”, 
ieșind din starea aceea care semăna cu o transă. 

Dar biletul acela nu avea un ton liniștitor. Într-un fel 
bolnăvicios, avea un aer ameninţător, mai ales când precizase 
că Celeste va mărturisi, în sfârșit, adevărul. Care adevăr? Că îl 
văzuse pe criminal? Teresa simţi un fior pe șira spinării, în 
secunda în care realiză că acel bilet avea un aer triumfător. 
Autorul era încântat, mai ales atunci când îi transmisese că 
Celeste îl va identifica în sfârșit pe adevăratul ucigaș al mamei 
ei și al lui Hugh, iar acel ucigaș avea să fie Teresa. 

N-o să mă mai gândesc la biletul acela stupid, își spuse 
Teresa. Asta ar mina definitiv sfârșitul unei zile ce se dovedise 
grozavă - fata dându-și seama că nu reușise doar să 
depășească trauma produsă de acele asasinate, ci și să 
înființeze școala de echitație la care visase dintotdeauna. După 
aceea, descoperise hârtia cu mesajul. Dar nu fusese un simplu 
mesaj. Un simplu mesaj nu avea cum s-o rănească, nu putea să- 
i răpească liniștea sufletească, doar dacă ea ar fi permis acest 
lucru, iar ea nu avea de gând să se lase chiar atât de ușor 
învinsă. 

Simţindu-se mult mai puternică, Teresa se forţă să 
zâmbească, chiar dacă nu avea de ce, ca și cum cântecul acela 
vechi, intitulat „Put on a happy face”, i-ar fi putut risipi starea de 
disconfort. Chiar în secunda când ieșea pe ușa de la baie, 
îndreptându-se spre scară, faxul scoase un beep, pentru a-i 


VP - 39 


atrage atenţia că primise un mesaj. Se duse repede în 
dormitorul modest mobilat, pe care-l folosea pe post de birou, 
observând absentă că trebuia să facă neapărat puţină curăţenie 
și ordine, și se îndreptă direct spre fax. Cu o zi în urmă, la 
primele ore ale dimineţii expediase un e-mail unei companii care 
comercializa echipament de echitație, cerând o listă de prețuri 
pentru unele produse. Nu se aștepta să primească un răspuns 
chiar în dimineaţa zilei de duminică, dar nu-și închipuia de la 
cine altcineva ar fi putut fi acel fax. 

Teri bătu nerăbdătoare din picior, în timp ce faxul își derula 
hârtia spre podea. Da, avea nevoie de un aparat nou, își zise ea. 
Cumpărase faxul acesta în primul an de colegiu, iar el o servise 
foarte bine câţiva ani, dar acum, că pusese pe picioare propria 
sa afacere, iar aceasta se dezvolta binișor, avea nevoie de unul 
mai performant, care să funcţioneze mult mai rapid... 

Gândurile hoinare ale Teresei se opriră brusc, iar ea luă de jos 
hârtia care era și acum caldă, din cauza aparatului, și citi 
următorul mesaj: 


Ti-ai însușit lecţia, Teresa? Vinovăția va fi pedepsită. 
Acceptă lucrul acesta. E 

Nu mai ai scăpare. Nu Ai Scăpare. Nu Ai SCAPARE. 
NU Al SCĂPARE. 


Hârtia începu să tremure în mâna lui Teri, dar ea rosti sec și 
cu o voce abia auzită: 

— E o glumă. O glumă stupidă. Apoi, se uită în partea de sus a 
faxului. Privirea ei se încetoșă, iar hârtia îi alunecă imediat 
printre degetele care-i înghețaseră brusc, căzând pe podea. 

Textul din partea de sus a foii arăta că expeditorul fusese 
Hubert Farr. 


2. 


Celeste Warner tăie cu mișcări lente o bucăţică de prăjitură cu 
afine, o băgă în gura micuță și începu să mestece, ochii săi mari 
părând să surâdă, cu toate că expresia chipului ei era una 
sobră. 

— Eşti sigură că îţi plac prăjiturile de casă, scumpo? o întrebă 

VP - 40 


cu dragoste bunica ei. Fay își aranjase părul castaniu-deschis 
într-un coc franțuzesc, decorat cu trei agrafe cu piatră de Rin, 
un stil pe care-l aborda cu ocazia unor evenimente sociale, 
foarte puţine de altfel. Poţi mânca câte vrei. Am făcut atât de 
multe, că aș putea hrăni întregul cartier! 

— Mamă, e ca și cum ai crede că cu cât o vei hrăni mai bine, 
cu atât va vorbi mai mult! zise Jason, glumind oarecum. De ieri 
după-amiază, de când a venit de la Bennigan, o tot îndemni să 
mănânce. 

— Ei bine, acolo mâncarea a făcut-o să vorbească. În mod 
logic, mâncarea e cea care a pus totul pe roate, zise Fay, ca și 
cum ar fi rostit un ultimatum. 

— A mâncat cât pentru câţiva ani și tot nu a vorbit, îi replică 
Jason, răbdător. Oare cum ar fi putut mâncarea să o determine 
să vorbească, pe neașteptate, ieri? 

Fay își privi lung fiul. 

— Creierul e un lucru misterios, Jason Warner. Noi nu-l putem 
înțelege. 

— Mda, cred că ai dreptate, acceptă Jason, pe un ton blând. 
Fay păru mulțumită de propria ei explicaţie, iar el nu se deranjă 
să-i explice că de fapt un anumit „miros” fusese cel care o 
determinase pe Celeste să vorbească din nou. El ar fi trebuit să-i 
explice că, dintre cele trei simţuri, mirosul era cel mai puternic, 
iar mama lui i-ar fi argumentat din nou că nu avea cum să știe 
un asemenea lucru și că mintea umană rămânea un mister. Aș 
vrea ca ea să vorbească din nou, mamă. 

— Celeste va vorbi atunci când va avea ceva de spus, nu-i 
așa, draga mea? Fay luă de pe masă coșul cu pâine prăjită și 
așeză în locul lui o nouă prăjitură, de parcă ar fi fost pe post de 
mită. Dar nu vei vorbi de noaptea aceea îngrozitoare. Și nu vei 
repeta nici acele versuri înfiorătoare, nu? O să spui ceva frumos, 
drăguţ și plin de blândeţe. 

Celeste înălță capul și, zâmbind, se uită în ochii albaștri și 
plini de speranţă ai bunicii ei. 


Ceasul a bătut ora trei, 

Si Moartea a venit să mă ia. 
Când ochii i-am deschis, 

În fata mea am văzut-o pe Teri! 


VP - 41 


Ceasul a bătut ora trei. 
Si Moartea a venit să... 


— OK, draga mea, ne-ai mai spus asta. Vocea lui Jason 
rămase calmă, dar mama lui se dădu un pas înapoi, gata să 
scape coșul cu pâine prăjită. Işi revenise după șocul zilei de ieri, 
când fusese puternic impresionat să descopere că fiica lui 
vorbea din nou, hotărând să aibă o reacţie ceva mai 
profesională de această dată, fără a se repezi la fată. El vorbi, 
pentru început, pe un ton egal: La Bennigan, ai spus că, în 
noaptea crimelor, te-ai izbit de cineva care tocmai ieșea din 
dormitorul mamei tale și că persoana aceea te-a înjunghiat. 
Celeste aprobă liniștită. Ești absolut sigură că nu a fost Teresa? 

— Jason! Fay trase adânc aer în piept, dar Jason ridică mâna, 
cerându-i mamei lui să nu mai spună nimic. 

Intre timp, Celeste se uită la Jason fără să-l vadă, după care 
declară: 

— Nu am putut să-i văd faţa. Nu reușeam s-o văd din cauza 
glugii mari. 

Fay nu reuși să se abţină. 

— Prin urmare, nu ești sigură că nu Teresa e cea care te-a 
rănit? 

Celeste lăsă furculița jos, după care aprobă cam nehotărâtă. 

— Ei, Teri a fost cea care m-a rănit. 

— Teri te-a rănit? întrebă Jason, uimit peste măsură. După ce 
Hugh se însurase cu Wendy, Celeste nu mai înceta s-o ridice în 
slăvi pe Teri. In momentul în care Jason o cunoscuse pe Teresa 
Farr, o simpatizase, la rândul său, nu doar pentru amabilitatea 
ei, pentru prietenia pe care i-o dăruise, dar și pentru afecțiunea 
cu care o mângâiase pe Celeste. El nu-și putea imagina că 
tânăra aceea ar fi fost în stare să-l păcălească atât de tare. 
Jason se aplecă spre ea, întrebând-o pentru a doua oară: Teresa 
te-a rănit? 

— Nu mai ţipa, și să știi că o cheamă Teri, zise Celeste, iritată. 
Eu eram în cutia cu jucării. Teri m-a rănit atunci când m-a ridicat 
de acolo, ca să mă așeze pe pat. 

— Ca să te înjunghie din nou? întrebă Fay, cu respiraţia tăiată. 

— Am fost înjunghiată o dată, în faţa dormitorului mamei, zise 
Celeste. Teri m-a rănit în momentul în care mi-a pus o pernă 
peste burtă, după care a apăsat tare de tot! 


VP - 42 


— Ca să oprească sângele, murmură Jason, ușurat. 

— Sau ca să o liniștească, contracară Fay. 

Celeste lăsă repede furculita pe masă. 

— Nu sunt tâmpită! Știu pe unde să respir, bunico! Celeste se 
uită aspru la bunica și la tatăl ei. Bunico, tu nu vrei să vorbesc 
despre noaptea aia, dar îmi pui tot felul de întrebări. lar ţie, tati, 
îți tot spun că nu am văzut cine m-a înjunghiat, dar tu nici 
măcar nu mă asculti! 

— lartă-mă, dulceaţă. Vocea lui Fay era moale, retrăgându-se 
ceva mai departe de fată. 

— Ei bine, azi nu mai am chef să vorbesc, îi anunţă Celeste, 
strângând cu putere buzele. Jason simţi că-și urăște mama în 
secunda în care Celeste plecă în grabă de la masa din bucătărie, 
îndreptându-se spre living. Intr-o secundă, televizorul era pornit, 
cu volumul aproape la maximum. 

— Mulțumită? o întrebă Jason. 

— Și pe tine e supărată! îi reproșă Fay, cu lacrimi în ochi, 
așezându-se chiar pe scaunul lui Celeste. Am spus că-mi pare 
rău. Probabil că nu voi învăţa niciodată când trebuie să tac. 

Jason vru să aprobe, dar mama lui avea dreptate - și el o 
încolţise pe Celeste, așa că era vinovat. În plus, Fay părea atât 
de rușinată, încât el nu avea de ce să-i accentueze suferinţa, 
așa că nu mai zise nimic, renunțând să privească la chipul ei 
descompus. În caz contrar, nu avea cum să continue discuţia cu 
o femeie care era hotărâtă să nu o considere pe Teresa Farr 
nevinovată nici măcar o secundă. 

— De acord, am și eu partea mea de vină. Dar ceea ce mă 
deranjează cu adevărat, mamă, e că tu nu ai acceptat niciodată 
ideea că un criminal în serie a mărturisit deja că i-a ucis pe soții 
Farr. Ea tăcu cu încăpățânare. Ai fost atentă la ce spunea 
Celeste? De ce ar fi înjunghiat-o Teresa, ca apoi să încerce să-i 
salveze viaţa? 

— Celeste e în stare de șoc, nu știe ce spune. 

— A fost în stare de șoc. E clar că este pe cale să iasă din 
starea aceea și începe să povestească despre acea noapte, dar 
va tăcea din nou dacă o tot „înțepi” în legătură cu Teresa Farr. 

— Ei, poate că artrebui să tacă. Poate că ar fi foarte bine să 
nu-și mai amintească niciodată de noaptea aceea înfiorătoare! 

Jason respiră adânc, închizând ochii. El credea că, oricât s-ar 
contrazice cu sine, nu trebuia să o determine pe Celeste să-și 


VP - 43 


reprime acele amintiri, făcând-o astfel prizoniera lor. 

— Mamă, vreme de opt ani, când Celeste a fost internată într- 
o anumită instituţie, unde ni se promitea că va vorbi în doar 
două săptămâni, ea a rămas alături de tine, iar tu ai înfășurat-o 
într-un cocon. Știu că ai făcut-o cu gândul de a o proteja, dar ea 
nu ducea o viaţă normală. Poate de aceea a început să 
vorbească atât de târziu. Pentru ea, întreaga lume devenise un 
pericol. 

— Chiar așa și este lumea pentru ea, un pericol, zise Fay, 
luându-i apărarea. Mai ales lumea din jurul ei și mai a/es orașul 
acesta, din momentul în care Teresa Farr s-a hotărât să se 
întoarcă și să se stabilească aici. M-am asigurat că femeia aceea 
nici măcar nu o va zări din întâmplare pe Celeste. Am ţinut-o 
departe de ea. 

— Ai ţinut-o pe Celeste departe de tot. Jason își privi cu 
tandreţe mama. Mamă, eu apreciez tot ce-ai făcut tu pentru 
Celeste și pentru mine, dar ea e fiica mea, așa că aș vrea ca tu 
să-mi respecţi dorințele. Unu, nu o voi transforma într-o 
prizonieră a acestei case. Doi, aș vrea ca tu să o asculti. Nu o 
contrazice în orice privință, nu-i băga cuvintele în gură, mai ales 
când e vorba despre Teresa. Dacă o lăsăm să vorbească despre 
ceea ce vrea ea, poate că o să aflăm mai mult despre noaptea 
aceea și despre Byrnes. 

Fay îl privi revoltată pe Jason. 

— Ea își aduce aminte de Teresa Farr. Ea nu știe nimic despre 
Roscoe Byrnes. 

— Ce te face să crezi că ea nu știe nimic despre Byrnes? Nu e 
nici oarbă, nici surdă. Citește. Se uită la televizor. La spital, a 
continuat școala. Când s-a întors acasă, am angajat oameni care 
să aibă grijă de ea. Nu e autistă - nu vorbea din cauza unei 
traume. Când are chef, poate scrie la fel de bine ca un adult. 
Trebuie să accepţi că Celeste nu a încetat să înveţe la vârsta de 
opt ani, atunci când Byrnes i-a ucis mama. Psihiatrii au 
demonstrat că cei asemenea lui Celeste se dovedesc a fi 
intuitivi și foarte inteligenţi. 

— Ei au declarat că a rămas cu sechele. 

— Mamă, știu că tu nu ai o părere prea bună despre psihiatri, 
dar ei nu au declarat că Celeste a rămas cu sechele. Ei mi-au 
spus că șocul o lăsase, probabil, mută, independent de voinţa ei, 
atunci când era mult mai mică, dar au fost siguri că, de câţiva 


VP - 44 


ani, ea a tăcut în mod voluntar. Ea a decis, pur și simplu, să nu 
vorbească. Acum, slavă Cerului, ea și-a dorit, în cele din urmă, 
să vorbească. Poate că nu vorbește ca o adolescentă normală 
de șaisprezece ani, pentru că a fost izolată de copiii de vârsta ei, 
dar asta nu înseamnă că nu ar fi o fată inteligentă sau că ar 
avea probleme de memorie. Are nevoie să vorbească despre 
noaptea aceea. În felul ei, în momentul ales de ea, fără să o 
întrerupă nimeni. 

Jason se aplecă spre mama lui, care, din noaptea crimei, nu 
mai arătase niciodată mai tânără decât vârsta pe care o avea. 
Ba, mai mult, arăta mai bătrână decât cei șaizeci de ani, cu 
toate că, din punct de vedere fizic, era încă un om puternic și 
plin de energie. 

— Mamă, vreau să o ajut pe Celeste să se recupereze complet 
- să devină fetiţa care era pe vremea când Wendy și Hugh au 
luat-o de lângă mine. Ochii lui Fay scânteiară în secunda în care 
el rosti ultima parte a frazei. Ura ei faţă de Wendy avea să fie 
veșnică, iar el se rușină, într-un fel, fiindcă folosise numele fostei 
soţii pentru a-și manipula mama, dar era de-a dreptul disperat. 
Nu asta vrei - ca nepoata ta să-și recupereze totalmente 
sănătatea și fericirea? 

— Da, desigur, dar mi-e teamă că nu aceasta e calea 
potrivită... 

Jason inspiră adânc. 

— Pentru prima dată în viaţă, nu-ţi voi asculta sfatul. Așa cred 
eu că este cel mai bine, iar tu știi ce mult îmi iubesc fiica. Nu aș 
face nimic ce mi s-ar părea că este dăunător pentru ea. Jason își 
iubea și își respecta mama, dar știa că de data asta preocuparea 
lui trebuia să fie Celeste, oricât ar răni-o pe Fay acest lucru. 
Mamă, dacă nu poți fi de partea mea, o voi lua pe Celeste de 
aici. 

— Nu! Fay aproape că se înecă. Nu ai fi în stare să faci una ca 
asta! 

— Ba da, o voi lua de aici - și nu ca să te pedepsesc pe tine, ci 
pentru că aș crede că așa e cel mai bine pentru Celeste. Se opri 
când o văzu pe Fay că își coboară privirea spre masă, cu umerii 
tremurându-i frenetic și buzele atât de strânse, încât i se 
albiseră. Era conștient că ea încerca să păstreze pentru sine 
cuvintele grele pline de furie, un lucru pe care-l făcea extrem de 
rar. Știu că lucrul acesta e foarte greu pentru tine, mamă, rosti 


VP - 45 


Jason, răbdător. Nu-mi doresc să fiu o fiară, ci doar un tată bun. 
Așa cum tu ai fost o mamă bună pentru mine și o bunică bună 
pentru Celeste. Te rog, mamă, nu fi împotriva mea, mai bine 
ajută-mă! 

Fay rămase tăcută, cu ochii la faţa de masă, după care îl privi 
sfidător, oftând. 

— Bine, Jason. Eu cred că faci o mare greșeală, dar dacă e 
vorba să o pierd pe Celeste nu mă războiesc cu tine. Când vei 
vedea ce greșeală colosală ai comis, totuși... 

— Nu va fi cazul, i-o reteză el scurt, cu o încredere pe care în 
realitate nu o simţea. Îţi promit că tot ce voi face pentru fiica 
mea nu-i va cauza niciun fel de suferință. 

În ciuda faptului că părea complet încrezător, o parte din 
fiinţa lui Jason se îngrozea la gândul că va o conduce pe Celeste 
atât de adânc în sine însăși, încât ea nu-și va mai reveni 
niciodată. 


3. 


Cinci minute mai târziu, Teresa stătea pe scaun, la biroul său, 
privind cu mare atenție la faxul din fata ei. Știa foarte bine că 
nu-i era greu nimănui să obțină numărul ei de fax - împărțise 
cărți de vizită pe care erau notate numărul de telefon, numărul 
de fax și adresa de e-mail. Știa foarte bine cât de ușor se putea 
schimba antetul unui fax sau că acesta putea fi expediat de la 
un computer personal, astfel că ea nu era speriată de faptul că 
pe antet scria că expeditorul ar fi fost Hubert Farr. Ceea ce o 
îngrijora cel mai mult era faptul că cineva încerca s-o sperie. Să 
fie vorba doar de o simplă glumă? Sau era o ameninţare gravă și 
serioasă? 

Era conștientă că poliţia ar fi putut da de urma celui care 
trimisese faxul, așa că, în următoarele trei minute, reflectă la 
ceea ce avea de făcut. De trei ori se întinse după telefon, vrând 
să sune la poliția din localitate, dar tot de trei ori la rând își 
retrase mâna, de parcă receptorul ar fi fost un șarpe. 

Poliţie. Cuvântul acesta îi băgase frica în oase din momentul 
producerii celor două asasinate, din momentul în care fusese 
supusă tirului interogatoriului, până când simţise că este sâcâită 


VP - 46 


și plictisită să le mai răspundă, permițându-i, în final, avocatului 
angajat de Kent să pună capăt tirului poliţiei. Chiar și după 
capturarea și interogarea lui Roscoe Lee Byrnes, ea mai fusese 
încă „sub urmărire”, FBl-ul vrând să-i mai adreseze „doar câteva 
întrebări adiționale, domnişoară Farr”, până ce poliţia locală 
reușise s-o sperie mai mult decât ar fi reușit un monstru să 
sperie un copilaș. 

Prin urmare, nu avea de gând să sune la poliţie, decise 
Teresa. Dacă faxul se va dovedi important, fiind obligată să-l 
arate și lor, avea de gând să le spună că nu li-l arătase mai 
devreme fiindcă crezuse că îl vor considera nimic mai mult 
decât o glumă. Și exact asta ar fi făcut, își zise Teresa. L-ar 
respinge. La urma urmei, ucigașul lui Hugh și Wendy Farr urma 
să fie executat în mai puţin de-o săptămână. Toate lumea care 
urmărise cazul aflase de execuţia lui Byrnes. Deci faxul acela nu 
era decât o glumă macabră, la fel ca și biletul găsit în mașină - 
ca să o scoată pe ea din sărite în aceste ultime zile de viață ale 
lui Byrnes. Deci dă-l încolo de fax, se gândi ea. Uită de toată 
povestea. E vorba despre cineva care are un umor straniu, atâta 
tot. 

Hotărâtă să se bine dispună, se întoarse la Sierra, care stătea 
cuminte lângă scaun. 

— Ți-am promis puţină distracţie în dimineaţa asta. Ce zici, 
fetițo? Căţeaua dădu veselă din coadă, lătrând doar o singură 
dată. OK. Fuguţa pe scară! 

Teresa deja fixase timer-ul de la filtrul de cafea, simțind 
aroma puternică a cafelei africane, un amestec de mai multe 
soiuri, în vreme ce începu să alerge împreună cu câinele spre 
bucătărie. Sierra era deschizătoare de drum, ca întotdeauna, iar 
Teresa strigă: 

— Ai câștigat! 

Îi oferi Sierrei un biscuit special, după care își turnă o cană de 
cafea. Cățeaua o privi cu reproș, cu biscuitul între dinţi. 

— Știu că vrei un mic dejun consistent, dar nu-l vei primi până 
ce nu-mi mai torn încă o cană de cafea; nu pot să fac mai mult, 
îmi pare rău. Și nu te mai uita la mine așa. Trebuie să-ți 
reamintesc că în lume sunt o mulţime de căţei înfometați care 
ar da orice... 

Asemenea unui copil, Sierra începu să mârâie furioasă, 
încercând să scape de predica pe care o auzise de nenumărate 


VP - 47 


ori. Mulțumită, Teresa luă două aspirine care să-i potolească 
durerea persistentă de cap, ieșind din bucătărie și îndreptându- 
se spre sufragerie, bucurându-se de senzaţia răcoroasă pe i-o 
oferea podeaua din lemn, încălzită din loc în loc de niște 
covoare pufoase și groase. 

Mamei ei i-ar fi plăcut aceste covoare, își zise Teresa. Ea ar fi 
fost de acord ca Teresa să dărâme ferma aceasta părăginită, 
angajând apoi un arhitect care să construiască o casă modestă 
de ţară, cu terasă, în partea din faţă, cu tavane cu bârne din 
lemn și cu o mulţime de ferestre. Cu toate că Teresa știa bine că 
Marielle suferea de depresie cronică, așa cum se numea boala, 
ea nu se ascunsese niciodată în încăperi întunecate, cu 
draperiile trase, pentru ca lumina să nu pătrundă înăuntru. Ba 
dimpotrivă, Teresa și-o amintea pe mama ei stând adesea în 
fața ferestrei, buzele ei perfecte părând scăldate în lumina de 
afară, fie că era soare sau înnorat. In plus, îi plăceau furtunile cu 
tunete, obișnuind să-i ţină aproape de ea pe Teresa și pe Kent, 
încurajându-i adesea să imite acele zgomote puternice care 
zguduiau casă, din când în când. Cel care imita cel mai fidel se 
alegea cu o plăcintă Eskimo, astfel că cei doi copii așteptau 
nerăbdători concursurile, în loc să se teamă de furtuni. 

Telefonul sună, iar Teresa tresări, vărsându-și niște cafea 
fierbinte pe mână. Înjură printre dinţi, admițând în sinea ei că 
faxul și biletul primite o sâcâiau încă foarte tare, oricât de mult 
încerca să nu se mai gândească. Presupuse că aceste senzaţii 
erau normale, totuși. La urma urmelor, cum ar fi reușit să uite 
așa repede faptul că un necunoscut dorea să-i reamintească de 
acele asasinate, dorindu-și să o sperie și să-i facă rău? Teri 
fusese întotdeauna de părere că stătea cât de cât bine la 
capitolul autocontrol, dar realiză că nu reușea să se 
stăpânească în totalitate. Nu reușea să lase deoparte toată 
teama și neliniștea, mai ales atunci când cineva încerca cu atâta 
insistență să-i răscolească sentimentele, dar era datoare să 
încerce. 

Soneria telefonului se auzi din nou. Teri trase adânc aer în 
piept, traversă cu pas hotărât încăperea și ridică telefonul fără 
fir, reușind să pară animată: 

— Alo? 

— Biserica se va închide pe la ora 12:00, Sharon a prăjit ceva 
pentru prânz, așa că mâncăm imediat ce ajungem acasă. Cred 


VP - 48 


că vom sosi înjur de ora unu și treizeci de minute. 

— Poftim? Teresa nu se putu abține să nu surâdă, cu toate că 
avusese o noapte și o „dimineaţă” beton. Cine e la telefon? 

— Kent! Cine altul? 

— O, bineînţeles. la spune-mi, Kent, așa știi tu să vorbești la 
telefon sau alegi să-i saluți astfel pe oameni, înainte de a începe 
să vorbești ca o moară stricată? 

El făcu o pauză, după care întrebă pe un ton mieros: 

— Bună, Teresa, ce faci tu într-o dimineaţă atât de splendidă? 

— De ce, sunt OK, mersi de întrebare. Ce face Sharon? Nu 
aveți chef de mers la biserică? 

Kent avea din nou un debit verbal de neoprit. 

— Nu, dar aș vrea să nu o mai duci la Club Rendezvous. 

— Nu am dus-o eu. A mers acolo de bunăvoie. Eu și Carmen 
nu am răpit-o. Și ce ai împotriva Clubului Rendezvous? 

— Nu face pe șmechera cu mine. Ştii bine cine e greșeala 
acolo. 

— Mac MacKenzie. 

— Ai ghicit. Mă mir că a; fost acolo. 

Teresa nu le spusese niciodată lui Kent și lui Sharon despre 
faptul că-l văzuse pe Mac îmbrăţișând-o și sărutând-o pe 
roșcată, deși era logodit cu ea. li mărturisise asta doar lui 
Carmen. Teresa îi spusese lui Kent că se considera mult prea 
tânără ca să se mărite, că nu știa ce-și dorea cu adevărat de la 
viață, că nu se vedea legată de un bărbat până la sfârșitul zilelor 
sale... Dar Kent nu crezuse nici măcar un cuvinţel. 

— M-am dus acolo din curiozitate, Kent. Teresa se felicită de 
tonul normal al vocii sale. Dacă ţii minte, am participat și eu 
alături de Mac la amenajarea acelui local. 

— Îmi amintesc, rosti Kent, nemulţumit. 

— Ei, să știi că ne-am simţit bine. Chiar și Sharon. 

— De-aia nu a spus unde se duce. 

— Nu ţi-a spus fiindcă știa că tu nu vei fi de acord. Pentru 
numele lui Dumnezeu, Kent, zise Teresa, exasperată. Tu erai un 
băiat de viaţă. 

— Încă sunt. 

— Da, măi, dar ce hohote se aud. 

— Numai că sunt foarte ocupat la serviciu, am uitat că mai 
există și altceva în afară de a pune pe turație maximă Compania 
Farr Coal. 


VP - 49 


— Așa a procedat și tata și sigur nu vrei să ajungi ca el, cu 
toate că el și-a făcut cât de cât timp pentru Wendy, deși era și el 
foarte ocupat. 

— Ei, Sharon nu trebuie să-și facă griji în privinţa altor femei, 
fiindcă noi ne iubim încă din liceu. 

— Și v-aţi căsătorit și aţi avut un copil când eraţi la colegiu, 
zise Teresa. Un copil care se născuse la doar șase luni după 
căsătoria care fusese, de fapt, o ceremonie lipsită de 
sentimentalisme, pe care o încheiase un judecător, la doar trei 
săptămâni după moartea lui Hugh și a lui Wendy și la doar o 
săptămână de la arestarea lui Roscoe Lee Byrnes. Fusese ceva 
rapid și lipsit de strălucire, dar tatăl lui Sharon, Gabriel, singurul 
ei părinte rămas în viață, păruse extrem de ușurat - iar peste 
șase luni, Teri realizase și de ce. Dar vremurile acelea fuseseră 
date de mult uitării, își aminti ea, mai ales că lui Kent nu-i 
plăcea să i se amintească faptul că fiul lui se născuse mai 
devreme. 

— Daniel s-a bucurat să-și cunoască, azi, căluţul? schimbă ea 
vorba imediat. 

— A fost extaziat. Nu știm cum o să-l putem domoli la 
cursurile de duminică și la biserică. Kent făcu o pauză. Îmi pare 
rău că mai devreme am fost cam răutăcios, dar chiar am nervii 
întinși la maximum, pe cuvânt. Sharon pare îngrijorată pentru 
lecţiile lui de echitație. Își face griji pentru tot - pentru lecţiile de 
înot, pentru că joacă fotbal, sau pentru orice mai vrei tu - /-a 
transformat într-un copil agitat și nefericit, pentru că nu-l lasă să 
facă ceea ce fac prietenii lui. 

Sharon era o mamă minunată, dar, în același timp, era mult 
prea protectoare, exact cum subliniase și Carmen seara trecută. 
Dar Carmen nu se număra printre favoriţii lui Kent, așa că 
Teresa nu îndrăzni să-i spună că discutase și cu ea subiectul 
respectiv. Din nefericire, singurul sfat al lui Teri fusese acela ca 
Kent să pună piciorul în prag, insistând ca Daniel să practice 
diverse sporturi, ceea ce știa că va provoca și mai multe 
neînțelegeri într-un mariaj ce altă dată fusese considerat 
aproape perfect. 

— Poate că ar trebui să stai de vorbă cu un specialist, zise ea, 
cu grijă. Eu nu am copii. Nu am cine știe ce experienţă cu copiii, 
în afară de Celeste, iar asta s-a petrecut demult. 

— Mda, Celeste, zise Kent încet. Biata copilă! Ai auzit, cred, că 


VP - 50 


vorbește din nou. 

— Da. Instinctiv, Teresa decise să nu pomenească despre 
acele ameninţări scrise pe care le găsise în mașina ei, cu o 
seară în urmă. Dar nu știu, în schimb, unde se află Celeste acum 
sau ce a declarat. 

— Am aflat din cinci surse diferite, dar se pare că Jason a dus- 
o ieri să ia prânzul la Bennigan's, și ea a început deodată să 
pâlbâie ceva despre noaptea crimelor. 

— Despre noaptea crimelor! Teresa încercă să pară uimită, 
deși ea aflase toate astea din biletul primit. Ce a zis? 

— Habar nu am. Se pare că a tăcut brusc, după care a început 
să recite ceva. 

— Să recite? 

— Da, știu că pare o nebunie. Kent făcu o pauză. Cred că ar 
trebui să știi că în cântec te-a menţionat și pe tine. Și a 
menţionat și ideea de moarte. Cred că aseară am primit mai 
mult de douăzeci de telefoane în legătură cu asta. Oameni care 
voiau să relateze incidentul și să ceară mai multe informații. Le- 
am spus că habar nu am despre ce vorbesc ei, așa că m-au lăsat 
oarecum în pace. 

— A pomenit despre mine și despre moarte? repetă Teri. 
Adică? 

— Chiar nu i-am minţit pe cei care sunau. Chiar nu știu nimic. 
Uite, chiar nu ar fi trebuit să amintesc așa ceva. Teresa simți că 
Kent regreta abordarea subiectului cu pricina. In afară de asta, 
nu știu cum s-au întâmplat exact lucrurile. Cred că vom afla 
totul astăzi, la biserică, până la urmă, iar Sharon te va pune la 
curent, după-amiază. Dacă nu vrei cumva să-i telefonezi lui 
Jason. Știu că sunteţi prieteni. 

— Cunoştinţe, nu prieteni. El a fost întotdeauna drăguţ cu 
mine fiindcă Celeste i-a spus că m-am purtat frumos cu ea. 

— Ai tratat-o ca pe o soră adevărată. Eu o plac pe fetiţă, dar 
tu chiar ai iubit-o. 

— Mi-a părut rău pentru ea, zise Teresa pe neașteptate, 
simțindu-se, în mod ridicol, vinovată față de fratele ei, fiindcă o 
iubise pe fiica lui Wendy. Eu totuși nu cred că ar fi cazul să-l sun 
pe Jason. N-am mai vorbit cu el de când a dus-o la spital, în 
noaptea în care au avut loc asasinatele. Fay Warner locuiește la 
mai puţin de un kilometru de aici, dar o ţine pe Celeste departe 
de mine - n-am văzut-o pe fată de opt ani de zile, ceea ce nu e 


VP -51 


de mirare, având în vedere că toată lumea credea că eu am 
încercat s-o omor. Teri realiză că inima îi bătea cu putere. 

Deci Celeste începuse din nou să vorbească. Nu doar vorbea, 
ci și cânta, recita ceva legat de ea și de moarte. Oare de aceea 
primise ea biletul și faxul? Pentru un moment, se simți tentată 
să-i povestească lui Kent despre mesajele acelea pline de ură. 
După aceea își aminti că el era, oricum, nervos din cauza lui 
Sharon. Teresa nu voia să le strice ziua, mai ales lui Daniel, iar 
în caz că și Kent i-ar fi povestit lui Sharon despre hărţuirea de 
care avea parte Teresa, era sigură că Sharon se va folosi de 
această scuză ca să nu-l mai lase pe Daniel să viziteze caii - 
putând chiar să-i anuleze și cursurile. Dându-și seama cât de 
dezamăgit ar fi Daniel dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, Teri se 
strădui să respire adânc și să-și ţină gura. 

Kent tocmai spunea: 

— Teri, nu toată lumea a crezut că tu ai încercat să o omori... 

— Nu mai contează. Subiectul acesta o rănea și acum pe 
Teresa, iar ea nu voia ca fratele ei să-și piardă vremea, 
încercând s-o îmbărbăteze. Chiar dacă Sharon va auzi despre 
asta la biserică, probabil că nu o să-mi povestească nimic. Nu 
vrea să mă supere. O să-mi povestească altcineva despre 
Celeste, mai încolo, zise Teresa pe un ton grăbit, încercând să 
pară nepăsătoare. Carmen, probabil. Nu știu cum face, dar află 
tot ce mișcă în oraș. 

— Pentru că e o bârfitoare căreia-i place să ducă de colo-colo 
veștile rele. 

— O, Kent, nu-i adevărat, zise Teri, nemulțumită. Dacă ar fi 
fost așa, mi-ar fi povestit aseară despre Celeste, ca să-mi strice 
aniversarea. Tu nu o simpatizezi, acesta e adevărul. 

— Nu-mi plac femeile insistente și gălăgioase, sublime Kent. 

Teresa își dădu ochii peste cap. Doamne, ce urât vorbea! 

— Carmen nu e o persoană violentă, dacă asta vrei să spui 
prin acel „insistentă”. Și nu e gălăgioasă. Numai că nu vorbește 
încet. 

— Nu are un glas domol, blând. Asta așa e, zise Kent, ironic. 
Teri, nu înţeleg de ce nu-ţi cauţi o prietenă de vârsta ta. Carmen 
ti-ar putea fi mamă. 

— Nici nu arată și nici nu se poartă astfel. Și, în afară de asta, 
am prieteni de vârsta mea. 

— Pe cine? 


VP - 52 


— Ei... Teresa își dădu seama că, în afara lui Sharon, nu mai 
avea nicio prietenă de vârstă apropiată. Prietenele din liceu fie 
deveniseră niște mămici ocupate, fie găsiseră tot felul de scuze 
pentru a nu lua masa sau a nu ieşi cu ea la cumpărături. Cu alte 
cuvinte, nu fusese niciodată reacceptată cu adevărat în cercul 
de prieteni din oraș. O durea și acest lucru, dar ea nu-i 
mărturisise nicicând lui Kent despre asta. Sunt bună prietenă cu 
o parte din doamnele care iau parte la expoziţiile și 
manifestările care au legătură cu echitaţia. În realitate, prânzise 
cu două dintre ele, de vreo două-trei ori. Tu nu le cunoști. 

— Sper că nu sunt niște ciudate sălbatice. Tu mereu ai fost 
atrasă de cine nu trebuie, la fel ca și mama. 

— Adică? 

— Amândouă sunteţi incredibil de naive. 

— E de-a dreptul... 

— Ridicol. Insultător. Habar nu am ce spun. Furioasă, Teresa 
își strânse tare buzele, ca să nu se certe cu el, fiindcă, oricum, 
nu ar fi avut niciun rost. Ei, surioară, acum mă cam grăbesc. 
Momentan îmi iau la revedere. 

— La revedere, domnule Corectitudine, i-o întoarse Teri, dar 
Kent închisese deja. 

Furioasă, dar și oarecum amuzată de prostia fratelui ei, ce 
devenea pe zi ce trecea tot mai mare, de a crede că avea 
întotdeauna dreptate, Teresa surâse răutăcios, știind că viaţa 
avea un mod aparte de a-i taxa pe cei care credeau că dețin 
adevărul absolut. Nu trebuia să-i povestească nimic lui Kent - 
avea să afle singur, într-o bună zi, că habar nu avea de nimic. 
Ea spera însă ca lecţia primită să nu fie una mult prea dură - cu 
siguranţă nu la fel de dură ca cea primită de tatăl ei, oricât l-ar fi 
urât ea pe omul acela. 

Teresa privi prin fereastra mare la cei peste douăzeci de acri 
de pământ care se vedeau din locul în care se afla ea. Pe 
vremuri, locul acela fusese o fermă la care lucraseră multe 
persoane. Atunci când Teri își căutase o casă, le spusese foștilor 
proprietari că nu va lua și terenul arabil, pentru că acesta 
aparținuse unei ferme - prea mult pământ galben și prea puţin 
pământ de calitate -, astfel că ea reușise să cumpere o sută de 
acri de pământ, care cuprindeau ferma și casă, la un preţ ridicol 
de mic. 

Teresa angajase de îndată niște oameni care să se ocupe de 


VP-53 


curățarea pământului, apoi o echipă de constructori. Doi ani mai 
târziu, când lucrările se încheiaseră, ea se alesese cu o casă 
frumoasă așezată în vârful unui delușor, acesta mergând până 
în dreptul unui teren acoperit cu iarbă verde, datorită tonelor de 
fertilizant care fuseseră împrăștiate pe acel teren de-a lungul 
timpului. Gardul de un alb imaculat înconjura proprietatea care 
cuprindea două terenuri de echitație și două padocuri spaţioase. 
Exista și un traseu cu obstacole, pentru elevii care dobândiseră 
ceva mai multă experienţă și pentru cei care erau niște experți 
în ale echitaţiei și care-și aduceau caii pe terenurile de la Farr 
Fields. 

Ceilalţi opt acri care se întindeau în faţa casei ei includeau un 
bazin foarte frumos și cu dimensiuni generoase și câteva 
terenuri de echitație acoperite cu smochini și cu caprifoi 
sălbatic, cu care terenul respectiv se pricopsise în cei douăzeci 
de ani cât fusese neglijat. Cei doi angajaţi ai ei, tată și fiu, Gus și 
Josh Gibbs, se apucaseră deja de treabă în dimineaţa aceasta: 
Gus făcea exerciţii cu armăsarul lui Kent, Conquistador, a cărui 
hăinuţă în bătaia soarelui strălucea precum aurul călit în foc, în 
vreme ce Josh o pieptăna pe iapa arabă a Teresei, de culoarea 
fildeșului, pe care o chema Eclipse. Dacă ar fi fost vorba să 
spună adevărul, Teri se simţea mai apropiată de Josh și de Gus 
decât de orice altă prietenă de care pomenise Kent mai 
devreme, și pe care le considera mult mai potrivite. În oricare 
dintre ei avea o încredere oarbă, garantând pentru ei cu propria 
viaţă. 

Absentă, Teresa își frecă braţul stâng, acela care avea o 
cicatrice subțire și lungă făcută de cuţit. Priveliștea din faţa ei 
era o frumusețe, dar ea o privi aproape fără s-o vadă, fără să 
observe terenurile acelea sinuoase acoperite cu multă iarbă, caii 
și cerul atât de albastru. 

În sinea ei, se gândea la casa din Mourning Dove Lane - casa 
în care, într-o noapte, pășise cu atâta groază, știind că între 
pereţii aceia liniștiți se petrecuse ceva îngrozitor și rău, care 
invadase acest spaţiu; acolo unde-i descoperise pe tatăl ei și pe 
soţia lui morți și mutilaţi, în propriul lor pat, cuibușorul lor cald; 
casa în care micuța Celeste fusese înjunghiată, omorâtă psihic, 
după câte se pare, dacă nu la propriu, lăsând-o fără grai din 
cauza șocului și a fricii, adică o conștiință prizonieră într-un trup 
tăcut. 


VP - 54 


Dar atacatorul dăduse greș în privinţa copilei, se gândi 
Teresa, fetița aceea sprinţară pe care o cunoscuse Teresa se 
dovedise prea puternică și prea deșteaptă chiar și pentru un 
criminal atât de versat și crud. Ea supraviețuise rănii pe care i-o 
făcuse și, după opt ani, în care nimeni nu mai sperase ca ea să- 
și revină din punct de vedere emoţional, reîncepuse să 
vorbească. 

Pentru Teri, lucrul acesta era un adevărat miracol, un motiv 
de uimire totală, dar și de bucurie. Din nefericire, era conștientă 
că, pentru multă lume, ceea ce părea acum de-a dreptul 
fascinant era declaraţia lui Celeste despre acele evenimente. 


VP-55 


1. 


Carmen Norris se întinse languros, acoperindu-și mai bine cu 
cearșaful corpul zvelt, corp pe care-l păstra în formă printr-un 
antrenament riguros de trei ori pe săptămână, apropiindu-se și 
mai mult de Gabriel O'Brien. Ea îl întrebă blând: 

— Gabe, cât timp crezi că trebuie să mai păstrăm secretă 
relaţia noastră? 

— Nu multă vreme de acum încolo, răspunse Gabriel, pe un 
ton vibrant și profund. Știi bine că am vrut să o las pe Sharon 
să-și revină după moartea mamei ei, ca abia apoi, după o 
vreme, să-i spun că am de gând să mă recăsătoresc. 

Carmen încercă să nu-și arate iritarea provocată de gândul 
că, de dragul fericirii lui Sharon, trebuiau să fie nesocotite 
sentimentele altora. 

— Gabe, mama lui Sharon a murit acum patru ani. Ea îi va 
duce mereu dorul, dar tu ești viu și ai dreptul să fii fericit. 
Sharon nu va fi niciodată încântată de ideea că tu ai o relaţie cu 
altcineva și cu atât mai puţin de ideea că te vei recăsători. 

Gabriel inspiră încet, după care lăsa aerul să iasă, cu grijă. 

— Știu, zise el, în cele din urmă. Am crezut că, acordându-i 
suficient timp, se va obişnui și va accepta ideea că eu am o altă 
relaţie. 

— Să se obișnuiască și să accepte! Carmen râse încet. Gabe, 
în cel mai rău caz, vei provoca efectul contrar în inima lui 
Sharon. O vei face să se gândească la tine ca la bărbatul care 
nu se va recăsători niciodată. 

Carmen îl privi atent pe bărbatul de lângă ea. Soarele 
dimineţii strălucea bucuros în părul lui scurt, des și cârlionțat, 
având aceeași nuanţă de roșu-deschis, asemenea căpșunii 
necoapte, ca și părul lui Sharon, numai că al lui Gabe 
încărunţise, între timp. În afară de culoarea părului, tatăl și fiica 
nu semănau deloc. În vreme ce Sharon avea un ten ca de 
porțelan și o faţă ușor bombată, Gabriel avea un trup puternic, 


VP - 56 


cu un nas ușor acvilin, iar tenul îi era brăzdat de linii fine 
datorate anilor lungi în care lucrase pe vas, cu care se 
organizau, lună de lună, excursii, și unde începuse ca marinar 
pe punte, apoi devenise cârmaci și, în cele din urmă, căpitan. 

Carmen simţi cum o cuprinde disperarea. De ani de zile nu 
mai simţise fiorul unei iubiri romantice și nici nu mai simţise 
vreodată pasiunea arzătoare pe care i-o trezea bărbatul de 
lângă ea. Niciun bărbat din viaţa ei nu se compara cu Gabriel 
O'Brien. Nu suporta gândul că l-ar putea pierde din cauza fiicei 
lui răsfăţate și egoiste, care nu voia ca el să fie fericit. Apoi el îi 
zâmbi lui Carmen, iar ea se mai relaxă cât de cât. 

— Da, Carmen, ai dreptate. Sharon se așteaptă ca în viaţa 
mea să existe o singură femeie. Poate că am răsfăţat-o prea 
mult. 

— Poate că da, spuse Carmen, cu mare grijă. De câte ori Gabe 
aducea vorba de Sharon, ea se simţea ca și cum ar fi călcat pe 
ouă. Nu vreau să te critic - știu că soţia ta s-a chinuit mult să 
rămână însărcinată, cât de mult ţi-ai dorit-o tu pe Sharon, ce 
sănătate delicată a avut când era micuță. E normal să fii grijuliu 
în privinţa ei. Dar acum, Sharon e o persoană matură și 
sănătoasă. Ar trebui s-o tratezi ca atare. Dacă faci altfel, e ca și 
cum ai insulta-o, într-un fel. 

— Nu am privit niciodată lucrurile în felul acesta, mărturisi 
Gabe încet. 

— În afară de asta, noi doi ne purtăm ca și cum am comite o 
fărădelege, iar eu sunt chiar stânjenită de chestia asta. Tu nu? 
întrebă Carmen. 

— Ei, cred că și eu mă simt la fel. 

— La urma urmelor, niciunul dintre noi nu e căsătorit. lubirea 
noastră nu e deloc ceva anormal. Ea se opri, simțind că a venit 
vremea pentru o frază mai dulce, mai veselă. In afară de asta, 
eu nici măcar nu-mi pot purta frumosul inel de logodnă! _ 

— Ai dreptate, zise Gabe, pregătindu-se să zâmbească. In 
afară de asta, aș fi vrut să-ți ofer un diamant ceva mai mare. 

— O, nu, Gabe! Ceea ce mi-ai dăruit e perfect! Imi place la 
nebunie, zise Carmen, vorbind cu sinceritate. Deschise sertarul 
noptierei, luând de acolo și apoi deschizând o cutie de bijuterii. 
Își strecură pe deget inelul de logodnă, după care ţinu mâna în 
sus, cu fața spre fereastră, permiţând razei de soare să mângâie 
diamantul de un carat, ce strălucea în lumina ei. E minunat, 


VP - 57 


Gabe! 

— Dacă spui tu. Dar dacă ar fi avut două carate... 

— După gustul meu, ar fi fost mult prea mare. Carmen își roti 
degetul, făcând diamantul să sclipească. Vreau să știe toată 
lumea că suntem logodiţi, Gabe, și sper că și tu vrei același 
lucru. 

— Da. 

— Atunci hai să facem un anunț public. 

— Public? Gabriel părea de-a dreptul speriat. 

— Să le spunem celorlalţi. Să ne vedem fără să ne ascundem. 
Pentru o miime de secundă, Gabe avu înfățișarea cuiva prins în 
capcană. Va trebui s-o facem, Gabe, cât de curând, zise 
Carmen, mai degrabă ca un îndemn decât pe un ton lipsit de 
griji. Nu voia să pară disperată. Trebuie să fim sinceri cu ceilalți 
și să le spunem, de exemplu în următoarele două săptămâni, că 
plănuim să ne căsătorim la începutul lui septembrie, așa cum 
am stabilit. Doar n-o să le spunem în ultima clipă familiilor 
noastre. 

— Familiilor? întrebă Gabe. 

— Da, Gabe. Adică, din partea ta, lui Sharon, Kent și Daniel, 
desigur. lar în ceea ce mă privește, am considerat-o mereu pe 
Teresa ca făcând parte din familia mea - ca pe fiica pe care nu 
am avut norocul să o am. Sunt convinsă că ea va cădea pe 
spate când va afla de planul nostru. Pentru prima dată în viaţa 
mea, am reușit să păstrez un secret. 

— Felicitări! Numai față de mine să nu ai secrete. Cât despre 
vestea pe care trebuie să le-o spunem tuturor curând... Gabe 
păru că ezită o clipă, după care Carmen observă cum hotărârea 
pe care o luă îi înăspri trăsăturile. Ai dreptate, trebuie să le 
spunem celorlalţi că ne căsătorim. La urma urmelor, acum vine 
și septembrie. 

Pe nesimţite, Carmen se simţi aproape euforică, dar avu grijă 
să nu pară mai mult decât mulțumită. 

— Septembrie va sosi cât ai clipi, iar noi trebuie s-o lăsăm pe 
Sharon să se obișnuiască cu ideea. Carmen se prefăcu că se 
gândește, deși ideea îi venise cu câteva săptămâni înainte. Mă 
gândesc să facem anunţul săptămâna aceasta, pe 4 lulie. De 
Ziua Independenţei. 

— Săptămâna asta? Carmen citi din nou în ochii lui Gabe 
îndoială. Ei, dacă Ziua Independenţei înseamnă atât de mult 


VP - 58 


pentru tine... 

— O, da! Glasul lui Carmen deveni blând și dulce. Poate o să ți 
se pară o tâmpenie, Gabe, dar pentru mine chiar este o zi 
simbolică. Inseamnă că ne-am eliberat de a ne strecura, dea ne 
ascunde și chiar de a-i minti pe ceilalţi. Eu te iubesc. Nu vreau 
să mă ascund și nici să mint în privinţa asta, să fii convins. 

Gabe o privi plin de afecţiune. 

— Te iubesc, Carmen, și nu vreau să mint în privinţa relaţiei 
noastre. Ba, mai mult, nu vom mai minţi nici măcar o singură 
dată. Săptămâna asta facem anunţul. 

— Minunat! izbucni Carmen, sărutându-l pe obraz. 

Gabe se încruntă, iar fericirea lui Carmen se făcu nevăzută 
timp de o secundă. După care el adăugă: 

— Ştii, o să-l faci să sufere pe Herman Riggs. 

Carmen chicoti ușurată. 

— Incă mă simt vinovată că-l folosesc pe Herman de paravan, 
cu toate că știu că el mă consideră o simplă amică. 

— Eu nu aș fi așa sigur. Chiar dacă el a fost îndrăgostit 
nebunește de tine, i-ar fi fost teamă să o recunoască, din cauza 
mamei lui. Și pe bună dreptate. Când vine vorba de băiatul ei, 
pare o tigroaică, care-l sufocă cu cele două sute de kilograme 
ale ei. Dacă Herman ar fi vrut să stea ceva mai mult timp cu 
tine, ea ar fi fost în stare să te sfâșie. 

De data aceasta, Carmen râse în hohote, făcându-l pe Gabriel 
să râdă și el, ca de obicei, urmărind chicotele care-i zguduiau 
corpul zvelt și elegant și care veneau de undeva din adâncul 
fiinţei. 

— Ai dreptate. Doamna Riggs nu-l va „elibera” niciodată pe 
bietul băiat și ideea e că eu nu cred că el își dorește cu adevărat 
această libertate. 

Gabe râse, după care tăcu, se aplecă spre noptieră și scoase 
o ţigară dintr-un pachet, pe care o aprinse. Trase un fum, 
privind spre tavan. 

— Tu fumezi doar când ești tulburat, comentă Carmen. Ce ai? 

— Mă gândesc la Sharon. 

— O, Gabe, parcă stabiliserăm deja că îi vom spune. 

— Da. Mă gândeam că nu știu care e motivul pentru care, în 
ultima vreme, pare atât de nervoasă și de nefericită. Mă întreb 
dacă-i vina lui Kent. 

— Credeam că-l placi. 


VP -59 


— Da, dar se pare că s-a schimbat. Gabe trase iar din ţigară, 
după care o stinse brusc, se lăsă pe-o parte și își sprijini capul 
pe braţ, privind-o intens pe Carmen. Cred că începe să semene 
din ce în ce mai mult cu tatăl lui, iar eu nu puteam să-l sufăr pe 
Hugh Farr. 

— Eu l-am cunoscut pe Kent când m-am împrietenit cu 
Marielle. A fost prietenos întotdeauna, fără a avea farmecul 
Teresei. Acum nu ne vedem prea des, dar, când mă întâlnesc cu 
el, nu e același. Aproape rigid, fără pic de umor. Nu cred că Teri 
e mai apropiată de el ca altă dată, numai că nu vorbește 
niciodată despre relaţia lor. Acum, că ai adus vorba, cred că 
Kent seamănă și mai tare cu tatăl lui, iar Hugh, cu atitudinea lui 
superioară, nu avea prea mulți prieteni. 

— Era arogant de nu-și încăpea în piele! Se purta de parcă ar 
fi fost rege, cu toţi banii ăia ai lui, gândindu-se că așa le face 
„praf” pe femei. Nu i-a trecut niciodată prin cap că femeile îl 
alegeau doar pentru banii lui. 

— Nu și Marielle, zise Carmen, sigură pe ea. 

— Nu. Biata de ea! Toată lumea știe că părinţii au obligat-o să 
se mărite cu el - un mariaj care nu l-a împiedicat pe Hugh să 
aibă și alte relaţii. Wendy nu a fost, cu siguranţă, prima. Cred că 
Marielle aflase de toate aceste femei. 

— Da, știa, zise Carmen, cam nesigură. 

— Atunci, de ce nu-l părăsea? 

— A vorbit doar de vreo două ori despre aventurile lui - 
subiectul acesta fiind unul mai mult decât evitat. Simt că o 
trădez dacă vorbesc despre ele, fie și cu tine. Ea suferea atât de 
mult din cauza lor, simțindu-se rușinată, dar se temea că, dacă-l 
părăsea pe Hugh, el va obţine, cumva, custodia copiilor. Carmen 
ridică privirea, zâmbind amar. Teama ei nu era nefondată, 
Gabe! La urma urmelor, când s-au despărţit, el a obţinut 
custodia totală a Teresei. 

— Nemernicul! Se folosea de tulburările psihice ale lui 
Marielle în avantajul lui - tulburări pe care el le cauzase. 

Carmen îl privi îngrijorată, încordându-se. El devenise pe 
neașteptate furios, în loc să se bucure fiindcă își vor anunţa, în 
sfârșit, logodna. Starea lui de spirit o speria, făcând-o să se 
întrebe dacă el se bucura cu adevărat că ei doi se vor căsători. 

Nu, cugetă Carmen hotărâtă, încercând să se calmeze. El se 
enerva mereu când vorbea despre Kent și Sharon, temându-se 


VP - 60 


că ginerele lui va deveni la fel ca tatăl său. Nu este nefericit că 
urmează să se însoare, își zise ea. E pur și simplu îngrijorat 
pentru Sharon. Gabe își face mereu griji pentru Sharon. După ce 
ne vom căsători, grija lui se va mai diminua cât de cât, până la 
urmă. Ori se va întâmpla așa, ori ba, fiindcă Sharon nu seamănă 
deloc cu mine, așa că se va amesteca întotdeauna în relaţia 
noastră. 

— Nu mi-a plăcut niciodată de Hugh, nici măcar în copilărie, 
continuă Gabe, fără să observe, totuși, tulburarea lui Carmen. 
După aceea, a încercat să-l împiedice pe Kent să se 
căsătorească cu Sharon, și a avut și tupeul de a-i spune fiică-mii 
verde în faţă: „Tu nu ești pe același calapod cu Kent, nici 
intelectual, nici social”. În secunda aceea, am început să-l urăsc. 
Sharon nu avea decât nouăsprezece ani, fiind timidă și nesigură. 
A fost devastată de vorbele lui. Ba, mai mult, Hugh i-a spus 
fiului său că, în cazul în care se căsătorește cu Sharon, îl 
dezmoștenește. 

— Adică îl exclude din testament? 

— Marielle și Teresa nu ţi-au povestit despre asta? 

— Înainte ca Sharon și Kent să se căsătorească, Marielle s-a 
internat într-un sanatoriu, după care s-a dus să locuiască la 
mătușa ei. Eu am văzut-o foarte rar, iar când mă vedeam cu ea, 
destul de rar, cum ţi-am zis, nu pomenea de relaţia lui Kent cu 
Sharon și nici Teri nu mi-a vorbit de ea, când a stat la mine, 
după cele două crime. 

— Ei bine, Hugh nu numai că intenţiona să-l scoată pe Kent 
din testament dacă se mărita cu Sharon; a precizat că nu are de 
gând să-i mai plătească studiile lui Kent, dacă face asta. 
Bătrânul blestemat a adăugat chiar un codicil la testament, și 
anume că, în cazul în care Hugh ar fi murit, iar Kent nu poate să 
dovedească în momentul decesului că nu s-a căsătorit în secret 
cu Sharon, atunci întreaga avere urma să treacă în posesia 
Teresei. 

Vocea lui Gabriel deveni mult mai puternică. 

— Zicea că în cazul în care Kent are de gând să-l sfideze, nu o 
să-l mai lase să intre în casă, și cu atât mai puţin să-l lase să 
deţină o funcţie în cadrul companiei. Kent nu avea o slujbă, așa 
că nu avea alt venit în afară de cel pe care i-l oferea Hugh. lar 
Sharon, biata de ea, era atât de tânără și... Gabriel tăcu brusc, 
renunțând la subiect. În cele din urmă, declară: Sharon avea... o 


VP -61 


relaţie cu Kent. 

Carmen îi dădu un sărut ușor și liniștitor, dar mintea ei lucra 
la turație maximă, dar nu cu gândul la apropiatul anunț al 
logodnei lor. Ea nu-l plăcuse niciodată pe Kent, nici pe vremea 
când era foarte apropiată de mama lui. Carmen îi sesizase 
caracterul moale, iar ea nu putea suferi oamenii slabi. 

Când Sharon îl născuse pe Daniel la șase luni după ce se 
măritase cu Kent, Carmen și toţi ceilalţi realizaseră că ea era 
gravidă în momentul în care Kent se însurase cu ea. Oare dacă 
Hugh ar fi vorbit serios atunci când declarase că-l va scoate din 
testament chiar și în cazul în care el și Sharon ar fi fost căsătoriţi 
în secret în momentul în care el ar fi decedat, Kent ar fi iubit-o 
îndeajuns pe Sharon, ar fi avut suficientă tărie de caracter să se 
însoare cu ea în orice condiţii? Carmen nu credea asta. Poate că 
nici Sharon nu ar fi crezut acest lucru. 

Dacă Kent ar fi părăsit-o pe Sharon, ea ar fi refuzat să facă 
avort și toată lumea ar fi aflat că Kent era tatăl copilului ei. Intre 
timp, Gabriel ar fi distrus reputaţia amândurora, a lui Kent șia 
lui Hugh, pentru că o făcuseră de râs pe fiica lui, mai ales că ei 
trăiau într-un orășel. 

Luând în calcul aceste variante, își zise Carmen, asasinarea lui 
Hugh Farr picase la tanc pentru Sharon și Kent. 


2. 


În timp ce se îndreptau spre grajd, Daniel o informă pe Teri 
că-i căzuse un dinţișor din faţă, un dinţișor pe care el sperase 
că-l va pierde în seara când urma să primească vizita Zânei 
Măseluță, după care declară cu pompă: 

— Vreau să încalec un armăsar cu picioare mari. 

Kent o privi zâmbind, iar părul lui, aproape la fel de lung ca al 
Teresei, strălucea în lumina soarelui, aranjat în șuvițe drepte. 

— A văzut ieri un Clydesdale, într-o carte despre cai. 

— Ooo! Teresa se uită la nepoțelul ei în vârstă de șapte ani, 
adoptând o expresie solemnă. Îmi pare rău, Daniel, dar eu nu 
am niciun exemplar din rasa Clydesdale. Sunt la fel de grei ca o 
mașină și mănâncă aproximativ cincizeci de kilograme de hrană 
pe zi. În afară de asta, sunt mai înalţi decât tatăl tău. 


VP - 62 


Daniel strânse din umeri, în semn de dezamăgire. Soarele 
bătea în părul lui de nuanţa căpșunii, scoțându-i în evidență 
pistruii de pe nas. Semăna perfect cu mama lui Sharon, care se 
afla alături de el, ţinându-l strâns de umăr, ca și cum s-ar fi 
așteptat ca el să o ia la fugă spre grajd, să încalece un armăsar 
uriaș și apoi să fugă în lumea largă, în sălbăticie. 

— Dar mai ai și alţi cai mari, mătușă Teri. 

— Numai trei sunt ai mei. Unii dintre ei nu-mi aparţin. Eu am 
un fel de hotel pentru cai. Daniel râse. Dar pentru că tu nu ai 
mai stat niciodată în șa, nu cred că ar fi bine să călărești unul 
mare. M-am gândit deja la cel care ţi se potrivește. De fapt, i-am 
povestit și lui despre tine, așa că de-abia așteaptă să-l încaleci. 
II cheamă Caesar. 

— Caesar! Ce nume frumos! zise Daniel, entuziasmat. 

— Doar te uiţi la el, Daniel, îi ordonă Sharon. Să nu-l atingi. Să 
nu cumva să te muște. 

— Nu-l mai trata ca pe un bebeluș, o repezi Kent. 

— Păi da, nu sunt bebeluș! izbucni Daniel. 

Teresa intră înaintea lor în grajd, scrâșnind din dinţi. Aveau de 
gând să se certe chiar în secunda aceea? Dacă era așa, ea nu 
avea chef să se amestece. 

— Veniţi aici, copii, le strigă ea, străduindu-se să pară veselă. 
Și să nu vorbiţi tare, vă rog, că speriaţi caii. 

Teresa îi conduse într-un grajd mare, răcoros și vopsit în alb. 

— De ce ai o podea de cauciuc? întrebă Sharon, în timp ce 
adidașii ei începuseră să se afunde în podea. 

— Cauciucul e pus doar pe deasupra, îi explică Teri. Astfel se 
protejează picioarele cailor, iar tracțiunea e mult mai bună. E 
mai ușor și de curăţat și, în plus, urina nu se infiltrează în lemn 
sau în pământ. 

— Tu, Gus și Josh aţi proiectat acest hambar, Teri, o provocă 
Kent. Mi-aduc aminte când vorbeai de o podea din ciment, care 
să nu lase urina să se infiltreze în pământ sau în lemn. 

— Dar partea aceea cu protecţia picioarelor cailor nu ţi-a 
ajuns la ureche? întrebă Teri. 

— Mătușa Teri vrea ca și căluţii să fie fericiţi, zise Daniel, 
solemn. De aceea a construit un grajd frumos cu podele moi. 

— Mulţumesc, Daniel, răspunse Teri. Chiar am vrut ca și 
căluţii să fie fericiţi și să se simtă bine. 

Era conștientă că Sharon privea în jur, uimită. Teri bănuia că 


VP - 63 


Sharon, care nu mai pusese în viaţa ci piciorul într-un padoc, se 
așteptase ca acesta să fie întunecat, urât mirositor și umed. În 
loc de asta, aparatul de dezumidificare păstra padocul uscat, iar 
geamurile din fibră de sticlă permiteau luminii să se reverse 
deasupra cailor, pe care Gus și Josh, fiul său, îi îngrijeau cu atâta 
drag. Ei tocmai terminaseră de făcut curat, astfel că aerul era 
proaspăt. 

Sierra mergea și ea alături de Teresa. Căţeaua adora caii și se 
pare că dragostea era reciprocă. Ea trecu pe lângă 
Conquistador, armăsarul lui Kent, pe lângă Căpitanul Jack, 
armăsarul albăstrui și micut, calul cu pete maronii pe nume Sir 
Lancelot, atinse nasul de cel al solidului cal arab al lui Teri, 
Eclipse. Teresa se opri lângă Eclipse, după care făcu un pas spre 
boxa de alături. 

— lată-l și pe Caesar, anunţă ea pompos. 

Daniel îl privi atent pe căluţul de aproape nouăzeci de 
centimetri înălțime de culoarea alunei, un ponei din rasa 
Shetland. El se încruntă și merse până la Teresa, aplecându-se. 
Apoi îi șopti la ureche: 

— Nu vreau să te supăr, dar e prea mic! 

— Fiindcă e un Shetland. Unii sunt mai mari, dar sunt numai 
câteva exemplare. Daniel continua să-l privească critic pe căluţ. 
Poneii din rasa Shetland vin de pe coasta scoțiană, chiar din 
nord, dinspre Cercul Arctic. Poneii din rasa asta există de mai 
bine de aproape 5.000 de ani! Teresa adoptă un ton aproape 
dramatic, sperând să-l convingă pe Daniel. Oamenii din Insulele 
Shetland i-au învățat pe ponei să ducă poveri grele, să care 
algele aduse de ocean la țărmurile pe care localnicii le cultivau 
și care erau folosite ca îngrășământ. E un căluț puternic, Daniel. 
A trăit în condiţii care ar fi putut să omoare multe alte rase - pe 
vreme rea, cu mâncare puţină -, așa că este un cal foarte 
puternic. Cu toate astea, are cei mai blânzi ochi pe care i-am 
văzut vreodată la un cal. Nu vezi ce ochi frumoși are Caesar? 

Daniel se apropie încă un pas, privind în ochii blânzi ai lui 
Caesar. 

— Da, are ochi frumoși. După care se uită în jos: Are și 
picioare ca fuiorul, la fel ca un Clyderail. 

— Clydesdale. Da, așa e. Teresa adusese cu ea un măr tăiat în 
patru, așezat într-o cutiuţă din plastic. Desfă palma. Daniel făcu 
cum i se spusese, iar ea puse o felie de măr în palma lui mică. 


VP - 64 


De ce nu încerci să-l hrănești chiar tu? Întinde mâna, cu felia de 
măr în palmă. Caesar va lua bucata de măr direct din palma ta. 
O privi pe Sharon, care deja deschisese gura să protesteze. 
Caesar e obișnuit să mănânce din palmă, chiar și de la copii. Nu- 
ţi va face niciun rău, Daniel. 

Băiatul se apropie și mai mult, întinzând spre căluţ felia de 
măr. Caesar lăsă capul în jos, luând cu delicateţe felia de măr. 
Daniel chicoti. 

— Are buze moi, care gâdilă! 

— Ti-am spus, Caesar știe să se poarte și iubește copiii. 

Daniel luă o altă bucăţică de măr, râzând pe înfundate în 
secunda în care animalul o luă și începu s-o mestece fericit, 
chiar dacă plescăia. După ce îi dădu tot fructul lui Caesar, Daniel 
strigă: 

— Vreau să-i mai dau un măr! 

— Pentru moment, e suficient unul. Nu vream să-l doară burta 
dacă mănâncă mai multe. Teresa zâmbi, iar Daniel se întinse, 
mângâind botul calului. Caesar fornăi, după care își îngropă 
capul și mai tare în palma lui Daniel. Te place. 

— Și mie îmi place de el! Daniel se aplecă spre mătușa lui. 
Suntem deja buni prieteni. Pot să-mi fac orele de echitație cu el? 

— Ti-am spus că l-am ales special pentru tine. Mâine vom face 
primele ore, zise Teresa. E duminică, e ziua în care Caesar nu 
are ore, dar, pentru tine, va fi gata pregătit chiar mâine- 
dimineață. 

— Dar dacă se va simţi singur aici? întrebă Daniel din toată 
inima. 

Teri surâse. 

— Nu e singur. Caii se împrietenesc adesea cu cei cu care 
împart acest spaţiu. Caesar e foarte bun prieten cu calul meu, 
Eclipse, iar fetița-ponei Connemara, cea sură de vizavi, e 
prietena, iubita lui. Ce ziceţi dacă până atunci mergem iar 
înăuntru, în casă, ca să bem ceva? Azi am făcut chiar și niște 
prăjiturele. 

Zece minute mai târziu, ei se aflau deja în jurul mesei din 
bucătărie, adulţii bându-și ceașca cu cafea, dar mestecând cu 
toți prăjiturele. 

— Sunt foarte gustoase, mătușă Teri! Daniel mai luă încă una. 
Nu le-ai mai ars așa rău ca de obicei. 

— Daniel! îl admonestă Sharon cu o voce ascuţită. 


VP - 65 


— Copiii spun mereu adevărul, râse Teresa. Mersi, Daniel. 
Cunosc o doamnă care cu asta s-a ocupat toată viaţa, cu 
prăjiturile. Numele ei este Emma MacKenzie. Poate că voi lua și 
eu niște lecţii de la ea și astfel prăjiturelele mele nu vor mai fi 
deloc arse data viitoare. 

Daniel clătină din cap. 

— Atunci nu vor mai semăna deloc cu prăjiturile tale. El 
tocmai o mesteca pe a patra în secunda în care Sharon îi spuse 
că va fi ultima, pentru că altfel i se va face rău. 

Kent dădu ochii peste cap, o privi pe Teresa și murmură: 

— Copilul acesta poate să mănânce și o duzină, și tot nu i se 
face rău de la stomac. 

— Te-am auzit, îi reproșă Sharon. Aș vrea să nu-mi subminezi 
autoritatea în faţa lui Daniel! 

— Ce nu ţi-ai dori să facă? reuși să rostească Daniel în timp ce 
mai mânca încă o prăjiturică. 

— Mă duc să mă uit la televizor şi-mi iau și cafeaua și 
prăjiturica cu mine, una singură, zise Kent, încordat. Trebuie să 
înceapă meciul de golf. 

— Să nu faci firimituri pe mobila lui Teri, îl avertiză Sharon. 
Kent nu zise nimic, dar Teri observă cum umerii lui se încordară 
sub tricoul de polo. Și să nu... 

— Să nu vărs cafeaua, să nu fac găuri în canapea cu ţigara și 
să nu las urme cu nasul pe ecranul televizorului, zise Kent în 
locul ei, cu o voce ridicată. O să mă port cât pot eu de civilizat, 
doamnă Farr. 

După ce plecă, Sharon o privi pe Teresa, nevenindu-i a crede. 

— Nu știu de ce e așa urâcios cu mine, mai ales în ultima 
vreme. 

Pentru că, în ultima vreme, îl șicanezi mereu, vru Teresa să-i 
spună, dar nu intenţiona s-o critice pe Sharon în vreun fel în fața 
lui Daniel. Dar intenţiona să vorbească cu Sharon foarte curând 
referitor la comportamentul ei, înainte ca „aerul acesta de șef” 
să strice definitiv relația dintre ea și Kent. Numai că, pentru 
moment, nu găsise modalitatea potrivită de a aborda problema. 
Femeia era extrem de sensibilă la orice formă de cenzură, chiar 
și atunci când reacţiona normal, iar starea ei agitată îi comunică 
lui Teri că Sharon avusese parte de mai multe tensiuni ca de 
obicei. 

— Nu-i așa că azi e o zi cât se poate de frumoasă? întrebă 


VP - 66 


Teresa, încercând s-o facă pe Sharon să nu mai fie atentă la 
Daniel. Patruzeci și trei de grade, aproape niciun nor pe cer și 
umiditate scăzută. În loc să fie umed, e mai cald decât altă dată 
în aceeași perioadă a anului. 

Sharon aprobă vag, fiind clar că ultimul lucru la care se 
gândea ea acum era aspectul vremii. Își învârtea întruna inelul 
de logodnă din aur cu diamant pe degetul lung și puternic, 
rostind pe neașteptate: 

— Am moștenit mâinile tatălui meu. Mi-era rușine cu ele, dar 
Kent mi-a declarat că „au caracter”. 

— Seamănă cu copitele cailor Clydesdale, sugeră Daniel, 
vesel. 

Teri se concentră pentru a nu pufni în râs la comparaţia lui 
Daniel, dar Sharon surâse, cu ochii licărind. 

— Așa-i băieţelul meu, mereu fermecător. Se uită cu mare 
dragoste la fiul ei, după aceea la Teri. Hai să uităm de mâinile 
mele și să revenim la acel subiect extraordinar - starea vremii. 
Ai dreptate, ca de obicei. Da, e frumos, dar nu cred că va fi așa 
și pe 4 lulie sau după. 

— Eu cred că da. Ușurată să constate o schimbare în starea 
de spirit a lui Sharon, Teri întrebă: Vrei să pariem? Pe zece dolari 
că vom asista la concertul de 4 lulie și la focul de artificii într-o 
seară de-a dreptul perfectă. 

— Pe zece dolari că va ploua, și eu câștig mereu pariurile, 
Teresa Farr. Işi strânseră mâinile, râzând. Dacă nu va ploua, 
mergem în parcul Tu-Endie-Wei să vedem focul de artificii, 
stabili Sharon, referindu-se la minunatul parc aflat la confluenţa 
râului Ohio cu Kanawha. Sper că vii și tu. 

— In fiecare an merg cu voi, Sharon. Ce motiv aș avea să 
lipsesc anul acesta? 

Sharon îi aruncă o privire inocentă. 

— Ah, mi-am zis că poate vei dori să te duci cu Mac. 

— Cu Mac! Teresa era șocată. Ce Dumnezeu te-a făcut să 
crezi că m-aș duce undeva, oriunde, cu Mac? 

— Aseară aveaţi un aer atât de intim! 

— Aer intim! repetă Teresa. 

— Ei bine, da. Dansaţi atât de aproape unul de altul, privindu- 
vă în ochi. Privirea inocentă a lui Sharon dispăru, iar ea începu 
să chicotească. Îmi pare rău, nu m-am putut abţine să nu te 
tachinez, cu toate că, la un moment dat, când nu dansaţi, acolo 


VP - 67 


pe ring, și tu păreai ţeapănă ca o scândură, eu m-am tot 
întrebat... 

— Hei, Teri, ia vino! strigă Kent din sufragerie. 

— Să nu-mi zici că vrea să văd vreo aruncare, mormăi Teresa, 
deși era recunoscătoare pentru schimbarea de subiect. Nu pot 
să sufăr golful. 

— Hai, Teri, acum! strigă Kent și mai tare. Repede! 

Teresa se ridică de pe scaun, lăsând-o pe Sharon să se 
asigure că Daniel nu va înfuleca tot platoul cu prăjiturele pe 
jumătate arse, și se duse rapid în sufragerie. Kent stătea pe 
marginea unuia dintre fotoliile de pluș cu tapiteria roasă, 
uitându-se aproape cu teamă la televizorul din faţa lui. 

— Kent, tu știi că nu-mi place să urmăresc meciuri de golf. 

EI îi făcu semn să tacă. 

— Meciul începea mai târziu, așa că am dat pe un canal de 
știri. Spuneau că acesta va fi subiectul următor. Taci și ascultă! 

Teresa nu se sinchisi să se așeze. Rămase în picioare lângă el. 
În timp ce prezentatoarea perfect aranjată se uita spre 
obiectivul camerei TV, cu o sinceritate îndelung exersată, și 
începu să vorbească pe un ton prevăzător și calm: 

„Roscoe Lee Byrnes, bărbatul de patruzeci și trei de ani care a 
fost condamnat pentru uciderea a douăzeci și două de persoane 
într-o perioadă de trei ani și ceva, care urmează să fie executat 
în Pennsylvania, vinerea viitoare, a declarat aseară că acum opt 
ani a minţit, mărturisind că i-a ucis pe Hubert și Wendy Farr în 
Point Pleasant, West Virginia. Hubert Farr, care în acel moment 
avea patruzeci și opt de ani, a fost proprietarul Companiei Farr 
Coal, o mină foarte mare în Mason County, West Virginia. El și 
soția sa, Wendy, în vârstă de douăzeci și nouă de ani, au fost 
înjunghiaţi cu sălbăticie în propriul pat. Fiica dintr-o căsnicie 
anterioară a doamnei Farr, în vârstă de opt ani, a suferit o rană 
destul de gravă, dar a supraviețuit atacului. Fiica domnului Farr, 
în vârstă de șaptesprezece ani, a suferit doar o tăietură 
superficială pe braț. Când a fost întrebat de ce a minţit în 
privinţa familiei Farr, Byrnes a declarat următoarele...” 

Pe ecran apăru o înregistrare cu Lee Byrnes, care stătea 
nemișcat la o masă. Camera se apropie ceva mai mult de fața 
lui. Ochii săi bulbucați păreau și mai lipsiţi de culoare decât își 
aducea aminte Teresa. Avea o față plină și cu o conformaţie 
stranie, semănând cu un bulgăre de argilă. Nici silueta lui 


VP - 68 


surprinzător de înaltă, nici ochii și nici privirea lui nu trădau 
niciun strop de emoție atunci când rosti: „Știu că n-are nicio 
importanţă că am ucis douăzeci și două sau douăzeci de 
persoane - oricum voi muri dar vreau să pun lucrurile în ordine. 
Byrnes clipi în sfârșit, frecându-și palmele pătrățoase pe care le 
ținea împreunate în faţa lui. Vedeţi, eu am omorât mereu 
oameni care nu au avut o avere prea mare. Am vrut întotdeauna 
să mă dau mare că am ucis un om important ca domnul Farr. 
Dar eu l-am descoperit de curând pe lisus și, pentru că tot voi 
pleca la El, simt că trebuie să spun adevărul în legătură cu 
familia Farr. Byrnes făcu o pauză, clipi iar, trecându-și vârful 
limbii peste buzele cărnoase. Pe vremea când trăiau, eu eram în 
West Virginia, acolo unde locuiau, în Point sau așa ceva, dar nu 
am auzit niciodată de familia Farr până când nu m-a întrebat 
poliția dacă eu i-am ucis. Au fost uciși chiar în noaptea în care 
am trecut eu prin oraș. Mi s-a părut ciudat, ca o chestie care 
trebuia să aibă loc. Oricum, poliţia părea tulburată de 
asasinarea celor doi Farr, așa că, întrucât fusesem în orașul 
acela, mi-am zis că ar fi cazul să spun că eu am fost făptașul și 
astfel să impresionez pe toată lumea. Dar am minţit. Vreau ca 
lumea să știe acest lucru înainte ca eu să mor. Ai auzit, 
Doamne? Le-am spus oamenilor că am minţit și că-mi pare rău. 
Nu vreau să se spună că am ucis pe cineva, și, în realitate, să nu 
fie așa. Dar vreau să vă spun că sunt convins că, într-o zi, 
persoana care i-a ucis și care a înjunghiat-o pe fetița aceea va 
căpăta ceea ce merită. Biblia spune: „Dinte pentru dinte, ochi 
pentru ochi”, iar Dumnezeu mi-a spus acum două nopţi, în vis, 
ce se va întâmpla. El se va răzbuna pe cel care i-a ucis, 
indiferent cine ar fi acea persoană, iar asta se va întâmpla 
curând. Chiar foarte curând. 


VP - 69 


IV 


1. 


Kent sări din fotoliu, rostind agitat: 

— E o minciună sfruntată, nemernicul dracului... 

— Kent! Sharon rămăsese în prag, cu fața albă ca foaia de 
hârtie, strângându-l lângă ea pe Daniel, cu braţul drept, în timp 
ce băiatul îl privea pe tatăl lui cu niște ochi mari, plini de teamă. 
Taci! șuieră ea, pe un ton pe care Teresa nu-l mai auzise 
niciodată la ea. Ai uitat că e și fiul tău de față? 

— Nu, n-am uitat, urlă Kent. Dar nemernicul ăla de Byrnes 
pretinde că... 

— Am auzit. Sharon se uită fix la Kent. Daniel a auzit și el și s- 
a speriat îngrozitor. Și totuși nu s-a speriat din cauza lui Byrnes. 
Ci din cauza ta. Cum te simţi știind asta? 

Kent se liniști, coborând glasul: 

_ — Neatent, Sharon. Nu știam că voi doi sunteţi în pragul ușii. 
Imi pare rău, dar nu-mi pot controla fiecare cuvinţel. 

— Ar trebui, fiindcă ai un copil! Chipul lui Sharon nu mai era 
ca hârtia, ci purpuriu. Ce fel de tată e acela care nu se gândește 
mereu la fiul său? 

— La naiba, Sharon, nu ai de gând să te potolești? Kent ridică 
din nou vocea. Ce Dumnezeul! 

— Dacă nu te poţi controla și nu-ţi poţi controla nici limbajul, 
atunci eu și Daniel vom pleca acasă! ţipă Sharon și, imediat 
după asta, Daniel, care se uita uimit și speriat când la Kent, 
când la Sharon, izbucni în plâns. Ei, uite ce ai făcut! se răţoi 
Sharon la Kent. 

— OK, voi doi, a... a... ajunge, rosti Teresa cu fermitate, 
acoperind plânsul cu sughiţuri al lui Daniel. Parcă aţi fi doi 
bebeluşi care s-au luat la sfadă și amândoi l-aţi speriat pe 
Daniel, să știți. Sharon o privi ofensată. Da, Sharon, și tu ești la 
fel de rea ca și Kent. Teresa se uită la nepotul ei, care-și ștergea 
cu podul palmelor lacrimile ce-i șiroiau pe faţă, după care începu 
să sughiţe. Sharon, du-l tu pe Daniel la Caesar, iar eu o să discut 


VP - 70 


cu Kent. 

— Eu? Sharon părea contrariată. Eu nu mă pricep la cai! 

— Nu e nevoie să fii un cunoscător ca să stai lângă Daniel, 
când îl alintă puţin pe Caesar, zise Teresa, cu glas ascuţit, 
pierzându-și răbdarea. Ai văzut deja că poneiul nu-l mușcă. 

— Ne ducem acasă, o repezi Sharon. 

Daniel sughiţă, după care rosti pe un glas plângăcios: 

— Du-mă la Caesar, te rog, mami. Vreau să-l mângâi din nou 
și să-i spun că mă întorc mâine. Te rog! 

Sharon oftă, se uită cu priviri ucigașe la Kent și la Teresa, 
după care-l duse pe Daniel spre ușa de la intrare, strângându-l 
atât de tare de mână, încât el ţipă; 

— Auu! 

Imediat ce ușa se închise în urma lor, Kent o privi pe Teresa. 

— Mersi, Teri. În ultima vreme mă scoate din minți. 

— Sunt convinsă că ea crede același lucru în privința ta. Uite 
ce e, Kent, nu am rugat-o să plece ca să discut cu tine despre 
căsnicia ta. l-am cerut asta fiindcă Daniel era foarte necăjit și 
fiindcă voiam să discutăm despre ceea ce am auzit la televizor. 
Roscoe Lee Byrnes pretinde că nu i-a ucis! Pe tata și pe Wendy. 

Kent se prăbuși pe fotoliu ca și cum tocmai ar fi fost lovit în 
stomac. 

— Minte. 

— De ce? 

— De unde vrei să ştiu eu? Poate că face un ultim efort ca să 
se salveze. 

— E un ucigaș în serie, Kent. A spus-o deja - a omorât atâția 
oameni, iar vineri va fi executat, chiar dacă nu i-a ucis pe tata și 
pe Wendy. 

— Atunci, poate că vrea, pur și simplu, să-și mai facă puțină 
publicitate. La urma urmei, a zis că nu a ucis niciodată oameni 
importanți. Tata și Wendy nu erau nicidecum niște vedete, dar 
văd că a crezut că moartea lor va avea un impact mai mare 
decât a celorlalți. 

Kent tăcu brusc, privind dincolo de Teresa, spre fereastră. Ea 
observă privirea plină de furie a fratelui ei și faptul că liniile 
dintre nas și gură se adânciseră considerabil în ultimii ani. Părul 
lui negru devenise, de asemenea, argintiu pe la tâmple. Știa că 
avea mare bătaie de cap la conducerea minei de cărbune, dar 
probabil că fusese extrem de stresat, din moment ce 


VP -71 


îmbătrânise atât de repede - poate mult mai stresat decât ar fi 
fost normal să fie la serviciu. Dar acum nu avea vreme să-l 
întrebe cum o mai ducea cu viața personală. Kent, arăţi de 
parcă ai visa. Mă auzi? 

— Da, te ascult. El își frecă fruntea cu palma. Dar nu mai am 
chef să vorbesc despre Byrnes. Și nici despre așa-zisa 
confesiune a lui Sharon nu vreau să discut. 

— Nici nu intenţionam să vorbim despre relaţia ta cu Sharon. 
Și așa este destul de nervoasă, cu toate că nu înţeleg de ce. Nu 
era așa. 

— De obicei o întrec la capitolul ăsta. 

Teresa închise ochii. 

— Acum nu avem timp pentru glume, Kent. Haide să ne 
concentrăm asupra subiectului cel mai recent, adică asupra lui 
Roscoe Lee Byrnes, care a negat că i-a ucis pe tata și pe Wendy 
și că a înjunghiat-o pe Celeste. Trebuie să vorbim despre asta, 
fie că vrei, fie că nu. 

Kent desfăcu braţele, exasperat. 

— Ei, și ce ar fi de spus? Te aștepți să iau cumva atitudine? 

Mă aștept să reflectezi la efectul pe care-l va avea asupra 
noastră declaraţia lui. Bineînţeles că e posibil ca Byrnes să fi 
minţit, dar nu prea înţeleg de ce. Știe că declaraţia lui nu-l poate 
salva, iar eu nu sunt de acord cu teoria ta că e în căutare de 
glorie și faimă în ultimele clipe de viaţă. Nu e genul. 

Kent o privi cu asprime. 

— Teri, ai devenit expertă în privinţa ucigașilor în serie? 

— În ultimii ani am mai citit câte ceva despre ei. Nu sunt 
expertă, dar... în fine, unii dintre ei vor să strălucească și să 
devină „cineva” prin propriile puteri. 

— Așa crezi tu că este Roscoe Lee Byrnes? 

— Nu, era doar o sugestie faţă de încercarea lui - una 
disperată și neprofesionistă, recunosc. Teresa oftă. Urăsc ideea 
asta, Kent, dar cred că este un psihopat și cred că spune 
adevărul, deoarece crede cu tărie că se va întâlni curând cu 
Dumnezeu, astfel că-și dorește să aibă conștiința curată, sau 
orice ar avea psihopații în loc de conștiință. 

— Așa o fi, dar cum îl putem împiedica noi să se dea în 
spectacol, înainte să fie executat? 

— Nu avem cum. A făcut-o deja. Trebuie să ne gândim că 
mulţi îl vor lua în serios - oamenii care locuiesc aici, unde trăim 


VP - 72 


și noi, unde avem și noi un serviciu. Cum o să facem faţă unui 
asemenea lucru? 

Kent avea acum privirea unui băiețel înfuriat. 

— Eu nu sunt de părere că-l va crede toată lumea, zise el, 
bravând ca un puști. Nu cred că-l vor lua în serios nici cât negru 
sub unghie. 

Cu toate că era foarte supărată, Teri pufni în râs. 

— Kent, vorbești de parcă ai avea vârsta lui Daniel, fiindcă te 
temi că ei chiar îi vor da crezare, iar tu te simţi neputincios. 

Kent se holbă la ea, roșind. Ştia că a atins un punct sensibil și 
și-ar fi dorit să lase baltă subiectul, prefăcându-se că Byrnes nu- 
și modificase declaraţia. Numai că el o făcuse, iar ea și fratele ei 
trebuiau să facă faţă urmărilor, nu să se ascundă. 

— Kent, o să mai urmeze și alte lucruri, acum că Byrnes și-a 
modificat declaraţia. 

El închise ochii. 

— O, nu! Te rog, nu face ca totul să fie și mai groaznic. 

— Imi pare rău, dar nu am încotro. Mi-ai spus că Celeste a 
reînceput ieri să vorbească, în restaurantul Bennigan. Ce a 
spus? 

Kent își feri privirea. 

— Nişte aiureli, Teri. Nu le da atenție. 

— Ba nu voi face așa ceva. Ai zis că vei afla toate detaliile de 
la cei care vor merge la biserică în dimineaţa asta. Dacă ţie nu 
ți-au spus mare lucru, sunt convinsă că au vorbit cu Sharon, iar 
ea ţi-a comunicat ţie. Acum, ori îmi zici tu, ori... 

Kent întoarse privirea spre ea, ridicând dintr-o sprânceană. 

— Ori ce? Mă pocnești? 

— la nu mai face tu pe grozavul cu mine. Dacă ţii minte, m- 
am descurcat destul de bine „cu bumbăceala” când aveai 
unsprezece ani și mi-ai stricat păpușa Barbie. 

— l-am aruncat accidental părul în foc și tot ce ai făcut tu, 
fată „dură” ce ești, a fost să-mi arzi una peste gleznă. Mare 
scofală! Nici măcar nu m-a durut. 

— Ooo, da? Și atunci cum de ai șchiopătat două zile? Kent fu 
cât pe ce să rânjească. Spune-mi ce a zis Celeste la Bennigan, 
altfel, te lovesc, dar nu în gleznă! 

Kent clătină din cap. 

— Teri, tu ai avut mereu o atracţie pentru pedeapsă. Altfel nu 
te-ai fi stabilit în orașul ăsta, când puteai să locuiești oriunde în 


VP-73 


altă parte. Bine, uite ce am aflat. Se pare că Celeste a declarat 
că, în noaptea crimelor, în casă ar fi intrat cineva care purta 
glugă. 

Teri simţi un gol în stomac, în timp ce figura aceea cu glugă îi 
apăru rapid în minte. 

— Te ascult. 

— Celeste spunea că ea tocmai se pregătea să meargă la baie 
și, când a vrut să se întoarcă înapoi în pat, chipul acela - evident 
ucigașul - tocmai deschidea ușa de la dormitorul lui Hugh și al 
lui Wendy și, când a dat cu ochii de ea, a părut surprins, după 
care a înjunghiat-o. 

Teresa făcu un pas în spate, surprinsă. 

— Deci ucigașul a înjunghiat-o în mod reflex. Poate că 
persoana aceea nu voia să o ucidă și pe ea - ci doar pe tata și 
pe Wendy -, dar a crezut că Celeste l-a văzut, așa că a urmărit- 
o. Doamne, noi nici nu am știut lucrul ăsta. A văzut cine era? 

Kent părea stânjenit. 

— Nu cred. Nimeni nu a auzit-o vorbind despre asta, de fapt. 
A zis că, după ce a fost înjunghiată, a fugit în dormitorul ei și că 
acolo a urmărit-o cineva. 

— Ucigașul, probabil! Persoana de care m-am lovit eu în hol. 

— Posibil. 

— Posibil? 

— Ei, ea zicea că ucigașul ar fi vrut s-o omoare de fapt. 

— Deci a știut că nu eu am intrat prima în camera ei. 

— Bănuiesc că da. 

— Precis știe că nu eram eu! 

— Teri, ţi-am spus că nu știu cu exactitate ce a declarat ea. 
Nu știu sigur dacă ea știe cu exactitate ce s-a întâmplat în 
noaptea cu pricina, sau a spus numai ce bănuia că s-a 
întâmplat. 

— Am dat peste cineva care purta o glugă, care venea pe hol 
dinspre camera lui Celeste, iar eu mă duceam spre dormitorul ei 
să văd dacă și că a fost ucisă, zise Teresa emfatic. Ți-am spus 
asta de sute de ori! 

— Bine, rămâne stabilit. Nu te contrazic - ţi-am povestit, pur 
și simplu, ce spunea Celeste, dar nu o știu din sursă sigură. Nu 
am auzit-o cu urechile mele și, în plus, nu cred că cei care au 
auzit-o vorbind la Bennigan au înţeles exact ce voia să spună 
sau le-au înflorit. 


VP - 74 


Kent ridică ochii spre Teresa și, de acolo, din fotoliu, privirea 
lui obosită părea plină de înțelegere și încredere. 

— Eu știu că tu nu te-ai dus în camera lui Celeste s-o 
înjunghii. Poate s-a dus Byrnes, dar probabil că nu a găsit-o, 
după care au început câinii să latre, iar el s-a gândit că ar fi mai 
bine să plece cât mai repede, exact cum au declarat și cei de la 
FBI. Doamne, tu chiar crezi că te-aș considera în stare să o 
înjunghii pe fetiță? Sau pe tata și pe Wendy, de exemplu? 

Teresa inspiră adânc. 

— Tu nu, dar poliţia a crezut. 

— Ei bine, eu nu sunt poliția. Kent se aplecă, luându-i cu 
blândeţe mâna. la spune, acum cine se comportă ca un copil 
furios? 

Teresa se forță să surâdă, timid. 

— Ai dreptate. O să încerc să mă port ca un om matur și 
rațional. Ea trase adânc aer în piept. Ei, ia spune-mi, ce e cu 
cântecul acela pe care îl cânta Celeste, pe care l-a repetat? In 
care m-a pomenit și pe mine? 

— Nimeni nu și-a amintit cu exactitate. Kent părea să ezite, ca 
și cum ar fi discutat cu dragă inimă despre orice altceva. Era 
ceva legat de ceasul care bătea ora trei. _ 

Ceasul cu pendulă al bunicului, își zise Teri în gând. Işi aminti 
cum acel ceas bătuse ora trei în secunda în care ea intrase în 
dormitorul lui Hugh și al lui Wendy. 

— Spune mai departe. 

— Ei, mai zicea ceva despre moartea care venea s-o ia și încă 
ceva, legat de tine. L-a repetat de mai multe ori. 

— Precis era un poem, zise Teresa, sigură pe ea. Și când era 
copil îi plăcea să compună versuri cu rimă. Mereu. 

— Bine, asta-i tot ce știu, Teri. Pe cuvânt. Cei care au fost la 
Bennigan au declarat că după ce ea a început să cânte imnul 
acesta, ori poem, cum vrei tu să-i zici, tatăl ei a scos-o imediat 
din restaurant. 

— Înţeleg. Teresa se miră că vocea ei părea atât de naturală. 
Nu se simţea deloc în apele ei - era șocată și avea o ușoară 
stare de greață. Deci, după opt ani, Celeste a vorbit din nou, și a 
pomenit despre moarte și despre mine, iar Roscoe Lee Byrnes s- 
a hotărât să declare lumii întregi că nu i-a ucis el pe Hugh și 
Wendy Farr. O potrivire de-a dreptul fabuloasă. 

Kent încercă să fie nepăsător. 


VP -75 


— O simplă coincidenţă. Nu trebuie să ne mai gândim la asta. 

— Să nu ne mai gândim? Asta e tot ce poţi să spui? Fratele ei 
își feri privirea, iar Teresa continuă neabătută. Nu avem cum să 
nu ne mai gândim! Uite ce e, Kent, nici mie nu-mi place să 
dezgrop toate astea, dar nu tu ai fost principalul suspect în cazul 
morții tatei și a lui Wendy. Eu și mama am fost. 

— Ei bine, mama a murit, zise Kent cu greutate. 

— N-avem de unde ști. 

— De opt ani nu mai știm nimic despre ea. 

— Da, dar asta nu înseamnă că-i moartă. Dar, pentru că nu 
am văzut-o de opt ani de zile și, după câte știu, nu a văzut-o nici 
altcineva de pe la noi, înseamnă că există încă doi oameni care 
să aibă motive serioase pentru a comite o crimă, ucigându-i pe 
tata și pe Wendy. Da, știu că tu ai un alibi pentru noaptea 
aceea, dar nimeni nu te-a crezut. Ai uitat că tu și prietenii tăi aţi 
fost interogaţi, iar și iar, pentru că mulţi nu au crezut că aţi fost 
în Virginia, la o petrecere, în noaptea respectivă? 

Kent ridică spre ea doi ochi înneguraţi și plini de durere. 

— Doamne, Teri, tu crezi că nu-mi dau seama? Noi suntem cei 
doi copii a căror mamă a fost părăsită de tatăl lor așa cum 
arunci un sac de gunoi, și tot noi i-am moștenit averea. Oare 
cine nu ne-ar considera principalii suspecți? 

— Da, zise Teresa, cu o voce moale. Dar dintre noi doi, eu 
sunt singura care nu are alibi, nici măcar unul „de necrezut”. Eu 
i-am lăsat pe toţi să înţeleagă că o urăsc nespus pe Wendy, că fi 
port pică tatei pentru ce i-a făcut mamei, că uram faptul că 
eram obligată să locuiesc sub același acoperiș cu ei. Doamne, 
ce gură-spartă am fost! 

— Aveai șaptesprezece ani și erai nebună rău de tot. 

— Da. În plus, în noaptea aceea, eu am fost singura din toată 
casa care nu a fost rănită grav. Dacă poliţia ar fi găsit măcar o 
singură dovadă - arma crimei, urme de sânge în duș sau haine 
pline de sânge - mă închideau mai mult ca sigur. Teresa, 
hotărâtă să fie sinceră până la capăt, trase adânc aer în piept. 
Apropo, nu ţi-am spus mai devreme, dar, conform unui bilet pe 
care l-am găsit în mașină, aseară, și al unui fax primit în 
dimineaţa asta, în ciuda mărturisirii făcute de Byrnes, cineva m- 
a crezut mereu vinovată. 


VP - 76 


2. 


J.A. MacKenzie făcea curățenie pe tejgheaua din localul gol, 
după care se aplecă, uitându-se dintr-o parte și din alta la masa 
de bar pe care o făcuse să strălucească, ștergând-o cu o cârpă 
de poliuretan, zâmbind mulţumit în secunda în care nu zări nicio 
pată. Nici măcar o urmă de deget. Chelnerii și ospaătăriţele 
făceau întotdeauna curățenie după ora de închidere a clubului - 
un serviciu pentru care erau foarte bine recompensaţi dar Mac 
nu era niciodată mulțumit până nu făcea chiar el curățenie, în 
Club Rendezvous, în zilele de duminică. Poate că motivul era 
acela că la lumina zilei petele se vedeau mult mai bine, 
dezvăluind și șerveţelele ponosite pentru cocktailuri și cojile de 
alune care se ascunseseră în covorul din jurul barului. Sau poate 
că acest lucru se datora faptului că mama lui păstrase casa lor 
și a familiei Farr într-o ordine desăvârșită. Moștenise gena care-l 
„impulsiona spre curăţenie”, cugetă el, maliţios. Surorile lui 
gemene se mulțumeau cu un apartament cu o înfățișare 
„acceptabilă”, fiind încântate dacă cineva declara că era curat. 

Deși Mac nu recunoscuse niciodată, îi plăcea să fie singur în 
club, în timpul zilei, ca să admire în voie decorurile, să privească 
la risipa aceea de ivoriu elegant, de negru și de azuriu. Toate 
acestea îi reamintiră câte reușise să realizeze din momentul în 
care tatăl lui îi părăsise și o lăsase pe mama lor cu trei copii, 
fără să dea nicio explicaţie sau fără să-și ceară iertare în vreun 
fel. li aducea aminte de anii adolescenţei, atunci când se trezea 
la ora cinci, în dimineţile geroase, pedalând pe bicicleta lui 
veche pe un drum alunecos ca hârtia și, după aceea, de vremea 
când credea că va muri de inimă, în căldura aceea epuizantă, 
când se străduia cu frenezie să tundă cât mai multe peluze, 
pentru a-și ajuta mama și surorile cu diverse sume de bani. Își 
aminti, privind acel local, de surorile lui, frumoase și inteligente, 
care reușiseră să meargă la colegiu. Oftă. Dar, în mod special, 
își amintea de Teresa Farr. 

Când o văzuse prima dată, ea avea șaisprezece ani. El tocmai 
tundea iarba din curtea din spate a casei tatălui ei, cântând 
melodia lui Billy Idol, „Sweet Sixteen”. Mac simţise că cineva se 
uită la el și, ridicând privirea, văzu o fetiță cu părul negru ca 
abanosul și niște ochi de nuanţa ebonitei, încadraţi pe un chip 


VP - 77 


oval, cu o tentă ușor bronzată. Purta un top de culoarea 
petrolului, uitându-se la el o privire calmă, braţele ei odihnindu- 
se de partea interioară a pervazului. El avea pe vremea aceea 
douăzeci de ani, dar se înroșise ca un copil, lăsând să-i scape un 
hohot de râs gâtuit, după care strigase cu o voce epuizată: 

— Scuze, m-am lăsat dus de val. 

— Mi-a plăcut. Ai voce bună. 

Spre groaza sa, Mac simţise că fața îi devenea din ce în ce 
mai roșie, întrebându-se de ce nu-i zâmbise în senin de rămas- 
bun, după care să-și fi văzut mai departe de treabă. Dar el nu-și 
putuse lua ochii de la chipul ei, de la ochii care licăreau în jos 
spre el, spontan, flirtând cu el, ca și cum ar fi știut mai mult 
decât spunea. 

— Sunt Teresa Farr, strigase ea. lar tu trebuie să fii Mac 

MacKenzie, cel după care mor toate fetele. 
_ — Mmda, eu sunt Mac. Au, a dracu’ întorsătură, își zisese el. 
incercase din nou să adopte un ton detașat și să pară 
încrezător, dar fără succes, părând aproape de o timiditate 
stânjenitoare. Ei, totuși, nu cred că chiar toate fetele sunt 
moarte după mine. 

— Trebuie să mă crezi pe cuvânt. Teresa își lăsase capul într-o 
parte, părul căzându-i ca un voal de mătase peste cotul cu piele 
catifelată. E ciudat că ai început să cânţi „Sweet Sixteen” în 
secunda în care eu stăteam aici, în dreptul ferestrei deschise. 
Știai oare că eram aici și că am șaisprezece ani? 

— Nu. Minţea. Cel puţin parţial. Nu știuse că ea se afla în 
cameră. Dar mama lui, care lucra ca menajeră în casa aceea, îi 
spusese că în urmă cu o lună fata aceea „dulce, micuță și 
timidă” mai avea puţin și împlinea șaisprezece ani și că mama 
ei, Marielle, îi pregătea o petrecere-surpriză. Dulce și timidă? se 
gândise Mac, simțind că-l pufnește râsul. Pe mame puteai să le 
păcălești cu ușurință. Vreau să spun că da, așa e, știam că ești 
în cameră. Dar nu știam care este dormitorul tău. Nici nu mă 
gândeam la locul unde ai fi putut fi sau la ceea ce făceai. Eram 
ocupat... 

— Cu cântatul. i 

— Mda. Adică nu. Cu tăiatul ierbii. Nu trândăveam. Işi ștersese 
broboanele de sudoare de pe frunte, hotărând că mişcarea 
aceea încerca să dovedească faptul că el muncise din greu. E 
tare cald astăzi, pe bune! E umezeală. Cu căldura mă descurc, 


VP - 78 


dar umiditatea mă ucide. Ei, nu e imposibil să muncești, dar e 
mult mai greu. Nu că ar fi prea greu pentru mine să-mi fac 
treaba cum trebuie. Se oprise, iar ea zâmbise ca și cum ar fi vrut 
să pufnească în râs, ca și cum s-ar fi bucurat că el părea atât de 
stânjenit din cauza vremii. Ştiai că în curtea din spate sunt o 
mulțime de buruieni? încheiase el lamentabil. 

— Nu, nu știam. Ar trebui să luăm măsuri? 

— Există anumite substanţe pe care le poţi împrăștia pe 
teren, dar care nu vor ucide iarba obișnuită, ci doar buruienile. 
Asta trebuie făcut în primele săptămâni ale primăverii, înainte 
ca buruienile să se înmulțească, repetând operaţiunea și la 
mijlocul verii. Mac realizase că vorbise prea mult. Mai bine mă 
întorc la treabă, zisese el brusc, vrând să-și ia privirea de la 
tentaţia aceea care stătea aplecată peste fereastră, fără să 
reușească prea mult. 

— O să mai cânţi melodia „Sweet Sixteen”? Unele dintre 
prietenele mele sunt fascinate de rap, dar mie nu mi se 
potrivește. Mie îmi plac mai mult cântecele vechi, ba chiar și 
unele din anii '60! Îmi place la nebunie atunci când Billy declară 
că ar face „orice” pentru iubita lui care nu are decât șaisprezece 
ani. Ea pufnise în râs, își fluturase părul, îi făcuse cu ochiul, 
după care strigase: „Oops, îl aud pe tata, care tocmai urcă 
scările! Acum trebuie să plec, dar ne mai vedem, Mac 
MacKenzie”. 

Ea se îndepărtase de fereastră, lăsându-l acolo, în timp ce 
motorul maşinii de tuns turuia mai departe, cu gura 
întredeschisă, transpirând abundent, cu inima bătându-i tare de 
tot. După aceea, fața mare a lui Hugh Farr se ivise la fereastră, 
strălucind, iar Mac reuși să fluture vesel din mână, după care 
începuse să taie iarba cu o răzbunare care să-l ajute să-și 
alunge din minte melodia „Sweet Sixteen”. 

Mai târziu, la orele serii, răsese de el însuși. Probabil că făcuse 
un fel de insolaţie, dacă avusese o reacţie atât de puternică faţă 
de o fetișcană prostuță de șaisprezece ani, gândise el. Probabil 
că în cazul în care avea să o revadă, nici măcar nu s-ar mai uita 
la ea. 

Dar în decursul anilor care urmaseră, o revăzuse de 
nenumărate ori, iar ea avusese același efect asupra lui - o 
atracţie puternică și un anumit disconfort, pentru că era prea 
tânără pentru el. Cu toate astea, Mac nu se sătura niciodată să 


VP - 79 


o privească. Sau să stea de vorbă cu ea. Apoi, mai târziu, să o 
sărute și să facă planuri de viitor alături de ea. 

— lar tu ești un tăntălău sentimental, care își pierde vremea 
gândindu-se la trecut, pentru că ea ţi-a spus foarte clar că nu 
vrea să aibă de-a face cu tine, zise Mac, vocea răsunându-i în 
clubul gol. Și cine ar putea s-o învinovăţească? Eram tânăr și 
idiot și, în plus, sunt sigur că eu sunt singurul vinovat pentru că 
mi-am distrus relaţia cu Teri Farr, cu mult timp în urmă. 

Încercând să nu se mai gândească la Teresa și să-și alunge 
tristețea legată „de vremurile bune”, Mac dădu drumul la 
televizor, așezat pe o etajeră la capătul barului, televizorul care 
avea un ecran lat de douăzeci și șapte de centimetri. Mulţi îi 
spuseseră că ar fi trebuit unul cu ecranul de șaizeci și doi de 
centimetri, dar Mac le spusese de fiecare dată că nu voia ca 
acest Club Rendezvous să se transforme într-un bar pentru 
amatori de sport. Seara nici măcar nu le dădea voie angajaţilor 
lui să deschidă televizorul de pe etajeră, pe care oricum aceștia 
îl considerau o vechitură jalnică. În secunda când îi dădu 
drumul, o crainică blondă și sfrijită repeta știrile pe care le 
anunţase de douăzeci de ori în dimineața aceea. Mac tocmai 
aduna de pe jos o carte de joc care zăcea sub una dintre mese, 
moment în care auzi pronunţat numele „Roscoe Lee Byrnes”, 
care-l făcu să se oprească brusc din lucru. Se ridică imediat, 
lovindu-se cu capul de dosul mesei, după care înjură zgomotos. 
Frecându-se în locul în care se lovise, care începuse deja să se 
umfle, plecă de lângă masă, după care rămase în picioare, s-o 
asculte pe crainica aceea care anunţa că Byrnes avea să fie 
executat în cursul acestei săptămâni. 

Ea schiţă un zâmbet pe buzele date cu un ruj roșu strălucitor, 
de acum câteva secunde, dispăruse, iar ochii săi albastru-închis 
deveniseră ceva mai sumbri, în momentul în care citi știrea: 

„Roscoe Lee Byrnes, bărbatul care a fost condamnat pentru 
uciderea a douăzeci și două de persoane, în decursul a trei ani, 
a mărturisit aseară că ceea ce a declarat acum opt ani de zile, 
atunci când a fost capturat, în Pennsylvania, cum că ar fi ucis 
două persoane - pe Hubert și pe Wendy Farr din Point Pleasant, 
Virginia de Vest - nu este adevărat. Hubert Farr, proprietarul 
Companiei Farr Coal, și soţia lui de douăzeci și nouă de ani au 
fost uciși prin înjunghiere chiar în patul matrimonial. Fiica de opt 
ani a doamnei Farr a suferit o rană serioasă prin înjunghiere, în 


VP - 80 


abdomen, dar a supraviețuit. Fiica adolescentă a domnului Farr 
s-a ales doar cu o rană superficială, la braţ. Byrnes declară că, 
deși a fost în apropiere de Point Pleasant în momentul comiterii 
crimelor, nu numai că habar nu are cine e familia Farr, dar nici 
nu i-a ucis pe cei doi”. 

Gura lui Mac se deschise ușor, el rămânând în stare de șoc și 
apropiindu-se ceva mai mult de televizor, cu toate că auzea 
foarte bine din locul în care stătuse. Cu toate acestea, dădu 
sonorul mai tare, după care se retrase, privind fix la chipul 
impasibil al lui Roscoe Lee Byrnes care apărea într-un material 
filmat. Părea să aibă un cap imens, care stătea să se reverse 
dincolo de ecran, iar Mac avu impresia că dincolo de ochii aceia 
albastru-deschis nu se afla absolut nimic - nici conștiință, nici 
suflet, absolut nimic. 

Byrnes își frecă palmele late, iar pe casetă se auzi foșnetul 
pielii uscate. 

„Știu că nu mai are importanţă dacă am omorât douăzeci și 
două sau douăzeci de persoane - voi muri - dar vreau să pun 
lucrurile în ordine...” 

Vocea tărăgănată și fără niciun fel de inflexiune a bărbatului îl 
făcu pe Mac să strângă din dinţi și, cu toate că el n-ar fi 
recunoscut-o niciodată, ochii prea lipsiţi de culoare ai lui Byrnes 
îi dădeau fiori. iți venea greu să crezi că individul acesta șters și 
care gafa ucisese de nenumărate ori. Și părea tot atât de 
incredibil că era capabil să simtă cel mai mic regret. 

„După aceea, poliția a fost încântată că mi-a pus în cârcă 
crima familiei Farr și, pentru că am trecut prin acel oraș, mi-a 
venit ideea să declar că am făcut-o eu, ca să impresionez pe 
toată lumea. Dar am minţit. Vreau ca lumea să știe asta înainte 
să mor. Ai auzit, Doamne? Le spun oamenilor că am minţit și că- 
mi pare rău. Nu vreau să-mi asum niște crime pe care nu le-am 
comis. Dar vreau să vă mai spun că eu știu că, într-o bună zi, cel 
care i-a ucis pe oamenii aceia și a înjunghiat-o pe fetiță va 
plăti”. 

Inregistrarea aceea se sfârși, iar crainica cea blondă reapăru 
în imagine. 

„Roscoe Lee Byrnes va fi ucis prin injecție letală în Centrul 
corecţional Greene, din Waynesburg, Pennsylvania, vinerea 
aceasta. Zâmbetul larg își făcu din nou apariţia, cu strălucirea 
de rigoare. În continuare, alte știri...” 


VP - 81 


Dar Mac nu o ascultă. Cu o față sobră, opri televizorul, 
îndreptându-se apoi spre ieșire. 


3. 


Coridorul acela lung părea nesfârșit, întinzându-se în fața ei 
asemenea unui tunel săpat sub un munte uriaș. Cineva ţipă- 
lung, mecanic, sfidător. Zgomotul se auzea peste tot în jurul ei. 
Se lovi de ceva - de o masă după care ricoșă într-o siluetă caldă 
și învăluită în întuneric, îmbrăcată în ceva alunecos. Fiinţa nu 
avea un chip pe care să-l poate vedea, însă împrăștia un parfum 
special - parfum de santal. Fiinţa aceea ridicase, prevăzător, 
două degete în dreptul a ceea ce se ghicea a fi gura ei și, în 
ciuda acelor ţipete, Teresa percepu un „Șșș” abia rostit și 
liniștitor. Își încordă auzul și îl auzi a doua oară: „Șșș”, înainte de 
a simţi durerea care-i sfâșia braţul stâng. Înlemni, în vreme ce 
țipătul despre care realiză că-i aparţinea dispăru, iar ea urmări 
cum silueta aceea cobori scara, îndreptându-se apoi spre ușa de 
la intrare. Apoi simţi cum sângele îi curgea de-a lungul brațului. 
Ea începu să alerge, strigând: 

— Celeste! Celeste! Celeste! 

Teresa se ridică brusc în capul oaselor, iar Sierra sări în poala 
ei, cu urechile și mai ridicate, mârâind gros, din gât. Teri 
îmbrățișă căţeaua cu blană maronie și strălucitoare, uitându-se 
în fiecare colț din dormitorul ei cu aer vesel, în care domnea 
încă soarele după-amiezii. Era doar un vis, gândi ea, ușurată. 

Căţeaua simţi relaxarea din corpul Teresei. După ce aruncă și 
ea o privire prin cameră, cu ochii ei atenţi de nuanța mierii, 
Sierra linse nasul stăpânei vrând s-o liniștească. 

— Mulţumesc, zise Teri. Acum mă simt mult mai bine. Sierra 
sări în sus și se răsuci, cu picioarele din faţă întinse, cu dosul 
ridicat, gata să facă o năzbăâtie. 

Teresa o mângâie pe creștet. 

— Îmi pare rău, dar acum nu am chef s-o iau la fugă. Se uită 
la ceasul de pe noptieră. Era ora cinci după-amiaza, iar ea 
tocmai se trezise după două ore de somn, simțindu-se mai rău 
ca înainte, când fusese supărată, într-o stare de depresie și, în 
plus, obosită, fiindcă în noaptea precedentă nu reușise să 


VP - 82 


adoarmă, cuibărindu-se în pat după plecarea lui Kent. Hai să 
mergem la parter și să luăm o gustare, spuse ea. Niște biscuiţi 
pentru tine și o porţie de înghețată pentru mine sunt excelente 
pentru a alunga resturile unui coșmar. 

Ajunsă la bucătărie, Teresa își puse într-o cupă trei linguri de 
înghețată, luând din cutia cu „bunătăţi” un biscuit mare cu 
carne de vită. Sierra se uită încrezătoare și plină de speranţă 
spre bolul de înghețată, dar Teri clătină din cap. 

— Îmi pare rău, fetiţo! Chestia asta are o porţie dublă de 
ciocolată, iar căţeii nu au voie ciocolată. Ea lăsă biscuitul pe 
podeaua de linoleum, simțindu-se cuprinsă de remușcări în clipa 
în care Sierra îl privi plină de indiferenţă. Îţi promit că mâine îţi 
cumpăr de la magazin rulouri cu cireșe, dacă în secunda asta te 
vei multumi cu biscuitul, o îndemnă Teri, iar cățeaua lăsă capul 
în jos, apucând biscuitul neapetisant. 

Se îndreptară rapid spre living, Sierra strângând între dinţi 
biscuitul, de parcă ar fi fost o bucată de lemn, Teri ținându-și 
bolul rece cu înghețată lipit de fruntea care ardea. Aruncă o 
privire spre televizor, după care, temându-se că va avea parte 
de o altă știre legată de Byrnes, în care acesta să pretindă că nu 
el îi omorâse pe Hugh și Wendy Farr, deschise, până la urmă, 
combina stereo. Se lăsă apoi în balansoarul mare și confortabil, 
care părea să o cuprindă mereu într-o îmbrăţișare drăgăstoasă. 

Ar fi trebuit să fie o zi fericită, se gândi Teresa, ziua în care 
micuțul Daniel îl întâlnise pe căluțul despre care ea spera să-i 
devină cel mai bun prieten, Caesar. In schimb, după-amiaza 
aceea se transformase într-un coșmar, pentru că Sharon și Kent 
se certaseră până la urmă, iar Daniel se pornise pe plâns și, cel 
mai rău dintre toate, Roscoe Lee Byrnes se declarase nevinovat 
în privinţa morţii celor doi Farr, tulburându-le gândurile Teresei 
și lui Kent. Până seara tot orașul va vorbi din nou despre 
asasinarea lui Hugh și a lui Wendy, făcând speculaţii pe 
marginea nevinovăţiei Teresei, acea adolescentă „nebunatică și 
rebelă”, care supravieţuise acelei băi de sânge, având doar o 
singură tăietură, în vreme ce ceilalți membri ai familiei fie 
muriseră, fie fuseseră înjunghiaţi. 

Nu-i de mirare că am simţit nevoia să mă întind în pat după 
plecarea lui Sharon și a lui Kent, își zise Teri. Nu m-a mai durut 
capul în halul ăsta de când a... 

Din perioada care urmase după producerea asasinatelor, 


VP - 83 


înainte ca Byrnes să fie prins și să mărturisească faptul că el îi 
omorâse pe Hugh și pe Wendy. După aceea, pe Teri o duruse 
constant capul, stomacul i se agita îngrozitor, iar noaptea avea 
parte de niște coşmaruri oribile, cu cadavre mutilate și bălți 
mari de sânge. 

După declaraţia lui Byrnes de acum opt ani, stomacul i se 
potolise, iar durerea de cap aproape că dispăruse. Încă mai avea 
coșmaruri în care descoperea cadavrele lui Hugh și Wendy, dar 
toate se terminau în momentul în care începea să strige. Nu mai 
avusese niciodată un vis legat de momentul în care ea ieșise din 
dormitorul lui Hugh și Wendy. Nu avusese niciodată senzaţia că 
străbate coridorul, lovindu-se de ucigaș, simțind apoi tăietura lui 
de-a lungul braţului, după care acesta se răsucea rapid și pleca 
aproape indiferent. 

Și niciodată până acum nu mai auzise în vis acel „Șșș”, chiar 
la urechea ei, un blând și liniștitor „Șșș”, dându-și seama în 
acest moment că-l mai auzise și înainte de noaptea aceea 
îngrozitoare de acum opt ani. 


VP - 84 


V 


Mac Mackenzie nu se putu abține să nu strângă tare de 
volanul Lexus-ului său argintiu, aşa cum proceda, de obicei, 
când era stresat sau furios, iar în după-amiaza aceasta era și 
una și alta. Dacă nu ar fi deschis televizorul când făcea curat la 
bar... dacă nu, ce? Roscoe Lee Byrnes nu ar mai fi pretins că nu 
i-a ucis pe cei doi Farr? Mac și mai ales Teresa nu ar mai fi fost 
consideraţi suspecți? Și poate nu ar fi subiectul unei alte 
anchete înfricoșătoare a poliţiei? Nu, cu cât afla mai devreme 
despre Byrnes, cu atât mai bine. Mac mai avea totuși vreme să 
discute cu mama lui astăzi. 

Mac parcă în faţa apartamentului ei, situat la primul etaj, 
privindu-și apoi chipul în oglinda retrovizoare, cu obrajii ușor 
umezi din cauza îngrijorării și a faptului că uitase să pornească 
aerul condiţionat din mașină. Inspiră adânc, trăgând aer în 
piept, știind că trebuia să-și păstreze calmul. Mama lui era 
sănătoasă, dar, după moartea soţilor Farr, devenise agitată, 
nervoasă, reacționând exagerat în faţa oricărui eveniment 
neplăcut, indiferent cât de puţin important ar fi fost acesta, iar 
declaraţia lui Byrnes nu putea fi considerată un fapt minor. Mac 
trebuia să se asigure că mama lui se simţea bine. 

Bătu ușor în ușa Emmei, femeia aceea slabă și înaltă, care 
purta șort și avea întotdeauna părul cărunt perfect aranjat, rujul 
de culoare roz dând o ușoară strălucire feţei sale palide. Era 
stropită cu faină pe faţă, iar în secunda aceea, își freca de 
mama focului palmele cu un prosop. 

— Bună, mami, zise Mac, pe un ton lejer. Ce mai faci? 

— Jedediah Abraham! strigă mama lui cu mare bucurie. 

Mac simţi un gol în stomac. Îi plăcea la nebunie faptul că 
mama lui se bucura de fiecare dată atât de mult să-l vadă, dar 
nu-i plăcea absolut deloc că i se adresa pe numele mic al celor 
doi bunici ai săi, încăpăţânându-se să-i spună pe ambele nume, 
nu simplu „Mac”, așa cum se numea el. 

— Nu te aşteptam azi, fiule. 

— Observ. Mac îi șterse făina de pe obraz. Pregătești o 
prăjitură, nu-i așa? 


VP - 85 


— Un experiment. Vino, nu mai sta în căldura aia. Doamne, ai 
obrajii ca trandafirii, iar părul parcă ţi-e numai inele. Zici că ai 
venit tot într-o fugă până aici. 

— Părul meu e drept, mamă. lar obrajii mei nu au culoarea 
roșie a trandafirilor. Mă descrii ca pe o fecioară din timpul 
Renașterii. Mac intră în apartamentul micuț, care era decorat cu 
gust în tonuri de bleumarin și bordo. Aproape că mi-e teamă să 
te întreb ce fel de experiment faci. Nu o să faci o gaură în stratul 
de ozon, nu? 

Emma chicoti, pielea feței încreţindu-se, la fel ca hârtia 
creponată, ochii ei verzi fiind extrem de mobili în secunda în 
care îl luă de braţ și îi împinse spre cel mai puţin confortabil 
scaun din încăpere. Pentru o femeie atât de zveltă, era deosebit 
de puternică, împingându-l mai departe până ce el ateriză cu 
zgomot pe o pernă tare precum o strană din biserică. 

— O, dragule, ce prostioare spui! O gaură în stratul de ozon! 
Nu prea îmi apreciezi eforturile culinare, nu-i așa? îl luă la rost 
Emma, veselă, în vreme ce Mac încerca să iasă din șocul suferit 
de partea inferioară a spatelui lui, și să-și găsească o poziţie cât 
mai confortabilă. Lucrez la noua mea rețetă de brioșe. 

— Mamă, o să dai gata magazinul de produse de patiserie, 
zise Mac. Ştii că nu trebuie să muncești chiar atât de mult. Ba 
chiar nu trebuie să muncești deloc. 

— Și ce-ar trebui să fac? Să stau îmbrăcată în halatul de casă 
și sa mă uit toată după-amiaza la seriale interminabile, cum face 
doamna Beemer, de jos, de la apartamentul 5? Sau să bârfesc 
toată ziua la telefon, cum face bătrâna aceea ramolită de la 
apartamentul 8? Ar trebui să-i plătească pe alţii să vorbească 
despre ea, atât e de dezagreabilă! 

— Nu, mamă, știu că nu ești făcută să trândăvești. Spuneam 
că nu mai trebuie să muncești chiar atât de mult. Ești la pensie 
acum. 

— La pensie, pe naiba! replică Emma, punând lângă el un 
pahar de ceai cu gheaţă. Și ce ne facem dacă clubul tău dă 
faliment? 

— Eu nu cred să dea faliment, dar, dacă vom ajunge aici, mă 
apuc de altă afacere. Mac sorbi recunoscător din ceaiul dulce și 
rece. Niciodată nu voi mai permite să fim săraci, mamă. 

— Eu am fost săracă aproape toată viața, așa că sunt 
obișnuită. Emma se întoarse din nou în bucătăria micuță, 


VP - 86 


despărțită de living printr-o simplă tejghea cu două niveluri, 
marca Formica. Luă un bol pentru mixer și începu să amestece 
untul cu furie. Cu toate astea, nu am vrut niciodată ca și copiii 
mei să fie săraci, și voi așa aţi fost ani buni. Și cu siguranţă nu 
mi-am dorit ca fetele mele să renunțe la colegiu! N-ar fi groaznic 
să se întâmple asta, când mai au doar câteva luni până la 
absolvire? Ea lăsă cu zgomot bolul pe tejghea. Ooo, ar fi 
îngrozitor! 

— Mamă, nu te amări pentru ceea ce nu se va întâmpla, vorbi 
Mac liniștitor. Nu suntem săraci. Fetele vor termina colegiul. Eu 
o să fac clubul să funcţioneze și în continuare, tu vei coace până 
ce vei da gata și cuptorul ăsta nou și o să trăim fericiţi până la 
adânci bătrâneți. 

Mama lui părea tot neliniștită, pierdută în viziunea ci în care 
familia eșua brusc și lamentabil, ajungând la o sărăcie lucie. Nu 
era momentul potrivit să aducă vorba despre Byrnes. Mac căută 
un subiect care să-i trezească interesul. 

— Văd că ieri ţi-ai aranjat părul. 

— Părul meu? Palmele ei se ridicară de pe castron, așezându- 
se pe șuvițele argintii și ondulate. Da, mi l-am aranjat. O 
extravaganţă... 

— Nu, nu e. Care e ultima bârfa de la coafor? 

— Ei, niciuna care să te intereseze. Oricum, fata care mi-a 
aranjat mie părul vorbea întruna de iubitul ei, ocărându-l, și nu 
era atentă la ce făcea. De data asta m-a aranjat complet aiurea! 

Mac râse strâmb. Părul mamei lui, care încărunţise complet în 
decursul celor șase luni de după dispariţia lui Marielle Farr, arăta 
la fel ca altă dată. 

— Cred că arată cât se poate de bine, zise Mac din toată 
inima. Atâtea doamne în vârstă au părul rar, dar al tău e la fel 
de des cum am văzut eu în fotografii că îl aveai în tinereţe! 

Emma se înroși și zâmbi, după care luă bolul, trecând din nou 
la amestecarea cu febrilitate a untului. 

— Așa crezi? Tatălui tău îi plăcea părul meu. Zâmbetul îi 
dispăru. Dar nu i-a plăcut destul de mult. 

— l-au plăcut mult mai mult băutura și jocurile de noroc, zise 
Mac cu amărăciune. Nu avea destul creier ca să știe că o femeie 
de treabă valorează mult mai mult decât toată băutura sau toţi 
banii din lume obţinuţi la jocurile de noroc. 

Emma renunță să mai bată untul pentru brioșe și-l privi în 


VP - 87 


ochi. 

— La fel ca și Hugh Farr și mulţimea lui de femei, cu toate că 
o avea pe Marielle. Vocea ei deveni tăioasă. Știu de ce ai venit. 
În primul rând, fiindcă Celeste a început să vorbească despre 
asasinate și a pomenit și ceva legat de Teresa; în afară de asta, 
omul acela oribil, Byrnes, a apărut la televizor și a declarat că 
nu i-a omorât el pe Hugh și pe Wendy. Oare când va lua sfârșit 
grozăvia asta? O să-mi răspundă și mie cineva? Emma începu 
pe neașteptate să tremure. O să-mi dai tu un răspuns? 

Mac se ridică imediat și porni cu pași mari spre mama sa, 
strângându-i la piept corpul care tremura. 

— De aceea am venit, mamă. M-am temut că ai auzit de 
Byrnes și că te-ai necăjit. 

— Da, așa este, am fost și sunt! Emma încă se agita, dar își 
înghiţi hohotele de plâns. Se îndepărtă de Mac, lăsă din nou 
bolul pe blatul din bucătărie, după care se întoarse cu faţa spre 
el. De aceea m-am apucat de gătit. Gătitul de obicei mă 
calmează, dar astăzi nu a reușit. Își ridică privirea spre el, cu 
ochii înecaţi în lacrimi. Ai auzit ce a declarat Celeste? A acuzat-o 
pe Teresa de comiterea crimelor. Cum a putut să facă așa ceva? 
Teresa o iubește foarte mult! 

— Aseară, câţiva clienţi mi-au povestit despre scena de la 
Bennigan, cu Celeste. Nu cred că Celeste a acuzat-o pe Teri. 
Doar a pomenit-o. 

— Ea a început să cânte! Emma spuse fraza asta ca și cum 
fata ar fi aruncat bulgări aprinși cu mâinile goale. A început să 
recite imnuri ca un fel de demon! Eu nu am crezut niciodată că 
va fi mai de soi decât mama ei, cu toate că, atunci când am 
cunoscut-o eu, era abia o copilă. Așchia nu sare departe de 
trunchi, știi bine. Wendy era rea și s-ar putea ca Celeste să-i 
semene leit! 

Mac se îngrijora ori de câte ori mama lui folosea un limbaj 
care se potrivea mai mult unor puritani decât unei femei din 
epoca modernă. Ea fusese întotdeauna o femeie credincioasă, 
dar credința ei alunecase spre o latură extremă din momentul în 
care Hugh Farr divorțase de Marielle, iar casa Farr devenise un 
spațiu al tensiunii și nefericirii. 

Mac era îngrijorat chiar și pe vremea aceea, cu toate că abia 
ieșise din adolescenţă, făcându-și planuri de viitor - planuri care 
spera să aibă succes, pentru a avea mai mulți bani și a-și îngriji 


VP - 88 


mai bine familia apoi pentru că observase că starea sufletească 
a mamei lui se schimbase și ea. Nu mai vorbea despre credința 
ei în bunătatea și generozitatea Domnului. În schimb, începuse 
să creadă într-un Dumnezeu al răzbunării, nemaiîndemnându-i 
pe copii „să întoarcă și celălalt obraz”, așa cum îi sfătuise toată 
viaţa. 

— Mami, Celeste nu-i o fată rea, zise Mac, cu blândeţe. Când 
era mică, a avut parte de un eveniment îngrozitor... cât despre 
ce a spus la Bennigan... ei bine, nu știm cu exactitate ce a spus, 
nu? Oare nu putem să-i acordam beneficiul îndoielii? 

Emma tremura mai departe în braţele lui. 

— Cred că da, totuși, cum spuneam... 

— Așchia nu sare departe de trunchi. Adică cu semăn cu tata? 

Emma păru îngrozită. 

— Tu nu ești ca omul acela! 

— Atunci, poate că nici Celeste nu-i ca Wendy. Probabil că 
seamănă mai mult cu tatăl ei, Jason, despre care am auzit că e 
băiat de treabă. Mac se forță să surâdă, cu toate că agitația 
mamei lui îl nemulțumea. Deocamdată, de ce nu te calmezi, 
mamă? O să aflăm, până la urmă, ce a vrut Celeste să spună. 
Nu cred că l-a crezut cineva pe Roscoe Byrnes. 

— Poate că da. Poate că așa este, fiule. Ea se răsuci cu 
spatele la el, luând din nou bolul cu unt pentru brioșe. Acum opt 
ani, atât de mulţi au vrut să creadă că Teresa era vinovată de 
moartea tatălui ei și a iubitei lui, nevrând nici măcar să se 
gândească la ideea că autorul ar putea fi altul! Cu mâna 
tremurându-i, Emma umplu o lingură adâncă cu cremă pentru 
brioșe, punând prea mult într-una din formele speciale în care le 
cocea și tăcând compoziţia să se reverse pe masa îngustă. la 
uite ce-am făcut! 

— Lasă că şterg eu. 

— Nu! Emma șterse compoziţia pentru brioșe cu câteva 
șerveţele de hârtie. Nu voiam să tip la tine. Numai că nu mă 
împac cu ideea că povestea asta a ieșit iar la suprafaţa tocmai 
acum, când Teresa își refăcuse viaţa atât de frumos. Să știi că 
ea mă sună din când în când, adăugă Emma. Ba, mai mult, de 
două ori m-a și vizitat. M-a rugat să nu-ți spun. 

Cât de inocentă păruse ea, cu o seară în urmă, la club, când îi 
spusese că mama lui era bine, că acum locuia într-un 
apartament. Deci, ea se mai interesase, până la urmă, de 


VP - 89 


familia MacKenzie, își zise Mac, plăcut impresionat, cu toate că 
Teresa păstrase secretul. 

— Deci Teri a trecut pe la tine? Ce drăguţ, zise el, indiferent. 

Emma aruncă șerveţelele la coș, după care trase adânc aer în 
piept. Ușurat, aproape că văzu cum teama și furia dispăreau de 
pe chipul mamei. Se spălă pe mâini cu apă rece, și le șterse la 
nesfârșit cu un prosop de cârpă, după care se uită dojenitor la 
Mac. 

— Tu ai fost fascinat de Teresa de când era o copiliță. 

— Doamne, mamă, mă faci să semăn cu un pedofil. Când am 
cunoscut-o, avea șaisprezece ani. 

— Ei, Jedediah Abraham, nu lua în van numele Domnului! 
Chiar dacă avea șaisprezece ani, era prea mică pentru tine. 

— Da, știu. Și atunci o știam. Nu am început o relaţie cu ea 
până când n-a împlinit șaptesprezece ani și, oricum, atunci doar 
vorbeam și ne plimbam. Părea mai matură, nu de șaptesprezece 
ani. 

— lar tu ai simţit că te-ai îndrăgostit de ea. Eu mi-am dat 
seama, iar Hugh Farr a observat și el. 

— Da, și-a dat seama și a încercat să ne despartă, dar Teri s-a 
furișat mereu ca să se întâlnească cu mine. El credea că eram... 
în fine, că făceam ceva necuvenit - dar, așa cum spuneam, în 
majoritatea timpului, stăteam de vorbă. Ne cumpăram coca-cola 
sau îngheţată la cornet, în părculeţul acela, la o clădire distanţă 
de casa ei. După ce mama ei a fost trimisă la sanatoriu și apoi la 
mătușa sa, Beulah, iar Hugh a obţinut ordinul prin care lui 
Marielle nu i se permitea să se mai apropie de Teri, ea a 
declarat că sunt singurul cu care poate vorbi și care o înţelege. 

— A plâns foarte mult după mama ei și a zis că, îndată ce va 
împlini optsprezece ani, va pleca din casa familiei Farr ca să-și 
„salveze” mama. Așa cum nu-l plăcea pe tatăl ei, aşa nu o 
plăcea nici pe mătușa Beulah. Pe chipul lui Mac apăru o umbră 
de tristeţe. Dar Teri n-a reușit niciodată să-și salveze mama. Nici 
măcar nu a reușit s-o vadă înainte ca Marielle să dispară. 

Emma începu să toarne brioșele în forme. Mac își dădu seama 
că ea se înfuriase din nou. 

— Ce s-a întâmplat, mamă? 

— Nimic, dragule, zise ea, pe un ton ușor alintat. 

— Te cunosc. Ceva din ce am spus te-a supărat. Emma întinse 
și mai mult crema pe blat. Știi că nu poți pastra un secret faţă 


VP - 90 


de mine. 

Emma se uită într-o parte. 

— O, asta așa e! Tu nu ai fost niciodată în stare să nu-ți bagi 
nasul unde nu-ti fierbe oala. De mic, era obligatoriu să știi tot ce 
se petrece. Ești de-a dreptul enervant, să știi! 

— Ador să fiu enervant, zise Mac, răutăcios, sperând să-i 
calmeze agitația. Acum, ia spune, de ce te-ai supărat atât de 
tare? 

Emma oftă adânc, renunţă definitiv la brioșe, conducându-l 
din nou în living. Îl împinse iar pe scăunel, după care se așeză 
fără fasoane pe canapeaua cu tapiţerie din creton. 

— Teresa și-a mai întâlnit mama o dată, înainte ca Marielle... 
să dispară. 

Mac își îndreptă spatele pe scaunul tare ca piatra. 

— Teri și-a văzut mama! Mie nu mi-a spus-o niciodată! 

— Era un secret. Teresa chiar știe să păstreze un secret! 

— Mdaa, știu. Și, după toate aparențele, și tu. Mac se aplecă 
încet și luă între mâinile lui mâna cu vene groase a mamei sale. 
Ei, ia spune-mi și mie când și cum și-a revăzut Teri mama. 

Emma părea resemnată. 

— Marielle a venit acasă la familia Farr cu o zi înainte de 
petrecerea în care Wendy a anunţat că e însărcinată. Marielle 
credea că Hugh și Wendy nu erau acasă. Hugh era plecat și nu 
urma să se întoarcă până seara. Wendy era acasă, dar mașina ei 
se afla în garaj, fiindcă tocmai fusese reparată. Oricum, eu am 
auzit acea bătaie slabă în ușă și, când m-am dus să deschid, în 
faţa mea stătea Marielle. Eram așa uimită, că am rămas locului, 
uitându-mă la ea. 

— Casa lui Beulah, mătușa lui Marielle, se află la trei kilometri 
distanță față de casa familiei Farr. Oare o adusese cineva cu 
mașina? 

— Nu. A venit pe jos. Era epuizată, sărăcuța! Sănătatea ei era 
șubredă. 

— Te referi la psihicul ei? 

— Nu, la sănătatea fizică. A naibii Beulah! Emma își trase 
mâna dintre ale lui Mac, fluturând furios din braţ. Nu-i păsa 
câtuși de puţin de Marielle, cu toate că erau rude de sânge. A 
luat-o în grijă doar pentru că primea bani de la Hugh. Eanua 
avut niciodată cu adevărat grijă de Marielle. Știu bine asta, 
fiindcă Beulah mi-a dat voie să o vizitez de câteva ori. Marielle 


VP - 91 


era prea slabă - fiindcă nu era hrănită corespunzător -, iar 
Beulah nu m-a servit nici măcar cu o cană de cafea. Odată, m- 
am dus direct la bucătărie și mi-am pregătit chiar eu niște cafea. 
l-am pregătit și lui Marielle o felie de pâine cu unt de arahide și 
jeleu. Beulah avea numai niște vechituri pe acolo. Alunele măcar 
conţin proteine, iar Marielle chiar avea nevoie de o porţie de 
mâncare sănătoasă. 

— Doamne! Mirarea lui Mac era sinceră. Poate Teri știa că 
mamei ei nu i se dădea suficient să mănânce? 

— Sunt sigură că nu. Marielle și-a motivat, probabil, într-un 
anume fel greutatea precară, ori poate că a purtat niște bluze 
mai largi în zilele în care a fost vizitată de Teresa. Dacă biata 
fată ar fi știut că mama ei nu primea destul de mâncare, ar fi 
făcut ceva în acest sens. 

— Cu siguranţă, chiar dacă avea doar șaptesprezece ani. Mac 
nu-și putu ascunde admiraţia care-i răzbătea în voce. 

— Beulah mi-a spus că Marielle își petrecea majoritatea 
timpului citind sau uitându-se la televizor, zise Emma mai 
departe. Beulah n-o supraveghea niciodată. Dormea în fiecare 
după-amiază, ca și cum ar fi avut cine știe ce activitate care ar fi 
ostenit-o. Probabil că nu curăţenia. Cocioaba aia arăta de parcă 
n-ar mai fi fost curățată de câteva săptămâni, iar bucătăria - o 
podea rigidă și niște dulapuri murdare. Odată, am văzut acolo 
un gândac care se plimba ca pe propria lui moșie! 

Mac își privi atent mama. 

— Mamă, nu mi-ai spus niciodată că o vizitezi pe Marielle. 

— l-am promis lui Marielle că nu voi spune nimănui despre 
aceste vizite. Îi era atât de teamă de Hugh, îi era teamă că, 
dacă află, mă va concedia. li era de asemenea teamă că el va 
afla că Teresa o vizita mai des decât îi permisese judecătorul. 
De Beulah nu ne temeam că ne va pâri - Hugh ar fi luat-o pe 
Marielle de acolo, iar Beulah nu și-ar mai fi primit banii pe care îi 
primea pentru că avea grijă de ea. 

— Hugh știa, probabil, cum era tratată Marielle, dar nu făcea 
nimic în acest sens. Era un bătrân nemernic. Mama lui îl privi 
aspru, ca un reproș, iar el se simţi brusc ca la paisprezece ani. 
Scuze, voiam să spun că era un om... un om bătrân. Acum, mai 
povestește-mi despre vizita pe care a făcut-o Marielle la casa 
Farr. 

Emma își feri din nou privirea. 


VP - 92 


— Cred că nu trebuia să-i permit să intre în casă, dar ca o 
mamă să nu-și poată vedea copilul... ei bine, era o adevărată 
cruzime! Când Marielle a venit acolo, i-am spus că n-ar fi trebuit 
să vină - că vom avea probleme. Dar ea m-a implorat s-o las s-o 
vadă pe Teresa. Lacrimile îi curgeau șiroi pe faţă și arăta palidă, 
slabă și îndurerată, așa că nu am putut rezista. l-am spus că 
Wendy era acasă, că va trebui să aștepte afară, că ar trebui să 
meargă într-o parte a casei, acolo unde vegetaţia era înaltă și se 
putea ascunde, până mă duceam eu s-o chem pe Teresa. 

A avut noroc că fetița era acasă, iar Wendy se uita la 
televizor. Teresa s-a furișat afară. Mă bucuram pentru ele, dar 
eram un pachet de nervi, speriată că Wendy mă va întreba unde 
e Teresa - Hugh o ruga să facă asta ca să o poată ţină sub 
supraveghere dar că nu m-a întrebat nimic, slavă Cerului. Cel 
puţin la vremea aceea i-am multumit. 

Apoi s-a întâmplat ceva și mai rău. Zece minute mai târziu, 
Hugh Farr a venit acasă! A târât-o pe Marielle în casă și i-a tras 
o mamă de bătaie, de credeam că o să mi se oprească inima. 
Teresa s-a repezit ţipând spre el, iar el a pocnit-o atât de tare 
peste față pe biata copilă, că aproape a trântit-o la pământ. lar 
pe Wendy o pufnise râsul! În vreme ce el era ocupat s-o 
pocnească pe biata fată, Marielle a profitat de moment și s-a 
furișat afară, făcându-se nevăzută. 

După care Hugh s-a înfuriat pe mine. Wendy m-a văzut stând 
de vorbă cu Marielle, la intrare, și, în loc să spună ceva, a 
preferat să se dea în spectacol, sunându-l pe Hugh. Era o viperă 
și nu era potrivită ca mamă pentru micuța pe care urma să o 
trimită la o școală din străinătate, ca să nu-și mai bată capul cu 
ea. Oricum, Hugh stătea acolo în faţa mea, ţipând de ziceai că 
voia să dărâme casa. M-a speriat atât de tare, încât am scăpat 
jos bolul pe care-l aveam în mână, dar el a ţipat și mai tare. 
Emma se opri, pe neașteptate, având o înfățișare buimacă. 
Fiule, credeam că ţi-am spus toate astea, cel puţin partea aceea 
cu Teresa și cu faptul că ela țipat tare la mine. 

— Mi-ai zis că a urlat la tine atunci când te-a concediat. Atâta 
tot. 

Fața Emmei exprimă brusc o mare uimire. 

— Dar tu erai foarte furios - ești sigur că nu am spus mai 
mult, de te-ai înfuriat atât de tare atunci? 

— Nu aveam dreptul să fiu furios, din moment ce te 


VP - 93 


concediase și ţipase la tine? Ai spus atunci că te-a ameninţat că 
nu te va mai angaja nimeni în orașul nostru, că va avea el grijă 
de asta. 

Emma părea că se întoarce în sine însăși, concentrându-se. 

— Da, da, exact așa a zis. Oricum, nu cred că m-ar fi acceptat 
prea mulţi. Pe vremea aceea nu eram atât de pricepută. 

— Erai minunată - deșteaptă și muncitoare. Ai făcut mai mult 
decât ar fi fost nevoie pentru familia Farr, chiar și după ce Hugh 
a divorţat de Marielle. Spune mai departe, mamii. 

— Ei, l-am implorat să nu mă concedieze și el s-a apropiat de 
mine. Am crezut că o să mă lovească, dar Teresa l-a apucat de 
braţ. Bărbatul acela laș s-a întors atunci spre ea și a pocnit-o iar 
peste faţă! Celeste a intrat în cameră, albă ca hârtia la faţă, dar 
Hugh și Wendy nici nu au băgat-o în seamă. Hugh mi-a ordonat 
să ies afară, iar eu am luat-o la fugă spre ușa de la intrare, dar 
nu înainte de a-i spune lui Wendy că acum putea să râdă, găsind 
o scuză amărâtă pentru omul cu care s-a măritat, pentru că în 
curând Dumnezeu își va arunca pedeapsa Sa asupra lor, a 
amândurora! 

Emma începu să plângă, iar Mac se mută pe canapea, mai 
aproape de mama lui și, punându-și braţul în jurul trupului ei 
slab încercă să o liniștească: 

— Nu plânge, mamă. S-a întâmplat cu mult timp în urmă. 

Emma vorbi printre sughiţuri: 

— Hugh mi-a zis că se va duce la poliţie să declare că i-ai 
făcut rău fiicei sale. In ciuda acestui lucru, tu ai vrut să-l înfrunţi 
pe Hugh, dar eu ţi-am spus să nu te apropii de casă. Hugh a mai 
adăugat că va declara și faptul că Marielle s-a prezentat acolo și 
că a încălcat ordinul judecătoresc, care-i interzicea să se 
apropie. A zis că poliţia o va duce din nou la sanatoriu. 

Emma își șterse lacrimile de pe faţă cu dosul palmei, ca un 
copil. 

— Hugh chiar a rănit-o pe Teresa atunci când a pocnit-o a 
doua oară - faţa ei era roșie ca focul, iar din buze îi curgea 
sânge, și asta doar pentru că încercase să mă apere. In afară de 
asta, nimeni, nici chiar Wendy, nu a băgat-o în seamă pe 
Celeste, care semăna cu o micuță stană de piatră. Nici măcar nu 
clipea. 

— Probabil că era îngrozită. 

— Probabil, zise Emma încet. Dar ea nu plângea. Stătea acolo 


VP - 94 


și se uita la noi. Părea ireală, de-a dreptul ireală. 

— În regulă, mamă, nu te mai gândi la asta. S-a întâmplat de 
mult. 

— Da. De mult. 

Emma scânci pentru prima dată a plâns, după care se ridică 
în picioare, privindu-l pe Mac cu o hotărâre pe care el nu o mai 
văzuse niciodată în ochii ei. 

— Violenţa aceea a fost stopată acum mulţi ani, pentru că 
Hugh și Wendy au fost opriţi și ei, mormăi ea. Să mă ierte 
Dumnezeu, dar trebuia să-i oprească cineva înainte ca ei să 
ruineze vieţile tuturor! 


VP - 95 


VI 


1. 


În drum spre club, Mac se trezi că strânge mâinile pe volan, 
după care le relaxă și, în numai câteva secunde, descoperi că îi 
sunt din nou crispate. Dădu drumul la muzică, cu sonorul tare, 
după care o dădu mai încet, ca la urmă să o închidă de tot. 
Vorbele mamei lui îi bubuiau în minte: „Să mă ierte Dumnezeu, 
dar trebuia să-i oprească cineva înainte ca ei să ruineze viețile 
tuturor!” În secunda în care o întrebase la ce se referă, ea 
replicase scurt: 

— Unele lucruri trebuie să rămână nediscutate. 

După ce repetase întrebarea a treia oară, ea îl privise cu niște 
ochii împăienjeniţi, își trecuse palma prin părul lui drept, rostind 
trist și obosit: 

— Fiule, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar acum aș vrea să 
rămân singură, pe cuvânt. Vorbim peste câteva zile. La plecare, 
ea nici măcar nu-și luase la revedere, întorcându-se absentă în 
bucătărie și începând să amestece cu putere ce mai rămăsese 
din compoziţia pentru brioșe. 

Se ascundea de propriile amintiri, gândi Mac. De aia se 
apucase cu atâta râvnă de afacerea cu produse de patiserie. 
Mama lui încercase mereu să uite de necazurile vieţii, muncind 
cu asiduitate. Și, după toate aparențele, îi reușise, gândi el 
nemulțumit, până în clipa în care eu am forţat-o să readucă la 
suprafaţă trecutul, retrăind clipele celei mai dureroase zile din 
viața sa. Bineînțeles că se dusese la ea cu cele mai bune 
intenţii, dar bunele intenţii duc uneori la niște rezultate 
dezastruoase. 

„Dumnezeu să mă ierte, dar ei trebuiau opriți... ei trebuiau 
opriți... Să mă ierte Dumnezeu..." Vorbele Emiliei răsunau în 
minte lui Mac. La ce naiba se referise? Oare credea că moartea 
lui Hugh și a lui Wendy se datorase intervenției divine? Ea 
credea oare că Dumnezeu trimisese în noaptea aceea pe 
altcineva în casă pentru a ucide cuplul pe care îl considera atât 


VP - 96 


de rău? Îi cerea lui Dumnezeu să o ierte, fiindcă ea considerase 
că aceștia primiseră exact ce meritau? Sau voia ca Dumnezeu s- 
o ierte pentru ceva cu mult mai rău? Pentru ceva făcut de ea? 

Ultima propoziţie trimise o undă de șoc prin trupul lui Mac, 
care avu o revelaţie bruscă. El își aprinse rapid o ţigară, cu toate 
că-și promisese că până la sfârșitul verii va renunţa la fumat. 
Când era nervos sau preocupat, faptul că ţinea o ţigară între 
degete părea să-l calmeze, iar în secunda asta chiar era 
preocupat. De fapt, era la fel de îngrijorat ca acum opt ani, când 
realizase că moartea lui Hugh Farr nu o eliberase pe Teresa, ba, 
din contră, îi crease un imens neajuns, ea fiind acuzată de cele 
două crime. 

La început. Mac se hotărâse să meargă în apartamentul lui, 
situat deasupra clubului, ca să încerce să se relaxeze puţin, dar 
acest lucru ar fi fost imposibil. Brusc, își dăduse seama care era 
cealaltă femeie pe care trebuia să o viziteze în seara aceea. El 
trecu pe lângă club, îndreptându-se spre nordul orașului, după 
care întoarse pe drumul îngust care ducea spre Farr Fields. 

Trecând cu mașina prin dreptul câmpurilor acoperite cu iarba 
de nuanţa smaraldului, amintindu-și cum arătau acestea cu 
patru ani în urmă - micuțe, pline de buruieni, uscate - realiză că 
totuși Teresa făcuse o muncă herculeană, transformându-le într- 
un pământ fertil și deosebit de frumos. Cu toate că pe vremea 
aceea nu comunicaseră, prietenii săi îi spuseseră că Teresa nu 
lăsase totul pe seama muncitorilor. Lucrase, acolo pe câmp, cu 
tot atâta îndemânare ca și bărbaţii. 

Mac  admirase întotdeauna tenacitatea lui Teri și 
inventivitatea ei, voința ei de a-și umple palmele de sudoare și 
noroi, pentru a da o mâna de ajutor, cât mai mult posibil. Nu era 
câtuși de puţin snoabă ori leneșă. Prin asta, îi amintea de mama 
sa. Dar exista, totuși, o diferenţă - Emma MacKenzie fusese 
întotdeauna timidă și ușor de combătut. 

Pe de altă parte, Teresa era o fire încăpăţțânată, impetuoasă, 
ușor nesăbuită, iar din punct de vedere emoţional, cea mai 
puternică femeie pe care o cunoscuse vreodată. Și, în secunda 
asta, chiar aceste calități, împreună cu refuzul ei de a admite că 
era o fiinţă care putea fi învinsă, la fel ca oricare alta, era acel 
ceva care-l înspăimânta pe Mac. Dacă părerea ei era că Roscoe 
Lee Byrnes spunea adevărul, va începe să facă cercetări în 
privinţa persoanei care-i ucisese pe Hugh și Wendy, nu din 


VP - 97 


dragoste pentru cei doi, ci pentru a face lumină pentru ea și 
fratele său. lar Mac știa că, răscolind trecutul, ar fi putut să 
sufere mai mult ca niciodată sau să păţească ceva și mai rău. 

El văzu un chip palid care îl privea prin geamul de la ușă, în 
timp ce ușa se deschise chiar înainte ca el să apese butonul de 
la sonerie. Teresa stătea în faţa lui, înaltă și serioasă, întrebând 
cu o voce obosită și tărăgănată: 

— Ai venit să-mi prezinţi condoleanţe? 

— Nu, am venit să-ți ofer ajutorul meu. 

Teri îi făcu semn să intre. Imediat ce intră în casă, un vârtej 
de păr maroniu îl încercui, mârâind și lătrând feroce. Ochii 
căprui ai lui Mac se făcură mari, iar el se dădu înapoi spre ușă, 
până când Teresa strigă: 

— Sierra, nu! Ajunge! Căţeaua nu se mai roti în jurul lui, dar îl 
privi mai departe feroce, cu părul lucios zburlit pe spate, 
mârâind înfundat. Teri se opri în dreptul ei, luând-o în braţe. E 
un prieten. Înţelegi? Teri se întinse, mângâind glezna lui Mac. 
Prieten. Sierra o privi întâi pe Teri, apoi se uită la mâna ei, 
așezată pe piciorul străinului, după care păru că se linişteşte și 
se așeză, deși continua să-l privească răutăcios pe Mac. 

— Dumnezeule mare, zise Mac, pe jumătate uimit, pe 
jumătate ușurat. Se pare că ai un paznic pe cinste. 

— O cheamă Sierra și e un excelent câine de pază. Uneori 
chiar prea zelos. Problema e că deși uneori pare foarte rea, de 
trei ani, de când o am, nu a mușcat pe nimeni, niciodată. Teri se 
opri. Ce-ai zice să-i spui pe nume și s-o mângâi pe cap sau să 
faci orice altceva, ca să-i dovedești că nu vrei să-mi faci niciun 
rău? 

Mac, care iubea enorm câinii, zâmbi spre căţeaua care-l 
privea atent, zicând: 

— Salut, Sierra! Ești o frumusete, să știi. După care se aplecă, 
așezându-și palma, cu fața în jos, dedesubtul nasului ei. Eu sunt 
Mac, continuă el, în vreme ce căţeaua îl mârâia mai departe. 
Nu-i fac niciun rău stăpânei tale, promit. 

Oarecum convinsă, Sierra se ridică, dându-se doi pași mai în 
spate, pentru a-i permite lui Mac să intre în încăpere. El îi mai 
zâmbi o dată, după care își roti privirea prin cameră. Nu mai 
fusese niciodată în casa lui Teri, astfel că admiră podelele 
strălucitoare din lemn de stejar, bârnele tavanului înalt, 
ferestrele mari care permiteau soarelui să strălucească pe 


VP - 98 


pereții zugrăviți în galben și pe mobilierul în nuanţă bej, decorat 
în stil country și cu perne cu tapiţerie aurie. Incăperea emana un 
sentiment plăcut de confort rustic. 

— Dumnezeule sfinte! exclamă Mac. Mi-a spus cineva că ai 
redecorat de curând ferma. 

— Da, așa intenţionam, dar casa arăta mult prea rău. A 
trebuit s-o dărâm, iar un prieten, arhitect, m-a ajutat s-o 
amenajez. Mi-am dorit ceva romantic, în stil rustic. Teresa se 
hotărî, până la urmă, să surâdă ușor. Cred că ești de acord. 

Privirea lui Mac trecu ușor peste cele două lustre-lampion care 
se aflau deasupra ușilor glisante ce dădeau spre terasă și peste 
șemineul mare, în stil franțuzesc. 

— E minunat, superb, Teri. Pe bune! Știi, dacă mă uit bine la 
casa asta și la club, cred că ar fi trebuit să te faci arhitect. 

Obrajii Teresei se îmbujorară. 

— Ei, chiar sunt un arhitect amator, dar, după cum spuneam, 
am avut nevoie de ajutorul unuia adevărat. Am avut niște 
dispute ușoare - eu știam exact ce-mi doream, iar el spunea că 
are niște idei care vor da casei ceva mai multă distincţie -, dar 
nu m-am dat bătută. 

— Așa ai făcut mereu. Mac râse, cu toate că deja se întreba 
dacă acel arhitect era pentru ea ceva mai mult decât un amic. 
Odată ce Teresa Farr își pune ceva în cap, nu are cine s-o mai 
întoarcă din drum. 

— Unii o numesc încăpățânare și nu li se pare prea atractiv. 

— Eu o numesc știința de a nu da greș și o găsesc a naibii de 
atractivă. 

— Ei... mulţumesc. Teresa se simţi brusc rușinată, neștiind, 
într-un fel, ce să spună sau să facă. În final, reuși. Vrei niște 
limonadă rece? 

— Sună ispititor, zise el, cu toate că băuse ceai la maică-sa 
acasă. Sierra o să mă lase să stau jos? 

— Probabil. Dar să te miști încet și cu maximum de prudență. 

Mac păstră pe chip un surâs rigid, adresat câinelui, apoi se 
îndreptă spre un scaun adânc, superb, cu pernă confortabilă. 
Din momentul în care se așeză jos, Sierra renunţă probabil să-l 
mai considere o ameninţare, pentru că o urmă pe Teri în ceea 
ce Mac consideră a fi bucătăria. Mac profită de avantajul 
singurătăţii, ca să studieze mai îndeaproape camera în care se 
afla. Nişte obiecte din sticlă Fenton Art tronau pe poliţa 


VP - 99 


șemineului, irizaţiile lor aurii, de ferigă, bleumarin și rubinii 
strălucind în bătaia razelor de soare al după-amiezii. In mijlocul 
acelei polite era așezat un vas, decorat manual cu elemente 
florale. Mac era sigur că mai văzuse acest vas în casa familiei 
Farr. Cu siguranţă, fusese alegerea lui Marielle, nu a lui Hugh, 
gândi el, sec. 

Mac se întoarse într-o parte, privind spre biblioteca încastrată 
în perete, lângă ușile franţuzești, glisante. Volume, legate în 
piele, de Thackeray, Austen, Dickens, Stendhal, Melville, 
Hemingway și Bellow îi atraseră atenţia. Avea și multe volume 
de Fitzgerald, desigur. Mac își aminti că Fitzgerald era scriitorul 
preferat al lui Teri, iar privirea ei devenea visătoare în clipa în 
care vorbea despre scrierile lui. Până s-o cunoască pe ea, Mac 
nu citise niciun autor clasic. Deși era adevărat că avea șielo 
colecție a volumelor lui Fitzgerald alături de câteva dintre cărțile 
lui Hawthorne și Război și pace a lui Tolstoi, un roman pentru 
care avusese nevoie de o vară întreagă ca să-l citească! 
Doamne sfinte, își zise el. Femeia asta îl transformase într-un 
cititor pasionat! 

Continua să zâmbească, imaginându-se un maestru în ale 
literaturii, în secunda în care Teri reveni, aducând o tavă pe care 
se aflau paharele și carafa pentru limonadă. Așeză tava pe masa 
lată, de culoare bej, pentru cafea. 

— Am adus și niște prăjiturele cu ciocolată. Le-am pregătit 
chiar eu, iar Daniel mi-a zis că nu le-am ars așa de mult ca altă 
dată, dar nu mă voi simţi jignită, dacă vei renunţa la ele. 

— Ooo, ce compliment din partea lui Daniel, nu? râse Mac, 
luând imediat o prăjitură. 

— E sincer. Teri se așeză pe canapea, în faţa lui. După cum 
știi, gătitul nu e punctul meu forte. 

— De unde să știu? Mie nu mi-ai gătit niciodată. 

— Consideră că astfel ai fost binecuvântat. 

Teri zâmbi din nou, iar Mac se simţi pe loc mai relaxat. După 
care ea adăugă: 

— Cu siguranţă ai auzit despre Roscoe Lee Byrnes. Ce zici de 
prostiile pe care le spune? 

— Tu ai o părere despre prostiile unui criminal în serie care 
mai are o săptămână până va fi executat și vrea să arunce 
„bomba”? Mac își dădu ochii peste cap. Nu l-aș crede nici dacă 
ar jura cu mâna pe toate Bibliile, chiar dacă spune că l-a 


VP - 100 


descoperit de curând pe Hristos. 

— Atunci de ce pretinde că nu i-a ucis pe tata și pe Wendy? 

— Ca să atragă atenţia. Vrea să plece făcând senzaţie - poate 
că cineva va scrie o carte despre el, așa că de ce să nu facă 
puţină agitaţie înainte de final? Nu e Einstein, dar știe să-i facă 
pe oameni să vorbească despre el, înainte să fie executat. Ooo, 
Doamne, vrea să se scrie despre el acum, la sfârșit! 

— Asta e și părerea lui Kent. Teri sorbi din limonadă, privind 
fără ţintă dincolo de el. Nu pot să cred că după toți anii ăștia în 
care am încercat, emoţional și mental, să uit de acea tragedie, 
vine și mă pocnește din nou peste față, acum, când încerc și eu 
să pun pe picioare o nouă afacere. 

— Teri, unii se vor apuca să bârfească săptămâni întregi pe 
marginea acestui subiect. Dar mulți vor vedea povestea exact 
așa cum este, de fapt - o încercare ridicolă și crudă de a face 
puțină agitaţie, de a câștiga un strop de faimă. Pentru că, la 
urma urmei, cred că și Byrnes realizează că, după atâta amar de 
vreme, oamenii și-au cam pierdut interesul în privinţa lui, așa că 
vrea și el să obțină publicitate, agitând steguleţul. 

— Tu crezi că e în stare să gândească așa? 

— Da, Teresa. El a comis cel puţin douăzeci de crime fără să 
fie prins. În mod cert e nebun, dar nu și prost. Majoritatea celor 
din Point Pleasant își vor da seama de asta și nu-și vor retrage 
colaborarea cu Farr Fields. 

— Dumnezeule, sper să nu o facă, oftă Teri. Eu îmi fac 
speranţe foarte mari cu locul ăsta. 

— E de-a dreptul minunat, Teresa. E unic în regiunea aceasta. 
Nu trebuie decât să-ţi închipui că fiecare persoană care vine aici 
se așază în șa și galopează apoi spre dealuri. Cât despre părinţi, 
eu nu cred că trebuie să-ți faci griji, pentru că niciunul n-ar vrea 
să-și audă copiii plângând și făcând scandal fiindcă nu mai sunt 
lăsaţi la lecţiile de călărie. 

Teri se gândi la Daniel. După o singură întâlnire cu Caesar, 
copilul plânsese deoarece credea că mama lui nu-l va mai lăsa 
să-l vadă încă o dată pe căluţ înainte de-a pleca acasă. 

— Sper să ai dreptate, zise Teri, încercând să dea vocii un ton 
mai optimist decât se simțea în stare. Apoi îl privi mai 
îndeaproape. De asta ai venit azi să mă vezi, Mac? Ca să-mi spui 
să nu-mi plec capul, să gândesc pozitiv, să mă prefac că Roscoe 
Lee Byrnes nu e hotărât să devină un star în ultima săptămână 


VP - 101 


de viață? 

— Ei bine, în parte. Mac se aplecă într-o parte, privind-o cu 
ochii lui căprui, luminoși. Soarele strălucea în părul lui drept de 
culoarea mahonului, iar Teri nu se putu abţine să nu bage de 
seamă că tenul lui avea nuanţa aceea aurie, a bronzului, pe care 
femeile încercau s-o obţină cu ajutorul unei creme 
autobronzante. Fata realiză brusc cât de aproape îi studia 
chipul, așa că se retrase, fâstâcindu-se. Azi am fost să o vizitez 
pe mama și... 

— Da? Ce face? întrebă Teri repede, sorbind din limonadă la 
fel de repede cum întrebă, gata-gata s-o verse pe bărbie. 

— Ahh... e bine. Încearcă o nouă reţetă. E un super secret, 
așa că să nu-mi ceri ingredientele, glumi Mac, uimit de 
stânjeneala evidentă a Teresei. Se întrebă dacă asta se datora 
prezenței lui, după care își zise că era un egoist idiot. E o rețetă 
de brioșe, zise el, pe neașteptate. 

— Nu trebuie să-și facă griji că aș fi în stare să i-o fur, zise 
Teri, nemulțumită. După cum vezi, gustând aceste prăjiturele 
amărâte cu ciocolată, eu sunt cea mai proastă bucătăreasă din 
lume. 

— Sunt delicioase. Mac băgă restul de prăjitură în gură, 
începând să-l mestece cu furie. Delicioasă, zise el cu buzele 
strânse. 

Teri pufni în râs. 

— Dooamne, Mac, nu trebuie s-o mănânci dintr-o răsuflare, 
doar ca să mă asiguri pe mine că spui adevărul! Tu și Sierra 
aveți aceleași maniere când vine vorba de mâncare! 

El pufni de asemenea în râs, înecându-se. Sfârși prin a tuși în 
toată legea, în vreme ce Teri îl bătea pe spate. 

— Ooo, te rog, să nu mori aici, se văicări ea. Și aşa nu amo 
reputaţie prea bună în orașul ăsta, așa că nu mai e nevoie să 
mori și tu înecat cu o prăjiturică pe care am pregătit-o chiar eu! 

Mac începu din nou să râdă, trase iar o porţie zdravănă de 
tuse își luă paharul cu limonadă, după care îl goli pe nerăsuflate. 
Când își reveni cât de cât, ridică spre ea o faţă roșie ca focul și 
niște ochi plini de lacrimi. 

— Voiam doar să-ţi arăt că-mi plac prăjiturile. 

— Foarte amabil din partea ta. Gura Teresei se strâmbă. Și 
chiar un gest de curaj. 

— Doamne, Teri, aș face orice pentru tine! 


VP - 102 


Teri știa că glumea, dar simţi că faţa îi ia foc într-un mod de-a 
dreptul stânjenitor. Ar fi vrut ca Mac să nu mai râdă și să nu o 
mai privească în ochi. Ba, mai mult, ar fi vrut ca el să plece. Nu 
mai fusese de patru ani în preajma lui, dar și cu o seară în urmă 
și acum își dăduse seama că devenea încordată în preajma lui, 
mai rău decât dacă ar fi fost adolescentă. Se întoarse la scaunul 
ei, rostind cu o falsă nepăsare: 

— Gata cu prăjiturile! Nu te descurci cu ele. 

— Bine. Cum spui tu. Schimbară iar niște zâmbete ciudate, iar 
Mac își drese vocea, începând din nou să vorbească pe un ton 
serios. Am venit să te văd fiindcă mai devreme, când am fost să 
o văd pe mama, mi-a spus ceva ce n-am mai auzit niciodată 
până acum. Ceva legat de mama ta. 

Teresa simţi cum chipul ei devine de piatră. Nu-i plăcea să 
vorbească despre mama ei, nici măcar cu Kent sau cu Carmen, 
darămite cu Mac MacKenzie! 

Mac știa acest lucru, de aceea continuă rapid, înainte ca ea 
să-l poată opri: 

— Mama mi-a spus cum a fost ziua în care tatăl tău a 
concediat-o. Tu mi-ai zis că Wendy o necăjea pe mama de luni 
de zile, fiindcă spărsese un vas de cristal, așa că Wendy a 
profitat de ocazie și l-a îndemnat pe Hugh să o concedieze pe 
mama. Dar nu s-a întâmplat doar atât. 

Mac făcu o pauză. 

— Marielle a venit la voi acasă în ziua aceea. Se emisese un 
ordin judecătoresc prin care ea nu se putea apropia de tine fără 
să anunţe, dar a venit totuși, iar mama a făcut în așa fel ca tu să 
te poţi întâlni cu ea lângă casă, într-o parte a casei de fapt, 
acolo unde credea ea că Wendy nu vă vedea. Dar Wendy le-a 
văzut stând de vorbă pe mama și pe Marielle, la ușă. Wendy v-a 
văzut pe voi două împreună. 

— Lui Wendy nu-i scăpa aproape nimic, zise Teresa, 
încruntată. Parcă avea un ochi în ceafă. 

— Nu faptul că Wendy v-a văzut m-a afectat cel mai mult, ci 
faptul că nu mi-ai spus niciodată că ai revăzut-o pe mama ta în 
ziua în care s-au petrecut asasinatele. Mi-ai ascuns adevărul. De 
ce? 

În momentul acela, Teresa era deja ţeapănă, un amestec 
ciudat de agitaţie și de furie. 

— Nu știam că trebuia să-ţi spun ţie adevărul, tot adevărul, îl 


VP - 103 


repezi ea. 

Mac închise ochii o secundă, după care îi deschise și se uită 
atât de adânc în ochii ei, de parcă ar fi vrut să-i zărească 
sufletul. 

— Teri, știu că tu abia dacă aveai șaptesprezece ani, dar 
credeam că ne-am îndrăgostit unul de altul. îndrăgostiți de- 
adevăratelea, nu așa, ca doi copilași, din infatuare. lar oamenii 
îndrăgostiți își împărtășesc lucrurile importante. Mi se pare 
foarte important faptul că mama ta a venit de bunăvoie la casa 
familiei Farr în ziua în care cei doi au fost uciși, ceva ce tu nu ai 
considerat suficient de important ca să vorbești cu mine despre 
asta. Teri se încăpăţâna să tacă. Știai că Beulah nu urmărea 
fiecare mișcare a mamei tale, nu-i așa? întrebă Mac. 

Teri îl privi sfidător, ridicându-și puţin bărbia. 

— Beulah a făcut tot ce a putut, dar nu poți spune totuși că 
mama umbla brambura prin ţară, fără să fie supravegheată. 

— În realitate, nu trebuia să plece nicăieri nesupravegheată, 
mai ales la casa fostului ei soț și a soţiei acestuia, ce tocmai era 
gravidă. 

— Perfect! zise Teri, repezindu-se. Mama a fost în casa aceea 
în ziua în care s-au petrecut asasinatele. Și ce-i cu asta? 

— Și ce-i cu asta? se miră Mac, nevenindu-i a crede. Venirea 
ei a provocat un mare scandal, asta-i problema. A făcut-o pe 
Wendy să-l cheme pe Hugh, iar Hugh a venit acasă și a început 
să urle la mama. Când a dat semne că vrea s-o lovească, ai 
intervenit tu. În ziua aceea, te-a pocnit, și nu o dată, ci chiar de 
două ori! Nu e de mirare că nu te-ai întâlnit cu mine, nici în acea 
zi, nici a doua zi. Aveai buza crăpată, un lucru pe care nu aveai 
cum să-l ascunzi! 

— Da, aşa este. În noaptea aceea, am făcut o plimbare lungă. 
Nu m-a crezut nimeni că nu am fost cu tine - nimeni, cu 
excepţia ta -, dar chiar am fost singură. Nu voiam să mă vadă 
nimeni. Nu voiam nici ca cineva să ghicească măcar de ce a fost 
în stare tatăl meu. Era dezgustător. In afară de asta... 

— Ce? 

— În afară de asta, nu voiam să știe nimeni de ce se înfuriase 
tatăl meu pe ea. Nu era vorba doar de faptul că am întrerupt 
jignirile pe care el le aducea bietei tale mame; era vorba de 
faptul că mama mea venise la noi acasă. Avea de gând s-o dea 
pe mâna poliţiei. Wendy a reușit să-l potolească, spunând că 


VP - 104 


veștile rele legate de mama vor afecta petrecerea în care ea 
avea de gând să anunţe că era însărcinată. Tata avea de gând 
să o denunțe a doua zi - nu era în stare să se abţină multă 
vreme, nici când era vorba să-i facă pe plac lui Wendy. A 
declarat că avea de gând să anunțe că mama încălcase 
„eliberarea ei condiţionată din sanatoriu”. Ea se opri. A mai spus 
că are de gând să anunţe că tu m-ai atacat. M-a ameninţat că 
va susține că tu erai cel care-mi spărsese buza, nu el, și că 
oricând poliţia avea să-l creadă pe el și nu pe tine, mai ales dacă 
Wendy îi confirma versiunea, ceea ce el știa că va face. Teresa 
inspiră lung și sacadat. Dar nu a avut vreme să anunțe la poliţie 
vizita mamei sau să te acuze pe tine, pentru că exact în acea 
noapte a fost ucis. 

Ea se uită lung la Mac, cerându-i înţelegere, dar fiind atentă și 
la furia din ochii săi, care nu voia să cedeze. 

— Mac, tu nu pricepi de ce nu puteam să povestesc nimănui 
despre vizita mamei mele? Ba chiar am minţit poliţia în legătură 
cu buza mea crăpată - am zis că m-am împiedicat și am căzut, 
lovindu-mă de măsuța de toaletă. Nu voiam ca polițiștii să afle 
că tata m-a lovit. Ar fi crezut că acest lucru mi-a dat, poate, și 
mai multe motive să-l ucid. Și, la urma urmelor, nu voiam să știe 
că el te ameninţase. Toate aceste lucruri ne-ar fi dat la toţi trei, 
mie, mamei și ţie, niște motive și mai solide ca să-i omorâm pe 
el și pe Wendy atunci. Am încercat să-l protejez pe fiecare, 
inclusiv pe mine. 

— Ai vrut să protejezi și pe altcineva. 

Ochii Teresei se întoarseră imediat spre el. 

— Teri, mama era supărată foc pentru ce se întâmplase în 
ziua aceea. Tăcu, iar Teresa realiză că el se gândea la ce-i 
spusese mama lui în după-amiaza aceea - ceva ce nu avea de 
gând să-i mărturisească nici măcar Teresei. Teri, tu ai văzut-o 
pe mama în răstimpul dintre concedierea ei și momentul în care 
s-au comis cele două asasinate? 

— Să o văd? întrebă Teri, surprinsă. Nu, era complet 
dărâmată. Sunt sigură că s-a dus direct acasă, fără să 
îndrăznească să se mai întoarcă. După câteva zile de la 
comiterea crimelor, a venit acasă la Carmen, unde mă 
mutasem, dar a trebuit s-o rog pe Carmen s-o n-o lase înăuntru. 

— Ai alungat-o? Doamne, parcă ai fi Wendy. 

— Să nu mă mai compari cu Wendy! Teresa îl săgetă cu 


VP - 105 


privirea, după care, văzând furia din privirea lui, realiză că 
păruse foarte arogantă, mai ales faţă de bărbatul care fusese o 
viaţă întreagă dat la o parte, pentru că nu fusese considerat 
suficient de capabil să socializeze cu „clasa de sus”. Am rugat-o 
pe Carmen s-o trimită acasă fiindcă, în momentul acela, 
credeam că e mai bine ca numele ei să nu fie asociat cu al meu, 
zise Teri pe un ton blând. Emma avea probleme de sănătate, iar 
eu eram principalul suspect în cazul acelor crime. Nu voiam ca 
ea să fie implicată și mai mult în mizeria aceea. 

Privirea lui Mac se îmblânzi; el oftă, rezemându-se de spătarul 
scaunului și clătinând din cap. 

— Biata Teri, rosti el, părând că o compătimește sincer. Știu 
că ai suferit atunci, dar nu mi-am dat seama cât de mult. 
Doamne, tu nu te apărai doar pe tine și apoi pe Marielle; o 
apărai pe mama și mai ales pe mine. El se opri, după care 
continuă blând și afectuos: Erai o fată pe cinste, Teresa Farr. Și 
ai rămas la fel. 

Teresa privi în jos, nedorind să întâlnească privirea lui Mac, 
care devenise blândă, recunoscătoare, plină de admiraţie, ba 
chiar ușor prea familiară. Nu voia ca el să se simtă dator faţă de 
ea. Nu voia ca el să creadă că se putea folosi de complimente, 
de privirile afectuoase și de o voce profundă și sonoră, ca să o 
recucerească, mai mult dintr-un capriciu, mai mult pentru ea 
decât pentru el. Mai mult pentru ea. Simţea deja cum zidul acela 
de gheaţă pe care-l ridicase între ei doi se topea ușor-ușor. 
Teresa, în secunda asta, nu voia doar să-și deschidă braţele, ci 
să-l tragă pe Mac spre ea, să-i simtă pielea lipită de a ei, buzele 
lipite de ale ei... 

Teresa sări însă imediat, aproape ca și cum ar fi fost lovită. Ce 
era în mintea ei? Avea de gând să-l lase pe Mac să se insinueze 
în viaţa ei, cu câteva vorbe blânde, priviri liniștitoare, tandre și 
un surâs aproape irezistibil? Oare Mac credea că, în ciuda 
trecutului lor, ea era atât de slabă încât nu putea să reziste 
farmecului său atât de bine exersat? El știa că, pentru ea, în 
trecut, fusese ca o flacără pentru o molie. Dar asta aparţinea 
trecutului. El venise acum aici pentru că voise să-i facă o 
surpriză, își zise ea cu o vehemenţă aproape înfricoșătoare. Nu 
avea de gând să-i dea voie lui Mac MacKenzie să-i tulbure din 
nou universul. Nu avea de gând să-i dea nici cea mai mică 
speranță că ar putea să însemne cât de puţin pentru ea, chiar 


VP - 106 


dacă pentru asta ar trebui să fie crudă. 

Hotărârea readuse la suprafaţă o teamă mai veche, dar 
teama cea nouă îi permise Teresei să se uite în ochii lui Mac, cu 
ochii ei ca ebonită îngustaţi, cu o expresie dură. Se aplecă spre 
el, cu chipul întunecat, rostind pe un ton scăzut, dar ferm: 

— Nu am minţit doar ca să te protejez pe tine, Mac. Am minţit 
fiindcă, la aproape o oră după cearta aceea, mama ta m-a sunat 
și m-a implorat să nu-ţi spun ce se petrecuse. li era frică de 
reacţia ta, după ce vei auzi că tata se purtase urât cu ea și de 
ameninţarea lui că se va duce la poliţie să te denunțe că ai sărit 
asupra mea. Mi-a mărturisit că-i era teribil de teamă de ce ai fi 
capabil să faci dacă ai afla întregul adevăr despre cele petrecute 
în ziua aceea. După expresia chipului tău, îmi dau seama că, 
astăzi, ea a omis partea asta din poveste. Dar e adevărat și 
trebuie să știi că n-am tăcut de dragul tău. Am tăcut mai ales de 
dragul Emmei, pentru că o iubesc. Teresa se apropie și mai mult 
de el, rostind cu maliţiozitate: Dar am constatat, şocată, Mac, că 
ești capabil de violenţă. 

Mac o privi pe Teresa aproximativ un minut, după ce află că 
mama lui o sunase în seara crimelor. Apoi, se ridică, zicând: 

— Mulţumesc pentru limonadă. După care ieși, trântind ușa 
de la intrare. În mai puţin de un minut, se auzi motorul de la 
mașină, care porni pe aleea din faţă și apoi coti spre autostradă. 

— Nu poate să spună nimeni că nu știm să ne tratăm 
musafirii, îi zise veselă Sierrei, care sărise în picioare, lătrând, în 
secunda în care Mac trântise ușa. Nu-ţi face griji, fetito! Nu cred 
că-l mai vedem vreodată pe aici, slavă Domnului, și zău că mă 
bucur pentru asta. Sierra se așeză jos, ridicând capul și privind-o 
intens pe Teri. li zâmbi și ea căţelușei și vru să mai adauge ceva 
pe un ton vesel și jovial, dar izbucni în plâns. Intr-o secundă, fu 
pe podea, iar Sierra se urcă în poala ei, scheunând și 
îngropându-și capul în umărul ei. 


2. 


Ceasurile care urmară după plecarea lui Mac i se părură 
interminabile Teresei. Era fericită că-l expediase în felul acesta. 
Se ura pentru felul brutal în care îl concediase, dar se bucura că 


VP - 107 


plecase, sperând că va fi pentru totdeauna. Însă se simţea goală 
pe dinăuntru pentru că el plecase și era posibil să nu-l mai 
revadă niciodată. 

Până la urmă, obosită să-și tot analizeze propriile sentimente, 
Teri decise să lase baltă subiectul, ocupându-și mintea cu 
altceva în afară de Mac MacKenzie. Încercă să citească, dar nu 
reuși să se concentreze. Incercă să urmărească niște emisiuni la 
televizor, dar dădea mereu peste programe unde se vorbea 
despre Byrnes și povestea sa. Și pentru că nu găsi absolut nimic 
bun pentru cină, hotărî să sară peste ea, deși ziua aceea dură 
nu afectase deloc apetitul Sierrei. În cele din urmă, Teri își turnă 
un pahar de Chablis, își puse la combina Stereo un CD cu lvy, 
rămânând apoi într-un întuneric aproape desăvârșit, plutind pe 
aripile muzicii până aproape de orele 22. Pe jumătate adormită 
și după două pahare de vin, Teresa tresări puternic în secunda 
în care sună telefonul. Se întinse spre aparatul de pe măsuţă, 
care se afla lângă scaunul ei. 

— Am auzit că bătrânul Roscoe Lee Byrnes este din nou în 
actualitate. 

Carmen. Teresa răsuflă ușurată, până atunci nefiind 
conștientă că-și ţinuse respiraţia. 

— Chiar mă întrebam de ce nu am nicio veste de la tine azi. 

— Am umblat prin oraș răspândind vestea că nu Roscoe i-a 
ucis pe Wendy și Hugh. Pare un oraș mic până ce nu vizitezi 
fiecare casă în parte. 

— Carmen, nu e un subiect de glumă, o admonestă Teresa, 
sobră, deși nu-și putu înfrâna zâmbetul din colţul buzelor. Poate 
că Sharon și Kent nu apreciau umorul ei ușor deplasat, dar ea 
reușea s-o facă pe Teri să surâdă larg, fără să se poarte ca și 
cum viaţa ar fi un câmp minat și plin de pericole sau, și mai rău, 
un dezastru social. 

— Uite ce e, fetiţo, știu că e posibil ca ţie să ţi se pară că a 
venit sfârșitul lumii, dar nu-i chiar așa. Vocea lui Carmen era 
plată și liniștită, ca și cum ar fi discutat despre un subiect 
oarecare. Roscoe își dorește să fie vedetă, așa că va beneficia 
de câteva zile de publicitate, dar nu ai ce-i face. Am văzut și eu 
înregistrarea cu mărturia aceea sfâșietoare în care declara că nu 
i-a omorât el pe Wendy și Hugh. Crede-mă, n-are charisma lui 
Ted Bundy. Arată ca un criminal. Vorbește ca un criminal și, pe 
deasupra, unul idiot. Nimeni nu o să-l creadă. 


VP - 108 


— Ahhh, Carmen, nu știu ce să zic. 

— Ei, eu știu. Oamenii nu se lasă momiţi, Teri. 

Teresa puse lucrurile la punct. 

— Carmen Norris, tu chiar ţi-ai petrecut toată ziua vorbind cu 
cei care ţi-au ieșit în cale? 

— Eu ţin la părerea câtorva persoane, nimic mai mult. 

— Ooo, nu! Dacă ai pomenit cuiva despre asta, Kent nu mai 
vorbește cu tine toată viața. 

Carmen pufni în râs. 

— Nu-mi pasă care e părerea lui Kent despre mine, Teri. Nu 
poate fi mai rea decât era deja, deși nu știu cu ce l-am deranjat 
și când. Ti-a spus vreodată ceva? 

Teresa se străduise din greu să nu se mai gândească la 
Roscoe Byrnes, gândindu-se, în schimb, la felul rece în care Kent 
se purta cu Carmen. 

— Cred că Kent își închipuie că femeile, mai ales cele trecute 
de treizeci de ani, trebuie să stea acasă și să gătească, ori ceva 
de genul acesta. 

— Cât tact. Și cât de evaziv. Dar tu nu ești genul de femeie 
care „să accepte insultele”. Nu se știe de ce, dar vocea lui 
Carmen era mai veselă. Ce mai face Mac? 

— Mac? De unde știi că a trecut pe aici? 

— Nu știam. Dar aveam o bănuială, pe care tu mi-o confirmi. 
Teresa ar fi vrut să-și muște limba în secunda următoare. Ţi-a 
oferit simpatia și sprijinul lui? 

— Da, pentru început, dar nu prea m-am descurcat, s-a sfârșit 
rău. 

— Ooo, Teri, mormăi Carmen. Să nu-mi spui că te-ai aruncat 
în braţele lui, declarându-i că-l iubești. 

— Bineînţeles că nu! Teresa era indignată. În plus, nu-l 
iubesc! 

— Așa crezi tu. Carmen devenise brusc sobră. Teri, nu sunt 
mama ta, iar tu ești o persoană matură, dar nu trebuie să te 
arăţi disponibilă în fața lui. Știi bine ce s-a întâmplat ultima 
dată... 

— Da, știu, Carmen. Doamne, tu ești cea care m-a târât până 
la Clubul Rendezvous... 

— Te-am dus să vezi clubul. Nu să fii alături de Mac. 

— Nici eu nu l-am invitat aici azi, sublinie Teresa, ca o 
continuare a ideii. Ce puteam face dacă a venit? Ce voiai să fac 


VP - 109 


dacă s-a prezentat la ușa mea? Să mă ascund? 

Teresa sorbi încă o dată din vin, așteptându-se ca prietena ei 
să continue să o certe. În loc de asta, Carmen zise pe un ton 
mieros: 

— Ei bine, nu am auzit acel „tremur” în glas pe care-l aveai de 
câte ori vorbeai despre el. Ai spus că nu ai știut să faci lucrurile 
cum trebuie. Ce ai făcut? 

— Chiar tu spuneai că eu nu sunt omul care să treacă cu 
vederea insultele. Te-ai înșelat. N-am putea să o lăsăm baltă? 

— Şi nu primesc niciun fel de detaliu? 

— In seara asta, nu. Teri încă nu se putea gândi la frazele 
nemiloase pe care i le spusese lui Mac, cu toate că simţea că 
avusese motive întemeiate să descurajeze orice încercare 
viitoare de a se mai întâlni cu ea. Sunt prea obosită ca să 
povestesc despre scurta vizită a lui Mac. A fost o zi extrem de 
lungă și de deprimantă, cu Byrnes și cu toată povestea..., 
încheie ea cam confuză. 

— Sunt convinsă că așa a fost. Cred că încercarea de a scăpa 
de povara crimelor Farr a fost ceva surprinzător, ca să nu mai 
zic dărâmător, explodând tocmai în secunda în care tu credeai 
că toată mizeria s-a terminat... în sfârșit. Cum te mai descurci în 
rest? 

— Bine, având în vedere cele întâmplate. Nu mă așteptam să 
se dea în spectacol, acum că execuţia lui e foarte aproape. Cred 
că a vrut să facă senzaţie, înainte de a pleca de pe lumea asta. 

Teresa goli dintr-o înghiţitură paharul cu vin, ridică privirea și 
scoase un țipăt scurt și răgușit în secunda în care zări un chip 
palid care se uita la ea prin geamul ferestrei de la living. Ochii ei 
se întâlniră o secundă cu niște ochi mari pe care însă nu reuși 
să-i vadă prea bine din cauza umbrei. După aceea, Teresa clipi, 
iar chipul se făcu nevăzut. 

— Teri, ai păţit ceva? Vocea lui Carmen se auzi ceva mai 
puternic în receptor. Teri, ce-ai păţit? 

Teresa abia putea să vorbească din cauza vinului care părea 
că refuză să alunece pe gât. 

— Am zărit un chip la fereastra din față. 

— Era unul dintre băieţii Gibbs, care lucrează pentru tine? 

— Nu. 

— Ziceai că doar l-ai zărit. În plus, ai băut. 

— In ultimele două ore, am băut două pahare cu vin! replică 


VP - 110 


Teri, înfuriată. Am uitat să aprind lumina pe terasă. Mă duc să 
mă uit afară. 

— Teri, nu! Carmen aproape că ţipă. Ţi-ai pierdut minţile? Și 
dacă afară e chiar criminalul? Ce faci, deschizi și îl inviţi 
înăuntru? 

— Un criminal? Asta e de-a dreptul... Teri se opri brusc, 
realizând că deschiderea ușii nu ar fi fost decât un impuls 
prostesc și periculos. Poate că era într-adevăr beată, gândi ea. 
Carmen ţipa mai departe în receptor. Carmen, nu mai ţipa la 
mine. Nu mă duc la ușă, nu știu ce era în mintea mea. Dar mă 
duc să mă uit la fereastră. 

— Teri, o să sun la 911. 

— Nu, deocamdată nu! Așteaptă puţin. 

Teresa trăgea, de obicei, draperiile la sufragerie, când se lăsa 
întunericul, dar în seara asta uitase. Își aminti însă că încuiase 
ușa. „Slavă Domnului”, mormăi ea către Sierra, care, alarmată, 
de teama pe care o simţise la Teresa, rămăsese în spatele ei, 
lătrând frenetic. 

— Nu mai lătra! Teri ţipă la câine, aproape fugind spre 
fereastra de la intrare. Se lăsă în genunchi, ghemuindu-se sub 
fereastră - un truc pe care-l zărise la televizor, atunci când un 
personaj nu voia să se dea de gol, în cazul unui pericol, și ridică 
încet-încet capul, privind prin noaptea de nuanţă indigo, fiindcă 
nu era lună, și reuși să vadă jumătate din treptele din faţa casei. 

Teresei i se păru că aude o voce de bărbat. Brusc, deasupra 
capului ei se ivi o lumină puternică. Se cutremură, căzând pe 
spate, cu inima bubuindu-i dureros, nemaifiind în stare să 
respire, în vreme ce Sierra se învârtea în jurul ei, lătrând cu 
putere. Lumina aceea continua să strălucească, învârtindu-se de 
colo-colo prin încăpere, pe deasupra mobilierului, luminând 
podeaua tare din lemn în vreme ce la telefon, pe deasupra 
lătratului Sierrei, Teresa auzea cum o striga Carmen. 

— Teri! Teri! 

Încă ghemuită pe podea, Teresa se agăţă de Sierra, care 
sărea fără încetare în dreptul ferestrei, împrăștiind cu salivă pe 
sticla curată. Teresa reuși să-și pună braţele în jurul trupului 
musculos al căţelei, în secunda în care auzi din nou vocea aceea 
masculină, de data aceasta destul de puternică pentru a acoperi 
gălăgia din casă. 

— Domnișoară Farr, sunteţi bine? Teresa se făcu ghem pe 


VP - 111 


podea, scuturată de o panică profundă. Sunt Josh Gibbs, 
domnișoară Farr! Josh! Domnișoară Farr! 

Teresa simţi că-i vine să leșine de ușurare. Nimeni nu o 
ameninţa cu pistolul. Joshua Gibbs era acolo, pe terasă, 
trimițând lumina puternică a lanternei lor mari în interiorul 
casei. 

— Josh? strigă ea. Avea nevoie să-i audă din nou vocea ca să 
se asigure că era vorba de el. Sunteţi amândoi, tu și tatăl tău? 

— Nu, domnişoară, sunt doar eu, strigă Josh, la rândul lui. Aţi 
păţit ceva, sunteţi bine? 

— Da, dar am văzut pe cineva la fereastră... 

— Eu tocmai coboram de pe deal cu mașina, mă întorceam de 
la un prieten și am văzut și eu pe cineva. Nu aveaţi lumină pe 
terasă, dar l-am zărit la lumina farurilor. Am luat-o direct spre 
drumul care ducea spre casa dumneavoastră, dar el era totuși 
destul de departe față de mine. A luat-o spre pădure. Vreţi să 
mă duc după el? 

— Nu, nu te deranja. Vocea Teresei se frânse, iar ea realiză 
cât era de ridicolă, stând acolo, ghemuită pe podea, zbierând 
unul la altul. Sunt sigură că a plecat de mult din zonă, strigă ea, 
ridicându-se ușor-ușor. Vin la ușă. 

Sierra ţopăia mai departe, lătrând, dar mult mai încet acum, 
tăcând în secunda în care Teresa aprinse lumina de pe terasă și 
deschise ușa, dând cu ochii de bărbatul pe care-l cunoștea 
foarte bine. Josh, băiatul de douăzeci și doi de ani - înalt și cu 
trăsături colţuroase la fel ca și tatăl său, cu o faţă ascuţită și 
frumoasă, cum o avusese și Gus pe vremuri -, o privea cu ochii 
săi mari de un albastru intens, fixând-o cu mai multă intensitate 
ca niciodată. Cu o înfățișare ce exprima calm, Josh o cercetă cu 
privirea, rapid, de sus până jos, de parcă ar fi vrut să se asigure 
că nu păţise nimic, după care îi surâse scurt și reconfortant. 

— La început, când nu aţi răspuns, voiam să sparg ușa. M-am 
gândit să nu fiţi cumva căzută, în stare de inconștienţă. Sunteţi 
sigură că sunteţi în regulă, domnișoară Farr? 

Chiar dacă le ceruse de nenumărate ori, atât lui Gus, cât și lui 
Josh, să-i spună pe nume, niciunul nu renunţase la acest 
„domnișoară Farr”. 

— Da, sunt în regulă, zise ea, încă având probleme cu 
respiraţia. Sunt doar speriată. Am ridicat privirea, și am zărit la 
fereastră fața aceea stranie... Ea se opri. Ai zis că l-ai văzut. L-ai 


VP - 112 


recunoaște? 

— Ei bine, nu. Băiatul privi în pământ, iar părul acela lung și 
blond-cenușiu, pe care tatăl lui îl voia tuns, străluci în lumina de 
pe terasă. Pare o nebunie, așa e. Dar nu semăna a bărbat. ȘI 
nici a femeie. 

— Poftim? 

— Adică nu am putut să-mi dau seama ce era după felul cum 
ființa aceea - probabil un e/ -, era îmbrăcată. De la distanţă, 
părea că poartă o haină lungă, neagră, cu o glugă trasă pe cap. 
Nu prea ai nevoie de haină ori de glugă pe o noapte caldă ca 
asta, cu excepția cazului în care vrei să te ascunzi. 

În mintea lui Teri apăru o haină lungă, neagră, cu o glugă 
enormă. O siluetă ascunsă de care se lovise pe coridor și care-i 
tăiase brațul cu un cuţit pentru corespondenţă. Amintindu-și, 
simţi o ușoară ameţeală și greață. 

— Vă simţiţi bine, domnişoară Farr? întrebă Josh. 

— Da, zise ea repede. Nu am nimic. Doar m-am speriat, atâta 
tot. Am văzut faţa aceea și parcă a trecut o oră până să strigi tu 
la mine. 

— Îmi pare rău! Aproape că am luat-o la goană cu camioneta 
mea, dar mi-a luat câteva minute să ajung aici, la 
dumneavoastră. 

— E în regulă. Cred că era un vagabond. 

— Îmbrăcat așa? zise Josh, părând apoi că-i pare rău de cea 
spus. E cald, ne apropiem de 4 lulie, iar dumneavoastră știți 
cum sunt adolescenţii de astăzi - caută mereu necazuri, zise 
Josh, ca și cum el nu mai era de mult un adolescent. Teri nu-și 
putu reține un zâmbet, dar Josh nu băgă de seamă. Se aplecase, 
luând ceva de jos, ceva ce zăcea pe terasă, chiar în faţa ușii de 
la intrare. Ei drăcie, hmmm, zise el, întorcând lucrul acela de pe 
o parte pe alta, de mai multe ori, privindu-l la lumina becului de 
pe terasă. Oare ce caută chestia asta aici? Credeţi că a lăsat-o 
individul ăla? 

Cu mișcări lente, în timp ce groaza se scurgea ușor în adâncul 
ci, asemenea unei ape îngheţate, Teresa întinse mâna spre 
obiect, privindu-l cu o uimire fără margini. Era „Fulg de nea”, 
veioza de veghe, în formă de căluţ, a lui Celeste, pe care nu o 
mai văzuse din noaptea celor două asasinate. 


VP-113 


VII 


1. 


Teresa fusese surprinsă și zguduită când găsise biletul în 
mașină și după ce primise faxul acela, dar se calmase cât de 
cât. Recunoscând că măcar o singură persoană nu se putuse 
abține să nu o hărțuiască în săptămâna în care Byrnes urma să 
fie executat. După mărturia lui, ea se încurajă singură, 
așteptându-se și la alte fapte crude și pline de lașitate din 
partea cuiva care se bucura să trimită asemenea mesaje. Cu 
toate acestea, nu era pregătită pentru o hărţuire atât de 
îndrăzneață. 

Teresa nu avea nicio îndoială că obiectul acela era „Fulg de 
nea”. Când o cumpărase, i se păruse rece și inexpresivă, așa că 
pictase cu grijă ochii cu un verde-maroniu intens, montând niște 
becuri aurii, după care adăugase niște gene lungi, negre și 
răsucite. Își amintise chipurile mohorâte al tatălui ei și al lui 
Wendy, în minutul în care Celeste chiuise încântată, dând cu 
ochii de veioza aceea pentru noapte, după ce mormăise un 
aproape politicos „Mulţumesc” pentru cadoul lor scump: o 
păpușă cu căsuță, cu multe ornamente și accesorii. 

— Ştiţi ce reprezintă, domnişoară Farr? întrebă Josh. 

— Da, e o veioză de veghe. l-am dăruit-o unei fetițe, acum 
mulţi ani. Ea a botezat-o „Fulg de nea”. Teresa realiză că vocea 
ei suna ca aceea a unui robot, iar ea spunea mult mai multe 
decât ar fi fost necesar, dar părea că nu poate să tacă. 

— Mă întreb cine a lăsat-o aici. Să fi fost chiar fetița căreia i- 
aţi dăruit-o? 

— Poftim? Doamne, nu! Teresa se simţi ca și cum aerul i-ar fi 
dispărut brusc din plămâni la gândul că Celeste Warner ar fi 
putut să fie prezentă în faţa ușii ei, înapoindu-i veioza, pe „Fulg 
de nea”. Era imposibil dar, într-un fel, și înfricoșător. Încercă să 
vorbească cu calm. Nu, cred că cineva a păstrat-o, după care s- 
a gândit că ar fi distractiv să mi-o lase mie, bănuiesc... se opri, 
văzând că Josh o privea ceva mai de-aproape. Ştia bine că părea 


VP - 114 


tulburată. 

— Vreţi s-o arunc eu? 

Teresa băgă de seamă că-i tremurau mâinile. 

— Nu! Adică, vreau să spun că îmi doresc să știu cine a lăsat- 
o aici și să anunţ că am fost vizitată de un hoţ, așa că bănuiesc 
că o voi oferi poliţiei. 

— Vreţi să chemați chiar acum poliția? Stau cu 
dumneavoastră până la venirea lor. 

Teresa aruncă o privire spre telefon. De la distanţă, auzi cum 
Carmen urla practic în receptor: 

— Teri! Pentru Dumnezeu, ce se întâmplă? 

— Ah, eu tocmai vorbeam cu prietena mea la telefon, zise ea 
repede. Bănuiesc că-și închipuie că am fost ucisă. Nu cred că voi 
suna la poliţie în seara asta - oricum, tipul acela a dispărut. 
Mâine voi sta de vorbă cu ei. Se pregătea deja să închidă ușa. 
Mulţumesc, dar voi fi în siguranţă, chiar dacă sunt singură. O să 
mă asigur că încui bine totul. Ai putea să vezi ce fac caii? Nu 
cred că au pătruns și în grajd, dar aș fi mai liniștită dacă aș ști 
că sunt în siguranţă. 

— Tata e acasă, zise Josh, tăcând semn către căbănuţa în 
care locuia tatăl său, foarte aproape de grajd. Are încă auzul 
destul de bun și-i aude cum lovesc și se agită, dar sunt sigur că 
nu au pățit nimic. Vreţi să vă sun după ce văd ce fac? 

— Nu e nevoie. Te-am deranjat destul pentru seara asta. O să 
consider că, dacă nu suni, e semn bun. 

— Nu m-aţi deranjat. Sunt pur și simplu furios pe mine însumi 
că nu am ajuns mai devreme ca să pun mâna pe tipul acela. 

— Ei, ai făcut tot ce ai putut. Mulţumesc că ai avut grijă de 
mine, Josh. 

Ea închise ușa înainte ca el să mai rostească vreun cuvânt, 
grăbindu-se să încuie ușa și să pună zăvorul. Fără îndoială că 
Josh era nedumerit de bruschețea ei, dar nu voia ca el să știe 
cât era de supărată, fiindcă găsise pe terasă lampa „Fulg de 
nea” și pentru că trebuia să raporteze acest lucru la poliţie. 
După atâţia ani, încă o înspăimântau! 

Inspiră adânc, fugind apoi spre telefon, oprind încă unul dintre 
tipetele lui Carmen. 

— Sunt aici! N-am nimic! 

— Și nu puteai să-mi spui mai devreme? Carmen vorbea la fel 
de tare. M-ai lăsat pe fir. Știi ce mi-am imaginat? 


VP - 115 


— Că am rămas surdă din cauza zbieretelor tale? 

— Eu nu zbier! se răţoi Carmen. Apoi, după o scurtă pauză, 
pufni în râs: Eu ridic vocea, asta e. 

— Asta e o declaraţie. Îmi pare rău că nu ţi-am spus nimic. De 
fapt, am uitat că ai rămas pe fir. Josh era cel de pe terasă. 

— Îngrijitorul acela frumos, care vorbește șoptit, era cel care 
se uita pe fereastră? 

— Nu. De fapt, da, fiindcă, în timp ce urca pe deal cu mașina, 
a văzut și el pe cineva care se uita pe fereastra mea. A fugit 
înainte să ajungă Josh, așa că habar nu am cine a fost. 

Carmen vorbi pe un ton liniștitor: 

— Cred că te-ai speriat de moarte, Teri. O fi fost vreun 
adolescent care dădea târcoale pe acolo ca să fure ceva, și, într- 
o noapte caldă de vară, nu s-a putut abţine să nu arunce o 
privire pe fereastra ta. Nu cred că e vorba de altceva. 

— Bine că ești convinsă de asta, fiindcă eu nu sunt, zise 
Teresa, cutremurată. Carmen, Josh zicea că persoana aceea 
purta o haină neagră, lungă, cu o glugă imensă. Îţi spune ceva 
chestia asta? 

— Ah, probabil s-a deghizat cineva care voia să se distreze, 
încercă prietena ei să insinueze. 

— Cineva care era îmbrăcat exact ca persoana care i-a ucis 
pe tata și pe Wendy și care era să o ucidă și pe Celeste a venit 
așa, întâmplător, la fereastra mea, în seara asta? 

Carmen ezită. După care zise pe un ton calm: 

— Teri, să știi că foarte puţini vor crede în declaraţiile lui 
Byrnes, și anume că nu i-a omorât el pe Hugh și Wendy. Adică, 
niciun om de bun-simţ nu-l va crede pe bărbatul acela înfiorător, 
dar nu toată lumea are bun-simţ. Și chiar și unii oameni de bun- 
simţ au un umor ciudat. 

— Da, Carmen, știu, dar asta n-a fost tot. Josh a observat ceva 
care zăcea pe podeaua terasei, în faţa ușii. Era „Fulg de nea”. 

— „Fulg de nea”? repetă Carmen, nedumerită. 

— Veioza pe care i-am dăruit-o lui Celeste, de Crăciun. Nu ți- 
aduci aminte că ţi-am povestit cât de mult o iubea și cum tata și 
Wendy s-au supărat că ea s-a bucurat așa de mult pentru o 
simplă lampă de veghe, ignorând cadourile lor scumpe? 

Abia după câteva clipe, Carmen adăugă: 

— Da, acum că mi-ai povestit de ea, mi-am amintit. Nu mi- 
aduceam aminte ca Celeste să o fi botezat. 


VP - 116 


— Ei, ba da. Era albă, de aceea i-a zis „Fulg de nea”. Teresa 
observă că vocea îi creștea în intensitate. Ea vorbea mereu 
despre faptul că-și dorea un cal, care să semene cu „Fulg de 
nea”, și acum „Fulg de nea” a fost adus în fața ușii mele! 

— Nu te enerva, drăguța mea! Acum tu ești cea care ţipă. 
După o secundă, Carmen continuă pe un ton calm: Da, acum mi- 
amintesc de veioza aceea, Teri. Cred că ai luat-o de la Trinkets 
and Treasures, după ce am achiziţionat eu magazinul. O, 
Doamne, dar bănuiesc că au fost duzini la fel. Fostul proprietar 
nu prea credea în ideea de diversificare a mărfii. Avea câteva 
articole, din care deţinea sute de bucăţi. De aceea nu avea 
succes magazinul, până când a intrat pe mâinile mele capabile. 
Ei, oricum nu cred că în tot orașul acesta există doar o singură 
veioză de noapte albă în formă de călut. 

— Asta are ceva deosebit, o contrazise Teresa. Am vopsit 
ochii căluțului cu maro, ca aluna, și le-am dat un ușor luciu auriu 
- ţii minte strălucirea din ochii lui Mac? Teresei îi veni să se 
pocnească fiindcă-l pomenise pe Mac. Celeste îl văzuse pe Mac 
și, ca fetiță, se îndrăgostise puţin de el, declarând că are niște 
ochi de vis, o prostioară de altfel. Teresa avea chef să-i dea un 
pupic lui Carmen pentru că se abţinea de la comentarii. Oricum, 
i-am făcut niște gene lungi și întoarse, exact așa cum are și 
veioza despre care vorbeam. E „Fulg de nea”. Carmen. Sunt 
sigură. 

— Oare nu e posibil ca altcineva... Carmen se opri. Am vrut să 
spun că poate cineva a pictat o altă lampă de veghe exact la fel, 
dar coincidența ar fi una mult prea mare. Deci hai să 
presupunem că asta e veioza lui Celeste. Dar dacă ea a iubit-o 
așa de mult, nu ar fi posibil ca cineva să o fi luat de acolo, din 
casă, ca să i-o ducă? 

— Cum ar fi? Kent? Poliţia? 

— Sau tatăl lui Celeste, nu? Cum îl cheamă? Jason? 

— Da, Jason, dar Celeste a fost dusă la spital, în noaptea 
crimelor. Ea nu s-a mai întors niciodată acasă. Și sunt convinsă 
că nici Jason nu a făcut-o. 

— Și hainele lui Celeste? Cred că a fost cineva care le-a luat 
din casă și i le-a dus. 

Teresa clătină din cap. Deși Carmen nu avea cum s-o vadă. 

— Mi-a spus cineva că Jason nu a vrut să ia absolut nimic din 
casa aceea, inclusiv hainele și jucăriile lui Celeste. După ce 


VP - 117 


Wendy s-a măritat cu tata, i-a cumpărat alte lucruri lui Celeste, 
până și lenjeria de corp i-a schimbat-o. Mi-aduc aminte că 
Celeste mi-a mărturisit că-i plăcuseră mai mult vechile sale 
haine, dar Wendy le lăsase acasă la Jason. Celeste mi-a spus că 
în weekendurile pe care urma să le petreacă împreună cu tatăl 
ei, avea de gând să poarte fostele ei haine, deci știu bine că el 
nu le-a aruncat. 

— Ei, eu nu mă refeream la hainele și la jucările pe care Hugh 
și Wendy le-au cumpărat fetei. Mă refeream la veioza aceea 
mică, dăruită de tine. Sunt convinsă că înainte de cele două 
asasinate, i-a povestit tatălui său cât de mult îi plăcea. Poate că 
pe vremea internării ei în spital, el s-a gândit că veioza o s-o 
înveselească, determinând-o să vorbească. 

Teresa oftă. 

— Sună tentant, dar nu-l văd pe Jason Warner furișându-se în 
dormitorul unde a curs sângele fiicei lui pentru a lua de acolo 
veioza pe care i-am dăruit-o, când aproape toată lumea credea 
că eu am încercat s-o ucid. 

— Mi-am zis că Jason nu a fost printre cei care au considerat 
că tu ai fost criminala. Mi-aduc aminte că mama lui a fost cea 
care te-a trimis la închisoare pe viaţă, fără drept de apel. Teresa 
tresări și, ca și cum ar fi reușit s-o vadă Carmen, îi zise: Imi pare 
rău, Teri. Nu trebuia s-o pomenesc pe doamna Warner. Dar eu 
voiam să subliniez că Jason nu te considera vinovată și dacă 
Celeste și-a dorit veioza, atunci poate că el a făcut cumva ca ea 
s-o aibă. Tu ai spus că el aproape că o divinizează pe fetiţă. 
După un moment de tăcere, Carmen adăugă: Singura variantă 
care-mi trece prin minte e aceea că, după ce poliţia a permis 
accesul în casă, cineva s-a furișat înăuntru și a furat veioza. Tu 
ai lăsat casa mobilată, nu? 

— Da. 

— Ai schimbat încuietorile? 

— Le schimbase tata după ce s-a însurat cu Wendy. Din câte 
știu, ei dăduseră o singură cheie altcuiva - Emmei, deci ea era 
singura care putea să intre în casă fără să o trezească pe 
Wendy. Tata nu ne-a dat cheie nici măcar mie ori lui Kent. Poliţia 
ne-a înapoiat cheile după ce casa nu a mai fost considerată un 
spaţiu pentru anchetă. 

— Habar nu aveam! Carmen părea şocată. Eu știu că poliţia 
ne-a dat voie să luăm o parte din lucrurile tale, dar nu am știut 


VP - 118 


că tu nu aveai cheie. 

— Ei bine, nu aveam, și nici Kent nu avea, o lămuri Teresa. 
Mai târziu, poliţia ne-a înapoiat cheile, dar niciunul dintre noi nu 
a avut curajul să intre în casă, ca să facem o selecţie a lucrurilor 
care se aflau acolo. Amândoi voiam să trântim ușa aia definitiv 
și să nu ne mai uităm în urmă. 

— Ei, nimeni nu te-ar putea învinovăţi pentru asta. Dar în 
condițiile în care casa era mobilată complet, e foarte posibil ca 
cineva să se furișat înăuntru, Teri, să fi furat de acolo diverse 
obiecte și pe urmă să se folosească de ele, ca să te scoată pe 
tine din sărite. 

— Știu asta, dar... 

— Dar ce? 

— Carmen, când l-am auzit pe Byrnes, de dimineaţă, spunând 
că nu el i-a ucis pe tata și pe Wendy, am înţeles că hărţuirea va 
începe din nou și că va fi îndreptată mai ales împotriva mea. 
Teri se opri pentru o secundă, după care continuă: Dar nu cred 
că e doar răzbunarea unui nebun care dorește să-mi comunice 
ceva. 

— De ce nu? 

Teresa ridică puţin vocea și rosti pe un ton încordat: 

— Fiindcă persoana care a stat pe terasa mea, cea care mi-a 
lăsat veioza în fața ușii, știa că lăsa acolo ceva care nu-mi era 
indiferent. Nu se știe cum, dar au aflat că eu am cumpărat acea 
veioză, iar eu am recunoscut-o imediat, deoarece eu am pictat 
faţa căluţului pentru Celeste. 


2. 


— Kent, eu nu cred că e indicat ca Daniel să ia lecţii de 
călărie. E prea mic. Prea timid. 

Kent Farr stătea rezonat de nenumăratele perne care 
umpleau patul imens din dormitorul conjugal și se uita cum soția 
lui își pieptăna părul blond-roșcat și strălucitor. Părul acela 
fusese ceea ce-l atrăsese la ea acum zece ani și ceva, cândo 
zărise stând în soare, în costumul de majoretă. Părul acela 
magnific îi ajungea până aproape de talie, încadrându-i chipul 
frumos în formă de inimă de albeaţa porțelanului, plin de pistrui 


VP - 119 


și cu niște ochi mari și blânzi. Chiar nu arăta mai în vârstă decât 
la șaptesprezece ani, își zise el, uimit, privind-o. Dar se purta ca 
și când ar mai fi trecut încă douăzeci de ani de atunci. 

Kent trase aer în piept, știind că vor avea o discuţie aprinsă, 
pe care deja o mai avuseseră de cinci ori. 

— Sharon, Daniel nu-i prea mic ca să ia lecţii de echitație - ai 
auzit-o pe Teri când spunea că are elevi mai mici decât el - iar 
copilul nu e timid. Nu din fire, oricum. După ce i-ai povestit 
despre copilul care făcea ce voia el și i s-a întâmplat o mare 
nenorocire, a devenit agitat. 

Sharon trânti peria de păr pe măsuţa de toaletă, după care se 
întoarse cu faţa spre Kent, roșie ca focul. 

— In primul rând, Teresa nu o face dezinteresat. Vrea să pună 
pe picioare o școală de echitație. Are nevoie de elevi. 

— Are nevoie de elevi care să plătească o taxă. Dacă îţi 
amintești, Daniel face gratis aceste cursuri. 

— Și, în al doilea rând, continuă Sharon, ca și cum Kent n-ar fi 
scos niciun cuvânt, eu nu încerc să-l împiedic pe Daniel să facă 
activităţi specifice băieţeilor de vârsta sa. Chiar m-am săturat ca 
tu să te porţi ca și cum eu aș vrea să-l transform într-un copil 
nevrotic și rupt de realitate... 

— Exact asta și faci. Și nu pricep de ce. 

— İl previn asupra pericolelor fiindcă vreau să-l știu în 
siguranță. Vreau să fie teafăr, nu un macho! 

Kent pufni în râs. 

— Crezi că eu vreau ca fiul nostru să devină un macho? 

— Da, asta cred. Te porţi cu el de parcă ar avea doisprezece 
sau treisprezece ani, nu șapte! 

— Sharon, dar e ridicol! Chipul lui Kent nu mai reflecta chiar 
atât de multă veselie. Și cum îl încurajez să se poarte ca la 
treisprezece ani? 

— Sexul, de exemplu. 

Kent făcu ochii mari și se ridică în șezut. 

— Sexul! Vrei să zici că-mi încurajez băiatul de șapte ani să 
facă sex? 

— Nu chiar, dar săptămâna asta am cinat în oraș, iar când a 
trecut femeia aceea gravidă prin dreptul lui, el a zis: „Doamne, 
ce grasă e”, iar tu ai replicat: „Nu e grasă, fiule. Are un copilaș 
în burtică. Toţi copiii vin pe lume din burtica mămicii lor”. 

Kent se holbă la ea. 


VP - 120 


— Și, am greșit cu ceva? Ei vin cumva pe lume din altă parte? 

Sharon își lăsă capul într-o parte, privindu-l extrem de 
stresată. 

— Nu încerca să faci din asta o glumă. Daniel e prea mic ca să 
poată descoperi toate misterele actului sexual. 

— N-am să mă leg de fraza asta, Sharon. Kent încercă fără 
succes să nu râdă. In plus, nu-i explicam care e treaba cu actul 
sexual - ci doar cum vin copiii pe lume. 

— N-are decât șapte ani! 

— Ştii de câte ori mi-ai spus că are șapte ani? Nu am uitat câţi 
ani are fiul meu, Sharon, și nici nu-l îndemn să facă lucruri 
nepotrivite... 

— Cum ar fi de exemplu să facă echitație! 

— Cum ar fi să ia lecţii de echitație pe un ponei din rasa 
Shetland. Unii dintre prietenii lui fac asta deja. Niște copii care 
sunt mai mici decât el. Au șase ani. Gândește-te, Sharon. Unii 
părinţi cred că nu e nicio problemă să-și dea copiii de la șase ani 
la cursuri de echitație. Să înnebunești, nu altceva! 

Acum un an, Sharon ar fi râs, auzind această propoziţie. Acum 
șase luni, i-ar fi răspuns cu o frază sarcastică. În seara asta, se 
așeză pe marginea patului, privindu-l adânc în ochii de un 
albastru-închis - la fel că ai mamei lui. 

— Kent, tu îţi dai seama că Daniel e aproape la vârsta la care 
Celeste era să moară, când a fost înjunghiată? 

Kent se trase ușor înapoi, după care se încruntă. 

— Din cauza asta ești tu exagerat de grijulie? Fiindcă se 
apropie de vârsta pe care o avea Celeste când a fost 
înjunghiată? Tu crezi cumva că opt ani este o vârstă magică, la 
care începe să li se întâmple ceva rău copiilor? 

— Sigur că nu! Doar nu sunt o cretină, Kent, cu toate că tu mă 
tratezi ca și cum aș fi o smintită. Dar nu pot să nu mă gândesc 
la asta. Celeste avea opt ani. Daniel are aproape opt. E... 
înfricoșător! 

— Infricoșător! Ce Dumnezeu e așa înfricoșător ca doi copii să 
împlinească opt ani? Majoritatea copiilor o fac, să știi. Sharon, ce 
se petrece cu tine în ultima vreme? Eşti agitată; ești 
suspicioasă; exagerezi din orice fleac. Știu că faptul că lucrez 
atât de mult te face nefericită, dar nu am altă soluţie. Am 
așteptat mult ca într-o bună zi să fiu în fruntea Companiei Farr 
Coal, dar nu mă așteptam să mă trezesc în fruntea ei la 


VP - 121 


douăzeci și ceva de ani. A trebuit să muncesc de două ori mai 
mult ca altcineva, ca să dovedesc de ce sunt în stare. Dar 
munca asta m-a ţinut departe de tine și de Daniel. Însă nu a fost 
vorba de o altă femeie. Ochii lui Sharon se îngustară. Așa crezi, 
nu? Că te înșel? Că sunt cu o altă femeie? 

— Nu vreau să discut subiectul acesta. 

— Îți mulţumesc pentru încrederea acordată, i-o întoarse 
Kent. Mă simt mai bine acum că știu că soţia crede în fidelitatea 
mea. 

Privind-o, realiză că urma să-i trântească o remarcă acidă, dar 
ea ridică privirea spre el și-l înfruntă cu răceală, ca și cum ar fi 
fost cea mai logică femeie din lume, iar el un irațional. 

— Kent, cum crezi că-l va afecta pe Daniel povestea asta cu 
Roscoe Lee Byrnes? 

— Roscoe Byrnes! Spui asta ca să schimbi subiectul. Cu toate 
acestea, Kent se încordă. Daniel habar nu are că Byrnes și-a 
schimbat declaraţia. De ce să-l afecteze? 

— Daniel nu știe, dar alţii da. Chiar dacă nu i se vor adresa lui, 
direct, vor vorbi faţă de copiii lor, care îl vor necăji cu povestea 
asta. 

— Bănuiesc că aici ai dreptate, zise Kent, căzut pe gânduri, 
dar unica soluţie ar fi să plecăm din oraș, altfel nu avem ce face, 
iar eu nu pot renunţa, în secunda asta, la serviciu. Mai bine îi 
explicăm care e situaţia înainte ca el să afle de la alţii. 

— Ce să-i explicăm, Kent? Că bunicul și bunica vitregă au fost 
înjunghiaţi în propriul lor pat? Că o fetiță puţin mai mare decât 
el a fost înjunghiată și că, din cauza acestui lucru, ar fi putut să 
moară? Se opri, adăugând apoi emfatic: Că toată lumea o crede 
criminală pe mătușa lui Teresa? 

— Nu toată lumea crede asta! Kent se ridică, dădu pătura la o 
parte, îndreptându-se apoi spre măsuţa de toaletă. Sharon știa 
că se ducea să-și ia o ţigară. Tu nu crezi asta; eu nu cred asta; 
tatăl tău nu crede așa ceva - niciunul dintre cei pe care-i 
cunoaște Daniel, oameni în care are încredere, nu crede așa 
ceva. Consider că el are încredere mai mult în opinia lor decât în 
cea a unor străini. 

— O, e destul de inteligent ca să-și dea seama că cei pe care-i 
știe și care ţin la Teri vorsă creadă că nu-i adevărat. 

Kent aprinsese un chibrit, dar îl lăsă să ardă aproape până 
aproape de degetele sale, fără a atinge ţigara pe care o ţinea 


VP - 122 


între buze. În final, zise cu un calm aproape ameninţător: 

— Mie vorbele tale de adineaori mi se par incredibile. Tonul lui 
o înspăimântă ușor pe Sharon, iar ea rămase nemișcată, cu 
mâinile încrucișate la piept, cu ochii aţintiţi asupra toracelui lui 
Kent, fără a-l privi în ochi. Sharon, spune-mi, te rog, adevărul. 
Atunci de mult, tu te-ai prefăcut că o crezi nevinovată pe Teri? 

Sharon înghiţi în sec. 

— În casa aceea exista atât de multă încordare. Nici tu nu poți 
nega că Teri își ura tatăl și pe Wendy pentru cum s-au purtat cu 
Marielle. Și ca lucrurile să fie și mai rele, Teri a fost obligată să 
locuiască cu Hugh și cu Wendy, iar ea tocmai aflase că ei urmau 
să aibă un copil. Kent o privi cu duritate. Și, în ultimul rând, în 
după-amiaza producerii crimelor, pe Teri nu a văzut-o nimeni. 
Ea a spus apoi că a stat în casă și că a căzut și și-a spart buza. 
Dar, cu toate astea, a declarat că a fost plecată în noaptea 
aceea și că s-a întors târziu. 

— Dacă ai fi avut o buză crăpată ai fi plecat afară în plină zi? 
Tu nu ai fost niciodată într-o situaţie imposibilă? 

— Ei... cred că n-aş fi vrut să-mi vadă toată lumea buza 
crăpată și, da, cred că am stat până târziu în oraș, câteva nopţi, 
dar nu mă aflam în aceeași situație. Am avut familia ideală. 
Mama l-a adorat pe tata, iar tata o credea pe mama o sfântă. 
Chiar dacă ea a murit de patru ani, tata nu s-a uitat la altă 
femeie, niciodată. Niciodată! 

Kent rămase uimit la auzul vocii ei ridicate. 

— Sharon, dacă cumva insinuezi că eu am pe altcineva... 

— Mama și tata erau cuplul ideal - erau cuplul perfect - și am 
avut cu toţii o viață minunată, continuă Sharon. Am fost o 
adolescentă fericită, într-un cămin plin de fericire... 

— Sharon, și noi avem o familie fericită... 

— Tu ești plecat aproape tot timpul, iar Daniel stă din ce în ce 
mai mult departe de mine. Nu-mi place lucrul acesta! lar tata 
nici măcar nu mai trece pe aici la fel de des ca înainte, mai ales 
seara... 

— Daniel crește, Sharon. Trebuie să accepţi că nu mai stă 
agăţat de mami a lui ca atunci când era mic. Cât despre tatăl 
tău, e plecat. Poate că-și vizitează și el prietenii sau... 

— Sau ce? Sharon se holbă la Kent. Sau ce? 

Kent ridică din umeri. 

— Habar nu am. Să pescuiască? 


VP - 123 


— Nu fi tâmpit! Și nu încerca să mă îndepărtezi de subiectul 
referitor la Teri. Când era adolescentă, ea nu a fost ca mine. Nu 
o învinovăţesc că era depresivă și că era supărată din cauza 
mamei tale, a lui Wendy și a întregii povești, dar Teri poate fi 
uneori atât de schimbătoare... 

— Schimbătoare? Mai mult decât ai fost tu în ultima vreme, 
Sharon? 

— ÎI ura pe tatăl ei. 

— Dacă-ţi amintești, nici tu nu prea îl admirai pe tata. ÎI 
detestai fiindcă voia să împiedice căsătoria noastră, mai ales că 
tu erai însărcinată. 

— Hei, nu mai vorbi despre asta! se răsti Sharon, cât putu de 
încet. Și nu uita că și tu ai fost furios pe tatăl tău. Dar numai că 
nu-i stăteai prin preajmă. Erai plecat la școală, în Virginia. lar eu 
- eu eram eu, zise Sharon, ca și cum asta ar fi explicat absolut 
totul. Dar Teri e cu totul altfel. Eu întotdeauna mi-am zis că 
Hugh a fost cel care i-a rupt buza. Tu ai văzut. Mie nu mi-ar fi 
spus nimic, desigur, dar sunt convinsă că ţie ţi-a mărturisit. 

— Nu mi-a spus niciodată că tata a lovit-o. A zis că a căzut. 

— Sunt convinsă că tu ai crezut. Știu că tu ai bănuit că a fost 
tatăl tău, iar eu sunt convinsă de asta. Sharon trase adânc aer 
în piept. Având în vedere cât de furioasă era deja pe el, cât de 
furioasă crezi tu că a fost ea în seara asasinatelor? 

— Ea nu a mărturisit niciodată că tata a lovit-o, repetă Kent, 
mecanic. 

Sharon părea exasperată. 

— Kent, tu ai uitat cum te-a lovit tatăl tău când ţi-a spus să nu 
te însori cu mine, iar tu i-ai zis că te vei însura? Au fost necesare 
cinci copci care să sutureze rana pe care ţi-a provocat-o cu 
inelul acela butucănos pe care-l avea pe deget. Ea se duse 
lângă Kent, punându-și palmele reci pe mâinile lui. Dragul meu, 
tatăl tău era un bărbat pervers, egoist și care voia să controleze 
totul. Tu știi cel mai bine la ce îndemna pe cineva să facă prin 
felul lui de a fi. Mai ales pe cineva care avea deja o grămadă de 
resentimente și o furie imensă la adresa lui. 

Kent își trecu degetul peste cicatricea fină pe care o avea pe 
maxilar. Tatăl său voise să-l lase fără cunoștință, și-l lovise cu 
afurisitul ăla de inel cu rubin lucrat cu atâta măiestrie, pe care îl 
cumpărase Wendy în luna lor de miere - îl cumpărase pentru 
Hugh, cu banii lui Hugh. 


VP - 124 


Kent își aminti cum clocotise de furie în noaptea aceea, când 
se prinsese cu mâinile de marginea biroului tatălui său, 
străduindu-se să rămână în picioare. Işi amintea și hotărârea 
aceea de neclintit pe care o citise în ochii mici și răi ai tatălui 
său. Și Kent își reaminti totul, dându-și seama că, fără nicio 
îndoială, în cazul în care Hugh Farr ar mai fi fost în viaţă, el nu ar 
fi ajuns în fruntea Companiei Farr Coal și nu i-ar fi avut pe 
Sharon și pe fiul lor. 


VP - 125 


VIII 


1. 


Teresa se trezi înainte ca alarma de la ceas să se oprească, 
după care se ridică, cu sentimentul că azi urma să aibă loc un 
eveniment important. Sări repede din pat, se duse la fereastră, 
dădu draperiile la o parte, după care deschise puțin fereastra. 
Aerul rece și înțepător o lovi peste obraji. Soarele ca un glob de 
aur strălucea pe cer, pe un cer bleu-gri, înnorat. Josh și Gus îi 
antrenau deja pe Eclipse și Caesar. Caesar. Din acest motiv se 
trezise cu acea senzație de nerăbdare, de așteptare. Azi își 
începea Daniel lecţiile de echitație. 

Sierra stătea întinsă pe pat, privindu-și cu mare grijă stăpâna, 
dar prea obosită ca să se trezească după seara precedentă, în 
care veioza aceea provocase atâta agitaţie. Oare cine o lăsase 
acolo? Spre frustrarea ei, Teresa își pusese acea întrebare de 
sute de ori deja, după ce se dusese la culcare, nereușind să 
adoarmă. Azi voia să pară entuziasmată și plină de încredere, nu 
obosită și cu ochii roșii. Ori îngrijorată. Sharon reușea să 
detecteze cât ai clipi îngrijorarea, iar Teri nu avea chef să-i 
povestească nici despre vagabond, nici despre lampa de veghe. 

Teri se așeză în faţa oglinzii, mormăind imediat ce dădu cu 
ochii de propriul său chip. Avusese iar o noapte grea, iar asta se 
vedea. Picăturile astringente îi ajutaseră ochii roșii, care nu 
avuseseră parte de odihnă. La asta se adăugase fardul, creionul 
anticearcăn şi  glossul de buze în nuanța  piersicii, 
îmbunătăţindu-i înfățișarea. Douăzeci de minute mai târziu, 
îmbrăcată într-o pereche de blugi, o bluză turcoaz și purtând o 
pereche de cercei în nuanţe argintii și turcoaz, găsi că avea 
înfățișarea unui om care se odihnise foarte bine. 

În momentul în care intră pe ușa biroului, se surprinse privind 
înspăimântată spre fax. Sunetul lui strident nu o avertizase, 
slavă Domnului, că primise și alte faxuri, cugetă ea. Cu toate 
acestea, nu reușea să-și alunge din minte faxul din seara 
precedentă: „NU Al SCAPARE. NU Al SCAPARE”. Coborând scara, 


VP - 126 


se trezi că rostește mesajul cu voce tare, întrebându-se cine 
expediase faxul, cine scrisese mesajul pe care-l găsise în mașină 
și, în cel mai rău caz, cine lăsase pe terasa ei lampa de veghe 
care aparținuse unei fetițe ce fusese la un pas de moarte. Cine 
voia s-o sperie atât de rău? 

Mulţi, își zise ea. Mulţi o consideraseră o criminală depravată, 
înainte ca Roscoe Lee Byrnes să mărturisească. Acum, că-și 
schimbase mărturia, probabil că unii dintre ei reveniseră la 
părerea lor dintâi, declarând cu un aer triumfător: „V-am spus 
eu”, gândindu-se că trebuia să fie hărţuită și chinuită, chin de 
care scăpase opt ani, fiindcă un bolnav psihic decisese să atragă 
atenţia asupra sa. 

Dar acest lucru nu explica cine intrase în posesia veiozei. 
Casa rămăsese goală ani de zile. Nu se raportase nicio spargere, 
dar poate că o persoană căreia agentul imobiliar îi arătase casa 
să o fi luat de acolo. Numai că acea persoană nu avea de unde 
să știe că Teresa fusese cea care i-o dăruise lui Celeste, 
hotărându-se apoi s-o enerveze definitiv, înapoindu-i-o după opt 
ani de zile. 

— O, Doamne, zise ea cu voce tare. Parcă aș fi un copil care 
vrea să se înspăimânte singur. Se uită la căţeaua care stătea 
lângă ea, la baza scării. Avem nevoie de aer curat și de puţin 
soare, Sierra! 

Fără să-și mai prepare obișnuita cafea de dimineaţă, Teri ieși 
repede din casa care, pe neașteptate, i se părea prea mică și 
aproape fără pic de aer. Sierra începu să alerge alături de ea, 
extrem de bucuroasă, într-o frumoasă dimineaţă de vară, Teresa 
îndreptându-se spre padocul unde Gus îl pieptăna pe Caesar cel 
ascultător. 

— Îl faci să arate super tare pentru Daniel? îi strigă ea, 
urcându-se pe gard și așezându-se pe partea de sus a acestuia. 

Gus se uită la ea, zâmbind. Părul lui scurt avea o nuanţă de 
blond-cenușiu, cu multe șuviţe încărunțite, în vreme ce pielea îi 
era ridată de vreme, fiind însă la fel de suplu ca și fiul său, cu un 
surâs la fel de larg și de încântător. Probabil că în tinereţe arăta 
la fel ca Josh, își zise Teri. Frânsese probabil multe inimi, încă 
mai făcea asta, la cei cincizeci și șase de ani ai săi. Soţia sa, 
Sarah, murise cu doi ani în urmă, după ce doi ani de zile se 
luptase cu cancerul și, după câte știa Teri, Gus nu se mai 
întâlnise, cel puţin în mod public, cu o altă femeie. Teri nu se 


VP - 127 


îndoia că, în următoarele luni, Josh avea să plece din cabana pe 
care o împărţise cu părinţii săi, mai mult timp decât și-ar fi dorit 
el, mai întâi din cauza bolii lui Sarah, iar apoi pentru că lui Gus 
nu-i plăcea să stea singur. 

— 'Neaţa, domnişoară Farr, zise Gus, surâzând larg. 

— Mi-ar plăcea să-mi spui Teresa. Sau măcar Teri. 

— Numai că nu mi se pare corect, din moment ce sunteţi șefa 
mea și, de fapt, o doamnă în toată regula, replică el. Josh a zis 
că aseară aţi avut parte de un musafir nepoftit. 

— Da. Stomacul lui Teri se strânse, dar reuși să rostească cu 
nonșalanţă: Cred că a fost vorba doar de un vagabond curios. 

— Probabil. Gus își concentră din nou atenţia asupra lui 
Caesar, aranjându-i delicat, cu degetele, coada. Totuși, Josh 
spunea că aţi recunoscut obiectul acela mic care a fost lăsat pe 
terasa dumneavoastră. O veioză? 

— Da, cel puţin așa am crezut. Dar una dintre prietenele mele 
mi-a spus că unul dintre magazinele din oraș au la vânzare zeci 
de articole ca veioza pe care am cumpărat-o eu. Cred că nu este 
cea pe care am făcut-o cadou. Teresa fu uimită de ușurința cu 
care rostise minciuna aceea. Deci Caesar e într-o dispoziţie bună 
în dimineața asta? 

— El e întotdeauna bine dispus. Gus începu să pieptene coada 
calului, aranjând-o cu mișcări lungi și puternice. O să fie un cal 
grozav pentru micuțul Daniel. 

— Da, așa cred și eu. Cu toate astea, îmi fac griji pentru 
mama lui Daniel. Nu vrea ca el să ia lecţii de echitație. A fost 
ideea lui Kent. A lui Kent și a lui Daniel. 

— Dar când va vedea ce bine se descurcă băiatul ei în șa - și 
eu sunt sigur că așa va fi - o să-și schimbe părerea. 

— Nu prea sunt sigură, dar sper că așa va fi. Daniel e chiar 
încântat și nerăbdător în privinţa lecţiilor. 

— Josh o să-i dea lecţii și știți bine cum se poartă el cu copiii. 
Băiatul ăsta va fi în viitor un tătic grozav. 

— Sunt de acord. In vreme ce Sierra căuta cu nasul prin iarbă, 
adulmecând, Teresa trase adânc aer în piept, inspirând briza 
caldă și curată. Hotări că nu era prea cald, cu toate că soarele 
era sus de tot pe bolta cerului, iar umiditatea era scăzută. Azi ar 
trebui să-l încalec pe Eclipse, îi strigă ea lui Gus. De o 
săptămână nu am mai exersat. 

El dădu din cap în semn că era de acord. 


VP - 128 


— E o zi excelentă pentru echitație. O să vă placă. Se răsuci, 
zâmbindu-i blând lui Teri. Sunteţi un călăreț înnăscut, 
domnişoară Farr, știți asta. La fel ca și mama dumneavoastră. N- 
am văzut-o niciodată atât de fericită ca atunci când era călare. 

Teri înlemni. 

— Mama mea? Gus aprobă. Ai cunoscut-o pe mama? 

— Parcă a trecut o veșnicie. Asta se întâmpla înainte să se 
căsătorească cu Hugh Farr. Gus nu se uită la ea, ci înmuie peria 
într-o găleată cu apă, după care începu să frece partea dreaptă 
a crupei lui Caesar. Am lucrat la grajdurile Point Pleasant. De 
câteva ori am galopat împreună. Am mers la film de câteva ori, 
am luat și cina de vreo două ori. 

Teresa simţi că deschisese ușa unei încăperi necunoscute și 
neașteptate. _ 

— Tu ai avut o relație cu mama mea? |și dădu seama că se 
arătase mai mult decât șocată. Adică, am spus asta fiindcă ne 
cunoaștem de mulţi ani și nu ai mai pomenit așa ceva până 
acum. 

— Știu că încă suferiți din cauza mamei dumneavoastră și nu 
am vrut să vă trezesc niște amintiri dureroase, dar având în 
vedere declaraţia de ieri a lui Byrnes, m-am gândit la ea, fiindcă 
a dispărut chiar în seara comiterii acelor asasinate. Și mi-am 
spus că și dumneavoastră v-aţi gândit la ea. 

— Da. Teresa avea ochii plini de lacrimi, trezindu-se că 
rostește: O, Doamne, tu nu ești dintre cei care cred că mama i-a 
omorât pe tata și pe Wendy, nu-i așa? 

Gus aproape că scăpă peria din mână, întorcându-se s-o 
privească. 

— Marielle? Să ucidă pe cineva? E ca și cum ai zice că luna ar 
putea ateriza în capul cuiva, într-o noapte. Marielle pe care am 
cunoscut-o eu era cea mai blândă și mai bună fiinţă din lume. 
Nu vreau să sune asta ca o lipsă de respect faţă de Sarah, soția 
mea - și ea era o femeie bună, dar se înfuria foarte repede. Cred 
că unii ar zice că era autoritară. Nu era ca Marielle. 

Sarah - soția încăpăţânată și micuță a lui Gus, femeia ale 
cărui chip și voce se îndulceau doar la vederea fiului ei, Josh, pe 
care-l punea adesea la punct. Teri se uită din nou la Gus, care-l 
pieptăna pe Caesar. Se simţea ușor confuză din cauza mărturiei 
lui Gus că acum mulți ani avusese o relaţie cu mama ei, așa că 
rămase cocoţată pe gard, iar în minte îi bântuiau sute de 


VP - 129 


întrebări. În cele din urmă alese una din ele, încercând să i se 
adreseze pe un ton indiferent: 

— Ai spus Marielle pe care am cunoscut-o eu. Cum era acea 
Marielle? 

— Ei, era frumoasă, bineînţeles. Gus se răsuci, o privi pe 
Teresa, după care zâmbi. Semăna cu fiica ei. Teri îi întoarse 
zâmbetul, dar Gus se întorsese deja cu spatele, scuturând peria 
de apă, după care o așeză la baza gâtului poneiului, apoi o 
îndreptă ușor spre coama acestuia, pieptănând și netezind firele 
lungi de păr. La început, Marielle a fost tare timidă, însă 
sociabilă. După ce am cunoscut-o ceva mai bine, am observat 
că uneori, mai ales atunci când părinţii ei nu erau de faţă, părea 
fericită. Oh, nu era veselă ori pusă pe șotii, ci mai degrabă 
cuprinsă de o fericire tăcută, mai ales atunci când era în șa. 

— O, Doamne, Gus, eu nici nu știam că a avut un cal. 

Bărbatul se întoarse cu faţa la ea, extrem de uimit. 

— Avea un cal grozav - arab, la fel ca al dumneavoastră. Eu 
credeam că de asta aţi și ales să călăriţi unul /a fel. 

— Nu, zise Teri, nehotărâtă. Nu, cred că a fost vorba de o 
simplă coincidenţă. Făcu o pauză. Ce nume i-a dat mama calului 
ei? 

— Staţi să mă gândesc... Cassandra! Ca în mitologia greacă, 
numele femeii care prezicea viitorul. Gus clătină din cap. Ce 
păcat că această Cassandra nu a putut să-i spună lui Marielle ce 
o așteaptă dacă se mărită cu Hugh Farr. Dar astea sunt niște 
vorbe triste și urâte. N-ar trebui să spun asta, având în vedere 
că Hugh era tatăl dumneavoastră. 

— Nu mă jignești dacă vorbești astfel de tata, Gus, zise Teri, 
sec. Era un nemernic și jumătate. 

Gus pufni atât de tare în râs, încât Caesar tresări, speriat. Gus 
puse palma ușor pe el, pentru a-l calma, vorbindu-i în șoaptă. Ea 
îl văzuse și pe Josh procedând la fel în cazul cailor nărăvași, iar 
ei se linișteau imediat. Carmen nu avea dreptate - nu doar Josh 
știa să vorbească cu caii, se gândi Teresa. 

După ce Caesar se linişti, iar Gus îi termină de ţesălat coama, 
ca și cum căluţul se pregătea de un concurs, Teri i se adresă din 
nou: 

— Inainte să te las în pace, pot să mai spun ceva și să-ţi mai 
pun o întrebare referitoare la mama mea? 

— Bineînţeles că puteţi, îi răspunse Gus. 


VP - 130 


— În primul rând, cred că alături de tine ar fi fost mai fericită 
decât a fost lângă tata. 

Gus se întoarse brusc. Chiar și de la distanţă. Teri își dădu 
seama că el era emoţionat. 

— Ei bine, e cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva 
vreodată. 

— Vorbesc serios. Poate tu nu ai fost îndrăgostit de ea... 

Gus rânji. 

— Ei, se pare că dumneavoastră nu aveţi darul Cassandrei, 
domnișoară Farr, fiindcă altfel aţi fi știut că eu am fost într- 
adevăr îndrăgostit de ea. Dar nu am avut niciodată curajul să-i 
mărturisesc. 

În vreme ce Gus se uita la Teri, părea să nu bage de seamă că 
Josh tocmai ieșea din grajd cu Cleopatra, un ponei sur din rasa 
Connemara. Era evident că Josh auzise spusele tatălui său și, cu 
toate că niciodată nu se oprea din ce avea de făcut, miji ochii, 
privindu-l și pe Gus și pe Teresa, cu maxilarul atât de încordat, 
încât se vedea cu ochiul liber cum mușchiul îi pulsa sub piele. 
Deja știa, gândi Teresa, șocată. Josh știa că tatăl său a iubit-o 
odată pe mama și nu-i place deloc chestia asta. 

Între timp, Gus continua să vorbească pe un ton ridicat: 

— Credeam că și Marielle ţinea cât de cât la mine. Ea nu mi-a 
spus niciodată nimic, dar uneori părea că-mi aruncă un fel de 
privire drăgăstoasă, o privire care arăta că-i pasă, dar poate că 
nu era altceva decât impresia mea plină de speranţă. 

— Sunt convinsă că nu a fost doar atât. Teresa nu era 
politicoasă ori plină de tact. Ea și-o imagina cu ușurință pe 
mama ei îndrăgostită de omul acesta bun, calm și inteligent - un 
bărbat care ar fi tratat-o cu dragoste și blândeţe, un bărbat care 
fusese, probabil, în tinereţea lui, un bărbat frumos, așa cum era 
fiul lui acum, fiul său care părea că o piaptănă pe Cleopatra cu o 
vigoare neobișnuită. Teresa vedea cum, pe măsură ce Gus 
vorbea mai departe despre Marielle, furia lui Josh creștea, chipul 
lui devenind din ce în ce mai roșu sub soarele dimineţii. 

Teresa știa că ar fi trebuit să schimbe subiectul, dar nu era în 
stare să renunţe la întrebarea următoare. 

— Mama nu ar fi fost niciodată o femeie interesată de avere, 
Gus, așa că nu înțeleg cum a ajuns ea să se mărite cu tata. 

Gus se uită o secundă în altă parte, fixând gânditor dealul 
înverzit aflat dincolo de gardul fermei. Teresa își zise că, de fapt, 


VP - 131 


se întreba dacă era cazul să răspundă ori ba. 

— Da, Teresa, așa e - mamei dumneavoastră nu-i păsa 
nicidecum de bani - dar părinţilor ei le păsa, și erau un cuplu 
dur. Sigur că nu aveaţi de unde să știți asta, fiindcă ei erau 
bunicii dumneavoastră. 

— De fapt, nu i-am văzut decât de câteva ori, când eram 
mică. Apoi au murit în accidentul acela de tren. Bunicul spunea 
mereu că trenurile sunt mai sigure decât avioanele. 

— Da, uitasem că eraţi foarte mică atunci când au murit. Ei 
bine, o conduceau pe Marielle cu o mână de fier. De față cu 
lumea, se purtau foarte drăguţ cu ea, dar nu prea știu cum se 
purtau când nu era nimeni în preajmă. 

Gus făcu o pauză, încruntându-se, după care izbucni: 

— O, la naiba, ţi-am spus deja „Teresa” și mi-am jurat că nu 
voi face niciodată asta, așa că acum aș putea să-ţi spun totul. Ai 
dreptul să știi ce fel de om era mama ta. Lui Marielle îi era tare 
teamă de părinţii ei. N-ar fi recunoscut-o niciodată, dar eu 
citeam asta în privirea ei, atunci când ei erau în preajmă. Și am 
observat cum chipul părinţilor ei s-a înseninat când l-au văzut pe 
Hugh venind la grajduri, într-o bună zi, ca să o vadă pe Marielle. 
Mi-am dat seama că Farr era atras de ea, iar ei erau în culmea 
fericirii. 

Cu toate astea, Marielle nu era. Ea îmi spunea că el venea des 
la ei acasă, în vizită ori ca să cineze cu ei. Părea tulburată. Intr-o 
zi, călăream împreună, iar ea făcea totul pe dos, îndreptând 
calul aiurea, după care a izbucnit brusc în lacrimi, spunând că ar 
vrea să nu mai vorbească în vecii vecilor. Asta e tot ce a spus. O 
săptămână mai târziu, așa, din senin, tatăl său i-a vândut calul, 
calul pe care ea îl iubea atât de mult, iar ea nu a mai venit pe la 
grajduri. 

După aproape trei luni de zile, am citit în presă că urma să se 
căsătorească cu Hugh Farr. Sincer, Teresa, aproape că am 
plâns, crede-mă. Eu, om în toată firea. În ziar era o poză cu ei, 
ca logodnici. Chipul lui Gus se înăspri, ca și cum ar fi înghițit 
ceva amar. Hugh era tot numai un zâmbet, iar Marielle se 
străduia să facă la fel, dar nu reușea. Nu am văzut-o niciodată în 
halul acela și mi-am dat seama că logodna asta nu o făcea 
fericită, dar că se va căsători, până la urmă, cu el. 

Gus oftă. 

— Au trecut mulți ani fără să o văd, până în clipa în care a 


VP - 132 


venit cu tine pe la grajduri de câteva ori, dar nu a făcut altceva 
decât să mă salute. La început, am fost foarte uimit, dar după 
aceea am realizat că nu ar fi vrut să se întoarcă la tatăl tău sau 
să vină la grajduri și, cu atât mai puţin să se certe cu mine. 

— Nu, n-ar fi făcut-o, zise Teresa, nehotărâtă, surprinsă încă 
pentru că în doar zece minute aflase o grămadă de lucruri. Cu 
toate că pe Gus îl cunoscuse abia în adolescenţă, iar el lucrase 
la grajdurile Point Pleasant, ea nu-l mai văzuse niciodată vorbind 
atât de mult. Stătea acolo, nemișcată și uimită, agăţată de gard, 
neștiind ce să spună după ce aflase de la Gus despre „logodna” 
dintre Marielle și Hugh Farr și mărturisirea lui Gus că o iubise. In 
cele din urmă, Teresa rosti dintr-o suflare: Aș fi preferat să nu se 
fi măritat cu tata. 

— În cazul acesta, tu nu ai mai fi fost aici, Teresa, și să știi că 
ești la fel de drăguță ca și ea. Dar ești mai curajoasă și asta te 
avantajează. În ultimii ani, ai avut mult de suferit și mi-a părut 
tare rău pentru tine, dar asta te-a întărit și mai mult. Gus, 
mulțumit de felul în care arăta Caesar, luă găleata cu apă în 
mâna dreaptă, în vreme ce cu cealaltă apucă frâul lui Caesar. 
După care, se întoarse iar spre Teri, zicând: Marna ta nu a fost la 
fel de puternică cum ești tu, Teresa. De-aceea mă tem pentru 
ea și în fiecare noapte mă rog ca Marielle să vină acasă într-o 
bună zi. 


2. 


Sharon sosi la ora stabilită, adică la zece, pentru prima oră de 
echitație a lui Daniel, ceea ce s-a dovedit a fi aproape un 
dezastru. Parcă mașina pe o porțiune mică de teren special 
amenajată, chiar lângă grajd, acolo unde așteptau Teri, Josh și 
Gus, care trebuiau să o asigure pe Sharon, cum știau ei mai 
bine, că totul este în ordine. 

Sharon ieși repede din mașină, deja îngrijorată, ori chiar ușor 
înfricoșată. Daniel cobori ceva mai încet. Purta pălărie și cizme 
de cowboy, despre care Sharon îi declarase lui Teri că fuseseră 
cumpărate de Kent la insistenţele lui Daniel. Copilul avea o 
înfățișare ridicolă cu pălăria aceea neagră, mult prea mare 
pentru fața lui micuță și pistruiată, și, în plus, nu se știe din ce 


VP - 133 


motiv, el se chinuia să înainteze cu pași mari. Lui Josh îi scăpă 
un hohot de râs care era pe jumătate mârâit, dar tatăl lui îi dădu 
un ghiont în coaste. 

— Ei, salutare, cowboy, îi zise Gus lui Daniel, plin de 
afecțiune. 

— Bună ziua, domnule Gibbs, Daniel își atinse borul pălăriei, 
uitându-se mai întâi spre Gus, apoi spre Josh și la urmă spre 
Teresa. Am venit să-l încalec pe Caesar, zise Daniel, cu un calm 
sofisticat. 

Dându-și seama că toţi trei erau gata să pufnească în râs, Teri 
se grăbi să spună: 

— Domnul Gibbs l-a aranjat și l-a pregătit pentru tine. Fiul lui, 
Josh, e cel care va face lecţia de echitație cu tine. Caesar de- 
abia așteaptă să te vadă. 

Auzind ultima parte a frazei, chipul lui deveni tot numai un 
zâmbet, arătând strungăreaţă care ţinea locul celor doi dinţi din 
față care-i căzuseră, în vreme ce Teri spera ca lucrul acesta să 
se fi întâmplat în seara precedentă, astfel ca Zâna Măseluţă să fi 
trecut deja pe la el, în vizită. 

— O, vreau să-l văd pe Caesar! zise Daniel, bucuros. Domnule 
Josh, o să mergem călare până în centrul orașului? 

Josh păru să reflecteze o clipă, după care zise: 

— Având în vedere că e prima ta lecţie, cred că ar trebui să 
rămânem aici. Dar o să ne distrăm pe cinste, promit. O să ne 
plimbăm în padoc, dar poate mergem și ceva mai departe, pe 
câmp. 

Daniel se arătă încântat. Sharon făcu ochii mari. 

— Poate ar trebui ca azi să stea doar în șa. 

— Să stau doar în șa! Daniel arăta de-a dreptul oripilat. Mami, 
eu am venit aici să învăţ să călăresc, nu să învăţ cum să stau. 
Asta știu deja! 

— Nu știi cum se stă în șa! se răţoi Sharon. 

Teri simţi că începe să se enerveze. Oare Sharon îl adusese 
aici pe Daniel doar ca să-i interzică să călărească, deși avea la 
dispoziție un antrenor experimentat, care avea să fie lângă el? 
Teri tocmai se pregătea s-o ia la rost pe Sharon în secunda în 
care interveni Josh. El îi oferi lui Sharon un surâs amical, 
apropiindu-se ceva mai mult de Daniel, așezându-și palma, 
protector, pe umărul încordat al copilului. 

— Doamnă Farr, eu lucrez cu copiii cu foarte multă răbdare, 


VP - 134 


pas cu pas. Vocea lui era blândă, liniștitoare, aproape o șoaptă. 
O să facem cunoștință ceva mai bine cu calul - Daniel deja a 
făcut cunoștință cu Caesar, dar azi trebuie să vorbească iar unul 
cu altul, așa, ca de la bărbat la bărbat, după care îi voi arăta 
cum se potrivește șaua; apoi îl voi ajuta să urce pe cal, 
arătându-i cum să ţină hăţurile și alte lucruri de genul acesta. 
Azi trebuie să ne concentrăm asupra felului în care stăm în șa. O 
să ne și plimbăm puţin pe aici, dacă Daniel se va simţi bine sus, 
dar eu voi ţine tot timpul de frânghie. O să am mare grijă de el. 

Daniel îl luase deja pe Josh de mână și nu mai avea de gând 
să-i dea drumul, uitându-se la mama lui rugător și hotărât 
totodată. Sharon se uită o secundă la el, după care ridică iar 
privirea spre Josh, care zâmbea mai departe, inspirând încredere 
și calm. Sharon cedă în cele din urmă. 

— Bine, dar să nu-l scapi din ochi nici măcar o secundă. 

— N-aș face asta niciodată, doamnă Farr. Josh se uită în jos, 
spre Daniel, căruia îi alunecase pălăria într-o parte din pricina 
agitației, lăsând să i se vadă părul blond-roșcat și strălucitor și 
un ochi în care licărea deja o lacrimă. Daniel, hai să mergem să 
stăm de vorbă cu Caesar câteva minute. Am pregătit câteva 
feliute de măr pe care o să i le dai chiar tu. Știu că voi doi vă 
înțelegeţi deja de minune, dar nu te-a mai văzut niciodată cu 
pălăria pe cap și s-ar putea să nu te recunoască. Ar fi tare 
supărat dacă și-ar imagina că e vorba de altcineva și nu de Dan 
Farr, care trebuia să vină să-l călărească în dimineaţa asta. Te 
așteaptă cu mare nerăbdare. 

Gus îi făcu cu ochiul lui Teri, care era amuzată de scorneala 
lui Josh, evident în beneficiul lui Daniel, între timp, Josh făcuse 
stânga împrejur, conducându-l pe Daniel spre grajd, fără să mai 
aștepte o altă obiecţie din partea lui Sharon. Josh continuă 
discuţia și, în mai puţin de un minut, Daniel pufni în râs, ceea ce 
însemna că uitase că voia să plângă. 

Teri o luă pe Sharon de braţ. 

— Tocmai am pregătit cafea proaspătă. Hai în casă. Putem să 
facem o vizită, fără să ne deranjeze Kent. 

Sharon îi oferi, în cele din urmă, un surâs crispat. 

— În ordine, Teri. Nu e nevoie să scoţi cătușele. Mama cea 
mult prea protectoare te va urma ascultătoare. 

În vreme ce Teri se agita prin bucătărie, turnând cafeaua, 
Sharon stătea acolo, la masă - ruptă de lume și, în mod evident, 


VP-135 


neinteresată de ceea ce-i povestea cumnata sa. Teresa îi 
povestea de alţi doi elevi care se descurcau de minune în șaua 
lui Caesar, despre proprietarul căluțului Captain Jack, care 
venea rareori să-l încalece, despre făptui că auzise că focul de 
artificii din parcul Tu-Endie-Wei va fi cel mai grandios de până 
acum. Ea își asculta propria voce, care încerca să găsească 
subiecte pentru o conversaţie neutră, dar mintea ei nu putea să 
uite acele imagini referitoare la faxul pe care-l găsise, la biletul 
lăsat în mașina sa și, în cele din urmă, la „Fulg de nea”. Teri ar fi 
vrut să poată discuta cu cineva despre toate astea - cineva în 
afară de Carmen, care era ocupată la magazin -, dar Sharon nu 
era persoana potrivită, mai ales astăzi. Teri nu voia să tulbure 
atmosfera calmă de azi, de dragul lui Daniel. 

Peste o jumătate de ceas, Gus o sună pe Teri de la telefonul 
din grajd. 

— Domnișoară Farr, să știți că tocmai a sunat doamna Bailey, 
ca să anunţe că Polly nu poate veni astăzi la curs, spuse el. A zis 
că o să telefoneze atunci când Polly va putea reveni la lecții. 

— A sunat pe linia telefonică din grajd? întrebă Teri. Când mă 
anunţă că Polly nu vine la curs, doamna Bailey mă sună 
întotdeauna aici, acasă. 

— Da, așa mi-am zis și eu, dar ea spunea că linia aceea era 
ocupată. 

— Eu nu vorbeam la telefon. Și a mai spus că va suna când 
Polly va veni din nou la curs? Nu a spus că vine săptămâna 
viitoare, la lecţie, așa cum era planificat? 

— Ah, daaa, așa a zis. Am întrebat dacă Polly e cumva 
bolnavă, iar doamna Bailey a zis că nu, iar apoi a răspuns că da, 
cât ai clipi. 

— Adică a minţit, zise Teresa. Nu vrea ca Polly să mai ia lecții 
aici din cauza declaraţiei de ieri a lui Roscoe Byrnes. 

— O, nu, domnişoară Fam nu vă supăraţi. Gus încercă fără 
succes să adopte un ton vesel. Doamna Bailey e de multe ori cu 
capul în nori. Poate a hotărât să o trimită pe Polly în tabără sau 
pleacă cu toţii în vacanţă. 

— Atunci de ce nu a zis așa? Era evident că Gus încerca să 
calmeze starea de spirit a Teresei, dar fata simţea că el nu era 
sincer. lar lui Gus Gibbs nu-i era ușor să mintă. Doamna Bailey 
nu este deloc aiurită și, în plus, la sfârșitul lui iunie, mi-a 
mărturisit că nu are de gând să o trimită pe Polly în tabără și că 


VP - 136 


nu vor pleca în vacanţă, cu familia, până în luna august. 

— Ei, atunci, poate a avut un alt motiv... 

— Da, iar eu știu exact care. Teri trase adânc aer în piept, 
străduindu-se să nu se lase pradă unei crize nervoase doar 
fiindcă o elevă își contramandase lecţia. O, cel puţin Cleopatra 
va avea parte de o zi liberă. Cum se descurcă Daniel? 

— Foarte bine. Nu este deloc timid faţă de Caesar. Cu toate 
astea, nu vrea să urce în șa fără pălărie. 

Teri nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Dacă pe Caesar nu-l deranjează pălăria aceea, atunci nici 
noi nu ar trebui să ne sinchisim de ea. Eu și Sharon vom veni să- 
| luăm pe Daniel peste o jumătate de oră. 

Pe când Teri așeza receptorul în furcă, întorcându-se apoi 
spre ea, Sharon se ridicase deja de la masa din bucătărie. 

— Daniel a stat suficient în compania calului astăzi. Cred că a 
venit timpul să-l duc acasă. Nu vreau să fie agitat fiindcă nu și-a 
făcut somnul de după-amiază. 

— Agitat! Să-și facă somnul de după-amiază! Teri era 
conștientă că ridicase tonul, dar nu-și putea ţine sub control 
indignarea. Sharon, are aproape opt ani. Doar nu vrei să spui că 
se culcă și acum după-amiaza! Doamne, Dumnezeule, la școală 
nu au în program așa ceva! 

— Pe vremea când era la grădiniţă... 

— Exact. La grădiniță. Cât avea atunci - trei-patru ani? Vrei 
să-l duci acasă fiindcă mama lui Polly Bailey a anulat lecţiile! 

Fața îngustă a lui Sharon deveni și mai aprinsă, dar vocea 
rămase la fel de înnebunitor de calmă: 

— Teri, te rog, nu începe să fabulezi. Puțin îmi pasă mie de 
Polly Bailey. Pur și simplu cred că Daniel a stat destul în spatele 
calului ăluia. Poate că o să-l doară picioarele sau... sau... 

— Sau ce? o repezi Teri. După care observă poziţia ţeapănă a 
lui Sharon, cum aceasta ţinea barbia ridicată, ca și cum s-ar fi 
pregătit pentru o confruntare verbală, sau chiar de un atac fizic. 
Se poartă ca și cum i-ar fi frică de mine, se gândi Teresa, rănită, 
dar și șocată în același timp. Îmi pare rău că m-am răstit la tine. 
Scuza era una sinceră, dar până și Teresei i se păru că sună 
artificial. În mod cert nu-l voi ţine ostatic pe Daniel, dacă tu 
dorești să-l iei acasă. Îngrozită, Teresa simţi că nu mai poate să 
vorbească și că e pe cale să izbucnească în plâns. Numai că nu- 
mi place să știu că... 


VP - 137 


— Ce anume? întrebă Sharon, prevăzător. 

— Că însăși cumnata mea își dorește să-și ducă copilul într-un 
loc sigur, adică să-l ducă cât mai departe de mine, și asta cât 
mai curând. 


VP - 138 


IX 


1. 


Nu trecuseră mai mult de douăzeci de minute din momentul 
în care Sharon îl târâse pe Daniel, care plângea, la mașină, 
demarând apoi cu o viteză neobişnuită, când sună Kent. 

— Voiam să știi că am găsit un cumpărător pentru casă, zise 
el fără introducere. 

— Pentru casă? repetă Teresa, derutată, încă afectată de 
plecarea intempestivă a lui Sharon. 

— Pentru casa tatei. Cea pe care am încercat s-o închiriem 
aproape opt ani de zile? Agentul m-a sunat acum câteva minute 
și mi-a mărturisit că cineva e interesat s-o cumpere, oferind cu 
douăzeci de mii mai puţin decât suma pe care am cerut-o noi. 
Având în vedere câtă vreme a stat casa aceea fără nimeni în ea, 
cred că am putea să scădem preţul și scăpăm naibii de ea. Cel 
puțin eu așa-mi doresc. Tu ce zici? 

— O, Doamne, da! Teresa era uimită. Atâta vreme crezuse că 
nimeni nu va cumpăra casa aceea unde fuseseră ucise două 
suflete. Cu doar câteva zile înainte, ea și Kent hotărâseră să mai 
aibă răbdare încă un an, după care să treacă la dărâmarea 
casei, urmând să vândă doar terenul, acesta fiind situat într-un 
cartier excelent. Știi cumva cine vrea să cumpere „Casa Morţii”? 
Știi bine cât de mulţi au sunat. 

— Da. Știu. Mai ales adolescenți. Ei cred că acea casă e un loc 
de succes fiindcă are o poveste înspăimântătoare. Ei, în afară de 
asta, agentul imobiliar nu a oferit prea multe detalii, dar se pare 
că potenţialii cumpărători sunt un cuplu din California, părerea 
lor fiind că acea casă are o poveste ce te intrigă - se pare că e 
mai mult o chestie care atrage vânzarea decât una care o 
împiedică, fiindcă soțul e scriitor de romane horror. Nu e o 
celebritate, dar a reușit să vândă câteva romane. Habar nu am 
de ce cuplul a decis să se mute în Virginia de Vest și, șocat fiind 
că vom reuși în sfârșit să scăpăm de locul acela, aproape că am 
și uitat cum îi cheamă, adăugă Kent pe un ton sec. 


VP - 139 


— Cui îi pasă? făcu Teresa, încântată la maximum că locul 
acela urma să fie vândut. De multe ori, îi auzise pe oameni 
spunând despre casa în care crescuse că era „oribilă”, nefiind 
un „loc în care și-ar dori să trăiască niște oameni normali”. Cu 
toate acestea, nu-i plăcuse ideea de a o dărâma, în ciuda istoriei 
tragice a acesteia, fiindcă mama ei iubise casa aceea, 
apreciindu-i lucrătura fină, iubind istoria ei, care data din 1925, 
atunci când fusese construită. In casa aceea nu se întâmplase 
nimic rău - nicio nenorocire, până în clipa în care Hugh Farr o 
cumpărase, declanșându-se apoi un lanţ de evenimente, care 
culminaseră cu cele două asasinate. 

— Deci e în regulă dacă-i comunic agentului imobiliar că-i 
acceptăm oferta? întrebă Kent. 

— Iţi mulţumesc că mai întâi m-ai întrebat, răspunse Teresa 
ușor ofuscată. Dar răspunsul este da, sunt de acord. Tot va 
trebui însă să scoatem de acolo mobilierul. Ce facem cu el? 

— O să ne ocupăm și de asta, zise Kent, la repezeală. Du-te 
mâine și vezi dacă vrei ceva de acolo. Eu nu-mi doresc absolut 
nimic, și nici Sharon nu-și dorește. La urma urmei, Wendy a 
aruncat aproape tot ce i-a aparţinut mamei. Oricum, o să-l anunţ 
și pe Jason. Poate o să-și dorească ceva din fostul dormitor al lui 
Celeste. 

— Mă îndoiesc, dar cine l-ar putea învinui? Fata lui era gata să 
moară în casa aceea, zise Teresa, simțind un fior de gheaţă, cu 
toate că după-amiaza era caldă. Dar poate că, după atâţia ani, e 
de altă părere. 

— Da, tot ce se poate. Kent părea grăbit și neatent. Oricum, 
am închiriat un depozit și cred că peste câteva zile putem muta 
mobila acolo. 

— Dar nu pierzi deloc timpul, nu? 

— Pur și simplu vreau să rezolvăm chestia asta o dată pentru 
totdeauna. Cred că și tu vrei același lucru, dar dacă m-am cam 
grăbit... 

— Nu. Vreau să se rezolve, exact cum spuneai și tu. Mâine o 
să trec pe acolo și, dacă vreau ceva, o să apelez la oamenii 
angajaţi de tine, ca să-mi aducă lucrurile aici. 

— Perfect. Kent făcu o pauză, iar Teresa avu senzaţia timp de 
o secundă că el nu mai răsfoia hârtiile, nu mai semna actele și 
documentele, ci părea că se gândește. Teri, voi fi așa fericit că 
scăpăm de casa aia. Vreme de opt ani, ne-am asigurat că e bine 


VP - 140 


întreţinută. Știu că trebuia să trec pe acolo regulat să văd dacă 
e bine întreținută, dar recunosc sincer că, de obicei, lăsam 
sarcina asta pe mâna unui om de încredere, pentru că nu voiam 
să mă gândesc la casa aia, darămite să o mai și văd. 

— Nici măcar nu am trecut pe lângă ea de aproape un an de 
zile și înăuntru nu am mai fost de la câteva săptămâni după ce 
s-au petrecut crimele. Acum nu trebuie să ne mai facem griji în 
privinţa ei. E, în sfârșit, grija altcuiva. 

— Slavă Cerului! Ea nu-l mai simţise de mult pe Kent atât de 
fericit. Se pare că azi avem o zi bună. Hei, apropo, cum s-a 
descurcat fiul meu la prima lecţie de echitație? 

— Eh... Teresa nu voia să-i strice dispoziţia lui Kent, dar nu 
avea de ce să-l mintă. Oricum ar fi aflat adevărul de la Daniel. 
Nu a făcut o oră întreagă. 

— De ce? întrebă Kent, preocupat. 

— Sharon a început să se agite, a spus că o jumătate de oră e 
suficientă pentru prima zi și... 

— L-a forțat să plece acasă. Vocea lui Kent părea plată și 
furioasă în același timp. 

Teresa regretă imediat că-i spusese ceva, în loc să-i declare 
că totul a decurs foarte bine. Ar fi trebuit să afle ce s-a întâmplat 
de la Daniel sau de la Sharon, nu de la ea. Ar fi vrut să 
îmblânzească situaţia puţin. 

— Kent, noi doi știm ce părere are Sharon despre lecţiile de 
echitație. După aceea, la numai o jumătate de oră de la 
începerea lecției, am aflat că mama unei alte eleve a anulat 
cursul - probabil definitiv - și eu, ca fraiera, am făcut din ţânțar 
armăsar. Oricum, cred că eu i-am dat lui Sharon un motiv pentru 
a-l lua acasă pe Daniel. 

— Și el a fost fericit că a plecat mai devreme acasă? întrebă 
Kent, sarcastic. 

— Daniel s-a simţit bine aici și, cum spuneam, poate că o 
jumătate de oră a fost suficient pentru el. Tu călărești, așa că 
știi că, dacă nu ești obișnuit cu asta și dacă stai în șa prea mult 
timp, te pot durea mușchii și... 

— Nu ocoli întrebarea mea, Teri. Cum s-a purtat când l-a luat 
acasă? 

— Nu era fericit. 

— Defineşte-mi acest „nu era fericit”. 

Teri se simţi încolțită. 


VP - 141 


— A plâns, recunoscu ea, iar fratele ei înjură printre dinţi. Dar 
și dacă ar fi stat mai mult, probabil că tot ar fi plâns când ar fi 
venit vremea să plece acasă. lubește poneiul acela, Kent. Și era 
îmbrăcat corespunzător. Cred că avea de când să-și petreacă 
toată ziua aici și a crezut că o poate convinge pe Sharon să facă 
la fel. N-ai de ce să te superi, Kent. Sharon își cunoaște copilul. 
Știe ce e mai bine pentru el, încheie Teri fraza, fără convingere. 

— Habar nu ai tu, Teri, cum se poartă Sharon. Va trebui să 
discut cu ea cât mai curând posibil. 

— O, Kent, nu exagera pentru o singură lecţie. Știu că trebuie 
să se liniștească în privinţa cursului de echitație, dar are nevoie 
de timp. Călăritul poate fi periculos. Sharon nu știe cu câtă grijă 
se poartă Gus și Josh cu copiii. 

— Eu nu sunt supărat pe ea doar în privinţa lecţiilor de 
echitație. Agitaţia asta pe care o creează în jurul lecţiilor e doar 
o parte a problemelor pe care le avem eu și Sharon de câteva 
luni, și a venit vremea să lămurim situaţia. 

— Ce probleme? nu se putu abtine Teri să nu întrebe. 

Kent trânti receptorul, iar Teri deveni și mai deprimată. Era 
evident că fratele ei trebuia să discute cu Sharon despre 
atitudinea posesivă pe care o avea față de Daniel, dar nu și 
când era furios. Știa bine că în seara asta aveau să se certe, iar 
vina urma să fie a ei fiindcă-l ațâţase. Un cuplu cu probleme nu 
avea nevoie de un singur lucru, și anume de o rudă indiscretă... 

Telefonul sună din nou și, în secunda în care Teresa se uită la 
numărul de pe ecran, observă că era linia telefonică de la grajd, 
dar nu prea avea chef să răspundă. Alte necazuri cu Sharon, 
gândi ea. Groaza îi invadă creierul ca un nor întunecat, iar 
Teresa răspunse: 

— Ce-i, Gus? 

— Ei, nu s-a întâmplat nimic! Teri recunoscu brusc vocea lui 
de o veselie falsă. Voiam să vă anunţ că aveţi doi oaspeţi care 
au venit pe neașteptate. 

Teresa așteptă un moment, crezând că urma să audă: Au 
venit șeriful și un agent de poliție ca să vă interogheze în 
legătură cu noaptea crimelor Ea auzi voci, una dintre ele părând 
să aparţină unei domnișoare; după care urmă hohotul de râs al 
lui Gus, unul puternic, care masca de obicei surpriza sau 
uimirea. Apoi se auzi un zgomot, aproape un chiot, iar Teresa 
întrebă: 


VP - 142 


— Gus, cine naiba e acolo? 

— Ei bine, precis nu o să ghiciţi, explodă Gus. Sunt domnul 
Jason și fiica dumnealui. Domnișoară Farr, Celeste Warner a 
venit să vă vadă! 


2. 


Celeste! 

Teresa rămase locului, fără grai, cu gura căscată. Din 
momentul în care avuseseră loc cele două crime, nu trecuse o zi 
în care să nu se gândească la fetița aceea frumoasă, cu ochii 
mari, triști și albaștri, pe care Wendy o adusese cu de-a sila la ei 
acasă, după ce reușise să se mărite cu Hugh Farr. 

La început, Teresa se gândise că trebuie să fie politicoasă cu 
fetița și nimic mai mult. După care observase cum Celeste 
dădea târcoale pe furiș casei, ca și cum ar fi vrut ca lumea s-o 
bage cât mai puţin în seamă, cum își evita tatăl vitreg și cum 
obișnuia să stea pe podeaua mult prea ornamentatului și 
sufocantului ei dormitor, strângând în braţe ursulețul ei mare de 
pluș și recitând poezioare pe care le inventa chiar ea. 

Într-o bună zi, Teresa o auzise cum i se plângea ursuleţului, 
Yogi, ce părea a fi unicul ei prieten, că e singură și nefericită. 
Impresionată, Teresa intrase în dormitorul ei, încercând să stea 
de vorbă cu ea, dar fetița era prea timidă ori prea precaută ca 
să-i răspundă surorii ei vitrege. După nenumărate încercări, 
totuși, Celeste începuse să vorbească ceva mai mult și, în mai 
puţin de o lună, ea și Teresa se jucau și se amuzau împreună cu 
regularitate, de parcă s-ar fi cunoscut dintotdeauna. Curând, 
Teresa își dădu seama că ajunsese s-o iubească pe fetiță ca și 
cum ar fi fost fiica lui Marielle și nu a lui Wendy. 

Apoi, după acel eveniment tragic, rana serioasă suferită de 
Celeste o îndepărtase definitiv de Teri. Ea își imaginase că nu 
avea să o mai vadă niciodată, dar, în cele din urmă, în mod 
incredibil. Celeste venise să o vadă. O aștepta acolo, la grajd, ca 
un vizitator obișnuit, nu ca fetița despre care mulţi crezuseră că 
fusese gata să moară de mâna Teresei. 

După un moment de tăcere încremenită, Teresa zise: 

— Spune-le lui Celeste și tatălui ei că pot veni sus, în casă. 


VP - 143 


Nu! Celeste va dori probabil să vadă caii, așa că, pentru început, 
voi veni eu la grajd. 

— Aveţi dreptate, zise Gus, jovial. Este aproape hipnotizată de 
Eclipse. A declarat că vrea să cunoască înainte de toate, calul 
dumneavoastră, și abia apoi pe ceilalţi. 

— Ei, da, ne vedem în câteva minute! 

Teresa fugi în living, se privi într-o oglindă ce stătea agăţată 
deasupra unei biblioteci lungi, aranjându-și părul cu palmele și 
vârându-și bluza în pantalonii de denim. Apoi se uită la Sierra, 
care aștepta nerăbdătoare lângă ușă. Căţeaua era cam 
urâcioasă când avea de-a face cu persoane necunoscute, dar 
Celeste iubea căţeii aproape la fel de mult ca și caii. Teresa se 
hotări să riște, sperând că Sierra nu o va speria pe Celeste, după 
care îi legă căţelușei lesa. 

Incepură să coboare în viteză dâmbul din faţa casei, iar când 
ajunseră în apropierea ușilor deschise ale grajdului, auzi 
murmur de voci. Având un auz foarte fin, Sierra recunoscu 
imediat că unele erau necunoscute și începu să latre zgomotos. 

— Taci din gură, îi comandă Teresa. Celeste nu te cunoaște. 
să nu o sperii. 

De fapt, Teresa se simţi stânjenită la vederea lui Celeste. Ele 
fuseseră foarte apropiate, dar această apropiere fusese valabilă 
cu opt ani în urmă, când Celeste era abia o copilă. Acum era 
adolescentă și, în plus, trecuse printr-o perioadă cumplită. In toţi 
anii care se scurseseră de la terminarea colegiului, Teresa nu o 
întâlnise nici măcar o dată pe Celeste. Frânturile de informaţii 
pe care Teresa reușise să le afle în legătură cu Celeste o 
asiguraseră totuși că, în ciuda tăcerii fetiţei, aceasta nu suferea 
de vreo boală psihică sau organică. După toate aparențele, 
tăcerea era un rezultat al șocului. Cu toate acestea, înainte de 
venirea ambulanţei care s-o transporte pe fetița grav rănită, 
unul dintre ultimii oameni pe care-i văzuse Celeste în casa 
aceea în care se petrecuse carnagiul fusese Teresa. 

Totuși, imediat ce intră în grajd, o fetiță zveltă se întoarse cu 
spatele la Eclipse, le privi o secundă pe Teresa și pe Sierra, după 
care zâmbi și alergă spre ele. 

— Teri! O, Teri, ce dor mi-a fost de tine! exclamă Celeste, 
aruncându-se în braţele larg deschise ale Teresei. Vreme de 
câteva clipe, ele se îmbrăţișară cu putere. După care fata făcu 
un pas în spate. Ești neschimbată! 


VP - 144 


— Ei, tu cu siguranţă te-ai schimbat! Teresa zâmbi, măsurând- 
o rapid pe Celeste, apreciind că acum avea o înălţime de 
aproape 1,70 m. Avea părul blond-deschis al mamei ei, dar nu 
semăna deloc cu Wendy, care, datorită tinereţii, a hainelor 
provocatoare și a unui machiaj excesiv, fusese o femeie de o 
frumusețe picantă și sexy. Celeste era o adevărată frumusete, 
cu pielea de un alb translucid, cu ochii albaștri, cu irizări în 
nuanţa porumbului, cu gene lungi, cu nas subţire și cu buze 
perfect conturate, într-o nuanţă naturală, roz-deschis. Purta o 
rochie de un roz aproape copilăresc, Teresa ghicind de îndată că 
fusese făcută de Fay, bunica lui Celeste. Părul lung al fetei era 
prins la spate cu o panglică roz din catifea, iar pe faţă nu avea 
nici urmă de machiaj. Celeste, tu erai o fetiță frumoasă, zise 
Teresa cu sinceritate, dar, ca domnişoară, ești și mai faimoasă. 

Celeste o îmbrăţișă din nou. Sierra lătră iarăși strident, iar 
Teresa fu recunoscătoare acestui moment de neatentie, fiindcă 
simţea că i se umpleau ochii de lacrimi. 

— Celeste, ea e Sierra, adăugă repede. Face gălăgie multă, 
dar nu a mușcat niciodată pe nimeni. Sper că nu ţi-e teamă... 

Dar Celeste era deja în genunchi, scărpinând-o pe Sierra după 
urechile mari și drepte, în vreme ce cățelul flutura din coadă, de 
plăcere. 

— Nu mi-o teamă de ea. Din secunda în care am zărit-o, mi- 
am dat seama că e un câine blând, zise Celeste, fericită, după 
care se aplecă și vorbi aproape de faţa cătelușei. Un căţel bun, 
prietenos și drăgă/aș, nu-i așa, Sierra? Câinele o linse pe nas, iar 
Celeste chicoti. 

— Sper că nu te superi că am venit așa, neanunţaţi. Jason 
Warner se apropie de Teresa, întinzându-i braţul. Când Teresa îl 
întâlnise ultima dată, era un bărbat frumos, de treizeci și doi de 
ani. Acum, la patruzeci de ani, părul său castaniu avea șuviţe 
încărunţite, iar liniile de pe frunte îi dădeau înfățișarea unui 
bărbat de cincizeci de ani. Era încă zvelt și cu alură puternică, 
ca și cum s-ar fi menţinut în formă prin exerciţii fizice, în vreme 
ce zâmbetul lui era plin de căldură. După ce Celeste ne-a 
surprins pe toţi vorbind iar... rosti Jason, și surâsul începu să-i 
tremure pe buze, de parcă l-ar fi copleșit emoția. El înghiţi în sec 
și încheie la repezeală fraza: Voia să te viziteze cât mai repede. 
lar bunica ei era... ocupată. 

Da, pun pariu, își zise Teri. Fay Warner era convinsă că Teresa 


VP - 145 


o înjunghiase pe Celeste și, chiar și după mărturia lui Byrnes, că 
el îi omorâse pe soţii Farr, întorcea capul în altă parte, atunci 
când o întâlnea pe Teresa, în centru orașului, la supermarket. 

— Așa că Celeste mi-a dat telefon la birou și am hotărât să 
luăm prânzul mai devreme. Ne-am hotărât așa, dintr-odată. Am 
dat telefon, dar suna ocupat. 

— Da, vorbeam la telefon, zise Teresa, fără să fie nevoie, 
după care adăugă: Dar nu-i nicio problemă. Sunt încântată s-o 
revăd pe Celeste. Pe amândoi, de fapt. 

Jason zâmbi din nou, dar nu mai fu nevoit să răspundă, 
deoarece Celeste arătă spre cal. 

— Cum îl cheamă? 

— Conquistador. Teresa se duse lângă Celeste, mângâind 
amândouă armăsarul respectiv. E al fratelui meu, Kent. Eu doar 
îi găzduiesc pe cai, dar cel negru, calul arab, Eclipse, Caesar și 
Cleopatra sunt ai mei. 

Celeste intră în fiecare boxă în parte, făcând cunoștință și 
mângâindu-i pe Captain Jack, pe Sir Lancelot, pe Bonaparte și pe 
cea mai nouă achiziţie, un cal care purta numele de Fantasia. În 
vreme ce fata vorbea și cu caii și cu Teresa în același timp 
aproape, Teri observă că felul de a vorbi al lui Celeste era mult 
mai tineresc decât cel al altor adolescenți care făceau cursuri la 
școala Farr Ficids. Teri ghici că, în ultimii ani, Celeste nu avusese 
parte de un contact social normal cu persoane de vârsta ei, de 
aceea se purta și vorbea ca și cum ar fi avut mai puţin de 
șaisprezece ani. 

— Cred că ești cea mai fericită fată de pe pământ fiindcă ai 
șansa să trăiești alături de toţi acești cai, îi spuse Celeste 
Teresei, după ce studie cu atenţie fiecare cal. Eu iubesc caii. 
Teri, unde e calul care stă într-un alt padoc, cel pe care m-ai 
lăsat să-l încalec mai demult? 

— Din păcate, a murit acum vreo doi ani. Surâsul lui Celeste 
dispăru imediat. Dar era bătrân, Celeste, și să știi că a avut o 
viaţă bună. Și mie îmi lipsește, e adevărat, dar veterinarul mi-a 
spus că a murit brusc și mai mult ca sigur fără dureri. Cred că 
venise vremea să plece de pe lumea asta. 

— O, zise Celeste, cu glas tremurat. Deci nu a fost rănit, ori 
ucis, ori ceva de felul ăsta. 

Nu, nu a fost ucis, reflectă Teresa. Nu, n-a fost ucis, așa cum 
s-a întâmplat cu mama ci și cu Hugh. 


VP - 146 


— Nu, nu s-a întâmplat nimic de genul acesta, o asigură 
Teresa pe fetiţă cu toată căldura. Nici măcar nu a fost bolnav 
înainte să moară. Părea obosit, atât. Apoi, într-o bună zi, s-a 
lăsat jos și nu s-a mai ridicat de acolo. E îngropat chiar aici, la 
fermă. Deasupra mormântului își întinde crengile un măr frumos 
înflorit, iar el are chiar și o piatră funerară. Îi duc flori la 
mormânt de fiecare dată de 7 august, ziua lui de naștere. 

Celeste avea aceeași înfățișare îndurerată. 

— Da, știu că fiecare ființă moare la un moment dat, dar nu- 
mi place deloc ideea asta. Insă, oricum, e drăguţ din partea ta 
că-i duci flori la mormânt. Anul ăsta pot să te ajut și eu? 

Teresa se uită rapid la Jason, care dădu din cap, aprobator. 

— Bineînţeles, Celeste. Cred că el ar aprecia gestul tău. 

Celeste se întoarse spre Gus și spre Josh, aceștia străduindu- 
se din răsputeri să pară ocupați, dar urmărind acea întâlnire 
tensionată dintre Teresa și Celeste. 

— Nu v-ar plăcea ca ei, caii, să trăiască veșnic? 

La început, Gus păru speriat, dar răspunse imediat: 

— O, de ce nu, sigur că ne-ar plăcea, nu-i așa, Josh? 

Josh aprobă ascultător. 

— Mmdaa. Pentru totdeauna. Dar, oricum, ei trăiesc mai mult 
decât... Teresa știu că urma să spună „câinii”, dar, se abținu, 
adăugând: Decât alte animale. 

— Da, știu. Celeste se opri și privi o secundă în zare. După 
care întrebă brusc: Teri, tu o mai ţii minte pe „Fulg de nea”? 

Teresa înţepeni, auzind numele veiozei pe care cineva o 
lăsase în fața ușii ei, o persoană care purta glugă, nu mai 
demult decât seara trecută. Incercă să se relaxeze și să 
zâmbească cu lejeritate. 

— Sigur că da. 

— Ce mi-ar plăcea s-o mai am pe „Fulg de nea”, zise Celeste, 
cu speranţă în glas. „Fulg de nea” și Yogi, ursuleţul meu, îmi 
purtau mult noroc. „Fulg de nea” mi-a arătat unde e cutia 
pentru jucării - cutia aceea în care m-am ascuns în noaptea în 
care mami a fost ucisă. Și Yogi m-a ajutat. Doctorul a declarat 
că dacă cuțitul acela n-ar fi intrat mai întâi în el și ar fi pătruns 
direct în corpul meu, aș fi murit. Dar pe Yogi l-am pierdut. A 
ajuns la lada de gunoi. 

Pe chipul lui Celeste apăru o undă de tristeţe, iar Teresa zise: 

— Îmi pare foarte rău pentru Yogi, dar cred că el e fericit că ți- 


VP - 147 


a fost de folos, că ţi-a salvat viaţa. 

— La fel spune și tati. Brusc, Celeste se uită cu atenţie la 
Teresa. Sper că „Fulg de nea” n-a dispărut pentru totdeauna, 
totuși. Avem nevoie de „Fulg de nea” ca să ne poarte noroc, mai 
ales acum. 

— Ahhh? Teresa fu uimită de vehementa neașteptată a fetei. 
Dar de ce avem nevoie de noroc mai ales acum? 

Celeste se apropie de Teresa, cu niște ochi imenși pe chipul 
palid, rostind, apăsat: 

— Pentru că creatura aia care a omorât-o pe mami vrea să 
mă ucidă și pe mine. Asta nu are legătură cu tine, dar tot vrea 
să mă omoare și să te ucidă și pe tine. 


VP - 148 


1. 


Toată lumea din grajd păru să înlemnească la auzul vorbelor 
lui Celeste. Cu toate că Teresa nici nu îndrăzni să se uite spre 
Celeste, mintea ei vâjâia de atâtea întrebări. Cine? De ce? De 
unde știi tu așa ceva? Dar nu îndrăzni să deschidă gura. Pentru 
că întrebările ar fi prins viaţă, într-un șir lung și terifiant. 

Jason rupse, în cele din urmă tăcerea, mergând lângă fiica sa 
și înconjurându-i eu braţul umerii încordaţi. 

— Draga mea, ce lucru dramatic și înspăimântător poţi să 
spui. Chiar crezi asta? 

— O știu, zise Celeste, cu hotărâre. 

Jason întrebă calm: 

— Cum de știi tu lucrul ăsta? 

— Moartea a vrut să mă ia și data trecută, dar Yogi și „Fulg de 
nea” nu i-au dat voie să mă găsească. Și nici Teri nu a lăsat-o. 
Știu că unii cred că Teri a încercat să mă ucidă - oamenii puteau 
să spună tot felul de lucruri în preajma mea, crezând că nu-i 
aud, fiindcă nu pot vorbi -, dar nu Teri m-a înjunghiat. E o 
tâmpenie! Teri nu a lăsat Moartea să mă ia. Așa că acum 
Moartea e furioasă și vrea s-o ucidă și pe ea. Asta e singura 
explicație. 

Teresa vorbi și ea: 

— Scumpo, tu ai fost înjunghiată de o persoană și poate că 
persoana aia a dispărut de mult de pe aici. Poate că a fost un 
străin care a intrat în casă în noaptea aceea, ori a fost vorba de 
cineva care s-a speriat și a fugit sau... 

Teresa nu-și mai găsi cuvintele, văzând cum Celeste scutura 
violent din cap. 

— Nu, Moartea e încă aici. Știu fiindcă am simţit un parfum, 
am auzit un zgomot și chiar am zărit o secundă un chip. Nu prea 
e clar, dar peste câteva zile, mi-l voi aminti mai bine. Da, sunt 
sigură... Ei, eu nu am vorbit atâta timp fiindcă nu voiam să 
vorbesc despre noaptea aceea. Toată lumea îmi punea întrebări 


VP - 149 


despre noaptea aceea, iar eu nu voiam să-mi amintesc. Am 
reînceput să vorbesc însă când mi-am dat seama că Moartea 
este încă aici. La început, m-am înfuriat pe mine însămi fiindcă 
vorbeam din nou. Apoi, m-am bucurat, deoarece trebuia să-ţi 
spun să fii foarte atentă, și trebuia să le spun asta și celor care 
ne vor în viață, ca să ne ajute. Celeste se uită mai întâi la tatăl 
său, după care se răsuci pe călcâie privindu-i pe Gus și pe Josh. 
Trebuie să aveţi grijă de Teri, că altfel va veni Moartea și o va 
lua! 

Zguduită până în adâncul fiinţei, Teresa se strădui să o 
asigure pe Celeste că va fi cât se poate de grijulie. Peste zece 
minute, se despărţi cu cordialitate de cei doi oaspeţi - Celeste și 
tatăl ei - care, alb ca varul și vizibil încordat, declarase că 
trebuia să se întoarcă la birou. După plecarea lor, Gus părea 
neliniștit, întrebând-o pe Teresa dacă fusese ameninţată și dacă 
avea vreun motiv să-i fie teamă. Ea îl minţi, spunându-i că nu 
avea nicio problemă, cu toate că nu era sigură dacă o crezuse 
sau nu, dar, înainte ca el să-i mai adreseze și alte întrebări, se 
îndreptă, în grabă, spre casă, în vreme ce Sierra o luase la fugă 
pe lângă ea, după care se învârti în jurul ei, încercând să o 
provoace pe stăpâna ei la un joc de-a urmărirea. 

După ce intrară în casă, Teresa închise cu hotărâre ușa în 
urma ei, o încuie, apoi merse direct în bucătărie, dându-i Sierrei 
să bea apă dintr-un bol, și își pregăti un pahar mare cu 
limonadă. Se duse în sufragerie și se trânti pe canapea, 
mormăind: 

— Oare ziua asta poate fi și mai rea de atât? 

Curând află că era posibil. 

Nici nu terminase limonada, că telefonul sună din nou. Cu 
mișcări nehotărâte, se ridică de pe canapea și luă receptorul de 
la aparatul care se afla lângă un balansoar. Inainte ca ea să 
apuce să spună ceva, Sharon o întrebă caustic: 

— Ei, ești mândră de tine? 

— Poftim? întrebă Teresa. Mândră de ce? 

— Pentru că aţâţi, pentru că te bagi și pentru că ai provocat și 
mai multe probleme între mine și soţul meu? 

— Dar eu nu am... 

— Tu nu ai făcut ce? Nu ai sărit la telefon ca să-i spui lui Kent 
că l-am luat pe Daniel mai devreme de la ora de echitație? Nu 
te-ai văitat, și nu ai mormăit, și nu l-ai umplut de nervi, 


VP - 150 


declarând că nebuna aia de cumnată-ta te-a jignit? 

— Sharon, îţi jur că nu asta a fost intenţia mea. Ştii că n-aș fi 
capabilă de așa ceva! 

— A, da? Hai să-ţi spun ce știu eu despre tine. Știu că 
întotdeauna ai apelat la ajutorul fratelui tău, că te-ai bazat pe el, 
chiar și în adolescenţă, provocând necazuri la voi acasă, atunci 
când sperai că va sări să-ţi ia apărarea în faţa lui Hugh, ceea ce 
Kent și făcea, și astfel Hugh l-a urât la fel de mult ca pe tine. 

Teresa simţi cum din adâncul sufletului îi urca încet-încet 
furia. 

— Nu știu dacă tata m-a urât pe mine ori pe Kent, dar dacă a 
făcut asta, nu a făcut-o din cauză că fratele meu, Kent, îmi lua 
uneori apărarea. Asta se întâmpla fiindcă tata chiar nu știa să 
iubească pe nimeni. Știa doar să corecteze și să intimideze. 

— Pe Wendy a iubit-o. 

— Nu este adevărat și tu o știi foarte bine! Sharon, ce e cu 
tine? Ești atât de furioasă pe mine doar pentru că i-am spus 
soţului tău că ați plecat mai devreme de la lecţia de echitație și 
nu mai ești în stare nici să privești limpede spre trecut? Pentru 
tata, Wendy nu a fost decât o jucărie sexy - cineva care-l făcea 
să se simtă mai tânăr și mai viril. lar biata Celeste nu a 
însemnat absolut nimic pentru el. Mama mea nu a însemnat 
nimic pentru el. 

— Şi nici tu nu ai însemnat nimic pentru el, așa că ai vrut ca el 
să simtă același lucru și pentru Kent. De-aia nu voia ca noi să ne 
căsătorim. De-aia Kent era gata să nu mai... o, n-are importanţă. 

— Nu, te rog să-ţi termini fraza. Teresa se simţi cuprinsă de 
un calm de gheaţă. De-aia era Kent gata-gata să nu... ce? Să nu 
se mai însoare cu tine? Adică gata să te părăsească, deși erai 
însărcinată? 

— Teresa! 

— O, nu mai face pe îngrozită, Sharon. Nu știu de ce credeți 
voi, tu și Kent, că nu și-a dat nimeni seama că tu erai gravidă cu 
Daniel când el te-a luat de nevastă. Oamenii știu să numere, ce 
Dumnezeu, și femeile nu pot naște la șase luni un copil în 
greutate de 3,5 kilograme. 

Teresa simţi că ar fi trebuit să pună capăt conversaţiei, dar 
stresul dimineţii părea că dezlănțuise valul de emoție pe care, 
de obicei, ea reușea să-l ţină în frâu, dar acum nu era în stare 
să-și țină gura. Închise ochii, auzindu-se vorbind mai departe pe 


VP - 151 


un ton tăios: 

— Faptul că fratele meu mi-a luat apărarea de câteva ori în 
fața tatii nu are nimic de-a face cu amenințarea tatii de a-l 
scoate definitiv pe Kent din testament, trecând Compania Farr 
Coal doar pe numele meu, zise ea mai departe. Tata voia s-o 
facă din cauza acelei idei ridicole că tu nu ești suficient de bună 
pentru Kent. Și nu uita că am spus ridicolă. In plus, Wendy 
plănuia ca Farr Coal să fie moștenită de copilul pe care ea avea 
să i-l dăruiască tatălui meu. Oricum, recunosc că fratele meu, 
Kent, și-a arătat colții în momentul în care tata a declarat că 
schimbă testamentul dacă el se va însura cu tine. Da, îl înțeleg 
pe fratele meu, zise în continuare Teresa, incapabilă să se 
oprească. Știu că el s-a străduit o viaţă întreagă să fie cel mai 
bun, ca să crească în ochii tatălui meu sau pentru a prelua 
compania. Când a văzut că i se ia morcovul pentru care se 
pregătise, pe care-l urmărise o viaţă întreagă, a izbucnit. 

— Teresa! Sharon se înecă iar. 

— Da, a făcut valuri. Nu știu de ce era Kent atât de țâfnos cu 
o lună înainte de moartea tatii, dar în seara zilei în care s-a 
născut Daniel, iar el a băut ceva mai multe pahare din șampania 
dedicată sărbătoririi evenimentului, a recunoscut ce-l amenința 
tata că face dacă el te lua de soție. Tata tăcuse presiuni, ţipase, 
ameninţase, dar Kent nu a făcut altceva decât să șovăie ușor, 
oricum, chiar și pentru atâta, Kent nu a putut să și-o ierte. 
Doamne, Sharon, Kent e și el om. Te iubește, dar... 

— lubește mai mult Compania Farr Coal? 

— Nu asta am spus, o puse Teri la punct, enervată la culme. 
Dacă te-ai calma și m-ai asculta câteva minute... 

— Pentru azi îmi ajunge. Poate că mi-ajunge pentru o viaţă 
întreagă. Ești la fel ca tatăl tău, Teresa. Ai aere de lider, te 
amesteci peste tot și provoci tot felul de necazuri. Tu crezi că 
totul îți aparţine, că toţi sunt supușii tăi. Ce ţi-ar mai plăcea să- 
mi distrugi familia! Nu m-ai plăcut niciodată și te-ai alia cu 
oricine ca să-mi ruinezi fericirea. Ei, dă-mi voie să te avertizez 
că nu-i va lua nimeni pe cei dragi de lângă mine. Nimeni, 
indiferent ce ar trebui să fac ca să împiedic una ca asta! 

Sharon închise telefonul cu zgomot. Teresa rămase câteva 
secunde cu receptorul în mână, prea șocată și prea zguduită ca 
să se miște. Inchise și ea telefonul, vru să sune din nou, dar 
realiză că Sharon avea nevoie de timp ca să se calmeze. Avea 


VP - 152 


nevoie de ceva mai mult timp ca să se calmeze, fiindcă ea nu 
era supărată pentru că soţul ei era furios pe ea pentru că-l luase 
pe Daniel mai devreme de la lecţia de echitație, ci era supărată 
pentru cele petrecute acum opt ani, înainte de cele două 
asasinate, când ea fusese tânără, îndrăgostită și însărcinată, 
gândindu-se că visul ei de a deveni doamna Kent Farr și mama 
mândră a fiului lor iubit se va destrăma, din cauza unui bărbat 
egoist, irascibil și extrem de crud, pe care lumea nu avea să-l 
regrete niciodată. 

Teresa nu putea s-o învinovăţească pe Sharon fiindcă avea 
astfel de resentimente și accese de furie când venea vorba de 
Hugh. La fel simțea și Teri. Ceea ce era rău era că Sharon o 
asemăna pe Teresa cu firea îngrozitoare a lui Hugh și punea pe 
seama Teresei tacticile lui de manipulare cele mai groaznice. Cu 
toate acestea, acum un an, își zise Teri, Sharon nu părea să fie 
de aceeași părere. Dar în secunda aceea, Teresa credea că 
Sharon începea s-o urască la fel de mult cum îl ura pe Hugh 
Farr. 


2. 


După-amiaza fusese una extrem de tristă pentru Teresa. În 
primul rând, pierduse una dintre cele mai bune eleve ale sale, 
pentru că se îndoia că doamna Bailey avea s-o mai lase 
vreodată pe Polly să reia lecţiile de echitație. După aceea, 
Sharon îi distinsese sufletul lui Daniel, luându-l cu forța de la 
lecţia pe care el o așteptase săptămâni întregi. Apoi Teri 
avusese o conversaţie lungă și supărătoare cu Kent. Pe 
neașteptate, Celeste trecuse pe la ea, ca să-i comunice că 
cineva le dorea amândurora moartea, chiar după atâta vreme. 
Ceea ce pusese capac la toate fusese telefonul scurt și înfiorător 
din partea lui Sharon, căreia-i declarase niște lucruri pentru care 
cu siguranţă Sharon nu avea s-o ierte în vecii vecilor. 

— Imi pusesem mari speranţe în ziua asta, zise Teri cu voce 
tare propriei imagini din oglindă. Ce dracu' s-a întâmplat, unde 
am greșit? 

Neputând să se detașeze de tot ce se întâmplase rău astăzi, 
Teresa avea obiceiul să disece conversațiile și întâmplările care 


VP - 153 


nu se desfășuraseră așa cum sperase, încercând să vadă cum și 
unde începuseră lucrurile să meargă aiurea, hotărâtă să 
descopere unde greșise, de se ajunsese acolo. In trecut, Mac o 
tachina pe marginea acestui obicei, spunându-i că nu era 
altceva decât o autoflagelare inutilă, dar ea nu fusese în stare 
niciodată să renunţe la a despica firul în patru. Cu siguranţă că 
nici în ziua asta haotică nu era capabilă să o facă. 

Restul după-amiezii Teresa și-l petrecu fâţțâindu-se prin casă, 
reflectând de nenumărate ori la conversaţia pe care o avusese 
cu Kent, după aceea la cea cu Sharon, gândindu-se că cei doi se 
vor certa în seara aceea foarte rău din cauza ei. Teresa își 
repetase iar și iar că vina nu-i aparţinea. Kent fusese cel care se 
interesase de lecţie. Ar fi trebuit să-l minta? Nu. Dar ar fi trebuit 
să-l lase să afle totul de la Daniel și de la Sharon. Adevărul ar fi 
ieșit la lumină, iar ea nu ar fi avut niciun amestec. 

Dar nu provocase probleme doar între Kent și soţia sa; cu o zi 
înainte îl insultase pe Mac, când el nu făcuse altceva decât să-i 
ofere tot ajutorul de care era în stare. Ce aiurea din partea ei să 
creadă, cu aroganță, că el avusese alte intenţii, mai mult decât 
să-i spună că-i pare rău că Byrnes încercase să atragă atenţia 
asupra lui și că el credea mai departe în ea Faţa îi ardea 
aproape ca focul la gândul că își închipuise că el voia să 
reînnoade povestea lor de dragoste. Se autoumilise și-l rănise și 
pe el. Doamne, își zise ea, îi declarase că însăși mama lui îl 
crezuse capabil de violenţă! 

Se simţea rău din cauza necazurilor pe care le pricinuise între 
Kent și Sharon, dar, oricât nu i-ar fi plăcut Teresei să admită 
acest lucru, suferea mult la gândul că-l rănise, probabil, pe Mac. 
Pe la ora opt seara, îi venea să moară de rușine din cauza a 
ceea ce-i spusese cu o seară în urmă. Faptul că trecea printr-un 
moment greu nu-i dădea dreptul să se repeadă astfel la el, se 
admonestă ea. 

— Va trebui să-mi cer scuze față de el, îi zise ea Sierrei, care o 
urmase cu loialitate în rătăcirile ei de după-amiază. Diseară mă 
duc la el, la club, ca să-i cer scuze! Ca apoi să adauge: Și nu mă 
va împiedica nimeni! 

După aceea. Teri se uită în jos la cățelușa loială și obosită, la 
căţelușa uimită și maronie, cu urechile mari ciulite, recunoscând 
că, în ultimele patruzeci și opt de ore, nu făcuse altceva decât 
să se lase copleșită și dărâmată de cele declarate de Roscoe 


VP - 154 


Byrnes. Ar fi putut foarte bine să ignore cele declarate de el. 
Carmen avea dreptate - Byrnes voia, pur și simplu, să atragă 
atenţia asupra lui în ultimele zile de viaţă. Și poate că, dacă era 
un tip inteligent, voia să sădească îndoială asupra persoanei 
care îi omorâse pe Wendy și Hugh Farr, ca să amărască viaţa 
celor care fuseseră consideraţi principalii suspecți. 

Ei, în cazul acesta, Byrnes chiar își îndeplinise dorinţa, se 
gândi Teresa, asta fiindcă ea îi permisese așa ceva. Ea, nu 
Byrnes, își pierduse controlul, și rănise sentimentele celorlalți 
fiindcă era înspăimântată și șocată. Acum, gândi Teri, trebuia să 
repare, măcar în parte, răul făcut. 

Işi luă repede rucsacul bej, își căută cheile înăuntru - jurând 
că a doua zi avea să arunce mulţimea de porcării care se 
strânsese acolo - după care o porni grăbită spre ușă. Se opri în 
momentul în care observă că Sierra o urma, privind-o cu ochii 
aceia plânși, fiindcă lipsa lesei era un semn că nu avea să plece 
împreună cu stăpâna. 

— Regret, dar în seara asta nu te pot lua cu mine, zise Teri. 
Dar promit să-ți aduc câteva bunătăți. 

Luna strălucea pe cerul gri-cenușiu, părând un cerc de argint. 
Mai devreme, auzise că pe la ora zece se prevedea o furtună, 
dar ea nu o simţi în aer. Caii reușeau, era convinsă, s-o simtă. Ei 
erau foarte sensibili la schimbările climatice. 

Teresa se duse direct la Club Rendezvous. Parcarea era mai 
mult decât plină, ba era foarte aglomerată, având în vedere că 
noaptea abia începuse, și mai era și o zi din mijlocul săptămânii, 
ceea ce dovedea că popularitatea clubului era destul de mare. 

Când cobori din mașină. Teri își dădu seama că ar fi fost bine 
dacă s-ar fi schimbat, dacă ar fi renunţat la blugi și la bluza 
turcoaz, pe care le purtase toată ziua, dar, când intră în club, 
observă că peste jumătate dintre clienţi purtau blugi. Era ușor 
de observat că atmosfera era cu siguranță mai relaxată decât în 
weekend, ascultându-l pe John Mayer care cânta „Waiting on the 
World to Chance”, o melodie care o învălui pe nesimţite. Merse 
la bar și întrebă de Mac. 

— E în biroul său, îi zise barmanul cel tânăr. Vreţi să-l chem? 

— Nu, sunt Teresa Farr, o prietenă. Știu unde e biroul. 

— Domnului MacKenzie nu-i place ca oaspeţii clubului să intre 
în biroul lui... 

Teresa se întoarse, aruncându-și privirea prin club, localizând 


VP - 155 


holul de lângă intrare și îndreptându-se apoi într-acolo. 

— Hei, domnișoară Farr, strigă barmanul. Nu aveţi voie să 
intraţi acolo. Domnișoară Farr... 

Ea trecu pe lângă ringul de dans, auzind din spate protestele 
barmanului. Ori renunțase să strige, ori vorbea cu Mac la 
telefon, în momentul în care ea ajunsese la capătul holului unde, 
cu multe vreme în urmă, ea și Mac plănuiseră să așeze biroul. 
Acesta se afla exact acolo. Dintr-un motiv pe care Teri nu-l 
putea identifica, se bucura în mod absurd pentru că Mac nu 
schimbase planurile iniţiale ale clubului, pe care le făcuseră 
împreună. Chiar dacă pe ușă fusese așezată o plăcuţă de alamă, 
pe care era scris PRIVAT, deasupra având notat numele lui, ea 
ciocăni de două ori, după care deschise larg ușa. Evident 
surprins, cu toate că avea receptorul în mână - la capătul firului 
aflându-se, fără îndoială, barmanul care îl anunţase că o femeie 
nerăbdătoare o pornise spre biroul lui Mac se ridică în picioare, 
iar Teresa zise rapid: 

— Îmi pare rău! 

El se holbă la ea o secundă, din spatele biroului de mahon. Pe 
trăsăturile lui dure și puternice nu se zărea nici urmă din surâsul 
cald de bun venit. Rămăsese, pur și simplu, nemișcat, îmbrăcat 
într-o pereche de blugi și o cămașă verde cu mâneci lungi, 
rulate până la jumătatea braţelor lui bronzate și puternice. Intr-o 
secundă, băgă de seamă părul negru care strălucea la lumina 
becului din tavan, ochii căprui-verzui licărind și bătând ușor în 
auriu, în vreme ce maxilarul îi era extrem de încordat. În cele 
din urmă, mormăi în receptor: 

— E în ordine, după care îl așeză în furcă. Rămase locului, în 
spatele biroului, privind-o fix. 

Teri închise ușa și începu apoi să vorbească foarte repede, 
aproape cu respiraţia tăiată: 

— M-am simţit îngrozitor toată ziua. Ei bine, la fel m-am simţit 
și aseară, după plecarea ta. A fost îngrozitor ce ţi-am spus. În 
seara aceea, mama ta chiar m-a sunat și mi-a spus că a fost 
concediată, după care m-a implorat să nu-ţi spun că tata m-a 
lovit și că a ameninţat că va merge la poliţie să te denunte, 
declarând că se teme de reacţia ta, dar ieri am lăsat să se 
înțeleagă că ea te credea un om capabil de o reacţie violentă... 

— Nu ai sugerat, ai afirmat, o întrerupse Mac, rece. 

— Da, am spus-o. Dar știu că ea nu credea așa ceva. Mama ta 


VP - 156 


se temea de o eventuală altercaţie fizică - că ai fi putut fi 
arestat pentru că l-ai fi atacat pe tatăl meu. 

— Și avea dreptate. Și dacă aș fi știut ce ţi-a făcut ţie, l-aș fi 
bătut măr. O merita cu vârf și îndesat. Dar eu nu meritam 
vorbele tale de ieri - din care se înțelegea că mama mea m-ar 
considera un ucigaș. E o lovitură sub centură, Teri, și nu-mi dau 
seama de ce, numai dacă nu cumva tu vrei să mi-o platești și azi 
pentru că m-am sărutat cu o altă femeie, pe vremea logodnei 
noastre. _ 

— Nu este adevărat! In capul lui Teri se aprinse parcă un 
senzor, forțând-o să mărturisească adevărul. Adică da, într-un 
fel, dar nu așa cum îţi închipui tu. 

— Poftim? Mac ridică dintr-o sprânceană. Dar de ce nu-mi spui 
chiar tu ce-mi închipui? 

— Mac, nu face lucrurile și mai dificile, te rog. Teresa simţi 
cum picături de transpiraţie se prelingeau din păr, în timp ce ea 
se apropie și mai mult de biroul lui, întinzând mâinile parcă în 
semn de rugă. Nu pot să-ți explic exact ce se petrece în mintea 
mea, dar... 

— Adică nu ai de gând să-mi explici cu exactitate ce-ţi trece 
prin minte. 

— Da, la naiba, nu o să-ţi explic chiar în secunda asta. Nu de 
asta mă aflu aici. Am venit să-mi cer scuze și să-ţi spun că sunt 
sigură, așa cum am fost sigură și cu opt ani în urmă, că mama 
ta nu te-a considerat un criminal. O, Doamne, dacă te-aș fi 
crezut un criminal, m-aș mai fi logodit cu tine, după numai un 
an? 

— Ooo, asta n-am de unde să știu, zise Mac încet, după care 
se aplecă peste birou, pe chip apărându-i o expresie sardonică. 
La urma urmei, ucisesem doi oameni pe care-i urai. 

Pentru o clipă, între ei se lăsă o liniște mocnită, înainte ca Teri 
să se aplece deasupra biroului și să-l lovească pe Mac peste 
obraz. Având în vedere poziţia ci, palma aceea nu fusese 
altceva decât un plici neînsemnat, dar ochii căprui ai lui Mac se 
deschiseră larg din cauza surprizei, iar el își duse mâna la obraz. 
Teresa se răsuci pe călcâie și ieși în fugă din birou. În vreme ce 
traversa alergând coridorul, îl auzi strigând: 

— Teri! Stai! 

Dar ea nu se opri. 

In câteva secunde, sau cel puţin așa i se păru ei, fu în mașină, 


VP - 157 


ieșind deja din parcare. Cu toate că voia să se uite doar drept 
înainte, privirea îi alunecă doar o clipă - și îl observă pe Mac, 
care stătea în faţa intrării de la Club Rendezvous, ţinându-și 
palma mai departe pe obraz, având pe chip o expresie șocată și 
încordată. 


3, 


Teresa conduse orbește și cu furie, ieșind din parcare, dar, 
abia când ajunse la jumătatea drumului care ducea spre oraș, 
realiză că avea pielea acoperită cu broboane de sudoare rece. 
Condusese cincisprezece kilometri, depășind limita de viteză. 
Incetini brusc, inspiră adânc de câteva ori, simțind o lacrimă ce-i 
aluneca pe obrazul drept. O șterse cu podul palmei - un gest 
care-i aminti de un Daniel foarte supărat, din momentul în care 
fusese luat cu folia de la ea de acasă și de la padoc - și o altă 
lacrimă apăru pe obrazul ei. 

Îl pocnise pe Mac. Îl lovise drept în faţă! Nu mai făcuse așa 
ceva și era oripilată. Fusese furioasă și uimită la culme în 
secunda în care tatăl ei o lovise, cu opt ani în urmă, iar ea 
procedase acum la fel ca el! Oare nu era cu nimic mai bună 
decât Hugh Farr? Oare înclinația asta de a lovi și a răni era 
ereditară? 

— O, Doamne, mormăi ea cu voce tare, sfâșiată de ceea ce 
făcuse. Se dusese la Mac să-i ceară scuze. Ah, ce mai scuze! 
mormăi ea iar. Mai întâi îi spui că mama lui nu a avut încredere 
în el, după aceea îl pocnești. Are noroc că ați rupt logodna până 
să-i provoci cine știe ce rană serioasă. 

Teresa deschise radioul exact la momentul potrivit, auzind-o 
pe crainică anunțând că, din cauza furtunii ce se apropia, 
intensitatea vântului era în creștere. Ea introduse un CD în 
aparat, după care porni muzica, deoarece reușea, de obicei, să 
o calmeze și să-i îndepărteze mintea de la probleme. Conduse o 
vreme în liniște, dându-și seama că mai avea puţin până acasă. 
In stânga drumului, erau o farmacie și o bancă, iar în dreapta 
apăru, în cele din urmă, cimitirul. În faţă se zăreau luminile 
puternice ale unui magazin alimentar. Uitându-se la indicatorul 
de benzină, observă că mai avea foarte puţină. În afară de asta, 


VP - 158 


îi promisese câteva bunătăţi Sierrei. 

Teri parcă în apropierea magazinului, trăgând mașina lângă o 
pompă de benzină. Mâinile îi tremurau în timp ce scoase 
furtunul de la locul lui și îl introduse în orificiul special al 
rezervorului. Vizavi, două adolescente, într-un automobil ceva 
mai vechi, făceau gesturi largi, rânjind sau dându-și capul pe 
spate și râzând în hohote. În cele din urmă, în mașină se urcară 
doi adolescenţi și, judecând după chiotele care urmară după ce 
împărţiră paharele cu coca-cola, Teresa ghici că cineva le făcuse 
rost de niște băutură. Un bărbat rotofei și cu început de chelie, 
cu cel puţin treizeci de ani mai în vârstă decât Teri, trecu repede 
prin dreptul ei și-i strigă: 

— Ce bine arăţi în seara asta, scumpo! 

— O, mulțumesc, dulceaţă, zise ea amabil. Ce-ţi fac soţia și 
copiii? În dreptul lor se opri un SUV ca vai de el, la volanul căruia 
se afla o femeie care părea foarte grăbită, urlând la cei cinci 
copii ce se agitau în spate. 

O pală de vânt aspru răscoli părul Teresei, dându-i-l peste 
față, iar ea își aminti de crainica de la radio care anunţase o 
creștere a intensității vântului. Își dădu părul după urechi, 
simțindu-se atât de obosită, de fragilă și de supărată, că nici nu 
mai avea chef să umple rezervorul. După aceea, ca și cum 
vreun sfânt i-ar fi citit gândul, pompa sări automat din rezervor. 
Rezervorul se umpluse, în sfârșit. 

Oftând recunoscătoare, intră în magazin, alese două conserve 
din mâncarea preferată a Sierrei, și un pachet cu rulouri de vită, 
altă mâncare preferată a cățelușei, luând și un tub de frişcă 
pentru cafeluța sa de dimineaţă, și se așeză apoi la o coadă 
neobișnuit de lungă. Se pare că în seara aceea, cei care se 
deciseseră să nu meargă la Club Rendezvous aleseseră să intre 
la magazinul Speedway. În momentul în care ajunsese la casa 
de marcat, adăugă și o pungă de M&M și un tabloid. 

Și acum? își zise Teresa, după ce ajunse în mașină. O seară 
petrecută în faţa televizorului? Ori citind ceva? Ascultând 
muzică sau bând un păhărel? Un joc cu Sierra? 

Încadrându-se din nou pe șoseaua care ducea spre casa ei, 
simţi cum vântul se întețește, aplecând crengile smochinilor, 
măturând pământul, în vreme ce o pisică albă și durdulie îi tăie 
calea, traversând pe partea opusă a drumului. Puse frână pentru 
a evita pisica, după care ridică privirea spre cer - acesta avea o 


VP - 159 


nuanţă pământie din cauza norilor ameninţători și cenușii care 
se înghesuiau unii în alții, venind dinspre vest. 

Teresa știa că foșnetul ierbii și al frunzelor va da cailor o stare 
de agitaţie. Gus și Josh erau niște îngrijitori foarte pricepuţi când 
era vorba să-i calmeze armăsarii. Aplecându-se, zări cabana lui 
Gus și a lui Josh, uitându-se să vadă și luminile de la ferestre și 
SUV-ul lor vechi, dar în clipa aceea pe șosea apăru ceva. 

Teresa apăsă tare pe frână. Farurile păreau că luminează o 
siluetă înaltă care purta o haină lungă, neagră. Impermeabilul 
acela lung se învolbură, iar silueta se roti într-o parte și o privi 
atent. Teri zări un chip palid și doi ochi larg deschişi - niște ochi 
albaștri, înconjurați de niște cearcăne mari - după care părul 
negru îi acoperi obrajii precum un voal. Pe neașteptate, apariţia 
aceea alergă spre pâlcul de arbori de pe partea stângă a 
drumului, dispărând în noapte. 

Timp de câteva secunde, Teresa rămase ca vrăjită în mașină. 
Nu, nu se poate, își zise ea. Era un vagabond. Era un puști care 
căuta un adăpost împotriva furtunii. Nu, nu era posibil... 

Teri aproape că smulse centura din dispozitiv, ieșind repede 
din mașină. 

— Hei, cine ești? strigă ea cu o voce tremurată. 

În vreme ce crengile foșneau aplecându-se la pământ, iar ea 
auzi primul tunet care pocnea în depărtare, simțind o senzaţie 
stranie în măruntaie, ca un val uriaș și îngheţat care o copleșea, 
strigă cu o disperare necontrolată: 

— Mamă! Mami, vino aici! 


VP - 160 


XI 


1. 


Teresa rămase pironită în diurn, privind la pâlcul de copaci, 
unde dispăruse silueta stranie, dorindu-și, dar și temându-se s-o 
urmărească pe ființa aceea despre care credea că era posibil să 
fie mama ei. Mintea îi fu invadată de tot felul de gânduri. Dacă 
mama ei era în viaţă? De ce se întorsese după opt ani de zile? 
Oare auzise și ea declaraţia lui Roscoe Byrnes că nu el fusese 
cel care-i ucisese pe Hugh și Wendy Farr, dându-și seama că 
Teresa va fi din nou considerată suspectă? Dar dacă Marielle era 
autoarea asasinatelor, avea ea destul discernământ, voință și 
putere ca să-și apere fiica? Venise acasă ca să facă o 
mărturisire? 

Nu, își zise Teresa, cu hotărâre. Mama ei era moartă. Trebuia 
să fie moartă. Nu putea să fi dispărut așa, deodată, de pe faţa 
pământului timp de opt ani. Nu, nu era posibil. Sau era? Cât de 
greu era să-ţi asumi o nouă identitate? După cum știa toată 
lumea, Marielle nu luase cu ea bani sau cărți de credit atunci 
când dispăruse. Nu avusese cum să utilizeze cărţi de credit fără 
să i se dea de urmă. Era posibil ca cineva să-i fi dat o sumă 
suficient de mare de bani, astfel încât să plece departe de Point 
Pleasant? Dar cum rămânea cu actele de identitate? Marielle 
avea nevoie măcar de un certificat de naștere, de un permis de 
conducere, de un număr de la carnetul de asigurat. Dată fiind 
starea în care se afla în momentul comiterii asasinatelor, cu 
siguranţă nu reușise să și le procure singură. Probabil că o 
ajutase cineva. Dar cine? Era evident că fusese vorba de cineva 
care ţinea foarte mult la ea. 

În timp ce vântul se întetea, răvășind părul Teresei, 
înfiorându-i pielea pe sub bluza subţire de bumbac, ea realiză că 
stătuse afară în ultimele cinci minute. Farurile străpungeau 
întunericul, drept înainte, luminând drumul, într-un fel de 
eliberare deplină, lipind lumina de copacii care străjuiau drumul. 
Chiar dacă persoana care fugise între arbori, căutând adăpost, 


VP - 161 


făcea zgomot alergând, Teri nu reușea să audă nimic din cauza 
foșnetului de frunze și de crengi care se unduiau, lovindu-se 
unele de altele, și, pe alocuri, trosnind. Picăturile reci și 
apăsătoare ale ploii începură să o deranjeze. Nehotărâtă, dar 
trăind în același timp o senzaţie de ușurare, Teresa se urcă, ușor 
buimacă, în mașină, îndreptându-se spre casă. 

Își parcă Buick-ul în garaj, după care apăsă pe butonul 
telecomenzii care încuia automat ușa. Ușa grea a garajului se 
închise în urma ei cu un pocnet liniștitor. Încă tremurând, Teresa 
deschise ușa care ducea din garaj spre un mic coridor care se 
afla chiar lângă bucătărie. Sierra auzise scârțâitul ușii de la 
garaj, așa că era deja în așteptarea lui Teri, mișcându-și coada 
dintr-o parte în alta, lătrând zgomotos, exprimându-și astfel 
bucuria. Simţind starea de spirit a stăpânei sale, cățelușa se mai 
liniști totuși puţin. 

— Bravo, îi strigă Teresa. Acum nu pot să mă joc cu tine, dar 
nu am uitat de bunătăţile promise. Scoase rulourile de vită din 
punga de cumpărături, rupse repede pachetul, aruncându-i 
câteva pe jos. 

Pe când Sierra se aruncă bucuroasă asupra mâncării, Teresa 
se duse la intrarea în casă, aprinzând cele trei lumini puternice, 
montate în plafon, chiar deasupra terasei. Dealul care pornea 
din dreptul casei, coborând spre câmp, prinse viaţă deodată. 
Imaginea ploii pe firele de iarbă nu era cine știe ce, se gândi ea, 
dar, cel puţin, terenul din faţa ei era gol, nu dezvăluia prezența 
niciunei alte fiinţe umane - cineva îmbrăcat într-un impermeabil 
negru, lung, cu glugă. 

Teri trase adânc aer în piept și, după ce se asigură că ușa de 
la intrare este încuiată și cu zăvorul tras, se îndreptă, cât de 
stăpână pe ea era în stare, spre telefon. La celălalt capăt, Kent 
răspunse, cu o voce aspră și furioasă: 

— Kent, reuși Teresa să spună. Kent... 

— Teri? Dacă Sharon e cumva acolo, dă-mi-o și mie la telefon, 
chiar în secunda asta, îi ceru el. 

Cererea lui o luă prin surprindere. Pentru câteva secunde, 
Teresa rămase complet nedumerită, după care mintea începu 
să-i funcţioneze din nou. 

— Sharon nu e aici. Ce s-a întâmplat? Daniel e bine? 

— Nu, Daniel nu e bine. Kent inspiră profund. Eu și Sharon ne- 
am certat - o, la dracu', pe cine păcălesc eu aici? - eu și Sharon 


VP - 162 


ne-am certat rău de tot fiindcă l-a luat pe Daniel de la ora de 
echitație. 

— Kent, nu trebuia să-ţi spun... 

— Tot aș fi aflat. Ideea e că a plâns toată ziua fiindcă a fost 
dezamăgit că nu și-a terminat lecţia - a plâns până i s-a făcut 
rău, a avut grețuri, iar eu nu am să permit ca fiul meu să aibă 
probleme de sănătate fiindcă mama lui îl protejează exagerat de 
mult. 

— Îmi pare rău, zise Teri, automat. 

Kent continuă: 

— Sharon l-a transformat într-un copil nevrotic. Și, colac peste 
pupăză, e furioasă pe tine pentru că mi-ai povestit că ea l-a luat 
mai devreme cu o jumătate de oră de la lecţie. 

Teri tăcu un moment. Toată ziua se admonestase că nu ar fi 
trebuit să se implice și mai mult în conflictul dintre Kent și 
Sharon. Deja o enervase pe Sharon și, indiferent ce ar fi spus 
Kent, Teri știa bine că era parțial vinovată pentru cearta, în mod 
cert oribilă, dintre fratele și cumnata ei. 

— Poate că rezolvaţi problema dacă discutaţi despre asta, nu 
dacă vă certaţi, zise Teresa, precaut. 

— Sharon nu discută. Ea urlă pur și simplu! Teri ar fi vrut să-i 
spună lui Kent că și el se descurcă foarte bine la capitolul urlete, 
dar știa că nu era momentul pentru a-i sublinia defectele care-l 
caracterizau. Ei, cred că s-a dus acasă la tăticu', își dădu cu 
părerea Kent. El e iniţiatorul necazurilor dintre noi. Dacă Gabe n- 
ar fi răsfățat-o atât de mult pe Sharon, ea nu ar mai crede că 
totul trebuie să se petreacă după voia eí. Nu-și dă seama că am 
și eu ceva de spus în privința educării lui Daniel, pentru că nu-l 
consideră ca fiind fiul nostru, ci fiul ei! 

— Cred că, de data asta, purtarea ei se datorează mai mult 
mie, și nu neapărat faptului că a fost răsfăţată, se aventură Teri, 
în cele din urmă. Da, e adevărat că față de Daniel e hipergrijulie, 
dar, sincer, cred că îi e foarte teamă să-l știe în prezența mea, 
pentru că ea nu a fost niciodată convinsă că eu nu i-am omorât 
pe tata și pe Wendy, iar bomba de ieri a lui Roscoe Byrnesnua 
făcut decât să înrăutăţească lucrurile. 

Kent inspiră cu putere. 

— E... ridicol! Sharon nu poate să creadă... așa ceva. 

Respirația aceea, tonul, ezitarea îi dăduseră de înțeles lui Teri 
că atinsese un punct sensibil. Sharon nu mai era sigură de nimic 


VP - 163 


și își exprimase îndoiala și în faţa lui Kent, care încerca acum, 
stângaci, să-și mângâie sora. 

— Ei, poate că e ridicol, zise Teresa, de dragul lui Kent. 

— Da, răspunse Kent prompt, cu o undă de ușurare în glas. 
Dar hai să nu mai vorbim despre Sharon, pentru moment. Teri, 
când ai sunat, păreai necăjită, dar nu te-am lăsat decât să-mi 
rostești numele, ca apoi să mă apuc să-ţi debitez propriile mele 
necazuri. la spune-mi - /a tine acasă care-i problema? 

— Ei... Teresa își pierduse brusc curajul, iar acum regreta că îl 
sunase pe fratele ei, mai ales că era deja preocupat de altceva 
și, în afară de asta, ar fi considerat-o nebună. 

— Ei, ce? Vocea lui Kent deveni mai blândă. Da, știu că tu 
crezi că ai greșit că mi-ai dat telefon, și mai ales după ce m-am 
certat cu Sharon. Dar eu și Sharon ne certăm destul de mult și, 
până la urmă, rezolvăm, așa că nu te mai simţi vinovată ori 
răspunzătoare. Și să știi, Teri, că, cu toate că ești cea mai 
puternică și cea mai independentă femeie pe care am cunoscut- 
o în viaţa mea, eu tot fratele mai mare am rămas, așa că, te 
rog, spune și tu acum ce ai de spus. 

— Bine. Ești tare drăguţ, Kent, Dar să nu mă întrerupi. Mă 
întrerupi mereu și asta îmi dă o stare de... 

— Nu te voi întrerupe, declară Kent. 

— Bun, fie ce-o fi. 

Kent oftă iar. 

— Da, ai dreptate, zise el, apărându-se. Promit să nu scot o 
vorbă până ce nu-mi dai tu voie. 

— Ar fi pentru prima dată, mormăi Teri, sec, dar hai să încep. 

Teresa îi povesti cele petrecute mai devreme, lăsând la o 
parte povestea cu Mac și cu Clubul Rendezvous, după aceea Îi 
mărturisi că o luase pe drumul spre casă, chiar înainte ca vântul 
care prevestea furtuna să se înteţească. 

— Copacii se aplecau până aproape de pământ, iar eu 
conduceam încet. Brusc, mi-a apărut cineva în faţă - o persoană 
înaltă și slabă, care purta un impermeabil negru cu glugă. l-am 
zărit chipul o secundă, înainte ca vântul să-i aducă tot părul pe 
față. La un moment dat însă am văzut foarte clar - atât cât mi-a 
permis vremea, de fapt, zise Teresa sincer. Persoana avea un 
ten palid, niște ochi parcă adânciţi în orbite - ochi albaștri, de 
asta sunt chiar sigură - și un păr negru, lung, des și drept, la fel 
ca mine. 


VP - 164 


Teri se opri o clipă. 

— Fiinţa aceea se uita direct la mine, dar apoi a dispărut în 
păduricea de lângă șosea. Am coborât din mașină, dar nu am 
urmărit-o. Nu am avut curaj. Dar, Kent, știu pe cine am văzut în 
seara asta. Era mama! 


2. 


Teresa se chirci în ea însăși. Kent ori avea să declare că era 
posibil ca ea să fi văzut-o pe mama lor, ori avea să spună că era 
nebună și pusă pe șotii, bătându-și joc de ea. Dintr-un motiv 
anume, ea nu-și luă ochii de la ceasul de pe polița căminului, un 
ceas luat la mâna a doua. După treizeci de secunde, Kent rosti 
încet: 

— Teri, unde spuneai că ai văzut-o pe mama? 

Ea închise ochii. Vocea fratelui ei era șoptită și calmă, era 
glasul acela pe care-l folosești când te adresezi unui bolnav 
psihic. 

— Pe drumul de lângă casa mea, așa am spus, rosti ea cu 
voce ridicată. A fugit înaintea mașinii. Era să dau peste ea. 

— Și după aceea a fugit. 

— Da. A fugit imediat în pâlcul de copaci de la marginea 
drumului. 

— Și tu nu te-ai dus după ea? 

— Nu. 

— Păi, de ce nu, dacă erai convinsă că era mama? 

Intrebarea aceea o lovi în plin. Ce putea să spună? Că îi era 
teamă că, dacă nu era Marielle, ar fi fost dezamăgită? Nu, Kent 
nu era omul subtilităţii și al ambiguităţilor. Motivele pe care le 
avusese Teresa ca să nu urmărească persoana aceea nu l-ar fi 
convins pe Kent. 

— Totul s-a petrecut foarte repede, zise ea, încercând să pară 
stăpână pe sine. Eu eram tot cu piciorul pe frână, temându-mă 
să nu o lovesc, și, în secunda aceea, i-am zărit chipul. Furtuna 
stătea să înceapă și am coborât din mașină. Am strigat-o, dar nu 
mi-a răspuns... 

Incă o pauză, după care Kent zise: 

— Teri, ştii că, dacă ai fi fost într-adevăr convinsă că ai văzut- 


VP - 165 


o pe mama, ai fi urmărit-o, indiferent cât de surprinsă ai fi fost 
sau oricât de tare ar fi plouat. Acum, ori nu ai văzut pe nimeni... 

— Ba da! 

— Bine. Liniștește-te! Teri strânse din dinţi. Ai văzut pe 
cineva, dar, indiferent de ce-ţi spui tu acum, știi, din instinct, că 
e posibil să nu fi fost mama și că puteai să te pui în pericol, 
urmărind ființa aceea... fiinţă... femeie, ce-o fi fost ea. 

— Mama, zise Teri, cu încăpățânare. 

— Nu, Teri. Poate că semăna cu mama noastră, deși eu nu 
prea cred că cineva care semăna cu ea ar fi apărut brusc în fața 
mașinii tale, ca apoi să dispară, dar nu era mama. Adolescenţii 
vagabonzi obișnuiesc să hoinărească în serile calde de vară. 
Poate că parbrizul tău era cam încețoșat. Sau poate că te 
gândeai la mama. Ori... în fine... ai băut ceva? 

Ultima întrebare o transformă pe Teresa într-o stană de 
piatră. 

— O, am băut toată seara. Eram beată criță. Cred că până 
acasă am accidentat cinci persoane. Mâine, vei citi despre toate 
în ziar. 

— Hei, Teri, zise Kent, cu o voce mult prea răbdătoare, cea pe 
care o folosea în conversațiile cu Daniel, nu reacţiona așa. Nu te 
supăra! 

— Ba, dacă am chef, mă supăr! Teri își dădu scama repede că 
vorbise exact ca un copil. Nu era de mirare că fratele ei, Kent, îi 
vorbea ca și cum ar fi fost fiul lui. Uite, cineva a apărut în fugă în 
fața mașinii - cineva îmbrăcat într-un impermeabil negru, lung și 
cu glugă, cineva care era la fel de înalt și de slab ca mama, care 
avea trăsăturile feţei ca ale mamei, care avea ochii mamei și 
părul lung, la fel ca al mamei. Am văzut asta clar în lumina 
farurilor. Apoi, persoana a fugit și s-a ascuns printre copaci. Te- 
am întrebat, pur și simplu, care-i părerea ta. Nu trebuie să fii 
nici sarcastic, nici să te porţi de parcă ai avea de-a face c-o 
nebună. 

— Teri, eu nu spun că ești nebună, dar când ai sunat, ai zis că 
ești sigură că ai văzut-o pe mama, care a alergat în fața mașinii 
tale, nu ai spus că ai văzut pe cineva îmbrăcat într-un 
impermeabil negru, lung și cu glugă, care apoi s-a făcut nevăzut 
printre copaci. Și încă ceva, nu m-ai întrebat ce părere am. Ai 
spus clar că ai văzut-o pe mama, pe care nu am văzut-o sau 
despre care nu am auzit nimic de opt ani de zile, și la fel și 


VP - 166 


poliţia. Ca atare, nu cred că ai dreptul să te înfurii pe mine 
fiindcă sunt sceptic. 

Era adevărat ce spunea Kent. Și, în plus, aveai impresia că 
citează dintr-o carte destinată persoanelor isterice. Teresa era 
furioasă, dar, fir-ar să fie, nu avea de gând să se certe în 
continuare cu fratele său și să-l lase s-o trateze ca pe o instabilă 
psihic sau ca pe una care își imagina tot felul de chestii. 

— Nu mai contează! Fu surprinsă de tonul rece al vocii ci, în 
comparaţie eu bubuitul inimii. Ai dreptate. Probabil că n-a fost 
decât un adolescent. La fel ca cel care a lăsat-o, aseară, pe 
„Fulg de nea”, își zise ea, ușurată că în dimineaţa aceea se 
concentrase mai mult asupra calmării lui Sharon, în loc să-i 
mărturisească că-i lăsase cineva la intrare veioza lui Celeste, un 
mesaj Morse, pe care Sharon l-ar fi transmis de îndată lui Kent, 
atunci când el i-ar fi reproșat că-l luase pe Daniel mai devreme 
de la ora de echitație. Probabil că m-am gândit la mama și de 
aceea mi-am lăsat imaginaţia să zboare. 

— Eşti sigură? 

— Ooo, da, acum mă simt mult mai bine, minți ea. 

— Eu nu sunt prea sigur de asta, Teri. Tu nu prea pari... 
Cineva bătu la ușa Teresei, iar ea aproape că ţipă. 

— Ce-i asta? întrebă Kent. 

— La ușă... Stomacul Teresei se făcu ghem, iar ea strânse 
receptorul între degete. Cineva a ciocănit la ușă... 

— O, Doamne, parcă vor s-o dărâme! strigă Kent la urechea 
ei. Băieţii aceia mai sunt acolo? 

— Nu... nu mai sunt. 

Brusc, ea auzi vocea familiară, puternică a lui Mac MacKenzie, 
vocea care semăna cu o sirenă atunci când o striga, indiferent 
cu ce ocazie. 

— Teri, vino la ușă! Teri, eu sunt - Mac. 

— E Mac MacKenzie? întrebă Kent poruncitor. 

— Teri, deschide ușa! Unul dintre caii tăi este liber. Zici că a 
înnebunit... 

Unul dintre cai? Liber? A/lergând? Teresa își dădu seama că îl 
speriase ceva, așa că frica ei se risipi ca prin farmec. 

— Unul dintre cai a păţit ceva, Kent, zise ea. Trebuie să plec. 

Kent punea tot felul de întrebări în clipa în care ea trânti cu 
zgomot receptorul în furcă. Sierra lătra deja la ușă. Mai târziu, 
Teresa își zise că fuseseră un cuplu înfricoșător - cățeaua care 


VP - 167 


lătra tare în semn de apărare, sărind, iar Teri cu ochii larg 
deschiși și legănându-se - în clipa în care deschise ușa, iar Mac 
care stătea ud leoarcă în ploaie, cu pumnul ridicat, pentru a 
ciocăni încă o dată. Teresa se retrase pentru ca pumnul lui să n- 
o nimerească, iar el intră cu pași mari în încăpere. 

— Doamne, eram gata să te pocnesc! bubui Mac. 

— Calul! ţipă Teresa, pe deasupra lătratului agitat al Sierrei. 
Care cal a scăpat? 

— L-am văzut bine o singură dată. Cred că cel mare și 
negru... 

— Eclipse! oftă Teresa. 

— Se învârtea în jurul padocului cu lanţuri - sau cum îi ziceți 
voi. Părea scos din minţi. 

— Este calul meu. Teri se duse să-și ia o haină de vânt, 
agăţată în cuierul-pom de lângă intrare. Gus și Josh încercau să 
o prindă? 

— Gus și Josh? 

— Angajaţii mei. 

— Nu era nimeni acolo. Doar calul. Teri trecu repezindu-se pe 
lângă Mac, pe terasa udă de ploaie. Hei, doar nu te duci să 
prinzi singură calul! explodă Mac. 

— Nu. O să mă ajuţi tu. 

— Să te ajut! Habar n-am cum... 

Mașina lui Mac era afară, pe alee, cu motorul pornit, farurile 
aprinse străpungând întunericul. 

— Du-mă la grajd, strigă Teresa, în vreme ce el o urmă la 
mașină. Să mergi încet, dar când ajungem acolo, să lași farurile 
aprinse. 

Teresa mătură cu privirea câmpurile ce se deschideau în faţa 
grajdului. Casa familiei Gibbs avea luminile aprinse, dar grajdul 
era cufundat în întuneric. Nu reușea să înţeleagă. Dacă Eclipse 
scăpase din mâna lui Gus sau Josh, atunci de ce nu încercase 
niciunul dintre ei să o prindă? Să o fi scăpat-o ei? Eclipse nu era 
prea cuminte, dar nici nărăvașă nu era. Ba, mai mult, i-ar fi fost 
teamă să fugă așa, la întâmplare... 

Ei, până în seara asta. Teri făcu ochii mari când își văzu calul 
negru, un pursânge arab, alergând liber pe iarba udă, 
apropiindu-se periculos de mult de marginile padocului din 
lanţuri, dând din capul ca de ebonită în ploaia aceea grea care 
cădea necontenit. 


VP - 168 


— Doamne, mormăi Teri. Uite-o acolo, Mac. Oare ce a apucat- 
0? 

— Pe mine mă întrebi? Întrebarea lui ar fi putut să pară rea, 
dar nu era. Teresa își dădu seama că, în afară de faptul că Mac 
nu se pricepea la cai, era aproape la fel de șocat ca și ea, 
uitându-se la calul acela superb care alerga de colo-colo, cuprins 
de panică - o panică ce se putea încheia cu un picior fracturat 
sau mult mai rău, dacă se lovea de gard. Oare ce-ar trebui să 
facem? 

— Nu te agita, îi zise Teresa, în vreme ce se apropia încet- 
încet de grajd. Să nu ţipi la ea, ordonându-i să stea pe loc. Mă 
duc înăuntru să iau un căpăstru. 

Alergară spre ușile mari de la grajd, una dintre ele fiind parţial 
deschisă. Pe Teresa o cuprinse frica. Gus și Josh nu ar fi lăsat 
niciodată ușile deschise, mai ales că se anunţa o noapte cu 
furtună, iar caii se presupunea că vor fi nervoși. Ba, mai mult, 
Teri știa că, în nopţile cu furtună, unul dintre ei obișnuia să 
doarmă acolo, pentru a calma vreun cal care devenea agitat sau 
neascultător. In seara asta însă nu era nimeni. Grajdul era într- 
un întuneric de nepătruns, iar singurele zgomote care se auzeau 
erau cele ale cailor care fornăiau sau dădeau agitaţi din copite. 

Teresa se uită la Mac. 

— Știu că nu te omori cu caii. Poţi să mă aștepți aici, sub 
copertina de la intrare. 

Mac o privi, clătinând din cap, iar stropii săriră în toate părţile 
de pe părul său ud. 

— Nu te las să intri singură în grajdul acela întunecat. În 
sufletul ei, Teresa se simți ușurată, cu toate că nu ar fi arătat-o 
niciodată. Prezenţa masculină și impunătoare a lui Mac o făcea 
să se simtă mai puternică și mai calmă, cu toate că habar nu 
avea să potolească un cal care scăpase și alerga liber. În afară 
de asta, eu nu urăsc caii. Pur și simplu nu știu nimic despre ei. 

Mac o apucă de braţ. Gestul pani firesc, ca și cum ar fi făcut-o 
în fiecare zi, iar ea simţi cum frica i se mai potolește puţin. După 
care Teresa intră în grajdul acela uriaș, cu tavanele înalte de 
aproape cinci metri, și înţepeni brusc. Simţea tensiunea din 
atmosferă, în timp ce caii fornăiau, se agitau, loveau cu 
picioarele în pereţii boxelor. Fii calmă, își zise ea, aprinzând 
becurile cu vapori de mercur. Erau mult mai puternice decât 
becurile fluorescente, așa că le aprinse unul câte unul, astfel ca 


VP - 169 


lumina lor puternică și bruscă să nu-i sperie și mai rău pe cai. 

— Ce ar trebui să fac? șopti Mac. 

— Nu trebuie să vorbești în șoaptă, ci doar să vorbești încet, 
mormăi Teresa. Și nu te uita în ochii cailor. Asta i-ar putea 
enerva. 

— Glumești. 

— Nu trebuie să fii așa șocat, la fel se întâmplă și cu oamenii, 
zise Teresa, încet. Caii sunt deja supăraţi, Mac. Așa că ai grijă să 
nu faci vreun zgomot puternic; mergi cu grijă și ţine capul în jos. 
Poartă-te ca și cum totul e în ordine. Pe peretele din dreapta e 
montat un telefon. Mașina familiei Gibbs lipsește, dar la ei acasă 
este lumină. Mă duc să-i sun. Avem nevoie de ajutorul lor. 

Dar telefonul sună de patru ori, înainte ca robotul telefonic să 
o informeze că ei nu erau acasă, dar o vor contacta cât mai 
curând. În sufletul Teresei speranţa pocni ca un balon de săpun. 
Din câte știa, cei doi lăsau o lampă mică aprinsă când plecau 
amândoi de acasă. Dacă erau aprinse mai multe lumini în casă, 
însemna că unul dintre ei era acolo. Dar în seara asta se pare că 
nu era așa. 

Ea închise telefonul, revenind la Mac. 

— Ghinion. N-am idee unde ar putea fi pe o vreme ca asta. 

— Furtuna stă să izbucnească dintr-o clipă-n alta, îi aminti 
Mac. Poate că nu au avut vreme să revină acasă. 

— Dacă-i așa, sper să ajungă cât mai repede. Avem nevoie de 
ajutoare. Dar, până atunci, suntem doar noi doi. 

Cu Mac urmând-o încet, Teri o porni spre locul unde ţinea 
uneltele. Mirosea peste tot a cal și a fân proaspăt și, în plus, 
simţea cum frica devine din ce în ce mai mare, frică pe care i-o 
induceau caii care fornăiau, ciulind urechile, și loveau podeaua 
cu copitele, uitându-se speriați în jurul lor. 

— Conquistador, nu s-a întâmplat nimic! Cleopatra, fata mea 
cuminte! Sir Lancelot, acum ești în siguranţă. Teri și Mac vor 
avea grijă de voi așa cum trebuie, încerca să-i liniștească. Tonul 
moale și cântat, pe care-l deprinsese de la Gus și Josh, calma de 
obicei caii, dar, în seara asta, nu avu niciun efect. Teresa 
înțelegea de ce. În adâncul sufletului ei, avu senzaţia aceea 
îngrozitoare și intangibilă că a greșit; pe care o mai avusese și 
altă dată. Știa, fără urmă de îndoială, că asupra grajdului plutea 
ameninţarea, așa cum plutise asupra casei ei, cu opt ani în 
urmă, când se trezise și-i găsise pe cei doi morți. 


VP - 170 


Teresa se strădui să alunge amintirea aceea îngrozitoare. 
Acum grajdul era luminat puternic. Aprinsese toate luminile. Nu 
se furișa nimeni pe acolo, cu un cuţit în mână, bâjbâind pe 
întuneric. Dar cineva îi dăduse drumul lui Eclipse - calul ei. Să fi 
fost o coincidenţă? 

Privi spre boxa calului ei. Ușa era pe jumătate deschisă, dar 
nu era ruptă. Orice om care se pricepea la cai știa că un cal 
putea deschide o ușă care era zăvorâtă cu un simplu lanţ. De 
aceea Teresa insistase ca la fiecare boxă să fie montate yale. 
Gus îl învățase pe Josh să nu plece niciodată până nu se asigura 
că ușa era bine încuiată, după ce fiecare cal se afla în boxa lui. 
Verificarea încuietorilor devenise pentru ci o a doua natură, iar 
Teri, uitându-se repede la fiecare boxă, observă că toate 
rămăseseră încuiate, cu excepţia uneia. 

— Caii scapă de obicei? întrebă Mac, aproape de urechea ei. 

Teresa înălță capul, observând cutele dintre sprâncenele lui, 
preocuparea din ochii lui ca aluna. 

— Aici nu s-a mai întâmplat niciodată. Gus și Josh sunt doi 
oameni în care poţi avea încredere deplină. Numai că nu 
înțeleg... 

Bonaparte, calul roșcat din rasa Morgan, scoase un sforăit 
puternic, lovind cu copita în ușa boxei. Teri și Mac tresăriră. 

— O, Doamne, Bonaparte a fost întotdeauna unul dintre cei 
mai răi cai ai mei. De aceea îl ţin lângă Conquistador, care este 
unul dintre cei mai calmi. Caii se influențează unul pe celălalt, 
să știi. 

— Ei, nu știam. Eu nu știu decât că au patru picioare și că 
sunt mari, mormăi Mac. 

Teresa verifică yala de la boxa lui Bonaparte, după care 
reveni lângă Mac. 

— Cred că se va calma, până la urmă, dacă Conquistador nu 
va începe să se agite. 

Merseră în partea din spate a grajdului, iar Teresa apăsă pe 
ivărul unei clanțe. _ 

— Locul în care ţinem uneltele, declară ea. Inaintea lor se 
deschise o încăpere lungă în care se ţineau echipamente 
destinate cailor, toate aranjate cu o precizie aproape militară, 
pe rafturi și pe etajere. Pe podea nu rămăsese niciun loc liber, 
cele două ferestre fiind atât de curate, încât păreau 
transparente, cu excepţia picăturilor de ploaie care loveau 


VP - 171 


geamul ca niște cerculeţe. 

— Gus păstrează aici curăţenia ca într-o sală pentru 
intervenţii chirurgicale, zise Teri, luând repede un frâu de pe 
etajeră. Ea îl privi apoi pe Mac. Ești gata să prinzi un cal cuprins 
de panică? 

Traversară în grabă grajdul, ieșind apoi în ploaia nemiloasă și 
grea, închizând ușile de la grajd în urma lor. Eclipse continua să 
alerge, pocnind cu copitele în bălțile care se formaseră deja, 
venind încă o dată mult prea aproape de gardul padocului. Teri 
inspiră adânc, cuprinsă de teamă și gata să strige calul pe 
nume. Dar se abţinu. Trebuia să-și păstreze calmul, aceasta era 
soluţia. Ştia că, dacă se enerva și începea să ţipe, Eclipse nu va 
face altceva decât să fugă și mai mult de ea. 

— Ce trebuie să facem? întrebă Mac, stând lângă ea, cu apa 
curgându-i pe frunte. 

— Cel mai important e să nu o speriem mai tare. Eclipse 
aleargă, dar se pare că e ceva mai liniștită. Poate că, deși este 
speriată de moarte, s-a mai calmat puţin, văzându-mă aici. 

— De aceea nu-ţi pui gluga pe cap? 

— Exact. Ea nu e obișnuită să mă vadă cu gluga pe cap. Vreau 
să mă recunoască. Deocamdată, rămânem unde suntem și nu 
ne apropiem până ce nu o vedem puţin mai liniștită. 

Teresa știa că nu trebuia să o piardă din ochi pe Eclipse, dar îi 
era atât de teamă că acest cal frumos va suferi un accident 
foarte grav, încât închise ochii, începu să numere încet până la 
douăzeci. Tocmai ajunsese la optsprezece, în secunda în care 
Mac o înghionti puţin. 

— S-a oprit din alergat. 

Teresa deschise ochii și văzu calul puţin mai liniștit, înaintând 
la pas. După aceea, de parcă cineva ar fi răsucit un buton, 
Eclipse se opri de tot. Rămase aproape nemișcată, cu excepţia 
capului, pe care-l cobori de două ori până la pământ, înainte să 
întoarcă faţa spre Teri și Mac. 

— Bun, trebuie să ne apropiem, dar foarte încet, zise Teri. Tu 
ia-o pe partea dreaptă, iar eu pe stânga. Dar ţine privirea în jos, 
te rog. 

Îndreptându-se cu grijă spre cal, Teri se ruga în gând ca 
Eclipse să nu intre în panică, și s-o ia din nou la goană. Din 
fericire, iapa rămase nemișcată, chiar și atunci când Teri și Mac 
veniră lângă ea, stând fiecare pe o parte. Teri îi vorbi blând 


VP - 172 


iepei, punându-i frâul pe cap cu mișcări rapide. Eclipse fornăi, 
mișcând o dată din cap. După ce Teri o porni cu pas liniștit spre 
grajd, iapa o urmă fără să protesteze. 

Înăuntru, caii se liniștiseră destul de mult. Se uitau cu interes 
la Eclipse, iar Bonaparte fornăi, însă frumoasa iapă arabă nu 
reacţionă. Teri tocmai se felicita pentru cât de bine se 
descurcase cu calul, aruncând un zâmbet în direcția lui Mac, 
care venea cu precauţie după ea. 

Când ajunseră în dreptul boxei lui Eclipse, aceasta făcu un 
salt, fornăind lung și dându-și ochii peste cap. Speriată. Teri fu 
gata să scape frâul din mână. Din cauza oboselii, iapa fusese 
liniștită cu doar câteva clipe în urmă. Acum părea gata să alerge 
din nou, nebunește, pe câmp. Mac apucă, la rândul său, frâul 
ajutând-o să o ţină pe loc și vorbindu-i blând, exact așa cum o 
văzuse făcând pe Teresa, puţin mai devreme. Dacă n-ar fi fost el 
acolo, Teresa s-ar fi pierdut iar cu firea. După câteva secunde. 
Eclipse se mai potoli. Teresa simțea că se întâmplase un lucru 
cumplit - fiindcă Eclipse nu reacţionase niciodată așa. Cu o 
mână tremurândă, Teresa deschise larg ușa boxei. 

Înăuntru, zăcea Gus, sprijinit de perete, într-un colţ, cu capul 
dat pe spate, cu maxilarul lăsat, cu ochii albaștri ieșiţi din orbite, 
având în pieptul lui plin de sânge adânc înfipţi dinţii ascuţiţi, din 
metal, ai unei furci folosite de obicei la grajduri. 


VP - 173 


XII 


1. 


După primul șoc pe care-l avu când îl văzu pe Gus în halul 
acela, Teresa abia îl auzi pe Mac care tocmai o întreba: 

— Teri? Ce se petrece? Teri! 

— Du-o pe Eclipse în boxa de lângă ușa grajdului, zise ea cu 
un glas ca de lemn, fără să se întoarcă cu faţa spre el. Nu o 
grăbi. Fii atent, doar atât. Să te asiguri apoi că ușa boxei este 
încuiată. 

— Teri, ce se petrece? 

— Mac, în secunda asta, fă, pur și simplu, ce te-am rugat. Vei 
afla cât de curând. 

O să vezi brutal și cu ochii tăi imaginea morții, își zise Teresa, 
ascultând cum Mac o ducea pe Eclipse în boxa liberă. O să vezi 
ce însemnă moartea, crima - o moarte, o crimă violentă și plină 
de sânge. O imagine pe care nu o vei uita în vecii vecilor. 

Teresa simţi cum o cuprinde brusc o senzaţie de fierbinţeală, 
cu toate că în urmă cu câteva minute îi era frig din cauza ploii. 
Capul lui Gus părea să fi coborât puţin; ochii lui păreau că o 
fixează în clipa aceea, ca într-o implorare profundă și patetică. 
lar în secunda aceea, gura lui se mișca - încerca să-i spună ceva 
- să-i mărturisească că e în agonie, că are nevoie de ajutorul 
ei... 

Teresa auzi cum Mac închide ușa celeilalte boxe, apoi cum o 
încuie, după care veni lângă ea. Se uită în boxa iepei, a cărei 
ușă rămăsese deschisă, șoptind apoi, îngrozit: 

— Doamne, Dumnezeule! 

Exclamaţia lui o readuse pe Teri, pe neașteptate, la realitate. 
Gus nu se mișca. Capul lui era tot dat pe spate, iar maxilarul era 
în continuare ţeapăn. Nu încerca să-i vorbească. Alungă 
impresia că el ar putea fi în stare de șoc, încordat la maximum, 
încercând să vorbească, deoarece Gus nu avea să mai 
vorbească niciodată. 

— Cine e? întrebă Mac, privind corpul rănit și lipsit de viaţă al 


VP - 174 


lui Gus. 

— E Gus Gibbs, administratorul grajdului meu, explică Teresa, 
cu o stăpânire de sine incredibilă. Părea că-și părăsise propriul 
corp, rămânând neafectată, într-un mod rece, analitic și ciudat. 
Chestia aceea înfiptă în pieptul lui e o furcă pentru grajd. Cu 
ajutorul ei se face curăţenie în grajduri. Unii folosesc furci de 
plastic. Eu folosesc furci de lemn cu dinţi de metal. Nişte dinți 
foarte ascuţiţi, din metal. 

Rămaseră acolo, transfiguraţi, privind cu atenţie la corpul 
însângerat al lui Gus, iar lui Teri timpul acela i se păru o 
eternitate. Puțin mai târziu, ea începu să tremure. Ba chiar și 
capul i se aplecă ușor într-o parte. Cu toate acestea, făcu un pas 
înainte. 

Inainte ca ea să mai facă încă un pas, Mac își puse braţele în 
jurul taliei ei. 

— Teri, nu trebuie să-l atingi. 

— Dar poate că reușim să mai facem ceva. Teresa fu luată 
prin surprindere de tonul propriei voci, ridicată și subţire, ca a 
unui copil speriat. Poate că... 

— Nu mai putem face absolut nimic pentru el, Teri, spuse 
Mac, pe un ton ferm, întorcând-o cu spatele la cadavru și 
conducând-o spre ieșire. O să sun la 911. Nu avem voie să 
atingem absolut nimic. E locul în care s-a comis o crimă. 

— Locul în care s-a comis o crimă... repetă Teresa, ca intrată 
în transă. 

— Numai dacă nu cumva crezi că angajatul tău, Gus, a căzut 
cu faţa în furcă, efectiv. Cineva a intrat la tine în grajd, a dat 
drumul iepei și apoi l-a ucis pe Gus; habar nu am cine; habar n- 
am care a fost motivul. E treaba poliţiei de acum încolo. Hai să 
ieşim afară și să mergem să dau telefon. 

— Nu vreau să-l las, Mac. E singur și rănit... 

— Teri, el nu se simte singur și nici nu suferă... zise Mac cu 
blândețe. O trase cu hotărâre afară din boxă, o răsuci în direcţia 
opusă, după care o conduse spre ușă. Chiar pe partea dreaptă 
se afla o băncuţă îngustă și paradită, iar deasupra, pe perete, 
era agăţat un aparat telefonic. Așază-te aici, te rog. Vocea lui 
Mac era rece, profesională. Eu o să sun la 911. 

Teresa aproape că se prăbuși pe bancă, cu suficientă forţă, 
astfel încât își simţi dinţii clănţănind. Nu prea înțelegea bine 
ceea ce spunea Mac, doar că părea calm, puternic și capabil să 


VP - 175 


țină situaţia sub control. Slavă Domnului, rosti ea în gând. Slavă 
Domnului că nu era singură. 

Abia dacă era atentă la ce spunea el în receptor ori atunci 
când se așezase lângă ea. Ametțeala îi provocă o senzaţie de 
greață. Închise ochii și se aplecă, sigură că avea să vomite. 
Teresa simţi cum Mac o masa pe spate ca să o liniștească. Ea se 
concentră asupra unui punct pe care-l zărea prin pleoapele 
întredeschise, un punct luminos care se mări din ce în ce mai 
mult, până ce fu singurul lucru pe care îl mai văzu. După o 
secundă, se lăsă pe spate, trăgând adânc aer în piept. 

— Te simţi mai bine? întrebă Mac, încet. Ea aprobă, iar el îi 
înconjură iar umerii cu brațul, trăgând-o mai aproape de el. Știu 
că ţi-e frig, dar trebuie să așteptăm să vină poliţia. 

— Credeam că ai sunat la 911. Nu e vorba de numărul de la 
Salvare? 

— E centrala dispeceratului. Le-am spus ce am descoperit. O 
să trimită o ambulanţă și; o patrulă de poliţie. Imi pare rău că 
ești udă și ţi-e frig, dar trebuie să așteptăm aici. 

— Tu ești mai ud decât mine, mormăi Teresa, privind în 
treacăt spre blugii lui uzi leoarcă și la cămașa verde la fel de 
udă. Se apropie și mai mult de el, rezemându-se de umărul lui. 
EI îi luă mâna într-a lui, lipindu-și obrazul de capul ei. La fel 
obișnuiau să stea, seara, în parc, pe vremea când ea era 
adolescentă, astfel că fata se cuibări în aceeași poziţie, ca și 
cum ar fi făcut-o constant, începând din anii inocenți ai 
adolescenţei. O să răcești în hainele astea ude, Mac. 

— N-am nimic, zise Mac. E o scară caldă. Nu voi răci. Eu nu 
răcesc niciodată. 

— Ţin minte. Mama ta se lăuda mereu cu asta. 

Mac râse. 

— O, Doamne, e ceva demn de luat în seamă, nu? Orice 
mamă ar fi mândră că fiul ei nu poate fi răpus de viruși. 

— Avea și alte motive să fie mândră de tine. Multe, multe, 
multe motive! Teresa înălță capul, privindu-l în ochi. Mi-e atât de 
rușine, Mac. După ce am aflat despre declaraţia lui Byrnes că nu 
i-a omorât pe tata și pe Wendy, tu ai venit să-mi oferi tot 
sprijinul. Și eu ce-am făcut? Ti-am spus că mama ta te credea 
capabil să ucizi. După aceea, am venit la tine ca să-mi cer 
scuze, dar am sfârșit prin a te lovi. 

— lar eu am venit la tine acasă pentru că ţi-am acceptat 


VP - 176 


grațios scuzele, la mine la birou, și, până la urmă, am ajuns să 
prindem un cal care alerga nebunește și am dat și peste un 
cadavru. N-ar putea spune nimeni că suntem un cuplu care se 
plictisește, Teri. 

Feţele lor erau atât de apropiate, încât Teresa simţi respiraţia 
caldă a lui Mac pe obraz. Lumea părea să fie compusă doar din 
lumina ochilor lui căprui-aurii, cu liniile care apăreau când râdea 
și cu licărul lor imprevizibil, care o făcea să se simtă ca și cum s- 
ar fi cufundat în ea. Așa se simţise ea la șaisprezece ani. lar la 
douăzeci și șase, se simţea exact la fel. işi cobori repede 
pleoapele, lăsându-și capul pe umărul lui, temându-se că dacă 
el nu o va săruta, ea o va face. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, ascultând respiraţia zgomotoasă a 
cailor, încă agitată, încă încordată, pentru că simțeau mirosul 
sângelui. Sângele lui Gus, își zise Teresa. Dragul de Gus, care nu 
avea să-i mai zâmbească ori să-i mai spună „domnișoara Farr”. 

După un timp, care îi păru o veșnicie, Teresa se trezi 
spunând: 

— Se pare că Gus a iubit-o pe mama. 

— Poftim? făcu el, nedumerit. 

— Mi-a mărturisit chiar în dimineaţa asta. Oftă. În dimineaţa 
asta. Parcă a trecut deja o lună. Ei, el a lucrat la grajdurile din 
centrul orașului și mama avea un cal acolo. Un pursânge arab, 
negru, la fel ca Eclipse. Nu-i ciudat? Gus zicea că eu am 
cumpărat-o pe Eclipse pentru că semăna cu calul mamei, cu 
Cassandra, dar eu habar nu aveam că mama a avut vreodată un 
cal al ei. Nu a pomenit niciodată de asta. Nu am văzut nicio poză 
de-a ei. 

— Deci, Gus a cunoscut-o pe mama ta la grajduri, zise Mac, 
braţul lui strângându-i mai tare trupul, care continua să 
tremure. l-a mărturisit că o iubea? 

— Nu, dar cred că ea bănuia. 

— Ţi-a spus cumva că sentimentele au fost reciproce? 

— A spus vag că ea îl privea uneori într-un anumit fel. Cred că 
a fost în perioada în care tata a apărut în viaţa ei. 

— lar că s-a îndrăgostit nebunește de puiul acela de drac, 
care era plin de farmec. 

— Hai să ne rezumăm la puiul de drac. După aceea, părinţii i- 
au vândut calul, iar mama nu a mai trecut pe la grajduri. După 
care Gus i-a văzut într-un ziar fotografia care anunţa logodna. 


VP - 177 


Teri făcu o pauză. Când vorbea de mama, glasul lui era plin de 
tandreţe. Știu că i-a fost întotdeauna fidel soţiei lui, Sarah, care, 
în mod evident, nu mă plăcea - dar nu cred că a renunțat 
vreodată să o iubească pe Marielle a lui. 

— Era la fel ca fiica ei, murmură Mac. O, sigur că nu a încetat 
niciodată s-o iubească. Nu ar fi fost în stare. 

Teresa era fericită că Mac nu reușea să-i vadă roșeața din 
obraji, fiindcă ea știa că Mac voia să spună că el nu renunţase s- 
o iubească pe Teri, exact așa cum Gus nu renunţase la iubirea 
pentru Marielle. Dar Teresa se temea încă de faptul că Mac ar 
putea s-o rănească, de puterea emoţională pe care o avea 
asupra ei și nu voia ca în secunda aceea să-și trădeze 
slăbiciunea, numai pentru că se temea și se simţea pierdută. 

Brusc, Teri auzi sunetul sirenelor în depărtare. Poliţia era pe 
diurn. Venea și echipajul de la Salvare. Nu aveau cum să-l mai 
ajute pe Gus. Doar că urmau să-i scoată furca aceea 
îngrozitoare din torace, îl vor așeza pe o targă și apoi îl vor lua 
de acolo. Sau, mai bine zis, vor lua cu ei carapacea aceea rece 
care altă dată găzduise spiritul plin de afecțiune și blândețe al 
lui Gus Gibbs. 

În clipa în care ambulanţa parcă în faţa grajdului, Teresa își 
aminti conversaţia dintre ea și Gus, referitoare la mama ei. 
Ultimul lucru pe care îl declarase despre ea fusese: „Mă tem 
pentru ea și mă rog la Dumnezeu, în fiecare seară, ca biata de 
ea să se întoarcă, într-o bună zi, acasă”. 

Ei, Gus, măcar nu trebuie să-ţi mai faci griji pentru mama, 
gândi Teresa, supărată. Și nu trebuie să te mai rogi în fiecare 
seară ca ea să se întoarcă acasă, fiindcă tu nu vei mai avea cum 
să vezi momentul acela. 

Echipajul de poliţie ajunse la două minute după ambulanţă, 
iar Mac o rugă cu blândetțe pe Teri să rămână acolo unde era - 
se va ocupa el de absolut tot. Ar fi putut să-l sărute chiar în clipa 
aceea, fiindcă deja simţea cum gâtul i se strânge, iar lacrimile 
fierbinţi de durere stăteau să izbucnească și să-i curgă pe obraji. 
Își căută degeaba o batistă în buzunarul de la impermeabil, în 
clipa în care în mintea ei apăru, pe neașteptate, o idee, care avu 
foita unui șoc electric. 

Dar dacă persoana aceea care se repezise în faţa mașinii era 
într-adevăr mama ei? În cazul acesta, Marielle chiar se întorsese 
acasă, dar adusese din nou moartea odată cu ea. 


VP - 178 


2. 


Peste numai o jumătate de oră. Mac o conduse pe Teresa în 
casă, acolo unde Sierra o întâmpină în extaz, rotindu-se în cerc, 
lătrând și schelălăind. Teri îngenunche și îmbrăţișă căţelușa care 
părea atât de bucuroasă. 

— Am nevoie să-mi dai o parte din bucuria ta, draga mea. Am 
avut o noapte cumplită. 

— Cu siguranţă. Mac rămase în picioare, lângă Teri, privind 
prin ușa deschisă la luminile roșii care se îndepărtau, dispărând 
dincolo de deal, luând cu ele echipajul de poliţie și pe cei de la 
ambulanţă, dar și pe Gus. Închise ușa trântind-o cu putere. 
Trebuie să scapi de hainele astea ude, Teri, zise el, autoritar. 
Blugii tăi sunt plini de apă. 

— La fel sunt și ai tăi. 

— Nu eu sunt cel care tremură. Du-te să te schimbi. Eu o să 
pregătesc o cafea. 

Teresa nu știa sigur dacă tremura pentru că hainele sale erau 
ude sau pentru că se afla în stare de șoc. Oricum ar fi fost, ideea 
de a se schimba în niște haine uscate și călduroase și de a beao 
cană cu cafea suna de-a dreptul minunat. 

— Cafeaua se află într-o cutie din dulap, deasupra filtrului 
pentru cafea, zise ea. 

— Le găsesc eu. Mac îi întinse mâna, ajutând-o să se ridice, 
iar ea îi acceptă sprijinul. Corpurile lor aproape că se atingeau. 
Privirile li se întâlniră, se uitară fix unul la altul și, timp de o 
secundă, Teri crezu că o va trage lângă el. Dar el o împinse 
încet spre scară. Du-te să pui altceva pe tine și să-ţi usuci părul. 
Cad picături din el. 

Teresa îi urmă ordinele ca un copil, urcând treptele, 
schimbându-se apoi de hainele ude, după care dădu impulsiv 
drumul la duș, potrivind apa atât de fierbinte cât putea să 
suporte. Sub jetul de apă, Teri închise ochii, încercând să uite 
ultimele ore, dar încercarea se dovedi inutilă. Fiecare detaliu îi 
reveni în minte cu o claritate care o orbea. 

Cu toată că șeriful știa că ferma care se ocupa cu creșterea 
cailor îi aparținea Teresei, când venise, îi adresase aproape 
toate întrebările lui Mac. Cred că așa fac bărbaţii, își zise Teri, cu 
mintea încețoșată. Ei credeau că bărbaţii pot să răspundă mai 


VP - 179 


clar și mai coerent decât femeile. Dar, în cele din urmă, șeriful 
se întorsese spre ea, întrebând-o ce căuta Gus în grajd, cine mai 
fusese cu el acolo, cine ar fi avut intenţia să-l ucidă - întrebări la 
care Teresa nu avea cum să dea un răspuns. 

Chiar în momentul în care șeriful o interoga, ajunsese și Josh 
Gibbs. La aflarea veștii uciderii tatălui său fusese extrem de 
uimit, apoi îl cuprinsese o furie care aproape îi sperie pe cei 
aflaţi în preajmă. La urmă, se întorsese cu un pumn rapid spre 
Mac, străinul pe care Josh, furios, îl crezuse, nu se știe de ce, 
responsabil de moartea lui Gus. Mac îi văzuse pumnul și reușise 
să-l pareze. Poliţia îl reținuse pe Josh în secunda în care voise să 
lovească a doua oară, dar în acel moment stăpânirea de sine a 
Teresei dispăruse complet. Spre umilinţa ei, fata izbucnise într- 
un plâns necontrolat. 

— O s-o conduc pe domnișoara Farr acasă, îi spusese Mac 
șerifului, pe un ton care nu permitea niciun fel de protest. li 
ajunge prin câte a trecut astăzi. 

Șeriful, cu toate că nu voia să se dea bătut, fu de acord, deși 
Mac nu-i ceruse permisiunea. Mac o condusese pe Teresa afară 
din grajd. Fără să-și dea seama ce face, ea se urcase în mașină, 
iar el se îndreptase încet spre casa ei. 

În clipa asta, ieșind de la duș. Realiză că scăpase, în sfârșit, 
de tremuratul acela, dar, în adâncul sufletului încă tremura. Işi 
îmbrăcă niște bikini și un halat greu de molton, pe care obișnuia 
să-l îmbrace iarna. Folosi uscătorul de păr vreme de cinci 
minute, după care, într-un acces de nerăbdare, îl opri, deși părul 
îi era încă ud. 

Când ajunse jos, la capătul scării, Mac apăru lângă ea, 
aducând cu el două căni, pline cu cafea fierbinte. li întinse una, 
și, după ce luă o gură, zâmbi. 

— Doar o linguriţă de frişcă și puţină scorţișoară, dar fără pic 
de zahăr. Ţi-ai amintit. 

Mac râse și el. 

— Singura persoană pe care o știu că bea cafea cu scorţișoară 
este Teresa Farr. Ești unică, Teri, chiar în mai multe privințe! 

— Ei, nu ştiu dacă în sensul bun sau în cel rău. Teresa simți 
cum obrajii i se încălzesc, iar ea se uită în fugă spre cana cu 
cafea. Privirea lui Mac părea mult prea familiară și intimă, ca ea 
să-l privească cu nepăsare. Și hainele tale sunt la lei de ude ca 
ale melc, zise ea. Dacă le scoţi, o să ţi le duc la uscătorie. 


VP - 180 


Mac ridică dintr-o sprânceană, iar un colț al gurii surâse 
insinuant. 

— Sus, pe partea dreaptă, este camera de oaspeţi, în sertarul 
de sus de la măsuţa de toaletă vei găsi o pereche de blugi și 
două cămăși. Cred că ţi se potrivesc, zise Teri. Și termină cu 
zâmbetul ăsta ironic. Sunt hainele lui Kent. După serviciu, trece 
câteodată pe aici ca să-l încalece pe Conquistador. 

— Ce explicaţie convenabilă, Teri, zise Mac, vesel. 

— Nu am nevoie de explicaţii, dar dacă ar fi hainele unui iubit, 
nu cred că s-ar afla în camera de oaspeți. Teresa îl ocoli, făcând 
semn spre scară. Hai, du-te și te schimbă, înainte să-mi strici 
mobila cu blugii tăi uzi. 

In timp ce Mac urcă în fugă scară, Teresa se plimbă prin 
living, sorbind din cafea și gândindu-se cât de ciudat era să-l 
știe acolo, cu ea, să-l lase să pregătească cafeaua, să-i spună că 
se poate îmbrăca cu blugii lui Kent, ca să-i pună hainele la 
uscat. Era straniu, dar, în același timp, familiar. Și așa trebuia să 
fie, gândi ea. Se cunoșteau de ani de zile. Fuseseră iubiţi. Acum 
multă vreme fuseseră și logodnici. 

Da, asta era ceea ce nu trebuia să uite, își zise Teresa. lubirea 
și logodna aparţineau trecutului. Ea nu trebuia să se încreadă în 
senzația de siguranţă pe care i-o dădea prezenţa lui Mac în 
seara asta. Trebuia să ia în considerare circumstanţele. Suferise 
al doilea mare șoc din viaţa ei, iar Mac fusese alături de ea. Spre 
deosebire de noaptea în care tatăl ei și Wendy fuseseră uciși, nu 
fusese singură, el apărând-o, în realitate, ca un scut, de barajul 
acela de întrebări și priviri indiscrete, după care reușise s-o ia de 
acolo, în clipa în care se săturase de câte îndurase. Mac trecuse 
alături de ea prin experienţa aceea cumplită, dovedindu-se 
protector și grijuliu, dar protecţia nu însemna iubire. Teresa nu 
știa exact ce simțea Mac pentru ea. lar în secunda aceea, nici ea 
nu știa ce simţea pentru el. 

Mac cobori la parter îmbrăcat în blugii lui Kent, care-i veneau 
puţin mai sus de gambă, și într-o cămașă de poloist, care-i 
strângea toracele. Râse: 

— Ei, cred că-s mult mai masiv decât Kent - sper că nu o să-i 
stric cămașa. După aceea Mac insistase să-și ducă singur 
hainele ude în uscătorie, nelăsând-o pe Teresa s-o facă. In cele 
din urmă, se așezară la masa din bucătărie, turnându-și fiecare 
încă o cană cu cafea. Sierra fusese recompensată, pentru buna 


VP - 181 


purtare dovedită mai devreme, cu un nou rulou cu carne de vită. 

— Cred că nu ar trebui să beau atât de multă cafea, având în 
vedere că nervii mei sunt deja excitați, zise Teri. 

— E fără cofeină. Sper că nu te superi, dar am scormonit prin 
dulapuri până am dat de cafeaua fără cofeină. 

— Nu mă supăr deloc. Te-ai gândit foarte bine. 

Teresa realiză că vorbise pe un ton extrem de rigid, iar în 
secunda în care Mac se aplecă, așezându-și palma peste mâna 
ei, aproape că și-o smulse din strânsoare. Mac i-o reţinu, privind- 
o fără să clipească. 

— Știu că nu ţi-e ușor, dar în asemenea clipe nu trebuie să fii 
singură, iar eu sunt unica variantă disponibilă, rosti Mac pe un 
ton egal. Știu că ai putea să-i suni pe Carmen, pe Sharon ori pe 
Kent, dar, în cazul acesta, ar trebui să le povestești ce s-a 
întâmplat în seara asta, iar acum chiar nu ai nevoie de așa ceva. 
Suportă-mă o vreme. La urma urmei, s-ar putea să ai nevoie de 
mine. Șeriful a zis că nu a încheiat discuţia cu tine. O să te 
cheme ca să vorbească cu tine, dar atâta vreme cât sunt eu aici, 
discuţia nu se va transforma într-un interogatoriu. 

— Nu-i de mirare că vrea să mă interogheze, zise Teri, sec. 
Cine altcineva ar putea fi suspectul principal în cazul de faţă? 
Faimoasa Teresa Farr. 

— Nu am să-ţi spun că ești prostută. Sunt sigur că poliţia te 
consideră unul dintre suspecți, deși nu știu ce motiv ai fi avut 
să-l ucizi pe unul dintre angajaţii de la ferma ta. 

— Pe Gus, zise Teresa. Numele lui e Gus Gibbs, iar eu aveam 
foarte mare încredere în el. Era un om bun, onest, simpatic, 
grijuliu și... Ochii i se umpleau încet-încet de lacrimi. 

Mac îi zâmbi înțelegător. 

— Bineînţeles că tu i-ai spus mereu pe nume. Nemernicul tău 
de tată îi spunea mereu „ajutorul”, dar tu și mama ta nu 
procedaţi la fel. Voi eraţi sincer interesate de cei care lucrau 
pentru voi. Știu că mama mea o considera pe a ta cea mai bună 
prietenă pe care a avut-o vreodată. Totdeauna i-a dus dorul lui 
Marielle. 

Teresa se înroși la faţă imediat ce îl auzi vorbind despre 
mama ei. Doamne, ce bine ar fi ca fratele ei. Kent, să aibă 
dreptate, se gândi ea. Fie ca imaginaţia mea s-o fi luat-o razna, 
și de aceea am crezut că cea care a fugit în fața mașinii mele a 
fost mama. Te rog, fă în așa fel încât să fi fost vorba de un 


VP - 182 


adolescent pus pe glume. 

— Teri, la ce te gândești? întrebă Mac. 

— La nimic important, la seara asta și... Pentru o secundă 
păru absentă, după care spuse: Habar nu am de ce nu am 
văzut-o pe Eclipse alergând după ce m-am întors de la club. 
Cred că atunci era deja afară. 

— Eu am venit imediat după ce ai ajuns acasă? 

— Nu. Cred că au mai trecut aproximativ douăzeci de minute. 

— Atunci e posibil să i se fi dat drumul iepei exact în intervalul 
acela de timp. Ori poate că era deja liberă când ai ajuns tu 
acasă, dar e posibil să fi fost prin spatele grajdului sau pe 
undeva pe acolo. 

— Tot ce-i posibil, zise Teresa, nefericită. Dar dacă mă 
opream pe la grajd, în loc să mă duc direct acasă, poate că 
împiedicam uciderea lui Gus. _ 

— Ori poate că ai fi fost și tu ucisă. In plus, e mult mai bine că 
pot să declar că tu erai aici, în casă, eu fiind apoi cel care te-a 
condus la grajd, fiind lângă tine în clipa în care l-ai descoperit pe 
Gus. Nu ai fost din nou... singură. 

— Nu ca data trecută, când am găsit cele două cadavre, zise 
Teresa, cu amărăciune. Nu cred că poliţia și-ar fi putut imagina 
că a fost o simplă coincidenţă. Nici eu nu aș fi crezut așa ceva 
dacă nu aș fi fost chiar eu cea care a descoperit cele două 
cadavre mutilate. 

Mac tăcu, iar ea înghiţi în sec, după care ridică ceașca de 
cafea cu o mână tremurândă, sorbind încetișor. In cele din urmă 
bărbatul o întrebă: 

— Teri, cum de te-ai decis să te întorci și să te stabilești aici? 
Asta s-a datorat mărturisirii lui Byrnes și faptului că ţi-ai 
închipuit că totul va reveni la normal? 

— Tu crezi că înaintea acelor asasinate eu am avut o viaţă 
minunată? Mama era o femeie profund nefericită chiar și în 
vremea copilăriei mele. Pe tata nu l-am plăcut niciodată și cu 
cât era el mai exigent cu mine, cu atât mai rebelă deveneam 
eu, așa că în secunda în care a fost ucis, eu aveam deja 
reputaţia unei fete neascultătoare, a unei persoane care 
provoca tot felul de necazuri, adică rușinea familiei. Nu eram 
nici pe jumătate atât de neastâmpărată cum mă credea lumea, 
dar niciodată nu am încercat să lămuresc lucrurile. M-am 
bucurat că nu semănăm cu tata. 


VP - 183 


— Cred că multă lume știa deja acest lucru, Teri. Sunt 
convins. Cei care reușeau să te cunoască ceva mai îndeaproape 
își dădeau seama că nu erai o zvăpăiată și o vagabondă. 

— Ooo, să nu uiţi termenul „imorală”. 

— Cred că „vagabondă” include și pe „imorală”. Mac râse. lar 
relaţia cu mine nu era deloc bine văzută tocmai pentru că te 
făceam să devii imorală, iar eu eram un pervers fiindcă mă 
întâlneam cu o fată de șaptesprezece ani. Numai că eu nu sunt 
un pervers și în mod sigur tu nu erai o imorală, când venea 
vorba de sex ori de viaţă, în general. De fapt, tu ești una dintre 
cele mai onorabile persoane pe care o cunosc, și să știi că am 
cunoscut multă lume înaintea ta. 

Teresa simţi cum roșește. 

— Onorabilă! Nimeni nu a mai folosit epitetul ăsta referindu- 
se la persoana mea. 

— Fiindcă nimeni nu te-a cunoscut la fel ca mine, zise Mac cu 
blândețe. După aceea zâmbi. Mai ţii minte cum ne-am cunoscut 
- Stăteai la fereastra camerei tale și ai vorbit cu mine despre 
melodia lui Billy Idol, „Sweet Sixteen”. Ai flirtat la greu în ziua 
aceea. 

— Și mi-era al naibii de teamă că mă purtam cu prea multă 
„îndrăzneală”, cum ar fi spus mama ta. Teresa schiţă și ea un 
zâmbet. Parţial am făcut-o fiindcă știam că tata era la etaj și mă 
putea auzi. Voiam să-l înfurii. Dar, în mare parte, am insistat 
atât de tare, fiindcă eram într-adevăr înnebunită după tine. 
Voiam să crezi că eram îndrăzneață când venea vorba de 
bărbaţi. O femeie de lume în adevăratul înțeles al cuvântului. 
Teresa izbucni brusc în hohote de râs. Ce mai femeie de lume! 
Nici măcar nu mai fusesem sărutată până atunci! 

— Exact asta te făcea atât de atrăgătoare - încercai să te 
porți ca și cum ai fi flirtat fără perdea cu orice bărbat, cu toate 
că știam de la mama și de la prietenii mei că erai foarte timidă 
în privinţa bărbaţilor. Fata roși, amintindu-și cum adoptase un 
ton mai profund pentru că îl considerase irezistibil de sexy, 
lăsându-și părul lung să alunece peste umerii goi. Cred că dacă 
aș fi urcat treptele care duceau la camera ta, ai fi leșinat, 
domnișoară Teri. 

Teresa pufni în râs. 

— Ooo, cu siguranţă! Cincisprezece minute mi-am exersat 
seducţia înainte să am curajul să te strig. Și, cu toate că ai 


VP - 184 


reacţionat exact așa cum îmi doream - interesat, deosebit de 
atras de mine -, inima mea era pe undeva prin stomac pentru 
că eram un ghem încordat de emoţii. Pentru prima dată în viaţa 
mea am respirat ușurată fiindcă l-am auzit pe tata traversând 
coridorul, având astfel o scuză ca să pot pleca de la fereastră. 
Uau, ce mai femeie fatală! 

— Chiar erai, chiar dacă tu nu-ţi dădeai seama! 

Își zâmbiră unul altuia. Teresa îi aruncă absentă Sierrei un alt 
rulou - probabil că a doua zi avea s-o doară stomacul, pentru că 
mâncase prea mult. După aceea, Teri se ridică și turnă cafeaua 
rămasă în cana ei și a lui Mac, după care se așeză, simțindu-se 
de-a dreptul extenuată, așa cum nu se mai simţise de mult. 

— De ce nu te duci la culcare, Teri? zise Mac. Arâţi ca și cum 
ai avea mare nevoie de somn. Eu mai stau o vreme pe aici, în 
caz că șeriful e un om ambițios și vrea să-ţi facă o vizită. Ai 
nevoie de odihnă. 

— Da, știu că am nevoie de odihnă, dar, în afară de asta, simt 
nevoia să răspund la ce m-ai întrebat mai devreme. De ce m-am 
întors aici? Teresa trase aer în piept, vorbind pe un ton scăzut: 
M-am întors fiindcă fratele și nepotul meu locuiesc aici - ei doi 
sunt singurele mele rude în viaţă, Mac, și nu am vrut să le ţin la 
distanţă din cauză că mi-eră teamă de gura lumii. In plus, am 
vrut să arăt locuitorilor acestui oraș că nu am nimic de ascuns, 
că nu aveam de ce să fug din Point Pleasant. Ezită, după care se 
hotărî să-i spună lui Mac întregul adevăr: Și am crezut că mama 
e încă în viaţă, că e posibil să se întoarcă aici... 

— Și nu putea să se ducă la Kent acasă? i 

— Kent o iubea, dar eu am iubit-o mai mult. In afară de asta, 
Kent e însurat, are familie, pe când eu sunt singură, mă pot 
concentra doar asupra ei. Eu voiam ca ea să vină la mine... sau, 
cel puţin, așa îmi imaginam eu, că ea își dorea să vină la mine. 
Dar acum... 

Mac se încruntă, aplecându-se spre ea. 

— Acum ce? 

Teresa se încordă. Din cauza șocului produs de uciderea lui 
Gus și din cauză că Mac se dovedise atât de atent și de grijuliu, 
ea lăsase garda jos, vorbise mult prea mult. Dar din secunda 
aceea avea de gând să înceteze. Nu avea să-i povestească lui 
Mac că în seara aceea, cu câteva ore în urmă, văzuse o femeie 
grăbită și cu privirea rătăcită despre care crezuse că era mama 


VP - 185 


ei, care alerga de-a curmezișul șoselei, poate fugind de la grajd, 
unde era posibil să fi dat drumul iepei care semăna leit cu 
Cassandra, calul pe care-l avusese cu mulți ani în urmă. Poate 
că Gus tocmai intrase în grajd, surprinzând momentul în care 
Marielle îi dădea drumul calului. Poate că el o recunoscuse și 
voise s-o ajute, s-o ţină pe loc, să „o prindă”, un lucru pe care 
Marielle cea instabilă psihic nu și l-ar fi dorit niciodată. Așa că, 
decât să fie captivă, să fie arestată pentru crimele comise cu 
opt ani în urmă, Marielle comisese... 

Teresa închise ochii. Marielle îl străpunsese pe Gus cu furca, 
omorându-l. 


VP - 186 


XIII 


1. 


O sonerie. În depărtare, se auzea o sonerie, chemând-o - dar 
chemând-o spre ce? Spre cine? O mamă tristă și disperată, care- 
și iubise mult și cu disperare copiii, avea nevoie de ea, ori o 
mamă ucigașă care voia să-și folosească fiica pe post de scut ori 
poate chiar mai rău... 

Teresa se trezi brusc, scăldată în sudoare. Soneria se auzi iar, 
iar ea își dădu seama că nu fusese o parte din visul său. Era 
chiar soneria de la ușă. Se uită repede la ceasul de alături: 7:30. 
Se culcase pe la trei dimineaţa. 

Sierra coborâse deja scara, lătrând furioasă în faţa ușii 
închise, în vreme ce Teri cobora din pat, îmbrăcându-și halatul 
de casă. Se duse ezitând la ușa de la intrare, așteptându-se să-l 
vadă acolo pe șerif. In schimb, cel care se afla pe terasa ei era 
Josh Gibbs, cu ochii roșii și cu tenul palid. 

— Ooo, Josh, intră, te rog, zise Teresa, cuprinsă de emoție, 
luându-l apoi de braţ și trăgându-l înăuntru. Aseară nu am avut 
ocazia să stau de vorbă cu tine. Îmi pare foarte-foarte rău 
pentru tatăl tău. Nici nu îndrăznesc să-ţi mărturisesc ce groaznic 
mă simt. Nu-mi vine să cred că cineva a fost capabil să-i facă 
rău lui Gus... 

Teresa tăcu imediat, realizând că se bâlbâia, în vreme ce 
chipul lui Josh rămânea ca de piatră. Mâna ei alunecă de pe 
braţul lui. 

— Vrei o ceașcă de cafea? întrebă ea. 

— Vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră, zise el, fără pic 
de emoție. 

— Da, sigur. Teresa se simţi brusc vinovată, ca și cum ea l-ar 
fi ucis pe Gus. Imi pare rău că aseară nu am putut vorbi, dar 
totul era atât de confuz, iar noi eram atât de șocați... 

Josh aprobă cu o mișcare a capului, ca și cum ar fi trebuit să 
răspundă, fără ca gestul să fie unul natural. 

— Șocaţi, da, așa e. El înghiţi în sec. Cred că aș bea o cană de 


VP - 187 


cafea. 

— În zece minute e gata. Nu vrei să mergem în bucătărie? 

— Rămân aici, doamnă, în sufragerie, cu câinele. 

„Doamnă”. „Câinele”. Nu „domnişoară Farr” sau 

„Sierra”. Teresa observă că lumea lui Josh devenise mai dură, 
începând din seara trecută. Cu toate astea, purtarea lui dură o 
enerva. Își făcu de lucru cu filtrul pentru cafea și cu boabele 
răspândite pe dulap. Ştia că ar fi trebuit să se întoarcă la Josh, 
să stea de vorbă cu el până când cafeaua avea să curgă în vas, 
dar, în loc de asta, se învârtea prin bucătărie. Peste doar trei 
minute, aducea în sufragerie o tavă pe care erau așezate cănile 
pline cu cafea, zahărul și frișca, făcând o adevărată artă din 
pregătirea fiecărei căni. După aceea, se strădui, totuși, să se 
așeze și să-l privească în ochi pe Josh. 

— Ai spus că vrei să vorbim, zise ea. Bănuiesc că vrei să știi 
cum l-am găsit pe tatăl tău, adică în ce circumstanțe. Josh 
clătină din cap, aprobator, iar ea începu cu momentul în care 
Mac bătuse la ușa ei, anunţând-o despre calul care scăpase din 
grajd, despre cum reușiseră să-l prindă după care descoperiseră 
în boxă cadavrul lui Gus. Habar nu am cine i-a dat drumul iepei 
sau cine a... i-a făcut rău tatălui tău, încheie Teresa, abia 
vorbind, gândindu-se că părea mai degrabă interesată să-și 
sublinieze propria nevinovăție decât să-i aline suferința lui Josh. 

El se uită în cana cu cafea ca și cum pe fundul ei ar fi putut 
afla nişte răspunsuri. În cele din urmă, începu să vorbească, mai 
degrabă ca pentru sine decât adresându-i-se fetei: 

— Unul dintre prietenii mei și-a cumpărat o nouă combină 
stereo, așa că m-am dus să o văd. A venit să mă ia, fiindcă era 
posibil ca tata să aibă nevoie de mașină. 

— Pentru ce? întrebă Teri cu asprime. 

— Nu mi-a spus. De fapt, cu nici nu am băgat de seamă când 
mi-a zis că s-ar putea să aibă nevoie de mașină. Șeriful mi-a 
atras atenţia aseară asupra acestui aspect. Nu cred că are vreo 
importanţă. Cred că tata a spus asta, fiindcă nu-i plăcea să se 
certe cu mine, și cred că voia să-mi arate că dacă aveam să mă 
mut, după cum plănuisem, nu-mi va fi atât de ușor să stau 
singur. Josh zâmbi. Nu voia să rămână singur după ce locuise cu 
mine și cu mama atâţia ani, cu toate că ei nu s-au înţeles 
niciodată prea bine. Cred că știți deja totul despre ei, de fapt. 

— Nu, Josh, nu știu nimic despre relaţia părinţilor tăi, zise 


VP - 188 


Teresa cu grijă, aducându-și aminte ce privire avusese Josh 
atunci când Gus povestea despre tinerețea lui cu Marielle. 

— Ei, nu a fost fericit alături de ea, dar a încercat să ascundă 
lucrul acesta, fără a reuși însă. Mama era într-adevăr plină de 
resentimente. Amărâtă. Rănită. Josh evită privirea Teresei. Nu o 
învinovăţesc. 

Teresa se simţi rușinată, ca și cum ar fi fost martoră la o 
ceartă între Gus și Sarah, soţia lui. Nu înțelegea de ce-i povestea 
Josh toate astea. Poate că nu o făcea cu un scop anume. Poate 
că Josh, încă în stare de șoc, vorbea ca într-un delir. 

După care se aplecă brusc spre ea. 

— Credeţi că persoana care a fost alaltăieri-seară pe terasa 
casei dumneavoastră, ca să lase acolo veioza de veghe, e cea 
care l-a ucis pe tata? 

Teri avu impresia că Josh voia să-i provoace o mărturisire, 
speriind-o - dacă nu una verbală, atunci măcar una fizică, 
trădând astfel faptul că ea știa ce se întâmplase cu Gus. Dar ea 
nu știa - știa doar că avea o grămadă de îndoieli și îi era cumplit 
de teamă. 

In clipa aceea, când Josh stătea aplecat intenţionat spre ea, 
Sierra începu să sară și să latre zgomotos, făcându-i pe cei doi 
să tresară. Peste câteva secunde, se auzi din nou soneria de la 
intrare. Teresa surâse agitată spre Josh. 

— Sierra mă avertizează din vreme, ca o alarmă. Se ridică și 
se duse spre ușă, gândindu-se: „Doamne, de n-ar fi șeriful. Nu 
sunt în stare să-i fac faţă.” 

Dar în faţa ușii se afla Kent, cu o expresie încordată și stranie 
pe chip. O împinse pe Teresa într-o parte, intrând în fugă 
înăuntru și întrebând poruncitor: 

— Ce dracu' se petrece aici? De ce nu m-ai sunat? Gus Gibbs 
a fost omorât? Aici? În grajd? 

Teresa simţi că se face albă ca varul. Făcu un semn spre Josh, 
care stătea ţeapăn pe canapea. 

— Kent, Josh, fiul lui Gus, e la mine. Te rog, calmează-te - ne 
superi pe amândoi. 

— Vă supăr, eu pe voi? bubui Kent. Dar cu mine cum rămâne? 

— Ce-i cu tine? îl repezi Teresa. Nu tu ești cel care a păţit 
ceva. Tuni și fulgeri numai pentru că nu ţi-am dat telefon aseară 
și acum nu avem timp să ne facem griji în privinţa ta! Nu ai auzit 
când am spus că el e fiul lui Gus, în numele Cerului? 


VP - 189 


Kent păru că-și revine într-o clipă. Se înroși brusc, apoi cobori 
privirea în pământ, încercând, evident, să se stăpânească; după 
aceea, se îndreptă spre Josh, cu mâna întinsă. 

— Josh, permite-mi să-mi exprim compasiunea pentru ce i s-a 
întâmplat tatălui tău. Nu voiam să dau buzna așa... ca un... Pur 
și simplu m-a șocat vestea și mi-am făcut o grămadă de griji 
pentru Teri. Și pentru tine, bineînţeles. 

Kent ar fi putut să renunțe la ultima parte a frazei, își zise 
Teresa, îndurerată, fiindcă era evident că nu-i păsa deloc de 
Josh. Dar el îi mulțumi, totuși, lui Kent pentru grija arătată, cu un 
aplomb de care ea nu ar fi fost capabilă, dată fiind situaţia. 

— Cred că acum ești ocupat cu înmormântarea, zise Kent. 

— Cred că cei de la Medicină Legală nu vor elibera cadavrul 
tatei decât peste două zile, zise Josh, cu răceală. 

— O, Doamne! Așa este. Kent se înroși și mai tare. Credeam 
că de aceea vorbeai cu Teri, că puneaţi la punct amănuntele 
înmormântării. 

— Pot să mă descurc și singur, continuă Josh pe același ton 
distant și stăpânit. Sunt aici fiindcă am venit să o întreb pe 
domnișoara Farr despre persoana care a fost aseară aici, chiar 
pe terasa casei ei. El se uită la Kent care părea nedumerit. Cea 
care a lăsat în seara aceea și lampa de veghe în formă de căluţ. 

Ooo, nu, își zise Teresa, în timp ce Kent o privi intens. Ea 
evitase intenţionat să-i povestească despre vizitatorul nocturn 
care i-o înapoiase pe „Fulg de nea”. Fratele ei era și așa destul 
de imprevizibil după ce Roscoe Byrnes declarase că nu el fusese 
cel care-i ucisese pe Hugh și pe Wendy. 

— Despre ce vorbește? o întrebă Kent pe Teri. 

— M-a vizitat un vagabond. Teresa încercă, pe cât posibil, să 
adopte un ton nepăsător. 

— Un vagabond? repetă Kent, ca și cum ar fi zis „un violator”. 

— Daa. Ei, cred că a fost un tânăr pus pe glume. 

— Care purta un impermeabil negru cu glugă și care a lăsat în 
faţa intrării veioza aceea, adăugă Josh. 

Kent se repezi la Teresa. 

— La fel ca fiinţa aceea despre care spuneai că ai zărit-o 
aseară? Cea despre care ai crezut că era mama? 

Josh o privi acuzator. 

— Aseară aţi văzut pe cineva care dădea târcoale fermei? 
Persoana aceea care a fost și pe terasă și a lăsat veioza aici? 


VP - 190 


— Despre ce veioză tot vorbești? Kent aproape că urla. 

Sierra începu să latre, speriată de cearta lor, iar Teresa ridică 
brațele în aer, sătulă de toți trei. 

— Gata, ajunge! Terminaţi cu toţii! Sierra tăcu, dar Kent 
deschise gura ca să o bombardeze din nou cu un tir de întrebări. 
Kent, mă refer și la tine! Teri inspiră adânc. Da, așa e, am văzut 
pe cineva care se afla pe terasă, alaltăieri-scara. Mi-a lăsat ceva. 
Un fel de jucărie, zise ea, vag. In plus, Josh, aseară, când 
veneam spre casă cu mașina, am văzut pe cineva. A fugit mai 
întâi în faţa mașinii și apoi s-a pierdut în pădurice. Poate că era 
aceeași persoană, ori poate că nu... N-am văzut bine... 

— Ai văzut o faţă palidă, o fiinţă cu ochii mari și cu părul lung 
și negru, interveni Kent. Așa mi-ai spus. Ai zis că era vorba de 
mama! 

— Ei, da, o secundă, am zis că e vorba de mama, recunoscu 
Teresa. Dar cum ai subliniat și tu, Kent, eram tare necăjită, mă 
gândeam la mami, și nu am văzut-o decât o clipă, în fugă... 

— Dar aţi văzut pe cineva. Josh era deja în picioare, 
tremurând din tot corpul. Aseară nu i-aţi spus nimic șerifului! Ce 
ascundeţi? 

— Nu ascund nimic, Josh. Aseară eram atât de supărată și de 
obosită că am stat aproape jumătate de noapte în grajd, cu 
băiatul acela! 

Kent se răsuci spre ea. 

— Ce băiat? 

— M-Mac. 

— Mac MacKenzie? Pentru o secundă, Teresa se simți lașă în 
fața celor doi bărbaţi furioși care se aflau în livingul ei, 
holbându-se la ea. După aceea, încet-încet, simţi cum focul se 
aprinde în adâncul ei. Cum de îndrăzneau acești doi masculi să 
se prezinte la ea acasă și să-i pună atâtea întrebări, făcând-o să 
se apere, țipând la ea, Doamne Dumnezeule? Nu greșise cu 
absolut nimic. Ba, mai mult, ea fusese mult mai șocată decât 
Kent și aproape la fel de rău ca Josh, iar ei doi păreau foarte 
hotărâți să o facă să-i fie rușine și să se simtă vinovată. Era 
scandalos, iar ea nu voia să permită așa ceva nici măcar o 
secundă în plus. 

Teresa trase adânc aer în piept, după care se uită cu atenţie 
și duritate mai întâi spre Josh, după aceea spre Kent. 

— Chiar mă supără foarte tare comportamentul vostru, zise 


VP-191 


ca pe un ton ferm. Josh, sunt devastată de ce i s-a întâmplat 
tatălui tău și e adevărat că aseară am văzut pe cineva care 
alerga pe aici, iar în grajd nu am pomenit de asta, însă astăzi 
aveam intenţia să le povestesc acest lucru. Cât despre Mac, 
Kent, a venit până aici fiindcă ne-am certat la el, la club. Am 
plecat în grabă, iar el s-a hotărât să mă viziteze ca să lămurim 
lucrurile. Și, în drum spre casă, a văzut-o pe Eclipse alergând. 
Când vorbeam cu tine la telefon, el era cel care ciocănea la ușă. 
Am prins-o pe Eclipse și după aceea am dat peste Gus. Eram 
complet dărâmată. Mac a stat cu mine până când am crezut că 
mă va lua somnul, ceea ce nu s-a întâmplat decât după câteva 
ore. Nu trebuie să-ți dau explicaţii în privinţa prezenţei lui Mac în 
casa mea, dar totuși am făcut-o și ţi-aș fi recunoscătoare dacă ai 
înceta cu agresivitățile și nu te-ai mai purta la fel ca tata! 

Ultima frază a Teresei îl lovi din plin pe Kent. Părea speriat, 
după aceea ușor rușinat ca și cum ar fi admis în tăcere afirmaţia 
ei. Totuși, nu reacţionă în niciun fel. Se uită la ea, pur și simplu. 

Josh, pe de altă parte, păru că se înmoaie aproape cu totul. 
Pumnii i se desfăcură, furia îi dispăru de pe chip, iar umerii i se 
lăsară. 

— Îmi pare rău, domnișoară Farr, zise el pe un ton anemic, ca 
și cum nu ar mai fi avut pic de energie. De-abia dacă pricep ce 
spun, dar asta nu-mi servește drept scuză. Tata m-ar pocni în 
secunda asta, iar eu chiar aș merita-o. 

— E în ordine, Josh. Teresa îi oferi un surâs discret, înțeleg că 
ești supărat. 

— Mddaa, ei... Josh se opri, stânjenit. Trebuie să plec. După 
cum ziceam, nu pot face niciun aranjament în privinţa 
înmormântării până nu voi primi avizul poliţiei. Trebuie să se 
facă autopsia... Brusc, păru aproape bolnav. Trebuie să mă ocup 
de cai și, în plus, voiam să vă amintesc că Bobby Loomis și 
Susan Woodward trebuie să ajungă la curs, dar grajdul e închis 
pentru cercetări. Nu putem ţine orele până nu se va ridica 
sigiliul. 

— Bineînţeles, zise Teresa, amintindu-și momentul în care 
casa familiei Farr fusese supusă anchetei și, din această cauză, 
ea fusese obligată să aștepte două zile ca să-și poată lua de 
acolo hainele și alte obiecte. O să anulez orele până la sfârșitul 
săptămânii. Și-ţi mulțumesc că ai și astăzi grijă de cai. 

— Nu pot să stau degeaba și să mă gândesc la ce a fost. Tata- 


VP - 192 


mi spunea că, atunci când ţi-e greu, trebuie să-ţi găsești ceva 
de făcut, așa că exact asta o să fac și eu. Poliţiștii mi-au spus să 
mă ocup doar de strictul necesar - nu vor să intru în grajd mai 
mult decât este nevoie dar eu sunt aici, dacă aveţi nevoie de 
ceva. 

Zicând toate astea, aproape că zbură pe ușa de la intrare. 
Teresa se uită după el pe geam, văzându-l cum o ia la fugă spre 
grajd, știind că urma să-și cheltuiască puţina energie rămasă 
hrănind și îngrijind frumoasele animale, înainte de a se duce la 
căsuţa unde cu nici douăzeci și patru de ore înainte luase 
probabil micul dejun împreună cu tatăl său. 

Teresa se întoarse spre Kent. 

— la spune, mai ai și alte întrebări? Alte acuzaţii, plângeri... 

— Teri, îmi pare și mie la fel de rău, o întrerupse Kent, în 
maniera lui obișnuită. Trebuie să înţelegi cât de șocat am fost în 
momentul când cineva m-a sunat azi de dimineață, punându-mi 
tot felul de întrebări legate de crimă, iar tu nu-mi spuseseși 
absolut nimic despre asta. După aceea vin aici și aflu că ai fost 
cu Mac. 

— Parcă ești mai preocupat de Mac decât de Gus, Kent. 

— Nu am încredere în el, Teri. Nu mi-ai zis niciodată de ce ai 
rupt logodna cu el, dar sunt convins că te-a rănit el cumva. Apoi 
și-a ales femeile ca pe bomboane, după care le-a aruncat de-ai 
fi zis că nu-s altceva decât niște gunoaie... 

— Ei, e cazul să te întrerup și eu, zise Teri cu asprime. Cum de 
știi tu așa de multe lucruri despre viaţa amoroasă a lui Mac 
MacKenzie? 

— Am auzit tot felul de chestii. Toată lumea, de fapt, ştie 
lucrurile astea. 

— De la cine ai aliat tu toate lucrurile astea? Și cum de numai 
eu nu ştiu despre toate aceste femei pe care se presupune că 
le-ar trata atât de cavalerește? Eu am vorbit cu Carmen, iar ei 
chiar nu-i scapă nimic, dar nu mi-a spus niciodată că Mac s-ar 
purta urât cu femeile. 

— Nici nu ţi-ar fi spus. Ea ține la tine. Nu vrea să suferi. 

— Eu credeam, însă, că tu nu aprobi prietenia noastră și că o 
consideri un fel de bârfitoare care repetă tot ce află. 

— Ei, n-am zis niciodată că ea ar fi total lipsită de tact. Adică 
dacă ar fi astfel, nu cred că ar mai fi fost atât de bună prietenă 
cu mama noastră. Mama o aprecia foarte mult, deci eu cred că 


VP - 193 


nici Carmen nu e complet lipsită de calităţi. 

— Da, așa e. Și cred că tu nu o placi fiindcă nu o agreează 
Sharon. Nu știu de ce nu o poate suferi Sharon pe Carmen, dar 
neînțelegerea dintre ele începe să devină intolerabilă. Teresa se 
opri. Subiectul discuţiei nu era totuși Carmen. Era Mac. Vreau să 
spun doar atât: nu am o relaţie cu Mac, dar, dacă aș avea, ar fi 
treaba mea. Nu accept ordine de la fratele mai mare, ordine 
bazate pe mulţimea de zvonuri care i-au ajuns la ureche. 

Kent miji ușor ochii. Teri știa că nu-i convenea tonul adoptat 
de ea. La Farr Coal se obișnuise să facă pe șeful, ca oamenii să-i 
execute ordinele date. Nu-i plăcea că Teresa se răzvrătea. Dar, 
cu toate astea, știa că avea un caracter rebel, că nu se lăsa ușor 
intimidată. 

Kent își schimbă aproape instantaneu atitudinea. 

— Teri, eu cred că Mac te vrea înapoi. Poate că ţine sincer la 
tine. Dar totuși nu cred că poate accepta ideea că tu ai renunţat 
la el, cea care /-a lăsat baltă, și nu-mi zice că aţi rupt logodna de 
comun acord. Ai spus că v-aţi certat la club, iar ela venit la tine 
ca să lămuriţi lucrurile. Tu ai venit direct acasă, iar el a ajuns 
imediat în urma ta? 

— Nu văd legătura. 

— Răspunde-mi la aceste două întrebări și promit să te las în 
pace. 

— Bine. Nu, nu am venit direct acasă. M-am oprit la 
supermarketul din colț. Și Mac nu a venit imediat după mine, 
dar asta știi deja, fiindcă vorbeam de zece minute cu tine la 
telefon, când a bătut el la ușă. 

— Atunci, ia gândește-te la asta, Teri, zise Kent încet, aproape 
sobru. Mac a avut vreme și înainte, dar și după ce ai ajuns tu 
acasă să-i dea drumul lui Eclipse. Poate a vrut doar să creeze o 
situaţie care să vă apropie din nou, ceva care să-/ ajute să-ţi 
intre iar în graţii, dar ceva nu a mers cum era plănuit. Gus l-a 
prins asupra faptului. Poate că s-au certat și, luaţi de val, 
enervându-se... Ridică braţele, în mintea lui apărând deja 
imaginea lui Mac care-l străpungea pe Gus cu furca în piept. 
Mac este temperamental. Teri. Toată lumea e convinsă de asta - 
poate că Gus habar nu avea, pentru că altfel ar fi știut ce i se 
poate întâmpla dacă-i ieșea în cale lui Mac MacKenzie. 


VP - 194 


2. 


După ce Teresa Farr făcu un duș, bău încă două căni cu cafea 
și se strădui să mănânce două felii de pâine prăjită, își aminti că 
locuința familiei Farr fusese în sfârșit vândută, iar Kent ordonase 
ca mobilierul să fie strâns și apoi aruncat și, prin urmare, ea 
trebuia să meargă acolo chiar azi, să-și ia lucrurile pe care dorea 
să le păstreze. Credea că mersul acolo avea să fie ceva 
groaznic, mai ales acum, a doua zi după moartea lui Gus. 
Aproximativ o oră încercă să se încurajeze zicându-și că nu avea 
niciun motiv să meargă prin fiecare cameră. Nu-și dorea nimic 
de acolo. 

După aceea își amintise de ceasul de la bunicul din partea 
mamei care îl adusese ca dar pentru mireasa lui. Marielle îl 
moștenise la moartea părinţilor ei, și îi era nespus de drag, 
dorindu-și să-l recupereze imediat ce avea să se așeze la casa 
ei. Cu toate acestea, nu reușise niciodată să facă acest lucru, iar 
ceasul rămăsese în toţi acești ani în casa familiei Farr, ca și cum 
ar fi așteptat clipa aceea. Teresa știa că mama ei îl iubise și că 
și-ar fi dorit ca ea să-l aducă aici, acasă, la Farr Fields. 

Timp de câteva minute, Teresa se gândi să-l sune pe Kent și 
să-l roage să le dea ordin muncitorilor să aducă ceasul bunicului 
la ea acasă, dar amintirea acelui ceas o făcu să se gândească și 
la alte lucruri ale mamei ei care era posibil să mai fi existat în 
casa aceea. Marielle plecase în grabă, după aceea fusese 
internată la spitalul de boli psihice, dar Teresa nu-și amintise ca 
cineva să fi sortat cu adevărat lucrurile care aparținuseră 
mamei ei. Unele lucruri ale lui Marielle poate că mai erau și 
acum în casa aceea și, indiferent despre ce era vorba, Teresa 
voia să le vadă și să hotărască apoi dacă aveau sau nu o valoare 
sentimentală. Trebuia să meargă acolo, gândi ea. Chiar dacă ar 
dura doar o oră. Urma să controleze în grabă casă, după care va 
pleca cât mai repede posibil. Nu era mare lucru. 

Cu toate astea, Teresa luă câteva cutii pentru lucrurile mici pe 
care ar fi vrut să le ia din casa în care copilărise, după care 
căută fără să se grăbească o cheie de la casă. Când o găsi, o 
puse în geantă și o porni spre ieșire, dar simţea cum o cuprinde 
groaza. Aproape că scoase un țipăt de ușurare în secunda în 
care auzi soneria telefonului, întârziindu-i astfel plecarea. 


VP-195 


— Alo? strigă aproape bine dispusă. 

— Teri? Tu ești? 

— Bineînţeles că sunt eu, Mac. 

— Pari atât de veselă. După seara trecută, m-ai luat prin 
surprindere. 

— Ooo, aproape că-s la fel de veselă precum par, zise ca, 
revenind la un timbru normal. Mă duceam la fosta mea casă. In 
sfârșit, am reușit s-o vindem, iar Kent a aranjat să fie golită și 
mâine să se transporte totul într-un depozit. Azi trebuie să fac 
un tur și să mă decid ce anume vreau să aduc aici, acasă. 

— Nu vrei să te însoțesc? 

Teresa își dorea foarte mult să spună „da”, dar se temea ca 
lucrurile dintre ca și Mac să nu evolueze prea rapid. Cu o seară 
în urmă, el se purtase minunat - cu blândețe, încercând s-o 
mângâie și să-i fie aproape, fără pic de agresivitate. Ea simţise 
că poate, doar „poate”, ea și Mac ar mai avea o șansă, dar doar 
dacă avansau încet și cu grijă. 

— Cred că ar trebui să mă ocup singură de asta, zise Teresa 
cu simplitate. 

— De ce? 

— Eu... încercă să găsească o replică plină de tact, dar sfârși 
prin a fi sinceră. Vreau să mă duc singură, Mac. Nu prea vreau 
să intru iar în casa aceea, dar nu am mai fost acolo de opt ani 
de zile și nici nu îmi pusesem în cap să mai calc vreodată pe 
acolo. Dar trebuie să mă duc de una singură ca să-mi iau un 
ultim rămas-bun de la casa unde am avut parte de cea mai 
groaznică experienţă a vieţii mele. 

— Bine, spuse Mac, indulgent. Nu prea înţeleg raţionamentul 
tău, dar știu că odată ce te-ai hotărât, este inutil să ţi se opună 
cineva. Numai că te rog să ai grijă. 

— Să am grijă? Ce crezi că mi s-ar putea întâmpla? 

— Păi, având în vedere tot ce mi-ai povestit aseară - despre 
biletul din mașină, despre lux, despre lampa de veghe - cineva 
s-ar putea să te sperie din nou. 

— Ei bine, doar tu și Kent știți unde mă duc, aşa că nu mă 
aștept la farse. 

— Eu nu aș numi moartea lui Gus o farsă. 

Teresa parcă primise brusc o palmă. 

— În mod sigur nu am comparat moartea lui Gus cu biletul 
care a vrut să mă scoată din sărite! 


VP - 196 


— Ei, acum te-am scos eu din sărite. Nu voiam să 
minimalizezi importanţa acestei crime. Dar te rog să nu stai 
prea mult în casa aceea. Nu-mi place să te știu acolo. 

— Mulţumesc pentru grijă, dar nu voi păţi nimic, zise Teresa 
pe un ton rece, hotărâtă să adopte o atitudine stăpânită atunci 
când va căuta lucruri care să-i fi aparţinut mamei ei. Singură. 
Vorbim mai târziu, Mac. 

Teresa închise înainte ca el să mai scoată o vorbă. Știa bine 
că se purta copilărește - că nu trebuie să meargă acolo singură 
chiar dacă simţea că nu avea să i se întâmple nimic - dar se 
simţise jignită de critica implicită din vorbele lui Mac. Nu voia 
ajutorul lui. Nu avea nevoie de ajutorul lui. Putea să-și poarte 
singură de grijă. 

Teresa aruncă cutiile în mașină și, în mai puţin de un sfert de 
oră, parcă în fața fostei sale case situate în Mourning Dove 
Lane. O vreme, rămase cu privirea aţintită asupra siluetei 
graţioase a casei din cărămidă construite în stil georgian. In faţa 
casei se înșirau tufișurile, gardul viu ordonat, iar razele 
strălucitoare ale lui iulie băteau în geamurile curate ale 
ferestrelor cu ramă de culoare albă. Persoana angajată de Kent 
pentru întreținerea reședinței făcuse, după toate aparențele, o 
treabă excelentă. Chiar și peluza fusese curățată și tunsă de 
curând. Orice trecător ar fi fost de părere că acea familie era 
norocoasă fiindcă locuia într-o casă atât de mare și de 
frumoasă. 

Teresa cobori din mașină, apoi luă cutiile de pe bancheta din 
spate. Le luă în braţe la întâmplare și se pregăti să dea buzna 
împleticindu-se spre ușa de la intrare, în secunda în care auzi o 
voce care îi striga vesel: 

— luuuhuu! Salutaree! 

Teresa întoarse capul într-o parte, privind la femeia minionă 
care alerga spre ea, călcând parcă pe vârfuri. Teresa aproape că 
se aștepta ca femeia să arunce o privire peste umăr, vrând să 
vadă dacă era urmărită. 

— Ești de la compania imobiliară sau ești noul proprietar? 
întrebă doamna. 

— Niciuna, nici alta. Sunt Teresa Farr. Aceasta a fost casa 
familiei mele. 

— Farr, repetă femeia. Zâmbetul ei îngheţă. O, Teresa Farr. 
Nu mi-am dat seama. Evident. Ea chicoti nervos, sunetul emis 


VP - 197 


semănând la propriu cu nechezatul unui cal. Eu locuiesc în casa 
de alături. Eu și soțul meu am cumpărat casa acum șapte ani. 
Pe vremea aceea copiii erau mici. Acum sunt la colegiu. 

Teresa își aminti de vecinii lor de alături - cei care în noaptea 
asasinatelor sunaseră la 911 după care, la doar două luni, 
puseseră casa în vânzare. Spre deosebire de casa familiei Farr, 
casa lor fusese vândută în mai puţin de un an de zile. 

— Soţul meu m-a rugat să nu mă amestec, dar eu cred că 
trebuie să vă spun că am văzut luminile aprinse înăuntru două 
seri la rând. Nu erau niște lumini puternice, ci unele blânde, 
difuze. De fapt, o singură lumină, care se muta dintr-o cameră în 
alta, acolo, la etaj. Nu se mișca prea repede, ca și cum ar fi fost 
cineva cu o lanternă care căuta ceva. Aproape o oră a rămas în 
aceeași cameră. Dar nu am văzut nicio mașină care să vină sau 
să plece. Aseară, am rămas trează până la ora trei, 
supraveghind casa. Soțul meu a fost de părere că, dacă se mai 
întâmplă la fel și în seara asta, atunci pot să telefonez la agenţia 
imobiliară, să-i las pe cei de acolo să rezolve problema. El chiar 
susţine că nu trebuie să mă amestec. 

Teama se cuibări din nou într-un colţișor al minţii Teresei. O 
lumină difuză la etaj? În ultimele dovă nopţi? Cei de la agenţie 
nu aveau cum să facă o prezentare a casei la primele ore ale 
zilei și nimeni nu ar fi stat în același loc aproape o oră. Era mai 
mult decât ciudat - era clar că se întâmplase ceva ciudat, chiar 
dacă cineva dăduse pur și simplu un tur prin casă, așa, din 
curiozitate. Nimeni nu ar fi trebuit să aibă cheie, în afară de 
Kent, de Teresa și de cei de la compania imobiliară. 

— Poate că îţi închipui că exagerez sau că inventez tot felul 
de chestii, dar eu știu ce am văzut, zise femeia, apărându-se, ca 
și cum Teri ar fi contrazis-o. Eu sufăr de insomnie și în fiecare 
noapte nu adorm până spre ora patru. Soţul meu e de părere că 
o să mor fiindcă dorm atât de puţin, dar n-am altă soluție. 
Oricum, cât stau trează, petrec majoritatea timpului privind pe 
fereastră, zise femeia, făcându-i o confidenţă. Cred că oamenii 
ar fi șocați să afle câte se petrec pe strada asta! Am văzut tot 
felul de lucruri stranii, crime petrecute în miez de noapte, 
oameni care scot din casă tot felul de ciudățenii, simțindu-se 
protejaţi de întunericul nopţii. E adevărat! O, câte aș avea de 
povestit! Dar nu o să povestesc chiar tot. Ci doar despre casa 
dumneavoastră. Restul voi păstra doar pentru mine, o vreme - 


VP - 198 


de dragul siguranţei, mă înţelegeți. 

Pe neașteptate, Teri simţi cum frica ei se dizolvă, îndată ce 
femeia se răsuci pe călcâie, traversând din nou peluza, după 
care deschise ușa casei și se strecură înăuntru, ca și cum ar fi 
fost în pragul unui pericol iminent. Era paranoică și avea o 
carenţă evidentă de somn, își zise Teresa. Biata femeie își 
petrecea noaptea la fereastră, imaginându-și că vede tot felul 
de activităţi stranii pe strada pe care Teresa nu asistase decât o 
singură dată la un eveniment cu adevărat violent. Femeia auzise 
cu siguranţă de crima petrecută în acea casă - deoarece știuse 
cu precizie cine era Teresa - și își petrecuse, fără îndoială, multe 
nopţi inventând tot felul de lucruri despre casa de alături. 

Teresa clătină din cap, ca și cum ar fi vrut să risipească 
tulburarea provocată de femeia aceea, urcând cu hotărâre și 
curaj cele două trepte ale terasei. Așeză jos cutiile, vâri cheia în 
broască și apoi deschise ușa și intră. 

Pentru o clipă, Teresa se simţi copleșită de sentimentul că era 
o intrusă, ca și cum ar fi tulburat singurătatea acelei case. Se 
gândi o secundă că, dacă s-ar fi putut, casa aceea ar arunca-o 
afară, trimiţând-o de-a rostogolul pe peluză. Ştia că gândul era 
ridicol, dar senzaţia persista, făcând-o să rămână, ţeapănă și cu 
respiraţia tăiată, în cadrul ușii, luptând cu impulsul de a fugi 
înapoi la mașină și de a porni cât mai repede în direcţia de unde 
venise, fără să se uite înapoi. 

Închise ochii și respiră profund, spunându-și că trebuia să se 
calmeze, să se stăpânească și să-și folosească raţiunea. Nu era 
decât o casă - o îmbinare intimă de cărămidă și lemn, fără suflet 
și fără memorie. Ea era cea care simţea că locul ei nu era acolo, 
nu casa. Casa aceea nu simţea nimic, iar amintirea acelor lucruri 
oribile care se petrecuseră acum opt ani exista numai în mintea 
ei. 

Dar urcând încă două trepte care duceau înăuntru, Teresa fu 
convinsă că, și după opt ani, aura aceea de teamă, violenţă și 
moarte încă persista acolo. Se opri lângă cămin, sub candelabrul 
de cristal, privind la ceasul bunicului, la cifrele de alamă în 
relief, la imaginea lunii, care se afla într-o anumită fază, la 
ecranul de sticlă proeminent al acestuia. Işi aminti că, în acea 
noapte de groază, ceasul bătuse de trei ori, în timp ce ea 
traversase tiptil casa, descoperind cadavrele lui Hugh și Wendy 
și pe Celeste care scăpase, printr-un mare noroc, cu viaţă. Poate 


VP - 199 


că era ceva normal ca ceasul să reprezinte simbolul 
îngrozitorului eveniment petrecut în acea seară, dar îl iubea de 
prea multă vreme ca să nu-l mai vrea. 

Teresa își mută privirea în partea stângă. Sub pragul în formă 
de arcadă se deschidea livingul larg și răcoros, cu covoare gri 
foarte groase, cu tapiţeria moale în nuanţe de auriu cu roz care 
acoperea sofaua veche și balansoarele, măsuţele strălucitoare 
din lemn de nuc și șemineul imens, acoperit de o poliţă din 
marmură. Wendy voise să schimbe mobilierul de aici, la fel cum 
procedase cu dormitorul matrimonial, dar Hugh nu fusese de 
acord, insistând că încăperea avea un aer „clasic”, chiar dacă 
decoratorul fusese Marielle. Dacă ar fi trăit, Wendy și-ar fi impus 
părerea, până la urmă, se gândi Teresa. 

Teri încercă să-și îndrepte atenţia spre celelalte camere. Dacă 
Marielle își lăsase într-adevăr o parte din lucruri în casa aceea, 
Teresa era convinsă că nu le va găsi la parter. Hotărâtă, luă cu 
ea cutiile lăsate pe terasă, și le duse înăuntru. Se strădui să 
închidă ușa, lăsând departe căldura de afară, confortul unei zile 
calde și normale de iulie. Era ca și cum s-ar fi închis cu mâna ei 
în cavoul familiei, își zise ea, cutremurându-se la acest gând. 
Avea să lase ușa întredeschisă, decise ea, chiar dacă aveau să 
intre o grămadă de muște și țânțari. Nu avea de ce să-și facă 
griji în privinţa lor - avea să plece cât de repede putea. 

Teresa începu să urce scara care ducea spre dormitoare. 
Când ajunse pe la jumătate, își aminti de imaginea siluetei 
îmbrăcate în negru care se strecura ușor pe scară, coborând. 
Roscoe Lee Byrnes nu părea capabil să se strecoare în felul 
acesta. Gândindu-se la constituţia lui masivă, la capul lui 
exagerat de mare, la mâinile grăsuțe, putea doar să-și 
imagineze cum o asemenea persoană se strecura pe drumul 
vieţii, cu dificultate, desigur. 

Dar Byrnes nu putea să fie chiar atât de împiedicat și încet pe 
cât părea, își reaminti ea. El comisese toate crimele acelea, 
intrând atât de silențios în casele victimelor, fără să-l simtă 
cineva, astfel încât luase prin surprindere cel puţin douăzeci de 
persoane. Douăzeci și două de persoane, dacă el îi ucisese într- 
adevăr pe Hugh și pe Wendy. 

În clipa în care Teresa ajunse la capătul de sus al scării, 
rămase iar locului, nemișcată, neputându-se decide în care 
dintre dormitoare să intre prima dată. În dormitorul ei, se hotărî 


VP - 200 


ea. Acolo nu fusese nimeni ucis și rănit. Nu se știe din ce motiv, 
fusese scutită - nu mai fusese considerată suspectă pentru 
atacarea altei persoane din casă. 

Intră în dormitorul ei, cel pe care-l părăsise în urmă cu opt 
ani. A doua zi după comiterea asasinatelor, se întorsese aici 
împreună cu Carmen pentru a-și lua câteva haine și cosmetice 
personale. O luase ameteala rătăcind prin cameră, nefiind 
sigură de ce anume avea nevoie, deschizând și închizând 
sertarele, uitându-se, fără să vadă nimic, în dulap, până ce 
Carmen preluase iniţiativa, împachetând suficiente lucruri cât 
să-i ajungă pentru următoarele două săptămâni. 

După arestarea lui Byrnes, când Carmen o invitase să 
locuiască cu ea, până avea să termine colegiul, în septembrie, 
ea și prietena mamei ei veniseră încă o dată acolo, ca să ia și 
restul de lucruri ale Teresei. De atunci, nu mai intrase acolo, dar 
dormitorul ei arăta aproape la fel, cu măsuţa de toaletă din 
cireș, cu sertarele bombate de la noptiere, cu cuvertura de pat 
verde-deschis și câteva postere cu niște formații rock, care nu 
prea se potriveau eu tablourile lui Degas alese de mama ei. 
Teresei nu-i mai plăcuse nicio secundă camera aceea şi nu o 
mai considerase un loc sigur după ce tatăl ei se însurase cu 
Wendy. Acum, i se părea o cameră pe care parcă o zărise o 
secundă în cine știe ce revistă - o încăpere pe care o ţinea 
minte, dar care nu-i trezea nicio emoție. 

Dormitorul lui Wendy și al lui Hugh era cu totul altceva. 
Teresa rămase în prag, uitându-se la patul unde fuseseră 
înjunghiaţi de mai multe ori cei doi încât nu doar cuverturile și 
salteaua trebuiseră schimbate, dar chiar și covorul - covorul 
acela oribil roz și gros - care trebuise scos de acolo și distrus. 
După ce casa fusese scoasă de sub supravegherea poliţiei, iar 
mătușa Beulah prelinsese că nu vrea să aibă de-a face cu o casă 
unde avuseseră loc două crime, Teresa și Kent îi ceruseră 
ajutorul lui Carmen, iar ea apelase la o companie specializată în 
curățenie, cerându-le acestora să nu se dea în lături de la nimic, 
când era vorba să curețe dovezile acelei nopţi groaznice. Cu 
toate acestea, niciun detergent și produs de curăţat special nu 
reușise să înlăture definitiv toate petele de sânge. Tapetul 
fusese scos de pe pereţi, iar aceștia fuseseră zugrăviți într-un 
alb precum coaja de ou. 

Dar Teresa își imagină că încă mai putea detecta mirosul 


VP - 201 


metalic al sângelui - o cantitate enormă de sânge încât 
adulmecă mirosul acelei nopți în care intrase încet de tot în 
camera aceea, punând palma pe ce mai rămăsese din 
abdomenul lui Wendy. Poliţia se întrebase cum fusese posibil ca 
doi oameni să fie înjunghiaţi de atâtea ori, fără să scoată 
aparent niciun sunet. Credeau că unul dintre ei se trezise în 
timp ce celălalt fusese înjunghiat. Pe vremea aceea, Teresa 
crezuse că, deși era însărcinată, Wendy luase cel puţin un 
somnifer, deoarece era dependentă de ele. Probabil că ucigașul 
îi tăiase mai întâi beregata lui Hugh, ca el să nu poată striga, 
după care îl mai înjunghiase în gât și în torace. Teresa își 
închipuise că ucigașul se ocupase apoi de Wendy, care cu 
siguranţă dormise buștean, înjunghiind de mai multe ori la rând 
zona în care se afla uterul, acolo unde se dezvolta bebelușul, 
apoi toracele, după care îi mutilase chipul pomădat și foarte 
atrăgător. 

Teresa nu mai spusese și altora teoria ei legată de cele două 
crime, pentru că ar fi părut mult prea familiarizată cu 
mecanismele de comitere a unei crime, ca și cum ar fi știut că 
Wendy dormise mai profund decât ar fi fost normal, pentru ca 
tatăl ei să fie eliminat primul. Mai târziu, raportul celor de la 
toxicologie demonstrase că Wendy înghiţise două somnifere. 
Când poliţia anunţase că Hugh Farr fusese ucis primul, în timp 
ce soţia lui dormea dusă, Teresa respirase ușurată fiindcă nu 
spusese nimic despre teoria sa. 

Deși Teresei nu-i plăcuse niciunul - detestându-i chiar -, 
fusese oripilată, văzându-i pe cei doi oameni care stătuseră 
întinși acolo, fără să știe nimic, vulnerabili fiindcă dormeau, 
loviți cu sălbăticie până ce sângele lor, semnul vieţii, îmbibase 
covorul și se împrăștiase pe pereţi. Tatăl său o rănise și o 
umilise pe mama ei, la fel cum Wendy îl ofensase pe Jason 
luându-i fiica, dar niciunul dintre ei nu meritase să moară, își 
zise Teresa, surprinsă de lacrimile care-i invadaseră ochii. Oare 
ce fel de monstru fusese atât de fericit ucigându-i pe cei doi cu 
o furie sălbatică? 

Teresa ieși glonț din dormitor, privind la veioza Tiffany a 
mamei ei ce stătea și acum pe măsuţa de lângă baie, notându-și 
în minte că va trebui s-o ia înainte de a pleca de acolo. Apoi se 
duse în camera lui Celeste, care se afla la capătul coridorului, cu 
faţa spre ieșire. Și aici fuseseră scoase covorul și cuvertura de 


VP - 202 


pe pat, la fel ca și cutia cu jucării în care se ascunsese fetița, 
încercând să scape de ucigaș. 

Privirea Teresei zbură îndată spre locul unde stătea „Fulg de 
nea”. Dar veioza nu mai era nicăieri. Credea că Jason o luase de 
acolo de dragul fetiţei, ori că o luase altcineva ca pe o amintire 
nevinovată, dar era convinsă că persoana care i-o lăsase pe 
terasă voise să-i stârnească niște amintiri dureroase, voise ca 
Teresei să-i fie teamă. 

Se gândi că nu trebuia să-și mai piardă vremea cu niște 
camere din care nu o interesa nimic. In plus, casa avea un miros 
neplăcut de gol, care era aproape toxic. Teresa ar fi vrut să 
deschidă ferestrele, astfel ca aerul curat și soarele să pătrundă 
în acest monument al tragediei. Dar casei nu i-ar fi plăcut asta, 
gândi ea. Acum opt ani, casa se închisese în ea însăși, păstrând 
amintirea groazei și a carnagiului, și nu-și dorea să fie deranjată. 

Teresa tresări ca și cum s-ar fi trezit dintr-un coșmar. 

— Semeni cu femeia nebună de alături, Teri Farr, își zise ea cu 
voce tare, cumva liniștită de vocea aceea umană, chiar dacă era 
vorba de propria ei voce. Am treabă. 

După ce Hugh se însurase cu Wendy, Kent refuzase să 
locuiască cu ei, când se întorcea acasă de la colegiu, o dată la 
trei săptămâni, pentru a o vedea pe Sharon. El stătea în casa 
unui prieten, iar Wendy îi transformase neoficial dormitorul într- 
un depozit. Chiar și acum, ușa dormitorului era închisă. Teresa o 
deschise, iar aerul umed și mucegăit îi invadă nările. Ușa ar fi 
trebuit să fie lăsată deschisă, iar casa aerisită mai des, zise ea, 
nemulțumită, aproape căzând când intră, împleticindu-se. 
Probabil că cei de la compania imobiliară știau că mucegaiul nu 
făcea casa mai atrăgătoare pentru posibilii cumpărători. Cu 
toate acestea, se părea că mucegaiul și mirosul lui nu păreau 
să-l deranjeze pe noul proprietar, scriitorul de romane de 
groază. Ea era fericită fiindcă el cumpărase casă, dar faptul că o 
parte din „farmecul” casei era reprezentat pentru el de tragedia 
petrecută acolo îi provoca repulsie. 

Teresa fu surprinsă de numărul mare de cutii care se aflau în 
încăperea aceea. După ce Wendy o transformase în depozit, 
Teresa nu mai deschisese niciodată ușa dormitorului lui Kent, 
așa că habar nu avusese cât de multe lucruri fuseseră 
depozitate acolo. Acum se apropie în mod intenţionat de primul 
rând, observând că fiecare cutie avea ceva scris pe ea. Ea 


VP - 203 


recunoscu de îndată scrisul rotund și aproape copilăresc al lui 
Wendy: EVENIMENTA CURENTE. Teresa nu se putu abţine să nu 
arunce o privire înăuntru, descoperind o colecţie de tabloide și 
reviste, populare la vremea respectivă, pline de bârfe legate de 
celebrități și conținând fotografii cu casele impunătoare ale 
vedetelor de cinema. Deci astfel de lucruri considera Wendy că 
trebuie păstrate, își zise Teresa, gândindu-se că gestul ei era 
atât ridicol, cât și demn de milă. Într-o altă cutie pe care scria 
haine erau înghesuite câteva topuri care lăsau talia descoperită 
și niște blugi cu talie joasă, haine pe care Wendy le purtase 
înainte de a se mărita cu Hugh, dar pe care nu fusese în stare să 
le arunce, cu toate că după aceea purtase haine care să se 
potrivească mai bine noului ei statut social. 

Teresa cercetă alte douăzeci de cutii, până ce ajunse în 
dreptul uneia pe care era notat doar un M. Marielle, își zise ea. 

— Ei, mami, Wendy te-a redus la un simplu M, zise Teresa. Ce 
păcat și ce mult seamănă cu stilul ei! 

În cutie se găseau niște cărţi. Marielle fusese o cititoare avidă. 
Faptul că citea constant îl deranja pe tatăl lui Teri, care o întreba 
mereu pe soția sa dacă nu avea ceva mai bun de făcut decât să 
stea cu nasul în cărţi. Teresa se uită rapid pe coperţile tari ale 
romanelor lui Jane Austen și pe coperţile a doua romane 
polițiste, pline de mister, care nu erau mai vechi de nouă-zece 
ani. Teresa duse cutia în hol, intenţionând s-o ia acasă. 

Se aștepta să mai găsească cel puţin încă o cutie plină ochi cu 
cărţi. Pentru că nu mai găsi niciuna, se înfurie deodată. Wendy 
fie le aruncase, fie le donase la Goodwill, făcând pe marea 
doamnă și prefăcându-se că erau ale ei cărțile. 

Următoarea cutie pe care era notată litera M conţinea extrase 
din ziare și fotocopii ale unor articole ce făceau referire la 
diverse evenimente petrecute în oraș. Răsfoindu-le, realiză că 
acestea reprezentau materialul documentar pentru cartea pe 
care mama ei dorise s-o scrie. Doctorul ei considerase că 
proiectul respectiv i-ar fi făcut bine, iar ea se aruncase în acest 
proiect cu o fervoare aproape maniacală, care durase aproape 
șase luni. Teresa își aminti că fusese îngrijorată de entuziasmul 
anormal al mamei ei, dar, în același timp, fusese și ușurată, 
fiindcă, pentru prima dată în viață, Marielle păruse fericită. După 
aceea Hugh anunţase că are de gând să divorţeze, iar proiectul 
lui Marielle, ca și fericirea ei se risipiseră brusc. 


VP - 204 


Mama Teresei își dorise întotdeauna să scrie, fascinată de 
istoria orașului Point Pleasant - de evenimentele petrecute 
acolo, dar și de locurile aproape nepământene din zonă, care-i 
creaseră orășelului reputaţia de „loc bântuit”. Se decisese să 
scrie o carte despre orașul acela și istoria lui. 

Teresa luă din teanc un articol legat de liderul Shawnee, Chief 
Cornstalk, cel care încercase să apere teritoriile de vânătoare 
ale tribului său de invadarea virginienilor, conducând un grup de 
luptători Shawnee și Mingo în bătălia de la Point Pleasant, care 
avusese loc pe teritoriul de astăzi al Virginiei de Vest. Mai târziu, 
în 1777, Cornstalk vizitase Fortul Randolph din Point Pleasant. 
Comandantul Foitului îl arestase și, în momentul în care unul 
dintre milițienii americani ai Foitului fusese ucis de indieni, 
soldaţii îi executaseră pe Cornstalk și pe Elinipsico, fiul acestuia. 
Se presupunea că Cornstalk blestemase regiunea, iar oamenii 
credeau că blestemul acela fusese responsabil de numeroasele 
tragedii care se petrecuseră mai târziu în Point Pleasant. 

O parte dintre extrase povesteau despre prăbușirea lui Silver 
Bridge în 1967, un dezastru care curmase patruzeci și șase de 
vieţi. Dar cele mai multe dintre articole vorbeau despre 
„Mothman”, creatura pe care mulţi localnici pretinseseră că o 
văzuseră în 1966. Aceasta era descrisă ca fiind înaltă de peste 
doi metri, și întruchipa un bărbat care avea aripi și doi ochi mari 
și ieșiți din orbite, despre care se credea că-și găsise refugiul 
într-o cabană din zona deșertică foarte vastă, în care, în timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial, fusese fabricat TNT-ul - 
trinitrotoluenul -, celelalte explozibile fiind depozitate în 
adevărate  „igluuri”. Locul acela avea pe sub pământ o 
adevărată reţea de tunele, despre care oamenii credeau că erau 
folosite de acea creatură pentru a nu fi văzută de nimeni. 

Teresa își aminti că mama ei se amuzase pe marginea 
poveștii lui Mothman și se gândi că i-ar fi plăcut deosebit de 
mult pelicula intitulată Profețiile lui Monthman, care îl avusese 
ca vedetă pe Richard Gere. Marielle fusese fascinată de toate 
poveștile din regiunea Point Pleasant. Ea îi vorbise adesea lui 
Carmen despre vizitele pe care le făcuse acolo, în regiunea 
cunoscută ca Zona TNT-ului, care aparţinea acum Rezervaţiei 
Naturale „MCcClintic”. Teresa își aminti și de niște fotografii pe 
care Carmen i le făcuse lui Marielle chiar lângă unul din acele 
igluuri care nu fuseseră sigilate, un iglu pe care Marielle îl 


VP - 205 


vizitase cu mare drag, insistând ca Teresa, Kent și Sharon să o 
însoțească în această inspecţie. O duruse foarte mult reacţia lui 
Kent și a lui Sharon faţă de locul acela, astfel că, mai târziu, Teri 
și Mac aproape că o imploraseră să-i ducă acolo, iar în 
momentul în care îl cercetaseră, se arătaseră atât de încântați, 
încât ai fi spus că tocmai vizitau Mormântul lui Tutankhamon. Ba 
chiar consumaseră un întreg film făcând fotografii care-i 
prezentau pe toţi trei uimiţi și extaziaţi, ori plini de teamă, în 
faţa acelui loc de-a dreptul fascinant. 

Teresa deschise cea de a treia cutie care purta inițiala M. 
Aceasta conținea albume de fotografii și casete video 
înregistrate chiar de Marielle. Chiar și în perioada de depresie, 
Marielle găsise suficiente resurse pentru a-și lua cu ea camera 
video să filmeze momente și evenimente importante din viața 
copiilor ei. Fiecare casetă purta scrisul elegant și „săltat” al lui 
Marielle: Kent când învățase să meargă pe bicicletă; momentul 
în care Kent absolvise liceul; Teresa și Kent la Disneyland, în una 
dintre rarele lor vacanțe de familie; recitalul Teresei la concursul 
de dans al școlii; fiecare dintre petrecerile copiilor care 
primiseră aprobarea lui Hugh, și de care Marielle se ocupase să 
le organizeze. 

Teresa căută caseta video de la cea de a șaisprezecea 
aniversare, favorita ei pentru că Hugh era plecat din oraș, iar ea 
invitase mai mulţi prieteni ca de obicei. Dansaseră afară, în 
curte, până seara târziu, iar Emma și Marielle păruseră, la 
rândul lor, relaxate și fericite, distrându-se aproape la fel de 
mult ca tinerii invitaţi. Din nefericire, caseta aceea parea că 
dispăruse. Teresa mai cercetă o dată întreaga colecţie. 

— La naiba, mormăi ea. Sigur, caseta mea favorită era musai 
să lipsească. 

Teresa voia să ia cu ea tot ce găsise în cele trei cutii. Putea să 
ducă într-un singur drum cutia cu casete și cu albumele foto și 
pe cea care conţinea extrasele din presa din acea perioadă, 
hotărî ea. O să le duc chiar acum la mașină, gândi Teri, mărind 
pasul, astfel încât să i se pară mai ușoare toate cutiile. Nu avea 
de-a face cu impresia aceea a ci în legătură cu casa care părea 
că-și ţine respiraţia, așteptând să se întâmple ceva. 

Teresa luase deja cele două cutii în braţe, fiind aproape de 
ușa dormitorului, în secunda în care zări cu coada ochiului ceva 
viu colorat. Se retrase câţiva pași și văzu o eșarfă galben-oranj 


VP - 206 


căzută lângă șifonierul lui Kent. Tresărind, Teresa își aminti că 
era cadoul pe care i-l făcuse mamei la ultima ei aniversare. 
Teresa aproape că vizualiza momentul în care mama ei o 
purtase în timpul unei vizite supravegheate pe care o făcuseră 
la mătușa Beulah, chiar înainte de comiterea celor două 
asasinate. 

Încet-încet, Teresa lăsa cutiile pe podea, se duse până la 
eșarfă, luând-o apoi de jos. Dăduse o grămadă de bani pe ea, 
fiindcă era făcută de un designer. Numele acestuia era scris pe 
tivul eșarfei. Micuţul obiect era moale, nu rigid, ca și cum ar fi 
zăcut acolo ani de zile, colectând praful din aer. Cu mâini 
tremurânde, Teresa ridică eșarfa și o duse la nas. 

Aroma de santal, cald și proaspăt, se răspândi din faldurile de 
mătase ale eșarfei. 


VP - 207 


XIV 


1. 


Teresa ieşi în fugă pe uşa de la intrare, sărind peste una 
dintre treptele terasei, nimerind exact în brațele lui Mac. 

— O, Doamne, strigă ea, speriată, dar și din cauza șocului. 

— Nu, sunt doar eu. Mac o îmbrăţișă câteva clipe, după care o 
îndepărtă de el. Ochii lui căprui o studiară intens, cu 
sprâncenele unite din cauza încruntării. Ești albă ca zăpada, zise 
el. Ce se întâmplă? Ce ai păţit? 

— Eșarfa mamei! A-a-mm găsit eșarfa mamei! 

— Ei, ea a locuit în această casă. Ai zis că nu a luat nimic 
atunci când a plecat. 

— Nu, tu nu înţelegi. Teresa respira precipitat. Era curată și 
avea parfumul mamei. Și e proaspătă, Mac. Ultima dată când 
am văzut-o pe mama, purta eșarfa asta. Acum ca zace în 
dormitorul lui Kent, pe jos, acolo unde o parte din lucrurile 
mamei au fost depozitate în cutii. Dar eșarfa aceea nu este 
acolo de opt ani, Mac. Nu! 

— Bine, bine, zise el liniștitor, trăgând-o iar la pieptul său. Ea 
se prinse fără rușine de trupul lui fierbinte și masiv. Tremuri, 
Teri. 

— Bineînţeles că tremur. Eșarfa... 

— Vreau să văd și eu eșarfa. 

Teresa se smulse de lângă el. 

— Vrei să intri în casă? 

— Acolo se află eșarfa. Nu ai luat-o cu tine, nu? 

— Nu. Am scăpat-o și... și am fugit ca un iepure speriat. 
Începea să-i fie ruşine. A fost un șoc extraordinar. Și, când am 
ajuns aici, vecina de alături mi-a povestit că a văzut o lumină la 
ferestrele de la etaj, în ultimele două seri. 

Sprâncenele lui Mac se înălţară. 

— A sunat la poliţie? 

— Nu. Spunea că soțul ei nu-și dorea ca ea să se implice în 
povestea asta. În plus, părea puţin ciudată, adăugă Teresa, 


VP - 208 


nesigură. A zis că a vazut tot felul de ciudăţenii și lucruri 
suspecte care se petreceau pe strada asta, în timpul nopții. 

— Ahhh! Mac schiță un zâmbet spre Teri. Ei bine, suntem în 
plină zi. Haide înăuntru, să verificăm. 

— Stai. Teresa se dădu înapoi, privindu-l atent. Cum se face 
că în ultima vreme, când mi se întâmplă ceva important, tu ești 
lângă mine, în preajma mea? 

Zâmbetul lui Mac se ofili brusc. 

— Mă acuzi de ceva anume? 

— Nu. Aparițiile tale întâmplătoare îmi stârnesc, pur și simplu, 
curiozitatea. Ce cauţi aici? 

— Ti-am spus că nu-mi place ideea ca tu să vii singură aici. 
Mi-am tot făcut griji pentru tine, așa că m-am hotărât să vin și 
să verific dacă ești bine. Vocea lui Mac era aspră și ridicată. Îţi 
convine sau ești în continuare la fel de supărată și bănuitoare? 

— Nu sunt supărată pe tine, zise Teri, apărându-se. Aveai 
dreptate - nu trebuia să vin aici de una singură. Nu am simţit că 
i-am spus cu adevărat „la revedere acestei case”, ca și cum aș fi 
reușit să-mi iau cu adevărat la revedere de la trecut. Eu am vrut 
doar să demonstrez că nu mi-e teamă. Dar nu am dovedit că nu- 
mi este teamă - ci contrariul. Îmi pare foarte rău dacă te-am 
jignit. In plus, nu știu sigur dacă voi mai intra înăuntru. 

Furia de pe chipul lui Mac se risipi. 

— Eu nu cred că ar fi cineva atât de îndrăzneţ încât să dea 
târcoale casei ori să intre înăuntru, chiar în ziua în care agentul 
imobiliar putea veni să facă o prezentare a casei. În afară de 
asta, cred că ai găsit deja ceea ce-ţi doreai. 

— Da. Trei cutii. Tocmai le aveam în braţe când am dat cu 
ochii de eșarfă. 

Teresa insistă să lase ușa de la intrare deschisă atâta vreme 
cât aveau să stea înăuntru. Mac o luă de mână, iar ea se simţi 
mult mai în siguranţă decât în momentul în care intrase acolo de 
una singură. Chiar își imaginase că acea casă voise s-o dea 
afară? Că-i viola intimitatea, că-și ținuse respiraţia? Doamne, ce 
absurd, pe bune! Un gând nebunesc de-a dreptul. Fata strânse 
și mai tare mâna lui Mac. 

— Până acum totul este în regulă, zise Mac pe un ton normal, 
în momentul în care ajunseră lângă scară. În clipa aceea, 
orologiul bunicului bătu de două ori - scoțând niște sunete 
puternice, cu ecou, pe care Teresa avu impresia că le resimte în 


VP - 209 


stomac, făcând-o să ofteze și să gâfâie. Văd că cineva a avut 
grijă ca ceasul ăsta să meargă, observă Mac. Știu că cei de la 
agenţia imobiliară au vrut ca locul acesta să arate cât mai bine, 
dar văd că s-au întrecut pe ei înșiși. 

— Cu siguranţă, zise Teresa, cu o voce slabă. Kent a angajat 
pe cineva să aibă grija de casă. Am văzut că peluza a fost 
aranjată de curând. Poate că băiatul acela a fost cel care a uns 
ceasul. 

— Mmmda, poate. Mac părea căzut pe gânduri. Cu toate 
astea, mobilierul din sufragerie avea deasupra un strat de praf. 
A avut grijă ca ceasul să meargă, dar nu s-a ocupat și de praf. 
Ce ciudat! El se întoarse spre ea, zâmbindu-i. Ei, lasă ceasul. 
Eşti gata să mergi la etaj pentru a doua oară? 

Teresa încercă să râdă nepăsător, dar nu scoase decât un 
ușor vaiet. Își drese glasul: 

— Condu-mă acolo! 

Dar când ajunseră la treapta de sus a scării. Teri preluă rolul 
de lider, trecând pe lângă dormitorul conjugal, fără să privească 
înăuntru, oprindu-se apoi atât de brusc în dreptul dormitorului 
lui Kent, încât Mac se lovi de ea. 

— Hei, aveţi nevoie de niște faruri la frână, doamna mea. Mac 
pufni în râs. 

Teresa abia dacă-l luă în seamă. 

— Uite-o, zise ea, arătând spre eșarfa pe care o lăsase să 
alunece pe podea, ca și cum ar fi fost un șarpe veninos. 

Mac o ridică de jos, prinzând-o de o margine, și privi atent la 
cutele strălucitoare și fine pe care le făcea materialul moale. 

— Pare aproape nouă, Teri. 

— Dar nu este, insistă ea. Asta e eșarfa pe care chiar eu i-am 
dăruit-o mamei. Uită-te la colţul ei. Nu prea mă pricep la brodat, 
dar am reușit să cos un M în colţul ei. Privește-l. 

Mac ridică mai sus eșarfe și în cel de-al treilea colț descoperi 
un M brodat cu aţă maroniu-aurie. 

— Vezi! zise Teresa cu un aer triumfător. Acum miroase-o. 

Mac duse eșarfe în dreptul nasului. 

— Lemn de santal, zise el imediat. 

— Ti-am spus eu. Santalul era unul dintre ingredientele 
parfumului pe care îl folosea mama. Dar aroma parfumului nu e 
una veche, imprimată acolo demult. Miroase de parcă eșarfa 
asta a fost purtată la gât cu o zi sau două în urmă. 


VP - 210 


— Da, așa este, zise el absent, privind spre ferestre. 

— Ce e? întrebă Teresa. 

Mac ezită, după care spuse: 

— Încerc să-mi amintesc unde am simţit, mai exact, aroma 
asta în ultimele două săptămâni. 


2. 


Emma MacKenzie mormăi, oftă, după care se trezi brusc. 
Câteva clipe, se simţi completamente pierdută. Se ridică în 
șezut pe canapea, privind în jur la sufrageria aceea mică și 
curată, decorată cu mobilier de calitate în culori vișinii și 
bleumarin. Se uită și la televizor. Nu-și aducea aminte să-l fi 
pornit în ziua aceea, dar dădu cu ochii de o femeie cu părul lung 
și închis la culoare care plângea cu sughiţuri, în vreme ce un 
bărbat ieșea ca vântul pe ușă, strigând: „S-a sfârsit”. 

— Domnule Farr? se adresă Emma bărbatului de la televizor. 
Unde m-ați adus? Vreau acasă. Marielle? Plângi. Marielle? lar te- 
a făcut să suferi. Emma privi cruciș. Nu, e Teresa. Teresa, draga 
mea. Emma se uită cruciș, începând să lăcrimeze. Nu, e doamna 
Norris. Doamna Norris? Nu, nu poţi fi doamna Norris. Ce am? Ce 
se întâmplă? Hei, vreau să merg acasă, ați înţeles? Băiatul meu 
vine și mă ia acasă. Unde-i Jedediah Abraham? 

Încet-încet imaginea fiului său, care voise să-și spună „Mac”, 
o făcu să-și aducă aminte de ziua în care vizitaseră acest 
apartament, iar ea fusese încântată, în timp ce Jedediah 
spusese că era mult prea mic. Cu toate acestea, ea se 
încăpăţânase. Nu voia ceva scump, pentru că fiul ei era cel care- 
| achita. 

— Sunt la mine acasă, zise Emma, ușurată. Sunt chiar în casa 
mea și tocmai am tras un pui de somn. Se uită buimacă spre 
ecranul televizorului, care nu era pornit. Și tocmai am avut un 
vis despre unul dintre serialele acelea lungi despre care îmi 
povestea doamna Beemer, de la apartamentul 5, azi-dimineatță, 
lângă tomberonul de gunoi! Doamne, ce femeie! 

Emma se ridică și se întinse. În ultima vreme fusese foarte 
obosită. Noaptea nu reușea să doarmă, dar asta i se întâmplase 
dintotdeauna. Cum punea capul pe pernă, acesta i se umplea de 


VP - 211 


tot felul de neliniști legate de viitor și de amintiri triste și 
întunecate din trecut. 

În ultima vreme, trecutul ocupa o mare parte din gândurile 
Emmei - perioada în care lucrase în casa Farr, pentru biata 
Marielle, care o tratase pe Emma ca pe o prietenă, nu ca pe o 
menajeră; drăgălașa de Marielle care fusese alungată de Hugh; 
cea care cedase în faţa presiunii, ajungând într-un azil de boli 
mintale. Ahhh, ei nu-i spuseseră azil, iar Marielle se simţise 
extrem de umilită. 

Dar cea mai groaznică amintire pe care o avea Emma era 
legată de ziua aceea oribilă în care Marielle - fragilă, slăbită și 
epuizată - venise acasă să o vadă pe Teresa - iar ea, Emma, 
aranjase o întâlnire secretă între mamă și fiică, acolo, între 
tufele înflorite de rododendron și fucsia, într-o laterală a casei. 
Emma crezuse că mama și fiica vor fi în siguranţă, dar șmechera 
de Wendy văzuse totul și-l chemase pe furiș pe Hugh, 
telefonându-i, iar acesta venise acasă plin de furie, o concediase 
pe Emma, o lovise pe Teresa, ameninţându-l apoi pe Mac și 
determinând-o pe Marielle să cadă în acea stare de melancolie, 
din care nu-și mai revenise niciodată. 

Emma nu avea să-l uite niciodată pe Hugh Farr cu fața 
congestionată și urlând, în timp ce boita aia de Wendy stătea 
acolo și râdea... râdea! Erau doi diavoli, niște belele ale 
pământului, sortiţi să distrugă alte familii. 

Respirația Emmei deveni sacadată, iar ea simţi un fel de 
greutate în piept. Încercă să se relaxeze și să reducă ritmul 
respirației, amintindu-și că acea ultimă zi în care lucrase în casa 
Farr, ziua aceea tragică, se petrecuse cu multă vreme în urmă. 
Dumnezeu trimisese un om ca să împlinească justiţia divină. 
Dumnezeu voise ca Hugh și Wendy să fie anihilaţi. În momentul 
acela, Emma crezuse că ar fi fost mult mai bine dacă fetiţa lui 
Wendy ar fi murit și ea, dar poate că Dumnezeu nu voise ca 
pământul să scape și de Celeste - acesta fiind cu siguranţă 
motivul pentru care Teresa reușise s-o salveze. 

Dar după ce fetița începuse să vorbească din nou, spunând 
niște grozăvii despre moarte și despre Teresa - legându-le pe 
una de cealaltă, ca și cum Teresa adusese moartea în casa 
aceea, Emma realizase că Celeste chiar ar fi trebuit să moară în 
noaptea aceea. Cineva întrerupsese voia lui Dumnezeu. Celeste 
semăna cu mama ei, așa cum Teresa îi semăna lui Marielle. Da, 


VP - 212 


în noaptea aceea Celeste păcălise moartea, fiindcă Teresa îi 
venise în ajutor, dar ar fi trebuit să moară, exact ca mama ei. 

— Poate că greșeala ar trebui corectată, zise Emma, mergând 
ca prin vis spre dormitor, acolo unde, în mijlocul fotografiilor 
celor trei copii ai ei, se afla fotografia înrămată a lui Marielle. Se 
uită atent în ochii ei, niște ochi triști, cu toate că femeia tânără 
din fotografie zâmbea. Da, Marielle ar trebui să fie răzbunată pe 
deplin, iar fiica ei ar trebui apărată. Așa era corect, iar Emma 
știa că ea era singura care putea înțelege pe deplin care era 
voința Domnului. 

Se uită la imaginea ei reflectată în oglindă și observă că 
rochia îi venea cu mult mai largă decât acum două săptămâni, 
că avea parcă ochii duși în fundul capului, pierzându-se printre 
cearcănele imense. Nu era, totuși, de mirare. Săptămâna asta 
dormise atât de puţin! lar în secunda asta simţea că e gata să 
cadă covrig pe podea. 

Nehotărâtă, femeia se întinse pe pat, căzând iar într-un somn 
bântuit de coșmarul în care apăreau Hugh, Wendy, Celeste, 
Teresa și Marielle cea dispărută. 


3, 


Mac o ajutase pe Teresa să adune toate cutiile și să le așeze 
în mașină. Când terminară, o întrebase dacă ar vrea să iasă cu 
el în oraș, iar ea acceptase cât ai clipi. După toate cele ce i se 
întâmplaseră în ziua aceea, nu avea chef să se joace cu ea. 
După ce ieșise împleticindu-se din casă, ar fi fost în stare să 
strige de fericire în secunda în care el o strânsese în brațe, dar 
nu numai fiindcă fusese fericită să dea cu ochii de cineva. Intr-o 
secundă, realizase că doar Mac putea să-i ofere senzaţia aceea 
de siguranţă, astfel încât să aibă curajul să intre din nou în casa 
aceea. Doar Mac reușea să-i insufle curajul de a ţine din nou în 
mână eșarfa. Mac reușea să o facă să se simtă în siguranţă chiar 
și atunci când totul părea că se prăbușește în jurul ei. Era 
paradisul siguranței ei, fiindcă că era îndrăgostită de el și era 
suficient să-l privească pentru a-și da seama că și el o iubea. 

După ce se întoarse acasă, Teri își petrecu o parte din timp 
făcând un duș, alegând apoi o rochie fără mâneci, la care 


VP - 213 


adăugase un lanţ și o pereche de clipsuri de aur. La urma urmei, 
Gus murise abia cu o seară în urmă. Intorcându-se acasă, nu 
zărise SUV-ul familiei Gibbs. Josh se hotărâse ca în dimineaţa 
asta să aibă grijă de cai și să dea lecţii elevilor, în ciuda 
suferinţei lui, iar Teresa își imagina că lucrul acesta îl ajuta 
probabil să nu se mai gândească la tatăl său. Acum spera că el 
plecase să se întâlnească cu prietenii lui. 

Ea intenţiona să anuleze restul lecţiilor din acea săptămână - 
măcar asta putea să-i ceară și ea lui Josh -, dar azi îi era 
recunoscătoare pentru faptul că el se ocupase de absolut tot, 
pentru că, nefiind vorba de o situaţie de urgenţă, ea nu își 
imagina că va reuși să intre prea curând în grajdul acela, mai 
ales după evenimentele din seara trecută. Teri spera ca a doua 
zi să-și schimbe optica despre acel loc. 

În momentul de faţă, caii erau pe pajiște. Niciunul nu părea 
agitat sau nevolnic când era vorba de hrană. Păreau calmi în 
timp ce smulgeau cu gura smocurile bogate de iarbă, 
mestecându-le apoi la nesfârșit. 

— Dacă aș reuși să fiu și eu la fel de calmă, oftă Teri. 

În timp ce-l aștepta pe Mac, observă că beculeţul de la robotul 
telefonic clipea intermitent. Primul mesaj era de la Josh: 

„Domnișoară Farr, nu eraţi acasă, așa că nu am avut cum să 
vă anunţ că voi lipsi o zi-două. Să nu vă faceţi griji în privinţa 
cailor. Am doi prieteni care știu despre cabaline aproape la fel 
de mult ca mine și ca tata și vor avea ei grijă de cai în locul 
dumneavoastră. Ei cunosc bine caii, dar eu le-am arătat deja 
cum vreţi să se facă toate cele necesare și că nu au voie să 
umble la zona care e anchetată de poliţie. Nu vor locui la 
cabană. Sper să nu vă supăraţi și să știți că regret că nu v-am 
cerut mai întâi permisiunea, dar chiar trebuie să plec. O să mă 
întorc pe 6 iulie. Dacă o să decideţi să mă concediaţi, înțeleg 
situaţia”. 

— Ooo, nu, mormăi Teresa. Ea nu avea încredere să lase caii 
pe mâna altcuiva, în afara lui Gus și a lui Josh, dar înțelegea 
dorinţa lui Josh de a pleca departe de acolo. Nu înţelegea cum ar 
fi fost în stare să se întoarcă de dimineaţă în grajd pentru a 
hrăni caii, dacă și-ar fi văzut tatăl străpuns cu furca. Pe ea 
imaginea aceea o făcea să se înfioare. |și închipuia ce efect ar fi 
avut acea imagine asupra lui Josh. Certându-se singură pentru 
egoismul de care dăduse dovadă. Era cu siguranţă mult mai 


VP - 214 


bine pentru el să plece din locul acela unde tatăl său tocmai 
fusese omorât. În afară de asta, băieţii care îl vor înlocui pe Josh 
erau prietenii lui. El nu ar fi dat caii pe care-i adora pe mâna 
unor nepricepuţi care nu știau să le poarte de grijă. Probabil că 
urmau să vină în mai puţin de o oră că să le dea porţia de hrană 
de seara și să facă curat. Mâine de dimineaţă avea să știe deja 
dacă le putea încredința sau nu caii. 

Cu toate acestea, Teresa simţi că Josh nu mai avea de gând 
să stea la Farr Fields. Nu avea să-și mai dorească să lucreze în 
continuare în locul unde tatăl lui fusese omorât, iar ea nu avea 
cum să-l învinovăţească pe Josh. Va trebui să angajeze alţi 
grăjdari, dar va fi greu să ajungă la o situaţie la fel de 
convenabilă ca cea pe care i-o oferiseră cei doi Gibbs. 

Cel de-al doilea mesaj îi aparţinea șerifului care o informa că 
trecuse de două ori pe la ea pe acasă, dar nu o găsise. li 
reamintea că vrea să o interogheze ceva mai amănunţit în 
legătură cu moartea lui Gus Gibbs, și spera că vor putea discuta 
a doua zi. Gândul legat de interogatoriul poliţiei o umplu de o 
teamă iraţională - la urma urmelor, ea nu făcuse absolut nimic 
și nici nu știa cine-i dorise moartea lui Gus, dar ea fusese 
nevinovată și în cazul uciderii tatălui ei și a lui Wendy, însă 
poliţia o tot încolţise, până ce, de frică, abia dacă mai fusese în 
stare să vorbească. Cu siguranţă nu avea să mai fie supusă unui 
astfel de interogatoriu, se gândi ea. Nu i se putea întâmpla și a 
doua oară. 

Dacă nu cumva era chiar posibil, își zise ea, uimită. 

Plecând de lângă robotul telefonic, auzi telefonul sunând. 

— Bună, Teri, se auzi Carmen. Cum te-ai simţit astăzi? 

— După moartea lui Gus? Bine. 

— Ooo, Doamne, Teri, nu pot să cred că cineva l-a ucis pe 
bietul om. În ediţia de seară a ziarului se precizează că poliţia 
are mulți suspecți, azi mi-au spus cel puţin opt persoane că a 
fost înjunghiat cu o furcă folosită la grajduri. 

— Așa e. E o furcă metalică, cu niște dinți groși și foarte 
ascuţiţi care se folosește la curăţenia în grajduri. A fost 
îngrozitor, Carmen. Bineînţeles că eu l-am găsit. 

— Bineînţeles. Se pare că ai căpătat această dubioasă 
binecuvântare - talentul de a descoperi cadavre. Oare e posibil 
să fi fost un accident? 

— Nu prea cred. Nu era înfipt în furcă cu faţa în jos. Stătea 


VP - 215 


într-un colț al grajdului, cu furca aceea înfiptă în piept. Auzi cum 
Carmen oftă oripilată. Poliţia a trimis cadavrul în Charleston, ca 
să i se facă autopsia, deși cauza morții e una evidentă. 

— Dar asta e procedura. La fel au procedat cu Hugh și cu 
Wendy. Carmen își ţinu respiraţia. Îmi pare rău că ţi-am adus 
aminte. De ce nu mi-ai telefonat aseară? Pentru că Mac a fost 
acolo? Am văzut în ziar că era și el menţionat printre cei care l- 
au descoperit pe Gus. 

— Daa. M-am dus la el la club să-i spun ceva, ne-am certat și 
în final l-am pocnit... 

— L-ai pocnit! 

— Da. Eram furioasă. Am plecat în fugă de la club și el a venit 
după mine. Când a apărut în faţa ușii, mi-a zis că Eclipse alerga 
ca o nebună prin ploaie. M-a ajutat s-o prind și s-o duc înapoi în 
grajd. Atunci am dat de Gus. 

— Ce îngrozitor! Măcar iapa se simte bine? 

— Da, e bine. Nu-mi dau seama cine i-a dat drumul, dar cred 
că în cazul în care Gus i-a surprins pe făptași, ei l-au străpuns cu 
furca. Nu cred că a venit cineva aici în mod intenţionat ca să-l 
ucidă pe Gus Gibbs. Omul ăsta nu avea dușmani. 

— Măcar tu știi asta, Teri. Tu chiar ai fost apropiată de Gus, 
dar nu avem cum să cunoaștem firea omului în totalitate. 

Are dreptate, își zise Teri. Până mai ieri, ca habar nu avea că 
Gus și mama ei avuseseră o relaţie. Teresa nu și-ar fi imaginat 
niciodată una ca asta. Dar se pare că totuși, după atâţia ani, 
Gus se gândea încă la Marielle. 

— Poliţia are vreo idee în privinţa ucigașului? întrebă Carmen. 

— Chiar dacă ar avea, nu cred că mi-ar spune și mie care e, 
zise Teresa, sec. Totuși, am găsit un mesaj de la șerif, pe robotul 
telefonic. Vrea să vorbim despre asasinat. Aseară nu mi-a dat 
prea multe informaţii. Mac l-a cam repezit, tăindu-i elanul, 
văzând că eu eram gata-gata să leșin din cauza șocului și a 
epuizării. 

— Atunci, trebuie să fii fericită că Mac a fost alături de tine. 

— M-a ajutat extrem de mult, Carmen. Fără el nu cred că aș fi 
făcut faţă. A fost mai mult decât protector. 

— Bravo lui! A rămas cu tine peste noapte? 

— Numai câteva ceasuri, până am adormit. 

— Ahhh! făcu Carmen părând ușurată. Ei, măcar a fost acolo 
când ai avut nevoie de el. Pe la ora prânzului am încercat să te 


VP - 216 


sun, dar nu mi-a răspuns nimeni. 

— Am fost la vechea noastră casă. A fost vândută, iar Kent m- 
a rugat să mă duc și să iau de acolo tot ce vreau, înainte ca 
oamenii să ducă mâine ce a mai rămas într-un depozit. 

— Ce bine că aţi reușit în sfârșit s-o vindeti! Și ce frumos din 
partea lui Kent că te-a anunţat. Femeia se opri. Teri, ar fi trebuit 
să-mi dai telefon, în loc să te duci de una singură acolo. 

— Magazinul tău s-a deschis astăzi. Nu puteam să te iau de la 
serviciu. 

— Sunt convinsă că s-ar fi descurcat și fără mine timp de 
câteva ore. Carmen făcu o pauză. Cum te-ai simţit, intrând din 
nou în casa aceea? 

— M-au trecut fiorii, răspunse Teresa cu sinceritate. N-am 
găsit decât trei cutii în care se aflau lucrurile mamei. Câteva 
cărţi, casete video pe care le-a filmat cu ocazia aniversării zilelor 
noastre de naștere sau cu alte ocazii speciale și materialul 
documentar pentru cartea pe care intenţiona s-o scrie, legat de 
toate acele evenimente înfricoșătoare care s-au petrecut în 
Point Pleasant, cum ar fi Blestemul lui Cornstalk și Mothman. 

— Oooo, Mothman! Carmen râse încet. Doamne, uitasem de 
proiectele ei. Am fost în Zona TNT - la Centrul Mothman - și am 
hoinărit pe acolo împreună de vreo două ori. Pe ea o fascina 
locul acela. Eu am călcat, odată, pe un șarpe și eram gata să 
leșin. Nu prea eram un asistent de nădejde. Și. Bineînţeles, 
Hugh era împotriva acestor excursii. 

— Eu eram fericită să știu că era entuziasmată de o temă 
anume, dar nu m-am arătat interesată pe cât ar fi trebuit, iar 
acum reproșurile nu-și mai au rostul. Pe vremea când lucra la 
carte era fericita. Oricum, casa aceea m-a copleșit astăzi. M-am 
simţit aiurea. Teresa nu pricepea de ce nu avea curaj să-i 
povestească lui Carmen despre eșarfa. Poate fiindcă știa că i-ar 
fi pus o sută de întrebări sau fiindcă nu voia să recunoască 
faptul că în mintea ei se temuse că Marielle, dominată de 
instabilitatea psihică, revenise în Point Pleasant? 

— Am ieșit ca o furtună din casă și am dat nas în nas cu Mac, 
zise ea, pe un ton grăbit. Îi spusesem deja că mă duc acolo. A 
venit să mă ajute la cărat cutiile. 

— Daaa? A venit să te ajute la cărat cutiile. Măi, măi, ce 
drăguţ din partea lui! 

Teresa își dădu ochii peste cap. 


VP - 217 


— Nu ai de ce să fii ironică. Chiar a cărat acele cutii. 

— Și? 

— Și ce? 

— Teri, eu te cunosc mult prea bine. 

— Ah, OK, zise Teresa, doar ușor exasperată. Diseară luăm 
cina împreună. Cina, nimic altceva. 

— De când se rezumă Mac MacKenzie /a o cină în oraș când 
vine vorba de o femeie? 

— Ei, eu sper că se rezumă doar la asta dacă e vorba deo 
minoră, zise Teresa, cu nepăsare și umor. O cină nu e egală cuo 
relaţie, Carmen. E doar... o cină! 

— Bine spus, Teresa. Tocmai mă întrebam ce reprezintă o 
invitaţie la cină. Carmen se opri, iar Teresa se pregăti sufletește 
pentru predica ce avea să urmeze. In loc de asta, Carmen zise 
pe un ton vesel: Tu ești fetiță mare, Teri. Dacă tu crezi că 
invitaţia la cină e chiar ceea ce-ţi dorești, ceva care-ţi convine, 
atunci nu-ţi voi strica chiar eu ploile. 

Uimită la culme, Teresa mormăi: 

— Ei bine, îţi mulțumesc frumos. 

— Cu toate astea, am să-ţi cer o favoare. 

— Ştiam eu că-i o capcană, zise Teresa, pe un ton jucăuș. 

— Mâine e 4 lulie. Tu nu mergi de fiecare dată în parc ca să 
asiști la concert și la focul de artificii, însoţită de Kent și de 
Sharon? 

— Ba da. 

— Perfect. Anul acesta, Gabe, tatăl lui Sharon, îi va însoţi, și 
m-a invitat și pe mine cu el. Crezi că e bine? 

Teresa clipi de două ori. 

— Te-a invitat Gabe, nu Sharon? 

— Sharon nu m-ar invita nicăieri, deși cred că m-ar ruga totuși 
să mă așez în mijlocul șoselei ca să mă calce cu mașina. 

— Ei, exagerezi. Dar numai puţin, își zise Teresa. Bineînţeles 
că eu nu am nimic împotrivă. Gabe știe că ea consideră că 
participarea la focul de artificii este un eveniment de familie? 
Nu-mi aduc aminte să fi participat vreodată cineva care nu face 
parte din familie. 

În receptor urmă un moment de liniște. După care Carmen îi 
adresă următoarea întrebare: 

— Teresa, tu ești în stare să ţii un secret, un secret 
important? 


VP - 218 


— Un secret? A, da, cred că da, dacă e vorba despre tine, zise 
ea cu precauție. 

— Gabe m-a cerut de soţie! 

— Poftim? Teresa aproape că scoase un strigăt. Gabriel ţi-a 
cerut tie să-i devii soţie? 

— Teri, șocul total pe care îl simt la tine nu mă flatează deloc, 
să știi, zise Carmen, sec. 

— Oh, nu am vrut să spun că nu a; fi persoana potrivită. Eşti 
un om minunat, Carmen. Ești frumoasă, inteligentă, amuzantă 
și... Dar habar nu aveam că tu ai o relaţie cu Gabe O'Brian. 
Când a început relația voastră? 

— Acum aproape un an de zile, așa că nu-ţi închipui că mă 
grăbesc sau ceva de felul acesta. 

— Dar de ce nu ai spus nimic? 

— Tu o știi pe Sharon. Ea ar vrea ca tatăl ei să se comporte ca 
și cum ar fi murit odată cu mama ei. 

Teresa era obligată să recunoască faptul că Sharon se 
dovedea la fel de posesivă cu tatăl ca și cu fiul ei. 

— Ințeleg de ce nu i-ai spus lui Sharon, dar mie de ce nu mi-ai 
spus? 

— Eu nu aș fi vrut să-i ascund absolut nimic. La urma urmei, e 
cumnata ta. Sper să accepte măcar pe jumătate, dar, dacă nu o 
va face, vreau ca măcartu să ai la îndemână o scuză plauzibilă. 

— O, Doooamne, ar trebui să devii consilierul președintelui, 
spuse Teresa, pufnind în râs. Apreciez totuși grija pe care o porţi 
relaţiei mele cu Sharon. În ultima vreme a devenit un teren 
alunecos. 

— Așa auzisem și eu. Ea îi povestește lui Gabe toate 
problemele prin care trece, iar tu i-ai stricat planurile în privinţa 
lecţiilor de echitație. 

— Ca și cum nu aș ști! Lui Kent nu-i place deloc că, ori de câte 
ori au vreo problemă, ea dă fuga la tăticu'. Poate că atunci când 
voi doi vă veţi căsători, își va da seama că nu e singura grijă a 
lui Gabe și o să se poarte cu ceva mai multă maturitate. Teresa 
se opri. Deci, când vă căsătoriţi și când ai de gând să-i spui lui 
Sharon? 

— Aici intervine favoarea pe care ţi-am cerut-o. Vrem să ne 
căsătorim la mijlocul lui septembrie - Gabe are un mic concediu 
și vrem să mergem în New England, în luna de miere, până nu 
se face frig. Asta înseamnă că va trebui să ne anunţăm curând 


VP - 219 


familiile. Nu am vrea să o facem în caz că ne-ar fi rușine de 
gestul nostru sau dacă ne-am teme de reacția celorlalţi. Vreau 
să organizez o petrecere intimă, așa că mă întrebam dacă nu ai 
putea să-i inviţi la tine acasă după focul de artificii. Eu o să aduc 
prăjiturile și alte produse de patiserie, plus o sticlă de șampanie, 
și cu ocazia asta, vom face anunțul. 

Timp de o secundă, Teresa vru să se opună. Carmen nu-i 
cerea părerea, tăcând o propunere, ci, dimpotrivă, plănuise deja 
acest anunţ și se aștepta ca Teri să fie de acord. 

— Carmen, nu cred că e o idee bună, zise Teri, în cele din 
urmă. Știu că Sharon se va supăra. Poate că nu e cinstit să afle 
vestea cu alții de faţă. 

— Dar asta e ideea, Teri. Știu că nu va fi fericită, dar măcar nu 
va face un scandal monstru de faţă cu toată lumea. 

— Oricare ar fi situaţia, nu cred că va face scandal. 

— Atunci nu cred că o cunoști atât de bine cum îţi închipui, 
zise Carmen cu asprime. Pe ea nu o interesează nimic care ar 
putea să-l facă fericit pe Gabe, ci doar ceea ce ar putea s-o facă 
pe ea fericită. 

— Carmen, Kent o iubește! 

— Dar Hugh nu a fost de acord să se însoare cu ea. Sunt 
sigură că l-ar fi convins pe Kent să renunțe și poate că fratele 
tău nu ar mai fi vrut atât de tare să o ia de soţie dacă Sharon nu 
ar fi fost însărcinată. lar Sharon a știut chestia asta. 

In realitate, Teresa se gândise mai demult la același lucru, 
neavând însă curajul să o spună cu voce tare și nici nu-i plăcea 
să se gândească la asta ori să-i audă pe alţii abordând acest 
subiect. 

— Carmen, poate că sarcina lui Sharon a grăbit căsătoria cu 
un an-doi - dar el tot ar fi luat-o de nevastă. 

— Acum eu sunt cea care te-a ofensat, zise Carmen. Unu la 
unu. Îmi pare foarte rău. Nu mă privește relaţia dintre Kent și 
Sharon. Acum singura mea grijă e Gabe. Mă preocupă situaţia 
mea și a lui Gabe. O, Teri, îl iubesc atât de mult! L-am iubit și pe 
primul meu soț, dar nu ca pe Gabe. E ca și cum viaţa mea s-ar fi 
derulat până acum doar în alb-negru. După ce m-am îndrăgostit 
de Gabe, a căpătat cea mai minunată culoare posibilă - și a luat 
proporții 3D! 

Furia Teresei se aprinse și se stinse la fel de repede. Carmen 
vorbea ca o adolescentă, fermecând-o și emoţionând-o în 


VP - 220 


același timp. Părea, de asemenea, extrem de sinceră. Chiar îl 
iubește pe omul ăsta, gândi Teresa. A fost singură atâţia ani, iar 
soțul ei, înainte să moară, a fost bolnav ani de zile. Femeia asta 
merita din plin să fie iubită și fericită. 

— În regulă, reluă Teresa. Încă mă tem de ce se poate 
întâmpla... 

— Ce va fi, va fi, dar cel puţin voi ști că am încercat să-i 
ușurez misiunea lui Gabe. Dacă ar fi obligat să o înfrunte de 
unul singur pe Sharon și să-i dea vestea... ei bine, nici nu vreau 
să mă gândesc la așa ceva. In afară de asta, vreau să 
sărbătorim. Chiar merită un party! 

— Bine, am înțeles. Dar de ce vrei să o organizezi la mine 
acasă? 

— Sharon ar refuza să vină la mine după focul de artificii. Și la 
tine e mult mai șic decât la mine, cu dealul și cu luminile care se 
zăresc de pe terasa ta. Noaptea, parcă ai fi într-o poveste cu 
zâne. 

— Parcă ai exagera puțin, dar îți mulțumesc. Și cum 
procedăm cu meniul? Vrei să pregătesc nişte plăcințele și un 
tort? 

— Nu! Carmen părea de-a dreptul îngrozită, aşa că Teresa 
zâmbi. Adică nici nu îndrăznesc să-mi imaginez că ai rata tu 
vreo activitate recreativă, de vacanță, ca să stai în casă și să 
gătești, zise Carmen pe un ton ceva mai domol, părând să nu 
sesizeze că Teresa glumise. Am să aduc după-amiază pachetele 
și am să le las la tine în bucătărie - mare parte dintre ele pot fi 
puse în frigider -, dar dacă îţi dai întâlnire acasă la Kent și la 
Sharon, atunci Sharon nu are cum să dea cu ochii de ele. Mai pe 
seară, vin și eu în parc și mă alătur vouă. Și trebuie să pară că 
mă întâlnesc cu tine, Teri, nu cu Gabe. Ca să nu cumva s-o 
înfuriem pe Sharon. 

Teresa nu-și putu abţine un hohot de râs. 

— Carmen, mă simt ca un agent CIA care pune la cale o 
misiune secretă. 

— Ei, ar fi posibil să fim și așa ceva, spuse Carmen. Numai că 
Sharon e un inamic mai tare decât orice alt „subiect” cu care au 
avut de-a face vreodată cei de la CIA! 


VP - 221 


XV 


1. 


Teresa tocmai închisese telefonul în clipa în care Mac ajunse 
la ușa ei. Fata îl întâmpină aproape timid, ca o adolescentă care 
se întâlnea pentru prima dată cu un bărbat. Teresa știa că era 
ridicolă - ea îl cunoștea pe Mac de când era adolescentă - dar 
evoluaseră diferit, până când ajunseseră să rupă logodna, 
părând că și-au început relaţia cu stângul. 

— Arăţi minunat, zise Mac, zâmbind apreciativ. 

— Am de mulţi ani rochia asta. Nu e pretențioasă, zise Teresa 
în grabă, ca el să nu creadă că se străduise să arate 
excepţional. În ultima vreme, nici n-am purtat-o. 

— Ei, ar trebui să o faci. Ai niște picioare grozave! Îndrăzneala 
replicii sale fu „îmblânzită” de un zâmbet poznaș și copilăresc. 
Mie mi-e o foame de lup. Tie? 

— N-am mâncat nimic toată ziua. Am uitat - chiar dacă am un 
apetit de fiară. Vreau să merg undeva unde se mănâncă mult. 

Cincisprezece minute mai târziu, parcară în faţa unei case 
renovate și transformate într-un loc plăcut și relaxant de a lua 
masa, ascunsă în spatele unui deal abrupt și înverzit. 

— Gloria's Lighthouse Cafe, zise Mac. 

— Am auzit de localul ăsta, dar n-am fost niciodată 
spuse Teresa. 

— Atunci chiar meriţi această invitație. 

Intrară, dând cu ochii de un bar lung, așezat cu faţa spre 
stânga, după care urcară două trepte și pătrunseră într-o 
încăpere primitoare. O podea de lemn bine întreţinută și 
strălucitoare te conducea spre un șemineu din cărămidă, care 
avea în față un grătar pentru lemne. Pe pereții zugrăviți într-un 
verde palid atârnau numeroase tablouri, unele dintre ele fiind 
chiar opera proprietarului localului. Din tavan, deasupra 
clienţilor, atârnau niște ventilatoare sub formă de evantai cu 
becuri. Teresa alese o masă care dădea cu faţa spre ferestrele 
largi, prin care putea privi bolta cerului, care căpătase o nuanță 


A 


năuntru, 


VP - 222 


albastru-gălbuie, ca bobul de porumb, cu faţa la orhidee, corali 
și heliotropi. 

Teresa și Mac comandară amândoi friptură cu cartofi copti, 
salată și rulouri. Teresa se bucura că restaurantul nu era chiar 
atât de aglomerat. În realitate, în sală se mai aflau doar patru 
persoane, la o masă destul de îndepărtată de a lor, și oamenii 
conversau în șoaptă. 

Teri își tăcu de lucru, așezându-și șervețelul în poală, după 
care se întinse iar să-și ia paharul, când sosiră băuturile. Se 
simţea ca și cum nu ar mai fi avut niciodată o întâlnire, cu toate 
că era sigură că se comporta întocmai ca la o întâlnire. 

— Îți mai amintești ultima noastră ieșire în oraș? întrebă Mac, 
pe un ton scăzut și romantic. 

— Nu. 

— Nici eu. Teresa îl privi atent, după care pufni în râs. Mac 
făcu o grimasă. Te așteptai la o descriere seducătoare și lungă a 
acelui moment, nu? 

— Ei, da. 

— Ei, îmi pare rău, dar dacă s-a întâmplat ceva important la 
ultima cină pe care am luat-o împreună, nu-mi mai amintesc, 
prin urmare, nu pot să te gratulez cu amintiri sentimentale. 

În ciuda tonului glumet al lui Mac, Teresa se simţea ciudat și 
ar fi vrut să găsească un subiect interesant care să le ia gândul 
de la ceea ce părea în mod periculos o întâlnire romantică. Luă 
o gură de apă, după care, frământându-și mintea, găsi, în 
sfârșit, ceva adecvat: 

— Clubul tău nu se deschide peste o oră? Cine are grijă de 
toate când tu ești plecat? 

— Am un director adjunct excelent. E un om foarte ambițios, 
dar nu poate să-mi ia locul decât dacă cumpără clubul. Cred că, 
în mai puţin de un an, va dori să plece de la mine, ca să se ducă 
în unul din cluburile unui mare oraș, pe un post important. 

— Nu vor exista filiale ale Clubului Rendezvous? 

— Poate peste doi sau trei ani. Depinde de cum merge 
economia. 

— Oare nu de asta depinde absolut totul? Teresa încercă un 
chicot lejer, dar sunetul părea împietrit. Speram să extind Farr 
Fields - să cumpăr și alte terenuri, să construiesc un nou grajd -, 
dar după tot ce s-a întâmplat nu știu dacă pot păstra pe linia de 
plutire măcar ceea ce am acum. Realiză imediat că părea mult 


VP - 223 


prea preocupată de bunăstarea proprie. Nu mă refeream la... 
moartea lui Gus. N-am să-mi iert niciodată faptul că i-am pus 
viața în pericol. 

— Cum anume? 

Teresa îl privi surprinsă. 

— Ai uitat întâmplarea de acum opt ani? Jumătate din oraș nu 
a uitat-o cu toate că Roscoe Lee Byrnes sustinea sus și tare că 
mărturisirea lui era purul adevăr. Dar acum și-a revizuit 
declaraţia - în fine, știi bine că vechile suspiciuni legate de 
persoana mea au revenit la lumină. Și ţi-am povestit despre 
bileţel, despre fax, despre lampa de veghe - sunt stigmatizată, 
așa că oricine are de-a face cu mine e în pericol. Poate că 
Sharon a făcut foarte bine când l-a luat pe Daniel de la lecţia de 
echitație. 

— Adică ţie ţi se pare că ești un fel de Typhoid Mary, un 
pericol pentru cei aflaţi în preajma ta. 

— Așa se pare. 

— Și blestemul acesta pe care îl întruchipezi a avut o pauză 
de opt ani? Mai întâi Wendy, apoi tatăl tău și Celeste, după care 
nu s-a petrecut nimic ani de zile, iar acum recent i-a venit rândul 
lui Gus. 

— Ai uitat-o pe marna, zise Teresa, încet. Mama... a dispărut. 

— Pentru că a fost și ea ucisă? Sau mai întâi a dispărut și abia 
apoi a murit? Mac făcu o pauză, după care rosti emfatic: Sau a 
dispărut doar pentru o perioadă? Teresa se uită în altă direcţie. 
Teri, tu chiar crezi că mama ta trăiește și că e în oraș? 

Întrebarea care-i stătuse pe buze toată după-amiaza era una 
la care Teresa nu-și dorea să răspundă. Se uită o secundă la 
chipul lui Mac pe care se citea onestitatea - un chip pe care îl 
iubise - și-și dădu seama că nu era capabilă să-l mintă. 

— Nu-mi pot închipui că mama e încă în viaţă, că ar fi fost în 
stare să stea departe aţâţi ani. Ştia cât de mult o iubim eu și 
Kent. N-ar fi fost în stare de o asemenea cruzime. 

Teresa tăcu. 

— Cel puţin, dacă ar fi în toate minţile, n-ar da dovadă de o 
astfel de cruzime. Dar nu era într-o stare bună, nici fizic, nici 
psihic. l-au dat drumul din sanatoriul de psihiatrie, dar poate că 
n-ar fi trebuit, în ziua aceea, ultima, când am întâlnit-o la noi 
acasă - când ne-a prins tata - era vai de ea și foarte speriată. 
Sincer, nici prea coerentă nu era. Mi-a cerut să fugim împreună. 


VP - 224 


— Da? Mac păru șocat. Nu mi-ai spus niciodată. 

Fură aduse salatele, așa că Teresa era bucuroasă că nu 
trebuia să-i dea un răspuns prompt lui Mac. El repetă totuși 
întrebarea, imediat ce chelnerița plecă. 

— Nu ţi-am povestit nici faptul că am văzut-o în ziua aceea, 
zise Teri. Mama ta m-a implorat să nu o fac, ţii minte? Oricum, 
mama repeta întruna: „În orașul ăsta nu-mi pot reveni. Fără tine 
nu mă pot face bine, iar tu trebuie să te îndepărtezi de tatăl tău 
și de Wendy. Mă tem că ţi-ar face rău.” 

— Ce credea ea că ţi-ar putea face Hugh și Wendy? 

— Habar n-am. Oricum, eu urma să plec la colegiu în 
septembrie - trebuia să reușesc să trec peste primăvară și vară 
-, iar ei puteau avea răbdare până la plecarea mea. Tata ar fi 
luptat pentru custodia mea doar ca să-i facă rău mamei. Teresa 
oftă. Poate că îi era teamă că tata are să mă bată. Dacă analizez 
trecutul, cred că și pe ea a lovit-o de mai multe ori. Și, în ziua în 
care a venit mama acolo, m-a pocnit de două ori. 

— Deci ea se temea pentru tine, dar și pentru că el putea să 
obțină custodia, îndepărtându-te de ea, zise Mac, căzând brusc 
pe gânduri. Îţi dai seama că acesta era un motiv extrem de 
puternic pentru a-i ucide pe Hugh și pe Wendy? 

— Da. Teresa vorbi aproape în șoaptă. Mi-am dat seama chiar 
din noaptea cumplitelor asasinate. Dar asta nu explică motivul 
pentru care ea a atacat-o pe Celeste. 

— Ai spus că nu stătea bine cu sănătatea. Poate că suferea de 
nervozitate și dereglare psihică. 

— Persoana de care m-am lovit în hol - cea care mi-a tăiat 
brațul - nu era în mod clar o fire agitată. Persoana aceea s-a 
dovedit de un calm înspăimântător. 

Marc ridică dintr-o sprânceană. 

— Nici asta nu mi-ai spus. 

— Ei bine, de-a lungul anilor, am păstrat multe lucruri doar 
pentru mine. Acum cred că ţi-am spus absolut tot. Mac nu spuse 
o vorbă, așa că Teresa continuă: Ideea e că niciodată nu am fost 
convinsă că nu mama a fost cea care i-a ucis pe tata și pe 
Wendy. Mama a dispărut imediat după cele două crime, dar 
chiar dacă ar fi murit, cadavrul ei nu a fost niciodată găsit. Chiar 
s-a crezut că cadavrul lui Jane Doe, care a ieșit la suprafaţă, era 
al mamei. Acum Roscoe Byrnes și-a revizuit declaraţia, iar 
suspiciunile au căzut iar asupra mea și, pe neașteptate, mi s-a 


VP - 225 


părut că o văd pe mama în mijlocul șoselei, venind din direcţia 
casei mele - fugind dinspre grajdul în care fusese ucid Gus 
Gibbs. lar azi, am descoperit în fosta casă o eșarfă care a fost 
purtată recent, una ce aparținuse mamei. 

Mac se încruntă. 

— Vreau să te gândești la două aspecte. Unu, poate că eșarfa 
a fost a mamei tale și probabil că a fost purtată recent, dar nu 
avem nicio dovadă că ea este cea care a purtat-o. Doi, eu 
înţeleg de ce mama ta nu-și dezvăluie prezenţa, în cazul în care 
e autorul crimelor comise cu opt ani în urmă, dar de ce să-l fi 
omorât pe Gus? 

— Poate că ea era în grajd, lângă Eclipse, care seamănă leit 
cu calul ei din tinereţe, și chiar în secunda aceea a sosit Gus. A 
recunoscut-o. Ea nici acum nu vrea să-și deconspire prezenţa, în 
afara cazului în care ar vedea că există pericolul ca eu să fiu 
arestată pentru asasinarea tatei și a lui Wendy, așa că a luat 
furca și l-a lovit pe Gus, după care a fugit. Sunt convinsă că nu a 
vrut să-l ucidă. 

— Păi, dacă voia ca prezenţa ei să rămână un secret, atunci 
ar fi trebuit să-l omoare. Și nu uita că el stătea pe jos. Teri. Ochii 
ei se măriră. Pe fân se observau două dăre, lăsate de călcâiele 
lui Gus, când fusese târât într-unul din colţurile grajdului. Se 
pare că tu nu ai observat, așa că eu, aseară, n-am pomenit 
nimic despre asta, dar cred că trebuie să afli. 

— O, Doamne, cum de nu am observat? 

— Nu te supăra, Teri. Ai fost atât de șocată când ai dat cu 
ochii de el, apoi te-am luat de acolo. Când a pomenit poliţia 
despre asta, tu stăteai deja pe băncuță. Treaba era deja 
suficient de groaznică și fără să-ţi închipui că Gus a fost târât 
într-un colț mai întunecat, astfel încât tu să-l vezi doar după ce 
deschizi complet ușa boxei. 

— Deci mama nu și-a dorit să fie descoperit imediat. Poate că 
a crezut că, fiind descoperit mult mai târziu, se va da vina pe 
altcineva. Ca de exemplu pe Josh, despre care aflase, probabil, 
că nu era acasă, dar că avea să ajungă mai târziu. 

Mac închise ochii, după care o privi cu compasiune. 

— Teri, tu auzi ce spui? O dată spui că mama ta nu e în toate 
minţile, că se poartă ca un om nebun, după care îi atribui o 
atitudine extrem de calculată. Nu are logică. 

Teresa cobori privirea, oftând. 


VP - 226 


— Ai dreptate. Mac. Nu are logică. Numai că eu tot caut 
răspunsuri, indiferent cât de ilogice, pentru că mă simt de-a 
dreptul neputincioasă. Mi-e îngrozitor de frică, atât pentru mine, 
cât și pentru mama. 

— Știu. Vocea lui Mac era tandră și plină de înţelegere. Și mai 
știu că ţi-e greu să admiţi că ești îngrozitor de speriată. Tu nu ai 
vrut niciodată ca oamenii să-și închipuie că ţi-e teamă de ceva. 
De-aia mi-am luat libertatea de a-ţi cumpăra ceva despre care 
cred că reprezintă un cadou valoros. 

— Un cadou? întrebă Teresa, în vreme ce Mac se căuta în 
buzunar. Sper că nu-i vorba de un pistol! 

— Taaaci! șopti Mac. Bineînţeles că nu port în buzunarul 
pantalonilor un pistol, cu toate că nu cred că ar fi ceva grav 
dacă aș purta asupra mea o armă. 

— Ei bine, eu nu am așa ceva. Și ca să cumpăr una tocmai 
acum - când sunt suspectată că aș fi ucis trei oameni - nu cred 
că e cazul. 

— Ți-am anticipat ideea. Ti-am luat ăsta. Mac întinse spre ea 
un tub auriu. 

— Un ruj? întrebă Teresa. Crezi că un ruj mi-ar putea fi de 
folos? 

— E un ruj special. Mac zâmbi. E un spray paralizant sub 
formă de ruj. E perfect legal - nu ai nevoie de permis ca să-l 
cumperi ori ca să-l porţi și nu-i nicio problemă dacă-l ţii ascuns 
ca pe o armă cu electroșocuri. 

— Cine ar vrea să aibă asupra lui o armă cu electroșocuri? 
întrebă Teri. 

— Habar n-am. Asta e problema cu armele astea. Trebuie să 
le ţii mereu la vedere, altfel ai putea fi arestat pentru că ai 
asupra ta arme despre care nu vrei să se știe nimic. Oricum, 
spray-ul paralizant și condimentat umflă mucoasele și atacă 
ochii, astfel că atacatorul abia dacă va reuși să respire ori să 
vadă, ca să nu mai spun că provoacă o usturime groaznică. 
Micuţul acesta face față unuia de 1,90 metri. 

Teresa luă tubul cu grijă și îi scoase încet capacul pentru a-i 
vedea pompiţa. 

— E suficient să apăs o singură dată? 

— Ei, eu, ca să fiu sigur, aș apăsa de trei ori la rând. Și ţine 
minte, trebuie să fii aproape de atacatorul tău. Nu poţi să-l 
anihilezi dacă ești în colţul opus al camerei. Teresa privi 


VP - 227 


nedumerită la acel tub, iar Mac vorbi mai departe: Uite ce e, 
Teri, eu știu că asta nu e cea mai periculoasă armă pe care ai 
putea să o ai asupra ta, dar tu nu deţii o armă, iar acum nu e cel 
mai potrivit moment pentru a cumpăra o armă. Să-l ai mereu cu 
tine. E micut - va încăpea întotdeauna în buzunarul de la blugi. 
Dintr-aceia strâmţi, așa cum porți tu de obicei. Ea se strâmbă la 
el, iar el râse. Vreau să-mi promiţi că-l vei purta mereu cu tine. 

Teresa aruncă încă o privire dubioasă obiectului aceluia 
micut, după care își luă poșeta. 

— Din păcate, rochia nu are buzunare, așa că momentan va 
sta în poșetă. Dar mai târziu, ori de acum încolo, voi purta doar 
vestimentaţie cu buzunare, iar el va sta acolo. 

— Promiţi? 

— Promit. 

În secunda aceea le fu adusă și mâncarea comandată, iar Teri 
făcu ochii mari, observând porţiile impresionante, uitându-se la 
cartofii copţi, porumbul la care nu se așteptase și rulourile 
uriașe, în timp ce chelnerița așeză platourile pe masă, 
întrebându-i dacă mai doreau și altceva, Teresa puse spray-ul 
paralizant în geantă, chiar în partea superioară, ca să nu uite de 
el. Avea de gând, într-adevăr, să-și ţină promisiunea faţă de 
Mac, purtând mereu asupra ei tubuleţul-spray paralizant, și deja 
se simţea ceva mai în siguranţă. 


2. 


Mâine nu voi putea mânca absolut nimic, ca să pot digera tot 
ceea ce am înfulecat astăzi, mormăi Teresa, când urcau 
împreună treptele din faţa terasei ei. Dar a fost o cină de-a 
dreptul delicioasă. 

— Am observat că, după ce ai declarat că nu vei fi în stare să 
mănânci atât de mult, practic ai golit farfuria, zise Mac sec. 

— Nu m-a acuzat nimeni până acum că aș avea un apetit 
scăzut. 

Mac îi oferi surâsul acela ușor și leneș pe care ea îl adora. 

— Ăsta e un alt motiv pentru care te ador, Teri Farr. 

— Fiindcă mănânc atât de mult! 

— Că nu te prefaci, nici măcar în cazul în care mănânci ceva 


VP - 228 


mai mult. Desigur că, la cât de subțirică ești, n-ai de ce să-ţi faci 
griji. Ești la fel de înaltă și de zveltă ca și mama ta. La fel ar fi 
rămas și ea, chiar dacă ar fi luat cinci mese pe zi. Se opri, după 
care rosti încet, lângă obrazul ei: Vei rămâne mereu la fel de 
frumoasă, Teri. Mereu. 

După ce terminaseră cina și ajunseseră din nou la Teresa 
acasă, ea voise să-și ia la revedere de la Mac chiar de la ușă, 
sărutându-l de noapte bună, după care să se culce la o oră 
acceptabilă - singură. Dar imediat ce Mac o trăsese în braţele 
lui, sărutând-o ca și cum n-ar mai fi sărutat pe nimeni de ani de 
zile, Teresa uită hotărârea luată. Voia - voia cu disperare - cel 
puţin încă o sărutare. Dar nu acolo, sub luminile puternice ale 
terasei. Josh nu era acasă, dar era posibil ca plimbăreţul acela 
adolescent să dea târcoale casei. Nu-i plăcea să se știe expusă 
în felul acela. 

— Să intrăm în casă, murmură ea, în timp ce buzele lui Mac 
alunecau încet pe gâtul ei. Mac, oprește-te. Nu pot să bag cheia 
în yală. 

Bărbatul luă brelocul din mâna Teresei, băgă în broască cheia 
aleasă de ea, după care deschise ușa. Sierra se repezi spre ei, 
lătrând cu furie. 

— Hei, fetiţo, și eu sunt fericită să te revăd, zise Teresa, 
aplecându-se pentru a mângâia câinele în semn de salut. 

Dar Sierra continuă să fornăie, să latre și să mărâie, fără să se 
liniștească așa cum făcea de obicei când stăpâna ei se întorcea 
acasă. Teresa observă imediat că în încăperea aceea se mai 
auzeau și alte zgomote. Zgomotele proveneau de la televizor, 
pe care în mod clar nu-l lăsase pornit în momentul în care ea și 
Mac plecaseră în oraș. 

— Televizorul, rosti ea, apropiindu-se ceva mai mult de el. 
Mac, privește. 

Simţi cum vine în spatele ei, în timp ce ea se holba la 
imaginile de pe ecran. Nu urmărea programul TV al unei seri de 
miercuri. Se uita la propria ei imagine, purtând cea mai bună 
pereche de jeanși pe care o avea și o bluză strălucitoare care îi 
lăsa mijlocul gol, râzând și zbenguindu-se pe lângă niște 
oameni, ca apoi să se aplece pentru a stinge lumânările de la un 
tort aniversar. 

Teresa urmărea caseta video care dispăruse, înregistrată cu 
ocazia sărbătoririi a șaisprezece ani. 


VP - 229 


XVI 


1. 


Poate că în după-amiaza asta nu ai observat caseta, rosti 
Mac, forțându-se să-și păstreze calmul. 

— Nu e adevărat! îl repezi Teresa. M-am uitat în mod special 
după caseta care conținea imagini de când am împlinit 
şaisprezece ani, fiindcă a fost probabil cea mai fericită zi din 
viata mea. Am căutat înainte să dau cu ochii de eșarfa, așa că 
nu poți spune că n-am observat-o fiindcă eram speriată! 

— Bine, bine. Nu te mai agita atât, zise Mac, răbdător. 
Importantă nu e caseta, ci faptul că în momentul acesta ea se 
derulează. Tu nu o urmăreai înainte de venirea mea și, chiar 
dacă ar fi fost așa, până acum trebuia să se termine. Casetele 
astea nu au repornire automată, astfel încât să meargă la 
nesfârșit. Mă duc să verific încuietorile. Rămâi aici. 

Mac se duse la ușa de la intrare, cercetând cu mare atenție 
încuietoarea acesteia. 

— Asta e intactă, zise el mai mult pentru sine. În vreme ce se 
îndreptă spre ușa din spate, Teresa urmări mai departe caseta 
aniversară, fiind atentă la felul cum arăta acolo - o fată de 
șaisprezece ani, neafectată de cine știe ce nenorocire. O văzu 
pe mai tânăra Teresa care luase camera video, îndreptând-o 
apoi în direcția mamei ei, care zâmbise rușinată și-și ridicase 
palmele în dreptul chipului său frumos. După aceea Teresa o 
filmase pe Emma, înaltă și subţire, părul ei des fiind strâns la 
spate. Emma, care ura să i se facă fotografii, ieșise din cameră 
ca vântul, ca și cum Teresa ar fi aruncat spre ea o făclie, făcând- 
o pe ea și pe invitații ei să pufnească într-un râs adolescentin. 
„lmi pare rău, Emma. Nu te supăra”. 

Mac intră în sufragerie, se așeză între Teresa și imaginea de 
pe caseta video și îi luă telecomanda din mână, apăsând pe stop 
După care-și așeză palmele pe umerii ei. 

— Poate că încuietoarea de la ușa din spate a fost „aranjată”, 
dar nu sunt sigur. Nu sunt un expert. Dar ca să fii în siguranţă, 


VP - 230 


trebuie să schimbi încuietorile. 

— Grozav, replică Teresa, defensiv. Mâine, pe 4 lulie. Nu o să 
găsesc pe nimeni care să vrea să lucreze. 

— Poate că nu vei găsi un lăcătuș profesionist, dar îţi pot 
instala eu, draga mea, niște yale noi. La articole de fierărie va fi 
deschis mâine, și promit că ușile și încuietoare vor fi iar în 
siguranţă până la prânz. Acum trebuie să fac un tur al casei ca 
să mă asigur că nu mai e nimeni înăuntru în afară de noi. 

— Asta însemnă că pe ziua de azi ești chiar la al doilea tur al 
casei, căutând posibili intruși, zise Teresa. Poate că nu ar fi rău 
să devii detectiv particular. 

— Bănuiesc că ăștia sunt obligaţi să îi urmărească pe unii și 
pe alţii, să stea de pază pe afară, să cerceteze conturi bancare. 
Nu-i de mine meseria asta, zise Mac pe un ton lejer. E mai bine 
să-i urmăresc pe indivizi înăuntru și să-i pun la pământ, 
bătându-i măr. 

— Vin și eu cu tine, dar nu bat măr pe nimeni, să știi. Sunt 
prea deprimată. 

Verificară fiecare cameră și fiecare dulap, fiind urmaţi cu 
conștiinciozitate de Sierra. Nu lipsea nimic și nu găsiră nici 
măcar un lucru deranjat de la locul lui, darămite să găsească pe 
cineva care să bântuie pe acolo. Reveniră în living, iar Teresa 
luă caseta din videorecorder, după care se trânti dezolată pe 
canapea. Se uită apoi pe textul notat pe eticheta casetei: 


FRUMOASA PETRECERE A TERESEI LA VÂRSTA 
DE ȘAISPREZECE ANI 


Scrisul era al mamei ei, pe caseta pe care o realizase ea 
însăși - o casetă pe care Teresa nu o mai vizionase din ziua care 
urmase acelei petreceri, o casetă pe care nu o mai văzuse, ca 
obiect, de opt ani de zile, o casetă care nu era în cutia pe care o 
găsise în ziua aceea în fosta ei casă. 

— De unde a apărut? îi zise ea lui Mac, aproape văicărindu-se. 
Cine a adus-o aici? 

— Nu știu, dar de un lucru sunt convins, și anume că ar fi 
cazul să anunţăm poliția. Ea îl privi alarmată. Teri, cineva a 
intrat prin efracţie la tine în casă. Nu au luat nimic... 

— Nu, au lăsat ceva. 

— Nu are importanţă dacă au luat sau lăsat ceva. Au intrat 


VP - 231 


neinvitaţi. Trebuie să anunţi poliţia. Nu trebuie să-i înfrunţi de 
una singură pe cei de la poliţie. Nu te voi părăsi. 

Nu te voi părăsi. Cuvintele acelea simple o zguduiră pe 
Teresa. Oare voia să spună că nu o va părăsi când va avea de 
înfruntat poliția sau că nu are s-o părăsească niciodată? Ori se 
referise la ambele situaţii? Oh, era prea obosită pentru a analiza 
tot ce spunea Mac! Pentru moment, nu putea decât să se 
concentreze asupra situaţiei prezente, fericită că el nu o va lăsa 
de izbeliște. 

La faţa locului fu trimis un poliţist tânăr. Teresa recunoscu cu 
greu că era vorba despre unul din polițiștii șerifului care 
fuseseră acolo seara trecută, când găsiseră cadavrul lui Gus. 
Polițistul luă o mulţime de notițe și dădu sârguincios din cap, 
fiind de acord că era foarte ciudat ca cineva să intre în casă 
hoțește, ca să lase acolo o casetă video, verificând apoi și cele 
două intrări, exact cum procedase și Mac. Apoi Teri îi povesti 
politistului despre cel care lăsase lampa de veghe pe terasa 
casei ei. Nu fu prea impresionat de acel amănunt până în clipa 
în care ea îi povesti că văzuse pe cineva care semăna cu acesta 
alergând pe mijlocul șoselei, în noaptea în care Gus Gibbs 
fusese ucis. Polițistul îi ceru o descriere completă a persoanei, 
după care, mijind ochii, o întrebă de ce nu pomenise despre astă 
seară trecută. 

— Eram extrem de șocată și pur și simplu nu m-am gândit la 
chestia asta, zise ea, pe un ton jalnic. Nu am văzut persoana 
aceea venind dinspre grajd, ci din direcţia proprietăţii mele. Azi 
voiam să-i povestesc despre asta șerifului, dar nu m-am întâlnit 
cu el. Totuși voi discuta cu el mâine. 

Mac nu-i lăsă timp poliţistului pentru a o întreba de ce nu 
vorbise cu șeriful chiar astăzi. 

— Având în vedere că persoana asta se tot învârte pe aici 
îmbrăcată într-un impermeabil lung, negru și cu o glugă mare, 
lasă diverse obiecte pe terasa domnișoarei Farr, venea alergând 
dinspre proprietatea ei în seara când a fost ucis domnul Gibbs, 
nu credeţi că ar trebui să beneficieze de protecţia poliţiei? 
întrebă Mac. 

— Deja avem o mașină de patrulare care vine aici de patru ori 
în douăzeci și patru de ore și o mașină a poliţiei statale care 
vine în control de două ori pe zi, declară polițistul. Știu că nu 
pare suficient, dar deocamdată dispunem de personal puţin - 


VP - 232 


unul din polițiștii noștri e bolnav, iar altul e plecat în vacanţă - 
așa că nu putem oferi, momentan, supraveghere douăzeci și 
patru de ore din douăzeci și patru, dar o să verific dacă putem 
mări numărul patrulărilor. Domnișoară Farr, ar fi bine să locuiţi 
împreună cu o prietenă, cu un amic. 

După plecarea lui, Teresa i se adresă lui Mac: 

— O mașină care vine în patrulare o dată la aproximativ patru 
ore ar trebui să bage în sperieţi și cel mai puternic suflet. 

Mac pufni în râs. 

— Nu am cunoștințe în domeniu, dar e mai mult decât nimic. 
Măcar am raportat intrarea prin efracţie. 

— Și nu va mai îndrăzni nimeni să repete gestul acum că s-a 
făcut o plângere oficială. 

— Ei, nu mai vorbi pe tonul ăsta, glumi Mac. Ai făcut bine că 
ai anunţat poliţia. 

— Va fi o mare consolare pentru mine data viitoare, când va 
intra cineva aici și ne va ucide pe mine și pe Sierra. 

— Nu va avea nimeni ocazia să facă una ca asta, spuse Mac, 
fiindcă, până la rezolvarea acestei probleme, nu vei mai fi 
singură. 

— Mac, eu nu pot părăsi casă, așa cum mă statuia polițistul. 
Prietenii lui Josh vor veni să hrănească caii, dar băieţii nu vor 
locui aici, iar eu nu am de gând să dau bir cu fugiţii, lăsând caii 
neprotejaţi. 

— Nu-i poţi plăti pe prietenii lui Josh, ca ei să rămână la 
grajduri și să aibă grijă de cai? 

— Grajdul e considerat loc al asasinatului, și nu poate fi 
deranjat, cu excepţia momentului în care sunt hrăniţi caii. În 
afară de asta, habar n-am cine sunt băieţii ăștia - nu am luat 
încă legătura cu ei și nu știu unde a plecat Josh. Nu pot lua 
legătura cu ei. 

Teresa trase adânc aer în piept. 

— Nu pot să /as caii, Mac. Unii sunt ai mei. Dar majoritatea 
aparţin altcuiva, și sunt doar cazaţi aici. Chiar dacă nu mi-aș 
face griji pentru ei, fiindcă-i iubesc, mi-a luat ani de zile ca să 
pun afacerea asta pe picioare și nu pot distruge totul. Siguranța 
lor e responsabilitatea mea și n-ai decât să-mi spui că mă port 
prostește sau copilărește, ori aiurea, ori ca o tâmpită, dar nu pot 
să-i părăsesc! 

— Nu am de gând să-ţi aplic niciunul dintre aceste epitete, îi 


VP - 233 


replică Mac calm. Știu că nu ești în stare să lași prea multă 
vreme caii neprotejaţi, mai ales când cineva a pătruns pe bune 
în grajd și a dat drumul iepei tale. Teresa observă că el avu grijă 
să nu pomenească de asasinarea lui Gus. Dar în seara asta 
trebuie să pleci de aici, până când încuietorile vor fi înlocuite. 
Așa că, domnișoarelor, vreau să vă faceţi valizele, pentru că veţi 
petrece noaptea la mine acasă. 

— Acasă /a tine! 

— Da, Teresa. Am un apartament chiar deasupra clubului și e 
chiar unul șic. 

Să-și petreacă noaptea cu Mac? Fărâma de rațiune care-i mai 
rămăsese Teresei o îndemna să spună nu. Dar toată ființa ei își 
dorea cu disperare să accepte oferta lui. 

— Mac, nu sunt sigură că-i o idee prea bună, zise ea, 
observându-și lipsa de convingere din voce. 

— Hei, Teri, doar nu vrei să-ţi petreci noaptea într-o casă care 
nu mai are o încuietoare, iar cineva a intrat înăuntru ca să-ți 
lase o casetă video? 

— Nu, bineînţeles că nu! 

— Ei bine, eu îţi ofer o alternativă. Poţi, desigur, să alegi un 
hotel, dar acolo va trebui să le plătești. Mie nu. În afară de asta, 
cele mai drăguţe hoteluri din oraș, două la număr, nu permit 
accesul cu câini. 

— Pot să o iau și pe Sierra la tine acasă? Fiindcă nu am de 
gând să o las singură să înfrunte pe cine știe cine ori mai știu eu 
ce. 

— Eu v-am spus amândurora să vă faceți bagajul, doamnelor. 
Și cum în cameră sunt doar două doamne... tu și micuța cu 
blană castanie și urechi mari și ascuţite. Teresa surâse. Teresa, 
știu că nici pe Sierra nu ai lăsa-o singură. Mă duc să dau telefon 
unui tip de la club care-i un fel de detectiv sub acoperire, și-o 
să-l rog să-și petreacă noaptea în fața grajdului tău. E o scară 
caldă. Va păzi el caii în locul tău. 

— Crezi că va accepta? întrebă Teresa, neîncrezătoare. 

— Pentru niște bani în plus, sunt convins că da. Voi suna și la 
poliţie, ca să le spun să nu sară la el când or să-l vadă. Acum du- 
te și fă-ţi bagajul. Cu cât plecăm mai repede de aici, cu atât mai 
bine. Și eu mă simt oarecum înfricoșat, știind că cineva a 
pătruns aici cu doar zece minute înainte de venirea noastră. 
Probabil că au așteptat până ce mi-a zărit mașina îndreptându- 


VP - 234 


se spre casă, pentru că din casetă nu erau derulate decât 
primele cinci minute, nu mai mult. Hai, fugi, zise Mac, pe un ton 
alert. Și amintește-ţi că e vorba doar de noaptea asta. Nu pleci 
într-o călătorie peste Ocean. 

— Ba mi-ar plăcea să plecăm peste Ocean, mormăi Teresa 
către Sierra, care o urma peste tot, în timp ce ea punea în valiză 
o cămașă de noapte, niște lenjerie intimă și câteva articole de 
uz personal. Încep să mă simt în casa asta la fel de bine cum mă 
simțeam și în cea din Mourning Dove Lane. 


2. 


Bere, floricele și The African Queen - pe DVD, zise Gabriel. Ce- 
și mai poate dori un bărbat? 

— Pe mine, sper. Carmen stătea lângă el pe canapea, ţinând 
în poală un bol cu floricele de porumb proaspăt pregătite. De 
mâine încolo, nu va mai fi nevoie să ne ascundem în casa unuia 
sau a celuilalt. Ne putem duce împreună la teatru ori chiar la 
cinema. 

— Mie îmi place să mă uit la filme acasă. Poţi să le pui pe 
„așteptare”, dacă-ţi vine vreo poftă. Gabe se aplecă spre 
Carmen, sărutând-o pe gât. Ai priceput ce vreau să zic? 

— Era atât de subtil, că nu cred că am priceput, chicoti 
Carmen. Și chiar dacă îţi vine vreun chef, va trebui să aștepți, 
sir, fiindcă doar de dragul tău am pregătit aceste floricele, iar 
ele sunt de-a dreptul grozave. 

Gabe vâri mâna în bol. 

— Miros delicios! zise el și-și aruncă floricele în gură. Și au un 
gust la fel de delicios, rosti el cu gura plină. 

— Bravooo! Am cumpărat și cea mai bună marcă de bere, 
oftă Carmen. Gabe, ai idee cât îngrașă chestiile astea? 

— Vrei să spui că ar fi cazul să mai slăbesc? 

— Nici gând. Ești perfect așa. Dar pentru mine e suficient să 
beau o sticlă de bere și să iau una până la opt floricele de 
porumb, și s-a zis cu silueta mea. Ei, s-a zis deja cu ea, dar nu 
vreau s-o pierd și mai mult de atât. 

— i se pare că ţi-ai pierdut silueta? Cu tot cu dieta pe care o 
ţii și cu multele exerciţii pe care le practici? 


VP - 235 


— Pe vremea când eram fotomodel eram mai slabă. 

— Înseamnă că atunci erai mult prea slabă. Ba chiar și acum 
riști să fii prea slabă. Adică vreau să spun că ai o siluetă 
frumoasă, dar îmi imaginez că ai pierdut câteva kilograme în 
două săptămâni, nu? 

Carmen își frecă abdomenul și talia suplă, după care oftă: 

— Nu, nu e doar imaginaţia ta. Chiar am slăbit cinci 
kilograme. Chiar am fost îngrijorată. 

— În legătură cu ce? 

— Cu noi, prostuţule. Credeam că tu te vei încăpăţâna și 
acum să nu ne anunţăm logodna. 

— Dar nu fac asta. Le vei comunica chiar tu marea veste, 
mâine-seară. Sau nu mai e valabil? 

— O, ba da, zise Carmen repede. Am vorbit cu Teri mai 
devreme. După-amiază merg să duc mâncarea la ea acasă - s-a 
oferit să facă niște plăcințele, dar e cea mai nepricepută 
bucătăreasă, biata de ea -, iar ea se duce la Kent acasă, ca să 
plece împreună cu el, cu Sharon și cu Daniel. Bănuiesc că vei fi 
și tu acolo, ca de obicei. Gabe aprobă. In concluzie, voi cinci vă 
duceţi mai întâi la concert. Eu o să mă întâlnesc cu voi ca din 
întâmplare. După care mergem cu toţii la Teri acasă și acolo 
vom face anunțul. Ce spui? 

— Perfect. 

Carmen îl privi atent. 

— Nu pari prea entuziasmat. 

— lubito, o să te stresezi cumplit dacă o să analizezi clipă de 
clipă tonul vocii mele. Ba chiar mă voi simţi ușurat făcând acest 
anunţ. Pe cuvânt. 

— Ei, mă așteptam la ceva mai mult decât „ușurat”. 
Dezamăgirea se simţi din plin în vocea lui Carmen. Speram să fii 
fericit. 

— O să fiu. Bineînțeles că voi fi fericit. Numai că nu sunt la fel 
de expresiv ca tine, Carmen. El îi zâmbi, dar ea nu era convinsă 
că surâsul acela se reflecta în privirea lui. Vrei să nu-ți mai faci 
atâtea griji? Nu cred că am mai cunoscut pe cineva care să-și 
facă griji așa ca tine. 

— Dar obsesia lui Sharon în privinţa lui Daniel, despre asta ce 
părere ai? 

Imediat ce rosti fraza, observă cum surâsul lui Gabe dispare, 
iar între sprâncene i se formează o cută, și-și dădu seama că 


VP - 236 


greșise. Gabe nu avea să admită ca cineva să-i critice fiica, cu 
toate că era vorba de o critică indirectă. 

— Oooo, ce știu eu despre cum ar trebui să se poarte o mamă 
perfectă? spuse Carmen cât de repede putu, pe un ton aiurit, 
căutând cu disperare un strop de umor autodepreciativ. Mama a 
fugit cu un alt bărbat când eu aveam treisprezece ani și după 
aceea mi-a acordat din ce în ce mai puţină atenție. La fel și tata. 
Eu nu am avut propriul meu copil, ceea ce a însemnat o mare 
dezamăgire. Dar dacă l-aș fi avut, ar fi fost destul de mic când s- 
a îmbolnăvit soțul meu, așa că tot răul spre bine, bănuiesc. 

Carmen vorbise atât de repede, încercând să treacă peste 
greșeala făcută, încât, la un moment dat, rămase fără aer. Fu 
fericită în clipa în care Gabe zise pe un ton aproape obosit: 

— Tu ai cunoscut-o pe Marielle. Nu era o mamă bună? 

— Ah, s-a străduit cât a putut. Dar având în vedere 
problemele ei psihice, a făcut chiar o treabă excelentă. Copiii ei 
o adorau și în mod special Teri, dar erau afectaţi de starea ei 
depresivă și de nefericirea sa. E foarte bine că Sharon are o 
perspectivă sănătoasă asupra vieții - i-o poate insufla și lui 
Daniel, încheie ea de-a dreptul lamentabil. 

— E o mamă excelentă, zise Gabe cu hotărâre. Daniel e totul 
pentru ea. Daniel și Kent. 

Și tu, își zise Carmen, dezamăgită. Sharon orbitează în jurul 
vostru și nu te va lăsa atât de ușor să scapi, la fel cum ar 
proceda cu fiul și cu soţul ei. 

— Hai să ne uităm la film, zise Gabe, întinzându-se să-și ia 
berea. 

— Desigur. The African Queen e de când mă știu unul dintre 
filmele mele favorite. Carmen luă telecomanda, apăsă pe buton, 
iar DVD-ul porni. Privi spre profilul sobru a lui Gabe, sorbind o 
gură de bere, dându-și seama că avea să bea mai mult de un 
pahar. 


3, 


După ce Teresa luă destulă mâncare pentru Sierra, ca să-i 
ajungă și pentru micul dejun, plecară cu toţii la Club 
Rendezvous. Sierra, încântată de toate aceste clipe incitante 


VP - 237 


care rupeau monotonia vieţii ei liniștite, stătea în picioare pe 
bancheta din spate a mașinii, vârându-și capul pe lângă al lui 
Teri, gudurându-se fericită. 

— Trebuie să ierți exuberanţa Sierrei. De ani de zile nu am 
mai dormit în casa altcuiva. 

— Mă bucur să știu acest lucru. 

Teresa își dădu seama că fusese ca și cum i-ar fi dat de 
înțeles lui Mac că nu-și mai petrecuse de foarte multă vreme 
noaptea în compania unui bărbat. Presupunerea era adevărată, 
dar ea nu voia ca Mac să se prindă că în viaţa ei nu mai existase 
nicio altă relaţie. 

— Nu o iau pe Sierra peste tot pe unde merg, replică ea 
aproape sfidător. 

Parcarea clubului era ocupată aproape pe jumătate. 

— E grozav, dacă te gândești că suntem în mijlocul 
săptămânii! comentă Mac, zâmbind, după care parcă undeva în 
spatele clădirii înalte, într-o parcare privată. Fetelor, preferați să 
intrați străbătând localul sau folosind intrarea separată? 

— Cea separată, zise Teresa prompt, apucând punga de 
hârtie și bagajul de noapte al Sierrei. 

Sierra sări pe scaunul din față, de teamă să nu o uite acolo, 
iar Teresa apucă lesa, scăpând bagajele din braţe. 

— Ah, la naiba! exclamă ea. 

Mac veni repede pe partea opusă a mașinii și adună bagajele 
de pe jos. 

— Teri, de ce nu te-ai gândit să iei o valiză? 

— N-am vrut să pierd vremea luând din partea din spate a 
dulapului valiza. Sierra, bucuroasă foc datorită aventurii lor 
nocturne, sări și se învârti încolo și încoace, încercând să scape, 
în vreme ce Teresa ţinea cu toată forţa de lesă. În afară de asta, 
știi ce greu e până faci rost de niște pungi din hârtie la magazin? 
Trebuie să le ceri, că altfel îți dau pungile astea oribile din 
plastic, în care abia dacă încap două-trei articole. 

— În cazul acesta voi avea mare grijă de pungile astea dovă. 
Mac luă ambele pungi într-o mână, după care descuie o ușă, în 
spatele căreia se iviră câteva trepte. Sierra o luă înainte, ei după 
ea și, când ajunseră sus, Mac descuie o altă ușă. Intraţi în 
regalul meu, spuse el, tăcând un gest larg cu brațul. 

Teresa și Sierra intrară pe un coridor de serviciu care ducea 
spre o bucătărie strâmtă, dotată cu dulapuri din aluminiu, și cu 


VP - 238 


accesorii tot din aluminiu. Lângă bucătărie se aflau locul unde 
se lua masa și sufrageria, amândouă decorate în nuanțele 
pământului, ceea ce le dădea o înfățișare caldă în comparaţie cu 
aerul rece și steril al bucătăriei. Covoarele din lână maro sau în 
tonuri de bronz acopereau pardoseala de granit, iar la ferestre 
atârnau niște jaluzele bej-deschis. 

— Uauu, exclamă Teresa, privind în jur la mobilierul cât se 
poate de modern, un amestec de sticlă, oțel, piele naturală și 
piele de antilopă. Acum mulţi ani, nu am alcătuit și design-ul 
acestui living. 

— Pentru că ne imaginam că ne vom căsători și că vom locui 
într-o casă care să fie pe placul acel puţin doi copii. Teresa clipi 
pe neașteptate, amintindu-și. La nouăsprezece ani, când se 
logodise cu Mac, sperase să devină doamna Teri MacKenzie, 
soţie și mamă la vârsta de douăzeci și șase de ani. Nu-ţi place, 
spuse Mac, fără ocolișuri. 

— De regulă, nu mă dau în vânt după mobilierul modern și în 
vogă, dar, într-un fel, ţi se potrivește. 

— Nu știu dacă e neapărat un compliment, zise Mac, sec. 
Acest „în vogă” face aluzie la nivelul meu intelectual? 

— Nu. Voiam să spun doar că pare decorul perfect pentru un 
bărbat singur care locuiește în oraș. 

Mac râse scurt și zgomotos. 

— „Un bărbat singur care locuiește în oraș” înseamnă „un 
burlac din Point Pleasant”? 

— Pentru Dumnezeu, Mac, spuse Teresa, exasperată. 
Apartamentul este aranjat cu mult bun-gust și are stil. Și, la 
urma urmei, de ce-ţi pasă așa mult de părerea mea? 

Mac oftă. 

— Eşti încordată. Mereu adopţi tonul ăsta când ești încordată. 
Teresa vru să-i arunce o privire sfidătoare, dar el se îndrepta 
deja spre o altă încăpere, îţi duc bagajele în dormitor. 

— Mac... 

— Nu intra în panică. Eu voi dormi în living. Canapeaua e și 
pat de zi. 

Teresa se îndreptă spre canapeaua aceea din piele de 
antilopă care era și pat de zi. Sierra, întotdeauna timidă într-un 
spaţiu necunoscut, nu se despărțea de Teri. În niciun minut, Mac 
reveni, aducând cu el cele două vase de aluminiu ale Sierrei și 
pachetul cu hrană uscată pe care Teresa îl luase cu ea pentru 


VP - 239 


noaptea aceea. 

— Ce spui dacă o servim pe Sierra cu o porţie de apă marca 
PErrier, iar noi doi bem câte un pahar de vin alb? întrebă el, 
ducându-se spre bucătărie. 

— Nu o să mai accepte niciodată apa obișnuită, dar sunt de 
acord. lar eu chiar aș bea un pahar de vin. Teresa luă revista 
Time care zăcea pe masa mare pentru cafea cu blat de sticlă, 
răsfoind-o nervoasă, după care o trânti la loc și începu să o frece 
pe Sierra în spatele urechilor. În clipa în care sesiză sunetul 
hranei uscate care îi umplea castronelul, cățelușa fugi, totuși, la 
bucătărie. Trădătoarea, gândi Teresa, admonestându-se că-și 
acorda atâta atenţie, încât își ţinea ocupate propriile palme 
neliniștite cu scărpinatul și alintatul Sierrei. 

Mac reveni lângă ea, aducând paharele și o sticlă de vin alb. 

— După cum ţin eu minte, nu-ți place vinul alb sec. Îți place 
cel cu aromă dulce. 

— Da, dar te rog să nu-mi ţii acum o prelegere pompoasă 
legată de soiurile de vin, îl repezi Teresa. 

— Nici nu visez să fac așa ceva. Mac turnă vinul în pahar, 
oferindu-i-l. Dacă observase cumva tremurul mâinii ei, atunci îl 
ignoră. Mac ridică apoi propriul pahar. Pentru vremurile bune 
care ne așteaptă, spuse el, fără să mai aștepte ca ea să ridice, 
la rându-i, paharul. Fata realiză instantaneu că el observase într- 
adevăr că-i tremurau mâinile. 

El sorbi o înghiţitură; ea luă două, bucurându-se de senzaţia 
creată de vinul acela rece alunecând încet în spatele limbii și 
apoi pe gât, care părea la fel de uscat ca deșertul. 

— Ahhh, ce bun e! exclamă ea. 

— Așa se pare. Mac se strâmbă ușor. M-am gândit că o să-ți 
placă. Că o să te ajute să te relaxezi. 

— Dar de unde ideea că aș avea nevoie să mă relaxez? 
întrebă Teresa, neliniștită. Credeam că acea casetă a fost ca o 
urare de bun venit în propria mea casă. Ea se încruntă. Mac, 
până acum nu m-am gândit la asta, dar persoana care a intrat 
forţat la mine probabil că știa că va trebui să treacă de 
rezistența opusă de Sierra. Chiar dacă nu știa că am câine, cu 
siguranţă că a auzit-o lătrând înăuntru. 

— Adevărat. 

Teresa îi condamnă tonul neutru. 

— De aceea ai crezut tu că nu a intrat, de fapt, nimeni! Că nu 


VP - 240 


existau semne care să ateste că ea ar fi atacat pe cineva. Tu ai 
crezut că eu am pus caseta în aparatul video! 

— Teri, nu mai fi atât de defensivă. Am anunţat poliţia și chiar 
dacă aș fi crezut că tu ai fost cea care a pus caseta acolo, asta 
nu explică de ce mergea chiar în momentul în care am ajuns noi 
la tine acasă. În privinţa Sierrei... nu am idee de ce nu l-a 
mușcat zdravân pe intrus. 

Teresa oftă. 

— Ei bine, cred că am o idee. Pentru că ea nu face niciodată 
așa ceva. Ea latră, mârâie și se comportă ca cel mai periculos 
dintre animale atunci când are de-a face cu cineva străin, dar n- 
a mușcat niciodată pe nimeni. E doar gura de ea. 

— Dar un străin n-are cum să știe asta. 

— Nu. Și poate că persoana aceea a luat ceva cu ea, în cazcă 
avea să dea peste un câine cu adevărat periculos. Poate un 
spray paralizant, ca cel pe care mi l-ai cumpărat tu. Dar probabil 
că și-a dat seama cât ai clipi că Sierra nu mușcă. Totuși, era 
neobișnuit de agitată când am ajuns noi. La urma urmei, ea deja 
te cunoștea - tu nu erai un străin. În seara asta, mai devreme, s- 
a petrecut ceva care a înfuriat-o. 

— Intrusul care a intrat în casă, zise Mac direct. Teri, eu chiar 
cred că tu nu știai de casetă. Te cred când spui că nu o aveai. 
Crezi că te invitam să înnoptezi la mine dacă nu credeam că 
acolo nu ești în siguranţă? Da, sigur, aș fi fost fericit, gândindu- 
mă că aveam șansa de a petrece o noapte cu tine, dar nu stând 
în dormitorul meu împreună cu câinele, în timp ce eu voi dormi 
pe canapea. Știu cum se vor petrece lucrurile, dar nu vreau să 
pleci. Asta ar trebui să te asigure că am cele mai bune intenţii. 

Teresa mai sorbi o gură de vin, după care rosti încet: 

— Ce ușor îţi găsești tu cuvintele, Mac. 

El deveni brusc rigid, aruncându-i o privire ofensată. 

— Adică? 

— Adică, pe vremea când eram foarte tânără, mi-ai promis 
câte în lună și-n stele. Mi-ai promis atâtea și când ne-am logodit 
- că mă vei iubi veșnic și că-mi vei fi mereu fidel. Și nu ţi-ai ţinut 
niciuna dintre promisiuni. 

— N-am trădat promisiunea că te voi iubi mereu, în privința 
fidelității... ei, chiar am fost astfel. Teri ridică privirea spre el, 
privindu-l extrem de atent. Am fost. 

— Oare roșcata aceea cu care te-am surprins sărutându-te cu 


VP - 241 


pasiune ar fi de aceeași părere? 

— Dacă ar fi un om sincer, ar recunoaște că nu m-am culcat 
niciodată cu ea, Teri. Pe cuvânt, n-am făcut-o. Dar... am fost cât 
pe ce. 

Teresa simţi că îi vine să plângă, dar luă repede o gură devin, 
reușind să întrebe pe un ton cât de cât stăpânit: 

— Mac, de ce ai făcut-o? De ce ai avut o aventură cu alta 
când noi eram pe punctul de a ne uni destinele? 

— După ce m-ai surprins în compania ei, ai ţipat și mi-ai 
aruncat în faţă tot felul de acuzaţii, ai rupt logodna, dar nu m-ai 
întrebat de ce. 

— Te întreb în clipa asta. 

Marc se ridică brusc, îndreptându-se spre una dintre ferestre, 
acolo unde jaluzelele erau deocamdată ridicate, lăsând să se 
vadă întunericul de afară. 

De-a lungul anilor, m-am gândit mult la asta. Nu știu dacă mi- 
am înţeles pe deplin propriile gesturi, dar cred că mă simţeam 
prins în capcană. 

Teresa tresări ca și cum ar fi pocnit-o cineva. 

— Prins în capcană? De mine? 

— De întreaga mea existență. Când ne-a părăsit tata, eu am 
devenit capul familiei. Aveam unsprezece ani. Aveam o mamă 
gata să cedeze psihic și două surori gemene în vârstă de doi ani. 
Am început să mă gândesc la orice slujbă care s-ar fi putut ivi, 
iar mama a lucrat într-un magazin de mărunţișuri, în fiecare 
seară revenind de la serviciu un pachet de nervi, până ce mama 
ta, Dumnezeu s-o binecuvânteze, a angajat-o ca menajeră. 
Mama și fetele au început să lucreze la voi, iar eu m-am 
îndrăgostit de tine când eram abia un tânăr de douăzeci de ani. 
Mă întâlnisem și cu alte fete, dar cu fiecare dintre ele nu 
reușisem să ies decât de câteva ori la cinema - ca din 
întâmplare. Când te-ai făcut suficient de mare, am început să 
mă văd cu tine. Chiar înainte de nuntă, începusem și eu să pun 
câţiva bănuţi deoparte, descoperind ce înseamnă să ai parte de 
câteva ore libere și... în fine... ce înseamnă să ai femei care-și 
doresc să fie cu tine. Eram tentat, bănuiesc. Nu puteam să mă 
leg de gard tocmai când descoperisem și eu în sfârșit ce 
înseamnă libertatea pe care nu o avusesem de mic copil. Cât 
despre roșcata aia - Dolores ea nu reprezenta nimic pentru 
mine. Dar tu ne-ai surprins împreună și apoi ai plecat. Nu te 


VP - 242 


învinuiesc. Într-un fel, măcar așa, puţin de tot, m-am simţit 
eliberat aproape un an. Dar după aia m-am potolit, mi-am dat 
seama că nu pot trăi fără tine și aș fi dat orice să te recuceresc. 
Insă era prea târziu. Am acceptat lucrul acesta. Și l-am regretat 
întotdeauna. 

— Dar nu te-ai purtat ca atare, zise Teresa cu amărăciune. 
Mereu am auzit povești care aveau legătură cu Mac Mackenzie, 
Don Juanul orașului. 

— Nu am dus o viaţă singuratică. Ca un celibatar. Sunt un om 
normal, Teri. Te așteptai să stau închis în turn și să plâng toți 
anii ăștia? Dar asta nu înseamnă că am încetat să te iubesc. 

— Să mă iubești? murmură Teresa. 

— Da, să te iubesc! Vrei să spui că nu știai? 

— Da, pentru că ăsta e adevărul. Nici nu îmi închipuiam că tu 
te mai gândeai la mine. De când m-am întors în Point Pleasant, 
n-ai venit măcar o dată să mă vezi, nu m-ai sunat. Ce trebuia să 
cred în cazul ăsta? 

— Că eu credeam că nu vrei să mai auzi de mine. De aceea 
credeam că îţi respect dorința. Nu te-ai purtat prea amical faţă 
de mine, știi bine. Ba, mai mult, ziceai că nu vrei să mă mai vezi 
cât vei trăi. 

— Eram furioasă. 

— Dar ai încetat să fii așa vreodată? 

— Acum cinci minute, când mi-ai explicat ce simţeai atunci, 
demult, recunoscu Teresa. Nu spun că la douăzeci de ani aș fi 
primit toate astea cu graţie și că nu aș fi avut nevoie de o vreme 
ca să nu mă mai simt trădată sau decepţionată. Dar în clipa 
asta... 

— Dar în clipa asta? 

— Am nevoie de un alt pahar cu vin. Teresa se ridică de pe 
canapea. O să mi-l torn chiar eu. 

Sierra o urmă în bucătăria aceea îngustă și ultramodernă. 
Teresa își lipi o clipă fruntea de ușa rece metalică a frigiderului, 
simțind cum emoţiile se rotesc nebunește înăuntrul ei. După ce-i 
prinsese sărutându-se și simţise că lumea întreagă se prăbușea, 
Teresa își imaginase că Mac îi fusese infidel de mai multe luni de 
zile, înșelând-o nu doar cu Dolores - patroana barului în care 
lucra ci și cu alte femei. 

Teresa nu-i ceruse niciodată socoteală pentru aceste 
presupuse aventuri. Și nici nu l-ar fi crezut, oricât ar fi negat el 


VP - 243 


totul. Dar acum realiză că nu-i dăduse nici măcar o șansă. ȘI 
auzindu-l acum povestind, realizase că, pe vremea aceea, el nici 
nu și-ar fi dorit o asemenea șansă. Doar mult mai târziu el 
ajunsese la concluzia că iubirea lor fusese neprețuită și mai 
degrabă de nerecuperat - nu una dintr-acelea la care renunţi, ca 
să o poţi recupera apoi după doi-trei ani. Poate chiar niciodată. 
Cu toate acestea, după ce își dăduse seama cum stăteau 
lucrurile, el nu o mai căutase, pentru că voise să-i respecte 
dorinţele. In toţi acești ani stătuse departe, considerând că asta 
era ceea ce-și dorea ea. Trebuia să ţină cont de faptul că el îi 
respectase sentimentele, se gândi ea. 

Își turnă paharul cu vin, revenind fără grabă în living. Mac 
stătea lângă una dintre ferestre, privind afară. El trase jaluzelele 
verticale, întorcându-se apoi s-o privească în lumina aceea 
voalată pe care o făceau becurile veiozei înalte și grele. 

— Ţi-a luat ceva vreme, zise el. 

— Nu m-am grăbit, răspunse ea calm. Aveam nevoie de un 
moment de reflecţie. 

— Gândindu-te la ce? La noi? 

__— La ce altceva? Teresa lăsă paharul pe măsuţa de cafea. 
Inainte ca ea să se așeze pe canapea, Mac traversă camera și o 
cuprinse în braţe. Mac, eu... 

— Ce? murmură el, respiraţia sa fierbinte gădilându-i urechea, 
apropiind-o și mai mult de el. 

— Nu sunt sigură că ar trebui să facem asta. Noi am fost 
logodiţi, dar asta a fost demult. De-abia dacă am început să 
vorbim de mai puţin de-o săptămână. E pur și simplu... 

— Ceea ce trebuie. Buzele lui fierbinţi alunecară încet pe 
gâtul ei. 

— Poate pentru o partidă de sex. Dar eu nu vreau doar sex. 
Adică... 

— Ce-ţi dorești, Teresa? 

Mac trase ceva mai la dreapta decolteul rochiei Teresei, 
sărutându-i ușor și ademenitor clavicula. Pe Teri o invadă un val 
de căldură, dar se forță să remarce: 

— Vreau ceea ce aveam înainte - iubire. 

— Nu putem avea ceea ce am avut. Mac nu o mai sărută, 
privind-o însă intens în ochi, privirea lui fiind de asemenea 
seducătoare, profundă, sinceră. Putem avea ceva mult mai bun 
decât ce a fost, Teri. Poate fi ceva cu mult mai reușit, fiindcă 


VP - 244 


acum suntem mult mai maturi, avem amândoi mai multă 
experienţă și suntem mult mai siguri de ceea ce ne dorim. 

— Și ce ne dorim amândoi? întrebă Teresa, simțind cum 
respiraţia lui caldă îi învăluia întregul corp, încetul cu încetul, 
făcând ca brațele ei să se înfășoare strâns în jurul gâtului lui 
Mac, îmbrăţișându-l cu putere. Simţi că ar vrea să-l ţină așa 
pentru vecie, ca să nu piardă nicicând forţa lui, bunătatea, 
șarmul și senzualitatea lui copleșitoare și captivantă. 

— Amândoi ne dorim iubire, Teri, zise el, vorbind aproape în 
șoaptă. 

Teresa simţi cum ultima fărâmă a rezistenței ei se evaporă 
brusc. Nimic nu ar fi putut s-o convingă în secunda aceea să-i 
spună o minciună. Dându-și capul pe spate pentru a-i permite să 
o sărute apăsat pe buze, ea îi spuse în șoaptă: 

— Da, ah, ai dreptate, Mac. lubire e ceea ce-mi doresc. 


VP - 245 


XVII 


1. 


A doua zi, Mac le conduse din nou acasă pe Teresa și pe 
Sierra, și tocmai termină de instalat noile încuietori la fiecare 
ușă, în clipa în care sosi și Carmen. Teresa se înarmă cu multă 
stăpânire de sine, închipuindu-și că oricine s-ar fi uitat spre ea 
și-ar fi dat îndată seama că petrecuse o noapte plină de pasiune 
în compania lui Mac. Cu toate acestea, Carmen părea cam 
îngândurată. Teresa era bucuroasă fiindcă prietena sa era 
preocupată de momentul anunţului logodnei, nemaiavând cum 
să-și concentreze atenţia asupra lui Teri și Mac. 

Ea și Carmen duseră înăuntru tortul nemţesc de ciocolată, o 
prăjitură cu alune și mere, niște tarte pentru cafea și o tavă cu 
pișcoturi. Carmen adusese, de asemenea, și două sticle cu 
șampanie de calitate, dar și câteva sticle cu suc și altele cu 
limonadă. 

— Carmen, ai cumpărat cât pentru douăzeci de oameni, râse 
Teresa. 

— Sper că toată lumea va fi de acord cu o petrecere pe 
cinste. 

Teresa o studie mai îndeaproape pe Carmen. Părea „pusă la 
patru ace” în perechea aceea strâmtă de blugi și cu bluza crem 
croșetată, ce se vedea de minune pe talia ei subţire, punându-i 
în valoare părul castaniu lung până la umeri, dar tenul ei era 
palid, iar sub ochi se ghicea urma unor cearcăne. Probabil că în 
noaptea trecută nu dormise tocmai bine, iar Teresa îi dădea 
dreptate. Viitorul mariaj era extrem de important pentru Carmen 
și, în afară de asta, avea de înfruntat un adversar care avea o 
armă mult mai puternică decât un revolver - iubirea și 
pretenţiile unei fiice posesive. 

Teresa o îmbrățișă pe neașteptate pe Carmen. 

— Liniștește-te, Carmen, îi şopti ea. Nu te aștepta ca Sharon 
să ţopăie de bucurie diseară. In cel mai bun caz, nu va scoate o 
vorbă. lar în cel mai rău caz, va face o declaraţie răutăcioasă. 


VP - 246 


Dar dacă Gabe te iubește cu adevărat, și sunt sigură că așa 
este, atunci va insista ca Sharon să te accepte ca soţia sa. 

Timp de câteva clipe, îngrijorarea păru să dispară din privirea 
lui Carmen, iar ea zâmbi. 

— Poţi să-mi mai spui asta și înainte de a face așteptatul 
anunț al căsătoriei? 

— O să-ţi repet fraza asta cât e ziua de lungă, cu excepţia 
momentului în care mă voi duce să discut cu șeriful. 

— Ah, uitasem! exclamă Carmen. Vrei să merg cu tine? 

— Mulţumesc, dar nu e cazul. Vreau să înfrunt sigură acest 
moment și să nu mă ascund în spatele nimănui. 

* 

Ceva mai târziu în aceeaşi după-amiază, când Teresa se 
întoarse acasă de la întâlnirea cu șeriful, și-ar fi dorit să nu se fi 
prefăcut atât de puternică și să nu fi mers singură la acesta. 
Șeriful o obligase să repete de trei ori la rând cele ce se 
petrecuseră în seara în care Gus fusese ucis. Voise să afle de ce 
nu spusese încă din seara trecută despre vizitatorul care-i 
lăsase pe terasă, în faţa ușii, lampa de veghe, care părea să fie 
una și aceeași persoană cu cea care alergase în fața mașinii 
sale, cu mai puţin de o oră înainte de a-l găsi mort pe Gus, în 
boxa calului ei. 

Chiar dacă Teresa răspunsese sincer la toate întrebările 
șerifului, răspunsurile i se păruseră și ei evazive și încețoșate. 
Intrase plină de încredere în biroul lui, cu umerii trași înapoi și 
cu capul sus. Nu se mai simţea ca adolescenta aceea speriată și 
bleagă de acum opt ani de zile pe care o interogaseră la 
nesfârșit. 

— Observ că interogatoriul nu a mers deloc bine, îi zise Mac, 
imediat ce ajunse acasă. Ti-a pus cumva becul în ochi și a folosit 
bastonul de cauciuc? 

— Ei, într-un fel. Dacă îmi făceam ieri timp pentru întrebările 
lui, n-ar mai fi fost chiar atât de rău. Evitându-l, am făcut mult 
mai rău. 

Mac o sărută pe frunte. 

— Ei, cel puţin l-ai înfruntat. Gata, asta a fost tot. 

— Pentru astăzi. Încă nu au nicio pistă în legătură cu ucigașul 
lui Gus. Dacă Roscoe Lee Byrnes nu minte în privinţa faptului că 
nu i-a ucis el pe tata și pe Wendy, atunci nici în privinţa lor nu 
știu cine a fost, astfel că eu devin principalul suspect. /ar, rosti 


VP - 247 


Teresa, disperată. O altă persoană a fost ucisă, de această dată, 
chiar sub nasul meu. 

— Ce motiv ar avea șeriful să-și imagineze că tu l-ai ucis pe 
Gus Gibbs? 

— Cred că mă consideră, pur și simplu, nebună. O criminală 
nebună. 

Mac se încruntă. 

— O criminală maniacă ce a așteptat opt ani ca să ucidă iar? 
Și încă una care locuiește chiar acolo unde comite asasinatele, 
ca să poată fi prinsă? lartă-mă, iubito, dar eu nu cred așa ceva. 

— Dar tu nu ești șeriful. 

— Dar nu te-au arestat, nu-i așa? Teresa clătină din cap. Așa 
că nu mai fi așa speriată. 

— Nu știu dacă voi reuși. 

— Trebuie, de dragul lui Daniel. Azi va avea loc focul de 
artificii, ai uitat? Ce-ar zice dacă mătușa lui ar arăta ca și cum s- 
ar pregăti de ghilotinare? 

Teresa mormăi: 

— Din cauza panicii, am și uitat. Da, ai dreptate. Trebuie să 
mă stăpânesc. 

— Sigur că am. Întotdeauna. Ochii lui Mac sclipiră, iar el o 
sărută din nou, după care o cuprinse în braţe. Nici măcar nu ai 
observat. Angajaţii lui Kent au adus ceasul bunicului tău și 
veioza de la fosta voastră casă. Le-am spus să ducă veioza la 
tine în dormitor. Nu știam unde vrei să așezi ceasul, așa că l-am 
pus chiar acolo. Dacă nu-ţi place, îl mutăm în altă parte, mai 
târziu. î 

Teresa înălță capul în direcția ceasului. In casa ei părea cu 
mult mai mare decât în fosta lor casă - dar la fel de frumos, 
datorită carcasei încrustate și cu cadranul care înfățișa o 
jumătate din discul Lunii. 

Rămasese nemișcat, limbile nu se mișcau, pendula nu se 
balansa, ticăitul orologiului nu număra clipele. 

— Vrei să-l reglăm acum? 

— Nu, poate să mai aștepte. Poate chiar până mâine, zise 
Teresa. Poate până mâine, când ochii aceia gri, pătrunzători și 
duri și glasul lui neobosit nu aveau să mai fie atât de proaspete 
în mintea ei, când nu va mai avea în gând acele amintiri 
dureroase legate chiar de acest ceas frumos, care stătuse ani de 
zile în casa aceea îngrozitoare din Mourning Dove Lane. 


VP - 248 


— Bine, zise Mac, oarecum neîndemânatic, deși era sigură că 
el pricepuse de ce nu prea voia ea să-l pună iar în funcţiune. 
Prietenii lui Josh au fost aici și au dat de mâncare cailor, dar 
cred că vrei să verifici cu ochii tăi dacă sunt în regulă. O să te 
însoțesc. După aceea mă duc să o iau pe mama - vrea să vadă 
și ea concertul și focul de artificii -, iar tu trebuie să te 
pregătești să mergi acasă la Kent. Te las singură vreo două ore, 
cât încă e ziuă afară. 

— Nu voi păți nimic, îl linişti Teresa. Am un câine de pază 
feroce, un telefon fără fir pe care-l pot lua cu mine peste tot, 
spray-ul paralizant și, dacă vrei, îmi pun și un cuţit la brâu. 

Mac înălță capul, zâmbind larg. 

— Ei, îţi dau voie să folosești cuțitul. Dar dacă-l iei cu tine, te 
asigur că șeriful o să te aresteze! 


2. 


Credeam că nu mai ajungi, mătușă Teri, strigă Daniel, stând 
în pragul ușii de la intrare. Te-am tot așteptat 

— Cred că am ajuns exact la timp, răspunse Teresa, uitându- 
se la ceas. 

Sharon își făcu apariţia în spatele fiului ei. 

— Așa e. El e gata de o oră. Nu-l putem convinge că artificiile 
vor avea loc doar după ce se înserează. 

Intrând în casă, Teresa își aminti că ultima dată când stătuse 
de vorbă cu cumnata ei, Sharon era furioasă pentru că ea Îi 
spusese lui Kent că Daniel fusese luat contra voinţei lui de la ora 
de echitație. Se pare că Sharon își imaginase că Teresa căutase 
în mod intenţionat să provoace discordie între ea și soțul ei. Teri 
aproape că se temuse să vină în această casă, înfruntând 
resentimentele şi furia lui Sharon, dar femeia părea s-o 
întâmpine cu bunăvoință, cu un surâs plin de afecţiune. Teresa 
se întrebă dacă o iertase ori dacă era vorba doar de un act 
teatral din partea lui Sharon, care nu-și dorea să aibă iar 
necazuri cu Kent, fiindcă se purta distant cu sora lui. 

— Am văzut pe alee automobilul tatălui tău, spuse Teresa. 

— A venit de vreo douăzeci de minute, zise Sharon, 
conducând-o pe Teresa înăuntru. Cred că e la fel de nerăbdător 


VP - 249 


ca și Daniel să urmărească artificiile. Ori e vorba de asta, ori de 
altceva care-l face să se plimbe încolo și încoace. O, Doamne, 
Gabriel O'Brien era la fel de nervos ca și Carmen din cauza 
anunţului legat de viitoarea lor căsătorie, gândi Teresa. Tată, a 
venit Teri! strigă Sharon, de parcă ar fi anunțat că a venit 
„Ssufletul” petrecerii. 

— Teri! Teresa! Uaaau, dar ce bine arăţi! bubui glasul lui 
Gabe, în timp ce el o prinse într-o îmbrăţișare ca de urs. De ani 
de zile, de când îl cunoștea Teresa, nu o îmbrăţișase niciodată. 
Parcă ai fi o fotografie, atât ești de frumoasă. Tu și Sharon faceți 
să pălească toate fetele din Point Pleasant. Da, pe cuvânt! 

Kent și Sharon îl priviră întrebători pe bărbatul acela înalt și 
chipeș care vorbea neobișnuit de tare și era roșu ca focul în 
obraji. Teresa ar fi vrut să-l fi putut ruga să vorbească puţin mai 
încet, să se poarte ceva mai firesc, dar nu avură parte de niciun 
moment în care să rămână între patru ochi. Chiar și Daniel își 
privea bunicul cu nedumerire. 

— Mă bucur să te văd, Gabe, spuse Teresa. Nu ne-am văzut 
de foarte multă vreme. 

— Da. Așa e, de foarte multă vreme! la să vedem - de la 
Crăciun? 

— Da, ne-am văzut chiar aici, la petrecerea organizată de 
Kent și Sharon. Am băut amândoi prea mult lichior de ouă și am 
făcut un duet de neuitat cu melodia „Good King Wenceslas”. 
Doamne, își zise Teresa, să ne scape cineva de șarada asta 
ridicolă. Sharon, ce zici, chiar am fost atât de groaznici? 

— Am ascultat duete și mai groaznice. Lui Sharon parcă îi 
îngheţase zâmbetul pe buze. Voi păreţi astăzi neobișnuit de bine 
dispuși. 

— E 4 lulie, interveni Daniel. Abia așteaptă să vadă focul de 
artificii. 

— Și concertul, interveni Kent. Mai întâi vom asculta 
concertul. 

Zâmbetul lui Daniel se făcu nevăzut, iar el îi privi îngrijorat pe 
bunicul și pe Teresa. 

— Voi doi o să cântaţi iar „King Wen'slas”? 

La auzul replicii lui, toate lumea pufni în râs, iar tensiunea din 
jur se risipi. Teresa ar fi vrut să-l sărute pe nepotelul ei, deși se 
gândea cu groază la orele care aveau să urmeze. Aproape de 
miezul nopţii, Sharon nu avea să mai râdă, se gândi ea, 


VP - 250 


dezamăgită. 7e rog, de dragul lui Carmen, nu transforma seara 
asta într-un dezastru. Se pare că Gabe auzise ruga ei tăcută, 
fiindcă, în secunda în care nimeni nu mai fu cu ochii pe ei, se 
apropie mai mult de ea, luându-i mâna și strângându-i-o. 

Daniel nu le dădu voie să stea nici măcar o secundă și, în zece 
minute, ajunseră în centrul orașului - Kent, Sharon și Gabe într-o 
mașină, iar Daniel cu mătușa Teri, fiindcă insistase să 
călătorească împreună cu ea. Teresa rămase perplexă în faţa 
insistenţei lui, până în secunda în care el o întrebă nerăbdător: 

— Ce face Caesar? li e tare dor de mine? 

— O, foarte dor, zise Teri. S-a simţit extraordinar de bine luni, 
în compania ta. 

— S-a supărat fiindcă mami m-a luat mai devreme de acolo? 

Teresa știa că va trebui să răspundă cu mare grijă. 

— Nu, Daniel, el a înțeles, fiindcă foarte mulţi copii stau doar 
o jumătate de oră la prima lor lecţie de echitație. Vezi tu, când 
călărești, foloseşti o parte din mușchii picioarele pe care, de 
obicei, nu-i folosești când mergi ori când alergi, așa că e bine să 
o iei încet-încet, ca să nu te doară picioarele fiindcă ai stat în șa. 
Altfel, Caesar s-ar teme că nu vei mai veni niciodată. 

— Dar nu m-au durut, îi zise Daniel, precipitat. Chiar nu mă 
dor! 

— Deci mami a facut bine că te-a luat acasă puţin mai 
devreme. 

— Poate, dar eu voiam să mai stau și tati s-a înfuriat când a 
auzit. S-au certat. Nu trebuia să ascult, dar tot i-am auzit. S-au 
certat multă vreme. _ 

Teri se abţinu să nu-l întrebe: „/n legătură cu ce?” Ea nu 
trebuia să-l întrebe pe Daniel despre părinţii lui. Ar fi fost un fel 
de intruziune. În afară de asta, Daniel le-ar povesti lui Kent și lui 
Sharon, iar Sharon ar răbufni din nou. 

— Toţi oamenii căsătoriţi se ceartă, zise Teresa, împăciuitor. 
Nu ai de ce să-ţi faci griji, Daniel. Dar, ca să revenim la Caesar, 
săptămâna asta a petrecut foarte mult timp în grajd, împreună 
cu prietena lui, Cleopatra. Caii au și ei vacanţă de 4 lulie, așa că 
va fi de două ori mai fericit să te revadă, atunci când vei veni 
să-l călărești. 

Teresa se temuse că plecaseră prea devreme, dar când 
ajunseră în centru, observă că străzile erau deja pline de 
oameni, care se mutau de la un stand la altul, stând în grupuri și 


VP - 251 


discutând, ori îndreptându-se spre Parcul Riverfront, construit pe 
bancul Virginiei de Vest, aparţinând râului Ohio. Se bucura că 
stabilise cu Kent că, în cazul în care nu vor ajunge în același 
timp, să se regăsească cu toţii în dreptul celor douăsprezece 
trepte delicate care duceau spre poștă. 

După ce găsi în sfârșit un loc de parcare, Teri îl luă de mână 
pe Daniel, ţinându-l strâns, și începură să alerge, ca într-un joc, 
prin mulţime, pentru a ajunge în locul în care își dăduseră 
întâlnire cu restul familiei. Ajungând acolo, îl găsiră pe Kent 
rezemat de bara de alamă de la marginea scării, iar pe Sharon 
plimbându-se în sus și în jos pe trotuar. 

— Pentru Dumnezeu, pe unde aţi umblat! ţipă ea, imediat ce 
Teresa și Daniel se apropiară de ea. 

— Am găsit cu greu un loc de parcare, Sharon. Teresa se uită 
la fratele ei, aflat la două trepte distanţă, care-și dădu ochii 
peste cap. Gabe se afla alături, scrutând cu nerăbdare și 
neliniște mulţimea. Teri își dădu seama că Gabe se uita după 
Carmen. Daniel spunea că vrea să bea o ceașcă de Kool-Aid 
înainte să se așeze pentru concert. 

— O, nu știu dacă a mai băut vreodată o Kool Aid cumpărată 
de la standurile astea în aer liber, zise Sharon, îngrijorată. Nu 
știi niciodată cât de curate și de sigure sunt aceste tarabe. 
Daniel, n-ar fi mai bine să ai răbdare până ajungem acasă, și 
abia după aceea să bei ceva? 

— Mami, asta înseamnă câteva ore! Tati mi-a spus azi că voi 
putea să beau o Kool-Aid. 

Kent li se alătură, iar Daniel își strecură palma în mâna lui, 
dându-i drumul lui Teri. 

— Sunt sigur că nu servesc Kool-Aid-uri otrăvite, îi spuse Kent 
lui Sharon. 

— Nu am spus că ar fi otrăvite; spuneam că nu e sănătos să... 
Sharon se dădu bătută în clipa în care Kent îi întoarse spatele, 
îndreptându-se cu pași mari împreună cu Daniel în direcţia 
unuia dintre standuri. 

Gabe veni lângă ele, iar Teri îl privi aproape cu disperare. 

— Este foarte multă lume, nu-i așa, Gabriel? 


El aprobă. 
— vremea e foarte frumoasă. Nici prea cald, nici prea umed. 
— İn concluzie, am câștigat pariul, i se adresă Teresa lui 


Sharon. Îmi datorezi zece dolari. 


VP - 252 


— Poftim? întrebă Sharon, iritată. 

— Duminică eu am declarat că pe 4 lulie vom avea vreme 
frumoasă, iar tu m-ai contrazis. Am făcut pariu. Îţi amintești? 

Sharon o privi surprinsă. 

— Aaa! A, da, sigur, făcu ea și începu să caute grăbită în 
săculețul ei viu colorat. Ştiam că portofelul meu e pe aici, pe 
undeva. 

— Sharon, am glumit, zise Teresa, pufnind în râs. Păstrează 
banii ca să-l înscrii pe Daniel la colegiu! 

— La colegiu. O, e prea curând ca el să plece de lângă noi, 
spuse Sharon, cuprinsă de tristeţe. Sper că nu va alege un 
colegiu care să fie prea departe... 

— Sharon, băieţelul tău are abia șapte ani, zise Gabe pe un 
ton vesel. E cam devreme ca să-ţi faci griji că va pleca la 
colegiu! 

— Salutare! Carmen parcă apăruse acolo de nicăieri, din aer, 
cu un zâmbet larg și vorbind pe un ton cam piţigăiat. Dar arăta 
minunat și cu mult mai tânără în blugii aceia de firmă și în topul 
de nuanţa piersicii, cu tonuri de roz. Sub șuvițele ca mătasea se 
mișcau zglobii niște cercei lungi de aur. Ce faceți, vă distraţi? 

— Ah, copios, zise Teresa, precaută. Tocmai suferim pentru 
când o pleca Daniel la colegiu. Sharon îi aruncă imediat o privire 
ucigașă, iar Teri își aminti că trebuia să menţină o atmosferă 
calmă și veselă, atât cât era posibil. Cu siguranţă nu era 
momentul potrivit pentru sarcasme. Te tachinam, Sharon. Nu 
voiam să te rănesc. 

Sharon îi aruncă lui Teri o privire scurtă și opacă, astfel că nu 
observă surâsul fugar pe care Gabe tocmai i-l dăruia lui Carmen. 
Sincer, își zise Teri, Gabe și Carmen se poartă ca niște puști de 
paisprezece ani. Nu pot să cred că se tem atât de tare de 
părerea lui Sharon. 

Dar, în realitate, chiar așa era, își zise Teresa cu încăpățânare. 
Cel puţin Gabe părea să ţină cont de părerea fiicei lui și, după 
toate aparențele, fericirea lui Carmen părea să depindă de 
viitorul ei alături de Gabe. 

Carmen tocmai încerca să iniţieze o scurtă conversaţie cu 
Sharon în secunda în care Mac apăru și el acolo, la brațul mamei 
sale, Emma. 

— Hei, ce minunat să vă întâlnim chiar aici! zise el, vorbăreţ 
nevoie mare. Mamă, o mai ţii minte pe Teresa, nu? 


VP - 253 


Emma își privi fiul ca și cum acesta ar fi fost nebun. 

— Jedediah Abraham, ţi-am spus deja că fata mă vizitează. Tu 
nu asculți când îţi vorbesc? 

— Așa e, Jedediah, tu nu ești atent? întrebă Teresa, râzând, în 
vreme ce Mac se înroși în obraji. Ce mai faci, Emma? 

— O, foarte bine, minunat, zise ea cu entuziasm, cu toate că 
cearcănele de sub ochi și surâsul fad erau evidente. Am așteptat 
cu nerăbdare ziua asta. Ce drăguţ că Jedediah m-a luat cu el, în 
loc să vină aici cu una dintre amicele lui. 

Teri ridică o sprânceană în direcţia lui Mac, iar el se înroși și 
mai tare. 

— Mamă, nu mai am amice de felul acela. Emma îl privi 
întrebător. Îţi explic eu mai târziu. 

— Probabil că acum își închipuie că ești gay, mormăi Teresa 
spre Mac, în vreme ce Emma îl privea mai departe 
neîncrezătoare. 

Kent se apropie de ei, cercetându-i cu privirea. 

— O, grozav, s-a adunat deja toată gaşca. Mac, zise Kent, 
scurt. 

— Kent, replică Mac. Cum merg treburile? 

— Excelent. Ale tale? 

— Grozav! 

— Bravo! 

Teresa închise ochii câteva secunde. Parcă erau doi oameni ai 
cavernelor ce mormăiau unul la altul. Va fi o seară tare lungă, își 
zise ea, protestând în tăcere. 

— Haideţi să găsim niște locuri pentru concert înainte să se 
ocupe toate, spuse ea, îndreptându-se cu pas hotărât spre 
intrarea Parcului Riverfront, situată chiar lângă poștă. Eu, una, 
abia aștept să ascult muzică! 

După ce găsiră niște locuri bine amplasate în stadionul-arenă, 
Teresa simţi cum tensiunea începe ușor-ușor să se risipească. 
Seara cădea deja deasupra orașului, iar cerul căpăta nuanţa 
minunată a ametistului și a cobaltului, brăzdate de vișiniul unui 
soare ce tocmai stătea să apună. Dedesubtul stadionului, râul 
Ohio curgea calm și strălucitor. 

Teresa simţi cum mușchii i se relaxau, ascultând acordurile 
unei melodii din genul soft rock, interpretată de un muzician 
local care cânta la chitară atât de frumos, având o voce pe care 
ar fi fost în stare să o asculte toată seara. In fiecare an, aștepta 


VP - 254 


cu nerăbdare să-l asculte, neînțelegând de ce nu trecea la 
profesioniști. Toată lumea părea să se relaxeze - toată lumea cu 
excepția lui Carmen, care stătea lângă Teresa, bătând ritmul cu 
degetele, lovindu-și nervoasă coapsa. La un moment dat, Teresa 
se aplecase spre ea și-i cuprinsese degetele cu palma. Carmen îi 
aruncase un surâs agitat și fugar, stătuse nemișcată vreo trei 
minutele, după care începuse iar să bată darabana cu degetele. 

Cu toate că lui Daniel părea să-i placă muzica, el fu încântat 
când concertul luă sfârșit, pregătindu-se pentru focul de artificii. 
Vru să-i dea mâna lui Teri, după care se răzgândi și, cu o 
mișcare înțeleaptă, apucă mâna mamei, în vreme ce străbăteau 
parcul Tu-Endie-Wei, lung de patru acri, de la întretăierea 
râurilor Ohio și Kanawha. Locul în care avusese loc bătălia de la 
Point Pleasant, în 1774, între miliția din Virginia și băștinașii 
americani, conduși de Chief Cornstalk - același șef Shawnee 
despre care se spunea că blestemase regiunea aceasta înainte 
de a fi ucis în 1777 - fiind comemorat printr-un obelisc din granit 
înalt de douăzeci și cinci de metri. Copiii se jucau pe treptele din 
fața obeliscului, dar Sharon îl ţinea strâns de mână pe Daniel, 
nevrând să-i dea voie să se alăture grupului de copii. 

Dacă Teresa nu s-ar fi concentrat la însemnătatea acestei seri 
pentru Carmen, ar fi pufnit în râs, gândindu-se la cât se fereau 
Carmen și logodnicul ei unul de altul. Carmen abia dacă-și 
privea iubitul, stând cât mai aproape de Teresa, făcând o 
conversaţie fără sens, râzând mult prea tare, în vreme ce Gabe 
își concentra atenţia asupra lui Sharon, ca și cum numai pe ea 
ar fi văzut-o. 

Brusc, Gabe vorbi foarte tare: 

— Hei, Daniel, vezi casa aceea de acolo? 

Daniel se uită spre casa pe care i-o arăta bunicul său. 

— Mie mi se pare mai degrabă o căbănuţă veche. 

— Ei bine, ea se numește Mansion House, insistă Gabe. A fost 
construită de Walter Newman, în 1796. 

— Ooo! A fost unul dintre prietenii tăi, Walter Newman? 
întrebă Daniel. 

Teresa îl auzi pe Kent chicotind înfundat. Gabe părea atât 
amuzat, cât și ofensat. 

— Nu-s chiar atât de bătrân. Daniel. După aceea, Gabe adoptă 
tonul prin care adulții încearcă să-i atragă pe cei mici într-o 
conversație. Mansion House e cea mai veche casă de pe Valea 


VP - 255 


Kanawha. Demult de tot, ea a fost o tavernă. Acum a devenit 
muzeu. Într-o zi am să te duc să o vezi. 

— Bine, răspunse Daniel, cam nehotărât, fiind evident că nu 
era interesat de vizitarea unui muzeu. O să înceapă focul de 
artificii? 

— Peste câteva minute. 

Se întoarseră cu toţii cu fața spre Mac, care mersese pe altă 
rută decât a lor, iar acum aproape că o luase la fugă pentru a-i 
ajunge din urmă, trăgând-o și pe mama lui după el. Emma părea 
mirată și cam enervată, încercând să-și tragă braţul din 
strânsoarea lui Mac și spunându-i: 

— Pentru Dumnezeu, Jedediah Abraham, ce te-a apucat? Nu 
te-am mai văzut atât de încântat de un foc de artificii de când 
aveai zece ani. 

— Regret, mamă, spuse Mac, contrariat. Voiam să mergem pe 
lângă zidul din jurul parcului, așa ca altă dată. Puteai să te așezi 
ca să-ți tragi sufletul. 

— Dacă nu trăgeai așa de mine, nu aveam niciun motiv să 
stau jos și să-mi trag sufletul, i-o întoarse Emma. Dacă ești așa 
nerăbdător să fii lângă Teresa, ia-o înainte. Vă ajung din urmă. 

Când ajunseră în sfârșit într-un loc care să fie pe placul 
fiecăruia, Teresa se simţi la fel de extenuată ca și Emma, abia 
mai respirând. Nu voi păstra cu bucurie în suflet niciuna dintre 
amintirile legate de această zi de 4 lulie, gândi Teri, cu 
disperare. Până acum, fiecare membru al grupului lor ciudat 
părea extenuat, ușor asudat, iritat și chiar gata să se 
îmbolnăvească. Cu excepţia lui Daniel, care nu lua seama la 
adulţii care pălăvrăgeau despre muzeu sau se văitau că se 
mergea mult prea repede. 

Teresa tocmai strivea cel de-al treilea țânțar enervant ce se 
pregătea să-i înfigă acul în braţ, în clipa în care focul de artificii 
explodă pentru prima dată, într-o văpaie de un roșu-aprins, alb 
și albastru intens. Toată lumea scoase un „URAAAA” zgomotos, 
ori un „AAAAA” la fel de entuziast, aplaudând în forță, ca și cum 
nu ar mai fi urmărit până în seara aceea niciun alt foc de 
artificii. Daniel sări în sus de mai multe ori, extrem de bucuros. 
Teresa respiră ușurată. Măcar pentru o vreme, atenția tuturor 
era concentrată într-o direcţie nouă, gândi ea. Deja obosise. 

În vreme ce artificiile izbucniră pe cer în nuanţe excepţionale 
de galben, asemenea unor bijuterii, Teresa își plimbă privirea 


VP - 256 


prin mulţime. Se sperie zărindu-l pe Josh Gibbs la doar un metru 
și ceva distanţă, cu braţul după umerii unei blonde zvelte. 
Zâmbea privind focul de artificii, aplecându-se ușor într-o parte, 
în vreme ce fata îi șoptea ceva la ureche, după care pufni în râs, 
sărutând-o pasional și insistent. Părea fericit și nepăsător - 
nicidecum un tânăr al cărui tată fusese ucis cu brutalitate cu 
doar două zile în urmă. Teresa se simţi cuprinsă de furie. Josh nu 
avea dreptul să se simtă atât de bine în vreme ce bietul Gus... 

Își întrerupse pe neașteptate firul gândurilor. Oamenii 
reacţionau diferit în urma unui șoc și în fața suferinţei. Dacă ea 
fusese agitată după dispariţia lui Marielle și suferise mai multe 
luni de zile, realizând că femeia aceea care era mama ei nu 
avea să se mai întoarcă, nu însemna că și Josh trebuia să se 
comporte la fel pentru a dovedi cât de mult își iubise tatăl. 

Teresa își întoarse cât ai clipi privirea în altă parte, 
nemulțumită de direcţia spre care se îndreptaseră gândurile ei. 
În trecut, fusese judecată adesea pe nedrept, astfel că nu avea 
dreptul să-i judece pe alţii, își zise ea, pe un ton ferm. Josh îl 
iubise pe Gus, de lucrul acesta era convinsă. 

Un nou foc de artificii explodă pe bolta cerului, cu atâta forţă, 
încât pământul însuși se zgudui, iar Carmen scoase un strigăt 
speriat și puternic, după care-și duse repede palma la gură, 
văzând cum lumea întoarce capul, privind în direcţia ei. Carmen 
nu era genul de om care să vorbească încet, dar excitaţia din 
seara aceea făcuse ca vocea ei să capete un ton ceva mai 
strident. Teresa îi zâmbi liniștitor în secunda în care pe cer 
apăru o nouă serie de artificii, de data aceasta de culoare 
portocalie. Sub lumina lor, Teresa îi zări pe Jason, Fay și Celeste 
Warner și fu din nou șocată. De la cele două asasinate, nu 
văzuse pe niciunul dintre membrii familiei Warner participând la 
serbarea zilei de 4 lulie. Celeste - îmbrăcată ceva mai modern, 
într-o perechi de blugi și într-un tricou - stătea între Fay și Jason. 
În realitate, amândoi stăteau atât de aproape de ea, încât 
Teresa își imagină că semănau cu doi Rottweilers care păzeau 
un obiectiv. Nu avea nimeni cum să se apropie de tânăra 
domniţă, își zise Teresa, iar lucrul acesta o bucura. Da, Celeste 
se recupera, dar avea totuși nevoie de protecţie. La urma urmei, 
își imagina și acum că cineva voia să o ucidă. Și pe mine la fel. 
Și nu sunt sigură că greșește. 

Șeriful apăru pe neașteptate în faţa Teresei. Ea clipi, făcând 


VP - 257 


un pas în spate, uimită, o mișcare pentru care ar fi trebuit să se 
admonesteze. Nu voia ca bărbatul acela să afle că o intimida. Ea 
încercă să se adune, reușind să rostească nepăsător următoarea 
frază: 

— Bună seara, domnule șerif. Vă place spectacolul? 

— Foarte mult, răspunse șeriful, cu ochii la Mac, care se 
apropia de Teri cu o mișcare aproape imperceptibilă, ca și cum 
ar fi vrut s-o protejeze, așa cum Fay și Jason o protejau pe 
Celeste. Dar dumneavoastră, domnișoară Farr? 

— Ador focul de artificii! Vin aici în fiecare an. Se gândi că era 
exagerat de veselă, vorbind aproape ca o puștoaică. Sunt sigură 
că-i cunoașteţi pe fratele meu, pe soţia lui și pe fiul lor, spuse 
ea, arătând în direcţia lui Kent, care se uita nemulţumit spre 
șerif. Sharon îl lipi, pur și simplu, pe Daniel de ea, ca și cum 
șeriful se pregătea să i-l ia cu forţa. E cu noi, în seara asta, și 
Gabriel, tatăl lui Sharon. 

— Gabe, spuse șeriful, ducându-și mâna la borul pălăriei. 
Gabe îl salută cu o mișcare a capului, ferindu-și privirea. 

Carmen rosti cu voioșie: 

— Bună seara, domnule șerif. Nu v-am mai văzut de secole în 
magazinul meu, „Trinkets and Treasures”! 

— Bună seară, domnișoară Norris, zise el. Eu nu mă prea 
omor cu cumpărăturile, în afară de perioada Crăciunului. Deja 
aţi primit marfa pentru Crăciun? se interesă el. 

Carmen râse strident. 

— Ei, nu chiar așa devreme. De obicei, primim marfa la 
începutul lunii noiembrie, cred. Aproape de Ziua Recunoștinței 
încep deja să o expun, în caz că vi se pare logic. Cele două 
sărbători sunt foarte apropiate ca dată, înţelegeți. 

— Da, înţeleg. Privirea rece și verzuie a șerifului se fixă din 
nou asupra Teresei. Azi s-a mai întâmplat vreun incident la 
dumneavoastră acasă? 

— Nu. Slavă Cerului! Teresa își spuse că nu era cazul să pară 
atât de speriată. Oricât de mult s-ar fi străduit să ascundă lucrul 
acesta, știa bine că șeriful era aproape capabil să adulmece 
frica pe care o emana trupul ei. Îmi puteţi spune, mai exact, 
când nu va mai fi grajdul considerat obiect al anchetei? Știți, eu 
țin acolo și caii altor persoane. Nu am lasat pe nimeni să intre, 
cu excepţia băieților care hrănesc animalele. Am fost cât se 
poate de precaută. 


VP - 258 


Șeriful aproape că făcu o grimasă ironică, ascultând 
declaraţiile ei liniștitoare rostite pe nerăsuflate. 

— De mâine, vă puteţi relua afacerea în mod normal, zise el. 
Dar aș aprecia în mod deosebit dacă nu aţi părăsi orașul. 

— Nu am de gând să părăsesc orașul, zise Teresa, cu o ușoară 
ezitare în glas. Sunt mult prea ocupată. 

Șeriful mișcă ușor din cap în semn de salut, după care se 
îndepărtă. Câteva clipe, Teresa simţi cum ametțește, întrebându- 
se cum de nu reușea să-și învingă teama ridicolă pe care o 
simţea ori de câte ori avea de-a face cu cineva de la poliție. 

După aceea își îndreptă privirea în direcţia lui Celeste Warner, 
care se holba la ea cu niște ochi hăituiţi. Teresa crezuse că 
fetița se bucura din plin de spectacolul focului de artificii - doar 
cu câteva minute în urmă o văzuse pe Celeste bătând din palme 
și zâmbind, însă acum părea de-a dreptul înfricoșată. Teresa nu- 
și putu lua ochii din ochii lui Celeste - cei care fuseseră martori 
la moartea mamei ei și care văzuseră cum cineva îi înfigea un 
cuţit în abdomen. Deși era o seară caldă, Teresa se înfioră, 
revăzând acele clipe în care străbătuse coridorul întunecat al 
casei, dând peste criminal, chiar înainte de a descoperi trupul 
mic și rănit al lui Celeste, iar amintirea năvăli în mintea Teresei 
de parcă totul s-ar fi petrecut abia cu o zi în urmă. 

In acel moment își dădu seama că frica nu avea s-o 
părăsească niciodată. 


VP - 259 


XVIII 


1. 


Celeste Warner se cuibări pe bancheta din spate, tremurând. 
Bunica o cicălise tot drumul până la mașină, întrebând-o de ce 
era așa tăcută. Celeste aproape că înălţase din umăr, prea 
zguduită ca să poată avea încredere în propriul glas, iar bunica 
o luase de la capăt, turuind, așa cum făcea ori de câte ori o 
impresiona ceva. li plăcuseră la nebunie artificiile, pe care nu le 
mai văzuse din clipa în care Celeste renunţase să vorbească. 

Nu trebuia să vorbesc din nou, gândi Celeste, agonic. Dacă 
tăceam, acum eram în siguranţă. Și găseam o cale prin care Teri 
să nu păţească, la rându-i, nimic. Sunt o persoană inteligentă - 
mult mai inteligentă decât mă cred mulţi. Găseam eu un plan 
prin care să mă protejez, dar s-o apăr și pe Teri. Dacă n-aş fi 
început să vorbesc iar! 

În seara asta stătuse faţă în faţă cu Moartea. În timpul 
artificiilor, privind în junii ei, o zărise. Nu, văzuse persoana care 
o ucisese pe mama ei. In tot timpul acesta, Celeste știuse cine o 
omorâse pe mama ei, încercând să o ucidă și pe ea. Știuse, da, 
dar nu voise să creadă că o fiinţă umană ar fi în stare să comită 
un asemenea gest, așa că o numise „Moartea”. Dar pe vremea 
aceea era o copilă. lar acum era aproape un adult. Și, în afară 
de asta, ea știa că nu avea cum să se mai prefacă, fiindcă 
astăzi, în parc, văzuse ucigașul - adică o persoană în carne și 
oase - chiar în seara asta. 

Celeste încercase să privească în altă parte, dar nu fusese în 
stare. Se uitase iar la artificii - dar părea să nu aibă niciun fel de 
control asupra propriului trup. Nu reușise să se întoarcă cu 
spatele. Nu reușise să privească în altă parte. Și, în clipa aceea, 
se uitase în ochii altcuiva. Privirile lor se susținuseră una pe alta. 
In cele din urmă, perechea aceea de ochi se îngustă, iar Celeste 
simţi cum sufletul îi fu învăluit de un vânt rece. În clipa în care 
ea reușise în sfârșit să se uite în altă parte, ridicând ochii spre 
cer, acolo unde artificiile deveniseră un amestec de culori 


VP - 260 


strălucitoare, era deja prea târziu. Celeste simţise cum Moartea 
își aţintise ochii asupra ei. 

— Draga mea, ţi-a păpat pisica limba? Fay își strâmbă gâtul, 
privind îngrijorată spre Celeste care se ghemuise într-un colţ al 
banchetei din spate a mașinii. Celeste, scumpo, ce ai? întrebă 
femeia, alarmată. Doamne, Dumnezeule, ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să plecăm de aici! mormăi Celeste, cu o voce 
aproape  neinteligibilă. Trebuie să părăsim orașul chiar în 
noaptea asta. 

Fay se încruntă. 

— Ce tot spui? 

— Trebuie să plecăm! strigă Celeste. Am văzut persoana care 
a ucis-o pe mami! 

Jason trase repede mașina pe marginea drumului, ignorând 
claxonul puternic al automobilului aflat în spatele lui. Fay pocni 
cu palma peste portieră, ţipând, dar Jason o ignoră, întorcându- 
se spre fiica lui. 

— Ai văzut-o  astă-seară? Celeste plângea, lacrimile 
alunecându-i deja pe obraji. Cine era? 

Celeste scutură violent din cap. 

— Nu. Nu pot... nu pot... 

— Ba trebuie să-mi spui, zise Jason, vorbind tare. Despre cine 
era vorba? 

— Nu... nu... eu nu pot... Vocea îi scăzu din ce în ce mai mult. 
Nu... nu pot... 

— Ce nu poţi? Să vorbești? De data asta Jason ţipase, Celeste 
devenind și mai înfricoșată. lartă-mă, nu voiam să te sperii, 
draga mea, dar trebuie să-mi spui pe cine ai văzut! 

— Să plecăm... trebuie să plecăm. 

— Celeste... 

— Plecăm! șopti Celeste, cuprinsă de panică. Trebuie să 
plecăm! Brusc, ochii fetei părură să nu mai vadă, iar ea se 
închise în sine, devenind albă ca varul. 

— Jason? întrebă Fay, înfricoșată. Jason, ce ar trebui să 
facem? 

Jason se uită mai întâi la mama lui înfricoșată, apoi la Celeste, 
care părea din nou ruptă complet de realitatea din jur, 
ascunzându-se dincolo de scutul tăcerii și al pasivităţii. 

— Bine, scumpo. Nu-ţi fie teamă. Până mâine dimineaţă vom 
părăsi orașul, zise Jason, vrând s-o liniștească. Numai spune-mi, 


VP - 261 


te rog, un lucru. Persoana aceea care a ucis-o pe mami te-a 
văzut? Celeste aprobă, abia mișcându-și capul. Jason ezită. Te 
gândești că persoana aceea crede că tu îţi mai amintești ce s-a 
întâmplat? 

Celeste se cutremură fără pic de autocontrol, gândindu-se la 
ochii aceia - la ochii aceia care își dăduseră seama - aţintind-o. 
După care făcu semn că da. Da. Da! 


2. 


Mama nu se simte bine, îi șopti Mac lui Teri la ureche. Trebuie 
să o duc acasă și abia apoi o să pot veni la tine. 

— Ahh, nu! Teresa simţi cum o cuprinde disperarea. Carmen 
și Gabe voiau să facă marele anunţ, iar Sharon va avea cu 
siguranţă o reacţie urâtă. Teri simțea că așa va fi. Precis avea să 
urmeze un scandal. Teri contase pe ajutorul lui Mac pentru 
liniștirea lucrurilor, în cazul în care situaţia ar fi scăpat de sub 
control. Mac! Am nevoie de tine! 

— După ce o duc pe mama acasă, vin cât pot de repede, zise 
el, sincer. Te-ai uitat la ea? Are ceva. Cred că, dacă nu o duc 
acasă, o să leșine. Teresa se uită, disimulând, în direcţia Emmei, 
care părea țeapănă, lungă și albă ca varul, ca și cum s-ar fi 
străduit din răsputeri să nu clacheze. 

— Da, ai dreptate. Du-o acasă, zise Teresa. Dacă nu poţi veni 
la mine astă-seară, te înțeleg. 

— Voi veni, o asigură Mac. Încearcă să-i împiedici pe Carmen 
și pe Gabe să dea vestea până nu vin și eu. 

O luă pe mama lui de braţ și se îndepărtă încet de grupul lor. 
Sharon se uită după ei. 

— Emma nu se simte bine, îi explică Teresa, cu toate că 
Sharon nu-i ceruse nicio explicaţie. O duce acasă și apoi - 
Teresa realiză că era gata să declare: După care vine să ia parte 
la petrecerea care va avea loc la mine. Nu-i spuse încă cumnatei 
ei despre petrecere, dar nici nu mai avea cum să amâne 
momentul. Sharon, am cumpărat plăcinţele, un tort și o sticlă de 
șampanie. Și suc pentru Daniel, desigur. Mi-am zis că ar fi 
frumos să organizăm un mic party după spectacolul focurilor de 
artificii. 


VP - 262 


Văzând că Sharon nu-i răspunde, Teresa o privi ceva mai 
atent. Chipul lui Sharon era livid, astfel încât pistruii îi ieșeau 
mult în evidenţă, iar ochii păreau de-a dreptul ieșiţi din orbite. 
Teresa nu o văzuse niciodată pe cumnata ei atât de stranie, 
astfel că se alarmă brusc: 

— Sharon? Te simţi bine? 

Privirea stranie și enervată a lui Sharon o scrută cât ai clipi pe 
Teresa, după care rosti aproape șuierând: 

— Ce eveniment va avea loc astă-seară? 

— Nu înțeleg la ce te referi. Teresa realiză că tonul era extrem 
de neconvingător. Pur și simplu m-am gândit că ar trebui să uit 
toate evenimentele acestei săptămâni. Și cred că și Kent ar vrea 
să sărbătorim faptul că am reușit în sfârșit să vindem casa. M- 
am gândit că n-ar fi rău să improvizăm o gală, încheie Teresa, 
stângaci. 

— O gală? repetă Sharon. 

— Ei, da. Un fel de minipetrecere, să serbăm și noi, în felul 
nostru, ziua de 4 lulie. Nimic special... 

— O minciună cât roata carului, ripostă Sharon, cu duritate. 
Seara asta a avut, per total, un aer aiurea. De ore bune presimt 
chestia asta. Acum vii și tu cu ideea asta absurdă de a da un 
party care îl va ţine treaz pe Daniel până la miezul nopţii, și ști; 
bine că eu nu permit așa ceva! Kent și Gabe veniră mai aproape 
de Sharon, Kent privind-o uimit, iar Gabe părând că înţelege 
totul. Știu că punetți ceva la cale. 

— Ceva la cale? încercă Teresa să râdă, dar nu prea reuși. 
Habar n-am la ce te referi. 

— Ba da! Faţa lui Sharon devenise din albă purpurie. Teresa, 
tu nu te-ai priceput niciodată să minţi. Vreau să știu ce se 
întâmplă și, dacă tu nu vrei să-mi spui... 

— Eu și Carmen o să anunţăm că ne-am logodit și că ne vom 
căsători, spuse Gabe. 

Carmen sări repede, gâfâind: 

— Gabe, nu. 

Dar Gabriel vorbi mai departe: 

— Relaţia noastră durează de mai multe luni. Am cerut-o de 
soţie în această primăvară și ne vom căsători în septembrie. Am 
amânat anunţul, fiindcă știam că nu vei fi fericită aflând că mă 
voi recăsători. Apropo, eu și Carmen am rugat-o pe Teresa să 
organizeze acest mic party la ea acasă. Am vrut să-ţi spunem 


VP - 263 


abia acolo, dar situaţia asta nu-mi era deloc pe plac. Şi nu e 
corect ca Teresa să se afle într-o asemenea postură. Așa că ţi-o 
spun acum, fără ocolișuri, Sharon. O să mă însor cu Carmen. 

Sharon arăta ca și cum ar fi primit o lovitură în moalele 
capului. Se chirci la propriu, balansându-se, ca și cum s-ar fi 
pregătit să leșine. Kent dădu să o prindă în braţe, dar ea se 
smuci într-o parte aţintind-o pe Carmen cu o privire aproape 
amenințătoare și strigându-i cu sălbăticie: 

— Scorpie! 

— Sharon! zise Gabe pe un ton ridicat, deși Teresa avea 
impresia că părea mai mult preocupat decât furios. 

Sharon continuă: 

— De câteva luni suspectez că se întâmplă ceva cu tata. Nu 
era în apele lui. La început, am crezut că e bolnav. De aceea 
eram atât de neliniștită, cum mi-aţi subliniat fiecare dintre voi 
cu un tact nespus. Până la urmă, mi-am dat seama că era vorba 
despre o femeie. Mi-am zis că e ceva fără importanţă. Dar 
atitudinea lui, faptul că se preocupa mai puţin de mine și de 
Daniel - în fine, am realizat că era vorba de ceva mult mai 
serios. Cam o săptămână, mi-am zis că femeia aceea ai putea fi 
tu, Carmen, dar apoi mi-am zis că tata nu putea fi atât de idiot 
încât să se combine cu tine! Cu ani în urmă, mama a participat 
la o întrunire, în sala de conferinţe a unui motel, aflat la vreo 
zece kilometri de aici. După aceea, când se pregătea să urce în 
mașină, te-a vazut ieșind din una dintre camere. Mi-a spus că 
aveai părul în dezordine, iar pe chip expresia unei femei care 
tocmai făcuse sex. Te-ai urcat în mașină și ai plecat. Mama era 
curioasă, așa că a rămas acolo, ca să vadă ce se întâmplă. La 
nici cinci minute distanță, din camera cu pricina a ieșit Hugh 
Farr. Era evident că voi doi aveați o aventură. Mama mi-a 
mărturisit totul, dar m-a obligat să-i promit că nu voi povesti 
nimănui, nici măcar lui Kent. Dar mama ar înțelege de ce acum 
nu am putut păstra secretul, acum când tata are o relaţie cu 
tine, Carmen. El e prea bun și prea naiv ca să-și dea seama cine 
ești, așa că eu am datoria să-l protejez. Pricepi, Carmen? Voi 
face tot ce-mi stă în putință ca tata să nu aibă de-a face cu tine! 

Gabe îl dăduse jos din spate pe Daniel, iar acesta se holba 
acum la mama lui, speriat de-a binelea. 

— Ajunge, Sharon! îi strigă Gabe pe un ton șfichiuitor lui 
Sharon. Nu voi tolera o asemenea atitudine, mai ales aici, în 


VP - 264 


public. Doamne! Oare ce-ar spune mama ta? 

— Da, ce-ar spune ea, tată? Femeia se îndepărtă ușor de 
grupul lor, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Ce-ar spune dacă ar 
ști că te culci cu altcineva? Că vrei să te căsătorești din nou, ca 
să nu mai spun că femeia aceea e Carmen Norris! Carmen 
Norris! Ce idioțenie! Ce blasfemie! 

— Sharon, oprește-te! vorbi Kent, aproape implorator. Parcă 
ai înnebunit! 

— Vă urăsc! strigă Sharon spre tatăl ei și spre Kent. Pe 
amândoi! Cât despre tine, Carmen... 

Inainte ca vreunul dintre ei să-și dea seama ce se petrece, 
Sharon le întoarse spatele, luând-o la fugă cât o ţineau 
picioarele, împingând micul grup de oameni care lăsase la o 
parte bunele maniere și asculta, din curiozitate. Cei patru adulţi 
rămaseră locului câteva clipe, cuprinși de uimire. După care 
Kent încercă să-și prindă din urmă soţia, trecând printre curioși, 
fără să dărâme pe cineva, dar împiedicându-se și fiind aproape 
gata să cadă, la un moment dat. 

Gabe, reacționând cu întârziere, îl urmă după aproximativ 
cincisprezece secunde, lăsându-l singur pe Daniel. Băieţelul 
începu să plângă speriat, așa că Teresa se duse repede lângă el, 
luându-l în brațe și ţinându-l strâns la piept. 

— Nu s-a întâmplat nimic, Daniel, zise ea. Mami e supărată, 
atâta tot. Totul va fi bine. 

Dar Daniel era de neconsolat, la fel ca și Carmen care 
rămăsese ca o statuie, părând totalmente nedumerită. O, câte 
planuri avusese, își zise Teresa. Îl iubește atât de mult pe Gabe, 
iar el a trecut pe lângă ea fără să-i adreseze un cuvânt, 
concentrându-se doar asupra fiicei lui. 

— Carmen, spuse Teresa, înaintând spre ea cu Daniel în 
braţe, care plângea încontinuu, după care îi atinse ușor brațul. 
Carmen tresări, privind-o pe Teri ca pe o străină. Carmen, nu ne 
aşteptam ca Sharon să reacționeze foarte bine la aflarea veștii... 

— Să reacționeze foarte bine? Pentru câteva clipe, privirea 
șocată a lui Carmen se odihni pe chipul Teresei, după care ea 
pufni într-un hohot de râs zgomotos. Ei, se înțelege. E cât se 
poate de sigur că nu i-a picat de minune vestea. Ai auzit ce 
vorbe veninoase mi-a aruncat? Nu-i pasă cine sunt cei pe care-i 
rănește. E îngrozitoare! 

— Ah. Carmen, te rog! Teresa se simţi neajutorată. Nepotul îi 


VP - 265 


plângea pe umăr, iar prietena ei arăta ca și cum lumea toată s- 
ar fi prăbușit peste ea. Dă-i puţin timp, Carmen. O să gândească 
cu totul altfel. 

Carmen râse câteva clipe, după care se opri la fel de brusc 
cum începuse. Lacrimile îi umplură ochii și-i încețoșară privirea. 

— Timp? Timpul nu-i va fi de folos ca să-și schimbe părerea, 
Teri. Știi bine că nu. M-a urât de când mă știe. 

— Nu știu dacă ea te urăște, Carmen, dar sunt convinsă că 
Gabriel te iubește. Te va lua de soţie, chiar dacă Sharon se va 
purta în continuare la fel de aiurea. Şi e adevărat, în seara asta, 
chiar așa s-a purtat, nebunește. Doamne, ba chiar a luat-o la 
fugă, lăsându-l baltă pe Daniel! 

— Mami e nebună și nu mă mai vrea! 

Și în clipa aceea, băiatul începu să plângă și mai tare, iar 
Teresa își dori să nu fi scos o vorbă. Îl legănă ca pe un bebeluș, 
privind-o pe Carmen, care plângea, distrusă și moale ca o cârpă, 
dorindu-și brusc să fi fost la o mie de kilometri depărtare, 
nemaifiind martora unei scene de coșmar ce părea o farsă. Dar 
dorinţa asta nu-ţi va folosi la nimic, își zise Teri, cu hotărâre. 

— Haide, Carmen. Să plecăm de aici. Poate că băieţii au prins- 
o deja din urmă. 

Carmen nu voia să plece, dar Teresa reuși în cele din urmă s-o 
urnească din loc, cu toate că mergea straniu și dezordonat, cu 
umerii aduși. Carmen - care avea un mers înfipt și o poziţie 
excelentă. În cele din urmă, îi găsiră pe bărbaţi așteptând, lângă 
o parcare goală, două clădiri mai încolo. 

— A plecat cu mașina noastră, zise Kent, uimit. Am apucat să 
vedem cum demarează în trombă, ca și cum limita de viteză nici 
nu ar exista. Se îndrepta spre nord. 

— Spre casă, spuse Teresa. Sunt sigură că a luat-o spre casă. 

— În regulă, uitaţi cum facem, spuse Gabe. Teri, ţi-aș fi 
recunoscător dacă ne-ai duce pe mine și pe Kent la el acasă. 
Dacă Sharon nu e acasă, atunci el va lua mașina lui, iar eu pe a 
mea, și vom pleca s-o căutăm. După ce ne lași pe noi acasă, îl 
iei la tine pe Daniel. 

— Pe Daniel și pe Carmen, răspunse Teri, privindu-l cu 
subințeles pe Gabe. El nici măcar nu se uită spre logodnica lui 
neobișnuit de palidă. 

— Mersi, Teri, dar simt nevoia să fiu singură, zise Carmen pe 
un ton ciudat și distant. Vreau să merg la mine acasă. li zâmbi 


VP - 266 


timid Teresei și îi luă mâna lui Gabe, ducând-o apoi la buze. 
Gabe, sună-mă puţin mai târziu, te rog. 

— Da, zise el, absent. 

— Vorbesc serios. Să mă suni, te rog. 

— Carmen, am spus că te sun. Era repezit și îngândurat, fiind 
evident că era preocupat de o singură fiinţă - fiica sa. 

Carmen îl privi, fără pic de bucurie ori speranţă. Dădu drumul 
mâinii lui, îndepărtându-se de ei, cu umerii căzuți. 

— Gabe, cred că ai fi putut fi ceva mai drăguţ cu Carmen, nu 
se putu abţine Teresa să nu-i atragă atenţia. E extrem de 
impresionată. 

Gabe o privi nedumerit pe Teresa, adoptând până la urmă o 
atitudine neîncrezătoare. 

— Ce spui? Ooo, Carmen înțelege situaţia, precis. 

Da, sunt convinsă că înţelege, gândi Teri, simțind că acum era 
furioasă și pe Gabe, nu numai pe Sharon. Între timp, Kent 
rămăsese alături de ea, și părea un băiețel care aștepta 
instrucţiuni de la alţii. 

— Kent, Daniel poate rămâne toată noaptea la mine? se 
interesă ea pe un ton hotărât. 

Kent păru să revină oarecum la viață: 

— Dani, vrei să te duci acasă la mătușa Teri? întrebă el. 
Băiatul se smiorcăi puţin, după care mișcă din cap în semn că 
da. Bine. Daniel fornăi din nou, părând că și-a mai revenit, în 
vreme ce Kent își continuă ideea: Teri, te superi dacă-l ţii la tine 
și mâine? 

— Nicidecum, aș fi încântată! zise Teresa cu mai mult 
entuziasm decât era capabilă în secunda aceea. Își iubea 
extrem de mult nepotul, dar nu știa cum se va descurca a doua 
zi cu el, în cazul în care Kent și Sharon nu aveau să se împace în 
seara asta. Ei, o să-și aducă aminte cum încerca s-o distreze pe 
Celeste în zilele acelea în care Wendy pleca și stătea aproape 
până seara la cumpărături. 

Teresa, Kent, Gabe și Daniel ajunseră cu mașina acasă la 
Kent. Dar acolo nu era nimeni. Kent se urcă hotărât în SUV-ul 
său, în vreme ce Gabe urcă și el la volanul mașinii lui uzate, și 
plecară amândoi în căutarea lui Sharon. 

Sharon, gândi Teresa, îngrozită. Sharon care dispăruse în 
noapte, conducând nebunește, la fel ca și Marielle, cu opt ani în 
urmă. 


VP - 267 


3, 


Emma abia dacă scoase un cuvânt în mașina care o ducea din 
nou la apartamentul ei. Mac o privea la fel de îngrijorat. 

— Ce ai, mamă? Ți-e rău? 

— Nu, Jedediah, răspunse ea cu o voce nesigură. Sunt obosită, 
atâta tot. In ultima vreme am fost mult prea activă, nu m-am 
odihnit bine, iar seara asta a fost una stranie - m-am tot agitat 
ca să ţin pasul cu Teresa. Sincer, fiule, pe ea trebuia să o inviţi 
la spectacol. 

— Eu am vrut să merg cu tine. Vocea lui Mac părea sinceră. 
Am crezut că o să ne simţim bine alături de Teri și de ceilalţi. 

— Dragule, oamenii nu ne doreau alături de ei. Niciunul nu o 
acceptă pe Teresa, ăsta-i adevărul. Poate cu excepţia lui 
Carmen, dar ea era neliniștită și speriată ca un iepure. Niciodată 
nu am văzut-o în halul ăsta. Ea era întotdeauna atât de calmă, 
de stăpână pe sine, de indiferentă. Opusul bietei Marielle. 

Mac oftă. 

— Să-ţi spun un secret, mamă. Carmen și Gabriel O'Brien s-au 
logodit. 

Emma aruncă spre el o privire verde, extrem de șocată. 

— Carmen și domnul O'Brien? Doamne, nu mi-aș fi imaginat 
niciodată că ar putea forma un cuplu. 

— Știu. Și eu am rămas surprins. La fel și Teri. Carmen i-a 
povestit totul abia ieri. Carmen și Gabe și-au dat seama că 
Sharon nu va fi încântată, când va afla vestea, așa că au plănuit 
o mică petrecere la Teri acasă, în seara asta. De aceea Carmen 
și Gabe păreau atât de agitaţi. Și cred că Sharon a presimţit 
ceva. De fapt, am fost și noi invitaţi la această petrecere 
„improvizată”. Carmen și-a imaginat, probabil, că cu cât e 
prezentă mai multă lume, cu atât reacţia lui Sharon va fi una 
pozitivă, deși eu, unul, mă îndoiam. Acesta era motivul pentru 
care în seara asta am fost mai tot timpul lângă Teri. Se temea 
de seara asta la fel de mult ca și Carmen și i-am promis că voi și 
eu acolo, ca să o susţin. 

— Tu i-ai spus ei că vei fi acolo. Ea te vrea acolo ca să o susții 
moral. In afară de asta, eu nu pot participa. 

— De ce? 

Emma cobori ochii în poală. 


VP - 268 


— Nu... nu mă simt în stare. Eu obișnuiesc să mă culc 
devreme. lar Carmen... 

— Ce-i cu Carmen? 

— Ah, cred că dau dovadă de mult egoism, dar nu cred că aș 
suporta să o văd cum se pregătește s-o ia de la capăt, fericită, 
când biata Marielle ar putea fi moartă. 

— Mamă, nu știm sigur că Marielle e moartă. Dar dacă nu te 
simţi bine, nu mă mai duc nici eu. Nu-mi vor simți lipsa. 

— Trebuie să te duci, Jedediah, Teresa contează pe sprijinul 
tău. Nu trebuie decât să mă conduci acasă. Eu mă duc și mă 
culc, iar tu te întorci la Teresa. 

Mac clătină din cap. 

— Nu am de gând să te las singură, mamă. Nu-mi place deloc 
cum arăţi. 

— Arăt foarte bine. Sunt doar obosită. 

— Măcar să mai stau puţin cu tine. 

— Jedediah, dacă o să faci chestia asta, nu am să mă pot duce 
la culcare, iar eu am nevoie de odihnă. Emma se aplecă, 
lovindu-l ușor cu palma peste coapsă. Dacă dorm buștean în 
seara asta, mâine voi fi ca nouă, precis, zise ea, vrând să-l 
liniștească. Promit. 

Mac acceptă cu greu varianta propusă de ea, conducând-o 
până la ușa apartamentului, acolo unde ea îi dădu un pupic pe 
obraz, așa cum procedează o adolescentă la prima întâlnire. 
Emma refuză apoi să-l primească înăuntru, dispărând cât ai clipi 
dincolo de ușă. După ce văzu lumina aprinsă în living, Mac se 
întoarse la mașină, ieșind ușor din parcare. 

Mac parcursese deja jumătate din drum spre casa Teresei, în 
clipa în care presimţi că eu mama lui se petrecea ceva grav, cu 
toate că protestase atât de vehement. Nu arăta bine - deloc. Și, 
în afară de asta, părea tulburată. Avea o voce slabă, nesigură, 
ca și cum ar fi avut probleme cu respirația. 

Nu trebuia să amintesc de petrecerea care va avea loc acasă 
la Teri, gândi Mac, furios pe el însuși. Mama nu vrea să fie o 
„povară”, iar eu am făcut-o să se simtă ca și cum m-ar fi ţinut 
departe de adevărata mea dragoste. E ultimul lucru pe care 
vrea să-l facă pe lumea asta, indiferent cât de rău i-ar fi. Nu 
trebuia să o las singură, chiar dacă ea a tot insistat. 

Când ajunse în parcarea din faţa blocului mamei lui, Mac 
observă imediat că mașina ei nu mai era acolo. Se duse în fugă 


VP - 269 


la ușă. Era încuiată. Bătu în ușă, până când un vecin ieși în 
pragul ușii sale. 

— Hei, ce-i cu gălăgia asta? zise bătrânul, cu un glas ce 
semăna cu un croncănit. 

— Mama mea se numește Emma MacKenzie. Am adus-o 
acasă acum aproape un sfert de oră. Am adus-o până aici și ea a 
intrat în casă, dar nu se simţea prea bine. Am venit să văd ce 
face, dar nu deschide. Poate și-a pierdut cunoștința. 

— Inconștientă pe naiba! îl repezi bătrânul. Emma a plecat de 
acasă de vreo zece minute. Aveam perdelele trase din dreptul 
geamului și am văzut-o mergând ca o puștoaică de șaisprezece 
ani, zici că avea aripi. Am deschis ușa și am văzut-o cum tocmai 
pleca cu mașina. Bătrânul rânji. După părerea mea, băiete, 
mama ta are o întâlnire pasională, și vrea ca tu să nu afli 
absolut nimic. Du-te acasă și vezi-ţi de treabă! Dacă avem peste 
șaizeci de ani. Nu înseamnă că am murit deja, așa să știi! 

Mac rămase locului, cu gura întredeschisă, întrebându-se 
unde naiba plecase mama lui în așa mare grabă. 


4. 


Imediat ce ajunseră acasă, cei trei Warner au luat masa de 
seară, rezolvând, între timp, și alte treburi. Fay vru să ridice 
receptorul ca să sune la poliţie, dar în clipa în care Celeste 
reacţionă isteric, Jason își strânse fiica la piept, rugând-o pe 
mama lui să lase receptorul la locul lui. 

— Mamă, nu cred că Celeste ar avea răbdare să rămânem aici 
și să aşteptăm venirea poliţiei, care ne va pune o mulţime de 
întrebări. Oricum, ea nu ar fi în stare să răspundă. Trebuie să 
strângem câteva lucruri și să plecăm cât mai repede posibil. 
Mâine - zise el, privind-o pe Celeste -, când vom fi deja foarte 
departe, vom putea să anunţăm și poliţia. 

Celeste mișcă emfatic din cap, iar Fay, văzând expresia de 
ușurare ce se așternu pe chipul nepoatei ci, fu de acord. 

— Bine. Scumpo, mă duc să-ţi pregătesc mai întâi ţie bagajul. 
Pe urmă o să pregătesc și valiza mea. Cât ai clipi, vom fi gata de 
plecare. Brusc, păru extrem de îngrijorată: Jason, dar unde ne 
ducem? 


VP - 270 


— Poate la Charleston. Poate la Columbus. Daţi-mi câteva 
minute, ca să mă decid! Intre timp, mă duc să-mi pregătesc și 
eu bagajul. Se uită la Celeste. Ce zici, e în regulă dacă stai aici, 
pe canapea, și ne aștepți? Sau vrei să mergi la etaj cu bunica 
ta? 

Celeste se ghemui într-unul dintre colţurile canapelei, 
strângând la piept o pernă exact așa cum procedase cu Yogi, ca 
să se apere. Nu voia să rămână singură, dar nici să piardă din 
ochi ușa de la intrare și pe cea din spatele casei, pe care reușea 
să le vadă stând pe canapea. Ar fi vrut să-i poate spune tatălui 
ei că era nevoie să supravegheze cele două uși, dar știa că gâtul 
ei era atât de strâns, încât nu ar fi reușit să rostească vreo 
vorbă. In plus, el și bunica erau foarte grăbiţi. Era posibil ca totul 
să iasă cum trebuie. Totul va fi bine, gândi Celeste, în timp ce 
Fay urcă în fugă pe scară, mormăind. Tati nu era ca Hugh. Tati o 
să aibă grijă de ele. 

Celeste se uită la ceasul care atârna pe perete, chiar 
deasupra televizorului. Trecuseră deja zece minute, în clipa în 
care fu zguduită ca de un șoc electric. Teri! Trebuia s-o anunţe 
pe Teri! 

Fata se răsuci spre telefonul aflat pe măsuţa de lângă 
canapea. Ridică receptorul și formă numărul Teresei, cel pe 
care-l memorase acum două zile. 

Telefonul sună o dată. De două ori. De trei ori. Apoi răspunse 
Teresa, cu respiraţia întretăiată. Celeste vorbi cu un glas 
plângăcios: 

— Teri. 

— Cine e? Celeste își spuse că Teresei îi trebuia un mic răgaz 
să verifice cine o sunase. Celeste, tu ești? Celeste vru să spună 
ceva, dar nu reuși. Celeste, ce s-a întâmplat? 

Mai făcu o încercare. Celeste reuși să rostească „ucide”, ori 
așa i se păru că rostise. Nu mai reuși să spună și altceva. 

— Ucide? Asta ai spus? Celeste? Teri păru de-a dreptul 
alarmată. Celeste? 

Celeste închise telefonul. Peste câteva clipe, acesta sună. 
Celeste văzu că cea care sunase era Teri. Ridică receptorul, dar 
nu putu rosti o vorbă. Dar Teri trebuia să afle că ceva nu e în 
regulă, gândi Celeste. Faptul că sunase, că Celeste nu reușise să 
vorbească, că rostise verbul a ucide... 

Fay Warner cobora în fugă scara, ducând cu ea un rucsac și o 


VP - 271 


valiză, scoțând aproape un țipăt. 

— Închide telefonul ăla! Speriată, Celeste trânti receptorul în 
furcă, iar Fay închise ochii. O, scumpo, îmi pare rău! Nu știu de 
ce ţi-am vorbit așa. Pe cine sunai? Ah, nu poţi să-mi răspunzi. 

Fay făcu ochii mari, îngrozită. Din cocul franțuzesc, se 
desprinseseră deja câteva șuviţe, iar chipul ei nu mai avea pic 
de culoare. Celeste se ghemui și mai tare în colţul canapelei, 
imaginându-și că bunica ei semăna cu una dintre creaturile 
acelea din filmele de groază. 

— Știu că am uitat să luăm cu noi multe lucruri, draga mea, 
dar dacă avem nevoie de ceva, o să cumpărăm tot ce ne 
trebuie. Fay lăsă bagajele jos, strigând: Jason! Jason, ești gata? 

Tatăl lui Celeste ieși din dormitorul lui, ducând cu el un rucsac 
din care atârna ceva albastru din bumbac, la unul dintre capete. 
O cămașă, își zise Celeste. 

— Totul e pregătit, rosti el cu respiraţia tăiată. Slavă Domnului 
că am pus benzină în rezervor și că am fost, chiar azi, la 
bancomat să scot niște bani. 

Fay se repezi spre el, aproape izbindu-l cu bagajul de mână și 
cu valiza. 

— Bani! Ai bani suficienţi? Probabil că nu. Ai luat cardul cu 
tine? 

— Am la mine două carduri. Ne ajung pentru câteva zile. Mă 
duc să pun toate astea în mașină, adăugă el îndreptându-se 
spre ușa bucătăriei care dădea spre aleea din spatele casei, ce 
se deschidea într-o altă alee. Pregătește-o pe Celeste. Poate că 
va avea nevoie de o jachetă nu știu. Bărbatul deschise ușa, 
ieșind în noaptea de afară. Și să nu-ți uiţi pilulele pentru 
tensiune, mamă. 

— Ah! Chiar am uitat de ele! Fay coti cât ai clipi spre dulapul 
din bucătărie, aflat lângă chiuvetă, acolo unde își păstra 
medicamentele, dar chiar în secunda aceea soneria telefonului 
se auzi din nou. Jason Warner, să știi că tocmai mi-ai salvat 
viaţa. Unde e borcănelul acela cu pilule... 

Fay și Celeste înţepeniră subit în secunda în care auziră 
țipătul, strigătul de durere, întrerupt în doar câteva secunde și 
urmat de un bubuit înfundat. Fay făcu ochii mari și o privi pe 
Celeste, după care deschise larg ușa bucătăriei. 

— Jason? zise ea, strigând în noapte. Ja... 

In secunda aceea creatura își făcu apariţia, îmbrăcată în 


VP - 272 


impermeabilul lung și negru, cu glugă. Se opri o secundă în 
pragul ușii, clipind în lumina puternică a bucătăriei, cu ochii la 
Celeste. Vru să înainteze, dar Fay se postă în cale, strigând: 

— Nu! Pleacă! Celeste, fugi! Nu! 

Celeste rămase înţepenită pe canapea un moment care i se 
păru o eternitatea, suficient pentru a vedea cum cuțitul e înfipt 
în clavicula bunicii. Fay duse mâna la rană, încercând să 
oprească sângele care gâlgâia, scoțând niște strigăte înfundate, 
în timp ce cuțitul lovi încă o dată. Și încă o dată. Și... 

Cu o viteză născută din groaza fără margini care o cuprinsese, 
Celeste sări de pe canapea, o zbughi spre ușă, o descuie, după 
care o deschise larg. În urma ei, auzi cum creatura scotea un 
sunet neomenesc care se amesteca cu vaietul de șoc și durere 
al bunicii. Celeste alergă afară, în noapte, fugind de sub lumina 
puternică a felinarului de modă veche, de pe trotuarul din fața 
casei, căutând cu disperare siguranţa pe care i-o putea asigura 
întunericul. Fata se ascunse în tufele înalte de afini care 
înconjurau casa vecinilor, aterizând pe pământul rece și văluros, 
în vreme ce ea, creatura, ieșea ca o furtună din casa ei, 
respirând atât de greu, încât se auzea până la ea. Măcarnue 
respiraţia mea, cugetă Celeste. 

Se așeză pe burtă, strecurându-se între tufișuri și peretele 
casei, cu capul plecat, astfel încât crengile tufișurilor de afini să 
nu foșnească, și-și ţinu respiraţia până când simţi că plămânii 
erau gata să explodeze. Se târî până în faţa casei, gândindu-se 
că ucigașul o va lua prin spate, unde tufișurile erau mult mai 
dese. 

După aceea, adunându-și tot curajul de care era capabilă, 
Celeste se avântă spre peluza casei de peste drum învăluite de 
întuneric, traversând strada cartierului rezidenţial atât de bine 
luminată, și se ascunse în spatele tufișurilor care împodobeau 
casa vecină. 

Privind prin crengile și frunzișul dens, Celeste zări pe cineva 
care tocmai pășea pe terasa de la intrarea casei ei - cineva care 
purta o haină lungă cu glugă -, privind apoi în susul și în josul 
străzii. În momentul în care luminile de pe terasa casei de 
alături se aprinseră și un bărbat ieși afară, ciudata siluetă se 
refugie din nou înăuntru. Celeste era convinsă că imediat ce 
bărbatul avea să intre în casă, creatura va apărea din nou în 
pragul ușii din faţă, cercetând iar strada și dându-și seama că 


VP - 273 


cel mai sigur loc în care Celeste s-ar fi putut ascunde era chiar 
frunzișul des de vizavi. 

Mintea lui Celeste lucra cu repeziciune. Unde să se ducă? La 
casa unui vecin? Nu putea să scoată o vorbă. Ei își vor imagina 
că era vorba de-o farsă, așa că nu-i vor da drumul înăuntru, dar 
cu siguranţă încercarea ei de a căuta un loc sigur l-ar atrage pe 
criminal pe urmele ei. La poliție? Poliţiştii care patrulau, făcând 
de gardă, se aflau tocmai în centrul orașului, își zise Celeste, 
simțind un gol în stomac. 

Acasă la Teri! Tatăl ei o dusese săptămâna asta la locuința 
cea nouă a lui Teri. Era foarte aproape. „Prea aproape”, 
mormăise bunica Fay, într-un moment în care bănuia că Celeste 
nu o aude. Celeste știa că locuinţa lui Teri se afla lângă o 
instituție misterioasă care se numea Agenţia Logisticii de 
Apărare, acolo unde bunica ei credea că se ascund tot felul de 
secrete - legate, fără îndoială, de cine știe ce experimente 
tainice și înspăimântătoare coordonate chiar de guvern. Tatăl ei 
râsese întotdeauna de bunica, spunându-i apoi că acolo se afla, 
în realitate, reședința lui Moș Crăciun, pe vremea când Celeste 
avea cinci ani sau cam așa ceva. Oricum, își aminti că zărise o 
parte din clădire atunci când fusese în vizită la Teri - capătul de 
nord al clădirii, cum îi spusese tatăl ci - astfel încât Celeste își 
dăduse seama că, dacă o ia la dreapta din dreptul casei ei, va 
merge spre nord. Trebuia să o ia spre nord. Nordul însemna că 
va ajunge la Teri. 

În câteva secunde, Celeste ieși din ascunzătoarea de tufișuri, 
mergând cât mai aproape de șirul caselor, luând-o la fugă pe 
strada așezată perpendicular faţă de cea pe care se găsea casa 
bunicii. Ea merse pe vine când trecu pe lângă terasa flecarei 
case, nedorind să alarmeze câinii care erau prin curţile din 
spate, mișcându-se cât mai repede și mai silențios cu putinţă. 

În cele din urmă. Celeste reuși să traverseze încă o stradă, 
strecurându-se pe aleea strâmtă care înainta paralel cu o 
perdea de pădure. Se afundă cât de repede putu în pădure, 
învârtindu-se printre copaci - tremurând, transpirând, cuprinsă 
de o teamă înnebunitoare, dar rămânând suficient de lucidă, 
astfel încât să ia seama bine unde calcă. Știa că la doar câţiva 
metri depărtare se afla un loc pe care tatăl ei îl numise adesea 
„valea”, un fel de loc fermecat al acestei păduri. Trebuie să am 
grijă, își zise ea, să rămân cât mai mult în pădure, ca să nu mă 


VP - 274 


vadă nimeni, dar având grijă să nu ajung în vâlceaua aceea. 

Celeste nu știa exact cât de departe ajunsese în secunda în 
care se prăbuși la pământ, rostogolindu-se în spatele unui tufe, 
încercând din greu să respire, simțind o arsură puternică în 
piept și o durere groaznică între coaste provocată de lama 
ascuţită a unui cuţit înfipt acolo fără milă. Fata ridică mâna, 
încercând să oprească groaznica durere, știind că nu fusese 
provocată de un cuţit adevărat, știind că pentru moment 
scăpase de Moarte și dându-și seama pentru prima dată că nu 
avea să-i mai revadă niciodată pe bunica și pe tatăl ei. 

Dar Celeste nu putea vărsa nici măcar o lacrimă. Nu avea nici 
glas, dar nici lacrimi. Nu mai avea decât voința de a supraviețui. 


VP - 275 


XIX 


1. 


Daniel nu mai plângea în momentul în care Teresa parcă 
automobilul pe aleea din fața casei. Îi întinse băiețelului 
telecomanda de la garaj. 

— Apasă pe butonul acesta ca să se deschidă ușa, îi spuse ea. 
Daniel, cu fruntea brăzdată de linii din cauza concentrării, apăsă 
pe buton. Ușa se deschise, iar lumina se aprinse automat în 
garaj, făcându-l să zâmbească. După ce intrară cu mașina, 
Teresa îl rugă să apese pe cel de-al doilea buton, iar ușa se 
închise imediat în spatele lor, ţăcănind. 

— Ce distractiv, mătușă Teri! Acasă la noi, mami nu-mi dă 
voie să apăs pe butoanele de la telecomandă. 

— Ei bine, acum e o ocazie specială. Doar Dumnezeu știe 
unde și în ce stare e mami a ta, despre asta-i vorba, cugetă 
Teresa, plină de tristețe. Dar singura soluţie era să-l calmeze pe 
Daniel, a cărui mamă iubitoare îl cam speriase în seara asta. 

— Hai să mergem înăuntru, la Sierra. 

— Mai târziu putem să-l vizităm pe Caesar? se interesă 
Daniel. Teresa înconjură cu privirea spaţiul învăluit în întuneric 
ce se întindea din dreptul casei până la grajdul slab luminat. La 
rândul ei, fusese extrem de impresionată de reacţia lui Sharon, 
ca să nu mai spunem că în mintea ei bântuia mai departe 
imaginea cadavrului lui Gus zăcând în boxa lui Eclipse. 
Verificase starea cailor înainte de a pleca la spectacol, dar totul 
era în regulă. În clipa aceea, ultimul lucru pe care și-l dorea era 
să intre în grajd, când totul părea atât de încremenit și 
întunecat. 

— Mâine-dimineaţă mergem să-l vizităm pe Caesar, zise ea cu 
grijă. Caesar a adormit deja. 

Răspunsul păru să-l mulțumească pe Daniel, care cobori din 
mașină, luând-o la fugă spre ușa de la intrare. Sierra le simţise 
prezența în garaj, așa că se afla deja în spatele ușii, lătrând și 
sărind încântată. În secunda în care intrară înăuntru, telefonul 


VP - 276 


începu să sune, iar Teresa se repezi într-acolo, prăbușindu-se 
aproape peste Sierra. Poate că o găsiseră pe Sharon. 

Teresa ridică receptorul, reușind să rostească abia respirând: 

— "Lo? 

Auzi o respiraţie greoaie. După aceea: 

— Teri? 

Vocea era cam răgușită, dar în mod clar aparţinea unei femei. 
Teresa se uită pe ecranul telefonului, și văzu numele abonatului: 
Warner Jason. Jason Warner? 

— Cine e? Niciun răspuns. Celeste, tu ești? întrebă Teresa, 
teama făcându-i vocea puţin mai aspră. Celeste, ce se întâmplă? 

Urmă o clipă de tăcere. După aceea un sunet gutural: 

— Ucide! 

— Ucide! Asta ai spus? Celeste? Celeste! 

Se auzi cum cineva închide telefonul. Daniel, care se așezase 
pe podea ca s-o mângâie pe Sierra, întrebă nerăbdător: 

— Ce e? 

— Nu știu exact, zise ea absentă, formând numărul pe care-l 
văzuse pe ecran. Era sigură că o să răspundă cineva. După 
aceea auzi, ceva mai departe, vocea unei femei care tocmai 
striga: „Închide telefonul!” După aceea veni iar tonul. Teri formă 
din nou. De data asta nu mai răspunse nimeni. 

O, Doamne, mai întâi Sharon și acum Celeste, gândi ea, în 
timp ce inima îi bătea tare de tot. Ce păţise Celeste? De ce 
sunase și vorbise cu așa mare greutate? Fiindcă, la fel ca acum 
mulţi ani, groaza și șocul îi răpiseră puterea de a vorbi? 

Primul impuls al Teresei fu acela de a-și lua cheile de la 
mașină își a pleca spre casa familiei Warner. După aceea, se 
uită la Daniel, care stătea acolo ghemuit, palid și cu ochii larg 
deschiși și plini de uimire. El era și așa destul de speriat din 
cauza mamei lui, astfel că nu mai avea rost ca Teresa să-l sperie 
și mai mult din cauza lui Celeste. Nu avea cum să-l lase singur 
sau să-l ia cu ea în mașină, și să meargă împreună spre casa 
familiei Warner. 

Teresa inspiră adânc. 

— Cred că cineva a vrut să se joace de-a telefonul cu mine. 
Nu e ceva prea simpatic, dar nu avem de ce să ne speriem. Ce 
zici dacă bem ceva? Teresa încercă să pară netulburată. Am suc 
de mere, de portocale, coca-cola sau lapte... 

— Vreau coca-cola, zise Daniel, repede și demn. Am gâtul 


VP - 277 


uscat. 

— Cola să fie atunci, zise Teri, oferindu-i un surâs și 
bucurându-se că luase coca-cola decafeinizată, iar băutura nu 
avea să-l ţină treaz pe Daniel. Dacă exista un copil care avea 
nevoie de un somn lung și liniștitor, atunci acela era chiar 
nepotul ei. Sierra îi însoți în bucătărie pe ea și pe Daniel, 
rămânând mereu în preajma copilului, lucru care pe el îl încânta 
peste măsură. Inainte ca Teresa să le toarne băutura în pahare, 
răscoli în unul din dulăpioare, găsind scannerul poliţiei. Dacă cei 
din familia Warner avuseseră probleme, atunci cu siguranţă că 
va afla cu ajutorul acestui aparat, își zise ea. Daniel pufni în râs 
în clipa în care auziră cum polițiștii comunicau pe niște voci 
neclare cu ofițerul de la Dispecerat. Teresa era mulțumită și 
ușurată că Daniel considera acel dispozitiv ca pe ceva distractiv. 

Turnându-i coca-cola lui Daniel, privi spre cumpărăturile pe 
care le adusese Carmen acum câteva ore. Cât de mult și-ar fi 
dorit ca petrecerea aceea să fi avut loc, ca anunțul respectiv să 
fi fost făcut, iar Sharon să fi avut bunul-simţ de a nu face o 
scenă. O scenă îngrozitoare. Teresa realiză în secunda de față 
că Sharon avea de luni de zile serioase probleme emoţionale - 
schimbări de dispoziţie, crize de furie, o protectivitate de-a 
dreptul exagerată. Trebuia să-mi imaginez că va urma o cădere 
nervoasă, se admonestă Teresa. Și mama a trecut prin așa 
ceva. Am mai fost martora unor asemenea momente. Numai că 
nu voiam să mai văd ceva de genul acesta. 

— Daniel, nu vrei o prăjiturică? Nu am făcut-o eu, așa că 
precis are un gust grozav. 

— Sigur. Cu ce e? 

— la să vedem... cu ciocolată sau cu căpşuni. 

— Bine. 

— De care vrei? 

— Dintr-amândouă, răspunse Daniel foarte sigur pe el. Mi-e și 
foarte foame, să știi. 

Sharon nu ar fi fost de acord ca fiul ei să mănânce prăjiturele 
și să bea o coca-cola înainte de culcare, gândi Teresa, dar, în 
secunda aceea, singura ei grijă era aceea ca băieţelul să fie din 
nou multumit. lar dacă cola și prăjiturelele aveau să obţină 
acest rezultat, atunci ea avea să-l lase să-și satisfacă dorința. 

Imediat ce Teresa așeză mâncarea pe masă, Daniel se repezi 
asupra ei, dar Teresa insistă că trebuia să se spele pe mâini și 


VP - 278 


pe faţă, ca să nu se mai vadă că a plâns. După care se așeză la 
masă lângă el, mirându-se cum reușeau copiii să înghită dintr- 
un foc două prăjituri și un pahar plin cu coca-cola. El o privi, 
zâmbind satisfăcut: 

— Am făcut curat în farfurie. Tu nu ai mâncat mai nimic, 
mătușă Teri. 

Teresa se uită spre prăjiturică de pe farfuria ei, care arăta ca 
și cum ar fi fost mușcată de un șoricel. 

— Nu prea mi-e foame. 

Lui Daniel îi pieri zâmbetul. 

— Din cauza mamei? 

— Ei... Ea ezită. Da, Daniel, îmi fac griji pentru mămica ta. Cu 
toate astea, sunt sigură că tatăl și bunicul tău o vor găsi. 

Daniel cobori privirea în farfuria plină de firimituri. 

— Mama era cu totul alta, zise el încet. Plânge. Se ceartă 
mereu cu tati. Eu încerc s-o înveselesc, dar nu pot. 

Ce bine înțelegea Teresa sentimentele lui Daniel. Ea încercase 
din greu, cu disperare, să atenueze starea de depresie a lui 
Marielle, să o audă râzând pe mama ei, să vadă chipul acela 
frumos eliberat de atâta nefericire. Dar Teri reușise să facă asta 
pentru puţin timp - câteva clipe, pe care le adorase și cărora le 
dusese dorul, suferind, fiindcă acestea erau foarte rare. 

— Uneori, oricât de mult am încerca, nu-i putem face pe 
ceilalți mai fericiţi, îi spuse ea lui Daniel, vorbindu-i ca unui 
adult. El părea să aprecieze tonul ei intim, ascultând-o cu mare 
atenţie. Nu trebuie să te simţi vinovat că nu a; făcut-o pe mami 
să se simtă ceva mai bine. Nu o poţi ajuta să-și rezolve 
problemele, dragul meu, dar există niște medicamente care i-ar 
putea veni în ajutor. 

— Da? întrebă Daniel, luminându-se brusc la faţă. Adică tu 
spui că mami s-ar putea face bine? 

— Da, Daniel, cred că mami a ta se va face bine. 

Teresa zâmbi, rugându-se să nu-i dea cumva speranțe false, 
pentru că ea, una, nu era convinsă că Sharon avea să redevină 
vreodată ce a fost. 


VP - 279 


2. 


În clipa în care Gabriel și Kent plecaseră, flecare cu mașina 
lui, de acasă, hotărâseră că Gabe o va lua spre sud, iar Kent 
spre nord, ca s-o caute pe Sharon. Kent ieșise ca vântul de pe 
alee, luând-o spre autostradă, părând să știe cu exactitate care-i 
era destinaţia. Gabe se urcase în mașina lui, ieșise de pe alee, 
dar rămăsese aproape locului, cu motorul pornit. 

Oare de ce spusese că o va lua spre sud? De emoție probabil. 
La urma urmei, Sharon o pornise în goană chiar din partea de 
sud a orașului. De ce să se fi întors tot acolo, în aglomeraţia de 
mașini de la locul unde fusese focul de artificii? Sharon nu s-ar fi 
vârât niciodată într-un trafic ca acela. 

Sau cel puţin așa își imagina Gabe. Dar judecând după 
purtarea ei de acum câteva ore, el nu mai știa sigur ce anume 
ar fi în stare Sharon să facă și ce nu și nici nu credea că ea 
însăși era conștientă de propriile sale fapte. Nu-și mai văzuse 
niciodată fiica într-o asemenea stare. O stare care pentru el 
fusese aproape de nesuportat. O pierduse pe mama ei, pe care 
o iubise nespus de mult. Acum era pe punctul de a-și pierde și 
fiica, pe care o iubea mai mult ca pe oricine, chiar mai mult 
decât pe Daniel. Chiar mai mult decât pe Carmen. 

Gândindu-se la Carmen, Gabe se simţi ușor vinovat. Biata 
femeie părea distrusă în clipa în care plecase încet de lângă ei, 
după scena pe care o făcuse Sharon. Chiar și chipul ei, de obicei 
atât de vesel, și ochii ei atât de frumoși păreau lipsiţi de 
expresie. Știa bine că fusese mult prea distant cu ea, luând-o 
din scurt, dar fusese agasat la culme de reacţia fiicei lui. 
Oripilat. Reacţia ei nu era nici măcar una de dezaprobare ori 
dezgust - ci demonstrase o ură fără margini și feroce faţă de 
Carmen și un teribil dezgust faţă de tatăl ei. li strigase că relaţia 
lui cu Carmen nu era decât o blasfemie. Era ceva nefiresc. 

Asta doar în cazul în care nu era adevărat că Hugh Farr și 
Carmen avuseseră într-adevăr o aventură, așa cum pretindea 
Sharon. Gândul că Hugh și Carmen făcuseră sex îl îngreţoșă pe 
Gabe. Sharon declarase că aflase totul de la mama ei. Dar era 
posibil ca mama ei, Helen, să se fi înșelat. Mai mult ca sigur că 
Helen se înșelase, fiindcă Sharon nu ar fi fost capabilă să 
inventeze o minciună atât de scabroasă decât dacă nu mai era 


VP - 280 


în toate minţile. Dar dacă era într-adevăr bolnavă, atunci ce se 
petrecea cu ea și când începuse totul? Când începuse relaţia lui 
cu Carmen? Realiză totul în secunda aceea, deși luni de zile 
încercase cu încăpățânare să nu admită chestia asta. Și iată și 
rezultatul dezastruos al ignoranței lui. lată ce lucru groaznic 
permisese el să i se întâmple lui Sharon, ființa cea mai dragă și 
însuși sensul vieții lui. 

Aproape fără să vrea, Gabe o luase cu mașina spre nord, dar, 
spre deosebire de Kent, făcuse dreapta, înainte de a ajunge la 
șoseaua care ducea spre proprietatea Teresei. Manevra 
respectivă îl dusese în apropierea unui cimitir - acolo unde se 
odihnea soţia lui. Opri mașina, luă o lanternă din torpedou, 
făcându-și apoi drum pe aleile învăluite în întuneric și pline de 
pace, ajungând în dreptul pietrei funerare a lui Helen O'Brien, 
soţia lui, care murise din cauza unui anevrism cerebral, înainte 
să împlinească cincizeci de ani. Ar fi trebuit să trăiască măcar 
până la optzeci, își zise Gabe, cuprins de tristeţe. Ar fi trebuit să 
trăiască să-și vadă nepotul adorat ajuns la maturitate. Helen 
fusese o femeie atât de blândă, de liniștită, de timidă, o 
adevărată lady, devotată complet familiei și căminului lor. 

Fusese atât de diferită față de Carmen cea atât de 
îndrăzneață, de dezinvoltă și de strălucitoare, femeia care nu 
avusese noroc să aibă copii, care era văduvă de atâţia ani, încât 
credeai că nici nu fusese măritată, femeia care nu o înţelesese 
niciodată pe Sharon, o fiinţă delicată și sensibilă, care avusese 
întotdeauna nevoie să fie răsfăţată, gândi Gabe. Sharon nu era o 
femeie puternică precum Teresa Farr. lar el nu-și dorea ca 
Sharon să semene cu Teresa Farr. 

Teresa nu făcuse un secret din faptul că nu reușise să se 
înţeleagă cu Hugh. În realitate, cu toate că Gabe nu putuse să-l 
înghită deloc pe Hugh Farr, el credea în secret că Teresa 
alimentase cu prea multă îndrăzneală gestul acelui criminal 
care-i omorâse tatăl, ca și cum nu i-ar fi păsat că fusese 
înjunghiat până-și dăduse obștescul sfârșit, ceea ce era cât se 
poate de nefiresc, își spuse Gabe, simțind că o disprețuiește pe 
tânăra pe care Carmen părea s-o admire atât de mult, fără să 
reușească să-și ascundă, într-un fel, disprețul față de Sharon. 
Carmen nu o înţelesese și nici nu o aprecia pe Sharon a lui, cea 
care-și iubea și își respecta tatăl, care vizita mormântul mamei 
sale o dată pe săptămână și care-i aducea flori proaspete chiar 


VP - 281 


și în mijlocul iernii. 

Sharon care obișnuia, de multe ori, să vină la mormântul 
mamei atunci când se simţea singură, rănită sau supărată. 

Dar nu și în seara asta, observă Gabe, cu sufletul plin de 
durere, privind la mormântul peste care domnea liniștea, cu 
piatra sa simplă din granit gri, la florile proaspete pe care 
Sharon le așezase acolo duminica trecută și care, în secunda 
aceea, aproape că-și lăsaseră tulpinile până în pământ, arătând 
dezolant în lumina lunii. În noaptea asta, mormântul lui Helen 
O'Brien zăcea într-o solitudine încremenită, învăluit în faldurile 
catifelate și blânde ale unei minunate nopți de iulie. 


3, 


Celeste se rostogoli precum o minge în iarba deasă și mare, 
printre crengi, la numai câţiva metri de șosea, respiraţia ei 
agitată revenind încet la un ritm normal, în vreme ce durerea 
dintre coaste deveni un simplu junghi pulsatil. Gândea că 
reușise să scape de urmăritorul ei, dar fuga nu era singurul 
obiectiv. Trebuie să ajung acasă la Teri, își repeta fata. În 
noaptea asta, nu sunt singura ţintă a Morții. 

Tremurând de frig, deși noaptea era una caldă, Celeste își 
trecu palma de-a lungul bluzei, observând că aceasta era 
asudată rău. Nu era de mirare, la cât alergase mai devreme, 
gândi ea, și mai contau niște haine transpirate când ești în 
pericol să fii omorâtă? Cu toate astea, senzaţia aceea lipicioasă 
o nemulțumea profund. Celeste băgă mâna în buzunarul de la 
blugi, scoțând de acolo un elastic pentru păr, pe care îl pusese 
acolo înainte să plece la spectacol. Își strânse părul lung și 
umed într-o coadă de cal, expunându-și gâtul încălzit brizei 
ușoare care, în timpul cât ea alergase, se înteţise. Aerul care-i 
mângâia gâtul îi dădea o senzaţie minunată, iar ea aproape că 
oftă de ușurare înainte de a-și aminti că trebuia să facă cât mai 
puţin zgomot. 

Pentru moment, se simţea în siguranţă și departe de ucigaș, 
dar știa că mai avea mult de mers pe jos înainte de a ajunge 
acasă la Teri. De data asta, încercă să meargă mai repede, în 
loc să fugă. In depărtare, se auzea bubuitul unor focuri de 


VP - 282 


artificii, pe care unii locuitori din oraș le organizaseră la ei 
acasă. Celeste știa că dacă fugea avea să-și sucească una dintre 
glezne. Trebuia să meargă cât mai repede, dar și cu mare 
atenţie. Bunica o rugase mereu pe Celeste să fie atentă. Îi 
spusese asta de atâtea ori, încât lui Celeste îi venise să strige 
cât o ţineau plămânii în anii aceia umbriţi de tăcere. Acum, însă, 
bunica nu mai putea să o roage lucrul acesta. Lacrimile 
apăruseră iar în privirea ei. Și Celeste se strădui din nou să le 
alunge. Nu e momentul, își zise ea. Lacrimile n-aveau decât să 
vină, dar mai târziu, acum nu era vremea lor. 
Celeste spera, cel puţin, că va avea timp și pentru ele. 


4. 


— Gabe? 

— Carmen. 

— Gabe, spuneai că o să-mi dai telefon. Aștept de două ore să 
mă suni! Ai găsit-o pe Sharon? 

Gabriel stătea în balansoarul său vechi, ţinând într-o mână 
halba de bere, iar în cealaltă receptorul telefonului. Se simţea 
încălzit și înfrigurat în același timp. Se simțea extrem de obosit, 
cu toate că își închipuia că niciodată nu va mai reuși să doarmă 
- dacă nu cumva va cădea mort de oboseală, fie din cauza 
senzaţției de ușurare, fie din cauza durerii. 

— Nu. Kent l-a trimis pe Daniel la Teri, iar el încă bântuie prin 
oraș, încercând să dea de Sharon. Zicea că e posibil ca ea să 
vină la mine acasă - aici, unde a locuit și ea odată - așa că m-a 
rugat să stau acasă o vreme, s-o aștept. Nu cred că va da pe 
aici, dar o mai aștept câteva minute. Doar atât mai pot avea 
răbdare. Trebuie să plec iar în oraș și să-mi caut fiica. 

— O, Gabe, regret nespus. Pari epuizat. 

— Exact așa mă și simt. 

— Atunci nu ar trebui să pleci chiar acum. Te rog, stai acasă și 
odihnește-te, îl imploră Carmen. 

Gabe se irită pe neașteptate. Oare Carmen își închipuia că o 
porţie bună de somn era mult mai importantă decât găsirea lui 
Sharon? Oare Carmen chiar era în stare să creadă că exista 
ceva mai important decât găsirea fiicei lui? 


VP - 283 


— Carmen, nu pot să mă odihnesc până când n-o s-o găsesc 
pe Sharon, zise el, cu o răbdare care nu-i era caracteristică. Nu 
o să mă prăbușesc dacă nu dorm o noapte. Știi bine că nu sunt 
un bătrânel hodorogit. 

— Bineînţeles că nu ești! Nu voiam să insinuez că... Carmen 
reluă fraza: Regret că Sharon a reacţionat așa la aflarea veștii. 

— Doar nu ne-am închipuit că va fi fericită. 

— Una e să nu te bucuri și una e să faci un scandal pe cinste, 
sublinie Carmen. Gabriel parcă o și vedea clipind des, așa cum 
făcea ori de câte ori credea că vorbise mai mult decât era 
necesar. Voiam să spun că Sharon a avut o reacție mai mult 
decât aiurea. Da, știu că nu avea cum să fie fericită, dar nu m- 
am așteptat ca ea să... 

— Să-și piardă controlul. Să reacționeze ca o sălbatică. Ca o 
nebună, i-o întoarse Gabe. Știu care e părerea ta în ce-o 
privește pe Sharon! 

— Gabe, eu... 

— N-ai simpatizat-o niciodată pe Sharon, zise Gabe, pe un ton 
repezit. Ai considerat-o o fetiță răsfăţată și probabil că acum ai o 
părere și mai proastă despre ea. Iţi închipui poate că e bolnavă 
psihic, la fel ca draga ta prietenă Marielle Farr! 

— De unde ideea asta, că aș compara-o cu mama lui Teri? 

După reacţia ei din seara asta, completă în gând Gabe. Pentru 
că, timp de câteva momente, reacţionase total aiurea. Pentru că 
ea a păţit ceva. 

Dar Gabe nu-i împărtăși gândul acesta lui Carmen. Una era s- 
o admită pentru sine, și cu totul altceva să o recunoască faţă de 
un străin. Străin? Cuvântul îl izbi din plin. Peste două luni se 
presupunea că va deveni soțul lui Carmen. Chiar în dimineaţa 
asta își spusese că o iubea nespus de mult, că era o femeie 
minunată, că de-abia aștepta clipa în care urma să-i spună 
„soţia mea”. Și acum se gândea la ea ca la o străină? 

— Carmen, trebuie să te întreb ceva. Ceea ce a spus Sharon 
despre tine și Hugh Farr... 

— E o minciună sfruntată! E nebună! șuieră ea. Gabe reuși să 
perceapă respiraţia ei precipitată. Adică nu e adevărat și ideea e 
nebunească, nu Sharon. 

După un moment de tăcere, Gabriel spuse: 

— Sigur. 

— Nu am vrut să intervin peste ce a spus Sharon. E clar că ea 


VP - 284 


crede ceea ce spune. Probabil că Helen l-a văzut pe Hugh în 
compania altei femei, dar a confundat-o cu mine. Dar acum știm 
de ce Sharon nu m-a plăcut niciodată. 

— Da, așa e. 

Tăcerea se așternu înainte ca ea să-l întrebe: 

— O să te odihnești măcar o oră, lăsându-l, deocamdată, doar 
pe Kent s-o caute? 

— Nu, plec imediat ce vom încheia conversaţia. E de datoria 
mea s-o găsesc, nu a lui Kent. 

— Dar el e soţul ei - persoana cea mai apropiată. 

— Din punct de vedere legal, dar amândoi îi suntem la fel de 
apropiaţi! 

— Și asta e, de fapt, dorința ta? răbufni Carmen. De câte ori 
ea și Kent au avut probleme, tu nu ai încurajat-o să și le rezolve 
singuri, ci să apeleze la tine și de fiecare dată ai fost de partea 
ei, i-ai spus mereu că ea e cea care are dreptate, ai lăsat-o să te 
ațâţe împotriva lui Kent. Mi-ai spus că nu-ţi mai place de el. 

— La fel ai spus și tu! se aprinse Gabe. 

— Am spus că nu mai e același. Și nu e de mirare. Mai întâi, i- 
au ucis tatăl, iar suspiciunea nu a căzut doar asupra surorii lui, 
ci și asupra lui, după aceea s-a însurat în grabă cu Sharon... 
Gabe deveni rigid și roșu ca focul la faţă. Și, ca punct final, nici 
tu nu ai lăsat-o să-și vadă de-ale ei. Ba ai pus paie pe foc în 
privinţa căsătoriei lor - aţâţând furia și nu pasiunea dintre ei. 
Cred că până la urmă ai fi determinat-o să-l părăsească, iar ea și 
Daniel să vină să locuiască cu tine! 

Nemulțumirea lui Gabe se transformase deja în furie. 

— E cea mai răutăcioasă minciună pe care am auzit-o! Dacă 
nu te-aș fi auzit cu urechile mele vorbind astfel, nu aș fi crezut 
în veci că ești în stare să vorbești așa! Asta a fost mereu 
părerea ta despre fiica mea? 

Carmen tăcu. El o auzi gâfâind și-și imagină că încerca din 
greu să-și domine emoţiile, recâștigându-și stăpânirea de sine 
ce o caracteriza - acea stăpânire de sine pe care el o admira și o 
adora. 

— Gabe, am cam exagerat acum câteva minute. Te rog să mă 
ierţi. Și eu îmi fac griji pentru Sharon. Îmi fac griji... 

— Te temi că purtarea ei mă va determina să nu te mai iau de 
nevastă. Gabe simţea că de data asta vede lucrurile cu claritate. 
Sharon știa despre Carmen mult mai mult decât spusese, chiar 


VP - 285 


dacă nu avea dreptate în privința aventurii dintre Hugh și 
Carmen. Sharon se purtase atât de urât în seara asta, fiindcă se 
temea ca mariajul cu Carmen să nu-l afecteze prea tare, fiindcă 
era tatăl ei și-l iubea foarte mult. 

— Cred că ești foarte sinceră în privința propriilor tale 
sentimente, Carmen, cu toate că greșești extrem de mult. 

— Gabe, te rog, ascultă-ţi raţiunea, îl rugă Carmen, disperată. 
Mi-e teamă că reacţia ei te va face să renunţi la căsătoria cu 
mine. Nu vreau să o iei ca pe o insultă, dar ea chiar e capabilă 
să te manipuleze. 

— Mersi, doamnă doctor Norris. Credeam că eu sunt 
manipulatorul, din moment ce am încercat să le distrug căsnicia, 
ca ea să poată reveni acasă, la tăticu', i-o întoarse Gabe, pe un 
ton rece. 

— Ah, Gabe, îmi pare atât de râu. Sunt așa supărată în seara 
asta, că abia dacă-mi dau seama ce spun. Nu voiam să vă critic 
pe niciunul dintre voi... 

— Dar chiar asta ai făcut. Și nu a fost o reacţie datorată furiei 
- ai spus exact ceea ce ai simţit în adâncul sufletului tău. După 
atâta amar de vreme, am aflat și eu care e părerea ta. Ei bine, 
ascultă-mă cu atenţie. Carmen. Despre mine poţi să zici ce vrei, 
dar nu-ţi dau voie s-o critici pe fiica mea! Gabe se uită la tabloul 
mic în ulei agăţat pe perete care reprezenta portretul lui Helen, 
soția sa moartă - Helen, femeia cu ochi blânzi și cu zâmbet atât 
de tandru, și luă apoi o decizie rapidă. Carmen, cred că pentru 
moment ar trebui să dăm uitării planurile de nuntă. 

— Gabe, nu! strigă Carmen, îndurerată. 

— Ba da, răspunse Gabe, distant și calm. Cred că asta e 
singura soluţie până ce voi rezolva lucrurile cu fiica mea. 

Dar, în secunda în care puse receptorul în furcă, Gabriel 
O'Brien își dădu seama că nunta lui cu Carmen nu fusese 
nicidecum amânată. 

Ci anulată. 


VP - 286 


XX 


1. 


Teresa fusese atât de absorbită de evenimentele acelei seri, 
încât nici nu băgă de seamă că Daniel nu mai vorbea. Ea se uită 
la băiețel, observând cum pleoapele îi devin din ce în ce mai 
grele, iar el se ghemuiește încet-încet în scaun. Privi apoi la 
ceasul din bucătărie. 

— Daniel, e ora douăsprezece! Trebuie să te culci! Băiatul 
tresări, chinuindu-se apoi să deschidă larg pleoapele și să-și 
îndrepte poziţia în scaun. Dar nu reuși niciuna, nici alta. 

— O să rămân treaz toată noaptea, zise Daniel, cu greu. Nu 
pot să merg la culcare. 

— O, ba da. 

— Nu, nu pot, nu pot. Pleoapele lui Daniel se închideau iar. 
Nu! 

Teresa îl privi atent pe puștiul încăpățânat care stătea înfipt în 
scaun. Nu avea de gând să-l care în braţe pe scară ca apoi să-l 
arunce în pat. Brusc îi veni o idee. 

— Daniel, dacă ești băiat cuminte și te duci la culcare, mâine 
te las să-l încaleci pe Caesar. Teresa ura „mituirile” de felul 
acesta - fiind sigură că toţi psihologii de copii s-ar încrunta 
auzind-o -, dar nu o interesa în secunda aceea decât ca 
băieţelul acela obosit să doarmă câteva ore. Ce zici. Daniel? Ori 
stai treaz toată noaptea, ori te duci la culcare și mâine 
dimineaţă, după ce te trezești, te duci și-l încaleci pe Caesar. Ei, 
cum facem? 

Daniel o privi fără să scoată o vorbă, ațintind-o cu ochii aceia 
obosiţi, dar dragostea pentru căluț fu mai puternică decât 
dorința lui de a-i demonstra lui Teri că el era șeful. 

— Ei, cred că sunt un pic cam somnoros. Teresa zâmbi. 
Băieţelul nu avea de gând să se opună, dar voia ca decizia de a 
merge la culcare să-i aparţină și nu să fie comanda ei. Cred că 
mâine voi călări mult mai bine dacă dorm puţin. 

— Sunt sigură de asta. 


VP - 287 


— Așa că banuiesc că mă duc să mă culc puţin. 

— Cred că ai luat o decizie înțeleaptă, zise Teresa cu 
gravitate. Vrei să dormi în camera de oaspeţi sau la mine în 
dormitor? y 

Daniel se prefăcu că stă pe gânduri. In cele din urmă întrebă: 

— Sierra doarme cu tine? 

— Da, dar avem loc toți trei. Am un pat lat, de mijloc. 

— Ei, dacă o să fie și Sierra acolo, atunci cred că voi dormi în 
patul tău. Dar nu fiindcă mi-ar fi frică să dorm singur. Doar că 
mie îmi place să dorm cu Sierra. Mami nu-mi dă voie să am un 
cătel, cu toate că am rugat-o iar și iar. Nu o să-i spui că am 
dormit în același pat cu Sierra, nu-i așa? 

— Bineînţeles că nu. Teresa era sinceră. Ar fi făcut orice ca 
Daniel să se simtă bine în noaptea aceasta stranie. In afară de 
asta, nu credea că lui Sharon i-ar fi păsat cum anume aranja ea 
locul de culcare, atâta vreme cât Daniel era în siguranţă. 

În maximum zece minute, Daniel era în patul ei, învelit în 
cearșafuri. Îi făcu semn Sierrei să se așeze, iar căţelușa se lungi 
lângă el, și băieţelul o îmbrăţișă drăgăstos. Pleoapele lui Daniel 
se închiseseră deja, respiraţia lui devenind mult mai profundă și 
mai regulată, când Teresa o rugă pe Sierra să rămână acolo, iar 
ea ieși din cameră în vârful picioarelor. De obicei, cățelușa 
mergea cu ea, dar era atât de îndrăgostită de Daniel, care o 
scărpina încontinuu după urechi, gest pe care ea îl adora, încât 
rămase în seara aceea alături de musafirul ei, pe care trebuia 
să-l păzească. 

Teresa închise fără zgomot ușa de la dormitor, pentru ca 
gălăgia să nu-l tulbure pe micuțul care se lăsase, în sfârșit, biruit 
de un somn profund. Cobori la parter, făcând ceea ce avea de 
făcut... 

Adică să se plimbe de colo-colo și să-și facă griji. 

Mac îi spusese că-și va conduce marna acasă, după care va 
veni cât va putea de repede la ea. 

— În concluzie, pe unde umblă? strigă Teresa, la pereţi. Oare 
Emma nu se simţea bine? Oare fusese nevoit să rămână lângă 
ea? În cazul acesta, m-ar fi sunat, își zise Teresa. 

Dacă nu a avut cumva un accident de mașină. Dacă nu era 
într-o ambulanţă ori chiar la spital, poate inconștient, ori pe 
moarte... Teresa își simţi inima bătând cu putere în momentul în 
care se îndreptă spre telefon. În mintea sa apărură imagini 


VP - 288 


teribile, înspăimântătoare - Mac care zăcea bătut și plin de 
sânge, trăgând să moară, rostindu-i numele cu ultimele forțe, 
fără ca ea să fie lângă el, ca să-l ţină de mână, ca să-i spună din 
nou ceea ce-i spusese aseară, că-l iubea, că n-a încetat 
niciodată să-l iubească. 

Cu o seară în urmă, îi dăduse numărul lui de mobil, iar ea îl 
memorase. Teresa îl formă în grabă. Telefonul sună de două ori, 
după care o transferă spre căsuţa vocală, li lăsă un mesaj - cam 
ciudat, cu accente de enervare și cu câteva expresii mai 
nelalocul lor, pentru că era de-a dreptul înspăimântată. 

Mac nu o evita intenţionat. Nu după cele petrecute noaptea 
trecută. Nu după ce îi promisese că nu o va lăsa baltă în situaţia 
de față pe care el o considera un anunţ de logodnă precipitat și 
posibil aducător de dezastre, mai ales că urma să aibă loc la ea 
acasă. El plecase înainte de scena aceea din oraș. Înainte de 
fuga nebunească a lui Sharon. Nici măcar nu aflase că 
dispăruse. 

Teresa știa că nu avea rost să sune la club. Sună acasă la el, 
dar îi răspunse robotul telefonic. După aceea, ca ultimă 
variantă, căută numărul Emmei și sună la ea acasă. Nimic. Nici 
măcar robotul telefonic. Și când te gândești că Emma voia să 
plece acasă fiindcă nu se simţea bine. Cel puţin așa-i declarase 
Mac. 

— Și dacă așa mi-a spus, atunci înseamnă că-i adevărat. Își 
zise Teresa, cu severitate. Singurul motiv pentru care ar fi putut 
s-o mintă era faptul că nu voia să ia parte la „party”-ul organizat 
la Teri acasă, dar Mac putea, pur și simplu, să refuze. Nu ar fi 
lăsat-o să aștepte, întrebându-se unde ar putea fi, când era 
trecut de miezul nopţii, din moment ce-i promisese că va veni la 
ea. 

Revenind la scenariul cu accidentul de mașină, Teresa sună la 
camera de gardă a spitalului. li răspunse imediat cineva, după 
care o lăsă pe fir. Și așteptă. Și așteptă. Până îi veni să arunce 
receptorul, spărgând vitraliul. Știa că de 4 lulie Serviciul de 
Urgenţă era foarte solicitat - pentru că foarte mulţi oameni care 
nu erau de meserie încercaseră să aprindă artificiile și se 
aleseseră cu arsuri și cu pierderea vreunui deget. Ori mai rău. 
Ea își aminti de un elev de liceu care pusese la cale un foc de 
artificii, pe care le manevrase incorect, și se alesese cu arsuri de 
gradul trei pe întreaga suprafaţă a feței. Și ce băiat frumos 


VP - 289 


fusese. Oamenii ziceau acum că devenise o „umbră”. 

Teresa scutură capul, ca și cum ar fi vrut să scape de 
imaginea aceea înfiorătoare. Nu se mai gândise de ani de zile la 
bietul băiat. Da, sigur, în seara asta era momentul perfect 
pentru a-și aminti, își zise ea, înciudată - în seara asta în care își 
închipuia cum Mac și Emma zăceau inerți în mașină, mistuiți de 
flăcări și căldura dogoritoare. 

_ Teresa se hotărî ca peste câteva minute să sune iar la spital. 
Intre timp, trebuia să vadă dacă Kent o găsise pe Sharon. Formă 
numărul lui de mobil, iar Kent spuse aproape ţipând: 

— Sharon! Unde ești? 

— Sunt Teri, nu Sharon. Și dacă te uitai pe ecranul telefonului, 
la număr, ai fi știut. Dar îmi dau seama că nu ai găsit-o. 

— Nu, la dracu'. 

— Și Gabe a avut același ghinion? 

— Am vorbit cu el puţin mai devreme. S-a dus acasă vreo 
două ore. Poate că ea o să treacă pe acolo. 

— Bună idee! Cu siguranţă nu va veni aici. 

Kent începu să vorbească pe un ton vinovat și defensiv: 

— De luni de zile mi-am dat seama că Sharon nu e în regulă. 
Ea și-a imaginat că Gabe are pe cineva și chestia asta nu i-a 
convenit. lar eu am fost plecat multă vreme - lucram și 
douăsprezece ore pe zi, chiar și sâmbăta, dar, într-un fel, sunt 
convins că Sharon bănuiește că am o amantă. In plus, am aflat 
că nu mai poate rămâne însărcinată. Ea voia să avem trei copii, 
fiindcă ea a fost copil singur la părinţi și mereu se simţea 
singură. Ei, în fine, aflând că nu va mai avea copii, s-a apropiat 
și mai tare de Daniel. 

— O, Kent, nu știam că nu mai poate avea copii. 

— Sharon nu dorea să afle nimeni. Cred că ar fi suportat mai 
bine vestea, dacă vinovatul eram eu, nu ea. Pentru mine, lucrul 
acesta n-are importanţă, în lumea asta, sunt mii de copii care au 
nevoie de un cămin respectabil. Dar Sharon nu vrea să abordeze 
subiectul ăsta. Consideră că, dând vestea asta celorlalţi, e ca și 
cum și-ar recunoaște propriul eșec. Vocea lui Kent își pierdu 
brusc din amplitudine, iar Teresa aproape și-l imagină cum stă 
la volanul mașinii sale moleșit și cu umerii căzuţi. N-ar avea rost 
să alertez poliția. De la plecarea ei nu au trecut decât două ore. 
Dar voi continua să o caut, Teri, fiindcă mă tem că seara asta va 
reprezenta pentru soția mea motivaţia unei căderi nervoase. 


VP - 290 


— Nu e adevărat, replică Teresa, cu fermitate. Sharon nu e ca 
mama, Kent. E mai puternică decât pare. 

— Sper, răspunse Kent, neîncrezător. Ce face Daniel? 

— Doarme dus cu Sierra lângă el. 

— O, grozav, ce mult ar bucura-o vestea asta pe Sharon. 
Câinele în același pat cu fiul nostru. 

— Sierra a făcut baie acum nicio săptămână. lar Daniel o 
adoră. /n plus, Sharon nu trebuie să afle. 

— Cred că ai dreptate. Teri, acum ar trebui să închid. E posibil 
să mă caute Sharon. 

— Bine. Baftă multă și te rog să mă suni imediat ce dai de ea. 
Teresa adăugă într-un fel intenţionat: Te iubesc, frăţioare. Ea nu 
avea cum să-l vadă, dar sesiză zâmbetul din vocea lui. 

— Și eu te iubesc, Teri. Şi îmi pare foarte rău că, atunci când 
aveam unsprezece ani, am dat foc păpușii tale Barbie. 

— Nu-ţi face griji! Am cumpărat alta. Acum du-te și găsește-o 
pe soţia ta. 

Teresa închise telefonul, după care plecă în bucătărie ca să-și 
toarne un pahar cu vin. Un cocktail sau două pahare de vin 
erau, de obicei, maximul admis, dar ea fu obligată să admită că 
săptămâna aceea fusese deosebit de stresantă. Alcoolul nu 
avea cum să rezolve problemele, dar, cel puţin, va fi ceva mai 
relaxată. Sorbi o gură din vinul acela astringent, alb și rece, 
sărind în momentul în care scannerul poliției reîncepu să 
funcționeze, pârâind. 

Teresa abia dacă auzi vorbele dispecerului: 

— Există vreun echipaj liber în Mount Vernon Avenue? 

Mount Avenue, își zise Teri. Cât de aproape! Tocmai asculta 
când auzi vocea unuia dintre polițiști care îi răspunse. 

— Echipajul nr. 3. Despre ce e vorba? 

— Un petrecăreț semnalează o tulburare a liniștii publice. Un 
posibil scandal domestic pe Mount Vernon la nr. 4021. Cel care 
a sunat a declarat că a auzit ţipete și o tânără care alerga pe 
aleea din fața casei. Apelantului i s-a mai părut că a zărit pe 
cineva căzut lângă un automobil, în spatele casei. 

Teri scăpă paharul din mână. La 4021, în Mount Vernon, 
locuiau Jason și Celeste Warner. 


VP - 291 


2. 


Cu mâini tremurătoare, Teri căută în unul dintre sertare, 
descoperind o carte de telefon. Căută mai întâi adresa lui Jason 
Warner și, simţi un gol în suflet - 4021 Mount Vernon. Își 
amintea foarte bine că era adresa familiei Warner. Apoi se uită 
la număr, formându-l cât ai clipi. Lăsă telefonul să sune de zece 
ori, teama ei crescând cu fiecare apel al soneriei la care nu 
răspundea nimeni, după care așeză receptorul în furcă. 

Puteau exista o mulţime de motive pentru care familia Warner 
nu răspundea, își zise ea. Poate că după spectacolul de artificii 
nu merseseră direct acasă. Poate că Fay o convinsese pe 
Celeste să se ducă mai devreme la culcare, și atunci dăduse 
telefonul mai încet, ca să nu o trezească. Sau poate că nu aveau 
chef să răspundă... 

Dar vecinul de alături sunase la poliţie fiindcă auzise ţipete, 
văzuse o fată alergând pe alee și un trup care zăcea în curtea 
din spate. Putea fi chiar Celeste. În grajd, ea îi mărturisise lui 
Teri că cineva îi dorea și acum moartea. Poate că avusese 
dreptate. 

Numai că dispecerul spunea că o fată părea să fie aceea care 
alerga pe aleea din faţa intrării. O, Doamne, de-ar fi Celeste, se 
rugă Teri. Celeste, care probabil încercase s-o sune mai 
devreme, când ea și Daniel abia ajunseseră acasă. Celeste a 
cărei ultimă vorbă a fost „ucide”. 

Teresa inspiră adânc, încercând să se calmeze. Vocea de la 
telefon fusese atât de gravă, încât era posibil ca acel cuvânt să 
nu fi fost „ucide”. Și poate că nici nu era vocea lui Celeste, gândi 
ea. Poate că era vorba de o nouă farsă. 

Numai că funcţia de identificare a apelantului îi demonstrase 
mai devreme că apelurile proveniseră chiar de la casa familiei 
Warner. Și poliția fusese solicitată fiindcă „un petrecăreţ 
întârziat auzise niște ţipete. 7ipete! Sigur, nu ai de ce să-ţi faci 
griji, își spuse ea sarcastic. Sunt doar niște coincidenţe. N-au 
paţit nimic. 

Teresa formă iar numărul familiei Warner, dar nici de data 
asta nu răspunse nimeni. Ea închise telefonul, simțind cum 
emoția îi adusese pe frunte broboane de sudoare. Își amintea de 
o singură noapte care fusese mai groaznică decât aceasta, dar 


VP - 292 


cu siguranță nu voia să se gândească la ce se petrecuse în 
noaptea aceea. 

Abia reușind să se concentreze, Teri se lăsă pe vine, începând 
să adune resturile paharului pe care-l scăpase pe podea. Nu-și 
dădu seama că cioburile se înfipseseră în două dintre degetele 
ei până ce nu zări picăturile de sânge care pătară linoleumul. Se 
uită atent la deget, scoase de acolo un ciob, înjură în gând, în 
vreme ce din cea de a doua tăietură minusculă continua să 
picure sângele. Doamne, cât de neglijentă fusese, gândi ea. 
Fusese neglijentă și buimacă. Durerea era suportabilă - numai 
că ea nu putea să vadă sânge. Nu în seara asta. 

Rola cu prosoape de hârtie se afla, convenabil, în apropiere, 
așa că Teresa rupse un șervețel, legându-l strâns în jurul 
indexului și al degetului mijlociu al mâinii drepte. Strânse 
degetul aproape un minut, după care aruncă hârtia, prea 
nerăbdătoare ca să se mai „cocoloșească” atâta. Luă telefonul 
și formă iar numărul familiei Warner. Nu răspunse nimeni. Oftă a 
frustrare. Când închise telefonul, observă că cifrele de pe 
telefon aveau urme de sânge. Sânge pe aparat, sânge pe 
podea. Sânge și acasă la familia Warner. Era sigură de asta. 

Teresa simţi nevoia să se asigure că măcar nepotul ei era în 
siguranţă. Rupând un alt șerveţel, în caz că degetul avea să mai 
sângereze, o luă aproape la fugă pe scară, până la etaj, oprindu- 
se în dreptul dormitorului ei. Teri deschise ușa și intră în vârful 
picioarelor. Sierra înălță capul, dar Teri duse degetele la buze și, 
după toate aparențele, căţeaua pricepu mesajul. A mai făcut și 
altcineva gestul acesta, pe un coridor întunecat, își zise Teresa, 
înfiorându-se, și la fel am tăcut și eu. 

Daniel stătea într-o parte, întors spre stânga, cu mâna pe 
umărul Sierrei. Când Teri stătea acasă, Sierra dormea 
întotdeauna la marginea patului, dar era evident că în seara 
asta cătelușa dorise să-l liniștească pe băieţelul cel speriat. 
Câinii puteau simţi multe lucruri pe care oamenii nici măcar nu 
le luau în seamă. Sierra simţise că Daniel era speriat și tulburat. 
Dar, în clipa aceea, chipul lui părea limpede și netulburat în timp 
ce dormea, cu gura ușor întredeschisă, cu părul precum 
căpșuna dat la o parte de pe frunte, puţin umezit cu toate că în 
cameră era un aer plăcut și răcoros. 

În vreme ce Teri stătea acolo și-l privea, el murmură „Mami”, 
apoi „Nu e un cătel adevărat”, după care sări cu un gest 


VP - 293 


spasmodic, întorcându-se pe partea opusă. Chiar și în somn își 
face griji pentru ce ar zice mămica lui, se gândi Teresa, fiindu-i 
milă de el. In fine, poate că și Kent fusese copleșit de ideea de a 
conduce o companie, cu toate că, atunci când îi fusese 
încredințată, era tânăr și lipsit de experiență, consolându-se cu 
ideea că problemele lui Sharon aveau să „treacă de la sine”. Cu 
toate astea, după cele petrecute în seara asta, nu mai putea 
nega responsabilitatea pe care o avea faţă de fiul său. Kent știa 
probabil că în starea în care se afla, Sharon avea o influenţă 
dăunătoare asupra fiului ei rezolvând cumva problema 
respectivă - o problemă delicată și totuși de suflet. Sharon nu 
avea să fie tratată ca Marielle, fiindcă, slavă Cerului, Kent nu 
semăna cu Hugh Farr. 

Teri se aplecă și-l sărută ușor pe frunte pe Daniel, un gest 
familiar pe care Daniel îl accepta doar din partea tatălui, a 
mamei și a bunicului atunci când nu dormea. 

— Te-am prins! îi șopti Teresa, zâmbind. Îi trimise un pupic și 
Sierrei, a cărei privire căprui se muta de la Daniel la Teri și 
înapoi cele două comori de care avea grijă. Teri ieși ușor din 
cameră, lăsând ușa ușor întredeschisă. 

Coborând scara, auzi în depărtare pocnetele și bubuitul 
focurilor de artificii. In mod normal, și-ar fi luat binoclul, după 
care ar fi ieșit pe verandă, încercând să localizeze acele focuri 
de artificii ale unor pionieri singuratici și răzleţi care se străduiau 
și la ora asta să dea viaţă unui spectacol. Dar în seara asta nu-și 
dorea decât să se cuibărească în fotoliu și să se lase captivată 
de lectura unei cărţi. Se duse în bucătărie, se uită la dezordinea 
făcută de ea și Daniel, termină de strâns cioburile, folosind chiar 
și o mătură minusculă, astfel ca Daniel să nu se taie în cazul în 
care ar fi coborât descult, închizând dispozitivul care capta 
staţia poliţiei. Veștile rele pe care le aflase îi ajungeau cu vârf și 
îndesat. 

Teri se duse în living, gândindu-se că ar fi trebuit s-o sune pe 
Carmen, ca să vadă cum se simte, dar nu era nevoie să sune ca 
să-și închipuie prin ce chin de nedescris trecuse Carmen în 
seara asta. În plus, poate că luase o pastilă, iar Teri avea s-o 
trezească din somnul binefăcător care o ajuta să uite. 

Teresa se fâțâi de colo-colo prin living, surprinsă de cât de 
bine arăta camera. Da, îi plăcea să aibă o casă ordonată, dar cu 
siguranţă nu în fiecare zi punea fiecare lucrușor la locul lui, 


VP - 294 


sticla de la toate mesele arătând ca și cum niciun fir de praf nu 
ar îndrăzni să aterizeze acolo. In seara asta ar fi trebuit să aibă 
oaspeți. Dacă totul ar fi decurs conform planului, atunci 
farfurioarele chinezești și șampania ar fi făcut înconjurul 
camerei, iar Teri s-ar fi gândit cu groază că a doua zi trebuia să 
facă curăţenie. Acum își zise că povestea cu curăţenia ar fi fost 
o adevărată bucurie, cu condiţia ca anunţul lui Gabe și Carmen 
să nu fi provocat furtuna secolului. 

Teresa ignoră The Grapes of Wrath, alegând în schimb revista 
People, lăsându-se pe spate în balansoarul care de obicei era 
moale și confortabil, ca și cum i-ar fi oferit o îmbrăţișare tandră. 
Scaunul i se păru ţeapăn, ba chiar i se păru că simte un nod în 
perna acestuia. Se ridică să verifice, dar auzi un ciocănit în ușă. 

li venea să ţipe de ușurare. O, Mac, în sfârșit. Ei, o să-i zică ea 
vreo două! O să-l întrebe de ce nu o sunase. De ce nu-i 
răspunsese la telefon. O să-l întrebe unde naiba fusese! 

Așa obosită și furioasă cum era, Teresa scoase totuși un 
pieptăn cu dinţii rari din sertarul mesei aflate lângă intrare, 
după care îl vâri din nou în sertar. Nu voia să o prindă 
aranjându-se. Merita s-o surprindă în cea mai proastă stare 
posibilă. Mu trebuia să o lase atâta amar de vreme să-l aștepte. 
Dar acum venise, era aici, gândi ea, puţin mai veselă. Daniel o 
avea pe Sierra ca să-i poarte de grijă, iar Teri îl avea pe Mac. 
Mac cel drag, chipeș, amuzant, afectuos și uneori puţin cam 
aiurit. 

Dar în secunda în care deschise ușa, dădu cu ochii de Carmen 
care stătea acolo, pe terasa ei. Era îmbrăcată într-o pereche de 
blugi ponosită, un tricou gri care părea șifonat și asudat, ca și 
cum l-ar fi purtat când făcea șmotru sau ceva asemănător, și un 
impermeabil bleumarin lung și larg. Părul atârna și el răvășit pe 
lângă chipul alb ca varul, cu excepția petelor ceva mai închise la 
culoare, acolo unde lacrimile se amestecaseră cu fardul de 
obraz și cu rimelul care cursese de-a lungul pomeților. 

Madeleine, își zise Teri cât ai clipi. Carmen semăna într-un fel 
cu Madeline a lui Poe din Prăbușirea casei Usher. 

— Carmen? întrebă ea, cu glas sfârșit. Ce s-a întâmplat? Au 
găsit-o pe Sharon? 

Carmen îi făcu semn că nu, mișcând din cap. 

— Și Gabe unde e? 

Carmen începu să tremure, după care se aruncă în brațele 


VP - 295 


Teresei. 

— Gabe m-a părăsit, strigă ea cu o voce gâtuită. Căsătoria cu 
el era cel mai drag și ultimul dintre visurile vieţii mele, iar el l-a 
distrus, l-a strivit printr-o simplă, scurtă și devastatoare 
conversație telefonică. 


3, 


Jason Warner deschise ochii încet de tot. Pentru câteva clipe 
se uită ţintă la cerul întunecat, fără să-și dea seama ce se 
petrece, după care durerea fierbinte îi străpunse abdomenul, ca 
un cuțit. Işi duse palma în locul dureros, apăsă - gest care-l făcu 
să strige agonic - după care-și retrase mâna cu viteza fulgerului, 
ridicând-o la nivelul ochilor. Chiar și pe întuneric, reuși să vadă 
lichidul închis la culoare care se prelingea pe încheietura mâinii, 
după care i se scurse printre degete. Sânge. Foarte, foarte mult 
sânge. 

Incercă să se ridice în șezut pentru a vedea cât de grave erau 
rănile, dar la cea mai mică și ușoară mișcare se simţea ca și 
cum niște gheare uriașe și hidoase îi scormoneau măruntaiele. 
Imaginea îi provocă greață, dar își folosi toată forța de care mai 
era în stare pentru a învinge impulsul. Instinctiv, presimţi că 
gestul acela l-ar putea ucide. Putea să moară de durere. Își 
dădea seama că nu mai era doar o expresie. 

Jason întoarse capul foarte încet, zărind cauciucurile mașinii 
sale - mașina aceea care i-ar fi protejat dacă ar fi reușit să urce 
în ea și să plece cu toţii cu cinci minute mai devreme. Știa că pe 
lângă el se aflau o valiză, un rucsac și o geantă de mână, 
aruncate chiar de mâinile lui care se speriaseră în momentul în 
care ceva, cineva, purtând un impermeabil lung, negru și cu 
glugă, se repezise asupra lui, cu cuțitul pregătit să lovească, 
lama argintie și lungă strălucind în lumina de la terasă, licărind 
scurt înainte de a se înfige în el, mânuită de o mână puternică și 
ghidată de o fiinţă care scoase un mărâit scăzut și profund, un 
strigăt aproape animalic de triumf, în vreme ce cuțitul 
pătrundea adânc în piele și în mușchi, iar sângele ţâșnea brusc 
pe cămașa lui. 

Lama fusese apoi răsucită, iar Jason scosese un țipăt groaznic, 


VP - 296 


datorat șocului și durerii, după care se prăbușise la pământ. 
Atacatorul îl întorsese cu faţa în sus, scosese lama din rană, 
provocându-i din nou un val agonic de durere, după care se 
îndreptase în fugă spre casă și spre ușa bucătăriei care între 
timp fusese deschisă. 

Jason privi iar direct înainte, inspiră cât de adânc putu, după 
care își ridică bărbia și își îndoi ușor ceafa. 

Ușa de la bucătărie rămăsese întredeschisă, lumina puternică 
venind din direcția încăperii micuţțe pe care mama lui o 
menținea întotdeauna curată ca lacrima. Numai că de acum 
încolo nu avea să mai facă asta. Jason gemu îndurerat în 
secunda în care o zări pe Fay căzută pe podea în apropierea 
ușii, cu palma crispată pe gât, cu braţul stâng și partea stângă a 
feței acoperite de sânge proaspăt. Reuși să-i vadă chiar și ochii 
albaștri larg deschişi care priveau în gol. 

Și Celeste? El se strădui să-i rostească numele, dar dacă ea 
nu se afla, din întâmplare, lângă ușă, atunci nu avea cum să-l 
audă. Oare reușise să scape? Sau zăcea moartă înăuntru? Ori, la 
fel ca acum câţiva ani, era în pragul morţii? 

Ușa începu mai întâi să se miște, apoi să se învârtă. Jason 
închise ochii, știind că era gata să leșine. Nu mai putea privi 
cum toate se învârteau în jurul lui, dar reușea, în schimb, să 
perceapă zgomotele, sunetele - nu era bubuitul focurilor de 
artificii, ci ceva ce semăna cu sunetul sirenelor, încercă să 
deschidă pleoapele, dar efortul era unul mult prea mare. Respiră 
cât de adânc putu, așteptând ca moartea să-l ia în braţele ci, în 
clipa în care o lumină albă, puternică i se strecură printre 
pleoape. Jason se întrebă dacă era într-adevăr lumina aceea pe 
care se spunea că o vede fiecare înaintea morții. 

Răspunsul veni în secunda în care auzi cum cineva striga: 

— E chiar aici și e în viaţă. După care cineva îl atinse ușor pe 
umăr, în vreme ce o voce profundă și masculină rosti: Stai 
liniștit, prietene. Eu sunt poliţist, iar paramedicii vor veni și ei 
dintr-o clipă în alta. Acum totul va fi bine. 


VP - 297 


XXI 


1. 


Celeste alergă de-a lungul gardului din sârmă care 
împrejmuia Agenţia până ce ajunse în dreptul unui dâmb. La 
jumătatea povârnișului, pantoful de tenis îi alunecă pe niște 
crengi, iar ea se rostogoli în mijlocul unui teren viran. Îngrozită 
la gândul că-și fracturase, poate, un picior sau își luxase gamba, 
fata privi în jur, încercând să-și tragă sufletul. Incet și cu grijă 
păși spre capătul terenului, acolo unde gardul viu foarte înalt 
mergea de-a lungul unui drum îngust și prăfuit, respirând 
întretăiat, și aproape pufni în plâns în momentul în care citi 
pancarta albă și mare, pe care era scris cu o culoare verde- 
închis: 


FARR FIELDS 


Fata nu era catolică, dar își făcu semnul crucii, îndreptând o 
rugăciune tăcută spre bolta întunecată a cerului. Reușise. li era 
cald, era murdară, extenuată, dar reușise să se pună la adăpost. 

Celeste se îndreptă rapid spre arborii înșiraţi pe marginea 
drumului, după care se furișă pe terenul viran, acolo unde caii 
aceia frumoși își duceau zilele păscând iarbă, stând la soare și 
făcând plimbări, la pas ori la trap. Lăsându-se pe vine în spatele 
unuia dintre padocuri, Celeste privi cu jind spre hambarul mare 
și luxos. Fugi spre unul dintre colțurile acestuia, simțind o 
dorinţă aproape copleșitoare de a intra înăuntru, pentru a 
mângâia caii, știind că aceștia nu mai primiseră destulă 
afecțiune de la asasinarea lui Gus Gibbs, despre care fiecare se 
străduise să nu-i vorbească, să se cuibărească în fân și să 
doarmă în liniște cât mai rămăsese din noaptea aceea. 
Dimineaţă, avea destulă vreme să se gândească la tata și la 
bunica. Avea o viaţă întreagă pentru a se gândi la ei doi. 

Dar ei muriseră, își zise Celeste. Oricât m-ar durea, știu că nu 
mai sunt în viaţă. Dar Teri trăiește -, știu asta; o presimt! Și o să 


VP - 298 


rămână în viață atâta vreme cât o voi ajuta exact cum m-a 
ajutat și ea pe mine, mai demult. 


2. 


Teri o conduse pe Carmen pe canapea, în vreme ce ea 
continua să plângă, și se așeză alături. Brusc, Teri realiză că nu 
o mai văzuse niciodată plângând pe Carmen. O, da, avusese 
parte de câteva lacrimi stăpânite, uneori, când povestea despre 
Marielle, imediat după dispariţia ei, dar, în general, Carmen se 
dovedise o fire tonică și optimistă. Ea îi spunea mereu lui Teri că 
nu trebuie să-și piardă speranţa oricare ar fi problema, dar valul 
acesta de lacrimi îi demonstra că, în clipa aceea, Carmen își 
pierduse toate speranţele în ceea ce o privea. 

Mulţi cetățeni ai orașului lor credeau că, arătând o extremă 
stăpânire de sine, Carmen era, de fapt, o persoană care nu avea 
sentimente pentru nimeni și care nu suferea pentru absolut 
nimic. Ce mult se înșelau, își spuse Teresa. Carmen ţinuse mult 
la Marielle. Și, cine ar fi văzut-o în secunda aceea, nu ar fi putut 
spune că ea nu suferea din cauza... lui Gabriel... oare ce-i făcuse 
Gabriel? Teri realiză că nu știa cu exactitate ce se întâmplase 
între Gabe și Carmen și în clipa următoare o întrebă direct, fără 
ocolișuri, așa cum o întrebase și Carmen pe Teri, când ea și Mac 
rupseseră logodna. 

— Vrei să știi dacă „mi-a dat papucii”? Carmen reuși să 
surâdă timid și sarcastic. Ei, nu chiar. A spus că ar fi cazul să 
amânăm căsătoria până ce va reuși să rezolve problemele cu 
fiica sa. 

Teri se aplecă, privind-o zâmbind pe prietena ei. 

— Doamne, Carmen, dar nu te-a părăsit. A amânat nunta... 

— Tu nu-l cunoști atât de bine pe cât l-am auzit eu la telefon. 
Carmen scoase un sunet patetic, de animal muribund. Nu se va 
însura cu mine, Teri. Gabriel O'Brien nu mai vrea să știe de 
mine, asta e! 

— E imposibil, Carmen. Adună-te și gândește logic, te rog. 
Acum câteva ore, te iubea profund și voia să-și petreacă tot 
restul vieţii alături de tine. Crezi că, pentru o hachiţă a fiicei lui, 
te va lăsa baltă? 


VP - 299 


— Sincer, da. El nu crede că fiica lui a avut o simplă hachiţă. 
Crede că a suferit o cădere nervoasă. O compară cu ce a pățłit 
mama ta, Teri. Teresa clipi. O, Doamne, nu trebuia să spun asta. 
Imi pare rău! l-am mai spus și lui Gabe la telefon vreo cinci 
chestii pe care le regret, dar i le-am spus, iar el nu o să mă ierte. 

— N-ai de unde să știi asta, Carmen. A vorbit la nervi, la fel ca 
și tine. Imediat ce o vor găsi pe Sharon - și sunt sigură că așa va 
fi - se va gândi serios la asta și o să-și dea seama ce s-a 
întâmplat. Nu vrea să te piardă, Carmen. 

După un moment de tăcere, Carmen spuse cu o voce dură: 

— Sharon i-a spus că eu aș fi avut o aventură cu tatăl tău. 

Teresa simţi că roșește ca un copil. Nu se știe din ce motiv, ea 
considera că ideea unei aventuri între tatăl ei și Carmen nu 
putea fi decât o aiureală. Era ridicol, își zise Teri. Absurd. 
Scandalos. Cel puţin patru sinonime se iviră instantaneu în 
mintea ei. Cu toate astea, simţi că era oarecum tras de păr, că 
alesese varianta cea mai simplă, spunând acele expresii care nu 
dădeau de gândit. Teri nu pricepea de ce o cuprinsese senzaţia 
aceea stranie. 

Pentru că insinuarea că tatăl ei și Carmen ar fi făcut sex, nu o 
dată, ci de mai multe ori, părea de-a dreptul bolnăvicioasă, își 
spuse ea, surprinsă. Pentru că trădarea lui Carmen faţă de 
mama ei, presupunându-se că era cea mai bună prietenă a 
mamei ei, nu mai părea, pe neașteptate, atât de imposibilă, 
realiză Teri, foarte surprinsă, amintindu-și acele priviri furișe, 
acele atingeri fugare, acele surâsuri scurte și intime dintre Hugh 
și Carmen, că se întrerupeau ca un comutator electric în 
momentul în care erau priviţi. 

Carmen o privi pătrunzător. Netulburată, Teresa spuse 
repede: 

— Gabe nu crede că tu ai avut o aventură cu tata. Dacă la 
telefon a lăsat impresia asta, înseamnă că era tulburat și 
nervos. Când se va calma, își va da seama că tu nici măcar nu 
suportai prezenţa tatii, darămite să-i fii amantă. Trebuie să ai 
răbdare, doar atât. Neînţelegerea care a apărut între voi se 
poate rezolva. 

— O, cât de mult mi-aş dori să fie adevărat ce spui. Carmen 
părea că moare puţin câte puţin. Stătea trântită pe canapea, cu 
palmele împreunate și privind în gol. Părea fără viaţă, așa că, 
brusc, Teresa se temu pentru ea. Și de ea, recunoscu ea pentru 


VP - 300 


sine. Pe neașteptate. Carmen pe care o iubea și pe care o 
cunoștea de atâţia ani devenise un om pe care abia dacă-l mai 
recunoștea. Dar cel puţin femeia asta nu o mai privea cu ochii 
aceia iscoditori, și care păreau să-i pătrundă până în adâncul 
inimii, cugetă Teresa, ușurată. Până în seara aceasta, ea nu mai 
observase privirea aceea la Carmen. 

— Carmen, cred că ar trebui să bei ceva ca să te calmezi, zise 
Teri brusc. Ți-aș da și un calmant, dar nu am. 

— Aș prefera o băutură, zise Carmen cu voce stinsă. Dar nu 
șampanie. Doamne, să nu fie șampanie. 

— Nu mă gândisem la șampanie. Am bere. Mai am niște 
tequila și un cocktail margarita. Ce zici de o margarita? Ţi-a 
plăcut întotdeauna. 

— Da? răspunse Carmen, vag. Pare o tâmpenie, dar în 
secunda asta nu-mi pot aminti ce mi-a plăcut și ce nu. Ea se uită 
atent la Teri. Da, aș vrea o margarita. 

— Perfect. Și eu. Teresa se ridică de pe canapea. Tu 
odihnește-te, eu mă întorc în doar câteva minute cu băuturile. 

Carmen se aplecă încet, după care se fâţâi de mai multe ori, 
ca și cum ar fi vrut să pună în ordine diversele părţi ale mai 
multor trupuri. 

— Dacă nu ai nimic împotrivă, vin și eu la bucătărie. Nu vreau 
să stau singură aici. Ea privi în jur. Apropo, unde-i Sierra? Voi 
două sunteți aproape de nedespărțit. 

— Da, într-o noapte obișnuită, dar azi e una cu totul specială, 
zise Teri, pe un ton neutru, ducându-se la bucătărie, Carmen 
mergând agale lângă ea. Daniel a rămas la mine și și-a dorit să 
doarmă cu Sierra. 

— Lui Sharon nu i-ar plăcea chestia asta. 

— Dacă e după mine, Sharon nu va afla. Oricum, eu mă 
temeam doar că Sierra nu va vrea să doarmă cu altcineva, dar 
s-a lipit imediat de Daniel, comentă Teri, știind că vorbea mai 
repede și mai tare decât de obicei, întrebându-se dacă băgase, 
până la urmă, de seamă Carmen. Pe mine nu m-a răsfăţat 
niciodată, dar cred că ea și-a dat seama că Daniel avea nevoie 
de mai multă afecţiune, în afară de prăjiturile și de paharul de 
cola pe care l-a băut. Bietul de el era tare dărâmat din cauza 
scenei pe care a făcut-o mama lui. 

— Nu-i de mirare. Mâine, Sharon va fi în gura întregului oraș. 
Cred că asta o s-o facă fericită. Și-a dorit mereu să fie în centrul 


VP - 301 


atenţiei. 

— Nu cred că și-a dorit genul de atenţie de care a avut parte 
astă-seară. Teresa se întinse ca să ia sticla de tequila de pe 
raftul de sus al dulapului. Lângă ea se mai aflau o sticlă de 
scotch și una de burbon. Iți garantez că mâine va regreta. 

— Eu bănuiesc că e încântată, știind că tati își face o mulţime 
de griji și o caută. Carmen continuă pe un ton distant, ca și cum 
nu ar fi auzit-o pe Teri: Crezi că va veni aici? 

— Ah, mă îndoiesc. Singurul motiv pentru care ar trece pe aici 
ar fi să-l ia pe Daniel, dacă ar ști că e la mine, dar dacă arveni 
să-l ia, nu i-aș permite lucrul acesta. Dacă ar fi singură, nici 
gând. Dacă ar însoţi-o Kent... în fine, Kent nu și-ar dori ca Daniel 
să fie supărat. Nu cred că o vom vedea pe Sharon în seara asta. 

Teresa scoase din frigider o sticlă de mărgărită. Turnă în 
blender tequila și margarita rece, după care le amestecă bine, 
sperând că zgomotul nu-l va trezi pe Daniel. Tocmai turna 
amestecul în două pahare înalte în secunda în care Carmen o 
întrebă: 

— Dar Mac unde e? A plecat și el s-o caute? 

— Nici pe el nu am reușit să-l gasesc. Mi-a zis că Emma nu se 
simte bine și că o s-o ducă acasă, după care va veni aici, dar 
până la ora asta nu a apărut. L-am sunat pe mobil, am sunat la 
el acasă, ba chiar și la numărul Emmei, dar nu mi-a răspuns 
nimeni. 

— Deci tu și Daniel sunteţi singuri? 

— Da. Teri ezită, izbită brusc de parfumul puternic de lemn de 
santal. Carmen, te-ai dat cu colonie? o întrebă, răsucindu-se în 
direcţia ei. 

— E parfumul meu favorit, îi răspunse Carmen calm, lipind 
țeava revolverului de 22 de milimetri de fruntea Teresei. 


3. 


Celeste se pregătea s-o ia la fugă de-a curmezișul terenului, 
urcând apoi dealul care ducea la casa lui Teri, chiar în secunda 
în care băgă de seamă că cineva urca treptele din fața terasei. 
Se aruncă instinctiv la pământ, încercând să stea cât mai lipită 
de iarba tunsă impecabil. Celeste încercă furioasă să zărească 


VP - 302 


ceva, dar persoana care purta niște blugi uzaţi mergea cu capul 
în jos și cu mâinile acoperite de un impermeabil larg. Vizitatorul 
lui Teri nu mergea și nici nu era îmbrăcat ca vreuna dintre 
cunoștințele lui Celeste, iar ea nu-i zărise bine faţa, ca să știe 
sigur despre cine era vorba. 

Ba, mai mult, nu știa sigur dacă acesta era bărbat sau femeie. 
Stia însă că nu era Mac - el era mult mai înalt. II văzuse în 
sâmbăta aceea în care tatăl ei o dusese la Bennigan, iar el îi 
făcuse cu ochiul. Pe urmă, îl văzuse chiar în seara asta lângă 
Teri. Când Celeste locuise în casa familiei Farr, Teri și Mac erau 
iubiți, deși Teri îi zisese că era vorba de un mare, mare secret 
pe care nu trebuia să-l mărturisească nimănui niciodată, iar ea 
nu spusese nimănui, niciodată. Oricum, știa că persoana aceea 
care se târa spre ușa lui Teri nu era Mac. Poate că era Josh, 
băiatul pe care îl cunoscuse în grajd acum puţină vreme, gândi 
ea, nerăbdătoare. Era fiul lui Gus Gibbs, cel care fusese ucis. 
Unii ziceau că Josh își ucisese tatăl, dar Celeste știa că nu fusese 
el, și asta nu pentru că era un tânăr foarte drăguţ. Ar fi fost bine 
să fi fost Josh. 

Dacă nu era Josh, atunci poate că e Kent, își zise Celeste, 
sperând disperată să nu greșească. Își amintea că era mult mai 
înalt decât părea persoana asta, dar nu mai era o fetiţă când îl 
văzuse ultima dată. Ei, important era că Kent nu i-ar fi făcut rău 
lui Teri. Kent o iubea pe Teri, cu toate că mereu se străduise se 
pară mai rece, ca și cum nu ar fi luat-o în seamă pe sora lui mai 
mică. 

Ori poate că era soţia lui Kent! Celeste o cunoscuse cu ani în 
urmă, înainte ca ea și Kent să se căsătorească. Hugh n-o prea 
avea la inimă. Hugh o plăcea doar pe mami, gândi Celeste cu 
amărăciune. El se purta urât cu iubita lui Kent și, într-o zi, o 
făcuse să plece plângând de la ei de acasă. Celeste nu-și mai 
amintea numele ei. În afară de asta, numele nici nu conta. Puțin 
îi păsa lui Celeste de nume. 

Dar îi era extrem de frică. Îi era teamă că știa cine venise la 
Teri și teamă că știa și de ce. Cu inima distrusă, Celeste o văzu 
pe Teri deschizând ușa. Persoana aceea se aruncă în braţele lui 
Teri, iar Teri o îmbrăţișă, trăgând-o repede înăuntru și închizând 
ușa. 

— O, fă să nu fie cine cred eu, imploră Celeste, fără a se 
adresa cuiva anume. Te rog. 


VP - 303 


Celeste aşteptă până ce-și recăpătă răsuflarea, simţindu-și 
picioarele ceva mai odihnite după atâta alergătură, după care se 
ridică și o luă la fugă spre casă. Recentele ei „întâlniri” cu 
tufărișurile îi reamintiră că unii le lăsau să crească atât de mult, 
încât puteau ajunge până la ferestrele primului etaj. Ca Teri de 
exemplu. Celeste se ascunse în spatele tufărișurilor dese care 
înconjurau toată casa lui Teri. Când ajungea în dreptul unei 
ferestre, se ridica suficient de mult, încât să poată privi 
înăuntru, chiar dacă era întuneric. În cele din urmă ajunse în 
dreptul unei ferestre prin care se răspândea o lumină puternică 
și primitoare. Forțându-se să urce ceva mai sus, până ce privirea 
ei reuși să treacă dincolo de pervaz, observă că era vorba de 
bucătărie. În bucătărie, Teresa ţinea în mână două pahare mari, 
pline cu un lichid verzui. 

lar acolo se afla și femeia pe care Celeste o văzuse la 
spectacolul focurilor de artificii - cea care ţipase surprinsă 
atunci când un rând de artificii explodase pe bolta cerului, 
speriind-o, la fel cum ţipase și cu opt ani în urmă, când 
deschisese ușa dormitorului mamei ei și dăduse eu ochii de 
Celeste, care avea pe atunci doar opt anișori. Femeia din parc a 
cărei privire se fixase la un moment dat asupra ei, cea de la 
care ea nu mai fusese în stare să-și ia ochii din clipa în care îi 
auzise ţipătul speriat și surprins. In seara aceea, cu doar câteva 
ore mai devreme, se zăriseră una pe cealaltă și amândouă 
realizaseră adevărul - Celeste știa că femeia aceea era cea 
care-i ucisese pe mama ei și pe Hugh, iar femeia realizase că 
Celeste o recunoscuse în cele din urmă. 

Și, în secunda de lată, femeia aceea nesăbuită stătea la masa 
din bucătărie, aţintind un revolver spre tâmpla lui Teri. 


4. 


Margarita se revărsă peste buza paharelor, dar Teresa nu le 
scăpă din mână. 

— Carmen, ce faci? întrebă ea calm, deși i se păru că vocea 
parcă aparţinea altcuiva. 

Carmen îi răspunse sfidător: 

— Cam ce ţi se pare că fac? 


VP - 304 


— Păi, se pare că... Teresa închise ochii o secundă, după care 
o privi cu hotărâre pe Carmen. Lasă pistolul ăla până nu rănești 
pe cineva. 

Carmen pufni în râs, un râs răgușit care, după părerea 
Teresei, părea să se rupă, practic, din gâtul ei. 

— O, zău? Nici că mi-ar fi trecut prin cap! Râsul ei încetă 
brusc. Eu chiar am de gând să fac rău cuiva. 

Teresa se holbă la femeia pe care o crezuse prietena ei. 

— Carmen, tu ai avut parte de multă agitaţie din cauza 
magazinului, a lui Sharon, a lui Gabe și... Teresa tăcu, fiindcă 
nu-și mai putea imagina și alte tensiuni care să o fi amărât pe 
Carmen. Știu că ești extrem de supărată fiindcă Sharon te-a 
umilit în halul ăla, dar trebuie să nu uiţi că locuiești în Point 
Pleasant, Virginia de Vest. Or să bârfească o săptămână despre 
asta și apoi vor găsi un alt subiect. În momentul acesta, Kent și 
Gabe au realizat că Sharon are nevoie de ajutor specializat și o 
vor sprijini în acest sens. Odată ce va trece teama asta pentru 
fiica lui, Gabe o să-și dorească mai mult decât orice să se 
însoare cu tine, asta în cazul în care îl mai vrei și tu. 

— Tu te pricepi întotdeauna la vorbe, Teri. Bineînţeles că 
mare parte din ce spui e greșit, dar sună foarte frumos. Asta 
contează. Sună frumos și pare minunat. Forţă, sinceritate, 
devotament și dragoste - ei, în afara literaturii și a muzicii, ele 
nu prea contează. Am aflat asta într-un mod cât se poate de 
dur. 

— Când erai mică? 

Buzele lui Carmen se schimonosiră, dând la iveală un surâs 
strâmb. 

— Simpatică și „tare” tactica ta, Teri. Da, am aflat adevărul 
despre viaţă chiar din copilărie. Da, de atunci. În seara asta, 
lecţia a ajuns la sfârșit. 

— Mama mea spunea că ascunzi în tine o tristeţe profundă - 
ba chiar reușeai s-o ascunzi mai bine decât o făcea ea. Dar ea 
era de părere că tristețea e cea care v-a apropiat. 

— Ah, înţeleaptă Marielle. Carmen își dădu peste cap ochii cu 
gene lungi. Teri, tu chiar crezi că mi-aș fi ales-o drept cea mai 
bună prietenă pe Marielle Farr, o femeie distrusă și de o 
timiditate patologică? Doamne! 

— N-ai... 

— N-aș fi făcut ce? N-aș fi fost niciodată ca ea? Nu aș fi 


VP - 305 


compătimit-o niciodată? Niciuna, nici alta. M-am apropiat mai 
mult de mama ta ca să mă pot apropia apoi de tatăl tău. Hugh 
Farr - bărbatul cel mai bogat din statul nostru! Și dacă restul 
țării și-a închipuit cumva că cei din Virginia de Vest ar fi săraci, 
atunci s-au înșelat amarnic! 

— Deci Sharon avea dreptate. Tu chiar ai avut o aventură cu 
tata. Teresa clătină din cap. Ar trebui să par surprinsă, dar e 
posibil ca, de-a lungul timpului, acolo undeva, în adâncul meu, 
să fi simţit că tu și tata aveaţi un fel de legătură. 

— O legătură! O, și ce mai legătură! La scurt timp după ce am 
devenit un oaspete obișnuit al casei, rămânând la cină sau 
venind ca din întâmplare, la orele serii, ca să beau ceva în 
compania lui Marielle și a nesătulului ci soţ, Hugh, am început 
ceea ce noi am numit în glumă relaţia secolului! Nu-i ajungea 
ce-i ofeream și crede-mă că, în materie de sex, Hugh Farr era un 
nesătul. 

— Chiar nu-mi pasă de detaliile de felul acesta, zise Teresa, 
dezgustată. Și dacă de mama mea nu ţi-a păsat, atunci cum 
rămâne cu soțul tău? Credeam că l-ai iubit pe John. Ai stat ani 
de zile acasă, îngrijindu-l cât timp a fost bolnav. 

— Exact. Carmen aproape că scuipă cuvântul. Anii aceia când 
eram tânără și frumoasă și ar fi trebuit să petrec oriunde în altă 
parte, distrându-mă. In schimb, eu stăteam acolo, prizonieră, 
alături de el. În primii cinci ani ai mariajului nostru, John a fost 
un bărbat sănătos, chipeș, încântător și cu un cont substanţial în 
bancă. Și așa, deodată - ea pocni din degete -, soţul meu a 
căzut la pat - având un carcinom malign. E nevoie să-ţi fac o 
descriere a bolii? Tumorile se dezvoltă în apendice, în rect, în 
intestinul subțire și în trahee. Se dezvoltă încet și provoacă niște 
dureri abdominale cumplite, pierderea în greutate, constipaţie, 
diaree și sângerări ale tractului gastrointestinal, ca să amintesc 
doar simptomele cele mai plăcute. Și, în plus, am descoperit că 
John nici măcar nu avea asigurare de sănătate. Nu era bogat, 
dar am cheltuit tot ce agonisise, încercând multă vreme să-l 
salvez. Și bineînţeles că incapabilul nu-și făcuse nici asigurare 
de viață. 

— Ah, acum... înţeleg. 

— Cum ai putea să înţelegi? o repezi Carmen. Tu nu ai trecut 
niciodată printr-o perioadă cu adevărat dificilă. Teresa o privi 
fără să clipească. Mama m-a părăsit fără măcar să arunce o 


VP - 306 


privire peste umăr. Tatălui meu nu i-a păsat de mine. Nu am 
reușit să ajung manechin profesionist, fiindcă îmi lipseau do; 
centimetri la înălțime - acei doi centimetri pe care tu îi ai, dar 
nu-i apreciezi. După aceea, m-am măritat cu un bărbat care a 
devenit un invalid dezgustător - și crede-mă că boala lui chiar 
era una dezgustătoare. Nu meritam așa ceva, Teri, dar eu nu 
sunt una care să accepte totul, stând cu mâinile în sân. Eu vin și 
corectez. Asta am încercat să fac - să corectez un destin care o 
luase pe un drum greșit. Dar după doi ani în care am fost 
amanta lui Hugh, ajunsesem la disperare, continuă Carmen, 
vorbind pe un ton sociabil, ca și cum s-ar fi adresat unei 
prietene. Am simţit o schimbare în comportamentul lui Hugh - el 
se plictisea ușor, știi bine. Soţul meu era încă în viaţă. Medicul 
spunea că e vorba de un miracol. Carmen râse răgușit și 
arțăgos. Așa că, într-o noapte, i-am administrat mult prea multă 
morfină - suficientă ca el să nu mai poată respira. Nici măcar 
medicul lui nu a fost sceptic în privinţa morţii lui John. lar 
autorităţile nu i-au făcut testul de toxicitate. 

— Și noi cât te-am mai compătimit, murmură Teresa. lar tu 
râdeai, probabil, pe seama noastră, fericită că nu ai fost acuzată 
de crimă. 

— l-am făcut o favoare lui John - i-am curmat suferința. 
Carmen surâse o clipă, după care oftă. Știam că Hugh nu putea 
fi imediat al meu. Trebuia să fac totul cu mult tact, fiindcă 
aproape tot orașul știa că Marielle are probleme mentale. Doi 
ani de zile am tot vorbit că ar fi minunat ca Hugh să o distrugă 
definitiv din punct de vedere emoțional. Teresa se strădui ca 
femeia să nu perceapă tresărirea ei. Ea lua o grămadă de 
pastile. El îmi povestea că uneori nu era atentă nici la propriile 
vorbe, iar el putea să amestece totul, drogând-o, și apoi să 
pretindă că ea a încercat să vă facă rău - adică să insinueze că 
a rănit o persoană, o victimă care dormea. Asta îţi aduce aminte 
de ceva? 

— Deci tata ţi-a sugerat ideea pe care mai târziu ai aplicat-o 
ca să-l omori, zise Teresa cu o voce neutră. Aș vrea să pot 
considera ideea asta ca simpatică, dar chiar nu sunt în stare. 

— Nu? Uite că eu sunt în stare. De opt ani de zile o consider 
astfel. Carmen trase aer în piept. Amândoi știam că dacă 
făceam astfel încât să pară că Marielle v-a făcut rău, atunci 
nimeni nu avea să-l condamne fiindcă a internat-o într-un 


VP - 307 


sanatoriu, realizând apoi că era obligat să divorțeze - pentru 
binele copiilor lui, bineînțeles. Pentru a vă scuti de amintirea 
periculoasei voastre mămici. După o vreme, Hugh putea să se 
însoare cu mine și nimeni nu ar fi bănuit nimic. La urma urmei, 
în acel moment, aș fi fost prietena familiei voastre. O, Doamne, 
ar fi fost perfect, dacă nu ar fi existat cretina aia sexy, târfa 
aceea mică și idioată de Wendy Warner! Vocea lui Carmen 
deveni puternică și plină de răutate. Doamne, de-abia dacă pot 
suporta să-i rostesc numele, chiar și după atâta vreme! Nu știi 
ce bine m-am simțit înjunghiind-o de mai multe ori și... 

— Carmen! Vocea lui Teri se ridică brusc, văzând că mâna lui 
Carmen începuse să tremure periculos de tare, degetul apăsând 
ușor pe trăgaci. Cu inima bubuindu-i nebunește, Teresa șopti: 
Carmen, și eu am urât-o pe Wendy. Dar ea e moartă deja. Nu 
trebuie să ne mai gândim la ea. Nu te gândi la ea. Încearcă 
doar... 

— Să mă liniștesc și să nu mai ţip? Să nu pierd, așa, ca din 
întâmplare, controlul asupra acestui pistol? Ai dreptate. Teri. 
Trebuie să-mi păstrez calmul. Carmen se ridică în picioare. 
Vreau să te întorci și să așezi cele două pahare pe dulap. Nu 
încerca nimic, vorba ălora din filme, fiindcă pistolul e lipit de 
capul tău. După ce așezi paharele, să te întorci eu faţa la mine. 

Teresa se răsuci încet, așezând paharele pe blatul dulapului. 
Privind o secundă spre fereastră i se păru că zărește niște șuvițe 
de păr blond, o frunte palidă și doi ochi albaștri, după care 
imaginea dispăru. O reflexie, își zise ea. Dar a cui? In niciun caz 
a lui Carmen. 

— Ti-am spus să așezi paharele acolo și pe urmă să te întorci 
spre mine, zise Carmen, nerăbdătoare. O să te holbezi pe 
fereastră toată noaptea? Poate că te uitai la o stea și îţi puneai o 
dorință, hmmm? Carmen chicoti, iar Teresa își închipui o 
secundă că era posibil ea femeia să nu mai fie atentă, iar ea să 
aibă șansa să-i smulgă arma din mână. Dar chicoteala sfârși la 
fel de neașteptat cum începuse. 

Teri se întoarse și dădu cu ochii de o femeie ce părea că 
îmbătrânise cu douăzeci de ani într-o singură seară. La 
spectacolul de artificii fusese atât de drăguță - arătând mult mai 
tânără decât vârsta ei biologică, cu ochii plini de strălucire și cu 
un roșu natural în obraji, asemenea unei adolescente. In 
secunda aceea, cu ochii ieșiți din orbite și hidoși, cu pielea 


VP - 308 


încreţită, părea o simplă parodie a femeii frumoase de altă dată. 
— Și acum ce urmează? întrebă Teri. 
Carmen zâmbi. 
— Acum te duci sus și-l aduci pe Daniel. 


VP - 309 


XXII 


1. 


Celeste nu o cunoştea pe femeia care ținea pistolul lipit de 
tâmpla lui Teri. Nu și-o amintea din perioada în care mama ei 
fusese măritată cu Hugh. Celeste era foarte sigură că o zărise la 
Bennigan, în ziua în care, adulmecându-i parfumul, reîncepuse 
să vorbească și bineînţeles că o revăzuse și în seara asta, în 
parc. Femeia era mai în vârstă decât Teri, dar mai tânără ca 
bunica ei - cel puţin la spectacol arăta mult mai tânără. In 
secunda asta părea chiar mai bătrână decât bunica - obosită și 
atât de ciudată, încât în noaptea de Halloween nici nu ar fi avut 
nevoie de costum. Cineva îi spusese femeii pe nume. Care era 
numele ei? Carla? Carlene? Cameron? 

Carmen! 

Celeste rosti un „Da!” în șoaptă, după care se pocni cu palma 
peste gură, gândindu-se că, cel puţin pentru moment, ar fi fost 
mai indicat să facă pe muta. În afară de asta, risca să fie auzită. 
Își imagina că Teri o zărise deja când se întorsese să pună 
paharele jos. Se uitase ţintă spre fereastră și Celeste observase 
cum se încruntase ușor chiar înainte ca ea să reușească să se 
lase în jos. După care Teri își schimbase poziţia. Celeste înălțase 
apoi capul destul de sus, reușind să observe că femeia aceea, 
Carmen, vorbea. Dar o aţintea în continuare pe Teri cu pistolul. 

Transpiraţia se scurgea sub formă de mici șiroaie pe braţele 
fetei. Un ţânțar insistent se învârtea bâzâind în junii cefei, iar 
mușcăturile de pe brațe îi provocau o mâncărime insuportabilă. 
Își aminti că bunica ei încercase să folosească un spray contra 
ţânţarilor, dându-i pe piele cu lichidul acela. Acum s-ar fi dat și 
ea bucuroasă pe fiecare centimetru de piele goală, dar era prea 
târziu. În plus, în secunda aceea, ţânţarii erau ultima ei grijă. 

Celeste știa că majoritatea fetelor de vârsta ei aveau telefon 
mobil. Tatăl ei i-ar fi cumpărat, dar o fată care nu putea să 
vorbească nu avea nevoie de un asemenea aparat. Acum câteva 
zile, el îi spusese că are de gând să-i cumpere unul. Ar fi vrut să- 


VP - 310 


| aibă în clipa aceea cu ea, dar nu avuseseră vreme să i-l 
cumpere. În afară de asta, ea era din nou incapabilă să scoată o 
vorbă. Pe cine ar fi sunat? Știa numărul de telefon de acasă. ȘI 
cu siguranță n-ar fi îndrăznit să sune la 911. O văzuse pe 
Carmen care stătuse de vorbă cu șeriful, distrându-se de 
minune amândoi. Erau prieteni. N-ar fi crezut niciodată că amica 
lui a ameninţat-o cu pistolul pe Teresa Farr, chiar dacă Celeste 
ar fi fost capabilă să-i povestească cele întâmplate. Ar fi crezut 
că totul e o născocire de-a ei. ` 

Mac. Mac ar fi putut s-o ajute pe Teri. Incă de când avea opt 
ani, Celeste îl crezuse pe Mac MacKenzie capabil de aproape 
orice. Nu-i spusese niciodată lui Teri că era atrasă de el, dar cu 
siguranță că Teri observase lucrul acesta. Teri nu ar fi devenit 
geloasă și, chiar dacă avea doar opt ani, Celeste realizase că 
tinerii nu se îndrăgosteau nebunește și romantic de fetițe. Mami 
îi povestise despre tipii aceia nebuni și înfricoșători care 
preferau fetiţele, dar Mac nu era nici pe departe un astfel de 
om. 

Da, Mac putea fi eroul zilei, își zise Celeste. Dar Mac nu era 
acolo. Dacă i-ar fi putut trimite măcar un mesaj telepatic, ar veni 
până acolo. Ideea i se părea ei înșiși o prostie, dar în secunda 
aceea nu-i păsa dacă era prostuţă. Tot ce-și dorea era s-o 
salveze pe Teri. 

Celeste închise pleoapele ca pentru o rugăciune, imaginându- 
și-o pe „Fulg de nea”, veioza ei de veghe. 

„Tu erai magică și aveai puteri neobișnuite, i se adresă ea 
veiozei în gând. M-ai ajutat o dată. Ajută-mă și acum. Oriunde ai 
fi, ajută-mă și acum și ajut-o și pe Teri”. 

Celeste deschise ochii, roșind, fiindcă știa bine că 
adolescentele de șaisprezece ani nu implorau veiozele de veghe 
să facă miracole. Dacă ar fi rostit ruga aceea cu voce tare și ar fi 
auzit-o cineva, precis o băgau într-un sanatoriu pentru nebuni 
de unde nu ar mai fi ieșit în vecii vecilor. 

Dar Teri ar fi înțeles-o cu siguranţă. Și poate că, dacă Celeste 
nu era atât de nebună pe cât o trădau aceste idei, „Fulg de nea” 
va sări iar în ajutorul lui Celeste și al lui Teri. 


VP - 311 


2. 


Brusc, Teresa își simţi picioarele moi. Să-l aducă pe Daniel? 

— Carmen, doar nu vrei să ucizi un copil? 

Carmen se uită la Teri ca și cum s-ar fi uitat la o idioată. 

— Ei, n-ar fi pentru prima dată, nu? Nu-ţi mai aduci aminte de 
Celeste? Hugh ne-a părăsit pe mine și pe mama ta și s-a însurat 
cu Wendy cât ai clipi, mie oferindu-mi un premiu de consolare - 
cumpărându-mi magazinul „Trinkets and Treasures”, ca să 
lucrez acolo până la sfârșitul zilelor mele. Dar eu mi-am scos 
timpul la licitație. Și când am citit în presă că Wendy era 
însărcinată - ba și că aveau de gând să organizeze o petrecere 
pentru a le împărtăși tuturor vestea - nu am mai putut rezista. 
Așa că m-am furișat în casă și i-am ucis pe amândoi, pe el și pe 
Wendy, iar ţie ţi-am lăsat o zgârietură abia vizibilă pe braţ. 

— Ca să devin suspectă. 

— Exact. Marea mea dezamăgire a fost că nu am putut ucide 
progenitura lui Wendy, pe Celeste. Tu m-ai împiedicat. 

— Și mă bucur că am făcut asta. 

— Da, nu-i așa? Carmen îi oieri un zâmbet care-ţi îngheţa 
sângele în vine. Dar spre deosebire de pisicuțe, fetiţele nu au 
nouă vieţi. 

— Celeste? Vocea Teresei tremură. În dispozitivul care face 
legătura cu staţia radio a poliţiei, am auzit vorbindu-se de o 
solicitare referitoare la locuinţa familiei Warner. Un vecin a 
anunţat un atac. Ai fost acolo, așa e? Ai omorât-o pe Celeste? 

— Ei, nu chiar, l-am „aranjat” pe tatăl și pe bunica ei, dar 
spiridușul ăla de fată mi-a scăpat. Cel puţin deocamdată. 

— l-ai omorât pe Jason și pe Fay Warner? întrebă Teri, 
îngrozită. De ce? 

— Eu nu o voiam decât pe fetiţă. În seara asta, în parc, m-a 
recunoscut. Nu știu cum a putut, după opt ani, dar ea știe că eu 
i-am ucis mama. În parc mi-am dat seama că trebuia să o 
stârpesc înainte să spună cuiva - cel puţin cuiva care ar fi crezut 
în vorbele ei. Dar, după părerea lui Gabe, eu nu am de ce să-mi 
fac griji în privinţa lui Celeste. Se pare că inamicul meu real s-a 
dovedit a fi Sharon. 

Carmen înălță capul, iar în ochi îi apăru o expresie pierdută, 
îngândurată. 


VP - 312 


— Chiar /-am iubit pe Gabe. Pe tatăl tău nu - în fond, nu era 
decât o brută. Am vrut doar să iau ce-mi putea da. Dar 
sentimentele mele pentru Gabe nu au avut nimic de-a face cu 
banii ori cu poziţia socială. L-am dorit. Dar am pierdut din nou. 
Sharon nu mă voia pentru el, iar în inima lui, ea era pe primul 
loc, nu eu. Așa că oricât ar părea de ciudat, Celeste nu mi-a 
ruinat relaţia cu Gabe - ci Sharon. Gabriel m-a părăsit pentru 
fetița aia egoistă și răsfăţată. 

Carmen se opri, privind undeva dincolo de Teri ca și cum 
conștiința îi părăsise momentan trupul. După care redeveni 
atentă. 

— Ştii deja că nu reacţionez bine atunci când pierd. Mai întâi 
m-am gândit s-o omor pe Sharon, dar nu știu pe unde umblă. 
Apoi am vrut să-l omor pe Gabe, dar e plecat s-o caute pe 
Sharon. Așa că am găsit un plan mult mai bun - unul care să 
producă mai multă durere. O să le răpesc ceea ce au mai drag - 
pe Daniel. Carmen înălță capul într-un gest adolescentin. Haide 
la copil. O să urcăm împreună. 


3, 


Carmen aprinse lumina de pe hol pentru ca Teresa să vadă 
mai bine drumul până la dormitorul ci, dar îi ordonă lui Teri să 
nu aprindă lumina în dormitor, astfel ca cei doi, copilul și 
câinele, să fie luaţi prin surprindere. 

— Spune-i să se îmbrace și, dacă nu poate singur, ajută-l. 

— De ce trebuie să se îmbrace? 

— Fiindcă vom pleca de aici. In orice moment poate apărea 
cineva. 

— Deci nu ai de gând să ne împuști chiar aici? întrebă Teri. 

— Ar fi mult prea simplu, dar nu la fel de distractiv în ceea ce 
mă privește. Și nu chiar atât de înspăimântător pentru copil. In 
privinţa ta... ei bine, am un alt motiv pentru care nu doresc să te 
ucid în casa asta. Acum du-te și trezește copilul și să nu uiţi că o 
să fiu aci, cu arma ațintită spre el. Totuși nu-l lăsa să mă vadă. 
Nu vreau să fiu obligată să-l pocnesc. 

Făcându-i-se brusc frig - blugii și bluza cu mânecă lungă nu-i 
erau de niciun folos - Teresa deschise fără zgomot ușa de la 


VP - 313 


dormitor. În lumina care venea din hol zări capul Sierrei ce se 
ridică imediat, urechile ei mari lungindu-se în semn de atenție. 
Teresa își duse degetul la buze, Sierra înțelegând astfel că 
trebuie să fie „cuminte”, după care merse încet spre pat. Daniel 
stătea în poziţia fătului, cu părul de nuanţa căpșunii căzut pe 
obraz, cu fețișoara aceea mică și vulnerabilă. 

Teresa simţi cum i se strânge inima. Trebuia să-l trezească pe 
micuțul acesta nevinovat și să-l ducă afară în plină noapte, într- 
un loc unde avea să fie împușcat. Doamne, cum putea să facă 
așa ceva? Dar ce putea face? Dacă refuza, Carmen i-ar fi ucis pe 
amândoi, pe ea și pe Daniel, chiar acolo, în dormitor. Lui 
Carmen îi plăcea să ucidă în dormitoare, se gândi Teresa, sec. 
Scorpia! În plus, dacă femeia asta, Carmen, avea de gând să 
facă execuţia ceva mai complicată, atunci poate că îi va da o 
șansă Teresei să găsească vreo idee, să-l salveze pe Daniel, 
gândi ea. Te rog, Doamne, dă-mi o idee genială, se rugă ea în 
tăcere. 

— Daniel? șopti Teresa. Ea se aplecă, așezându-i ușor palma 
pe braț. Daniel, scumpule, trebuie să te trezești. 

Daniel murmură ceva înfricoșat, după care o îmbrăţișă mai 
strâns pe Sierra. Ochii căprui ai cățelușei aţintiră ușa. Simte că 
în prag se află cineva, își zise Teresa. Sierra nu lătra fiindcă în 
afară de acel parfum, sesizase o aromă cunoscută - aroma pielii 
lui Carmen dar simţea că se întâmplă ceva. 

Teresa mai încercă o dată: 

— Daniel, trebuie să te trezești. Îl zgâlţâi. Am nevoie să te 
trezești în secunda asta. 

Daniel se frecă la ochi. După care îi deschise larg. 

— Mami s-a întors acasă? 

— Mi-e teamă că nu, dar noi trebuie să plecăm undeva. 

— Unde? 

— Ei bine, e secret. O să jucăm un joc, Daniel. 

— Un joc? Dar sunt prea adormit ca să mă joc acum. 

— Da, știu că-i târziu, dar merită să te trezești pentru un 
astfel de joc. Te îmbraci și apoi plecăm. 

— Unde? 

— Asta face parte din secret. Vrei să te ajut la îmbrăcat? 

— Nu, replică Daniel prompt. Sunt mare acum. Așteaptă-mă 
pe hol, zise el cu o demnitate instinctivă. 

Teresa se retrase. Carmen vru să protesteze, dar Teresa i-o 


VP - 314 


luă înainte: 

— Nu va folosi telefonul fiindcă nu are habar că ceva nu-i în 
ordine. Dacă insistam să rămân acolo, începea să mărâie și s-ar 
fi mișcat mult mai lent. Cred că poţi avea răbdare cinci minute. 
Carmen. La urma urmei, ai la dispoziţie destule ore din noapte 
ca să faci ce vrei cu mine și cu Daniel. 

În timp ce femeile așteptau pe hol, ascultând cum Daniel 
vorbea cu Sierra despre oamenii care te conving să te duci la 
culcare, după care îţi cer să te îmbraci și să pleci la drum, cu 
toate că afară e încă întuneric, Doamne, Dumnezeule, Teresa 
simţi cum o cuprinde o furie oarbă, gândindu-se la Sharon. Dacă 
n-ar fi fost ea, n-ar mai fi avut loc nici scandalul acela în centrul 
orașului, iar Carmen nu ar fi avut căderea asta nervoasă chiar în 
acest moment, Daniel nu ar fi fost acum în casa ei și viața lui nu 
ar fi fost în pericol din cauza lui Carmen, a cărei furie era 
îndreptată atât asupra ei, cât și a copilului, după părerea 
Teresei. Faptul că putea să-i omoare pe amândoi o dată era un 
bonus pentru Carmen. 

— Carmen, ia-mă numai pe mine, zise Teresa, disperată. 
Daniel nici măcar nu te-a văzut. Nu reprezintă un pericol pentru 
tine. 

— Îl vreau mort. 

— Ca să-l rănești pe Gabriel, omul despre care spuneai că l-ai 
iubit sincer. 

— Gura, o repezi Carmen. Habar nu ai tu ce înseamnă să 
iubești. 

— Se pare că nu știu nimic despre ceea ce tu spui că s-ar 
numi iubire. Teresa aruncă o privire în dormitor, observând cum 
Daniel se lupta să-și scoată șosetele și să și le încalțe la loc. 
Spuneai că vrei să-l omori pe Daniel ca să te răzbuni pe Gabe și 
pe Sharon, Dar pe mine de ce vrei să mă ucizi? Cu siguranță nu 
pentru a te răzbuna pe tata. 

— Nu, de el m-am ocupat personal. De fapt, scăpând de tine, 
e ca și cum i-aș face o favoare. 

— O, mulţumesc, o ironiză Teresa. 

— Ştii bine că e adevărat. Carmen oftă. Motivul pentru care 
vreau să te omor e mult mai complex decât cel pentru care 
vreau să-l elimin pe Daniel. Motivele au legătură, în principiu, cu 
felul tău de a fi și cu ceea ce ești. 

— Fascinant! N-ar fi bine să dezvolţi, te rog? 


VP - 315 


Fața palidă și pătată de rimel a lui Carmen se schimonosi a 
nerăbdare. 

— Dar cât îi mai ia puștiului ăsta să se îmbrace? 

— Câteva clipe. Spune-mi de ce vrei să mă ucizi. 

— Ooo, Teri, ce obositoare ești! Carmen făcu o pauză. Tu ai 
crescut având la dispoziţie tot ce mi-a lipsit mie - bani, o poziţie 
socială și o mamă iubitoare. 

— Dar probabil ai observat că faptul că aparții unei familii 
bogate și că deţii o poziție socială moștenită de mai multe 
generaţii, cum spui tu, în cadrul unei comunităţi, nu reprezintă 
neapărat „reţeta” fericirii. Eu eram nefericită. Și mama mea la 
fel. 

— Ah, da, scumpa de Marielle. Frumoasă, bogată, 
binecuvântată de soartă în atâtea privințe, dar fără să ţină 
seama de nimic, cu excepţia copiilor ei superprivilegiaţi și lipsiţi 
de recunoștință. Avea totul, dar ea prefera să se învârtă de colo- 
colo, tristă și vulnerabilă. O detestam, și dacă n-ar fi fost un 
obstacol între mine și Hugh... 

— Mama mea era o fiinţă adorabilă, iubitoare și plină de 
blândeţe, îi replică Teresa printre dinţi, știind că era de-a dreptul 
ridicol să se ia la ceartă cu o femeie nebună care vedea lumea 
prin oglinda deformată a minţii ei tulburate. Vreau să-mi spui 
dacă i-ai făcut vreun rău mamei... 

— Sunt gata, mătușă Teri. Vocea lui Daniel părea obosită și 
voit ridicată. Poate veni și Sierra în călătoria asta a noastră plină 
de mister? 

— Nu, dragul meu. Teresa încercă să folosească un ton cât 
mai detașat. Ar face prea mult zgomot. leși din dormitor și 
închide ușa în urma ta. O să scâncească puţin, după care se va 
liniști și se va culca din nou. Grăbește-te! 

În câteva clipe. Daniel ieși glonţ pe ușă, închizând-o înainte ca 
Sierra să ajungă în dreptul ei. Ea începu imediat să latre. Daniel 
ridică ochii spre Teresa, zâmbind și dezvăluindu-și strungăreață 
datorată celor doi dinţi lipsă. Apoi dădu cu ochii de Carmen, o 
prezență  înfricoșătoare în hainele acelea murdare și cu 
machiajul acela grotesc întins pe pomeţii obrajilor, fapt ce-l 
determină să scoată un țipăt scurt. In clipa aceea, Sierra își ieși 
din minţi, repezindu-se în ușă cu toată forța. 

— Să mergem, le ordonă Carmen, aţintind-o cu arma pe 
Teresa. Daniel scoase un vaiet scurt. 


VP - 316 


— Daniel, trebuie să facem exact așa cum ne roagă doamna, 
spuse Teri pe un ton calm. Știu că pare ciudat, dar vei înţelege 
totul mai târziu. 

Carmen dădu drumul unui hohot de râs scurt și hârșâit, iar 
Teresa avu un chef nebun să o pocnească, fie că avea sau nu un 
pistol în mână. Dar Teresa își păstră calmul, ţinându-l strâns de 
mână pe Daniel în timp ce coborau în grabă scara ce dădea în 
living, cu Carmen după ei, urmându-i la doar câţiva centimetri. 
Carmen îi îndrumă spre bucătărie și apoi spre intrarea din 
spatele casei. 

— Și acum? întrebă Teresa, în vreme ce înaintau pe aleea 
îngustă din piatră aflată în apropierea tufărișului înalt, chiar în 
partea laterală a casei. 

— Mi-am parcat mașina pe cărarea aia izolată, în partea de 
nord a proprietăţii tale, răspunse Carmen. O s-o luăm prin spate 
ca să evităm blestematele alea de becuri cu lumină puternică de 
pe terasa ta, după care ne îndreptăm spre mașina mea și 
mergem împreună în unul dintre locurile favorite ale mamei tale 
- la Rezervaţia MCClintic. Cunoscută mai degrabă sub numele de 
„Zona TNT”. Ţii minte, Teri, nu? 

— Zona TNT? repetă Daniel cu o voce gâtuită. Se uită la 
Carmen. E un loc îngrozitor! Mi-e frică de locul acela! 

— Da, știu că ţi-e frică. Mi-a povestit bunicul tău despre asta. 
Cu toate astea, vei merge acolo. 

Vocea lui Daniel tremura deja din cauza fricii pe care i-o 
provoca locul acela. 

— Dar în locul acela trăiește un monstru numit Mothman și e 
plin de tuneluri ascunse și de gropi în care sunt tot felul de 
chestii care explodează, iar Timmy Rollins spunea că acolo mai 
sunt și niște spaţii unde trăiesc vampirii și... 

Carmen îl întrerupse râzând răgușit. 

— Ai dreptate, Daniel. În zona TNT se găsesc toate chestiile 
alea îngrozitoare. Nu lipsește niciunul. Ea îi aruncă un zâmbet 
straniu, strâmb și șiret. Sunt convinsă că ne vom distra de 
minune în seara asta. 


VP - 317 


XXIII 


1. 


Celeste aşteptă până ce vocile se auziră din ce mai slab în 
întuneric - cel puțin cinci minute, își zise ea - după care ieși 
târându-se pe vine de după gardul viu din spatele casei lui Teri. 
Inaintă în poziţia asta de teamă că cineva ar fi putut întoarce 
capul, zărind-o în lumina de la bucătărie, și se târî cu grijă spre 
ușă, sperând din toată inima că aceasta nu se încuiase în clipa 
în care Carmen o trântise în urma ei. Ivărul se îndoi cu ușurință 
sub palma lui Celeste. Ea deschise ușa doar atât cât era absolut 
necesar ca să se strecoare înăuntru, închizând-o apoi în urma ei 
și încuind-o. De-abia atunci realiză că-și ţinuse respiraţia. 

Ajunsă în bucătărie, încercă totuși să nu facă nici cel mai mic 
zgomot, ca să poată auzi cu cât mai multă claritate dacă în 
interiorul casei se mai petreceau și alte lucruri stranii. Când auzi 
discuţia ce răzbătea din scannerul poliţiei, deschise gura în mod 
involuntar ca pentru a scoate un țipăt, dar nu se auzi nimic. Era 
tot mută, gândi ea cu disperare. Incă nu putea să sune ca să 
ceară ajutor. 

lar nemernica aceea de Carmen - ucigasa aceea - spusese 
că-i duce pe Teri și pe Daniel în „Zona TNT”. Celeste știa de 
zona aceea. Bunica ei nu o dusese niciodată acolo, iar când îi 
zisese tatălui ei că ar vrea să meargă acolo, el îi spusese că e un 
loc mare și înfricoșător, în care nici măcar e/nu și-ar fi dorit să 
se ducă. Și, cu asta. Celeste înțelesese esenţialul. Bunica 
încercase s-o convingă că toate celelalte locuri, cu excepţia 
casei dar, erau înfricoșătoare, dar dacă tati considerase că locul 
acela era înfricoșător și nu voia să meargă acolo, atunci 
înseamnă că era adevărat și nu trebuia să meargă acolo. 

Și totuși Carmen, amenințându-i cu o armă, îi ducea cu forța 
pe Teri și pe Daniel într-un loc în care tatălui ci i-ar fi fost teamă 
să se ducă. Celeste știa sigur ce avea de gând să le facă. Exact 
ce le făcuse lui Hugh și mămicii ei cu mulţi ani în urmă și ce le 
făcuse bunicii și tăticului ei cu câteva ore mai devreme. 


VP - 318 


În realitate, Celeste era puţin ameţită, așa că se așeză pe 
unul dintre scaunele de la bucătărie, încercând să-și domolească 
respiraţia înnebunitoare, să-și potolească lacrimile care curgeau 
pe obraji, părându-i-se că stă acolo de o veșnicie. În cele din 
urmă, nu mai avu răbdare și se ridică. 

După numai doi pași, Celeste se opri, mișcând nasul, ca un 
animal ce adulmeca pericolul. Dar nu adulmecă decât un singur 
lucru - mirosul acela, parfumul pe care-l simţise în aer la 
Bennigan, cu mai puţin de-o săptămână în urmă, acel parfum pe 
care Carmen Norris îl folosise în noaptea când o omorâse pe 
mama ei. 

Făcându-și curaj. Celeste ieși încet de tot din bucătărie, 
traversă sala în care se lua masa, intrând apoi în living, acolo 
unde rămăsese aprinsă doar o veioză, aflată lângă balansoar. 
De sus se auzeau lătrăturile și scâncetele prelungi ale unui câine 
ce zgâria nerăbdător și agitat ușa. Sierra, își zise Celeste. 
Cățelușa drăgălașă care făcea atâta zgomot, dar nu te-ar fi 
mușcat niciodată, era închisă într-unul dintre dormitoare, 
speriată și nedumerită, neștiind ce păţiseră Teri și băieţelul. 
Celeste nu o putea lăsa atât de necăjită pe cățelușa Teresei. 

Ezită doar o secundă, după care urcă la etaj, alergând spre 
dormitorul de la capătul holului. Deschise ușa, iar Sierra se 
repezi înainte, mărâind și lătrând feroce, de-ai fi zis că avea să o 
omoare pe Celeste. Celeste se retrase, după care deschise larg 
braţele, în loc să se apere. Dacă aș putea să-i vorbesc, își zise 
Celeste. Dacă aș putea calma cățelul, vorbindu-i pe un ton blând 
și cu calm. În loc de asta, Celeste se lăsă în genunchi, 
zâmbindu-i, după care întinse mâna spre ea. Căţeaua mai mărâi 
o vreme, cu ochii mari și îngrijoraţi, după care se repezi înainte, 
lingându-i palma. Într-o secundă, Sierra se lipi de Celeste, iar ea 
o scărpina liniștitor după ureche. 

Lui Celeste nu-i plăcea să rămână la etaj. fără să știe ce se 
petrece în restul casei. După ce se ridică și începu să coboare 
treptele scării, fu fericită să constate că Sierra o urma 
îndeaproape. Se opriră amândouă în secunda în care ajunseră în 
living. 

Celeste cercetă cu privirea fiecare colţișor întunecat, privind-o 
apoi pe Sierra care înlemnise, cu părul de pe ceafa zburlit. Se 
simte bine în preajma mea, dar stă în alertă pentru un eventual 
pericol, își zise Celeste. 


VP - 319 


Pericol ce păru să apară imediat, în clipa în care cineva bătu 
cu pumnul în ușă. Celeste se aruncă instinctiv pe podea. Sierra 
se repezi la ușă, mârâind și lătrând cât o ţineau puterile. 

Pumnul lovi iar în ușă, după care se auzi vocea unui bărbat 
care striga: 

— Teri? Te-ai trezit? Sierra continua să latre, lăsându-ți 
impresia că era vorba de o sută de Dobermani care lătrau 
simultan. Sierra? strigă bărbatul. Sierra, sunt eu, Mac. Teri? 
Sierra, du-te și ad-o pe Teri! 

Mac? își zise Celeste, încruntându-se. Mac care o iubea pe 
Teri? Oare era posibil ca Mac MacKenzie să fi picat exact la 
tanc? Oare „Fulg de nea” avusese într-adevăr vreun amestec în 
situaţia de faţă, producând efectul scontat? 

— Teri! strigă el, bătând și sunând la ușă în același timp. Teri, 
nu am putut să sun. Lasă-mă să-ţi explic... 

Când Celeste deschise ușa, bărbatul tresări. Miji ochii, 
uitându-se la domnișoara aceea pe care abia o putea zări în 
lumina slabă care răzbătea din living. În cele din urmă, întrebă: 

— Celeste? Ea aprobă, mișcând din cap. Celeste, ce cauţi aici? 

Celeste arătă cu degetul spre gât, clătinând din cap. Mac se 
încruntă. Ea își duse palma la gură, clătinând din cap. Mac se 
încruntă iar. Între timp, Sierra sări, se învârti în jurul celor doi, 
lătră, schelălăi, ca și cum ar fi încercat să le explice care era 
problema. În cele din urmă, Celeste deschise gura, arătă cu 
degetul spre interiorul ei, după care ridică braţele neajutorată. 

— Doamne, nu poţi vorbi! Mac ţipa de parcă ar fi fost surdă. 
Ea aprobă. Ce s-a întâmplat? De ce ești aici? Teri unde e? 

Celeste clătină din nou din cap. Ea îi făcu semn să intre, după 
care fugi repede la măsuţa de lângă balansoar, luând un 
carneţel și apucându-se să scrie ceva. 


2. 


Carmen mergea în urma lor, în vreme ce Teresa și Daniel 
mărșăluiau spre capătul opus al proprietăţii lui Teri, înaintând 
de-a curmezișul, după care o porniră pe drumul îngust și 
circulat, acolo unde Carmen își parcase mașina. li ordonă 
Teresei să urce la volan, în vreme ce ea se urcă pe bancheta din 


VP - 320 


spate, lipindu-l pe Daniel de ea, cu toate că el protesta 
vehement. 

— la mai taci, măi băiete, îl repezi Carmen. lar apoi i se 
adresă Teresei: Am pistolul în mână. Dacă încerci ceva, Teresa, 
și mă refer, desigur, la un gest cât de mic, te împușc mai întâi 
pe tine și apoi și pe puști. Ai priceput? 

— Am priceput, spuse Teri, pe un ton calm. Fac tot ce spui, 
dar numai să nu-i faci rău lui Daniel. 

— Să nu mă determini tu să-i fac rău lui Daniel. Dacă voi fi 
nevoită să-i zbor creierii în mașina asta, atunci va fi doar din 
vina ta. 

Daniel începu să plângă, iar Teresa închise ochii o clipă. 
Doamne, cum de se întâmpla așa ceva? Cum de se 
transformase Carmen - prietena ei - într-un asemenea monstru? 

Dar caracterul femeii acesteia nu se schimbase pe 
neașteptate, chiar în seara asta. Ani de zile, ceva întunecat, urât 
și periculos se ascunsese în spatele acelui chip drăgălaș, al 
acelor ochi frumoși, al atitudinii ei protectoare și drăgăstoase. 
Teri se mira acum că nu observase toate astea. Dar mama ei 
cum de nu băgase de seamă? Dar Gabe? 

Daniel scânci de două ori, dar Carmen îi ceru să tacă, cu o 
intensitate a vocii care pe Teri o îngrozi de-a dreptul. Dacă 
Daniel nu avea de gând să tacă, atunci femeia asta o să-și 
piardă controlul și o să-l ucidă, își zise Teri. Trebuia să-i distragă 
cumva atenţia lui Carmen. 

— Bănuiesc că va fi ultima mea noapte pe acest pământ, rosti 
Teresa aproape nepăsător, așa că nu cred că o să te superi dacă 
îmi răspunzi la câteva întrebări. Mi se pare o dovadă de fair- 
play. 

Carmen râse în hohote. 

— Fair-play! Ce nostim! În regulă, dacă îmi promiţi că vei fi 
atentă cum conduci. N-ai uitat cum se ajunge la Zona TNT, nu? 

— Nicio șansă. Teresa ajunsese deja la capătul drumului. Cu 
toate că nu era necesar, semnaliză și coti spre autostradă. Mai 
întâi, aș vrea să știu cum ai reușit să intri în casa familiei 
noastre acum opt ani, din moment ce tata schimbase yalele 
imediat după divorţ. 

— Dar a fost obligat să-i dea o cheie menajerei, fiindcă ea 
ajungea în fiecare dimineaţă foarte devreme. Câteva săptămâni 
la rând am venit să te văd - mai ales când Wendy nu era acasă. 


VP - 321 


lar Emma își lăsa de fiecare dată geanta la spălătorie. Într-o 
dimineaţă, am scos, pur și simplu, cheia de pe brelocul Emmei, 
am făcut o copie și am trecut iar pe la voi în după-amiaza 
aceleiași zile. Imi pregătisem chiar și o scuză pentru că vă 
vizitam a doua oară în decursul unei zile, dar nu am avut nevoie 
de ea. În timpul zilei, ușa din spate rămânea de obicei 
descuiată, așa că am intrat fară să mă simtă nimeni și am pus la 
loc cheia pe brelocul Emmei. Nimeni nu a avut de suferit. 

— Numai că poliţia a bânuit-o pe Emma, fiindcă că avea una 
dintre cheile casei - o cheie pe care fie ea, fie Mac o puteau 
folosi. 

— Ei, da, cu cât sunt mai mulţi, cu atât e mai bine. Niciunul nu 
a pățit nimic. 

— Asta nu fiindcă ti-ar fi păsat ţie câtuși de puţin. 

— Da, nu mi-a păsat. Cum spunea și tatăl tău, ei erau doar 
niște angajaţi și nimănui nu-i pasă de soarta unor angajați. 

Teresa se uită la vitezometru. Ultimul lucru pe care și l-ar fi 
dorit era să fie oprită de poliţie. Carmen și-ar fi ucis numaidecât 
ostaticii, iar polițistul nu ar fi avut timp să ajungă nici până în 
dreptul portierei. 

— Știu că, cu ocazia zilei mele de naștere, ai căutat o scuză 
ca să ajungem la Club Rendezvous, după care te-ai strecurat 
până afară și mi-ai lăsat biletul acela în mașină. Nu a fost un 
gest spontan. Ai adus cu tine și un articol dintr-un ziar, ceea ce 
înseamnă că plănuiseși deja să-mi lași acel bilet. Probabil că 
acesta a fost și principalul motiv pentru care ai insistat să 
mergem în club. Presimt că tot tu ai expediat și faxul pe care l- 
am primit a doua zi de dimineaţă. De ce ai simţit nevoia să mă 
chinui după opt ani de zile? 

— Dacă ai fost suficient de isteaţă ca să realizezi că te-am dus 
la clubul lui Mac ca să-ţi pot lăsa în mașină biletul și articolul 
acela, cred că vei avea suficientă inteligenţă pentru a-ți da 
seama ce motiv am avut. Dar poate că n-am dreptate. 
Gândește-te la Celeste. Celeste, care după ce a tăcut frumușel 
vreme de opt ani de zile, a început să bolborosească, revenind 
în centrul atenţiei chiar acolo, în restaurantul Bennigan, după ce 
am trecut pe lângă masa lor. Mi-a fost teamă că m-a recunoscut 
pe loc. Și mi-am zis că chiar dacă nu m-a recunoscut sută la 
sută, atunci probabil că avea măcar o oarecare bănuială că eu 
sunt persoana care i-a ucis mama. M-a privit în ochi înainte să o 


VP - 322 


înjunghii. Am încercat mult timp să scap de ea, dar Jason și Fay 
au protejat-o cu atâta strășnicie, încât nu am avut ocazia. După 
câţiva ani, m-am gândit că nici nu mai era nevoie. Dar ea și-a 
recăpătat deodată graiul. Mulţi o credeau nebună, așa că nu am 
considerat-o un martor credibil, dar în cazul în care s-ar fi găsit 
cineva care să creadă, măcar parțial, în vorbele ei, eu trebuia să 
arunc din nou suspiciunea asupra ta, așa cum plănuisem la 
început. Primul pas era să te determin să reacționezi precipitat, 
înspăimântată, imediat ce Celeste a început să vorbească din 
nou. Trebuia să reacţionezi ca și cum gestul ei te-ar fi tulburat, 
fiindcă te punea în pericol. La urma urmei, nu toată lumea 
credea că Roscoe Lee Byrnes îi ucisese pe Hugh și pe Wendy. 

Carmen se pomeni râzând din nou. 

— Și ce să vezi, chiar a doua zi, nemernicul ăla își modifică 
declaraţia! Ei, ăsta da noroc! În clipa aceea am realizat că nimic 
pe lumea asta nu se compară cu dreptatea. Am știut mereu 
lucrul acesta, dar aveam nevoie de o dovadă. Și iată dovada de 
care aveam nevoie. Dacă exista într-adevăr dreptate pe lumea 
asta, atunci Roscoe avea să moară în seara când era sortit, iar 
tu aveai să fii acuzată definitiv de uciderea lui Hugh și Wendy. 
Dar dreptatea nu există. Îţi dai seama, Teri? Dreptatea... chiar... 
nu... există! 

— Se pare că ai dreptate. Teresa păstră același ton neutru. 
Ştia că ar fi fost o greșeală fatală să se arate mulțumită în fața 
lui Carmen. Și cum rămâne cu noaptea aceea în care cineva, 
îmbrăcat într-un impermeabil negru, lung și cu glugă, a lăsat 
veioza, pe „Fulg de nea”, chiar pe terasă? Oare puteai fi chiar tu 
acel cineva, Carmen - din moment ce vorbeam chiar în secunda 
aceea la telefon? 

Teresa reuși să privească suficient timp în oglinda 
retrovizoare astfel încât să o vadă pe Carmen zâmbind. 

— Aveam o cheie de la casa familiei Farr. Am intrat acolo de 
nenumărate ori. Veioza am luat-o de acolo cu mulţi ani în urmă. 
Habar nu am de ce - poate pentru că era cumpărată de la 
„Trinkets and Treasures”, pe care mumia de Hugh mi l-a oferit 
cu atâta generozitate, ca un fel de cadou de despărțire. Acum 
câteva luni, am prins un băieţel, un vagabond, care fura din 
magazin. Era îngrozit. Mă implora. Era la a treia tentativă de 
furt. Până la urmă, i-am spus că nu-l voi da pe mâna poliţiei 
dacă-mi va face și el un serviciu, când voi avea nevoie. M-am 


VP - 323 


asigurat că mă ia în serios - că știe că n-are altă soluție. Ei, în 
cele din urmă, i-am cerut favoarea aceea. l-am dat 
impermeabilul acesta și veioza de veghe, spunându-i momentul 
exact în care trebuia s-o lase pe terasa ta, asigurându-se că-l vei 
zări - gluga, machiajul special, peruca și tot restul - ca 
sperietura să fie și mai mare. În plus, știam că nu va îndrăzni să 
spună nimănui - pentru că oamenii aceia s-ar duce la poliţie și, 
dacă ar face-o, eu păstrez caseta video în care se dovedește că 
șterpelea din magazin. Dacă pic eu, pică și el. A fost un plan 
foarte bun, zise Carmen, satisfăcută. Te-am sunat chiar în 
momentul în care el estima că va ajunge la tine acasă. Chiar 
dacă bănuiai că aș avea un cât de mic amestec în hărţuirea la 
care erai supusă, nu aveai cum să suspectezi că eu eram cea 
care lăsase veioza în faţa ușii tale - pentru că nu puteam fi în 
două locuri în același timp. Deci, planul a funcţionat perfect. 

— În plus, nu mi-a trecut prin cap că, fiind atât de nebună pe 
cât pari, ai fi în stare să trimiţi poliţia pe capul meu, în loc să stai 
la telefon și să ţipi cât te ţinea gura, zise Teresa. Mare tâmpită 
am fost. 

— Da, răspunse Carmen, amuzându-se. O idioată! 

— Tu ai fost, deci, cea care a luat și caseta video cu 
înregistrarea aniversării mele de la șaisprezece ani, de la tata 
de acasă, ai scos yala de la ușă, după care ai dat play casetei cu 
câteva minute înainte ca eu și Mac să ne întoarcem acasă. 

— Chiar tu îmi spuseseși că veţi lua cina împreună. Sierra nu 
a reacţionat foarte agresiv când am intrat la tine în casă -ea mă 
cunoaște. Am așteptat până am zărit farurile atunci când 
mașina lui Mac a cotit-o spre casa ta, după care am introdus 
caseta în aparatul video, am apăsat pe play și am tulit-o pe ușa 
din spate. 

— Foarte inteligent. Ba ai lăsat și eșarfa mamei în casa tatălui 
meu, nu? Da, vecina lui e o paranoică, dar în mod sigur a văzut 
lumina aprinsă la etaj. 

— Ştiam exact care va fi ziua în care veţi vinde casa. Agentul 
imobiliar a venit la mine la magazin să-mi dea vestea. Am riscat, 
presupunând că tu n-ai să ratezi ocazia și ai să te duci pentru 
ultima dată în casa aceea, să cauţi prin vechiturile rămase de la 
Marielle. Încă mai păstram copia cheii pe care o avea Emma. În 
acea seară am lăsat eșarfa unde ai găsit-o. M-am întors și în 
seara următoare, ca să mă asigur că eșarfa purta acel parfum 


VP - 324 


distinctiv și tulburător de proaspăt. 

— Ooo, chiar așa am procedat. Cred că o să fii al naibii de 
fericită să afli că în secunda aia m-am speriat de moarte. Teresa 
se opri. Eu am văzut-o însă pe mama purtând-o chiar cu o zi 
înainte de a dispărea. Ea nu a lăsat-o acasă, ca tu să o poţi lua 
în una din vizitele tale secrete acolo. Când ai luat eșarfa de la 
mama, Carmen? 

Privirile li se întâlniră în oglinda retrovizoare. 

— În ziua în care a venit să te vadă, Teri. În ultima zi a vieţii 
ei. Carmen îi oferi lui Teri același zâmbet straniu și insolent. Ei, 
iată-ne ajunși în sfârșit în zona TNT. la să vedem ce v-am 
pregătit ţie și lui Daniel. 


3, 


În timp ce Celeste scria, Mac se uită peste umărul ei, zornăind 
monedele în buzunar și ţipând: 

— Ce a făcut Carmen? Unde i-a dus? astfel că Celeste, dacă ar 
fi putut, ar fi țipat și ea. Când termină, îi întinse bucata de 
hârtie, iar el o smulse din mâna ei tremurândă, o reciti, după 
care izbucni: O, Doamne, Dumnezeule! După care se repezi la 
telefon. 

Neliniștea lui fu transmisă Sierrei, care începu din nou să latre 
zgomotos. Celeste știa că Mac încerca să sune la poliţie, așa că 
o făcu pe căţea să o urmeze în bucătărie, luă o prăjitură cu 
căpşuni de pe un platou, rupând-o în bucățele și aruncând-o în 
vasul pentru mâncare al Sierrei, care se opri din lătrat și începu 
să înfulece ca și cum nu ar mai fi mâncat nimic de o săptămână. 
Când termină, se întoarseră amândouă în living, în momentul în 
care Mac tocmai așeza receptorul în furcă. 

— Poliţia a plecat deja spre zona TNT, dar odată ajunși acolo 
nu vor ști în ce direcţie s-o ia. Locul acela se întinde pe sute de 
acri. Ai vreo idee unde i-ar putea duce Carmen pe Teri și pe 
Daniel? Mac vorbea și acum foarte tare, așa că ea își acoperi 
urechile cu palmele, clătinând din cap și făcând o grimasă. N-ai 
nicio idee? zbieră Mac. 

Celeste renunţă la a-l face să priceapă că nu are probleme 
auditive. Clătină cu tristeţe din cap. Mac mormăi un „La dracu'” 


VP - 325 


după care izbucni iar: 

— Celeste, am o veste bună pentru tine. Poliţiștii tocmai m-au 
anunţat că tatăl tău trăiește! Ochii albaștri ai lui Celeste se 
măriră pe neașteptate. Da, e adevărat, tatăl tău a fost 
înjunghiat, dar rana nu i-a fost fatală. Un vecin a sunat la 911, și 
ambulanța a venit imediat. Tatăl tău se află acum în sala de 
operație, dar ei cred că va fi salvat. Celeste zâmbi. Mac continuă 
pe un ton mai blând: Din păcate, bunica ta nu a supravieţuit. Imi 
pare extrem de rău. 

Celeste lăsă capul în piept. Mac se aplecă, cuprinzându-i 
obrajii în palme, după care o înălţă ușor, sărutând-o pe frunte. 

— Toată lumea te-a căutat, scumpo! Le-am spus unde te afli 
și un echipaj de poliţie vine chiar acum aici să te preia. Celeste 
clătină din cap, arătând spre Sierra. Da, o vor lua și pe ea Du-te 
repede și caută o lesă. Cred că Teri le păstrează agăţate într-un 
cui, la bucătărie. 

În clipa în care Celeste se întoarse din bucătărie, Sierra având 
lesa pusă strâns în jurul gâtului, Mac se uită pe fereastră: 

— Mașina de poliţie tocmai urcă dealul. Totul va fi bine, 
puștoaico! 

Peste doar cinci minute, un poliţist le escorta cu blândeţe pe 
Celeste și pe Sierra cea exuberantă spre mașina de poliție. Mac 
băgă capul în mașină înainte ca polițistul să închidă portiera. 

— Îmi pare rău că te las singură. Celeste, dar vreau să-i ajut 
pe cei de la poliţie s-o găsească pe Teri. Ai fost incredibil de 
curajoasă. Sunt foarte mândru de tine. Și aș vrea să nu uiţi 
niciodată un lucru, Celeste. Teri te iubește mult de tot și are o 
încredere oarbă în tine. Orice s-ar întâmpla, ea ar vrea să știi că 
ţine foarte tare la tine. 

În momentul în care Mac închise portiera, Celeste surâse 
tremurat, cu obrajii scăldaţi de lacrimi. Pe bunica ei nu reușiseră 
să o salveze, dar tatăl ei era viu și poate că și Teri va avea 
șansa să scape cu viaţă după noaptea oribilă de care avea 
parte. 


4. 


Pe la 2:30 dimineaţa, autostrada era aproape goală. Mac știa 


VP - 326 


bine că poliţia i-o luase cu mult înainte, cu toate că nu zări nicio 
mașină de poliţie, își aminti că părinţii lui Marielle avuseseră o 
clădire în apropierea Rezervaţiei MCcCilintic, aceasta revenindu-i 
apoi ei. Poate că nebuna de Carmen îi dusese acolo pe Teri și pe 
Daniel. Cel puţin așa spera Mac, fiindcă așa ar fi fost mai ușor de 
găsit, neștiind unde anume să mai caute. 

În timp ce conducea. Mac încercă să accepte ideea că, dintre 
toți oamenii planetei, Carmen fusese cea care îi omorâse pe 
Hugh și pe Wendy Farr, care o înjunghiase pe Celeste, care se 
prefăcuse ani de zile că era prietena cea mai bună a Teresei, că 
ea era femeia care o ucisese pe Fay Warner și care-l rănise pe 
Jason și care acum îi luase ostatici pe Teri și pe Daniel. Maco 
cunoștea de pe vremea când tundea peluza familiei Farr, ea 
fiind o bună prietenă a lui Marielle. Ei doi stătuseră de vorbă de 
câteva ori, dar de fiecare dată ea se purtase deosebit de amabil 
cu el. Fusese atât de bună cu Teri, lăsând impresia unui om cât 
se poate de normal, încât parcă nu-i venea să creadă sută la 
sută în ceea ce scrisese Celeste! O, da, era convins că cineva îi 
răpise pe Teri și pe Daniel, dar poate că Celeste se înșelase 
asupra persoanei care-i răpise. Ea fusese ani de zile un copil 
traumatizat. lar acum avusese iar parte de evenimente 
neplăcute. Poate că acuzaţia ei se baza pe niște întâmplări mai 
vechi, confuze, amestecate, pe niște percepții greșite. Sigur se 
înșelase. 

Numai că, dintr-un motiv anume, pe care nu-l putea defini cu 
claritate, Mac nu credea că Celeste se înșelase. Atrăgătoarea, 
conștiincioasa, încântătoarea și haioasa Carmen Norris era în 
realitate o criminală care ucidea cu sânge rece. 

La patru kilometri distanţă de Point Pleasant, spre nord, 
întoarse în dreptul curbei largi în formă de Y, luând-o spre 
rezervaţie.  Farurile  străpunseră noaptea neobișnuit de 
întunecoasă, luminând un drum pavat la capătul căruia se aflau 
culturi de soia și de porumb foarte bine întreţinute. Chiar în 
imediata apropiere a acelor terenuri cultivate se zărea o latură 
din clădirea pe care o deţinea Marielle și farurile din faţă aprinse 
ale unei mașini de poliţie. Parcă în locul special amenajat, ieși 
repede din Lexus și, fără a opri motorul, o luă la fugă spre cel 
mai apropiat poliţist. 

— Aţi găsit pe cineva aici? întrebă el, nervos. 

— Clădirea e încuiată, domnule MacKenzie. Am cercetat peste 


VP - 327 


tot și nicăieri în jur nu există indicii că cineva ar fi trecut de 
curând pe aici, nici măcar urme proaspete de cauciucuri. Cred 
că înăuntru nu e nimeni, din nefericire. 

— Nici nu mă mir, zise Mac, plin de speranţă. Locul acesta e 
mult prea deschis - prea aproape de șosea, prea vizibil pentru 
cei care ar trece prin apropiere. Carmen ar duce-o pe... Mac 
tăcu brusc, incapabil să spună „pe Teri”. Pe ea și pe băiat într- 
un loc mai izolat. 

— Aveţi idee care ar putea fi locul acela? La urma urmei, locul 
acesta se întinde pe mai bine de două sute de acri. 

Peste două sute de acri. Mac știa că proprietatea aceea era 
imensă, dar auzind pe cineva rostind cifra exactă, simţi un mare 
gol în inimă. Cum s-o găsească pe Teri într-un loc atât de mare, 
mai ales când timpul juca un rol așa de important? 

Mac închise ochii, încercând să-și amintească toate 
amănuntele legate de această zonă. Își aminti că în timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial se construiseră două centrale care 
să producă energie suplimentară prin manipularea materialelor 
explozibile. Una dintre ele - situată chiar vizavi de clădirea pe 
care o avusese Marielle - fusese distrusă. El știa că sub acel 
complex se găseau nenumărate tuneluri, își aminti că, după 
încheierea războiului, o parte din complex fusese vândut unor 
întreprinderi cu profil chimic, pentru ca acestea să-și poată 
depozita acolo materialele. 

Depozitare. Cuvântul răsună în mintea lui Mac. În Zona TNT 
nu se depozitau doar chimicale. În timpul războiului, fabricile 
depozitau în așa-zisele igluuri materiale din oțel și explozibile în 
stare de funcționare care erau acoperite cu iarbă și cu pământ 
noroios ca să devină invizibile în acţiunile de recunoaștere ale 
inamicului. Marielle se arătase intrigată de istoria acelui loc. De 
multe ori, mama lui îi povestea cum Marielle încercase s-o 
convingă pe Emma să viziteze împreună spaţiul acela, atunci 
când făcea cercetări pentru viitoarea ei carte, dar Emma era de- 
a dreptul îngrozită de acel loc. 

— Nici de dragul banilor nu m-aţi face să vin, îi declarase 
Emma de fiecare dată. Cred că singurele care o vor însoţi pe 
Marielle vor fi Teri și Carmen. Dar în special Carmen. Ei îi place 
locul acela aproape la fel de mult ca și lui Marielle. 

Deci Teresa și Carmen erau singurele persoane care o 
însoţiseră pe Marielle în perimetrul trinitrotoluenului. £/ și Teri 


VP - 328 


merseseră acolo într-o zi, pentru că se gândiseră că asta o să-i 
facă plăcere mamei ei. Se duseseră la un anumit iglu - unul pe 
care Marielle îl adora fiindcă nu fusese complet închis. Ea 
spusese că obișnuia să vină acolo împreună cu Carmen, că ea Îi 
făcuse o fotografie lângă acel iglu, dar că-și dorea mai multe. 
Așa că ei se aventuraseră să exploreze zona și să facă fotografii. 
O mulţime de fotografii, pentru că Marielle fusese de-a dreptul 
fascinată de structura acestuia, ba chiar de interior, acolo unde 
pereţii erau inscripţionaţi cu graffiti, nume de femei așa-zis 
„ușoare”, care-și lăsaseră acolo numărul de telefon, cerându-le 
unor figuri nepopulare ale orașului să „se ducă la dracu'”, alături 
de câteva pentagrame în poziţie inversă. În secunda de faţă, 
Mac se încruntă, simțindu-se cuprins de disperare. Dacă și-ar fi 
amintit cel puţin poziţia acelui iglu... 


5, 


Teresa nu înaintase foarte mult în perimetrul TNT în secunda 
în care Carmen îi ceru să o ia la stânga. Înaintară câţiva metri, 
după care automobilul ajunse în dreptul unei bare de metal care 
bloca drumul. Carmen îi spuse să oprească motorul și să 
coboare. 

— Și să nu uiţi că Daniel e în mâna mea, lângă mine și, că nu- 
mi scapă, adăugă ea. 

In timp ce Carmen cobora încet de pe bancheta din spate, 
Terase rămase în întuneric, ascultând orăcăitul broaștelor de 
prin bălțile din apropiere și ţipătul ocazional al unei bufniţe. Ei 
nu-i plăcuse niciodată acest loc, dar nu din cauza lui Mothman, o 
creatură despre care crezuse mereu că era invenţia unor minți 
slabe, ci pentru că zona aceea fusese un sălaș al uneltelor morții 
- o moarte care survenea din cauza materialelor explozive. 
Unele dintre ele mai erau și astăzi acolo, ascunse, așteptând. 
Gândul acesta îi dădea fiori. 

— Tremuri, îi zise Carmen, oprindu-se în spatele ei. Nu e prea 
frig afară. Ti-e teamă? 

— Da. Cui nu i-ar fi? 

— Bravooo! Fără false lăudăroșenii. Nu-mi place să văd 
oameni care încearcă să pară curajoși în fața morţii. Cu excepţia 


VP - 329 


celor care se arată nepăsători în faţa ei. 

— Lui Gus îi păsa dacă moare sau nu, zise Teresa, cu o voce 
împietrită. S-a dovedit curajos? 

— Gus a făcut greșeala de a intra în hambar chiar în clipa în 
care eu îi dădeam drumul lui Eclipse. Carmen râse iar. A crezut 
că sunt Marielle. Era așa bucuros! Știai că mama ta și ei au avut 
un fel de relaţie? Nu au ajuns prea departe. Nu am reușit 
niciodată să înțeleg - mama ta îl avea pe Hugh Farr, dar îl 
prefera pe Gus Gibbs! Oricum, când a reușit să vadă mai bine 
cine sunt, îi sunase deja ceasul. Furca era și ea acolo, mă 
aștepta, iar eu l-am scutit pe Gus de orice suferinţă! 

— După care i-ai dat drumul lui Eclipse, ai fugit din grajd și ai 
nimerit chiar în faţa mașinii mele. 

— Nu plănuisem să-ţi ies în întâmpinare, dar să fi văzut ce 
față făcuseși! După aceea ai ieșit din mașină în ploaie și ai 
început să strigi: „Mami!” O, Doamne, un moment de nepreţuit! 

— Mă bucur că spui asta. Teresa vru să se întoarcă în direcţia 
opusă, dar Carmen ţipă scurt: „Nu”! Teri o ascultă, rămânând 
locului în terenul acela mocirlos, lăsându-se învăluită de 
sunetele nopţii, specifice acestei zone pustii, știind că foarte 
curând nu va mai auzi nimic din toate acestea. Pot să te întreb 
ceva? se aventură ea. 

— Cred că da. 

Carmen părea brusc epuizată. Avusese o seară grea, gândi 
Teresa, cu un umor hâtru. 

— Ce s-a întâmplat cu mama mea? 

— Ah, draga mea, credeam că ţi-ai dat seama deja. După 
scandalul acela monstruos de la voi de acasă, când Hugh a 
surprins-o acolo, iar ea a încercat să scape, ea a venit într-un 
suflet la mine. La mine! A început să plângă și să se vaite, cu 
aerul acela neajutorat și lipsit de speranţă pe care eu îl uram 
atât de tare. Am repezit-o. Pur și simplu nu am mai suportat, 
mai ales după ce aflasem că Wendy era însărcinată. Am dat un 
adevărat spectacol. O vreme am compătimit-o, după aceea i-am 
spus că o duc acasă la mătușa Beulah. Am adus-o chiar aici, în 
igluul din faţa noastră. Era seară. Nu trebuia să-mi fac griji că 
ne-ar putea vedea cineva. Chiar dacă era obosită, nu a putut 
rezista să nu facă o vizită bătrânului iglu, pe care-l iubea atât de 
mult. În vreme ce ea se plimba în jurul lui, murmurând ceva 
pentru sine, eu am înjunghiat-o. De fapt, de mai multe ori la 


VP - 330 


rând. Și ce bine m-am simţit când ea a început să-și plângă de 
milă. O, Doamne, ce bine, ce bine a fost! 

Teresa simţi un ghem în stomac. O clipă, terenul acela imens 
se învârti, iar ea se gândi că o să verse. După aceea inspiră 
adânc. 

— Ce-ai tăcut cu cadavrul mamei? 

— L-am îngropat chiar aici. 

— Unde? 

— N-are importanţă. Crede-mă pe cuvânt că n-aveai cum să-l 
găsești, chiar dacă te-ai fi apucat să-l cauţi. Oricum, cred că a 
putrezit deja. Cu toate astea, vei ajunge alături de ea. De aceea 
am vrut să te ucid aici, Teri. Eşti la fel ca ea - ai totul, chiar și 
iubire. Tu ai avuttot ce arfi trebuit să am eu, exact ca mama ta. 
Dar ei nu i-am permis să aibă totul și am să fac același lucru și 
cu tine. Te-am urât la fel de mult cum am urât-o pe ea tot 
timpul. Și să nu-mi spui că nu voi fi în stare să-mi revin. Mă 
pregătesc de ani buni pentru acest moment. Am economii puse 
deoparte și o carte de identitate falsă. O să plec din orășelul 
acesta înfricoșător după ce-o să vă ucid pe tine și pe micuțul lui 
Sharon și o să mă fac nevăzută. 

Teresa aproape că se repezi asupra femeii, având chef să-i 
scoată ochii, s-o trântească la pământ și să-i izbească capul de o 
piatră, simțind nevoia să comită un act de violenţă, pentru a-și 
răzbuna mama. Dacă Teresa ar fi fost singură, ar fi comis acest 
gest, știind că nu mai avea nimic de pierdut. Dar Carmen îl avea 
cu ea pe Daniel, care plângea încet, întruna și fără speranţă. 
Bietul Daniel, era la un pas de moarte fiindcă venise să petreacă 
o noapte în casa mătușii Teri. Teresa închise ochii, simțind că nu 
suportă toate astea. Aproape că și-ar fi dorit ca, în secunda 
aceea, Carmen să ridice pistolul și să-i tragă un glonţ în cap. 

Aproape. Nu putea să-l lase singur pe Daniel. 

Teresa deschise ochii, rostind cu un glas șocant de calm: 

— Acum ce ai vrea să facem, Carmen? 

— Să o iei drept înainte, spre iglu. Puteţi s-o luaţi pe lângă 
bara aceea care blochează aleea. Eu am făcut-o de o sută de 
ori. Și mama ta la fel. 

La fel ca mama, își zise Teresa, pășind ușor pe iarba udă de la 
marginea drumului, auzind cum Carmen și Daniel vin încet în 
urma ei. Mama ei și Carmen merseseră împreună spre iglu. 
Teresa își aminti fotografia făcută de Carmen, în care Marielle 


VP - 331 


râdea, stând lângă iglu. Nu-i trecuse prin cap că aici va fi locul în 
care va muri. 

Teresa ajunse la intrarea în iglu. Nu întrebă ce anume trebuia 
să facă. Apucă bara cu care fusese închisă ușa, după care trase 
de ea. Mai întâi scârţâi și se mișcă încet, după care ușa se 
deschise. 

Aerul umed și mucegăit o izbi în față, învăluind-o. Întunericul 
total dinăuntru părea s-o îmbrăţișeze, s-o atragă seducător, 
făcând-o să dea totul uitării. Ar fi fost așa simplu să pășească 
înăuntru și să se lase înghițită de întuneric, în timp ce Carmen 
apăsa pe trăgaci. Teresa păși înăuntru, simțindu-se ca un înecat, 
atrasă în vârtejul uitării de tot și toate. 

Imediat după aceea se aprinse un bec. Carmen adusese cu ea 
o lanternă. Desigur. Ea plănuise totul, gândi Teri. Nu avea cum 
să uite de lanternă, mai ales că nu era prima ei tentativă - 
derulase același scenariu acum opt ani, când victima ei fusese 
Marielle Farr. 

Marielle, își zise Teri. Nu fusese vorba de Marielle și de încă 
un ostatic, pe care Carmen îl ţinea strâns lipit de ea, în vreme ce 
îndrepta în direcţia ei o lanternă, nu o armă. Nu putea să le ţină 
pe amândouă în același timp. Nu putea să-l ţină și pe Daniel, și 
lanterna și arma. Chiar și pentru o secundă, Carmen se găsi într- 
o poziţie vulnerabilă. 

Hotărâtă, Teresa băgă mână în buzunar, apucă strâns spray- 
ul paralizant sub formă de ruj, după care se aruncă asupra lui 
Carmen. În timp ce se repezea spre femeie, Teri împinse în 
afară capătul spray-ului. Trupurile se izbiră unul de altul, iar Teri 
pulveriză lichidul în ochii albaștri ai lui Carmen. O dată. De două 
ori. De trei ori. 

Femeia scoase un țipăt scurt și puternic, după care ea și Teri 
se prăbușiră la pământ. Daniel se retrase câțiva pași, scoțând 
un țipăt înfricoșător, dar Teri abia dacă-l auzi. 

— Fugi! îi strigă ea. Pleacă, fugi! Nu era sigură că el o va 
asculta. Ea încerca cu prea mare disperare să găsească arma. 
Carmen se zbătu și înjură, în vreme ce palmele Teresei o 
pipăiau, căutând, strecurându-se pe unde puteau, dar pe femeie 
o dureau cumplit de tare ochii, lăcrima și era obligată să-și ducă 
mereu palmele la ochi, astfel că nu reuși s-o imobilizeze pe 
Teresa. După un moment care îi păru o veșnicie, Teresa apucă 
ceva metalic, dar realiză că era vorba de lanternă. O aruncă, 


VP - 332 


căutând disperată arma. Arma, fir-ar ea să fie. Unde era arma 
aia? 

Brusc, spaţiul din jur fu învăluit într-o lumină strălucitoare. 
Aproape neatentă la zgomotul survenit pe neașteptate din 
cauza luptei, Teri înălță capul. Mașini. Faruri. Nişte lumini roșii 
care străpungeau întunericul blând al sălbăticiei netulburate. 
Visa. Teri era convinsă că visa. Carmen scoase un strigăt 
animalic, dovadă a frustrării ce o cuprinsese, după care Teri își 
simţi tâmpla străpunsă de o durere atroce. M-a împușcat, își zise 
Teri buimacă, în timp ce lumea părea un loc din ce în ce mai 
încețoșat. Carmen a reușit, în cele din urmă, să mă răpună, la 
fel ca pe mama. 


VP - 333 


Epilog 


Teri stătea în lumina puternică a soarelui, chiar lângă grajd. 
Inspiră adânc aerul proaspăt și cald, urmărind cum Sierra alerga 
veselă după un fluture. Oare trecuse doar o săptămână de când 
Carmen adusese mâncarea la ea acasă, pentru petrecerea 
dedicată logodnei ei? Oare trecuse doar o săptămână de la 
noaptea în care ea și Daniel fuseseră gata să moară de mâna lui 
Carmen? 

Două zile după ce Carmen apăsase furioasă pe trăgaciul 
armei lipite de tâmpla lui Teri, folosindu-se de arma proprie - 
revolverul de calibru 22, pe care îl găsise în sfârșit -, mintea 
Teresei fusese înceţoșată, iar amintirile amestecate. Işi dăduse 
seama că Mac era îngrijorat - că Kent fusese la fel -, dar nu 
reușea să se concentreze. În cea de a treia zi se trezi cu mintea 
limpede și ageră, evenimentele din seara aceea de groază fiind 
atât de clare și de percutante că aproape o dureau. Voia să uite 
tot, dar era conștientă că nu va reuși niciodată să șteargă din 
memorie noaptea aceea de coșmar. 

Ba, mai rău, că nu va reuși în veci s-o uite pe Carmen Norris - 
și pentru ca totul să fie și mai groaznic, în momentul în care o 
lovea pe Teri cu arma în cap cu toată puterea de care era în 
stare, iar Teresa alunecase de pe trupul ei. Pe jumătate 
inconștientă, unul dintre polițiști o împușcase pe Carmen. 
Înainte de a-și pierde definitiv cunoștința, Teri simţise cum ceva 
fierbinte și umed îi stropește faţa. Mac îi spusese lui Teri că 
polițistul o împușcase pe Carmen în cap, gestul fiindu-i fatal. 
Totuși, probabil că ea, Carmen, nu suferise mult, îi spusese Mac 
de nenumărate ori. Mai mult ca sigur murise pe loc. 

În clipa de faţă, Teri văzu cum Lexus-ul lui Mac tocmai urca 
dealul. El opri mașina lângă grajd. Celeste ieși din automobil și 
alergă spre Teri, cu părul blond fluturându-i în vânt și cu un 
zâmbet cât toată fața. O îmbrăţișă încântată pe Teri, se aplecă 
să o mângâie pe Sierra cea plină de entuziasm, după care o 
îmbrăţișă iar pe Teresa. 

— O, Teri, toată lumea mi-a spus că ești bine, dar trebuia să 
mă conving cu ochii mei. Arăţi minunat! Ei, da, ai o vânătaie 


VP - 334 


mică, dar ești și acum cea mai frumoasă femeie din lume! 

— Sunt de acord, zise Mac, venind cu pași mari spre Teri. 
Părul lui bogat strălucea în bătaia soarelui, iar privirea lui o 
învăluia pe a ei, plină de afecțiune, protectoare și mustind de 
dragoste. Teresa se dezlipi de Celeste, mergând spre Mac, 
topindu-se în braţele lui puternice. O, Teri, ce tare mă strângi! 
Pufni în râs. Nu fug nicăieri, să știi. 

— Cred că nu reușesc să uit seara zilei de 4 lulie când ai 
plecat împreună cu mama ta, fără să te mai întorci. 

Mac părea rușinat, cu toate că se apără: 

— Mi-am cerut scuze. Ti-am explicat ce s-a întâmplat. 

— Că imediat ce te-ai întors la apartamentul mamei tale și ai 
văzut că nu era acasă, te-ai dus la camera de gardă a spitalului. 
Mi-ai spus că ea se dusese acolo fiindcă avea impresia că 
suferise un atac de cord, dar nu voia ca tu să afli. Slavă Cerului 
că s-a dovedit o alarmă falsă. Că atunci când ai coborât din 
mașină, telefonul mobil a căzut din buzunar și probabil că s-a 
lovit și a alunecat sub mașina de alături. Mi-ai spus că ai tot 
încercat să mă suni de la telefoanele publice din spital, dar fie 
erau stricate, defecte, prea încărcate, fie găseai ocupat în 
momentul în care mă sunai, fiindcă eu vorbeam la telefon. 

— Nu-ţi mai amintești de femeia aia antipatică ce nu m-a 
lăsat să folosesc niciunul dintre telefoanele lor oficia/e, spunând 
că doar personalul spitalului le putea utiliza? 

— Da, ai încercat. E o poveste tare stranie - atât de specială, 
încât eu voi avea încredere în ea, iar pe tine te voi ierta. Deși 
dacă ai fi fost aici... 

— Tu nu ai mai fi fost la un pas de... ei, nici măcar nu vreau să 
rostesc acele cuvinte. După aceea se uită la Celeste. Chiar dacă 
eu te-am dezamăgit, Teri, tu ai avut, totuși, un înger păzitor. 

Teri îi zâmbi fetiţei. 

— Celeste, tu mi-ai salvat viaţa. Mie și; lui Daniel. 

— Ei, nici chiar așa, zise Celeste, roșind. Nici măcar nu 
puteam vorbi. Am crezut că nu voi mai putea vorbi ani de zile, 
ca data trecută. Dar când am aflat că tati era viu... ei bine, 
brusc mi-am recăpătat glasul. O parte din bucurie dispăru din 
privirea ei. Dar mi-a părut atât de rău de buni. Dacă nu eram eu, 
trăia și astăzi. 

— A murit apărându-te, Celeste, spuse Teri. Nu o cunoșteam 
foarte bine pe bunica ta, dar știam cât de mult însemnai pentru 


VP - 335 


ea și, dacă ar fi fost să moară acum, și nu peste douăzeci de ani, 
atunci ar fi preferat să moară apărând-o pe fetița pe care o 
iubea mai mult ca orice pe lume. Celeste avea ochii plini de 
lacrimi, așa că Teri adăugă repede: l-am cerut lui Mac să te 
aducă aici dintr-un motiv special. Hai să mergem în grajd. Am o 
surpriză pentru tine. 

— O să mă lași să o încalec pe Eclipse? întrebă Celeste. 

— Așteaptă și vei vedea, răspunse enigmatic Teresa. 

Hambarul era puternic luminat în interior, datorită soarelui 
care era sus de tot pe bolta cerului. Cu toate acestea, Teresa 
aprinse și două becuri, astfel că fiecare cal în parte beneficia de 
lumina potrivită. Celeste se plimbă de la o boxă la alta, 
salutându-l pe Bonaparte, pe Conquistador, pe Fantasia, pe Sir 
Lancelot. Dar înainte de a ajunge în dreptul boxei lui Eclipse, ea 
rămase locului, oftând a uimire. O iapă bej din rasa Morgan, cu 
gât grațios și un cap mic și elegant, cu o privire înduioșătoare și 
niște ochi negri minunaţi, necheză ușor, după care își afundă 
boticul în palma lui Celeste întinsă în direcţia ei. 

— Să-ţi fac cunoștință cu „Fulg de nea”, spuse Teri. E calul 
tău. 

Buzele lui Celeste se întredeschiseră ușor. Se uită în ochii lui 
Teri. Apoi întrebă cu un glas abia perceptibil: 

— E a mea? A mea de-adevăratelea? 

— Da, scumpo, zise Teresa. Știu că nu e albă, așa cum era 
„Fulg de nea”, veioza ta căluţ, dar e un bej foarte deschis, cu 
doar câteva pete ceva mai închise la culoare. Sper că nu ești 
dezamăgită. 

— Deza... Dezamăgită? Celeste plecă în fugă de lângă iapă, 
aruncându-se iar în braţele Teresei și strigând: Uauuu, Teri, îţi 
mulțumesc! Mulţumesc, mulțumesc... 

— Bine! Teresa pufni în râs. Să înțeleg că îţi place? 

— Nici nu-mi imaginam că voi avea vreodată un asemenea 
cal! Nu-mi vine să cred! Nici tatei nu-i va veni să creadă! O să ți- 
o plătească... 

— Nu, nu-mi va plăti nimic, zise Teresa hotărât. „Fulg de nea” 
e cadoul meu pentru tine. Se uită la ochii strălucitori ai fetei. 
Acum du-te și ai grijă de iapa ta. Deja îi e dor de tine. 

Într-o fracțiune de secundă. Celeste fu faţă în faţă cu „Fulg de 
nea”, mângâind-o, vorbindu-i și chiar lăsându-și lacrimile să se 
scurgă pe botul calului, un lucru care părea să nu o deranjeze 


VP - 336 


deloc pe „Fulg de nea”. Sierra, incapabilă să stea locului în 
momentele de bucurie, stătea în preajma lui Celeste, învârtindu- 
se, răsucindu-se, sărind și dând cu veselie din coadă. 

— Ai făcut un gest minunat cumpărându-i această iapă lui 
Celeste, zise Mac. Știu că te-a costat o avere. 

— Eu sunt o femeie de succes în adevăratul sens al 
cuvântului. Ba chiar vreau să-ţi spun că de săptămâna asta am 
doi elevi noi, mai ales acum când toată lumea a aflat că nu am 
omorât pe nimeni. Se întristă brusc. Nici măcar pe Carmen. 

— Și-a meritat soarta, la fel ca și Byrnes, zise Mac. 

— Mama ta cum se mai simte? 

— În ultima săptămână, nu s-a simţit atât de bine, fiind foarte 
tristă din cauza confesiunii lui Byrnes și a faptului că Celeste și-a 
recăpătat graiul. Nu prea a dormit, iar când reușea, în sfârșit, să 
o facă, avea numai coșmaruri. Îi tot confunda pe mama ta și pe 
Hugh cu Carmen și Hugh. În subconștientul ei, știa bine că cei 
doi avuseseră o aventură - ba chiar cred că a asistat la o scenă 
care a avut loc la voi acasă - când Hugh și Carmen tocmai se 
despărțeau, dar nu era convinsă că a înțeles exact despre ce era 
vorba. În adâncul ei însă pricepuse ce se petrecea între ei și 
asta nu i-a dat pace ani de zile. Acum că știm ce o neliniștea, se 
va face bine. E o supraviețuitoare. 

— Ce mult mi-ar fi plăcut ca mama mea să fie la fel. Nici 
măcar nu i-am putut face o înmormântare cumsecade. Habar nu 
avem unde anume a îngropat-o Carmen. Poliţia a făcut săpături 
în jurul igluului, dar nu a descoperit absolut nimic, și nu o să ne 
lase nimeni să scormonim jumătate din Zona TNT ca să o găsim. 

— Dar tu ai declarat că-i vei ridica un monument, chiar aici pe 
Farr Fields - unul micuț și drăgălaș, așa cum și-ar fi dorit ea. O 
să aibă loc și o slujbă de pomenire, la care vom participa cu 
toţii: tu, eu, mama mea. Plus Kent, Daniel și Sharon. 

— Sharon va veni doar dacă va avea voie să iasă din 
„convalescenţa la domiciliu”, cum o numește Kent, răspunse 
Teri. Nu cred că această cădere nervoasă a fost un lucru chiar 
atât de rău pentru ea. Sharon avea nevoie de mult timp de 
ajutor specializat. Kent era însă îngrozit la gândul că ar fi putut 
ajunge ca mama. 

— În plus, el nu dorește să-i fie afectată imaginea publică, 
zise Mac, cu tristeţe. Teresa se încruntă. Bine, bine, promit că 
voi încerca să repar relația mea cu Kent. Făcu o mică pauză. Mai 


VP - 337 


ales acum că-mi va fi și cumnat. 

Teresa ridică o sprânceană. 

— O, va fi? 

— Nu va fi? 

— Nu știu. E felul tău de a mă cere de soție, Mac? Dacă da, nu 
pot spune că excelezi la capitolul stil. 

Mac căzu imediat în genunchi, scoase o cutiuţă din buzunar, 
deschise repede capacul, de unde apăru un inel de platină cu 
sclipiri de-o frumuseţe rară. 

— Teresa Lynn Farr, îmi faci onoarea de a deveni soția mea? 

In vreme ce Teresa se prefăcu că stă pe gânduri, Celeste se 
postă lângă ea, cu ochii licărindu-i de fericire și emoție. Teresa îi 
așeză braţul stâng după umeri, după care declară: 

— Răspunsul e „da”. Dar cu o condiţie. 

— Care ar fi aceea? întrebă Mac. 

— Dacă Celeste este de acord să fie domnișoara mea de 
onoare. 

— Oooo, Teri, vorbeşti serios? strigă Celeste. Ziua asta devine 
din ce în ce mai grozavă! Da. O să fiu domnișoara ta de onoare! 
Oooo, te rog mult, mărită-te cu Mac! Trebuie, Teri, chiar trebuie 
să te căsătorești cu el! 

Teresa se uită adânc în ochii lui Mac - ochii aceia pe care-i 
iubea de când avea șaisprezece ani. 

— Da, bănuiesc că trebuie într-adevăr să mă mărit cu el. 


Sfârşit 


VP - 338 


* CS 
virtual-project.eu 


violin 


VP - 339