[RD] Ann Patchett_Comuniune

$ 

Raftul 

Denlsei 


NEW YORK TIMES BESTSELLER 
OPRAH FAVORITE BOOK OF 2016 

Ann Patchett 

Comuniune 


„O splendoare de roman, 
îl citeşti cu o poftă nebună 


USA TODAY 







NEW YORK TIMES BESTSELLER 
OPRAH FAVORITE BOOK OF 2016 



Raftul 

Denisei 


Ann Patchett 

Comuniune 


„O splendoare de roman, 
îl citeşti cu o poftă nebună. 11 

USA TODAY 







Ann Patchett 

Comuniune 

Traducere din engleză şi note de 
RODICA ŞTEFAN 



Colecţie coordonată de DENISA COMĂNESCU 

ANN PATCHETT 
COMMONWEALTH 
Copyright © 2016 by Ann Patchett 
AII rights reserved. 

© HUMANITAS FICTION, 2019, pentru prezenta versiune românească (ediţia 
digitală) 

ISBN: 978-606-779-524-0 (epub) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 
www.humanitas.ro 

Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 021.311.23.30 




Lui Mike Glasscock 



1 


Petrecerea de botez luă o altă întorsătură când Albert Cousins îşi făcu apariţia 
cu o sticlă de gin. Fix zâmbea când deschise uşa şi rămase cu surâsul pe buze în 
timp ce căuta să se dumirească. Pe dala de ciment de la intrare stătea însuşi 
Albert Cousins, de la procuratura districtuală. în ultima jumătate de oră, Fix 
deschisese uşa de douăzeci de ori - pentru vecini, prieteni, enoriaşi, pentru sora 
lui Beverly, pentru fraţii şi părinţii săi şi, practic, pentru toţi poliţiştii de la 
secţie -, dar Cousins era singurul invitat surpriză. Cu două săptămâni în urmă, îşi 
întrebase soţia de ce trebuiau să-i cheme la botez pe absolut toţi cunoscuţii lor, 
iar ea îl rugase să se mai uite o dată pe lista invitaţilor şi să-i spună pe cine să 
taie. Nu se uitase pe listă, dar dacă ea ar fi stat acum lângă el la uşă i l-ar fi arătat 
cu degetul şi ar fi spus: Pe el. Nu pentru că avea ceva cu Albert Cousins, îl ştia 
din vedere şi după nume, dar faptul că nu făcuse cunoştinţă cu el era un motiv 
suficient ca să nu-1 invite. Lui Fix îi trecu prin minte că poate Cousins venise la 
el acasă pentru a discuta despre vreun caz: aşa ceva nu se mai întâmplase până 
acum, dar ce altă explicaţie putea să fie? în curtea din faţă era un du-te-vino de 
musafiri, dar Fix n-avea cum să ştie dacă aceştia întârziaseră, se pregăteau să 
plece mai devreme sau se refugiaseră afară, întrucât în casă era o înghesuială 
peste limita îngăduită de inspectorii de la prevenirea incendiilor. Sigur era doar 
faptul că Albert Cousins se afla acolo neinvitat, singur, ţinând în mână o pungă 
în care avea înfăşurată o sticlă. 

— Fix, îl salută Albert Cousins. 

Procurorul adjunct, înalt şi îmbrăcat la costum şi cravată, întinse mâna. 

— Al, îl salută Fix. (Oare aşa îi spuneau oamenii, Al?) Mă bucur c-ai venit. îi 
strânse mâna de două ori şi îi dădu apoi drumul. 

— Cât pe ce să-ntârzii, spuse Cousins, privind la mulţimea dinăuntru, 
verificând parcă dacă mai era loc şi pentru el. 

Se vedea că petrecerea era pe terminate - micile sendvişuri triunghiulare 
dispăruseră aproape cu totul, ca de altfel şi jumătate din fursecuri. Faţa de masă 
de sub bolul cu punci era rozalie şi umedă. 



Fix se dădu la o parte, să-i facă loc. 

— Bine c-ai ajuns, spuse el. 

— N-aş fi vrut să lipsesc pentru nimic în lume, zise el, cu toate că nu 
participase la ceremonia de botez. 

Singurul invitat de la procuratură era Dick Spencer. Fusese poliţist, ca şi el, 
apoi făcuse facultatea de drept la fără frecvenţă şi avansase, dar colegii erau de 
părere că asta nu-1 făcea mai deştept. Era totuna dacă se afla în maşina poliţiei 
sau stătea în faţa judecătorului, se vedea de la o poştă de unde plecase. Pe de altă 
parte, Cousins era şi el un avocat ca toţi ceilalţi - procurori, judiciarişti, 
consultanţi -, îndeajuns de prietenos când avea vreun interes, însă nu într-atât 
încât să invite la un pahar pe cineva din poliţie, iar dacă totuşi o făcea, era numai 
fiindcă socotea că individul ţinea anumite lucruri doar pentru el. Procurorii erau 
tipii ăia care îţi fumau ţigările în timp ce încercau să se lase de fumat. 

Poliţiştii care umpluseră până la refuz salonul şi sufrageria se revărsau acum 
în curtea din spate, pe sub frânghia de rufe şi cei doi portocali. Sorbeau ceai cu 
gheaţă amestecat cu limonadă şi fumau ca şerpii. 

Albert Cousins îi întinse punga şi Fix aruncă o privire înăuntru. Era o sticlă de 
gin, una foarte mare. Ceilalţi musafiri aduseseră iconiţe de carton, cu rugăciuni 
scrise pe spate, mătănii de sidef, ba chiar şi o biblie de buzunar îmbrăcată în 
piele moale, albă, cu marginile aurite. Cinci poliţişti, sau mai degrabă soţiile lor, 
puseseră mână de la mână să cumpere o cruciuliţă smălţuită azuriu, cu o perlă 
mică în mijloc, foarte drăguţă, pe care s-o poarte mai târziu ca pandantiv. 

— Deci, o fată şi-un băiat? 

— Două fete. 

Cousins ridică din umeri. 

— Ce poţi să faci? 

— Nimic, spuse Fix şi închise uşa în urma lui. 

Beverly îl rugase s-o lase deschisă ca să mai intre aer, ceea ce arăta cât de 
multe ştia despre barbaria omului faţă de om. Nu conta câţi oameni ai în casă. 
Totul era să nu laşi deschisă afurisita aia de usă. 

» 5 

Beverly se aplecă pe fereastra bucătăriei. între ei se aflau pe puţin treizeci de 
oameni - clanul Meloy în întregime, toată familia DeMatteos în păr, câţiva băieţi 
de altar care făceau pârtie prin ce mai rămăsese din fursecuri -, dar pe Beverly n- 
aveai cum s-o ratezi. Rochia aceea galbenă! 

— Fix?! strigă ea, acoperind larma. 

Cousins fu cel care se întoarse primul şi o salută cu o scurtă înclinare a 



capului. 

Din reflex, Fix se îmbătosă, dar lăsă momentul să treacă. 

— Simte-te ca acasă, îi spuse el procurorului adjunct şi arătă spre un pâlc de 
anchetatori îmbrăcaţi în sacouri care stăteau lângă uşa glisantă de sticlă. 

— Cunoşti o grămadă de lume pe aici. 

Era poate adevărat, sau poate nu era. Era însă absolut limpede că Albert 
Cousins n-o cunoştea pe gazdă. Fix se întoarse pentru a-şi croi drum printre 
nenumăraţii invitaţi şi lumea îi făcu loc, bătându-1 pe umăr, strângându-i mâna, 
felicitându-1. încercă să nu calce pe vreunul dintre copiii - printre care şi fetiţa 
lui de patru ani, Caroline - care se jucau pe parchetul din sufragerie, lăsaţi pe 
vine sau târâş ca nişte tigri printre picioarele celor mari. 

Bucătăria era ticsită de soţii. Râdeau şi vorbeau prea tare, însă nici una nu 
dădea vreo mână de ajutor, în afară de o vecină, Lois, care scotea holurile din 
frigider. Wallis, cea mai bună prietenă a lui Beverly, se dădea cu ruj, privindu-se 
în peretele lucios al prăjitorului de pâine cromat. Wallis era prea slabă şi prea 
bronzată şi, când se îndreptă de spate, se dovedi că e şi prea rujată. Mama lui 
Beverly era aşezată la masa pentru micul dejun, cu fetiţa în poală. îi schimbaseră 
rochiţa din dantelă de la botez cu una din pânză apretată albă, cu floricele 
galbene brodate la gât, de parcă ar fi fost o mireasă care, la sfârşitul petrecerii de 
nuntă, îşi pune ţinuta de drum, pregătindu-se pentru voiajul de nuntă. Femeile 
din bucătărie se agitau în jurul fetiţei, de parcă rolul lor era s-o distreze până la 
sosirea celor trei magi. Fetiţa nu se amuza însă. Ochii ei albaştri erau tulburi. Se 
uita drept în faţă, obosită de tot ce era în jur. Câtă agitaţie să pregăteşti 
sendvişuri şi să primeşti cadouri pentru un copil care încă nu împlinise un an. 

— Ia uitaţi-vă ce scumpă e, spuse soacra lui Fix, fără a se adresa cuiva anume, 
în timp ce o mângâia cu un deget pe obrazul bucălat. 

— Gheaţă, îi ceru Beverly soţului. Am rămas fără gheaţă. 

— Asta era de datoria soră-tii, răspunse Fix. 

— Atunci a dat-o-n bară. Nu vrei să-l rogi pe unul dintre tipii ăştia să ne 
cumpere? E prea cald pentru o petrecere fără gheaţă. 

îşi trecuse un şorţ pe după gât, dar nu-1 legase în talie. încerca să nu-şi 
sifoneze rochia. Din cocul franţuzesc îi scăpaseră câteva şuviţe care îi intrau în 
ochi. 

— Dacă tot n-a adus gheaţa, cel puţin să vină aici să facă nişte sendvişuri. 

în timp ce Beverly îi vorbea, Fix se uită cu înţeles la Wallis, dar aceasta puse 
capacul la ruj şi nu-i dădu nici o atenţie. Fix încercase să-i vină în ajutor, pentru 



că se vedea de la o poştă că Beverly era prinsă până peste cap. Când o priveai, îţi 
spuneai că e genul de femeie care comandă mâncarea şi stă aşezată pe canapea, 
în timp ce alţii cară tăvile. 

— Bonny e aşa de fericită să-i vadă pe toţi poliţiştii ăştia adunaţi într-un 
singur loc. Cum să-i ceri să se gândească şi la sendvişuri? spuse Beverly şi, 
pentru câteva clipe, încetă să mai aranjeze brânza cremă şi castraveţii, ca să se 
uite la mâna lui. Ce-ai în pungă? 

Fix ridică sticla de gin, iar soţia lui, surprinsă, îi adresă primul zâmbet din ziua 
aceea, poate chiar din toată săptămâna. 

— Dacă trimiţi pe careva la magazin, interveni Wallis, brusc interesată de 
conversaţie, zi-i să cumpere şi apă tonică. 

Fix se oferi să aducă el gheaţa. Era un magazin chiar în capătul străzii, şi îi 
făcea bine să se strecoare afară câteva minute. Liniştea aparentă a cartierului, 
ordinea căsuţelor, cu peticele lor de verdeaţă, umbrele înguste aruncate de 
palmieri şi mirosul florilor de portocal se amestecau toate cu fumul ţigării pe 
care şi-o aprinsese pentru a se calma. I se alătură fratele său, Tom, şi merseră 
împreună în tăcere. Tom şi Betty aveau deja trei copii, trei fete, şi locuiau în 
Escondido, unde se afla şi secţia de pompieri la care lucra. Fix începea să 
priceapă că acesta era mersul vieţii odată ce îmbătrâneai şi apăreau copiii; nu 
mai aveai aşa de mult timp la dispoziţie. Fraţii nu se mai văzuseră de la ultima 
lor vizită acasă la părinţi, când s-au dus împreună la slujba din Ajunul 
Crăciunului. Se mai întâlniseră probabil şi la botezul lui Erin, când Fix mersese 
la Escondido cu toată familia. O decapotabilă roşie Sunbeam trecu pe lângă ei şi 
Tom spuse: 

— Uite, asta. 

Fix dădu din cap aprobator, păcat că n-o văzuse primul. Acum trebuia să 
aştepte ca de ei să se apropie şi ce-şi dorea el. De la magazin cumpărară patru 
pungi cu gheaţă şi patru sticle de apă tonică. Băiatul de la casă îi întrebă dacă vor 
şi nişte lămâi verzi, iar Fix dădu din cap că da. Era luna iunie. Cum să refuzi o 
lămâie verde?! 

La ieşirea din magazin Fix nu se uitase la ceas, dar avea simţul timpului. 
Majoritatea poliţiştilor îl au. Nu trecuse aşa de multă vreme încât lucrurile să se 
schimbe într-atât, dar, când ajunseră acasă, uşa de la intrare era larg deschisă, iar 
în curte nu mai era nimeni. Tom nu remarcă diferenţa, dar, la urma urmei, el era 
un simplu pompier. Dacă locul nu mirosea a fum, atunci pentru el totul era în 



ordine. Casa, încă plină de lume, era mai puţin zgomotoasă. Fix dăduse drumul 
la radio înainte să înceapă petrecerea, şi acum izbuti pentru prima dată să audă 
câteva frânturi de muzică. Copiii nu se mai târau pe parchet şi nimeni nu părea 
să bage de seamă că dispăruseră de acolo. Toată atenţia se concentra asupra uşii 
deschise de la bucătărie, şi cei doi fraţi Keating se îndreptară într-acolo, cu 
pungile de gheaţă. îi aştepta partenerul de patrulă al lui Fix, Lomer, care le făcu 
un semn cu capul în direcţia înghesuielii dinăuntru. 

— Aţi ajuns la fix, le spuse el. 

Bucătăria fusese plină şi înainte să plece ei, dar acum în ea stăteau înghesuiţi 
de trei ori mai mulţi invitaţi, majoritatea dintre ei bărbaţi. Mama lui Beverly 
dispăruse, la fel şi copilaşul. Beverly era în picioare lângă chiuvetă, cu un cuţit 
mare de bucătărie. Tăia în două portocalele dintr-o grămadă enormă care se 
revărsase pe hiatul de lucru, pe când cei doi avocaţi de la procuratura din Los 
Angeles, Dick Spencer şi Albert Cousins - fără sacou, fără cravată şi cu 
mânecile sumese până deasupra coatelor - răsuceau jumătăţile de portocale în 
storcătoarele de metal. Cu frunţile încinse şi asudate şi cu gulerele descheiate, 
ude de transpiraţie, trăgeau tare, de parcă însăşi siguranţa oraşului depindea de 
sucul de portocale stors. 

Bonnie, sora lui Beverly, dornică acum să fie de folos, îi scoase lui Dick 
Spencer ochelarii de pe nas şi îi şterse cu un şervet de vase, în ciuda faptului că, 
undeva în învălmăşeala aceea, Dick avea o soţie capabilă de aşa ceva. Tocmai 
atunci, cu privirea limpezită, Dick îi zări pe Fix şi pe Tom şi strigă după gheaţă. 

— Gheaţă! strigă şi Bonnie, pentru că era într-adevăr al naibii de zăduf, şi 
gheaţa era mai bună decât orice. Lăsă jos şervetul ca să ia două pungi de la Tom 
şi le puse în chiuvetă, deasupra jumătăţilor de portocală netede pe dinăuntru de 
atâta stors. Apoi luă şi pungile din mâna lui Fix. Gheaţa cădea în 
responsabilitatea ei. 

Beverly se opri din tăiat. 

— Tocmai la ţanc, spuse ea şi vârî un pahar de carton în punga de plastic 
desfăcută, scoţând trei cuburi mici de gheaţă, de parcă ştia precis cum să le 
dozeze. Turnă puţină băutură din carafa plină - jumătate gin, jumătate suc de 
portocale. Mai turnă un rând, şi încă unul, şi încă unul, pe măsură ce paharele 
circulau prin bucătărie, apoi pe uşă afară, până în mâinile nerăbdătoare ale 
musafirilor. 

— Am luat apă tonică, spuse Fix, uitându-se la punga ce-i rămăsese în mână. 

Totul părea în regulă, în afara senzaţiei că el şi fratele lui fuseseră lăsaţi 



cumva în urmă, în răstimpul cât au fost plecaţi la magazin. 

— Sucul de portocale e mult mai bun, spuse Albert Cousins, apoi se opri 
câteva clipe, ca să dea pe gât băutura pregătită de Bonnie. Fata, aşa de înamorată 
de poliţişti nu cu mult timp în urmă, îşi deplasase acum centrul atenţiei către cei 
doi procurori. 

— Merge cu vodca, adăugă Fix. 

în cocteil. Toată lumea ştie asta. 

> 

Cousins arătă cu capul în direcţia ageamiului, şi Beverly îi şi întinse soţului ei 
un pahar. Absolut totul dovedea că ea şi Cousins îşi creaseă un cod propriu. Cu 
paharul de carton în mână, Fix îşi ţinea privirile aţintite spre musafirul nepoftit, 
în casa lui se găseau acum cei trei fraţi ai săi, un număr neprecizat de bărbaţi 
vânjoşi de la secţia de poliţie din Los Angeles şi un preot ce ţinea un curs de box 
pentru tinerii cu probleme, care cu toţii l-ar ajuta să scape de un singur procuror 
adjunct. 

— Noroc! spuse Beverly pe un ton scăzut, dar nu era o urare, ci un îndemn, şi 
Fix, care încă se întreba dacă nu cumva trebuia depusă o plângere, ridică paharul 
de carton. 

Părintele Joe Mike stătea pe iarbă, rezemat de zidul casei lui Keating, jalonând 
o fâşie de umbră. îşi aşezase paharul de suc amestecat cu gin pe genunchiul 
îmbrăcat în pantaloni negri regulamentari. Pantaloni de preot. Era al patrulea 
pahar, sau poate al treilea, nu-şi mai amintea şi nici nu-i păsa, pentru că porţiile 
erau foarte mici. Se chinuia să compună în minte predica pentru duminica 
următoare. Dorea să le vorbească enoriaşilor, acelora puţini care nu se găseau în 
curtea din spate a familiei Keating, despre felul în care astăzi, aici, fusese 
reconstituită minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor-, dar nu ştia cum să stoarcă 
destulă sevă din această istorisire. Nu credea că el fusese martor la o minune, 
nimeni nu credea aşa ceva, găsise însă aici explicaţia perfectă pentru cum se va 
fi săvârşit minunea în vremea lui Isus. Sticla de gin adusă la petrecere de Albert 
Cousins era mare, da, nu-i vorbă, dar în nici un caz îndeajuns de mare încât să 
umple şi, în unele cazuri, să reumple de mai multe ori paharele a mai bine de o 
sută de invitaţi, dintre care unii dansau la câţiva paşi de el. Şi, cu toate că 
portocalii Valencia, de curând curăţaţi de coajă şi frunze, gemeau de fructe în 
curtea din spate, tot n-ar fi reuşit să dea atâta suc încât să astâmpere setea tuturor 
petrecăreţilor. Potrivit credinţei generale, sucul de portocale nu merge cu ginul 
şi, oricum, cine s-ar fi aşteptat să bea cocteil la un botez? Dacă soţii Keating ar fi 



pus pur şi simplu sticla de gin în dulăpiorul de băuturi, nimeni nu le-ar fi luat-o 
în nume de rău. Dar Fix Keating i-a dat sticla soţiei, iar soţia, copleşită de 
agitaţia organizării unei petreceri reuşite, avea să bea un pahar, iar dacă ea a 
băut, atunci, Dumnezeule, toţi cei prezenţi erau bineveniţi să i se alăture. Sub 
nenumărate aspecte, era miracolul lui Beverly Keating. Tot Albert Cousins, 
omul care adusese ginul, venise şi cu ideea să-l amestece cu suc de portocale. 
Albert Cousins stătuse lângă el cu nici două minute în urmă, povestindu-i 
părintelui Joe Mike că el era de loc din Virginia şi că, după trei ani petrecuţi în 
Los Angeles, era încă şocat de abundenţa de portocale care atârnau de crengile 
pomilor. Bert - îl rugase pe preot să-i spună Bert - crescuse cu concentratul de 
suc congelat amestecat cu apă, care, fără să ştie la vremea aia, n-avea avea nici o 
legătură cu sucul de portocale. Copiii lui însă beau sucul proaspăt stors la fel de 
firesc cum băuse el lapte în copilărie. îl storceau din fructele culese chiar din 
curtea lor. Văzuse cum soţiei lui, Teresa, i se umfla pe antebraţul drept un nou 
gmp de muşchi, de la câte portocale storcea fără pauză, în timp ce copiii îşi 
ţineau paharele în mână şi aşteptau să li le umple din nou. Bert adăugase că 
întreaga familie nu voia nimic altceva decât suc. Dimineaţa îl beau lângă cereale, 
după-amiaza Teresa le dădea copiilor la gustare îngheţată pe băţ din sucul 
congelat în forme de plastic Tupperware, iar seara, el şi soţia lui îl turnau peste 
cuburile de gheaţă şi-l beau cu vodcă, burbon sau gin. Lumea părea că nu 
înţelege un lucru - nu conta ce puneai înăuntru, important era doar sucul. 

— Locuitorii din California uită acest lucru pentru că sunt răsfăţaţi, comentase 
Bert. 

— Aşa este, întări părintele Joe Mike, care crescuse în Oceanside- şi de aceea 
nu prea înţelegea cum poate tipul ăsta să vorbească întruna despre sucul de 
portocale. 

Preotul, a cărui minte rătăcea ca evreii în pustie, încercă să se concentreze din 
nou asupra predicii: Beverly Keating s-a dus la dulăpiorul cu băuturi, pe care nu- 
1 umpluse pentru petrecerea de botez, şi a găsit în el o sticlă de gin mică, o sticlă 
de vodcă aproape plină şi o sticlă de tequila pe care fratele lui Fix, John, o 
adusese din Mexic în septembrie trecut şi pe care nu o deschiseseră până atunci, 
pentru că nici unul dintre ei nu ştia exact cum se bea tequila. Beverly a dus 
sticlele în bucătărie, moment în care vecinii, atât cei de lângă ei, cât şi cei de 
peste drum, dar şi trei dintre musafirii care locuiau lângă Biserica întrupării s-au 
oferit să meargă acasă pentru a vedea ce mai aveau prin cămară, iar când s-au 



întors, au adus nu doar sticle, ci şi portocale. După ce dăduseră o fugă acasă, Bill 
şi Susie s-au întors cu o faţă de pernă burduşită cu fructe, oferindu-se să mai 
umple încă trei: la petrecere nu aduseseră nici a mia parte din ce-aveau în curte. 
Alţi musafiri le-au urmat exemplul, s-au repezit acasă, au dat iama în pomi şi în 
rafturile cu băuturi ale dulapurilor. Au revărsat darurile generoase în bucătăria 
familiei Keating, până când masa se umpluse ca la bar, iar blatul de lucru arăta 
ca o camionetă cu fructe. 

Oare nu acesta fusese adevăratul miracol? Nu acela că Isus ar fi scos din 
mâneca Lui sfântă o masă şi i-ar fi poftit pe toţi să I se alăture la peşte şi pâine, 
ci acela că oamenii care-şi aduseseră merinde în sacii lor din piele de capră, 
poate ceva mai mult decât ar fi avut nevoie pentru ei şi familiile lor, dar cu 
siguranţă nu îndestul cât să hrănească mulţimile, au fost îndemnaţi de exemplul 
învăţătorului si al ucenicilor Lui să dea dovadă de mărinimie. Tot asa, invitaţii la 
acest botez au fost stârniţi de generozitatea lui Beverly Keating, sau poate de 
felul cum arăta în rochia aceea galbenă, de părul ei blond răsucit în sus şi prins 
în agrafe care îi dezgolea ceafa netedă, de gâtul care se pierdea în rochia 
galbenă. Părintele Joe Mike mai luă o înghiţitură din pahar. Iar când s-a isprăvit 
totul, oamenii au adunat douăsprezece coşuri cu resturi. Privi în jur, la toate 
paharele de pe mese şi scaune sau de pe jos, multe dintre ele cu un deget sau 
două de băutură rămasă pe fund. Dacă ar fi să toarne la un loc toate aceste 
rămăşiţe, cât de mult s-ar aduna? Părintele Joe Mike se simţi ca un om mărunt 
pentru că nu se oferise să meargă la casa parohială, să vadă ce mai avea pe acolo. 
Se gândise mai curând la ce părere ar avea enoriaşii despre un preot care le arată 
câte sticle de gin dosise, în loc să se folosească de acest prilej pentru a participa 
la viata comunităţii. 

Simţi o lovitură uşoară în vârful pantofului. Părintele Joe Mike îşi ridică 
privirea de pe genunchi, unde meditase la conţinutul paharului său, şi o văzu pe 
Bonnie Keating. Nu, n-o chema aşa. Sora ei se măritase cu Fix Keating şi, drept 
urmare, ea rămăsese Bonnie-si-nu-mai-stiu-cum. Bonnie-numele-de-fată-al-lui- 
Beverly. 

— Bună, părinte! îl salută ea, cu un pahar ca al lui ţinut neglijent între degetul 

mare si arătător. 

» 

— Bonnie, spuse el, încercând să-şi controleze vocea în aşa fel încât să sune 
ca şi cum n-ar fi stat pe iarbă, bând gin. Deşi nu ştia sigur dacă e tot gin. Poate 
era tequila. 

— Mă întrebam dacă n-ati vrea să dansaţi cu mine. 

5 5 



Bonnie X purta o rochiţă cu imprimeu de margarete bleu, suficient de scurtă 
ca să pună în încurcătură un preot care nu mai ştia unde să-şi odihnească 
privirea, deşi, când se îmbrăcase de dimineaţă, fata nu se gândise că urma să 
întâlnească bărbaţi aşezaţi pe jos, în timp ce ea stătea în picioare. 

El ar fi vrut să-i răspundă părinteşte că nu dansează, fiindcă îşi pierduse 
îndemânarea, deşi nu era nici atât de bătrân încât să-i fie unchi, ori părinte, aşa 
cum ai fi putut crede din felul în care i se adresase ea. în cele din urmă, îi 
răspunse simplu: 

— Nu e o idee prea bună. 

Fiindcă veni vorba de idei nu prea bune, Bonnie X se lăsă atunci pe vine, cu 
gândul, desigur, de a fi la acelaşi nivel cu preotul pentru o discuţie mai intimă, 
fără să se gândească însă la cât de sus i se va ridica tivul rochiei. Lenjeria ei 
intimă era tot bleu. Se asorta cu margaretele. 

— Vedeţi, chestia e că toţi sunt căsătoriţi, spuse ea cu o voce care nu-i trăda 
preocuparea. Nu mă deranjează să dansez cu un bărbat însurat, fiindcă nu cred că 
e cine ştie ce, doar că toţi tipii ăştia şi-au adus şi nevestele. 

— Iar pe nevestele lor le deranjează, spuse el, preocupat să-şi ţină privirea 
fixată asupra ochilor ei. 

— Aşa e, aprobă ea cu amărăciune şi îşi dădu o şuviţă de păr castaniu după 
ureche. 

în clipa aceea, părintele Joe Mike avu un soi de revelaţie: Bonnie X trebuia să 
plece din Los Angeles, sau cel puţin să se mute în Vale-, undeva unde nimeni să 
n-o cunoască pe sora ei mai mare, pentru că, dacă n-o comparai cu ea, Bonnie 
era o fată absolut drăguţă. Când le puneai însă alături, Bonnie era un biet ponei 
Shetland pe lângă un cal de curse, deşi era conştient că, dacă n-ar fi cunoscut-o 
pe Beverly, cuvântul „ponei“ nu i-ar fi venit niciodată în minte. Peste umărul lui 
Bonnie, o văzu pe Beverly Keating dansând pe aleea din faţa casei cu un poliţist 
care nu era soţul ei si care arăta ca un bărbat foarte norocos. 

j j 

— Haideţi, spuse Bonnie cu un glas care era pe jumătate stăruitor, pe jumătate 
plângăreţ. Cred că noi doi suntem singurele persoane necăsătorite de aici. 

— Dacă vrei pe cineva disponibil, nu conta pe mine. 

— Dar nu vreau decât să dansez, spuse ea şi-şi aşeză mâna liberă pe 
genunchiul lui, cel care nu era deja ocupat de pahar. 

Fiindcă se învinovăţise că pusese păstrarea aparenţelor mai presus de 
îndatorirea de-a fi mărinimos, părintele Joe Mike simţi că şovăie. S-ar mai fi 



gândit oare la aparenţe, fie şi pentru câteva secunde, dacă însăşi gazda l-ar fi 
invitat la dans? Dacă în clipa asta în faţa lui ar sta ghemuită nu sora ei, ci chiar 
Beverly Keating în persoană, cu ochii ei albaştri migdalaţi înfipţi în ochii lui, cu 
rochia ridicată pe coapse, dezvăluindu-i culoarea lenjeriei... Preotul se opri, cu o 
mişcare aproape imperceptibilă a capului. Un gând nefericit. Se strădui să se 
întoarcă la pâini şi la peşti, dar când înţelese limpede că îi era imposibil, îşi 
ridică arătătorul: 

— Unul singur, spuse el. 

Bonnie X îi zâmbi cu o asemenea recunoştinţă radioasă, încât părintele Joe 

Mike se întrebă dacă mai făcuse vreodată un suflet de om atât de fericit. îsi 

» 

lăsară paharele pe iarbă şi se sprijiniră unul de altul, chinuindu-se să se ridice de 
jos. înainte să stea bine pe picoare, se şi treziră îmbrăţişaţi. Din acel moment, nu 
a lipsit mult până când Bonnie şi-a înlănţuit mâinile pe după gâtul lui Joe Mike, 
stând aninată acolo ca orarul- pe care el şi-l punea în timpul spovedaniilor. 
Preotul îşi aşeză stângaci mânile pe talia ei, în locul acela îngust în care degetele 
lui mari îi atingeau coastele arcuite în jos. Habar n-avea dacă se uita cineva la ei. 
Era copleşit de senzaţia că e invizibil, ascuns lumii de norul misterios de lavandă 
ce se înălţa din părul surorii lui Beverly Keating. 

Adevărul era că Bonnie obţinuse deja un dans înainte de a-1 recruta pe 
părintele Mike Jones, deşi până la urmă nu fusese nici măcar jumătate de dans. 
Reuşisese să-l smulgă câteva clipe pe harnicul Dick Spencer de lângă storcător, 
spunându-i că ar trebui să ia o pauză, că şi bărbaţilor care storc portocale li se 
aplică reglementările sindicale privind programul de muncă. Dick Spencer purta 
ochelari cu rame groase de bagă, ce-1 făceau să pară inteligent, cu mult mai 
inteligent decât Lomer, partenerul lui Fix, care nici n-o băgase în seamă, în ciuda 
faptului că de două ori se rezemase de el râzând. (Dick Spencer era inteligent. 
Mai era şi atât de miop încât în două rânduri rămăsese aproape orb, după ce-i 
zburaseră ochelarii pe când se lupta cu un suspect. Gândul de a se lua la trântă cu 
un tip ce poate are asupra lui un pistol ori un cuţit pe care să nu-1 vadă l-a făcut 
să se înscrie la liceul seral, apoi la facultatea de drept, apoi să fie admis cu brio 
în barou). Bonnie îl apucă pe Spencer de mâna lipicioasă de suc şi-l trase până la 
terasa din spate. începură de îndată să danseze cu mişcări largi, lovindu-se de 
ceilalţi musafiri. Cu braţele înlănţuite pe spatele lui, ea simţi prin cămaşă cât era 
de slab, dar, într-un mod fascinant, avea un soi de supleţe care putea să se 
înfăşoare de două ori în jurul unei fete. Celălalt procuror adjunct, Cousins, era 



mai arătos, chiar frumos de-a binelea, dar tare încrezut, se vedea de la o poştă. în 
braţele ei, Dick Spencer era însă un scump. 

Doar până acolo ajunse cu gândul, când simţi cum o mână puternică o strânge 
de braţ. Bonnie încercase din răsputeri să se concentreze asupra ochilor lui Dick 
Spencer ascunşi după ochelari, şi efortul o ameţise, sau cine ştie ce altceva o 
făcuse să simtă că-şi pierduse capul. Stătea lipită de el. N-o văzuse pe femeie 
apropiindu-se. Dacă ar fi zărit-o, Bonnie ar fi avut poate timp să se ferească, sau 
cel puţin să găsească ceva mai inteligent de spus. Femeia vorbea repede şi tare, 
şi Bonnie se trase cu grijă într-o parte. Pe neaşteptate, Dick Spencer şi soţia lui 
porniră spre ieşire. 

— Plecaţi? îi întrebă Fix, când cei doi se strecurară pe lângă el în salon. 

— Să stai cu ochii pe-ai tăi! îl îndemnă Mary Spencer. 

Fix era aşezat pe canapea, cu fetiţa cea mare, Caroline, adormită pe genunchii 
lui. Crezu că Mary îl laudă pentru că are grijă de copil. Poate că şi el aţipise 
puţin. O bătu uşor pe Caroline pe spate, dar ea nu se mişcă. 

— Dă-i o mână de ajutor lui Cousins! îi aruncă Dick peste umăr, şi duşi au 
fost amândoi, el fără sacou şi cravată, fără să-şi mai ia la revedere de la Beverly. 

Albert Cousins nu fusese invitat la petrecere. Vineri, trecuse pe lângă Dick 
Spencer, care stătea de vorbă în holul tribunalului cu un poliţist, unul pe care 
Cousins nu-1 cunoştea, dar care îi părea vag familiar, aşa cum par toţi poliţiştii. 
„Ne vedem duminică", spusese poliţistul şi, după ce acesta se îndepărtă, Cousins 
îl întrebă pe Spencer: „Ce e duminică?" Dick Spencer îl lămuri că lui Fix 
Keating i se născuse un copil şi că urma să dea o petrecere de botez. 

— Primul copil? întrebase Cousins, urmărindu-1 cu privirea pe Keating, care 
se îndepărta pe hol îmbrăcat în uniformă. 

— Al doilea. 

— Fac petrecere şi la al doilea copil? 

— Catolici, spuse Spencer şi ridică din umeri. Chestiile astea le plac la 
nebunie. 

Deşi Cousins nu căuta în mod special vreo petrecere la care să meargă 
nepoftit, întrebarea nu era chiar inocentă. Nu putea suferi duminicile, dar, 
întrucât ele aparţineau familiei, invitaţiile erau rare. In cursul săptămânii, ieşea 
pe uşă exact în clipa când se trezeau copiii. îi scărpina uşor pe creştet, îi dădea 
soţiei câteva indicaţii şi dus era. Seara, până să ajungă acasă, copiii dormeau deja 
sau se pregăteau de culcare. Aşa culcaţi cum erau cu capul pe pernă, copiii i se 



păreau adorabili, necesari, şi aşa se gândea la ei de luni dimineaţa până sâmbătă 
în zori. în dimineţile de duminică însă, copiii refuzau să mai doarmă. Cal şi 
Holly se aruncau peste pieptul lui înainte ca lumina zilei să pătrundă pe deplin 
prin jaluzelele de vinilin, încăieraţi deja din cine ştie ce pricină în cele trei 
minute de când se treziseră. Cea mică începea să escaladeze zăbrelele pătuţului 
de îndată ce-i auzea pe ceilalţi doi - era noua ei năzbâtie - şi compensa lipsa de 
viteză prin tenacitate. Ar cădea pe podea dacă Teresa n-ar alerga s-o prindă la 
timp. Acum însă Teresa era deja în picioare şi vomita. închisese uşa de la baia 
din hol şi dăduse drumul la apă ca să acopere zgomotul, dar sunetul sforţărilor ei 
umplea dormitorul. Cousins îi azvârli pe cei doi copii mai mari, şi trupurile lor 
uşoare căzură grămadă, unul peste altul, pe cuvertura împăturită de la picioarele 
patului. Se aruncară din nou asupra lui râzând ascuţit, dar el nu voia şi nici nu se 
simţea în stare să se joace cu ei sau să se scoale ca să prindă fetiţa, însă n-avea 
încotro. 

Şi aşa a ţinut-o toată ziua. Teresa îi spunea că trebuie să fie în stare să meargă 
singură la cumpărături, sau că vecinii din colţ erau la un grătar şi că ei nu se 
duseseră la ultimul picnic. Din minut în minut, unul dintre copii începea să urle, 
mai întâi singur, apoi în duet, în timp ce al treilea aştepta, apoi cel de-al treilea li 
se alătura, după care primii doi încetau, pentru a o lua din nou de la capăt, 
înainte de micul dejun, cea mică se poticni şi nimeri drept în uşa glisantă de 
sticlă din salon, alegându-se cu o tăietură pe frunte. Teresa era deja pe podea şi 
desfăcea micile pansamente pentru rană, întrebându-1 pe Bert dacă era nevoie de 
copci. Bert, care se simţea întotdeauna rău la vederea sângelui, întoarse capul şi 
răspunse că nu, nu era nevoie s-o coasă. Holly plângea pentru că sora ei mai 
mică plângea. Holly spuse că o doare capul. Cal nu se zărea pe nicăieri - cu toate 
că de obicei ţipetele, fie ale surorilor, fie ale părinţilor îl aduceau înapoi în fugă. 
Lui Cal îi plăcea când se întâmpla ceva. Teresa ridică ochii spre soţul ei, cu 
degetele mânjite de sângele fetiţei, şi-l întrebă unde dispăruse Cal. 

Toată săptămâna, Albert Cousins se mişca printre bărbaţi care îşi băteau 
nevestele, printre peşti şi găinari. Dădea ce-avea mai bun din el în faţa 
judecătorilor părtinitori şi a juraţilor somnolenţi. îşi spunea că la sfârşitul 
săptămânii urma să se rupă de toate fărădelegile din Los Angeles, ca să se 
întoarcă la copiii lui îmbrăcaţi în pijamale şi la soţia lui de curând însărcinată, 
dar nu rezista decât până sâmbătă la prânz, când îi spunea Teresei că avea de 
lucru la birou, trebuia să se pregătească pentru prima audiere de luni. Şi, 
surprinzător, chiar se ducea la birou. De două ori încercase s-o şteargă la 



Manhattan Beach-, ca să mănânce hot-dog sau să flirteze cu fetele îmbrăcate în 
sutiene de baie si sorturi minuscule, dar de fiecare dată se alese cu arsuri solare 
pe care Teresa nu întârziase să le comenteze. Aşa că acum se ducea cuminte la 
birou, unde stătea printre aceiaşi ţipi pe care-i vedea în fiecare zi din restul 
săptămânii. Se salutau pe un ton grav şi munceau în cele trei sau patru ore ale 
după-amiezii de sâmbătă mai mult decât în oricare altă zi. 

Duminică însă n-a mai avut chef de nimic, nici de copii, nici de soţie, nici de 
serviciu, aşa că şi-a amintit de petrecerea de botez la care nu fusese invitat. 
Teresa s-a uitat lung la el, cu chipul strălucind. La treizeci şi unu de ani, încă 
avea pistrui pe nas şi pe obraji. Spunea deseori că-şi dorea să meargă cu toţii la 
biserică, chiar dacă el nu credea în biserică, în Dumnezeu sau în cine ştie ce 
altceva. Se gândea că era bine pentru ei ca familie, şi petrecerea asta ar fi fost un 
început bun. Puteau în sfârşit să meargă împreună. 

— Nu, i-o reteză el. E o chestie de serviciu. 

Ea clipi din ochi. 

— Botezul? 

— Tipul e poliţist. 

Spera să nu-1 întrebe cum se numeşte, pentru că în clipa aceea nu reuşea să-şi 
aducă aminte. 

— într-un fel, acolo se fac jocurile, pricepi? Se duce toată secţia. Trebuie să 
fac şi eu act de prezenţă. 

Teresa l-a întrebat dacă bebeluşul e fată sau băiat şi dacă luase vreun cadou, 
întrebarea a fost urmată de o bubuitură în bucătărie, urmată de zdrăngănitul unor 
castroane de metal. Nu se gândise la cadou. S-a dus la dulăpiorul de băuturi şi a 
ales o sticlă de gin. Era o sticlă mare, mai mult decât era dispus să ofere, dar 
când a văzut că era sigilată, chestiunea a fost tranşată. 

Aşa ajunsese el să stoarcă suc de portocale în bucătăria lui Fix Keating. Dick 
Spencer îşi părăsise postul de aspirant la poziţia de premiu de consolare al 
surorii cam urâţele a blondei. El însă avea să aştepte răbdător, prezentându-se ca 
un tip de nădejde, în speranţa de a o câştiga chiar pe blondină. La nevoie, era în 
stare să stoarcă toate portocalele din întregul Los Angeles. în acest oraş unde se 
inventase frumuseţea, ea era probabil cea mai frumoasă femeie cu care vorbise 
vreodată şi, cu siguranţă, cea mai frumoasă femeie alături de care stătuse 
vreodată într-o bucătărie. Frumuseţea ei era cheia, da, însă era ceva mai mult 
decât atât: uşoara scânteie dintre degetele lor, ori de câte ori ea îi întindea o 



portocală. De fiecare dată simţea un mic şoc electric, la fel de real ca portocala 
însăşi. Ştia că era o idee proastă să facă avansuri unei femei măritate, mai ales în 
casa femeii, când soţul era şi el de faţă, când soţul era poliţist, iar petrecerea era 
dată în cinstea naşterii celui de-al doilea său copil. Cousins era conştient de toate 
astea, dar, pe măsură ce băuturile se adunau, îşi spuse că în joc erau forţe mult 
mai mari. Preotul cu care stătuse de vorbă mai devreme în curtea din spate nu era 
la fel de beat ca el, şi totuşi îi spusese că acolo se întâmpla ceva ieşit din comun. 
A spune aşa ceva era totuna cu a spune că orice era posibil. Cousins întinse mâna 
stângă după pahar şi se opri ca să-şi rotească încheietura mâinii drepte, aşa cum 
o văzuse făcând pe Teresa. îi amorţise. 

Fix Keating stătea în cadrul uşii şi-l urmărea cu privirea, de parcă ştia exact 
ce-i trece prin cap. 

— Dick mi-a zis că e rândul meu, spuse Fix. 

Poliţistul nu părea prea voinic, dar în mod vădit era un tip irascibil, care îşi 
petrecea ziua căutând cu lumânarea să se încaiere cu careva. Toţi poliţiştii 
irlandezi erau la fel. 

— Eşti gazdă, spuse Cousins. Nu e nevoie să-nţepeneşti aici, ca să faci suc. 

— Eşti musafir, răspunse Fix, luând un cuţit. Ar trebui să fii afară, să te 
distrezi. 

Cousins nu fusese niciodată dornic de petreceri. Dacă Teresa l-ar fi târât la 
sindrofia asta, n-ar fi rezistat mai mult de douăzeci de minute. 

— Ştiu eu mai bine la ce mă pricep, spuse el şi scoase partea de sus a 
storcătorului, ca s-o spele de pulpa adunată în şanţurile adânci de metal, înainte 
de a turna conţinutul recipientului într-un vas verde de plastic. 

O vreme munciră amândoi cot la cot, fără să-şi vorbească. Cousins era pe 
jumătate cufundat în reverii legate de soţia bărbatului de alături. Ea tocmai stătea 
lipită de el, mângâindu-i chipul, în timp ce mâna lui se aşeza pe coapsa ei, când 
Fix spuse: 

— Cred că m-am prins. 

Cousins încremeni. 

— De ce anume? 

Fix tăia portocalele, şi Cousins îl văzu că trage lama cuţitului spre sine, în loc 
s-o împingă departe de el. 

— Furt de maşini. 

» 

— Cum? 

— De acolo te ştiu. De când ai venit, am tot încercat să pun lucrurile cap la 



cap. Vreau să spun, asta s-a întâmplat acum doi ani. Nu-mi amintesc numele 
individului, dar ăsta fura numai maşini El Camino roşii. 

Cousins nu-si amintea detaliile unui anume furt de maşini decât dacă se 
întâmplase luna trecută, iar dacă era foarte ocupat, memoria lui mergea doar cu o 
săptămână în urmă. Furtul de maşini le dădea o pâine de mâncat. Dacă în Los 
Angeles nu s-ar fura nici o maşină, poliţiştii şi procurorii ar juca bridge în doi, 
aşezaţi la birou cât e ziua de lungă, în aşteptarea unei infracţiuni. Furturi de 
maşini erau toate - maşini vândute şi cumpărate pe loc, maşini trecute prin 
atelierele de dezasamblări -, era uşor să le încurci, cu excepţia tipului care fura 

doar El Camino roşii. 

» 

— D’Agostino, rosti Cousins şi repetă numele, pentru că habar n-avea de unde 
îi venise acea pleaşcă a memoriei, dar aşa era ziua aia, fără alte explicaţii. 

Fix dădu din cap admirativ. 

— Puteam să mă gândesc toată ziua, fără să-mi vină în minte. Mi-1 amintesc 
totuşi. Individul credea că are stil, dacă se mulţumeşte să fure doar marca aia de 

maşină. 

> 

Preţ de o secundă, Cousins se simţi aproape ca un clarvăzător, de parcă 

dosarul ar fi stat deschis în fata ochilor lui. 

» 

— Avocatul din oficiu a reclamat faptul că cercetarea nu s-a făcut în mod 
corespunzător. Toate maşinile se aflau într-un soi de depozit. 

Cousins se opri din stors fructe şi închise ochii în efortul de a se concentra. Se 
isprăvise. 

— Nu-mi amintesc. 

— Anaheim. 

— Nu mi-as fi amintit în veci. 

» 

— Ei, poftim! exclamă Fix. Doar a fost cazul tău. 

Acum chiar se sfârsise de tot, Cousins nu mai ştia nici măcar verdictul. Faşă la 
o parte inculpatul, învinuirea şi poliţiştii, la naiba cu ei, verdictele însă şi le 
amintea ca pe apă, la fel de limpede ca un boxer care ştie cine l-a pus la podea şi 
pe cine a lăsat lat. 

— A fost săltat, spuse Cousins, hotărât să parieze pe sine însuşi, convins că 
orice borfaş atât de prost încât să fure doar El Camino roşii ajungea să fie 
priponit. 

Fix aprobă din cap, încercând să nu zâmbească, dar nu reuşi. Fireşte că fusese 
închis. Dacă îţi puneai puţin mintea la treabă, te prindeai că lucraseră la asta 
împreună. 



— Deci tu ai fost anchetatorul, spuse Cousins. îl vedea acum în minte, în 
acelaşi costum cafeniu pe care toţi anchetatorii îl purtau la tribunal, de parcă 
aveau unul singur, pe care îl luau cu schimbul. 

— Mă ocupam de arestări, spuse el. Abia acum urmează să devin anchetator. 

— Ai primit lista de promovări? întrebă Cousins ca să-l dea gata, fără să ştie 
de ce voia să-l impresioneze. O fi fost el procuror adjunct, treapta întâi, dar ştia 
cum ţineau evidenţa poliţiştii. Fix luă însă întrebarea ca atare. Se şterse pe mâini, 
îşi scoase portofelul din buzunarul de la spate şi frunzări nişte hârtii. 

— Mai am paisprezece înainte. îi întinse lista lui Cousins, care îşi şterse şi el 
mâinile înainte de a o lua. 

Pe foaia de hârtie împăturită, pe care erau trecute mult mai mult de 
paisprezece nume, mai degrabă treizeci, „Francis Xavier Keating“ era tipărit la 
coadă, însă jumătate din nume erau tăiate cu o linie, ceea ce însemna că Fix 
Keating promova. 

— Isuse! exclamă Cousins. Asa de mulţi au dat coltul? 

— Nu toţi. Fix luă hârtia, să verifice numele tăiate cu negru. O ridică apoi spre 
becul din bucătărie, după care adăugă: Păi, doar doi. Ceilalţi fie au promovat 
deja, fie s-au mutat ori au renunţat. Dar ce mai contează? S-au dus. 

Două femei în vârstă, îmbrăcate în haine de duminică, dar fără pălării, stăteau 
sprijinite una de alta în cadrul uşii. Când Fix se uită spre ele, îi făcură cu mâna la 
unison. 

— Barul mai e deschis-? întrebă cea mai scundă. întrebase cât se poate de 
serios, dar replica ieşise atât de amuzantă încât chicoti, iar prietena ei începu şi 
ea să râdă. 

— Mama, spuse Fix făcând prezentările şi arătând spre cea care vorbise, apoi 
se întoarse spre cealaltă, o blondă fanată, dar cu o faţă veselă şi deschisă. 

— Soacra mea. Iar el e Al Cousins. 

Cousins se mai şterse odată pe mâini şi le întinse mâna pe rând. 

— Bert, se prezentă el. Ce vor doamnele să bea? 

— Ce v-a mai rămas. Orice, spuse soacra. 

în persoana ei se distingeau încă trăsături de-ale lui Beverly, în felul în care îşi 
ţinea spatele drept sau în gâtul lung. E o crimă ce urme lasă trecerea timpului 
asupra femeilor. 

Cousins luă o sticlă de burbon şi pregăti două băuturi. 

— E o petrecere reuşită, spuse el. Lumea de afară încă se distrează? 



— Sunt de părere că au aşteptat prea mult, zise mama lui Fix şi îşi luă paharul. 

— Eşti morbidă, îi spuse soacra cu afecţiune. 

— Nu sunt morbidă, o corectă mama. Sunt doar preocupată. Trebuie să fii 
atent. 

— Ce să aştepte? întrebă Cousins, întinzând cel de-al doilea pahar. 

— Botezul, răspunse Fix. Maică-mea îşi făcea griji că fetiţa o să moară înainte 
de a fi botezată. 

— Fetiţa ta a fost bolnavă? îl întrebă el pe Fix. 

Cousins fusese crescut în religia episcopaliană-, dar renunţase la ea. După câte 
ştia, pruncii care mureau în această credinţă ajungeau oricum în rai. 

— E sănătoasă, spuse Fix. Perfect sănătoasă. 

Mama lui Fix ridică din umeri. 

— N-ai cum să ştii. N-ai de unde să ştii ce se întâmplă înăuntrul unui bebeluş. 
Eu v-am botezat pe tine şi pe Tom la mai puţin de-o lună. Am fost pe fază. 
Copilul ăsta, spuse ea întorcându-şi atenţia spre Cousins, are aproape un an. Cât 
pe ce să nu încapă în rochiţa de botez a familiei. 

— Da, asta era problema, spuse Fix. 

Mama sa ridică încă o dată din umeri. Dădu pe gât toată băutura, apoi scutură 
paharul de carton gol de parcă era ceva în neregulă. Rămăseseră fără gheaţă, iar 
gheaţa fusese singurul lucru care-i ţinea pe loc pe băutori. Cousins îi luă paharul 
din mână şi-l umplu din nou. 

— Cineva a luat copilul, îi spuse Fix mamei sale, nu ca o întrebare, ci ca o 
confirmare a unui fapt. 

— A luat ce? întrebă ea. 

— Copilul. 

Femeia se gândi îndelung, cu ochii pe jumătate închişi, şi dădu aprobator din 
cap, dar în locul ei răspunse cealaltă, soacra. 

— Cineva, spuse ea moale. 

— Cum se face, întrebă mama lui Fix, dezinteresată de problema copilului, că 
bărbaţii pot sta toată ziua în bucătărie ca să toarne băuturi şi să stoarcă portocale, 
dar nu-i trec pragul ca să facă de mâncare? 

Se uită cu subînţeles la fiul ei. 

j 

— Habar n-am, răspunse Fix. 

Femeia se uită apoi din nou spre Cousins, dar acesta se limită la a da din cap. 
Nemulţumite, cele două femei se întoarseră ca una şi plecară înapoi la petrecere, 



clătinându-se cu paharele în mână. 

— Are dreptate, spuse Cousins, ştiind că niciodată n-ar fi stat în picioare ca să 
facă sendvişuri, deşi simţea că acum i-ar prinde bine unul. Voia un sendviş, aşa 
că-şi mai turnă un pahar. 

Fix se întoarse la tăiatul portocalelor. Era un om meticulos şi nu se grăbea. 
Nici măcar beat nu era în stare să-şi taie degetele. 

— Ai copii? întrebă el. 

Cousins dădu din cap. 

— Trei şi jumătate. 

Fix fluieră. 

— Văd că eşti foarte ocupat. 

Cousins se întrebă dacă voia să spună Eşti foarte ocupat să alergi după copii, 
sau Eşti foarte ocupat să i-o tragi nevesti-tii. Amândouă. Puse încă o jumătate 
goală de portocală în chiuveta care dădea pe afară de coji. îşi roti încheietura 
mâinii. 

— Ia o pauză, îi spuse Fix. 

— Tocmai am luat. 

— Atunci mai ia una. Avem rezerve suficiente de suc, si dacă o să ne luăm 
după cele două doamne care-au plecat, atunci musafirii n-o să mai fie în stare să 
găsească drumul spre bucătărie. 

— Unde e Dick? 

— A şters-o împreună cu nevastă-sa. 

Cred şi eu, îşi spuse Cousins în gând, şi prin faţa ochilor îi fulgeră imaginea 
soţiei sale şi balamucul zgomotos de acasă. 

— Apropo, cât e ceasul? 

Fix se uită la ceas, un Girard-Perregaux, prea scump pentm un poliţist. Era 
patru fără un sfert, cu două ore peste cea mai îndrăzneaţă estimare a lor. 

— Isuse, trebuie s-o iau din loc! spuse Cousins. Era aproape sigur că-i spusese 
Teresei c-o să fie acasă nu mai târziu de ora douăsprezece. 

Fix încuviinţă din cap. 

— Ar cam fi cazul să plece toţi ăştia, în afară de nevastă-mea şi de fetiţe. Dar 
mai înainte, fă-mi, te rog, o favoare - du-te să-mi găseşti copilaşul. Vezi cu cine 
e. Dacă mă duc eu vor vrea toţi să stea de vorbă cu mine şi se face noapte până o 
găsesc. Vrei să dai o raită pe acolo? Asigură-te că n-a uitat-o vreun beţiv pe cine 

ştie ce scaun. 

» 

— Cum o să ştiu că e fetita ta? întrebă Cousins. 

» > 



Se gândi acum că nu văzuse nici un copilaş la petrecere, deşi, cu toţi irlandezii 
ăştia, probabil erau o grămadă. 

— E cea mai mică, spuse Fix pe un ton devenit dintr-odată tăios, ca şi cum 
Cousins ar fi fost idiot, şi ăsta e motivul pentru care unii sunt făcuţi să fie 
avocaţi, şi nu poliţişti. E îmbrăcată în rochiţă de sărbătoare. E botezul ei. 

Mulţimea se unduia în jurul lui Cousins. Când se dădea la o parte, când îl 
prindea la mijloc sau îl împingea înainte. în sufragerie, toate platourile erau 
goale, nici un saleu, nici un bastonaş de morcov. Conversaţia, muzica şi râsetele 
hohotite se amestecau într-un singur ghem de sunete nelămurite, din care mai 
răzbătea câte un crâmpei de frază desluşită - S-a aflat mai târziu că o ţinuse 
închisă în cufăr tot timpul cât a stat de vorbă. Undeva, la capătul unui coridor 
îndepărtat pe care nu-1 vedea, o femeie râdea aşa de tare că-şi pierduse suflul, 
strigând Opreşte-te! Opreşte-te! încetează ! Văzu şi nişte copii, o droaie, unii 
dintre ei smulgeau paharele din degetele neatente ale adulţilor, pentru a le da 
peste cap. Fetiţa nu se vedea nicăieri. în încăpere era o căldură sufocantă. 
Anchetatorii de la procuratură îşi dăduseră jos sacourile, lăsând la vedere armele 
de serviciu prinse la centură sau fixate sub braţ, în tocuri de piele. Cousins se 
întrebă cum de nu observase mai devreme că jumătate dintre invitaţi aveau 
revolvere. Ieşi pe terasă prin uşile de sticlă larg deschise şi îşi ridică ochii în 
lumina soarelui de după-amiază care inunda suburbia orăşelului Downey, unde 
nu era nici un nor, unde nu fuseseră nicicând nori si nici nu vor fi vreodată. îl 
zări pe prietenul lui, preotul, nemişcat ca o stană de piatră, ţinând-o în braţe pe 
sora mai tânără a lui Beverly şi părând că dansaseră atât de mult, încât 
adormiseră în picioare. Bărbaţii aşezaţi pe scaunele de pe terasă discutau cu alţi 
bărbaţi, unii cu câte o femeie în braţe. Toate femeile pe care le întâlnise îşi 
scoseseră la un moment dat pantofii şi, drept urmare, aveau ciorapii rupţi. Nici 
una nu ţinea vreun copilaş în braţe, şi nici pe aleea din faţă nu se vedea urmă de 
copil. Cousins intră în garaj şi aprinse lumina. Pe perete era prinsă în două 
cârlige o scară, iar pe poliţă, cutiile curate de vopsea stăteau aliniate după 
mărime. Mai erau acolo o lopată, o greblă, colaci de frânghie, un banc de lucru, 
un loc pentru fiecare şi fiecare la locul său. în mijlocul pardoselii de ciment 
curate se afla un Peugeot de culoare albastră. Fix Keating avea mai puţini copii, 
un ceas de firmă, o maşină străină şi o soţie mult mai frumoasă. Şi tipul nici 
măcar nu ajunsese anchetator. Dacă cineva s-ar fi deranjat să-i ceară părerea 
despre asta, Cousins i-ar fi spus că i se pare suspect. 



Când începu să se uite mai îndeaproape la maşina care arăta cumva sexy doar 
în virtutea faptului că era franţuzească, îşi aduse aminte de copilul care lipsea. Se 
gândi la Jeanette, fetiţa lui care tocmai învăţase să meargă. Avea fruntea zdrelită 
acolo unde se izbise ieri de uşa de sticlă, acoperită cu pansamente, şi atunci intră 
în panică la gândul că ar fi trebuit s-o supravegheze. Micuţa Jeanette, habar n- 
avea unde o lăsase! Teresa ar fi trebuit să ştie că nu se pricepea să aibă grijă de 
copil. Nu trebuia să i-1 încredinţeze. Când ieşi însă din garaj, cu inima zbătându- 
i-se de coaste de parcă ar fi vrut să i-o ia înainte, îi văzu pe invitaţii de la 
petrecerea lui Fix Keating. Ordinea firească a evenimentelor zilei îi reveni în 
minte şi rămase o clipă sprijinit cu mâna de uşă, simţindu-se în acelaşi timp 
ridicol şi uşurat. Nu pierduse pe nimeni. 

Când se uită încă o dată spre cer, văzu că lumina se schimbase. O să-i spună 
lui Fix că trebuie să meargă acasă, avea şi el copii pentru care să-şi facă griji. 
Intră în casă în căutarea unei băi, dar dădu mai întâi peste două toalete. în baie, 
se opri să-şi dea cu apă pe faţă, înainte să iasă din nou afară. Pe cealaltă parte a 
holului mai era o uşă. Casa nu era mare, dar părea făcută în întregime din uşi. O 
deschise pe cea din faţa lui şi se trezi aproape în întuneric. Jaluzelele erau trase. 
Era o cameră de fete - covoraş roz, bordură roz la tapetul cu iepuraşi dolofani. 
Nu cu mult diferită de încăperea de la el de-acasă, pe care Holly o împărţea cu 
Jeanette. într-un colţ, zări trei fetiţe dormind de-a valma pe două paturi alăturate, 
cu picioarele aruncate unele peste altele şi cu degetele încurcate una în părul 
celeilalte. Abia la urmă o zări şi pe Beverly Keating, stând în picioare lângă 
masa de înfăşat pe care se găsea fetiţa. Beverly se întoarse spre el, cu faţa 
luminată de un zâmbet de recunoaştere. 

— Ne-am mai întâlnit, spuse ea. 

îl făcu să tresară, sau poate că frumuseţea ei îl luase încă o dată prin 
surprindere. Se rezemă de uşă. 

— Să nu le trezeşti, spuse ea şi făcu un semn cu capul spre fetiţe. Cred că sunt 

ametite de la băutură. Le-am adus în braţe una câte una si nu s-au trezit deloc. 

» » » 

Se duse spre pat şi se uită la fete, cea mai mare dintre ele neavând mai mult de 
cinci ani. Fără voia lui, simţi din nou plăcerea de a-i privi pe copii dormind. 

— E vreuna dintre ele a ta? întrebă el. Toate trei aveau un aer de familie. Nici 
una însă nu semăna cu Beverly Keating. 

— Rochiţa roz, spuse ea, cu atenţia îndreptată spre scutecul din mână. 
Celelalte două sunt verisoarele ei. 

îi zâmbi. 



— N-ar trebui să te ocupi de băuturi? 

— Spencer a plecat, spuse el, fără să răspundă la întrebare. 

Nici nu ştia de când nu se mai simţise în largul său, dar nu în faţa criminalilor 
sau a juraţilor, şi cu siguranţă nu în faţa unei femei cu un scutec în mână. Reluă. 

— Soţul tău m-a rugat să găsesc fetiţa. 

După ce termină, Beverly aranjă rochia fetiţei şi o ridică de pe masă. 

— Ei bine, uite-o! spuse ea. 

îşi atinse nasul de nasul fetiţei, iar copila zâmbi şi căscă. 

— Cineva a stat treaz foarte mult timp. 

Beverly se întoarse spre pătuţ. 

— Lasă-mă s-o iau un minut, să i-o duc lui Fix, spuse el. înainte s-o culci. 

Beverly Keating îşi înclină uşor capul şi îi aruncă o privire amuzată: 

— Ce nevoie are Fix de ea? 

Au fost toate la un loc - rozul palid al gurii ei în camera roz slab luminată, uşa 
închisă, cu toate că nu-şi amintea s-o fi tras după el, mirosul parfumului ei, care, 
nu se ştie cum, răzbătuse pe deasupra izului familiar al coşului cu scutece 
murdare. Oare Fix îl rugase să-i ducă fetiţa, sau doar s-o găsească? Nu mai 
conta. îi răspunse că nu ştie, apoi făcu un pas spre femeia în rochie galbenă, 
singura sursă de lumină. întinse mâinile şi ea păşi între ele, cu copilul în braţe. 

— Atunci ia-o, spuse ea. Ai copii? 

Era deja foarte aproape de el şi îşi ridică faţa. El puse un braţ sub copil, ceea 
ce însemna că-şi ţinea mâna drept sub sânii ei. Nu trecuse un an de când născuse 
şi, cu toate că n-avea de unde să ştie cum fusese ea înainte, lui îi era greu să-şi 
imagineze că arătase vreodată mai bine ca acum. Teresa nu-şi revenise niciodată. 
Spunea că e imposibil, când copiii vin unul după altul. Ce-ar fi să le facă celor 
două cunoştinţă, să-i arate femeii lui ce se poate întâmpla dacă îţi dai silinţa să 
încerci. Nici gând. N-avea nici un interes ca Teresa s-o întâlnească pe Beverly 
Keating. îi puse celălalt braţ pe spate şi-şi trecu degetele peste linia dreaptă a 
fermoarului. Magia ginului şi a sucului de portocale. Copilaşul se cumpăni între 
cei doi şi el o sărută. Aşa se încheia ziua aceea. închise ochii şi o sărută până 
când pe şira spinării îl străbătu, de la un capăt la altul, scânteia pe care o simţise 
ori de câte ori degetele li se atinseseră în bucătărie. Ea îi puse mâna liberă pe 
spate, în timp ce îşi strecură vârful limbii printre dinţii lui. între ei se produse o 
uşoară mişcare. El o simţi, iar ea se dădu un pas înapoi. Copilul era acum în 
braţele lui. Fetiţa plânse, un singur scâncet cu faţa înroşită, apoi scoase un mic 
sughiţ şi se cuibări la pieptul lui Cousins. 



— O s-o strivim, spuse ea şi izbucni în râs, apoi îşi coborî privirea spre faţa 
drăgălaşă a copilului. Iartă-ne. 

îi deveni atunci clar ceea ce ştiuse din prima clipă când o văzuse aplecată pe 
fereastra bucătăriei, ca să-şi strige soţul. Acesta era începutul vieţii lui. 

— Du-te, îl îndemnă ea. 

li lăsă copilul. Se duse apoi în cealaltă parte a camerei şi începu să le aşeze pe 
fetiţe în poziţii mai confortabile. El se opri lângă uşa închisă a dormitorului şi 
rămase aşa câteva clipe, ca s-o mai privească. 

— Ce e? întrebă ea, fără să flirteze. 

— Grozavă petrecere, spuse el. 

— Mie-mi spui. 

într-o singură privinţă avusese Fix dreptate când îl trimisese pe Cousins după 
copil: la petrecerea asta el era un necunoscut şi îi fusese uşor să se strecoare prin 
mulţime. Nu îşi dădu seama de acest lucru decât acum, când toată lumea întorcea 
capul spre el. O femeie uscată şi maronie ca un băţ îi ieşi în cale. 

— Uite-o! exclamă şi sărută cârlionţii blonzi care încununau capul fetiţei, 
lăsând în urmă o pată mbinie de ruj. Ah! făcu ea apoi necăjită, şi cu degetul mare 
încercă s-o şteargă, strâmbându-se de parcă i-ar fi venit să plângă. Nu trebuia să 
fac asta. 

Se uită la Cousins si îi zâmbi. 

» 

— Să nu-i spui lui Fix c-am fost eu, da? 

Era o promisiune uşor de ţinut. N-o mai văzuse niciodată pe femeia măslinie. 

— Uite-o şi pe fetiţa noastră! strigă un bărbat, zâmbind spre copil în timp ce-1 
bătea pe Cousins pe spate. Drept cine îl luau? Nu-1 întreba nimeni. Dick Spencer 
era singurul care-1 cunoştea, dar el plecase de ceva timp. în vreme ce-şi croia 
încet drum spre bucătărie, fu oprit şi încercuit de nenumărate ori. O, copilaşul! 
exclamau cu glas drăgăstos. Hei, scumpo! Complimentele şi vorbele frumoase îl 
înconjurau din toate părţile. Era un copil foarte frumos, vedea şi el asta acum, la 
lumina zilei. Semăna mai mult cu mama, pielea albă, ochii depărtaţi, toată lumea 
spunea la fel. Leită Beverly. Săltă fetiţa pe braţ. Ochişorii ei se deschideau şi se 
închideau, ca două balize care verificau dacă încă se afla în braţele lui. Ca si 
copiii lui Cousins, se simţea bine cu el. Ştia cum să ţină un copilaş. 

— E clar că te place, spuse un bărbat cu arma vârâtă în tocul prins la 
subsuoară. 

în bucătărie stăteau câteva femei şi fumau. îşi stinseră ţigările în pahar, pentru 



a arăta că terminaseră. Nu le mai rămânea altceva de făcut decât să aştepte ca 
soţii să le dea semnalul de plecare. 

— Hei, mititico, spuse una dintre ele, şi toate îşi ridicară privirea spre 
Cousins. 

— Unde e Fix? întrebă el. 

O femeie dădu din umeri. 

— Nu ştiu. Ai treabă cu el? O ţin eu, spuse ea şi întinse mâinile spre fetiţă. 

Cousins însă n-avea de gând s-o lase în grija străinilor. 

— îl găsesc eu, spuse el şi se întoarse. Cousins avea senzaţia că trecuse o oră 
de când se tot învârtea în cerc în jurul casei lui Fix Keating, mai întâi în căutarea 
copilului, apoi în căutarea lui Fix. îl găsi pe terasa din spatele casei, stând de 
vorbă cu preotul. Tânăra nu se vedea nicăieri. Afară mai rămăseseră doar câţiva 
invitaţi, la fel şi în casă. Unghiul luminii care străbătea printre frunzele 
portocalilor se micşorase foarte mult. Sus, deasupra capului, zări o singură 
portocală care trecuse cumva nebăgată în seamă în frenezia culesului şi el se 
înălţă pe vârful picioarelor, cu copilul ţinut în echilibru pe un braţ, şi o desprinse 
de pe creangă. 

— Isuse! exclamă Fix, ridicând privirea. Pe unde ai umblat? 

— Te-am căutat, spuse Cousins. 

— Am fost aici. 

Cousins era gata să remarce tăios că Fix nu se obosise să-l găsească, dar apoi 
se gândi mai bine. 

— Erai în altă parte când te-am lăsat. 

Fix se ridică în picioare şi îi luă copilul din braţe, fără mulţumiri şi fără 
ceremonie. Fetiţa scoase un mic scâncet de nemulţumire din cauza mişcării, apoi 
se culcusi la pieptul tatălui si adormi. Cousins îsi simţea acum braţul uşor si nu-i 

5 ST ST 5 jjj 

plăcea asta. Nu-i plăcea deloc. Fix se uită îndeaproape la pata de pe creştetul 

fetitei. 

» 

— A scăpat-o cineva din braţe? 

— E de la ruj. 

— Ei, făcu preotul, opintindu-se să se ridice din scaun. Am stat destul. Peste o 
oră şi jumătate organizăm la biserică o cină cu spaghetti. Sunteţi cu toţii 

bineveniţi. 

» 

îşi luară la revedere şi, pe măsură ce părintele Joe Mike se îndepărta, în 
spatele lui creştea şirul de enoriaşi care-1 urmau pe aleea din faţa casei - Sfântul 
Patrick defilând prin Downey. îi făcură cu mâna lui Fix şi îi urară noapte bună. 



Nu era încă noapte, dar nici zi deplină. Petrecerea se prelungise prea mult. 

Cousins mai zăbovi puţin, în speranţa că Beverly avea să se întoarcă după 
copil, aşa cum promisese, dar ea nu apăru şi era deja trecut cu mult peste ora la 
care trebuia să plece. 

— Nici nu ştiu cum o cheamă, spuse el. 

— Frances-. 

— Nu zău. Se uită din nou la fetiţă: I-ai pus numele tău? 

Fix dădu din cap. 

— Când eram puşti, Francis m-a împins de multe ori să sar la bătaie. In 
cartierul nostru nu uita nimeni să-mi spună că am nume de fată, şi atunci mi-am 
zis, de ce să nu-i dai unei fete numele de Frances ? 

— Dar dacă era băiat? întrebă Cousins. 

— îl botezam Francis, spuse Fix, făcându-1 încă o dată pe Cousins să se simtă 
ca un prost care punea întrebări stupide. Când am avut prima fată, am numit-o 
după fiica lui Kennedy. Mi-am zis, e în regulă, mai aştept, dar... Fix se opri, 
privind-o pe fetiţă. 

între cele două fete survenise un avort târziu. Au fost norocoşi s-o aibă pe asta 
mică, aşa le zisese doctorul... Dar ce rost avea să-i spună toate astea 
procurorului adjunct? 

— Până la urmă e bine. 

— E un nume frumos, spuse Cousins. în gând însă îşi zise: Ce noroc că n-ai 
aşteptat. 

— Dar tu? întrebă Fix. Ai vreun mic Albert acasă? 

— Pe băiat îl cheamă Calvin, dar noi îi spunem Cal. Iar fetele... Nu, nici o 
Alberta. 

— Mai e unul pe drum. 

— în decembrie. 

Cousins îşi aminti cum stătea noaptea în pat cu Teresa, înainte de naşterea lui 
Cal, şi rosteau câte un nume pe rând, în întuneric. Un nume o făcea pe ea să se 
gândească la băieţelul din şcoala elementară hărţuit de toţi copiii, un puşti care 
purta cămăşi pătate şi îşi muşca degetele mari. Alt nume îi aducea lui aminte de 
un băiat pe care nu-1 suferea, un bătăuş. Când au ajuns la Cal, amândoi au fost 
încântaţi. Cam aşa au stat lucrurile şi la Holly. De data asta, căutarea numelui a 
durat mai puţin. Poate că n-au mai stat de vorbă în pat, ea cu capul pe umărul lui, 
el cu mâna pe burta ei, totuşi l-au ales împreună. Nu au numit-o după cineva 



anume, ci pentru ea, pentru că părinţii ei s-au gândit că e un nume frumos. Iar 
Jeanette? Nici măcar nu mai ţinea minte dacă au apucat să aleagă numele 
împreună. întârziase şi el odată la spital şi, dacă îl ajuta memoria, când a intrat în 
salon, Teresa l-a întâmpinat cu: lat-o pe Jeanette. De ce nu Daphne? dacă l-ar fi 
întrebat careva. Ar trebui să discute cu Teresa, să stabilească împreună ce nume 
să-i dea copilului aflat pe drum. Ar fi un prilej să mai stea şi ei de vorbă. 

— Ultimului să-i spui Albert, zise Fix. 

— Dacă e băiat. 

— Va fi băiat. E rândul tău. 

Cousins se uită la Frances, care dormea în braţele tatălui. N-ar fi asa de rău să 
mai aibă o fată, dar dacă avea să fie băiat, poate o să-i pună numele Albert. 

— Crezi? 

— Absolut, spuse Fix. 

N-a mai discutat cu Teresa. Când s-a născut copilul a fost însă acolo, în sala 
de aşteptare, şi a completat certificatul de naştere - Albert John Cousins. Teresei 
nu-i plăcuse niciodată numele bărbatului ei, dar când să fi avut timp să stea de 
vorbă? De cum s-au întors acasă de la spital cu copilul, ea a început să-i spună 
Albie, Al-bz". Cousins a rugat-o să renunţe, dar el oricum nu stătea mai niciodată 
pe acasă. Ce putea să-i facă s-o oprească? Celorlalţi copii le plăcea. îl strigau pe 

bebeluş tot Albie. 

> 


1. Referire la minunea săvârşită de Isus, care a hrănit cu cinci pâini şi doi peşti miile de oameni veniţi 
pentru a-L asculta (Evanghelia după Matei 14, 14-22). 

2. Oraş în sudul Californiei, situat la ţărmul Oceanului Pacific. 

3. San Fernando Valley, zonă situată în apropierea oraşului Los Angeles. 

4. Ornament bisericesc în formă de fâşie lungă, pe care îl poartă la gât preoţii catolici când slujesc. 

5. Plajă întinsă, aflată în sud-vestul districtului Los Angeles. 

6. Joc de cuvinte, open bar însemnând atât „bar deschis", cât şi „băutură la liber". 

7. Ramura americană a Bisericii Anglicane. 

8. Francis şi Frances (varianta feminină) se pronunţă la fel în limba engleză. Diminutivul pentru Frances 
este Franny. 




2 


— Adică vrei să-mi spui că tu i-ai ales lui Albie numele? întrebă Franny. 

— Nu i-am dat eu numele de Albie, îi spuse tatăl ei, în timp ce mergeau în 
urma asistentei pe un culoar lung şi foarte luminos. Nu i-aş fi ales un nume atât 
de stupid. Copiii au o grămadă de necazuri din cauza numelor. 

Franny se gândi la fratele ei vitreg. 

— Poate că a mai fost si altceva. 

> 

— Ştiai că l-am scos odată dintr-un centru de minori? Avea paisprezece ani şi 

încercase să dea foc scolii. 

» 

— îmi amintesc, spuse Franny. 

— Maică-ta m-a sunat pe mine, ca să mă roage să-l scot de acolo, spuse el şi 
se bătu cu palma peste piept. Spunea c-o ia ca pe o favoare, de parcă de asta mi- 
ar fi păsat mie. Când te gândeşti la toţi poliţiştii ăia din L.A. pe care îi cunoştea 
Bert, te întrebi de ce m-a mai deranjat pe mine. 

— L-ai ajutat pe Albie, spuse ea. Era copil, şi tu l-ai ajutat. Ce-i rău în asta? 

— Nici măcar nu ştia să pună un foc ca lumea. După ce l-am scos de acolo, 
ne-am dus cu maşina la cazarma de pompieri, să-l vadă pe unchiu-tău, Tom, care 
se-ntorsese în Los Angeles. I-am zis puştiului lui Bert: „Dacă vrei să dai foc la o 
şcoală plină cu copii, tipii ăştia o să te înveţe cum s-o faci ca lumea.“ Ştii ce mi-a 
răspuns? 

— Ştiu, spuse Franny, fără să-i atragă atenţia asupre faptului că în şcoală nu 
erau copii când Albie îi dăduse foc şi că acesta se descurcase bine. Poţi spune 
orice despre Albie, dar se pricepea la asta. 

— A zis că nu-1 mai interesează, spuse Fix şi se opri, ceea ce o făcu şi pe 
Franny să se oprească, apoi asistenta rămase şi ea locului, ca să-i aştepte. Lumea 
nu-i mai spune aşa, nu? întrebă Fix. 

— Albie? Nu ştiu. Eu aşa îi spun. 

— încerc să nu ascult ce vorbiţi, zise Jenny. 

Numele asistentei era Jenny. Avea şi un ecuson pe care era trecut, dar cei doi 
o cunoşteau oricum. 



— Poţi asculta tot ce doreşti, spuse Fix. Dar hai să vorbim despre lucruri mai 
interesante. 

— Cum vă simţiţi astăzi, domnule Keating? întrebă Jenny. 

Fix venise la centrul medical UCLA 2 pentru chimioterapie, aşa că întrebarea 
nu era una de politeţe. Dacă nu te simţeai bine, te trimiteau înapoi acasă şi 
întreaga procedură era amânată pentru mai târziu, la o dată necunoscută din 
viitor. 

— Bine, răspunse el, ţinând-o pe Franny de braţ. Mă simt uşor ca un fulg. 

Jenny râse şi toţi trei se opriră într-o sală de lângă hol, unde două femei cu 

capetele înfăşurate în bandaje stăteau aşezate, cu câte un termometru digital în 
gură. Una dintre ele îi salută pe nou-veniţi cu o înclinare obosită a capului, pe 
când cealaltă avea privirea goală, aţintită înainte. în jurul lor era un du-te-vino de 
asistente în uniforme pastelate, ca nişte bomboane fondante. Fix se aşeză pe 
scaun, iar Franny îi dădu termometrul şi îi înfăşură manşeta tensiometrului pe 
braţ. Franny se aşeză pe scaunul gol de alături. 

— S-o luăm de la capăt: înainte să se nască Albie, tu şi Bert aţi discutat despre 
ce nume să-i dea el copilului? 

Franny auzise de o sută de ori povestea cu focul şi cu telefonul care a urmat, 
dar, nu se ştie de ce, nu venise niciodată vorba şi despre numele lui Albie. 

Fix scoase termometrul. 

— De parcă am mai fi vorbit despre asta până acum, spuse el. 

— Hei! strigă Jenny, aratând cu degetul, iar Fix îşi puse termometrul la loc în 
gură. 

Franny clătină din cap. 

— Nu pot să cred. 

Fix îşi ridică ochii spre Jenny, care îi scoase manşeta tensiometrului. 

— Ce anume? întrebă asistenta în locul lui. 

— Totul, spuse Franny şi îşi desfăcu palmele. Că tu şi Bert pregăteaţi băuturi 
împreună, că tu şi Bert stăteaţi de vorbă, că tu l-ai cunoscut pe Bert înaintea 
mamei. 

— Treizeci şi şase cu şase, la fix, spuse Jenny şi azvârli în coş ambalajul de 
plastic al termometrului. Apoi scoase din buzunar o bucată de bandaj roz şi o 
înfăşură ca pe un garou pe braţul lui Fix. 

— Bineînţeles că-1 cunoşteam pe Bert, spuse el îmbufnat, de parcă i se 
contesta meritul cuvenit. Cum crezi că l-a cunoscut maică-ta? 



— Nu ştiu, a răspuns Franny. (Era o întrebare pe care nu se gândise s-o pună, 
pentru că în memoria ei nu exista perioada de dinainte de Bert.) Credeam că 
Wallis le-a făcut cunoştinţă. O urai asa de mult. 

j » » 

Jenny îl pipăi pe Fix la încheietura cotului, în căutarea unei vene încă 
disponibile. 

— Am cunoscut drogaţi care se injectau între degetele de la picioare, spuse 
Fix, aparent cu nostalgie. 

— încă un motiv să nu vă doriţi o drogată pe post de asistentă, zise Jenny şi 
continuă să pipăie pielea pergamentoasă încă un minut, apoi zâmbi în timp ce 
apăsa vena cu un deget. Ei bine, domnule, să-i dăm drumul. O mică înţepătură. 

Fix nu clipi. Asistenta reuşi până la urmă să strecoare acul înăuntru. 

— O, Jenny! spuse el, privind la cărarea din părul ei, cât timp stătu aplecată 
deasupra lui. Aş vrea să fii tu de fiecare dată. 

— Chiar aşa de tare aţi urât-o pe Wallis? întrebă Jenny. Ataşă o fiolă cu dop 
de cauciuc şi urmări cum se umple cu sânge, apoi umplu încă una. 

— Da. 

— Biata Wallis, a spus Jenny. Scoase acul şi fixă cu plasture pe locul 
înţepăturii o buletă de vată. Sus pe cântar, şi am terminat cu dumneavoastră. 

Fix se urcă pe cântar şi se uită cum asistenta împinge înapoi cu unghia 
greutatea de metal. Ţac-ţac înapoi, încă o jumătate de kilogram, şi încă una, până 
ce cântarul se opri la 60. 

— Ati consumat Boost—? 

> 

Când întreaga procedură preliminară luă sfârşit, au pornit mai departe pe hol. 
Trecură pe lângă salonul asistentelor, unde doctorii stăteau în picioare, citind 
raportele de pe ecranele calculatoarelor sau ale telefoanelor personale. Apoi 
intrară în încăperea mare şi însorită în care pacienţii stăteau întinşi pe fotoliile cu 
spătarul înclinat, priponiţi de tuburile cu pârâiaşe de substanţe chimice care 
picurau întruna. Cineva închisese sonorul televizoarelor, ceea ce însemna că erau 
scutiţi de reclame, dar nu şi de bipăitul strident al monitoarelor. Jenny îi conduse 
pe Franny şi Fix spre două fotolii aşezate într-un colţ. Era o favoare, ţinând cont 
cât de aglomerată era camera de chimioterapie. Cine mai avea suficientă energie 
să-şi manifeste preferinţa alegea fotoliile din colţ. 

— Sper să aveţi o zi bună după ce terminaţi aici, spuse Jenny. Jenny nu 
administra tratamentul chimic. Rolul ei era doar să completeze fişa pentru 
asistenta care urma să preia cazul. 



Fix îi mulţumi şi apoi se aşeză, folosindu-se de ambele mâini pentru a se sălta 
în fotoliu. După ce îşi lăsă capul pe spate şi-şi ridică picioarele, scoase micul 
oftat de uşurare al poliţistului ajuns în scaunul său, la sfârşitul unei lungi zile de 
patrulare. închise ochii. Rămase nemişcat timp de cinci minute întregi, încât 
Franny crezu că adormise înainte să înceapă tratamentul. Regreta că nu se 
gândise să ia cu ea o revistă din sala de aşteptare. Tocmai începuse să se uite în 
jur, după vreo revistă uitată acolo, când tatăl său reluă povestea. 

— Wallis a avut o influenţă proastă, spuse el, cu ochii încă închişi. Stătea 
toată ziua în bucătăria noastră, dându-i înainte cu drepturile femeii şi cu 
dragostea liberă—. Trebuie să ţii minte că maică-ta nu era o fire independentă. Se 
lăsa influenţată de cei din preajma sa. Când stătea lângă Miss Dragoste Liberă, 
atunci amorul liber părea o idee măreaţă. 

— Erau anii 5 60, spuse Franny, bucuroasă că era treaz. Nu poţi să pui totul în 
seama lui Wallis. 

— Pot să pun ce vreau în seama lui Wallis. 

Probabil că nu era o idee rea. Wallis murise cu zece ani în urmă, de cancer la 
colon. în ciuda discursului ei despre dragostea liberă şi drepturile femeilor, 
rămăsese alături de Larry, cu care se măritase înainte de a termina liceul. Larry o 
însoţise pe drumul de ieşire din viaţă, la fel de răbdător cum o însoţise de-a 
lungul ei - o spălase la pat, îi numărase pastilele, îi schimbase punga de 
colostomie—. După ce Larry i-a vândut cabinetul de optometrie, s-au stabilit în 
Oregon. Au cultivat afine şi au avut extraordinar de multă grijă de câinii lor, 
pentru că şi copiii, şi nepoţii aveau mult prea puţin timp ca să vină să-i viziteze. 
Wallis şi Beverly rămăseseră la fel de bune prietene şi în colţuri opuse ale ţării, 
încă de la douzeci şi nouă de ani, când Beverly plecase în Virginia, ca să se 
mărite cu Bert Cousins, asa că mutarea lui Wallis la bătrâneţe nu le afectase 
deloc. Los Angeles, Oregon, ce importanţă mai avea, când locuiai în Virginia? 
Dimpotrivă, erau şi mai apropiate, pentru că, în afară de Larry şi de câinii ei, 
Wallis nu mai avea cu cine să stea de vorbă. Acum Beverly şi Wallis aveau e- 
mailul şi convorbirile la distanţă. Pălăvrăgeau cu orele. îşi trimiteau cadouri la 
aniversări şi felicitări nostime. Când Beverly s-a măritat a treia oară, cu Jack 
Dine, Wallis a luat avionul până la Arlington—, ca să fie doamnă de onoare, aşa 
cum fusese domnişoară de onoare la nunta privată a lui Beverly cu Bert, care 
avusese loc fără prieteni, lângă Charlottesville—, acasă la părinţii lui. Mai târziu, 
când Wallis s-a îmbolnăvit, Beverly a luat avionul până în Oregon. Au stat în pat 



toată noaptea şi au citit cu glas tare din poeziile lui Jane Kenyon—. Au vorbit 
despre lucrurile pe care nu le înţegeau - mai ales despre copii şi soţi. Wallis nu-1 
simpatizase pe Fix Keating mai mult decât o simpatizase el, dar nu se supăra 
niciodată când el îi punea în cârcă lucruri de care nu era în nici un fel vinovată. 
Dacă fusese în stare să suporte povara acuzaţiilor lui pe când era în viaţă, era 
greu de imaginat că ar mai fi deranjat-o acum. 

— Ţi-e frig? îl întrebă Franny pe tatăl său. Pot să-ţi aduc o pătură. 

Fix clătină din cap. 

— Nu acum. Mi se face frig mai târziu. Când o să fie nevoie, îmi aduc ele. 

Franny se uită prin sală după o asistentă, fără a zăbovi cu privirea asupra 

celorlalţi pacienţi - femeia adormită cu gura deschisă, cheală ca un şoarece nou- 
născut, adolescentul care bătea ritmic cu degetele în iPad-ul lui, femeia al cărei 
copil de şase ani stătea cuminte pe fotoliul de lângă ea şi colora într-o carte. Cum 
se descurcase Wallis cu chimioterapia? Larry o lăsa acolo, sau stătea cu ea? Fiul 
lor din Los Angeles venise oare s-o vadă vreodată? Să nu uite s-o-ntrebe pe 
mama. 

— Azi asistentele se mişcă mai greu, spuse Franny, nu că ar fi avut vreo 
importanţă. 

Supa şi pâinea pe care Fix nu putea să le mănânce acum erau deja pregătite la 
el acasă. Marjorie îi aştepta. Urmau să se uite apoi la Jeopardy!—, iar Franny 
urma să doarmă în camera de oaspeţi de la etaj. 

— Când eşti otrăvit, să nu te grăbeşti niciodată. Ăsta-i motto-ul meu. Pot să 
stau aici o zi întreagă. 

— De când ai devenit asa de răbdător? 

» 

— Pacientul pacient—, spuse el, încântat de sine. Aşa deci, tu şi Albie ţineţi 
legătura? 

Franny ridică din umeri: 

— Mai vorbim uneori la telefon. 

Franny vorbise aşa de mult despre Albie pe parcursul întregii ei vieţi, că 
acum, parcă pentru a compensa, îşi făcuse un titlu de onoare din a nu mai vorbi 
deloc despre el. 

— Dar bătrânul Bert? Cum o mai duce? 

— Pare că o duce bine. 

— Vorbeşti des cu el? întrebă Fix, întruchiparea inocenţei. 

— Nu asa de des cum vorbesc cu tine. 

» 



— Ăsta nu-i concurs. 

— Nu, nu e. 

— Mai e căsătorit? 

Franny clătină din cap. 

— E singur. 

— Dar s-a însurat si a treia oară. 

> 

— N-a tinut. 

> 

— Nu a mai fost şi-o logodnică? După a treia căsnicie? 

Fix ştia prea bine că Bert divorţase a treia oară, dar nu se mai sătura să audă 
vorbindu-se despre asta. 

— A fost, o vreme. 

— Şi nici cu logodnica n-a ţinut? 

Franny dădu din cap că nu. 

— Ei, ce păcat, spuse Fix, părând că vorbea serios, şi poate că aşa şi era, dar îi 
pusese aceleaşi întrebări şi cu o lună înainte, şi avea s-o întrebe din nou şi peste 
o lună, pretinzând că e bătrân şi bolnav şi că nu-şi mai aminteşte de ultima lor 
conversaţie. Fix era bătrân si bolnav, dar îsi amintea totul. „Nu slăbi martorul 
din întrebări“ - aşa îi spusese el la telefon odată, când era mică şi brăţara ei de 
identificare dispăruse din vestiar. îl sunase din Virginia la ora cinci, în secunda 
în care scăzuse tariful, la două după-amiaza, ora Californiei. îi telefonase la 
serviciu. Nu-1 sunase niciodată până atunci, dar avea cartea lui de vizită. Era deja 
anchetator, şi era tatăl ei, aşa încât s-a gândit că el trebuie să ştie cum ar putea 
să-şi găsească brăţara. 

— întreabă-n jur, îi spusese tatăl său. Află cine a schimbat clasele şi unde s-a 
dus. Nu trebuie să faci mare caz din asta, nu-i lăsa să creadă că îi acuzi, dar stai 
de vorbă cu toţi copiii care au trecut pe holul ăla, apoi mai vorbeşte cu ei o dată, 
pentru că ori îţi ascund ceva, ori încă nu şi-au amintit ceva. Dacă vrei cu- 
adevărat s-o găseşti, trebuie să fii gata să pierzi mult timp. 

Astăzi, asistenta lui era Patsy, o vietnameză de statura unui copil, care înota în 
uniforma ei XXS de culoarea lavandei. îi făcu semn cu mâna din cealaltă parte a 
sălii aglomerate, de parcă erau la o petrecere şi reuşise în cele din urmă să fie 
văzută. 

— Aţi venit! strigă ea. 

— Am venit. 

Asistenta se îndreptă spre el. Avea părul negru împletit şi răsucit de două ori 
în jurul capului, ca o frânghie de folosit în caz de urgenţă. 



— Arătaţi bine, domnule Keating, spuse ea. 

— Cele trei etape ale vieţii sunt: tinereţea, vârsta de mijloc şi „Ce bine arătaţi, 
domnule Keating“. 

— Depinde unde vă aflaţi. Dacă vă întâlnesc la plajă, în slip, întins pe prosop, 
nu cred că arătaţi prea bine. Dar aici... 

Patsy coborî glasul şi se uită în jur. Se apropie şi mai mult de el. 

— Aici arătati bine. 

> 

Fix îsi descheie nasturii de sus ai cămăşii si o desfăcu, oferindu-i branula din 
piept. 

— O cunoşti pe fiica mea, Franny? 

— O cunosc pe Franny, spuse Patsy şi îşi ridică aproape imperceptibil 
sprâncenele către aceasta, semnalul universal pentru Bătrânul a început să uite. 

Injectă o seringă întreagă de soluţie salină, pentru a curăţa branula. 

— Spuneţi-mi numele complet. 

— Francis Xavier Keating. 

— Data naşterii. 

> 

— 20 aprilie 1931. 

— Aţi tras lozul câştigător, spuse ea şi scoase trei pungi transparente din 
buzunarul uniformei, precizând: Oxaliplatin, 5FU, iar acesta este antivomitivul. 

— Bine, zise Fix, dând din cap aprobator. Dă-i drumul. 

Prin fereastra de la etajul şapte, dimineaţa strălucitoare din Los Angeles cădea 
oblic pe pardoseala acoperită cu linoleum. Patsy se duse glonţ în salonul 
asistentelor, ca să introducă în calculator detaliile tratamentului, în timp ce Fix se 
uită la reclama fără sonor ce rula pe televizorul suspendat de tavan. O femeie 
care merge prin ploaie e udă până la piele, apa şiroieşte pe ea şi fulgerele 
luminează în jurul ei. După aceea, un chipeş necunoscut îi întinde umbrela lui, şi 
imediat ploaia se opreşte. Acum strada arată ca imaginea unui grădinar britanic 
despre viaţa de apoi, totul numai soare şi flori. Părul femeii este uscat şi flutură 
în vânt, iar rochia are acum o trenă precum aripile unui fluture. Cuvintele 
„întreabă-ţi doctorul“ apar în partea de sus a ecranului, de parcă producătorii 
anticipaseră că toată lumea avea să închidă sonorul. Franny se întrebă dacă 
medicamentul din reclamă era pentru depresie, vezică hiperactivă sau pentru 
început de calviţie. 

— Ştii la cine mă gândesc de fiecare dată când mă aflu aici? o întrebă Fix pe 
Franny. 

— La Bert. 



El se strâmbă. 

— Dacă-ţi pun întrebări despre Bert şi băiatul lui piroman, se cheamă că fac 
conversaţie, ca să fiu politcos. Nu la ei mă gândesc. 

— Tată, la cine te gândeşti în ultima vreme? întrebă Franny. 

— Lomer, spuse el. Nu l-ai cunoscut, nu-i aşa? 

— Nu, zise ea, dar ştia şi această poveste, sau o variantă a ei. Mama i-o 
spusese cu mult timp în urmă. 

Fix clătină din cap. 

— Nu, n-ai cum să-ti aminteşti de Fomer. Ultima oară când a venit la noi, ai 
stat la el în braţe. Te ducea cu el peste tot. Nu te lăsa jos nici măcar când lua 
masa. îmi amintesc acum că asta se întâmpla la doar două luni după botezul tău. 
Erai o fetiţă frumuşică, Franny, şi erai tare drăgălaşă. Toată lumea se dădea în 
vânt după tine, şi asta o scotea din minţi pe soră-ta. Până să apari tu, Fomer îi 
dădea atenţie doar lui Caroline, aşa cum îi plăcea. Ţin minte că Fomer îi spunea: 
„Caroline, vino şi tu aici, e destul loc“, dar ea nu voia. Nu suferea să vă vadă pe 
voi doi împreună. 

— Zi-i înainte, că zici bine, spuse Franny. 

După câte îşi aducea ea aminte, Caroline nu voia să stea decât în braţele 
tatălui, chiar şi după ce ele două se mutaseră în celălalt capăt al ţării. 

Fix încuviinţă. 

j 

— Copiii îl iubeau pe Fomer, absolut toţi. fi lăsa de fiecare dată să se urce în 
maşina lui, să dea drumul la sirenă, să se joace cu cătuşele. Poţi să-ţi imaginezi 
ce procese s-ar intenta acum, dacă ai lega un copil în cătuşe de oglinda 
retrovizoare, aşa, în joacă? Copiii, musai să stea în picioare pe locul din faţă. 
Erau înnebuniţi după asta. Fomer le făcea o bună reclamă poliţiştilor. Când a 
plecat de la noi în seara aia, după cină, îmi amintesc că maică-ta şi cu mine am 
spus ce păcat că tipul ăsta n-are şi el copii. Noi ziceam că era prea bătrân, dar el 
avea atunci douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă? 

— Era căsătorit? 

Fix clătină din cap. 

— N-a avut nici o prietenă, cel puţin nu când a murit. Cât a fost marinar, s-a 
ales cu nasul spart, arăta că naiba, dar tot era un tip bine. Toată lumea spunea că 
arăta ca Steve McQueen, ceea ce era totuşi o exagerare, din cauza nasului. 
Maică-ta încerca mereu să-l cupleze cu Bonnie, dar eu m-am opus, pentru că 
Bonnie mi se părea cam prostuţă. Păcat că până la urmă a fost ca mine. 
Omenirea ar fi rămas cu un preot în plus. 



— Poate că era gay, spuse Franny. 

Fix întoarse capul, cu o umbră de uimire pe chip. Era clar o neînţelegere. 

— Joe Mike nu era homosexual. 

— Mă refer la Lomer. 

Fix închise din nou ochii si rămase astfel. 

» 

— Nu înţeleg de ce trebuie să spui aşa ceva. 

— Nu e nimic rău în asta, protestă Franny, dar deja îşi regreta cuvintele. 

A fost odată ca niciodată un poliţist homosexual din Los Angeles care iubea 
copiii, era inteligent, arăta ca Steve McQueen şi nu avea nici o prietenă. Ce 
importanţă avea dacă ei i se părea cu putinţă? Gay sau nu, Lomer murise la nici 
cincizeci de ani. Punga cu citostatice aproape se terminase, mai aveau încă o oră 
şi jumătate de aşteptat în această cameră şi puteau sta de vorbă. Sau nu. 

— îmi pare rău, spuse ea şi, când nu primi răspuns, îl împunse uşor cu degetul 
în braţ. Ţi-am spus că-mi pare rău. Mai povesteşte-mi despre Lomer. 

Fix rămase tăcut câteva clipe, până să se hotărască dacă să ţină supărarea sau 
să treacă peste ea. Adevărul era că Franny îl cam călca pe nervi prin felul în care 
semăna cu Beverly, dar fără talentul acesteia de a arăta bine - părul prins în 
coadă de cal, pantalonii legaţi cu şiret, nici măcar un strat de balsam pe buze. îl 
cunoştea toată lumea de aici, uneori trecea şi doctorul pe la el, în timpul 
tratamentului. Putea să facă si Franny un efort! Si nici măcar nu ştia mare lucru 
despre Lomer. Tot ce ştia despre unul de calibrul lui Lomer era că stătuse în 
braţele lui la vârsta de un an. Franny nu se pricepea la bărbaţi - individul ăla în 
vârstă de care îi plăcuse la nebunie când era tânără, dar care o păcălise, ba chiar 
şi soţul ei, care poate că era de treabă, dar se însurase cu ea doar pentru că avea 
nevoie de-o bonă pentru copiii lui. Fix sperase că fetele sale vor întâlni într-o 
bună zi un bărbat ca Lomer, dar nici o şansă. Imaginea care i se înfiripă în minte 
- Lomer aşezat la masa din bucătărie, ţinând-o în braţe pe Franny, Beverly 
îmbrăcată de parcă urma să ia masa în oraş, nu s-o pregătească ea însăşi - era 
suficientă pentru a-1 face să ţină ochii închişi, dar chiar atunci simţi prin esofag 
un singur şoc electric, ca şi cum otrava care îşi croia drum prin el se revărsase 
deodată peste marginea tumorii, şi Fix îşi aminti din nou ceea ce uita întruna: 
asta avea să-l omoare. 

— Tată? rosti Franny şi-i aşeză mâna foarte uşor pe stern, exact în locul acela. 

Fix clătină din cap. 

— Mai adu-mi o pernă. 

După ce Franny îi aduse perna şi i-o aşeză la spate, el începu din nou să 



vorbească. Franny venise tocmai de la Chicago să-l vadă. Pentru asta îşi lăsase 
băieţii şi bărbatul singuri acasă. 

— Despre Lomer trebuie să ştii doar atât, era al naibii de haios, spuse Fix. 
Nimic nu se compara cu o pândă făcută împreună. 

îşi dădu seama că avea o voce slabă şi îşi drese glasul, ca să poată vorbi mai 
departe. 

— Aşteptam cu nerăbdare să stau până la patm dimineaţa în vreun hârb de 
maşină în South Central—, doar pentru că Lomer era cu mine şi spunea glume. 
Râdeam până mi se făcea rău şi până la urmă trebuia să-i spun să înceteze, ca să 
nu aruncăm în aer munca de-o noapte întreagă. 

Tatăl lui Franny arăta plăpând şi împuţinat. Cancerul îi ajunsese acum la ficat. 

Avea mai multe gâlme în pântec şi una pe şira spinării, 

Pe când Lomer era chipeş şi tot douăjnouă de ani avea. 

Aşa i-ar fi spus Lomer. 

— Atunci zi-mi şi mie o glumă de-a lui, îl îndemnă Franny. 

Fix zâmbi spre tavan, spre Lomer, care stătea în maşină, lângă el. Rămase 
întins aşa câteva minute, în timp ce picăturile argintii ale soluţiei alunecau prin 
tuburile de plastic şi prin gaura din piept, apoi clătină neputincios din cap. 

— Nu mai ştiu. 

» 

Ceea ce nu era întru totul exact. îsi amintise una. 

> 

— Deci, o femeie stă în casă, când un poliţist bate la uşă, spune Lomer. (în 
prima secundă, Fix nu-şi dădu seama că începe să spună bancul, dar aşa stăteau 
lucrurile cu Lomer, nu ştiai niciodată.) Poliţistul are cu el un câine, să zicem un 
copoi, poate un pic mai mare, şi câinele are un aer al dracului de vinovat. 
Copoiul încearcă să se uite în sus, la femeie, dar nu poate, nu poate s-o privească 
în ochi, aşa că se uită în jos, la iarbă, chipurile scăpase un ban pe-acolo... 

O glumă. Fix era la volan şi geamurile erau lăsate în jos. Din boxele radioului 
auzeau pârâind indicaţiile în cod numeric, şi Fix dădu mai încet butonul de 
volum, până când din cuvinte şi cifre nu rămase decât zgomotul static de fond. 
Erau în patrulare. Priveau. Pândeau. 

Poliţistul, spune Lomer, încearcă. Are o misiune grea. „Doamnă, zice el, 
acesta este câinele dumneavoastră?“ Ea îi spune că da. „Atunci, îmi pare rău că 
trebuie să vă informez că a avut loc un accident. Soţul dumneavoastră a murit.“ 
Deci, ştii cum e, ea e şocată, plânge, tot tacâmul. Câinele tot nu se uită la ea. 



„Doamnă, zice poliţistul, şi nu-i face plăcere că e nevoit s-o spună, trebuie să 
mai ştiţi ceva 44 . O să scoată bandajul dintr-o singură mişcare. „Când l-am găsit la 
locul faptei, trupul soţului dumneavoastră era dezbrăcat/ 4 Şi soţia repetă, 
„Dezbrăcat?“ Iar poliţistul dă din cap că da, apoi îşi drege glasul. „Mai e ceva, 
doamnă. în maşină, cu el, mai era o femeie, şi nici femeia n-a supravieţuit/ 4 
Soţia scoate un fel de sunet, un icnet, sau poate că face Ooh! Şi apoi poliţistul îi 
pune capac. N-are încotro. „Câinele dumneavoastră era în maşină cu ei. Se pare 
că el este singurul supravieţuitor. 44 Câinele se holbează la propriile-i labe din 
faţă, de parcă şi-ar dori să fi murit toţi trei. 

Fix a întors maşina pe Alvarado. Era 2 august 1964, şi deşi era aproape nouă 
seara, nu se întunecase încă de tot. Los Angeles mirosea a lămâi, asfalt şi fum de 
la eşapamentele a un milion de maşini. 

Pe trotuar, copiii se împingeau şi se fugăreau făcând hărmălaie, iar păsările de 
noapte începeau şi ele să iasă la iveală: membrii găştilor de cartier, lucrătoarele, 
drogaţii cu seringile lor nesătule, alcătuind cu toţii o piaţă de schimb. Pentru 
fiecare se găsea ceva de vândut, de cumpărat sau de furat. Noaptea abia începea 
să se încingă. Noaptea abia începuse. 

— Ia zi, tu scorneşti chestiile astea? l-a întrebat Fix. Te învârti cu maşina asta 
câte trei ore ca să le născoceşti, sau le citeşti în revista de umor şi le scoţi la 
momentul potrivit? 

— Ăsta nu e banc, a zis Lomer si si-a scos ochelarii de soare, acum că soarele 
aproape dispăruse. îţi spun doar cum s-a întâmplat. 

— Ţie ţi s-a-ntâmplat? a întrebat Fix. 

— Cuiva pe care-1 ştiu. Vărului unuia pe care-1 ştiu. 

— Du-te-n aia a mă-tii! Zău! 

— Mai bine taci din gură şi ascultă. Deci, poliţistul îi transmite condoleanţe, îi 
dă femeii lesa şi o şterge de-acolo. Câinele trebuie să intre în casă. Tot timpul, 
animalul se uită peste umăr, la poliţistul care se urcă în maşină. După ce femeia 
închide uşa, se repede imediat asupra câinelui. „Era dezbrăcat ? Era în maşină şi 
era dezbrăcată 

Vocea lui Lomer nu mai era a văduvei îndurerate, ci a nevestei furioase. Si 
câinele se uită înapoi spre uşă, disperat să fie oriunde-n altă parte, înţelegi? 
Lomer a privit lung pe fereastra de lângă scaunul pasagerului, la puştiul cu 
mingea de baschet ţinută sub braţ, care se îndrepta spre casă venind dinspre 
terenurile de sport, la tipul care stătea rezemat într-un colţ, ameţit de bătură sau 
de droguri, cu capul dat pe spate şi cu gura deschisă, aşteptând să plouă. Când s- 



a întors spre Fix, era din nou copoiul, cel mai vinovat copoi din istoria copoilor, 
şi copoiul care era Lomer a dat din cap în semn că da. 

— „Şi femeia? Era şi ea dezbrăcată?" a întrebat Lomer cu glasul femeii. 

Cât ai clipi, era din nou copoiul, abia în stare să privească spre Fix. A dat din 
cap că da. 

— „Aşa, şi ce făceau “? 

Era prea mult pentru Lomer copoiul, îi era aşa de greu să-şi reamintească 
momentul, dar şi-a unit într-un cerc vârfurile degetului mare şi ale celorlalte 
degete de la o mână, iar arătătorul de la cealaltă l-a vârât ritmic înăuntru. Fix a 
aprins semnalizatorul şi a tras maşina alb-neagră lângă bordură. 

— „Făceau sex?" întreabă soţia. 

Lomer a dat din cap spăşit. 

— „în maşină?“ 

Copoiul închide ochii şi dă din cap foarte încet. 

— „Unde?" 

Lomer îşi ridică bărbia cu doar un centimetru, ca să indice spre scaunul din 
spate. Nu se născuse niciodată un copoi mai amărât. 

— „Şi tu, tu ce făceai?“ 

Fix a început să râdă înainte ca Lomer să-şi pună mâinile pe un volan 
imaginar şi să se uite în oglinda retrovizoare cu nervozitate; cu nervozitate, dar şi 
cu real interes, ca să vadă locurile din spate ale maşinii, urmărind cum stăpânul 
i-o trăgea altei femei. 

— De unde naiba le scoţi? l-a întrebat Fix şi şi-a lăsat pentru o clipă fruntea pe 
volan. Lomer nu i-a dat niciodată răspunsul, dar el a râs atât de tare, încât avea 
senzaţia că-şi pierde răsuflarea. Apoi, printre râsete, zgomotele maşinilor din jur 
şi muzica latino dată la maxim ce răsuna dintr-un loc pe care nu-1 vedeau, au 
răzbătut câteva numere care s-au singularizat în salva de cifre pe care le scuipa 

radioul - erau indicativele lor. Lomer si Fix le-au auzit cu volumul dat la 

» 

minimum şi s-au bucurat, deşi nu era nevoie s-o recunoască. Noaptea fusese prea 
liniştită până atunci, şi liniştea le dădea mâncărimi. Nu-şi închipuiau că în Los 
Angeles nu se întâmplă nimic, doar că veştile nu ajunseseră şi la ei. Au dat 
drumul la girofar, şi sirena urla aceleaşi sunete în buclă. Lomer i-a spus pe unde 
s-o ia, şi Fix a gonit cu maşina pe banda din mijloc a străzii largi, care se golise 
dintr-odată. Pietonii s-au oprit la bordură, cu ochii îndreptaţi asupra maşinii alb- 
negre. Cei doi ofiţeri simţiră acea tresărire interioară care îi punea întotdeauna pe 
jar. Era un apel ce reclama violenţă domestică, lucru care putea să însemne un 



scandal soldat cu tulburarea liniştii publice, un bărbat care-şi bătea nevasta cu 
cureaua sau nişte copii cocoţaţi pe acoperiş, care împuşcau şobolanii din 
palmieri cu o armă cu aer comprimat. Nu era nici jaf armat, nici crimă. în 
majoritatea cazurilor, oamenii se simţeau stânjeniţi şi dădeau vina pe cel care 
chemase poliţia. Deşi uneori nu se întâmpla aşa. 

Au luat-o pe Alvarado, spre bulevardul Olimpic, şi s-au strecurat prin 
labirintul de străduţe laterale. Se făcuse noapte de-a binelea, şi Fix a oprit sirena, 
dar a lăsat farurile aprinse, aşa că, pe rând, casă după casă, draperiile se dădeau 
de două degete la o parte, pentru ca locatarii să scruteze întunericul, întrebându- 
se cine dăduse de belea şi cine fusese atât de nesocotit încât să-i aducă pe 
poliţişti în cartierul lor liniştit, unde fiecare avea câte ceva de ascuns. Casa la 
care se duceau era cufundată în beznă. Când ocupanţii casei ştiu că vii după ei, 
îşi dau silinţa să se scoale şi să stingă lumina. Procedura operaţională standard. 

— Se pare că am ajuns prea târziu, a spus Lomer. S-au dus deja la culcare. 

— Atunci hai să-i trezim, a zis Fix. 

Le era teamă? avea Fix să se întrebe mult mai târziu. în anii care-au urmat, Fix 
Keating a cunoscut frica, chiar dacă învăţase în cele din urmă să-şi compună o 
faţă care să nu-1 dea în vileag. Dar, în anii petrecuţi alături de Lomer, intra pe uşă 
sigur că va ieşi de acolo teafăr. 

Era o casă ca o cutie, cu o curticică pătrată. Nu se deosebea cu nimic de restul 
caselor de pe stradă, cu excepţia tufelor de bougainvillea ce-şi revărsau în 
cascadă florile de un roz aprins, ca tabletele de amfetamină. 

— Cum or fi ajuns astea aici? s-a întreba Lomer, trecându-şi mâna peste 
frunte. 

Fix a bătut la uşă, mai întâi cu încheieturile degetelor, apoi cu lanterna. La 
lumina albastră a girofarului a observat că lăsa mici urme în lemn. 

— Mă duc să verific în spate, a spus Lomer şi a străbătut fluierând curtea 
îngustă, luminând ferestrele cu lanterna, în timp ce Fix aştepta. 

Deasupra Los Angelesului nu erau stele, sau poate că erau, însă oraşul 
împroşca prea multă lumină ca să le vezi. Fix stătea cu ochii pe secera subţire a 
lunii, când a zărit o lumină puternică venind dinspre casă. Lomer a aprins lumina 
de la intrare si a deschis usa din fată. 

— în spate era deschis, a spus el. 

— Uşa din spate era deschisă, spuse Fix. 

— Poftim? făcu Franny. 

Puse jos revista şi îi trase pătura pe umeri. Avusese dreptate în legătură cu 



pătura. Patsy îi adusese una. 

— Am adormit. 

— De la Benadryl—. Ca să n-ai mâncărimi mai târziu. 

Fix încerca să pună totul cap la cap - camera asta, ziua de azi, fiica lui, Los 
Angeles, casa de lângă bulevardul Olimpic. 

— Uşa din spate era deschisă şi cea din faţă, închisă. Asta ar fi trebuit să te 
facă să te opreşti şi să-ţi pui întrebări, nu-i aşa? 

— Tată, despre care casă vorbim? Despre casa ta de acum, cea din Santa 
Monica? 

Fix clătină din cap. 

— Casa unde ne-am dus în noaptea în care a fost împuşcat Lomer. 

— Credeam că a fost împuşcat în benzinărie, spuse ea. 

Aşa îi povestise mama ei şi, chiar dacă trecuseră patruzeci de ani de atunci, 
poate chiar mai mult, încă îşi amintea foarte bine. Mama şi sora ei mai mare se 
certau mereu. De fiecare dată când întârzia peste ora stabilită, Caroline îi vorbea 
foarte urât lui Bert sau o pocnea pe Franny atât de tare, încât îi curgea sânge din 
nas, şi nu uita să-i reproşeze mamei sale că, dacă ar fi fost o soţie decentă şi ar fi 
rămas cu tatăl lor, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Dacă Beverly ar fi 
rămas cu Fix, atunci Caroline ar fi ajuns un cetăţean model; comportamentul ei 
model fusese în întregime în mâinile ei, dar ea a stricat totul când a ales să fugă 
cu Bert Cousins, aşa că nimeni n-ar trebui s-o învinovăţească pe Caroline pentru 
ce s-a ales de viaţa ei. Nimic nou sub soare. Până să ajungă la această 
confruntare, fetele locuiseră în Virginia mai mult timp decât în Los Angeles, dar 
povestea unei posibile existenţe alternative era asul din mânecă pe care Caroline 
îl scotea cu orice prilej. Franny îşi amintea mai ales de ziua când erau toate trei 
în maşină, venind de la scoală, ea si Caroline îmbrăcate în uniforma de la 
Preasfânta Inimă a lui Isus—, fustă plisată şi bluză albă neşifonabilă. Nu-şi mai 
amintea de la ce pornise scandalul, sau din ce motiv scandalul acesta fusese mai 
mare decât altele. Nu se ştie ce vorbă amncată la întâmplare o îndemnase pe 
mama lor să le povestească despre Lomer. 

— Aşa este, îi spuse tatăl ei. A fost împuşcat la benzinăria Golfului, de pe 
bulevardul Olimpic. 

Franny se aplecă în scaun şi-şi aşeză mâna pe fruntea tatălui. Părul lui, care 
fusese cărunt de când ţinea ea minte, crescuse din nou după ultima rundă de 
citostatice, ca un pămătuf de un alb luminos. Toată lumea vorbea despre părul 



lui. îl netezi spre spate cu palma. 

— Chiar vreau să ştiu întreaga poveste, spuse ea cu glas scăzut, deşi nu-i 
asculta nimeni. Nimeni din încăpere nu-i băga în seamă. 

Cu toate că nu fusese niciodată dornic să-şi împărtăşească gândurile, Fix simţi 
deodată nevoia să-i explice. Voia ca Franny să înţeleagă. 

— Casa era aşa de mică, încât ştiam că n-o să dureze mult timp până să-i 
găsim. Din hol se deschideau trei uşi - două dormitoare şi o baie. Locuinţele 
astea erau toate construite la fel. I-am găsit în primul dormitor. Tatăl, mama, 
patru copii. Stăteau în întuneric, pe pat. Am aprins luminile din tavan şi i-am 
văzut pe toţi aşezaţi în capul oaselor, chiar şi mezinul. Tatăl era cel bătut. Nu 
prea vezi aşa ceva. De obicei femeia o încasează, dar tipul ăsta arăta de parcă ar 
fi fost adunat cu făraşul de pe drum, buza îi era tăiată de i se vedeau dinţii, avea 
un ochi umflat, nasul era împrăştiat peste tot. fi văd faţa aşa cum te văd pe tine. 
E o nebunie cât de multe îmi amintesc despre casă şi despre oamenii ăia - erau 
desculţi şi stăteau toţi cu picioarele pe pat. Am început să-i luăm la întrebări, dar 
n-am primit nimic, nici măcar un răspuns. Tatăl s-a uitat la mine cu ochiul teafăr, 
şi eu mă întrebam cum de se mai poate ţine drept. Era mânjit pe gât de sângele 
care-i curgea din amândouă urechile. Aş fi zis că i se spărseseră timpanele, dacă 
n-ar fi fost faptul că nici unul dintre ei nu părea să ne audă. Lomer a cerut prin 
staţie o ambulanţă şi întăriri. Eu am continuat să le vorbesc, până când fata cea 
mai mare, să fi avut vreo zece ani, îmi mărturiseşte în sfârsit că ei nu vorbesc 
engleza. Tatăl şi mama nu vorbeau, dar copiii, da. Erau trei fete şi-un băiat. 
Băiatul avea cam şapte-opt ani. Am întrebat, „Unde s-a dus omul care v-a făcut 
asta?“ Şi atunci au amuţit din nou cu toţii. Fata privea drept înainte, ca şi părinţii 
ei, până când cea mică, de vreo cinci ani, nu mai mare decât Caroline la vremea 
aia, a privit spre dulap. N-a întors capul, dar era limpede ca lumina zilei. Tipul 
era în dulap. Fata cea mare a prins-o de încheietura mâinii şi a strâns-o al naibii 
de tare, dar Lomer si cu mine ne-am întors. Lomer a deschis usa si iată-1 
înghesuit printre haine. Era un dulap mic, aşa cum aveau oamenii pe vremea aia, 
şi înăuntru era tot ce-aveau pe lume, inclusiv pe tipul ăsta. El şi-a dat seama de 
situaţie. N-avea cum să treacă de noi. Avea sânge pe cămaşă şi mâna ruptă, de la 
cât îl bătuse pe nenorocitul ăla de pe pat. Cred că nu vorbea mai multă engleză 
decât cel pe care venise să-l snopească în bătaie. îşi vârâse pistolul în buzunarul 
unei rochii din dulap. Se gândise poate că n-o să-l găsească nimeni acolo şi c-o 
să vină mai târziu să-l recupereze. Tocmai atunci au sosit şi ambulanţa şi câteva 



maşini de poliţie. Pe-atunci nu exista avertismentul Miranda—, ca să chemi pe 
cineva care ştie spaniolă. Familia era tot pe pat, tremurau cu toţii şi copiii 
plângeau, ca şi cum fusese bine cât timp stătuse ăla în dulap şi nu trebuiseră să 
se uite la el, dar acum îi răscolise faptul că stătea din nou lângă ei, în dormitor. 
Se numea Mercado. Asta am aflat mai târziu. Treaba lui era să-i bată pe 
mexicanii care împrumutaseră bani ca să intre ilegal în ţară şi nu câştigau destul 
cât să-si plătească datoria. Pe amărâţii ăştia îi storceau de bani nişte neică nimeni 
care aveau ceva gologani, sau ştiau cum să facă rost de ei. îi băteau în faţa 
familiei, în fata vecinilor. Asta era vizita de avertizare, si dacă banii tot nu 
veneau, după o săptămână sau două se repezeau până la tine şi-ţi trăgeau un 
glonţ în cap. Toată lumea ştia. 

— V-aţi trezit! spuse Patsy, făcând-o pe Franny să tresară. 

Patsy dădu jos punga mai mică, antivomitivul, care era deja goală. Celelalte 
erau încă pline. 

— V-ati odihnit? 

5 

— M-am odihnit, spuse Fix, dar părea epuizat, de citostatice, de povestire, sau 
poate de amândouă. 

Franny se întrebă dacă Patsy nu-şi dăduse singură seama de asta, dar poate că 
asa arătau si ceilalţi pacienţi din sală. 

5 5 5 L 5 

Patsy căscă după ce aduse vorba de somn, acoperindu-şi gura cu mâna mică, 
vârâtă în mănuşa de cauciuc. 

5 

— într-o zi o să mă întind pe unul din fotoliile astea. Am să-mi trag pătura 
peste cap şi o să dorm. Pacienţii mai fac asta uneori, îi supără lumina. Cine-o să 
ştie că sunt eu sub pătură? 

— Eu n-am să te spun, spuse Fix şi închise ochii. 

— Vă este sete? Patsy îl bătu pe genunchi, peste pătură. Pot să vă aduc apă, 
sau nişte răcoritoare dacă doriţi. Vreţi o Coca-Cola? 

5 5 5 

Franny tocmai se pregătea să spună că n-aveau nevoie, când Fix încuviinţă din 
cap. 

— Apă. Nişte apă, mulţumesc. 

Patsy se uită spre ea. 

— Si dumneavoastră? 

5 

Franny clătină din cap. 

Patsy plecă să aducă apa şi Fix aşteptă, deschizând ochii ca s-o urmărească cu 
privirea. 



— Şi ce s-a întâmplat mai departe? întrebă Franny. 

Când nici un doctor nu-i vorbea despre vindecare, cu asta se alegea când îşi 
ducea tatăl la chimioterapie: timpul petrecut împreună şi toate poveştile pe care 
le auzea. Era motivul pentru care fetele lui zburau pe rând la Los Angeles, pentru 
că niciodată nu stătuseră prea mult cu tatăl lor. Mai era şi faptul că-i dădeau lui 
Marjorie un moment de respiro, pentru că Marjorie îl îngrijea singură. Mai 
presus de toate, însă, era şansa de a-i asculta amintirile pe care urma să le ia cu 
el. Diseară, după ce tatăl lor o să se culce, o s-o sune pe Caroline, să-i 
povestească despre Lomer. 

— Casa se umpluse de oameni - poliţişti, tipii de la ambulanţă, care au avut 
ceva de lucru. Lomer a găsit în coşul de gunoi un plic şi a desenat pe spatele lui 
câţiva şoricei pentru fetiţa cea mică. Era limpede că dăduse de belea cu părinţii, 
şi lui Lomer îi părea rău de ea. Tatăl a fost dus la spital cu ambulanţa, iar mama 
şi copiii, Dumnezeule, probabil că pe ei i-am lăsat în casă, pentru ca altul să vină 
să termine treaba, nici măcar nu ştiu. Nu m-am mai gândit la ei vreo doi ani. L- 
am dus pe Mercado la secţie şi l-am anchetat. Când am terminat, era aproape unu 
noaptea şi nu ne doream decât să bem o cafea. Cafeaua de la secţie era 
nepotrivită. Aşa spunea Lomer - „nepotrivită ". Mă trezeam gândindu-mă că 
dacă cei de la secţie si-ar fi dat osteneala să facă rost de o cafea bună, atunci 
Lomer ar fi băut una acolo, dar astea sunt gânduri care te fac să înnebuneşti. Ne¬ 
am dus la o benzinărie, pe Olimpic. Nu foarte aproape, dar nici prea departe. 
Proprietarul cheltuise bani serioşi pe cafea şi îi învăţase pe băieţandrii care 
lucrau pentru el cât de important era să arunce zaţul şi să facă una nouă. Oamenii 
preferau să meargă cu maşina două străzi mai departe, ca să pună benzină de la 
un tip care făcea cafea bună. Nu era ca azi, când nu-ţi umple nimeni rezervorul, 
dar poţi să-ţi iei un cappuccino dumnezeiesc de bun. O cafetieră într-o 
benzinărie, mai ales cu cafea bună, era ceva nou, cu totul special. Tipul o 
pregătea, poliţiştii treceau pe acolo şi stăteau în parcare s-o bea. Asta a atras şi 
mai multă lume, pentru că se simţea în siguranţă cu poliţiştii alături. Era un mic 
ecosistem bazat pe cafea, aşa că ne-am dus drept acolo. Eu conduceam. Poliţistul 
care conduce maşina, conduce toată noaptea, iar celălalt cumpăra cafeaua, aşa că 
Lomer s-a dus înăuntru. Presupun că n-a fost atent. Ajunsese la vreo trei metri de 
uşă, când a fost împuşcat. N-am văzut ce s-a întâmplat, pentru că scriam 
raportul. Am auzit împuşcătura, mi-am ridicat privirea, dar Lomer dispăruse. L- 
am văzut doar pe puştiul de la casa de marcat ridicându-şi mâinile, cu palmele în 
faţă, după care Mercado s-a întors şi l-a împuşcat şi pe el. 



— Stai aşa, îl opri Franny. Mercado? Tipul de la casa aia? 

Fix dădu din cap. 

— Asta-i ce-am văzut. Benzinăria era ca toate celelalte de pe atunci - ca un 
acvariu cu o lumină puternică deasupra aşa că l-am văzut foarte bine: 
hispanic, douăzeci şi cinci, un metru şaptezeci, cămaşă albă, pantaloni albaştri, 
pete de sânge pe cămaşă. Cu puţin înainte, mă uitasem două ore la individul ăsta. 
Stătuse la biroul meu. îl ştiam, mă ştia. A privit afară pe geam şi m-a văzut 
acolo. A mai tras odată, dar pesemne că era agitat, pentru că glonţul nici măcar 
n-a atins maşina. Doar a lovit vitrina din faţă a benzinăriei. Apoi a ieşit pe uşă şi 
a fugit prin spate. M-am dus înăuntru, unde Lomer era întins pe podea. 

Fix tăcu şi rămase pe gânduri câteva clipe. 

— Ei, făcu el în cele din urmă. 

— Ce? 

Fix clătină din cap. 

— Murise. 

— Dar celălalt, băiatul de la benzinărie? 

— A mai trăit o oră, cât să ajungă în sala de operaţii. Era un puşti de liceu, cu 
o slujbă de vară. Tot ce avea de făcut era să fiarbă cafeaua şi să ţină benzinăria 
deschisă. 

Patsy se întoarse cu două pahare de polistiren pline cu apă şi cu două paie. 

— Nu ştii niciodată că vrei ceva, până nu vezi. Aşa merge treaba pe-aici. 

Franny îi mulţumi şi luă paharele. Patsy avusese dreptate, chiar voia nişte apă. 

— Dar e o nebunie, îi zise ea tatălui, cu toate că-şi amintea că asta era 
povestea pe care mama le-o spusese în maşină - că tatăl lor şi-a pierdut minţile 
după ce i-a fost împuşcat partenerul şi că nu fusese în stare să-l identifice pe 
bărbatul care trăsese în Lomer. 

— Cum a scăpat Mercado din sediul poliţiei? De unde ştia unde sunteţi? 

— în creierul meu s-a produs un scurtcircuit, sau cel puţin aşa mi s-a explicat 
mai târziu, se întâmplaseră prea multe şi am încurcat diapozitivele, un suspect în 
locul altuia. Dar până în ziua de azi îţi spun că am văzut ce-am văzut. Era vorba 
de colegul meu mort. Nu ştiu cum a fost, însă individul ăla stătea în picioare sub 
bec, la aproximativ cinci metri în faţa mea. Ne-am uitat unul la altul, aşa cum te 
uiţi tu acum la mine. Când au sosit poliţiştii la faţa locului, l-am descris pe tip în 
amănunt. La naiba, le-am dat şi numele! Jorge Mercado era însă în arest 
preventiv, în Rampart. Stătuse acolo toată noaptea. 

— Dar tipul care l-a ucis pe Lomer? întrebă Franny. 



— S-a dovedit că nu-1 mai văzusem niciodată. 

— Deci nu l-au găsit pe individul care a făcut-o? 

Fix îndoi paiul şi sorbi. îi era greu să înghită, din cauza stricturilor esofagiene. 
Apa îi alunecă pe gât în înghiţituri mici, cât un sfert de linguriţă. 

— Ba da, spuse el în cele din urmă. L-au găsit. Au pus totul cap la cap. 

— Dar tu ai identificat pe altcineva. 

— Am identificat un alt bărbat în fata poliţiştilor. Nu si în fata juriului. Au 
găsit pe cineva care văzuse o maşină rulând nebuneşte în apropierea benzinăriei. 
S-au agitat să-l găsească pe şofer, apoi s-au agitat să găsească pistolul pe care-1 
aruncase pe geamul maşinii. împuşti un băieţandru într-o benzinărie, şi poliţia se 
va strădui să te găsească. împuşti un poliţist într-o benzinărie, ei bine, asta-i altă 
poveste. 

— Dar n-au avut nici un martor, spuse Franny. 

— Eu am fost martorul. 

— Bine, dar tocmai ai spus că nu l-ai văzut pe individ. 

Fix ridică un deget între ei. 

— Nu l-am văzut nici până în ziua de azi. Nici măcar când stăteam în faţa lui, 
la tribunal. Asta nu s-a clarificat în mintea mea niciodată. Psihiatrul mi-a spus că 
o să mi-1 reamintesc de cum o să-l văd, iar când nu l-am recunoscut, psihiatrul 
mi-a zis că s-ar putea ca memoria să-mi revină mai târziu, că e posibil să mă 
trezesc într-o bună zi şi totul să fie limpede în capul meu. 

Ridică din umeri. 

— Nu s-a întâmplat nici până-n ziua de azi. 

— Atunci cum ai putut fi martor? 

— Mi-au spus care e individul, iar eu am zis, da, el este. 

Fix întoarse către fiica lui un zâmbet obosit. 

— Nu-ţi face griji. El a fost făptaşul. Trebuie să ţii minte că şi el m-a văzut. S- 
a uitat prin geamul acvariului înainte de-a încerca să mă împuşte. Ştia cine sunt. 
L-a ucis pe Lomer, a ucis băiatul şi ştia că sunt tipul care l-a văzut făcând asta. 

Fix clătină din cap. 

— Aş vrea să-mi pot aminti numele puştiului. La capela funerară, mama lui 
mi-a spus că era un înotător talentat. „Promitea“, aşa a spus. Aş vrea să-mi 
amintesc jumătate din lucrurile din viaţa asta şi să uit cealaltă jumătate. 

Beverly a mai rămas cu el încă doi ani după moartea lui Lomer, chiar dacă îi 
promisese lui Bert că avea să-l părăsească. A rămas pentru că Fix avea nevoie de 
ea. A tras maşina pe marginea drumului în ziua aceea, când se certaseră groaznic 



la întoarcerea de la şcoala din Virgina, şi le-a spus lui Caroline şi Franny să nu 
mai creadă că l-a părăsit pe tatăl lor aşa, pur şi simplu, pentru că nu era adevărat. 
Rămăsese lângă el. 

— Până la urmă, am reuşit să mi-1 scot din cap pe Lomer, spuse Fix. L-am 
purtat cu mine peste tot, ani întregi, dar într-o zi, nu ştiu cum, l-am lăsat 
deoparte. Nu l-am mai visat deloc. Nu m-am mai întrebat ce şi-ar fi dorit să 
mănânce la prânz de fiecare dată când mergeam la masă, nu m-am mai uitat la 
colegul care stătea în maşină lângă mine, gândindu-mă că nu era cel care nu mai 
era. M-am simţit vinovat pentru asta, însă, trebuie să-ţi mărturisesc, a fost o 

uşurare. 

» 

— Dar acum te mai gândeşti la el? 

— Ei bine, da, la toate astea, spuse Fix. 

îşi ridică mâna spre tuburile de plastic care îl ţineau ancorat de viaţă. Zâmbi. 

— El n-o să fie niciodată obligat să treacă prin aşa ceva. N-o să fie niciodată 
bătrân şi bolnav. Sunt sigur că, dacă l-ar fi întrebat cineva, nu şi-ar fi dorit să fie 
bătrân şi bolnav. Sunt sigur că amândoi am fi zis, da, te rog, dă-mi cancer la 
optzeci de ani. Dar acum... 

Fix ridică din umeri. 

— Văd lucrurile si într-un fel, si într-altul. 

Franny clătină din cap. 

— Ai primit ce era mai bun. 

— Aşteaptă şi-ai să vezi, îi spuse tatăl. Eşti tânără. 


9. Universitatea din California, Los Angeles. 

10. Băutură energizantă. 

11. Mişcare socială care contestă intervenţia statului în chestiuni cum ar fi căsătoria, adulterul sau 
anticoncepţia. 

12. Folosită în cazuri de anus contra naturii. 

13. Oraş din nordul statului Virginia, situat pe malul râului Potomac, în apropiere de Washington D.C. 

14. Localitate în estul statului Virginia. 

15. Poetă americană (1947-1995), care a murit de leucemie. 

16. Emisiune-concurs televizată. 

17. Al doilea cuvânt este adjectiv, cu sensul de „răbdător“. 

18. Zonă din Los Angeles, cunoscută în trecut pentru bandele violente şi faptele antisociale. 

19- Medicament antihistaminic folosit în tratarea alergiilor şi în insomnii, contraindicat copiilor. 

20. Denumire specifică unei şcoli catolice. 

21. Avertisment dat de poliţia din SUA suspecţilor. Se referă, printre altele, şi la dreptul de a nu vorbi 
până la consultarea unui avocat 




3 


Cu o zi înainte ca Bert şi viitoarea lui soţie de-a doua, Beverly, să plece cu 
maşina din California spre Virginia, Bert trecu pe la fosta lui casă din 
Torrance,— ca să-i sugereze primei sale soţii, Teresa, să se mute împreună. 

— Nu cu noi, fireşte, spuse Bert. Va trebui să împachetezi, să vinzi casa. Ştiu 
că asta ia ceva timp, dar, dacă stai să te gândeşti, de ce nu te-ai întoarce în 
Virginia? 

Cândva, Teresa crezuse că soţul ei e cel mai frumos bărbat din lume, când, de 
fapt, arăta mai degrabă ca unul din garguiele— cocoţate pe cornişele înalte de la 
Notre-Dame, menite să alunge diavolul. Nu dădu glas acestui gând, dar, după 
schimbarea de ton din vocea lui, era clar că i se citea pe faţă. 

— Uite, spuse Bert, oricum n-ai vrut niciodată să te muţi în Los Angeles. Ai 
făcut-o doar pentru mine şi, chiar şi atunci, dă-mi voie să-ţi amintesc, cu multă 
văicăreală. De ce ai vrea acum să rămâi aici? Du copiii la ai tăi, dă-i la şcoală şi, 
la momentul potrivit, o să te ajut să-ţi găseşti o casă. 

Teresa stătea în picioare în bucătăria pe care o împărţiseră cu atât de puţin 
timp în urmă şi îşi strânse cordonul halatului de baie. Cal era în clasa a doua, iar 
Holly începuse grădiniţa, dar Jeanette şi Albie erau încă acasă. Copiii se agăţau 
de picioarele lui Bert, ţipând de parcă se dădeau în montagne-russe, la 
Disneyland, Tatiii! Tatiiil li bătu uşor pe creştete, ca pe tobe. îi atingea cadenţat. 

— De ce ţii să vin în Virginia? întrebă ea. 

Ştia răspunsul, dar voia să-l audă din gura lui. 

— Ar fi mai bine, spuse el şi îşi lăsă ochii în jos, spre capetele acelea 
drăgălaşe şi ciufulite, câte unul sub fiecare mână. 

— E mai bine pentru copii dacă părinţii locuiesc aproape unul de altul? E mai 
bine pentru copii să crească fără tată? 

— Dumnezeule, Teresa, dar eşti din Virginia. Nu ţi-am propus să te muţi în 
Hawaii. Toţi ai tăi locuiesc acolo. Ai fi mai fericită cu ei. 

— Sunt mişcată să aud că te gândeşti la fericirea mea. 



Bert oftă. îl făcea să-şi piardă timpul. Nu avusese niciodată respect pentru 
timpul lui. 

— Toată lumea merge mai departe, în afară de tine. Eşti singura care vrea să 
stea pe loc. 

Teresa îsi turnă o ceaşcă de cafea din filtru. îi oferi una lui Bert, care dădu din 
mână în semn că nu voia. 

— O să-l rogi şi pe soţul lui Beverly să se mute împreună cu voi? Ca să le 
vadă mai des pe fete? Aşa ar fi mai bine pentru ele. 

Teresa aflase de la o prietenă comună că Bert se muta înapoi în Virginia 
împreună cu viitoarea doamnă Cousins fiindcă se temea ca nu cumva primul soţ 
al celei de-a doua lui soţii să pună pe cineva să-l omoare, făcând ca totul să pară 
un accident, şi astfel să nu fie prins niciodată. Primul soţ era poliţist. Poliţiştii, 
mă rog, unii dintre ei, se pricepeau la lucruri dintr-astea. 

A fost o discuţie scurtă, care luă sfârşit când Bert se înfurie pe ea, aşa cum o 
făcea mereu, dar ei i-a fost de ajuns ca să-şi petreacă tot restul vieţii în Los 
Angeles. 

Teresa făcu rost de o slujbă la secretariatul Procuraturii Districtuale din Los 
Angeles. îi duse pe cei mici de la creşă, iar pe cei mari îi înscrise într-un 
program after-school. Avocaţii de la birou încercau un uşor sentiment de 
vinovăţie colectivă, pentru că îl acoperiseră pe Bert în timpul îndelungatei sale 
aventuri extraconjugale. Acum că el plecase, s-au gândit că-i datorau Teresei 
oportunitatea unei schimbări, şi i-au oferit o slujbă. La scurt timp însă i-au 
propus să facă şcoala la seral, să poată deveni secretară juridică. Teresa Cousins 
era istovită, furioasă şi prea puţin folosită la adevărata ei valoare, dar nu era 
deloc proastă, după cum îşi dăduseră şi ei seama. 

Bert Cousins câştigase foarte puţin ca procuror adjunct, aşa că fusese obligat 
să le plătească copiilor şi fostei soţii doar o pensie alimentară modestă. Averea 
părinţilor săi nu era şi a lui şi, ca atare, n-a fost luată în calcul la hotărârea de 
divorţ. Bert a solicitat custodia copiilor pe timpul întregii veri, de la sfârşitul 
anului şcolar, până la începutul şcolii, şi a obţinut-o. Teresa Cousins luptase ca o 
leoaică să-i fie acordate doar două săptămâni, dar Bert era avocat, şi prietenii lui, 
tot avocaţi, erau prieteni cu judecătorul, iar părinţii îi trimiseseră destui bani în 
plus ca să ţină cazul pe rol pentru eternitate, dacă aşa o cerea situaţia. 

Când a aflat că pierduse vacanţele de vară, Teresa a făcut mare caz, 
blestemând şi plângând, dar în sinea ei se întreba dacă nu cumva, prin divorţ, 



tocmai primise echivalentul unei vacanţe în Caraibe. îi iubea pe copii, nu 
încăpea nici o îndoială, dar se gândi că un anotimp din patru petrecut fără dureri 
în gât şi bătăi cu pumnii, fără rugăminţi insistente pentru ore de balet pe care nu 
şi le permitea şi la care nici n-avea timp să le ducă pe fete, fără veşnicele scuze 
la serviciu pentru că venea târziu şi pleca devreme, când ea atârna de un fir de 
păr, aşadar, un anotimp pe an fără copii era uşor de suportat, cu toate că n-ar fi 

admis asta niciodată. Gândul unei dimineţi de sâmbătă fără Albie care să sară 

> 

peste ea în pat, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi schiat pe un 
traseu de slalom imaginar, nu era deloc lipsit de atractivitate. Iar gândul că Albie 
avea să sară acum peste a doua soţie a lui Bert, care, fără îndoială, dormea în 
negligee de mătase crem, garnisit cu dantelă neagră, o cămaşă de noapte care 
trebuia neapărat dusă la curăţat, gândul că Albie va sări efectiv pe ea, ei bine, era 
absolut minunat. 

în primii ani, copiii erau prea mici să poată călători singuri, aşa că luau măsuri 
să fie supravegheaţi pe drum. într-un an, în avion i-a însoţit mama lui Beverly, în 
anul următor, a fost rândul surorii lui Beverly. Bonnie era tulburată şi spăşită în 
faţa Teresei şi nu era în stare să-i întâlnească privirea. Bonnie se căsătorise cu un 
preot şi se simţea vinovată în legătură cu tot felul de lucruri asupra cărora n-avea 
nici un control. într-un alt an, însoţitoare a fost Wallis, prietena lui Beverly. 
Wallis avea o voce puternică şi un zâmbet larg pentru toată lumea. Purta o rochie 
de bumbac, verde-fluorescent. Lui Wallis îi plăceau copiii. 

— Oho, puştime! le spusese ea celor patru copii ai familei Cousins. O să 
mâncăm toate alunele din avion. 

Wallis se purta ca şi cum era doar o întâmplare că zbura şi ea spre Virginia în 
ziua respectivă, şi nu-i aşa că ar fi nostim să stea toţi împreună? Wallis a făcut ca 
lucrurile să pară atât de fireşti, încât Teresa nici nu s-a gândit să plângă până 
când nu s-a trezit singură acasă. 

La zborul de întoarcere, copiii aveau însoţitori din partea Teresei: într-un an 
mama ei, în celălalt, verişoara ei preferată. Bert ar fi cumpărat bilet oricui era 
dornic să îndure şase ore pe avion, alături de copiii săi. 

în 1971 însă, au decis că plozii erau suficient de mari încât să călătorească 
singuri - mai exact, Cal la doisprezece ani şi Holly la zece erau suficient de mari 
să se descurce cu Jeanette, care la opt nu avea nevoie de nimic, şi cu Albie, care, 
la şase, avea nevoie de orice. La aeroport, Teresa le înmână biletele trimise de 
Bert şi îi urcă în avionul de Virginia fără bagaje, o manevră îndrăzneaţă, pe care 
n-ar fi încercat-o niciodată dacă ar fi fost rândul lui Bonnie sau Wallis. Să-l 



lăsăm pe Bert să se spele cu ei pe cap, îşi spuse ea. Aşadar, copiii aveau nevoie 
de absolut totul: putea să-nceapă cu periuţe de dinţi şi pijamale, apoi să treacă la 
celelalte. îi dădu lui Holly o scrisoare pentru tatăl lor. Toţi patru copiii trebuiau 
duşi la dentist. Ştia că Jeanette avea carii. Trimise copii după fişele de vaccinare, 
cu un semn în dreptul rapelurilor a căror dată se apropia. Nu mai putea să se tot 
învoiască de la serviciu, ca să alerge la programări. Doctorii întârziau mereu, şi 
uneori treceau ore bune până se întorcea la birou. A doua doamnă Bert Cousins 
nu lucra. Avea timp berechet să-i ducă pe copii la cumpărături, să-i ducă la 
doctor. Holly leşina la fiecare injecţie. Albie a muşcat-o odată pe asistentă. Cal a 
refuzat să se dea jos din maşină. Se luptase să-l scoată, dar el a prins portiera 
între picioare şi s-a încăpăţânat să nu iasă, aşa că a pierdut ultimul rapel. Nu era 
sigură că Jeanette primise toate vaccinurile, pentru că nu-i găsise fişele. 
Menţionă toate acestea în scrisoare. Beverly Cousins îi voia pe copii? Atunci o 
să se sature de ei. 

Copiii erau aşezaţi de-o parte şi alta a culoarului din avion, băieţii în stânga şi 
fetele în dreapta, şi fiecare primise câte un set de insigne de elev-pilot, pe care 
doar Cal refuzase să le poarte. Erau bucuroşi că se află în avion şi că timp de 
şase ore nu-i mai supraveghează nimeni. Oricât de mult urau să se despartă de 
mama lor - îi erau loiali, neîndoios -, cei patru copii considerau Virginia ca fiind 
locul lor de baştină, chiar şi cei doi mai mici, născuţi după ce familia se mutase 
în vest. Toţi cei patru copii detestau California. Erau sătui să fie împinşi pe 
holurile şcolilor unificate din Torrance. Erau sătui de autobuzul care-i lua din 
coltul străzii în fiecare dimineaţă, ca si de şoferul autobuzului, care la fiecare 
treizeci de secunde se lua de ei, dacă întârziaseră pentru că Albie era un mocăit. 
Erau sătui de mama lor, oricât de mult o iubeau, pentru că ţipa la ei când 
reveneau în casă din cauză că pierduseră autobuzul. Poftim, iar o să întârzie la 
birou. O lua de la capăt în maşină, în timp ce-i ducea la şcoală conducând cu o 
viteză înspăimântătoare - trebuia să muncească, nu le ajungea cât le dădea tatăl 
lor şi nu-şi putea permite să fie dată afară de la serviciu doar pentru că ei nu erau 
în stare să ajungă la timp în colţul ăla afurisit de stradă, li închideau gura doar 
ciupindu-1 pe Albie, ale cărui ţipete umpleau maşina precum gazul muştar—. Mai 
mult decât orice, erau sătui de Albie, care îşi vărsase Coca-Cola peste tot şi chiar 
în clipa aceea lovea cu picioarele în scaunul din faţă. Tot ce se întâmpla era din 
vina lui. Erau sătui însă şi de Cal. El ajunsese să poarte la gât cheia casei legată 
cu o sfoară murdară, deoarece mama spusese că era treaba lui să-i aducă pe toţi 



de la şcoală şi să le dea o gustare. Cal se săturase de toate astea şi, de cele mai 
multe ori, îi închidea afară pe fraţii lui cel puţin o oră, ca să se uite la emisiunile 
preferate şi să se limpezească la cap. Pe latura casei era un furtun cu apă şi 
umbră sub garajul deschis. Nu era că aveau să moară. Când mama sosea acasă de 
la lucru, ceilalţi copii o întâmpinau în prag cu proteste împotriva situaţiei tiranice 
în care se aflau. Minţeau că-şi făcuseră temele, în afară de Holly, care îşi făcea 
întotdeauna lecţiile, stând uneori sub acoperişul garajului pe jos, cu picioarele 
încrucişate şi cărţile în poală, pentru că ea trăia pentru laudele cu care o 
copleşeau profesorii. Se săturaseră şi de Holly şi de notele ei mari. Jeanette era 
singura persoană de care nu se săturaseră, şi asta pentru că nici măcar nu se 
gândeau la ea. Se închisese într-o muţenie pentru care orice părinte ar fi 
consultat profesorii sau medicii pediatri, dacă ar fi observat-o, dar nimeni nu 
băgase de seamă. Jeanette era sătulă de asta. 

Şi-au lăsat cât de mult au putut pe spate scaunele din avion. Au cerut cărţi de 
joc şi bere de ghimbir. Se răsfăţau în sanctuarul unui avion care, pentru moment, 
nu se găsea nici în California, nici în Virginia, singurele două locuri pe care le 

văzuseră în viata lor. 

> 

Când Caroline şi Franny soseau în California în vacanţa de vară, Fix îşi lua 
concediu o săptămână, ca să petreacă timp cu fetele lui. în schimb, când copiii 
lui Bert ajungeau în Virginia, Bert îi spunea lui Beverly că, în mod cu totul 
misterios, numărul cazurilor de la birou se dublase. în Arlington, Bert lucra 
acum în domeniul activităţilor fiduciare—, după ce hotărâse că viaţa unui 
procuror adjunct districtual era prea stresantă. Nu-ţi venea să crezi câtă lume 
avea nevoie să întocmească un testament chiar în ziua în care îi veneau copiii. O 
trimise pe ea singură la aeroport cu break-ul. Crezuse că putea să-i ia el pe copii, 
dar în ultima clipă apăruse o moţiune la care nimeni nu se aştepta, şi nu doar că 
nu putea să meargă la aeroport, dar se părea că n-avea cum să ajungă nici la 
masa de seară. Beverly îi mai luase pe copiii lui Bert de la aeroport şi înainte, 
deşi se ducea de fapt să le aştepte pe mama ei, pe Bonnie sau pe Wallis, care 
erau aşa de drăguţe că acceptau să vină s-o viziteze fără să plătească biletul. 
Bucuria de a le vedea pe fiecare coborând din avion era atât de mare, încât era 
gata să-i piardă din vedere pe copii. îşi lua de braţ mama, sau sora, sau cea mai 
bună prietenă, şi împreună îi mânau pe mieluşei prin aeroport, să-şi recupereze 
bagajele, apoi afară, în parcare. Aştepta întâlnirile astea cu nerăbdare. 

De data aceasta însă, în mod surprinzător, Beverly se simţi ca paralizată, în 



timp ce aştepta singură la capătul terminalului cu burduf. După ce au debarcat 
toţi ceilalţi pasageri, stewardesa i-a adus pe copii, şi ea semnă pentru ei. Patru 
mici trepte aşezate în scara măgarului, băiat-fată-băiat-fată, fiecare un refugiat cu 
ochi obosiţi. La poarta de debarcare primi de la fete o îmbrăţişare decepţionantă, 
în timp ce băieţii se feriră, mergând în spatele ei, spre caruselul de bagaje. Albie 
fredona un cântec nedesluşit, poate că şi Cal, nu era sigură, pentru că se ţineau 
departe de ea. Aeroportul era zgomotos şi plin de familii fericite reunite. îi era 
greu să-şi audă gândurile. 

Au aşteptat lângă carusel, urmărind bagajele care se învârteau prin faţa lor. 

— Cum s-a terminat anul şcolar? Ati avut note bune? 

5 5 

Beverly a lansat întrebarea întregului grup, dar singura care i-a dat atenţie a 
fost Holly. Holly primise A la toate materiile, în afară de citire, unde obţinuse un 
A plus—. Beverly a mai întrebat şi dacă vremea era frumoasă când au plecat din 
Los Angeles, dacă au mâncat în avion, dacă a fost un zbor plăcut. Holly a dat 
răspuns la toate. 

— Avionul a aşteptat treizeci minute în afara porţii, din cauza înghesuielii de 
pe pistă. Am stat la coadă ca să decolăm, eram abia pe locul douăzeci şi şase, a 
spus ea cu bărbia ei micuţă avântată în sus, dar am avut vânt bun din spate şi 
pilotul a reuşit să recupereze pe drum aproape toată întârzierea. 

Avea cărarea dintre codiţe foarte strâmbă, de parcă fusese făcută de un deget 
turmentat, şi nu cu pieptenele. 

Băieţii se îndepărtaseră în direcţii opuse. Preţ de o secundă, Beverly l-a zărit 
pe Cal stând în picioare pe banda rulantă aflată la trei carusele mai departe, 
învârtindu-se împreună cu bagajele de la Houston. Nici n-a apucat bine să-l 
vadă, că el a şi sărit jos, ca să scape de hamalul ce se apropia în fugă. 

— Cal! a strigat Beverly pe deasupra mulţimii. Nu putea să ţipe la el, cel puţin 
nu în public şi nu de la distanţa asta, şi atunci i-a îndemnat: 

— Duceţi-vă după fratele vostru! 

Cal însă a întors capul spre ea, de parcă era doar o coincidenţă ciudată că 
numele lui era Cal şi că această necunoscută spusese ceva cuiva care se numea 
tot Cal. A întors spatele şi a plecat. Jeanette a rămas lângă Beverly, fără să-şi 
dezlipească ochii de la cureaua genţii ei de umăr. Fusese careva la doctor cu 
copilul ăsta? 

în cele din urmă, şi ultimul bagaj de la zborul TWA fără escală de la Los 
Angeles către Dulles— a alunecat pe banda caruselului şi a fost smuls de călătorii 



nerăbdători. Nu mai rămăsese nimic de recuperat. Mulţimea s-a risipit, şi ea a 
putut acum să-l vadă pe Albie încercând să desprindă o bucată veche de gumă de 
mestecat de pe jos, cu un obiect care de la distanţă părea un cuţit. S-a întors cu 
spatele. 

— Bun, a spus ea, calculând în minte ora din zi şi traficul de la aeroport înapoi 
la Arlington. Cred că lucrurile voastre s-au rătăcit. Nu-i nici o problemă. Trebuie 
să mergem la un birou şi să completăm nişte hârtii. Aţi păstrat bonurile de la 
bagaje? a întrebat-o ea pe Holly. Cel mai bine era să i se adreseze direct lui 
Holly, care părea să aibă o dorinţă naturală de a se face plăcută. Holly era 
singura ei şansă. 

— N-avem bonuri, a spus fetiţa. Avea pielea foarte palidă, părul negru drept şi 
o faţă plină de pistrui. Semăna cu Pippi Şoseţica—, pe care adulţii o găseau 
încântătoare, dar de care copiii făceau haz. 

— însă la un moment dat le-ati avut. Mama voastră nu v-a dat nişte bonuri? 

Holly a început din nou: 

— N-avem bonuri, pentru că n-avem bagaje. 

— Cum adică n-aveţi bagaje? 

— N-avem. 

Holly nu vedea cum putea fi mai clară de atât. 

— Vrei să spui că le-aţi uitat în Los Angeles? Le-aţi pierdut? 

Beverly nu era foarte atentă. Se uita după Cal şi nu-1 vedea. La fiecare trei 
metri erau panouri care avertizau pasagerii să nu se aşeze sau să se urce pe 
carusele. 

Buza de sus a lui Holly tremura uşor, dar mama ei vitregă nu observă. Lui 
Holly i se păruse că era ceva nelalocul lui să călătorească fără bagaje, dar mama 
ei o asigurase că asta fusese dorinţa tatei. Voia să le cumpere lucruri noi - haine 
noi, jucării noi, genţi de voiaj noi, să aducă acasă cadourile. Poate că uitase să-i 
spună lui Beverly. 

— N-avem bagaje, a zis ea încet. 

Beverly şi-a coborât atunci privirea şi s-a uitat la ea cu atenţie. Afurisitul de 
Bert îi spusese c-o să se descurce, nici o problemă. 

— Poftim? 

Fusese groaznic s-o spună o dată, dar era de neiertat să fie pusă să repete. 
Ochii lui Holly s-au umplut de lacrimi care au început să curgă peste pistrui. 

— Nu. Avem. Bagaje. 



Acum o să aibă probleme cu tatăl ei, şi nici măcar nu-1 văzuse încă. Mai rău, 
tata o să se înfurie din nou pe mama. Tata îi striga mereu că e iresponsabilă, dar 

ea nu era asa. 

» 

Ochii lui Beverly se mişcau de la un capăt la altul al caruselului. Pasagerii şi 
cei care îi aşteptaseră erau tot mai puţini, doi dintre copiii ei vitregi lipseau, al 
treilea copil vitreg plângea, iar al patrulea era atât de absorbit de cureaua de 
vinilin a poşetei sale încât era greu să nu presupui că este handicapat. 

— Atunci de ce stăm aici de o jumătate de oră? A întrebat Beverly pe un ton 
calm. încă nu o luase razna. Asta avea să se întâmple mai târziu, când avu timp 
să se gândească, dar acum pur şi simplu nu pricepea. 

— Nu ştiu! a ţipat Holly, cu ochii şiroindu-i. Şi-a ridicat poala tricoului şi s-a 
şters la nas. Nu e vina mea. Tu ne-ai adus aici. N-am spus niciodată că avem 
bagaje. 

Jeanette a deschis fermoarul poşetuţei ei, a scotocit înăuntru şi i-a întins 
surorii sale o batistă. 

în fiecare an, al doilea drum al lui Beverly la aeroport era mult mai 
dezagreabil, pentru că de fiecare dată se aştepta să fie mai plăcut. îi lăsa acasă pe 
cei patru copii vitregi (mai întâi cu mama, apoi cu Bonnie, după aceea cu Wallis, 
iar acum în grija lui Cal. La urma urmei, în Torrance stăteau singuri acasă, iar 
Arlington era un loc mai sigur decât Torrance) şi se întorcea la Dulles să le ia pe 
fete. în timp ce copiii lui Bert călătoreau spre est pentru o vară întreagă, Caroline 
şi Franny mergeau în vest pentru numai două săptămâni: una cu Fix şi cealaltă 
cu părinţii ei, suficiente însă pentru ca fetele să-şi reamintească faptul că le 
plăcea mult mai mult în California decât în Virginia. Au coborât din avion abia 
târându-şi picioarele, arătând de parcă se aflau într-o stare avansată de 
deshidratare, de la cât plânseseră tot drumul. Beverly s-a lăsat în genunchi să le 
îmbrăţişeze, dar ele erau doar nişte umbre. Caroline voia să stea cu tatăl ei. în 
fiecare an implora, îşi susţinea cauza, dar degeaba. Ura lui Caroline faţă de 
mama ei răzbătu prin ţesătura roz a bluzei sport, când mama o strânse la piept. 
Pe de altă parte, Franny nu s-a clintit, lăsându-se cu indiferenţă îmbrăţişată. încă 
nu ştia cum să-şi urască mama, dar începea să înveţe câte puţin de fiecare dată 
când îşi lăsa tatăl plângând în aeroportul din Los Angeles. 

Beverly le-a sărutat pe creştet. Pe Caroline a mai sărutat-o o dată, dar ea se 
trase înapoi. 

— Cât mă bucur că ati venit acasă! 

> 



Caroline şi Franny nu se bucurau. Nu erau bucuroase deloc. în această stare 
deplorabilă au ajuns fetele la Arlington, pentru a se reîntâlni cu fraţii lor vitregi. 

Holly era, fireşte, cea mai prietenoasă. Când fetele au intrat pe uşă, a început 
să sară în sus de bucurie şi chiar să bată din palme. Le-a spus că vara asta voia să 
pregătească un nou recital de dans în salon. Dar, în acelaşi timp, Holly era 
îmbrăcată cu tricoul roşu al lui Caroline, cel cu o micuţă rozetă din panglică albă 
la gât, pe care mama acesteia o convinsese înainte de a pleca în California să-l 
pună în punga Goodwill—, pentru că era nu numai decolorat, ci şi prea mic. 
Holly nu era Goodwill. 

în mod obişnuit, Caroline stătea în camera mai mare, cu două seturi de paturi 
supraetajate, iar Franny, fiind mai mică, avea camera cu doar două paturi. Cele 
două surori nu erau legate nici de dragoste, nici de afinităţi comune, ci de o baie 
minusculă, unde se intra din dormitoarele aflate de-o parte şi de alta. Două fete şi 
o baie era acceptabil de la începutul lui septembrie şi până la sfârşitul lui mai, 
dar acum, în iunie, când Caroline şi Franny s-au întors din California, au 
constatat că Holly şi Jeanette se instalaseră ca la ele acasă într-unul din cele două 
seturi de paturi supraetajate, pe când Franny îşi pierduse complet camera în 
favoarea băieţilor. Cu alte cuvinte, patru fete într-o cameră, doi băieţi în cealaltă 
şi o singură baie cât cabina de telefon pentru toţi şase. 

Caroline şi Franny şi-au cărat bagajul pe scări. Bagaj: ceva care se cară—. Au 
trecut pe lângă uşa deschisă de la dormitorul părinţilor, unde Cal stătea tolănit pe 
patul mamei, cu picioarele murdare, în ciorapi murdari, trântite pe perne, 
urmărind un meci de tenis, cu sonorul dat la maximum. Ele nu aveau niciodată 
voie să intre în camera matrimonială sau să stea pe pat, chiar dacă ţineau 
picioarele pe podea, şi nici să se uite la televizor fără invitaţie expresă. Când au 
trecut pe lângă uşă, Cal nu şi-a dezlipit privirea de pe ecran şi n-a schiţat nici cel 
mai mic gest că le observase. 

Când cele două s-au oprit, Holly era în spatele lor, destul de aproape încât să 
se ciocnească. 

— Mă gândeam ca noi patru să dansăm în cămăşi de noapte albe. E bine? 
Putem să-ncepem repetiţiile după-masă. Am ceva idei de coregrafie, dacă vreţi 

să le vedeţi. 

» 

Cât priveşte numărul de patru fete în recital, doar trei erau vizibile, Jeanette 
fiind DIM—. 

Nimeni n-a observat că lipsea. Nici pisica lui Franny, Buttercup, nu se vedea 



pe nicăieri. Pisica nu venise la uşă s-o întâmpine pe Franny, aşa cum ar fi făcut 
cu siguranţă cu două săptămâni în urmă. Buttercup, care o menţinea pe linia de 
plutire a normalităţii, dispăruse. Beverly simţea că se îneacă în marea de copii şi 
problemele lor, aşa că nu-şi amintea foarte clar când văzuse ultima dată pisica, 
dar suspinele neşteptate şi paralizante ale lui Franny au îmboldit-o să caute 
temeinic prin toată casa. Beverly a găsit-o pe Jeanette sub o pătură, în fundul 
dulapului cu lenjerii (de cât timp lipsea oare Jeanette?) Mângâia pisica adormită. 

— Nu poate să-mi ia pisica! a strigat Franny. 

Beverly s-a aplecat şi i-a luat pisica lui Jeanette, care s-a agăţat de ea doar o 
jumătate de secundă, apoi i-a dat drumul. în tot acest timp, Albie a urmărit-o pe 
Beverly peste tot, intonând ceea ce copiii numeau „muzica striperului“. 

Bum cica-bum, bum-bum- cica-bum. 

Când mama lor se oprea din mers, banda sonoră înceta. Un singur pas dacă 
făcea, era acompaniată de Albie, care scotea doar un „bum“, dar cu o inflexiune 
care suna ciudat de provocator pentru un puşti de şase ani. A încercat să-l ignore, 
dar simţea c-o depăşeşte. Când în cele din urmă a clacat şi a strigat „încetează!“, 
băiatul s-a mulţumit s-o privească. Avea nişte ochi căprui enormi şi un păr şaten, 
lung şi buclat, care-1 făceau să arate ca un animăluţ din desenele animate. 

— Vorbesc serios, a spus ea, făcând efortul de a-şi domoli respiraţia. Trebuie 
să încetezi. 

A încercat să găsească în vocea ei o intonaţie părintească acceptabilă, dar când 
s-a întors cu spatele la el a auzit un mic duduit încet, abia perceptibil: „Bum- 
bum-cica-bum“. 

Lui Beverly îi venea să-l omoare. Se gândea să-l omoare la propriu. îi 
tremurau mâinile. S-a îndreptat spre camera ei, dorind s-o încuie şi să se culce, 
dar încă de pe hol se auzeau ţăcănitul unei mingi de tenis şi vacarmul publicului. 
Şi-a vârât capul pe uşă. 

— Cal? a spus ea, încercând să nu plângă. Am nevoie de cameră acum. 

Cal nu s-a clintit, nici măcar un milimetru. A rămas cu ochii lipiţi de ecran. 

— Nu s-a terminat, a răspuns el, ca şi cum ea nu mai văzuse un meci de tenis 
şi nu ştia că, dacă mingea se mişcă, meciul continuă. 

Bert era de părere că televizorul nu e potrivit pentru copii. în cazul cel mai 
bun, vedea în el o pierdere de timp şi o grămadă de zgomote. în cazul cel mai 
rău, se întreba dacă nu cumva opreşte dezvoltarea creierului. Credea că Teresa 
făcuse greşeala imensă de a-i lăsa pe copii să privească prea mult la televizor. îi 
spusese să renunţe, dar ea nu-1 asculta niciodată când venea vorba de educaţia 



copiilor, de fapt când venea vorba de orice. De aceea el şi Beverly aveau un 
singur televizor în casă, aflat în dormitorul lor, la care copiii nu se uitau, sau, 
mai exact, fetele ei nu se uitau, cel puţin nu în timpul anului şcolar. Acum, lui 
Beverly îi venea să-l scoată din priză şi să-l împingă cu căruţul în ceea ce 
agentul imobiliar numise „camera de recreere a familiei", deşi nici un membru al 
familiei nu aterizase vreodată acolo. Şi-a continuat drumul pe hol, cu Albie pe 
urmele ei, la o distanţă de siguranţă, cântând aceeaşi melodie. Oare maică-sa îl 
învăţase să facă asta? Cineva trebuie să-l fi învăţat. Copiii de şase ani nu-şi pierd 
timpul în cluburi de striptis, nici chiar Albie ăsta. Beverly a intrat în camera 
fetelor, dar acolo era Holly, care citea Rebecca—. 

— Beverly, ai citit Rebecca ? a întrebat-o Holly cu o feţişoară radioasă, 
radioasă, radioasă, imediat cum Beverly puse piciorul în cameră. Doamna 
Danvers mă sperie de moarte, dar am s-o citesc până la capăt. Dacă m-ar invita 
să locuiesc în Manderley, nu m-aş duce. Nu pot sta cu cineva care se poartă cu 

mine asa de înfiorător. 

> 

Beverly a dat încetişor din cap şi a ieşit din cameră. S-a gândit să se întindă 
puţin în camera băieţilor, camera care fusese a lui Franny, dar acolo era un miros 
vag de nucă, care-i amintea de păr, ciorapi şi chiloţi nespălaţi. 

A coborât din nou scările şi a găsit-o pe Caroline în bucătărie, trântind 
lucrurile într-un acces de furie, spunând că voia să facă negrese pentru tatăl său 
şi să i le trimită prin poştă, ca să aibă şi el ceva de mâncare. 

— Lui taică-tu nu-i plac negresele cu nucă, a spus Beverly, fără să ştie de ce. 
încerca să se facă utilă. 

— Ba îi plac! a ţipat Caroline şi s-a întors spre mama ei atât de repede, că 
vărsă jumătate din punga de făină. Poate nu atunci când îl ştiai tu, dar nu-1 mai 
cunoşti deloc. Acum îi place să fie nucă în toate. 

Albie era în sufragerie. îl auzea cântând prin uşa bucătăriei. Atenţia lui 
concentrată asupra unui singur lucru era uluitoare. în living, Franny scotea labele 
din faţă ale pisicii prin mânecile unei rochiţe de păpuşă şi plângea aşa de 
înfundat, încât mama ei era sigură că absolut tot ce făcuse în viaţă până în acel 
moment fusese greşit. 

Unde să se mai ducă? Nu exista nici un loc unde să scape de ei, nici măcar în 
dulapul pentru lenjerii, fiindcă Jeanette nu ieşise dintre cearceafuri de când 
dăduse drumul pisicii. Beverly a luat cheile de la maşină şi a ieşit din casă. în 
clipa când a închis uşa în urma ei, aerul de vară fierbinte şi înţepător i-a intrat în 



plămâni, înecând-o. Se gândi la terasa din spate a casei din California, la după- 
amiezele când stăteau afară, Caroline pe tricicletă, Franny în braţele ei, 
bucuroasă, în mirosul copleşitor al florilor de portocal. Fix fusese nevoit să 
vândă casa, pentru a-i da jumătate din puţinele fonduri pe care le aveau şi pentru 
a plăti pensia alimentară a copiilor. De ce l-a pus să-şi vândă casa? în Virginia, 
nimeni nu putea sta afară. Cât a mers până la aleea din faţă, s-a ales cu încă cinci 
muşcături de ţânţar, care s-au umflat cât monedele de 25 de cenţi. Beverly era 
alergică la muşcăturile de ţânţar. 

în maşină erau cel puţin 40 de grade. A pornit motorul, a dat drumul la aerul 
condiţionat şi a închis radioul. S-a întins pe vinilinul verde şi încins al banchetei 
din spate, ca să nu fie văzută dacă se uita careva pe geamul din faţă al casei. Se 
gândi că, dacă ar fi acum într-un garaj, şi nu sub copertina garajului deschis, ar 
părea că vrea să se sinucidă. 

Pentru că şcolile de stat din California erau deschise mai mult timp decât 
şcolile catolice din Virginia, Beverly şi Bert rămăseseră singuri cinci zile, între 
plecarea fetelor ei şi venirea copiilor lui. într-o seară, după cină, au făcut 
dragoste pe covorul din sufragerie. N-a fost prea plăcut. Greutatea lui Beverly 
scăzuse constant de la mutarea lor în Virginia, iar proeminenţele osoase ale 
vertebrelor şi claviculelor sale erau atât de evidente, că şi-ar fi putut găsi imediat 
de lucru ca model la o oră de anatomie. Fiecare pătmndere o împingea înapoi cu 
o jumătate de centimetru, frecându-i pielea de amestecul de lână. Dar, în ciuda 
juliturilor provocate de covor, se simţeau îndrăzneţi şi pasionali. Nu fusese o 
greşeală, îi repetă Bert mai târziu, în timp ce stăteau pe spate, cu ochii aţintiţi în 
tavan. Beverly numără cinci cristale lipsă pe braţele de sticlă ale candelabrului. 
Nu le observase până atunci. 

— Tot ce s-a-ntâmplat în viaţa noastră până acum, tot ce-am făcut, era menit 
să se întâmple întocmai, ca să fim împreună. 

Bert i-a luat mâna si i-a strâns-o. 

» 

— Chiar crezi asta? l-a întrebat Beverly. 

— Suntem un cuplu magic, a răspuns Bert. 

Mai târziu, el a masat-o cu neosporin pe şira spinării. Ea a dormit pe burtă. 
Acela a fost concediul lor de vară. 

Iată lucrul cu adevărat remarcabil legat de fetele lui Fix şi copiii lui Bert: nu se 
urau, dar nici nu dădeau dovadă de loialitate tribală. Cei patru fraţi Cousins nu 
căutau compania surorilor vitrege, iar acestea se puteau lipsi cu totul una de alta. 



Cele patru fete erau supărate că stăteau înghesuite într-o singură cameră, dar nu 
dădeau vina una pe alta. Băieţii, care erau tot timpul furioşi pe ceva, nu păreau 
deranjaţi că se aflau în compania atâtor fete. Cei şase copii aveau în comun un 
singur lucru fundamental, care împingea posibila antipatie reciprocă la coada 
clasamentului: îşi detestau părinţii. îi urau. 

Singura pe care o tulbura acest fapt era Franny, pentm că ea îşi iubise 
dintotdeauna mama. în restul anului, îşi făceau uneori siesta împreună după 
scoală, atât de strâns vârâte una-ntr-alta încât adormeau si visau aceleaşi vise. 
Dimineaţa, Franny avea obiceiul să se aşeze pe capacul scaunului de toaletă, ca 
s-o privească pe mama ei cum se machia; seara, se aşeza din nou pe capac şi 
stătea de vorbă cu mama ei, care se îmbăia în cadă. Franny se simţea în siguranţă 
ştiind că era nu doar fiica preferată a mamei, ci şi persoana preferată a mamei 
sale. 

Cu excepţia verii, când mama o privea de parcă era doar copilul numărul 
patru, din şase. Când mama ei nu-1 mai suporta pe Albie, îi anunţa pe „toţi 
copiii“ să iasă din casă, inclusiv pe Franny. îngheţata trebuia mâncată afară. 
Pepenele - afară. De când nu i se mai acorda încredere să mănânce pepenele 
aşezată la masă? Era insultător, şi nu doar pentru ea. Poate doar Albie nu ştia 
cum se mănâncă o porţie de îngheţată fără s-o scape pe podea, dar ceilalţi erau 
perfect în stare. Bun, se duceau afară. Trânteau uşa şi o luau la fugă pe stradă, 
ţopăind pe trotuarul încins ca o haită de câini vagabonzi. 

Cei patru copii ai lui Bert n-o învinovăţeau pe Beverly pentru vacanţele lor 
nefericite. Dădeau vina pe tatăl lor, şi i-ar fi spus-o în faţă dacă ar fi fost prezent. 
Cal şi Holly nu dădeau semne că purtarea lui Beverly li s-ar fi părut de neiertat 
(Jeanette oricum nu spunea niciodată nimic, iar Albie, ei bine, cine-1 băga în 
seamă pe Albie?). în schimb, Caroline şi Franny erau îngrozite. Mama lor îi 
punea să se înşiruie în bucătărie după vârstă şi să vină pe rând cu farfuria în 
mână până la plită, în loc să pună mâncarea pe masă în farfurii, aşa cum făcea în 
celelalte seri de peste an. Vara, hoinăreau în afara lumii civilizate şi se rătăceau 
prin orfelinatele din Oliver Txvist—. 

într-o seară de joi din iulie, Bert a convocat în sufragerie o şedinţă de familie, 
ca să-i anunţe că a doua zi de dimineaţă vor pleca spre Lacul Anna—. Le-a spus 
că si-a luat o zi liberă si a închiriat trei camere la Pinecone Motel. Duminică 

5 5 

dimineaţă urmau să plece la Charlottesville, ca să-şi viziteze bunicii, după care 
se întorceau acasă. 



— E vacanţă, a spus Bert. Am aranjat totul. 

Copiii au clipit din ochi, vag entuziasmaţi la gândul unor zile care n-aveau să 
semene cu toate celelalte. Beverly a clipit şi ea, pentru că Bert nu-i pomenise 
nimic despre toate astea: motelul, lacul, mesele la restaurant, vizita la părinţii 
extrem de neprimitori ai lui Bert, care aveau cai, un iaz şi o bucătăreasă 
extraordinară, o negresă numită Emestine, care le învăţase pe fete vara trecută 
cum să facă plăcinte. Copiii au văzut cum Beverly încerca să-i prindă privirea lui 
Bert, dar privirea acestuia nu se lăsa prinsă. Dacă ar fi simţit nevoia să-şi spună 
părerea, copiii i-ar fi zis că se anunţa distractiv, dar, întrucât nu simţeau nimic, 
au tăcut. 

A doua zi dimineaţă era sufocant de cald, ca într-o mlaştină. Păsările 
amuţiseră, în încercarea de a-şi conserva energia. Bert le-a spus copiilor să iasă 
şi să se urce în maşină, deşi toţi ştiau că nu era aşa de simplu. Mai întâi, aveau să 
se certe, să stabilească cine trebuia să stea lângă Albie, aşa că toţi au rămas în 
aşteptare, pe alee. Locul din faţă, rezervat părinţilor, nu era o opţiune, deşi în 
timpul şcolii Caroline şi Franny stăteau acolo, lângă mama. Rămâneau locurile 
din spate, cele din spatele acestora şi locurile din portbagaj. Până la urmă, copiii 
erau de fiecare dată aşezaţi pe perechi, după sex sau vârstă, ceea ce însemna că 
fie Cal, fie Jeanette se trezeau blocaţi lângă Albie, rareori Franny, niciodată 
Caroline sau Holly. Albie cânta cu pasiune Nouăzeci şi nouă de sticle de bere pe 
perete, în care numărul nu scădea secvenţial - cincizeci şi şapte de sticle, 
şaptezeci şi opt de sticle, patru sticle, o sută patru sticle. Spunea că avea rău de 
maşină şi scotea nişte scremete convingătoare, care îl obligau să iasă pe 
marginea autostrăzii, degeaba însă, deşi Jeanette vomita inevitabil, fără să 
rostească un cuvânt despre asta. La fiecare panou indicator, Albie întreba dacă 
aceea era ieşirea pe care trebuiau să meargă. 

— Am ajuns? întreba el şi apoi izbucnea în râs, doar ca să se amuze. 

Nimeni nu voia să stea cu Albie. 

Tocmai când începeau să se împingă pe aleea din faţă, Bert a ieşit din casă cu 
o geantă de pânză de mărimea unei cutii de pantofi. Bert ştia să împacheteze 
bagajele economicos. 

— Cal, a spus el, treci lângă fratele tău. 

— Am stat lângă el şi data trecută, a ripostat Cal. 

Nimeni nu ştia dacă era adevărat sau nu, şi, la urma urmei, ce însemna „data 
trecută"? Data trecută în maşină, sau în excursie? Ei nu făceau niciodată 
excursii. 



— Atunci o să stai lângă el şi de data asta. 

Bert şi-a aruncat geanta în spate şi a trântit portiera. 

Cal privi în jur. Albie se împingea în fete, împungându-le uşor cu degetul şi 
făcându-le să ţipe. în mintea lui Cal, cele patru fete se contopeau - surorile lui, 
surorile vitrege -, era greu să aleagă una care să-i cadă victimă. Atunci Cal s-a 
uitat ţintă la Beverly, la tricoul ei mov în dungi, la părul ei blond lung, ondulat şi 
pieptănat cu grijă, la ochelarii mari de soare, ca ai vedetelor de cinema. 

— Pune-o pe ea, i-a spus el tatălui. 

Bert s-a uitat la fiul său cel mare, apoi la soţie. 

— S-o pun să ce? 

— Pune-o să stea lângă el. Să stea în scaunul din spate. 

Bert i-a tras o palmă. S-a auzit o plesnitură, dar nu fusese o lovitură serioasă, 
doar i se mişcase puţin capul într-o parte. Cal s-a clătinat, s-a dat un pas înapoi, 
ca să pară că lovitura era mai puternică decât fusese de fapt. La şcoală încasase 
lovituri mai dure, dar asta a meritat, fie şi doar ca să vadă cum lui Beverly i se 
scurge şi puţina culoare pe care o mai avea în obraji. Cal punea pariu că, preţ de 
o secundă, ea nu fusese sigură de partea cui avea să fie Bert şi se închipuia deja 
făcând tot drumul până la lacul Anna pe bancheta din spate, alături de Albie, 
înţepenise. Bert le-a spus că se săturase de tot balamucul ăla. Le-a ordonat să se 
urce în maşină. Şi aşa au făcut, chiar şi Beverly, în tăcere şi cu profundă 
amărăciune. 

Pe drum, Bert a ţinut geamul deschis, cu cotul scos în afară, spre dealurile 
care se rostogoleau pe lângă ei, cufundat în tăcere. Trei ore mai târziu, când au 
ajuns la micul restaurant Arrowhead, i-a aliniat şi i-a numărat, Cal fiind numărul 
unu, Caroline - numărul doi, Holly - numărul trei. 

— Nu suntem cântăreţii familiei von Trapp—, pentru numele lui Dumnezeu! a 
spus Cal cu glas scăzut. 

Franny a ridicat privirea spre el, cu un amestec de teamă şi neîncredere. Luase 
numele lui Dumnezeu în deşert. Era grav. 

— N-ai voie să înjuri, a spus ea. 

Bert putea să înjure, chiar dacă era o idee proastă, dar copiii n-aveau niciodată 
voie să înjure. Ştia sigur. Chiar şi în vacanţă, era o fată de la Preasfânta Inimă a 
lui Isus. 

Cal, cel mai în vârstă şi cel mai înalt dintre fraţi, îi puse mâna dreaptă pe cap, 
apoi, adunându-şi degetele în jos, o trase de urechi. Nu la fel de tare ca pe una 



dintre surorile lui bune, dar totuşi. în felul ăsta menţinea controlul. 

j 5 5 

Caroline, fiind cea mai în vârstă dintre fete, putea hotărî cu cine să împartă 
patul la Pinecone, şi la masa de seară le-a adus la cunoştinţă că avea să doarmă 
cu Holly. Ceea ce însemna că Franny se alegea cu Jeanette. Lui Franny îi plăcea 
de ea. în ceea ce-o privea, îi plăcea şi de Holly, doar că nu voia să doarmă cu 
Caroline, care nu s-ar fi dat în lături s-o sufoce cu perna în timpul nopţii. Băieţii 
aveau camera lor, şi fiecare patul său. Pe la şapte seara, părinţii au început să se 
foiască şi să caşte, apoi au anunţat că era ora de culcare, erau sfârşiţi, dar că a 
doua zi se vor distra începând de dimineaţă. 

Dimineaţa însă, copiii au primit doar un bileţel strecurat pe sub uşa de la 
camera fetelor. Luaţi micul dejun la braserie. Treceţi-l în contul nostru. Dormim 
până mai târziu. Nu bateţi la uşă. Era scrisul mamei, dar bileţelul nu era semnat 
Vă iubesc, nici măcar Mama. Nu era semnat deloc. încă un document în 
mormanul tot mai mare de dovezi ale faptului că erau lăsaţi de capul lor. 

Toate uşile bleu şi înşiruite ale motelului erau închise şi toate draperiile de la 
geamuri, trase. Maşinile parcate în faţa fiecărei uşi erau acoperite de rouă, sau 
poate că plouase peste noapte. Fetele au ieşit şi au bătut la uşa lui Cal, aflată în 
dreapta camerei lor. Băiatul a întredeschis uşa. Lanţul era încă pus, şi el a privit 
afară cu un singur ochi. 

— Mergem să luăm micul dejun, a spus Holly. Vino, dacă vrei. 

Cal a închis uşa, a desfăcut lanţul şi a deschis-o din nou. în spatele lui l-au 
zărit pe Albie, care stătea pe patul dublu şi se uita la desene animate, în timp ce 
lovea ritmic capătul saltelei cu picioarele. De câte ori vreuna dintre fete avea de 
gând să protesteze că stăteau patru într-o cameră, câte două într-un singur pat, se 
gândeau la Cal, care dormea cu Albie. Acasă, el împărţea camera cu Albie, şi 
poate era obişnuit. Sau poate că nu. 

— Să mergem, a spus Cal. 

Băiatul era făcut după chipul şi asemănarea tatălui. Avea pielea arămie şi 
părul roşcat, iar vara, atât băiatul cât şi părul căpătau o nuanţă aurie. Cal avea 
ochi albştri, ca ai tatălui, în timp ce restul fraţilor aveau ochi căprui, ca ai mamei. 
Albie aducea puţin cu pistruiata de Holly, dar judecata ei sănătoasă şi lipsa 
acesteia la Albie ştergeau orice asemănare dintre ei. Toţi patru erau slăbuţi, dar 
Jeanette era aşa de firavă, că nu semăna deloc cu ei. Nu se vorbea niciodată de 
chipul ei frumos sau de părul ei strălucitor, de culoarea mierii. Jeanette era 
prezentată numai cu trimitere la coatele şi genunchii ei, care, într-adevăr, 
semănau cu nişte mânere de uşă sferice. Când se aflau împreună toţi şase, arătau 



de parcă nu erau în familie, ci într-o tabără de vară, nişte copii oarecare, adunaţi 
întâmplător la marginea drumului. N-ai fi zis că erau înrudiţi, nici măcar cei de 
acelaşi sânge. 

— O să doarmă până la prânz, a spus Holly, referindu-se la cei doi părinţi, în 
timp ce învârtea ouăle în cerc cu furculiţa, în separeul din sala de mese. 

— Iar când o să se scoale în sfârşit, ne vor spune că trebuie să mai tragă un 
pui de somn, a adăugat Caroline. 

Aveau dreptate. Părinţii dormeau duşi, ca nişte prunci chinuiţi de febră. Copiii 
au dat cu toţii aprobator din cap. Cal, care stătea lângă fereastră, s-a întors cu 
spatele la ei, ca să se uite la şosea. Albie a lovit cu palma fundul unei sticle de 
ketchup, până când acesta s-a revărsat peste clătitele lui. 

— Isuse! a exclamat Cal şi i-a smuls sticla. Nu poţi să stai locului o clipă, fără 
să faci ceva scârbos? 

— Ia uite! a spus Albie, ridicând clătita din care se scurgea ketchup-ul. 

Jeanette ţinea cu două degete felia de pâine prăjită pe farfurie şi îndepărta 

coaja cu un cuţit. 

— Eu una n-am de gând să stau aici toată ziua ca să-i aştept, a spus Caroline. 

— Păi ce altceva să facem? a întrebat Franny, pentru că nu era nimic de făcut. 
Să se intereseze dacă motelul n-are întâmplător vreun joc de masă? Vreun pachet 

de cărţi? 

» 

Era încă foarte devreme, abia ora şapte, iar soarele intra pe fereastra braseriei 
ca o invitaţie plasată pe masa lor pe o tavă de argint. Era o zi numai bună de 
scăldat. 

— Am venit aici ca să mergem la lac, aşa că hai să ne ducem acolo, a propus 
Caroline, citind gândurile surorii sale, cel puţin pe jumătate. Pe sub haine avea 
costumul de baie. Toţi le aveau. Caroline era mult mai îndârjită decât ceilalţi, 
încrâncenarea i se simţea în glas tot timpul. Sau poate Cal era cel mai furios, dar 
mânia lui se manifesta în alte feluri. 

Jeanette şi-a ridicat ochii de pe felia de pâine prăjită. 

— Să mergem, a spus ea. 

Erau primele cuvinte pe care le rostea de când plecaseră din Arlington, cu o zi 
înainte, aşa că asta a decis lucrurile. 

De ce să mai aştepte până se trezeau părinţii? Când mai mergeau uneori cu ei, 
copiii se împărţeau în două grupuri - cei mari: Cal, Caroline şi Holly; şi cei mici 
- Jeanette, Franny şi Albie. Cei mari erau lăsaţi să hoinărească, să înoate în apă 
adâncă fără veste de salvare, să facă plimbări lungi până se pierdeau în zare şi să 



aleagă ce voiau să mănânce la masa de prânz. Cei mici însă puteau la fel de bine 
să fie legaţi de un copac şi puşi să mănânce dintr-o singură farfurie. în copiii 
mici nu puteai avea încredere. Fără să mai stea la discuţie, cei şase au hotărât că 
era mai bine să profite de această ocazie. 

La casă, au adăgat la nota de plată şase cutii de Coca-Cola şi douăsprezece 
batoane de ciocolată, suficient ca să le ţină de foame la nevoie. 

— E departe lacul? a întrebat-o Holly pe chelneriţa de la casa de marcat. 

— Cam doi kilometri, poate mai puţin. O luaţi înapoi pe autostrada 98. 

— Dar pe jos? 

Chelneriţa îi studie pe copii preţ de câteva clipe. Prea mulţi dintre ei păreau să 
aibă aceeaşi înălţime. între Franny si Jeanette era o diferenţă de treizeci si opt de 
zile. 

— Unde sunt părinţii voştri? 

— Se-mbracă, a spus Caroline, cu glasul unui copil plictisit. Vor să facem o 
plimbare. Au zis c-o să fie ca o aventură, iar noi trebuie să pregătim traseul şi 

indicaţiile de orientare. 

> 

Ceilalţi copii erau foarte încântaţi de priceperea cu care minţise. Chelneriţa a 
luat un şervet de masă din hârtie dintr-un teanc si l-a întors. 

— Dacă mergeţi pe jos, luaţi-o pe scurtătura asta. 

La un capăt al şervetului a desenat un dreptunghi, reprezentând motelul (pe 
care l-a însemnat cu ,,M“), iar la celălalt capăt, un cerc, reprezentând lacul (,,L“). 
Linia punctată pe care a desenat-o între ele era biletul lor de ieşire. 

în parcare, Cal a încercat toate portierele maşinii. Franny l-a întrebat ce caută. 

— Ceva. Vezi-ţi de treaba ta. Şi-a pus la ochi palmele făcute căuş şi s-a uitat 
pe geam, încercând să vadă mai bine. 

— Ştii, pot să sparg maşina, s-a oferit Caroline. Dacă ai nevoie de ceva. 

— Mincinoaso, i-a zis Cal, fără a se sinchisi să-i arunce o privire. 

— Ba pot, a întărit ea şi apoi a întins degetul spre Jeanette. Adu-mi un umeraş 
de sârmă din dulap. 

Era adevărat. Fix le învăţase chiar în vara aceea cum se face. în ultimul sfârsit 

J 5 

de săptămână, unchiul Joe Mike îşi încuiase cheile în maşina mătuşii Bonnie, pe 
când erau cu toţii la bunici, iar tatăl lor deschisese portiera cu un umeraş, ca să-l 
scutească pe Joe Mike de plata celor doisprezece dolari, cât l-ar fi costat să 
cheme un lăcătuş. După aceea, Fix le-a pus pe fete să exerseze pentru că se 

arătaseră interesate. Zicea că era bine să ştie. 

» 

— Oamenii îşi închipuie că trebuie să tragi în sus, dar e greşit, împingi în jos, 



le învăţase el. 

» 

Caroline s-a apucat să dezdoaie umeraşul de sârmă. Asta era partea cea mai 
grea. 

— Pierzi timpul, a spus Cal. 

— Al cui timp? a întrebat Holly. Dacă te grăbeşti aşa de tare, atunci du-te. 

Era curioasă, dar se vedea limpede că şi Cal era interesat. 

Albie se învârtea în jurul maşinii, legănându-şi şoldurile într-o parte şi-n alta 

si făcând chestia aia cu bum-bum. 

» 

— Gura! i-a strigat Cal. Dacă-1 trezeşti pe tata, îţi ia capul. 

Atunci şi-au amintit cine stătea în camera în dreptul căreia era parcată maşina 
si s-au străduit să facă linişte. 

Caroline a tras cu arătătorul de garnitura de cauciuc din partea de jos a 
geamului şi a vârât acolo umeraşul, în timp ce restul copiilor s-a îngrămădit să 
vadă mai bine. Caroline era puţin îngrijorată că încuietoarea putea să fie diferită 
la fiecare maşină în parte. Break-ul lor era un Oldsmobile, pe când maşina 
mătuşii Bonnie era, parcă, un Dodge. Caroline şi-a scos vârful limbii în colţul 
gurii, în timp ce mişca umeraşul pe dibuite spre ceea ce tatăl ei numea punctul 
slab, aflat la vreo douăzeci si ceva de centimetri sub închizătoarea butonului de 
la portieră. Când a ajuns cu sârma la mecanismul de blocare l-a simţit, dar a 
rezistat tentaţiei de a-1 agăţa cu cârligul. Era doar o mică ridicătură pe care a 
apăsat-o în jos, aşa cum fusese instruită, 
încuietoarea s-a deschis cu un pocnet. 

Pentru fete a fost un punct câştigat faptul că şi-au amintit să nu ţipe. Caroline 
a tras umeraşul afară şi a deschis portiera cu un aer cât se poate de natural. Până 
şi Albie a luat-o în braţe. 

— Ai spart maşina! a exclamat el cu o şoaptă sonoră, ce-1 făcea să pară un 
gangster dintr-un film. 

— Corect, a spus ea şi i-a înmânat umeraşul, ca amintire a acelei dimineţi. 
Albie s-a dus imediat la maşina alăturată şi a început să împingă umeraşul în 

josul geamului. O, ce n-ar fi dat Caroline să-l poată suna pe tatăl ei de la 

telefonul motelului! Voia ca el să ştie ce treabă bună făcuse. 

» 

Cal i-a smuls fratelui său umeraşul şi l-a studiat din perspectiva noului său 
potenţial. 

— Mă-nveţi şi pe mine să fac chestia asta? a întrebat el, adresându-se fie lui 
Caroline, fie umeraşului. 

— Doar ofiţerii de poliţie au voie, a spus Franny. Şi copiii lor. Dacă nu, eşti 



infractor. 

— O să fiu infractor, a zis Cal. 

S-a strecurat pe scaunul din faţă al maşinii şi a deschis torpedoul. A scos o 
armă şi o sticlă mică de gin, încă nedesfăcută. 

Revolverul din maşină nu i-a surprins, deşi Cal era singurul care ştia de 
prezenţa lui, şi asta deoarece cu câteva zile în urmă, în timp ce Beverly era la 
piaţă, îşi băgase nasul pe-acolo şi dăduse de el, drept dovadă că uneori e bine să 
arunci câte-o privire. Faptul că Bert îl lăsase în maşină i-a uimit însă pe toţi, 
inclusiv pe Cal. Asta i-a făcut să creadă că mai avea o armă şi în camera de 
motel. Lui Bert îi plăcea să aibă câte un revolver în servietă, în noptieră, în 
sertarul biroului de la serviciu. îi plăcea să vorbească despre infractorii pe care-i 
băgase în închisoare, despre cum trebuia să-şi apere familia, pentru că nu se ştia 
niciodată, şi n-avea de gând să-l lase pe celălalt să facă prima mişcare. Adevărul 
e că lui Bert îi plăceau armele. 

Sticla de gin însă i-a fascinat. Părinţii se puteau bucura de un păhărel când şi 
când, dar asta nu însemna că trebuia s-o ia cu ei. Nu mai văzuseră până atunci 
gin în maşină. Asta era ceva deosebit. 

— Ştii că n-ai voie să-l iei, l-a dojenit Holly, uitându-se peste umăr la uşa 
camerei unde dormeau părinţii. Se referea atât la revolver, cât şi la gin. 

— în caz că se-ntâmplă ceva, a spus Cal. A pus arma în punga de hârtie 
cafenie, alături de ciocolată şi Coca-Cola. Jeanette îşi luase deja din pungă porţia 
ei de două batoane şi o pusese în poşetuţă. A luat sticla de gin de la fratele ei şi a 
început să-i scoată sigiliul, desfăcându-1 uşor, până când a cedat întreg unghiilor 
ei mici, o singură bucată ce putea fi folosită din nou. A pus sigiliul în portmoneu 
şi i-a întins sticla lui Cal. Apoi au pornit-o spre lac, cu Caroline mergând în faţă, 
cu harta în mână. 

Era mult mai cald decât se aşteptaseră, deşi nu mai cald decât în ultimele două 
zile. Cerul începuse deja să se decoloreze, strângând ca într-un cleşte peisajul în 
amorţeala apăsătoare. Holly se scărpina pe braţe şi se plângea de ţânţarii la care 
era deosebit de sensibilă, ca şi mama ei vitregă. Iarba de pe câmpul din faţa 
motelului, prin care chelneriţa îi sfătuise s-o ia ca să scurteze drumul, era atât de 
înaltă, încât le venea până la mijloc, iar lui Albie îi ajungea până la piept. Ajunşi 
în mijlocul ei, vedeau stropii galbeni ai florilor de pe tulpini. 

— Se vede lacul? a întrebat Albie. Cămaşa în dungi albastru cu galben 
cumpărată de Beverly era mânjită cu ketchup. Mâinile îi erau năclăite. 

— Staţi! a zis Cal şi a ridicat mâna drept spre cer. S-au oprit ca nişte soldaţi, 



toţi în acelaşi timp. întoarcerea! a spus el, şi toţi s-au întors. 

— Ce e clădirea aia de-acolo? l-a întrebat Cal pe fratele lui, arătând cu mâna 
peste drum. 

— Motelul Pinecone, a răspuns Albie. 

— Cât de departe ne-a zis că e motelul faţă de lac? 

în liniştea de pe câmp se auzeau maşinile care treceau vâjâind pe drum. 
Ascunşi în iarbă, cosaşii îşi frecau aripile. Pe deasupra capetelor lor, păsările se 
chemau unele pe altele. 

— Cam doi kilometri, poate ceva mai puţin, a spus Franny. 

Ştia că nu era rândul ei să răspundă, dar nu s-a putut abţine. Ierburile uscate o 
zgâriau pe pulpe, iar prezenţa lor acolo o neliniştea. Pe câmp nu se zărea nici o 
potecă. 

Cal a făcut un semn spre fratele său. Era ciudat cât de mult putea să se poarte 
ca tatăl lui şi, în acelaşi timp, să nu fie deloc ca el: 

— Albie? 

— Doi kilometri, a răspuns băiatul şi a început să reteze iarba cu palma, apoi 
să-şi mişte braţul înainte şi înapoi ca o seceră. 

— Bun, atunci ştii că n-am ajuns încă acolo şi că nu pot să văd lacul. 

Cal s-a pus din nou în mişcare, iar ceilalţi au pornit iarăşi la drum hotărâţi. 
Câmpul era mai întins decât părea de la distanţă, şi după un timp n-au mai văzut 
motelul Pinecone, nici altceva, doar iarba şi cerul spălăcit. Câţiva dintre copii se 
întrebau dacă păstraseră direcţia bună 

— Am ajuns? a întrebat Albie. 

— Taci din gură! i-a strigat Holly. Din ierburile uscate a ţâşnit o lăcustă mare 
cât un pumn de copil, care i s-a prins de bluză, făcând-o să ţipe. 

Franny şi Jeanette au luat-o spre stânga şi s-au lăsat pe vine, sigure că nu le 
vede nimeni. Erau foarte aproape una de alta, şi Jeanette îi zâmbi înainte să iasă 
din ascunzătoare. 

— Acum am ajuns? 

Albie înainta ţopăind pe ambele picioare, dar era împiedicat de iarba încâlcită. 
A întors capul spre fratele lui. 

— Acum am ajuns? 

Cal s-a oprit din nou. 

— Te trimit înapoi. 

S-a uitat în spate. Se vedea încă urma cărării făcute în iarba bătătorită. 

— Unde suntem? a întrebat Albie. 



— în Virginia, a spus Cal, cu vocea plictisită a unui adult. Taci din gură. 

— Vreau să tin eu revolverul, a zis Albie. 

— Iar păcătoşii din iad vor apă rece, a intervenit Caroline. Era una dintre 
expresiile tatălui ei. 

— Cal are o armă, intonă Albie, cu un glas neaşteptat de răsunător în câmpul 
deschis. Cal a-re o ar-mă! 

S-au oprit iarăşi. Cal a săltat mai bine punga sub braţ. Două rândunele au 
apărut de nicăieri şi au ţâşnit în zbor pe lângă ei. Albie nu se mai oprea din 
cântat. Jeanette şi-a scos din poşetuţă cutia de Coca-Cola. 

— E prea devreme să bei, i-a atras atenţia Holly, care era în primul an la 
cercetase şi citise în manual capitolul despre tacticile de supravieţuire. Trebuie 
să-ţi ajungă cât mai mult. 

Jeanette a desfăcut totuşi cutia. Privind-o cum bea, toti ceilalţi au hotărât că le 
era sete. Când vor ajunge la lac, vor găsi acolo mai multe cutii. 

— Cal are o armă! a strigat Albie, deşi cu mai puţină însufleţire. 

Holly a privit cerul. Era complet alburiu. Nici măcar un nor care să-i ferească. 

— Tare-aş vrea un Tic Tac, a spus ea. 

Cal s-a gândit câteva clipe, apoi a dat din cap. A dus mâna la buzunarul din 
spate şi a scos o punguţă de plastic, de mărimea a trei timbre poştale, în care 
ţinea pastilele de Benadryl pe care mama i le dăduse la el pentru alergie. S-au 
aşezat cu toţii pe pământ, dând la o parte iarba, iar Caroline a deschis punga 
maronie. Cu multă ceremonie, a scos revolverul şi l-a pus lângă ea, apoi a 
împărţit cutiile de Coca-Cola. Cal a venit în spatele ei şi i-a dat fiecăruia câte 
două pastile de un roz ţipător. 

— Ţie n-ar trebui să-ţi dau, i-a spus el lui Albie. Azi m-ai enervat al naibii de 
tare. 

Albie însă a întins palma, ca într-o cerere mută. Cal a oftat, iar în cele din 

urmă i-a dat si lui două. 

» 

— Câtă nevoie aveam de ele! a spus Holly, ducând pastilele până la gură, 
după care le-a luat înapoi, ascunse sub degetul mare. 

A scos sticla de gin din pungă şi a băut cu sete, dar băutura a luat-o prin 
surprindere. A fost cât pe ce s-o scuipe, însă a reuşit să-şi ţină buzele strânse. I-a 
întins sticla lui Caroline, apoi s-a lăsat pe spate. 

— De-acum nu-mi mai pasă dacă merg pe jos până la lac, a spus Holly. 

Jeanette a luat o gură de gin înecându-se, după care s-a întins spre Albie şi i-a 

dat pastilele ei. 



— Ia-le şi pe-ale mele. 

Albie s-a uitat la cele două pastile în plus din palmă. Avea acum patru. în 
lumina orbitoare, arătau atât de roz pe fundalul ierburilor decolorate. 

— De ce? a întrebat el, bănuitor poate, sau poate nu. 

Jeanette ridică din umeri. 

— Bomboanele Tic Tac îmi dau dureri de burtă. 

Tot ce era posibil. Jeanette avea dureri de stomac de la orice. De-asta şi era 

asa de slabă. 

» 

Franny a urmărit cu atenţie cum Caroline împinge pastilele în palmă cu 
degetul mare şi îşi dă capul pe spate, ca pentru a le înghiţi cu Coca-Cola. 
Caroline era întotdeauna convingătoare. Franny a văzut şi că sora ei nu bea. A 
dat sticla pe spate cu gura închisă. Când i-a venit rândul, Franny a hotărât să facă 
un compromis - să ia o gură de gin şi să ascundă şi ea pastilele în palmă. Ginul a 
surprins-o cum nu se poate mai tare. A urmărit cum senzaţia de arsură îi alunecă 
pe gât, prin piept şi stomac. Era la fel de dogoritoare şi scăpărătoare ca soarele, 
lăsându-i-se între picioare - o senzaţie minunată, de parcă arsura îi adusese un 
soi de limpezime fizică. A mai luat o înghiţitură, înainte de a-i trece sticla lui 

Albie. Albie bău cel mai mult dintre toti. 

> 

Nu le păsa că aşteaptă, aşteptarea făcea parte din joc. Afară era foarte cald, şi 
Coca-Cola era încă rece. Era asa de bine să mai zăboveşti acolo si să te holbezi 
la pustietatea cerului, fără să fii nevoit să-l asculţi pe Albie vorbind întruna 
despre nimic. Când s-au ridicat de jos în cele din urmă, Cal şi-a lăsat cutia goală 
lângă piciorul lui Albie. 

— Asta înseamnă să laşi gunoi în urma ta, i-a atras atenţia Franny. 

— Le strângem mai târziu, a spus el, când ne-ntoarcem să-l luăm pe Albie. 

Aşa că şi-au lăsat toţi cutiile lângă Albie, care dormea dus sub soarele nemilos 

de dimineaţă, după patru pastile de Benadryl şi o porţie mare de gin. 

Cal a adunat restul de pastile de la Holly şi surorile lui vitrege, le-a pus în 
punguţă şi a vârât punguţa înapoi în buzunar. Batoanele de ciocolată începuseră 
să se înmoaie, iar revolverul era fierbinte de la atâta stat în soare; le-au băgat pe 
toate în punga de hârtie şi au pornit-o spre lac. 

Când au ajuns acolo, cei cinci au înotat mai departe decât li s-ar fi permis dacă 
părinţii ar fi fost cu ei. Franny şi Jeanette au pornit în căutare de scobituri în mal 
şi au învăţat să pescuiască de la doi bărbaţi pe care i-au întâlnit stând în picioare 
pe ţărm, retraşi într-un pâlc de copaci. Cal a şterpelit un pachet de Ho-Ho— de la 



magazinul cu momeli, dar n-a fost nevoie să-şi folosească arma, pentru că nu l-a 
văzut nimeni. Caroline si Holly s-au cătărat în vârful unei stânci înalte si au sărit 
în apă iarăşi şi iarăşi, până când au fost prea obosite să se mai caţere, prea 
obosite să mai înoate. Pe toţi îi arsese soarele, cu toate astea s-au culcat pe iarbă 
să se usuce, pentru că nici unuia nu-i dăduse prin minte să aducă un prosop, dar 
s-au plictisit repede şi au hotărât să se întoarcă. 

Sincronizarea a fost perfectă. Albie se trezise, dar stătea încă jos pe iarbă, 
printre cutiile de Coca-Cola, tăcut şi năuc, chinuindu-se să nu plângă. Nu i-a 
întrebat unde au fost sau unde se afla, pur şi simplu s-a ridicat în picioare şi, în 
clipa când au trecut pe lângă el, s-a luat după ei, ultimul din şir. Şi el era ars de 
soare. Era trecut de ora două după-amiaza. Lucrul cel mai uimitor dintre toate a 
fost că, imediat ce s-au întors la motel si s-au întins în costumele de baie umede 
pe paturile din camera fetelor ca să se uite la televizor, părinţii au bătut la uşă, 
msinati si spăsiţi. Nu le venea să creadă că dormiseră atât de mult. Nu-si 

5 5 J 17 5 5 > 

închipuiseră că pot fi aşa de obosiţi. Ca să-i împace, o să-i ducă pe toţi la film şi 
la o pizza. După câte se părea, părinţii nu observaseră costumele de baie, arsurile 
solare si nici muşcăturile de ţânţari. Copiii lui Bert si cei ai lui Fix le-au zâmbit 
părinţilor cu o îngăduinţă angelică. Făcuseră tot ce le-a trecut prin cap, se 
bucuraseră de cea mai frumoasă zi şi nimeni nu-şi dăduse seama că au lipsit. 

Aşa se petrecură lucrurile tot restul verii. La fel şi în toate verile când se 
regăseau la un loc toţi şase. Nu toate zilele erau la fel de plăcute, de fapt cele mai 
multe nu erau, dar îşi umpleau timpul cu tot soiul de lucruri palpitante, fără să fie 
prinşi vreodată. 


22. Localitate din sud-vestul Californiei, în districtul Los Angeles. 

23. Jgheab sau burlan scurt, reprezentând animale fantastice, întâlnit la catedralele medievale. 

24. Gazul muştar, sau iperita, este o armă chimică ce produce arsuri. A fost folosită în timpul Primului 
Război Mondial. 

25. Operaţiune juridică prin care o persoană îşi transferă temporar un drept de proprietate către un 
intermediar, pentru a fi administrat în interesul unui beneficiar. 

26. Nota maximă în sistemul american de notare. 

27. Aeroport internaţional aflat în nordul Virginiei. 

28. Pippi Longstocking, personaj dintr-o serie de cărţi pentru copii ale scriitoarei suedeze Astrid 
Lindgren (1907-2002). 

29. Organizaţia non-profit care colectează îmbrăcăminte uzată şi obiecte casnice pentru a fi distribuite 
persoanelor defavorizate, după ce sunt recondiţionate sau reparate. 

30. Intraductibil în limba română. în original „Luggage: that which is to be lugged.“ (de la to lug, a căra 
ceva greu, influenţat ca formă de baggage). 

31. în original, MIA (Missing In Action). Dispărut în misiune. 




32. Roman al scriitoarei britanice Daphne du Maurier (1907-1989), publicat în 1938 şi ecranizat de A. 
Hitchcock în 1940. 

33. Roman de Charles Dickens, publicat în foileton (1837-1839), care descrie situaţia lamentabilă a 
acestor aşezăminte în Anglia secolului al XlX-lea. 

34- Lac de baraj situat în estul statului Virginia. 

35. Aluzie la personajele din filmul Sunetul muzicii (1965). 

36. Marcă de ruladă cu ciocolată. 



4 


Muzica nu se schimba. Banda rula în buclă aceleaşi melodii, la fiecare două 
ore. Şefii erau de părere că fie clientul va plăti şi va pleca, fie va fi atât de beat 
înainte ca lista de piese să se reia, încât nici nu-şi va da seama. Era nevoie să stai 
în bar complet treaz şi atent mai bine de două ore, până să devii conştient că 
George Benson cântă iarăşi This Masquerade. însemna atunci că singurele 
persoane deranjate de reluări erau angajaţii de la bar, însă cerinţele de abstinenţă 
şi atenţie eliminau din competiţie o parte dintre ei. în timpul celor opt ore cât 
dura schimbul, un angajat asculta banda de la un capăt la altul de patru ori, chiar 
de patru ori şi jumătate, dacă trebuia să închidă barul. După o lună, Franny i se 
plânse lui Fred. Cel mai bun dintre cei doi şefi ai turei de noapte, Fred 
supraveghea atât barul, cât şi restaurantul hotelului Palmer House, care era mai 
mare, mai aglomerat şi mai puţin profitabil. El îi spuse că e doar un fleac. 

— Ba nu, a protestat Franny. Mă scoate din sărite. 

Purta un sarafan negru scurt, peste o bluză albă, şi pantofi negri, cu toc înalt. 
Cu părul blond împletit lejer într-o coadă, arăta ca versiunea de videoclip 
muzical a şcolăriţei catolice care fusese cândva. înainte de a primi slujba, nu era 
sigură că putea să suporte umilinţa uniformei, dar se dovedi că nu asta o deranja 
de fapt, ci muzica. Când Sinatra începea să cânte It Was a Very Good Year, 
simţea că-i vine să se ducă la usa turnantă de la intrarea în hotel, cu tava de 
cocteiluri ţinută în echilibru pe o mână, şi să iasă cu paşi mari de dans în noaptea 
rece de iarnă. 

Fred a clătinat din cap. Nu era nici indiferent, nici paternal, cu toate că arăta 
de parcă ar fi fost tatăl cuiva, şi i-a dat un răspuns inutil. 

— Crede-mă. Sunt aici de-aproape cinci ani. O să te obişnuieşti. 

— Nu vreau să mai fiu aici peste cinci ani. Nu vreau să mă obişnuiesc. 

în ochii şefului din tura de noapte sclipi o foarte mică scânteie de neplăcere. 
Franny a mai încercat o dată. 

— Nu ar fi posibil, oare, să puneţi două benzi? Cu aceiaşi interpreţi. N-am 
nimic cu genul ăsta de muzică. Adică, ar fi bine dacă melodiile ar fi diferite, dar 



nu asta e problema mea. Reluarea lor însă este. Oamenii ăia au cântat şi alte 
piese. 

— Mai avem nişte benzi pe undeva, a spus Fred, aruncându-şi privirea prin 
biroul minuscul fără ferestre, doar că nimeni nu le schimbă. 

— Pot să le schimb eu. 

Fred s-a ridicat de la biroul plin de hârtii şi a strâns-o uşor de umăr, 
împăciuitor. în localul ăla, toată lumea era genul tactil: chelneriţele se sărutau la 
sfârşitul turei, şefii îţi puneau mâna pe umăr, un picolo care nu primise bacşişul 
cuvenit putea să-ţi tragă un şold de toată frumuseţea când se strecura pe lângă 
tine, spre spălătoarele de vase. Iar clienţii, Isuse, ce le mai plăcea să pună mâna! 
Petrecuse doi ani la facultatea de drept şi absolut nimeni n-o atinsese nici măcar 
cu un deget, dar aceea era şcoală de legi, unde, după două săptămâni, toată 
lumea cunoştea conceptul răspunderii penale. Stătea foarte aproape de Fred, aşa 
că simţi în aerul din jurul lui un uşor abur de vodcă si se miră că încă detectează 
mirosul de alcool. 

— Ai răbdare, a spus el pe un ton plin de convingere. O să-ţi treacă. 

Franny a ieşit din birou şi a pornit târându-şi picioarele pe culoarul îngust 
către bucătărie, unde bucătarii ascultau casete de contrabandă cu NWA— la un 
casetofon acoperit de grăsime, cu sonorul dat la minimum, din boxe abia 
auzindu-se nişte murmure răzbătând peste zăngănitul oalelor şi fuck da police. 
Bărbaţii mimau cuvintele şi-şi clătinau capetele, totul la limita de jos a 
îngăduinţei şefilor. 

— Hei, fetiţă, a strigat-o Jerrell, de la linia de gătit. Fii drăguţă şi adu-mi nişte 
limonadă. 

S-a întins peste plita încinsă şi prin ferestruica de acces, ca să-i dea paharul 
imens de polistiren, cu capac şi pai flexibil de la 7-Eleven—. 

— Sigur, a spus Franny şi i-a luat paharul. 

Bucătarii, toţi până la unul bărbaţi negri şi solizi, contau pe chelneriţe, toate 
până la una femei albe şi slăbuţe, să le aducă de la bar ceva de băut, ca să nu 
piară de sete în Sahara din zona de prăjire. 

— Mă bizui pe tine, a adăugat Jerrell, cu mâna întinsă spre ea, în care ţinea o 
bucată de carne crudă, înainte de a o arunca pe suprafaţa încinsă din faţa sa. 

Franny însă nu uita niciodată nimic, nici limonada, nici câte pliculeţe de zahăr 
în plus îi plăceau, nici covrigeii de la bar care înlocuiau sarea din organism 
pierdută odată cu şiroaiele de sudoare ce picurau pe plită cu un sfârâit exploziv, 



după care dispăreau. Ştia ce-şi doreşte fiecare bărbat din bucătărie. Franny era o 
profesionistă. Ţinea minte comenzile de la zece mese, cine voia vodcă Ketel One 
şi cine Absolut. Ştia cum să consoleze un om de afaceri singur, fără a-1 lăsa să-i 
monopolizeze timpul. Când păşea afară la orele mici ale dimineţii, în gerul din 
Chicago care o plesnea peste faţă, nu-i scăpa faptul că era mult mai bine să fi 
fost o chelneriţă nepricepută şi o studentă la drept bine pregătită. Abandonase 
studiile de drept la mijlocul (mai degrabă la începutul) primului semestru din 
anul trei. Acumulase o datorie enormă la creditul de studii, calculată pornind de 
la salariul de asociat la o firmă de avocatură pe care n-avea să-l obţină niciodată. 
Fără pregătire şi fără habar despre ce voia să facă în viaţă, în afară de a citi, 
meseria de chelneriţă într-un bar era singura care-i aducea mulţi bani, fără a fi 
nevoită să se dezbrace. în această privinţă, singurele ei două criterii erau: să nu 
ajungă avocat şi să-şi păstreze hainele pe ea. Se angajase odată chelneriţă la 
restaurant, încălţată în tenişi şi cărând tăvile cu mâncare deasupra capului, dar 
acolo nu primea destui bani încât să-şi acopere sumele minime din carnetul de 
cupoane de credit. Cufundaţi în pluşul negru şi mătăsos al barului de la Palmer 
House Hotel, bărbaţii lăsau cu regularitate, şi în mod inexplicabil, câte două 
bancnote a douăzeci de dolari pe nota de plată de optsprezece dolari. 

A umplut paharul imens de polistiren cu gheaţă pisată şi limonadă şi, văzând 
că Heinrich, barmanul, îl asculta atent pe clientul care-i vorbea despre cele şapte 
nefericiri ale lumii, a stropit amestecul îngheţat cu Cointreau—. Sticla era chiar 
în capătul barului, lângă automatul cu apă minerală, şi deci cel mai uşor de luat, 
plus că mergea bine cu limonada. Ar fi plătit pentru măsura de lichior, dar 
angajaţilor nu li se permitea să cumpere alcool în timpul serviciului şi, mai ales, 
li se interzicea în mod expres să cumpere alcool pentru bărbaţii care mânuiau 
cuţite şi foloseau plite încinse. Jerrell îi spusese că-i dă oricând zece verzişori ca 
să-i pună un supliment în pahar, dar ea nu voia să-i ia banii. încă un lucru care 
făcuse din ea o făptură mitică printre membrii personalului de la bucătărie, 
pentru că, deşi celelalte chelneriţe luau şi ele comenzi de la bucătari, uitau 
deseori să le onoreze, iar atunci când îşi aminteau, nu se dădeau în lături să ia 
bacşiş. 

9 9 

în încercarea de a uita de muzică, Franny s-a apucat să repete în gând definiţia 
infracţiunii, acoperind ceea ce ura cu ceea ce dispreţuia. Definirea prejudiciului: 
prin fapta săvârşită, atacatorul a urmărit să inspire teama de un contact nociv sau 
ofensator; şi fapta săvârşită a cauzat într-adevăr teama victimei că acel contact 



nociv sau ofensator este posibil a se produce. Noaptea se apropia de sfârşit. 
Mareea de gin tonic se retrăsese în refluxul calm al băuturilor de după cină: 
pahare de coniac şi păhărele de Frangelico— siropos, cumpărate de clienţii care 
constatau că nu sunt suficient de beţi ca să urce direct în cameră. Era noaptea în 
care îi venea rândul să închidă barul, şi Franny s-a trezit că rămăsese singură să 
supravegheze încăperea: două mese cu câte două persoane şi un suflet singuratic 
la bar. Celelalte două chelneriţe pontaseră de plecare, una ca să-şi ia copilul 
adormit de pe canapeaua fostului soţ, cealaltă, ca să meargă cu un ospătar de la 
Palmer House în vreun bar mai puţin scump. Amândouă o sărutaseră pe Franny 
la plecare, apoi se sărutară una pe alta. Bănuia că Heinrich se dusese să fumeze 
pe holul din faţa bucătăriei, ceea ce i-a dat lui Franny şansa de a se strecura după 
celălalt capăt al tejghelei barului, ca să-şi scoată pantofii. Şi-a mişcat degetele de 
la picioare înainte de a le freca de suprafaţa rece, în formă de fagure a 
covoraşului de cauciuc negru de la bar, apoi a ciugulit trei cireşe maraschino— 
din cutiile cu decoruri pentru cocteiluri, împreună cu o felie de portocală, pentru 
că aveau un gust mai bun când erau mestecate laolaltă. Tocmai când era cu gura 
plină de fructe modificate chimic, l-a zărit pe Leon Posen. I-ar fi aruncat doar o 
privire, dar când el şi-a ridicat ochii, n-a mai avut nici ocazia, nici dorinţa de a-şi 
întoarce capul. 

— Bună, a spus el. 

însuşi Leon Posen, în persoană, aşezat la două scaune de ea. Purta un costum 
gri-închis, cu o cămaşă albă descheiată doar la primul nasture al gulerului. Era 
posibil să fi avut o cravată vârâtă în buzunar. Dacă şi-ar fi întins mâna, dacă şi ea 
ar fi întins-o, degetele li s-ar fi atins foarte uşor. De regulă, Franny nu acorda 
deloc atenţie persoanelor care nu aleseseră o masă şi, prin urmare, nu cădeau în 
responsabilitatea ei. N-avea idee de cât timp stătea el acolo. Zece minute? O oră? 

— Bună, a răspuns ea. 

— Eşti mai scundă decât mai devreme, a spus el. 

— Oare? 

— Ţi-ai scos pantofii. 

Franny s-a uitat în jos, la urmele roşii, dureroase, în formă de semilună de pe 
labele picioarelor, foarte vizibile prin ciorapi. Era o imagine care avea s-o 
bântuie mult timp, odată ajunsă acasă. 

— Da. 

El a dat din cap aprobator. Avea părul grizonant şi foarte creţ, ca de oaie. 



Probabil se chinuia mult să-l netezească. 

— Efectul e reuşit, dar cred că după o vreme o să-ţi facă praf picioarele. 

— Te obişnuieşti, a spus Franny, gândindu-se la Fred, care o asigurase că se 
va obişnui. 

Şi-a îndreptat atenţia asupra muzicii; era un mod de a se orienta în lume şi în 
barul unde se găsea faţă în faţă cu Feon Posen. Fou Rawls cânta Nobody But Me, 
ciudat lucru, pentru că era singura melodie din buclă de care nu se sătura 
niciodată - o reuşită potrivire a substantivului cu verbul: N-am paznic să mă 
păzească, / Nici servitor să mă servească—. 

Feon Posen a dat iarăşi din cap. Degetele i se odihneau pe un pahar gol, în 
care se aflau doar câteva cuburi de gheaţă. Franny începu să-şi compună în minte 
această întâmplare, deşi el se afla încă aici, în faţa ei. Se şi vedea, odată ajunsă 
acasă, cum scoate din bibliotecă exemplarele ei din First City şi Septimus Porter, 
ca să caute pasajele pe care le subliniase în facultate şi să le recitească. Apoi 
avea să-l trezească pe Kumar, să-i spună că stătuse de vorbă la bar cu însuşi 
Feon Posen, care se interesase de pantofii ei. Kumar, care era un geniu când 
venea vorba de a manifesta un dezinteres total faţă de orice, va vrea să asculte 
fiecare amănunt, iar la sfârşit o va ruga s-o ia de la capăt. Ştia deja, chiar în 
aceste clipe, că avea să povestească de multe ori întâlnirea ei cu Feon Posen de 
la Palmer House Hotel. Dacă nu mergeam la Chicago, la facultatea de drept şi 
dacă nu renunţam, nu mai lucram acum la bar, le va spune ea tatei şi lui Bert. 

Feon Posen nu terminase însă. Era tot în faţa ei, aşteptând să-i capteze atenţia, 
în timp ce ea şi-l proiecta în imaginaţie. 

— De ce să te obişnuieşti? 

» » 

— Poftim? 

Pierduse firul conversaţiei. 

» 

— Pantofii. 

Feon Posen arăta exact ca în fotografii, un nas care ocupa tot spaţiul şi nişte 
ochi blânzi, cu pleoapele lăsate. Chipul îi era o caricatură a propriului chip, făcut 
să fie desenat lângă o cronică a cărţii sale din The New Yorker. 

— Ei, aşa trebuie, pantofii fac parte din uniformă, iar uniforma o porţi ca să 
faci mai mulţi bani. Nu voia să adauge că uniforma era dintr-un poliester care, 
oricât ai strâmba din nas, se spală foarte bine şi nu trebuie călcată. Franny nu era 
nevoită să se întrebe ce-ar trebui să poarte la serviciu, ceea ce fusese o învăţătură 
grozavă a şcolii catolice, cu uniformele ei cu tot. 



— Vrei să spui că îţi voi da un bacşiş mai mare doar pentru că porţi pantofi 
inconfortabili? 

— Exact, îmi veţi da, a spus ea, pentru că era acolo de ceva timp, suficient ca 
să ştie cum mergeau lucrurile. Dar deja daţi. 

A privit-o cu tristeţe, sau poate că aşa privea el, de parcă simţea durerea 
tuturor femeilor care îşi chinuiseră vreodată picioarele în pantofi cu toc. Avea un 
efect seducător. 

— Bine, dar nu ti-am dat încă bacşiş, asa că dacă ăsta e motivul, atunci ce-ar 
fi să te încalţi din nou? Să vedem ce se întâmplă. 

— Nu sunt chelneriţa dumneavoastră, a spus ea, regretându-şi imediat 
cuvintele. Leon Posen, pleacă de la bar! Vino la una dintre măsuţele cu 
lumânări pâlpâind. Aşază-te comod în scaunele moi din piele roşie. 

— Dacă mai comand o băutură, o să devii. Şi-a ridicat paharul, făcând să 
zornăie gheaţa singuratică. Cum te cheamă? 

Ea si-a rostit numele. 

» 

— N-am mai cunoscut nici o Franny până acum. O spusese de parcă numele 
ei ar fi fost o favoare pentru el. Franny, aş mai vrea un scotch. 

Rostul ei era să-i dea un pahar de băutură doar dacă era aşezat la una dintre 
mese, nu si dacă stătea la bar. La Palmer House Hotel nu existau sindicalişti, dar 
diviziunea muncii era literă de lege. Franny îşi cunoştea locul. 

— Ce fel de scotch? 

Leon Posen i-a zâmbit din nou. Două zâmbete! 

— Alegerea îţi aparţine, a spus el. Şi nu uita, poate fac parte dintre puţinii 
indivizi care lasă bacşiş un anumit procent din nota de plată, fără legătură cu 
înălţimea tocurilor, aşa că dă-i drumul. 

Ea tocmai îşi vârâse piciorul stâng în pantof, când Heinrich, înviorat de ţigară 
şi de bomboana mentolată, a revenit în spatele tejghelei, îndreptându-se spre ei. 
A ridicat două degete spre Leon Posen, un gest prin care îl întreba dacă era 
momentul pentru încă un rând, fără a se mai obosi să formuleze întrebarea în 
cuvinte, ca şi cum cei doi aveau o relaţie sacră, care trecea dincolo de limbaj. 
Franny a abandonat pantoful în graba de a-1 ţine departe pe barman, şi puţin a 
lipsit să i se arunce în braţe, aşa că acesta a trebuit s-o prindă. El se uită în jos, la 
picioarele ei desculţe. Heinrich avea aproximativ vârsta lui Leon Posen şi a 
propriului ei tată, cu alte cuvinte, se afla în hăţişurile vârstei de peste cincizeci de 
ani. Venea dintr-o epocă plină de curtoazie. întâi de toate, ea ştia foarte bine că 



n-avea nici un drept să se afle în spatele tejghelei. Acolo era tărâmul lui. 

— Fă-mi o favoare, te rog, i-a spus ea încet, ceea ce-i era la îndemână, pentru 

că stătea în braţele lui. 

» 

Heinrich s-a întors spre Leon Posen, ridicând uşor din sprâncene, pentru a-i 
cere permisiunea, protocolar. Leon Posen a încuviinţat din cap. 

— Vino cu mine, a spus Heinrich şi a condus-o pe Franny spre celălalt capăt 
al tejghelei, unde sticlele de curaţao şi Vandermint— aşteptau pe rafturile înalte, 
de sticlă să fie şterse de praf. 

— Ştii, e chiar Leon Posen! a spus Franny pe un ton scăzut. 

Heinrich a încuviinţat din cap, deşi nu aveai de unde să-ţi dai seama dacă asta 
însemna Ştiu sau Şi ce-i cu asta? Franny îl auzise odată pe Heinrich vorbind în 
germană la telefon, cu o voce mai puternică în limba lui maternă. în ce limbă 
citea? Dar citea, oare? Leon Posen era bine tradus în germană? 

— Lasă-mă să mă ocup eu de el, a spus Franny. Te rog. 

Pielea lui Franny era atât de translucidă, încât părea mai degrabă o fereastră 
decât o nuanţă. Era singura chelneriţă care le dădea bacşiş picolilor peste cei 
zece la sută cuveniţi: le dădea si barmanilor, cu aceeaşi atentie. Lui Heinrich i se 
păruse dintotdeauna că Franny avea ceva nemţesc în ea - părul blond, albastrul 
senin al ochilor -, doar că americanii nu erau nemţi. Erau corcituri, toţi, până la 
unul. 

— Dar tu nu eşti barmanită, a obiectat el. 

— Pot şi eu să torn nişte scotch într-un pahar. 

— Treaba ta e să te ocupi de mese. Eu nu servesc la mesele tale doar pentru că 
îi găsesc interesanţi pe unii dintre clienţi. 

Se întreba cât să-i ceară. Pentru o clipă, îi trecu prin minte o sumă prea mare. 
N-ar fi primii care să se retragă în magazie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Heinrich, mi-am dat licenţa în literatură 
americană. Pot să-ţi recit din memorie primele trei strofe din Corbul—. 

Heinrich obţinuse şi el licenţa în literatură pe vremea când era student în 
Berlinul de Vest, doar că în cazul lui fusese vorba de literatura engleză, cu 
accent pe literatura britanică de secol nouăsprezece. Ce lux să-l citeşti pe 
Trollope—, ştiind că dincolo de zid asemenea lucruri erau imposibile. Voia s-o 
întrebe: Si la ce ne-au folosit toate cărţile astea? S-a mulţumit în schimb să-si 
ridice mâna de pe spatele ei, ca să-i mângâie cosiţa ca mătasea de porumb. 
Dintotdeauna îşi dorise să facă gestul ăsta. 



Nu conta. în momentul acela, era în stare să-şi taie părul şi să i-1 ofere drept 
suvenir. Franny s-a întors la bar pentru a lua o sticlă de Macallan, vechi nu de 
douăzeci şi cinci de ani, ci doar de doisprezece. N-avea de gând să-l 
jecmănească. A pus nişte gheaţă proaspătă într-un pahar curat şi a acoperit-o cu 
scotch. Dozatoarele argintii înfipte în gâtul sticlelor făceau ca turnatul băuturii să 
fie o plăcere, li dădeau precizie şi control asupra mişcărilor. Nu putea s-o 
convingă nimeni că asta era o treabă dificilă. 

Leon Posen a aruncat o privire spre Heinrich, care, aflat la capătul celălalt al 
tejghelei, dădea jos paharele de vin de pe suportul de metal, ştergându-le pe 
fiecare în parte, aşa, ca să fie. 

— Aşadar, cu ce îi eşti datoare? 

— Nu ştiu încă, a spus ea în timp ce aşeza pe tejghea şerveţelul, apoi paharul. 

— întotdeauna să întrebi de preţ. Asta ar putea fi lecţia timpului petrecut de 
noi doi împreună, a spus Leon Posen, ridicând paharul în cinstea ei, ca pentru a 
zice Mulţumesc, dragă Franny, şi noapte bună ! 

Franny, care ştia că acesta era momentul în care conversaţia lua sfârşit şi 
trebuia să se întoarcă la mesele ei, nici nu s-a clintit de la bar. Nu pentru că voia 
să-l întrebe despre cărţile lui, sau cu ce se mai ocupase de când îi apăruse 
romanul Septimus Porter, cu doisprezece ani în urmă. N-avea de gând să-i strice 
seara. A rămas pe loc pentru că, stând acolo, în faţa lui, îşi vedea foarte limpede 
propria viaţă, o viaţă searbădă şi grea. Facultatea de drept fusese o gravă eroare 
de judecată, în speranţa că astfel le va face plăcere celorlalţi, iar din cauza 
acestei amăgiri de sine se scufundase în datorii asemenea unui personaj din 
Dickens, sau ca bieţii oameni fără pic de talent care sfârşeau plângând la 
emisiunea lui Oprah, când, deodată, în barul de la Palmer House Hotel apare pe 
neaşteptate Leon Posen. Bea din whisky-ul pe care ea cu mâna ei i l-a turnat în 
pahar. Strălucirea pe care o emana şi pe care o simţea venind dinspre el o 
copleşea împotriva voinţei sale. Era ca şi cum ai arunca în fiecare zi firimituri de 
pâine păsărelelor, şi deodată te trezeşti cu un porumbel migrator— aterizând pe 
spătarul băncii din parc. Nu doar că era neobişnuit, era imposibil, şi ea nu voia să 
facă nici o mişcare pripită, care să-l alunge. 

— Locuiţi aici? a întrebat ea. Cum e când toată lumea crede că ai dispărut 
fără urmă ? a întrebat porumbelul migrator. 

El s-a uitat peste umăr, ridicându-şi pleoapele grele: 

— Aici? La Palmer House Hotel? 



— în Chicago. 

în bar a intrat un cuplu, iar cei doi au început să scoată de pe ei o grămadă de 
haine, fulare şi pălării, după care s-au aşezat la bar, două scaune mai încolo. îi 
venea să-i întrebe de ce, dintre toate scaunele goale, le aleseseră tocmai pe 
acelea? Din locul în care se afla simţea parfumul puternic moscat al femeii, nu 
tocmai dezagreabil. Apoi şi-a dat seama că se aşezaseră în faţa ei pentru că ea 

era barmanita. 

» 

— Los Angeles, a spus Leon Posen, după o îndelungată luptă interioară. 
Depinde cum priveşti lucrurile. 

— Whiskey sour—, a comandat bărbatul şi a trântit mormanul de haine de 
iarnă pe scaunul de lângă el. Maldărul de lucruri din lână a început s-o ia la vale, 
şi el a apucat mâneca unui palton, în timp ce făcu un semn cu capul în direcţia 
femeii. 

— Daiquiri—. 

— Fără gheaţă, a spus femeia, scoţându-şi mănuşile. 

Franny nu prea ştia cum să le spună că nu era meseria ei, dar Leon Posen s-a 
priceput. 

— Fata nu prepară cocteiluri, le-a zis el. Poate să toarne scotch într-un pahar, 
dar, dacă e nevoie de două sau mai multe ingrediente, o să aveţi nevoie de 
altcineva. Corect? a adăugat el, uitându-se la Franny. 

Franny a încuviinţat din cap. Pentru că stătea în spatele tejghelei, lăsase 
impresia greşită. 

— Aş putea să vă pregătesc eu un Whisky sour, i s-a adresat el bărbatului, 
apoi, privind spre femeie, clătină din cap. Dar nu şi Daiquiri. Pun pariu că e 
vreun cocteil pe undeva. 

— Nu ştiu, a spus Franny. 

— Trebuie să-l întrebaţi pe neamţ, a zis Leon Posen arătând spre Heinrich, 
care încă lustruia pahare la celălalt capăt al barului, ignorându-i în mod voit. Va 
fi un adevărat cadou pentru el. Are orgoliul rănit. 

— Văd că ştiţi o mulţime de lucruri despre acest loc, a spus femeia. 

Era foarte târziu. Sub mănuşă nu i se vedea nici un inel. 

> 

— Nu e vorba doar de locul acesta, a spus Leon. Aşa e la bar. 

I-a cerut lui Franny numele barmanului, iar Heinrich, cu urechile ciulite la 
frecvenţe mai înalte decât îşi putea imagina un câine, a auzit întrebarea şi a lăsat 
jos şervetul. 



— Whisky sour, a cerut din nou bărbatul. 

După ce au dat comanda şi Heinrich a făcut o demonstraţie elegantă a 
îndemânării sale în mânuirea shaker-ului, cuplul şi-a strâns catrafusele şi s-a 
retras într-un colţ, la o măsuţă de care trebuia să se ocupe Franny, doar că 
hotărâseră tacit un schimb în care Heinrich avea să servească băuturile, preluând 
si masa, si bacşişul. 

— M-am născut în Los Angeles, a spus Franny, după ce cuplul a plecat în 
sfârşit. Aşteptase aşa de mult să vorbească, încât nu era sigură că remarca ei mai 

avea sens în conversaţie. 

» 

— Dar ai avut inteligenţa să scapi de acolo. 

— îmi place oraşul. 

în Los Angeles, Franny se simţea de fiecare dată copil. înota câte o lungime 
de bazin în piscina mamei lui Marjorie, atingând fundul albastru în costumul ei 
de baie din două piese. Umbra lui Caroline, pe jumătate adormită pe salteaua de 
cauciuc, era un nor dreptunghiular deasupra ei. Tatăl lor stătea pe marginea 
piscinei într-un şezlong şi citea Naşul. 

— Spui asta pentru că ne aflăm în Chicago, în mijlocul lui februarie. 

— Dacă în L.A. este atât de groaznic, de ce locuiţi acolo? 

— Am o soţie în Los Angeles, a spus el. Şi lucrez la asta. 

— De-asta vin oamenii la Chicago, a spus Franny. Să stea cât mai departe de 
soţii. Se gândi la legea divorţului, una dintre practicile juridice de care nu voia să 
se atingă, înainte să-şi aducă aminte că, oricum, n-o să aibă niciodată de-a face 
cu ele. 

— Vorbeşti ca un barman. 

» 

Ea a clătinat din cap. 

— Sunt chelneriţă. Nu mă pricep să prepar cocteiluri. 

— Eşti barman pentru aceia dintre noi care n-au nevoie de băuturi amestecate, 
iar eu aş dori încă un scotch; ai făcut o treabă foarte bună când l-ai turnat pe 
primul în pahar, i-a cerut el, privind-o atent, de parcă abia acum o vedea pentru 
prima oară. Iar eşti mai înaltă. 

— Mi-aţi spus că asta îmi va mări bacşişul. 

El a clătinat din cap. 

— Nu, tu mi-ai spus mie asta, dar nu va fi cazul. De fapt, nici nu-mi pasă cât 
de înaltă eşti. Scoate-ţi pantofii şi îţi cumpăr de băut. 

Când îsi terminase Leon Posen scotch-ul? Trebuie să fi fost un truc 

» 

remarcabil. Nu observase nimic, deşi îl urmărise cu atenţie. Poate se întâmplase 



în timp ce Heinrich pregătea paharul de Whisky sour. îi distrăsese atenţia preţ de 
câteva secunde. Franny a luat sticla de pe tejgheaua din spatele ei. 

— Nu puteţi să-mi oferiţi de băut. Este împotriva regulamentului. 

Leon s-a aplecat spre ea. 

— Verboten —? a întrebat el în şoaptă. 

Franny a dat din cap că da. Gheaţa din pahar strălucea şi încă nu se topise, aşa 
că n-avea de ce s-o schimbe. N-a stat să măsoare cât scotch mai lipsea, a turnat 
pur şi simplu peste cel de dinainte. Dozatorul argintiu o făcea superîncrezătoare, 
aşa că a turnat băutura de la o înălţime prea mare, vărsând puţin pe lângă pahar. 
A îndepărtat urmele neîndemănării sale şi a aşezat paharul pe un şerveţel de 
hârtie curat. într-adevăr, nu era bună de barman, nici măcar pentru prepararea 
hăţurilor cu un singur ingredient. 

— Atunci, ce vă aduce la Chicago? 

— Eşti cumva psihanalistă? 

Şi-a luat ţigările din buzunarul sacoului şi şi-a scos una, bătând uşor în pachet. 

— Când o să le povestesc oamenilor că l-am servit pe Leon Posen, o să mă- 
ntrebe ce făcea în Chicago. 

— Leon Posen? a întrebat el. 

Era o posibilitate pe care ea n-o luase în considerare, dar nu pentru că nu l-ar 
fi văzut niciodată. Rememoră fotografiile de pe supracopertă, cam vechi, ce-i 
drept. 

— Nu sunteti Leon Posen? 

» 

— Ba da, a spus el, dar eşti mai tânără decât majoritatea cititorilor mei. Nici 
nu mă gândeam că eşti la curent. 

— Ati crezut că sunt doar o chelnerită de bar excesiv de amabilă, nu-i asa? 

El a dat din umeri. 

— Poate că încercai să mă agăţi. 

Franny a simţit că roşeşte, lucru care nu se întâmpla prea des la bar. El a tăiat 
aerul cu mâna, ca pentru a desfiinţa remarca. 

— Şterge. Un gând ridicol. Eşti o fată deşteaptă, citeşti cărţi, iar acum tocmai 
i-ai turnat scotch lui Leon Posen. Dar poţi să-mi spui Leo. 

Leo. Era oare în stare să-i spună lui Leon Posen Leo? 

— Leo, a încercat ea, să vadă cum sună. 

— Franny. 

— Nu-i vorba că sunteti Leon Posen. Că eşti Leo Posen, se corectă ea. Mă 

5 J ' 



interesează oamenii în general. 

— Vrei să ştii de ce mă aflu în Chicago? 

Lucrurile nu prea mergeau aşa cum le gândise ea. 

— De fapt, nu mă interesează. Făceam doar conversaţie. 

El şi-a ridicat paharul şi a luat o înghiţitură foarte mică, abia înmuindu-şi buza 
de sus, ca din politeţe parcă. 

— Eşti jurnalistă? 

Ea si-a dus mâna la inimă. 

» 

— Chelnerită la bar. 

> 

De fapt, asta îşi spunea sieşi în fiecare zi în faţa oglinzii, după ce se spăla pe 
dinţi si înainte de a pleca la lucru. Sunt chelnerită la bar. Practica ne învaţă. A 
scos bricheta Zippo grea din buzunarul şorţului şi a scăpărat-o, apăsând capacul 
cu degetul mare. El s-a aplecat înainte, apoi s-a retras, clătinând din cap 

nemulţumit. 

» 

— Nu, nu te uita la ţigară, uită-te la mine. Când aprinzi ţigara, priveşti 
persoana în ochi. 

Franny s-a conformat, deşi era aproape imposibil. Leo Posen s-a înclinat spre 
flăcăruia din mâna ei, cu privirea înfiptă în ochii ei. Franny a simţit cum o 
loveşte talazul în piept. 

— Uite, a spus el şi a suflat fumul într-o parte. Aşa primeşti mai mulţi bani. 
Nu cu pantofii. 

— Am să ţin minte, a zis ea şi a închis capacul brichetei. 

— Aşadar, am venit în Chicago ca să beau un pahar, a reluat el. Acum 
locuiesc în Iowa City—. Ai fost vreodată acolo? 

— Credeam că locuieşti în Los Angeles. 

El a clătinat din cap. 

— Nu fi alunecoasă. Ţi-am pus o întrebare. 

— N-am fost niciodată în Iowa City. 

El a mai luat o sorbitură, verificând dacă scotch-ul era mai bun cu o ţigară. 
Evident că da. 

— Este genul de loc unde mergi doar dacă ai o treabă de rezolvat. Cultivi 
pommb, cumperi porci sau scrii poezii - atunci te duci în Iowa City. 

— De-asta n-am ajuns acolo. 

El a dat din cap apreciativ. 

— Barurile sunt pline de studenţi. N-aş alege să beau într-un asemenea local, 



dar nu asta e adevărata problemă. 

S-a oprit. O aştepta pe ea să vorbească. Lui Leon Posen îi plăceau persoanele 
directe. 

— Care e adevărata problemă? 

— S-a dovedit că în gheaţa din băuturi sunt tot felul de chimicale - erbicide, 
pesticide şi ceea ce eu cred că trebuie să fie îngrăşământ lichid. Se simte la gust. 
Şi nu e vorba doar de gheaţa din baruri, fireşte, ci şi de apă, toată apa care nu 
vine în sticle din Franţa. Am auzit că e mult mai rău primăvara, când începe să 
se topească zăpada. Concentraţia e mai mare. O simţi până şi pe periuţa de dinţi. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Deci ai venit la Chicago să bei un pahar, pentru că gheaţa din Iowa are 
chimicale agricole. 

— Asta odată. Apoi studenţii. 

— Predai acolo? 

El a tras nonşalant un fum din ţigară. 

— Un semestru. A fost o greşeală din partea mea. La momentul acela suna 
bine, primeam o grămadă de bani, dar, când pui în balanţă costurile, nu mai par 
asa de mulţi. înainte să semnezi contractul, nu stă nimeni de vorbă cu tine, să-ti 
explice cum stă treaba cu apa. 

— N-ar fi mai simplu să-ţi faci gheaţă acasă? Cu apă din Franţa. E bună şi să 
te speli cu ea pe dinţi. 

— în teorie, da, dar n-ai cum să pui asta în practică. Trebuie ori să cari 
frapiera până la bar, ori să bei singur acasă, ceea ce nu-mi stă în obicei. 

— Şi atunci vii la Chicago ca să bei două pahare, a spus Franny fără să-i pese 
de motivele lui, bucuroasă că el se afla acolo. E bine să evadezi. 

— Ei, aşa mai vii de-acasă, a zis el, lovind cu palma în tejgheaua barului. 
Cedar Rapids nu rezolvă problema. 

— Si nici Des Moines—. 

5 

— Iar eşti mai scundă. 

5 

— Mi-ai spus să-mi scot pantofii. 

— Vrei să zici că eu ti-am spus să ti-i scoţi si tu m-ai ascultat? 

— Prefer să stau desculţă. 

El a clătinat din cap - surprins sau excedat, nu era sigură -, apoi a strivit ce 
mai rămăsese din ţigară în scrumiera mică de sticlă. 

— Ti-ai dorit vreodată să devii scriitoare? 

5 



— Nu, a răspuns ea, i-ar fi spus dacă ar fi fost aşa. Mi-am dorit să fiu doar 
cititoare. 

El a bătut-o uşor pe dosul mâinii pe care ea o ţinuse aproape de el, pentru 
orice eventualitate. 

— Apreciez asta. Am făcut atâta drum ca să beau ceva, şi nu ca să stau cot la 

cot cu alţi scriitori. 

> 

— încă un pahar? 

— Eşti o fată grozavă, Franny. 

Franny avea totuşi o problemă, pe care o lua foarte în serios. Nu ştia cât timp 
stătuse Leo Posen la bar, înainte să-l vadă ea, şi nici câte băuturi îi servise 
Heinrich, înainte să-l înlocuiască. Pentru că Leo Posen părea perfect treaz, şi 
putea pune pariu că arăta la fel indiferent cât de mult ar fi băut. Aşa erau unii 
bărbaţi. Treceau, fără faze intermediare, de la starea de treaz luminat, la cea de 
beat mort, mai mult sau mai puţin. 

— Stai aici la hotel? a întrebat ea încetişor. 

El şi-a lăsat foarte uşor capul într-o parte şi a aşteptat, cu un chip plin de 

bunăvoinţă. 

» 

Franny a clătinat din cap. 

— Te întreb doar pentru că, dacă te-ai urca acum noaptea în maşină şi ai călca 
pe cineva în drum spre Iowa, eu aş putea ajunge la închisoare. 

— Să ajungi la închisoare, tu? Nu mi se pare corect. 

— Răspunderea tavernei, statul Illinois—, a spus ea, ridicând mâna ca să arate 

că vorbeşte serios. 

» 

— Tavernă—? 

— Ar trebui să-i schimbe numele. 

— Au aflat de asta si ceilalţi care ne servesc cu dusca? 

J 5 J 

Doar cei care au abandonat studiile de drept, ar fi vrut ea să spună, în schimb a 
dat din cap aprobator. 

— Atunci, nu-ţi face griji, o să merg doar până la lift. 

Franny a adus înapoi sticla de scotch. 

— Ce se întâmplă în lift este problema ta. 

Chiar în momentul acela, luminile şi-au redus intensitatea cu două trepte. 
Heinrich închidea întotdeauna barul bmsc, stingând luminile atât de repede, încât 
simţeai că te cufunzi deodată în întuneric. De fiecare dată Franny se întreba, preţ 
de o secundă, dacă nu cumva i se rupsese în creier ceva mic şi vital. 



— E un semn, a spus Leo Posen, privind în sus spre tavan. Dă-mi un scotch 
dublu. 

După ce a scos un pahar mai mare, Franny şi-a încălţat din nou pantofii şi s-a 
dus cu nota de plată la cele două mese ale ei. Se simţea puţin ruşinată să le ceară 
bani clienţilor după ce îi abandonase atâta timp, dar nimeni nu părea deranjat. 
Unul i-a dat o carte de credit, iar cei doi oameni de afaceri i-au înmânat un teanc 
de bani misterios de mare, apoi şi-au îmbrăcat paltoanele, grăbiţi să plece. Când 
s-a întors la bar, Heinrich învelea în folie cutiile de inox cu fructe de ornat, 
vârând cireşele maraschino în frigider, până a doua zi. 

— Ţi-au dat bacşiş pentru pantofi? a întrebat-o Leo Posen. 

Scotch-ul dispăruse, şi bărbatul stătea acum aplecat peste tejghea. Privea în 
gol. 

— Mi-au dat. 

— Cât? 

Heinrich a ridicat privirea, distras de la ceea ce făcea. Nu-1 deranja întrebarea 
nepotrivită. Doar că nimeni nu se interesase vreodată de bacşişuri, şi voia să ştie 
de ce. 

Ea a ezitat puţin. 

— Optsprezece dolari. 

— Asta nu ne spune nimic, dacă nu ştim cât era trecut pe nota de plată. Poate 
că au băut Montrachet—, caz în care te-au tras pe sfoară. 

— Nu era Montrachet, a intervenit Heinrich. 

Franny a oftat. Cum să le explice că îi trebuiau banii, că dormea pe canapeaua 
lui Kumar, ca să-si achite următoarea rată din carnetul de credit? 

— Douăzeci si doi de dolari. 

» 

Printre buzele lui Heinrich a scăpat un icnet - suflul care urmează unei 
lovituri, dar fără lovitură. 

— Mi-am greşit meseria, a spus Leo Posen. 

Heinrich l-a privit cu îndoială. 

— N-ai fi primit un asemenea bacşiş. 

— Dar de la masa cealaltă? a întrebat Leo. 

Franny a ridicat mâna. Destul. 

— N-aş fi ghicit niciodată, i-a spus el lui Heinrich. S-a căutat prin buzunare şi 
a scos un portofel de piele maro, burduşit cu cărţi de credit, fotografii, bancnote 
şi chitanţe împăturite. L-a lăsat să cadă pe tejgheaua barului cu un pocnet surd, 



ca o minge de baseball care aterizează într-o mănuşă. 

— Poftim, a spus el. Ia-1 cu totul. Nu sunt în stare să fac socoteli. 

Franny i-a înregistrat nota de plată, a îndoit bonul şi l-a pus într-un pahar de 
whisky curat. Aşa se proceda la Palmer House, în primul rând, ca să-ţi aducă 
aminte cum ai ajuns la acea notă de plată magnifică. Porumbelul migrator stătuse 
lângă ea pe bancă toată seara, dar ce faci cu el la final? Nu poţi să-l îndesi în 
geantă şi să-l iei acasă cu tine, dar nici nu poţi să dormi în parc, aşteptând să 
plece singur. Acum era frig şi întuneric. 

Leo Posen a oftat şi a deschis portofelul. 

— Nu vrei nici măcar să mă ajuţi? 

Franny a clătinat din cap şi a început să şteargă tejgheaua. Bănuia că 
aritmetica era o cauză a problemei - cu cât oamenii erau mai ameţiţi, cu atât se 
luptau mai mult cu procentele, aşa că preferau să greşească în plus, la modul 
extravagant. S-a întrebat dacă nu cumva primea mai mulţi bani de la clienţi şi 
pentru că se simţeau stânjeniţi pentru cât băuseră. Sau în speranţa, poate, că ea 
va alerga după ei să le sugereze că, pentru optsprezece dolari, ar fi dispusă să 
facă sex. 

Leo Posen a rămas în continuare pe scaun, cu toate că rânduise cu grijă banii 
peste nota de plată, iar paharul lui şi şerveţelul dispăruseră. Toţi ceilalţi clienţi 
din barul hotelului Palmer House plecaseră. Jesus, picolul, venise din restaurant 
să se asigure că toate mesele erau debarasate. Stătea cu ochii fixaţi asupra 
spinării lui Leo Posen. Era timpul să dea cu aspiratorul. 

Franny s-a întors la bar după ce a pontat de plecare şi s-a îmbrăcat. Pufoaica i- 
o cumpărase mama, când s-a dus la facultatea de drept, un sac de dormit cu 
mâneci, aşa o numise Beverly, şi, într-adevăr, au fost numeroase nopţile când şi- 
a pus-o peste pături, înainte de a se întinde pe canapea. S-a dus lângă scaunul lui 
Leo Posen. 

— Eu plec acum, a spus ea, dorindu-şi, pentru prima oară de când lucra acolo, 
ca noaptea să fie mai lungă. A fost cu adevărat ceva deosebit. 

El a privit-o. 

— Am nevoie de ajutorul tău, a zis el pe un ton neutru. 

Porumbelul a zburat de pe spătarul băncii în poala ei, vârându-şi căpşorul în 
cutele hainei. 

— O să-l chem pe Heinrich, a spus ea cu voce scăzută, deşi erau singuri. Se 
gândi că de-asta n-ar trebui să-i ia clienţii lui Heinrich, nici măcar dacă erau 
romancieri celebri, pentru că tot în grija lui aveau să cadă în cele din urmă. Te 



conduce el până la lift. 

El a întors capul spre stânga, ca pentru a spune nu, însă îşi pierdu şirul 
gândurilor. 

— Nu-1 chema pe neamţ. Am nevoie doar de..., a spus el, poticnindu-se apoi 
în căutarea cuvântului. 

— De ce anume? 

— De o călăuză. 

— O să găsim pe cineva mai solid. 

— Nu-ţi cer să mă cari în spate. 

— Ar fi mai bine. 

— Liftul nu se află în drumul tău? 

Nu cumva era o onoare ceea ce i se cerea? Ar fi cea mai interesantă parte a 
poveştii, pe care însă n-avea s-o mai împărtăşească şi altora: Leo Posen era prea 
beat ca să plece singur din bar, şi atunci ea a trebuit să-l ajute. N-ar fi cea mai 
bună decizie luată vreodată de Franny, dar nici cea mai proastă, de departe. Iar el 
făcuse deja atât de multe pentru ea până acum, toate acele romane minunate. 
Luându-i mâna de pe tejgheaua barului, şi-a trecut-o peste umăr. El se lăsa greu. 

— Ridică-te, i-a spus. 

Bărbaţii pot părea surprinzător de înalţi odată ce i-ai desprins de scaunele de 
la bar. Umărul lui Franny, săltat de înălţimea tocurilor, abia îi ajungea la 
subsuori. Leo Posen s-a lăsat pe umerii fetei mai mult decât se aşteptase, dar 

aceasta a reuşit totuşi să-l susţină. 

> > » 

— Stai locului o clipă, să-ţi recapeţi echilibrul, i-a spus ea. 

A încercat să-i aşeze mai bine mâna, care, fără intenţie, îi acoperea sânul 
stâng. Unde era oare Heinrich? La fumat, din fericire? Ar putea folosi chestia 
asta împotriva ei, deşi cu neamţul nu ştiai niciodată. Franny i-a pus braţul pe 
după mijloc şi a început să navigheze printre aisbergurile întunecate ale meselor 
ei. 

— Aşteaptă, i-a spus Posen. 

Franny s-a oprit. El şi-a ridicat bărbia, părând că vrea să-şi aducă aminte de 
ceva, sau poate că avea de gând să mai ceară un pahar. 

— Melodia asta... a zis el. 

Franny ascultă cu atenţie. Banda răsuna în încăperea pustie. Cântau Gladys 
Knight şi formaţia The Pips. Ideea textului era că relaţia se terminase, dar nici 
unul nu voia să recunoască asta. I-a plăcut primele treizeci de ori când o 
ascultase. După aceea, nu. 



— Ce-i cu ea? 

Leo şi-a luat mâna de pe sânul lui Franny şi a înălţat-o în aer. 

— Când am intrat aici, se auzea melodia asta. Mă-ntreb întruna ce-o să mă 
fac fără tine—, a fredonat el uşor. 

Barul, îi plăcea lui Heinrich să spună, era Germania de Vest, şi Franny 
înţelesese care era atitudinea progresistă şi flexibilă a acesteia faţă de forţa de 
muncă. Holul de la intrarea hotelului era însă sub controlul Estului, plin de 
spioni sovietici pe care nici nu-i bănuiai. „Să stai departe de hol. Odată ce-ai 
intrat acolo, eşti pe cont propriu. Barul nu te poate salva“, îi spusese el la 
angajare. 

Cu toate astea, trebuia să-si dea seama că oamenii de acolo n-o cunoşteau, la 
fel cum nici ea nu-i cunoştea. Uniforma de bar ar fi dat-o de gol, acum însă era 
acoperită de pufoaică, în timp ce pantofii puteau aparţine oricărei femeiuşti din 
hotel. Hotelul Palmer House avea un hol magnific, cu canapele masive, tapiţate 
cu creton înflorat si nervuri: unele erau circulare, cu o secţiune mai înaltă în 
mijloc, care se ridica spre candelabre ca un fes. Covorul persan putea acoperi un 
teren de baschet. Tavanul înalt, cât două niveluri, era o Sixtină la scară mai mică, 
unde Adam şi Dumnezeu fuseseră înlocuiţi de vedetele mitologiei elene, 
Afrodita şi felurite nimfe, înghesuite sub nişte nori purtaţi de vânt. Era genul de 
lobby unde turiştii vin şi se fotografiază pe rând, în faţa aranjamentelor florale 
supraetajate. Bujori în februarie. Chiar şi la ora unu noaptea, mai erau oameni 
care se perindau pe acolo fără ţintă, în timp ce în spatele recepţiei de marmură 
aştepta un şir de tineri, femei şi bărbaţi în costume elegante de culoare închisă, 
pregătiţi să-i ajute. Cel puţin, barul era închis. Personalul de la recepţie însă 
urma să stea acolo toată noaptea. 

După ce ea a apăsat butonul cu săgeata care indica în sus, Franny şi Leo au 
putut să-şi studieze preţ de câteva clipe imaginea reflectată în uşile de alamă ale 
liftului. 

— Arăţi de parcă n-ar trebui să fii cu mine, a spus el, încântat de filmul pe 
care-1 turnau împreună. începu să se legene un pic, ca să admire felul în care se 
mişcă împreună, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga. 

Cu glas şoptit, Franny i-a spus să înceteze. Cifrele se aprindeau pe măsură ce 
liftul se apropia de ei - cinci, patru, trei, doi - şi uşile au alunecat în lături. 

— Intră, l-a îndemnat ea şi a încercat să-l facă să păşească singur, fără prea 
multe speranţe însă. 



S-a uitat la ea pe sub braţ. 

— Dar eu unde merg? 

— în lift, cum ai spus. 

El însă continuă să se lase pe ea cu toată greutatea, şi Franny a trebuit să 
admită că incapacitatea lui era reală. Renunţase să creadă că putea să păşească 
singur în lift. Leon Posen tăcea. Uşile au început să se închidă şi, într-o 
periculoasă demonstraţie de echilibristică, ea le-a împins la loc cu piciorul. 

— OK, a spus Franny, deşi vorbea singură. OK, OK, OK. S-a tras înăuntru 
odată cu el, iar uşile s-au închis. 

— Fa ce etaj stai? 

— OK ce? 

— Fa ce etaj stai? 

— Habar n-am. Cuvintele lui rostite cu greutate se auzeau totuşi distinct, 
fiecare părând o ghiulea căzută în praf. 

— Ai cameră rezervată aici, în hotel? 

— Sunt sigur că da, a răspuns el uşor defensiv, ceea ce a făcut ca în mintea ei 

să încolţească o urmă de îndoială. 

> 

Uşile au început să se deschidă din nou, şi Franny a apăsat butonul. închidere 
uşă, apoi butonul pentru etajul 23. Exista şi etajul 24, dar acela era un penthouse, 
care avea propria lui cheie pentru lift. 

— Ai cheia? Caută în buzunar! 

— Nu vrei să fii văzută cu mine? 

Franny l-a proptit pe Feo Posen în colţul liftului, unde acesta se ţinu bine în 
echilibru. A început apoi să-i caute prin buzunarele sacoului, în cele dinăuntm, 
în cele dinafară, apoi prin buzunarele pantalonilor. Era unul dintre jocurile pe 
care ea şi Caroline le jucau vara împreună cu tatăl lor: cum să interoghezi un 
suspect, cum să-l percheziţionezi, cum să desfaci încuietoarea unei portiere. Fix 
vedea totul ca pe un exerciţiu de învăţare a procedurii poliţieneşti. în buzunarele 
lui Feo Posen, Franny a găsit o batistă împăturită (călcată, fără monogramă), o 
pereche de ochelari de citit, un rulou de dropsuri cu mentă Fife Savers (două 
lipsă), un bon, un tichet de bagaje pentru o cursă aeriană spre FAX— şi 
portofelul. A început să caute prin el. Mai nou, cheile de hotel arătau ca nişte 
cărţi de credit şi unii le păstrau în portofel. 

— Hei, a spus Feo pe un ton uşor amuzat, care dădea semne că era gata să se 
stingă. Nu vrei să fii văzută cu mine? 



Liftul a scos un clinchet discret, pentru a le anunţa sosirea. Uşile s-au deschis 
spre imensul palier cu lifturi de la etajul 23: o canapea lungă în formă de romb, 
având locuri pe toate cele patru laturi ale sale, o oglindă de trei metri lungime şi 
un telefon de modă veche, aşezat pe o măsuţă. Franny lovi cu pumnul butonul cu 
numărul 5. 

— Nu vreau să fiu văzută cu tine. 

El şi-a pipăit uşor buzunarele sacoului, verificând dacă nu cumva mai 
rămăsese ceva necontrolat de ea. 

— Sunt o pacoste. 

— Ai făcut spectacol în bar, dându-mi o grămadă de bani, şi acum te însoţesc 
în cameră. Pentru asa ceva, chelneritele sunt date afară. 

Fireşte, putea să sune la biroul studenţesc de asistenţă juridică al Universităţii 
din Chicago, unde studenţii din anul trei de la drept ofereau consiliere juridică 
gratuită, care valora exact cât plăteai pentru asta. Avea prieteni acolo. Puteau s-o 
pună în capul listei pro bono—. Avea să le explice că fusese concediată pentru 
acostare în scopuri sexuale, când de fapt făcuse ceea ce ar fi făcut orice licenţiat 
în literatură engleză: să se asigure că Leon Posen ajunge cu bine în camera lui. 
(Era oare un caz convingător? Câte licenţiate în Litere n-ar vrea să facă sex cu 
Leon Posen? Dar ea, ea ar vrea? Nu acum, nu. Nu, n-a făcut-o). La urma urmei, 
era în interesul facultăţii ca ea să-şi păstreze locul de muncă, pentm a plăti 
creditul de studii, dar apoi şi-a reamintit că nu le mai datora nici un ban. 
împrumutul ei fusese vândut şi revândut de încă două ori, şi acum se afla în 
proprietatea Farmers’ Trust din Dakota de Nord. Creditul o forţase să ajungă la 
prostituţie. S-au oprit la etajul 5, dar au pornit imediat mai departe: uşile s-au 
deschis pe un palier identic şi s-au închis imediat după aceea. Au mers înapoi la 
etajul 23. Activitatea dubioasă a lifturilor era oare monitorizată de cineva din 
lobby? în portofelul lui erau: un permis de conducere pe numele Leon Ariei 
Posen; cârduri American Express, MasterCard, Admirals Club şi un permis de la 
Biblioteca Publică din Pasadena—; mai multe fotografii de la şcoală ale unei 
fetiţe cu păr roşcat, care se maturiza pe măsură ce căuta prin ele; chitanţe 
împăturite pe care nu le-a desfăcut; şi un cârd de acces la hotelul Palmer House. 
Bingo. Franny l-a studiat cu atenţie: un verde-închis plăcut, numele hotelului cu 
caractere excesiv de ornamentate şi o bandă magnetică pe dos, care avea să 
deschidă usa uneia dintre camerele hotelului. 

— Ce număr are camera? 



— Opt doisprezece. 

Uşile s-au deschis din nou. Salut, 23! Franny a apăsat pe butonul cu cifra 8. 

— Mai devreme ai zis că nu ştii. 

» 

— Mai devreme nu ştiam, a spus el, ferindu-şi privirile. 

Plimbarea cu liftul nu-i pria. Mica zdruncinătură de la fiecare oprire şi pornire, 
cinci centimetri bmsc în sus şi apoi în jos, îi amintea pasagerului de cablul de 
care stătea atârnată cutia în care se afla. Poate că a zis un număr la întâmplare, 
doar pentru ca ea să-l ducă înapoi pe un teren ferm. Uşile s-au deschis din nou, şi 
el a făcut câţiva paşi în faţă, chinuindu-se să iasă singur din lift. Ea îi trecu din 
nou braţul peste umeri. Se încinsese în pufoaica făcută să susţină viaţa omului la 
douăzeci de grade sub zero. Luciul transpiraţiei îi lumina faţa. Sudoarea i se 
prelingea pe picioare, până în pantofi. 

— N-o să-ţi pierzi slujba, a asigurat-o el cu glas scăzut, şi pentru asta i-a fost 
recunoscătoare. Nu toti oamenii aflaţi în stare de ebrietate erau în stare de o 
asemenea stăpânire de sine. Le voi spune că suntem prieteni. Asta şi suntem de 
fapt. 

— Nu sunt aşa de sigură că vor aprecia prietenia noastră, i-a răspuns ea. 

Ca şi coridorul cu lifturi, holurile erau foarte late. Spaţiile vaste au fost un lux 
al Vechii Lumi. Până atunci, Franny nu urcase la nici un etaj al hotelului şi, în 
imaginaţia ei, simţea ceva asemănător cu intrarea prin efracţie. Holurile erau fără 
de sfârşit, aparent fără un punct de fugă, cu pereţii căptuşiţi cu fotografiile alb- 
negru ale unor oameni faimoşi, surprinşi la apogeul frumuseţii lor: Dorothy 
Dandridge—, Frank Sinatra, Judy Garland. Şi încă una, şi încă una. Şi tot aşa. 
Franny nu-şi lua ochii de la ele. Bună, Jerry Lewis. Covorul era năucitor, o 
împletitură de pene de păun în roşu, portocaliu, roz şi verde. Ameţeai dacă te 
uitai mult timp în jos, iar ea era perfect trează. Covorul nu mergea cu scotch-ul. 
Pe hol era un cărucior de room service - un sendviş Reuben— mâncat pe 
jumătate, câţiva cartofi prăjiţi răzleţi, un trandafir într-o vază mică, o sticlă de 
vin cu gâtul în jos, în frapieră... 806, 808, 810, 812. Acasă. Şi-a îndesat şoldul în 
Leo Posen, ca să-i contrabalanseze greutatea, apoi a introdus cârdul în 
dispozitivul de acces. O luminiţă roşie a pâlpâit de două ori şi s-a stins. 

— Fir-ai! a spus ea încet şi a încercat din nou. Lumină roşie. 

— Ce-ar fi să mergem acasă la tine? 

— N-ar tine. 

> 

— Pot să dorm pe canapea. 



— Pe canapea dorm eu, a spus ea. 

Asta cu excepţia nopţilor în care se culcase cu Kumar, nu foarte numeroase, 
pentru că nu aceasta era natura relaţiei lor. El îi era prieten. Ea avea nevoie de un 
loc unde să doarmă. 

— Optsprezece doisprezece, a spus el, îndreptându-se imperceptibil. Asta e. 

Putea să-l ducă înapoi la acea minunată canapea în formă de romb; un loc de 

relaxare, când aşteptarea liftului devenea prea obositoare. Canapeaua era 
arhisuficient de mare. Putea să-l lase acolo. Putea coborî, să sune la recepţie de 
la telefonul interior al hotelului, să le explice că văzuse un bărbat dormind pe 
canapeaua de la etajul opt. 

— Optsprezece doisprezece. 

Franny a clătinat din cap. 

— Cred că te gândeşti la uvertură—. Sau la război—. Nu stai în camera 1812. 

El a rămas pe gânduri, cu ochii aţintiţi asupra uşii închise din faţa lor. 

— Poate mă gândeam la război, a spus el. N-am putea să ne oprim puţin? 
Trebuie să mă odihnesc. 

— Şi eu, a zis Franny tăios. 

Intrase în tură la patru şi jumătate. Nu voia să meargă la etajul 18. Putea la fel 
de bine să înceapă cu etajul al doilea şi să încerce fiecare uşă din hotel. 

— Pari nervoasă, i-a spus el, cu o voce care se auzea ca prin somn. Ai mai 
avut necazuri înainte? 

După ce umerii ei îi preluaseră greutatea, se simţea mai în largul său, dar nu se 
descurca la fel de bine când trebuia să-şi ridice picioarele; i se părea că e târât pe 
un drum cu pietre. După ce a trecut de coridorul lifturilor, Franny a continuat să 
meargă. 

— Am acum, a răspuns ea. 

Voia să-i mai dea o şansă şi apoi să-l abandoneze. Nu putea s-o 
învinovăţească. Nici măcar n-o să-şi mai amintească de ea. Dacă o să cadă pe 
hol, erau terminaţi. El era mai înalt cu două palme şi mai greu decât ea cu vreo 
treizeci şi cinci de kilograme. O să rămână prinsă sub el, gleznă ruptă, mână 
ruptă, până când băiatul care la trei dimineaţa strecura notele de plată pe sub uşi 
urma să treacă pe hol şi să-i găsească acolo. N-avea asigurare de sănătate. Când 
au ajuns la camera 821, a scos cârdul din buzunarul pufoaicei şi l-a încercat. O 
pâlpâire roşie, verde, apoi iar verde. Dispozitivul de acces a ţăcănit, şi ea a 
răsucit mânerul rotund al uşii. Opt douăzeci şi unu. Era încântată că măcar a 



înţeles unde fusese greşeala. 

Leo Posen nu se gândise să lase o lumină aprinsă. Franny l-a dus târâş până la 
pat şi l-a aşezat pe margine, ca să aprindă lumina. O cameră drăguţă, pat cu 
tăblie tapiţată, draperii grele, o imitaţie de birou elegant, numai bun ca un 
prozator faimos să scrie la el un roman. Una peste alta, o cameră prea frumoasă 
ca să doarmă în ea un bărbat ametit de băutură. Pe scaunul bombat se afla o 

5 

geantă mică de voiaj, iar peste spătar era aruncat un pardesiu. Din fericire, buna 
şi miloasa menajeră pregătise deja camera pentru culcare şi dăduse la o parte 
cuvertura, lăsând la vedere pernele albe, cearşafurile albe, culcuşul adânc al 
somnului, atât de ademenitor încât s-a întrebat: oare si-ar da cineva seama dacă 
s-ar culca şi ea, măcar o oră, la celălalt capăt al imensei saltele? Un fir de păr de¬ 
al ei găsit pe pernă ar îngreuna foarte mult construirea unei eventuale strategii de 
apărare în cazul în care ar fi concediată pentru acostare de persoane. 

— Ajută-mă, întinde braţul. 

Leo Posen s-a aplecat înainte, cu braţul întins în spate, şi ea reuşi să i-1 
elibereze din sacou. Fusese ajutat şi mai înainte să scape de haină. Scoase un 
suspin lung, obosit, de parcă îl ajunsese din urmă greutatea întregii lumi. 

Franny a pus sacoul peste pardesiu, apoi s-a aplecat să-i scoată încălţările. Leo 
Posen era încălţat cu nişte pantofi cu şiret, frumoşi, pe care purtarea îndelungată 
îi lustruise şi îi înmuiase ca pe o pereche de mănuşi. I-a aşezat cât mai departe de 
pat, să nu se împiedice de ei noaptea. Apoi i-a ridicat picioarele de pe podea şi i 
le-a întins pe pat odată cu restul trupului, întorcându-1 în acelaşi timp pe-o parte. 
Pantalonii, cureaua, nici măcar nu le-a luat în considerare. 

— Data viitoare o să ştiu, a spus el, cufundându-se în moliciunea aceea, în 
cearşafurile albe, în păturile călduroase. 

I-a pus mâna pe umăr, ca să-l trezească pentru o clipă. 

— Somn uşor, i-a urat ea cu o voce la fel de moale ca pernele, pentru că acum, 
după ce se sfârşise toată tevatura şi el se afla în siguranţă în pat, putea să-l 
iubească din nou. 

L-a învelit. 

— Nu vrei să rămâi puţin? Te rog. 

Nici urmă de stinghereală, doar pace sufletească şi răgaz pentru o ultimă 
favoare, ceea ce Franny găsi că era cea mai profundă diferenţă dintre bărbaţi şi 
femei. El stătea cu ochii închişi, iar până să termine fraza adormi, aşa că a rămas 
tăcută. A tras cuvertura peste el, a stins lampa, apoi s-a aşezat pe întuneric pe 
cealaltă margine a patului şi şi-a scos pantofii. în geantă păstra o pereche de 



balerini. Tălpile pantofilor păşiseră numai pe covoarele hotelului, aşa că erau ca 
noi. Avea să-i poarte mulţi ani de-atunci încolo. 


Dacă îi întrebai pe Fix Keating şi Bret Cousins în privinţa căror lucruri erau de 
acord, n-ar fi fost în stare să vină cu o listă prea mare. Cu toate astea, fără să fi 
discutat vreodată chestiunea (şi nici un alt subiect), amândoi hotărâseră că 
Franny şi Caroline trebuiau să meargă la facultatea de drept. Când ideea prinsese 
contur, fetele erau mici, Caroline la gimnaziu, iar Franny încă dormea cu 
păpuşile, dar Fix şi Bert le trasaseră deja viitorul, ca nişte generali, fiecare în 
propria-i tabără. Nici Caroline şi nici Franny nu arătau cine ştie ce interes faţă de 
istoria Americii. Nu erau înclinate spre gândirea raţională. Nu păreau făcute 
pentru dezbateri, în ciuda faptului că energia cu care ţipau una la alta era 
nelimitată. Nu era însă vorba despre ce văzuseră cei doi în Caroline şi Franny. 
Era vorba despre ce văzuse fiecare din ei în sine însuşi. 

Bert avea aceleaşi aşteptări de la toţi copiii, chiar şi de la Jeanette, care, îşi 
spunea el, dacă reuşea să termine facultatea, putea cel puţin să caute titluri de 
proprietate. Având aceleaşi aşteptări de la toţi, el se percepea ca pe o persoană 
fără prejudecăţi şi favoritisme, şi era convins că un plan făcut cu atât de mulţi ani 
înainte de a fi pus în practică trebuia să aibă ceva succes. La urma urmei, familia 
Cousins avea o lungă tradiţie de jurişti. Străbunicul lui Bert fusese avocat la 
Căile Ferate din Pennsylvania, iar bunicul lui, judecător itinerant—. Tatăl lui 
Bert, William Cousins, căruia i se spunea Bill, practicase în birourile sale 
impozante din centrul oraşului Charlottesville o variantă de gentleman’s 
agreement— a dreptului de proprietate, întocmind contracte pentru prietenii care, 
după ce cumpărau suprafeţe de teren agricol în Virginia, aşteptau schimbarea 
parcelării şi apoi transformau terenul în galerii comerciale. Era o bună sursă de 
venit, la care însă Bill a renunţat curând, după ce soţia sa a obţinut drepturile de 
îmbuteliere Coca-Cola în schimbul a jumătate din averea familiei, lăsată ei prin 
testament de un unchi fără urmaşi. Lui Bill Cousins îi plăcea să stea în camera de 
zi, privind pe fereastră la cele două şiruri de sicomori nobili care străjuiau aleea 
din faţa casei, şi să-şi spună că lumea e frumoasă şi că n-ar trebui să se schimbe. 

Bert împărtăşea crezul jeffersonian— conform căruia cunoaşterea principiilor 
de bază ale dreptului era fundamentul unei vieţi de succes. Drept urmare, chiar 
dacă unul dintre copii voia să devină asistent medical sau profesor, trebuia mai 
întâi să obţină licenţa în drept. Ideea lui fixă că o persoană care nu cunoştea 



legea nu putea fi realmente inteligentă sau interesantă fusese o chestiune 
controversată în ambele sale căsnicii. 

Fix avea o abordare mult mai simplă a problemei legate de drept: voia ca 
fetele lui să ajungă avocate doar pentru că avocaţii câştigau mulţi bani. Dacă 
Franny şi Caroline aveau banii lor, atunci existau mai puţine şanse ca ele să-l 
părăsească pe tipul cu care erau măritate pentru un altul mai bogat. Fix credea 
foarte tare în ideea că istoria se repetă şi nici măcar nu încerca s-o prezinte altfel. 
Dacă s-a întâmplat odată, sigur se va întâmpla din nou. 

în anul în care Caroline a împlinit treisprezece ani, iar Franny, zece, Fix le-a 
cumpărat fiecăreia ghidul de studiu Kaplan pentru LSAT—. Le-a ambalat în 
staniol roşu şi le-a expediat în Virginia, alături de cadourile de Crăciun 
obişnuite, pe care le alesese Marjorie: jocuri de societate, un iepuraş de pluş, un 
set de acuarele, un pulover, două cutiuţe muzicale. 

— E o idee cam trăznită, dar deloc rea, a spus Bert, luând în mână exemplarul 
lui Franny, în timp ce ea cotrobăia printre hârtiile de ambalaj boţite, după vreun 
cadou pierdut din vedere, care s-ar fi putut rătăci sub pomul de Crăciun. 

— Vorbeşti serios? a întrebat Beverly. Purta un capot lung din velur verde- 
închis, cu fermoar, cusut chiar de mama ei, cadou de Crăciun. Pe oricare altă 
mamă din lume ar fi atârnat jalnic, dar pe ea arăta surprinzător de şic. 

— Dacă fetele citesc un capitol pe lună, nu e chiar aşa de mult, a spus Bert, 
frunzărind paginile până la tabla de materii. Nu e nevoie să şi priceapă. Acum e 
de ajuns să se familiarizeze cu vocabularul, dar dacă se ţin cu adevărat de 
program, într-o bună zi vor sfârşi cu nişte scoruri perfecte. 

Bert nu-şi formulase încă propriile planuri de a pune pe picioare o firmă de 
avocatură, dar văzu în iniţiativa lui Fix un bun început. 

Caroline, în pijama de flanel roşie cu reni şi încălţată cu şosete flauşate, era 
împărţită între dorinţa de a-i spune lui Bert să se ducă naibii şi faptul că acest 
cadou venea din partea tatălui său. A decis să se uite la carte mai târziu, când 
Bert nu era în preajmă, să se bucure văzând-o interesată. în schimb, Franny 
deschidea acum cartea cu coperţi cartonate, Un pom creşte în Brooklyn—, 
primită în dar de la bunica sa. încă de la prima propoziţie şi după cum arătau 
cuvintele pe pagină, a ştiut că asta avea să fie lectura ei pe timpul vacanţei de 
Crăciun, şi nu ghidul de pregătire LSAT. Tatăl lor le-a sunat mai târziu în acea 
dimineaţă, ca să le ureze Crăciun fericit şi să le spună că-i lipseau mai mult decât 
orice pe lumea asta, dorindu-şi să poată fi cu toţii împreună (ceea ce le făcu pe 



fete să plângă, fiecare la capătul câte unei extensii telefonice, Caroline în 
bucătărie, iar Franny, aşezată pe jos, lângă patul din camera lui Bert şi a mamei), 
şi le-a dat vestea că fusese admis la facultatea de drept. în ianuarie, Fix Keating 
începea cursurile serale ale Colegiului de Sud-Vest. Asta însemna să meargă la 
ore în fiecare seară, timp de patru ani, în loc de trei, dar era în regulă, aşa făcuse 
şi Dick Spencer. Era bine dacă se apuca mai devreme, aşa cum făcuse Dick, dar 
nu poţi să-ţi petreci viaţa regretând tot felul de lucruri. 

— Dacă începeam când eram de vârsta voastră, acum eram deja asociat 
senior, le-a spus el fetelor. Pe când eram flăcău, am făcut câţiva paşi ca băiat de 
serviciu în firma unui avocat, aşa îi plăcea tatălui lor să cânte dimineaţa. Voi 
două aveţi tot timpul din lume să studiaţi. Dacă vă apucaţi de pe acum, şi dacă 
încep şi eu, atunci o să învăţăm împreună când veniţi la noi, la vară. 

Era vacanţa de Crăciun, iar Franny n-avea chef să înveţe, şi nici să promită c-o 
să tocească la vară. Tatăl le promisese deja că le va duce la Lacul Tahoe—, ca să 
închirieze un ponton de unde să pornească înot. Nu voia să renunţe la aşa ceva în 
schimbul unor ore petrecute înghesuiţi unii în alţii la masa din bucătărie, 
exersând pentru ceea ce era de fapt un gigantic test de ortografie. 

Pe de altă parte, când Caroline a pus telefonul în furcă, era ca şi cum îşi 
completase deja cererea de admitere. S-a dus în camera ei cu ghidul Kaplan sub 
braţ şi a închis uşa. Studia dreptul odată cu tatăl său. 

Franny şi-a suflat nasul, şi-a şters ochii şi s-a întors în camera de zi. Mama ei 
strângea într-un sac de plastic fâşiile mototolite de hârtie şi bucăţile strălucitoare 
de panglici cârlionţate aruncate pe jos, în timp ce Bert stătea pe canapea cu o 
ceaşcă de cafea şi admira tabloul de vacanţă: pom de Crăciun, soţie frumoasă, 
foc în cămin, fiică vitregă drăguţă. 

— Taţi merge la facultatea de drept, a spus Franny, aşezându-se confortabil în 
fotoliul albastru, cu romanul în mână. De-asta vrea ca noi să învăţăm. Să 
mergem la şcoală împreună cu el. 

Beverly s-a îndreptat de spate, cu sacul de gunoi plin ochi, dar uşor ca un fulg. 

— Fix se duce la facultate? 

Bert clătină din cap: 

— E prea bătrân pentru asta. 

— Nu este, a spus Franny, bucuroasă că poate da explicaţii. Aşa a făcut şi 
Dick Spencer. 

Lui Franny îi plăcea de familia Spencer, care, în fiecare vară petrecută la Los 



Angeles, îi invita pe toţi să ia masa de prânz la Lawry—. 

Numele îi suna cunoscut lui Bert. Dick Spencer, de la procuratură, cel care 
fusese înainte poliţist; Dick Spencer, cel care-1 invitase să meargă împreună la 
petrecerea de botez din casa lui Fix. Botezul lui Franny. 

— Unde se duce? a întrebat Bert. îşi amintea vag că Spencer studiase la 
Universitatea din California. 

— Colegiul de Sud-Vest, a spus Franny, mândră că ţinuse minte aşa ceva. 

— Dumnezeule! a exclamat Bert. 

— Bine, a spus Beverly, dându-şi la o parte o şuviţă de păr blond care-i 
căzuse pe ochi. Adică bine pentru el. 

— Desigur, a zis Bert. O să-i fie greu, totuşi, să meargă la facultate în fiecare 
seară, după slujbă. Nu ştiu când va avea timp să şi înveţe. 

Franny s-a uitat la el. Părul ei blond era lung şi cam încâlcit. Grăbită să vadă 
cadourile, nu se obosise să şi-l perie de dimineaţă. 

— Tu n-ai făcut facultatea de drept? 

— Bineînţeles că da, a răspuns Bert. La Universitatea din Virginia. Dar nu la 
seral. Am făcut-o la zi. 

— Deci n-a fost greu, a spus Franny. 

Se simţea mândră de tatăl său, care urma să facă două lucruri deodată. 
Călugăriţele o făcuseră să creadă că Dumnezeu se apleca mai ales asupra celor 
care alegeau calea mai anevoioasă. 

— A fost destul de greu, a spus Bert şi a luat o gură de cafea. 

Caroline s-a întors în sufragerie şi s-a îndreptat semeaţă spre bucătărie, să ia o 
a doua felie din tortul de Crăciun care, simţea ea, o va ajuta să înveţe. 

— Aşa deci, taică-tu merge la facultatea de drept, i-a spus Beverly, zâmbind. 
Minunat! 

Caroline a înţepenit, de parcă mama i-ar fi înfipt în ceafă o săgeată cu vârful 
înmuiat în neurotoxine. Pe chipul ei apăru brusc o expresie de groază amestecată 
cu mânie. Ceilalţi şi-au dat seama că fusese comisă o greşeală ce nu mai putea fi 
îndreptată. 

— Le-ai spus ? a strigat Caroline, îndreptându-şi toată furia asupra lui Franny. 

— N-am..., s-a auzit glasul lui Franny, la început slab, apoi sugrumat. 

Voia să spună că nu ştia că n-avea voie să zică, sau că nu ştia că era un secret, 
dar cuvintele i s-au oprit în gât. 

— Crezi că tata a vrut ca ei să afle? Nu te-ai întrebat de ce nu i-a sunat direct 



pe ei? 

Caroline s-a repezit spre Franny şi i-a dat surorii sale un ghiont atât de 
puternic în umărul firav, încât lovitura a răsturnat-o pe fată din scaun. O dureau 
şi braţul lovit, şi cel pe care căzuse. Franny se gândi că probabil sora ei era cu 
adevărat furioasă pe ea, mai furioasă decât de obicei. Caroline o lovea foarte rar 
în fata celorlalţi. 

J 5 

— Caroline, pentru numele lui Dumnezeu! a strigat Bert şi a lăsat ceaşca jos. 
încetează! Beverly, n-o lăsa să dea aşa în Franny. 

Crăciunul în mod deosebit este stresant. Cu unele variaţii, toţi patru se 
gândeau la aceeaşi propoziţie. Beverly se trase uşor într-o parte. Nimeni nu voia 
s-o vadă pe Franny lovită, adevărul era însă că lui Beverly îi era teamă de fiica ei 
cea mare şi nu intervenea decât când curgea sânge. 

— Să nu-mi spui mie ce să fac! i-a strigat furioasă Caroline lui Bert, 
împroşcând în furia ei cu stropi mici de salivă. Spune-i pârâcioasei ăsteia! 

Franny plângea. Până la ora de culcare, urma roşie lăsată de mâna surorii avea 
să se transforme într-o vânătaie purpurie. Caroline s-a răsucit pe călcâie şi a luat- 
o în sus pe scări, mergând apăsat, fiecare pas, o bubuitură. Acum se vedea silită 
să înveţe fără felia ei de tort. 

De cum a început cursurile la facultate, convorbirile lui Fix cu fetele s-au 
învârtit doar în jurul delictelor. „Doamna Palsgraf stătea lângă un cântar în gara 
East New York din Long Island, le-a spus el pe un ton degajat, de parcă le 
povestea despre vecinii săi. Vorbea de fapt doar pentru Caroline, deoarece 
Franny pusese receptorul jos, ca să se întoarcă la romanul pe care-1 citea, Kristin 
Lavransdatter—. în timpul „Verilor la Facultatea de Drept“, aşa cum aveau să fie 
pomenite mai târziu, Caroline şi Fix stăteau la masa din bucătărie, iar Fix explica 
diferite cazuri. Spunea că asta îl ajută, că dacă reuşea să le explice un caz, 
însemna că-şi însuşise legea care i se aplica. 

— Lumea spune că facultatea de drept te învaţă să gândeşti, dar nu-i aşa. 
Totul se reduce la învăţatul pe de rost. A ridicat mâna şi a început să numere pe 
degete: neglijenţă, ucidere din culpă, încălcarea dreptului la viaţă privată, 
calomnie, încălcarea dreptului la proprietate privată... 

Caroline lua notiţe, Franny citea. Franny datora studiilor de drept ale lui Fix 
faptul că citise David Copperfield şi Marile speranţe—, toate romanele lui Jane 
Austen, ale surorilor Bronte şi, în cele din urmă, Lumea văzută de Garp—. 

între Caroline şi Fix fusese dintotdeauna o legătură specială, dar erau şi mai 



apropiaţi acum, că aveau cele zece excepţii la Legea aplicabilă în caz de deces. 
Caroline şi Fix au căzut de acord că nu exista nimic mai anost decât legea 
proprietăţii, cu de cinci ori mai multe detalii şi prea puţin raţionament intuitiv în 
ajutor. Nu puteai să avansezi printre cazuri decât prin repetiţie nesfârşită şi 
mnemonică inteligentă. Ce este o ofertă? Ce este acceptarea? Ce este un 
contract? Cine sunt terţii beneficiari? Legea proprietăţii cerea atenţie sporită. 

— E bine c-o să avem doi avocaţi în familie, i-a spus Fix lui Franny la masa 
de seară, cu trimitere la Caroline si la el însusi. Cineva trebuie să facă bani, ca 
să-ţi cumpere toate cărţile alea. 

— Sunt gratis, a zis Franny. Le împrumut de la bibliotecă. 

— Atunci, slavă Domnului că există biblioteci! a intervenit Caroline. 

Uluitor câtă bunăvoinţă amestecată cu aroganţă putea fi ambalată în cuvintele 

slavă Domnului că există biblioteci. Fix a început să râdă, apoi şi-a luat seama. 
Franny nu credea că vrusese să râdă. 

Fix fusese dintotdeauna părtinitor cu Caroline, încă dinainte de a începe 
facultatea. Asta se întâmpla pentru că ea era mai mare şi pentru că avuseseră mai 
mult timp să se cunoască înainte de divorţ. Se întâmpla şi pentru că ura lui 
Caroline faţă de Bert ardea ca o flacără albă pură, pentru că se străduia din 
răsputeri să-i facă viaţa mizerabilă mamei, după care îi dădea raportul tatălui. Fix 
îi atrăgea atenţia s-o lase mai moale, dar, în acelaşi timp, savura detaliile 
amănunţite ale relatării. I-ar fi plăcut să aibă si el sansa de a-i face viata un chin 
lui Beverly. Caroline semăna cu Fix - părul castaniu, pielea care căpăta o nuanţă 
aurie de cum ajungeau la plajă. In schimb, Franny semăna foarte mult cu mama 
lor, era prea delicată, blondă şi lipsită de siguranţă de sine. Prea frumoasă şi, în 
acelaşi timp, niciodată la fel de frumoasă. Când tatăl le ducea pe fete pe aleea din 
spatele supermarketului A&P, la şase dimineaţa, cu rachete şi cutii noi cu mingi 
de tenis, Caroline reuşea până la douăzeci şi şapte de lovituri consecutive fără 
greşeală. Poc, poc, poc, pe zidul gol care era chiar peretele magazinului, cu 
braţele ei lungi, instinctiv graţioase în arcuirea lor. Recordul personal al lui 
Franny a fost de trei lovituri consecutive, şi asta s-a întâmplat o singură dată. 
Adevărata diferenţă dintre Caroline şi Franny era însă aceea că lui Caroline îi 
păsa. Se preocupa şi de drept, şi de tenis, şi de notele luate la materiile care nu-i 
plăceau. O interesa ce le spunea tatăl despre mama, o interesa indiferent ce le 
spunea. Franny nu-şi dorea decât să se întoarcă în maşină, să citească din Agatha 
Christie. De cele mai multe ori o lăsau în pace. 

în cea de-a doua zi a Examenului de barou al statului California, tatăl le-a 



sunat seara pe fete, în Virginia, să le spună cât de nebuni puteau fi oamenii. 
Veniseră la examen cu scaunele de birou de acasă şi cu lămpile de citit. Un tip 
era atât de superstiţios, că, ajutat de un prieten, şi-a cărat biroul de acasă. 
Nebuni! Testul a fost lung şi greu, ca alergatul vara de la parcul MacArthur până 
la academia de poliţie, dar pentru asta trebuie să repeţi, ca atunci când soseşte 
momentul să fii pregătit. Fix fusese pregătit, iar testul trecuse de acum. 
Terminase. 

Franny i-a dat vestea lui Bert. S-a dus în biroul lui, închizând uşa înainte să 
vorbească, dar chiar şi aşa a coborât vocea: 

— Tata a dat examenul. 

Franny şi Bert se înţelegeau bine, şi au continuat s-o facă atunci când Bert şi 
Beverly nu se mai înţelegeau deloc, şi în ciuda faptului că Bert şi Caroline nu se 
înţeleseseră niciodată. Bert şi-a ridicat ochii de pe vraful de dosare din faţa lui. 

— A trecut? 

— Abia a dat testul, a spus ea. Dar sunt sigură că a trecut. 

Patru ani în care nu făcuse altceva decât slujbă, studiu şi mers la facultate, 
sacrificând vacanţe şi toţi banii pe care îi avea - trebuia să fi trecut. Nici un alt 
rezultat nu era posibil. 

Bert a clătinat din cap. 

— în California e greu. Foarte mulţi dau examenul de două ori înainte de a 
trece. 

— Si tu l-ai dat de două ori? 

> 

Bert, care îi repezea pe toţi ceilalţi, era îngăduitor cu Franny. S-a uitat la ea, la 
umerii ei foarte drepţi, şi a dat din cap de parcă îi părea rău de asta, apoi s-a 
întors la dosarele lui. 

Fix nu a trecut examenul de barou. 

Marjorie le-a sunat pe fete, să le dea vestea. 

— Nimeni nu trece din prima. Cunosc o mulţime de avocaţi, şi toţi mi-au 
spus, exclus. Tatăl vostru n-are încotro şi va trebui să-l dea din nou. A doua oară 
ştii cu ce ai de-a face. A doua oară totul are logică. 

— A doua oară o să fie acelaşi test? a vrut Caroline să ştie. 

Plângea şi încerca să ascundă acest lucru, ţinând mâna pe receptor. 

— Nu cred, a răspuns Marjorie cu o uşoară ezitare. Cred că testul este de 
fiecare dată diferit. 

— Bine, şi el ce-a făcut? a întrebat Franny de la capătul extensiei telefonice, 
ştiind că de ea depindea continuarea convorbirii. Ce s-a întâmplat când a aflat? 



Fix le ceruse lui Franny şi Caroline să se roage pentru el în ziua testului, şi aşa 
au făcut. Le-au rugat şi pe călugăriţele de la Sfânta Inimă să înalţe rugăciuni 
pentru el, dar tot degeaba. 

— Ne-am dus la mama, şi ea i-a pregătit tatălui vostru o cină grozavă. 

— O, asta-i bine, a spus Franny, pentru că Marjorie avea o mamă care ştia să 
facă pe oricine să se simtă mai bine, în orice privinţă. 

— I-a dat un gin tonic şi i-a pregătit o ruladă de carne. I-a spus că e păcat că 
n-a trecut examenul, dar măcar va putea să-l dea din nou. I-a mai spus că, în 
viaţă, la cele mai multe examene pe care le dăm avem o singură şansă. Cred că 
asta l-a făcut să se simtă mai bine. 

Pentru a doua încercare, Fix şi-a făcut fişe. Cunoştea un tip care procedase aşa 
şi reuşise. în vara aceea, Fix le-a arătat fetelor fişele. Le păstra într-o cutie de 
pantofi, ordonate pe subiecte. Erau mai mult de o mie de fişe. Caroline l-a testat 
în timp ce se aflau cu maşina la spălătorie, doar că nu-i punea întrebări. îi spunea 
răspunsurile, ţinând fişa pe piept. „Doctrina conform căreia o persoană aflată în 
posesia terenului deţinut de altă persoană poate dobândi un titlu valabil pentru 
acesta, atât timp cât sunt îndeplinite anumite cerinţe ale jurisprudenţei, iar 
posesorul neproprietar...“ 

Franny stătea în faţa lungului şir de geamuri şi urmărea cum trece maşina 
printre lavetele care atârnau de tavan (continue), printre clăbucii de săpun 
(agresivi), spălarea (deschisă şi notorie), ceara pulverizată (reală). Lăsă acest 
moment s-o umple bucată cu bucată, dar tot nu era de ajuns să spele şi cele patru 
elemente ale posesiei adverse. 

Oricât de strălucită ar fi fost ideea cu fisele, n-a funcţionat, chiar dacă a doua 
oară când s-a prezentat la examen şi-a adus şi lampa de birou de-acasă. Mama 
lui Marjorie i-a pregătit din nou cina şi l-a asigurat că a treia oară va trece 
examenul, nu e nimic rusinos, mulţi au făcut-o, asa că Fix s-a dus la examen si a 
treia oară, şi, după ce a picat, a renunţat. Nimeni n-a mai pomenit nimic de 
facultatea de drept, decât în legătură cu Caroline şi Franny. 

în ultimul an de liceu, când Caroline a dat examenul LSAT pentru 
Universitatea Loyola, ghidul Kaplan era făcut ferfeniţă, cu paginile lipite cu 
scoci, subliniat în trei culori şi înţesat cu notiţe adezive. Candidaţii sunt o specie 
superstiţioasă, aşa că, deşi în grupele de studiu avea grijă să citească ediţiile 
actualizate ale ghidului, exemplarul pe care îl citea la culcare în camera de cămin 
era tot cel dăruit de către tatăl său, la Crăciunul din Virginia. Teoria împărtăşită 
de către Fix şi Bert, cum că o pregătire susţinută de-a lungul multor ani conduce 



la un scor perfect, nu se adeverise. Scorul perfect la LSAT este de 180 de puncte. 
Caroline Keating a obţinut 177 de puncte. Nu ştia unde pierduse acele trei 
puncte, dar nu şi-a iertat asta niciodată. 


La aproape două săptămâni după ce Franny ghicise în mod miraculos numărul 
camerei de hotel a lui Leo Posen, îl cărase până acolo şi se strecurase afară fără a 
fi văzută, a primit un telefon la bar. Şase şi zece minute seara, şi toate mesele 
erau pline, toate taburetele de la bar ocupate. Clienţii se înşirau cu paharele în 
mână în spatele celor aşezaţi la bar, râzând şi vorbind prea tare în aşteptarea unui 
loc liber. Una dintre chelneriţe, pe nume Kelly, cea care avea un fost soţ şi un 
copil, a luat-o pe Franny de mijloc şi mai că nu şi-a pus buzele rujate pe urechea 
ei, ca să-i spună câteva cuvinte în şoaptă. Tot ce făceau aceşti oameni era ceva 
intim, chiar şi transmiterea unui mesaj. 

— Ai primit un telefon, a zis ea cu o voce care se insinua în mijlocul 
vacarmului. 

Franny nu primise niciodată telefoane la bar. Kelly însă primea tot timpul, de 
la fostul soţ, de la bonă, de la mama ei, care stătea uneori cu copilul. Copilul nu 
reuşea să treacă peste nici o tură de-a mamei fără să aibă o problemă urgentă. 
Imediat, Franny i-a trecut repede în revistă pe toţi cei care ar fi putut muri, apoi 
şi-a dat seama că n-avea nici un rost. în încăpere era un adevărat vacarm - voci 
suprapunându-se, eternul clinchet de pahare, Luther Vandross cântând în 
difuzoare, ceea ce însemna că urma Bing Crosby. Heinrich ţinea receptorul cu 
mâna întinsă într-o parte, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce bucată de hoit adunată 
de pe drum, în timp ce continua să stea de vorbă cu un client. Ţinea bărbia uşor 
înclinată, semn al dezaprobării sale. Nu mai era nevoie să-i dea glas. Franny şi-a 
dus mâna la ureche, ca şi cum astfel ar fi putut bloca zgomotul. 

— Leo Posen, s-a prezentat vocea din telefon. 

— Pe bune? 

Dacă ar fi avut răgazul să se gândească un pic, n-ar fi reacţionat aşa. După ce-1 
escortase până la pat, Franny i-a recitit romanul Primul oraş, ceea ce avu darul 
să-l păstreze cât se poate de viu în mintea ei. Se îndoia că el îşi mai amintea ceva 
din noaptea aceea, şi chiar dacă ar fi fost aşa, nici nu i-a dat prin minte c-o să 
mai audă vreodată de el. Gândul că Leo Posen ar fi putut s-o sune însemna ca 
Franny să-şi exagereze calităţile personale, ceea ce nu era cazul. 

— Trebuia să te sun mai devreme. 



— De ce? a întrebat ea. 

— Te-am pus într-o situaţie dificilă. N-am încercat deloc să aflu dacă ai avut 
vreo neplăcere. 

— O, nici una, a răspuns ea. 

Şi-a rotit privirile în jur, imaginându-şi că personajele lui beau chiar acum în 
bar, Septimus Porter însuşi, cu un pahar de whisky în mână, în timp ce fetele se 
distrau zgomotos. 

— Nu te-aud. 

— Am spus că n-a fost nici o problemă. E foarte multă gălăgie aici. Happy 
hour. 

Heinrich s-a uitat la ea întrebător, şi Franny a acoperit receptorul cu palma. 

— Leon Posen, i-a spus, dar el a clătinat din cap şi s-a îndepărtat de ea. 

— Ai putea să ajungi în Iowa City vineri? 

— Iowa? 

— Trebuie să merg la o petrecere şi mă gândeam că poate ţi-ar face plăcere, a 
spus el, după care s-a oprit preţ de câteva clipe. Franny şi-a încordat auzul, să 
prindă vreun zgomot de unde suna el, dar era prea multă larmă. Şi-a lipit şi mai 
tare receptorul de ureche. 

— De fapt, nu-i adevărat, a reluat el în cele din urmă. Nu cred că ţi-ar plăcea, 
dar m-am gândit că aş putea să fac faţă situaţiei dacă eşti cu mine. îţi iau o 
cameră la hotel. Nu este Palmer House, dar pentru o noapte merge. 

— N-am maşină, a spus Franny. 

— O să-ţi trimit un bilet de autobuz. Mi-aş face griji să te ştiu la volan. Ai 
vrea să mergi cu autobuzul? Pot să-ţi trimit biletul la hotel. Pentru Franny, de la 
barul Palmer House. Care e numele tău de familie? 

în celălalt capăt al încăperii, ea a surprins un bărbat aşezat la una dintre 
mesele ei, agitându-şi paharul gol. Era de neconceput ca un client să cerşească 
băutură. 

— Keating. Ascultă, trebuie să fug, a spus ea, cu ochii fixaţi asupra acelui 
singur pahar şi a felului în care gheaţa reflecta lumina peste capetele mulţimii. 
Dacă nu, o să dau din nou de belea. Pot să iau autobuzul. 

Franny era de serviciu în ziua aceea, dar nu avusese niciodată probleme în a 
găsi pe cineva care s-o înlocuiască. Vinerea se făceau bani mulţi şi, de îndată ce 
renunţă la seara aceea, îşi dădu seama cât urma să piardă. Chiar dacă nu plătea 
biletul de autobuz sau camera, drumul ăsta tot avea s-o coste. 



— Vrea să se culce cu tine, i-a spus Kumar când i-a povestit despre 

conversaţia telefonică. 

> 

Când s-a întors acasă de la bar, el era încă treaz, înconjurat de teancuri de cărţi 
şi notiţe adezive la masa din bucătărie. Nu părea demoralizat, cu toate că trebuia 
să trimită referatul la un articol lung de o sută de pagini şi cu o sută de note de 
subsol. Nu mai avea energie să se gândească şi la Franny, darămite să se culce 
cu ea. 

Kumar avea dreptate, fireşte - pentru ce altceva să chemi o chelneriţă din alt 
stat? -, lucrurile însă nu păreau să stea aşa. Leo Posen aşteptase două săptămâni 

înainte de a o suna. Ce să însemne asta? Că încercase s-o uite si nu reusise? Că 

> > 

în Iowa chelneriţele de bar nu şi-o puneau? 

— Poate că-i place cum gândesc, a spus ea şi a râs de una singură de prostia ei 
amuzantă. Fermecătoarea mea companie. 

El a ridicat uşor din umeri, fără să scoată un cuvânt. 

în noaptea când îl cunoscuse pe Leo Posen, Franny îl trezise din somn pe 
Kumar pentru a-i povesti întâmplarea, aşa cum şi-o imaginase mai devreme. Era 
aproape două dimineaţa când s-a suit în patul lui pe întuneric şi l-a scuturat uşor 
de umăr. 

— Ghici pe cine-am întâlnit?! încearcă! 

Lui Kumar îi plăceau cărţile lui Leon Posen. Stătuseră de vorbă pe marginea 
lor la scurt timp după ce se cunoscuseră. Kumar se uitase la rafturile ei pline de 
cărţi, cât timp ea preparase cafeaua în bucătărie. Când s-a întors în cameră, el 
ţinea în mână Septimus Porter. îl lăsase pe Updike pe raft, ca şi pe Bellow şi 
Roth. 

— L-ai citit pe Leon Posen?! o întrebase el, ca să se asigure că volumul nu 
fusese abandonat acolo de vreun fost iubit de-al ei. 

Franny şi Kumar se cunoscuseră nu la mult timp după admiterea la 
Universitatea din Chicago. Stătuseră alături la cursul de prejudicii şi luaseră 
hotărârea să înveţe împreună. S-au împrietenit, fără şă-şi dea seama că în curând 
nu vor mai avea timp pentru prietenie. Acum că Franny era lefteră şi dormea pe 
canapeaua lui, era greu de spus ce anume îl deranja mai mult în legătură cu 
drumul ei la Iowa, faptul că această femeie, pe care putea s-o iubească mai mult 
dacă ar fi avut timp, se ducea la o petrecere în alt stat, cu un alt bărbat, faptul că 
voia s-o însoţească, ori că îşi dorea să meargă în locul ei. 

Leo Posen o aştepta în autogara din Iowa City. în pardesiul lui negru şi cu 



pălăria de fetru gri, studia orarul autocarelor montat pe perete, sub un strat de 
plexiglas, ca şi cum se gândea să plece şi el undeva. Când a văzut-o pe Franny 
venind spre el, a întâmpinat-o cu un zâmbet mult mai larg şi mai plin de 
recunoştinţă decât îi arătase la bar. 

j j 

— Nu credeam c-o să fie bine, a spus el, dezvăluindu-i pentru o clipă dinţii de 
jos, încălecaţi într-un mod ciudat, dar atrăgător, şi i-a întins mâna în chip de 
salut. 

Să nu uite să-i spună asta lui Kumar, pentru că dacă avea de gând să se culce 
cu ea, ar fi sărutat-o pe loc. 

— A fost bine pe drum, a spus Franny. 

— N-ai înţeles, a spus el jovial. Mă gândeam că o să stau aici şi o să-mi 
îngheţe fundul, uitându-mă pe rând la toţi pasagerii care se dau jos din autocarul 
de la Chicago, şi că tu nu vei fi printre ei. M-aş fi întors la următorul autocar, ca 
să verific dacă nu cumva am reţinut greşit ora. După aceea m-aş fi simţit ca un 
idiot, spunându-mi că am fost un caraghios să-mi închipui că e de ajuns să trimit 
un bilet unei necunoscute şi apoi să mă aştept ca ea să coboare din autocar, doar 
pentru că aşa am vrut eu. Plănuisem totul. De fapt, eram aşa de sigur că n-o să 
vii, încât mă gândisem chiar să nu vin la autogară, doar ca să-ţi demonstrez. 

— Ar fi fost îngrozitor, a spus Franny, deoarece abia acum îşi dăduse seama 
că nici măcar nu avea numărul lui de telefon sau adresa. 

El a clătinat din cap. 

— M-aş fi simţit groaznic, ridicol şi bătrân pentru tot restul zilei, apoi l-aş fi 
sunat pe şeful de catedră, să-i spun că nu mai pot merge la petrecerea lui, date 
fiind împrejurările. 

— Ei, a spus Franny, fără să înţeleagă prea bine. Bănuiesc că ţi-am stricat 
planurile. 

— O, da, da! Ai distrus întreaga zi! 

Leo Posen şi-a frecat mâinile să le încălzească, apoi şi le-a înfundat în 
buzunare. Autogara arăta mai bine decât se aşteptase, pardoseala era măturată, 
pe băncile din sala de aşteptare nu dormea nimeni, dar înăuntru era la fel de frig 
ca afară, frigul cel mai pătrunzător al preriei din Vestul Mijlociu, bătute de vânt 
la sfârşit de februarie. Singurul angajat de la ghişeul casei de bilete purta, pe 
lângă palton, căciulă şi mănuşi. 

— Vrei să mergi mai întâi la hotel, să te aranjezi puţin? Să te odihneşti? 

Franny a clătinat din cap. 

— Nu în mod deosebit. 



Faptul că se arăta aşa de surprins n-avea nici o logică: era de la sine înţeles că 
Franny Keating va veni la întâlnirea cu Leo Posen. în cazul ăsta, a presupus ea, 
întrebarea era: în ce fel se vedea el pe sine? Dacă se vedea ca Leon Posen, un 
romancier celebru, atunci ar fi ştiut că va fi acolo, dar dacă se considera un tip 
oarecare, întâlnit la bar, ei bine, da, avea dreptate. în absolut nici o împrejurare 
nu s-ar fi urcat în autocar pentru un tip oarecare, întâlnit la bar. Nici n-ar fi dus 
pe oricine în camera de hotel. Numai gândul la noaptea aceea era de-ajuns să-i 
dădea fiori care nu aveau nici o legătură cu autogara îngheţată. Totuşi, când se 
uita la el nu avea senzaţia aceea familiară că făcuse o greşeală teribilă. îl vedea 
doar pe Leo şi era bucuroasă că se afla în Iowa. 

El i-a luat de pe umăr sacul din pânză, acelaşi în care îşi căra manualele în anii 
de şcoală. întotdeauna fusese foarte greu. Acum însă era plin doar cu o cămaşă 
de noapte şi periuţa de dinţi, un rând de haine pentru a doua zi şi volumul cu 
povestiri al lui Alice Munro, din care citise în autocar. 

— Se pare că n-ai de gând să stai mai mult, a spus el. 

— Doar peste noapte. 

— Bine, în cazul ăsta ar trebui să-ţi arăt câte ceva din Iowa, înainte să se lase 
întunericul. 

— Mi-a ajuns cât am văzut pe drum, venind încoace. Arată ca Illinois, cu 
excepţia oraşului Chicago. 

Drumul durase cinci ore şi jumătate. în pauzele dintre povestirile lui Munro 
privise la toate acele câmpuri înzăpezite, străpunse de o sută de mii de tulpini de 
porumb frânte şi la umbrele lungi pe care le aruncau pe omăt, în lumina după- 
amiezii târzii. îşi rezemase capul de geam. Câmp după câmp după câmp, nici un 
petic de pământ risipit pe ceva atât de inutil precum un copac decorativ. 

— Văd că te-ai lămurit singură, a spus el şi a făcut un semn spre uşile mari, 
duble care dădeau spre parcare. Atunci te invit la cină. 

Au ieşit în aerul îngheţat. Ninsoarea tocmai începuse să acopere din nou 
trotuarele proaspăt curăţate. Zăpada mai veche se întindea în straturi peste 
pământ, peste maşinile parcate, care nu fuseseră mişcate din loc, peste tufişurile 
scunde, care aveau să suporte până la primăvară greutatea imposibilă a zăpezii. 
Franny simţea cât de fragilă era în aerul glacial care se războia cu canadiana ei. 
Nu era mai rău decât în Chicago, poate chiar mai cald cu două-trei grade, şi cu 
toate acestea simţea că trece printr-un perete de sticlă spartă. Şi-i imagină pe 
primii colonişti străbătând preriile în căruţele lor cu coviltir, în căutarea unei 
vieţi mai bune. De ce se opriseră tocmai aici? Şchiopătau caii? Era primăvară? 



Erau atât de înfometaţi încât si-au oprit căruţele si au întrebat: Aici e destul de 
departe ? 

— Mai spune-mi o dată, de ce aici e mai bine decât în Los Angeles? a întrebat 
Franny. Ar fi vrut să-l ia de braţ şi să se rezeme de el. Era suficient de înalt ca s- 
o ferească de vânt. 

— în Iowa nu sunt căsătorit cu nimeni. 

— Să sperăm că lucrul ăsta e valabil pentru majoritatea statelor. 

— Vezi, asta-mi place la tine. Ai o atitudine pozitivă. Şi-a pus mâna pe 
spatele ei şi a condus-o spre un restaurant italienesc care arăta de parcă până 
deunăzi fusese un birt oarecare. 

— Cred că am calculat greşit timpul, a spus Leo, uitându-se la ceas. N-avem 
vreme să luăm cina. Doar să bem ceva. Poţi să rezişti pentru moment doar cu un 
pahar de băutură? Mai târziu va fi mâncare din belşug. 

Franny era bucuroasă să scape de vremea de afară. în urma lor, vântul se 
năpusti prin uşă pe deasupra meselor, cu o răbufnire de aer arctic, făcându-i 
ceilalţi clienţi să-şi ridice privirile. Spre deosebire de autogară, restaurantul avea 
un radiator plin de ardoare. 

— Mă descurc. 

Franny a început să-şi deschidă pufoaica, să-şi desfacă fularul şi să-şi scoată 
căciuliţa. Purta cizme cu tălpi şi vârfuri de cauciuc. Erau căptuşite cu bucăţi de 
blană de la nişte ursuleţi de pluş vechi. Iarna nu era loc de cochetărie. 

Ea bar stătea o femeie care părea să aibă vreo şaizeci de ani, cu o claie de 
bucle blonde cocoţată în creştetul capului şi o vestă neagră, ce stătea să-i 
plesnească pe piept. Peste sânul stâng era cusut cu litere de mână numele Rae. 

— Ia uite cine-a venit! a exclamat Rae. Ai intrat pentru una mică, înainte de-a- 

ti vedea de treabă? 

» 

— Aşa m-am gândit, a spus Leo. 

— Am vrut să fiu un pic obraznică, i s-a adresat ea lui Franny, cu ochi 
strălucitori în spatele gratiilor de rimei uscat, dar nu m-a lăsat inima. Tu ce vrei, 
drăguţo? 

— La fel, a răspuns Franny, arătând cu capul spre Leo. Şi poate nişte grisine şi 
un pahar cu apă. 

— Bine gândit, a spus femeia, luând o sticlă de scotch de pe raftul aflat în 
spatele ei. Astea absorb tot. Ai de gând să-l prezinţi? 

— Cum, nu vă cunoaşteţi? a întrebat Franny, încurcată. Părea că femeia o 
confundase cu altcineva. Atunci a arătat cu mâna spre bărbatul de lângă ea. Vi-1 



prezint pe Leo Posen. 

Asta i-a amuzat la culme pe Leo şi pe barmaniţă şi amândoi au izbucnit în 
hohote de râs care înveseliră colţul lor de bar din micul restaurant deprimant. 

— Rae, a spus ea şi i-a întins mâna lui Leo, care i-a luat-o cu amândouă 
palmele, într-un gest exagerat de ceremonios. 

— Ea îmi pregăteşte gheaţa, a spus el. 

— O ţin într-o pungă de plastic cu fermoar. Rae a deschis congelatorul de sub 
tejghea şi a scos o pungă pe care stătea scris cu marker negru, gros Nu atingeţi. 
Crede că Iowa încearcă să-l otrăvească cu gheaţă toxică. 

— Mi-a povestit, a spus Franny şi a încuviinţat din cap. 

— Ţi-am spus? a întrebat Leo, scoţându-şi fularul şi paltonul. Era tot în 
costum, de data aceasta într-unul albastru-închis, cu o cravată în dungi. 

— Cui ar trebui să te prezint? 

— îl prezinţi publicului la seara de lectură de azi, a răspuns Rae şi a luat un 
pahar de whisky, ca să scoată din pungă două porţii de gheaţă. Scriitorii faimoşi 
nu înseamnă mai nimic în oraşul ăsta, dar mie îmi place să mă duc când am câte 
o seară liberă. Merg de ani de zile. în felul ăsta ajung să-i văd la treabă pe toţi 
clienţii mei. Şi ştii ce-mi spun cu toţii? Spun, Rae, tu ar trebui să scrii cărţi. 

Leo a dat din cap, cu sinceră aprobare. 

— Asa ar trebui. 

» 

Rae i-a zâmbit şi apoi şi-a îndreptat din nou atenţia spre Franny. 

— Câteodată, unul dintre puştii din program e pus să-i prezinte pe cei mai în 
vârstă. Apropo, ar trebui să-ţi verific actul de identitate. 

Franny a scotocit prin geantă după portofel şi i-a înmânat permisul de 
conducere barmaniţei, care a scos din buzunarul pantalonilor o pereche de 
ochelari şi s-a uitat la el cu atenţie, ceea ce Franny nu făcuse vreodată. Ea nu 
cerea aproape niciodată actele cuiva, iar când o făcea, îşi imagina că a-ţi prezenta 
actele era totuna cu a fi major. 

Edificată, Rae i-a dat lui Leo paharele şi permisul. 

— Ia uite, a comentat ea, Franny are aproape douăzeci şi cinci de ani. Pe- 
onoarea mea, aş fi zis că ai şaptesprezece. Aşa e când îmbătrâneşti. Toţi ceilalţi 
încep să pară mai tineri. 

Leo a luat paharele şi s-a uitat şi el la permis. 

— Virginia? a întrebat el şi a întors permisul, întrebându-se dacă Franny 
alesese sau nu să-şi doneze organele în caz de accident. Credeam că eşti din Los 
Angeles. 



— Sunt, dar am învăţat să conduc în Virginia. 

— Deci, dacă nu este studenta ta şi nu ştie că în douăzeci de minute începe 
seara de lectură, atunci cine e domnişoara? 

Tonul lui Rae era încă glumeţ, dar femeia se uita acum doar la Leo, iar Leo 
continua să se uite doar la permis. 

— Este barmaniţa mea, a spus el distrat, apoi, luându-şi seama, şi-a ridicat 
privirile spre Rae şi a zâmbit. Cealaltă barmaniţă a mea. 

Franny nu l-a corectat. Femeia din spatele barului nu voia să mai audă nici un 
cuvânt de la ea. Rae a umplut două pahare cu scotch Dewar’s şi le-a împins în 

fată. 

» 

— Asta face opt dolari, a spus. 

De grisine şi apă nu se ocupa ea. Fa capătul încălzit al barului, cel mai 
îndepărtat de uşă, începuseră să se adune clienţii, şi ea s-a dus să-i servească. 
Feo Posen a pus pe tejghea o bancnotă de zece dolari. N-a lăsat să se vadă dacă 
înţelesese sau nu ce se petrecea cu prietena lui, care îi făcea gheaţă acasă şi o 
aducea la bar într-o punguţă. Era concentrat asupra băuturii. 

— Trebuie să citesc un fragment din carte, după care urmează o recepţie în 
cinstea mea. Face parte din obligaţiile mele. Nu sunt aşa de multe, dar sunt 
trecute în contract. Fa celelalte recepţii nu sunt obligat să mă duc. 

— N-aveai de gând să-mi spui? 

Feo a clătinat uşor din cap. 

— Aşa cum vedeam eu lucrurile, mi-am zis că nu e nevoie. întâi de toate, n- 
am crezut cu adevărat c-o să vii cu autocarul tocmai de la Chicago, iar dacă 
totuşi ai fi venit, mă gândeam că vei fi obosită şi vei vrea să te odihneşti în 
camera de hotel. Eu unul sunt întotdeauna terminat când călătoresc. Călătoriile 
mă obosesc, noutatea mă oboseşte şi nu merg nicăieri cu autocarul, de-asta m-am 
gândit că, dacă vii, o să te bagi direct în pat. E clar, ai mai multă energie decât 
mine. 

— Presupunând că reuşeai să scapi de mine, abandonându-mă într-o cameră 
de hotel pe timpul lecturii publice, după care să vii să mă iei la recepţie, nu te-ai 
gândit că poate o să mă întrebe cineva: „Nu-i aşa că ţi-a plăcut?“ 

Ar fi venit, chiar dacă nu-1 întâlnea. Dacă ar fi ştiut că Feon Posen urma să 
susţină o seară de lectură în Iowa City, s-ar fi urcat în autocar din proprie 
iniţiativă. Pentru şansa de a o însoţi, Kumar s-ar fi sustras de la îndatoririle lui de 
redactor al revistei de drept, ceea ce nu i se întâmplase niciodată. Asta nu 
înţelegea Feo Posen. 



— Sau o să spună: „Dumnezeule, ce lectură interminabilă!“ Şi apropo, nici 
vorbă să vreau să scap de tine. Am vrut doar să mă port frumos. 

Franny i-a zâmbit, şi Leo Posen s-a uitat la ceas, apoi a întins gâtul în direcţia 
lui Rae. Ea râdea împreună cu noii clienţi de la celălalt capăt al barului, cu 
spatele ei lat întors spre cei doi. 

— Eşti de meserie. Care e cea mai bună metodă de-a o aduce pe barmaniţă 
înapoi la tine când te grăbeşti? 

— S-o inviţi la seara de lectură ca la o întâlnire, a spus Franny. Funcţionează 
de fiecare dată. 

El a bătut cu degetul în cadranul ceasului, de parcă s-ar fi îndoit de ceea ce 
vedea. 

— Mi-ar prinde bine să mai luăm un rând înainte. 

Franny făcu paharul să alunece spre el. Gheaţa, pregătită cu atâta grijă, 
începuse să se topească, diluând tăria scotch-ului cu apa îmbuteliată de la un 
vechi izvor din Franţa. 

— Eu nu beau, a spus ea. Ăsta e un truc pe care l-am deprins cu mult timp în 
urmă. li face pe oameni să mă placă. 

Leo s-a uitat la pahar, apoi la Franny. 

— Dumnezeule, eşti o adevărată vrăjitoare! 


37. Abreviere pentru Niggaz Wit Attitudes, grup american de hip hop, cunoscut pentru stilul gangsta rap. 

38. Lanţ de magazine de proximitate. 

39. Lichior incolor, cu aromă de portocală 
40- Lichior de alune şi plante aromatice. 

41. Cireşe conservate în alcool. 

42. în original, „I’ve got no chauffeur to chauffeur me. I’ve got no servant to serve my tea.“ 

43. Lichior-cremă de ciocolată şi mentă. 

44. (în original, „The Raven“). Poem al lui Edgar Allan Poe (1809-1849), publicat în 1845. 

45. Anthony Trollope (1815-1882), romancier britanic din epoca victoriană. 

46. Specie de porumbel ( Ectopistes migratorius) din America de Nord, dispărută la începutul secolului 
XX. 

47. Cocteil preparat din whisky, suc de lămâie, sirop de zahăr şi albuş de ou. 

48- Cocteil preparat din rom, suc de lămâie şi sirop de zahăr. 

49- Interzis (în germană, în original). 

50. Oraş aflat la o distanţă de 370 km de Chicago. 

51. Oraşe din statul Iowa. 

52. Statul în care se află oraşul Chicago. 

53. în original „drum shop“. 

54. Vin alb sec foarte scump (cu preţuri cuprinse între 150 şi 2 500 de euro sticla). 

55. (în original, „I keep wondering what I’m going to do without you“, fragment din melodia Neither 




one of us. 

56. Indicativ pentru aeroportul internaţional din Los Angeles. 

57. Asistenţă juridică asigurată gratuit sau la un preţ redus anumitor clienţi lipsiţi de posibilităţi 
financiare. 

58. Oraş situat în districtul Los Angeles. 

59. Cântăreaţă şi dansatoare, a fost prima actriţă afro-americană nominalizată la premiul Oscar. 

60. Sendviş cald american, care conţine carne de vită la grătar, varză acră, sosuri şi condimente. 

61- Uvertură compusă de Ceaikovski în 1880, pentru a comemora victoria Rusei împotriva armatei lui 
Napoleon din 1812. 

62. Conflict între Statele Unite şi Marea Britanie, alături de aliaţi, în 1812. 

63. Judecător care se deplasa într-un district (sau circuit) judiciar, pentm a audia cazuri. 

64. Acord informai între două sau mai multe părţi, prin convenţie sau avantaj reciproc. Poate fi scris, 
verbal sau implicit. 

65. Referitor la preşedintele american Thomas Jefferson (1743-1826). 

66. Law School Admission Test - testul de admitere la Facultatea de Drept. 

67. în original, A Tree Grows in Brooklyn, roman al scriitoarei americane Betty Smith, publicat în 1943, 
având ca personaj central o adolescentă newyorkeză din a doua generaţie de imigranţi irlandezi. 

68- Lac aflat între Nevada şi California. 

69- Restaurant de lux din Beverly Hills. 

70. Trilogie de romane istorice, publicate între 1920 şi 1922 de către scriitoarea norvegiană Sigrid 
Undset, laureată a Premiului Nobel în 1928. 

71. Romane aparţinând lui Charles Dickens. 

72. The World According to Garp, roman al scriitorului american John Irving, publicat în 1978. 



5 


O bicicletă necunoscută stătea rezemată pe culoarul din faţa apartamentului ei, 
acolo unde se presupunea că nu ai voie să-ţi laşi bicicleta, dar asta, fireşte, 
reprezenta un indiciu care n-o ajuta. Cu sacoşele de cumpărături intrându-i adânc 
în pielea încheieturilor de la mâini, cu canadiana şi ghetele care se îngreunaseră 
şi se încinseseră după patru etaje urcate pe jos, Jeanette a deschis uşa şi l-a văzut 
pe fratele ei, aşezat pe canapea, cu fiul ei în braţe. 

— Uite! Uite! strigă soţul ei. în entuziasmul lui, Fode o luă în braţe, înainte de 
a se gândi s-o scape de pungile de plastic. Bintou, bona lor, se repezi să se lupte 
cu sacoşele de pe celălalt braţ şi apoi s-o ajute să-şi scoată canadiana. Aşa o 
tratau amândoi, de parcă ar fi fost regina din Williamsburg—. 

— Albie? 

Era fratele ei, fără nici o urmă de îndoială, dar una era să-l ştie adolescent, şi 
alta să-l vadă bărbat. Părul lui Albie, care fusese o adorabilă neorânduială de 
cârlionţi negri rebeli, se transformase într-o coadă împletită, groasă şi atât de 
lungă încât o făcu pe Jeanette să se întrebe dacă îşi tăiase părul măcar odată de 
când îl văzuse ultima oară. Şi de unde apăruseră pomeţii înalţi? Auzise unele 
zvonuri despre tribul Mattaponi, strecurat în ADN-ul lor pe linie maternă. Poate 
că indienii Mattaponi îşi făcuseră din nou simţită prezenţa în cel mai mic dintre 
vlăstarele familiei Cousins. Albie părea că-şi intrase în rol. „Micul meu indian 
sălbatic“, aşa îi spunea Teresa, când alerga prin casă urlând. Şi iată-1 acum aici, 
subţire si neclintit ca o lamă de cutit. 

j » » 

— Surpriză! exclamă el, un cuvânt care era un palid enunţ al faptului că Eu 
sunt surprins că mă aflu în camera ta de zi, iar tu eşti surprinsă că mă aflu aici, 
adăugând apoi lucrul care i se părea cel mai uimitor: Ai un copil! 

Dayo, băieţelul, îşi încleştase mâna pe frânghia de păr din capul lui Albie. îi 
oferi mamei un zâmbet enorm, ca pentru a-i împărtăşi cât era de bucuros că se 
întorsese la el, dar si cât era de încântat de ciudatul lor musafir. 

— Fularul, spuse Bintou şi descolăci bucata de lână umedă de la gâtul lui 



Jeanette. 

îi luă căciula de pe cap şi o scutură de zăpada topită. Era februarie. 

Jeanette se întoarse spre soţul ei. 

— Fratele meu, i-1 prezentă ea, de parcă Fode tocmai ar fi intrat pe uşă. 

I se părea că Albie ajunsese acolo absolut din întâmplare, aşa cum unii fraţi 
despărţiţi în urmă cu mult timp s-ar ciocni pe neaşteptate unul de altul în 
aeroport, sosiţi acasă pentru a participa la o înmormântare. 

— F-am văzut de pe stradă, spuse Fode. Când mă întorceam de la lucru, 
tocmai trecea pe lângă blocul nostru, mergând pe jos, pe lângă bicicletă. 

Albie aprobă din cap neverosimila întâmplare. 

— A luat-o la fugă după mine, spuse el. Am crezut că e vreun nebun. 

— Zi-i New York, spuse Bantou. 

Vestea cea bună îl scălda pur şi simplu pe Fode, se scurgea din el, atât de 
proaspăt era încă acel moment entuziasmant. 

— Doar că te-am strigat pe nume. Albie! Albie! Nebunii nu-ţi cunosc numele. 
Jeanette nu-şi dorea decât iasă câteva minute pe culoar, ca să-şi adune 

gândurile. încăperea era sufocantă: Albie şi Dayo erau aşezaţi pe canapea ca 
nişte musafiri, în timp ce Fode şi Bintou stăteau în picioare. Oare de cât timp o 
aşteptau? Cât de mult pierduse din conversaţia lor? 

— Mergeai pe jos pe stradă? îl întrebă ea pe Albie. Pe strada mea, dintre 
toate străzile din lume? 

— Veneam la tine, să te văd, spuse el. Am sunat la interfon. Ridică din umeri, 
ca pentru a spune că el încercase, nimic mai mult. 

— A sunat însă în altă parte, interveni Bintou. N-a sunat la noi. 

Jeanette se întoarse spre soţul ei. Fucrurile n-aveau nici un sens. 

— Atunci, de unde ai ştiut că e fratele meu? 

Fa ei acasă nu existau fotografii cu Albie, iar Fode, în mod categoric, nu-1 
văzuse niciodată. Jeanette încercă să-şi amintească ultima dată când îl văzuse pe 
fratele său. Se urca într-un autocar în Fos Angeles. Avea optsprezece ani. Cu ani 

si ani si ani în urmă. 

» > 

Fode râse, chiar şi Bintou îşi duse mâna la gură. 

— Uită-te la tine, o îndemnă el. 

Ea se uită însă la Albie. Era o replică a ei, doar că mai înaltă, mai slabă, mai 
smeadă. N-ar fi spus că erau atât de asemănători decât prin comparaţie cu vest- 
africanii din încăpere. Era ciudat că în apartament mai era cineva care să arate ca 
ea, pentru că Dayo semăna doar cu tatăl şi cu bona. Când Bintou îi deschidea uşa 



seara, Dayo se lipea de pieptul ei, înfăşurat ingenios în metri de pânză galben- 
strălucitor, iar Jeanette nu se putea abţine să nu se întrebe: Serios? El e copilul 
meu? 

— Chiar aşa de mult semănăm? îl întrebă pe fratele ei, dar Albie nu răspunse, 
încerca să-şi desprindă din păr degetele acelea micuţe. 

— Am stat să te aştept, ca să te văd cum te bucuri, spuse Bintou, strângând-o 
de braţ pe Jeanette. Acum vă las în familie. Se aplecă asupra băieţelului şi-l 
sărută pe creştet de mai multe ori. Pe mâine, omuleţule. Apoi adăugă repede 
ceva în sosso—, câteva cuvinte ca nişte triluri, ca să-l conecteze pe copil la 
Conakry şi la pământul strămoşilor săi. 

— Mă duc s-o conduc, spuse Fode. Aşa o să aveţi mai mult timp de vorbit. 

Trebuia să-i lase singuri. Abia mai putea să-şi stăpânească buna dispoziţie, 

exaltarea pe care o simţea în faţa oaspetelui. Fode îşi puse canadiana lui Jeanette, 
căciula şi fularul ei, pentru că se găseau acolo, la îndemână, şi pentru că el nu 
făcea nici o diferenţă între lucrurile lui si ale ei. 

» j 

— La revedere, la revedere, spuse el fluturând mâna, apoi încă odată, de parcă 
ar fi condus-o pe Bintou înapoi în Guineea. Cea mai neînsemnată plecare a lui 
Fode era plină de fast. 

— Explică-mi, ăştia doi sunt cuplaţi? întrebă Albie de îndată ce uşa se închise 
şi cele două rânduri de paşi se auzeau pierzându-se pe scări. Eleganţa însufleţită 
a francezei plutea încă în urma lor. Fode şi Bintou vorbeau în franceză când erau 
singuri. 

Lui Jeanette îi diplăcea profund să recunoască, dar se simţea mult mai bine 
după plecarea lor, pentru simplul fapt că în cămăruţa înghesuită era mai mult loc, 
mai mult aer. 

— Fode este soţul meu. 

j 

— Are două neveste? 

— Bintou este bona. Sunt din Guineea şi locuiesc amândoi în Brooklyn. Asta 
nu-nseamnă că sunt împreună. 

— Chiar crezi? 

Jeanette credea cu adevărat. 

— Nu e cazul să mă scoţi din fire. Mi-e de-ajuns să te văd aici. Mama ştie 

unde eşti? 

> 

El o ignoră. 

— Aşadar, micuţul e al tău de-adevăratelea. 

5 ' J 



îşi îndepărtă braţele pe cât îi permitea coada împletită şi-l legănă pe Dayo 
înainte şi înapoi, în timp ce băieţelul râdea şi dădea din picioare. 

— Nu-ţi dai seama ce-ar zice bunicii din partea tatei? Te-ar pune să i-1 dai lui 
Emestine. 

— Ernestine a murit, spuse Jeanette. 

Din cauza diabetului - mai întâi piciorul, apoi vederea. în scrisoarea anuală de 
Crăciun, bunica o ţinea la curent cu starea lui Ernestine, până când, într-o zi, sosi 
vestea despre moartea menajerei. De atunci, Jeanette nu se mai gândise la 
Ernestine. Chipul ei îi reapăru acum brusc în minte şi, în imaginea lui foarte 
clară, îşi văzu lipsa de recunoştinţă. Ernestine era singura persoană din casa 

bunicilor la care Jeanette ţinuse vreodată. 

» 

Albie rămase câteva clipe tăcut, cu această veste în gând. 

— Altcineva? 

Si alţii muriseră, fireşte, dar ei nu-i veni în minte nici unul dintre cunoscuţii 
lui Albie. Clătină din cap. Copilul începu să-şi vâre în guriţă coada fratelui ei, 
aşa că-1 luă în braţe, deoarece nu era sigură că lui Albie i-ar plăcea saliva 
copilului în păr, sau că ei i-ar plăcea părul acela în gura copilului. Jeanette îi 
întinse mâna lui Dayo, şi el se apucă imediat să-i morfolească încheietura cu 
gingiile lui inflamate, înfigându-i în piele puţinii dinţi pe care-i avea. în timp ce 
trăgea şi mesteca, îşi ridică ochii pentru a o privi, ceea ce avu darul s-o calmeze 
şi s-o readucă cu picioarele pe pământ, în camera aceea şi la momentul pe care-1 
trăia. 

— Dacă tot urma să ai un copil negru, nu puteai măcar să-i dai un nume mai 
puţin african? 

Jeanette îşi trecu degetele peste părul ca de pluş al fiului său. 

— Adevărul e că i-am pus numele Calvin, dar, nu ştiu de ce, nu-mi venea 
deloc să-i spun aşa. Mult timp i-am zis „bebeluşul“. Apoi Fode a început să-l 
strige Dayo. 

Spinarea lui Albie se îndreptă involuntar, apoi el se aplecă să se uite în ochii 
copilului. 

— Cal? 

— Pe unde-ai fost? întrebă Jeanette. 

— în California. Venise vremea să plec. 

— Tot timpul ăsta numai în California? 

Albie zâmbi uşor la un asemenea gând imposibil, iar în zâmbetul acela ea 
recunoscu ceva din fratele pe care-1 ştia. 



— Nici vorbă, spuse el. 

Mânecile tricoului negru erau sumese până la cot, dând la iveală benzile de 
tatuaj negre care-i încingeau încheieturile mâinii în brăţări late. Totul era negru: 
tatuajele, tricoul, jeanşii, bocancii. Jeanette se întrebă dacă îşi creionase ochii cu 
negru sau dacă aşa erau genele lui, foarte închise la culoare. 

— Deci, acum stai aici? 

Nu asta era întrebarea, dar nu era singura. 

— Nu ştiu. întinse mâna şi-l atinse pe Dayo pe bărbie, făcându-1 pe băieţel să 
râdă din nou. Să vedem cum merge. 

Atunci ea zări sacul de voiaj din faţa canapelei, la câţiva centimetri de vârful 
cizmelor ei. Stătuse cu ochii aţintiţi asupra lui Abie şi, nu se ştie cum, îl trecuse 
cu vederea. 

Albie ridică din umeri, ca si cum în nici un caz nu fusese ideea lui. 

— Soţul tău mi-a spus că pot să dorm pe canapea până găsesc unde să stau. 

Nu putea fi vorba decât de canapea, altfel ar fi fost măsuţa de cafea sau 

singurul fotoliu în care studia Fode, ori minuscula lor masă din bucătărie. 
Copilul dormea cu ei în dormitor, într-un coşuleţ vârât între pat şi perete. Dacă în 
mijlocul nopţii trebuia să meargă la baie, Jeanette dădea la o parte păturile şi se 
ţâra până la picioarele patului. 

Se aşeză pe canapea, iar copilul, care tocmai începuse să meargă de-a buşilea, 
întinse mâinile în faţă, în încercarea de a ajunge pe podea. îl puse jos. 

— Asta nu înseamnă c-o să stau aici tot timpul, adăugă Albie. 

Aproape suna a dezvinovăţire şi ea tresări, pentru că, deşi nu aveau spaţiu, nici 
timp şi nici bani să-l ţină la ei, deşi nu-1 ierta că dispăruse fără urmă în ultimii 
opt ani, cu excepţia a câte unei cărţi poştale prin care le dădea de ştire că era încă 
în viaţă, la gândul plecării lui era gata să se ridice de unde stătea şi să încuie uşa. 
în câte nopţi n-avusese un loc unde să-şi pună capul? Niciodată însă nu dăduse 
un telefon, nici ei, şi nici lui Holly sau mamei. Dacă în clipa asta Albie se afla 
lângă ea, însemna că ceva se schimbase. Copilul pusese mâna pe fermoarul de la 
sacul de voiaj şi încerca să vadă ce e cu el. 

— O să stai aici, cu noi, a spus ea. 


Albie şi Jeanette nu erau din Virginia. Amândoi se născuseră în California şi, 
datorită acestui fapt, cei doi formaseră o echipă, cu toate că nici unul nu voia să 
facă parte din ea. După căsătorie, Jeanette solicitase primul ei paşaport la 



douăzeci si sase de ani, când rămăsese însărcinată. Fode dorea s-o ducă în 
Guineea, să-i cunoască familia. întrebarea care o blocase în timp ce completa 
formularele la poştă era legată de locul naşterii. Ar fi vrut să scrie nu Virginia. 
Nu Virginia, de acolo era ea. Cal îi necăjise mereu pe Albie şi Jeanette din 
pricina statutului inferior al locului lor de naştere. 

— Uitaţi-vă bine în jur, le-a spus el odată, pe când mergeau cu maşina de la 
Dulles la Arlington, prin mijlocul unui peisaj în nuanţe multidimensionale de 
verde, pe care nu-1 văzuseră deloc în sudul Californiei. 

— Acum vă lasă să intraţi pentru că sunteţi mici. Tata a obţinut învoire pentru 
voi. Dar când o să fiţi mai mari, o să vă oprească la aeroport, ca să vă trimită 
înapoi cu avionul. 

— Cal! a intervenit mama lor vitregă. 

Numele lui, si-atât. Era la volanul maşinii si nu voia să se amestece, în schimb 
şi-a arătat în oglinda retrovizoare ochelarii ei mari de soare, â la Jackie Onassis, 
ca să-i arate că nu glumea. 

— O să te trimită şi pe tine înapoi, mai devreme sau mai târziu, a repezit-o 
Cal, cu faţa întoarsă spre geam. 

După moartea lui, nu s-a mai pus niciodată problema ca Holly şi Albie să se 
întoarcă în Virginia. Când şi când, Bert lua avionul până la Los Angeles, ca să-i 
ducă la SeaWorld şi Knott’s Berry Farm—, la restaurantul acela din West 
Hollywood, unde nişte fete înotau de-a lungul geamului în bazinul uriaş cu peşti, 
în timp ce îţi savurai prânzul, dar nenumăratele veri petrecute în comuniune 
frăţească, lăsaţi de capul lor, luaseră sfârşit. Albie, fireşte, se întorsese în 
Virginia după incendiu, pentru un singur an şcolar dezastruos, Holly revenise ca 
adult pentru doar două nopţi, în încercarea de a măsura cât de multă pace şi 
iertare dobândise prin dharma—; în schimb, Jeanette ştersese din mintea ei atât 
statul Virginia, cât şi pe locuitorii săi, inclusiv, dar fără a se limita la tată, bunicii 
din ambele părţi, unchi şi mătuşi, câţiva verişori primari, mamă vitregă şi surori 
vitrege. Adio tuturor! Şi-a găsit liman în adevărata ei familie: Teresa, Holly şi 
Albie - cei trei care se aflau cu ea în casa din Torrance când se spăla seara pe 
dinţi. Era ciudat, dar până în acel punct nu conştientizase pe deplin amploarea 
faptului că tatăl ei plecase, că îi părăsise cu mulţi ani în urmă şi că niciodată n- 
avea să se mai întoarcă, în afară de câte o zi, petrecută împreună la parcul de 
distracţii. Mama ei dormea singură în cameră, ca şi Albie, în camera lui. 
Jeanette, slavă Domnului, o avea pe Holly. Se culca seara urmărind-o pe Holly 



cum respiră şi îşi promitea să-l urască pe Albie mai puţin. Chiar dacă el era în 
acelaşi timp enervant şi de neînţeles, era totuşi fratele ei, şi singurul pe care îl 
mai avea. 

Anii aceia nu fuseseră însă prielnici actelor de filantropie afectivă, dar 
indiferent câte nopţi se întărea în hotărârea ei de a fi mai bună, îi lipsea 
bunătatea. Fără tată, fără Cal, cei patru membri ai familiei Cousins din sudul 
Californei s-au închis în ei înşişi, iar abilităţile sociale pe care fiecare dintre ei le 
dobândise până atunci în viaţă dispăruseră în cele câteva secunde cât îi trebuiese 
unei albine să înţepe un băiat. Viteza cu care mama lor alerga de la slujbă la 
băcănie şi apoi acasă se dublase. Veşnic sosea, veşnic pleca, nu era niciodată 
acolo. Nu-şi găsea ba geanta, ba cheile de la maşină. Nu era în stare să 
pregătească masa de seară. Holly găsise în sertarul biroului din sufragerie o cutie 
cu cecuri anulate şi începu să exerseze semnătura mamei, Teresa Cousins, 
Teresa Cousins, Teresa Cousins, până când reuşi s-o imite perfect - presiunea 
corectă a peniţei pe hârtie, stiloul ţinut la unghiul perfect. Stăruinţa lui Holly în 
arta falsificării însemna că puteau în continuare să meargă în excursii şi să 
returneze testele de evaluare de la şcoală cu semnătura părintelui. Holly, care 
credea că meritele trebuie recunoscute acolo unde era cazul, se duse drept la 
mama cu rezultul muncii sale, iar Teresa o puse să se ocupe de plata facturilor, 
fără să-i spună vreodată dacă asta era o pedeapsă sau o recompensă. 
Nepriceperea Teresei în tot ce ţinea de bugetul familiei era legendară şi data din 
perioada când ea şi Bert erau fericiţi împreună. înainte ca Holly să preia carnetul 
de cecuri, în cutia poştală aterizau tot felul de înştiinţări pentru plata impozitelor 
si somaţii de debransare care erau imediat rătăcite, asa că, o dată sau de două ori 
pe an, casa se cufunda în întuneric. Curentul electric nu era aşa o mare pierdere, 
dacă nu puneau la socoteală televizorul, pentru că lumânările care pâlpâiau în 
mijlocul mesei în timp ce-şi mâncau cerealele la cină îi făceau să se gândească la 
cei foarte bogaţi şi foarte îndrăgostiţi. Dar când apa de la toalete nu mai curgea, 
iar duşurile secau, ei bine, asta era intolerabil. Căzură de acord că factura pentru 
apă trebuia plătită la timp. Holly, care la paisprezece ani se pricepea la aproape 
orice, era bună şi la matematică. Ea începu să ţină evidenţa carnetului de cecuri, 
aşa cum fusese instruită la ora de gospodărie (o disciplină care o învăţase cum se 
fac micile reparaţii de urgenţă şi cum să improvizeze tot felul preparate la cuptor 
pentru masa de seară). După ce stabili cauzele dezastrului financiar, începu să 
lipească pe frigider un buget rudimentar pentru fiecare săptămână, exact aşa cum 
le spusese doamna Shepherd fetelor că urmau să facă mai târziu, când se vor 



mărita. Ultimul rând scris de Holly cu marker roşu era: Atât trebuie să cheltuim: 

$. Până si Albie ţinea cont de asta. 

- ■> > 

în ceea ce-o privea, Jeanette lua scara din bucătărie şi o căra până în curtea din 
spate, unde culegea într-o găleată portocalele de pe ramurile joase, apoi le ducea 
în bucătărie, să facă suc în vechiul storcător de metal. Era multă muncă, dar ea o 
făcea pentru că aşa era obiceiul în familia lor. Seara, mama lua carafa din 
frigider şi-şi pregătea un cocteil cu suc şi vodcă. Nu întreba niciodată care dintre 
ei fusese atât de grijuliu, iar Jeanette, spre deosebire de sora ei, nu se hotăra să-i 
spună. Teresa era încă în stare să facă faţă unei situaţii - dacă vărsa pe jos sucul 
din carafă, îl ştergea cu mopul -, dar curiozitatea ei era zero. 

în mod obişnuit, nu vorbea despre Cal, însă unele mici lucruri o dădeau totuşi 
de gol; de pildă, înainte cumpărau de la supermarket stive întregi de pizza 
Tombstone—, acum însă mama lor se crispa vizibil fie şi numai dacă treceau pe 
lângă raionul de produse congelate. Oare pentru că el avea obiceiul să mănânce 
pizza Tombstone cu cârnaţi şi salam picant, sau pentru că pur şi simplu nu-i 
plăcea numele? Nu discutaseră despre asta. Acum dădeau comandă, şi pizza le 

sosea la usă. 

> 

într-o seară însă, pe când mâncau pizza şi se uitau la televizor, mama lor 
începu din senin să spună ce avea pe suflet. 

— Vorbiţi-mi despre Cal. 

Tocmai se uitau la o emisiune mai veche cu Jacques Cousteau. N-avea nici o 
legătură cu nimic. 

— Ce anume? a întrebat Holly. 

Chiar nu înţelegeau la ce se gândea. Trecuseră mai mult de şase luni de la 
moartea lui Cal. 

— Ce s-a întâmplat în ziua aia, a spus Teresa, apoi a adăugat, în caz că nu se 
făcuse bine înţeleasă: acasă la bunicii voştri. 

Nu-i spusese nimeni? Nu-i explicase oare tatăl lor cum se întâmplase? Nu era 
drept ca totul să cadă în seama lui Holly, şi totuşi la fel au stat lucrurile şi de data 
asta. Jeanette îşi ţinea privirile pironite în farfurie, pe când Albie, ei bine, Albie 
nici măcar n-avea habar. De data asta, Holly i-a fost recunoscătoare lui Caroline 
pentru că-i dăduse un scenariu de urmat. Altfel, n-ar fi ştiut ce să spună. îi 
povesti mamei că fetele ieşiseră din casă mai târziu decât Cal, deoarece Franny 
hotărâse să se întoarcă pentru a se schimba în pantaloni lungi, de teama 
căpuşelor, că erau două poteci de la uşa bucătăriei până la grajd şi că fetele o 



luaseră pe alt drum decât Cal, pentru că l-au găsit abia la întoarcere. 

Mama ei cunoştea bine casa familiei Cousins, fireşte. Se cununase cu Bert pe 
veranda din faţă şi dansase în prezenţa a două sute de invitaţi în cortul ridicat pe 
gazon. în dulapul de perete din hol se păstra încă albumul îmbrăcat în piele 
gălbuie, cu poze de la nuntă. Tatăl lor era un bărbat frumos. Mama, cu chipul 
palid plin de pistrui, cu talia subţire şi părul negru, arăta ca o mireasă din 
poveşti, o mireasă copil. 

— Voi de ce a trebuit s-o aşteptaţi până-şi schimba pantalonii? a întrebat 
mama. De ce n-a rămas sora ei s-o aştepte? 

— Dar şi Caroline a aşteptat-o, a răspuns Holly. Odată cu noi toate. Noi, 
fetele, am rămas împreună. 

I-a povestit apoi cum l-au găsit pe Cal întins în iarbă şi cum la început au 
crezut că le joacă o festă. Fetele au fugit înapoi în casă, doar Franny a rămas cu 
Cal, pentru cazul în care se întâmpla ceva. 

— Ce să se întâmple? 

Pe Teresa o deranja faptul că lângă el rămăsese tocmai Franny. 

Lui Holly îi venea greu să rostească toate acele cuvinte, pentru că ţineau de un 
moment al vieţii sale când încă mai credea în posibilitatea unui alt deznodământ. 

— Să se trezească, a răspuns ea. 

— Eu am văzut totul, a intervenit Albie, cu ochii încă lipiţi de ecranul 
televizorului pe care rula o reclamă cu o femeie drăguţă care întindea unt de 
arahide pe o felie de pâine. 

— Ba n-ai văzut nimic, l-a contrazis Holly. 

Albie nu fusese cu fetele, si nici cu Cal. Albie dormea. Toţi erau de acord 
asupra acestui lucru. 

— Am plecat înainte să ajungeţi voi acolo. Am văzut tot ce s-a întâmplat. 

— Albie, i s-a adresat mama. 

Glasul ei era plin de compasiune, deoarece credea că-1 înţelege. Şi ea fusese 
lăsată pe dinafară. 

— Ba dormeai, a stăruit Holly. 

Albie s-a răsucit şi a aruncat în ea cu furculiţa, azvârlind-o ca pe o suliţă, în 
speranţa că-i va străpunge pieptul, dar aceasta ricoşă în umăr, fără nici o urmare. 
Albie avea zece ani, şi gesturile lui erau cam dezordonate. 

— A fost împuşcat, iar eu sunt singurul care a văzut asta. 

— Albie, încetează! a strigat mama. Şi-a trecut mâinile prin păr. Copiii şi-au 
dat seama că deja regreta întrebarea. 



— Bine-bine, a zis Holly cu răceală şi dispreţ, într-un fel care l-a scos pe 
Albie din sărite. 

— Ned de la grajd a fost! a urlat el. L-a-mpuşcat pe Cal cu revolverul lui tata. 
Ăla din maşină, ăla pe care l-a scos Caroline din maşină. Voi n-aţi văzut nimic, 
eu am fost singurul care a văzut totul, pentru că eram acolo. Ceilalţi nici nu ştiau. 

Jeanette şi Holly au început amândouă să plângă. Mama lor plângea. Albie 
ţipa că le urăşte, le urăşte, că erau nişte mincinoase. Aşa s-a terminat. 

în ziua aceea de august din Virginia, cea mai rea dintre toate, Caroline luase 
deja hotărârea să se facă avocat, aşa că le-a învăţat pe fete - Holly, Franny şi 
Jeanette - exact ce trebuie să spună, chiar dacă fuseseră şi ele de faţă. Le-a 
instruit mai târziu, după ce au luat-o la fugă spre casă, după ce Emestine a 
chemat ambulanţa şi a mers cu ele până la Cal. Ernestine, cu vreo douăzeci şi 
cinci de kilograme în plus şi în pantofi incomozi, alergase cu fetele peste câmpul 
din spate, în timp ce doamna Cousins aştepta ambulanţa acasă. La un moment 
dat, în mijlocul acelei agitaţii, Caroline născocise întreaga poveste. Când avusese 
oare timp? Când încă alergau? După ce au ajuns acasă? Cal era în ambulanţa ce 
gonea către spital cu girofarul pornit şi sirena care se tânguia fără motiv (o, cât 
de mult i-ar fi plăcut totuşi lui Cal), iar bunicii o urmăreau în maşină. Ernestine 
încerca să-l găsească pe Albie, care se pierduse în toată zăpăceala aia. Tatăl lor 
alerga prin parcarea biroului său de avocaţi din Arlington, ca să sară în maşină şi 
să gonească spre Charlottesville, pentru a-şi vedea fiul pentru ultima oară. 
Nimeni nu ştia unde era Beverly. Atunci le-a dus Caroline pe fete în baia de la 
etaj, le-a împins înăuntru şi a încuiat uşa în urma lor. Doar Franny plângea, 
probabil pentru că ea stătuse alături de Cal acel sfert de oră, cât surorile ei 
alergaseră spre casă şi înapoi. Doar Franny înţelesese că era mort. Până şi 
medicii de pe ambulanţă evitau să rostească cuvântul mort, deşi era de ajuns să 
se uite la el. Caroline le spuse surorilor să-şi ţină gura. 

— Ascultaţi-mă!, le-a cerut ea, de parcă n-o ascultau de fiecare dată. 

în vara aceea împlinise paisprezece ani. Vocea îi era tăioasă, precipitată. Pe 
picioare şi pe tenişi îi rămăseseră lipite fire de iarbă rupte. 

— Noi nu eram cu el, pricepeţi? Cal s-a dus singur la grajd. Noi am venit mai 
târziu şi am dat peste el acolo, în iarbă, şi după ce l-am găsit am fugit drept 
acasă, ca să dăm de veste. Asta-i tot ce ştim. Când ne întreabă cineva, asta 
spunem. 

— Dar de ce trebuie să minţim? a întrebat Franny. 



Pentru care motiv erau obligate să mintă, când se ştie că nu trebuie să minţi cu 
nici un chip? Nu le era de-ajuns o nenorocire şi fără s-o înrăutăţească? Scoasă 
din fire de toate acele împrejurări, dar şi de nerozia surorii sale, Caroline i-a tras 
o palmă cu toată forţa. Franny nu se aştepta la asta, aşa că lovitura o răsuci şi o 
izbi cu capul de uşa dulapului de rufe. Umflătura de pe tâmpla stângă începu să 
crească văzând cu ochii. încă un lucru care trebuia explicat. 

Pocnetul pe care-1 făcuse capul izbit de uşă tocmai când încerca să le facă să 
stea liniştite a înfuriat-o pe Caroline. S-a întors spre celelalte două. Holly şi 
Jeanette păreau mai de încredere. 

— Putem să ne întristăm oricât de mult. Toţi se aşteaptă să fim îndurerate. Dar 
noi suntem triste pentru că l-am găsit, suntem triste pentru că s-a întâmplat, nu 
pentru că eram acolo, şi-atât. 

în clipa aceea, dacă ea le spunea că singurul mod de a ieşi din încurcătură era 
să le crească o coadă şi să se legene printre copaci, ele ar fi crezut-o. Caroline se 
gândea la faptul că erau vinovate şi, pentru că era Caroline, poate şi la faptul că 
asta îi punea în pericol admiterea. La toamnă urma să meargă la liceu. 

— Mai spune-mi o dată cum s-a întâmplat, a îndemnat-o Teresa într-o seară 
pe Jeanette. 

Trecuse deja mai bine de un an de la moartea lui Cal. De regulă, în familia lor 
nimeni n-o întreba pe Jeanette nimic. Holly se dusese să înveţe la o prietenă de 
pe strada lor, iar Albie se plimba cu bicicleta împreună cu băieţii din gaşca lui, 
pe care o adunase de curând. Jeanette s-a trezit singură acasă cu mama, ceea ce 
se întâmpla foarte rar. 

Teresa vorbise degajat, ca şi cum s-ar fi interesat de un lucru de care uitase. 
Unde mi-e rujul? Cine era la telefon? 

Jeanette o vedea încă pe Caroline în baie şi auzea limpede ordinele ei răstite. 
Vedea sudoarea care-i umezise părul de la tâmple şi îmbibase gulerul tricoului ei 
galben. Pe Cal însă nu-1 mai vedea. în doar un an, chipul lui i se ştersese pe 

nesimţite din amintire. 

> 

— N-am fost acolo, a spus Jeanette. 

— Ba ai fost, a insistat mama ei, de parcă Jeanette uitase deja. 

„Dacă vrei să găseşti făptaşul, trebuie să pui mereu aceleaşi întrebări, iar şi 
iar“, o instruise Franny pe Jeanette într-una din verile petrecute împreună în 
Virginia. Se întâmpla cu ani în urmă, înainte să moară Cal. Era una din 
şmecheriile poliţiştilor pe care Franny se străduia s-o înveţe, alături de cum să 



spargi o maşină sau să desfaci receptorul, ca să asculţi convorbirile oamenilor 
fără ştiinţa lor. „Mai devreme sau mai târziu, cineva scapă o vorbă.“ 

Jeanette s-a întrebat dacă nu cumva mama ei voia s-o facă să se dea de gol. 

— Cal se plictisise să ne mai aştepte, a spus ea. Voia să meargă să vadă caii, şi 
noi voiam să-l ajungem din urmă. 

— Şi l-aţi ajuns, a spus mama ei. 

Jeanette a ridicat din umeri, un gest groaznic, total lipsit de respect în acea 
împrejurare. 

— A fost prea târziu. 

După moartea lui Cal, mama ei scăpase în sfârşit de pistrui, până şi ei o 
abandonaseră. Jeanette îşi fixase privirea asupra nasului mamei, încercând să 
rămână concentrată, să-si aducă aminte cum arăta mama ei înainte. 

— Spune, cine i-a dat lui Albie pastilele? 

— Cal. Mereu îi dădea, a răspuns Jeanette, surprinsă de cât de bine se simţea 
să spună adevărul. 

Se întâmplaseră atât de multe în ziua aceea, încât nimeni nu-şi făcea griji că 
Albie era de negăsit - în afară de Ernestine. După ce căutase în pod şi în pivniţă, 
ajunsese la concluzia că nu putea fi decât cu Beverly. Nimeni nu ştia însă unde 
era Beverly. Luase una din maşinile bunicilor, fără să spună nimănui unde 
pleacă. Dacă se dusese în oraş, mai mult ca sigur că-1 luase şi pe Albie cu ea. în 
orice altă zi, fetele ar fi pufnit în râs doar la gândul că Beverly îl luase pe Albie 
cu ea undeva, ORIUNDE. 


„Diavolii pe biciclete", aşa le spuneau vecinii din Torrance, iar mai târziu au 
adoptat ei înşişi numele ăsta. îl auzeau răcnit în urma lor când treceau peste 
peluzele curţilor, când pedalau ca fulgerul printre maşini, în derapajele stridente 
ale frânelor apăsate, ori se repezeau în cercuri strânse prin parcările 
supermarketurilor, din plăcerea de a teroriza mamele cu cărucioare de 
cumpărături pline până la refuz. Simultan, oamenii voiau să-i omoare, credeau că 
fuseseră gata să-i omoare şi se temeau să nu fie omorâţi. Albie, descendent al 
tribului Mattaponi, Râul, salvadorianul născut dincoace de graniţă din părinţi 
născuţi dincolo de ea, şi doi puşti negri, cel mai mic, mai drăguţ şi cu un aer 
adormit, pe nume Lenny, şi celălalt, cel mai înalt dintre ei, Edison. Toţi 
începuseră să meargă pe biciclete când aveau zece-unsprezece ani, când erau 



doar nişte puşti enervanţi ale căror mame îi dădeau afară din casă după-amiaza. 
Au fost periculoşi de la bun început, trecând brusc prin faţa maşinilor şi 
obligându-le să intre pe peluzele caselor. Una dintre maşini a sărit peste bordură 
şi a lovit un stâlp de telefonie în timp ce băieţii şi-au văzut de drum, strigând aşa 
cum îşi închipuiau că fac pieile roşii. în vara în care aproape toţi împliniseră 
doisprezece ani, o portieră s-a deschis pe neaşteptate şi l-a azvârlit pe Lenny în 
aer. Ceilalţi trei au frânat la timp pentru a-şi vedea tânărul prieten dându-se peste 
cap ca un acrobat pe fundalul cerului albastru. Din asta ar fi trebuit să moară, şi 
ar fi murit dacă ar fi aterizat în cap, el însă a întins în faţă mâna dreaptă, să se 
sprijine pe ea, dar şi-a rupt-o aşa de tare, că osul i-a ieşit prin piele. Albie a căzut 
la mai puţin de două săptămâni, pe o ploaie torenţială pornită din senin, care 
scosese la suprafaţă uleiul din asfalt, şi bicicleta se răsucise, fugind de sub el. 
Albie s-a ales cu un umăr rupt şi o ureche tăiată, care a avut nevoie de treizeci şi 
şapte de cusături pentru a fi prinsă la loc. Tot restul verii, Edison şi Râul au 
pedalat cu grijă pe aleile din parc, fără să mai sperie pe nimeni, nici măcar pe ei 
înşişi. Edison a venit odată în vizită la Albie şi a stat în picioare lângă fotoliul 
din camera de zi, cufundată în întuneric. Din pricina umărului, Albie trebuia să 
rămână aşezat în fotoliu aproape tot timpul. 

— Toţi avem câte o vară proastă, l-a consolat Edison, iar Albie, care ştia cât 
adevăr era în vorbele acestea, îi dădu prietenului său o pastilă de Tylenol— cu 
codeină, în timp ce se uitau la desene animate. 

Când au terminat şcoala medie Jefferson, Albie, Lenny şi Edison împliniseră 
deja paisprezece ani, iar Râul, cincisprezece. Erau înalţi, dar urmau să mai 
crească. De la depărtare, era imposibil să-ţi dai seama dacă bicicletele erau 
încălecate de băieţi sau de bărbaţi. Pentru că de fiecare dată se luau la întrecere, 
pedalau foarte repede şi-şi schimbau locul într-o rotaţie furioasă, ca alergătorii în 
fruntea plutonului. 

După terminarea gimnaziului, „diavolii pe biciclete“ nu mai şterpeleau atât de 
multe dulciuri de la supermarketul Albertson’s, concentrându-se în schimb 
asupra tuburilor de frişcă pe care le strecurau în buzunarele-marsupiu ale 
hanoracelor. După aceea, se îngrămădeau pe podeaua dormitorului lui Albie, ca 
să absoarbă efectul scurt şi dulce al protoxidului de azot— sau să inhaleze din 
pungi de hârtie cafenii gazele emanate de adezivul pentru aeromodele. Cele 
patru mame erau disperate, fiecare în parte, de anturajul prost în care intraseră 
fiii lor şi, cu excepţia Teresei, credeau că numai ceilalţi sunt de vină. 



Apoi, într-o zi fierbinte din vara în care aveau aproape paisprezece ani, 
bicicletei lui Râul i-a sărit lanţul. Se găseau la câţiva kilometri de casă, pe un 
drum de acces îngust, care trecea pe lângă un câmp aflat în spatele unui parc 
industrial. Băieţii l-au aşteptat pe Râul, care încerca să prindă lanţul, lăsat pe 
vine lângă bicicletă. Câmpul era necosit şi abandonat de multe luni în voia 
ierburilor înalte şi a buruienilor uscate. Aşa era în Torrance. Albie se întinsese pe 
asfaltul care era cu doar două grade mai puţin fierbinte decât limita 
suportabilului. îi făcea bine la umăr. Ar fi vrut să-şi pună nişte ochelari de soare, 
dar nici unul dintre ei nu avea. A scos o brichetă Bic albastră din imensul 
buzunar cu nasturi al bermudelor. Tot acolo ţinea şi o pipă cu capac de lemn 
peste coşuleţul din plasă, dar numai pentru spectacol. Rămăsese de mult fără 
marijuana şi fără banii de doze, pe care îi fura din economiile făcute de Holly din 
babysitting, aşa că, în loc să se drogheze, şi-a ridicat braţul drept şi a aprins 
bricheta înspre soare. 

— Ce? l-a întrebat Lenny. 

încercase să se aşeze, dar asfaltul era încins. Nu-i venea să creadă că Albie 
putea sta întins pe el. 

— Focul comunică cu focul, a spus Albie, gândindu-se că asta suna profund. 

Când a întors capul în dreapta, spre câmp, a zărit două molii care zburau 

deasupra ierbii uscate şi, într-o doară, şi-a lăsat în jos braţul, atingând iarba cu 
flacăra. 

Câmpul abia aştepta să ia foc. Când şi-a tras mâna, flacăra l-a ars la 
încheietură, iar el s-a rostogolit pe asfalt de două ori, înainte de a ţâşni în 
picioare şi de a înşfăca bicicleta. Focul a scos un vâjâit, apoi un trosnet extatic, 
asemenea unor foi de celofan făcute ghemotoc în mâinile cuiva. 

— Băga-mi-aş, frate! a exclamat Râul, căzând pe spate. Ce-ai făcut?! 

Şi-au dus bicicletele tot mai departe, cu un picior aruncat peste cadru, dar nu 
s-au îndurat să plece de acolo. Toţi patru încremeniseră fascinaţi, străbătuţi de un 
fior rece, în timp ce urmăreau acest fabulos animal care creştea într-una, 
înghiţind pământul în toate direcţiile unde era iarbă, fără să-i atingă pe asfalt. 
Focul le-a ajuns până la mijloc, apoi până la piept, superb cum nu mai văzuseră 
vreodată, pânze portocalii care unduiau în aer ca mirajele din deşert, ceva care 
era acolo şi totuşi nu era. Fumul negru se încolăcea deasupra flăcărilor, dând de 
veste prin împrejurimi despre lucrul ascuns pe care-1 făcuse Albie. Foc! Foc! au 
început să strige cei aflaţi pe platforma industrială, chiar dacă flăcările se 
potoliseră pe margini. De atât avusese nevoie focul. Băieţii vedeau cum căuta şi 



mai multă iarbă, orice putea să-l ţină în viaţă. I-ar fi mistuit şi pe ei, dacă ar fi 
vrut să mai dăinuie un minut. 

— Haideţi s-o ştergem de-aici! i-a îndemnat Edison, deşi, în toate privinţele, 
suna mai curând ca Vreţi să vă uitati? 

La naiba cu tuburile de frişcă, inhalatul, marijuana! La naiba şi cu bicicletele! 
Din prima clipă nu şi-au dorit altceva decât focul primordial. în depărtare se 
auzeau sirenele. Ieri ar fi pedalat în direcţia zgomotului, ar fi urmărit maşinile 
roşii ale pompierilor până la locul acţiunii, asemeni unor fani înrăiţi care-şi 
urmăresc formaţia rock preferată. Astăzi, acţiunea erau chiar ei şi ştiau destul cât 
s-o şteargă de acolo. 

Bunicul din partea tatălui a fost primul care, într-una din verile petrecute în 
Virginia, i-a învăţat pe Albie şi pe Cal cum să facă pistoale cu chibrituri. Era 
nevoie doar de un cârlig de rufe cu arc, două benzi de cauciuc, o cutie cu 
chibrituri şi o bucată de şmirghel. Băieţii fuseseră avertizaţi să se poarte frumos 
cu bătrânul plicticos la culme, care, la rândul lui, fusese sfătuit să le 
împărtăşească băieţilor câte ceva din tradiţiile familiei. Singurul lucru care-i 
venise în minte a fost pistolul cu chibrituri. Asta însemna însă cu totul altceva în 
Virginia, un loc unde, cel puţin în vara aceea ciudată, cu ploaie necontenită, 
lumea devenise luxuriantă şi, mai ales, neinflamabilă. în Virginia, oamenii îşi 
păstrau lemnele în garaj, în speranţa că într-o bună zi aveau să fie suficient de 
uscate încât să ardă. După ce le meşterise pistoalele, bunicul a fixat un chibrit şi 
pfiu!, proiectilul a zburat spre veranda din faţă, într-un frumos arc de flăcări. 

— Niciodată în grajd, le-a spus bunicul când le-a înmânat invenţia sa. Mai 
bine zis, niciodată când sunteţi singuri. M-aţi înţeles? Dacă aveţi de gând să 
trageţi cu chibrituri, trebuie să fiu lângă voi. 

Cal n-a fost deloc impresionat. Ori de câte ori avea ocazia, scotea revolverul 
tatălui din torpedou şi-l îndesa pe sub jeanşi într-unul din ciorapi, legându-i 
mânerul de gleznă cu o bandană. îl avea asupra lui chiar şi în ziua aceea 
petrecută pe verandă, în timp ce bunicul se agita cu cârligul de rufe. 

Albie însă nu avea armă, asa că micul aruncător de flăcări îi stârnise interesul 
în suficientă măsură încât să-i reuşească cinci ani mai târziu, în Torrance, când a 
încercat să-l reproducă din memorie. A pus materialele pe masa din sufragerie şi 
a făcut câte un pistol cu chibrituri pentru fiecare băiat din gaşca lui. După o 
singură şedinţă de trageri în curtea din spate a casei lui Edison, unde au aprins 
şerveţele şi prosoape de hârtie întinse pe iarbă, la diferite distanţe, au dat foc 
unui munte de cutii de carton goale aflate în spatele magazinului de băuturi şi la 



două tufişuri uscate, din fata unei benzinării Exxon. în zilele când se trezeau 
devreme, aruncau chibrituri în ziarele lăsate pe trotuare şi pe treptele caselor din 
vecini. După ce s-au perfecţionat, ţinteau ziarele direct de pe biciclete. Au luat 
un autobuz tocmai până în Sunset Strip— şi au tras în palmieri, dându-se înapoi 
în aşteptarea şobolanilor care se rostogoleau în josul trunchiurilor zvelte, pe 
măsură ce frunzele de palmier uscate izbucneau în flăcări deasupra lor. Au 
încercat să nimerească şi şobolanii, dar nu le-a mers. Fugeau repede şi nu erau 
inflamabili. 

Toată vara au dat foc la felurite lucruri, în ciuda secetei, a vânturilor şi a 
poveţelor date de Smokey Bear— de pe marginea drumului. Lua-l-ar naiba pe 
Smokey! Nu-i interesa ceva atât de banal ca un foc în pădure. Le plăceau 
precizia, dansul flăcării, ziarul care ardea, terenul abandonat. Au aprins chibrituri 
în primele două luni la liceul Shery. Ca hoţi de magazine aveau un palmares 
slab, dar, ca incendiatori, se pricepeau de minune să nu se lase prinşi, însă asta 
doar până când au dat foc şcolii. 

Vinerea, la şcoală, Râul avea la ultima oră cursul de desen, un moment liniştit 
la sfârşitul săptămânii, în timpul căruia era liber să picteze cu minuţiozitate 
dragoni care azvârleau flăcări peste copaci. Chiar înainte de a ieşi din sala de 
curs, în secunda în care a sunat clopoţelul şi toţi au început să-şi înghesuie 
frenetic caietele în rucsacii de şcoală, el s-a aplecat şi a tras într-o parte mânerul 
ferestrei, lăsând-o deblocată. Atelierul de desen se afla la demisol, având 
ferestrele mari la nivelul solului. Nu s-a uitat nimeni în direcţia lui si nimeni nu 

5 5 

i-a surprins gestul. A făcut-o pentru că a putut. Doamna Del Torre, profesoara de 
desen, o închidea înainte de a pleca, iar dacă uita, şi asta pentru că doamna Del 
Torre era o proastă, fiind deci cu putinţă, o bloca omul de serviciu când dădea cu 
mopul după ore. 

— Vreau să merg să văd ceva, le-a spus Râul băieţilor sâmbătă dimineaţa. N- 
aveau altceva de făcut, aşa că nici nu s-au obosit să-l întrebe despre ce era vorba, 
s-au urcat pe biciclete şi l-au urmat până la şcoală. I-a dus în spatele unui gard 
viu nu prea înalt, care bloca vederea spre stradă, iar Râul, după ce s-a uitat pe 
geam, l-a împins uşor şi fereastra s-a deschis automat. Albie, încântat de 
posibilitatea unei sâmbete interesante, cără cele patru biciclete în spatele 
tufişurilor, pe când Lenny, cel mai scund dintre ei, s-a strecurat primul înăuntm. 
Odată ajuns în atelier, se îndreptă de spate, le zâmbi prin geam şi le făcu cu 
mâna. Găsi în celălalt capăt al încăperii o fereastră care se deschidea mai mult, 



un portal spre o altă lume, şi „diavolii pe biciclete“ pătrunseră înăuntru unul câte 
unul. 

Nu exista nici o explicaţie pentru felul în care şcoala, principala sursă de 
nefericire din viaţa lor, se putea transforma în cel mai irezistibil loc de pe pământ 
doar în virtutea faptului că era sâmbătă. Ce diferenţă poate face o singură zi—, 
obişnuia să cânte mama lui Albie pe vremea când încă îi plăceau asemenea 
lucruri. Douăzeci şi patru de ore mici. Coridoarele erau vaste şi pustii fără 
hoardele de copii furioşi si adulţi înverşunaţi si demoralizaţi. în lipsa neoanelor 
care bâzâiau în tavan, lumina soarelui cădea pe pereţi şi peste dalele de linoleum, 
băltind în jurul picioarelor lor. Edison se întrebă cum ar fi să fie bătrân, cam ca 
tatăl său, şi să se întoarcă aici. îşi imagina că ar fi ca acum, cu toată clădirea la 
dispoziţia lui, pentru că uitase să-i ia în calcul şi pe ceilalţi copii ajunşi în viitor. 
Râul s-a oprit să se uite la lucrările premiate la concursul de desen, aliniate pe 
panoul de afişaj din plută. Numai două erau cât de cât reuşite: desenul în cărbune 
al unei fete în rochie de vară şi o mică pictură cu două pere într-un bol. 
Amândouă primiseră menţiuni onorabile, în timp ce colajul ridicol reprezentând 
un zgârie-nori, alcătuit din mici poze cu zgârie-nori decupate de prin reviste, 
luase premiu. Se întrebă dacă doamna Del Torre, care, nu putea repeta niciodată 
asta îndeajuns, era o proastă, nu fusese în stare să-i recunoască pe elevii cu 
adevărat talentaţi din pricina faptului că întotdeauna era prea multă lume în 
preajmă. 

La un moment dat l-au pierdut pe Lenny. Nici unul dintre ei nu a observat că 
plecase, dar apoi l-au văzut venind înapoi pe coridor. 

— Băieţi, a spus el, făcând semne cu braţul în aer, de parcă l-ar fi putut trece 
cu vederea. Veniţi încoace! Trebuie să vedeţi asta. 

Scârţâitul tenişilor se auzea tare pe holuri, şi zgomotul îl făcu pe Albie să râdă, 
apoi râseră cu toţii în timp ce treceau pe lângă nesfârşitele şiruri de dulapuri, 
toate închise, toate exact la fel. 

— Ia uitaţi-vă la asta! le-a spus Lenny şi a intrat în toaleta băieţilor. 

Pentru un boboc dintr-un liceu de stat din Torrance, dar mai ales pentru 
Lenny, care era mai scund decât restul băieţilor, şi mai slab, în ciuda eforturilor 
sale, toaleta era locul cel mai de temut. încercase toate metodele care-i veneau în 
minte doar ca să nu ajungă acolo, deşi uneori bănuia că se gândea prea mult la 
chestia asta, şi tocmai de aceea simţea nevoia să se ducă. încăperea asta, care nu 
mai departe de ieri fusese infectă şi periculoasă ca bârlogul unui drogat, din care 



emana un miros greu de sudoare, rahat şi pişat de băieţi, dar şi duhoarea acră a 
fricii, încăperea asta strălucea acum de curăţenie. Mirosea vag, dar plăcut a 
clorox, ca o piscină publică. Felul în care fusese amenajată - chiuvetele şi 
oglinzile pe o latură, şirul cabinelor de toaletă cu uşi verzi de metal pe cealaltă 
parte -, avea un fel de simetrie liniştitoare. între cabine şi chiuvete era un spaţiu 
imens, ca să nu te ciocneşti de vreun copil, asta dacă nu cumva acel copil se 
izbea de tine dinadins. Băieţii au remarcat pentru prima dată cele trei şiruri de 
plăci de faianţă albastre de pe pereţi, care nu serveau nici unui scop în afara celui 
decorativ. Râul s-a dus la un pisoar şi, lăsându-şi capul pe spate odată cu jetul, fu 
izbit de lumina soarelui. 

— Când au pus ferestrele astea aici? 

Pentru că înăuntru nu era nimeni care să-i oprească, s-au dus şi în baia fetelor 
şi au descoperit că arăta exact la fel, cu excepţia celor trei benzi în nuanţe de roz 
care încercuiau pereţii, iar în loc de pisoare era un distribuitor de tampoane 
Tampax montat în perete, lângă chiuvete, pe care cineva scrijelise în smalţul alb 
cuvintele ÎNGHITE-MĂ. Altcineva încercase, fără succes, să le şteargă cu 
şmirghel. într-un fel, încăperea i-a dezamăgit. Până şi Albie şi Râul, care aveau 
surori, se aşteptaseră la mai mult de-atât. 

Toate dulapurile cu materiale din şcoală erau închise, la fel şi biroul 
directorului, ceea ce nu era deloc bine, pentru că ar fi vrut să scotocească puţin 
prin sertare. S-au sfătuit dacă să scoată toate lucrurile dintr-o clasă şi să le ducă 
într-alta şi invers, sau poate doar să mute câteva obiecte de la locul lor, ca să-i 
facă pe ceilalţi să creadă că au înnebunit, dar în cele din urmă au hotărât să nu se 
atingă de nimic. Se simţeau prea bine sâmbăta în şcoală şi, dacă voiau să se 
întoarcă aici, era mai bine să lase totul asa cum era. 

Aşa că a fost o tâmpenie din partea lui Albie să-şi arunce chibriturile în coşul 
de gunoi din atelier tocmai când se pregăteau să plece. De acum îşi ţinea 
plicurile cu chibrituri în buzunar, ca să exerseze cum să le deschidă şi să scapere 
un chibrit cu o singură mână. Apoi scutura plicul cu putere şi stingea focul. De 
data asta însă, când a aprins chibritul, a scăpat plicul cu totul în coşul de gunoi 
de lângă fereastra pe unde intraseră, cam la fel cum Râul deschisese încuietoarea 
ferestrei. N-a existat nici un motiv, absolut nici unul ca să aprindă chibritul sau 
să-l arunce. Nu pentru a-i impresiona pe băieţi, deoarece în ultima vreme ei 
înşişi aruncau peste tot chibrituri aprinse. Nici pentru că erau în atelier, pur şi 
simplu se întâmplase să fie acolo într-o zi de sâmbătă. Coşul de metal le ajungea 
până la mijloc, era de zece ori mai mare decât cele din sălile de curs, în care 



elevii aruncau de obicei doar câte un extemporal la care căpătaseră o notă 
proastă. Coşul de gunoi din atelier trebuia să fie gol, în şcoală totul era golit şi 
curăţat, dar pe fundul sacului verde de plastic rămăseseră câteva bucăţi de ziar 
mototolite şi vreo două cârpe unsuroase, folosite pentru a şterge pensulele 
înmuiate în terebentină, şi astfel gunoiul s-a aprins ca la poarta iadului, slobozind 
o flacără ce l-a făcut pe Albie să sară ca pe arcuri şi pe ceilalţi să se întoarcă. 
Flacăra a cuprins imediat draperiile verzi, confecţionate dintr-o ţesătură aspră de 
poliester cu căptuşeală dublă, pentru a face întuneric în atelier atunci când 
doamna Del Torre proiecta diapozitive cu capodopere din istoria artei. Draperiile 
erau de aceeaşi vârstă cu părinţii băieţilor şi au ars mai iute decât iarba de pe 
câmp, flăcările mistuindu-le până la plăcile fonoabsorbante de pe tavan şi 
întinzându-se până în celălalt capăt al încăperii, unde vopselele, pensulele, 
creioanele pastel, foile de desen şi borcanele cu solvent aşteptau să explodeze ca 
nişte cocteiluri Molotov. Fumul nu era cel din aer liber, care le plăcea, era uleios, 
vâscos şi negru, undeva între cerneală şi catran. Venea după ei sorbind aerul, în 
timp ce flacăra oranj-aprins înghiţea draperiile. Cu focul arzând în toate colţurile, 
încăperea se strângea în jurul lor. Intraseră acolo pe fereastră, dar, când au 
încercat-o, au văzut că nu mai puteau ieşi prin acelaşi loc. 

Nu mai puseseră niciodată foc înăuntru, nici nu văzuseră undeva vreun astfel 
de incendiu, aşa că s-au purtat ca atunci când ardea ceva afară: au rămas pe loc 
nemişcaţi şi au privit, după principiul că dacă ei au pus focul, şi focul era dator 
să-i respecte. Atunci a pornit alarma de incendiu a şcolii. Cunoşteau sunetul, aşa 
de puternic, încât părea că li se declanşează în creier. Le plăceau exerciţiile de 
simulare a incendiilor, totul era lăsat baltă, fetele se supărau de fiecare dată că nu 
erau lăsate să-şi ia genţile, apoi se încolonau şi fugeau afară în mod organizat. 
Sunetul alarmei i-a adus cu picioarele pe pământ. Asta i-a salvat. Făcuseră atâtea 
simulări, încât băieţii au procedat aşa cum fuseseră instruiţi: ghemuiţi-vă, staţi 
împreună, fugiţi spre uşă. O flacără s-a prelins şi a cuprins tricoul cu Red 
Baron— al lui Albie, arzându-1 pe spate. Edison i l-a scos afară pe coridor, 
arzându-se la mână. în timp ce fugeau spre uşă, aspersoarele din tavan, pe care 
nu le observaseră până atunci, au început să stropească întreg coridorul lung şi 
pustiu, udând lucrările pentru concursul de desen. Au împins uşa laterală, au ieşit 
în fugă la lumina soarelui şi s-au trântit pe iarba din parcare, înecându-se, tuşind 
şi gâfâind, pârliţi şi cu mirosul de fum impregnat în piele. Pentru o clipă, Albie 
s-a gândit la fratele său. Se întreba dacă moartea se petrecuse la fel şi pentru Cal. 



Cei patru băieţi rămaseră în iarbă, cu lacrimile şiroindu-le pe obrajii înnegriţi, 
atât de exaltaţi de propria energie, încât nu mai erau în stare nici să se mişte. 
Acolo i-au găsit pompierii, câteva minute mai târziu. 

Teresa a trebuit să ia decizia imposibilă de a-1 trimite pe Albie să locuiască 
împreună cu Beverly şi Bert în Virginia. în mod evident, băiatul avea nevoie de 
un tată, deşi ar fi fost de preferat un alt tată, oricare alt tată. Nu Beverly şi Bert îl 
omorâseră pe Cal. în sinea ei, Teresa era conştientă de asta. Cei doi fuseseră 
neglijenţi, nu stătuseră cu ochii pe el tot timpul, ca şi ea de altfel, aşa cum 

demonstrase ultima boacănă făcută de Albie. Se simţea însă mai bine dând vina 

» 

pe ei. Se simţea aproape bine, deşi „bine“ nu era probabil un cuvânt potrivit. 
Acum putea să-l sune pe Bert, să-l întrebe: „Te simţi bine să dai vina pe mine 
pentru Albie?“. Oare „bine“ era cuvântul potrivit? 

Teresa era convinsă că nu mai putea să-şi ţină în frâu cel de-al doilea fiu, dar 
nu ştia ce să facă şi nimeni nu se oferea să-l ia la el. Până la urmă, Albie a ajuns 
la Arlington, iar când n-a făcut faţă la şcoala particulară de acolo, a fost trimis la 
un internat din Carolina de Nord, apoi la liceul militar din Delaware. Avea 
optsprezece ani când s-a întors în Torrance ca elev în al treilea an de liceu, dat 
fiind faptul că la internat fusese înscris cu o clasă în urmă. Holly şi Jeanette, 
amândouă la liceu, erau acasă în vacanţă şi au încercat să-l ia cu ele la plajă, la 
petreceri cu prieteni comuni, de care ar fi putut să-şi amintească, dar Albie 
prinsese rădăcini pe canapea, de unde se uita la emisiuni-concurs şi înghiţea 
castroane întregi de floricele de porumb înecate într-un strat cleios de zahăr. îşi 
limita comunicarea cu ceilalţi la douăzeci de cuvinte pe zi. Le număra. A dat 
iama de la stânga la dreapta în dulapul de băuturi, deşi acesta n-avea nici un 
principiu de organizare. Nu începea niciodată o sticlă nouă până nu o termina pe 
cea dinainte. 

Apoi, într-o zi, a spus că a primit un telefon de la Edison. Vechiul lui prieten 
avea o slujbă, se ocupa de formaţiile muzicale care concertau într-un club din 
San Francisco, şi i-a spus lui Albie că tot ce-avea de făcut acolo era să dea jos 
amplificatoarele din camion şi să le conecteze la sursă. Edison împărţea un 
apartament cu câţiva ţipi, şi Albie era liber să-şi pună salteaua la el pe podea. 
Albie părea destul de entuziasmat, aşa cum Jeanette, Holly şi mama nu-şi 
aminteau să-l mai fi văzut vreodată. Se simţea calificat pentru slujba asta de a 
căra lucruri şi a le băga în priză, aşa că Teresa i-a cumpărat un bilet de autocar 
până la San Francisco şi i-a pregătit o stivă de sendvişuri cu unt de arahide. 



Holly şi Jeanette i-au dat fiecare câte o sută de dolari din economiile lor. Şi-a pus 
bicicleta în burta autocarului, alături de sacul de voiaj, iar Jeanette, sora şi mama 
au aşteptat până s-a aşezat pe locul de la fereastră, ca să le vadă făcându-i cu 
mâna. Pleca din nou. De acum, avea să devină problema imposibilă a altcuiva. în 
sinea lor, toate trei se simţeau uşurate, ceea ce le dădea o plăcută stare de 

ameţeală. 

> 

în seara aceea, Fode intră în baie în timp ce Albie se spăla pe dinţi; un ciocănit 
şi se strecură înăuntru, închizând uşa după el. Baia era locul ideal în care să stai 
de vorbă, dar nu şi pentru doi bărbaţi care stăteau unul lângă altul. Albie era 
înghesuit în chiuvetă, iar Fode, îmbrăcat în pantaloni de pijama din flanel şi 
tricou alb, s-a aşezat după stiva de lădiţe din plastic pentru lapte, pline de 
prosoape împăturite, jucării de baie şi pamperşi. 

— Frate, spuse el, ascultă ce vreau să-ţi spun. O să stai aici cu noi. O 
săptămână, un an, pentru tot restul vieţii, noi te primim cu braţele deschise, cât 
timp ai nevoie. 

Albie era cu periuţa de dinţi în gură, şi spuma mentolată i se prelingea de pe 
buza de jos, când soţul surorii sale îl luă deodată pe după gât, ca să-şi atingă 
frunţile. Obicei tribal? Semn de sinceritate? Avansuri? Despre Jeanette ştia doar 
ce-şi amintea vag de pe vremea când erau adolescenţi, iar despre trăznitul ei soţ 
african nu ştia nimic. Frunte la frunte - Albie încuviinţă din cap. 

Fode zâmbi. 

— Bine, bine, bine. Sora ta are nevoie de ai ei. Calvin are nevoie de unchiul 
lui. Iar mie-mi prinde bine un frate. Sunt foarte departe de casă. 

— Se-nţelege, spuse Albie. 

— Poţi să stai de vorbă cu mine, noi aşa facem. Te uiţi prin casă, casa ta, şi-ţi 
spui că aici e cam multă lume. Pot foarte bine să mă opresc. Tu-mi spui, „Frate, 
opreşte-te, vino să stai cu mine“. Să-mi spui ce-ţi trebuie. 

Fode se opri să se uite din nou la el, cu chipul atât de aproape încât îi era greu 
să se concentreze. 

— Albie, ai nevoie de ceva? 

Albie stătu să se gândească. Se aplecă să scuipe pasta de dinţi în chiuvetă. 
Capul era gata să-i plesnească. 

— Tylenol? 

La acestă mică rugăminte, Fode străluci de bucurie - dinţii, ochelarii, fruntea 
lată, tot atâtea suprafeţe ce reflectau lumina. întinse mâna pe lângă Albie, ca să 



deschidă dulăpiorul cu medicamente, arătând spre cel de-al doilea raft. 

— Tylenol, a spus el mândru. Nu te simţi bine? 

— Mă doare capul. Ochii lui Albie inventariară rapid doctoriile disponibile, 
care erau în mare parte Tylenol, Tylenol pentru copii, picături de urechi, picături 
de ochi, picături de nas. 

Fode umplu cu apă micul pahar galben de pe chiuvetă, paharul comun, şi i-1 
întinse. 

— O să adormi curând, asta o să te ajute. Ai bătut drum lung până să ajungi 
acasă. 

Albie înghiţi patru pastile şi dădu din cap, o încuviinţare care însemna şi 
mulţumesc, dar şi noapte bună. Drept răspuns, Fode salută şi el din cap cu 
solemnitate şi ieşi din baie, trăgând uşa după el. Jeanette îi spusese de unde 
venea această cea mai prietenoasă dintre creaturi, dar afurisit să fie dacă-şi 
amintea: Namibia, Nigeria, Ghana? 

Guineea. 

Chiar si la îndemnul lui Bintou, care, deşi nu era a doua soţie a cumnatului 
său, ar fi putut să devină cât timp dormea copilul, Albie nu se simţea în stare să 
rămână în apartament o zi întreagă. Odată că înăuntru era o căldură tropicală. 
Caloriferul şuiera şi zdrăngănea de parcă cineva l-ar fi lovit încontinuu cu o 
ţeavă de plumb în subsol. Nici Bintou, nici Dayo nu clipeau măcar, dar lui Albie 
îi venea să-şi dea jos pielea de pe el din cauza zgomotului. Nu era de mirare că 
Jeanette şi Fode plecau la lucru cu noaptea-n cap. Umidificatorul împrăştia fără 
oprire ceaţă în încăperea micuţă, pesemne în încercarea de a recrea în acest 
terariu din Brooklyn un climat subsaharian. 

— Bun pentru plămâni, îl asigură Bintou cu un zâmbet, când Albie se ridicase 
în picioare, să vadă cum poate fi închis. 

Fereastra care dădea spre scara de incendiu era înţepenită. Coborî cele patru 
etaje ca să fumeze. A treia oară când ieşi să fumeze, îşi luă şi bicicleta şi porni pe 
zăpada afânată. Până-n ora unu îşi găsise deja de lucru, curier pe bicicletă. 

Era slujba pe care o găsea pretutindeni, singura pentru care simţea că fusese 
pregătit în viaţă. Nici măcar incendiator nu se mai putea numi acum, la douăzeci 
şi şase de ani, pentru că de la paisprezece ani nu mai aprinsese focul nici măcar 
în şemineu. întrebat când poate începe, a răspuns: „Acum“, apoi s-a plimbat 
toată ziua, ca să vadă cum e în Manhattan. Cartierul nu era întortocheat. 

— Sunt asa de mândră de tine. Asta înseamnă c-o să rămâi cu noi. Musafirii 

> 



nu primesc slujbe în oraş din prima zi. Acum eşti rezident. Eşti abia de-o zi aici 

si oraşul e al tău. 

» > 

Jeanette îi zâmbi fratelui ei. Un mic zâmbet de-al lui Jeanette, cu ochii uşor 
daţi peste cap. Africani, părea ea să spună. Ce să-i faci ? Era încă îmbrăcată în 
hainele de lucru, fustă şi pulover. Când rămăsese însărcinată, era în anul al 
doilea la facultatea de inginerie biomedicală. Până la urmă, tocmai Jeanette se 
dovedise a fi cea mai deşteaptă. Cu o seară înainte, îi explicase lui Albie că în 
loc să-şi urmeze planul iniţial de a face avort, ea şi Fode au decis să realizeze un 
experiment social radical, pe care l-au numit Păstrarea copilului. Rezultatul 
obţinut în urma experimentului a făcut-o să renunţe la studii şi acum lucra pe 
teren, ca inginer de întreţinere pentru Philips. Se ocupa de instalarea, mentenanţa 
şi service-ul aparatelor RMN din spitalele aflate între Queens şi Bronx. 

— Le bag în priză, spuse ea pe un ton impasibil, apoi le arăt oamenilor 
manualul. 

Aşa cum îi explică ea lui Albie în timp ce-i pregătea patul, se vedea nevoită 
să-şi păstreze slujba, în ciuda faptului că era stupidă şi plictisitoare - cel puţin 
până ce Fode îşi termina doctoratul în sănătate publică, la Universitatea din New 
York, iar Dayo împlinea vârsta potrivită pentru a-1 trimite la căminul de zi. 
Căminul lui Dayo, cum îl numiseră. 

— Dacă nu mă întorc la facultate, şopti ea în timp ce întindea un cearşaf peste 
pernele canapelei, experimentul social radical va da greş, pentru că va trebui să 
mă sinucid. 

Albie ţinea copilul în braţe, în timp ce Jeanette încălzea cina pe care le-o 
lăsase Bintou. Fode puse masa şi deschise o sticlă de vin, povestindu-le cum îşi 
petrecuse ziua. 

— Americanilor le place la nebunie ideea vaccinării africanilor. Ce poate fi 
mai drăguţ decât o fotografie pe prima pagină din New York Times, cu nişte 
copilaşi plini de praf, înşiraţi în aşteptarea inoculării? Cât priveşte propriii copii, 
mamele din New York City găsesc vaccinul passe—. Spun că nu e suficient de 
natural, că ar putea face mai mult rău decât bine. Toată ziua am încercat să 
conving femei cu o educaţie superioară să-şi vaccineze copiii, dar ele s-au luat la 
ceartă cu mine. Trebuie să mă duc la facultate. Până nu ajung doctor, nu mă bagă 
nimeni în seamă. 

— Eu o să te ascult, spuse Jeanette. Nu te duce la medicină. 

— O femeie mi-a declarat că nu crede în epidemiologie, spuse el, acoperindu- 



si fata cu mâinile. E şocant. 

J J 5 

— Pojarul nu mai e de actualitate în New York, îi spuse Jeanette şi-l bătu pe 
umăr. Am învins pojarul. 

Jeanette spăla frunzele de salată. Fode înfăşură în staniol pâinea feliată şi o 
puse în cuptor. Trebăluiau ferindu-se unul de altul în spaţiul acela minuscul, 
fiecare dându-se la o parte din drumul celuilalt. 

— Mai bine povesteşte-mi despre ziua ta, i-a spus el. Hai să ne gândim la 
ceva mai frumos. 

— Chiar vrei să te gândeşti la nişte demonstraţii cu aparate RMN prin 
subsoluri de spital? 

Fode se opri o clipă, după care zâmbi clătinând din cap. 

— Nu, nu. Se întoarse apoi spre cumnatul său, încântat să mai primească o 
şansă. Voiam să spun... Albie, vorbeşte-ne, te rog, despre ziua ta. 

Albie schimbă braţul în care-şi ţinea nepotul. I se adresă copilului. 

— Azi, în patru clădiri am fost oprit de bodyguarzi. Fe-am arătat actele şi mi¬ 
au spus să urc, apoi am fost oprit de alt paznic, la lift, care mi-a spus că nu se 
poate. 

Fode dădu din cap apreciativ. 

— Pentru un alb, e foarte impresionant. 

— Şi era cât pe ce să mă lovească autobuzul. M16. 

— încetează, spuse Jeanette, aşezând un bol cu salată în mijlocul mesei. Gata 

si cu ziua ta. 

» 

— Mai e Dayo, spuse Albie. 

Fode i-a luat copilul din braţe. 

— Dayo. Doar tu ai mai rămas. Fiule, spune-ne, ai avut o zi frumoasă? 

— Unchiul, a spus Dayo şi a întins braţele înapoi spre Albie. 

Albie, care trăise atâta timp la limită, şi uneori rătăcise dincolo de ea, se uită 
pe fereastră la toate acele lumini aprinse în nenumăratele apartamente din 
Brooklyn. Se întrebă dacă asta făceau oamenii - pregăteau masa împreună cu ai 
lor, ţineau copii în braţe, îşi povesteau unii altora întâmplările de peste zi? Aşa 
arăta viaţa pentru ei? 

Bicicleta lui Albie era un amalgam de piese înlocuite, atât de multe încât nu 
mai putea fi numită Schwinn. Slujba lui era să livreze mici pachete, formulare de 
asigurare legalizate, manuscrise promiţătoare. Uneori era vorba un contract şi 
trebuia să aştepte după semnătură, înainte de a pedala înapoi spre locul în care 



fusese întocmit. Alteori era rugat să semneze ca martor. New York-ul era un 
tărâm al livrărilor nelimitate. în fiecare clipă exista cineva care avea ceva de 
trimis undeva, până se încheia ziua sau până când hotăra el s-o încheie. O tăia 
prin faţa autobuzelor, se strecura printre taxiuri, îi speria pe şoferii din 
Connecticut la fel ca „diavolii pe biciclete“ din adolescenţă. Turiştii îl zăreau 
apropiindu-se ameninţător spre ei şi se refugiau pe bordură. Când ajungea la 
destinaţie, îşi sălta bicicleta pe umăr de parcă ar fi fost un frate mai mic şi o căra 
cu el în lift. Deşi Albie era cu aproape zece centimetri mai înalt decât tatăl său, 
era doar foarte înalt, nu şi extraordinar de înalt. în schimb, era extraordinar de 
slab, ceea ce-i conferea iluzia unei înălţimi suplimentare. Deseori, portarii se 
albeau uşor la faţă când îl vedeau pe Albie apropiindu-se de recepţie cu un plic 
în mână şi cu bicicleta apăsându-i pe claviculă. Era un schelet ambulant, cu 
tatuaje negre şi o coadă neagră împletită, arătând ca şi cum moartea însăşi venise 
să-i ia, gata să-i ducă cu ea pe ghidon. 

— Ar fi bine să-ţi măreşti aportul de proteine, îi spunea Jeanette când ajungea 
seara acasă, împleticindu-se. 

— Riscurile meseriei, răspundea el. Era adevărat şi nu prea - peste zi văzuse 

si curieri durdulii. 

» 

Albie câştiga bani şi, după vreo două luni în care îşi tot spunea c-o să plece 
mâine sau poimâine, a început să-i dea lui Jeanette jumătate din ei pentru chirie, 
cafea, vin, dar şi pentru educaţia lui Dayo sau studiile ei. Cealaltă jumătate o 
schimba în bancnote de câte o sută, pe care le punea împăturite în buzunarul cu 
fermoar al genţii de voiaj. La început a încercat să-i dea banii lui Fode, dar Fode 
nici măcar nu s-a uitat la ei. A doua zi a aşteptat-o pe sora lui la staţia de metrou 
şi i-a dat ei. Jeanette a dat aprobator din cap şi a vârât bancnotele în buzunar. 

— Nu crezi c-ar fi bine să facem terapie? l-a întrebat ea în timp ce treceau pe 
lângă prăvălia de iaurturi, cizmărie şi pieţele coreene, în faţa cărora stăteau găleţi 
pline cu narcise. Se gândea că poate el îi dădea bani pentru tratament. După ce 
ne punem pe picioare din punct de vedere psihic, o să le adăugăm prin 
teleconferinţe şi pe mama şi pe Holly, ca să facă terapie împreună cu noi. 

Albie îi spusese că încă nu era pregătit s-o sune pe mama, Jeanette însă o 
suna. în mai toate zilele îi dădea telefon de la serviciu şi-i povestea totul. 

— Dar tata? întrebă Albie. 

Mergeau pe strada aglomerată, şi deodată a luat-o pe după umeri. Nu mai 
făcuse niciodată gestul acela, dar era bine. Aveau amândoi acelaşi mers. 

— Pun pariu că tata face terapie de mulţi ani. Pun pariu şi că a terminat deja. 



— Fără teleconferinte cu noi? 

» 

Jeanette a clătinat din cap. 

— Nici nu i-ar fi trecut prin minte. 

Albie venise în Brooklyn ca să se pună pe picioare, şi chiar reuşise în anumite 
privinţe, cu excepţia băuturii, pe care o consuma în cantităţi limitate, cu o 
consecvenţă riguroasă, şi a drogurilor, care-1 ajutau să treacă peste cea de-a doua 
parte a zilei. Fumatul nu se punea. Proastele obiceiuri erau o chestiune de 
perspectivă şi, atâta timp cât prezentul era văzut prin lentila trecutului, s-ar fi 
spus că se descurca admirabil de bine. Economisise suficienţi bani pentru a-şi 
închiria o locuinţă, dar nu căutase. Nu se ştie cum, în ciuda lipsei aproape 
ridicole de spaţiu, Fode şi Jeanette l-au făcut să se simtă ca la el acasă. Din clipa 
în care Albie intra pe uşă, Dayo voia să se agaţe de el, să stea cu amândouă 
tălpile pe laba piciorului acestuia şi să se prindă de glezna musculoasă, pentru a 
se ţine pe picioare. Unchiul, pronunţat perfect, era cuvântul lui preferat. Nu se 
sătura să-l rostească. Lui Albie îi plăcea canapeaua aceea, prea joasă pentru el. îi 
plăceau după-amiezile când se întorcea acasă pe bicicletă şi îi spunea lui Bintou 
că poate să-şi ia câteva ore libere, cât timp ducea el copilul în parc. îi plăcea 
sentimentul, pentru care nu găsea un nume, când seara târziu îl zărea pe Fode 
aşteptându-1 cu o bere pe treptele din faţă. în cele din urmă avea să-i părăsească, 
dar până atunci aducea acasă tăieţei reci cu susan din Chinatown, îşi strângea 
păturile în fiecare dimineaţă şi le punea în spatele canapelei, găsea motive să 
rămână în oraş până târziu de câteva ori pe săptămână, ca să le aigure 
intimitatea, iar când se întorcea acasă răsucea cheia în broască foarte încet, să 
nu-i trezească. 

— Unde-ai fost aseară? îl întreba Jeanette, iar Albie îşi spunea în gând, Mi-aţi 
simţit lipsa. 

La început, Albie mergea în serile acelea la bar sau la film, dar şi-a dat repede 
seama că barurile şi cinematografele din New York îi mâncau câştigul pe o zi 
întreagă. Stătea atunci la bibliotecă până la închiderea programului, după care se 
ducea la sala de lectură de la Christian Science—, până se închidea şi aceea, după 
care, în funcţie de calitatea cărţii şi de cantitatea de droguri care încă îi dădea 
energie, se ducea la spălătoriile automate care nu se închideau niciodată şi stătea 
acolo printre moliile moarte, uscătoarele care se roteau cu un zgomot înăbuşit şi 
mirosul pătrunzător al balsamului de rufe. Pentru că de-acum le cunoştea pe 
secretarele de la editurile unde livra plicuri şi le întreba ce mai citeau, avea 



întotdeauna cărţi la el. Albie nu primea nici un cadou de la cei cărora le făcea 
comisioane, însă aceste secretare n-aveau nimic împotrivă să-i ofere la schimb 
câte o carte curierului cu bicicleta, fie el si curierul morţii. 

— Să-mi zici ce părere ai despre asta, îi spunea câte una şi primea în schimb 
un zâmbet din partea lui. 

Zâmbetul lui Albie era ameţitor, minunile aparatelor dentare din copilăre fiind 
mai impresionante decât te-ai fi aşteptat, având în vedere restul înfăţişării lui. 
Datorită acelui zâmbet, secretara simţea că primise un dar la schimb. 

într-o noapte de la începutul lui iunie, după ce trecuse bine de ora 
douăsprezece, Albie se afla într-o spălătorie automată din Williamsburg. 
Taxiurile treceau încă grăbite pe lângă el, dar erau mai puţin zgomotoase. 
Trecătorii făceau mai puţină gălăgie. Albie citea romanul pe care-1 începuse cu o 
zi înainte şi, absorbit de lectură, pierduse noţiunea timpului. Era de departe mai 
bun decât cărţile poliţiste şi romanele senzaţionale pe care le primea de regulă, 
pentru că secretara de la editura Viking avea obiceiul să-i ofere cărţi de calitate. 
Nu doar cărţile apărute în săptămâna respectivă, deşi îi mai dăruia uneori şi din 
acelea. îi oferise odată un exemplar din David Copperfield, spunându-i pur şi 
simplu c-o să-i placă, ca şi cum el era genul de persoană la care te uiţi şi te 
gândeşti la Dickens, aşa că o citi. Era o carte pe care se presupunea c-o citise la 
şcoala din Virginia - o purtase cu el peste tot o lună de zile, ca toţi ceilalţi copii 
din clasa lui, dar n-o deschisese niciodată. 

— Dacă te-aş fi întâlnit pe vremea când locuiam în Virginia, i-a spus el 
secretarei după ce a terminat de citit, poate aş fi trecut clasa. 

— Eşti din Virginia? l-a întrebat ea. 

Era cam de vârsta mamei lui, poate ceva mai tânără, şi, după cum îşi dădea 
seama, era inteligentă. Conversaţiile lor nu durau niciodată mai mult de două sau 
trei minute, dar lui îi făceau plăcere. Albie trebuia să ajungă şi în alte locuri, iar 
telefonul de la recepţie suna într-una. Ea a ridicat receptorul şi a întrebat 
apelantul dacă putea să-l lase puţin în aşteptare, ceea ce şi făcu, fără să mai 
aştepte răspunsul. 

— Nu, a spus el. Am locuit acolo o vreme, când eram puşti. 

— Aşteaptă o secundă, i-a spus ea. Când s-a întors, i-a dat o carte cu coperţi 
moi, având titlul Comuniune. 

— Anul trecut a făcut mare vâlvă, a câştigat Premiul Naţional al Cărţii şi a 
avut vânzări record. Ai auzit de ea? 

Albie clătină din cap. Anul trecut se afla încă în San Francisco, iar banii din 



curierat se duceau pe heroină. Dacă un meteorit ar fi şters toată Coasta de Est de 
pe faţa pământului, el nici n-ar fi băgat de seamă. 

Femeia a întors cartea şi a bătut uşor cu degetul peste mica fotografie a 
bărbatului de pe coperta din spate. 

— A fost prima lui carte după cincisprezece ani, poate mai mult. Toată lumea 
îşi pierduse speranţa. 

Sună telefonul. Acum pâlpâiau toate beculeţele liniilor telefonice. Era timpul 
să se întoarcă la treaba ei. I-a întins cartea si i-a făcut cu mâna, în semn de 
rămas-bun. înainte de a pleca, el şi-a înclinat uşor capul şi i-a zâmbit. 

Privind în urmă, ar spune că a înţeles de la bun început, poate chiar de la 
mijlocul primului capitol, că se întâmpla ceva ciudat, cu toate că în retrospectivă 
totul este clar. Adevărul era că fusese captivat de carte cu mult înainte să-şi dea 
seama că apărea şi el în ea. Nemaipomenit cât de mult i-a plăcut, înainte să afle 
despre ce era vorba în ea. 

Povestea era despre două familii vecine din Virginia. Una locuieşte în casa ei 
de mult timp, cealaltă tocmai s-a mutat. împart aleea de acces. Se înţeleg foarte 
bine. îşi împrumută lucruri, au grijă fiecare de copiii celorlalţi. Seara stau pe 
terasă, când la unii, când la ceilalţi, beau şi discută politică. Unul dintre soţi este 
politician. Copiii - sunt şase cu totul - intră şi ies fără astâmpăr dintr-o casă în 
alta, fetele dorm una în patul celeilalte. Era destul de uşor să-ţi dai seama încotro 
se îndreaptă lucrurile, doar că era vorba despre mult mai mult decât o nefericită 

relaţie amoroasă. 

> 

Era vorba despre inestimabila povară a vieţii lor: casele, profesiile, prieteniile, 
căsătoriile, copiii, de parcă tocmai lucrurile pe care şi le doriseră şi pentru care 
munciseră făcuseră imposibilă orice soi de fericire. Copiii, care la început par să 
fie doar poetici şi fermecători, sunt mai degrabă ca un cuib de vipere. Cel mai în 
vârstă şi cel mai tânăr sunt băieţi, iar între ei sunt patru fete. Două fete ale 
politicianului, două fete şi doi băieţi ai doctoriţei de care este îndrăgostit 
politicianul. Un soţ în plus, o soţie în plus. Cel mai mic dintre băieţi este 
insuportabil. Poate că asta e adevărata problemă, emblematică pentru toate 
greutăţile care nu pot fi depăşite. Cei doi amanţi, fiecare cu căsătoria, casa şi 
ocupaţiile sale, recurg la orice stratagemă pentru a găsi un moment în care să fie 
împreună, când ei de fapt încearcă să scape de odrasle, mai ales de mezin. 
Nevoiţi mai tot timpul să aibă grijă de el, copiii îi dau pastile de Benadryl, ca să 
scape de el. Fiul cel mare le ţine în buzunar, pentru că este alergic la înţepătura 



de albină. Copiii îl îndoapă pe băieţel cu Benadryl şi-l bagă în coşul de rufe, sub 
un maldăr de cearşafuri, ca să poată merge nestingheriţi cu bicicletele la piscina 
din oraş. Nu asta vrem cu toţii, un moment în care să ne simţim bine? 

Albie îşi vârî degetul mare între pagini şi închise cartea. Dintr-odată se făcu 
frig în spălătorie. înăuntru mai erau doi punkişti - băiatul, cu frizură în ţepi fixaţi 
cu lipici, fata, cu două ace de siguranţă în nas. Stăteau şi fumau, în timp ce 
hainele lor negre trasau cercuri în maşina de spălat. Fata schiţă un zâmbet în 
direcţia lui Albie, gândindu-se probabil că era unul de-ai lor. 

Ştia el la vârsta aia că era Benadryl? Copiii îi spuneau Tic Tac, dar oare el 
ştia? Se trezea sub pat, pe câmp, în maşină, acoperit cu pături pe canapea. Se 
trezise pe podeaua spălătoriei în casa din Virginia, ascuns sub cearşafuri. N-a 
ştiut niciodată de ce se trezea în locuri în care nu-si amintea să se fi culcat. 

» 5 

„Pentru că eşti mic. Copiii mici trebuie să doarmă mai mult“, îi spunea Holly. 

îşi simţea mâinile reci. Puse cartea înapoi în tolba lui de curier, luă bicicleta şi 
o duse afară în stradă, auzind ţăcănitul spiţelor, tic-tic, în timp ce micii punkişti 
credeau că plecase fără să-şi ia rufele. Fără să mai citească, ştia ce scrie mai 
departe, că băiatul cel mare, numit Patrick, urma să moară, pentru că băieţelul 
fusese îndopat cu toate pastilele şi nu mai rămăsese nici una în clipa în care a 
fost nevoie de ele. Dar ştia că nu despre asta era vorba în carte. 

Albie merse mai departe pe jos, pe lângă bicicletă. Se vedea pe sine în 
romanele daneze cu detectivi? în romanele de groază post-apocaliptice? Nu 
cumva problema era că se punea pe sine în centrul a toate? 

Nu asta era problema. 

Când a ajuns la apartament, era aproape două noaptea. Se duse în dormitor şi 
se opri la picioarele patului; Jeanette, Fode şi Dayo dormeau profund. Poate că 
subconştientul lor acceptase că de acum încolo el avea să locuiască aici şi nu mai 
înregistra zgomotul paşilor săi; sau poate că la sfârşitul zilei erau aşa de frânţi de 
oboseală, încât în timp ce ei dormeau duşi, în dormitorul lor putea intra oricine. 
Chiar şi cu jaluzelele trase, în încăpere era lumină. Se aflau în New York, unde 
nu se făcea niciodată întuneric cu-adevărat. Dayo era în pat cu ei, între ei, 
dormind pe spate. Jeanette îşi ţinea mâna peste pieptul lui. I se părea aproape 
insuportabil să-i vadă pe alţii dormind. Oare ea îi povestise lui Fode ce se 
întâmplase, i-o fi spus că a avut un frate care a murit? Mai ştia cumva şi alte 
lucruri? Albie nu se destăinuise nimănui. Nici băieţilor de pe biciclete, nici 
curierilor cu care bea câte o cafea dimineaţa, si nici Elsei din San Francisco, cu 
care împărţise seringa. Nu pomenise niciodată de Cal. Albie puse mâna peste 



piciorul surorii sale - laba, apoi deasupra cearşaful, pătura, cuvertura. O strânse 
de picior şi ea încercă în somn să şi-l tragă, dar îl ţinu apăsat, până când ea 
deschise ochii. Nimeni nu vrea să se trezească brusc cu un bărbat în cameră. 
Jeanette scoase un mic ţipăt înăbuşit, sunetul spaimei, care frânse inima fratelui 
ei. Soţul şi copilul ei dormeau adânc. 

— Eu sunt, şopti Albie, trezeşte-te. 

Făcu semn spre uşa dormitorului, apoi se duse în camera de zi s-o aştepte. 


6 


Leo Posen se instalase peste vară într-o casă din Amagansett—. Deşi nu avea 
vedere la ocean, pentru că trebuia să scrii cărţi de o cu totul altă factură ca să-ţi 
permiţi vedere la ocean, era totuşi o casă frumoasă, cu holuri largi şi camere 
însorite, leagăn pe verandă de dimensiunea unei canapele, bucătărie cu o masă 
enormă, care arăta de parcă ar fi fost meşterită de Pelerini— pentru a sărbători o 
Zi a Recunoştinţei târzie. Casa aparţinea unei actriţe care o folosea doar vara, dar 
care acum avea filmări în Polonia. Agenta imobiliară precizase că proprietatea 
nu era de închiriat, însă actriţa era o mare admiratoare a lui Leo. Căuta, de fapt, 
să obţină un rol în filmul care urma să fie făcut după romanul Comuniune. Dorea 
s-o joace pe doctoriţa implicată în relaţia adulterină şi spera că Leo, înconjurat 
de fotografiile ei şi de toate acele lucruri frumoase, se va gândi la ea pentru acest 
rol. 

Conştient de conflictul de interese, Leo o asigurase pe agentă că nu exista nici 
o înţelegere în legătură cu filmul. 

Agenta imobiliară a fost redusă la tăcere. Până şi ea, care habar n-avea de 
industria filmului, ştia că drepturile de ecranizare trebuie înhăţate încă dinainte 
de publicarea romanului. Preţ de o secundă, se întrebă dacă ea una ar cumpăra 
drepturile de autor pentru Comuniune. 

— Nu vă faceţi griji, a spus femeia. Actriţa o să vrea rolul ăsta şi când se va 
turna filmul. 

Leo închiriase casa în speranţa că va petrece vacanţa lucrând la noul roman pe 



care agentul lui literar îl vânduse editurii, fără un rezumat măcar, pe vremea când 
Comuniune era o maşină de făcut bani. închiriase casa şi pentru a-i face o 
plăcere lui Franny. îi spusese că nu avea nimic de făcut, decât să stea întinsă pe 
canapeaua imensă din camera din faţă şi să citească toată ziua, ori să se plimbe 
cu bicicleta până la plajă, unde să stea tot să citească. 

— Nisip, valuri, trandafiri pe plajă, a spus el în timp ce prefira o şuviţă din 
părul ei fascinant, lăsând-o apoi să cadă uşor. 

Seara, după cină, stăteau amândoi pe verandă şi el îi citea ce scrisese peste zi. 

— Se anunţă o vacantă reuşită, nu-i asa? 

A fost însă o vacanţă ratată. După cum şi-au dat seama mult prea târziu, 
problema a fost însăşi casa aceea splendidă, aşezată pe o colină pentru a prinde 
briza de după-amiază, cu gardul viu de jur împrejur, ca un zid care o ferea de 
ochi indiscreţi. Pomii răspândiţi pe pajiştea întinsă înfloriseră târziu, din pricina 
iernii lungi şi grele, aşa că şi acum, la început de iunie, cireşii erau încărcaţi cu 
flori de un roz intens. Pâlcurile de plante răsfirate într-o măreaţă dezordine erau 
îngrijite de un grădinar care venea miercurea, în aceeaşi zi în care un peruan 
sosea cu un minciog, pentru a aduna petalele de cireş căzute în piscină. Erau 
cinci dormitoare cu variaţii pe tema lucarnelor din acoperişul în pantă: 
canapeluţe sub fereastră, cuverturi pufoase, preşuri împletite peste parchetul din 
lamele de stejar. Leo Posen îi spusese agentei imobiliare că şi-ar fi dorit ceva de 
dimensiuni considerabil mai reduse, dar ea respinsese ideea. 

— O casă mai mică ar fi la fel de scumpă, din cauza contractului pe care îl 
aveţi, i-a spus ea. Nici nu vă închipuiţi cât v-ar costa casa asta, dacă aţi închiria-o 
la preţul de piaţă real. Dar, dacă nu doriţi să folosiţi toate camerele, vă sugerez să 
închideţi uşile. 

Problema s-ar fi rezolvat astfel de la sine, dacă n-ar fi fost faptul că natura are 
oroare de dormitoare goale în Amangasett, vara, mai ales când acele camere 
aparţin unei actriţe şi sunt închiriate de către un romancier celebru. Lumea era 
dornică să vină în vizită. Eric, redactorul său, ar fi trebuit în mod normal să 
angajeze o santinelă care să patruleze cu puşca în jurul proprietăţii, dar tocmai el 
a fost primul care a sunat să spună că ar fi frumos să se vadă în afara oraşului, ca 
să discute ideile lui Leo pentru noua carte. Eric putea veni de joi, ca să evite 
traficul, dar în seara aceea Marisol, soţia lui, avea un vernisaj de la care nu putea 
să lipsească. Se aştepta ca Marisol să-şi ia inima-n dinţi, ca să vină cu 
microbuzul abia vineri. 

— Marisol? 



Leo se poticni o clipă, apoi acceptă cu plăcere - da, da, ce minunat se vor 
simţi cu toţii. A închis telefonul şi a aruncat o privire spre blocnotesul cu foi 
dictando galbene, apoi spre fereastră. Ploua şi rămase o vreme pe loc să admire 
cireşii, întrebându-se dacă făcuse vreodată cineva un blocnotes din lemn de 
cireş. A coborât apoi s-o întrebe pe Franny dacă vrea să meargă împreună în oraş 
cu maşina, să ia prânzul. 

— E bine că vine Eric, i-a spus Leo lui Franny. 

Ploua uşor, şi ei stăteau sub umbrar pe terasa cafenelei unde mâncaseră la 
prânz trei zile la rând. Era extrem de plăcut. 

— Pot să-l rog să-ţi găsească ceva de lucru. Ştii, eşti un redactor 
nemaipomenit, mult mai bun decât o să fie el vreodată, dar asta rămâne între noi. 

Franny a clătinat din cap. 

— Să nu-1 rogi. 

Chelneriţa s-a apropiat, şi Leo a atins cu mâna marginea paharului de vin gol. 
Trecuse de ora două, era un prânz întârziat. 

— Şi chiar dacă nu-1 rog, tot o să-şi dea seama imediat. Poate am să-i 
pomenesc în treacăt că-ţi cauţi de lucru. Sau poate am să-i spun lui Marisol. 

— Eric mă cunoaşte, a zis ea. Dacă vrea să mă angajeze, ştie unde să mă 
găsească. 

Mai mult ca sigur, Eric remarcase că Leo şi Franny nu locuiau în New York, 
că, de fapt, nu locuiau nicăieri mai mult de patru luni la rând, ceea ce făcea 
dificilă găsirea unei slujbe normale. Oricum, Franny nu era convinsă că voia să 
fie redactor. 

— Eric te ştie doar de la dineuri. N-avea cum să petreacă mai mult timp cu 
tine. 

Când a sosit joi după-amiază, Eric a declarat că ar prefera să ia masa de seară 
la vilă. Toată săptămâna mâncase în oraş şi, mai ales, ar fi fost mai uşor să stea 
de vorbă în casă. Eric era în toate privinţele un bărbat vânos, un alergător mic de 
statură, căruia i se spusese probabil că albastrul îi completa de minune culoarea 
ochilor. Franny nu-1 văzuse niciodată pe Eric îmbrăcat în altceva decât în 
albastru. El şi-a îndreptat privirile spre scară, mângâind cu afecţiune balustrada. 

Leo şi-a îndreptat privirile spre Franny. 

— E-n regulă, da? 

Ea ar fi trebuit să-şi dea seama chiar din clipa aceea. Gândise în termeni de o 
cină, o seară. Franny s-a dus la bucătărie şi l-a sunat pe Jerrell, la restaurantul 
Palm House, să-l întrebe cum să pregătească friptura. Era la începutul 



schimbului. Toca probabil pătrunjelul. 

— Fetiţă, i-a spus el. întoarce-te naibii aici! Ştii doar că n-are cine să-mi mai 
umple paharul. 

Ea a râs. 

— Să renunţ la vacanta de vară doar ca să-ti aduc tie limonadă de la bar? Fii 

5 5 5 5 

drăguţ şi ajută-mă. 

Jerrell se afla în biroul managerului, care se holba la el. Bucătarii nu primesc 
niciodată telefoane. Jerrell i-a spus să frece puţin carnea cu nişte condimente Old 
Bay şi s-o lase aşa o vreme. 

— Vreau să spun, foarte puţin. Porcăria asta nu e pentru fripturi, a adăugat el, 
după care a trecut-o prin abc-ul sparanghelului şi al cartofilor copţi. Salata şi 
prăjitura le cumperi. S-or găsi nişte bani pe-acolo. Să nu faci totul singură. 

Franny s-a dus la băcănie, la măcelărie, la brutărie. S-a dus la magazinul de 
băuturi şi a ales vinurile, a făcut rezerve de scotch şi de gin. Când s-a întors 
acasă, a scos cumpărărturile din maşină. Leo şi Eric insistaseră să rămână acasă, 
pentru că trebuia neapărat să discute despre roman, să termine odată cu 
chestiunile oficiale. I-a auzit râzând pe veranda închisă cu plasă de sârmă de pe 
latura casei, unde Leo decisese că se poate fuma. Un râs puternic, hohotitor. 
Franny le-a dus două pahare cu gheaţă şi o sticlă de scotch Macallan, din pură 
amabilitate. Era încă în hainele de plajă: short, şlapi şi tricou alb simplu. Avea 
douăzeci şi nouă de ani. Ea şi Leo jucau rolul proprietarilor. Se jucau de-a casa. 
Ea interpreta rolul gazdei. 

— Eric, uită-te la fata asta! a spus Leo din scaunul lui şi i-a cuprins şoldurile, 
trăgând-o cu braţul spre el. Nu-i aşa că e un vis? 

— Un vis, a spus Eric, apoi a rugat-o pe Franny să-i aducă şi un pahar mare de 
Pellegrino sau Perrier cu gheaţă. 

Franny a dat din cap, bucuroasă că-i trecuse prin minte să cumpere şi apă 
carbogazoasă. S-a întors în bucătărie. Cei doi stăteau de vorbă despre Cehov, nu 
despre roman. Eric se întreba dacă exista interes pentru o nouă traducere 
integrală, o serie de zece volume. Ea se întreba care dintre povestiri li se păruse 
atât de amuzantă. 

Ca o feministă ce era, Franny s-a întrebat de ce pregătise cina pentru Leo şi 
Eric, într-o seară de joi, fără să presupună măcar că unul dintre ei se va oferi s-o 
ajute, dar când Marisol a sosit din oraş a doua zi, în tunică de in cu broderii şi cu 
eşarfă de in roşie, şi s-a trântit într-un scaun pe verandă, spunând că i-ar prinde 
tare bine un pahar de vin alb, un Chablis bun, dacă aveau, Franny a simţit un fel 



de pişcătură, ca şi cum cineva tocmai o plesnise în ceafă cu o bandă de cauciuc. 
Este adevărat, ea o întrebase pe Marisol cu ce putea s-o servească, iar Marisol îi 
răspunsese, în timp ce-şi căuta în geantă ţigările, încântată că mai era cineva care 
fuma. Atunci care era problema? 

— Locul ăsta e superb! a spus Marisol, zâmbind când şi-a luat paharul din 
mâna lui Franny. Dar nici nu cunosc o persoană mai norocoasă decât Leo. 

Pentru aproape aceleaşi motive declarate cu o seară înainte, s-au hotărât să nu 
mai iasă în oraş nici în seara aceea. Marisol a făcut un gest larg în direcţia 

cireşilor. 

> 

— Să plec din locul ăsta ca să merg în oraş? Să iau masa cu toţi oamenii ăia 
coborâţi din microbuz? Pentru nimic în lume. 

Marisol se ocupa de o galerie de artă în SoHo—. O încânta gândul că avea să 
stea în casa actriţei, să asculte greierii actriţei. 

Chipul lui Franny rămăsese impasibil, însă Leo a surprins o străfulgerare care 
anunţa furtuna. A bătut din palme, într-o izbucnire de voioşie. 

— Putem să facem exact ca aseară. Cina a fost perfectă. O s-o repetăm. Asta 
n-ar trebui să fie o problemă, nu-i aşa? i s-a adresat el lui Franny. 

— Marisol nu mănâncă niciodată carne, a intervenit Eric, cu zâmbetul lui cel 
mai fotogenic. 

Eric si Marisol erau cam de aceeaşi vârstă cu Leo, din tabăra celor trecuti de 
şaizeci de ani. Aveau un băiat care îşi făcea rezidenţiatul în dermatologie la 
spitalul John Hopkins şi o fată care stătea acasă cu copilul. 

— Peşte, a spus Marisol, cu mâna ridicată, imitând angajamentul 

cercetaselor—. 

» 

S-au întors cu toţii spre Franny, cu privirea plină de inocenţă şi speranţă, toţi 
trei cufundaţi în pernele moi ivorii care acopereau scaunele de răchită. Nu mai 
putea să-l sune pe Jarrell. I-ar fi spus că e tâmpită. Pentru peşte trebuia s-o sune 
pe maică-sa. 

— Altceva? a întrebat Franny. 

Eric dădu din cap. 

— Poate ceva de rontăit? Nişte nuci sau biscuiţi crocanţi, un mix...? 

— Gustări, a spus Franny şi s-a dus la bucătărie, să-şi caute cheile de la 

maşină. 

> 

Nu aşa stăteau lucrurile între Leo şi Franny. Relaţia lor, care dura de cinci ani, 
era clădită pe admiraţie şi scepticism reciproc. După tot acest timp, lui tot nu-i 



venea să creadă că Franny era încă alături de el: nu numai că era tânără (nu doar 
mai tânără, ci categoric tânără ) şi mai frumoasă decât ar fi meritat în acest 
moment al vieţii, dar ea era funia pe care se căţărase încet, pas cu pas, înapoi 
spre munca lui: ea era electricitatea, ea era scânteia. Franny Keating era viaţă. 
Cât o privea pe Franny, ea putea să rostească numele Leon Posen la fel cum ar fi 
spus Anton Cehov, şi apoi să-l regăsească în pat, alături de ea. în timp, lucrul 
acesta nu încetase s-o uimească. Mai mult decât atât, el considera că viaţa ei 
avea un sens într-o vreme când ea nu găssea nici unul. 

Ceea ce nu însemna că între ei nu existau probleme: în primul rând viitorul, 
întotdeauna o necunoscută, dar care, la drept vorbind, era cumva pecetluit de 
diferenţa de treizeci şi doi de ani dintre ei, apoi trecutul, pentru că Leo era încă, 
din punct de vedere legal, căsătorit. Soţia lui din Los Angeles ţinea cu dinţii de 
partea ei din viitoarele lui drepturi de autor, o pretenţie înduioşător de optimistă, 
dacă se ţinea cont de cât timp trecuse de la ultima lui carte publicată. Leo 
refuzase categoric să renunţe la lucrările pe care nu le scrisese încă. Publicase 
apoi acest best seller care i-a adus un premiu substanţial, vânzările considerabile 
din străinătate şi avansul din care îşi plătise datoriile. Când au intrat în noua fază 
a cecurilor primite din drepturile de autor, soţia i-a reamintit avocatului ei câtă 
dreptate avusese să reziste pe poziţie. 

în acest moment Leo ar fi trebuit să fie bogat, dar în continuare era nevoit, 
pentru a o scoate la capăt, să accepte invitaţii prestigioase în calitate de autor, pe 
la diverse instituţii prospere, iar din cauza acestor vizite îi era aproape imposibil 
să lucreze la o nouă carte. Da, erau imens de mulţi bani, dar aceştia curgeau ca 
un şuvoi care se desfăcea în nenumărate pârâiaşe. Avea deja o fostă soţie, 
divorţată definitiv şi lăsată în urmă, căreia îi plătea o pensie alimentară 
consistentă, dar avea şi plăţi către soţia lui care ar fi trebuit să fie a doua fostă. îl 
costa o avere. Fiica lui din primul mariaj avea mereu nevoie de bani, pentru a 
acoperi tot felul de necesităţi, iar pentru ea banii erau cel mai la îndemână mod 
de a şi le exprima, apoi mai erau cei doi băieţi din al doilea mariaj, care refuzau 
să vorbească cu el - unul, student în anul doi la universitatea Kenyon din Ohio, 
celălalt, elev în anul trei la liceul pregătitor Harvard-Westlake, din Los Angeles. 
Şcolarizarea lor, precum şi toate dorinţele acestora cădeau în sarcina lui Leo. 

Franny era conştientă că venise vremea să decidă ce voia de la viaţă, dar Leo 
se agăţa de ea ca un copil de păturica lui şi, la drept vorbind, era minunat ca 
persoana pe care o admira cel mai mult să aibă nevoie de ea şi să-i spună că îi e 
indispensabilă. Era infinit mai bine decât să aplice la universităţi, când ea încă 



nu ştia ce voia să studieze, şi atunci alegea să stea mai departe alături de el, 
făcându-şi apariţia în rochii elegante la dineurile profesorilor de la Stanford sau 
Yale. Din când în când se întorcea la Palmer House, să lucreze câte două luni si 
să locuiască în apartamentul de serviciu de pe North Lake Shore Drive—. Leo îi 
plătea ratele la creditul de studii, aşa că era în siguranţă, dar resimţea totuşi lipsa 
banilor munciţi de ea. Oricum, îi făcea plăcere să-şi revadă prietenii. Hotelul 
Palmer House o primea mereu cu braţele deschise. 

— E nebunie curată, îi spunea el la telefon, după prea multe pahare dincolo de 
punctul la care ar fi fost înţelept s-o sune. Adică eu stau aici singur, pentru ca tu 
să faci pe chelneriţa? Te rog, du-te la aeroport diseară, mâine-dimineaţă, numai 

urcă-te în avion. O să-ti trimit biletul. 

» 

Chestia cu trimisul biletului era o glumă de-a lor, doar că de data asta el nu 
glumea. 

— O să te descurci, îl liniştea Franny, abţinându-se să spună ceva semnificativ 
în asemenea conversaţii, pentru că a doua zi el nu-şi mai amintea nimic. Iar mie 
îmi face bine. Din când în când simt nevoia să muncesc. 

— Dar munceşti! Mă inspiri neîncetat, de fiecare dată când toată lumea mă 
lasă baltă. O să-ti dau salariu. O să-ti scriu un cec. Afurisita asta de carte îti 

5 5 5 

aparţine, Franny! E despre tine. 

Când scria la carte, spunea însă că nu era adevărat, fireşte. Tot ce-i povestise 
ea nu era decât o trambulină pentru imaginaţia lui. Acolo nu era vorba despre 
familia ei. Nimeni nu putea să-i recunoască în carte. 

Dar ei erau acolo. 

Eăsând la o parte diferenţa de vârstă dintre ei, soţia înstrăinată şi faptul că el 
scrisese un roman despre familia ei, care în forma lui finală îi dădea o senzaţie 
de greaţă - deşi cât timp era în lucru i se păruse senzaţional -, Franny şi Feo se 
simţeau bine împreună. Nu-i purta ranchiună pentru carte, era un roman 
excelent, opera strălucită a lui Feon Posen, ale cărei urmări le atrăsese singură 
asupra ei. 

Dar, pentru că toată lumea îşi face liste, mai era o problemă care merita 
consemnată, cu toate că Franny refuza s-o recunoască: Franny nu avea obiceiul 
să bea. Feo resimţea abstinenţa ei ca pe o critică mută, indiferent cu câtă 
lejeritate şi umor ar fi arătat ea acest lucru. El devenea conştient de asta când 
petreceau cu prietenii şi când ea trecea pe scaunul şoferului după un prânz în 
oraş, pentru că el băuse trei pahare amărâte de Pinot gris. I-a povestit că s-a lăsat 



de băutură în urmă cu mai mulţi ani, când a provocat un accident pentru că 
băuse. El adusese în discuţie acest lucru în mai multe rânduri, dar de fiecare dată 
simţea că vorbea cu acea parte a ei care fusese şcolită la facultatea de drept. 
După părerea lui, Franny pierdea o mare şansă dacă nu-şi termina studiile. 

El începea aşa: 

— Ai omorât pe cineva în accidentul ăla? 

— Nu. 

— Ai lovit pe cineva? Un câine? 

— Nu. 

— Ai fost rănită? 

Drept răspuns, ea a oftat adânc şi a închis cartea pe care o citea, Marşul lui 
Radetzky—. El i-o recomandase. 

— Ai putea să încetezi? 

— Eşti alcoolică? 

> 

Franny a ridicat din umeri. 

— Din câte ştiu, nu. Probabil că nu. 

— Atunci de ce să nu bei măcar un pahar, să-mi ţii companie? Putem să bem 
ceva acasă. Nu-ti cer să conduci maşina. 

Atunci ea s-a aplecat asupra lui şi l-a sărutat, deoarece sărutul era metoda ei 

cea mai bună de a încheia orice discuţie. 

» 

— Pune-ţi la treabă creierul ăla mare al tău, a spus ea cu blândeţe. Eşti capabil 
să găseşti un motiv de ceartă mult mai bun. 

Franny s-a dus în bucătărie, să-şi sune mama în Virginia. 

— Peşte la cină, a spus ea. Patru persoane, nu pot s-o dau în bară. 

— Dar nu puteţi mânca în oraş? 

— Lucrurile stau puţin altfel. După cât se pare, casa asta a devenit Hotel 
California. Oamenii intră pe uşă şi nu mai vor să plece. Şi eu aş simţi la fel, dacă 
n-ar trebui să gătesc. 

— Tu, să găteşti?! 

— Da, ştiu. 

— Te-ai uitat în dressingul ei? 

Franny a râs din toată inima. Mama ei mergea la esenţa lucrurilor. 

— Bikini de la Etro, o armată de rochiţe de mătase cu bretele, o mulţime de 
jerseuri din caşmir, uşoare ca fulgul, pantofi cum n-ai mai văzut. Tipa trebuie să 
fie de mărimea unui degetar. Nici nu-ţi închipui cât de mici sunt toate. 



— Ce mărime au pantofii? 

— Treizeci şi şase. Franny încercase să-şi vâre piciorul într-o sanda, precum 
mătăhăloasa soră vitregă a Cenuşăresei. 

— Dacă aş putea veni, te-aş ajuta la gătit, a spus mama. 

Franny a zâmbit, apoi a oftat. Mama ei avea picioare mici. 

— Fără alţi musafiri. Sunt o pacoste. 

— Dar eu nu sunt musafir, sunt mama ta, a spus ea în glumă. 

Franny se gândi câteva clipe cât de frumos ar fi ca mama ei să stea la celălalt 
capăt al canapelei şi să citească. Franny se ducea de obicei s-o viziteze acasă în 
Virginia, iar alteori, când ea lucra în Chicago, venea mama în vizită. în puţinele 
dăţi când Leo şi mama ei se întâlneau, se purtau distant şi politicos. Mama era 
mai tânără decât Leo. Citise şi ea Comuniune, dar, cu toate că se bucura că acolo 
era înfăţişată drept doctoriţă, s-ar fi bucurat şi mai mult să fie lăsată cu totul pe 
dinafară. Beverly nu era convinsă că Leo Posen ţinea cu adevărat la Franny. 
Odată, după ce băuseră împreună, chiar i-a spus-o în faţă. Nu, mama lui Franny 
nu era tocmai ce le lipsea pentru o vacanţă reuşită. 

— Te rog, a spus Franny. Ajută-mă cu peştele. 

Beverly a lăsat receptorul jos şi a plecat să aducă reţeta pentru supa cu fructe 
de mare. 

— Dacă urmezi îndrumările mele, asa cum n-ai făcut-o nici măcar o dată în 
viaţa ta, o să ai un succes monstru. 

Şi o, câtă dreptate a avut! Musafirii au fost entuziasmaţi şi au copleşit-o cu 
laude. Eric şi Marisol au declarat că nici în Manhattan n-ar fi găsit ceva mai bun. 
Mama lui Franny se gândise la toate, de la salata cu nectarine, la marca de 
sărăţele de cumpărat de la supermarket. Franny a fost la fel de impresionată ca 
oaspeţii ei. Doar că Leo s-a fofilat din nou, evitând să meargă cu ea la magazin, 
şi nimeni n-a venit în bucătărie să întrebe dacă putea da o mână de ajutor la tocat 
ardeii graşi. Când s-a dus pe verandă să-i anunţe că masa era gata, Eric, aflat în 
mijlocul unei alte povestiri amuzante de-a lui Cehov, i-a făcut semn cu mâna 
ridicată să aştepte până termină, numai că i-a trebuit aproape un sfert de oră să 
încheie, în timp ce Franny se gândea la creveţii care trebuiau să fiarbă trei 
minute la foc scăzut. La sfârşitul mesei, oaspeţii au fost într-adevăr extraordinar 
de recunoscători şi cât se poate de drăguţi, iar Eric şi-a suflecat în mod ostentativ 
mânecile cămăşii albastre înainte de a aduna farfuriile şi de a le pune în chiuvetă, 
dar atât. 

Agenta lui Leo, Astrid, a dat telefon sâmbătă dimineaţa. Secretara ei sunase la 



biroul lui Eric cu o zi înainte, într-o chestiune care nu avea nici o legătură cu 
Leo, şi a aflat că Eric se găsea la vila acestuia din Amagansett. Astrid avea o 
casă în Sag Harbor—. Se ducea acolo în fiecare joi seară şi se întorcea luni 
dimineaţa. Chiar îşi închipuiau că vor scăpa de ea? Astrid a anunţat că ei vor sosi 
la Amagansett după-amiaza. „Ei“ îl includea pe unul dintre autorii săi, un tânăr 
extraordinar de promiţător care stătea la ea acasă două săptămâni, ca să bată în 
cuie câteva ultime revizuiri. 

— Să-ţi dau adresa, i-a spus Leo cu o uşoară resemnare. 

— Nu fi prostuţ! a replicat ea. Toată lumea cunoaşte vila. 

— Astrid? 

Chipul lui Eric luă o expresie de vagă disperare. Tocmai dezlega cuvintele 
încrucişate din ziarul de sâmbătă. Nu se bărbierise şi nici n-avea de gând. 

— Nici n-a cerut voie, a zis Leo, cu toate că el o simpatiza pe Astrid. Simplul 
fapt că Eric nu o agrea era o dovadă că ea îşi făcea treaba bine. 

— Se apropie ora de masă, a spus Eric. 

Marisol cobora scările îmbrăcată într-un costum de baie roşu şi cu o pălărie cu 
bomri largi. 

— Mă duc la piscină, a spus ea. 

— O să vină si Astrid, a anuntat-o Eric. 

Marisol s-a oprit să-şi pună ochelarii de soare. 

— Ei bine, locuieşte aproape, în Sag Harbor, n-are de ce să rămână peste 
noapte. 

Franny a luat maşina până la Bridgehampton şi a cumpărat pentru prânz 
mâncare gata preparată, dintr-un magazin de delicatese ridicol de scump, a pus 
pachetele în maşină, apoi, dându-şi brusc seama că nimeni n-o să plece după 
masă, s-a dus direct la magazin, să cumpere şi cina. Leo îi dăduse cartea lui de 
credit. în total, pentru cele două mese, a plătit o sumă astronomică. Când s-a 
întors la vilă, a găsit-o acolo pe Astrid, alături de un tânăr scriitor palid, pe nume 
Jonas, un bărbat cu păr negru, lucios, şi nişte pantaloni galbeni de in. A mâncat 
de două ori mai mult decât ei toti la un loc. Franny si-a dat seama cu tristete că 
nu avea să mai rămână nimic pentru prânzul de a doua zi. 

— De ce să-l reedităm pe Cehov? l-a întrebat tânărul scriitor pe Eric, în timp 
ce-şi umplea farfuria şi cu piept de pui în crustă de ierburi aromate, şi cu somon 
poşat cu sos de lămâie. De ce să n-avem curajul să publicăm, în schimb, nişte 

tineri scriitori ruşi? 

» 



— Poate pentru că eu nu lucrez la o editură din Rusia. Eric şi-a turnat un 
pahar de vin, după care i-a umplut paharul lui Marisol. A, şi nu cunosc limba 
rusă. 

— Jonas vorbeşte ruseşte, a spus Astrid cu mândrie maternă. 

— Konecino—, a spus Jonas. 

Astrid a încuviinţat din cap. 

— îl interesează foarte mult refuznicii—. 

— Nu mai există refuznici, a spus Leo. în anii 5 70 au deschis porţile şi i-au 
lăsat să plece. 

— I-am studiat pe refuznici, a spus Jonas. Şi, credeţi-mă, în Rusia sunt încă 
destui evrei oprimaţi. 

— Atunci n-ar fi mai bine să public un tânăr rus care scrie despre refuznici, în 
locul unui american care i-a studiat? Asta n-ar demonstra mai mult curaj? 

— Pe mine nu mă publicaţi. 

Eric zâmbi la acest gând atât de agreabil. 

— Hai să zicem că suntem la egalitate, vrei? Pe mine mă preocupă Cehov, iar 
pe tine, refuznicii. Suntem amândoi depăşiţi. 

— Ăsta e cuşcuş? a întrebat-o Marisol pe Franny, arătând spre salata cu 
castraveţi si roşii. 

— Da, din cel israelian, a spus Franny şi i-a întins bolul. Doar că arată ca nişte 
perle. 

Premoniţia lui Franny din magazinul de delicatese s-a adeverit. Când a venit 
ora cinei, Feo şi musafirii erau încă tolăniţi pe canapele, prin toată casa. Cu un 
vraf de hârtii pe genunchi şi un creion între dinţi, Jonas lucra la un manuscris, 
sau cel puţin aşa lăsa să pară. Era ciudat că venise cu manuscrisul la prânz, 
întors de la piscină, Eric a recunoscut că, deşi în urmă cu două ore gândul de a 
mânca din nou i se păruse imposibil, simţea că s-ar putea să i se facă din nou 
foame. Până una-alta, trebuia să bea ceva. 

Leo şi-a ridicat privirea şi a zâmbit. 

— Asta da idee! 

După o seară foarte lungă, în care Franny n-a fost nevoită să gătească, ci doar 
să încălzească, să pună în farfurii şi să servească, după ce au consumat o 
cantitate enormă de vin si au dat iama în sticlele de Calvados si Sauternes ale 
actriţei, în căutare de băuturi digestive („Franny, ţine minte tot ce-am şterpelit, 
ca să nu uit să cumpăr altele în loc“, i-a spus Leo în timp ce scotocea prin 



rastelurile din cămară), după ce toată lumea a migrat înapoi spre verandă ca să 
fumeze, Franny s-a trezit singură într-o sufragerie care arăta ca şi cum însuşi 
Bachus trăsese un chef de pomină acolo. A tras adânc aer în piept şi a început să 
adune teancurile de farfurii. 

Tânărul înalt a urmat-o în bucătărie. I-a trecut prin minte gândul că poate era 
interesat să-i dea o mână de ajutor, înainte de a înţelege că, de fapt, el era doar 
interesat. Acum purta ochelari, deşi ea nu-şi amintea să-l fi văzut cu ei mai 
devreme, când citea. 

— Eu am contract cu cei de la Knopf, i-a spus el şi a ales un pahar de vin, 
ţinându-1 cu şervetul de vase. Entre nous—, speram să fie FSG—. încă de când 
eram student mi-am dorit să mă publice FSG, dar - a ridicat din umeri, 
rezemându-se de chiuvetă ştii cum e. 

— Ti-au refuzat cartea? a întrebat ea. 

> 

Jones păru rănit. 

— Banii, a spus el. Toată lumea ştie că FSG n-are bani. 

Franny tocmai clătea farfuriile, când a intrat Leo. 

— Aici erai! a strigat el către tânărul romancier, cu braţele larg deschise şi un 
pahar de whisky într-o mână. Voiam să-ţi arăt un copac. 

Uneori, după ce bea, avea obiceiul să strige foarte tare, şi Franny se întrebă 
dacă nu cumva, cu toate ferestrele alea deschise, îl auzeau şi vecinii. 

— Un copac?! s-a mirat Jonas. Avea ochelarii uşor aburiţi, de la apa fierbinte 
din chiuvetă. 

Leo l-a luat pe tânăr pe după umeri şi l-a condus afară. 

— Hai să-l vezi. Cerul e atât de frumos acum noaptea! 

— Chiar aşa, Leo? a strigat Franny în urma lor. Un copac? Asta-i tot ce poţi? 

Astrid nu şi-a petrecut noaptea acolo, dar tânărul scriitor a reuşit cumva să se 

strecoare înăuntru. Jonas a afirmat că avea rău de maşină după ce bea, şi nu 
încăpea discuţie că băuse. S-a uitat de jur împrejur şi a declarat că totul părea 
desprins dintr-un roman de Fitzgerald—, aşa de mult încât intra aici şi dormitul 
peste noapte. Astrid, care ar fi înnoptat şi ea, dacă ar fi fost invitată, s-a oferit să 
se întoarcă a doua zi la prânz, să-l ia cu maşina. 

După ce şi ultima farfurie din serviciul de porţelan danez al actriţei s-a întors 
în bufetul cu uşi de sticlă, hiaturile de zinc au fost şterse şi gunoiul scos afară, 
Franny s-a oprit să admire ce treabă bună făcuse. 

Oaspeţii îi prilejuiseră trei zile de muncă grea, dar era obişnuită. Mă rog, nu să 



gătească, ci să reumple paharele şi să golească scrumierele, să aranjeze şi să 
servească, să audă conversaţii purtate pe un ton scăzut. A doua zi era duminică, 
şi toate astea aveau să se sfârşească. Franny era mândră de sine, fusese o fată de 
treabă. Leo o să-i fie recunoscător pentru toate gesturile de bunăvoinţă pe care le 
arătase prietenilor săi. 

După un mic-dejun de alungat mahmureala, când cei care i-au cerut ouă le-au 
dorit pregătite fiecare în alt fel, Leo a anunţat că avea de lucru. Şi-a pus într-o 
sacoşă de pânză blocnotesul, creioanele, scotchul-ul şi două volume de Cehov 
(Eric îl convinsese să scrie introducerea la noua ediţie, dar, fireşte, nu înainte să- 
şi termine romanul) şi a traversat peluza spre cabana mică, aflată în spatele 
proprietăţii. Cu un birouaş, un pat îngust, un scaun tapiţat, un taburet şi un 
lampadar, nu era greu să-ţi imaginezi că adăpostul fusese gândit exact în acest 
scop: nu pentru a scrie, fiindcă Leo nu scria, ci pentru a scăpa de roiurile de 
fluturi de noapte atraşi de magica lumină a vilei. 

— E bine că lucrează, i-a spus Eric lui Franny, ţinându-şi ceaşca de cafea cu 
ambele mâini, în timp ce se uita nostalgic în direcţia în care dispăruse Leo, aşa 
cum o femeie aflată pe plajă priveşte în zare, acolo unde a dispărut baleniera. 
Trebuie să-l încurajăm, să ne asigurăm că se ţine de scris. Nu trebuie să-şi piardă 
elanul. 

Franny n-a comentat că nu exista elan pentru că nu exista nici carte. Se întreba 
ce-i spusese oare Leo lui Eric. 

— Aşa va fi, de îndată ce lucrurile se aşază şi se liniştesc, a spus ea vag. 

Să-l întrebe oare ce microbuz avea de gând să ia înapoi spre oraş? Se uită la 
Eric, la părul lui cărunt, lung şi ondulat, la ochelarii împinşi pe creştet. 

— Să mă înştiinţaţi în legătură cu microbuzul, i-a spus ea. Vă duc eu cu 
maşina. Probabil aveţi o cursă duminică. 

Marisol a clătinat din cap. 

— Mie mi-a ajuns ziua de vineri! Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi 
duminica! a spus ea, apoi a întors capul spre soţul ei: Tu când pleci? 

Eric a dat din cap înainte şi înapoi, de parcă încerca să calculeze bacşişul. 

— Marţi? Poate marţi. Trebuie mai întâi să verific şi apoi o să văd. 

Marisol a încuviinţat din cap aprobator şi a scos din ziar paginile de modă. 

— Păi, atunci îmi iau o zi în plus. Pentru că am venit cu o zi mai târziu decât 
tine. 

Jonas a intrat în bucătărie, îmbrăcat într-un slip verde şi tricou. 

— Se poate doar o cafea? a întrebat el, mijind ochii în lumina dimineţii. Mă 



duc la piscină să înot. 

Franny avea atât de multe de zis, dar chiar atunci atenţia i-a fost atrasă de 
slipul scriitorului şi a rămas năucită. 

— De unde ai slipul? 

Jonas s-a uitat în jos. 

— Ăsta? Nu-mi amintesc. De la REI? 

în tricou, în lumina aceea puternică, nu părea să aibă mai mult de douăzeci de 
ani. 

— E al tău? L-ai adus cu tine aici? 

Toată lumea a întors ochii spre ea. 

— Da, a spus el, prinzând materialul cu două degete. E OK? 

— Ţi-ai adus cu tine lucruri în plus? 

El şi-a dat în sfârşit seama unde duceau întrebările şi s-a apărat stângaci în faţa 
gazdei. 

— Am rău de maşină. Şi nici nu-mi place să călătoresc cu maşina noaptea. 
Astrid mi-a spus că e o casă mare. 

Când sosiseră, Franny era la piaţă. Nu văzuse dacă adusese cu el vreo valiză. 
Dacă n-avea de gând să plece, atunci va trebui să spele şi cearşafurile din 
dormitorul lui. Telefonul a început să sune, şi Jonas, cu un gest de eliberare, şi-a 
turnat nişte cafea şi ieşit pe uşa din spate. 

— Vreau să vorbesc cu tata, a spus vocea din telefon. 

— Ariei? 

Nici un răspuns. Nici nu era nevoie, pentru că Leo avea trei copii, doi băieţi şi 
o fată, singura care mai vorbea cu el, aşa că, dacă o femeie cerea la telefon să 
stea de vorbă cu tatăl său, atunci, da, nu putea fi decât Ariei. 

— Aşteaptă puţin, a spus Franny. Este afară, în spatele casei. Mă duc să-l 
chem. 

Eric s-a uitat la ea întrebător, de ce suna Ariei? dar Franny l-a ignorat. A 
pornit prin iarba udă, pe sub cireşi şi pe lângă piscina unde Jonas se întinsese 
deja pe trambulină, fără tricou, cu ceaşca de cafea la cap. Când a ajuns la cabană, 

n-a bătut la usă. 

» 

— Te caută Ariei la telefon. 

Leo stătea întins pe pat, cu un volum de Cehov în mână. Şi-a ridicat privirea 
spre Franny şi i-a zâmbit. 

— Spune-i, te rog, că lucrez. O sun eu mai târziu. 

— Nici vorbă! a protestat Franny. 



— Nu pot vorbi cu ea acum. 

— Atunci nici eu nu pot, aşa că-ţi sugerez să te duci până la bucătărie şi să 
închizi telefonul. 

A ieşit din cabană şi a luat-o prin spatele grădinii. Ştia că în gardul viu era o 
spărtură şi a ieşit pe acolo, continuându-şi drumul prin curtea vecinului, de-a 
lungul aleii de acces a acestuia, şi apoi afară în stradă, lipăind cu picioarele în 
şlapi. Ar fi vrut să aibă cu ea bicicleta, o pălărie, ceva bani, şi, în acelaşi timp, nu 
mai voia nimic pe lumea asta decât să fie singură. Franny îşi spunea că singură 
atrăsese asupra ei toate neplăcerile. Dacă ar fi realizat ceva în viaţă, nimeni nu i- 
ar fi cerut acum să-i pregătească un cappuccino; dar dacă ar fi făcut ceva cu viaţa 
ei, ar fi fost absolut încântată să pregătească oricui un cappuccino, atâta timp cât 
nu era obligată, ci doar pentru că era o persoană gentilă şi binevoitoare. I-ar fi 
plăcut să fie amabilă fără să se întrebe mereu dacă nu era decât o chelneriţă care 
arăta destul de bine. Se apropia de treizeci de ani şi ar fi vrut să-şi dea seama 
cum să fie şi altceva decât o muză sau, aşa cum se exprimase tatăl ei ultima dată 
când îl văzuse în Los Angeles, „Să fii amantă nu e o meserie“. 

Tatăl său nu citise Comuniune, în schimb sora ei, da. 

— N-am văzut nimic defăimător în carte, Leo a avut grijă să-şi acopere 
urmele, îi spusese Caroline lui Franny. 

— Mă bucur că nu publici recenzii de carte în Times. 

— S-o iau altfel: nu mi-a plăcut, dar nici n-am de gând să-l dau în judecată. 

— Nu apari prea mult în carte. 

— Poate că tocmai asta m-a deranjat, râsese Caroline. Oricum, dacă i-aş 
intenta un proces, aş face-o în stil mare, aş implica toată familia. 

— Ar fi un prilej să ne adunăm din nou cu toţii. 

Era ciudat cât de mult îi lipsea acum Caroline. Cu toate că în copilărie nu se 
puteau suferi, cu timpul, între ele se înfiripase o oarecare afecţiune. Franny şi 
Caroline trecuseră prin aceleaşi întâmplări. Caroline era avocat în Silicon Valley, 
unde se ocupa de brevete. Ceva îngrozitor de complicat. Se măritase cu un 
programator, Wharton. Wharton era numele de familie, dar toată lumea îl striga 
aşa, pentru că îl chema de fapt Eugene. Franny era convinsă că Wharton îi 
îmblânzise sora. O făcea să râdă. Franny nu-şi amintea ca sora ei să fi râs 
vreodată de ceva pe când erau mai mici, sau cel puţin nu în faţa ei. Cei doi aveau 
un băietei, Nick. 

Franny a început să petreacă foarte mult timp cu Caroline în perioada când 
Leo a predat un semestru la Stanford. Caroline o bătea şi acum la cap să termine 



dreptul, dar Franny înţelegea că o făcea doar din afecţiune. 

— Crede-mă, îi spunea Caroline. Şcoala e mizerabilă. Ştiu, să practici dreptul 
poate fi la fel de mizerabil. Dar, mai devreme sau mai târziu, trebuie să faci ceva. 
Dacă vrei să găseşti acel ceva perfect pentru tine, la optzeci de ani o să-ţi petreci 
ziua de naştere citind anunţurile cu oferte de serviciu de la mica publicitate 

— Vorbeşti de parcă ai vrea să mă convingi cu orice preţ să mă mărit. 

— Dar nu trebuie neapărat să fie o căsnicie nefericită. De ce nu vrei să 
pricepi? Ia-ţi diploma şi du-te să lupţi împotriva discriminării locative, sau ia-ţi o 
slujbă la o editură şi întocmeşte contracte de autor. 

Franny zâmbise şi clătinase din cap. 

— O să găsesc eu ceva. 

Doar atât îi spusese surorii sale. 

N-a găsit nimic însă, şi acum iat-o în Amagansett, rătăcind prin oraş ca să 
scape de bărbatul pe care-1 iubea şi de prietenii lui. Franny s-a uitat la vitrine, iar 
când a găsit un ziar uitat pe-o bancă, s-a aşezat să-l citească de la un cap la altul. 
Era o lumină ca mierea, aşa de blândă încât aproape că i-ar fi iertat pe musafiri 
pentru că nu se dădeau duşi. A aşteptat până când se făcuse deja prea târziu să-i 
mai ceară careva să pregătească masa de prânz. A trecut pe lângă restaurantul lor 
favorit cu speranţa că, prin cine ştie ce întâmplare, l-ar putea vedea înăuntru pe 
Leo. în cele din urmă s-a hotărât să plece spre casă. Acolo nu mai era nimic de 
făcut. Avusese de gând să se furişeze spre dormitor, dar ei au zărit-o de pe 

verandă si i-au făcut semn cu mâna. 

» 

— Franny, ce zi am avut fără tine! i-a spus Leo, de parcă n-ar fi fost nimic 
ciudat în plecarea sau întoarcerea ei la vilă. 

Astrid, care se întorsese de la Sag Harbor, a dat aprobator din cap. 

— La prânz a trebuit să aduc sendvişiuri. Să ştii că a mai rămas nişte sorbet de 
fructe. 

— Iar Eric şi cu mine am fost în oraş, să cumpărăm câte ceva pentru masa de 
seară, a adăugat Marisol. 

— Dar tot mai trebuie să meargă cineva înapoi în oraş, a intervenit Eric. N-am 
luat destulă mâncare. 

Franny s-a uitat la musafirii aflaţi sus pe verandă, cu chipurile estompate de 
plasa de sârmă, de lumina piezişă din spatele lor şi de rondul cu crini galbeni 
care o despărţea de ei. Destul de aproape de felul în care te uiţi la tigrii din 
grădina zoologică. 

— A sunat Hollinger, a spus Leo. E pe drum, vine din New York cu maşina, 



împreună cu Ellen. Ar trebui să fie aici într-o oră. 

— Hollinger? a întrebat Astrid. Nu mi-ai spus. De unde ştie că eşti aici? 

John Hollinger nu era clientul lui Astrid. Romanul acestuia, Al şaptelea etaj, 

primise premiul Pulitzer, triumfând asupra romanului Comuniune, dar ce doi 
scriitori făcuseră mare caz de faptul că asta nu le afectase prietenia, chiar dacă 

înainte nu fuseseră în cele mai bune relaţii. 

> 

Marisol a fluturat din mână a dispreţ. 

— Nu ajung ei într-o oră. întârzie de fiecare dată. 

A fost o vreme când Franny s-ar fi simţit copleşită la gândul că John Hollinger 
urma să vină la cină, dar vremea aceea trecuse. Acum, el si soţia lui nu 
reprezentau decât două locuri în plus la masă. Asta însemna că numărul lor 
ajungea la opt, presupunând că Jonas şi Astrid n-o să mai plece niciodată. 

— Dar tu? a întrebat Eric privind în jos spre Franny, de parcă tocmai şi-ar fi 
amintit că fusese plecată. Ai avut o zi bună? 

Franny şi-a pus mâna streaşină la ochi, privind în sus spre el, nedumerită. 

— Desigur, a spus ea. 

Doar de-atât aveau nevoie ca s-o lase în afara conversaţiei generale. 

Pe masa lungă de lemn din bucătărie erau şase cutii de carton şi şase ştiuleţi 
de porumb înveliţi în pănuşi verzi. Auzi un zgomot ca un hârşâit, apoi una dintre 

cutii zvâcni brusc în fată. 

» 

Feo a intrat după ea în bucătărie şi s-a oprit în spatele ei. 

— îmi cer scuze pentru Hollinger, i-a spus el şi a sărutat-o pe tâmplă. Nici nu 

m-a întrebat. A sunat doar să mă anunţe din scurt că urmează să vină. Vara asta 

» 

cred că era mai bine să fi închiriat o cameră de motel undeva în Kansas. 

— Degeaba, ne-ar fi găsit oriunde. 

— Am stat toată ziua ascuns în cabană, ca să creadă că scriu la roman. Tu 
unde-ai fost? 

— Ce e în cutii? a întrebat Franny, cu toate că ştia prea bine. 

— Marisol s-a gândit că ar fi nostim să mâncăm homari. 

Franny s-a întors să-l privească. 

— Spunea că e vegetariană. Ştie să-i pregătească? 

— Ce mare filozofie? îi arunci în apă şi gata. Ascultă, a spus el, punându-şi 
mâinile pe umerii ei şi privind-o drept în ochi, într-un fel care-1 făcea să pară 
foarte curajos. Trebuie să-ţi spun ceva, deşi nu-mi face plăcere: Ariei vine aici 
pentru două zile. 

Multe lucruri erau posibile, dar nu şi prezenţa simultană a lui Franny şi Ariei 



sub acelaşi acoperiş. Când Ariei venea la New York, Franny se ţinea departe de 
toată zona din jurul parcului Gramercy. Era singurul mod în care cele două se 
puteau respecta: se evitau. 

— N-o să mai vină, după ce-a aflat că sunt aici, a spus Franny. I-am răspuns la 
telefon. 

— Cred că vrea doar să vadă casa. Am făcut greşeala să-i spun acum o lună. 

Atunci încă nu ştiam dacă o vom închiria sau nu. Mi-a zis că are nevoie de-o 

> 

vacantă. 

Pe Franny o tulbura zgomotul. Cutiile, vedea bine acum, se mişcau aproape 
imperceptibil pe tăblia mesei. Gândul că homarii stăteau închişi pe întuneric, 
fiecare în cutia lui, era la fel de insuportabil ca ideea venirii lui Ariei Posen la 
Amagansett; ori asta, ori un transfer emoţional căruia îi căzuse pradă. Leo îi 
urmări privirea spre masă. 

— Eu ar fi trebuit să fiu o pereche de căngi hirsute, a spus el privind la 
nefericitele cutii cu homari care încercau să evadeze, grăbindu-mă pe fundul 
mărilor tăcute—. 

— Leo, Ariei mă urăşte. E cât se poate de clar. 

Leo a schiţat un zâmbet, cu ultimele fărâme de energie. 

— Ei, poate că în vara asta renunţă să te mai urască, şi atunci o să ne 
înţelegem bine cu toţii. Trebuie să se întâmple, mai devreme sau mai târziu. 

— Când? a întrebat Franny. Dar nu Când va renunţa să mă urască? - Franny 
ştia deja răspunsul, - ci Când soseşte? 

Leo a oftat şi a tras-o spre el, la pieptul lat şi cald al literaturii. 

— Nu ştie. Poate mâine, poate marţi. A zis că, dacă pune toate lucrurile la 
punct, poate sosi chiar diseară, dar nu cred că trebuie să ne facem griji. 

— O aduce şi pe Button? 

Button era fetiţa lui Ariei, nepoata de patru ani a lui Leo Posen, şi singura pe 
care o avea. 

Leo a privit-o surprins. 

— Normal că o aduce. 

Normal. 

— Mai aduce şi pe altcineva? 

Leo s-a dus la frigider, unde a găsit o sticlă de Pinot gris neterminată, rămasă 
de la prânz. Şi-a turnat ce mai rămăsese într-un pahar aflat pe chiuvetă. 

— Posibil un prieten. Unul pe care-1 cheamă Gerrit. Cred că e olandez. Ariei 



mi-a spus că încă nu ştie ce planuri are el. Poate se va purta mai fmmos dacă are 
pe cine să impresioneze 

— Şi-ar trebui, când mi-am băut ceaiul cu prăjiturele fine, să am puterea să 
împing lucrurile până la încheierea lor firească? i-a întrebat Franny pe homari. 

— Ce vrea să însemne asta? a întrebat Leo. 

Franny clătină din cap. 

— Nimic. E versul care urmează. 

— Nu, nu este, a spus el şi a plecat cu paharul pe verandă. 

Franny şi-a pus o foarfecă în geantă şi a dus cele şase cutii în maşină. Franny, 
care se credea lipsită de orice fel de talent, se pricepea foarte bine să care multe 
lucruri odată, mai multe decât ai fi crezut că e posibil. Simţea chinul homarilor 
alunecând în colturile întunecate ale cutiilor de carton. 

— Să te-ajut? a întrebat-o Jonas, grăbind pasul când o zări. 

Se întorcea de la piscină, cu pieptul şi spatele arse neuniform. 

— Mă descurc, a spus ea după ce a lăsat cutiile jos, ca să deschidă portiera. 

— Te duci în oraş? 

» 

— Mă întorc în oraş. 

» 

Şi-a aşezat pasagerii în spate, pe podeaua maşinii, câte trei pe fiecare latură. 

— Aşteaptă-mă, fug să-mi iau cămaşa, a spus el, cu chipul luminat de ocazia 
nesperată. Trebuie să-mi cumpăr ceva din oraş. O să-ţi ţin companie. 

Era gata să-l refuze, să-i explice, dar s-a mulţumit să dea din cap aprobator. A 
stat până ce uşa de la bucătărie s-a închis în urma lui, a mai aşteptat zece 
secunde, apoi s-a urcat în maşină şi i-a dat drumul. 

Franny şi Leo nu vorbeau despre căsătorie decât rareori, în pat, pe un ton 
sentimental, în timp ce degetele lui se răsfirau pe spatele ei, dar chiar şi atunci 
doar pentru a-şi repeta cât de repede s-ar fi căsătorit ei doi dacă trecutul şi 
viitorul ar fi arătat altfel. Nu discutau însă niciodată despre singurul element din 
prezent care le stătea în cale, şi anume fiica lui Leo. 

De regulă, Franny făcea tot ce-i stătea în putinţă să nu se gândească la Ariei, 
cu care se intersectase în timpul câtorva întâlniri dezastruoase, la începutul 
relaţiei cu Leo. Franny nu-şi propunea s-o placă pe fiica iubitului ei, spera însă 
ca într-o zi să ajungă la un nivel minim de compătimire distantă faţă de ea. în 
acest scop, de fiecare dată când venea Ariei, îşi impunea să se gândească la tatăl 
său - şi-l imagina pe Fix cum se afişează cu o persoană mai tânără decât ea, în 
timp ce draga de Marjorie era dată la o parte, sărmana. Cum se încurcă cu 
chelneriţa lui preferată de la bar, nu doar în zilele de weekend, ci timp de cinci 



ani. Tatăl ei, îndrăgostit de această chelneriţă care nu se putea întreţine singură, 
dar care îl aştepta prin camere de motel când el pleca în patrulare. Când reuşea 
să vadă lucrurile din această perspectivă, lava furiei lui Ariei împotriva sa era 
mai uşor de suportat. Franny pur şi simplu nu suporta să fie detestată. Sfânta 
Inimă a lui Isus n-o pregătise pentru aşa ceva, şi nici liceul. Iar facultatea de 
drept încercase din greu s-o facă mai dură, dar iată, dăduse greş. 

Franny a găsit un loc de parcare la două străzi depărtare de ocean şi a cărat 
cele şase cutii până la capătul digului, trecând pe lângă pescarii înarmaţi cu 
găleţi şi undiţe, pe lângă turiştii care se ţineau de mână. Voia ca homarii să 
sfârşească la apă adâncă. Poate că erau destul de proşti încât să ajungă a doua zi 
în oala altcuiva, dar nu voia ca ei să înceapă să se târască pe plajă la doar câteva 
minute după ce fuseseră salvaţi. A pus cele şase cutii în şir, una lângă alta, şi le-a 
deschis. Crăciunul pe dig. Crăciunul pentru crustacee. Aveau o culoare neagră- 
verzuie, nu roşul electric pe care l-ar fi căpătat după cufundarea în apa clocotită. 
Erau încă vioi, însufleţiţi de apropierea apei sărate, şi-şi mişcau nerăbdători 
cleştii legaţi. N-aveau să afle niciodată ce le pregătise soarta, dar, fiind nişte 
simpli homari, nu ştiau probabil nimic. A luat foarfecă şi a înfipt-o în cutie, 
străduindu-se să taie cu atentie benzile late de cauciuc, fără să reteze vreun cleşte 
sau să piardă vreun deget. (Prima bandă era uşor de tăiat, a doua era un chin). 
După ce a terminat, a răsturnat pe rând homarii din cutii direct în ocean, unde au 
căzut cu un plescăit, dispărând repede din câmpul ei vizual. 

Până să încarce maşina cu proviziile necesare şi să se întoarcă acasă, se făcuse 
după-amiază târziu. L-a zărit pe Leo pe veranda din faţă, stând de vorbă cu 
cineva (Nouă la masă?! Se săturase), în timp ce restul musafirilor dispăruseră 
cine ştie pe unde. în spate era parcat un elegant Audi argintiu. Probabil că 
familia Hollinger ajunsese deja. Franny şi-a zis că ar fi fost bine dacă ar fi făcut 
un duş înainte de a-i cunoaşte, dar nu mai avea când. A început să care cutiile şi 
pungile în bucătărie. Făcuse deja trei curse, când Leo a intrat însoţit de un tânăr 
înalt, brunet, cu o coadă împletită lungă. 

— Franny, a început Leo. 

Franny a lăsat pe masă cutia grea pe care o ţinea în braţe, plină de jumătate cu 
spirtoase şi de cealaltă jumătate cu vin. în maşină mai rămăsese o casetă cu vin. 
Şi-a ţinut mâinile pe cutie, ca să nu-i tremure. Din prima clipă când l-a văzut, a 
înţeles ce făcuse, cât de grav şi nedrept a fost să dezvăluie ceea ce nu-i aparţinea. 
Ştiuse şi atunci, dar nu-i păsase. De vină fusese felul în care o ascultase Leo, 
felul în care îi pusese aşa de multe întrebări şi apoi îi ceruse să-i povestească 



totul de la capăt. în viaţa ei nu mai cunoscuse ceva pe potriva luminii în care o 

scăldase atentia arătată de el. 

» 

— Isuse! exclamă Albie. Nu te-ai schimbat deloc. 

Albie era mai înalt şi mai slab decât se aştepta. Purta un tricou fără mâneci şi 
nişte pantaloni foarte largi, acoperiţi de buzunare. Avea braţele bronzate şi 
musculoase, iar încheieturile mâinilor îi erau acoperite de tatuaje. Era în acelaşi 
timp fratele pe care-1 recunoştea şi o persoană necunoscută. 

— Ceea ce nu se poate spune şi despre tine, a zis Franny. 

Să nu se fi gândit oare că, mai devreme sau mai târziu, el o să-şi facă apariţia? 
în primele luni după publicarea cărţii, s-a aşteptat să-l vadă apărând la primul 
colţ. Să fi uitat oare de el după aceea? 

— Cum ne-ai găsit? 

— L-am găsit pe el, a spus Albie, făcând semn spre Leo. Din câte se pare, este 
fiinţa cel mai uşor de găsit din lume. 

— Asta-i bine de ştiut, a remarcat Leo. 

— La tine nu m-am gândit, i-a spus Albie lui Franny. Dar cred că era logic. 
Cineva trebuia să-i fi povestit. 

Copiii voiau să meargă la grajd, să perie caii. De obicei, dacă ţesălau 
animalele şi curăţau bălegarul din boxe, Ned îi lăsa toată după-amiaza să 
călărească iapa pe rând. Albie însă îi scotea pe toţi din minţi. Oare ce făcea de 
era atât de nesuferit? Acum, când îl vedea în faţa ei, Franny nu ştia să spună. Sau 
poate că nu făcea nimic rău. Poate doar faptul că unul dintre ei era silit să stea cu 
ochii pe Albie în preajma cailor, şi nimeni nu voia să facă asta. îl făceau să 
creadă că e un monstru, când, de fapt, n-avea nimic îngrozitor în el. Era doar un 
copil. 

— Lui Albie îi miroase gura, anunţă Franny şi apoi se întoarse spre el. Nu te- 
ai spălat pe dinţi de dimineaţă? 

A fost momentul în care lucrurile au început s-o ia razna. Holly se aplecă să 
adulmece gura lui Albie. îşi dădu ochii peste cap. 

— Tic Tac, vă rog. 

Caroline privi spre Cal. 

— N-ai încotro. Ştii că nu se spală pe dinţi. Nu cred că s-a mai spălat de când 
am venit aici. 

Cal scoase din buzunar punguţa de plastic. Rămăseseră doar patru, aşa că i le 
dădu pe toate. 

— Toate? întrebă Albie. 



— Puţi, îi spuse Cal. Dacă nu le iei, o să sperii caii. 

Jeanette ieşi atunci din cameră, fără să spună unde se duce, iar ei hotărâră s-o 
aştepte. 

— Vreau să plec! strigă Albie. 

Franny clătină din cap. 

— Ernestine ne-a zis să stăm împreună. 

Aşteptară să adoarmă. Niciodată nu durase atât de mult. Cal îl duse pe Albie 
în spălătorie şi-l lăsă pe podea, sub un teanc de prosoape. Era duminică şi 
Ernestine pregătea o cină copioasă. Nu spăla niciodată rufele duminica. 

Iar acum, după douăzeci de ani, iată-1 pe Albie în casa de vacanţă a actriţei, 
după ce citise despre cele întâmplate în ziua când dormise aproape tot timpul 
într-un roman scris de un oarecare. Franny a clătinat din cap. Avea mâinile reci. 
Nu-i mai fusese niciodată atât de frig. 

— îmi pare rău, a spus ea. Cuvinte abia şoptite, pe care a trebuit să le repete. 
Ştiu că nu mai foloseşte la nimic, dar îmi pare rău. Am făcut o greşeală 
înfiorătoare. 

— în ce fel ai greşit? a întrebat Leo. Căută în cutie după o sticlă de Beefeater. 
O să iau o gură. Mai vrea cineva? 

— Credeai că n-o să mă prind? a întrebat Albie. Adică, poate c-a fost doar un 
noroc. Mi-a luat ceva timp. 

— înainte să vii, tocmai asta încercam să-i explic, a intervenit Leo, în timp ce- 
şi turna gin în pahar. Scriitorii se inspiră din mai multe surse. Nu e niciodată 
vorba de-un singur lucru. 

Franny şi-a întors privirea spre Leo, rugându-se ca el să-şi ia paharul şi să se 
întoarcă pe terasă, la o ţigară, cu musafirii lui. 

— Lasă-ne singuri câteva clipe, i-a spus ea. Aici nu e vorba despre tine. 

— Fireşte că este vorba despre mine, a replicat Leo. E cartea mea. 

— Dar tot e ceva ce nu înţeleg, a spus Albie, arătând cu degetul spre Franny, 
apoi spre Leo. Cum a ajuns el să scrie despre viaţa mea? 

— Dar nu e viaţa ta, a spus Leo. Asta încercam să-ţi explic. E imaginaţia mea. 
Albie s-a răsucit brusc ca un şfichi, s-a repezit cu mâinile spre umerii lui Leo 

şi l-a îmbrâncit. Luat prin surprindere, acesta din urmă a scăpat paharul pe podea 
şi, preţ de o clipă, bucătăria fu invadată de mirosul pur de gin. 

— Tot nu pricepi de ce am venit aici, nu-i aşa? a întrebat Albie. Nici nu-ţi dai 
seama că abia mă abţin să nu te omor. Chiar as fi stare. Dacă tu m-ai creat din 

> 5 

imaginaţia ta, atunci ai înţelege cât de puţin mă interesează ce se petrece aici. 



în mod clar, acum era cazul să se îndrepte spre Leo şi să-i pună o mână pe 
braţ, în schimb Franny s-a întors spre Albie. Pe el îl rănise. Ea şi Leo greşiseră 

amândoi fată de el. 

> 

— Ascultă-mă, hai să mergem să stăm de vorbă, i-a spus ea lui Albie. Vino 
afară să vorbim. 

Roşu la faţă, Leo s-a dat un pas înapoi, poticnindu-se ca lovit. Scriitorul - mai 
scund, mai îndesat, mai în vârstă de două ori şi ceva decât Albie - avea să jure 
mai târziu că încasase un pumn în figură. Paharul, în mod miraculos întreg, i se 
rostogoli lângă picior. 

— Chem poliţia, a spus el. îşi auzea respiraţia întretăiată. 

— Nu cheamă nimeni poliţia, a zis Franny. 

— Despre ce naiba vorbeşti? a întrebat Leo. 

Marisol a intrat în bucătărie prin uşa batantă, urmată de Eric. 

— Franny, unde sunt homarii mei? a întrebat ea. 

în prima clipă, Franny n-a priceput nici despre ce vorbea, nici de ce se afla 
încă în casă, apoi şi-a reamintit. 

— Pleacă! i-a spus ea lui Albie, cu ochii îndreptaţi asupra lui. 

— Ai măcar idee cât au costat homarii? 

Eric a pus mâna pe umărul lui Marisol. 

— Să ne întoarcem în living, dragă, a îndemnat-o el. Vezi că au musafiri. 

— Noi suntem musafirii! 

Marisol îşi pusese o rochie de mătase verde-smarald cu bretele şi un colan de 
aur. Se îmbrăcase pentru cină. Familia Hollinger era aici, iar Hollinger avea 
numele scris pe frontispicii cu litere mai mari decât cel al lui Posen, deşi unii 
puteau să nu fie de acord cu asta. Hollinger fusese mai constant în carieră, 
avusese succese mai răsunătoare. Cina, nepregătită, stătea pe masă în cutii şi 
sacoşe de cumpărături. 

— Jonas mi-a zis că i-ai pus în maşină. Nu erau buni? 

Albie s-a întors spre Franny: 

— Eşti angajata lor? 

Franny s-a desprins de braţul lui Albie şi l-a luat de mână. 

— Cine e ăsta? a întrebat Marisol. 

Tocmai Marisol, care nu participa la nimic, care nici măcar nu fusese invitată. 

— Fratele meu, a răspuns Franny. 

— La naiba, nu e fratele tău! a strigat Leo, suficient de tare încât glasul lui să 
răzbată prin geamuri şi peste peluze. 



De dimineaţă, Franny uitase să-şi ia geanta când plecase de acasă şi nu mai 
voia să facă aceeaşi greşeală. 

— Rămâi aici, i-a spus ea lui Leo. Totul o să fie bine. 

Albie a apucat sticla de gin. 

— Nu pleci nicăieri cu el, i-a spus Leo. 

— Dacă nu plec de aici, o să-l invit la cină şi o să-l culc în camera de oaspeţi. 
E bine aşa? 

— Auziţi, ce-ar fi să le ducem musafirilor noştri ceva de băut? Marisol, ia 
tirbuşonul şi câteva pahare. Poate ar fi bine să ne aşezăm cu toţii, să bem ceva. 
Văd că ai luat ginul. 

Eric a făcut semn cu capul în direcţia lui Albie, apoi s-a întors spre Franny. 

— Hollinger şi soţia lui sunt aici. Au sosit când erai în oraş. Du-te să-i saluţi. 
Eric încerca să refacă atmosfera de petrecere. Franny şi-a dat seama că el nu 

avea de unde să ştie, fireşte, cine era Albie, si nici cine era ea, în afara rolului de 

5 7 j 7 7 j 7 

iubită a lui Leo. Când Leo o numea muza lui, nimeni nu se gândea că el folosea 
acest cuvânt în sensul propriu. Pentru Eric, povestea a două familii cu copii 
îngrozitori care ajung să se învecineze era doar un subiect de roman. Franny s-a 
gândit să meargă la Leo să-l liniştească, dar Marisol lăsase deschisă uşa de la 
bucătărie şi, tocmai atunci, dinspre holul de la intrare s-au auzit atât de multe 
glasuri! Bună! Bună!, zgomot de portiere trântite, râsete, sunetul vocii lui Ariei, 
care îşi striga tatăl. 


Dacă ar fi fost ca Beverly sau Bert să povestească acum despre ce li se 
întâmplase, ar spune că au divorţat după moartea lui Cal. S-au despărţit, aşa este, 
doar că în situaţia lor cuvântul „după“ poate induce în eroare. Ar pune moartea şi 
divorţul într-o relaţie de tipul cauză-efect, ca şi cum Beverly şi Bert ar fi fost 
unul dintre acele cupluri care, la moartea unui copil, merg pe cărări diferite ale 
durerii şi nu mai sunt în stare să găsească drumul înapoi unul spre celălalt. N-a 
fost însă cazul. 

Bert o acuza pe Beverly pentru faptul că lăsase cei şase copii singuri la fermă, 
în grija lui Ernestine şi a bunicilor, deoarece nu spusese nimănui că luase maşina 
soacrei până la cinematograful din Charlottesville, ca să vadă de două ori la rând 
Harry & Tonto—. (Nu avusese de gând să rămână şi la cea de-a doua 
reprezentaţie, dar sala de cinema era atât de goală, tăcută şi răcoroasă... Plânsese 
la sfârşitul filmului şi tot timpul cât a rulat genericul de final, dar, în loc să iasă 



pe hol cu rimelul scurs pe faţă, s-a hotărât să rămână acolo în continuare). Bert 
chiar îşi închipuia că ea o să-i păzească pe copii clipă de clipă? Dacă ar fi rămas 
acasă în după-amiaza aceea, chiar se aştepta ca ea, după ce terminase de citit în 
camera ei de la etaj încă o carte, încă o revistă, după ce mai aţipise un pic, după 
ce oficial murise de plictiseală, să se ducă împreună cu ei la grajd, să ţesale caii? 
Ca să nu-şi piardă minţile, îi mai lăsase pe copii singuri şi în Arlington, e 
adevărat. La fermă, cel puţin erau adulţi care să-i supravegheze. Dar părinţii lui 
n-aveau nici o răspundere pentru ce se întâmplase pe proprietatea lor? Dar 
Ernestine? Beverly îi lăsase pe copii în seama lui Ernestine, chiar dacă nu-i 
spusese în faţă că de fapt asta făcea. Ernestine dădea dovadă de mai multă grijă 
părintească decât Beverly, Bert şi părinţii lui Bert la un loc, or, lui Ernestine i se 
păruse în ordine ca ei să meargă pe jos o jumătate de kilometru, până la grajd. 

Bert n-ar fi trebuit să insiste ca Beverly şi copiii să rămână săptămâna aceea în 
casa de la ţară a părinţilor săi, după ce el se întorsese la serviciu, la Arlington, cu 
maşina de familie. Dacă ştia că odraslele aveau nevoie de însoţitor până la grajd, 
atunci trebuia să rămână cu ei, să-i ducă personal. Beverly nu-şi dorea să fie 
musafir în casa socrilor. Aceştia îi întrebau la nesfârşit pe copii despre minunata 
lor mamă - Ce face Teresa? Ce mai face Teresa acum? Sper că mama voastră 
ştie că e întotdeauna binevenită la noi în casă. 

y 

Nici copiii nu se dădeau în vânt după părinţii lui Bert. La motelul Pinecone, 
unde îşi petrecuseră vacanţele trecute, fuseseră mult mai fericiţi. Acasă la părinţii 
lui Bert erau siliţi să-şi scoată pantofii la uşa din spate şi să se şteargă pe picioare 
cu un prosop. Pentru că nu erau lăsaţi sub nici o formă să stea în living, 
inventaseră inevitabil un joc - cine îndrăznea să treacă în fugă prin cameră când 
se auzeau paşi dinspre hol. La un moment dat, au trântit de pe măsuţă un bibelou 
de porţelan, un gentleman englez cu ogarul său, care s-a făcut bucăţi. 

Părinţii lui Bert nu-şi doriseră nici ei să-i primească pe toţi în casa lor. 
Făcuseră oferta acestei vizite prelungite şi absolut neobişnuite în speranţa că-şi 
vor vedea fiul, nu pe copiii lui, nici pe soţia lui de-a doua şi nici pe copiii 

acesteia. Bert a sters-o însă de acasă imediat. 

» 

Nici Ernestine nu-i voia acolo. Nici n-ar fi avut de ce. Asta însemna să 
hrănească opt guri în plus (şapte, după ce Bert se făcuse nevăzut), să spele 
maldăre de rufe, să născocească noi jocuri, să despartă bătăuşii, să-i liniştească 
pe stăpânii casei. Pe umerii lui Ernestine apăsa povara cea mai grea, dar ea era 
singura care o purta fără să se plângă. 

Bert se întorsese în Arlington pentm că într-o săptămână obişnuită de lucru 



era costisitor, dificil şi excitant de periculos să găsească un loc unde să-şi 
continue relaţia cu asistenta sa. Linda Dale (chiar aşa, două prenume, nu 
răspundea numai la Linda) se plânsese că ar vrea măcar o dată să ia masa la 
restaurant, ca toţi oamenii, să meargă la culcare într-un pat adevărat, să se 
trezească în mijlocul nopţii ca să facă dragoste pe jumătate adormiţi, şi apoi s-o 
facă încă o dată sub duş, a doua zi dimineaţă. Bert nu era înnebunit după Linda 
Dale, avea toane, era pretenţioasă şi foarte tânără, dar când a sunat-o la birou şi 
ea i-a înşirat toate astea la telefon, ce putea să facă? Să stea la fermă? 

Se afla la birou când mama lui l-a sunat să-i dea vestea despre Cal. A sărit în 
maşină şi a depăşit toate limitele de viteză, făcând drumul de două ore până la 
spitalul din Charlottesville în mai puţin de o oră şi jumătate, ca orice alt părinte. 
Nu era momentul să meargă acasă şi să pună lucrurile în ordine. Nici măcar nu i- 
a trecut prin minte aşa ceva. 

Uneori, lui Beverly şi Bert le venea greu să-şi amintească ce anume i-a 
distrus. Când Beverly a început să plângă din cauza aventurii soţului ei, după ce 
în patul lor nefăcut a ieşit la iveală o pereche de chiloţei roşii necunoscuţi, Bert 
s-a înspăimântat. Moartea unui copil a fost atuul care a tăiat cărţile de joc ale 
infidelităţii. Moartea unui copil tăia totul. Era o concluzie logică, pe care Beverly 
era gata s-o îmbrăţişeze. Dacă s-ar putea întocmi un clasament al durerii şi 
pierderii cuiva drag, atunci Bert câştigase şi era momentul să se reunească de 
dragul căsniciei sau al celorlalţi copii. Dar acceptarea situaţiei nu s-a dovedit a fi 
totuna cu iertarea. S-au legat cu o panglică subţire şi au mărşăluit împreună mai 
departe. Cu toate că mariajul lor a mai durat aproape şase ani după moartea lui 
Cal, nici unul din ei nu şi-ar aminti lucrurile în felul acesta. Ar spune că durerea 
resimţită de fiecare în parte îi despărţise cu mult înainte. 

Sfârşitul căsniciei lui Beverly şi Bert nu putea fi pus în seama lui Cal, dar nici 
a lui Albie, cu toate că resursele emoţionale ale cuplului secătuiseră în aşa 
măsură până să sosească Albie din California, încât acestuia nu-i rămăsese decât 
să fie de faţă la prăbuşirea lor în prăpastie. Simplul fapt că venise la ei a fost 
ultima picătură. După exact cinci ani, două luni şi douăzeci şi şapte de zile de la 
moartea lui Cal, Albie scăpase chibritul aprins în coşul de gunoi din atelierul de 
pictură al şcolii Shery High, din Torrance. Teresa l-a sunat pe Bert să-l 
înştiinţeze despre incendiu, să-i spună printre lacrimi secate că Albie era reţinut 
în centrul de detenţie pentru minori. După ce Bert a închis telefonul, a convins-o 
pe Beverly să-l sune pe fostul ei soţ, să scoată copilul de acolo. Bert a sunat-o 
înapoi pe Teresa, să-i reproşeze că era un părinte incapabil. Nu ştia nici măcar 



unde plecase cu bicicleta unicul lor fiu, într-o zi de sâmbătă dimineaţa? I-a pus 
în vedere că-1 creştea într-un mediu nepotrivit şi nesigur, şi că n-avea de ales, 
trebuia să-l trimită pe copil la el. Bert purtase această conversaţie la telefonul din 
bucătărie, unde soţia lui sota nişte ceapă, ca să pregătească un Stroganoff pentru 
masa de seară. Beverly a stins focul de sub tigaie şi a urcat încet scările, spre 
dormitorul lui Caroline. După ce fiica sa cea mare plecase la facultate, se 
ascundea de multe ori în camera ei. Bert nu se gândise niciodată s-o caute acolo. 

Neîndoios, Teresa ar fi avut multe să-i reproşeze la rândul său, dar, în miezul 
cruzimii exagerate a fostului soţ se ascundea un adevăr simplu: ea nu mai era în 
stare să-l crească pe Albie în siguranţă. Teresa nu credea neapărat că Bert s-ar fi 
descurcat mai bine, dar nişte prieteni noi şi o şcoală nouă în cealaltă parte a ţării 
puteau să-i ofere lui Albie o şansă mai bună. Luni-dimineaţă, directorul şcolii a 
sunat-o să-i aducă la cunoştinţă faptul că Albie si ceilalţi băieţi fuseseră 
suspendaţi temporar pe durata anchetei, iar dacă erau găsiţi vinovaţi (ceea ce era 
foarte probabil, ţinând seama că fuseseră văzuţi sâmbătă-dimineaţă fugind din 
clădirea în flăcări şi că recunoscuseră că porniseră focul), aveau să fie daţi afară 
din şcoală definitv. Marţi l-a sunat pe Bert. Urma să-l urce pe Albie în avion. 

Albie, care avea aproape cincisprezece ani, a mers până la terasa din spate, şi- 
a lăsat valiza jos, s-a aşezat pe un scaun alb din fier forjat şi şi-a aprins o ţigară. 
Tatăl lui încă se lupta cu bucăţile uriaşe de carton lipite între ele cu bandă 
adezivă în jurul bicicletei din spatele break-ului. Bert îi spusese deja pe drum, 
venind de la aeroportul Dulles, că Beverly avea să lipsească de la cină. Joi seara, 
Beverly urma un curs de limba franceză la colegiul comunitar, după care lua 
masa cu prietenele de la şcoală, ca să exerseze franceza conversaţională. 

— încearcă să se regăsească, i-a explicat tatăl, iar Albie a întors capul şi s-a 
uitat afară, pe fereastră. 

— Dar cum o să ajungă Albie acasă? o întrebase Bert pe Beverly, după ce-1 
anunţase că nu se duce să-l ia de la aeroport. 

După ce a desfăcut bicicleta din ambalaj, Bert a scos-o din garaj pe roţi, ca pe 
un cadou în dimineaţa de Crăciun. Tocmai se pregătea să-i spună: Priveşte-o! E 
ca nouă!, când a zărit pachetul de ţigări şi, ceea ce l-a bulversat şi mai tare, 
bricheta Bic roşie pusă pe măsuţă, în dreptul fiului său. Bicicleta nu părea să aibă 
şi cric, aşa că a rezemat-o de unul dintre scaunele de pe terasă. 

— N-ai voie să umbli cu bricheta, i-a spus Bert, deşi suna mai mult a 
întrebare. 



Albie l-a privit nedumerit. 

— De ce nu? 

— Pentru că ai dat foc şcolii, pentru numele de Dumnezeu! Vrei să spui că 

maică-ta nu ti-a interzis să umbli cu focul? 

> 

La auzul acestei stupizenii crase, Albie zâmbi. 

— Nu i-am dat foc. Am pornit un foc în atelierul de pictură. Din greşeală, şi 
oricum era nevoie de un atelier nou. Şcoala s-a redeschis deja. 

— Atunci îti zic eu: n-ai voie să umbli cu focul! Adică fără incendii si fără 

5 J 

ţigări! 

Albie a tras lung din ţigară. Şi-a întors capul şi, politicos, a suflat fumul într-o 
parte. 

— Focul este un element. Ca apa sau aerul. 

— Bun, atunci n-ai voie să umbli cu elementul. 

— Dar pot să folosesc plita cu gaze? 

Şi-au întors deodată privirile spre brichetă. Când Bert s-a întins după ea, Albie 
a luat-o repede, privindu-1 drept în ochi. A fost un moment decisiv: Bert putea 
să-şi lovească fiul sau putea să nu o facă. Albie a lăsat ţigara jos şi a înălţat 
capul, cu ochii larg deschişi. Bert s-a îndreptat de spate şi a făcut un pas înapoi. 
Nu-şi bătuse niciodată copiii. N-avea s-o facă tocmai acum. Când se lăsa purtat 
de amintiri, puţinele dăţi când îl pălmuise pe Cal îi reveneau întruna în minte. 

— Să nu fumezi în casă, i-a spus Bert şi s-a dus înăuntru. 

Albie şi-a înălţat privirea. Nu era casa la care venea în copilărie. Nu era de 
fapt nici una dintre casele pe care le văzuse înainte. După ultima lui şedere în 
Virginia, Bert şi Beverly se mutaseră la un moment dat, uitând să-i anunţe pe 
Holly, Albie şi Jeanette. De ce ar fi făcut-o, când nimeni nu se mai gândea că 
Holly, Albie sau Jeanette vor mai veni vreodată în vizită la ei? Tatăl său nu-i 
pomenise nimic despre noua casă nici la aeroport. Să fi uitat? S-o fi gândit că 
Albie n-o să observe? Clădirea avea ziduri din cărămidă sângerie şi faţadă cu 
coloane albe, canelate, o rudă mai tânără a casei în care locuiau bunicii lui, în 
apropiere de Charlottesville. Locul era înfrumuseţat din belşug cu plante şi 
copaci pe care nu-i recunoştea, totul fiind pus la punct şi îngrijit. Zări bordura 
unei piscine deja pregătite de iernat, acoperite cu o prelată. Prin fereastra dinspre 
terasă văzu bucătăria, cu vasele decorative de cupru agăţate de barele fixate în 
tavan, dar dacă ar fi fost să se ridice, să deschidă uşa şi să intre în bucătărie, n-ar 
fi ştiut pe unde s-o ia. Nici în ce cameră urma să doarmă. 

Caroline era deja plecată la facultate, iar Albie îşi imagina că sora lui avea o 



mulţime de prietene care s-o invite la ele acasă pe timpul vacanţelor. Aproape 
sigur avea şi vreun job peste vară, casă şi masă, ca stagiară guvernamentală sau 
consilier într-o tabără de vară, ceea ce o împiedica să vină acasă ori chiar să 
folosească telefoanele publice. Caroline le spunea mereu răspicat că, odată 
plecată, ea nu avea să se mai întoarcă acolo. Caroline era o nesuferită din toate 
punctele de vedere, dar, în verile copilăriei lor, ea organiza toate acele jocuri 
periculoase. Caroline îi ura pe toţi, mai ales pe Franny, sora ei bună, însă ea era 
aceea care făcea ca lucrurile să se mişte. 

Când îşi amintea cum deschisese portiera break-ului cu un umeraş de sârmă ca 
să scoată revolverul din torpedou, Albie clătina din cap. O adora pe Caroline, aşa 

cum nu făcuse niciodată în viata lui. 

> 

însemna că acasă mai era doar Franny. Nu le mai văzuse pe fete de cinci ani, 
după ce vacanţele de vară din Virginia luaseră sfârşit, dar de Franny îi era mai 
greu să-şi amintească. Ciudat, pentru că ei doi erau cei mai apropiaţi ca vârstă. 
Şi-o amintea cum mergea peste tot cu pisica în braţe, iar în memoria lui fata şi 
pisica se suprapuneau: mici şi drăgălaşe, dornice să placă, somnoroase şi veşnic 
cuibărindu-se în braţele cuiva. 

Albie a rămas fumând pe terasa din spate, până ce lumina începu să coloreze 
suburbiile în auriu si simţi aerul rece pe braţe. Nu voia să intre în casă si să-si 
întrebe tatăl unde avea să doarmă. îi trecu prin minte să scotocească prin valiză 
după săculeţul generos de marijuana pe care îl încropiseră prietenii lui ca dar de 
rămas-bun, apoi s-a gândit că depăşise deja limitele obrăzniciei pe ziua aceea. 
Una era să i se ia bricheta într-o lume plină de cutii de chibrituri, dar alta să i se 
confişte iarba. Putea să dea o tură cu bicicleta prin cartier, să se familiarizeze cu 
noul mediu. Tocmai se gândea să se ridice de pe scaun, când Franny a intrat cu 
maşina pe alee, s-o parcheze. 

Purta o bluză albă cu manşetele întoarse, o fustă albastră plisată, ciorapi până 
la genunchi şi pantofi cu şiret bicolori, ţinuta universală a elevelor catolice. Era 
slabă şi palidă, cu părul prins la spate. Când Albie s-a ridicat în picioare, 
aruncând ţigara, s-a întrebat dacă între ei mai existau sau nu sentimente de 
afecţiune. Franny a lăsat să-i cadă rucsacul şi a venit drept spre el, cu mâinile 
întinse. Fără să ştie că el trăia în spatele unui zid gros şi că, prin urmare, nimeni 
nu putea să-l îmbrăţişeze, l-a strâns cu putere în braţe. Era caldă, vânjoasă şi 
mirosea uşor, plăcut, a sudoare de fată. 

— Bun venit acasă! i-a urat ea. Trei cuvinte. 

El a privit-o. 



— Te-au lăsat afară? a întrebat ea după ce şi-a aruncat privirile spre valiza lui. 
Nu vrei să mergi măcar în garaj? 

— îmi place aici afară. 

Franny s-a uitat spre casă. în biroul lui Bert ardea lumina. 

— Atunci rămânem aici. Ce să-ti aduc? Trebuie să fii flămând. 

» 

Albie arăta nemâncat, nu doar din pricină că era îngrozitor de slab, ca toţii 
copiii familiei Cousins de altfel, ci şi pentru că avea ochii adânciţi în orbite. 
Arăta de parcă ar fi fost în stare să înghită, ca un piton, un porc întreg, fără să-şi 
astâmpere câtuşi de puţin foamea. 

— Ca să fiu sincer, mi-ar prinde bine ceva de băut. 

— Spune, l-a îndemnat Franny. 

Era întoarsă pe jumătate spre casă, în timp ce evalua în minte rezerva secretă 
de 7-Up pe care mama ei o dezaproba. 

— Gin. 

A întors capul spre Albie şi i-a zâmbit. Gin într-o seară de joi. 

— Ţi-am spus cât mă bucur că eşti aici? Cred că încă nu. Sunt bucuroasă că 

eşti aici. Vii cu mine? 

> 

— într-un minut. 

în lipsa ei, Albie a privit cerul. Pe sus, se auzea un fâsâit de vietăţi în zbor - 
vrăbii? lilieci? -, alături de zgomotul asurzitor al greierilor. Nu era deloc ca în 
Torrance. 

După un minut, Franny s-a întors cu două pahare umplute pe jumătate cu 
gheaţă şi gin şi o sticlă de 7-Up sub braţ. Şi-a completat paharul şi le-a amestecat 
cu degetul, apoi s-a uitat la el, clătinând sticla înainte şi înapoi. 

— Dă-o încoace! a spus el. 

— Foarte bărbăteste. 

> 

Au ciocnit paharele aşa cum făceau oamenii mari în filme, aşa cum făceau 
prietenele ei la petrecerile în pijama, după ce sustrăgeau din rezerva părinţilor 
atât cât puteau, fără să atragă atenţia. Franny mai băuse şi înainte câteva pahare, 
dar nu acasă, nu într-o zi de şcoală, nu cu Albie; acum însă venise momentul să 
încalce toate aceste reguli. 

— Noroc! 

Când a dat de gustul băuturii, Franny s-a strâmbat uşor, în timp ce Albie 
sorbea şi zâmbea. Şi-a mai aprins o ţigară, pentru că mergea de minune cu ginul, 
într-un fel, recuperau timpul pierdut stând pur şi simplu alături, fără să-şi 
vorbească. Se întâmplaseră prea multe, trecuse prea mult timp ca să încerce 



acum să pună totul în cuvinte. 

După un timp, Bert a ieşit din casă. Părea atât de bucuros s-o vadă pe Franny 
acolo. A sărutat-o pe tâmplă şi, din fericire, fumul de ţigară a acoperit mirosul de 
gin. 

— N-am ştiut că eşti acasă. 

5 5 

— Că suntem amândoi, a spus Franny zâmbind. 

Bert şi-a zdrăngănit cheile de la maşină. 

— Mă duc să cumpăr pizza. 

Franny a clătinat din cap. 

— Mama a pregătit masa de seară. E în frigider. Mă duc s-o încălzesc. 

Bert păru surprins, cu toate că ar fi greu de spus de ce. Beverly gătea 
întodeauna la cină. A luat valiza lui Albie. 

— Copii, să mergem înăuntru. S-a făcut frig. 

S-au pregătit să intre toţi trei în casă, tocmai când se lăsa întunericul adânc al 
nopţii. După ce au adunat paharele, ţigările şi bricheta, Franny şi Albie l-au 
urmat pe Bert înăuntru. 


73. Cartier din Brooklyn. 

74. Una dintre limbile vorbite în Guineea (Africa de Vest), unde limba oficială este franceza. 

75. Parcuri de distracţii tematice. 

76. în hinduism şi budism, principiul sau legea care guvernează universul. Practicând „Dharma“, 
individul se protejează împotriva suferinţei şi a problemelor de orice fel. 

77. Cuvântul înseamnă „piatră de mormânt", „lespede“. 

78. Denumirea comercială folosită în SUA pentru paracetamol. 

79. Cunoscut şi sub numele de gaz ilariant pentru efectul său euforic şi halucinogen, este folosit ca gaz 
propulsor în tuburile de frişcă. 

80. Bulevard în apropiere de Beverly Hills, aflat la aproape 40 de km de Torrance. 

81. Afişe cu imaginea desenată a unui urs, folosite în campaniile de prevenire a incendiilor de pădure. 

82. (în original, What a Diff’erence a Day Makes!). Versuri din melodia cu acelaşi nume lansată de 
Dinah Washington în 1959. 

83. Porecla baronului Manfred von Richthofen, pilot de elită german, un as al luptelor aeriene din Primul 
Război Mondial. 

84. Depăşit, demodat (în franceză, în original). 

85. Mişcare religioasă metafizică, înfiinţată în Statele Unite în 1879, de către Mary Baker Eddy. 

86. Cătun situat pe ţărmul Oceanului Atlantic. Se află pe insula Long Island, care aparţine de statul New 
York. 

87. Primii colonişti europeni sosiţi în 1620 pe teritoriul actual al Statelor Unite. 

88. Cartier în Manhattan, renumit pentru viaţa sa artistică. 

89. Cu cele trei degete din mijloc ale mâinii drepte ridicate în sus, şi degetul mare apăsat peste degetul 
mic îndoit. 

90- Autostradă care trece prin Chicago, paralel cu ţărmul Lacului Michigan. 




91. Roman al scriitorului austriac Joseph Roth, publicat în 1932. 

92. Staţiune situată pe Long Island. 

93. Bineînţeles (în rusă, în original). 

94- Cetăţeni sovietici, cu precădere evrei, cărora li s-a refuzat dreptul de a emigra din fosta Uniunea 
Sovietică. 

95. între noi (în franceză, în original). 

96. Farrar, Straus and Giroux - editură care a publicat, printre alţii, câştigători ai unor prestigioase 
premii literare. 

97. Aluzie la romanul Marele Gatsby de F. S. Fitzgerald, publicat în 1925, a cărui acţiune se petrece în 
Long Island, în perioada „anilor nebuni“ de după Primul Război Mondial. 

98. Fragment din „Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock“ de T.S. Eliot (traducere de Mircea 
Ivănescu, în Volumul bilingv T.S. Eliot, Opere poetice. 1909-1962, Editura Humanitas Fiction, 2011). La fel 
şi versurile următoare. 

99. Film din 1974, care descrie periplul unui fost profesor, însoţit de câinele lui, în căutarea familiei sale 
din America. 



7 


— Aşa deci, puştiul lui Bert Cousin a fost cel care v-a despărţit, pe tine şi pe 
evreul ăla bătrân? a întrebat Fix. 

Erau în drum spre Santa Monica—, cu geamurile maşinii lăsate în jos. Se 
duceau la film. Caroline conducea. Franny, aşezată pe bancheta din spate, se 
aplecase înainte, între cele două scaune din faţă. 

— Cum de n-am auzit niciodată partea asta a poveştii? a întrebat Caroline. 

— N-ai vrea, te rog, să nu-i mai zici „evreul ăla bătrân“? l-a rugat Franny pe 
tatăl său. 

— Scuză-mă. Fix si-a dus mâna la inimă. Beţivanul ăla bătrân. Dumnezeu să-i 
odihnească sufletul în Sion. Voiam să spun, jos pălăria în faţa puştiului! Până la 
urmă mi-a câştigat respectul. 

Franny se imagină sunându-1 pe Albie să-i împărtăşească această veste. 

— Asta nu înseamnă că am plecat de acolo chiar în seara aia şi că nu m-am 
mai întors. Am rămas în Amagansett tot restul verii. 

Se văzuse nevoită să se ocupe în continuare de Ariei şi de nesuferitul ei 
prieten olandez şi să suporte o vară lungă şi oribilă, plină de noi şi noi musafiri. 
Sfârşitul relaţiei dintre Leo şi Franny s-a jucat cu casa închisă. Trecuseră de 
atunci mai bine de douăzeci de ani şi încă resimţea intens nefericirea deplină a 
acelei perioade. 

— Dar, în definitiv, aşa au stat lucrurile, nu? a întrebat Fix. Puştiul a bătut 
ultimul cui în sicriu. 

Caroline a clătinat din cap. 

— Albie n-a făcut altceva decât să constate că în sicriu era înfipt un cui, a 
spus Caroline, iar Franny, surprinsă de evaluarea corectă făcută de sora ei, a 
izbucnit în râs. 

— Nu trebuia să renunţ la facultatea de drept, a spus Franny. Aş fi fost la fel 
de deşteaptă ca tine. 

Caroline a scuturat din cap. 



— Imposibil. 

— Schimbă banda, i-a spus Fix, făcându-i un semn cu mâna. La semafor 
coteşti la stânga. 

Fix ţinea pe genunchi ghidul rutier Thomas Brothers. N-o lăsase pe Franny să 
introducă în telefon adresa cinematografului. 

— Ai vreo idee de ce a durat aşa de mult până să se facă filmul? 

Caroline s-a uitat în oglinda retrovizoare, apoi a accelerat uşor, ca să nu se 
lase depăşită de un Porsche ce venea din spate. Ca în atâtea alte situaţii de viaţă, 

Caroline era mai bună si ca şofer. 

> » 

— Se mai întâmplă. Leo a refuzat să vândă drepturile de ecranizare, aşa că nu 
se putea începe nimic înainte de moartea lui. Nu cred că soţia lui a fost uşor de 
abordat. 

Natalie Posen. în mod miraculos, în urmă cu cincisprezece ani, când a murit 
Leo, erau tot căsătoriţi si încă se războiau. fi fusese soţie în toti acei ani, iar 
acum îi era văduvă. Franny a văzut-o pentru prima dată la funeralii. Era cu mult 
mai scundă decât şi-o imaginase. Stătea aşezată în primul rând al sinagogii, 
flancată de cei doi fii care semănau cu Leo - unul de la nas în sus, celălalt de la 
nas în jos -, de parcă fiecare moştenise câte o jumătate din capul tatălui. Ariei se 
afla pe cealaltă latură a sinagogii împreună cu fiica ei, Button, care crescuse 
foarte mult, şi cu mama, prima doamnă Leon Posen. Eric era trecut în program 
ca purtător onorific de sicriu, prea bătrân el însuşi ca să ridice o şesime din 
greutatea acestuia. Tot el fusese acela care o sunase pe Franny ca să-i dea vestea 
morţii lui Leo, foarte frumos din partea lui, ţinând seama de cât timp trecuse. L-a 
întrebat de cartea lui Leo, aceea pentru care primise demult un avans şi la care se 
presupunea mereu că lucrează. Eric i-a răspuns că nu, din păcate, nu exista nici o 
carte. Erau prezenţi acolo cu toţii, arătând mai dărâmaţi de trecerea timpului: 
Eric şi Marisol, Astrid, soţii Hollinger, încă vreo zece alţii - toţi musafirii din 
vara aceea, veniţi să şi-l revendice laolaltă cu restul lumii. Franny s-a aşezat în 
spate, rezemată de perete, în mijlocul asistenţei de rând formate din foşti 
studenţi, admiratori statornici şi foste iubite. Natalie Posen alesese să-şi îngroape 
soţul în Los Angeles, pentm a da urii sale ascunse aerul eternităţii. 

— Nevasta, a spus Fix. Dacă vrem să ne gândim la lucrurile care ne fac 
plăcere, atunci hai să-i mulţumim nevestei. 

— Soţiei lui Leo? 

5 

Fix a încuviinţat din cap. 

— în toată treaba asta, ea este eroina nerecunoscută. 



— Cum ai ajuns la o asemenea concluzie? 

Era aniversarea lui Fix - optzeci şi trei de ani, metastaze la creier. Franny se 
străduia din răsputeri să nu-1 supere. 

— Dacă nu s-ar fi ţinut cu dinţii de el ca un pitbull, ca să capete mai mulţi 
bani, Feo Posen ar fi fost un om liber. 

— A! a dat Caroline aprobator din cap. 

îşi vopsea părul în nuanţa şaten-arămie pe care o avusese în copilărie şi 
mergea la pilates de trei ori pe săptămână. Urmase exemplul mamei, se menţinea 
în formă. Caroline era acum sora mai mică. 

— Nu înţeleg ce vrei să zici, a spus Franny. 

Fix a zâmbit. în ceea ce-1 privea, lui Caroline nu-i scăpa nici o manevră 
necinstită. 

— Dacă Feo obţinea până la urmă divorţul, i-a explicat sora ei, te-ar fi luat de 
nevastă. 

— Franny, fetiţo, i-a spus tatăl, întorcându-se cu greutate ca s-o privească. 
Ăsta a fost poate singurul glonţ care ţi-a trecut pe lângă ureche. 

Franny şi Caroline căzuseră de acord că era o risipă de resurse să-şi viziteze 
câte un părinte în acelaşi timp. Ca să facă faţă situaţiei, cu părinţi divorţaţi aflaţi 
în colturi opuse ale tării si cu soţi ai căror părinţi solicitau si ei un anumit număr 
de sărbători în familie, Franny şi Caroline îşi împărţiseră obligaţiile. Aveau 
fiecare cutare si cutare zile de vacantă, zile libere, bilete de avion, serbări şcolare 
ratate si absente nemotivate. Oricâtă afecţiune se născuse mai târziu în viată între 

5 5 5 5 

surori, ea nu se manifesta însă şi în privinţa vizitelor. Deşi avea de gând să 
meargă, când ajungea în California, Franny se oprea în Fos Angeles. Acolo 
locuia acum Albie, la două ore distanţă de Caroline. Cel mai mare dintre copiii 
lui Caroline, Nick, era student în ultimul an la Northwestern, aşa că de fiecare 
dată când Caroline şi Wharton veneau la universitate ca să ia parte la weekendul 
cu părinţii, Franny putea să ia maşina până la Evanston—, ca să-i vadă pe toţi 
trei. Pe cele două fete ale lui Caroline, Franny le ratase cu totul, la fel cum 
Caroline nu-i întâlnise deloc pe cei doi băieţi ai lui Franny. Ravi şi Amit nu erau 
însă ai lui Franny, cu toate că îi avea de mult timp. Veniseră la pachet cu 
căsătoria, iar Caroline, oricât se străduia să simtă altfel, n-ar fi putut niciodată să 
le acorde cetăţenie deplină unor copii vitregi. 

Toate acestea însemnau că, în condiţii normale, nici Franny, nici Caroline n-ar 
fi călătorit neapărat până în Fos Angeles pentru aniversarea lui Fix, dar întrucât 



el depăşise deja limita extremă a prognosticelor oncologului său, cele două au 
mărit miza. Această zi de naştere avea să fie şi ultima, fapt confirmat de o privire 
rapidă spre scaunul pasagerului. Drept urmare, surorile au ignorat vechiul 
aranjament pentru a onora această ocazie şi s-au întâlnit în California. 

— Bun, deci ce facem în ziua cea mare? întrebase Caroline cu o seară înainte. 
Limita e cerul. Orice e posibil. 

Stăteau toţi patru în salonul casei din Santa Monica în care Fix şi Marjorie se 
mutaseră din Downey, după ieşirea la pensie. Casa aceea, fără a fi în nici un fel 
nemaipomenită, cu excepţia faptului că se găsea la două străzi depărtare de plajă, 
era un adevărat miracol. Cu patruzeci de ani în urmă, Fix cunoscuse un poliţist 
care obişnuia să joace poker cu un judecător sindic şi primise un pont că locuinţa 
urma să fie scoasă la licitaţie. A fost momentul când Fix i-a spus în sfârşit lui 
Marjorie că o va lua în căsătorie. Urmau să folosească moştenirea recentă pe 
care i-o lăsase mătuşa ei din Ohio pentru a plăti avansul. Plănuiau s-o cumpere, 
apoi s-o închirieze pentru vreo douăzeci şi ceva de ani, iar în momentul în care 
erau gata de pensionare, aveau să devină practic proprietari. 

— Asta e o cerere în căsătorie? îl întrebase Marjorie, dar până la urmă o 
acceptă. 

— Şi care a fost contribuţia tatei în toată chestia asta? o chestionă Franny 
mulţi ani mai târziu, când a aflat toată povestea. 

De câte ori veneau în vizită fetele, Fix şi Marjorie treceau cu maşina prin 
dreptul casei din Santa Monica. Le-o arătau din maşină, spunându-le că era 
proprietatea lor şi că într-o zi o să locuiască în ea. 

— Dacă banii erau ai tăi, de ce-a trebuit să te măriţi cu el? Puteai foarte bine 
să cumperi casa şi apoi s-o închiriezi singură. 

— Tatăl tău îşi dorea o casă la plajă, iar eu îmi doream să mă mărit cu el. 
Marjorie râsese auzind cum sună spusele ei şi reformulă: El voia să se însoare cu 
mine. Doar că i-a trebuit mult timp ca să-şi dea seama. îmi place să cred că în 
cele din urmă toată lumea a avut de câştigat. 

Marjorie tocmai terminase de introdus suplimentul nutritiv în sonda— lui Fix. 
La cei şaptezeci şi cinci de ani ai săi, era încă tânără în comparaţie cu soţul ei şi 
cei optzeci şi trei de ani ai lui, dar Marjorie arăta de parcă încetase să mai 
mănânce cam în acelaşi timp cu soţul său. Prin pulover i se se vedeau omoplaţii 
ieşind ca un grătar de sârmă. 

— Hai să mergem la cinema după-amiază, spuse Fix. Să vedem filmul lui 



Franny. 

— Fix, interveni Marjorie cu glas obosit. Am mai discutat despre asta. 

— Filmul meu? întrebase Franny, cu toate că ştia prea bine despre ce era 
vorba. Tatăl său vorbea despre „cartea ei“. 

— Aia pe care a scris-o iubitul tău despre noi. Cred că e o şansă unică să văd 
un film depre viaţa mea. 

La gândul acesta, Fix se arătase grozav de încântat. 

— Ştii că n-am citit cartea. De ce să-i dau banii mei nemernicului ăluia? Dar 

» 

acum, că a dat colţul şi banii o să ajungă la nevastă-sa, nu mai am nimic 
împotrivă. Unde mai pui că am citit în ziar cronica de film în care scrie că femeia 
care o joacă pe maică-ta nu este deloc grozavă. Asta cred c-o roade foarte tare. 

— Eu nu merg, spusese Marjorie, ridicând o mână uscăţivă. Du-te tu cu fetele, 
să vă distraţi. Vă aştept aici cu prăjituri. 

Pentru Marjorie, câteva ore libere făceau cât pensia pe o lună. 

— Zău, tată! exclamă Caroline, n-ar fi mai distractiv să stăm acasă şi să ne 
smulgem unghiile de la picioare cu cleştele? 

Franny îşi luase porţia de vinovăţie şi dezgust la apariţia romanului 
Comuniune, totuşi nu voia să nege că fuseseră nişte zile glorioase: recepţia de la 
La Grenouille— dată de directorul editurii, ceremonia de decernare în cadrul 
căreia Leo fusese chemat la scenă deschisă, turneul fără sfârşit în care seară de 
seară citea în faţa unei mulţimi fascinate şi apoi aştepta în faţa unei mese, în timp 
ce oamenii se aşezau la rând, iar amatorii de autografe veneau să-i spună cât de 
mult le schimbase viata romanul său. Era din nou faimos, revenise în atentia 
lumii şi în fiecare noapte petrecută într-un alt hotel îi era pe deplin recunoscător, 
luându-i capul în mâini în timp ce făceau dragoste. Nu-şi putea desprinde 
privirile de pe chipul ei. O iubea, îi mulţumea tot timpul şi avea nevoie de ea, 
Leo Posen în persoană. Aşadar, fusese răsplătită pentru toate sacrificiile ei. 

Să vadă însă filmul acum însemna să retrăiască mai mult decât faptul că-i 
trădase pe ai săi. Filmul, aşa cum fusese el vândut de a doua soţie, dădea 
mărturie şi despre eşecul trecutei sale relaţii, şi despre moartea singuratică a 
bărbatului pe care-1 iubise. 

Pe vremea când Leo scria la roman, Franny nu-şi dăduse seama ce însemna să 
trăiască toată viaţa cu cartea pe suflet, dar, odată ce-o citise, era prea târziu să 
mai schimbe ceva. Filmul însă era cu totul altceva. Filmul încă nu se turnase. 
Franny îl rugase pe Leo să-şi păstreze drepturile de autor. înţelegea că o 



asemenea promisiune însemna o pierdere financiară considerabilă şi totuşi, cu 
scenariul în mână, continua să-l implore. 

Leo îi cedase drepturile pe un cartonaş de opt pe zece centimetri, pentru că 
Franny era soarele, luna şi toţi aştrii strălucitori până la unul. 

Pentru Frances Xavier Keating, 

cu ocazia celei de-a douăzeci şi şaptea aniversări, 

îţi dăruiesc drepturile de filmare pentru Comuniune, 

acum şi pentru totdeauna, 

ca semn al iubirii si al statornicei mele recunoştinţe. 

9 9 9 

LEON ARIEL POSEN 

Leo şi-a onorat promisiunea, chiar şi mai târziu, când îşi vorbeau mai rar şi 
bănuia că el avea mare nevoie de bani. După moartea lui, n-a pomenit nimănui 
de promisiunea aceea. Cui să-i fi spus? Soţiei? Era conştientă că o simplă fişă de 
carton nu putea ţine piept unei armate de avocaţi. 

— Nu, spuse Franny. 

Nu, nu era un film pe care dorea să-l vadă, mai ales nu împreună cu tatăl, sora 
şi o sută de necunoscuţi care mâncau floricele, îngrămădiţi în sala de 
cinematograf AMC 3 din Santa Monica. 

Fix izbucnise în râs, plesnind cu palmele braţele fotoliului. 

— Frate, parcă sunteţi două copiliţe! Filmul ăsta n-are cum să vă facă rău. Ar 
trebui să înţelegeţi că un om pe moarte, pironit în cursa asta de şoareci, îşi 
doreşte să se vadă întruchipat de un chipeş actor celebru. Oricum, e o poveste 
veche. Aveţi timp până mâine să vă veniţi în fire. E ziua mea şi mergem la 
cinema. 

Caroline a parcat, iar Franny a scos din portbagaj scaunul cu rotile. Fix 
încetase de mult să conducă maşina, dar nu se îndura s-o vândă. întotdeauna mai 
era o şansă să se întoarcă soarta, să se descopere un nou tratament în al 
unsprezecela ceas şi ceva, să se refacă acele părţi din el care fuseseră mâncate de 
cancer. Speranţa, spunea Fix, era esenţa vieţii, iar maşina asta era de neînlocuit. 
Era un model Crown Victoria, o fostă maşină de poliţie fără însemne, pe care o 
cumpărase de la secţie. Franny îi spunea Batmobile, pentru capacitatea ei de a 
rula, dacă era nevoie, cu două sute douăzeci şi cinci de kilometri pe oră. Nu că ar 
fi condus vreodată cu viteza asta, dar lui îi plăcea să spună că se simţea mai bine 
doar ştiind că era posibil. 



Franny a deschis portiera şi a ridicat picioarele tatălui de pe podea, le-a răsucit 
uşor în afara maşinii şi apoi l-a apucat de braţ. 

— Numără până la trei, i-a spus ea şi au numărat împreună, în timp ce el se 
legăna înainte şi înapoi, să prindă avânt. 

Maşina care putea să ajungă din urmă un Ferrari furat nu-i era de nici un 
ajutor. Franny l-a tras afară, iar Caroline l-a prins şi l-a aşezat în scaun în clipa în 
care el s-a putut ţine pe picioare. Nu mai departe de acum o lună, Fix se 
împotrivise la această manevră. în perioada aceea nu folosea cadrul de mers, ci 
insista să se sprijine de Marjorie, chiar şi după ce căzuse de mai multe ori. 
Depăşiseră deja acest moment. Acum a lăsat-o pe Franny să-i aşeze picioarele pe 
suporţii scaunului. I-a mulţumit. 

Actriţa proprietară a casei din Amagansett îşi dorise rolul Juliei din film, ceea 
ce însemna că dorea s-o joace pe mama lui Franny. Nu ştia, fireşte, că Franny era 
o persoană în carne şi oase care dormise chiar în patul ei cu cearşafuri din 
bumbac egiptean. Leo dăduse vina pe Albie pentru sfârşitul legăturii lor. Era 
convins că, dacă Albie nu-i găsea, ei doi ar fi fost în continuare fericiţi împreună. 
Caroline însă avea dreptate: nu Albie înfipsese cuiul în sicriu, cuiul era deja 
acolo. Cu toate acestea, în timp ce Leo învinovăţea o persoană nevinovată, 
Franny era înclinată să dea vina pe actriţă şi pe caricatura aia de casă. Nimeni n- 
ar trebui să aibă atâţia bani încât să-şi permită o asemenea casă, şi apoi nici 
măcar să nu stea în ea. Bazinul de înot era lung şi adânc şi nu semăna nici pe 
departe a piscină obişnuită. Arăta ca fundaţia unei case-vagon construite după 
1800 şi apoi dărâmate de furtună. Bazinul era alimentat de un izvor. Nimeni nu 
ştia exact de unde veneau, nici izvorul, nici piscina, amândouă fiind acolo cu 
mult timp înaintea casei. Şi acesta era doar începutul: mai erau şi trandafirii 
căţărători care îmbrăcau peretele dinspre răsărit şi apoi se întindeau peste 
acoperişul în pantă într-o claie enormă, o miraculoasă risipă de flori. Un vifor de 
trandafiri roşii, albi şi în mai multe nuanţe de roz se îngrămădeau unii peste alţii 
cât era vara de lungă, un soi ofilindu-se, în timp ce altul tocmai înflorea. Un 
covor de petale purtate de vânt acoperea peluza peste vară. Şi mai era şi un 
Klimt în dormitorul ei, mic dar autentic, portretul unei femei care trăda o 
asemănare aproape ancestrală cu actriţa. Cine ţinea un Klimt în casa de vacanţă? 
Franny era convinsă că vila le venise de hac, aşa credea. Nimeni nu se putea ţine 
departe de ea, afară doar de actriţă. Leo o sunase pe Franny într-o seară, mult 
timp după ce relaţia lor luase sfârşit, să-i spună că actriţa îl invitase la cină, în 
casa din Amagansett. Dorea să-i vorbească despre film, chiar dacă el îi spusese 



că nu se va turna nici un film. 

— Nu contează, vino oricum, îi spusese ea. 

— îţi aduci aminte de toată şampania aia din frigider? o întrebă Leo pe Franny 
la telefon. 

Franny îşi amintea. 

— Ei bine, am băut-o, oftă Leo în apartamentul său din Cambridge. Nu s-a 
întâmplat nimic. Doar asta voiam să-ţi spun. Până la urmă, nu m-am dus cu ea 
sus. Era încă dormitorul nostru, Franny. Nu m-am simţit în stare. 

După toate standardele industriei de film, atât actriţa, cât şi strădaniile ei de a 
obţine rolul prin orice mijloace erau deja istorie. încetase de mult să prezinte 
interes pentru partituri romantice. Renunţase şi la rolurile de mamă. La şaizeci 
de ani, era prea bătrână să joace chiar şi o vrăjitoare din basme. Mai prinsese 
doar nişte roluri de văduvă bogată, de senatoare - o singură dată, şi de directoare 
executivă fără scrupule, într-un serial de televiziune bine cotat. După stingerea 
luminilor în cinematograful din Santa Monica, Franny urma să se mulţumească 
doar cu atât: frumoasa actrită o să vadă filmul în cine ştie în ce sală, amintindu-si 
cât de mult încercase să fie Julia. 

S-a dovedit însă a nu fi o consolare, dimpotrivă. 

Aşezate lângă tatăl lor, Franny şi Caroline erau unite pe întuneric de un singur 
gând improbabil: ar fi fost mai rău să vadă un film al adevăratei lor copilării? 
într-o vară, Bert cumpărase o cameră de filmat Super 8 şi se ţinea după copii ca 
un Antonioni, în timp ce ei fugeau printre aspersoare, ori strângeau şi desfăceau 
bicicletele pliante. Holly învârtea un cerc de hula hoop în jurul şoldurilor ei 
înguste. Albie sărise în faţa ei, scoţându-şi cămaşa. Vocea lui Bert se auzea din 
spatele aparatului de filmat, răstindu-se la ei să facă ceva interesant, dar ei erau 
copii şi, prin urmare, privind în urmă, erau pur şi simplu fascinanţi. Poate că 
filmul zăcea ascuns prin vreo cutie în mansarda mamei, sau aruncat în fundul 
fişetului din garajul lui Bert. La următoarea vizită în Virginia, Franny putea 
încerca să-l găsească şi să-l pună în proiector. Aşa l-ar vedea fugind din nou pe 
Cal cel adevărat şi l-ar şterge din memorie pe băiatul posac care-1 interpreta. 
Categoric, un film de cine-verite ar fi mult mai reuşit. Dar chiar dacă aparatul de 
filmat ar fi înregistrat pas cu pas dezastrul din copilărie, în toate momentele lui 
nefericite, tot ar fi fost mai bine decât să fie nevoiţi să privească încercarea pe 
jumătate ratată a acestor necunoscuţi de a le recrea vieţile. Holly şi Jeanette 
fuseseră contopite într-o singură fată, care nu era nici Holly, nici Jeanette, ci un 



înfiorător copil schimbat—, care bătea din picior şi trântea uşa de fiecare dată 
când se certa cu cineva. Când făcuseră vreodată aşa Holly şi Jeanette? Fireşte, 
actorii-copii nu interpretau nişte copii adevăraţi. De unde să ştie ei că acea carte 
n-avea nici o legătură cu persoanele reale? Dar nici n-ar fi citit-o, oricum. In 
cazul ăsta, filmul era insuportabil pentru că n-avea nimic adevărat în el, sau 
pentru că unele lucruri chiar erau adevărate? Foarte rar apărea câte o scurtă 
secvenţă care le era familiară prin micile răutăţi schimbate între cele două 
familii. 

— Aceea nu eşti tu, îi spusese Leo după ce ea termină de citit cartea. Nu e nici 
unul dintre voi. 

Stătea aşezat în cel de-al doilea dormitor, folosit pe post de birou, în locuinţa 
lor din Chicago, micul apartament pe care-1 aveau înainte de a începe să curgă 
banii. O ţinea pe genunchi şi îi mângâia părul, în timp ce ea plângea. Franny 
făcuse o gravă eroare de judecată, dar el o transformase în ceva durabil şi 
frumos. Era cuiul din sicriu. Sau nici măcar atât. Nu era vorba despre faptul că 
citise cartea sau că el o scrisese, ci despre o zi de demult, în Iowa, când Leo, care 
se spăla pe dinţi în timp ce Franny era la duş, scuipase pasta de dinţi, trăsese un 
colţ de perdea şi îi spusese: „Mă tot gândesc la ce mi-ai istorisit despre fratele 
tău vitreg“. Goală sub apă, cu şamponul curgându-i pe gât, nu-i trecuse prin 
minte decât că Leo o ascultase povestind şi că moartea lui Cal merita să fie luată 
în seamă. Leo întinse mâna sub apă şi-şi plimbă degetul în jurul sânului ei mic, 
acoperit de săpun. 

Atunci, sub duş, nu se gândise că într-o zi va avea cincizeci şi doi de ani şi va 
privi pe ecran urmarea încuviinţării ei senine. Personajul Cal nu murise încă, asta 
urma să se întâmple mai încolo. Personajul Albie fusese de două ori îndopat cu 
medicamente de către ceilalţi copii, personajul care era Caroline ciupea şi 
pălmuia personajul care era Franny de fiecare dată când camera panorama în 
direcţia lor, şi filmul nici măcar nu era despre copii. Era despre o mamă dintr-o 
familie şi un tată din cealaltă, şi despre cum se uită ei seara unul la altul, peste 
drum. Personajul care este mama lui Franny îşi trece mâna de mai multe ori prin 
părul lung şi blond în timp ce priveşte în depărtare, semn că se luptă cu povara 
infidelităţii sale. Poartă un halat albastru de chirurg, care pare croit pe măsura 
frumosului său trup. Mama din film se împarte între spital, copii, vecinul care îi 
e iubit şi soţia lui, care îi e prietenă. Doar nefericitul ei soţ pare că nu cere nimic 
de la ea. El se plimbă pe marginea ecranului, adunând farfuriile copiilor, pe când 



ea trece drept prin mijlocul bucătăriei. Iarăşi o cheamă la spital. 

— Destul! a urlat Fix. 

S-a ridicat pe jumătate din scaun, împingându-se în braţe ca şi cum ar fi vrut 
să iasă din sală singur, dar picioarele îi erau încă prinse de suporţi. Caroline a 
ţâşnit de la locul ei şi l-a prins exact când se apleca înainte, împiedicându-1 cu 
trupul ei să se prăbuşească, în spaţiul larg din faţa locului pentru persoanele cu 
handicap. Au încercat să se ridice pe întuneric, fiecare cu câte un genunchi şi cu 
amândouă mâinile pe podeaua lipicioasă. Franny i-a cuprins pieptul cu braţele, 
dar el s-a zbătut să se smulgă din strânsoare. 

— Pot să mă ridic singur! a strigat Fix. 

Toţi ochii din sala de cinematograf s-au îndreptat asupra lor. Nimeni nu le-a 
cerut să facă linişte. Pe ecran rula o altă secvenţă. E miezul zilei şi personajul 
Cal trece în fugă pe lângă casele vecinilor, iar fratele său aleargă după el să-l 
prindă. Timp de câteva secunde, lumina a fost suficientă pentru ca spectatorii să 
vadă că zgomotul venea de la bătrânul în cărucior. Două femei încercau să-l 
ajute. Nimeni nu ştia că ei erau filmul. 

— Ieşiţi de aici! a strigat Fix cu o voce tăioasă. Ieşiţi! 

L-au aşezat înapoi în scaun, dar tălpile îi erau încă răsucite. A lovit cu piciorul 
înspre Franny, dar ea a reuşit să-i pună tălpile înapoi pe suporţi. Caroline s-a dus 
în spatele căruciorului, iar Franny a luat în grabă genţile. Nu se poate spune că o 
luaseră la fugă cu tatăl lor, dar mergeau cât de repede puteau. Franny s-a repezit 
înainte, să ţină deschisă uşa care dădea în coridorul lung, mochetat, apoi au 
trecut prin holul de la intrare, pe lângă curcubeul ţipător de neon care pulsa 
deasupra standului cu floricele de porumb, pe lângă controlorii de bilete, nişte 
adolescenţi îmbrăcaţi în veste cafenii de poliester. Bang! Au ţâşnit afară prin 
uşile duble de sticlă, în potopul insuportabil de lumină. 

— La dracu’! a răcnit Fix în parcare. 

O mamă cu doi copii tocmai se îndrepta spre ei, dar s-a oprit, s-a răzgândit şi a 
plecat în direcţia opusă. Franny a izbucnit în râs, apoi şi-a îngropat faţa în mâini. 
Caroline s-a aplecat, lăsându-şi capul pe umărul tatălui. 

— La mulţi ani, tată! 

— La dracu’! a repetat Fix, de data asta abătut. 

— Aşa e, a spus Franny, şi l-a mângâiat pe celălalt umăr. La dracu’! 

După film, s-au dus la plajă. Franny şi Fix se împotriviseră. Spuneau că se 
simt obosiţi si voiau să se întoarcă acasă, dar Caroline era şoferul. 

5 5 ' 5 



— N-o să las ca ziua de naştere a tatei să-mi rămână aşa în amintire, a spus ea, 
apăsând pedala de acceleraţie ca să le reamintească de ce era în stare maşina, de 
ce era în stare ea însăşi. Vreau să-mi şterg filmul ăla de pe retină. Mergem să 
privim oceanul. 

— întoarce la Altamont, a spus Fix cu o voce pierită, de parcă înjurătura din 
parcarea cinematografului îi secase toată energia. 

— Nu crezi că-1 putem omorî, dacă mergem acum la plajă? a întrebat-o 
Franny pe Caroline. 

Fix a zâmbit. 

— Uite aşa vreau să mă duc de pe lumea asta! Vreau să mor la malul mării, 
alături de fetele mele. Putem să-l chemăm pe Joe Mike, să mă spovedească şi să- 
mi dea ultima împărtăşanie. 

— Joe Mike nu mai slujeşte, a spus Caroline. 

— O s-o facă pentru mine. 

A doua oară le-a fost mai greu să-l scoată pe tatăl lor din maşină. Nu mai era 
în stare să le ajute la fel de mult, dar Franny şi Caroline s-au descurcat. Caroline 
avusese desigur dreptate în privinţa plajei. în Santa Monica, aproape toate zilele 
erau frumoase, dar aceasta, în virtutea faptului că nu mai rula într-o sală de 
cinematograf, era mai frumoasă decât de obicei. Fix ţinea în permanenţă pe 
maşină un sticker de recunoaştere a persoanelor cu handicap, aşa că au găsit un 
loc de parcare excelent, printre toate celelalte ocupate. 

— Să dai două sute de dolari amendă unui nesimţit plesnind de sănătate, care 
stă pe locurile pentru handicapaţi... Fix a clătinat din cap. E o plăcere pe care n- 

o s-o încercaţi niciodată. 

» 

Franny a împins căruciorul pe pavajul acoperit cu nisip spulberat. Au admirat 
priveliştea: pescăruşii, valurile, fetele în bikini, băieţii în bermude, salvamarul în 
turnul lui de lemn, care-i privea de sus ca un zeu. Tineri atât de frumoşi, că ar fi 
trebuit să apară în reclamele pentm loţiunile de bronzat, şi partidele de volei fără 
sfârşit, jucate de tineri fără spectatori. Oamenii alergau alături de câinii de 
companie, mâncau îngheţată aromată sau stăteau întinşi pe prosoapele viu 
colorate, de mărimea unui cearşaf de pat, şi se prăjeau la soare. 

— Voi nu vă-ntrebati cine sunt toti oamenii ăştia? s-a mirat Caroline. E joi. N- 
are nimeni slujbă? 

— Serbează ziua mea de naştere, a spus Fix. Le-am dat liber la toţi. 

— Dar de ce nu sunt copiii la şcoală? a continuat Caroline, privind la un grup 
de copii cu găletuşe, care trudeau harnici să rearanjeze nisipul. 



— Fetelor, mai ţineţi minte când veneam cu voi la plajă? le-a întrebat Fix. 

— în fiecare an, a răspuns Franny. 

Fix se uită la valuri, la micile siluete de bărbaţi care alunecau pe apă, pe 
plăcile lor galben-neon. 

— Nu văd nici o fată printre ei, a remarcat Fix. 

— Fetele stau întinse pe prosoape, l-a lămurit Franny. 

Fix a clătinat din cap. 

— Nu e-n regulă. Dacă aţi fi locuit aici cu mine, vă învăţam să vă daţi cu 
placa. Să faceţi surf. 

Caroline a întins mâna şi şi-a trecut degetele prin părul lui. Când era tânără, 
nu-şi dorea decât să locuiască împreună cu tatăl ei, dar n-au lăsat-o. 

— Dar tu nu ştiai să te dai cu placa. 

Fix a încuviinţat, dând încet din cap în direcţia valurilor, luând totul în seamă. 

— Nu ştiam să înot bine, a spus el. 

S-au uitat la un puşti cu un zmeu roşu cu roz, în formă de dragon, care zvâcni 
drept în sus, se învârti în cercuri furioase şi apoi se prăbuşi pe neaşteptate. S-au 
uitat după două fete în bikini, care trecură cu rolele pe lângă ei, atingând 
genunchii lui Fix cu picioarele lor lungi. 

— Mama voastră nu era deloc aşa, a spus Fix, cu ochii aţintiţi în continuare 
asupra surferilor. 

Franny n-a înţeles despre ce vorbea. Se referea la fetele pe role? însă Caroline 
a priceput imediat. 

— Cum, mama nu era chirurg ortoped? 

— Mama voastră era mai presus de-asta, atâta tot. Nu sunt genul care să-i ia 
apărarea mamei voastre, dar trebuie să ştiţi că nu era aşa cum a jucat-o femeia 
aia în film. 

Cele două surori s-au uitat una la alta pe deasupra căruciorului. Caroline şi-a 
înclinat uşor capul. 

— Tată, a spus Franny. Nici unul din oamenii aceia nu eram noi. 

— Aşa e, a încuviinţat Fix şi a bătut-o uşor pe mână, ca pentru a spune că era 

bucuros că-1 înţelesese. 

> 

Când s-au întors la maşină, Caroline şi Franny şi-au verificat telefoanele. Le 
închiseseră înainte de film, iar după aceea uitaseră să le deschidă. 

— Aş vrea să am şi eu un telefon mobil, a spus Fix. Să fac parte din club. 

— Verifică-ţi mai bine ghidul mtier, a spus Caroline, în timp ce cu degetul 
mare rula în jos un şir nesfârşit de mesaje primite de la serviciu. 



Franny avea două mesaje, unul de la Kumar, care voia să ştie unde era 
carnetul de cecuri, şi celălalt de la Albie, care scria: „SUNĂ-MĂ!“ 

— O secundă, a spus Franny şi s-a întors la maşină. 

Albie a răspuns de la primul sunet al apelului. 

— Mai eşti în L.A.? 

» 

Cu o săptămână sau două în urmă îşi trimiseseră e-mailuri. Ea îi scrisese că 
urma să vină aici de ziua tatălui ei. 

— Sunt chiar la ţărmul oceanului. 

— Am o mare rugăminte. îmi eşti datoare pentru că nu mi-ai zis că 
nenorocitul ăla de film o să apară săptămâna asta. 

— Să nu te duci, l-a sfătuit Franny. 

Puştiul încă îşi rotea în aer zmeul-dragon. Vântul sufla din plin. 

— Mama e bolnavă. îi este foarte rău de trei zile, dar nu vrea să meargă la 
spital. Spune că se simte bine şi că îi e rău, în acelaşi timp, dar eu nu cred că e în 
regulă. Ajung la ea abia la noapte, dar mă tem că trebuie să se ducă imediat la 
spital. Vecinii ei nu răspund la telefon, iar prietena ei cea mai bună e plecată din 
oraş. Maică-mea n-a fost tocmai o persoană sociabilă, sau, dacă a fost, nu mi-a 
spus, aşa că nu mai am la cine să încerc. Nu vreau să-i trimit ambulanţa pe cap, 
ca s-o sperii prea tare, când poate într-adevăr n-are nimic grav. 

Albie s-a oprit o secundă, să-şi tragă sufletul. 

— Vreau să ştiu dacă ai putea să mergi la ea să vezi ce face, a continuat el. 
Jeanette e în New York, Holly e la mama naibii, în Elveţia. Pot s-o sun pe mama 
să-i spun că vii. O să fie furioasă, dar cel puţin în felul ăsta o să deschidă uşa. 

Franny a întors capul spre Crown Victoria, cu gândul că maşina putea zbura 
până acolo ca vântul. Tatăl şi sora ei aşezată în spatele volanului o priveau prin 
geam insistent, ca doi oameni care întârziau la o întâlnire. 

— Sigur, a spus ea. Dă-mi adresa. Pe urmă te sun să-ţi spun dacă e cazul să 
vii. 

Legătura s-a întrerupt şi Franny s-a întrebat dacă nu cumva o lăsase telefonul. 
Uita mereu să-l pună la încărcat. Apoi vocea lui Albie s-a auzit din nou. 

— O, Franny! a exclamat el. 

— Mama ta n-a aflat despre film, nu-i aşa? 

— Mama n-a aflat nici despre carte, a spus el. După câte se pare, un roman nu 
e cel mai rău loc în care să ascunzi unele lucruri. 


Trecuseră mai bine de douăzeci de ani de când Albie luase trenul spre 



Amagansett. Terminase de citit cartea chiar înainte de plecare şi i-o lăsase lui 
Jeanette. A mers pe jos vreo trei kilometri, de la gară până la casa actriţei, şi a 
bătut la uşă cu gândul să afle cum încăpuse viaţa lui pe mâinile unui străin. 

Mai târziu, după cearta cu Leo, Franny şi Albie au ieşit pe uşa din spate, fără 
să le vadă pe Ariei sau Button. în drum spre cabana din spatele terenului, au 
trecut pe lângă John Hollinger, care purta un costum de vară perfect şifonat şi 
fuma o ţigară. Admira frumuseţea nopţii. 

— Nu-i aşa că locul ăsta este extraordinar? le-a spus el fascinat. 

Franny şi Albie lăsară luminile din cabană stinse şi băură gin, trecându-şi 
sticla de la unul la altul. Nimeni nu se gândea să-i caute acolo, dar, mai mult ca 
sigur, nimeni nu se gândea câtuşi de puţin să-i caute. în schimb, Leo şi musafirii 
lui stăteau în continuare pe veranda cu geamuri de pe cealaltă parte a peluzei, 
fumând şi bând din ginul adus de soţii Hollinger. Leo pesemne tuna şi fulgera 
împotriva fostului frate vitreg al lui Franny, care apăruse din senin cuprins de 
furie, fără să sufle o vorbă despre ce anume îl scosese din minţi. 

— I-ai spus lui Jeanette că vii încoace? l-a întrebat Franny. 

— Nu, nu! Albie a clătinat din cap în întuneric. Jeanette voia să vină cu mine, 
dar ea chiar ar fi în stare să-l omoare. 

— Nu pe el, a spus Franny, simţind arsura agreabilă şi familiară a ginului. Şi-a 
dat seama că păstrase băutura exact pentru acest prilej. Eu am fost de vină. 

— Mda, a făcut Albie. Dar n-aş fi lăsat-o pe Jeanette să te omoare. 

— O scurtă misiune caritabilă, a spus Franny când s-a întors în maşină şi le-a 
explicat situaţia. După ce vă las acasă, mă duc la ea. N-ar trebui să dureze mult. 

— Albie era la telefon? a întrebat Fix. 

— Da. 

— Extraordinar! a exclamat Caroline, impresionată până şi ea. Ce 
coincidentă! 

Coincidenţa nu era atât de mare. Albie şi Franny erau prieteni. Ea şi Kumar 
fuseseră la nunta lui. Ţinea pe frigider poza fiicei lui, Charlotte. Aproape în 
fiecare an îsi aminteau de ziua de naştere a celuilalt. 

— Auzi, nu pot vorbi în numele lui Caroline, dar pe mine nu mă laşi acasă, a 
protestat Fix. N-am mai văzut-o pe Teresa Cousins de-un car de ani. 

— Dar de când o cunoşti tu pe Teresa? l-a întrebat Caroline. 

în serile de vară petrecute împreună, cele patru fete obişnuiau să sporovăiască, 
în paturile lor suprapuse, despre cât de minunat ar fi fost dacă tatăl lui Caroline 



şi Franny s-ar fi căsătorit cu mama lui Holly şi Jeanette. Atunci s-ar fi aranjat 
toate. 

— De când Albie a dat foc şcolii. Nu v-am povestit? Mama voastră m-a sunat 
şi mi-a cerut să-l scot din arest, de parcă treaba mea era să-i fac ei hatârul. 

— Ştim asta, i-a spus Caroline. Treci la partea cu Teresa. 

Fix a clătinat din cap. 

— Când te gândeşti cum i-au dat drumul tipii ăia de la centrul de minori, te 
minunezi, nu alta. Nu mă ştiau de la Adam Babadam, dar a fost suficient să le 
arăt insigna şi să le spun c-am venit să-l iau pe Albert Cousins. Două minute mai 
târziu, semnez pentru puşti şi ei mi-1 încredinţează. Pun pariu că în ziua de azi nu 
se mai face aşa, cel puţin nu la minori. în gaşca lui mai erau nişte băieţi, doi 
negri şi un mexican, dacă-mi amintesc bine. Sergentul de la birou m-a întrebat 
dacă îi vreau şi pe ei. 

— Şi ce-ai făcut? a întrebat Franny. 

Ascultase întâmplarea de atâtea ori, dar cum era posibil să-şi dea seama abia 
acum că rămăsese pe dinafară tocmai partea cea mai interesantă? 

— I-am lăsat acolo. Nu-1 voiam nici măcar pe puştiul ăsta, darmite pe toţi 
patru. îmi amintesc că am mers mai întâi la spital. Avea o arsură pe spate, de la 
tricoul care luase foc. I-au dat o bluză de pijama, dar tot mirosea a fum. L-am 
pus să ţină deschise geamurile de la maşină. 

— Ai o inimă de gheaţă, tată, i-a spus Caroline. 

— Gheaţă pe naiba. Eu l-am salvat pe puştiul ăla. L-am scos de-acolo şi l-am 
dus la cazarma de pompieri, să-l vadă pe Tom, unchiu’ tău. Lucra pe-atunci în 
Westchester, aşa că am mers tot drumul ăla pe lângă aeroport. Am rămas 
înţepenit în traficul de-acolo, în maşină cu băiatul lui Bert Cousins, care puţea ca 
o groapă de mangal. El şi Unchiul Tom au avut o discuţie de la inimă la inimă 
despre cum să pui un foc. Ştiţi că în copilărie unchiul vostru a fost piroman, tot 
timpul dădea foc la câte ceva. Atenţie, nu la şcoli, doar la maidane sau 
mărunţişuri de care n-avea nimeni nevoie. O mulţime de pompieri au început 
aşa. Au învăţat să pună focul, apoi au învăţat să-l stingă. Tom i-a explicat toate 
astea lui Albie, după care l-am dus înapoi în Torrance. Mi-am pierdut în maşină 
toată ziua aia nenorocită. 

— Şi ai cunoscut-o pe Teresa Cousins, a spus Caroline. 

— Da, atunci am cunoscut-o pe Teresa Cousins. O femeie de treabă, după câte 
mi-amintesc. Trecuse prin multe, dar îşi ţinea capul sus. Puştiul ăla al ei era însă 
o puşlama. 



— S-a îndreptat, a spus Franny. 

— Ce să zic! Mai întâi aflu că ţi-a stricat logodna cu evreul... Fix a ridicat o 
mână. Stai, iar am comis-o, iartă-mă... cu beţivul ăla, iar acum îşi face griji 
pentru maică-sa. 

— Dar n-am fost logodiţi, s-a apărat Franny. 

— Franny, i-a spus Caroline, Albie o merită. 

— Tot casa aia din Torrance? a întrebat Fix. 

Franny i-a citit adresa. El a dat din cap aprobator. 

— Da, tot aia. îţi zic eu cum să ajungi acolo. Putem s-o luăm prin oraş. 

Toate întâmplările astea se duc odată cu tine, îşi spuse Franny, închizând 

pleoapele. Toate lucrurile la care n-am fost atentă, pe care nu mi le voi aminti, pe 
care nu le-am priceput sau la care n-am fost în preajmă. Toate astea ca să 
ajungem în Torrance. 

în Virginia, cei şase copii împărţiseră două dormitoare şi o singură pisică, îşi 
alegeau mâncarea din farfuriile celorlalţi şi foloseau fără deosebire aceleaşi 
prosoape de baie. în California însă, totul era separat. Holly, Cal, Albie şi 
Jeanette nu fuseseră niciodată invitaţi în casa lui Fix Keating, tot aşa cum 
Caroline şi Franny nu văzuseră niciodată unde locuia Teresa Cousins. în anii 
5 60, când Bert a primit un post la biroul procuraturii districtuale din Los 
Angeles, Bert şi Teresa au cumpărat casa din Torrance: nu era departe nici de 
centru, nici de plajă. Avea trei dormitoare, unul pentru Bert şi Teresa, unul 
pentru Cal şi unul pentru Holly. Când li s-au adăugat Jeanette şi Albie, toată 
lumea şi-a împărţit camera. Era casa de început de drum, portul în care plănuiau 
să se îmbarce pentru o viaţă măreaţă. în cele din urmă, au plecat cu toţii, în afară 
de Teresa - mai întâi Bert, apoi Cal, apoi Holly şi în final Jeanette. Jeanette a 
început să-şi dea drumul la vorbă abia cu un an înainte de a merge la liceu, pe 
vremea când ea şi Teresa locuiau împreună singure. S-au înţeles bine, fiecare o 
făcea pe cealaltă să râdă, ceea ce a fost o surpriză pentru amândouă. 

La drept vorbind, până la urmă lucrurile n-au stat chiar atât de rău. în vremea 
când Teresa mergea la birou zi de zi şi an după an, Torrance a început să crească. 
Cartierul care până atunci fusese un loc din care să pleci de îndată ce aveai bani, 
devenise un loc de viitor, apoi de bază. Teresa amenajă o grădină de plante 
suculente pe un pat de stânci, după planurile găsite într-o revistă. Mai adăugă o 
terasă de lemn. Transformă dormitorul băieţilor în cameră de zi. Agenţii 
imobiliari îi lăsau bileţele în cutia poştală, întrebând-o dacă era interesată să 
vândă, iar ea arunca bileţelele la coşul de gunoi. Era mulţumită de munca ei de 



asistentă juridică şi se descurca foarte bine. Avocaţii o rugau mereu să facă 
facultatea de drept - era mai inteligentă decât majoritatea dintre ei - dar ea nici 
nu voia să audă. Rămase în serviciu până la şaptezeci şi doi de ani, când a plecat 
din sistem cu una dintre acele pensii de lux din California care în final aveau să 
ducă statul la faliment. Avocaţii care îşi găsiseră alte slujbe s-au întors să 
ciocnească un pahar la petrecerea ei de pensionare. Au adunat cu toţii bani să-i 
cumpere un ceas. De mână. 

O dată pe an se ducea la New York, să-i viziteze pe Jeanette, Fode şi pe copii, 
li iubea, dar New Yorkul o strivea. Californienii erau obişnuiţi cu casa, maşina si 

' 5 5 J 5 5 

peluza lor. îi lipseau spaţiile largi. Economisi bani şi-şi cumpără un bilet de 
avion până în Elveţia, ca s-o viziteze pe Holly la centrul Zen. Zece zile a stat 
aşezată pe o pernă, alături de cel mai mare dintre copiii ei în viaţă şi nu a făcut 
altceva decât să respire. îi plăcea respiraţia abdominală până la un punct, dar 
tăcerea o copleşi. Când se gândea la viaţa fiicelor sale îi venea în minte 
Goldilocks, fetiţa cu bucle de aur din poveste, care intră în căsuţa celor trei 
ursuleţi: prea cald şi prea rece, prea tare şi prea moale. îşi păstră părerile pentru 
sine, dorind mai presus de toate să nu fie percepută ca o persoană veşnic 
nemulţumită. Albie revenea în Torrance de două sau trei ori pe an. Ea îi pregătea 
atunci o listă cu lucrurile de care să se ocupe, iar el le bifa pe rând, punând un 
motoraş nou la uşa de la garaj şi curăţând boilerul. După o viaţă trăită de azi pe 
mâine, cu tot felul de slujbe ciudate, Albie devenise, de nevoie, o persoană care 
se pricepea la toate. Acum lucra la o companie de biciclete din Walnut Creek—. 
Era încântat. De Crăciun, îi trimise mamei un bilet de avion, invitând-o să vină şi 
să stea în jurul bradului împreună cu el, cu fiica şi soţia lui. Câteodată, floricelele 
de porumb, focul din cămin şi nesfârşitele ture de la jocurile de cărţi o oboseau 
peste măsură şi trebuia să se scuze şi să meargă la baie, doar ca stea câteva 
secunde lângă chiuvetă şi să plângă. După aceea îşi clătea faţa, se usca şi se 
întorcea proaspătă în camera de zi. Era tocmai ce sperase, dar deloc lucrul la care 
se aşteptase. 

După plecarea lui Bert, Teresa ieşise cu câţiva avocaţi şi doi poliţişti, toţi 
necăsătoriţi. Era un principiu pe care nu-1 încălcase niciodată, nici măcar pentru 
un pahar de vin după orele de serviciu, care, ţineau ei să-i amintească de la bun 
început, era tot ce-şi doreau de la ea. Cam în vremea când Jeanette plecă la 
facultate, Teresa se îndrăgosti de Jim Chen, un procuror bun la toate, şi avură 
parte de zece ani reuşiţi, înainte ca el să facă un atac de cord în parcarea 



tribunalului. Locul era plin de oameni care l-au văzut căzând şi au sunat la 911. 
O secretară care făcuse cursuri de prim-ajutor când avusese copiii mici a încercat 
să-l resusciteze până la sosirea ambulanţei, dar uneori lucrurile corecte sunt la fel 
de inutile ca şi lipsa acestora. Teresa învăţase deja că viaţa e un şir de înfrângeri. 
Existau şi alte lucruri, mai bune, dar înfrângerile erau trainice şi statornice ca 
pământul însuşi. 

Acum avea în stomac chestia asta care o făcea să se încovoaie de durere, 
destul de puternică încât s-o facă să tremure, după care înceta şi o lăsa să respire 
pentru o vreme. Dacă ar fi avut atâta minte să meargă la doctorul ei de cum o 
apucase, ar fi putut să se ducă singură cu maşina până acolo, dar acum, după ce 
stătuse trei zile fără să mănânce, era prea slăbită să mai conducă. Putea să-l sune 
pe Fode, s-o înveţe ce să facă, doar era doctor, însă la fel de bine putea să poarte 
această conversaţie în minte, fără să-l mai deranjeze în celălalt capăt al ţării: i-ar 
fi spus să sune o prietenă şi să meargă la spital sau, în lipsă de aşa ceva, să 
cheme ambulanţa. Nu voia să facă nici una, nici alta. Era atât de obosită, încât se 
simţea norocoasă dacă ajungea până la baie, până la bucătărie după un pahar cu 
apă, şi înapoi până la pat. Avea optzeci şi doi de ani. Se gândea cum se vor folosi 
copiii de durerea asta a ei ca s-o întrebe dacă era sau nu în stare să locuiască 
singură în casă, sau dacă era nevoie să se mute la un centru de îngrijire, undeva 
mai în nord, aproape de Albie. La Jeanette n-avea de ce să meargă, oamenii se 
mutau în Brooklyn ca să se îndrăgostească, să scrie romane şi să facă copii, nu să 
îmbătrânească, dar nici la Holly nu se putea duce, cu toate că-şi imagina că 
moartea într-un centru Zen aducea cu sine unele avantaje spirituale. 

Apoi într-a doua zi îi trecu prin minte că durerea asta, oricare ar fi fost ea, 
dădea răspuns, la o altă dimensiune, întrebării legate de viitorul ei: poate că 
durerea asta care i se părea c-o omoară avea să-i aducă sfârşitul. Apendicele ei 
era încă undeva înăuntrul ei şi se poate să fi rămas în aşteptare toţi aceşti ani 
pentru a exploda la sfârşitul jocului, chiar dacă apendicita părea un lucru de care 
mureau doar copiii de grădiniţă, în tabere. N-ar fi cel mai groaznic lucru, nu-i 
aşa? Peritonită? Nu la fel de rapid ca la dragul de Jim Chen, care s-a prăpădit 
într-o parcare, dar totuşi. Când s-a simţit mai bine, a căutat cheia de la cutia 
metalică de valori, actele maşinii, testamentul. Doar o persoană aflată într-o stare 
de adâncă negare a viitorului poate lucra toată viaţa într-un mediu juridic, fără 
să-şi întocmească un testament solid. Tot ce avea se împărţea la trei. Casa, de 
mult plătită, crescuse constant în valoare, şi mai erau şi economiile. După ce 
copiii îşi încheiaseră studiile, ea nu mai cheltuise niciodată din venituri. A pus 



totul pe masa din bucătărie şi s-a aşezat să scrie un bilet. Nu voia să pară un bilet 
de adio, pentru că în mod vădit nu se sinucidea, dar s-a gândit că, indiferent cine 
avea să intre în casă la un moment dat, trebuia să găsească mai mult decât cheile 
de la maşină şi trupul său. S-a uitat la teancul de foi folosite pentru lista de 
cumpărături. Hârtia avea în partea de sus un rând de margarete vesele care 
dansau în ghivece deasupra unor litere roz, aruncate în dezordine, dar care 
compuneau cuvintele Lucruri de făcut. Nu încetase să creadă că a fost o prostie 
să cumpere un top de hârtie cu asemenea cuvinte, dar nu mai avea putere să 
caute o coală albă. Durerea crescu din nou şi voia să se întoarcă în pat. 

Nu m-am simtit bine. 

j 

Ca să stiti. 

9 9 

Vă iubesc, mama 

Era suficient. 

Albie era singura abatere de la ceea ce stabilise în ziua a treia, că era un plan 
inteligent, deşi destul de vag. O sunase de prea multe ori ca s-o întrebe cum se 
mai simte, iar felul în care îi explica starea ei depindea de momentul anume din 
acel ciclu al durerii în care se nimerea telefonul. De câteva ori pur şi simplu nu 
răspunsese. Ideea de a ridica receptorul fusese peste puterile ei. Dar acum chiar a 
răspuns, iar el a îndemnat-o să se ridice din pat şi să deschidă uşa din faţă. I-a 
spus că Franny Keating va veni la ea s-o vadă. 

— Franny Keating? 

— E în vizită la tatăl ei. Am rugat-o să treacă pe la tine, să vadă cum te mai 
simţi. 

— Are cine să mă-ntrebe de sănătate, a spus Teresa. Suna jalnic, chiar şi 
pentru ea. Avea într-adevăr prieteni, numai că luase hotărârea să stea acasă şi să 
experimenteze sfârşitul. 

— Sunt sigur că ai, dar am obosit aşteptând să-i chemi. Du-te să deschizi uşa. 
O să ajungă la tine într-un minut. 

Teresa închise telefonul şi-şi coborî privirea spre halatul de bumbac închis cu 
fermoar până jos, pe care mama ei îl numea pe vremuri, în Virginia, „rochie de 
casă“. îl purta de trei zile şi arăta în ultimul hal, din pricina somnului agitat şi a 
transpiraţiei. De când începuse durerea, nu făcuse baie, nu se spălase pe dinţi şi 
nici nu se uitase în oglindă. Vizita lui Franny Keating nu era totuna cu vizita lui 
Beverly Keating, dar în acest moment Teresei îi era greu să le deosebească în 



minte. Beverly Keating, fostă Beverly Cousins, în prezent Beverly nu-ştiu-cum. 
Teresa nu-şi amintea ce-i spusese Jeanette, în afară de faptul că se măritase din 
nou după despărţirea de Bert. Beverly nu-ştiu-cum era copleşitor de frumoasă, 
iar acest gând era dureros chiar şi acum, după cincizeci de ani. Beverly apărea în 
toate fotografiile cu care copiii se întorceau din vacanţă, ca şi cum Catherine 
Deneuve hoinărea pe acolo tocmai când copiii se bălăceau în piscină ori se 
dădeau în leagăn, şi, din întâmplare, păşea în cadru exact când se închidea 
obturatorul. Dar nu voia să moară gândindu-se la frumuseţea lui Beverly 
Keating. în plus, Beverly era mai tânără decât ea, nu cu mult, dar conta. Beverly 
trebuia să aibă acum mai puţin de optzeci de ani. 

Un val de durere se revărsă asupra ei şi a trebuit să se prindă de spătarul 
fotoliului pentm a se ţine pe picioare. O simţea adânc în bazin, de sus până jos, 
de la o coapsă la alta. Cancer uterin? Cancer osos? Era posibil să apară aşa de 
repede? Dacă nu deschidea uşa, Franny l-ar fi chemat pe tatăl ei. Albie îi spusese 
că era în vizită la tatăl său. Probabil că era bătrân, dar putea să-şi cheme un 
prieten poliţist, să-i spargă uşa. Aşa acţionează poliţiştii: de la gând la berbecele 
de spart uşi nu e decât un singur pas. Simţea cum îi ţâşneşte sudoarea prin pielea 
capului. în câteva clipe, părul ei cărunt, tuns scurt, avea să fie ud leoarcă. A lăsat 
fotoliul şi s-a îndreptat spre uşa din faţă. Fiecare pas o făcea să înjure în gând, 
pui de căţea, pui de căţea! Era ca o mantra, un punct focal care s-o ajute să-şi 
calmeze respiraţia, aşa cum o învăţase Holly. A deschis uşa larg şi a scos cârligul 
de la plasa de insecte, apoi, rămasă fără vlagă, şi-a târât picioarele înapoi, ca să- 
şi schimbe hainele şi să se spele pe faţă. Spera că mai rămăsese apă de gură. Nu 
se simţea în stare să se spele pe dinţi. 

Peste nici cinci minute a auzit un glas: „Doamna Keating?“ După câteva 
secunde, glasul a răsunat mai prietenos: „Teresa?“ Auzi cum se deschide uşa. 

— O clipă. 

îşi trase pe ea pantalonii de trening, îşi vârî picioarele în tenişi şi se şterse pe 
cap cu un prosop. Durea. Părul ei era aşa de scurt, dar pe cine voia să 
impresioneze? Jeanette îi spusese că arăta de parcă tocmai se întorsese de la 
chimioterapie. Holly îi spusese că arăta ca o călugăriţă budistă. Albie nu-i vorbea 
niciodată despre păr. 

— Eu sunt, Franny! s-a auzit vocea. 

— Ştiu, Franny. Mi-a spus Albie. 

Teresa a închis ochii, a făcut o pauză, apoi inspir, pui de căţea, expir, pui de 
căţea! O ajuta cumva. 



Când a intrat în living, a găsit două femei, una blondă şi cealaltă brunetă. 
Blonda era mult prea naturală, fire cărunte în coada de cal, machiaj absent, 
maieu de bumbac legat la gât cu un şnur. Bruneta avea mai mult ştaif, dar 
adevărul e că nu ţi-ai fi întors capul după ele. Nici una nu era la fel de frumoasă 
ca Holly sau Jeanette. Teresa a schiţat un zâmbet doar printr-un exerciţiu de 

voinţă. 

» 

— Sora mea, Caroline, a spus blonda. Sper că nu v-am deranjat venind aici. 
Albie s-a alarmat în legătură cu starea dumneavoastră. 

— A devenit prăpăstios, a zis Teresa, făcând eforturi să nu gâfâie. Când te 
gândeşti câte griji ne-am făcut din pricina lui, e ciudat că s-a schimbat într-atât şi 
că acum îşi face el prea multe griji. 

— Se mai întâmplă, cred, a zis Caroline. 

Teresa le privi lung. Văzuse atât de multe fotografii, auzise atâtea 
întâmplări... Caroline era cea agresivă, Franny, cea împăciuitoare. Amândouă 
luaseră note bune la şcoala catolică, dar Caroline era mai deşteaptă. Franny era 
mai bună la suflet. 

— Ştiu că sună ciudat, fetelor, dar ne-am mai întâlnit până acum? 

Una dintre ele terminase dreptul, cealaltă renunţase. Nu-şi amintea care 
anume, dar putea fi sigură numai uitându-se la ele. 

— La înmormântarea lui Cal, a spus Franny. Cred că a fost singura dată. 

Teresa a clătinat din cap. 

— în cazul ăsta, nu-mi amintesc nimic. 

— Cum vă simţiţi? a întrebat Caroline. 

» » 

Trecea direct la lucrurile importante. Era autoritară. Teresa avea senzaţia că, 
dacă ar minţi, Caroline ar veni spre ea, să-i dea un ghiont în stomac. 

— Mi-a fost rău, a spus ea, sprijinindu-se cu o mână de scaun. Dar mă simt 
mai bine. Mi-am revenit. E greu când ajungi la vârsta mea. Cel mai mic lucru te 
dărâmă. 

— N-aţi vrea să vedeţi un doctor? a întrebat Franny. 

Dacă aş fi vrut să merg la doctor, gândi Teresa, aş fi făcut-o deja. Dar nu voia 
să fie răutăcioasă. Fetele astea erau de treabă. Albie le rugase. N-aveau nici o 
vină. 

— Nu, a răspuns ea. 

Fata mai deşteaptă se uită uşor pieziş. 

— Tot suntem aici. Vă ducem cu maşina la spital. Dacă o să aveţi nevoie să 
chemaţi ambulanţa la unsprezece noaptea, o să fie mult mai greu. îmi pare rău să 



vă spun, dar nu arătaţi grozav. 

Domnişoara Argument Raţional. Probabil că era deja asociată la biroul de 

avocaţi. 

> 

— Am optzeci şi doi de ani, a spus ea, simţind sudoarea curgându-i pe faţă. 
De mult timp nu mai arăt bine. 

— Deci nu mergeţi? a întrebat Caroline. 

Să se consemneze faptul că inculpatul a declinat oferta de transport până la 
spital, în pofida recomandării consilierului juridic. 

— îmi pare rău că fiul meu v-a pus pe drumuri pentru nimica toată. Dacă mă 
întreba înainte, i-aş fi spus să nu vă sune. 

Ei o să plece în câteva clipe şi ea o să se aşeze. S-ar putea să cadă. N-o să fie 
în stare să ajungă înapoi în pat, dar nu-şi mai dorea decât canapeaua din living. 

— E-n regulă, a spus Franny, dar tata e în maşină şi doreşte să vă salute. 
Veniţi să-l vedeţi pe tata şi apoi vă lăsăm în pace. 

— Fix e în maşină? 

» 

Franny a încuviinţat din cap. 

— Azi e ziua lui. A împlinit optzeci şi trei de ani. De aceea am venit aici. 
Franny a aşteptat câteva clipe, dar Teresa n-a reacţionat în nici un fel. Atunci 

s-a hotărât să pluseze. 

— Tata are cancer esofagian. E grav bolnav. 

— îmi pare rău. 

Teresa îl simpatiza pe Fix. îl întâlnise o singură dată, în ziua aceea oribilă, cu 
incendiul, dar şi-l amintea ca pe o persoană decentă. Albie, plin de furia mută a 
puştilor de paisprezece ani, plecase în dormitor trântind uşa după el, în timp ce 
ea şi Fix au rămas în bucătărie, să bea împreună un pahar. A pregătit un cocteil 
cu vodcă şi suc de portocale proaspăt, din frigider. Când au ciocnit paharele, el a 
privit-o drept în ochi şi a rostit Solidaritate. Ei i s-a părut cel mai stilat lucru din 
lume. 

— Roagă-1 să intre, a spus Teresa, întrebându-se cât timp avea să dureze şi 
dacă trebuia să le ofere ceva de băut. Imposibil. 

Caroline a clătinat din cap. 

— Am fost plecaţi toată după-amiaza. N-o să reuşim să-l urcăm pe scări. 

în faţa uşii erau trei trepte scunde, cu o balustradă decorativă din fier forjat pe 
fiecare latură. Albie o montase pentru ea anul trecut. Teresa reuşea poate să 
coboare treptele, dar nu şi să le urce înapoi. 

— Spuneţi-i că-i transmit salutări, a spus ea. 



— Tata e pe moarte, a insistat Franny. 

Şi eu, ar fi vrut Teresa să spună. 

Şi-a plimbat privirea de la o fată la alta. Brusc a înţeles că ele acţionau în 
echipă: una era poliţistul bun, cealaltă, poliţistul rău. Nu ţinea. Un alt val de 
durere se ridică de sub ombilic. Ca să fie politicoasă, stătuse prea mult în 
picioare. A închis ochii şi a încercat să respire pe gură, în timp ce degetele i se 
încleştară puternic de spătarul scaunului. 

— Vă aduc geanta şi încui uşa, a spus Franny. Geanta e în bucătărie? Aveţi 
toate cârdurile de asigurare înăuntru? 

Teresa şi-a mişcat capul cu o jumătate de centimetru, schiţând un gest 
afirmativ, pe când cealaltă fată s-a apropiat şi a cuprins-o cu braţele. Cu 
blândeţe, dar strâns, cât să nu cadă. 

— Sunteţi pregătită să mergem? a întrebat-o Caroline. 

Teresa urcase şi coborâse treptele acelea de mii de ori, dar acum se simţea ca 
Eve Mărie Saint privind peste marginea muntelui Rushmore, în La nord, prin 
nord-vest—. Fetele lui Fix Keating au luat-o de subsuori şi au ridicat-o uşor. Nu 
fusese o femeie solidă, şi nici mai înaltă decât copiii ei, chiar şi înainte de a 
începe să se împuţineze. Nu se simţea o povară pentru ele. Se vedea că erau 
puternice, erau răpitoarele ei, care traversară peluza până la maşină ca s-o urce 
pe locul din spate, ridicându-i picioarele în timp ce îi răsuceau trupul, într-un 
mod îngrijorător de profesionist, de parcă meseria lor era să răpească bătrâni. I- 
au pus centura, apoi i-au desfăcut-o când ea scos un ţipăt uşor de durere, pentru 
că nu suporta să i se atingă stomacul. 

— Teresa Cousins, a salutat-o Fix de pe locul din faţă. Iată că ne-am întâlnit 
din nou. 

— Tată, a intervenit Caroline. Spune-mi unde să merg. 

Teresa a simtit nerăbdarea din vocea lui Caroline. Nu doar că o duceau la 

» 

spital, dar trebuia să ajungă acolo de urgenţă. 

Fix i-a explicat cum să ajungă la centrul medical Torrance Memorial. Nu şi-a 
mai consultat ghidul rutier. Fiecare pagină era o amintire vie. 

Durerea o mai lăsase, si Teresa văzu clar situaţia în care se afla. A scos un 
oftat pentru că se afla pe scaunul din spate al maşinii şi, mai ales, pentru că se 
abătuse de la planul său. Poate că ideea de a muri nu fusese una dintre cele mai 
grozave. Priveşte această zi, o altă zi frumoasă din sudul Californiei. 

— La mulţi ani! i-a urat ea lui Fix. îmi pare rău să aflu că ai probleme cu 



sănătatea. 

— Cancer, a spus el. Dar tu? 

Franny vorbea la telefonul mobil. 

— Am luat-o pe mama ta cu maşina. Acum mergem la spital. 

— Nu ştiu, a răspuns Teresa. Poate peritonită? 

Caroline a apăsat pe acceleraţie, iar Crown Victoria a ţâşnit ca un cal de curse. 

— Cine e la telefon? Albie? a întrebat Fix. Dă-mi-1 să vorbesc cu el. 

— Tata! a spus Franny. 

Tatăl său şi-a întins mâna în spate. Teresa i-a strâns-o foarte uşor. 

— Albie, tata doreşte să-ţi spună ceva. 

— Fiule? a rostit Fix, găsind de nu se ştie unde energia de a vorbi tare. Mama 
ta e aici cu noi. O să ne ocupăm de ea, nu-ţi face griji. 

— Mulţumesc, a spus Albie. M-aţi salvat de două ori până acum. 

— Stăm cu ea până când doctorii află ce are. Să nu-ţi închipui c-o lăsăm pur şi 
simplu la uşă. 

— Asta e frumos, a spus Teresa, privind pe geam la casele vecinilor, care 
zburau pe lângă ei, în goana maşinii. 

— Să vin acum? a întrebat Albie. 

Fix s-a întors spre Teresa, care părea, stând acolo, în scaunul din spate, una 
din acele păsări golaşe căzute din cuib, care deşi încă respiră, sunt complet 

străvezii si contorsionate. 

> 

— Să zicem că ne vedem mâine-dimineată, e bine? O să te sunăm din nou. 
Cum se închide chestia asta? 

Ultimele cuvinte le erau adresate tuturor, înainte de a nimeri butonul roşu. 

— Avem copii buni, i-a spus Teresa lui Fix. După câte necazuri ne-au făcut, 
lucrurile s-au aranjat bine în cele din urmă. 

Era şocată de cât de rău arăta el. Neîndoielnic, cancerul era mâna diavolului. 

Caroline a oprit în faţa intrării de la urgenţe. Franny s-a dus înăuntru să aducă 
un scaun cu rotile pentru Teresa, cât timp Caroline îl scotea din portbagaj pe cel 
al tatălui. Caroline şi Franny s-au luptat împreună să-i scoată pe cei doi din 
maşină. Cu Teresa a fost mai simplu. A stat cu pleoapele închise şi buzele 
strânse, fără să scoată un sunet. Era foarte uşoară. Pe Fix îl cuprinsese durerea, 
avea picioarele atât de înţepenite, încât l-au scos cu greu din maşină. Ziua fusese 
mai lungă decât se aşteptaseră şi nu luaseră Lortab— la ei. Fix îşi odihnea 
mâinile pe piept, aşa cum făcea când era obosit, de parcă se ţinea să nu se 



desfacă în bucăţi. Franny se întreba dacă nu cumva ar putea cere la camera de 
gardă măcar o pastilă, ca să-l poată duce înapoi în Santa Monica. Probabil că nu. 
Caroline şi Franny i-au împins pe Teresa şi pe Fix până la biroul de recepţie, 
unde o tânără de origine hispanică, cu genele rimelate excesiv şi tricou foarte 
răscroit, şi-a plimbat privirea de la un cărucior la altul şi înapoi. Partea de jos a 
unui crucifix de aur se pierdea în decolteul extravagant. 

— Amândoi? 

— Numai ea, a răspuns Franny. 

Caroline a plecat să parcheze maşina. 

— O sun pe Marjorie, să-i zic să pună prăjiturile în frigider. 

— Aniversarea ta! a strigat Teresa, amintindu-şi de soţia acestuia. Ţi-am 
stricat-o. 

Fix a început să râdă, un râs sănătos, aşa cum nu-1 mai auziseră de ceva 
vreme. 

— Mi-ai stricat aniversarea de optzeci şi trei de ani?! Serios, ţi-o fac cadou! 

— Cârduri de asigurat? 

Franny avea cu ea geanta Teresei şi a întrebat-o dacă era în regulă să caute în 
portofel. A scotocit printre ghemotoace de şerveţele Kleenex, cheile casei şi un 
pachet de bomboane de mentă. A găsit cârdul Medicare, cârdul de asigurare 
suplimentar Blue Cross Blue Shield şi permisul de conducere. încă mai 
conducea? 

— Numele? a început fata, citind întrebările de pe ecranul calculatorului, 
pentru că nu se omorâse să le memoreze. 

— Cât au fost copiii mici veneam aici tot timpul, a spus Teresa privind în jur, 
de parcă tocmai se trezise dintr-un vis. Copci, amigdale, dureri de urechi... După 
ce-au plecat de-acasă, n-am mai călcat pe aici. N-ai copii, n-ai urgenţe. Am mai 
venit la spital să fac o mamografie sau să vizitez o prietenă bolnavă, dar în sala 
de urgenţe nu cred că am ajuns nici măcar o dată. 

— Găsiţi totul pe cârd, i-a spus Franny fetei de la recepţie. 

— Aici l-am adus pe Cal când l-a înţepat albina, a continuat Teresa. 

— L-a înţepat în Virginia, a spus Fix, încercând să fie de ajutor. 

— Suntem obligaţi să întrebăm pacientul, a zis fata. Ne ajută la evaluare. 

Franny a privit-o fix, apoi s-a uitat cu înţeles spre Teresa. Fata a oftat şi a 

început să bată în calculator. 

— Prima oară când l-a înţepat. 

— Nu ştiam că s-a mai întâmplat şi înainte, a spus Franny. 



în dimineaţa funeraliilor lui Cal, Bert adunase toţi copiii în livingul casei din 
Virginia. Le spusese că fratele lor n-ar fi avut cum să supravieţuiască înţepăturii 
de albină. Asta ca să-i liniştească, să nu creadă că stătea în puterea lor să-l 
salveze pe băiat. Deşi, dacă de fiecare dată când voiau să-i închidă gura lui Albie 
nu insistau ca el să-l îndoape pe mezin cu toate pastilele lui de Benadryl, l-ar fi 
putut salva. Ar fi trebuit să-l oprească pe Cal să-i dea pilule când ei nu erau prin 
preajmă, ca să-i rămână când avea cu-adevărat nevoie. Ar fi trebuit să meargă la 
el când a căzut, în loc să-l lase singur o jumătate de oră, crezând că se preface. 

— Aşa am aflat că era alergic, a spus Teresa. Atunci, prima oară. 

— Câţi ani avea? a întrebat Caroline din spatele lor. 

N-au observat că se întorsese. Caroline se gândea la copiii ei. îi înţepase oare 

vreodată albina? încerca să-si amintească. 

> 

Teresa a închis ochii. îşi număra copiii, aranjându-i în amintire după mărime. 

— Trebuie să fi avut şapte. Albie făcea primii paşi, deci fetele să tot fi avut 
trei şi cinci ani. Cred că aşa. Cal şi Holly se jucau în curtea din spate, iar eu eram 
înăuntru cu cei mici. Patru copii, singură, era ceva. Voi, fetelor, aveţi copii? 

— Trei, a răspuns Caroline. Un băiat şi două fete. 

— Doi băieţi, a spus Franny. 

— Dar nu sunt ai ei, a intervenit Fix. 

— Pe Cal l-a înţepat albina, a spus Caroline, încercând să piloteze corabia. 

— Medicamente? a întrebat fata hispanică. 

Franny a căutat din nou în geanta Teresei şi a scos două flacoane, Lisinopril şi 
Restoril, pe care le găsise pe chiuveta din baie. 

Teresa s-a uitat la flacoanele de plastic portocalii de pe biroul recepţiei, apoi la 
Franny. 

— M-am gândit că vor întreba de ele, a spus Franny, deşi se gândea că luând 
doctoriile poate depăşise limitele. Nici ei nu i-ar fi plăcut să-i umble cineva în 
dulăpiorul de medicamente. 

— Le-am învăţat mereu pe fete să fie meticuloase, a spus Fix. 

— Cea mai apropiată rudă? 

Se uitară unii la alţii. 

> 

— Albie, cred, a răspuns Franny. 

— Persoană din localitate? 

— O, atunci eu, Frances Mehta, a spus Franny şi i-a dat numărul ei de telefon. 

— Grad de rudenie? 

— Fiică vitregă. 



— Stai, a intervenit Fix. 

începuse să socotească în minte ce legătură era între fiica lui şi Teresa. 

— Rămâne asa, i-a zis Caroline fetei. 

După ce a terminat cu formularele, fata de la recepţie le-a spus să aştepte. 

— Asistenta va veni să vă preia. 

— Să vină cât mai repede, i-a spus Caroline în felul ei foarte direct. îi e e rău. 

— înţeleg, doamnă, a răspuns fata. 

Greutatea rimelului era o povară pentru ea. Arăta de parcă ar fi fost gata să 
adoarmă. 

Au împins cărucioarele cât mai departe de televizor. Afară era încă lumină. 

— Acum ar trebui să vă duceţi acasă, le-a spus Teresa după ce s-au instalat 
într-un colţ. Stau aici până vin să se ocupe de mine. Nu vă temeţi c-o să fug din 
spital. 

— Eu îl duc pe tata acasă, a intervenit Caroline, apoi mă întorc după Franny. 

— E prea aglomerat pe drum, a remarcat Fix. Mai bine să rămânem împreună 
şi să ducem treaba asta la bun sfârşit. Dacă mi se face rău, mă primesc aici într-o 
clipă. îmi place în Torrance. Mulţi poliţişti locuiau aici şi făceau naveta. 

— Terminaţi-vă povestea, a îndemnat-o Franny pe Teresa. 

în locul ei însă a intervenit Fix. 

— Am fost chemat odată la un accident. Un tip s-a oprit la stop cu geamul 
deschis, o albină a intrat în maşină şi l-a înţepat. Asta a fost. I-a căzut piciorul de 
pe frână, iar maşina a ajuns într-o intersecţie, unde s-a izbit de o altă maşină. 
Probabil că în momentul ăla era deja mort. Nu şi-au dat seama ce s-a întâmplat 
decât la autopsie. După două zile m-am întors în locul ăla, nu ca să caut albina, 
ci ca să arunc o privire. Chiar înaintea stopului era un copac „perie de sticle 
care zumzăia la propriu. Adică jumătate din el erau albine. 

Teresa încuviinţă din cap aprobator, ca şi cum incidentul era unul important, şi 
continuă: 

— Când s-a întors din curtea din spate, Cal era alb ca varul. îmi amintesc 
feţişoara lui, era înspăimântat, şi am crezut că se întâmplase ceva cu Holly. Se 
fugăreau unul pe altul cu greble şi mături şi m-am gândit că fetiţa păţise ceva. L- 
am întrebat: „Cal, unde e Holly?“ Dar când să mă duc după ea în curte, Cal a 
scos un zgomot cumplit, ca şi cum încerca să tragă aer printr-o mică 
deschizătură. A întins braţul să mă oprească, apoi a căzut drept pe spate. Avea 
buzele şi mâinile umflate. M-am repezit să-l ridic, iar pe cămaşa lui am văzut o 



albină. Chiar acolo, pe el, ca un ucigaş care nu se-ndură să plece. 

— Se mai întâmplă, a spus Fix. 

Caroline s-a întins şi a luat-o de mână pe sora ei. Cine s-ar fi gândit la asta? 
Ascultau o poveste înfiorătoare, şi-atât. Franny a strâns-o pe Caroline de mână. 

— Dacă nu era albina aia, sunt sigură că murea atunci, la şapte ani, dar, nu 
ştiu cum, mi-am dat seama imediat ce se întâmplase. M-am ridicat şi am ieşit pe 
uşă ca fulgerul. L-am pus în maşină în două secunde. După cum aţi văzut, 
spitalul nu e departe, şi traficul nu era nici pe jumătate ca astăzi. îi spuneam într¬ 
una, încet, linişteşte-te, fii atent la respiraţie. 

— Şi ce-aţi făcut cu ceilalţi copii? a întrebat Caroline. 

— I-am lăsat acasă. Cred că nici măcar n-am închis uşa. Când i-am povestit ce 
s-a întâmplat, Bert s-a înfuriat rău pe mine. Deşi eram speriată de moarte, am 
fost mândră de mine. îi salvasem viaţa lui Cal! Nu poţi lăsa copiii aşa, singuri, 
m-a certat Bert, trebuia să-i iei şi pe ei cu tine. Dar Bert nu era acasă, şi oricum 
avea o părere proastă despre mine ca mamă. Dacă stăteam să-i adun pe copii şi 
să-i urc în maşină, Cal ar fi murit. Aşa mi-a zis doctorul. Mi-a explicat cât de 
periculoasă era înţepătura de albină pentru el şi că data următoare avea să fie şi 
mai rău. Dar nu poţi să ţii un băiat închis în casă pentm tot restul vieţii, cel puţin 
nu unul ca el. Mă îngrijeam mereu să aibă pastilele la el şi ţineam în casă o fiolă 
şi o seringă, însă Bert a uitat să ducă adrenalina acasă la părinţii lui, deşi mă 
îndoiesc că ştiau să facă injecţii. Nimeni n-a verificat dacă băiatul avea doctoria 
la el. 

Teresa a clătinat din cap. 

— Nu-1 învinovăţesc pe Bert. într-o vreme o făceam, dar am renunţat. 
Lucrurile de care ai cu adevărat nevoie lipsesc tocmai când îţi trebuie mai tare. 
Ştiu. Se putea întâmpla şi când era acasă cu mine. 

— Pe oameni n-ai cum să-i păzeşti, a spus Fix, punându-şi mâna peste a ei. Ne 
amăgim când credem că-i putem feri de primejdii. 

— Bert s-a jurat că o să taie toţi portocalii din spatele casei. Când înfloresc, 
sunt tot timpul plini de albine. Era furios pe copacii ăia, de parcă ei ar fi fost de 
vină, dar după două zile a uitat cu totul. Toţi am uitat. 

S-a oprit şi a privit în jur. 

— Pe atunci, camera de gardă era în spatele spitalului. Acum arată mult mai 
bine. Totul este nou. 


După tomografie şi consult, doctorul a ieşit să stea de vorbă cu ei. 



— Domnul Cousins? i s-a adresat el lui Fix. 

— Nu. 

Răspunsul n-a părut să-l tulbure pe doctor. Era acolo ca să transmită un mesaj, 

asa că a continuat. 

» 

— Se pare că doamna Cousins are un abces diverticular în colonul sigmoid. 
Urmează să temperăm lucrurile cu antibiotice şi să-i administrăm un tratament, 
ca s-o menţinem într-o stare de confort. Pe timpul nopţii îi vom monitoriza 
nivelul leucocitelor şi febra. Aveţi grijă să nu mănânce sau să bea, apoi o vom 
reexamina mâine-dimineaţă, să vedem cum se prezintă. De cât timp se află în 
starea asta? 

Caroline s-a uitat la Franny. 

— Să fie vreo trei zile? a spus Franny. 

Doctorul a clătinat din cap. A făcut o însemnare în dosarul pe care îl avea cu 
el, le-a spus că au transferat-o într-o rezervă, apoi s-a scuzat, îndepărtându-se. 

Toţi trei şi l-au imaginat pe doctor indignându-se de neglijenţa lor. De ce n-o 
aduseseră la el mai devreme pe bătrâna grav bolnavă? Ei nu aveau însă de ce să 
se justifice. 

— Nu e cancer, le-a spus Teresa membrilor familiei Keating când s-au dus la 
ea să-şi ia la revedere. Trebuie totuşi să rămân aici peste noapte. 

Acum avea un monitor cardiac şi o perfuzie intravenoasă pe dosul mâinii. 

— Norocoaso, i-a spus Fix. 

Chiar se bucura pentru ea. 

— O, a exclamat Teresa, ducându-şi mâna liberă la frunte. Cancer. îmi pare 
rău, nu trebuia să spun asta. Acum îmi dau morfină. Mă simt ciudat. 

Fix a fluturat mâna ca pentru a-i spune să nu-şi facă griji. 

— Mă întorc pe seară, să văd ce mai faceţi, i-a spus Franny. 

Teresa i-a zis că nu este cazul. 

— Am vorbit cu Albie. Vine mâine la prima oră. Până atunci o să dorm 
neîntoarsă. Sincer vorbind, sunt foarte obosită. Oricum, ati venit aici să fiţi cu 
tatăl vostru, nu cu mine. V-am mâncat deja jumătate de zi. 

— Mi-aş fi dorit s-o aveţi pe toată, i-a spus Caroline. A doua jumătate a fost 
categoric mai bună decât prima. 

— Putem aştepta aici până adormi, a propus Fix, simţindu-se în acelaşi timp 
galant şi nesigur. 

Stătuse prea mult timp în scaunul cu rotile. Trebuia să ajungă acasă, în fotoliul 
lui. Se simţise bine să ducă pe altcineva la spital, ca să mai schimbe rolurile, să 



se gândească la situaţia Teresei mai degrabă decât la a lui. Durerea fusese însă 
ignorată prea mult timp. Se întorsese asupra lui cu o bâtă de baseball. 

— O să închid ochii. Până ajungeţi voi la uşă, o să fiu deja adormită. 

I-a zâmbit lui Fix şi a închis ochii, ţinându-se de cuvânt. în timp ce somnul o 
învăluia în braţele lui moi, i-a trecut prin minte că ar fi trebuit să se mărite cu Fix 
Keating, un om tare bun. Era însă bolnav, şi ea era bolnavă. Cum să aibă grijă de 
el? 

Caroline şi Franny au împins căruciorul lui Fix până la lift. Se aflau într-o altă 
latură a spitalului, pentru că intraseră pe la camera de gardă şi ajunseseră în 
cealaltă parte a lumii, direct la saloanele pacienţilor. Când au ieşit din clădire, s- 
au trezit într-un loc necunoscut, iar lui Caroline i-a luat ceva timp să găsească 
maşina. Până să pună ea căruciorul în portbagaj şi să găsească ieşirea din 
parcare, Fix adormise pe scaunul din faţă, lăsând-o pe Franny să introducă în 
mobilul ei adresa casei din Santa Monica. Caroline şi Franny au rămas mult timp 
tăcute. Poate aşteptau să fie sigure că tatăl nu putea să le audă, dar pentru ce? Ce 
făcuseră ele? Capul lui Fix căzuse pe spate, pe tetieră. Avea gura deschisă. Dacă 
n-ar fi sforăit foarte uşor, s-ar fi întrebat dacă nu cumva era mort. 

— îţi aminteşti când Teresa ne-a povestit cum s-a albit Cal şi a scos zgomotul 
ăla? a întrebat Caroline. 

Franny a încuviinţat din cap. Ravi, băiatul cel mare al lui Kumar, avea astm. 
într-o vară petrecută în Wisconsin, lângă un lac, a căutat cu disperare în rucsacul 
lui, încercând să găsească inhalatorul. Era acelaşi zgomot pe care-1 scosese Cal 
înainte de a muri, acelaşi şuierat ascutit care, chiar dacă nu însemna încetarea 
respiraţiei, îi anunţa sfârşitul. 

— Nu mai ştiu ce-a fost în mintea mea, a spus Caroline. Cal era deja mort, dar 
eu încă simţeam că aş putea face totuşi ceva. Puteam doar să mă asigur că n-o să 
se afle că noi îi dăduserăm lui Albie Benadryl-ul. Puteam să duc revolverul 
înapoi la maşină. 

Caroline s-a întors spre Franny. 

— La ce naiba îi trebuia lui Cal revolverul? a întrebat-o ea. Cine lasă o armă 
în maşină, fără să aibă habar că fiul lui adolescent o poartă legată de picior? Dar 
oare de ce mi-am făcut eu griji ? Cal era mort, fără nici o legătură cu arma. Era 
ca şi cum peste casă căzuse un copac uriaş, iar eu adunam frunzele, pentru ca 
nimeni să nu-şi dea seama ce se întâmplase. 

— Eram copii. Nu ştiam ce facem. 

— Ba da, eu am înrăutăţit si mai mult lucrurile. 

' 5 5 



Franny a clătinat din cap. 

— N-ave ai cum. Nu putea fi mai rău de-atât, a spus ea, lăsându-şi fruntea pe 

scaunul din fata ei. 

> 

— Era bine să-i fi spus. 

— Ce să-i spui? 

— Nu ştiu, că fiul ei n-a fost singur, că atunci când şi-a dat sufletul eram cu 
toţii lângă el. 

— Holly şi Jeanette au fost şi ele de faţă şi nu i-au spus nimic. Sau poate că i- 
au zis. Nu ştim cât a aflat Teresa despre ce s-a petrecut în Virginia. 

— Doar dacă nu se duce în weekend la film. 

— Nu se compară vina ta cu a mea. Nici pe departe. 

Caroline şi Franny au ratat aniversarea de optzeci şi trei de ani a tatălui lor. 
Traficul, care fusese acceptabil pe drumul către Teresa, s-a blocat la ieşirea din 
Torrance către plajă, aşa că au ajuns acasă după lăsarea întunericului. în urma 
gestului lor de bunătate, Fix stătuse prea mult în scaunul cu rotile, şi apoi în 
maşină. Durerea radiase spre picioare, mâini şi oasele feţei, deşi nu pe măsura 
suferinţei care se concentrase în miezul incandescent al fiinţei sale. 

— Nu vreau decât să mă lăsaţi să dorm, i-a spus el lui Marjorie după ce l-au 
dus în casă. 

Ea s-a văzut nevoită să se aplece ca să-l audă; abia mai putea vorbi. 

— N-o mai suport, a continuat el în timp ce trăgea de cămaşă, încercând s-o 
scoată. 

Marjorie l-a ajutat să-şi descheie nasturii. Pe parcursul evoluţiei bolii, Fix îşi 
pierduse rezervele de energie. Nu mai avea răbdarea care să-l ajute să treacă 
peste situaţiile neprevăzute. Stătuse jos prea mult timp şi acum era os pe os. 

— V-aţi dus cu Teresa Cousins? a întrebat-o Marjorie pe Franny, pe tonul cu 
care ar fi spus L-aţi dus în South Central să fumeze cocaină? 

— Fiul ei a sunat chiar când plecam de la film. Trebuia să ajungă la spital, a 
răspuns Franny. 

Nu trebuiau decât să-l aducă mai întâi acasă. Când a sunat Albie, erau în 
apropiere, dar lui Franny nu-i trecuse prin minte că decizia trebuia să-i aparţină 
ei, nu lui Fix. 

— N-am ştiut c-o să dureze asa de mult. 

» 5 

Caroline a pus pastila de Lortab într-o linguriţă cu sos de mere şi i-a dat-o 
tatălui. Pilulele erau mai uşor de înghiţit aşa. 



— Ea n-are familie? 

Marjorie avusese multă răbdare cu fetele chiar de la bun început, când Fix le 
ducea acasă la mama ei, să le înveţe să înoate în piscină. Dar să-l care de colo- 
colo pe tatăl lor aflat în pragul morţii, din milă faţă de o persoană pe care nu o 
cunoşteau, era totuna cu încercarea de a-1 omorî. 

— Ba are, a răspuns Franny. Dar nu locuieşte nici unul în oraş. Tata a spus că 
vrea s-o vadă. 

— Bine, dar nici n-o cunoaşte. De ce să vrea s-o vadă? a întrebat Marjorie, în 
timp ce-i netezea tricoul mototolit pe umeri. Te duc în pat, i-a spus ea lui Fix. 

După ce Marjorie l-a scos pe Fix din cameră în scaunul cu rotile, Franny şi 
Caroline au rămas singure. Franny a întors capul spre sora sa. 

— Să-mi zici dacă a mai rămas vreo ocazie s-o dau în bară pe ziua de azi. 

— N-a fost vina ta, i-a spus Caroline, trecându-şi mâna peste faţă. 

Nu mâncaseră nimic până la ora aceea, şi nici n-aveau s-o facă de-atunci 
încolo. 

— De unde era să ştii? Trebuia să mergem neapărat, toţi trei. Aveam o datorie 
faţă de ea. înţeleg că pentru Marjorie n-are sens, dar chiar dacă a fost o greşeală, 
se cuvenea s-o facem pentru Teresa. 

Franny i-a întors surorii sale un zâmbet obosit. 

— O, draga mea. Oare cum se descurcă copiii singuri la părinţi? 

— Nu vom şti niciodată, i-a răspuns Caroline. 

Caroline a urcat în dormitorul lor, ca să-l sune pe Wharton şi să-i ureze noapte 
bună. Franny s-a dus în spatele casei, ca să-l sune pe Kumar. 

— Ai găsit carnetul de cecuri? l-a întrebat Franny. 

— Da, dar puteai să-mi scrii un mesaj acum şase ore, aşa cum te-am rugat. 

— N-am putut, crede-mă, a spus ea căscând. Dacă ai şti ce-a fost azi aici, m-ai 
compătimi din tot sufletul. Băieţii au ajuns acasă, de la antrenamentul de fotbal? 

— Nu i-am văzut, a răspuns Kumar. 

— Nu-mi da emoţii. Nu sunt pregătită. 

— Ravi e la duş. Amit se preface că-şi scrie temele pe calculator, dar cum îmi 
iau ochii de la el, cum trece la jocul ăla video oribil. 

— în clipa asta te uiţi la el? l-a întrebat Franny. 

— Mă uit, i-a răspuns soţul ei. 

Marjorie ciocăni în geamul de la bucătărie. I-a făcut semn să intre în casă. 

— Trebuie să închid, a spus Franny. 

— Te mai întorci? 



— E un lucru cu care nu e cazul să-ţi baţi capul, a spus ea şi a închis. 

— Tatăl tău vrea să-i urezi noapte bună, i-a spus Marjorie obosită. Nu-mi vine 
să cred că e încă treaz. 

— Caroline e cu el? 

Marjorie a clătinat din cap. 

— A spus că vrea să vorbească numai cu tine. 

Franny i-a promis că nu-1 va reţine mult. 

Marjorie unise paturile lor de o singură persoană şi le acoperise cu o pătură şi 
o cuvertură imense, ca să pară că era unul singur, chiar dacă partea lui Fix arăta 
ca un pat de spital. Când stătea pe jumătate ridicat, simţea mai puţină durere în 
piept şi îi era mai uşor să-şi înghită saliva, aşa că avea obiceiul să doarmă în 
poziţia asta. Aşa l-a găsit Franny, în pijamaua lui albastru-deschis şi cu privirile 
în tavan. 

— închide uşa, i-a spus Fix şi a bătut uşor cu palma locul de lângă el. Să 
vorbim între patru ochi. 

S-a apropiat de pat şi s-a aşezat lângă tatăl său. 

— îmi pare rău că te-am târât până la Torrance, a zis Franny. M-am gândit la 
Albie şi la Teresa, în loc să am grijă în primul rând de tine. 

— N-o băga în seamă pe Marjorie, a spus Fix. 

— De tine are grijă Marjorie. Pe Teresa n-are cine s-o îngrijească. Vezi, de- 
asta trebuia să ne ducem s-o luăm. 

— Să lăsăm toate astea deoparte pentru câteva minute. Trebuie să avem o 
discuţie serioasă. Poţi să mă asculţi? în pat, Fix părea mic şi sfrijit, era doar 
coaja uscată a celui care fusese cândva. 

— Ridică spătarul patului puţin mai sus, a rugat-o el. După ce Franny i l-a 
potrivit, el a continuat: Bine. Acum deschide sertarul noptierei. 

Era un sertar mare, lung şi adânc, plin cu reviste de rebus şi plicuri, ghidul 
broşat al principalelor trasee turistice din California, o carte de poezii de Kipling, 
o pereche de flexoare pentru întărirea musculaturii mâinilor, mărunţiş, cremă 
mentolată Vicks VapoRub, un rozariu—. Rozariul o surprinse. 

— Ce ar trebui să caut? 

— E în spate. 

Franny a tras şi mai mult sertarul şi a căutat printre hârtii. Acolo a găsit 
revolverul. Nu era nevoie să mai întrebe nimic. F-a scos, apoi şi l-a aşezat în 
poală. 



— Gata, a zis ea. 

Fix a bătut-o uşor pe mână, apoi şi-a aşezat mâna pe revolver, zâmbind. 

— Marjorie m-a pus să-i promit că la ieşirea la pensie o să predau toate 
efectele. A zis că după ce ne mutăm pe malul oceanului nu vrea să mai vadă 
arme în faţa ochilor, aşa că nu i-am spus nimic de ăsta. 

— E-n regulă, l-a asigurat Franny, strângându-1 uşor de mână. 

Simţea structura delicată a oaselor sub pielea pergamentoasă. Şi-a imaginat că 
aşa trebuie să simţi dacă atingi o aripă de liliac. 

— Smith şi Wesson de treizeci şi opt. A fost arma mea mult, mult timp. 

— îmi amintesc, a spus ea. 

— N-am ieşit niciodată din casă fără revolverul ăsta. 

» 

— Vrei să am grijă de el în locul tău? 

Franny nu era prea sigură în ce fel. Nu putea să-l pună în bagajul de cală, şi 
nici să-l ducă acasă în Chicago, unde erau Kumar şi băieţii. Nu voia să ia 
revolverul, dar până la urmă avea să găsească ea o soluţie. 

— Nu mai pot să-l ţin în mână, a spus el. E prea greu. Nu reuşesc nici măcar 
să-l scot din sertar. Sunt tot felul de lucruri la care te gândeşti, dar la aşa ceva nu 
m-am gândit. 

Când erau mai mici, ea şi Caroline mergeau vara la poligonul de trageri al 
academiei de poliţie şi trăgeau în nişte ţinte de hârtie. Era singurul lucru din 
lume la care Franny era mai bună decât Caroline. Ştia cum se foloseşte o armă. 
După ce ţinta lui Franny era adusă înapoi, prietenii lui Fix veneau să se 
minuneze văzând-o. 

— Să înscrii fata asta la poliţie! spuneau poliţiştii, iar Franny, cu ochiul ager şi 
mâna sigură, radia de mândrie. 

— Nu-ţi face griji, l-a liniştit Franny. 

— Ce crezi, ai putea să mă-mpuşti? a întrebat-o tatăl. 

— Lortabul a început să-şi facă efectul, tată. Culcă-te. 

I-a luat mâna de pe revolver, apoi s-a aplecat să-i sărute fruntea. 

— Doctoria îşi face de cap, aşa că ascultă-mă. Nu mai avem timp să vorbim 
între patru ochi. Eu nu mai pot să ridic arma, dar numai tu ştii asta. Nimeni n-o 
să se gândească la aşa ceva. Când li se apropie sfârşitul, o groază de poliţişti se 
împuşcă. Nu-i nimic rău aici. 

Simţea în poală greutatea armei. 

— N-am de gând să te împuşc, tată. 

Atunci şi-a întors privirile spre ea. Avea gura deschisă, iar fără ochelari, ochii 



i se vedeau înceţoşaţi de cataractă. Aşa o privise Cal pe Teresa când avea şapte 
ani, cu o albină târându-se pe cămaşa lui? Aşa se uitase Cal la ea în clipa morţii? 

Nu-si amintea. 

> 

— Am nevoie de ajutor. De ajutorul tău, Franny. Marjorie ia pastilele cu ea. 
Nu ştiu unde le ţine, dar chiar dacă aş şti, nu pot să mă ridic să le iau. Nici nu 
ştiu care sunt. îmi umple sonda să mă hrănească, de parcă aş fi o pisică. Dacă m- 
aş împuşca, nu i-ar păsa nimănui. 

— Crede-mă, sunt oameni cărora le-ar păsa. Iar eu sunt unul dintre ei. 

— Marjorie şi Caroline se duc mâine la cumpărături, iar tu o să stai aici cu 
mine. îţi pui două perechi de mănuşi una peste alta, din cele de unică folosinţă, 
îmi aşezi mâinile pe armă, după care mi le prinzi într-ale tale. 

Franny l-a luat de mâini. Nu mai putea să pună asta pe seama medicamentelor 
sau a durerii. 

— Tată. 

— Să-ndrepţi mânerul în afară, nu spre gât, ci într-o parte, înţelegi? O să fiu 
aici cu tine. Pas cu pas, reuşim. îl ţii drept sub bărbia mea, apoi îl înclini puţin în 
jos, cam douăzeci de grade. După ce îl aşezi bine, vreau să te laşi pe spate. N-o 
să te rănească. 

De ce n-o ruga pe Caroline? Asta voia să ştie. Caroline era preferata lui. în ea 
avea încredere. Caroline însă nici n-ar fi stat de vorbă cu el. 

— Nu pot, i-a spus Franny. 

— După ce tragi, dă drumul armei. Las-o să cadă pe podea. îţi scoţi mănuşile 
şi le vâri în buzunar. Mergi să te uiţi în oglindă, să fii sigură că n-ai nimic pe 
faţă, apoi suni la 911. Asta-i tot ce trebuie să faci. Nimeni n-o să creadă vreodată 
că ai fost tu. Şi nu vei fi tu, ci eu. Tu doar mă ajuţi. Nu te-aş băga în bucluc. 

I se închideau ochii, apoi se deschideau, după care i se închideau din nou. 

— Ar fi o mare încurcătură, a spus ea. 

Tot timpul avusese sentimentul că-şi dezamăgise tatăl pentru că locuise cu 
mama, în celălalt colt al tării, alături de Bert. Ce ciudat că toate acele lucruri din 
trecut n-o părăseau nici măcar acum când, pentru o clipă, i-a trecut prin minte că 
refuzul de a-şi împuşca tatăl însemna să-l dezamăgească încă o dată. 

— Oamenii se tem din false motive, a spus Fix cu ochii închişi. La fel şi 
poliţiştii. Mergem dintr-o parte în alta, gândindu-ne că dincolo de uşă, afară, în 
dulap, ne pândeşte ceea ce o să ne vină de hac, dar nu-i aşa. Lui Lomer i s-a 
întâmplat ceva din cale-afară. Pentru marea majoritate a oamenilor de pe planeta 
asta, ceea ce-i omoară se află deja pe dinăuntru. înţelegi, Franny, nu-i aşa? 



— înţeleg. 

A bătut-o din nou uşor peste mână, apoi peste armă. 

— Mă bizui pe tine. 

A deschis gura ca pentru un ultim gând, apoi a adormit. 

Aşezată pe marginea patului, Franny a descărcat revolverul. Descărcat, 
curăţat, reîncărcat - făcea parte din educaţia ei de copil. în butoiaş erau şase 
gloanţe, le-a pus în buzunarul din faţă al jeanşilor şi a vârât arma în centura 
pantalonilor, sub cămaşă. La modă erau pantalonii strâmţi în talie, dar de data 
asta n-o mai deranja. 

Când s-a întors în salon, Caroline şi Marjorie urmăreau la televizor Un 
musafir de pomină—. Caroline a oprit sonorul tocmai când, din scaunul lui cu 
rotile, Monty Wolley teroriza personajele secundare. 

— Ce face tatăl vostru? a întrebat Marjorie. 

— Doarme. 

Franny simţea pe şale răceala metalului. I se părea absurd să umble prin 
cameră cu un revolver la spate, fără să spună, dar era de părere că Marjorie nu 
trebuia să ştie nici de armă, şi nici de ce-i ceruse el. Avea să-i povestească lui 
Caroline a doua zi dimineaţă, dar în seara asta nu mai avea chef să scoată nici un 
cuvânt. Franny le-a anunţat că se duce în pat, să citească. 

în noaptea aceea, după ce a pus revolverul în valiză şi gloanţele într-un ciorap, 
Franny a visat-o pe Holly. Trecuseră foarte mulţi ani de când nu se mai văzuseră, 
dar în vis avea paisprezece ani, cu părul ei negru împletit în codiţe, cu un maieu 
galben scurt, înnodat la mijlocul pieptului ei palid şi slăbuţ. O fetişcană cu 
pistrui şi aparat dentar. Se făcea că erau din nou în Virginia, în casa părinţilor lui 
Bert, şi se plimbau pe pajiştea lungă dintre casă şi grajd. Holly vorbea, aşa cum 
făcea mereu, explicându-i istoria Virginiei şi a indienilor Mattaponi care trăiseră 
cândva pe malurile râului. Indienii, spunea ea, se luptaseră cu englezii în al 
doilea şi al treilea război anglo-pawhatan. 

— Uite-aici, spunea ea, întinzând braţele. Era un trib mic, iar pe lângă asta, 
indienii mureau pe capete din pricina războaielor şi a bolilor de tot felul aduse de 
englezi. îţi aminteşti cum căuta Cal vârfuri de săgeţi? Bunicul avea pe birou un 
vas plin, dar nu ni le-a dat niciodată. Zicea că le păstrează. Pentru ce crezi că le 

ţinea? O răscoală? 

> 

Franny se uita în depărtare, dincolo de pajiştea verde. în spatele grajdului era 
un mic iaz în care caii se răcoreau în zilele fierbinţi, iar copiii se aventuraseră 



acolo în câteva rânduri, în pofida nămolului gros de pe fund, în care li se 
adânceau tălpile. Se uita la şirul de copaci din zare care mărginea pajiştea în 
stânga şi la şira de paie din dreapta, pe care familia Cousins o dăduse spre 
închiriere. încerca să se bucure de frumuseţea din jur - iarba, lumina, copacii, 
întreaga vale. Era locul unde murise Cal, locul de unde, după ce şi-au dat seama 
ce se întâmplase, Holly, Caroline şi Jeanette au alergat înapoi acasă, pentru a-i 
da de ştire lui Ernestine. Ea rămăsese lângă Cal, în caz că avea nevoie de ajutor, 

asa cum îi ordonase Caroline. De ce tocmai ea? 

» 

— Tu ai luat arma atunci, îţi aminteşti? o întreba Holly. Seara i-ai dat pistolul 
lui Caroline. 

Ochii lui Cal erau închişi, dar gura îi era deschisă, de parcă încerca să tragă 
aer în piept. Avea buzele îngroşate şi umflate, limba ieşită în afară. Franny 
rămăsese în picioare lângă el, privind înapoi spre casă, apoi în jos. Când îşi 
aminti de revolver, îi trase în sus cracul pantalonului. Iată-1, vârât în ciorap şi 
legat cu bandana roşie. îi intrase în cap că nimeni nu trebuia să găsească arma, 
nici Ernestine, nici bunicii, nici oricine altcineva. Ar fi dat cu toţii de belea. 

— Nu ştiu de ce l-am luat. 

» 

Chiar nu ştia. 

> 

Holly clătină din cap. 

— Nu puteai să-l laşi acolo. Eram obsedaţi de revolver, nu ne gândeam decât 
la el. 

Franny dezlegă bandana, îndepărtă cu grijă arma de ea şi de Cal şi începu să 
scoată gloanţele, aşa cum o învăţase tata. Puse cartuşele în buzunarul din faţă al 
şortului, apoi, ţinând revolverul în sus, roti butoiaşul şi privi spre soare, să se 
asigure că era gol. îl legă în bucata de pânză roşie, dar nu ştia unde să-l pună. 
încercă să şi-l vâre în şort, la spate, dar se vedea. Până la urmă se hotărî să-l 
ascundă sub un tufiş din apropiere. După ce pleca toată lumea, urma să se 
întoarcă după el. împreună cu Jeanette, ca să ascundă arma în poşetuţa ei. Nu 
bătea la ochi, pentru că Jeanette o lua cu ea peste tot. îşi amintea cât era de 
bucuroasă că se putea gândi şi la altceva decât la Cal. 

Franny privi spre grajd. 

— Tot timpul m-am gândit că n-am făcut bine. 

— Dar ce-ar fi trebuit să faci? Holly o luă pe Franny de mijloc. Noi n-am 
înţeles ce se-ntâmpla. Nu ştiam nici măcar că fusese înţepat de o albină. 

— Chiar n-am ştiut? 

> 

— Ba da, mai târziu. Am aflat când s-a întors tata de la spital, mai devreme 



însă n-am avut nici cea mai vagă idee. 

— M-am simţit bine aici, a spus Franny, deşi nu-şi dăduse seama până atunci. 
Holly păru surprinsă. 

— Zău? Eu am urât locul ăsta. 

Franny o privi atent. Holly era o fată aşa de drăguţă, cum de nu observase? 
Acum se gândea la ea ca la o soră. 

— Atunci de ce te-ai întors aici? 

— Ca să mă asigur că ţi-e bine, spuse Holly. Mereu am fost uniţi. Nu-ţi 
aminteşti? Eram un mic trib înverşunat. 

— Ascultă, spuse Franny privind în sus. Auzi păsările? 

Holly clătină din cap. 

— E telefonul tău. Asta voiam să-ţi spun. Să stai liniştită. 

— Şi păsările? întrebă Franny, dar Holly dispăruse şi camera era din nou 
cufundată în întuneric. încă le auzea. 

— Răspunde la telefon, i-a spus Caroline din patul alăturat. 

în camera întunecoasă nu se vedea decât lumina telefonului. L-a luat de pe 
noptieră, chiar dacă un apel în mijlocul nopţii nu prevestea nimic bun. 

— Alo? a spus Franny. 

— Doamna Mehta? a întrebat o voce de femeie. 

— Da? 

— Doctor Wilkinson la telefon. Vă sun de la centrul medical Torrance 
Memorial. Doamnă Mehta, vă aduc la cunoştinţă cu părere de rău că mama 
dumneavoastră vitregă a decedat. 

— A murit Marjorie?! 

Franny s-a ridicat în capul oaselor. Vestea o trezise brusc. 

Cum era posibil? Când se dusese la spital? 

Caroline s-a dat jos din pat şi a aprins veioza de pe măsuţa dintre paturi. 
Singura persoană care urma să moară era tatăl lor. 

— Ce e? a întrebat Caroline. 

— Doamna Cousins, a precizat doctoriţa. Imediat după ora patru dimineaţa, 
monitorul cardiac a alertat asistenta. Am încercat s-o resuscităm, dar nu am 

reuşit. 

> 

— Doamna Cousins?! 

— Teresa a murit? a întrebat Caroline. 

— îmi pare rău, a repetat doctoriţa. Era foarte bolnavă. 

— O secundă, a spus Franny. Nu sunt sigură că înţeleg ce-mi spuneţi. Puteţi 



vorbi cu sora mea? 

Franny i-a întins telefonul lui Caroline. Ea o să ştie ce întrebări să pună. 
Ceasul digital de pe noptieră arăta 4:47 AM. Oare Albie era deja treaz, oare îşi 
pusese alarma să sune? Trebuia să prindă cursa de dimineaţă spre Los Angeles, 

ca să-si vadă mama. 

> 


100 . Staţiune situată pe coasta Pacificului, în apropiere de Los Angeles. 

101 . Localitate situată în apropiere de Chicago. 

102 . Mod de introducere a alimentelor în organism, direct în stomac, printr-un orificiu la nivelul pielii. 

103 . Restaurant franţuzesc din Manhattan. 

104 . Conform credinţei populare, copil schimbat la naştere de către o fiinţă răuvoitoare cu un copil urât, 
retardat sau bolnav. 

105 . Localitate situată în nordul Californiei, în apropiere de San Francisco. 

106 . North by Northwest, film regizat de Alfred Hitchcock în 1959. 

107 . Analgezic puternic ce conţine şi substanţe narcotice. 

108 . Arbore ( Callistemon) originar din Australia, a cărui inflorescenţă are această formă specifică 

109 . Culegere de rugăciuni adresate Fecioarei Maria. 

110 . The Man Who Came to Dinner (1942), comedie americană avându-i în distribuţie pe Bette Davis, 
Ann Sheridan şi Mounty Woolley. 




8 


Cu şase luni înainte de a ieşi la pensie, Teresa şi-a luat bilet pentru Elveţia, ca 
să-i facă o vizită lui Holly la Centrul Zen. Asta ca să spere la ceva. Nu era atât de 
sigură că voia să se pensioneze, cât se temea să nu ajungă să se ramolească în 
meseria pe care o iubise atâta timp. De-a lungul anilor, văzuse atâţia oameni cum 
veneau şi plecau, promovau sau erau daţi afară şi îşi strângeau într-o cutie de 
carton lucrurile personale din birou. Mai devreme sau mai târziu, urma să-i vină 
si ei rândul, si atunci nu era oare mai bine s-o facă înainte să i se arate usa? La 
şaptezeci şi doi de ani, venise poate vremea să înceapă o viaţă nouă, chiar dacă 
nu era prea sigură cum va arăta aceasta. Se gândea să se înscrie la cursuri de 
bridge, sau poate să se ocupe mai mult de grădină. Se hotărâse în cele din urmă 
să meargă în Elveţia. 

La două săptămâni după petrecerea de pensionare, cu un frumos ceas de aur la 
mână şi un bilet în geantă, a chemat taxiul pentru aeroport. 

Holly nu se mai întorsese acasă. Când a plecat prima oară în Elveţia, cu 
douăzeci şi cinci de ani în urmă, plănuia să stea o lună. S-a întors după şase luni, 
şi atunci doar pentru a solicita o viză permanentă. Şi-a dat demisia în mod oficial 
din postul de la Sumimoto Bank, pe care cei de acolo i-1 păstraseră. Holly 
studiase ştiinţele economice la Berkeley şi fusese apreciată la locul de muncă, în 
pofida faptului că era foarte tânără. A renunţat la apartamentul pe care-1 
închiriase şi care stătuse gol în tot acest timp. Mobila a vândut-o. 

— Te-ai îndrăgostit? o întrebase mama. Nu credea că era adevărat, chiar dacă 
Holly prezenta toate semnele obişnuite: era cu capul în nori, încrezătoare şi fără 
poftă de mâncare. Holly îşi tăiase părul negru foarte scurt. Se spăla îndelung pe 
faţă şi, pentru prima dată după mulţi ani, Teresa observă că încă mai avea o 
brumă de pistrui. Chiar dacă amândouă îşi beau liniştite cafeaua, aşezate la masa 
din bucătărie, Teresa se gândea cu teamă că poate fiica ei cea mare fusese răpită 
şi avea creierul spălat de cine ştie ce sectă, care-i îngăduise trupului său să vină 
acasă doar cât să-şi pună afacerile la punct, inducându-i pe toţi în eroare. Totuşi 
nu-i venea s-o întrebe dacă nu cumva căzuse în plasa vreunei secte. 



— Nu sunt îndrăgostită, răspunsese Holly, strângându-i uşor mâna. Nu 
tocmai. 

într-o vreme, Holly mai venea din când în când acasă, la început în fiecare an, 
apoi mai rar, la doi-trei ani. Teresa bănuia că Bert îi cumpăra biletele, dar nu 
întrebase niciodată. După o vreme, firavul pârâiaş de vizite periodice secă de tot. 
Holly a anunţat-o că nu mai voia să se întoarcă în State, dând de înţeles că nu 
renunţa la familie, ci doar la ţara sa, renunţa la ţara sa, nu la familie. A spus că 

era mai fericită în Elveţia. 

> 

Teresa dorea cu ardoare fericirea copiilor săi, nu înţelegea însă de ce nu 
reuşiseră s-o găsească mai aproape de Torrance. Unul plecase în lumea largă, dar 
ceilalţi trei puteau să strângă rândurile, numai că se întâmplase exact pe dos; 
moartea lui Cal îi aruncase pe fiecare în câte-un colţ îndepărtat de ţară. li era dor 
de toţi, dar mai cu seamă de Holly. Era copilul ei cel mai uşor de înţeles, 
singurul care i se strecura uneori în pat, spunând că doreşte să stea de vorbă. 

Poţi să vii oricând să mă vezi, îi scria Holly de fiecare dată când mama i se 
plângea, la început în scrisorile trimise prin poşta aeriană, apoi, din fericire, în 
mesajele transmise instantaneu, prin poşta electronică, din momentul în care 
Centrul Zen-Dojo Tozan a căpătat un calculator. Teresa nu-şi amintea niciodată 
numele complet al acelui loc, aşa că îi era de folos să-l vadă imprimat. 

Ce să fac în Elveţia? îi răspundea mama. 

Să stai cu mine, scria Holly. 

Nu cerea prea mult. Desigur, stătuse cu Jeanette, Fode şi băieţii în Brooklyn. 
Stătuse şi cu Albie, în diferite locuri, inclusiv în livingul ei. De-a lungul anilor, 
Teresa îşi depăşise neîncrederea faţă de budism şi meditaţie. Când se întâlneau, 
Holly era tot Holly. Şi dacă avusese atâtea motive întemeiate să nu se ducă la ea 
cât încă lucra, acum, la pensie, îşi spunea că era prea bătrână, drumul prea lung 
şi biletele prea scumpe, iar legăturile din aeroport prea complicate. Nici un motiv 

însă nu era suficient de serios ca să nu-si vadă fiica. 

» 

Zborul de la Los Angeles la Paris durase douăsprezece ore. Teresa acceptase 
vinul gratuit de fiecare dată când însoţitoarea de bord trecea pe culoarul îngust 
cu căruciorul pe lângă ea, dormise pe apucate, cu capul sprijinit pe geamul 
hubloului, şi încercase să citească Pacientul englez—. Până să aterizeze la Paris, 
Teresa îmbătrânise douăzeci de ani. Procurorii ar trebui să insiste ca baronii 
drogurilor şi criminalii să fie judecaţi pe cursele transantlantice aglomerate, la 
clasa economic, unde toţi suspecţii ar mărturisi orice în schimbul unui pat moale 



dintr-o cameră întunecoasă si retrasă. înţepenită si amorţită la coborârea din 
avion, şi-a târât picioarele în mijlocul şuvoiului ce se pusese în mişcare: trolere 
care-i urmau ca nişte câini ascultători pe vorbitorii la telefoane mobile, oameni 
care mergeau cu atâta siguranţă, încât nu-i trecu nici o clipă prin minte să nu se 
ţină după ei, era prea ameţită ca să gândească. în cele din urmă, s-a trezit brusc la 
realitate, la vederea unui birou de informaţii; i s-a spus că poarta de plecare era 
la un terminal unde se ajungea cu autobuzul-navetă şi că zborul spre Elveţia avea 
o întârziere de trei ore. 

Teresa a primit din partea francezului frapant de atrăgător de la informaţii o 
hartă a aeroportului subliniată şi a început să-şi facă drum înapoi, în direcţia din 
care venise. Picioarele i se umflaseră în timpul zborului şi erau acum cu un 
număr mai mari decât pantofii pe care îi purta. Bineînţeles că nu se aştepta s-o 
însoţească cineva până la poarta de îmbarcare, dar nu se putu împiedica să nu-şi 
aducă aminte cum stătuseră lucrurile în acest aeroport cu cincizeci de ani în 
urmă: era atunci un alt om, în alte împrejurări, considerabil diferite. 

Bert o dusese pe Teresa la Paris în luna de miere. A fost o surpriză totală. El a 
făcut rezervarea la hotel, a cumpărat franci de la bancă şi a rugat-o pe mama 
Teresei să-i pregătească fiicei valiza. A doua zi după nuntă, părinţii ei i-au dus 
dimineaţa cu maşina la aeroportul Dulles, ca să prindă avionul, iar ea tot nu ştia 
unde plecau. îşi obţinuse licenţa în literatură franceză la Universitatea din 
Virginia, dar nu vorbise niciodată în franceză în afara orelor de seminar, şi nici 
nu plecase vreodată din ţară. 

Teresa s-a oprit la un mic bistro din holul aeroportului, s-a prăbuşit într-un 
scaun alb de plastic şi a comandat cafe au lait şi croissant. A fost destul de 
simplu. Avea tot timpul la dispoziţie. Şi-a scos călcâiele din pantofi, cu toate că 
era o greşeală. Labele picioarelor urmau să se umfle ca aluatul pus la dospit şi i- 
ar fi fost apoi imposibil să le vâre la loc. De la vârsta de douăzeci de ani nu se 
mai gândise ce băiat frumos fusese Bert Cousins, înalt şi cu părul blond ca 
spicul, cu ochii de un albastru închis atât de intens, încât o făceau să tresară în 
fiecare dimineaţă când îi deschidea. Ai lui erau bogaţi precum Cresus, aşa cum îi 
plăcea bunicii să spună. La terminarea liceului, părinţii îi dăruiseră lui Bert un 
Fiat mic. 

Când s-au cunoscut, el era în anul doi la facultatea de drept a Universităţii din 
Virginia, printre primii din seria lui, iar ea, în ultimul an de liceu. Grăbită să 
ajungă la ore într-o dimineaţă înzăpezită de ianuarie, Teresa alunecase pe un 
petic de gheaţă şi luase o căzătură zdravănă, cu un icnet îngheţat, în timp ce 



cărţile şi hârtiile i se împrăştiaseră peste tot în jur. Stătea întinsă pe spate, prea 
ameţită pentru a vedea altceva decât fulgii de zăpadă care cădeau spre ea, când în 
raza ei vizuală apăru Bert Cousins, care se aplecă şi o întrebă dacă avea nevoie 
de ajutor. Da, fireşte. El, un străin, o ridică de jos, o săltă în braţe şi o duse aşa 
până la infirmerie, lipsind de la următorul curs, ca s-o aştepte până îi bandajau 
glezna. Un an mai târziu, când a cerut-o în căsătorie, i-a spus că după absolvirea 
facultăţii o să se mute în California. Acolo avea să se înscrie în barou, ca să 
înceapă împreună o viaţă nouă, undeva unde nu-i cunoştea nimeni. Nu voia să-şi 
piardă timpul cu contracte de vânzări imobiliare; el voia să practice dreptul de- 
adevăratelea. Şi mai voia copii, i-a spus el, cât mai mulţi. Fiind singur la părinţi, 
nu-şi dorise decât fraţi şi surori. Teresa îşi plimbase privirile de la Bert la 
splendidul inel de pe degetul ei şi înapoi, gândindu-se că în clipele acelea trupul 
ei răspândea lumină, atât de mult îl iubea. 

O tulbura faptul că-şi amintea toate astea tocmai acum, la şaptezeci şi doi de 
ani, în timp ce-şi punea dulceaţă de căpşuni pe croisssant. Abia putea să-şi reţină 
gândul. îl iubise pe Bert Cousins, se obişnuise cu el, apoi fusese dezamăgită de 
el, iar mai târziu, după ce o părăsise cu patru copii, îl urâse cu toată fiinţa ei. La 
douăzeci şi trei de ani însă, în aeroport, iubirea pentru el alunga orice alt gând că 
era posibil ca la un moment dat să nu-1 mai iubească. Se ţinuseră de mână în 
drum spre caruselul de bagaje şi, în timp ce aşteptau lângă banda argintie, el o 
sărutase adânc, fără să le pese de cei din jur, pentru că erau soţ şi soţie şi se aflau 
la Paris. 

Teresa i-a privit pe toţi acei oameni care treceau pe lângă masa ei din bistroul 
aeroportului, întrebându-se câţi dintre ei îşi începeau atunci luna de miere, câţi 
erau îndrăgostiţi şi câţi n-aveau să mai fie după un timp. Adevărul e că nu-şi mai 
aducea aminte de Bert aproape deloc. Durase mult timp, dar acum treceau ani 
întregi în care uita să-i întrebe pe copii ce mai făcea tatăl lor, pentru că pur şi 
simplu nu se mai gândea la el. Trăise îndeajuns de mult încât Bert, iubirea şi 
furia pe care i le stârnise deopotrivă să dispară fără urmă. Cal era încă alături de 
ea, Jim Chen era acolo, în timp ce Bert, care încă trăia bine mersi în Virginia, era 
ca şi mort pentru ea. 

înviorată de cafea şi de scurtul răgaz de odihnă, Teresa şi-a vârât anevoie 
picioarele în pantofi şi a pornit încet pe drumul spre îmbarcare. Poate că o să 
rămână în Elveţia pentru totdeauna, poate că o să treacă la budism. Nu se 
imagina făcând drumul ăsta încă odată. 



Holly neglijase să meargă în cămăruţa de sub scara bucătăriei, care fusese 
înainte debara pentru mături, ca să se uite pe calculator, la cursa de la Paris a 
mamei. Abia acum a văzut pe panoul de sosiri în aeroportul din Ziirich că 
avionul avea o întârziere de trei ore. Ce-i drept, n-avea prea des ocazia să meargă 
la aeroport, dar ce fel de idiot uită să verifice ora de sosire, înainte de a porni la 
un drum de o oră? Deoarece la centru exista regula că dacă pleci cu maşina 
trebuie să iei şi telefonul, a putut să-i dea un mesaj lui Mihail, ca să-i explice 
situaţia. Ştia că pe el n-o să-l deranjeze. Mihail i-a răspuns că ei n-aveau nevoie 
de maşină, si cu toate astea ea simţea că strică rânduiala comunităţii, ţinând 

maşina atât de mult. 

> 

Dacă ora afişată acum era corectă, n-o să se întoarcă mai devreme de ora 
două. îi spusese mamei să ia trenul din Paris. Nimeni nu zbura de la Paris la 
Lucerna. Cu trenul era floare la ureche. Mama se speriase însă la perspectiva de 
a lua un tren de la aeroport până la Gare de Lyon, şi apoi de a căuta trenul spre 
Lucerna. Poate că era cu adevărat imposibil, ţinând cont de decalajul orar şi de 
bagaj. Holly ar fi putut lua ea trenul, să o aştepte la Paris, dar nu se oferise. Nu 
voia să lipsească aşa de mult timp. 

Holly se achitase de îndatoririle de dimineaţă de la bucătărie, spălând şi 
curăţând cinci kilograme de cartofi pe care i-a tăiat bucăţi şi i-a lăsat acoperiţi în 
apă rece sărată, timp în care s-a străduit să rămână prezentă în ceea ce făcea. S-a 
dus în camera de oaspeţi în care urma să doarmă mama, ca să verifice dacă 
prosoapele şi mănuşa de spălat erau lângă chiuvetă, iar sticla cu apă şi paharul, 
lângă pat. S-a învoit de la meditaţia de dimineaţă ca să plece mai devreme la 
aeroport, încercând să păşească fără zgomot printre pernele celorlalţi, cu toate că 
acum îşi dădea seama că n-ar fi trebuit să plece. Putea să rămână. Iritarea pe care 
o resimţea faţă de sine era ridicol de disproporţionată în raport cu evenimentul, 
aşa încât s-a întrebat dacă nu cumva adevărata problemă era că de fapt nu-şi 
dorea vizita mamei. Cu toate că înţelegea cât de important era să-şi lase 
gândurile în voia lor fără să le judece, să le contemple şi apoi să le îngăduie să 
plece, de data asta s-a hotărît să le înăbuşe. 

Holly şi-a cumpărat un Toblerone de la standul de presă, apoi s-a uitat în jur, 
în sala de aşteptare, după vreun ziar abandonat, pentru că ziarele şi ciocolata 
erau cele două lucruri care-i lipseau cel mai mult în viaţă. Şi sexul. Viaţa îi era 
privată de sex, dar avea destulă minte încât să nu-1 caute prin aeroport. A găsit 
câteva exemplare din Le Matin, Blick (deşi nu se descurca prea bine în germană) 
şi, minunea minunilor, ediţia completă de marţi a New York Times. Se destinse 



brusc. Ideea de a petrece trei ore în aeroport cu trei ziare şi un Toblerone nu era 
departe de un miracol. A desfăcut foiţa de staniol şi a muşcat din baton o 
bucăţică, lăsând-o să se topească în gură, în timp ce se apucă să citească paginile 
de stiintă din Times. Diavolii tasmanieni mureau de cancer oral: existau dovezi 

5 J ' 

că era mai indicat să alergi fără pantofi de sport; copiii care trăiau în zonele 
defavorizate din oraşe erau predispuşi la astm în egală măsură cu cei din zonele 
de conflict. A încercat să-si dea seama la ce-i foloseau asemenea informaţii. 
Cum ar putea ea să-i salveze pe diavoli, să-i împiedice să se muşte între ei, 
pentru că aşa părea să se dezvolte cancerul, şi de ce îşi făcea griji pentru soarta 
unui mic marsupial agresiv din Tasmania, în timp ce nu simţea aproape nimic 
pentru copiii astmatici? Pentru ce a citit de la un capăt la altul articolul despre 
cum să alergi mai bine, când ea nu era genul sportiv, dar nu şi textul despre 
energia geotermică? Cât de superficială devenise cu adevărat? A împăturit ziarul 
şi l-a pus pe genunchi, rămânând apoi pe gânduri. îşi spuse că ar trebui să plece 
de la Zen-Dojo Tozan mai des, sau poate de tot, apoi îşi zise că n-ar trebui să 
plece niciodată de acolo, sub nici o formă, la fel ca Siobhân, pe care Holly n-o 
văzuse niciodată mergând mai departe de cutia de scrisori de la poartă. 

Când se gândea la viaţa ei din California, Holly îşi amintea că vedea totul în 
termeni de cine are mai puţin decât ea şi cine are mai mult, cine era mai frumos, 
mai deştept, cine avea o relaţie mai reuşită (toţi ceilalţi, de obicei), cine era 
promovat mai repede, pentru că, oricât de mult o lăudau cei de la bancă, lăsau 
impresia că-i preferă întotdeauna pe alţii. Se străduia încontinuu să fie mai bună 
şi să facă totul cum trebuie, drept urmare începuse să scrâşnească din dinţi 
noaptea în somn. îşi muşca obrazul stâng pe dinăuntru, până i se făcuse acolo un 
crater, şi îşi rupea pieliţele de la unghiile degetelor mari până îi dădea sângele. 
Se programă la un medic internist, îi spuse ce probleme are, apoi deschise gura 
să-i arate interiorul gurii. El se uită cu o lanternă mică la limbă şi la dinţi, se uită 
la mâini, apoi îi recomandă meditaţie. Sau cel puţin aşa i se păruse ei că a spus. 
„Veţi avea nevoie de meditaţie.“ 

în clipa când auzi cuvântul, îi săltă inima în piept, ca şi cum până atunci nu 
făcuse altceva decât să aştepte exact acest moment. în sfârşit! îi spuse inima. 
Slavă Domnului! 

— Unde pot învăţa să meditez? întrebă ea. 

Chiar si numai cuvântul rostit îi aducea bucurie. 

» 

Doctorul se uită la ea ca şi cum s-ar fi întrebat cât de dusă cu capul era. 

— Me-di-ca-ţie, repetă doctorul, de data asta mai rar şi mai tare. Aveţi nevoie 



de medicaţie pentru anxietate. Vă dau o reţetă pentru Ativan. Vom lucra puţin la 
doză. Va trebui să stabilim care este cea mai potrivită pentru dumneavoastră. 

După ce îi dădu recepţionistei o bancnotă de douăzeci de dolari pentru 
copiată, Holly aruncă bucata de hârtie albă direct la coşul de gunoi. Fără să ştie, 
doctorul îi arătase totuşi calea spre vindecare. în momentul acela, nu era lămurită 
ce presupune exact meditaţia, dar ştia că avea să afle. Citi vreo două cărţi, 
ascultă în maşină casete despre dharma, apoi cunoscu un grup care se întâlnea 
pentru meditaţie miercuri seara şi duminică dimineaţa. începu să mediteze 
singură acasă, dimineaţa devreme, înainte de a pleca la bancă. Şase luni mai 
târziu, câţiva membri din grupul de miercuri o invitară la un weekend de 
retragere. Mai târziu, se duse la un centru de spiritualitate tocmai la nord de 
Berkeley, unde intră în muţenie o săptămână întreagă. Acolo, pe avizierul din 
plută, văzu într-o zi un pliant despre Zen-Dojo Tozan. Simţi cum îi bate inima 
foarte tare, la fel ca atunci când îl înţelesese greşit pe doctor. Acolo e de mine, îşi 
spuse ea privind imaginea unei case de lemn care stătea în echilibru pe o pajişte 
lină, acoperită cu flori de munte. Scoase pioneza şi lăsă broşura să-i cadă în 
mână. 

Lui Holly i se întâmplau lucruri de soiul ăsta. Uneori avea senzaţia că cineva 
îi arăta drumul, iar atunci se gândea la Cal. 

Ani de zile după moartea lui Cal, pe Holly o măcinase regretul că nu fuseseră 
mai apropriaţi (regreta multe alte lucruri). Ajunsă în Elveţia, începuse să accepte 
că se descurcaseră totuşi binişor pentru un băiat de cincisprezece ani şi o fată de 
treisprezece, aflaţi într-o situaţie nedorită. Ţipau unul la altul, dar nu-şi purtau 
pică. Se împingeau, dar niciodată nu se pălmuiau şi nici nu se ciupeau. Se băteau 
cu pernele, nu aruncau cu farfuriile. Holly îi corecta temele lui Cal, fără s-o facă 
pe deşteaptă, iar Cal, în amintirile ei luminoase din copilărie, trăsese două fete, 
pe una de coada de cal, pe cealaltă de gulerul bluzei, în timp ce încercau s-o 
înghesuie pe Holly în dulapul ei de pe coridorul şcolii. „Nebunelor, lăsaţi-o-n 
pace pe soră-mea!“ le spusese el fetelor care au fost cât pe ce să cadă pe spate, 
apoi o luară la fugă, plângând pe coridor. Le făcuse rău şi băgase spaima în ele 
prosteşte. Holly însă, a cărei treabă era să aibă grijă de toţi, se simţise la rândul 
ei, fie şi pentru o singură clipă măreaţă, protejată. De către fratele ei. 

Ca nişte fraţi mai mari, Holly şi Cal avuseseră împreună grijă ca Jeanette şi 
Albie să stea departe de sobă şi de cuţite cât au fost mititei. Avuseseră grijă şi de 
mama lor, chiar dacă nu în tandem. Pe cât puteau, se străduiau să-i uşureze 
povara şi s-o ferească de unele lucruri. Cu cât Holly simţea mai mult prezenţa lui 



Cal în viaţa ei de acum, cu atât era convinsă că lui îi păsa de ea şi că o iertase. Pe 
măsură ce reuşea să aibă o viaţă senină, cu ochii larg deschişi spre frumuseţea 
simplă din jurul ei, îl auzea tot mai limpede. Nu-1 auzea aşa, ca nebunii, nu 
stăteau la palavre discutând politică, era mai degrabă un sentiment plăcut, uşor 
de atins la Zen-Dojo Tazan, ba chiar şi aici, în zona de aşteptare a aeroportului 
din Ziirich. Era încredinţată că, în majoritatea lor, oamenii nu-şi folosesc pe 
deplin potenţialul psihic. Trăiesc într-o stare de confuzie mentală din pricina 
bombardamentului de mărfuri şi servicii, de informaţii şi aspiraţii. N-ar fi 
capabili să recunoască adevărata fericire nici dacă s-ar afla în faţa lor. îi fusese 
aproape imposibil să-l audă pe Cal la Universitatea Berkley, la Sumimoto Bank, 
sau oriunde altundeva în Los Angeles; în schimb, în Elveţia, unde fratele ei nu 
pusese niciodată piciorul, ei bine, se auzea mai tare. Holly s-a întors la ziarele ei. 
A citit despre piesele de pe Broadway. A citit o recenzie de carte şi un editorial 
despre inundaţiile din Iowa. A citit despre situaţia disperată a femeilor din 
Afganistan. A terminat jumătate din batonul de ciocolată şi a pus restul în pungă, 
pentru mai târziu. Văzând cât e ceasul, s-a ridicat şi s-a dus lângă familiile care 
aşteptau şi lângă şoferii care ţineau foi cu nume scrise de mână. Când a zărit-o 
pe Teresa venind spre ea - atât de împuţinată! atât de bătrână! cât timp trecuse? 
zece ani? mai mult de atât? -, a simţit cum o inundă un val imens de iubire, a ei 
si a fratelui său. Si-a întins braţele. 

— O, mamă! a exclamat ea. 

De unde să înceapă cu minunile? Fireşte, mai întâi de toate cu Holly, care, cu 
părul ei negru, uşor încărunţit şi tuns foarte scurt, în sandale cu talpă de plută 
Birkenstock şi şosete de lână, era de-a dreptul strălucitoare. Printre toţi acei 
oameni înghesuiţi de-a valma de cealaltă parte a controlului de securitate, bum! 
Holly. Era cu totul diferită de ceilalţi, n-avea cum să treacă neobservată. Când 
Teresa i s-a aruncat în braţe, părea că nu despărţiseră niciodată. îi fulgeră în 
minte imaginea copleşitoare a asistentei intrând în salon în dimineaţa când se 
născuse Holly, ca să-i pună la piept un prunc frumos, copilaşul devenit acum 
femeia frumoasă din braţele ei. Teresa a sărutat-o pe gât şi apoi şi-a apăsat 
obrazul de pieptul fiicei sale. 

— îmi pare rău că a trebuit să aştepţi aşa de mult, a spus ea, neştiind prea bine 
dacă era vorba de întârzierea de trei ore sau de toţi acei ani cât îi luase să ajungă 
acolo. 

— Nu m-am plictisit, a spus Holly, mângâind-o pe mama sa pe creştet. 



I-a luat geanta de voiaj şi poşeta şi le-a pus pe umăr ca pe nimica toată, la fel 
de uşor cum ar fi putut s-o ridice şi pe Teresa. A condus-o direct la toaletă, fără 
s-o mai întrebe dacă avea nevoie, şi avea. Aşa fusese Holly dintotdeauna: 
responsabilă, hotărâtă, gata să ajute fără să i se ceară. Când Teresa i-a arătat care 
era bagajul ei pe banda caruselului, Holly l-a luat şi a izbucnit în râs. 

— îţi faci bagajul ca un californian, a spus ea, încântată de un lucru atât de 
neînsemnat. 

— Şi cum îşi fac bagajul californienii? a întrebat Teresa, râzând cu toată gura, 
fără să priceapă gluma, sigură că îşi arăta măsele care nu mai fuseseră văzute de 
ani de zile. 

Holly a ridicat trolerul negru al mamei. Era mic şi discret, ca o notă de subsol 
la toate acele uriaşe valize roz cu pereţi tari, asigurate cu cabluri elastice, care se 
plimbau în cerc prin faţa lor. 

— Europenii îşi fac bagajele de parcă nu s-ar mai întoarce niciodată acasă. 
Cred că are legătură cu războiul. 

Afară, aerul era tare şi rece, cu toate că era prima zi de septembrie. Când 
plecase din Los Angeles erau treizeci şi cinci de grade. Holly a ajutat-o să-şi 
pună jacheta. Teresa se simţea mândră în primul rând pentru că avea haina 
groasă la ea. Acasă, în living, îşi pusese jacheta şi apoi o dăduse jos, încuiase 
uşa, se dusese la taxi, se întorsese şi o pusese din nou. Acum, din parcarea 
aeroportului, zărea Alpii în depărtare. îi admirase din avion, cu vârfurile lor 
acoperite de nea. Şi-a strâns mai bine jacheta pe trup. Cine s-ar fi aşteptat ca 
Teresa Cousins să vadă vreodată Alpii? 

Citroenul împrumutat de la Zen-Dojo Tozan pe care îl conducea Holly aducea 
mai degrabă cu o cutie de supă, decât cu o maşină. Tabla subţire trepida de 
fiecare dată când Holly reducea viteza în curbe cu schimbătorul lung ca un băţ 
care ieşea din podeaua maşinii. Acasă în California, pe autostrada interstatală 
405, o asemenea maşină ar fi zdrobită de rateurile ţevii de eşapament ale unui 
SUV aflat în depăşire, dar pe serpentinele acelea periculoase se comporta 
aidoma celorlalte cutii de tinichea. Se puteau ciocni una de alta fără să lase urme, 
ca trecătorii care se înghiontesc din greşeală pe o stradă aglomerată. Pentru a se 
proteja, nimeni nu mărise miza aici, construind un tanc cât toate zilele, ca să 
spulbere concurenţa de pe şosea. Erau cu toţii vârâţi în aceeaşi oală. Nici 
parapeţii de metal care îi despărţeau de panta abruptă nu păreau mai potriviţi să 
le salveze viaţa, dar ce importanţă mai avea? O să moară oricum, până la unul. 
Nici măcar nu ajunseseră la centrul Zen, sau cum îi zicea, şi Teresa simţi că 



înţelesese mesajul. Cine mai avea nevoie de airbaguri? Sau de caroseria 
ranforsată care înălţa o barieră în faţa lumii? Teresa a deschis geamul din dreptul 
ei - coborându-1 cu o manivelă! A tras adânc în piept aerul tare, elveţian. 

— Cât e de frumos! a exclamat ea. 

Au ţâşnit într-un tunel de piatră, tăiat în versantul unui munte: lumină, apoi 
întuneric, apoi mulţi pini. 

— Aşteaptă, abia acum începe, a avertizat-o fiica sa. 

— Holly, e ceva ce n-am înţeles până acum. Adică mă bucur pentru tine, 
fireşte, dar undeva, într-un colţişor din mintea mea, mărturisesc că m-am întrebat 
mereu: Ce e asa de rău în Torrance? 

Au trecut pe lângă două capre miţoase aflate pe marginea drumului, 
împodobite cu coarne răsucite în lături, ca nişte coroane. Fără îndoială, îi 
aşteptau pe Heidi şi pe Bunicul să le mâne înapoi în munţi. Teresa a întors capul 
spre Holly: 

— Dar, la urma urmei, de ce ai sta în Torrance? 

— Nu e nimic rău acolo, a răspuns Holly, încântată să primească aprobarea 
mamei. Aici însă e mult mai linişte. îmi prieşte. 

— Mă gândesc la Jeanette, care stă în Brooklyn cu Fode şi băieţii. Cred că ei 
îi plac zgomotul şi spaţiul ăla înghesuit. Mă gândesc că asta-i ţine împreună. Cât 
despre Albie, el una-două îşi strânge lucrurile şi pleacă, mereu în căutare de ceva 
nou, nu contează unde. Asta cred că i se potriveşte. Acum e în New Orleans. 

— îmi mai trimite câte un e-mail, a spus Holly, pe care o cuprinse dintr-odată 
dorul de frate şi de soră, dorindu-şi în acea clipă să se regăsească toţi trei în 
aceeaşi încăpere cu mama lor. 

— Asta-i bine. 

— Dar tu? 

— Ce-i cu mine? a întrebat Teresa, care îşi întindea gâtul să prindă un alt 
crâmpei din priveliştea ce dispărea în zare. 

— Ţi-a mers bine în Torrance? A fost o alegere bună? 

Treceau acum printr-o pădure. Cu trunchiurile îmblănite cu muşchi, copacii 
deveneau tot mai groşi şi mai înalţi şi începură să ia din lumină, pe când ferigile 
acopereau pământul în întregime. Pietrele enorme, adevărate stânci, păreau puse 
de-a lungul unui pârâu cu ape repezi de nişte scenografi. Vreau să-mi faceţi o 
pădure fermecată! trebuie să fi cerut producătorul de film. 

— Când a plecat cu Beverly, tatăl vostru ar fi vrut să ne mutăm în Virginia, ca 
să fim aproape unii de alţii. Să-ţi spun drept, nici nu l-am băgat în seamă. Poate 



ar fi fost totuşi bine. Ar fi fost mai uşor pentru voi, copiii. Numai că n-am găsit 
în mine dorinţa de a-i face pe plac. 

— Asta e cea mai mare prostie pe care am auzit-o, a spus Holly, luându-şi 
imprudent ochii de la drum ca s-o privească. Habar n-am avut că ţi-a propus aşa 
ceva. 

— A doua oară a fost după ce s-a dus Cal, a spus Teresa ridicând din umeri, 
îţi aminteşti. Se-nţelege că n-aveam de ce să ne mutăm în Virginia după moartea 
lui Cal, deşi, trebuie să-ţi spun, mi-am făcut mult sânge rău că l-am îngropat 
acolo. în perioada aceea mă gândeam doar cum să merg înainte, câte un pas pe 
rând, să nu mă prăbuşesc. Nu mă gândeam să-mi schimb viaţa. Se schimbase 
deja, trebuia doar să trec prin ea. 

— Si ai reuşit. 

> » 

Holly a schimbat viteza într-a doua. Mergeau în spatele unui camion, urcând 
întruna. 

— Cred că am depăşit cu toţii momentul, fiecare în felul său. Te temi că n-o 
să reuşeşti, dar până la urmă izbuteşti. Eşti încă viu. Asta m-a salvat în cele din 
urmă: eram încă în viaţă. Şi tu, şi Albie, şi Jeanette. Dar n-o să fim de-a pururi, 
aşa că a trebuit să fac ceva în privinţa asta. 

Teresa a prins-o pe Holly de mână, simţind vibraţia profundă a schimbătorului 
de viteză. 

— Auzi-mă cum pălăvrăgesc. Niciodată nu vorbesc atât. 

— Ăsta-i efectul Elveţiei asupra oamenilor. Holly s-a oprit să se gândească 
mai bine, apoi a continuat: Aş zice că la fel mi s-a întâmplat şi mie. Pe-aici 
lumea vorbeşte de fapt destul de puţin. 

Teresa a zâmbit şi a dat din cap, încuviinţând. 

— Păi asta-i bine. îmi place. 

Zen-Dojo Tozan nu se afla nici în Samen, nici în Thun, ci undeva între cele 
două localităţi, şi nu într-un sat, ci în mijlocul ierbii înalte şi al florilor albastre. 
Ocupa o cabană mare, ridicată sus, pe coasta unui munte. Fusese casa de vacanţă 
a unui bancher din Ziirich. Vara, el şi soţia lui înotau în lac cu cei cinci copii ai 
lor, iarna schiau, iar în restul anului, fără ştiinţa celor din Sarnen, Thun sau 
Ziirich, se aşezau toţi şapte pe perne zafu—, închideau ochii şi-şi curăţau mintea 
la fel cum aerul de munte înviorător le spălase plămânii. Casa a fost cedată unui 
trust pentru a crea Zen-Dojo Tozan, cu înţelegerea ca vlăstarele familiei şi copiii 
acestora, precum şi toţi copiii care aveau să vină acolo să fie bineveniţi. Katrina, 



cea de-a patra fiică, trecută acum de şaptezeci de ani, locuia tot timpul acolo, în 
micul dormitor din spate în care dormise în copilărie. în afară de Katrina mai 
erau şi alţi locatari permanenţi, în număr de paisprezece. De două ori pe an, 
centrul găzduia şedinţe de retragere, când închiria un autobuz pentru a-i duce şi 
a-i aduce pe vizitatori de la pensiunea din Thun. Grosul venitului le venea însă 
de la alpenştocuri. 

Toţi locatarii centrului erau implicaţi într-un fel sau altul, le ciopleau sau le 
vindeau, cu alte cuvinte se ocupau fie cu meşteşugul, fie cu afacerea, după cum 
le plăcea să spună. Alpenştocurile aveau mare căutare, mai ales printre 
americanii sau australienii amatori de meditaţie, care ştiau că nu vor ajunge 
niciodată în Elveţia. Holly nu se pricepea să lucreze nici cu lemnul, nici cu 
cuţitele, aşa că se ocupa de contabilitate. Constatase că nu exista practic nici o 
limită pentru sumele care puteau fi încasate pentru un băţ lung de pin elveţian, 
cu mâner cioplit în formă de peşte. Mai pune şi o busolă de cinci euro pe spatele 
peştelui şi dublează preţul, cu toate că aparent nimeni nu mai ştia cum să se 
orienteze pe teren. Cumpărau lemnul de la o fabrică din Lausanne, deşi puteau 
obţine un stoc mai ieftin şi mai atractiv din Germania, pentru că luaseră decizia 
ca totul să fie elveţian. Aşa scria pe pagina lor de web: alpenştocuri elveţiene din 
pin elveţian, cioplite de budişti în Elveţia. în fiecare zi, după meditaţie şi 
treburile gospodăriei, îşi dedicau câteva ore bastoanelor de munte: Paul tăia 
lemnul în formă de par, Lelia cioplea grosier corpul peştilor cu un cuţit de 
decupat, apoi Hyla sculpta solzii cu migală. Alpenştocurile, împreună cu 
fondurile donate, le asigurau acoperişul de deasupra capului, le plăteau taxele şi 
le puneau pâinea şi brânza pe masă. Aveau o listă de aşteptare de opt luni pentru 
aceste bastoane. Lista devenise mult prea lungă ca să le mai fie de folos 
rezidenţilor, asa că au aruncat-o într-un sertar si au uitat de ea. 

5 J 5 5 

— Avem noroc că e o cameră de oaspeţi liberă, i-a spus Holly mamei, luând-o 
de mână în timp ce urcau treptele de lemn abrupte. Deşi se ţinea bine pe 
picioare, mamei sale i-ar fi fost de ajutor un alpenştoc. Erau zile când vântul 
putea să te doboare la pământ. 

— Oamenii vin aici pentru o lună, apoi nu mai vor să plece. Avem trei camere 
de oaspeţi, iar rezervările sunt mereu date peste cap. Oamenii stau şi iar stau, 
gândindu-se că la un moment dat o să plece careva şi o să le lase locul liber. 

Cabana era înconjurată de un cerdac suspendat deasupra acelei lumi cristaline. 
Ici şi colo erau răspândite câteva scaune grele de lemn, cioplite de un topor 
neglijent, pentru ca discipolul să se poată odihni în timp ce admira priveliştea. 



Alpii arătau ca imaginea lor desenată pe un ambalaj de bomboane, o versiune 
idealizată, menită să atragă străinii. Teresa s-a oprit să-şi tragă sufletul, din 
pricina peisajului, a aerului rarefiat, a faptului că reuşise să ajungă până acolo. 

— Ai avut noroc, a spus ea, gâfâind uşor. 

Holly a rămas alături de ea, privind încă o dată totul prin ochii mamei sale. 

— Ştii, cineva chiar s-a prăpădit în timp ce aşteptam să se elibereze o cameră. 
Eu eram plecată în California, ca să-mi dau demisia de la bancă. Era un francez, 
îl chema Philippe. El a avut ideea cu bastoanele, cu mulţi ani înainte ca centrul 
să rămână fără bani, când au început să se agite că trebuiau să plece din locul 
ăsta. Era un bătrânel simpatic. încă stau în camera lui. 

— Mai vin aici şi alte mame? a întrebat Teresa, încercând să nu pară 
competitivă, dar simţindu-se exact aşa. Era atât de mândră de sine. 

— Uneori. Mai puţine decât ai crede. 

De îndată ce a văzut patul din camera ei, Teresa a tras un pui de somn. Apoi, 
înainte de masa de seară, de discuţia despre dharma şi ultima şedinţă a zilei, 
Holly a făcut tot posibilul să-i ţină mamei un curs intensiv despre meditaţie. 
Inspiri, expiri, eşti atent la respiraţie şi laşi gândurile să vină şi să plece fără să le 
analizezi. 

— Cel mai bine e să încerci, a spus ea la sfârşit, temându-se că explicaţiile ei 
puteau face mai mult rău decât bine. E destul de simplu. 

Aşa că Teresa, îmbrăcată în treningul pe care îl purta în dimineţile când făcea 
împreună cu vecina ei o tură de mers rapid, s-a aşezat lângă fiica sa pe o pernă şi 
a închis ochii. 

La început, nu s-a întâmplat mare lucru. Mai întâi i-a zburat gândul la durerea 
din genunchiul stâng. I-a trecut apoi prin minte că oamenii de aici păreau de 
treabă, li plăcea de Mihail, rusul pe care-1 numise Michael. El să fi fost şeful 
acestui loc? Era foarte primitor. Toţi aveau părul tuns scurt, ca al lui Holly. La 
urma urmei, de ce nu? Ce imprtanţă avea? N-avea pe cine să impresioneze. 
Vedea că Holly era fericită aici, dar oare aşa arăta viaţa adevărată? Cum avea să 
se descurce la vârsta Teresei? Cei de aici vor avea grijă de ea? Să nu uite s-o 
întrebe pe bătrâna care crescuse în casa asta. închipuie-ţi acest loc ca pe o casă, 
un cămin pentru mai multe familii. De câţi servitori era nevoie s-o întreţină? 

Picioarele îi amorţiseră. 

» 

Apoi şi-a luat seama. Ce aiureală! Teresa s-a simţit şocată de faptul că mintea 
îi rătăcea fără ţintă, de parcă stătea pe marginea autostrăzii, scotocind prin gunoi, 
după care se oprea, vrăjită de fiecare ambalaj de gumă de mestecat lucios. Şi-a 



revenit cât pentru o singură respiraţie, dar s-a trezit apoi gândindu-se la salata de 
fasole de la cină, era un soi cu boabe roz, pe care nu le mai văzuse din copilărie. 
Nu-şi amintea cum se numeau. Mama o punea să aleagă pietricelele din fasole 
înainte de a lăsa boabele la înmuiat, iar ea era foarte atentă, până când se 
plictisea şi arunca restul boabelor peste cele alese deja, stricând totul. Dacă 
muşcase cineva dintr-o pietricică? 

O singură respiraţie? Nu era în stare nici măcar de-atât? Nici măcar o singură 
dată nu trăsese aer în piept fără să fie împovărată de gânduri? A încercat din nou. 
Iată. Bine. O durea spatele. Pe neaşteptate, capul i-a căzut în faţă şi pentru o 
clipă s-a cufundat în somn. A scos un mic sunet neaşteptat, ca un câine sau 
purcel care tresare în vis. Şi-a revenit, îndreptându-şi spatele şi deschizînd ochii 
pe furiş, să cerceteze dacă o văzuse cineva. Privind în jur la feţele calme ale 
celor de lângă ea şi la fiica sa, vedea parcă limpezimea din mintea lor senină. S-a 

msinat. 

> 

La sfârşitul şedinţei de meditaţie, Holly a ajutat-o să se ridice. Ceilalţi au venit 

JJJ 9 ' J J 5 

la ea să-i strângă mâna şi s-o îmbrăţişeze uşor. Erau atât de bucuroşi că Teresa 
venise în vizită la ei! 

— Nu-ţi bate capul cu meditaţia, i-a spus o femeie pe nume Carol, cu nişte 
ochi liniştiţi ca un lac glaciar. La început totul pare fără sens. 

— Până să vin aici, am meditat singur ani întregi, zi de zi, i-a spus Paul, 
cioplitorul de bastoane. Dar să meditezi pentru prima oară în viaţă în locul ăsta?! 
E ca şi cum ai alerga în premieră direct la Olimpiadă. Trebuie să fii foartă 
mândră de tine, a adăugat el, bătând-o pe umăr. 

în patul îngust din camera de oaspeţi, Teresa rămase cu ochii larg deschişi, 
privind cornişa de lemn din jurul tavanului, crestată precum dinţii de crocodil. 
Pentru atâta lucru zburase ea jumătate de glob? Ca să stea jos? Stătuse la birou 
jumătate din viaţă. A stat în maşină, în avion. Ce fusese în mintea ei? Nu dorea 
decât să-şi vadă fata. Oare Bert a venit vreodată în vizită la Holly? A participat şi 
el la ora de meditaţie? De ce nu se gândise s-o întrebe? Lumina unei luni enorme 
scălda cămăruţa, văruind pereţii şi învelindu-i patul. Gândul i-a zburat apoi la 
toţi oamenii aceia, femei şi bărbaţi, dar mai ales bărbaţi, pe care procuratura din 
Los Angeles îi trimisese la închisoare şi cu ajutorul modestei sale contribuţii. 
Lucrase la nenumărate cazuri pentru ca ei să fie judecaţi şi să-şi petreacă nopţile 
în paturi înguste, iar zilele, în muţenie. Cum se face că până acum nu se 
întrebase niciodată ce s-a ales de ei? De-a lungul anilor, pe biroul ei ajunseseră 
sute de dosare. Mii. Oare bărbaţii aceia stăteau şi ei acum cu privirile pironite în 



tavanul din celulă, încercând să-şi golească minţile? 

Zilele s-au scurs la fel, una după alta. De trei ori pe zi, Teresa intra defilând în 
sala de meditaţie împreună de ceilalţi. Cineva îndesa cărbuni în soba acoperită 
cu cahle albastre, după care se aşezau în cerc pe pernele verde-închis şi aşteptau 
ca Mihail să bată micul gong care anunţa începerea şedinţei. Era o nebunie. Ar fi 
renunţat - prefera să meargă cu exemplarul ei din Pacientul englez pe balcon, ori 
să se plimbe singură prin iarba înaltă, cât timp ceilalţi îşi căutau pacea lăuntrică 
-, dacă Holly n-ar fi fost atât de mândră de ea. Holly o lua de braţ şi îi trăgea 
perna cât mai aproape de a ei. Ceilalţi le priveau îndelung, cu adâncă preţuire - 
la bucătărie, la masă, în timpul meditaţiei (uneori, Teresa trişa şi deschidea o 
clipă ochii, făcându-i pe cei din jur să şi-i închidă) -, alte mame nu veneau în 
vizită şi, dacă da, cu siguranţă nu participau la şedinţe. 

Teresa a continuat să mediteze. 

Lelia le-a ţinut o prelegere despre dharma, despre cum să renunţi la 
autodefinire: nu pot face asta din cauza a ceea ce mi s-a întâmplat în copilărie; 
nu pot face ailaltă pentru că sunt timid; n-aş putea merge niciodată acolo, pentru 
că mi-e frică de clovni, sau de ciuperci, sau de urşii polari. Grupul a scos un 
hohot uşor de râs colectiv de aprobare. Teresa a găsit prezentarea utilă, întrucât 
în timpul meditaţiei avusese un îndelungat dialog interior despre cât de 
nepotrivite pentm budism erau septuagenarele din Torrance. Frumoasa Hyla, al 
cărei cap cu trăsături delicate era pus în evidenţă de lipsa părului, a luat-o la o 
plimbare şi i-a spus numele fiecărei plante şi al fiecărui copac. în depărtare au 
zărit o capră de munte. Hyla a strivit o rămurică de ienupăr între palme şi a lăsat- 
o pe Teresa să-i adulmece mâinile desfăcute, aceleaşi mâini care aduceau la 
lumină peştii ascunşi în mânerele alpenştocurilor. Hyla i-a destăinuit Teresei că 
mama ei murise cu cinci ani în urmă şi că se simţea foarte singură. Pe drumul de 
întoarcere, a luat-o pe Teresa de mână. E-n regulă, şi-a spus Teresa în gând, azi 
pot să fiu mama ta. S-au întors la bucătărie şi s-au apucat să taie merele pentru 
tartă în felii. 

— Ai vrea să-mi tai părul? a întrebat-o pe Holly înaintea mesei de seară. 

— Zău? 

Holly s-a aplecat şi a pus mâna pe părul des şi încărunţit al mamei. Din lipsă 
de inspiraţie, îl purta tuns drept şi prins pe părţi cu agrafe. 

— M-am obişnuit cu aspectul şi o să mă ajute cumva să arăt ca voi. 

Teresa n-ar fi făcut acest pas dacă ar fi fost să se întoarcă la slujbă. Noul ei 
aspect ar fi devenit prilej de bârfă în birou. Acum însă, la întoarcerea acasă urma 



să fie semnul unui nou început. Când o s-o vadă, vecinii şi casierii de la 
supermarket o să-şi dea seama că era alta. 

Holly a plecat să ia maşina de tuns din găletuşa de plastic aflată în baia de la 
parter. A dus-o pe mama ei afară pe cerdac şi i-a pus un prosop în jurul gâtului, 
prinzându-1 cu un ac de siguranţă. Acolo, toţi se tundeau între ei. Puteau s-o facă 
şi singuri, dar o dată pe lună era plăcut să simţi mâna altcuiva pe cap. 

— Eşti sigură? a întrebat-o Holly înainte de a porni aparatul de tuns. 

Teresa a dat scurt din cap că da. 

— Când eşti în Elveţia—... 

Şi dus a fost părul ei, în mari smocuri cărunte care cădeau grele pe podea, ca 
nişte nori de furtună răzleţiţi. Când a terminat, Holly a trecut în faţa ei, să 
studieze rezultatul. 

— Cum arăt? a întrebat-o Teresa zâmbind şi şi-a mângâiat creştetul ca de pluş. 

— Ca mine, a răspuns Holly, ceea ce era adevărat. 

în unele nopţi, Holly se strecura în camera de oaspeţi, aceeaşi în care dormise 
la început, cu mulţi ani în urmă. îi plăcea acolo. Teresa se trăgea cât mai departe, 
să-i facă loc. Stăteau întinse pe-o parte şi tăifăsuiau, două femei care nu mai 
stătuseră de vorbă în acelaşi pat de foarte mulţi ani. 

— Ce crezi, o să rămâi aici? a întrebat Teresa, trăgând pătura peste umerii 
amândurora, pentru că noaptea se lăsa frigul. 

Holly avea patruzeci şi cinci de ani şi, chiar dacă era un mod de viaţă foarte 
plăcut, trebuia să se gândească dacă n-ar vrea şi altceva, un soţ, o slujbă. 

— N-o să rămân aici toată viaţa, a răspuns Holly. Nu cred. Dar încă nu ştiu 
cum să plec. Aştept ca într-o zi destinul să deschidă uşa de la Dojo şi să-mi 
spună: „Holly! A sosit vremea!“ 

— Când soseşte, să mă anunţi şi pe mine, i-a spus mama. 

— Să vezi ce frumos e aici când ninge. 

Au rămas tăcute o vreme, gata să adoarmă, când Holly a început iar să 
vorbească. 

— Te-ai gândit cumva să rămâi? O să fii unul dintre vizitatorii din camera de 
oaspeţi pe care îi aşteptăm să plece şi nu se mai dau duşi. 

Teresa a zâmbit pe întuneric, cu toate că şi-a dat seama că nici ea nu se vedea 
cu adevărat plecând. Şi-a trecut mâna pe după mijlocul lui Holly, gândindu-se că 
purtase în pântece trupul acela care era acum atât de distinct de al său. 

— Nu cred, a spus ea şi au adormit amândouă. 



în cea de-a opta zi a vizitei ei de unsprezece zile la centrul Zen, Teresa s-a dus 
la meditaţia de dimineaţă, s-a aşezat pe pernă lângă Holly, a închis ochii şi l-a 
văzut pe fiul ei cel mare. Imaginea lui era atât de clară, de parcă se aflase tot 
timpul alături de ea în încăpere, în toate încăperile în care stătuse de-a lungul 
vieţii, iar ea pur şi simplu nu reuşise până acum să-şi îndrepte privirea în direcţia 
cea bună. Nu visa şi nici nu simţea că pluteşte în afara corpului. Era conştientă 
că se găsea tot în cabană, tot pe pernă, dar în acelaşi timp se găsea alături de Cal 
şi de surorile lui. Erau acolo şi fetele familiei Keating, Caroline şi Franny. li 
văzu pe toţi cinci ieşind pe uşa bucătăriei din casa părinţilor lui Bert, uşa prin 
care trecuse şi ea de-atâtea ori pe vremea când erau prieteni şi, mai târziu, când 
plănuiau nunta. 

Bucătăreasa, Ernestine, îi dăscăleşte să nu-1 supere pe Ned când ajung la 
grajd, să-l asculte, iar fetele îi spun, da, doamnă. Ea îi dă lui Jeanette o pungă 
plină pe jumătate cu morcovi veştezi culeşi din fundul frigiderului şi două mere, 

iar ea îi zâmbeşte recunoscătoare. Lui Jeanette nu-i dădea nimeni nimic. Cal 

> 

trece deja prin verandă. Nu vorbeşte cu Ernestine. Nu stă să le aştepte pe fete. 

— Cal! îl strigă Ernestine prin plasa de sârmă de la uşă. Unde-i fratele tău? 

El nu se opreşte. Nu se întoarce. Dă din umeri şi ridică mâinile în sus, tot cu 
spatele la ea. Cal, vrea Teresa să-i strige, răspunde-i. Rămâne însă tăcută. 
Urmăreşte întâmplările unei zile de-acum treizeci şi cinci de ani, de pe cealaltă 
parte a globului. Nu poate să-l îndrepte. Nu poate schimba finalul. îi este 
îngăduit doar să stea şi să privească, un adevărat miracol. 

Cei cinci merg pe aleea asfaltată din spatele casei, o iau pe drumul de pământ, 
apoi printre cele două făgaşe între care creşte iarba, ca în zona verde de pe 
autostrăzi. Holly şi Caroline pălăvrăgesc, în timp ce Jeanette şi Franny trag cu 
urechea. Cal e departe, merge atât de repede încât fetele sunt nevoite din când în 
când s-o ia la fugă, ca să nu rămână în urmă. Vor să meargă împreună, dar nu 
alături de el, şi cei cinci ştiu foarte bine ce înseamnă să fii suficient de aproape. 
Cal e înalt şi blond, ca tatăl lui, cu ochi la fel de albaştri şi cu pielea arămie după 
o vară petrecută în aer liber. Pe chip i se citeşte o expresie de furie mocnită, dar 
aşa e tot timpul. Nu vrea să stea în Virginia, nu vrea să stea cu surorile lui, nici 
cu fetele lui Fix, cu mama vitregă sau cu bunicii. Nu vrea să ţesale caii, să fie 
înţepat de muşte sau ţânţari, să stea în duhoarea de bălegar şi fân, dar n-are 
altceva mai bun de făcut. Ăsta-i necazul la cincisprezece ani - nu se poate gândi 
decât la ce nu vrea. Cu toate că e foarte cald, poartă un tricou cu inscripţia 
UCLA şi blugi Levy’s. Dacă şi-a pus pantaloni lungi, înseamnă că şi-a luat iarăşi 



revolverul. Copiii ştiu. 

Jeanette îi spusese Teresei de arma pe care Cal o ţinea legată de picior cu 
bandane. îi povestise mamei totul mult mai târziu, pe vremea când locuiau 
singure în casa din Torrance. Fără Holly şi Albie prin preajmă, s-a simţit liberă 
să vorbească despre ziua morţii lui Cal, despre cum terminaseră Benadrylul, 
folosindu-1 ca să-l adoarmă pe Albie, despre drumul pe care îl urmaseră până la 
grajd şi cum nu-1 băgaseră în seamă pe Cal în timp ce el trăgea să moară. 
Credeau că se preface, ca ele să se apropie de el şi apoi să le lovească. Aşezate 
pe iarbă, aşteptaseră o groază de vreme, împletind coroniţe din margarete, ca să-i 
arate că nu se lăsau păcălite. Jeanette povestise totul, dar Teresa nu reuşise să 
vadă. De fapt, nu văzuse nimic până acum. 

Holly, care are glasul cel mai frumos dintre fete, dar şi din şcoală, începe să 
cânte miscându-si braţele înainte si-napoi: 

— Mergem la capelă —... 

— Să ne cununăm, i se alătură Caroline şi Franny. 

— Mergem la capelă... 

— Să ne cununăm. 

Caroline şi Franny. La început Jeanette nu cântă, îşi mişcă doar buzele. 

— Zău, chiar tin la tine si... 

— Ce-ar fi să mai tăceţi din gură? se răsteşte Cal, întorcându-se din mers la 
ele. 

Le-a luat-o cu mult înainte prin iarba înaltă, ca să nu-1 deranjeze atât de tare 
cântecul, dar degeaba. 

— Chiar vă cer prea mult, ce mama naibii? 

Au fost ultimele cuvinte ale fiului ei. 

— Să ne cununăm. 

Acum cântă toate patru, chiar şi Jeanette urlă cât o ţin puterile, şi dintr-odată 
Cal se ia după ele. E greu să-ţi dai seama dacă e supărat de-a binelea sau o face 
în joacă, dar surorile şi celelalte două fete se împrăştie şi fug ţipând în toate 
părţile. Cal putea s-o prindă pe oricare dintre ele, dar acum trebuie să aleagă, aşa 
că se opreşte. în timp ce fetele aleargă în jurul lui, simte deodată că s-a întâmplat 
ceva, o durere ascuţită pe gât. Se opreşte şi-şi pune mâna în capul pieptului. 
Aşezată pe pernă în Elveţia, Teresa simte cum ceva o strânge de gât şi se sufocă, 
pentru că-1 urmăreşte îndeaproape, şi ea este el. Fetele cântă şi se învârt, vrea ca 
ele să înceteze. Şi el vrea să le spună să tacă, dar nu poate vorbi. Albina i se 



plimbă încă pe ceafă. O simte, dar n-are putere s-o alunge. Simte cum cade, nu 
doar jos în iarbă, ci undeva mai departe, în timp ce glasurile fetelor sunt 
acoperite de valul de sânge, de inima care bate nebuneşte, culoarea de pe 
tricourile fetelor se stinge, soarele, cerul, iarba dispar. Limba îi umple gura. 
încearcă să-şi ducă mâna în buzunar, după ultima pastilă de Benadryl, dacă mai 
rămăsese vreuna, dar nu-şi găseşte mâna. Se răsuceşte şi cade pe spate cu toată 
forţa gravitaţiei, pământul îl izbeşte brutal, strivind albina, smulgându-i odată cu 
ea ultima suflare, ultima rază de lumină. Cal are cincisprezece ani, apoi zece, 
apoi cinci. Doar o secundă. Când ajunge în braţele ei, îi simte greutatea pe piept. 
E fiul ei, pruncul ei iubit, şi îl duce acasă cu ea. 


111 . The English Pacient, roman al scriitorului Michael Ondaatje, publicat în 1992. A fost ecranizat în 
1996 de Anthony Minghella, cu Ralph Fiennes, Kristin Scott Thomas şi Juliette Binoche în rolurile 
principale. 

112 . Perne rotunde moi, folosite în meditaţia Zen. 

113 . Aluzie la expresia When in Rome, do as the Romans do („Când eşti la Roma, poartă-te ca 
romanii"). 

114 . Chapel ofLove, melodie lansată în 1964 de grupul vocal The Dixie Cups. 




9 


Fix era încă în viaţă de Crăciun, după moartea Teresei Cousins. Imposibil, dar 
adevărat. Trebuia să fie ultimul lui Crăciun, dar si cele două Crăciunuri trecute 
fuseseră ultimele, asa cum Ziua Recunoştinţei din acest an trebuia să fie ultima. 
Franny nu dorea să-i lase din nou singuri de sărbători pe Kumar şi pe băieţi, dar 
nici nu voia să meargă cu ei la Santa Monica. Era prea deprimant. Franny şi 
Caroline au luat în discuţie şi faptul că o neglijaseră tot mai des pe mama lor în 
aceşti ultimi ani, când se aşteptau ca tatăl lor să se prăpădească. 

— Tata nu e singurul pentru care trebuie ne facem griji, a spus Caroline, 
gândindu-se la soţul mamei. 

în ultima vreme, Beverly i se confesa lui Caroline mai mult decât lui Franny. 
Una dintre bucuriile unei vieţi lungi e felul în care lucrurile se rezolvă de la sine. 
Caroline şi mama ei deveniseră foarte apropiate. 

— O să dau cu banul, a spus Caroline la telefon. Va trebui să mă crezi pe 
cuvânt. 

— Fireşte, a spus Franny. în nimeni n-avea mai multă încredere decât în 
Caroline. 

— Cap, te duci tu la tata de Crăciun. Pajură, mă duc eu. 

La asta ajunseseră. O clipă de aşteptare încordată şi apoi zgomotul monedei 
căzute pe masa de bucătărie din San Jose— a lui Caroline. 

Avionul zburase în cerc timp de patruzeci şi cinci de minute deasupra 
aeroportului din Dulles, înainte de a-i depune în Virginia pe Franny, Kumar şi pe 
băieţi, pe o vreme haină - zăpadă şi întuneric ca smoala. Ravi, în vârstă de 
paisprezece ani, şi Amit, în vârstă de doisprezece, stăteau în spatele maşinii 
închiriate, cu căştile adânc înfundate în urechi şi capetele legănându-se uşor pe 
ritmuri diferite. Băieţii au rămas impasibili când trenul de aterizare patinase pe 
pistă, la fel şi pe autostrada spre Arlington, care era un vălmăşag de accidente şi 
gheaţă, de maşini care se târau spre suburbii ca nişte câini bătuţi, vilegiaturişti 
stresaţi să ajungă la timp şi vilegiaturişti disperaţi să plece de acolo cât mai 



repede. Franny a sunat-o pe mama ei, spunându-i să nu-i aştepte cu masa. Nu 

ştiau cât de mult o să întârzie. 

» 

— Puteţi întârzia oricât, i-a spus ea. Dacă lucrurile se înrăutăţesc, o să 
mâncăm noi salsa cu ceapă. 

De fiecare dată pregătea salsa pentru Ravi, care se dădea în vânt după 
mâncărurile sărate, şi prăjitură cu caramel pentru Amit, mare amator de dulciuri. 

— De parcă mama ar mânca vreodată salată de ceapă, i-a spus Franny lui 
Kumar după ce a închis telefonul. 

Era la volan şi mişca maşina înainte cu câte un centimetru, pe când Kumar se 
ocupa de ultimul dintre mesajele primite de la serviciu. Lucra la Departamentul 
de fuziuni şi achiziţii de la Martin and Fox, o firmă colos. întocmea planurile de 
protejare a clienţilor săi împotriva unei preluări ostile, chiar în timp ce soţia lui 
îşi croia drum prin zăpada orbitoare. Aşa era corect. Dacă ar fi plecat de 
sărbători la mama lui, în Bombay, atunci nu ea ar fi condus maşina. 

— Dacă mă gândesc bine, n-am văzut-o niciodată pe maică-ta mâncând ceva, 
i-a spus Kumar, în timp ce încingea ecranul mobilului cu degetele mari ale 

mâinilor. Dovada mea cea mai bună că e o zeiţă. 

» 

Beverly şi Jack Dine se căsătoriseră după ce amândoi trecuseră de şaizeci de 
ani: ea cu mai puţin, el cu mai mult. Kumar o cunoscuse pe mama lui Franny 
doar ca soţie a lui Jack Dine, regina dealerilor de maşini din Arlington, aşa că o 
vedea ca pe o fiinţă fericită şi puternică, o sursă de splendoare acoperită de 
bijuterii. 

Casa lui Jack Dine aparţinuse unui senator cu patru mandate din Pennsylvania. 
Era înconjurată de un zid, cu o poartă pe care o lăsau mereu deschisă. Acum, de 
Crăciun, zidul era împodobit cu ghirlande de pini şi coroane enorme amplasate 
din loc în loc. Aleea de acces circulară era plină de maşini parcate. Toate 
ferestrele erau puternic luminate, beculeţele agăţate de ramurile de sus ale 
copacilor erau aprinse, iar zăpada le răsfrângea pe toate, răspândind lumină 
asupra lumii. 

Din maşină se vedeau foarte multe siluete în dreptul ferestrelor de pe faţada 
prelungă, înghesuite ca într-o enormă casă de păpuşi. 

— Bunica dă o petrecere pentru noi? a întrebat Amir de pe bancheta din spate. 

La ea acasă, totul era posibil. 

Mai rămăseseră câteva locuri libere pentru maşini doar în capătul aleii, aşa că 
cei patru s-au luptat să scoată genţile de voiaj din portbagaj, după care au pornit 
spre casă prin zăpadă. 



— Crăciun fericit! le-a urat Beverly când a deschis uşa. 

L-a îmbrăţişat mai întâi pe Amir, apoi pe Ravi, după care i-a strâns lângă ea 
pe amândoi odată, cu câte un braţ petrecut după umerii fiecăruia. 

La cei şaptezeci şi opt de ani ai ei, Beverly putea rivaliza cu orice femeie de 
şaizeci şi cinci. Era la fel de blondă şi zveltă ca la tinereţe, dar avea bunul simţ să 
nu împingă lucrurile prea departe. Se vedeau clar semnele unei vieţi trăite ca 
mare frumuseţe. în spatele ei, casa era plină ochi de luminiţe, crenguţe de brad şi 
pahare de şampanie. Bradul din salon era înalt până în tavan şi arăta de parcă 
fusese încrustat cu diamante şi safire roz. Undeva, pe latura cealaltă a casei, se 
auzea un pian. Femeile râdeau. 

— Nu ne-ai spus că aveţi invitaţi, a zis Franny. 

— Dar întotdeauna dăm petreceri în Ajun, i-a răspuns Beverly, care era 
îmbrăcată într-o rochie roşie elegantă, cu trei şiruri de perle. Acum haideţi, 
intrati în casă, nu stati în fata uşii ca o ceată de Martori ai lui Iehova. 

Kumar şi Franny şi-au dus bagajele înăuntru şi s-au scuturat de zăpada 
aşternută pe haine şi în păr. Kumar cel puţin era îmbrăcat în costum. în drum 
spre aeroport, îl luaseră direct de la firmă. Franny şi băieţii arătau însă ca nişte 
turişti cu hainele în neorânduială, ceea ce şi erau de fapt. Băieţii i-au zărit pe 
musafiri plimbându-se pe lângă ei cu farfuriile pline ochi cu mâncare, aşa că şi- 
au lăsat jos genţile de voiaj şi au pornit spre sufragerie, în căutarea bufetului. 
Băieţii erau mai tot timpul flămânzi. 

— Bine, dar azi nu e Ajunul! a spus Franny contrariată. 

— Familia lui Matthew pleacă de Crăciun la schi, în Vail, aşa că am organizat 
petrecerea mai devreme. E mai bine în felul ăsta pentru toată lumea. Chiar, cred 
că de-acum înainte o s-o organizez numai pe douăzeci şi doi. 

— Nouă nu ne-ai spus. 

Kumar s-a aplecat spre Beverly, s-o sărute pe obraz. 

— Arăţi minunat, i-a spus el, schimbând subiectul. 

— Franny! 

Un bărbat corpolent trecut de vârsta a doua, îmbrăcat cu o vestă roşie cu 
imprimeu picior-de-cocoş, închisă până la gât, a venit la ea şi a îmbrăţişat-o cu 
atâta entuziasm încât a săltat-o în aer, scuturând-o înainte şi înapoi printre 
mormăieli. 

— Ce mai face surioara mea preferată? 

— Asta doar pentru că nu-i Caroline aici, a spus Beverly. Ar trebui să vezi ce- 
i face când vine ea. 



— Caroline îmi oferă consultanţă juridică gratis, a spus Pete. 

— Dacă vei fi dat în judecată de sărbători, sunt gata să te ajut, a spus Kumar. 

Pete s-a întors şi s-a uitat lung la Kumar, neştiind de unde să-l ia. Când a făcut 

în cele din urmă legătura, faţa i s-a luminat de plăcere. 

— Aşa e, i-a spus el lui Franny. Uitasem că şi el e avocat. 

— Crăciun fericit, Pete! a spus Franny, conştientă că până la sfârşitul serii, 
mai devreme sau mai târziu, va izbucni la un moment dat în plâns. Singura 
necunoscută era cât de mult se va putea abţine. Era doar o chestiune de timp. 

— Pete se duce la New York cu ai lui, să-i vadă pe Katie şi pe bebeluş, a spus 
Beverly. Ţi-am zis că a născut Katie? 

— Crăciun la New York! (Pete a zâmbit larg, arătându-şi dinţii care o făcură 
pe Franny să se gândească la fildeş, la nişte colţi de elefant ciopliţi la dimensiuni 
umane. Sorbea lichior de ouă dintr-o ceşcuţă de cristal.) Poţi să-ţi închipui? 
Fireşte că poţi. Eşti fată de la oraş. Tot în Chicago locuieşti? 

— Să-i lăsăm să meargă în camera de la etaj, să se schimbe, i-a spus Beverly 
lui Pete. Se întorc într-un minut. Abia au coborât din avion. 

Tocmai atunci însă se apropia de ei Jack Dine, îmbrăcat cu o vestă pe care un 
ren brodat cu cruciuliţe sărea cât se poate de convingător. Jack fusese 
dintotdeauna un bărbat impozant, înalt şi corpolent, cu toate că acum nu mai 
părea aşa de solid în comparaţie cu soţia lui. 

— Cine e tânăra asta drăguţă? a întrebat el, arătând spre Franny. 

Beverly l-a luat pe soţul ei pe după umăr. 

— Jack, ea e Franny, Franny a mea. Ţi-o aminteşti. 

— Seamănă cu tine, a spus Jack. 

— Iar el e Kumar. îti aduci aminte de el? 

» 

— Să se ocupe de bagaje, a răspuns Jack, fluturând din mână spre acesta. Hai, 
dă-i drumul. Să le duci sus. 

Kumar a zâmbit, deşi numai el ştia cum. Era o persoană generoasă, iar băieţii 
nu erau de fată ca să-l vadă. 

— Jack, a spus Franny, aşezându-şi mâna pe braţul tremurând al tatălui său 
vitreg. Kumar este soţul meu. 

Kumar însă nu voia să rateze ieşirea din scenă. S-a folosit de ce avea la 

> 

îndemână. 

— Da, domnule, a spus el şi a dat scurt din cap. 

Nu se ştie în ce fel, a reuşit să adune toate bagajele, într-un număr de 
echilibristică şi forţă. Şi-a trecut peste piept curelele de la genţile de voiaj ale 



băieţilor. 

> 

— S-o iei prin bucătărie! i-a strigat Jack, după ce Kumar făcuse un pas în 
direcţia scării spiralate. 

Kumar era gata să scape bagajele, dar a izbutit printr-o minune să se întoarcă 
şi s-o ia spre bucătărie. A urcat apoi scara îngustă din spate, pe care o foloseau 
servitorii pe vremea când existau servitori. 

— Ce-şi închipuie ei, că pot trece aşa prin mijlocul musafirilor?! i-a spus Jack 
lui Franny, în timp ce-1 urmărea pe Kumar din priviri. Trebuie să fii tot timpul cu 
ochii pe ei. 

— Acela era soţul meu, a spus Franny. 

Se sufoca oare? Avea o senzaţie foarte ciudată în gât. 

Jack a bătut-o uşor peste mână. 

— Spune-mi ce pot să-i aduc de băut drăguţei domnişoare? 

— Nimic. Mulţumesc, Jack. 

Şi Franny care-şi închipuise că ea a fost câştigătoarea când au dat cu banul! 
Când auzise la telefon moneda căzând pe masa lui Caroline şi când aceasta i-a 
spus că se va duce în Virginia să petreacă acolo Crăciunul, Franny s-a bucurat. 
Acum însă, îşi dădu seama că îi era dor de tatăl aflat pe patul de moarte. 

— îţi aduc nişte lichior de ouă, i-a spus Jack Dine şi s-a întors printre invitaţi. 

— E tot mai rău, a spus Pete, uitându-se în urma tatălui său. în caz că nu te-ai 
prins. E mult mai rău. N-a început încă să dea foc la casă? 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Beverly cu o voce lipsită de orice expresie. 

îl iubea pe Jack Dine, sau, mai degrabă, îl iubise pe vremea când el era încă o 
persoană pe care o cunoştea. Pe de altă parte, fiii lui se aşteptau din partea ei la 
mai multă consideraţie decât era ea dispusă să ofere. 

— Asta o să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, a răspuns Pete. 
începu să scruteze invitaţii, în căutarea cuiva mai demn de a-i fi interlocutor. 

— Matthew! a strigat el şi i-a făcut cu mâna fratelui său. Uite, a venit Franny! 
Vesta lui Matthew Dine era neagră, dar avea un lanţ de ceas din aur, de care 

atârna un mic ornament roşu de Crăciun, un singur globuleţ care îi dădea un aer 

mai festiv decât tuturor celorlalţi la un loc. 

» 

Franny uitase că la petrecerile de Crăciun date de Jack Dine bărbaţii purtau 
obligatoriu veste. Privind în jur, remarcă tema serii: femeile în roşu, bărbaţii în 
vestă. Matthew i-a cuprins mâinile într-ale sale şi a sărutat-o pe obraji. 

— Nici n-ai apucat bine să treci pragul, a spus el cu o voce solemnă. 

Franny îl plăcea pe Matthew. Ca toţi ceilalţi. 



— Unde-i Rick? a întrebat ea, gândindu-se să termine odată cu cei trei fraţi, 
înainte de a-şi croi drum spre scară. 

— Rick e cam opărit, a răspuns Beverly. A zis că nu vine. 

— Vine el până la urmă, a zis Matthew. Laura Lee şi fetele sunt deja aici. 

Pe când mergeam spre St. Ives, m-am întâlnit cu un bărbat care avea şapte 
neveste. Fiecare nevastă căra şapte saci, şi în fiecare sac erau şapte pisici...— 
Franny le pierduse şirul, li cunoştea bine pe băieţii lui Jack Dine, aşa cum le 
spunea toată lumea, deşi trecuseră de cincizeci de ani, se încurca însă în soţiile 
lor actuale, fostele soţii şi copiii tuturor acestora - în unele cazuri erau câte două 
rânduri de urmaşi, unii adulţi şi la casa lor, alţii încă mititei. Pui, pisici, saci şi 
neveste. Unii membri ai familiei Dine o socoteau un fel de soră, verişoară, fiică, 
mătuşă mai de departe. Katie Dine din New York avea un copil. Franny se 
încurca în legăturile de familie, oameni cu care, prin căsătorie, se înrudise în 
mod nedesluşit. Prima soţie a lui Jack Dine, Peggy, murise cu mai bine de 
douăzeci de ani în urmă. Cu toate acestea surorile ei erau încă invitate la 
petrecere an de an, împreună cu soţii, copiii, partenerii de cuplu ai acestora şi 
copiii respectivi - musafiri bineveniţi! De fiecare dată stăteau în casa care fusese 
cândva a surorii lor şi, în timp ce mâncau aperitivele pregătite de Beverly cu 
mâna ei, criticau toate schimbările - canapeaua cea nouă, culoarea diferită a 
zugrăvelii din camera de zi şi tabloul cu păsări de deasupra şemineului - ca pe o 
pângărire a memoriei lui Peggy. Obiectele care îşi schimbau locul îi scoteau din 

minţi. 

> 

Musafirii prinseseră de veste că sosise fata lui Beverly şi cei care o cunoşteau 
erau nerăbdători s-o vadă, pe când ceilalţi doar auziseră atât de multe despre ea. 
Mathew s-a aplecat spre ea şi i-a şoptit la ureche: 

— Fugi! 

Franny i-a dat un sărut mamei. 

— Mă întorc imediat, a spus ea. 

S-a dus la bucătărie, unde doi bărbaţi de culoare în pantaloni negri şi cămăşi 
albe, cu veste şi cravate, umpleau tăvile de argint cu biscuiţi săraţi cu şuncă, în 
timp ce un al treilea aranja creveţii fierţi în jurul unui bol de cristal umplut cu 
sos, aşezat pe un platou masiv de argint. Bărbaţii nici n-au ridicat capetele când 
Franny a trecut pe lângă ei. Şi, chiar dacă au văzut-o, n-au reacţionat. A urcat 
scările din spate şi s-a dus în camera de oaspeţi, care le era rezervată ei şi lui 
Kumar de fiecare dată. Băieţii lui Jack Dine locuiau în oraş, în casele lor la fel de 

5 J ' 



frumoase, astfel încât spaţiul nu era o problemă nici măcar de Crăciun. Când s-a 
retras, Jack Dine şi-a împărţit imperiul între cei trei fii, dându-i Toyotele lui 
Matthew, Subarurile lui Pete şi Volkswagenurile lui Rick. Acesta din urmă era 
delăsător, dar şi înverşunat, protestând deseori că nu era corect ca Matthew să 
primească Toyota. Era în mod special invidios pe fratele său pentru modelul 
Prius. 

Când Franny a deschis uşa încet, l-a întrezărit în întuneric pe soţul ei întins 
peste cuvertură. Sacoul şi cravata erau puse în dulap, iar pantofii vârâţi sub pat. 
Kumar fusese dintotdeauna ordonat, chiar şi pe vremea studenţiei. Ea şi-a 
aruncat fularul, pufoaica şi cizmele pe covor. 

— Deşi ar trebui să-mi plâng de milă, îmi pare rău pentru tine, a spus el încet, 
cu mâinile aşezate pe burtă şi ochii închişi. 

— Mulţumesc, a zis ea, înaintând pe coate de-a lungul saltelei încăpătoare, să 
se întindă lângă el. 

Kumar şi-a pus braţul în jurul ei şi a sărutat-o pe păr. 

— Un alt cuplu ar face dragoste acum. 

Franny a râs, îngropându-şi faţa în umărul lui. 

— Un cuplu ai cărui copii nu dau buzna în cameră în orice clipă. 

— Un cuplu a cărui gazdă nu se ia de ginere pentru că e de altă culoare. 

— îmi pare rău, a spus Franny. 

— Biata maică-ta. Şi pe ea trebuie s-o compătimesc. 

Franny a oftat. 

— Ştiu. 

» 

— întorce-te la petrecere, a spus el. N-am suficient curaj să cobor cu tine, dar 
tu trebuie să te duci. 

— Ştiu, a zis ea. 

— Roagă-i pe băieţi să-mi aducă şi mie o farfurie cu ceva de mâncare. 

Franny a închis ochii, mişcându-şi capul pe pieptul lui a încuviinţare. 

Dacă ar fi după voia lui Kumar, ar merge cu toţii în Fiji în fiecare an, chiar 
înainte de Ziua Recunoştinţei, şi nu s-ar întoarce decât după ce începe Anul Nou 
şi se dau jos decoraţiunile de Crăciun. Ar înota alături de peşti şi ar sta întinşi pe 
nisip, mâncând papaya. Când se plictiseau de Fiji, se puteau duce în Bali ori în 
Sydney, sau în orice loc însorit cu plajă, al cărui nume ar conţine un număr egal 

de consoane si vocale. 

» 

— Dar cum rămâne cu şcoala? întreba Franny de fiecare dată. 

— Ce, nu suntem în stare să facem şcoală cu ei acasă, şase săptămâni pe an? 



Nici n-ar fi atât de mult, dacă scădem weekendurile si zilele de sărbători. 

— Cu serviciul însă cum rămâne? întreba apoi Franny. 

Kumar îi arunca o privite tăioasă, încruntându-şi sprâncenele negre. 

— Bucură-te de fantezia asta si e suficient. 

> 

Prima soţie a lui Kumar, Sapna, murise în ziua comemorării atacului de la 
Pearl Harbor—, în toiul sărbătorilor de iarnă, la patru zile după naşterea lui 
Amir. Era uşor să ţii socoteala cât timp trecuse de atunci, pentru că Amir 
împlinise doisprezece ani. Sapna fusese mai tânără cu zece ani decât Kumar. „Cu 
zece ani mai bună la suflet. Cu zece ani mai iertătoare 44 , îi spunea el la 
aniversarea zilei lor de naştere. Era adevărat. Bucuria ei de a trăi o făcea să pară 
simpluţă, când, probabil, era la fel de complicată ca toată lumea. „în bucurie nu 
există prostie 44 , îi plăcea ei să spună. îşi iubea soţul şi fiii. îi plăcea că reuşise să 
scape din nordul statului Michigan, pentru a ajunge în Chicago. Viaţa lor, oricât 
de agitată şi amorţită de gerul de acolo, era o viaţă bună. Trecuse fără probleme 
şi prin a doua naştere. Erau cu toţii acasă. Ravi, care avea doi ani şi jumătate, 
aţipise. Sapna stătea pe canapea, cu nou-născutul în braţe. S-a întors brusc spre 
Kumar şi a spus: „E ceva foarte ciudat. 44 Apoi a închis ochii. 

La autopsie s-a descoperit o anomalie genetică a inimii - sindromul QT 
lung—. Cu o asemenea condiţie severă, a fost de mirare că n-a murit după 
naşterea lui Ravi. Uneori, oamenii trăiesc toată viaţa fără să ştie prin ce ar putea 
să treacă. La analize s-a descoperit că mama ei avusese aceeaşi genă. La fel şi 
sora ei. „Pentru marea majoritate a oamenilor de pe planeta asta, spusese Fix 
odată, ceea ce-i omoară se află deja pe dinăuntru. 44 

La mai puţin de un an după moartea soţiei lui, Franny venise la masa lui 
Kumar de la barul din Palmer House, să-l întrebe ce dorea să bea. 

— Isuse! exclamase el, ridicându-şi privirea uluit. Să nu-mi spui că încă 
lucrezi aici. 

Kumar, îşi zise ea în gând. Cum de-1 uitase pe Kumar? 

— Când şi când, doar la sfârşit de săptămână, spuse Franny, aplecându-se să-l 
sărute pe obraz. Lucrez la biblioteca juridică de la Universitatea din Chicago, dar 
banii sunt de groază. Plus că-mi place aici. 

Kumar aştepta un client, să meargă împreună la cină. 

— îţi ofer eu de lucru, îi spuse el. Poţi să începi de luni. O singură slujbă, care 
o să-ti aducă mai mulţi bani decât astea două la un loc. 

Franny râse. Kumar nu se schimbase deloc. 



— Ca să fac ce? 

— Grijă cuvenită—, spuse el, improvizând. Am nevoie să-mi obţii rapoartele 
financiare pentru fuzionările de societăţi. 

— Dar n-am terminat facultatea de drept. 

— Ştiu cât de mult ai studiat. Ne trebuie un om pe care să ne bazăm. Ăsta e 
interviul tău. Gata, te-am angajat. 

Un bărbat de culoare înalt, îmbrăcat într-un costum gri-închis veni la masa lor, 
şi Kumar se ridică în picioare ca să-l salute. 

— Noua noastră asociată, o prezentă Kumar şi arătă cu mâna spre Franny. 
Franny Keating. Tot Keating, nu? 

— Franny Keating, spuse ea şi strânse mâna bărbatului. 

Kumar i-a mărturisit mai târziu că-şi făcuse planul pe loc: avea să se însoare 
cu Franny şi să rezolve astfel totul, mai puţin lucrurile fără soluţie. O iubise pe 
vremea când erau amândoi tineri - dacă nu în anul când împărţiseră 
apartamentul, atunci în mod sigur după ce ea plecase cu Leo Posen. Dacă era 
liberă, nu vedea nici un motiv pentru care nu putea s-o iubească. Singura 
problemă era legată de momentul potrivit. Părinţii Sapnei veniseră din Michigan 
înainte de naşterea lui Amir, pentru a avea grijă de Ravi, dar, după aproape un 
an, încă stăteau la el acasă. îşi împărţea tot timpul de peste zi între munca la 
firmă şi copii, între viaţa sa şi povara imensă a durerii. Ideea lui de geniu a fost 
s-o angajeze pe Franny, nu să-şi dea întâlnire cu ea. Voia s-o ia de soţie. Dacă 
urma să lucreze la firma lui, aveau să se vadă în fiecare zi. Puteau atunci să-si 
împărtăşească gândurile şi întâmplările trecutului în lift sau în timp ce făceau 
schimb de dosare. înainte de a-i încredinţa copiii şi întreaga lui viaţă, trebuia să 
se asigure că ideea era la fel de bună pe cât o socotea. 

S-a aranjat, îşi spusese el în gând, în timp ce-i oferea lui Franny cartea lui de 
vizită şi îi ura noapte bună, totul e rezolvat. 

La bar încă răsuna aceeaşi muzică din ultimii ani, sau ceva incredibil de 
asemănător. Franny ar fi râs dacă s-ar fi gândit la cât de mult o călca pe nervi 
lucrul ăsta. Acum n-o mai auzea deloc. Dar după ce Kumar şi clientul său 
plecară din bar şi ea îşi puse cartea de vizită în buzunarul şorţului, o auzi ca prin 
vis pe Ella Fitzgerald cântând parcă în mintea ei: 

Există cineva pe care-ncerc din răsputeri să-l uit, 

N-ai vrea să uiţi şi tu pe cineva?— 



întinsă pe pat în întunericul din casa mamei, Franny încercă să-şi imagineze o 
lume în care Sapna trăia încă. Poate că într-o zi ar fi dat întâmplător peste Kumar 
în vreo librărie. Ar fi râs, s-ar fi salutat şi ar fi sporovăit puţin, dar nu s-ar fi 
căsătorit niciodată, iar copiii lui n-ar fi acum şi ai ei. Dacă Sapna trăia în 
continuare, atunci cu siguranţă că şi Beverly putea rămâne cu Fix, şi atunci adio 
Jack Dine, adio fraţi vitregi şi petreceri de Crăciun în Virginia. Dar asta însemna 
şi că Marjorie n-ar exista, iar asta ar fi o mare pierdere, pentru că ea îi oferise lui 
Fix privilegiul unei mari iubiri. Dar atunci poate că şi Bert rămânea cu Teresa, 
iar cincizeci de ani mai târziu poate că o salva de la moarte, insistând să meargă 
la timp la doctor. Atunci şi Cal scăpa de albina care-1 aştepta în iarba înaltă de 
lângă grajd, acasă la părinţii lui Bert. Putea trăi ani de zile, dar cine ştie dacă o 
altă albină nu-1 găsea altundeva? Cu Cal în viaţă, Albie nu punea focul care l-a 
adus în Virginia, deşi oricum nu ajungea în Virginia, pentru că Bert rămânea în 
California. Pe jumătate adormită pe cuvertură, lângă soţul ei, nu reuşi să-şi 
imagineze toate căile pe care le-ar fi urmat viitorul fără întâmplările ancoră din 
trecut. Fără Bert, Franny nu mergea la facultatea de drept, nu obţinea un maşter 
în engleză şi nu-1 întâlnea pe Kumar. Dar asta însemna atunci că n-ar fi lucrat în 
Chicago, la Palmer House, şi, deci, n-ar fi avut cum să-l întâlnească pe Leo 
Posen, care stătea la bar cu multe vieţi în urmă şi vorbea despre pantofii ei. 
Acolo începuse viaţa ei, în clipa în care se aplecase să-i aprindă ţigara. Dintre 
toate lucrurile pierdute şi câştigate, gândul că nu l-ar fi cunoscut niciodată pe 
Leo era singurul pe care nu-1 suporta. 

Respiraţia lui Kumar era mai profundă şi mai rară. S-a ridicat încet, şi-a căutat 
pe întuneric rochia şi pantofii în valiză şi s-a îmbrăcat. 

Când a coborât scările din spate spre bucătărie, Franny a găsit-o acolo pe 
mama ei singură, aşezată la masa de mic-dejun, aranjând prăjiturele pe un 
platou. 

— Ştii că sunt aici oameni care pot face asta în locul tău. 

Mama ei a ridicat privirea şi i-a întors un zâmbet obosit. 

— Mă ascund pentru câteva clipe. 

Franny a încuviinţat din cap şi s-a aşezat lângă ea. 

— Petrecerea asta pare întotdeauna o idee atât de bună, a spus ea. Dar, de 
fiecare dată când suntem în toiul ei, nu-mi dau seama de ce. 

îi auzeau pe invitaţii din încăperea alăturată, plini de buna-dispoziţie 
amplificată de lichiorul de ouă şi de şampanie. Pianistul cânta ceva mai alert, 



poate o variantă mai ritmată a Celor douăsprezece zile de Crăciun—, Franny nu 
era sigură. Douăsprezece zile, şi-a spus ea; s-ar fi oprit măcar înainte de a ajunge 
la cele cinci inele. 

Beverly a scos din cutie şi ultima dintre prăjiturelele pătrate, roz, galbene şi 
albe, fiecare încununată cu un mot de friscă. 

— A venit şi Rick până la urmă, a spus ea, răsucind pătratele în aşa fel încât 

să arate ca nişte romburi. Acum bea. 

» 

— A zis Matthew c-o să vină. 

— Când sunt toţi trei, nu le pot face faţă, a spus Beverly. Luaţi în parte, sunt 
băieţi buni, dar când se întâlnesc, fiecare are planul său. Au aşa de multe idei 
pentru ce va fi în viitor: ce-ar trebui să fac cu Jack, ce-ar trebui să fac cu casa. 
Nici nu-şi dau seama ce se cuvine să discuţi la o petrecere de Crăciun şi ce nu. 
Eu n-am nici cea mai vagă idee despre cum o să arate viitorul. Nu ştiu de ce ţin 
să mă întrebe de fiecare dată. Tu ai vreo idee despre ce se va întâmpla în viitor? 

Franny a ciugulit o prăjiturică de culoarea puiului abia ieşit din găoace şi a 
mâncat-o dintr-o înghiţitură. Nu era grozavă, dar arăta aşa de frumos, încât nu 
mai conta. 

— Nici una, a răspuns ea. Zero. 

Beverly s-a uitat la fiica ei cu o expresie pură de iubire. 

— Mi-am dorit două fete, a spus ea. Pe tine şi pe sora ta. Mi-am dorit exact 
ce-am avut. Copiii altora însă... E mult prea complicat. 

Dacă mama ei nu ar fi fost atât de atrăgătoare, nu s-ar fi întâmplat nimic din 
toate astea, dar nu era vina ei că arăta aşa. 

— Mă duc dincolo, a spus Franny şi s-a ridicat în picioare. 

Beverly s-a uitat la platoul cu prăjiturele. 

— O să le aşez pe culori, a zis ea şi le-a împins pe masă cu muchia palmei. 
Cred că o să-mi placă mai mult aşa. 

Franny îi găsi pe Ravi şi Amir în camera de la subsol, uitându-se la Matrix pe 
un televizor de mărimea unei saltele. 

— E clasificat N-17—, le-a spus. 

Băieţii şi-au întors privirile spre ea. 

— Din cauza violenţei, a spus Ravi. N-are sex. 

— Şi e Crăciunul, a adăugat Amir, după logica dorinţelor. 

Franny a rămas în picioare în spatele lor, urmărind pe ecran cum nişte bărbaţi 
în haine negre se lăsau brusc pe spate, ca să nu fie seceraţi de gloanţe, după care 



ţâşneau din nou în picioare. Dacă urma să aibă coşmaruri, răul fusese deja făcut. 

— Mama, l-ai văzut? a întrebat Amir. 

Franny a scuturat din cap. 

— E prea înfricoşător pentru mine. 

— Dacă ţi-e frică, o să dorm în cameră cu tine, a spus cel mic. 

— Dacă ne opreşti acum, n-o să ştim ce se întâmplă mai departe, a completat 
Ravi. 

Franny s-a mai uitat câteva clipe. Avea dreptate, era prea înfricoşător pentru 
ea. 

— Tata doarme, a spus ea. Mai aşteptaţi puţin, apoi să-i duceţi o farfurie cu 
ceva de mâncare, e clar? 

încântaţi de mica lor victorie, cei doi au dat repede din cap în semn că au 
înţeles. 

j 

— Şi să nu-i spuneţi despre film. 

Franny a urcat în salon şi s-a plimbat prin toată încăperea, dar era prea puţină 
lume de care-şi aducea aminte. Nu mai locuise în Arlington de când plecase la 
facultate. Soţiile celor trei fii ai lui Jack Dine erau dornice să stea de vorbă cu ea, 
dar nu şi între ele. Soţia fiului pe care ea îl simpatiza îi displăcea profund, în 
schimb soţia celui pe care nu-1 agrea era preferata ei. Interesant, deşi lipsit de 
însemnătate, era faptul că soţia fiului pe care ea şi-l amintea cel mai greu era şi 
soţia de care abia îsi aducea aminte. 

5 J 

După un timp, înainte să plece vreun invitat, Franny s-a trezit în vestibul, şi 
acolo, fără s-o fi căutat, a dat cu ochii de geanta ei, căzută în spatele suportului 
de umbrele. I-o fi scăpat când a intrat şi a lăsat bagajul jos. Fără să mai stea pe 
gânduri, şi-a luat geanta de acolo şi a ieşit pe uşă afară. 

Rochia ei pentru petrecerea de Crăciun, despre care ştia că trebuia să aibă loc 
două zile mai târziu, nu era roşie. Era din catifea albastru-închis, cu mâneci 
lungi, dar tot nu făcea faţă frigului, la fel cum nici pantofii ei nu erau potriviţi 
pentru zăpadă. Nu conta. Plecase de la petrecere. Se furişase afară după ce o 
văzuse toată lumea. „Unde-i Franny?“, o să se întrebe, iar răspunsul avea să fie 
„Cred că este în bucătărie" sau „Tocmai am văzut-o în cealaltă cameră". 

Toate maşinile erau acoperite cu zăpadă şi, pe deasupra, a ei fusese închiriată 
pe întuneric. Nu ştia ce culoare avea, pentru că nici n-o văzuse. Era un SUV, asta 
ţinea minte, doar că toate maşinile erau SUV-uri, de parcă SUV-ul, ca şi vesta 
pentru bărbaţi, fusese specificat expres în invitaţie drept condiţie de participare 
la petrecere. A coborât panta până la capătul aleii şi, când a socotit că ajunsese în 



apropierea maşinii, a acţionat telecomanda. Claxonul a sunat şi farurile s-au 
aprins chiar în stânga ei. A dat la o parte zăpada de pe geamuri cu latul palmei şi 
s-a urcat în maşină. Imediat ce-a dat drumul la căldură, l-a sunat pe Bert. 

— Mă gândeam să trec pe la tine să te salut, dacă nu e prea târziu, a spus ea, 
încercând să pară calmă, pentru că se simţea agitată. 

Bert se culca întotdeauna târziu. Trebuise să ducă multă muncă de lămurire să 
n-o mai sune acasă după ora zece seara. 

— Minunat! a răspuns el, de parcă tocmai asta aştepta. Să fii atentă cum 
conduci pe zăpadă. 

Bert era tot în casa în care locuise ultima dată cu Beverly, aceeaşi în care ea şi 
Caroline stătuseră în timpul liceului, casa în care Albie venise pentru un an, după 
plecarea lui Caroline. Nu era departe de locul unde locuiau Beverly şi Jack Dine, 
vreo opt kilometri, dar în Arlington puteai sta foarte aproape de cineva, şi totuşi 
să nu te vezi deloc cu el. 

Când a oprit maşina, l-a văzut pe Bert aşteptând-o pe verandă, cu uşa din faţă 
larg deschisă în spatele său. îşi pusese paltonul, să poată sta afară. Bert 
îmbătrânise odată cu ei toţi, dar la fiecare vârsta se instala altfel, mai repede sau 
mai încet. Străbătând aleea pe întuneric, cu lampa de pe verandă luminându-1 
puternic, Franny şi-a spus că Bert Cousins nu se schimbase prea mult. 

— Stafia Crăciunului trecut—, a spus el când a cuprins-o în braţele întinse. 

— Trebuia să te fi sunat mai devreme, a zis Franny. Dar toate lucrurile se fac 
în ultimul minut. 

Bert nu a poftit-o înăuntru, însă nici nu i-a dat drumul din braţe. Rămase aşa, 
ţinând-o strâns la pieptul său. Franny avea să rămână pentru totdeauna copilaşul 
pe care-1 dusese în braţe printre invitaţi la petrecerea de botez dată de Fix 
Keating, cel mai frumos copil pe care-1 văzuse vreodată. 

— Şi ultimul minut e îndeajuns pentru mine, a spus el. 

— Haide, a zis ea, am îngheţat. 

înăuntru, şi-a scos pantofii. 

— După ce m-ai sunat, am făcut focul în salon. încă nu arde tare, dar a 
început să se încălzească. 

Franny şi-a amintit ziua în care a intrat aici prima oară. Să fi avut vreo 
treisprezece ani. Salonul era motivul pentru care cumpăraseră casa, vatra întinsă 
de piatră, şemineul mare cât să încapă în el un cazan de vrăjitoare, ferestrele care 
dădeau spre piscină. Atunci i se păruse un palat. Acum Bert n-avea de ce să mai 



ţină casa, era mult prea mare pentru o singură persoană. în seara aceea însă, 
Franny i-a fost recunoscătoare pentru faptul că nu renunţase încă la ea, fie şi 
numai pentru ca ea să se poată întoarce acasă. 

— Să-ti aduc ceva de băut. 

> 

— Doar ceai, poate, a spus ea. Sunt cu maşina. 

S-a oprit în faţa şemineului în ciorapi şi a făcut câteva mişcări cu labele 
picioarelor pe lespezile calde. Pe când erau la liceu, ea şi Albie aveau obiceiul să 
coboare aici în serile târzii de iarnă şi, dacă era prea frig ca să iasă afară, 
deschideau conducta coşului şi fumau. Se lăsau pe spate în şemineu şi suflau 
fumul ţigării în sus. Dădeau iama în ginul lui Bert şi aruncau sticlele goale în 
coşul din bucătărie, scăpând nepedepsiţi. Dacă vreunul din părinţi observase cum 
scade rezerva de gin din cabinetul de băuturi sau cum sporeşte grămada de sticle 
goale, nu făcuse nici o observaţie. 

— Ia un pahar de ceva, Franny. E Crăciunul. 

— E douăzeci şi doi decembrie. De ce ţine toată lumea să-mi spună că e ziua 
de Crăciun? 

— Ginul cu tonic al barmanitei. 

Franny se uită la el. 

— Da, a spus ea apăsat. 

Bert îi arătase trucul ăsta pe vremea când era mică şi se juca de-a barmaniţa la 
petrecerile lor. Dacă un musafir era deja ameţit, ea trebuia să umple un pahar cu 
tonic şi cu gheaţă, apoi să toarne puţin gin pe deasupra, fără să amestece. Prima 
sorbitură era foarte tare, îi spusese Bert. Era suficient. După aceea, beţivii nu-şi 
mai dădeau seama. 

— Dacă te ia somnul, poţi să dormi în vechea ta cameră. 

— Tare i-ar plăcea mamei. 

De fiecare dată când pleca să-l vadă pe Bert, trebuia să apeleze la şmecherii, 
în ciuda faptului că Beverly îi iertase multe, nu era în stare totuşi să priceapă că 
Franny şi Caroline l-ar putea ierta şi ele. 

— Ce mai face mama ta? a întrebat Bert. 

I-a întins lui Franny paharul, iar prima sorbitură - gin pur - făcea toţi banii. 

— Mama este exact cum o ştii, a spus ea. 

Bert şi-a strâns buzele şi a dat din cap aprobator. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva. Am auzit că bătrânul Jack Dine se duce la 
vale şi că îi e greu să-l îngrijească. Nu-mi face nici o plăcere să ştiu trebuie să 
îndure asa ceva. 



— Prin asta o să trecem cu totii, mai devreme sau mai târziu. 

— O s-o sun, poate, să văd ce mai face. 

O, Bert, îşi spuse Franny în gând. Las-o baltă. 

— Dar tu? l-a întrebat ea. Cum o mai duci? 

Bert şi-a umplut şi lui un pahar, cu gin şi un strop de tonic deasupra, ca să-l 
echilibreze pe al ei, şi s-a aşezat pe canapea. 

— Nu prea rău pentru un bătrân ca mine, a spus el. încă mă descurc. Dacă mă 
sunai mâine, nu mă mai găseai. 

Franny a împins buştenii din şemineu cu vătraiul, ca să aţâţe flacăra. 

— Unde te duci? 

— în Brooklyn, a răspuns el. 

Cu vătraiul în mână, Franny s-a întors să-l privească şi i-a zâmbit larg. 

— Jeanette m-a invitat la ea de Crăciun. E un hotel la două străzi distanţă de 
locul unde stau ei. E destul de drăguţ. Am mai fost acolo de două ori, ca să-i văd. 

— E într-adevăr ceva, a spus Franny şi s-a aşezat pe canapea, lângă Bert. Mă 
bucur pentru tine. 

— M-am descurcat mai bine în ăştia doi ani. Vorbesc pe e-mail şi cu Holly. 
Spune să mă duc la ea în Elveţia, s-o văd în comunitatea aia a ei de-acolo. îi zic 
mereu că aş putea să mă văd cu ea la Paris. Cred că e un compromis bun. 
Tuturor le place Parisul. Am dus-o acolo pe Teresa în luna noastră de miere. 

Când să fi fost asta? Acum cincizeci si cinci de ani? Cred că e momentul să mă 

> 

întorc în oraşul ăla. 

» 

S-a oprit, amintindu-şi ceva. 

— Când a murit Teresa ai fost acolo, nu-i aşa? Cred că Jeanette mi-a povestit. 

— Da, Caroline şi cu mine am dus-o la spital. Eram cu tata. 

— Ştii, frumos din partea voastră. 

Franny a ridicat din umeri. 

— Cum era s-o lăsăm singură?! 

— Ce mai face tatăl tău? 

Franny a clătinat din cap, gândindu-se la el. Ce mai face bătrânul Bert? 
întreba mereu Fix. 

— Ţi-aş spune că n-o mai duce până la Anul Nou, dar sunt sigură că m-aş 

înşela. 

> 

— Tatăl tău e un tip tare. 

— Tata e un tip tare, da, a spus Franny, gândindu-se la arma din noptiera lui şi 
la ajutorul pe care i-1 refuzase. 



Făcuse ceva şi mai rău de-atât. După un timp, Franny dusese revolverul la 
secţia de poliţie din Santa Monica, să-l predea împreună cu gloanţele. 

— Să-ţi mai torn puţin gin, a spus Bert. 

— Puţin de tot, a zis şi i-a întins paharul. 

Nu era ameţită, aşa că şi-a putut da seama cu tristeţe că se terminase tot ginul 
din pahar. 

— N-am dat gata nici măcar jumătate de măsură. Bert s-a îndreptat spre barul 
aflat pe o latură a salonului. 

— Ai grijă, te rog. 

— îmi amintesc că după petrecerea de la botezul tău m-am întâlnit din nou cu 
Fix, a spus Bert. L-am văzut la tribunal. Nu ştiu, poate îl văzusem şi înainte, dar 
nu îmi dădusem seama. în lunea aia a venit la mine si mi-a strâns mâna, mi-a 
spus că-i părea bine că mă dusesem acolo. „Mă bucur c-ai venit la petrecerea lui 
Franny“, aşa mi-a zis. 

I-a întins paharul lui Franny. 

— A trecut aşa de mult timp de-atunci, Bert. 

— Şi totuşi, a continuat Bert. îmi pare rău când mă gândesc la el, aşa bolnav 
cum e acum. N-am avut niciodată nimic cu tatăl tău. 

— Mai ştii ceva de Albie? a întrebat ea, vrând să schimbe subiectul. 

Putea să-l întrebe direct pe Albie, dar, dintr-un motiv sau altul, n-o făcea. Ei 
doi nu vorbeau despre Bert. Nici măcar în toţi acei ani când locuiseră împreună 
sub acelaşi acoperiş. 

— Nu prea multe. Din când în când, unul din noi mai dă un semn, dar nu prea 
se leagă. Ştii, Albie a fost foarte legat de maică-sa. Aşa stă treaba - fetele cu 
taţii, băieţii cu mamele. Nu cred că m-a iertat pentru că am părăsit-o. 

Pentru Bert, trecutul era mereu acolo lângă el şi credea că toţi ceilalţi simţeau 

si ei acelaşi lucru. 

» » 

— Ar fi bine să-l suni. Perioada asta din an e mai apăsătoare, mai ales acum, 
că Teresa nu mai este. 

Franny s-a gândit la tatăl ei şi la ce va fi în anul următor pe vremea asta. 

— Am să-l sun de Crăciun, de la Jeanette, a spus el. 

Franny ar fi vrut să-i atragă atenţia că în California era mai devreme cu trei 
ore şi că putea să-l sune chiar acum, dar Bert n-avea de gând să-l sune pe Albie, 
aşa că ce rost avea să-l pună într-o situaţie proastă? A dat paharul peste cap şi a 
trecut de gin pentru a doua oară. A trecut şi de gustul dulce-înţepător al 
tonicului, până a ajuns la gheaţă şi la felia de lămâie verde, golind paharul. 



— Aş vrea să mai pot sta, a spus Franny, iar o parte din ea chiar voia asta. I-ar 
fi plăcut să urce în camera ei şi să se întindă pe patul ei, dar oare se mai afla 
acolo? 

Bert a încuviinţat din cap aprobator. 

— Ştiu. Sunt bucuros că măcar ai trecut pe-aici. îţi sunt cu-adevărat 
recunoscător. 

— La ce oră ai avion? 

— Foarte devreme, a spus el. Dar scap de trafic. 

Franny s-a ridicat în picioare, să-şi îmbrăţişeze tatăl. 

— Crăciun fericit, i-a urat ea. 

— Crăciun fericit, a spus Bert, şi când s-a dat înapoi s-o privească avea ochii 
umezi. Să fii atentă acum. Dacă ţi se-ntâmplă ceva, mă omoară maică-ta. 

Franny i-a zâmbit şi l-a sărutat, gândindu-se că Bert încă privea lumea în 
termeni de cum l-ar fi iertat sau nu Beverly. Şi-a încălţat pantofii lângă uşa de la 
intrare şi a ieşit afară, pe zăpadă. în casă, Bert stingea luminile, şi ea a rămas 
câteva clipe pe verandă, uitându-se cum cad fulgii de nea pe mânecile rochiei de 
catifea. Se gândi la seara când l-a căutat pe Albie. Bert lucra în biroul lui de la 
parter, iar mama era în bucătărie, repetând lecţia de la cursul de franceză. 
Trecuse ceva timp de la masa de seară. Ningea ca acum şi casa era cufundată în 
tăcere. Franny se întreba unde era Albie. La ora asta, de obicei Albie era deja în 
camera ei, făcând-si tema ori stând de vorbă cu ea, în loc să-si termine lecţiile. 
Stătea întinsă de-a latul patului şi citea întoarcerea băştinaşului— pentm cursul 
avansat de engleză. Nu venea chiar în fiecare seară, dar dacă nu stătea cu ea, 
atunci îl auzea făcând gălăgie în timp ce se uita la televizor sau se plimba. îşi 
încordă auzul un timp, după care lăsă cartea jos şi plecă să-l caute. Nu era în 
camera lui, nici la baie, nici în salon şi nici în living, unde oricum el nu intra 
niciodată. După ce se uită peste tot prin casă, merse la bucătărie. 

— Unde-i Albie? îşi întrebă Franny mama. 

Mama clătină din cap şi scoase un sunet care ţinea loc de Habar n-am. Nu 

învăţase niciodată să vorbească în franceză. 

> 

— Dacă-1 vezi, îmi spui? 

Frumoasa ei mamă, ruşinată poate, ridică privirea din manualul ei preţ de o 
clipă şi aprobă printr-o mişcare a capului. 

— Fireşte, promise ea. 

Franny nu se gândise să bată la uşa de la biroul lui Bert, ca să-l întrebe de 



Albie, nici să verifice dacă Albie nu era cumva acolo. Pur şi simplu nu-i trecuse 
prin minte. 

Se duse în schimb la uşa din spate. Era încă îmbrăcată în uniforma de şcoală: 
fustă plisată în carouri şi şosete lungi, pantofi fără toc în două culori, bluză de 
trening peste bluza albă. Mama nu-i spusese să-şi ia o jachetă groasă, nici n-o 
întrebase unde merge, aşa cum ar fi făcut cu câţiva ani în urmă, dacă Franny ar fi 
ieşit pe uşa din spate într-o seară de iarnă. Mama se înecase într-un ocean de 
verbe neregulate. 

Franny se uită în garaj, dar Albie nu era acolo. înconjură casa, apoi ieşi în 
stradă şi merse două case la stânga şi trei la dreapta. Se uită pe zăpadă după dâre 
de bicicletă, dar nu văzu nimic în afara urmelor lăsate de propriii ei paşi. I se 
făcuse frig şi părul i se udase. Era îngrijorată, dar numai puţin. Se gândea că-1 va 
găsi. Se hotărî să intre în casă după haină şi, în timp ce mergea pe alee, l-a văzut, 
mai bine zis, i-a văzut doar câţiva centimetri din cap, în spatele tufişurilor de 
buxus plantate lângă uşa din faţă. Era înfăşurat în sacul lui de dormit roşu, 
privind în sus, la fulgii care cădeau. 

— Albie? îl întrebă ea. Ce faci acolo? 

— îngheţ, răspunse Albie. 

— Atunci renunţă. Hai în casă. 

» 

Franny păşi peste zăpada moale de pe gazon, până când ajunse în faţa lui. 

— Sunt prea ameţit, a spus el. 

Toate felinarele de pe stradă, toate lămpile din verandă aveau un halou subţire 
de ninsoare. Restul era cufundat în întuneric. 

— N-o să bage nimeni de seamă. 

— Ba da. Sunt euforic. 

— Nu poţi să rămâi aici. 

Franny începu să tremure. Se întreba ce fusese în mintea ei să iasă fără haină. 

— Ba pot, spuse el cu un glas atât de subţire şi delicat, de parcă venea din 
ninsoare. 

Franny păşi printre tufe, gândindu-se că va trebui să-l ridice de acolo. Albie 
era mai înalt decât ea acum, dar mai slab, şi oricum n-avea să se lupte cu ea. De 
cum ajunse acolo în spate, lângă el, şi-a dat seama ce îmbietor era locul acela de 
unde puteai să vezi totul fără să fii văzut. Streaşină îi ferea aproape complet de 
zăpadă. Franny simţi mirosul de marijuana din jurul lui, dulce şi puternic. Ea şi 
Albie beau şi fumau uneori împreună, dar niciodată nu fumaseră iarbă. Fucrurile 
aveau să se schimbe însă mai târziu. 



— Lasă-mă şi pe mine înăuntru, spuse ea. 

Albie ridică imediat braţele, fără să-si ia ochii de la ninsoarea care cădea, si ea 
se culcuşi lângă el. Sacul de dormit era umplut cu puf, iar când s-au înfăşurat 
strâns, au simţit cât era de călduros. Rămaseră aşa, cu spatele rezemat de peretele 
casei, cu tufele din gardul viu în faţa lor. Priveau cum cade ninsoarea, şi cade, şi 
cade întruna, până au simţit că erau una cu ninsoarea şi cădeau şi ei. 

— Mi-e dor de mama, spuse Albie. 

în acel singur an cât au fost foarte apropiaţi, a fost unica dată când i s-a 
destăinuit, şi atunci doar pentru că era ameţit. 

— Ştiu, spuse Franny, pentru că înţelegea. Chiar foarte bine. 

Trase sacul de dormit mai bine în jurul lor şi rămaseră împreună aşa, până 
când ei îi amorţiră picioarele de frig şi îi spuse că trebuie să intre în casă. 

— Eu nu-mi mai simt de mult picioarele, spuse el. 

S-au rezemat unul de celălalt, ca să se ridice în picioare. Uşa din faţă era 
închisă, aşa că au luat-o pe alee, târând sacul de dormit în urma lor. Mama lui 
Franny nu mai era în bucătărie, dar de sub uşa biroului lui Bert se vedea încă 
dâra de lumină. 

— Ţi-am zis eu că nimeni n-o să afle că eşti ameţit, a spus Franny. 

Fără să-şi dea seama de ce, cuvintele ei l-au făcut pe Albie să pufnească în râs. 
S-a aşezat jos şi şi-a tras sacul de dormit peste cap râzând, în timp ce Franny a 
adus cerealele şi laptele. 

Franny şi-a scuturat zăpada de pe umeri şi s-a îndreptat spre maşina închiriată, 
întâmplarea asta nu i-o povestise niciodată lui Leo. Avusese de gând, dar, din 
cine ştie ce motiv, renunţase. Abia acum a înţeles că peste ani şi ani va mai fi 
cândva o noapte ca acum, iar ea îşi va aduce aminte de povestea asta despre care 
nu mai ştia nimeni altcineva pe lume, în afară de Albie. Trebuia să păstreze ceva 
şi pentru sufletul ei. 


115 . Principalul oraş din Silicon Valley, California. 

116 . Poezie-ghicitoare. Continuarea este: Fiecare pisică avea şapte pui:/ Pui, pisici, saci şi neveste./ 
Câţi mergeau spre St. Ives? 

117 . Comemorarea atacului japonez din 7 decembrie 1941 asupra bazei navale americane din Hawaii, în 
care şi-au pierdut viaţa 2.403 de persoane. 

118 . Afecţiune cardiacă, caracterizată de apariţia unui ritm cardiac rapid şi neregulat ce poate conduce la 
moarte subită. 

119 . Proces de investigare şi analiză realizat înaintea desfăşurării unui parteneriat de afaceri, a unei 
investiţii etc. 




120 . Melodie foarte cunoscută, compusă de Cole Porter în 1953. 

121 . (în original, „The Twelve Days of Christmas“). Colindă englezească în care se enumeră în mod 
cumulativ o serie de cadouri din ce în ce mai valoroase, oferite în fiecare dintre cele douăsprezece zile 
cuprinse între 25 decembrie şi 6 ianuarie. 

122 . Nerecomandat tinerilor sub şaptesprezece ani. Corespunde lui „R“ (restricţionat), conform 
sistemului american de clasificare a filmelor. 

123 . Aluzie la un personaj din Poveste de Crăciun (1843), de Charles Dickens. 

124 . The Return of the Native, roman al scriitorului britanic Thomas Hardy (1840-1928), publicat în 
1878.