Ruth Rendell — Cotloane intunecate

:RENDELL 


á Eg 
= a 
E, 
p 


| 


A Cotloane 
intunecate 


O POVESTE EXTREM DE 
CAPTIVANTA DESPRE 
SANTAJ, CRIMA ȘI 

DESTINE IMPLACABILE 


CONNECTION 


— „Dar de unde vine fascinația asta pentru psihopaţi? 

— Ei bine, îmi spune Rendell cu vocea ei răspicată, eu chiar 
empatizez cu oamenii care sunt mânaţi de impulsuri oribile. Îmi 
închipui că trebuie să fie o povară groaznică să fii mânat de 
impulsul de a ucide. Încerc, și cred că și reușesc, să trezesc în 
sufletele cititorilor mei milă pentru psihopaţii pe care-i creez, 
pentru că eu asta simt.” 

Fragment dintr-un interviu realizat de Marianne Macdonald, 
Sunday Telegraph, 10 aprilie 2005 


Capitolul 1 


Ani de-a rândul, Wilfred Martin a adunat mostre de leacuri 
alternative, remedii homeopate și pastile din ierburi. Pe 
majoritatea nu le-a folosit niciodată, nici măcar nu le-a încercat, 
pentru că se temea de efectele lor; dar le ţinea pe toate într-un 
dulăpior în baia casei lui din Falcon Mews, în Maida Vale, și, la 
moartea lui, i-au rămas, cu casă și cu tot ce era în ea, fiului său, 
Carl. 

Mama lui Carl l-a sfătuit să arunce tot. Erau niște porcării, 
în cel mai bun caz ineficiente, sau poate că periculoase, așa că 
toate flacoanele și borcănelele, și pliculețele alea ocupau locul 
degeaba. Dar Carl nu le-a aruncat, pentru că era prea mare 
bătaia de cap. Avea lucruri mai bune de făcut. Dacă ar fi știut 
cum aveau să-i schimbe viaţa chestiile astea - sau poate că 
doar una anume dintre ele -, să i-o transforme, să i-o distrugă, 
le-ar fi răsturnat pe toate într-o pungă de plastic, ar fi dus-o 
peste drum și ar fi aruncat-o în tomberonul mare de gunoi. 

Casa părintească din Falcon Mews îi revenise lui Carl la 
începutul anului, când mama lui se mutase la Camden după ce 
divorțase de tatăl lui. O vreme nu s-a mai gândit deloc la 
dulăpiorul din baie. Era ocupat cu prietena lui, Nicola, cu 
romanul lui, În pragul morții, care tocmai fusese publicat, și cu 
găsirea unui chiriaș pentru camerele de la etaj. El n-avea nevoie 
de acele două camere, cu bucătărie și baie cu tot, dar avea 
mare nevoie de banii din chirie. Oricât de încântat ar fi fost că i 
se publicase prima carte, nu era atât de naiv, la douăzeci și trei 
de ani, încât să-și închipuie că se putea întreţine doar din scris. 
Chiriile în centrul Londrei atinseseră o sumă-record, iar Falcon 
Mews, o alee în formă de semilună care se desfăcea din 
Sutherland Avenue, mergând spre Castellain Road, în Maida 
Vale, era o zonă selectă și foarte căutată. Așa că a dat un anunţ 
în Paddington Express prin care oferea camere de închiriat și, în 
dimineaţa următoare, s-a trezit la ușă cu douăzeci de doritori. N- 
ar fi știut să spună de ce l-a ales pe primul, Dermot McKinnon. 
Poate pentru că nu voia să intervieveze zeci de persoane. A fost 
o decizie pe care avea s-o regrete amarnic. 

Dar nu de la început. Singurul cusur pe care părea să-l aibă 
Dermot era aspectul fizic - dinţii galbeni și strâmbi, de exemplu, 
umerii rotunzi și constituția fragilă. Dar nu refuzi un chiriaș 


pentru că nu e arătos, și-a spus Carl, plus că nu era nicio 
îndoială că tipul își permitea să acopere chiria. Dermot lucra la 
Clinica Veterinară Sutherland, pe strada vecină, și s-a prezentat 
cu o recomandare de la doctorița veterinar-șef de-acolo. Carl i-a 
cerut să-i achite chiria lunară anticipat, în ultima zi a lunii 
anterioare, și poate că prima greșeală pe care a făcut-o a fost că 
nu a cerut plata prin transfer bancar, ci cu bani gheață sau cec, 
într-un plic pe care să i-l lase la ușă. Carl știa că era ceva 
neobișnuit în vremurile astea, dar voia să vadă banii, să-i ţină în 
mână. Dermot nu a avut nicio obiecţie. 

Carl începuse deja să lucreze la al doilea roman, după ce 
agenta lui, Susanna Griggs, îl încurajase să se pună pe treabă. 
Nu se aștepta să primească vreun ban până când nu termina 
cartea, iar Susanna și editorul lui o citeau și își dădeau acceptul. 
Și nici nu i se promisese vreo sumă pentru publicarea primei 
cărți în ediţie broșată, pentru că nimeni nu se așteptase să 
apară și într-o astfel de ediţie. Totuși, în dubla lui calitate de 
scriitor publicat, cu perspective bune, și proprietar care primea 
bani din chirie, Carl se simţea bogat. 

Dermot trebuia să intre în casă pe ușa din faţă și să urce 
două rânduri de scări ca să ajungă în apartamentul lui, dar nu 
făcea zgomot și, după cum se exprima chiar el, era un lup 
singuratic. Carl observase deja că Dermot era un maestru al 
clișeelor. Și o vreme totul a părut să meargă bine, chiria era 
plătită prompt, în bancnote de douăzeci de lire puse într-un plic, 
în ultima zi a lunii. 

Casele din Falcon Mews erau mai degrabă mici, de diferite 
forme și culori, dispuse în șiruri lungi, faţă în faţă. Strada era 
pietruită, cu excepţia capătului care dădea în Sutherland 
Avenue, unde locatarii își puteau parca mașinile. Casa pe care o 
moștenise Carl era zugrăvită în ocru și avea ferestre cu rame 
albe și jardiniere albe. În spate, avea o grădină înghițită de 
buruieni, în capătul căreia se afla un șopron de lemn, plin cu 
unelte stricate, alături de o mașină de tuns iarba care-și dăduse 
obștescul sfârșit. 

Cât privește leacurile alternative, Carl lua câteva doze de 
ceva numit acid benzoic, de câte ori răcea. Teoretic, ar fi trebuit 
să-i reducă flegma și să-i atenueze tusea, dar n-avea niciun 
efect. În afară de asta, nu se uitase niciodată în dulăpiorul cu 
flacoane și borcănele. 


* 


Dermot McKinnon o pornea spre Clinica Veterinară 
Sutherland în fiecare dimineață la nouă fără douăzeci și se 
întorcea în apartamentul său la cinci și jumătate. Duminica 
mergea la biserică. Dacă nu i-ar fi spus Dermot, Carl n-ar fi 
ghicit în veci că era genul care să meargă la biserică, mai exact 
la una dintre bisericile din cartier, la St. Saviour's de pe Warwick 
Avenue, de pildă, sau la St. Mary's, în Paddington Green. 

Într-o dimineaţă de duminică, s-au întâlnit în cartier și 
Dermot i-a zis: 

— Tocmai mă duceam la slujbă. 

— Serios? 

— Merg regulat la biserică, i-a explicat Dermot, adăugând: 
la zi sfântă, fapte bune. 

Carl tocmai mergea să se vadă cu prietena lui, Stacey 
Warren, la o cafea. Se cunoscuseră în școală, apoi merseseră la 
aceeași facultate, unde Carl studiase filosofia și Stacey făcuse 
teatru. Când încă era la facultate, lui Stacey îi muriseră ambii 
părinţi într-un accident de mașină și Stacey moștenise o sumă 
frumușică, îndeajuns cât să-și ia un apartament în Primrose Hill. 
Tânăra își dorea o carieră de actriţă și, pentru că avea un chip 
frumos și o siluetă zveltă, obținuse un rol important într-un 
serial de comedie numit Station Road. Peste noapte devenise o 
persoană cunoscută, iar de silueta ei se alese praful în câteva 
luni. 

— M-am îngrășat șase kile, îi zise lui Carl în timp ce stăteau 
față în faţă la Cafe Rouge. Ce mă fac? 

Ceilalţi clienți trăgeau cu ochiul la ea, nu foarte discret. 

— Toţi mă recunosc. Toţi se gândesc că m-am îngrășat. Ce- 
o să se aleagă de mine? 

Carl, care era un slăbănog, habar n-avea ce greutate avea 
ea și nici nu-l interesa. 

— Va trebui să ţii cură, presupun. 

— M-am despărţit de David. Mi-e foarte greu să fac față 
situației. Trebuie să mă și înfometez? 

— Nu știu nimic despre cure de slăbire, Stacey. Dar nu 
trebuie să te înfometezi, nu? 

— Aș prefera să iau o pastilă din aia miraculoasă, la care se 
tot face reclamă pe net. Știi ceva despre asta? 

— De unde să știu? a întrebat-o Carl. Nu mă pricep la 


chestii de-astea. 

Chelneriţa le aduse cele două negrese cu ciocolată și felia 
de tort de morcovi pe care le comandase Stacey. Carl nu a 
comentat nimic. 

— N-am mâncat nimic dimineaţă, a continuat ea. 

Carl dădu din cap, fără să zică nimic. 

În drum spre casă, tot cu gândul la Stacey și la problema ei, 
trecu pe lângă librăria prietenului său Will Finsford. Era singura 
librărie particulară care mai rămăsese pe o rază de câţiva 
kilometri, iar Will îi mărturisise că nu mai dormea nopţile, 
frământat de gândul că va trebui să tragă obloanele, mai ales 
după ce magazinul cu produse bio din capătul străzii nu numai 
că fusese închis, dar fusese și vizitat de executori judecătorești. 

Carl îl văzu pe Will aranjând cărţile în vitrină și intră în 
librărie. 

— Ai vreo carte cu sfaturi pentru slăbit, Will? 

Will îl măsură din priviri. 

— Deja pare că te usuci pe picioare. 

— Nu pentru mine. Pentru o cunoștință. 

— Sper că nu pentru frumoasa Nicola? îl întrebă Will. 

— Nu, pentru altcineva. O prietenă care s-a îngrășat. N-ar 
trebui să folosesc cuvântul ăsta, așa-i? 

— N-o să te pârăsc. Uită-te pe raft, la secţiunea cu sfaturi 
pentru sănătate. 

Carl nu găsi nimic care să i se pară potrivit. 

— Ce-ar fi să ne faci o vizită într-o seară? îi zise lui Will. la-o 
și pe Corinne. Frumoasa Nicola s-ar bucura să vă vadă. O să te 
sun. 

Will acceptă invitaţia și se apucă din nou de aranjat cărți în 
vitrină. 

În drum spre casă, Carl își dădu seama că nu de o carte 
avea nevoie. Stacey pomenise ceva de pastile. Se întrebă dacă 
existau cumva medicamente pentru slăbit în colecţia lui secretă 
de pastile și elixire - cum ajunsese să le numească în gând - 
moștenite de la tatăl lui. Wilfred Martin nu fusese niciodată gras, 
așa că era puţin probabil să fi apelat la așa ceva, dar unele 
medicamente erau prezentate ca având un dublu efect, 
promițând un ten mai curat, de exemplu, sau tratarea 
indigestiei. 

Carl se gândi la tatăl lui, un bărbat excentric, relativ 


taciturn. Regreta că Wilfred se dusese, dar n-avuseseră 
niciodată prea multe lucruri în comun. Regreta că tatăl lui nu 
apucase să-i vadă romanul publicat. Dar îi lăsase lui Carl casa, o 
potenţială sursă de venit. Oare ăsta fusese modul său de a-și da 
binecuvântarea pentru cariera aleasă de fiul lui? Carl spera să 
fie așa. 

Când a intrat în casă era liniște, dar așa era de obicei, 
indiferent dacă Dermot era acasă sau nu. Era un chiriaș bun. 
Carl urcă și văzu că ușa de la baie era deschisă. Dermot avea 
baia lui, în apartamentul de la ultimul etaj, așa că n-avea motiv 
să folosească baia asta. Probabil că uitase el să închidă ușa, își 
zise, intrând în baie și trăgând ușa după el. 

Pastilele și poţiunile de la Wilfred erau într-un dulăpior 
împărțit în cinci rafturi, în stânga chiuvetei. Carl folosea doar 
raftul de sus: n-avea nevoie de prea mult loc, dat fiind că-și 
ținea periuţa, pasta de dinţi și deodorantul roll-on pe policioara 
de deasupra chiuvetei. Studiind colecţia de flacoane și fiole, 
borcanele și pachete, tuburi, doze și pachetele în folie, se 
întrebă de ce păstrase toate chestiile astea. De bună seamă, nu 
pentru că ar fi avut vreo valoare sentimentală. Își iubise tatăl, 
dar nu avusese niciodată porniri sentimentale față de el. Din 
contră, vedea majoritatea pilulelor și licorilor de-acolo ca pe 
niște leacuri băbești, care nu prea erau bune de nimic. O 
mulțime dintre produse - constată el, scoțând recipientele la 
întâmplare - tratau, chipurile, probleme cardiace și preveneau 
insuficiența cardiacă și totuși tatăl lui suferise două atacuri de 
cord și murise după cel de-al doilea. 

Nu, nu era nimic pe-aici care să ajute la slăbit, își zise. Ar 
trebui să arunce totul, să facă o curăţenie generală. Dar oare ce 
era în punga mare de plastic, cu fermoar, de pe al doilea raft de 
sus în jos? Niște capsule galbene, foarte multe, pe care scria 
DNP. „O metodă sigură de a preveni creșterea în greutate!”, 
conform etichetei. În spatele pungii cu capsule era o cutie cu 
pliculeţe în care era tot DNP, dar sub formă de praf solubil. 

Scoțând punga de plastic, observă că în partea de jos a 
etichetei scria să se administreze cu grijă, să nu se depășească 
doza recomandată și-așa mai departe. Avertismentele obișnuite. 
Dar asta scria până și pe cutiile de paracetamol. Lăsă punga cu 
capsule la locul ei și cobori să caute DNP pe calculator. Dar, 
până să ajungă la calculator, cineva sună la ușă și își aminti că 


Nicola - Nicola cea frumoasă, inteligentă și blândă - trebuia să 
vină și să rămână peste noapte la el. Se duse să-i deschidă, 
spunându-și că ar fi trebuit să-i dea și ei o cheie. Işi dorea ca 
tânăra să devină o prezență permanentă în viaţa lui. Cu Nicola, 
cu romanul proaspăt publicat și cu un chiriaş de încredere, viaţa 
era minunată. 

Pe moment, uită complet de pastilele de slăbit. 


Capitolul 2 
La început, rolul de proprietar nu părea c-o să-i dea dureri 


de cap. Dermot își plătea chiria la data stabilită, fără probleme. 
Sau, mai bine zis, a făcut-o în primele două luni. Ziua de 31 
martie a picat într-o luni și, la 8:30, Carl își lua micul dejun ca de 
obicei, când auzi pașii lui Dermot pe scări. In general urma o 
bătaie în ușă, dar de data asta nu a fost așa. Il auzi închizând 
ușa de la intrare și, ridicându-se să se uite pe geam, îl văzu pe 
Dermot pornind-o pe străduţa care dădea în Sutherland Avenue. 
Poate c-o să aducă banii de chirie mai târziu, s-a gândit. 

Carl citea rareori ziarele, mai parcurgea doar câte un articol 
pe internet; dar pe 1 aprilie a cumpărat câteva ziare să citească 
glumele. Cea mai bună de care auzise vreodată - publicată 
înainte să se nască el - fusese o știre cum că brațele lui Venus 
din Milo fuseseră găsite pe o plajă, pe ţărmul Mediteranei, aduse 
de valuri. Dar și glumele de-acum l-au făcut să râdă și, când a 
ajuns la mama lui acasă, uitase complet de chiria neplătită. Pe 
lângă Ziua Păcălelilor, era și ziua ei de naștere și Carl fusese 
invitat la un prânz aniversar, împreună cu un văr și doi prieteni 
apropiaţi. Mama lui îl întrebă dacă ar fi trebuit s-o invite și pe 
iubita lui, iar Carl îi zise că Nicola era încă la serviciu - lucra la 
Ministerul Sănătăţii, în Whitehall. Era o zi frumoasă, însorită, și 
făcuse jumătate de drum pe jos, apoi luase autobuzul 46. 

Dar problema chiriei întârziate nu s-a rezolvat. Nici urmă de 
plic de la Dermot. A doua zi, Carl s-a trezit dis-de-dimineaţă, 
îngrijorat. Îi displăcea ideea de a-l aborda pe Dermot; și-a dat 
seama că-l trecuseră toate transpiraţiile numai la gândul ăsta. 
Tocmai își bea cafeaua - o cană de cafea foarte tare - când auzi 
pașii lui Dermot. Dacă o să audă ușa de la intrare, își zise, o să 
iasă să-l întrebe de bani. Dar Dermot bătu la ușa de la bucătărie 
și-i întinse un plic. Zâmbind, dezvelindu-și oribilii dinţi 
îngălbeniţi, îi zise: 

— Credeai că ţi-am tras o păcăleală de 1 aprilie? 

— Poftim? Nu, nu, sigur că nu. 

— A fost doar o greșeală, îi zise Dermot. Cine nu greșește 
nu trăiește. Ne vedem mai târziu. 

Carl răsuflă ușurat, dar, ca să se asigure, numără 
bancnotele. Și erau exact câte trebuia să fie: o mie două sute de 
lire. Mai nimic, comentase mama lui, având în vedere prețurile 
de-acum, dar lui Carl i se părea o avere. 


Își umplu un bol cu cereale pentru că, brusc, i se făcuse 
foame, dar laptele se acrise, așa că a trebuit să arunce tot. În 
afară de lapte însă, totul mergea de minune; era un moment 
bun să se întoarcă la noul lui roman, un proiect mai ambițios 
decât prima carte. Carl se uită la însemnările pe care și le 
făcuse în legătură cu Cimitirul Highgate, o documentare pe care 
o realizase pentru primele patru capitole. Poate c-ar fi trebuit să 
mai meargă o dată la cimitir cu o zi în urmă, dar considerase că 
avea destul material cât să scrie primul capitol. Singura 
întrerupere a fost un telefon de la Stacey. Îl surprindea felul în 
care prietenii își împărtășeau problemele (după el) triviale. 

— Mii de scuze, Carl. 

Părea să creadă că o simplă scuză era de-ajuns ca să 
justifice o lamentaţie interminabilă despre greutatea ei. 

— Lucrez, Stacey, îi zise. 

— Oh, scrii adică? 

El oftă. Lumea spunea mereu chestia asta, ca și cum scrisul 
ar fi fost o treabă ușoară și rapidă. Să-i pomenească de DNP? 
Nu, asta nu i-ar închide gura. Din contră, ar face-o să se 
ambaleze și, oricât de mult o simpatiza, trebuia să-și vadă de 
lucru. În schimb, o ascultă, scoțând exclamaţii compătimitoare, 
până când apelă la minciuna nevinovată la care trebuie să 
recurgă uneori cei care lucrează de-acasă. 

— Trebuie să închid, Stacey. Tocmai a sunat cineva la ușă. 

Dar tot nu reușea să se apuce de scris. Era absurd și un pic 
stânjenitor faptul că se simţea, deodată, atât de fericit, fără 
nicio grijă pe lumea asta, pentru că primise un plic cu o mie 
două sute de lire. Bani care i se cuveneau de drept, o datorie pe 
care i-o plătise cineva. Acum, că se gândea la asta, banii din 
chirie erau singurul lui venit sigur. Nu se putea baza mult timp 
pe banii din vânzarea cărții. Chiria îi aducea ușurare și fericire. 

Clar, n-o să poată scrie azi. Soarele strălucea, iar el o să 
iasă să se plimbe, să meargă pe jos până în Parcul Paddington, 
unde spaţiul verde se întindea cât vedeai cu ochii și unde avea 
să stea pe iarbă, la soare, să se uite printre ramurile copacilor la 
cerul senin. 


Capitolul 3 
Data când primi următoarea chirie n-a mai fost 1 aprilie, 


nici măcar 1 mai, ci 2 mai. 

Carl nu mai era la fel de neliniștit cum fusese cu o lună 
înainte. Nicola rămăsese peste noapte la el, dar Carl nu-i 
spusese nimic despre faptul că Dermot întârziase cu chiria în 
aprilie. La urma urmei, își primise banii și totul se terminase cu 
bine. Pe 2 mai, Nicola plecă la serviciu înaintea lui Dermot, așa 
că nu-l văzu pe Carl preocupat să audă pașii chiriașului pe scări 
și nici nu-i surprinse mirarea când ușa de la intrare se închise 
fără ca Dermot să bată la ușa de la bucătărie. Poate că avea să-i 
dea banii pe chirie în cursul zilei, ceea ce se și întâmplă, de fapt. 

Se întâlniră în hol, când Carl se pregătea să iasă să 
cumpere ceva de mâncare, iar Dermot tocmai se întorcea, la 
cinci și jumătate, de la clinica veterinară. 

— Am ceva să-ți dau, îi zise Dermot, întinzându-i un plic. 

Lui Carl i se păru ciudat că Dermot umblase toată ziua cu 
plicul în care erau o mie două sute de lire, totuși nu era 
important: își primise banii. Nu era nevoie să se atingă de 
economiile sale, deja împuţinate, ca să meargă într-o vacanţă 
de o săptămână cu Nicola. O să meargă doar în Cornwall, nu pe 
undeva prin străinătate, și aștepta cu nerăbdare sejurul la 
Fowey. 

Aproape disperată, Stacey îl sunase din nou înainte ca ei să 
plece, dar de data asta pe mobil. El îi spuse că tocmai se 
pregătea să plece din oraș, dar că Stacey trebuia neapărat să-i 
facă o vizită după ce el o să se întoarcă. O să ia masa împreună 
și o să vadă cum poate s-o ajute cu problema ei legată de 
kilogramele în plus. Oare de ce-i spusese Carl chestia asta? 
Poate pentru că-i veniseră în minte pastilele de DNP. Renunţă să 
se mai gândească la asta. Nu putea ajuta pe nimeni să 
slăbească. 

El și Nicola plecară la Fowey împreună cu perechea de 
prieteni care le făcuseră cunoștință și care le rămăseseră 
apropiaţi, pe de-o parte chiar din acest motiv. S-au simţit bine 
și, când au ajuns înapoi la Gara Paddington, Carl s-a grăbit să-i 
propună Nicolei să vină cu el în Falcon Mews. 

— Vreau să zic, să te muţi cu mine, preciză el. Permanent. 

Nicola îl făcea să se simtă bine. Le plăceau aceleași lucruri 
- cărţile, muzica, natura. Ea adora faptul că el era scriitor. lar el 


o adora pe ea. 

— Trebuie să merg acasă ca să le spun colegelor mele de 
apartament, după care o să mă mut la tine. Vreau s-o fac. Chiar 
voiam să-ţi propun asta, dar... mă rog, poate sunt eu mai de 
modă veche. M-am gândit că nu se cade s-o spun eu, ci tu. Eu, 
ca femeie, vreau să zic... 

Trei zile mai târziu, se muta la el. 

* 

Cu o zi înainte ca Nicola să se mute la el, Stacey îi făcu o 
vizită. Ea și Carl plănuiau să ia masa la un restaurant din zonă. 
Înainte de plecare, Stacey intră în baie ca să-și refacă machiajul. 
Poate din cauză că era actriţă și model, se machia foarte 
strident, mai ales ochii. 

După câteva minute, Carl urcă să ia o pastilă pentru alergia 
lui la polen. Lăsă ușa de la baie întredeschisă. Stacey intră după 
el. Era genul de persoană care, când cineva pomenea de o 
problemă de sănătate sau o afecţiune minoră, susținea 
întotdeauna că suferă de același lucru. 

— Ce coincidenţă, și eu am alergie la polen. 

Carl deschise dulăpiorul și găsi antihistaminicele pe ultimul 
raft. Stacey se postase în spatele lui, povestindu-i despre 
simptomele ei și zgâindu-se peste umărul lui. 

— De unde-s toate chestiile astea? îl întrebă. Le iei tu? 

— Au fost ale tatălui meu. Le-am moștenit, cum ar veni - 
știi, când am primit casa, mobila și toate celelalte. 

Și scoase pachetul cu capsule galbene. 

— Astea, chipurile, te ajută să slăbești. Bănuiesc că le-a 
comandat pe net. 

— Tatăl tău le-a folosit? 

— N-avea de ce. Era așa slab... numai piele și os. 

Stacey îi luă pachetul din mână și îl studie. 

— DNP, citi ea. Dinitrofenol. O sută de capsule. 

Apoi citi instrucțiunile și se uită la preţul scris pe ambalaj. O 
sută de lire. 

Carl îi luă punga din mână și o puse la loc pe raft, dar nu 
foarte în spate. 

— Aș putea să comand câteva pe net, reflectă Stacey. 
Dar... dacă tot le ai aici, nu-mi vinzi și mie cincizeci de capsule? 

Să vândă? Ştia că ar fi trebuit să i le dea, pur și simplu, dar 
hotelul la care stătuse cu Nicola în Fowey fusese costisitor, 


restaurantele la care merseseră în diversele staţiuni din 
Cornwall costaseră la fel de mult ca la Londra - genul la care nu 
mergeau niciodată la Londra -, iar vacanţa fusese mult mai 
scumpă decât se așteptase, deși împărţise costurile cu Nicola. 
Cincizeci de lire pe pastilele astea nu era mult, dar i-ar fi fost de 
folos. Și Stacey avea de unde; mă rog, cu siguranţă ar fi avut de 
unde dacă dădea jos kilogramele în plus și-și păstra rolul din 
serial. 

— OK, zise, numărând cincizeci de capsule într-o cană de 
spălat pe dinţi și înmânându-i punga cu cele cincizeci pastile 
rămase. 

Cobori la parter, realizând că Dermot tocmai închidea ușa 
de la intrare în urma lui. Oare auzise conversaţia lui cu Stacey în 
timp ce cobora scările? Poate. Dar ce importanţă avea dacă 
auzise? 

Între timp, Stacey se machiase și coborâse și ea. Voiau să 
meargă la Raoul's, pe Clifton Road, în capătul străzii. Pe trotuar, 
în fața casei, ea îi dădu cele cincizeci de lire. 

Carl uită de tranzacţie; în primul rând, pentru că Nicola se 
mutase cu el, iar el se întreba de ce or fi așteptat până acum; 
trecuseră doi ani de când Jonathan le făcuse cunoștință. Dar 
romanul la care lucra acum nu mergea prea bine, Carl ajunsese 
într-un stadiu în care se chinuia să scrie două sau trei paragrafe 
pe zi. Nicola îl întreba cum merge și el îi răspundea întotdeauna 
că totul era în regulă. N-avea habar de ce era în pană de 
inspiraţie. 

În mai era cald și frumos la Londra și, pentru că se dovedea 
inutil să stea cu ochii în computer, Carl își făcuse obiceiul să iasă 
înainte de prânz, în timp ce Nicola era la lucru, ca să ia un 
exemplar din Evening Standard. Îl prefera în locul altor cotidiene 
pentru că era gratuit. _ 

Se uită lung la prima pagină a ziarului de azi. Intr-o 
fotografie color, mare cât trei coloane, era Stacey. Era frumoasă 
în poză, nu zâmbea, ci avea un aer meditativ, cu părul ei lung, 
blond și des curgându-i pe umeri, într-un cadru dramatic. Se 
spunea despre ea că avea douăzeci și patru de ani, era 
cunoscută pentru rolul principal din Station Road și fusese 
găsită moartă în apartamentul ei din Primrose Hill de o prietenă 
care avea cheia. Conform poliţiei, nu existau indicii că ar fi fost 
ucisă. 


Nu putea să fie adevărat... și totuși era! Pe Carl îl trecură 
toate apele. Când intră în casă, tocmai suna telefonul. Era 
mama lui, Una. 

— Oh, dragule, ai aflat vestea despre biata Stacey? 

— Am citit în Standard. 

— Era așa de drăguță, înainte să se îngrașe atât de tare! 
Într-o vreme mă gândeam că ai putea să te însori cu ea. 

Mama lui făcea parte dintr-o generaţie de femei care 
puneau întotdeauna problema în termeni de măritiș. Degeaba îi 
atrăgeai atenţia - iar el o făcuse de mai multe ori - că totuși 
fetele rareori se mai gândesc la măritiș. Subiectul era luat în 
discuţie doar când rămâneau însărcinate, ba adesea nici măcar 
atunci. 

— Păi, acum nu pot s-o mai iau de soţie, nu? E moartă. 

— Oh, dragule! 

— Eram prieteni, spuse el. Doar atât. 

Cu gândul la Stacey, cu greu înţelegea ce-i spunea mama 
lui. Nu-i venea să creadă că murise. Bănuia că mâncarea fusese 
o alinare pentru ea. Dependenţa ei de mâncare fusese opusul 
anorexiei. Când era ceva de mâncare prin preajmă, în special 
unt, brânză, șuncă și prăjituri cu fructe și orice gătit într-un sos 
consistent, ea declara că nu trebuie să pună gura pe așa ceva, 
că nici n-ar trebui să viseze la așa ceva, dar că nu poate rezista 
tentaţiei. Și, pe măsură ce o vedea rotunjindu-se, în mod 
evident din ce în ce mai mult, Carl începu s-o vadă tot mai rar, 
vizitând-o doar la apartamentul ei din Pinetree Court, Primrose 
Hill, când ea se ruga de el să n-o abandoneze, implorându-l să 
treacă pe la ea. Și apoi, Carl avea impresia că Stacey se îndopa 
în faţa lui ca să-l scoată din sărite. Desigur, era imposibil ca asta 
să fi fost motivaţia ei, dar așa părea, mai ales când sosul de 
maioneză îi curgea pe bărbie, când puloverul ei mulat de angora 
era împânzit cu firimituri de tort cu morcovi sau pricomigdale, 
iar sânii ei, cândva frumoși, se prefăceau în mormane de 
firimituri lipicioase de tort. 

Nu fuseseră niciodată iubiţi, dar fuseseră cei mai buni 
prieteni. Și acum, ea murise. 

— Un bărbat și o femeie nu pot fi prieteni, zise mama lui. 
Mă întreb dacă asta a fost buba, de-și căuta alinarea în 
mâncare. 

— Vrei să zici că, dacă m-aș fi însurat cu ea, ar fi încetat să 


mai mănânce atâta? 

— Nu vorbi prostii, Carl. 

Își imagină cum ar fi fost să fie însurat cu Stacey, să se 
plimbe cu ea pe Sutherland Avenue - o imagine care i se părea 
din ce în ce mai ridicolă. El era slab mort, ceea ce nu avea nimic 
de-a face cu cât mânca, dar avea multe de-a face cu mama și 
tatăl lui, slăbănogi amândoi. 

Se așeză în faţa calculatorului și apăsă pe butonul 
minuscul, cu lumina lui albăstrie. Pe monitor apăru imaginea 
cunoscută: un deal verde și un munte vioriu în fundal. Odată, 
Dermot apăruse lângă el imediat după ce dăduse drumul la 
calculator, lălăind un fel de cântare bisericească despre un deal 
cu verdeață, aflat departe, unde nu existau zidurile vreunui 
oraș. Acum, de fiecare dată când vedea monitorul, Carl își 
amintea de cântarea aia stupidă, ba chiar uneori începea s-o 
fredoneze. Avusese de gând să deschidă fișierul Spirite 
sacre.doc și să înceapă să lucreze din nou la roman; în schimb, 
în loc de asta, intră pe internet, zicându-și că nu verificase 
niciodată ce erau capsulele alea galbene pe care i le vânduse lui 
Stacey. Intră pe Google. Tastă inițialele DNP, dar nu merse mai 
departe. Se temea. 

Închizând ochii - nu voia să știe, nu încă, niciodată poate -, 
ieși de pe pagina de internet. 


Capitolul 4 

Cu patru zile înainte să descopere Carl în ziar știrea despre 
moartea lui Stacey, Lizzie Milsom intra în apartamentul lui 
Stacey. E riscant să-ţi lași cheile ascunse undeva afară când 
pleci de-acasă și de-a dreptul complicat când stai într-un 
apartament. Insă Stacey Warren făcea frecvent lucrul ăsta și 
destul de mulţi dintre prietenii ei știau. 

În Pinetree Court, erau patru apartamente cu uși de culori 
diferite. Ușa apartamentului de la parter era albastră, iar ale 
celor de la etajele unu și doi erau galbenă și, respectiv, verde. O 
scară ducea la apartamentul de la subsol, unde, îi spusese 
Stacey lui Lizzie, ușa de la intrare era de culoare roșie. Stacey 
stătea la etajul unu; își ţinea cele două chei pe un inel, ascunse 
în ghena de pe casa scării, în ghenă - care n-avea încuietoare - 
se aflau coșurile de gunoi ale celor patru chiriași; una dintre 
cărămizile din podea se scotea ușor. Sub cărămidă erau ascunse 
cheile de rezervă ale lui Stacey. 

Pentru că Stacey îi spusese că o să fie plecată în acea 
dimineața, Lizzie Milsom luă cheile din ascunzătoarea lor. Intră 
apoi în holul clădirii, îl salută cu un gest din cap pe portar și urcă 
scările până la etajul unu. Odată ajunsă în fața apartamentului 
lui Stacey, se opri și trase cu urechea. Era liniște. Toţi chiriașii 
trebuie că erau plecați la lucru. Ce intenţiona să facă era să 
găsească un obiect mic, nu foarte valoros, poate un vas de 
ceramică sau un prespapier ori un stilou - genul de lucru pe 
care l-ai fi putut primi cadou de Crăciun de la un prieten - și să-l 
ia, lăsând în locul lui un obiect la fel de neimportant. Venise cu 
substitutul: un inel de șerveţele din plastic, alb cu negru. Când 
făcea lucrul ăsta - și-l făcea frecvent -, avea un sentiment de 
putere. Oamenii își închipuiau că vieţile lor erau secrete, 
protejate, dar nu era așa. 

Băgă cheia în broască și intră în apartament. 

Lizzie nu era frumoasă, dar era genul de femeie despre 
care se spune că e atrăgătoare, fără a se preciza atrăgătoare 
pentru cine. Avea un păr frumos, blond, lung și des, ochi căprui, 
mari și nevinovaţi, și mâini fine, cu unghii pe care și le dădea cu 
ojă în diverse nuante, fără s-o lase vreodată să se cojească. 
Avea o siluetă graţioasă. l-ar fi plăcut să se îmbrace elegant, dar 
nu-și permitea. 

Ea și Stacey se cunoșteau de ani de zile. Locuiseră atât de 


aproape una de alta, încât mergeau împreună la școala din 
Brondesbury, aflată în capătul străzii lor. Nu era prima dată 
când se afla în apartamentul lui Stacey, dar era prima vizită 
ilicită. Căută prin camere, uitându-se după vreun mărunţiș lipsit 
de valoare și, după un răstimp, optă pentru un carnetel, 
nefolosit și vechi de trei ani, dar având pe prima pagină numele 
lui Stacey. Lăsă în loc inelul pentru șerveţele și strecură în 
geantă carneţelul lui Lizzie. 

Camerele din apartamentul lui Stacey erau mari. Mai exact, 
camera de zi era mare și Lizzie presupuse că așa era și 
dormitorul. Timp de o jumătate de oră, exploră locul, scotocind 
prin dulapuri și sertare. Nu urmărea să mai ia și altceva, ba 
chiar avea să aducă înapoi ce luase. Dar era mai indiscretă 
decât majoritatea oamenilor și, odată ce intra în casa cuiva, o 
rodea curiozitatea. De asemenea, era o mincinoasă înveterată. 
In cazul, puţin probabil, că ar fi intrat cineva într-una din casele 
pe care le explora, avea întotdeauna pregătită o scuză - un 
motiv, ar fi zis ea -, cum că proprietara casei o rugase să 
verifice dacă închisese gazele sau dacă nu cumva lăsase fierul 
de călcat în priză. 

Petrecu douăzeci de minute investigând, fascinată, 
sertarele de la biroul lui Stacey, unde descoperi un teanc de 
bancnote de douăzeci de lire, câteva pliante cu reclame la 
remedii de slăbit, o factură neplătită la lumină și un plic în care 
erau poze cu Stacey dezbrăcată, făcute în vremurile de dinainte 
de a se îngrășa. Lizzie își spuse că nu era hoaţă și luă doar două 
din bancnotele de douăzeci de lire, în timp ce o persoană fără 
scrupule ar fi luat tot teancul. Se îndreptă spre bucătărie, 
descoperi în frigider o sticlă pe jumătate plină de Campari, 
altminteri, nu mai era altceva în el, nici de mâncare, nici de băut 
- și luă o gură. Se înecă și se întrebă cu ce ar fi putut să dilueze 
băutura. Stacey avea o baie superbă, mare, îndeajuns de 
spațioasă cât să încapă în ea o bicicletă eliptică și un ergometru. 

— Nu prea-i folosesc, comentă Lizzie cu voce tare. 

Aproape că era să nu intre în dormitor. Nu era tentată să 
scotocească prin lenjeria de corp a lui Stacey sau să-i testeze 
crema de faţă. Dar băutura i se urcase la cap și se gândi că n-ar 
strica să se întindă un pic. Deschise ușa de la dormitor și se opri 
brusc. Stacey zăcea pe spate pe podea, lângă patul mare, într-o 
cămașă de noapte de dantelă și un halat de catifea. Lângă ea se 


afla un pacheţel mic de plastic, în care nu mai era nimic, 
precum și un pahar cu ceva ce părea a fi apă. Pe mocheta de un 
galben-pal erau răspândite niște capsule gălbui. 

Lizzie știu imediat că Stacey murise, deși n-ar fi putut să 
spună de unde știa asta. Nu ţipă. În sinea ei, era de părere că 
femeile care ţipă când descoperă un cadavru o fac doar pentru 
un efect dramatic. Ar putea cu ușurință să se controleze. Ea nu 
scoase niciun sunet. 

Îngenunche pe podea și încercă să-i ia pulsul lui Stacey. Dar 
nu mai era nevoie s-o facă; era de-ajuns să-i atingă faţa rece și 
mâinile îngheţate, jilave, ca să-și dea seama că Stacey zăcea de 
mult timp acolo, probabil încă din ajun. Ştia, de asemenea, că 
trebuia să cheme poliţia, sau poate ambulanţa, și că acum că 
Stacey murise, chiar nu trebuia să dea nicio explicaţie pentru că 
intrase în apartament. Poate că doar o să pară un pic ciudat și 
atât. Formă 999 pe mobil și o uimi viteza cu care i se răspunse. 

— Poliţia, spuse, când i se prezentară opţiunile. Am găsit-o 
adineauri pe cea mai bună prietenă a mea moartă. 

Stacey nu era cea mai bună prietenă a ei, dar trebuia să 
mintă un pic. S-ar fi simţit înșelată dacă ar fi spus adevărul. 
Dacă spunea că intrase în apartament cu propriul ei set de chei, 
chei pe care i le dăduse Stacey, confirma faptul că erau cele mai 
bune prietene. Nu era cazul să forțeze nota. 

Telefonista o întrebă dacă ar vrea să rămână în apartament 
până la sosirea poliţiei și ea răspunse că va rămâne negreșit. Se 
așeză, pentru că, în ciuda bravadei, se simţea oarecum șocată 
și-i era teamă că n-o să se poată ţine pe picioare. Așteptându-l 
pe poliţist și probabil că aveau să mai vină și alţii, puse agenda 
la loc în camera de zi și-și luă înapoi inelul pentru șerveţele. Așa 
era cel mai bine - dacă-i găseau cumva ADN-ul pe el? 

Cufundată în gânduri, simțindu-se mai bine, Lizzie se așeză 
într-un fotoliu în camera de zi și se întrebă ce avea să se aleagă 
de apartament. Îi aparținuse chiar lui Stacey, fără ipotecă, 
cumpărat cu banii rămași de la părinţii ei. Stacey fusese mândră 
de independenţa ei financiară, sigură că își poate continua 
cariera de actriţă, că va avea roluri importante în seriale, odată 
ce dădea jos kilogramele în plus. Părinţii ei muriseră într-un 
accident de mașină pe M25 pe când Stacey era studentă. Când 
avusese loc accidentul, ea stătea la mătuşa ei, Yvonne 
Weatherspoon, cu copiii acesteia, și rămase la ea toată perioada 


facultăţii. Lizzie se întrebă dacă s-o sune pe Yvonne ca să-i dea 
vestea despre Stacey, dar decise (înţelept sau nu) să n-o facă. 
S-o anunțe poliţia. N-avea numărul ei și, deși o cunoștea un pic 
pe mătușa lui Stacey, nu se înțeleseseră niciodată. 

Spre deosebire de Stacey, Lizzie locuia într-o cameră cu 
chirie, pe Iverson Road, în Kilburn. Chiria era foarte mare, 
pentru condiţiile pe care le avea - era o cameră mică, cu igrasie, 
care ar fi avut mare nevoie să fie redecorată. Se gândi la asta 
stând în apartamentul lui Stacey, gândindu-se cât de puţin își 
dorea să se întoarcă la ea. Postul ei de asistent educaţional la o 
școală privată era plătit foarte prost, dar avea și avantaje. Unul 
era faptul că putea merge pe jos la serviciu, altul era prânzul 
gratuit. Teoretic, n-avea dreptul la un prânz gratuit, mai exact 
n-avea dreptul la niciun prânz, dar nu era nimeni care s-o vadă 
când se servea din vreo farfurie sau din mai multe, lăsate 
neatinse de elevi, și pe care ea le strângea de la cantină. De 
asemenea, o dată pe săptămână lua cina acasă la părinţii ei, nu 
pentru că și-ar fi dorit, ci pentru că nu trebuia să uite - și nu uita 
nicio clipă - că tatăl ei îi plătea jumătate din chirie. Mă rog, tatăl 
și mama ei, o corecta maică-sa, deși Lizzie nu înţelegea de ce 
spunea asta, deoarece maică-sa nu lucra sau, după cum prefera 
ea să spună, nu era salariată. Nu ea întreținea familia, spunea 
tatăl ei, care avusese un venit bunicel până să iasă la pensie. 

Lizzie se gândea cu o undă de melancolie la plăcinta 
ciobanului și la budinca pufoasă cu bezea pe care avea să le 
servească mama ei la cină, când cineva sună la ușă. 

Venise poliţia. 


Capitolul 5 
Carl nu luase niciodată parte la o anchetă și nu avea 


intenţia să participe nici de data asta. Faptul că totuși trebuia s- 
o facă, și încă foarte curând, îi stătea pe creier. Se gândea la 
asta tot timpul, involuntar însă, pentru că de fapt ar fi preferat 
să uite, să-și șteargă complet din minte toată povestea cu 
Stacey. Dacă ar fi știut când urma să aibă loc, ar fi plecat 
undeva, la Brighton, poate, sau la Broadstairs, unde își 
petrecuse la un moment dat o săptămână cu o iubită. Dar, dacă 
pleca din oraș, tot n-ar fi scăpat de titlurile din ziare sau de 
știrile de la televizor. În plus, cum i se întâmpla întotdeauna, nu- 
și mai permitea încă o excursie. 

Dermot puse capăt frământărilor lui. Bătu la ușa camerei de 
zi pe 1 iunie, la o zi după ce ar fi trebuit să-și plătească chiria, îi 
înmână banii (sub formă de cec, de data asta) într-un plic și îi 
spuse că tocmai se ducea la „ancheta privind moartea lui 
Stacey Warren”. Zise că bănuia că o să-l întâlnească pe Carl 
acolo. 

Carl procesă rapid. Avea să stea ca pe ace la gândul că 
Dermot urma să audă toate mărturiile, ba chiar va lua și notițe, 
și-o să vină apoi să-i povestească în detaliu ce se întâmplase. Ar 
fi vrut să-l întrebe pe Dermot de ce se ducea. N-o cunoscuse 
aproape deloc pe Stacey, iar moartea ei nu-l privea; fusese 
prietena /ui;, a lui Carl, nu a lui Dermot. Dar n-avea niciun motiv 
să fie nepoliticos cu Dermot, mai ales că-i plătise la timp chiria 
pe luna în curs. 

— Să nu crezi, îi zise Dermot după ce Carl îi spuse că el nu 
merge, că mi-am luat liber pentru asta. Se întâmplă să coincidă 
cu pauza mea de prânz. 

Zâmbi, dezvelindu-și dinţii îngălbeniţi: 

— Noroc chior. 

Pe la jumătatea drumului, se întoarse spre Carl și-i zise: 

— Trec pe-aici când mă întorc, să-ţi zic ce s-a întâmplat. 


Se întoarse după mai multe ore, părând să aibă o grămadă 
de timp la dispoziţie, acceptând imediat ceaiul cu care Carl se 
simţi obligat să-l îmbie. Se așeză pe canapeaua pe care Carl o 
considera „canapeaua tatei”, cu ceaiul alături de un biscuit cu 
cacao și unt, și îi relată în detaliu probele pe care le deţineau 
legistul și biochimistul. 


Pe podeaua camerei lui Stacey fuseseră găsite mai multe 
capsule de dinitrofenol și se descoperise aceeași substanţă, 
parţial digerată, în stomac și la nivelul intestinului. Medicul 
legist nu putuse stabili dacă doza înghițită de victimă fusese 
prima sau cea mai recentă dintr-o serie de administrări. Se știa 
că dinitrofenolul - sau DNP, cum i se mai spunea, adăugă 
Dermot - ajută la slăbit, dar doar în doze suficient de mari. O 
doză zdravănă sau o serie de doze succesive duce la creșterea 
temperaturii corpului, cu mult peste pragul de risc, și 
accelerează ritmul cardiac. Efectele secundare includ leziuni la 
nivelul pielii, cataractă, probleme cardiace și - aici făcu o pauză 
- decesul. Judecătorul de instrucție l-a întrebat pe un poliţist 
care luase parte la examinarea cadavrului de unde poate fi 
procurată această substanţă și i s-a spus că poate fi cumpărată 
de pe internet. 

— Judecătorul l-a întrebat pe poliţist dacă nu e ilegală 
comercializarea acestei substanţe, spuse Dermot, dar polițistul 
a zis că nu e și a adăugat: „Deocamdată”. Bănuiesc că asta 
înseamnă că va deveni ilegală într-o bună zi. 

Carl își zise că n-ar trebui să întrebe asta, dar voia să afle. 

— Judecătorul a zis de unde și-a procurat Stacey pastilele? 

Dermot îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Ți-am zis: aparent, pot fi cumpărate de pe internet. Pot 
să mai iau un biscuit? 

Carl împinse farfuria spre el. 

— Judecătorul tot spunea „această biată tânără” când 
vorbea despre Stacey. Părea trist. A zis că moartea ei ar trebui 
să fie un avertisment pentru toate femeile care sunt atât de 
nesăbuite încât să-și pună silueta mai presus de sănătate. 

— Bănuiesc că verdictul a fost moarte accidentală. 

— Da, confirmă Dermot. Oh, Doamne, ia uite ce târziu s-a 
făcut. Trebuie să plec. Ne vedem mai târziu. 

Așadar, judecătorul presupusese că Stacey cumpărase 
pastilele online. Toată lumea o să creadă același lucru. Deși era 
dezamăgit că se confirmaseră temerile lui privind DNP-ul, Carl 
se simțea ușurat că nu era ilegală comercializarea 
medicamentului și că, astfel, nu comisese nicio infracţiune 
vânzându-i lui Stacey cincizeci de capsule. 

* 


Nicola ajungea acasă pe la ora șase. Venea cu metroul: de 


la Westminster până pe Baker Street, trecând apoi pe 
magistrala Bakerloo, până la Maida Vale. Dermot venea pe jos 
de la cabinetul veterinar de pe Sutherland Avenue și, în seara 
aceea, ajunse înaintea ei. Se afla în camera de zi la Carl și ușa 
era deschisă, așa că Nicola n-avea cum să-l evite. Tipul ţinea în 
braţe o cutie în care era un tort mare cu morcovi. 

— M-am gândit să-mi plătesc datoria, după ce i-am 
terminat biscuiţii lui Carl azi după-amiază, îi zise. 

— Oh, păi, mulţumim! 

— O să iau doar o bucăţică și-apoi am plecat acăsică. 
Scuze, n-am vrut să vorbesc în rime. 

Dermot își tăie o felie zdravănă. 

Spunându-i Nicolei „domnișoara Townsend”, îi zise că 
bănuia că ea nu era de acord cu consumul de biscuiţi și prăjituri, 
care-ţi pică greu. 

Nicola îl privi circumspectă. 

— De ce nu? 

— Păi, dat fiind că lucrezi la Ministerul Sănătății. 

Oare de unde știa unde lucrează? se întrebă ea. Ciudat. 
Schiţă zâmbetul ei de „frumoasa Nicola”, un zâmbet radios, 
care-i lumina toată faţa. Din fericire, Dermot McKinnon nu putea 
citi gândurile ascunse dincolo de acel zâmbet. 


Carl și Dermot se aflau într-o cafenea, pe Edgware Road, 
așezați la o masă acoperită cu o mușama cu model leopard. 
Dermot comandase două cappuccino, fără să-l întrebe pe Carl 
ce vrea să bea. Carl nu protestă. Se întreba ce motiv o fi avut 
Dermot să-l urmărească până aici. Se lăsă tăcerea, întreruptă de 
Dermot, care îl întrebă, lăsându-și degetele să alunece peste 
petele de leopard, dacă citise în ziare că vizitatorii de la zoo n-ar 
trebui să se îmbrace în haine cu model leopard, pentru că 
stârnesc agitaţie în cuști. Acel cappuccino, băutură pe care nu o 
mai consumase până atunci, era gros, onctuos și nu prea 
aducea la gust cu cafeaua. 

— Dacă-mi amintesc bine, continuă Dermot, pastile din alea 
din care a luat Stacey Warren erau și printre doctoriile tatălui 
tău. 

Ciudat cuvânt, își zise Carl. „Doctorii”. 

— Serios? întrebă. 

— Poate nu știai ce sunt? 


— Nu, nu știam, spuse Carl. 

Era tentat să-i spună lui Dermot că avea tupeu să-și vâre 
nasul unde nu-i fierbe oala. 

— Dacă le mai ai, ar trebui să le arunci, știi. Bănuiesc că 
povestea o să apară în toate ziarele mâine. Și că o să fie vorba 
despre cum oamenii n-ar trebui să ia DNP și că acesta ar trebui 
interzis. Vreau să zic, ar trebui schimbată legislaţia, să se 
introducă pedepse severe pentru oricine furnizează astfel de 
substanţe... mă rog, oricui altcuiva. 


Într-adevăr, a doua zi a apărut un articol. Era pe prima 
pagină din Daily Mail, plus o fotografie cu Stacey, sub care era 
încă o fotografie cu un recipient de sticlă, plin cu capsule 
galbene, pe care scria DNP. 

Carl văzu ziarul expus la un chioșc de presă. Iniţial n-a avut 
de gând să-l cumpere și a trecut mai departe, apoi s-a întors, 
temându-se că o să regrete dacă nu-l ia. Citi articolul din mers. 
Printre altele, se spunea că, din pricina decesului lui Stacey prin 
„intoxicație cu DNP”, dinitrofenolul avea să fie interzis în curând 
și că era posibil să se întâmple asta fără să se adopte o nouă 
lege, ci doar printr-o „ordonanță”. 

— N-ar trebui să crezi ce citeşti în ziare, își zise Carl și, 
după privirea pe care i-o aruncă o femeie care trecea pe lângă 
el, își dădu seama că vorbise cu voce tare. 


Capitolul 6 
Lizzie Milsom păstrase ambele rânduri de chei de la 


apartamentul lui Stacey. Nimeni nu părea să știe că rămăseseră 
la ea. Poliţiştii nu stătuseră mult în apartament și, când 
plecaseră în sfârșit, la trei zile după descoperirea cadavrului, 
Lizzie se furișă din nou înăuntru și dădu un tur, studiind 
mobilierul și aparatura, uitându-se la desenele minunate cu 
păsări tropicale de pe pereţi și conchizând că toate lucrurile lui 
Stacey erau mult mai frumoase decât tot ce avea ea. Dacă ar 
locui aici, n-ar trebui să se convingă de propria putere luând 
mărunţișuri cu împrumut. Deja s-ar simţi puternică și 
încrezătoare. 

Cineva probabil că devenea acum noul proprietar al 
apartamentului din Pinetree Court, își zise Lizzie, dar în mod 
sigur Stacey nu i-l lăsase cuiva anume, nu? Nimeni nu-și făcea 
testamentul la douăzeci și patru de ani. Probabil că o să-i revină 
mătușii Yvonne sau vreunui văr, sau chiar cuiva care nu auzise 
în viaţa lui de Stacey. Lizzie își zise că putea să rămână o 
vreme, câteva zile chiar, în apartament. Nimeni nu putea să 
intre, era sigură de asta, pentru că Stacey îi zisese că existau 
doar două rânduri de chei: cel pe care-l ţinea Stacey în poșetă și 
cel aflat la ghenă. Era posibil să aibă și portarul un rând de chei, 
dar n-avea de gând să-și facă griji în privinţa asta. 

Lizzie știa că trebuie să se asigure că nu se vede nicio 
lumină din stradă, de jos, sau din parcarea din spate. Geamurile 
de la dormitor și de la baie dădeau spre un fel de curte umbrită 
de copaci, a cărei utilitate era învăluită în mister. Camera de zi 
putea fi o problemă, fiindcă avea vedere spre Primrose Hill 
Road, dar putea trage storurile și perdelele, pentru a preveni 
orice risc. Era iunie deja și era lumină până în jur de zece, așa că 
Stacey se declară mulţumită de soluția pe care o găsise la 
această problemă. O să-și schimbe hainele și o să iasă, luând 
amândouă rândurile de chei la ea. Era păcat că Stacey fusese 
așa plinuţă - Lizzie era condiţionată să nu folosească niciodată 
cuvântul „grasă” -, probabil pentru că purta măsura 44 la haine. 
Dar Lizzie avea dreptate doar pe jumătate, pentru că, 
investigând în stânga șifonierului, apoi în dreapta, descoperi că 
Stacey, mereu optimistă, păstrase toate sau aproape toate 
hainele de pe vremea când era slabă. 

Pe vremea aceea, Lizzie și Stacey purtau aceeași măsură, 


40. Se delectă explorându-i garderoba și, într-un final, întinse pe 
patul lui Stacey un taior verde-jad, o fustă foarte scurtă de 
aceeași nuanţă și o bluză verde cu roz, cu periuțe minuscule. 
Ce-ar fi să facă și o baie înainte să se îmbrace? Cada lui Stacey 
era de un alb imaculat, largă și adâncă, părând să ofere rezerve 
inepuizabile de apă fierbinte. Acasă, în Kilburn, Lizzie dispunea 
doar de un duș firav, care se îneca, se poticnea și, uneori, se 
oprea cu totul. Lenevind în apa fierbinte, în care turnase 
aproape jumătate de sticlă de ulei de baie cu flori de nectarin de 
la Jo Malone, se gândi ce plăcut ar fi să se răsfeţe astfel în 
fiecare zi. Prosoapele lui Stacey erau enorme, cât un cearșaf. 
Lizzie se înfășură într-un prosop și, după ce-și dădu cu parfum 
de nectarine și se îmbrăcă în compleul verde, se hotări să nu se 
mai machieze. Stinse luminile și cobori cu liftul. Era o zi plăcută 
de vară, blândă, fără vânt. Luă metroul de la Swiss Cottage și 
merse patru staţii, până la Willesden Green. 

— Nu te-am mai văzut îmbrăcată așa până acum, îi zise 
maică-sa când îi deschise. E nouă ţinuta? 

Lizzie zise că da, ceea ce nu era chiar o minciună. Era o 
ţinută nouă pentru ea. 

Casa părinţilor ei se număra printre puţinele clădiri de pe 
Mamhead Drive care nu erau împărţite în mai multe 
apartamente. Pentru că era o casă spațioasă, cu o grădină 
mare, Lizzie fusese întotdeauna mândră de ea, însă fără a-și 
dori să continue să mai stea acolo după ce termină facultatea. 
Tom și Dot Milsom o cumpăraseră în 1982, cu ceea ce Tom 
numea acum o sumă derizorie, și rămăseseră acolo, nedorindu- 
și să se mai mute vreodată. Lizzie intră în camera de zi 
spațioasă, urmată de maică-sa, care ducea o tavă cu prăjituri și 
ceai. 

— Tata a plecat la plimbare cu autobuzul? 

— Azi a luat-o spre sud, zise Dot. A zis că vrea să se uite la 
niște case în Barnes. Sper că nu se gândește să ne mutăm. 

— Ştii că nu face altceva decât să dea o tură cu autobuzul, 
îi zise Lizzie, cu gândul la Stacey, refuzând prăjitura, pe care 
maică-sa o numea „macaronul milionarului”. 

Netezind materialul mătăsos al fustei lui Stacey, o întrebă 
pe maică-sa ce părere avea despre tragedia din Pinetree Court. 


Până când a ieșit la pensie, la șaizeci și cinci de ani - la 


scară mică, o persoană realizată după cum spunea chiar el -, 
Tom Milsom nu călătorise niciodată cu autobuzul. Impreună cu 
un asistent, devenit ulterior partener, avea un atelier de 
fotografie, într-o prăvălie din Willesden pe care o denumea 
biroul lui. Era așa de aproape de casă, încât mergea pe jos la 
lucru și, când avea vreun angajament pe teren, să facă fotografii 
la o nuntă, de exemplu, sau - un moment ceva mai puţin glorios 
- să pozeze tăvi cu pui tikka masala și miel biryani, pentru un 
lanţ de restaurante indiene, mergea acolo cu jaguarul argintiu, 
bătrâior, pe care-l ţinea într-o formă impecabilă. Ducea 
aparatura cu mașina și, foarte rar, când mașina trebuia dusă la 
service sau avea nevoie de reparaţii minore, lua aparatul foto și 
accesoriile și mergea cu metroul. Nici nu se gândise vreodată să 
ia autobuzul. Însă, când s-a introdus abonamentul de autobuz 
gratuit pentru persoanele trecute de șaizeci de ani, fără a-l 
folosi, s-a gândit că era păcat să nu profite de el. Așa că l-a 
băgat în buzunar și-a uitat de el. 

Traficul în centrul Londrei, traficul peste tot în Londra, 
devenise ceea ce Dot numea „un coșmar” - unul din termenii ei 
preferaţi. Plus că nu exista niciun loc de parcare, cu excepţia 
parcării pentru locatarii de pe Mamhead Drive sau din 
Dartmouth Place, unde nimeni n-avea nevoie să parcheze, 
pentru că avea fiecare propriul său garaj. „Pulbere de aur”, în 
Londra, după cum spunea Dot. 

Ca mulţi bărbaţi de vârsta lui, Tom și-a închipuit că, odată 
ieșit la pensie, repausul impus o să i se pară minunat. Va fi liber, 
va fi într-o vacanţă perpetuă. Ce scăpase din vedere era faptul 
că, în decursul vacanţelor pe care și le luaseră el și Dot de-a 
lungul anilor, se plictisise de moarte să se tot plimbe pe 
străduțele înguste, lăturalnice, din orășelele spaniole sau să 
facă tururi cu ghid pe la ruinele templelor din Sicilia ori să urce 
la picior dealurile împădurite din Turcia, cu unicul scop de a 
vedea panorama privind din vârf. Dot nu se plictisise, sau cel 
puţin nu mărturisise niciodată că s-ar plictisi - dar, pe de altă 
parte, nici el nu spusese nimic. Ea zicea că era o schimbare 
adorabilă, o pauză de la treburile casnice. Tom n-avea niciun 
hobby. Nu se pricepea deloc la golf; nu urmărea nici măcar 
competiţiile la televizor. Nu era pasionat de filmele de la 
cinema, considerând că nu erau cu nimic mai presus decât ce 
puteai vedea la televizor. Nu fusese niciodată mare amator de 


lecturi și nu prinsese niciodată gust pentru muzica clasică. 
Privind în urmă la acele vacanțe, ce-și amintea cel mai bine era 
cât de încet trecea timpul, cum - atunci când se uita pe furiș la 
ceas, gândindu-se că trebuie să se fi făcut deja unsprezece și 
jumătate - descoperea că era de-abia zece și zece. 

Din nou, ca majoritatea bărbaţilor, nu mergea aproape 
niciodată pe Oxford Street, decât când însoțea vreo doamnă. 
Intr-o zi, Dot, care voia să-l scoată din casă să poată face ordine 
în camera de zi, îi sugeră să iasă să-și cumpere niște șosete. Ea 
obiectă la varianta diverselor magazine din Willesden. Ce-ar fi 
să meargă pe Oxford Street, unde era cel mai mare magazin 
Marks and Spencer - pe care ea îl numea, ca întreaga naţiune, 
M&S? 

— Du-te cu mașina, îi zise. Nu faci mai mult de o jumătate 
de oră dus-întors. 

Ca și cum una dintre priorităţile lui era să câștige timp. 

— N-ai zice asta dacă ai conduce. 

In loc să meargă cu mașina, Tom luă metroul, de la 
Willesden Green până la Bond Street, pe Jubilee Line. Era marți 
dimineaţă, așa că nu era aglomerat pe Oxford Street. Își 
cumpără o pereche de șosete și se întoarse pe jos spre staţia 
Bond Street. Chiar dacă nu erau mulţi oameni pe stradă, erau o 
grămadă de autobuze, atât de multe, încât Tom avea impresia 
că, dintr-o clipă în alta, asfaltul avea să clacheze sub greutatea 
acumulată a acestei mase de metal stacojiu. Unde se duceau 
toate? Sau de unde veneau? De ce veneau aici, înșirate unul 
după altul, ca niște animale care mergeau la adăpat? Se opri 
într-o staţie și văzu că multe autobuze, șase, ba chiar mai multe 
dacă le numărai și pe cele de noapte, aveau staţie aici. Primul 
de pe listă era autobuzul nr. 6. Stătea în fața orarului, care era 
expus pe un stâlp, într-un avizier de sticlă, când un autobuz 
apăru ca din senin, venind glonţ spre staţie, cu beculeţul aprins. 
Pe parbriz scria 6, precum și destinaţia: Willesden Green. 

Și-așa a început, așa s-a născut noua lui îndeletnicire. 
Refuza s-o numească un hobby. Urcând în autobuz, îi arătă 
abonamentul șoferului, iar acesta îi făcu semn să atingă cardul, 
în folia lui de plastic, de un disc rotund, galben; când făcu asta, 
se auzi un ţiuit. Fusese un gest simplu, ba chiar plăcut. Găsi un 
loc în față și se instală comod, lăsându-se dus acasă cu 
autobuzul pentru prima dată de când se mutase în Willesden 


Green. 

Asta se întâmpla cu un an în urmă și, în anul care se 
scursese, călătorise cu cel puţin jumătate dintre autobuzele din 
Londra, fusese peste tot și devenise expert. In după-amiaza asta 
se întorcea de la Barnes și, pe Marylebone Road, schimbă 
autobuzul și luă nr. 6, preferatul lui. Avusese parte de o după- 
amiază foarte interesantă, iar afară soarele strălucea. 


Majoritatea părinţilor ar fi încântați să vină acasă și să 
descopere că fiica lor, femeie în toată firea, le-a făcut o vizită 
neașteptată. Dot evident era încântată, îmbiind-o pe această 
făptură înveșmântată în verde-jad și trandafiriu cu cești de ceai, 
farfurioare cu prăjituri și acum cu ceva ce, fără îndoială, era un 
pahar de gin cu apă tonică. Încă de când Lizzie avea 


șaptesprezece-optsprezece ani - moment în care Tom se 
așteptase ca fata să se schimbe, să se maturizeze, să-și bage 
minţile în cap, - tatăl începuse să-și privească fiica cu o 


strângere de inimă, simțind doar o bucurie pasageră când Lizzie 
intrase la ceea ce ea numea „facultă”. Dar diploma ei în studii 
de media era la limita inferioară a unei diplome de licenţă. 
Treptat, pe măsură ce Lizzie trecea de la o slujbă la alta, toate 
la fel de jalnice, sfârșind prin a obţine postul actual - asistent 
educaţional și supraveghetoare a copiilor de cinci ani dintr-un 
after-school, unde cei mici își făceau de lucru până veneau 
părinţii să-i ia -, simţea ceva ce n-ar trebui să simtă niciun tată 
pentru propria fiică: un soi de dispreț amestecat cu amărăciune. 
Auzise uneori alţi părinţi spunând că-și iubesc copilul, dar nu le 
place de el, și fusese intrigat de o astfel de atitudine. Intre timp 
nu-l mai intriga; știa cum e. Intrând în casa de pe Mamhead 
Drive, se întrebă ce minciună avea să le mai toarne Lizzie în 
seara respectivă și câte justificări o să le mai înșire pentru 
comportamentul ei. 

Dot nu părea niciodată să-și dea seama de minciunile și 
subterfugiile ei. Vorbiseră despre asta, desigur, dar, de obicei, 
Dot punea capăt acestor discuţii spunând că nu înţelegea cum 
putea un tată să fie atât de sever cu unicul lui copil, când fata îi 
era atât de devotată. Ca și cum voia s-o dovedească, Lizzie se 
ridică și veni să-l pupe, rezemându-și o clipă fața plăcut 
mirositoare de obrazul lui. 

Gândindu-se că optează pentru un subiect de conversaţie 


care n-avea cum să conducă la minciuni, exagerări sau fabulații, 
Tom spuse că moartea lui Stacey era o tragedie. 

— Mi-o amintesc, desigur, de când era o copilă, din cartier. 
Mergeaţi împreună la școală. Eraţi bune prietene. 

Dot îi aduse un pahar cu vin. 

— O să-ţi lipsească. 

— Oh, da, îmi lipsește, spuse Lizzie. Nespus. Nu știi cât de 
mult îmi doresc să nu fi intrat în apartamentul ei și să nu fi fost 
eu cea care-a găsit-o. Nu cred c-aș putea să mai pun piciorul în 
casa aia. 

— Nu văd de ce-ar trebui să mai intri acolo, spuse Tom. 

— Oh, nu, nu e nevoie să mai merg acolo. N-o să mai merg. 

Minţea. Tom își dădea întotdeauna seama. Işi dădea seama 
din tonul ei, din expresia feţei, o combinaţie de pioșenie și 
virtute. Se așezară la masă; Lizzie ciuguli delicat din omleta cu 
ciuperci care era una dintre specialităţile mamei sale. Dot se 
interesă cui îi revenise apartamentul lui Stacey și Lizzie zise că 
habar n-avea. Și-ar fi dorit să știe. Era un apartament minunat, 
luxos și foarte spaţios. 

— Ăsta e genul de termen pe care-l folosesc agenții 
imobiliari, comentă Tom. 

— Nu mi-a venit altul în minte. Tu cum i-ai spune? 

— Mare. 

Lizzie le descrise în detaliu cât de frumos era apartamentul 
- covoarele, mobila elegantă alb cu negru, desenele cu păsări, 
reproduceri după Audubon - și, de data asta, Tom știu că le 
spunea adevărul. Pasiunea lui Lizzie pentru artiștii care pictau 
păsări și pentru păsări în sine era singura ei preocupare 
intelectuală. Tom se gândi - involuntar - la apartamentul ei din 
Kilburn, pentru care el acoperea jumătate din chirie. Nimeni n-ar 
fi descris locul drept o casă elegantă, de lux; dar locuia singură, 
spre deosebire de majoritatea prietenelor ei, care mai stăteau 
cu cineva sau aveau o singură cameră ori locuiau în continuare 
cu părinţii. Se simţea tras pe sfoară, o reacţie pe care i-o trezea 
în mod obișnuit Lizzie. Fata tocmai îi povestea maică-sii cum își 
făcuse de cap la cumpărături în Knightsbridge, ocazie cu care își 
luase compleul verde, precum și alte haine. Se gândi la partea 
din chirie pe care o plătea el și apoi, uitându-se la faţa ei, știu că 
povestea cu mersul la cumpărături era tot o minciună și că ea 
nu cheltuise de fapt niciun ban. 


Apartamentul lui Stacey din Pinetree Court era cufundat în 
întuneric când se întoarse Lizzie. Lăsase căldura pornită, la 
minimum, și era foarte plăcut să fie învăluită în aerul cald. Dădu 
drumul la televizor - era un serial poliţist - și intră în dormitor, 
scoțându-și costumul verde și schimbându-se în halatul de 
mătase bleumarin pe care-l descoperi în debaraua lui Stacey. O 
altă debara, aflată în bucătărie, era bine aprovizionată cu tot 
felul de vinuri și tării. Lizzie își pregăti un cocktail Tequila 
Sunrise și se instală comod la televizor, cu băutura aurie lângă 
ea. 


Capitolul 7 
— E totul în regulă între tine și domnișoara Townsend? îl 


întrebă Dermot pe Carl în dimineaţa următoare, când se 
intersectară în faţa ușii de la dormitor. 

Lui Carl întrebarea i se păru extrem de impertinentă. 

— Desigur. De ce întrebi? 

— E doar o întrebare amicală. Drept să-ţi spun, mă 
așteptam ca voi doi să vă fi oficializat relaţia până acum. 

— Ce vrea să însemne asta? 

Dermot zâmbi, dezvelindu-și dinţii hidoși. 

— Păi, odinioară ar fi însemnat să vă căsătoriţi, nu? În 
vremurile noastre ar însemna mai curând să vă logodiți. 

Carl chibzui rapid. Nu era cazul să-și facă un dușman din 
Dermot. 

— Trebuie să existe voinţă de ambele părţi pentru o 
logodnă, îi răspunse, cam îmbufnat. 

Dând din cap, Dermot zise: 

— Sper că nu te-am necăjit. Nu mi-aș dori pentru nimic în 
lume să te supăr. La cum se uită la tine, se vede că e nebună 
după tine. Șovâind, adăugă: 

— Ce-ai zice să bem o cafea? La mine sau la tine? 

— Pun eu de cafea, zise Carl, dorindu-și să-l fi refuzat. Te 
superi dacă e ness? 

— Ca să fiu foarte sincer, chiar prefer nessul. 

După ce Dermot își băuse în sfârșit cafeaua și se întorsese 
în camera de la etaj, Carl hotărî că era momentul să-i spună 
Nicolei despre povestea cu Stacey. Era sâmbătă și ea își 
petrecea weekendul cu fostele colege de apartament. Încercă s- 
o sune pe fix, dar nu-i răspunse nimeni. Ciudat, nu-i venea s-o 
sune pe mobil. Să fi fost din cauză că, cel mai sigur, i-ar fi 
răspuns? 

Trebuia să stea de vorbă cu Nicola despre Stacey, dar, 
dintr-un motiv obscur, nu se simţea în stare s-o facă. Cel puţin, 
nu la telefon. Ultima dată când luase cina cu mama lui, erau 
acolo și prietenii ei, Jane Porteus și Desmond Jones, și, de cum 
intrase, Jane începuse să discute despre Stacey și moartea 
groaznică de care avusese parte. Și cu Nicola ar fi la fel. 

Se întrebă de ce nu voia să vorbească despre Stacey. El nu 
greșise cu nimic: de fapt, crezuse că-i face un bine. Nu era vina 
lui că ea luase o supradoză. Ar fi putut să verifice și ea pe 


internet. Pe etichetă scria că trebuie administrate cu grijă. Tot 
ce făcuse el fusese să-i dea - mă rog, să-i vândă - cincizeci de 
pastile de slăbit care, în unele cazuri, aveau efecte neplăcute 
asupra anumitor persoane. „Inclusiv decesul”, îi aminti o voce 
lăuntrică. DNP-ul putea conduce la deces. Între timp, citise pe 
mai multe site-uri despre dinitrofenol și pe toate scria că 
decesul se număra printre posibilele efecte ale ingerării 
substanţei. Nu era un efect inevitabil, desigur, dar era posibil. 
Trebuia să accepte asta, oricât de dureros ar fi fost. 

De fapt, tatăl lui purta vina pentru toată povestea asta. 
Murise în urma unui atac de cord și, conform unuia dintre site- 
uri, DNP-ul provoca și probleme cardiace. Era posibil oare...? Nu, 
Wilfred fusese un om în vârstă și oamenii în vârstă mor în urma 
atacurilor de cord. Nu femeile tinere. 

Carl sări brusc de pe scaun. Era o zi frumoasă, încă o zi 
frumoasă după multe altele de care avuseseră parte în iunie 
anul ăsta; o să iasă din casă, să se plimbe pe la soare și să se 
gândească la Spirite sacre și la cum să-și între în ritm. Cartea 
ajunsese într-un punct mort, Carl trebuia s-o ia de la capăt. 
Trebuia să-și regăsească inspiraţia creatoare care-l călăuzise 
când scrisese /n pragul morții. 

O porni pe străduțele din St John's Wood, apoi dădu colțul 
pe Lisson Grove. Razele soarelui de iunie îi cădeau blând pe faţă 
- genul de căldură pe care ar trebui s-o dea mereu soarele; nu o 
arșiță cruntă, și nicio căldură anemică, ci o căldură constantă, 
care promite să dăinuie. Se întrebă: De ce nu pot să mă bucur 
pur și simplu de ce aduce fiecare clipă? De ce nu pot să savurez 
momentul prezent? N-am greșit cu nimic. Dar vocea aceea 
lăuntrică îi șopti: „l-ai vândut pastilele acelei fete și nu i-ai atras 
atenția că au efecte secundare. Nici măcar nu i-ai spus să le 
caute pe Google. Voiai banii. N-ai avertizat-o.” 

Degeaba, își zise, intrând în casă. Nu se mai poate face 
nimic. Nu te mai gândi la asta. Nimic n-o mai poate învia. Așază- 
te la computer și scrie ceva. Orice. 

* 

Trebuie să fi fost aproape treizeci de copii pe terenul de 
joacă în după-amiaza aceea, dar, într-o zi frumoasă ca asta, nu 
era chiar așa un chin să-i supraveghezi. Mai era doar o jumătate 
de oră și apoi Lizzie putea să se întoarcă în apartamentul superb 
de pe Primrose Hill Road. Când era ea mică, terenul era măricel, 


dar, cu trecerea anilor, începuse să se micșoreze, pe măsură ce 
din ce în ce mai mulţi copii ajungeau la vârsta școlară și era 
nevoie de tot mai multe clase, precum și de o sală de sport mai 
mare și de un laborator, deși nu era clar de ce aveau nevoie cei 
mici de un laborator. Acum, copiii se ciocneau efectiv unul de 
altul când alergau de colo-colo. Lizzie n-ar fi trebuit să aibă fluier 
pentru cei mici, dar avea unul și îl folosea frecvent, încercând 
să-i ţină în frâu. Ca pe câini, comenta mama ei, care nu era de 
acord cu metoda asta. 

Era mai rău când ploua și copiii trebuiau să stea în școală. 
Încă un lucru pe care Lizzie n-ar fi trebuit să-l facă era să le dea 
altceva în afară de ceaiul de la ora cinci, care consta din pâine 
integrală cu pastă Marmite și mere. Lizzie le dădea însă chipsuri 
și niște dulciuri numite star fruits, ca să le închidă gura. O 
costau o avere, dar merita cheltuiala, mai ales acum că nu mai 
trebuia să plătească gazul și lumina. 

La cinci și jumătate fix, ora când începeau să vină părinţii 
după ei, îi ușui în școală și îi numără. Se temea să nu fi dispărut 
vreunul. Nu pentru că i-ar fi păsat - copiii îi erau mai curând 
antipatici -, ci din cauză că ar fi intrat în belea și ar fi fost dată 
afară. Dar azi erau toţi și toţi voiau să plece acasă. Ca și Lizzie. 

Primrose Hill Road nu era departe de West End Lane, doar o 
plimbare scurtă, pe jos, pe Adelaide Road; pe la jumătatea 
drumului, Lizzie se așeză pe o bancă, mărunți cele patru felii de 
pâine integrală pe care le sustrăsese din gustarea copiilor și 
împrăștie firimiturile pe trotuar. Porumbeii se înfiinţară imediat 
și începură să înfulece pâinea. Lumea spunea că porumbeii erau 
cenușii, dar Lizzie știa că nu era așa. Unul era roșcovan înspicat 
cu verde, altul era argintiu cu două dungi albe ca zăpada și al 
treilea, cel mai arătos, poate, negru ca tăciunele, cu reflexii de 
smarald. 

Între timp, preluase obiceiul lui Stacey de a lăsa un rând de 
chei la ghenă, nu pentru că s-ar fi așteptat să încerce cineva să 
intre în casă în lipsa ei - nu mai era nimeni altcineva -, ci pentru 
că era cam uitucă și știa foarte bine că, dacă s-ar fi întâmplat să 
uite din greșeală cheile în apartamentul lui Stacey, n-ar mai fi 
avut cum să intre. Nu putea apela la un lăcătuș când nu putea 
dovedi că era proprietara sau că locuia legal în apartament. Din 
câte știa, nu apăruse nicio rudă să-l revendice și nici vreun alt 
prieten care să aibă cheia. Lizzie se gândi că era în siguranţă 


dacă lăsa al doilea rând de chei la ghenă, sub cărămida care se 
desprindea din lăcașul ei. Singura alternativă care-i veni în 
minte era să ţină cheile tot timpul la ea, eventual la gât, pe un 
lănţișor. Îi displăcea ideea, pentru că i-ar fi stricat aspectul când 
era îmbrăcată cu hainele lui Stacey. 


Una Martin nu prea le avea cu gătitul. Mesele ei se bazau 
pe somon afumat și genul de paste semipreparate pe care 
trebuie doar să le pui la cuptorul cu microunde. Fiul ei nu 
observa ce mănâncă și părea să se mulţumească, în general, cu 
orice. Una presupunea că el și Nicola luau mâncare deja gătită 
sau făceau comandă la restaurante cu livrare la domiciliu. 

— Mă întrebam, îi zise, în timp ce se apucau de primul fel 
(nu exista și felul doi), oare cine va moșteni apartamentul lui 
Stacey, biata de ea? Vreau să zic, ce se întâmplă cu o 
proprietate dacă nu e lăsată nimănui prin testament și nu vine 
nimeni s-o revendice? 

— Rămâne statului, își dădu cu părerea Carl. 

Chiar nu știa. 

— N-am fost niciodată în apartamentul ei, continuă Una. 
Bănuiesc că e foarte drăguţ. 

— Da, este. 

Carl își mai puse paste. 

— Eu am fost de câteva ori. 

— Dacă te-ai fi însurat cu ea, acum ar fi al tău, zise maică- 
sa. 

Carl oftă. 

— N-am nevoie de un apartament. Am o casă frumoasă. Nu 
s-a pus niciodată problema să mă însor cu ea. Ţi-a intrat ţie 
ideea asta absurdă în cap, nu știu de unde. Eu și Stacey eram 
doar prieteni. 

— E imposibil ca un bărbat și o femeie să fie doar prieteni. 

— Mai e vin? întrebă Carl. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Mai era și o mătușă, își aminti el. 

— Ce Dumnezeu vrei să spui cu asta, dragule? 

— Stacey Warren avea o mătușă. 

— De unde știi? 

— A locuit la ea după ce-au murit părinţii ei. 

— Deci vrei să zici că mătușa asta, oricine ar fi, ar urma să 


moștenească apartamentul ăla splendid? Cum o cheamă? Unde 
locuiește? 

— Nu-mi mai amintesc, zise Carl, dar Una nu se dădu 
bătută. 

Cine era mătușa? Cum puteau s-o găsească? Cât ar dura? 

În timp ce ea turuia, Carl mânca tot ce mai rămăsese. Era o 
schimbare să se gândească la Stacey și altfel, nu doar la 
moartea ei și la cine era vinovat. Își aminti unde ţinea Stacey al 
doilea rând de chei, deși era sigur că nu mai erau acolo. 

Una locuia pe Gloucester Avenue, în Camden, nu departe 
de Primrose Hill Road, dar la o distanţă oarecare de zona în care 
era apartamentul lui Stacey. Într-o doară, în drum spre casă, 
Carl făcu un ocol și, uitându-se la fereastra apartamentului unde 
locuise Stacey, văzu un firicel de lumină. Era cineva în casă. Un 
avocat, poate? Un agent imobiliar? La zece fără douăzeci 
noaptea? Nu era treaba lui. El venise să vadă dacă cheile mai 
erau la ghenă. 

Nu era nimeni prin preajmă. Mută un pic tomberonul, 
surprins să descopere că era pe jumătate plin cu ziare și 
ambalaje. Cheile erau la locul lor, sub cărămida din podea. Ce-ar 
fi să urce cu liftul și să se strecoare în apartament - nu făcuse 
niciodată chestia asta până acum - și s-o descopere pe Stacey 
în casă, nu cum arătase în ultimele luni, ci o fantomă frumoasă 
și zveltă, așteptându-l, gata să-l acuze de moartea ei. 

Nu fi nătâng, își zise, ieșind pe Chalk Farm Road, unde 
cârciumile își deschiseseră terasele, iar mesele de pe trotuar 
erau pline de oameni gălăgioși. 


Capitolul 8 
Tom Milsom cobori din autobuzul 98 la staţia Marble Arch 


și, după ce merse câţiva pași până la capătul străzii Park Lane, 
luă autobuzul 414. Era incredibil cum puteai să sari dintr-un 
autobuz în altul fără să dai un ban. Mă rog, nu chiar; doar 
dăduse toată viața bani la stat. Dar se întrebă dacă mai erau și 
alte capitale din lume unde, odată ce treceai de șaizeci de ani, 
puteai să mergi cu autobuzul fără să plătești. Simţi un puseu de 
afecţiune pentru ţara lui, ponegrită cu atâta înverșunare de 
multă lume. Îi veniră în minte versurile vechiului cântec patriotic 
- Îi jur, patria mea, mai presus de cele pământești! - şi mai că-i 
dădură lacrimile, dar lacrimi de dragoste și emoție. 

Urcă la etaj. Majoritatea persoanelor de vârsta lui nu urcau, 
dar puteai vedea mult mai multe de sus, mai ales când 
autobuzul cobora panta din Park Lane. Se uită de sus la 
Dorchester și Grosvenor House și la casele frumoase care mai 
rămăseseră și, deodată, o zări pe vecina lui de alături, doamna 
Grenville, mergând pe trotuar, de mână cu un bărbat care nu 
era soţul ei. Tom își zise că nu el, ci o femeie ar fi trebuit să 
vadă lucrul ăsta scandalos; el nu le avea cu bârfa. 

Era trei după-amiaza și, cum cobora în Knightsbridge, 
autobuzul era pe trei sferturi gol. Spre surprinderea lui, opri 
chiar în față la Harrods. Lui nu-i folosea la nimic, își zise. Ar 
putea la fel de bine să meargă mai departe, până la capăt, în 
Putney Bridge. Cu siguranță o să găsească un alt autobuz 
așteptându-l acolo, unul cu care nu mai mersese până atunci, 
de care nici măcar nu auzise, și, dacă nu-l ducea până acasă, o 
să-l ducă până la o staţie de unde putea lua un 98 sau chiar un 
6, care oprea în capul străzii Mamhead Drive. 


Carl își impunea să scrie trei sau patru paragrafe pe zi, dar 
acum, citind paginile proaspăt așternute pe hârtie, recunoscu în 
sinea lui că nu erau grozave. Stilul era căutat, greoi, tern, 
rezultatul evident al faptului că se chinuise să scrie. Dar e 
povestea unui filosof, își zise, n-are cum să fie ceva relaxat și 
spiritual cum este /n pragul morții. Poate că ar trebui să-și 
considere eforturile un exercițiu de încălzire, care să-l ajute să-și 
intre din nou în mână? Mai scrise câteva rânduri și apoi se opri, 


1 În original, / Vow to Thee, My Country, cântec patriotic 
britanic, compus în 1921. 


amintindu-și că era ultima zi a lunii, iar a doua zi era 1 iulie, 
dată la care trebuia să primească chiria. Desigur, n-o s-o 
primească; n-o mai primea deloc în ultima zi a lunii, uneori 
alegându-se doar cu scuzele. 

Ca urmare, nu s-a simţit surprins când Dermot bătu la ușa 
lui. li deschise, așteptându-se să audă scuzele. Dar nu primi 
nicio scuză, doar zâmbete și un plic cafeniu. 

— Ce-i cu ăsta? 

— Sunt banii de chirie, Carl. Ce altceva să fie? 

— Nu mi-ai dat niciodată banii cu o zi înainte de termen, 
zise Carl, și nici la data stabilită, dacă mă gândesc. 

Desfăcu plicul și scoase bancnotele mov, mult-dorite. 

— Nu că m-aș plânge, adăugă el. 

— Gândește-te la modul ăsta: o fi prima dată când o fac, 
dar s-ar putea să fie și ultima. 

— Doar nu vrei să zici că te muţi? 

— Oh, nu. Nu, nu. 

Dermot schiță încă unul din zâmbetele lui sinistre, 
dezvelindu-și dinţii care păreau și mai îngălbeniţi ca de obicei. 
Carl observă că-i apăruse un furuncul mare în barbă. Il ascultă 
urcând scările și se întrebă ce-o fi vrut să zică. Ce însemna faza 
aia, cum că era ultima dată când îi dădea banii? 

Nu înseamnă nimic, își zise. Dermot credea că face o glumă 
bună. Nu te mai gândi la asta. A fost o prostie. 

Dar îi răsuna în minte acel „nu, nu”. Se uită din nou la banii 
din plic. Poate că erau de două ori mai multe bancnote luna 
asta? Dar le numărase deja și nu erau. Ar fi vrut să se apuce din 
nou de lucru, dar îi era imposibil să se concentreze. 

„Oh, nu. Nu, nu” însemna, de bună seamă, că Dermot n- 
avea de gând să se mute din apartament. Respinsese foarte 
ferm ideea. Brusc, Carl realiză că, ferm sau nu, nu avea nimic 
de-a face cu faptul că banii din plic constituiau ultima plată din 
partea lui Dermot. Acesta îi zisese fără ocolișuri că s-ar putea să 
fie ultima dată când îi dă banii. O fi vrut să spună că, la sfârșitul 
lunii următoare, nu-i va mai da niciun plic și niciun ban? Era 
imposibil să zică asta. Un chiriaș trebuia să-și plătească chiria. 
Va trebui să-l întrebe pe Dermot ce a vrut să zică. Nu putea 
rezista încă patru săptămâni în suspans, fără să știe răspunsul. 

Dar trecu o săptămână fără să facă nimic în privinţa asta. 
De la fereastra camerei de zi, îl vedea pe Dermot plecând la 


lucru și, în dimineaţa zilei de duminică, la biserică. Neliniștea 
care îl chinuia se mai risipi când îi veni ideea că tot ce voise 
Dermot să spună era că fusese ultima dată când îi dădea cei o 
mie două sute de lire în bani gheaţă și că pe viitor avea de gând 
să-i plătească sub formă de cec sau prin debit direct. Ușurarea 
dură doar câteva minute. Dacă ar fi vrut să zică asta, ar fi zis-o. 

Carl nu prea mai urcase la ultimul etaj, de la venirea lui 
Dermot în casa lui. Acum se hotărî să urce și să-i ceară o 
explicaţie pentru conversaţia bizară pe care o avuseseră 
deunăzi. Ce voise să spună? Trecuseră zece zile de la întâlnirea 
cu Dermot. Aproape niciodată în decursul relaţiei lor 
contractuale - nu se putea spune că era una de prietenie - nu 
trecuseră zece zile fără să se vadă, măcar în treacăt, pe scări. 

Lăsă să mai treacă două zile. În continuare, niciun semn al 
prezenţei lui Dermot. Dar nu era bolnav, nu zăcea la pat și nu 
fugise în lume. Carl auzea, din când în când, pași pe podeaua de 
scânduri de la etaj și, odată, câteva acorduri de cântări 
bisericești trădară faptul că ușa de la apartamentul lui Dermot 
era deschisă. În a treia zi după ce luase decizia, urcă la etaj și 
bătu energic în ușă. 

— Cerule, exclamă Dermot dinăuntru. Ce s-a întâmplat? S-a 
întâmplat ceva? 

— Deschide-mi, te rog! 

Ușa se deschise, dar încet, cu reticență, ca și cum fusese 
tras un zăvor pe dinăuntru. Ușa aceea nu avusese niciodată 
zăvor până să se mute Dermot. Din bucătărie venea un miros 
puternic de cârnaţi și șuncă puse la prăjit. Dându-se la o parte 
din prag ca să-l lase pe Carl să intre, Dermot îi zise, pe tonul cel 
mai prietenos și amabil pe care-l folosise vreodată cu el: 

— Sper sincer că n-o să avem probleme, Carl. Am avut o 
relație atât de amiabilă până acum! 

— Vreau doar să-mi spui ceva. 

— Dacă pot. Ştii că întotdeauna mă dau peste cap ca să fie 
pace. Așa că, ce pot să-ţi spun? Nu, stai așa, hai să pun de-o 
cafea. 

— Nu vreau nicio cafea, la naiba, zise Carl. Vreau să-mi spui 
ce-ai vrut să zici când mi-ai dat chiria pe luna asta. Ai zis că e 
prima, dar s-ar putea să fie și ultima dată. Eu te-am întrebat: 
„Doar nu te muţi, nu?” Și tu ai zis: „Oh, nu. Nu, nu.” 

Dermot schiță zâmbetul lui lugubru și zise: 


— Stai să dau o fugă în bucătărie, să opresc focul. 

Se întoarse la fel de zâmbitor. 

— Gata, scuze pentru asta. Doar nu puteam să-mi las 
prânzul să se ardă, nu? Da, ca să revenim la ultima noastră 
conversaţie, nu prea înţeleg cu ce-am greșit. Am zis că nu mă 
mut și așa și e. Te mulțumește răspunsul meu? Nu mă mut. 
Rămân. Te-ai liniștit? 

Carl simţi un val de furie. Dermot se juca cu el. 

— Corectează-mă dacă greșesc: avem un contract pe care 
l-am semnat amândoi, cu martori. Așa e? Și, conform acelui 
contract, îmi datorezi lunar o sumă de bani, cât timp locuiești în 
acest apartament. Din nou, e așa cum zic? 

Dermot luase două căni și pusese câte o lingură de ness în 
fiecare dintre ele, apoi aduse cana termică. Carl văzu apa 
clocotind, printr-un gemuleţ decupat în cană. Dermot o ridică în 
dreptul feţei lui Carl, iar acesta tresări, împingându-și scaunul în 
spate. Dermot turnă apa peste cafeaua instant, zâmbind. 

— Ah, dar nu-ţi mai amintești cine a fost martorul? Eu îmi 
amintesc. A fost Stacey Warren. O coală de hârtie, scoasă la 
imprimantă, concepută de tine, semnată în prezenţa unui 
martor care între timp a răposat. Nu are nicio valoare, aș zice, 
tu ce crezi? 

Dermot luă o gură din cafea - era tare și nu avea zahăr. 
Carl s-ar fi înecat cu ea, dar asupra lui Dermot nu avu aproape 
niciun efect. 

— Așa că, da, rămân, dar aș zice că, probabil, n-o să mai 
vezi niciodată banii de chirie. 

— Dar nu poţi să locuiești aici fără să plătești chirie. 

— Ba cred că pot, spuse Dermot, foarte calm. Vrei să-ţi zic 
de ce? Motivul se numește DNP. Dinitrofenol. Cred c-ar trebui 
să-ţi spun că, deși sunt un om credincios, un adept relativ strict 
al credinţei creștine, genul care merge la biserică, după cum 
probabil c-ai observat, sunt complet lipsit de ceea ce unii 
oameni numesc onoare. Acum, știu că aveai ditamai rezerva de 
DNP. Te-am auzit zicând că ţi-a rămas de la tatăl tău și am 
scotocit bine prin medicamentele lui. Dacă nu voiai să se 
întâmple chestia asta, ar fi trebuit să încui ușa la baie. Prima 
dată când m-am uitat, erau o sută de capsule, a doua oară, 
cincizeci. l-ai vândut cincizeci din pastilele-alea otrăvitoare lui 
Stacey Warren, nu-i așa? De fapt, treceam prin dreptul ușii de la 


baie și-o lăsaseși deschisă când a avut loc tranzacţia - vânzarea, 
adică. 

Carl s-ar fi așteptat ca un om aflat în situaţia lui să se 
albească la faţă. Așa se întâmpla în cărţi. Chiar în propriile lui 
cărţi. În schimb, el se înroșise, simțea că-i ard obrajii. 

— Nu e ilegal. Nu e. Nu poţi să pretinzi că e ilegal, spuse, cu 
un tremur în glas, un glas pe care nu și-l recunoștea. 

Fără să zică o vorbă, Dermot se ridică și ieși din cameră. Se 
întoarse rapid, aducând o pagină decupată din The Guardian. 

— Trebuie să citeşti articolul ăsta. Poţi să-l păstrezi. Mi-am 
făcut copii. 

Sub imagini - două fotografii în care apăreau un bărbat și o 
tânără și mai multe capsule galbene - scria Ucisă de DNP. 
Poliţiștii ajunseseră la concluzia că bărbatul îi dăduse fetei 
pastilele cu intenţia de a o ucide. Folosise DNP-ul pe post de 
otravă. Carl citi că medicamentul putea ucide chiar dacă dozele 
luate mai multă vreme păreau să nu aibă efecte nocive. O 
femeie îl luase timp de doi ani până să moară. O alta murise 
fără să se poată stabili cauza decesului până când analizele 
indicaseră că pastilele găsite în dreptul patului ei conţineau 
DNP. Medicamentul putea fi cumpărat de pe internet, iar 
comercializarea sa nu era ilegală, dar se putea dovedi letal cu 
ușurință. Doi parlamentari își exprimaseră îngrijorarea cu privire 
la medicament și unul declarase că-ar fi recomandat ca DNP-ul 
să intre sub incidenţa legii privind medicamentele cu risc de 
toxicitate. 

Carl lăsă foaia din mână. Transpirase, simţea broboanele de 
sudoare deasupra buzei de sus. 

— Asta nu înseamnă nimic. Medicamentul nu e ilegal. 

— Atunci n-ai de ce să-ți faci griji, îi zise Dermot. In două 
săptămâni o să-ţi dau banii de chirie și n-o să te superi dacă 
stau de vorbă cu câteva persoane despre ce-ai făcut. Cincizeci 
de pastile. E ceva. Un număr mai mult decât suficient pentru a 
ucide pe cineva. Poate că voiai s-o omori? Și cum rămâne cu 
reputația ta de tânăr scriitor genial, un talent așa de promiţător? 

Carl se ridică de pe scaun. 

— Așadar, vrei să stai la povești cu oamenii despre mine? 
Asta-i tare. Și cine sunt acești oameni? 

— Așază-te o clipă. Ar fi ziariștii, desigur. O informaţie 
anonimă șoptită ici, colo. Stacey Warren avea o mătușă, iar 


mătușa asta are un fiu și o fiică. Întâmplător, o cunosc binișor pe 
mătușa ei. Doamna Yvonne Weatherspoon ţinea mult la Stacey 
și a avut grijă de ea după moartea părinţilor ei. Vine cu pisica la 
clinica unde lucrez eu și mi-ar fi foarte ușor să stau la o șuetă cu 
ea despre moartea sărmanei Stacey. De fapt, e programată să 
vină chiar mâine cu pisica la vaccin. 

Carl știa foarte bine că nu ar trebui niciodată să spui cuiva 
„Cum îndrăznești?”, cu atât mai puţin cuiva care te ameninţă. 
Suna ridicol. Dar o spuse. 

— Cum îndrăznești să mă ameninţi, șantajistule? 

Dar Dermot părea foarte calm și stăpân pe sine. 

— Te ameninţ de vreo zece minute, după cum știi prea 
bine. Nu pot să te ameninţ cu arestul. Dar e o ameninţare 
serioasă, așa-i? Doamna Weatherspoon e o femeie cu o voință 
puternică - se mai folosește expresia asta? Probabil știi asta mai 
bine ca mine. Are tărie de caracter, asta vreau să zic. Odată ce 
va afla de unde a obţinut sărmana Stacey DNP-ul, o să meargă 
mai departe, cum se spune. Va apela la Hampstead and 
Highgate Express, pentru început, ba poate chiar și la ziarul 
local din zona Muswell Hill? S-ar putea chiar să trimită un 
fotograf să te pozeze. Stacey era o celebritate. Tu ești scriitor. 
Ziarele de scandal o să fie în vervă. 

— Nu vreau să mai vorbesc despre asta, zise Carl. Trebuie 
să plătești chiria și cu asta basta. 

De-abia ieșise din cameră când îl auzi pe chiriaș punând 
ceștile de cafea în chiuvetă și răsturnând mâncarea din tigaie pe 
o farfurie. 

Fără banii de chirie, cum avea să se întreţină? O să-i ia luni, 
ba chiar ani de zile, să termine Spirite sacre și deja își pierduse 
încrederea în propriul talent. Dar toată situaţia era pur ipotetică. 
O să-și primească banii de chirie și o să-l lase pe nelegiuitul ăla, 
pe șantajistul ăla, să-și desfășoare tot arsenalul. O să-l ignore. O 
să se apuce din nou de scris. 

Bravada îi dădu elan o vreme. Dar, când se așeză din nou la 
computer, realiză că nu era în stare să scrie nimic. Tot ce scria, 
fără să-și dea seama ce face, erau cuvintele care i se derulau 
prin minte: nu e ilegal, nu e ilegal, nu e ilegal. 


Capitolul 9 
Clinica veterinară Sutherland era la doi pași de Falcon 


Mews. Dermot ajungea acolo în mai puţin de zece minute. Ca și 
Sfântul Apostol Matei, care fusese vameș, el oficia serviciile de 
vămuire, dar, spre deosebire de sfânt, dat fiind că în vremuri 
biblice nu se practica medicina veterinară, el făcea programări 
și primea plăţile pentru intervenţii de sterilizare, injecții, 
operaţii, controale și, din păcate, operaţii de eutanasiere. Se 
întâmplase, nu o dată, ca Dermot să-și plece capul și să verse o 
lacrimă când Jake sau Honey trebuise „să-și găsească odihna”. 
Asta era formula pe care o prefera; se întâmplase să dojenească 
proprietarul vreunui câine sau motan care folosise expresia „să-l 
eutanasiem”. 

Rolul care-i plăcea cel mai mult, dintre îndatoririle lui, era 
cel de agent de vânzări - de exemplu, când era întrebat ce 
varietate de mâncare de pisici i-ar recomanda unui client pentru 
Mopsy, care avea șaisprezece ani, sau pentru Lucy, care era 
puiuţ. Ce marcă de oase artificiale ar sugera pentru Hannibal, 
care rodea tot, sau ce spray de gură să aleagă pentru bătrânul 
Pickwick? Cea mai importantă contribuţie pe care o avusese la 
viaţa socială a clinicii era competiţia „Animăluţul Lunii”, iniţiată 
de el. Concursul era foarte popular. Proprietarii îi lăsau datele 
personale ale animalului lor de companie, o fotografie, 
menţionând și câteva fapte eroice sau realizări speciale, iar el 
decidea câștigătorul. Pe perete era expusă, pentru restul lunii, o 
fotografie adorabilă cu Pippa, o pisică British Shorthair, ale cărei 
urlete nocturne îi anunţaseră pe proprietari că pătrunsese un 
hoț în casă. Ca să nu uite, programase să anunțe câștigătorul 
competiţiei în ziua când trebuia să dea banii de chirie. Desigur, 
ăsta n-avea să mai fie un reper, așa că va trebui să găsească o 
altă metodă de a-și aminti când să anunţe rezultatele. 

A doua zi după discuţia cu Carl, Dermot stătea la biroul lui 
de la clinică, studiind lista de clienţi programati în ziua aceea, 
când apăru Yvonne Weatherspoon, cu pisica ei Maine Coon, 
Sophonisba, în cușca ei de transport. Avea programare la nouă 
și jumătate și era de-abia nouă și douăzeci. Sophonisba, căreia i 
se spunea Sophie, era programată la control și deparazitare. 

O femeie la aproape cincizeci de ani, dar încă zveltă, 
blondă și atrăgătoare, Yvonne îi și povesti lui Dermot, care 
asculta compătimitor, despre moartea nepoatei ei, strângând-o 


pe Sophie la piept și vărsând câteva lacrimi. 

— Ştii despre cine vorbesc, nu-i așa, Dermot? 

— Ah, da. Tânăra aceea, biata de ea, domnișoara Stacey 
Warren, actrița superbă. Ce întâmplare tragică! 

— Ei bine, eram foarte apropiate, știi. 

Dermot știa, dar continuă s-o asculte cu mult interes. 

— Mi-a lăsat mie apartamentul. Mă rog, nu mi l-a lăsat 
efectiv, dar eu sunt ruda cea mai apropiată, moștenitoarea de 
drept. N-o să locuiesc în el. Eu deja am o casă frumoasă, ceea 
ce guvernul consideră a fi o vilă, și draga de Sophie n-ar face 
faţă mutării. Pisicile detestă să se mute dintr-o casă în alta, 
după cum știi, cu siguranţă. 

— Da, într-adevăr. 

— O să i-l donez fiului meu, Gervaise. El și biata Stacey 
erau foarte apropiați. 

— E un tânăr foarte norocos, spuse Dermot. 

Conversaţia fu întreruptă de apariţia lui Caroline, doctorita- 
șefă, care venise să le cheme pe Yvonne și Sophie. Pisica, știind 
fără îndoială ce o aștepta, se puse pe urlat, iar Dermot, lăsat să 
se gândească la ale lui, îi mulţumi Domnului, în șoaptă însă, 
deoarece Creatorul oricum auzea orice. 

Mulţumirile adresate Atotputernicului nu erau pentru cum 
se încheiase discuţia lui cu Carl, ci pentru vestea pe care i-o 
dăduse Yvonne Weatherspoon. Carl știa deja că Dermot se 
cunoștea cu Yvonne, dar nu știa că fiul acesteia urma să se 
mute în apartamentul lui Stacey. Or, această informaţie avea 
să-l convingă pe Carl că Dermot nu glumea: și anume că el, 
Dermot, avea posibilitatea să-i împărtășească oricând lui 
Yvonne, între patru ochi, detaliile privind vânzarea pastilelor de 
DNP. Poate reușea să facă în așa fel încât să găsească prilejul 
să-i spună și lui Gervaise, care fusese atât de apropiat de „biata 
Stacey”. 

Carl îl făcuse șantajist. Lui Dermot nu-i plăcuse lucrul ăsta. 
Nu-i plăcuse deloc. El nu se vedea astfel. Aproape că ai fi putut 
spune că era opusul unui șantajist, pentru că, în loc să-i ceară 
bani lui Carl ca să păstreze tăcerea, el era cel care refuza să-i 
mai dea bani. Nu-i fusese niciodată antipatic Carl și nu-i era nici 
acum. Ar fi fost un comportament necreștinesc să nu-ți placă de 
cineva. Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi era un principiu 
de bază al credinţei lui, și Dermot era mândru de faptul că se 


iubea nespus pe sine. Oricum, în Biblie nu scria nimic despre 
șantaj. Sau despre inversul șantajului. 

Ușa de la intrare se deschise și intră domnul Sanderson, cu 
dalmaţianul lui, Spots.? Nu Spot, ci pluralul. 

— Pentru că are o mulţime, explicase proprietarul la un 
moment dat. Le-am numărat și are o sută douăzeci și șapte. 

In sinea lui, Dermot era de părere că toți clienţii clinicii erau 
duși cu pluta. 


Carl se chinuia să scrie. Citea și recitea ce scrisese și mai 
ajusta pe ici, pe colo, dar fără vreun efect vizibil. Scria artificial: 
puţinele dialoguri la care se încumeta sunau poticnit și ciudat de 
învechit, personajele își vorbeau ca și cum ar fi trăit la 
jumătatea secolului trecut. 

Motivul eșecurilor lui era evident. Nu-i stătea gândul decât 
la ameninţarea lui Dermot că n-o să-i mai dea banii de chirie sau 
că o să-i distrugă reputaţia. Dermot ar fi trebuit să-i dea chiria 
pe 31 iulie, deși, la cum mergeau lucrurile de obicei, n-o să-i 
plătească mai devreme de 1 sau 2 august. Oare o să-i mai 
plătească, de fapt, de data asta? O să-și pună în practică 
ameninţarea? Carl își evitase chiriașul de la ultima lor 
conversaţie, dar îl auzise de mai multe ori pe scări. Se gândea 
neîncetat la el și, când reușea să închidă un ochi, se trezea în 
toiul nopţii și nu mai putea să adoarmă, foindu-se de pe o parte 
pe alta și deranjând-o, fără îndoială, pe Nicola, derulându-și în 
minte toate posibilele variante în care nu primea banii de chirie, 
ce-o să facă el și ce-o să facă Dermot. 

Nu-i zisese nimic Nicolei despre ameninţarea lui Dermot, 
gândindu-se că, dacă îi spunea, va trebui să-i spună și că-i 
vânduse pastilele de DNP lui Stacey. Ar fi trebuit să-i spună de 
mult. Nicola știa că-l roade ceva. Oare ar înțelege? Nu era 
interesată aproape deloc de bani, rareori își cumpăra haine, 
cum fac alte fete, nu se machia. Spre deosebire de femeile pe 
care le cunoștea el, citea mereu - și cărți tipărite, nu texte din 
cyberspace - și asculta ceea ce el numea muzică clasică, iar ea 
numea muzică adevărată. Asta era unul dintre lucrurile care o 
atrăseseră la ea. Nicolei îi plăcuse la nebunie În pragul mortii. 
Era admiratoarea lui cea mai înfocată. Așadar, de ce nu-i 
povestise oare despre Stacey? 


2 Pete (în engl.) 


Cu cât aștepta mai mult, cu atât mai greu îi era. Odată, în 
timp ce o aștepta să se întoarcă de la lucru la șase și jumătate, 
se trezi dorindu-și să nu se fi mutat cu el. Işi făcu reproșuri 
pentru asta, spunându-și că spaima lui o să treacă, că într-o 
bună zi o să lase în urmă povestea asta, dar că o va avea în 
continuare pe Nicola. 

— Am impresia că n-ai nimic de mâncare în casă, îi zisese 
ea în ajun. Mi se pare c-ai slăbit, n-ar trebui să ţi se-ntâmple 
asta. 

In vocea ei se simţea o undă de neliniște. 

— Arăţi ca și cum ai fi fost bolnav și știu că nu-i așa. 

— Am fost cam pleoștit, zise el, folosind genul de expresie 
tipică pentru Dermot. 

În drum spre casă, după cumpărături, se gândi că o să-i 
spună. O să-i ceară să-i promită că nu va spune nimănui și, 
odată ce va fi obţinut această asigurare din partea ei, i se va 
destăinui, îi va spune tot ce făcuse, începând cu colecţia de 
medicamente și remedii pe care o moștenise de la tatăl lui. 
Nicola le văzuse, desigur, în baia pe care o împărțea cu el, dar 
nu vorbiseră niciodată despre ele. Apoi o să-i povestească 
despre Stacey și despre problemele ei cu greutatea, despre 
disperarea ei și cum îl implorase să-i dea capsulele galbene. 
Dacă punea problema așa, Nicola avea să înțeleagă că nu 
avusese cum să o refuze. 

— Ești foarte tăcut, observă ea. Chiar te frământă ceva, nu- 
i așa? Simt de ceva vreme lucrul ăsta. 

— O să-mi treacă. 

— Când ajungem acasă, o să bem un pahar din Chablisul 
ăla. O să ne facă bine amândurora. Am avut o zi cam nasoală. 

Nu și în comparaţie cu ziua pe care o avusese el, își zise 
Carl, sau cu cele unsprezece sau douăsprezece zile pe care le 
îndurase de când își lansase Dermot amenințarea. Și, chiar când 
se gândea la Dermot, cum intrau pe Falcon Mews, chiriașul lui 
venea spre ei din celălalt capăt al străzii. Mergea cu pas 
sprinţar, i se păru lui Carl, și ţinea în mână un buchet de lalele. 

— Hopa! exclamă Dermot și apoi, adresându-i-se Nicolei: 
Ce coincidenţă! De mult nu te-am mai văzut pe-aici pe la noi. 

Carl mormăi în barbă că nu mai văzuse un bărbat care să-și 
cumpere flori pentru sine, dar Dermot nu-l auzi, pentru că Nicola 
tocmai îi spunea că se bucură că-l vede. Ea era plecată toată 


ziua de-acasă, așa că niciodată nu păreau să se întâlnească. Îi 
lăsară să intre înaintea lor. Carl se gândea cu jind la paharul de 
Chablis. El rareori lua vin. O lăsase pe Nicola să ia două sticle, 
explicându-i în magazin că nu și le permite, deși mai avea niște 
bani din chiria de pe luna în curs. Dar oare erau ultimii pe care 
avea să-i mai vadă? 

Nicola puse mâncarea la frigider și turnă cu generozitate 
vinul în pahare. 

— Chelnerii și barmanii umplu întotdeauna paharele doar 
pe jumătate. Ai observat? Pe vremuri nu era așa. 

El nu zise nimic. Il auzea pe Dermot plimbându-se de colo- 
colo, cu două etaje mai sus. Se auzea ca și cum sarea pe loc. Işi 
luă paharul și se duse în camera de zi. 

— Să punem niște muzică, Carl? Ți-am luat un CD nou. 

— Nu încă, îi zise el. Trebuie să-ţi spun ceva. 

Nicola se întoarse spre el cu o expresie șocată. N-ai fi putut 
s-o descrii altfel. 

— Nu, nu. Nu e ceva care să te afecteze pe tine: Pentru 
Dumnezeu, nu te uita așa la mine! 

Lăsă paharul din mână și apoi îl luă din nou, trăgând o 
dușcă zdravănă. Se așeză pe canapea și bătu cu palma pe perna 
de lângă el; când Nicola se așeză, îi cuprinse faţa în mâini și o 
sărută cu o tandreţe care îl surprinse chiar și pe el. 

— Gata, îi zise. Nu știu ce părere o să ai despre asta. Și e 
mai bine să nu-i spui o vorbă lui Dermot după ce-ţi zic ce am de 
zis; dacă-ţi vine să urci și să te cerți cu el, vreau să zic. 

— Ce e? 

— E ceva legat de Stacey Warren. Tu n-ai cunoscut-o, de 
fapt, așa-i? 

— Am întâlnit-o, desigur. Era prietena ta. Asta te roade? E 
vorba de moartea ei? 

Se așteptă ca Nicola să comenteze cât de tare se îngrășase 
Stacey, dar ea nu zise nimic. 

— Nicola, știi medicamentele alea - mă rog, bănuiesc că tu 
le-ai zice leacuri băbești - pe care mi le-a lăsat tata cu tot cu 
casa? Într-o zi, Stacey a venit în vizită și a dat de ele. Mă rog, 
erau niște capsule. Dinitrofenol le zice. 

Suna mai bine dacă le spunea așa, dat fiind că era posibil 
ca Nicola să fi citit numele medicamentului în ziar. 

— Eu nu știam nimic despre ele, dar ea a zis c-ar putea s-o 


ajute să slăbească. M-a întrebat dacă pot să-i dau câteva. 

Nicola luă o gură de vin. _ 

— Erau cam o sută în cutie. Am lăsat-o să ia cincizeci. li 
veni o idee: Vrei să ţi le arăt? Le mai am pe celelalte. 

Nicola încuviinţă. Urcară la etaj și ea intră după el în baie. 
Carl scoase din dulăpior pachetul cu capsulele galbene și i-l 
puse în mână. 

— l-ai dat cincizeci? 

Nu avea niciun rost să-i spună altceva decât adevărul. De 
ce îi era așa greu, atunci? Se uită la chipul ei frumos, blând. 

— De fapt, i le-am vândut. Cu o liră bucata, ăsta era prețul 
scris pe cutie. 

Nicola dădu din cap, dar fără să se înţeleagă ce însemna 
gestul ei. Îi dădu capsulele înapoi și ieși din baie. Carl o urmă, 
dar ea se mișca încet. Pe scări, se întoarse și-l întrebă peste 
umăr: 

— Și a murit? A murit din cauza pastilelor de dinitro-cum-le- 
zice? 

— La anchetă au zis că pastilele au contribuit la deces. Vino 
să-ţi termini vinul și apoi putem să pregătim cina. 

— Ce rol are Dermot în povestea asta? 

Își dădu seama că aducând vorba despre chiriaș avea să 
complice mult mai tare lucrurile. Să-i spună că Dermot îl 
ameninţa? În schimb repetă: 

— Pastilele nu sunt interzise prin lege. 

— Atunci ar trebui să fie, zise ea. 

— Poate. 

Începură să i se deruleze prin minte poveștile pe care le 
decupase din ziare, despre persoane care luaseră DNP și 
slăbiseră, fără să păţească nimic. Temperatura le crescuse 
periculos de mult și se simţiseră foarte rău, dar slăbiseră și 
acum erau foarte bine. 

— Te rog, putem să mai bem ceva? 

— Eu nu mai vreau. 

— Ce s-a întâmplat, Nic? 

Nu era nevoie s-o mai întrebe. Fără să scoată un sunet, 
lacrimile îi curgeau pe obraz. N-o mai văzuse plângând până 
atunci. 

— De ce plângi? 

— Știi de ce. Desigur că știi. Te iubesc, sau cel puţin așa 


credeam. Dar nu cred că pot să iubesc pe cineva care a făcut 
ce-ai făcut tu. l-ai dat - i-ai vândut - niște pastile despre care 
trebuie să fi știut că sunt periculoase. E groaznic. 

Carl clătină din cap. 

— Nu pot să cred că spui asta. 

— Ba da, să crezi! Nu înţelegi că simplul fapt că i-ai dat 
chestiile alea a fost un lucru rău; cu atât mai mult că i le-ai 
vândut? 

Luă un șerveţel și-și șterse ochii. 

— Nu-mi vine să cred că mi-ai ascuns toată povestea asta. 
N-ar fi trebuit niciodată să mă mut cu tine. 

— Nu pleca, Nic. Te rog, nu pleca! 

— N-am unde să mă duc. Fetele au închiriat camera în care 
stăteam eu. Va trebui să dorm în camera de oaspeți. 

Carl nu fusese niciodată atât de disperat. ÎI cuprinse o 
senzaţie de frig. Bău cam jumătate din a doua sticlă de vin pe 
care o cumpăraseră - nu, pe care o cumpărase Nicola. Se duse 
la bucătărie și mâncă o felie de pâine cu o bucată de brânză. 
Avea senzaţia că se hrănește doar cu pâine și brânză în ultimul 
timp. Mai târziu, după ce dormise un răstimp pe canapeaua 
tatălui lui, o auzi pe Nicola pregătindu-se de culcare, intrând la 
baie, luându-și un pahar cu apă. Işi ţinu răsuflarea, sperând, în 
ciuda evidențelor, că se răzgândise și se dusese în dormitor. Dar 
nu, nu era cazul. 

Ușa camerei de oaspeţi se închise scârțâind, după care se 
auzi sunetul cheii în broască. 


Capitolul 10 
Apartamentul din Pinetree Court nu putea niciodată să 


devină domiciliul ei permanent, Lizzie știa asta din momentul în 
care se mutase acolo. O știuse din clipa când descoperise 
cadavrul lui Stacey. Dar necazul era că începuse să se 
obișnuiască acolo. Incepuse să se simtă de parcă era al ei. 
Făcea și curățenie în el - or, asta era prima dată când făcea 
curăţenie într-un loc. În cămăruţa din Kilburn venea maică-sa să- 
i dea cu aspiratorul și să-i șteargă praful, dar apartamentul din 
Pinetree Court era atât de frumos, atât de luxos, încât Lizzie nu 
suporta gândul că ar putea să fie mizerie acolo, așa că făcea ea 
personal curățenie. 

Se întrebă de ce nu revendicase nimeni locuinţa. Trecuseră 
câteva săptămâni bune de la moartea lui Stacey și până acum 
ar fi trebuit să fie preluat de altcineva. Trebuie că-i fusese /ăsat 
cuiva. Poate că persoana căreia îi revenise nu voia să se mute 
aici pentru că avea deja propria locuinţă. Lizzie încercă să se 
gândească cine ar fi putut fi această persoană, în afară de 
mătușa Yvonne. Stacey fusese cândva iubita lui Carl Martin, într- 
un fel, sau fusese până când ajunsese obeză, dar, deși Lizzie îl 
cunoscuse pe Carl cu ani în urmă, nu mai interacţionaseră deloc 
recent. Nu putea să-l oprească pe stradă și să-l întrebe care era 
treaba cu apartamentul lui Stacey. Și probabil că, oricum, nu 
știa. 

Dar tipul ăla care locuia la ultimul etaj al casei care, 
înţelesese de la Stacey, era proprietatea lui Carl? Lui Lizzie îi 
plăcea să se plimbe pe străduțele vechi și să-și închipuie cum ar 
fi să locuiești acolo. Odată, îl văzuse pe tipul ăsta ieșind pe ușa 
casei. Asta se întâmpla înainte să se angajeze ea la școală, pe 
vremea când făcea pe secretara bătrânei domnișoare Phillips. 
Ce chestie, să ţi se mai spună „domnișoară” în vremurile 
noastre! Într-o zi, Lizzie trebuise să meargă cu potaia 
domnișoarei Phillips, un mops obez, la veterinar și, ce să vezi, la 
recepţie era tipul ăla de pe Falcon Mews. Era veterinar, așadar? 
Nu contează, o să găsească ea un pretext să treacă pe la clinică 
și să-l întrebe: se întâmpla cumva să știe dacă, între timp, Carl 
devenise proprietarul unui apartament din Pinetree Court? 

Lizzie urma să ia cina cu un bărbat pe care-l cunoscuse 
recent. Îl întâlnise la o cafenea pe lângă blocul lui Stacey. Părea 
un tip stilat, promitea, dar nu putea încă să-l prezinte ca fiind 


iubitul ei. Îl chema Swithin Campbell. Urmau să se întâlnească la 
Delaunay's, în West End, și apoi el o s-o conducă până aici cu 
taxiul, iar ea o să-l invite să bea o cafea sau vreuna din sticlele 
cu aer exotic rămase de la Stacey. Nu mai cunoscuse până 
acum un tip pe care să-l cheme Swithin, auzise numele doar în 
legătură cu ziua Sfântului Swithin. Era la un moment dat în iulie 
și, dacă ploua în ziua cu pricina (și mereu ploua), se zicea - sau 
cel puţin așa zicea tatăl ei - că o să plouă patruzeci de zile. 

Lizzie nu mergea niciodată la coafor. Avea un păr șaten- 
deschis, des și lucios, care trebuia doar spălat. Se îmbrăcă în 
rochia cea mai frumoasă a lui Stacey, după aprecierea ei, mai 
curând o rochie de bal, într-o nuanţă superbă de verde-albăstrui. 
Turcoaz se numește culoarea, își zise Lizzie; iar decolteul era 
tivit cu pietre care păreau a fi turcoaze. În drum spre casă, își 
luase și ojă în aceeași nuanţă, dar hotărî să nu-și dea cu ea. 
Bărbaţilor le place doar oja roșie. 

La șapte fără zece, cobori și porni pe jos spre staţia de 
metrou Chalk Farm. Încerca să nu cheltuie bani pe taxiuri. 

Tom Milsom avusese o zi minunată, ajunsese până în 
Holborn cu autobuzul 98, luase prânzul într-o cârciumă 
simpatică, unde aveau o varietate foarte bună de pește cu 
cartofi prăjiţi, apoi la întoarcere luase un 139, care nu mergea în 
direcţia în care credea el, dar îl lăsă la o staţie de metrou care 
se întâmpla să fie pe magistrala Jubilee. Metroul îl duse până la 
Willesden Green. De-acolo mai avea doar puţin de mers până pe 
Mamhead Drive. 

Dot dorise să-l însoțească, dar el îi retezase elanul, nu prea 
brutal, spera. Îi zisese că s-ar plictisi, dar adevărul era că îi 
plăceau așa mult plimbările cu autobuzul, încât nu voia să le 
împartă cu nimeni. Nu voia să stea de vorbă, ci să admire 
peisajul și, se gândea, să înveţe, să descopere cât de puţin 
cunoștea Londra, de fapt. Acum chiar învăța și era un lucru pe 
care ea nu l-ar fi înțeles. Ea și Lizzie râdeau, de obicei, de noua 
lui pasiune, dar el nu considera că ar fi fost ceva de râs. Era 
ceva minunat, era o treabă foarte serioasă. 

În săptămâna următoare intenţiona să fie și mai ambițios. 
Putea să ia autobuzul 6 jumătate de drum, până la Edgware 
Road, și de-acolo să-l ia pe 7. Lizzie îi zisese odată că mersese 
cu 7 până la Portobello Road. Era o destinaţie așa de selectă, 
încât nu-i venise să-i spună că el nu ajunsese niciodată până 


acolo, că de-abia dacă știa pe unde vine. Dar șoferul autobuzului 
7 o să știe, cu siguranţă. 

— Eşti foarte tăcut, îi zise Dot când intră în casă. Te 
gândești la plimbarea ta incitantă, așa-i? Într-o bună zi, o să vin 
și eu cu tine. 

— Ba nu, îi zise Tom repede. Nu primeşti abonamentul 
gratuit decât după șaizeci de ani. 

A doua zi, luă autobuzul 16 până la staţia Victoria. Văzând 
șantierul din jurul staţiei de autobuz, haosul și aglomerația, deși 
de-abia era trei și jumătate după-amiaza, hotări că n-avea să 
mai vină pe-aici până când nu se termina magistrala. 

La întoarcere, îl luă pe 24, care mergea până la Hampstead 
Heath, de unde putea să-l ia pe 98. Dar, la staţia de metrou 
Edgware Road, urcă un tip solid care izbi cartela de aparat și 
zbieră că nu ţiuia. Şoferul îi luă cartela din mână și se uită la ea; 
era expirată și-i spuse grăsanului să-și ia bilet. Două lire și 
patruzeci. Cei care stăteau la rând să urce începură să bombăne 
furioși. Tipul cu abonamentul expirat se apucă să-l înjure pe 
șofer, zicându-i că e un negru ticălos. Asta a fost picătura care a 
umplut paharul. Şoferul îi zise să coboare, toată lumea să 
coboare, pentru că voia să cheme poliţia. Tipul cu abonamentul 
expirat strigă că el nu se dă jos și șoferul zise bine, n-are decât. 
Tom o șterse pe ușa din mijloc și merse puţin pe jos până la 
stația următoare, de unde luă un 6. 

Zâmbi. La întoarcere, o să-i povestească lui Dorothy despre 
cearta din autobuz. Ei îi plăceau mereu ciondănelile, cât timp 
lumea nu se lua la bătaie. 

Pentru prima dată, după cum recunoscu Lizzie în sinea ei, 
nu băuse prea mult, doar un gin cu apă tonică și două păhărele 
de vin, toată seara. Voia să-i facă o bună impresie lui Swithin; 
observă cât de puţin bea el. 

În decursul primei întâlniri, i se păruse un bărbat inteligent, 
dar nu era prea vorbăreţ și, de mai multe ori, se lăsase o tăcere 
prelungită. Ea încercă să umple momentele de tăcere 
povestindu-i despre plimbările cu autobuzul ale tatălui ei, 
încercând să-i prezinte cât mai amuzant micile lui aventuri, dar 
el nu părea să aibă simţul umorului. Ca majoritatea prietenelor 
ei, Lizzie considera că, dacă un bărbat te invita la o cină 
scumpă, la un restaurant ca ăsta, se aștepta să te culci cu el 
după aceea. Desigur, nu era musai s-o faci. Se uită la el peste 


masă și-i zâmbi misterios. El începu să-i povestească despre 
referendumul pentru independenţa Scoției. 

După ce o conduse acasă cu taxiul, acceptă invitaţia ei să 
urce la o cafea. Lizzie testase o singură dată aparatul de 
espresso al lui Stacey și de-abia aștepta să-l folosească din nou. 
Voia să vadă ce impresie îi face tipului. Nu avea de ce să fie 
dezamăgită. 

— Așadar, tu ești proprietara? 

Era aproape primul lucru pe care i-l spuse Swithin când 
intră în camera de zi. Ea îi zise că da. 

— La preţurile de azi, trebuie că face aproape un milion. 

— Nu chiar așa mult, zise ea și se duse să pună de cafea. 

Când se întoarse, el se uita la desenele lui Stacey cu păsări 
tropicale și studia o masă dintr-un lemn gălbui, cu încrustaţii pe 
gri. Lizzie nu se omora după ea; era genul de mobilă pe care 
mama ei ar fi numit-o prea modernă. 

— E...? și Swithin pronunţă un nume care suna a oraș din 
Slovacia. 

— Oh, da. A fost foarte scumpă. 

Realiză imediat că n-ar fi trebuit să spună asta. Nu era 
genul de cuvânt pe care să-l folosești când vorbești de o mobilă 
valoroasă. 

— N-am cumpărat-o eu, mama a luat-o. 

EI îi aruncă o privire stranie. Își băură cafeaua, în timp ce el 
vorbea despre preţurile caselor. Odată ce termină cafeaua, 
Lizzie se aștepta ca el să se tragă mai aproape de ea pe 
canapea, în schimb, el se ridică. 

— Foarte bună cafeaua, îi zise. 

Nu prea aveai ce să mai spui la asta. El o sărută delicat pe 
obraz și plecă grăbit. 

În săptămânile cât locuise în Pinetree Court, rareori sunase 
cineva la ușă. Corespondenţa, ce mai rămăsese, era lăsată în 
cutiile poștale, în holul de la intrare. Contoarele erau fixate în 
dulăpioare, pe hol, și în dreptul ușilor. Așadar, a doua zi când 
auzi soneria, Lizzie sări ca arsă. N-avea de gând să răspundă, 
nici măcar să afle cine era. Se auzi sunând din nou. O să sune 
de două ori, își zise, și apoi o să se dea bătut și o să plece. 

O luă cu frisoane când auzi cheia răsucindu-se în broască. 
Rămase în expectativă în antreu, când în apartament intră un 
bărbat pe care îl recunoscu: era portarul, îl însoțea un bărbat 


înalt, foarte chipeș, cam de-o vârstă cu ea, care i se păru vag 
cunoscut. 

— Cine ești dumneata? o întrebă portarul. 

Lizzie se strădui să-și ascundă tremurul din glas. 

— Sunt o prietenă de-a domnișoarei Warren. Am grijă de 
casă. 

— Domnișoara Warren a decedat cu ceva timp în urmă. 
Apartamentul urmează să fie preluat de domnul aici de faţă, 
domnul Weatherspoon. 

Desigur. El era. Fiul mătușii Yvonne. 

— Bună, Gervaise, îl salută. 

— Măi să fie, micuța Lizzie, zise Gervaise Weatherspoon. 
Cum ai intrat în casă? 

— Am cheia de anı de zile, replică ea. 

Era clar că portarul nu o crede, lucru care o agasa pe Lizzie, 
dat fiind că, de data asta, chiar spunea adevărul... oarecum. 

— Puteţi să-mi lăsaţi mie cheia, domnișoară, mulțumesc 
frumos, și o să considerăm că nu s-a întâmplat nimic, îi zise 
omul. 

Lizzie îi înmână cuminte cheia, pentru că tocmai își 
amintise că nu avea nevoie de ea. De cealaltă cheie, cea 
ascunsă sub pardoseala de la ghenă, nu știa nimeni în afară de 
ea. Îi zâmbi radios lui Gervaise. 

— Te muţi aici? 

— Într-o bună zi, îi răspunse el, cu un zâmbet pe măsură. 
Deocamdată urmează să plec într-o expediţie arheologică în 
Cambodgia și Laos. 

Gervaise îi ceru numărul de telefon lui Lizzie, ca să-i poată 
da detalii legate de furnizorii de servicii. Portarul părea 
nemulțumit: putea să-l ajute el pe domnul Weatherspoon cu 
asta, zise. Dar Lizzie îl ignoră și notă numărul ei de mobil și 
numărul de fix din Kilburn. Rugămintea lui Gervaise îi dăduse o 
idee și îi conferea un avantaj. Nu conta că o să întârzie o oră la 
școală. 

— Tinem legătura, îi promise. 

* 

Lizzie umplu toate gențile pe care le găsi prin casă. 
Considerând că nu avea niciun motiv să lase acolo vreuna dintre 
hainele lui Stacey, le îndesă pe toate în valize Louis Vuitton, 
Marks & Spencer și Selfridges. Apoi chemă un taxi. 


În timp ce aștepta taxiul, bătu cineva la ușă. Evident, își 
închipui că era taximetristul, însă era portarul, cu un buchet 
uriaș de crini albi, fire delicate de floarea-miresei și boboci de 
trandafir roz. Pe bileţelul care însoțea buchetul scria „Scumpei 
Liz”, cu drag de la Swithin. Liz, bine zis. Nimeni nu-i mai zisese 
așa până atunci. 

Luând florile cu ea, scoase cheia de rezervă de sub 
cărămida de pe podeaua ghenei și o strecură în poșetă. Apoi se 
postă pe trotuar, cu numeroasele valize lângă ea, să aștepte 
taxiul care urma s-o ducă în Kilburn. 


Capitolul 11 

Ziua în care trebuia să primească banii de chirie, ultima zi 
din lună, trecuse. Când veni și 2 august, Carl știu că nu avea să 
primească plata. 

Încă nu era falit. A doua tranșă din avansul pe care-l 
primise la publicarea primei cărți îl învățase să fie precaut, dacă 
nu chiar zgârcit, și, deși cheltuise aproape tot, mai avea câte 
ceva din chiria pe iulie, care-i fusese plătită. Probabil că avea 
cam patru sute de lire în contul curent. Dar, dacă nu primise 
chiria pe august de la Dermot - și era clar că banii nici n-aveau 
să vină -, primi în schimb notificarea de plată a impozitului pe 
locuinţă. În antet scria City of Westminster, iar dedesubt suma. 
Putea s-o plătească în rate, desigur, dar oare asta chiar îl ajuta? 

În după-amiaza aceea, se așeză în faţa calculatorului, 
deschise fișierul numit Spirite sacre.doc și citi cu un dispreţ 
crescând ce scrisese. Era zadarnic, degeaba se chinuia. Era 
pierdere de timp să încerce să mai șlefuiască textul. După ce 
parcurse deznădăjduit documentul, șterse toate cele zece 
pagini. Trebuia să uite de tema filosofică, de chestiile astea 
academice la care era clar că nu se pricepe, și să se gândească 
serios la ceva ce putea scrie, de pildă o continuare la volumul /n 
pragul morții. Dacă proiectul ăsta nu era fezabil, putea să 
creeze un nou detectiv, un personaj feminin, poate. O să 
înceapă prin a-și face o listă de personaje, să caute nume pe 
internet și să găsească unele noi în dicționarul de nume de 
familie. _ 

Dar nu-i stătea mintea la asta. Avea doar gânduri amare. li 
era tare dor de Nicola. Fostele ei colege de apartament găsiseră 
loc și pentru ea. Se mutase. Și el rămăsese cu Dermot. Ce se 
făcea dacă acesta rămânea în apartament și nu-i mai plătea în 
veci chiria? Putea să-i ceară să plece pentru că voia să vândă 
casa. Dar știa că n-ar ţine figura. Dermot va refuza să plece. 

Mai exista o cale. Să-l oblige să-i dea banii de chirie și să-l 
lase să-și pună în practică amenințările. Fără îndoială, Dermot i- 
ar spune lui Yvonne Weatherspoon povestea cu medicamentele 
și cum i-a vândut DNP lui Stacey. Și de ce să se oprească acolo? 
N-o fi avut Dermot o viaţă socială foarte activă și complexă, dar 
întâlnea o mulţime de oameni. Vorbea (stătea la taclale, ar fi zis 
el) cu o mulţime de proprietari de animăluțe, de exemplu. Și-ar 
pune în practică amenințarea de a merge la ziarul ăla care se 


vindea bine în zona Hampstead și Highgate. O să spună că are 
un subiect pentru ei și o să meargă la redacţie să le acorde un 
interviu. Ar putea chiar să abordeze unul din ziarele de scandal, 
The Sun, de pildă, sau Daily Mail. Stacey fusese o figură 
cunoscută. Ar fi fost un subiect suculent. „Actriţă ucisă de un 
romancier.” Carl n-ar mai putea în veci să aibă o carieră 
serioasă ca scriitor. 

| se făcu greață. Se aplecă peste birou, sprijinindu-și capul 
în mâini, dar asta nu-l ajută cu nimic. Dădu fuga în bucătărie, 
horcăind, și vomită în chiuvetă. 

Pașii care se auzeau în urma lui nu puteau fi decât ai lui 
Dermot. Carl rămase cu capul plecat, dădu drumul la apa rece și 
la sistemul de mărunţit gunoiul, sperând că zgomotul îl va 
alunga pe chiriaș. Dar degeaba. 

— Nu te simţi prea bine, așa-i? îl întrebă Dermot, adoptând 
tonul lui îngrijorat. 

Lui Carl îi dădea impresia că tipul savura momentul. 

— Nu crezi c-ar trebui să mergi la doctor? Vin și eu cu tine 
dacă vrei. 

— Pleacă de-aici! Îmi distrugi viaţa. 

— Nu, nu, zise Dermot. Tu singur faci asta. 

Carl bău niște apă de la robinet. Se șterse la gură cu 
prosopul de bucătărie. 

— Am venit să te-ntreb dacă vrei să mergem să bem ceva 
împreună, îi zise Dermot. Poate să și mâncăm ceva? 

Era genul de moment în care să întrebi „Glumești?” era 
prea puţin. 

— Nu, veni răspunsul. 

— M-am gândit c-ar fi o idee bună să ne cunoaștem mai 
bine. 

— Nu vreau să te cunosc mai bine, zise Carl. Nu vreau să te 
cunosc deloc. Vreau să dispari din viaţa mea. Acum pleacă, te 
rog. Te rog, pleacă. 

Odată ce plecase Dermot, Carl se așeză la masa din 
bucătărie, găsi numărul mamei Nicolei în agenda din telefon și o 
sună. Nu-i răspunse nimeni. Își aminti că mama lui îi spusese 
cum, într-o vreme, nu cu mult timp în urmă, pe ecranul 
telefonului celui pe care-l sunai nu apăreau numele tău și 
numărul de telefon. Persoana pe care o sunai nu știa cine e, așa 
că răspundea oricum. Acum însă, se putea ca Nicola să fi fost 


acasă la mama ei, tot în bucătărie, poate, și să nu-i răspundă 
dinadins pentru că îi apăruse numele lui pe ecran. Nici măcar nu 
știu unde locuiește, își zise. În Aylesbury, cred, dar nu știu 
adresa. 

Când să plece, poștașul îi aduse zece exemplare din cartea 
lui. Prima dată când îi fusese arătată macheta pentru copertă, 
nu-i plăcuse, dar fusese de acord cu ilustraţia: un cadavru, 
sânge și o femeie care plângea. Nici acum, în lumina 
strălucitoare a soarelui, nu arăta mai bine; trânti cutia pe masa 
din hol și o lăsă acolo. Un moment din viața lui, care ar fi trebuit 
să fie unul de triumf - momentul când primise exemplare din 
prima lui carte publicată -, era acum doar o dezamăgire, ca 
toate celelalte lucruri din viaţa lui. 

Se hotărî să meargă pe jos până la apartamentul Nicolei de 
pe Ashmill Street, spunându-și că nu avea nimic de pierdut dacă 
ea nu-i dădea drumul înăuntru. Nimic nu putea fi mai rău decât 
situaţia de-acum. Realiză că nu avea pe nimeni cu care să stea 
de vorbă, nimeni căruia să i se destăinuie. Nu o avea decât pe 
Nicola și poate că nici ea nu va vrea să stea de vorbă cu el. 

Trecu prin piaţa de pe Church Street, unde vânzătorii își 
strângeau tarabele. Mai jos, pe Lisson Grove, proprietarul 
magazinului de antichităţi aduna scaunele și mesele de pe 
trotuar, pregătindu-se să închidă. 

Deja se lăsa seara și, odată ce ieșeai de pe străzile 
principale, nu prea mai era multă lume pe drum. Carl dădu 
colţul, trecând pe lângă prăvălia de unde lua pește cu cartofi 
prăjiți. Nicola știa, își zise. Era singura persoană în afară de 
Dermot care știa; auzise de la el ce se întâmplase; știa. De bună 
seamă, între timp trecuse peste șocul iniţial și va putea să-l 
consoleze cumva, să-i spună ce să facă. 

Casa în stil victorian în care locuia Nicola făcea parte dintr- 
un șir de case alipite, urâte și cu un aer sărăcăcios pesemne 
încă de când fuseseră construite. Casa părea pustie, ca și cum 
toate fetele ieșiseră undeva, cu un grup de prieteni, poate, sau 
cu iubiții, la o cafea sau la un pahar de vorbă sau la film. Nicola 
probabil că nu era acasă, se resemnă cu gândul ăsta, dar una 
dintre fete poate că știa unde e. Sună la ușă, la soneria pentru 
apartamentul de la etaj, de două ori. 

Fereastra de deasupra lui se deschise și Nicola scoase 
capul pe geam. 


— Lasă-mă să intru, Nic. Te rog. 

Ea îi zâmbi, zâmbetul ei frumos. 

— Vin acum. 

Nu era în regulă, nu avea cum, dar era ceva mai bine. Știu 
că totul era mai bine când, de cum îi deschise și închise ușa 
după el, Nicola îl strânse în braţe. Se simţea ca un copil mic care 
își supărase mama cu o poznă, dar care acum fusese iertat și 
era din nou iubit ca înainte. 

Se duseră la culcare. Erau în dormitorul lui Judy, pe care 
Nicola îl împărțea temporar cu ea. Camera avea un ochi de 
geam, care oferea, după cum spunea Nicola cu o undă de 
sarcasm, „O vedere splendidă spre Marylebone Road”. In 
cameră era un pat de o singură persoană și un pat pliant alături. 
Adormiră; când s-au trezit, Nicola scoase o sticlă de vin de Porto 
pe care o luase de la un târg, din satul în care își petrecuseră 
weekendul trecut. 

— Nu e vorba de faptul că i-am dat pastilele alea lui Stacey, 
așa-i? o întrebă Carl. E vorba de faptul că i le-am vândut. Asta te 
supără. 

Nicola încuviinţă. 

— N-ar fi fost atât de oribil dacă nu i le-ai fi vândut. Ce-o să 
facă Dermot? Sau ce crezi tu c-o să facă? 

Îi povesti toată tărășenia cu chiria. De ameninţarea că o să 
meargă la ziare, la poliţie și, poate, la rudele lui Stacey. 

— La „cei dragi ei”, după cum s-a exprimat el. 

Auziră cum se închide ușa de la intrare și zgomot de pași 
pe scări. 

— Ar fi cazul să ne sculăm și să ne urnim, zise Nicola. 

Așadar, voia să se întoarcă acasă cu el. Pentru o clipă, se 
simţi aproape fericit. Pe stradă, îl întrebă din nou ce credea că o 
să facă Dermot. 

— Oare ar fi chiar atât de rău dacă s-ar duce la rudele lui 
Stacey sau chiar și la ziare? Tot repeți că n-ai făcut ceva ilegal 
când i-ai dat pastilele. 

— Nu e ilegal nici să te culci cu soţia prietenului tău, dar tot 
n-ai vrea să se știe. 

— Dar hai să zicem că îi spui lui Dermot că vrei banii de 
chirie și el zice bine, ţi-i dau, și după aia începe să le spună 
oamenilor - la ziare, la poliţie, mai știu eu cui. Nu poţi face faţă 
consecinţelor? Poliţia o să-ţi dea un avertisment - ce altceva se 


poate întâmpla? Le spui tuturor că nu a fost ceva ilegal și, cu 
timpul, o să treacă toată vâlva. 

Carl nu spuse nimic. Apoi zise, foarte rar: 

— Știu că nu e ilegal, dar presa naţională - presa scrisă, nu 
așa i se zice acum? - o să preia articolele din Ham & High și 
Paddington Express și o să zică vrute și nevrute despre mine. 
Bănuiesc că ziarele respectabile, The Guardian și The 
Independent, s-ar putea să nu fie prea interesate de subiect - 
sau poate c-o să fie, dar n-o să-l publice pe prima pagină, cu 
titluri care să ia ochii. Asta o să facă Sun și Daily Mail. Și o să 
pună titluri cu litere de-o șchioapă - cu font de, nu știu, 
șaptezeci-optzeci - și asta pentru că toți cititorii lor o să vrea să 
afle cum un scriitor i-a vândut ceea ce ei vor numi otravă unei 
biete actrițe disperate, atât de supraponderală, încât lumea 
râdea de ea. 

— Chiar ai reflectat mult la chestia asta, așa-i? zise Nicola. 
Ţi-ai făcut un întreg scenariu. Uite ce e, hai să mergem să 
mâncăm undeva și să uităm de povestea asta pentru o noapte. 

Foarte atipic pentru el, o îmbrăţișă și exclamă așa de tare, 
că lumea se uită lung la ei: 

— Oh, Nic, e așa bine, e minunat să fiu din nou cu tine! 


Capitolul 12 
Poate că momentul în care a condus-o pe Sybil Soames 


acasă după slujbă, duminică dimineaţă, a fost („după cum poate 
fi demonstrat”, ca să cităm formula folosită curent de ziariști) 
întâmplarea decisivă din viaţa lui Dermot. El nu știa asta, 
desigur. Nu a fost ceva premeditat. Pur și simplu așa s-a 
întâmplat. Sybil a dat mâna cu preotul și el a fost următorul la 
rând. Au luat-o pe aleea care cobora de la St. Mary's, prin 
Paddington Green, unul după altul, și au ieșit împreună pe 
Venice Walk. 

— Mergem în aceeași direcție? o întrebă el. 

Neștiind ce să spună, o situaţie în care se trezea frecvent, 
Sybil se îmbujoră și zise: 

— Nu știu. 

— Unde locuiești? 

— Pe Jerome Crescent. Aproape de Rossmore Road. 

El nu mai adăugă nimic. Nu i se părea atrăgătoare. Ca să i 
se pară atrăgătoare, o femeie trebuia să arate ca Angelina Jolie 
sau ca doctoriţa de la clinica veterinară, Caroline: înaltă, zveltă 
și mlădioasă, cu un gât lung, cu buze senzuale și o coamă de 
păr roșu-aprins. Dacă ar fi întâlnit-o pe Sybil Soames oriunde în 
altă parte, poate că aceasta nu i-ar fi devenit niciodată iubită. 
După ce stătuse întâmplător lângă ea la biserică în a treia 
strană din faţă, era un gest respectabil să i se adreseze și, la a 
patra întâlnire, s-o invite în oraș. 

Dermot avea o experienţă foarte limitată în a ieși cu femei 
și majoritatea acestor ieșiri fuseseră cu mama lui, în Skegness, 
sau cu una dintre mătușile lui, care locuia chiar lângă maică-sa. 
Dar intui cumva că Sybil n-avea să fie o persoană pretențioasă, 
care să vrea prea multe. Nu era arătoasă și, judecând după 
conversaţia pe care o avuseseră (care gravitase în jurul 
cântărilor de la slujbă din dimineaţa aceea), nici prea 
inteligentă. Poate că lucrul cel mai atrăgător la ea era admiraţia 
vădită pe care o avea pentru el. Vorbiră despre preot, Sybil 
apreciind faptul că era bărbat, și Dermot îi spuse că, după 
părerea lui, era o greșeală că femeile puteau deveni feţe 
bisericești; iar să ajungă pe post de episcopi, ăsta era începutul 
sfârșitului pentru Biserica Anglicană. 

— Așadar, nu-ţi plac femeile? îl întrebă Sybil. 

— Sigur că-mi plac, zise el. Cât timp își știu locul. 


Putea s-o educe, își zise el. Îi spuse că lucra, prezentându-și 
postul de la clinica veterinară drept unul mai important decât 
era. Ea păru să creadă că era medic-veterinar, iar el nu încercă 
să-i corecteze această impresie. Oare ar vrea să bea o cafea cu 
el a doua zi, la Cafe Rouge, pe Clifton Road? o întrebă. Multe 
fete l-ar fi întrebat de ce să nu ia cina sau să bea ceva 
împreună, dar știa că ea n-o să-l întrebe. Era atât de nevinovată, 
încât îl întrebă dacă era sigur că voia să iasă cu ea. 

— Doar eu te-am invitat, nu? zise el. 

— Am vrut doar să m-asigur. 

— Pe la unu. E bine așa? 

Nu, Sybil nu putea. Era la lucru la ora aia. Avea un aer 
aproape triumfător, ca și cum știa că el nu vorbise serios. 

— Bine, pe seară atunci. 

Nu-l interesa unde lucrează ea, o să-i spună când se 
vedeau. Și, mai mult ca sigur, ea avea să ajungă mai devreme, 
probabil pe la șapte fără zece în loc de șapte fix. 

Dermot avusese dreptate. Când ajunse la Cafe Rouge, în 
seara următoare, la șapte și cinci, ea stătea la una dintre 
mesele de afară. Îi povesti despre animalele aduse la clinică, 
descriindu-i boli care apar la câini și tipuri de operaţii. Se dovedi 
că părinţii ei, cu care locuia, aveau doi câini și ea nu prea se 
omora după ei. Animalele miros urât, zise, și fac mizerie. Ea 
prefera să aibă o casă curată; și-ar fi dorit să aibă casa ei, dar n- 
o să-și permită niciodată una. Zise lucrul ăsta cu o oarecare 
înverșunare. El realiză că nu era nevoie să-i dea din nou 
întâlnire, ci doar să-i spună că o să se vadă duminică la biserică. 
Mai departe o să vadă el. 

— De ce nu-ţi lași părul lung? o întrebă. Ti-ar sta mult mai 
bine. 

Era sigur că ea o să-l asculte. Apoi o s-o convingă să-și 
schimbe și garderoba. Poate că o s-o convingă și sa slăbească 
un pic. La urma urmelor, o să-l vadă lumea cu ea. 

Lizzie avea de gând să meargă la Clinica Veterinară 
Sutherland, ca să-l vadă pe Dermot. Își aminti că Stacey îi 
spusese odată că mătușa Yvonne mergea acolo cu pisica, 
pentru vaccinuri. De asemenea, dedusese că Gervaise, care îi 
ceruse numărul de telefon, dar încă nu o sunase, s-ar putea să 
locuiască încă în casa părintească, dacă nu cumva plecase deja 
din ţară. 


După ce și ultimul părinte venise să-și revendice ceea ce 
directorul numea „picii”, Lizzie urcă în autobuz pe ușa din 
mijloc, ceva ce n-ar fi trebuit să faci; însă, dacă aveai noroc, 
șoferul nu te vedea și puteai să circuli fără bilet sau abonament. 
Figura asta ţinea dacă mergeai maximum două staţii. Dar Lizzie 
avea mult mai mult de mers și, când cobori aproape 
împiedicându-se pe Sutherland Avenue, șoferul scoase capul pe 
geam, gesticulând ameninţător. 

Dermot se bucură să stea de vorbă cu ea când auzi că-l 
cunoștea pe Carl și că fusese una dintre cele mai bune prietene 
ale lui Stacey. Îi povesti despre mătușa lui Stacey, doamna 
Weatherspoon, ai cărei doi copii - o fată și un băiat - locuiau cu 
ea în vila ei din Swiss Cottage. 

— Biata Stacey i-a lăsat apartamentul din Primrose Hill 
mătușii ei, după cum probabil că știi. N-ar trebui să spun asta, 
dar pare oarecum nedrept, nu-i așa? „Pentru că celui ce are i se 
va da; iar de la cel ce nu are se va lua și ceea ce are”. 

— Așa deci? 

Lizzie nu pricepea ce voia să zică și nici n-o interesa. 

— Știi, Stacey mi-a dat la un moment dat numărul mătușii 
ei, dar l-am rătăcit. Ai putea să mi-l dai, te rog? 

— N-aș putea să fac asta, zise Dermot, pe un ton mieros. 
Dar pot să-i dau numărul tău și să-i zic să te sune. 

Deja îl are, fiul ei îl are, mai exact, își spuse Lizzie. Din 
fericire pentru ea, în clipa aceea doctoriţa îl strigă pe Dermot să 
vină s-o ajute cu Dusky. 

— Îţi cer scuze, zise Dermot. 

Și din nou, din fericire, Dermot avea datele de contact ale 
lui Yvonne Weatherspoon pe calculator. Furișându-se în faţa 
calculatorului, Lizzie reţinu numărul de mobil și pe cel de fix, cu 
memoria ei de elefant, apoi, pe principiul că paza bună trece 
primejdia rea, închise fișierul și, la scurt timp după aceea, ieși 
din clinică. 

Când ajunse înapoi în Kilburn, se făcuse ora șase, o oră 
potrivită să dai un telefon, așa că în curând stătea de vorbă cu 
Gervaise  Weatherspoon, care răspunsese întâmplător la 
telefonul maică-sii. 

— Mă bucur foarte mult că te-am prins, îi zise Lizzie. 


> Evanghelia după Marcu, 4:25, Noul Testament, Biblia 
ortodoxă, traducere de Bartolomeu Anania. 


Speram să apucăm să stăm de vorbă înainte să pleci în 
călătorie. În legătură cu apartamentul din Pinetree Court, vreau 
să zic. 

— Ah, da? 

— Faza e că mi-a venit o idee. Nu vreau să vorbim la 
telefon despre asta. 

Ciudat, părea oarecum ostil. 

— Şi atunci unde ai vrea să vorbim? 

— In apartament, poate? 

— Bine. Mâine-dimineaţă? Pe la zece? Te aştept acolo. 

Prima dată când îl văzuse pe Gervaise, Lizzie era îmbrăcată 
în blugi și într-o bluză de trening. Acum, ideea era să creeze 
imaginea unei fete stilate, așa că se îmbrăcă în costumul verde 
pe care îl purtase în seara când mersese în vizită la părinţii ei. 
Luând autobuzul de la Kilburn High Road, de data asta 
prezentând abonamentul și așezându-se, conștientă de faptul că 
era cea mai elegantă femeie din autobuz. Nu că ar fi avut cine 
știe ce concurenţă printre femeile astea care arătau ca și cum 
se duceau să șmotruiască. 

Întârzie cinci minute, dar Gervaise nu ajunsese. lritată, 
așteptă în faţa ușii de la apartament, întrebându-se ce o să facă 
dacă tipul nu apărea. Dar apăru, chiar când ea clocea un plan B, 
iar el descuie ușa, poftind-o în casă. 

Ajunși în apartament, o măsură din cap până-n picioare. 

— Ținuta asta e la fel cu una pe care o avea Stacey când 
era mai slăbuţă. 

— Serios? Ei bine, nu e a ei. Stacey n-a fost niciodată așa 
slabă ca mine. 

El începu să râdă: 

— Voi nu vă uitaţi niciodată la filme din anii '50? Toate 
femeile din filmele alea ar fi considerate grase. Marilyn Monroe 
purta măsura 44 la haine. 

Lizzie nu comentă. Se întrebă ce încerca individul ăsta să 
dovedească. 

— Când? În Thailanda, parcă? 

Și asta păru să-l amuze: 

— În Cambodgia și Laos. Săptămâna viitoare. De ce? 

— Păi, mă gândeam că poate ai nevoie de cineva care să 
aibă grijă de apartament cât ești plecat. Vreau să zic, să 
locuiască aici, să păstreze curăţenia. N-aș avea pretenţia să mă 


plătești pentru asta. 

Râse din nou cu poftă, părând să nu se poată abţine. 

— Bănuiesc că nu, zise el. Probabil că n-ai vrea nici să-mi 
dai tu mie vreun ban. 

Ăsta nu era un răspuns la oferta ei; tipul se îndreptă spre 
dormitor. Lizzie se ţinu după el. Gervaise deschise ușa de la 
șifonier și se uită înăuntru. Ea se gândi din nou cât de arătos era 
tipul ăsta. 

— Mă întreb ce s-a întâmplat cu hainele lui Stacey. N-a mai 
rămas aproape nimic pe-aici. 

Cu excepţia costumului verde și a încă vreo câteva lucruri, 
erau cu toate în dulapurile lui Lizzie din Kilburn. Dar ea avea 
răspunsul pregătit. 

— Probabil că le-a dus cineva la second-hand-ul ăla cu 
haine de firmă de pe Lauderdale Road. 

— Ah, făcu el. Desigur. 

Se uită la ceas. Lizzie nu mai cunoștea nicio persoană de 
vârsta lui care să aibă ceas. Cu toţii se uitau pe mobil sau pe 
iPad să vadă cât e ora. 

— Am o întâlnire la St. James's într-o jumătate de oră, așa 
că mă tem că trebuie să punem capăt acestei discuţii. A fost o 
plăcere. 

Lizzie își pierduse orice urmă de încredere; acum se simţea 
mică și într-o poziţie de inferioritate, dar nu-și pierduse complet 
tupeul. 

— Deci, pot să stau aici în lipsa ta? 

— Oh, nu ţi-am răspuns? Sigur că poţi. Ținem legătura cât 
sunt în Cambodgia. 

Gervaise nu-i propuse să bea ceva sau măcar să ia cina 
împreună înainte de plecare; iar de data asta nu mai râse, doar 
îi zâmbi larg. 

— Cred că nu e nevoie să-ţi dau o cheie, sunt sigur că ai 
una deja. 

Ea dădu din cap fără să zică nimic, stupefiată. 

— Îți las un număr de telefon. 

Oare putea să sune de pe mobil în Cambodgia? se întrebă 
Lizzie. Gervaise scoase o chitanţă din buzunar și scrise pe spate, 
cu creionul, un număr care clar era de telefon fix. Ea îl strecură 
în poșetă. 

După ce plecă Gervaise, ea luă o doză zdravănă de tequila, 


pe post de medicament, cum ar fi zis bunica ei, și dădu o raită 
prin apartament. Cum Gervaise nu verificase ce obiecte erau în 
apartament, în afara hainelor din dulap, o să poată să ia orice-și 
dorește. Vremurile când intra în casele oamenilor și sustrăgea 
vreun flecușteț i se păreau de mult apuse. 

Baia era încă plină de farduri și sticle de parfum, 
majoritatea de-abia începute. O să le ia pe toate. N-o să simtă 
nimeni lipsa aparatului de radio Roberts, își zise, nici a 
aparatului foto, aproape nou. Oare era ceva în apartament ce-ar 
fi putut vinde? Poate ceea ce maică-sa numea, în stilul ei 
pitoresc-demodat,  „argintărie”? Dar nu. Nu se coborâse 
niciodată să comită furtișaguri și nu era cazul să înceapă acum. 

După încă o dușcă de tequila, cobori să-l anunţe pe portar 
că va avea grijă de apartament în următoarele... cât timp? Nu 
știa, opt săptămâni, poate? Dar Gervaise îl anunţase deja și 
omul nu părea să fi primit prea bine vestea. Se uită chiorâș la 
ea, prin ochelarii de soare cu rame negre pe care-i purta și care 
păreau o alegere cam stranie, dat fiind că afară se întunecase și 
stătea să plouă. 


Capitolul 13 
Era un pic cam târziu să ia un autobuz spre Hampstead 


Heath, își zise Tom Milsom, dar acum că era lumină șaisprezece 
ore din zi, chiar nu observase că era aproape cinci când plecase 
de-acasă. Chiar și-așa, autobuzul lui preferat, numărul 6, îl 
lăsase la staţia din faţa magazinului Tesco de pe Clifton Road, 
unde era și florăria, și de-acolo luă autobuzul 46, până la 
Fitzjohn's Avenue. 

Casele de pe-acolo erau clădiri cu trei etaje, majoritatea 
adăpostite și umbrite de copaci înalţi, plini de plante 
căţărătoare. Tom se întrebă dacă acolo locuia o singură familie 
sau un cuplu sau dacă erau împărţite în mai multe apartamente. 
Poate că „apartamente” nu era cuvântul potrivit. Trebuia să le 
numești „apartamente de lux”, iar casele erau mai curând 
„Vile”. Deși strada era destul de circulată, era ciudat de liniște în 
zonă. Nu era prea multă lume pe stradă și niciun tânăr. Tom 
văzu o femeie ceva mai tinerică, pe tocuri foarte înalte, care 
ieșise cu câinele la plimbare, un câine pe care n-ai fi putut să-l 
iei drept corcitură, se vedea clar că era câine de rasă, cu 
pedigree, cu silueta lui zveltă, elegantă, blana lucioasă, crem, și 
picioare care aduceau cu ale stăpânei. Avea la gât o zgardă de 
piele neagră, cu pietre albastre și verzi. 

Era o linie de autobuz sigură, liniștită, pe care circulau 
preponderent femei între două vârste sau trecute de o anumită 
vârstă, toate din clasa de mijloc, ducând pungi de cumpărături. 
Dacă ar fi fost femei din clasa muncitoare, ele ar fi ţipat sau 
măcar ar fi scos exclamaţii de surprindere când șoferul a fost 
obligat să pună o frână bruscă, în momentul în care un 
adolescent într-o mașină sport, roșu-aprins, îi tăie calea cu 
viteză, gonind pe Nutley Terrace; ele însă abia dacă reacționară. 
Tom cobori la staţia de metrou Hampstead, despre care își 
aminti că era staţia săpată cel mai adânc din sistemul de 
metrou londonez - sau să fi fost Highgate? Hampstead era o 
zonă foarte drăguță. Asta e un cuvânt pe care un bărbat n-ar 
trebui să-l folosească niciodată, își zise, mergând de-a lungul 
străzii Rosslyn Hill, poate doar când vorbea despre o femeie. 
Începuse să bureze. 

Să încerce, oare, să dea de casa în care a locuit Keats? Nu 
părea că merită osteneala când tot ce știa despre Keats era o 
poezie despre un cavaler și o domniţă nemiloasă, poezie pe care 


trebuise s-o înveţe la școală.“ Oricum, nu știa dacă acea casă se 
află pe Downshire Hill sau în zona Keats Grove, unde ar fi trebuit 
să fie, și nu voia să-și arate ignoranţa întrebând. Ar putea să bea 
un ceai în schimb. Poate că ar trebui să cumpere ceva, o mică 
atenţie pentru Dorothy, și ce loc mai bun pentru asta decât 
Hampstead? Era o idee un pic absurdă, că doar nu era în 
vacanţă; dar îi cumpără oricum ceva, un bloc-notes cu pagini 
pentru fiecare zi a anului, pe care scria Hampstead Queen of the 
Hills, cu litere în stil gotic. Comandă un ceai și un macaron 
undeva, înainte de a merge să ia autobuzul spre casă. 

În Hampstead nu dădeai peste genul de oameni care fac 
scandal în autobuz. Lumea din Hampstead avea abonamente la 
zi, o mulţime de mărunţiș în caz că, prin cine știe mister, se 
trezeau că le-a expirat abonamentul și carnete de șofer pe post 
de act de identitate. Tom le avea pe toate și autobuzul în care 
se urca era celebrul 24, care făcea legătura între Hampstead 
Heath și Gara Victoria, via Camden Town și Westminster. 

Urcă și se așeză pe un scaun îngust, de o persoană, cuibărit 
în spatele cabinei șoferului. În loc să-și valideze cardul de 
călătorie cum făcuse el, fata care urcase în spatele lui se 
întoarse și se duse la ușa din mijloc, cum făcea și fiica lui. 
Așteptă ca fata să meargă la șofer și să-i arate abonamentul sau 
să achite tariful de două lire patruzeci. Ea nu făcu nici una, nici 
alta. Oare ar trebui să se ducă el la șofer și să-i spună? Sau să-i 
dea el fetei bani, căci, întâmplător, avea la el? Dar fata vorbea 
la telefon, cu o persoană cu care părea să aibă o relaţie 
apropiată. 

Tom se simţi indignat. Cum îndrăznea fata asta să meargă 
pe blat, pe banii celor pe care guvernul îi numea „contribuabili 
cinstiți”? Mergând până în faţă, i se adresă șoferului prin 
gemulet: „Mă scuzaţi”. Toţi pasagerii din jumătatea de jos a 
autobuzului supraetajat tăcuseră brusc și ascultau atent. Cobori 
glasul. Şoferul îi spuse că fata probabil nu avea abonament sau 
banii necesari. Părea iritat, nu recunoscător și prietenos cum se 
gândea Tom că ar fi trebuit să fie. Întrebându-se dacă așa o să-l 
mai îmbuneze, Tom îi puse în tăviță o monedă de două lire și 
două de douăzeci de penny. 

— Ce-i cu ăștia? întrebă șoferul. Pentru ea? De săptămâna 


4 Aluzie la poemul La Belle Dame Sans Merci, aparţinând 
poetului romantic John Keats. 


trecută nu se mai poate plăti cu bani gheață. 

Fata vorbea în continuare la mobil, pe un ton oarecum 
indignat, și, când șoferul trase pe dreapta și opri, Tom simţi o 
undă de neliniște. Indiferent ce avea să se întâmple în 
continuare, va fi amestecat și el. Ridicându-se, văzu cum se 
deschid ușile din faţă, mormăi „Trebuie să cobor” și ţâșni pe 
trotuar. Se uită în urmă peste umăr. De unde se afla el, 
coborând dealul, șoferul și fata păreau să se certe aprig. 

Tom nu știa sigur ce să facă. Era mult de mers pe jos de- 
aici până la Willesden și destul de mult și până la staţia lui 6. 
Nici măcar nu știa pe unde o lua autobuzul 6 între Clifton Road 
și Willesden Green. Poate că ar trebui s-o ia spre locul ăla 
asociat cu Beatleșii... cum îi zicea?... Abbey Road. Autobuzul din 
care coborâse îl depăși, trecând printr-o băltoacă și stropindu-l. 
Încă nu se întunecase de tot, dar nu mai era mult. 

Aproape că ajunsese la următoarea staţie. Cel mai bine era 
să aștepte aici, dat fiind că nu știa pe unde se află. Era lume în 
staţie, care aștepta următorul 24: doi tineri, băietani aproape. 
Unul îl întrebă: 

— Ai o pipă, tataie? 

Tom era cât pe ce să-l întrebe cum de îndrăznea să-i 
vorbească astfel, dar i s-a făcut frică. 

— Nu fumez, mormăi. 

Celălalt îi zise: 

— Nu mă minţi! 

ÎI prinse de umeri și începu să-l scuture. 

Tom scoase un scâncet. Tânărul îi dădu drumul așa de 
brutal, încât Tom se clătină. Cel care-i ceruse o ţigară apăru 
brusc în față și îl pocni în stomac, atât de tare, că îl dobori. 
Căzu, îndoindu-se de durere. Cei doi bărbaţi îl loviră cu 
picioarele, împingându-l pe un petic de iarbă, sub un copac și, 
văzând că vine 24, o tuliră. 

În Falcon Mews, se auzi o bufnitură de la etaj. Trebuie să fi 
căzut un obiect greu, o tigaie sau o găleată. Sunetul a făcut să 
reverbereze toată casa și a fost urmat de zgomot de pași - 
cineva cobora în fugă scările - și de zgomotul ușii de la intrare 
trântite în urma cuiva. 

Zgomotele se repetau în fiecare zi, întrerupându-se doar 
după ce Dermot pleca la lucru. Carl știa că probabil o făcea 
dinadins, ca să-l enerveze. Incepuse cam în perioada când ar fi 


trebuit să primească banii pe luna august, dar evident că nu-i 
primi. Zgomotele variau: bufnitura produsă de un obiect trântit 
de podea, uși trântite, bârâitul strident al unei bormaşini, un 
bocănit de ciocan bătând cuie în perete, televizorul dat la 
maximum, cântări religioase la radio, cu toate ușile larg 
deschise. 

Casele de pe Falcon Mews erau clădiri în stil victorian, 
construite de mântuială, cu pereţi subțiri și dușumele firave, 
astfel că fiecare zgomot se auzea cu ecou. La început, când 
auzise prima dată zgomotele, Carl fusese iritat. Acum 
începuseră să-l sperie. Oare le auzeau și vecinii, familia 
Pembroke din stânga și Elinor Jackson din dreapta lui? Nu 
veniseră să i se plângă, dar, pe de altă parte, nici el nu se 
dusese să se plângă la Dermot. De-abia dacă își mai vorbeau. 
Dermot nu mai bătea la niciuna din ușile din partea unde locuia 
el, ca să-i trântească vreo remarcă îngâmfată. In schimb, cobora 
mai zorit ca oricând scările și ţâșnea în stradă, trântind ușa 
după el. 

Când era și Nicola acasă, zgomotele încetau complet. Un 
astfel de comportament din partea lui Dermot era atât de 
evident, atât de ușor de citit, încât lui Carl aproape că nu-i 
venea să creadă. Acum, dacă îi spunea că Dermot face gălăgie 
dinadins, doar ca să-l enerveze, nu l-ar fi crezut. li spusese însă, 
și ea începuse să se poarte ca și cum acele bufnituri existau 
doar în imaginaţia lui, ca și cum avea halucinaţii ca urmare a 
stării de surescitare nervoasă în care era. 

— Mi-au mai rămas vreo două săptămâni de concediu, îi 
zise Nicola. Ce-ar fi să plecăm undeva? Ti-ar face bine. 

— Nu-mi permit. Mă rog, acum mi-aș permite, dar în curând 
n-o să mai pot dacă nu primesc chiria. 

Asta o făcu să-i dea sfatul pe care i-l dădea de fiecare dată. 

— Spune-i că trebuie să-ţi dea banii de chirie și lasă-l să... 
mă rog, să se dezlănţuie. Nimeni nu poate să te acuze de nimic. 
N-o să faci închisoare. Spune-i că n-are decât să se ducă la 
oamenii ăștia, la ziare; o să răsufli ușurat și o să mergem în 
Cornwall sau la Guernsey sau altundeva. 

Dermot nu era acasă. In casă domnea liniștea. Era 
duminică, așa că probabil că era la biserică, dar avea să se 
întoarcă în curând și o să înceapă din nou gălăgia. 

— Nu pot, îi zise. Efectiv, nu pot. Nu mă simt în stare s-o 


fac. Nu pot să-l las să mă compromită. Și totuși, e un mărunțţiș, 
nu-i așa? Uneori visez că a murit și, când mă trezesc șinue 
așa... rămân întins în pat și-l aud cum trântește ceva sau cum 
dă drumul la televizor, și știu că trăiește și că nu pot face nimic. 

Nicola se uita îngrozită la el. 

— Oh, Carl, scumpule! 

Ușa de la intrare se deschise și se închise încetișor, apoi 
auziră pașii lui Dermot pe scări. Carl își lăsă capul în mâini. 

* 


— Să sperăm că din experienţa asta ai învăţat că nu eo 
idee bună să te plimbi cu autobuzul prin zone dubioase, 
comentă Dot Milsom. 

— Zău, mamă, Hampstead nu e o zonă dubioasă. 

Lizzie era mai șocată de descrierea celei mai cochete 
suburbii a Londrei în termenii ăștia decât de păţania tatălui ei. 

— Și de unul singur, adăugă Dot. Doar m-am oferit să vin cu 
tine, mai știi? 

— Nu ești destul de mare, făcu Tom, râzând la propria 
vorbă de duh. Oricum, nu e genul de lucru care să ţi se întâmple 
de mai multe ori. Am impresia că fata pe care am dat-o în vileag 
în autobuz și-a sunat prietenul și el a fost cel care m-a așteptat 
să mă caftească. 

Un trecător îl găsise, chinuindu-se să se ridice de-acolo, și 
chemase o ambulanţă, care-l duse la Spitalul St Mary's, unde 
cineva i-a îngrijit rănile și vânătăile. S-a dovedit că nu avea nicio 
coastă ruptă, dar a fost ţinut sub supraveghere peste noapte; i- 
au dat drumul a doua zi de dimineaţă. Deocamdată, de-abia 
putea să meargă, poticnit, dacă îl ţinea cineva de braț. 

Lizzie venise să-l vadă la spital, împreună cu maică-sa; și le 
povestise părinţilor ei în amănunt despre ceea ce ea numea 
noul ei job, anume, să aibă grijă de apartamentul ultimul răcnet 
al prietenei ei Stacey, din Primrose Hill. Tom se gândi din nou la 
apartamentul fiicei lui din Kilburn. Dar gândurile îi gravitau mai 
ales în jurul încercării prin care trecuse recent. Atitudinea 
nonșalantă pe care o adoptase când le povestise despre 
întâlnirea cu cei doi tineri, atitudine pe care o afișase și în 
discuţia cu polițistul venit să-i ia o declaraţie era doar de 
bravadă, și nu exprima ce simţea de fapt. 

Desigur, unii ar fi zis că și-o făcuse cu mâna lui, provocând- 
o pe fată când o pârâse șoferului. Dar oare nu era de datoria lui, 


ca bun cetățean, să facă asta? Dar n-aş mai face-o din nou, își 
zise. Mi-aș vedea de treabă. Dar nici măcar această hotărâre nu 
reuși să-i redea încrederea în sine. Amână proiectul de a călători 
cu autobuzul 82, următorul pe listă. In schimb, acum că 
începeau să-i treacă vânătăile și durerea de cap cu care 
rămăsese după ce fusese lovit, își propuse ca la sfârșitul 
săptămânii să facă un drum până la Edgware sau Harrow. 

Dar când veni ziua de joi - vineri fiind alocată plimbării -, se 
culcă frământat de temeri și nu reuși să adoarmă. Se foi și se 
perpeli și îl luă somnul abia pe la cinci dimineaţa, ca să se 
trezească dintr-un coșmar în care suferise nu un atac pe 
Haverstock Hill, ci un accident de mașină pe Willesden Lane. 

Dimineaţă la micul dejun, o anunţă pe Dorothy că n-o să 
mai iasă să se plimbe cu autobuzul în ziua aia. 

— Foarte înțelept din partea ta, zise ea. Poţi să mergi cu 
mine să vedem superbul apartament al lui Lizzie. 


Capitolul 14 
Elizabeth Holbrook divorțase de soțul ei la un an și trei luni 


după nuntă și locuia acum în casa maică-sii. 

— Presupun că acum o să revii la numele tău de fată, zise 
Yvonne Weatherspoon. 

— Ce ridicol! Numele de fată, într-adevăr. Mă rog, nu. 
Niciodată nu mi-a plăcut numele de familie Weatherspoon. În 
parte m-am măritat și ca să iau numele lui Leo. 

— Mă bucur că te-ai întors acasă, răspunse maică-sa, de 
complezenţă. Nu te gândești să te muţi singură undeva? 

— Dacă asta voiai, puteai să-mi lași mie apartamentul lui 
Stacey, în loc să i-l dai lui Gervaise. 

De fapt, Elizabeth nu era cu adevărat nemulțumită de cum 
ieșiseră lucrurile.  Maică-sa avea cinci dormitoare, un 
apartament independent la subsol, plus două mașini, și în 
fiecare dimineață venea cineva la curăţenie. Singurul 
dezavantaj al casei din Swiss Cottage era pisica. Elizabeth 
încercase în trecut să-i arate lui Sophie cine e șeful, dar nu 
avusese niciodată sorți de izbândă. La prima lor întâlnire, care 
fusese cât pe-aci să fie și ultima, Elizabeth încercase s-o mute 
cu forţa dintr-un fotoliu, moment în care Sophie o atacase, 
arătându-și colții și scoțând ghearele, lăsându-i niște răni de 
toată frumuseţea, ca să se întoarcă apoi la locul ei preferat. 
Intre timp, învăţaseră să se ocolească. 

Zilele treceau și Carl nu văzuse niciun ban din chirie. Nici 
nu se aștepta să vadă, dar tot era furios și nefericit. Știa, de 
asemenea, că Dermot juca un joc complex pentru că, după vreo 
săptămână-două, zgomotele încetaseră. Chiar și ușa casei era 
închisă încet, cu grijă, acum. Era atât de liniște, încât ar fi putut 
la fel de bine să nu locuiască nimeni la etaj, dacă nu l-ar fi văzut 
din când în când pe Dermot mergând pe Falcon Mews, ducându- 
se la lucru sau la biserică. Apoi, pe la jumătatea săptămânii 
următoare, un obiect de metal - o stropitoare, poate - a fost 
trântit de podea, cu elan și cu o bufnitură pe măsură. Pentru că 
nu mai era obișnuit și își închipuise că se terminase cu 
zgomotele, Carl începu să tremure și efectiv ţipă de nervi. 

Nu se mai auziră alte zgomote în ziua aceea, dar el tot nu 
reuși să scape de tremurat. Nicola ar fi trebuit să ajungă acasă 
pe la șase și jumătate, dar Carl nu mai avea răbdare s-o 
aștepte, nu atât pentru că îi ducea dorul, cât de groază că o să 


înceapă din nou bufniturile. 

Când o sună, ea îi zise că era liberă după-amiază și că o să 
ajungă acasă într-o oră. Ar fi fost minunat s-o aibă aici lângă el, 
dacă nu l-ar fi îndemnat întruna să ia poziţie în fața lui Dermot și 
să-și ceară banii de chirie. Dar trebuia s-o aibă alături în 
weekendul care urma. Nu putea să trăiască fără ea. De 
săptămâni întregi, nu mai scrisese nimic. Cartea era o cauză 
pierdută, nici măcar nu mai era o carte de fapt, pentru că 
ștersese tot, până și planul și însemnările pe care și le făcuse 
înainte să se apuce de scris. Nu-și dorise niciodată un serviciu 
adevărat, dar acum ar fi vrut unul. Astfel ar fi fost obligat să 
plece de-acasă. Din ce citea în ziare și din ce se spunea la 
televizor, era foarte greu să-ţi găsești un loc de muncă. Nu avea 
nicio șansă să încerce să se angajeze undeva. 

Vineri după-amiază, la întoarcerea de la lucru, Dermot bătu 
la ușa camerei de zi. Carl dormea. Se sculă de pe canapea și-i 
deschise. 

— Da, ce e? 

— Voiam doar să te întreb dacă aș putea să folosesc 
grădina din când în când, să stau acolo, adică. Am câteva 
șezlonguri. 

— Asta ar însemna că ar trebui să treci prin bucătăria mea, 
zise Carl. 

— Da. Îmi dai voie? - Subtextul întrebării era „Nu cumva să 
nu”. „Cerul o știe, o grădină e o minune.” 

Carl dădu din umeri, încuviinţă și închise ușa. Se întrebă de 
ce se mai obosea să poarte o discuţie politicoasă cu Dermot. De 
ce se obosea să-i mai răspundă? Cel mai bine ar fi să nu-i mai 
zică nimic, dar știa că n-o să tacă. Să fi fost din cauză că se mai 
agăța de vreo speranţă fără temei că Dermot o să dea înapoi, că 
o să-i spună că nu vorbea serios, că fusese un test și că acum, 
curând, îi va da banii de chirie, cum știuse dintotdeauna că 
trebuie să facă. 

Când se întoarse Nicola de la lucru, Carl o aștepta, așezat 
pe treapta din faţa ușii, doar ca să nu mai respire același aer ca 
Dermot, poate. Ajunsese la fundul sacului, începea să simtă din 
ce în ce mai acut lipsa banilor, un lucru pe care nu îndrăznea să- 


5 Citat din poezia „My Garden" („Grădina mea"), aparţinând 
poetului și teologului victorian Thomas Edward Brown (1830- 
1897). 


| recunoască faţă de Nicola. Deși crescuse într-o lume în care 
femeile începeau să se bucure de drepturi egale cu bărbaţii, în 
care aproape în fiecare zi erau emisiuni și editoriale dedicate 
temei egalității,  absorbise îndeajuns din mentalitatea 
patriarhală spre a fi convins că, dacă ar fi pomenit de 
problemele lui financiare, Nicola și-ar fi închipuit că-i cere un 
împrumut sau chiar bani de pomană. Și l-ar îndemna din nou să- 
și înfrunte chiriașul. 

Duminică, îl urmăriră de la geam pe Dermot care se ducea 
la slujbă. Avea în mână o carte de rugăciuni, la fel ca și cei care 
mergeau pe vremuri la biserică. Stătuseră de vorbă despre 
Dermot jumătate din noapte, despre ce-ar face dacă era 
provocat și care ar fi consecințele. Făcuseră dragoste până la 
urmă, pe la trei fără ceva, și apoi dormiseră fără vise până în jur 
de zece. Intre timp, se oprise ploaia. leșise soarele, nu mai 
bătea așa tare vântul, iar domnul Kaleejah tocmai își scotea 
câinele la plimbare. Câinele mergea întotdeauna cuminte pe 
lângă el, oprindu-se din când în când să se uite la domnul 
Kaleejah și să dea din coadă. Carl nu-l auzise niciodată lătrând. 

— O să treacă prin bucătărie cu șezlongurile, ca să iasă în 
grădină, comentă Carl. Dar de ce șezlonguri? Pentru cine e al 
doilea? O avea prieteni, dar eu nu i-am văzut niciodată. În 
curând o să vrea să pună gheara și pe una dintre camerele 
mele. Are o cameră de zi, bucătărie, baie și dormitor. Poate că 
mai vrea un dormitor? Ar putea să rechiziționeze și al doilea 
dormitor. De ce nu? Nu pot să-l opresc. 

— Ba da, poţi. N-are decât să-i spună cui vrea povestea lui. 
De unde știi c-o să intereseze pe cineva? Probabil c-o să zică „ȘI 
ce-i cu asta?”. Dacă sunt cumva interesaţi, o să caute pe Google 
și-o să vadă că n-ai făcut nimic ilegal. Spune-i că vrei banii de 
chirie și, dacă refuză, îl dai afară. Asta ar face oricine. 

După cum punea ea problema, totul părea atât de ușor, își 
zise Carl. II urmări pe Dermot, care tocmai dădea colțul pe 
Castellain Road, făcându-se nevăzut. Carl își lăsă capul în mâini, 
un gest care devenise obișnuit la el în ultimele zile. 

Vremea rămase frumoasă în ziua aceea, tot mai însorită și 
mai caldă. 

— Hai să ieșim la prânz undeva, zise Nicola pe un ton vesel, 
deși numai veselă nu se simţea. 

— N-am cu ce. 


— Ei bine, am eu. Va trebui să accepţi adevărul, Carl. Când 
o să faci ce-ţi spun eu, o să ai bani și o să te simţi mult mai bine; 
lucrurile n-o să meargă așa rău cum îţi închipui tu. Probabil că n- 
o să fie rău deloc. Haide, o să ieșim și n-o să fim aici când se 
întoarce Dermot. 

Așa că merseră la Cafe Rouge, comandară chifteluțe de 
pește cu cartofi prăjiţi și tartă cu lămâie și băură vin roșu din 
belșug. 

— O să crezi că sunt nebun, zise Carl, dar nu vreau să mă 
întorc acolo. Nu mai suport să stau sub același acoperiș cu el. 

— Și eu locuiesc acolo, să știi. O să fiu și eu acolo când îi 
spui că n-are decât să facă ce-o vrea. O să-l înfruntăm 
împreună. 

Soarele ardea foarte tare și, când ajunseră acasă, era 
înăbușitor de cald înăuntru. Nicola urcă la etaj și se uită pe 
geam. Il strigă pe Carl. 

— N-o să-ţi placă, dar vino să vezi! 

Nu se mai ocupase nimeni de grădină de când murise tatăl 
lui Carl; de fapt, de mai mult timp chiar. Unde fusese cândva 
peluza, iarba crescuse și apoi se uscase, iar rondurile de flori 
erau sufocate de urzici aproape de un metru. În mijlocul ierbii 
uscate fuseseră instalate două șezlonguri îmbrăcate în pânză în 
dungi, albastru cu roșu, pe care stăteau Dermot cu o tânără 
cam plinuţă, cu părul negru și zbârlit, care purta o fustă în stil 
bavarez și o bluză gen ie. Carl scoase un urlet de agonie. 

— Cine e femeia asta? 

— Bănuiesc că e prietena lui. 

— N-are prietenă. 

— Păi, acum are. 

Lizzie nu întâmpina cu bucurie vizitele părinţilor ei. Asta, de 
obicei. Acum însă, când avea la dispoziţie apartamentul superb 
al lui Stacey, vedea foarte diferit lucrurile. Nu doar din cauza 
decorului și a tuturor accesoriilor, ci din cauză că-i mai 
rămăseseră o mulţime de băuturi exotice din rezerva lui Stacey, 
precum și cutii cu sortimente de biscuiţi și diverse chestii de 
ronţăit care mergeau numai bine cu ceva de băut. 

După nici zece minute petrecute în apartament, timp în 
care studiaseră frigiderul încăpător, congelatorul, mașina de 
spălat și uscătorul, precum și mobila, și decoraţiunile din 
camera de zi și din dormitor, Tom și Dot fură îmbiaţi cu vin de 


Xeres Oloroso sec și cocteiluri Tequila Sunrise. Principala temă 
de conversație era cât de repede se recupera Tom după atacul 
din Haverstock Hill. Lizzie - care nu accepta să i se facă morală, 
dar ea le făcea altora - îi spuse că trebuia să fie mai cu băgare 
de seamă pe viitor și că trebuie să-și ia mobilul cu el și s-o sune 
pe ea sau pe maică-sa la cel mai mic semn de pericol. Dot 
încuviinţă, dar îi spuse că nu avea rost să-și bată gura, pentru că 
Tom nu asculta niciodată. 

În orice caz, orice sfat era de prisos. În sinea lor, amândouă 
erau convinse că Tom renunţase la explorarea Londrei cu 
autobuzul. După părerea lor, fusese o preocupare ridicolă, 
căreia, din fericire și fără consecinţe prea grave, îi pusese capăt 
atacul din Haverstock Hill. Dot și Lizzie își puneau acum mintea 
la contribuţie, încercând să-i găsească alte hobby-uri, și deja 
aveau câteva idei: de exemplu, golful, deși nu era niciun teren 
de golf pe lângă Willesden; clubul de ciclism din Willesden, deși 
Tom nu avea bicicletă, și, oricum, uite câţi bicicliști erau 
accidentaţi de camioane; sau să plimbe câinele, propunere care 
nu a fost luată în serios, dat fiind că nu aveau câine. Lui Tom nu 
i-au spus însă nimic despre ideile lor. 

Până acum, Tom Milsom dusese o viaţă liniștită, monotonă, 
așezată. Serviciul nu prea îi dăduse dureri de cap. Soţia lui îl 
iubea și îl respecta, sau cel puţin așa dădea impresia. Fiica lui - 
ei bine, îi toca banii, își zise înciudat, pentru un apartament în 
care nici măcar nu mai locuia. Ce părere aveau amândouă 
despre el, că renunţțase la o îndeletnicire care, în mod vădit, îi 
făcuse plăcere, iar asta doar pentru că îl bătuseră doi puștani? O 
parte din el nu dorea să se mai urce vreodată într-un autobuz, 
chiar dacă nu autobuzele erau de vină. De fapt, nici măcar nu 
fusese în autobuz când îl atacaseră băieții. Acest raționament îl 
făcu să iasă din casă - deși se poate să fi fost, în parte, și din 
cauză că Dorothy începuse să dea cu aspiratorul în jurul 
fotoliului în care stătea el. 

Merse cam un kilometru și jumătate pe jos, gândindu-se că- 
i făcea bine, apoi luă autobuzul 139. Abia atunci îi trecu prin cap 
că ar fi trebuit să caute pe net traseele autobuzelor din Londra. 
Poate că, odată ajuns pe Baker Street, putea să-l ia pe 1. Era 
ceva fascinant, care te punea pe gânduri, la un autobuz cu 
numărul 1. În mod sigur era cel mai bun autobuz din Londra. Îi 
ceru informaţii șoferului, care îi spuse să meargă până la 


Waterloo și să ia de-acolo autobuzul 1, care mergea până la 
Bermondsey și Canada Water. Relaxându-se din nou în 139, pe 
unul dintre scaunele din spate - erau mai multe locuri libere -, 
se simţi infinit mai bine. Se întrebase întotdeauna cum o fi la 
Canada Water, ce era Canada Water, de fapt; acum avea să 
afle. 

Soarele strălucea; mai erau câteva ore bune până se 
însera. Nu avea să se întâmple nimic rău azi sau în zilele 
următoare. Incidentul cu cei doi băieţi nu fusese altceva decât o 
întâmplare neplăcută. Din fericire, nu fusese grav rănit și totul 
avea să fie bine. 


Capitolul 15 
Nicola voia să-l protejeze pe Carl de Dermot, dar nu-i spuse 


asta și lui. Oricât de mult se emancipaseră femeile, în lupta 
pentru egalitate, o femeie putea să-i spună unui bărbat că voia 
să aibă grijă de el, dar nu putea recunoaște că voia să-l apere 
de alt bărbat. Oricum, nu-l vedea prea des pe Dermot. Dacă îl 
auzea pe scări, rămânea în camera de zi până ce se închidea 
ușa de la intrare. Se întâlniseră o singură dată recent, în hol, 
când ea ieșea să cumpere ceva pentru cină și el tocmai venea 
de la clinică, cu pungi de cumpărături. 

— Te-ai mutat din nou aici, așa-i? o întrebase, întrebarea 
putea fi pusă în mai multe feluri, iar așa cum o pusese Dermot 
suna mai curând a acuzaţie, sugerând că ea n-ar fi trebuit s-o 
facă. Ar fi vrut să-l întrebe dacă avea vreo obiecţie, dar începuse 
s-o afecteze și pe ea teama pe care i-o stârnea Dermot lui Carl. 

— Da, îi răspunse. 

El clătină din cap, gest care sugera mai curând uimire decât 
dezaprobare. 

— Cum zic eu mereu, comentă Dermot, mare e grădina 
Domnului! 

Nicola nu-i pomeni nimic lui Carl de asta. Când se întoarse, 
cu două porţii de mâncare semipreparată și o sticlă de rose, 
furia - considerabilă - i se potolise. Dermot era la etaj, dar nu se 
auzea nimic de la el; doar câteva acorduri din Amazing Grace, 
când deschise ușa de la apartamentul lui. 

A doua zi era sâmbătă, vremea se schimbă în bine, iar 
Dermot ieșise în grădină, cu cele două șezlonguri; doar unul era 
ocupat. Trebuie că se furișase - după cum se exprimă Carl - prin 
bucătărie, cât fuseseră ei plecați. 

— Va trebui să-i spui că n-are voie în grădină, zise Nicola. 

Erau în dormitor și îl priveau de la etaj, văzându-i doar 
creștetul capului. 

Carl nu zise nimic. , 

— Va trebui, Carl. Asta e doar începutul. 

— l-am spus deja că poate să stea în grădină. 

— Nu crezi că, dacă ar fi avut de gând să spună cuiva - 
despre faptul că i-ai vândut chestiile alea lui Stacey, vreau să 
ZIC 

— Știu ce vrei să zici. Mă gândesc zi de zi la asta. Mă 
bântuie. Știu ce voiai să spui. Că, dacă ar fi vrut să le spună 


ziariştilor, mătușii sau verilor ei, sau oricui, ar fi făcut-o deja. Dar 
de ce ar face-o? E într-o poziţie ideală. Ar putea să le spună 
mâine sau săptămâna viitoare. Timpul nu curge în favoarea 
mea, este? Ziarele o să trimită pe cineva aici să-mi ia un 
interviu. Dermot stă la pândă, după cum ar zice el. Așteaptă 
ceva sau pe cineva care să-i dea un impuls și, dacă-i spun că nu 
mai poate sta în grădină, s-ar putea să fie fix impulsul de care 
are nevoie. 

Vremea continua să fie frumoasă și, a doua zi, Dermot se 
instală din nou în grădină. Carl și Nicola știau că o s-o facă, 
pentru că lăsă șezlongurile afară peste noapte. Să fi fost un 
semn că pregătea ceva sau că dădea înapoi? Dermot plecase la 
biserică, desigur, cu cartea lui de rugăciuni pe stil nou. Ca mulţi 
alţi atei, Carl nu avea o părere bună despre lucrarea respectivă, 
preferând Cartea de rugăciuni obștești, şi şi-ar fi dorit să-i spună 
asta lui Dermot, dar nu avea curaj. Chiriașul lui - oare mai 
puteai descrie pe cineva astfel, când nu plătea chirie? - se 
întoarse la unsprezece și jumătate, însoţit de grăsana brunetă. 
Rămaseră o oră în grădină, apoi se ridicară din șezlonguri și, 
curând, în toată casa plutea un miros puternic de curry. 

Carl și Nicola ieșiră. Merseră să bea ceva la Prince Alfred, 
după colț. Era o cârciumă veche, care-i era foarte dragă Nicolei 
și, cândva, îi fusese dragă și lui Carl. Nu-i mai era dragă acum; 
nu mai exista niciun lucru care să-i fie drag. 

— În afară de tine, îi zise. Tu îmi ești foarte dragă. Te 
iubesc, sincer, dar cum aș putea să mă însor cu tine? 

Era prima dată când pomenea de căsătorie. 

— Chinul ăsta va dura la nesfârșit, toată viața de-acum 
încolo. Știu că pare o nebunie ce spun, dar așa e. Fie că locuiesc 
în casa asta sau în altă casă, o să fie și el acolo, cu mine, 
oriunde m-aș afla. N-o să dispară în veci, nu pot să scap de el. 
Uneori cred c-o să ajung să-mi pun capăt zilelor. 

* 


Trecuseră săptămâni bune de când Yvonne Weatherspoon 
fusese la clinică. Sophie se simțea bine și nu era programată la 


* Alternative Service Book în original — carte de liturghii 
introdusă de Biserica Anglicană în 1980 ca o alternativă la 
Book of Common Prayer (Cartea de rugăciuni obștești), 
îndrumarul liturgic tradiţional al Bisericii Anglicane, datând din 
1662. 


vaccin, dar avusese loc un alt eveniment în casă. Elizabeth 
deschidea din când în când ușile de sticlă, lăsând pisica să iasă 
seara; iar Sophie rămăsese pe-afară până în zori, scâncind sub 
fereastra lui Yvonne ca să-i dea drumul înăuntru. Lipsa pisicii de- 
acasă o speriase la culme pe Yvonne și fusese și mai tulburată 
când observase că Sophie avea o rană la gât și o urmă de 
mușcătură în dreptul urechii. Era clar că se încăierase cu pisica 
bengaleză a vecinilor. 

— Așa se întâmplă când copiii stau cu tine în casă, îi spuse 
Yvonne lui Dermot a doua zi, referindu-se desigur la Elizabeth, 
nu la Sophie. 

— Dar nu v-aţi putea lipsi de ea, spuse Dermot pe un ton 
mieros. 

— Asta fără îndoială. Mă poate primi Caroline la o 
consultație? Mă rog, pe ea, bietul suflețel. 

— Cred că vă putem strecura între programări. Va trebui 
să-i administrăm antibiotice intravenos. 

Lui Dermot îi plăcea să se împăuneze cu termeni medicali 
pe care-i auzise de la Caroline, Darren și Melissa, fără să știe de 
fapt despre ce vorbește. 

— Ar fi trebuit să sun mai întâi, știu. 

Yvonne se aplecă peste birou, apropiindu-și faţa de a lui. 

— Dar, știi, dacă sunam, m-am gândit c-o să-mi spui că nu 
se poate, că are deja alte programări. 

— Nu și de data asta. 

Dermot rânji dezvelindu-și dinţii îngălbeniţi. 

— Uitaţi, vă poate primi Melissa. Caroline face o vizită la 
domiciliu, mă tem. 

Rămas singur, fără vreun alt proprietar de animăluţ 
programat până după-amiază, Dermot își lăsă gândurile să 
hoinărească, reflectând la Stacey Warren și la pastilele pe care i 
le dăduse - nu, i le vânduse - Carl. Ştia fără urmă de îndoială că 
nu trebuie să-l dea în vileag. Lucrurile ar fi stat altfel dacă i-ar fi 
cerut banii de chirie și l-ar fi ameninţat că-l dă afară, dar era 
puţin probabil s-o facă, pentru că îi era prea teamă. 

Nimeni nu-l mai știuse pe Dermot de frică până atunci, sau 
cel puțin nu în așa măsură, și îl încânta că îi trezise o atare 
teamă cuiva fără să apeleze la violenţă, nici măcar la ameninţări 
cu violenţa fizică. Era mare păcat, sincer, că nu putea să aibă o 
dublă satisfacţie: să nu le spună nimic mătușii și verilor lui 


Stacey, să nu le sufle o vorbă celor de la Ham & High, dar să-i 
bată oricum un apropo lui Carl, legat de faptul că scăpase la 
mustață și că o să-l pască din nou pericolul. Desigur, jocul va 
trebui să înceteze la un moment dat. Nu avea nicio intenţie să 
fie dat afară. Va trebui să reînceapă să-i dea banii de chirie, fără 
tevatură. Dar nu încă. Nu încă, mult timp de-acum încolo. 
Deocamdată o să păstreze banii, o să-i bage frica în oase lui Carl 
și o să-l ţină în continuare în șah. 

Yvonne reveni în sala de așteptare cu Sophie, căreia i se 
pusese un guler lat, alb, ca să nu-și mai zgândăre rana. Dar deja 
se dovedea ineficient. 

— Va trebui să iau un taxi spre casă, zise Yvonne. A trebuit 
să iau unul și la venire. Nu puteam s-o aduc pe Sophie cu 
mașina, fără cușcă. 

Dermot i-ar fi spus că e ilegal oricum, dar îi spusese de mai 
multe ori deja. Îi chemă un taxi. 

— Vine în maximum cincisprezece minute. 

Era o ocazie prea bună ca s-o rateze. E adevărat, Sophie 
scâncea, dar tânguitul și mârâitul animalelor erau sunete 
comune aici. Yvonne tocmai se așeza, murmurându-i cuvinte 
liniștitoare pisicii. 

— Probabil că-i duceţi dorul nepoatei dumneavoastră, 
doamnă Weatherspoon, deschise Dermot discuţia extrem de 
politicos. 

Yvonne păru surprinsă: 

— Da, mă rog, desigur. E foarte trist ce s-a întâmplat. 

— Într-adevăr. Ba chiar mai mult. A fost o tragedie, de fapt. 
Drogurile se găsesc peste tot mai nou, nu-i așa? 

Odată ce se convinsese că tortura se încheiase definitiv, 
pisica adormise. Yvonne oftă, clătinând din cap. 

— Mulţumesc Cerului, niciunul dintre copiii mei n-a luat 
vreodată așa ceva. 

Dermot n-o credea. i 

— Aveţi noroc, spuse, văzând că sosise taxiul. Imi închipui 
că e și mai grav când cineva în care ai încredere - un așa-zis 
prieten - dă, ba chiar vinde, astfel de substanțe nocive cuiva 
drag. 

Sădise sâmburele de îndoială. Yvonne zâmbi incert, spuse 
că avea dreptate și-l lăsă s-o conducă, purtând în braţe pisica. O 
să ţină minte cuvintele lui, își zise Dermot, așa că nu mai 


adăugă nimic. Dacă lucrurile aveau să meargă ca până acum, 
nici nu trebuia să spună mai mult. 

Între timp, Sybil se dovedise o unealtă foarte utilă, îi plăcea 
să stea în grădină, dat fiind că părinţii ei nu aveau nimic de 
genul ăsta pe Jerome Crescent. Din ce dedusese el, nu era mai 
nimic care să-i placă lui Sybil pe Jerome Crescent. Duminica 
trecută, când se întorseseră împreună pe Falcon Mews, îl 
întrebase dacă ar putea să plivească un pic prin grădină. li 
adresase această rugăminte după multe scuze, pentru că se 
temea nu cumva să-l jignească. 

— Bună idee, exclamă el. 

— Nu e nevoie să-i ceri voie domnului Martin, nu? 

Întotdeauna îi spunea „domnul Martin” lui Carl. 

— Cerule, nu! Suntem prieteni la cataramă. O să ne fie 
recunoscător. 

Astfel că, duminica următoare, după-amiază, în timp ce 
Dermot picotea în șezlong, cu The Observer desfăcut peste faţă 
ca să-l apere de soare, cum stătea bunicul lui, Sybil se apucă să 
smulgă urzicile, opaiţeii și măcrișul, scoţându-le rădăcinile din 
pământ cu o lopăţică. 

Carl îi pândea de la fereastra dormitorului. Faptul că-ți 
plivea cineva grădina nu era tocmai o acţiune la care să poţi 
obiecta. Dar, de bună seamă, ar fi putut să-i ceară și lui voie, 
nu? În plus, faptul că-și luaseră ceea ce Dermot, fără îndoială, ar 
fi numit o /ibertate, asta avea să conducă la altele. Mai întâi 
șezlongurile; și-acum, fetișcana asta îi săpa grădina. Ce avea să 
urmeze? Îi spusese Nicolei că următoarea mișcare a lui Dermot 
va fi să mai pună gheara pe una dintre camerele lui. Fără 
îndoială că avea să se întâmple în curând și asta. 

Dar se întâmplă altceva. Nu revendicarea unui spaţiu, ci o 
imixtiune în viaţa lui personală. 

— Aţi cinat ca boierii, așa-i? 

Carl și Nicola tocmai se întorseseră din Camden, unde 
luaseră cina cu mama lui Carl, Una. 

Carl nu-i răspunse. Se aștepta ca Dermot să urce, dar 
chiriașul continuă: 

— Pot să intru un minut? Vreau să vorbesc ceva cu tine. 

Vrea să rechiziționeze și al doilea dormitor, își zise Carl, 
despre asta e vorba. Deschise ușa de la camera de zi și Nicola 
traversă camera și se duse în bucătărie. 


— Lucrurile astea sunt întotdeauna stânjenitoare, nu-i așa? 

Dermot zâmbi, de data asta fără să-și arate dinţii. 

— Dar eu nu mă rușinez ușor. 

— Ce voiai să-mi spui? 

Nicola se întorsese în cameră, cu un pahar de apă în mână. 

— Păi, nu e foarte plăcut, dar trebuie să ţi-o spun. Când m- 
am mutat aici, locuiai singur, Carl, dar acum locuiești cu 
această... această domnișoară. Cu domnișoara Townsend. Nu se 
cade. Nu se cade deloc. Nu sunt o persoană de modă veche, 
sunt chiar un tip cu idei progresiste, dar... până aici! Nu zic că 
trăiţi în păcat, aș merge prea departe dacă aș spune asta, dar - 
vă spun verde în faţă - e greșit ce faceţi. Sunt sigur că, după ce 
reflectați la asta, îmi veţi da dreptate. 

Nicola dădu toată apa pe gât dintr-o înghiţitură. Avea să 
comenteze mai târziu că acum înțelegea semnificația cuvântului 
„stupefiat”. 

— Cum rămâne cu faptul că și tu trăiești cu femeia pe care 
o aduci aici? E vreo diferență? îl întrebă Carl. 

— Ah, e o diferență majoră, Carl. Vezi tu, noi nu trăim 
împreună. Tocmai ce am condus-o pe Sybil acasă la părinţii ei, 
pe Jerome Crescent. Dermot dădu din cap cu emfază: Păi, eu am 
zis ce-am avut de zis, mi-am luat o piatră de pe inimă, și cred 
că, odată ce o să meditaţi la spusele mele, veţi vedea că am 
dreptate. 


Capitolul 16 
— Pe unde vine Jerome Crescent? 


Era trei și un sfert dimineața și Carl nu închisese un ochi. 
Nicola dormea adânc, dar se trezi când el puse din nou 
întrebarea, încă și mai tare. 

Se întoarse de pe-o parte pe alta. 

— Poftim? 

— Acolo locuiește femeia aia, Sybil. 

— Carl, trebuie să merg la lucru mâine-dimineaţă. 

— Nu știu de ce te întreb asta, zise el. Nu contează. Culcă- 
te la loc. 

Se gândi că nu avea să-l mai ia somnul niciodată. Mai 
rămase în pat pentru scurt timp, vreo zece minute poate, apoi 
se sculă și cobori în bucătărie. In casă era la fel de liniște ca într- 
o căsuță de undeva de la ţară. 

Cu două etaje mai sus, Dermot probabil că dormea 
buștean, liniștit, fără griji. Probabil că a băut cacao sau Ovaltine 
înainte de culcare, iar cana din care băuse probabil că rămăsese 
pe noptieră. In camera lui trebuie că avea un coș de rufe, în care 
își punea hainele înainte să se culce. Și o s-o ţină tot așa în 
fiecare seară, noapte de noapte, la infinit, în timp ce Carl se 
învârtea prin casă fără somn, din ce în ce mai sărac, până ce va 
trebui într-un final să treacă pe șomaj sau ajutor social sau cum 
i-o fi zicând. Pentru el, lucrurile nu se vor schimba niciodată, dar 
se vor schimba pentru Dermot, care o să se însoare cu Sybil și o 
să aibă copii cu ea. O să găsească o slujbă mai bună, o să aibă o 
viaţă prosperă și, într-o zi, o să-l caute, iar Carl va fi un biet 
nefericit, în zdrenţe, care locuiește într-o cămăruţă sărăcăcioasă 
și murdară. Dermot o să se ofere să cumpere casa de la el și o 
să-i ofere jumătate din preţul cu care se vând casele pe Falcon 
Mews, pentru că își va permite. 

Trebuie să încetezi cu asta, își zise, o s-o iei razna. Dar ce 
puteai să faci când erai prins în cursă, ca el? Trebuia să decizi ce 
e mai rău (sau mai bine): să fii compromis definitiv, să-ţi vezi 
numele în toate ziarele, să-ți vezi cariera distrusă, să ţi se ia 
interviuri și să fii fotografiat ca bărbatul care i-a vândut otravă 
unei tinere nevinovate, provocându-i moartea, sau să te sustragi 
de la asta renunțând la tot ce ai, la singurul tău mijloc de a-ți 
câștiga existența? Nu vedea nicio cale de ieșire. Era ori una, ori 
alta. 


Intră în camera de zi, luă o sticlă de gin, singura tărie pe 
care o avea în casă, și dădu pe gât cât mai rămăsese în ea, cam 
un pahar. În timp ce sorbea băutura, își zise: sunt nebun, sunt 
dus cu pluta, o să mi se facă rău - și se întinse pe canapeaua 
rămasă de la tatăl lui, cu privirea în tavan, gâfâind ca și cum 
alergase la maraton. Dacă avea să mai publice vreodată o carte 
și cineva o să scrie o recenzie, autorul îl va numi „scriitorul Carl 
Martin, a cărui reputaţie a fost compromisă”. 

Ginul își făcu efectul, camera începu să se învârtă cu el; se 
simţi amorțit și căzu în nesimţire. Nicola îl găsi patru ore mai 
târziu și se întinse lângă el, luându-l în brațe. 

Bătrânul Albert Weatherspoon, bunicul lui Elizabeth și al lui 
Gervaise, spunea adesea că două femei nu pot împărţi o 
bucătărie. Era doar unul dintre numeroasele lui aforisme 
misogine, și Elizabeth ar fi fost prima care să se revolte la auzul 
unui comentariu atât de sexist, ca multe altele pe care le făcea, 
cum ar fi ideea că femeile nu se descurcă la volan. Dar, la vreo 
două luni după ce se mutase din nou cu maică-sa, era gata să 
recunoască și ea că nu pot sta două femei în aceeași casă. 

— Dacă ai fi știut că Gervaise n-avea de gând să locuiască 
în Pinetree Court, ci avea să ne anunțe că pleacă în Cambodgia, 
mi-ai fi donat mie apartamentul în loc să i-l dai lui? 

— Tu ai o casă și bărbat. De unde era să știu că o să te 
desparţi de Leo? N-a existat niciun semn că va fi așa. 

— Ce semn? Când ai o relaţie cu cineva, nu le spui tuturor 
că, deși totul merge bine acum, s-ar putea ca lucrurile s-o ia 
razna peste câteva luni, nu? 

— Nu știu. Eu n-am dus genul ăsta de viaţă, n-am sărit de la 
un bărbat la altul. 

— Nu pot să rămân aici, știu asta, zise Elizabeth. Ne certăm 
în fiecare zi. Cât despre pisica aia, dacă aș putea să mă apropii 
de ea fără să mă facă franjuri, aș îneca-o. 

— Să nu îndrăznești să te atingi de suflețelul meu! 

Yvonne se ridică, tremurând de nervi. 

— N-ai decât să faci ce vrei cu apartamentul. Eu nu-l vreau. 
Dar ţine minte: nu vreau belele. Căzu pe gânduri o clipă: Nu m- 
aș supăra dacă ai scăpa de Lizzie aia. Lizzie Milsom o cheamă. 
Știu c-a fost prietenă cu Stacey, dar nu se cade să stea în 
continuare acolo. Fratele tău i-a dat voie să rămână. E incredibil 
câte poţi obține dacă arăţi bine, nu-i așa? 


— Bine? comentă Elizabeth. Mie nu mi se pare. 

Yvonne era aproape la fel de dornică să scape de Elizabeth 
pe cât de dornică era Elizabeth să se mute. Chiar dacă Sophie 
era în stare să se apere, fără îndoială, Yvonne se temea că fiică- 
sa ar putea găsi vreo metodă să-i facă rău de-adevăratelea. Și 
Elizabeth, și Sophie erau libere să umble prin casă noaptea, iar 
Yvonne începu să aibă coșmaruri în care se făcea că fiica ei 
punea otravă în vasul cu mâncare al pisicii. 

Așa că Yvonne se duse în Pinetree Court să stea de vorbă 
cu portarul. Omul o cunoștea și ar fi preferat sincer să fie ea 
locatara apartamentului. In ceea ce-l privea, Yvonne era 
proprietara a ceea ce el numea „imobilul” și, cu cât se muta mai 
repede, cu atât mai bine. Yvonne îl înțelegea. O femeie 
arătoasă, evident înstărită, în floarea vârstei - ea, una, n-ar fi zis 
în veci că e între două vârste - era o locatară de preferat unei 
fete de douăzeci și patru de ani. Nu era treaba lui că, de fapt, 
fiica ei era cea care urma să locuiască în apartament, își zise. Ar 
vrea să se schimbe broasca - ar putea el să se ocupe de asta? 
Desigur, înţelegea că să fie schimbată broasca la intrarea în bloc 
nu era posibil. 

— O să fac tot ce pot, îi zise portarul. S-ar putea să dureze 
câteva zile. 

Doamna Weatherspoon o sună pe Lizzie și o rugă să 
părăsească apartamentul a doua zi, pentru că urma să se mute 
fiica ei acolo și va fi schimbată broasca. Lizzie încercă să susţină 
că locuia acolo la invitaţia lui Gervaise, iar Yvonne îi spuse să 
termine cu prostiile. Era cinci după-amiaza, Lizzie tocmai se 
întorsese de la lucru. Işi turnă o vodcă dublă, cu suc de 
portocale - dintr-o sticlă proaspăt desfăcută - și decise că n- 
avea ce face și că va trebui să plece a doua zi. 

Se auzi soneria melodioasă a telefonului și pe ecran apăru 
Swithin Campbell. 

— Vrei să ieși diseară cu mine, Liz? o întrebă. Vin să te iau 
pe la șapte. 

Avea foarte puţin timp la dispoziţie să se pregătească, dar 
i-ar fi ajuns și cinci minute. Dădu fuga în dormitor, își trase pe ea 
un sutien și chiloţi roșu-aprins și rochia neagră a lui Stacey, cu 
dantelă albă în dreptul pieptului, își dădu cu Pomegranate Noir 
de la Jo Malone. Luă în picioare pantofii cei mai incomozi ai lui 
Stacey, cei roșii, cu tocuri de 8 cm. Când se așeză din nou, dând 


pe gât vodca rămasă, se auzi soneria. 

Nu era Swithin. Bărbatul aflat în prag îi spuse că era șoferul 
domnului Newman și că fusese trimis să o ia. Domnul Newman o 
aștepta jos în mașină. 

Pe Swithin nu-l chema Newman, numele lui de familie era 
Campbell, dar lui Lizzie nu i se păru important. Newman probabil 
că era partenerul lui de afaceri. 

Bărbatul intră în casă și Lizzie simţi că o împunge ceva în 
spate; scoase un țipăt pe care nu avea cine să-l audă. Tipul îi 
arătă pistolul, apoi i-l vâri din nou în spate și-i zise: 

— Coborâm, ia-o înainte. 

Desigur că Lizzie se supuse, tremurând. Pistolul nu era 
adevărat. Era o jucărie pe care șoferul o împrumutase de la 
nepotul lui în vârstă de cinci ani, dar Lizzie nu știa asta. După 
aspect și după cum era la atingere, părea un pistol adevărat. 
Trecură pe lângă biroul portarului și ieșiră în Primrose Hill Road. 
Acolo îi aștepta o mașină, dar bărbatul din mașină era un tip pe 
care ea nu-l mai văzuse niciodată până atunci, un individ masiv, 
roșcovan, îmbrăcat în blugi zdrenţuiţi și cu o geacă de piele. 
Şoferul o împinse în spate. 

Lizzie era așa de speriată, că nu mai putea nici să 
vorbească. Incercă să spună ceva, bâlbâindu-se, șovăind și 
icnind, dar nu reuși să articuleze niciun cuvânt. Voia să-i întrebe 
pe răpitori unde o duc, dar nu avea rost să încerce. Roșcovanul 
îi prinse mâinile la spate și-i puse cătușe, sau cel puţin asta 
păreau să fie, în timp ce celălalt individ o legă la gură. Văzuse 
așa ceva la televizor, dar nu-și închipuise niciodată cât de 
groaznic poate fi, bandajul sau eșarfa sau ce o fi fost era legat 
așa de strâns, încât avea impresia că o să-i despice buzele. 
Şoferul o îmbrânci așa de tare, încât căzu peste bancheta din 
spate: fiind legată la mâini, nu putea să se lupte sau să se 
apere. 

Roșcovanul luă pistolul din mâna șoferului, i-l îndesă în 
coaste și porniră. Nu era multă lume pe stradă, dar, chiar dacă 
ar fi fost, Lizzie realiză că oamenii nu se uită în interiorul 
mașinilor parcate, nici în cele în mișcare, de fapt. Faptul că nu 
putea să-și miște mâinile o punea într-o poziţie de inferioritate. 
Asta era partea cea mai rea. Călușul era groaznic, dar numai 
pentru că o durea, nu pentru că o împiedica să scoată vreun 
sunet. Nu fusese în stare să vorbească nici înainte să i se pună 


călușul și cumva știa că nu ar putea să vorbească nici acum, 
chiar dacă i l-ar fi scos. Oare aveau să-i scoată câălușul și 
cătușele când ajungeau la destinaţie? Dacă nu i le scoteau, era 
posibil ca la un moment dat să nu mai poată respira doar pe 
nas. La gândul ăsta, scoase un scâncet înfundat și roșcovanul 
șuieră: 

— Taci dracului din gură! 

La fel ca majoritatea londonezilor, Lizzie cunoștea doar o 
parte a orașului - zona în care locuia; în cazul ei, porțiunea 
dintre Willesden și Marylebone Road. Pe care păreau să o fi lăsat 
rapid în urmă. Swithin probabil că suna la ușă acum. Oare o s-o 
dea dispărută? Puțin probabil. Lizzie avea senzaţia că i se lasă o 
ceață pe creier, deși era perfect lucidă, și începu să plângă, 
lăsând lacrimile să-i curgă șiroaie peste căluș. 


Capitolul 17 
— Știu ce vrei să spui, zise Carl. Știu poezia pe de rost. Așa 


că nu-ți mai bate gura. Aș putea s-o recit și eu. Nu e nevoie să- 
mi spui. 

Erau în dormitorul lui Carl într-o după-amiază de duminică 
și Nicola venise cu două căni de ceai. Băuse jumătate dintr-al ei, 
iar al lui era încă neatins. Jos sub fereastra lor, Sybil Soames tăia 
urzicile cu foarfecă de grădinărit, în timp ce Dermot stătea într- 
unul din șezlonguri, citind ceva care Nicolei i se părea a fi 
revista parohiei. 

— ÎI cred în stare să-mi ceară să cumpăr o mașină de tuns 
iarba. 

— Tot ce trebuie să faci e să zici „nu”. 

— Uite, ar fi trebuit să-mi dea banii de chirie acum câteva 
săptămâni bune, dar nu mi i-a dat și nici n-o s-o facă. N-o să mi-i 
mai dea deloc, așa-i? N-o să mi-i dea în veci. Măcar își plătește 
factura la gaz și la lumină, dar în curând n-o să le mai plătească, 
o să vezi. O să-mi ceară o favoare, iar favoarea va consta în a 
plăti eu facturile în locul lui. 

— N-ai de gând să-ţi bei ceaiul? 

— Nu, n-am de gând să-mi beau ceaiul, la dracu”! 

Se întoarse și o înconjură cu brațele. 

— lartă-mă. N-ar trebui să-ţi vorbesc așa. 

Era o zi frumoasă. Merseră pe jos până în Regent's Park, 
unde părea că se adunase toată populaţia Londrei - 
exceptându-i, printre alţii, pe cei aflaţi în Hyde, St. James's și 
Green Park -, ca să lenevească pe iarbă, să se joace cu mingea, 
să mănânce și să bea ceva și să admire grădina de trandafiri. 
Soarele ardea; copacii înfrunziseră. Natura proclama că iarna 
fusese blândă și umedă, iar primăvara și vara fuseseră mai 
calde ca de obicei. 

— Ce mă fac dacă începe să facă el ordine în viaţa mea 
personală? zise Carl. Dacă îmi spune că, în caz că nu te muţi, va 
trebui să-i spună femeii ăleia, doamna Weatherspoon, ce-am 
făcut? Dacă îmi cere celălalt dormitor, cel de lângă al meu? Ce 
mă fac atunci? Nu pot să-l refuz, nu? 

Nicola oftă. 

— Carl, știi bine ce am de zis pe tema asta. 

Paddington Express avea un tiraj mic, chiar și pentru un 
ziar local. Dar ultimul număr avea vânzări mai bune decât 


avusese ziarul de ani de zile. Pe prima pagină era poza lui 
Stacey Warren, care apăruse înainte în Evening Standard şi în 
diverse alte cotidiene. În textul care însoțea poza se pomenea 
despre dinitrofenolul care fusese cumpărat de Stacey nu de pe 
internet, ci „de la o sursă neidentificată”. 

Dermot primi un exemplar din ziar de la Sybil, care nu știa 
nimic despre povestea cu dinitrofenolul, dar voia să-i arate o 
ofertă de la mica publicitate cu un pat la mâna doua, care să 
înlocuiască patul paradit care-i aparținuse tatălui lui Carl. 
Chiriașul lui Carl, dacă mai putea fi considerat astfel, plasă 
strategic ziarul pe masa care era singura mobilă din holul casei. 

În articolul din Paddington Express nu se spunea nimic nou, 
de fapt. Dar Carl, care găsi ziarul unde voise Dermot să-l 
găsească, cu titlul articolului principal la vedere, își închipui că 
spunea tot ce nu spunea de fapt. Avu senzația că-l ia cu leșin, 
deși nu leșinase în viaţa lui. Nu avea unde să se așeze. Intră 
împleticit în camera de zi și se lăsă să cadă într-un fotoliu. 
Nicola plecase la lucru, ca și Dermot. 

Nu mai gândea limpede. Carl depășise stadiul în care putea 
studia calm situaţia; trecuse de mult de asta. Ultima rămășiță 
de luciditate de care se agăța era conștiința faptului că se 
comportă irațional. Știa că ce-i spunea Nicola era adevărat și că 
un om raţional ar proceda cum îi tot spunea ea să procedeze. 
Dar dezgustul crescând pe care i-l stârnea Dermot lăsase loc 
fricii, care se transforma acum în groază. Incepea să-și închipuie 
grozăviile pe care i le-ar putea face Dermot. Relatarea din ziar 
era începutul, căci nu avea nicio îndoială că Dermot le furnizase 
informaţia celor de la Paddington Express. Chiar în clipa asta, 
probabil, transmitea aceste insinuări și la Evening Standard sau 
la Daily Mail, pentru numărul de a doua zi. Nu avu nevoie să-și 
închipuie cum îi era rechiziționată grădina, cum îi era trântită și 
mutată cu zgomot mobila, cum erau trântite ușile și se revărsau 
acordurile de muzică ascultată tare, vreme de cinci minute când 
se deschidea ușa apartamentului de sus. 

Carl descoperi că o plimbare, mai ales prin parcuri, pe sub 
copacii cu coroana lor bogată, avea un efect oarecum benefic 
asupra lui. Putea să-și spună că, orice s-ar fi întâmplat acasă, 
oricât de tare ar fi strâns Dermot robinetul, lipsindu-l de toți 
banii pe care i-i datora, măcar era sănătos și în putere și avea 
copacii ăștia verzi pe sub care să se plimbe și pajiștile pe care 


să le admire. În dimineaţa asta, pașii îl purtară până în celălalt 
capăt din Maida Vale, apoi cobori un pic pe Lisson Grove, spre 
Rossmore Road. Dacă o ţinea mai departe pe Rossmore Road, o 
să iasă în Park Road și de-acolo în aleea care înconjura Regent's 
Park. Era multă verdeață pe-acolo, copaci mari, cu coroane 
bogate, și tufe cu flori albe și roz. 

Cum mergea el pe Rossmore Road, un indicator pe care 
scria Jerome Crescent îi aminti de ceva. Desigur - Sybil Soames, 
prietena lui Dermot, locuia acolo cu părinţii ei. Intră pe Jerome 
Crescent, unde era un petic de iarbă și câţiva copaci, și se hotărî 
să se așeze pe o bancă și să o aștepte pe Sybil. Trebuia să vină, 
inevitabil o să treacă pe-aici în drum spre casă, la ora prânzului. 
Cumva intui că era genul de fată - copil unic, crescută ca-n 
palmă de părinţii ei, oameni modești - care mergea la 
cumpărături la braţ cu mama ei sâmbăta dimineaţa, iar în 
timpul săptămânii venea mereu acasă în pauza de prânz, pe 
care ea îl numea dejun. Dermot, cu concepţiile lui de modă 
veche privind moralitatea, nu avusese probabil nicio problemă 
în a o convinge să respecte dorinţa lui de a avea o relaţie 
platonică. Carl se întrebă de ce își dorea să stea de vorbă cu ea 
- de ce voia s-o vadă, de fapt -, dar nu reuși să găsească un 
răspuns. 

Până la urmă, după ce Carl o așteptase foarte mult, Sybil 
apăru. Citi în privirea ei că-l recunoscuse și că părea un pic 
speriată, poate. L-ar fi ocolit, ar fi tăiat-o prin iarbă, dacă el n-ar 
fi strigat-o pe nume. Ridicându-se de pe bancă, se apropie de 
ea. 

— Sybil, te așteptam. 

— S-a întâmplat ceva? E bolnav? 

„Ştii ce-mi face, nu-i așa?”, ar fi vrut s-o întrebe Carl. „Ştii 
că nu-și mai plătește chiria, că pune stăpânire pe casa mea, o 
să mă lase cu o singură cameră și apoi o să mă dea afară de 
tot.” 

Dar, ajuns faţă în faţă cu Sybil, o sărmană făptură care nu 
știa nimic, nu se îndură să o facă. 

— Nu s-a întâmplat nimic, îi zise. Am ieșit să mă plimb și 
apoi mi-am amintit că locuiești în zonă. 

Cu o voce joasă, moale, deloc potrivită pentru un 
comentariu așa vesel, adăugă: 

— E o zi frumoasă azi. 


— Ar fi mai bine s-o iau spre casă, zise ea. Mama o să-și 
facă griji. 

O urmări cum traversează și intră într-una din case. Făcând 
încet cale întoarsă, urcând pe Lisson Grove, lăsând în urmă 
toate blocurile astea în culori pastelate, cu grădinile lor verzi, 
realiză din nou ce anume îl speria cel mai tare din amenințările 
lui Dermot. Nu era vorba de pierderea banilor. Lucrul de care se 
temea era că va fi umilit. Nu ar putea trăi în rușine. 


_ Capitolul 18 
Măcar vedea în jur. li răpiseră posibilitatea de a vorbi și, 


într-o mare măsură, pe aceea de a se mișca, dar niciunul dintre 
bărbaţii care o luaseră cu forţa pe Lizzie nu o legase la ochi, 
astfel că tânăra putea să-și ridice capul îndeajuns de sus ca să 
vadă numele unora dintre străzi. 

Când - dacă - avea să vină cineva s-o salveze, o să vrea să 
afle astfel de indicii legate de locul unde fusese dusă. Mașina 
trecuse pe unul dintre podurile de peste râu și, pentru o clipă, 
staţionă lângă un 36 care mergea spre nord, în direcția opusă. 
Lizzie se gândi în treacăt la tatăl ei: era vreo șansă să fie în 
autobuz, în drum spre casă, spre Mamhead Drive? Ce s-ar 
întâmpla dacă Tom s-ar uita întâmplător pe geam și și-ar vedea 
unica fiică pe bancheta din spate a unei mașini, legată, cu un 
căluș la gură? Dar semaforul se făcu verde, autobuzul se puse în 
mișcare, luând cu el orice speranţă de ajutor, orice șansă de a fi 
salvată. Cu ochii inundaţi din nou de lacrimi, se chinuia să 
citească numele locurilor prin care treceau, până când, într-un 
final, șoferul viră și intră pe o alee. 

Lizzie realiză că cei doi bărbaţi nu erau prea buni de 
infractori. Aveau vocabularul potrivit și făceau ce te-ai fi 
așteptat să facă, adică să-ţi pună cătușe și căâluș la gură. Dar 
niște răpitori profesioniști, infractori autentici, nu i-ar fi lăsat 
ochii descoperiţi, să poată vedea pe unde o duceau. Cum ar fi 
străduța care se desprindea din Abbotswood Road, pe care erau 
acum, și aleea cu un șir de garaje încuiate. 

Şoferul trebuie că apăsase pe telecomandă, pentru că ușa 
garajului numărul 5 se ridică. Garajul era gol și Lizzie văzu că nu 
exista nicio altă cale de acces. Se gândi că acum aveau să-i 
spună ceva, dar nimeni nu zise nimic. Coborâră din mașină, mai 
întâi șoferul, apoi roșcovanul. În clipa aceea, ea își aminti de un 
film pe care-l văzuse, în care un personaj murise după ce fusese 
lăsat într-o mașină, în garaj, intoxicat cu monoxid de carbon. Era 
zadarnic să ţipe sau să plângă. li privi ieșind din garaj, lăsând-o 
în mașină, observând ce înălţime și greutate aveau, ce culoare a 
părului. Și se gândi la Swithin. 

Ușa de la garaj se lăsă în jos și se încuie automat, iar în 
garaj se făcu întuneric beznă. Când se gândise la ce va avea de 
înfruntat, Lizzie uitase de întuneric. Uitase și de nevoia de aer. 
Dar probabil că nu voiau s-o omoare, pentru că șoferul lăsase 


portiera crăpată pe partea lui și oprise motorul. 

O să se întoarcă. Trebuie să se întoarcă. 

In autobuzul 36, care mergea spre nord, pe unul din locurile 
de la etaj, Tom tocmai se gândea la fiica lui. Sperase mult timp 
că va vedea o schimbare în stilul ei de viaţă și în felul ei de a fi, 
iar acum se agăța de semnele vagi ale unei schimbări în bine. 
Lizzie trebuia să-și găsească un băiat de treabă, cu serviciu. Nu 
cu un serviciu bun, nu încă, ar fi prea mult să-ți dorești asta în 
zilele noastre, dar un bărbat care să aibă o slujbă de birou, de la 
nouă la cinci, iar Lizzie preferabil să stea acasă, așteptându-l cu 
cina. 

Odată ce autobuzul îl lăsă în capătul străzii și Tom ajunse 
acasă, află de la Dot că Lizzie urma să ia cina cu ei. Eddy 
Burton, vecinul de alături, urma să vină și el, deși nu fusese 
invitat, nu tocmai. Părinţii lui se mutaseră cu o lună în urmă 
lângă ei, iar mama lui urma să iasă în seara asta și o rugase pe 
Dorothy să-l hrănească și pe el. Tom își zise că să hrănești un 
tânăr de douăzeci și opt de ani, care nu avea vreo dizabilitate 
sau probleme de învăţare, însemna de fapt culmea răsfățului. 
Nu cumva Dot făcea pe peţitoarea? Tom era cam iritat la gândul 
ăsta. Voia să-și vadă fiica fără să fie altcineva de faţă. 

Nu știa de câte ori îi spusese lui Lizzie că punctualitatea era 
un semn de distincție princiară și, totuși, niciodată nu avea rost 
s-o aștepți la o anumită oră. Se întrebă dacă Prinţul Charles era 
o persoană punctuală. Sigur era, cu zeci de oameni care se 
dădeau peste cap să se asigure că prințul va ajunge la timp la 
toate întâlnirile. Familia Milsom lua întotdeauna cina la șapte, iar 
Lizzie făcea parte din familie, așa că știa mai bine ca oricine 
tabieturile. 

Eddy ajunsese devreme, aducându-și și mopsul cu el - un 
musafir nepoftit - și deja consumase o cantitate generoasă de 
vin, împingând mereu paharul gol la vedere, să-l observe gazda. 
Mopsul, pe care-l chema Brutus, dădea ture prin cameră, 
sărindu-le în poală și lingându-i pe faţă. Dot le umplu din nou 
paharele, și lui Eddy, și lui Tom. Dând din cap nemulțumită, o 
sună pe Lizzie pe mobil. 

li răspunse robotul, anunțând doar că apelul fusese 
transferat la un număr cu vreo cincisprezece cifre. 

— A uitat, zise Tom. Sau a ieșit cu vreun tip. 

Eddy părea stingherit. Le spusese gazdelor povestea vieţii 


câinelui, o poveste tare întortocheată, având în vedere că 
animalul avea doar opt luni, iar Tom și Dot se străduiau să-și 
ascundă plictiseala. 

— Cred că mai bine ne așezăm la masă, zise Dorothy, 
convingându-l pe Eddy să închidă câinele în bucătărie. 

Când ajunseră la desert - plăcintă cu lămâie și bezea -, 
sună cineva la ușă. Tom, sigur că era Lizzie, se duse să-i 
deschidă, gata s-o întrebe „Ce-ai făcut, ţi-ai pierdut cheia?”. 

În prag era vânzătorul ambulant de pește, care-l întrebă 
dacă vrea o frumuseţe de cod proaspăt, pescuit în dimineaţa 
aceea din Atlantic. 

Mai târziu, Dorothy o sună din nou pe Lizzie, dar intră din 
nou mesageria și o transferă la numărul cu multe cifre. Și ea, și 
Tom se gândiră că Lizzie fie se dusese acasă la bărbatul cu care, 
fără îndoială, ieșise, fie își închisese telefonul. Le displăcea 
ideea că-și petrecea noaptea cu un bărbat, dar nu spuseseră 
niciodată lucrul ăsta, nici măcar între ei doi. Așa se comportau 
fetele mai nou și nu se putea face nimic în privinţa asta. 

* 


La sud de râu, roșcovanul și tipul scund și îndesat care 
condusese mașina intrară în garaj, aprinseră lumina și 
deschiseră portiera din stânga, de pe partea mai apropiată de 
ea. Lizzie îl auzi pe roșcovan spunându-i celuilalt Scotty și își 
zise că era un nătărău că-i spunea pe nume de față cu ea. Apoi, 
izbucnind în plâns, înţelese că poate se purta așa pentru că nu-i 
păsa dacă ea știa cum îl cheamă. Nu-i păsa, pentru că avea de 
gând s-o omoare. 

Roșcovanul se urcă la volan, iar Scotty se urcă în spate cu 
ea. Când îi scoase călușul, Lizzie rămase cu o senzaţie bizară în 
gât și în gură. Era ca și cum ceva îi sugruma glasul, astfel că, 
oricât de tare ar fi încercat, nu putea decât să mârâie și să 
gâfâie ca un animal. 

— A luat-o pe câmpii, zise Scotty. 

— Bun. Nu vrem să ţipe s-o audă toată strada, la dracu'! 

Ceasul de pe bord arăta trei fără un sfert, dimineaţa. 

Roșcovanul ieși în marșarier din garaj și se îndreptă spre 
Abbotswood Road. Mută, Lizzie își lăsă capul pe banchetă. 

Rămase tăcută și încordată, temându-se c-o să facă pe ea. 
Își contractă mușchii ca și cum ar fi fost niște pumni încleștați. 
Se numește sfincter, își zise; asta o ajută să se ţină. Işi zise că o 


să moară de rușine dacă urina în faţa lor. Îi dădură lacrimile. 
Poate că ele absorbeau o parte din lichidul care stătea să-i 
scape din vezică. Oare așa funcţiona? Roșcovanul tocmai vira, 
intrând pe un rând de locuri de parcare marcate, la capătul unui 
bloc de locuințe sociale, care arăta mizer. Lizzie habar n-avea 
unde erau. Nici nu-i păsa, concentrându-se să-și țină sfincterul 
încordat. 

Nu era nici ţipenie de om prin preajmă. Roșcovanul și 
Scotty o conduseseră în bloc, pe o scară de piatră, ea între ei. 
Dacă i-ar fi urmărit cineva, ar fi văzut că avea în continuare 
cătușe la mâini. Dar nu era nimeni care s-o vadă. 

Când Scotty o duse într-unul din apartamente, Lizzie zise 
„Toaletă” și roșcovanul o împinse pe o ușă, pe care o trânti în 
urma ei. Simţi așa o ușurare, o bucurie, încât pentru o clipă a 
fost aproape fericită; trase cu nesat aer în piept, fără să-i pese 
de cătușele de la mâni, apoi se aplecă în față ca să se poată 
lăsa în jos. 

Scott aștepta afară, dar Lizzie oricum n-ar fi putut să fugă 
nicăieri. Când ai mâinile legate la spate, e ca și cum ai fi legată 
și de picioare, poate chiar mai rău. Scotty o conduse apoi în 
camera de zi, ţinând-o de umeri. Roșcovanul era acolo și vorbea 
la telefon. Când o văzu, lăsă telefonul din mână. Oare îi sunase 
pe părinţii ei? 

— N-au niciun ban, zise Lizzie. 

— Ce tot spui acolo? Scotty o împinse pe o canapea 
prăpădită, zdrenţuită: Vorbea cu soţul lui. 

Așadar, erau gay. Sau roșcovanul era, cel puţin. Cel mai 
probabil, și Scotty. Lucrul ăsta o linişti. În tot timpul cât stătuse 
în mașină, în garaj, se temuse că unul dintre ei sau amândoi ar 
putea s-o violeze. Dar homosexualii n-ar face așa ceva. 

— Ce-o să faceţi cu mine? îi întrebă. 

— Ştii ceva? făcu roșcovanul. Aici ești ca la poliție, noi 
punem întrebările, nu tu. Așa că taci dracului din gură! 

Scoase un telefon mobil și i-l trânti în poală. Părea să fi 
uitat că nu-l putea folosi, având cătușele la mâini. Aplecându-se 
spre ea - atât de aproape, încât Lizzie îi simţi respiraţia mirosind 
a curry - îi zise: 

— Zi-mi numărul maică-tii! 

— Nu-l știu. 

Evident că nu o credea. Îi dădu două pastile - capsule, mai 


bine zis - roșu cu verde. Roșcovanul o ţinu cu forța pe canapea, 
în timp ce Scotty i le băgă pe gât, stând peste picioarele ei și 
ținându-i gura închisă cu amândouă mâinile. Le înghiţi cu salivă, 
neîndrăznind să le ţină în gură. 

Lizzie își zise că avea să aibă câteva minute la dispoziţie ca 
să observe camera cu toate detaliile ei sordide, să observe că 
afară se lumina deja, dar își pierdu rapid luciditatea. Apucă să 
se întrebe doar de ce roșcovanul îi ceruse numărul maică-sii, și 
nu pe al părinţilor ei, când văzu negru dinaintea ochilor și nu 
mai știu nimic de ea. 


Capitolul 19 
Tom și Dot erau vag îngrijoraţi că încă nu aveau vești de la 


Lizzie, dar se obișnuiseră ca ea să dispară cu zilele, pentru ca 
apoi cei doi să descopere că fata lor nu dispăruse de fapt, ci își 
văzuse pur și simplu de viaţa ei. La urma urmei, era o tânără la 
douăzeci și ceva de ani, nu o adolescentă. 

Tom observase cu interes, că, atâta vreme cât fiica ta 
locuiește sub acoperișul tău, îţi faci griji când nu a ajuns acasă 
până la unsprezece, de exemplu. Îţi faci griji în ultimul hal dacă 
nu a ajuns acasă nici după miezul nopţii. Te uiţi la ceas și baţi 
din picior, deschizi ușa din zece în zece minute și te uiţi dacă se 
vede venind. Nici nu se pune problema să te culci. Dar, când s-a 
mutat de-acasă, chiar dacă știi că iese la fel de mult seara, că 
stă până la ore la fel de târzii, dacă nu și mai și, nu-ţi mai faci 
griji aproape deloc. Te bagi în pat și te culci. Te trezești 
dimineaţa și nu ai nicio îndoială - asta dacă te gândești la ea - 
că a ajuns acasă pe la miezul nopţii sau pe la unu-două, teafără 
și nevătămată. Oare de ce se întâmpla asta? De ce îţi făceai griji 
pentru copilul tău atâta timp cât stătea cu tine, dar nu-ţi mai 
făceai după aceea? Se consultase și cu alţi părinţi și toţi aveau 
experienţe similare. 

— Probabil că a încurcat zilele și crede c-o așteptăm la cină 
vineri, nu că am așteptat-o aseară, îi zise lui Dot. Apare ea. 

Când Lizzie se trezi, era ziua în amiaza mare. Nu se trezise 
de la sine. Unul dintre bărbaţi - Scotty, bănuia ea - o scutura, în 
timp ce celălalt îi ţinea o cârpă rece pe faţă. Rece de parcă o 
scosese din congelator. 

— Vrem un număr de telefon, zise roșcovanul. 

— Dar n-am poșeta. N-am telefonul la mine. De unde să 
știu numărul? 

— Din memorie, nu? Ştii numărul mamei tale. 

Ce avea maică-sa de-a face cu toate astea, se întrebă 
Lizzie, și de ce le-ar da numărul părinţilor ei acestor bărbaţi 
care, evident, erau violenți? 

— Nu știu, minți. Nu-l știu. Nu mi-l amintesc. 

Vocea îi pierea din nou. Încercă să spună că nu poate gândi 
limpede, dar nu reușea să scoată nicio vorbă. Scotty o plesni 
tare peste faţă și ea începu să plângă în hohote. Îi tremurau 
mâinile în cătușe, ude de sudoare. Yvonne, se gândi subit. 
Inspiră și expiră cât de încet putea, gândindu-se la apartamentul 


superb al lui Stacey și cât de nedrept era că Yvonne, care avea 
propria ei vilă în Swiss Cottage, îl moștenise și pe ăsta. 

Nu, hotărî într-un acces de ranchiună, n-o să le dea lui 
Scotty și roșcovanului numărul părinţilor ei; o să le dea numărul 
lui Yvonne. Știa și numărul ei de telefon, aproape că-l vedea 
dinaintea ochilor, așa cum îl zărise pe monitorul calculatorului în 
ziua aceea, la clinica veterinară. Închizând ochii, concentrându- 
se, le spuse răpitorilor numărul. 

* 

O potecuţă cobora dinspre Lisson Grove, luând-o printre 
blocurile vopsite în roz, verde și albastru care umpleau zona 
aflată la nord de Rossmore Road. Nicola și Carl se plimbaseră 
prin piaţa de pe Church Street, cumpăraseră câteva fructe și 
vreo două avocado, pe care Carl le pusese în rucsac. 

Nicola era surprinsă să descopere magazinele de antichități 
din celălalt capăt al străzii. Nu mai fusese pe-aici și vru să intre 
în toate magazinele. Pe Carl nu-l interesau deloc, dar, odată ce 
intrară, diversele vaze și urne, și mobile decorative îi atraseră 
atenţia, făcându-l să uite pe moment de deznădejdea care 
devenise starea lui obișnuită. 

Un șah la care jumătate din piese erau sculptate din lemn 
auriu și cealaltă din lemn alb îl atrăgea așa de tare, încât, dacă 
ar fi avut cu ce, i-ar fi plăcut să-l cumpere. Nu și l-ar fi permis 
niciodată. 

Nicola se îndrăgosti, după cum se exprimă ea, de o gâscă 
verde, dintr-un magazin numit Tony's Treasury. Era un 
ornament care nu folosea la nimic, dar avea șarmul său - era 
din ceramică, verde, cu penele tivite cu alb și cu un cap violet, 
cu ciocul și gușa roșie. Era mare și rotunjoară, cât o minge de 
fotbal, și foarte greu de ridicat. 

— Ar arăta minunat pe masa ta din hol, zise Nicola. Ți-o iau. 

Nu a putut să-i spună că nu o voia, dar nu a putut nici să se 
entuziasmeze prea tare. N-o întrebă cât costă, dar descoperi 
când o văzu înmânându-i proprietarului două bancnote de 
douăzeci de lire și una de zece. Gâsca era așa de grea, că trebui 
s-o care în rucsac, cu ce luaseră de la piață. 

Traversară Lisson Grove și el o luă înainte pe potecuța care, 
în cele din urmă, dădea în Jerome Crescent. Străzile din zona 
asta, își zise Carl, pot fi considerate pe bună dreptate ca fiind 
respectabile. Străzile erau curate, clădirile erau decorate îngrijit 


și codul poștal era unul dintre cele mai selecte din Londra. 
Nimeni nu mai numea aceste blocuri locuinţe sociale - ar fi fost 
considerat un termen jignitor -, dar asta erau. 

— Pe-aici locuiește Sybil Soames. 

Era primul lucru pe care i-l spunea Carl de când ieșiseră din 
magazinul de antichități. 

— Prietena jigodiei. In apartamentele alea vopsite în verde, 
acolo locuiește, cu mămica și tăticul. 

Nicola îi urmări privirea. Observă bicicleta și perdelele de 
plasă. 

— Le spui așa doar pentru că ești snob. Dacă nu i-ai 
disprețui, ai spune că locuiește cu mama și tatăl ei. 

El nu zise nimic. Se uita la florile de papucul-doamnei dintr- 
un rond, la schelele de la blocul aflat vizavi de cel verde și la 
mormanul de cărămizi de pe potecă. Gâscă atârna greu în 
rucsac și-l dureau umerii. 

— De ce am venit aici? îl întrebă Nicola. 

— Nu știu ce mă atrage în locul ăsta, îi răspunse. Nu 
reușesc să scap de el, știi. lar el e pe-aici. Se prea poate să fie la 
ea acum. İl visez. Nu vreau să-l scap din ochi și, în același timp, 
îl urăsc. Il detest. 

— Oh, Carl! 

ÎI prinse de braţ și îi strânse mâna. 

— Ce ne facem? 

— Ce vrei tu să fac nu pot face. N-o s-o fac niciodată. 
Haide! Hai să mergem acasă! 

In drum spre casă, cum mergeau pe străduțele însorite, pe 
sub copacii înverziţi, Carl deveni din ce în ce mai surescitat, 
boscorodindu-l furios pe Dermot, înjurându-l, rememorând încă 
o dată, de două, de trei ori, ce se întâmplase și ce îi făcuse 
chiriașul lui. 

Nicola tăcea; nu avea nimic de spus, pentru că spusese 
totul. Acum reflecta la ce să facă. Oare ar trebui să-l oblige pe 
Carl să ia o măsură drastică? Să se mute din casa de pe Falcon 
Mews, să închirieze amândoi o cameră, să-și găsească un 
serviciu obișnuit? Sau să-l părăsească, să-l lase în urmă? Işi zise: 
l-am iubit cândva - oare îl mai iubesc? De-abia dacă mai stăm 
de vorbă, tot ce face e să tune și să fulgere la adresa lui 
Dermot. Doarme puţin, are coşmaruri, se trezește ţipând și se 
ridică în capul oaselor, luptându-se cu un dușman imaginar. Mi- 


ar fi mai bine fără el, dar oare lui i-ar fi mai bine fără mine? Nu 
știa răspunsul. 

Ce cochetă era strada lor într-o zi cu soare! Fiecare căsuţă 
avea înălţimea și forma ei, acoperișuri de ardezie sau de ţiglă 
roșiatică, ferestrele cu geamuri decupate în romburi sau cu un 
geam plat, cu ramă albă, unele erau acoperite de iederă 
răsfirată sau de curpen alb cu frunze lunguiețe. Erau flori peste 
tot, buchețele și mănunchiuri atârnate printre frunzele verde- 
închis. Totul era așa de frumos, un loc minunat în care să 
trăiești și de care să te bucuri. Intrară în casă, unde domnea o 
tăcere sumbră. Carl puse mâncarea și băutura la frigider, apoi 
luă rucsacul la etaj și-l lăsă să cadă pe podeaua dormitorului. 

Nicola se uită pe geamul de la bucătărie la grădina din 
spate, unde îl zări pe Dermot într-unul din șezlonguri, citind o 
revistă. Sybil luase o foarfecă și tăia iarba de pe marginile 
straturilor de flori, unde înainte fuseseră urzicile. E genul de 
femeie, își zise Nicola, care trebuie să facă ceva tot timpul: să 
plivească, să taie iarba, să toace, să gătească, să facă ordine - o 
comoară la casa omului. Carl tăcea dar, când o să-i vadă pe cei 
doi, și avea să-i vadă mai devreme sau mai târziu, o să înceapă 
iar să se lamenteze. Nu putea să-l părăsească, dar nici nu putea 
să-l mai suporte mult timp. 

Dar dacă făcea ea ceea ce Dermot nu făcuse încă și s-ar 
putea să nu facă niciodată? Doar ea și el știau adevărul despre 
ce se întâmplase în ziua în care Carl îi vânduse DNP-ul lui Stacey 
Warren. Dacă spunea ea toată povestea cuiva de la un ziar și 
dacă cei de la Paddington Express, de pildă, o publicau și de- 
acolo o prelua Evening Standard, și devenea astfel o informaţie 
de domeniu public - nu așa i se spunea? -, întocmai cum ar fi 
fost dacă aflau de la Dermot. Vinovatul pentru răspândirea 
informaţiei avea să fie ea, nu Dermot, dar efectul avea să fie 
același. Dermot nu-l va mai avea cu nimic la mână pe Carl. 
Șantajul lui nu va mai funcţiona. Ca urmare, va fi obligat să-i 
plătească din nou chiria lui Carl sau să se mute. De asemenea, 
Carl ar putea să-i ceară banii din urmă și, de bună seamă, o să-i 
și primească. Odată ce rezolva asta, putea să-l dea afară pe 
Dermot. 

Cât despre ea? Va trebui să-i spună lui Carl că ea fusese 
cea care l-a... mă rog, care l-a trădat. Poate că n-o să mai vrea 
s-o mai vadă niciodată, dar nici nu mai putea s-o ţină așa. Se 


duse la frigider și desfăcu vinul, cald încă, pe care îl 
cumpăraseră de pe Church Street - în fine, pe care-l cumpărase 
ea. Carl ajunsese aproape la fundul sacului. 

Turnă vinul și veni cu paharele. Îl găsi pe Carl în dreptul 
ferestrei din spate, pândindu-i, prin bariera de frunze și ramuri, 
pe Sybil, care tundea iarba de pe margini, și pe Dermot, care 
părea să fi adormit în șezlong. 

Carl luă paharul și-l bău pe jumătate, cum obișnuia să bea 
de fiecare dată în ultimul timp. Nicola bău mai încet, studiindu-l 
pe bărbatul pe care nu încetase să-l iubească, întrebându-se ce 
să facă. 


Capitolul 20 
Dermot nu era îndrăgostit de Sybil, dar unele chestii îi 


plăceau foarte mult la ea. Îi amintea de mama lui, care își făcea 
mereu de lucru, nu stătea locului decât la biserică. O femeie ar 
trebui să aibă credinţă, își zise acum; femeile aveau nevoie de 
credinţă mai mult decât bărbaţii. Sybil petrecea mult timp în 
apartamentul lui, dar rareori o vedea trăgându-și sufletul. 
Mașinile de spălat, cuptoarele cu microunde și congelatoarele n- 
o atrăgeau deloc. „Sunt făcute pentru leneși”, spunea. După ce 
îi spăla rufele de mână și întindea o frânghie să le pună la uscat, 
se apuca să-i cârpească hainele. Nici măcar mama lui nu mai 
cârpea ciorapii și nu mai cosea nasturi, deși și-o amintea cosând 
pentru tatăl lui când era el mic. Sâmbăta și duminica Sybil îi 
pregătea și cina - erau mâncărurile tradiționale care-i plăceau: 
friptură de vită, budincă de Yorkshire și plăcinta ciobanului. 
Până acum nu se gândise niciodată la însurătoare, dar poate 
pentru că nu întâlnise niciodată o fată cu care să-și dorească să 
se însoare. 

Un lucru care-i plăcea în mod deosebit la Sybil era faptul că 
nu se arătase niciodată interesată sexual de el. Începuse s-o 
sărute, pentru că așa se face când ești cu o fată, dar numai pe 
obraz. Ce mai făceau împreună era să se ţină de mână, iar ei 
părea să-i placă. Nu știa, pentru că nu încercase niciodată, cum 
ar fi să aibă relaţii sexuale cu ea sau cu altcineva. Dar era 
convins că nu și-ar putea îndeplini această îndatorire decât dacă 
erau căsătoriţi. Atunci totul ar fi fost cum se cade. Lucrurile nu 
ar fi mers bine, cu siguranţă că ar da greș dacă ar încerca să 
facă sex înainte de căsătorie, pentru că ar fi un act imoral. 

La lucrurile astea reflecta și tocmai luase hotărârea s-o 
ceară pe Sybil în căsătorie când Yvonne Weatherspoon intră în 
clinica veterinară, ducând-o pe Sophie în cușcă. 

— N-am programare, știu, îi zise ea repede. N-a apărut nicio 
problemă cu ea, dar m-am gândit că poate ar vrea Caroline să-i 
facă injecţiile mai devreme, știi, cele de deparazitare și ce mai 
e, chiar dacă ar fi trebuit să vin peste câteva săptămâni. 

— Poate vă ajută Melissa, o să verific. 

Dermot întrebă și primi încuviințarea pe un ton exasperat. 
Yvonne era una dintre clientele mai pretenţioase. Avea nevoie 
de mai multă atenţie decât Sophie. 

Yvonne o scoase pe Sophie din cușcă și rămase cu ea în 


brațe, cuibărită la pieptul ei. 

— Mai bine nu faceţi asta, zise Dermot. Ne-a fugit o pisică 
săptămâna trecută când a deschis un client ușa - doara crăpat- 
o un pic, dar știți cum sunt pisicile. 

Da, știa cum sunt pisicile: extrem de inteligente, frumoase 
și cuminţi. Fără tragere de inimă, Yvonne o băgă la loc în cușcă. 

— Dermot e rău, îi place să ne taie cheful. Noi avem nevoie 
să ne drăgălim, așa-i? 

Dermot se gândea în continuare cum ar trebui să formuleze 
întrebarea pe care voia să i-o pună lui Sybil. Desigur, nu avea să 
i-o adreseze încă; azi era marţi, iar ei se întâlneau doar vinerea 
seara și în weekend. Descoperiseră din primele zile ale relaţiei 
lor că erau complet de acord în privinţa asta. Amândoi munceau 
din greu, se culcau devreme și se sculau devreme. Altfel, cum ar 
fi putut să-și facă treaba cum se cade? Pentru asta existau 
weekendurile, ca să te relaxezi (în cazul lui) sau să recuperezi 
treburile casnice care trebuie făcute (în cazul ei). Da, își zise, o 
să fie o soţie bună pentru el. O soţie bună, de modă veche, nu o 
parteneră feministă post-impresionistă sau cum s-or fi numind. 
Oare va trebui să-i ia un inel? Era un lucru la care trebuia să 
reflecteze. Puteau să locuiască în apartament în primii ani, iar 
apoi să-și cumpere o casă în Winchmore Hill sau, eventual, în 
Oakwood. 

Nicola găsise site-ul celor de la Paddington Express. Aveau 
redacţia pe Eastbourne Terrace, se putea ajunge pe jos de pe 
Falcon Mews. Având la ea datele lor de contact, planul ei de 
acțiune părea deodată real. O să se ducă acolo și o să ceară să 
stea de vorbă cu redactorul-șef (sau redactorul de știri sau cel 
care se ocupa de editoriale), iar persoana va fi foarte interesată, 
va înregistra ce-i va spune Nicola, poate că va lua și notițe. Oare 
lumea mai folosea stenografia? O s-o întrebe dacă pot să trimită 
un fotograf. O să afle că, de fapt, Carl nu știa că ea le-a spus ce 
făcuse el. Acum părea o faptă aproape mârșavă. Dacă făcea 
asta, avea să-l piardă. Asta avea să fie sfârșitul pentru ei, cu 
siguranţă. 

Poate că nu va trebui s-o facă ea. Sau nu personal. Ar putea 
să trimită o scrisoare anonimă. Nicola se minună de faptul că 
ea, care era cu siguranţă o persoană cinstită, de treabă, se 
putea gândi la așa ceva. Poate că oamenii cinstiţi, de treabă, își 
închipuiau un astfel de comportament, dar nu îl și puneau în 


practică. Sigur că nu. Când va veni momentul, o să se ducă ea, 
personal, și o să fie sinceră și directă. Nu exista alternativă. 
Singura întrebare era când s-o facă. 

Yvonne Weatherspoon aranja biscuiţii rotunzi, cu unt și 
glazură de ciocolată albă, pe care știa că n-ar trebui să-i 
mănânce - își impunea să mănânce doar unul pe zi - pe o 
farfurie ovală de porțelan. Puse farfuria pe o tavă, alături de 
cafetieră și două cești, letiera cu lapte semi-degresat și două 
pliculeţe de îndulcitor. Laptele semi-degresat și pliculeţele de 
îndulcitor înlocuiau biscuiţii. 

Yvonne tocmai punea tava pe masa din dreptul ușilor de 
sticlă, când sună telefonul fix. Răspunse. 

O voce groasă, bărbătească, nu foarte cizelată, întrebă: 

— Doamna Weatherspoon? Doamna Yvonne 
Weatherspoon? 

— Da? 

— V-am răpit fiica. În momentul de faţă n-a păţit nimic și o 
puteţi recupera - bărbatul făcu o pauză, șușotind cu altcineva - 
dacă ne daţi o sumă considerabilă de bani. 

Yvonne pufni în râs. 

— Foarte nostim, având în vedere că fiica mea e aici, lângă 
mine. Pot să v-o dau la telefon dacă vreți. 

Legătura se întrerupse brusc. 

Erau puţine teme asupra cărora Yvonne și Elizabeth cădeau 
de acord, dar aceasta era una din ele. Izbucniră amândouă în 
râs, Elizabeth ca apucata, Yvonne ceva mai potolit. 

— Crezi c-ar trebui să anunţăm poliţia? 

— Nu cred, zise Elizabeth. Nu trezi un poliţai care doarme! 


Capitolul 21 
— O să-mi redaţi libertatea acum? întrebă Lizzie, folosind o 


formulă pe care o auzise într-un serial TV despre regi și regine 
din secolul al XIII-lea. 

Scotty și Roșcovanul păreau cam tulburaţi, i se părea ei, ca 
și cum planul lor nu decursese exact cum se așteptaseră. 

— De ce am face asta? Femeia aia nu era mama ta, după 
cum probabil că știai. 

Roșcovanul îi aduse o cană cu apă. 

— Va trebui să te mutăm de-aici, așa că o să-ți dăm destule 
pastile cât să te adoarmă pentru douăzeci și patru de ore. li 
apăru o undă de zâmbet pe chip: Să nu zici că n-avem grijă de 
tine. 

— Vreți să-mi prindeţi mâinile cu cătușe în față? se rugă 
Lizzie de el, alarmată. Vă rog... 

Dar cătușele rămaseră acolo unde erau și, în curând, 
bărbaţii păreau gata de plecare, Roșcovanul cu o valiză și o 
geantă mare de voiaj, Scotty cu un flacon în care probabil că 
erau somniferele. Răsturnă nu două, ci trei în palmă și-i făcu 
semn să-și lase capul pe spate și să deschidă gura. 

Care o fi doza maximă admisă? se întrebă Lizzie, dar 
deschise gura și înghiţi pastilele, dându-le pe gât cu apa rămasă 
în cană. 

Coborâră cu ea, sprijinind-o amândoi, vorbind din mers, 
bombănind despre cine crezuseră că e și cum o să procedeze cu 
ea acum, când nu păreau să aibă șanse să obţină vreo 
răscumpărare pentru ea. 

Mașina era parcată la intrarea din spate. Lizzie începea să- 
și piardă cunoștința și cobori poticnit ultimele trepte, 
întrebându-se în treacăt cât o fi fost ceasul, dacă era devreme 
sau târziu, după care văzu negru înaintea ochilor. 

Când își veni în fire, cum ar fi zis taică-său, văzu că avea 
mâinile legate în faţă și picioarele legate strâns cu o frânghie. 

Deși prizonieră, învăța lucruri noi. Când te simţi bine în 
propriul corp, în majoritatea timpului nu îţi dai seama că ai un 
corp. Dar, când ești legat fedeleș, de mâini și de picioare, te 
simţi amorțţit și apoi începe să te doară. Te întrebi dacă așa va fi 
când o să ajungi la bătrânețe. Când îţi recapeţi cunoștința, nu te 
simţi perfect lucid imediat; mult timp te simţi slăbit și lipsit de 
vlagă, confuz, și se învârte camera cu tine. 


Ca să nu se îngrașe, de luni, de ani de zile de fapt, Lizzie 
mai mult ciugulea decât să mănânce, așa că se obișnuise cu 
mesele frugale și rareori suferise de foame. Dar, până acum, în 
fiecare zi mâncase câte ceva și nu se simţise niciodată aşa. li 
era o foame mistuitoare. Deși știa că e o prostie, își imagina 
involuntar ce gătea mama ei de obicei, parcă vedea aievea 
faimoasa ei plăcintă cu lămâie și bezea, o ciozvârtă apetisantă 
de miel, înconjurată de cartofi copţi în untură de gâscă, tarta cu 
mere, cu aluatul ei decupat. Nu știuse niciodată până atunci ce 
înseamnă să-ţi lase gura apă. Acum știa. 

O uimea că reușise să reziste fără să facă baie sau duș. 
Purta în continuare hainele pe care le avusese pe ea cândo 
răpiseră Scotty și roșcovanul și, pe sub rochia neagră cu dantelă 
albă a lui Stacey, murdară și ruptă acum, putea ca un câine 
bolnav și părul ei arăta ca și cum ar fi fost acoperit de ţărână. 
Dar toate astea o preocupau mai puţin decât s-ar fi așteptat. 
Dacă ea mirosea așa, la fel miroseau Roșcovanul și Scotty. 

In locul unde se afla acum, era singură, drogată, i se dădea 
apă când se trezea, iar de mâncare... doar o bucată de pâine 
albă, dintr-o franzelă feliată, și un boţ de brânză, dimineaţa și 
seara. Unul dintre ei o ducea la baie când veneau să-i aducă 
pâinea și o lăsau să intre, după care trântea ușa în urma ei și 
aștepta afară. Trebuia să meargă încet, târșâit, din cauza 
frânghiei legate în jurul gleznelor. Nu mai vorbeau cu ea. 

Nu știa cât timp trecuse, când veniseră s-o ia de acolo: 
coborâră din nou cu ea, o urcară în mașină și o porniră pe 
străduțele întunecoase, șerpuite, spre o nouă închisoare. 

Pe la sfârșitul lui iunie, anul trecut, când se terminase 
școala și cei mici erau supravegheați de mamele care se 
ofereau voluntare să facă asta, Lizzie fusese plecată într-o 
vacanţă cu un prieten sau cu mai mulți. Sau cel puţin așa se 
lăudase, dar niciodată nu știai când spune adevărul și când 
minte. 

La asta se gândea Tom, nu și Dot. Tom nu mai credea mai 
nimic din ce le spunea Lizzie, în timp ce Dot avea întotdeauna 
încredere în fiica ei. Dar, mai mult chiar, avea încredere în ce-i 
spunea soţul ei. Dacă Tom zicea că Lizzie e pe undeva prin 
Mediterana, sau în Cornwall, acolo era. În timp ce pe el îl irita 
faptul că fiica lui dispăruse undeva cu prietenii, fără să-i spună 
nici măcar lui, și nici maică-sii, pe unde umblă, pe Dorothy o 


necăjea acest fapt. 

— E femeie în toată firea, zise el. Are viaţa ei. 

— Știam eu c-o să zici asta. Ai dreptate, sigur, dar cred că 
ar putea măcar să ne sune. Nu-i cer mare lucru. 

— Dar nu i-ai cerut-o niciodată, nu-i așa? Poate că ar trebui 
să-i zici asta. Mă îndoiesc că va schimba ceva, dar așa o să stai 
mai liniștită... pe viitor. Dacă știi pe unde umblă. 

— Oh, sunt liniștită. Nu-mi fac griji, sunt doar supărată pe 
ea. 

Dar își făcea griji, ca și el. Și-ar fi putut împărtăși 
îngrijorarea, dar n-o făceau niciodată. Fiecare pretindea că 
Lizzie e cu siguranţă teafără și nevătămată pe undeva. Fetelor 
tinere li se întâmplau nenorociri în fiecare zi, apăreau mereu tot 
felul de cazuri în ziar, dar cei doi se străduiau să nu se 
gândească la asta. Nu putea să se întâmple nimic rău cu Lizzie a 
lor. 


Capitolul 22 

Devenise o obsesie. Carl înţelegea că se purta ca un iubit 
obsedat și, în același timp, ca o persoană care are o marotă 
împotriva altcuiva. Îl urmărea pe Dermot din priviri oricând avea 
prilejul, trăgea cu urechea la orice zgomot, la ușă sau în capul 
scărilor: muzica pe care o asculta, sunetul pașilor lui, ce spunea 
când vorbea la telefon sau direct cu Sybil Soames. Când Dermot 
se apropia de ușă, Carl cobora în fugă scările de la etaj, 
ascunzându-se în camera lui. 

La început o făcea doar cât era Nicola la lucru, dar treptat 
ajunse să nu-i mai pese aproape deloc. Ea oricum știa. Îi 
spusese ce ar trebui să facă, dar de-acum nu-i mai spunea 
nimic: degeaba i-o spunea, zise. Probabil că se apropia 
momentul când ea o să-l considere o cauză pierdută și o să-l 
părăsească. N-o să-i pese. Uneori se gândea că nici măcar n-ar 
observa. 

O dată sau de două ori, îl urmări pe Dermot până la lucru. 
Dacă Dermot s-ar fi întors și l-ar fi văzut, nu i-ar fi păsat, dar nu 
s-a întors. Carl îl urmări cum intră în clinică pe ușa din spate. 
Apoi se aprinse lumina înăuntru și el se urni de-acolo. 

Incepuse de asemenea să-l urmărească pe Dermot până la 
părinţii lui Sybil când o conducea acasă seara. Din când în când, 
dacă ploua sau era răcoare, Dermot îi chema fetei un taxi. Își 
permitea cu ușurință un taxi acum, își zicea Carl înciudat. Dar 
cel mai adesea, Dermot o pornea cu Sybil pe la nouă și jumătate 
seara. Se țineau de mână. Sau, mai bine zis, Dermot o ţinea de 
mână. Ea n-ar fi îndrăznit să-l ia de mână, își zise Carl. 

Drumul dura vreo douăzeci de minute; urmau întotdeauna 
același traseu: coborau pe Castellain Road, intrau în Clifton 
Gardens, traversau Maida Vale și ieșeau în St John's Wood Road, 
spre Lisson Grove. Mergeau întotdeauna pe aceleași străzi largi, 
fără s-o taie pe aleea care mergea în paralel cu canalul. Deși 
drumul era iluminat, era mult mai întunecos pe-acolo - un loc de 
promenadă pentru îndrăgostiţi, pe sub copaci. Oare de-asta 
evita Dermot s-o ia pe-acolo cu Sybil? Pentru că era un loc 
cumva intim, adăpostit, un loc unde puteai să furi sărutări? 

La întoarcere însă, o lua pe-acolo. După ce o săruta pe Sybil 
pe obraz, o privea cum intră în casă și-i făcea cu mâna, se 
întorcea și-o pornea pe potecuța care trecea peste pod, 
mergând de-a lungul râului întunecat. Mergea foarte încet, 


oprindu-se să se uite la apa lucioasă. _ 

Carl îl pândea de pe Lisson Grove, din celălalt capăt”. In 
facultate, făcuse parte din cercul de teatru și momentul lui de 
glorie, când era în anul Il, fusese spectacolul Măsură pentru 
măsură. Își aminti un vers, o sintagmă mai bine zis: „ducele 
cotloanelor întunecate”.” Așa arăta Dermot, cu umerii lui rotunzi 
și gâtul lung și subţire; o figură aproape medievală, îmbrăcată 
într-o haină neagră, cu blugi negri îndesaţi în ghetele negre. Pe 
sub podul de la Lisson Grove și pe sub podul de la Aberdeen 
Place erau cotloane întunecate, poteci care dispăreau în beznă. 

Dacă pe Carl îl intriga comportamentul lui Dermot - de ce o 
lua spre Jerome Crescent pe drumul pe care o lua și de ce se 
întorcea pe potecă - îl intrigau în același timp și propriile lui 
motivații. Ce-l făcea să-l urmărească pe Dermot? Cu ce se 
alegea din asta? Nu știa. Pur și simplu, simțea un impuls 
irezistibil. 

Nicola era plecată la fostul ei apartament și urma să 
rămână cu fetele peste noapte, iar el stătea în camera lui, pe 
întuneric, când îl auzi pe Dermot intrând în casă. În ultimul timp, 
rareori se mai gândea la altceva decât la Dermot, și uneori la 
Sybil, dar, împingându-și rucsacul într-un colț cu piciorul, 
observă că Nicola nu scosese gâsca-bibelou de-acolo, ca s-o 
pună pe masa din hol. 

Era duminică, iar Dermot se întorsese de la slujbă împreună 
cu Sybil și un grup mai mare de oameni. Urmărindu-l de sus, 
Carl îl văzu cum descuie ușa de la intrare și-i poftește pe toți în 
casă. Era tot o zi frumoasă, cu doar câțiva nori pe cer, dar altfel 
însorită. In afară de Sybil, în grup mai erau două femei și toate 
purtau rochii vesele, înflorate. Rochia lui Sybil avea un imprimeu 
cu trandafiri roz, înfoiaţi, pe un fond negru. Ușa se trânti cu 
zgomot. 

Nicola era plecată, lua masa cu două dintre fostele ei 
colege de apartament. Carl uitase să-i spună de bibelou. Nu 
conta. Nu era important. Tot ce conta era Dermot; și, poate, 
banii. 

Intră în dormitor și se uită pe geam, sperând că Dermot și 
musafirii lui nu vor ieși în grădină. Nu era nimeni pe-afară, dar, 
când se întoarse, auzi zarvă de jos, semn că dăduseră cu toții 


7 William Shakespeare, Măsură pentru măsură, actul IV, scena 
3, traducere de Ioana Ieronim, Editura LiterNet, 2012. 


iama printre flori. Râsetele ajunseseră până la el. Sybil apăru cu 
măsuța pe roţi care fusese a tatălui lui Carl, încărcată cu sticle și 
doze de suc, cu farfurii de mâncare și pachete de chips. Toată 
lumea se puse pe mâncat și băut. Sybil se plimba printre ei, 
ținându-și mâna stângă ridicată, ca și cum le arăta ceva. Cineva 
spuse: 

— Știu că veţi fi foarte fericiți. 

Nu „sper”, ci „știu”. 

Era o petrecere de logodnă. Lui Carl i se făcu greață. Se 
lăsă să cadă pe un scaun. 

— Să nu te vadă, își zise cu voce tare, adăugând șoptit: Să 
nu te vadă, o să te invite să cobori și tu. O să-ți dea vestea și-o 
să te invite și pe tine. 

Tiptil, ca și cum îi pândeau cu toţii fiecare mișcare, se furișă 
în baie și bău apă rece de la robinet. 

Nicola nu-i spusese dacă avea să se întoarcă în seara 
respectivă, dar el o aștepta. Chiar dacă oamenii ăia erau şi- 
acum în grădină, și încă mai mâncau și beau, întoarcerea ei ar fi 
fost o alinare. O s-o întrebe de bibelou - și-l dorea cu adevărat? 
Pe el nu-l interesa dacă exista un ornament pe masa din hol sau 
nu. 

Nu mâncase nimic la prânz, nu mâncase nimic toată ziua și 
nu era niciun pic de vin în casă. În bucătărie era o jumătate de 
franzelă și o bucată de brânză rămase de seara trecută, de la 
cină. Se întinse în pat și adormi, copleșit de deznădejde. La un 
moment dat, după-amiază sau spre seară - era încă lumină -, l-a 
trezit plecarea oaspeţilor. Nu erau deosebit de gălăgioși, trebuia 
să recunoască, dar pe el l-ar fi deranjat și cel mai mic zgomot. 
Se sculă din pat și-i urmări cum pleacă. Era șapte și un sfert. 

Se înnorase și se pornise vântul. Ramurile copacilor din 
Falcon Mews se legănau și frunzele foșneau. Se auzea o mierlă 
cântând pe undeva și ţiuitul monoton al unei coţofene. Își căută 
telefonul, dar rămăsese fără credit. Dacă nu venea Nicola cu 
ceva de mâncare, trebuia să iasă să-și cumpere ceva. Deși era 
duminică, toate magazinele din zonă erau deschise până târziu. 
Puse mâna pe rucsac și, după cât era de greu, deduse că 
bibeloul era tot înăuntru. O să-l returneze la Tony's Treasury, se 
hotări el, și o să vadă cât aveau să-i dea în schimb. 

Auzi pașii lui Dermot pe scări și pe-ai lui Sybil. Probabil că 
n-o conducea încă acasă, dar poate că o ducea să ia cina în 


oraș. Vreo gustare la una din cafenelele de pe Edgware Road, se 
gândi Carl cu dispreţ. În seara asta, nu avea de gând să-i 
urmărească. Nicola lăsase niște bani în buzunarul de la o haină: 
o bancnotă de douăzeci de lire și cinci monede de o liră. Scrise 
pe un bilețel rupt dintr-un carnet găsit în celălalt buzunar: „Am 
împrumutat 25 de lire. xx”. O să-i ajungă să-și ia ceva de 
mâncare în caz că Tony refuza să primească bibeloul înapoi. 

Când se întoarse, Dermot și Sybil se făcuseră nevăzuţi. Nu 
mai era ţipenie în afară de domnul Kaleejah cu câinele. leșea cu 
câinele de trei-patru ori pe zi. Câinele ducea un os de cauciuc în 
gură. Carl o luă pe Sutherland Avenue, traversă Maida Vale, 
intră pe Hall Road și de-acolo în Lisson Grove, unde lumea ieșea 
rânduri-rânduri din biserica romano-catolică. Pe Church Street 
era un magazin Tesco, care probabil că era încă deschis. Dar la 
Tony's Treasury închiseseră. Carl nu se așteptase la asta. Că 
Tony n-o să vrea, poate, să primească bibeloul înapoi, da, asta 
era o posibilitate, dar nu să fie închisă prăvălia. La Tesco era 
deschis însă și mai aveau câteva ziare de duminică expuse 
afară. Cumpără o franzelă, o bucată de brânză cheddar, un 
baton de ciocolată și o sticlă de jumătate de rose, cu banii luați 
de la Nicola. 

Carl nu voia să dea ochii cu Dermot. Nu credea că o să fie 
prin preajma râului, dar, după cină, el și Sybil urmau să se 
întoarcă în Jerome Crescent, pe potecuţa care cobora din Lisson 
Grove. Așa că el o luă pe un traseu inedit pentru el, intrând în 
Lisson Grove în punctul unde canalul ieșea de sub podul 
Aberdeen Place. Apa era întunecată pe-aici și poteca paralelă cu 
malul era pustie. Observă și că se vedea poteca dinspre Lisson 
Grove și locul unde canalul dispărea sub următorul pod, curgând 
spre Regent's Park. 

Se așeză pe o bancă de lemn și mâncă niște pâine cu 
brânză. Era surprins să descopere cât de foame îi era. Poteca 
era pustie. După o vreme, porni spre Paveley Street. Și acolo, 
căutând un drum spre casă, îi zări pe Dermot și Sybil mai în 
față, pe Jerome Crescent, intrând în clădirea unde locuia Sybil. 
Se duc să continue petrecerea de logodnă, își zise Carl înciudat. 

În bloc erau aprinse luminile la vreo două ferestre. Carl se 
așeză pe mormanul de cărămizi. Nici el nu știu de ce. Cu 
siguranţă, nu-l aștepta pe Dermot. Nu înţelegea ce-l aducea aici 
regulat, să vadă ce făcea Dermot, ce făceau amândoi, ca și cum 


ar fi fost niște persoane fascinante, ale căror activităţi trezeau 
un interes deosebit; când, de fapt, era exact pe dos. 

Se ridică și se învârti pe-acolo, dând roată pe Jerome 
Crescent și înapoi. În timp ce pândea clădirea, se stinse lumina 
la o fereastră și apoi la cealaltă. Se trase în umbră când Dermot 
se ivi în prag, ieșind apoi în lumina chioară și traversând strada 
spre el. 

— Salutare! Ce te-aduce pe-aici? 

Dermot părea surprins. 

— Am ceva să-ţi arăt, zise Carl. Ți-am adus un cadou. 

— Foarte amabil din partea ta, zise Dermot, vorbind ca un 
elev de la o școală privată de-acum o sută de ani. Un cadou de 
logodnă, adică? 

— Exact. 

Carl se hotărî deodată să-i dăruiască bibeloul. Nu știa de 
ce-i spusese că avea un cadou pentru el. Fusese un impuls 
bizar. Se aplecă peste rucsac și începu să tragă fermoarul. 
Pentru o clipă, în timp ce Dermot îl privea, așteptând cadoul, 
Carl începu să scoată bibeloul, apoi deodată ridică rucsacul cât 
de sus a putut și îl izbi în creștet pe Dermot. Era mai înalt decât 
el - și auzi un os cum îi trosnește. 

Dermot scoase un geamăt lung, surd. Era singurul sunet pe 
care-l scoase, după care căzu moale pe trotuar. 

Având grijă să nu-l atingă, Carl se aplecă peste el să vadă 
dacă mai respira. Nu părea să mai respire. Apoi ridică rucsacul. 
Nu văzu niciun pic de sânge. Poate că era prea întuneric sau 
poate că nu era deloc sânge. Ridică rucsacul pe umeri și, dintr- 
un motiv obscur, se uită la ferestrele care mai devreme fuseseră 
luminate. Amândouă erau întunecate în continuare, dar i se păru 
că surprinde o mișcare la fereastra de sus. De ce nu m-am 
gândit la asta până acum? se întrebă. Luni întregi mi-am dorit 
cu disperare să scap de această amenințare groaznică, de 
povara asta. Nu simţea niciun fel de vinovăţie, niciun regret. 
Simţea doar ușurare. 

Se îndepărtă, urcă pe potecă și intră pe Lisson Grove. Noroc 
că ducea rucsacul în spate, pentru că mâinile îi tremurau așa de 
tare, că n-ar fi putut căra nimic. Urcă dealul, trecu de bisericuța 
catolică, dădu colțul pe Lodge Road și merse de-a lungul 
zidurilor înalte de deasupra căii ferate. Mergea pe pilot automat, 
picioarele i se mișcau de la sine, purtându-l spre un loc sigur. Un 


biciclist trecu pe lângă el, traversând Park Road. Carl traversă în 
urma lui, coborând pe o potecă în parc, printre copaci, printre 
coroanele bogate care tremurau bătute de vântul ce începuse 
să adie pe splai. Apa era liniștită, neagră, lucind în lumină. 

Işi dădu rucsacul jos de pe umeri, trase fermoarul și scoase 
bibeloul. Avea ceva închis la culoare pe mâini, dar n-ar fi putut 
spune dacă era sânge sau altceva. Se uită în jur la copacii de 
deasupra, la frunzele care susurau blând. Frunzele îl ascundeau 
ca un paravan, dens și întunecos, de drumul care mergea pe 
lângă Regent's Park. Biciclistul dispăruse, fără îndoială era 
departe acum, îndreptându-se spre Primrose Hill sau Camden 
Town. Carl îngenunche pe malul apei și aruncă rucsacul în râu. 
Pluti câteva clipe, apoi se scufundă cu un gâlgâit. 

Mai rămase în genunchi vreo două minute, poate, ţinând 
bibeloul, apoi se ridică în picioare, greoi, ca un bătrân, căutând 
zadarnic, pe bâjbâite, ceva de care să se ţină. Ducând bibeloul 
sub braț, o porni spre casă. Urcă până la Park Road și își zise, 
fără să știe prea bine de ce, că ar fi fost mai bine să se întoarcă 
pe St John's Wood Road, decât pe Lodge Road. 

Incepu să plouă, o bură mai întâi, suflată de vânt, dar 
curând se transformă într-o furtună în toată regula. Bun, își zise 
Carl, asta o să-l spele de sângele lui Dermot, deși era sigur că 
sângele, puțin cât fusese, ajunsese doar pe rucsac. Simţea 
stropii de ploaie biciuindu-l, curgându-i pe spate și pe picioare. 
Dacă înainte aproape că-i fusese cald, acum simţi un frig subit, 
tăios, și-l cuprinse o oboseală nemăsurată, o senzaţie de 
epuizare așa de intensă, încât mergea aproape împiedicat. 

Ploaia alungase lumea de pe străzi. Pe Sutherland Avenue 
era pustiu, doar la Tesco mai circulau mașini, patinând prin 
băltoace. Dând colţul pe Castellain Road și mergând împleticit 
până la colţul străduţei, își închipui cu groază că Dermot s-ar 
putea să-l aștepte acasă, după ușă, gata să facă vreo remarcă 
arogantă. Și apoi își aminti. 

Gata cu Dermot. Gata pe veci. Dar Nicola era acasă și-i 
deschise chiar când se pregătea să descuie cu cheia lui. Tânăra 
se uită la hainele lui ude-leoarcă și, fără să-l întrebe de ce ducea 
sub braț bibeloul, îl cuprinse în braţe și-l trase în casă. 


Capitolul 23 

Se pregăteau s-o mute din nou pe Lizzie. Nu se știe de ce, 
se grăbeau și îndesau chestii în genţi și cutii și uitaseră să-i dea 
pastilele. Asta nu o ajuta prea mult - era în continuare legată la 
mâini și la picioare -, dar măcar avea mintea limpede. O să-și 
amintească foarte curând, își zise, și-atunci o să mă drogheze, 
dar păreau să creadă că i-au dat pastilele, pentru că o târau pe 
scări, strângând-o tare, brutal, de brațe și-i dădură brânci pe 
bancheta din spate a mașinii. Era ziua în amiaza mare, dar nu 
era ţipenie de om. Dacă ar fi văzut-o cineva, și-ar fi închipuit că 
era o femeie beată, una ca multe altele, și abia dacă ar fi băgat- 
o în seamă. 

Nu știa unde o duc, doar că era un peisaj de ţară, cu 
porţiuni mari cu iarbă și copaci înalţi. Nu cunoștea zona, dar ei 
trebuie să-și fi închipuit că ea o recunoscuse, pentru că 
roșcovanul trase pe dreapta, iar Scotty veni pe bancheta din 
spate și o legă cu o eșarfă la ochi. De aproape, tipul duhnea 
foarte tare, dar probabil că și ea mirosea la fel de crunt, pentru 
că, până s-o lege la ochi, îl văzu strâmbându-se când se apropie 
de ea. 

Acum, că avea mintea limpede, Lizzie reflectă, nu pentru 
prima dată, la situaţia în care se afla. Era posibil ca Swithin 
Campbell să fi fost cel care pusese la cale răpirea? se întrebă. 
Oare ăsta era numele lui adevărat, de fapt? Îl invitase în 
apartamentul lui Stacey, vrând ca el să creadă că era o fată cu 
bani. Era posibil ca el cu roșcovanul și Scotty să o fi luat drept 
fiica lui Yvonne, drept o altă Elizabeth? Și acum că știau că nu 
era acea Elizabeth, ce avea să se întâmple cu ea? 

Merseră mai departe, pe drumuri de ţară sau pe străzi 
largi... nu-și mai dădea seama. Coborâră cu toţii din mașină și 
ajunseră pe o potecă, când ea se gândi că avea o șansă să fugă, 
dar avea în continuare sfoara în jurul gleznelor și, când făcu un 
pas, se împiedică și căzu în nas. Roșcovanul o ridică smucind-o 
și, după ce intrară pe o ușă, o plesni peste obraji. Îi smulseră 
eșarfa de la ochi și apoi o târâră pe scări, până în camera de o 
persoană de la etaj. 

Majoritatea oamenilor de vârsta lui Lizzie n-ar fi putut să-și 
dea seama în ce fel de locuinţă se aflau. Ar fi știut doar că era o 
casă mică și urâtă și cam atât. Nici ea nu știa prea bine de ce-și 
încărca mintea cu atâtea indicii. Ce-i păsa? Poate că se gândea 


că avea să-i folosească informaţia odată ce scăpa de-aici. Dacă 
scăpa de-aici. 

Se ridică din patul în care o aruncaseră și, perfect lucidă 
pentru prima dată de când era prizoniera lor, se apropie 
împleticindu-se de fereastră. 

Era genul de casă rustică în care locuise bunica ei. Astfel de 
case lipite sau, uneori, în stil duplex se găseau în orice suburbie 
a Londrei, ascunse printre blocuri: case în oglindă înalte, în stil 
victorian, și case mari, pentru o singură familie. În câteva dintre 
ele mai locuia câte un bătrân stingher; altele fuseseră 
cumpărate de cupluri tinere care le modernizaseră și le dotaseră 
cu echipament de ultimă generație. 

In casa asta, observă Lizzie, locuise cineva din generația 
bunicii ei. Işi dădu seama de asta văzând patul de o persoană, 
acoperit de o plapumă de puf, cele două fotolii mici, cu perne ca 
niște gogoși și cele vreo douăzeci-treizeci de mărunțișuri de pe 
raftul de deasupra șemineului: câini de porțelan, un clopoțel de 
alamă, două fotografii înrămate și câteva obiecte imposibil de 
identificat. Işi zise că bătrâna - cu siguranţă fusese o femeie - 
murise probabil și lăsase casa moștenire vreunei rude, poate 
mamei Roșcovanului sau a lui Scotty, și așa ajunseseră în 
posesia ei. 

Fereastra era mare, mult prea mare raportat la casă, și, 
deși fusese instalată doar cu vreo zece ani în urmă, probabil, 
rama părea putredă și șubredă. Perdelele, cu trandafirași roz pe 
un fond verde și albastru, erau trase și Lizzie le îndepărtă și 
văzu că fereastra dădea spre ceea ce părea a fi un parc. Realiză 
că s-ar fi putut afla oriunde la sud de Tamisa, într-o zonă vastă a 
Londrei, pe care o cunoștea foarte puţin. Sub fereastră se 
vedeau copaci înalţi, arbuști și tufișuri, terenuri de tenis, poteci 
care șerpuiau printre ronduri de flori și oameni care se plimbau 
agale. In copaci erau păsări, păsări tipic englezești și papagali 
cu pene verzi care deveniseră și ei parte din fauna locală, după 
ce migraseră aici și se instalaseră ca la ei acasă. 

Se gândi, simțindu-se deodată mai veselă: mâine o să-mi 
dea drumul. Știu, dar nu știu de unde. Se așeză într-unul dintre 
fotolii și-și întinse picioarele legate pe celălalt. E la fel de ușor, 
aproape, să dezlegi un nod având cătușe la mâini cum ar fi și cu 
mâinile libere - și îl dezlegă în câteva secunde. Cu siguranţă, 
avea să apară cineva, așa că rămase locului, cu sfoara legată 


doar de formă în jurul gleznelor, așteptând. Și apăru roșcovanul, 
cu o farfurie cu chips și o doză de Diet Coke. li scoase cătușele 
fără să-i zică nimic, lăsând-o să mănânce, fără să se uite la 
picioarele ei. 

Când se pregătea să iasă, Lizzie îl întrebă: 

— Unde e baia? 

— Jos. Dar nu te duc. 

Altădată s-ar fi contrazis cu el, s-ar fi rugat, chiar ar fi plâns. 
Nu și de data asta. Se gândi la bătrâna care locuise aici, aşteptă 
să plece roșcovanul și se uită sub pat. Și găsi ce căuta: o oală de 
noapte de porțelan, după cum auzise pe cineva că i se spune. 
Va trebui s-o folosească, ba chiar mai nasol, să-l lase pe unul 
dintre ei s-o golească. Alternativa era s-o verse pe geam. Așa 
făcea lumea, după cum citise într-o carte de istorie socială, pe 
vremea când nu exista canalizare. 

Bucurându-se că avea mâinile libere, pentru prima dată 
după zile bune, folosi oala de noapte și o împinse la loc sub pat, 
ca să nu trebuiască s-o vadă. Apoi se întinse sub plapumă și se 
gândi la bătrânii și săracii care, nu cu mult timp în urmă, 
foloseau oale de noapte și umblau de colo-colo cu urcioare mari 
cu apă fierbinte ca să umple ligheanele pentru spălat. Era prima 
dată când se gândea la altceva decât la ea și la necazurile ei. 
Dintr-un motiv inexplicabil, să te culci cu stomacul aproape gol 
într-un pat sub care se afla o oală plină cu urină, într-o cameră 
sufocantă, nu mai părea atât de crunt. O să treacă, știa; se va 
sfârși curând. 

Să fi fost în jur de patru-cinci dimineaţa, când o trezi o 
bufnitură. Afară se lumina de ziuă; un geam mare de la 
fereastra din camera ei se făcuse ţăndări. Erau o mulţime de 
cioburi împrăștiate în pat. 

Lizzie se ridică și se încălță, apoi se apropie de fereastră, 
cioburile scârțâindu-i sub picioare. Cum se uita de sus, auzi 
bufnituri și bocănituri, semn că Scotty și roșcovanul coborau în 
fugă scările. După câteva secunde, se iviră amândoi, cu genţi și 
rucsacuri de munte în spate, alergând spre capătul străzii, 
căutându-și mașina. Aveau de gând să o lase acolo. 

Oare ce provocase zgomotul? Trăsese cineva cu pistolul în 
geam? Explodase ceva? Evident, Scotty și Roșcovanul asta își 
închipuiau. Lizzie știa că trebuie să plece cât mai repede cu 
putință, deși era atât de devreme, deși purta rochia lui Stacey 


cu alb și negru, atât de murdară. Deschise ușa șifonierului - 
poate, poate, cum ar fi zis bunică-sa. Nu era nimic de îmbrăcat 
înăuntru, doar o jachetă matlasată, violet, lucioasă, dar curată. 
Ar fi putut să fie a oricui, dar nu conta. O luă pe ea. 

Abia atunci își aminti că nu avea niciun ban la ea, nici 
abonament de autobuz sau de metrou, nici card de credit. Dar 
nu-i păsa. Ce conta era libertatea, și era liberă acum. Cobori. 
Ușa de la intrare era deschisă și pe stradă nu era aproape 
nimeni, doar un tânăr care trăgea un troller pe o alee din parc. 
Nu conta încotro o lua, deși părea logic s-o ia în direcţie opusă 
faţă de Scotty și roșcovan. 

Văzu ce spărsese, probabil, geamul. Cel mai mare 
porumbel pe care-l văzuse vreodată zburase drept în geam și 
acum zăcea mort pe trotuar - o învolburare strălucitoare de 
pene albastre, verzi, cafenii și aurii. 

— Oh, biata pasăre, zise cu voce tare, cu lacrimi în ochi. 

Se aplecă, ridică porumbelul mort și-l lăsă pe iarbă chiar 
lângă intrarea în parc, acoperindu-l cum putu mai bine cu 
frunze. 

Merse înainte, chinuit, în pantofii cu tocuri ridicol de înalte 
ai lui Stacey, văzând pe un indicator codul poștal SE13. Habar 
nu avea pe unde venea asta, știa doar că era în sud-estul 
Londrei. Era posibil să fie o staţie de metrou pe-aproape și, cu 
siguranţă, autobuze, dar nu-i foloseau la nimic, neavând la ea 
abonament, bani sau cardul de credit. 

Realiză brusc ce avea de făcut și își zise că fusese chiar 
fraieră că nu se gândise mai devreme la asta. Singurul mijloc de 
transport pe care îl plăteai când ajungeai la destinaţie era taxiul. 


Capitolul 24 
Tom și Dot încercau în continuare să nu-și facă griji pentru 


Lizzie. 

Dot avea convingerea că era plecată în vacanţă pe undeva. 
Cornwall era o posibilă destinaţie, pentru că Lizzie avea o 
cunoștință ai cărei părinţi locuiau acolo. Tom decisese că era la 
Barcelona. Era o destinaţie foarte populară în rândul tinerilor; 
mai mult, citise că numărul turiștilor - cândva cam un milion pe 
an - crescuse de șapte ori în ultimii ani. Dar mai trecuse o zi, 
fără vreun semn de la Lizzie. 

Sâmbăta și duminica se trezeau cam cu o oră mai târziu ca 
de obicei, o deprindere pe care și-o formaseră pe când Tom 
lucra încă, așa că, întâmplător, Dot era în dreptul ferestrei de la 
dormitor la opt și douăzeci sâmbătă dimineaţă și tocmai trăgea 
perdelele, când opri un taxi negru la poarta lor. O fată pe care n- 
o recunoscu inițial cobori din mașină și veni în fugă pe alee. Era 
tânără, cu un păr blond, neîngrijit, într-o rochie scurtă, negru cu 
alb, cu o jachetă ordinară, matlasată, lucioasă, cumpărată 
probabil de la piaţă. Chiar și de la depărtare părea murdară, 
foarte murdară. 

Era Lizzie. 

Tom stătea în pat, în capul oaselor, și-și bea ceaiul pe care 
i-l adusese Dot. 

— Fiica noastră e la ușă, îi zise Dot. Și-apoi, folosind o 
expresie care-i plăcea mult maică-sii, adăugă: Zici că-i adunată 
de pe gânlă. 

Se deschise ușa și Lizzie se ivi în prag, și mai murdară 
decât păruse de la geam. 

— Mamă, poţi să plătești tu taxiul? îi zise. E o avere și n-am 
niciun ban. 

— Cât e? 

— Treizeci și cinci de lire. 

— Nu-mi vine să cred! exclamă Dot, deși o credea. 

Când se întoarse în casă, Lizzie îi zise că o să-i dea banii 
înapoi, dar că acum trebuia să facă o baie și să se spele pe cap. 
Dot n-o întrebă pe unde umblase, nici de ce arăta mizerabil și 
nu avea bani la ea. Cât despre Lizzie, nu știa ce avea să le 
spună alor ei, legat de ce păţise. 

Stând în cadă, luă o hotărâre. Dacă le spunea adevărul, o 
să facă mare caz de asta. Fără îndoială, o să vrea să anunțe 


poliţia. O să i se pună întrebări incomode la care s-ar putea să-i 
fie greu să răspundă, cum ar fi de ce locuia în apartamentul lui 
Stacey, îi bea băutura și se îmbrăca în hainele ei? Nu putea să 
nu se simtă un pic vinovată de propria ei răpire: oare nu-și 
dorise chiar ea ca lumea să o ia drept altcineva, drept o 
persoană mult mai bogată decât era de fapt? Acum, voia doar 
să fie lăsată în pace, să-și trăiască viaţa și să uite de toată 
povestea asta groaznică. 

O trecu un fior, în baia plină de aburi, își băgă capul sub 
jetul de apă și începu să-și maseze pielea capului cu șampon. 
Nu, ce-și dorea cel mai mult era să-și usuce părul și să se 
machieze. Ştia că maică-sa păstrase câteva din hainele ei vechi, 
așa că ar trebui să găsească ceva curat de îmbrăcat. O să iasă și 
o să-și savureze libertatea, poate că o să facă și o plimbare prin 
Willesden sau o să urmeze exemplul tatălui ei și o să dea o tură 
cu autobuzul. 

„Nu da explicaţii” era o deviză bună în viaţă, decise, ieșind 
din cadă. Ar fi fost mult mai ușor pentru toate părţile implicate 
dacă nu afla nimeni unde fusese în ultimele zile. 

Luând de jos rochia scârboasă cu alb și negru, o făcu 
ghemotoc, hotărâtă s-o arunce în primul coș care-i ieșea în cale. 

Nu o să spună nimănui, hotărî Carl, luându-l somnul de 
îndată ce se băgă în pat și dormind neîntors toată noaptea. 

Nu visă nimic, nu se trezi brusc din somn, izbit de o 
revelaţie cutremurătoare, nicio amintire a ceea ce se întâmplase 
care să-l bântuie pe întuneric, aici la căldură. Când ajunsese 
acasă cu o seară înainte, Nicola îi adusese un pahar cu apă și o 
băutură caldă, dar nu se atinsese nici de una, nici de cealaltă. 
Când se trezi, nu avea idee cât era ceasul, probabil că era 
dimineaţă, poate foarte devreme, deși se putea și să se fi 
luminat de câteva ore bune. 

Țârâitul  soneriei rupse tăcerea, era soneria de la 
apartamentul lui Dermot, care se auzea la fel de bine aici, ca și 
la etaj. Nu avea de gând să răspundă; era sigur că nu e în stare 
să vorbească despre Dermot, că poate nu va fi în stare să mai 
vorbească niciodată despre el. Se auzi din nou soneria și, de 
data asta, Nicola se duse să răspundă. Lăsase ușa deschisă la 
dormitor, așa că auzi ce spunea. 

— Locuiește în apartamentul de sus. Urcaţi și sunaţi la ușa 
din față. 


Probabil că era poliţia. Desigur. Cineva descoperise 
cadavrul lui Dermot, polițiștii aflaseră unde locuia și veniseră 
aici să întrebe de el, să dea vestea soției sau iubitei, sau 
părinţilor, sau oricărei rude care locuia pe Falcon Mews. Carl le 
auzi pașii pe scări, apoi cum sună la ușa lui Dermot, și-și 
ascunse faţa în pernă. Își aminti una din vorbele preferate ale lui 
Dermot, care voia să fie nostimă: „Singurul răspuns a fost o 
tăcere răsunătoare.” 

Nicola avea o voce frumoasă, limpede și cristalină, și o auzi 
spunându-le polițiștilor că se poate ca Dermot să fi plecat mai 
devreme la lucru, le spuse de clinica veterinară și unde era 
situată. Ei îi spuseră ceva nedeslușit, apoi Nicola exclamă: 

— Vai, nu se poate! 

Înţelese că, probabil, îi spuseseră că Dermot murise. 

Apoi au plecat. Auzi cum se închide ușa de la intrare și pe 
Nicola venind în dormitor. 

— Am auzit, zise, cu o voce moale, bolovănoasă, cum te-ai 
fi așteptat să fie. 

— Încă nu știu ce s-a întâmplat. Sau cel puţin n-au zis. N-au 
zis c-ar fi fost o mână criminală. Așa se spune, nu? 

— Așa se spune în ziare, bănuiesc. 

— L-au găsit pe Jerome Crescent. M-a șocat, trebuie să 
recunosc. O moarte subită te șochează întotdeauna, nu-i așa, 
chiar dacă nu ţi-era prea simpatic decedatul. Trebuie să plec la 
serviciu acum, dar bănuiesc că o să revină, o să vrea să 
percheziţioneze casa sau poate că o să vrea să facă asta numai 
dacă a murit în condiţii suspecte. Vrei să vorbești cu ei? Știi mai 
multe despre Dermot decât oricine altcineva, presupun. 

O auzi plecând, îi auzi tocurile pe scări, urmă o pauză când 
se opri să-și ia geanta, apoi scârțâitul ușii de la intrare și declicul 
când o închise cât de încet putea în urma ei. 

Probabil că era luni dimineaţă, presupuse Carl. Se ridică din 
pat și intră la duș, fără să aștepte să se încălzească apa înainte 
să pășească sub jet, străbătut de un fior când îl izbiră picăturile 
reci. Blugi, bluză de trening, teniși. Totul părea ca și până acum, 
deși nimic nu mai era ca până acum, nu-i așa? li era imposibil să 
mănânce. Nu avea să mai pună niciodată gura pe mâncare. 
Tolănit pe canapeaua de la tatăl său, se întrebă de ce văzuse 
întotdeauna obiectul ăsta de mobilier ca aparţinându-i tatălui 
lui. Aproape toate lucrurile din casă îi aparținuseră lui, și totuși 


nu văzuse niciodată mesele și scaunele, și paturile ca fiind ale 
lui, doar canapeaua asta. Poliţiștii probabil că descoperiseră 
între timp că Dermot fusese ucis, că moartea lui nu fusese un 
accident. „Omorât”, de ce nu zici așa? se întrebă. Dar să nu 
folosești cuvântul ăsta când vin să stea de vorbă cu tine. 
Trebuie doar să răspunzi la ce te întreabă ei. 

Îl ardea pe gât și avea gura uscată, oricâtă apă bea. 
Probabil că exista un motiv, dar nu-l știa. Așteptă mult timp să 
vină polițiștii. Poate că nu aveau să mai vină deloc. Poate că își 
închipuiau că Dermot murise într-un accident de mașină și acum 
îl căutau pe șoferul autoturismului care dăduse peste el. Era 
puţin probabil să se întâmple una ca asta pe o străduţă îngustă, 
în buclă, cum era Jerome Crescent. 

Poliţiştii ajunseră la unu fără zece, când Carl era aproape 
convins că n-o să mai vină. Trebui să-și repete, când se ducea 
să le deschidă, să nu vorbească neîntrebat, să nu-și exprime 
nicio părere legată de Dermot, să nu pună întrebări; și, mai ales, 
să nu pomenească de omor și să nu-l numească pe Dermot 
„Victima unui omor”. 

Îi spuseră fără ocolișuri ce se întâmplase. Îl întrebară un 
singur lucru, și anume dacă puteau să intre în apartamentul lui 
Dermot. Nu i se dădu niciun motiv. Dacă ar fi fost nevinovat, 
dacă nu era altceva decât proprietarul casei, oare s-ar fi cuvenit 
să-i întrebe dacă vorbiseră cu domnișoara Soames? Știau că era 
logodit? O anunţaseră pe logodnică? Oh, da, o să aibă grijă s-o 
anunţe, zise cel mai în vârstă dintre ei. Carl le dădu cheia și 
urcară la etaj. 

Carl nu se gândise deloc la Sybil până în clipa asta. Și-o 
închipui aflând vestea, realizând că bărbatul cu care urma să se 
căsătorească fusese ucis în stradă, practic în fața casei ei; avea 
să fie ceea ce ziariștii numeau „o lovitură devastatoare”. Biata 
Sybil! Poate că îl iubea pe Dermot, era îndrăgostită de el, și 
acum se întâmplase asta. Nu fi prost, își zise Carl. Adună-te! 

Poliţiștii reveniră de la etaj. Cel mai tânăr ducea în mână o 
servietă, iar lui Carl i se păru că era mai plină decât la urcare. 
Acte, diplome, diverse documente oficiale? Nu prezentau niciun 
interes pentru el, n-aveau nimic de-a face cu el, nimic care-l 
putea incrimina. Cel mai în vârstă zise că ar fi util, poate, să le 
dea numărul de telefon, în caz că vor avea nevoie să-l 
contacteze, și Carl i-l dădu. li conduse, se întoarse în camera de 


zi și se așeză. Din ce citise și văzuse, s-ar fi așteptat, poate, să-l 
întrebe unde fusese în seara anterioară, dar nu-l întrebaseră. 
Probabil că-și închipuiau că singura legătură dintre el și Dermot 
era relaţia obișnuită dintre proprietar și chiriaş: o relaţie strict 
de afaceri - unul plătea chiria, celălalt o încasa. Desigur, 
lucrurile nu stătuseră așa, dar de unde să știe ei? 

Întins pe canapeaua din camera de zi, nu avea nimic de 
făcut și aproape nimic la care să se gândească. Dar, după o 
vreme, îi veniră în minte scenele din ajun, apa întunecată a 
canalului și rucsacul lui plutind, apoi scufundându-se cu acel 
sunet straniu, de gâlgâit, și gâscă rotofeie, verde ca iarba și ca 
frunzele de stejar, așezată pe masa din hol, râzându-și tăcută de 
el. 


Capitolul 25 

Nicola se întoarse devreme acasă, imediat după cinci, 
aducând cu ea Evening Standard. Carl nu simţea nevoia să 
citească detaliile, dar se uită la poza lui Dermot - o poză cu el 
viu, desigur; nu era nicio poză cu el mort - și citi articolul ca să-i 
facă pe plac Nicolei. 

Ea voia să vorbească despre ce se întâmplase, probabil că 
aproape toată lumea din Maida Vale dezbătea acum cazul. De 
ce l-ar omori cineva pe Dermot? Pentru bani, era concluzia 
unanimă, sau chiar ca să-i ia telefonul. li dispăruse telefonul? In 
ziar nu scria. Cineva cu o imaginaţie bogată sugeră că fapta 
fusese comisă de un fost iubit de-al lui Sybil Soames, gelos pe 
acest nou logodnic. Mai mulți vecini de-ai lor de pe Falcon Mews, 
care nu vorbiseră niciodată cu Carl până atunci, îl abordară pe 
stradă când ieși să ia masa în oraș cu Nicola, declarându-se 
uimiţi, oripilaţi, șocați sau consternaţi. Trebuie să fi fost un șoc 
pentru el și domnișoară, îi zise domnul Kaleejah, care își scosese 
câinele la plimbare pentru a treia oară pe ziua respectivă. Nu se 
mai întâmplase niciodată așa ceva în apropiere de Elgin Avenue, 
zise altcineva. Carl nu comentă faptul că nu fusese în apropiere 
de Elgin Avenue, de fapt. Zâmbi și încuviinţă. Nicola clătină din 
cap și le mulţumi pentru preocupare. 

Merseră pe jos până la Canal Cafe de pe Edgware Road, 
unde comandară pește cu cartofi prăjiţi și bere lager. In curând, 
își zise Carl, când o să-mi găsesc un nou chiriaș, o să am bani 
să-mi plătesc singur. 

Trecură două zile și polițiștii nu mai reveniră. Nici nu-l 
sunară. Singura persoană care-l vizitase fusese Sybil. Carl nu 
fusese foarte surprins de vizită, deși nu se așteptase neapărat s- 
o vadă. Îl uimise felul în care arăta. Era îmbrăcată în doliu, ca pe 
vremuri: o fustă lungă și neagră, geantă de umăr neagră, o 
bluză neagră pe gât și taior negru și o eșarfă neagră pe cap, 
cum poartă femeile musulmane. Știa că ar trebui să-și exprime 
condoleanţele și o făcu, vorbind cu greu, aproape bâlbâindu-se. 

Ea intră în hol și spuse: 

— Da, a fost groaznic pentru mine. N-o să trec niciodată 
peste experienţa asta. 

Se gândi că ar trebui s-o invite să ia loc, să-i ofere ceva de 
băut, dar își aminti că Sybil nu bea alcool. Dar nu a fost nevoie 
să-i ofere un loc și un pahar de suc de portocale, pentru că ea 


urcă glonţ la etaj, descuind cu cheia pe care i-o dăduse, 
probabil, Dermot și intră în apartament. Carl presupuse că 
venise după lucruri de-ale ei pe care le lăsase acolo. Era foarte 
probabil, având în vedere că-și petrecuse aproape zi de zi aici cu 
Dermot. Și, într-adevăr, după vreo zece minute, cobori, cu 
geanta neagră încărcată cu lucruri care păreau a fi grele. Când 
să iasă, îi spuse - ciudat lucru, i se păru lui Carl - că nu era 
ultima dată când dădeau ochii. 

Carl se gândi involuntar că era genul de lucru pe care l-ar fi 
spus Dermot. 

După ce se întorsese acasă, Lizzie reușise să reziste toată 
ziua fără să le povestească părinţilor ei despre răpire - și era 
sigură că luase decizia bună. Acum trebuia să se gândească ce 
să spună direcţiei școlii unde lucra. Probabil că era șomeră de- 
acum. Nu prea îi păsa. Era imposibil să le spună adevărul. 

Sună pe numărul de fix din Pinetree Court. Îi răspunse 
Elizabeth Weatherspoon. Se mutase deja? Când o întrebă dacă 
putea trece să-și ia geanta, pe care o lăsase acolo cu câteva zile 
în urmă, Elizabeth îi zise că era la portar. Dacă voia s-o 
recupereze - o spuse ca și cum avea îndoieli în privinţa asta -, 
putea s-o ia din biroul lui. 

Lizzie fu primită glacial de portar, dar își primi geanta 
înapoi. Telefonul ei era încă în geantă, la fel și cheia de la 
apartamentul ei și toţi banii pe care-i mai avea, probabil, deși 
nu-și mai amintea ce sumă ar fi trebuit să fie. 

Se întoarse în apartamentul de pe Iverson Road și, chiar 
când hotăra în sinea ei să nu mai treacă pe la părinţi decât când 
era obligată s-o facă, ca nu cumva să-i pună alte întrebări legate 
de dispariţia ei, o sună maică-sa. Eddy de alături, cum îi 
spuneau de obicei soţii Milsom, făcuse o viroză și nu se putea 
ridica din pat. Mopsul era bolnav și el, iar mama lui Eddy voia 
să-l ducă la veterinar. 

— Și de ce nu-l duce ea? 

— Zice că nu poate să-l lase singur pe Eddy. 

— E bărbat în toată firea, nu e copil mic, zise Lizzie. 

— Eu doar îţi zic ce-a zis ea. Taică-tău e plecat nu știu pe 
unde, cu autobuzul 7, și eu am programare la dentist. 

— Sper că nu te aștepți să mă duc eu cu potaia la 
veterinar? 

— Nătărăul de Eddy se simte foarte rău. Eva a zis că 


plânge. 

Așa că Lizzie îl luă pe 6 și, îmbufnată, îl culese pe Brutus, 
mopsul, de la vecinii părinţilor ei. 

— l-am făcut programare. Nu știu la cine anume, după ce s- 
a întâmplat nenorocirea, dar n-o să fie probleme, îi zise mama 
lui Eddy. 

Lizzie nu știa despre ce vorbește. 

— Nu te poftesc în casă să-l vezi pe Eddy, ca nu cumva să 
aibă ceva contagios. Am chemat un taxi pentru tine și Brutus. 

Veni taxiul și Lizzie se urcă, ducând câinele într-un coș 
măricel. 

La Clinica Veterinară Sutherland, Melissa, doctorița, era 
postată la recepţie și părea foarte stresată. 

— Unde e tipul care lucra aici? întrebă Lizzie. 

— Dermot? făcu Melissa. N-aţi aflat? Ne-a șocat pe toţi: a 
fost omorât. 

Lizzie rămase fără replică. 

— E groaznic, nu-i așa? continuă Melissa. Pare lipsit de 
inimă să vorbim atât de curând despre asta, dar avem nevoie 
disperată de un înlocuitor. Aţi putea să ne daţi de veste dacă 
auziţi de cineva? 

Melissa îl luă pe Brutus în cabinet și Lizzie așteptă în 
anticameră. Nu era prima ei vizită la clinică - desigur, fusese pe- 
aici și înainte, ca să discute cu Dermot și să pună mâna pe 
numărul familiei Weatherspoon, dar atunci nu observase cu 
atenţie încăperea. Arăta chiar drăguţ, își zise acum, era liniște și 
altfel decât s-ar fi așteptat, în sensul că nu mirosea a câine. 
Scaunul rotativ tras în dreptul biroului și calculatorul cu care 
avusese de-a face deja. În colţul camerei era o fântână de apă, 
care era cu siguranţă pentru oameni, nu pentru câini. Pe perete 
era o fotografie cu Animăluțul Lunii, un dog german care sărise 
în lacul din Regent's Park ca să salveze ursuleţul unui copil. Un 
loc chiar plăcut în care să lucrezi, își zise Lizzie, care nu se 
compara cu efortul de a alerga jumătate de după-amiază după 
un cârd de copii de cinci ani, lucru pe care chiar nu-și dorea să-l 
mai facă. 

Melissa se întoarse cu Brutus și-i spuse lui Lizzie că-i făcuse 
un antibiotic și că trebuia ţinut la căldură. 

— Postul ăsta, începu Lizzie, postul pe care l-a avut Dermot, 
adică... Ezită: Vreau să zic, n-aş vrea să forțez nota, dar n-aţi 


vrea să mă angajaţi pe mine? 

— Păi, nu știu. Nu știu ce părere ar avea Caroline. 

Lizzie avea darul de a minţi instinctiv. 

— Am avut două slujbe ca recepţioneră la o clinică 
veterinară, una la Londra, cealaltă la... - se gândi rapid - 
Peterborough. Mă pricep. 

— Aţi putea să vă întoarcetți la trei? Caroline o să fie liberă 
și o să vă poată vedea atunci. 

Lizzie chemă un taxi, plănuind în minte recomandarea pe 
care va trebui s-o falsifice, semnând-o cu un nume pe care-l 
putea găsi cu ușurință pe Internet. Cum naiba or fi putut 
oamenii să trăiască până să apară internetul? 

Se întoarse la clinică la ora trei, venind dinspre Iverson 
Road. Dat fiind că nu și-l notase, uitase numele locului unde 
spusese că ar fi lucrat - era ceva care începea cu P, își zise. 
Portsmouth, Pontypridd, Penge? Nu avea însă nicio importanţă, 
pe Caroline n-o interesa lucrul ăsta și n-o întrebă. Citi scrisoarea 
de recomandare fictivă și se interesă când ar putea începe. 
Lizzie zise c-ar putea chiar de a doua zi. Scăpase de grija școlii și 
de minciuna pe care ar fi trebuit s-o inventeze ca să justifice 
perioada în care lipsise. 

În drum spre casă, se întâlni cu taică-său, care tocmai 
cobora din autobuz, și-i spuse că o recrutaseră cei de la clinică. 

Femeile recrutate de un angajator nu au nevoie să le 
plătească taţii jumătate din preţul chiriei, își zise Tom, tot 
trăgând speranţă. Dar Lizzie nu pomeni nimic de o posibilă 
independenţă financiară, spunând doar că avusese o zi 
obositoare și că voia să-și tragă sufletul. 


Capitolul 26 

În zilele de după crimă, Carl nu se putu gândi la nimic 
altceva. Doar un psihopat sau un asasin plătit, ori poate un 
soldat pe câmpul de luptă putea ucide pe cineva și apoi să nu se 
mai gândească la crimă. Îl urâse pe Dermot, dar, chiar și-așa, îi 
era imposibil să se împace cu crima comisă. O soluție mult mai 
bună ar fi fost ca Dermot să se mute sau să se însoare și să 
cumpere un apartament undeva cu Sybil. Carl aproape că 
ajunsese să-i poarte pică pentru că îl provocase cu șantajul lui 
idiot. 

Totuși, nu-și putea lua gândul de la asta, zi de zi, tot timpul. 
Nicola, care știa că-l bântuie omorul, îi zise că trebuie să 
depășească momentul. 

— N-ai avut niciun amestec, îi spuse. Nu zic că trebuie să te 
bucuri. Sigur că nu. Dar ți s-a luat o piatră de pe inimă. Ai scăpat 
de o grijă. 

— N-aș vrea să mă gândesc în termenii ăștia, îi zise Carl, 
conștient că era ipocrit în ultimul hal. Cred că nicio filosofie nu 
te încurajează să te simți ușurat de moartea cuiva, mai ales de o 
moarte violentă. 7 

În noaptea aceea avu primul coșmar. În vis auzi un geamăt 
de la etaj, care crescu în intensitate și se întrerupse brusc. Urcă 
scările - o ascensiune anevoioasă, încetinită de o forță nevăzută 
- dar ajunse în sfârșit la etaj și intră în camera de zi. Domnea o 
liniște completă. Dermot zăcea pe podea, tot capul și faţa lui 
erau o învălmășeală de oase și carne vie. Carl dădu să ţipe, dar 
nu reuși să scoată decât un scâncet. Când se trezi, se ridică în 
capul oaselor și continuă să scâncească. Nicola îl întrebă ce s-a 
întâmplat. Nu-i răspunse. 

Își impuse să se întindă la loc și să respire adânc. Ea întinse 
braţul și-l luă de mână. Carl își zise: Am ucis pe cineva. Am 
omorât un om. Ăsta e un lucru care nu va dispărea niciodată. Mă 
va urmări pe veci, cât trăiesc și după, dacă există ceva după. 
Orice aș face, n-o să scap niciodată de fapta asta, pentru că am 
făcut-o și acum e întipărită în trecutul meu. 

Slujba de înmormântare pentru Dermot avu loc la una 
dintre bisericile la care obișnuia să meargă. Carl auzi pentru 
prima dată de asta când Sybil veni cu două femei mai în vârstă 
și sună la ușă. 

— AȘ fi putut să descui eu, îi zise. Am cheia lui Dermot, dar 


n-am vrut să fiu nepoliticoasă. 

Nu le prezentă pe cele două femei. Cea care semăna foarte 
mult cu Dermot zise: 

— Încântată de cunoștință. Eu sunt mama lui Dermot și 
aceasta e mătușa lui. De fapt, ar trebui să zic, am fost mama lui. 
Dacă nu vă supăraţi, o să urcăm să-i strângem lucrurile și toate 
nimicurile. 

Arătau exact cum s-ar fi așteptat să arate mama și mătușa 
lui Dermot, scunde și îndesate amândouă, cu haine negre și 
pălării negre de paie. Sybil purta aceleași haine negre pe care le 
purtase când venise data trecută; fără pălărie, dar cu un batic 
negru legat sub bărbie. Urcară și rămaseră mai bine de o oră 
acolo. 

Lui Carl îi era imposibil să se relaxeze cu ele în casă, dar 
oare se mai putea gândi vreodată la relaxare de-acum? Infruntă 
cumplitul adevăr, și anume că mama bărbatului pe care-l 
ucisese era în casa lui, cu un etaj mai sus. Era incredibil, dar 
adevărat. Începu din nou să se plimbe fără ţintă, să se învârtă 
prin casă, deschizând și închizând ușile, așezându-se și 
ridicându-se și plimbându-se din nou, cum făcuse când realizase 
pentru prima dată faptul că Dermot intenţiona să nu-i mai dea 
banii de chirie. 

Când coborau, oare ar trebui să le facă un ceai sau măcar 
să se ofere? se întrebă. Perspectiva de a se afla în aceeași 
cameră cu ele și a sta la povești despre Dermot - ce alt subiect 
de conversaţie aveau? - era atât de groaznică, încât icni, 
efectiv. leși în hol când le auzi coborând pe scări. Duceau cu 
toatele genţi care trebuie să fi fost ale lui Dermot și în care erau 
îndesate toate nimicurile de care pomenise mama lui. Carl se 
întrebă dacă nu cumva multe dintre ele erau ale lui, cum 
fuseseră aproape toată mobila și decoraţiunile din apartament, 
moștenite toate de la tatăl lui. Dar nu-i păsa. 

Mama lui Dermot spuse exact ce-și dorea Carl să audă: 

— O să plecăm și n-o să vă mai deranjăm. 

Mătușa adăugă: 

— Mi-a părut bine de cunoștință. 

Încuviințând, ca și cum ar fi vrut să confirme afirmaţia fără 
noimă, Sybil adăugă: 

— Ne vedem curând. 

Le urmări de la geam, mergând pe Falcon Mews, spre 


metrou sau poate spre autobuz. Nu-și exprimaseră vădit 
durerea, șocul legat de cele petrecute, doar o resemnare 
ștearsă. Carl simţi că îl ia cu greață. Se întrebă dacă avea să se 
mai întâmple altceva, dacă vor mai fi alte vizite, anchete, dacă 
vor mai apărea rude sau prieteni de-ai lui Dermot. Dacă da, 
trebuia să înfrunte totul, dar asta era o nimica toată în 
comparație cu chinul din ultimele câteva luni. 

Eşti liber de-acum, își spuse. N-ai vrut să-l omori, nu ţi-ai 
propus asta, și, când ai făcut-o, nu te-a văzut nimeni. S-a sfârșit. 
Concentrează-te la asta. 

Nicola se întoarse acasă mai devreme ca de obicei, 
aducând două pungi încărcate cu mâncare: un pui fript, mai 
multe varietăţi de brânză de la băcănia de fiţe din cartier, 
struguri albi, un mango și un ananas mare și ingrediente pentru 
o salată specială. Vinul pe care-l cumpărase urma să fie livrat 
acasă, îi zise, cu excepţia unei sticle de rosé, pe care o adusese 
cu ea. 

— O să am în curând bani, îi zise Carl. Mai așteaptă doar 
câteva săptămâni și-apoi dau anunţ că închiriez. E mare 
cererea, așa că o să găsesc imediat chiriaș. 

Ea îl înconjură cu braţele. 

— Nu-i grabă, iubitule. Mai așteaptă un pic. O să pară 
oarecum... mă rog, nu c-ar fi cazul nostru, dar ca s-o spun pe-a 
dreaptă... meschin. Am putea să plecăm mai întâi undeva. Tu ai 
nevoie de o vacanţă și mie mi-au mai rămas câteva săptămâni 
de concediu. 

Fu tentat să-i spună să nu-i reamintească de faptul că nu 
avea nici bani, nici serviciu, dar se abţinu. Poate că va reuși să 
se apuce din nou de scris, în curând. 

— Mai vedem, îi zise. Ce-aș vrea să facem ar fi să luăm 
masa în oraș - să sărbătorim. 

Ea se trase înapoi și se uită lung la el. 

— Ce să sărbătorim? 

— Nu știu de ce am zis asta. Vorbește gura fără mine. 

Incepu să-i povestească despre vizita mamei și mătușii lui 
Dermot. 

— Cred că locuiesc pe undeva prin nord. Au cărat genţile 
mari, pline de nimicuri, cu metroul. 

— Sunt sigură că te-ai purtat frumos cu ele, Carl, îi zise 
Nicola, dar tonul ei sugera că numai asta nu credea. 


Nu s-au certat, dar el se simţea iritat, înciudat. Nicola puse 
mâncarea și băutura la frigider și desfăcu vinul, încă rece după 
ce stătuse în frigiderul de la magazin. Se așezară unul lângă 
altul pe canapea și ea îi zise: 

— Hai să mergem la o cafenea, pe canal. Așa n-o să mai am 
mustrări de conștiință, pentru că au preţuri mici. 

Sună telefonul. Știa că trebuie să fie mama lui, pentru că 
nimeni altcineva nu-l suna pe fix. Își exprimase deja șocul și 
groaza provocate de moartea lui Dermot. De data asta, voia să-i 
povestească despre herpesul de care suferea bunică-sa. Carl 
exclama compătimitor, așa cum cerea situaţia. 

— Acum, dragule, partea cea mai importantă: ţi-am găsit 
un chiriaş pentru apartament. Nu-i așa că sunt fată deşteaptă? 
Sunt bună de agent imobiliar și nici măcar nu iau comision. 

— Nu, mamă, nu încă, e prea curând. Mulţumesc, e grozav, 
dar nu vreau să închiriez încă. 

— Dar de ce nu, dragule? Doar ai nevoie de banii de chirie, 
nu? Chiar tu mi-ai zis. 

— Sigur că am. Dar pot să mai aștept câteva săptămâni. Nu 
i-ai zis persoanei că se pot muta deja, nu? 

— Nu, sigur că nu. Și, apropo, e groaznic obiceiul ăsta de a 
folosi pluralul când te referi la singular. Și n-o faci doar tu, o face 
toată lumea sub treizeci de ani și mulți trecuţi de treizeci. 

— lartă-mă, mamă, zise Carl. O să încerc să mă abtin, dar 
nu promit. 

Nicola îl întrebă despre ce era vorba. Îi spuse. 

— Ai făcut bine c-ai refuzat. Hai să ieșim în oraș, bine? 

Mai băură un pahar de rosé. Era plăcut că Nicola îi aproba 
decizia, dar tot se întrebă de ce refuzase oferta maică-sii. 

— De ce am făcut bine c-am refuzat? o întrebă pe Nicola în 
timp ce mergeau pe stradă. Incep să cred că n-ar fi trebuit s-o 
fac. 

— E un gest de respect faţă de Dermot. Știu că s-a purtat 
urât cu tine, dar a avut parte de o moarte groaznică. Asta i-ar 
trezi mila și... mă rog, revolta, oricărui om normal. N-ai vrut încă 
să ai un alt chiriaș acolo; ai vrut să mai aștepți. 

Carl nu zise nimic. Chiar nu conta dacă mai aștepta... vreo 
două săptămâni, de pildă. 

Când intrară în restaurantul de pe ambarcaţiune, Nicola 
zise: 


— Nu cred c-am apucat să-ţi zic. Am căutat prin toată casa 
și n-am dat nicăieri de bibeloul nostru sub formă de gâscă. 
Foarte ciudat, nu crezi? 

* 

Sybil probabil că plecase în vacanță cu părinții ei. Cel puțin 
asta spera Carl, deși părea să se fi terminat sezonul și 
majoritatea oamenilor se întorseseră la lucru. 

În timp ce Nicola făcea un duș în baia lui, a doua zi 
dimineaţă, el urcă la etaj și intră în baia care fusese a lui 
Dermot. Descoperi că era plină de ceea ce Sybil ar fi numit 
„articole de toaletă”. Sticlele și borcănașele erau din cele care 
se găsesc în farmacii de cartier sau la raionul de cosmetice 
dintr-un supermarket. Poate că ea nu le mai voia, dar doar nu-și 
închipuia că i le poate lăsa lui pe cap. Tocmai se gândea cum 
să-i spună să și le ia înapoi, când realiză că nu avea numărul ei 
de telefon și, deși știa unde stă, nicio adresă poștală sau de e- 
mail. 

Chiar când se hotărî să dea o raită pe Jerome Crescent și 
să-i lase un bilet în ușă, o auzi pe scări. Dar acum, că i se oferea 
prilejul, se simţi oarecum stingherit să-i spună că făcuse duș în 
baia pe care o folosise Dermot. Așteptă, cu urechea ciulită, și, 
când o auzi plecând, fu sigur că n-avea să se mai întoarcă. 
Probabil că  rezolvase treburile pentru care revenise în 
apartamentul lui Dermot. Urcă la etaj și descoperi că totul era 
neschimbat în baie. Era în continuare plină cu lucrurile ei. Ce 
conta, de fapt, că lăsase în urmă câteva borcănele de ulei de 
baie și pliculeţe de șampon ieftin? O să le mai lase o zi, două, și- 
apoi o să arunce tot. 

Carl descoperi că își dezvoltase un simţ acut al prezenţei lui 
Sybil, deși nu știa nici el cum. Sâmbătă seară, Nicola îl întrebă 
de unde știa că Sybil e în casă, dar el nu avea habar ce să-i 
răspundă, pur și simplu știa. Nicola nu auzise nimic. Își dădu 
seama că el avusese dreptate, pentru că o văzu pe Sybil 
mergând pe stradă în dimineața următoare, în drum spre 
biserică, cu cartea de rugăciuni în mână. Era din nou o zi 
frumoasă, însorită, iar Carl și Nicola merseră să se plimbe prin 
Hampstead Heath, Carl cu conștiința acută a faptului că fiecare 
fel de mâncare și fiecare strop de băutură pe care le luau erau 
plătite în continuare din banii Nicolei. 

Însă păru că astfel de cheltuieli unilaterale aveau să se 


încheie luni dimineaţă, când Carl primi o scrisoare de la agenta 
lui literară, cu vestea că o povestire pe care o publicase cu trei 
ani în urmă și de care uitase complet urma să fie dramatizată 
pentru radio și că o să primească o sută de lire pentru asta. 

Susanna își cerea scuze pentru că era o sumă așa mică, dar 
lui Carl i se părea o avere. O sumă câștigată din scris, din 
recunoașterea talentului său! Părea că ziua începe bine și nu 
putea s-o strice nici sunetul pașilor lui Sybil, care se plimba de 
colo-colo la etaj, cu niște pantofi greoi în picioare. Așadar nu 
plecase. Rămăsese două nopţi acolo. Era momentul să-i spună 
să plece și să-și ia borcănelele și recipientele cu ea. Urcă și bătu 
la ușă. 

Ea se uită la el cu o expresie gravă, ca și cum îl vedea 
pentru prima dată. Carl observă că nu avea pantofi în picioare, 
ci ghete grele, maro, din piele. 

— Ce dorești? 

Să nu mă ţii în prag, își zise el. 

— Pot să intru? 

— Dacă vrei. 

Păși peste prag. Ea lăsă ușa deschisă. Era îmbrăcată în 
continuare în doliu, poate că nu avea să renunţe niciodată la el. 

— Aș vrea să-ţi strângi lucrurile din baie, îi zise. Când pleci 
acasă. 

— Acum trebuie să ies. Mă duc la serviciu. 

— Da, sigur. Dar, mai târziu, trebuie să te întorci și să-ţi 
strângi lucrurile. 

Ea dădu din cap, un gest care nu însemna nimic. 

— Când a început să-mi facă curte Dermot, mi-a spus că 
vom locui împreună aici. 

„Să-mi facă curte”: îl șocă mai curând expresia, decât 
semnificația spuselor ei. Nu mai auzise niciodată pe cineva care 
s-o folosească. 

— Da, e foarte trist ce s-a întâmplat. Ne vedem mai târziu, 
îi spuse. 

De la fereastra de sus, o urmări plecând. Felul ei de a 
merge îţi dădea impresia că e în elementul ei în cartier, ca și 
cum ar fi trăit toată viaţa aici. Realiză că nu știa unde lucrează 
sau cu ce se ocupă: de ce ar ști, de ce i-ar păsa? Până seara, va 
dispărea din viaţa lui și nu va trebui s-o mai vadă niciodată. 


Sybil se întoarse de la lucru înaintea Nicolei. Carl nu ar fi 
știut, dacă nu ar fi stat la pândă, s-o vadă când apare. leși în hol 
chiar când ea pășea greoi pe prima treaptă de jos. 

— Sybil? 

Oare îi mai spusese până acum pe numele de botez? 

— Presupun că în seara asta pleci acasă. Nu uita să-ţi 
strângi lucrurile din baie. 

— Sunt acasă. Aici locuiesc, îi spuse ea pe un ton calm, 
direct. 

— Nu, nu. 

În ciuda stării lui de nervi, trebuia s-o trateze ca și cum ar fi 
fost sărăcuţă cu duhul. Era genul de expresie pe care o folosea 
tatăl lui și care data dinainte să apară corectitudinea politică. 

— Locuiești cu părinţii tăi pe Jerome Crescent. Acum dă-mi 
cheia. N-o să mai ai nevoie de ea. 

— Locuiesc aici, zise ea. Trebuie să urc acum. Am treburi 
de făcut. 

— Nu, Sybil. Condoleante pentru Dermot, dar voi avea un 
nou chiriaș. De-asta trebuie să pleci. De-asta am nevoie de 
cheie. 

— Eu sunt noua chiriașă, zise ea. Ti-am zis că Dermot mi-a 
spus că urma să mă mut aici. Deodată adoptă tonul unei femei 
hotărâte, ca oricare alta, care știa exact ce spune și ce face: 
Trebuie să păstrez cheia. Preiau contractul de închiriere al 
logodnicului meu. 

El nu zise nimic. Și când te gândești că o luase drept o fată 
naivă, ignorantă și fără minte! Intră în baie și vomită. Pentru că 
nu mâncase nimic toată ziua, vomită doar un lichid gălbui. 

Era încă în baie când ajunse Nicola acasă. Ajunsese într-un 
stadiu în care trebuia să-și reamintească faptul că ea nu știa 
adevărul despre moartea lui Dermot. Uneori, când se gândea la 
asta, parcă își amintea că-i povestise și că ea îl iertase sau 
trecuse peste asta sau ceva de genul ăsta. 

Nu știe. Nu uita chestia asta, își spuse. Dar pot să-i 
povestesc despre Sybil, despre ce a zis Sybil. Trebuie să-i cer 
sfatul. 

— Sybil e sus, îi zise. Zice că ea e noua chiriașă. Nu vrea 
să-mi dea cheia înapoi. 

— Trebuie să ţi-o dea. Spune-i c-o să chemi poliţia s-o ia pe 
sus. 


— N-aș putea să fac asta. 

— Atunci o s-o fac eu. 

— Nu! 

Gândul că ar fi putut să vină poliţia însemna un singur lucru 
pentru el: uciderea lui Dermot. Poliţiștii o să intre în casă și o să 
afle ce s-a întâmplat cu chiriașul de dinainte. Povestea o să le 
trezească bănuieli. 

— Nu, Nic. Nu putem să facem asta. Oare ar fi chiar așa de 
rău s-o avem pe ea chiriașă? Vreau să zic, ar fi liniștită, e o tipă 
așezată, și-ar vedea de-ale ei - știu că vorbesc ca o 
proprietăreasă de pe vremuri - și nu ne-ar da bătăi de cap. 

— Nu-mi vine să cred ce aud, zise Nicola. 

— Ba să crezi. Tot ce zic e hai s-o luăm pe Sybil cu chirie. 
Asta ar simplifica lucrurile. Am începe să scoatem un ban. Ar fi 
doar ea. N-ar veni cu bărbaţi acasă. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Carl? Ești un om tânăr. Tu nu 
vorbești și nu gândești așa. 

Pe un ton disprețuitor, îl imită: 

— N-ar aduce bărbați acasă. Nu ne-ar da bătăi de cap, ar fi 
liniștită și așezată. Nu-i lăsă ragaz să se apere: Ce-i cu tine? 
Trebuie s-o dai afară, acum! N-are decât să se întoarcă la 
părinţii ei. Nu vreau s-o văd aici. O să găsim noi pe altcineva. 

Carl îi vorbi pe un ton de care nu s-ar fi crezut niciodată în 
stare: 

— E casa mea. Eu hotărăsc în privinţa chiriașilor, nu tu. 

Nicola nu-l contrazise. Se albi la faţă. 

— Îmi pare rău, îi spuse. N-are decât să rămână. Sper doar 
că nu vei regreta. 

Zisese „vei”, nu „vom”. Orice s-ar întâmpla de-acum, își 
zise Carl, pentru noi e începutul sfârșitului. 


Capitolul 27 
Majoritatea proprietarilor de animăluțe care veneau la 


clinică o acceptară pe Lizzie fără probleme. Una dintre puţinele 
excepţii fu Yvonne Weatherspoon, care o știa de când fusese 
prietenă cu Stacey. Yvonne n-o simpatizase cine știe ce pe 
Lizzie nici atunci, și nu părea s-o simpatizeze nici acum. 

— Unde e Dermot? întrebă. 

Lizzie nu știu ce să-i spună. Yvonne chiar nu auzise? Știrea 
apăruse în toate ziarele și la televiziunea locală. 

— N-aţi văzut la televizor? 

— Cum adică la televizor? 

— Păi, a fost omorât. Au dat știrea la televizor și în toate 
ziarele. Încă nu l-au găsit pe făptaș. 

— Am văzut știrea despre acei Dermot, zise Yvonne, dar n- 
am făcut legătura cu Dermot a/ nostru. Oh, Doamne, ce 
grozăvie! Sunt sincer şocată. Arătă spre pisica din cușcă: Sophie 
știe. Simţi, nu-i așa? A fost un șoc și pentru ea, bietul suflețel. li 
făcu bezele pisicii prin gratiile transportorului: A zgâriat-o un 
animal nesuferit din vecini și cred că i s-a infectat rana. Sper c-o 
poate consulta Caroline. Cred că are și febră. 

Caroline o putea consulta de data asta și o s-o oprească la 
cabinet ca să opereze abcesul. Poate că doamna Weatherspoon 
dorește s-o lase aici și să vină s-o ia la patru. „Dorește” nu era 
cuvântul potrivit, dar Yvonne trebui să se conformeze. 

Clinica se închidea o oră la prânz și Lizzie se duse peste 
drum, la Sutherland Cafe, să-și ia un sendviș și o Diet Coke. 
Continua să nu se simtă în largul ei când rămânea singură. 
Mintea îi juca feste, revenind obsesiv asupra acelor zile de 
coșmar de care-și dorea atât de mult să uite. 

Când ajunsese acasă, se gândise să-l sune pe Swithin 
Campbell și să-l ia la întrebări, spre a-și verifica suspiciunile că 
fusese în cârdășie cu Scotty și roșcovanul. Dar ce avea să se 
întâmple dacă se dovedea că este un tip periculos? Poate că era 
mai bine să lase lucrurile așa cum erau și să-i știe pe Scotty și 
Roșcovanul cât mai departe de ea. 

Și-ar fi dorit pe cineva inteligent cu care să se sfătuiască. 


După ce se întoarse la clinică, nu se mai întâmplă mare 
lucru până la patru. In sala de operaţii, o cămăruţă din spate, 
Caroline îi făcu o puncţie lui Sophie și o lăsă apoi să doarmă 


liniștită în cușcă până când venea Yvonne Weathespoon s-o ia. 
Dar, la patru și cinci, fiul lui Yvonne fu cel care își făcu apariţia la 
clinică. 

— Bună, Gervaise! îl salută Lizzie. 

Era surprinsă și încântată să-l vadă. Probabil că-și anulase 
călătoria în Cambodgia. Sau poate că pur și simplu nu plecase 
încă. 

— Măi să fie, nu cumva e mica Lizzie? exclamă Gervaise 
Weatherspoon. Ce-i cu tine aici? 

— Lucrez aici. 

— Serios? Mama nu mi-a zis nimic. 

Caroline ieși cu pisica, care dormea în continuare în cușcă. 

— Pot să plătesc cu cardul? 

— Sigur. Face o sută optzeci de lire. 

— Va trebui să-i recuperez de la mama, zise Gervaise, 
uitându-se din nou la Lizzie. Lizzie, trebuie să-ţi cer scuze. 

— Da? Pentru ce anume? 

Introduse cardul în aparat. 

— Ultima dată când ne-am văzut, ţi-am zis că poţi rămâne 
în apartamentul lui Stacey cât sunt eu plecat. Dar apoi sora mea 
a vrut să se instaleze acolo și probabil c-a trebuit să te muţi. 

— Da, zise Lizzie. Dar a trecut acum. Spusele lui îi dăduseră 
o idee: Pot să te rog ceva? 

— Sigur. 

— Am nevoie de un sfat. 

Gervaise păru interesat, exact cum își închipuise Lizzie că 
va fi. 

— OK, zise. Să ne întâlnim la cafeneaua de vizavi după ce 
termini programul? Așteaptă-mă numai să duc pisica acasă. 

A doua zi dimineaţă, Carl o văzu pe Sybil învârtindu-se prin 
grădină, înainte să plece la lucru, smulgând puţinele buruieni pe 
care nu le plivise deja și tăind vârfurile uscate ale unor plante pe 
care nici nu le știa după nume. 

Probabil că lucra ca menajeră pe undeva, își zise. Asta era 
impresia pe care ţi-o dădea. Poate că ar vrea să-i facă și lui 
curățenie. Poate că ar fi dispusă să se ocupe de decorațiuni, nu 
numai de grădinărit. Începea să i se pară o decizie chiar 
inspirată că nu o dăduse afară din casă. 

Trebuie să-i facă un registru pentru plata chiriei, ceva ce nu 
făcuse niciodată cu Dermot. O să dea un aer mai oficial 


prezenţei ei acolo. O să facă un alt contract și-o s-o roage pe 
Nicola să fie martor. Sperase să poată crește chiria de data asta, 
dar acum realiză că nu prea putea s-o facă. Sybil probabil că nu 
câștiga prea mult; din ce auzise, salariul unei femei de serviciu 
era cam de zece lire pe oră. Nu, o să-i ceară aceeași chirie pe 
care i-o plătise și Dermot - sau nu i-o plătise, în ultimele luni. 

Se așeză în faţa laptopului și scrise un soi de contract prin 
care Sybil Soames se angaja să-i plătească lui Carl Martin o mie 
două sute de lire pe lună calendaristică - o precizare inspirată, 
chestia cu luna calendaristică -, pentru un apartament cu un 
dormitor, situat pe Falcon Mews nr. 11, Londra, W9. O să facă în 
așa fel încât să semneze contractul aici, în camera lui de zi. 
Când Nicola se întorcea de la serviciu, de obicei urca imediat în 
dormitorul lor să se schimbe în blugi și tricou și, după aceea, el 
și Sybil o să semneze documentul. 

Se întrebă de ce se formaliza, de ce acorda atâta 
importanţă acestui lucru. Când fusese vorba de contractul lui 
Dermot, nu pusese niciodată problema la modul ăsta. Maică-sa îi 
spusese că acum poate să ia mult mai mult de o mie două sute 
pe lună, dar el refuzase, iar ea presupusese că era doar 
mărinimos, că i s-ar părea că se lăcomește dacă cere mai mult. 
Nimeni nu putea să afle - nimeni nu avea să afle vreodată - că 
se cutremura la gândul că ar putea să scoată un profit din 
moartea unui om pe care el îl ucisese. 

Sybil se întoarse la cinci. Incălţările ei lipăiau pe scări. După 
aproape o oră, ajunse și Nicola, aducând cu ea un coș cu 
căpșuni, o cutie de smântână și un buchet de flori roz și mov 
despre care zise că se numeau zinnia. Carl îi arătă contractul. Ea 
încuviinţă: 

— Așadar, nu te-ai răzgândit? 

— Ai fost de acord că e o idee bună. 

— Nu cred c-am zis asta, Carl. După cum mi-ai zis, nu e 
decizia mea. E casa ta. 

— Ei bine, vrei să fii martor la semnarea contractului dintre 
mine și Sybil? 

— Dacă asta vrei... 

Urcă în dormitor să se schimbe. El își închipuise că cearta 
de zilele trecute era începutul sfârșitului pentru ei. Dar trecuse 
și poate că sfârșitul nu avea să vină. Spera că nu o să vină. Puse 
mâna pe telefon și formă numărul lui Dermot. În mintea lui încă 


nu-l considera numărul lui Sybil. 

— Nu poţi să urci aici? îl întrebă Sybil. 

— Bănuiesc c-aș putea. Dacă așa preferi... 

Trecând pe lângă ușa de la dormitor, îi strigă Nicolei că o să 
aibă nevoie de ea în apartamentul lui Sybil peste câteva minute 
și că o s-o strige. Era foarte cald, iar la etaj era o căldură umedă, 
apăsătoare. Simţi broboane de sudoare pe faţă și pe buza de 
sus în timp ce urca scările. Avea o senzaţie acută, absurdă, că-l 
păștea un pericol iminent. 

Sybil deschise ușa până să ajungă el acolo și îl aștepta în 
prag. Purta o rochie roz-pal, cu forme geometrice albastre și 
verzi, fără mâneci. 

— E foarte cald aici, îi zise, în atmosfera și mai sufocantă 
din camera de zi. Nu vrei să deschidem geamurile? 

— Nu deschid niciodată geamurile. Intră insecte. 

Îl trecuseră deja toate apele. 

— Pot să mă așez? 

— Simte-te ca acasă, îi zise ea. 

Culmea, își zise Carl. Chiar mă simt ca acasă. Desfăcu 
hârtia pe care scrisese contractul și o puse pe masa rotundă. Ea 
rămase în picioare. 

— Am adus contractul de închiriere. Vrei să-l citești? 

Sybil nu se așeză, aruncându-și doar un ochi pe contract. 

— N-am nevoie să-l citesc. Ti-am spus că locuiesc aici. Așa 
a zis Dermot. 

— Da, o fi zis. Dar tot trebuie să-mi plătești chirie. 

Ea clătină din cap. 

— Eu nu plătesc nicio chirie. De ce ţi-aș plăti? Ti-am zis deja 
că locuiesc aici. 

Lui Carl îi curgeau broboanele de sudoare pe faţă, părea că 
plânge. 

— Nu cred că înţelegi. Dacă locuiești într-o cameră aflată 
într-un imobil al altcuiva, trebuie să plătești chirie. Trebuie să 
plătești săptămânal sau lunar. Asta e rolul acestui document. O 
s-o chem pe Nicola să fie martor, dacă știi ce înseamnă asta, și 
apoi semnezi și semnez și eu, iar ea semnează că a fost de fată. 
OK? 

— Nu, zise ea. Nu e OK. N-am bani. Sunt vânzătoare la Lidl. 

— Păi, îmi pare rău, dar asta înseamnă că va trebui să te 
muţi. Nu poţi să stai aici fară să-mi plătești chiria. 


Sybil începu din nou să scuture frenetic din cap. 

— O să stau aici, cum stătea și Dermot. El nu-ţi dădea 
niciodată bani de chirie, niciun bănuț, și nici eu n-o să-ţi dau. 
Asta-i casa mea acum. 

— Nu, nu e, Sybil. Dacă nu vrei să pleci, va trebui să chem 
poliţia ca să te ia cu forța. 

Ea făcu un pas spre el, iar pe chipul ei apăru o expresie 
vicleană. Avea un aer prefăcut și un zâmbet în colțul gurii: 

— Te-am văzut cum l-ai lovit pe Dermot cu geanta aia pe 
care o cărai, îi zise. Probabil că aveai ceva greu în ea. Eram în 
dormitor și te-am văzut de la geam. Nu s-a mai sculat de jos. M- 
am băgat în pat. Dimineaţă era tot acolo. L-ai ucis cum fac 
ucigașii pe care-i vedem la televizor. 

Carl se uită lung la ea. 

— Dacă mă obligi să plec, o să le spun polițiștilor. Nu m-am 
dus la poliţie până acum, pentru că dintotdeauna mi-am dorit să 
nu mai stau în aceeași casă cu ai mei, dar nu mi-am permis. 
Acum am locul ăsta și nu trebuie să plătesc niciun fel de chirie. 

Când oamenii păţesc ceva rău își spun frecvent că li se pare 
un coșmar. Carl trăia o experienţă mai rea decât un coșmar, o 
grozăvie pe care nu putea s-o îndure decât dacă ar fi știut că o 
să se trezească. Nu se simţea în stare să spună nimic, iar ea 
știa! Îl urmărea atent, nu chiar zâmbitoare, dar cu o expresie 
calmă, mulțumită. 

— O să mă port frumos, îi zise Sybil. O să plătesc lumina și 
gazul, nu-ţi face griji în privinţa asta. Și o să mă ocup de grădină 
gratis, n-o să te coste nimic. 

Carl tot nu-și găsea cuvintele. Se ridică și ieși, nesigur pe 
picioarele lui. Nicola era jos, se îndeletnicea cu ceva în 
bucătărie, poate că pregătea masa. Florile pe care le cumpărase 
erau într-o vază pe pervaz, păreau niște margarete cu petale 
bățoase, roz și mov. În filme, când cineva avea un moment de 
furie sau disperare ori trecea prin genul de situaţie în care era 
Carl acum, persoana - și era întotdeauna un bărbat - lua vaza 
de flori și-o arunca de perete. Carl se uită ţintă la vază, apoi se 
întinse pe podea și-și ascunse fața în mâini. Nicola tocmai intra 
cu un bol cu căpșuni și o ulcică de smântână. 

— Oh, Carl, dragule, ce s-a întâmplat? 

El își ridică privirea, apoi se ridică greoi în picioare. Nu 
putea să-i spună. Nu putea să-i spună că era un ucigaș. Nu 


putea să-i spună nimic. 


Capitolul 28 
Când Lizzie plecă de la clinică, era cald încă și era lume - 


între care și Gervaise - la mesele din faţa cafenelei. Se așeză 
lângă el. 

— Ce vrei să bei? Cafea? Ceai? o întrebă. 

— Crezi că au - mă rog, ceva alcool? 

— În ţara asta, comentă el, mă îndoiesc că e vreun loc unde 
să nu aibă. 

Aveau. Lizzie comandă vin alb, fără să-i pese prea mult ce 
fel de vin aveau. Faptul că el bea ceai i se părea un reproș. Ar fi 
preferat să comande și el vin. 

— Voiai să-mi ceri un sfat, îi zise Gervaise. În ce privinţă? 

— Păi, e vorba de ceva care mi s-a întâmplat acum o 
săptămână, dar n-am spus nimic nimănui. A fost cât pe-aci să le 
spun părinţilor mei și-apoi m-am gândit c-o să anunţe poliţia, 
dar poliția m-ar lua la întrebări - genul de întrebări la care n-aș 
vrea să răspund. 

— Și care ar fi aceste întrebări, mai precis? 

— Păi, mă rog. Nu contează. Să-ţi povestesc ce s-a 
întâmplat? 

— De asta ne aflăm aici, nu? 

Începu să-i povestească, luând-o de la întâlnirea ei cu aşa- 
zisul Swithin Campbell și cum planificase s-o sune când stătea 
încă în Pinetree Court. Îi spuse că era sigură că Swithin își 
închipuise că e bogată și că-i pusese pe Scotty și pe Roșcovan s- 
o răpească. 

— Nu ţi-a spus mama ta că a sunat un bărbat să ceară o 
răscumpărare pentru fiica ei? îl întrebă. 

— Ar fi trebuit să-mi spună? 

Părea aproape amuzat. 

— M-am gândit că ţi-o fi zis... dar nu le-a mers. Ne cheamă 
Elizabeth pe amândouă, știi, și și-au închipuit că eu sunt fata 
bogată. M-au plimbat prin mai multe locuri, mi-au pus cătușe și 
căluș la gură. Nu știu unde m-au ţinut, n-am recunoscut zona. 
Mi-au dat doar pâine și apă, ca la închisoare, m-au mutat de 
colo-colo și-apoi m-au dus în sudul Londrei. Când eram acolo, un 
porumbel uriaș, superb, a intrat în geam și l-a spart, iar indivizii 
oribili care mă ţineau prizonieră au fugit și m-au lăsat acolo. 
Probabil că și-au închipuit că era o descindere a poliției. Am 
scăpat și-am luat un taxi până acasă la părinţii mei. Și gata, 


acum ţi-am spus tot. 

Lizzie luă o gură zdravănă de vin, sorbind cu nesaţ. Fata 
care-i servise le adusese două bomboane de ciocolată pe o 
farfurioară de sticlă, ca supliment la băuturi, și Lizzie luă una. 

— Ce crezi c-ar trebui să fac? 

— Îmi amintesc când eram mici și părinţii tăi erau vecini cu 
părinţii lui Stacey în Willesden. Mai ţii minte? o întrebă el. 

— Sigur că ţin minte, dar ce-are asta de-a face cu ce 
vorbeam? 

— Veneai în vizită la Stacey să te joci cu ea și spuneai tot 
felul de brașoave. Așa li se spunea minciunilor pe vremea aia. 
Asta mai ţii minte? 

— Nu știu ce vrei să zici. 

— Ba știi, Lizzie. Eram în vizită la ea odată și tatăl tău a 
venit să te ia și l-am auzit întrebând-o pe mama lui Stacey, ca și 
cum era o glumă, dacă, citez, le-ai turnat gogoși ca de obicei. 
Avem multe cuvinte în engleză pentru minciuni. 

— Nu spuneam minciuni. Nu de data asta. Totul e adevărat, 
zise Lizzie, amintindu-și cât de speriată fusese. 

— Oricine nu te-ar cunoaște, veni răspunsul, poate c-ar 
crede povestea asta, mai ales dacă n-ai mai include faza cu 
pasărea salvatoare. Făcu o pauză și-i zâmbi: Un singur sfat am. 
La urma urmelor, asta mi-ai cerut. Data viitoare când spui 
povestea asta, taie la montaj pasărea. 

Și intră în cafenea ca să achite nota. 

Lizzie se ridică și o luă în direcţia opusă, mergând spre 
Maida Vale. Nu-i plăcuse niciodată familia asta; nu era vorba 
doar de Yvonne Weatherspoon, erau toți o apă și-un pământ. 
Dacă era sinceră cu ea însăși, îi ceruse sfatul domnului Gervaise 
cel Deștept doar pentru că o atrăgea ca bărbat. 

Ei bine, cu asta se lămurise. Dacă n-o credea nimeni, nu 
avea decât să-și șteargă toată experienţa din minte. Totul 
fusese o confuzie, nu fusese ea ţinta. Se gândise că ar putea s-o 
avertizeze pe cealaltă Elizabeth în privinţa celor doi, dar acum 
nu-i mai păsa. Elizabeth Weatherspoon n-avea decât să-și 
poarte singură de grijă. 

Între timp, ea avea o întâlnire în seara asta cu un bărbat 
foarte drăguţ care o invitase în oraș după ce venise cu câinele 
lui, un Basenji, la clinică. leșeau doar să bea ceva împreună, dar 
poate că asta avea să conducă la mai mult. In timp ce aștepta 


autobuzul 98, se gândea pe care dintre ţinutele lui Stacey să o 
poarte deseară. 
* 

Tom se plimba și el cu autobuzul - un 18 - și se gândea la 
rândul lui la o temă importantă. Cu o seară în urmă, el și Dot 
fuseseră la o petrecere, la ziua surorii lui, Wendy, și acolo 
vecinul de alături îl ascultase cu interes cum povestea despre 
plimbările lui cu autobuzul și-l întrebase de ce nu scrie o carte 
despre asta. Dacă ar fi știut Tom că Trevor Vincent punea 
aceeași întrebare oricărei persoane care se conversa cu el, în 
treacăt sau pe îndelete, despre vreun hobby sau vreo 
îndeletnicire. Și n-o făcea pentru că l-ar fi interesat sau ar fi știut 
ceva despre subiectul respectiv, ci pentru că nu avea nimic 
altceva de spus. 

— Crezi c-aș putea? îl întrebase Tom. 

— Ai un computer sau o tabletă sau ceva de genul ăsta? 

— Sigur că da. Să fac o încercare? 

— Așa să faci, îi zise Trevor Vincent, după care porni în 
căutarea nevestei sale ca s-o ia spre casă. 

Tom nu se mai gândi la sugestie în seara respectivă, dara 
doua zi conversaţia îi reveni în minte. Ei bine, ce-ar fi dacă? 
Descrierea aventurii de azi ar putea fi pasajul introductiv al unei 
astfel de cărți, incidentul din Harlesden High Street, de pildă, 
când chinezii ăia refuzaseră să coboare din autobuz deși 
fuseseră somaţi s-o facă pentru că nu aveau abonamente, și 
voiau să plătească doar cu bani gheaţă. 

Şoferul încercase să-i trimită la plimbare, dar ei se 
instalaseră pe locurile libere și începuseră să cânte la niște 
instrumente muzicale bizare, pe care Tom nu le mai văzuse 
niciodată până atunci. Un tip solid, cât casa (care nu era 
chinez), li se alăturase și refuzase, la rândul lui, să se dea jos din 
autobuz, când veniseră polițiștii și le ceruseră să coboare. Tom 
trebuise să coboare și el chiar atunci, dezamăgit că nu avea să 
asiste la deznodământ. Toate poveștile astea puteau fi incluse 
într-o carte. S-ar putea să se apuce de ea chiar de mâine. 

Tipul cu câinele Basenji, pe care-l chema Adam Yates, o 
duse într-un loc care aducea mai curând a wine bar decât a pub. 
Păruse impresionat de ţinuta ei - rochia superbă, crem, a lui 
Stacey, cu un taior asortat -, deși lui Lizzie i se părea că era un 
pic prea gătită pentru Unicorn Lounge. Era lihnită de foame, așa 


că acceptă cu entuziasm propunerea lui Adam de a lua cina la 
restaurantul foarte cochet din incinta clubului. Lizzie se ghida 
după următorul principiu: oricât de elegant sau scump ar fi fost 
un restaurant, dacă avea un meniu ilustrat - poze color cu pui 
tikka și budincă de pește -, refuza să ia masa acolo. Aici nu văzu 
nimic de genul ăsta. Cina era delicioasă și agreabilă, foarte 
diferită de seara oribilă petrecută cu nesuferitul de Swithin 
Campbell, cu conversaţia lui plicticoasă. Adam nu-i bătu niciun 
apropo că ar fi vrut să intre la ea când o conduse acasă, daro 
sărută ușor pe obraz, după care plecă să prindă autobuzul 82. 

In dimineaţa următoare, o sună. Avea bilete la un concert. 
O orchestră celebră din Ungaria, care urma să interpreteze 
piese de Mozart și Respighi - ar vrea să meargă cu el vineri? 
Desigur că acceptă, plănuind deja să poarte compleul verde, cu 
șiragul de perle. Lizzie nu auzise niciodată de Respighi, dar nu la 
asta folosea Google, să te ajute în situaţii ca asta? 

Lizzie era genul de persoană căreia îi stătea pe creier dacă 
știa că are ceva de făcut. Nu se gândea deloc cu plăcere la 
treaba pe care i-o dăduse Caroline: să ducă toate obiectele 
care-i aparținuseră lui Dermot acasă la Carl Martin, pe Falcon 
Mews. Asta dacă nu cumva Carl o invita în casă. Era curioasă să 
vadă cum arată casa. El probabil că nici nu ar mai recunoaște-o, 
nu se mai văzuseră de atâta vreme, de când erau amândoi în 
școală. Amândoi fuseseră prieteni buni cu Stacey, desigur. Nu 
avea mult de mers până la străduța care unea Sutherland 
Avenue și Castellain Road. | se spusese că Dermot făcea zilnic 
drumul pe jos, dar pe Lizzie nu o încânta deloc perspectiva de a 
merge pe jos. 

In timp ce Caroline scotea un cui din lăbuţa unui cocker 
spaniel, Darren făcea o vizită la domiciliu și Melissa îi făcea un 
control de rutină lui Spots, dalmaţianul, Lizzie aruncă o privire în 
debara, în principal ca să aprecieze greutatea lucrurilor rămase 
de la răposat. O pereche de mănuși din piele de oaie, o 
fotografie înrămată cu o fată brunetă, cu față rotundă și umeri 
solizi, două telefoane mobile defecte, o Biblie antică și de 
demult, trei bibliorafturi, un atlas al Londrei cartonat, două 
caiete și o cutie de șine pentru dosare - adunate toate la un loc 
atârnau  multișor. Hotărî s-o lase totuși pe săptămâna 
următoare. 


Capitolul 29 

Părinţii lui Sybil îi făcură o vizită într-o duminică mohorâtă; 
era prima dată când o vizitau în apartamentul de pe Falcon 
Mews. Era spre prânz și străzile erau pustii; puţinii oameni care 
ieșiseră din casă aveau umbrele. Ploua cu găleata, începuse pe 
la nouă și părea că o să mai ţină. Nici că se putea un moment 
mai prost pentru ploaie, dat fiind că era a doua și cea mai 
importantă zi a carnavalului local, iar de pe Falcon Mews se 
auzea zgomotul specific, chiar dacă difuz cumva - un zumzet, 
un ritm, muzică, strigăte și chiote înfundate. 

Carl îi văzu sosind pe domnul și doamna Soames. Ghici cine 
erau, pentru că cine altcineva puteau fi? Doamna Soames 
semăna foarte mult cu fiica, sau fiica ei semăna foarte mult cu 
ea. Veneau pe străduţă, mergând amândoi sub o umbrelă mare, 
neagră, pe care nu o strânseră decât după ce veni Sybil să le 
deschidă. 

— O să vrea să mi-i prezinte, îi zise Carl Nicolei. O să vezi. 
Poate c-o să ia ceaiul mai întâi și-apoi o să vină cu ei aici și-o să 
mi-i prezinte. 

— Contează? 

— Păi, în condiţiile în care nimic nu mai contează, nu, chiar 
nu. 

— Carl, ce s-a întâmplat? De ce nu mai contează nimic? 
Dacă nu vrei ca Sybil să locuiască aici, de ce ai lăsat-o? 

— Nu pot să-ţi răspund la asta, Nic. N-o să pot niciodată să- 
ți răspund la asta. Ți-aș răspunde dacă aș putea, dar trebuie să 
mă crezi, mi-e imposibil. Va rămâne aici pe vecie sau până când 
hotărăște ea să se mute. 

Nicola se întoarse și se uită pe geam la ploaia care nu se 
mai oprea, la domnul Kaleejah, la câinele care mergea sprinţar, 
ignorând bălțile prin care trecea și apa care se revărsa de sus, 
din norii cenușii și apăsători. 

— Cum îl cheamă pe câinele ăla? Știi? 

— Nu știu și mi se rupe. 

Nicola ieși din cameră fără să mai zică nimic. 

O vreme, Carl se convinsese singur că nu conta ce făcuse. 
Dar, treptat, îl copleșiseră vinovăția și rușinea, precum și o 
teamă nu atât de a fi descoperit, cât că avea să-l lovească un 
soi de pedeapsă divină pentru păcatele lui. Știa că, indiferent de 
vina care-i revenea lui Dermot, fapta lui avea să-l urmărească 


veșnic, zi de zi, an de an. În eventualitatea, puţin probabilă, 
imposibilă chiar, că ar fi mărturisit crima, că, însetat de iertare, 
ar fi intrat într-o secţie de poliţie și ar fi declarat oricui îi ieșea în 
cale că ucisese pe cineva; oare teama avea să-i treacă atunci? 
Când vina lui avea să iasă la lumină, când o să știe toată lumea, 
poate că nu l-ar mai bântui. Dar acum o purta cu el zi de zi, era 
parte din el, ca inima din piept. Dormea cu el și se trezea cu el, 
trăia cu el, ca și cum ar fi fost parte din corpul lui. Nu avea să 
dispară niciodată. 

Încerca să se smulgă din astfel de meditații sumbre 
gândindu-se la lucruri practice, de pildă, să-și găsească ceva de 
lucru. Nu ar fi trebuit niciodată să pornească de la premisa că-și 
poate câștiga existenţa prin scris. Se bazase pe chirie ca 
principală sursă de venit, dar asta nu mai era o posibilitate. 
Chiriașul lui, și-acum succesoarea sinistră a acestuia, găsise o 
metodă să-l lipsească de banii de chirie, profitând în schimb de 
toate avantajele pe care le oferea o locuinţă situată într-una din 
cele mai selecte zone din Londra. 

Dacă Dermot ar fi știut, de pe lumea cealaltă, ce făcea Sybil 
acum, oare ar fi fost mândru de ea? Și ce putea face Carl acum? 
O diplomă în filosofie nu-ţi oferea nicio calificare practică. Dar 
asta era pregătirea lui; trebuia să fie punctul lui de plecare. 
Eventual, putea să facă un curs de pedagogie, să predea 
engleză. 

Se auziră pași greoi pe scări și Sybil îl strigă: 

— Salutare, Carl! 

Recent, încetase să-i mai spună „domnul Martin”. Poate că- 
și închipuia că noul ei statut, de chiriașă pe viață, însemna că 
de-acum erau egali. 

— Pot să vin cu mama și tata să ţi-i prezint oficial? 

Și-ar fi dorit s-o trimită la dracu', să-i zică să nu-i mai 
vorbească niciodată, dar se ridică și deschise ușa. Un lucru 
anume îi sări în ochi legat de perechea aflată în capul scării. 
Aveau emoții. Din cauza lui, din cauza lui Sybil? 

— Aceștia sunt părinţii mei, zise Sybil. Cliff și Carol. 
Dumnealui este domnul Martin. 

Carol Soames se declară încântată de cunoștință. Cliff 
Soames nu zise nimic pe moment, dar se uită de jur-împrejur, 
aparent cu un ochi critic. 

— Dumneata ești proprietarul, așadar? întrebă, uitându-se 


țintă la Carl. 

— Ți-am zis că da, tată. 

— Hai să-l auzim pe el. Dumitale îţi aparţine totul, deci? 
Unui tinerel ca dumneata? 

— Da, zise Carl. 

— Sybil zice că ţi-a lăsat-o moștenire taică-tău. O casă 
întreagă de care să dispui cum te taie capul. Așa-i? 

Lui Carl nu-i plăcea deloc atitudinea acestui individ. Cu 
orice l-ar fi avut la mână Sybil, nu era obligat să înghită chestia 
asta. 

— Da, pot să dispun de ea cum mă taie capul și unul dintre 
lucrurile pe care o să le fac acum e să vă dau afară. Acum. Cară- 
te și ia-o și pe umflata de nevastă-ta cu tine! 

Regretă pe dată că folosise cuvântul „umflata”. 

— Haide, valea! continuă, fără a-l atinge pe Cliff, dar 
împingând-o pe Carol pe ușă afară. Căraţi-vă! Nu vreau să vă 
mai văd vreodată pe-aici! 

leșiră zoriţi, vădit șocați de furia lui Carl. Sybil se uită lung 
la el: 

— Să nu-ţi închipui că mă afectează cu ceva. Nu-mi pasă 
dacă nu-i mai văd vreodată. 

Urcă greoi scările, fără să-i mai zică altceva. 

Nicola auzise toată discuţia. Veni încet din bucătărie și se 
opri în prag. 

— Ai fost foarte nepoliticos, îi zise, dar ai reușit să previi 
prelegerea pe care se pregătea să ţi-o ţină, despre capitalism 
versus anarhie. 

— Poate. 

— Vrei să ieșim, sa facem ceva? Se luminează. Oricum, 
măcar s-a oprit ploaia. 

— Bine, zise Carl, pe un ton la fel de abătut și posomorăt. 
N-am niciun ban. Unde poate să iasă cineva și ce poate face 
când n-are bani? 

— Într-o săptămână, o să vină banii de chirie, îi zise ea. 

În timp ce mergeau pe străduță, Carl începu să se întrebe, 
nu pentru prima dată, dacă putea sau ar fi trebuit să-i spună 
Nicolei. Dar, ca și până atunci, nu exista niciun răspuns care să 
explice deopotrivă de ce nu avea să primească niciun ban, din 
moment ce Sybil nu-și permitea să plătească, și, mult mai greu 
de explicat, de ce tolera el situația asta, ca și cum ar fi fost 


vreun bogătaș filantrop. Nimeni nu ar crede basme din astea, 
mai ales Nicola, care îl cunoștea așa de bine, care știa că n-o 
înghite pe Sybil și care știa că el are nevoie disperată de bani. 

— Există vreo metodă să câștigi bani rapid? o întrebă brusc. 
Vreau să zic, să mă angajez mâine și să ajung să câștig în 
curând o sută cincizeci de lire pe săptămână, de pildă? 

— Oh, Carl, nu știi prea multe despre salarii, așa-i? De unde 
să știi? Dar n-ai nevoie s-o faci. Săptămâna viitoare o să 
primești o mie două sute de lire. 

Va trebui să-i spună adevărul. Dar adevărul era atât de 
groaznic, încât avea s-o piardă. Dacă ea de-abia îl putuse ierta 
pentru că-i vânduse un medicament lui Stacey, cum putea spera 
că o să accepte faptul că ucisese pe cineva? Şi ce o să facă în 
privinţa asta? O să-l oblige să se ducă la poliţie? Dar oare chiar 
ar fi trebuit să-l forțeze? 

— Unde mergem? o întrebă. 

— Unde ai vrea să mergem? 

— La o cârciumă, zise. Vreau să beau ceva tare. Simt 
nevoia. 

Merseră la Carpenters' Arms, pe Lauderdale Road, unde se 
întâlniră cu librarul din cartier, Will Finsford, și cu iubita lui, 
Corinne. Fetele se pupară, bucuroase să se vadă. Incă nu se 
făcuse prânzul, dar Will îi îmbie cu vin, pe care Nicola îl refuză, 
ferm și fără drept de apel, iar Carl încercă timid să-l refuze, dar 
zadarnic. 

Nu se mai văzuseră de câteva luni bune. Corinne și Will își 
exprimară condoleanțele pentru moartea lui Dermot, ca și cum 
i-ar fi fost prieten, nu chiriaş, și îl întrebară dacă găsise vreun alt 
locatar pentru apartamentul de la ultimul etaj. Deja ameţit de 
băutură, Carl se uita la Nicola în timp ce vorbea. Era deo 
frumuseţe neasemuită: trăsături delicate, dar clasice, ochii care- 
ți tăiau răsuflarea și aspectul ei solar - părul lucios, de un blond 
pal, și sprâncenele un pic mai închise la culoare, mai curând 
aurii. Și, mai mult decât frumuseţea fizică, era de o bunătate 
înnăscută. Toate astea aveau să-i fie răpite când îi va spune ce 
a făcut. Și trebuia, era obligat să-i spună, în zilele următoare. Il 
mai părăsise o dată. Desigur, se întorsese. Dar, de data asta, n- 
o să se mai întoarcă. 

Nicola le povestea celorlalți că Sybil Soames preluase 
contractul de închiriere, dar nu le spuse nimic despre cum 


reacţiona Carl la felul de-a fi al lui Sybil. În drăgălășenia ei, 
vorbea despre alte femei ca și cum ar fi fost la fel de frumoase 
și delicate ca ea. 

Când Carl termină vinul din pahar, Nicola îl luă de mână și-i 
șopti că era momentul să se urnească. Deja obținuse o 
promisiune din partea lui Corinne că o să-i sune să confirme o 
întâlnire la ei acasă, într-una din zilele propuse de Nicola. Afară 
nu mai era nici urmă de ploaie, cerul se înseninase. Carl nu 
scosese aproape nicio vorbă în decursul ultimei ore, dar acum 
se lansă în actualul lui subiect preferat: faptul că nu putea plăti 
pentru nimic și rușinea pe care i-o trezea acest lucru. În vitrinele 
magazinelor de pe Sutherland Avenue și Clifton Road apăreau 
frecvent oferte de slujbe pentru vânzători sau chelneri. Va trebui 
să se intereseze de o slujbă de genul ăsta. De mâine, poate. 

Ajunseseră în Rembrandt Gardens, pe sub copacii cu 
coroana deasă. Nicola se așeză pe o bancă de lemn și îi făcu 
semn să se așeze lângă ea. Banca dădea spre o porțiune din 
canal, care se lărgea și se deschidea spre lac, cu o insulă în 
centru, pe care se înghesuiau păsări acvatice. Nicola știa că el 
nu ar reacţiona prea bine dacă i-ar spune că nu are nici 
experiența, nici răbdarea necesare pentru o muncă fizică; în 
schimb, vrând să-l înveselească, îi aminti că săptămâna viitoare 
avea să primească un plic cu o mie două sute de lire de la Sybil. 

EI își luă ochii de la insulă și de la păsări și se uită la ea. 

— N-o să-i primesc, îi zise. N-o să vină. Hai să mergem 
acasă. 

Nicola era gata să izbucnească în plâns. Ce avea Carl 
acum? Ce voia să spună cu faza asta, că nu avea să primească 
banii de chirie? De bună seamă, Sybil avea să-i plătească. Să fi 
fost din cauza cărții la care nu reușea să avanseze? Să fi fost pur 
și simplu din cauza prezenței lui Sybil în casă? 

Nu aveau mult de mers până pe Falcon Mews. Când intrară, 
nu era niciun semn că Sybil era acasă, nu se auzea niciun sunet 
de la etaj. 

— Să bem un ceai? Am niște biscuiţi din ăia buni de care-ţi 
plac, din ăia rotunzi cu ciocolată albă. 

Puse de ceai și pregăti biscuiţii pe o farfurie. Se așezară pe 
canapeaua moștenită de la tatăl lui. Pe drum, Carl luase o 
hotărâre: o să-i spună că l-a omorât pe Dermot. Dar acum, 
stând lângă ea, uitându-se la ea, așa frumoasă și iubitoare, 


realiză că-i era imposibil. Nu putea nici măcar să pretindă că 
fusese un accident. Nu putea inventa nicio scuză pentru faptul 
că ridicase rucsacul ăla, cu obiectul greu, de ceramică, înăuntru, 
și-l lovise pe Dermot în cap cu el. 

— Te pregăteai să-mi spui de ce te temi că Sybil n-o să-ți 
dea banii de chirie săptămâna viitoare, nu-i așa? îi zise Nicola. 

— Crede că eu l-am omorât pe Dermot și zice c-o să se 
ducă la poliţie și-o să spună că m-a văzut făcând asta, dacă o 
oblig să plătească. Despre asta e vorba, îi zise Carl dintr-o 
răsuflare. 

Nicola păru șocată. 

— Nu poate să facă una ca asta. Nu e întreagă la minte. Nu 
se poate să-și închipuie una ca asta. De unde a scos-o? Să te 
bănuiască tocmai pe tine, un om atât de blând, că ai făcut așa 
ceva! 

El rămase o clipă tăcut. Se întreba ce ar fi spus Nicola dacă 
îi spunea adevărul. 

— Clar e bolnavă mintal, biata de ea, continuă Nicola. Dar 
să te acuze pe tine, fiindcă are ea o idee nebună? De ce nu mi-ai 
zis până acum? 

— Nu știu. Dar înţelegi acum de ce nu pot să-mi asum riscul 
să se ducă la poliţie cu povestea asta. 

— Dar nu-i adevărat, Carl! N-o s-o creadă nimeni. Le-ai 
spune adevărul, și-apoi poţi să-i ceri să plece din casa asta. Ai 
găsi un alt chiriaș pentru apartament. 

— Nic, iubito, nu pot să fac așa ceva. Nu te mai gândi la 
asta. Ştii care e situaţia. Să așteptăm până mâine sau până 
miercuri, de pildă, și, dacă vin banii de chirie, o să știm că a 
lăsat-o moartă cu acuzațiile și că totul s-a rezolvat. 

Dar lucrurile nu aveau să se rezolve. Știa asta. Ciudat, deși 
fusese întotdeauna de părere că să spui o minciună, mai ales o 
minciună monstruoasă ca asta, nu te poate face să te simţi mai 
bine, totuși se simţi mai bine după asta. 


Capitolul 30 
Marţi - o zi în care nu se anunța ploaie, doar inevitabilele 


averse ocazionale -, Tom o porni spre Leyton Green cu 
autobuzul 55. Îl luă de la Oxford Circus, unde ajunsese cu 
preferatul lui, 6, dinspre Willesden. Autobuzul 55 mergea spre 
Shoreditch via Holborn și Clerkenwell. Tom nu știa mai nimic 
despre aceste zone și i se părură mai sărăcăcioase decât și le 
imaginase, cu excepţia cartierului Shoreditch, care arăta mult 
mai dichisit și părea plin de magazine și restaurante la modă. 

Cam într-o oră, autobuzul avea să fie aglomerat cu elevi de 
școală, dar deocamdată era pe jumătate gol. Dacă te luai după 
râsete și țipete, părea că sunt mulți tineri la etaj, dar Tom nu 
mai urca deloc la etaj, mai nou; prefera să stea jos, pe locurile 
din faţă, pe dreapta, unde majoritatea celorlalţi pasageri erau 
femei și câteva fete tinere. 

Se urcă totuși și un tânăr, când autobuzul intră în Hackney; 
cel puţin, părea să fie Hackney. Ca să se orienteze într-un 
cartier pe care nu-l cunoștea, se uita de obicei la vitrinele 
prăvăliilor cu ziare sau la vreun oficiu poștal, sau vreo secţie de 
poliţie, unde firma de la intrare anunţa că acolo era C/apton 
News sau Poșta Centrală Islington. Dar nu observă niciun astfel 
de indiciu în timp ce autobuzul înainta pe străzi largi și pe unele 
mai înguste și prăpădite, spre o destinaţie pe care el nu o 
cunoștea. 

Tânărul care urcase, posibil la intrarea în Hackney, rămase 
la nivelul inferior și se așeză pe stânga, pe unul dintre locurile 
de la geam. Tom se așteptase ca băiatul să urce la etaj, dar nu o 
făcuse. Era un tânăr brunet, fără barbă, cu un ten foarte alb, 
care avea în spate ceea ce Tom ar fi numit un rucsăcel. Și-l dădu 
jos din spate, în timp ce autobuzul intra în Clapton, după cum 
indica firma unui oficiu poștal. 

La următoarea stație, urcară o mulţime de femei și copii, iar 
tânărul cobori. Majoritatea mamelor și copiilor urcară la etaj, iar 
cele rămase se îndreptară spre locurile din spate, unde puteai 
sta faţă în faţă. În momentul acela, Tom observă că tânărul își 
lăsase bagajul pe podea, într-un colț. Nu mai părea un rucsăcel 
oarecare, ci ceva ameninţător - un lucru periculos. Greu de spus 
ce-i inspira asta; poate că, pur și simplu, forma sa sugera că 
înăuntru se află ceva greu, metalic. Avea un fermoar gros, 
metalic, de jur-împrejur. Lui Tom nu-i plăcea deloc povestea 


asta. 

Se duse la șofer și îi spuse despre bagaj. Apoi îi spuse 
despre tânărul care coborâse, lăsând rucsăcelul în autobuz. 

— O să-l duc la obiecte pierdute, zise șoferul. 

— Da, dar asta o să dureze câteva ore. Ar trebui să vă 
ocupați acum de el. 

— Uitaţi ce-o să fac, o să mă asigur că îl ia cineva la garaj 
când ajungem la Leyton Green. 

Și cu asta, Tom ar fi trebuit să se declare mulțumit. Dar nu 
era. Ulterior recunoscu faptul că se gândise în egală măsură la 
a-și salva propria piele și la copiii care mâncau îngheţată la 
cornet pe locurile din spate ori la tinerii gălăgioși de la etaj. Nu 
stătu să aleagă locul în care să coboare cu rucsacul; 
întâmplător, era într-un loc deschis, unde lumea se plimba pe 
sub copaci și cineva culegea crizanteme. Tom îi spusese odată 
unei femei să nu mai rupă florile și fusese făcut în toate felurile. 

Duse rucsacul greu până la marginea refugiului și-l lăsă pe 
trotuar. După asta, totul se întâmplă rapid. Se îndepărtase un 
pic, revenise în staţie și citea orarul autobuzelor, când geanta 
neagră, sinistră, explodă cu o străfulgerare orbitoare. 

Când își veni în fire, Tom zăcea pe trotuar și lângă el era o 
femeie cu un copil mic, amândoi căzuți la pământ. Femeia 
sângera, Tom nu-și dădu seama unde era rănită, înţelese doar 
că trăia. Băieţelul se chinui să se ridice în capul oaselor și apoi 
în picioare. Îi curgea sânge din braţul stâng. 

Tom își căută pe bâjbâite telefonul mobil, dar nu era 
nevoie; văzu alte trei persoane care-și scoseseră deja 
telefoanele. Se auzea o sirenă de undeva. Părea să fie sirena 
unei ambulanțe, care se opri în staţia de autobuz. Echipa de pe 
ambulanţă cobori în fugă. Tom era uimit că ajunseseră atât de 
repede; apoi, mai sosiră încă o ambulanţă și mai multe mașini 
de poliție. Ținându-se de indicatorul din staţie, se uită la polițiștii 
care nu-i lăsau pe trecători să se apropie de locul exploziei; de 
locul unde lăsase el bomba. Femeia și băiatul rănit la mână erau 
luaţi pe tărgi. Îşi întoarse privirea când zări o femeie pe o targă 
care tocmai era acoperită cu un cearșaf alb, semn că murise. 

Un paramedic tocmai îi spunea că trebuie să se așeze în 
scaunul cu rotile și să fie dus la spital, când un poliţist îi 
întrerupse și îl întrebă dacă văzuse ce se întâmplase. 

— E un erou, zise femeia cu băieţelul. L-am văzut coborând 


cu bomba din autobuz. Le-a salvat viaţa oamenilor din autobuz. 

Tom se simţea la culme de stânjenit. 

— Așa e, domnule? îl întrebă polițistul. 

— Păi, da. Cred că da, zise Tom. Dar nu sunt un erou. O să 
iau următorul autobuz. 

— Nu încă, îi zise unul dintre paramedici. Aveţi o hemoragie 
la picior și nici mâna dreaptă nu arată prea bine. Haideţi, sus pe 
scaun, și vă ducem să vă vadă un medic. 

Așa că scaunul cu rotile a fost desfăcut și Tom s-a instalat 
în el, în ciuda protestelor lui. Când se așeză, văzu că era rănit la 
genunchi și că îi curgea sânge din braţ. 

— Aţi fost foarte curajos, îi zise paramedicul, împingându-l 
spre a doua ambulanţă. Dacă ar fi explodat cu câteva secunde 
mai devreme, praf vă făcea. 

Odată suit în ambulanţă, Tom se uită în urma lui, la locul 
exploziei. Majoritatea victimelor fuseseră ridicate de-acolo, dar 
rămăseseră bălți de sânge. Voia doar să ajungă acasă. 


Capitolul 31 
— Ceva bun tot a ieșit din asta, comentă Dot Milsom la 


telefon. După oroarea cu bomba, a terminat-o cu plimbatul de 
colo-colo cu autobuzul. 

— Ar trebui să fii mândră de el. 

Lizzie era în continuare la vârsta la care-i plăcea să-și 
întărâte părinţii unul împotriva celuilalt. 

— A făcut ceva incredibil! E un erou - asta spun oamenii 
despre el. Unde e acum? 

— l-au dat drumul acasă azi-noapte. Gândesc c-o să treci și 
tu să-l vezi? 

— O să trec mâine. În seara asta, am o întâlnire. Salutări 
din partea mea! 

— Știu că acum e la modă să spui „salutări”, dar n-ar fi mult 
mai drăguţ dacă mi-ai spune că-l pupi? 

Dar Lizzie închisese deja. 

Între timp, Adam Yates, bărbatul care venise cu câinele 
Basenji la clinică, o vizitase de mai multe ori la apartamentul de 
pe Iverson Road. Îi spusese că-i place și că avea noroc să aibă 
un locșor al ei. El avea un apartament în zona Tufnell Park și, 
deși nu făcea mare caz de asta, nu putea ascunde faptul că era 
măricel și într-o zonă cochetă, cu verdeață. In seara asta, își zise 
Lizzie, o s-o conducă acasă și, de data asta, oare va vrea să 
rămână? 

După o jumătate de oră, o suna de jos și apoi erau deja în 
drum spre Tricycle Theatre, care era la doi pași, de fapt. La 
Tricycle nu aveai nevoie de ţinută de gală, dar nici nu era un loc 
în care să poţi merge în blugi și tricou de la Primark, așa că 
Lizzie se îmbrăcă în pantalonii ei buni, negri, și într-o cămașă 
albă și un pulover descheiat. Amintindu-și de conversaţia avută 
cu maică-sa, cochetă cu gândul de a-l invita pe Adam la o cină 
în familie, dar mai întâi trebuia să ducă toate chestiile rămase 
de la Dermot McKinnon la apartamentul în care acesta locuise, 
pe Falcon Mews. Ar putea s-o facă într-o seară săptămâna 
viitoare, eventual, înainte să meargă la ai ei? 

Soneria se auzi fix la ora stabilită. Niciun prieten de până 
atunci nu fusese atât de punctual. Singurul necaz era că încă 
avea un moment de panică atunci când suna cineva la ușă, 
după toate câte se întâmplaseră cu roșcovanul și Scotty. 

Mergând să-i deschidă, își zise: O să-i spun lui Adam cum 


mă simt și-apoi o să-i povestesc tot. N-o să mă trateze cum m-a 
tratat Gervaise Weatherspoon, el o să mă creadă. 

Carl dormi bine în noaptea aceea, dar a doua zi se trezi cu 
o senzaţie de groază apăsătoare, care se transformă în greață. 
Nu se simţi în stare să înghită nimic, nici măcar cafea. Aștepta, 
cu sufletul la gură, să audă pașii lui Sybil pe scări. Și se auziră, 
apoi un bocănit, după care ușa de la intrare se trânti mai tare ca 
de obicei. i 

Nicola plecă la serviciu. li spusese c-o să ajungă mai târziu 
acasă pentru că pe seară urma să iasă cu două dintre fostele 
colege de apartament și cu iubitul uneia dintre ele. Carl fusese 
invitat și el, dar refuzase, spunând, cu regret, că nu avea 
dispoziția necesară. Ea își luă rămas-bun de la el în dimineaţa 
aceea mai tandru și mai afectuos ca de obicei, iar Carl era 
convins că asta se datora minciunii convingătoare pe care i-o 
spusese. Poate că ar trebui s-o mintă mai des? Dar nu, nu mai 
avea la dispoziţie decât câteva ore, dacă voia să facă ce-și 
propusese să facă. Și trebuia s-o facă. 

Sybil își căuta moartea cu lumânarea, cum o făcuse și 
Dermot. Asta era încă un lucru pe care îl aveau în comun cei 
doi: cereau să li se facă felul. Dar ea nu-și putea găsi sfârșitul 
căzând pe scări sau zburând pe fereastră, în schimb, ceva ÎI 
atrăgea în baie, la rezerva de remedii alternative pe care și-o 
făcuse tatăl lui. 

Cele cincizeci de capsule de DNP care-i mai rămăseseră 
după ce îi vânduse tot pe-atâtea lui Stacey erau la vedere, cum 
deschideai dulăpiorul, și tot acolo, în spatele lor, era substanţa 
sub formă de praf care se dizolva în apă, în pliculeţe. Pe cutie 
scria că pliculeţele trebuiau dizolvate în apă și băute. Asta căuta 
Carl. Să-i ofere lui Sybil DNP-ul sub formă de praf nu ar fi 
constituit o infracțiune, cum nu fusese nici să-i vândă capsulele 
lui Stacey. Ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit era s-o ucidă pe 
Stacey, dar acum chiar își dorea ca amestecul s-o omoare pe 
Sybil. 

Dar oare Sybil citise raportul medicului legist în ziar? Oare 
știa care era treaba cu DNP-ul? Probabil că nu. Nu părea genul 
de persoană care citește presa, nici măcar presa de scandal. 

Carl luă cutia cu pliculeţele în bucătărie, desfăcu unul și 
turnă praful într-un pahar cu apă. Apa se coloră în galben 
strălucitor. Asta era doar de probă, își zise: acum, știa cum 


reacţiona substanţa. Găsi un prospect în cutie, pe care scria că 
DNP-ul te ajută să slăbești rapid. Faptul că era un medicament 
periculos, care putea conduce la deces dacă era luat în cantităţi 
mari, era menţionat la sfârșit de tot, cu un scris minuscul. 
Singura problemă acum, își zise, era cum s-o facă pe Sybil să-l 
ia. 

Dacă Nicola dădea de el, ea ar fi știut ce este. Nic nu 
trebuia să-l vadă, sub nicio formă. Dar, în seara asta, ea nu avea 
să ajungă mai devreme de zece, iar Carl avea timp destul să 
comită fapta. Sybil o să ajungă acasă între cinci jumătate și șase 
și trebuia s-o prindă în hol și să iniţieze o conversație, invocând 
lipsa Nicolei pentru că se purta altfel decât de obicei. 

La prânz, ieși. Nicola îi lăsase niște bani, o bancnotă de 
douăzeci de lire, și, deși știa că ideea fusese să-și ia ceva de 
mâncare, îi dădu pe două sticle de vin și mâncă ce mai avea 
prin frigider, o felie de pâine pe care o prăji și un rest de brânză. 
Până la ora când trebuia să ajungă Sybil, plasă vreo două 
pliculeţe de DNP pe masa din hol, deasupra prospectului, pe 
care lăsă paharul folosit pentru experiment. Ea ajunse la șase 
fără zece și, zece minute mai târziu, o găsi în dreptul mesei, 
citind prospectul. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

— Mă bucur că te văd, îi zise. Voiam să te invit să bem 
ceva; nu e musai să fie o băutură alcoolică. Știi, Nicola e plecată 
în seara asta și mă simt cam singur. 

Ea îl privi în față, intrigată. 

— Păi, bine, nu mă deranjează. 

— Mă gândeam c-ar fi o idee bună să încercăm să fim 
prieteni. Știu că nu ne-am înţeles foarte bine, dar asta ar trebui 
să se schimbe, nu crezi? 

Incredibil, ea păru să-l creadă. 

— Urc doar să-mi las lucrurile, îi zise. 

El se întoarse în camera de zi, dar ieși după o clipă să vadă 
dacă Sybil luase pliculeţele de pe masă. Nu le luase. Oare o să-l 
întrebe despre ele? Nu putea decât să aștepte. 

Sybil se întoarse mai repede decât se aștepta, se 
schimbase din tricou și pulover într-o bluză roz, de ocazie, cu un 
volănaș la gât, și își schimbase ghetele cu pantofi decupați, în 
care abia îi încăpeau picioarele. Oare încerca să arate bine 
pentru el? Ideea îl dezgusta. O servi cu sucul de portocale pe 
care-l bea Nicola la micul dejun; era singura băutură răcoritoare 


pe care o avea. 

— Tu bei vin, nu-i așa? Poţi să-mi pui și mie un pic, îi zise 
ea. 

Carl îi turnă din sticla de Pinot Grigio pe care o cumpărase 
în cursul după-amiezii. Sybil luă paharul fără să zică nimic, apoi 
îl întrebă: 

— Ceva de ronţăit n-ai? 

— Mă tem că nu. 

— N-ar strica să te aprovizionezi. Deși eu, una, n-ar trebui 
să mai mănânc. Nu vreau să mă îngraș mai tare. 

Din nou simţi cum i-o ia inima la galop. Să-i pomenească de 
pliculeţele și de prospectul din hol? Mai bine nu. 

— Nu-i o idee bună să iei gustări între mese. 

Nu-i venea să creadă că zisese așa ceva. 

— Ești la cură? adăugă, neîndrăznind să-i bată apropouri 
legate de medicamentul și prospectul din hol. 

— Îmi place prea mult să mănânc ca să ţin vreo cură, zise 
ea. Sorbi cu nesaţ din vin: Vinul îngrașă? 

— Nu știu, Sybil. 

— Mai toarnă-mi un pic, bine? 

Îi turnă, bucuros, acum că presimţea întrebarea care urma. 

— Ce-s chestiile alea din hol? 

N-o să i le ofere direct. 

— Nu știu. Nicola le-a lăsat acolo. 

— Ar fi cazul să urc. E ora să-mi iau ceaiul. 

Nu cina, ci ceaiul, observă el. Nicola l-ar face snob și poate 
că și era. Se ridică s-o conducă, apoi se întoarse în cameră și 
trase cu urechea. Sybil coborâse scările și se oprise în dreptul 
ușii. Auzi un zgomot discret, un clinchet, ca la atingerea unui 
obiect de sticlă de ceva tare, apoi din nou pași pe scări. 

Așteptă până când nu-i mai auzi pașii pe scări, cea mai 
lungă așteptare din viaţa lui, deși nu se poate să fi durat mai 
mult de un minut. Apoi, ieși. 

Pliculețele, prospectul și paharul dispăruseră de pe masă. 


Capitolul 32 

În seara respectivă, Carl își pregăti o felie de pâine prăjită 
cu omletă și încă una cu fasole din conservă. Mai rămăsese o 
sticlă de vin și încă puţin vin în sticla din care băuse cu Sybil. 
Stătea în bucătărie și trăgea cu urechea, nici el nu știa ce spera 
să audă. Un țipăt? Un geamăt? Zgomotul unui corp care cade pe 
scări? Era liniște însă, o liniște care domni minute bune, 
chinuitoare, părând că trecuseră ore întregi. Nicola ajunse acasă 
la zece fără ceva. Carl realiză că nu ar fi trebuit să-i spună lui 
Sybil că Nicola fusese cea care lăsase pliculeţele și prospectul în 
hol. Dar, de bună seamă, Sybil n-o să-i pomenească de asta 
Nicolei. Nu vorbea niciodată cu ea. Chiar și-așa, era o grijă care-l 
rodea un pic. 

A doua zi era vineri. Sybil plecă la lucru și Carl realiză că, în 
timp ce el se frământase în ajun, imaginându-și-o cum pregătea 
licoarea aia galbenă și se chinuia, gata să moară poate, ea 
petrecuse câteva ore foarte plăcute. 

Dimineaţă plecă odată cu Nicola și, ieșind împreună, 
împărţiră umbrela. Ar fi putut fi prietene, foste colege de școală, 
zâmbind și sporovăind. Oare îi spune lui Nic acum? se întrebă 
Carl. Îi explică de ce a luat pliculeţele fără să ceară voie, de ce 
le-a sustras pur și simplu de pe masa din hol? De ce fusese așa 
nătâng să-i dea acea explicaţie pentru prezenţa lor? 

În continuare nu făcuse niciun demers să-și găsească de 
lucru, așa că, în încercarea de a remedia situaţia și de a-și lua 
gândul de la Sybil, se duse la băcănie, unde văzuse un anunţ că 
se căuta vânzător. Când supraveghetorul auzi că nu avea 
pregătire în domeniu și nici experienţă, îl trimise la plimbare. 
Carl intră apoi la spălătoria manuală de mașini, unde nu era 
niciun anunţ, să întrebe dacă făceau angajări. | se spuse că s-ar 
putea să aibă ceva din noiembrie; în lunile de iarnă nu voia 
nimeni să lucreze afară, așa că putea să revină atunci. Dăduse 
iama în pușculița Nicolei, așa că avea destui bani pentru o 
cafea, ba chiar și pentru un prânz frugal. 

Sybil se întoarse acasă la cinci, devreme pentru ea. 
Urmărind-o de la fereastra de la parter, i se păru că citește 
hotărâre în mersul ei greoi, ca și cum, pe drum, decisese să facă 
un anume pas. O scăpă din ochi când ea intră în casă. 

Nu se întâmplă nimic. Carl își făcu un ceai, cea mai ieftină 
băutură pentru el, atâta timp cât îl bea fără lapte. De ce se 


întorsese Sybil mai devreme acasă? Poate că spusese că nu se 
simte bine. Casierele de la Lidl nu puteau să-și ia câteva ore 
libere, invocând scuza că trebuie să lase vreun pachet sau că 
vine cineva să citească vreun contor? Dar nu conta: era acasă și 
probabil că venise cu scopul de a lua DNP-ul. 

În clipa aceea realiză ce rol important jucase DNP-ul în viaţa 
lui, ducând mai întâi la reacția lui Dermot, la șantajul și apoi 
moartea lui, și acum ajutându-l, spera el, să scape de prietena 
șantajistă a lui Dermot. Se așeză pe canapeaua de la tatăl lui, 
ciulind urechea, deși nu știa ce spera să audă. Nu auzi decât 
țârâitul telefonului. Era Nicola. 

— O fată de la serviciu are două bilete la film, îi zise. 
Prietena cu care trebuia să meargă nu mai poate, așa că m-a 
invitat pe mine. Mergem la Before I Go to Sleep. Nu întârzii mult. 

Se bucură că ea nu avea să fie acasă. S-ar putea să fie 
liniște totală. Pe de altă parte, s-ar putea să se lase cu ţipete. 
Sybil ar putea să coboare să se plângă de dureri sau să 
bocească. Primul simptom avea să fie transpiraţia abundentă. 
Putea să-i urce temperatura până la 46 de grade. Nu ar fi luat 
chestiile alea sus cu ea dacă nu avea de gând măcar să le 
încerce, își zise. Și cu DNP-ul nu puteai să faci doar o încercare: 
era totul sau nimic. Nu avea altceva de făcut decât să aștepte. 

La cum se simţea - încordat, cu un început de greață, dat 
peste cap - nu putea să mănânce nimic. Să bea, da, și-l aștepta 
o sticlă plină de vin. Adună-ţi tot curajul într-un gând, și nu dăm 
greș. Asta era din Macbeth. Macbeth, care era pe cale să 
comită o crimă. Ca și el. Luă sticla de vin, o desfăcu și dădu pe 
gât un pahar plin. 

În continuare, nu se auzea nimic de sus. 

Lizzie stătea pe terasa unui restaurant de pe Clifton Road, 
citind Evening Standard. Pe prima pagină era un articol despre 
„Atentatul cu bombă din autobuz” și rolul jucat de tatăl ei. 

Ca toate ziarele apărute în ziua respectivă, cei de la 
Standard îl numeau erou, bărbatul curajos care scosese o 
bombă cu ceas din autobuzul 55 și o aruncase într-un loc relativ 
sigur. Niciunul din celelalte ziare nu pomenise că ar fi fost o 
bombă „cu ceas”, dar în toate apărea poza de-acum celebrului 
Thomas Milsom, prezentat (fals) ca fotograf de presă. „Amatorul 


3 Macbeth, actul I, scena 5, traducere de Ion Vinea, în Willlam 
Shakespeare, Opere complete, voi. 7, Editura Univers, 1982. 


de călătorii cu autobuzul, familist convins” și „Elizabeth, 
frumoasa lui fiică” locuiau (fals, din nou) într-o casă „superbă, o 
construcție autonomă” în nord-vestul Londrei. Mai mult ca sigur, 
domnul Milsom, căruia toţi prietenii (mulţi, de altfel) îi spuneau 
Tom, avea să primească un premiu pentru gestul lui de curaj, ba 
poate chiar și un titlu nobiliar din partea reginei. Pe pagina unde 
se continua articolul era o altă poză cu Tom, alături de Lizzie și 
Dot de data asta, și o poză cu porţiunea de drum unde 
explodase bomba și cu răniții care erau luaţi pe tărgi. 

Incântată de tatăl ei, și încă și mai încântată de atenţia care 
i se acorda ei, Lizzie își bău cafeaua și ronţăi biscuitul cu 
ciocolată servit la cafea. Luă pe umăr punga mare de plastic în 
care erau lucrurile rămase de la Dermot McKinnon. Era șapte 
fără zece. Lăsând ziarul pe masă, intră în restaurant să 
plătească. 

Fata de la casă avea și ea un exemplar din ziar și tresări 
când o văzu. 

— Tu ești! Și ăsta e tatăl tău! Trebuie că ești foarte mândră 
de el. 

Lui Lizzie i se păru mult de mers până pe Falcon Mews, mai 
ales că ducea o pungă grea și avea și tocuri. Adam o sună când 
ajunsese pe Castellain Road. Işi terminase treaba și-i zise că o 
să vină spre ea. 

— Extraordinară povestea cu tatăl tău. A apărut în toate 
ziarele. E și-o poză cu tine. 

Lizzie zise că o văzuse și-i spuse numărul casei unde avea 
s-o găsească. 

Cinci minute mai târziu, suna la ușă. 

Carl deschise televizorul și dădu de un reportaj despre 
atentatul cu bombă. Parcă și-l amintea pe tipul ăsta, Milsom, de- 
acum câţiva ani buni; avea impresia că el, Carl, fusese coleg de 
școală cu fiica lui. Dar îi era imposibil să se concentreze. Inchise 
televizorul și se postă din nou pe locul unde stătuse în ultima 
jumătate de oră, aproape de capul scării, cât de aproape se 
putea de apartamentul de la etaj. Și, ca recompensă, auzi în 
sfârșit niște zgomote. Nu foarte puternice; de fapt, zgomote 
foarte greu de identificat, mai curând icnete, suspine, nimic mai 
mult. Observă că ușa apartamentului lui Sybil era întredeschisă. 

Țârâitul soneriei îl șocă, îl scoase din fire. Rareori suna 
cineva la ușă și, când se întâmpla totuși, era ca o insultă, o 


invazie, un act de agresiune. Cine îndrăznea să vină la el, mai 
ales acum? Se auzi din nou soneria. 

Dădu fuga la parter să deschidă. Trebuia să scape de 
persoana respectivă, oricine ar fi fost. Deschise ușa, trântind-o 
de perete. 

— Da? Ce doriţi? 

În prag era o fată, o fată care i se părea vag cunoscută. 

— Bună, Carl, nu ne-am mai văzut de mult, îi zise. Am adus 
niște chestii de la clinica veterinară, câteva obiecte care i-au 
aparţinut lui Dermot McKinnon. Locuia aici la etaj, cred? N-am 
știut unde să le ducem în altă parte. 

Intră, cu o sacoșă mare în mână, înainte ca el să apuce s-o 
oprească. 

— Nu poţi să urci! îi strigă. 

Dar ea o pornise deja pe scări și, de-acum, n-o mai putea 
opri decât dacă se agăța de ea. Din spatele ușii întredeschise de 
la ultimul etaj se auzi un țipăt ascuţit, urmat de hohote răgușite 
de plâns. 

Lizzie urcă în fugă încă vreo patru-cinci trepte, se opri și 
strigă: 

— Ce s-aude? Ce se întâmplă acolo? 

— Nu e treaba ta, zise Carl, adăugând, fără noimă: Eşti pe o 
proprietate privată. 

Lizzie lăsă punga din mână și deschise larg ușa. O fată cam 
de vârsta ei se zvârcolea pe podea, scăldată în transpiraţie. 
Covorul și fotoliul din care căzuse erau pline de vomă. 

Lizzie își aminti fulgerător cum nu fusese în stare să se 
apere în niciun fel când fusese ea însăși ameninţată. Fără să 
mai șovăie, își scoase mobilul din buzunar și formă numărul 
pentru situaţii de urgenţă. 

— Ambulanţa! strigă. Falcon Mews nr. 11, codul West 9. 

Se gândi la Carl, la faptul că fuseseră colegi de școală și că 
fusese prieten cu Stacey. El nu părea să o recunoască, iar ea nu 
avea de gând să-i reamintească, mai ales acum. 

El se făcuse nevăzut jos, din fericire. Îngenunche lângă fată 
și-i spuse că totul era în regulă, că o să vină ambulanţa. O s-o 
ducă la spital, la St Mary's cel mai probabil. 

— Cum te cheamă? 

— Sybil, veni răspunsul gâtuit, șoptit. 

— Aud deja ambulanta. 


Am învăţat ceva din întâmplarea cu Scotty și roșcovanul, își 
zise Lizzie. Cândva, aș fi intrat în panică, dar acum, nu. Acum 
sunt mai puternică. 

— Nu mă lăsa, se rugă Sybil. 

— Trebuie să le deschid, dar mă întorc imediat. 

Coborând în fugă scările, Lizzie deschise larg ușa în timp ce 
ambulanța venea în trombă pe străduță, cu sirena pornită. Un 
bărbat și o femeie săriră din mașină și veniră în fugă pe strada 
pietruită, ducând ceea ce părea a fi o targă. 

— La etaj! le strigă Lizzie. 

Intră în camera de zi, unde Carl era întins cu faţa în jos pe o 
canapea. Intră apoi în bucătărie, umplu un pahar cu apă și îl 
dădu pe gât. 

— Ce i-ai făcut, ticălosule? îl întrebă, trecând pe lângă el la 
întoarcere. 

La etaj, paramedicii o întinseseră pe Sybil pe targă și 
tocmai o înveleau cu o pătură albă. 

— O să te faci bine, îi spuse Lizzie. Ești în siguranţă. 

Cobori și ieși pe ușă. Carl trebuia s-o oprească, să-i explice. 
Dar Adam venea pe străduţă și, când o văzu, întinse brațele 
spre ea. Lizzie alergă spre el, iar el o îmbrăţișă strâns. 

— Putem să plecăm de-aici? îi spuse. Nu vreau să mai 
rămân nicio clipă. Îmi trezește prea multe amintiri despre ceva 
rău care mi s-a întâmplat. O să-ţi explic. Chiar a venit vremea 
să-ţi explic. 

Porniră ţinându-se de mână, pe Castellain Road. 

— Oh, Doamne, zise după o vreme. Habar n-am ce-am 
făcut cu lucrurile lui Dermot. Cred că pur și simplu le-am trântit 
pe undeva. 

— Sunt sigur că nu contează, zise Adam. E minunat că pot 
merge pe stradă cu tine. 


Capitolul 33 
Mobilul lui Carl părea descărcat. Nicola sună pe fix, dar nu-i 


răspunse nimeni. Nu avea rost să-i lase mesaj doar ca să-i 
spună că nu-i plăcuse filmul și că plecase mai devreme. Când 
văzu din autobuz ambulanţa care venea din sens opus, nu o 
asocie cu Falcon Mews. De ce ar fi făcut-o? Incepuse să se 
întunece deja, dar nu se vedea nicio lumină la nr. 11. Pe aleea 
din față cineva scăpase un șerveţel mototolit și, la câţiva pași 
mai încolo, un pix. Ușa de la intrare nu era încuiată. Incercând 
să nu scape punga de cumpărături, împinse ușa, intră și îl strigă 
pe Carl. 

Niciun răspuns. Nu era în camera de zi, nici în bucătărie, 
nici la etaj, iar ușa de la apartamentul lui Sybil era larg deschisă. 
înăuntru era un aer sufocant, închis, apăsător. Simţindu-se 
foarte neliniștită, Nicola aprinse lumina din hol, deschise din nou 
ușa de la intrare și ieși, oprindu-se pe prima treaptă. Lumina se 
revărsă în grădiniţa din faţă. Domnul Kaleejah și Elinor Jackson, 
care stătea alături, ieșiră amândoi odată s-o întrebe dacă s-a 
întâmplat ceva. 

— Am văzut ambulanţa, zise domnul Kaleejah, și m-am 
gândit că cineva se simte rău sau că a avut un accident. 

Partenerul lui Elinor ieși și el. O invitară pe Nicola în casă, îi 
oferiră ceva de băut. Chemase poliţia cumva? Nicola răspunse 
„nu” la toate sugestiile, mulțumesc frumos, dar nu. Trebuia să 
rămână acasă, își zise, în caz că suna telefonul. Câinele 
domnului Kaleejah își lăsă capul pe spate și începu să urle, nu să 
latre, ci să urle, ca un lup. 

Când se întoarse în casă, Nicola aprinse o lumină în camera 
de zi și observă că se mișcă ceva într-un colţ întunecos. Fu cât 
pe-aci să ţipe, dar se controlă, punându-și mâna peste gură. Se 
așeză pe „canapeaua tatei”, se ridică din nou și întrebă: 

— Ce faci? 

Și-apoi, când nu primi niciun răspuns: 

— Ce se întâmplă? 

— De ce-ai venit? o întrebă. 

— Carl? Spune-mi ce se întâmplă. A venit ambulanţa aici. 
Ce s-a întâmplat? 

El rămase tăcut atâta timp, încât Nicola crezu că nu o să-i 
mai spună nimic. Apoi, într-un târziu, cu o voce pe care ea abia 
dacă o recunoștea, Carl îi zise: 


— E vorba de Sybil. Au venit după ea. 

— Ce-a păţit? 

Se uita la un bărbat pe care nu l-ar fi recunoscut, dacă nu i- 
ar fi auzit vocea care, în sfârșit, era a lui. Se gândi la persoane 
despre care citise că albiseră peste noapte, în urma unui șoc. 
Asta i s-ar fi putut întâmpla și lui Carl; părea că o să i se 
întâmple, deși ea nu-și închipuise niciodată că era posibil așa 
ceva. 

— Așază-te, îi zise. Și-o să-ţi povestesc. S-a otrăvit. A venit 
cineva și a găsit-o, și a chemat Salvarea. 

— Cum adică? 

— Am urcat în apartamentul ei. A vomitat peste tot. Era cât 
pe-aci să moară, probabil că a și murit între timp. 

— Cu ce s-a otrăvit? îl întrebă Nicola cu o voce care nu 
părea să fie a ei. 

— Nu știu. Nu contează. 

— Mă duc să văd. 

— Nu, nu te duce. Nu te duce. Nu e treaba ta. 

Dar ea urca deja scările. O luă după ea, urcând greoi, 
vlăguit, neputând decât să se târască. Camera mare în care 
Sybil asudase și se zbătuse duhnea a vomă. Carl se târî în patru 
labe pe podea, scâncind. Realizase că paramedicii luaseră, 
probabil, cu ei pliculeţele în care fusese DNP-ul. 

Nicola scoase o mână de șerveţele din geantă și-și acoperi 
nasul cu ele. 

— A fost aceeași chestie pe care i-ai vândut-o lui Stacey, 
nu-i așa? 

— Și-a comandat-o singură de pe internet, mormăi el. 

— Nu. Nu, Carl. Tu i-ai dat-o. Am văzut-o în baia noastră, 
era sub formă de praf, în niște pliculeţe. Bănuiesc că de data 
asta nu i-ai mai vândut-o. Hai să coborâm. Nu mai suport 
mirosul ăsta. 

Ajunși la parter, ea se așeză pe treapta de jos. 

— Indiferent cu ce te-a avut la mână, orice ar fi făcut 
Dermot, nu vreau să știu. Mi-e frică de tine, Carl. 

El trecu pe lângă ea, agățându-se de masă. Observă că 
Nicola se crispase. 

— N-are de ce să-ţi fie frică. O să-ţi povestesc tot. N-o să-ți 
ascund nimic. 

— Ai omorât-o, nu-i așa? Nu mi-am închipuit niciodată c-o 


să zic asta cuiva. E cel mai oribil lucru pe care-l poate spune 
cineva. 

Nicola se ridică și se înfășură în haină, ca și cum o luase 
frigul. Era albă la faţă și-i tremurau mâinile. 

— Nu pot să mai rămân aici cu tine. 

— Nu mă părăsi, îi zise Carl. Te rog, nu mă părăsi. 

O prinse de umeri și o trase spre el. O altă fată, avea să-și 
spună ulterior, l-ar fi lovit cu picioarele, s-ar fi zbătut. Nicola se 
lăsă moale în braţele lui, apoi se desprinse blând de el, 
întinzând mâna ca să deschidă ușa de la intrare. El se dădu 
înapoi, oarecum rușinat. 

— Lasă-mă să plec, Carl, îi zise, cu vocea ei limpede, 
răspicată. Lasă-mă să plec. 

leși în întuneric. Plouase încontinuu de când se întorsese 
acasă; luminiţe gălbui jucau pe pietrele ude și ţiglele argintii, 
străbătând întunericul. 

El o luă la fugă după ea, strigând-o să se întoarcă. Dar când 
Nicola luă colțul pe Castellain Road, se dădu bătut. Gemând 
încetișor, scâncind, se așeză pe treapta de la ușă și-și cuprinse 
capul în mâini. 


Capitolul 34 
Rămase treaz ore întregi, conștient de faptul că lucrurile 


întotdeauna îți par mult mai sumbre noaptea. Certitudinea că 
aceste temeri și spaime nu aveau să mai fie așa de 
amenințătoare de dimineaţă, revenind la proporţiile lor normale, 
nu-l liniști deloc. Se tot foia de pe-o parte pe alta, închipuindu-și- 
o pe Sybil moartă, undeva la morgă, și gândindu-se, degeaba, 
fără nicio noimă, la dezastrul de la etaj, la camera care duhnea 
așa de tare, încât Nicola trebuise să iasă de-acolo, să fugă. Pe la 
vreo trei, chiar înainte să se lumineze de ziuă, îl luă somnul și 
dormi până când îl trezi lumina care se revărsa în cameră. 

Abia atunci își aminti înșiruirea sinistră de evenimente, 
treptat, unul câte unul, până când îl năpădiră teama și durerea 
fizică, la fel ca o gheară în stomac, făcându-l să se îndoaie de 
spate. Îl sperie gândul de a zace acolo, răsucindu-se, și se lăsă 
să cadă din pat pe podea, simțind junghiuri crunte în ambele 
picioare. Auzi un sunet pe care nu reușea să-l identifice; i se 
părea cel mai ciudat sunet pe care-l auzise vreodată până când, 
într-un final, îl recunoscu drept ţărâitul unui telefon: era fixul, îl 
lăsă să sune până când persoana de la celălalt capăt al firului 
părea că obosise și încetase să mai sune. Tăcerea care se lăsă 
apoi era așa o încântare - își spuse că era o încântare -, încât 
Carl reflectă că, dacă pierderea auzului i-ar fi adus această 
senzaţie de amorțeală extatică, ar fi surzit cu bucurie. 

În liniștea aceea duioasă, se ridică întâi în patru labe, apoi 
în picioare. Îi luă ceva vreme. Porni foarte încet spre bucătărie. 
Primul lucru pe care l-a văzut a fost punga de cumpărături 
adusă de Nicola în ajun. În pungă erau mere, o franzelă feliată, 
brânză, o jumătate de litru de lapte, două conserve cu sardine și 
șase ouă mari. Rupse un coltuc de pâine, puse o felie de brânză 
cheddar deasupra și se așeză pe un taburet să mănânce. 
Desfăcu staniolul de la sticla cu lapte și luă o gură zdravănă - 
era prima dată când bea lapte, își zise, din copilărie. Era 
unsprezece și zece. Acum, că se trezise de-a binelea, se simţea 
mult mai bine, revigorat. Femeia murise. Se sinucisese, ca și 
Stacey, din vanitate, din dorinţa de a alege calea cea mai rapidă 
și mai ușoară de a slăbi, chiar dacă acea cale era sinonimă cu 
moartea. Desigur că ea nu știuse asta, biata făptură nătângă; nu 
fusese genul de femeie care să citească avertismentele de pe 
etichete. 


Știa că trebuie să strângă, fie și superficial, mizeria din 
apartamentul de la etaj, și urcă scările, cu o găleată. Mirosul din 
cameră nu era nici pe departe așa de rău cum zisese Nicola. 
Doar un iz acrișor, atâta tot. Umplu găleata cu apă caldă de la 
chiuveta din bucătărie, puse detergent și strânse voma de pe 
covoare și pernuțe, după care se hotărî să strângă pernuţele 
într-un sac de plastic și să le arunce în tomberonul de lângă 
poarta din spate. Petele rămase pe diversele ţesături le frecă 
energic cu o perie găsită sub chiuvetă. Toată treaba nu-i luă așa 
mult, odată ce-și intră în ritm și, până în jurul prânzului, 
terminase. Abia atunci, când ștersese orice urmă a celor 
petrecute, realiză ce însemna moartea lui Sybil: că viața celui 
de-al doilea chiriaș nedorit din apartamentul de la mansardă de 
pe Falcon Mews nr. 11 se sfârșise. 

— Pare a fi o zi frumoasă, își zise cu voce tare. O să-mi 
pregătesc prânzul - două ouă, cred, și o felie de pâine prăjită - 
și-apoi o să ies și-o să merg pe jos până la mama. O să 
împrumut de la ea o sumă suficientă cât să-mi ajungă până 
găsesc un chiriaș pentru apartamentul de la etaj. N-ar trebui să- 
mi ia așa de mult timp. 

Sparse cele două ouă într-un castron, le bătu cu furculiţa, 
făcu omletă într-o tigaie și puse pâinea la prăjit. Aproape că 
terminase de mâncat când sună cineva la ușă. Tresări. Îşi zise 
să nu fie fraier, nu era musai să răspundă la ușă. Dar, când se 
auzi din nou soneria, se duse să deschidă. 

În prag era tatăl lui Sybil. Ducea o valiză. Fără îndoială, 
venise să-i spună lui Carl ceea ce el știa deja: că Sybil murise. 

— Intraţi, îi zise. 

— Nu stau, zise Cliff Soames. Sybil s-a întors acasă. Au 
externat-o azi-dimineaţă. Am venit să-i iau lucrurile. 

Oare așa te simţi când știi c-o să leșini? Carl se prinse de 
tăblia mesei. Cliff intră, trântind ușa după el. 

— Au reușit s-o facă să dea afară aproape tot. Au zis c-o să- 
și revină, dar nu se mai întoarce aici. In veci. Maică-sa are grijă 
de ea, n-o lasă să-i scape din ochi. S-a lecuit de gândul să mai 
plece de-acasă. Urc să-i strâng lucrurile în valiză. 

Carl intră în camera de zi și se așeză pe canapeaua de la 
tatăl lui, procesând spusele lui Cliff Soames. Sybil nu avea să se 
mai întoarcă, Sybil nu murise; nu toţi cei care luau DNP mureau, 
nu și cei care erau cu băgare de seamă. Incepu să tremure tot, 


simțind că-i zvâcnesc mușchii gambelor. Valiza cu care venise 
Cliff, încărcată acum, se izbea de trepte. Bărbatul o lăsă în hol și 
făcu un pas în cameră. 

— Sybil vrea să trăiască, îi zise, pe un ton de rău augur. N-o 
s-o mai vezi niciodată. Îţi datorează ceva la chirie? 

Carl nu știu ce să spună. li era frică să spună suma reală pe 
care i-o datora, dar nu rezistă tentaţiei de a spune ceva, o sumă 
infimă. 

— Optzeci de lire, zise, adăugând prostește: Dacă puteţi 
cumva... 

Cliff Soames scoase un fișic de bancnote din buzunar, i le 
întinse și zise că voia chitanţă. 

— Ce chirii cereţi voi, ăștia? Am citit despre voi în ziare, 
jigodii hămesite și nesătule! Sta-v-ar în gât! 

Carl scrise o chitanţă pentru suma de optzeci de lire și i-o 
întinse, fără un cuvânt. Când Cliff trânti ușa în urma lui, Carl îl 
urmări cum mergea poticnit pe străduță, târând valiza grea 
după el. Primul lucru pe care îl avea de făcut, își zise, va fi să 
dea o parte din banii pe care-i ţinea și-acum în mână pe vreo 
două sticle de vin și poate și o sticlă de tărie. 

Era sâmbătă, trebuia să fie sâmbătă. Prioritatea lui Carl era 
să se uite la cereri de închiriere pe Internet și să aleagă unul sau 
doi posibili candidaţi. Dar erau sute - poate mii - de persoane 
care căutau o locuință în centrul Londrei. Dacă studiai un pic 
problema, înţelegeai într-adevăr cât de disperată era situaţia 
locuințelor. 

Realiză în curând că apartamentul pe care-l oferea el spre 
închiriere, un întreg etaj într-o casă veche, recondiţionată, din 
Maida Vale, era o ofertă foarte atractivă, iar chiria pe care o 
ceruse (deși nu prea reușise s-o obţină) fusese o sumă derizorie. 
Va trebui să revizuiască acest aspect. Zece minute mai târziu, 
maărise considerabil chiria și stabilise cu trei candidaţi să treacă 
pe la el mai tărziu: un cuplu la două, un bărbat singur la patru și 
o femeie la șase. Incă nu știa ce avea să facă dacă îi plăceau 
foarte tare primii candidaţi. O să se gândească la asta. 

După un păhărel de votcă și un pahar de Pinot Grigio, 
începu să caute prin camerele folosite de el lucrurile lăsate de 
Nicola. Işi închipui că lăsase o mulţime de obiecte: haine, 
bijuterii poate, deși n-avea prea multe, cosmeticale și parfumuri 
(tot așa, nu prea multe), cărți, CD-uri și DVD-uri. Dar nu era 


cazul: găsi doar lenjerie de corp, o rochie gri și o rochie roșie de 
serviciu, blugi și bluze de trening sau tricouri pentru weekend. 
Rochia gri era încă în dulap, precum și o pereche de blugi și o 
bluză cu imprimeu albastru cu alb care-i plăcuse dintotdeauna. 
Simţi o strângere de inimă când se uită la bluză; era ca și cum 
Nicola murise. 

Chiar când se întreba ce să facă mai departe, sună cineva 
la ușă. Erau domnul și doamna Crowhurst, cât se poate de 
punctuali. Păreau foarte tineri, cam de vârsta lui sau chiar mai 
tineri. Chiria pe care o cerea - noua sumă - nu părea să le fi 
tăiat elanul. Se plimbară prin apartament, iar doamna Crowhurst 
adulmecă prin camera de zi cam circumspectă, dar nu făcu 
niciun comentariu. Aveau voie să folosească grădina? Carl își 
aminti ultima experienţă pe tema asta și le spuse că, din 
păcate, nu. Domnul Crowhurst îi mărturisi că se numeau Jason și 
Chloe, dar se prezentaseră ca „domnul și doamna” pentru că 
oamenii căsătoriţi păreau persoane mai respectabile. 

— Atunci, nu sunteți căsătoriţi? 

— Oh, ba da, cum nu? 

Îi arătară fiecare verigheta de pe mână. 

— Revenim noi cu un telefon să vă spunem ce-am hotărât. 

— Mai aștept două persoane azi, pe cineva la patru și pe 
altcineva la șase, așa că nu staţi prea mult pe gânduri. 

Carl nu mai simţise niciodată așa o putere, ca un împărat 
care domnea peste tot cuprinsul, cât vedeai cu ochii, cum ar fi 
zis Dermot. 

Următorul potenţial chiriaș ajunse la patru și zece. Era mai 
în vârstă, le-ar fi putut fi tată celor doi Crowhurst, era înalt, 
grizonant și îmbrăcat la costum. Se numea Andrew Page și nu 
ajunseră să discute dacă era însurat sau nu. Era de acord cu 
chiria propusă, nu-l întrebă dacă avea acces la grădină, dar îi 
zise că ar vrea să se mute cât mai curând posibil. Avea ceva 
care-i amintea lui Carl de Dermot. Îi zise domnului Page că mai 
trebuia să se întâlnească cu cineva și rămase ca bărbatul să-l 
sune mai pe seară. 

Când sună telefonul la cinci, Carl se gândi că era domnul 
Page, dar era un bărbat pe nume Harry, care îi spuse că era un 
prieten de-al Nicolei și că o să treacă, cu rabla lui de mașină, să- 
i ia lucrurile. Chiar acum, dacă era OK. Carl îi zise că era mai 
bine să vină a doua zi, dar Harry refuză. 


— Acum ori niciodată, zise. 

Harry nu arăta deloc cum te-ai fi așteptat să arate un 
prieten de-al Nicolei. Purta un trening murdar de vopsea, avea o 
barbă mare, stufoasă, și părul lung până la umeri. Mai bine, își 
zise Carl, că pe Nicola n-o interesau prea mult hainele, pentru că 
Harry venise doar cu două sacoșe mari de cârpă, alb-murdar, în 
care să pună toate lucrurile. Făcu toată treaba asta cam în cinci 
minute, aruncând apoi sacoșele pe bancheta din spate și 
demarând în trombă - mai rapid, își zise Carl, decât gonise 
vreodată cineva pe străduţa pietruită. incercase să-l convingă să 
ia și bibeloul Nicolei, gâscă verde, dar Harry se uitase lung la el 
și clătinase din cap. Așa că bibeloul rămăsese acolo, pe masa 
din hol, un memento tăcut, dojenitor, a tot ce i se întâmplase lui 
Carl în ultimele câteva luni. 

Imediat după ce plecase camioneta, apăru o femeie 
minionă într-un Lexus argintiu, care se prezentă drept doamna 
Hamilton. Nici nu mai intră în casă, când Carl îi spuse că nu 
avea unde să-și parcheze mașina altundeva decât în stradă, ci 
se urcă înapoi și demară. 

Andrew Page se întoarse cu taxiul, la opt fără ceva. 

— Nu scapi de mine, sunt ca râia, îi spuse, un comentariu 
exact în stilul lui Dermot, ceea ce-i dădu fiori lui Carl. 

— V-aţi răzgândit, cumva? întrebă Carl, aproape sperând că 
da. 

Dar Andrew Page nu se răzgândise. Voia doar să se asigure 
că nu intervenise nimic care să-l împiedice să-i devină chiriaș. 
Nu intervenise nimic, îi zise Carl cu inima îndoită. 

— AȘ vrea să revin mâine cu avocatul meu, să semnăm 
contractul. Oh, și să vă dau garanţia. E mai bine să facem totul 
legal și la vedere, nu credeţi? 

Carl nu mai auzise niciodată de cineva care să-și aducă 
avocatul la o astfel de tranzacţie, dar nu știa prea multe despre 
închirierea unei locuinţe. El cu siguranţă o dăduse în bară ultima 
dată. Și i se păru incredibil că omul voia să-i plătească o 
garanţie fără a i se fi cerut măcar. Lăsând taxiul să-l aștepte, se 
puseră de acord să revină a doua zi la șase seara cu domnul 
Lucas Partridge, jurist. 

În restul serii, Carl își repetă cele două clișee pe care le 
rostise Andrew Page. Dar ce conta? Avea de gând să stea cât 
mai puţin de vorbă cu el cât timp îi era chiriaș. Banii erau o 


sumă generoasă, care avea să-i vină periodic - fără amânări, 
fără șantaj. 


— Tu ce-ai face, o întrebă Adam, dacă ai recunoaște pe 
cineva pe care l-ai văzut făcând ceva ciudat și l-ai bănui că a 
comis o crimă? 

El și Lizzie se plimbau pe marginea canalului, între 
Cunningham Place și Lisson Green. Era o seară frumoasă, cu cer 
senin. 

— În ce sens „ciudat”? îl întrebă Lizzie. 

— Stai jos o clipă. 

Se așezară pe o bancă, pe malul apei. 

— Tipul care lucra la clinică înaintea ta - cum îl chema? 

— Dermot McKinnon. A fost omorât. 

— Știu, zise Adam. S-a întâmplat pe o stradă numită Jerome 
nu știu cum. Jerome Crescent, parcă. N-au găsit nici acum 
vinovatul. Făcu o pauză. Continuă: Cam pe-atunci, nu mai știu 
exact data, mă duceam să mă-ntâlnesc cu un prieten la o 
cârciumă în Camden, veneam cu bicicleta pe aleea pe care 
mergem acum, am trecut pe sub podul de la Park Road, am 
tinut-o până la capătul parcului și, pe malul opus, era un tip cu 
un rucsac de munte. Se întuneca și nu m-a văzut. 

— Ce tip, Adam? 

— Proprietarul casei unde ai dus lucrurile lui McKinnon. Era 
în ușă când am venit înaintea ta, în ziua aia. El e tipul pe care l- 
am văzut cu rucsacul. L-am urmărit de pe mal, printre copaci. 
Știu că el nu m-a văzut. Eram fascinat. S-a lăsat pe vine, a tras 
fermoarul la rucsac și a scos de-acolo un obiect mare, greoi. 
Apoi l-am văzut că aruncă rucsacul în canal, dar nu și obiectul 
greoi, pe care-l ţinea în braţe, cu afecțiune, parcă. Toată treaba 
a fost foarte bizară. 

— Oh, Doamne! făcu Lizzie. 

— Nu m-am mai gândit la incidentul ăsta până acum, 
recent. La momentul respectiv, nu știam cine e și, cu siguranţă, 
nu știam că există o legătură între el și bărbatul care a fost ucis. 
Așa că am avut un adevărat șoc când l-am recunoscut. 

— Pe Carl Martin? 

— Da. lar el și Dermot McKinnon locuiau în aceeași casă. E 
o coincidență stranie, nu crezi? 


Capitolul 35 

Garanţia - care urma să-i fie returnată chiriașului la 
expirarea contractului de închiriere - era atât de binevenită și 
neașteptată, încât lui Carl nu-i venea să creadă nici după ce 
primi în mână cecul în valoare de două mii de lire. Domnul 
Partridge, avocatul, nu consideră că era ceva ciudat în această 
tranzacție. Clătină un pic din cap văzând că, în calitate de 
proprietar, Carl nu pregătise încă un contract de închiriere, dar 
problema se rezolvă rapid, căci scrise el un contract, urmând 
instrucţiunile domnului Page. Toate clauzele contractului păreau 
în favoarea lui Carl: încă un motiv de uimire, astfel că i se părea 
că visează. Mai că se aștepta să se trezească, aruncat din nou în 
lumea reală, fără bani, fără hrană și fără nicio siguranţă. 

Contractul a fost semnat și autentificat. Dacă domnul 
Martin, cum insista să-i spună noul lui chiriaș, era de acord, 
Andrew Page urma să se mute de luni. Dacă domnul Martin nu 
avea nimic împotrivă, o să aducă și niște obiecte mici de 
mobilier. Încă ameţit de câștigul neașteptat și de promisiunea 
plăţilor viitoare, Carl se declară de acord. După ce plecară cei 
doi, se uită atent la cec. Suma trecută pe el chiar era de două 
mii de lire. Era ciudat că acum avea toţi banii ăștia, dar nu avea 
nicio bancnotă, nicio monedă în buzunar, și nici nu avea să aibă 
până dimineaţă, când urma să încaseze cecul. 

l-ar fi plăcut să sărbătorească ieșind la restaurantul 
Summerhouse din apropiere sau la Crocker's Folly, deschis de 
curând, ca să se desfete cu stridii, friptură și o sticlă de 
șampanie. Apoi își aminti de cardul lui de credit, pe care nu-l 
mai folosise de luni de zile - nu îndrăznise să-l folosească; acum 
nici nu-și mai amintea pe unde-l lăsase. Îi luă o jumătate de oră 
să dea de el, în buzunarul unei haine pe care nu o purta 
niciodată. 

Era ora cinei, șapte și jumătate fix. O porni agale pe 
Sutherland Avenue, traversă Edgware Road și intră în Aberdeen 
Place. Crocker's Folly arăta impunător pe dinafară, iar interiorul, 
redecorat aproape total, era cochet și elegant. Nu aveau stridii, 
dar o friptură și șampanie găsi. Carl nu mai băuse șampanie de 
atâta vreme, că nici nu-i mai știa gustul. Nu avea de gând să 
înghită pe nemestecate; mâncă pe îndelete, sorbind din 
șampanie și savurând cartofii sote. De la primul fel, delicios, 
trecu la un desert cu trei sortimente de ciocolată și îngheţată de 


Cornwall și abia apoi își îngădui să se gândească la viaţa lui și la 
ce curs luase. 

Poate că Nicola o să vrea să se mute din nou cu el, acum că 
avea un nou chiriaş și bani, deși pe ea banii nu o atrăseseră 
niciodată. Putea să-și revadă prietenii, să-i sune, să le facă vizite 
și să-i invite pe la el. O să se apuce din nou de romanul pe care-l 
abandonase; o să regăsească plăcerea de odinioară să scrie, o 
să-și regăsească inspiraţia. Scăpase de toate problemele și 
trebuia să aibă grijă să nu-și creeze altele noi cultivând o relaţie 
prea amicală cu Andrew Page. Poate că era cel mai înțelept să 
rămână la stadiul de „domnul Martin” și „domnul Page”, ca să 
nu simtă nevoia să se invite la un pahar de vorbă sau chiar și la 
un ceai. 

O luase înapoi spre Falcon Mews, când îi veni în minte 
Dermot McKinnon. De bună seamă, acum, că viaţa lui intra pe 
un nou făgaș, amintirea lui Dermot avea să pălească. Nu simţea 
niciun pic de milă, nici regret. Ce făcuse fusese aproape 
accidental, în măsura în care nu realizase prea bine ce se 
întâmplă decât când totul se sfârșise. După vreun an, în care va 
aprecia calităţile noului chiriaş, cu atitudinea lui scorţoasă și 
aerul lui rece, corect, va fi uitat cu totul de Dermot și cu 
siguranţă că nu se va mai învinovăţi deloc pentru moartea lui. 

— Ai de gând să faci ceva în privinţa asta? 

— Nu știu, zise Adam. 

El și Lizzie erau singuri în sala de așteptare a Clinicii 
Veterinare Sutherland. Clinica era închisă, rămăsese un singur 
pacient, un spaniel King Charles, cu doamna căreia îi aparţinea. 
Erau în sala de consultaţii a lui Caroline, unde câinelui, pe nume 
Louis Quatorze, tocmai i se făceau vaccinurile. 

— AȘ putea să mă duc la poliţie, știu. Le-aș spune ce ţi-am 
spus și ţie: că, bănuiesc eu, cam în perioada comiterii crimei, l- 
am văzut, cred, pe Carl Martin ţinând în mână obiectul cu care l- 
a ucis pe Dermot McKinnon. 

— Ai de gând să te duci la poliţie? 

Adam oftă. 

— Am văzut un bărbat aruncând un obiect în canal, acolo 
unde trece prin Regent's Park. N-am declarat mai devreme 
acest lucru pentru că n-am considerat că e important, până 
când am venit să te iau de pe Falcon Mews și același bărbat - n- 
am nicio îndoială în acest sens - a ieșit pe treptele din faţa 


casei. Tu mi-ai spus că Dermot McKinnon a locuit în aceeași 
casă, la ultimul etaj. Nu dovedește mare lucru, nu? 

Până să apuce ea să-i răspundă, Caroline ieși cu Louis 
Quatorze și cu proprietara căţelului. Lizzie îi înmână doamnei 
nota de plată și-l mângâie pe câine pe creștet. Ea și Adam 
plecară în același timp cu doamna cu cățelul, lăsând-o pe 
Caroline să încuie. 

— Chiar crezi că e posibil să-l fi omorât el pe Dermot? îl 
întrebă Lizzie. 

Işi aminti cât de neomenos se purtase Carl când lui Sybil îi 
era așa de rău, la etaj. Dar, chiar și-așa, era capabil de crimă? 

— Nu știu, Lizzie. Hai să mergem la Prince Alfred să bem 
ceva. E prea frig să umblăm pe stradă. 

In cârciumă, Lizzie se așeză la una din măsuţe și Adam se 
duse să aducă două pahare de vin alb. 

— Ce mi-ar plăcea să fac ar fi să stau de vorbă cu Carl, zise 
Adam. Să văd cum reacţionează. Aș vrea să știu care e starea 
lui de spirit. 

— Păi, ești psiholog în formare, zise Lizzie. 

Adam începu să râdă. 

— Am o diplomă în psihologie, dar cam atât. Știi, pur și 
simplu mi-ar plăcea să-l întâlnesc. Cred că i-aș spune că n-am 
de gând să mă duc la poliţie, dar, odată ce-am auzit ce are de 
spus - dacă acceptă să discute cu mine -, o să-i spun c-ar trebui 
să meargă singur la poliţie. 

— Cum așa... și să-și mărturisească fapta? 

— Cam asta ar fi ideea. 

— Dar oamenii nu fac lucrul ăsta, Adam. Nu de bunăvoie. Și 
ce se întâmplă dacă devine violent? Dacă ai dreptate și într- 
adevăr el l-a ucis pe Dermot, ce-l împiedică să comită încă o 
crimă? 


Capitolul 36 
larna trecută nu fusese prea friguroasă. Fusese umedă, în 


schimb, și, dacă locuiai pe lângă Tamisa sau în Somerset Levels, 
aveai mari șanse să fii inundat. Anul ăsta vremea călduroasă 
ținuse până târziu, dar, odată ce toamna lăsă locul iernii, începu 
gerul. Londra avea întotdeauna cea mai blândă vreme din toată 
țara și, în Maida Vale, gerul ajunse mai târziu ca în alte părți. 
Dar, spre sfârșitul lui noiembrie, chiciura scăpăra pe tufele 
înșirate de-a lungul străduţei pietruite și înveșmântase în argint 
crengile copacilor golași din Falcon Mews. 

La numărul 11, a fost curând nevoie să se pornească 
încălzirea centrală, care nu fusese pusă la încercare în anul 
anterior și care, se dovedi, nu făcea faţă. După părerea lui Carl, 
cel puţin. Nu se auziră plângeri de la etaj, din partea chiriașului, 
dar într-o seară, când Carl se întâmplă să fie în hol, Andrew 
Page intră cu două radiatoare electrice mari pe care le 
descărcase dintr-un taxi. 

— Sunt cam friguros din fire, îi zise, ca explicaţie. Sunt sigur 
că nu e o problemă cu încălzirea. 

Radiatoarele au fost transportate la etaj și, ca de fiecare 
dată, Andrew Page închise silențios ușa în urma lui. Carl n-ar fi 
putut să afle dacă Andrew era acasă sau nu decât dacă ieșea în 
stradă sau în grădina din spate și se uita să vadă dacă era vreo 
fereastră luminată. Chiar și-așa, n-ar fi putut ști sigur, pentru că 
oamenii pleacă adesea de-acasă și lasă lumina aprinsă; se prea 
putea ca Andrew Page să facă și el așa. Dar Carl chiar nu ţinea 
să afle. Toată lumea are televizor, așadar probabil că avea și 
Andrew. Majoritatea oamenilor au radio sau combină muzicală, 
sau ambele, așa că fără îndoială avea și-așa ceva. Dar, dacă 
avea, nu se auzea niciodată niciun sunet din apartamentul de la 
etaj. Nici apa curgând, nici ceva trântit pe podea, nici 
întrerupătorul, nici vreun telefon sunând, nici vreun computer 
care intra în funcțiune. Andrew Page părea să trăiască într-o 
liniște totală. În privinţa asta, în toate privinţele, era chiriașul 
ideal. Chiria intra negreșit în contul lui Carl în ultima zi a lunii. 
Carl se gândea uneori că Andrew Page era prea bun ca să fie 
adevărat, dar își spunea apoi că gândea așa din cauză că, până 
de curând, oamenii cu care avusese de-a face fuseseră - Îi 
părea rău să spună asta - niște javre degenerate. 

Totul mergea bine în viaţa lui Carl, în afara faptului că o 


pierduse pe Nicola. Descoperise că nu mai stătea pe Ashmill 
Road, ceea ce însemna că își găsise o altă locuinţă și nu putea 
să-i afle noua adresă decât dacă suna la biroul ei de la 
Ministerul Sănătăţii. Dacă o suna, altfel zis, și asta nu se simţea 
în stare să facă. Trebuia să accepte realitatea. Dacă voia să-l 
revadă, să se împace cu el, o să-l sune ea. Işi aminti cum se 
despărţiseră, cum venise individul ăla, cu „rabla lui de mașină”, 
să-i ia lucrurile. Trecând prin dreptul unei oglinzi, singura din 
casă în afara celei din baie, se opri și se sili să zâmbească, 
privindu-se. Exact cum se temuse, zâmbetul lui se transformase 
într-un rictus, arătând mai curând a mască sau a gargui, fără 
urmă de căldură sau de afecţiune. 

Dimineața și uneori și seara, lucra la roman, mecanic, 
aproape pe pilot automat, tastând cuvinte care, în sine, aveau 
un sens, descriind evenimente sau persoane sau acţiuni. 
Amintindu-și de sfatul lui Raymond Chandler dat scriitorilor, 
conform căruia, atunci când nu știau ce să facă, era cazul să 
introducă un individ cu un pistol, Carl introduse scene de 
violenţă ca să facă povestea mai palpitantă. Apoi, când aproape 
că hotărâse s-o lase moartă cu romanul și să se resemneze cu 
gândul că va rămâne un scriitor cu o singură carte la activ, 
Andrew Page cobori la parter și, în loc să iasă din casă, bătu la 
ușa camerei de zi. 

Carl stătea de ceva vreme în fața laptopului, fără să scrie, 
uitându-se absent la ecranul gol, cu fundalul pe care se profila 
un deal verde la orizont. Îi strigă să intre și Andrew intră în 
cameră, cu un exemplar din În pragul mortii. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, îi zise, dar speram c-aţi 
vrea să-mi daţi un autograf. Am cumpărat cartea în după- 
amiaza asta de la mica librărie din colţ. 

Doar editorul lui Carl și un prieten de-al editorului îi mai 
ceruseră un autograf până atunci. 

— Desigur. 

Carl se întrebă dacă zâmbetul cu care acceptase fusese la 
fel de lugubru și forţat precum grimasa pe care reușise s-o 
schițeze în oglindă, cu o oră mai devreme. Dacă da, nu avu 
niciun efect advers asupra lui Andrew Page, care îi înmână 
cartea deschisă la pagina de gardă. Carl se semnă. 

Trebuie să-l fi inspirat vreun instinct din vremuri apuse, 
pentru că, schițând același zâmbet sumbru, îl invită pe chiriaş să 


mai stea și să bea ceva cu el. În ultima vreme, nu ducea 
niciodată lipsă de vin și tărie. 

— Mulţumesc. Mi-ar face plăcere. 

Carl scoase ginul și o sticlă de apă tonică, vin alb și câteva 
doze de bere lager, toate răcite numai bine. Deja regreta 
invitaţia, dar nu din cauză că i-ar fi păsat de cât bea Andrew 
Page, ci pentru că era în pană de subiecte de conversaţie. De 
fapt, a fost ușor, pentru că Andrew cel taciturn până acum vorbi 
cel mai mult. Se dovedi că era absolvent de Drept, stagiar, pe 
cale să-și termine al doilea an de stagiatură. Asta explica, 
probabil, își zise Carl, de ce venise cu un avocat când 
semnaseră și autentificaseră contractul. Andrew Page îi explică 
apoi că ambii lui părinţi erau avocaţi, iar fratele lui mai mare era 
avocat pledant. Apoi îi spuse ce noroc avusese să găsească 
apartamentul ăsta, pe străduţa asta cochetă, și ce încântat era 
să locuiască aici. Era logodit și intenţiona să se căsătorească de 
îndată ce dădea examenul de barou. Părea să-l creadă pe Carl 
scriitor consacrat, cu mai multe bestselleruri la activ, iar Carl 
tocmai se pregătea să-i spulbere această impresie, când sună 
telefonul. 

La telefon era un bărbat numit Adam Yates, de care Carl nu 
auzise niciodată până atunci. Avea o voce plăcută, educată și 
rafinată, dar asta nu însemna nimic. 

— O cunoașteţi pe prietena mea, Lizzie Milsom. 

Da? Numele îi suna cunoscut. O prietenă din anii de școală, 
își zise. De pe vremea când el și Stacey erau niște copii. Nici nu 
trecuse așa mult de-atunci. 

— Nu vă ţin, îi zise Adam Yates. Vreau doar să discut 
câteva minute cu dumneavoastră. Aș putea să trec în jur de opt. 

Oare ar putea să amâne pe a doua zi? se întrebă Carl. Dar, 
dacă amâna, o să se frământe toată noaptea și jumătate de zi. 
Propuse ora nouă. 

Adam Yates a fost de acord. Carl închise și se scuză față de 
Andrew Page. Mai stătură un pic de vorbă. Oaspetele refuză un 
al doilea pahar, dar, la plecare, îi zise: 

— Dacă vă pot fi de ajutor cu ceva, nu ezitaţi. De mult mă 
tot gândesc că s-ar putea să aveţi nevoie de ajutorul cuiva. 

leși, închizând ușa în urma lui. Carl se simţea oarecum 
umilit. Și îngrijorat. Oare necazurile, sau mai curând amintirea 
acestora, i se citeau atât de limpede pe faţă, dincolo de 


zâmbetul său devenit rictus? 

Mai avea două ore de așteptat până la sosirea lui Adam 
Yates, cine-o mai fi fost și ăsta. Un prieten de-al lui Lizzie 
Milsom, așa se prezentase. Adam Yates o să vină și o să discute 
cu el despre cine știe ce. Dar telefonul îi trezise amintirea verii 
trecute, când făcea foamea, când simţea nevoia să bea din ce în 
ce mai mult și nu putea să mănânce nimic. Avea ce să mănânce 
acum, dar ar fi o prostie să mai bea un pahar de vin, mai ales 
după cele trei pe care le băuse deja cu Andrew. Trebuia să se 
poată apăra. 

Să se poată apăra? Individul ăsta nu-l putea acuza de 
nimic, nici nu putea sugera că ar fi făcut ceva nelalocul lui; de 
bună seamă, nu-i putea imputa nimic care să-l oblige să se 
apere. 

La nouă fără zece, Carl urcă și se postă în dreptul geamului 
care dădea spre stradă. Oare Adam Yates va veni cu mașina? 
Sau cu un taxi? Dacă era londonez, cel mai probabil va veni pe 
jos. Rămase pe întuneric, pândindu-l să apară la lumina 
felinarului din faţa casei domnului Kaleejah. Străduţa era pustie 
și majoritatea caselor erau luminate. Era o seară frumoasă, încă 
nu răsărise luna, dar pe cer se vedea o stea, strălucind cu o 
lumină constantă. Steaua Polară, oare? Carl se tot uita la ceas. 
La nouă fără un minut, domnul Kaleejah ieși pe ușă cu câinele în 
lesă. Câinele avea un os de cauciuc în gură. O porniră încet, cu 
pas hotărât, spre Castellain Road. La nouă fix, un bărbat cam de 
vârsta lui Carl se ivi în capătul opus al străzii. Carl cobori să-i 
răspundă, simțind, pentru prima dată după luni bune, că-l ia cu 
rău. Revenise la starea cunoscută, de anxietate perpetuă. 

Deschise și bărbatul pe care-l văzuse de la geam se 
prezentă: 

— Adam Yates. 

Carl dădu din cap. Făcu un pas înapoi și Adam Yates intră. 
Era un pic mai înalt decât Carl, brunet, tuns scurt și bărbierit cu 
atâta grijă, încât, cumva, avea un aer oficial. Lui Carl, aspectul 
lui, sacoul elegant și pantalonii asortaţi îi evocară un poliţist de 
investigaţii din seriale. Intră după Carl în camera de zi și Carl îi 
oferi ceva de băut. 

— Nu e o vizită de curtoazie, îi zise Adam. Nu vă ţin mult. 

Refugiindu-se în lumea deja familiară a spaimelor și panicii, 
Carl simţea nevoia să bea ceva. Două sticle de vin, alb și rosé, 


erau postate pe o masă, lângă canapeaua de la tatăl lui. Simţea 
o nevoie intensă, dar nu îndeajuns de acută ca să triumfe 
asupra inhibiţiilor cu care se războia. Îl invită pe Adam să ia loc 
și se așeză și el pe canapea, ca și cum simplul fapt că era mai 
aproape de sticle îi oferea alinare. De fapt, era exact pe dos. 

— Ce voiaţi să-mi spuneţi? 

— Evenimentul despre care vreau să vă vorbesc a avut loc 
în septembrie anul trecut, îi zise Adam. În dreptul canalului. 

Ştiam eu, își zise Carl. Încă un șantajist. Cum de și-o fi 
închipuit că e în siguranţă, că totul e în regulă, că nu mai avea 
de ce să se teamă? Dădu încet din cap și întrebă: 

— Pot să-mi pun ceva de băut? 

— Dacă simţiţi nevoia... Observ că da. 

Carl își turnă un pahar de Sauvignon. Vinul se încălzise, dar 
nu conta. Niciodată nu avusese așa mare nevoie de el, niciodată 
nu i se păruse așa de bun la gust. 

— Eram pe malul apei, printre copaci, îi spuse Adam Yates. 
V-am văzut mergând de-a lungul apei, mai jos de unde eram eu, 
aţi îngenuncheat și aţi scos un obiect greu din rucsac, apoi ați 
aruncat rucsacul în apă. Desigur, m-am întrebat de ce, dar n-am 
făcut legătura cu uciderea lui Dermot McKinnon. Bineînţeles că 
de crimă am aflat doar ceva mai târziu. Nu știam că aveţi vreo 
legătură cu Dermot până când am venit pe Falcon Mews s-o iau 
pe Lizzie și v-am văzut ieșind în ușă. 

Carl nu zise nimic. Nu avea niciun rost. Individul ăsta, care 
arăta a detectiv, dar clar nu era, știa tot. Goli jumătate de 
pahar. 

— Voiam să vă spun că știu ce ați făcut, îi zise Adam. 

Carl se rezemă de spătarul canapelei, simțind că i se 
limpezește brusc mintea. 

— Ei bine, să nu crezi că ești singurul care știe, îi spuse. 
Dermot McKinnon știa despre prima fată care a murit, și tipul m- 
a șantajat, refuzând să-mi mai dea banii de chirie. După 
moartea lui, prietena lui s-a mutat aici și m-a șantajat din nou, 
refuzând să-și plătească chiria. Cu siguranţă că dumneata nu 
intenţionezi să mă șantajezi, pentru că nu-mi plătești chirie. 

Adam păru surprins de asta. 

— Ai trecut prin multe, îi zise, pe un ton înțelegător. 

— Partea cea mai rea este că prietena mea a ghicit ce s-a 
întâmplat și m-a părăsit. Acum am un chiriaș de treabă în 


apartamentul de sus, dar poate c-o să plece și el când o să audă 
povestea dumitale, pentru că n-am de gând să mă las șantajat. 
Mi-a ajuns. N-am de gând să te plătesc să-ţi ţii gura. N-am de 
gând să-ţi transfer banii primiţi din chirie, nici să te las să te 
muţi în casa mea fără să plătești chirie. 

— Nu-ţi cer să mă lași să mă mut în casa ta, îi zise Adam. 
Nu ţi-am cerut nimic. 

Îi umplu din nou paharul: 

— Nu vreau nici măcar să-ţi beau vinul. 

Carl tresări involuntar. Bărbatul era atât de calm! Îi 
condamna tăcut, fără o vorbă. 

— Atunci ce urmărești, de fapt? 

— Voiam doar să știi că știu, spuse Adam. 

Se aplecă spre el, vorbind la fel de înțelegător, liniștitor, 
chiar. 

— Ce mi-aș dori să faci, de fapt, este să te duci la poliţie și 
să-ţi mărturisești fapta. Atunci n-ai mai avea nicio grijă. Totul s- 
ar sfârși. Ai intra la închisoare, dar te-ai alege cu o pedeapsă 
mai mică pentru că ai mărturisit. 

Pentru o clipă, închipuindu-și o viaţă fără temeri și neliniști, 
Carl se simţi ca și cum i se lua o povară uriașă de pe umeri. Dar 
apoi realitatea îl izbi din nou din plin. 

— De ce-aș face-o? întrebă. Am o viaţă liniștită acum. Nu 
mai am grija zilei de mâine, totul s-a rezolvat cu bine. De ce 
naiba aș mărturisi? 

— Pentru că eu știu, îi zise Adam. Și știi că știu. Uite ce e, 
nu mă interesează pedeapsa sau să primeşti ceea ce meriţi. Îţi 
promit că n-o să spun nimănui, iar eu mă ţin de cuvânt. Dar de 
ce m-ai crede? De fapt, îmi dau seama de pe-acum, ţi se citește 
pe faţă că nu mă crezi. Se ridică: O să-i transmit salutări lui 
Lizzie din partea ta, bine? Ea zice c-aţi fost colegi de școală, dar 
sunt sigur că ai recunoscut-o când a venit cu lucrurile lui 
Dermot. Se întoarse și se uită la Carl: Văd că suferi, dar există o 
cale de a pune capăt acestei suferinţe și o știi și tu. 


Capitolul 37 
Desigur că nu credea ce-i spusese Adam Yates. Nu crezi pe 


cineva care face o promisiune și apoi îţi spune că se ţine de 
cuvânt. Oricine poate să spună asta. După săptămâni întregi în 
care dormise fără griji, Carl nu închise un ochi toată noaptea. Se 
gândi la tot ce-i spusese Adam, derulă la nesfârșit cuvintele lui 
în minte, reflectă asupra promisiunii pe care i-o făcuse și decise 
că nu însemna nimic. Adam o să spună la un moment dat. 
Poliţia o să reconstituie cele întâmplate. Era doar o chestiune de 
timp. 

Dar trecură săptămâni, apoi luni întregi, Andrew Page 
continua să-i vireze banii de chirie în ultima zi a lunii, domnul 
Kaleejah continua să iasă cu câinele de trei-patru ori pe zi, iar 
vecinii lui Carl continuau să-l salute și să-l întrebe de sănătate 
când îl întâlneau. 

Într-o bună zi, Nicola veni să-l vadă. Între timp, Carl se 
apucase din nou de băut și bea zdravăn, ca în primele zile după 
ce Sybil se mutase înapoi în casa părintească. Nicola nu vru să 
bea alcool, dar îl întrebă dacă putea să-și facă un ceai. Puse de 
ceai și scoase biscuiţii cu ciocolată albă care-i plăceau lui Carl, 
deși nu mai mâncase deloc de când îl părăsise ea. Nicola îl 
anunţă că întâlnise pe cineva și că se mutase cu respectivul. 
Urmau să se căsătorească în curând. Desigur, niciunul nu aduse 
vorba de Dermot, de Sybil sau Stacey și nici de bani. Nicola 
plecă după vreo jumătate de oră. 

Carl o privi de la geam, urmărind-o până când dădu colțul 
pe Sutherland Avenue. Băuse mult cât stătuse ea în vizită, nu se 
mai obosea să-și ascundă năravul faţă de prieteni și musafiri. 
Dintre aceștia, doar maică-sa îl mustra pentru că bea așa mult. 
Nicola nu-i reproșase nimic. | se păruse că citește pe chipul ei că 
nu-i mai păsa. 

Acum, că plecase, desfăcu a treia sticlă de vin pe ziua 
respectivă și-și turnă într-un pahar mare. Băuturile mai tari, 
whisky-ul, ginul și votca, îl adormeau rapid, dar vinul îl amorţea 
doar, îi dădea impresia că nimic nu mai conta prea mult. Îi 
alunga pentru un răstimp din minte propoziţiile ca niște sentinţe 
care-l urmăreau: „Tu l-ai omorât pe Dermot, l-ai ucis”; și ce-i 
spusese Adam Yates: „Există o cale de a pune capăt acestei 
suferinţe și o știi și tu”. Cuvintele se combinau, alcătuind un soi 
de mantra. 


Trecuse aproape un an de la moartea lui Dermot, șase luni 
de când Adam Yates venise să-i spună că știe. Nu renunţase la 
mersul pe jos și acum hoinărea pe distanțe și mai mari, 
străbătând Regent's Park, explorând Primrose Hill. Își începea 
micul dejun cu un pahar de vin, un pahar mare, pătrat, ca 
acelea de whisky, umplut de mai multe ori, așa că, atunci când 
pornea la plimbare, ameţit de băutură, trebuia să se așeze pe o 
bancă pe marginea drumului, iar uneori îl lua și somnul. 
Renunţase complet la scris. În rarele ocazii când încercase să 
scrie ceva nou, se lăsase păgubaș după un paragraf sau două. 
Banii de chirie veneau în continuare însă, și, chiar și după ce-și 
plătea toate facturile, impozitul pe locuinţă și suma infimă drept 
taxă pe venit, sacul se tot umplea. 

Chiar și-așa, își lua vinul cel mai ieftin, pentru că nu avea 
rost să dea bani pe chestii mai scumpe. Il bea fără să-i simtă 
gustul, îl dădea pe gât ca să uite pentru câteva ore de toate; iar 
Carl se usca pe picioare. Mama lui - pe care o vedea doar în 
treacăt pentru că, neavând speranţă că o s-o viziteze, venea ea 
să-l vadă - îi spuse că semăna mai mult ca oricând cu taică-său. 
Pentru prima dată după luni bune, se uită în oglindă și văzu o 
figură scheletică, cu ochi holbaţi și oasele ieșite. 

Din ce în ce mai des, acum, gândurile îi reveneau obsesiv 
nu la uciderea lui Dermot, ci la faptul că Adam Yates știa. Puţină 
lume îi călca pragul, iar cei care veneau erau fie poștași, fie cei 
angajaţi să citească vreun contor. | se părea că se uită lung la 
barba lui rară și la trupul lui emaciat. 

Mult timp după vizita lui Adam, Carl era convins, de fiecare 
dată când suna cineva la ușă, că e poliția. Adam trebuie că l-a 
turnat, mai mult ca sigur, își spunea. Sigur a făcut-o, 
promisiunea lui nu are nicio valoare. 

Zile întregi nu se gândea decât la Adam, la spusele lui și la 
tonul lui liniștitor când îi spusese că ar putea să scape de toate 
grijile în curând. Se gândea și la ce ar trebui să facă el mai 
departe, la cum ar trebui să acţioneze ca să-și regăsească 
pacea sufletească pe care o avea până să-l lovească pe Dermot 
în cap cu bibeloul. Visa la vremurile de dinainte și, deși știa că 
fusese o perioadă de frământări constante și regrete amare, 
acum îi apărea ca o epocă de liniște și pace. 

Adam Yates avusese dreptate: dacă voia să aibă din nou o 
viaţă liniștită, exista o singură metodă de a și-o asigura. 


* 


— E un tânăr foarte serios, spuse Dot Milsom. Se comportă 
ca și cum ar avea de două ori mai mulți ani. 

— Cine? întrebă Tom. 

— Tânărul prieten al lui Lizzie, Adam. 

— E mai răsărit decât toți cei pe care i-a avut până acum, 
comentă Tom, ridicându-și nasul din ziar. Și e foarte inteligent. 
Și de treabă, nu ți se pare? Măcar e bine-crescut. 

Tom, care renunțase la escapadele cu autobuzul - cum le 
zicea Dot - în favoarea curselor cu motocicleta pe terenuri 
afânate, trecu la știrile de la poliție și fluieră înfundat. 

— Ce e, Tom? 

— Lizzie n-a fost colegă cu un băiat pe nume Carl Martin? 

Dot încuviinţă. 

— De ce, ce-a făcut? 

— Se pare că a mărturisit că a omorât pe cineva, zise Tom. 
Îl mai ţii minte pe tipul ăla care a fost omorât pe Jerome 
Crescent? Ei bine, Carl a făcut-o. Cel care l-a omorât e Carl, 
vreau să zic. Scrie aici că s-a dus la secţia de poliţie și s-a 
predat. Închipuie-ţi cum a fost! 

— Mi-e și teamă să-mi închipui, făcu Dot. 

Tom clătină din cap, mai curând trist decât revoltat. 

— Mai înfiorător mi se pare să nu mărturisești, zise. Poate 
chiar e o alinare. Gândește-te cum s-a simţit având așa ceva pe 
conștiință. 

Lăsă ziarul din mână și se rezemă de spătarul fotoliului. 

— Dar acum, zise el, acum totul s-a sfârșit.