Nicholas Evans — Vieti incercate

NICHOLAS EVANS 


VIEŢI ÎNCERCATE 


Traducere din limba engleză Marina Radu 
Titlul original: THE DIVIDE, 2005 


Nicholas Evans s-a născut în 1950 la Worcestershire, Anglia. 
După ce a studiat dreptul şi jurnalismul la Oxford, a fost reporter 
la Evening Chronicle şi producător de televiziune, realizând o 
serie de documentare despre scriitori, pictori şi regizori celebri, 
multe dintre acestea primind premii internaţionale. În 1993 a 
început să scrie The Horse Whisperer (Îimblânzitorul de cai), 
romanul care, în 1995, va deveni bestseller în peste douăzeci de 
ţări şi care, trei ani mai târziu, va fi adaptat cinematografic de 
Robert Redford. A mai scris romanele The Loop (1998) şi The 
Smoke Jumper (2001) - În flăcări, în pregătire la Ed. Nemira. 


Pentru Charlotte 


MULŢUMIRI 


Le sunt foarte îndatorat următorilor pentru amabilitatea, 
răbdarea şi ajutorul primit în timpul documentării: Charles 
Fisher, Glenys Carl, Blaine Young, Bruce Geiss, Alexandra 
Eldridge, Buck & Mary Brannaman, Daisy Montfort, Andrew 
Martyn-Smith, Jill Morrison, Dennis Wilson, Sarah Pohl, Barbara 
Theroux, Doug Hawes-Davies, Dan Pletscher, Tom Roy, 
Elizabeth Powers, Sara Walsh, Jake Kreilick, Jeff Zealley, Gary 
Dale, Roger Seewald, Rick Branzell, Sandi Mendelson, Deborah 
Jensen, Sonia Rapaport, Richard Baron, Pat Tucker & Bruce 
Weide, Fred & Mary Davies şi lui George Anderson. 

De asemenea, le mulţumesc pentru sprijinul acordat în câteva 
momente-cheie lui Ronni Berger, Aimee Taub, Ivan Held, 
Rachael Harvey, Elizabeth Davies, Gordon Stevens, Larry Finlay, 
Caradoc King, Sally Gaminara, Carole Baron şi lui Charlotte 
Evans. 


„Şi abia după ce a făcut toate vieţuitoarele de pe 
pământ, şi numai atunci, Creatorul a alcătuit Bărbatul şi 
Femeia. Şi i-a întocmit în aşa fel încât să-şi cunoască unul 
altuia trupul, dar sufletele să le fie pe veci străine. Pentru 
că doar astfel cumpăniţi să-şi poată ei afla adevăratul 
drum.” 

CALVIN SASHONE, Mitologia creativă 


PARTEA ÎNTÂI 


1 


S-au sculat înainte de ivirea zorilor şi au ieşit din cameră, sub 
un cer fără lună, dar cu puzderie de stele. Respirația li se 
transforma în aburi vizibili în aerul rece, iar cizmele scrâşneau 
pe pietrişul îngheţat din parcarea motelului. Vechea maşină de 
teren, singura din parcare, era plină de chiciură. Băiatul a fixat 
schiurile pe capotă, iar tatăl a aranjat bagajele, apoi s-a dus în 
faţă, să scoată ziarul prins cu ştergătoarele de parbriz. Era 
îngheţat şi rigid şi a trosnit când l-a mototolit. Înainte de a se 
urca în maşină, au mai zăbovit o clipă, au stat să „asculte” 
liniştea şi să privească, spre vest, munţii care se profilau pe 
cerul plin de stele. 

S-au îndreptat spre nord, pe strada principală, prin orăşelul 
care dormea încă, au trecut de tribunal şi de staţia de benzină, 
de cinematograful vechi, înaintând prin lumina slabă aruncată 
de lămpile stradale, care se reflecta în vitrinele întunecate ale 
magazinelor. Singurul martor al plecării lor a fost câinele sur 
care stătea de veghe la marginea oraşului, cu capul plecat şi cu 
ochi verzui, ce păreau fantomatici în lumina farurilor. 

Era ultima zi din martie şi de-a lungul şoselei se mai vedea 
încă o dungă din zăpada dată cu plugul la marginea drumului. 
leri după-amiază, îndreptându-se spre vest, zăriseră prima 
boare de verde prin iarba albită de pe câmpii. Înainte de apus, 
se plimbaseră pe un drum plin de noroi şi auziseră o mierlă de 
câmpie fluierând de parcă iarna ar fi plecat cu totul. Dar dincolo 
de terenul uşor vălurit al fermei, Abruptul munţilor Stâncoşi, 
străvechiul zid calcaros, lung de o sută şaizeci de kilometri, era 
încă acoperit de zăpadă şi tatăl îi spusese băiatului că vor găsi 
cu siguranţă acolo zăpadă bună, de primăvară. 

După ce au ieşit din oraş, la un kilometru şi jumătate spre 
nord au părăsit autostrada şi au luat-o la stânga, pe un drum 
drept, pe care au mers cam patruzeci de kilometri fără să 
întâlnească nicio curbă până la Abrupt. Au văzut căprioare şi 
coioţi şi chiar când s-a terminat asfaltul şi a început pietrişul, o 
bufniţă mare, cu aripi deschise la culoare, s-a desprins dintre 
plopii canadieni şi a început să plutească jos, pe deasupra lor, 
de parcă ar fi vrut să-i ghideze. lar zidul muntos se profila tot 
mai aproape, un albastru umbrit, vizionar, până când li s-a părut 
că se deschide în faţa lor şi s-au trezit trecând printr-un culoar 
întortocheat în care un şuvoi de zăpadă topită se rostogolea 


printre plopii golaşi şi printre sălcii, ducând cu sine bucăţi albe 
de pin şi pietre de culoarea osului, ridicându-se ameninţător de 
o parte şi de alta a drumului. 

Drumul era mai abrupt acum şi când a devenit periculos din 
cauza zăpezii îngheţate, tatăl şi fiul s-au oprit să pună lanţurile. 
Când au ieşit din maşină, aerul li s-a părut îngheţat, imobil şi 
încărcat de zgomotul şuvoiului. Au întins lanţurile pe zăpadă în 
faţa roţilor din spate, iar tatăl s-a urcat din nou la volan şi a dat 
uşor înainte până când băiatul i-a strigat să se oprească. In timp 
ce tatăl a îngenuncheat să fixeze lanţurile, băiatul bătea din 
picioare şi sufla în palme să se încălzească. 

— Uite, i-a arătat el. 

Tatăl s-a oprit să privească, scuturându-şi zăpada de pe 
mâini. Încadrat în V-ul pereţilor văii, destul de departe încă, 
vârful uriaş al unui munte acoperit de zăpadă tocmai se 
aprindea de la primele raze de soare. Şi în timp ce se uitau, 
umbra nopţii a început să se retragă de pe pante, sub o fâşie tot 
mai adâncă de roz, auriu şi alb. 

Au parcat maşina la capătul drumului şi şi-au dat seama, 
după lipsa urmelor din zăpadă, că nu mai fusese nimeni pe 
acolo. S-au aşezat unul lângă altul sub portiera din spate şi şi-au 
pus bocancii. Proprietarul hotelului le făcuse sandviciuri şi au 
mâncat fiecare câte unul, au băut cafea aburindă şi dulce şi au 
privit cum umbrele din jur se luminează încet-încet. Câţiva 
kilometri, la început, drumul avea să fie abrupt, aşa că şi-au 
legat piei la schiuri să nu alunece. Tatăl a verificat legăturile şi 
s-a uitat dacă funcţionează transmiţătoarele de avalanşe şi 
după ce a văzut că totul e în ordine şi-au luat rucsacurile şi şi-au 
pus schiurile. 

— Condu tu, i-a spus tatăl. 

Işi propuseseră să facă în acea zi o buclă de vreo douăzeci şi 
doi de kilometri. Mai făcuseră acelaşi lucru acum doi ani şi au 
descoperit că se putea schia acolo mai bine decât oriunde. 
Primele trei ore erau cele mai grele, un suiş lung prin pădure, 
apoi un zigzag periculos până în partea nord-estică a unei 
creste. Dar merita. Faţa sudică a crestei era o şa perfectă, fără 
copaci, care cobora în trei pante consecutive, până la 
următoarea vale. Dacă totul merge bine, până ajung în vârf, 
pătrunde şi soarele acolo şi înmoaie zăpada pe un centimetru de 
la suprafaţă, baza rămânând îngheţată şi stabilă. 


Aceste excursii de schi la munte deveniseră ritualul lor anual 
şi băiatul le aştepta acum la fel de mult ca şi tatăl său. Prietenii 
cu care făcea snowboarding la Great Falls! ziceau că e nebun. 
Dacă vrei să schiezi, îi spuneau, de ce nu mergi undeva unde să 
ai teleschi? Adevărul este că, în prima lor escapadă, acum patru 
ani în Tetons, se temuse că au dreptate. Pentru un băiat de 
doisprezece ani era un efort uriaş şi prea puţin răsplătit: dura 
prea mult să urce şi prea puţin să coboare. De câteva ori 
aproape că izbucnise în plâns. Dar nu renunţase şi în anul 
următor venise din nou. 

Tatăl lui era plecat de acasă cu afaceri foarte mult timp şi 
erau puţine lucruri pe care să le facă împreună, doar ei doi. 
Uneori, băiatul avea impresia că nici nu se cunosc prea bine. 
Niciunul nu era vorbăreţ. Dar i se părea că aceste excursii prin 
locuri sălbatice şi îndepărtate îi leagă mai mult decât toate 
cuvintele la un loc. Şi puţin câte puţin, a început să înţeleagă de 
ce tatălui său îi place să urce la fel de mult ca şi să coboare. Era 
o combinaţie ciudată de energie fizică şi mentală, ca şi cum 
arderea uneia ar fi alimentat-o pe cealaltă. Repetarea ritmică, 
fără sfârşit, alunecarea unui schi pe lângă celălalt te făceau să 
intri într-un fel de transă. lar fiorul şi împlinirea pe care le simţi 
când atingi vârful îndepărtat şi vezi o pantă cu zăpadă 
neîncepută care ţi se deschide în faţa ochilor sunt copleşitoare. 

Poate că a început să simtă aceste lucruri şi pentru că a 
devenit, an de an, tot mai puternic. Acum era mai înalt decât 
tatăl său şi, precis, mai în formă. Şi chiar dacă nu cunoştea la fel 
de bine muntele, probabil că ajunsese să schieze şi mai bine. 
Poate că de aceea, astăzi, tatăl lui îl lăsa pe el să conducă. 

În prima oră, panta era flancată de pini şi brazi şi urca tot mai 
mult pe partea sudică a canionului şerpuitor. Deşi urcau pe la 
umbră, au început în curând să transpire şi, când s-au oprit să 
îşi mai tragă sufletul, să bea ceva sau să-şi mai dea jos din 
haine, a ajuns la ei mugetul surd al şuvoiului de jos. O dată au 
auzit zgomotul făcut de un animal mare, undeva printre copacii 
de deasupra lor. 

— Ce crezi c-a fost? întrebă băiatul. 

— Vreun elan. 

— Oare e vremea să se trezească şi urşii? 


1 Oraş în statul Montana, unde îşi are sediul Montana State University (n. tr.). 


Tatăl luă o înghiţitură din plosca de apă şi îşi şterse gura cu 
dosul mănuşii. Era tărâmul urşilor grizzly şi o ştiau amândoi. 

— Aşa cred. A fost destul de cald săptămâna trecută. 

După o oră, au ieşit dintre copaci, la soare, şi şi-au continuat 
drumul peste o albie plină de resturile lăsate de o avalanşă, 
bucăţi ascuţite de zăpadă îngheţată, pietre şi copaci smulşi din 
rădăcină. 

Au ajuns pe creastă aproape la zece şi s-au oprit unul lângă 
celălalt, cercetând în tăcere peisajul care se desfăşura sub ei şi 
de jur împrejur, muntele şi pădurea acoperite de zăpadă şi 
câmpiile gălbui din depărtare. Băiatului i se părea că dacă se 
forţează să se uite cu coada ochiului ar putea sfida ştiinţa şi 
toate zările lumii şi ar reuşi să se vadă pe ei din spate, siluete 
mărunte pe un vârf îndepărtat, acoperit de zăpadă. 

Şaua de dedesubt părea să fie exact ceea ce căutau. Soarele 
strălucea chiar deasupra ei, făcând-o să pară ca acoperită cu o 
catifea albă, brodată cu paiete. Şi-au scos schiurile şi şi-au 
desprins pieile pe care le-au scuturat bine de zăpadă înainte de 
a le pune în rucsacuri. Se simţea o adiere rece şi şi-au pus 
gecile, apoi s-au aşezat pe o piatră, au băut cafea şi au mâncat 
ultimele sandviciuri în timp ce o pereche de corbi se roteau şi 
croncăneau deasupra lor, pe cerul azuriu. 

— Ei, ce zici? întrebă tatăl. 

— Mi se pare grozav. 

— Cred că e locul cel mai aproape de cer în care poate ajunge 
un om. 

Chiar atunci, unul dintre corbi făcu un viraj pe lângă ei, umbra 
lui întunecând faţa tatălui. Pasărea ateriză la câţiva metri mai 
departe, tot pe creastă, iar băiatul îi aruncă o coajă de pâine, 
ceea ce-o făcu să dea din aripi şi să se ridice, dar numai câteva 
clipe. Reveni şi, cu capul într-o parte, cercetă coaja, apoi băiatul, 
şi din nou coaja. Părea să-şi fi adunat tot curajul s-o ia, când 
tovarăşul său se repezi şi o înşfăcă. Prima pasăre scoase un 
țipăt răguşit şi se înălţă în urmărirea celeilalte, în timp ce tatăl şi 
băiatul râdeau şi le priveau rostogolindu-se, izbindu-se şi 
croncănind spre vale. 

Şi la coborâre a condus tot băiatul, ca şi la urcare. Zăpada era 
foarte bună. Soarele o topise la suprafaţă exact cât era nevoie 
pentru a face priză şi şi-a găsit repede ritmul. Şi-a întins braţele 
şi şi-a bombat pieptul spre panta care cobora sub el de parcă ar 


fi vrut s-o îmbrăţişeze, bucurându-se de fiecare mişcare. Tatăl 
său avea dreptate. Era punctul cel mai apropiat de cer în care 
puteai să ajungi. 

La poalele primei pante din cele trei, unde înclinația se 
domolea un pic, băiatul s-a oprit şi s-a întors să admire urmele 
lăsate de schiuri. Tatăl său era pe urmele lui, dublând atent 
fiecare curbă, ţinând aproape şi paralel, până ajunse lângă el şi 
apoi chiuiră şi îşi bătură palma în semn de realizare. 

— Frumoase urme! 

— Şi ale tale. 

Tatăl râse şi îi spuse că, pe următoarea pantă, va schia el în 
faţă şi că atunci când va ajunge la următorul nivel îl va 
fotografia pe băiat coborând. Băiatul îl privea cum alunecă în jos 
şi aşteptă strigătul, iar când îl auzi se lansă pe pantă, dând din 
el tot ce putea pentru aparat. 

Din locul în care s-au oprit apoi, la poalele celei de-a doua 
pante, vedeau tot drumul până jos de tot, unde soarele nu 
ajunsese încă. Ştiau, de ultima dată când schiaseră aici, că 
pârâul care curgea în vale era format, de fapt, dintr-o serie de 
ochiuri de apă şi cascade abrupte. Atunci fusese mai cald şi 
mult mai puţină zăpadă şi, în afară de o crustă de gheaţă la mal, 
se vedea apa curgând. Acum era însă acoperit bine de zăpadă şi 
nu se vedeau decât conturul şi striaţiile specifice. 

Tatăl se uită la ceas, apoi îşi puse mâna streaşină la ochi să 
privească spre soare. Băiatul ştia la ce se gândeşte. Jumătate 
din panta de sub ei era încă umbrită. Acolo jos, aerul era mai 
rece, iar zăpada nu se înmuiase încă. Poate c-ar trebui să mai 
aştepte. 

— Pare cam îngheţată, spuse tatăl. 

— Nu-i nimic. Dar dacă ţi-e frică, aşteptăm. 

Tatăl îl privi pe deasupra ochelarilor de soare şi zâmbi. 

— Bine, viteazule. Atunci arată-mi drumul, mai spuse el şi îi 
dădu aparatul. Vezi să iasă bine. 

— Trebuie să şi schiezi bine. Aşteaptă până te strig. 

Puse aparatul în buzunarul gecii şi, zâmbindu-i tatălui, porni. 
Câţiva zeci de metri, zăpada era bună. Dar cu cât se apropia de 
marginea porțiunii însorite, simţea cum devine tot mai dură. 
Acum, nu mai făcea aproape deloc priză şi nici nu se mai auzea 
fâsâitul schiurilor, ci doar scârţăâitul gheții la atingerea marginilor 


lor de oţel. Se opri la linia dintre soare şi umbră şi privi în sus, 
unde silueta tatălui său se profila pe cerul albastru. 

— Cum este? întrebă tatăl. 

— Cam alunecă. E bine. 

— Stai acolo. Vin şi eu. 

Băiatul îşi scoase mănuşile şi aparatul din buzunar. Reuşi să 
prindă câteva imagini cu tatăl său care cobora. Ce-a de-a treia 
poză pe care o făcu le arătă, mai târziu, momentul precis în care 
lucrurile au început s-o ia razna. 

Tatăl tocmai făcea o întoarcere la dreapta şi, în timpul 
transferului de greutate, schiul stâng i-a alunecat puternic în jos. 
A încercat să-şi corecteze poziţia, dar a apăsat prea tare pe 
celălalt schi, de sus, iar acesta i-a alunecat de sub picior. Corpul 
nu l-a mai ascultat, iar braţele şi beţele de schiuri au secerat 
aerul în timp ce încerca să-şi recapete echilibrul. Alunecase şi se 
răsucise, aşa încât era cu faţa în sus, spre pantă. O clipă părea 
chiar comic, de parcă ar fi vrut să schieze în susul muntelui. 
Apoi s-a smucit, a zvâcnit înapoi şi a căzut pe spate, după care a 
început să ia viteză. 

O clipă, băiatul s-a gândit că ar putea să oprească alunecarea 
tatălui, sau cel puţin s-o încetinească, dacă i-ar aţine calea, dar 
şi-a dat imediat seama că impactul îl va dobori şi pe el şi că-l va 
trage în jos. Şi oricum, era prea târziu. Tatăl lui aluneca atât de 
repede, încât n-ar fi avut timp să-l ajungă. Unul dintre schiuri îi 
căzuse şi aluneca în jos ca o torpilă, iar acum i-a căzut şi celălalt 
şi băiatul s-a repezit să-l prindă cu băţul, pierzându-şi aproape 
echilibrul. A atins schiul, dar aluneca prea repede şi nu a reuşit 
să-l reţină. 

— Ridică-te! strigă el. Încearcă să te ridici! 

Aşa îi strigase tatăl lui o dată când a căzut. Nu reuşise să se 
ridice şi nici tatăl lui nu reuşea acum. În timp ce venea la vale 
cu toată viteza, cu faţa în jos şi mâinile şi picioarele desfăcute, 
cu ochelarii de soare căzuţi şi alunecându-i alături ca un crab 
curios, a strigat ceva, dar băiatul n-a înţeles ce. Beţele de schi, 
dintre care unul foarte îndoit, îi erau încă prinse la încheieturi şi 
izbeau gheaţa în timp ce le târa după el. Şi totuşi, prindea viteză 
din ce în ce mai mare. 

Băiatul se luă după el. Şi deşi tremura din cauza şocului şi îşi 
simţea inima bătându-i să-i spargă pieptul, ştia că este vital să 
nu cadă. Îşi tot spunea că trebuie să-şi păstreze calmul şi 


încerca să-şi amintească toate tehnicile pe care le învățase. 
Bazează-te pe schiul de jos, chiar dacă alunecă. Înclină-te. Ţine 
pieptul depărtat de munte, nu înspre el. Finalizează toate 
virajele. Inclină-te, înclină-te! Uită-te în faţă, tâmpitule, nu în jos, 
la gheaţă, nu la schiuri. 

Zăpada nu mai făcea niciun fel de priză acum, dar după 
câteva viraje nesigure a reuşit să-şi controleze schiurile şi a 
început să-şi recapete încrederea. Se uita ca vrăjit la silueta 
întunecată, care se tot micşora pe măsură ce aluneca în umbra 
văii. Chiar înainte de a dispărea, tatăl său a mai strigat o dată. 
lar sunetul era ascuţit şi înfricoşător, ca al unui animal care-şi 
simte viaţa în primejdie. 

Băiatul s-a oprit. Respira greu şi îi tremurau picioarele. Ştia că 
e important să ţină minte locul exact în care dispăruse tatăl său, 
deşi nu-şi dădea seama de ce a dispărut. Poate că panta 
devenea brusc abruptă şi de aici, de sus, nu se vedea. Încerca 
să-şi amintească traseul de ultima dată când schiaseră aici, dar 
uitase dacă partea de jos a văii era mai înclinată sau se 
domolea. Şi se tot gândea ce se poate întâmpla când tatăl lui 
ajunge jos de tot. Oare zăpada adunată acolo îi va amortiza 
căderea sau va fi tare ca piatra şi îi rupe toate oasele? Chinuit 
de aceste gânduri, băiatul uită aproape locul exact în care îi 
dispăruse tatăl. În umbra de dedesubt totul părea la fel. Poate 
că rămăseseră pe gheaţă nişte urme care să-i arate exact unde. 
Inspiră adânc şi porni mai departe. 

La primul viraj pe panta muntelui, schiul îi derapă şi era cât 
pe ce să cadă. Işi simţea genunchii moi, iar restul corpului rigid 
din cauza încordării şi i-a luat ceva timp să-şi vină în fire şi să 
pornească din nou. Apoi, la câţiva metri mai jos, a văzut pe 
gheaţă o urmă întunecată, lungă de vreo cincisprezece 
centimetri. Intr-o lunecare piezişă, controlată cu greu, se 
îndreptă într-acolo. 

Era sânge. Şi se vedea şi mai în jos. Pe gheaţă mai erau şi 
urme târşâite, probabil că tatăl încercase să frâneze cu vârfurile 
bocancilor. 

Dacă zăpada ar fi fost bună, băiatului nu i-ar fi luat mai mult 
de patru sau cinci minute să ajungă acolo. Dar pe stratul de 
gheaţă, cu picioarele tremurând, nu reuşi decât o lunecare 
oblică atât de încordată şi înfricoşată, încât îi trebui aproape o 
jumătate de oră. Cobora atât de încet, încât soarele l-a depăşit 


şi a văzut cum banda de umbră se retrage în jos, iar urma de 
sânge capătă o culoare vie pe zăpada veche. 

Acum, în lumina strălucitoare văzu urma dispărând brusc; şi 
mai era ceva acolo. Apropiindu-se, văzu ochelarii agăţaţi de 
marginea unei pante abrupte, ca şi cum s-ar fi oprit să privească 
punctul culminant al spectacolului. Băiatul se opri şi îi ridică; o 
lentilă era crăpată şi le lipsea un braţ. li puse în buzunar. 

Panta se înclina brusc vreo şaizeci de metri spre fundul văii 
care se lumina tot mai tare. Se uită în jos, aşteptându-se să 
vadă corpul făcut fărâme al tatălui. Dar nu zări şi nici nu auzi 
nimic. Tăcerea era albă şi deplină. ` 

Dispăruseră şi urma de sânge, şi cea de la bocanci. In aer se 
auzi o fâlfâire şi cei doi corbi ţâşniră brusc pe deasupra capului 
său lăsându-se în jos spre pârâu, croncănind ca şi cum ar fi vrut 
să-i arate drumul. Urmărindu-le umbrele trecând peste pârâu, 
băiatul văzu unul din schiurile tatălui său şi o gaură neagră în 
pătura zăpezii. 

În cinci minute era acolo. Era un crater cu diametrul de trei- 
patru metri, cu marginile neregulate acolo unde zăpada 
îngheţată se spărsese şi cedase. Nu era încă destul de aproape 
ca să vadă ce e înăuntru. 

— Tati? 

Niciun răspuns. Nu auzea decât clipocitul slab al apei, undeva 
dedesubt. Prudent, îşi întoarse schiurile în lateral, făcând paşi 
mici şi încercând zăpada, aşteptându-se să se prăbuşească în 
fiece clipă şi să-l înghită. Părea sigură. Apoi îşi aduse aminte de 
transmiţătorul de avalanşe. Exact acesta era rostul lui: să te 
ajute să localizezi pe cineva îngropat în zăpadă. Işi scoase 
mănuşile, trase fermoarul gecii şi luă aparatul. Începu apoi să 
apese butoanele, dar mâna îi tremura, iar mintea îi era atât de 
înceţoşată din cauza panicii că nu-şi mai aducea aminte cum 
funcţionează. 

— La naiba! La naiba! 

— Aici! Sunt aici! 

| se opri inima în piept. 

— Tati? Eşti bine? 

— Da. Fii atent. 

— Am văzut sânge. 

— M-am tăiat pe faţă. Sunt bine. Nu te apropia prea tare de 
margine. 


Prea târziu. Se auzi o trosnitură puternică şi băiatul simţi 
zăpada alunecându-i sub schiuri; în clipa următoare cădea. Zări 
în fugă faţa însângerată a tatălui său întoarsă în sus, spre el, şi 
buza craterului se rupse. Apoi nu mai văzu nimic decât albul 
zăpezii revărsându-se peste el. 

Următorul lucru pe care şi l-a amintit era tatăl său care-l 
trăgea din zăpadă, întrebându-l dacă e rănit. La început, băiatul 
n-a ştiut, dar i-a spus că nu crede. Tatăl i-a zâmbit. 

— Bună treabă, băiete. Ne-ai aranjat ieşirea. 

Dădu din cap şi băiatul să întoarse să vadă ce vrea să zică. 
Căderea lui crease un fel de rampă pe care se puteau urca. Se 
uitau unul la celălalt, tatăl zâmbind încă şi tamponându-şi faţa 
cu o batistă plină de sânge. Avea o tăietură lungă, dar nu părea 
adâncă şi sângerarea aproape că se oprise. Băiatul clătină din 
cap. 

— N-am crezut că te mai găsesc în viaţă. 

— Sper că m-ai fotografiat. 

— Doamne, tati. Ce mai căzătură. 

Pe pereţii gropii în care se aflau erau straturi-straturi de 
gheaţă albăstruie, pe care le spărseseră în cădere. Parcă era o 
secţiune transversală printr-un uriaş cuib de viespi. Baza părea 
solidă şi când băiatul dădu zăpada la o parte văzură că 
dedesubt era gheaţă. În cădere îi căzuseră schiurile, care erau 
acum parţial îngropate în zăpadă. Se ridică şi le luă. Se ridică 
încet şi tatăl său, crispându-se un pic de durere. Soarele se 
strecura acum până la ei. 

— Cred că trebuie să-mi cauţi schiurile. 

Rucsacul rămăsese pe gheaţă foarte aproape de locul în care 
băiatul dăduse zăpada la o parte. O rază de soare cădea exact 
pe el. Băiatul se aplecă să-l ridice, dar atunci observă ceva, o 
formă palidă prinsă în albastrul translucid al gheții. Tatăl îl văzu 
ezitând. 

— Cee? 

— Uită-te. Acolo jos. 

Ingenuncheară amândoi şi se uitară în gheaţă. 

— Doamne, spuse încet tatăl. 

Era o mână omenească. Degetele erau rupte, iar palma 
întoarsă în sus. Tatăl se opri o clipă, apoi dădu la o parte mai 
multă zăpadă, până când zăriră un braţ. Se uitară unul la altul. 
Apoi, fără un cuvânt, se puseră pe treabă, îndepărtară cum 


putură zăpada şi făcură o fereastră de gheaţă prin care au reuşit 
să vadă ceea ce se afla prins acolo. 

Vârâtă sub un braţ, pe jumătate ascunsă de umărul gol şi 
privind timidă cu un ochi lipsit de expresie, apăru o faţă. Din 
unduirea părului, prins ca într-o fotografie, părea a unei tinere 
femei. Era înclinată într-o parte, cu picioarele pieziş, pierzându- 
se în gheaţa de dedesubt. Avea un top purpuriu sau o jachetă 
strânsă şi răsucită, care părea ruptă la braţ şi la umăr. 
Materialul atârna într-o parte ca şi cum ar fi îngheţat în timp ce 
se rupea. Pielea avea culoarea pergamentului. 


2 

Şeriful Charlie Riggs se uită la ceas. Se gândea că mai are 
vreo cincisprezece minute în care trebuia să rezolve teancul de 
hârtii ce ocupa ameninţător unicul loc liber din jungla de pe 
biroul său. Dacă nu pleacă până la două, nu mai reuşeşte să 
ajungă la Great Falls şi apoi să se întoarcă la timp pentru 
aniversarea de zece ani a fiicei sale. Urma să meargă la Great 
Falls să-i ia cadoul, ceea ce ar fi trebuit să facă ieri, dar, ca de 
obicei, a avut de rezolvat o mulţime de probleme apărute din 
senin şi n-a mai reuşit. Cadoul era o şa lucrată manual pe care o 
comandase într-un exces de extravaganţă cu câteva luni în 
urmă. Cum de i-a trecut prin cap că-şi poate permite aşa ceva, 
nu avea idee. Gândul la cât avea să coste îl făcea să se înfioare. 

Işi trase scaunul mai aproape de birou, dădu la o parte două 
ceşti cu cafea rece şi luă primul dosar. Era copia încă unui 
raport asupra consumului de metamfetamină în Montana. Uşa 
biroului său mic şi înghesuit era deschisă, iar în biroul vecin 
sunau toate telefoanele. Nu răspundea nimeni, pentru că era 
ziua liberă a Lizei, iar fata cea nouă, Mary-Lou (care nu ştia încă 
prea bine cum stau lucrurile), era la ghişeu, unde vorbea cu 
bătrâna doamnă Lawson, al cărei câine dispăruse din nou. 
Probabil că bătrâna cusurgioaică îşi uitase iar acasă aparatul 
auditiv pentru că Mary-Lou trebuia să strige şi să repete fiecare 
cuvânt. Il zări pe fereastră pe Tim Heidecker, un adjunct de-al 
său mai molâu, parcându-şi camioneta. Era aproape sigur că de 
îndată ce pune piciorul în birou, flăcăul îi şi trânteşte o grămadă 
de întrebări tâmpite. Charlie se sculă de la birou şi închise încet 
uşa. Era deja două fără zece. 

Nu-şi făcea atâtea griji pentru dezamăgirea fiicei sale. El şi 
Lucy se înțelegeau de minune şi ştia că ea îl va înţelege. Ceea 
ce-l stresa era faptul că îi servea pe tavă mamei fetei încă un 
motiv să-l atace. Divorţase de Sheryl de aproape cinci ani şi ea 
se recăsătorise şi era fericită, aşa se zicea, deşi nu înţelegea 
cum poate fi fericită cu cretinul ăla leneş cu care se încurcase. 
Ceea ce constituia pentru Charlie un prilej nesfârşit de uimire 
era faptul că şi după atât timp - deşi ea îl părăsise pe el, nu el 
pe ea - Sheryl nu se putea abţine şi profita de orice prilej să se 
ia de el. Şi se lega de tot ceea ce-o implica pe Lucy cu o 
satisfacţie prost disimulată. Nu era destul că Charlie a fost un 
soţ ticălos, trebuia să fie şi un tată bun de nimic. 


Consumul de metamfetamină este în creştere, citi el. Bine, 
bine. Cine-ar fi zis? Se întreba adesea cu cât sunt plătiţi cei care 
scriu asemenea rapoarte tâmpite pentru a reformula nişte 
lucruri atât de evidente. E suficient să te duci la bibliotecă sau 
să intri pe internet ca să vezi ce ţi se întâmplă prin ogradă. 
Poate că îmbătrâneşte el şi devine prea cinic. 

— Sunt sigură că apare el, doamnă Lawson, striga Mary-Lou la 
ghişeu. 

— Ce-ai zis? 

— Am zis că sunt sigură că apare. 

Îl auzi pe Tim Heidecker răspunzând la un telefon. Şansele de 
a se descurca de unul singur cu indiferent ce ar fi intervenit 
erau de unu la un milion. Bineînţeles că într-un minut s-a auzit 
un ciocănit în uşă şi, înainte ca Charlie să se poată ascunde, a 
apărut faţa enervantă a băiatului. 

— Bună, şefu'... 

— Tim, sunt foarte ocupat. Şi, te rog, nu-mi mai spune „şefu'”. 

— Am primit un telefon de la Drummond, ştiţi dumneavoastră, 
de lângă Abrupt. 

— Ştiu cine-i Drummond, Tim. Îmi spui mai târziu, te rog? 

— Sigur. Credeam că vreţi să ştiţi. 

Charlie suspină şi dădu drumul raportului din mână. 

— Spune-mi. 

— Au venit doi schiori şi au spus că au găsit un cadavru la 
Pârâul Caprei. O femeie tânără prinsă în gheaţă. 


Ferma lui Ned şi Val Drummond se întindea pe lângă braţul 
nordic al pârâului. Dincolo de ei, în afară de una sau două 
cabane folosite doar vara, era sălbăticie. Lui Charlie şi lui Tim 
Heidecker le-a trebuit o oră bună să ajungă acolo şi aproape 
încă una să-i interogheze pe cei doi schiori. Păreau oameni 
cumsecade şi îşi dădeau seama cât au fost de norocoşi. Dacă n- 
ar fi găsit şi celălalt schi, tatăl ar fi reuşit cu greu să iasă de 
acolo. Fiul ar fi trebuit să coboare singur şi să aducă ajutoare. 
Dar erau isteţi şi bine pregătiţi, ceea ce nu se întâmpla de obicei 
cu idioţii care dădeau de belea pe versant şi trebuiau recuperaţi. 

Tatăl ştiu să le arate pe hartă unde au găsit cadavrul. Charlie 
adusese două snowmobile cu remorca şi s-a gândit să se ducă 
imediat să vadă despre ce e vorba. Dar soarele era gata să 
dispară în spatele muntelui şi când apune se întunecă foarte 


repede, iar temperatura scade vertiginos. Dacă era prins în 
gheaţă, cum spuneau schiorii, cadavrul nu pleca nicăieri. Mai 
bine s-o lase până dimineaţă, se gândi el, să facă un plan şi să 
se ducă echipați. În orice caz, voia să vină şi tatăl cu ei, dar deşi 
Val Drummond îl pansase cât de bine se pricepuse, tăietura de 
pe faţă avea nevoie de câteva copci. 

Au băut cu toţii cafea moca în bucătăria întunecată, cu pereţi 
din lemn a familiei Drummond. Charlie o ştia pe Val de când 
erau copii şi avusese întotdeauna o slăbiciune pentru ea. De 
fapt, între ei se înfiripase la un moment dat o idilă, la liceu, după 
un bal. Îşi aducea şi acum bine aminte. La cei patruzeci şi ceva 
de ani ai ei, era încă o femeie frumoasă, înaltă şi atletică. Ned 
era mai scund şi cu zece ani mai în vârstă şi vorbea prea mult, 
ca toţi oamenii care au destul timp la dispoziţie, dar altfel era 
cumsecade. Val se oferise să-l ducă pe tatăl băiatului la 
dispensar, ca să i se pună nişte copci, şi le-a spus că pot să 
rămână la ei peste noapte, fără probleme. Ambele oferte au fost 
primite cu mulţumiri. S-au înţeles să se întâlnească a doua zi 
dimineaţă la opt şi să se ducă să vadă ce e cu cadavrul. 

În timp ce îşi lua rămas-bun, Charlie îşi aminti, cu o strângere 
de inimă, de petrecerea lui Lucy. Mobilul lui nu avea semnal, aşa 
că a întrebat-o încet pe Val dacă poate să dea un telefon de pe 
fix. Ea l-a condus în camera de zi şi l-a lăsat acolo. Charlie se 
gândea că petrecerea e în toi, dar nu mai avea timp să ajungă. 
Formă numărul lui Sheryl şi se crispa. 

— Alo? 

Avea întotdeauna un ton plăcut, până descoperea cu cine 
vorbeşte. 

— Bună, Sheryl. Auzi, îmi pare rău... 

— Bine c-ai sunat totuşi. 

— A apărut ceva şi... 

— Ceva mai important decât ziua de naştere a fiicei tale? 
Bine. Asta e. 

— Pot să vorbesc cu Lucy? 

— Sunt ocupați acum. Îi spun c-ai telefonat. 

— Nu poţi să... 

— Aduci şaua? 

— Ă... N-am timp să... 

— Bine. Nu-i nimic. Îi spun şi asta. 

— Sheryl, te rog... 


— Nu s-a schimbat nimic, nu, Charlie? Trebuie să închid. La 
revedere. 


Au auzit snowmobilele înainte de a le vedea. În cele din urmă, 
a apărut lumina farurilor care a început să joace până jos, 
departe, printre copaci, să urce apoi panta abruptă de lângă 
pădure şi să salte de-a lungul văii, spre ei, fasciculele de raze 
galbene alungând albastrul palid al văii. 

Locul cel mai apropiat în care au reuşit să lase vehiculul cu 
aparatura de căutare şi salvare era capătul unui făgaş, aflat la 
aproape cinci kilometri în josul văii. Era un vechi autobuz şcolar, 
transformat şi dotat cu tot felul de echipamente sofisticate. 
Radiourile clasice nu erau sigure în aceste canioane abrupte, 
aşa că autobuzul avea un supravoltor de 110, destul de puternic 
pentru a transmite mesaje între cei din munţi şi biroul şerifului 
aflat la aproape cincizeci de kilometri. Tot echipamentul de care 
aveau nevoie trebuia transportat cu snowmobilele. Cele două 
care înaintau acum spre ei duceau drujbe, lămpi de sudat şi lipit 
şi câteva lămpi puternice ca să poată lucra şi noaptea. 

Charlie avea o echipă formată din zece oameni, dintre care 
trei erau adjuncţii săi, iar restul voluntari în acţiuni de căutare- 
recuperare, plus un reprezentant al legii de la Serviciul 
Forestier, care, deşi bine intenţionat, era tânăr şi nou în meserie 
şi mai mult îi încurca. Legea prevedea însă să fie şi el prezent 
pentru că trupul fetei fusese găsit pe domeniul Serviciului 
Forestier. Lucrau în schimburi şi coborau după câteva ore la 
autobuz să se odihnească şi să mănânce - toţi în afară de 
Charlie, care a rămas tot timpul lângă cadavru. li mai aduceau 
mâncare şi băuturi calde, dar obosise şi îngheţase şi era tot mai 
prost dispus pentru că a trebuit să aştepte o oră ca să sosească 
echipamentul. 

Au lucrat toată ziua. Mai întâi, au izolat zona, apoi au început 
s-o cerceteze sistematic, să fotografieze şi să filmeze scena din 
toate unghiurile. N-au găsit niciun indiciu care să le arate cum 
ajunsese cadavrul acolo. Şi cu atâta gheaţă şi zăpadă, Charlie 
nici nu prea avea speranţe. Poate că vor găsi ceva după 
dezgheţ. Haine sau vreun pantof sau poate un rucsac. Sau, dacă 
au noroc, urme de picior într-un strat inferior de zăpadă ori în 
noroi. 


Cei doi schiori îi aduseseră aici în zori şi le arătaseră unde era 
corpul. Părea să plutească în gheaţă şi era cea mai fantomatică 
apariţie pe care o văzuse vreodată Charlie, deşi, în calitatea sa 
de reprezentant districtual al parchetului şi de şerif, văzuse 
destule cadavre la viaţa lui. Schiorii n-au stat mai mult decât a 
fost nevoie. Tatăl avea cincisprezece cusături pe obraz, care se 
şi învineţise tot. Abia aştepta să ajungă acasă. Băiatul era palid 
şi încă în stare de şoc. Când va ajunge acasă va fi mai bărbat 
decât la plecare. 

Abia la începutul după-amiezii erau pregătiţi să înceapă s-o 
scoată pe fată. Acţiunea s-a dovedit mai grea decât anticipase 
Charlie. Cadavrul trebuia dus peste munţi la laboratorul 
criminalistic din Missoula, un drum de cel puţin trei ore. ŞI 
pentru că se anunţase încălzirea vremii, au fost cu toţii de acord 
că cea mai bună modalitate de conservare era să-l lase aşa, 
prins în gheaţă. Până în acel moment lucraseră cu un fel de dălţi 
speciale, îndepărtând cu grijă gheaţa bucăţică cu bucăţică ca să 
nu distrugă o eventuală probă. Era ca şi cum ar fi cosit un câmp 
cu foarfeca şi Charlie şi-a dat seama că dacă nu schimbă 
metoda, vor avea nevoie de câteva săptămâni. 

Snowmobilele erau acum la o sută de metri de pârâu şi 
amândouă trăgeau sănii pline cu echipament. Charlie şi cei care 
aşteptaseră cu el le ieşiră în întâmpinare. Lumina farurilor 
scânteia pe vestele fluorescente galben-verzui pe care le purtau 
cu toţii peste canadienele negre. Odată cu lăsarea întunericului, 
scădea şi temperatura. Chiar şi în bocancii impermeabilizaţi îşi 
simţea picioarele amorţite. Ce n-ar fi dat să fie acasă, în faţa 
focului, cu cartea cea nouă pe care abia o începuse. Târându-şi 
picioarele prin zăpadă, îşi scoase mănuşile şi suflă în pumni să-şi 
încălzească puţin degetele. lar coborârea lui Tim Heidecker din 
primul snowmobil nu avu darul să-l înveselească. 

— De ce a durat atâta? 

— Scuze, şefu'. Snowmobilul s-a blocat în pârâu. 

— De ce n-ai transmis prin radio? 

— Am încercat. Nu ne-a auzit nimeni. 

— Bine, hai să ne mişcăm. 

li aduseseră nişte supă fierbinte şi batoane de ciocolată care 
l-au mai îmbunat puţin. Şi-a băut supa şi a mai dat ordine ici şi 
colo, cât timp ceilalţi au instalat luminile şi au pornit 


generatorul. Deasupra lui, munţii se întunecau şi se estompau 
pe fundalul cerului care se acoperea încet cu stele. 

Craterul în care căzuseră schiorii s-a transformat în curând 
într-un cocon de lumină în noaptea care-i împresura. Zăpada 
fusese înlăturată şi prin luciul negru al gheții femeia, cu părul 
răsfirat şi braţul ridicat, îmbrăcată în jacheta roşie care se 
desprindea de ea, părea o dansatoare în plin salt, prinsă în 
obsidian. 

Le-a luat şase ore să taie blocul de gheaţă. Unul dintre 
ferăstraie s-a înţepenit şi a trebuit să ceară de două ori prin 
radio alte lame. Pentru că gheaţa se crăpa şi se opaciza la 
tăiere, erau nevoiţi să se oprească şi să o topească cu torţe cu 
oxiacetilenă ca să vadă ce fac. Au tăiat un şanţ lat paralel cu 
sloiul în care era prinsă tânăra, au adus acolo o sanie şi au 
început s-o ridice pe ea cu nişte pârghii din lemn. Dar sarcofagul 
din gheaţă era prea greu, pârâia şi scârţâia, şi un capăt al saniei 
s-a rupt şi s-a înclinat spre apa curgătoare de dedesubt. Timp de 
câteva minute nesfârşite, s-au temut că trupul va aluneca şi va 
dispărea, dar au reuşit să strecoare frânghii în jurul lui şi să-l 
ţină strâns până când au proptit sania cu pari şi au îndreptat-o. 

Au mai scos din gheaţa din jur pentru a reduce din greutate, 
dar blocul era prea mare şi nu încăpea în sacul de cadavre, aşa 
că au cerut prin radio prelate, l-au înfăşurat ca pe un pachet şi l- 
au legat cu cabluri şi cu sfori. Şi puţin înainte de miezul nopţii, 
trei snowmobile şi şase oameni, trăgând de frânghii, au reuşit, 
în cele din urmă, să scoată din groapă sania cu încărcătura sa 
învelită în negru. 

A mai durat o oră până au dus-o la autobuz. Pe la trei era 
urcată în maşina lui Charlie şi înfăşurată în pături şi în foi de 
carton. Doi dintre adjuncţii săi s-au oferit să-l însoţească până la 
Missoula, dar Charlie a refuzat. Munciseră pe brânci aproape 
douăzeci şi patru de ore, aşa că le-a mulţumit şi le-a ordonat să 
se ducă la culcare. Pe lângă oboseală, simţea şi o ciudată stare 
de energie şi, dintr-un motiv pe care nu şi-l explica, voia să fie 
singur. 

A trecut cu maşina prin Augusta şi a făcut apoi dreapta de 
autostrada 200, la o intersecţie pustie unde cu doar o lună în 
urmă ajutase la scoaterea a doi adolescenţi morţi dintr-o maşină 
implicată într-un accident. Două şosele drepte se intersectau 
undeva în pustietate, erau până şi semafoare, dar mereu se 


produceau accidente acolo. Amintirea îl tulbură şi îl făcu să se 
gândească la fata moartă din spate, îngheţată în saltul ei ca de 
balerină. Imaginea i se imprimase în memorie şi încerca, fără 
succes, să scape de ea. _ 

Se tot întreba cine era şi cum de ajunsese acolo. Işi aminti de 
un caz de sinucidere la Pârâul Caprei, un băiat de şaptesprezece 
ani care-şi scosese toate hainele, le împăturise cu grijă şi le 
pusese în rucsac, alături de o poezie dezlânată scrisă de el, în 
care încerca să explice de ce s-a sinucis. S-a aruncat de pe o 
stâncă, iar ceea ce a mai rămas din el a fost găsit după o lună 
de doi vânători. Poate cu tânăra se întâmplase la fel. Sau poate 
fusese un accident. Nu se raportaseră nici turişti, nici schiori 
dispăruţi, dar nu era nimic neobişnuit în asta. Probabil că era 
singură şi venise de altundeva, de departe, fără să fi spus 
nimănui unde pleacă. Astfel de lucruri se întâmplă. Spera ca 
trupul să fi fost bine conservat şi să poată fi identificat. 

Charlie se gândea şi la părinţii ei sau la un iubit şi prin ce trec 
aceştia, agonia de zi cu zi pentru că nu ştiu ce-i cu ea. lşi 
imagină că şi lui Lucy i s-ar putea întâmpla acelaşi lucru. Unicul 
său copil dispărând aşa, dintr-odată, iar ei, mama şi tatăl, să nu 
ştie dacă trăieşte sau zace moartă într-un şanţ. Ce-ar face? 
Orice părinte ar înnebuni. 

Traversă Marea Cumpănă a Apelor prin pasul Rogers şi începu 
coborârea pe serpentine spre Lincoln. Dar era atât de pierdut în 
gânduri negre, încât luă o curbă prea repede şi aproape că intră 
în două căprioare cu coada albă. Apăsă pe frână şi camioneta 
derapă şi alunecă de-a curmezişul şoselei. Auzi cadavrul 
lunecând în faţă şi când frână lung ca să se oprească lângă 
marginea drumului, acesta împinse cu atâta forţă în spatele 
scaunului său încât îl lovi peste ceafă de văzu stele verzi. 

Charlie a mai stat câteva clipe, aşteptând să-şi revină şi săi 
se potolească bătăile inimii. Dacă n-ar fi fost nisip pe şosea, ar fi 
zburat direct în vârful copacilor. Îşi continuă drumul cu şaizeci la 
oră şi cu radioul deschis la maximum ca să-i ţină gândurile 
negre la distanţă, deşi îşi simţea ceafa pulsând. 

Laboratorul de medicină legală al statului era într-o clădire 
elegantă din cărămidă, lângă Broadway, pe drumul spre 
aeroport. Le spusese celor de la secţie să telefoneze dinainte ca 
să se asigure că va fi cineva acolo să preia cadavrul şi să-i 


anunţe că e foarte greu. Primiseră mesajul pentru că îl 
întâmpinară doi tipi ce păreau să fie halterofili olimpici. 

— Deci asta-i Jane Doe a noastră, comentă unul dintre ei în 
timp ce se luptau toţi trei s-o pună pe targa. Da' aici e mai 
multă gheaţă decât orice altceva. 

— Prospeţimea e deviza noastră, răspunse Charlie. 

Au dus-o direct la morgă, unde Charlie a semnat un formular 
şi le-a urat noapte bună. 

La intrarea în oraş, se vedea, spre răsărit, cerul care se 
decolora în nuanţe de roz şi cenuşiu-porumbel. Pe şosea nu erau 
decât câteva maşini şi camioane. S-a gândit o clipă să conducă 
până acasă, dar şi-a zis că nu e înţelept. Işi terminase treaba, se 
simţea tot mai obosit, iar ceafa îl durea îngrozitor. Găsi un motel 
lângă autostrada interstatală şi îşi luă o cameră ceva mai mare 
decât o masă de biliard. Dar avea pat şi altceva nu conta. Trase 
storul de plastic bej, îşi scoase haina şi bocancii şi se vâri sub 
pături. Apoi îşi aminti că n-a închis celularul şi se duse plictisit 
să-l ia din geacă. Văzu că avea un mesaj pe căsuţa vocală. Se 
întoarse din nou în pat, punându-şi cu grijă capul pe pernă. 
Stinse lumina şi accesă mesajul. 

Era Lucy. Spunea că speră că e bine şi că-i pare rău că n-a 
reuşit să vină la petrecere. Şi mai zicea că îi e dor de el şi că îl 
iubeşte foarte mult. Era aiurea, Charlie ştia asta, şi nu-i stătea în 
fire, iar singura explicaţie era că era rupt de oboseală. Dar, aşa 
singur, în întuneric, dacă şi-ar fi permis, i-ar fi venit tare uşor să 
plângă. 


3 

Aştepta de aproape un sfert de oră şi începea să se simtă ca o 
proastă. De cealaltă parte a micii piazza însorite, pardosită cu 
dale albe de piatră, un grup de eleve, câteva mâncând 
îngheţată şi toate imposibil de drăguţe, n-o scăpau din ochi şi, 
deşi Sarah nu înţelegea mai nimic în italiană, era sigură că 
vorbeau despre ea. Probabil că fetele erau acolo ca să-şi asculte 
profesoara, o femeie agitată, cu părul strâns, ce citea dintr-o 
carte. Fără îndoială că le spunea câte ceva despre galeria pe 
care atât ele - cât şi Sarah, dacă-i venea partenerul - urmau s-o 
viziteze. 

Îşi scoase ţigările din geantă şi aprinse una. Avea de gând să-i 
acorde douăzeci de minute. Aşa spunea Benjamin. Dacă cineva 
te lasă să aştepţi, dă-i douăzeci de minute, apoi pleacă. E 
politicos şi impune, spunea el. Dacă îi aştepţi mai mult, oamenii 
cred că îţi lipseşte respectul de sine. O enerva că după patru ani 
şi jumătate, de când nu mai era cu el, urma încă regulile lui de 
comportament. 

In nenumărate împrejurări, fie că-şi cumpăra haine, îşi alegea 
ceva de mâncare de pe un meniu sau îşi spunea o părere asupra 
unui subiect, se surprindea întrebându-se ce-ar spune Benjamin. 
Apoi, ca să se autopedepsească, alegea deliberat cealaltă 
variantă, opta pentru o culoare sau un aperitiv pe care ştia că le 
detestă, sau emitea o părere care l-ar fi făcut pe el să 
protesteze vehement. Problema era că, după atâţia ani 
împreună, punctele lor de vedere coincideau aproape 
întotdeauna. lar preţul revoltei ei se reflecta în hainele noi 
oribile care-i atârnau în dulap. 

Era ultima ei zi la Veneţia şi nu voia s-o irosească aşteptând 
un om complet străin, un tip cu cel puţin douăzeci de ani mai 
tânăr, care aproape sigur că o şi uitase. Avusese de gând să-şi 
petreacă ziua prin magazine, să cumpere cadouri pentru cele 
câteva persoane care-o aşteptau acasă. Şi ca să termine la 
timp, pentru a se întâlni cu tânărul, se sculase, luase micul 
dejun şi plecase de la hotel înainte de ora opt. 

Se întâlniseră cu o dimineaţă în urmă, pe feribotul spre 
Torcello. Grupul ei se despărţise şi doar câţiva au vrut să facă 
excursia de o oră de traversare a lagunei. Cei mai mulţi erau 
cupluri de pensionari sau perechi de prietene, fie din New York 
City, fie din New Jersey. Toţi erau cu cel puţin zece ani mai în 


vârstă decât Sarah şi nu prea avea nimic în comun cu ei. Prea se 
plângeau întruna de mâncarea de la hotel şi de cât de scump e 
totul, întreaga săptămână păstrase distanţa, refuzând politicos 
ofertele de socializare. Prietena ei cea mai bună, Iris, cu care ar 
fi trebuit să vină în excursie, renunţase în ultimul moment 
pentru că mama ei suferise un atac cerebral. Probabil c-ar fi 
trebuit să renunţe şi Sarah. Dar nu fusese niciodată la Veneţia şi 
n-ar fi vrut să piardă ocazia. 

Pe feribot a trăncănit o vreme cu văduvele vesele - două 
femei din Newark care râdeau întruna - dar a reuşit să se 
retragă în spate ca să caute un loc unde să poată sta şi citi 
liniştită sau să se uite la apa verde şi la vaporaşele care treceau. 

Tânărul a urcat când feribotul s-a oprit la Lido. Şi-a găsit un 
loc pe celălalt rând de scaune, cu faţa îndreptată în aceeaşi 
direcţie. Avea între douăzeci şi cinci şi cel mult treizeci de ani şi 
era îmbrăcat clasic, într-o cămaşă albă şi pantaloni negri cu 
dungă. O surprinse privindu-l şi i-a zâmbit plăcut. Ea i-a întors 
politicoasă zâmbetul şi şi-a coborât repede privirea pe carte, 
sperând că nu-i va vedea îmbujorarea care i-a cuprins obrajii. L- 
a văzut cu coada ochiului scoțând un caiet de desen din geanta 
neagră de piele. A dat paginile până a ajuns la cea pe care o 
căuta, apoi a scos un stilou şi a început să lucreze. 

Sarah a văzut că era un desen precis în tuş negru al unui 
palazzo vechi. Se vedeau fragmente de stuc tocit şi volute 
ornamentale la ferestre. Lucra la detalii, poate că le adăuga din 
memorie sau erau rodul imaginaţiei sale. A surprins-o din nou 
privind şi, amabil, i-a arătat ce face. Au început să vorbească. 
Intr-o engleză „hotărâtă”, deşi cam stricată, i-a spus că e din 
Roma şi că vine la Veneţia în fiecare primăvară să-şi viziteze o 
mătuşă bătrână. Desenul reprezenta casa ei. 

— E impresionantă, spuse Sarah. 

— Am făcut-o eu să arate mai impresionantă decât e. Îi place. 

— Desenezi foarte bine. 

— Mulţumesc, dar ştiu că sunt prea tehnic. Sunt student la... 
architettura. 

— La arhitectură. Şi soţul meu era arhitect. 

— Ah. Şi nu mai este? 

— Nu, nu. Este arhitect, dar nu mai este soţul meu. 

Când au ajuns la Torcello au pornit împreună pe aleea care 
şerpuia de la doc până la vechea biserică Santa Fosca. Soarele 


de primăvară timpurie era fierbinte şi se reflecta în cimentul alb. 
Sarah şi-a scos puloverul şi şi l-a legat în jurul coapselor ca o 
adolescentă. Era îmbrăcată într-un tricou roz fără mâneci şi în 
fustă albă din in. 

Tânărul i-a spus că venise să deseneze faimoasa clopotniţă 
din Torcello. Părea să ştie o mulţime de lucruri despre istoria 
insulei. Localitatea a fost fondată în secolul al V-lea, cu mult 
înainte de Veneţia. A fost cândva un loc înfloritor, cu o populaţie 
de douăzeci de mii de locuitori. Dar malaria a alungat oamenii şi 
majoritatea clădirilor erau în ruină sau dispăruseră. In prezent 
mai locuiau acolo doar câţiva zeci de oameni. 

Lângă biserică, i-a arătat tronul grosolan sculptat în piatră 
despre care se spune că i-a aparţinut hunului Attila. 

— Chiar crezi că a stat pe el? l-a întrebat ea. 

— Oricum, nu mult timp. Nu pare prea confortabil. 

— Poate că de-asta a şi fost atât de rău. 

Au intrat în biserică. Interiorul era răcoros şi întunecat, plin de 
şuşoteli respectuoase. Au rămas o vreme cuprinşi de venerație 
în faţa unui mozaic din aur cu Madona şi Pruncul. El i-a şoptit că, 
după părerea lui, era cel mai frumos lucru din toată Veneţia, 
exceptând poate Scuola Grande di San Rocco. A întrebat-o dacă 
a fost acolo şi, când i-a răspuns că nu, s-a oferit să i-o arate a 
doua zi. Flatată şi amuzată de atenţia acestui bărbat frumos şi 
sfios care, cu tenul său perfect, cu dinţii perfecţi şi cu ochii 
căprui limpezi, îi putea fi fiu, acceptă. Au stabilit unde să se 
întâlnească. L-a lăsat să deseneze clopotniţa şi doar când şi-au 
dat mâinile să-şi ia rămas-bun şi-au spus numele. lar al lui, nici 
nu se putea altfel, era Angelo. 

Şi acum iat-o aici, aşteptând aşa cum promisese, ca o 
proastă, în faţa Scuola Grande sau cum naiba s-o mai fi numit, 
în chicotelile unor şcolăriţe care probabil, dat fiind că fuma şi se 
străduia prea mult să pară şic cu ochelarii de soare şi cu rochiţa 
Armani gen „marinar”, o credeau vreo târfă ieşită de mult la 
pensie. Il aşteptase douăzeci şi două de minute (cele două în 
plus ca o jalnică sfidare la adresa fostului ei soţ) şi cu asta 
basta. Strivi ţigara cu pantoful, scoase limba celei mai insolente 
dintre şcolăriţe şi plecă. 

După trei minute se auzi strigată şi, uitându-se înapoi, îl văzu 
pe Angelo alergând peste podul pe care tocmai îl traversase. Il 
aşteptă şi îi zâmbi cu răceală. Printre gâfâieli, reuşi să-i spună 


că mătuşa lui nu se simţise bine de dimineaţă. Doamne iartă-l, 
se gândi Sarah, dar putea găsi ceva mai plauzibil. Dar el părea 
atât de sincer abătut şi plin de remuşcări pentru că a făcut-o să- 
| aştepte, încât n-a putut să nu-l ierte. Da, da, era o fleaţă, dar 
ce naiba? Se simţea mult mai bine cu el decât cu văduvele 
vesele, care probabil că o şi catalogaseră drept snoabă. 

Scuola Grande era plină de picturi de Tintoretto. Sala 
superioară era vastă şi întunecată, decorată somptuos în pluş 
roşu şi lemn de nuc lustruit care lucea în lumina aplicelor de pe 
pereţi. Înăuntru se aflau cincizeci-şaizeci de persoane şi toate, 
până şi elevele care intraseră şi ele, se uitau în uimire şi tăcere 
la picturile care împodobeau pereţii şi tavanul. Tablourile erau 
slab luminate şi Sarah a trebuit să-şi pună ochelarii ca să vadă 
temele religioase pe care le reprezentau. 

Angelo era un ghid atent şi informat, la fel ca şi în ziua 
precedentă, pe insulă. l-a spus în şoaptă că respectiva clădire a 
fost construită la începutul secolului al XV-lea şi i-a fost 
închinată lui San Rocco, sfântul-patron al bolilor contagioase, în 
speranţa deşartă că ar putea salva oraşul de ciumă. Tintoretto, 
spunea Angelo, a decorat-o timp de aproape o jumătate de 
secol. Informaţia putea fi uşor obţinută din orice ghid şi i-a 
trecut prin minte gândul crud că poate el are obiceiul să agate 
astfel turistele de o anumită vârstă. 

Cea mai renumită dintre lucrările lui Tintoretto, Răst/gnirea, 
se afla într-o cămăruţă alăturată şi au rămas mult timp acolo, 
privind-o. Pentru Sarah, religia a fost întotdeauna ceva destul de 
confuz. Mama ei era catolică nepracticantă, iar tatăl ateu 
nepracticant, acum, la şaptezeci de ani, pendulând, la limita 
agnosticismului, spre un fel de credinţă încă amorfă. Benjamin 
condamna mereu orice formă de credinţă religioasă ca o scuză 
convenabilă pentru a nu se gândi la aşa ceva. Şi deşi Sarah nu 
mergea atât de departe în scepticismul ei, atitudinea sa faţă de 
această problemă - şi de atâtea altele - era influenţată de el. 

Aşa că, probabil, într-o nouă încercare, zadarnică şi aproape 
instinctivă, de a scăpa de influenţa lui şi de a se afirma ca 
persoană în stare să gândească singură, îşi permise să fie 
mişcată de tablou. Era un tumult de suferinţă şi frumuseţe, 
fiecare grup de personaje trăindu-şi propria dramă. lar lisus 
prins în cuie, cu braţele întinse şi cu o aură de lumină pe 
fundalul cenuşiu al cerului, privindu-Şi de pe cruce călăii, iradia 


o asemenea seninătate, încât Sarah fu cuprinsă de o năzuinţă 
greu de înţeles şi de exprimat. 

Işi simţea ochii umezi în spatele ochelarilor, dar reuşi să-şi 
oprească lacrimile. Era sigură însă că tânărul văzuse. Îi spunea 
ceva despre obiceiul lui Tintoretto de a include în lucrările sale 
şi câte un autoportret, dar se întrerupse şi se îndreptă spre alt 
tablou. Sarah îi era recunoscătoare. Dacă ar fi încercat s-o 
atingă sau s-o consoleze, precis şi-ar fi pierdut controlul şi ar fi 
izbucnit în suspine. Şi aşa plânsese destul în aceşti ultimi ani. O 
nedumerea şi chiar o enerva puţin faptul că un simplu tablou o 
face aproape să cedeze nervos şi se agăţă de această enervare 
pentru a-şi veni în fire. 

S-a simţit uşurată când au ieşit. Au ajuns la Canal Grande la 
timp pentru a prinde vaporaşul până la podul Rialto, unde 
Angelo i-a spus că ştie un mic restaurant la care mănâncă 
venețienii, nu turiştii. Era un local modest, pe o alee îngustă. 
Chelneri cu haine albe, care lui Sarah i se păreau ciudat de 
scunzi, se strecurau grăbiţi printre mese, cu tăvi pline cu fructe 
de mare proaspete şi paste aburinde. Cel care le-a luat 
comanda a făcut-o cu o politeţe rece. 

l-a spus lui Angelo să aleagă şi pentru ea, că ei îi place 
aproape orice. El a comandat o salată cu roşii dulci, busuioc şi 
mozarella de bivoliţă, şi apoi un peşte la grătar, al cărui nume 
nu-i spunea nimic, dar care, când i-a fost adus, a văzut că 
semăna cu bibanul-de-mare. Au băut o sticlă întreagă de vin alb 
şi el i-a spus că e făcut din struguri de pe ţărmul estic al lacului 
Garda. Era rece şi onctuos, iar Sarah, care a băut prea mult, se 
ameţise uşor. 

Nu se simţea niciodată în largul ei când vorbea despre sine. 
Era un subiect pe care-l considera total neinteresant pentru 
ceilalţi. Desigur, după plecarea lui Benjamin, s-a mai schimbat. 
Iris şi alte câteva prietene apropiate, care s-au strâns în jurul ei, 
n-au lăsat-o în pace şi au îndemnat-o să cerceteze împreună 
cauza eşecului căsniciei sale, să descopere toate colţişoarele şi 
toate chichiţele ascunse, până n-a mai rămas nimic şi s-au 
săturat toate. 

Şi totuşi, cu mult înainte, aproape de când ţinea ea minte, 
când era măritată cu Benjamin şi erau fericiţi - cel puţin ea - îşi 
pusese la punct o tehnică simplă prin care evita să spună prea 
multe despre ea. Prefera să pună întrebări şi a descoperit destul 


de curând că, cu cât erau mai directe şi mai personale, cu atât 
mai repede persoana întrebată (mai ales dacă era cineva străin 
sau un bărbat) va începe să vorbească despre sine, uitând s-o 
mai întrebe şi pe ea ceva. Şi exact aşa proceda acum cu Angelo. 

L-a întrebat despre Roma, despre studiile sale, despre ce fel 
de arhitectură îl interesează, despre mătuşa lui (a cărei boală 
părea, în mod surprinzător, reală). În cele din urmă, l-a făcut să 
vorbească până şi despre o prietenă germană, Claudia, cu care 
spera să se căsătorească într-o zi. În acest moment, diferenţa 
dintre mărturisirile lui şi reticenţa ei aproape totală a devenit 
atât de evidentă, încât el şi-a aşezat palmele pe faţa de masă 
albă plină de firimituri şi i-a pus câteva întrebări despre ea. 

A întrebat-o dacă lucrează şi ea i-a spus că a vândut librăria şi 
că i se părea grozav că e liberă după atâţia ani. 

— Nu ţi-a plăcut? 

— Ba da, foarte mult. Cărţile sunt marea mea pasiune. Dar 
magazinele mici şi independente, ca al nostru, au, în prezent, 
probleme mari cu concurenţa. Aşa că acum nu le mai vând, le 
citesc doar. 

— Şi ce alte pasiuni mai ai? 

— Hm. Să văd. Grădinărit. Să studiez plantele. 

— Acum, după ce ai vândut librăria, te poţi ocupa de asta. 
Eşti... Cum se spune? O doamnă a plăcerii. 

— Poate vrei să spui o doamnă leneşă. 

Sarah zâmbi şi îl privi pe deasupra paharului, în timp ce mai 
bea o gură de vin, dându-şi seama că flirtează cu el. Parcă au 
trecut o sută de ani de când n-a mai flirtat cu nimeni. Credea că 
şi uitase cum e. li făcea plăcere şi, în clipa aceea, dacă el i-ar fi 
propus s-o însoţească la hotel, să-şi facă împreună siesta, s-ar fi 
putut să accepte. 

— Deci ai fost căsătorită? 

— Corect. 

— Cât timp? 

— O viaţă. Douăzeci şi trei de ani. 

— Şi locuieşti la New York. 

— Pe Long Island. 

— Ai copii? 

Dădu încet din cap. Au ajuns şi la asta. Principalul motiv 
pentru care evita întrebările. Simţea cum o părăseşte toată 


bucuria. Îşi drese vocea şi răspunse calm, pe un ton cât se poate 
de egal. 

— Un băiat şi o fată. Douăzeci şi unu şi douăzeci şi trei. 

— Şi ce fac? Sunt studenţi, nu? 

— Înî. 

— La colegiu? 

— Mda. Cam aşa ceva. Cerem nota? 

Simţea nevoia să plece, să fie afară. Şi singură. Vedea, 
evident, că el e nedumerit de această schimbare bruscă. Cum 
se poate ca simpla amintire a copiilor să-i strice unei femei buna 
dispoziţie? De obicei, e subiectul care le face mai tandre. Bietul 
băiat n-are cum să înţeleagă nimic. Normal. Va crede probabil 
că pe ea o deranjează să recunoască faptul că are copii puţin 
mai tineri decât el. Sau crede că nici nu e divorțată şi că e în 
căutarea unei aventuri, iar simpla menționare a copiilor i-a atins 
coarda sensibilă. li părea rău pentru el şi pentru că distrugea 
ceea ce se crease frumos şi plăcut între ei. Dar nu avea încotro. 
Se ridică, scoase un card din geantă şi i-l puse în faţă, 
ignorându-i protestele. Apoi se scuză şi se duse la toaletă. 

Afară, năuc, a întrebat-o dacă vrea să mai viziteze o galerie, 
dar ea a refuzat, s-a scuzat, spunându-i că nu se simte bine din 
cauza vinului, că nu e obişnuită cu băutura. l-a mulţumit pentru 
că a fost atât de drăguţ şi pentru că a fost un ghid grozav şi 
pentru toate lucrurile minunate pe care i le-a arătat. El s-a oferit 
s-o conducă la hotel, dar i-a spus că, dacă nu se supără, preferă 
să meargă singură. Şi-a luat rămas-bun şi i-a întins mâna, dar 
părea atât de pierdut, încât, până la urmă, i-a pus mâinile pe 
umeri şi l-a sărutat pe obraz, ceea ce l-a derutat şi mai mult. 
Când ea a plecat, părea şi mai nefericit. 

Recepţia hotelului era liniştită. Un cuplu de englezi tineri 
tocmai se cazau. Aveau expresia aceea de fericire sfioasă a unei 
perechi aflate în luna de miere. Sarah îşi luă cheia şi se îndreptă 
spre lift însoţită de clămpănitul strident al tocurilor pe 
pardoseala de marmură albă. 

— Doamna Cooper? 

Se întoarse şi funcţionarul de la recepţie îi dădu un plic. 
Chemă liftul şi, în timp ce cablurile zăngăneau şi huruiau în 
spatele uşii din sticlă, îl deschise. Era un mesaj de la Benjamin, 
din Santa Fe, unde locuia acum cu femeia aceea. Îi telefonase la 


opt de dimineaţă şi din nou la zece. Voia ca ea să-l sune. 
Spunea că e urgent. 


4 


Când a telefonat agentul Kendrick, Ben şi Eve erau în pat şi se 
uitau la televizor, la un film cu Cary Grant. Era trecut de nouă. 
Eve aprinsese lumânări şi flăcările prinseseră un curent de aer 
de nu se ştie unde, trimițând umbre tremurate şi şovăitoare pe 
pereţii aspri şi albi, peste fâşiile de pânză care atârnau pe ei şi 
peste tablouri. Pablo dormea în camera alăturată. Ben abia 
fusese să vadă ce face şi, împiedicându-se de jucării, i-a mai pus 
o pătură peste umerii firavi. Băiatul s-a foit şi a murmurat ceva 
din cine ştie ce vis, apoi s-a liniştit. Cârlionţii lungi şi închişi la 
culoare erau ca o aură pe pernă. 

Era sâmbătă şi fusese o zi superbă de primăvară, tipică 
pentru Santa Fe, iar Ben se simţea minunat. Aerul uscat al 
deşertului, încărcat de mirosul liliacului şi al cireşilor, cerul de un 
albastru-adânc şi lumina - lumina aceea vie, curată, aproape 
şocantă din New Mexico cu umbrele sale ascuţite de pe pereţii 
caselor, o lumină care ar fi stârnit şi într-un filistin daltonist 
dorinţa de a pune mâna pe pensulă - îi induceau ceva foarte 
apropiat de euforie, chiar şi după patru ani de când trăia aici. 

Au fost toţi trei cu jeepul să ia un mic dejun târziu la piaţa din 
satul Tesuque, apoi au vizitat talciocul, unde Pablo a alergat în 
faţa lor ca un cercetaş, descoperind diverse lucruri, chemându-i 
apoi să vină să vadă. Eva şi-a cumpărat o rochie veche cu 
volane violete, maro şi portocalii, croită pe bie. Sub una dintre 
mâneci avea o gaură şi s-a tocmit până când femeia i-a lăsat-o 
la treizeci de dolari, iar când s-au îndepărtat i-a şoptit că nu e 
nicio problemă s-o repare şi că valorează cel puţin o sută. 

In soarele blând de după-amiază, în curtea mică din spate, cu 
cireşul supraîncărcat de flori roz, au pus la grătar ton cu ardei 
roşii şi cu zucchini, iar Pablo a jucat şah cu fetiţa suedeză din 
vecini. Casa lui Eve era una dintr-o enclavă de şase, ridicate pe 
versantul sudic al unei văi cu salvie şi pini pitici care se îngusta 
spre partea vestică a oraşului. Avea un singur nivel şi era 
construită din cărămidă nearsă crăpată, cu colţurile rotunjite, iar 
uşile erau din pin sur vechi. Casa şi curtea ar fi intrat de trei ori 
în locuinţa din Long Island unde Ben a trăit atâţia ani cu Sarah şi 
unde ea rămăsese acum singură, dar o prefera totuşi pe 
aceasta. li plăcea funcţionalitatea sa simplă, veche, felul în care 
reuşea să se identifice cu pământul care o înconjura. li plăcea 
pentru că era a lui Eve şi, mai mult încă, pentru că nu era a lui. Îi 


plăcea să se simtă - la fel cum îl făcea să se simtă şi Pablo - 
necopleşit, să se simtă el însuşi. lar acest lucru îl făcea, 
bineînţeles, să se simtă mai tânăr şi mai fără probleme decât s- 
ar fi cuvenit pentru un bărbat de aproape cincizeci şi doi de ani. 

Exact când se pregăteau să mănânce, copiii au venit alergând 
pe alee, foarte agitaţi, spunându-le că s-au întors păsările- 
colibri. Văzuseră una lângă atelierul lui Eve, unde curtea era mai 
degrabă junglă decât grădină. Eve i-a întrebat ce fel de colibri 
cred ei că sunt. Era prea devreme pentru cei roşcovani, era ea 
de părere, şi din ceea ce reuşeau copiii să-i spună trebuie să fi 
fost cei cu guşa neagră. După cină, şi după ce Pablo a făcut baie 
şi şi-a pus pijamaua, au căutat prin debara borcănelele lor şi, 
după ce le-au umplut cu apă cu zahăr, le-au agăţat de o ramură 
joasă a cireşului. 

Pablo voia să rămână treaz să vadă dacă vin păsările şi, în 
timp ce Eve făcea baie, Ben a stat pe canapea cu băiatul, cu 
braţul pe după umerii săi, citindu-i Comoara din insulă şi 
inspirându-i mirosul cald şi dulce - copilul altui bărbat pe care 
ajunsese să-l iubească de parcă ar fi fost al lui. Băiatul avea 
aproape opt ani, dar era scund şi slab şi părea mai mic. Păsările 
colibri nu au mai venit şi, când s-a întunecat, Ben l-a dus, aşa 
adormit, în pat. 

Eve a fost cea care a răspuns când a sunat Kendrick, şi Ben şi- 
a dat seama, după faţa şi vocea ei, despre ce e vorba. l-a dat 
telefonul şi a dat mai încet televizorul. Apoi s-a ridicat şi s-a 
sculat din pat, deşi Ben a întins mâna încercând s-o facă să 
rămână. Intotdeauna pleca şi îşi găsea ceva de făcut atunci 
când Ben vorbea cu cineva din viaţa lui anterioară. Când el i-a 
spus o dată acest lucru, i-a răspuns că nu vrea să-l sufoce, deşi 
bărbatul bănuia că vrea să se şi apere. l-a şoptit că se duce să 
facă nişte ceai şi că se întoarce imediat. 

Agentul special Dean Kendrick lucra lângă Denver şi devenise 
principalul om de legătură al lui Ben cu FBI. Au mai fost şi alţii 
cu care a discutat în cei trei ani şi jumătate de când fugise Abbie 
şi era sigur că şi mai mulţi fuseseră cei care l-au urmărit şi i-au 
pus microfoane în telefoane, i-au supravegheat e-mailurile şi i- 
au monitorizat conturile bancare, bărbaţi şi femei fără chip care 
ştiau probabil mai multe despre obiceiurile lui decât el însuşi. 

Cei ale căror nume le cunoştea şi pe care îi sunase o dată la 
câteva săptămâni ca să ceară veşti erau destul de politicoşi, dar 


foarte rar prietenoşi. Kendrick era însă altfel. Părea plin de 
înţelegere şi îi devenise aproape prieten, deşi Ben îl văzuse doar 
o singură dată. Chiar îşi spuneau pe nume. Poate că îşi făcea 
doar meseria mai bine decât ceilalţi. Oricum, îl făcea pe Ben să 
se simtă mai în largul lui şi, bineînţeles, dacă se simţea aşa, 
poate că îi scăpa ceva, vreo informaţie secretă care să-i ajute s- 
o prindă şi s-o condamne pe fiica lui. Din păcate, Ben nu avea 
niciun secret. 

— Ben, ce faci? 

— Bine. Tu? 

— Bine. E cineva pe lângă tine? 

Întrebarea părea ciudată, dat fiind că tocmai vorbise cu Eve. 

— Da. Ne uitam la un film. De ce? 

— Am veşti. Despre Abbie. Voiau să trimită un om de-al 
nostru din Albuquerque la tine să-ţi spună personal, dar cred că- 
i mai bine să-ţi spun eu. 

Tăcu. Ben anticipa ce vrea să spună. 

— N-am veşti bune. 

| s-a strâns inima. Ce însemna veşti bune sau rele când era 
vorba de Abbie? Bune sau rele pentru cine? Fata nu mai sunase 
pe nimeni - nici pe el, nici pe Sarah, nici măcar pe fratele ei Josh 
- de aproape trei ani. Dacă FBl-ul a prins-o, asta ar fi desigur o 
veste bună, nu? Înghiţi. 

— Ei? 

— l-au găsit corpul în Montana, lângă Abruptul munţilor 
Stâncoşi, la vest de Great Falls. E acolo de mai mult timp. Ben, 
îmi pare foarte rău. 

Cary Grant era tocmai pe punctul de a primi bătaie de la cei 
doi duri. Încerca să-i ia cu frumosul, dar nu-i mergea. Ben simţi 
cum i se blochează mintea. Fiica lui moartă? Inţelegea 
conceptul, dar era ceva care nu-i intra în cap. Eve a apărut în 
uşă cu două ceşti de ceai verde. S-a oprit şi a rămas nemişcată, 
cu părul lung căzându-i pe umerii palizi, cu ceştile aburind în 
mână, cu lumina lumânărilor dansându-i pe rochia de casă din 
satin de culoarea piersicii. ÎI privea cu ochii ei căprui... ştia. 

— In ce stare... 

Ben nu reuşi să-şi termine gândul. Fetiţa lui descompusă, un 
cadavru mâncat de animalele sălbatice. Nu. 

— Adică, sunteţi siguri că e ea? 


— Sută la sută. Amprentele şi ADN-ul. Ben, îmi pare foarte 
rău. 

A urmat o tăcere lungă. Lui Ben i se părea că se uită la lumea 
lui care se desprinde şi se îndepărtează încet de el. Eve a pus 
jos ceştile cu ceai şi a venit să se aşeze lângă el, pe pat, 
înconjurându-i umerii cu braţul rece. Kendrick aştepta şi după ce 
Ben şi-a mai revenit au continuat discuţia. Chestiuni practice cu 
ajutorul cărora Ben şi-a construit un scut fragil care să-l apere 
de şoc. Delicat, Kendrick l-a întrebat dacă s-o anunţe el pe 
Sarah, dar Ben i-a spus c-o va face el însuşi şi că, în orice caz, 
ea era în Italia. Din convorbirea telefonică avută cu două zile în 
urmă cu Josh aflase că urma să se întoarcă abia luni. 

Kendrick a mai spus încă o dată că îi pare foarte rău şi că îl 
mai sună a doua zi dimineaţă. Atunci vor discuta despre 
înmormântare şi despre ce să spună presei. Pentru că va trebui 
dată o declaraţie. 

— Da, răspunse Ben. Bineînţeles. 

Ben i-a mulţumit, a închis şi a rămas aşa, uitându-se fix la 
televizorul unde se derula genericul filmului. Luă telecomanda 
şi-l închise. Şi abia apoi începu să plângă. 

După o oră, cu capul pe pieptul lui Eve al cărei halat era ud de 
lacrimi, începură să discute despre ce era de făcut. Ben se 
întreba dacă să nu-i spună mai bine lui Sarah când se întoarce. 
S-o scutească de lungile ore din avion când nu va avea pe 
nimeni s-o consoleze, cu toată amărăciunea închisă în ea. Poate 
că e mai bine să plece la New York şi s-o aştepte la avion şi să-i 
spună atunci. Dar Eve, cu mintea mai limpede decât el, ca 
mamă şi mai înţeleaptă în astfel de chestiuni, i-a spus că nu 
poate aştepta atât. Sarah avea dreptul să afle imediat şi-l va 
învinovăţi dacă n-o anunţă. 

Au calculat că la Veneţia era acum şase dimineaţa. Prea 
devreme să sune. S-o mai lăsăm să doarmă, s-a gândit Ben. Să-i 
mai dăm două ore fără durere. Fără această nouă durere. O să-i 
telefoneze la miezul nopţii. Atunci se vor hotărî ei doi cum să-i 
spună lui Josh şi bunicilor şi cui mai trebuia. 

În timp ce aşteptau, i-a povestit lui Eve ce i-a spus Kendrick 
despre declaraţia pe care trebuia s-o dea presei. Acum câţiva 
ani, Abbie Cooper, fetiţa bogată devenită ecoteroristă, căutată 
în toată America pentru crimă, era un subiect de senzaţie. | se 
dedicaseră show-uri întregi de televiziune, cu reconstituiri 


dramatice ale lucrurilor de care era acuzată că le-a făcut. Luni 
de zile, Ben a fost nevoit să răspundă, săptămână de 
săptămână, la cinci-şase telefoane de la reporteri care încercau 
să prezinte lucrurile din alte unghiuri. Dar, odată cu trecerea 
timpului, şi fără nicio arestare, şi-au pierdut interesul şi a 
scăpat. Poate că nu vor face prea mult tărăboi acum, că a fost 
găsită moartă. Sau poate că da. 

La miezul nopţii a telefonat la Veneţia şi i s-a spus că s/gnora 
Cooper a ieşit deja. lar când a mai sunat, după două ore, tot nu 
revenise. Au aşteptat, mai aţipind din când în când, unul lângă 
altul, iar lumânările au ars aproape de tot şi s-au stins una câte 
una. La un moment dat, când Eve dormea cu spatele spre el, cu 
şoldul cald lipit de burta lui, s-a trezit şi a plâns din nou, sub 
lumina secerii lunii care trecea prin dreptul ferestrei. 

A fost trezit brusc din somn cu puţin înainte de şapte. Eve era 
în picioare lângă pat şi-i întindea telefonul care suna. 

— E Sarah. 

l-a văzut numele afişat, dar era atât de dezorientat din cauza 
somnului, încât, o clipă, s-a întrebat de ce îl sună. Apoi l-a 
copleşit realitatea: fiica lor era moartă. 

Eve era deja îmbrăcată. În spatele ei, pe fereastră, intrase o 
rază piezişă de lumină în care jucau firicele de praf. S-a ridicat în 
capul oaselor şi a luat telefonul, iar ea l-a sărutat pe frunte şi a 
ieşit. Îi lăsase o ceaşcă de cafea pe noptieră. Îl auzea pe Pablo 
strigând în bucătărie. A apăsat butonul verde al telefonului şi a 
spus alo. 

— Benjamin? 

Vocea ei părea încordată şi răguşită, abia de-o recunoştea. 
Numai ea îi spunea Benjamin. 

— lubito... 

Îl certase de mai multe ori că-i spune aşa - nu ştiu ce sunt eu 
pentru tine acum, Benjamin, dar cu siguranță nu sunt iubita ta - 
dar îi era greu să se dezobişnuiască după atâţia ani. De această 
dată l-a întrerupt înainte de a-l termina de zis. 

— Ce s-a întâmplat? Abbie? Au găsit-o? 

A tresărit întrebându-se de unde ştie. Dar ei nu mai discutau 
decât despre copii. Apoi şi-a dat seama că prin găsită, ea vrea 
să spună în viaţă. A înghiţit în sec, străduindu-se încă să se 
dezmeticească. 

— Sarah... 


— Pentru Dumnezeu, Benjamin! Spune-mi! 

— E moartă. 

— Cum? 

Era mai degrabă o inspirare decât o şoaptă. Cum de i-a 
trântit-o aşa? Kendrick îi dăduse vestea cu mai multă delicateţe. 
Se bâlbâi. 

— l-au găsit corpul. În Montana. Undeva în munţi. 

— Nu. Nu, Abbie. O, nu, nu... 

A început să hohotească şi să se tânguie, apoi a încercat să 
spună ceva, dar n-a reuşit. Şi pentru că vaietul era atât de 
sfâşietor, a început el să vorbească, doar ca să nu-l mai audă. A 
vorbit şi a tot vorbit, încercând să pară calm şi limpede, 
spunându-i ceea ce ştia, despre ADN şi amprente şi unde era 
cadavrul şi despre hotărârile pe care trebuie să le ia, până când 
ea a ţipat la el şi i-a spus să tacă. Şi atunci lui i s-a stins vocea şi 
şi-a pierdut controlul, de parcă toate acele cuvinte l-ar fi golit şi 
sleit. 

Şi, despărțiți de atâţia mii de kilometri şi de o altă distanţă 
mult mai mare, au jelit amândoi la unison, dar fiecare pentru 
sine, viaţa tânără pe care au creat-o împreună, au iubit-o şi au 
pierdut-o fiecare, separat. 


Firma de pompe funebre, aşa i s-a spus lui Ben, era la mică 
distanţă cu maşina de aeroportul Missoula şi se hotărâse deja să 
meargă acolo imediat după ce aterizează. Nu i-a spus lui Sarah 
ce are de gând şi ştia că ar fi trebuit probabil s-o aştepte să 
sosească de la New York ca să meargă împreună. Dar când a 
aterizat şi şi-a deschis telefonul a găsit un mesaj de la ea în 
care-i spunea că şi-a amânat zborul şi că va ajunge la Missoula 
abia seara, iar până atunci la pompele funebre se va închide. 
Asta însemna să meargă abia mâine. Nu putea să aştepte atât. 

În ciuda asigurării date de Kendrick că identificarea era sigură 
în proporţie de sută la sută, Ben mai avea totuşi o umbră de 
îndoială că s-ar putea să fie o greşeală la mijloc. Citise odată 
despre un caz în care s-a întâmplat aşa ceva. Cineva 
amestecase două seturi de analize, punând numele greşit. 
Trebuia s-o vadă, să vadă cu ochii lui că e Abbie. 

Avea doar bagaj de mână şi a fost printre primii care a 
coborât. Tânăra veselă de la ghişeul Hertz l-a întâmpinat ca pe 
un vechi prieten, dar probabil că aşa fusese învățată să facă. 


— În vacanţă? 

— Nu, am venit... să-mi văd fiica. 

— Ce bine. E la UM - Universitatea din Montana - nu? 

— A fost, da. 

În câteva minute a terminat cu hârţogăraia. l-a spus numărul 
din parcare al maşinii, i-a dat documentele şi cheile. 

— Gata. Petrecere frumoasă. 

Ben i-a mulţumit şi a ieşit prin uşile duble de sticlă. Cerul era 
acoperit de nori de culoarea ardeziei, iar aerul era cald şi 
fremătător de parcă se pregătea de ploaie. Abbie spunea că în 
Montana vremea era precum cutia cu bomboane de ciocolată a 
lui Forrest Gump: nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Işi amintea 
de prima vizită la Missoula, cu mai bine de cinci ani în urmă, 
când el şi Sarah au însoţit-o să vadă universitatea. Era la 
sfârşitul lui octombrie şi când au sosit erau douăzeci şi şase de 
grade. A doua zi dimineaţa, zăpada era de treizeci de centimetri 
şi au trebuit să se ducă să-şi cumpere haine groase. De la un 
magazin de pe North Higgins i-au cumpărat lui Abbie o geacă de 
schi Patagonia, de culoarea cireşei, care i-a costat peste două 
sute de dolari. Doamne, cât de frumoasă era în acea zi. Atât de 
încrezătoare, atât de bucuroasă. 

Ben s-a oprit. Nu trebuie să se gândească la ea în acest fel. 
Erau prea multe de pus la punct, trebuiau luate decizii 
importante, de discutat cu multă lume, cu şeriful, cu cei de la 
FBI, să vadă ce cred ei că s-a întâmplat. Dacă se lasă cuprins de 
astfel de amintiri şi o vede strălucitoare şi fericită, precis se 
pierde şi nu mai este în stare să judece cum trebuie. Şi, mai 
ales, trebuie să fie tare pentru Sarah. Nu voia s-o 
dezamăgească, să-i mai dea încă un motiv pentru care să-l 
urască. 

Închiriase o maşină japoneză, argintie, şi a trebuit să dea 
scaunul în spate cât a putut ca să-i încapă picioarele sub volan. 
Sarah o să creadă probabil că e meschin şi că ar fi trebuit să 
închirieze una ceva mai mare. Nu se mai văzuseră de un an şi 
simţea deja cum i se strânge stomacul de groază. Porni, ieşi din 
parcare şi se îndreptă încet spre autostradă. 

A doua oară când au vorbit la telefon, înainte de a pleca din 
Italia, Sarah îşi regăsise stăpânirea de sine. Era distantă şi trata 
problema aproape ca cineva angajat să facă asta. N-au mai 
vărsat niciunul nicio lacrimă. Ben se aştepta la o discuţie, dar a 


trebuit, în schimb, să asculte o listă de anunţuri. Corpul va fi 
trimis la New York, i-a spus ea, şi acolo va fi înmormântarea, 
acolo unde locuiau toţi cei pe care-i iubise Abbie. Bineînţeles, 
acest toți îl excludea pe Ben, dar el nu spuse nimic. Trebuia să 
fie înmormântată, pentru că aşa se făcea în familia lui Sarah. 
Ben se gândea să sugereze incinerarea, iar cenuşa să fie 
împrăştiată aici în Montana, locul pe care Abbie spunea că-l 
iubeşte cel mai mult pe lume. Dar nu voia să genereze discuţii 
din această cauză. 

Şi asta nu era tot. Sarah îi telefonase deja lui Josh la New 
York. Era, l-a informat ea pe Ben, „distrus, dar altfel bine”. Felul 
în care urmau să-l anunţe pe fiul lor era un alt subiect pe care 
Ben se aşteptase să-l discute. Era furios. Era pregătit să plece la 
New York să-i spună personal şi acum îi părea rău că n-a făcut- 
o. Mai mult, Sarah aranjase ca băiatul să stea la Bedford cu 
părinţii ei. De fapt, aceştia şi veniseră să-l ia. Sarah urma să-l 
vadă, pe fugă, când ajunge, apoi să ia avionul spre Missoula. 
Josh, i-a mai spus, nu venea cu ea. 

Ben era astfel pus în faţa faptului împlinit şi înlăturat total. Şi, 
ca de obicei, şi-a înghiţit mânia şi nu a spus nimic. Era tehnica 
pe care Sarah o folosise de nenumărate ori de când a plecat el, 
iar acum şi-a desăvârşit-o, excluzându-l din deciziile importante 
privind copiii cu un astfel de aplomb - uneori chiar prietenos - 
încât i se părea de prost-gust să se plângă. Mesajul pe care i-l 
transmitea era întotdeauna acelaşi: plecând, demonstrase totala 
sa lipsă de dragoste pentru ei şi îşi pierduse dreptul de a mai fi 
consultat. 

Uneori o făcea cu asemenea măiestrie, încât îl şi impresiona. 
Şi, deşi era surprins că vrea să-i dea şi astăzi o lecţie, îşi dădu 
seama că, de fapt, se întrecuse pe ea însăşi. Pentru că acum va 
trebui să-l sune pe Josh în tabăra duşmană a fostelor sale rude 
prin alianţă. George şi Ella Davenport l-au considerat 
întotdeauna nedemn de preţioasa lor fiică, iar plecarea lui le-a 
justificat disprețul. Ben era acum, pe bună dreptate, expediat 
undeva în categoria inferioară a trişorilor, mincinoşilor şi 
rataţilor. 

Imediat după ce a terminat de ascultat lista de hotărâri ale lui 
Sarah, l-a sunat pe Josh pe mobil. 

— Bună, Joshie. 

— Bună. 


— Am vrut să vin să-ţi spun despre Abbie, dar mami mi-a spus 
că te-a anunţat ea. 

— Da. 

— Ce faci? 

— Binişor. 

A urmat o pauză lungă. Lui Ben i se părea că aude şoapte în 
fundal. 

— Eşti cu bunica şi cu bunicul? 

— Da. Suntem în maşină. 

— A, bine. Salută-i din partea mea. 

— Da. 

— Mami mi-a spus că nu vii la Missoula. 

— Spune ce ai de spus. 

Vocea îi era atât de uniformă şi egală, încât Ben se întrebă 
dacă băiatul n-a luat prea multe din antidepresivele care i se 
administrau de câteva luni. Sau poate că era doar ameţit din 
cauza veştii ori nu se simţea în largul lui să vorbească în faţa 
Ellei şi a lui George. Ben îşi reproşa că nu s-a dus la New York. El 
ar fi trebuit să fie cu fiul lui, nu cei doi. 

— Da, cred că ai dreptate. Uite, mă suni când eşti singur. 

— Bine. 

— Pa. Te iubesc. 

— Da. Pa 


Firma de pompe funebre şi crematoriul „Panorama Văii” - „La 
dispoziţia celor îndureraţi din Missoula din 1964” - era încadrată 
de o parcare de maşini second-hand şi un bar cu aspect sinistru 
numit Mountain Jack. De jur împrejur avea o fâşie îngustă de 
iarbă, care se străduia să pară paradiziacă. Ben îşi lăsă maşina 
în parcarea goală şi porni spre recepţie cu mâinile vârâte în 
buzunarele pantalonilor. Clădirea era plină de stâlpi neoclasici şi 
de ornamente răsucite din stuc, un hibrid curios între templu şi 
hacienda care, în alte împrejurări, l-ar fi făcut să zâmbească. In 
spatele ei, mult spre vest, fulgere brăzdau cerul gri-metalic, ca 
un giulgiu lăsat peste munte. Mirosea a praf umed şi exact când 
a intrat sub porticul acoperit au început să cadă pe asfalt 
primele picături mari de ploaie. 

Holul de la recepţie era mare şi liniştit, cu mochetă roz- 
ciupercă şi pereţi în culoarea magnoliei, decoraţi cu 
aranjamente de flori uscate şi gravuri înrămate. Într-un colţ, un 


televizor cu sonorul dat la minimum ţinea de urât unei mese cu 
două scaune goale tapisate în pluş albastru. Ben a apăsat 
butonul neauzit de la recepţie şi, în timp ce aştepta, se plimba 
cu paşi tot neauziţi, uitându-se la tablouri. Toate erau peisaje şi 
reprezentau ceva legat de apă - un râu, lac sau ocean. 
Elementul lor comun era un soi de linişte impasibilă, fără nimic 
prea emoţionant sau riscant, nici apusuri, nici ceruri înnorate, 
nicio aluzie la iad sau la Judecata de Apoi. Se întreba dacă le-au 
ales special pentru a răspunde sensibilităţii spirituale a clienţilor. 
Poate că au făcut-o pentru el, deoarece nu era niciun munte 
înzăpezit pe acolo. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Un tânăr cu faţa rotundă şi prietenoasă şi un trunchi ce părea 
prea lung pentru picioarele sale înainta către el pe mocheta roz. 
Ben se prezentă şi văzu o uşoară ajustare a zâmbetului 
tânărului: nu o exagerare, ci o încercare de a-şi doza corect 
compasiunea profesională. Se numea Jim Pickering şi cu el 
vorbiseră la telefon Ben şi Sarah. 

— A sunat soţia dumneavoastră să spună că nu veniţi astăzi. 

— Ea şi-a amânat zborul. Eu am venit azi-dimineaţă de la 
Albuquerque. Suntem divorţaţi. 

Nu ştia de ce a trebuit să-i spună asta, dar bărbatul dădu din 
cap, reajustându-şi din nou zâmbetul, adăugându-i mai multă 
înţelegere. 

— AŞ putea să văd?... 

Ben nu reuşi să termine propoziţia. Să spună Abbie? Fiica 
mea? Corpul? 

— Sigur. Suntem gata. 

— Voiam să, ştiţi, să fiu sigur... 

— Inţeleg perfect. 

ÎI întrebă pe Ben dacă nu-l deranjează să aştepte puţin şi se 
întoarse grăbit de unde venise. Dispăru pe un coridor şi se 
reinstală liniştea. Nu mai văzuse de mult un loc atât de bine 
izolat fonic. Se surprinse întrebându-se ce materiale au folosit. 
Ce se întâmpla cu el? Aştepta să vadă cadavrul fiicei sale şi se 
trezea gândindu-se la acustică. 

Jim Pickering se întoarse şi-l rugă pe Ben să-l urmeze. Trecând 
dintr-un coridor în altul, l-a informat că au îmbălsămat-o, aşa 
cum le ceruse doamna Cooper, şi că echipajul care a adus-o de 
pe munte a simplificat mult treburile pentru că a păstrat gheaţa 


în timpul recuperării şi transportului. Rezultatul, spunea el, era 
foarte bun date fiind circumstanţele. Ben nu-şi dădea seama 
dacă tipul îşi laudă cu modestie calităţile profesionale sau 
încearcă să-şi ascundă nervozitatea. 

— Nu am avut haine, aşa că e îmbrăcată în ceea ce noi 
numim halat de spital. Şi, desigur, nu ni s-a spus nimic despre 
pieptănătură sau machiaj, aşa că am mers pe aspectul natural. 
Dacă doriţi, se mai pot face ajustări. lar sicriul e tot provizoriu. 
Doamna Cooper nu ne-a spus dacă vreţi să cumpăraţi unul de la 
noi sau de la firma funerară din est. Noi avem o gamă foarte 
variată. 

— Sunt convins. 

— Am ajuns. Aceasta e sala de prezentare. 

S-a oprit în faţa unor uşi albe duble şi şi-a pus mâinile pe ele, 
gata să le deschidă. Se uită la Ben în aşteptarea aprobării lui. 

— Gata? 

Ben încuviinţă din cap. 

Incăperea avea cam cinci metri pe trei şi era cufundată într-o 
lumină trandafirie dată de patru lămpi înalte, care se desfăceau 
la capete ca nişte crini, trimițând lumina în sus. Sicriul simplu, 
din lemn, era pus pe o masă înaltă până la nivelul taliei şi era 
deschis. De la uşă, Ben nu reuşi să vadă decât o bandă de satin 
roz, din căptuşeală. 

— Vă las, îi spuse Jim Pickering. Sunt aici, nu departe pe 
coridor. Staţi cât doriţi. 

— Mulţumesc. 

Uşile s-au închis încet în urma lui. Ben a rămas acolo o clipă, 
încercând să regăsească o fărâmă din speranţa lui anterioară, 
absurdă, că ar putea fi cadavrul altcuiva. Ştia însă că este al lui 
Abbie. Îşi simţea pulsul rapid şi insistent în urechi, iar în stomac i 
se forma un sloi de gheaţă. Inghiţi în sec şi înaintă. 

Trecuseră aproape trei ani de când n-o mai văzuse. Atunci 
avea părul vopsit negru, scurt şi ţepos, de parcă ar fi vrut să-i 
exprime furia. Acum însă revenise la culoarea naturală blond- 
roşcat, era mai lung şi era pieptănat cu grijă, încadrându-i gâtul 
subţire, îmblânzind-o. Faţa, cu nasul obraznic şi sprâncenele 
arcuite, era calmă şi nu mai semăna deloc cu imaginea 
desfigurată, ostilă, care-l  bântuise din noaptea aceea 
îngrozitoare. Într-un mod pervers, moartea o îmblânzise. 
Fardurile aplicate de cei de la firma funerară îi dădeau un aspect 


inteligent şi sănătos. lar înclinația bărbiei şi gropiţele de la 
colţurile gurii sugerau o iminenţă curioasă. Ca şi cum ceva dintr- 
un vis ar fi amuzat-o şi te aşteptai în orice clipă să zâmbească 
sau să se trezească şi să spună despre ce e vorba. Şi să 
deschidă ochii. Verzi cu firicele căprui, îşi dorea să-i mai poată 
vedea o dată. 

Singurul cadavru pe care îl văzuse Ben până atunci fusese cel 
al tatălui său, cu aproape douăzeci de ani în urmă. lar atunci cei 
de la pompele funebre au greşit tot: părul, expresia, nodul de la 
cravată. l-au pus atât de mult roşu în obraji, fard de ochi şi ruj 
încât arăta ca un travestit înfricoşător. 

Dar fiica lui, în halatul alb, ca o mireasă cum nu va putea fi 
niciodată, părea senină, inocentă şi nespus de frumoasă. 

— O, scumpo, şopti el. Micuța mea scumpă. 

Apucă marginea sicriului, îşi plecă fruntea şi închise ochii. lar 
suspinele îl copleşiră şi nu încercă să le oprească. Era singur şi 
îşi permitea să plângă pentru a fi, mai târziu, puternic pentru 
Sarah. 

Nu ştia cât a stat acolo. Când n-a mai putut să plângă, s-a 
îndreptat şi s-a dus la o măsuţă pe care era o cutie cu şerveţele. 
Şi după ce s-a şters pe faţă şi s-a liniştit, s-a mai dus o dată 
lângă sicriu, s-a aplecat şi şi-a sărutat fiica pe obraz. Nu mirosea 
a nimic şi era rece ca o stâncă. 


5 

Sarah a lăsat-o pe chelneriţă să-i umple ceaşca de cafea a 
treia oară şi încerca să nu se uite la cei doi bărbaţi din faţa ei, 
care-şi terminau micul dejun. Vederea şi mirosul ouălor, şuncii şi 
ale cartofilor prăjiţi o îngreţoşau. 

Din cauza oboselii şi a diferenţei de fus orar, luase după 
miezul nopţii un somnifer, care a reuşit s-o cufunde într-un fel 
de semicomă plină de vise neliniştitoare. S-a trezit înfăşurată în 
cearşafuri ca o mumie, năucă şi cu o durere de cap căreia n-au 
reuşit să-i vină de hac două analgezice puternice. Afară ploua 
încă. Ploaia nu se oprise deloc de când sosise. 

Benjamin o aşteptase la aeroport şi o condusese la hotel în 
maşina aceea ridicol de mică pe care o închinase. Dar nu i-a 
spus nimic. Habar n-avea de ce trebuia să fie atât de meschin. 
Doamne, ce greu era! Chiar şi simpla lui vedere, felul în care îşi 
mânca micul dejun şi schimba banalităţi cu şeriful o înfuriau. Îşi 
lăsase părul mai lung şi îşi cumpărase ochelari moderni, cu 
ramă metalică. Tipic Santa Fe. 

Benjamin reţinuse două camere alăturate la Holiday Inn 
Parkside. Cu o seară în urmă, după ce s-au cazat, au 
împrumutat o umbrelă şi s-au dus pe jos la un restaurant 
japonez de pe North Higgins. Mâncarea a fost bună, dar 
conversaţia oribil de falsă, poate pentru că încercau amândoi 
din răsputeri să nu vorbească despre Abbie. Benjamin abia 
reuşea s-o privească şi îi punea tot felul de întrebări despre 
Veneţia. Voia să ţipe la el să tacă din gură. Cine naiba era el? Un 
străin politicos alături de care şi-a dus viaţa atâţia ani şi care 
acum o trata ca pe un musafir ce trebuie întreţinut la o 
petrecere. 

Ştia că e nedreaptă şi că el se purta probabil aşa din vina ei. 
Se pare că în creierul ei se declanşase un curios mecanism de 
apărare. Nu va rezista decât dacă va fi cu el rece, irascibilă şi 
furioasă. Dacă-şi permite să fie mai caldă sau mai receptivă, 
alunecă şi se prăbuşeşte vâjâind în vârtejul negru care ştia c-o 
aşteaptă acolo jos. Fetiţa ei moartă, zăcând rece într-un sicriu... 
Nu, nu avea de gând să-şi piardă cumpătul. Dar când el i-a pus 
braţul pe după umeri, pe drumul spre hotel, a simţit că e gata să 
cedeze. Şi din nou, când a sărutat-o şi i-a spus noapte bună pe 
culoarul întunecat, în faţa camerei, şi s-a îndreptat fiecare spre 


patul din camera lui, atât de apropiate încât îşi auzeau unul 
altuia paşii, tusea sau apa trasă la toaletă. 

Şeriful Charlie Riggs nu avea biroul la Missoula şi de aceea a 
sugerat să se întâlnească la micul dejun aici, la The Shack. Era 
un local la care îi dusese o dată şi Abbie şi avea o poziţie izolată, 
pe West Main, nu departe de hotel. 

Şeriful îi aştepta, cu pălăria Stetson leoarcă de ploaie şi cu o 
pungă albă din plastic pe care-o pusese lângă el, pe banca din 
micul separeu. S-a ridicat în picioare să-i salute, un bărbat înalt, 
mai înalt chiar decât Benjamin, cu o mustață stufoasă care 
începea să încărunţească. Ochii blânzi erau cuprinși de o tristeţe 
care, bănuia Sarah, era permanentă, şi nu doar ceva afişat de 
dragul lor. Avea manierele acelea demodate, de locuitor al 
Vestului, care ei i se păreau irezistibile. 

De la început le spuse cât de rău îi părea pentru Abbie. 

— Şi eu am o fiică. Nici nu vreau să mă gândesc că i s-ar 
putea întâmpla aşa ceva. 

— Care nu e căutată încă pentru crimă, sper, plesni Sarah 
înainte de a-şi da seama ce spune. 

Bietul om clipi, iar Benjamin se uită în altă parte. 

— Nu, doamnă, răspunse el calm. 

Se aşezară, şi cei doi bărbaţi începură să vorbească despre 
vreme şi alte fleacuri până sosi chelneriţa să le ia comanda. 
Apoi, aplecându-se şi coborând vocea ca să nu fie auzit şi de 
ceilalţi, şeriful Riggs le-a spus ce s-a întâmplat. Le-a povestit 
cum au găsit-o schiorii pe Abbie în gheaţă şi că autopsia făcută 
în laboratorul de medicină legală nu a reuşit să stabilească nici 
cum a ajuns acolo şi nici cum a murit. l-a întrebat dacă au idee 
de ce se afla acolo şi Benjamin i-a spus că nu. Abbie avea răni la 
cap, a continuat şeriful, un picior rupt şi un umăr dislocat. lar în 
plămâni avea apă, ceea ce sugerează că s-ar fi înecat. 
Momentan, se credea că rănile fuseseră provocate de o cădere 
de la mare înălţime a cărei cauză rămăsese necunoscută. 

— Vreţi să spuneţi că ar fi împins-o cineva? întrebă Benjamin. 

— E posibil, domnule. 

Se uită la Sarah încercând, fără îndoială, să-i aprecieze 
sensibilitatea faţă de această discuţie. Ea se simţi vag jignită. 

— Sinucidere? întrebă ea. 

Benjamin o privi surprins. 

— Abbie n-ar fi făcut aşa ceva. 


— De unde ştii? se răsti ea. 

O priviră amândoi. Părea plină de venin. Se grăbi s-o lase mai 
moale. 

— Adică, de unde putem noi ştii? Lipseşte de atâta timp încât 
nu ştim ce s-ar fi putut întâmpla. 

— Aveţi dreptate, doamnă Cooper, spuse blând Charlie Riggs. 
Trebuie să fie altceva, dar n-am descoperit încă. 

Îşi dădea seama că înţelesese cum stau lucrurile între ea şi 
Benjamin. Probabil că o şi catalogase drept o scorpie. Trebuie să 
se stăpânească şi să-şi ţină gura. 

— Oricum, continuă şeriful, vreau să ştiţi că această problemă 
e o prioritate absolută. O să mergem mereu acolo cât timp se 
topeşte zăpada. Poate avem noroc şi găsim ceva care să ne 
ajute să ne dăm seama ce s-a întâmplat. 

Dacă vreunul din ei dorea să meargă să vadă unde a fost 
găsită Abbie, le-a spus el uşor stânjenit, îi conduce. Benjamin i-a 
mulţumit şi i-a spus că s-ar putea să se întoarcă într-o 
săptămână sau două. Cât de absurd şi inutil, gândi Sarah, dar 
reuşi să tacă. | se părea că nu poate fi nimic mai rău - în afară 
de vederea cadavrului, ceea ce urma să facă mai târziu, deşi nu 
era deloc sigură că va face faţă. 

Şeriful a mai vrut să spună ceva, dar a sosit chelneriţa cu 
mâncarea. Apoi se pare că s-a răzgândit pentru că, în timp ce el 
şi Benjamin au mâncat, s-a vorbit foarte puţin. Sarah 
comandase nişte pâine prăjită, dar nici nu s-a atins de ea. Ceea 
ce dorea cu adevărat era o ţigară, dar nu avea de gând să-şi 
ştirbească şi mai mult demnitatea şi să iasă în ploaie să fumeze. 

După ce au terminat, Charlie Riggs le-a spus că, dacă nu-i 
deranjează, ar vrea să-l însoţească la sediul FBI de pe strada 
Pattee, pentru a-l întâlni pe agentul local care trebuia să le pună 
câteva întrebări de rutină ce ar putea lămuri circumstanţele 
morţii lui Abbie. Sarah a spus că e în ordine. Apoi, cam stânjenit, 
şeriful a luat punga de plastic de lângă el. 

— Acestea sunt hainele pe care le purta fiica dumneavoastră 
când am găsit-o. N-am ştiut dacă le vreţi, dar una dintre fetele 
de la birou le-a spălat şi le-a călcat. Haina e ruptă. Din cauza 
căderii, probabil. Oricum... 

l-a dat punga lui Benjamin care, în loc să-i mulţumească pur şi 
simplu şi s-o pună alături, a scos geaca roşie de schi şi a 
desfăcut-o. Sarah a văzut cum i se umplu ochii de lacrimi în timp 


ce o privea. Pentru Dumnezeu, se gândi ea. Nu aici, nu acum. 
Dacă se pierde el cu firea, urmează ea. Fără să spună nimic, se 
întinse, luă geaca şi o puse înapoi în pungă. 

Charlie Riggs şi-a dres glasul. 

— Mai este un lucru important pe care nu vi l-am spus încă. 

Avea vocea gravă şi se opri pentru a-şi căuta cuvintele. 

— La autopsie s-a descoperit ceva ce probabil că nu ştiaţi. 
Când a murit, Abbie era însărcinată în două luni. 


În decursul anilor, Charlie a întâlnit destui agenţi FBI şi cu 
majoritatea s-a înţeles bine. Unul sau doi au fost mai duri sau l- 
au tratat cu condescendenţă, dar ceilalţi au fost politicoşi, la 
locul lor şi foarte buni în meserie. Jack Andrews, ultimul cu care 
a avut de-a face la biroul FBI din Missoula şi pe care familia 
Cooper l-a cunoscut când fiica lor a dispărut prima dată, i-a 
plăcut foarte mult lui Charlie. Dar succesorul lui, acest tânăr 
arogant Wayne Hammler, era cu totul altfel. 

Stăteau în biroul sufocant cam de o oră şi în tot acest timp 
aproape că n-a lăsat pe nimeni altcineva să strecoare o vorbă. 
Chiar şi aşa, cu tunsoarea lui soldăţească şi cu bluzonul 
albastru-intens, părea să nu aibă mai mult de cincisprezece ani. 
Poate că de asta simţea nevoia să le vorbească cu atâta 
emfază, ca un măgar încrezut. Tocmai le ţinea celor doi un 
discurs despre sinergia interagenții şi sistemele de analiză 
informațională de medicină legală - ce naiba or mai fi şi astea. 
Până acum nu făcuse decât să le mai spună o dată ceea ce le 
spusese Charlie. Domnul Cooper îl asculta politicos, dar în 
ultimele zece minute soţia lui se uitase pe fereastră. 

Charlie o privea. Era şi greu să n-o facă. Se întrebă câţi ani 
are. Orăşencele astea de pe Coasta de Est au mare grijă de ele. 
Patruzeci şi ceva. Era înaltă şi elegantă şi fusese o femeie 
superbă. In împrejurări mai fericite, dacă ar mai pune pe ea 
câteva kilograme şi şi-ar lăsa părul puţin mai lung, ar fi încă. li 
stătea bine în rochia bleumarin şi Charlie ar fi pariat că cerceii 
mici din urechi sunt chiar diamante. Una peste alta, Sarah 
Cooper era ceea ce tatăl său numea „o doamnă stilată”. In afară 
de limba aia ascuţită care-l făcea pe fostul ei soţ să se poarte cu 
ea de parc-ar fi fost un ou moale. Charlie ştia din propria sa 
experienţă cu Sheryl cum trebuie să se simtă bietul de el. Dara 


mai văzut mame îndurerate. Poate că furia e paiul de care se 
agaţă pentru a nu-şi pierde minţile. 

De câteva ori, sub faţada rece, lăsase să se vadă cât de 
fragilă şi rănită era în realitate. Şi îl emoţiona să vadă o fiinţă 
atât de delicată suferind atât de mult. Privirea ei, când a aflat că 
fiica ei era însărcinată, îţi sfâşia inima, şi cu aceeaşi privire se 
uita şi acum la ploaie. De când le-a spus Charlie, abia dacă a 
mai scos un cuvânt. 

Ben Cooper îşi arăta mai mult durerea. Probabil că au format 
un cuplu frumos, aşa cum se vede prin revistele de scandal, pe 
un iaht sau la piscină, fericiţi şi perfecţi şi probabil gata să 
divorţeze. Charlie se întreba ce n-a mers între ei, dacă era doar 
vorba de fiica lor sau dacă au avut şi alte motive de tristeţe care 
să-i fi îndepărtat. Era ceva la mijloc, nu avea nicio îndoială, 
acelaşi lucru care i se întâmplase şi lui şi multor altora, un 
amestec de vină, de invidie şi de speranţe înşelate. 

Urmări privirea femeii. Ploua tot mai tare şi începuse şi 
vântul. Copacilor tocmai le dădea frunza şi printre crengile 
înnebunite văzu rafalele lovind capotele celor trei camionete 
poştale parcate afară. O femeie tânără, cu o pelerină din plastic 
transparent, împingea pe trotuar un băiat într-un scaun cu 
rotile, încercând să-l apere de ploaie cu o umbrelă roşie. Charlie 
se uită din nou la doamna Cooper şi văzu că şi ea îl priveşte. 
Zâmbi şi încercă, din privire, să-şi ceară scuze pentru Hammler, 
care perora încă în spatele biroului său impecabil aranjat. Era 
acolo o căniţă din crom cu creioane perfect ascuţite şi o tăviţă 
din acelaşi material pentru ceştile de cafea. Charlie îşi aminti că 
cineva spunea că nu trebuie să ai niciodată încredere într-un 
bărbat cu biroul ordonat. Al lui Hammler părea al unui maniac. 

Doamna Cooper nu i-a răspuns la zâmbet. In schimb, s-a 
întors spre fostul ei soţ. Dacă era din cauza atenţiei politicoase 
pe care bietul de el i-o acorda lui Hammler sau din alte motive, 
Charlie n-ar fi putut să spună. 

— Prin urmare, aşa stau lucrurile din punct de vedere al 
investigaţiei, spunea agentul. Acum, dacă nu vă supăraţi, vreau 
să vă pun nişte întrebări. 

— Sigur, spuse domnul Cooper. Dacă vă putem ajuta cu ceva, 
spuneţi. 

Hammler îşi făcuse o listă cu întrebări, care se afla, cu un 
creion nou deasupra, în faţa lui. Prima era când au văzut-o sau 


când au auzit ultima oară de fiica lor. Charlie îi întrebase deja şi 
el i-a spus asta lui Hammler, dar fără folos. Domnul Cooper a 
răspuns politicos, deşi un pic plictisit, dar Charlie a văzut că 
fosta lui soţie începe să fiarbă. In cele din urmă, când agentul a 
început să întrebe despre caracterul şi personalitatea lui Abbie 
şi dacă ar putea-o descrie ca fiind predispusă la crize de 
depresie, explodă. 

— Ascultaţi aici. Ne-aţi întrebat toate aceste lucruri de numai 
Dumnezeu ştie câte ori. Am venit aici să auzim ceea ce aveţi 
dumneavoastră să ne spuneţi şi nu ca s-o luăm de la capăt. 
Dacă vreţi să ştiţi, uitaţi-vă în dosar. Găsiţi totul acolo. Tot ceea 
ce a făcut, a spus sau a mâncat vreodată Abbie la micul dejun. 
Nu trebuie decât să vă uitaţi. 

Hammler roşi. Lui Charlie îi venea să aplaude. 

— Doamnă Cooper, îmi dau seama cât de greu vă este... 

— Greu? Greu? Habar nu aveţi. 

— Doamnă Cooper! 

— Cine naiba vă credeţi? 

Era în picioare şi se îndrepta spre uşă. 

— Nu mai ascult nicio clipă tâmpeniile astea. 

Toţi erau în picioare. Hammler părea un copil căruia i s-a luat 
jucăria. Incercă să spună ceva, dar doamna Cooper, deschizând 
uşa, se întoarse şi i-o reteză. 

— Când aveţi ceva de spus, fiţi sigur că vom fi încântați să vă 
ascultăm. Dar în această dimineaţă, Wayne, suntem puţin 
presaţi de timp. Trebuie să ne ducem să luăm corpul fiicei 
noastre moarte şi să-l expediem acasă ca să-l înmormântăm. 
Aşa că te rog să ne scuzi, dar trebuie să plecăm. Hai, Benjamin. 

Şi dusă a fost. Nu mai rămăsese decât ecoul paşilor ei 
supăraţi pe coridor. Hammler îşi scoase bărbia mai în faţă şi 
părea gata să se ducă după ea. Charlie făcu un pas şi-l reţinu 
blând. 

— Las-o să plece, spuse el liniştit. 

— Dar sunt o mulţime de... 

— Mai târziu. Nu e momentul potrivit. 

Ben Cooper rămăsese acolo, cu capul plecat, trist şi jenat. 
Charlie îi luă haina şi îi puse o mână pe umăr. 

— Veniţi. Vă duc eu cu maşina. 


Şeriful a parcat în faţa hotelului şi au rămas câteva minute în 
maşina pe a cărei capotă răpăia ploaia. l-a asigurat din nou că 
face tot ce-i stă în puteri să descopere cum a murit Abbie. Ben 
stătea în faţă şi se tot uita peste umăr la Sarah care nu scosese 
un cuvânt şi nici nu părea să asculte. Stătea lipită de geamul din 
spate, pe fundalul de sticlă argintie pe care se scurgeau râuri de 
apă. Avea părul ud şi îşi ridicase gulerul hainei de ploaie atât de 
sus încât părea că e gata-gata să dispară. 

Şeriful şi-a cerut din nou scuze pentru tipul de la FBI şi le-a 
promis că-i sună de îndată ce are veşti. l-au mulţumit şi au 
intrat să rezolve formalităţile de plecare şi să-şi ia bagajele. Cât 
timp Ben a plătit nota, Sarah a stat singură sub portic şi când a 
terminat s-a dus spre ea, dar nu l-a aşteptat, ci s-a întors şi a 
pornit-o înainte spre maşină, cu braţele încrucişate pe piept, 
neţinând seama de ploaie Ben a observat că era stropită cu 
noroi pe picioare şi acest lucru l-a impresionat şi a vrut să spună 
ceva care s-o liniştească, chiar dacă numai pentru a-şi arăta 
admiraţia pentru felul în care l-a înfruntat pe puştiul mizerabil 
de la FBI. Dar era foarte prudent cu ea acum şi nici nu ştia dacă 
nimereşte tonul sau cuvintele cele mai potrivite. 

Mergeau cu maşina pe Broadway, spre firma funerară, iar 
ritmicitatea surdă şi foşnitoare a  ştergătoarelor făcea 
insuportabilă tăcerea dintre ei. 

— Cum naiba era gravidă? izbucni Ben. 

Nici să fi vrut n-ar fi putut să spună ceva mai nepotrivit. Sarah 
s-a întors şi l-a privit, iar el a înghiţit în sec şi s-a uitat drept 
înainte, pregătindu-se să fie făcut cu ou şi cu oţet. Darea n-a 
spus nimic. 

Jim Pickering îi aştepta în holul de la recepţie. Purta un 
costum elegant albastru, destul de închis la culoare pentru a 
părea oficial, fără a fi însă sobru. Dintr-o singură privire spre 
Sarah păru să-şi dea seama că e bine să vorbească cât mai 
puţin şi îi conduse imediat în sala de prezentare. 

Ben a întrebat-o dacă vrea să intre cu ea şi n-a fost nici 
surprins, nici supărat, ci doar uşurat când i-a spus că preferă s-o 
vadă pe Abbie singură. Imagina fiicei lui în halatul alb i se 
imprimase în minte şi nu credea că mai suportă încă una, aceea 
a mamei şi fiicei, împreună. Îl însoţi, în schimb, pe Jim Pickering 
în biroul său pentru a face actele. 


Trebuiau semnate hârtii şi lăsate date pentru certificatul de 
deces, completate apoi formulare pentru expedierea la New 
York. Singura linie aeriană care putea să transporte sicrie din 
Missoula era Northwest, ceea ce însemna că avionul trebuia 
schimbat la Minneapolis. Jim Pickering făcuse aranjamentele 
necesare. Sicriul lui Abbie, i-a explicat el, va fi pus într-o aşa- 
numită „tavă-aeriană”, o ladă cu fund din placaj şi partea de sus 
din carton. 

Aseară, la masă, Sarah l-a anunţat în treacăt că tatăl ei o va 
aştepta la La Guardia şi că ar fi mai bine dacă Ben ar pleca din 
Minneapolis în New Mexico. 

— Credeam c-o să stau la New York până la înmormântare. Să 
te ajut să rezolvi diverse lucruri, să stau un pic cu Joshie. 

— Ne descurcăm. 

— Ştiu. Dar vreau să mă implic şi eu. 

— Te rog, nu face o scenă. 

— Nu fac, dar... 

— Totul se poate rezolva la telefon. Dacă vrei, vino, dar nu 
pot suporta o scenă între tine şi tata la aeroport. 

— Cred că n-ai nimic împotrivă dacă vin doar la 
înmormântare. 

— De ce eşti atât de ostil? 

Ben abia se abţinea să nu spună ceva de care să-i pară rău. 
Era sătul să tot fie bruscat şi dat la o parte, dar de data asta nu 
voia să cedeze. Erau atâtea de făcut. Şi voia să-l vadă şi pe Josh; 
trebuia să-l vadă. Orice tată ar fi simţit la fel. 

— Ascultă-mă, îi spuse el cât putu mai ferm. E şi fata mea. Nu 
va fi nicio scenă. Mă descurc eu cu părinţii tăi, cum am făcut-o 
atâţia ani. Vreau să vin cu tine. Te rog. 

Ea oftă şi îşi ridică sprâncenele şi asta a fost tot. 

Documentele erau gata, dar Sarah nu ieşise încă din sala de 
prezentare, aşa că Ben se duse în camera în care se aflau urnele 
şi sicriele. Cercetându-le, se gândi că poate ar fi trebuit să 
aleagă ceva mai scump decât sicriul din lemn simplu. Probabil 
că Sarah îşi zice din nou că e meschin. Cele mai frumoase 
costau în jur de o mie de dolari. Dar păreau atât de pretenţioase 
şi... pentru oameni mari. Precis au undeva, se gândi el sumbru, 
o gamă specială pentru morţii tineri. Singurul obiect care i-a 
plăcut era o urnă ornată cu bronz, sculptată în formă de munte, 
cu pini şi trei căprioare - un cerb cu coarne, o femelă şi un pui 


drăguţ. Ceva gen Disney, care i s-ar fi potrivit lui Abbie. Dar n-o 
incinerau. 

— Mergem? 

Sarah stătea în cadrul uşii, iar Jim Pickering aştepta discret în 
spate. Ea avea ochelari de soare şi faţa îi era la fel de deschisă 
la culoare ca şi haina de ploaie. Ben voia s-o îmbrăţişeze. Ar fi 
fost cel mai firesc lucru din lume. Dar ea îşi dădu seama ce are 
de gând şi îi făcu semn cu mâna că nu trebuie. 

— Te simţi bine? întrebă el prosteşte. 

— Da. 

— M-am uitat pe aici şi mă întreb dacă n-ar trebui să luăm un 
sicriu mai bun, se bâlbâi el. Adică, mie-mi place ăsta, dar... 

Din spatele ochelarilor, ea cercetă rapid şi dispreţuitor 
încăperea. 

— Aici nu-i nimic. O să iau unul când ajung acasă. 


Avionul a decolat conform orarului spre un cer albastru, fără 
nori. Ploaia s-a oprit chiar când au ajuns la aeroport, de parcă ar 
fi fost programată doar pe timpul vizitei lor. De la ferestrele 
holului terminalului de plecări au văzut căruciorul în care era 
dusă Abbie la avion, unde patru bărbaţi, care au vorbit tot 
timpul, au ridicat sicriul şi l-au aşezat. 

Acum, în avionul înclinat care se înălța îndreptându-se spre 
est, uitându-se prin hublou la pădurea verde, scăldată în soare, 
care rămânea în urmă, Sarah se gândea la corpul rece care se 
leagănă în sicriul îngust de sub ea, în întunericul din burta 
avionului. Moartea fiicei sale era ceva mult prea complicat şi 
greu de înţeles şi poate că de aceea mintea îi zbura în chip 
ciudat spre astfel de lucruri minore, ca de exemplu acest detaliu 
legat de prezenţa fetei moarte. 

Stând singură lângă sicriul deschis, la firma de pompe 
funebre, fusese şocată, nu la vederea corpului, aranjat atât de 
drăguţ şi de ridicol, ci mai ales de detaşarea pe care o simţea. 
Se aşteptase ca acela să fie momentul în care se vor deschide, 
în sfârşit, zăgazurile durerii. Era însă ca şi cum s-ar fi văzut într- 
un film sau printr-o sticlă groasă, prin care nu reuşea să 
pătrundă nicio emoție. Îşi pusese ochelarii de soare, pe care nici 
acum nu şi-i scosese încă, nu pentru a-şi ascunde ochii plini de 
lacrimi, ci faptul că nu plânsese. Se simţea ca o impostoare. 


Poate că de-aia a şi respins cu atâta cruzime îmbrăţişarea lui 
Benjamin. A văzut - şi i-a fost milă - cât l-a rănit acest lucru. 

Săracul şi nefericitul Benjamin. Se uită la el cu coada ochiului; 
stătea pe cealaltă parte a culoarului. Avionul era pe jumătate 
gol şi scaunele aveau braţe care se puteau ridica. Pentru a avea 
mai mult loc, la sugestia lui Sarah, s-au aşezat fiecare pe câte 
un rând. El privea munţii, pierdut în gânduri. Era mâhnit, dar era 
încă un bărbat bine, deşi aşa, cu părul mai lung, dădea impresia 
că se străduieşte cam mult să pară mai tânăr. Nu mai era atât 
de slab ca ultima dată când îl văzuse şi cele câteva kilograme îi 
plus îl făceau să arate bine. Era bucuroasă că-l poate privi astfel, 
aproape obiectiv, fără să tânjească după întoarcerea lui. Nici 
măcar nu-l mai ura. 

Probabil că i-a simţit privirea, pentru că s-a întors, precaut, s- 
o privească. Sarah zâmbi pentru a-şi ascunde gândurile şi îi 
zâmbi şi el ca un câine bătut care simte iertarea. Se ridică de pe 
scaun şi traversă culoarul pentru a se aşeza lângă ea, iar Sarah 
îşi mută geanta. 

— Tocmai am trecut peste Cumpănă, o anunţă el. 

Cuvântul avea mai multe sensuri şi se grăbi să lămurească 
lucrurile. 

— Peste Marea Cumpănă a Apelor?. 

Sarah îşi întoarse iute privirea spre fereastră. 

— Da, îi răspunse. Înseamnă că şi cealaltă e destul de 
aproape. 

— Nu, e spre sud-vest. 

— Oh! 

Acolo a început totul. Fusese începutul sfârşitului. Ferma 
Cumpăna, care găzduia turişti şi unde veneau vară de vară în 
cele mai frumoase vacanțe ale lor. Locul unde Abbie s-a 
îndrăgostit de Montana şi a decis să meargă acolo la colegiu. Şi 
unde, cu şase ani în urmă - deşi acum li se părea o viaţă 
întreagă - Benjamin s-a îndrăgostit (dacă dragoste era asta) - 
de Eve Kinsella şi când a început să se ducă pe râpă căsătoria 
lor. 

O vreme n-a vorbit niciunul. Însoţitoarea de bord venea spre 
ei cu un cărucior cu băuturi şi gustări. Au cerut amândoi apă. In 
cabină era răcoare şi mirosea nefiresc, a antiseptice. 

— Vorbeşte cu mine, îi spus el încet. 


2 Cumpăna apelor din America de Nord, de-a lungul munţilor Stâncoși (n. tr.). 


— Ce? 

— Te rog, Sarah. Nu putem să discutăm un pic? Despre 
Abbie? 

Ea ridică din umeri. 

— Dacă vrei. Ce-i de discutat? 

— Nu ştiu. Mă gândeam că dac-am vorbi despre asta poate c- 
am reuşi să... ne consolăm un pic unul pe celălalt. Cred. 

— Oh! 

— Sarah, ştii că nu trebuie să ne învinovăţim... 

— Să ne învinovăţim? 

— Nu, adică... 

— Benjamin, eu nu mă învinovăţesc deloc. 

— Ştiu, doar... 

— Eu te învinovăţesc pe tine. Numai şi numai pe tine... 

Se întrerupse şi zâmbi. Şi pe femeia aia, bineînţeles, îşi dădea 
seama, după ochii lui, că i-a citit gândul. 

— De fapt, poate nu doar pe tine. 

— Sarah, de ce spui asta? 

— Pentru că e adevărat. Abbie n-a murit pentru că a căzut sau 
a sărit sau a fost împinsă sau mai cine ştie ce. A murit, 
Benjamin, din cauza a ceea ce ne-ai făcut tu nouă, tuturor. 


PARTEA A DOUA 


6 

Cumpăna era un loc care părea că vrea să rămână ascuns. 
Era pitit în capătul unei văi înguste şi întortocheate ce cobora 
spre o alta, mult mai impresionantă, unde autostrada urmărea 
cursul râului Yellowstone. Lângă autostradă, pentru cei care 
reuşeau să-l descopere şi să-l descifreze, se afla un indicator 
banal. Dar ciotul de plop canadian de care fusese cândva prins 
în cuie se măcinase, iar cuvintele păreau acum nişte cicatrice 
lăsate de paraziți pe coaja copacului. La vreo sută de metri mai 
sus, se ramifica din şosea, pe lângă un pârâiaş, un drum 
acoperit cu pietriş deschis la culoare, iar singurul indiciu că 
ducea undeva era cutia poştală veche, din tablă. 

Pârâul Pierdut, cu care era paralel drumul, îşi merita numele. 
Vara seca, sau în cel mai bun caz rămânea doar un firicel de 
apă, iar malurile îi erau pline de cireşi sălbatici şi de lăstăriş de 
salcie, cu frunzele acoperite de praful alb de pe şosea. Apa era 
folosită pentru fânețele care se întindeau până hăt departe, de o 
parte şi de alta, şi pentru adăpătoarele vitelor din amonte, unde 
relieful devenea mai înalt, iar păşunile se umpleau de salvie. 

Chiar şi atunci când se topeau zăpezile, când ajungea la 
debitul său cel mai mare, Pârâul Pierdut tot ascuns era. Dar 
fratele său, care curgea de partea cealaltă a crestei stâncoase 
acoperite de pini, cumpăna apelor, de unde şi numele fermei, 
era mai însetat şi mai înspumat. Numit după vreun pionier 
demult uitat, dar, fără îndoială, aprig, pârâul lui Miller se 
zbuciuma pe o distanţă de vreo opt kilometri cotind printre 
stânci, căzând în cascade şi formând vârtejuri care adăposteau 
păstrăvi. 

Drumul cu maşina de la şosea dura cincisprezece minute şi 
abia pe ultimii opt sute de metri apărea şi ferma. lar când panta 
devenea foarte abruptă şi pădurea mai întunecată, drumul ieşea 
brusc dintre pini într-o adâncitură cu păşune bogată unde cai de 
curse bine îngrijiţi mergeau în buiestru şi păşteau, plesnind cu 
coada după muşte. Dincolo de ei, pe o ridicătură de pământ, se 
aflau câteva grajduri albe, un teren acoperit cu nisip roşu şi 
ţarcuri înconjurate de garduri albe. lar mai sus, era ferma, 
înconjurată de straturi de flori şi gazon, care se înălța pe 
fundalul măreț al muntelui. 

Clădirea lungă şi joasă era făcută din buşteni, iar pe toată 
lungimea fațadei se întindea o terasă lată de vreo trei metri cu 


mese şi scaune de unde, seara, musafirilor le plăcea să 
privească pădurea şi muntele de pe versantul estic al văii şi să 
admire ultima strălucire a soarelui înainte de asfinţit. Pâraiele se 
despărţeau în spatele casei şi o flancau, iar peste fiecare era un 
pod care ducea spre pajiştile furate pădurii. lar pe pajişti, 
plasate discret printre pini, erau două terenuri de tenis, o 
piscină şi douăzeci de căsuțe din lemn, fiecare cu câte o 
verandă. 

În Montana erau ferme mai simandicoase, cu mâncare mai 
bună şi musafiri mai extravaganţi. Dar niciuna nu era, probabil, 
mai frumoasă. Cumpăna nu-şi făcea reclamă pentru că nu avea 
nevoie. Oaspeţii aflau despre fermă unii de la alţii şi veneau 
mereu. La fel s-a întâmplat şi cu familia Cooper. Intotdeauna, în 
ultimele două săptămâni din iunie, închiriau căsuţele 6 şi 8. 
Aceasta era cea de-a patra vizită şi urma să fie şi ultima - 
vacanţa care le-a schimbat pentru totdeauna viaţa. 

Astăzi Ben împlinea patruzeci şi şase de ani şi a fost trezit de 
dimineaţă cu cea mai nefericită interpretare a lui Multi ani 
trăiască pe care a auzit-o vreodată. Avea mintea înceţoşată de 
prea multe beri şi prea puţin somn, iar vocile în falset îi 
pătrundeau în cap ca un tirbuşon ruginit. Deschise un ochi şi o 
văzu pe Sarah zâmbindu-i de pe perna alăturată, aplecându-se 
apoi şi sărutându-l pe obraz. 

— 'Neaţa, sărbătoritule, îi ură ea. 

— A, asta cântă! 

Razele soarelui treceau prin perdelele roşu cu alb aruncând 
un model strălucitor în şah pe podeaua goală din lemn şi apoi pe 
picioarele lui Ben, care se îndreptă spre uşă, punându-şi, din 
mers, halatul. Abbie, Josh şi un cor adunat la repezeală stăteau 
pe pajiştea din faţa căsuţei şi când apăru el, cu mâna streaşină 
la ochi din cauza soarelui, îl aplaudară. 

— A, voi eraţi. Şi eu, care credeam că-i o haită de coioţi 
bolnavi. 

— La mulţi ani, tati! îi ură Abbie. 

Ea îi strânsese pe prietenii lor şi pe ajutoarele preferate de la 
fermă. Erau opt sau nouă şi toţi zâmbeau şi îi urau „La mulţi 
ani” făcând glume pe socoteala vârstei sale. Abbie urcă treptele 
împreună cu Josh, îl sărutară şi îi dăruiră o cutie mare învelită în 
hârtie imprimată cu mici mărci de însemnat vitele. leşise şi 
Sarah pe verandă, îmbrăcată tot în halatul alb, ca şi el, şi stătea 


între cei doi copii, cu mâinile pe după umerii lor. Toţi erau 
bronzaţi şi aveau părul şi mai blond, de la soare. Ben nu-i mai 
văzuse niciodată atât de frumoşi şi de radioşi. 

— E de la noi toţi, îi spuse Abbie. 

— Mulţumesc. S-o deschid acum? 

— Sigur. 

Deasupra era un plic şi pe acesta-l deschise primul. Era o 
carte poştală, genul acela de care părinţii trebuie să se prefacă 
mai amuzaţi decât sunt în realitate. Pe faţă era imaginea unui 
dinozaur, iar înăuntru scria: La mulți ani, fosilă bătrână! Ben 
dădu din cap, zâmbind. 

— Mulţumesc, le spuse. Şi eu vă iubesc. 

Înăuntru era un Stetson dichisit din fetru bej. 

— Ei, asta da, pălărie! 

Şi-o puse şi au început să aplaude şi să fluiere cu toţii, îi 
venea perfect. 

— Se asortează cu halatul, îi spuse Abbie. 

— De unde aţi ştiut mărimea? 

— Am luat-o pe cea mai mare, îl lămuri Josh. 

Izbucniră cu toţii în râs şi Ben se prefăcu că vrea să-l prindă, 
dar băiatul se feri repede. 

— Domnule Cooper? 

Ty Hawkins, unul din ajutoarele de la fermă, făcu un pas 
înainte cu un pacheţel în mână. Cele mai bune prietene ale lui 
Abbie, Katie şi Lane, chicoteau în spatele lui şi era clar că a lor 
era ideea. Era un tânăr liniştit, cu o claie de păr blond şi cu 
înfăţişarea aceea frumoasă, aspră, dar inocentă care făcea să li 
se înmoaie genunchii tuturor fetelor de prin preajmă. Mai ales 
lui Abbie. În fiecare zi, de la începutul vacanței, aranjase să fie 
în grupul lui de călărie. 

— Fetele s-au gândit că asta s-ar potrivi cu pălăria. 

Ben deschise cutia şi scoase un şnur din piele cu model, 
împletit cu păr de cal. Ştia ce este, dar nu voia să le strice 
gluma. 

— Pentru ce-i asta? 

Ty zâmbi. 

— Cred c-ar trebui să vă ţină pălăria. 

— Se numesc cureluşe de fetiţe, ciripi Katie. 

Ziua de naştere a lui Ben Cooper devenise un ritual al 
vacanţelor de la fermă şi, deşi avea de obicei umor, i se părea 


că e totuşi un pic nedrept ca trecerea anilor să devină ceva atât 
de... public. Cu un an în urmă, îi dăduseră un Porsche roşu de 
jucărie, într-o cutie pe care erau caligrafiate cuvintele 
Androporsche-ul lui Ben. Şi deşi nu era la fel de disperat din 
cauza îmbătrânirii ca alţi cunoscuţi de-ai lui, nici nu putea spune 
că era ceva foarte plăcut: nici cum îi pocneau oasele când se 
ridica din pat şi nici că părul, plictisit parcă să-i mai crească pe 
cap, îi ieşea, în schimb, de prin nas şi urechi. leri, la duş, a 
descoperit şi primul fir alb de păr pubian şi a încercat să nu 
vadă în asta un simbol. 

— Haideţi să ne întoarcem la treabă, spuse Ty. Vreţi să călăriţi 
acum, de dimineaţă, domnule Cooper? 

— Dacă-mi găseşti un armăsar pe măsura pălăriei. 

— Avem unul care trebuie îmblânzit, dacă vă convine. 

— Nicio problemă. Pune-i şaua. 

Felul în care călărea Ben era un alt prilej de glumă în familie. 
Ca şi în cazul altor sporturi, avea mai mult entuziasm decât 
pricepere. Abbie, care călărea de la şase ani şi moştenise 
eleganța naturală a mamei sale, spunea că pe un cal care stă, 
Ben arată ca şi Clint Eastwood, dar se transformă, imediat ce 
acesta se pune în mişcare, în Kermit Broscoiul. 

Ty şi un alt cowboy le-au spus că ei pleacă să înşeueze caii 
pentru călărie şi au stabilit cu toţii să se întâlnească peste 
douăzeci de minute la casa fermei, la micul dejun. Ben şi Sarah 
au mai rămas pe veranda însorită, privindu-i cum se împrăştie 
pe pajişte. 

Lane şi Katie îl tachinau pe Josh şi el se prefăcea supărat, dar 
îi făcea evident plăcere atenţia acordată. Era plăcut să te uiţi. În 
ultimii anii, hormonii băiatului o luaseră razna. Incepuse să se 
bărbierească şi creştea atât de repede, încât nici el nu mai ştia 
ce să facă. Din fericire, hainele pe care îi plăcea să le poarte 
erau destul de mari încât să îmbrace doi ca el. 

Josh era cel pentru care îşi făceau griji Ben şi Sarah. Poate că, 
pur şi simplu, din cauza contrastului cu sora sa, care era 
înzestrată cu toate talentele pe care şi le poate dori cineva 
pentru copilul său. In timp ce lui Abbie îi mergeau toate din plin, 
fratele ei părea să se poticnească la fiecare cotitură. Până şi 
ţinuta stângace, adusă de umeri, sugera cât de tare îl apasă 
greutatea lumii. 


Era blând şi bun şi avea o mulţime de calităţi, dar îi lipseau 
graţia şi farmecul surorii sale. Şi, deşi Ben n-ar fi recunoscut 
asta în faţa nimănui, pentru că ştia că nu e ceva firesc, 
dragostea pe care o simţea faţă de băiat avea în ea şi ceva care 
aducea a milă. Asistase la prea multe dezamăgiri, văzuse în el 
oglindirea propriului său eşec în faţa succesului celorlalţi, îl 
urmărise privind de pe margine cum colegi mai inteligenţi sau 
sportivi, mai frumoşi sau doar mai extrovertiţi adunau laurii. Ben 
bănuia că şi Sarah are aceleaşi sentimente, dar n-au reuşit să 
discute niciodată despre asta fără a ajunge la ceartă. Ea îl apăra 
cu înverşunare şi considera un afront personal orice aluzie la 
faptul că fiul ei nu e perfect. 

Vara trecută, Josh a fost foarte timid cu Katie şi Lane, dar, 
judecând după felul în care se hârjoneau acum pe pajişte, 
lucrurile păreau să se fi schimbat. Şi privindu-i, Ben îndrăznea să 
spere că se vor rezolva lucrurile şi cu băiatul. Copiii ajung 
probabil la un moment dat să-şi găsească ritmul şi poate că îi 
venise vremea şi lui Josh. Katie îl îmbrâncea şi fugea în faţă cu 
Lane, râzând şi luându-l peste picior, în timp ce Josh, ca un pui 
supradimensionat de Labrador, alerga vesel să le prindă. 

Abbie şi Ty plecară singuri. Fără a şti că sunt urmăriţi, s-au 
apropiat mai tare unul de celălalt. Ea s-a aplecat să-i şoptească 
ceva, iar el a râs şi ea şi-a vârât degetul mare în buzunarul din 
spate al blugilor săi. Ben şi Sarah s-au uitat unul la celălalt. 

— Se pare că a câştigat fata noastră, spuse el. 

— A pierdut ea vreodată? 

— Pare destul de drăguţ. 

Au stat să-i privească, fără să mai spună nimic, până ce pe 
pajiştea plină de rouă n-au mai rămas decât urmele paşilor, iar 
vocile fetelor s-au stins în aerul nemişcat al dimineţii. 

În baia mică cu pereţi din lemn, Sarah făcea duş, iar Ben se 
bărbierea în faţa oglinzii de la chiuvetă, gol şi cu pălăria pe cap, 
convins că de astăzi lucrurile se vor schimba între ei. Fii drăguţ 
cu ea, îşi spuse. Nu mai fi aşa de morocănos şi nu-i mai face - şi 
nici ţie - viaţa atât de grea. Uită ultima săptămână şi ia-o de la 
început. 

— Nu-mi vine să cred când mă uit la Joshie, spuse Sarah din 
spatele paravanului de sticlă. 

— Adică? 

— Cât s-a schimbat anul acesta. A înflorit. 


— Da. E uluitor ce înseamnă pentru un bărbat să facă sex. 

— Chiar crezi? 

Nu credea. Era doar răutăcios. 

— De ce nu? 

— Benjamin, nu are decât cincisprezece ani, pentru 
Dumnezeu! 

— Ştiu, dar unii au noroc. 

O spuse fără să se gândească, fără a vrea să facă o aluzie. 
Dar, judecând după tăcerea ei, exact aşa o considerase. Incercă 
să schimbe subiectul, fără prea mare succes însă. 

— Cât de serioasă e treaba dintre Abbie şi cowboy-ul ăsta? 

— Nu ştiu, dar ar trebui să fie atentă dacă nu vrea să fie 
concediat. Cei de aici sunt foarte severi cu treburile astea. 

— Ce treburi? 

— Păi, asocierea cu turiştii. 

— Asocierea? 

— Ştii tu ce vreau să zic. 

De obicei, Sarah râdea când o tachina cu eufemismele ei, dar 
astăzi rămase serioasă. Apa se opri şi se deschise uşa de la 
cabina de duş. El o văzu în oglindă cum se întinde după un 
prosop, evitând intenţionat orice contact vizual. 

La patruzeci şi doi de ani, era încă zveltă şi cu sânii tari şi 
chiar după douăzeci de ani de căsătorie, la vederea corpului ei 
gol, se excita aproape întotdeauna. Poate asta şi pentru că avea 
acces la el mult mai rar decât ar fi vrut. Lucrurile au stat 
întotdeauna la fel între ei, iar reacţiile ei evazive la dorinţa lui 
deveniseră în timp rapide şi mecanice. Ca acum, când el s-a 
întors spre ea, iar ea s-a înfăşurat repede în prosop; iar când au 
ajuns unul lângă celălalt, era deja acoperită. O luă pe după 
umeri, iar ea zâmbi relaxată şi îl sărută cast pe buze. 

— Pălăria e grozavă. 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Chiar crezi că Josh şi Katie s-au... 

— Asociat? Bineînţeles. 

— N-ar trebui să vorbim cu el despre asta? 

— Ba da, dacă vrem să-l facem să se simtă prost. 

O îmbrăţişa încă şi o săruta, încercând s-o facă să tacă. 

— Benjamin, vorbesc serios. 

— Nu putem vorbi mai târziu? Mai e aici încă un membru 
masculin al familiei Cooper care are nevoie de un pic de atenţie. 


Era deja excitat şi se tot înghesuia în ea. 

— Spune-mi exact despre ce membru vorbim? 

— Despre el. Nu te mai gândi la mine. Fii altruistă. 

— Mai târziu. Acum vreau să-ţi dau cadoul. 

— Eşti singurul cadou pe care mi-l doresc. 

O strânse mai tare şi o sărută pe gât şi ea îl lăsă, dar îi opri 
mâinile când încercă să desfacă prosopul. 

— Mai târziu. _ 

O sărută pe gură, dar era neînduplecată. Işi puse mâinile pe 
pieptul lui şi îl împinse uşor. 

— Benjamin, întârziem la micul dejun. 

O lăsă în pace şi se întoarse. Se văzu în oglindă, supărat, 
excitat şi dintr-odată stupid cu pălăria pe cap. Şi-o scoase şi o 
aruncă pe un scaun. 

Aceeaşi veche poveste. Ciclul previzibil de dispreţ şi proastă 
dispoziţie, de respingere sexuală şi mândrie rănită care le marca 
menajul aproape de când îşi aducea el aminte. Deşi ştia cum 
stau lucrurile, încă mai inventa tot felul de poveşti romantice, 
cum că lucrurile se vor schimba când vor fi împreună în vacanţă. 
De parcă ar fi căutat să se amăgească singur. 

Sarah dispăruse în dormitor şi după câteva clipe, sub 
protecţia halatului, cu părul înfăşurat într-un prosop, se întoarse 
cu cadoul, învelit cu grijă şi legat cu o panglică roşie. El se 
ştergea pe faţă, prefăcându-se că n-o vede. Probabil că-i 
cumpărase o cămaşă şi probabil că se va scuza, intuind că nu-i 
va plăcea. lar lui probabil că nici nu-i va plăcea, dar se va 
preface fără convingere că e nemaipomenit. 

— Dacă nu-ţi place, ţi-o schimbă. 

— Oh, mulţumesc. 

Luă pachetul şi-l puse pe un scaun. 

— Îl deschid mai târziu. Întârziem la micul dejun. 

Şi privind cu coada ochiului pentru a evalua reacţia, se duse 
la duş, închizând uşa în urma lui. 


În dimineaţa aceea au călărit până la Belvedere. Era unul 
dintre locurile preferate, un contrafort înalt, din rocă roşie, ce se 
înălța deasupra pădurii ca fruntea unui războinic uriaş şi nobil 
care-şi veghea domeniul. Drumul până acolo era lung, iar primii 
kilometri prin canion, abrupți şi în serpentină. După o oră însă, 
apăreau păşunile alpine şi suişul se îmblânzea. Aici se aflau 


acum şi traversau o vale largă şi puţin adâncă, unde cailor le 
plăcea să alerge şi să se oprească, apoi să se odihnească şi să 
bea apă. 

In acel an, iarba era înaltă şi plină de sevă după ploile 
abundente din primăvară, iar caii trebuiau să-şi ridice capetele 
când alergau, despicând-o cu piepturile, ca nişte corăbii vii într-o 
mare verde. Erau nouă călăreţi, inclusiv Sarah, şi, ca de obicei, 
ea era ultima. În afară de Jesse, ajutorul de la fermă care îi 
conducea, era de departe cea mai bună călăreaţă, dar îi plăcea 
să fie ultima ca să se oprească de câte ori dorea fără să-i 
deranjeze pe ceilalţi. Şi chiar asta intenţiona să facă şi acum. 
Observă prin iarbă nişte flori albe şi galbene pe care nu le 
cunoştea. Voia să culeagă două pe care să le aducă la fermă şi 
să le caute în noua ediţie din Plantele munților Stâncoși. 

Ţinea minte numele plantelor - atât pe cele vulgare, cât şi pe 
cele latineşti - aşa cum memora şi titlurile cărţilor şi numele 
autorilor. Dar în vara aceea era la Cumpăna o asemenea 
varietate şi abundență, că nu se mai descurca. Călărind prin 
canion, identificase o mulţime, dar pe acestea nu le cunoştea. Îi 
lăsă pe ceilalţi s-o ia înainte, încetini şi se întoarse. 

Ei doi, ea şi Benjamin, călăreau împreună cu părinţii Delstock 
şi cu două femei din Santa Fe care sosiseră cu o seară înainte. 
Abbie, Josh şi toţi ceilalţi copii călăreau cu Ty şi aleseseră o altă 
rută pentru a ajunge la Belvedere. Delstock era numele găsit de 
Abbie pentru cele două familii, Bradstock şi Delroy, pe care le 
întâlniseră aici cu trei ani în urmă, când veniseră cu toţii pentru 
prima oară la fermă. Copiii - în fiecare caz câte un băiat şi o fată 
de vârste apropiate - s-au împrietenit imediat şi la fel şi părinţii 
lor. De atunci s-au întâlnit an de an. lar faptul că în celelalte 
cincizeci de săptămâni ale anului - în afară de câteva telefoane 
ocazionale de Crăciun sau de Ziua Recunoştinţei - ar fi putut să 
trăiască şi pe alte planete nu făcea decât să le cimenteze 
prietenia. 

Tom şi Karen Bradstock locuiau la Chicago şi erau amândoi 
avocaţi, dar cu interese diferite. Karen îi reprezenta pe cei săraci 
şi oprimaţi, iar Tom pe oprimatorii bogaţi, sau, cum spunea 
Karen, „pe gangsterii corporatişti”. El avea bani, iar ea 
conştiinţă socială, iar acest lucru constituia un subiect 
permanent de război între ei, purtat în public cu inteligenţă, 
umor şi sprijinul celor care voiau să se alăture unei părţi sau 


celeilalte. În aproape toate celelalte privinţe, în măsura în care 
aceste lucruri puteau fi judecate, se potriveau perfect. Amândoi 
erau solizi, gălăgioşi şi plini de entuziasm, manifestând o 
senzualitate reciprocă, aproape indecentă, care lui Sarah i se 
părea uneori stânjenitoare. 

Membrii adulţi ai familiei Delroy, din Florida, erau mai elevaţi, 
mai zvelţi şi mai misterioşi. Phil (căruia toată lumea, inclusiv 
soţia sa, îi spunea Delroy) avea o firmă de software al cărei 
obiect de activitate nu reuşiseră să-l afle. Ştiau doar că era 
„orientată spre divertisment”. Tom Bradstock îl lua peste picior 
şi spunea că aceasta e o exprimare eufemistică pentru 
pornografie, dar Delroy îi răspundea cu un zâmbet impenetrabil 
în ochii săi negri şi rămânea învăluit în mister. Era bronzat ca şi 
cum şi-ar fi petrecut toată ziua pe plajă şi îşi lega la spate părul 
negru care începea să încărunţească. Pe umărul stâng avea 
tatuat un simbol chinezesc a cărui semnificaţie, de asemenea, 
n-o divulga. Avea un simţ al umorului laconic şi imperturbabil pe 
care unele femei îl găseau atrăgător. Nu şi Sarah, căreia i se 
părea cam fals. 

Maya Delroy era vindecătoare, adică practica medicina 
alternativă. Ceva legat de „concentrarea kinetică”, dar când 
încerca să le explice ce înseamnă asta, lui Sarah îi zbura mintea 
în altă parte, ceea ce însemna că avea şi ea probabil nevoie de 
o şedinţă. Maya era aeriană şi vioaie, purta mult roşu, galben şi 
chihlimbariu, iar în fiecare dimineaţă devreme îşi punea un 
covoraş din trestie pe iarbă, în faţa căsuţei lor, şi făcea yoga. 
Aproape toate aceste lucruri făceau din ea exact genul de 
persoană pe care Sarah ar fi făcut orice s-o evite. Dar Maya mai 
avea ceva, un soi de umor frust, o autoironie care o salva, ca şi 
cum întreaga imagine spirituală nu era decât o mare păcăleală. 

Benjamin era de părere că familiile Bradstock şi Delroy erau 
atât de deosebite, încât nici nu s-ar fi obosit probabil să se 
cunoască dacă n-ar fi fost el şi Sarah care să aplaneze 
diferenţele. Adevărul era că cele trei cupluri nu aveau mai nimic 
în comun, în afară de nişte lucruri nesemnificative, şi că probabil 
tocmai această nepotrivire, dar şi vârstele apropiate ale copiilor 
alimentau prietenia lor anuală de două săptămâni. 

Ceilalţi şi-au continuat drumul călare şi nici nu se mai vedeau. 
Soarele era sus pe cer şi o adiere uşoară unduia iarba şi 
împingea câţiva norişori ca de vată dinspre munţi. Sarah 


descălecase pentru a căuta specimenele perfecte. Îşi scoase 
pălăria de paie, îşi întoarse faţa spre soare şi îşi închise ochii 
încercând să se lase cuprinsă de pacea locului. Nu auzea decât 
zumzetul insectelor şi foşnetul cozii calului sau dinţii care 
clefăiau iarba suculentă. Era, ca toţi ceilalţi, un cal de curse 
voinic, de paisprezece ani, pe care-l chema Murgu din cauza 
culorii. Nu era cel mai bun cal de călărie de la fermă şi, pentru 
că şeful cowboy-ilor ştia cât de bine călăreşte ea, îi oferea în 
fiecare an ceva mai bun. Dar calul era curajos şi bun şi nu voia 
altul. 

Deschise ochii şi îşi şterse transpiraţia de pe gât. Culese 
florile, una galbenă şi una albă, şi le aşeză cu grijă într-o cutiuţă 
metalică pe care o ţinea pentru aşa ceva în buzunarul de la 
piept al bluzei albe din bumbac. Ştia unde se vor opri ceilalţi 
înainte de a începe urcuşul spre Belvedere, aşa că nu trebuia să 
se grăbească. Se aruncă în şa şi îl îndemnă pe Murgu s-o 
pornească încet, umplându-şi nările cu mirosul fierbinte şi crud 
al ierbii, gândindu-se, aşa cum făcuse toată dimineaţa de altfel, 
la Benjamin. 

Nu încetase niciodată s-o uimească puterea obişnuinţei. Cum 
se putea ca doi oameni inteligenţi şi decenţi care, în fond, se 
iubeau unul pe celălalt, să intre într-un astfel de tipar 
comportamental în care nu se simţea bine - sau aşa presupunea 
ea - niciunul dintre ei? Era ca şi cum fiecare îşi cunoştea rolul pe 
care nu avea încotro şi trebuia să-l joace. Sarah se întreba 
adesea dacă Benjamin se simţea la fel de prost distribuit ca şi 
ea în drama lor. Ea, veşnica scorpie frigidă, iar el bruta 
libidinoasă. Şi pe măsură ce treceau anii, ca nişte actori dintr-un 
serial nesfârşit, au devenit simple caricaturi, încremeniţi în 
propriile lor clişee triste, incapabili de a vedea vreo altă cale de 
convieţuire. Doamne, cât era de obosită. 

De mai bine de o săptămână, el practic o ignora. Şi asta doar 
pentru că în prima lor noapte aici, după trei ore de drum şi după 
ce au stat până târziu cu familia Delstock, ea s-a simţit prea 
obosită ca să mai facă dragoste. Nu putea şi el să aştepte până 
a doua zi? Nu putea s-o strângă doar la piept? Dac-ar fi făcut 
asta, fără a forţa lucrurile, poate că, în ciuda oboselii, ar fi 
convins-o să facă ceea ce voia el. Dar Benjamin nu putea s-o 
ţină doar în braţe. Trebuia întotdeauna să ajungă la sex. lar la 
femei nu merge aşa. Cel puţin, nu la ea. 


Lucrurile n-au stat aşa întotdeauna, dar schimbarea s-a 
petrecut prea lent şi pe neobservate. Categoric că el a vrut 
mereu să facă mai mult sex decât se simţea ea în stare să-i 
ofere. Dar nu se întâmplă la fel în toate cuplurile? Sarah n-a fost 
niciodată genul (deşi ar fi vrut) care să discute deschis despre 
aceste lucruri cu prietenele, dar avea impresia că cele mai 
multe femei simt la fel - cel puţin, după primele optsprezece 
luni impetuoase când nu se mai saturau unul de celălalt. După 
ce pasiunea a făcut loc obişnuinţei, după ce au apărut copiii şi s- 
a instalat rutina, lucrurile s-au schimbat. Sexul a devenit mai 
degrabă o consolare. 

Asta nu înseamnă că o plictisea sau că nu se excita. Uneori, 
mai demult, când plecau singuri de acasă, făceau dragoste plini 
de pasiune. lar când se întorceau, mai ales când copiii erau mici, 
el era mai răbdător, mai delicat, mai înţelegător. Acum, dacă ea 
nu-i răspundea imediat, o făcea să se simtă rea, rece şi frigidă. 

Poate că această nerăbdare îi afecta pe toţi bărbaţii de vârstă 
mijlocie, pe măsură ce tinereţea le rămânea în urmă. Poate că 
întrezărirea propriei morţi îi făcea mai dornici şi mai disperaţi 
să-şi demonstreze bărbăţia, să interpreteze chiar şi cea mai 
uşoară schimbare a dorinţei ca pe un pumnal înfipt în inima 
virilităţii lor. 

Indiferent despre ce era vorba, pe Sarah o irita tot mai mult. 
Era atât de nedrept. Şi necuviincios. lar rutina era aproape de 
nesuportat. Proasta dispoziţie. Tăcerile lungi şi izolarea. Oare 
credea că aşa va fi mai dornică să facă dragoste cu el? Şi toată 
ipocrizia. Pentru că în public - în faţa copiilor şi a celor două 
familii, mai ales - el era numai lapte şi miere. Chiar cu o seară 
înainte, Abbie vorbea despre cât de norocoşi erau şi ce familie 
minunată aveau ei. Cea mai fericită familie pe care o cunoştea, 
se mândrea ea. Se pare că nici ea şi nici altcineva n-a observat 
că tatăl ei abia de i-a adresat lui Sarah un cuvânt toată 
săptămâna. 

Şi nimeni, bineînţeles, nu-i vedea când erau singuri, când el 
spărgea tăcerea doar atunci când avea noroc şi găsea ceva de 
criticat. Altfel, se ascundea în spatele ziarului sau al unui număr 
din Architectural Digest - în biografia aia nenorocită a lui Le 
Corbusier pe care tot încerca s-o citească de şase luni - şi se 
purta de parcă ea s-ar fi aflat undeva la periferia cea mai rece şi 
îndepărtată a conştiinţei sale. 


Normal, Sarah ştia că se află în centrul atenţiei sale. Şi mai 
ştia că-l fierbe dacă îşi accepta exilul cu bună dispoziţie, ca şi 
cum habar n-ar fi avut de furia sau de indignarea lui, ori nu i-ar 
fi păsat. Poate că totuşi asta se întâmplă în toate căsniciile. 
Fiecare partener găseşte arma potrivită şi învaţă să se 
folosească de ea cât mai bine. A lui era tăcerea de gheaţă. A ei - 
şi ştia că e mai puternică - faptul că se prefăcea că nu observă. 

De această dată, Sarah era decisă să reziste cât mai mult. Se 
simţea vinovată de cele întâmplate de dimineaţă. In fond, era 
ziua lui şi, deşi nu şi-a cerut scuze (pentru că nu-şi cerea 
niciodată), trebuie să-i fi fost foarte greu să treacă peste 
supărare şi să vină la ea când a ieşit de la duş. Dar 
încăpăţânarea ei, celebra îndârjire Davenport cu ajutorul căreia 
tatăl ei a făcut avere, a învins şi n-a lăsat-o să cedeze. In fond, 
el nu voia decât s-o reguleze şi de ce naiba să-l lase după ce a 
ignorat-o atâtea zile? 

Până la urmă se va rezolva, ca întotdeauna. La un moment 
dat, tensiunea va deveni de nesuportat, iar ea va ceda, va 
plânge şi se va învinovăţi, spunându-i că ar trebui să-şi 
găsească pe altcineva, o femeie mai tânără, mai sexy şi mai 
normală. Şi va suspina şi probabil că şi el. Şi vor face sex. Va fi 
tragic, disperat, cutremurător. 

Îi vedea acum pe ceilalţi, hăt, departe prin iarba unduită de 
vânt. Era acolo un popas cu plopi tremurători sub care unii 
stăteau la umbră; alţii adăpau caii într-un bazin din piatră, cu 
apă de la pârâul de mai jos. Tulpinile palide ale copacilor păreau 
aproape incandescente din cauza albastrului aburos al munţilor 
din depărtare. 

Tom Bradstock şi Delroy erau jos cu caii şi vorbeau cu Jesse şi 
cu cele două femei din Santa Fe. Benjamin, cu pălăria lui nouă, 
stătea la umbră şi vorbea cu Maya şi cu Karen. Jesse a văzut-o 
pe Sarah şi a strigat-o, iar ceilalţi s-au întors şi toţi i-au făcut cu 
mâna. În afară de Benjamin, care stătea privind-o, de parcă ar fi 
vrut s-o evalueze, atât de îndelung, încât, chiar şi de la 
depărtare, se simţea tulburată şi stingheră. Se întreba ce crede 
el despre ceea ce vede şi dacă o mai iubeşte. Pentru că, deşi o 
rănea şi o pedepsea, ea nu se îndoia de sentimentele pe carei 
le purta. Îl iubea şi-l va iubi întotdeauna. 


7 

Ty şi formaţia sa cântau de aproape o oră, iar Abbie se tot 
minuna cât de grozavi erau. Şi locul era trăsnet. Mesele şi 
scaunele din sufragerie fuseseră scoase, formaţia era la un 
capăt al încăperii, barul la celălalt capăt şi toată lumea care se 
putea ţine pe picioare dansa: copii, părinţi, bunici, ca să nu mai 
vorbim de personal. Nu dansa nimeni cu cineva anume, ci cu cel 
care se afla în faţa sa în momentul respectiv. Chiar dacă uşile şi 
ferestrele care dădeau spre terasă erau larg deschise, se 
simțeau ca într-un cuptor şi erau leoarcă de transpiraţie, dar 
acest lucru nu părea să deranjeze pe cineva. 

Formaţia se numea „ladul de la micul dejun”, un nume pe 
care Abbie nu-l prea înţelegea, dar cel puţin era original. Și 
repertoriul era uluitor, deşi astă-seară cântau mai ales cântece 
vechi pentru cei mai în vârstă, o mulţime de melodii de-ale lui 
Rolling Stones, Beatles sau Eagles. Chiar acum interpretau 
superb o versiune a celebrului Born in the USA. Abbie dansa cu 
Lane Delroy şi cu fratele acesteia, Ryan. Între el şi Abbie se 
înfiripase ceva anul trecut, dar, slavă Domnului, că el depăşise 
momentul şi se detaşase, iar acum erau din nou doar buni 
prieteni. Toată lumea râdea de tatăl lui Ryan, Delroy, pe care 
Abbie îl găsea, în sinea ei, cam dezgustător: tipul care pune tot 
timpul mâna pe tine, nu neapărat să te pipăie, dar aproape. 
Chiar atunci încerca să le înveţe pe Katie Bradstock şi pe mama 
ei un dans tribal african. 

Mama lui Abbie dansa cu Tom Bradstock, care avea un pas 
caraghios, iar tatăl ei schimba impresii cu Maya Delroy despre 
Bruce Springsteen. Acum câţiva ani, Abbie ar fi suferit foarte 
tare dacă şi-ar fi văzut părinţii dându-se astfel în spectacol, dar 
acum era mândră de ei. Îi făcea plăcere să-i vadă atât de fericiţi 
şi distrându-se. 

Privirea i se întorcea tot timpul spre Ty. Era incredibil. Nu 
numai că era dulce şi sensibil şi semăna cu Brad Pitt (cel puţin 
un pic, de la distanţă), dar şi cânta la chitară şi voce ca un star 
rock de la MTV. 

Zilele trecute când îi spusese aşa, într-o doară, că el şi câţiva 
prieteni de la colegiu au o formaţie şi că, dacă ea vrea, pot veni 
să cânte la petrecerea de ziua tatălui ei, Abbie nu se aşteptase 
nici pe departe la aşa ceva. Era superb în blugi şi cămaşa cu 
nasturi de sidef, udă toată de transpiraţie. Dansa pentru el şi îi 


simţea ochii aţintiţi asupra ei tot timpul. Mai erau doar cinci zile 
până la plecarea acasă şi ştia că-i va fi foarte dor de el. Mai ales 
după seara trecută. 

In fiecare seară, după ultima plimbare călare, caii erau lăsaţi 
în voie şi doi dintre oamenii de la fermă călăreau în spatele lor 
ca să-i ducă în siguranţă la păşune. leri fusese rândul lui Ty şi, 
sub pretextul străveziu că tovarăşul său nu se simte prea bine, o 
rugase pe Abbie să-l ajute. Era prima dată când lucra la 
Cumpăna şi în clipa în care s-au văzut s-a format între ei o 
legătură, devenind evident că, dacă vor, aceasta se va dezvolta. 

De câteva zile, Abbie se ducea la grajduri să-l ajute la cai şi 
după ce au tot vorbit şi s-au atins de câteva ori ca din greşeală, 
cu două zile în urmă, s-au sărutat, în sfârşit. Problema era că nu 
prea puteau să rămână singuri niciun moment şi, pentru ca el 
să-şi păstreze slujba, trebuiau să fie discreţi. Nu ştiau decât 
Lane şi Katie. Şi chiar dacă Abbie bănuia că sunt puţin geloase, 
au acoperit-o cu o seară în urmă. 

Imaginea cailor galopând prin iarbă, stârnind un nor de praf 
roşu în lumina soarelui era uluitoare. Nu trebuiau mânaţi, aşa că 
Abbie şi Ty mergeau doar în urma lor. Când au ajuns la păşune, 
s-au dus, tot călare, până la o colină şi s-au întins amândoi în 
iarba cu miros dulce de sub copaci, privind cum pasc caii. El era 
tandru şi mai ezitant decât se aşteptase Abbie, aproape timid. Şi 
deşi ea mai făcuse doar o singură dată dragoste înainte, cu un 
coleg, la o petrecere, pe la începutul anului, bănuia că pentru Ty 
era prima oară şi, spre surprinderea ei, luă ea iniţiativa. Îl ajută 
când el ezită cu prezervativul, iar când ejaculă foarte repede, îi 
spuse să nu se îngrijoreze. A doua oară a fost mai uşor şi mai 
bine. 

În amurg, în timp ce se îmbrăcau, au auzit voci şi, înainte de a 
se putea preface că se ocupă cu ceva mai nevinovat, au apărut 
ca din pământ două siluete. Erau doamnele din Santa Fe, care 
se numeau, a descoperit mai târziu Abbie, Lori şi Eve. Era prima 
lor seară acolo şi porniseră în recunoaştere. Era evident că îi 
văzuseră pe Abbie şi pe Ty destul de bine ca să-i recunoască şi 
să-şi dea seama ce făceau, dar s-au prefăcut că n-au observat 
nimic şi, fără a spune un cuvânt, s-au întors, îndreptându-se 
spre fermă. 


La plimbarea călare de dimineaţă, când au ajuns la Belvedere, 
Abbie a văzut cu groază că cele două erau acolo şi aşteptau, 
împreună cu părinţii ei şi cu părinţii Delstock. 

— Cred c-ar trebui să-mi caut altă slujbă, spuse încet Ty în 
timp ce încălecau. 

Dacă femeile spuseseră totuşi ceva, nu se vedea nicio reacţie. 
Dintre toţi bărbaţii, tatălui lui Katie îi plăcea cel mai mult să 
tachineze şi te puteai aştepta de la el să trântească oricând 
ceva penibil. Chiar el se oferi să le prezinte pe Eve şi Lori lui Ty 
şi copiilor, presupunând că nu făcuseră cunoştinţă încă. 

— lar aceasta e încântătoarea prinţesă Abbie, spuse Tom 
Bradstock. 

Femeile zâmbiră şi o salutară cu căldură pe Abbie, iar ea, care 
nu era niciodată reţinută, le răspunse temătoare, dar nu văzu în 
ochii lor niciun semn de recunoaştere. 

— Şi el e Ty, cel mai arătos cowboy, după care suspină toate 
fetele. 

Ty a dat mâna cu ele şi abia atunci, după ce tatăl lui Katie n-a 
făcut nicio remarcă deplasată, s-a mai relaxat şi Abbie un pic, 
gândindu-se că poate au scăpat. 

lar acum, privindu-l cum cântă din voce şi la chitară, voia să 
spună întregii lumi. Toţi urlau refrenul final de la Born în the 
USA, dând impresia că acoperişul e gata-gata s-o ia din loc. 
Muzica s-a oprit şi dansatorii au izbucnit în urale. Ty aştepta la 
microfon, zâmbind şi leoarcă de transpiraţie, să se facă auzit. 

— Vă mulţumesc foarte mult. Acum luăm o pauză. Cred că 
nici dumneavoastră nu v-ar strica una. Asta a fost doar 
încălzirea. Ne întoarcem imediat şi vom cânta rock and roll 
adevărat. 

La bar era punci de fructe, dar Abbie nu voia decât apă. 
Cineva i-a dat o sticlă şi a ieşit pe terasa care fusese decorată 
cu luminiţe albe. Era foarte mare înghesuială şi gălăgie şi atunci 
a coborât pe pajişte. Felinarele joase din straturile de flori 
luminau iarba, dar Abbie preferă să se aşeze în umbra dintre 
ele, bucurându-se de aerul care-i răcorea obrajii şi de atingerea 
ierbii pe picioare, îşi dădu capul pe spate şi goli sticla dintr-o 
înghiţitură, uitându-se la stele. Chiar atunci văzu o stea 
căzătoare şi imediat încă una. 

— Sper că ţi-ai pus două dorinţe. 


Credea că e singură şi tresări. În primul moment nu-şi dădu 
seama cine este, dar apoi o recunoscu pe Eve care-i zâmbea din 
întuneric. 

— Ah, bună. Dacă le-ai văzut şi tu, cred că trebuie să ne 
punem fiecare câte una. 

— Bine, s-a făcut. 

Eve închise ochii şi îşi înălţă faţa zâmbitoare spre cer. Abbie 
era prea jenată şi îi aruncă doar o privire fugară. Avea probabil 
peste treizeci şi cinci de ani, era înaltă şi cu gâtul lung, iar 
acum, seara, părul lung, negru şi ondulat, îi era prins într-o 
eşarfă de mătase, care avea aceeaşi culoare verde-salvie ca şi 
rochia. Avea o figură mai deosebită, cu nasul niţel prea lung şi 
gura generoasă. Nu era frumoasă, dar era categoric frapantă, 
mai ales acum, după ce şi-a deschis din nou ochii. Avea un fel 
liniştit şi direct de a te privi pe care Abbie îl găsi un pic 
deconcertant. 

— Ţi-ai pus dorinţa? 

— Incă nu. Am atâtea că nu ştiu pe care s-o aleg. 

— Ce minunat e să fii tânăr! Pe măsură ce îmbătrâneşti se tot 
reduc şi ajungi să-ţi doreşti acelaşi lucru de fiecare dată. 

— Adică toate celelalte se împlinesc? 

— Nu. Unele doar. Dar te concentrezi pe cea mai importantă. 

— Cea care nu se împlineşte niciodată? 

— Poate că da, râse Eve. 

Tăcură amândouă un timp, uitându-se la cer, aşteptând să 
mai cadă o stea. Râsul lui Tom Bradstock explodă de pe veranda 
din spate. 

— Sunteţi din New York, nu? întrebă Eve. 

— Da. Din Long Island. 

— Eşti la colegiu? 

— La anu’. 

— Şi ştii unde mergi? 

— Mama şi tata sunt fixaţi pe Harvard. 

— Şi tu nu? 

— Nu. Eu vreau să vin aici la colegiu. 

— Adică aici, în Montana? 

— Poate. Oricum, undeva în Vest. Îmi place foarte mult aici. 
Colorado, Oregon, poate. Nu ştiu. Adevărul e că mă interesează 
animalele şi mediul, chestii din astea. Vreau să merg undeva 
unde nu e totul distrus. Apropo, mama şi tata nu ştiu încă. 


— Nicio grijă. 

— Şi nu ştiu nici despre, hm... 

— Abbie, îmi pare foarte rău. Ne plimbam şi noi. Habar n- 
aveam. 

— N-aveţi nicio vină. Dar v-aş fi recunoscătoare dacă... 

— Nici Lori şi nici eu n-am suflat nimănui un cuvânt. Nu e 
treaba noastră. Îmi pare rău că v-am deranjat. 

— Nu, mie îmi pare rău. 

— Atunci hai să nu ne mai pară rău şi să uităm de asta. 

— Bine. 

Din cauza celor întâmplate, Abbie se aştepta să-i displacă 
femeia, dar a constatat cu surprindere cât e de drăguță. 

Ryan Delroy şi fratele lui Katie, Will, lansaseră un zvon stupid 
că ea şi prietena ei, Lori, ar fi lesbiene doar pentru că-şi 
petreceau împreună vacanţa. 

— Şi tu eşti din Santa Fe, nu? 

— Da. Cel puţin acolo locuiesc acum. Am crescut în California. 

— Şi eşti pictoriţă, iar Lori e proprietara galeriei, da? 

— Da. Convenabil, nu? 

— Şi ce pictezi? 

— Păi... E mai mult pictură figurativă, dar nu ceea ce se 
cheamă realistă. Mai psihologică, mai explorativă. Cred că se 
poate spune că pictez ceea ce mi se întâmplă în viaţă. E ca o 
terapie, dar e mai ieftin. În ultima vreme l-am pictat foarte mult 
pe băiatul meu. 

— Ai un băiat? 

— Da. Îl cheamă Pablo şi are aproape doi ani. Bineînţeles că e 
cel mai minunat copil care s-a născut vreodată. 

— Şi unde e acum? 

— Cu tatăl lui. Nu locuim împreună. 

— Ah. Cred că ţi-e dor de el. De Pablo, adică. 

— Da. Dar e vorba doar de o săptămână şi ei se simt foarte 
bine împreună. Uite, încă o stea. Ai văzut-o? 

— Ihî. 

— Asta e ata. Eu mi-am pus deja o dorinţă. 

— Pariez că ştiu ce ţi-ai dorit. 

— Da? Citeşti cumva gândurile? 

— Nu. Dar tata spune că atunci când ai copii nu-ţi doreşti 
decât să-i ştii sănătoşi şi fericiţi. Ştiind că ai un băiat, pun pariu 
că asta îţi doreşti. 


— Sănătos şi fericit: astea sunt două dorinţe. 
— Atunci ţi-o dau ţie şi pe asta. 


Ben se sprijinea de balustrada terasei unde Tom Bradstock 
întreținea un grup cu o poveste de-a lui. Ben se dusese să mai 
aducă ceva de băut, aşa că a ratat începutul, dar era vorba 
despre un şobolan care se aciuase în casa în care locuiau Tom şi 
Karen când copiii erau mici. Omul de la dezinsecţie pusese 
otravă, dar, după câteva zile, în mijlocul nopţii, au auzit 
pleoscăieli venind dinspre baia copiilor. 

— Aşa că m-am dus să văd despre ce-i vorba. Nimic. Am 
ridicat capacul veceului şi era acolo, uitându-se fix în ochii mei. 
Şobolanul. Era mare, cam cât un căţel. Fără glumă. Bine, cât un 
căţel foarte mic. Se pare că otrava i-a făcut sete şi venise să 
bea apă. Am lăsat capacul şi am tras apa, dar când l-am ridicat 
din nou era tot acolo şi se uita tot fix la mine, doar că era ud şi 
încerca să iasă. 

Işi strâmbă niţel nasul să arate cum făcea şobolanul şi 
izbucniră cu toţii în râs. Aproape toţi. Ben stătea lângă Karen şi 
a auzit-o suspinând, iar când a privit-o, ea i-a zâmbit strâmb şi a 
dat din cap. 

— O, Doamne, spuse ea încet. Dacă aş avea câte zece dolari 
pentru fiecare dată când ascult povestea asta aş fi bogată. 

— Şi vine şi Karen să vadă ce se întâmplă. Aşa că-i zic... 

— Karen, adu-mi trusa de scule, îi şopti Karen lui Ben. 

— ...Karen, adu-mi trusa de scule. 

Ben zâmbi. Şi-a continuat povestea, un pic prea lungită, dar 
Tom o spunea bine. Când încerca să omoare şobolanul cu un 
ciocan cu vârf despicat, micuța Katie, care avea atunci patru 
ani, a apărut în uşă, somnoroasă, spunând că vrea să facă pipi. 
L-a întrebat pe tati ce face, ca şi cum ar fi fost cât se poate de 
firesc să-l vadă acolo în pielea goală, cu un ciocan plin de sânge 
în mână, la ora trei dimineaţa. l-a spus că s-a stricat closetul şi 
că îl repară şi că trebuie să se ducă la baia lui mami şi a lui tati. 

— Dacă ar fi văzut copilul un şobolan în toaletă, sau plin de 
sânge şi în agonie, nu s-ar mai fi dus acolo. Şi ar fi fost 
anorexică toată viaţa. Karen a dus-o să facă pipi şi a pus-o în 
pat, iar eu mi-am terminat treaba. Apoi l-am dus jos, l-am 
înfăşurat într-un ziar şi l-am aruncat la gunoi. După aia m-am 
spălat de sânge pe mâini şi am spălat şi ciocanul. Când am 


terminat, m-am dus sus şi m-am băgat în pat, dar am rămas 
treaz toată noaptea, cu ochii în tavan... 

Karen se întoarse din nou spre Ben şi îi şopti plictisită finalul. 

— Mă simţeam ca Anthony Perkins în Psycho. 

— ...ca Anthony Perkins în Psycho. 

Era o poveste bună. Apoi a început să spună Maya Delroy una 
despre cum a întâlnit ea odată un scorpion, dar nu avea talentul 
lui Tom, şi Ben nici nu s-a sinchisit s-o asculte. 

— Oare numai bărbaţii spun la nesfârşit aceleaşi poveşti sau 
şi femeile? o întrebă el pe Karen. 

— Tu trebuie să-mi spui asta. 

— Cred că Sarah nu. 

— Şi eu cred. 

— Dar cred că eu da. Toţi tipii au câteva poveşti de spus la 
petreceri. 

— A, asta vrei să zici. 

— Femeile de ce n-au? 

— Pentru că nu simt nevoia să impresioneze pe nimeni cu 
spiritul şi inteligenţa lor. 

— Şi bărbaţii da? 

— Bineînţeles. Tot timpul. 

— Acum spune Maya o poveste. Ea nu vrea să impresioneze? 

— Nu. Ea povesteşte pur şi simplu. ; 

Ben clătină din cap, zâmbi şi mai luă o înghiţitură de bere. li 
plăcea Karen, umorul ei subversiv, care era îndreptat spre toţi şi 
spre toate. 

— De când sunteţi căsătoriţi? o întrebă el. 

— La toamnă se fac două sute de ani. 

— S-o ţineţi tot aşa. Vă potriviţi de minune. 

— Aşa e. În general. Dar nu ţi se pare că mariajul e un iad? 
Adică, cine l-a inventat? Doi oameni care trebuie să se suporte 
an de an şi care au ajuns să se plictisească de moarte unul de 
celălalt. Sforăitul, pârţurile. Să fim serioşi. Adică, suntem specia 
cea mai evoluată, superinteligentă, şi nu suntem în stare decât 
de aşa ceva? 

— Cred că eliberează mintea pentru lucruri mai elevate. 

— Ce, căsătoria? 

— Da. Altfel, ne-am consuma toată energia creativă umblând 
unii după alţii tot timpul. 

— Pe mine nu m-ar deranja. 


Ben râse. 

— Serios, continuă Karen. Ce rost mai are căsnicia azi? Adică, 
ideea iniţială era ca bărbaţii să fie ţinuţi într-un loc mai mult 
timp. Să asigure carnea pentru copii şi să-i apere de tigri. Dar 
femeile se descurcă acum destul de bine singure, chiar şi cu 
tigrii. Mai e vorba şi despre sex, cred. De aceea se căsătorea 
generaţia părinţilor noştri. Dar s-a inventat pilula, aşa că a 
dispărut şi acest motiv. 

— Ceea ce-mi spui e mai degrabă o pledoarie împotriva 
bărbaţilor decât a căsătoriei. 

— Oh, nu. Bărbaţii sunt ca lumea. Deşi acum, dacă tot ai zis-o, 
poate că nici nu avem nevoie de atâţia. Cred că putem ţine 
câteva specimene în cuşti. Pentru supraviețuirea speciei şi 
pentru satisfacerea dorințelor noastre carnale. 

— Grozav. 

— Crezi că te-ai califica? 

— Vrei să te impresionez şi eu c-o poveste? 

Karen îi dădu una peste braţ şi râse. Delroy venea dinspre 
pajişte şi, după ce urcă scările, se alătură grupului ascultând 
povestea soţiei sale cu scorpionul. Avea ochii roşii şi zâmbea. Un 
lucru din care nu făcea un secret era că-i plăcea să fumeze 
„jarbă”. In cele mai multe seri, după cină, se strecura tăcut 
afară, sub copaci, să fumeze. Toţi glumeau, spunând că se duce 
să se uite după păsări. Ben, care nu mai fumase iarbă din 
colegiu, simţea o dorinţă inexplicabilă de a-l urma, dar până 
acum îi fusese ruşine să-i ceară. 

— Ei, Del, îl strigă încet Tom Bradstock. Ai văzut astă-seară 
vreo ciocănitoare cu trei degete? 

— Un cârd întreg, zâmbi Delroy. 

Maya îşi termină povestea. Nu părea să aibă o frază finală 
apoteotică, dar avea, categoric, un mesaj mai profund, mai 
karmic, pe care Ben îl ratase. Nici n-o ascultase ca lumea. Se 
gândea la ceea ce-i spusese Karen şi se uita la Sarah. Era pe 
terasă, dar mai departe, unde vorbea şi râdea cu Lane şi Katie şi 
cu doi băieţi din formaţie. Admira întotdeauna, şi chiar invidia 
puţin, uşurinţa cu care discuta cu tinerii. Elegantă ca de obicei în 
rochia simplă din in crem, cu părul pe după urechile în care 
avea câte o perlă, părea o reclamă Ralph Lauren. Amuzată, dar 
uşor distantă. De neatins. Privind-o, Ben se simţi, în mod curios, 


detaşat, ca şi cum s-ar fi uitat la o străină. Îşi dădu seama că era 
privit de Karen. 

— Ce faci? îl întrebă. 

— Eu? Grozav. De ce? 

— Pentru că e foarte evident că nu faci grozav. 

— Ce vrei să spui? 

— Anul ăsta e ceva schimbat la tine. Vezi... Nu ştiu. Eşti 
preocupat. Poate că puţin trist. 

Ben îşi ridică sprâncenele şi îi zâmbi slab. 

— Îmi pare rău, spuse Karen. Nu e treaba mea. 

— Nu, nu-i nimic. Dar chiar n-am nimic. Probabil din cauza 
lucrului. În ultimele luni n-a mers prea bine. Şi cred c-am uitat 
cum se doarme. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nimic. Chiar sunt bine. Ce naiba, e ziua mea şi mă simt 
foarte bine. 

— Bine, Ben. Bine că-i bine. 

Karen se uită în altă parte şi mai luă o înghiţitură de băutură, 
iar Ben se simţi prost pentru că era încordat şi reacţionase 
astfel. Dar ce-ar fi putut spune? Că simţea că-i fuge încet 
pământul de sub picioare? Că se simte izolat şi gol pe dinăuntru 
şi pustiit şi nu ştie de ce? Nu era uşor să discuţi despre astfel de 
lucruri. Şi în niciun caz cu o femeie care, în ciuda sincerităţii cu 
care vorbeau ei întotdeauna în fiecare an în cele două 
săptămâni de vacanţă, nu era totuşi o prietenă apropiată. De 
fapt, nu se vedea vorbind cu nimeni despre aşa ceva. Şi asta nu 
pentru că s-ar fi temut să se destăinuie, ci pentru că nu ştia de 
unde să înceapă. 

Privindu-i pe Abbie şi pe Josh îndepărtându-se pe pajişte azi 
de dimineaţă, împărtăşise bucuria lor aproape palpabilă. Dar 
imaginea i-a rămas în minte toată ziua şi - spre deosebire de 
ceea ce a urmat - s-a transformat în ceva pur şi simbolic. Doi 
tineri adulți, pornind pe propriile picioare, puternici şi 
încrezători, în timp ce părinţii lor se retrăgeau într-un loc ce 
devenea tot mai rece şi mai gol, unde nu mai dăinuiau decât 
ecouri. Derulând mereu imaginea, ca pe o secvenţă în 
avanpremieră dintr-un film pe care nu voia să-l vadă, a avut 
presimţirea unei pierderi profunde. 

Dacă era să fie sincer cu el însuşi, Abbie însemna, pentru el, 
totul. Deşi n-ar fi recunoscut acest lucru faţă de nimeni 


altcineva, ea era preferata lui, aşa cum Sarah îl prefera pe Josh. 
Poate că aşa se cumpănesc lucrurile în familiile cu fată şi băiat: 
tata ţine cu fata, mama, cu băiatul. La fel s-a întâmplat şi în 
familia lui, iar rezultatele au fost nefericite. Adoraţia oarbă a 
mamei pentru el l-a făcut pe tatăl său gelos, le-a distrus căsnicia 
şi a ridicat un zid între tată şi fiu, pe care nu l-au putut dărâma 
niciodată. 

Ben era hotărât să nu lase să apară aşa ceva între el şi Josh. 
Şi nici n-a apărut. Se înțelegeau bine. Dar deşi îşi iubea băiatul 
din toată inima, era altfel decât dragostea pe care o simţea 
pentru Abbie. Ea era lumina care-l susţinea de atâta vreme. lar 
acum, că raza sa ieşea în afară şi începea să lumineze lumea, 
simţea că-l cotropesc umbrele. 

Nu prea avea logică, pentru că era foarte mândru de 
independenţa care înmugurea în copiii lui. Îşi amintea şi uneori îi 
plăcea să citeze cuvintele din Profetul lui Kahlil Gibran, pe care 
Martin - cel mai bun prieten al său, în acelaşi timp partener şi 
naşul lui Abbie - le-a citit la botezul fetei, despre faptul că 
părinţii nu trebuie să aibă niciodată impresia că sunt stăpânii 
copiilor lor. Dimpotrivă, trebuie să se considere arcurile din care 
copiii ţâşnesc precum nişte săgeți vii. Ben credea acest lucru şi 
mai credea că e corect şi că aşa trebuie să fie. Dar nimeni nu i-a 
spus niciodată ce se întâmplă cu arcul după ce au fost trase 
săgețile. Gata? Asta-i tot? E uitat într-un colţ al debaralei şi se 
aşterne praful peste el? 

Egoismul gândului îl şocă acum şi, pentru a-l face să dispară, 
bău restul de bere şi puse sticla pe masă. Karen plecase şi 
vorbea cu altcineva. Trecând printre cei de pe terasă, care se 
întorceau şi-i zâmbeau, urându-i „la mulţi ani”, o văzu pe Abbie 
urcând scara. Era îmbrăcată în blugi şi avea un mic top roz-pal, 
care-i lăsa la vedere şoldurile şi abdomenul. Arăta senzaţional. Il 
văzu şi veni la el, apoi îşi aruncă braţele în jurul gâtului său şi-l 
îmbrăţişa. 

— Asta pentru ce-a fost? 

— Pentru nimic. Dar mi se părea că ai nevoie de aşa ceva. 

O prinse de braţele goale şi o îndepărtă puţin de el s-o vadă 
mai bine. Părea că străluceşte. 

— Te distrezi? o întrebă. 

— E super. Tu? 

— Bineînţeles. 


— De ce nuţi-ai pus pălăria? 

— Nu voiam să mă invidieze ceilalţi bărbaţi. 

— Unde-i mama? 

— Acolo, flirtează cu formaţia. 

— Nu-i aşa că-s grozavi? 

— Nu-s răi. In afară de solist. 

— Ştiu. Trebuie să scape de el. 

Zâmbi şi îşi îngustă niţel ochii, iar Ben era sigur că încearcă 
să-şi dea seama cât ştie el. 

— Ty m-a întrebat dacă vreau să merg cu el joi să-i vizitez 
ferma. Mă laşi? 

— Are o ferma? Ei, dar asta schimbă lucrurile. 

— E a părinţilor. Joi e ziua lui liberă. Este în Wyoming, destul 
de departe, şi trebuie să plecăm miercuri seară. Te superi? 

Ben ridică din umeri. 

— Nu cred. Vezi ce zice şi mama. 

Abbie se întinse şi-l sărută pe obraz. 

— Mulţumesc, tati. 

Apoi plecă s-o caute pe Sarah, iar Ben o urmări cu privirea. 

— Cred că eşti foarte mândru de ea. 

Se întoarse şi o văzu pe Eve stând în faţa lui, zâmbind. 
Probabil că a fost acolo tot timpul cât a vorbit cu Abbie. 

— Întotdeauna îţi dai seama când vor ceva, nu? Nu cred că-i 
fată rea. Eşti Eve, nu? 

— Benjamin? 

— Precis ai vorbit cu soţia mea. În afară de ea, toată lumea 
îmi spune Ben. 

— Ben. 

El întinse mâna, iar ea i-o strânse cu o solemnitate prefăcută, 
probabil şi pentru că fuseseră deja prezentaţi unul altuia de 
dimineaţă, la călărie. Adesea, femeile atrăgătoare îl făceau 
puţin stângaci. Ea avea mâna rece. 

O observase din clipa în care intrase în sufragerie, seara 
trecută. Şi deşi nu au vorbit deloc cât s-au plimbat călare, o 
urmărise pe furiş mai tot timpul. Îi observase zâmbetul discret, 
uşor sarcastic, vocea joasă, privirea impasibilă a ochilor negri, 
ca şi cum ar fi ştiut despre el mai multe decât şi-ar fi dorit - 
ceea ce, dat fiind că discutase cu Sarah, nu putea fi exclus. 

— Abbie mi-a spus că veniţi aici în fiecare vară. 


— Da. E a patra vacanţă aici. Cred că e timpul să mai mergem 
şi în altă parte. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Dar cred că nu e rău să ne mai mişcăm, să facem 
şi altceva. 

— Copiilor le place. 

— Da. Nici nu-ţi închipui ce ne-a făcut Abbie prima dată când 
am făcut rezervări la o fermă turistică. Întotdeauna i-a plăcut să 
stea în aer liber, dar trecea prin etapa aceea în care fetele nu 
vor decât să-şi piardă vremea la mall. Toate prietenele ei plecau 
în vacanţă în Europa, la Hollywood sau la Miami, iar ea să 
meargă la o fermă turistică? A stat tot drumul încoace 
bosumflată pe bancheta din spate şi noi spuneam mereu: Vai, 
uite o vaca. Vai, uite încă o vacă. 

— În cele din urmă s-a luminat, evident, râse Eve. 

— A durat cinci minute. 

Au tăcut amândoi câteva momente. Şi-au zâmbit, apoi el şi-a 
dat seama că se uită prea fix la gura ei. 

— Să-ţi aduc ceva de băut? o întrebă. 

— Nu, nu-i nevoie, mulţumesc. Dar ia-ţi tu dacă... 

— Nu, nici eu nu vreau. 

Au mai rămas aşa o vreme, Ben încercând să găsească ceva 
de spus. În afară de ei, toată lumea părea să râdă şi să 
vorbească. Eve se uită în jur de parcă ar fi vrut să scape, apoi se 
întoarse din nou spre el şi-l văzu fixând-o cu privirea. 

— Sarah mi-a spus că eşti arhitect. Proiectezi case sau?... 

— Uneori. Nu pe atât cât aş vrea. Partenerul meu face toată 
treaba mai interesantă. Eu mă ocup de treburile plicticoase, 
umblu după cei care ne datorează bani, chestii din astea. 
Câteodată mai fac restaurări ca să mă menţin în formă. ŞI 
uneori mai proiectez şi ceva nou. Chiar acum lucrez la aşa ceva. 

— La ce? 

— Nişte mici case în Hamptons. 

— Nu cred că se construieşte ceva mic în Hamptons. 

— De fapt, nu e chiar în Hamptons. Problema e că nu e destul 
de mic. Terenul nu e mare şi e foarte frumos. O mulţime de 
copaci, perfect pentru două case de mărime medie. Dar 
antreprenorii vor să taie toţi copacii, să dubleze numărul de 
case şi să le facă de două ori mai mari. O aglomerare ridicolă a 
celor de la McVile. 


— McVile. Îmi place. 

— N-ai auzit de ei până acum? Sunt peste tot. De fapt, cred că 
ei vor mai degrabă un fel de Garaj-Mahal. 

Ea râse. 

— Oricum, n-o să se întâmple asta. Cel puţin, eu n-o fac. A 
fost o ceartă cumplită chiar înainte de a veni aici, în vacanţă. 
Am plecat de la şedinţă. Ştii tu, arhitectul-vedetă. M-am ridicat 
pur şi simplu în picioare şi am ieşit. N-am făcut aşa ceva în viaţa 
mea, dar sunt hotărât s-o repet. 

— Te-ai simţit bine? 

— Minunat. 

— Sarah mi-a spus că tu ai făcut proiectul casei voastre. 

— Înî. 

— Cum e? 

Nu-şi imagina de ce-o interesează. O clipă se întrebă dacă nu- 
şi bate joc de el. 

— Ştii clădirea aceea uluitoare a lui Frank Gehry din Bilbao? 

— Muzeul Guggenheim, dădu ea repede din cap. 

— Ei bine, nu seamănă deloc. 

Ea râse din nou şi părea sinceră. Ce spiritual se simţea! 

— E în formă de amfiteatru şi are un gazon mare în faţă, unde 
creşte un sânger coreean, şi o alee de acces şerpuită, pavată cu 
cărămidă. Etajele sunt din stejar şi calcar şi are deasupra o 
scară ridicolă, pe care am făcut-o doar ca să-mi impresionez 
socrii. 

— Şi i-ai impresionat? 

— Deloc. Şi mai e un atelier mare pentru mine în spate, cu 
jaluzele pe care le închid şi dorm sau mă uit la televizor fără să 
se prindă nimeni. lar garajul este mai retras şi acoperit cu viţă 
sălbatică, aşa că nimeni nu-i poate zice Garaj-Mahal. 

— Pare minunat. 

— Ah, nu, nu e ce pare. E construită cu materiale ieftine, într- 
un loc total nepotrivit şi mi-ar plăcea s-o dărâm şi s-o fac de la 
zero. Dar e casa noastră şi acolo trăim. 

Dinăuntru s-a auzit un zgomot puternic de la sistemul de 
sonorizare şi apoi, la microfon, vocea plăcută a lui Ty care invita 
pe toată lumea să-şi suflece mânecile şi să se întoarcă pe ringul 
de dans. Ben era gata s-o întrebe pe Eve dacă nu vrea să 
danseze, dar îl prinse cineva de cot. Se întoarse şi o văzu pe 
Sarah. 


— Hai, sărbătoritule. N-ai dansat deloc cu mine. 

— N-am reuşit să trec de tinerii cowboy. 

— Hai, asta-i şansa ta. 

Sarah bea rar şi niciodată prea mult, dar obrajii îi erau 
îmbujoraţi, iar exuberanţa cam exagerată. Se întoarse spre Eve 
şi îi zâmbi conspirativ, iar lui Ben acest lucru i se păru ciudat. 

— Ne scuzi? 

— Sigur. 

— Am auzit că joci tenis. jucăm mâine? 

— Ar fi grozav. 

— Bine. 

Îl trase de mână spre uşa sufrageriei şi, cu o clipă înainte de a 
o urma, el se întoarse şi o văzu pe Eve care rămăsese acolo, 
privindu-i. Îşi zâmbiră. lar în timpul acestui fugar moment în el s- 
a schimbat ceva. Abia mult mai târziu a ajuns să admită că a 
fost ceva şi chiar şi atunci ezita să spună că în clipa aceea s-a 
îndrăgostit. Dar ştia că s-a produs o schimbare, ca atunci când 
descui o uşă sau pui piciorul într-o casă goală. 

Formaţia începu să cânte o melodie pe care n-o ştia. Sarah l-a 
condus pe ring şi i-a spus ceva ce n-a auzit din cauza muzicii. Şi- 
a apropiat capul de alei. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus că e adorabilă. 

— Cine? 

— Eve. 

Ştia exact ce voia să spună. A fost prima minciună. A ridicat 
din umeri, ca şi cum nu s-ar fi gândit până acum la asta. 

— Da, spuse el. Pare drăguță. 

Mai târziu, în pat, cu luminile stinse şi întors cu spatele în 
semn de respingere, simţi degetele lui Sarah în părul lui, la 
ceafă, apoi mângâindu-l în jos, spre gât. A rămas însă nemişcat, 
rece ca de piatră şi s-a hotărât, plin de cruzime, s-o ignore, deşi 
începea să se excite. S-o respingă pe cea care-l respingea, să-i 
arate cum e. Mai făcuse asta şi înainte şi, deşi ştia că suferă la 
fel de mult ca şi ea, şi că acest lucru nu face decât să le 
prelungească amândurora suferinţa, să le dea încă o noapte, o 
zi, o săptămână de resentimente reci, aproape că reuşi şi de 
această dată. 

Se înşela însă. S-a abținut o vreme, aşa cum se abţinea 
întotdeauna, iar ea şi-a ridicat piciorul, cum făcea întotdeauna, 


şi l-a pus peste coapsa lui. Ritualul, senzaţia, mirosul atât de 
familiar, înfiorarea treptată a cărnii ei îl tulburau mereu. 

Apoi, mai hotărâtă, s-a ridicat peste el, şi-a aplecat capul, cu 
părul revărsat peste feţele lor, şi l-a sărutat lung, şocant. El şi-a 
înclinat coapsa şi a alunecat în ea, iar ea s-a lăsat mult în spate 
până când a început să-l doară şi a ţipat şi a trebuit s-o prindă 
de şolduri ca s-o oprească. Avea în ea o insistenţă pe care nu i-o 
cunoştea şi, dacă n-ar fi fost unda de melancolie, ar fi zis că e 
pur şi simplu dorinţă. 

In întunericul de deasupra lui distingea silueta ei subţire, sânii 
mai deschişi la culoare şi sfârcurile de cărbune, coastele ca 
nisipul vălurit. Faţa îi era în umbră, dar îi văzu licărul ochilor şi 
tresări pentru că ori de câte ori făcea dragoste ea ţinea ochii 
închişi, ca şi cum n-ar fi vrut să-şi vadă propria destrăbălare. 

Au simţit repede şi deodată, iar ea a ţipat cu o voce atât de 
groasă şi de sălbatică, încât nici nu i-a recunoscut-o. Apoi a 
rămas foarte liniştită. Mult timp nici nu s-a mişcat, a stat aşa ca 
o statuie deasupra lui, în timp ce respiraţia i se calma, în 
tăcerea care-i învăluia. Capul îi era dat pe spate şi nu-i mai 
vedea faţa, ci doar profilul bărbiei, gâtul şi umerii palizi. Apoi ea 
a scos un strigăt atât de violent şi neaşteptat încât el a crezut la 
început că este un spasm orgasmic final. Dar plângea. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă punându-i mâna pe umăr. 

A clătinat din cap, părând incapabilă să vorbească. Atunci el 
s-a ridicat într-un cot, iar ea a alunecat într-o parte. 

— lubito, ce s-a întâmplat? 

— Nimic, a răspuns în şoaptă. 

A aşezat-o blând şi a încercat s-o ia în braţe, dar ea a început 
să suspine. Îşi ţinea braţele strâns încrucişate pe piept, ca într-o 
îmbrăţişare, ca şi cum ar fi vrut să-şi înăbuşe agonia care se 
ridica din ea, scuturându-i tot corpul. Ben n-a mai auzit 
niciodată un sunet atât de cumplit. 

— Spune-mi, insistă el. Te rog să-mi spui. 

— Nu-i nimic. 


8 

Au lăsat caii să alerge prin iarbă şi să urce o râpă nu prea 
înaltă, roşie, unde roca se sfărâmase de vânturi şi ploi. De sus, 
Abbie vedea strălucirea râului printre plopii care îi străjuiau 
malul şi puful generos al acestora plutind în aerul fierbinte de 
amiază. S-au oprit puţin, Ty era în dreapta ei, iar tatăl lui în 
stânga, şi s-au uitat la umbrele norilor care străbăteau ca nişte 
corăbii părelnice păşunea de dedesubt şi peisajul vast din 
fundal. Tatăl lui Ty le-a arătat spre est, unde râul dispărea în 
spatele unei stânci îndepărtate, şi i-a spus că acolo se termină 
pământul lor şi începe cel al vecinului. 

— Şi ce munţi sunt aceia? îl întrebă Abbie. 

— Bighorn. lar mai departe, spre nord, Rosebud. 

— E aşa de frumos. 

— Da 

— De când trăiţi aici? 

— De trei generaţii. Ty va fi a patra. 

Parc-ar fi vrut să mai spună ceva, dar îşi frecă doar bărbia şi- 
şi privi tăcut pământul. Sus de tot, şi dincolo de scânteierea 
râului, o pasăre mare urca încet în zbor spiralat şi scotea un 
sunet de parcă ar fi jelit o mare pierdere. Abbie i-a întrebat ce 
este, iar Ty i-a spus că e un vultur auriu şi că are noroc, pentru 
că nu se prea vede aşa ceva pe aici. Ceva mai devreme, urcând 
călare colinele, sus, unde începea pădurea, văzuseră un elan, 
nişte berbeci de munte şi o ursoaică neagră care-şi împingea 
puiul printre copaci. 

— Hai să mergem să găsim mânjii ăia. 

Îşi înghionti calul, iar Abbie se luă după iapa sură care 
spinteca aerul cu coada, printre pietre şi salvie. Ty venea în 
urmă. Ei îi înşeuaseră un murg vioi, castrat, care era acum 
leoarcă de sudoare, iar Ty călărea un murg înspicat cu alb. 
Călăreau toţi trei la pas. Abbie nu mai văzuse niciodată un cal 
atât de uşor de călărit, vioi şi cu care se armoniza perfect. Erau 
cu totul altfel decât cei de la Cumpăna, dar, în fond, înmulţirea 
şi creşterea acestor cai erau ocupaţia tatălui lui Ty. Un cal de 
curse de la Ray Hawkins, a descoperit ea mai târziu, câştiga 
întotdeauna un premiu. 

Ray era probabil de aceeaşi vârstă cu tatăl ei, se gândi Abbie, 
deşi viaţa în aer liber îi tăbăcise pielea, făcându-l să pară mai 
bătrân. Ochii lui avea aceeaşi culoare albastru-deschis ca şi ai 


lui Ty, iar când zâmbea îi dispăreau în cutele feţei. Şi mai avea 
aceeaşi seninătate pe care o vedea uneori şi la Ty, atunci când 
se concentra asupra a ceea ce făcea. De fapt, la fel făcea şi 
mama lui Ty, caii şi câinii şi aproape orice vietate de la fermă. 
Era chiar un pic ciudat, ca şi cum ar fi existat un secret numai al 
lor. Poate că era doar datorită vieţii într-un loc atât de minunat. 

Drumul de la Cumpăna, de seara trecută, a fost foarte lung. In 
camioneta veche, verde-deschis, a lui Ty, cu soarele care cobora 
spre asfinţit aurind câmpiile şi vârfurile munţilor în spate, au 
mers ore întregi spre est, pe autostrada interstatală, lăsând în 
urmă Billings, Hardin şi Little Bighorn, apoi au luat-o spre sud, şi 
au trecut graniţa statului pentru a intra în Wyoming şi în bazinul 
râului Powder. Au şi vorbit mult, dar, simțindu-se bine unul în 
prezenţa celuilalt, după o vreme au tăcut. Ty i-a pus nişte 
cântece care-i plăceau lui, câteva formaţii obscure de care 
Abbie nu auzise până atunci. Apoi s-a ghemuit lângă el şi a 
adormit, iar când s-a trezit erau în Sheridan şi treceau peste o 
cale ferată şi pe lângă o locomotivă veche cu abur, care se afla 
lângă ea. 

Ferma familiei Hawkins era într-o vâlcea dintre două dealuri, 
cam la opt kilometri de oraş, iar drumul până acolo era sinuos şi 
acoperit cu pietriş. l-au întâmpinat părinţii lui Ty care, deşi Abbie 
era foarte obosită şi s-ar fi dus direct la culcare, au insistat să le 
ofere o cină copioasă, cu şuncă rece şi curcan, salată de varză şi 
cartofi copţi, urmate de plăcintă cu mure şi îngheţată, pe care 
Ty le-a devorat pur şi simplu de parcă n-ar mai fi mâncat de 
câteva săptămâni. Şi în tot acest timp, Ray şi Martha, care 
mâncaseră mai devreme, au stat şi s-au uitat la ei, zâmbind şi 
sorbind lapte fierbinte din căni, vorbind foarte puţin, ascultându- 
şi fiul povestind printre îmbucături cum merge treaba la 
Cumpăna. 

Era singurul lor copil şi se vedea cât erau de mândri de el. 
Mama lui semăna cu femeile scandinave pe care Abbie şi le 
amintea din fotografiile pionierilor din vechime, blondă şi cu 
pistrui, cu nasturii bluzei încheiaţi până la gât, femei care, dând 
dovadă deopotrivă de determinare şi dexteritate, ştiau să 
brodeze, dar erau capabile şi să împuşte un coiot drept între 
ochi, de la cincizeci de metri. 

Mânjii pe care mergeau acum să-i vadă fuseseră lăsaţi liberi 
în ultima dintre şiragul de pajişti ce mărgineau râul. Erau 


doisprezece, şi toţi îşi ridicară capetele, îşi ciuliră urechile şi se 
uitară la călăreţii ce se apropiau. Când a ajuns cam la o sută de 
metri de ei, Ray s-a oprit, şi-a lăsat calul să pască şi şi-a 
continuat drumul pe jos. Mânijii şi-au plecat capetele şi s-au 
îndreptat încet spre el ca o ceată de adolescenţi fericiţi. 

Ray s-a oprit şi i-a lăsat să se apropie, iar când au ajuns la el 
l-au înconjurat şi au început să-l adulmece, iar el le-a mângâiat 
gâturile şi boturile, i-a frecat pe spate şi le-a vorbit. A chemat-o 
şi pe Abbie şi amândoi, ea şi Ty, au descălecat şi s-au dus lângă 
el. Şi deşi cu ea erau mai reţinuţi decât cu Ty şi cu tatăl său, au 
lăsat-o să pună mâna pe ei, să le sufle în nas şi să se bucure de 
respiraţia lor caldă şi dulce. 

Când s-au întors acasă ca să ia masa de prânz, un adevărat 
ospăț cu friptură rece, salată şi pâine de casă, Abbie le-a spus 
că ea n-a mai văzut niciodată un loc de o atât de desăvârşită 
frumuseţe. Tatăl lui Ty a zâmbit şi a dat din cap, dar soţia lui, 
care tocmai îi turna nişte apă lui Abbie, a suspinat şi a ridicat din 
umeri. 

— Acum aşa e. Dar cât va mai rămâne astfel, asta-i altă 
problemă. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Abbie. 

Martha s-a uitat la Ray, ca şi cum i-ar fi cerut voie să 
continue, dar el nu prea părea de acord. Ty îi privea la fel de 
nedumerit ca şi Abbie. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. 

— Mama vorbeşte despre forări, asta-i tot. 

— De ce, ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Nu se va întâmpla nimic. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Ray. Spune-i de scrisoare. 

— Ce scrisoare? întrebă Ty. 

Abbie avea impresia că se amestecă într-o problemă privată 
de familie şi se întreba dacă n-ar trebui să se scuze şi să spună 
că merge la baie. Tatăl lui Ty a oftat şi i s-a adresat ei. 

— Pe aici se forează foarte mult. 

— Pentru ţiţei? 

— Gaze. Metan în stratul de cărbune. Pământul din jur e plin, 
toată valea râului Powder. Intre straturile de cărbune se află 
pungi cu gaz. Până de curând, acest lucru n-a interesat pe 
nimeni. Acum au descoperit că e un mod foarte ieftin de forare. 

— Şi nu foraţi şi aici, nu? întrebă ea. 


— Nu, Abbie, nu, râse el trist. Şi chiar dacă am vrea, n-am 
putea. La fel ca în majoritatea cazurilor de prin părţile astea, 
când bunicul a cumpărat terenul, guvernul nu i-a vândut decât 
solul. Subsolul a rămas al statului şi în ultimul timp îl 
concesionează. Tocmai am aflat că pământul nostru a fost 
concesionat. 

— Arată-i lui Ty scrisoarea, îi spuse Martha. 

— Nu acum. 

— Ray, are dreptul să... 

— Mami, nu-i nimic. O citesc mai târziu. Cine l-a concesionat? 

— O firmă mică din Denver. 

— Şi ce au de gând să facă? 

— Cred că vom afla săptămâna viitoare, ridică el din umeri. 
Trimit o echipă să vadă cum stau lucrurile. 

— Nu-i lăsa. 

— Şi eu îi tot spun asta, interveni mama lui Ty. 

— Nu-i poţi opri, zâmbi Ray. Legea e de partea lor. Pot să vină 
aici cu maşinile, să sape, să foreze, să facă ce vor. Îţi dau un 
aşa-zis „contract de pagube de suprafaţă” şi toată lumea de pe 
aici ştie că nu valorează nici cât hârtia pe care e scris. Şi chiar 
dacă nu-l semnez, ei vor merge înainte oricum. 

— E îngrozitor, exclamă Abbie. 

— Poate că nici nu e cine ştie ce. Mulţi ca ăştia cumpără 
dreptul la concesionare şi nu fac nimic cu el. 

Părea să nu creadă nici el ce spune, dar schimbă subiectul şi 
o întrebă pe Abbie cum e să locuieşti la New York. Ea îi spuse că 
e bine şi că înainte îi plăcea mai mult decât acum. De fapt, cu 
cât petrecea mai mult timp în Vest, unde e atât spaţiu, cu atât îi 
era mai greu să se întoarcă acasă. 

— Ty ne-a spus că vrei să vii la colegiu aici, spuse Martha. 

— Categoric. 

— Grozav. Şi ce zic părinţii tăi? 

— Incă nu le-am spus. Cred că tata n-ar avea nimic împotrivă. 

— Uite ce cred eu, domnişoară, spuse Ray. După felul în care 
te pricepi la cai, eu aş zice că aici ţi-e locul. 

Au plecat spre Cumpăna pe la mijlocul după-amiezii. În drum 
spre Sheridan, Ty i-a spus că vrea să-i arate ceva şi a ieşit de pe 
autostradă pe un drum şerpuit, acoperit cu pietriş. În faţa lor se 
ridica un nor mare de praf roşu şi, apropiindu-se de o cotitură, 


au văzut două excavatoare uriaşe, galbene, care săpau un 
crater în panta dealului. 

— Sapă un puț pentru apă, îi spuse Ty. Când forează în filonul 
de cărbune, iese o mare cantitate de apă. Ai zice că într-un 
asemenea loc arid e un lucru bun. Dar apa e sărată, iar pe 
pământul pe care se revarsă nu mai creşte nimic. Omoară tot. 
Vezi acolo, jos? Îi arătă el spre vale. Petele alea albe, de lângă 
pârâu? Aia-i sare. Acolo erau fânețe a-ntâia, cam o sută de 
pogoane. Sunt ale unor prieteni de-ai tatii. Acum nu mai sunt 
bune de nimic. Mergeam acolo la pescuit de păstrăvi, dar au 
murit toţi peştii. Firmele de gaze izolează găurile astea imense 
cu material plastic, aşa cum fac şi aici. Dar apar scurgeri şi nu le 
repară pentru că nu le pasă. 

Şi-au continuat drumul şi Ty îi arăta mereu diverse lucruri - 
sonde, compresoare, cabluri electrice, conducte, drumuri 
murdare care tăiau peisajul ca nişte răni. Au coborât şi au 
traversat o altă vale, apoi s-au oprit lângă un pod din lemn, pe 
sub care trecea un alt pârâu plin de bule de metan scurs după 
foraj. Ty i-a spus că un prieten de-al lui a aruncat într-o zi un 
chibrit şi a aprins tot pârâul. 

În alte locuri, la fel ca şi la ferma părăsită pe care i-a arătat-o 
pe drumul de întoarcere, fântâni arteziene care funcționau de 
patruzeci de ani începuseră brusc să arunce gaz sau să sece 
pentru că un sondor idiot a străpuns stratul acvifer aflat la opt 
kilometri distanţă. 

— Şi nu poate nimeni să-i oprească? 

— Nu. Există un grup destul de bine organizat care 
protestează, dar problema e că sunt destui cei care cred că 
sondarea este benefică pentru oraş. Se creează slujbe, 
magazinele atrag clienţi, chestii d-astea. O tâmpenie. De cele 
mai multe ori, firmele plătesc foarte prost, iar oraşul nu se alege 
decât cu belele. 

— Şi în Montana se întâmplă la fel? 

— Încă nu. Dar nu va mai dura mult. 

După asta n-au mai vorbit prea mult. Mergeau spre nord-vest 
pe 1-90, în timp ce Steve Earle cânta melodii triste la radio, iar în 
faţa lor soarele palid luneca în jos, după un strat de nori. Ty i-a 
spus că vremea pare să se schimbe. Abbie nu-l mai văzuse 
niciodată atât de grav şi de abătut. Aprinse farurile şi apoi 
întinse mâna şi-l mângâie pe ceafă. 


— Mai sunt două zile şi pleci acasă, spuse el. Câteva picături 
de ploaie se sparseră de parbriz. 
— Mă întorc. 


A plouat toată ziua de vineri şi aproape toată sâmbăta şi doar 
foarte puţini pasionaţi, în mantale de ploaie - printre care se 
afla întotdeauna şi Abbie - s-au aventurat în ultimele plimbări 
călare. Dintre ceilalţi, cei mai curajoşi au coborât cum au putut 
la pârâu, îmbrăcaţi în costume impermeabile, să dea la peşte 
sau au urcat pe potecile pline de apă prin pădure, dar 
majoritatea au rămas să citească sau să joace Monopoly şi 
Scrabble în holul fermei. 

În timp ce Abbie călărea sau îşi făcea de lucru pe la grajduri 
„să-l ajute” pe Ty, Josh stătea cu copiii Delstock. Adică şedeau în 
una dintre căsuţele lor (de obicei a lui Lane şi Ryan Delroy, 
pentru că părinţii lor nu-şi făceau probleme din cauza 
dezordinii), unde ascultau muzică şi purtau discuţii tărăgănate şi 
sarcastice pe tot felul de teme amestecate, de la pacea 
mondială, la thrash metal, inele de nas şi lac de unghii. Mai ales 
lui Josh îi plăcea să stea cât mai des şi mai aproape de Katie 
Bradstock. lar acum exact asta făcea. 

În ultimele douăsprezece zile, fusese mistuit de o dorinţă 
arzătoare. Nu trecea nicio clipă în care să nu se gândească la 
ea. Îl tulbura şi simţea cum îi face să vibreze toţi nervii şi venele 
trupului. Vederea ei, mirosul, până şi gândul la ea îi produceau o 
durere ciudată, surdă. Se simţea rănit din cap până în picioare. 
Suferea atât de mult, încât îşi putea face singur rău. 

Problema apăruse, în parte, şi pentru că aştepta de prea mult 
timp să i se întâmple aşa ceva. Toţi colegii de la şcoală (şi chiar 
unii mai mici) făcuseră sex, în afară de el. Ştia că nu are faţă de 
star de cinema, dar de astă-toamnă renunţase la ochelari şi 
începuse să poarte lentile de contact, scăpase de câteva 
kilograme, era mai atent la hainele pe care le purta şi nu mai 
părea atât de tocilar. Şi, slavă Domnului, nici nu avea prea 
multe coşuri - deşi acest lucru nu-i împiedica pe unii, precum 
Kevin Simpson, un cretin dintr-a zecea, să facă sex. 

Bineînţeles că Josh nu era atât de stupid încât să creadă toate 
poveştile pe care le lansa Kevin. O mulţime de puştani 
pretindeau c-au făcut-o, deşi nu era adevărat. Oricum, treaba 
asta cu Katie îl zăpăcea. Vacanţa era pe sfârşite şi încă nici nu 


se sărutaseră. Era aproape sigur că şi ea îl doreşte la fel de 
mult. De vreo două ori era cât pe ce. Ca, de exemplu, ieri seară 
la ziua de naştere a tatălui său când dansau împreună şi 
formaţia lui Ty a început să cânte o melodie lentă, iar ea l-a 
înlănţuit cu braţele pe după ceafă şi i-a zâmbit într-un fel care l- 
a făcut să tremure pe dinăuntru. Apoi au venit Lane şi Abbie să 
danseze cu ei şi au stricat tot. 

lată adevărata problemă. Erau o gaşcă şi stăteau tot timpul 
împreună. Ceea ce era bine şi vesel. Partea proastă era că nu 
exista niciun moment în care să fie doar el şi Katie, ei doi 
singuri, când să nu mai fie doar prieteni şi să devină mai mult 
decât atât. Au râs şi s-au tachinat, au vorbit şi s-au hârjonit, 
chiar s-au gâdilat unul pe celălalt. Dar aici s-au blocat. Ca un 
disc zgâriat. Şi niciunul nu prea ştia pe ce buton să apese ca să-l 
facă să meargă mai departe. 

Era sâmbătă după-amiaza şi toţi cei şase fraţi şi surori - 
inclusiv Abbie care se întorsese de la grajduri cu paie în păr - 
stăteau tolăniţi pe cele două paturi puse unul lângă altul din 
căsuţa lui Lane şi a lui Ryan. Ascultau albumul Radiohead, 
despre care Ryan spunea că este „fundamenta!”. Josh simţea că 
dacă-l mai ascultă o dată se duce direct afară şi se spânzură. 
Camera mirosea a şosete nespălate şi a fum de ţigară pe care 
încercau cu greu să-l facă să dispară, ţinând deschise ferestrele 
din spate şi dându-şi din când în când cu spray-ul de corp Calvin 
Klein al lui Lane, pentru care promiseseră s-o despăgubească, 
deşi n-o vor face, probabil. Will Bradstock le-a spus că astfel 
camera miroase ca un bordel turcesc şi a fost foarte dezamăgit 
că nu l-a întrebat nimeni de unde ştie. Erau cu toţii prea plictisiţi 
ori prea sfârşiţi după noaptea trecută când s-au furişat în 
spatele vestiarelor piscinei şi au fumat iarbă furată de Ryan de 
la tatăl său. 

Toţi în afară de Josh. Nu era nici plictisit, nici sfârşit. Era prea 
preocupat să se gândească la coapsa sa dreaptă care de zece 
minute binecuvântate era lipită de Katie. Stătea ghemuită pe o 
parte, sprijinită într-un cot, cu fundul ei superb cuibărit lângă el 
şi cu umărul gol sprijinit uşor de pieptul lui. Citea un număr 
vechi din People Magazine pe care-l sprijinise de Ryan care 
adormise peste Abbie. Sau se prefăcea doar că citeşte pentru că 
nu dăduse nicio pagină. 


Katie era îmbrăcată în topul galben, sumar şi sexy şi într-o 
fustă de blugi cu talia joasă, care-i dezvăluia cel puţin zece 
centimetri de piele bronzată. Uneori, când se mişca, i se vedea 
şi partea de sus a chiloţilor roz, din dantelă. Josh se prefăcea că 
citeşte revista peste umărul ei, dar, de fapt, se uita pe furiş la 
decolteul fetei unde vedea un pic din sânul drept ţinut de sutien 
(care era tot roz şi părea din satin, nu din dantelă). Apropierea 
ei, atingerea fundului de coapsa lui, mirosul dulce, cald şi 
animalic i-au provocat o erecţie uriaşă pe care însă reușea s-o 
mascheze ţinându-şi mâna dreaptă pe burtă. 

Locul în care coapsa atingea fundul lui Katie se înfierbânta. 
Katie ar fi putut să se îndepărteze, dar n-o făcea. Era imposibil 
să nu-şi dea seama ce se întâmplă. Probabil că şi ei îi plăcea la 
fel de mult ca şi lui. Doamne sfinte, se gândi. Poate că sosise 
momentul. Momentul să-i arate ce simte. 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Spera din tot sufletul ca ea 
să n-o audă sau să n-o simtă. Hai, îşi spuse. Băiatul trebuie să 
facă primul pas. Probabil că ea asta şi aşteaptă, să-i arăţi cât o 
doreşti. Şi exista o modalitate evidentă şi simplă prin care să-i 
arate fără urmă de îndoială. Inspiră lung şi adânc şi îşi dădu 
încet la o parte mâna de pe burtă, pentru a-i permite să simtă 
protuberanţa dură. 

Katie Bradstock sări ca înţepată de streche. 

— Josh! ţipă ea. Doamne fereşte! 

Toată lumea se holba la el. Simţi că îi arde toată faţa. 

— Ce? întrebă el încercând să pară inocent şi şocat, dar nu 
reuşi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Abbie în numele tuturor. 

Katie se chinuia să se dea jos din pat, în mâini şi genunchi 
peste învălmăşeala formată de corpurile lor. 

— Nimic. Trebuie să merg undeva. 

Coborâse din pat şi dispăru imediat din cameră. A urmat o 
tăcere lungă, plină de uimire. Toţi era treji şi în alertă şi se uitau 
unii la alţii încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat. Josh încerca 
să pară nedumerit, căutând, în acelaşi timp, o scuză cât de cât 
plauzibilă. 

— Poate c-a muşcat-o ceva. 

Se aşeză în genunchi, uitând ca prostul de erecţie care 
scădea rapid, dar era încă vizibilă prin şort. Se cocoşă imediat, o 
poziţie comică, fără îndoială, prefăcându-se că vrea să caute 


gândaci prin aşternuturile vraişte. Muzica urla de-ţi venea să te 
sinucizi. Abbie şi Lane o porniseră în căutarea lui Katie. Will şi 
Ryan stăteau şi-l fixau din priviri. 

— Ce-a fost asta? întrebă Will. 

— Habar n-am. Cred c-a înţepat-o ceva... 

Privirea lui Ryan alunecă apatică de la şliţul lui Josh la ochii 
săi, rânjind leneş. 

— Mda. Mă întreb ce. 


Ben săltă ultima geantă în spatele maşinii de teren închiriate 
şi închise portiera. Trebuiau să prindă avionul şi erau primii care 
plecau astăzi, aşa că toată lumea traversase pajiştea şi venise 
în parcarea din spatele grajdurilor ca să-i conducă. Ritualul de 
rămas-bun era în plină desfăşurare. Abbie, Katie şi Lane, cu 
ochii aproape în lacrimi, se îmbrăţişau şi se  sărutau, 
promiţându-şi să-şi telefoneze şi să-şi trimită e-mailuri. Băieţii 
ofereau o variantă masculină, mai rezervată şi mai stângace, 
spunându-şi unul altuia frate sau tipule, strângându-şi mâinile şi 
bpătându-se pe spate. 

Mamele lor repetau şi ele ritualul anual cu promisiuni de a se 
vizita. Ben a auzit-o pe Sarah spunând că anul acesta va face cu 
siguranță o vizită familiei Delroy în Florida. Poate că reuşesc cu 
toţii să scape de bunici şi să se întâlnească de Ziua 
Recunoştinţei? Sau să meargă undeva la schi în februarie? 
Bineînţeles că nu va ieşi nimic şi fiecare ştia acest lucru în sinea 
ei. Era doar o amăgire reciprocă, dar făcea despărţirea mai 
uşoară. 

Era un ritual la care, din motive pe care Ben nu le înţelegea 
pe deplin, bărbaţii nu participau. Poată că ei sunt mai cinici. El, 
Tom Bradstock şi Delroy stăteau lângă maşină, privind cu 
indulgență şi discutând probleme mai bărbăteşti şi mai 
importante, precum măsurile de securitate de la intrarea în 
aeroport sau câte mile aeriene a adunat fiecare. Tom începuse 
să le povestească despre un câine antrenat să găsească droguri 
de la Chicago O'Hare care-l îndrăgise şi care venea direct la el 
de câte ori punea piciorul în sala de bagaje. 

— Încerc să le explic poliţiştilor că suntem doar buni prieteni, 
dar nu mă cred şi mă împing în cabină să mă mai caute o dată. 

Ben asculta doar atât încât să ştie când să râdă. Se uita la 
Josh şi îi părea din nou rău pentru el. Cu o seară înainte, băiatul 


nu fusese la cină, spunând că nu se simte bine. N-a apărut nici 
la obişnuita petrecere de sfârşit de vacanţă de mai târziu, de la 
bar. Toată bucuria lui de dinainte părea să fi dispărut. Sarah i-a 
spus că e clar că s-a stricat ceva între el şi Katie. Privindu-i 
acum pe cei doi, care se evitau pe cât posibil, Ben îşi dădu 
seama că are dreptate. lar Abbie a plâns înainte de micul dejun, 
când şi-a luat rămas-bun de la Ty. Bărbaţi şi femei, oftă Ben. 
Doamne, ajută-ne pe toţi! 

Apoi a văzut-o pe Eve. S-a uitat după ea la micul dejun, dar n- 
a venit, iar el se resemnase că va pleca fără să-i spună la 
revedere. Poate că era mai bine aşa. Dar iat-o, superbă ca de 
obicei în hainele de călărie, traversând pajiştea. Tocmai începea 
plimbarea călare de dimineaţă, toţi caii erau înşeuaţi şi aşteptau 
aliniaţi în faţa grajdurilor, iar câţiva dintre oaspeţi încălecaseră 
deja. O clipă, Ben crezu că şi ea se îndreaptă tot într-acolo, dar 
ea le făcu cu mâna şi veni în parcare. Îl privi şi îşi zâmbiră, dar 
se duse la femei. 

Tom Bradstock îşi încheiase povestea şi plecase să discute cu 
ceilalţi călăreţi. Delroy se uita fix la Eve. 

— Ce n-aş da să fiu Adam, spuse el încet. 

Ben nu înţelese imediat ce vrea să zică. 

— A, da, e drăguță. 

— Drăguță? Ben, tu eşti atât de... cumpătat. Eu aş putea să-i 
zic în vreo zece feluri înainte de a zice că-i drăguță. 

Cu două seri în urmă, Ben îşi adunase tot curajul şi-l însoţise 
pe Delroy în una din plimbările sale nocturne prin pădure. Ben 
nu ştia dacă era iarba mai tare acum sau trecuse prea mult timp 
de când fumase ultima dată, dar după câteva fumuri simţi cum 
începe să i se comprime capul şi se împletici îngreţoşat până la 
căsuţă unde se întinse în pat, convins c-o să moară. Se simţea 
foarte umilit, dar cel mai tare îl deranja faptul că Delroy 
considera că acum deveniseră mai apropiaţi. Cumpătat? De 
unde ştie el? Nici nu se cunoşteau bine. Ben se uită la ceas. 

— Hai. Cred că e timpul să plecăm. 

În timp ce se îndrepta spre grupul femeilor, o auzi pe Sarah 
întrebând-o pe Eve dacă vine vreodată la New York. 

— De fapt, vin în septembrie, la expoziţia unui prieten. 

— Perfect, trebuie să ne vedem, spuse Sarah. 

— Mi-ar plăcea. 


— Poate mergem să vedem un spectacol. Îţi plac music-hall- 
urile? 

— La nebunie. 

In timp ce schimbau numerele de telefon, Ben trecu pe la 
copii şi îşi luară cu toţii ultimul rămas-bun. Când Eve îşi atinse 
obrazul rece de al său, simţi în piept o undă de melancolie. Ea i- 
a spus cât de bine îi pare că i-a cunoscut pe ei, pe toţi. Nu pe el, 
observă Ben, ci pe ei, pe toți. Lori era încă în pat, dar o rugase 
să le spună la revedere. Apoi se urcară toţi patru în maşină şi 
Ben răsuci cheia în contact. 

— Să ne suni, îi spuse Sarah lui Eve. 

— Promit. 

Bineînţeles că nu va suna. În timp ce se îndepărta pe alee, iar 
copiii strigau şi făceau cu mâna pe geam, Ben se uită în oglindă 
şi o privi, credea el, pentru ultima oară. 


9 

Era punctul decisiv şi, ca de obicei, câştiga tatăl lui Sarah, 
ceea ce nu surprindea pe nimeni. Până şi şopârlele care se 
însoreau pe marginea terenului păreau să privească totul cu un 
aer de fatalitate plictisită. Faptul că George Davenport mai 
putea, la cei şaizeci şi opt de ani ai săi, să-şi anihileze ginerele 
din două seturi, îi făcea mai multă plăcere decât arăta. În şortul 
alb impecabil, cu părul argintiu lucind şi cu fruntea bronzată vag 
transpirată, lovea mingea pregătindu-se să servească. La 
celălalt capăt, în tricoul gri ud leoarcă şi bermudele cu imprimeu 
floral pe care le purta în semn de sfidare puerilă faţă de eticheta 
terenului de tenis Westchester, Benjamin stătea încordat ca 
înaintea unui pluton de execuţie. 

Era duminică, de Ziua Muncii, şi familia Cooper, fără niciun 
chef, sosise în dimineaţa respectivă de la Syosset la Bedford 
pentru ritualul mesei de prânz cu părinţii lui Sarah. Cum de s-a 
păstrat atâţia ani acest obicei, care-i îngrozea pe toţi cei 
implicaţi - poate doar cu excepţia mamei lui Sarah - era un 
mister la fel de profund ca şi bucuria de nestăvilit a tatălui său 
de a învinge, pentru a o suta mia oară, un adversar atât de lipsit 
de strălucire. Ca să prelungească probabil chinul lui Benjamin, 
făcea acum prima dublă greşeală a partidei. 

— Patruzeci - cincisprezece! 

Prânzul îi aştepta pe terasa mare, aflată pe latura sudică a 
casei şi, dându-şi seama că se apropie un aşa-zis punct culminat 
al partidei, Sarah, mama ei, Abbie şi Josh coborâseră pe gazonul 
îngrijit, aducând limonadă şi afişând o bună dispoziţie cam 
forţată. Terenul, ca tot ceea ce aparţinea reşedinţei Davenport, 
era imaculat. Era curăţat de două ori pe lună de unul din cei 
câţiva grădinari, bordura din cărămidă şi pietriş era plantată cu 
trandafiri, hibiscuşi şi petice artistic modelate de lavandă, iar 
terenul era acoperit cu cel mai recent model de iarbă sintetică 
pe care se juca, după spusele tatălui lui Sarah, chiar mai bine 
decât pe cea naturală. Faptul că un om, printre ale cărui talente 
puse în slujba unei naţiuni recunoscătoare se numărau şi câteva 
fonduri secrete de bani albi pentru zile negre, reuşise să aducă 
îmbunătăţiri până şi creaţiei divine n-ar fi mirat pe nimeni, şi cu 
atât mai puţin pe Benjamin care, aprins la faţă şi transpirând 
abundent, se pregătea să facă faţă celui de-al doilea punct 
decisiv al partidei. 


— Hai, tati! strigă Abbie de sub umbrarul din curte. 

— Linişte, te rog, îi spuse bunicul ei. Şi nu glumea. 

A servit şi de această dată rapid şi jos, spre interior, iar 
Benjamin a sărit nervos spre dreapta şi a atins mingea cu rama 
rachetei, dar n-a reuşit decât s-o ridice şi s-o trimită înapoi peste 
fileu într-un lob înalt şi simplu. Socrul său a privit mingea 
coborând, cu racheta pregătită ca o cobră înainte de atac şi, cu 
o lovitură puternică, perfect sincronizată, a expediat-o, printre 
picioarele lui Benjamin şi peste grilajul din spatele lui, în 
trandafiri. Cei patru spectatori au aclamat şi au aplaudat mai 
mult sau mai puţin ironic. 

— Mulţumesc, Ben! 

— Eu îţi mulţumesc, George. 

Sarah se uita la cei doi bărbaţi importanţi din viaţa sa cum îşi 
dau mâna la fileu şi cum se îndreaptă apoi spre poartă, tatăl 
punându-şi braţul protector peste umărul ginerelui său. 

— Ei, a mai rămas ceva viaţă-n tine? 

— Eu aş zice că destulă. 

— Săracu' Benjamin, oftă mama lui Sarah. 

— Tati, care a fost scorul? întrebă Josh de parcă n-ar fi ştiut cu 
toţii. 

— Ascultă, învaţă să te porţi. Nu baţi gazda, nu ţi-a spus 
nimeni asta până acum? 

— Dar de ce pierzi întotdeauna în faţa bunicului şi când eşti 
acasă? 

Cei doi ieşiseră de pe teren şi se ştergeau lângă masa din 
stinghii de tec din umbrar, iar mama lui Sarah le punea 
limonadă în pahare şi răspundea la întrebările lui Josh. 

— Motivul este, Josh, că tatăl tău ştie foarte bine că nu e om 
pe pământul ăsta căruia să-i placă să câştige mai mult decât 
bunicului. Sunt genele blestemate ale celor din neamul 
Davenport. Să sperăm că nu le-ai moştenit şi tu. 

— Nu-ţi face griji, bunico, interveni Abbie. Le compensează 
genele de învins ale tatii. 

— Hei, vă rog, interveni Benjamin. Calmaţi-vă. Hai să 
declarăm Ziua Naţională a lui Ben. 

Işi bău limonada şi o luă la fugă spre casă să facă un duş şi să 
se schimbe. Tatăl lui Sarah, pentru a-i arăta probabil că el nu 
trebuie să facă niciuna, nici alta, se întoarse cu ceilalţi pe gazon, 
interogând-o sever pe Abbie în legătură cu de curând anunţata 


intenţie a fetei de a merge la Universitatea din Montana. În 
această privinţă, Sarah era mai puţin înţelegătoare decât Ben, 
dar momentan nu voia s-o dezamăgească pe Abbie luând partea 
tatălui său, care era, evident, sceptic. Abbie îşi susţinea punctul 
de vedere foarte bine, iar Sarah se hotărî să nu se amestece şi o 
luă singură înainte. Josh încheia plutonul împreună cu bunica pe 
care o punea în temă cu ultimele realizări ale echipei de 
baseball Chicago Cubs. Vineri primise o scrisoare de la Katie 
Bradstock şi de atunci era aproape euforic. N-ar fi povestit 
nimănui ce-i scria, dar dacă ceva n-a mers între ei, acum totul 
era în ordine. 

Nu mai plouase de câteva săptămâni, dar iarba, datorită 
sistemului de udare ultraperformant, era de un verde uluitor, 
grotesc. Se pornise o adiere care făcea să freamăte frunzele 
uscate ale stejarilor bătrâni de pe marginea aleii. Sarah închise 
ochii şi inspiră adânc, încercând să se bucure de căldura 
soarelui şi să simtă iarba sub picioarele goale. Dar greutatea pe 
care-o simţea sub coaste nu dispăru. 

Această casă a stresat-o dintotdeauna. Cu faţada care imita 
stilul colonial şi numărul exagerat de mare de camere, nu a 
simţit-o niciodată ca pe un cămin. S-au mutat aici dintr-o casă 
mult mai mică şi mai intimă din partea cealaltă a oraşului când 
Sarah avea cincisprezece ani, iar afacerea tatălui ei a fost 
cumpărată cu o sumă obscenă de o bancă mare de pe Wall 
Street. N-a reuşit să înţeleagă niciodată de ce naiba aveau 
nevoie de un astfel de loc, dacă nu din ostentaţie. Mai ales că 
aveau musafiri atât de rar, iar pe ea şi pe fratele ei Jonathan îi 
expediaseră la şcoli cu pensiune. Atunci, Sarah a considerat-o 
vinovată pentru mutare pe mama ei, care provenea din înalta 
societate din New England. Cu trecerea timpului însă a început 
să-şi dea seama - deşi n-ar fi recunoscut acest lucru în faţa lui 
Benjamin - că adevăratul snob era tatăl ei. Doar că se prefăcea 
mai bine. 

Ajunseseră la scara spre terasă şi Sarah îşi dădea seama că 
Abbie este exasperată. De ce naiba, spunea bunicul, o fată atât 
de inteligentă ca Abbie, elevă de nota zece la toate materiile, să 
vrea să plece /a capătul lumii când poate alege dintre atâtea 
colegii mai bune şi mai aproape de casă? 

Sarah se întoarse spre el. 


— Tati, e Montana, pentru numele lui Dumnezeu, nu 
Mongolia. 

— Tocmai am încheiat o afacere cu nişte tipi din Mongolia. E 
un loc destul de interesant, să ştii. 

— Şi n-are nicio legătură cu un anumit cowboy pe care l-ai 
întâlnit acolo, nu? întrebă mama lui Sarah. 

Abbie oftă şi îl fixă cu privirea pe fratele ei. 

— Josh, şobolanule, ce-ai spus? 

Băiatul îşi ridică nevinovat mâinile. 

— N-am spus nimic. 

— Nici nu ştii să minţi. Mai bine le-ai spune de ce ai devenit 
dintr-odată un fan atât de înrăit al lui Chicago Cubs. N-are 
absolut nicio legătură cu dragostea pentru micuța Katie 
Bradstock? 

— Micuta? Oh, şi noi suntem atât de mari şi de adulţi, nu? 

— Copii, copii, spuse Sarah. 

Până au ajuns pe terasă, discuţia s-a domolit şi au convins-o 
pe Abbie să le povestească bunicilor, cam fără voia ei, câte ceva 
despre Ty. Reuşi cu tact să îndrepte discuţia spre vizita pe care 
o făcuse la ferma părinţilor lui, de la care se întorsese 
entuziasmată, spunând că e cel mai frumos loc pe care l-a văzut 
vreodată, chiar mai frumos decât Cumpăna. 

La prânz au mâncat homar de Maine rece, livrat cu avionul, 
prin comandă specială, ieri după-amiază. Mai erau stridii şi 
creveţi şi o gamă năucitoare de salate, pregătite de Rosa, care 
se ocupa de casa părinţilor de nouă ani în care, din câte ştia 
Sarah, nu zâmbise niciodată. Benjamin zicea că poate n-a avut 
încă niciun motiv. Masa ovală era acoperită cu o faţă de masă 
albă şi grea din în şi umbrită de două umbrele uriaşe, crem. Mai 
era loc pentru cel puţin doisprezece oameni şi, în loc să stea toţi 
într-o parte, cei şase şedeau la distanţă apreciabilă unul de 
celălalt, atât de răsfiraţi, încât, dacă aveau nevoie de ceva unul 
de la altul, trebuiau să apeleze Rosa care stătea posacă pe 
margine. 

De obicei, locurile goale ar fi trebuit umplute de fratele lui 
Sarah şi de familia acestuia. Jonathan era cu cinci ani mai mic 
decât ea şi n-au fost niciodată apropiaţi. Ca şi tatăl său, lucra 
ceva de neînțeles în domeniul financiar şi îşi luase recent o 
slujbă în Singapore, cărându-le după el pe Kelly, soţia sa texană, 
şi pe cele două gemene identice şi la fel de răsfăţate. Mâncau 


cu toţii din homarul uriaş şi tăcerea era atât de apăsătoare, 
încât Sarah aproape că le simţea lipsa. De ce insista să le aplice 
această pedeapsă anuală lui Benjamin şi copiilor când o detesta 
şi ea la fel de mult? În ultima săptămână avusese discuţii 
nesfârşite cu Abbie şi Josh care, până în această dimineaţă, 
refuzaseră să vină. La micul dejun, Sarah a mai ţinut o tiradă 
despre importanţa familiei, făcând apel la toate argumentele şi 
subterfugiile pe care a fost în stare să le invoce. Cum sunt ei 
gata să ia toate cecurile generoase date de bunici la zilele de 
naştere şi refuză, în schimb, să-şi piardă cu ei câteva ore 
nefericite la prânz. Şi cum bunicul nu întinereşte deloc şi nu va 
mai fi multă vreme cu ei (deşi era atât de sănătos încât putea să 
trăiască mai mult decât ei toţi la un loc). A mers până acolo 
încât le-a amintit şi de Misty, poneiul pe care i l-au dat bunicii lui 
Abbie când avea zece ani. Benjamin s-a ţinut deoparte. Dar deşi 
n-a spus un cuvânt, şi-a dat seama după expresia lui de 
mulţumire de sine că revolta îi face plăcere. Îi venea să arunce 
cu ceva în el. 

Acum erau însă aici, îşi făcea reproşuri şi îi părea rău pentru 
ei. Chiar şi pentru Benjamin. De câteva săptămâni, de când se 
întorseseră de la Cumpăna, nu erau în cele mai prietenoase 
relaţii. El fusese distant şi preocupat. Avea probleme la slujbă şi 
Sarah decise să explice prin asta atitudinea lui. Poate că era 
vina ei, pentru că lucrurile nu mergeau mai bine nici cu librăria. 
De fapt, era cel mai prost an. Un mare lanţ deschisese un 
magazin la câteva străzi depărtare, iar Jeffrey, directorul ei 
adorat şi devotat, care preluase afacerea aproape în totalitate, o 
ameninţa din nou cu demisia. Dar, deşi lui Sarah i-ar fi plăcut să 
vorbească despre problemele sale, Benjamin nu părea dispus 
nici să asculte, nici să vorbească despre ale lui. Tatăl ei, cu 
nasul lui de ogar, îl întreba acum despre serviciu. 

— Cum mai merge proiectul Hamptons? 

— Nu prea bine, George. 

— Am uitat cum îl cheamă pe individ. 

— Pe antreprenor? Hank McElvoy. 

— Aşa, McElvoy. Zilele trecute l-am întrebat pe Bill Sterling 
despre el. Mi-a spus că tipul are probleme şi băncile îl somează 
să plătească. Despre asta-i vorba? 

— Nu, de fapt, cred că despre ceea ce se numeşte dezacord 
creativ. 


— Tati e un erou, spuse Abbie din cealaltă parte a mesei. Au 
vrut să taie toţi copacii ăia frumoşi şi el nu vrea. 

— E păcat să-ţi pierzi slujba pentru nişte copaci. 

— Bunicule! 

— Poate că nu-ţi dai seama. 

— Poate. 

Benjamin duse la gură o bucată de homar şi se uită la Sarah, 
care-i zâmbi în semn de solidaritate, dar el îşi mută privirea. 

— Ella mi-a spus că firma ta a câştigat nu ştiu ce medalie, 
continuă tatăl ei. 

— Da. Pentru mall-ul pe care l-am ridicat în Huntington. 

— A fost proiectul tău sau al lui Martin? 

— Am lucrat cu toţii la el. Dar a fost, de fapt, concepţia lui 
Martin. 

— Eun tip deştept. 

— Aşa e. 

— Spune-i că-l felicit. 

— Mersi, George. O să-i spun. 

Inainte, o mitocănie atât de prost mascată l-ar fi înfuriat la 
culme pe Benjamin. La începutul căsătoriei lor, nu înghiţea prea 
multe şi pornea apoi o dispută pe o altă temă din care tatălei 
ieşea întotdeauna învingător. Pentru că, indiferent de subiect şi 
indiferent dacă avea sau nu dreptate, tehnica lui de a zâmbi şi 
de a rămâne calm îl înnebunea atât de tare pe Benjamin, încât 
acesta începea să urle. Privindu-l însă acum, şezând de cealaltă 
parte a mesei, încă transpirat după înfrângerea umilitoare de pe 
teren, Sarah nu văzu niciun semn de ofensare sau supărare, ci 
doar lehamite. Ceea ce-o necăjea mai mult decât toate discuţiile 
şi urletele de dinainte. 

lar mai târziu, când conducea spre casă, au explodat Abbie şi 
Josh, nicidecum Benjamin. Nici măcar n-a zâmbit şi nici n-a 
părut deloc încântat când copiii au dat frâu liber furiei şi au 
făcut-o să le promită pe toţi sfinţii că a fost ultimul dejun de 
Ziua Muncii pe care au trebuit să-l suporte. Fără falsă modestie, 
ea şi-a cerut scuze şi acest lucru i-a dezarmat, făcând loc unei 
tăceri ostenite. Josh şi-a pus căştile să asculte la walkman, iar 
Abbie s-a ghemuit lângă el şi a adormit repede. Benjamin stătea 
cu capul sprijinit de tetieră şi se uita pe geamul lateral. Părea 
atât de abătut, încât îşi puse mâna pe braţul lui, dar bărbatul nu 
avu niciun fel de reacţie şi după câteva momente şi-o retrase. 


— Credeam că dacă îmbătrâneşti te mai înmoi, îi spuse. Ele 
din ce în ce mai rău. 

— Intotdeauna a fost aşa. 

— Tot timpul vrea să înţepe. 

— Intotdeauna a făcut la fel. 

Inchise ochii, iar Sarah, înțelegând aluzia, conduse mai 
departe în tăcere. Văzu în oglindă că adormise şi Josh. Traficul 
pe autostradă era aglomerat din cauza sărbătorii, aşa că ieşi şi o 
luă pe ceea ce numeau ei „ruta şerpuită”, dar şi acolo era la fel 
de congestionat şi se târâră prin suburbii, bară la bară, kilometri 
întregi. Deschise radioul, dar nu găsi niciun post care să n-o 
enerveze sau să n-o facă să se simtă şi mai izolată. Toţi oamenii 
din celelalte maşini vorbeau şi păreau să se simtă bine. 

A pornit de la un Volvo break vechi, de pe banda alăturată, 
care mergea în aceeaşi direcţie. Era exact ca cel pe care-l 
avuseseră şi ei, dar era albastru, nu alb. Pe capotă, biciclete şi 
accesorii pentru camping, aşa cum fusese şi la ei. Înăuntru, un 
cuplu şi doi copii mici, un băiat şi o fată, amândoi blonzi şi 
extrem de drăguţi. Râdeau şi sporovăiau cu toţii. Sarah încerca 
să nu se uite. Îşi încorda muşchii feţei să oprească lacrimile care 
în ultimul timp se porneau din orice. Se uita hotărâtă în faţă, 
mustrându-se pentru că este atât de proastă şi de sentimentală, 
spunându-şi să nu meargă până acolo. Să nu îngăduie în mintea 
ei această imagine a fericirii pierdute. 


10 

S-au întâlnit când Sarah era în anul doi la Wellesley. O colegă 
de la cursul de tragedie shakespeariană, pe care abia o 
cunoştea şi nici n-o plăcea prea tare, fusese rugată de un băiat 
de la Harvard să aducă nişte „puicuţe” la o petrecere la 
Cambridge. Nu erau prea multe fete la Wellesley care să 
răspundă încântate la un asemenea apelativ, iar Sarah ar fi 
trebuit să vadă în asta un semnal de avertizare, dar, neavând 
altceva mai bun de făcut, s-a dus. 

S-a dovedit a fi o chestie respingătoare, organizată de o 
frăţie, plină de cretini beţi şi nesuferiţi, care ţipau, se dădeau 
mari şi vomau în straturile de flori. Benjamin, care stătea singur 
într-un colţ, cu plete şi îmbrăcat într-o jachetă de piele, părea 
rafinat şi interesant, şi cel puţin treaz. Era evident mai mare 
decât ceilalţi, mai degrabă bărbat decât băiat, fiind la fel de 
îngrozit şi pierdut ca şi ea. Cei doi s-au apropiat unul de celălalt 
părând să se fi înţeles înainte chiar de a-şi vorbi. 

Ca şi ea, n-avea aproape nimic în comun cu petrecerea. l-a 
spus că se află acolo doar pentru transport. Avea maşină şi a 
fost convins de nişte tipi invitaţi să-i aducă din Syracuse, unde 
studia arhitectura. 

— Mi-au spus că ar trebui să văd şi cum trăiesc ceilalţi. 

Luă o înghiţitură din aşa-zisul punci de fructe şi se strâmbă. 
Se zicea că i-au pus alcool brut furat din laboratorul de chimie. 
Cineva a pus albumul cu Wings. 

— Da. Acum ştii despre ce-i vorba, îi spuse Sarah. 

— Da. Cel puţin mi-au plătit benzina. Muzica asta mă ucide. 
Hai să mergem altundeva. 

S-au dus la Boston cu vechiul lui Ford Mustang. Toba de 
eşapament era spartă şi făcea atât de mult zgomot încât toată 
lumea se întorcea să se uite după ei. Au găsit un mic restaurant 
italian unde ea mai fusese o dată, unde au luat spaghete şi o 
sticlă de Chianti ieftin şi au stat de vorbă până s-a închis. Sarah 
i-a spus că-şi aminteşte că era un bar prin apropiere şi s-au dus 
să-l caute, dar nu l-au găsit şi doar s-au plimbat. Era o noapte 
senină şi răcoroasă de toamnă şi, spre propria sa surprindere, 
Sarah l-a luat de braţ. S-au plimbat probabil kilometri întregi şi 
au vorbit tot timpul. 

l-a spus că este din Abilene, Kansas, unde părinţii lui au un 
magazin de feronerie. Că acum îi place mai mult acolo pentru că 


locuieşte în altă parte, dar când era mai mic abia aştepta să 
scape. Că are o soră mai mare pe care aproape că n-o vede 
deloc şi nu se înţelege cu tatăl său care este încă supărat pe el 
că nu se face avocat. Sarah l-a întrebat dacă a vrut 
dintotdeauna să devină arhitect şi i-a spus că nu, categoric nu. 
El ar fi vrut, cu adevărat, să se facă actor. 

— De fapt, nu chiar actor, se corectă el. Star de cinema. Un 
actor mare şi celebru. Ca Paul Newman, de exemplu. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— N-am fost bun. La colegiu nu am făcut decât dramaturgie. 
Am jucat în toate piesele. Am avut şi roluri bune. Dar îi 
mulţumesc lui Dumnezeu că am avut o clipă de revelaţie. 

— Povesteşte-mi. 

— Chiar vrei? Bine. Jucam în Măsură pentru măsură - ştii 
piesa? 

O ştia pe dinafară, dar se mulţumi să dea din cap. 

— Aşa. Ştii că atunci când Isabella nu se culcă cu el, Angelo 
ordonă să fie tăiat capul fratelui ei Claudio, dar nu este ascultat 
şi i se aduce, în schimb, capul unui alt nefericit. 

— Barnardine. 

— Te cred pe cuvânt. Ei, dar mă impresionezi. Aşa, deci 
regizorul îi trimite să-mi aducă într-un coş capul şi, bineînţeles, 
eu nu ştiu că nu e al lui Claudio şi trebuie să ridic pânza să văd 
ce-i acolo. Şi-mi spune regizorul: „Ben, vreau greață, greață 
reală. Şi trezirea sentimentului de vină.” 

— Trezirea sentimentului de vină. Parcă-i o carte. 

— Da, povestea vieţii mele. Aşa. In fiecare seară mă uitam în 
coş, la capul acela ridicol din cauciuc, plin de ketchup, şi 
încercam, Doamne, încercam din toate puterile, dar îmi venea 
să râd. 

— Şi ai râs? 

— Nu, până în ultima seară când cineva a pus în coş, în locul 
capului, o broască gonflabilă. Nu, m-am prefăcut. Greaţă, vină. 
A fost bine. Am avut parte şi de nişte cronici grozave. Dar am 
ştiut că dacă nu pot să simt, adică să trăiesc asta cu adevărat în 
sinea mea, atunci nu am stofă de actor. 

— Crezi că toţi actorii îşi trăiesc rolurile? 

— Nu, dar cred că cei mai buni, da. 

Ea i-a povestit despre familia ei şi despre copilăria în Bedford 
- nume la auzul căruia el şi-a luat o expresie cam zeflemitoare, 


ca şi cum ar fi înţeles acum cu cine are de-a face, iar acest lucru 
a determinat-o să minimalizeze tot ceea ce ar fi avut legătură cu 
banii, privilegiile sau relaţiile. Ca şi cum faptul că învăţa la 
Wellesley nu ar fi fost suficient pentru el să-şi dea seama cu 
cine are de-a face. 

Nu mai întâlnise încă un băiat care să asculte cu atâta 
atenţie. Când, în sfârşit, mai mult datorită norocului decât 
orientării, au găsit locul unde şi-a parcat maşina, aceasta fusese 
ridicată. lar până au reuşit s-o ia înapoi, se crăpa de ziuă şi le 
era din nou foame. Au intrat pe autostrada cu taxă 
Massachusetts şi s-au oprit la un refugiu de camioane unde au 
comandat nişte şuncă şi ouă care înotau în grăsime şi tocană de 
cartofi cu ceapă. 

A fost una dintre cele mai grozave nopţi din viaţa lui Sarah. 
lar când el i-a spus la revedere, sărutând-o cast pe obraz, şi s-a 
dus să-şi adune prietenii ca să-i ducă înapoi la Syracuse, ea ştia 
- de fapt credea, îndrăznea să spere - că acesta este bărbatul 
cu care se va mărita şi va avea copii. 

Nu era doar deplasat, era şi absurd. Toată lumea ştia gluma 
cu părinţii care-şi trimit fetele la Wellesley să devină Madam 
Cutare. Ideea era că trebuia să prinzi în plasă un tânăr ambițios 
de la Harvard, şi nu pe fiul unul negustoraş din Kansas de la 
ceea ce tatăl ei ar fi numit Universitatea de Nicăieri. Mai ales că 
abia împlinise douăzeci de ani şi era încă virgină. Singura din tot 
colegiul, se gândea ea uneori. Era la mijlocul anilor şaptezeci, 
perioada postpilulă şi pre-SIDA, şi toţi se regulau ca iepurii, sau 
cel puţin aşa dădeau impresia. In afară de Sarah Davenport. 

Şi asta nu din lipsă de oferte, pentru că ar fi făcut pe 
mironosiţa, i-ar fi fost teamă sau n-ar fi interesat-o. Ştia că 
motivul ei este ciudat şi probabil un pic stupid. Iris, colega ei de 
cameră, zicea că e şi una şi alta, dar şi că e nebunie curată. 
Erau născute în aceeaşi săptămână din septembrie, iar Iris îi 
amintea mereu că, fiind cu cinci zile mai mare decât Sarah, era 
şi infinit mai înţeleaptă. Oricum, era singura cu care Sarah se 
simţea în stare să aibă astfel de discuţii intime. Iris fusese 
crescută în Pittsburgh, unde, susţinea ea, absolut toată lumea 
face sex la şaisprezece ani. 

— Hai termină odată cu asta, fato. Pe urmă n-ai decât să fii 
pretențioasă. 


Pentru Sarah era însă important. Poate că ideea ei că trebuia 
să-l iubească pe bărbatul cu care mergea prima dată până la 
capăt era o noţiune depăşită, dar ei i se părea corectă. Deşi 
avusese prieteni cu care mersese destul de departe - cel puţin 
după câte îşi dădea ea seama din discuţiile cu Iris - începea să 
se simtă uneori ciudată de-a binelea. Şi nu exista decât o cale 
de ieşire. Ştia că un ticălos cu care se întâlnise o vreme a 
trâmbiţat mai târziu că e lesbiană, că-i place să excite bărbaţii 
fără să finalizeze niciodată. Şi chiar dacă, după cum auzise lris, 
nici n-ar fi avut cine ştie ce de excitat, o deranjase. 

Dacă Benjamin i-ar fi propus să facă dragoste, chiar în aceeaşi 
noapte, pe bancheta din spate a Mustangului, ar fi acceptat 
fericită. Dar n-au abordat acest subiect vreme de cinci luni. 
Vorbeau la telefon cel puţin o dată pe săptămână şi s-au întâlnit 
de câteva ori la New York să meargă la câte un film sau la vreo 
expoziţie. Apoi, de fiecare dată, luau masa împreună şi se 
despărţeau tot cu un sărut de rămas-bun pe obraz. Şi tocmai 
când Sarah începuse să se resemneze, spunându-şi că el nu 
vrea decât să îi fie un bun amic şi că are probabil o prietenă în 
Syracuse, sau acasă, în Kansas, a sosit pe neaşteptate la 
Wellesley de Sfântul Valentin, cu un buchet imens de amaryllis 
roşii şi i-a spus c-o iubeşte. 

S-a dovedit mai târziu că nu a fost o vizită chiar întâmplătoare 
şi că şi-a luat nişte precauţii pe ascuns, telefonându-i lui Iris să 
vadă dacă Sarah n-are alte planuri şi, dacă nu, cât ar fi de bine- 
venită vizita lui. 

In aceeaşi vară el şi-a găsit de lucru la o firmă de arhitectură 
foarte activă, deşi munca era anostă, în Upper East Side: avea 
voie să aducă doar cafeaua şi să răspundă la telefon. Printr-o 
relaţie de afaceri a tatălui său, Sarah făcea acelaşi lucru la o 
firmă care se ocupa de reclame televizate. Niciunul nu era plătit 
şi - datorită alocaţiei lui Sarah - nici nu le prea păsa. Erau prea 
ocupați să se descopere unul pe celălalt. 

Un vechi prieten al lui Benjamin, de la Syracuse, era plecat 
trei luni la Florenţa şi le-a lăsat apartamentul, o „cutie de 
chibrituri” cu două camere pe strada 93, colţ cu Amsterdam. Era 
o vară cu temperaturi-record şi apartamentul nu avea aer 
condiţionat. Din trotuare ieşeau aburi şi în apartament era 
aproape la fel de cald. 


Sarah bănuia, nu din ceea ce spunea el, ci mai degrabă din 
felul lui de-a fi nonşalant şi monden, că Benjamin avea 
experienţă la femei. Dar şi el părea aproape la fel de ageamiu 
ca şi ea şi a durat ceva până le-a dispărut, amândurora, 
reticenţa. Şi deşi Sarah nu înţelegea prea bine de ce e sexul aşa 
mare scofală, chiar şi atunci, în nopţile acelea fierbinţi, cu 
ferestrele larg deschise, în vuietul străzii şi al sângelui lor 
clocotitor, când nu se putea măsura cu foamea neobosită a lui 
Benjamin, avea un sentiment ameţitor de uşurare şi eliberare. 

La începutul lui iulie, într-un weekend, l-a dus pentru prima 
dată la Bedford să-i cunoască părinţii, care ştiau despre el şi 
erau curioşi. Habar nu aveau că atunci când fiica lor rămânea 
peste noapte în oraş, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai des, 
nu dormea, aşa cum pretindea, la o prietenă de la Wellesley. li 
spusese deja lui Ben destule despre ei pentru a-l face să se 
teamă puţin. S-a tuns special pentru această ocazie - ceea ce 
Sarah a considerat o dovadă de devotament - şi şi-a pus un 
sacou sport (dar fără cravată) la cină, ceea ce n-a păcălit-o pe 
mama ei, care a fost auzită descriindu-l mai târziu drept 
„încântător, deşi un pic boem”. 

Tatăl lui Sarah a încercat să-şi ascundă disprețul faţă de un 
colegiu care nu făcea parte din Ivy League arătând un interes 
destul de exagerat faţă de Universitatea din Kansas unde 
absolvise Benjamin înainte de a merge la Syracuse. Cina a fost 
ca un interviu pentru o slujbă. Tatăl ei ştia despre arhitectură 
cam tot atât cât ştia Benjamin despre finanţele corporatiste, dar 
era evident că se pregătise, pe ascuns, pentru momentul 
respectiv. În timp ce Sarah şi mama ei mâncau în tăcere, tatăl l- 
a luat la întrebări pe bietul băiat, descosându-l, douăzeci de 
minute încheiate, despre Werner Seligman, un profesor de la 
Harvard care se mutase de curând la Syracuse şi care urma ca 
în câţiva ani să transforme cu totul acel loc. Din fericire, 
Benjamin era deja un admirator al profesorului, aşa că a trecut 
fără probleme testul. Şi deşi a pierdut probabil câteva puncte 
mai târziu când s-a ciocnit de mama ei în timp ce ieşea în vârful 
picioarelor şi pe jumătate gol din camera lui Sarah, a recuperat 
a doua zi dimineaţa, când viitorul lui socru l-a făcut pentru 
prima dată harcea-parcea pe terenul de tenis. 

Duminică la prânz li s-au alăturat două cupluri care locuiau în 
apropiere. Ambele aveau copii mici care s-au „lipit” de Benjamin 


de parcă-l cunoşteau de când lumea. l-a tachinat cu blândeţe şi 
a făcut pe prostul şi, nu după mult timp, aceştia râdeau în 
hohote. Nu l-au lăsat nicio clipă în pace. Sarah ştia că mulţi 
bărbaţi de vârsta lui puteau face aşa ceva, dar ceea ce a uimit-o 
era felul în care reuşea să vorbească cu ei, chiar şi despre 
lucruri serioase şi total la nivelul lor, fără urmă de 
condescendenţă. Mama ei i-a surprins privirea insistentă şi 
Sarah şi-a dat seama, după surâsul ei cu subiînţeles, că-i ghicise 
intenţia. 

S-au căsătorit la Bedford, cu mare pompă, în vara în care 
Sarah a absolvit Wellesley. Şi nici măcar o dată, în timpul acelor 
luni ameţitoare de dinaintea căsătoriei şi nici mulţi ani după, nu 
şi-a schimbat acea primă impresie formată în seara în care s-au 
cunoscut. lubea la el aproape totul. Blândeţea lui, spiritul, 
generozitatea, felul în care-i cerea părerea şi faptul că lua în 
considerare ceea ce gândea, spunea sau făcea ea. li iubea 
pasiunea pentru munca lui şi era convinsă că dacă e un pic de 
dreptate pe lume, într-o zi el va realiza lucruri măreţe. 

Interesele lor nu coincideau în totalitate, dar fiecare părea 
deschis la lucrurile care-i făceau plăcere celuilalt. El citea mai 
ales nonficţiune, dar destul de curând l-a făcut să citească 
romane - Jane Austen şi Henry James, dar şi Updike, Bellow sau 
Roth - şi i-a ţinut şi un curs intensiv de muzică clasică. O vreme 
a fost aproape obsedat de opera lui Mozart. Sarah nu avea să 
uite niciodată lacrimile care-i udau obrajii lui Benjamin la Met, 
când ascultau amândoi celebrul duet-serenadă din Cosi fan 
tutte. În schimb, el o ducea la filme europene obscure făcute de 
regizori de care ea abia auzise, precum Herzog sau Fassbinder. 
Şi îi interpreta toate discurile cu Miles Davies şi Neil Young, ori o 
ducea la cluburi întunecate din centru ca să asculte formaţii 
punk necunoscute care erau toate atât de îngrozitoare încât îi 
venea să plângă. 

Păreau atât de potriviţi unul cu celălalt, că se completează 
atât de bine, încât lui Sarah îi era uneori greu să-şi dea seama 
exact unde se sfârşeşte ea şi unde începe el. Câteodată, se 
temea că este prea maleabilă şi că, fără să-şi dea seama, este 
uşor-uşor desfiinţată şi remodelată. Când mergeau să-şi 
cumpere haine sau mâncare sau mobilă, ori când îşi redecorau 
apartamentul, aproape întotdeauna Benjamin avea ultimul 
cuvânt. Desigur, nu împotriva voinţei ei. lar ea era fericită să-l 


urmeze pentru că, de obicei, nu ştia ce voia, iar el ştia 
întotdeauna. Confruntată cu zece feluri de vin sau cu douăzeci 
de nuanţe de albastru, se simţea încurcată şi nu se putea hotări. 
Poate că, pur şi simplu, nici nu conta prea mult pentru ea. ŞI 
apoi, se justifica ea, toate aceste lucruri, părerea despre 
material sau culoare sau formă erau treaba lui Benjamin, erau în 
firea lui. 

Ştia că în majoritatea cuplurilor nu se întâmplă aşa. Cei mai 
mulţi bărbaţi erau încântați să-şi lase soțiile să ia astfel de 
decizii. Evident, Benjamin avea tendinţa de a controla lucrurile. 
Işi amintea că a citit odată despre asemenea bărbaţi, când şi-a 
luat un curs de psihologie la Wellesley. Dorinţa lor de control îşi 
avea de cele mai multe ori originea într-un profund sentiment 
de nesiguranţă, o teamă că dacă nu par hotărâți şi nu 
controlează totul atunci se declanşează haosul care-i va copleşi. 
Poate că şi Benjamin avea, vag, acest sentiment. lar Sarah îl 
accepta bucuroasă. N-o forţa să facă nimic. lar uneori chiar era 
mai bine aşa. 

Sigur, avea şi el toane şi era prost dispus, mai ales când 
lucrurile nu mergeau tocmai cum trebuie la slujbă. Şi mai avea o 
nelinişte care ar fi trebuit s-o îngrijoreze mai mult. lar dacă se 
certau (ceea ce nu era des, dar îi indispunea când se întâmpla), 
putea fi crud şi parcă îi era greu să-şi ceară scuze sau să ierte. 
Amândoi erau spontani şi dădeau imediat replica, dar el avea 
limba mai ascuţită şi chiar dacă era de vină, întorcea lucrurile în 
aşa fel încât până la urmă tot ea era cea care-şi cerea scuze. 

In acei ani de început, cele mai urâte certuri erau legate de 
părinţii ei. Poate că Benjamin avea un dinte împotriva lor şi nu-i 
plăcea că depind de banii care i se alocau ei în timp ce el, după 
ce absolvise Syracuse, trebuia să mai facă trei ani, grei şi 
obositori, de internat pentru a se specializa, în final, ca arhitect 
cu diplomă şi fără un sfanţ. Când vorbea de Bedford, îi spunea 
tot mai des „country Club” şi glumea uneori afirmând că cheia 
succesului pentru a deveni arhitect este să te căsătoreşti cu 
banii. Sarah ştia însă că aceste comentarii erau autoironice şi îl 
vizau mai mult pe el decât pe ea. 

Adevărul este că şi ea detesta, aproape la fel de mult ca şi el, 
dependenţa de banii părinţilor. Se simţea inutilă, ca şi cum n-ar 
fi avut nicio importanţă dacă are o carieră de succes sau dacă 
îşi bate joc de viaţa ei. După colegiu i s-a oferit o slujbă la 


aceeaşi firmă unde cărase cafeaua, dar, deoarece tatăl ei o 
introdusese acolo, a refuzat-o. Aşa că a concurat şi, spre 
surprinderea ei, a şi obţinut o slujbă de cercetare la o firmă de 
televiziune care făcea filme documentare de artă. 

Primul ei proiect a constat dintr-o serie de filme despre marii 
scriitori americani. Din păcate, numai despre cei morţi. Aşa că în 
loc de eroii ei contemporani - Roth şi Bellow şi Updike - se 
ocupa de cei studiaţi la liceu: Melville, Twain, Scott Fitzgerald. 
Producătorul, un englez încrezut care purta pantofi albi de 
antilopă şi îşi ascundea chelia sub o meşă, spunea că face asta 
din motive de „buget, copyright şi aşa mai departe” pe un ton 
care-i sugera lui Sarah să nu-şi mai bată căpşorul drăgălaş cu 
aşa ceva. Toate ideile pe care ea i le-a propus au fost respinse. 
Henry James era prea efeminat, Poe şi Bierce prea trăsniţi, 
Hemingway prea „macho”. lar glumiţa ei că Edith Wharton ar fi 
probabil prea feminină n-a avut darul să-i îmbunătăţească 
perspectivele profesionale. 

Salariul era derizoriu, dar cel puţin şi-l câştiga singură. 
Prindea însă repede şi în câţiva ani lucra pentru un salariu dublu 
la o companie mai nouă şi mai modernă din Soho, unde era 
producătoarea propriei emisiuni, de această dată despre scriitori 
în viaţă, deşi o dată interviul a fost atât de preţios şi de plicticos 
de parcă ar fi avut de-a face c-o mumie. 

Viaţa pe care-o duceau în micul apartament închiriat din 
Greenwich Village era simplă, dar fericită. El lucra deja pentru 
Dawlish & Drewe, o firmă cam rigidă, dar mare care făcea mai 
ales proiecte comerciale şi industriale la scară mică. Câştiga 
ceva mai bine decât ea şi munca era destul de rutinantă, dar s-a 
remarcat destul de repede. Era unul dintre cei mai buni 
proiectanți şi machetişti din birou şi era destul de solicitat la 
prezentări. 

Îi plăcea pentru că lucra alături de un tânăr arhitect inteligent 
şi talentat care fusese adus tocmai din Columbia în toamna 
trecută. Scund, brunet şi (în afară de creştetul chel al capului) 
excesiv de păros, cu ochi negri răutăcioşi, o minte ascuţită şi 
haine noi şi elegante, Martin Ingram avea un fler creativ şi o 
ambiţie prea puţin apreciate la Dawlish & Drewe. Simţul 
umorului îl avea chiar mai afurisit decât Benjamin şi adesea, la 
birourile lor aşezate unul lângă celălalt, îi imitau cu cruzime pe 
aferatul Adrian Dawlish care purta întotdeauna papion şi pe 


ceilalţi parteneri principali. Au devenit prieteni apropiaţi şi în 
curând au pus la cale un plan prin care să evadeze pentru a 
porni o afacere pe cont propriu. 

Martin crescuse în districtul Nassau, în oraşul Syosset, un 
nume care pentru Sarah avea numai conotaţii negative. Când 
era mică a fost dusă acolo o dată ca să viziteze un loc numit 
Ferma Acadea, unde fusese muşcată de o capră, mâncase prea 
multe dulciuri şi vomase totul pe bancheta din spate a noii 
maşini a mamei ei. Pentru Martin însă Syosset era acea Americă 
pură şi luminoasă, ideală, locul unde oamenii nu-şi încuie 
niciodată uşile şi îşi ajută întotdeauna vecinii. Abia aştepta să se 
întoarcă acolo. El şi soţia sa mult mai înaltă, Beth - agent de 
imobile comerciale cu voce puternică şi păr roşu, coafat creţ, o 
femeie pe care Sarah se străduia s-o placă - plănuiseră totul. 
Când, la o dată evident prestabilită, vor avea copii aveau de 
gând să se retragă la Syosset. 

În seara în care i-a fost dezvăluit planul în detaliu (cel puţin 
pentru Sarah), mâncau toţi patru pizza la masa rotundă de sticlă 
din apartamentul familiei Ingram, situat într-un cartier mai 
select decât al lor, fiind şi mult mai mare, deşi, după părerea lui 
Sarah, era excesiv de funcţional. Martin şi Beth s-au pornit dintr- 
odată să vorbească numai despre Syosset, ridicându-i în slăvi 
virtuțile, într-o manieră care pe Sarah a nedumerit-o o vreme. 

Printre nenumărate alte avantaje, acolo erau, evident, şcoli 
bune, aer mai curat, criminalitate mai scăzută, o bibliotecă 
publică nou-nouţă şi un mare magazin de delicatese, Bahnhof's, 
pe Jackson Avenue. În plus, a asigurat-o Martin, caprele nu mai 
muşcau. Ferma Acadea se închisese în 1967. Şi mai ales, i-a 
spus el - şi în acel moment şi-a dat ea seama încotro bate - era 
o lipsă totală de arhitecţi decenţi, aşadar un plus de potenţial 
pentru ICA - Ingram Cooper Associates - aflată încă în stadiu 
embrionar. Ordinea trebuia să fie neapărat aceasta, i-a spus 
Martin, pentru că exista deja o CIA. 

— Deci, trebuie să ne mutăm şi noi acolo? a întrebat veselă 
Sarah. 

Glumea, dar după pauza care a urmat şi din privirea lui 
Benjamin şi-a dat seama că exact asta intenţiona. 

— Oricum, trebuie să discutăm despre asta, i-a spus el. 

— Bine. Când? 


Şi săptămâni întregi nici n-au făcut altceva. lar în final s-a 
ajuns la conflict în toată regula. A reieşit că Benjamin fusese 
deja acolo cu Martin şi i-a plăcut ce a văzut. l-a spus că se vedea 
locuind acolo. Sarah l-a acuzat că i-a ascuns acest lucru şi că 
este misogin pentru că pune cariera lui pe primul loc şi crede că 
poate decide singur unde să locuiască. Ea nu voia să locuiască 
la periferie. Poate că din cauza felului uşor dispreţuitor în care a 
rostit acest cuvânt, el a acuzat-o, pentru prima dată, că este o 
snoabă din Westchester, lucru care a înfuriat-o atât de tare că 
nu a mai vorbit trei zile cu el. Relaţiile dintre ei au îngheţat de-a 
binelea şi părea că niciunul nu vrea sau nu poate să le mai 
dezgheţe. Nici nu s-au mai atins mai bine de o lună. 

Într-o dimineaţă însorită de duminică, primăvara devreme, în 
timp ce împingea supărat căruciorul pe aleile unei sere unde 
veniseră să cumpere plante pentru terasa lor de doi metri 
pătraţi de pe acoperiş, Benjamin s-a aplecat şi a luat o 
clematită. 

— Asta-i pentru tine. 

Zâmbea stingherit, dar, o clipă, ei i s-a părut că e într-adevăr 
bine intenţionat, că poate era un semn de împăcare. Apoi a 
văzut eticheta: era soiul numit Regina arctică. 

Au depăşit neînţelegerea legată de locul unde vor locui. Dar 
acest act neaşteptat de răutate a rămas în sufletul ei. Era prima 
dată când o acuza că este frigidă, lucru care a şocat-o şi a 
durut-o. 

După optsprezece luni s-a născut Abbie. lar după încă doi ani, 
în luna în care Ingram Cooper Associates a primit prima 
comandă serioasă, a venit pe lume şi Josh. Pentru fiecare copil, 
Sarah şi-a aranjat în aşa fel munca încât să poată fi liberă 
câteva luni. Cariera ei, chiar dacă nu era înfloritoare, progresa 
destul de bine. Un documentar conducea la altul. Un film făcut 
de ea despre colajele lui David Hockney a fost chiar nominalizat 
pentru un premiu Emmy. Acum locuiau pe Upper West Side, tot 
într-un apartament închiriat, mai confortabil şi mai spaţios decât 
vechiul lor cuibuşor de pe Amsterdam. Dar cu doi copii mici şi o 
bonă angajată permanent, pe care abia îşi permiteau s-o 
plătească, era totuşi destul de înghesuit şi departe de a fi 
perfect. In fiecare dimineaţă, Benjamin se urca în vechiul Volvo 
break şi pornea la drum spre Syosset. 


Conform planului, Martin şi Beth, împreună cu cei doi fii ai lor, 
născuţi la diferenţă de zece luni, locuia deja acolo, iar Ingram 
Cooper Associates şi echipa tot mai mare erau găzduiţi într-un 
atelier lung, cu acoperiş din sticlă, situat în curtea lor spațioasă, 
printre arţari. lar când Abbie a împlinit patru ani, familia Cooper 
a decis să li se alăture. Cu un împrumut girat (în ciuda reţinerii 
lui Benjamin) de fondul ei fiduciar, şi-au cumpărat o casă mică şi 
albă din lemn, nu departe de cea a familiei Ingram, iar după 
câteva luni au plătit un acont pentru un teren împădurit de vreo 
patru mii de metri pătraţi, uşor în pantă, la marginea oraşului, 
unde Benjamin urma să ridice o casă frumoasă, după propriul 
proiect. 

Mai târziu, Sarah nu şi-a mai amintit exact momentul în care a 
început să-i surâdă ideea mutării. A fost mai degrabă un proces 
de uzură, o nelinişte crescândă legată de creşterea copiilor în 
Manhattan. Spre deosebire de Abbie, Josh era un copil mai 
dificil. Atrăgea orice virus. După un weekend îngrozitor în care 
nu a mai putut să respire şi s-a învineţit atât de tare încât au 
trebuit să fugă cu el la spital, i s-a pus diagnosticul de astm. Era 
un băiat timid şi dependent de ei, care nu-şi avea locul în 
agitația şi zgomotul oraşului. In fiecare dimineaţa când Sarah 
pleca la serviciu, plângea câte o oră. lar atunci când bona n-a 
mai reuşit să-l stăpânească şi să-l liniştească, Sarah a început să 
refuze diverse oferte pentru a sta mai mult cu el acasă. 

Vara, la sfârşit de săptămână, când mergeau la Martin şi la 
Beth la câte un grătar, unde îi întâlneau şi pe vecinii acestora şi 
unde Abbie şi Josh alergau liberi şi în siguranţă cu alţi copii, 
Sarah se gândea că dacă avea de gând să devină mamă „cu 
normă întreagă” poate că nici nu-i aşa de rău aici. 

Problema care a lămurit lucrurile - şi asupra căreia Benjamin 
şi tatăl ei au avut prima lor dispută serioasă - a fost educaţia. 
Deşi ICA mergea bine, nu le-ar fi ajuns să plătească taxele la 
cele mai bune şcoli din Manhattan. Când Sarah le-a spus prima 
data părinţilor ei despre planurile de mutare, aceştia au 
reacţionat cu un fel de scepticism condescendent. Din punctul 
de vedere al tatălui ei, Long Island era o zonă destul de bună 
unde puteai să parchezi eventual un iaht, dar nu era în niciun 
caz locul în care să vrea cineva să trăiască. El nu fusese 
niciodată la Syosset, dar nici nu avea nevoie pentru că ştia ce 
fel de loc este. lar faptul că fiica şi nepoţii lui erau obligaţi să 


migreze acolo era dovada îndelung anticipată că Benjamin nu 
era în stare să-i întreţină cum se cuvine. Dacă voiau să plece din 
oraş, de ce nu veneau la Bedford? 

În ceea ce s-a dovedit a fi o încercare disperată de a-i 
convinge, i-a dus la prânz la clubul lui, un loc demodat în care 
statutul femeilor era doar cu ceva mai bun decât al unui câine 
de vânătoare prost dresat. Incă înainte de a se aşeza la masă, 
orgoliul lui Benjamin era deja serios atins, iar el zbârlit ca un 
arici. Afară erau treizeci şi două de grade, iar el venise îmbrăcat 
în cămaşă sport, dar a fost obligat la uşă să împrumute cravată 
şi o haină care era cu câteva numere mai mare şi mirosea a fum 
de trabuc. Sarah îi povestise tatălui ei cu mai mult entuziasm 
decât simţea în realitate despre casa pe care aveau de gând s-o 
construiască. A ascultat-o în tăcere, mestecând încruntat 
cotletul de vițel. 

— lar şcolile de acolo sunt minunate, încheie ea. 

El o privi pe deasupra ochelarilor înguşti cu rame de os. 

— Ai de gând să-i înscrii pe Abbie şi pe Josh în sistemul public 
de învăţământ? 

— Da. 

— Sunt uluit. 

— George, interveni Benjamin într-o inspiraţie „genială”. 
Pentru mine a fost destul de bine. 

Tatăl lui Sarah s-a întors încet şi l-a privit. 

— Da? 

— Pardon? 

— Pentru tine a fost destul de bine? Nu fac decât să întreb. 
Adică, nu vreau să par nepoliticos. Sunt sigur că educația pe 
care ai primit-o a fost tot ceea ce putea oraşul... Scuză-mă, am 
uitat... 

— Abilene. 

— ...oferi. Dar te-ai gândit vreodată ce-ai fi putut face astăzi 
dacă părinţii tăi ar fi putut să te trimită la o şcoală mai bună? 

Era atât de năucitor de mojic, încât Benjamin s-a uitat la 
Sarah şi i-a zâmbit. Fără să-l bage în seamă, tatăl ei a continuat. 

— Hai să le oferim cel mai bun start în viaţă, nu? Plătesc eu. 

— Mulţumesc, George, dar nu e cazul. Sunt copiii mei - şi ai 
lui Sarah, evident - şi vom face cu ei ceea ce credem noi de 
cuviinţă. Acum, scuză-mă, dar trebuie să mai câştig nişte bani. 


A fost un moment tensionat, iar Sarah avea să-l admire 
întotdeauna pentru hotărârea şi demnitatea cu care a ieşit din 
această situaţie şi din multe altele similare care urmau să vină. 

Viaţa la periferie s-a dovedit a fi mai bună decât se aşteptase 
Sarah. Casa pe care a construit-o în cele din urmă Benjamin, în 
trei etape, era minunată. lar în jurul ei, lăsând la locul lor copacii 
şi stâncile existente, Sarah i-a creat o grădină pe măsură. 
Copiilor le mergea de minune. Indiferent dacă era vorba de 
fotbalul de sâmbăta dimineaţa, de călărie, de vreo piesă de 
teatru la şcoală sau de o tabără de vară în munţii Adirondack. 
Abbie strălucea întotdeauna fără efort. 

La Josh a durat mai mult. Când avea doar trei ani, Ben i-a 
trântit din greşeală uşa maşinii peste degetul arătător şi i-a 
retezat vârful. A trecut printr-o serie de operaţii pentru a-i fi 
îndreptat şi, aparent, nu l-a împiedicat niciodată nici la scris, nici 
la desen şi nici la altceva. Acest lucru l-a complexat însă şi mai 
mult şi l-a făcut mai timid. Şcoala i se părea grea şi îşi făcea cu 
greu prieteni, iar dacă nu l-ar fi apărat Abbie ar fi fost vai de 
capul lui. Însă, deşi se afla permanent în umbra surorii lui, a 
devenit treptat mai puternic şi mai încrezător, iar crizele de 
astm s-au rărit. Era un copil sensibil şi iubitor, dar avea o 
energie îndârjită, născută fără îndoială din atâta suferinţă 
precoce. Bineînţeles că Benjamin nu s-a iertat niciodată pentru 
acest accident, nici chiar după ce Josh a început să glumească 
pe socoteala lui, ridicând două degete şi rostind cu o voce de 
hippy drogat Aproape pace, omule - devenit apoi salutul 
particular al familiei. 

Preţul plătit de Sarah pentru a-şi ajuta fiul să treacă cu bine 
prin aceste încercări - deşi a refuzat să analizeze acest lucru - a 
fost cariera ei. S-a lăsat tot mai mult pe tânjeală şi în cele din 
urmă telefonul n-a mai sunat deloc. lar când el a fost, în cele din 
urmă, fericit şi în siguranţă şi a început ea să dea telefoane, a 
descoperit că lucrurile au evoluat. Televiziunea devenise 
nemilos de comercială şi nimeni nu mai părea interesat de genul 
de filme pe care le făcea ea. Apăruse o tehnologie complet 
nouă. Toată lumea făcea documentare cu camere video: 
camerele de montaj renunţaseră la vechea aparatură Steenbeck 
şi trecuseră la cea electronică. Lui Sarah nu i-ar fi luat mult timp 
să înveţe să se adapteze, dar o reţinea ceva, un sentiment că şi 
viaţa ei evoluase şi că ar trebui să încerce ceva nou. 


Benjamin a venit cu ideea. Ajungând într-o seară acasă, a 
menţionat în treacăt că a văzut că librăria locală era de vânzare. 
Era un magazin destul de anost şi deşi Sarah, alături de prietenii 
şi vecinii ei, o frecventau din loialitate, toată lumea se plângea 
că proprietăreasa n-are pic de imaginaţie, e total nepregătită, şi 
uneori chiar mojică. Sarah a visat întotdeauna să se ocupe de 
propria-i librărie, dar până când Benjamin nu i-a propus s-o 
cumpere, acest lucru era în mintea ei cam pe acelaşi plan cu 
visul lui din tinereţe de a ajunge ca Paul Newman. 

— Nu ne permitem, i-a spus. 

— Ba da. 

— Dar nu ştiu ce să fac. 

— Ba ştii foarte bine că eşti grozavă. 

Şi aşa a fost. În trei ani redresase librăria şi începuse să aibă 
şi un mic profit. L-a rugat pe Benjamin să-i facă proiectul unei 
anexe în spate şi, când încă nu făcea nimeni acest lucru, a 
transformat-o într-un loc plăcut, cu lampadare, canapele din 
piele şi un băruleţ unde se puteau găsi cafea, apă minerală şi 
prăjituri de casă. A transformat un colţ în zonă pentru copii şi a 
pus o masă joasă unde cei mici puteau să stea şi să citească sau 
să coloreze. A instalat sisteme noi de comandă, mai rapide, şi şi- 
a folosit fără jenă vechile contacte, flatând şi implorând toţi 
scriitorii de care-şi amintea să vină, să vorbească şi să vândă 
cărţi. 

Între timp, afacerea lui Benjamin şi a lui Martin devenea tot 
mai prosperă. În brutăria părăsită din centru pe care au 
transformat-o într-un atelier modern lucrau acum peste cincizeci 
de angajaţi. Treptat, aproape imperceptibil, şi fără a fi luată 
nicio hotărâre oficială, Benjamin se ocupa acum de mersul 
afacerii, iar Martin devenise forţa creatoare. Şi deşi Benjamin nu 
era pe deplin fericit cu această diviziune a muncii şi simţea că-l 
mănâncă degetele de câte ori vedea cum iau naştere proiectele 
pe planşetă, recunoştea că aşa e cel mai bine. 

— El e geniul, iar eu meseriaşul, spunea el. 

Şi deşi Sarah îl contrazicea întotdeauna, nu numai pentru că- 
şi dădea seama că asta şi aştepta de la ea, dar şi pentru că 
sperase mereu că într-o bună zi el va deveni un mare arhitect, 
trebuia să accepte că are dreptate. Era mai degrabă redactor 
decât creator. Când îi arătai ceva, indiferent dacă era ciorna 
unei scrisori sau un anunţ pentru librărie, care urma să apară în 


ziar, ori proiectul unei clădiri senzaţionale la care lucra Martin, 
observa imediat punctele slabe şi le corecta. Avea un talent 
deosebit, dar părea că nu şi-l apreciază. Din când în când, ca să 
nu-şi iasă din mână, mai ajuta la câte un proiect sau chiar îl 
făcea singur. Şi când se întâmpla acest lucru, Sarah sesiza 
schimbarea din el, spiritul şi energia, cum îl stimulau şi îl făceau 
să înflorească. 

Nici nu-şi putea dori un tată mai minunat pentru Abbie şi Josh. 
Indiferent dacă-i ajuta să-şi facă temele la matematică, dacă-i 
ducea cu feribotul la lecţiile de vioară sau la liga de copii, ori 
dacă se îmbrăca în Dracula ca să-i amuze pe cei douăzeci de 
copii de la petrecerea de Halloween, el era întotdeauna acolo 
pentru ei. Uneori, mai ales în cei trei ani când ea a lucrat foarte 
mult pentru a pune pe picioare librăria şi nu-l angajase încă pe 
Jeffrey s-o ajute, probabil că Benjamin îi vedea mai mult decât 
ea. Ba chiar era un pic geloasă că ei apelau la el, şi nu la ea, 
când aveau nevoie de ajutor. 

Prietenele ei îi spuneau mereu cât e de grozav, că face mult 
mai multe decât soţii lor şi cât de fericită trebuie să fie Sarah că- 
| are lângă ea. Dar observaţia care nu-i ieşea din minte a venit 
din partea lui lris. Ea şi soţul ei Leo, agent de bursă - care, 
atunci când nu lucra, stătea aproape tot timpul pe terenul de 
golf - locuiau în Pittsburgh, dar într-un cartier mai select decât 
cel în care crescuse ea. lris era jurnalistă şi acum era editor- 
asistent la Post Gazette. De câteva ori pe an, cu cei trei copii 
gălăgioşi ai ei, fără Leo, venea la New York să-şi petreacă, 
împreună cu familia Cooper, câte un weekend prelungit. 

Într-o astfel de vizită, într-o dimineaţă însorită de sâmbătă, 
cele două femei stăteau la masa din bucătărie, beau cafea şi îşi 
povesteau ce au mai făcut, iar Benjamin, care, după ce a 
pregătit micul dejun pentru toată lumea, a pus vasele în maşina 
de spălat, a sortat rufele, a revăzut (fără s-o întrebe pe Sarah) 
lista de cumpărături, i-a urcat vesel pe cei cinci copii în maşină 
şi au plecat la cumpărături. 

— Nu e cam ciudat? a întrebat-o Iris. 

— Ce? 

— El face tot. Ştie tot. Bărbaţii nu ştiu de obicei cât unt e în 
frigider. Pun pariu că ştie şi ce număr poartă copiii la pantofi. 

— Ştie. 

— Şi numerele de telefon ale prietenilor lor? 


— Ihî. 

— Leo nici nu ştie cum îi cheamă. Ben ştie şi ce măsură ai la 
rochii? 

— Da. 

— Şi la sutien? 

— Mie nu-mi place să merg la cumpărături. El îmi cumpără 
aproape toate hainele. 

— Ştie şi când îţi vine ciclul? 

— Iris! 

— Ştie? 

— Da. 

— Nu e normal. 

— Iris, pentru Dumnezeu, nu mai suntem în anii cincizeci. 

— Nu vreau să mă înţelegi greşit. E fantastic - cel puţin în 
parte - dar nu e normal. 

lar un pic mai târziu, dar destul de curând după aceea, 
evident în aceeaşi ordine de idei, i-a povestit lui Sarah ce auzise 
de la o prietenă de-a ei din Pittsburgh, o avocată plină de 
succes, specialistă în divorţuri. 

Ideea era că bărbaţii care „dezertează” de la căsătorie sunt 
de două feluri: ticăloşi şi „acaparatori”. Tipul ticălos este o 
creatură simplă, care gândeşte cu sexul şi care nu este în stare 
de altceva. Îşi poate însă iubi familia, care ocupă întotdeauna 
locul doi după obiectivul său principal, adică umblatul după 
femei. Tipul „acaparator” este, de fapt, nesigur şi încearcă să-şi 
dovedească în permanenţă cât este el de iubit. Prin urmare, 
familia este o mare maşină de iubit care are permanentă nevoie 
de controlul şi atenţia sa. Când copiii cresc şi îşi văd de propria 
viaţă, când nu mai au atâta nevoie de el, se simte brusc speriat, 
bătrân şi inutil. Şi atunci aleargă să găsească în altă parte o 
maşină de iubit. 

Iris i-a povestit-o mai mult ca o glumă decât ca mostră de 
analiză socială. Dar zile întregi după aceea, Sarah se surprindea 
gândindu-se la acest lucru. Şi cu cât se gândea mai mult, cu 
atât aluzia o enerva mai tare. 

Ea şi Benjamin erau mai fericiţi decât aproape toate cuplurile 
pe care le cunoştea. Bine, sigur, s-ar putea ca el să fi fost un pic 
cam pretenţios. În fond, era arhitect. Totul trebuia să fie la locul 
lui, în poziţia corespunzătoare, totul echilibrat şi curat, fără 
asperităţi. Trebuia să admită însă că era un pic acaparator. li 


plăcea să se facă plăcut. Dar oare nu asta le place tuturor 
bărbaţilor? 

Ideea că el ar fi tipul care să se ridice brusc şi să plece, dacă 
într-adevăr asta sugera Iris (deşi, gândindu-se la asta, Sarah îşi 
spunea imediat că e probabil puţin paranoică), era absurdă. Se 
iubeau şi aveau încredere unul în celălalt. Şi chiar dacă viaţa lor 
sexuală nu era atât de palpitantă cum şi-ar fi dorit el şi era de 
multă vreme un motiv de tensiune între ei, nu l-a suspectat 
niciodată, nici măcar o dată în toţi anii de când erau căsătoriţi, 
că ar fi înşelat-o. Nu era genul. Şi nici ea nu era. 

lar în toate celelalte aspecte ale vieţii se înțelegeau de 
minune. Nu? Atâtea soţii şi mame se plângeau de cât de 
îngrozitori le erau soţii, cât puteau fi de egoişti, de plicticoşi şi 
de necomunicativi. Sarah n-a simţit aşa ceva niciodată. Ea şi 
Ben au discutat întotdeauna. Despre oamenii pe care-i 
cunoşteau, despre munca lor, despre tot felul de lucruri. Şi 
bineînţeles, cel mai mult despre Abbie şi despre Josh. Despre 
progresele, problemele şi speranţele lor, despre succesele la 
şcoală, despre dezamăgiri. Copiii erau, şi o spunea cu mândrie, 
centrul universului lor. Slavă Domnului că era aşa. În fond, 
educarea copiilor şi strădania de a-i face fericiţi, de a-i apăra şi 
de a-i pregăti pentru viaţă reprezentau însăşi esenţa căsătoriei. 
Ce altceva ar putea fi mai important? 

Doar mult mai târziu, când copiii erau deja adolescenţi, iar 
Sarah începea să anticipeze nerăbdătoare toate lucrurile pe 
care le vor putea face, ea şi Benjamin, în curând, locurile pe 
care le vor vizita, doar ei doi, a observat umbra care părea să-l 
învăluie uneori. Îl surprindea privind-o fix sau uitându-se în 
depărtare cu ochii plini de o asemenea dezolare încât credea că 
i s-a întâmplat ceva teribil, că vrea să-i spună că are cancer sau 
că a murit cineva drag. Il întreba dacă se simte bine şi atunci el 
afişa un zâmbet şi-i spunea că da. 

In ziua căsătoriei lor, sora mai mare a tatălui ei o luase pe 
Sarah deoparte şi, calmă şi la obiect, i-a dat câteva sfaturi. 
Elizabeth era mătuşa ei preferată şi fusese o mare frumuseţe. 
Nu avea copii şi se bucurase de ceea ce familia numea o viaţă 
„colorată”, ceea ce, şi-a dat seama mai târziu Sarah, însemna 
că era cam rea de muscă. Elizabeth era atunci la cea de-a treia 
căsătorie (şi a murit mai târziu, după a patra), iar lui Sarah i se 


păruse uşor amuzant, dar şi puţin deplasat că se consideră în 
măsură să-i dea sfaturi. 

— Aveţi grijă unul de celălalt, i-a dezvăluit ea secretul. 

Nu era neapărat sfatul-bombă, dar Sarah i-a zâmbit politicos 
şi i-a spus că da, desigur. Elizabeth a clătinat însă nerăbdătoare 
din cap. 

— Nu, nu m-ai înţeles. Aveti grijă unul de celălalt. Ca un 
cuplu. Când veţi avea copii, îi veţi pune pe ei pe primul loc. Să 
nu faceţi asta. Căsătoria e ca o plantă. Trebuie să-i dai apă şi 
hrană pentru a o menţine în viaţă. Dacă nu faceţi asta, după ce 
copiii pleacă, vă veţi da seama c-a murit. 


11 

Eve nu intenţionase deloc să-şi ţină promisiunea şi să sune la 
familia Cooper. Şi chiar după ce a făcut-o, nu i-a venit să-şi 
analizeze motivele. În ciuda durerii pe care avea s-o provoace în 
curând, nu-i plăcea să se considere iniţiatoarea acesteia, ci 
prefera să creadă că e mâna destinului. Dacă n-ar fi fost atunci, 
soarta ar fi găsit, fără îndoială, altă modalitate de a-i aduce 
împreună pe ea şi pe Ben Cooper. 

In săptămâna petrecută la Cumpăna, ea şi Lori se 
împrieteniseră cu toată lumea, iar Eve era acum mişcată de 
căldura cu care a fost întâmpinată. Sarah, mai ales, căutase să 
le implice de la bun început. Eve o plăcea destul de mult, dar nu 
mai mult decât pe celelalte. Era interesantă, spirituală şi, 
evident, foarte inteligentă, dar era un pic băţoasă, nu încrezută 
sau superioară, ci puţin rece şi inaccesibilă. Dădea impresia că 
chiar dacă rămâneai cu ea zece ani pe o insulă pustie tot nu 
puteai să descoperi cu adevărat cine e. Soţul ei avea însă ceva 
de care Eve se simţea atrasă. 

Nu a fost ceva imediat. De fapt, la început, printre atâtea feţe 
necunoscute de la fermă, nici nu i-a dat prea multă atenţie. Era 
unul dintre cei mai interesanţi bărbaţi de acolo, asta era clar. l- 
au plăcut felul lui sarcastic de a vedea lucrurile, dar şi cel în 
care a întrebat-o despre Pablo, despre munca şi viaţa ei în Santa 
Fe. Şi chiar părea interesat de răspunsurile ei. Dar, pe măsură 
ce săptămâna se apropia de sfârşit, chiar dacă a mai vorbit de 
două sau de trei ori serios cu el, începea să sesizeze un raport 
ciudat. 

In grup, când Bradstock sau altcineva acapara toată 
conversaţia, privirea ei o întâlnea pe a lui Ben şi schimbau câte 
un zâmbet ironic. Au discutat destul de mult despre pictură şi se 
simţea flatată de interesul pe care îl arăta faţă de munca ei. Dar 
ceea ce a mişcat-o într-adevăr, şi-a dat ea seama mai târziu, a 
fost tristeţea lui. 

Era însă căsătorit. N-ar fi putut spune dacă era şi fericit, dar 
asta n-avea nicio importanţă. Pentru ea era de neatins. Eve era 
foarte strictă în privinţa legăturilor cu bărbaţi însuraţi. Nu atât 
din scrupule de ordin moral, ci pentru că ştia din experienţa 
unor prietene că se termină întotdeauna cu lacrimi. 

Pe peretele de lângă telefon, în bucătăria ei din Santa Fe, era 
o tablă acoperită cu plută, pe care se aflau în dezordine notițe şi 


liste de cumpărături vechi, fotografii şi cărţi poştale, alături de 
cele mai recente (şi, evident, strălucite) picturi făcute de Pablo 
cu degetele. lar în acest talmeş-balmeş, pe care Eve nu apuca 
niciodată să-l pună în ordine, era şi invitaţia la vernisajul 
expoziţiei prietenului ei, William. Era la o galerie importantă din 
Soho, prima lui expoziţie individuală, şi el era un pachet de 
nervi: aproape în fiecare zi o suna pe Eve în căutare de suport 
moral. lar bucăţica de hârtie pe care Sarah scrisese numărul 
familiei Cooper era prinsă cu un ac exact lângă invitaţie. Intr-o 
dimineaţă, pe la mijlocul lui iulie, după ce o sunase William, lui 
Eve i-au căzut ochii pe el, l-a privit fix şi după o clipă a pus mâna 
pe telefon şi l-a format. 

l-a răspuns Sarah. Părea sincer încântată s-o audă. După alte 
consultări, în timpul cărora, fără niciun motiv anume, Eve s-a 
trezit din nou prefăcându-se că-i plac music-hallurile, au fost 
reţinute patru bilete pentru K/ss Me, Kate (patru, pentru că 
William, căruia îi plăceau într-adevăr music-hall-urile, insistase 
s-o însoţească). lar după spectacol a fost rezervată o masă la un 
restaurant de pe Madison, La Goulue, pe care Eve nu-l cunoştea, 
dar Sarah i-a spus c-o să-l adore. 

Când taxiul în care era Eve a oprit în faţa teatrului şi l-a văzut 
pe Ben aşteptând afară, adăpostindu-se de ploaie, împreună cu 
alţii, în lumina orbitoare, a crezut că Sarah era deja înăuntru sau 
că n-a sosit încă. S-a simţit dintr-odată timidă şi era cât pe ce 
să-l roage pe şofer s-o mai plimbe niţel, dar mai multe persoane 
s-au repezit spre taxi aşa că a plătit şi a ieşit. Nu avea umbrelă 
şi a sărit cât a putut de repede peste băltoace, dar tot s-a udat. 

N-a văzut-o decât când a ajuns chiar lângă el, s-a întors şi a 
dat cu ochii de ea, iar încruntătura din privirea sa a explodat 
într-un zâmbet atât de cald şi prietenos care i-a mers direct la 
suflet. Au încercat să se sărute pe obraz, dar s-au aplecat 
amândoi în aceeaşi parte şi s-au ciocnit, încât era să se sărute 
pe buze. Au glumit în legătură cu ploaia şi cu traficul, apoi ea i-a 
spus că-i pare rău, dar că William nu vine. Un mare intermediar 
german a dat buzna în galerie chiar înainte de închidere şi a 
spus că vrea să cumpere tot. 

— Am vrut să vă telefonez, dar era prea târziu. 

— Şi noi am vrut să te sunăm, dar Sarah nu ţi-a găsit numărul 
de mobil. 

— Ea e înăuntru sau... 


— Nici ea nu poate să vină. O pacoste de autor care trebuie 
să participe mâine la un eveniment, la librărie, tocmai a 
renunţat. Sunt o sută de invitaţi şi n-are cine să le vorbească. 
Aşa că acum încinge telefonul, încercând să găsească pe 
altcineva. Nici nu-ţi dai seama cât e de supărată. Abia aştepta 
să te vadă. 

Aşa că nu erau decât ei doi. Şi deşi s-au întrebat unul pe altul 
dacă să nu renunţe la tot şi să-şi vadă fiecare de treabă, era clar 
că niciunul nu dorea acest lucru. Se formase o coadă din cei 
care aşteptau un bilet în plus şi Ben a dat cele două bilete 
disponibile unui cuplu tânăr de la care n-a vrut să ia bani. 

Spectacolul a fost minunat. Oare de ce credea ea că nu-i plac 
music-hall-urile? Au ieşit foarte veseli, spunând amândoi că nu- 
şi dau seama de unde au apărut atâtea cântece celebre. Incă 
ploua, dar au reuşit să găsească un taxi. Au repetat faza cu 
întrebarea, dacă n-ar trebui să considere ziua încheiată şi să 
meargă acasă. Bineînţeles că au continuat. Stând lângă el pe 
bancheta strâmtă din spate a taxiului în drum spre restaurantul 
de la marginea oraşului, râzând şi vorbind despre spectacol, li 
se atingeau picioarele, dar niciunul nu s-a îndepărtat. Ea s-a 
gândit atunci cât de bine arată el şi cât de frumos miroase, dar 
s-a mustrat sever pentru aceste idei. 

Restaurantul era aglomerat şi au stat înghesuiți într-un colţ, 
lângă un cuplu tânăr. Cei doi se sărutau şi se pipăiau întruna, 
ceea ce era cam penibil. Mai degrabă din întâmplare decât 
intenţionat, Eve era îmbrăcată în aceeaşi rochie verde pe care o 
purtase şi de ziua lui Benjamin. S-a gândit ce elegant şi diferit 
pare el în cămaşa neagră de polo şi sacoul negru-cărbune 
înspicat. 

— De ce poartă toată lumea din New York negru? întrebă ea. 

— Poate că suntem cu toţii în doliu. 

— După cine? 

— După inocenţa noastră pierdută. 

Au comandat fripturi şi salată şi o sticlă de Margaux delicios. 
A întrebat-o ce face Pablo şi până la urmă ea i-a povestit despre 
tatăl băiatului, Raoul, că n-au fost niciodată genul de cuplu 
convenţional, ci mai degrabă buni prieteni care au făcut 
greşeala de a deveni iubiţi. Deşi, dat fiind că rezultatul era 
Pablo, i-a spus, era categoric cea mai bună greşeală din viaţa ei. 


l-a venit ei rândul să pună întrebări. L-a întrebat despre Abbie 
şi despre Josh, ceea ce a dus la o lungă discuţie despre cum e să 
fii părinte şi despre părinţii lor. Eve i-a spus că ai ei erau încă 
împreună, mai mult sau mai puţin fericiţi, şi că locuiau în San 
Diego, unde ei nu prea-i plăcea. Ben i-a povestit despre tatăl 
său şi că nu s-au înţeles niciodată. 

— Zicea că sunt un nenorocit îngâmfat şi avea probabil 
dreptate. Aşa eram. Au trecut aproape cincisprezece ani de 
când a murit şi abia de curând l-am iertat. E ciudat cum lucrurile 
astea trec prin diverse faze. La început eram supărat pe el. li tot 
spuneam că nu mă iubeşte şi că nu face decât să mă critice. 
Într-o vreme chiar l-am urât. Apoi mi-a trecut şi m-am simţit 
doar trist. Şi cumva trădat. Că n-am reuşit niciodată să ne 
descoperim unul pe celălalt. lar acum, e ciudat, dar îţi spun cât 
se poate de sincer că-l iubesc. Şi ştiu că, în felul lui, şi el m-a 
iubit. Doar că a aparţinut altei generaţii, când nu se cuvenea ca 
bărbaţii să-şi arate sentimentele, aşa cum facem noi astăzi. Şi a 
fost minunat cu Abbie când era mică. A adorat-o. O punea pe 
genunchi şi-i spunea poveşti. Dulce şi tandru. Niciodată nu-l mai 
văzusem aşa. Parcă ar fi încercat să-i dea ei toată dragostea pe 
care n-a putut s-o arate faţă de mine. l-a zâmbit. 

— Dacă vezi fotografiile mele de când eram mic poţi să 
înţelegi de ce i-a fost greu. 

— Erai urât, nu? 

— Mai degrabă antipatic. 

— Eu eram urâtă şi antipatică. Gen prinţesa mofturoasă. 

— Mi-e greu să cred. 

— Adică vrei să spui că acum sunt frumuseţea întruchipată. 

A spus o prostie, a dat-o în bară. Ca şi cum l-ar fi forţat să 
facă un pas, deşi nu asta avusese în gând. A privit-o încurcat, i-a 
zâmbit şi a luat o înghiţitură de vin. Cei doi de la masa alăturată 
îşi dădeau unul altuia să mănânce spumă de ciocolată. 

— Ştii ceva? spuse ea încercând să îndrepte lucrurile. Dacă ar 
trăi astăzi aţi fi probabil prieteni. 

— Ai dreptate. Aşa cred. 

L-a întrebat despre mama lui şi i-a spus că a fost întotdeauna 
preferatul ei, că în ochii ei era perfect şi chiar dacă i-ar fi spus 
că e criminal în serie tot ar fi găsit o explicaţie şi l-ar fi admirat. 
Adoraţia ei a devenit chiar un fel de glumă a familiei. 


— Nu de mult a venit la noi şi mergeam în oraş. Stătea în faţă, 
iar Abbie, Josh şi Sarah în spate. Şi când am reuşit să parchez 
într-un spaţiu care nu punea cine ştie ce probleme, mi-a spus: 
Ben, parchezi fantastic. Pe bune. În oglindă, i-am văzut pe Sarah 
şi pe copii cu gurile până la urechi. Şi de fiecare dată când 
parchez maşina îmi spun acest lucru. 

Eve a râs, iar el a clătinat din cap, a zâmbit şi a mai luato 
înghiţitură de vin. 

— E minunat, spuse ea. Te iubeşte şi gata. Se spune că o 
mamă nu-şi poate iubi niciodată destul băiatul. E dreptul nostru. 

— Nu-i aşa. După ce a murit tata, am făcut câteva luni 
terapie. Şi doctorul mi-a spus că dacă simţi că eşti iubit pentru 
ceva ce ştii că nu meriţi, sau pentru ceva inexistent, cu alte 
cuvinte dacă ştii că nu eşti supereroul care crede celălalt că eşti, 
atunci această dragoste nu contează pentru că nu-ți dă niciun 
drept, nu te face decât să te simţi ca un impostor. Aşa că vezi ce 
faci cu fiul tău. 

— Îşi parchează tricicleta mai bine decât toţi copiii pe care-i 
Cunosc. 

— Vezi? 

O refuzase când a vrut să-şi plătească biletul la teatru, aşa că 
a plătit ea consumaţia pe furiş, când s-a dus la toaletă. El s-a 
supărat un pic, dar n-a durat mult. Ploaia se oprise. Străzile şi 
trotuarele luceau, aerul era curat şi rece şi mirosea, pentru 
prima dată, a toamnă. Au mers pe jos o vreme, apoi el şi-a dat 
brusc seama cât este de târziu şi că era gata să piardă ultimul 
tren spre casă. Au oprit un taxi şi Ben i-a spus şoferului să-l 
ducă în viteză la gara Penn. Când au ajuns acolo, i-a dat o 
bancnotă de douăzeci de dolari şi s-a asigurat că ştie unde s-o 
ducă. 

— M-am simţit minunat, i-a spus Eve. Mulţumesc. 

— Şi eu. 

S-au sărutat pe obraz şi de data asta a fost aşa cum trebuia. 

— Uite, eu trebuie să fug, spuse el ieşind. Te sun, adică te 
sunăm, bine? 

— Bine. Dacă poţi, du-te să vezi expoziţia lui William. 

— Mă duc. Pa. 

— Pa. Salută-i pe Sarah şi pe copii din partea mea. . 

Dar el închidea portiera şi părea să n-o fi auzit. In timp ce 
taxiul pornea, Eve l-a privit intrând în fugă în gară. După ce nu l- 


a mai văzut, şi-a lăsat capul pe spătarul banchetei, cu ochii în 
tavan. Vorba lui Lori, iată una din loviturile vieţii: singurii tipi 
drăguţi pe care-i întâlneşti sunt căsătoriţi sau homosexuali. 

Eve a sunat a doua zi de dimineaţa şi s-a bucurat, deşi a fost 
şi puţin dezamăgită, când i-a răspuns Sarah. Au spus amândouă 
cât de rău le-a părut că nu s-au văzut. Sarah găsise un înlocuitor 
mai puţin cunoscut pentru pacostea ei de autor, dar era încă 
neliniştită pentru că trebuia să-şi anunţe clienţii. Eve urma să 
plece după-amiaza la New Mexico cu avionul, dar i-a spus că 
vine la New York de două sau de trei ori pe an şi că la 
următoarea vizită se vor întâlni categoric. 

— Categoric, spuse şi Sarah. 

— Poate vii şi tu o dată cu Ben la Santa Fe. Şi cu copiii. 

— Să ştii c-aş vrea. N-am fost niciodată. 

În timpul zborului spre casă şi uneori în zilele care au urmat 
se surprindea uneori gândindu-se la Ben şi la cât de mult îl 
place. Nu, nu era nici pe departe vorba de dor sau regrete. 
Ideea că vor avea un destin comun era încă departe. In decursul 
anilor învățase că dacă te uiţi cu jind spre căi închise nu te alegi 
decât cu durere. Aşa că a luat lucrurile ca atare, ştiind că n-are 
cum să fie altfel. 

Nici dacă Ben ar fi fost singur, atitudinea ei n-ar fi fost 
neapărat diferită. Avea în el un fel de ardoare care-o atrăgea, 
dar o şi intimida. lar acum nu avea nevoie de aşa ceva în viaţa 
ei. Întotdeauna, chiar copil fiind, s-a bazat pe propriile-i forţe. 
Părinţii ei au fost iubitori, dar uşor distanţi, şi au cultivat în cei 
trei copii ai lor o independenţă pe care Eve a ajuns s-o considere 
abia mai târziu darul lor cel mai de preţ. 

Era o calitate pe care alţii, mai ales bărbaţii, o judecau adesea 
greşit, considerând-o lipsă de implicare, presupunând că 
dragostea n-ar fi completă dacă n-ai şi nevoie de celălalt. 
Singurul care a înţeles-o pe deplin a fost Raoul, care era făcut 
din acelaşi aluat. Chiar în cei doi ani în care au trăit împreună, 
au fost suflete separate, fiecare singur şi mulţumit aşa. Ca nişte 
călători, fiecare cu calea lui, care parcurg împreună o bucată de 
drum. 

Înainte de Raoul, a trăit singură aproape întreaga ei viaţă 
adultă. Şi deşi a avut şi ea problemele ei, n-a cunoscut niciodată 
singurătatea decât ca idee sau condiţie care-i afecta pe ceilalţi. 
A avut întotdeauna munca şi prietenii şi, uneori, atunci când a 


crezut că e bine şi că nu sunt complicaţii, când a existat dorinţă 
reciprocă, dar nimic altceva, a avut şi iubiţi. 

Într-o noapte, cam la zece zile după ce s-a întors de la New 
York, când Ben Cooper începuse să-i dispară din gând şi se 
simţea pe deplin reconectată la viaţa ei din Santa Fe, l-a visat. 
Ea era într-un teatru, nu atât de aurit şi de impresionant precum 
cel la care fuseseră, iar spectacolul părea mai degrabă ceva de 
tineret decât o producţie de pe Broadway. Nu era printre 
spectatori, ci pe scenă. Îi venise ei rândul şi nu avusese timp să 
înveţe textul. Apoi l-a zărit pe Ben în primul rând, lângă o 
doamnă bătrână pe care n-o cunoştea. Îi şoptea ceva, încerca 
să-i spună textul, dar ea nu înţelegea şi era din ce în ce mai 
panicată. Apoi s-a trezit. 

Dimineaţa, întorcându-se acasă după ce l-a dus pe Pablo la 
grădiniţă, s-a oprit să ia un ziar de pe strada Garcia, de la 
centrul de abonamente, unde a întâlnit-o pe Lori. Bând ceai 
verde de mentă în curtea însorită, i-a povestit visul. În 
săptămâna petrecută în Montana, căzuseră amândouă de acord 
că Ben Cooper era unul dintre cei mai atrăgători bărbaţi de la 
fermă, iar Lori, cu prefăcută invidie, îi smulsese deja o relatare 
amănunţită a serii petrecute la New York. După doisprezece ani 
de analiză jungiană, se considera expertă în descifrarea viselor. 
Acesta, declară ea, era cât se poate de limpede. 

— Şi bătrâna care stătea lângă el? întrebă ea. Ce expresie 
avea? 

— Expresie? 

— Expresie. Zâmbea, era încruntată, ce făcea? 

— Nu ştiu. 

— Ba da. Era mama lui. Categoric, vrei să ştii dacă ea e de 
acord. 

— Ba nu vreau. 

— Ba da. De-aia era acolo. 

— Nu eu am adus-o, ci el. 

— Fii serioasă. 

— Ştiu. Da' cu ce să fie de acord? 

— Cu tine. Cu tine şi cu Ben. 

— Lori, mai lasă-mă-n pace. Nu e nimic între mine şi Ben. 

Rostind însă aceste cuvinte, o voce interioară i-a şoptit că va 
fi. 


S-a cazat la hotelul de lângă Plaza, întunecat şi fără pretenţii, 
care cunoscuse, evident, şi zile mai bune. Fără să caute şi în 
altă parte, luase adresa dintr-un ghid de călătorie, care 
pretindea că acolo stătuseră JFK şi Errol Flyn. Punându-şi jos 
geanta în camera mică şi supraîncălzită, Ben s-a gândit că, dat 
fiind adevăratul motiv al călătoriei, alegerea ar fi putut fi 
influenţată de dorinţa sa subconştientă de a semăna cu cei doi 
celebri don juani. 

Avea timp berechet şi era să dea telefon să vadă dacă n-ar 
putea-o întâlni mai devreme pe Eve, dar a decis să nu pară prea 
nerăbdător. A sosit devreme cu avionul din Kansas şi, în ciuda 
ninsorii şi a aglomerației de la aeroport, provocată de cei care 
plecau în vacanţă şi de schiori, reuşise să parcurgă, cu maşina, 
drumul de la Albuquerque în ceva mai mult de o oră. Şoseaua 
interstatală era curată şi singurul pericol era că privea mereu, 
împotriva voinţei sale, spre vest, peste peisajul alb şi 
fantomatic, spre roşul-închis şi purpuriul soarelui care apunea în 
spatele muntelui. 

Zăpada îi dăduse pretextul să închirieze un SUV, un Ford 
Explorer roşu-metalizat, care-l făcea să se simtă aspru şi 
„western”. Senzaţia era întărită şi de jacheta de lână roşu cu 
negru, de bocanci şi de pălăria Polartec mică şi rotundă, pe care 
le cumpărase luna trecută la Missoula când au fost cu Abbie să 
vadă Universitatea din Montana. Ben a vrut să-şi ia şi pălăria 
Stetson, dar şi-a dat seama apoi că nu va avea curajul s-o 
poarte. S-a gândit că această pălărie mică şi rotundă îi va da un 
aer de orăşean modern, deşi Abbie i-a spus că pare mai degrabă 
un hoţ bătrân. 

În orice caz, era bucuros că a venit echipat corespunzător, 
începea iar să ningă şi când s-a urcat din nou în maşină a auzit 
că erau minus douăzeci şi trei de grade. Fără să se mai uite pe 
hartă, şi-a urmat drumul până la Paseo de Peralta. 

Nu mai fusese în Santa Fe de doisprezece ani, dar chiar pe 
întuneric şi cu toate decoraţiunile de sărbători, îşi amintea în 
linii mari localitatea şi nu după mult timp a văzut şi indicatorul 
pe care-l căuta. A părăsit şoseaua principală şi a început să urce 
încet dealul, iar când a găsit un loc de parcare, şi-a continuat 
drumul pe jos. Fulgii erau mari şi cădeau încet, oarecum ezitanţi 
prin aerul încremenit, de parcă nu mai existau nici timp, nici 


gravitație. Mersul prin zăpadă era foarte plăcut şi făcea 
misiunea oarecum mai cutezătoare. 

Canyon Road era ca un decor dintr-un film de Crăciun: cu 
luminiţe în copaci şi pe fațadele din cărămidă nearsă ale 
magazinelor şi ale galeriilor. Ferestrele erau încărcate de ramuri 
verzi şi de beteală şi unde te uitai vedeai şiruri de ardei roşii 
luminaţi şi lumânărele în pungi de hârtie cu nisip. La un colţ de 
stradă, mai mulţi oameni cântau colinde neştiute în jurul unui 
foc mic. Ben se aştepta să audă din clipă în clipă pe cineva 
strigând Tăiați! 

Şi-a amintit de galeriile de artă, dar parcă se înmulţiseră, 
majoritatea erau încă deschise, adevărate peşteri ale lui Aladin 
pline de căldură şi culoare, ale căror ferestre desenau 
dreptunghiuri de lumină galbenă pe zăpada de pe trotuare. 
Ultima dată, de fapt singura dată când mai fusese aici, Ben şi-a 
jurat că, dacă va ajunge vreodată să trăiască din pictură, atunci 
cu siguranţă că acesta ar fi locul în care ar trăi. Câteva dintre 
tablourile expuse erau bune, dar cele mai multe, nu. Şi totuşi, 
turişti din întreaga lume veneau aici şi plăteau sume exorbitante 
pe ele. Atât timp cât era mare, intens colorat şi avea o ramă 
somptuoasă, se putea vinde aproape orice. 

Încă nu-i venea să creadă că se afla aici. Parcă s-ar fi uitat la 
bocancii altui bărbat, care-l poartă în sus pe deal, un fel de 
dublură a lui mai curajoasă sau mai nesăbuită. Acelaşi care a 
telefonat, şi-a ales un ton al vocii cât mai firesc cu putinţă, i-a 
spus că vine în Kansas să-şi viziteze mama, care nu se simţea 
bine, şi că până la ea nu mai era decât un scurt drum cu 
avionul. Şi că dacă o interesează, ar fi o bună ocazie să discute 
despre ideea ca ea să facă nişte picturi murale pentru holul 
noului şi extraordinarului proiect pe care îl fac, el şi Martin, în 
Cold Spring Harbor. Dacă-ar putea să-i trimită prin Fedex nişte 
fotografii cu lucrările ei mai recente? Ben a fost şocat de el 
însuşi. Cine era bărbatul acesta? Şi ştia într-adevăr ce vrea? 

Bineînţeles că nu era la prima infidelitate. Şi îşi amintea fiorul 
juvenil de anticipare, acea însufleţire iniţială care-i anula orice 
umbră de vină. În fond, de ce să se simtă vinovat? De două ori, 
doar de două ori, în toţi anii lor de căsătorie o înşelase pe Sarah 
şi reuşise să se autoconvingă până la urmă că tocmai aceste 
rare situaţii de cădere în păcat dovedeau o înfrânare aproape 
virtuoasă. 


Cunoştea mulţi bărbaţi, de exemplu Martin, care îşi înşelau 
soțiile pe bandă rulantă, care nu pierdeau nicio ocazie, ci 
dimpotrivă, le căutau. Ben l-a văzut la treabă când erau plecaţi 
împreună la conferinţe, când punea ochii pe câte o tânără la 
recepţie sau la hotel. Martin pretindea că le ocheşte de la o sută 
de metri. Ben l-a urmărit cum îşi face intrarea. L-a urmărit, nu 
cu admiraţie, dar evident impresionat, cum se prezintă, cum le 
face imediat să râdă, cum ascultă, cum se destăinuie, cum se 
concentrează, creând intimitate ca un grădinar care îngrijeşte o 
floare mult iubită. Şi în nouă din zece cazuri - poate nu chiar 
nouă, poate şase, sau poate patru - avea succes. 

— Şmecheria e să nu-ţi pese dacă eşti refuzat, i-a spus Martin 
o dată. Chiar cele care spun „nu” se simt flatate că le-ai 
întrebat. 

Ben invidia uşurinţa cu care făcea acest lucru, lipsa de griji şi 
neimplicarea. Pentru Martin nu era vorba decât de sex. El şi 
Beth, care sau merita un Oscar, sau era singura persoană din 
districtul Nassau care nu ştia nimic despre păcatele lui Martin, 
nu vor divorța probabil niciodată. Dar în cele două ocazii în care 
Ben a călcat strâmb - o dată cu o tânără juristă din Queens care 
le făcea atunci nişte acte notariale pentru firmă, iar a doua oară 
cu o femeie căsătorită, mai în vârstă pe care a întâlnit-o la 
clubul de tenis - a sfârşit prin a se îndrăgosti. Şi pentru că nu 
avea de gând s-o părăsească pe Sarah (şi, mai ales, pe copiii 
care erau încă foarte mici), niciuna din aceste aventuri n-a durat 
mult şi ambele s-au terminat urât. A fost un miracol că n-a aflat 
nimeni. Singura persoană cu care a vorbit Ben despre acest 
lucru a fost Martin. 

— Ştii care e problema mea? i-a mărturisit el într-un moment 
de imprudenţă, când îşi plângea singur de milă şi se mai liniştise 
după aventura de la tenis. Nu sunt în stare să despart dragostea 
de sex. 

— Problema mea e că eu n-am fost niciodată în stare să le 
asociez, a râs Martin. 

Şi iată-l din nou în acelaşi punct. El, cel puţin, se considera un 
adulterin renăscut. Nu era sută la sută sigur că e îndrăgostit, dar 
nici nu era departe. Şi era chiar ridicol. Abia o cunoştea pe 
femeia asta. Şi chiar dacă ştia, încă de la Cumpăna, şi în orice 
caz din seara de la New York, că ea îl place şi că între ei a 
apărut chiar un mic fior, nu însemna nimic. Poate că nici n-ar 


trebui să se gândească la asta. Fii drăguţ, dar limitează-te la 
afaceri. Beţi ceva, vorbiţi doar despre tablouri. Apoi te întorci 
acasă. 

De îndată ce a văzut-o a ştiut însă că nu va fi aşa. Obosit şi 
aproape năuc în urma turului făcut prin galerii, stătea cu o 
margarita în faţă într-un colţ al barului unde stabiliseră să se 
întâlnească. Era o încăpere lungă, întunecată şi îngustă, cu 
podea din lemn lustruită şi tablouri care acopereau în întregime 
pereţii (se pare că n-aveai scăpare în Santa Fe). A văzut uşa 
deschizându-se şi s-a iscat un vârtej de fulgi din care a apărut 
ea. Purta o pălărie veche, uzată şi pătată de cowboy, iar pe post 
de palton un fel de pătură roşu-intens cu verde, încinsă în talie. 
Şi-a scos pălăria şi şi-a scuturat părul, a scuturat zăpada de pe 
bor, şi unul din bărbaţii de la bar, pe care era evident că-l 
cunoaşte, i-a spus ceva, Ben n-a auzit ce, iar ea a râs şi s-a dus 
la el. Tipul a înconjurat-o cu un braţ şi a sărutat-o, iar ea şi-a 
sprijinit braţul de umărul lui şi-a rămas câteva clipe să 
vorbească şi să glumească cu cei de acolo. 

Unul din ei s-a răsucit pe scaun şi i l-a arătat pe Ben, şi s-a 
uitat şi ea, i-a zâmbit şi s-a dus spre el. lar el a privit-o 
străbătând încăperea, lumina lămpii îi scânteia în ochii care au 
rămas aţintiţi tot timpul asupra lui, dar zâmbetul i s-a schimbat 
puţin, s-a şters oarecum, de parcă i-ar fi trecut prin minte un 
gând anume sau o avertizare, apoi i-a revenit, tot cald, dar mai 
reţinut. 

S-a ridicat şi a salutat-o, dar nu i-a răspuns, ci s-a aplecat 
peste masă, i-a pus mâna pe braţ şi şi-a apăsat obrazul rece pe 
al lui, iar mirosul ei i-a smuls aproape un geamăt. Galeria lui 
Lori, i-a spus ea, se afla exact vizavi şi era aproape de închidere. 
Aşa că şi-a lăsat margarita, şi-a luat haina, au ieşit din local şi au 
traversat. Lori plecase, dar lăsase un mesaj pentru Ben în care 
scria că toţi cei de la Cumpăna primesc o reducere de zece 
procente. 

Picturile lui Eve, două triptice enorme în ulei, atârnau 
luminate straniu într-o sală lungă cu ziduri din piatră, în spatele 
galeriei. Erau mult mai puternice decât păreau în fotografiile pe 
care i le trimisese. Cel mai mare se numea Revel/ația. Părea 
aproape biblic, culorile erau bogate şi întunecate: purpuriu, 
indigo şi roşu-aprins. În celelalte două, tot felul de animale, în 
nuanţe mai pale, de os şi piatră, se chirceau şi se încolăceau 


printre rădăcini, ca şi cum ar fi fost răsucite de un vânt puternic. 
În panoul central, într-o pată de lumină, se înălța o siluetă 
înaripată, parte cal, parte om, parte reptilă, atotputernică, dar 
blajină. Ben era şocat şi mişcat, dar nu prea ştia ce să spună în 
afară de faptul că era minunat, extraordinar, că avea o forţă 
surprinzătoare. S-a gândit, dar şi-a zis că e mai bine să nu zică 
nimic, că holul companiei de asigurări din Long Island ar avea 
probabil nevoie de ceva un pic mai blând. 

S-au întors la bar şi s-au aşezat la aceeaşi masă. Pentru ea a 
comandat un pahar de vin roşu, iar pentru el încă o margarita şi 
au discutat o oră fără întrerupere. Despre vreme, despre Pablo, 
despre ce au făcut de Ziua Recunoştinţei. Despre călătoria lui la 
Missoula de luna trecută cu Abbie ca să vadă universitatea şi 
despre intenţia ei de a lucra vara viitoare pentru Greenpeace. 
Şi, bineînţeles, despre muncă, despre tablouri, pretextul 
prezenţei lui acolo, despre această noapte ireală, cu zăpadă din 
Santa Fe. Totul s-a desfăşurat firesc, fără efort. Păreau să se 
înţeleagă, râdeau de aceleaşi lucruri, îşi amintea fiecare mici 
detalii din viaţa celuilalt. Ea l-a tachinat chiar, întrebându-l unde 
a parcat şi cât de bine. 

A întrebat-o dacă a mâncat şi i-a spus că nu şi că era moartă 
de foame, aşa că s-au aşezat la o masă de lângă şemineu în 
restaurantul de lângă bar, unde au mâncat creveţi şi pui picant 
la grătar cu fasole şi au discutat în continuare. Era îmbrăcată 
într-o pereche de blugi vechi şi o jachetă de lână gri-verzui, pe 
care şi-a scos-o după o vreme, când s-a încălzit. Pe dedesubt 
purta o bluză asortată fără mâneci, care-i scotea în evidenţă 
sânii. Cu umerii goi în lumina lumânării, era atât de tulburător 
de frumoasă, încât lui Ben îi venea greu să-şi ia ochii de la ea. 

Dacă ea n-ar fi simţit acelaşi lucru, dacă s-ar fi simţit la fel de 
liniştită şi deschisă ca şi el, poate că n-ar fi spus ce-a spus. 
Comentariul pe care l-a făcut a fost din cele care taie de obicei 
elanul bărbaţilor. Şi, privind mai târziu în urmă, Ben s-a gândit 
că doar printr-o minune un seducător de doi bani ca el nu a 
intrat cu totul sub masă. După ce au mâncat şi, pentru prima 
oară în acea seară, s-a aşternut între ei tăcerea, stăteau şi se 
uitau unul la celălalt, iar întrebarea și acum ce urmează? era 
aproape palpabilă, ea a sorbit o gură de vin, a pus paharul pe 
masă şi a spus: 

— Ei, Ben. Spune-mi de ce ai venit de fapt aici. 


A spus-o blând şi cu un zâmbet care nu era nici batjocoritor, 
nici de reproş. Şi în loc să se chircească de teamă sau jenă, 
după o scurtă pauză şi fără să clipească, i-a spus, simplu, că s-a 
îndrăgostit de ea. Că de la petrecerea de ziua lui de la Cumpăna 
s-a gândit întruna la ea. Şi că niciodată n-a avut sentimente atât 
de puternice faţă de o altă femeie. 

Această declaraţie surprinzătoare (care l-a surprins până şi pe 
el) nu era nici pregătită dinainte, nici intenţionată. Nu era 
versiunea mai puţin inspirată a tehnicii de seducţie a maestrului 
Martin. Şi în timp ce se auzea rostindu-şi adevăratele 
sentimente, ca într-o parodie de spovedanie, era, evident, 
conştient de riscul prostesc pe care şi-l asumă, de faptul că 
nimic n-ar putea-o speria mai tare. Dar nu s-a oprit. 

Dimpotrivă, a continuat cu voce liniştită, măsurată, spunându- 
i că din seara petrecută împreună la New York s-a frământat 
întruna gândindu-se ce să facă şi cum s-o revadă, că a încercat 
de câteva ori să-i scrie, dar n-a reuşit să găsească vorbele cele 
mai potrivite. 

Se adresa mai ales mâinilor lui încleştate pe masă. Din când 
în când îşi ridica privirea pentru a vedea efectul cuvintelor sale, 
dar nu a reuşit să depisteze decât un fel de surprindere. Apoi, 
tocmai când încheia, ea i-a privit mâinile, iar Ben şi-a dat seama 
că în tot acest timp se jucase cu verigheta. 

A zâmbit şi a ridicat din umeri. 

— Asta e, a încheiat el. 

A urmat o tăcere lungă. Ea stătea sprijinită de spătarul 
scaunului şi-l privea fix. 

— Nu ştiu ce să spun, rosti în cele din urmă. 

— Îmi pare rău. Nu trebuie să spui nimic. 

— A, bine. 

— Nu, adică... M-ai întrebat de ce am venit, aşa că e clar că 
ştiai că n-am venit pentru tablouri. M-am gândit că n-are rost să 
mă prefac. Aşa că ţi-am spus. 

Ea ridică paharul şi bău, neslăbindu-l din ochi. 

— Deci nu te-au interesat lucrările mele? 

— Tablourile sunt minunate. 

— Atunci mă angajezi? 

— Dacă vrei. 

— Aha! Şi altceva nu contează. 

Şi-au zâmbit trist unul altuia. 


— N-ar trebui să-mi spui şi că Sarah nu te înţelege? 

— De fapt, cred că mă înţelege. Probabil că mult prea bine. 
Dar ne-am schimbat. Ţi-aş fi recunoscător dacă ţi-ai acoperi 
umerii. 

Ea îşi trase încet jacheta pe umeri. 

— Sau mai bine nu. 

— Spune-mi, faci des asta? 

— Nu. 

— Aşa cred şi eu. 

— Mulţumesc. 

A apărut o chelneriţă care i-a întrebat dacă au terminat şi s-a 
arătat un pic derutată când ei au început să râdă. Ben a cerut 
nota de plată. După ce fata a plecat, Eve s-a întins peste masă 
şi l-a luat de mână. 

— Ben, îmi placi foarte mult. Dar nu am avut niciodată relaţii 
cu un bărbat însurat şi n-am de gând să încep acum. Dacă erai 
liber, poate c-ar fi fost altceva. 

În stradă, s-au sărutat de rămas-bun, ca nişte prieteni, iar ea 
a luat-o în sus, pe deal, fără să se uite în urmă. Ninsoarea se 
oprise, dar Ben a trebuit să curețe parbrizul maşinii de stratul de 
zăpadă de vreo cincisprezece centimetri. In drum spre hotel era 
într-o stare de înflăcărare juvenilă. lar a doua zi dimineaţa, în 
timp ce avionul lui se îndrepta spre nord-est pe cerul de cobalt, 
fără urmă de nor, a privit munţii zbârciţi ca nişte cicatrice pe 
albul deşertului şi lucrurile au devenit cât se poate de clare. 

Mergea acasă. Dar cuvântul îşi schimbase sensul, era un loc 
pe care inima lui îl părăsise deja. Deşi ea n-a spus-o de fapt, ela 
auzit că l-ar accepta dacă ar fi liber. Şi în exaltarea sa 
necugetată a şi început procesul. 


12 

În Missoula era greu să te rătăceşti chiar dacă voiai. Oriunde 
te aflai, nu trebuia decât să priveşti în jur pentru a vedea litera 
mare M, imprimată în relief, pe alb, la jumătatea pantei abrupte 
care se înălța pe malul sudic al râului Clark Fork. Deşi nu era 
decât un deal, se numea muntele Sentinel, iar dacă aveai 
picioare şi plămâni buni, dar şi dorinţa de a urca pe drumul în 
serpentină, ajungeai la M şi vedeai de acolo oraşul ca într-un 
pliant turistic, cu pădurea şi muntele pudrate de zăpada 
timpurie. lar dacă-ţi desprindeai privirea şi te uitai în jos, pe 
lângă vârful bocancilor, vedeai chiar la poalele dealului 
campusul Universităţii din Montana. 

Era un loc liniştit şi plăcut, deşi clădirile mai vechi, de acum 
un secol, din cărămidă, păreau că vor să atingă o măreție de 
care cele moderne se fereau. Centrul campusului era o pajişte 
mare, numită Ovalul, unde, vara, studenţilor le plăcea să stea la 
soare şi să joace Frisbee. Impărţită în patru prin alei pavate cu 
piatră cenuşie şi dale roşii recuperate de pe străzile din centrul 
oraşului, fusese cândva împodobită cu falnici ulmi americani, 
căzuţi, rând pe rând, pradă bolii. In afară de câţiva pini, urmaşii 
lor - arţari, stejari roşii şi glădiţe - păreau încă tineri şi fragili. 
Pentru a-i proteja, înfipt pe un soclu din ciment cenuşiu, la 
intrarea vestică a Ovalului, se afla un masiv urs grizzly. 

Stătea pe labele din spate, privind în depărtare, cu fălcile 
deschise într-un mârâit încremenit în bronz, de parcă ar fi 
anticipat un atac iminent. lar celor care cunoşteau istoria 
recentă, poziţia nu li se părea deplasată. Pentru că în cei treizeci 
de ani de când stătea acolo, colegiul s-a aflat sub un permanent 
şi riguros atac. Montana conservatoare - adică cea mai mare 
parte - considera că acest loc colcăie de otravă liberală, cea mai 
puternică aflându-şi lăcaşul chiar în clădirea din spatele ursului. 

Rankin Hall se înălța pe o fundaţie din piatră necioplită cu 
douăsprezece trepte solide care duceau spre o uşă dublă cu 
boltă, flancată de pilaştri clasici. În hol, printre afişe, anunţuri şi 
bileţele care anunțau concerte şi expoziţii, se afla şi o fotografie 
sepia înrămată a celei care a dat numele clădirii. Cu pălărie cu 
pene, bluză cu guler înalt şi costum sobru, Jeanette Rankin, 
luptătoare pentru votul femeilor, pacifistă, prima femeie aleasă 
în Camera Reprezentanţilor, părea o prezenţă mult prea 
rezervată pentru a prezida un astfel de loc generator de dispute. 


Dar chiar asta făcea, pentru că Rankin Hall era sediul celui mai 
faimos program de studii de mediu organizat de universitate. 

Apărut în anii protestatari ai Războiului din Vietnam, acesta 
„se mândrea” că a pregătit activişti, care - cel puţin aşa 
susțineau criticii - au sabotat economia ţării, lipsind-o de mii de 
slujbe în minerit şi în exploatarea forestieră, rezultatul fiind, se 
pare, că locuitorii Montanei se situau în prezent pe locul 
patruzeci şi şase în ceea ce priveşte venitul pe cap de locuitor. 
Adevărul a fost, bineînţeles, mai complex, dar acest lucru nu a 
diminuat eforturile conservatorilor de a închide programul. Au 
existat încercări constante de a-l mai domoli şi de a-i tăia 
finanţarea. Profesorii au fost acuzaţi că-i trec pe studenţii care 
făceau demonstraţii, băteau spiţe în copaci sau se legau de 
camioanele cu buşteni. lar o dată, pe baza penibilei presupuneri 
că o hartă de perete a pădurilor din Montana, marcată cu 
bolduri colorate, ar fi fost, de fapt, un plan oficial de bătut spiţe 
în copaci, agenţii federali agitând puşti au luat cu asalt clădirea, 
dar au plecat pe furiş mânjiţi de ouă pe faţă. 

Când a insistat să vină aici la colegiu, lui Abbie Cooper îi era 
total necunoscută această notorietate. lar dacă ar fi ştiut, n-ar fi 
suflat o vorbă nimănui, mai ales bunicului ei, care considera că 
alegerea ei nu e doar o aberaţie, ci aproape o desconsiderare la 
adresa lui. Cam fără tragere de inimă, mama era de partea lui, 
repetând şi ea că pentru cineva atât de talentat ca Abbie era 
păcat să nu încerce, cel puţin, înainte la Harvard. Tatăl lui Abbie, 
după cum era de aşteptat, era de partea ei. Dar ca o concesie 
făcută mamei şi bunicului, a fost de acord să facă totuşi o vizită 
şi cu o faţă lungă şi-a târât picioarele prin Cambridge, pe o 
burniţă cenușie, iar apoi (Scumpo, hai, e la doi paşi) s-au dus şi 
la Wellesley. 

N-a fost pentru nimeni o surpriză când seara i-a anunţat, 
destul de melodramatic, că preferă să aranjeze rafturile la 
Walmart decât să se ducă la vreunul din cele două. Şi atunci, 
mama ei a renunţat şi aşa a rămas. Urma să meargă la UM, 
unde, după cum şi merita, i s-a promis un loc pentru toamna 
următoare. Şi avea să se specializeze, normal, în ştiinţele 
mediului. 

Vara de după absolvirea liceului a fost cea mai grozavă din 
viaţa ei. A petrecut două săptămâni în Wyoming cu Ty şi au 
lucrat la fermă. Avusese de gând să stea mai mult, dar el 


devenea un pic prea insistent şi, deşi îl plăcea foarte mult, Abbie 
nu era pregătită pentru relaţia pe care părea el s-o dorească. ŞI 
cu două săptămâni mai devreme decât prevăzuse, a plecat cu 
avionul la Vancouver şi s-a înscris în Greenpeace. 

Munca nu era nici prea grea, nici prea interesantă, dar 
oamenii pe care i-a întâlnit au compensat aceste neajunsuri şi 
şi-a făcut mulţi prieteni noi. Cele mai interesante activităţi erau 
excursiile cu caiacul pe mare, de-a lungul coastei, pentru a 
explora gurile de vărsare sălbatice. Urmăreau urşii care scoteau 
somonii din apele puţin adânci şi vâsleau printre orci, atât de 
aproape că s-ar fi putut întinde să le atingă. Noaptea, îşi aşezau 
tabăra pe malul apei, unde ascultau plescăitul balenelor din golf 
şi urletul îndepărtat al lupilor din păduri. 

Singurele care umbreau aceste lungi zile idilice erau păsările 
de mare moarte sau muribunde pe care le găseau în ochiurile 
de apă dintre stâncile din apropierea țărmului, cu penele pline 
de reziduuri de petrol. Pe cele pe care puteau le salvau, dar 
pentru majoritatea era prea târziu. lar la vederea suferinţei lor, 
Abbie se simţea cuprinsă de furie. 

În august a plecat acasă; mai avea o săptămână să se 
pregătească pentru UM. Şi-a găsit mama prost-dispusă şi 
slăbită, fiind cuprinsă şi de o tristeţe pe care Abbie nu i-o 
cunoştea. Şi tatăl părea schimbat, mai tăcut, uşor preocupat. 
Când a întrebat-o, mama i-a spus că nu e nimic serios, că 
muncesc amândoi prea mult şi că n-au reuşit să-şi ia şi ei o 
vacanţă. Josh tocmai se întorsese după o lună petrecută cu 
familia Bradstock pe lacul Michigan şi toată săptămâna a vorbit 
la telefon cu Katie sau şi-a pierdut vremea prin camera lui. Lui 
Abbie i s-a părut totul destul de deprimant. 

Cu o seară înainte de a pleca la Missoula, în timp ce Abbie îşi 
împacheta ultimele lucruri, mama a venit la ea în cameră. Se 
pare că această imagine a umplut paharul, pentru că a cedat şi 
a început să plângă. Abbie a îmbrăţişat-o. 

— Îmi pare rău, n-am vrut asta, suspină ea, încercând să pară 
veselă. Mă port prosteşte. Cred că mamele au voie să verse 
câteva lacrimi când fetiţele lor pleacă de acasă. 

— O, mami, dar mă întorc. 

— Ştiu. 

— De-asta plângi? Precis? 


— Ce? Nu-i destul? O să te simţi minunat. Sunt cam 
invidioasă. 


Camera lui Abbie de la UM era în Knowles Hall, o clădire 
simplă, dar anostă din cărămidă şi beton, al cărei unic element 
decorativ era o terasă cu ornamente albe, plină de biciclete. 
Aceasta se afla chiar lângă Oval, pe o alee flancată de arţari 
care acum, după primul ger serios al toamnei, îşi schimbau 
culoarea de la portocaliu-aprins la roşu. Camera, aflată la 
mijlocul unuia dintre cele şase coridoare identice, era mobilată 
cu paturi, birouri, scaune şi biblioteci din lemn de pin natur, câte 
două din fiecare, pe care Abbie şi colega ei de cameră le 
aranjaseră astfel încât să creeze cel puţin o iluzie de intimitate. 
Din fericire, şi oarecum surprinzător, se înțelegeau foarte bine. 

Melanie Larsen era dintr-un orăşel de lângă Appleton, 
Wisconsin. Era fiică de fermier şi aşa şi arăta: blondă, cu faţa 
roşie, cu coapse şi umeri care-ţi sugerau că poate să tragă de 
una singură un tractoraş dintr-o mlaştină, studia şi ea ştiinţele 
mediului. In colţul lui Abbie, pereţii erau acoperiţi cu postere cu 
munţi, animale sălbatice sau eroi precum John Lennon şi Che 
Guevara. Mel avea doar trei fotografii înrămate cu mama şi tatăl 
ei, cu cei patru fraţi şi cu ea care îmbrăţişa o junincă Hereford 
care adunase toate premiile la concursul local 4-H. 

Mel era atât de veselă şi sociabilă, încât, în doar câteva luni, 
camera lor a devenit un soi de epicentru social. Uşa era rareori 
încuiată. Astăzi însă, da. lar tenculeţul de foi lipit pe ea, de care 
atârna o sfoară cu un creion la capăt, era plin de mesaje. 


Unde sunteţi fetelor? Chuck/Cocoşul 
Mel, bună! Ai bilete la concert? Sună-mă. Jazza 
Abigail, sexoaso, ce se-ntâmplă diseară? B xxx. 


Şi aşa mai departe. Era ora prânzului, când prietenii treceau 
pe la ele cu cafea şi sandviciuri cumpărate de la La Peak, 
cafeneaua micuță de vizavi, din Centrul Lommasson. La câteva 
minute, câte doi sau fiecare pe cont propriu, amicii lor apăreau 
pe culoar şi dădeau de uşa încuiată. Se încruntau, poate că şi 
băteau şi ascultau un moment, apoi, neauzind nimic, ridicau din 
umeri, lăsau câte un mesaj şi o luau încet spre scări. Abbie şi 
Mel nu erau acasă şi nimeni nu ştia de ce. 


Abbie începea să regrete că nu este. Durerea devenea atât de 
puternică, încât se temea că nu va rezista. Se manifesta prin 
spasme care-i provocau greață şi care o lăsau aproape în 
lacrimi. Dar nu avea de gând să plângă în faţa lor. O durea tot 
corpul. O durea în locuri pe care nici nu ştia că le are. 

De cinci ore, care i se păreau cât cinci zile, avea gâtul legat 
de o poartă de metal, cu o închizătoare de biciclete, în formă de 
U, din oţel rezistent, iar inelul de care era prinsă aceasta era 
fixat la o înălţime destul de mare. Simţea că i s-a lungit şi 
coloana cu câţiva centimetri. Când încerca să se relaxeze, laţul 
era gata s-o stranguleze. Probabil că rănile de pe gât i se 
umflaseră, pentru că o strângea tot mai tare. Îşi spunea mereu 
că nu trebuie să intre în panică. 

Dimineaţa fusese însorită şi, pentru sfârşitul lui octombrie, 
neobişnuit de blândă. Apoi, vântul s-a îndreptat spre nord, cerul 
s-a acoperit de nori, iar temperatura a scăzut brusc. Umezeala 
drumului plin de noroi roşiatic răzbise, în cele din urmă, prin 
prelata pe care şedea şi prin toate straturile de impermeabile şi 
de materiale izolante pe care le purta şi-i pătrundea, precum o 
ceaţă îngheţată, în oase. Nu mai spera decât să amorţească şi 
să nu mai simtă nimic. 

— Ce faci, surioară? o întrebă Hacker. 

Abbie se strădui să zâmbească, dar până şi asta o durea. 

— Grozav. 

— Ţi-e frig? 

— Nu, mi-e bine. 

Se adunaseră destul de mulţi. Pe lângă Abbie şi cei zece 
colegi ai ei protestatari, mai erau probabil patruzeci sau 
cincizeci de oameni şi o grămadă de vehicule parcate la poalele 
dealului, iar un altul tocmai parca. Erau agenţii de la Serviciul 
Forestier, şeriful districtului şi mai multe ajutoare, persoane de 
la compania de exploatare forestieră, reporteri de la ziare şi 
fotografi, care îi priveau şi discutau, aşteptând să se întâmple 
ceva. Până şi tipul plin de el de la Serviciul Forestier care 
filmase întruna toată dimineaţa părea să fi rămas fără idei şi 
stătea rezemat de capota maşinii, la fel de plictisit ca toţi 
ceilalţi. Aerul rece era plin de pârâituri-le şi anunţurile făcute de 
şase radiouri pe unde scurte şi de zgomotul de fond, ritmic şi 
constant al elicopterului care transportase toată dimineaţa 
buşteni. Maşina de teren care sosise era a unui post local de 


televiziune. Reportera şi cameramanul se îndreptau spre ei cu 
paşi mici. Hacker începu din nou să scandeze. 


Hei-ho! Hei-ha! Opriţi defrişarea! 
Hei-ho! Hei-ha! Opriţi defrişarea! 


— Haideţi, hai să nu ne lăsăm. 

Cuvintele deveniseră acum la fel de dureroase ca şi laţul din 
jurul gâtului, dar Abbie se strădui să i se alăture. Apelând la cât 
mai puţini muşchi posibil, îşi întoarse privirea spre Scott şi spre 
Mel, care erau şi ei legaţi de poartă, ceva mai încolo. Doamne, 
cât păreau de puternici şi de siguri, chiar fericiţi, scandând din 
tot sufletul. Abbie se simţea ca o bleagă. 


Ole! Ola! Serviciul Forestier să-şi înceteze activitatea! 
Ole! Ola! Serviciul Forestier să-şi înceteze activitatea! 


Cu coada ochiului, reuşi să-i vadă, la capătul dinspre deal al 
porţii, pe Todd şi pe P.J. care îşi puseseră din nou uriaşele 
costume de păstrăv din mucava şi dansau grotesc în jurul 
camerelor TV. Păreau două caiace cu picioare. La şapte metri 
deasupra lor, atârnat lângă pancarta pe care-o prinseseră de 
copaci şi-o desfăşuraseră peste drum, se afla Eric, care cânta 
din nou la acordeon. Repertoriul său de patru cântece era cam 
sărăcuţ, totuşi. Pe pancartă scria Nu mai ucideți pădurile din 
Montana. 


Ole! Ola! Firmele lacome să-şi înceteze activitatea! 
Ole! Ola! Firmele lacome să-şi înceteze activitatea! 


Reportera de la televiziune s-a oprit la cincizeci de metri în 
josul drumului să discute cu şeriful şi cu cei de la Serviciul 
Forestier, iar cameramanul a urcat până la poartă şi a filmat 
păstrăvul-dansator, pe Abbie şi pe Mel. Abbie se străduia să 
pară dură şi sfidătoare, sperând că va fi intervievată şi că va fi şi 
ea vedetă timp de cinci secunde. Dar reportera a urcat dealul şi 
singurul cu care a vrut să vorbească a fost Hacker. 

Impreună cu cameramanul, aceasta l-a aşezat în faţa porţii 
pentru a apărea, în fundal, păstrăvul-dansator şi pancarta. 


Cu vorba lui tărăgănată, sigur pe el, Hacker le-a explicat că 
blochează drumul pentru a opri o vânzare ilegală de cherestea 
şi că, sub pretextul curăţării pădurii de copacii căzuţi care ar 
putea provoca incendii, firma de defrişare, cu acordul tacit la 
Serviciului Forestier, tăia copacii verzi. 

Era o declaraţie perfectă şi se vedea că nu era prima dată 
când face aşa ceva. Joel „Hacker” Hackman, un adevărat 
veteran, cu o sută de reţineri şi cam tot atâtea arestări la activ, 
era una dintre numeroasele mici legende ecologice ale 
Missoulei. Cu început de chelie, bărbos, mare ca un urs, cu 
burtă, era cu cel puţin cincisprezece-douăzeci de ani mai mare 
decât ceilalţi. Absolvise silvicultura la UM, la începutul anilor 
optzeci şi nu s-a mai întors acasă la Omaha, în Nebraska (De ce 
să mă mai întorc? glumea el, înainte de a-l întreba cineva). Şi-a 
construit o cabană la Bitterroots şi a înfiinţat o mică organizaţie 
numită Acţiunea Pădurea, al cărui principal, dacă nu unic, scop 
era să le facă viaţa cât mai grea celor de la Serviciul Forestier şi 
firmelor de defrişare. Abbie şi Mel îl întâlniseră cam cu două luni 
în urmă, în prima lor săptămână la UM, când fetele se interesau 
de grupurile locale de protecţia mediului. Au fost încântate şi 
inspirate şi de atunci au făcut muncă de voluntariat pentru el, 
ceea ce a însemnat, până astăzi, mai ales punerea unor 
materiale în plicuri. 

Hacker a fost căsătorit şi avea un fiu de paisprezece ani pe 
care-l iubea foarte tare, dar nu prea-l vedea, pentru că se 
mutase cu mama lui la Santa Barbara. Nimeni nu ştia precis 
dacă femeia se săturase să-l tot scoată pe cauţiune din 
închisoare, o dată la câteva luni, sau de aventurile lui bine 
cunoscute. Se dăduse şi la Abbie de vreo două ori şi a doua 
oară, noaptea, târziu, la o petrecere după ce a băut prea mult, 
aproape i-a cedat. Il găsea categoric mai atrăgător decât pe 
băieţii pe care-i întâlnise până atunci la UM, tipi ca Scott şi Eric, 
care-i plăceau, dar erau cam imaturi. lar din privirea de 
cunoscător cu care Hacker o urmărea de atunci, Abbie îşi dădea 
seama că el consideră treaba neîncheiată. 

Dacă ar fi fost sinceră cu ea însăşi ar fi recunoscut că ideea 
nu-i displăcea şi că, probabil, singurul lucru care-o reţinea era 
un derutant şi un vag sentiment de vinovăţie faţă de Ty. În cele 
două luni de când era la Missoula, se văzuseră doar o singură 
dată, când el venise din Wyoming să-şi petreacă împreună 


weekendul. Şi deşi i-a făcut plăcere să-l vadă, i s-a părut, cu 
pălăria şi cizmele lui, cu felul lui blând şi demodat de a se purta, 
cam stingher şi deplasat în noua ei gaşcă de prieteni şi colegi. 

Reportera de la televiziune care îl intervieva pe Hacker avea 
vreo treizeci de ani, era trasă la faţă şi palidă. Era îmbrăcată cu 
o geacă mare, cu glugă îmblănită şi arăta de parcă ar fi înghiţit 
un urs. Asculta monologul lui Hacker cu un zâmbet subţire care 
părea uneori dispreţuitor şi dezaprobator. Dar poate că nu era 
decât plictisită şi-i era frig, ca şi lui Abbie. 

— Şi peştele-dansator? 

— Acest pârâu este unul dintre puţinele locuri rămase, 
excelent pentru înmulţirea păstrăvilor, îi spunea Hacker. Tăierea 
rasă de pe aceşti versanţi, care se face chiar acum, cu 
elicopterul, face ca toată apa să se adune în vale, antrenând şi 
solul. Sedimentele se depun, iar peştele nu se mai înmulţeşte. 
Omoară pădurea, omoară şi peştii. Lăcomie fără margini, tipică 
acestor corporaţii de care Montana e sătulă. 

Deodată se auziră zgomotul unui vehicul care cobora dealul, 
în spatele porţii, şi claxonări prelungi. Pentru prima dată, 
reportera s-a arătat interesată. l-a şoptit cameramanului să 
filmeze. Şeriful, adjuncţii lui şi cei de la Serviciul Forestier se 
îndreptau cu toţii grăbiţi spre ei. Abbie şi-a strâns mâinile la 
piept de durere şi a reuşit să se întoarcă exact în momentul în 
care păstrăvul-dansator sărea din calea unui camion-platformă 
roşu, stropit cu noroi care s-a oprit scrâşnind la doar câţiva 
metri de poartă. 

— Ce-i asta? 

— Echipa de tăietori, îi răspunse Hacker calm. 

Uşile camionului se deschiseră şi apărură patru bărbaţi ca să 
vadă mai bine ce se întâmplă. Aveau căşti, iar expresia lor era 
de dezgust amuzat. Cu excepţia unuia dintre ei, care, după 
importanţa pe care şi-o dădea, părea şeful, aveau cam aceeaşi 
vârstă ca şi protestatarii. Pe lângă ei, până şi Hacker arăta ca un 
băieţandru. Hacker păşi în faţă, afişând un zâmbet amical. 

— Salut, oameni buni. Scuze pentru neplăceri. Noi protestăm 
paşnic împotriva defrişării de aici. 

Maistrul, dacă asta era el, nu i-a răspuns, ci l-a privit doar, a 
trecut pe lângă el şi s-a dus la celălalt capăt al porţii. Avea părul 
prins într-o coadă la spate, iar barba şi mustaţa formau un cerc 
negru în jurul gurii mici şi strânse. Cu degetele mari vârâte în 


găicile blugilor, a trecut încet pe lângă Mel şi Scott, privindu-i de 
sus ca pe nişte fiinţe dintr-o specie inferioară, s-a oprit în faţa lui 
Abbie şi a rămas acolo, mestecând ceva şi uitându-se la ea cu 
un început de zâmbet ciudat pe faţă. 

— Cred că-i bine să n-ai nimic de făcut toată ziua decât să stai 
în fund. 

— Bineînţeles, bestii idioate, care căsăpiţi copacii verzi, îi 
răspunse Abbie. 

L-a văzut pe Hacker încruntându-se şi s-a mirat de ce. Ochii 
maistrului s-au îngustat. Şi-a supt obrajii, şi-a ridicat o fracțiune 
de secundă bărbia, apoi a tras o scuipătură neagră de tutun la 
doar câţiva centimetri de gheata ei. Tare ar fi vrut Abbie să-i 
dea una în testicule, dar hotărî că n-ar fi o decizie înţeleaptă. 

— Cui îi spui tu idiot, târfă iubitoare de copaci? 

Hacker făcu un pas înainte. Cameramanul filma în continuare. 
Reportera aproape că făcea pe ea de emoție. 

— Ei, gata, liniştiţi-vă, interveni Hacker. 

Lui Abbie îi bătea inima nebuneşte. Spera că nu se vede cât 
este de înspăimântată. Slavă Domnului că exact în clipa aceea 
au venit două dintre ajutoarele şerifului şi Iverson, agentul-şef 
de la Serviciul Forestier. Acesta era înalt, cu o mustață blond- 
roşcată şi ochelari cu ramă de aur. Cu pălăria Stetson pe cap, 
părea a avea o funcţie mai importantă decât şeriful bondoc şi 
asudat care urca în urma lui dealul. Toată ziua tratase cu 
protestatarii, afişând o bună dispoziţie permanentă, dar 
politicoasă. 

— Vă rog, vă rog, oameni buni. Hai să ne calmăm. 

— Cu voi n-avem nimic, îi spuse Hacker maistrului. Ştim că nu 
vă faceţi decât treaba. Şefii voştri ştiu de ce facem asta. 

Tipul se întoarse să-l înfrunte. 

— Mai bine tăceai. Adică noi suntem nişte cretini neştiutori. 

— Nu, domnule. N-am vrut să spun asta. Ştim că trebuie să vă 
câştigaţi pâinea... 

— Muncim pe brânci aici de la cinci dimineaţa şi acum vrem 
să mergem acasă, da? 

— Ne pare rău, dar... 

— Deschideţi naibii poarta. 

— Ei bine, domnilor, gata, interveni Iverson, păşind între ei cu 
palmele ridicate, cu faţa spre tăietorul de lemne. Domnule, vă 


rog, pe dumneavoastră şi pe colegi, să mergeţi înapoi la maşină 
să vedem ce putem rezolva aici. 

După douăzeci de minute de negocieri, a sosit şi momentul 
după care tânjea Abbie. L-au făcut pe Hacker să creadă că 
protestul şi-a atins scopul. Cineva a scos cheile de la 
închizătorile de biciclete şi Hacker i-a eliberat pe rând, întâi pe 
Mel şi pe Scott, apoi pe Abbie. In timp ce îngenunchea lângă ea, 
fata i-a zâmbit şi a crezut că el va spune bravo sau că o va 
întreba cum se simte, dar n-a scos niciun cuvânt, nici n-a privit-o 
în ochi măcar. 

Când s-a ridicat, îşi simţi încheieturile îngheţate şi era să 
cadă. Ce bine că era liberă. S-au tras cu toţii deoparte şi când a 
trecut camionul cu tăietorii de lemne l-a văzut pe maistru 
privind-o fix prin geam. lar uitătura lui o făcu să spere că nu se 
vor mai întâlni niciodată. 

Drumul până la Missoula dura trei ore şi au oprit la primul 
local cu mâncare pe care l-au găsit, unde s-au ghiftuit cu pizza, 
cartofi prăjiţi şi prăjitură cu ciocolată. Şi au băut şi cafea 
fierbinte cât încape. Erau foarte bine dispuşi, râdeau şi glumeau, 
povestind în gura mare întâmplările de peste zi. Todd şi P.J. o 
tachinau pe Abbie în legătură cu vorbele pe care i le spusese 
tăietorului, imitându-i accentul uşor arogant de pe Coasta de 
Est, de care nu-şi dăduse seama până de curând. 

— Pleacă, tu casap idiot de copaci! urla Todd. 

Erau bine intenţionaţi şi Abbie s-a amuzat cât a putut. Eric a 
spus că vrea să compună un nou cântec intitulat „Casapi şi 
lubitori”, iar ea i-a răspuns că în primul rând el ar avea nevoie 
de un nou cântec. Apoi au început să discute despre planul de a 
merge în luna următoare la Seattle, după Ziua Recunoștinței, 
pentru a protesta la întrunirea Organizaţiei Mondiale a 
Comerţului. Todd, care făcea deja pancarte, le-a spus că o să fie 
super şi că o să vină acolo toată lumea. Stând confortabil printre 
noii prieteni, legaţi prin tinereţe, spirit de aventură şi idealism, 
pe măsură ce frigul din oase făcea loc unei senzaţii plăcute de 
căldură, Abbie se simţea veselă şi mândră şi absurd de 
entuziasmată. 

Când au ieşit era întuneric. Ocolind băltoacele roşii de la 
neon, în drum spre parcare, s-a trezit câteva clipe singură, 
alături de Hacker. 

— Te-ai descurcat bine azi, i-a spus el. 


— Mulţumesc. 

— Ţi-a îngheţat fundul? 

— Aproape. 

— Să ştii că ai greşit spunându-i tipului ce i-ai spus. Ni l-ai 
făcut duşman. 

— Nu mi s-a părut c-ar vrea neapărat să fim prieteni. 

— Poate că nu. Dar e mai bine să-l facem să zâmbească decât 
să scuipe. Regula este dezamorsează, nu escalada. O singură 
remarcă deplasată şi s-a stricat totul. 

— Dar n-am zis decât... 

— Am auzit cu toţii ce-ai zis. Problema e că l-ai făcut să pară 
ca un prost şi asta l-a înnebunit. Pe cei ca el trebuie să-i 
câştigăm de partea noastră. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Îţi spun ca să ştii data viitoare. 

Era rândul lui Abbie să se simtă prost. Înghesuită lângă ceilalţi 
în spatele vechii rulote a lui Hacker, se gândi o clipă. Mânară şi 
perfecţionistă, a suportat întotdeauna greu critica, oricât ar fi 
fost de bine intenţionată. Dar n-avea de gând să-şi strice ziua 
pentru aşa ceva şi nici să-i permită lui Hacker să-şi dea seama 
cât e de afectată. Când au ajuns la Missoula râdea din nou 
împreună cu toţi ceilalţi. 

Planul era să se ducă cu toţii acasă la Todd şi la Eric, o casă 
dărăpănată de pe strada 4, aşezată cu spatele spre râu. Când s- 
au oprit însă la magazinul de băuturi ca să cumpere bere, Abbie 
le-a spus că are nişte treabă şi că se duce direct la cămin. 
Hacker s-a oferit s-o conducă, dar i-a răspuns că vrea să meargă 
pe jos. 

— Nu eşti supărată pe mine? 

— Bineînţeles că nu. 

Le-a urat tuturor noapte bună, i-a mulţumit politicos lui 
Hacker pentru că a adus-o cu maşina şi că a luat-o şi pe ea. Dar 
a naibii să fie dacă îl va mai ajuta vreodată să pună materiale în 
plicuri. Să se culce cu el? Când o face plopul pere... 


13 

Sarah nu prea făcea caz de Ziua Recunoştinţei. Prea multă 
treabă şi prea mult stres care păreau să se dubleze de câte ori, 
din doi în doi ani, era rândul lor s-o aducă la ei pe mama lui 
Benjamin. Când trăia şi tatăl lui, socrii ei stăteau acasă şi - tot 
din doi în doi ani - Sarah şi Benjamin erau aşteptaţi în Kansas, 
unde apăreau alt fel de tensiuni (mai ales între Benjamin şi tatăl 
său), la care Sarah se simţea mai degrabă spectator decât 
participant şi chiar se relaxa un pic. Dacă i-ar fi zis cineva că 
într-o zi va avea nostalgia acelor zile petrecute la Abilene, n-ar fi 
crezut niciodată. 

Pusese curcanul în cuptor la opt şi jumătate şi în timp ce 
acesta se prăjea, nervii lui Sarah fierbeau şi ei la foc mic. Cam 
din douăzeci în douăzeci de minute, Margaret venea în 
bucătărie să întrebe dacă poate ajuta cu ceva şi indiferent cât 
de des îi spunea Sarah nu mulţumesc, precis nu, mă descurc, 
am totul sub control, se învârtea pe acolo şi făcea mici 
comentarii în legătură cu pregătirea mesei. Ce interesant că 
Sarah stropeşte atât de rar curcanul cu grăsime sau cât de 
ciudat i se părea că nu presară făină pe cartofii copţi. 

Mai mult ca să scape de ea, Sarah i-a dat voie s-o ajute să 
pună masa în sufragerie, dar chiar şi atunci Margaret a găsit de 
cuviinţă să aducă fierul de călcat ca să netezească nişte cute de 
pe faţa albă de masă. lar insulta supremă a venit când a refăcut 
decorația din mijlocul mesei, din mahonia şi crini, a cărei 
aranjare îi luase lui Sarah o oră, cu o seară în urmă. Biata 
femeie nu-şi dădea probabil seama că ceea ce făcea putea fi 
luat drept critică, dar chiar în momentul în care Sarah îşi spunea 
că nu trebuie să fie paranoică, că soacra ei are bune intenţii, o 
prinse dând pe furiş cu degetul peste un raft să vadă dacă e 
praf. 

Mai erau apoi poveştile, care se repetau la nesfârşit, despre 
prieteni sau vecini din Abilene, aproape invariabil oameni pe 
care Sarah nu-i cunoştea, sau despre ce s-a întâmplat la vreo 
emisiune TV pe care n-o vedea niciodată, ori despre vreo 
escapadă eroică sau amuzantă din copilăria lui Benjamin pe 
care o auziseră cu toţii de cel puţin douăzeci de ori. 

Margaret Cooper era o femeie scundă şi dolofană, cu părul 
cărunt făcut permanent strâns şi cu un veşnic zâmbet, total 
neconvingător, doar la nivelul gurii, în timp ce ochii rămâneau 


reci ca oţelul. Deşi se apropia de optzeci de ani, era viguroasă 
fizic şi îngrijită. Dar în ultimele douăsprezece luni de când Sarah 
n-o mai văzuse, se repeta îngrozitor. Chiar dacă-i spuneai cu 
frumosul că ţi-a spus un anumit lucru, insista să-l spună încă o 
dată. 

Între timp, Benjamin dispăruse, aşa cum făcea adesea când 
venea mama sa în vizită. Cea mai mare parte a dimineţii vorbise 
la telefon în atelier, probabil cu Martin sau cu Eve Kinsella din 
Santa Fe despre picturile alea oribile pe care le făcea ea pentru 
noul lor sediu. lar când a venit în casă s-a dus direct în camera 
de zi şi s-a aşezat pe canapea lângă Abbie, ascultând poveşti cu 
fapte de bravură din pădurile Montanei. Şi lui Sarah i-ar fi plăcut 
să le audă dacă ar fi avut o clipă de răgaz în care să stea jos. 
Abbie, sărăcuţa, se oferise s-o ajute, dar Sarah i-a spus că cel 
mai util lucru pe care l-ar putea face este s-o întreţină pe bunica 
şi să n-o lase să se apropie de bucătărie. 

Sarah nu-şi dădea deloc seama ce se întâmpla în ultima 
vreme cu Benjamin. De obicei o ajuta, dar zilele astea n-a ridicat 
un deget. În afară, bineînţeles, de gimnastică, una dintre noile 
lui obsesii. În ultimul an dăduse probabil jos cinci sau şase 
kilograme şi spunea că se simte mult mai bine, deşi nu părea 
deloc mai fericit. În fiecare zi, faţa parcă i se lungea tot mai 
mult. Poate că i-o întindeau muşchii mai puternici. 

Ştia că îi este dor de Abbie. Tuturor le era. Dar el se retrăgea 
în sinea lui. Abia dacă-l mai vedea. Se scula de la şase 
dimineaţa să se ducă la gimnastică şi de acolo mergea direct la 
firmă. lar când se întorcea acasă, de cele mai multe ori spunea 
că are de lucru şi îşi ducea mâncarea în atelier. 

lar Josh era întotdeauna plecat cu prietenii ori stătea în 
camera lui unde vorbea la telefon cu Katie Bradstock sau 
asculta muzica aceea îngrozitoare şi zgomotoasă, spunând că 
lucrează. Cum de îşi putea asculta gândurile era un mister 
pentru ea. Aşa că de cele mai multe ori, Sarah mânca singură, 
se mai uita un pic la televizor şi apoi, pe la nouă şi jumătate, se 
băga în pat şi citea. Când venea şi Benjamin, ea dormea de 
obicei. Nu mai făcuseră dragoste de două luni. Lui nu părea să-i 
mai pese. De câteva ori când a încercat să ia ea iniţiativa i-a 
spus că se simte prea obosit. 

Sarah a făcut tot ce a putut să îndrepte lucrurile. Cărţile pe 
această temă susțineau că pentru combaterea sindromului de 


„Cuib gol” - sau, în cazul lor, de cuib gol pe jumătate - e nevoie 
de efort. Aşa că în weekendul trecut, când Josh dormea la un 
prieten, ea a vrut să-i facă o surpriză şi a rezervat o masă la un 
nou restaurant cu fructe de mare deschis în Oyster Bay. 

Localul era aglomerat, atmosfera însufleţită şi mâncarea 
nemaipomenită, iar Sarah a încercat, numai Dumnezeu ştie cât 
a încercat, să întreţină conversaţia. Însă pe Benjamin nu părea 
să-l intereseze nimic. Sigur că i-a răspuns la întrebări. Dar nu i-a 
pus niciuna şi după vreo jumătate de oră stăteau tăcuţi şi se 
uitau la cei din jur care, evident, discutau şi se simțeau bine. 
Sarah şi-a amintit cum glumeau ei pe seama cuplurilor 
căsătorite din restaurante, care stăteau şi se uitau trişti şi 
plictisiţi, şi cum Benjamin inventa un dialog fantastic despre 
ceea ce ar fi putut să le treacă acelora prin cap. lar acum, ei 
erau acel cuplu. A simţit că i se frânge inima. 

Văzându-l acum atât de plin de viaţă şi refăcut datorită 
prezenţei lui Abbie, tachinând-o în timp ce stăteau în jurul mesei 
impecabile, i se părea şi mai greu de suportat. Sarah încerca 
însă să nu se gândească la asta. Işi tot spunea că trebuie să 
zâmbească şi să râdă cu toţi ceilalţi, să fie pozitivă. Era ziua în 
care toate familiile aveau datoria să fie fericite cu orice preţ şi 
să nu se gândească la lucruri triste. Curcanul, deşi stropit 
necorespunzător, a fost un triumf. Şi deşi Margaret a luat doar o 
bucăţică de plăcintă cu dovleac înainte de a-şi împinge farfuria 
din faţă, celorlalţi se pare că le-a plăcut. Benjamin o întreba pe 
Abbie dacă se duce la întrunirea OMC la Seattle, săptămâna 
viitoare, şi ce fel de protest aveau în vedere ea şi prietenii săi. 

— Ce înseamnă OMC? a întrebat Margaret. 

— inseamnă Oare Ce Mai face Ty, s-a amestecat Josh. 

Abbie făcuse greşeala să-i spună mai devreme lui Sarah, în 
prezenţa lui, că s-a văzut cu Ty o singură dată de astă-vară şi că 
se simte puţin vinovată. A oftat şi i-a aruncat o privire rapidă şi 
ucigătoare. ` 

— Josh, maturizează-te. Inseamnă Organizaţia Mondială a 
Comerțului, bunico. Un club al țărilor bogate care fac tot ce pot 
ca să le tragă pe sfoară pe cele în curs de dezvoltare şi să le 
mențină sărace. 

— Asta-mi aduce aminte de ceva, începu Margaret. Ştiau cu 
toți ce va urma. Benjamin, îţi aminteşti când ai fost la Lawrence, 


la un miting de protest împotriva Războiului din Vietnam când 
erai la colegiu?... 

O, Doamne, îşi zise Sarah. A început. Povestea cu Părul Lung. 
Abbie şi Josh îşi zâmbiră complice. 

— „Şi Harry Baxter te-a văzut la ştiri la postul local de 
televiziune cu părul lung şi a venit la magazin şi i-a spus tatălui 
tău că arăţi ca o fată? 

— Da, mami, îşi amintesc. 

— Ştii, Abbie, tatăl tău a avut părul până la umeri. 

— Ştiu, bunico, am văzut fotografiile. 

— Tot timpul protestau împotriva unui lucru sau a altuia. 
Împotriva războiului, pentru drepturile negrilor şi a tot ce mai 
era la modă pe atunci. 

— Era vorba de drepturi civile, mami. Şi nu cred că asta s-a 
demodat. 

— Aşa o fi. Oricum, mie mi se părea că arată bine şi că nu 
semăna deloc cu o fată. Dar ştii, Abbie, după asta şi-a lăsat 
barbă. 

— Ştiu bunico, ne-ai mai spus. 

— Da? Oh, scuză-mă. 

Tot nu s-a oprit. Le-a mai spus cum într-o vacanţă, după 
câteva luni, Harry Baxter l-a văzut pe Benjamin cu barbă şi a 
declarat că arăta ca o femeie bărboasă de la circ. 

— Următoarea dată când a venit la magazin, i-am spus să se 
ducă în altă parte. 

— Ce mai face Harry Baxter? a întrebat Sarah, prefăcându-se 
interesată. 

— O, Doamne, Sarah, a murit acum câţiva ani, săracu'. Dar 
Molly mai trăieşte. Şi chiar circulă într-un scaun din ăla electric 
cum primesc ologii, de bagă spaima-n noi. 

— Persoanele cu nevoi speciale, mami, spuse Benjamin încet. 

— Ologi, cu nevoi speciale, e acelaşi lucru. Nu mă descurc cu 
toate mofturile astea. De ce să nu-i zici unei cazmale, cazma? 

Sarah observă că Josh vrea să facă un comentariu răutăcios şi 
îl fixă cu privirea. 

Sarah habar nu avea cum de au reuşit să petreacă restul zilei 
şi ziua următoare fără să fie nimeni omorât şi nici măcar rănit. 
Sâmbătă dimineaţă, când Benjamin şi-a urcat, în sfârşit, mama 
în maşină s-o ducă la aeroport, iar Sarah a rămas cu Abbie şi cu 


Josh în aerul rece, făcându-i veseli cu mâna, parcă li s-ar fi 
ridicat de pe suflet o greutate de zece tone. 

— E ultima oară, spuse Josh tropăind pe scări spre camera lui. 
Dacă mai vine încă o dată la Ziua Recunoștinței, eu nu voi fi aici. 

Sarah nici nu s-a mai obosit să-l contrazică şi a luat-o pe 
Abbie pe după umeri. 

— Hai, îi spuse. Hai să mai facem nişte cafea. Nici n-am vorbit 
ca lumea cu tine de când ai venit acasă. 

Au făcut cafeaua şi au dus-o în salonaşul de la mezanin care 
dădea spre grădină şi spre platforma unde făceau vara grătar. 
Toamna fusese blândă şi mai erau încă frunze în mestecenii 
argintii pe care-i sădise Sarah cu câţiva ani în urmă şi care 
luceau galbeni în lumina soarelui. 

Erau acolo două canapele crem, faţă în faţă, cu o masă joasă 
din mahon la mijloc şi se aşezară pe una dintre ele, cu faţa spre 
soare. Abbie îi spuse lui Sarah să-şi scoată pantofii, i-a pus 
picioarele la ea în poală şi le-a masat, i-a povestit despre 
colegiu, ceea ce-i povestise, fără îndoială şi lui Benjamin, dar, 
bineînţeles, el nu s-a deranjat să-i spună şi ei. Şi deşi Sarah 
asculta fiecare cuvânt, o parte din ea nu-şi putea reţine uimirea 
şi mândria la vederea acestei copile minunate, atât de frumoasă 
şi de plină de viaţă. Masajul a fost perfect. 

— Unde ai învăţat să faci asta? 

— ţi place? 

— E nemaipomenit. 

— Bine. M-am gândit eu că meriţi. M-a învăţat Mel, colega 
mea de cameră. Bunica a fost întotdeauna aşa? 

— Nu. Şi e din ce în ce mai rău. 

— Nu ascultă. Parcă abia aşteaptă să ne spună poveştile alea 
despre tati pe care le-am auzit de un milion de ori. 

— Poată că asta e în firea lucrurilor. Începi să-i iubeşti tot mai 
puţin pe cei pe care i-ai iubit ca să nu-ți fie atât de greu când se 
duc. 

— Aşa crezi? 

— Poate. 

S-au uitat amândouă o vreme pe fereastră. Două gaiţe 
albastre se urmăreau într-un joc fantastic prin mesteceni. 

— Ce-i cu tata? 

— Adică? 


— Nu ştiu. Poate din cauza bunicii. Dar pare foarte încordat. 
Detaşat. Parcă nici n-ar fi prezent. 

— Lucrurile n-au mers cum trebuie la firmă. Martin şi el au 
pierdut câteva proiecte mari. Au trebuit să concedieze nişte 
oameni. Poate că asta-l preocupă. 

Sarah reuşise aproape să se convingă. 

— Ah. Şi tu? 

— Eu? râse Sarah. Ştii tu. Toate-s vechi... 

— Mami, nu mai sunt copil. 

— Ştiu, draga mea. Dar chiar sunt bine. 

— Nu ştii să minţi. 

— Nu mint. A fost cam dificil în ultima vreme, probabil din 
cauza celor întâmplate. Şi ne e foarte dor de tine. Amândurora. 

— Mami! 

— Nu e nimic. Trecem noi peste asta. Adică, sub anumite 
aspecte e chiar mai bine aşa. Gătesc mai puţin, spăl mai puţin. 
Acum, cu venirea ta, m-ai pus la treabă. 

Abbie îi zâmbi sceptic. 

— Dă-mi şi celălalt picior. 

— Da, să trăiţi. 

Seara, după cină, Abbie i-a întrebat dacă poată să iasă câteva 
ore să-şi întâlnească nişte vechi prieteni din liceu. Sarah a 
încercat să nu-şi arate dezamăgirea şi i-a răspuns că bineînţeles 
că nu se supără. Du-te să te distrezi, i-a mai spus ea. Josh a 
profitat de ocazie ca să-i anunţe că era „un fel de petrecere” 
acasă la cel mai bun prieten al lui, Freddie, şi dacă pleacă Abbie 
poate şi el să se ducă? Benjamin l-a luat deoparte ca să-i mai 
spună o dată, părinteşte, despre alcool şi droguri. De două ori în 
ultima lună, băiatul a venit acasă drogat. A negat categoric, dar 
ei îşi făceau griji. Abbie le-a spus că-l duce şi-l aduce ea cu 
maşina. A promis că vor veni înainte de miezul nopţii. 

Astfel era pregătit cadrul pentru ceea ce, şi-a dat mai târziu 
seama Sarah, Benjamin plănuia încă de la începutul vacanței 
sau şi mai de mult. Poate că de săptămâni sau luni întregi. Într-o 
oră, copiii au plecat şi s-a aşternut o linişte încordată peste 
întreaga casă. Fără îndoială că Benjamin va mormăi în curând 
că are ceva de făcut şi se va duce în atelier. Minutele treceau 
însă şi el nu pleca, îl vedea din bucătărie strângând fără tragere 
de inimă în sufragerie. Ea l-a strigat uşor şi l-a întrebat dacă nu 
vrea nişte curcan rece cu varză şi salată de roşii. 


— Ba da. 

Să deschidă şi o sticlă de vin? 

— Da, sigur. 

A venit şi el la bucătărie, a scos o sticlă din suport şi s-a 
apucat să-i scoată dopul de cealaltă parte a bufetului la care ea 
pregătea mâncarea. Bufetul era lung şi îngust, cu blat din granit 
gri lucios, aşa cum se găsesc prin toate bucătăriile, unde stau 
lucrurile care n-au alt loc, reviste vechi şi teancuri de scrisori, 
facturi neplătite, un bol mare din lemn cu monede şi cheile de la 
maşină. Nu se auzea decât zgomotul făcut de cuțitul cu care 
tăia curcanul. Tăcerea lui umplea camera ca un nor. Sarah se 
gândea să pună nişte muzică. El luă două pahare şi le puse jos, 
clinc, clinc, pe bufet, lângă sticla deschisă. 

— Abbie pare să fie în formă foarte bună, spuse ea veselă. 

— Mda. 

— Ce n-aş da să mai am vârsta ei. 

Îşi dădu seama că el se mută nervos de pe un picior pe 
celălalt. Lăsă curcanul şi se uită la el. Era palid. 

— Te simţi bine? 

— Nu prea. 

— Ce s-a întâmplat? Ţi-e rău? 

El înghiţi. Au urmat câteva momente de tăcere totală. Atunci 
ea a ştiut. A ştiut exact ce-o să-i spună. 

— Sarah, eu... 

Trânti cu putere cuțitul pe blatul de granit. 

— Nu. 

— Sarah, iubito, nu pot... 

— Nu spune. Să nu îndrăzneşti! 

— Trebuie să plec. Nu pot să mai trăiesc aşa. 

— Taci! Taci! Despre ce naiba vorbeşti? A 

O clipă, bărbatul păru să-şi fi pierdut vocea. In ochi i se citea o 
imensă implorare. Se holba la el, aşteptând un răspuns, dar el 
nu-i putea susţine privirea. Îşi plecă ochii şi rămase aşa, în 
picioare, clătinând din cap. 

— E vorba de o aventură? 

Se auzi cum mârâie, aproape scuipând cuvintele, ca şi cum ar 
fi vrut să scape de un gust respingător. El clătină din cap, dar 
tot n-o privea. Ca un laş nenorocit. La vederea lui simţi că 
explodează ceva în ea. Alergă spre el. 

— Ba da! Nenorocitule! Ba da! 


Sări ca un animal turbat, lovindu-l peste cap, peste umeri, 
peste piept. El îşi apără faţa, dar nu se trase înapoi, lăsându-se 
pur şi simplu lovit cu palmele şi cu pumnii. lar acest lucru îi 
stârnea lui Sarah şi mai mult furia, faptul că el stătea aşa 
nefericit şi supus ca un martir nevolnic al unui Dumnezeu 
ciudat. 

Brusc, ea s-a îndepărtat şi a rămas cu ochii închişi, cu capul 
încleştat în mâini, acoperindu-şi prea târziu urechile, pentru că 
acum ştia, cu gura contorsionată într-un plânset mut. 

— Sarah... 

Încercă să pună mâna pe ea, dar de îndată ce-o atinse, 
încercă să-l lovească şi ţipă. 

— Nuu! 

Apoi l-a privit şi atunci i-a văzut faţa plină de lacrimi, l-a văzut 
stând acolo, atât de distrus şi fără speranţă, iar ea a început să 
suspine şi umerii i s-au lăsat în jos, a întins mâna şi l-a tras 
încetişor spre ea. Plângeau amândoi. lar vocea ei era firavă şi 
înfricoşată ca a unui copil. 

— Nu, Benjamin, nu. Te rog. Te rog să nu-mi spui. 

A înconjurat-o cu braţele şi i-a lipit capul de pieptul lui, 
încercând s-o ascundă în el, să găsească înăuntrul său un loc în 
care s-o mai poată încă iubi şi dori. Îl implora încet 7e rog, te 
rog. Simţi corpul bărbatului mişcându-se în acelaşi ritm cu al ei. 
Nu se întâmpla în realitate, nu asta a vrut să-i spună, n-ar fi 
putut să-i spună aşa ceva. 

— Sarah, iubito. Vreau doar... 

li puse o mână peste gură. 

— Şşşt. Nu vreau să aud. Te rog. 

Apoi gândul la altcineva în aceste braţe, o altă femeie care 
inspiră mirosul cald şi familiar care a fost al ei şi numai al ei, a 
stârnit-o şi a lovit-o în piept, iar ea şi-a încleştat pumnii şi l-a 
respins. 

— E Eve, nu? 

A ezitat, apoi a clătinat din cap şi a vrut să spună ceva, dar ea 
ştia că are dreptate. 

— Te-ai culcat cu ea? 

Nu era vocea ei. Joasă şi tremurătoare, ca o pojghiţă de 
gheaţă gata să se spargă. 

— Nu e aşa... 

— Te-ai culcat cu ea? 


— Nu! 

— Mincinosule. 

— Îți jur... 

— Mincinosule! Mincinos scârbos şi nenorocit! 

El a clătinat din cap, s-a întors şi a plecat. lar când l-a văzut, 
n-a putut să nu alerge după el, să-l prindă, să-l întoarcă spre ea 
şi să încerce să-l facă s-o îmbrăţişeze din nou. Dar nu mai era 
acelaşi lucru şi chiar dacă şi-a pus ascultător braţele în jurul ei, 
le simţea neputincioase şi indiferente, ca şi cum în sufletul lui s- 
ar fi rupt ceva. 


Nu ştia câte ore trecuseră. Timpul părea suspendat, trecerea 
sa fiind marcată doar de felul în care fiecare îşi trăia durerea. Ea 
rătăcea prin casă ca o stafie, iar el o urmărea şi-o găsea stând 
adunată pe vreo scară sau ghemuită în colţul vreunei camere pe 
care n-o foloseau niciodată, suspinând sau holbându-se 
nemişcată la propriile-i mâini. Uneori se repezea la el cu pumnii 
şi ţipa şi îl înjura, iar în clipa următoare îl trăgea în braţe şi se 
ruga de el, întrebându-l de ce, de ce şi spunându-i că mai pot 
îndrepta lucrurile, bineînţeles, după atâţia ani. Ea va îndrepta 
lucrurile, ea va fi mai bună. Dacă i-ar da doar o şansă. Pentru 
copii, pentru ei. Te rog, Benjamin, te rog. O singură şansă. 

Afară, pe platformă, ţinându-se unul de altul în aerul rece de 
noapte, cu vântul care bătea printre frunzele mestecenilor 
luminaţi de reflectoare, a încetat să mai suspine, fiind în cele din 
urmă cuprinşi de o linişte uimită şi îndurerată. Au intrat în casă, 
iar el a pus în pahare vin din sticla pe care o deschisese parcă în 
altă viaţă, şi-au luat paharele în camera de zi, s-au aşezat 
împreună pe canapea şi au început să discute. 

Ea stătea încordată şi cu spatele drept şi l-a întrebat cu o 
voce slabă, ce se pierdea uneori, despre Eve, iar el i-a răspuns 
cu grijă şi cât a putut de cinstit, spunându-i că, indiferent dacă îl 
crede sau nu, e adevărat, nu s-a culcat cu ea. Prin cuvinte pe 
care le repetase înainte - ceea ce era evident acum, când le 
rostea - i-a spus că nu pleacă din cauza lui Eve, că ea e doar... 
catalizatorul. Se aştepta ca Sarah să explodeze în orice clipă, 
sau să-l întrerupă cel puţin, dar n-a făcut-o. Stătea pur şi simplu 
acolo, sorbea din vin şi-l privea. Şi pe măsură ce-l asculta, văzu 
că în ea se formează ceva, o părere nouă despre el, ca şi cum |- 


ar fi privit prin nişte lentile noi sau printr-o prismă şi l-ar fi văzut 
mai bine, mai clar, mai direct. 

Privirea ei tăcută începea să-l deconcerteze, dar încerca să-şi 
păstreze tonul calm şi măsurat. l-a spus că era nefericit de 
multă vreme şi că dacă ea, Sarah, ar fi cinstită, ar fi de acord că 
lucrurile nu mai merg bine de ani de zile. Nu mai era persoana 
cu care s-a căsătorit ea. Şi oricum, pentru numele lui 
Dumnezeu, s-au căsătorit atât de tineri, nu? Atunci observă că 
ei îi tremură capul. Nu şi-a luat ochii de la el, ci îşi clătina doar 
uşor capul, aproape imperceptibil, ca şi cum nu i-ar fi venit să 
creadă ceea ce aude. 

— Ce? 

— Deci asta e? 

— Ce vrei să spui? 

— Îţi împărţi viaţa cu cineva aproape un sfert de secol, apoi te 
gândeşti că te-ai căsătorit prea de tânăr, nu eşti fericit şi pleci. 

A trebuit să se aplece mai în faţă s-o audă, pentru că a fost 
mai degrabă o şoaptă tremurată. Dar noul ton îl neliniştea acum 
pe el, o furie care se acumula şi care era mai rece, mai dură şi 
mai controlată. Care îl îngrozea. Şi poate că de aceea simţea 
nevoia să se apere sau să se justifice, să spună cuvintele pe 
care avea să le regrete mai târziu. 

— Nu m-am simţit niciodată dorit de tine. Niciodată. Mă uit la 
tine, la noi, la ceea ce suntem. Şi cred că aşa va fi câte zile vom 
avea. S-a oprit şi a înghiţit. Sarah, nu pot. Pur şi simplu nu pot. 
Nu mai există nimic. 

L-a privit îndelung, cu bărbia ridicată. Era aproape o privire de 
apreciere detaşată, îngheţată şi imperială. Apoi a înghiţi, a dat 
din cap încet şi a privit în altă parte. 

— Bine. Când ai de gând să le spui copiilor? 

— Astă-seară. Sau mâine dimineaţă. Cum crezi tu că e mai 
bine? 

Ea râse. 

— Te rog. E spectacolul tău. 

— Atunci le spun astă-seară. 

— Bine. Oh, Doamne, Benjamin, da' ştiu că ţi-ai ales bine 
momentul. Sărbători fericite! 

Luă paharul şi bău restul de vin. Apoi se ridică şi se duse la 
uşă, unde se opri şi, după o clipă, se întoarse încet spre el. 


— Când ai zis că nu te-am dorit niciodată te-ai înşelat. Te-ai 
înşelat mereu în această privinţă. De fapt, ai vrut să spui că nu 
te-am iubit niciodată aşa cum ai vrut tu să te iubesc. Eşti atât de 
obsedat să controlezi totul, încât vrei să controlezi şi felul în 
care te iubesc oamenii. Am suportat asta atâţia ani. Am încercat 
să fiu ceea ce vrei tu. Da niciun om nu se poate ridica la ceea ce 
vrei tu să fie, Benjamin. Niciun om. 

Îl privea, tremurând, dar sfidătoare, încercând să-şi oprească 
lacrimile. Apoi mai dădu o dată din cap hotărâtă şi plecă. 

El a rămas un moment, apoi a urmat-o prin bucătărie. Arunca 
la gunoi curcanul şi salata nemâncate. S-a apropiat pe la spate 
şi a încercat să-şi pună mâinile pe umerii ei, dar ea s-a scuturat 
furioasă. 

— Nu mă atinge. 

A încercat s-o ajute să strângă, dar i-a spus că n-are nevoie. 
Putea să facă totul singură. Aşa că s-a dus din nou în camera de 
zi şi s-a aşezat pe canapea. După câteva minute i-a auzit paşii, 
s-a întors şi a văzut-o stânci în prag şi privindu-l. Avea ceva în 
mâna dreaptă, dar îşi ţinea braţele încrucişate şi nu a văzut ce. 

— Acesta e căminul tău, Benjamin. Sunt soţia ta. Ei sunt copiii 
noştri. 

Şi-a desfăcut braţele şi a aruncat la picioarele lui ceea ce 
avea în mână. Era o fotografie înrămată cu Abbie şi Josh, făcută 
într-o vacanţă de schi în Canada, în urmă cu doi ani. Sarah s-a 
întors şi a dispărut, iar el i-a auzit sunetul familiar al pantofilor 
pe scara din lemn. Sperând să găsească ceva care să-i distragă 
atenţia şi să-i uşureze greutatea din piept, a deschis televizorul 
şi s-a aşezat mai comod în aşteptarea copiilor. 

Martin îi spusese deja că e nebun. Era singura persoană care 
ştia ce are de gând Ben. Săptămâna trecută, într-o seară, după 
lucru, l-a invitat pe Martin să bea ceva. Făceau foarte rar asta şi 
Ben şi-a dat seama că vechiul lui prieten e curios, poate chiar un 
pic precaut. 

Erau într-un bar din apropiere de Jackson Avenue, un loc 
modern şi cu stil, dar fără suflet. Erau cei mai bătrâni de acolo, 
iar muzica era atât de tare, încât trebuiau să strige. Au vorbit 
vrute şi nevrute vreo cinci minute, despre copii şi despre 
planurile pentru Ziua Recunoştinţei, apoi Martin l-a întrebat 
direct despre ce-i vorba. 

— O părăsesc pe Sarah. 


— Ce faci? 

Ben i-a povestit despre Eve şi Martin a spus că îşi dăduse 
seama. De ce altceva să-i fi impus picturile acelea îngrozitoare? 
Nu putea crede că nu s-a culcat încă cu ea. 

— Atunci de ce naiba n-o regulezi şi gata? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? Hei, Ben! Te-ai prostit? Vrei să arunci tot fără să ştii 
măcar pentru ce? Doamne! 

Ben nu prea ştia ce să zică, în afara faptului că de mai multă 
vreme lucrurile nu mai mergeau între el şi Sarah şi că simţea că 
trebuie să facă asta, adică să plece. Să se simtă din nou viu. 

— De câte ori ai văzut-o? 

— Pe Eve? Nu ştiu. Poate că de patru sau cinci ori. Am vorbit 
mult la telefon. 

— Doamne sfinte! 

— Mă face să mă simt... 

— Viu. 

— Da. Cam aşa ceva. 

Martin a clătinat din cap şi s-a uitat la paharul lui cu vodca 
martini. Apoi l-a golit dintr-o înghiţitură şi a mai comandat una. 
Ben nu se aştepta neapărat la înţelegere. De luni de zile, nici 
între ei treburile nu mai mergeau cum trebuie. Deşi Martin nu i-a 
spus niciodată, Ben ştia că-l învinovăţeşte pentru că nu face rost 
de comenzi şi, mai ales, pentru pierderea unui proiect cu care 
şi-au irosit aproape doi ani. Ca şi în cazul celui de la McVile, Ben 
n-a avut răbdare cu clienţii şi toată afacerea a căzut. Cu 
diferenţa că de data acesta nici măcar nu era o problemă de 
principiu. Pur şi simplu nu i-a suportat. 

— Şi cum ai de gând să trăieşti? 

— Pentru început, mă duc la mama. 

— La Abilene. Minunat. 

— Apoi, dacă lucrurile merg bine cu Eve, îmi iau ceva în Santa 
Fe. 

— Şi ce se întâmplă cu noi? Vrei să faci naveta în fiecare zi din 
Abilene? 

— Tocmai despre asta am vrut să discut cu tine. 

— Vrei să ieşi? 

— Dacă vrei şi tu. Sau poate că-mi iau anul sabatic. 

— Anul sabatic? Doamne, Dumnezeule, Ben. Eşti chiar nebun. 


lată ajutorul şi înţelegerea pe care i le-a oferit cel mai bun 
prieten al său. A doua zi când a venit la birou i-a spus lui Ben că 
ar fi mai bine să se despartă aşa cum trebuie. L-a rugat cu 
răceală să se gândească la o sumă rezonabilă pentru acţiunile 
sale, ţinând cont de datorii şi de faptul că afacerile au scăzut. 
Poate că se duce la un avocat, a adăugat Martin. Ben a simţit 
deja suflul rece al noii sale independente. 

Când au venit copiii, dormea buştean la Casablanca. Filmul 
era spre sfârşit, avionul plecase. Bogart şi Claude Rains se 
pierdeau în ceaţă. 

Sarah a auzit maşina şi a coborât. Ben a ieşit în vestibul. Ochii 
lui Josh erau ca ai unui iepure albinos şi zâmbea, probabil că 
discutau despre ceva amuzant. Zâmbetul lui Abbie a dispărut 
instantaneu. S-a uitat la Sarah, care stătea la baza scării, cu faţa 
la fel de albă ca şi halatul de baie, şi apoi la Ben, încă năuc de 
somn, care încerca să-şi pună ordine în gânduri. Acesta văzu 
cum în ochii fetei se strecura teama. 

— Mami? Ce s-a întâmplat? 

— Tatăl vostru are să vă spună ceva. 

— Abbie, începu el. Josh... 

S-a oprit. Inima îi bătea atât de tare că nici nu-şi mai auzea 
gândurile. Se gândise ce să spună, dar parcă i se ştersese tot 
din cap. 

— Doamne, tati, ce s-a întâmplat? 

— Mama şi cu mine ne vom separa... 

— Nu, interveni Sarah. Spune-le adevărul. Tatăl vostru ne 
părăseşte. 

Faţa lui Abbie se strânse. 

— Ce? întrebă ea. Pleci? 

— Scumpo... 

— Ce vrei să spui? 

Se uita disperată la Sarah, cu un mic zâmbet jalnic şi 
neîncrezător, cu buzele tremurând. 

— Mami? 

Sarah ridică din umeri şi dădu din cap. 

— E adevărat. 

Josh se uita atent la el, încruntat, încercând să-şi dea seama 
ce se întâmplă. 

— Voi vorbiţi serios? 

— Da, Josh. 


— Aşa, pur şi simplu? întrebă Abbie. 

| se scuturau umerii şi îşi muşca pumnul. Doamne sfinte, se 
gândi Ben, ce-am făcut? Martin are dreptate, probabil că am 
înnebunit. Întinse mâna spre ea, dar fata se feri, cu faţa 
schimonosită din cauza şocului şi a dezgustului. 

— Tati, rosti Josh. Nu poţi face aşa ceva. Adică... 

Nu mai ştia ce să zică şi a rămas încruntat, cu gura deschisă. 

— O să fie bine, Joshie. Pe cuvânt... 

— Nu! N-o să fie bine! ţipă Abbie. Idiotule! Ne distrugi vieţile. 

încercă din nou s-o atingă, dar de această dată vru să-l 
lovească peste mână, apoi se întoarse şi o luă la fugă pe scări, 
suspinând. Sarah nu încercă s-o oprească, ci îi făcu doar loc să 
treacă. Au rămas toţi trei tăcuţi. Când s-a trântit uşa de la 
camera fetei, s-a cutremurat toată casa. Sarah a clătinat din cap 
cu un zâmbet crispat. 

— Bravo, Benjamin. 

Apoi s-a întors şi a luat-o în sus, pe scară. 


14 

Ideea de a se îmbrăca în fructe modificate genetic a fost a lui 
Mel şi atunci li s-a părut foarte amuzantă. Îşi petrecuseră fiecare 
seară din săptămâna de dinainte de Ziua Recunoştinţei făcându- 
şi costumele din mucava pictată, iar cel al lui Mel, o căpşună 
roşie cu cap de peşte buimac iţindu-se din ea, era, de departe, 
cel mai bun. Toţi cei care l-au văzut au izbucnit în râs. 

Duminică, Mel i-a dus în dubiţa lui Hacker pe toţi cei din 
Missoula, cu costumele reprezentând fructe legate destul de 
nesigur pe capota maşinii. A fost o adevărată minune că au 
ajuns întregi. Ceea ce nu se prea putea spune acum despre 
Abbie. Costumul ei era o combinaţie între o roşie şi o oaie, dar 
nu mai semăna nici cu una, nici cu cealaltă. In ploaia măruntă 
care cădea fără oprire, se transforma rapid într-o masă amorfă. 
Labele din faţă căzuseră, ca şi coada, iar culoarea roşie se 
scursese peste partea din faţă a gecii ude şi a pantalonilor. Eric 
şi Scott, care mergeau în stânga ei, îşi scoseseră deja costumele 
şi Abbie avea de gând să facă acelaşi lucru. În stânga ei se afla 
Mel, al cărei costum părea perfect. Probabil că îl dăduse pe furiş 
cu un strat de vopsea impermeabilă. lar dincolo de Mel era 
Hacker, care nu-şi făcuse costum, considerându-se deasupra 
unor astfel de fleacuri copilăreşti. 

Era dimineaţa devreme şi în centrul oraşului Seattle era o 
mare de lume. Mii de demonstranți, zeci de mii, umăr la umăr 
pe toate străzile, se îndreptau spre centrul unde se ţinea 
întrunirea. Şi, în ciuda frigului şi a ploii, toţi păreau să se simtă 
bine, făceau cu mâna, strigau, râdeau şi scandau: 


Nimic nu întrece puterea oamenilor 
lar puterea oamenilor nu poate fi oprită! 


Oamenii erau îmbrăcaţi în costume de copaci şi elefanţi, 
broaşte țestoase şi balene - care păreau toate mai 
impermeabile decât al lui Abbie - şi purtau numeroase pancarte 
ţipătoare care denunţau racilele Organizaţiei Mondiale a 
Comerţului. Tipul din faţă avea una cu un desen imens al lui 
Dracula înmuindu-şi colții plini de sânge în planetă. Fata de 
lângă el flutura una pe care scria OMC. Schimbă-te sau dispari. 
Cei care nu scandau foloseau fluiere, claxonau, agitau clopoței 
sau băteau în tobe în diverse ritmuri. 


Nu erau doar studenţi şi hippy. Erau oameni de toate vârstele, 
culorile, convingerile şi naţionalităţile, şoferi de taxi şi muncitori 
în construcţii, măturători şi funcţionari. Important era însă că 
acţiunea lor părea să aibă impact. Se spunea că reuşiseră să 
oprească ceremonia de deschidere şi că toţi politicienii se 
ascunseseră în apartamentele lor de la hotel sau se 
baricadaseră în limuzine. De fapt, întreg oraşul era sub asediu, 
iar poliţia nu avea ce să facă. 

Era teribil, ca un carnaval impresionant, cea mai fantastică 
dovadă de solidaritate umană pe care o văzuse Abbie vreodată. 
Se scria istorie. Era unul din evenimentele care schimbă lumea, 
ca Woodstock sau căderea Zidului Berlinului sau Martin Luther 
King Jr. povestind lumii visul său. Şi Abbie participa efectiv şi era 
martoră. În anii care vor veni le va povesti copiilor şi nepoților 
despre asta. Ar fi vrut să participe şi mai mult, să fie şi mai 
implicată. Pentru că, oricât de mult încerca să le împiedice, 
imaginile celor întâmplate la sfârşitul săptămânii îi reveneau 
mereu în memorie, schimbând totul. 

Era să nu mai vină deloc. leri-dimineaţă, mama ei a luat-o 
practic pe sus ca s-o ducă la aeroport. Abbie i-a spus că nici nu 
se gândeşte, că nu vrea să plece. Trebuie să fie cu toţii 
împreună. O să stea acasă toată săptămâna; de fapt, nici n-o să 
se mai ducă la colegiu. Dar mama ei nici n-a vrut s-audă. 

Era incredibilă. Duminică dimineaţa, în vreme ce ticălosul şi-a 
adunat în tăcere lucrurile şi şi-a făcut bagajele, mama ei a ţinut 
capul sus şi n-a vărsat nicio lacrimă. A fost chiar drăguță cu el, 
pentru Dumnezeu, şi l-a ajutat să-şi caute nenorociţii de 
ochelari. Era evident o faţadă care mai devreme sau mai târziu 
avea să se prăbuşească. Dar n-a cedat. Toată ziua, chiar şi după 
ce el a plecat, s-a ocupat de Abbie şi de Josh, i-a îmbrăţişat şi i-a 
consolat, ca şi cum doar ei ar fi fost cei răniți. 

Săracu' Joshie! Nu prea ştia ce să facă. După ce tatăl lor le-a 
dat vestea şi Abbie a fugit plângând în camera ei, Josh a urcat şi 
el în cele din urmă şi le-a găsit hohotind şi suspinând, una în 
braţele celeilalte. Şi s-a aşezat şi el la picioarele patului, privind 
pierdut la perete. Era încă drogat şi încerca să se concentreze 
asupra celor întâmplate. Dar chiar şi a doua zi, chiar după acel 
oribil şi glacial rămas-bun, când stăteau la uşă cu braţele mamei 
lor în jurul umerilor şi se uitau la tatăl lor care dispărea pe alee, 
cu lucrurile aşezate în spatele maşinii de teren, bietul copil 


părea că tot nu ştie dacă-i este îngăduit să plângă sau trebuie 
să fie bărbatul curajos al casei. 

— Abbie, ascultă-mă, îi spusese mama ei seara, când erau toţi 
trei în bucătărie la o cină de care n-avea chef niciunul şi Abbie 
tocmai le spusese că nu vrea să plece la Seattle a doua zi 
dimineaţă. Ascultă-mă. Doar n-o să ne lăsăm distruşi. Viaţa 
merge înainte. Poate că tatăl vostru se va întoarce, poate că nu. 
Eu cred că da. Dar astfel de lucruri se întâmplă şi niciunul dintre 
noi nu poate să facă nimic. Îşi vine în fire sau nu. Între timp, noi 
trebuie să ne trăim viaţa, nu? lar tu, domnişoară, să faci bine să 
te duci la Seattle şi să le spui ticăloşilor de la MOC... 

— OMC. 

— Aşa. Să le spui să se ducă naibii. Şi din partea mea. Nu ştiu 
cine sunt şi ce au făcut, dar mie una nu-mi plac. 

Au râs. Cam forţat, dar chiar au râs. 

Apoi au sosit George şi Ella şi au plâns din nou, dar mama ei 
nu. Bunica avea de gând să stea câteva zile şi i-a spus şi ea lui 
Abbie să-şi vadă de treburi şi să prindă avionul, deşi bunicul a 
susţinut că toată ideea asta cu protestul era foarte prost 
condusă şi inspirată evident de anarhişti şi comunişti şi că OMC 
este, de fapt, una dintre puţinele forţe cu adevărat pozitive din 
lume. Abbie era prea obosită şi prea secată emoţional pentru a 
se certa cu el. 

Aşa că iat-o aici, udă până la piele, încercând să se bucure că 
este îmbrăcată în costumul de oaie-roşie, care între timp se 
înmuiase şi devenise atât de lipicios că trebuia să scape de el. 
Fără a se opri din mers, reuşi să-l lase să cadă la pământ şi păşi 
graţioasă peste el. Mel i-a zâmbit. Era singura căreia îi povestise 
despre tatăl ei şi îi dăduse indicaţii stricte să nu le spună şi 
celorlalţi. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit Abbie era să le fie 
milă de ea şi să încerce s-o trateze ca pe o invalidă. 


Hei-hi! Ho-ha! OMC va dispărea! 
Hei-hi! Hei-ha! OMC va dispărea! 


Ploaia părea să se oprească şi cerul se însenina. Marşul 
continua. Printre clădiri, vedea oceanul şi portul. Două vase- 
cisternă masive erau ancorate în apropierea țărmului. Nu mai 
fusese niciodată în acest oraş. Pornea în pantă abruptă de la 
marginea apei şi era chiar mai uluitor decât auzise. 


În faţă, mai sus, se vedea o coloană neagră de fum şi pe 
măsură ce se apropiau a văzut că se dăduse foc unui container 
de gunoi, flăcările fiind alimentate cu cauciucuri de maşini. 
Mulțimea s-a despărţit în două ca să-l ocolească. Acum, mai jos, 
în spatele vacarmului, a auzit zgomot de sticlă spartă, dar nu a 
văzut unde şi nici ce se întâmplă. În dreapta ei, o grămadă de 
demonstranți luau cu asalt un McDonald's. Aveau o pancartă pe 
care scria Împotriviţi-vă McDominaţiei şi câţiva dintre ei dădeau 
cu ciocane în ferestre şi în uşi. Pe pereţi, mâzgăliseră cu vopsea 
neagră McRahat şi McCarnea e Crimă. 

Poliţiştii pe care-i văzuse până atunci erau calmi şi prietenoși. 
Doi, care însoțeau marşul pe biciclete, chiar le zâmbiseră şi 
glumiseră cu ei. Dar cei care apăruseră acum erau altfel. Păreau 
să fie din trupele speciale antrenate împotriva revoltelor. Erau 
îmbrăcaţi toţi în negru, cu căşti cu vizor şi măşti de gaze, 
pelerine lungi şi jambiere de piele şi cizme înalte. Stăteau 
nemişcaţi ca statuile, blocând străzile laterale, cu bastoanele de 
cauciuc pregătite. 

— Uau, făcu Mel. Cine sunt â/a? 

— Sunt sosiile lui Darth Vader, spuse Eric. 

Avea, ca de obicei, acordeonul la el şi începu imediat să cânte 
tema muzicală din Războiul stelelor. Toţi cei din jur au început 
să cânte şi ei şi să strige Fie să ai Forța alături de tine! Era 
imposibil de spus dacă s-au amuzat şi poliţiştii. Vizoarele şi 
măştile de gaze le ascundeau complet chipurile. 

Deasupra lor se auzi un elicopter şi şi-au plecat cu toţii 
capetele sub curentul produs de elice. Treptat, coloana a 
încetinit, apoi s-a oprit şi au rămas aşa mult timp, scandând şi 
cântând, înconjurați de magazine şi de blocuri, împinşi de 
cordoanele de poliţişti şi de presiunea demonstranţilor care 
veneau din spate. 

Abbie n-a aflat niciodată cum şi de ce s-au stricat lucrurile. 
Unii au dat vina pe câţiva poliţişti nervoşi sau pe care-i mâncau 
degetele pe trăgaci. S-a mai dat foc unui container şi fumul 
negru şi înecăcios a învăluit mulţimea, aşa că era destul de greu 
să vezi ce se petrece. Abbie a zărit printre oameni că se 
desfăşoară o arestare, un grup de persoane care scandau 
ţinându-se de mână, cu braţele prinse în ţevi de metal. 


Ascultaţi vocea oamenilor din stradă! 


Nu votăm şi n-avem fotolii în Senat! 


Şi pe fundal o altă voce, care devenea tot mai severă şi mai 
amenințătoare. Cineva cu portavoce le spunea să părăsească 
zona, că violează legile statului şi ale oraşului şi că cine va 
refuza să plece va fi arestat pentru nesupunere. 

În primul rând, Abbie n-a ştiut ce fel de miros era ăla. Credea 
că vine de la ceea ce ardea în pubelă. Apoi au început s-o usture 
ochii, iar în clipa următoare mulţimea din faţa ei s-a împrăştiat şi 
a văzut rostogolindu-se o cutie de tablă din care ieşea fum. 
Cineva a urlat că sunt gaze lacrimogene. Un tânăr care-şi 
adusese masca de gaze s-a repezit şi a prins cutia pe care a 
zvârlit-o în spatele liniilor de poliţişti care începuseră să coboare 
strada, spre ei. Poliţiştii avea scuturi din plastic şi toţi 
demonstranţii, cu excepţia câtorva mai sfidători sau iubitori ai 
riscului, au început să se retragă speriaţi din faţa lor. 

În câteva minute, s-a schimbat întreaga atmosferă. 
Momentan, briza îndepărta gazul lacrimogen de ei, dar panica 
se declanşase şi se răspândea cu repeziciune. 

Printr-o spărtură în mulţime, Abbie a văzut un protestatar 
care căzuse în genunchi, bătut cu bastoanele de poliţişti, şi 
corpul fără vlagă al altuia care era tras deoparte. Câţiva dintre 
privitori au început să-i înjure şi să strige, iar unul sau doi să 
arunce în poliţişti cu ce găseau la îndemână. Dar cordonul 
avansa continuu. Apoi o fată aflată la doar câţiva metri în faţa 
lui Abbie s-a smucit violent, a căzut şi a început să strige şi să se 
rostogolească pe jos, strângându-şi picioarele. 

— Doamne sfinte! strigă Eric. Trag în noi. 

În timp ce spunea asta, a mai urmat o salvă de împuşcături, şi 
încă doi protestatari au căzut urlând. Unul îşi strângea faţa şi 
Abbie a văzut sângele curgându-i printre degete. 

— Trag cu gloanţe de cauciuc, le-a spus Hacker. Voia probabil 
să-i liniştească, dar pe Abbie n-a păcălit-o. N-a mai fost în viaţa 
ei atât de speriată. Hacker şi Scott o ajutau pe Mel să iasă din 
costumul de căpşună-peşte, care nu mai era deloc amuzant. 

— Haideţi, le spuse Hacker. Hai să plecăm de aici. 

Nu era însă atât de simplu. În afară de cei câţiva care îi 
înfruntau pe poliţişti, toţi voiau să plece. Erau prea multă lume 
şi prea multă panică şi nimeni nu ştia încotro s-o apuce. Au fost 
duşi de mulţime spre o stradă laterală, dar cei din faţă au 


început să se aplece şi să se ferească. Peste ei se revărsa apă şi 
la început Abbie n-a reuşit să-şi dea seama de unde vine. Apoi a 
văzut camionul poliţiei cu tunul de apă şi în clipa următoare jetul 
a izbit-o pe Mel direct în piept, dând-o peste cap, în spate. 

Abbie s-a repezit şi a îngenuncheat lângă ea, întrebând-o 
dacă se simte bine, iar Mel a dat din cap, dar părea prea şocată 
ca să-şi dea seama. Din nas îi curgea sânge. De o parte şi de 
cealaltă, Hacker şi Scott au ridicat-o în picioare. În timp ce se 
chinuiau s-o salte, Hacker i-a strigat lui Abbie peste umăr să 
rămână lângă ei. 

După ce au scăpat de tunul de apă, Abbie s-a oprit şi s-a 
întors să se uite după Eric. Nu se vedea nici urmă de el. Apoi i-a 
văzut acordeonul zdrobit de caldarâm. Le-a strigat lui Hacker şi 
celorlalţi să se oprească, dar n-aveau cum s-o audă. Erau 
undeva lângă containerul care ardea. Aerul s-a umplut din nou 
de fum negru şi când acesta s-a mai ridicat s-a uitat din nou în 
aceeaşi direcţie, dar dispăruseră. 

A început să fugă, dar a pierdut probabil direcţia, pentru că 
acum nu mai era atâta lume şi şi-a dat seama că se îndreaptă 
spre cordonul de poliţişti care înaintau. Un alt elicopter a vâjâit 
deasupra şi când s-a uitat în sus s-a ciocnit de un bărbat care 
alerga în direcţie opusă. Impactul a zdruncinat-o şi n-a mai putut 
să respire. A scos un scâncet şi a rămas nemişcată, încercând 
să-şi regăsească suflul şi să-şi dea seama încotro s-o apuce, dar 
mintea îi era paralizată de panică. 

Atunci a apărut cutia cu gaz lacrimogen care a făcut-o să se 
împiedice. A căzut pe spate şi când a dat cu capul de pământ a 
văzut un fulger alb. Habar nu avea de când zăcea la pământ, 
poate de câteva secunde, dar când a deschis din nou ochii a 
văzut cerul şi s-a întrebat ce era pata aceea neagră şi de ce 
vibrează aşa aerul. Apoi şi-a dat seama că exact deasupra ei era 
un elicopter. S-a forţat să se ridice în genunchi, apoi în picioare 
şi a încercat să fugă, dar nu a putut din cauza durerii din fluierul 
piciorului, unde o lovise cutia. Aerul se umplea rapid de gaz 
lacrimogen, îşi simţea ochii şi plămânii arzând şi nu avea nici 
cea mai mică idee încotro să fugă. Singură în haos, Abbie a 
rămas pe loc, şi-a dus mâinile la ochi şi a început să tipe. 

Apoi şi-a dat seama că o apucase cineva de braţ şi o trăgea. 
Primul ei gând a fost că era un poliţist şi atunci a ţipat şi s-a 
repezit la el. 


— Ce Dumnezeu, încerc să te ajut! 

Avea ochii înlăcrimaţi şi o dureau, dar reuşi să vadă botul 
negru al unei măşti de gaze, ceea ce-o făcu să creadă, în ciuda 
celor auzite, că precis e poliţist. Apoi masca se ridică şi văzu o 
faţă subţire şi nerasă, nişte ochi de un albastru-intens şi un păr 
lung şi negru prins de o bandană roşie în stil pirateresc. Era 
îmbrăcat tot în negru, dar precis nu era poliţist. 

— Uite, pune-ţi asta. A 

Avea o urmă de accent, german sau scandinav poate, Inainte 
de a apuca să protesteze, el îşi scosese masca şi i-o punea ei, 
trăgându-i ochelarii şi botul cu filtrul de aer peste faţă. Aproape 
imediat aerul a devenit respirabil. Prin ochelari l-a văzut 
scoţându-şi bandana şi udând-o cu apă dintr-o sticlă pe care a 
luat-o din buzunarul gecii. Apoi şi-a legat-o peste nas şi gură ca 
un bandit. 

— Hai să mergem. 

l-a pus braţul pe după umăr şi a pornit s-o scoată din mulţime. 
O durea piciorul, dar a uitat curând de el şi a capitulat, fără să 
se mai gândească la ceilalţi, dar nici la ea sau la unde o duce 
acest străin. 

Poate era pur şi simplu ameţită din cauza loviturii la cap. 
Apărată de mască, fără a mai auzi vuietul elicopterului şi al 
sirenelor, se simţea ciudat de detaşată, ca şi cum întreaga lume 
se mişca foarte încet, iar ea visa sau urmărea evenimentele la 
ştirile de la televizor. Tot ce şi-a amintit mai târziu au fost 
imaginile disparate încadrate în lentilele rotunde ale ochelarilor: 
o femeie plină de sânge care zăcea pe un strat de sticlă spartă, 
un călugăr budist într-un veşmânt stacojiu, ghemuit în genunchi 
într-o rugăciune, cu capul ras lipit de trotuar, pancarte rupte şi 
călcate în picioare peste tot, o tobă africană cu pielea ruptă care 
se rostogolea încet spre ocean. 


— Cum te simţi? 

A deschis ochii, a clipit, dar nevăzând nimic s-a speriat că 
gazul a orbit-o. S-a sculat în capul oaselor şi s-a frecat la ochi. 
Avea impresia că îi jupuise cineva un strat de piele de pe ei. 
Privi în sus de unde părea să vină vocea şi văzu o siluetă 
înceţoşată ridicându-se deasupra ei. 

— Bine, cred că bine. Doamne, ochii mei! 

— Poftim, spală-te. 


Se aplecă şi puse un bol cu apă pe podea, lângă salteaua pe 
care stătea ea. În timp ce se spăla pe ochi, el aprinse cu un 
chibrit o lumânare şi când Abbie s-a uitat din nou i-a văzut faţa 
îngustă şi ochii albaştri. Nu i-a zâmbit, ci i-a dat doar un prosop 
să se şteargă. Mirosea a benzină. 

— Mulţumesc. 

— Lasă-mă să mă uit la lovitura de la cap. 

Ea se întoarse să-i poată cerceta rana. Era îmbrăcată într-un 
pulover mare maro care nu era al ei. Era aspru şi unsuros şi 
mirosea a oaie udă. Probabil că i-l pusese pentru că hainele ei 
erau ude şi, deşi nu prea-i plăcea că nu-şi aminteşte nimic, era 
bucuroasă a făcut-o, pentru că în cameră era foarte frig. Cel 
puţin avea pantalonii pe ea. 

— E doar un cucui. E şi o mică tăietură, dar nu e nevoie de 
cusături. Stai liniştită să o curâţ. 

A înmuiat prosopul în bol şi i-a tamponat uşor capul. Camera 
era mică şi mirosea a umed, iar pereţii erau crăpaţi şi coşcoviţi. 
Pe jos erau duşumele goale din lemn, care în unele locuri 
lipseau, şi nu exista mobilă, ci doar nişte grămezi de haine şi 
vechituri, ziare şi reviste vechi. Sub unica fereastră, acoperită cu 
o pătură veche, mai era o saltea. In camera vecină se auzeau 
voci şi prin uşa pe jumătate deschisă văzu umbre mişcându-se 
pe un perete. 

— Aşa. O să supravieţuieşti. Ai suferit o comoţie, dar a trecut. 
Ai dormit patru ore. Am fost îngrijorat, spuse el şi îi arătă o 
mână. Câte degete vezi? 

— Optsprezece? 

A zâmbit aproape şi i-a întins o cană. 

— Ceai. E şi apă aici. Trebuie să bei. La picior ai numai o 
vânătaie. 

Simţea cum îi pulsează fluierul piciorului. 

— Mulţumesc. Unde suntem? 

— Intr-o casă. O casă părăsită. 

— Şi tu cine eşti? 

— Un intrus care stă ilegal într-o casă părăsită. 

Îl privi tristă peste marginea cănii şi de această dată el zâmbi. 
Era greu de apreciat câţi ani are. Spre treizeci, poate. In afară 
de barba nerasă, avea ceva delicat, aproape feminin. Era 
frumos şi părea să-şi dea seama că ea se gândeşte la asta. 


— Mă cheamă Rolf. lar tu eşti Abigail Cooper de la 
Universitatea din Montana. 

— Mi-ai umblat în portofel, hm? 

— Am cheltuit toţi banii, ţi-am folosit cărţile de credit. M-am 
distrat minunat. 

— Eşti invitatul meu. Apropo, mi se spune Abbie. 

El dădu din cap grav. Apoi se ridică în picioare şi se duse la 
uşă, spunându-i peste umăr că în cealaltă cameră este şi 
mâncare, dacă vrea. 

— Mersi. 

— Pentru puţin. 

— Şi îţi mulţumesc şi pentru că... m-ai scos azi din necaz. 

Se întoarse şi se uită la ea, mai dădu o dată din cap, apoi ieşi. 
Abbie mai stătu o vreme cu cana în mâini şi îşi bău ceaiul. Era 
prea dulce, dar cel puţin era cald şi o liniştea. Se întreba ce s-a 
întâmplat cu ceilalţi, dacă Eric şi Mel erau bine. N-ar trebui să fie 
prea greu să-i găsească. Şi-au notat cu toţii numărul de mobil al 
lui Hacker în cazul în care ar fi fost despărțiți. 

Când s-a simţit destul de puternică, s-a ridicat în picioare şi s- 
a dus în camera vecină. Rolf, încă doi tipi şi două fete stăteau cu 
picioarele încrucişate pe podea în jurul unui bol mare cu orez 
brun şi legume şi mâncau cu degetele. O altă fată stătea în colţ 
şi lucra ceva la un laptop. Când a intrat Abbie, şi-au ridicat cu 
toţii privirile, iar ea le-a zâmbit şi i-a salutat. Doi i-au răspuns, 
ceilalţi au dat doar din cap. 

— Vino aici, îi spuse Rolf mişcându-se să-i facă loc lângă el. 
Serveşte-te. 

Ea se aşeză şi luă o mână de orez, dându-şi seama cât îi era 
de foame. Camera era mai mare, dar aproape la fel de goală ca 
şi cealaltă, cu trei saltele şi chiar mai multe troace. Era luminată 
de lumânări puse în borcane şi de o lampă cu butan care 
pâlpâia, aruncând o umbră nesigură. Un perete era acoperit cu 
tăieturi din ziare, fotografii şi graffiti. 

— Aveţi cumva telefon aici? îi întrebă. 

Dintr-un anumit motiv, toţi au găsit acest lucru foarte 
amuzant, deşi Abbie nu ştia de ce. In fond, laptopul părea să fie 
pus într-o priză. Şi-a simţit obrajii înroşindu-se, dar a sperat să 
nu se vadă. 


— E o cabină telefonică în stradă, îi spuse Rolf. Până azi, am 
avut un mobil, dar Domnul de Mare ajutor, aici de faţă, a reuşit 
să-l piardă, îi spuse el arătând înspre băiatul care stătea alături. 

— N-a fost vina mea, mi l-a luat tâmpitul ăla de poliţai. 

— Deci tu erai fata îmbrăcată în roşie. 

— Înî. 

— De ce? 

— Pentru că era o legumă modificată genetic. 

— A, da. 

— Asta-i marea brânză care vă învaţă pe voi la Universitatea 
din Montana? întrebă tipul de lângă ea. 

Avea o claie de cârlionţi rastafarieni şi un inel din argint la o 
sprânceană. Lui Abbie îi venea să-l pocnească peste bot, dar se 
hotări să ignore sarcasmul şi spuse da, de fapt există cursuri 
despre utilizarea tehnologiei genetice în agricultură. Deşi ea nu 
frecventa niciunul. 

— Fascinant. 

— Da, chiar este. 

— Şi voi, cei de acolo, sunteţi mari activişti în domeniul 
mediului? 

Intrebarea venea de la Rolf şi pentru că părea sinceră şi 
binevoitoare, iar ea simţea că vrea să repare mitocănia 
celorlalţi, i-a dat un răspuns mai complet şi mai entuziast decât 
ar fi trebuit, poate. | se adresa direct lui Rolf, povestindu-i 
despre Hacker, de care se gândea poate c-a auzit (nu auzise), 
despre Acţiunea Pădurea şi despre sabotarea vânzării de 
cherestea de luna trecută. Şi deşi nu-şi dădea prea bine seama 
de ce vrea să se dea mare în faţa lui, n-a minţit, ci a mai înflorit 
un pic lucrurile, făcând ca întâlnirea ei cu tăietorii de lemne să 
pară mai periculoasă decât a fost în realitate. 

Chiar dacă nu s-a arătat impresionat, Rolf părea cel puţin 
interesat. Şi poate pentru că ea simţea un anumit respect 
amestecat cu teamă faţă de el sau pentru că era fascinată de 
ochii lui frumoşi, n-a băgat de seamă că tipul cu cârlionţi rânjea 
şi clătina din cap, iar cele două fete care stăteau de-o parte şi 
de alta a lui zâmbeau şi ele. lar când a observat, ajunsese deja 
cam departe şi-i povestea lui Rolf despre excursiile studenţeşti 
de distrugere a buruienilor, când urcau cu toţii pe dealuri să 
smulgă plantele dăunătoare. 

— Adică iarbă de fumat? întrebă rastafarianul. 


Abbie se opri şi îşi miji ochii spre ticălos. Arăta de parcă chiar 
ar fi fumat iarbă. Apoi se întoarse spre Rolf fără a-i răspunde. 

— E uimitor ce poţi găsi acolo. Trei feluri de floarea grâului, 
laptele-cucului frunzos, limba câinelui... 

— Laptele cucului frunzos... Mamă! Ăsta te trimite direct în 
paradis. 

— Mai taci din gură, interveni Rolf. 

Abbie suportase destul, aşa că se întoarse să-l înfrunte. 

— Adică voi consideraţi că ăsta-i cel mai important lucru? 

Rastafarianul clătină din cap şi pufni. 

— Nu, serios, întrebă Abbie căreia îi mai trecuse furia. Voi ce 
faceţi? Hm? 

— Micuţele bogătaşe de la colegiu care smulg buruieni, o-la- 
la. 

— Du-te naibii! 

— Te rog... 

Rolf îi spuse din nou să tacă din gură, apoi se aplecă şi îşi 
puse mâna pe umărul lui Abbie, încercând s-o liniştească. Ea 
ridică din umeri. 

— Abbie. Noi nu credem că ceea ce faceţi voi n-are 
importanţă. Doar că nouă ni se par un pic... cum să zic? 
lrelevant, poate marginal. Ca şi cum ai reaşeza mobila pe 
Titanic. 

— Perfect, mulţumesc. 

— Nu, nu, serios. Nu sunt nepoliticos, ci doar realist. S-a ajuns 
prea departe. Marile corporaţii distrug planeta şi nimeni nu mai 
ia în seamă protestele. Uite ce s-a întâmplat astăzi. Uite ce ţi-au 
făcut. 

A întins mâna s-o atingă, dar ea s-a îndepărtat şi nu l-a lăsat. 

— Guvernele ţărilor industrializate sunt astăzi conduse în 
totalitate de corporaţii transnaţionale. Politicienii nu sunt decât 
nişte marionete. Aşa că pentru a avea un impact, să-i facem pe 
cei care conduc cu adevărat să se oprească, să asculte şi 
reflecteze asupra acţiunilor lor, trebuie să-i răneşti. Personal. Să- 
i răneşti la propriu. 

— Şi asta aţi crezut voi că faceţi azi? întrebă ea cu răceală. 

— O, nu, astăzi ne-am distrat doar, râse Rolf. 

Fata care în tot acest timp lucrase la computer a venit să se 
aşeze lângă Rolf şi a luat o mână de orez. Părea mulţumită de 


ea însăşi. După limbajul ei corporal, Abbie avea impresia că e 
prietena lui. 

— E aranjat totul? întrebă el încet. 

— Înî. 

— Bine. Bravo. 

Abbie se ridică. Îi era puţin greață şi voia să plece, să respire 
aer curat. Să plece de lângă ciudaţii ăştia, să-i găsească pe 
Hacker, pe Mel şi pe ceilalţi. 

— Pleci? o întrebă Rolf. 

— Da. 

— Îmi dai, te rog, puloverul? întrebă rastafarianul. 

Scârbită că poartă ceva de-al lui, îl scoase repede şi-l aruncă 
pe jos. Rolf i-a adus geaca şi a ajutat-o să se îmbrace, apoi a 
condus-o până la uşă. 

— Şi ia-o mai încet cu laptele-cucului frunzos! strigă 
rastafarianul. 

Din prag, Abbie s-a întors şi s-a uitat la el. 

— Înainte de revoluţie, mai învaţă să te porţi, cretinule. 

leşi, dar auzi hohotele de râs. Rolf o însoţi pe scări până în 
stradă, apoi pe deal în jos până la cabina telefonică. Hacker a 
părut uşurat când a auzit-o şi i-a spus că vor veni de îndată s-o 
ia. Rolf i-a explicat cum să ajungă. 

Aşteptau împreună, unul lângă celălalt, pe treptele unei case 
părăsite. Toată zona urma să fie demolată pentru a se construi 
clădiri pentru birouri, i-a spus el. Şi-a răsucit o ţigară şi i-a oferit 
şi ei, dar Abbie a refuzat. Deasupra acoperişurilor, pe cer, se 
înălța o lună marmorată şi au stat aşa, tăcuţi, uitându-se cum se 
deplasează încet pe cer. 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat sus. Tipul e un idiot. 

Abbie nu i-a răspuns. Se simţea mică şi singură, se gândea la 
mama şi la tatăl ei, la cele întâmplate acasă, la cât de tristă şi 
de nenorocită i se părea, dintr-o dată, lumea. Simţi c-o podidesc 
lacrimile, dar reuşi să le oprească, iar el n-a observat sau s-a 
prefăcut că nu observă. A întrebat-o de unde vine, dar i-au 
trebuit câteva momente ca să fie sigură că vocea n-o trădează 
şi abia atunci i-a răspuns. 

— Şi tu? 

— Din Berlin, dar stau aici de doisprezece ani. 

— La Seattle? 


— Nu. Pe ici, pe colo. Mă plictisesc dacă stau într-un singur 
loc. 

Scoase un pix din buzunar şi scrise un număr pe capacul 
cutiei cu foiţe de ţigară, îl rupse şi i-l dădu, spunându-i că cineva 
de acolo va ştii cum să dea de el. l-a cerut şi el numărul de 
telefon, dar probabil că era încă puţin ameţită şi nu şi l-a amintit 
pe cel de la cămin, aşa că i-a dat numărul de acasă. Atunci a 
apărut în josul străzii maşina lui Hacker. Era şi Scott cu el şi s-au 
manifestat amândoi destul de gălăgios. l-au spus că Mel e bine. 
Eric era în spital, unde trebuia să rămână cel puţin două 
săptămâni. Avea bazinul fracturat, lucru care nu-l preocupa nici 
pe jumătate la fel de mult ca pierderea acordeonului. Abbie i-a 
prezentat lui Rolf şi au dat mâna. Apoi i-a mulţumit din nou 
pentru c-a ajutat-o şi a avut grijă de ea şi s-a urcat pe bancheta 
din spate. 

In timp ce maşina demara, i-a făcut cu mâna pe geamul din 
spate, iar el a privit-o direct în ochi şi i-a zâmbit. Şi în clipa 
aceea, ea a ştiut că-l va revedea într-o zi. A împăturit cu grijă 
peticul de hârtie pe care i-l dăduse şi l-a pus în portofel. 


15 

În zorii noului mileniu întreaga lume aştepta plină de speranţe 
domnia fericirii, păcii şi bunăvoinţei. Şi alte asemenea tâmpenii. 
Noul secol începuse deja de o săptămână şi lui Sarah nu-i plăcea 
deloc. Stătea în micul birou din spatele librăriei, încercând să se 
concentreze asupra textului de pe monitorul computerului, care 
era aproape tot atât de deprimant ca şi celelalte lucruri din viaţa 
ei în acel moment. Inclusiv vremea rece, umedă, cenuşie şi 
ceţoasă, vreme numai bună de tăiat venele, cum spunea Jeffrey, 
deşi nu i-a spus-o şi astăzi de teamă probabil că s-ar putea s-o şi 
facă. 

Cifrele de vânzări din perioada sărbătorilor erau chiar mai 
îngrozitoare decât se temuse, din cauza lanțurilor de magazine 
şi a unui vânzător de cărţi pe internet, al cărui nume, precum 
Macbeth în teatru, nu trebuia menţionat între aceste ziduri, nu 
mulţumesc. Preţurile practicate de aceştia erau atât de ridicole, 
încât ar fi putut da naibii cărţile pe gratis. Prin uşa deschisă îl 
auzea pe Jeffrey care încerca răbdător să vrăjească o clientă, 
singura din ultima oră şi jumătate, o femeie care venise după o 
carte, dar nu-şi amintea nici titlul, nici autorul şi nici despre ce 
era vorba. 

— Ştiţi cumva editura? întrebă Jeffrey încercând să-i fie de 
folos. 

— Ce? 

— Doamne, ajută-ne, murmură Sarah. 

Jeffrey fusese extraordinar. Practic, el se ocupase de magazin 
în perioada premergătoare Crăciunului. Sarah venise aproape în 
fiecare zi, pentru că nu putea să stea singură acasă, dar ştia că 
de cele mai multe ori mai degrabă l-a încurcat decât să-l ajute. 
În prima săptămână ireală după ce Benjamin a plecat, iar copiii 
s-au întors la şcoală, Jeffrey o suna de două sau trei ori pe zi şi 
se oprea pe la ea întotdeauna în drum spre casă, cu ceva de 
mâncare, flori sau o sticlă de vin. Casa i se transformase într-un 
loc de permanentă petrecere sau priveghi. După ce a plecat 
mama ei, a venit Iris să stea cu ea, şi mereu treceau prieteni s-o 
înveselească, iar în unele seri în bucătărie se strângeau cinci- 
şase persoane, chiar mai multe, care găteau, discutau, mâncau 
sau beau, plângeau ori râdeau şi niciuna n-o lăsa pe Sarah să 
ridice un deget, nici măcar să pună vasele în maşina de spălat. 
A vorbit, a plâns şi a râs atât de mult, încât a ajuns extenuată şi 


a trebuit în cele din urmă să-i oprească şi să se întoarcă la lucru 
ca să se mai odihnească. 

— Deci e roman, dar nonficţiune, spunea Jeffrey. Un roman 
nonficţional. Hm! Vreţi ceva gen Cu sânge rece de Truman 
Capote? 

— Gen ce? 

Pe Sarah şi pe copii îi îngrozea gândul de a rămâne acasă de 
Crăciun şi de Anul Nou, mai ales cu toată agitația asta cu zorii 
noului mileniu. Chiar atunci, total pe neaşteptate, a sunat Karen 
Bradstock şi i-a invitat în Caraibe. Karen aflase despre Benjamin, 
a reieşit, din corespondenţa electronică dintre Josh şi Katie. Un 
evazionist fiscal fabulos de bogat, un client de-al lui Tom, avea o 
casă pe insula Mustique, i-a spus ea, şi le-o oferea - gratis - 
timp de două săptămâni. Urmau să mai fie şi alţi prieteni de-ai 
lor acolo, dar erau sute de camere, aşa că de ce să nu vină şi ei? 
Sarah a acceptat imediat. 

Insula era frumoasă, chiar dacă bizar de anostă, neavând 
nimic care să aducă cât de cât cu o urmă de cultură locală. 
Karen susţinea că fusese cumpărată cu ani în urmă de un 
aristocrat excentric care a preferat ca locul să fie golit ca să 
poată da petreceri lungi şi somptuoase pentru membrii plictisiţi 
ai familiei regale britanice. În prezent, era deţinută de o 
companie şi devenise un refugiu exclusivist pentru cei extrem 
de bogaţi. 

Familia Bradstock mai invitase încă două cupluri din Chicago, 
care lui Sarah nu i-au prea plăcut. Una dintre femei a tratat-o de 
parcă ar fi fost invalidă şi se tot oferea să facă diverse lucruri în 
locul ei, întrebând-o mereu, cu o expresie enervant de 
îngrijorată, cum se simte. Lui Sarah îi venea să urle. E ciudat că 
unii oamenii chiar nu-şi dau seama. Cel mai bine ar fi fost s-o 
trateze normal, amabilitatea era şi ea bună, dar compasiunea 
aceea dulceagă, lipicioasă, îi stârnea gânduri asasine. 

Din fericire, Karen a înţeles cum stau lucrurile. Aveau multe 
de discutat şi, chiar aşa, cu toţi musafirii, au găsit timp pentru 
câteva şuete între patru ochi. Subiectul nu era întotdeauna 
Benjamin. De mai multe ori, plimbându-se pe plajă sau stând şi 
citind lângă piscină, Sarah reuşea să nu se gândească la el şi 
câte o jumătate de oră. 

Tânărul Will, care crescuse cam cu şaizeci de centimetri, era 
acum obsedat de sport şi în cele mai multe zile dispărea cu tatăl 


său să joace tenis sau golf. Lui Josh nu-i păsa. Era prea 
îndrăgostit de Katie şi sentimentul părea reciproc. Singura care 
nu se simţea deloc bine era Abbie. 

După exact o zi i-a anunţat că detestă acel loc, că e plin de 
bancheri fascişti şi de soțiile lor bulimice şi siliconizate şi că-i 
vine să vomite când vede aşa-zisele VIP-uri sau foste staruri 
rock pline de riduri. Ar fi fost mult mai jenant dacă n-ar fi spus şi 
Karen că este absolut de acord şi i-a luat partea plină de 
însufleţire în dezbaterile furioase de la masa de seară, în care 
Tom şi Will erau etichetaţi inevitabil drept „neocimperialişti” şi 
„dinozauri criptocoloniali”, indiferent ce însemna asta. 

Tom media strălucit aceste discuţii aprinse, străduindu-se din 
răsputeri, dar întotdeauna cu umor. Uneori, Abbie mergea însă 
prea departe. 

— Doamne, e plină de furie! i-a spus Sarah lui Karen după o 
astfel de discuţie, deosebit de crâncenă. 

— Bineînţeles că e. Era de aşteptat. Nu doar tu ai fost 
dispreţuită. Oricât de mult i-aţi spune, tu şi Ben, că n-are nicio 
legătură cu ea, că este vorba doar despre degradarea relaţiei 
voastre, probabil că ea vede lucrurile altfel. Trebuie s-o duci să 
discute cu cineva. 

— Cu un psiholog? 

— De ce nu? Tu nu ai? 

— Nu, nu sunt genul. 

— Ce gen? Când te îmbolnăveşti te duci la doctor, nu? 

— Nu ştiu. Poate. Cândva. 

— Cum vrei. Nu e treaba mea. Dar poate c-ar trebui să te 
gândeşti la asta pentru Abbie. 

Sarah se gândise deja, dar nu-i venea să discute, pe deo 
parte din devotament pentru Abbie, iar pe de altă parte pentru 
că simţea că a dat cu bâta în baltă. Cu doar o săptămână în 
urmă îi spusese doctorului lor despre furia lui Abbie, când s-a 
dus să-i ceară nişte somnifere. Acesta i-a spus că terapia ar fi o 
bună idee şi că le pune în legătură cu cineva. Să treacă Abbie pe 
la mine, i-a spus el. Dar când Sarah i-a spus lui Abbie, fata a 
explodat. 

— Ceee? Crezi că sunt nebună? 

— Nu, iubito, bineînţeles că nu. Dar... 

— Dacă asta crezi, închide-mă. 

— Hai, Abbie... 


— Mami. Uite, sunt foarte supărată pe el. Dar nu avem motive 
să fim supărate? Adică e voie, nu? Tu te controlezi foarte bine, 
s-ar zice că nici nu-ţi pasă. 

— Nu-i adevărat. 

— Eu suport în felul meu. Lasă-mă în pace. 

Au sărbătorit venirea noului mileniu la un bar-restaurant de 
pe plajă, care se înălța deasupra apei pe stâlpi din lemn şi era 
condus de un indian, Basil, pe care Abbie îl considera singura 
fiinţă umană de pe întreaga insulă. Sarah se hotărâse că n-are 
de gând să devină sentimentală, dar când a bătut miezul nopţii 
şi au început artificiile, când toţi se îmbrăţişau, se sărutau şi îşi 
urau „la mulţi ani”, iar Abbie şi Josh au venit la ea şi au stat toţi 
trei, ţinându-se unul de altul ca trei suflete pierdute, nu s-a mai 
stăpânit. Au plâns cu toţii, chiar şi Josh, bietul de el. A fost însă 
singura dată când Sarah a cedat. 

Când s-au întors acasă, Benjamin (care sunase de la mama 
lui, de la Abilene, sau aşa pretindea) le lăsase un mesaj 
neliniştit, în care le transmitea dragostea lui şi le ura un an nou 
fericit. Da, sigur că da, se gândi Sarah. 

La început i-a dat o mulţime de telefoane şi aproape de 
fiecare dată, împotriva voinţei ei, sfârşise prin a plânge şi a ţipa 
la el. Uneori plângea şi el, îi spunea iubito şi că o iubeşte, ceea 
ce-o înfuria atât de tare încât îi venea să facă ţăndări telefonul. 
Pentru că dacă o iubea, dacă chiar o iubea, fir-ar a naibii de 
dragoste, de ce dracu’ a plecat? In cele din urmă i-a comunicat 
să nu mai tot spună asta şi să n-o mai sune o vreme. 

Apoi, vestea pe care i-a dat-o Beth Ingram a venit ca o 
bombă. Sarah nu era sigură dacă a făcut-o intenţionat sau nu. 
Probabil că da. Dar, într-o zi, când vorbea cu ea, Beth, care era 
foarte drăguță şi înţelegătoare, i-a spus, aşa, într-o doară, ceva 
despre cum trebuie să se fi simţit ea, Sarah, data trecută. Sarah 
i-a spus poftim? a tăcut o clipă şi a întrebat-o ce înţelege prin 
data trecută. lar Beth a scos nişte îti-uri şi aaa-uri, s-a roşit un 
pic şi apoi i-a mărturisit ezitând că a vorbit acum ceva vreme la 
o petrecere cu soţia unui partener de la ICA şi că ea i-a povestit 
că Benjamin avusese o aventură cu o tânără avocată în drept 
imobiliar, care le făcea uneori acte notariale. Se pare că la 
serviciu ştia toată lumea. Beth i-a spus că ea a crezut că aflase 
şi Sarah. 


Furia lui Sarah n-a cunoscut margini şi chiar în aceeaşi seară, 
după câteva pahare de vin, l-a sunat la mama lui şi ticălosul nu 
era acolo. Margaret i-a spus că nu ştie unde este, că s-a dus 
undeva cu afaceri. Da, bineînţeles. La Santa Fe, fără îndoială, s- 
o reguleze pe târfa aia de pictoriţă. L-a sunat pe mobil şi i-a 
lăsat urlând, cu voce de om băut, un mesaj usturător, acuzator, 
pe care l-a regretat aproape imediat după ce a închis şi încă şi 
mai mult a doua zi dimineaţă, cu mintea limpede. 

Nopțile erau cele mai rele, când somniferele nu-şi făceau 
efectul şi stătea singură în patul mare, cu o greutate apăsătoare 
în stomac, aşteptând dimineaţa. Uneori îşi întindea piciorul şi 
simțind locul rece şi neted îi venea să urle. După primele 
săptămâni, pentru a se impune, a încercat să se mute la mijloc. 
Dar n-a fost deloc bine, era ca un ultimatum, ca şi cum, 
procedând astfel, admitea că el nu se va mai întoarce niciodată. 
Doar nu se putea s-o fi părăsit aşa pur şi simplu, să-şi lase casa 
şi copiii, nu? Nu? 

În săptămâna de dinainte de Crăciun, el a venit din Kansas să- 
şi vadă copiii şi să le aducă daruri. l-a cumpărat fiecăruia câte 
un telefon mobil, ca să poată să-l sune oricând, le-a spus, la 
care Abbie a râs dispreţuitor. Vezi să nu, i-a zis. 

Locuia la un prieten din oraş şi a dus copiii la un restaurant, la 
cină. Voia să vină şi Sarah, dar ea n-a vrut şi singurul lucru pe 
care l-a putut face a fost s-o convingă pe Abbie să se ducă. 
Biata fată s-a întors acasă scăldată în lacrimi şi a fugit direct în 
camera ei. Joshie a stat plictisit la masa din bucătărie şi i-a spus 
lui Sarah că Abbie n-a scos un cuvânt civilizat toată seara, ci şi-a 
vărsat veninul asupra tatălui ei şi a făcut observaţii usturătoare. 

Acum era la librărie şi îl auzea pe Jeffrey luându-şi rămas-bun 
de la clientă. După câteva clipe, acesta apăru în pragul uşii de la 
biroul ei, ducându-şi mâna la cap într-un gest de neîncredere. 

— Ai auzit? 

— Ai fost minunat. 

— Cred c-ar trebui să renunţăm şi să deschidem un magazin 
de înregistrări. 

— Da? 

— Atunci cel puţin cei care nu ştiu nici titlul, nici cântăreţul, 
nici cine a scos albumul pot măcar să fredoneze. 

Sarah râse, iar el arătă monitorul computerului. 

— Cum ţi se pare, şefa? 


— Sumbru. Hai să vindem mai bine CD-uri. 

— Mi-ai dat un răspuns greşit. Ar fi trebuit să zici: „Jeffrey, 
având în vedere şi luând în considerare situaţia industriei, 
concurenţa acerbă, proliferarea mijloacelor alternative şi a altor 
posibilităţi de petrecere a timpului liber sau, mai simplu, faptul 
că nicio persoană sub treizeci de ani nu mai dă doi bani pe o 
carte şi nici nu are chef să facă ceva care să necesite mai multă 
atenţie decât îşi poate permite un ţânţar superactiv, având în 
vedere toate aceste lucruri, ne-am descurcat destul de bine, îţi 
mulţumesc, Jeffrey.” 

— Bravo. 

Se aplecă şi o sărută pe frunte. 

— Hai să închidem şi să mergem undeva să mâncăm. 

— Perfect. Şi-mi dai şi-o ţigară. 


Tema zilei era „Exprimă-ţi umanul”. Cel puţin, aşa credea Ben 
că spusese femeia îmbrăcată în maiou de balerină şi sarong 
roşu, chiar de la început, când stăteau în cerc, desculți şi 
ţinându-se de mână. Nu auzise prea bine pentru că se afla în 
faţa unui ventilator electric mare care îl zburlea părul în toate 
direcţiile. Sau poate că a spus „Exprimă-ţi umorul”. Dar totuşi 
nu acesta era cuvântul, după câte îşi dădea el seama, aşa că 
rămase la „umanul”. Ceea ce nu însemna că unii dintre cei din 
jurul lui nu făceau câteva chestii care puteau fi catalogate drept 
umoristice. Mai ales tipul în vârstă cu barbă căruntă, îmbrăcat 
într-un halat purpuriu şi cu turban, ca un staroste taliban năuc, 
care se rotea prin încăpere cu ochii închişi, ţinând la piept un 
ardei. Sau nu auzise instrucţiunile femeii, sau paria pe mai mulţi 
cai deodată. 

Se numea „Corul trupurilor”, iar Eve şi Lori veneau aici în 
fiecare sâmbătă după-amiaza, împreună cu alte cincizeci sau 
şaizeci de suflete îngemănate, să exprime prin dans şi mişcare 
ceea ce li se servea. Sala era mare, foarte înaltă şi cu podea 
scorojită din lemn. Se afla chiar lângă calea ferată şi se 
cutremura toată când treceau trenurile, chiar dacă muzica era 
dată foarte tare. 

Muzica, exclusiv new age, abunda în sunete de valuri sparte şi 
chemări de balene. Ben se întrebase mereu de ce „conversaţia” 
dintre balene era considerată liniştitoare şi binefăcătoare atâta 
vreme cât nu ştie nimeni ce naiba comunică aceste creaturi 


între ele. Doar se certau şi balenele ca toată lumea, nu? Poate 
că strigau una la cealaltă: Bestie nenorocită şi cocoşată, ăsta-i 
ultimul plancton pe care-l mai vezi de la mine. Fă şi tu ceva, du- 
te şi mai suflă nişte aer. 

In acel moment, Lori era în cealaltă parte a camerei, unde-şi 
exprima umanul, şi probabil că ceva mai mult, cu un tânăr cu 
coadă, enervant de drăguţ. Acesta îşi scosese maioul, ceea ce 
se pare că bărbaţii aveau voie, iar femeile nu, cel puţin de 
câteva săptămâni, de când o suedeză voluptuoasă, pe care o 
chema Ulrika, şi-a etalat nurii, iar un tip cu triplu bypass a 
leşinat şi a trebuit scos afară. Se pare că până şi în Santa Fe 
puteai să te exprimi doar în anumite limite. 

O altă regulă era să nu existe contact în timpul dansului. 
Probabil că unii nu ştiau acest lucru sau nu le păsa. Câteva 
cupluri se zvârcoleau pe jos, atât de îmbrăţişate, încât era greu 
de spus cui îi aparţine fiecare membru. Ben se temea chiar că 
nu se vor mai putea deznoda. Poate că se înnoadă aşa de tare 
că nu-i mai poate desface nimeni. Şi trebuie chemaţi pompierii. 

Majoritatea, la fel ca şi Ben, dansau pe cont propriu. Din când 
în când mai apărea câte cineva care îi zâmbea şi dansa un pic 
cu el, apoi se ducea în altă parte. In clipa de faţă, Eve era cam 
la zece metri distanţă şi dansa sinuos, cu ochii închişi şi cu un 
zâmbet discret pe faţă. Avea un mic top alb din in şi nişte 
bermude strâmte, roşii care-i scoteau în evidenţă şoldurile şi 
burta şi arăta atât de sexy, încât umanul din Ben tânjea să se 
exprime cât mai repede. 

Nu prea dorise să-l aducă astăzi aici gândindu-se că nu este 
exact genul lui. Credea că poate o s-o ia peste picior sau că e 
prea stresat ori rezervat ca să participe la aşa ceva. L-a păcălit 
că trebuie să poarte costum de balerin sau cel puţin un şort 
lycra. A văzut că nu e cel mai bătrân de acolo şi, îmbrăcat în 
tricoul gri şi blugii decoloraţi, nici nu se simţea ca un intrus. 

Primele zece sau cincisprezece minute după ce au început să 
danseze, Eve a rămas aproape şi îl privea mereu pentru a-i 
evalua reacţia. Nu era el cel mai mare dansator din lume, dar 
toată treaba era destul de haioasă. Incerca să intre în atmosferă 
şi se simţea destul de bine. Ar fi vrut să se relaxeze mai mult, să 
se lase dus de val, să-şi limpezească un pic mintea. 

Era a treia vizită la Santa Fe de când o părăsise pe Sarah şi, 
până acum, cea mai lungă. Nu mai era zăpadă şi chiar mirosea 


un pic a primăvară. Venise deja de două săptămâni şi deşi nu 
prea ştia de ce - pentru că era foarte simplu să stai aici - simţea 
că a venit timpul să se întoarcă în Kansas. Acum erau iubiţi şi 
lucrurile mergeau bine între ei. Mai mult decât bine. Se aflau în 
starea aceea impetuoasă şi încordată când nu erau în stare să 
stea departe unul de altul. Nici nu îndrăznise să spere că se va 
întâmpla atât de curând. 

Acum două luni, în decembrie, i-a telefonat de la mama lui din 
Abilene şi i-a spus cu voce tremurată că a făcut-o, că a plecat. A 
urmat o pauză lungă, câteva secunde, apoi ea i-a spus încet: 
„Vino.” 

Şi a plecat cu maşina în aceeaşi seară, aproape opt sute de 
kilometri, pe ceaţă şi zăpadă, peste câmpiile îngheţate ale 
Oklahomei şi vestul Texasului şi a ajuns în zori, i-a găsit casa şi 
a băut la uşă. Ea îşi pusese un şal negru din lână peste cămaşa 
de noapte albă, iar faţa la fel de palidă ca zorile îi trăda 
îngrijorarea. L-a chemat însă înăuntru şi l-a îmbrăţişat. lar el n-ar 
fi vrut, era decis să n-o facă - pentru că atunci cum ar fi putut 
ea, cum ar fi putut orice altă femeie să-şi dorească un bărbat 
atât de imatur, slab şi demn de compătimire - dar nu s-a putut 
abtine şi a început să plângă. lar ea l-a strâns în braţe. Şi a stat 
aşa, pur şi simplu îmbrăţişându-l, mult timp. 

Apoi l-a aşezat la masa din bucătărie, a făcut cafea, ochiuri şi 
pâine prăjită şi l-a privit mâncând, cu coatele pe masă şi cu 
bărbia în mâini, neluându-şi ochii de la el şi zâmbindu-i blând. 
Parcă nici unuia nu-i venea să creadă că el era acolo. Apoi micul 
Pablo, care avea trei ani şi jumătate, pe care Ben nu-l cunoştea, 
a ieşit în pijama din camera lui, s-a aşezat la masă şi a început 
să vorbească cu el de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din 
lume să-l găsească acolo. 

Însă când se întâmplă lucruri importante, oamenii nu se 
comportă de obicei aşa cum te-ai aştepta. De exemplu, mama şi 
sora lui Ben. A intuit, corect sau mai degrabă greşit că nu 
trebuie să le spună la telefon că a părăsit-o pe Sarah. Trebuia să 
le spună direct. A sunat-o pe mama lui de la New York şi a 
anunţat-o că vine să stea acolo şi, bineînţeles, ea a fost 
încântată. În seara în care a sosit i-a făcut mâncarea preferată 
pe care s-o mănânce împreună, doar ei doi. 

Ben ştia bineînţeles că o va necăji când îi va spune. Darea l-a 
adorat mereu şi a crezut în el, susţinându-i toate acţiunile şi 


deciziile, chiar şi pe cele în care el ştia că greşeşte, aşa încât 
reacţia sa din acea seară de după cină, când i-a dat vestea, l-a 
luat complet prin surprindere. Mama lui a fost consternată, 
furioasă şi l-a fulgerat cu privirea. Chiar i-a dat una peste braţ. 
Cum şi-a putut lăsa soţia şi copiii? Cum a putut? 

— Ai făcut un jurământ! ţipa ea printre lacrimile de supărare 
şi durere. Un jurământ. Te întorci, Benjamin. Mă auzi? Te întorci! 
Ai jurat! 

În cele din urmă s-a liniştit, a mai plâns, iar el a încercat să-i 
explice cu blândeţe de ce a plecat. Ceea ce era aproape 
imposibil, fără a-i spune lucrurile pe care nu voia şi nici nu se 
gândea să le spună nimănui, şi cu atât mai puţin mamei sale. l-a 
relatat însă în clişee codate că de ani buni, deşi nu lăsau să se 
vadă, el şi Sarah nu mai erau fericiţi împreună, că lucrurile 
merseseră bine între ei, dar că amândoi s-au schimbat şi s-au 
îndepărtat. Şi, în cele din urmă, acest discurs, chiar dacă nu a 
convins-o, a înmuiat-o şi a făcut-o să accepte oarecum că faptul 
era consumat şi că aşa avea să rămână. Nu dorea decât, i-a 
spus printre lacrimi, un singur lucru, ca el să fie fericit. 

Dacă reacţia mamei sale l-a surprins, cea a surorii sale l-a 
şocat de-a binelea. A doua zi s-a dus la Topeka să ia masa de 
prânz cu ea. Sally era cu cinci ani mai mare, un interval suficient 
pentru ca, în copilărie, să se cunoască destul de puţin unul pe 
celălalt. Conştient că el este preferatul mamei, îşi tratase 
întotdeauna sora cu oarecare delicateţe, ca şi cum ea ar fi 
putut, pe bună dreptate, să-i poarte pică. Dar şi-a dat seama, cu 
uşurare, în rarele ocazii când a văzut-o, că nu e aşa. Cel puţin, 
până acum. 

Sally era ceea ce se numeşte mai degrabă o femeie bine 
făcută decât drăguță sau frumoasă. Avea ochii căprui-închis ca 
ai tatălui lor şi sprâncene groase. Era mai înaltă decât şi-a fi 
dorit şi stătea puţin adusă de spate, ca şi cum ar fi dus o povară 
nevăzută pe umeri. Era măritată cu un contabil, pe care-l chema 
Steven, un om atât de îngrozitor de plicticos, încât Abbie crease 
chiar un verb din numele lui. A fi stevenat de ceva sau de cineva 
sau a te simţi stevenat de moarte intrase de mult în vocabularul 
familiei. Sally şi Steve aveau doi copii care, din păcate, se pare 
că s-au procopsit amândoi cu genele tatălui şi s-au făcut 
contabili. 


Ben se gândea să meargă la un restaurant, dar Sally 
pregătise masa pentru ei în bucătăria dichisită, cu perdele de 
dantelă şi broscuţe din ceramică pe pervaz. Steve lucra, aşa că 
nu erau decât ei şi broaştele. Benjamin a aşteptat până când au 
terminat de mâncat - cotlete de porc la grătar şi plăcintă cu 
cremă de lămâie şi bezea - şi i-a dat şi ei vestea. In timp ce 
vorbea, îşi dădea seama, după felul în care se îngustau ochii 
surorii sale, că nu va scăpa uşor. Când a terminat, s-a instalat o 
tăcere amenințătoare care-i dădea fiori. 

— Cine-ţi dă dreptul? şuieră ea. 

— Cum adică? 

— Cine-ţi dă dreptul? Să pleci. 

— Păi... 

— Adică toți suntem nefericiţi. Toate cuplurile pe care le 
cunosc eu. Nu ştiu niciun mariaj despre care să spun cu mâna 
pe inimă că e fericit. 

Ben ridică din umeri şi se foi niţel pe scaun. 

— Tu ştii vreunul? 

— Păi... 

— Ştii? Adică, să fie într-adevăr fericiţi? Nu ştiu. Face parte din 
combinaţie, idiotule. Coboară cu picioarele pe pământ! Crezi că 
mama şi tata au fost fericiţi? Aşa crezi? 

— Păi... 

— Bineînţeles că n-au fost. Nimeni nu e. Asta nu înseamnă că 
trebuie să şi pleci. O, Doamne, sunt aşa de nefericit, hi, hi, hi, 
hai să-mi părăsesc nevasta şi copiii. Pentru Dumnezeu, Ben, 
coboară cu picioarele pe pământ. 

Ben se simţea paralizat din cauza şocului. Dar sora lui nu 
terminase încă. De fapt, abia începuse. În continuare i-a ţinut un 
discurs înfocat despre cum este el o victimă a acestei culturi de 
consum, ridicole şi derutante, în care suntem bombardaţi 
constant cu promisiuni periculoase de fericire şi, încă şi mai rău, 
ni se spune mereu că avem dreptul să fim fericiţi. Şi dacă nu 
suntem, putem fi, dacă ne luăm un automobil nou, sau o maşină 
nouă de spălat vase, îmbrăcăminte nouă sau o iubită nouă. 
Mesajele sunt pretutindeni, i-a spus Sally, în orice revistă pe 
care-o iei în mână, în orice show idiot de la televizor, alimentând 
lăcomia şi invidia, făcându-i pe oameni nemulţumiţi de ceea ce 
au, convingându-i că pot schimba lucrurile, că pot fi fericiţi, plini 


de succes şi frumoşi dacă au un ştiu ce /ucru nou grozav, o 
prietenă nouă, o faţă nouă, ţâţe noi din silicon... 

Dacă n-ar fi fost atât de uimit sau atât de puternic implicat în 
această diatribă, Ben ar fi aplaudat-o. Dată fiind situaţia, şi-a 
plecat ochii, a dat din cap şi a încercat să pară pătruns. lar după 
o jumătate de oră, după ce a negat de două ori că ar fi 
altcineva, una nouă, pentru că era prea speriat să recunoască, 
şi-a luat rămas-bun, a sărutat-o şi a ieşit pe poartă, adus de 
umeri, aproape ca şi ea. Nu era stevenat, ci total şi umilitor 
salliat. 

Dansul se sfârşise şi Coriştii Trupului se aflau din nou în cerc, 
dar de această dată şedeau pe jos cu ochii închişi, ţinându-se de 
mână în tăcere. Ben ţinea mâna talibanului rotitor care părea 
să-l placă foarte mult. Se întrebă unde şi-a lăsat ardeiul. 

Cam vreo douăzeci de minute, în care cei ce doreau le 
împărtăşeau celorlalţi impresiile, şedinţa s-a încheiat. S-au 
încălţat cu toţii, Lori a venit şi l-a îmbrăţişat pe Ben, apoi a venit 
şi Eve şi au îmbrăţişat-o amândoi. 

— Ţi-a plăcut? l-a întrebat ea agitată. 

— Minunat. 

L-a privit sceptică. 

— Hai, pe bune. Mie chiar mi-a plăcut. 

A luat-o pe după umeri, iar ea l-a prins de mijloc. Mirosea 
delicios, a cald şi a transpiraţie. Lori îi privea zâmbind. 

— Ştiţi ceva? Arătaţi minunat împreună. Chiar şi semănaţi. 

— Ăsta-i un compliment? întrebară Ben şi Eve deodată. 

— Da. 

Pablo era la tatăl său în weekend, aşa că aveau la dispoziţie 
toată casa. Ben a aprins focul în căminul cu arcadă din dormitor, 
iar Eve a făcut ceai verde al cărui gust începea să-i placă şi lui. 
Soarele de iarnă târzie intra pe fereastră şi cădea pe plapuma 
albă de pe pat, umplând camera cu o strălucire moale, de 
chihlimbar. S-au dezbrăcat încet unul pe celălalt, adulmecându- 
şi gâtul unul altuia ca pisicile, lăsându-se în piramida de soare 
ce brăzda patul. Pielea ei avea gust de sărat, iar el i-a sărutat 
umerii şi sânii şi subsuorile, plimbându-şi mâinile peste 
rotunjimea abdomenului, descoperind-o caldă şi deschisă. 

Teama care le marcase primele contacte dispăruse, închisă 
într-un colţişor întunecat al minţii lui Ben. Uneori îi dădea totuşi 
ghes prin şoapte de neîncredere şi tulburătoare reproşuri de 


vină şi trădare. Dar dacă înainte îi dădea atenţie, răspundea şi 
pleca vinovat, acum îşi astupa urechile. Dacă Eve n-ar fi fost 
atât de răbdătoare cu el, de iertătoare şi nederanjată de primele 
lui eşecuri ca amant, s-ar fi retras de mult, copleşit de ruşine. 
Dar ea părea să înţeleagă şi l-a liniştit când el a încercat, 
bâlbâindu-se plin de autocompătimire, să-i explice. 

Acum era în ea, încă străin de forma şi simţirea ei, îi privea 
linia bărbiei, buzele întredeschise, genele plecate peste ochii 
închişi, părul ca o pată de cerneală pe pernă şi umbra trupurilor 
lor împreunate mişcându-se încet, încet pe trandafiriul tencuielii 
aspre. Acum era aici, cu ea. Era aici. 


16 

Nu trecuse niciun an de când nu mai fusese aici. Dar ca 
atâtea alte lucruri din viaţa lui Abbie, în cele câteva luni locul se 
transformase complet. Erau călare, ea şi Ty, pe malul aceleiaşi 
râpe unde călăriseră împreună cu tatăl lui acum două veri, când 
au văzut vulturul auriu planând deasupra râului. Veniseră şi 
acum pe acelaşi drum, prin salvie, călare pe aceiaşi cai. Aici se 
sfârşea însă orice asemănare. Peisajul pe care-l vedeau acum 
aparţinea unei planete mai triste. 

— Doamne, murmură ea. 

— Ţi-am spus că n-o să mai recunoşti locurile. 

În dimineaţa cenuşie şi închisă de mai, până şi munţii păreau 
schimbaţi, mai trişti şi mai îndepărtați. Râul era aproape secat şi 
cenuşiu, iar malurile păreau spălate cu var. In aval, malurile 
acoperite altădată de sălcii, între care se vedea apa bolborosind 
şi scânteind, erau acum un deşert de pietriş şi mâl, acoperit cu 
pete albe, acolo unde secase apa sărată. Apa care a ucis mânijii 
şi vitele familiei Hawkins. 

— Vezi plopii canadieni de acolo, de jos? La vremea asta ar fi 
trebuit să fie deja înfrunziţi. Au murit. Cu toţii. Am crezut că vor 
rezista, dar n-au reuşit. Şi acolo jos? Unde te-a dus tata să vezi 
mânjii. Altădată, pe vremea asta, pajiştile erau atât de pline de 
flori încât nu puteai trece printre ele fără să-ţi îngălbeneşti 
hainele. Uită-te acum. 

Totul era arid, maro şi acoperit de sare şi doar câteva smocuri 
triste de iarbă albită care încercau să reziste. 

— Acum nu va mai creşte nimic acolo. Au dispărut şi fânețele. 
Râul a fost otrăvit, şi acum şi pământul. Apa de forări ucide tot. 

Abbie stătea în şa, clătinând din cap. 

— Nu-mi vine să cred. 

— N-ai văzut nici jumătate, râse Ty. Vino să-ţi arăt. 

Trase de hăţuri şi-şi struni calul. Se întoarseră în pas săltat pe 
drumul pe care veniseră, pe lângă malul de stâncă roşie şi apoi 
prin salvie. În loc s-o facă la stânga spre fermă, au luat-o la 
dreapta şi s-au îndreptat spre munţi, pe o vale şerpuitoare, 
presărată, pe ambele maluri, cu pietre rotunde şi flancată de 
pini noduroşi dintre care unii, îi spusese tatăl lui Ty, aveau peste 
o mie de ani. 


Urcând pe vale, a auzit o huruială care devenea din ce în ce 
mai puternică până când, după o cotitură, Ty şi-a oprit calul, iar 
ea a mai urcat încet şi apoi s-a oprit şi ea. 

— Uite aici. Era păşune bună. Acum stratul de la suprafaţă s-a 
distrus şi nu va mai creşte nimic, nici după ce vor pleca. 

Sus, în faţa lor, de-a curmezişul întregii văi fusese tăiat un 
drum lat şi murdar, iar dincolo de el se întindea o mare de noroi 
uscat, brăzdat cu urme de roţi de camioane. Se mai aflau acolo 
linii de alimentare electrică şi conducte, dar şi câteva socluri de 
ciment cu vârfurile albe despre care Ty i-a spus că sunt puțuri. 

Huruiala venea din câteva clădiri joase şi albe în care erau 
generatoarele şi instalaţiile de forare. Lângă acestea erau 
parcate nişte camioane ciudate, toate înconjurate cu un gard de 
sârmă pe care erau indicatoare cu Pericol şi Nu vă apropiați. Ty 
i-a spus că era o staţie de compresoare şi că mai erau şi altele, 
mai departe, şi, de asemenea, rezervoare unde ar fi trebuit 
depozitată apa provenită din forări. Ceea ce era o farsă, i-a spus 
el, pentru că din ele apa se scurgea sau dădea pe dinafară. lar 
gardurile erau şi ele proaste, aşa că era un adevărat coşmar să 
ţii caii sau vitele la distanţă. Unul dintre multele, adăugă el cu o 
grimasă. 

Era sfârşitul săptămânii, aşa că erau singuri. Dar în celelalte 
zile, i-a spus el, era un du-te-vino de camioane care stârneau 
atâta praf de nu mai vedeai nimic. 

— Aici îşi antrena tata caii. Spunea întotdeauna că aşa, cu 
munţii cei de sus şi pădurea şi toate celelalte, e cel mai frumos 
loc din fermă şi că dacă începea să se plângă cineva că cere 
prea mult, de cum ajungea aici înceta. O femeie i-a spus odată 
că ar da aceeaşi bani doar pentru privelişte. 

A privit în depărtare şi a tăcut o vreme. Abbie ştia la ce se 
gândeşte. 

Îşi dăduse seama că ceva nu e în regulă din tonul vocii lui, de 
acum două zile. La început a crezut că face doar pe supăratul 
pentru că nu l-a mai sunat de atât timp. Adevărul e că în ultima 
vreme o suna doar pe mama ei. De când s-a întors la şcoală 
după sejurul acela oribil la Mustique a devenit ca o pustnică. Nu 
ieşea niciodată, iar prietenii, cu excepţia lui Mel, o părăsiseră 
aproape cu totul. Se cufundase în studiu, stătea toată ziua în 
cameră sau la bibliotecă şi citea despre cum a fost distrusă 
lumea. Se înfuria şi acest lucru o făcea să-şi plângă mai puţin de 


milă. Auzind însă prin ce trecuse Ty, se simţea egoistă şi 
vinovată. La telefon, când l-a întrebat ce s-a întâmplat, a urmat 
o pauză lungă, apoi i-a spus încet că tatăl său a avut un 
accident vascular. 

Cu banii pe care îi dăduse bunicul de Crăciun în acest scop, 
Abbie şi-a cumpărat o maşină la mâna a doua, o Toyota mică 
albastră, şi a plecat la Sheridan chiar a doua zi, ca să-l vadă. 
Ştia că nu-şi va aminti cum să ajungă la fermă pe drumurile 
acoperite cu pietriş, aşa că au stabilit să se întâlnească la Best 
Western. El era palid şi tras la faţă şi a îmbrăţişat-o atât de tare 
şi a ţinut-o strâns aşa de mult timp încât şi-a dat seama că era 
la capătul puterilor. 

l-a spus că trebuie să-i povestească ce s-a întâmplat înainte 
de a ajunge la fermă, pentru că nu voia ca mama lui să fie 
nevoită să audă, aşa că s-au dus pe Strada Principală până la o 
mică piaţetă şi s-au aşezat pe o bancă. Era acolo şi o statuie în 
bronz a unui cowboy, cu păr lung şi apărători de pantaloni, şi cu 
o puşcă pe umăr, părând gata s-o folosească în orice clipă. La el 
se uita Ty în timp ce-i povestea. 

Era în februarie, a început el. La vreo două săptămâni după ce 
au venit buldozerele şi au început să taie drumul. Tatăl şi mama 
lui refuzaseră să semneze acordul de daune de suprafaţă trimis 
de McGuigan Gas & Oil. Şi-au luat, în schimb, un avocat şi au 
cerut garanţii suplimentare că pământul va fi readus la starea 
iniţială. 

Apoi, într-o dimineaţă, fără să fie anunţaţi, au venit doi tipi la 
fermă şi le-au spus că a doua zi sosesc muncitorii şi că vor fora 
toată săptămâna. Avocatul a făcut tot ce-a putut, dar degeaba, 
i-a spus Ty. A doua zi, au sosit buldozerele şi în curând întregul 
loc a devenit o mlaştină. 

— Lucrează cu zece sau doisprezece indivizi, o echipă adusă 
din Mexic, toţi fără acte legale. lar McGuigan n-a adus nimic 
altceva, nici măcar toalete portabile, aşa că indivizii îşi fac 
nevoile pe pajişte. Peste tot zboară hârtie igienică murdară, 
ajunge şi până acasă. E revoltător. 

Am fost cu tata şi am încercat să vorbim cu ei, dar 
majoritatea nici nu vorbesc englezeşte, iar cei care vorbesc 
spun că nu e treaba lor şi că să sunăm la birouri, dar nici cei de 
acolo nu au vrut să discute cu noi. Şi în tot timpul acesta mama 
plângea de nu mai putea... 


În cele din urmă, tata a reuşit să-l găsească la telefon pe 
însuşi domnul J.T. McGuigan, director sau preşedinte sau cum 
naiba şi-o fi zicând. Era la Denver. Şi tipul începe să urle şi să-i 
spună tatii că numai el e de vină, că ar fi trebuit să semneze 
acordul de daune de suprafaţă. 

S-au dus cu avionul după două zile şi s-au întâlnit în biroul 
avocatului, iar McGuigan, care e un tip mare cât un taur, a fost 
în marină sau aşa ceva, a început să strige şi să arate cu 
degetul spre mama şi spre tata... Doamne, Abbie, aş fi vrut să 
fiu acolo, dar a trebuit să fiu la Bozeman în săptămâna aia. 

Mama s-a supărat foarte tare, iar tata a încercat s-o 
liniştească. Mama îi tot repeta lui McGuigan: Nu poti să ne faci 
aşa ceva, pur şi simplu nu poți. lar el s-a dus spre ea şi i-a băgat 
degetul în faţă şi i-a spus: Ascultă, cucoană. Lasă-mă să-ți 
explic. E ca şi cum dumneata şi cu mine am fi căsătoriți. Eu pot 
să-ți fac tot ce vreau, oricând şi orice, şi trebuie să te supui. 

Noaptea, tata a făcut accidentul vascular. 

Intorcându-se la maşini, Ty i-a spus că tatăl lui ieşise din spital 
cam acum o lună, dar că nu mai putea să vorbească şi era 
aproape paralizat. 

— Stă toată ziua în faţa televizorului. Înainte nu se uita deloc, 
dar altceva nu ştim ce să facem cu el. Îi vorbim, îi citim. Credem 
că ştie ce spunem şi că e oarecum prezent, că s-a închis în el, 
deşi uneori... Ty s-a oprit o clipă şi a înghiţit în sec. Uneori, 
aproape că sper că nu-şi dă seama de nimic. 

— Şi mama ta? întrebă Abbie încet, dându-şi seama totuşi ce 
întrebare prostească a pus. 

— La ce să te-aştepţi? 

Exact aşa cum îi spusese Ty, când au ajuns la fermă, l-au 
găsit pe tatăl lui căzut în fotoliu, uitându-se la televizor. Abbie l- 
a salutat, dar nici n-a clipit măcar. Era un film documentar cu 
animale. Câteva hiene încercau să smulgă un porcuşor alergător 
de la mama lui. Martha a îmbrăţişat-o pe Abbie, iar ochii i s-au 
umplut de lacrimi, dar a reuşit să nu plângă. La cină s-au 
străduit să menţină impresia de veselie. Martha a întrebat-o tot 
felul de chestii despre colegiu şi i-a spus ce prost se simte că Ty 
a renunţat la studiile lui de la Universitatea din Montana. Poate 
că îl convinge Abbie să se întoarcă, i-a spus ea. 

— Oh, mami, exclamă Ty obosit. 

Hienele de la televizor mâncau şi ele. 


— Problema e, Abbie, că el crede că e indispensabil şi că 
bătrâna lui mamă nu se descurcă singură. 

— Nu-i adevărat. 

Au schimbat subiectul. Apoi, Martha a întrebat discret despre 
mama lui Abbie. Era evident că Ty o ţinuse la curent. 

— E bine, mulţumesc. E mai bine. A început să fumeze, ceea 
ce e ciudat. N-a mai fumat de peste douăzeci de ani. 

— N-o bate prea mult la cap. 

— N-o bat. E viaţa ei. 

— Şi tata? El ce face? 

— Cred că bine. Nu prea ştiu. 

Abbie era să spună că nici nu-i pasă, dar a tăcut. 

Tot timpul el i-a trimis mailuri şi dacă la început îi trimitea 
răspunsuri scurte şi acide, acum nu-şi mai bătea capul. De trei 
sau de patru ori pe săptămână o suna pe mobil, dar de obicei îl 
lăsa să sune şi apoi asculta mesajul, care conţinea întotdeauna 
aceleaşi prostii. Cât de mult o iubeşte şi cât de dor îi e de ea şi 
că vrea să stea de vorbă cu ea, dacă poate să vină s-o vadă, 
poate că în weekendul viitor sau în celălalt sau când vrea ea. ŞI 
uneori, ca să mai scape de el, răspundea şi-i spunea cu răceală 
că e foarte ocupată şi că nu, îi pare rău, dar nu e bine să vină, 
nu în acel weekend şi că nici nu poate să-i spună când. Nu ştia 
cât va trece până să-i dispară dorinţa de a-l pedepsi. Poate până 
când nu va mai clocoti de furie la auzul vocii sale. lar faptul că îi 
era foarte dor de el o enerva şi mai tare. Întotdeauna fusese 
lângă ea, susținătorul şi mentorul ei cel mai credincios. Şi 
detesta faptul că fără el se simţea atât de slabă şi de 
dezorientată. 

Noaptea, Ty a venit la ea în cameră şi au făcut dragoste şi, 
deşi erau amândoi trişti, acest lucru a mai ajutat-o să uite un 
pic. După asta însă nu a mai putut să doarmă şi a stat aşa cu 
capul pe pieptul lui, ascultându-i sforăitul uşor şi, undeva afară, 
în noapte, strigătul îndepărtat al unui coiot. 

O căţea de la fermă avea pui. Ty îi dăduse aproape pe toţi, în 
afară de trei care aveau acum douăsprezece săptămâni. Unul 
dintre ei, o potaie mică şi jigărită, cu trei labe albe şi un vârtej în 
coadă, s-a ataşat imediat de Abbie, se ţinea numai după ea şi n- 
o mai lăsa în pace. Niciunul nu avea nume, aşa că Abbie i-a spus 
Sox. Ty i-a zis că ar trebui să-l ia cu ea la Missoula şi, deşi o 
tenta, a spus nu, că n-are cum. 


A stat două zile şi în cea de-a doua, când muncitorii s-au 
întors la lucru, a văzut cu ochii ei camioanele care treceau 
întruna şi norii de praf pe care-i ridicau. Ty i-a spus că aveau de 
gând să dea în judecată firma, deşi avocatul le-a spus că n-au 
nicio şansă, că e ca şi cum ar arunca în foc mii de dolari în 
următorii doi ani. 

Dimineaţa, când a plecat, Abbie i-a spus la revedere lui Ray şi 
l-a sărutat pe cap, iar el a scos un mic sunet, dar ea şi-a zis că 
simţea probabil ceva în gât. Martha a pus-o să-i promită că va 
mai veni. Ty a condus-o în camionul lui platformă până la 
Sheridan şi s-au oprit în apropiere de autostrada interstatală ca 
să-şi ia rămas-bun. 

De jos, de lângă scaunul din dreapta, a scos cu grijă o cutie 
de carton în care era căţeluşul şi o pătură şi le-a pus pe 
bancheta din spate a Toyotei. Abbie a încercat să protesteze, 
dar o cunoştea foarte bine şi a refuzat s-o asculte. Dacă nu 
merge, i-a spus, nu are decât să aducă potaia înapoi. A întrebat- 
o ce planuri are pentru vară şi i-a spus că nu şi-a făcut niciun 
plan. Probabil că va rămâne o vreme prin Missoula, să-şi caute o 
slujbă, ceva. Şi poate că o săptămână sau două va merge să 
stea cu mama ei. Doar că acum, cu Sox, habar nu avea cum se 
va descurca. 

— La noi coteţele nu sunt scumpe, i-a spus Ty. 

A luat-o în braţe şi a tinut-o aşa un pic, fără să spună niciunul 
din ei nimic. Nu se auzeau decât maşinile care treceau. 

— Te iubesc, Abbie. 

Era prima dată când îi spunea asta şi nici nu-i mai spusese 
nimeni vreodată, în afară de mama şi de tatăl ei. Aproape că a 
izbucnit în lacrimi, dar s-a abținut, apoi l-a îmbrăţişat şi l-a 
sărutat. Se simţea prost că nu-i spune şi ea că-l iubeşte, dar nu 
era adevărat şi nu voia să mintă. A pornit şi l-a văzut în oglindă, 
stând trist lângă camion, privind-o cum pleacă. Căţelul adormise 
deja. 


În campusul de la UM se simţea atmosfera aceea de lene, de 
„s-a terminat şcoala şi vine vara”. Chiar dacă semestrul se 
încheiase deja, nimeni ne se prea grăbea să plece. Plopii 
canadieni de pe Clark Fork erau de un verde-strălucitor, vremea 
era senină şi blândă, şi parcă tot aerul era încărcat de 
promisiuni. Studenţii se plimbau cu bicicletele, porneau agale 


spre Rockin' Rudy's să vadă ce CD-uri au mai venit, sau se 
duceau la Bernice's Bakery ori la Break Espresso ca să bea 
cafea mocca rece ori stăteau pur şi simplu întinşi la soare în 
iarba verde de primăvară din Oval, ca să se răcorească şi să-şi 
facă planuri. 

Mel şi Abbie şi-au luat toate lucrurile din camera din Knowles 
Hall şi le-au dus la Eric şi la Todd, pe strada 4, unde urma să 
stea şi Abbie până se hotăra ce să facă în timpul verii. Toată 
lumea îşi făcuse planurile cu săptămâni sau chiar luni în urmă. 

Mel şi Scott plecaseră în Peru. Au încercat s-o convingă şi pe 
Abbie să meargă cu ei, dar ea nu pleca nicăieri fără Sox. Eric şi 
Todd urmau să plece cât de curând în Idaho unde îşi găsiseră 
slujbe ca ghizi de plutărit în ape învolburate pe râul Salmon. 
După ce a stat în ghips şase săptămâni, şoldul lui Eric s-a 
vindecat bine şi, deşi şchiopăta un pic, se vedea în stare să 
conducă o plută cu şase oameni pe ea. Ce naiba, le zicea, dacă 
a putut Meryl Streep, poate şi el. Şi pentru a-i tortura pe turişti 
seara, la focul de tabără, îşi lua cu el şi noul acordeon. 

Aşa că, de la începutul lui iunie, Abbie şi Sox au avut toată 
casa la dispoziţie. Era clar că nu se mai făcuse curăţenie acolo 
de ani de zile, iar geamurile erau atât de murdare că abia se 
mai vedea prin ele. Nu aveau nici măcar aspirator, aşa că Abbie 
a împrumutat unul şi trei zile a tot făcut curăţenie. Parc-ar fi fost 
maică-sa, dar cel puţin nu avea timp să se gândească. In cea 
de-a treia dimineaţă, imediat după ce Sox a descoperit o pizza 
complet fosilizată sub canapeaua din camera de zi, a sunat 
telefonul. Era un număr local, dar nu-l recunoştea. 

— Gospodinele Anonime. 

— Abbie? 

Aproape c-a închis. 

— Tati. Unde eşti? 

— Aici, la Holiday Inn. 

— Ce, la Missoula? Ce faci aici? 

— Abbie, ştii ce. Am venit să te văd. 

— De ce nu mi-ai spus? Pentru că, hm, momentan, sunt 
cam... 

— Abbie, scumpo, te rog. 

A întrebat-o unde e şi dacă poate să vină s-o vadă. Din motive 
pe care nu le-a înțeles nici ea prea bine, a refuzat. Poate doar 
pentru a-l face să sufere, să nu-l lase să afle lucruri pe care el, 


ca tată, se simţea îndreptăţit să le ştie. l-a spus că se întâlnesc 
în holul hotelului într-o oră şi a închis. 

A regretat imediat şi era să-l sune şi să-i spună că nu se duce. 
Dar nu-l văzuse de cinci luni, din seara aceea îngrozitoare de 
dinainte de Crăciun. Şi nici nu voia ca el să creadă că face cine 
ştie ce caz din asta. Nu, va merge, îi va arăta cât de puţin mai 
contează el acum pentru ea. 

Era la mai puţin de zece minute de mers pe jos, peste pod, iar 
restul de cincizeci de minute şi le-a petrecut într-un adevărat 
vârtej, cu inima bătându-i nebuneşte, gândindu-se îngrijorată la 
ce avea să-i spună şi la cât de urât ar trebui să se poarte cu el. 
A făcut un duş, s-a spălat pe cap şi a stat cel puţin douăzeci de 
minute gândindu-se cu ce să se îmbrace şi reproşându-şi tot 
timpul că e atât de proastă pentru că, în fond, cui îi pasă? Pe 
bune. Chiar, ce contează? Şi-a pus o rochie, apoi a schimbat-o 
cu alta, apoi s-a hotărât pentru blugi şi un tricou alb cu mâneci 
lungi. 

Sox se învățase destul de bine cu plimbările. Nici nu mai avea 
nevoie de lesă, pentru că se ţinea după ea. Dar traficul de pe 
pod era înfricoşător, aşa că-i puse totuşi lesa pentru a fi în 
siguranţă. 

Îşi văzu tatăl înainte de a o vedea el pe ea. De fapt, s-a uitat o 
dată fix la ea, dar n-a recunoscut-o, probabil pentru că nu ştia 
de Sox sau pentru că avea ochelari şi se tunsese. Stătea afară, 
lângă porticul mare din ciment. Sosise un autobuz plin cu turişti 
şi era aglomerat. Era mai slab şi avea părul mai lung. Se tot uita 
nervos la ceas. Apoi a văzut-o. 

— Bună! 

S-a îndreptat spre ea, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o, iar ea şi-a 
adunat ultima fărâmă de voinţă să nu cadă, să nu se dizolve şi 
să nu se lipească de el. A reuşit însă şi a schiţat doar o 
îmbrăţişare. N-avea de gând să-i dea mai mult. Nici sărutări, nici 
lacrimi. Nimic. O prinse de mâini şi se uită la ea. Abbie îşi dădea 
seama cât de greu îi era să nu plângă. 

— Ce faci, draga mea? 

— Bine. Tu? 

— Bine. Acum şi mai bine pentru că te văd. Ei? Cine-i ăsta? E 
al tău? 

— Înî. Îl cheamă Sox. 


Se aplecă să mângâie urechile căţelului, iar Sox ţopăia şi 
sărea, încercând să-i lingă faţa. 

— Hei, să ştii că m-am spălat deja. 

l-a propus să meargă să mănânce undeva, dar Abbie i-a spus 
că nu se poate, din cauza căţelului. Aşa că s-au dus pe jos la 
North Higgins să cumpere sandviciuri şi suc, apoi s-au întors în 
parcul Caras, unde s-au aşezat pe iarbă şi au făcut un picnic. Era 
acolo o sculptură cu un păstrăv uriaş care, din cine ştie ce 
motiv, părea să-l sperie pe Sox. A început să latre la el, apoi a 
văzut o veveriţă şi s-a luat după ea până la un copac, sub care a 
stat o jumătate de oră, privind-o cu capul dat într-o parte şi 
scâncind din când în când. 

Tatăl ei i-a pus o mulţime de întrebări despre colegiu şi 
despre ceea ce face, iar ea i-a dat răspunsuri seci, la obiect, nu 
neapărat nepoliticoase, dar reci. Informative, dar fără a dezvălui 
nimic care să semene a entuziasm sau emoție. Şi a stat tot 
timpul cu ochelarii de soare ca să nu-i vadă ochii. Şi-a dat 
seama că începe să-l irite pentru că, după o vreme, a rămas fără 
întrebări şi stătea privind peste râu şi mâncându-şi sandviciul. 

— Şi cum e noua ta viaţă? l-a întrebat cu răceală. 

S-a întors şi a privit-o câteva clipe înainte de a vorbi. 

— Abbie, îmi pare atât de rău. 

Ea a chicotit uşor şi s-a uitat în altă parte. 

— Ştiu cât v-am făcut să suferiţi. Pe toţi. 

— Da? 

— Bineînţeles că da. 

— Ştii ceva? Cred că habar n-ai, fir-ar a' dracului. 

— Abbie, te rog... 

— Ne-ai distrus. Ai distrus tot ce aveam. Şi crezi că poţi să 
apari aici şi să zici câteva chestii drăguţe ca să îndrepţi din nou 
lucrurile? Ei bine, nu. E clar, fir-ar a' naibii? 

Niciodată nu îşi mai înjurase tatăl, iar violenţa cuvintelor a 
şocat-o la fel de mult ca şi pe el. La fel ca şi pe cei din jur. 
Oamenii se uitau la ei şi Abbie vedea cu o satisfacţie 
înverşunată că acest lucru îl deranja. Lasă-i să se uite, lasă-i să 
audă, lasă-l pe nenorocit să fiarbă în suc propriu. Aproape 
plângea şi atunci s-a ridicat brusc şi a pornit prin iarbă să-l ia pe 
Sox, care păzea veverița sub copac. Când s-a întors, şi tatăl ei 
era în picioare. 

— Scumpo, te rog... 


— Ce? 

— Nu suntem prima familie căreia i s-a întâmplat aşa ceva. 

— Da? Şi de-asta ar trebui să mă simt mai bine? 

— Nu, bineînţeles că nu. Vreau să spun că... 

— Tati, ascultă. Nu mi-ai spus că vii... 

— Mi-ai fi spus să nu vin. 

— Aşa o fi. Oricum, trebuie să mă duc undeva... 

— Da? 

— Da. Ce, vrei să spui că te mint sau... 

— Atunci ne putem întâlni mai târziu, la cină poate? 

— Îmi pare rău, nu pot. 

Părea atât de distrus şi nefericit, încât Abbie aproape a cedat. 
Aproape. 

— Abbie... 

— Tati, trebuie să plec. 

Cu Sox în braţe, s-a apropiat pe el şi l-a sărutat uşor pe obraz. 
A încercat s-o reţină, dar nu l-a lăsat şi s-a tras înapoi. 

— Pa. 

— Abbie... 

S-a întors şi s-a îndreptat sprintenă spre pod fără să privească 
înapoi. Se întreba dacă n-o urmăreşte şi pe la mijlocul podului s- 
a uitat înapoi, acolo unde stătuseră. Dar el traversa încet parcul 
în cealaltă direcţie, cu capul plecat, îndreptându-se spre hotel. 

Mai târziu, după ce s-a oprit din plâns, şi-a sunat mama şi i-a 
spus ce s-a întâmplat. l-a spus cât a fost de stresant şi cât de 
incredibil şi egoist a fost el când a apărut aşa, din senin. De 
parcă, după tot ce-a făcut, pocneşte din degete şi toate lumea 
vine în fugă, ca la comandă. Mama ei o asculta, dar Abbie avea 
impresia că nu se bucură de toată simpatia pe care o merită. 

— Adică, spuse ea, nu ţi se pare uimitor? 

— lubito, e tatăl tău. 

— Ce? 

— Te iubeşte foarte mult. Poate cedezi şi tu puţin. 

— Vrei să spui că eu sunt cea care exagerez. 

Mama ei a suspinat şi, cu o voce obosită, i-a spus că nu. A 
încercat să-i explice ce vrea să spună, dar Abbie nici n-a vrut să 
asculte. Doamne! Nu putea fi adevărat ca o femeie să găsească 
scuze pentru tipul care tocmai a părăsit-o. Ce era ea? Preş? 
Sarah a schimbat subiectul şi a întrebat-o dacă vine curând 


acasă. Abbie i-a răspuns că nu s-a hotărât încă, dar că va 
rămâne probabil în Missoula să-şi caute o slujbă. 

— Ce-ai zice dacă aş veni cu Josh să te vedem? Am putea 
merge împreună undeva. 

— Bine. 

— Bun. Hai să ne gândim întâi amândouă la asta. A, era să 
uit, te-a sunat un băiat care a spus că v-aţi întâlnit la Seattle. 
Parcă a zis că-l cheamă Ralph. 

— Rolf. 

— Rolf, da. Te mai sună. Pot să-i dau numărul tău de mobil? 

Abbie ezită o clipă. Nu se mai gândise la el de luni de zile. 

— Bine. Nicio problemă. 


17 

Toată lumea era adunată lângă balustrada din dreapta 
vaporaşului - înspre port. Se numea oare tribord? Josh nu-şi 
amintea niciodată dacă depinde de direcţia în care stai cu faţa. 
Mulţi aveau binoclu şi aproape toţi aparate de fotografiat. Tatăl 
lui uitase să ia şi una, şi alta, ceea ce, după părerea lui Josh, era 
super. Câţiva idioţi făceau chiar acum fotografii, cu nimic, în 
afară de întinderea oceanului pe care singurele semne de viaţă 
erau alte trei vaporaşe care staţionau, pline de aceiaşi idioţi. Le 
vedeai lucirile camerelor. Ca şi cum ar fi suficient să luminezi 
coada unei balene aflate la opt sute de metri depărtare. Asta în 
cazul puţin probabil în care una se hotărăşte să se ridice la 
suprafaţă. Josh şi-i imagina pe aceşti oameni înapoi acasă, 
arătându-le prietenilor pozele din vacanţă. Aici e una cu oceanul 
în care nu e nimic. Şi aici e încă una... şi încă una. Toată treaba 
era probabil o mare escrocherie. Erau aici deja de două ore şi n- 
a văzut nimic în afară de câţiva pescăruşi plictisiţi. Probabil că 
nici n-a mai văzut nimeni vreo balenă la Cape Cod de o sută de 
ani. 

— Acolo! Uitaţi-vă! 

Cineva din spatele lor, din cealaltă parte a vaporaşului - se 
găseau întotdeauna câţiva deştepţi - ţipa şi arăta spre ceva şi 
toţi s-au întors şi au început să alerge într-acolo. Josh se gândea 
să-i păcălească şi el, să aştepte să se întoarcă toţi cu spatele şi 
apoi să strige: Uitaţi-vă ce trombă aruncă! lar când se întorc să 
spună: Proştilor! sau A, pardon, tocmai a dispărut. S-a uitat la 
tatăl său şi şi-au zâmbit amuzaţi. 

— Imi pare rău, i-a spus Ben. Nu e cine ştie ce. 

— E super. 

S-au luat după ceilalţi. 

Au fost nişte zile ciudate. Doar ei doi, împreună. N-au mai 
făcut niciodată asta. In vacanțe au fost întotdeauna toţi patru, 
ca şi la Cumpăna, şi iniţial i s-a părut bizar să nu fie şi Abbie sau 
mama lor cu ei. La început tatăl lui a fost băţos şi stângaci, de 
parcă n-ar fi ştiut ce să facă sau despre ce să vorbească. 

Iniţial, Josh trebuia să vină cu avionul în Kansas să-şi vadă 
bunica, apoi să meargă la Santa Fe şi să stea o vreme cu tatăl 
său şi cu Eve. Chiar dacă i se părea cam ciudat să-i vadă pe cei 
doi împreună, Josh nu-şi făcea probleme. De fapt, chiar îl 
interesa. Dar pe mama lui a îngrozit-o această idee, aşa că Ben 


a schimbat programul şi a închiriat o casă cam dărăpănată la 
Cape Cod, lângă Provincetown, destul de mare, în care ar fi 
putut dormi opt-zece oameni. Poate că a fost singura pe carea 
găsit-o sau poate că sperase că Abbie şi noul ei prieten se vor 
răzgândi în ultimul moment şi vor veni. 

Nu mai fusese niciodată la Cape Cod şi Josh nu credea că va 
mai veni prea curând. Provincetown se dovedea a fi un loc de 
vacanţă pentru homosexuali - ceea ce, din partea lui, era 
grozav - dar seara, când ieşea cu tatăl său la cină şi se plimbau 
împreună pe stradă, Josh îşi imagina că oamenii se cam uită 
după ei. Mai ales când Ben îşi punea câte-un braţ pe după 
umărul lui, cum îi plăcea adesea să facă. Lui Josh îi venea să-şi 
pună un afiş pe care să scrie: Auziţi, ăsta-i taică-meu, da? 

Încă de pe drum, păreau să fi epuizat toate subiectele de 
discuţie, cel puţin lucrurile banale sau neutre care nu aveau 
nicio legătură cu separarea sau cu divorţul care urma să 
înceapă în curând, după încheierea formalităţilor. Era destul de 
aiurea, ca şi cum într-o cameră s-ar afla un elefant despre care 
nu vorbeşte nimeni, de teamă. Au sporovăit despre şcoală, 
despre prieteni, despre planurile lui Josh pentru la anul, la 
colegiu (de fapt, el n-ar fi vrut să meargă nicăieri, dar, dacă nu 
avea încotro, ar fi încercat la NYU). Ştia că tatăl său ar fi preferat 
să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat, dar cel puţin în 
primele zile nu prea ştia cum să deschidă discuţia. Lui Josh îi 
venea să zică: „Tati, hai să vorbim, nicio problemă.” Dar n-a 
spus nimic şi se uita la bietul de el cum se frământă şi se învârte 
în jurul cozii până când singurele subiecte de conversaţie 
rămase au fost vremea şi o lungă listă de lucruri plicticoase pe 
care le găsise în ghidul de călătorie din Cape Cod. 

— Se pare că Norman Mailer are o casă aici, i-a spus tatăl său 
într-o dimineaţă în timpul micului dejun din bucătărioara mizeră. 

Încăperea mirosea de parcă sub pardoseală îşi găsise 
moartea o vietate cu blană. 

— Cine-i Norman Mailer? 

— Josh, chiar nu ştii? Mama ta ar fi îngrozită. 

— Vreun grădinar celebru sau ce? 

— E unul dintre cei mai mari scriitori ai Americii. 

— Ce-a scris? 

A urmat o pauză lungă, apoi tatăl său a zâmbit uşor timid. 

— Ştii că nu-mi aduc aminte niciun titlu? 


— Le-ai citit? 

— Niciodată. Niciuna. Să nu îndrăzneşti să-i spui mamei. 

În cele din urmă, în ultima noapte, au reuşit să vorbească 
despre „elefant”. Şi a fost bine. Doar că tatăl său îl tot întreba 
cum se simte şi părea să nu-l creadă când Josh zicea că bine, 
dar el chiar aşa se simţea. De parcă tatăl său ar fi vrut să audă 
că e total la pământ şi că are nevoie de terapie. Că îşi impune 
să fie bine sau puternic de faţadă şi că, pe dinăuntru, e plin de 
durere şi furie. 

Dar nu era aşa. Bineînţeles că era destul de greu, uneori chiar 
foarte greu să-şi vadă mama supărată tot timpul, ca în noaptea 
aceea de acum câteva săptămâni în Montana, când ea şi Abbie 
au cedat, iar Josh a trebuit să stea acolo pe pat şi să le 
îmbrăţişeze pe amândouă, în timp ce ele plângeau şi suspinau 
de nu mai puteau. _ 

Dar nu era supărat pe tatăl său. li părea doar rău pentru el. 
Săracul, a plecat pentru că se pare că nu era fericit, dar, după 
cum se vedea, nici plecarea nu l-a ajutat. Uneori, când Josh se 
uita la el şi-l prindea într-un moment de neatenţie, avea o faţă 
lungă... Bineînţeles că Josh era trist din cauza celor întâmplate, 
dar nu era supărat şi nici jignit. De fapt, era îngrijorat că ar 
putea fi cu el o problemă, că avea un... deficit emoţional. Poate 
că şi el trebuia să simtă ce simţea Abbie. Poate că ar trebui să-l 
înjure şi el, să-i spună ce nenorocit este, un tată şi un soţ 
îngrozitor, şi ce exemplu prost le dă. 

Dar Josh nu simţea nimic din toate astea. Era atât de derutat 
că nici nu mai ştia ce simte. Uneori, doar puţină ruşine şi vină. 
Pentru că, dacă e să fie total cinstit, nici nu-i păsa prea tare că 
tatăl lor a plecat. Era destul de şocant să recunoască acest 
lucru. Dar era adevărat, în afară de faptul că toţi ceilalţi erau 
teribil de nefericiţi, lui Josh nu-i păsa. 

Într-un fel, viaţa lui era chiar mai bună. Nu mai era în umbra 
tatălui său. Tipul nu mai era acolo, toată ziua pe capul lui, să-i 
spună s-o lase mai încet cu „iarba”, să nu bea sau să nu stea 
până târziu. Sau să-l streseze cu vreo lucrare pe care n-a 
predat-o la timp. Dintr-odată, dintr-un adolescent dificil a 
devenit bărbatul casei. El era acum stâlpul, stânca, cel care 
schimba siguranţele, tăia lemne şi dădea zăpada de pe verandă. 

Bineînţeles că Josh n-a amintit nimic din toate acestea când 
au discutat în ultima seară în micul restaurant unde cinau 


aproape de fiecare dată pentru că în alte părţi era prea mult 
zgomot şi prea aglomerat. Pe de o parte, tatăl lui ar fi fost, 
desigur, fericit să audă aşa ceva. Pe de altă parte, l-ar fi întristat 
să descopere că nu i se simte prea tare lipsa, că de fapt nu i se 
simte deloc. Aşa că Josh a stat şi l-a ascultat cât timp şi-a cerut 
scuze şi apoi s-a străduit să răspundă la toate întrebările despre 
mama şi despre Abbie, şi ce fac, încercând să-i ofere o imagine 
cât mai pozitivă pentru ca bietul de el să nu se mai tortureze 
atât. Ce rost ar fi avut să-i spună cât de deprimate şi nefericite 
erau ele în realitate? Ce ciudat! EI, Josh, care era încă în ultimul 
an de liceu, juca rolul omului puternic, cu familie, chiar în faţa 
tatălui său, ce naiba? 

Săptămâna pe care a petrecut-o împreună cu mama la Abbie 
a fost tot atât de minunată ca şi crizele de astm pe care le avea 
când era mic. Josh nu-şi mai văzuse sora de la începutul anului, 
de când s-au întors din Mustique (care va rămâne pe veci gravat 
în inima lui ca locul unde şi-a pierdut virginitatea sub palmieri cu 
voluptuoasa Katie Bradstock). Schimbarea era uluitoare. Abbie 
se tunsese scurt, îşi vopsise părul negru şi era îmbrăcată de 
parcă ieşise din mormânt. Mama lor a fost minunată. Nici n-a 
clipit şi i-a spus că arată foarte bine. Abbie a fost, evident, cam 
dezamăgită. 

Nu doar fizicul îi era schimbat, ci şi felul de a vorbi sau ceea 
ce spunea. Injura la fiecare pas. Şi toată săptămâna n-a făcut 
decât să vorbească despre cum, fir-ar a dracului, nu mai e nicio 
speranţă pentru lume şi pentru toate alea. Cum marile corporaţii 
îşi băgau picioarele şi distrugeau tot, ape, păduri, toată planeta. 
Şi noi ne vedem de ale noastre şi nici nu ne pasă că-şi fac de 
cap. 

A început în momentul în care au ajuns la Missoula şi s-a legat 
de mama ei care voia să închirieze un SUV. Întotdeauna 
făcuseră asta în Montana şi Abbie n-a ridicat niciodată obiecţii. 
Tatăl lor zicea că în Vest singura maşină care merită banii e cea 
de teren. 

— Ai idee câtă benzina dracului consumă chestiile astea? 

— Nu, scumpo, i-a răspuns mama sa calmă. Habar n-am câtă 
benzina dracului consumă. 

— Un galon la douăzeci de kilometri. Şi ştii cât dioxid de 
carbon şi alte căcaturi degajă în atmosferă? 


— Îmi imaginez că destul de multe din moment ce eşti atât de 
supărată. 

Josh îi sugeră lui Abbie să se mai calmeze puţin, ceea cea 
fost o mare greşeală şi a avut exact efectul contrar. A făcut aşa 
o criză că mama lor a trebuit să se întoarcă la biroul Hertz şi să 
închirieze un Subaru. 

Ar fi fost imposibil să meargă la Cumpăna. Pentru mama lor 
erau prea multe amintiri triste, deşi Abbie a zis mai târziu că ar 
fi trebuit să se ducă pentru a exorciza fantomele şi pentru a-i 
face în ciudă tatălui lor. Aşa că au plecat la o fermă tâmpită 
numită Pintenul leneş, la distanţă de o oră de Missoula. 
Mâncarea era fioroasă, oamenii şi mai fioroşi, iar caii aveau cam 
o sută de ani şi încercau să muşte pe toată lumea. Abbie l-a 
adus şi pe Sox şi a ignorat regula care spunea că nu e voie cu 
câini în camere şi nici în altă parte a fermei. S-a certat cumplit 
cu proprietarul din această cauză şi ar fi ieşit cu scântei dacă n- 
ar fi intervenit mama ei să negocieze un compromis. 

Mama şi-a dat seama că o parte din furia lui Abbie şi noua ei 
viziune întunecată asupra lumii trebuie să aibă o legătură cu 
actualul ei prieten, neamţul pe care-l întâlnise în Seattle. Josh îşi 
zicea că e destul de mişto şi s-a întristat că nu-l vor vedea. Rolf 
călătorea foarte mult, le-a spus Abbie, şi în săptămâna aceea 
era în Eugene, Oregon, în vizită la nişte prieteni. Mai târziu, i-a 
scăpat că, de fapt, el se întorsese la Missoula cu două zile 
înainte de plecarea lui Josh şi a mamei lor. 

— Nu-l putem cunoaşte, totuşi? Doar să ne spunem bună ziua. 

— El nu face aşa ceva, i-a răspuns Abbie. 

— Nu spune bună ziua? 

— Nu, chestiile astea gen întâlnirea cu părinţii. Căcaturile 
astea burgheze. 

— Ah. Atunci spune-i tu din partea noastră. Salută-l din partea 
căcaturilor burgheze. 

— Maa, bine. 

După Pintenul leneş şi o săptămână cu Abbie plină de furie, 
sejurul la Cape Cod cu tatăl său i se părea chiar fain. Dacă 
stăteai în Provincetown, era greu de evitat programul de 
urmărire a balenelor, pentru că altceva nu aveai ce face, mai 
ales când vremea era atât de mizerabilă, iar acasă nu aveau 
televizor şi nu rula pe nicăieri niciun film pe care să nu-l fi văzut. 
Dacă se gândea bine, poate că de-asta nu mai erau balene pe 


acolo, nici măcar homosexuale. S-au plictisit şi au plecat în altă 
parte. 

Deodată, cineva de lângă balustradă a scos un strigăt şi au 
început toţi să se agite şi să se uite prin binocluri, întinzându-şi 
gâturile. 

— Uitaţi-vă acolo, ţipă femeia. La zece. 

Un moment, Josh n-a ştiu ce vrea să zică şi s-a speriat că s-ar 
putea să mai stea acolo încă cinci ore, dar apoi şi-a dat seama 
că indica direcţia. Acum vedea şi el. Era la trei-patru sute de 
metri şi, cât o furnică, o umflătură neagră, ridicându-se încet din 
apă. 

— Uitaţi-vă! Uitaţi-vă cum împroaşcă! 

Căpitanul, sau pânditorul-şef de balene, sau ce-o fi fost el, s-a 
trezit şi a început să le povestească la microfon ceea ce vedeau 
şi ei. Era o balenă „bună”, le-a spus, acesta fiind numele dat de 
vânătorii de balene pentru că are foarte multă grăsime. Bună, 
adică cea mai bună de omorât, un nume de care biata balenă 
trebuie să fi fost tare mândră, îşi imagina Josh, până îşi dădea 
seama ce însemna asta. 

Simţi mâna tatălui său pe spate. 

— Ei, ce zici? A meritat aşteptarea, nu? 

Josh a crezut că e serios, dar apoi i-a văzut zâmbetul. 

— Categoric. 

— Ce zici, le salvăm sau nu? 

— Cred că... da. 

Vietatea sărea acum, coada sa mare lovind o clipă aerul, apoi 
se scufundă încet, într-un val de spumă. Şi asta a fost tot. 
Afurisita n-a mai ieşit. Dar a înseninat ziua oamenilor şi toţi s-au 
dus acasă zâmbind şi ceva mai fericiţi. 

A doua zi au plecat spre casă. Pe drum au vorbit, au ascultat 
muzică şi s-au oprit de câteva ori, făcând glume pline de 
afecţiune pe seama lui Abbie, apropo de Starbucks şi de 
McDonald's. Discuţia avută în urmă cu două seri, cea despre 
„elefant”, a mai slăbit tensiunea dintre ei şi Josh s-a simţit, 
pentru prima dată de când îşi aducea el aminte, total relaxat în 
prezenţa tatălui său. 

— Ştiu că nu imediat, i-a spus acesta când aşteptau, lângă 
maşină, feribotul spre Long Island. Dar mi-ar plăcea să vii odată 
la Santa Fe, s-o cunoşti pe Eve mai bine. 

— Şi mie mi-ar plăcea. 


Câteva clipe n-a mai spus niciunul nimic, ci au rămas uitându- 
se la vapoare, la păsările de mare rotindu-se deasupra şi la 
feribotul care se apropia. 

— Aveţi de gând să vă căsătoriţi? 

Tatăl a râs, dar Josh nu şi-a dat seama de ce. Poate era 
stingherit. _ 

— E prea devreme, Joshie. Incă n-am divorţat. 

— Ştiu, dar tu şi Eve ăăă... staţi împreună, nu? 

— Acum stau cu ea până-mi găsesc o locuinţă. 

— Vrei să lucrezi acolo? 

— Sper, Josh. Am vorbit cu câteva persoane, aş găsi ceva de 
făcut. Vreau să proiectez din nou case. Asta mi-a plăcut 
întotdeauna, dar din anumite motive n-am mai făcut-o. Sunt 
cam debusolat, cred. 

Părea pierdut în gânduri. Jos, lângă apă, în faţa lor, un drapel 
flutura în vânt, iar firul metalic zăngănea lovindu-se de catarg. 

— Poate că mă fac şi eu arhitect, spuse Josh. 

Nu vorbea serios, dar se gândea să-i facă o plăcere tatălui său 
şi a fost primul lucru care i-a venit în cap. 

— Serios? 

— Înî. 

— Minunat, Joshie. Habar n-aveam. Desenai bine. Şi cum se 
numeşte jocul pe care-l jucai mereu la calculator? 

— Simcity. 

— Aşa. Erai foarte bun. 

— Îl mai joc uneori. 

— Da? întrebă el punându-şi mâna pe umărul lui Josh. Cred c- 
ai fi un arhitect foarte bun. 

Pe măsură ce se apropiau de Syosset, conversaţia lâncezea. 
Chiar şi în lumina soarelui de după-amiază, umbra casei lor 
nefericite părea să-i ajungă şi să le impună tăcerea. Josh a intrat 
primul, iar mama a făcut mare caz de venirea lui, fără să se uite 
măcar o dată la tatăl său care se strecurase pe nesimţite şi 
aştepta timid. În cele din urmă, după ce i-a pus lui Josh o mie de 
întrebări despre călătorie şi i-a spus că trebuie să se spele pe 
cap, s-a întors şi s-a uitat şi la tatăl lui, adresându-i un mic 
zâmbet oficial. 

— Bună, l-a salutat ea. 

— Bună, iubito. 


Şi-au atins obrajii ca două aisberguri care trec unul pe lângă 
celălalt. 

— Am văzut o balenă, i-a spus Josh, de parcă ar fi avut patru 
ani. 

— Adevărat? 

— Da. O balenă bună. 

— Perfect. Sunt foarte bucuroasă că nu era stricată. 

Josh şi-a luat bagajul de lângă scară şi s-a întors. Tatăl său 
zâmbea şi i-a făcut semnul păcii. 

— Aproape pace, omule. 

Josh i-a răspuns cu un deget şi... jumătate. 

Şi-a dus bagajul în cameră şi şi-a lăsat părinţii în hol, stând ca 
doi străini. A auzit-o pe mama lui spunând ceva cu voce joasă şi 
supărată, la care tatăl i-a răspuns plictisit. Era vorba despre o 
scrisoare primită de la avocaţii lui. Josh nu voia să ştie. Şi-a pus 
muzică şi l-a sunat pe Freddie pe telefonul mobil ca să-l întrebe 
ce fac ei diseară şi dacă are ceva bun de fumat. 


18 

Partea tristă e că nu apuci niciodată să vezi încununarea 
muncii tale. Trebuie să te furişezi, să pregăteşti totul şi apoi s-o 
ştergi dracului de acolo cât poţi de repede ca să nu te vadă 
nimeni. Ideea e ca atunci când izbucneşte focul să fii la câţiva 
kilometri distanţă de oraş. Bineînţeles, vezi pozele cu resturile 
carbonizate în ziarele de a doua zi, dar nu e acelaşi lucru ca 
atunci când ai vedea cu ochii cum arde. 

Lui Abbie îi plăcea cel mai mult să scrie cu spray sloganuri pe 
pereţi şi pe ferestrele mari ale sălilor de prezentare. In general, 
asta era treaba ei, iar Rolf punea focul. Adrenalina îi invada tot 
corpul, ştiind că în orice clipă poate apărea de după colţ un 
paznic. Devenise destul de inventivă în ceea ce scria. 
Deocamdată, se putea lăuda cu Po/vuatorii graşi şi puturoşi şi 
SUV-urile = Lacomii Americii, care suna oarecum ritmat. Rolf i-a 
spus să nu fie prea elaborate, pentru ca oamenii să priceapă 
mesajul. De exemplu, Spoliatori şi Cupiditatea americană sunt 
prea obscure, aşa i-a spus. De asemenea, a mai învăţat-o să nu 
scrie acelaşi lucru şi să schimbe şi stilul pentru ca poliţia să 
creadă că sunt mult mai multe celule active decât în realitate. 
Singurul lucru important pe care trebuia să-l repete era FEP. 
Sau, şi mai bine, dacă are timp şi loc, să nu folosească doar 
iniţiale şi să scrie: Frontul de Eliberare al Planetei. 

Trebuia însă să respecte cu stricteţe ceva: să nu stea prea 
mult timp în locul respectiv. Dacă rămâi prea mult timp acolo 
rişti să fii prins, i-a mai spus, iar Abbie nu l-a contrazis. Era 
probabil singura persoană ale cărei instrucţiuni era fericită să le 
urmeze şi ale cărei opinii le respecta, de obicei fără obiecţii. Ştia 
atât de multe, încât chiar o speria, de parcă ar fi avut un 
computer în cap. Îl puteai întreba absolut orice - despre politică, 
despre mediu, relaţii internaţionale sau drepturile omului din 
cea mai neştiută ţară la care te puteai gândi - şi el ştia 
întotdeauna răspunsul. Îi plăcea să stea sau să se întindă lângă 
el şi să-l asculte vorbind. 

Abbie ştia că veneraţia şi supunerea ei se datorau şi faptului 
că era cu zece ani mai mare decât ea. Şi se mai datorau şi 
relaţiei lor sexuale. A cucerit-o încă de la bun început. Corpul lui 
era atât de mlădios şi frumos. L-a lăsat să-i facă lucruri despre 
care nu şi-ar fi imaginat niciodată că i-ar plăcea. Lucruri care, 
dacă i-ar fi spus cineva înainte, ar fi şocat-o sau ar fi dezgustat- 


o. Ca şi cum ar fi deschis în ea o încăpere secretă în care intra 
acum de bunăvoie şi nesilită de nimeni. 

Bineînţeles că nu era proastă. Ştia că a găsit-o când era 
vulnerabilă şi aproape nebună de furie şi de supărare. Dar în 
câteva luni, a dat vieţii ei un sens incredibil, un nou ţel, a făcut-o 
să se simtă din nou importantă, a convins-o că ea, că ei 
împreună, ar putea avea un impact real asupra lumii. Şi pentru 
toate aceste lucruri, indiferent ce s-ar întâmpla, îi va rămâne 
veşnic datoare. 

Au petrecut întreaga vară, în afară de săptămâna în care au 
venit mama ei şi Josh, fie pe drumuri fie în casa de pe strada 4, 
pe care o aveau în întregime la dispoziţie. În acest timp, au 
atacat două unităţi de desfacere de SUV-uri - una în 
Sacramento, cealaltă în Portland - şi au incendiat în total 
optsprezece vehicule. La Portland a fost nemaipomenit. Se pare 
că flăcările s-au văzut de la peste un kilometru şi jumătate 
distanţă. A apărut pe prima pagină a tuturor ziarelor şi câteva 
ore a fost ştirea de bază de la CNN. Au văzut-o dintr-o cameră 
de motel de lângă Seattle unde s-au ascuns două zile în care au 
râs, au mâncat ce şi-au adus cu ei şi s-au regulat atât de mult, 
încât Abbie nici n-a mai putut să meargă şi atunci s-au ghemuit 
ca două animale rănite şi au dormit. 

Cea mai recentă acţiune a lor, de acum două săptămâni, n-a 
mai avut acelaşi succes. S-au dus la Reno să dea foc unor clădiri 
cu apartamente care se construiau pe un teren ce ar fi trebuit 
protejat. Ceva n-a mers însă şi focul s-a stins. Totuşi, două din 
graffiti-urile lui Abbie au apărut în presa locală. Scrisese Wu mai; 
jefuiti natura şi Voi construiți, noi ardem, ceea ce ar fi fost mai 
impresionant dacă ar fi şi reuşit. Rolf şi-a ieşit din fire din cauză 
că nu s-a aprins focul şi încă nu-şi dădea seama ce s-a 
întâmplat. De obicei folosea cârpe din bumbac înmuiate în 
motorină diesel şi igniţie întârziată, care era, de fapt, un cocktail 
din gel de păr şi clor granulat, din cel folosit pentru curăţarea 
piscinelor. Spunea că data viitoare trebuie să găsească un 
amestec mai bun. 

Era sfârşitul lui august şi reveneau cu toţii la Missoula. Întâi au 
apărut Eric şi Rodd, apoi Mel şi Scott, toţi plini de poveşti despre 
aventurile de peste vară, grăbindu-se s-o consoleze pe Abbie 
care a rămas la Missoula şi s-a plictisit probabil foarte tare. Era 
bucuroasă să-i revadă şi amuzată să aibă un asemenea secret. 


Toţi au fost drăguţi cu Rolf. Dar pe Rolf nu-l interesau şi, casa 
umplându-se, s-a mutat discret. A zis că trebuie să plece câteva 
zile. Nu-i spunea niciodată unde pleacă, iar ea nu-l întreba, deşi 
de această dată îi venise o idee grozavă. Cât era plecat, poate 
încearcă să găsească altă locuinţă, doar pentru ei doi. 

Semestrul de toamnă urma să înceapă în curând, aşa că era 
cam târziu să caute. Tot ceea ce era cât de cât decent fusese 
luat. După trei zile, Abbie a găsit o cameră într-o casă 
dărăpănată şi lăbărţată, pe un colţ al străzii Helen. Clădirea era 
învelită în scânduri mucegăite, iar camera lor era întunecată şi 
mirosea a umed. Era la primul etaj, dar avea intrare separată, la 
capătul unei scări de incendiu din lemn, cu care bietul Sox nu s- 
a prea împăcat la început. Avea o baie de dimensiunea unui 
dulap şi o zonă destinată bucătăriei unde toate suprafeţele erau 
pline de grăsime. Mel a ajutat-o să-şi aducă lucrurile, apoi au 
făcut amândouă curăţenie ca lumea, au dat şi cu un strat de 
vopsea albă, iar cu cinci dolari au cumpărat nişte draperii roşii 
din catifea de la magazinul Armatei Salvării de pe West 
Broadway. La începutul săptămânii următoare, când a sunat-o 
Rolf să-i spună că vine acasă, aproape că şi arăta ca atare. 

N-a spus la ce oră va apărea şi Abbie ştia că nici nu trebuie să 
întrebe. Uneori sosea la cinci dimineaţa, se strecura lângă ea în 
pat şi făceau dragoste. Astăzi era a doua zi după începerea 
cursurilor şi Abbie avea două ore de laborator de biologie, dar s- 
a hotărât să nu meargă. L-a pus pe Sox în coşul de sârmă din 
spatele bicicletei şi a plecat la Good Food Store să cumpere 
ceva special pentru cină. 

Rolf era vegetarian strict şi acum devenise şi Abbie, deşi toate 
nobilele ei principii puteau fi încă serios zdruncinate de aroma 
unui pui prăjit sau a şuncii care se frige în tigaie. S-a hotărât să 
facă parmigiana, unul din felurile lui preferate. A cumpărat roşii, 
busuioc, o vânătă, mozzarella de bivoliţă şi parmezan, toate 
ecologice (lucru la care el nu ţinea neapărat, dar destul de mult 
totuşi). 

În aceeaşi seară, Hacker dădea o petrecere şi Mel a sunat-o, 
încercând s-o convingă să vină. l-a spus că merge toată gaşca. 
De ce să nu-l aducă şi pe Rolf? Dacă nu apare până atunci, îi 
poate lăsa un mesaj să vină. 

— Nu, mai bine stau acasă, i-a răspuns Abbie. Trebuie să scriu 
o lucrare şi... 


— Hai, Abbie, o să fie super. 

— Da, dar n-am chef. 

— Parc-aţi fi un cuplu căsătorit de mult. 

— Ştiu, azi-mâine îi tricotez şi un pulover. 

Toţi erau curioşi în privinţa lui Rolf. Ştiau doar că s-au întâlnit 
în Seattle, că el este tipul care a „salvat-o” când s-a stricat 
treaba. Mel zicea că e foarte romantic şi l-a şi poreclit Cavalerul 
(în armură strălucitoare, bineînţeles). Erau curioşi să ştie ce face 
şi de unde vine, aşa că Abbie le-a spus ceea ce a învăţat-o Rolf 
să le spună: că lucrează, în statul Washington, teza de doctorat 
cu tema „Schimbarea societăţii şi a mediului în lume”, şi că 
durează destul de mult. Durează până să-i spui şi numele, 
glumea ea, apoi schimba repede discuţia. Chiar dac-ar fi vrut să 
le spună adevărul, n-ar fi ştiut nici ea cu mult mai multe. 

A pus masa, cu lumânări şi o sticlă de vin. A făcut parmigiana, 
o salată, a pregătit totul ca să fie gata pentru ora opt. lar când, 
după două ore, după ce l-a mai scos o dată pe Sox la plimbare 
în parc, pe malul râului şi s-au întors acasă, dar Rolf tot nu 
venise şi nici n-o sunase pe mobil, a scos mâncarea din cuptor 
ca să nu se usuce prea tare, s-a aşezat la masă şi a mâncat 
singură, citind. Era o biografie a lui Fidel Castro pe care Rolf i-a 
spus că ar trebui s-o citească. Deşi n-ar fi îndrăznit niciodată să-i 
spună, i se părea destul de greoaie. 

A apărut a doua zi dimineaţa la opt şi jumătate, chiar când 
ieşea pe uşă împreună cu Sox ca să meargă în campus, unde 
avea de făcut nişte comisioane înainte de cursuri. Ca de obicei, 
avea altă maşină. Umbla aproape numai cu dubiţe, fără niciun 
însemn şi fără nimic care să atragă atenţia. De această dată era 
un Nissan gri, vechi. Nu-l întreba niciodată cum sau de unde le 
are. 

Abbie l-a aşteptat pe mica platformă de la capătul scării de 
incendiu şi l-a privind urcând spre ea, alături de Sox care dădea 
din coadă, însă insuficient de curajos pentru a cobori să-l salute. 
Rolf n-a zâmbit şi nici n-a zis nimic, dar n-a slăbit-o din ochi 
până când a ajuns lângă ea. Şi când a ajuns, a mers înainte, iar 
ea l-a urmat înăuntru şi a închis uşa. El s-a întors şi tot fără 
niciun cuvânt şi-a strecurat mâinile sub jacheta ei, a prins-o de 
şolduri şi a sărutat-o, apoi a luat-o de mână, a dus-o la pat şia 
regulat-o. 


Stăteau cu picioarele încrucişate pe podea, cu harta străzilor 
desfăşurată în faţa lor şi cu toate fotografiile făcute de Rolf 
alături. Numerotase fiecare poză şi scrisese câte ceva pe verso, 
detaliindu-i ceea ce reprezenta. Filmuleţul video la care se uitau 
acum cu toată atenţia pe micul ecran pliant al aparatului nu era 
prea clar pentru că fusese nevoit să filmeze din partea din spate 
a dubiţei. În timp ce se uitau, el îi dădea explicaţii. 

Strada era flancată de copaci, cu maşini parcate de o parte şi 
de alta. Cartierul era elegant, dar nu atât de select pe cât se 
aşteptase Abbie, ci doar o suburbie cu locuinţe de funcţionari de 
condiţie medie. Casele nu erau uriaşe, ci doar spaţioase, şi 
retrase puţin de la stradă. Aveau gazon îngrijit, iar pe aleile de 
acces erau parcate maşini elegante. Dar nu aveau garduri sau 
porţi şi nici alte indicatoare de securitate de genul „atenţie, 
tragem”. Aparatul dădea acum un prim-plan. 

— Asta-i casa? întrebă Abbie. 

— Înî. 

Rolf fixă cadrul. 

— Strada e liniştită, zise el. Noaptea aproape că nu trece nicio 
maşină. După miezul nopţii doar două-trei pe oră. 

— Aici, pe alee, e maşina lui? 

— O lasă acolo ca să creadă lumea că e cineva acasă. Au şi 
întrerupătoare automate pentru acelaşi lucru. În fiecare seară se 
aprind şi se sting exact la aceeaşi oră. 

— Nu e chiar un palat. Credeam că e mult mai simandicos. 

— Nu-l plânge. Au un palat la Aspen şi încă unul la Miami, 
unde soţia lui îşi petrece cel mai mult timp. Casa aceasta o 
foloseşte doar când e la Denver şi, chiar şi atunci, rămâne în 
oraş să-şi reguleze amanta. 

— De unde ştii toate astea? 

A privit-o furios şi nu i-a răspuns. Era genul de întrebare pe 
care n-ar fi trebuit s-o pună. Exista categoric un fel de reţea de 
informaţii la care avea acces, dar ei nu-i spusese decât că ştie 
câțiva oameni care pot afla diverse chestii pentru el. O dată l-a 
întrebat dacă femeia din casa aceea părăsită din Seattle, cea 
care stătea într-un colţ şi lucra la laptop, făcea parte dintre 
aceştia. Dar Rolf i-a spus că nu trebuie să discute astfel de 
lucruri, pentru că e mai sigur ca ea să nu ştie. Abbie încerca să 
nu se lase jignită sau rănită de secretoşenia lui, dar nu reuşea. 
Simţea că e tratată de sus şi că el n-are încredere deplină în ea. 


— Bine. Dar cum putem fi siguri că în noaptea în care ne 
ducem nu e nimeni acasă? Adică, au şi copii, nu? 

— Doi băieţi. Amândoi la colegiu. Oricum, am telefonul de 
acasă. La trei intersecţii distanţă e o cabină telefonică. Nu 
trebuie decât să sunăm. Dacă răspunde cineva, plecăm. 

Lăsă imaginile să se deruleze. Acum se uitau la altceva, un 
drum îngust, acoperit cu copaci, ca un tunel. Pe o parte era 
mărginit de un zid din beton, cu porţi şi containere mari de 
gunoi. 

— Fațada casei e prea expusă şi există becuri de siguranţă cu 
senzori. Asta-i aleea din spate. Poate că sunt becuri şi aici, dar 
nu ne vede nimeni chiar dacă se aprind. Toată curtea e 
înconjurată de copaci. 

Poza era mişcată şi neclară, dar când a ridicat aparatul să 
fotografieze peste zid, a prins şi o parte din spatele casei. Se 
vedeau acolo o piscină, cu un chioşc mic văruit în alb, un gazon 
în pantă, cu straturi de flori, şi nişte uşi din sticlă. 

— Trebuie să aibă şi alarmă. 

— În casă? Bineînţeles. 

— Şi cum punem focul? Dacă spargi geamul, se declanşează 
alarma. 

Rolf zâmbi. 

— Au o pisică. Nu-ţi face griji, nevastă-sa o ia cu ea oriunde 
merge. Probabil că acum face plajă în Florida. Dar în uşa de la 
bucătărie este o trapă. Legăm o cutie cu benzină în spatele lui 
Sox şi-l trimitem înăuntru. 

— Ce? 

Zâmbi. Rolf nu prea făcea glume, iar când făcea nu erau prea 
bune, dar ea se simţi totuşi prost că nu se prinsese. Sox era pe 
canapea, cu capul pe lăbuţele din faţă şi se uita la ei. Rolf îi 
zbârli urechile. 

— Potaia asta trebuie să înceapă să-şi câştige existenţa, nu? 

— Oh, iubitule, cui îi spune tăticu' potaie? 

Abbie îl strânse pe Sox în braţe. Acesta se smuci, încercând 
să sară şi s-o lingă pe faţă. 

— Trebuie să găsesc ceva, continuă el. M-am gândit la o 
aprindere mai bună, dar de data asta va trebui să folosesc 
benzină. Fac o gaură şi torn printr-o ţeava. Oricum, asta-i treaba 
mea. 


Inima lui Abbie bătea nebuneşte. Era mult mai grozav decât 
tot ce-au făcut până acum. Şi dacă treaba la unităţile de 
desfacere a SUV-urilor şi la apartamentele goale era oarecum 
anonimă, de această dată era ceva personal. Se uitau la casa lui 
J.T. McGuigan de la McGuigan Gas & Oil, cel care era 
răspunzător pentru distrugerea fermei lui Ty, a vieţii şi 
mijloacelor de trai ale părinţilor lui. Acum ticălosul va trebui să 
plătească, îi vor arde casa până la temelie. Abbie dorea doar - 
aproape îşi dorea - să ardă şi McGuigan odată cu ea. 

Dar FEP era strict în ceea ce priveşte folosirea violenţei. Ştia 
regulile pe de rost. Era legitim să le provoci pagube economice 
celor care profitau de pe urma distrugerii mediului. Dar trebuia 
să iei toate precauțiile necesare împotriva rănirii oricărei ființe, 
omeneşti sau nu, o definiţie care, din păcate, îi acoperea şi pe 
porcii criminali de teapa lui J.T. McGuigan. 

Până în iunie, când Rolf i-a povestit lui Abbie despre viaţa sa 
secretă - cel puţin, despre o parte din ea - Abbie nu auzise de 
FEP. Ceea ce i-a spus a făcut-o să-l suspecteze că face doar pe 
misteriosul, ca de obicei. Treptat însă, şi-a dat seama că 
probabil nici nu prea mai era ceva de adăugat. Grupul era 
alcătuit după modelul Frontului de Eliberare al Animalelor, care 
se concentra asupra fermelor de animale cu blană şi a 
laboratoarelor de vivisecţie. Membrii FEP credeau, la fel ca şi 
Rolf, că mişcarea ecologică nu mai era ceea ce fusese, se 
moleşise şi fusese preluată de avocaţi şi de organizaţii care erau 
aproape la fel de mari, de rele şi de birocratice ca şi corporaţiile 
şi departamentele guvernamentale împotriva cărora ar fi trebuit 
să lupte. 

FEP nu avea o structură centralizată, i-a spus Rolf, nu avea 
conducere şi nici ierarhie. Erau doar oameni care-şi ascultau 
propria conştiinţă, care acționau individual sau în celule, aşa 
cum făceau ei doi. Şi atât timp cât respectau regulile, puteau 
lovi oriunde şi oricând doreau. 

Incendierea casei lui McGuigan fusese ideea lui Abbie şi era 
încântată şi mândră că Rolf a acceptat imediat. O făcea pentru 
Ty şi pentru părinţii lui, răzbunându-se pentru ei, trimiţându-i lui 
McGuigan şi tuturor celorlalţi ticăloşi lacomi, aroganţi şi 
distructivi un semnal că ceea ce făceau ei era inacceptabil şi nu 
va mai fi tolerat. Mai era, desigur, încă un motiv pe care Abbie 
nici nu visa să-l spună cuiva şi pe care abia dacă-l admitea ea 


însăşi. Şi anume că făcând acest lucru pentru Ty s-ar putea ca, 
în timp, să se simtă mai puţin vinovată că l-a respins. 

După vizita pe care i-o făcuse în mai, a sunat-o aproape în 
fiecare zi, rugând-o să mai vină sau să-l lase să vină el la 
Missoula. Dar ea se scuza mereu şi acum o suna foarte rar. Nu-i 
spusese despre Rolf, nici măcar n-a făcut vreo aluzie că ar fi 
altcineva în viaţa ei. Poate c-ar fi fost mai bine dacă i-ar fi spus. 
Dar nu voia să-l rănească şi era prea laşă. În orice caz, avea 
impresia că el şi-a dat seama. Dar acum, pe bune, ce mai conta? 
Asta e. El făcea parte din cealaltă viaţă a ei. Era un tip dulce, 
dar rahatul ăla cu Te iubesc nu era genul ei. 

Rolf a închis aparatul şi ecranul. 

— Ei, când o facem? întrebă Abbie. 


19 

A fost exact cum a spus el că va fi. Fuseseră deja acolo de trei 
ori cu Toyota lui Abbie, văzuseră luminile aprinzându-se şi 
stingându-se exact la ora la care spusese el. Maşina era parcată 
pe alee exact cum apărea pe video. Pe la miezul nopţii s-au 
întors pe autostradă şi au oprit la o staţie de benzină aflată de 
câţiva kilometri de unde au cumpărat nişte sandviciuri şi o sticlă 
de apă, apoi au găsit o parcare mică şi l-au dus pe Sox la 
plimbare, lăsându-l să-şi facă nevoile. 

Rolf se plângea întotdeauna că ia şi câinele, dar Abbie refuza 
să plece fără el. Era mascota ei şi îi purta noroc, aşa-i spunea. ŞI 
era şi o bună acoperire, pentru că-i făcea să pară mai casnici, ca 
o familie. Şi până acum, în trei din acţiunile lor, potaia se 
dovedise foarte cuminte şi i-a aşteptat, încovrigată, în maşină. 
Singura concesie făcută de Abbie a fost să-i scoată zgarda pe 
care se afla numărul ei de telefon în cazul în care s-ar fi pierdut. 

Toată săptămâna, vremea a fost însorită şi caldă, dar era 
sfârşitul lui septembrie şi nopţile se făceau tot mai răcoroase. 
Buletinul meteorologic anunţase nori dinspre vest şi iată-i 
acoperind încet stelele. Lăsaseră dubiţa pe o stradă liniştită de 
lângă un teren viran, aproape de autostradă, iar la două fără un 
sfert s-au dus s-o ia şi au parcat Toyota în locul ei. Şi-au pus 
gecile închise la culoare şi au verificat să aibă toate cele 
necesare, s-au întors şi au mai trecut o dată pe lângă casă chiar 
când luminile de sus se stingeau, exact la şi nouă minute, aşa 
cum a spus Rolf că se întâmplă. Au parcat lângă cabina 
telefonică, la trei intersecţii distanţă şi Abbie a aşteptat în 
dubiţă, fredonând o melodie oarecare pentru a se linişti în timp 
ce se uita la el cum formează numărul. A stat şi a aşteptat o 
vreme, apoi a pus receptorul jos, a ieşit şi s-a urcat în maşină. 

— Doar robotul, i-a spus. 

— Sper c-ai lăsat un mesaj. 

Se prefăcea că e liniştită. Nu i-a răspuns, a privit-o doar şi a 
pornit motorul. Îi trecu prin cap că unii îşi lasă robotul în 
funcţiune şi nu răspund la telefon nici chiar când sunt acasă. 
Dar n-a spus nimic. O acuzase deja că e nevrotică şi că ştia sigur 
că nu e nimeni acasă. A verificat. Soţia şi copiii erau plecaţi, iar 
McGuigan era la Houston la un ştiu ce conferinţă despre 
industria gazelor. 


S-au întors pe alt drum, pe străzi care arătau la fel, iar când 
au ajuns pe strada lui McGuigan au trecut pe lângă casă şi au 
întors pe o alee din spate. Rolf a stins farurile şi au străbătut 
încet tunelul acoperit de copaci, uitându-se la curţile din spate 
ale caselor, fără să vadă însă niciun semn de viaţă. 

Au stat un pic la poarta din spate a lui McGuigan cu motorul 
oprit, în întuneric, au deschis geamurile şi au ascultat. Undeva, 
pe alee, în una din casele pe lângă care au trecut, lătra un 
câine. Dar curând s-a plictisit şi s-a oprit. lar Abbie nu şi-a mai 
auzit decât propriul puls nestăvilit. Sox se ghemuise şi îi privea 
cu ochii mari din culcuşul lui din spatele maşinii, înconjurat de 
bidoane din plastic cu benzină, lângă rucsacul negru cu uneltele 
lui Rolf şi cu materialul inflamabil. 

Şi-au pus mănuşile şi fesurile negre, iar Abbie a verificat dacă 
are în buzunare cele două sprayuri cu vopsea neagră. Se 
gândise deja ce va scrie pe pereţii chioşcului la care, a asigurat- 
o Rolf, focul nu va ajunge. 

— Gata? a întrebat-o. 

Ea dădu din cap. 

— Ţi-ai închis mobilul? 

— Înî. 

— OK, hai să mergem. 

Poarta din spate era încuiată, dar zidul nu era înalt. Rolf a 
sărit şi şi-a făcut vânt dincolo, iar ea i-a dat rucsacul şi 
bidoanele cu combustibil. Apoi el s-a ridicat din nou şi a ajutat-o 
să sară şi să treacă dincolo, în curte. Câteva clipe au stat pe 
vine, până şi-au obişnuit ochii cu întunericul. În aerul rece li se 
vedeau aburii respirației. Abbie s-a uitat în sus. Norii se 
îngroşau, iar printre spaţiile rămase libere luceau câteva stele. 
Rolf şi-a pus rucsacul şi a luat două bidoane cu combustibil. 

— Ţine aproape, i-a şoptit. 

Se deplasa repede spre dreapta, aplecat, cu genunchii îndoiţi 
şi umerii aduşi în faţă. O alee ducea direct la piscină şi la gazon, 
dar ei au mers pe o latură a curţii şi s-au îndreptat spre casă sub 
acoperirea copacilor care creşteau pe lângă gard, făcându-şi 
drum printre tufişuri şi straturile de flori. 

Dacă erau lumini de alarmă nu se aprinseseră încă. Imediat 
au trecut de piscină şi de chioşc, de un zid mic de beton şi apoi 
pe la marginea gazonului până când au ajuns în sfârşit lângă o 
terasă pavată şi lângă casă. Tot nu se aprinseseră luminile. Rolf 


a pus jos bidoanele, şi-a scos rucsacul şi l-a aşezat uşurel la 
picioare. Au stat un pic, găfâind, cu spatele lipit de zidul rece de 
cărămidă, şi au ascultat. In depărtare se auzea zgomotul 
traficului, dar nimic altceva. 

Uşa cu trapă era la doar patru sau cinci metri. De partea 
cealaltă a ei, lipit de spatele casei, era un fel de solariu sau seră, 
cu storuri pe jumătate trase şi uşi duble din sticlă. Rolf se 
pregătea să înainteze când Abbie a văzut ceva în solar. Capul şi 
umerii cuiva care stătea acolo şi se uita afară. Şi-a pus o mână 
pe umărul lui Rolf. 

— E cineva acolo. 

El s-a întors şi s-a uitat la ea, iar Abbie i-a arătat din priviri. S- 
a uitat şi el şi câteva clipe au rămas nemişcaţi. 

— E o plantă, pentru Dumnezeu, a şoptit el. 

Avea dreptate. Acum vedea şi ea. Era un arbore de cauciuc 
sau un alt soi de palmier. Erau o mulţime. S-a simţit ca o 
proastă. 

— De câte ori trebuie să-ţi mai spun? Sunt plecaţi. Hai, adu 
bidoanele. 

Şi-a luat rucsacul, s-a apropiat de uşă, iar când a ajuns acolo 
s-a lăsat în jos. Abbie venea cu bidoanele. A rămas în picioare şi 
s-a uitat peste umărul lui cum pune încet un deget peste trapă. 
S-a mişcat. Rolf a privit-o şi a zâmbit. 

— Vezi? Ne uşurează munca. Du-te şi fă-ţi treaba; aici nu 
durează mult. Rămâi acolo că vin eu să te iau. 

A început să desfacă rucsacul. Abbie s-a întors, pe drumul pe 
care veniseră, spre chioşc, simțindu-se ca o idioată şi atât de 
preocupată să se învinuiască, încât a uitat de micul zid din 
beton, s-a împiedicat şi a căzut cu capul înainte într-un tufiş. O 
creangă a lovit-o peste faţă, foarte aproape de ochiul stâng şi 
era cât pe ce să ţipe, dara reuşit să se stăpânească. S-a ridicat 
în picioare şi şi-a continuat drumul, mai atentă acum, spre 
chioşc. 

Un perete era acoperit cu iederă, dar altul, care dădea spre 
spatele casei, era perfect. Arăta de parcă cineva l-ar fi curăţat şi 
vopsit special pentru această ocazie. Scoase vopseaua neagră 
din geacă şi se apucă de treabă. 

Rolf o atenţionase să nu scrie ceva ce ar putea aminti în 
vreun fel de ferma părinţilor lui Ty, aşa că a scris de două ori 
FEP cu negru, în cele două colţuri de sus, iar în partea de jos 


Distrugătorul naturii şi N-avem nevoie de petrolişti lacomi. Apoi, 
chiar pe mijlocul peretelui a început să scrie Wu vă mai săturați 
de gaze. Veţi fi pedepsiţi, dar când a ajuns la fi i s-a terminat 
vopseaua. In timp ce îşi căuta cel de-al doilea spray în buzunar, 
a auzit un foşnet şi un zgomot scurt în spatele ei. 

— Ce dracu' faci aici? 

Era să leşine de frică. O lanternă îi lucea direct în ochi şi o 
clipă n-a mai văzut nimic. Apoi a zărit ţeava unei puşti de 
vânătoare îndreptată spre pieptul ei. 

— Nu mişca. Să nu îndrăzneşti să te mişti. Ai auzit? Rămâi 
unde eşti. Am sunat deja la nouă-unu-unu. Poliţia e pe drum, dar 
dacă te mişti îţi zbor creierii. 

Orbită de lumină, îi vedea doar vag faţa. Dar era tânăr, dacă 
avea douăzeci de ani. A observat că nu era încălţat. 

— Doamne, eşti fată? 

Ea dădu din cap şi în aceeaşi clipă zări o mişcare în spatele 
lui. Dacă mai era cineva cu el, precis ar fi strigat. Poate că era 
Rolf. El trebuia să fie. Nu voia să i se vadă licărul din privire. 

— Ce-i asta? 

Incerca să citească pe zidul din spatele ei. 

— FEP. Cine dracu' eşti? 

Atunci a văzut că era Rolf. Se târa în spatele tipului, se 
apropia tot mai mult. La cel mai mic sunet, la trosnetul unei 
rămurele, individul putea să se întoarcă şi să tragă. Poate că ar 
trebui să zică ceva, să-i distragă atenţia ca să nu audă. 

— Ascultă, îi spuse. Imi pare rău... 

— Îţi pare rău? Asta-i bine. 

— Vrei să-mi iei lumina din ochi? 

— Să nu-ndrăzneşti să te mişti, atâta-ţi spun. 

— O să-ţi plătesc. 

= ce? 

— ţi plătesc. Pentru pagube. Pe bune. Am glumit, ştii... 

Rolf era acum exact în spatele lui. Avea ceva în mână, o bâtă, 
o bucată de lemn sau poate o cheie fixă. Dar chiar când a 
ridicat-o, a fulgerat ceva şi din casă s-a auzit un zgomot 
puternic. Tipul s-a întors să se uite şi atunci l-a văzut pe Rolf 
gata să-l lovească. S-a aplecat într-o parte, aşa că lovitura nu l-a 
nimerit în cap, ci pe umăr. Rolf s-a întins după puşcă şi a 
apucat-o. Tipul a scăpat lanterna, iar Abbie a făcut un salt în 
faţă şi i-a sărit în spate, încercând să-l prindă cu mâinile de gât. 


Spatele casei era acum luminat, flăcările lunecau şi se 
năpusteau pe uşa bucătăriei şi pe fereastra de lângă ea. A 
urmat a doua explozie, mult mai puternică, ferestrele solariului 
s-au făcut ţăndări, iar acum era şi acesta cuprins de flăcări. Rolf 
şi băiatul se luptau pentru puşcă, gâfâind, urlând şi înjurâna; 
Abbie era încă în spatele lui, ţinându-l de cap cu toată puterea şi 
trăgându-l de păr. El urla şi gemea, încerca s-o dea jos, dar nu 
slăbea deloc puşca din mână. 

Şi atunci puşca s-a descărcat. Abbie a simţit în piept o lovitură 
ca de cal. Suflul exploziei părea să-i fi sfâşiat timpanele. Câteva 
clipe nu s-a mai auzit nimic. Cu ochii măriţi, l-a văzut pe Rolf 
poticnindu-se înapoi, casa în flăcări în spatele lui şi a fost sigură 
că el era cel împuşcat. Braţele ţineau încă strâns gâtul 
individului, dar acesta nu se mai zbătea şi atunci şi-a descleştat 
încet strânsoarea şi l-a auzit, printre ţiuiturile din urechi, 
gemând. Apoi a simţit cum se adună sub ea. A căzut în 
genunchi, iar ea a făcut un pas în spate şi a văzut la lumina 
lanternei căzute pata neagră care se lăţea pe tricoul băiatului. 

Apoi el a început să scoată nişte gâlgâituri groaznice, iar ea l- 
a înconjurat cu teamă, până când a ajuns lângă Rolf şi a văzut 
sângele care ţâşnea din gaura arsă şi fumegândă din pieptul 
tânărului. 

— O, Doamne, a exclamat ea. O, Dumnezeule! 

Se uita şi el în jos, la propriu-i corp, nevenindu-i să creadă, 
apoi şi-a ridicat încet privirea şi a fixat-o pe Abbie, cu gura 
deschisă de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. 

Rolf a prins-o de braţ şi a început s-o tragă, s-o ia de acolo. 

— Hai. 

— Nu putem... 

— N-avem timp. 

A tras-o după el, pe alee, spre poartă. Abbie încerca să alerge, 
dar se tot uita în spate la omul căzut şi la casa în flăcări şi s-a 
împiedicat de două ori, iar Rolf a trebuit să se oprească şi s-o 
ridice din genunchi. Au ajuns la poarta care nu era încuiată, ci 
doar închisă cu zăvorul pe care el l-a tras, au deschis-o, au ieşit 
în aleea de acces şi au luat-o la goană spre maşină. N-o 
încuiaseră tocmai ca să poată pleca repede. Rolf a deschis 
portiera din dreapta şi a împins-o înăuntru, apoi a trântit uşa şi 
s-a dus în partea cealaltă a maşinii, băgând mâna în buzunar, 
după chei. 


— Fir-ar a dracului! 

Nu le găsea. S-a auzit un țipăt, cineva striga „Hei! Hei!” şi s- 
au uitat amândoi în spate. Prin lunetă au văzut un bărbat 
alergând pe alee spre ei. Rolf găsise cheile şi le băga în contact. 
Motorul a pornit de la prima cheie, dar cel care-i urmărea 
ajunsese la ei şi chiar când dubiţa pornea a deschis uşile din 
spate. 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă, jigodiilor! 

Nu era foarte tânăr, de vreo patruzeci şi ceva de ani, dar era 
mare şi atletic. Incerca să se urce în spatele dubiţei care 
începuse deja să prindă viteză. Sox, de care Abbie uitase cu 
desăvârşire, stătea în culcuşul lui şi lătra. Întinse mâna după el, 
dar era prea departe şi îi era teamă să vină la ea. Individul îşi 
pusese un genunchi în maşină şi încerca să şi-l ridice şi pe 
celălalt. Ajunseseră însă la capătul aleii şi Rolf a smucit volanul 
spre dreapta, dar exact când ieşeau în stradă, cu dubiţa 
derapând, scrâşnind şi balansându-se pe două roţi, individul n-a 
mai putut să se ţină şi s-a rostogolit ca o păpuşă din cârpe în 
stradă. lar odată cu el a căzut tot ce mai era în spatele maşinii, 
inclusiv Sox. 

— Opreşte! ţipă Abbie. L-am pierdut pe Sox! 

— Eşti nebună? 

— Sox nu mai e. A căzut. 

— Imposibil. 

— Rolf, trebuie să opreşti. 

A încercat să apuce frâna de mână, dar el s-a repezit şi a 
împins-o, iar ea s-a lovit cu ceafa de geam. 

— Ticălosule! 

— Taci din gură! Taci naibii din gură! 

Abbie s-a uitat în spate, dar câinele nu se vedea. Apoi şi-a 
privit mâinile şi a văzut că erau pline de sânge. A început să 
plângă. 

In câteva clipe totul o luase razna şi scăpase de sub control. 
Nu-i venea să creadă că e adevărat ce se întâmplă, în cap i se 
învârteau, ca într-un carusel, casa în flăcări, individul în 
genunchi care se holba la gaura fumegânadă din propriu-i piept, 
ochii lui când a privit-o. 

S-a uitat la Rolf printre lacrimile-i care şiroiau. Gâfâia, cu faţa 
schimonosită de concentrare, conducând într-o goană nebună 
prin labirintul de străzi. Case, vitrine, lucirea farurilor care 


treceau pe lângă ei, uite şi o ambulanţă cu sirena urlând şi becul 
de semnalizare aprins. 

— Trebuie să ne întoarcem. 

— Taci din gură! 

— A fost un accident. Le spunem. Trebuie să ne întoarcem şi 
să le spunem. 

— Abbie, gura! 

— Rolf, şi dacă tipu' moare? Vor crede că noi l-am omorât. 

— A murit deja, cretino! 

Erau acum pe şosea şi el a încetinit puţin, mutându-şi privirea 
de la drumul din faţă la oglinda retrovizoare. Se auzeau şi mai 
multe sirene, lumini de semnalizare, două maşini de poliţie care 
se apropiau repede. Dar au zburat pe lângă ei fără să se 
oprească. 

— Termină cu plânsu'! 

lată şi indicatoarele de autostradă. A mai apărut o maşină de 
poliţie, apoi strada a rămas „curată”. Rolf a încetinit şi s-a uitat 
în oglindă, a făcut repede stânga pe o stradă laterală, a mai 
cotit de două ori, au trecut pe lângă terenul în paragină şi au 
parcat lângă Toyota. 

— Hai! Hai, Abbie! Mişcă! 

Dar ea nu reuşea. Toată puterea i se scursese din trup. Nu-şi 
putea lua ochii de la mâini. A încercat să se şteargă de sânge pe 
pantaloni, dar mai rămăsese sub unghii şi în cutele articulaţiilor. 

Rolf a coborât repede şi a descuiat Toyota, apoi s-a întors în 
fugă şi a tras-o din dubiţă în cealaltă maşină, uitându-se tot 
timpul în jur să vadă dacă nu vine sau nu-i vede cineva. A 
împins-o pe scaunul din dreapta şi a închis uşa. L-a auzit 
deschizând portbagajul şi luând ceva, au urmat câteva 
momente de tăcere până s-a trântit uşa de la portbagaj, apoi s-a 
urcat la locul lui, de lângă ea, şi a pornit motorul. A făcut un U 
rapid, a încetinit în dreptul dubiţei şi a deschis geamul dinspre 
el. Geamul dubiţei era şi el deschis, iar Rolf a aprins un chibrit 
pe care l-a aruncat înăuntru apăsând în acelaşi timp pe 
acceleraţie. Abbie a privit în spate şi după o secundă a simţit 
aerul comprimându-se parcă şi a văzut dubiţa explodând în 
urma lor. 

Curând erau pe autostradă, iar deasupra lor pulsau lumini 
portocalii ca porţile iadului în timp ce ieşeau din oraş, 
îndreptându-se spre noaptea care-i aştepta. lar capul îi era atât 


de plin cu imaginea mâinilor ei străine şi însângerate, încât nici 
nu ştia, nici nu-i păsa unde sau spre ce fel de viaţă se îndreaptă. 


20 

Dacă era un lucru pe care Eve să-l deteste mai mult decât a fi 
fotografiată, acela era să i se pună întrebări despre munca ei. 
Aşa că interviul pe care-l dădea pentru un studio local de 
televiziune era un dublu chin. Reporterul părea să aibă vreo 
paisprezece ani şi-i spusese că de obicei se ocupă de baschet şi 
că nu ştie nimic despre artă. Şi nu era falsă modestie. Chiar nu 
ştia. 

Era aşezată în faţa unei lucrări recente de a ei, nu cea despre 
care ar fi vrut să vorbească; de fapt nici nu-i plăcea şi n-ar fi 
vrut s-o includă dacă Lori n-ar fi obligat-o. Dar femeii cu camera 
i-a plăcut culoarea şi a spus că dacă Eve se aşază în faţa ei, 
fundalul e mai bun şi că ar putea să prindă în cadru şi câţiva 
vizitatori şi, de asemenea, floarea aceea frumoasă din ghiveci, 
de pe pervazul ferestrei. 

— Aşadar, începu tânărul de paisprezece ani. Lucraţi pe 
bucățele, adică la început o secţiune mică şi apoi o altă secţiune 
mică şi tot aşa? Sau vă place să faceţi totul, în mare, şi apoi să-l 
umpleţi? 

Eve îl vedea pe Ben sprijinit de fereastră, cu paharul de vin 
roşu în mână. Vorbea cu Lori, dar îşi dădea seama, după 
zâmbetul lor, că trag cu urechea la interviu. 

Mizerabilii. 

— Depinde de tablou, răspunse Eve. La acesta, am avut o 
puternică viziune a formelor şi a felului în care urmau să 
relaţioneze. Şi atunci te... laşi dus de val. Se întâmplă inevitabil 
ceva care-ţi schimbă intenţia, adică un accident oarecare. 

Băiatul părea pierdut în ceaţă. 

— Adică aşa ca un accident de maşină? 

— Nu, se întâmplă ceva pe pânză. Faci o greşeală şi deodată, 
dacă te tragi înapoi şi priveşti, a ieşit mai bine decât plănuiseşi. 

Işi dădea seama că tipul nu are nici cea mai vagă idee despre 
ce vorbeşte. Poate c-ar trebui să vorbească despre baschet. 

Galeria era mai rece şi mai liniştită acum că oamenii 
începuseră să iasă pe Canyon Road. A fost o petrecere pe 
cinste, deşi Eve nu cunoştea aproape pe nimeni. Ştia că Lori şi-a 
bătut mult capul cu lista, încercând să facă rost de clienţi noi, 
deci n-a fost doar gaşca obişnuită de prieteni şi de gură-cască, 
cei care veneau doar pentru pinot noir şi pentru tartine. Pentru 
a-i descuraja pe amatorii de mâncare şi băutură gratis, cele mai 


multe galerii nu ofereau la vernisaje decât punci, dar Lori lăsase 
vinul să curgă, reuşind, în acelaşi timp, să şi vândă o mulţime de 
tablouri. Toată seara, Eve a văzut-o alergând dintr-o parte în 
alta, lipind mici buline pe lucrări. Destul de multe erau roşii, 
ceea ce însemna că a primit banii şi că afacerea era ca şi 
încheiată. Cele verzi, majoritatea, arătau că pictura era 
rezervată o săptămână, gratis, aşa că nu erau foarte încântate. 
De obicei, însemna că cineva a băut prea multe pahare de vin şi 
că până mâine uită cu desăvârşire. 

Tipul de paisprezece ani, slavă Domnului, părea să fie în criză 
de întrebări. Eve era de mult în criză de răspunsuri. 

— Mulţumesc foarte mult, i-a spus el. 

— Pentru nimic. Mulţumesc c-aţi venit. 

Băiatul s-a îndepărtat cu femeia cu camera după el ca să mai 
fotografieze şi alte tablouri, iar Eve s-a dus la Lori şi la Ben, 
strâmbându-se în timp ce se apropia. El i-a întins un pahar cu 
vin, iar ea l-a luat şi a început să bea. 

— A fost foarte impresionant. 

— Rahat. Din cauza voastră, care aţi stat aici şi v-aţi hlizit, nici 
n-am putut să-mi adun gândurile. 

— Nici el n-a putut, aşa că v-aţi potrivit de minune. 

A cuprins-o cu un braţ şi a sărutat-o pe obraz. Lori s-a aplecat 
spre ea. 

— Am vândut o grămadă de tablouri, i-a şoptit ea conspirativ. 
Ai văzut? Douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru. Fantastic. 

— Şi Lori a zis că de data asta ia doar cinci la sută, a 
intervenit Ben. 

— Visezi, amice. 

Au râs. Apoi Lori le-a spus că trebuie să plece s-o ajute pe 
Barbara, asistenta ei, care era la biroul din prima sală, unde lua 
cecurile şi pregătea actele. Eve s-a uitat la Ben. Arăta atât de 
bine în tricoul negru şi pantalonii albi din bumbac. Îşi ţinea încă 
braţul în jurul ei şi a strâns-o puţin. 

— Sunt foarte mândru de tine, i-a spus. 


— Hai! 

— Ar fi trebuit să auzi ce ziceau oamenii. l-ai lăsat mască. 

— Chiar? 

— Da. Au zis că e cel mai bun pinot noir pe care l-au băut la 
un vernisaj. 


L-a ciupit de braţ. 


— Nu, serios. Au fost foarte încântați. Ai fi putut vinde cei doi 
lupi-îngeri de douăzeci de ori. O vezi pe doamna aia din Los 
Angeles în rochie roşie şi cu cercei? A stat şi i-a privit cam zece 
minute. Aproape plângea. 

— Asta s-ar putea să nu fie prea bine. 

— Ba este. l-a plăcut la nebunie. A avut un moment cathartic. 

Eve i-a zâmbit, s-a întins şi l-a sărutat. 

— Te iubesc, i-a spus ea încet. 

Au luat cina la El Farol cu Lori şi noul ei prieten, Robert, care 
lucra la o instalaţie militară de tehnologie de vârf din San Diego 
şi venea adesea la Los Alamos la întâlniri care erau atât de 
secrete, încât n-avea voie să vorbească despre ele nici măcar în 
gând. Era un individ mărunţel, cu ochelari cu ramă de aur, cu 
faţa ascuţită şi avea obiceiul să te bombardeze cu tot felul de 
informaţii care erau destul de interesante, dar nu duceau la o 
adevărată conversaţie. Ben, mai ales, ar fi trebuit să fie 
impresionat. 

— Ştiţi câţi oameni trăiesc în lume? i-a întrebat Robert între 
îmbucăturile de cremă de zahăr ars. 

Uitaseră. 

— Şase miliarde. 

A tăcut o clipă pentru a aprecia efectul. 

— Dar ştiţi câte păsări sunt? 

Nu ştia niciunul. 

— O sută de miliarde. 

Şi a repetat, în cazul că unul dintre ei n-ar fi auzit. 

— Dar ştiţi cât din planetă este uscat şi cât apă? 

— Nu, i-a răspuns Ben. Dar presimt că vom afla imediat. 

Robert nu l-a băgat în seamă. Eve i-a surprins privirea şi a 
încercat să nu râdă. 

— O treime pământ, două treimi apă. Adică o sută patruzeci şi 
opt de milioane nouă sute patruzeci de mii de kilometri pătraţi 
de uscat. Ceea ce înseamnă... 

A făcut din nou o pauză pentru a mări suspansul. Ben, extrem 
de serios, aplecat în faţă foarte pătruns, îşi tot înghesuia 
genunchiul într-al ei ca s-o facă să râdă. 

— .„..Zero virgulă şase păsări pe metru pătrat. 

A făcut fiecare tot ce-a putut ca să pară cât mai uimit sau 
lămurit. 


— Unde-i găseşte Lori? a întrebat-o Ben după aceea, în timp 
ce se îndreptau spre maşină. Adică, ce-a văzut la el? 

— Zice că e incredibil în pat. 

— Zău? Doamne! Oare îi şopteşte la ureche informaţii şi cifre 
dulci? 

— Înî. Se pare că-i foarte excitant. 

— Serios? 

— Categoric. 

S-a gândit o clipă, apoi şi-a lipit buzele de urechea ei. 

— Ştiai că polinezian e o anagramă pentru zile nipone? 

Ea a scos un geamăt. 

— Dar mai trebuie un E. 

— Gata, gata. 

Şi-au continuat drumul, sunetul paşilor lor răsunând printre 
pereţii din cărămidă nearsă ai caselor, el cuprinzând-o cu braţul. 
Noaptea era senină şi foarte rece, fiind sfârşitul toamnei. 
Doamne, se gândea Eve, sunt împreună de aproape un an. Şi în 
curând vor fi doi ani de la seara aceea din New York când au 
văzut Sărută-mă, Kate şi au cinat împreună. Uneori i se părea că 
trecuse o clipă, alteori, o viaţă. 

Nu se aşteptase să fie uşor. Ştiuse de la început, încă de când 
s-au întâlnit prima dată, că el e un tip aplecat spre tristeţe. Şi se 
întreba uneori dacă nu tocmai acest lucru a atras-o. Pentru că, 
deşi nu ştia să i se mai fi întâmplat înainte, era conştientă că o 
femeie poate confunda dragostea cu mila şi să înceapă o relaţie 
cu un bărbat în speranţa că-l va salva. Sau să vadă în el un fel 
de provocare, să creadă că ea şi numai ea îl poate salva şi 
dădăci. Nu credea că ea este o astfel de femeie, de fapt spera 
foarte tare să nu fie. Dar cum putea fi în totalitate sigură? 

Sincer, nici Ben nu era genul. lar Eve prefera să creadă că s-a 
îndrăgostit de omul pe care l-a întrezărit dincolo de această 
tristeţe. De bărbatul în care Ben se transforma zi de zi. Aşa ca în 
astă-seară, când era atât de simplu, luminos şi vesel. Când nu l- 
ar fi dat pe nimeni din lumea asta. 

Uneori se întreba însă dacă vor reuşi. Nu mai întâlnise un 
bărbat cu un asemenea complex de vinovăţie. Era 
superspecialist, profesor în autoblamare. In primele luni după ce 
o părăsise pe Sarah şi locuia în Kansas, când venea s-o vadă la 
Santa Fe şi stătea câte o săptămână sau două, îşi făcea viaţa 
atât de amară, încât îi venea să-i spună să n-o mai viziteze până 


nu se lămureşte ce vrea. Era ca o groapă fără fund în care turna 
tot ce-şi putea imagina că-l blamează, apoi, în fiecare zi se 
cufunda acolo şi se bălăcea. 

Nu era vorba doar de Sarah şi de copii. De multe ori era în 
legătură cu mama sa. Locuind cu ea, îl agasa. Se enerva că 
spunea mereu aceleaşi poveşti despre câte un lucru minunat pe 
care l-a făcut el când era mai tânăr şi până la urmă o repezea şi 
îi spunea câte-o răutate, pentru ca în săptămâna următoare să 
regrete şi să se simtă vinovat. Şi-l mai rodea faptul că într-un 
timp extrem de scurt ea părea să fi uitat prima reacţie pe care a 
avut-o la aflarea veştii c-a părăsit-o pe Sarah şi acum începuse 
să răstălmăcească totul. O dată, a auzit-o spunându-i la telefon 
unei prietene că el n-a fost niciodată fericit cu Sarah şi că, de 
fapt, a fost un sfânt pentru c-a suportat atât. 

Prima sursă de autoblamare era, bineînţeles, Abbie. Eve îşi 
amintea că a încercat să-l consoleze, pe la începutul anului, 
spunându-i că-i doar o chestiune de timp, că în câteva luni 
Abbie se va simţi mai bine şi că va înţelege şi versiunea lui. Dar 
n-a fost aşa. Fata a devenit tot mai ostilă. S-a întors de la 
Missoula aproape terminat. Lui Eve îi venea să-i telefoneze lui 
Abbie şi să-i spună să se maturizeze, să nu mai fie atât de 
egoistă, dar n-a făcut-o, bineînţeles. 

De atunci, Ben încerca să trăiască cu ideea că fiica lui, cel 
puţin pentru viitorul previzibil, nu mai exista pentru el. Bine c-a 
ascultat sfatul lui Eve şi s-a dus la un psiholog. Nu mai fusese 
decât o dată, după moartea tatălui său, şi atunci făcuse doar 
două sau trei şedinţe. L-a auzit vorbind cu dispreţ despre ceea 
ce el numea cultura psihologului. |ln ansamblu, spunea el, 
oamenii trebuie să se descurce cum pot. Dar ajunsese, evident, 
la concluzia că el nu se poate descurca şi a găsit unul care i-a 
plăcut şi acum se ducea, conştiincios, de două ori pe 
săptămână. 

Nu-i povestea lui Eve prea multe despre aceste şedinţe, dar 
se pare că discutau mult despre cum, în aproape toate 
aspectele vieţii, lucrurile pe care le-ai făcut devin curând 
singurele pe care le puteai face. Mâhnirea şi vina pot deveni cu 
uşurinţă obişnuinţe, precum scobitul în nas când eşti în maşină. 
Vina, i-a spus terapeutul, e calea găsită de natură pentru a te 
face să reconsideri sau să renunţi la ceea ce ai făcut. Dar dacă 
eşti sigur, sută la sută sigur, că nu vrei să renunţi, atunci e doar 


ca un ghimpe care n-are alt scop decât acela de a te face să te 
simţi prost. Când Ben se simţea atras de groapa lui de vină, 
psihologul i-a sugerat să se oprească la margine, să se uite în 
jos şi să se hotărască dacă în ziua aceea chiar vrea să se 
bălăcească în ea. 

Mai trăgea el câte o bălăceală bună din când în când, dar 
oricum, nu zilnic. lar odată cu trecerea verii, Eve a observat cum 
se detaşează şi se înseninează. Pablo îl adora şi sentimentul 
părea reciproc. Avea un talent natural în a se purta cu copiii şi 
Eve era încântată când îi auzea pe amândoi cum vorbesc şi cum 
râd, îi plăcea să vadă cum fac împreună tot felul de /ucruri 
bărbăteşti, cum joacă fotbal sau softball, sau fac pe luptătorii de 
sumo. 

Când s-a mutat aici, Ben a vrut neapărat să-şi găsească o 
locuinţă şi a tot văzut case şi apartamente care nu erau însă ce 
voia. De fapt, nu l-a descurajat niciodată. Până atunci, cea mai 
lungă perioadă în care locuiseră împreună a fost de două 
săptămâni şi deşi a fost bine, părea prea devreme, prea 
important să-l facă să se mute definitiv. Dar era uşor de trăit cu 
el. Probabil şi pentru că avea atâţia ani de practică la activ. Şi în 
curând, fără să se fi rostit aproape niciun cuvânt, au acceptat că 
se afla acolo ca să rămână. Oricum, îşi închiriase pe aceeaşi 
stradă o cameră pe care o folosea ca birou. 

Eve a avut ceva de lucru cu el, ca să-l facă să nu mai fie atât 
de dificil şi cusurgiu. Îi plăcea ca totul să fie la locul lui, iar ea 
era mult mai relaxată şi lăsa lucrurile pe unde erau. Bine, hai, 
era dezordonată. Uneori îl prindea adunând după ea sau 
verificând dacă a încuiat maşina (ea nu-şi bătea capul cu asta) 
şi atunci se oprea şi-l privea, iar el îşi împreuna palmele şi se 
scuza. 

— De ce trebuie să încui uşa? 

— Se fură. 

— Eu nu încui uşa de zece ani şi nu mi-a furat nimeni nimic. 

— Ai avut noroc. 

Încerca să-l facă să admită că ceea ce el considera o 
precauţie de bun-simţ poate fi luat şi drept cobire. Dacă te 
aştepţi să se întâmple ce e mai rău, atunci s-ar putea să nu 
rămâi dezamăgit. 

— Dă-mi un exemplu, i-a zis. 

— Sunt atâtea. 


— Dă-mi unu’. 

— Bine. Să-l obligi pe Pablo să-şi pună cască atunci când 
merge cu bicicleta. 

— Dar poate să cadă, pentru Dumnezeu! 

— Exact asta vreau să spun. 

— Adică vrei să spui că dacă-i dau cască e mai probabil să 
cadă. 

— Înî. Mai probabil. 

— Eve, doar ştii că asta-i o aiureală. 

— Poate. Poate că nu. Dar copiii trebuie să înveţe. Nu-i poţi 
proteja de toate. Ca zilele trecute când s-a urcat în copac şi tu 
te-ai stresat c-o să cadă. 

— Ar fi putut să-şi rupă gâtul. 

— Nu şi l-a rupt. 

Ben a clătinat din cap, iar ea s-a apropiat şi l-a îmbrăţişat. 

— Ascultă, iubitule, îi spuse. Ceea ce vreau să spun e că dacă 
ai gânduri negative atragi ceva negativ. Gândurile pozitive au 
forţă. 

N-a cedat în totalitate, dar părea să-l fi pus pe gânduri. După 
câteva zile i-a spus că Sarah l-a acuzat odată că este obsedat să 
deţină controlul. A întrebat-o pe Eve dacă este de acord şi a fost 
deprimat două zile când ea i-a spus, în cel mai delicat mod cu 
putinţă, că da. Dar era din ce în ce mai bine, se străduia şi chiar 
reuşea. 

Îi era dor de prieteni, ştia asta, şi se simţea jignit şi respins de 
mulţi care, după părerea lui, luau orbeşte partea lui Sarah, 
judecându-l fără a încerca măcar să asculte şi varianta lui. Cel 
mai tare l-a rănit fostul lui partener şi cel mai bun prieten, 
Martin. După ce a fost cu Josh la Cape Cod, Ben s-a dus să ia 
tablourile lui Eve comandate pentru clădirea de birouri din Cold 
Spring Harbor. Martin a refuzat să le expună şi se umpleau de 
praf în garajul ICA. L-a lăsat pe Ben să aştepte la recepţie 
douăzeci de minute, apoi a fost rece şi repezit, tratându-l 
aproape ca pe un străin. 

Dar dacă înainte, după aşa ceva Ben ar fi fost afectat o 
săptămână, acum rareori dura mai mult de o zi. Pentru un 
bărbat pentru care, toată viaţa, a contat enorm părerea 
celorlalţi, efortul era considerabil, îşi zicea Eve. Chiar şi atunci 
când îi trimitea e-mailuri lui Abbie, adică aproape în fiecare zi, 


sau îi telefona şi-i lăsa mesaje pe căsuţa vocală fără a primi 
niciodată răspuns, refuza să se mai lase târât în acea gaură. 

Acum erau acasă. Au parcat maşina şi au intrat, pe sub bolta 
cu poarta albită din scânduri de pin care scârţâia, în grădină. Nu 
era nicio boare de vânt şi clopoţeii din cireş erau tăcuţi. Pe 
parapetul terasei de la bucătărie mai erau încă trandafiri 
galbeni, iar Eve a luat unul în trecere şi l-a mirosit. Petalele erau 
degerate, dar mai păstrau o undă de parfum. | l-a dat lui Ben. 

Maria, bona, dormea pe canapea în faţa televizorului şi Eve a 
trebuit să-i pună o mână pe umăr ca s-o trezească. Ben uitase 
să-şi ia mobilul, îl lăsase în baie şi Maria i-a spus că a sunat de 
câteva ori, dar s-a gândit că nu trebuie să răspundă. Au plătit-o 
şi fata a plecat acasă. lar când Eve s-a dus să vadă ce face 
Pablo, Ben a intrat în dormitor să asculte căsuţa vocală. 

Erau trei mesaje, foarte urgente, toate de la Sarah. O sună el? 
Era important. Unde naiba umblă? 


Sarah credea că-şi bate cineva joc de ea. Jeffrey suna mereu 
şi-şi schimba vocea, spunând că e de la pompieri, sau un scriitor 
celebru şi irascibil, sau serviciul de gigolo din districtul Nassau, 
care-i oferă o trataţie specială de weekend. Aşa că atunci când a 
sunat telefonul şi bărbatul s-a prezentat drept agentul special 
Frank Lieberg de la FBI, i-a răspuns fără ezitare: „Sigur că da, iar 
eu sunt J. Edgar Hoover şi te-am concediat, scumpule.” A urmat 
o pauză, apoi el a întrebat, de data aceasta mai puţin sigur, 
dacă vorbeşte într-adevăr cu doamna Sarah Cooper şi atunci şi- 
a spus că e pe bune. 

— Scuzaţi-mă. Da, eu sunt. 

— Doamnă Cooper, sunteţi mama lui Abigail Cooper, studentă 
în anul doi la Universitatea din Montana? 

A fost ca un dangăt funebru de clopot. Simţea că nu mai are 
pic de aer în plămâni. Cu o voce moale, a reuşit să spună că da, 
ea este. 

Agentul Lieberg a întrebat-o dacă ştie unde e Abbie, iar Sarah 
a spus că la şcoală, bineînţeles, şi că-l roagă să-i spună despre 
ce e vorba. Era în bucătărie şi îşi făcea nişte supă. Genunchii au 
început să-i tremure şi a trebuit să se sprijine de bufet. La 
televizorul din cealaltă parte a încăperii, Al Gore îşi săruta soţia 
şi făcea cu mâna unei mulţimi vesele, pe undeva în Florida. 


Nu mai vorbise cu Abbie şi nu primise niciun e-mail de la ea 
de mai bine de o săptămână, dar aşa e astăzi. Sarah încercase 
s-o sune chiar în dimineaţa respectivă. Ca de obicei, a intrat 
imediat căsuţa vocală şi i-a mai lăsat un mesaj plin de voie 
bună, rugând-o să-i telefoneze, fără a da impresia că-i 
reproşează ceva. 

— Doamnă Cooper, vă telefonez de la biroul nostru din 
Denver. E ceva care ar trebui discutat personal şi aş vrea să 
aranjez cu colegii mei de la New York să vină cineva la 
dumneavoastră. Sunteţi de acord? 

— Da. Dar despre ce-i vorba? A păţit Abbie ceva? 

— Doamnă Cooper... 

— Ascultaţi-mă, pentru Dumnezeu, nu puteţi să mă sunati şi 
să mă lăsaţi aşa, fără să-mi spuneţi nimic. 

— Colegii mei vă vor spune tot ce pot. Momentan nu pot 
decât să vă spun că trebuie să vorbim neapărat cu Abigail... 

— Abbie. 

— Să-i punem câteva întrebări în legătură cu un incident care 
a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute la Denver. 

— La Denver? Ce fel de incident? Ea e bine? 

— Deocamdată, n-avem motive să credem că n-ar fi. Dar n-o 
putem contacta. Doamnă Cooper, tatăl lui Abbie e acum cu 
dumneavoastră? 

— Nu mai locuieşte aici. Ce fel de incident? 

Nu i-a spus mai mult. Colegii lui vor fi la ea într-o oră. Voia să 
ştie dacă va mai fi cineva acasă şi le-a spus că până atunci va 
sosi şi fiul ei. 

Sarah l-a sunat imediat pe Josh pe mobil şi l-a rugat să vină 
repede acasă, apoi i-a dat primul telefon lui Benjamin, dar n-a 
răspuns decât afurisita de căsuţă vocală. A încercat din nou la 
Abbie, dar cu acelaşi rezultat. A intrat pe internet şi a căutat 
incidentele care au avut loc în weekend la Denver. Dar n-avea 
destule informaţii pentru a limita căutarea şi n-a găsit nimic 
care să-i indice cât de cât ceva. 

Cei doi agenţi FBI au apărut chiar înainte de opt. În afară de 
faptul că n-aveau pălărie, arătau exact ca în filme. Costume 
negre, cravate, păr tuns perie. N-au vrut să bea nimic şi i-a 
convins destul de greu să se aşeze la masa din bucătărie. Josh şi 
Sarah s-au aşezat în faţa lor să-i asculte. Şi pe măsură ce auzea 
ce-i spuneau, simţea că inima îi scoate tot sângele din vene şi le 


umple cu spaimă lichidă. Mâinile îi erau strâns încleştate pe 
masă, articulațiile albe. Josh şi-a pus uşor mâna pe a ei şi a 
lăsat-o acolo. 

A fost ucis un tânăr, împuşcat în piept, iar casa tatălui său a 
ars până în temelii. Au fost văzuţi doi oameni fugind cu o dubiţă 
gri, care a fost găsită mai târziu, arsă. Un alt bărbat, care 
încercase să-i oprească, era în comă cu răni grave la cap. Din 
dubiţă a căzut un câine, dar s-a lovit atât de tare, încât a trebuit 
eutanasiat. La ceafă, cățelul avea implantat cipul veterinarului 
cu numele, adresa şi numărul de telefon al proprietarului, 
Abigail Cooper din Missoula, Montana. Abbie n-a mai fost la 
şcoală, în apartament, şi nici n-a mai fost văzută în campus sau 
în oraş de zece zile. 

Au pus câteva întrebări despre orientarea politică a lui Abbie 
şi dacă, după câte ştia Sarah, era membră a vreunei grupări 
ecologiste radicale. Sarah nu ştia decât de Greenpeace ceea ce, 
dintr-un anumit motiv, i-a făcut să zâmbească. l-au spus că ei 
vorbesc despre grupări extremiste, ca Frontul de Eliberare a 
Planetei, de care Sarah n-a auzit niciodată. 

Adevărul era că, dacă acum un an Abbie vorbea mereu 
despre activităţile ei ecologice, la întrunirile la care se ducea şi 
despre campaniile în care era implicată, în ultima vreme n-o mai 
făcea. De fapt, astă-vară le dăduse impresia că acum considera 
această activitate ca o pierdere de vreme. Ca şi cum ai reaşeza 
mobila pe Titanic, şi-a amintit Sarah c-a auzit-o spunând. Un 
ciudat instinct matern îi spunea însă că ar fi mai înţelept să nu 
spună nimic. 

Cei doi agenţi au întrebat dacă pot să vadă camera lui Abbie. 
Sarah era atât de tulburată de cele aflate, încât i-a condus până 
sus fără nicio întrebare. A rămas în prag şi i-a privit cum se uită 
prin cameră. Cu afişele şi fotografiile, cu toate fleacurile, şi 
trofeele, şi detaşamentele de jucării puse în ordine, arăta deja 
ca un loc de venerație. Au întrebat-o dacă n-o deranjează să ia 
câteva fire de păr de pe peria lui Abbie de pe masa de toaletă. l- 
ar ajuta s-o elimine pe fiica ei dintre suspecți, i-au spus cu 
blândeţe. Voiau şi nişte fotografii recente. Sarah n-avea niciun 
motiv să-i refuze. 

Când a sunat Benjamin, era în pat. Luase un somnifer, dar 
fără rezultat, nici chiar după whisky-ul pe care-l băuse înainte de 
a urca, aşa că aprinsese din nou lumina şi încerca să citească. 


Dar îi clocotea capul. Citise acelaşi paragraf de cinci ori deja. În 
afară de Benjamin, singura persoană pe care a mai sunat-o a 
fost Iris. Nu voia să ştie nimeni altcineva. Iris i-a spus exact ceea 
ce se cuvenea. S-a oferit să vină cu avionul a doua zi dimineaţă, 
dar Sarah i-a spus că nu. l-a promis c-o mai sună când are veşti. 
Când a auzit vocea lui Benjamin, s-a rupt ceva în ea. 

— Unde naiba ai fost? a ţipat. Am încercat să dau de tine 
toată seara. 

— Îmi pare rău, am... 

— Doamne, era să înnebunesc aici. 

— Ce s-a întâmplat? 

Se simţea prost că se poartă aşa cu el pentru că, chiar aşa, de 
unde era el să ştie? Dar nu se putea abţine. Nu mai vorbiseră de 
câteva săptămâni, iar atunci doar despre divorţ, ceva dubios cu 
care veniseră avocaţii lui. Bineînţeles că de câte ori încerca să-l 
înfrunte, era întotdeauna vina avocaţilor, a lui niciodată. l-a 
povestit despre agenţii FBI şi despre tot ce i-au spus. A ascultat- 
o într-o tăcere gravă, punându-i doar câte o întrebare pentru a- 
şi limpezi ceea ce nu înţelesese. 

— În primul rând, mă duc acolo, i-a spus după ce a terminat. 

— Unde? La Denver? 

— La Missoula. Trebuie s-o găsim. Trebuie să ştie cineva de 
acolo unde este. Tu cum te simţi? 

înghiţi, simțind cum i se umplu ochii de lacrimi. 

— Sarah? 

— Cum naiba crezi? 

— De ce nu vii şi tu? Ne putem întâlni la Missoula. 

— Şi Josh? Nu pot să-l las aici. 

— Bine. Atunci poate că vin întâi la New York. 

— Benjamin, nu fi ridicol! Ce rost are? 

— Da. Bine. 

Era ca un câine bătut. Şi-l imagina stând acolo, disperat. Apoi 
gândul i s-a înfipt în cap şi nu s-a putut abţine să nu i-o 
trântească. 

— Ne-ascultă ce vorbim? 

A urmat o clipă de tăcere. El părea să nu fi înţeles la cine se 
referă sau se prefăcea doar. Probabil că erau împreună, în pat. 

— Spune, da sau nu? 

— Nu, Sarah, i-a răspuns el obosit. Nu ne-ascultă. 


21 

Polițistul cel tânăr a tras banda din plastic cu /ntrarea 
interzisă, de la baza scării din lemn şi s-a dat la o parte ca să-i 
lase să treacă. Agentul Jack Andrews a dat din cap şi i-a 
mulţumit, apoi l-a condus pe Ben pe trepte, pe lângă peretele 
de scânduri mucegăite până pe mica platformă din faţa uşii 
apartamentului. Uşa avea un ochi de geam crăpat, de care 
atârna, înăuntru, o perdea murdară. Agentul Andrews a descuiat 
şi a intrat. 

Era rece, strâmt şi mirosea a umed. Singura concesie făcută 
luxului erau nişte draperii foarte lungi din catifea roşie. Pe podea 
era un castron pentru câini cu nişte mâncare în el. 

— Viaţă de student, nu? spuse Andrews. 

Ben a ridicat din umeri şi a dat din cap, încercând să 
zâmbească. 

— Deci, n-aţi mai fost aici până acum? 

— Nu. Când am fost ultima dată aici, locuia într-o casă de pe 
strada 4. Astă-primăvară. 

— Am fost şi acolo. Înseamnă că nu vă vedeaţi prea des. 

— De când m-am separat de mama ei, nu a prea... Nu, nu 
prea des. Aşa arăta şi când aţi fost aici prima dată? 

— Au fost luate unele lucruri la analize. Un computer, nişte 
hârtii, fotografii, şi alte mărunţişuri. Restul e la fel. 

— Aveţi voie să faceţi aşa ceva? Adică... 

— Da, domnule, avem. 

Mai devreme, în biroul lui, de cealaltă parte a râului, în sediul 
agenţiei, îi spusese lui Ben şi despre alte incidente. Incendierile, 
unde aceleaşi graffiti au apărut pe ziduri. Au avut loc în trei 
state şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care s-a 
implicat FBl-ul. Celălalt motiv a fost faptul că sunt clar acte de 
ecoterorism. 

Ben a râs. Terorism? Sacramento, Reno, Portland? Ideea că 
Abbie vâjâie prin tot Vestul şi incendiază diverse locuri era prea 
absurdă. lar chestia asta cu Denver, Doamne fereşte! Andrews a 
zâmbit înţelegător şi s-a uitat la notițele de pe birou. Apoi l-a 
întrebat despre prietenul ei, cel care-şi spunea Rolf. Voia să ştie 
dacă Ben l-a întâlnit vreodată şi dacă a vorbit cu el, dar i-a spus 
că nici el, nici Sarah nu-l cunoşteau. 

Aveau înregistrările tuturor apelurilor de pe telefonul mobil al 
lui Abbie şi cercetau cu mare atenţie toate convorbirile pe care 


le-a făcut sau le-a primit. Erau câteva apeluri de la un număr din 
Sheridan, Wyoming, i-a spus Andrews, de la locuinţa unui domn 
Ray Hawkins. Numele îi spunea ceva lui Ben? 

— Trebuie să fie Ty. Mi-l amintesc bine, tatăl lui se numeşte 
Ray. Ty şi Abbie au fost foarte apropiaţi un timp. Dar, în ultima 
vreme, nu mai ştiu. Soţia mea ştie mai multe. 

Ben s-a uitat prin micul apartament, fără să ştie exact ce 
caută, sau de ce i-a rugat să i-l arate. Dar trebuia să facă ceva. 
Telefonul mobil al lui Andrews a sunat şi s-a dus la uşă să 
răspundă. Tot ce-a auzit Ben a fost de mai multe ori da, şi OK, şi 
bine, apoi agentul s-a întors şi şi-a pus telefonul în buzunar. 

— Domnule Cooper, trebuie să vă spun că biroul nostru din 
Denver a dat azi dimineaţă publicităţii numele şi fotografia fiicei 
dumneavoastră. Nu ştiam că se va întâmpla atât de curând. 

— lisuse Hristoase! 

In clipa aceea, polițistul a apărut în prag. 

— Domnule? 

Andrews s-a dus la el şi polițistul i-a spus încet ceva. 

— Bine, mulţumesc. 

Polițistul a ieşit, iar Andrews s-a întors spre Ben. 

— Haideţi să plecăm. O echipă de la televiziune se îndreaptă 
încoace. 

— Ce? Dumnezeule! 

— Trebuie să plecăm. 

Prea târziu, însă. In timp ce coborau scara, s-au oprit în stradă 
o camionetă şi o dubiţă cu un fel de satelit pe capotă, s-au 
deschis uşile şi au năvălit o mulţime de oameni cu camere şi 
microfoane. Polițistul a întins braţele încercând să-i oprească, 
dar era imposibil pentru un singur om. 

— Domnule Cooper! Domnule Cooper! Ne spuneţi câteva 
cuvinte, vă rugăm? Domnule Cooper! 

Andrews a încercat să-l protejeze în timp ce se îndreptau spre 
maşină. 

— Vă rog, doamnelor şi domnilor. Vă rog, lăsaţi-ne să trecem. 
Mulţumesc, mulţumesc foarte mult. 

Inutil. 

— Aveţi veşti de la Abbie Cooper? 

— Domnilor, le spunea Andrews. Domnul Cooper va face, fără 
îndoială, o declaraţie de presă mai târziu. Acum nu poate... 

— Aveţi idee unde e Abbie Cooper? 


Acum erau la maşină. Andrews i-a deschis uşa din dreapta, 
dar era înghesuit şi înghiontit din toate părţile. Ben a reuşit să 
se aplece ca să intre, dar nu suficient de mult şi s-a lovit la cap. 
Andrews încerca să închidă uşa, dar un reporter îşi lipise 
microfonul de nasul lui Ben. 

— Domnule Cooper, a făcut Abbie aşa ceva? 

— Ce dracu’ spui? a ţipat el. Bineînţeles că nu. 

Uşa s-a trântit şi a încercat să nu se uite la camere şi la feţele 
care-şi strigau întrebările fără sunet prin geam. Se simţea ca un 
criminal. Andrews era aşezat în faţa volanului şi pornea motorul. 

— Îmi pare foarte rău. 

Ben era prea şocat ca să mai spună ceva. Clătina doar din cap 
a neîncredere. 


— Problema e, domnule Cooper, că nu prea am mai văzut-o în 
ultima vreme, îi spunea Mel. De când a început să se vadă cu 
Rolf, erau mai mult împreună, doar ei doi. 

Stăteau într-un colţ al unui restaurant zgomotos numit 
Depoul, chiar lângă calea ferată. Pe pereţi atârnau tablouri cu 
Vestul Sălbatic, dar pictate cu ironie, în culori strălucitoare, 
violente, în nuanţe de roz, purpuriu şi verde-lămâie. Muzica era 
tare, dar cel puţin era bine că puteau vorbi fără a fi auziţi. Mel 
stătea în faţa lui la masă, lângă prietenul ei, Scott, iar Ben 
stătea lângă tipul mai în vârstă cu barbă, care s-a prezentat 
Hacker, deşi probabil că nu acesta era adevăratul lui nume. 
Comandaseră toţi fripturi, cele mai mari văzute vreodată de 
Ben, pe care aproape le terminaseră. Ben abia s-a atins de a lui. 
Nu-i era foame. 

Cu Mel ar fi vrut el să vorbească şi când a ajuns aici - târziu, 
după încă o oră de discuţie telefonică epuizantă cu Sarah - s-a 
trezit că-l aşteptau şi ceilalţi. Când a sunat-o după-amiaza, Mel i 
se păruse prudentă, după ce tot coşmarul cu presa s-a mai 
potolit, în sfârşit. Poate că Abbie îl vorbise de rău. Sau poate că 
era doar şocată, ca toată lumea, de ceea ce se întâmpla. La 
început nu prea voia să-l întâlnească, dar în cele din urmă a 
acceptat. Scott şi Hacker fuseseră aduşi, fără îndoială, pentru 
suport moral. Acum, totuşi se simțeau cu toţii mai relaxaţi. 

— Imi poţi spune ceva despre Rolf? a întrebat Ben. Noi nu 
ştim decât că s-au întâlnit la Seattle. 


— Ştiţi, domnule Cooper, abia l-am cunoscut. Ne-am salutat 
de câteva ori. Asta-i tot. 

— E student aici sau ce face? 

Mel s-a uitat un pic neliniştită la Scott şi amândoi la Hacker, 
ca şi cum el ar fi trebuit să răspundă. Hacker şi-a dres vocea. 

— Nu. Spunea că îşi face doctoratul în statul Washington. Dar 
nu-i adevărat. Cunosc multă lume acolo şi nu a auzit nimeni, 
niciodată de el. La Seattle a stat o vreme într-o casă părăsită cu 
alţi câţiva. Acolo a dus-o pe Abbie după ce a fost rănită la 
demonstraţie. Am rugat un prieten să verifice locul, dar e pustiu. 

A luat o înghiţitură de bere şi a continuat. 

— Ca să fiu sincer, nici nu cred că-l cheamă Rolf. 

— De ce? 

— Domnule Cooper, sunt implicat de câţiva ani în activităţi 
ecologice. Din când în când mai fac şi pe cheia reglabilă. 

— Cheia reglabilă? 

— N-aţi citit Banda Cheia reglabilă? Edward Abbey? 

— Ah. Nu, n-am citit. Dar ştiu ce vreţi să spuneţi. Aţi bătut 
spiţe în copaci, aşa ceva, nu? 

Hacker se prefăcu şocat. 

— Ferească sfântu'! Da, aşa ceva. Oricum, cunoşti oameni. E 
ca un fel de reţea. Şi din când în când, apare câte unu' care are 
clar alte interese, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Zvonurile 
circulă. 

Ben nu ştia despre ce vorbeşte Hacker şi probabil că expresia 
lui arăta acest lucru. Tipul încerca să-l facă să înţeleagă ceva 
fără a-i spune clar. Hacker s-a uitat la Scott şi la Mel. Scott a dat 
din cap, iar Hacker s-a aplecat spre Ben şi a continuat. 

— Acum câţiva ani, s-au întâmplat nişte chestii grave. Unele 
în Oregon, majoritatea în nordul Californiei. Scrisori cu bombe, 
bombe în canalizare, chestii de-astea. Cele mai multe ţinte erau 
agenţiile federale, Oficiul pentru Administrarea  Terenului, 
Serviciul Forestier, firmele de exploatare forestieră şi de minerit. 
Nu a fost ucis nimeni, dar au fost destui răniţi. Un director 
executiv de la o firmă de cherestea şi-a pierdut braţul. Lumea 
zicea că era un tip pe acolo care ar fi fost implicat. Avea un uşor 
accent european, german sau poate elveţian. Un tip voinic, care 
arată bine. Îşi spunea Michael Kruger sau Kramer, unii aşa îi zic. 
In cele din urmă, trei sau patru persoane au fost arestate şi 
închise mulţi ani. El a dispărut pur şi simplu. 


— Crezi că e Rolf? 

— Nu ştiu. Poate da. Poate nu. 

— Ai mai spus cuiva despre asta? 

— Adică poliţiştilor, râse Hacker. Nu, sigur că nu. 

Hacker s-a lăsat pe spate, şi-a luat berea şi a zâmbit plictisit. 

— Cred că ei ştiu deja. 

Ben l-a întrebat ce vrea să spună, dar Hacker nu i-a spus. L-a 
întrebat pe Ben dacă FBl-ul intenţionează să dea publicităţii şi 
fotografia şi datele lui Rolf, aşa cum au făcut cu ale lui Abbie. 
Ben n-a putut decât să repete ce-i spusese Andrews: Nu aveau 
niciun fel de dovezi suficient de serioase despre cealaltă 
persoană implicată. Hacker a râs sceptic. 

— Înî. Aşa o fi. 

Şi şi-a terminat berea. 

In timp ce-şi luau rămas-bun în stradă, în faţa restaurantului, 
Mel i-a strâns mâna şi i-a răspuns că era sigură că Abbie n-a 
făcut nicio prostie şi că totul va fi bine. Ben a zâmbit şi i-a 
răspuns că ştie că aşa va fi. Fata l-a sărutat pe obraz, s-a întors 
repede şi a plecat cu ceilalţi. Ceea ce a fost foarte bine pentru 
că, nu-şi dădea seama de ce, acest mic gest de afecţiune i-a 
umplut ochii de lacrimi şi a plâns tot drumul până la hotel. 

Sarah îi spusese s-o sune după întâlnirea cu ei, indiferent de 
oră. Aşa că, întors în cameră, a aprins doar veioza şi televizorul, 
fără sonor, şi a format numărul care odată fusese al lui. Dar a 
răspuns robotul. Vocea era a lui Abbie şi fusese înregistrată cu 
cel puţin doi ani în urmă. 

Bună, aţi sunat la familia Cooper. Noi suntem mult prea 
ocupați şi importanți pentru a vorbi chiar acum, dar vă rugăm să 
lăsați un mesaj şi dacă e amuzant şi spiritual, vă sunăm. La 
revedere! 

— Sarah? 

Se gândea că poate ridică receptorul, dar n-a făcut-o. l-a lăsat 
un mesaj scurt şi apoi s-a hotărât să încerce şi pe mobil. 

— Benjamin? 

— Bună. Am încercat pe fix. 

— Suntem la Martin şi la Beth. 

— Şi Joshie? 

— Da. Trebuia să plecăm. Parcă eram asediați. Reporteri de la 
ziare, echipe de jurnalişti. A trebuit să ne strecurăm prin spate. 
E un coşmar. 


Părea amorţită, vulnerabilă, pe punctul de a ceda nervos. 

— La ştiri au spus că e căutată pentru crimă. Vocea i s-a frânt. 
Oh, Benjamin... 

— lubito. 

Suspina. Nici nu suporta s-o audă. 

— Oh, iubito. 

— Te rog să vii. Te rog. 


Era o după-amiază perfectă de toamnă, senină, caldă şi 
liniştită, când totul era învăluit într-o lumină aurie. Arţarii din 
curtea din spate a familiei Ingram erau o vâlvătaie de arămiu şi 
roşu, iar umbrele lor lungi se întindeau pe pajişte. Sarah se uita 
la ei de cinci minute bune. Era afară pe terasă, sprijinită de 
perete, lângă uşile deschise de la bucătărie şi fuma o ţigară. 
Scăpase caii. Azi a fumat deja o jumătate de pachet. Trebuia să 
se lase. Mâine. 

— Sarah? 

Beth stătea în uşă. Îşi luase liber să fie cu ea. 

— Avenit. 

Sarah o urmă în casă, trecu prin bucătărie şi prin hol, apoi pe 
parchetul lustruit şi prin triunghiul alungit de lumină format de 
fereastra de pe scară. Beth a deschis uşa din faţă şi a ieşit în 
dogoare chiar când taxiul părăsea aleea. Benjamin stătea acolo, 
în trenciul lui gri şi-şi muta bagajul pentru ca Beth să-l poată 
îmbrăţişa. Sarah era în uşă, cu mâna streaşină la ochi din cauza 
soarelui şi-l privea apropiindu-se. Părea obosit şi avea cearcăne; 
a privit-o cu zâmbetul lui frumos, brav şi trist. O, Doamne, se 
gândi ea. Acum, când lumea lor a luat-o dintr-odată razna, de ce 
nu poate fi al ei? 

Ben îşi deschise braţele şi se agăţă de el aşa cum te agăţi de 
viaţă, plângând şi tremurând din tot corpul. O ţinea strâns la 
pieptul lui şi-i mângâia părul, ca şi înainte. Şi când, în cele din 
urmă, a fost în stare să se uite la el, a sărutat-o pe frunte şi i-a 
şters delicat lacrimile cu degetele. Niciunul n-a scos un cuvânt. 

Beth se uita la ei şi-şi ştergea şi ea lacrimile. Au intrat după 
ea în casă, cu braţele înlănţuite, iar în hol s-au oprit şi s-au 
îmbrăţişat din nou. 

— Miroşi a avion, i-a spus. 

— E noul parfum, kerosen pentru bărbaţi. 

— Oh, Benjamin. Spune-mi că nu-i adevărat. 


— Joshie e aici? 

— A vrut să se ducă la şcoală. 

— Mai sunt reporterii acasă? 

— Am trecut cu maşina pe acolo în după-amiaza asta, i-a 
răspuns Beth. Mai sunt unul sau doi. Alan spune că dacă faci 
declaraţia de presă, te lasă probabil în pace. 

Beth îi pusese în legătură cu un avocat, Alan Hersh, 
specializat în cazuri foarte mediatizate. Acesta a luat, în numele 
lor, legătura cu poliţia. Planul era să ţină o conferinţă de presă a 
doua zi dimineaţă, la care Benjamin şi Sarah urmau să citească 
o declaraţie scrisă dinainte. Hersh voia să fie şi Josh acolo. Sarah 
se cam temea. 

Au intrat în bucătărie şi Beth i-a pus să stea jos. Le-a turnat 
câte un pahar de vin şi, chiar dacă nu era încă nici şase, s-au 
opus doar de formă. Benjamin a întrebat de băieţii familiei 
Ingram care erau amândoi la colegiu. Beth i-a spus că sunt 
foarte bine. Curând au epuizat subiectele de salon. 

— Ai auzit că l-au arestat azi pe Ty? a întrebat Sarah. 

— Ce? 

— M-a sunat mama lui. Era distrusă. Tatăl băiatului care a fost 
împuşcat la Denver este proprietarul companiei care extrage 
gaze de pe terenul fermei lor. Au avut o mulţime de probleme 
cu el. Se pare că a distrus toată zona. Poliţia a aflat despre Ty şi 
Abbie şi despre convorbirile lor pe telefonul ei mobil. Se pare că 
îl suspectează că e implicat cumva, poate chiar că el ar fi 
cealaltă persoană din dubiţă. 

— Ty? întrebă Benjamin. Nu se poate. 

— Asta am zis şi eu. Dar poliţia zice că are un motiv. 

Sarah i-a mai relatat şi ce-i spusese Hersh în aceeaşi după- 
amiază, şi anume să aibă grijă la convorbirile telefonice şi la e- 
mailuri pentru că este o „mare probabilitate” să fie monitorizaţi 
ca să vadă dacă Abbie nu încearcă să-i contacteze. Contul ei 
bancar şi cărţile de credit au fost blocate, i-a mai spus el. lar 
conturile lui Benjamin şi ale lui Sarah vor fi desigur ţinute sub 
observaţie în cazul în care ar vrea să-i trimită bani. 

— Nu pot face asta, nu? întrebă Benjamin. 

— Mi-a spus că e mai sigur să ne purtăm ca şi cum am fi ţinuţi 
sub observaţie. 

— Adică, oriunde mergem? Tot timpul e cineva care ne 
urmăreşte? Şi pe Joshie? La şcoală? 


Sarah dădu din umeri. Benjamin clătină din cap. 

— Nu cred. Beth, tu ce zici? 

— Poate c-am văzut prea multe filme. 

Josh s-a întors de la şcoală şi Benjamin l-a îmbrăţişat 
îndelung. Apoi a venit Martin şi au luat toţi cinci cina, încercând 
să vorbească despre alte lucruri. Era ciudat. Martin şi Benjamin 
nu mai discutaseră de mult timp şi deşi se străduiau amândoi 
era evident că nu-i trecuse niciunuia supărarea. 

Telefonul a sunat încontinuu. FBl-ul şi Alan Hersh care voiau 
să pună la punct detaliile pentru conferinţa de presă; le-a trimis 
prin e-mail ciorna. Sarah, Benjamin şi Beth s-au dus cu toţii în 
birou şi s-au aşezat în jurul lui Martin, care stătea la calculator, 
au făcut corecturile şi au trimis-o înapoi. În linii mari, spunea ce 
fată minunată este Abbie, cât erau de mândri de ea, şi că sunt 
convinşi că e nevinovată. Se încheia cu un apel adresat ei direct 
să apară şi să ajute la limpezirea lucrurilor. Te iubim, scumpo, 
scria la sfârşit. Te rugăm să vii acasă. 

— Îți dai seama că trebuie s-o citeşti tu? întrebă Benjamin. 

— Nu pot. 

— lubito, voi fi lângă tine. Şi Joshie. Ştii că aş citi-o eu, dar 
după cum merg treburile între Abbie şi mine, e bine să vină din 
partea ta. 

Sarah a mai protestat puţin, dar ştia că el are dreptate. 
Trebuia să-şi adune puterile. 

Casa familiei Ingram avea o anexă pentru oaspeţi care dădea 
în grădina din spate, construită în stilul încărcat, tipic al lui 
Martin. Avea propria terasă şi trei camere duble, fiecare cu baie 
proprie, aranjament prin care Beth nu era deranjată de cei care 
dormeau acolo. Sarah şi Josh îşi luaseră fiecare câte o cameră în 
seara precedentă, iar Ben şi-a pus bagajul în cea de-a treia. 
După ştirile de noapte de la televizor - în care, slavă Domnului, 
nu s-a spus nimic nici despre Abbie şi nici despre crimă - familia 
Ingram le-a urat noapte bună şi s-a retras, iar ei au urcat în 
anexă. 

Au stat toţi trei, un timp, pe patul lui Sarah şi au discutat. Josh 
le-a spus despre filmul video pe care el, Freddie şi alţi câţiva 
băieţi din ciclul superior îl făceau la şcoală. Apoi s-a ridicat, le-a 
spus noapte bună şi s-a dus în camera lui. Benjamin a luat-o ca 
pe o aluzie să plece şi el. Acum, că rămăseseră singuri, a părut 
dintr-odată stânjenit, s-a ridicat şi s-a întins. Mâine va fi o zi 


lungă şi grea, a spus el. S-a aplecat, a sărutat-o pe obraz şi s-a 
îndreptat spre uşă. 

— Nu pleca, i-a spus Sarah încet. 

S-a întors şi a privit-o. 

— Dormi aici. Te rog. Am nevoie de tine. Doar în noaptea 
asta. 

El a închis uşa, s-a întors la pat şi s-a aşezat lângă ea. Şi-a pus 
braţele în jurul ei şi a ţinut-o strâns. 

S-au dezbrăcat discret, ca nişte străini. | se părea ciudat să 
vadă trusa lui de toaletă la baie, lângă a ei şi toate celelalte 
lucruri pe care le recunoştea, dar nu mai făceau parte din viaţa 
ei. Aparatul de ras, mica trusă de manichiură din piele roşie pe 
care i-o cumpărase ea, deodorantul pe care-l folosea 
dintotdeauna. Când a ieşit din baie, el stinsese deja lumina în 
dormitor şi s-a strecurat în pat, lângă el. Au stat aşa mult timp, 
uitându-se fiecare la tavan şi la configuraţia formelor şi a 
umbrelor din încăpere. 

— Mi-e dor de tine, Benjamin. Foarte tare. 

— Oh, iubito. 

— Mă descurc fără tine. De la o zi la alta. Dare ca şi cum... 

A trebuit să înghită. Nu plânge, îşi spunea, nu plânge. 

— Ca şi cum ar fi doar jumătate din mine. Cealaltă jumătate 
nu mai este. 

S-a întors şi şi-a pus braţul peste ea. Şi la atingerea lui, 
bineînţeles că a început să plângă. 

— Te iubesc, Benjamin. 

Probabil că el o să creadă, mai târziu, că-şi propusese să 
spună asta. Dar nu era adevărat. Nu-şi propusese nimic. Era, 
pur şi simplu, legătura care rămâne, inexorabilă, dintre două 
suflete rănite. S-a întors spre el şi şi-a pus braţul în jurul taliei 
lui, i-a simţit căldura trupului, forma familiară, apăsarea 
pieptului pe sâni. Obrazul ei pe falca lui aspră, buzele în 
adâncitura mai moale a gâtului. Şi i-a inspirat mirosul pe care şi- 
| amintea atât de bine. 

— Sarah, ascultă, noi... 

— Şşşt. Te rog. 

II simţea excitat lângă coapsa ei şi atunci şi-a împins bazinul 
spre el, ceea ce l-a excitat şi mai tare. S-a întins şi şi-a ridicat 
cămaşa de noapte, apoi i-a băgat mâna sub slip, l-a apucat şi l-a 
simţit înfiorându-se. lar el îi găsise gura şi o săruta, s-a ridicat 


peste ea, deasupra ei. Şi-a lăsat chiloţii în jos şi s-a adâncit între 
coapsele ei deschise, a alunecat înăuntru. 

Era din nou al ei. Chiar dacă doar în această noapte tristă, 
furată. Era al ei. 


22 

Abbie mai fusese doar o dată la San Francisco, într-o vacanţă 
cu familia, când avea vreo doisprezece ani. Au stat atunci la un 
hotel care s-a dovedit a fi locul unde veneau cei care trebuiau să 
se refacă în urma operaţiilor estetice. Toţi erau bandajaţi, unii 
cu faţa şi capul complet împachetate, încercând să mănânce 
prin fantele lăsate în dreptul gurii. Tatăl ei spusese că era ca o 
preselecție pentru Omul invizibil. Era toiul verii, dar n-au văzut 
deloc soarele pentru că oraşul era învăluit într-o ceaţă umedă. 
Chiar şi aşa, a fost fain, s-au comportat ca nişte adevăraţi turişti, 
s-au plimbat cu tramvaiul modern şi cu cel vechi, au cotrobăit 
prin magazinele din Fisherman's Wharf, şi-au cumpărat tricouri. 

De această dată era puţin altceva. 

Stătea pe coridorul mic şi murdar, în faţa biroul directorului, 
nu departe de toalete şi-şi aştepta banii. Un singur bec lumina 
pereţii de un roşu-lucios, pe care se aflau nenumărate pete albe, 
unde vopseaua fusese smulsă odată cu anunţurile lipite acolo. 
Mai rămăsese doar unul, /ntrarea interzisă, pe care un deştept 
scrisese şi mâzgălise ceva obscen. 

La celălalt capăt al coridorului, se vedeau lumina roşie şi 
fumul de la bar, în care tonomatul era, de obicei, confiscat de 
fanii de heavy metal. Intotdeauna îl puneau atât de tare, încât a 
trebuit să înveţe să citească de pe buze ca să ia comanda 
clienţilor. După ce i se termina tura, mai dura cel puţin o oră 
până să-i dispară ţiuitul din urechi. 

Era trecut de miezul nopţii şi aştepta deja de cinci minute. În 
spatele uşii încuiate, Jerry, directorul, un tip dezgustător de o 
sută douăzeci şi cinci de kile, număra bacşişurile, vorbind în 
acelaşi timp la telefon cu unul dintre prietenii lui mitocani. 
Probabil că de-asta şi dura atât. Îi era greu să facă mai multe 
lucruri deodată. 

— Mult mai departe, spunea el. Bine, ai dreptate, bătrâne. 
Trebuie să închid. Înî. Mai târziu. 

A descuiat şi prin uşa deschisă l-a văzut pe Jerry, şezând pe 
scaunul aplecat pe picioarele din faţă, în spatele biroului pe care 
erau banii împărţiţi în cinci fişicuri mici printre resturi alterate de 
burgeri vechi, pizza, ceşti de cafea şi Dumnezeu mai ştie ce alte 
vietăţi mişunau pe acolo. Biroul, ca întregul local Billy Z's, 
inclusiv bucătăriile, era un adevărat pericol pentru sănătate. 
Abbie habar n-avea cine era sau a fost Billy Z. Poate că a 


mâncat ceva acolo şi a murit. Sau a supravieţuit şi de-asta era 
celebru. 

— Bună, Becky, scuză-mă te rog. 

Abbie abia dădu din cap. Jerry luă un fişic de bani şi i-l dădu, 
iar Abbie îi numără. 

— Sunt numai optsprezece dolari. 

— A fost linişte. 

N-avea de gând să se certe. A băgat banii în buzunarul hainei 
şi s-a întors să plece. 

— Te simţi bine? 

— Ce? 

— Nu vorbeşti prea mult. 

— Şi? Nu sunt plătită pentru asta. 

— Hei, linişteşte-te, drăguță. Treaba ta. 

Îi venea să arunce cu ceva în el, dar se mulţumi să-l 
privească, se întoarse şi ieşi. 

— Şi eu te iubesc, strigă el după ea. 

Împuţitul ăsta gras a ţinut-o atâta că a pierdut autobuzul spre 
Oakland. A coborât în fugă panta, dar maşina intra deja pe 
autostradă, aşa că s-a aşezat pe parapet şi şi-a aprins o ţigară în 
aşteptarea următorului. În afară de traficul de pe autostradă, 
unicul semn de viaţă era o pisică neagră, pe trotuarul de vizavi, 
în faţa unui teren de materiale refolosibile, pe care se înălţau 
turnuri ordonate de maşini turtite. Animalul se spăla la marginea 
petei de lumină rece aruncată de un bec solitar. Din când în 
când se oprea şi îşi aţintea câteva clipe ochii galbeni asupra lui 
Abbie, apoi îşi lingea în continuare labele cu nonşalanţă. 

— Hei, pisicuţo, o strigă ea încet. Hai, vino aici. 

Bineînţeles că n-a venit. 

În curând va fi aprilie, dar noaptea era rece şi mirosea încă a 
iarnă. Poate că din cauza vremii se simţea atât de deprimată. 
Când era senin şi soare, i se părea totul mai uşor, dar când era 
aşa se simţea la pământ. Şi atunci, singurul ei gând era să-şi 
sune mama. 

Ultima dată i-a auzit vocea la televizor, când o implora să se 
predea. l-a fost destul de greu să se uite, deşi Abbie nu-şi 
amintea prea bine pentru că era cam dusă din cauza pastilelor 
pe care i le dăduse Rolf. Asta a fost imediat după ce au ajuns la 
Los Angeles şi s-au ascuns la nişte tipi pe care-i cunoştea el 
acolo. Zilele treceau una după alta, înceţoşate, săptămânile 


deveneau luni. Zăcea pe pat cu draperiile trase şi televizorul 
deschis permanent, Rolf îi aducea mâncare sau de fumat ori 
făcea dragoste cu ea. Nu-şi aminteşte deloc nici Ziua 
Recunoştinţei şi nici Crăciunul. Dar îşi aduce aminte de 
imaginea mamei sale şi de bietul Josh care stătea acolo, aşa de 
palid, de nervos şi de brav în faţa reporterilor, a fulgerelor 
aparatelor, a microfoanelor, de mama care spunea că ei ştiu că 
e nevinovată şi că o iubesc foarte mult. 

Poate că, dacă ar fi avut capul mai limpede, i-ar fi sunat chiar 
atunci şi acolo sau s-ar fi dus la o secţie de poliţie să anunţe 
unde se află. Oricum, Rolf n-o scăpa din ochi prea mult timp aşa 
că n-ar fi putut face nici una, nici alta. Ştia că el se teme că ar 
putea face o asemenea prostie. li spunea mereu că trebuie să 
lase lucrurile să se aşeze, să se potolească toată nebunia asta 
cu presa. Şi, bineînţeles că avea dreptate, ca de obicei. 

Casa în care au stat prima dată era în Whittier, în nesfârşita 
întindere a zonei de est din Los Angeles. Era o paragină, dar 
cartierul nu era prea rău, un loc unde oamenii îşi vedeau de 
treburile lor, iar poliţia nu se băga decât dacă era omorât 
cineva. În casă mai locuiau doi tipi şi o fată, dar Abbie n-a aflat 
niciodată cu ce se ocupă. Doi plecau în fiecare dimineaţă, ca şi 
cum s-ar fi dus la slujbă, dar unul rămânea întotdeauna acasă. 
După numărul mare de vizitatori, şi-a imaginat c-ar fi traficanţi 
de droguri. Ştia că unul din tipi are armă, şi s-a gândit că nu e 
singurul. Dar toţi erau drăguţi cu ea, mult mai drăguţi decât 
nenorociţii ăia pe care i-a întâlnit în casa părăsită din Seattle. O 
tratau cu înţelegere, chiar cu respect. In fond, nu mai era mica 
studentă bogată care se joacă de-a cercetaşii. 

Oroarea nopţii din Denver a început, puţin câte puţin, nu să se 
estompeze, dar măcar să se aşeze într-un context, după cum se 
exprima Rolf. Ce s-a întâmplat a fost un accident, aşa îi tot 
spunea, şi că ea nu trebuia să se lase înşelată de felul în care 
presa distorsiona lucrurile, îi zicea - şi Abbie îl credea - că îi 
pare rău c-a murit fiul lui McGuigan. Ştiindu-şi părinţii plecaţi, se 
pare că băiatul şi-a adus acasă prietena. Probabil că s-a uitat 
afară, a văzut-o pe Abbie, a ieşit cu puşca şi a dat peste Rolf. 
Din fericire, când a luat casa foc, fata a ieşit. Moartea băiatului a 
fost o treabă serioasă şi tristă, zicea Rolf, dar astfel de lucruri se 
întâmplă uneori în prima linie. Şi era important să nu uite ce le-a 
făcut tatăl său părinţilor lui Ty, cum le-a distrus viaţa şi 


nenumărate alte vieţi. În primul rând, J.T. McGuigan, şi numai el, 
era răspunzător pentru moartea fiului său, nu ei. 

Rolf i-a spus toate aceste lucruri înainte de a afla despre 
arestarea lui Ty. Acesta a fost momentul în care Abbie a clacat 
şi era pe punctul de a se preda. Îşi pusese şi haina şi se 
pregătea să iasă ca să găsească un telefon, dar Rolf a oprit-o şi 
n-a lăsat-o să plece. lar ea a ţipat şi a urlat, încercând să-l 
lovească. Cum au putut tâmpiţii de poliţişti să creadă că Ty ar 
avea vreo legătură cu toată povestea? Rolf zicea că e probabil o 
stratagemă pusă la cale de FBI ca s-o facă să se dea de gol. Şi s- 
a dovedit c-a avut dreptate, pentru că Ty a fost pus în libertate 
după câteva zile. Din fericire, avea câţiva martori care au 
dovedit că în noaptea în care a murit băiatul lui McGuigan, el 
era la Sheridan. Deşi ziarele scriau că nenorociţii de ofiţeri 
federali nu excludeau posibilitatea unei conspirații. 

L-a rugat şi l-a implorat s-o lasă s-o sune pe mama ei, dar Rolf 
n-a vrut. Nu încă, dar în curând, i-a promis el. Nu era sigur. l-a 
dat totuşi voie să-i scrie o scrisoare, pe care a verificat-o cu grijă 
să nu cumva să-i fi scăpat ceva. N-a scris decât că era bine, că 
ceea ce s-a întâmplat a fost un accident, şi că-i părea rău că-i 
face să treacă prin aşa ceva. Rolf i-a spus că n-o pot expedia din 
L.A. şi a trimis-o unei cunoştinţe din Miami, care trebuia s-o 
trimită mai departe la New York. Abbie nu ştia dac-a ajuns acolo. 

Pisica de vizavi îşi făcea încă toaleta. Puţinul interes pe care. i- 
| arătase lui Abbie dispăruse. Venea şi autobuzul. S-a ridicat 
când a încetinit, iar când a oprit lângă ea şi s-au deschis uşile a 
urcat. Mai erau vreo cinci-şase pasageri. Abia când s-a îndreptat 
spre partea din spate a văzut că doi erau poliţişti. 

Unul era bărbat, cealaltă, femeie, stăteau unul lângă altul şi 
vorbeau. După cum arătau, erau în afara programului şi se 
duceau acasă. Bărbatul a privit-o pe Abbie apropiindu-se, 
probabil fără niciun interes deosebit, dar a fost suficient pentru 
ca inima ei să înceapă să bubuie. Rolf i-a spus că cel mai rău 
lucru pe care-l poţi face este să pari agitat sau că te fereşti. L-a 
privit pe tip drept în ochi şi i-a zâmbit. l-a zâmbit şi el şi s-a uitat 
în altă parte. 

Abbie s-a aşezat în antepenultimul rând şi le privea cefele. Tot 
vorbeau, deşi nu auzea ce. Apoi el a râs şi Abbie s-a gândit că 
nu mai e în pericol. 


Se uita pe fereastră, prin propria ei reflexie în geam care, 
după toate aceste luni, o făcea încă să tresară. Părul şaten- 
închis, scurt şi dat cu gel, sprâncenele vopsite în aceeaşi 
culoare, ochelarii mici, dreptunghiulari, cu ramă neagră, cu 
lentile din sticlă obişnuită, cercelul de argint din nara stângă. Nu 
ştia de ce apariţia unui poliţist îi stârneşte încă o astfel de 
panică, pentru că şi ei îi era greu să se recunoască. N-ai fi zis că 
este nici măcar verişoară îndepărtată cu blonda prinţesă fericită 
a cărei fotografie de la absolvire apăruse în toate ziarele şi 
fusese dată seară de seară la televizor, până când s-au plictisit 
de această poveste şi, slavă Domnului, s-au potolit. 

Rolf şi-a lăsat doar barbă şi şi-a aranjat părul. Şi nici de asta 
n-ar fi avut nevoie. După ce idioţii au înţeles că nu Ty a fost 
complicele ecoteroristei Abbie Cooper, au publicat un portret- 
robot al lui Rolf care era atât de inexact că părea o farsă. 
Singurul lucru care l-a vexat a fost aproximarea vârstei, „treizeci 
şi cinci spre patruzeci de ani”. 

După o săptămână de la sosirea în L.A, şi-au procurat 
identități false. El era acum Peter Bauer, iar Abbie, Rebecca Jane 
Anderson. Avea şi carnet de şofer, număr de asigurări sociale şi 
cărţi de credit. Deşi nu după mult timp trebuia s-o ia de la capăt 
şi să înveţe să fie altcineva, pentru că Rolf nu era mulţumit de 
calitatea actelor false şi încerca să găsească altele mai bune şi 
mai scumpe. Cele noi ar fi costat o mie de dolari fiecare şi de 
aceea a trebuit Abbie să se angajeze chelneriţă la Billy Z's. 

Rolf încă era evaziv şi nu i-a spus prea multe despre felul în 
care face rost de acte. Intotdeauna aveau „un prieten” pe 
undeva. Dar în cele trei luni petrecute la L.A. şi două şi jumătate 
aici, ascultând, privind şi în cele din urmă primind şi ea câteva 
însărcinări, învățase multe lucruri. 

Ştia, de exemplu, că cea mai bună modalitate de a-ţi obţine o 
nouă identitate este să cauţi anunţurile mortuare din ziare. A 
văzut şi ea asta o dată într-un film şi s-a gândit că e făcătură, 
dar era adevărat. Nu-ţi rămânea decât să găseşti pe cineva de 
vârstă apropiată, apoi să ceri prin poştă o copie legalizată a 
certificatului de deces al persoanei respective. E fantastic, dar 
când moare cineva, autorităţilor le trebuie uneori luni, poate 
chiar ani de zile până să afle. 

lar să facă rost de o carte de credit era joacă de copii. Tot 
timpul oamenii primesc scrisori în care sunt întrebaţi dacă nu 


vor un card nou şi în nouă din zece cazuri aruncă aceste scrisori 
la gunoi. Nu trebuie decât să cauţi prin pubele să găseşti una, să 
completezi formularul, să anunţi schimbarea de adresă şi, 
bingo!, ţi se trimitea cardul. Bineînţeles, nu puteai să-l ţii prea 
mult ca să nu fi prins, aşa că trebuia să cheltuieşti mult şi 
repede, apoi să scapi de el şi să faci rost de altul. Rolf i-a spus 
că era riscant să scoată cu ele bani de la bancomate, pentru că 
majoritatea sunt prevăzute cu camere. Aşa că le foloseau să 
cumpere diverse chestii pe care apoi le vindeau. Nici nu conta 
ce cumpărau, pentru că Rolf ştia întotdeauna unde să plaseze 
obiectele, dar preferau aparatură electronică, computere, 
camere şi telefoane, nimic prea mare sau prea voluminos. 

A surprins-o, de fapt chiar a şocat-o când s-a gândit mai bine, 
că se obişnuise atât de repede cu ceea ce Rolf numea viaţa /a 
periferie. Dacă era să fie sinceră cu ea însăşi, i se părea 
palpitantă. Câteodată, în momente de veselie exagerată, îi 
plăcea să se gândească la ei ca la versiunea ecorăzboinică a lui 
Bonnie şi Clyde - deşi n-avea de gând să-i împărtăşească lui Rolf 
asemenea tâmpenii romantice. 

Şi nici nu făceau rău nimănui - cel puţin cu escrocheria cu 
cardurile. Rolf i-a spus că în caz de folosire frauduloasă, 
pierderea deţinătorului e limitată la cincizeci de dolari. Aşa că 
păcălite erau băncile, corporaţiile corupte, şi nu clienţii lor. Şi, 
după câte mai zicea el, de vreme ce ticăloşii ăia lacomi jupoaie 
pe toată lumea fără încetare, de ce să le pară rău pentru ei? 

Veniseră la San Francisco în ianuarie şi după ce au locuit o 
vreme într-o casă părăsită din Mission, s-au mutat, în sfârşit, în 
Oakland şi aveau căminul lor. Nu era mare lucru, un apartament 
de două camere într-un cartier uitat de lume, dar Abbie făcuse 
curăţenie, zugrăvise şi îl aranjase decent, ca şi pe cel din 
Missoula. Rolf a râs de ea, spunându-i că e disperat din cauza 
valorilor ei burgheze. Dar i-a spus că nu-i pasă ce crede (ceea ce 
nu era adevărat) şi că nu e nimic burghez în a refuza să locuieşti 
în mizerie, plin de purici şi păduchi. Cu ceva mai mulţi bani, l-ar 
fi aranjat super. 

Acum erau mai fericiţi. Se mai liniştise şi erau din nou doar ei 
doi. li plăcea să-l îngrijească, să-i gătească, să-i facă mici daruri. 
In fiecare vineri, fără excepţie, cumpăra flori proaspete şi le 
punea într-un borcan, pe masa din bucătărie. Şi deşi îi spunea 
că sunt bani aruncaţi şi se prefăcea că nu-i pasă de astfel de 


fleacuri, ştia că, în fond, nu e aşa. Cel mai mult îi plăceau 
weekendurile în care ieşeau din oraş şi se plimbau kilometri 
întregi pe dealurile sau pădurile de pe coastă. Vorbeau, râdeau 
şi făceau dragoste. Ea i-a spus de multe ori că-l iubeşte, deşi el 
nu-i spusese niciodată. Nu era în firea lui să zică asemenea 
lucruri. Dar era sigură că şi el o iubea. Acum două săptămâni, pe 
o plajă rece şi bătută de vânt, Rolf a trasat conturul unei inimi 
pe nisip şi a scris înăuntru inițialele lor înlănţuite. 

Pentru a ajuta la strângerea banilor pentru actele cele noi, 
Rolf îşi luase şi el o slujbă. Lucra la un bar în Fisherman's Wharf 
şi, deşi nu primea mai mulţi bani decât Abbie, câştiga, de fapt, 
de cincizeci de ori mai mult. Ea n-a ştiut nimic de asta până ieri 
dimineaţă când a găsit un aparat caraghios pe jos, în dormitor. 
Era negru şi arăta ca un pager sau ca un telefon mobil mai fiţos. 
Când l-a întrebat ce este, a zâmbit şi nu i-a spus de la început. 
N-a vrut să i-l dea, iar el a urmărit-o prin tot apartamentul până 
când l-a ameninţat că-l aruncă în toaletă dacă nu-i spune şi ei. 

— Bine. E un separator. 

S-a apropiat, dar ea şi-a întins mâna cu obiectul respectiv 
deasupra toaletei până când el s-a oprit. 

— Şi ce-i ăla separator? 

A oftat şi i-a arătat mica deschizătură dintr-o parte. l-a spus 
că dacă treci un card magnetic prin ea, descarcă toate 
informaţiile de pe banda magnetică. Dacă ştii unde să te duci, 
poţi vinde informaţiile cu cincizeci de dolari pe card. Evident că 
Rolf ştia unde să se ducă. S-a oferit să-i facă şi ei rost de unul 
pentru Billy Z's, dar Abbie i-a spus că mai bine nu. l-a zis că e 
ceva prea brutal şi cinic, prea personal. Să jefuieşti oamenii aşa, 
când abia i-ai servit şi le-ai zâmbit pentru a primi un bacşiş 
decent, i se părea total incorect. Rolf a clătinat din cap şi a râs. 

Autobuzul ajunsese deja în Oakland şi Abbie trebuia să 
coboare la următoarea staţie. Coborâseră toţi, în afară de 
poliţişti. Şi, pentru prima dată, poliţista s-a întors şi s-a uitat în 
spate, iar Abbie a avut un atac de paranoia. Poată că ştiau cine 
e. Şi chiar dacă nu, n-avea de gând să-i lase să descopere unde 
stă. Poate c-ar trebui să rămână în autobuz până coboară ei, 
apoi să ia altul înapoi. Dar era târziu şi era foarte obosită. S-a 
hotărât să nu fie tâmpită. 

Când autobuzul a încetinit, s-a ridicat şi s-a dus în faţă. Dar, 
agitată fiind, a uitat de semaforul de la poalele dealului. Era 


roşu, autobuzul s-a oprit, iar ea a ajuns la uşă prea devreme. 
Aşa c-a trebuit să stea acolo, chiar în faţa poliţiştilor. O priveau 
fix, dar încerca să pară că nu-şi dă seama sau că nu-i pasă. Şi-a 
ridicat gulerul gecii. 

Apoi bărbatul a zis ceva şi, deşi nu auzea, şi-a dat seama că 
vorbeşte cu ea. S-a uitat la el. 

— Poftim? 

— Am spus că primăvara-i aproape. 

— Ah, da. Sper. 

Autobuzul o pornise din nou. Abbie a zâmbit şi s-a uitat în altă 
parte, sperând că discuţia s-a încheiat. 

— Lucrezi până târziu? 

Dădu în cap, încercând să pară obosită, dar resemnată. 

— Înî. Aşa e. Şi voi, nu? 

— Da. Dar mâine, nu. Mâine merg în patrulare pe terenul de 
golf. 

— Super. 

Autobuzul s-a oprit, dar i s-a părut că durează o eternitate 
până se deschid uşile. În sfârşit, au făcut-o cu un fâsâit puternic. 

— Noapte bună, le-a spus ea şi a coborât. 

— Noapte bună. 

Când a ajuns acasă, lumina din camera de zi era stinsă, iar 
din dormitor se vedea licărirea televizorului. L-a strigat pe nume 
în timp ce încuia de două ori uşa, dar n-a răspuns. S-a dus în 
dormitor şi l-a văzut întins pe salteaua pe care o luaseră dintr- 
un container de gunoi. Lucra la noul laptop, dar când a intrat ea 
a lăsat în jos capacul. 

— Bună. 

— De câte ori să-ţi mai spun să nu-mi mai zici Rolf? 

— Scuză-mă. Tu-mi spui mie Abbie. 

— Eu ştiu să nu mă dau de gol. 

Abbie şi-a scos haina şi a îngenuncheat lângă el, pe pat. 

— Şi de crezi că eu m-aş da de gol? 

— Pentru că eşti nouă. Pentru lucrurile astea e nevoie de 
practică. 

— Să trăiţi. 

L-a sărutat pe frunte şi apoi mai apăsat, pe buze, dar n-a 
simţit nicio undă de răspuns. 

— Cineva s-a sculat cu fundu-n sus. Ce-ai făcut? 


N-a răspuns imediat, ci s-a uitat la televizorul care stătea pe o 
ladă din spatele uşii. Sonorul era închis. Preşedintele Bush se 
plimba pe undeva, la o fermă, îmbrăcat ca un cowboy, cu un 
câine negru absurd de mic care ţopăia în spatele lui. 

— Trebuie să plecăm de aici. 

— De ce? Adică, de ce nu-i bine aici? 

— Din oraş, pentru Dumnezeu. 

— Să plecăm din San Francisco? 

— Ai băut? De ce eşti atât de înceată? 

— Doamne! Ce-i cu tine? 

El s-a întors cu spatele, s-a sculat de pe pat şi s-a dus la baie. 

— Rolf, adică... Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat? 

— Cineva a vorbit. Nu ştiu cine. Poate că tu. 

— Ce? 

— Nu ştiu. Am auzit azi. Agenţii federali de aici se 
interesează. Orice-ar fi, trebuie să plecăm. Mâine. 

— Şi unde mergem? 

— Nu ştiu. Chicago. Poate că Miami. 

— Au sosit actele noi? 

— S-au dus dracului şi alea. Şi nu avem bani. Trebuie să faci 
rost de la părinţii tăi bogaţi. 


23 

Josh se obişnuise mai mult sau mai puţin cu ideea că s-a 
sfârşit totul între el şi Katie Bradstock. O văzuse o singură dată 
de când ea a plecat la Ann Arbor. Îşi trimiteau încă e-mailuri, dar 
ale lui era întotdeauna ceva mai înflăcărate decât ale ei. Poate 
că asta era problema. Când îi scria despre chestiile intime dintre 
ei, despre unele lucruri pe care le-au făcut sau ar fi putut să le 
facă şi care, credea Josh, o vor excita (oricum, pe el îl excitau în 
timp ce scria), nici nu se obosea să-i răspundă. li scria, de 
exemplu, îmi amintesc de umbra sfârcurilor tale în lumina lunii. 
lar ea răspundea: Luni am jucat baschet şi apoi ne-am dus cu 
toții la Wendy. Probabil că avea un nou prieten la colegiu. Asta 
trebuie să fie. 

Apoi s-a gândit că, Abbie fiind fugară, poate că se jenează, se 
gândeşte că toată corespondenţa e monitorizată de vreun 
ticălos de agent pervers. Poate că asta era. Dacă se gândea mai 
bine, şi el era stânjenit. Oricum, Katie Bradstock şi sfârcurile ei 
luminate de lună erau la opt sute de kilometri distanţă, în Ann 
Arbor, iar el era la Syosset şi trebuia să privească lucrurile în 
faţă: Nu avea cum să meargă. Freddie îi spunea de luni de zile 
că relaţiile de la distanţă nu ţin. 

De aceea a fost atât de surprins când a primit scrisoarea în 
care-i spunea că trebuie să se întâlnească. Evident că era ceva 
important şi secret pentru că i-o trimisese la şcoală şi i-a scris să 
nu le spună nimic părinţilor. Era destul de penibil să primeşti o 
scrisoare la şcoală pentru că nimeni nu primeşte scrisori acolo şi 
îl luau toţi cu Hei, Josh, de la cine e scrisoarea de dragoste? 
Singurul căruia i-a spus a fost Freddie, care şi-a mângâiat bărbia 
şi l-a întrebat de când nu s-a mai văzut cu Katie. 

— Nu ştiu, de vreo două luni, cred. De ce? 

— Cam de opt, nouă săptămâni? 

— Inî. Cam aşa. De ce? 

— Şi aţi făcut sex? 

— Bineînţeles. Incerca să pară firesc, viril. De fapt a fost un 
dezastru. De ce? 

— E însărcinată. 

lisuse Hristoase! Următoarele trei zile au fost îngrozitoare. 
Asta era. Altfel, de ce-ar fi aşa de secretoasă? Ar fi sunat-o 
imediat pe mobil, dar i-a interzis asta în mod expres. l-a dat însă 
un număr pe care nu-l recunoştea şi i-a spus să sune acolo la 


unu fix, joia viitoare. Trebuia să sune de la un telefon public, 
sunau instrucţiunile, şi să se asigure că nu-l urmăreşte şi nu-l 
ascultă nimeni. lisuse Hristoase! 

Joi a sunat la numărul respectiv de la o cabină de lângă 
cantina şcolii şi i-a răspuns imediat. Se auzea zgomotul traficului 
şi şi-a dat seama că şi ea era la un telefon public. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să te văd. Pot să vin la New York la sfârşitul 
săptămânii. Sâmbătă după-masa. La Bloomingdale's. Poţi să vii? 

— Da. Katie, ce naiba se-ntâmplă? 

— Nu pot să-ţi zic acum. La raionul de cosmetice, bine? Voi fi 
la standul Clarins. Ai priceput? 

— Ce stand? 

l-a spus, nerăbdătoare, pe litere. Josh a înghiţit în sec. 

— Katie? 

— Da. 

— Eşti... însărcinată? 

— Ce? Nu, Doamne fereşte! Bineînţeles că nu. Ascultă, trebuie 
să plec. Ne vedem sâmbătă. Josh? 

— Da? 

— Vezi să nu te urmărească nimeni, da? 

Abia atunci şi-a dat seama despre ce-ar putea fi vorba. 
Doamne, ce prost era! 

— E în legătură cu Ab... 

— Pentru Dumnezeu, Josh, mai taci din gură. Trebuie să plec. 

Şi a închis. lar acum el dădea târcoale prin Bloomingdale's. 
Venise cu o oră mai devreme şi fusese până în ultimul colţişor al 
magazinului, privind peste umăr, uitându-se în oglinzi, urcând şi 
coborând cu lifturile şi cu scările rulante, studiind toate feţele ca 
să vadă dacă nu-l urmăreşte sau dacă nu-l ignoră cineva în mod 
intenţionat. Era un miracol că nu l-au înhăţat încă detectivii 
magazinului. 

Până acum n-a luat prea în serios toată povestea asta cu 
supravegherea. Credea, mai mult sau mai puţin, că îi citeau e- 
mailurile, că telefoanele de acasă aveau microfoane şi poate şi 
mobilul lui. Câteva săptămâni după dispariţia lui Abbie, în drum 
spre şi de la şcoală, se uita dacă nu-l urmăreşte cineva dintr-o 
maşină parcată sau dintr-o dubiţă cu geamuri închise la culoare, 
aşa cum se întâmplă prin filme. Dar, în curând, a ajuns la 
concluzia că dacă îl spionează, sunt a' naibii de buni, pentru că 


el n-a văzut niciodată nimic. Şi probabil că sunt şi a' naibii de 
plictisiţi. Doamne sfinte, până şi pe el îl plictisea propria-i viaţă. 
Cât de plicticos trebuie să fie pentru nefericiţii ăia care stăteau 
să se uite la el cum trăieşte. 

Freddie, care era obsedat de calculatoare şi se pricepea la tot 
felul de ciudăţenii tehnice, i-a spus că astăzi totul se face 
electronic. Camere de filmat de pe sateliți, atât de puternice 
încât pot da un prim-plan şi unei bubiţe. Dacă era adevărat, Josh 
nu prea mai avea ce să facă. În trenul dinspre Long Island a fost 
atent la toţi cei care păreau suspecți şi a înconjurat de câteva 
ori gara Penn înainte de a lua un taxi până la strada 55 colţ cu 
Park Avenue. Apoi şi-a făcut un traseu complicat spre strada 59 
colţ cu Lexington, aruncând câteva priviri peste umăr înainte de 
a intra în magazin. 

În sfârşit, se făcuse ora două, uite standul Clarins şi uite-o şi 
pe Katie Bradstock, blondă şi superbă, într-o jacheţică maro 
strâmtă, cu guler de blană, pantaloni milităreşti negri şi adidaşi 
aurii, părând tare îngrijorată. La vederea ei, lui Josh i s-a strâns 
inima. L-a văzut şi i-a zâmbit, dar s-a uitat imediat la cine e în 
spatele lui. A îmbrăţişat-o şi a sărutat-o, iar ea a încercat să-i 
răspundă, dar simţea cât este de încordată şi înspăimântată. 

l-a spus s-o urmeze şi s-a îndepărtat atât de repede, încât a 
trebuit aproape să fugă ca să poată ţine pasul cu ea. Imediat au 
ajuns afară, în lumina soarelui de aprilie şi au continuat să 
meargă cu aceeaşi viteză. Era acolo un Starbucks pe care ea îl 
ochise cu siguranţă dinainte pentru că s-a dus direct înăuntru. În 
timp ce-şi aşteptau cafeaua, Josh a încercat să lege o 
conversaţie, i-a spus că a fost acceptat la NYU şi că abia 
aşteaptă să înceapă. Katie nu se arăta interesată. De fapt, parcă 
nici nu-l asculta. Şi abia după ce s-au aşezat în colţul din spate, 
când nu-i putea auzi nimeni, a început să vorbească. 

— Am văzut-o pe Abbie. 

— Ai văzut-o? 

— A venit la Ann Arbor săptămâna trecută. A venit acasă pe 
McKinley... 

— Ce, a venit aşa şi a bătut la uşă? 

— Josh, vrei te rog să taci şi să mă laşi să vorbesc? 

— Scuză-mă. Aşa. A 

— A ţinut casa sub observaţie şi m-a urmărit. In dimineaţa 
aceea aveam un curs. Şi când am ieşit, m-a urmărit din nou şi 


când am rămas singură a venit în spatele meu şi m-a strigat 
încet: Katie? 

— lisuse Hristoase! 

— Nu ştiam cine e. Pe cuvântul meu. E total diferită. Părul, 
totul. Pare cu zece ani mai mare. Avea ochelari şi o haină 
neagră veche. Eu am zis: Scuză-mă, te cunosc? Şi ea a zâmbit 
haios şi mi-a zis: Katie, sunt eu, Abbie. 

Se aplecase spre el şi vorbea încet, nu chiar în şoaptă, dar 
aproape, şi se uita tot timpul în spatele lui şi de jur împrejur ca 
să vadă dacă-i urmăreşte cineva. 

— Şi ce-ai făcut? a întrebat-o Josh. 

— Am mers până am găsit un loc unde să ne aşezăm şi să 
vorbim. 

— Ţi-a spus ce s-a întâmplat? 

— Nu prea. Mi-a spus că a fost un accident îngrozitor. Credeau 
că nu e nimeni acasă. S-au dus doar să-i dea foc... 

— Doar să-i dea foc? Ah, atunci nu-i nicio problemă. 

— Auzi, tu m-ai întrebat, da? Îţi răspund. A zis că voiau să-i 
arate tatălui tipului, proprietarul companiei de gaze, că nu poate 
trata oamenii aşa cum i-a tratat el pe părinţii lui Ty. N-ar fi 
trebuit să moară nimeni. 

— Atunci de ce nu se predă? 

— A zis că poate ar fi trebuit, dar acum e prea târziu şi nu i-ar 
mai crede nimeni. 

— E tot cu Rolf? 

— Da. Mi-a spus că-l iubeşte şi că nu-l mai are decât pe el. 

— Oh, Doamne! 

— Josh, are nevoie de bani. 

— Ce naiba-i de făcut? Mama zice că FBl-ul controlează 
ultimul cent pe care-l cheltuim. 

— Abbie zice că bunicul vostru ştie cum să facă rost de câteva 
mii de dolari bani-gheaţă pe care n-au cum să-i depisteze. 

— Câteva mii de dolari? 

Josh a clătinat din cap şi s-a uitat în altă parte. Lumina 
limpede de primăvară de afară făcea ca totul să pară atât de 
ireal. Şi-a întors din nou privirea spre Katie şi a văzut că plânge. 
l-a luat mâna într-ale lui. 

— Ai idee cât mă sperie toate astea? 

A luat-o pe după umeri şi a ţinut-o strâns. Părul îi mirosea a 
proaspăt şi era minunat. Doamne, cât ar fi vrut... Ea s-a 


îndreptat şi a scos din buzunar un şerveţel cu care şi-a şters 
lacrimile şi rimelul ud, liniştindu-se. Apoi şi-a luat geanta şi a 
scos din ea un plic maro, sigilat. 

— Mi-a zis să-ţi dau ăsta. Nu ştiu ce scrie şi nici nu vreau să 
ştiu. Nu mai vreau să am de-a face cu asta, clar? Nu vreau să-mi 
distrug şi eu viaţa. Nici pe a părinţilor mei. O iubesc pe Abbie, 
sau ceea ce-a fost ea, dar i-am spus să nu mai ia legătura cu 
mine. Şi Josh... 

Înghiţi în sec şi pentru o clipă păru incapabilă să continue. Și- 
a mai şters o dată ochii şi a închis geanta. 

— Nu mai vreau să iei nici tu legătura cu mine. 

— Katie... 

— Vorbesc serios. Nu-mi mai trimite mailuri, nu-mi mai 
telefona. Niciodată. Clar? 

S-a ridicat şi l-a sărutat pe frunte, apoi s-a îndreptat repede 
spre uşă, a ieşit pe strada însorită şi a dispărut. 

Josh a rămas acolo mult timp, uitându-se la plicul din mână, 
ameţit de atâtea gânduri şi emoţii încât nu se putea concentra 
asupra niciunuia. Doamne, ce mai încurcătură. A oftat şi-a 
deschis plicul. Înăuntru era o singură foaie de hârtie galbenă, 
ruptă dintr-un imprimat oficial şi împăturită strâns. Nu era o 
scrisoare propriu-zisă. Cu caligrafia ei elegantă, Abbie scrisese 
doar: 


Josh. Vino pe strada 58 colţ cu Madison la ora trei. 
ASIGURA-TE că nu eşti urmărit. Distruge biletul acum. A 


L-a aruncat în coşul de gunoi, dar apoi s-a gândit mai bine şi l- 
a luat de acolo, l-a dus la baie, l-a aruncat în toaletă şi a tras 
apa. S-a uitat la ceas. Mai avea aproape douăzeci de minute 
până să ajungă acolo, dar a luat-o la fugă până la a doua 
intersecţie, unde era să fie lovit de o maşină pentru că n-a 
respectat culoarea semaforului. Claxoanele supărate l-au adus 
cu picioarele pe pământ şi şi-a continuat drumul la pas, 
inspirând adânc pentru a se calma, dar fără succes. 

A ajuns cu cinci minute mai repede şi până la trei şi douăzeci 
nu s-a întâmplat nimic. Până atunci toţi pietonii şi toţi pasagerii 
din maşinile care treceau pe stradă deveniseră agenţi FBI, chiar 
şi grupul de turişti de vizavi care stăteau acolo de cinci minute, 
prefăcându-se că se uită la planul oraşului. Ce mă-sa, unul din ei 


îl fotografiază! Cerul senin era plin de sateliți care dădeau 
probabil prim-planuri ale coşurilor de pe obraz. 

Tocmai când ajunsese la concluzia că nu se va întâmpla nimic 
decât în mintea lui paranoică, lângă el a oprit un taxi, s-a 
deschis uşa şi o femeie cu ochelari de soare i-a făcut semn să 
urce. Cuprins de teamă şi cu mintea plină de închipuiri, primul 
său instinct a fost de a zice în niciun caz. Dar, când a făcut un 
pas înapoi, ea şi-a scos ochelarii şi atunci şi-a dat seama c-o are 
în faţă pe sora sa. 

— Bună, ce mai faci? l-a întrebat şi i-a făcut loc să urce lângă 
ea. Hai. 

Dar tonul vesel, pe care-l ai când te întâlneşti, de exemplu, cu 
un prieten pe care nu l-ai mai văzut de mult, l-a derutat şi a 
rămas un moment cu gura căscată ca un imbecil până când ea a 
bătut nerăbdătoare cu palma pe banchetă, şi-a ieşit o clipă din 
rol, şi i-a spus în şoaptă să se grăbească dracului şi să urce 
odată. 

S-a supus şi a închis uşa. lar până a intrat taxiul din nou în 
trafic s-a tot uitat la ea, mintea lui căutând ceva de care să se 
agate în spatele măştii acestei străine. A vrut să-i rostească 
numele, dar ea l-a oprit. 

— Ce bine-mi pare că te văd! 

In cele din urmă, şi-a dat seama că trebuie să se prefacă şi el. 

— Chiar că-i bine. Ce mai faci? 

Ea s-a aplecat şi i-a spus şoferului să intre în parc, apoi s-a 
lăsat din nou pe spate, l-a privit şi i-a zâmbit. 

— A, bine. Şi tu? 

— Super. 

Tonul îi era plat, neîncercând să-şi ascundă sarcasmul. Şocul 
produs la vederea ei lăsa acum locul furiei. Cum îndrăzneşte să- 
şi închipuie că poate trage sforile în halul ăsta? Cine naiba se 
crede? 

— Asta-i grozav, spuse ea veselă. 

Ea s-a uitat la şofer, li s-au întâlnit privirile în oglindă, iar 
acesta s-a uitat în altă parte. Apoi ea s-a întors repede şi s-a 
uitat pe geamul din spate să vadă - bineînţeles că Josh ştia 
acuma cum merg lucrurile - dacă nu sunt urmăriţi. 

— Nu-i nimic, îi spuse. 

l-a zâmbit, mai nervoasă de această dată. Josh a clătinat din 
cap şi s-a uitat pe fereastră. 


Când erau pe la jumătatea parcului i-a spus şoferului să 
oprească ca să coboare şi din atitudinea ei, Josh şi-a dat seama 
că aşteaptă să plătească el. Probabil că a folosit destul de mult 
taxiul, pentru că a costat treizeci şi cinci de dolari, iar cu 
bacşişul, patruzeci. 

— Ţi-i dau înapoi, i-a spus ea liniştită. 

— Vezi să nu. 

Au urcat colina din parc, fără să spună niciunul nimic. Toată 
lumea se bucura de soarele de primăvară; cei care făceau 
jogging, patinatorii pe rotile, turiştii care se plimbau cu trăsurile 
alea tâmpite cu cai. Câţiva copaci înfloriseră, iar frunzele altora 
erau de un verde luminos, ireal. Josh fierbea. Abbie şi-a 
strecurat un braţ pe sub al lui. li venea să-i dea un cot, dar s-a 
potolit. 

— Ce face mami? 

— Oh... pluteşte de fericire. Niciodată n-a fost mai bine. 

— Josh... 

— Dumnezeule, Abbie! Şi i-a dat braţul la o parte, mai violent 
decât ar fi vrut. Ce naiba faci? 

Un tip care trecea pe lângă ei pe un skateboard s-a întors să 
se uite. 

— Josh, te rog... 

— Nu mă interesează. Indiferent ce joc stupid crezi că joci, nu 
trebuie să-l jucăm şi noi. Inţelegi? Oare înţelegi? 

Ea s-a uitat în altă parte şi a dat din cap. Avea o haină neagră 
şi îşi pusese ochelarii de soare. Era aşa de palidă şi gâtul îi era 
atât de subţire. Părul negru o făcea să semene cu o refugiată, 
cu supravieţuitoarea moartă de foame a unui război fără nume. 

— Ai idee ce a însemnat asta pentru mama? Şi pentru tata? 
Pentru mine, pentru Katie şi pentru toată lumea? Îți dai seama 
câte vieţi ai distrus? 

— Îmi imaginez. 

— A, chiar? Şi acum ne cauţi doar pentru că ai nevoie de bani. 
Doamne, Abbie! Eşti incredibilă. 

— V-am scris o scrisoare. 

— Când? N-am primit nicio scrisoare. 

— l-am scris mamei o scrisoare acum câteva luni. 

— N-a ajuns. 

Au mers mult timp fără să vorbească. Un tip juca fotbal pe 
iarbă cu două fetiţe, o femeie însărcinată stătea la umbră sub 


un copac, făcându-le galerie. Josh s-a uitat la Abbie. Privea în 
altă parte, dar i-a văzut lucirea lacrimilor pe obraji, sub ochelarii 
de soare. 

— Ce naiba, Abbie? 

Şi-a pus braţele în jurul ei şi a ţinut-o strâns, iar ea şi-a 
îngropat faţa la pieptul lui şi a plâns. Trupul îi tremura şi era 
firav ca al unei păsări. | se părea că-i frânge oasele dac-o 
strânge prea tare. Mirosea ciudat, a mucegai, ca hainele care 
stau prea mult în pod. 

— Îmi pare rău, a murmurat. N-am vrut să fac asta. 

— Nu-i nimic. 

Aproape că plângea şi el. Fir-ar să fie, n-a mai plâns din 
gimnaziu şi n-avea de gând să plângă nici acum. 

— Ne e dor de tine. Ai lăsat un loc gol aşa de mare în viaţa 
noastră. Mama pare foarte tare, dar în realitate e terminată şi 
mi-e groază că se poate întâmpla cine ştie ce. Oh, fir-ar să fie, 
Abbie. Nu ştiu. Totul e aşa de ciudat şi dat peste cap. N-ar fi 
trebuit să se-ntâmple asta. 

— Ştiu. 

— De ce nu te predai? Indiferent ce se-ntâmplă, nu se poate 
să fie mai rău decât e acum. 

— O, ba da, se poate. 

— Toată lumea ştie că Rolf a... 

S-a îndepărtat de el, şi-a scos ochelarii şi şi-a şters furioasă 
lacrimile cu pumnul. 

— Voi nu ştiţi nimic despre el. Nici măcar nu l-aţi cunoscut. 

— Ştiu, dar... 

— Aşa că nu mai vorbi! Nu ştii ce s-a întâmplat. Nu ştie 
nimeni. A fost un accident. Toată lumea crede că el e rău şi că 
m-a dus pe un drum greşit şi alte rahaturi, dar nu-i adevărat. Lui 
îi pasă mai mult de ceea ce se întâmplă în lume decât oricui 
altcuiva. 

Îşi ştergea furioasă lentilele ochelarilor de soare cu degetele, 
mânjindu-le mai tare, ca o nebună. El i-a luat blând şi i-a curăţat 
cum trebuie, cu poalele tricoului, apoi i-a dat înapoi. Şi până 
când şi i-a pus din nou, nu l-a mai privit în ochi. 

— Fii atent. N-am mult timp. Trebuie să vorbim despre bani. 

— Abbie, ai nevoie de ajutor. 

— Am nevoie de bani, fir-ar a dracului să fie! 


Josh a oftat. S-a uitat agitată în jur, apoi a pornit din nou, iar 
el a urmat-o, potrivindu-şi paşii după ai ei. 

— S-o întreb pe mama? Să-i spun că vrei s-o vezi? 

— Nu ştiu. Spune-mi tu. 

— Nici eu nu ştiu. Oricum, conturile ne sunt supravegheate. 

— Atunci vindeţi ceva. 

— Să vindem ceva? 

— Sau vorbeşte cu bunicul. El ştie ce să facă. Probabil că-i 
spală mereu pentru clienţii lui bogătaşi. 

A întrebat-o de cât are nevoie şi a rămas şocat când i-a spus 
că de douăzeci de mii de dolari. N-a vrut să-i spună pentru ce 
sunt şi s-a înfuriat iar, îndepărtându-se când el a încercat să 
insiste. 

Ajunseseră în Central Park West, au ieşit şi l-a condus pe 
străzile din cealaltă parte. Josh şi-a dat seama că sunt într-un fel 
de misiune şi a întrebat-o unde merg. l-a spus că se duc la 
Radioshack de unde el trebuie să-şi cumpere un telefon mobil 
cu credit preplătit ca să-l poată contacta. Că ea nu intră în 
magazin, aşa că să fie atent să ia ce trebuie, adică să poată fi 
activat fără să fie nevoie nici de datele din cartea din identitate, 
nici de adresă. l-a mai spus că o să coste cam o sută de dolari şi 
că trebuie să-l cumpere cu bani ca să nu apără nicio 
înregistrare. 

Când Josh s-a plâns că după ce a plătit taxiul nu mai are 
atâţia bani, i-a spus - sarcastică, de parcă ar fi fost idiot - că de 
aceea merg întâi la un bancomat de unde să poată scoate nişte 
bani şi pentru ea. Toată viaţa lui, soră-sa a făcut pe şefa, dar 
acum era altceva, cu străina aceasta irascibilă, aproape nebună 
cu lista ei calculată de instrucţiuni, că-i venea s-o apuce şi s-o 
scuture ca să-şi vină în fire. Dar n-a făcut-o. 

Oricum, Abbie nici nu l-ar fi băgat în seamă. Slăbiciunea de 
dinainte părea să fi dispărut. Asta era treaba pentru care venise 
şi se pare că plănuise totul. Trebuia să folosească telefonul doar 
pentru ca ea să-i poată lăsa mesajele. Nimeni în afară de ei nu 
trebuie să afle numărul, sau că are telefonul, nici măcar mama. 
După ce-l activează, trebuie să-l închidă şi să nu-l deschidă 
decât o dată dimineaţa şi seara ca să-şi verifice căsuţa vocală. 
Şi oricum, niciodată, dar niciodată să nu facă asta acasă, unde 
sunt supravegheate toate convorbirile. 


Au găsit un bancomat pe Broadway de unde a scos două sute 
patruzeci de dolari şi i-a dat o sută. Apoi s-au dus la Radioshack, 
aflat la câteva străzi mai departe şi, în timp ce ea îl aştepta la o 
cafenea, a intrat şi a cumpărat un telefon cu o sută douăzeci de 
dolari cu credit pre-plătit, treizeci de minute, fără să-l întrebe 
nimeni nimic. 

Când a intrat în cafenea, a găsit-o pe Abbie nervoasă şi i-a 
spus că trebuie să plece. Şi-a notat numărul de telefon, apoi i-a 
dat o foaie de hârtie galbenă pe care scrisese două coloane de 
litere şi cifre. Cu o voce atât de joasă încât a trebuit să se aplece 
ca s-o audă, i-a spus că acela era codul pe care-l va folosi. Nu 
trebuie spus nimănui. Toate cifrele de la zero la zece 
corespundeau unei litere. Când avea nevoie să vorbească cu 
Josh, îl suna pe noul mobil şi îi lăsa un mesaj din două cuvinte; 
primul reprezenta un număr de telefon codat, iar cel de-al doilea 
data şi ora la care trebuia să sune. Dacă nu răspundea, urma să 
încerce din nou, după o oră, apoi după încă o oră şi aşa mai 
departe. l-a spus că nu trebuie să sune niciodată decât de la un 
telefon public şi să se asigure permanent să nu fie urmărit. 
Capul lui Josh vuia deja de atâtea instrucţiuni. Dar nu s-a putut 
totuşi abţine să nu întrebe dacă tot acest scenariu James Bond 
nu vine de la Rolf. l-a răspuns printr-un oftat iritat. 

Miercurea viitoare urma să-i lase un mesaj cu un număr la 
care trebuia să sune la ora unu, a doua zi. Mama lor va avea 
astfel destul timp să facă rost de bani. 

— O să vrea să vorbească şi ea cu tine. 

Abbie a privit în altă parte şi s-a gândit un moment. 

— Te rog, i-a spus el. Las-o să-ţi audă măcar vocea. 

A dat din cap. 

— Bine. Las-o pe ea să sune. Dar numai de la un telefon 
public la ora la care-ţi spun. Şi să fie un loc sigur, unde să ştie că 
nu e urmărită. Fă-o să-nţeleagă că trebuie să fie foarte atentă. 
Şi spune-i că dacă mă sâcâie, închid. 

Doamne, se gândea Josh. S-o sâcâie. Pe ea. Şi tot rahatul ăsta 
că să fie atentă. Nu crede că totuşi el a priceput mesajul? Dar n- 
a spus nimic, ci a dat doar din cap. 

Abbie s-a ridicat şi a pornit spre uşă. O clipă a crezut că îl lasă 
acolo fără să-i spună măcar la revedere. Dar s-a întors să-l 
aştepte, iar când se îndrepta spre ea i-a zâmbit trist şi atunci i s- 
a părut că-şi recunoaşte sora pe care o ştia. 


— Mersi, Joshie. 

— OK. Aş vrea doar... 

— Ştiu. 

L-a sărutat pe obraz, s-a întors şi s-a îndepărtat repede. La 
capătul străzii era o staţie de metrou şi s-a uitat cum îşi croieşte 
drum prin mulţime, ca o fantomă firavă şi neagră. S-a gândit că 
poate se întoarce, dar n-a făcut-o. Trotuarul era însorit, dar 
intrarea la metrou se afla în umbra unei clădiri înalte. Şi a privit- 
o cum trece pragul umbrei şi începe să coboare treptele până 
când a înghiţit-o întunericul. 


24 

Tatăl ei era deja de zece minute pe aparatul de alergare şi 
indiferent cum se simţea el, Sarah simţea că ea nu mai suportă 
mult. George îşi ţinea ochii aţintiţi pe propria-i imagine din 
oglinda de pe peretele din faţă, deşi Sarah nu înţelegea de ce 
pentru că nu era o imagine prea plăcută pentru nimeni. Era 
leoarcă de transpiraţie, pieptul i se clătina sub tricoul ud, iar 
obrajii i se umflau şi i se dezumflau ca ai unui peşte nervos. 

Era vina ei că a coborât aici. Gimnastica lui de dimineaţă era 
sacrosanctă. lar aceasta, versiunea de duminică dimineaţa, era 
de două ori mai sacrosanctă. Spusese deja „nu” de două ori, 
aseară când a sosit ea şi încă o dată azi-dimineaţă. Dar înainte 
de a pleca acasă, trebuia să mai încerce o dată. 

— Tati, n-ai putea... 

— Sarah, ţi-am spus. Nici nu intră în discuţie. 

— Te rog, ascultă-mă doar un minut. 

— Te-am ascultat. Am auzit. Răspunsul e tot nu. 

— Opreşte-te! 

Dacă s-ar fi gândit, n-ar fi îndrăznit. Dar în clipa în care a 
tipat, a şi apăsat butonul aparatului, iar tatăl ei s-a dezechilibrat 
în faţă şi a trebuit să se prindă de bară ca să nu cadă. 

— Ce naiba-i cu tine? 

— Pentru Dumnezeu, tati! Ascultă-mă. 

Nu vorbea astfel cu tată ei şi îi venea să-şi ceară scuze. Dar, 
pe moment, se pare că obținuse ce voia. 

— Sarah, am vorbit deja despre asta de zece ori. 

— E nepoata ta, pentru Dumnezeu! 

A coborât de pe aparat şi a smuls un prosop de pe scaun. 

— Nu e vorba doar de Abbie, îi spuse ştergându-se. Toti aţi 
luat-o razna. De câte ori să-ţi mai spun? Ceea ce-mi ceri e ilegal, 
Sarah. Ilegal. 

— Şi de când e asta o problemă pentru tine? 

— Poftim? 

— Hai, tati. Nu mă lua cu de-astea. Nu-mi spune că ai acţionat 
întotdeauna ca la carte. Şi afacerile alea cu obligaţiuni vândute 
sub preţul pieţei, toate aranjamentele „de pe vapor”, călătoriile 
în insulele Cayman. Nu sunt chiar proastă. 

— Cum îndrăzneşti? 

Şi-a luat halatul şi s-a îndreptat către scara spre bucătărie. 
Sarah era chiar mai şocată de ceea ce spusese decât el. Parcă s- 


ar fi declanşat în ea un instinct protector de mamă-animal. 
Văzând că funcţionează, n-avea de gând să se oprească. A urcat 
scara în urma lui şi a intrat în bucătărie. Mama ei stătea la masa 
de mic dejun şi se prefăcea că citeşte ziarul. După sprânceana 
ridicată şi tremurul delicat al paharului din care îşi bea sucul de 
portocale, Sarah şi-a dat seama că a auzit cuvintele din sala de 
gimnastică. Era ceva nou şi o interesa. Tatăl ei era la frigider şi 
îşi turna apă într-un pahar. 

— Tati, vorbeşte cu mine. 

— Am spus ce aveam de spus. lar tu ai vorbit mai mult decât 
trebuia. 

— Ascultă. Aş fi putut să-ţi spun că sunt pentru mine. 

— Poate c-aşa ar fi trebuit. La ce-i trebuie? Să facă bombe? Să 
ucidă şi alţi oameni sau de ce? 

— Ştii că Abbie n-ar face aşa ceva. A fost un accident. 

— Atunci să se predea şi să spună adevărul. 

— Poate c-o s-o facă. Dacă am putea stabili o legătură. Şi-a 
băut apa şi şi-a mai turnat. Nu se uita la ea. 

— Tati? 

— Da. 

— Dacă aş fi fost eu, speriată de moarte şi flămândă... Şi-a 
muşcat buza. Doar n-o să plângă. Pentru mine ai fi făcut-o? 

Mama ei, care se prefăcea în continuare că citeşte ziarul, a 
mormăit ceva. Soţul ei s-a întors şi a privit-o. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus că bineînţeles că da. 

A băut şi al doilea pahar şi l-a pus cu zgomot pe bufet, apoi şi- 
a şters din nou faţa şi gâtul cu prosopul. 

— ţi dau zece mii. 

— Cincisprezece. 

— Bine, cincisprezece. Dar atât. Nu mai vreau să aud nimic 
despre asta. Sunt pentru tine şi e treaba ta ce faci cu ei. 

Sarah s-a dus la el şi l-a îmbrăţişat. 

— Tati, îţi mulţumesc. 

— Cred c-am înnebunit. 

Sarah s-a gândit să-i trebuie o zi sau două să facă rost de ei, 
dar după ce a făcut duş şi s-a îmbrăcat, s-a dus la seiful din 
birou, iar peste o oră ea era în maşină, îndreptându-se spre casă 
şi banii erau în portbagaj, într-o pungă galbenă din plastic. 


Se obişnuise să se uite mereu în oglinda retrovizoare să vadă 
dacă nu e urmărită, dar n-a văzut niciodată ceva care să o facă 
cât de cât suspicioasă. Astăzi însă toţi i se păreau suspecți. Nu 
se temea doar de poliţişti, ci şi de hoţi. Fiecare pieton care 
aştepta la semafor devenea un potenţial tâlhar sau un pirat de 
maşini. Era exact aşa cum i-a spus Josh că s-a întâmplat cu el 
când s-a dus s-o întâlnească pe Abbie. 

Aseară, în clipa în care băiatul a intrat pe uşă, Sarah şi-a dat 
seama că s-a întâmplat ceva grav după misterioasa - şi total 
neplauzibila - „ieşire la cumpărături” în oraş. A scos-o afară pe 
terasă şi i-a povestit încet. Şi imediat după ce şi-a dat seama că 
nu va afla mai multe (pentru că Josh nu se pricepea să mintă şi 
era sigură că nu i-a spus tot), şi-a pregătit câteva lucruri pentru 
noapte, s-a urcat în maşină şi s-a dus direct la Bedford. Ar fi vrut 
să vină şi Josh, gândindu-se că dacă povesteşte el întâlnirea cu 
Abbie s-ar putea să-l sensibilizeze pe tatăl ei, dar Josh s-a 
scuzat, destul de neconvingător, că i-a promis lui Freddie să se 
întâlnească. Bietul copil era încă tulburat după întâlnirea cu sora 
lui şi Sarah n-a mai insistat. Dar acum, în drum spre casă, 
asediată de fantome de poliţişti şi pirați de maşini, regreta că n- 
a făcut-o. 

Abia atunci s-a gândit c-ar trebui să-i spună lui Benjamin că 
Josh a văzut-o pe Abbie. Şi el avea dreptul să ştie, deşi n-o 
încânta deloc perspectiva de a-l suna. Ultima dată când au 
vorbit au fost la un pas de-o catastrofă. După noaptea aceea de 
dinainte de conferinţa de presă, când au făcut dragoste, s-a 
gândit ca o proastă că lucrurile se vor schimba oarecum. Că 
şocul celor întâmplate cu Abbie îi va alunga nebunia şi-l va 
aduce înapoi. O iubea, ştia c-o iubeşte. După noaptea aceea era 
evident. Bărbaţii nu se pot preface cu astfel de lucruri. 

Dar după câteva zile, a plecat. S-a întors la Santa Fe. Şi, odată 
cu trecerea săptămânilor, apoi a lunilor, şi-a dat seama că s-a 
amăgit. Nu se schimbase nimic. Doar că singurătatea şi 
mâhnirea erau acum mult mai adânci. Şi s-a simţit atât de 
proastă, teribil de proastă, pentru c-a făcut ce-a făcut în acea 
noapte. Şi cum a putut el să facă dragoste cu ea, atât de tandru, 
de plin de căinţă, dacă n-a simţit nimic, dacă n-avea nici cea 
mai vagă intenţie de a se întoarce, cum de-a putut? 

Dacă atunci s-a simţit ca o idioată, luna trecută când s-a 
întors în casa goală, după o săptămână petrecută la Pittsburgh, 


cu lris, a fost şi mai rău. Vremea se răcise din nou brusc, iar 
centrala era stricată, aşa că nu avea nici căldură, nici apă caldă. 
Josh era la o petrecere şi probabil că la fel şi ceilalţi pe care i-a 
sunat: Martin şi Beth, Jeffrey şi prietenul lui, Brian. Şi-a pus două 
pulovere şi o geacă, a făcut focul în camera de zi şi a băut o 
sticlă întreagă de Chianti, apoi a mai deschis una şi a făcut ceea 
ce a jurat că nu va mai face: să bea şi să dea telefoane noaptea 
târziu. 

Benjamin i-a răspuns cu gura plină şi era evident că lua o cină 
intimă, la lumina lumânărilor, cu Catalizatorul. lar Sarah a intrat 
în el ca o furie şi l-a acuzat de orice i-a venit în minte, chiar de 
lucruri pe care ştia că nu le-a făcut şi nu le va face niciodată. Că 
n-a iubit-o niciodată, că n-a iubit pe niciunul dintre ei, că pentru 
el n-au contat decât munca şi orgoliul lui nenorocit. Şi că i-a 
distrus şi irosit viaţa, că i-a furat atâţia ani în care ar fi putut să-i 
fie mai bine, să facă lucruri mai importante, să aibă o carieră 
adevărată şi împlinită, în loc să facă atâtea sacrificii şi să se 
trezească la sfârşit singura răspunzătoare. 

Şi-a dat seama după zgomotul de fond că s-a dus probabil în 
altă cameră, unde să aibă mai multă intimitate, să nu-l audă 
Catalizatorul. După o vreme, încercările lui de a strecura o vorbă 
au devenit mai insistente. 

— Sarah, ascultă-mă o clipă. Te rog. Acum o să închid. 

— Da, de ce să nu-nchizi? Du-te şi regulează târfa, cum m-ai 
regulat şi pe mine în noaptea aia. Şi regulează-te şi pe tine. 

Probabil că a fost un adevărat şoc pentru agenţii de la 
înregistrări telefonice, care jucau pocher, sau ce altceva făceau 
ei la ceas târziu de noapte când trebuia să le treacă timpul. 

Spera ca amintirea a ceea ce-a făcut să dispară odată cu 
mahmureala, dar n-a fost aşa. Şi, deşi de atunci tot a încercat 
să-şi adune curajul şi să-l sune ca să se scuze, nu reuşise încă. 
Dar acum, că aveau veşti de la Abbie, acum că Josh o şi văzuse, 
nu mai avea nicio scuză. Cumva, fără a stârni suspiciuni, trebuia 
să-i spună lui Benjamin. 

După-amiaza, cu banii ascunşi în maşina de spălat (părea un 
loc potrivit şi mai sigur decât altele), i-a făcut cu ochiul lui Josh 
şi l-a rugat să vină cu ea în grădină s-o ajute să sădească ceva. 
Habar n-avea dacă FBl-ul pusese microfoane în casă şi în 
telefoane. Au avut ocazii din plin. Au fost atâţia agenţi în casă în 
ultimele luni, au scotocit prin lucrurile lui Abbie şi le-au pus un 


milion de întrebări despre ea ca să-i stabilească „profilul” aşa că 
precis au plantat ceva. Până acum nu aveau de ce să se 
ferească, dar de data aceasta da, iar Sarah nu voia să rişte. 

Josh nu ştia nimic despre convorbirea aceea nefericită, aşa că 
i-a spus, lăsând deoparte detaliile sinistre. Era uluitor cât s-a 
maturizat de când a plecat tatăl său. Cu Abbie discutase Sarah 
până acum problemele emoţionale importante. Dar Josh se 
dovedea un bun ascultător şi-i dădea sfaturi mai înțelepte, chiar 
dacă era mai rezervat. Chiar înainte ca Sarah să-i sugereze, Josh 
a spus că el ar trebui să-l sune pe Benjamin. 

Se şi gândise cum. Ca să nu alerteze vreo ureche indiscretă, 
urma să-i spună tatălui său că avea o mulţime de treburi la New 
York, legate de admiterea lui la NYU: formulare de completat şi 
aşa mai departe. Din una-ntr-alta voia să-i spună că Sarah era 
jenată din cauza ultimei convorbiri telefonice şi îi va sugera să ia 
masa o dată împreună, la New York, poate chiar toţi trei. Lui 
Sarah i se părea un plan bun. 

Au intrat şi Josh a urcat în fugă în camera lui să telefoneze, în 
timp ce Sarah încerca să se concentreze pe pregătirea cinei. 
După cinci minute a coborât. l-a spus că totul e aranjat. 
Benjamin va veni vineri, cu avionul. O să cineze împreună. l-a 
transmis c-o sărută. 

Josh nu i-a spus de unde ştie la ce număr să sune. A zis că i-a 
promis lui Abbie că n-o să spună nimănui şi că era mai sigur aşa. 
leri-seară, când a venit acasă de la şcoală, i-a dat lui Sarah o 
bucată de hârtie pe care era scris numărul. Codul era din zona 
New Jersey şi era probabil un telefon public. Undeva în vreun 
mall sau o staţie de benzină. 

Toată săptămâna, Sarah şi-a stors creierii ca să găsească cel 
mai bun loc de unde să sune şi în cele din urmă s-a hotărât 
pentru Roberto’s, un restaurant unde a fost de multe ori cu 
Benjamin. Erau acolo două cabine telefonice izolate, în spate, 
lângă toalete, iar zgomotul şi agitația dinspre bucătărie 
acopereau orice conversaţie. De asemenea, era la doar câteva 
străzi de librărie. Aşa că joi dimineaţă, la douăsprezece şi un 
sfert, ca şi cum atunci i-ar fi venit ideea, i-a spus lui Jeffrey că-l 
invită la prânz. 

Restaurantul nu era aglomerat, dar spre ora unu lumea a 
început să se adune. Au mâncat salată Cesar şi au vorbit despre 
librărie, apoi Jeffrey a început să-i povestească despre un nou 


film francez pe care l-a văzut cu Brian la Angelika Film Center. 
Sarah s-a străduit din răsputeri să pară interesată, deşi, de câte 
ori mergea cineva la toaletă nu putea să nu se gândească la ce 
s-ar întâmpla dacă, la ora unu când se va duce acolo, va găsi 
ambele telefoane ocupate. S-a uitat la ceas. Mai avea patru 
minute. 

— Te simţi bine? 

— Poftim? 

Jeffrey se încrunta la ea. 

— Pari cam neatentă. 

— Nu, nu e nimic. Jeffrey, scuză-mă. Tocmai mi-am amintit. 
Trebuia să-l sun pe Alan Hersh de dimineaţă. Se pare că e ceva 
important şi am uitat complet. Mă scuzi un moment? 

— Sigur. 

Şi-a luat geanta, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre celălalt colţ la 
restaurantului, strecurându-se printre mesele de la care i se 
părea că, dintr-odată, toată lumea se holbează la ea. Se simţea 
ca Al Pacino în Naşul când se duce să-şi ia puşca. Ambele cabine 
telefonice erau libere. A ales-o pe cea aflată mai departe de 
toalete. Şi-a pus geanta jos, pe mica poliţă din oţel inoxidabil, a 
scos o pungă de sandviciuri şi bucata de hârtie a lui Josh. Şi în 
timp ce secundarul ceasului se apropia de ora fixă, respirând 
precipitat şi superficial acum, cu mâinile tremurând atât de tare 
că era să scape fisele, a ridicat receptorul, a introdus moneda şi 
a aşteptat. 

— Alo? 

Sarah simţea că se sufocă şi a înghiţit în sec, câteva clipe 
incapabilă să vorbească. Se simţea copleşită să-i audă vocea 
după atâtea luni. 

— Mami? 

— Bună, scumpo. 

— Oh, mami! 

După vocea mică şi tremurată pe care o avea, a ştiut că nu 
era singura care se luptă cu lacrimile. Şi-a dat seama, ca o 
proastă, că nu ştie ce să zică. Prea multe şi nimic. 

— Scumpa mea, ce faci? 

— Bine. Tu? 

— Şi eu. 


A urmat un moment lung de tăcere. Sarah a auzit ceva 
muzică în fundal, apoi claxonul unei maşini. Ar fi vrut s-o întrebe 
unde e, dar ştia că nu trebuie. 

— Mami, îmi pare rău. 

— Oh, fetiţo! 

— Uite, să ştii că nu avem mult timp... 

— Scumpa mea, vino acasă, te rog... 

— Mami... 

— O să înţeleagă toată lumea dacă le spui ce s-a întâmplat... 

— Nu. l-am spus lui Josh să nu faci aşa ceva! 

— Îmi pare rău, îmi pare rău. Încă o pauză lungă. 

— Ai făcut rost de bani? 

— Abbie, draga mea... 

— Da? 

— Da. _ 

— Bun. Acum, ascultă-mă cu mare atenţie. lţi spun ce să faci. 
E foarte important să faci exact ce-ţi spun. Ai un pix? 

Un bărbat venea pe coridor. Sarah s-a întors cu spatele, şi-a 
şters lacrimile şi a întins mâna spre geantă. S-a gândit că omul 
merge la toaletă, dar s-a dus la celălalt telefon. 

— Mami? 

— Da. Stai un pic. 

A găsit un pix, dar îi tremurau mâinile atât de tare încât a 
scăpat geanta şi s-a împrăştiat totul pe podea. 

— Fir-ar să fie! 

Bărbatul, un tânăr drăguţ, cu o haină sport maro, s-a ghemuit 
lângă ea şi a ajutat-o să le adune. A privit-o direct în faţă, puţin 
cam prea direct, şi i-a zâmbit. Oare nu-i?... l-a mulţumit, s-a 
ridicat şi a luat din nou receptorul. 

— Scuză-mă, i-a spus ea încercând să pară dezinvoltă, dar 
până şi ei i-a sunat cam aiurea. Mi-am scăpat geanta. 

— Eşti gata? 

Cineva a bătut-o pe umăr şi a tresărit foarte tare, aproape c-a 
tipat. Tipul ţinea în mână rujul ei. l-a zâmbit, l-a luat şi i-a 
mulţumit. 

— Mai e cineva acolo? a întrebat Abbie îngrijorată. 

— Nu-i nimic. 

— Cine e? 

— Stai liniştită, totul e sub control. 


Ştia că trebuie să sune firesc şi convingător. Pentru orice 
eventualitate. Probabil că nu era un agent. Doar nu se poartă 
aşa, atât de direct, nu? Işi dădea seama că Abbie e gata să 
închidă. N-a făcut-o însă. A întrebat-o pe Sarah dacă e pregătită 
şi a început să-i dicteze instrucţiunile. 

Când s-a întors la masă, Jeffrey i-a spus că voia să cheme 
poliţia s-o recupereze. Işi terminase aproape pastele şi a rugat 
ca ale ei să fie puse la încălzit. Chelnerul a văzut-o când s-a 
întors şi i-a adus imediat farfuria. Niciodată în viaţa ei n-a avut 
mai puţin chef de mâncare. Jeffrey a întrebat-o dacă totul e în 
ordine şi i-a spus da, mulţumesc. Totul era în ordine. 


25 

Ben a sosit la mall la puţin timp după şapte şi jumătate, cu 
mai bine de un ceas înainte de ora la care ar fi trebuit să ajungă. 
Era îngrijorat din cauza traficului şi că noaptea, dacă e un loc din 
alea uriaşe, cu o parcare de opt hectare, s-ar putea rătăci şi 
atunci s-ar duce totul naibii. În realitate era şi mai mare decât 
anticipase, dar mai degrabă datorită norocului decât inteligenţei 
l-a găsit fără nicio problemă. 

Zona M, rândul 8, într-un colţ din celălalt capăt al parcării, 
vizavi de Petland şi de Old Navy. Vedea deja pubela neagră de 
gunoi, a treia din stânga, în care trebuia să lase punga. Păreau 
să nu fie niciun fel de camere de supraveghere şi probabil că de 
aceea a ales Abbie acel loc. S-a gândit că ar putea fi deja acolo 
şi că-l urmăreşte chiar acum de pe undeva. Şi poate că era mai 
bine să nu iscodească din priviri şi nici să nu dea târcoale ca să 
n-o sperie şi s-o facă să fugă. 

A înconjurat zona, încetinind din când în când pentru 
cumpărătorii ce-şi împingeau cărucioarele încărcate spre maşini, 
apoi a ieşit din nou pe şosea şi a mers spre vest vreo patru sute 
de metri până a văzut săgeata roşie şi pâlpâitoare din neon şi 
firma pe care scria Bar Rodeo. S-a îndreptat într-acolo şi a 
parcat, a intrat, s-a aşezat la bar şi şi-a comandat o bere. 

Era aproape sigur că n-a fost urmărit. S-a strecurat de la 
Waldorf, unde stătea, pe o ieşire laterală, apoi a străbătut 
Manhattanul în toate direcţiile cu trei taxiuri, a intrat la Macy's şi 
a ieşit pe partea cealaltă, de unde, în cele din urmă, a luat un al 
patrulea taxi până la locul de închiriere a maşinii. lar agentul 
care s-ar fi descurcat cu toate astea, apoi l-ar fi urmărit prin 
trafic până aici, în Newark, ar fi meritat să fie promovat imediat. 

Barul Rodeo voia să dea impresia, fără prea mult succes, că 
ar fi ceva stil „western”. Pe pereţi erau câteva tablouri cu 
cowboy şi o imitație de cap de bizon cu o privire tristă, care se 
uita parcă la meciul de baschet de la televizorul de deasupra 
barului. Barmanul purta o vestă roşie din satin şi o cravată 
neagră şi îi saluta pe toţi clienţii cu un sa/t obligatoriu, fără 
îndoială, dar destul de lipsit de entuziasm. 

Ben nu-şi revenise încă din şoc. Venise la New York 
aşteptându-se să discute cu Josh despre colegiu şi să se împace 
cu Sarah. Şi uită-te la el, pregătindu-se să pună cincisprezece 


mii de dolari într-o pubelă de gunoi din New Jersey pentru fiica 
sa teroristă. 

Aseară, la restaurantul zgomotos din Oyster Bay, tocmai când 
se gândea că împăcarea cu Sarah merge mai bine decât ar fi 
îndrăznit să spere, ea a schimbat o privire cu Josh, au dat din 
cap, apoi s-au aplecat asupra fripturilor şi i-au spus. 

Bineînţeles că ei erau mult mai avansați în tainele conspirației 
decât el. Josh vorbea despre a o da pe bune şi livrarea mărfii de 
parcă ar fi fost deja în slujba mafiei. Ben stătea şi-i privea cu 
ochii din ce în ce mai mari. Josh era mai tehnic, pe Sarah o 
preocupa mai degrabă aspectul psihologic. Tot timpul aducea 
vorba despre Rolf. 

— Evident că e total controlată de el, spunea ea. Joshie spune 
că pare o cu totul altă persoană. Şi mi-am dat şi eu seama după 
voce. Foarte pornită, ca o nebună. Are nevoie de ajutor, 
Benjamin. Trebuie s-o îndepărtăm de tipul acela. 

Ben nu trebuia convins. Cu doar cu două săptămâni în urmă 
fusese vizitat de un nou agent FBI din Denver, care se pare că 
preluase cazul de la Frank Lieberg. Se numea Kendrick şi părea 
cel mai înţelegător dintre toţi agenţii cu care avuseseră de-a 
face până atunci. 

Ceea ce s-a întâmplat cu Abbie, i-a pus el lui Ben, este un caz 
clasic de „pasiune nebună”, cunoscută sub numele de 
Sindromul Patty Hearst sau Stockholm: o tânără dintr-o familie 
iubitoare şi înstărită care, într-un moment de vulnerabilitate, îşi 
pierde capul după un bărbat charismatic, inevitabil mai în vârstă 
şi cu mai multă experienţă. Bărbatul o convinge că valorile în 
spiritul cărora a crescut sunt greşite şi corupte moral, şi-i oferă 
un mod de viaţă în care criminalitatea este o aventură 
romantică şi palpitantă. De obicei, apare şi dorinţa de a şoca, de 
a jigni sau de a-şi pedepsi părinţii. Şi adesea, a mai adăugat 
Kendrick cam stingherit, un puternic element sexual, care 
estompează realitatea şi o leagă pe femeie şi mai strâns de noul 
ei mentor. 

Ben l-a întrebat despre Rolf şi a aflat cu mâhnire cât de puţine 
ştiu. Au trecut mai bine de şase luni de când el le-a spus ceea ce 
aflase de la Hacker în seara petrecută la Missoula, că s-ar putea 
ca Rolf să fie Michael Kruger sau Kramer, implicat în nişte 
atentate cu bombă de acum câţiva ani. Kendrick i-a spus c-au 


verificat toate legăturile posibile, dar n-au găsit nimic care să 
arunce o nouă lumină asupra adevăratei identități a individului. 

În parte din cauza ultimei lor discuţii incendiare la telefon şi în 
parte pentru că nu voia s-o mai necăjească şi cu lucruri pe care 
ea le dedusese deja mai mult sau mai puţin, Ben nu i-a spus 
nimic lui Sarah. lar aseară, la cină, nu i s-a părut potrivit, mai 
ales în faţa lui Josh. Vorbeau despre /ivrarea mărfii şi puneau la 
cale un complot în care se Ben părea să fi devenit pionul 
principal, iar dacă va fi prins va ajunge direct la închisoare. 
Doamne, ajută-ne, se gândea el, minunata noastră copilă ne-a 
făcut pe toţi nişte criminali. 

Sorbind din paharul cu bere şi uitându-se distrat la meciul de 
baschet pe deasupra capului tânărului barman, Ben se tot 
gândea că Sarah ar fi putut avea, în fond, dreptate. Ea ar trebui, 
probabil, să facă asta, nu el. Incă înainte de a deveni fugară, 
Abbie i-a spus clar că nu mai vrea să-l vadă. In noua ei stare de 
spirit atât de instabilă, s-ar putea să se înfurie rău dacă dă cu 
ochii de el. Pe de altă parte, la vederea mamei ei s-ar putea să 
fie mişcată şi să se mai înmoaie. Bineînţeles că Abbie aştepta ca 
banii să-i fie aduşi de Josh şi dragul de el ar fi vrut s-o facă. Dar 
Ben şi Sarah nici n-au vrut s-audă. Aseară, după ce au pus 
lucrurile la punct, şi au discutat problema pe toate părţile, au 
căzut de acord că trebuie să fie Ben. Fizic, el era cel mai 
puternic. Şi dacă va fi posibil, el poate să pună mâna pe ea, s-o 
biruie, s-o urce în maşină şi s-o facă să-şi vină în fire şi să se 
predea. Poate. 

Se gândea la Eve şi a simţit o puternică dorinţă de a o suna, 
apoi şi-a amintit că, urmând instrucţiunile lui Abbie, şi-a lăsat 
mobilul la hotel, pentru ca poliţia să nu-l găsească după semnal. 
Oricum, a vorbit cu ea acum câteva ore, fără să-i spună însă 
nimic despre ceea ce urma să facă. lar ea i-a spus ceva care l-a 
tulburat puţin. 

leri-seară, l-a găsit pe Pablo în faţa televizorului, uitându-se la 
o casetă video pe care a spus că a găsit-o în dulapul din 
dormitor. Părea să fie un filmuleţ de amator. Eve nu ştia ce să 
creadă. Doi copii pe care nu i-a recunoscut, un băiat şi o fetiţă, 
se bălăceau în apa puţin adâncă de pe o plajă oarecare. Apoi 
camera s-a mutat şi a prins-o pe Sarah în costum de baie, cu 
mâinile ridicate, încercând să nu fie filmată, vocea lui Ben care o 


bombănea şi râdea din spatele camerei, spunându-i că arată 
grozav şi să stea liniştită. 

Era una din casetele pe care le luase cu el pe furiş, când 
plecase. A încercat să se uite la ea o dată, când Eve nu era 
acasă, dar s-a emoţionat prea tare şi s-a oprit. Pablo ştia, 
bineînţeles, că Ben are doi copii mari, dar credea că aceştia sunt 
alţii şi voia să-i cunoască şi să se joace cu ei. 

Era opt şi un sfert. Ben şi-a băut berea, a plătit, iar barmanul 
i-a spus: Te gră'eşti acasă, aşa-i? Ben i-a spus că aşa e. 

Afară era aproape întuneric. Aerul era rece şi limpede, iar 
indicatoarele luminoase de pe şosea luceau strident în nuanţe 
vii. A ieşit încet cu maşina din parcare, s-a îndreptat spre 
intrarea în mall şi a mai dat un tur magazinelor. Toate erau 
deschise, dar erau mai puţine maşini decât înainte. În zona M 
erau cam treizeci-patruzeci şi păreau toate goale. Poate că vine 
pe jos. 

La cel de-al doilea tur, ceasul de pe bord arăta opt şi douăzeci 
şi opt de minute, iar de această dată, când a ajuns la Petland, a 
intrat în zona M şi a rulat încet către colţ, spre rândul 18. Erau 
doar două maşini cam la douăzeci de metri de a treia pubelă de 
gunoi şi nu se vedea nimeni în niciuna. Poate să parcheze chiar 
lângă ea. Puțin mai departe, dincolo de fâşia despărţitoare de 
beton, în zona L, o pereche în vârstă încerca să ridice un obiect 
greu dintr-un cărucior şi să-l pună în portbagajul unei maşini de 
teren. Erau singurii care se vedeau prin apropiere. 

S-a oprit şi a întors, astfel încât spatele maşinii să fie cam la 
trei-patru metri de pubelă. Când ceasul arăta opt şi jumătate, cu 
motorul pornit, a ieşit din maşină, s-a dus la portbagaj şi s-a mai 
uitat o dată în jur. Cei doi vârstnici din zona L se certau, dar 
niciunul nu s-a uitat la el. Ben a deschis repede portbagajul, a 
scos punga galbenă din plastic şi, cu o mişcare rapidă, a 
aruncat-o în pubela de gunoi. Apoi a închis portbagajul, exact 
aşa cum ceruse Abbie, s-a urcat din nou în maşină şi a plecat. 

În timp ce traversa parcarea, spre drumul care trecea prin 
faţa magazinelor, s-a uitat în oglindă şi împrejur sperând s-o 
zărească. N-a văzut pe nimeni. În faţă la Old Navy, s-a oprit să 
dea prioritate unei maşini care trecea, apoi s-a luat după ea şi a 
dat, încet, colţul. S-a mai uitat o dată în urmă, exact când 
parcarea ieşea din raza sa vizuală. Nu se schimbase nimic. Nicio 
maşină lângă pubelă. Nimeni. 


Trebuia să fie pe undeva, la pândă. Nu-l urmărea nicio 
maşină, dar voia să le dea ochilor nevăzuţi impresia că respectă 
instrucţiunile primite. Aşa că a urmat indicatoarele albe de ieşire 
de pe carosabil prefăcându-se că pleacă. 

N-avea însă de gând să facă asta. Ştia ce trebuia să facă. Cam 
la trei sute de metri pe şosea era o mică ridicătură şi după ea un 
semafor. Când vă ajunge acolo va fi destul de departe pentru a 
mai fi văzut, iar ea va crede că a plecat. Dar la semafor va face 
dreapta, apoi încă o dată dreapta şi va ieşi la celălalt capăt al 
mallului, de unde poate intra pe drumul interior şi de acolo din 
nou în parcare. 

În mai puţin de trei minute trecea înapoi pe lângă JCPenney şi 
Ben Bath & Beyond, apoi drept înainte, peste o bretea de 
legătură. Se vedea Petland. A trebuit să aştepte să treacă trei 
maşini şi s-a uitat în întuneric la cei dinăuntru, dar nu era Abbie. 
A traversat breteaua şi, în timp ce se apropia de Petland, s-a 
uitat în dreapta şi a văzut o maşină albă, un Ford mic, ce 
traversa parcarea spre zona M, mult prea departe de magazine 
decât ar fi fost nevoie dacă ar fi vrut doar să parcheze. Precis 
era ea. Ştia. Dar era totuşi prea departe să vadă bine persoana 
de la volan. 

În zona L, care era acum mai aproape de el, cuplul în vârstă 
tot încerca să aranjeze obiectul în spatele maşinii. Fără să se fi 
gândit dinainte, în loc să se ducă în zona M, s-a întors brusc spre 
intrarea în L şi s-a îndreptat spre ei. Fordul alb era aproape de 
pubelă şi Ben s-a speriat că, dacă l-a văzut, poate să întoarcă şi 
să plece. Se făcuse deja destul de întuneric şi ea nu avea cum 
să-i recunoască maşina. Dar nu voia să rişte să fie văzut prea 
repede şi atunci a tras rapid de volan şi a parcat între două SUV- 
uri înalte. A ieşit şi a luat-o la fugă. 

Maşina albă frâna lângă pubelă. Ilnăuntru nu se vedea decât o 
persoană. Ben fugea cât putea de repede, aplecat, încercând să 
se ţină în spatele maşinii cuplului vârstnic. A văzut cum se 
deschide portiera şoferului şi pe cineva ieşind. Era un bărbat. 
Abbie îi spusese lui Sarah că ea va lua banii. Acesta era precis 
Rolf. Ce proşti au fost că nu s-au gândit. N-a avut încredere s-o 
lase pe ea. Trebuia să facă el asta. Şi de unde ştiau ei c-o să-i 
dea lui Abbie? Ticălosul îi fură probabil. Ben a simţit un atac 
brusc, incontrolabil, de furie. 


Tipul se îndrepta spre pubelă, uitându-se scurt în jur, 
încercând să pară nepăsător. Ben era cam la douăzeci de metri 
distanţă, aplecându-se şi înaintând repede ca o maimuţă, 
încercând să rămână în spatele maşinii de teren. Dar bătrâna l-a 
văzut şi şi-a bătut soţul pe umăr, evident speriată că vor fi 
jefuiţi. Ben şi-a ridicat braţele, încercând să le spună că nu le 
face nimic, să nu se sperie şi, din fericire, n-a scos niciunul un 
cuvânt. A trecut de ei şi s-a apropiat repede de Rolf care 
scosese punga cu bani din gunoi şi se întorcea la maşină. Ben 
era acum la zece, opt, cinci metri. 

— Atenţie! a strigat cineva. 

Era o voce de femeie şi venea din maşină. Ben s-a uitat, a 
văzut o faţă la fereastra din spate şi şi-a dat seama că e Abbie. 
Probabil că se ascunsese pe bancheta din spate. Dar strigătul ei 
l-a alertat pe Rolf, care s-a întors şi l-a văzut pe Ben foarte 
aproape de el. A luat-o la fugă spre portiera şoferului. 

— Opreşte! a ţipat Ben. Opreşte, pramatie nenorocită! 

Rolf se urca în maşină, dar Ben a reuşit să-l ajungă înainte de 
a închide uşa. A prins jacheta de piele a individului, a apucat-o 
bine de poală şi a încercat să-l tragă afară. Abbie ţipa de pe 
bancheta din spate. 

— Pleacă! Pleacă odată! 

Rolf îl lovea cu pumnii şi coatele, încercând să-l dea la o 
parte. 

— Dă-mi înapoi fata, nenorocitule! 

Maşina pornise, dar Ben a sărit şi l-a prins de picior, 
răsucindu-i-l atât de tare încât a scăpat de pe acceleraţie. A vrut 
să scoată cheia de contact, dar n-a reuşit. 

— Tati, nu! Nu face asta! 

— Abbie, te rog! striga Ben. Vreau doar să vorbesc cu tine! Te 
rog! 

— Lasă-ne să plecăm! 

— Te rog, Abbie! Vreau să vorbesc cu tine! Spune-i... 

Atunci pumnul individului l-a lovit drept în faţă, între ochi. Ben 
a văzut un fulger şi a căzut pe spate, chircindu-se. Ceafa i s-a 
izbit de pământ, portiera s-a trântit deasupra lui, iar maşina a 
plecat într-un vârtej de praf alburiu. 

lar prin ceața tot mai densă care-l cuprindea, ultimul lucru pe 
care l-a văzut a fost faţa lipită de geamul din spate al maşinii 


care-l privea, ciudatul păr negru, ochii mari, şocaţi şi plini de 
frică ai fiicei sale. 


26 

Dintre toate imaginile din acea dimineaţă de septembrie - 
avioanele care străpungeau, flăcările pe cerul luminos, turnurile 
ce se făceau fărâme - cea care s-a imprimat cel mai adânc în 
mintea lui Eve a fost norul uriaş de praf care s-a umflat şi a 
înghiţit mulţimea ce se îndepărta în fugă. Părea să se 
rostogolească la nesfârşit şi să cuprindă întreaga lume şi când, 
în cele din urmă, s-a risipit, tot ceea ce însemna viaţă arăta 
altfel. 

Nu-i plăcea năvala de ştiri stridente de tot felul. lar vara şi la 
începutul toamnei, când Pablo venea s-o trezească, punea 
muzică şi deschidea uşile spre terasă, pentru ca melodia să 
zboare afară, iar soarele să pătrundă în casă. Gustul său în 
materie muzicală nu era definit şi depindea mai ales de ceea ce 
picta în momentul respectiv. În dimineaţa aceea ar fi putut 
alege Mozart sau Tom Waits, Beth Nielsen Chaplin sau 
incantaţiile călugărilor tibetani. Dar a preferat totuşi Bach, 
Variațiunile Goldberg. 

Pablo trăsese un scaun sub cireş şi se urcase pe el să umple 
borcănelele cu hrană pentru păsările-colibri. Eve era întinsă pe 
spate pe terasă, în cămaşă de noapte, şi se relaxa. Printre 
sunetele muzicii a auzit sunând slab mobilul lui Ben, dar nu s-a 
mai gândit la asta până când n-a apărut el în uşă. Şi-a dat 
seama că s-a întâmplat ceva şi primul ei gând a fost la Abbie. l-a 
spus c-a sunat Sarah. S-a întâmplat ceva îngrozitor la New York. 
Căminul de la NYU, de pe strada Water, la trei sau patru străzi 
de World Trade Center, a fost evacuat. Josh dispăruse şi nu 
răspundea la telefon. Sarah era aproape isterică. 

In timp ce oroarea se desfăşura pe ecranul televizorului, au 
sunat - li s-a părut că o eternitate - la toţi cei pe care-i ştiau din 
Manhattan, în speranţa că Josh i-ar fi putut contacta. Nimeni nu 
ştia nimic. Telefoanele mobile nu mai funcționau aproape deloc. 
Dacă reuşea o convorbire din douăzeci! În cele din urmă, la 
aproape o jumătate de oră după ce a căzut cel de-al doilea turn, 
Sarah l-a sunat din nou. Trăia. Ferestrele căminului au fost 
spulberate şi fiecare a apucat ce-a putut şi-a fugit. Josh s-a dus 
să vadă dacă poate ajuta cu ceva şi a ajuns cumva la gara Penn 
de unde a reuşit, în sfârşit, s-o sune. Sarah spunea că era doar 
pe jumătate îmbrăcat, tuşea şi era şocat şi plin de praf. Dar, 
slavă Domnului, era bine. Era în tren şi venea acasă. 


Abia după mai mult timp, Sarah şi Ben şi-au dat seama că, 
deşi în ziua respectivă nu şi-au pierdut şi cel de-al doilea copil, 
dispariţia celui dintâi a fost pecetluită. Slaba speranţă de care 
se agăţaseră, că Abbie s-ar putea trezi din nebunia ei şi să se 
predea, a dispărut acum cu totul. Cu puţin noroc, cu sprijin solid 
din partea avocaţilor şi cu un judecător indulgent, s-ar fi putut 
cândva să se bucure de oarecare înţelegere, poate chiar şi de 
un pic de compasiune. Dar, pe măsură ce lumea se înăsprea, îşi 
reducea cheltuielile şi se pregătea de război, dispăruseră toate 
nuanțele intermediare. Nu mai existau griuri, ci doar împărţirea 
netă dintre alb şi negru. lar Abbie era iremediabil destinată 
negrului. 

Ben şi-a dat prima data seama de asta într-o seară, când 
vorbea la telefon cu Dean Kendrick şi l-a apucat ameţeala. După 
politeţurile de rigoare, Kendrick i-a pus o mulţime de întrebări 
de rutină, spunea el, despre orice posibilă legătură pe care ar fi 
avut-o Abbie cu ţări arabe sau musulmane. N-a fost niciodată în 
Orientul Mijlociu? Ştia cumva Ben să fi avut prieteni sau 
cunoştinţe din aceste grupuri etnice sau religioase la şcoală? 

— Fii serios, Dean, i-a spus Ben. 

— Ştiu, Ben. Îmi pare rău. Dar, din nefericire, s-a constatat că 
există adesea legătură între aceste grupări teroriste... 

— Grupări teroriste! 

— Ben, ştiu că ţi-e greu să te gândeşti aşa la Abbie, dar e 
teroristă. A scris pe pereţi inițialele unei grupări teroriste. Asta-i 
realitatea. Trebuie să verificăm toate aspectele. 

Din noaptea aceea îngrozitoare din Newark, n-au mai auzit 
nimic de Abbie. Ben bănuia că nici nu mai e în ţară, că ea şi Rolf 
au ajuns cumva în Canada sau în Mexic, sau chiar mai departe şi 
că foloseau banii pentru a o lua de la capăt. Ben se întorsese la 
Santa Fe arătând ca un boxer profesionist, cu ochii înnegriţi şi 
nasul spart. Eve era însă îngrijorată şi de rănile mai adânci 
lăsate de noaptea respectivă. 

Curios însă, odată cu trecerea timpului şi cu acceptarea 
realităţii statutului de paria al lui Abbie, ceva părea să se fi 
schimbat în el. Nu vorbea prea mult cu Eve despre asta, deşi ea 
ştia că e principalul subiect de discuţie cu psihologul. Dar din 
câte-i spunea el, avea impresia că evenimentele din acea 
noapte l-au ajutat să tragă un fel de linie. l-a spus o dată că faţa 
pe care a văzut-o pe geamul maşinii era a altcuiva, a unei 


străine în care n-o mai recunoştea pe fiica lui. Abia după ce-a 
văzut-o şi-a dat într-adevăr seama de acest lucru. Şi deoarece 
nu era nimic de făcut, opţiunea era clară: putea să se lase pradă 
disperării şi să continue să se învinovăţească, să-şi facă viaţa lui 
şi pe a celor pe care-i iubeşte de nesuportat, sau să trăiască şi 
să accepte tot, vechi şi nou, ceea ce era bun şi curat. 

Cel mai mult l-a ajutat probabil munca sa. După un început 
destul de dificil - numeroase telefoane şi întâlniri neproductive, 
lucrări la întâmplare, neplătite, care n-au dus la nimic - acum 
avea câteva contacte şi două proiecte care-l încântau. Un tânăr 
producător de film de la Hollywood l-a rugat să proiecteze o 
casă pe un teren de opt hectare în deşertul acoperit cu pini pitici 
de lângă Tesuque, cu vedere panoramică spre munţi. Ben citise 
tot ceea ce se scrisese despre arhitectura din sud-vest şi despre 
clădirile din cărămidă nearsă, dar şi despre multe altele, despre 
„construirea ecologică” şi despre ceea ce se poate face pentru 
ca o casă să se încadreze în mediu fără să-l distrugă. N-a spus-o 
niciodată, dar Eve ştia că vrea să construiască o casă care s-o 
facă pe fiica lui să fie mândră de el. Când i-a arătat desenele, 
tânărul producător a fost entuziasmat. Au început construcţia în 
primăvara următoare. Eve nu-l mai văzuse niciodată pe Ben atât 
de plin de entuziasm. 

În iulie, Josh a venit pentru prima dată să stea la ei. Normal, 
Eve era agitată. Ştia însă destule poveşti cu mame vitrege rele 
pentru a-şi da seama că cel mai neinspirat lucru (care nu-i 
stătea oricum în fire) era să se străduiască prea tare să se facă 
plăcută. N-ar fi trebuit să se îngrijoreze. Deşi n-a venit decât 
într-un weekend prelungit, Josh a fost drăguţ şi deschis încă de 
la început, iar acest lucru a mişcat-o şi l-a făcut atât de fericit pe 
Ben, încât n-a mai vorbit despre altceva zile întregi. Era prima 
oară când îl vedea pe Josh de la Cumpăna şi abia l-a recunoscut. 
Crescuse şi nu mai era stângaci, dezvăluind bărbatul care avea 
să devină. Şi în afară de noua tunsoare, care părea făcută pe 
întuneric de un soldat invidios, arăta mult mai bine decât şi-l 
amintea. g 

Pablo nu l-a lăsat singur nicio clipă. In fiecare dimineaţă îl 
trezea la şapte şi îl trăgea afară să joace fotbal, softball sau 
Frisbee, ori să vâneze gândaci şi şopârle în jungla de lângă 
studioul lui Eve. Sâmbătă, după micul dejun la piaţa din satul 
Tesuque, Ben l-a dus cu maşina să vadă casa care începuse să 


arate spectaculos în mai puţin de trei luni. Josh a părut sincer 
impresionat. Spunea întruna că e uluitoare şi, deşi Ben încerca 
să pară modest, se vedea cum îi creşte inima. 

In ultima noapte înainte de plecarea lui Josh, au făcut grătar şi 
au stat până târziu pe terasă, sub o lună cenuşie marmorată. 
Două zile prea scurte. Pablo dormea de mult, iar Ben, 
intenţionat, pentru a-i lăsa pe Eve şi pe Josh singuri, se dusese 
să ducă farfuriile la bucătărie. S-au uitat o vreme la cărbunii 
încinşi din vasul pentru jăratic, în aerul răcoros din grădina plină 
de larma insectelor. 

— Pablo e un copil super. 

— Aşa e. Şi el crede că eşti super. 

Şi-au zâmbit, apoi au privit din nou focul. Îşi dădea seama că 
el vrea să mai spună ceva, dar că nu ştie cum. 

— Voi, adică tu şi cu tata, păreţi... bine. Fericiţi. 

— Suntem. 

— Îmi pare bine. 

— Mulţumesc, Josh. Înseamnă mult pentru mine. 

— Ştii cum vorbeşte lumea, despre a fi fericit sau nefericit, ca 
şi despre ceva care se întâmplă aşa, pur şi simplu. 

— lnî. 

— Uneori, eu cred că nu e chiar aşa şi că poate noi decidem, 
ştii tu, ne alegem cum vrem să fim. Fericiţi sau nefericiţi. 
Inţelegi ce vreau să spun? 

— Categoric. 


Iris se uita de cel puţin cinci minute la băiatul care tundea 
iarba pe pajiştea lui Sarah. Privea pe uşa deschisă spre terasă, 
dar era oarecum în umbră, pentru că nu voia ca obiectul 
interesului ei lubric să observe. 

— Mamă, Doamne, uită-te ce muşchi are! 

— Iris, practic îi poţi fi bunică, îţi dai seama? 

— Nu fi ridicolă. 

— Are şaptesprezece ani, pentru Dumnezeu! 

— Chiar? Îţi baţi joc de mine. 

— Nu-i adevărat. 

— Ce se întâmplă cu rasa omenească? Băieţii de 
şaptesprezece ani arată ca bărbaţii. 

Jason, bronzat şi blond, gol până la brâu, conducea expert 
tractoraşul de tuns gazonul, un John Deerer mic, în jurul 


mestecenilor argintii, lăsând insule mici de iarbă mai lungă, aşa 
cum l-a rugat Sarah. 

— Mai vrei ice tea? 

Iris nu părea s-o fi auzit. 

— Hei, doamnă Robinson. Mai vrei ice tea? 

— A, da, sigur. 

S-a dus la masă şi Sarah i-a umplut paharul. Tocmai 
terminaseră prânzul. Afară era prea cald ca să fi mâncat pe 
terasă. Iris venise să-i ţină de urât în timp ce Josh era la Santa 
Fe să se întâlnească cu Catalizatorul. Asta e. Tot trebuia să se 
întâmple odată şi Sarah nu s-a simţit atât de rău cum se 
aşteptase. Şi era grozav să fie şi Iris aici, în weekend. Ca în 
vremurile bune. Doar ele două, fără copii, fără soţi. Au mâncat 
în oraş de trei ori, au dormit în acelaşi pat, au plâns în hohote şi 
au mâncat îngheţată cu bucățele de ciocolată în timp ce s-au 
uitat la Pacientul englez şi au vorbit până le-au durut fălcile. Mai 
ales despre căsătorie, bărbaţi şi despre cât de emoţionant de 
neevoluaţi sunt ei ca specie. Dar şi despre viitorul lui Sarah, 
pentru că se hotărâse, în sfârşit, să vândă librăria. De fapt, să 
vândă nu era cuvântul cel mai nimerit. 

Luna trecută, Jeffrey i-a ţinut unul din discursurile sale 
periodice „e timpul să demisionez”. Aceste momente treceau de 
obicei, cu preţul câtorva laude şi al câtorva acţiuni în plus. Doar 
că de această dată părea hotărât s-o facă. Se pare că Brian voia 
din nou să se mute în California, ceea ce, spunea Jeffrey, trebuia 
luat tot atât de în serios ca şi atunci când un personaj cehovian 
zice că vrea să plece la Moscova. Gândindu-se mai bine, Sarah i- 
a spus: „Ştii ceva, Jeffrey? Rămâi tu şi demisionez eu.” 

l-a trebuit ceva până să-şi dea seama că ea nu glumeşte. 
Sarah i-a spus că, de vreme ce de câţiva ani el se ocupă mai 
mult de magazin şi deţine deja patruzeci şi nouă la sută din 
afacere, poată să ia şi restul. Bineînţeles, dacă vrea. Bietul 
Jeffrey n-a mai ştiut ce să zică. Mai mult pentru orgoliul său 
decât de dragul profitului, s-au înţeles ca el să-i dea lui Sarah, la 
început, câteva mii de dolari pentru partea ei de cincizeci şi unu 
la sută şi apoi ceva în plus, la un moment dat, pentru ceea ce el 
a insistat să numească activitate de consultanță, care părea să 
implice ceva mai mult decât citirea exemplarelor-semnal, 
organizarea unor evenimente cu autori şi numeroase mese de 


prânz. Iris i-a zis că e nebună, dar lui Sarah nu-i păsa. Venise 
timpul să facă altceva. 

— Dar ce vrei să faci? o întreba Iris din nou, acum când beau 
ice tea. 

Era cam a optsprezecea oră. lris şi-a aprins încă o ţigară. 

— Nu ştiu. Să călătoresc. Dacă vrei, cu tine. 

— Perfect. Hai să mergem la Veneţia. 

— S-a făcut. Şi-o să citesc. Poate că o să şi scriu ceva. Fac 
gimnastică. Mă las de fumat... 

— Ai o aventură cu Jason, cosaşul. 

— Înî. Sau cu fratele lui mai mic. 

— Serios. De când n-ai mai făcut sex? 

— De azi-noapte, cu tine. N-ai băgat de seamă? 

— Sarah, vorbesc serios. 

— În afară de seara aia, cu Benjamin? 

— Cu cât vorbim mai puţin despre asta, cu atât mai bine. 

— Nu ştiu, de aproape trei ani. Aşa cred. 

— Doamne! 

— Am nevoie mai mult de cineva lângă mine decât de sex. 

— Ştiu, dar oricum. Trei ani. Aş fi înnebunit. De ce nu încerci 
să agăţi şi tu pe cineva? 

— Iris, mai taci din gură! 

— Cred că te-ai şi anchilozat. 

— Aşa e. Uite, dacă apare persoana potrivită, e perfect. 
Deocamdată mă descurc. Mi-ar plăcea, dar nu m-apuc s-o caut. 

— Nici măcar în grădină? 

— Eşti rea. 

În aceeaşi după-amiază, Iris a plecat acasă, la Pittsburgh. 
După câteva ore, a sosit şi Josh şi a ocolit abil toate întrebările 
pe care i le-a pus despre Catalizator, despre casa lor, cum e 
băieţelul şi aşa mai departe. Discreţia lui o făcea să se simtă 
frustrată, dar o respecta, deşi nu era sigură dacă era generată 
din dorinţa de a o proteja pe ea sau din loialitate faţă de tatăl 
său. 

ÎI văzuse pe Benjamin doar de două ori în cele cincisprezece 
luni din noaptea în care a lăsat banii, dar au vorbit de câteva ori 
la telefon. Nu va uita niciodată imaginea lui, stând în prag, cu 
cămaşa ruptă şi plin de sânge, cu ochii ca două fante pe o faţă 
umflată de om din Neanderthal. Apoi cum a stat în bucătărie, în 
timp ce i-a curăţat rănile, spunând la nesfârşit cât a fost de 


prost, cum a ratat totul, că dac-ar fi pus mâna pe chei sau dac- 
ar fi avut vreo armă sau i-ar fi tăiat cauciucurile... 

Când a venit în luna următoare, la absolvirea lui Josh, nu mai 
era tumefiat, dar în jurul ochilor injectaţi faţa îi era încă o paletă 
de vânăt, roşu şi galben, iar umflătura de la nas avea să-i 
rămână probabil toată viaţa. A fost foarte curajos c-a venit 
pentru că ştia că vor fi acolo şi părinţii lui Sarah. Aceştia abia 
dacă l-au băgat în seamă şi au plecat imediat după ceremonie. 
Seara, Josh s-a dus la o petrecere, iar ei doi au cinat şi au 
discutat, bineînţeles, despre Abbie. Dar a fost altfel. Ca şi cum, 
în urma celor întâmplate în aceea noapte la mall, ceva s-ar fi 
lămurit, s-ar fi cristalizat. Deşi n-au vorbit despre asta, păreau 
să accepte amândoi că fata lor nu mai poate fi salvată - o 
concluzie întărită după câteva luni, în urma catastrofei din 
septembrie. 

Sarah ştia că e absurd să vadă lucrurile astfel, dar ceea ce s-a 
întâmplat în dimineaţa respectivă, orele acelea îngrozitoare 
când nu-l găseau pe Josh, i se părea acum un fel de târg 
pervers: băiatul i-a fost salvat, iar fata a dispărut, probabil 
pentru totdeauna. 

E ciudat cum se protejează oamenii, se gândea Josh. De 
exemplu, dacă nu vorbeşti despre ceva, acel ceva nu există sau 
dispare. Aşa erau şi ei acum, mama şi tatăl său. Nici măcar o 
dată în cele patru zile cât a stat la Santa Fe, nimeni n-a rostit 
numele lui Abbie. Şi nici nu-şi mai aducea aminte de când mama 
ei n-a mai vorbit despre ea. Nu credea că nu se mai gândesc la 
ea. Era sigur că nu-i adevărat. Poate că nu vor să vorbească 
despre ea în faţa lui, ca să nu-l supere. Cine ştie, poate că aveau 
dreptate. Tot nu s-ar fi schimbat nimic, oricâte s-ar fi spus. 

lar la Santa Fe n-a fost nici pe departe aşa de rău cum s-a 
temut, mai ales cum s-a distrat cu Pablo. Deşi i s-a părut ciudat 
să-şi vadă tatăl cu noua familie, cuprinzând-o cu un braţ pe Eve 
aşa cum o cuprindea şi pe mama lui şi jucându-se cu Pablo de 
parc-ar fi fost adevăratul tată al copilului. Dar e ciudat că s-a şi 
obişnuit repede cu asta. lar Eve e super, chiar super. Nu prea 
ştia la ce să se-aştepte, dacă ea va fi prudentă, rece şi-l va trata 
ca pe-un duşman sau va fi expansivă şi exagerată încercând s-o 
facă pe prietena lui cea mai bună. Dar a fost normală şi 
prietenoasă şi nu a forţat deloc lucrurile. Şi lui chiar i-a plăcut. 


Bineînţeles că e şi grozavă şi că înţelegea - oricum, aproape - 
de ce tatăl său a făcut ce-a făcut. 

Singura dată când a simţit că era s-o dea în bară a fost când a 
întrebat-o dacă ar putea vedea la ce lucrează în acel moment, 
iar ea l-a dus la atelier şi i-a arătat tablourile alea uriaşe cu 
oameni goi. l-a spus că sunt inspirate de statui erotice din 
temple din India şi Josh n-a ştiut ce să zică, ci a stat ca un 
tâmpit, încercând să nu pară stânjenit. 

Se simţea prost că nu i-a spus mai multe mamei sale, dar nu i 
se părea corect şi ştia că, orice i-ar fi zis, ea ar fi fost nefericită. 
De exemplu, dacă i-ar fi spus că Eve e drăguță şi că ea şi tati 
par într-adevăr fericiţi, cum s-ar fi simţit? Sau, dacă i-ar fi spus 
că Eve e o scorpie şi că amândoi sunt vai de capul lor, ar fi fost 
mai bine? Atunci, ea s-ar fi gândit că le-a nenorocit pe 
amândouă sau, şi mai rău, ar fi început să-şi facă speranţe că 
tatăl său s-ar putea întoarce. Nu. Mai bine să nu spună prea 
multe. 

Au luat amândoi cina şi apoi l-a sunat Freddie, care l-a invitat 
pe la el şi când Josh i-a spus că nu, că a fost plecat şi vrea să 
stea acasă cu mama, ea i-a strigat din bucătărie şi i-a spus, du- 
te, Josh, pentru Dumnezeu. Aşa că a făcut duş, şi-a pus o 
cămaşă curată, a luat maşina şi a plecat la Freddie. 

Părinţii lui Freddie Meacher erau foarte bogaţi. lar el nu avea 
o cameră, ci un întreg apartament deasupra garajului, unde 
tatăl său îşi ţinea toate maşinile lui trăsnet, inclusiv două 
Porsche-uri şi un Aston Martin. Freddie a avut întotdeauna voie 
să facă aproape tot ce-a vrut. Era clar că părinţii lui ştiau că ia 
droguri, dar nu i-au făcut niciodată probleme mari, ci l-au lăsat 
să-şi vadă de viaţa lui. Josh nu l-a prea văzut de când au plecat 
amândoi la colegiu. Freddie era la Universitatea din Colorado, în 
Boulder, care, spunea el, e cel mai super oraş de pe planetă, cu 
tipele cele mai trăsnet pe care le-a văzut vreodată. Şi, judecând 
după cele două care veniseră să stea câteva zile, nu glumea. 
Una dintre ele, Summer, era prietena lui. Avea picioare lungi, 
aurii şi un zâmbet plin de subînţelesuri. 

Josh era foarte gelos. Katie era singura fată cu care se culcase 
şi asta atât de demult că nici nu mai conta. Erau multe fete la 
NYU şi unele îl şi plăceau, dar, din nefericire, nu aşa cum ar fi 
vrut el. Încerca să nu-şi plângă prea tare de milă, dar se gândea 
întruna că e foarte trist ca sexul, pentru un tânăr de vârsta lui, 


care nu arată prea rău şi care n-are nici mari probleme de 
adaptare, să se limiteze doar la site-uri sumare, vizitate pe furiş 
pe internet, sau la ghemuiri pe câte-un exemplar mototolit din 
revista Hustler. 

Prietena lui Summer, Nikki (Josh era gata să pună pariu că-şi 
scria numele cu o inimioară sau o floricică, în loc de punctul de 
pe ultima literă), era şi ea destul de drăguță, deşi nu atât de 
sexy. Şi după ce-au tras câteva ţigări cu iarbă, cei patru s-au 
trântit pe canapeaua din faţa televizorului cu ecran plat, lat de 
un kilometru, al lui Freddie şi s-au uitat la un DVD nou, 
Apocalypse Now, iar Josh a palpitat câteva clipe, când a simţit 
capul fetei cuibărindu-i-se pe umăr, gândindu-se că poate are o 
şansă. Dar ea adormise. 

Mai târziu au ieşit la piscină să înoate. Summer şi Freddie au 
înotat goi, iar Josh a zis că e răcit şi nu a intrat ca să nu-l facă de 
râs cocoşelul lui cel neascultător. Aşa că a rămas pe terasă şi s- 
a jucat cu Gameboy-ul lui Freddie, iar Nikki (slavă Domnului, în 
bikini) a venit ca o dulcică şi s-a aşezat lângă el, ştergându-şi 
părul şi punându-i o mulţime de întrebări despre Abbie. Era 
obişnuit cu asta, cu rolul de frate al celebrei Abbie. De fapt, asta 
fusese toată viaţa, doar că acum prinţesa din basme devenise 
lupul cel rău. lar calitatea răspunsurilor pe care le dădea 
depindea în întregime de persoana care punea întrebările. Cu 
Nikki voia să fie cât se poate de generos. Deşi, nu la fel de 
sincer. 

— V-a contactat vreodată? 

— Nu. 

— Adică nu i-a scris niciodată mamei sau tatălui tău şi nici n-a 
telefonat? 

— Nu. Niciodată. 

— Mamă, Doamne, cred că le e foarte greu. 

— Da. E dur. 

— Şi pentru tine, măiculiţă! 

Josh şi-a împietrit bărbăteşte figura şi a dat din cap, făcându- 
se că nu aude mica voce de undeva, din mintea sa, care-i 
spunea: /egule, te foloseşti de asta ca să te culci cu ea, atât de 
jos ai ajuns? 

Nikki se născuse la Boston, dar părinţii ei se mutaseră în 
Colorado când ea era încă la gimnaziu. Spunea că-i place acolo, 
munţii, drumeţiile, face snowboarding. Ar trebui să vină şi Josh o 


dată, i-a spus ea, cu Freddie. Nevrând să pară limitat, ignorant 
sau prea citadin, Josh i-a povestit despre vacanţele lor în 
Montana şi i-a pus că şi-a dorit dintotdeauna să facă 
snowboarding în Colorado. La Vail sau în alt loc super. Adevărul 
era că n-a pus piciorul pe o placă în viaţa lui. Uneori, mai ales 
când se străduia să nu se holbeze la sânii fetelor, astfel de 
lucruri îi ieşeau pur şi simplu din gură. 

Dar ce mai contează încă o minciună? Acum erau toţi 
mincinoşi. A avut grijă Abbie de asta. Şi cea mai mare minciună 
dintre toate era cea pe care o orchestra el în fiecare zi în faţa 
mamei şi a tatălui său. Pentru că nespunându-le, ţinând un 
astfel de secret important doar pentru el, era la fel de grav, 
dacă nu şi mai rău decât dacă le-ar fi spus o minciună. Era din 
nou în contact cu Abbie. Vorbise de două ori cu ea. Şi n-a suflat 
un cuvinţel. 

Avea încă telefonul cu credit preplătit pe care l-a obligat să şi- 
| cumpere şi îl verifica în fiecare dimineaţă, aşa cum îi ceruse 
ea. A doua zi după ce tatăl său s-a întors arătând de parcă ar fi 
intrat în conflict cu Mike Tyson, a primit un mesaj, două cuvinte 
care, decodate, i-au indicat un număr la care să sune. S-a dus la 
un telefon public, exact la ora indicată, şi a ascultat zece minute 
în care Abbie a înjurat, a perorat şi şi-a făcut tatăl în toate 
felurile, folosind cele mai obscene cuvinte pe care le-a auzit Josh 
vreodată. Şi a ţinut-o tot aşa, că în geantă nu erau decât 
cincisprezece mii de dolari, numai cincisprezece mii, băga-mi-aş 
picioarele de zgărciți! josh a vrut să închidă, dar n-a făcut-o, ci a 
rămas cu capul plecat, ascultând-o, până când ea s-a potolit în 
sfârşit şi a zis: Bun. Asta e. Spune-le din partea mea că nu mai 
au a doua şansă, da? lar lui i-a venit să zică: Adică până când n- 
o să mai ai nevoie de bani. Dar a tăcut şi de această dată. 

lar el a continuat în fiecare zi, verificându-şi cu religiozitate 
telefonul secret - de care încă tot nu ştia nimeni altcineva decât 
Abbie - şi timp de opt luni nu s-a mai întâmplat nimic. Până de 
Crăciunul trecut, când era la bunici şi s-a dus conştiincios pe 
terenul de tenis să-şi verifice căsuţa vocală şi i-a auzit vocea, 
care nu mai era furioasă, ci doar şovăitoare, când i-a dat codul 
din două cifre. A sunat a doua zi şi a ascultat, din nou, zece 
minute. Doar că de data aceasta n-a mai înjurat şi n-a mai 
ponegrit pe nimeni. A plâns doar. A tot suspinat, timp de zece 
minute, şi i-a spus cât e de singură şi de tristă şi că vrea să se 


sinucidă. lar Josh a încercat, cum s-a priceput el mai bine, s-o 
mângâie, dar ce-i putea spune? În afară de Oh, Abbie şi Nu, te 
rog, o să fie bine, eşti aşa doar pentru că e Crăciunul... Ce 
prostie să-i spună aşa ceva. Pe bune. 

Nici nu i-a mai spus să vină acasă ori să-i sugereze să se 
predea, pentru că nu voia să mai ţipe la el. Cel puţin de această 
dată a vorbit omeneşte. Dar a întrebat-o unde e şi i-a spus să nu 
fie tâmpit. Numărul pe care i-l dăduse nu era al unui telefon 
public, ci avea codul zonal 704. Nu însemna nimic. Ar fi putut să 
telefoneze de oriunde. lar când el a încercat să sune din nou la 
acel număr, făcându-şi curaj în cazul în care i-ar fi răspuns şi ar 
fi ţipat la el, a dat peste un număr nealocat. Era trecut de trei 
noaptea şi Josh se întorcea de la Freddie, conducând atent. Nikki 
îi dăduse numărul, dar se gândea că doar cu atât va rămâne. 
Sau poate că nu. Ştia cât de dureroasă e o relaţie de la distanţă 
şi nu mai voia să treacă prin asta. 

La mama sa, lumina era încă aprinsă şi când a trecut pe lângă 
uşă ea l-a strigat şi i-a spus să intre. Era în pat, sprijinită de 
perne, şi citea. Pe noptieră avea un pahar cu lapte, pe jumătate 
gol. Când a intrat, i-a zâmbit, şi-a scos ochelarii şi i-a făcut semn 
să se aşeze pe pat. A ascultat-o, încercând să n-o privească în 
ochi. Nu se simţea prea „dus”, dar probabil că arăta. 

— A fost bine la petrecere? 

— Înî. Dar n-a fost chiar o petrecere. Am stat şi noi aşa. 

— Ce face Freddie? 

— Bine. 

— Cum îi merge la colegiu? 

— Foarte bine. 

— Minunat. Te simţi bine? 

— Sigur. Dar sunt obosit. 

— Imbrăţişează-mă. 

S-a aplecat, şi-a petrecut braţele în jurul ei şi au stat 
îmbrăţişaţi multă vreme. O simţea slabă şi delicată. li spunea 
mereu să mănânce mai mult, dar degeaba. Parcă nu-i venea să-l 
lase să plece. lar când i-a dat drumul, a văzut că avea ochii în 
lacrimi. 

— Te iubesc, Joshie. 

— Şi eu. 


27 

Abbie s-a rezemat de peretele alb al punctului de cântărire şi 
a privit cu ochii mijiţi vasta câmpie plată unde o sută de siluete 
cocoşate culegeau încă printre rânduri, iar umbrele lor lungi şi 
negre se topeau în lumina soarelui. O durea spatele. Dinspre 
şosea venea un camion, lăsând în urmă un nor luminos de aur. 
Abbie s-a uitat la ceas şi a văzut că se apropie de şase. O să 
întârzie. 

La coadă, în faţa ei, mai erau vreo zece culegătoare care 
aşteptau să le fie cântărite ultimele lădiţe şi să primească banii. 
Îşi pusese lădiţa jos, la picioare şi, pe măsură ce coada avansa, 
o împingea cu cizma pe pământul tare. Un supraveghetor i-a 
strigat s-o ridice, iar ea l-a înjurat în surdină, dar a făcut ce i s-a 
spus. Indiferent cât erai de obosită sau că, după douăsprezece 
ore de muncă în căldură, te omora spatele, nu trebuia să-ţi pui 
tava jos ca să nu se umple de praf căpşunile. De parcă nu erau 
destul de contaminate de toate chimicalele toxice cu care le 
stropeau. N-o să mai mănânce căpşuni în viaţa ei. 

Era la începutul lui septembrie şi nu-l mai văzuse pe Rolf de 
trei săptămâni. Dar o să-l vadă diseară şi inima a început să-i 
bată mai repede gândindu-se la el şi la ce avea să-i spună. 
Făcuse testul, deşi n-ar fi fost nevoie. Era deja sigură. Ciclul îi 
întârziase două săptămâni şi nu-i întârzia niciodată. lar azi- 
dimineaţă, pentru prima dată, i-a fost greață. Nu ştia cum va 
reacţiona. Spera că astfel relaţia lor se va îmbunătăţi. Oricum, 
de un lucru era sigură. Indiferent ce-o fi şi ce spune el, indiferent 
cât insistă, era hotărâtă să păstreze copilul. 

Va trebui să găsească momentul potrivit ca să-i spună. Poate 
că o să coboare pe coastă, la Big Sur sau altundeva, să 
găsească un loc drăguţ unde să se aşeze, să cheltuiască ceva 
din banii câştigaţi. 

A fost ideea lui Rolf să stea o vreme despărțiți. Spunea că are 
nevoie de spaţiu, iar când l-a întrebat ce vrea să spună, s-a 
enervat. El lucra pe un şantier din Fresno şi câştiga de două sau 
de trei ori mai mult decât ea, lucrând mult mai puţine ore. Cel 
puţin, aşa îi spusese ultima dată când s-au văzut. Acum nici nu 
mai ştia. Nu mai avea telefon şi de cele trei ori când a avut 
ocazia să-l sune nu i-a răspuns. Abbie spera că de această dată 
va fi mai bine dispus, că va fi mai drăguţ cu ea şi că nu seva 
mai înfuria atât de repede. 


Avusese timp să se gândească de ce nu se mai înțelegeau la 
fel de bine. Era mai mult vina ei decât a lui, era prea neajutorată 
şi geloasă. După ce a descoperit prima dată c-o înşală, când 
locuiau la Chicago, s-a străduit să se schimbe, să nu facă atâta 
caz din aşa ceva. Pentru el nu era important. Pentru ea de ce-ar 
fi? Dar la Miami, când l-a prins, a intrat şi l-a găsit în pat cu târfa 
aia cubaneză, toate gândurile ei nobile au dispărut. 

Dacă era să fie sinceră cu ea însăşi, a ştiut tot timpul că mai 
există şi altele. Rolf i-a spus că trebuie să se maturizeze, că era 
victima penibilului tipar burghez din care provine. l-a spus că nu 
e niciunul stăpânul celuilalt şi că dacă vrea şi ea să aibă alţi 
iubiţi pe el nu-l deranjează deloc. Şi asta a rănit-o, deşi nu şi-a 
dat exact seama de ce. Ea nu voia pe altcineva. Mai ales acum. 
Diseară, mâine şi tot weekendul va face un efort special şi se 
vor regăsi, va fi din nou bine. lar când o să afle despre copil, 
totul se va schimba. 

— Următoarea! 

În faţă, noua ei prietenă Inez şi-a pus lădiţa pe cântar, iar 
împuţitul cu faţă acră de pe partea cealaltă i-a verificat 
conţinutul şi a aruncat fructele care, în opinia sa de necontestat, 
erau stricate. Inez s-a contrazis cu el pentru două căpşuni care 
arătau perfect, dar individul a privit-o nepăsător şi nici n-a 
încercat măcar să se justifice. A urlat doar greutatea către tipii 
care stăteau în spatele lui, la masa improvizată, unul cu tabelul 
şi celălalt cu banii, apoi a luat lădiţa de pe cântar şi a aşezat-o 
peste celelalte. 

— Următoarea! 

Abbie se neliniştea întotdeauna puţin când ajungea la punctul 
de cântărire, la fel cum i se întâmpla şi la poştă, la bancă sau în 
alte locuri unde i s-ar fi putut afla identitatea. In afară de câteva 
studente (ceea ce spunea şi ea că este dacă o întreba cineva), 
era singura non-hispanică şi i se părea că cei de la masă se uită 
la ea cu mai mare atenţie decât la celelalte femei. Uneori 
încercau să flirteze cu ea, dar îşi ţinea întotdeauna ochii în 
pământ şi nu se băga. Ştia că nu trebuie să-şi facă cine ştie ce 
griji. Toate culegătoarele de aici lucrau ilegal. Nu punea nimeni 
întrebări stânjenitoare. În orice caz, individul părea interesat 
astăzi doar de căpşunile ei. 

— Toate sunt prăfuite. 

— Sunt pe dracu’. 


— Ce-ai zis? 

— Am zis că nu sunt. 

l-a aruncat aproape toate căpşunile din stratul de deasupra, 
neluându-i în seamă protestele, a privit-o posomorât şi a strigat 
greutatea. 

— Următoarea! 

Tipul cu lista a întrebat-o cum o cheamă. 

— Shepherd. 

A introdus datele şi a apăsat pe câteva butoane de pe 
calculator, apoi cel de lângă el i-a numărat banii pentru ziua 
respectivă: patruzeci şi opt de dolari şi douăzeci de cenți. l-a 
împins peste masă, iar Ann-Marie Shepherd din Fort Myers, 
Florida, i-a luat şi i-a îndesat în buzunarul fustei, urmând-o pe 
Inez la duşuri. 

Engleza lui Inez era doar ceva mai puţin primitivă decât 
spaniola lui Abbie, dar fetele se împrieteniseră. S-au întâlnit în 
prima zi de lucru a lui Abbie, când încă nu avea unde să stea. 
Seara, Inez a urcat-o în spatele unui camion aglomerat şi a dus- 
o pe dealurile care străjuiau valea Salinas. Când au ajuns, lui 
Abbie nu-i venea să-şi creadă ochilor. Ştia că se află în ţinutul 
natal al lui Steinbeck, dar nu credea că s-a schimbat atât de 
puţin. 

Era acolo o adevărată tabără de culegători de fructe 
mexicani, toţi ilegali, care trăiau în pădure. Cei norocoşi se 
adăposteau în peşteri, dar majoritatea dormeau sub cerul liber, 
acoperiţi cu saci de gunoi din plastic, ca să nu-i ude roua. Se tot 
minuna cât erau de amabili şi de generoşi. l-au găsit şi ei o 
pătură, o rogojină pe care să doarmă şi un sac din plastic şi i-au 
dat mâncare şi apă. E ciudat că cei care au cel mai puţin par 
întotdeauna gata să ofere cel mai mult. Şi-a petrecut noaptea 
ascultând urletele coioţilor. Se gândea la Ty. 

După câteva zile, Inez a reuşit să găsească pentru ele ceva 
mai aproape de câmp: un garaj cu chiuvetă şi toaletă, pe care îl 
împărțeau cu alte zece persoane; fiecare plătea câte patru 
dolari pe noapte pentru acest privilegiu. Inez era doar cu un an 
mai mare decât Abbie, dar avea deja doi copii care locuiau cu 
mama ei în Santa Ana. Îi era foarte dor de ei. Tatăl lor o părăsise 
când era în luna a opta cu cel de-al doilea, dar nu părea să-i 
poarte pică pentru asta. 


— Bărbaţii, i-a spus ea într-o seară când stăteau afară şi se 
uitau la stele, fumând împreună o ţigară, nu au ce să facă. Nu 
ştiu cine sunt şi de ce i-a făcut Dumnezeu. Nu-i poţi uri pentru 
ceea ce nu ştiu. lţi poate fi milă de ei. 

Abbie nu-i spusese că e însărcinată, deşi, din cauza greţurilor 
de dimineaţă, secretul era tot mai greu de păstrat. 

Pentru că era vineri seară şi toată lumea avea bani, pleca un 
camion la Salinas şi, după ce au făcut şi ele duş şi s-au 
îmbrăcat, s-au urcat în spate şi s-au înghesuit printre ceilalţi. 
Erau doar câţiva bărbaţi. Abbie voia să arate cât mai bine 
pentru Rolf şi se îmbrăcase într-o rochie drăguță din bumbac, cu 
un imprimeu negru şi roşu, pe care o cumpărase dintr-un talcioc 
din Miami. În ultima vreme se uita rar în oglindă, dar astă-seară 
Inez o obligase să se privească şi a fost plăcut surprinsă. Parcă 
s-ar fi uitat la altcineva, la o persoană pe care n-a mai văzut-o 
de ani de zile. Nu-şi mai vopsea părul, care îi crescuse şi era şi 
mai blond de la soare. Niciodată n-a fost atât de bronzată. 
Singurele care-i stricau aspectul erau mâinile pline de bătături şi 
murdare, cu unghiile roase. 

Inez era şi ea gătită, şi la fel cei trei bărbaţi care stăteau în 
faţa lor. Aceştia flirtau cu ea. Abbie nu pricepea ce spun, dar 
cam înţelegea despre ce e vorba. Unul dintre ei părea mai 
interesat de ea decât de Inez şi o fixa din priviri. Le-a spus ceva 
celorlalţi, care au privit-o cu un fel de aprobare timidă şi au dat 
din cap. 

— Ce-a spus? a întrebat-o în şoaptă pe Inez. 

— A spus că arăţi ca o actriţă de cinema. Trebuia să se 
întâlnească la şapte şi jumătate cu Rolf, la un bar din cartierul 
Oldtown, lângă cinematograful Fox, dar de unde a lăsat-o 
camionul a mai trebuit să meargă o oră pe jos şi când a ajuns, 
după opt, Rolf nu era acolo. S-a aşezat la o masă lângă fereastră 
ca să poată vedea strada, a comandat o apă minerală şi şi-a 
scos cartea din rucsacul vechi în care-şi ţinea puţinele lucruri. A 
trecut o oră şi s-a întunecat. Nici urmă de el. Nu se simţea în 
largul ei din cauza privirilor bărbaţilor de la bar şi atunci s-a 
ridicat şi a plecat să se plimbe. l-a spus fetei de la barcă, dacă o 
caută cineva, să spună că se întoarce. 

Aproape de zece, când îi era deja rău de îngrijorare şi se 
gândea să se ducă să se culce, i-a văzut maşina oprind vizavi. 
Micul Ford pe care-l cumpăraseră în Florida, cu ultimii bani de la 


bunicul său. În timp ce traversa alene strada, vorbind la un 
mobil, a văzut-o pe fereastră şi a dat din cap, fără să-i 
zâmbească. Abbie s-a ridicat şi i-a ieşit în întâmpinare, dar a 
trebuit să stea ca o proastă lângă el, pe trotuar, până a terminat 
de vorbit. 

— Da. Bine. Şi ţie. Pa. 

A închis telefonul şi l-a pus în buzunarul gecii, iar ea l-a luat 
pe după gât şi l-a sărutat pe buze. 

— Credeam că nu mai vii. 

— A trebuit să rezolv nişte chestii. 

Nu i-a spus cât de bine arată, de fapt abia a privit-o, şi a intrat 
în bar spunând că e de tot rahatul şi că ar trebui să meargă în 
altă parte. 

Au găsit un restaurant ceva mai încolo, pe aceeaşi stradă, un 
local întunecat cu separeuri din lemn şi lumânărele în suporturi 
roşii pe mese. S-au aşezat într-un colţ şi au comandat două beri, 
iar el a băut-o aproape dintr-o suflare şi şi-a mai comandat una. 
Mâncarea era proastă, dar Abbie nu voia ca asta să-i umbrească 
bucuria. l-a povestit despre culesul de căpşuni, despre oamenii 
drăguţi pe care i-a cunoscut şi despre condiţiile aspre în care 
locuiau. Rolf dădea din cap, de parcă ar fi ştiut toate astea. Abia 
vorbea şi uneori părea că nici n-o ascultă. 

— Tu eşti bine? l-a întrebat ea în cele din urmă. 

— Sigur. De ce? 

— Nu ştiu. Eşti foarte tăcut. 

— Sunt obosit. Asta-i tot. 

— Nu ţi-a fost dor de mine? 

Şi-a dat seama că n-ar fi trebuit să rostească aceste cuvinte. 
Rolf a oftat şi şi-a dat ochii peste cap în semn de dispreţ. 

— Ba da, scumpo. Mi-a fost fooooarte dooor de tine. 

Şi-a însoţit răspunsul cu un asemenea rânjet, încât Abbie a 
trebuit să-şi muşte buza şi să-şi plece ochii în farfurie, dar n-a 
spus nimic. Pentru Rolf, lacrimile nu erau decât un semn de 
slăbiciune şi ştia că nu trebuie să plângă. Dar a văzut cât de 
tare a jignit-o, pentru că a întins mâna şi i le-a cuprins pe ale ei. 

— Scuză-mă. Dar tu ştii ce părere am eu în legătură cu 
tâmpeniile astea burgheze. 

— Adică să-ţi fie dor de cel pe care-l iubeşti. 

El s-a apropiat, a cuprins-o cu braţul pe după umeri şi a 
sărutat-o pe tâmplă. 


— Scuză-mă. Mi-a fost dor de tine. E bine? 

— Nu putem merge undeva? Doar în weekend. 

— Unde? 

— Nu ştiu, undeva lângă ocean. Vreau să mă plimb pe plajă. 

— Trebuie să fiu duminică la Seattle. 

— Pot să vin şi eu? 

— Nu. 

Niciodată nu i-a spus el prea multe, dar în ultimul timp nu-i 
mai spunea nimic. Abbie ştia însă din ziare ce se petrecea şi că 
era probabil şi el implicat. De la graniţa canadiană până în nodul 
Californiei au fost o serie de incendii, majoritatea la firme de 
biotehnologie şi de prelucrare a lemnului, pagubele fiind de 
ordinul milioanelor de dolari. l-a spus că e prea riscant să mai fie 
implicată, dar Abbie bănuia că adevăratul motiv este că la 
Denver l-a dezamăgit, că a fost prea slabă şi s-a temut. 

Cândva, asprimea verdictului ar fi durut-o. Acum n-o mai 
rănea. Adevărul e că nu voia să fie implicată. Îi admira în 
continuare pasiunea şi hotărârea. Dar aceste acţiuni pe care le-a 
considerat înainte atât de brave, acum nu i se păreau decât 
inutile şi periculoase. Şi contraproductive, pentru că nu reuşeau 
decât să stârnească simpatie faţă de corporaţiile lacome pe care 
le aveau drept ţintă. Şi oricum, nu exista nicio îndoială, Rolf îşi 
găsise o altă tânără care să-l ajute. Şi pe care s-o şi reguleze, 
dar Abbie nu voia să se gândească la asta. Acum avea nevoie 
de el mai mult decât oricând. 

— Atunci, hai să mergem undeva doar astă-seară şi mâine, i-a 
spus ea sărutându-l pe gât şi punându-şi o mână pe coapsa lui. 
Te rog. Nu ne-am văzut de atâta timp. 

Au mers cu maşina spre sud şi chiar înainte de Big Sur, după 
un drum cu multe curbe, printre stânci, au găsit un motel de 
unde se vedea, peste autostradă, oceanul. La intrare era un 
indicator luminos bleu pe care scria Camere libere, aşa că au 
oprit şi au parcat. O femeie în vârstă aţipise în faţa unui 
televizor cu imagine proastă, în spatele recepţiei. Au trezit-o şi 
şi-au luat o cameră. 

Abbie şi-a pus jos rucsacul şi s-a întors. El închidea uşa şi a 
văzut în ochii săi un licăr întunecat pe care nu-l recunoştea. 

— Rolf? 

l-a sfâşiat rochia pe umeri, apoi a trântit-o cu faţa în jos pe 
pat şi a regulat-o atât de violent şi cu ură, încât i-a strigat să 


înceteze, dar el nu s-a oprit. A reuşit să se întoarcă şi a vrut să 
dea în el, dar a lovit-o tare peste faţă cu palma, apoi cu dosul 
palmei. Era prima dată când o bătea. Apoi a strâns-o atât de 
tare de gât încât s-a gândit că vrea s-o stranguleze. l-a fost 
foarte frică, nu doar pentru ea, ci şi pentru copil, aşa că nu s-a 
mai zbătut şi l-a lăsat să-i facă ce vrea până când i-a trecut, s-a 
rostogolit de pe ea şi s-a prăbuşit alături. 

Nu şi-a dat seama cât a stat acolo, ascultându-i respiraţia. Dar 
când, în cele din urmă, a fost sigură că doarme, şi-a adunat 
toată bruma de curaj, s-a îndepărtat de el centimetru cu 
centimetru, s-a ridicat de pe pat, şi-a adunat în linişte lucrurile, 
îngheţând de spaimă, de câte ori el se mişca. A luat cheile de la 
maşină şi un teanc de dolari din geaca lui şi s-a gândit să-i ia şi 
mobilul, dar a renunţat. Sperma caldă şi umedă pe care-o 
simţea pe coapsă i-a făcut aproape greață. S-a îndreptat aşa 
goală, în vârful picioarelor, până la uşă şi a ieşit, rugându-se şi 
tremurând să nu scârţâie, dar n-a scârţâit. 

Lumina lunii pătrundea înăuntru, luminând culoarul din lemn 
albit. S-a îmbrăcat repede, cu umbra proiectată pe perete, apoi 
a ieşit desculţă pe pietrişul rece şi cenușiu şi s-a dus la maşină. 
Era parcată în pantă, sub nişte pini, cam la cincizeci de metri de 
cameră, destul de aproape. S-a gândit că el ar putea auzi 
motorul pornind şi că o s-o prindă. Nu era nicio pală de vânt, 
singurul sunet fiind lătratul unui câine în depărtare. Şi-a aruncat 
rucsacul în spate, apoi a urcat încet, a deblocat schimbătorul de 
viteze, iar maşina a alunecat uşor spre şosea, cu pietrişul 
scrâşnind sub cauciucuri. 

Când a ajuns în drum, a răsucit cheia şi a pornit motorul. Pe 
ocean, spre orizont, tremura lumina lunii. A intrat pe autostradă 
şi a accelerat încet, întorcându-se pe drumul pe care veniseră. 
Nu ştia cât va dura călătoria. Dar ştia unde merge. 


A condus toată noaptea spre nord până a dat de l-80 şi a luat- 
o spre est, uitându-se cum se ridică soarele de după munţi, 
înceţoşat, roşu şi implacabil. Imediat după Reno i s-a făcut 
greață şi a oprit în prima parcare pentru camioane. A vomat şi s- 
a spălat, îndepărtându-şi de pe corp orice urmă de-a lui. Apoi s- 
a dus la maşină, a lăsat scaunul şi a dormit până când au trezit- 
o dogoarea şi strălucirea soarelui. 


A durat opt ore ca să traverseze Nevada, trecându-i pe 
dinainte indicatoare cu denumiri ca Lovelock, Battle Mountain şi 
Elko, în timp ce râul Humboldt îi şerpuia şi scânteia alături. 
Uneori, ca să pună benzină, să mănânce sau pur şi simplu să 
mai spargă monotonia drumului, ieşea de pe autostrada statală 
şi trecea prin oraşe solitare şi pline de praf, cu vitrinele 
magazinelor acoperite de scânduri, cartiere întregi de rulote, şi 
schelete devastate de maşini. A traversat Utahul, cu şoseaua 
care străbate dreaptă ca o suliță deşertul ce lucea roz la orizont 
în seara care începea. 

A lăsat în urmă Salt Lake City la puţină vreme după miezul 
nopţii şi, chiar aşa, cu geamurile larg deschise pentru a 
pătrunde aerul, mai rece şi uşor înmiresmat de salvie, pleoapele 
au început să-i cadă grele, iar bărbia să-i alunece spre piept. A 
ştiut că trebuie să se oprească. A ieşit de pe autostradă şi a 
găsit un motel ieftin. Era atât de obosită, încât era gata-gata să- 
şi spună adevăratul nume, dar şi-a dat seama la timp şi băiatul 
de la recepţie a întrebat-o glumind dacă a uitat cine e. lar Abbie 
i-a zâmbit şi i-a spus că aşa e, că a uitat într-adevăr. 

Condusese peste o mie şase sute de kilometri şi când s-a uitat 
a doua zi dimineaţă pe hartă şi-a dat seama că mai are de 
parcurs aproape jumătate din această distanţă. Se gândise să 
sune mai înainte, dar s-a hotărât că mai bine nu. Poate că 
telefoanele lor erau încă urmărite. Şi oricum, probabil că el nici 
nu e acolo şi i-ar fi răspuns mama lui, căreia nici nu ştia ce să-i 
zică. Nici lui Ty nu ştia ce să-i spună după trei ani, după ce l-a 
lăsat cu inima frântă şi i-a provocat atâtea probleme. 

A traversat Marea Cumpănă a Apelor după-amiaza devreme şi 
la Rawlins a luat-o la nord, spre Casper. lar când soarele se 
pregătea să apună după munţii Bighorn, a ieşit, în sfârşit, de pe 
autostrada interstatală şi a intrat în Sheridan. A străbătut strada 
principală, a trecut pe lângă mica pizzerie unde ea şi Ty au stat 
în ziua aceea şi au discutat. Cowboy-ul din bronz era tot acolo 
de pază, cu puşca pe umăr. Şi-a parcat maşina şi pe o bucată de 
hârtie pe care a luat-o de la motel a scris bileţelul pe care voia 
să-l lase în cutia poştală de la capătul aleii de acces. A făcut 
două ciorne. Scuzele păreau prea nepotrivite şi aduceau a 
autocompasiune. La a treia încercare a scris doar două rânduri: 


Ty, voi fi la cowboy-ul din bronz luni la prânz. 


Dacă nu vii, voi înţelege. Cu drag, A. 


S-a temut că, după atât timp, s-ar putea să nu-şi mai aducă 
aminte cum să ajungă la fermă şi că se va pierde în labirintul de 
drumuri acoperite cu pietriş, dar l-a găsit chiar şi aşa, în 
semiîntuneric. S-a intersectat cu un camion pe ale cărui laterale 
scria McGuigan Gas & Oil, iar numele i-a readus în minte 
imaginea fiului murind în genunchi şi casa în flăcări din spatele 
lui. Şi trecând prin norul tot mai subţire de praf ridicat de 
camion, se întreba cum de fusese ea în stare să distrugă atâtea 
vieţi. 

Când a oprit la capătul aleii, a surprins cu coada ochiului o 
fulgerare albă şi uitându-se spre stânga, în semiintuneric, a 
văzut o mică turmă de căprioare, mame şi pui, sub un pâlc de 
plopi tremurători, care o urmăreau din priviri. Se gândea c-o să 
fugă în pădure, dar au rămas acolo, cu ochii la ea, cât timp s-a 
dus spre cutia poştală. S-a oprit lângă cutie şi a rămas aşa o 
vreme, bătând cu degetele în plicul închis, uitându-se la 
căprioare. Nu şi-a dat seama dacă a îndemnat-o ceva din 
privirea lor sau doar ameninţarea încă unei nopţi însingurate, 
dar în loc să lase bileţelul, a revenit cu el la maşină, a întors şi s- 
a îndreptat spre casă. 

După cum se aştepta, câinii s-au apropiat lătrând. Şi chiar 
înainte de a parca, a apărut o figură la fereastra bucătăriei şi s-a 
aprins lumina de afară. Când a deschis portiera, câinii şi-au 
amintit probabil de ea, pentru că s-au oprit imediat din lătrat şi 
au început să sară pe ea. A coborât şi i-a mângâiat, lăsându-i să- 
i lingă faţa. Se auzeau paşi pe verandă şi a ridicat capul. Păşind 
pe pietriş, se apropia Ty. 

— Bună seara. Cu ce vă pot ajuta? 

Abbie s-a ridicat în picioare şi a văzut şocul de pe faţa lui când 
a recunoscut-o. 

— Dumnezeule! a exclamat el încet. 

— Scuză-mă. Dacă vrei, plec. 

— Nu-mi vine să cred. 

— N-am ştiut unde... Uite, plec. 

El a înaintat însă, iar ea a rămas acolo, incapabilă să se mişte, 
privindu-l doar. Fără o vorbă, a înconjurat-o cu braţele, iar ea a 
început să tremure şi ar fi căzut probabil dacă n-ar fi susţinut-o. 
l-a mângâiat părul şi a lăsat-o să plângă, iar fata nu reuşea 


decât să-i rostească numele şi să spună cât îi părea de rău, 
foarte rău, de multe, multe ori până când a luat-o încet şi a dus- 
o spre casă. Mama lui aştepta pe verandă, dar Abbie avea ochii 
prea înceţoşaţi, iar lumina era prea slabă pentru a-şi da seama 
dacă era bine-venită sau nu. Apoi Martha a venit spre ea şi a 
îmbrăţişat-o, de parcă Abbie ar fi fost copilul ei, a mângâiat-o şi 
a încercat s-o liniştească. 

— Biata de tine. Biata copilă. 

Pentru Abbie era prea mult. Să facă prima baie fierbinte în 
cadă după ani de zile, să se şteargă cu prosoape curate, mirosul 
şi zgomotele specifice pregătirii cinei, toate aceste lucruri 
banale, familiare, dar uitate, i-au deschis uşa spre cămăruţa 
unde-şi îngropase amintirile legate de casă şi de familie. Martha 
i-a dat nişte haine curate şi i-a pus în farfurie mai multă 
mâncare decât vedea Abbie într-o săptămână. Şi abia după ce 
n-a mai putut să mănânce, a fost curățată masa, s-au privit unul 
pe altul, nevenindu-le încă să creadă. Cu afecţiune, dar şi cu 
prudenţă, au început să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat 
şi ce s-ar putea întâmpla în continuare. 

Abbie observase deja scaunul gol al lui Ray din faţa 
televizorului şi Ty i-a spus că tatăl său a murit de aproape doi 
ani şi că moartea lui a fost pentru ei o binecuvântare. După 
accidentul vascular, n-a mai vorbit deloc. Abbie le-a spus că-i 
pare foarte rău şi că regretă că nu l-a cunoscut mai bine. Apoi a 
inspirat adânc şi a început să le povestească despre noaptea 
aceea de acum trei ani din Denver. A încercat să povestească 
limpede, fără să-şi plângă de milă sau să înfrumuseţeze faptele 
cu justificări, le-a spus simplu ce au avut de gând şi cum s-a 
sfârşit totul atât de tragic. 

Ty şi mama lui au ascultat-o, întrebând-o din când în când 
câte ceva, şi au ascultat şi povestea cenzurată a vieţii ei 
ulterioare despre care Abbie le-a spus că seamănă cu ceața 
dintr-o vale din care a reuşit să iasă abia acum. Şi chiar dacă nu 
le-a povestit ce a fost mai rău, a vorbit despre Rolf ca despre o 
fantomă din ceața aceea, le-a spus că a înţeles ce e nebunia şi 
că nu poate s-o mai suporte. 

Apoi, Martha s-a ridicat de la masă, s-a dus la bufet şi s-a 
întors cu un fel de caiet cu tăieturi din ziare. 

— Mamă, nu acum, a rugat-o Ty. 

— Eu cred că Abbie trebuie să vadă asta. 


L-a pus pe masă în faţa lui Abbie, care l-a deschis şi şi-a dat 
imediat seama despre ce e vorba. Pagini întregi de articole din 
ziare şi reviste, relatând arestarea şi detenţia lui Ty, fotografii 
făcute la poliţie cu el palid şi chinuit, cu plăcuţa cu numele şi un 
număr atârnată pe după gât. Şi peste tot faţa zâmbitoare a lui 
Abbie din fotografia de absolvire. Titlurile îi trâmbiţau vina: 
Arestarea criminalului care a semănat teroare la Denver, 
Sheridan este iubitul teroristei Abbie, Teroristul Tyler reținut 
pentru crimă. Erau şi fotografii cu Ray şi Martha, a căror 
reputaţie a avut, de asemenea, de suferit. Până şi articolele 
celelalte, despre eliberarea lui Ty - mult mai scurte şi mai 
ascunse în interior pentru că, normal, ştirea nu mai era 
senzaţională - mai lăsau încă o umbră de îndoială în privinţa 
nevinovâăţiei lui. 

Abbie a închis caietul şi s-a uitat la ei. Amândoi aveau privirile 
aţintite asupra ei. Nici nu putea să vorbească. 

— Am vrut să vezi ce ne-ai făcut, i-a spus Martha. 

Abbie a dat din cap. 

— Nu ştiu ce să spun. 

Martha i-a zâmbit trist, s-a întins peste masă şi a luat-o de 
mână. Ty îşi muşca buzele. S-a întins şi el şi a luat-o pe Abbie de 
cealaltă mână. Au stat aşa o vreme, fiecare cu gândurile sale, în 
timp ce vechea pendulă ticăia în liniştea plină de tristeţe. 

— Mi-e aşa de ruşine, a spus în cele din urmă Abbie. 

— Ştiu, fetiţo. Ty trebuie să vorbească în numele lui, dar eu te 
iert. Acum însă contează ce ai de gând să faci. 

— Ray a ştiut ceva? 

Se referea, desigur, la arestarea lui Ty şi dacă acest lucru a 
avut vreun rol în moartea tatălui său, dar i-a fost greu să spună 
cu voce tare. 

— Nu cred, i-a răspuns Ty încet. 

Martha s-a ridicat şi a închis caietul. 

— Eu mă duc acum la culcare. Sunt sigură că voi mai aveţi de 
discutat. 

A sărutat-o pe frunte şi a plecat. 

Abbie avea nevoie de aer. Au ieşit în curte, au trecut pe lângă 
grajduri şi au luat-o pe drumul plin de noroi care urca pe pajişte. 
Cerul se înnorase şi valea fu străbătută de o adiere de vânt. O 
simţea rece pe faţă şi aducea cu ea mirosul vag al toamnei ce 
urma să vină. Din când în când, sus, deasupra munţilor, câte un 


fulger albăstrea norii. Ty a luat-o pe după umeri şi mult timp au 
mers aşa, fără să spună nimic. S-au oprit lângă o poartă şi s-au 
rezemat amândoi de ea, uitându-se pe pantă în jos, unde se 
vedeau siluetele întunecate şi nemişcate ale cailor în iarba 
albită de soare a pajiştii. 

Cu voce mică şi neîndrăznind să-l privească, Abbie i-a spus că 
ar vrea să îndrepte tot răul pe care i l-a făcut şi că există o cale 
prin care poate să mai dreagă ceva. Că ştie că mama lui doreşte 
ca ea să se predea şi că vrea şi ea acelaşi lucru şi o va face, dar 
că acum se simte ca un copil pe o stâncă înaltă, deasupra 
oceanului şi că vrea din tot sufletul să sară, dar îi este prea frică. 

— Ştii probabil că nu eşti prea în siguranţă aici, i-a spus Ty 
scrutând întunericul. Nu ştiu cât îşi mai bat ei astăzi capul cu 
noi, dar mă îndoiesc c-au uitat. Cred că încă ne sunt ascultate 
telefoanele. 

— Plec mâine dimineaţă. 

— Nu. 

— Ty, trebuie să-ţi mai spun ceva. 

S-a uitat la ea. 

— Sunt însărcinată. 

A privit-o îndelung şi i-a văzut durerea din ochi, dar şi o nouă 
emoție pe care n-o putea descifra. S-a apropiat şi a cuprins-o pe 
după umeri. 

— În toţi aceşti ani n-a trecut o zi în care să nu mă fi gândit la 
tine. În ciuda a ceea ce s-a întâmplat, eu tot te iubesc. Şi 
indiferent ce va fi, voi fi mereu lângă tine. E bine să te predai. Şi 
trebuie, pentru copil. Dar acordă-mi şi mie câteva zile. Te rog, 
Abbie. 

— Oh, Ty, cum am... 

— Doar câteva, numai noi doi. Ne gândim ce trebuie să faci în 
continuare, şi apoi facem ce trebuie. Ştiu unde să mergem. 


28 

Boulder era un oraş super. Exact aşa cum i-a zis Freddie. De 
fapt, pentru gustul lui Josh, era chiar prea super. Toți erau atât 
de nemaipomenit de frumoşi, el se simțea ca rățuşca cea urâtă. 
Băieții erau înalţi, blonzi, veseli şi bronzaţi, iar fetele aveau dinți 
superbi, diamante în buric şi arătau de parcă ar fi coborât de pe 
podiumul de la parada modei. Parcă era o colonie de 
extratereştri din cine ştie ce superrasă. Sau poate că aşa era 
doar gaşca lui Freddie. In fond, la naiba! îşi zicea Josh. Era aici, 
vremea era frumoasă, iar Nikki - numai Dumnezeu ştie de ce - 
părea încă interesată de el, aşa că avea de gând să se lase dus 
de val şi să se distreze. 

N-a fost prea simplu să vină până aici, în Colorado, la 
petrecerea de douăzeci şi unu de ani a lui Freddie. A avut şi o 
ceartă serioasă cu mama în legătură cu această călătorie. Dacă 
se gândeşte mai bine, nici el n-a fost prea isteţ. Ar fi trebuit s-o- 
ntrebe în loc s-o anunţe pur şi simplu că pleacă toată 
săptămâna. l-a spus că nu avea rost să bată atâta drum pentru 
mai puţin timp şi că nu-i nicio problemă să împrumute cursurile 
de la care lipsea. Oricum chiulea destul de mult, dar s-a gândit 
că-i mai bine să nu menţioneze şi acest lucru. Dar ea s-a înfuriat 
de nu se poate şi în ultima săptămână din vacanţa de vară abia 
au schimbat câteva vorbe. In cele din urmă au ajuns la un 
compromis. Josh va pleca joi şi se va întoarce la New York 
marţea viitoare. 

Freddie stătea într-o casă de lângă strada Spruce cu alţi trei 
băieţi şi toţi trei erau la fel de bogaţi şi de frumoşi ca şi el. Casa 
devenise celebră şi era cunoscută sub numele de Templul 
Destinului din cauza tămâii pe care o ardeau pentru a masca 
mirosul de marijuana, a draperiilor şi statuetelor orientale şi a 
faptului că nu se vedea niciun scaun pe acolo, ci doar perne şi 
saltele pe lângă pereţi. 

Era sâmbătă, în seara petrecerii, deşi aceasta începuse, de 
fapt, de când Freddie, Summer şi Nikki îl luaseră acum două zile 
de la aeroportul din Denver. Casa era plină. Din motive numai 
de el ştiute, Freddie angajase o firmă japoneză de catering şi 
chelneriţe japoneze îmbrăcate în gheişe care se învârteau peste 
tot, făcând plecăciuni şi oferindu-le sushi şi păhăruţe cu sake 
cald, din care Josh băuse deja prea mult. Efectul nu era 
neplăcut, deşi, după bere şi ţigările cu iarbă care nu se mai 


sfârşeau, n-ar fi fost exclus să se schimbe. Nu se simţea atât 
ameţit, cât mai degrabă paralizat. Nu-şi mai simţea anumite 
părţi ale corpului, iar când a întors capul, i s-a părut că faţa i-a 
rămas o clipă în urmă şi abia apoi s-a aşezat la locul ei. Stătea 
întins pe o grămadă de perniţe, împreună cu Nikki şi cu alţi 
câţiva, care vorbeau, râdeau şi era evident că se simțeau 
minunat. Dar i se părea că muzica devine un pic prea enervantă 
şi şi-a simţit tot corpul acoperit de o transpiraţie rece. 

— Te simţi bine? se încruntă Nikki spre el. 

— Oarecum. 

— Eşti alb ca hârtia. Hai un pic la aer. 

L-a ajutat să se ridice în picioare, l-a luat de mână şi l-a 
condus prin înghesuială până în vestibul, care era la fel de 
aglomerat, dar aici nu era atât de cald. 

— Nu vreau să te deranjez. les puţin. 

— Vin cu tine. 

— Chiar nu-i nevoie. O să-mi revin. Mă plimb un pic pe stradă. 

— Eşti sigur? 

— Înî. Când mă întorc vin la tine. 

Şi-a luat geaca din rucsacul pe care-l lăsase sub patul din 
camera lui Freddie, apoi a ieşit, a coborât scările şi a ajuns în 
stradă. Aerul de munte era rece şi bun. A inspirat adânc de 
câteva ori, apoi a pornit pe trotuar, încercând să urmeze o linie 
cât mai dreaptă. Când a ajuns la mall-ul de pe strada Pearl se 
simţea deja mai bine şi şi-a continuat plimbarea, uitându-se la 
vitrinele aranjate deja cu haine colorate de iarnă şi cu accesorii 
de snowboarding. Apoi s-a întors pe partea cealaltă şi s-a uitat şi 
la vitrinele de acolo. 

Avea mintea mai limpede şi îi era frig la mâini, iar când şi le-a 
băgat în buzunarele gecii a dat de vechiul mobil pe care, din 
loialitate sau din prostie, îl căra peste tot cu el. Nu l-a mai 
verificat de când a plecat de la New York şi nici nu ştia de ce-şi 
mai bate capul cu el. Abbie nu l-a mai contactat de acum doi 
ani, de la Crăciun, când a plâns şi i-a spus că vrea să se 
sinucidă. Poate c-a şi făcut-o, dar încerca să nu se gândească la 
asta. A scos telefonul din buzunar, l-a deschis şi după câteva 
secunde, spre marea lui mirare, a auzit un beep şi a văzut că 
are un mesaj în căsuţa vocală. 

Nu mai folosise de atât timp codul, încât îl uitase. lar bucăţica 
de hârtie pe care-l scrisese era la New York, ascunsă între 


paginile unui dicţionar vechi. De fapt, Abbie repetase mesajul şi 
a început să se alarmeze. Primul cuvânt îi comunica numărul, al 
doilea când s-o sune. Dar, fir-ar a naibii să fie, altceva nu-şi 
aducea aminte. L-a tot ascultat de câteva ori, dar degeaba. Apoi 
a auzit că mai e un mesaj. Tot de la Abbie. Îi spunea că a 
aşteptat s-o sune, dar că poate el nu mai verifică telefonul sau 
poate c-a uitat codul. l-a dat un număr şi l-a rugat s-o sune la 
ora şase, duminică după-amiază. Vocea părea slabă şi ezitantă. 
Dar mai normală. Nu era nici stridentă, nici autoritară şi nici 
isterică, aşa cum fusese mai demult. 

— Sper să primeşti mesajul, spunea ea. Dacă nu mă suni, 
cred că trebuie să găsesc o altă modalitate de a te contacta. Te 
rog să încerci să-mi telefonezi. E destul de important. Nu le 
spune încă mamei şi tatei. Te iubesc, Joshie. 

In drum spre casă l-a mai ascultat de patru ori până când l-a 
învăţat pe de rost. Ce ar putea fi atât de important? Probabil că 
mai voia bani. Bine că, cel puţin, trăia. Ceea ce-l nedumerea 
însă cel mai tare era acel Te iubesc de la sfârşit. Nu-şi amintea 
să-i mai fi spus vreodată asta, cel puţin nu de când era mic. 
Petrecerea se mai potolise un pic. Gheişele plecaseră. A găsit-o 
pe Nikki, dar era cu un alt tip, unul din zeii blonzi. L-a întrebat pe 
Josh cum se simte şi i-a spus că bine. Cineva i-a dat o ţigară cu 
marijuana, dar a dat-o mai departe fără să tragă din ea. Şi n-a 
mai băut decât apă toată noaptea ca să fie cu capul limpede a 
doua zi, când o sună. 


În fiecare dimineaţă când deschidea uşa cabanei şi o lua de-a 
lungul pârâului, apoi printre copaci acolo unde începea o pantă 
lungă şi abruptă de unde, spre est, se vedea până jos în vale, iar 
spre vest erau munţii, se aştepta să se fi schimbat ceva. Dar 
semnele care marcau trecerea acestor zile atât de scumpe ei 
erau aproape imperceptibile. Tremurul galben al plopilor era 
poate ceva mai vibrant, tulpinile lor albe mai viguroase în 
soarele moale, era mai multă zăpadă pe munţi, cerul mai 
albastru, în fiecare zi, lumea era cu o idee mai desăvârşită. 

Pe ultimele sute de metri, drumul care urca în zigzag până la 
cabană era prea abrupt şi stâncos ca să poată merge cu maşina, 
aşa că au parcat camioneta lui Ty printre copacii de mai jos. 
Cabana avea o singură încăpere, o cămăruţă cu două ferestre 
mici şi o sobă cu lemne. In rest mai avea strictul necesar, dar 


era plăcut: un pat, o masă mică şi două scaune. Nu era 
electricitate şi au luat apă din vale. Afară, de-a lungul unuia din 
pereţii laterali era un şopron deschis unde au tăiat şi au pus 
lemnele de foc şi unde mai erau agăţate şei şi căpestre. lar în 
spate, după veceu, era un ţarc unde-şi ţineau caii. 

Călăreau mai mult dimineaţa şi după-amiaza târziu, când 
soarele inunda câmpia într-o lumină de chihlimbar. Uneori îşi 
luau un cort şi mâncare şi călăreau toată ziua, până sus în 
sălbăticie, unde canioanele răsunau lugubru de la mugetul 
elanilor. Când se lăsa seara şi se răcorea, aprindeau focul şi îşi 
făceau mâncare, apoi stăteau ghemuiţi unul în altul, acoperiţi cu 
pături, ea cu capul pe pieptul lui, uitându-se la flăcări şi la 
scânteile ce se ridicau în spirală spre cerul nesfârşit şi înstelat. 

Redescoperirea tandreţei, nu doar la el, ci în ea însăşi, o 
copleşea uneori. El o ţinea pe după umeri când îi era rău 
dimineaţa şi o legăna în braţe în fiecare seară când dormea. Ştia 
că oamenii preţuiesc mai mult ceea ce urmează să piardă în 
curând. Şi probabil că doar noua viaţă care creştea în ea făcea 
suportabile lenta trecere a acestor zile de aur şi apropierea 
amenințătoare a iernii. 

Cabana se afla pe un teren de câteva mii de hectare 
cumpărat acum câţiva ani de un moderator mai în vârstă de 
talk-show-uri televizate. Şi-a construit o casă de fermă fiţoasă 
jos în vale şi vara venea câte două săptămâni, de fiecare dată 
cu o altă soţie sau prietenă. Localnicii îi spuneau Ponderosa, 
pentru că-i făcuse nişte decoraţii de film western şi ca să nu zică 
lumea că e butaforie, a mai adus şi o mică turmă de bizoni şi 
câţiva cai frumoşi care aveau nevoie de îngrijire. De aceea a 
construit cabana, ascunsă privirilor, la capătul unui drum şerpuit 
şi plin de stânci, la aproape doi kilometri sus în munţi şi l-a 
angajat pe Jesse, prietenul lui Ty, să stea acolo. 

Abbie şi-l amintea vag din ultima vară petrecută la Cumpăna. 
Ty spunea că eun tip liniştit căruia-i place singurătatea de acolo 
de sus, de pe Abrupt, dar nu cincizeci de săptămâni la rând, aşa 
că era mereu în căutarea cuiva care să-l înlocuiască şi să mai 
facă şi el câte-o pauză. Când a apărut Abbie la Sheridan şi Ty l-a 
sunat, lui Jesse nu-i venea să creadă că are atât noroc. Peste 
vară îşi găsise şi el, în cele din urmă, o prietenă. Spunea că dacă 
are răgaz două săptămâni să-i facă curte poate o convinge să se 
mărite cu el. Ty i-a spus că poate să stea trei, aşa că Jesse i-a 


lăsat cheia sub o piatră anume şi a plecat înainte să ajungă ei 
acolo. 

De la Sheridan au plecat fiecare cu maşina lui. Ty cu 
camioneta, iar Abbie l-a urmărit în maşina lui Rolf care acum era 
ascunsă în unul din grajdurile de jos de la fermă. Se simţea 
prost că i-a luat-o, dar s-a simţit şi mai prost când Ty, verificând 
portbagajul, a găsit laptopul lui Rolf înfăşurat într-un prosop în 
roata de rezervă. Abbie s-a gândit că ar trebui să găsească o 
modalitate de a i-l înapoia, dar Ty nici n-a vrut să audă. l-a spus 
că precis constituie o probă împotriva lui şi că va fi util pentru 
apărare, atunci când se va preda. L-au dus la cabană şi l-au 
deschis, dar aveau nevoie de parolă. Ty l-a pus într-un sac din 
plastic şi l-a ascuns în veceu. 

In cele două săptămâni de când erau aici, Rolf a fost singura 
sursă de tensiune dintre ei. Ty nu înţelegea cum a putut ea iubi 
un bărbat care a tratat-o cu atâta cruzime. Abbie nu i-a spus nici 
pe jumătate cum stau lucrurile şi uneori nici ea nu înţelegea. 
Pentru Ty era fie alb, fie negru: individul era rău, fiind singurul 
vinovat pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Era un punct de 
vedere atât de clar încât îl invidia şi poate că ar fi ajuns să-l 
împărtăşească şi ea într-o oarecare măsură dacă n-ar fi fost 
schimbările din interiorul ei. Deşi abia se forma, bebeluşul părea 
să-i estompeze atât imaginea prezentului, cât şi a trecutului, 
temperând chiar şocul şi violenţa nopţii în care a fugit. 

Indiferent ce-ar fi făcut Rolf, oricât ar fi fost de lipsit de inimă 
şi de dur, nicio altă fiinţă omenească n-a atins-o şi n-a avut-o cu 
atâta intensitate. Era, desigur, conştientă că atunci când a 
apărut, ea era foarte vulnerabilă. Dar cum poate asta explica 
sentimentele pentru el acum, după mai bine de trei ani? 
Adevărul este că-i admira încă hotărârea, îi invidia cutezanţa şi 
independenţa. Şi deşi, în momentele cele mai obiective, trebuia 
să-i recunoască partea întunecată, oare dragostea pentru el nu 
presupunea ceva asemănător şi înăuntrul ei? 

Şi surdă la rațiune, partea aceea mai întunecată din sufletul ei 
vedea încă în el un războinic a cărui sămânță sălăşluia în ea. lar 
copilul lor va lua ceea ce era mai bun din ei. 

Era practic imposibil să-i vorbească lui Ty despre un subiect 
atât de dureros. Dar stătea întotdeauna la pândă undeva, în 
spatele discuţiilor lungi şi numeroase pe care le aveau cu privire 
la cea mai bună modalitate de a-şi organiza predarea. 


Cel mai mult, Abbie dorea să-şi vadă părinţii. Şi nu prin 
geamul din camera de vizite a unei închisori. Trebuia să-i vadă 
înainte de a se preda, să poată să-i îmbrăţişeze, să stea lipită de 
ei şi să le spună că-i pare rău. Pentru tot ce i-a făcut mamei, 
bineînţeles, dar mai ales pentru că a fost atât de egoistă în furia 
şi durerea ei şi pentru că n-a sprijinit-o aproape deloc atunci 
când a părăsit-o soţul. Dar şi pentru tatăl său. Pentru ceea ce s- 
a întâmplat în noaptea aceea la mall, pentru că a fost atât de 
crudă cu el înainte ca viaţa ei s-o ia razna. 

Ty avea un punct de vedere mai practic. Credea că dacă 
poate să-şi contacteze mai înainte părinţii, aceştia vor reuşi să 
aranjeze o înţelegere. Astfel de lucruri se practică. Cu nişte 
avocaţi buni, ar putea să obţină o pedeapsă mai mică pentru 
Abbie în schimbul predării ei. Şi foarte important era, desigur, 
faptul că datele din calculator i-ar putea ajuta ca aproape toată 
vina să cadă asupra lui Rolf. Au fost de acord că primul lucru pe 
care trebuia să-l facă era să-l sune pe Josh. 

Choteau, oraşul cel mai apropiat, era prea mic pentru ca un 
străin să treacă neobservat. Aşa că au mai mers cu maşina încă 
patruzeci şi cinci de minute până la Great Falls şi au găsit un 
telefon public de unde Abbie l-a sunat pe Josh pe telefonul mobil 
cu credit preplătit, lăsându-i un mesaj codat. S-au întors în seara 
următoare şi au aşteptat lângă telefon să sune, dar degeaba. Nu 
voiau să fie luaţi la ochi şi atunci s-au dus la o staţie de benzină 
din cealaltă parte a oraşului unde era un telefon afară, fără 
camere de supraveghere şi de această dată i-a lăsat lui Josh un 
mesaj mai lung, necodat. 

Când s-au întors a doua zi, spre seară, în timp ce Ty punea 
benzină, Abbie s-a postat lângă telefon, cu degetul uşor apăsat 
pe furcă, prefăcându-se că vorbeşte. La ora şase fix, telefonul a 
sunat. Era Josh. L-a anunţat că vrea să se predea, iar el s-a 
emoţionat şi i-a spus că așa e bine şi că părinţii lor vor fi foarte 
fericiţi când vor afla. Abbie l-a rugat să nu le spună nimic pentru 
că mai are câte ceva de pus la punct. l-a mai spus şi unde se 
află şi abia atunci a recunoscut şi el că e în Colorado. l-a promis 
că vine s-o ia, că împrumută o maşină şi că vine direct acolo, că 
nici nu se gândeşte să nu vină. Abbie l-a mai sfătuit să lase 
telefonul deschis şi i-a promis că-l mai sună peste două ore, ca 
să vadă şi el ce poate face. Ca să le mai treacă timpul, s-au dus 
la un supermarket şi şi-au cumpărat câteva lucruri de care 


aveau nevoie, apoi s-au plimbat puţin. Din vest se adunau norii 
şi Ty a spus că miroase a ploaie. Au găsit un local unde au 
mâncat ceva, iar când au terminat era aproape opt şi Abbie s-a 
dus din nou la telefon să-l sune pe Josh. A anunţat-o că n-a găsit 
maşină de închiriat, dar şi-a rezervat un bilet de avion de la 
Denver la Great Falls pentru a doua zi după-amiază. l-a dat 
numărul zborului şi ora de sosire şi Abbie i-a spus că-l va 
aştepta Ty. Cu atâtea măsuri de siguranţă la aeroporturi, nu 
voia să rişte să fie recunoscută. 

— Pe mâine, i-a spus ea. 

— OK. Hei, Abbie? 

— Da? 

— Aproape pace, omule. 

— Aproape pace. 

A închis şi se pregătea să plece. Vizavi, la restaurant, îl vedea 
pe Ty care vorbea cu un cowboy bătrân, de la masa alăturată. A 
ridicat din nou receptorul. S-ar putea ca aceasta să fie unica ei 
şansă de a face ceva la care se gândea de câteva zile. Nu ştia 
dacă are destul curaj. Dar avea şi el dreptul să afle despre copil, 
dar şi despre ceea ce voia ea să facă. Dacă se enervează şi 
încearcă s-o intimideze, închide. Dar, cel puţin, ştie că i-a spus. 
Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, a mai scos câteva 
monede din buzunar şi a format numărul de mobil al lui Rolf. l-a 
răspuns imediat. 

— Da? 

— Eu sunt. 

— Doamne sfinte! Unde eşti? 

— Rolf, ascultă... 

— Am fost foarte îngrijorat. Eşti bine? 

— Da. Ascultă. Vreau... 

— Era să-mi pierd minţile. lubito, îmi pare aşa de rău. Nu ştiu 
ce s-a întâmplat, mi-am pierdut capul în noaptea aia, cu tot ce 
se-ntâmplă. Te rog, Abbie. Te rog să te întorci. 

Remuşcarea din vocea lui aproape c-a dat-o gata. 

— Nu pot. Vreau să mă predau. 

— Ce să faci? 

— Rolf, sunt însărcinată. Şi vreau să mă predau. 

A urmat o pauză lungă. 

— Voiam să-ţi spun în seara aia, dar... 

— Abbie. Îmi pare aşa de rău... Ascultă, trebuie să te văd. 


Fata a înghiţit în sec. Cu greutate. Ochii îi erau aţintiţi asupra 
lui Ty şi pentru prima dată el s-a întors şi a privit-o scurt. 

— Nu cred că-i o idee prea bună. 

— Te rog, Abbie. Trebuie să vorbim despre asta. Poate facem 
ceva. Ştiu că putem. Unde eşti, iubito? 

— Rolf... 

— Spune-mi, te rog. Vin imediat. 

— Nu. Plec acasă. Josh vine cu avionul de la Denver să mă ia. 

N-ar fi vrut să-i spună atâtea, dar el n-a comentat. 

— Nu te duci acasă, te duci la închisoare. Poate că şi mai rău. 
Nu poţi să-l naşti în închisoare pe copilul nostru. 

— Ba pot. Se naşte şi acolo. 

— Abbie, am şi eu ceva de spus, nu? 

— Dacă vrei să faci ce trebuie, fă şi tu ce fac eu. Predă-te. 
Spune ce s-a întâmplat. Până la urmă o să fie bine şi ştii asta. 

— Abbie... 

— Trebuie să închid. 

— lubito, te rog... 

— Te iubesc. 

Când a închis, obrajii îi erau plini de lacrimi. A spus copilul 
nostru. S-a întors repede şi a fugit la toaletă, unde şi-a cufundat 
faţa în apă rece, încercând să se liniştească. A făcut ceea ce 
trebuia. Restul depindea de el. Când a ieşit, Ty o aştepta în 
picioare. Părea foarte îngrijorat. 

— Te simţi bine? 

— Da. Am plâns un pic. Josh mi-a spus nişte chestii foarte 
drăguţe, râse ea fără convingere. E din cauza hormonilor. 

— Vine? 

— Mâine. 

Când au plecat de la restaurant, tot cerul era acoperit de nori, 
iar dinspre nord bătea un vânt rece. La Choteau, ploua deja. 


29 

Josh n-a mai văzut niciodată o asemenea ploaie. Parcă era 
potop. Nu se vedea nici la doi paşi. Drăguţ, Ty îi adusese o 
manta impermeabilă, dar îi atârna aproape până la glezne şi 
chiar înainte de a ajunge la cabană s-a împiedicat de ea şi era 
să cadă. Din cauza vuietului şi torentului pârâului, Abbie n-avea 
cum să-i audă, dar s-a uitat probabil după ei şi a văzut lanterna 
lui Ty pentru că, înainte de a ajunge ei acolo, uşa s-a deschis şi 
a ieşit în fugă în întâmpinarea lor. Nici n-a aşteptat să-şi scoată 
pelerina şi şi-a repezit braţele în jurul lui, l-a îmbrăţişat şi l-a 
ţinut aşa îndelung, nedându-i drumul. 

Camera era foarte drăguță, luminată de lumânări, focul era 
aprins şi pregătise masa. În weekend, Ty împuşcase o pereche 
de potârnichi, iar Abbie le-a înăbuşit cu legume şi cu fructe de 
pădure. Josh nu mâncase toată ziua şi ar fi fost în stare să 
mănânce singur tot ce era în cratiţă. Au împins masa lângă pat 
şi Abbie s-a cocoţat pe el, iar Josh şi Ty s-au aşezat pe cele două 
scaune. Erau atâtea de discutat că nici nu ştiau de unde să 
înceapă. Aşa că au mâncat doar şi n-au vorbit decât prea puţin, 
despre ploaie, despre zborul lui şi despre ziua lui Freddie. 

Niciodată nu i se păruse Abbie mai frumoasă. Era complet 
schimbată faţă de vrăjitoarea aia cu părul ca pana corbului pe 
care o văzuse ultima oară la New York. Acum avea un fel de 
strălucire, despre care Josh ştia vag că apare la o femeie 
însărcinată, odată cu greţurile de dimineaţă şi cu pofta de a 
mânca brichete de cărbune. Ty îi dăduse vestea pe drumul de la 
aeroport şi slavă Domnului c-a făcut-o pentru că Josh a rămas 
fără grai aproape zece minute. Stătea pur şi simplu ca un idiot, 
clătinând din cap şi zicând Aaa şi Ce chestie. Nici nu mai era 
nevoie ca Ty să-i spună ce simte el în legătură cu acest lucru 
pentru că tristeţea i se citea pe faţă. Ce tragedie îngrozitoare. 
Însărcinată şi gata să ajungă la închisoare. Josh nu-şi revenea. 

Mâncarea era bună şi când a terminat şi a doua porţie şi 
sugea oasele, au început, în sfârşit, să discute despre lucruri 
mai importante. Era evident că Ty şi Abbie întorseseră lucrurile 
pe toate părţile, aşa că Josh a stat şi-a ascultat atent la ceea ce 
aveau ei de zis. S-au gândit că cel mai bun loc pentru predarea 
lui Abbie era New York şi, pentru că era riscant să zboare cu 
cartea de identitate falsă, vor merge, ea şi Josh, cu maşina lui 
Rolf. Ty se ocupase un pic de ea şi era sigur că e destul de 


solidă şi că vor ajunge cu bine. Le-a spus că, dacă vor, pot să ia 
şi cortul lui şi sacii de dormit. Să străbată aşa, toată America, 
era visul secret al lui Josh. Dar nici într-un milion de ani nu s-ar fi 
gândit c-o va face în acest fel, alături de sora lui căutată pentru 
crimă. 

Abbie spunea că, deoarece telefoanele familiei şi ale 
prietenilor sunt probabil ascultate, ar trebui să ajungă întâi 
acolo şi apoi să le spună. Ea s-ar putea ascunde într-un motel pe 
undeva până când Josh îi va spune mamei. lar tatăl lor va veni 
cu avionul din Santa Fe, se vor întâlni, vor contacta avocaţii şi 
vor face mai departe tot ceea ce va fi nevoie. Josh le-a pus 
câteva întrebări, dar, după câte îşi dădea seama, era perfect 
logic. Nu trebuia decât să conducă cu grijă. 

— Când plecăm? Mâine? 

Abbie s-a uitat la Ty şi l-a luat de mână şi atunci Josh a văzut 
pe faţa bietului de el cât de greu îi era s-o piardă din nou. 

— Ne gândeam că mai avem o zi, spuse Ty încet. Şi te mai 
odihneşti şi tu. Ai ceva drum de făcut. 

Îi improvizaseră deja lui Josh un pat, într-un colţ, şi după ce-au 
adunat farfuriile şi au stins lumânările, s-au dus la culcare. Din 
cauza oboselii, Josh nu putea dormi şi se tot gândea la ce avea 
să se întâmple. Stătea întins în pat şi se uita la focul ce se 
stingea în sobă, ascultând ploaia răpăind pe acoperiş. 

La un moment dat, Abbie a strigat în somn Nu, nu vreau! şi l-a 
auzit pe Ty liniştind-o încet. Strigătul l-a neliniştit şi s-a întrebat 
ce-o fi visat. Şi-a imaginat-o cu cătuşe, îmbrăcată într-un costum 
bleu, înaintând însoţită de gardieni pe un culoar lung, spre o uşă 
din metal, urmărită de o parte şi de alta de feţe din spatele unor 
zăbrele. A încercat din răsputeri să-şi alunge imaginea din 
minte, dar n-a reuşit. Dimpotrivă, a căzut într-un somn 
superficial şi intermitent în care aceasta a alunecat în alte 
imagini din filme, din jocuri video violente şi din cele mai 
întunecate străfunduri ale minţii sale. S-a trezit leoarcă de 
transpiraţie rece şi, o clipă, a uitat unde se află. Pe fereastră a 
văzut că, din fericire, mijeau zorii. Ploaia se oprise şi nu se mai 
auzea decât vuietul pârâului. 

Ziua era rece, cu intervale în care soarele strălucea puternic 
printre norii joşi care străbăteau cerul dinspre nord, 
rostogolindu-şi umbra uriaşă deasupra văii. Ty le-a spus că e 
prima zi de iarnă adevărată. După micul dejun i-a dat lui Josh o 


geacă şi au ieşit amândoi să dea mâncare la cai şi să aducă 
lemne de foc. 

— Vrei să călăreşti cu noi? l-a întrebat Ty. Mai aducem un cal 
de la fermă. 

— Ştii ceva? Cred c-ar fi bine să fiţi doar voi doi astăzi. Eu 
merg în oraş să mai iau câte ceva pentru călătorie. 

— Nu-i nevoie să faci asta. 

— Îmi place. Oricum, eu nu călăresc prea grozav. Abbie a fost 
întotdeauna prima la chestiile astea în aer liber. Eu sunt mai... 
citadin. 

Ty i-a zâmbit şi l-a bătut pe umăr. 

— Mulţumesc. |ţi sunt recunoscător. 

— Sper ca-ntr-o zi voi să puteţi, ştii tu... Nu ştia cum să 
încheie, dar Ty l-a înţeles. 

— Da. Şi eu. 

Au desfăcut un balot de fân pentru cai şi s-au rezemat tăcuţi 
de gard, uitându-se la ei cum mănâncă. Apoi, Ty a luat un topor 
şi a început să spargă nişte butuci de lemn, sub privirile pline de 
admiraţie ale lui Josh. 

— Te pricepi la computere? 

— Destul de bine. De ce? 

— Ştii dacă se poate sparge o parolă? 

— Cred că poţi să-i vii de hac dacă ştii cum. Prietenul meu 
Freddie ştie precis. 

Ty a repezit toporul şi l-a lăsat înfipt în buştean. S-a dus în 
casă şi a ieşit ducând în mâini ceva învelit într-o pungă de 
plastic. 

— E laptopul lui Rolf. Precis găsim aici tot felul de lucruri care 
ar putea-o ajuta pe Abbie. Ea încă nu s-a rupt complet de el, aşa 
că nu priveşte cu ochi buni această idee. Ar fi mai bine să nu-i 
spui, dar cred că suntem nişte fraieri dacă nu ne-am uita. Poate- 
| suni pe prietenul tău. 

Josh a luat maşina lui Ty şi a plecat la Great Falls. A găsit un 
mall de unde şi-a cumpărat o geacă mai călduroasă, dar şi nişte 
mâncare şi de băut pentru drum. Apoi şi-a sunat mama de pe 
mobilul lui să-i spună c-a ajuns cu bine la New York. l-a povestit 
despre petrecerea lui Freddie şi chiar a întins un pic coarda - 
folosind exact tonul potrivit, îmbufnat, dar virtuos - şi i-a spus că 
nici nu merita să se întoarcă pentru un curs atât de plicticos. Era 
un mincinos de prima mână. De groază! 


A încercat de trei ori să-l sune pe Freddie şi i-a lăsat de 
fiecare dată un mesaj, dar i-a răspuns abia după-amiază, când 
stătea la o masă de colţ dintr-o librărie-cafenea, cu laptopul în 
faţa lui. Josh i-a spus că e computerul unui idiot de prieten de la 
NYU care şi-a uitat parola. Freddie i-a pus câteva întrebări 
despre marcă, model şi cam cât de vechi i se pare, apoi i-a spus 
să-şi ia notițe în caz că trebuie s-o ia de la capăt şi l-a îndrumat 
pas-cu-pas. Cam în cinci minute a apărut pe ecran sigla de la 
Windows şi Josh a reuşit să-l deschidă. Freddie i-a spus să 
verifice dacă erau codate şi fişierele individuale. Nu erau. 

— Freddie, eşti fantastic. 

— Ştiu. Te costă două mii de dolari. 

— S-a făcut. 

In următoarele două ore, cu inima bătându-i nebuneşte, Josh 
a căutat prin fişiere. O mulţime de lucruri nu-i spuneau nimic, 
dar cele mai multe, da. Fişier după fişier de nume, adrese şi 
numere de telefon; detalii legate de companii şi de depozitele 
lor, de depozitele de cherestea şi de laboratoare; note ce păreau 
întocmite pe baza ţinerii sub observaţie a sistemului de 
securitate, liniilor telefonice şi electrice; şi, cel mai ciudat, 
ascuns cumva într-un fişier de contacte puse în ordine 
alfabetică, sub C de la curcani - poliţişti, o listă de peste 
douăzeci de nume şi numere. A încercat să intre pe e-mailul lui 
Rolf, dar a dat de o altă parolă. 

Ar mai fi căutat, dar era aproape ora şase şi trebuia să se 
întoarcă ca să nu se îngrijoreze Abbie şi Ty din cauza lui. 
Singurul lucru pe care mai voia să-l facă era să copieze ceea ce 
găsise în calculator, în cazul în care acesta se strică sau e furat. 
Fără să-l închidă, s-a dus din nou la mall şi a cumpărat un stick, 
cam cât degetul mare, pe care a copiat cât a încăput. 

Când a intrat în Choteau, era ora opt şi se întuneca. Pentru că 
nu prea mai avea benzină, s-a oprit la o benzinărie din centru şi 
a făcut plinul. Când a ieşit să plătească, îi era atât de frig la 
mâini încât a scăpat pe podea o mulţime de monede care s-au 
rostogolit peste tot. Fata de la tejghea a fost foarte drăguță 
pentru că a venit şi a îngenuncheat lângă el, ajutându-l să le 
adune. 

— Nu e chiar o seară ideală pentru plimbare, nu? 

— Doar dacă eşti urs polar. 


Fata a râs. Când a plătit, l-a întrebat dacă e doar în trecere şi 
i-a spus că da. Şi aşa aiurea, i-a mai spus că vine din Canada şi 
că se duce să-şi vadă tatăl. Când a ieşit la maşină, nu mai bătea 
vântul şi începuse să ningă. 

Îngheţa foarte repede şi pe drumul spre munţi a patinat de 
două ori pe porţiuni cu gheaţă. A fost chiar bucuros când s-a 
terminat asfaltul şi a ajuns la pietriş. La un moment dat, luând 
prea repede o curbă, era cât pe ce să intre într-o turmă de 
căprioare, iar altă dată a intrat pe un drum greşit şi a trebuit să 
se întoarcă, supărat pe el însuşi că a întârziat atât de mult. 
Probabil că la ora asta sunt deja morţi de îngrijorare. După ce a 
trecut de fermă şi de grajduri, i s-a desfăşurat în faţa ochilor 
întinderea albă de pământ. 

După un kilometru şi jumătate, când a ajuns la capătul 
drumului, a văzut cu surprindere o maşină parcată sub copaci, 
acolo unde voia el să lase maşina lui Ty. A tras lângă ea şi a ieşit 
să se uite. Înăuntru nu era nimeni şi nici vreun indiciu despre a 
cui ar putea fi. A căutat o lanternă în maşina de teren a lui Ty, 
dar n-a găsit. | s-a părut o prostie să care toate proviziile pe care 
le cumpărase până la cabană, doar ca să le aducă din nou 
înapoi a doua zi dimineaţă. Aşa că le-a lăsat acolo pe toate, 
împreună cu computerul, şi a închis uşile. Ningea serios şi era 
foarte frig. Şi-a tras pe cap gluga noii geci şi a pornit pe potecă. 

S-a uitat după urme, dar era prea întuneric să vadă ceva şi 
chiar dacă erau, probabil că acum se acoperiseră cu zăpadă. Se 
tot întreba a cui e maşina. Nu părea de poliţie, dar dacă ar fi fost 
poliţişti ar fi venit mult mai mulţi, nu? Poate că era un vecin care 
a trecut pe acolo sau cineva care s-a rătăcit. Sau poate că s-a 
întors prietenul lui Ty, Jesse. El trebuia să fie. Abia când a ajuns 
în vârf şi a zărit cabana, Josh şi-a dat seama că s-a întâmplat 
ceva grav. Cineva striga. Apoi o siluetă a trecut prin dreptul 
ferestrei. Nu era nici a lui Abbie şi nici a lui Ty. 


Se plimba în sus şi în jos prin cameră, făcând să pâlpâie 
flăcăruile lumânărilor pe lângă care trecea şi să arunce umbre 
neregulate pe pereţii goi din lemn. Stăteau amândoi la masă aşa 
cum le-a spus, privindu-l îngrijoraţi. Ty părea mai calm decât 
era. Abbie era încă şocată. 

— Cum ai îndrăznit? Cum dracu' ai îndrăznit? 


— Ascultă, spunea Ty. Ti-am spus că-mi pare rău. Când vine, 
ţi-l dau. ÎI iei şi pleci. 

— Nu-mi spune tu ce să fac. 

Rolf s-a uitat din nou la ceas şi apoi iar pe fereastră, unde nu 
reuşea să vadă decât ninsoarea liniştită şi bogată. Când l-au 
văzut venind în amurg, tocmai când ei duceau caii în ţarc, Abbie 
aproape c-a leşinat. Habar n-avea cum de-a găsit-o şi îi era frică 
să-l întrebe. Privirea lui i-a spulberat orice speranţă că lucrurile 
s-ar putea schimba datorită copilului. Probabil c-a fost nebună 
dacă şi-a imaginat c-o să-l convingă să se predea. 

Şi dacă Ty n-ar fi fost aşa de încăpățânat cu datele de pe 
computerul ăla. Nici nu-i venea să creadă că l-a trimis pe Josh cu 
el ca să-l sune pe Freddie, fără să-i spună decât atunci când 
erau călare şi nu mai avea ce să facă. Ty încercă să-l convingă 
pe Rolf că n-au vrut să-i facă nimic rău, că laptopul se afla din 
întâmplare în maşină şi că şi-l poate recupera de îndată ce se 
întoarce Josh. Abbie îşi dădea însă seama că Rolf nu se lasă 
păcălit. Când a dat prima dată cu ochii de Ty a avut un acces de 
furie, iar lipsa laptopului l-a făcut să-şi iasă complet din fire. Incă 
nu rănise pe niciunul dintre ei, dar fiecare cuvânt şi gest al lui 
erau pline de violenţă. 

— Unde mă-sa e? 

— Poate că s-a blocat drumul din cauza zăpezii, i-a răspuns 
Ty. 
Rolf s-a uitat din nou pe fereastră şi, în aceeaşi clipă, Ty a 
aruncat din nou o privire rapidă spre picioarele patului. De-abia 
acum a înţeles Abbie de ce. Acolo îşi ţinea puşca încărcată. | se 
vedea chiar capătul care ieşea niţel în afară. S-a uitat la el. 
Pentru Dumnezeu, doar nu e aşa de tâmpit. 

— Bine, asta e, i-a spus Rolf. Pune-ţi haina. 

— Ce? a întrebat Abbie. 

— Ţi-am spus să-ţi pui haina. Plecăm de aici. 

— Nici vorbă, a intervenit Ty şi s-a ridicat. 

— Am vorbit cu tine? Stai la locul tău. Aşază-te şi taci din 
gură. 

A smuls geaca roşie de schi a lui Abbie de pe uşă şi i-a 
aruncat-o. 

— Puneţi-o. 

— Ascultă, a intervenit din nou Ty. Nu putem fi un pic raţionali 
şi... 


— Taci dracului din gură! 

— N-o iei de aici. 

Ty a făcut un pas spre el, dar Rolf s-a întors să-l înfrunte. 

— Dacă nu stai jos, să ştii că te omor. 

Abbie şi-a pus repede geaca. 

— Nu-i nimic, Ty. Plec. Ne întâlnim cu Josh pe drum şi luăm 
computerul. 

— In niciun caz nu te las să pleci cu el. Ţi-a făcut şi aşa destul 
rău. 

— De ce nu-i spui mititelului tău prieten cowboy să-şi vadă 
naibii de treburile lui? 

A deschis uşa, a prins-o pe Abbie de umăr şi a împins-o afară. 
Ty s-a repezit spre ei, dar Rolf l-a văzut venind şi i-a dat una în 
stomac de la trimis direct în partea cealaltă a încăperii. Ty s-a 
izbit de masă şi a răsturnat-o, lumânarea căzând odată cu ea. 
Abbie a început să tipe. Ty se încovrigase de durere, dar a reuşit 
să se ridice în picioare. 

— Pentru Dumnezeu! ţipa Abbie. Vin. Opreşte-te! 

Uşa era acum deschisă şi ningea liniştit pe fundalul întunecat 
al nopţii. Ty se îndreptă spre pat. 

— Ty, nu! 

N-ar fi trebuit să strige pentru că privirea lui Rolf s-a îndreptat 
imediat spre pat şi a văzut patul puştii. În clipa în care Ty s-a 
repezit spre armă, Rolf a sărit la el şi l-a prins de mijloc, reuşind 
să-l îndepărteze de pat înainte de a o apuca. Doamne sfinte, se 
ruga ea, te rog nu lăsa să se întâmple din nou. Erau amândoi pe 
podea, repezindu-se unul la gâtul celuilalt, încercând să se 
apuce de păr, iar Abbie stătea în cadrul uşii, ţipând la ei să se 
oprească, ca o femeie posedată. Dar Rolf şi-a eliberat genunchii, 
s-a repezit în spate, l-a lovit cu putere pe Ty în piept, apoi s-a 
întins după puşcă şi a apucat-o, încercând s-o tragă de sub pat. 

Când silueta plină de zăpadă a trecut în fugă pe lângă ea, nici 
nu şi-a dat seama imediat cine e. Josh s-a repezit peste Rolf şi l- 
a apupat de gât, împingându-i capul spre spate. 

— Abbie, fugi! strigă Ty. Pleacă de aici. Fugi! 

N-a mai aşteptat să i se spună a doua oară. Era peste puterile 
ei să se uite la cei trei bărbaţi pe care-i iubea şi care încercau să 
se sfâşie. S-a întors şi a luat-o la fugă prin zăpadă, pe lângă 
cabană. Caii erau încă priponiţi de gard, acolo unde-i lăsaseră la 
sosirea lui Rolf. Pe şei li se depusese un strat de zăpadă de 


peste doi centimetri. L-a dezlegat pe al ei şi a sărit în şa, i-a dat 
pinteni şi a ieşit ca fulgerul pe poartă, luând-o pe potecă, printre 
copaci. 

Nu ştia unde merge şi nici nu-i păsa. Oricum, era aproape 
orbită de zăpadă şi prea speriată să mai vadă altceva decât 
poteca din faţă şi asta destul de vag. Işi ţinea capul plecat, cu 
obrajii pe coama plină de zăpadă a calului şi se lăsa în voia lui. 
Ajunsese să cunoască oarecum împrejurimile, dar nu noaptea, şi 
nu învăluite în ninsoare. Galopând drept în sus, zburând pe 
lângă tulpinile întunecate ale pinilor, a auzit în urmă, pe lângă 
tropotul copitelor, un sunet mai profund şi mai ascuţit, apoi 
ecoul şi şi-a seama că s-a tras cu puşca. A ţipat şi de spaimă a 
dat şi mai tare pinteni calului. 

Poteca o lua spre stânga şi cobora. S-au trezit într-un pârâu, 
apoi calul a ieşit alunecând pe pietre, clătinându-se şi 
scuturându-se pe malul celălalt. Acum alergau din nou, panta 
devenise mai abruptă, calul abia respira şi tuşea ca un motor 
sufocat de rugină. 

leşiseră dintre copaci şi se aflau sus, pe un platou. Mai jos, 
spre dreapta, vedea printre vârtejurile de zăpadă o întunecime 
abisală şi şi-a dat seama că trebuie să fi ajuns pe un fel de 
creastă sau de coamă. Şi în clipa următoare, au şi intrat pe o 
porţiune cu piatră ori cu gheaţă, pe care copitele calului 
alunecau, iar animalul a început să se clatine şi să necheze. Într- 
o clipă, Abbie s-a simţit proiectată de pe şa în întuneric, ajunse 
pe pantă şi începu să cadă de-a berbeleacul, răsucindu-se şi 
învârtindu-se peste cap tot mai jos, împrăştiind zăpada care-i 
intra în gură şi în ochi. A simţit o durere ascuţită în picior şi un 
trosnet la umăr, apoi capul i s-a izbit de ceva tare şi totul în jur 
s-a făcut mai alb decât zăpada şi mai lent, iar ea aluneca tot 
mai jos. Ultima ei senzaţie din această lume a fost de lunecare 
imponderabilă, lungă, precum rotirea unei pene frânte şi apoi 
îmbrăţişarea de gheaţă a apei care se închidea clipocind 
deasupra ei. 


PARTEA A TREIA 


30 

Auziseră toată dimineaţa elanii, dar abia acum îi vedeau. Era 
o turmă de vreo douăzeci de femele acolo jos pe malul pârâului, 
în umbra văii, păzite de un mascul bătrân cu o pereche 
frumoasă de coarne. Şeriful Charlie Riggs şi-a oprit încet calul pe 
creastă, urmat de Lucy, călare pe căluţul ei pag, cu şaua cea 
nouă, care a tras şi ea hăţurile şi s-a oprit. Charlie i-a arătat 
ceva înspre pantă şi i-a dat binocilul. 

— Uită-te acolo. Îi vezi? 

Pentru că fetei îi intra soarele în ochi, tatăl şi-a scos pălăria şi 
i-a ţinut-o deasupra capului, ca pe un cozoroc. 

— Da. Da' ce maree! 

— Să ştii că da. 

— Câte ramificații au coarnele? 

— Tu ai ochii mai ageri. 

— Aş zice că şapte. 

Plecaseră de aproape trei ore şi pe măsură ce se lăsa încet 
umbra peste vale se făcea tot mai frig. Acum începuseră să 
coboare până la locul unde lăsaseră remorca. Faptul că lucra în 
weekend era unul dintre motivele pentru care n-a mers cu 
Sheryl şi de aceea, când a luat-o de dimineaţă pe Lucy, s-a 
gândit că-i mai bine să nu spună că vor merge la Pârâul Caprei. 
Oricum nici nu prea semăna a muncă, iar Lucy cu siguranţă că 
n-o percepea ca atare. Aflase şi ea, ca toată lumea de pe acolo, 
de altfel, despre fata moartă găsită astă-primăvară, adică de 
şase luni. lar acum nici nu se mai prea vorbea despre asta. Ceea 
ce nu ştia însă Lucy - şi Charlie nici nu avea de gând să-i spună 
- era că elanii păşteau exact pe locul de unde o scoseseră pe 
Abbie din gheaţă. 

La sfârşitul lui aprilie, când s-a dezgheţat pârâul, au cercetat 
zona în căutare de indicii, dar n-au găsit nimic. Şi de atunci 
încoace, toată primăvara şi vara, Charlie a tot urcat aici. Uneori 
venea călare, cu Lucy sau singur, alteori pe jos. Habar nu avea 
câte sute de kilometri străbătuse, dar era sigur că a trecut cu 
piciorul sau călare pe toate cărările de pe o rază de peste 
treizeci de kilometri, că a căutat şi pe lângă poteci, încercând să 
găsească ceva care ar fi putut fi uitat, scăpat sau ascuns. Dar în 
atâţia kilometri parcurşi ore în şir n-a găsit nici măcar un lucru 
care să arunce o cât de mică lumină asupra felului în care a 
murit biata fată. 


Era obsedat de acest caz şi devenise subiect de glumă în 
întreaga secţie. Vedea asta în ochii adjuncţilor săi de câte ori îi 
punea să urmeze o cât de firavă pistă sau suspiciune apărută. 
Până şi cei de la Grizzly Grill, unde Charlie se ducea seara să 
mai mănânce când se plictisea să stea singur acasă ori uita să-şi 
cumpere de mâncare, începeau să-l tachineze şi-l întrebau dacă 
n-a prins criminalul. Nu, le răspundea. Nu încă. Dar n-o să-mi 
scape, amice. Adevărul e că nu avea nici timpul şi nici resursele 
pentru un asemenea caz şi ar fi trebuit să-l predea probabil 
autorităţilor statale din Helena încă de acum câteva luni. 

— Şi de ce are elanul ăla atâtea femele? întrebă Lucy. 

— De ce oare? Poate că-l ţin prizonier. 

— Tati! 

— Aţi învăţat la şcoală despre gene şi toate chestiile astea? 

— Sigur. 

— Ei, din câte am înţeles eu, rolul masculului e să-şi 
răspândească genele cât mai mult şi mai departe posibil şi 
atunci cel mai puternic încearcă să-i oprească pe ceilalţi să 
ajungă la femele. 

— Dar nu-i frumos deloc faţă de femei. Masculii mai tineri 
sunt mult mai drăguţi decât tipul ăla urât şi bătrân. 

— Da, aşa e. Şi-ntr-o bună zi, unul o să-l bată şi o să preia el 
comanda. 

— Şi femelele n-au nimic de zis? 

— Nu. 

— Înseamnă că sunt discriminate. 

— Aşa o fi. Dar cred că asta le face viaţa mult mai uşoară. 
Hai, că mi-e foame. 

Au lăsat caii în voie pe creastă şi apoi au luat-o în jos printre 
copaci, unde era mai frig şi mirosea a toamnă. Anul trecut, cam 
pe vremea asta a fost un îngheţ serios şi a căzut multă zăpadă. 
Şi, deşi n-avea nicio dovadă, Charlie se gândea că tot cam pe- 
atunci trebuie să fi fost omorâtă Abbie. Astă-iarnă au fost mai 
multe dezgheţuri şi înghețuri. Dar din câte ştia el, de la Ned şi 
Val Drummer şi de la alţii, vânători, pădurari sau de la cei care 
veneau aici cu snowmobilele, prima ninsoare serioasă şi gheaţa 
care i-a urmat nu s-au mai topit complet de pe pârâu. 

Cam atâta ştia. După şase luni de muncă, era departe de a fi 
răsplătit cu distincţia de Detectivul Anului. Niciuna din pistele de 
la început n-a dus nicăieri. În ideea că fata trebuie să fi murit 


cam atunci când a căzut prima zăpadă, pe la sfârşitul lui 
septembrie, întrebase şi prin oraş dacă n-a văzut cineva străini 
pe acolo. Şi singura veste, vag promițătoare, era că un tânăra 
făcut plinul la staţia de benzină chiar în noaptea cu furtuna. 
Plătise cu bani şi a scăpat toate monedele pe jos. Se pare că i-a 
spus fetei de la casă că a venit din Canada să-şi vadă tatăl, iar 
ea a observat că-i lipsea vârful de la degetul arătător al mâinii 
drepte. 

Charlie s-a bucurat pentru că aveau camere de securitate şi 
înăuntru, şi afară. S-a dovedit însă că nu păstrau înregistrările 
decât o lună, iar acelea au fost şterse cu mult timp în urmă. 
Fata nu-şi amintea ce maşină avea, dar i-a spus că părea drăguţ 
şi nu semăna deloc cu un ucigaş. 

O vreme, Charlie s-a gândit că e implicat şi Ty Hawkins, 
băiatul din Sheridan despre care FBl-ul a crezut la început că e 
complicele lui Abbie. Charlie a descoperit că Ty era prieten cu 
Jesse Wheeler, care avea grijă de Ponderosa. Acesta se afla în 
partea de sus a următorului canal colector, la câţiva kilometri 
depărtare de Pârâul Caprei, dar Charlie tot a urcat până la el. 

Era bucuros că a făcut-o. Jesse i s-a părut cam reţinut şi 
neliniştit. A aflat că a întâlnit-o o dată pe Abbie, cam acum şase- 
şapte ani, la o fermă turistică unde lucra el vara. A jurat că n-a 
mai văzut-o de atunci şi a jurat că nu l-a mai văzut nici pe Ty de 
mult timp şi că de trei ani de când lucra acolo Ty n-a venit 
niciodată să-l vadă. Dar Charlie nu era pe deplin convins. 

S-a dus cu maşina la Sheridan ca să discute cu Ty. Şi i-a părut 
foarte rău pentru el. Fiind el însuşi călăreț, Charlie ştia cine a 
fost Ray Hawkins şi că s-a ocupat cu creşterea cailor de curse. 
Bietul băiat şi-a pierdut tatăl, ferma lor a fost distrusă din cauza 
extragerii de gaz metan, el a stat nevinovat câteva luni la 
închisoare, numele i-a fost pătat de acuzaţia de terorism şi era 
evident că a pierdut şi iubirea vieţii sale. 

Din privirea şi din vocea sa când vorbea despre Abbie se 
vedea că moartea fetei i-a frânt pur şi simplu inima. A spus că n- 
a mai văzut-o de câţiva ani. lar Charlie l-a crezut. Instinctul îi 
spunea că băiatul n-ar fi putut-o ucide, aşa cum nu şi-ar putea 
ucide nici mama. Dar Charlie trebuia să-şi facă datoria. L-a 
întrebat pe Ty dacă poate să-i ia o probă pentru analiza ADN şi a 
trimis-o la laboratorul de medicină legală din Missoula ca să fie 


comparată cu ADN-ul copilului din pântecele lui Abbie. Şi, slavă 
Domnului, nu se potriveau. 

Ajunseseră la maşină şi la remorcă. Charlie s-a uitat la Lucy 
care-şi conducea, sigură pe ea, poneiul pe rampă, apoi şi-a urcat 
şi el calul. În timp ce se întorceau în oraş, în lumina amurgului, 
se simţi cuprins de tristeţe, aşa cum i se întâmpla întotdeauna 
la sfârşitul unei zile petrecute cu fiica sa, când trebuia s-o ducă 
acasă, la mama ei. Ce viaţă încurcată, spunea bunica lui. 
Incurcată şi nenorocită. 


O dată la câteva săptămâni, chiar dacă nu avea nicio noutate 
(şi de obicei nu avea), Charlie îi suna pe Cooperi. Ca să nu 
piardă legătura cu ei şi să le spună că încă n-a închis cazul. 
Ajunsese să-i placă şi să admire modul demn în care 
suportaseră pierderea fiicei lor. O dată chiar i-a spus asta lui 
Ben şi nu va uita niciodată pauza scurtă şi cuvintele cu care i-a 
răspuns. 

— Adevărata pierdere a fost acum patru ani. Cel puţin acum 
ştim unde se află. 

Charlie avea grijă să-i sune pe amândoi, dar îi plăcea mai ales 
s-o sune pe Sarah. Deşi abia recunoştea faţă de el însuşi, ea era 
motivul pentru care nu voia să renunţe la caz. Deşi n-a întâlnit-o 
decât atunci la Missoula, când a venit să ia trupul fiicei sale, se 
tot gândea la ea. Il încânta să-i audă vocea la telefon, nobilă şi 
cultivată, uşor guturală, o voce de care se poate îndrăgosti orice 
bărbat. Uneori, discutau şi câte o jumătate de oră, mult mai 
mult decât ar fi fost necesar ca să-i comunice noutăţile legate 
de aşa-zisa investigaţie. 

In timpul unei astfel de discuţii, cam acum o lună, ea şi-a dat 
cumva seama că lui îi place foarte mult să citească şi, mai ales, 
că există câţiva scriitori preferaţi de amândoi. El şi-a imaginat 
că gustul ei e oricum mai select decât al lui, dar, când i-a spus 
că-i plac Elmore Leonard, Pat Conroy şi Cormac McCarthy, ea s-a 
bucurat şi i-a replicat că Printul mareelor şi Pasiune 
neimblânzită sunt două din cărţile ei preferate. l-a spus că 
regretă că şi-a vândut librăria, pentru că i-ar fi putut trimite 
exemplarele-semnal ale noilor cărţi. 

Următoarea dată când au vorbit, în ziua care a urmat 
plimbării cu Lucy la Pârâul Caprei, când au văzut elanii, Sarah i- 
a spus că încearcă şi ea să scrie ceva. Despre Abbie. Şi că vrea 


să facă o scurtă călătorie la Missoula, pentru documentare. L-a 
întrebat dacă are vreodată ocazia să meargă acolo, iar ela 
minţit şi i-a spus că merge foarte des. Poate c-ar putea să se 
întâlnească, i-a sugerat Sarah. Charlie i-a răspuns că i-ar plăcea 
foarte mult şi apoi s-a speriat că s-ar putea să pară prea lipsit de 
profesionalism, aşa că a mai adăugat că speră să apară nişte 
evenimente până atunci şi că-i va comunica. 

Peste câteva zile l-a sunat să-i spună data şi că şi-a reţinut o 
cameră la Doubletree, vizavi de universitate, peste râu, şi că i-ar 
plăcea să ia împreună prânzul sau cina marţi. El a minţit din nou 
şi i-a spus că are foarte multă treabă în acea zi şi că nu poate la 
prânz, dar seara e foarte bine. Şi i-a mai spus că mâncarea la 
Doubletree e grozavă. lar în următoarele zece zile a încercat să 
nu se gândească la asta. 

A ajuns cu trei sferturi de oră mai devreme şi s-a plimbat pe 
malul râului pe lângă plopii canadieni ale căror frunze luceau 
galbene în amurg, apoi peste podeţul din lemn spre campus, 
unde a stat şi s-a uitat la câţiva băieţi care jucau fotbal la 
lumina reflectoarelor. 

Se tunsese şi îşi pusese cea mai bună geacă, pantalonii reiaţi 
bej şi o cămaşă albastru-deschis cu capse. Se gândise la un 
moment dat să vină în uniformă, dar şi-a dat seama că ar părea 
prea oficial. Însă, pentru a marca totuşi autoritatea, şi-a luat cu 
el, în restaurant, servieta, şi a întârziat câteva minute, ca şi cum 
ar fi fost reţinut la o întâlnire foarte importantă. 

Ea s-a ridicat, i-a zâmbit şi i-a întins mâna. 

— Bună ziua, Charlie. Îmi pare bine că te văd. 

Avea mâna rece. l-a spus că şi lui îi pare bine. Era îmbrăcată 
în jeanşi negri şi o cămaşă albă, cu o jachetă bleumarin 
deasupra, iar în jurul gâtului avea un şirag de perle. Era uşor 
bronzată şi-şi făcuse ceva la păr, dar poate i se părea doar 
pentru că ultima dată când a văzut-o era ud de la ploaie. Arăta 
nemaipomenit. Niciodată, în toată viaţa lui, nu mai cinase cu o 
femeie atât de distinsă şi de frumoasă. 


Sarah se gândea cât este de drăguţ în felul conştiincios în 
care ţine legătura cu ei. Poate că asta era procedura standard a 
poliţiei în relaţia cu părinţii unei victime, spre deosebire de felul 
în care erau trataţi cei ai criminalului. Murind, Abbie trecuse, 
evident, în cealaltă categorie. 


Îi povestea despre plimbarea călare pe care a făcut-o cu fiica 
sa acum două săptămâni şi cum, privind în jos, pe povârniş, era 
tot mai convins că Abbie a căzut. Evident că nu avea nicio 
noutate, nimic important să-i comunice, dar Sarah nici nu se 
aşteptase la aşa ceva şi nici n-o deranja. Era un tip foarte drăguţ 
şi îi făcea plăcere să fie cu el. Trecuse destulă vreme de când nu 
mai cinase singură cu un bărbat şi îşi dădea seama, după felul în 
care o privea cu ochii lui blânzi şi albaştri, că era puţin 
îndrăgostit. 

A întrebat-o cum merge cu documentarea. Ea venise deja de 
două zile şi se întâlnise cu câţiva dintre profesorii şi prietenii lui 
Abbie. Toţi au fost calzi şi generoşi, dornici s-o ajute, mai ales 
Mel şi Scott care rămăseseră la UM pentru cercetare post- 
universitară. Singurul lucru pe care l-a suportat mai greu a fost 
când a auzit că Mel e însărcinată în cinci luni. Aveau de gând să 
se căsătorească de Ziua Recunoştinţei. 

Sarah nu i-a povestit lui Charlie prea multe despre ceea ce 
avea de gând să scrie. Pe de o parte, pentru că era timidă şi pe 
de altă parte pentru că nici nu era prea sigură pe ea. Iris numise 
încercarea ei un exerciţiu de final şi avea probabil dreptate. 

— Şi Lucy e singurul tău copil? 

— Da. Dar are destul energie cât pentru douăzeci. Ea e 
stăpâna casei de la vârsta de şase luni. 

— Da. Şi Abbie era la fel. 

— O, îmi pare rău, am... 

— Charlie, te rog. Nicio problemă, serios. 

Părea atât de stânjenit, încât l-a mângâiat repede pe mână. 

— Mai povesteşte-mi despre ea. 

l-a mai povestit, apoi, uşor stârnit, a ajuns să-i povestească şi 
despre căsătoria lui şi cum n-a mers şi că asta probabil mai 
degrabă din vina lui decât a lui Sheryl. l-a mai spus că dacă ar 
putea s-o ia de la capăt nu s-ar mai purta aşa, ar fi mai atent, 
mai prezent. Apoi, aşa, din senin, a întrebat-o ce mai face 
Benjamin şi a trebuit să-i spună că nu prea ştie, dar că ea crede 
că e bine. 

Adevărul e că vorbiseră doar de vreo ori de la înmormântare 
şi de fiecare dată au fost nefiresc de formali, un pic preţioşi. 
Sarah credea că ştie de ce. Era din cauza cuvintelor ei din avion, 
că Abbie a murit din vina lui. Nici nu-i venea să creadă c-a putut 
să-i spună ceva atât de îngrozitor. De când era aici, la Missoula, 


şi vorbise despre Abbie cu Mel, cu Scott şi cu toţi ceilalţi 
avusese timp să reflecteze şi ceva s-a schimbat în ea. Se 
gândea chiar c-ar trebui să-i scrie şi să-şi ceară scuze. 

— El are o nouă viaţă, un nou sprijin. 

— Scuză-mă. 

— Charlie Riggs, dacă-ţi tot ceri scuze, să ştii că mă supăr pe 
tine. 

l-a zâmbit. Sarah şi-a terminat vinul şi i-a mai turnat. 

— Suntem oameni mari. Singuri, a continuat ea. Ar trebui să 
fim în stare să vorbim despre astfel de lucruri. 

— Categoric. 

— Aşa. Deci Sheryl s-a recăsătorit. Tu de ce nu? 

— Păi, pe de o parte, din cauza serviciului. Aşa cred. Trebuie 
să acopăr o suprafaţă de aproape şase mii cinci sute de 
kilometri pătraţi. Simţi că te ia oboseala numai când te uiţi pe 
hartă. Pe de altă parte, cred că nu prea am cu cine. Aici sunt 
multe vite şi alte vieţuitoare, copaci şi întinderi pustii, acolo, 
spre Abruptul munţilor Stâncoşi, dar destul de puţini oameni. 

Sarah a zâmbit şi au rămas o clipă aşa, uitându-se unul la 
celălalt. 

— Dar tu? a întrebat-o. 

A râs. 

— Câţi ani ai, Charlie? 

— Patruzeci şi patru. Ba nu, patruzeci şi cinci. 

— Câţi ani crezi că am eu? 

— Am fost astfel educat încât să nu fac asemenea 
presupuneri. 

— Hai, cât crezi? 

— Treizeci şi nouă? 

— Eşti aşa de... 

Bărbatul i-a zâmbit şi a mai luat o înghiţitură de vin. 

— La toamnă împlinesc cincizeci. 

— Nu cred. 

— Aşa e. Uneori mă simt mult, mult mai bătrână. lar alteori 
parc-aş avea optsprezece ani. 

— Şi astă-seară de câţi ani te simţi? 

— De treizeci şi nouă. Ela râs. 

— Adevărul e, a continuat ea, că bărbaţii disponibili de vârsta 
mea, adică cei care mi se par potriviţi - şi crede-mă, sunt destul 
de puţini - vor femei care să aibă cu douăzeci de ani mai puţin. 


— Eu cred că dacă sunt atât de tâmpiţi înseamnă că nu sunt 
potriviţi. 

Se întreba ce-ar zice dacă i-ar propune să se culce cu el. 
Probabil că n-ar fi făcut-o. Era prea politicos. Păcat, pentru că ei 
i se părea o idee grozavă. Dacă era să facă cineva prima 
mişcare, ea trebuia să fie aceea. Dar ea n-a mai făcut niciodată 
aşa ceva. Şi probabil că până la urmă va regreta oricum. 

— Pe de altă parte, spunea el, există şi câteva motive pentru 
care merită să fii singur. Poţi lăsa vasele murdare fără să se 
supere nimeni pe tine, faci ce vrei. Dacă vrei, poţi să citeşti 
toată ziua. 

A profitat de ocazie (deşi se îndoia că a fost intenţionată) şi a 
ieşit din zona periculoasă, întrebându-l ce citeşte momentan. lar 
în restul timpului petrecut la restaurant au discutat despre cărţi. 
l-a promis că-i trimite un roman pe care tocmai l-a citit. Autorul 
era un tânăr scriitor mexican, fiind cel mai bun roman pe care l- 
a citit ea în anul respectiv. 

— Mai poţi face ceva pentru mine, i-a spus el după ce ea l-a 
lăsat să câştige în disputa pentru cine să plătească. 

— Şi anume? 

— Aş vrea nişte fotografii mai bune cu Abbie. Ştii cât de diferit 
poate părea cineva uneori. li arăţi cuiva două fotografii cu o 
persoană şi o recunoaşte în una, dar nu şi în cealaltă. Dacă am 
mai multe pe care pot să le arăt, poate că oamenii îşi amintesc 
mai bine. 

Sarah îşi luă genata de pe jos. 

— Am câteva şi la mine, dacă le vrei. 

_ A scos un plic mic de plastic pe care-l avea întotdeauna la ea. 
Inăuntru erau peste zece fotografii cu Abbie şi cu Josh. Niciuna 
însă cu Benjamin. | le-a dat lui Charlie şi el le-a privit atent. 

— Acesta-i Josh, bineînţeles. 

— hi, 

— Şi acum ce face? 

— Este în ultimul an la NYU. După asta, o să vedem. A avut 
atâtea pe cap în ultimii ani... 

— Pare un băiat grozav. 

— Este fantastic. 

S-a uitat la fotografia următoare. Era cu Abbie şi cu Josh în 
ultima lor vacanţă la Cumpăna. Era un prim-plan, iar ei râdeau şi 
făceau semnul simbolizând aproape pace. 


— Tot Josh, nu? 


— Da. Când era mic şi-a prins degetul în uşa maşinii şi i-a 

smuls vârful. Semnul păcii e o glumă de familie. Aproape pace. 
Charlie a dat din cap, dar nu-şi lua ochii de la fotografie. Apoi 

a zâmbit forţat şi s-a uitat repede şi peste celelalte fotografii. 


— Unele din astea sunt foarte bune. Pot să fac nişte copii? 
— Sigur. la-le. Dar să mi le dai înapoi. 


— Mulţumesc. Ţi le dau mâine. 


31 

Josh sperase ca Nikki să-l sune, aşa că, deşi era la ore, unde 
era obligatoriu ca mobilele să fie închise, şi-l pusese pe al lui pe 
vibrații. Stătea în fundul clasei, lângă uşă, şi dacă l-ar fi sunat s- 
ar fi strecurat afară, ca şi cum s-ar fi dus la toaletă. 

Era ceva despre Epoca Iluminismului, un subiect la care Josh 
era total în ceaţă. Profesoara perora de vreo jumătate de oră şi 
Josh încerca să ia notițe, dar când s-a uitat peste ele n-a înţeles 
nimic: dărâmarea edificiului feudal, perfecționare şi progres, 
sisteme teologice umanizate. Josh stătea cu coatele pe bancă, 
cu capul sprijinit zdravăn în pumni ca să nu-i cadă dacă aţipeşte. 

— Diderot a considerat dogma religioasă absurdă şi obscură, 
spunea ea acum. 

Absurdă şi obscură, a scris el. Apoi a simţit cum îi vibrează 
telefonul în buzunar şi s-a strecurat afară, aşteptându-se să 
vadă pe ecran numele lui Nikki. Era însă un număr pe care nu-l 
recunoştea. L-a pus pe căsuţa vocală. 

Abia când se afla afară, în lumina rece de noiembrie şi mânca 
un sandvici cu carne de curcan şi cu salată în drum spre 
apartamentul său, a verificat mesajul. Când a auzit cine e, 
aproape că s-a înecat. 

— Bună ziua, Josh. Sunt şeriful Charlie Riggs din Choteau, 
Montana. Mă aflu la New York şi ţi-aş fi foarte recunoscător dacă 
ai putea să stai de vorbă cu mine o jumătate de oră. E vorba de 
câteva lucruri legate de sora ta şi mă gândeam că poate ne 
ajuţi. Poţi să mă suni la acest număr. E vorba de o chestiune 
delicată, aşa că ţi-aş fi recunoscător dacă nu le-ai spune despre 
asta părinţilor tăi. De fapt, nimănui. Aştept să mă suni. La 
revedere. 

Josh a simţit cum se clatină pământul sub el. Doamne! Precis 
au găsit cadavrul lui Rolf. 

A apelat numărul, încercând să nu pară speriat, ci doar 
interesat şi amabil. Tipul părea OK. Hai, mai bine să nu devină 
paranoic. Au încercat să stabilească locul de întâlnire, dar nu 
putea să se concentreze şi atunci individul a sugerat podul 
Brooklyn. l-a spus că n-a mai fost decât o singură dată la New 
York şi că cineva i-a spus că, la apus, vederea de pe pode 
splendidă. Ce-i asta? se mira Josh. Tipul a venit în vacanţă? Au 
stabilit să se întâlnească la patru la capătul dinspre Manhattan 
al promenadei din partea de sud. 


— Cum vă recunosc? l-a întrebat Josh. 

— Am stea de şerif şi pălărie Stetson. 

— Perfect. 

— Am glumit. Nicio problemă. Eu ştiu cum arăţi. 

Asta l-a făcut şi mai paranoic. De unde ştie el cum arată? Cele 
două ore până la patru, Josh şi le-a petrecut în apartament. Era 
într-un grup mic de blocuri, nu departe de East Broadway, şi-l 
împărțea cu încă trei colegi de la NYU, cu care se înţelegea bine, 
dar nu era prieten cu niciunul dintre ei. Din fericire, nu mai era 
nimeni acasă. S-a gândit să-l sune pe Freddie, dar şi-a zis că-i 
mai bine să n-o facă. l-a povestit câte ceva, dar nu toată 
povestea şi nici ce s-a întâmplat cu Rolf. inseamnă c-a vorbit Ty. 
Asta era. Să-l sune oare? Şi dacă e telefonul ascultat? Ce să fac, 
Doamne? Doamne, Doamne. 

Nu ştia de ce-a procedat aşa, dar la trei şi jumătate, după ce 
şi-a pus geaca şi se îndrepta spre uşă, s-a oprit şi s-a întors la 
birou. A îngenuncheat şi a căutat dedesubt pacheţelul lipit în 
spatele sertarului. L-a desprins, l-a pus în buzunar şi a ieşit. 


Charlie stătea rezemat de balustradă, uitându-se cum apune 
soarele. Oraşul era uimitor, soarele lucea pe piscurile din sticlă, 
luminile de pe blocurile-turn începeau să se aprindă. Incerca să- 
şi dea seama unde exact era World Trade Center, dar nu 
cunoştea oraşul destul de bine pentru a-l plasa. 

L-a văzut pe Josh venind spre el şi chiar de acolo, de la o sută 
de metri distanţă, în lumina tot mai slabă a zilei, vedea cât de 
speriat e bietul băiat. Era îmbrăcat cu o geacă groasă neagră şi 
avea un fes roşu tras până la sprâncene. Când s-a mai apropiat 
a văzut că seamănă un pic cu Sarah. Charlie i-a ieşit în 
întâmpinare, cu mâna întinsă. 

— Salut, Josh. 

— Bună ziua. 

Strânsoarea mâinii băiatului era slabă şi ezitantă. Astăzi nu-i 
mai învaţă nimeni pe copii să strângă mâna. Josh şi-a vârât 
repede amândouă mâinile în buzunare, părând că nu vrea să-l 
mai privească în ochi. Charlie îi arătă din cap priveliştea. 

— Asta da, vedere. 

— nt. 

— Incercam să-mi dau seama unde erau turnurile. 

— Acolo, îi arătă Josh fără prea mult entuziasm. 


— Facem o plimbare? 

— Dacă vreţi. 

Au pornit pe trotuar, iar pe lângă ei treceau în viteză maşinile, 
cu luminile de poziţie licărind în spate. 

— Despre ce e vorba? 

— Uite, în ultimele luni tot încercăm să aflăm ce s-a întâmplat 
cu Abbie. Cum a ajuns acolo unde a fost găsită, cu cine mai era, 
chestii din astea. Şi m-am gândit că poate ne lămureşti şi tu 
câteva lucruri. Da? 

— Da. 

— Cât de bine îl cunoşti pe Ty Hawkins? 

— Nu prea bine. Lucra la ferma unde mergeam noi. O vreme a 
fost prieten cu Abbie. 

— Ştiu. 

— Şi poliţia a crezut că a fost şi el implicat în chestia aia din 
Denver. 

— Înî. Când l-ai văzut ultima oară pe Ty sau de când n-ai mai 
vorbit cu el? 

Josh dădu din umeri, privind drept în faţă. 

— Nu ştiu. 

— Aproximativ. 

— De câţiva ani. 

— Eşti sigur? 

— Da, de ce? A spus el altceva? 

Charlie nu i-a răspuns. Încerca să dea impresia că ştie mai 
multe decât lasă să se vadă. Nici nu ştia de ce a început cu 
întrebarea despre Ty, dar se pare că atinsese o coardă sensibilă. 

— De când nu ţi-ai mai văzut sora? 

L-a văzut pe Josh înghițind în sec. 

— La fel. De câţiva ani. Ca toţi ceilalţi. 

— Atunci de ce-ai fost la Choteau anul trecut, la sfârşitul lui 
septembrie? 

Josh s-a întors să se uite la el, încruntându-se şi clătinând din 
cap de parcă n-ar fi înţeles. 

— Ce vreţi să spuneţi? N-am fost. 

— Ba da, ai fost. 

Josh n-a mai zis nimic. Un grup de turişti japonezi fericiţi 
fotografiau apusul. Se făcea frig. Charlie şi Josh i-au ocolit şi n-a 
mai vorbit niciunul până când nu au trecut de ei. 


— Josh, dacă nu ai de gând să-mi spui adevărul, o să fie 
destul de greu pentru amândoi. Ştiu că ai fost la Choteau şi la 
Great Falls. 

Josh tăcea. 

— Josh, i s-a adresat, blând, Charlie. Ti-am văzut înregistrările 
de pe telefonul mobil. Şi evidenţa zborurilor. Ai venit de la 
Denver. Camerele de la aeroport au înregistrat întâlnirea ta cu 
Ty Hawkins de la aeroport. Ai fost prins şi pe camera de la staţia 
de benzină, când ţi-ai scăpat banii pe jos. Fata care te-a ajutat 
să-i ridici te-a identificat după fotografii. Aşa că hai să nu mai 
pierdem vremea, bine? 

Charlie s-a oprit din mers, iar Josh s-a oprit şi el cu câţiva paşi 
mai în faţă, dar nu s-a întors să-l privească. Işi ţinea, în 
continuare, mâinile în buzunarele gecii. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, Josh? 


Ce rost mai avea să mintă? Se părea că tipul ştie aproape tot. 
lar dacă minte, lucrurile devin şi mai complicate. Pentru toată 
lumea. Nu voia să facă aceeaşi greşeală pe care o făcuse Abbie. 
Dacă ea s-ar fi predat şi ar fi spus că n-au intenţionat să-l 
omoare pe fiul lui McGuigan, ar mai fi trăit, poate. Şi-a lăsat 
umerii în jos, s-a dus până la balustradă şi s-a rezemat de ea, 
privind fluviul şi portul. Charlie Riggs s-a apropiat şi s-a rezemat 
şi el de balustradă. Josh a respirat adânc şi a început. 

— Abbie voia să se predea. Când şi-a dat seama că e 
însărcinată, a fugit de la Rolf. l-a povestit lui Ty că individul se 
purta foarte urât cu ea, că o bătea... Nu ştiu. Oricum, s-a dus la 
Ty şi s-au ascuns amândoi într-o cabană undeva nu departe de 
Choteau, în munţi... 

— La Jesse Wheeler. 

— Cred că Ty v-a spus deja asta. 

— Aş vrea să aud de la tine. Tot. Cât timp au stat acolo? 

— Nu ştiu. Vreo două săptămâni. Incercau să pună la punct 
cea mai bună modalitate în care să se predea Abbie. Adică, ce 
să facă să nu stea toată viaţa la închisoare. Să ştiţi că era 
complet diferită de ultima dată când am... 

Şi-a dat seama că se dă singur de gol. 

— De ultima dată când ai văzut-o? Şi când a fost asta? 

Josh a oftat. Trebuie să spună tot. 


— În primăvara de dinainte de septembrie. Aici, la New York. 
Voia bani. Parcă era nebună. N-am mai văzut niciodată aşa 
ceva. Deci m-a sunat în septembrie, anul trecut. Eram în 
Colorado, la un prieten. M-am dus cu avionul la Great Falls şi... 
dup-aia ştiţi. 

— Ce voiau să faci? 

— S-o aduc acasă. Aici, la New York. Să aranjez o întâlnire cu 
mama şi cu tata. Ideea era ca ei să găsească avocaţi şi să vadă 
dacă pot să negocieze ceva. Părea aşa de drăguță. Era, din nou, 
Abbie. 

— Şi cum ai fi adus-o aici? 

— Cu maşina lui Rolf. Adică a ei, aşa cred. Cea pe care i-a 
luat-o când l-a părăsit. 

— Şi tu l-ai întâlnit pe Rolf? 

Josh a surâs trist şi s-a uitat în altă parte. Asta e. De aici nu 
mai are întoarcere. Poate c-ar trebui să se oprească acum. 

— Josh? 

S-a întors. Şeriful îl privea fix. Părea un tip de treabă. Probabil 
că ştia tot. 

— Da, l-am întâlnit. În noaptea cu viscolul. A apărut aşa, dintr- 
odată. Habar n-am cum i-a descoperit. Adică, e un loc atât de 
izolat. Ty s-a gândit că poate i-o fi telefonat Abbie. Sau că el ştia 
că eu vin din Denver şi ne-a urmărit. Probabil că n-o să aflăm 
niciodată. 

— Spune mai departe. 

— Ty i-a găsit computerul ascuns în spatele maşinii şi eu m- 
am dus la Great Falls în aceeaşi zi să încerc să-l deschid. Adică, 
să sparg parola. 

— Şi te-a ajutat prietenul tău, Freddie. 

Jack l-a privit neliniştit. 

— Josh, ţi-am spus că ţi-am văzut înregistrările telefonice. 

— Vă rog să nu-i faceţi nimic lui Freddie. Nu ştie. Vă rog. 

— Ne întoarcem şi la asta. Spune mai departe. 

— Când m-am întors la cabană, ningea foarte tare. l-am văzut 
maşina, apoi pe el. Era în cabană şi aştepta să mă întorc cu 
computerul. Era nebun de furie. Nebun de legat. Probabil, 
pentru c-a găsit-o pe Abbie cu Ty. Apoi, din cauza computerului. 
Ei spuneau că l-am luat din greşeală, că era în maşină, dar şi-a 
dat el seama cam cum stau lucrurile. Cred că ştia că vrem să-l 


folosim împotriva lui. Vă spun că parcă era posedat, făcea pe 
nebunul şi bătea câmpii... 

Şi a încercat s-o ia pe Abbie. Atunci a făcut Ty mişcarea, iar 
eu am alergat să-l ajut. Rolf trăgea puşca lui Ty de sub pat şi eu 
am sărit pe el şi atunci totul a luat-o razna. Ne băteam toţi trei, 
ne căram pumni, urlam. 

— Şi Abbie? 

— Ty a ţipat la ea să plece, oriunde, dar să plece. Şi Abbie a 
fugit la ţarc, a luat un cal şi... 

A simţit cum îl podidesc lacrimile. Nu voia să plângă, dar nu 
se putea stăpâni. 

— Nu-i nimic, Josh. Mai stăm un pic. 

Şeriful i-a pus o mână pe umăr, iar băiatul a inspirat adânc. 
Soarele apunea într-o văpaie de portocaliu şi roşu. 

— După ce a plecat ea, parcă a înnebunit şi mai tare. Ty e un 
tip puternic, dar Rolf, nu ştiu, era şi mai tare. Ne-a târât afară 
din cabană, a înconjurat-o cam pe jumătate, prin zăpadă şi tot 
timpul urla numele lui Abbie. Voia să plece după ea. Eu aveam 
braţele prinse în jurul gâtului său, iar el şi Ty se băteau pentru 
puşcă, încercând să şi-o smulgă din mâini. Apoi Rolf a scăpat 
cumva de mine şi m-a izbit de ţarc cu atâta forţă că am trecut 
dincolo. 

Cred că o clipă mi-am pierdut cunoştinţa, pentru că următorul 
lucru de care-mi amintesc este că zăceam în zăpadă, iar ei doi 
erau lângă gardul rupt, luptându-se în continuare pentru puşcă. 
Apoi Rolf l-a lovit pe Ty puternic în picioare şi el a căzut, 
scăpând puşca din mâini... Doamne, Dumnezeule! 

— Hai, mai stai un pic. 

— Voia să-l omoare. Sunt sigur. Ty era pe jos, în faţa lui, iar 
tipul trage piedica, îndreaptă puşca direct spre el şi încearcă să 
apese pe trăgaci. Vă jur. Dar era pusă siguranţa şi cât a încercat 
s-o desfacă, Ty l-a prins de picior, iar eu m-am ridicat şi m-am 
repezit în el. L-am trântit pe o parte şi el s-a răsucit, nu ştiu 
cum, şi a căzut. Atunci s-a descărcat puşca. Printr-o minune, n-a 
nimerit pe nimeni. Dar Rolf... 

Josh vedea întâmplarea în faţa ochilor. Şi o şi auzea. Individul 
lovindu-se de gardul rupt, sfâşierea îngrozitoare a cărnii 
străpunse, expresia care i s-a schimbat brusc, privirea de oroare 
buimacă din ochii săi. 


— N-am vrut să se întâmple aşa. Vă jur. Dar aşa a căzut el. S- 
a nimerit să fie tocmai în capătul ascuţit al gardului rupt, ca o 
suliță ascuţită de lemn, fixată încă de stâlp. Şi a aterizat cu 
spatele exact acolo... O clipă nici n-am ştiut ce s-a întâmplat. S- 
a liniştit dintr-odată. Apoi am văzut sângele... vârful care-i 
străpunsese pieptul şi ieşea prin cămaşă. O, Doamne! 

A început să suspine şi a durat ceva până să poată continua. 

— L-am scos de acolo. Ty a alergat să aducă un prosop şi am 
încercat să oprim sângele, dar era inutil. Nu puteam decât... să 
ne uităm cum moare. 

Spasmele trupului, mâna care se întindea ca o gheară, 
sângele ce nu se mai oprea. 

Şeriful îl ţinea încă de umăr şi aştepta răbdător. 

— Ce s-a întâmplat cu Abbie? 

— N-am aflat niciodată. Calul s-a întors fără ea. Am pornit 
călare şi am căutat-o toată noaptea; am strigat-o mereu. Dar 
ningea atât de tare încât nu auzeam şi nu vedeam nimic. Am 
căutat-o şi în următoarele două zile. Nimic. Nici urmă. 

— Şi cu Rolf ce-aţi făcut? 

— L-am... l-am înfăşurat într-o folie de plastic şi l-am pus în 
portbagajul maşinii lui. Cea ascunsă în hambar. Nu vă mai spun 
de sângele de pe zăpadă. Am fiert apă, nici nu ştiu câţi zeci de 
litri şi am încercat să-l topim cu zăpadă şi să nu se mai vadă. 
Apoi am pus cu lopeţile zăpadă proaspătă deasupra, dar tot 
apărea roşul. Ty ştia un lac sau rezervor mare, cam la treizeci 
de kilometri mai spre sud. Într-un fel de canion. Zicea că e 
foarte adânc. 

— ÎI ştiu. 

— În cea de-a treia noapte, după ce am renunţat s-o mai 
căutăm pe Abbie, am curăţat cabana şi am reparat îngrăditura, 
le-am pus pe toate la loc aşa cum erau, în sfârşit, nu s-a mai 
văzut sângele. Ne-am dus acolo. Eu conduceam maşina lui Ty, 
iar el maşina cu cadavrul în portbagaj. Nici nu ştiu cum am 
reuşit cu atâta zăpadă. Am împins-o de pe stâncă în apă. 

Maşina cealaltă, cea cu care a venit, a închiriat-o la aeroport 
în Great Falls. Am predat-o eu a doua zi când m-am dus acasă. 
Asta-i tot. 

Multă vreme au stat aşa, fără să zică nimic. La orizont se 
vedea o fâşie de foc, acolo unde apusese soarele. Peste tot erau 
aprinse luminile. Sub ei, sub promenadă, se vedeau luminile şi 


se auzea vuietul traficului de la ora de vârf. Toată lumea 
mergea acasă. Josh se întreba ce avea să spună şeriful. Era clar 
că trebuie să-l aresteze. 

— Cine mai ştie, în afară de tine şi de Ty? 

— Numai dumneavoastră. 

— N-ai mai spus nimănui? 

— Nu sunt tâmpit. 

— Nici părinţilor? 

— Glumiţi? Vă imaginaţi ce-ar însemna asta pentru ei? Să 
descopere că amândoi copiii lor sunt criminali? Doamne fereşte! 

— Mie nu mi se pare c-a fost o crimă, băiete. 

— Una e destul. 

lar n-au mai vorbit preţ de-un minut. 

— Şi ce s-a întâmplat cu computerul? 

— L-am pus în portbagaj. 

Josh a scos din buzunar pacheţelul pe care-l luase de sub 
sertar. Era stick-ul, pe care i l-a dat şerifului. 

— Asta-i o copie cu tot ce era în el. 


Charlie a stat toată noaptea în pat, în cămăruţa hotelului din 
centru, ascultând traficul şi privind luminile şi umbrele care 
brăzdau tavanul, închipuind mereu alte forme. Întotdeauna i-a 
fost greu să doarmă în oraş, dar în noaptea asta de vină era 
doar mintea lui plină de probleme. O simţea ca pe o maşinărie 
de la cazinou, pe care se regrupau aceleaşi gânduri, dar în altă 
ordine de fiecare dată când jucai, nelăsându-te niciodată să 
câştigi. 

Bineînţeles că-şi ştia datoria. Trebuia să lase lucrurile să se 
desfăşoare în limita legii. De-asta era acolo şi asta făcuse 
întotdeauna. Maşina şi cadavrul trebuie scoase din lac, iar Josh 
şi Ty trebuie arestaţi şi acuzaţi de crimă. Aveau toate şansele să 
scape uşor. Dacă relatarea lui Josh era crezută, atunci era 
autoapărare şi vor fi eliberaţi amândoi. 

Dar n-avea nicio certitudine. Cazul va face vâlvă în toată ţara, 
aşa cum s-a întâmplat şi când au găsit cadavrul lui Abbie. Şi 
cine ştie ce procuror isteţ şi ambițios, în speranţa de a ajunge 
celebru sau pentru avantaje politice, va prezenta evenimentele 
cu totul altfel. Şi în atmosfera generală de teamă, fratele şi 
fostul iubit al unei cunoscute teroriste pot fi uşor zugrăviți în 
aceleaşi culori - ceea ce Ty mai trăise o dată pe pielea lui. Bietul 


băiat era şi aşa sfârşit. Cum ar mai supravieţui încă unei 
încercări atât de grele? Şi Cooperii? Sarah? N-au suferit şi aşa 
destul? 

Charlie şi-a făcut o grămadă de reproşuri pentru că l-a lăsat 
singur pe Josh. Au ieşit de pe pod şi au luat un taxi până la 
apartamentul băiatului, convenind să se întâlnească din nou de 
dimineaţă. Charlie avea nevoie de timp de gândire. Josh însă 
tocmai de asta n-avea nevoie. E îngrozit. Şi dacă fuge sau, 
Doamne fereşte, face ceva şi mai rău? 

Îi ajungea. Îi venea să înnebunească. S-a sculat, a luat 
telefonul şi a început să formeze numărul lui Josh. Apoi şi-a dat 
seama că era patru dimineaţa şi l-a închis. S-a îmbrăcat, şi-a pus 
haina, a ieşit în holul fosforescent şi mohorât, apoi în stradă şi a 
pornit. Stradă după stradă, semafor după semafor, verde, roşu, 
cu tot felul de alternative care i se roteau prin cap la fiecare 
pas. 

După două ore, în timp ce dinspre răsărit culoarea cerului 
devenea tot mai palidă, s-a trezit din nou lângă fluviul Hudson şi 
s-a uitat spre malul negru de pe cealaltă parte. Şi în cele din 
urmă a ştiut ce va face. Absolut nimic. Cunoştea locul unde au 
împins maşina în rezervor. Acolo apa era verde, opacă şi foarte 
adâncă. Individul din portbagaj avea exact ce merita. Putea să 
rămână acolo. 

A simţit în buzunar stick-ul pe are i-l dăduse Josh. Ştia c-ar 
trebui să vadă ce e pe el. Sau mai bine nu. L-a scos şi l-a privit. 
Apoi, l-a aruncat în apă cât a putut de tare, cât mai departe. Nici 
măcar n-a văzut unde a căzut şi n-a auzit nici zgomotul. 


32 

A fost ideea lui lris să dea o petrecere comună pentru a 
aniversa împreună împlinirea a cincizeci de ani. Sarah n-ar fi 
vrut să facă nimic, preferând să lase cumplita dată să treacă cât 
mai discret posibil. La început n-a dat nicio atenţie acestei 
propuneri. Ar implica prea multă treabă şi prea mult stres. Şi era 
şi total nepractic, pentru că prietenii lui Iris erau în Pittsburgh, 
iar ai ei la New York. Nicio problemă, i-a spus lris. Fac 
petrecerea la New York. Oricum trebuia să invite prea multă 
lume şi în felul acesta mai scăpa de câţiva. A tot sâcâit-o şi s-a 
ţinut de capul ei, iar, în cele din urmă, ca să scape de ea, Sarah 
a acceptat cam fără chef. 

Ca dată, au fixat sâmbăta de după Ziua Muncii, care cădea 
exact între zilele lor. În iunie, a venit Iris şi au scotocit jumătate 
din districtul Nassau în căutarea localului potrivit, dar n-au găsit 
niciunul care să le placă amândurora şi care să nu fie rezervat 
deja. Părinţii lui Sarah le-au oferit casa lor din Bedford şi au fost 
un pic ofensaţi când le-a spus nu, mulţumesc. Ar fi fost ca 
serbarea majoratului şi ea era acum cât se poate de adultă. 
Tocmai când începea să spere că s-ar putea să renunţe la toată 
povestea, a venit Martin Ingram c-o propunere pe care n-au 
putut-o refuza. 

Construia un restaurant, un fel de braserie, într-un loc superb 
din Oyster Bay şi nu era doar arhitect, ci avea şi cincizeci la sută 
din acţiuni. Dacă nu intervenea nimic, şi de obicei nu 
intervenea, la începutul lui octombrie trebuia să fie gata, dar nu 
deschideau încă. Avea o podea minunată din lemn de arțar şi un 
mezanin vast cu o fereastră de jur împrejur, prin care se vedea 
oceanul. Le-a spus că o astfel de privelişte este minunată pentru 
afaceri şi că li-l oferă gratis. Sarah trebuia să admită că era 
perfect. 

Au angajat un maestru de ceremonii profesionist, Julian 
McFadyen, care era atât de drăguţ şi inteligent, încât pe Iris 
aproape că o lua cu leşin de câte ori mergeau să discute diverse 
lucruri. El se ocupa de tot, inclusiv de trimiterea invitaţiilor, şi 
făcea ca totul să pară atât de uşor şi plăcut încât, cu cât se 
apropia ziua respectivă, Sarah îşi dădea seama că, de fapt, abia 
aşteaptă. Un singur lucru nu-i dădea pace. 

Era imediat după Ziua Muncii şi Iris venise să finalizeze câte 
ceva cu adorabilul Julian, despre care refuza să accepte că este 


homosexual. Era seara devreme şi stăteau amândouă pe 
verandă, acasă la Sarah. Julian ridicase problema toasturilor şi a 
discursurilor, dar, sesizând unele neînţelegeri, se retrăsese plin 
de tact pentru a le lăsa să discute. 

— În fond, de ce avem nevoie de discursuri? a întrebat Sarah. 

— Pentru că acesta e obiceiul. Scumpo, de câte ori eşti tu 
ridicată în slăvi în faţa a o sută de oameni? Şi dacă-i spun lui Leo 
că n-are voie să ţină un discurs o va face oricum. 

— Bine. Şi eu? Pe al meu cine-l ţine? 

— Ar putea Josh. Sau Martin. Chiar şi eu. 

— Oh, Iris. 

— Ascultă, nu ne întindem prea mult. Îi spun lui Leo că trebuie 
să fie scurt şi drăguţ. 

— Când a mai făcut Leo ceva scurt şi drăguţ? 

— Punem un ceas, aşa în joacă. Trei minute şi... zbang! 

— O să le fie tuturor milă de mine. Nu suport să-i aud cu 
săraca Sarah, tot singură e. 

— la mai taci din gură. 

Sarah şi-a stins ţigara. 

— Nu vreau să vorbească Martin despre mine. 

— Atunci, roagă-l pe Josh. E băiat mare. 

— Ştii cât e de timid. 

Josh era în Santa Fe, unde petrecea câteva zile cu tatăl său. 
Sarah i-a promis că-l întreabă când vine acasă. 

Din primăvară, de când a absolvit, i-a uimit pe toţi. Aşa, din 
senin, i-a anunţat că vrea să se facă avocat. S-a tuns, şi-a 
cumpărat un costum, şi a lucrat toată vara ca intern la firma lui 
Alan Hersh, în centru. Întotdeauna venea acasă cu tot felul de 
istorii despre cazuri, clienţi sau aspecte ale dreptului rezervate 
iniţiaţilor, pe care Sarah se prefăcea că le înţelege. Destul de 
curând a început să fie şi plătit pentru munca paralegală pe care 
o făcea. Dacă mergea totul bine, în anul următor se înscria la 
drept. Între timp, în weekenduri, mai câştiga câte ceva 
ajutându-l pe Jeffrey la librărie. Era mai mult decât încântată şi 
foarte surprinsă să-l vadă atât de implicat şi plin de viaţă. Sarah 
se întreba uneori dacă n-a ratat ea aterizarea vreunui OZN pe 
gazonul din faţa casei. 

Benjamin era de aceeaşi părere. În ultima vreme vorbeau mai 
regulat. El nu mai suna acum pe mobilul lui Josh, ci chiar pe 
telefonul fix al casei şi, de obicei, răspundea Sarah. Nu mai era 


atât de prudent cu ea, probabil şi pentru că Sarah era acum mai 
înţelegătoare. Se mirau şi erau amândoi încântați de 
transformarea lui Josh şi acest lucru i-a ajutat să se apropie. 

— Oare unde-am greşit? a întrebat el seara trecută, când a 
sunat să afle orarul zborurilor lui Josh. 

— Ce vrei să spui? 

— N-am visat niciodată să am un fiu avocat. 

— Ştiu. Poate ar fi trebuit să fim mai înţelegători când s-a 
apucat de fumat marijuana. 

— Nu cred că i-au scăpat prea multe în acest domeniu. 

Cel mai probabil motiv pentru care erau acum mai relaxaţi 
unul faţă de celălalt a fost scrisoarea lui Sarah. De Crăciun, îi 
scrisese şi îşi ceruse scuze pentru că l-a acuzat pe Benjamin de 
moartea lui Abbie. l-a spus că acele cuvinte au fost rostite într- 
un moment de durere şi disperare care i-au luat minţile. l-a 
răspuns printr-o carte poştală, o vedere senină cu cerul şi 
oceanul, pe care n-a scris decât: Multumesc, cu toată dragostea, 
mereu, Benjamin. 

A contribuit, de asemenea, şi faptul că el ştia acum despre 
Charlie Riggs. Sarah şi Charlie şi-au luat împreună o săptămână 
de vacanţă în iunie şi au mers în Colorado, unde au stat într-un 
hotel de vis, în munţi. Au călărit pe pajişti la mare altitudine, 
pline de flori, şi au făcut o drumeţie pe un traseu de pe Marea 
Cumpănă a Apelor, până la un izvor de la care pornea un râu 
spre vest şi altul spre est. Şi, în cele din urmă, s-au iubit. Lui 
Sarah i-a plăcut foarte mult. Nu ştia cât de serioasă va deveni 
povestea şi niciunul dintre ei nu forţa lucrurile. Ea l-a invitat la 
petrecere şi, după ce i-a pus câteva întrebări să vadă dacă vrea 
cu adevărat ca el să vină, a acceptat. 

Josh, din motive pe care Sarah n-avea cum să le înţeleagă, 
părea chiar mai dornic decât ea ca relaţia să meargă, deşi nu-l 
cunoscuse încă pe Charlie. Poate pentru că acest lucru va mai 
uşura un pic povara lui, care trebuia să aibă grijă de săraca, 
abandonata şi bătrâna lui mămică. A trebuit să-i amintească de 
reținerea lui mai veche că o relaţie la distanţă n-are nicio şansă. 
El i-a răspuns că atunci e mai bine să se mute în Montana, iar 
Sarah a râs, de parcă nu s-ar fi gândit şi ea la asta. 

Leo vorbea despre lris de vreo douăzeci de minute şi chiar 
dacă unele poveşti erau amuzante (mai ales cea în care ea a 
venit să-l scoată de pe terenul de golf în faţa tuturor prietenilor 


lui), era, după cum îi plăcea lui Iris să spună, prea destul. Josh îi 
vedea pe invitaţi schimbând între ei scurte priviri. lată un bun 
motiv de a vorbi puţin. 

Petrecerea părea să se desfăşoare bine. Freddie, care era 
deasupra lui, rezemându-se de bara de la mezanin cu Summer 
şi Nikki, o catalogase deja drept cea mai bună petrecere de 
bătrâni la care a fost vreodată. 

In timp ce Leo se lansa în cea de-a optsprezecea istorioară, 
Josh s-a mai uitat o dată peste notițe. Avea totul sub control. Era 
fantastic cât i s-a îmbunătăţit memoria de când nu mai fuma 
iarbă. S-a uitat prin sală după mama sa şi a văzut-o stând în 
picioare, alături de Martin şi Beth Ingram şi de Charlie Riggs. 
Purta o rochie neagră de mătase care-i lăsa la vedere umerii şi 
arăta absolut superb. Ea şi Charlie abia s-au dezlipit unul de 
celălalt toată seara. Era minunat c-o vedea atât de fericită. 

Când le-a făcut cunoştinţă, Charlie şi Josh şi-au dat mâinile, ca 
şi cum atunci s-ar fi văzut prima dată. 

— Mama ta mi-a povestit multe despre tine, i-a spus el. 

— Şi mie despre dumneavoastră. 

— Ce mai faci? 

— Bine, mulţumesc. 

In cele zece luni care trecuseră de la plimbarea lor pe pod, 
Charlie l-a sunat de mai bine de zece ori să vadă ce mai face. 
Nu făcea niciodată pe grozavul şi întotdeauna îi spunea câte o 
glumiţă sau câte o întâmplare haioasă. Ultima dată l-a sunat în 
iunie, chiar înainte de a pleca în vacanţă în Colorado cu mama 
sa. Era evident că Charlie voia să-l întrebe ceva important, dar 
nu prea ştia cum s-o facă. Apoi, Josh şi-a dat seama că, de fapt, 
doreşte un fel de binecuvântare din partea lui şi s-a grăbit să i-o 
dea. 

Privindu-i cum stăteau acolo, în cealaltă parte a sălii, 
ascultând discursul lui Leo, Josh s-a gândit că alcătuiesc un 
cuplu foarte frumos. Spera din toată inima că le va fi bine. 
Probabil că mama sa i-a simţit privirea, pentru că s-a întors şi l-a 
privit, apoi i-a zâmbit şi i-a sugerat discret că ar trebui cineva să 
bată gongul pentru Leo. Din fericire, n-a mai fost nevoie. 

— lar acum, doamnelor şi domnilor, deşi aş putea continua 
toată noaptea... S-au auzit voci strigând Wu, te rugăm, mai 
scuteşte-ne... îi voi da cuvântul acestui tânăr minunat pe care-l 


cunoaşteţi cu toţii - iar dacă nu, îl veţi cunoaşte cu siguranţă în 
curând - domnului Joshua Cooper! 

Toată lumea a aplaudat şi a râs, iar Josh s-a apropiat de el. 
Leo i-a dat microfonul, iar Iris l-a sărutat pe obraz. 

— Arăţi fantastic, i-a şoptit ea. Fă-i praf. 

S-a făcut linişte şi pe Josh l-a străbătut un fior nervos. S-a 
uitat pe notițe, a inspirat adânc şi şi-a dres glasul. Microfonul a 
scos un mic sunet de răspuns, apoi s-a liniştit. 

— Mulţumesc, Leo. Eu nu ştiu prea multe lucruri amuzante 
despre mama. A fost foarte serioasă când m-a crescut. 

S-au auzit nişte râsete, dar mai puţine decât sperase el. 

— V-aş putea spune cum am vomat peste prima ediţie a cărții 
Blândeţea nopții, dar nu aveam decât doi ani şi nu prea-mi 
amintesc. 

Acum s-a râs. Oricum, destul de bine. 

— Sau v-aş putea povesti despre ziua în care a scăpat cheile 
maşinii în canalul de scurgere de lângă Kmart şi au trebuit să 
vină pompierii care au găurit strada şi ne-au dus acasă cu 
maşina lor. 

Râsete puternice. 

— A fost cea mai minunată zi din viaţa mea. 

Hohote. Deşi asta n-a fost prea tare. S-a uitat spre mezanin. 
Nikki i-a zâmbit şi i-a trimis un pupic. Josh şi-a pus notițele în 
buzunar. 

— Adevărul e că nu a fost o glumă să cresc alături de mama. 
A fost o fericire. Fiecare zi. Se ocupa de librărie, de casă, ne 
ajuta să ne facem temele. Ca să fiu sincer, pe mine nici nu prea 
mă ajuta. Chiar mi le făcea. Singurele note de zece le luam când 
îmi făcea mama temele. De fapt, tot ceea nu ştiu despre 
literatură i se datorează ei. Intotdeauna m-a făcut să văd partea 
amuzantă a lucrurilor. Cred că până şi atunci când pentru ea era 
mai puţin amuzant. 

A făcut o pauză şi a privit-o. Îi zâmbea şi se vedea cât se 
străduieşte să nu plângă. Se întrebă dacă să treacă peste 
următoarea idee, dar a continuat totuşi. Fantomele nu dispar 
oricât am încerca să le ignorăm. 

— Şi dacă Abbie ar fi astă-seară aici, ar spune acelaşi lucru. 

Tăcere totală, palpabilă. 

— A iubit-o pe mama din tot sufletul. La fel ca şi mine. Pentru 
că a fost cea mai bună mamă pe care şi-o poate dori un copil: 


frumoasă, amuzantă, incredibil de înţeleaptă şi de inteligentă. Şi 
are inima cea mai mare pe care o poate avea o mamă. 
Intotdeauna a fost prezentă pentru noi. Intotdeauna. Şi este şi 
acum. 

O, Doamne, acum toată lumea plângea. Şi lui îi venea să 
plângă, dar asta ar fi destul de neplăcut. Avusese de gând să 
continue şi să vorbească şi despre cealaltă fantomă din 
încăpere, despre tatăl său. Nu să dramatizeze, să-l menţioneze 
doar, dar ar fi mai bine să renunţe. S-a uitat în jur şi l-a văzut pe 
Julian McFadyen întinzându-i discret un pahar cu şampanie. 

— Deci, dacă am pahar, hai să fac şi un toast. Pentru cele 
două mari doamne, incredibil de bătrâne şi incredibil de 
minunate. Iris şi Sarah. 

Toată lumea a repetat toastul, apoi au izbucnit aplauze în 
întreaga sală, iar Josh s-a trezit înconjurat din toate părţile, 
sărutat şi mângâiat, bătut pe spate şi aproape cinci minute nici 
nu şi-a mai dat seama ce se întâmplă. In cele din urmă, când 
mulţimea s-a risipit, şi-a văzut mama, cu obrazul plin de lacrimi, 
deschizându-şi braţele spre el. S-a dus la ea, a îmbrăţişat-o şi a 
tinut-o la pieptul său mult, mult timp. 

— Te iubesc, i-a şoptit ea. Te iubesc foarte mult. 

In pat, mult mai târziu, după ce s-a terminat petrecerea, 
obosit, dar prea agitat ca să doarmă, cu Nikki ce sforăia uşor 
lângă el, Josh s-a gândit ce ciudate sunt fiinţele omeneşti. Cât 
pot fi de diferite şi, în acelaşi timp, sfâşiate de aceleaşi trăiri. 
Dragoste şi ură, bucurie şi disperare, curaj şi teamă. Parcă am fi 
un uriaş disc rotitor care cuprinde toate culorile imaginabile, pe 
care lumina se schimbă şi dansează necontenit. Se gândea la 
toţi cei de la petrecere, tineri şi bătrâni, care râdeau şi plângeau 
la discursul său. Nu contează câţi ani ai, discul e mereu acolo şi 
se tot învârteşte. Poate că se întâmplă aşa, pentru că odată cu 
trecerea timpului e mai uşor să separi culorile şi ştii precis la 
care te uiţi şi ce semnificaţie are. Poate că gândeşte aşa doar 
pentru că nu mai ia pilulele alea nenorocite pe care i le-a 
prescris doctorul anul trecut, după cele întâmplate cu Abbie, 
care transformau lumea într-o monotonie mâloasă. Josh prefera 
discul rotitor. Singura parte proastă era că acum nu mai dormea 
prea bine. 

Se gândea că poate nu dormea şi pentru că se temea de ceea 
ce-o să viseze. Când era mic, avea o listă de zece sau 


douăsprezece lucruri pe care şi le spunea în pat - vrăjitoare, 
vârcolaci, doamna O'Reilly (femeia de serviciu de la grădiniţă, 
cu un ochi de sticlă şi perciuni) şi altele. Ideea era că dacă se 
gândeşte la ele, nu le visează. Şi cel puţin şase luni după ce s-a 
întors în toamna aceea din Montana, chiar şi după ce a venit să-l 
vadă Charlie Riggs şi i-a spus că nu intenţionează să-i facă 
nimic, că va vorbi şi cu Ty şi că va rămâne secretul lor, Josh s-a 
gândit, deliberat, la Rolf în fiecare seară, şi l-a amintit cuprins de 
spasme şi sângerând în zăpadă, ridicându-se încet din apă cu 
faţa pe jumătate mâncată de peşti. 

Poate din cauză că amintirile chemate dinadins erau atât de 
vii, nu i-au apărut niciodată în vis şi acum nici nu-şi mai bătea 
capul cu această incantaţie nocturnă. Charlie s-a temut că 
povara secretului ar putea fi prea grea, dar acum nu i se mai 
părea aşa. Şi se simţea răsplătit să-şi vadă părinţii atât de 
fericiţi, fiecare pe drumul pe care apucase. 

Acum era somnoros. S-a gândit s-o trezească pe Nikki ca să 
se poată duce în camera de oaspeţi. Dar i se părea o cruzime şi 
îi plăcea s-o simtă lângă el. Oricum, mama lui era acum OK cu 
chestiile astea şi nu s-ar simţi stânjenit dacă i-ar descoperi. A 
închis ochii şi, cu discul vieţii încă în minte, dar rotindu-se acum 
mai încet, culorile estompându-se pe măsură ce se îndepărta, 
căzu în cele din urmă într-un somn fără vise. 


Ben ar fi putut conduce şi cu ochii închişi. Dar în cei şase ani 
care au trecut de când a locuit aici, au apărut schimbări: s-au 
deschis magazine noi, s-au construit câteva clădiri de birouri 
lângă gară, din păcate Bahnhof's Deli s-a închis până la urmă, 
iar în locul lui s-a deschis o şcoală de gătit pentru copii. De jur 
împrejurul parcului a fost plantat un rând de cireşi ale căror 
tulpini erau acum bine învelite în plastic alb, pentru protecţie. 
Amintiri la fiecare colţ de stradă. 

Şi uite şi casa pe care a construit-o, cu atâţia ani în urmă, 
iţindu-se dintre mestecenii argintii pe care i-au plantat ei, cu 
frunzele bătând deja în galben. Sângerul coreean de pe aleea de 
acces părea cam obosit. Poate c-ar fi trebuit să pună o 
magnolie, acolo. Casa era destul de bună, dar acum ar face-o 
altfel. O văzu pe Sarah la fereastră şi, în timp ce îşi parca micuța 
Honda pe care-o închinase de la aeroport, ea ieşi pe uşa din 
faţă. A coborât şi el din maşină şi s-a îndreptat spre ea. 


Arăta minunat, îmbrăcată într-o fustă bleu de in şi un pulover 
crem din caşmir, cu decolteu în formă de V. În mână avea un 
buchet de crini albi. Şi Ben luase tot crini. Buchetul lui era pe 
bancheta din spate. 

— Arăţi foarte bine, spuse el. 

— Şi tu. 

L-a luat de braţ, l-a sărutat pe obraz şi el a observat că are un 
alt parfum decât cel pe care i-l cumpăra el întotdeauna, de 
Crăciun. 

— E totul pregătit? 

— Înî. 

l-a deschis uşa de lângă şofer, dar n-a intrat imediat. Se uita 
încruntată la sânger. 

— Copacul ăla... Trebuie să-l scot. Mă gândeam să pun o 
magnolie în locul lui. Ce zici? 

Ben dădu din cap gânditor. 

— Da, mi se pare foarte bine. 

— Dar durează atâta timp. Ştii tu, până înfloresc. 

A intrat, iar el a închis uşa. 

Cimitirul era în partea cealaltă a oraşului, dar dimineaţa nu 
era prea multă circulaţie, iar lumina soarelui făcea ca până şi 
străzile meschine din Syosset să pară plăcute şi calme. 

— Am auzit că Josh a fost nemaipomenit la petrecere. 

— l-a avut pe toţi la degetul cel mic. Să ştii că dacă e la fel de 
bun şi în instanţă, o să fie un mare avocat. 

Josh a hotărât ca ultima zi din septembrie să fie data 
comemorării lui Abbie. Era ziua cu viscolul cel mare de acum doi 
ani, în Montana, şi li s-a părut tuturor o dată mai potrivită decât 
cea a înmormântării. Ziua aceea cumplită pe care ar fi vrut s-o 
uite cu toţi, dar nu reuşeau. Fotografii şi cameramanii, toţi 
aliniaţi şi aşteptând în parcare, înghiontindu-i şi urlând întrebări 
în timp ce el şi Sarah se îndreptau spre maşina neagră care-i 
aştepta, ea cu faţa acoperită de un voal, udă şi mai palidă decât 
a fetei lor moarte. 

Acum parcarea era aproape goală şi după ce şi-au lăsat acolo 
maşina şi-au luat buchetele de crini şi au intrat. Au trecut pe 
lângă portarul în uniformă, care le-a zâmbit şi le-a făcut un 
semn uşor din cap. Aspersoarele de pe gazonul verde impecabil 
se roteau şi aruncau curcubee sclipitoare în lumină, lăsând 


petice ovale pe aleea care ducea spre colina unde se afla 
mormântul lui Abbie. 

— Ce face Eve? 

Ben se întrebă dac-a auzit bine. 

— E bine. 

— Nu vă căsătoriţi? 

— Nu ştiu. Poate. Nu prea vorbim despre asta. 

— Dar vorbiţi, totuşi. 

— Hei, ce-i asta? 

Ea râse şi ridică din umeri. 

— Nu-i nimic. Nu mă supăr. 

— Îţi mulţumesc că spui asta. 

— Pentru puţin. 

O vreme şi-au continuat drumul tăcuţi. Un grădinar tânăr 
curăța trandafirii, iar când au trecut pe lângă el le-a zâmbit şi le- 
a spus bună dimineaţa. 

— Doamne, uite ce face acolo. Oare de ce nu-i învaţă nimeni 
cum să-i curețe? 

Ben râse. 

— Ce mai faci tu cu şeriful? îl privi. 

— Eu şi şeriful. E foarte drăguţ. Dar suntem la început. 

— Mă bucur pentru tine. 

Îşi vârî braţul sub al lui şi iar n-au mai vorbit până au ajuns la 
mormânt. Josh fusese deja acolo înainte de a merge la muncă. 
Trandafirii roz pe care-i adusese se sprijineau de piatra simplă 
de mormânt, din granit. Au pus buchetele de crini unul lângă 
altul şi au rămas tăcuţi, braţ la braţ, privindu-le. 

— Ţi-a spus Josh, nu? întrebă ea încet. 

— Despre telefon? Da. 

Acum două seri, băiatul l-a sunat pe Ben în Santa Fe. l-a spus 
că trebuie să-i spună ceva important şi că ţine acest lucru în el 
de foarte multă vreme de teamă să nu-i necăjească. l-a spus şi 
mamei şi acum voia să-i spună şi lui. Era vorba despre Abbie. ŞI 
i-a spus că înainte de a muri, i-a telefonat să-i spună că a fugit 
de la Rolf şi că vrea să se predea. Voia să le spună tuturor cât îi 
pare de rău pentru ceea ce-a făcut. Şi mai ales lui Ben, cu carea 
fost atât de crudă. 

— Mă întreb dacă n-a inventat cumva ca să ne facă să ne 
simţim mai bine, spuse Sarah. 

— Nu ştiu. Nu cred. 


Şi-a pus braţul pe după umerii lui Sarah, ea i-a cuprins spatele 
şi l-a îmbrăţişat uşor. 

— Vezi ce-a scris Josh aici? îl întrebă. 

Ben îşi puse ochelarii şi îngenunche lângă buchetul de 
trandafiri ai lui Josh. Pe cartolina legată de buchet scria simplu: 
Pace. 


ISBN 978-973-143-018-8 


í LAAT i iz 


landi 
| 
| 
73073 )OIRR