Jane Harper — Arsita

LJ 
Z 
< 
m) 


HARPER 


i PU Wy 
ma daa a 


"a 


Bestseller New York Times încă de la apariție 


O FAPTĂ DISPERATĂ 
ÎNTR-UN ORAȘ MIC CU SECRETE MARI 


CONNECTION 


TRECI 


JANE HARPER 
ARŞIŢA 


Original: The Dry (2016) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAELA BURUIANA 


y 


virtual-project.eu 


Editura: TREI 


Părinților mei, Mike şi Helen, 
care Îmi citeau întotdeauna 


Prolog 


Nu era ca şi cum ferma nu mai văzuse moarte până 
atunci, iar muştele de carne oricum nu făceau discriminări. 
Pentru ele, nu prea era nicio diferenţă între un hoit de 
animal şi un cadavru de om. 

Seceta răsfăţase din plin muştele în vara aceea. Ele 
căutau ochi neclintiţi şi răni lipicioase, lăsate de fermierii 
din Kiewarra care îşi îndreptau puştile spre animalele 
slăbănoage. Lipsa ploii însemna lipsa hranei. Iar lipsa 
hranei îngreuna deciziile în orăşelul care tremura sub 
cerul senin şi arzător zi după zi. 

— O să treacă, ziceau fermierii pe măsură ce lunile 
alunecau încet într-un nou an. 

Îşi repetau cuvintele cu voce tare unii altora ca pe o 
mantra şi le şopteau pentru ei înşişi ca pe o rugăciune. 

Numai că meteorologii din Melbourne îi contraziceau. 
Îmbrăcaţi la costum şi aparent compătimitori în studiourile 
lor cu aer condiţionat, aceştia făceau câte o referinţă, în 
treacăt, de obicei în buletinul de la ora şase. Erau, oficial, 
cele mai rele condiţii meteorologice din ultimul secol. 
Tiparul acesta al vremii avea un nume, a cărui pronunție 
nu era niciodată sigură. El Nino. 

Măcar muştele erau fericite. Totuşi, prada lor din ziua 
aceea era neobişnuită. Mai mică şi cu o oarecare fineţe a 
cărnii. Nu că ar avut vreo importanţă. Prada era pradă, la 
urma urmei. Aceiaşi ochi sticloşi. Aceleaşi răni umede. 

Cadavrul din luminiş era cel mai proaspăt. Muştelor le-a 
luat puţin mai mult timp să le descopere pe cele două din 
casă, deşi uşa de la intrare se tot legăna, deschisă, ca o 
invitaţie. Cele care s-au aventurat dincolo de oferta iniţială 
din hol au fost răsplătite cu încă una, de data aceasta în 
dormitor. Era mai mică, dar mai puţin hăpăită de 
concurenţă. 

Primele la faţa locului, muştele forfoteau mulţumite în 
căldură, în timp ce sângele forma bălți pe gresie şi pe 
covor. Afară, rufele atârnau nemişcate pe sfoară, uscate ca 


*-1- 


iasca şi ţepene din cauza soarelui. O trotinetă mică zăcea 
părăsită pe aleea de piatră. O singură inimă omenească 
bătea pe o rază de un kilometru în jurul fermei. 

Aşa că nimic nu a reacţionat când, în adâncul casei, 
bebeluşul a început să plângă. 


Capitolul unu 


Chiar şi cei care nu întunecau pragul bisericii între un 
Crăciun şi următorul îşi dădeau seama că aveau să fie mai 
mulţi îndoliaţi decât locuri disponibile. La intrare se forma 
deja un culoar îngust în gri şi negru pe când Aaron Falk se 
apropie cu maşina, lăsând un nor de praf şi frunze crăpate 
în urma lui. 

Vecinii, hotărâți, dar încercând să n-o arate, se 
împingeau unii pe alţii pentru o poziţie mai bună, în timp 
ce mulţimea se strecura pe uşă. Peste drum, reporterii se 
adunaseră într-un cerc. 

Falk şi-a parcat berlina lângă o camionetă care avusese 
şi zile mai bune şi a oprit motorul. Zbârnâitul aerului 
condiţionat a amuţit, iar interiorul maşinii a început să se 
încălzească imediat. Le-a aruncat o privire rapidă 
oamenilor adunaţi, deşi nu prea avea timp. Abia se târâse 
tot drumul de la Melbourne, lungind călătoria de cinci ore 
într-una de peste şase. Mulţumit că nimeni nu i se părea 
cunoscut, a ieşit din maşină. 

Căldura de după-amiază târzie l-a cuprins ca o pătură. A 
deschis portiera din spate ca să-şi ia haina şi s-a zgâriat la 
mână. După o ezitare foarte scurtă, şi-a luat şi pălăria de 
pe banchetă. Cu boruri late, din pânză tare, maro, nu 
mergea cu costumul lui de înmormântare. Dar cu o piele 
care, jumătate de an, avea nuanţa albăstruie a laptelui 
smântânit şi, în restul timpului, o puzderie de pistrui ce 
păreau  canceroşi, Falk era pregătit să rişte gafa 
vestimentară. 

Palid din naştere, cu păr blond-albicios, tuns foarte 
scurt, şi gene invizibile, acesta simţise adesea în cei 
treizeci şi şase de ani ai săi că soarele australian încerca 
să-i transmită un mesaj. Dar îi era mai uşor să-l ignore în 
umbrele înalte din Melbourne decât în Kiewarra, unde 
umbra era un lux trecător. 

Falk s-a uitat o dată la drumul care ieşea din oraş, apoi 
la ceas. Înmormântarea, parastasul, o noapte şi pleca de 


e 6» 


acolo. Optsprezece ore, a calculat el. Atât. Cu acest gând 
ferm în minte, s-a îndreptat cu paşi mari spre mulţime, 
ţinându-şi pălăria cu o mână, când o rafală bruscă de vânt 
a ridicat borurile. 

Înăuntru, biserica i s-a părut şi mai mică decât îşi 
amintea. Umăr la umăr cu străini, Falk s-a lăsat dus de 
valul de oameni înăuntrul congregaţiei. A observat un 
spaţiu liber lângă un perete şi s-a repezit să-l ocupe, 
făcându-şi loc lângă un fermier a cărui cămaşă de bumbac 
era aşa de întinsă, încât aproape îi pleznea pe burtă. 
Bărbatul l-a salutat din cap şi s-a întors să privească drept 
înainte. Falk i-a văzut cutele de pe coate, după cum 
fuseseră împăturite mânecile până recent. 

Şi-a dat pălăria jos şi şi-a făcut discret aer cu ea. Nu s-a 
putut abţine să nu privească în jur. Chipurile care mai 
înainte i se păruseră nefamiliare au început să prindă încet 
contur şi Falk a fost surprins, în mod absurd, de ridurile de 
la ochi, de părul albit şi de kilogramele în plus observate 
ici şi colo prin mulţime. 

Un bărbat mai în vârstă, aşezat cu două rânduri mai în 
spate, i-a surprins privirea cu o mişcare a capului şi cei doi 
au schimbat un zâmbet trist de recunoaştere. Cum îl 
chema? Falk a încercat să-şi amintească. Nu putea să se 
concentreze. Omul fusese profesor. Falk putea să şi-l 
imagineze în faţa unei clase, încercând vitejeşte să facă 
geografia sau lucrul manual sau altceva să prindă viaţă 
pentru nişte adolescenţi plictisiţi, dar amintirea îi tot 
scăpa. 

Bărbatul i-a făcut semn din cap spre banca pe care 
stătea el, dându-i de înţeles că i-ar face loc, dar Falk a 
clătinat din cap politicos şi şi-a întors iar privirea în faţă. Şi 
în cele mai bune momente evita discuţiile de complezenţă, 
iar acesta nu era nici pe departe unul dintre cele mai bune 
momente. 

Doamne, sicriul ăla din mijloc era mic. Faptul că era 
aşezat între celelalte două de mărime normală nu făcea 
decât să înrăutăţească lucrurile. Dacă era posibil aşa ceva. 
Copii mici cu părul pieptănat lipit de cap arătau spre el: 


e 7 


Tati, uite! Cutia aia are culorile de la fotbal. Cei suficient 
de mari ca să ştie ce se afla înăuntru se uitau lung, 
consternaţi, în tăcere, fâţâindu-se în uniformele şcolare 
când se apropiau şi mai mult de mamele lor. 

Deasupra celor trei sicrie, o familie formată din patru 
membri se uita în jos dintr-o fotografie mărită. Zâmbetele 
lor statice erau prea mari şi pixelate. Falk a recunoscut 
poza de la ştiri. Fusese folosită din plin. 

Dedesubt, numele celor morţi fuseseră scrise din flori. 
Luke. Karen. Billy. 

Falk s-a holbat la Luke din fotografie. Părul lui gros şi 
negru era acum încărunţit la frunte şi la tâmple, cum era 
de aşteptat, dar el tot arăta mai în formă decât majoritatea 
bărbaţilor trecuţi de treizeci şi cinci de ani. Faţa lui părea 
mai în vârstă decât şi-o amintea Falk, dar e drept că 
trecuseră aproape cinci ani. Zâmbetul încrezător era 
neschimbat, la fel ca privirea uşor secretoasă. În minte i-au 
venit cuvintele: F la fel. Cele trei sicrie spuneau altceva. 

— Tragedia dracului! a zis din senin fermierul de lângă 
Falk. 

Ţinea braţele încrucişate, cu pumnii îndesaţi strâns la 
subsuori. 

— Aşa e, a zis Falk. 

— Îi ştiai bine? 

— Nu prea. Numai pe Luke, pe... 

Preţ de o clipă ameţitoare, Falk n-a ştiut cum să-l 
descrie pe bărbatul din sicriul cel mai mare. A tot căutat în 
mintea lui, dar nu a găsit decât nişte clişee folosite în 
descrierile din tabloide. 

— Pe tată, a zis el în cele din urmă. Eram prieteni când 
eram mai tineri. 

— Mda. Ştiu cine e Luke Hadler. 

— Cred că acum toată lumea ştie. 

— Locuieşti tot pe aici? 

Fermierul şi-a întors uşor corpul impozant şi, pentru 
prima dată, l-a fixat pe Falk cu privirea, aşa cum se cuvine. 

— Nu, m-am mutat de mult. 

— Aha. Parcă te ştiu totuşi. 


e 3 


Fermierul s-a încruntat, încercând să-şi dea seama de 
unde îl cunoaşte. 

— Hei, nu eşti unv’ dintre nenorociţii ăia de jurnalişti de 
la televizor, nu? 

— Nu. De la poliţie. Din Melbourne. 

— Serios? Ar trebui să anchetați nenorocitul ăla de 
guvern că a lăsat lucrurile să ajungă aşa de rău. 

Bărbatul a arătat din cap spre locul în care trupul lui 
Luke zăcea alături de cele ale soţiei şi fiului lor de şase 
ani. 

— Noi stăm aici şi încercăm să hrănim ţara asta pe cea 
mai rea vreme din ultima sută de ani, iar ei îi dau întruna 
din gură cu reducerea subvenţiilor. Intr-un fel, nu prea 
poţi să-l învinovăţeşti pe amărât. E scandalul drac... 

S-a oprit. S-a uitat în jur, prin biserică. 

— E un scandal, aia e. 

Falk nu a zis nimic şi amândoi au rămas să se gândească 
în sinea lor la incompetenţii din Canberra. Posibilele 
motive pentru moartea familiei Hadler fuseseră discutate 
pe larg în paginile ziarelor. 

— Deci anchetezi asta? 

Bărbatul a arătat din cap spre sicrie. 

— Nu. Am venit doar ca prieten, a zis Falk. Nu sunt 
sigur că mai e ceva de anchetat. 

Ştia numai ce auzise la ştiri, la fel ca toată lumea. Dar 
era clar, conform comentariilor. Puşca era a lui Luke. 
Fusese găsită mai târziu băgată în ceea ce mai rămăsese 
din gura lui. 

— Nu, bănuiesc că nu, a zis fermierul. Mă gândeam doar 
că, na, fiindu-ţi prieten... 

— Oricum, nu sunt genul ăla de poliţist. Eu sunt federal. 
Lucrez la unitatea de informaţii financiare. 

— Mie asta nu-mi zice nimic, prietene. 

— Asta înseamnă că eu doar urmăresc banii. Orice sumă 
care se termină cu câteva zerouri şi care nu e unde ar 
trebui. Spălare de bani, deturnare de fonduri, chestii de 
genul ăsta. 

Bărbatul a răspuns ceva, dar Falk nu l-a auzit. Privirea i 


e 9» 


se mutase de la cele trei sicrie la jelitorii din stranele din 
faţă. Spaţiul rezervat familiei. Ca membrii acesteia să 
poată să stea în faţa tuturor prietenilor şi vecinilor, care, 
în schimb, puteau să se uite la cefele lor şi să-i 
mulţumească lui Dumnezeu că aşa ceva nu li se întâmplase 
lor. 

Trecuseră douăzeci de ani, dar Falk îl recunoscu imediat 
pe tatăl lui Luke. Faţa lui Gerry Hadler era cenuşie. Ochii 
păreau adânciţi în orbite. Stătea supus în locul lui de pe 
primul rând, dar avea capul întors. Îşi ignora soţia, care 
suspina lângă el, şi cele trei sicrie de lemn în care se aflau 
rămăşiţele fiului, ale nurorii şi ale nepotului său. In 
schimb, se uita direct la Falk. 

Undeva în spate, din boxe, au răsunat câteva note 
muzicale. Începea înmormântarea. Gerry şi-a înclinat capul 
abia perceptibil, a salut, iar Falk şi-a pus inconştient mâna 
în buzunar. A pipăit scrisoarea care aterizase pe biroul lui 
în urmă cu două zile. De la Gerry Hadler, zece cuvinte 
scrise apăsat: 

Luke a minţit. Tu ai minţit. Să vii la înmormântare. 

Falk şi-a mutat primul privirea. 


Îi venea greu să privească fotografiile. Se afişau pe un 
ecran din faţa bisericii într-un montaj neobosit. Luke copil, 
sărbătorind ca fotbalist; Karen tânără, sărind cu un ponei 
peste un gard. Acum, zâmbetele îngheţate aveau ceva 
grotesc, iar Falk nu era singurul care îşi ferea privirea. 

Fotografia s-a schimbat din nou şi Falk a fost surprins să 
se recunoască. De pe ecran îl privea o imagine neclară a 
feţei lui de la unsprezece ani. Stătea lângă Luke, amândoi 
în busturile goale, cu gurile deschise, şi arătau un peşte 
mic prins în undiţă. Păreau fericiţi. Falk a încercat să-şi 
aducă aminte când fusese făcută fotografia. Nu a reuşit. 

Montajul a continuat. Fotografii cu Luke, apoi cu Karen, 
fiecare zâmbind de parcă nu aveau să se oprească 
niciodată, după care a urmat iar Falk. De data aceasta, a 
simţit cum rămâne fără aer în plămâni. După murmurul 
abia auzit care a străbătut mulţimea, şi-a dat seama că nu 


e 10 - 


era singurul tulburat de imagine. 

O versiune mai tânără a lui stătea lângă Luke, acum 
amândoi cu braţe lungi şi plini de coşuri pe faţă. Zâmbeau, 
dar erau patru de data aceasta. Braţul lui Luke era 
petrecut după talia suplă de adolescentă a unei fete cu păr 
blond, ca de bebeluş. Mâna lui Falk atârna mai prudentă 
deasupra umărului celei de-a doua fete, care avea păr 
lung, negru, şi ochi mai închişi la culoare. 

Lui Falk nu i-a venit să creadă că arătau fotografia 
aceea. l-a aruncat o privire lui Gerry Hadler care se uita 
drept înainte, cu falca încleştată. Falk l-a simţit pe 
fermierul de lângă el schimbându-şi greutatea de pe un 
picior pe altul şi mutându-se cu jumătate de pas mai 
departe. I-a picat fisa, s-a gândit Falk. 

S-a forţat să se uite din nou la imagine. La cei patru. La 
fata de lângă el. A privit ochii aceia până când au dispărut 
de pe ecran. Şi-a adus aminte când fusese făcută 
fotografia. Într-o după-amiază spre sfârşitul unei veri lungi. 
Fusese o zi bună. Şi fusese una dintre ultimele fotografii cu 
ei patru împreună. Două luni mai târziu, fata cu ochii 
întunecaţi era moartă. 

Luke a minţit. Tu ai minţit. 

Falk a fixat podeaua cu privirea un minut întreg. Când s- 
a uitat din nou la ecran, timpul trecuse, iar Luke şi Karen 
zâmbeau cu o formalitate scorţoasă în ziua nunţii. Fusese 
invitat şi el. A încercat să-şi amintească ce scuză inventase 
ca să nu se ducă. Cel mai probabil, că trebuia să lucreze. 

Au început să apară primele poze cu Billy. Cu faţa roşie 
ca bebeluş, apoi cu păr bogat pe la un an sau doi. Deja 
semăna puţin cu tatăl lui. O poză cu el stând în picioare 
lângă bradul de Crăciun. Familia costumată în monştri, cu 
machiajul crăpându-le în jurul zâmbetelor. După alţi câţiva 
ani, o Karen mai în vârstă ţinea la piept un alt nou-născut. 

Charlotte. Norocoasa. Numele ei nu fusese scris cu flori. 
Ca la un semnal, Charlotte, acum în vârstă de treisprezece 
luni, a început să plângă din locul ei din primul rând, în 
poala bunicii. Barb Hadler a strâns fata mai tare la piept 
cu un braţ, legănând-o într-un ritm nervos. Cu cealaltă 


e 11 œ» 


mână, şi-a şters faţa cu un şerveţel. 

Falk, care nu era expert în bebeluşi, nu era sigur că 
Charlotte îşi recunoscuse mama pe ecran. Sau poate doar 
era supărată că fusese inclusă în memorial, deşi era cât se 
poate de vie. O să se obişnuiască cu asta, şi-a dat el seama. 
Nu avea de ales. O puştoaică destinată să crească cu 
eticheta „singura supraviețuitoare” nu avea prea multe 
locuri în care putea să se ascundă. 

Ultimele acorduri muzicale s-au estompat şi ultimele 
fotografii s-au afişat într-o tăcere stânjenitoare. Toată 
lumea a părut uşurată când s-a aprins lumina. În timp ce 
un capelan supraponderal se chinuia să urce cele două 
trepte până la strană, Falk s-a uitat din nou la sicriele 
acelea îngrozitoare. S-a gândit la fata cu ochii întunecaţi şi 
la o minciună concepută şi convenită în urmă cu douăzeci 
de ani, când frica şi hormonii din adolescenţă îi pulsau în 
vene. 

Luke a minţit. Tu ai minţit. 

Cât de scurt era drumul de la decizia de atunci şi 
momentul acesta? Întrebarea îl durea ca o vânătaie. 

O femeie mai în vârstă din mulţime şi-a întors privirea 
dinspre primele rânduri şi ochii ei s-au oprit asupra lui 
Falk. El nu o cunoştea, dar ea a dat automat din cap, un 
semn politicos de recunoaştere. Falk a privit în altă parte. 
Când a revenit, ea încă îl fixa din ochi. Cu sprâncenele 
brusc încruntate, s-a întors spre femeia bătrână de lângă 
ea. Falk nu avut nevoie să citească pe buze ca să ştie ce 
şoptea ea. 

S-a întors băiatul lui Falk. 

Ochii celei de-a doua femei s-au îndreptat brusc spre el 
şi imediat au privit în altă parte. Cu o mişcare discretă a 
capului, a confirmat suspiciunea prietenei ei. S-a aplecat şi 
i-a şoptit ceva femeii din partea cealaltă. Falk a simţit o 
greutate  stingheră în piept. S-a uitat la ceas. 
Șaptesprezece ore. Apoi pleca de acolo. Din nou. Slavă 
Domnului! 


e 12 œ» 


Capitolul doi 


— Aaron Falk, să nu dea naiba să pleci! 

Falk stătea în picioare lângă maşina lui, luptându-se cu 
tentaţia de a se urca în ea şi a pleca de acolo. Majoritatea 
persoanelor venite la înmormântare porniseră deja în 
scurtul marş către locul unde avea loc parastasul. La auzul 
vocii, Falk s-a întors şi a zâmbit fără voie. 

— Gretchen! a zis el în timp ce femeia îl trăgea spre ea 
ca să-l îmbrăţişeze şi-şi lipea fruntea de umărul lui. 

Falk şi-a sprijinit fruntea pe capul ei blond şi au stat aşa 
o vreme, legănându-se înainte şi înapoi. 

— O, Doamne, ce mă bucur să te văd aici! 

Vocea ei era înăbuşită de cămaşa lui. 

— Ce mai faci? a întrebat el când s-au desprins din 
îmbrăţişare. 

Gretchen Schoner a ridicat din umeri şi şi-a dat jos 
ochelarii de soare ieftini, lăsând la vedere ochii înroşiţi de 
plâns. 

— Nu prea bine. Rău, de fapt. Tu? 

— La fel. 

— Arăţi la fel, asta e clar, a zâmbit ea chinuit. Tot 
albinos, văd. 

— Nici tu nu te-ai schimbat prea mult. 

Ea a pufnit scurt, dar de data aceasta zâmbetul i-a fost 
mai ferm. 

— În douăzeci de ani? Ei, hai! 

Falk nu voia doar s-o flateze. Gretchen era uşor de 
recunoscut din fotografia cu cei patru adolescenţi care 
fusese prezentată în timpul slujbei. 

Mijlocul pe care îl cuprinsese Luke cu braţul era puţin 
mai gros acum, iar părul blond, ca de bebeluş, era poate 
ajutat de un flacon, dar ochii albaştri şi pomeţii înalţi erau 
tipici lui Gretchen. Pantalonii şi bluza formale erau o idee 
mai strâmte decât ţinutele tradiţionale de înmormântare, 
iar ea se mişca oarecum stânjenită în hainele acelea. Falk 
se întreba dacă erau împrumutate sau doar purtate rar. 


e 13 


Gretchen îl analiza cu aceeaşi atenţie şi, când privirile li 
s-au întâlnit, a râs. Imediat a părut mai luminoasă, mai 
tânără. 

— Haide! 

S-a întins şi l-a strâns de partea de jos a braţului. Lui 
Falk îi plăcea senzaţia pe care i-o dădea palma ei pe piele. 

— Parastasul se ţine la centrul comunitar. Hai s-o facem 
şi pe asta, împreună. 

Când au pornit-o pe drum, ea a strigat la un băieţel care 
lovea cu un băț în ceva. Acesta şi-a ridicat privirea şi a 
abandonat fără prea mare tragere de inimă ce făcea acolo. 
Gretchen i-a întins o mână, dar copilul a clătinat din cap şi 
a mers în faţa lor, manevrându-şi băţul ca pe o sabie. 

— Fiul meu, Lachie, a zis Gretchen, privind pieziş spre 
Falk. 

— Aha, da, şi-a amintit Falk într-un târziu că fata pe care 
o ştia el era mamă acum. Am auzit că ai un copil. 

— De la cine ai auzit? De la Luke? 

— Probabil, a zis Falk. Dar mai demult. Evident. Câţi ani 
are? 

— Numai cinci, dar deja e capul răutăţilor mai tot 
timpul. 

S-au uitat amândoi cum Lachie împungea cu sabia 
improvizată nişte atacatori invizibili. Avea ochi mari şi păr 
creţ, de culoarea prafului, dar lui Falk nu i se părea că 
trăsăturile ascuţite ale băiatului aduceau prea mult cu 
Gretchen. S-a chinuit să-şi aducă aminte dacă Luke 
spusese ceva despre vreo relaţie sau despre tatăl băiatului, 
dar nu a găsit nimic. li plăcea să creadă că şi-ar fi amintit 
aşa ceva. Falk a aruncat o privire spre mâna stângă a lui 
Gretchen. Nu avea inel, dar asta nu mai însemna mare 
lucru acum. 

— Cum e viaţa de familie? a zis el până la urmă, 
tatonând terenul. 

— E OK. Lachie poate să fie cam greu de stăpânit 
uneori, a zis Gretchen cu glas scăzut. Şi suntem doar noi 
doi. Dar e un copil bun. Şi ne descurcăm. Deocamdată, cel 
puţin. 


e 14» 


— Părinţii tăi mai au ferma? 

Ea a clătinat din cap. 

— Doamne, nu! S-au retras şi au vândut-o cam acum opt 
ani. S-au mutat la Sydney şi şi-au cumpărat un apartament 
micuţ la trei străzi distanţă de soră-mea şi copiii ei. 

A ridicat din umeri. 

— Ei zic că le place. Viaţă la oraş. Se pare că tata face 
Pilates. 

Falk nu s-a putut abţine să nu zâmbească la imaginea 
domnului Schoner, care vorbea aşa de direct, 
concentrându-se asupra sinelui său interior şi făcând 
exerciţii de respiraţie. 

— Nu ai fost tentată să te duci după ei? a zis el. 

Ea a râs amar şi a arătat spre copacii toropiţi de pe 
marginea drumului. 

— Şi să las toate astea? Nu. Sunt aici de prea mult timp, 
am locul ăsta în sânge. Ştii cum e. 

S-a oprit brusc şi a privit într-o parte. 

— Sau poate nu ştii. Scuze. 

Falk a dat din mână ca şi cum remarca ei nu avusese 
nicio importanţă. 

— Cu ce te ocupi acum? 

— Cu ferma, bineînţeles. Sau măcar încerc. Am 
cumpărat proprietatea Kellerman acum vreo doi ani. Oi. 

— Serios? 

Era impresionat. Proprietatea aceea era una căutată. 
Sau fusese, cel puţin, în tinereţea lui. 

— Şi tu? a întrebat ea. Am auzit că ai intrat la poliţie? 

— Da. Poliţia federală. Tot acolo sunt. 

O vreme şi-au continuat drumul în tăcere. Ciripitul 
frenetic al păsărilor, care se auzea din copaci, suna la fel 
cum şi-l amintea el. În faţa lor, grupurile de îndoliaţi 
ieşeau în evidenţă ca nişte pete pe drumul prăfuit. 

— Pe aici cum mai e? a întrebat el. 

— Groaznic. 

Cuvântul era ca o sentinţă. Gretchen îşi bătea buzele cu 
vârful degetului cu energia agitată a unui fost fumător. 

— Dumnezeu ştie, şi înainte era destul de rău. Toată 


e 15» 


lumea e speriată de bani şi de secetă. Pe urmă, s-a 
întâmplat chestia asta cu Luke şi familia lui şi e aşa de rău, 
Aaron! Aşa de rău! Se simte. Mergem toţi pe aici ca nişte 
zombi. Nu suntem siguri ce să facem, ce să zicem. Atenti 
unii la alţii. Încercând să ne dăm seama cine o să fie 
următorul care cedează. 

— Isuse! 

— Mda. Iți dai seama. 

— Tu şi Luke mai eraţi apropiaţi? a întrebat Falk, curios. 

Gretchen a ezitat. Gura i s-a întins într-o linie invizibilă. 

— Nu. Nu mai eram apropiaţi de câţiva ani. Nu ca atunci 
când eram toţi patru aici. 

Falk s-a gândit la fotografia aceea. Luke, Gretchen, el. 
Apoi Ellie Deacon, cu părul ei lung şi negru. Fuseseră un 
grup atât de unit! Aşa cum e în adolescenţă, când crezi că 
prietenii îţi sunt suflete pereche şi că legătura va dura 
pentru totdeauna. 

Luke a minţit. Tu ai minţit. 

— E clar că tu ai păstrat legătura cu el? a zis Gretchen. 

— Când şi când. 

Măcar ăsta era adevărul. 

— Ne mai întâlneam ocazional, când venea în 
Melbourne, sau chestii de genul ăsta. 

Falk a făcut o pauză. 

— Dar nu-l mai văzusem de câţiva ani. Fiecare era 
ocupat, ştii? El cu familia, eu cu munca. 

— Stai liniştit, nu e nevoie să cauţi scuze. Toţi ne simţim 
vinovaţi. 

Centrul comunitar era plin ochi. Falk a rămas în spate, 
pe trepte, iar Gretchen l-a tras de braţ. 

— Hai! O să fie bine. Probabil că cei mai mulţi nici n-o să 
te recunoască. 

— O să fie destui care o să mă recunoască. Mai ales 
după fotografia aia de la înmormântare. 

Gretchen s-a strâmbat. 

— Da, ştiu. Şi eu am fost şocată. Dar ştii, oamenii au 
destule griji azi în afară de tine. Ţine-ţi capul jos. O să 
ieşim prin spate. 


e 16» 


Fără să aştepte răspuns, cu o mână l-a apucat pe Falk de 
o mânecă, iar cu cealaltă pe fiul ei şi i-a condus pe 
amândoi înăuntru, croindu-şi drum prin mulţime. Aerul era 
înăbuşitor. Aparatul de aer condiţionat din centrul 
comunitar se străduia să facă faţă, dar pierdea bătălia cu 
oamenii care se îngrămădeau la umbra din interior. 
Aceştia se amestecau solemn în mulţime, echilibrând 
pahare de plastic şi farfurii cu prăjitură cu ciocolată. 

Gretchen s-a îndreptat spre uşile cu geam, unde 
claustrofobia colectivă îi obligase pe rătăciţi să iasă pe 
terenul de joacă peticit. Au găsit un colţ de umbră lângă 
gard, iar Lachie a fugit să-şi încerce norocul pe toboganul 
fierbinte. 

— Nu eşti obligată să stai cu mine dacă asta o să-ţi 
păteze reputaţia, a zis Falk, trăgându-şi pălăria mai pe faţă 
ca să şi-o protejeze. _ 

— Ei, fugi de aici. În plus, fac asta şi singură. 

Falk a trecut în revistă locul de joacă şi a zărit un cuplu 
în vârstă care i s-a părut că fuseseră prieteni cu tatăl lui. 
Stăteau de vorbă cu un poliţist tânăr, îmbrăcat în uniformă 
din cap până în picioare, care transpira sub soarele după- 
amiezii. Fruntea îi strălucea în timp ce încuviinţa politicos 
din cap. 

— Hei, a zis Falk, ăla e înlocuitorul lui Barberis? 

Gretchen i-a urmărit privirea. 

— Mda. Ai auzit de Barberis? 

— Sigur că da. Ce trist! Mai ţii minte cum băga spaima 
în noi toţi cu poveştile lui de groază despre copiii care îşi 
făceau de cap cu maşinăriile de la fermă? 

— Mda. Atacul ăla de cord îl păştea de vreo douăzeci de 
ani. 

— Chiar şi aşa. Mare păcat! a zis Falk sincer. Şi tipu' 
nou cine e? 

— Sergentul Raco şi, dacă pare că e în încurcătură, aşa 
şi e. 

— Nu e bun? Pare că se ocupă cum trebuie de mulţime. 

— Nu prea ştiu. Nu era aici decât de vreo cinci minute 
când s-a întâmplat. 


e 17» 


— E nasol să te trezeşti cu o situaţie din asta pe cap în 
primele tale cinci minute. 

Răspunsul lui Gretchen a fost întrerupt de agitația de la 
uşi. Mulțimea s-a separat cu respect ca să le facă loc lui 
Barb şi Gerry Hadler, care au apărut clipind mărunt din 
cauza luminii puternice. 'Ţinându-se strâns de mâini, au 
trecut pe la tot grupul adunat. Câteva cuvinte, o 
îmbrăţişare, o încuviinţare curajoasă din cap şi treceau 
mai departe. 

— De când n-ai mai vorbit cu ei? i-a şoptit Gretchen. 

— De douăzeci de ani, până săptămâna trecută, a zis 
Falk. 

A aşteptat. Gerry se afla încă în partea cealaltă a locului 
de joacă atunci când i-a zărit. S-a retras din îmbrăţişarea 
unei femei plinuţe, lăsând-o cu braţele în aer. 

Să vii la înmormântare. 

Falk era acolo, conform instrucţiunilor. Acum se uita la 
tatăl lui Luke venind spre el. 


Gretchen a ajuns prima la Gerry, interceptându-l cu o 
îmbrăţişare. Privirea lui a întâlnit-o pe a lui Falk peste 
umărul ei, cu pupilele imense şi strălucitoare. Falk s-a 
întrebat dacă luase vreun medicament care să-l ajute să 
facă faţă zilei. Eliberat din îmbrăţişare, Gerry i-a întins o 
mână şi a cuprins palma lui Falk într-o strânsoare 
puternică şi fierbinte. 

— Ai ajuns, deci, a zis el neutru, cu Gretchen întârziind 
pe lângă ei. 

— Da, a zis Falk. Am primit scrisoarea ta. 

Gerry i-a susţinut privirea. 

— Aha. Păi mi s-a părut important să fii aici. Pentru 
Luke. Şi nu eram sigur că o să apari, prietene. 

Ultima propoziţie a plutit apăsătoare în aer. 

— Absolut, Gerry, a încuviinţat Falk. Era important să fiu 
aici. 

Îndoielile lui Gerry nu fuseseră neîntemeiate. Cu o 
săptămână în urmă, Falk era la biroul lui din Melbourne şi 
se holba la fotografia din ziar a lui Luke, când sunase 


e 18 + 


telefonul. Cu o voce şovăielnică, pe care Falk nu o mai 
auzise de două decenii, Gerry îi spusese detaliile 
înmormântării. „Ne vedem acolo”, spusese el, fără vreun 
semn de întrebare la sfârşit. Falk evitase privirea pixelată 
a lui Luke când mormăise ceva despre muncă. Adevărul 
era că nu se hotărâse. După două zile, sosise şi scrisoarea. 
Probabil că Gerry o pusese la poştă imediat după ce 
închisese telefonul. 

Ai minţit. Să vii la înmormântare. 

Falk nu dormise bine în noaptea aceea. 

Acum, se uitau amândoi stânjeniţi la Gretchen, care se 
încrunta spre locul nu prea îndepărtat unde fiul ei se 
căţăra stângaci pe bare. 

— Rămâi în oraş în noaptea asta, a zis Gerry. 

Nici de data aceasta nu folosise un semn de întrebare, a 
observat Falk. 

— Deasupra cârciumii. 

Dinspre locul de joacă s-a auzit un vaiet, iar Gretchen a 
scos un sunet de frustrare. 

— Rahat! Bănuiam că aşa o să se întâmple. Scuzaţi-mă. 

A alergat afară. Gerry l-a apucat pe Falk de un cot şi l-a 
tras deoparte de restul mulţimii. Mâna îi tremura. 

— Trebuie să vorbim. Înainte să se întoarcă. 

Falk şi-a smuls braţul din încleştarea lui, cu o mişcare 
scurtă, controlată, conştient de oamenii din jur. Nu era 
sigur cine se afla acolo, cine îi privea. 

— Ce Dumnezeu, Gerry, ce vrei? 

S-a forţat să-şi ia o poziţie care, spera el, părea relaxată. 

— Dacă ăsta e vreun fel de şantaj, îţi zic de acum că n- 
are nicio şansă. 

— Ce? Isuse, Aaron! Nu! Nimic de genul ăsta. 

Gerry părea sincer şocat. 

— Dacă voiam să creez probleme, o făceam acum mulţi 
ani, nu-i aşa? M-am bucurat să las lucrurile aşa. Cristoase, 
tare mi-ar plăcea să le las aşa, dar acum nu mai pot, nu? 
Cu povestea asta? Karen şi Billy morţi amândoi, iar puştiul 
nu avea nici măcar şapte ani. 

Lui Gerry îi tremură vocea. 


e 19 œ 


— Uite ce-i, îmi pare rău pentru scrisoare, dar trebuia să 
te fac să vii aici. Trebuie să aflu. 

— Ce să afli? 

În lumina puternică a soarelui, ochii lui Gerry păreau 
aproape negri. 

— Dacă Luke a mai omorât înainte. 


Falk nu a zis nimic. Nu l-a întrebat pe Gerry la ce se 
referea. 

— Ştii... 

Gerry şi-a înghiţit cuvintele când o femeie băgăcioasă s- 
a apropiat şchiopătând ca să-l informeze că preotul voia să 
vorbească cu el. Imediat, dacă era posibil. 

— Isuse, e haosul dracului aici! a izbucnit Gerry, iar 
femeia şi-a dres vocea şi şi-a luat o expresie răbdătoare de 
martiră. 

El s-a întors iar spre Falk. 

— Mai bine mă duc. Vorbim noi. 

A dat mâna cu Falk, ţinându-i-o cu o clipă mai mult 
decât era necesar. N 

Falk a dat din cap aprobator. Ințelegea. Gerry părea 
cocoşat şi mic aşa cum se îndepărta în urma femeii aceleia. 
Gretchen îşi liniştise fiul şi acum se întorcea la Falk. Au 
stat umăr la umăr şi l-au privit împreună pe Gerry plecând. 

— Arată îngrozitor, a zis ea încet. Am auzit că ieri a tipat 
la Craig Hornby în supermarket, cică l-a acuzat că nu ia în 
serios situaţia sau aşa ceva. Nu prea îmi vine să cred, doar 
Craig e prieten cu el de cincizeci de ani. 

Falk nu putea să-şi imagineze că cineva, cu atât mai 
puţin stoicul Craig Hornby, ar putea să nu ia în serios cele 
trei sicrie atât de triste. 

— Chiar nu a fost niciun avertisment din partea lui 
Luke? 

Nu s-a putut abţine. 

— Cum ar fi? 

Pe buza lui Gretchen a aterizat o muscă şi ea a alungat-o 
nerăbdătoare. 

— Să fi ieşit pe strada principală fluturând un pistol şi 


e 20 - 


amenințând că-şi omoară familia? 

— Doamne, Gretch, întrebam şi eu. Mă gândeam la 
depresie sau ceva. 

— Scuze. Căldura asta... Face ca totul să pară mai rău. 

S-a oprit. 

— Ştii care-i treaba? Cam toată lumea din Kiewarra a 
ajuns la capătul răbdării. Dar, sincer, Luke nu părea să se 
chinuie mai mult ca alţii. Cel puţin nu într-un fel pe care 
să-l observe vreunul dintre noi. 

Privirea goală a lui Gretchen era sumbră. 

— E greu să-ţi dai seama, totuşi, a zis ea după o pauză. 
Toată lumea e aşa de furioasă! Dar nu neapărat pe Luke. 
Aia care îl vorbesc cel mai de rău nu par să-l urască pentru 
ce a făcut. E ciudat. E aproape ca şi cum ar fi geloşi. 

— Pe ce? 

— Pe faptul că el a făcut ceea ce ei nu au curajul să facă, 
aşa cred. Pentru că acum el a scăpat, nu? În timp ce noi 
toţi am rămas aici să putrezim, el nu mai trebuie să-şi facă 
griji pentru recoltă sau pentru restanţele la bancă sau 
pentru următoarea ploaie. 

— O soluţie disperată, a zis Falk. Să-ţi iei familia cu tine. 
Ai lui Karen cum fac fată? 

— Din câte am auzit, nu prea avea familie. Tu ai 
cunoscut-o? 

Falk a clătinat din cap. 

— Copil unic, a zis Gretchen. Părinţii au murit când era 
adolescentă. S-a mutat aici ca să locuiască cu o mătuşă, 
care a murit acum câţiva ani. Cred că Karen era o Hadler, 
din toate punctele de vedere. 

— Tu erai prietenă cu ea? 

— Nu prea. Eu... 

Dinspre uşi, s-a auzit sunetul unei furculiţe ciocnite de 
un pahar de vin. Mulțimea a făcut linişte treptat şi s-a 
întors spre locul în care stăteau Gerry şi Barb Hadler, 
ţinându-se de mână. Păreau foarte singuri, înconjurați de 
toţi oamenii aceia. 

Acum rămăseseră doar ei doi, şi-a dat seama Falk. Mai 
avuseseră şi o fiică, pe vremuri, pentru scurt timp. S-a 


e 21 œ» 


născut moartă când Luke avea trei ani. Poate că mai 
încercaseră să aibă copii după aceea, dar nu reuşiseră. În 
schimb, îşi cheltuiseră toată energia pe fiul supravieţuitor, 
rezistent. 

Barb şi-a dres vocea, în timp ce privirea i se plimba în 
toate părţile prin mulţime. 

— Voiam să vă mulţumim tuturor că aţi venit. Luke a 
fost un om bun. 

Cuvintele au sunat prea rapid şi prea tare, iar ea şi-a 
strâns buzele ca pentru a nu lăsa şi altele să-i scape. Pauza 
s-a prelungit până când a devenit stânjenitoare şi încă 
puţin după aceea. Gerry fixa tăcut o bucată de pământ din 
faţa lui. Barb şi-a deschis buzele şi a luat o gură de aer. 

— lar Karen şi Billy erau tare frumoşi. Ceea ce s-a 
întâmplat a fost - a înghiţit - aşa îngrozitor. Dar sper că, în 
cele din urmă, o să vi-l amintiţi pe Luke aşa cum trebuie. 
Cum era înainte. V-a fost prieten multora dintre voi. Un 
vecin bun, un muncitor sârguincios. Şi şi-a iubit familia. 

— Mda, până a măcelărit-o. 

Cuvintele care au plutit din spatele mulţimii au fost 
spuse încet, dar Falk nu a fost singurul care a întors capul. 
Privirile revoltate erau îndreptate spre un bărbat solid 
care nu-şi ducea prea bine cei patruzeci şi ceva de ani. 
Bicepşii cărnoşi care erau mai mult grăsime decât muşchi i 
se întindeau pe sub tricou, aşa cum stătea cu braţele 
încrucişate. Avea faţa rumenă, o barbă dezordonată şi 
aspectul sfidător al unui bătăuş. I-a privit în ochi pe toţi cei 
care se întorseseră ca să-l pedepsească, până când, unul 
câte unul, şi-au întors ei privirea. Barb şi Gerry păreau să 
nu fi auzit. Mici îndurări, s-a gândit Falk. 

— Cine-i gură-spartă ăla? a şoptit el şi Gretchen s-a uitat 
la el surprinsă. 

— Nu-l recunoşti? E Grant Dow. 

— Glumeşti! 

Falk a simţit cum i se ridică părul pe ceafă şi şi-a întors 
capul. Şi-a amintit de un tânăr de douăzeci şi cinci de ani, 
suplu, cu muşchi zvelţi. Tipul ăsta arăta de parcă ultimele 
două decenii n-ar fi fost prea blânde cu el. 


e 22 œ» 


— Arată aşa diferit! 

— Tot cel mai mare nesimtit. Stai liniştit! Nu cred că te- 
a văzut. Ţi-ai fi dat seama. 

Falk a încuviinţat din cap, dar a rămas cu spatele la el. 
Barb a început să plângă, iar mulţimea a înţeles din asta că 
discursul luase sfârşit şi oamenii s-au apropiat ori s-au 
îndepărtat de ea, instinctiv, în funcţie de ce simţea fiecare. 
Falk şi Gretchen au rămas pe loc. Fiul lui Gretchen a venit 
în fugă şi şi-a îngropat faţa în pantalonii mamei lui. Ea l-a 
ridicat cu ceva dificultate pe un şold, iar el şi-a odihnit 
capul pe umărul ei, căscând. 

— Cred că e timpul să-l duc pe ăsta mic acasă, a zis ea. 
Când te întorci la Melbourne? 

Falk s-a uitat la ceas. Cincisprezece ore. 

— Mâine, a zis el cu voce tare. 

Gretchen a încuviinţat, privind în sus spre el. Apoi s-a 
aplecat în faţă, l-a cuprins cu braţul liber şi l-a tras spre 
ea. Falk a simţit căldura soarelui pe spate şi căldura 
corpului ei în faţă. 

— Îmi pare bine că te-am văzut din nou, Aaron. 

Ochii ei albaştri s-au plimbat pe faţa lui de parcă 
încercau să o memoreze. 

— Poate ne mai vedem peste alţi douăzeci de ani, i-a 
zâmbit ea trist. 

El s-a uitat în urma ei până când n-a mai văzut-o deloc. 


e 23» 


Capitolul trei 


Falk stătea aşezat pe marginea patului, privind apatic la 
un păianjen vânător! de mărime mijlocie cocoţat pe perete. 
Temperatura începutului de seară scăzuse nesemnificativ 
după dispariţia soarelui. Falk se schimbase în pantaloni 
scurţi după ce făcuse duş, iar picioarele umede îl furnicau 
pe cearşaful ieftin de bumbac. Un anunţ sever agăţat de un 
cronometru aşezat lângă capul de duş ordona ca băile să 
fie limitate la trei minute. Începuse să se simtă vinovat 
după două. 

Sunetele surde ale cârciumii răbufneau prin podea, din 
când în când, câte o voce înăbuşită aducându-i aminte de 
trecut. O mică parte din el era curioasă să vadă cine era 
acolo, jos, dar nu avea chef să li se alăture. Zgomotul a fost 
întrerupt de un sunet înfundat de pahar spart. A urmat un 
moment scurt de tăcere, după care un cor de râsete 
ironice. Păianjenul şi-a mutat un singur picior. 

Falk a tresărit când telefonul de pe noptieră a sunat, cu 
tonul lui ascuţit şi artificial. L-a speriat, dar nu l-a surprins. 
Parcă îl aştepta de câteva ore. 

— Alo? 

— Aaron Falk? Te caută cineva la telefon. 

Vocea barmanului era gravă, cu o urmă de accent 
scoţian. Falk a revăzut în minte figura impunătoare a 
bărbatului care, cu două ore în urmă, îi luase detaliile 
cardului de credit în schimbul cheii de la cameră, fără să 
facă vreun comentariu. 

Nu-l mai văzuse înainte şi era sigur că şi-ar fi amintit aşa 
o faţă. Aproape de cincizeci de ani, cu umeri laţi şi o barbă 
stufoasă, portocalie, barmanul fusese un turist care până 
la urmă rămăsese acolo, a bănuit Falk. Nu dăduse vreun 
semn că recunoaşte numele de Falk, doar că nu-i venea să 


1 Huntsman (în lb. engleză în original) - păianjen de dimensiuni mari, 
răspândit în Australia, care seamănă cu tarantula. Îşi datorează 
numele felului direct în care îşi atacă prada, neavând obiceiul de a 
tese pânze. (N.red.). 


e 24» 


creadă că cineva voia să doarmă deasupra cârciumii, nu 
numai să bea acolo. 

— Cine e? a întrebat Falk, deşi bănuia. 

— Va trebui să-l întrebi singur, a zis barmanul. Dacă vrei 
serviciu de mesagerie, tre' să stai într-un loc mai elegant, 
prietene. Îţi fac legătura acum. 

Pe linie a fost linişte câteva momente, după care Falk a 
auzit respiraţia cuiva. 

— Aaron? Eşti acolo? Sunt Gerry. 

Tatăl lui Luke părea epuizat. 

— Gerry, trebuie să stăm de vorbă. 

— Da. Vino la noi acasă. Şi Barb vrea să vorbească cu 
tine. 

Gerry i-a dat adresa. A urmat o pauză lungă, apoi un 
oftat adânc. 

— Aaron, ea nu ştie de scrisoare. Sau despre altceva. 
Vreau să rămână aşa, da? 

Falk a urmat indicaţiile lui Gerry pe nişte drumuri 
întunecoase de ţară şi, după douăzeci de minute, a intrat 
cu maşina pe aleea scurtă, pavată. La lumina portocalie a 
becului de pe verandă, a zărit o casă frumoasă de şindrilă. 
A oprit maşina, iar uşa de plasă s-a deschis, lăsând la 
vedere silueta aplecată a lui Barb Hadler. După o clipă, în 
spatele ei a apărut şi soţul, statura lui mai înaltă 
proiectându-şi umbra pe alee. În timp ce urca treptele 
verandei, Falk a observat că amândoi erau îmbrăcaţi încă 
în hainele de la înmormântare. Şifonate acum. 

— Aaron! Doamne, a trecut atât de mult timp! 
Mulţumesc că ai venit. Intră! a şoptit Barb, întinzându-i 
mâna liberă. 

O strângea pe Charlotte la piept şi o legăna într-un ritm 
puternic. 

— Scuze pentru copil. E foarte agitată. Nu vrea să 
adoarmă. 

Din ce vedea Falk, Charlotte dormea dusă. 

— Barb. 

Falk s-a aplecat pe deasupra copilului ca s-o îmbrăţişeze 
pe femeie. 


e 25» 


— Ce bine îmi pare că te văd! 

Ea l-a strâns la piept îndelung, cu un braţ plinuţ 
petrecut pe după spatele lui, şi, preţ de o secundă, el a 
simţit cum ceva în el se relaxează. Recunoştea mirosul 
dulce, floral, al fixativului ei. Era aceeaşi marcă pe care o 
folosea şi pe vremea când el i se adresa cu doamna Hadler. 
S-au desprins din îmbrăţişare şi, pentru prima dată, a 
putut să se uite bine la Charlotte. Părea roşie la faţă şi 
într-o poziţie nu prea comodă, lipită de bluza bunicii. Îşi 
încreţise fruntea într-o încruntare micuță care, Falk a 
remarcat tresărind, îi amintea în mod bizar de tatăl ei. 

A intrat în holul luminos, iar Barb l-a măsurat din cap 
până în picioare şi ochii i s-au înroşit. S-a întins şi l-a atins 
pe obraz cu vârfurile calde ale degetelor. 

— Uită-te la tine. Abia dacă te-ai schimbat, a zis ea. 

Falk s-a simţit ilogic de vinovat. Ştia că ea îşi imagina o 
versiune adolescentă a fiului ei alături de el. Barb şi-a tras 
nasul şi s-a şters pe faţă cu un şerveţel, din care au căzut 
bucățele mici, albe, pe bluza ei. Le-a ignorat şi, cu un 
zâmbet trist, i-a făcut semn să o urmeze. L-a condus printr- 
un hol pe ai cărui pereţi erau aliniate fotografii de familie, 
pe care amândoi s-au prefăcut cu grijă că nu le observă. 
Gerry venea încet în spatele lor. 

— Ai o casă frumoasă, Barb, a zis Falk politicos. 

Intotdeauna fusese minuţios de mândră de casa ei, dar 
acum în jur se vedeau semne neobişnuite de dezordine. Pe 
o măsuţă erau îngrămădite câteva căni murdare, coşul de 
gunoi dădea pe dinafară, iar scrisorile ce formau deja un 
morman rămăseseră nedesfăcute. Toate erau semne de 
durere şi confuzie. 

— Mulţumesc. Voiam o casă mică, de care să ne putem 
ocupa după... 

A ezitat o clipă. A înghiţit. 

— După ce i-am vândut ferma lui Luke. 

Au ieşit pe o terasă care dădea spre o bucată minusculă 
de grădină. Plăcile de lemn scârţâiau sub tălpile lor, în 
timp ce noaptea mai potolea ferocitatea căldurii din timpul 
zilei. De jur împrejur erau tufe de trandafiri curățate atent, 


e 26 - 


dar moarte de-a binelea. 

— Am încercat să le ţin în viaţă cu apă reciclată, a zis 
Barb, observând că se uită la ele. Până la urmă, căldura le- 
a venit de hac. 

I-a făcut semn lui Falk spre un fotoliu de răchită. 

— Te-am văzut la ştiri, ţi-a zis Gerry? Acum vreo două 
luni. Ziceau de firmele alea care îşi jecmăneau investitorii. 
Le furau ouăle din cuib. 

— Cazul Pemberley, a zis Falk. A fost un şoc. 

— Ziceau că te-ai descurcat bine, Aaron. La televizor şi 
în ziare. Ai recuperat banii oamenilor. 

— O parte din ei. Altă parte dispăruse de mult. 

— Ei, au zis că te-ai descurcat bine. 

Barb l-a bătut uşor cu palma pe picior. 

— Tatăl tău ar fi fost mândru. 

Falk a ezitat o clipă. 

— Mersi. 

— Ne-a părut rău când am auzit că s-a dus. Cancerul 
ăsta e un nenorocit. 

— Da. 

Colonul, în urmă cu şase ani. Nu fusese o moarte uşoară. 

Gerry, sprijinit de cadrul uşii, a deschis gura pentru 
prima oară de când ajunsese Frank. 

— Am încercat să păstrez legătura cu voi după ce aţi 
plecat, ştii. 

Tonul nonşalant al vocii lui nu reuşea să ascundă nota 
defensivă. 

— l-am scris tatălui tău, am încercat să-l sun de vreo 
două ori. Da' nu mi-a răspuns niciodată. A trebuit să 
renunţ până la urmă. 

— Nu-i nimic, a zis Falk. Nu prea încuraja contactul cu 
Kiewarra. 

Putin spus. Cu toţii s-au prefăcut că nu observă. 

— Bei ceva? 

Gerry a dispărut în casă fără să mai aştepte răspuns şi a 
ieşit după câteva clipe cu trei pahare de whisky. Falk l-a 
luat uimit pe al lui. Nu-l văzuse niciodată pe Gerry să bea 
ceva mai tare decât o bere light. Gheaţa începuse deja să 


e 27 -- 


se topească când paharul a ajuns în mâna lui. 

— Noroc! 

Gerry şi-a dat capul pe spate şi a luat o înghiţitură mare. 
Falk se aştepta să-l vadă crispându-se, dar nu a fost aşa. El 
a gustat politicos şi a pus jos paharul. Barb s-a uitat 
scârbită la al ei. 

— Nu ar trebui să bei chestia asta pe lângă copil, Gerry, 
a zis ea. 

— Hai mai dă-o-ncolo, iubito, copilului nu-i pasă. Doarme 
dus, ce dracu? a zis Gerry, după care a urmat o pauză 
oribilă. 

Undeva, în grădina întunecoasă, insectele nocturne 
bâzâiau ca zgomotul alb?. Falk şi-a dres glasul. 

— Cum te descurci, Barb? 

Ea s-a uitat în jos şi a mângâiat-o pe Charlotte pe obraz. 
A clătinat din cap şi o lacrimă a căzut pe faţa fetiţei. 

— Bineînţeles... a început Barb, dar s-a oprit. 

A clipit tare. 

— Adică, bineînţeles că Luke nu a făcut aşa ceva. N-ar fi 
făcut niciodată aşa ceva. Ştii şi tu. Nu lui. Şi cu siguranţă 
nu frumoasei lui familii. 

Falk i-a aruncat o privire lui Gerry. Stătea tot în prag, 
privind crunt în paharul cu băutură înjumătăţită. 

Barb a continuat. 

— Am vorbit cu Luke cu câteva zile înainte să se 
întâmple. Şi era foarte bine. Serios, era normal. 

Falk nu a găsit nimic de zis, aşa că a încuviinţat din cap. 
Barb a luat-o ca pe un semn de încurajare. 

— Vezi, tu înţelegi, pentru că tu l-ai cunoscut cu 
adevărat. Dar alţi oameni de pe aici... ei nu sunt aşa. Ei 
acceptă doar ce li se spune. 

Falk s-a abținut să spună că nu îl mai văzuse pe Luke de 
cinci ani. Amândoi s-au uitat la Gerry, care continua să-şi 
analizeze băutura. Nu găseau ajutor acolo. 

— De asta noi speram... 


White noise (în lb. engleză în original) - sunetul care conţine cantităţi 
egale din toate frecvențele pe care le putem auzi, cum ar fi, de 
exemplu, sunetul unui televizor fără semnal de televiziune. (N.red.). 


e 28 œ 


Barb s-a uitat înapoi, ezitând. 

— Eu speram să ne ajuţi. 

Falk s-a uitat mirat la ea. 

— Cum anume să vă ajut, Barb? 

— Păi, să afli ce s-a întâmplat cu adevărat. Să-i speli 
reputaţia. Şi pentru Karen şi Billy. Şi Charlotte. 

Atunci a început să o legene pe Charlotte în braţe, 
mângâind-o pe spate şi gângurind la ea. Copilul tot nu se 
mişcase. 

— Barb. 

Falk s-a aplecat în faţă, cum stătea aşezat pe scaun, şi 
şi-a pus palma pe mâna ei liberă. I s-a părut umedă şi 
fierbinte. 

— Îmi pare atât de rău pentru ce s-a întâmplat! Pentru 
voi toţi. Luke mi-a fost ca un frate pe vremuri, ştii bine. 
Dar eu nu sunt persoana potrivită pentru asta. Dacă aveţi 
suspiciuni, trebuie să vorbiţi cu poliţia. 

— Vorbim cu tine. 

Şi-a retras mâna din a lui. 

— Tu eşti de la poliţie. 

— Mă refer la poliţia care are mijloacele să se ocupe de 
astfel de lucruri. Eu nu mai fac asta. Ştii doar. Acum mă 
ocup de chestii financiare. Conturi, bani. 

— Exact. 

Barb a încuviinţat. 

Gerry a scos un zgomot discret din gât. 

— Barb crede că e posibil ca problemele cu banii să fi 
avut o legătură cu ce s-a întâmplat. 

Intenţionase să abordeze un ton neutru, dar fusese de-a 
dreptul timid. 

— Da. Bineînţeles că asta cred, se răsti ea. De ce ţi se 
pare aşa greu de crezut, Gerry? Vorbesc de risipă. Dacă 
Luke avea un dolar, cheltuia doi ca să se asigure că nu-i 
mai are. 

Era adevărat? se întreba Falk. Nu-l ştiuse pe Luke prea 
dornic să-şi bage mâna în buzunar. 

Barb s-a întors iar spre el. 

— Uite ce e, zece ani am crezut că am procedat bine 


e 29 œ 


vânzându-i ferma lui Luke. Dar în ultimele două săptămâni 
doar mi-am făcut griji că l-am obligat să ducă o povară 
prea mare. Cu seceta, cine ştie? Toată lumea e aşa de 
disperată. Poate că a luat bani cu împrumut de la careva. 
Sau avea datorii pe care nu putea să le plătească. Poate că 
cineva căruia îi era dator a venit după el. 

S-a lăsat liniştea. Falk şi-a găsit paharul de whisky şi a 
luat o înghiţitură decentă. Era cald. 

— Barb, a zis el în cele din urmă, poate că nu ţi se pare 
aşa acum, dar cred că poliţiştii care s-au ocupat de caz au 
luat în calcul toate posibilităţile. 

— Ba pe naiba! a ripostat Barb. Nici n-au vrut să ştie. Au 
venit de la Clyde, au aruncat o privire şi au zis: „Mda, încă 
un fermier care a luat-o razna” şi cu asta au terminat. Au 
deschis şi au închis. Mi-am dat seama ce gândeau. Nu-i 
nimic aici în afară de oi şi câmp. Probabil că eşti din start 
pe jumătate nebun dacă trăieşti aici. Am văzut pe feţele 
lor. 

— Au trimis un echipaj din Clyde? a întrebat Falk, uşor 
surprins. 

Clyde era cel mai apropiat oraş mare cu o secţie de 
poliţie în toată regula. 

— Nu a fost tipul de aici? Cum îl cheamă? 

— Sergentul Raco. Nu. El era aici doar de vreo 
săptămână sau cam aşa ceva. Au trimis pe altcineva. 

— L-aţi spus tipului ăsta Raco că aveţi suspiciuni? 

Privirea ei sfidătoare i-a răspuns la întrebare. 

— Îţi spunem ţie, a zis ea. 

Gerry şi-a trântit paharul şi amândoi au tresărit. 

— Gata, cred că am zis ce am avut de zis, a spusel. A 
fost o zi lungă. Să-l lăsăm pe Aaron să se gândească. Să 
vadă cum i se pare lui mai bine. Hai, prietene, te conduc. 

Barb a deschis gura de parcă ar fi vrut să protesteze, 
dar a închis-o după ce a zărit privirea lui Gerry. A lăsat-o 
pe Charlotte pe un scaun liber şi l-a îmbrăţişat pe Falk cu 
mâinile umede. 

— Gândeşte-te măcar! Te rog! 

I-a simţit respiraţia fierbinte în ureche. Mirosea a alcool. 


e 30 - 


Barb s-a aşezat la loc şi a luat-o iar în braţe pe Charlotte. 
S-a legănat tare până când, în cele din urmă, copila a 
deschis ochii şi a început să plângă iritată. Barb a zâmbit 
pentru prima dată când a mângâiat-o pe păr şi a bătut-o 
uşor pe spate. Falk a auzit-o fredonând aiurea în timp ce îl 
urma pe Gerry pe hol. 

Gerry l-a condus pe Falk până la maşină. 

— Barb se agaţă de orice pai, a zis el. I-a intrat în cap că 
de vină pentru toate astea a fost vreun mitic recuperator 
de bani. E o prostie. Luke nu era nesăbuit cu banii. Se 
chinuia şi el, ca toată lumea, da. Şi şi-a asumat şi el riscuri, 
dar era om cu cap. Nu s-ar fi băgat niciodată în chestii de 
genul ăsta. Oricum, Karen se ocupa de contabilitatea 
fermei. Ar fi zis ceva. Ne-ar fi spus nouă dacă le mergea 
aşa de rău. 

— Şi atunci tu ce crezi? 

— Eu cred... eu cred că a fost sub presiune mare. Şi 
oricât de greu mi-ar fi, şi să ştii că mă omoară chestia asta, 
cred că s-a întâmplat exact ce pare că s-a întâmplat. Ce 
vreau eu să ştiu e dacă a fost şi vina mea. 

Falk s-a sprijinit de maşină. Îi bubuia capul. 

— De cât timp ştii? a zis el. 

— Că Luke a minţit când ţi-a dat un alibi? De la început. 
Să fie vreo douăzeci de ani, nu? L-am văzut pe Luke singur 
pe bicicletă când s-a întâmplat. Nu era aproape de locul în 
care aţi spus voi că eraţi. Ştiu că nu eraţi împreună. 

A făcut o pauză. 

— N-am spus asta nimănui, niciodată. 

— Nu am omorât-o eu pe Ellie Deacon. 

Ascunşi undeva în întuneric, greierii au scârţâit. 

Gerry a încuviinţat din cap şi a privit în jos. 

— Aaron, dacă aş fi crezut măcar o clipă că tu erai 
vinovatul, nu mi-aş fi ţinut gura. De ce crezi că n-am zis 
nimic? Chestia aia ţi-ar fi distrus viaţa. Suspiciunea te-ar fi 
urmărit ani de zile. Te-ar mai fi lăsat să intri în poliţie? 
Luke ar fi plătit cu vârf şi îndesat pentru că a minţit. Şi 
toate astea pentru ce? Fata tot moartă era. Părea plauzibil 
că s-a sinucis şi mai ştiu câţiva inşi care au crezut acelaşi 


e 3l- 


lucru. Voi n-aţi avut nicio legătură. 

Gerry a lovit pământul cu vârful ghetei. 

— Cel puţin, aşa am crezut eu. 

— Şi acum? 

— Acum? Isuse! Nu ştiu ce să cred. Mereu am crezut că 
Luke a minţit ca să te acopere pe tine. Dar acum am o noră 
şi un nepot ucişi, singurul meu fiu e mort şi el, iar 
amprentele lui sunt pe toată puşca. 

Gerry şi-a trecut o mână peste faţă. 

— L-am iubit pe Luke. L-aş apăra până-n pânzele albe. 
Dar i-am iubit şi pe Karen şi Bill. Şi pe Charlotte. Aş fi 
intrat în mormânt zicând că fiul meu nu e în stare de aşa 
ceva. Însă e o voce care îmi şopteşte întruna: „E adevărat? 
Eşti sigur?” Aşa că te întreb pe tine. Aici. Acum. Luke a 
inventat alibiul ăla ca să te protejeze pe tine, Aaron? Sau a 
minţit ca să se protejeze pe el? 

— Nu a existat niciodată vreo sugestie că Luke ar fi fost 
responsabil pentru ce s-a întâmplat cu Ellie, a zis Falk cu 
grijă. 

— Nu, a zis Gerry. Dar şi pentru că fiecare i-a dat un 
alibi celuilalt, nu? Şi tu, şi eu am ştiut că a minţit, şi 
niciunul nu am zis nimic. Aşa că întrebarea mea e dacă din 
cauza asta sângele nurorii şi al nepotului meu e pe mâinile 
mele. 

Gerry a întors capul şi expresia lui s-a pierdut în umbră. 

— Poţi să te întrebi asta înainte să te grăbeşti înapoi la 
Melbourne. Amândoi am ascuns adevărul. Dacă eu sunt 
vinovat, atunci şi tu eşti. 


Drumurile de ţară i s-au părut şi mai lungi la întoarcerea 
spre cârciumă. Falk a aprins faza lungă şi farurile au 
format un con de lumină în beznă. Se simţea de parcă era 
singurul om pe o rază de câţiva kilometri. Nimic în faţă, 
nimic în urmă. 

A simţit bufnitura dezgustătoare sub roţi aproape 
înainte de a observa mica pată întinsă pe drum. Un iepure. 
O clipă fusese acolo, iar în clipa următoare dispăruse. 
Inima îi bătea să-i iasă din piept. A apăsat automat frâna, 


e 32 œ 


dar la o mie de kilograme şi optzeci de kilometri pe oră, 
era deja prea târziu. Fără drept de apel. Impactul fusese 
ca o lovitură în piept şi dezgropase ceva în mintea lui Falk. 
O amintire la care nu se mai gândise de ani buni a ieşit 
acum la suprafaţă. 


Iepurele era abia un pui, care tremura în mâinile lui 
Luke. Luke avea pământ sub unghii. Asta era ceva 
obişnuit. Pentru puştii de opt ani din Kiewarra, distracţia 
de weekend era limitată. Alergaseră repede prin iarba 
crescută în exces, fără vreo ţintă anume, când Luke se 
oprise brusc. Se aplecase printre firele înalte şi, după o 
clipă, se ridicase ţinând în mână creatura aceea micuță. 
Aaron a alergat la el s-o vadă. Au mângâiat puiul de 
iepure, fiecare spunându-i celuilalt să nu apese prea tare. 

— Îi place de mine. E al meu, a zis Luke. 

S-au certat în privinţa numelui tot drumul spre casa lui 
Luke. 

Au găsit o cutie de carton în care să-l pună şi s-au 
aplecat deasupra ei să-şi analizeze noul animal de 
companie. Iepurele a tremurat puţin sub privirea lor 
atentă, dar în cea mai mare parte a timpului a stat 
nemişcat. Frica dându-se drept acceptare. 

Aaron a fugit în casă să aducă un prosop, ca să-l pună în 
cutie. A durat mai mult decât s-a aşteptat şi, când a ieşit 
din nou în soarele puternic, Luke stătea neclintit. Avea o 
mână în cutie. Capul i-a tresărit puternic când s-a apropiat 
Aaron şi şi-a scos repede mâna. Aaron s-a apropiat, 
nesigur de ce vedea, dar simțind nevoia să amâne 
momentul în care avea să se uite înăuntru. 

— A murit, a zis Luke. 

Gura lui forma o linie dreaptă. Nu l-a privit pe Aaron în 
ochi. 

— Cum? 

— Nu ştiu. Aşa, pur şi simplu. 

Aaron l-a mai întrebat de câteva ori, dar niciodată nu a 
primit alt răspuns. lepurele zăcea pe o parte, perfect, dar 
fără să se mişte, cu ochii negri şi goi. 


e 33 


„Măcar gândeşte-te”, spusese Barb când Falk plecase de 
la ei. În schimb, în timp ce mergea cu maşina pe drumurile 
acelea lungi, de ţară, cu animalul mort încă proaspăt sub 
roţi, Falk nu se putea gândi decât la Ellie Deacon şi la 
gaşca lor de patru adolescenţi. Şi se întreba dacă ochii 
întunecaţi ai lui Ellie arătau la fel de goi după ce apa îi 
umpluse plămânii. 


e 34» 


Capitolul patru 


Banda galbenă de poliţie încă atârna în fâşii în jurul uşii 
lui Luke Hadler. Lumina dimineţii se reflecta în ea când 
Falk a parcat lângă maşina poliţiei, pe un petic de iarbă 
uscată din faţa casei. Mai era până să ajungă soarele în toi, 
dar pe Falk deja îl ardea pielea din cauza căldurii atunci 
când a ieşit din maşină. Şi-a pus pălăria pe cap şi a 
analizat casa. Nu avusese nevoie de instrucţiuni ca să 
ajungă acolo. In copilărie, petrecuse aproape la fel de mult 
timp acolo ca acasă la el. 

Luke nu schimbase mare lucru la ea de când preluase 
ferma de la părinţii lui, se gândi Falk în timp ce suna la 
uşă. Soneria s-a auzit cu ecou până în străfundul casei şi el 
a fost lovit de senzaţia că a călătorit înapoi în timp. Era aşa 
de convins că uşa va fi deschisă de un adolescent încrezut 
de şaisprezece ani, încât aproape că a făcut un pas 
stânjenit în spate. 

Nicio mişcare. Ferestrele acoperite cu draperii trase 
priveau în afară ca nişte ochi orbi. 

Falk stătuse treaz aproape toată noaptea, gândindu-se la 
ce spusese Gerry. Dimineaţă, îl sunase şi îi zisese că poate 
să mai rămână în oraş o zi sau două. Numai până în 
weekend. Era joi. Luni trebuia să fie înapoi la muncă. Dar 
între timp, avea să se ducă la ferma lui Luke; să se uite pe 
finanţele lui, pentru Barb. Măcar atât putea să facă şi el. 
Din tonul lui Gerry, era clar că acesta încuviinţa. 
Bineînţeles că măcar atât putea şi Falk să facă. 

Falk a aşteptat o clipă, apoi a ocolit clădirea. Cerul 
imens şi albastru se înălța ameninţător deasupra 
câmpurilor galbene. În depărtare, un gard de sârmă ţinea 
în frâu un hăţiş umbros. Proprietatea era foarte izolată, şi- 
a dat abia acum seama Falk. Când el era mic, fusese 
mereu plină de viaţă. Casa copilăriei lui rămânea complet 
invizibilă undeva, dincolo de linia orizontului, chiar dacă 
până la ea făceai un drum scurt cu bicicleta. De jur 
împrejur, se mai vedea o singură altă casă: o clădire gri, 


e 35» 


lăbărţată, cocoşată pe coama unui deal îndepărtat. 

Casa lui Ellie. 

Falk s-a întrebat dacă tatăl şi verişorul ei mai locuiau 
acolo şi, instinctiv, şi-a întors capul. S-a plimbat aiurea 
prin curte până când l-a găsit pe sergentul Greg Raco în 
cel mai mare dintre cele trei hambare. 

Polițistul stătea în patru labe într-un colţ, scotocind 
printr-un teanc de cutii vechi. Un păianjen veninos cu 
spatele roşu, neclintit şi strălucitor în pânza sa, ignora 
activitatea care se desfăşura la doi metri distanţă de el. 
Falk a ciocănit în uşa de metal şi Raco s-a răsucit spre el, 
cu faţa plină de praf şi transpiraţie. 

— Isuse, ce m-ai speriat! N-am auzit când ai venit. 

— Scuze. Aaron Falk. Sunt prieten cu familia Hadler. 
Recepţionera a zis că eşti aici. 

A arătat spre păianjen. 

— Pe ăsta l-ai văzut? 

— Mda, mersi. Sunt câţiva pe aici. 

Raco s-a ridicat şi şi-a scos mănuşile de lucru. A încercat 
să-şi scuture murdăria de pe pantalonii bleumarin de 
uniformă, dar a renunţat când a văzut că mai rău face. 
Cămaşa lui călcată cu grijă avea nişte cercuri de 
transpiraţie la subsuori. Era mai scund decât Falk şi cu 
constituţia unui boxer, iar părul creţ era tuns foarte scurt. 
Pielea lui era măslinie, în stil mediteranean, însă accentul 
era tipic pentru Australia rurală. Ochii ridicaţi dădeau 
impresia că zâmbea chiar şi atunci când nu era aşa. Falk 
ştia, pentru că în momentul acela nu zâmbea. 

— Gerry Hadler a sunat şi a zis ceva că o să treci pe aici, 
a spus Raco. Îmi pare rău că tre' să fac asta, prietene, dar 
ai un act de identitate? Au fost câţiva nebuni care au dat 
târcoale pe aici. Admirau peisajul sau cam aşa ceva. 

Văzut de aproape, era mai în vârstă decât crezuse Falk. 
Avea poate treizeci de ani. Falk l-a observat pe sergent 
analizându-l discret. Deschis, totuşi prudent. Era de 
înţeles. Falk i-a înmânat permisul de conducere. Raco l-a 
luat de parcă se aşteptase la altceva. 

— Parcă Gerry a zis că eşti poliţist? 


e 36 - 


— Am venit în particular, atât, a zis Falk. 

— Deci nu oficial. 

— Nu, deloc. 

Chipul lui Raco a fost traversat de o expresie 
fulgerătoare, pe care Falk nu a identificat-o. Spera sincer 
că discuţia nu avea să degenereze într-un du-te-vino fără 
rost. 

— Am fost prieten vechi cu Luke. De când eram 
adolescenţi. 

Raco s-a uitat cu atenţie la permis înainte să i-l dea 
înapoi. 

— Gerry a zis că ai nevoie de acces la extrasele de cont. 
Registrele contabile, chestii de genul ăsta? 

— Cam aşa ceva. 

— Se întâmplă ceva de care ar trebui să ştiu şi eu? 

— Barb m-a rugat să mă uit, a zis Falk. Să-i fac o 
favoare. 

— Aha. 

Deşi era mai scund cu câţiva centimetri, Raco aproape 
că a reuşit să-l privească pe Falk direct în ochi. 

— Uite, dacă Gerry şi Barb zic că eşti în regulă, n-o să-ţi 
pun eu beţe-n roate. Dar sunt destul de vulnerabili acum, 
aşa că dacă găseşti ceva de care ar trebui să aud şi eu, să- 
mi zici neapărat. Da? 

— Nu-ţi face griji. Am venit doar ca să-i ajut. 

Falk nu se putea abţine să privească peste umărul lui 
Raco. Hambarul cavernos era înăbuşitor, iar lucarnele de 
plastic dădeau întregului peisaj o nuanţă gălbuie 
bolnăvicioasă. În mijlocul podelei de beton zăcea un 
tractor, iar de-a lungul pereţilor se înşirau diverse utilaje 
necunoscute lui Falk. Din cel mai apropiat, aflat la 
picioarele lui, ieşea şerpuind un adaptor de furtun. S-a 
gândit că poate era pentru muls, dar nu era sigur. Odată 
ar fi ştiut. Acum, pentru ochii lui de orăşean, toate arătau 
vag a instrumente de tortură. Falk a arătat din cap spre 
cutiile din colţ. 

— Ce cauţi acolo? 

— Bună încercare, prietene, dar aşa cum ai zis şi tu, eşti 


e 37 -- 


aici ca particular, a zis Raco. Extrasele de cont sunt în 
casă. Vino. Îţi arăt unde e biroul. 

— Lasă, a zis Falk făcând un pas înapoi. Ştiu unde e. 
Mersi. 

Când s-a întors să plece, a observat că Raco ridicase din 
sprâncene. Dacă tipul se aşteptase la o ceartă pentru 
teritoriu, s-a gândit Falk, nu avea să aibă parte de una. 
Totuşi, dedicarea omului era de admirat. Deşi era 
devreme, părea că Raco muncea acolo de câteva ore deja. 

Falk a pornit spre casă. S-a oprit. S-a gândit o clipă. 
Poate că Barb Hadler avea îndoieli, dar Raco părea un 
poliţist care lua lucrurile în serios. Falk s-a întors. 

— Ascultă, a zis el. Nu ştiu cât de mult ţi-a spus Gerry, 
dar ştiu că, atunci când mă ocup eu de un caz, e mult mai 
uşor dacă ştiu ce se întâmplă. Sunt mai puţine riscuri să 
meargă ceva prost. 

Raco a ascultat în linişte cât timp Falk i-a povestit teoria 
lui Barb despre problemele cu banii şi recuperarea 
datoriilor. 

— Crezi că e posibil? 

— Habar n-am. Sunt sigur că voi găsi probleme cu banii. 
E de ajuns să te uiţi în jur. Dacă asta înseamnă că 
altcineva a apăsat pe trăgaci, nu Luke, e altă poveste. 

Raco a încuviinţat încet. 

— Mersi. Apreciez. 

— N-ai pentru ce. O să fiu în birou. 

Falk abia ajunsese la jumătatea curţii ofilite, când Raco 
l-a strigat din urmă. 

— Hei! Ia stai! 

Sergentul şi-a şters faţa cu un braţ şi şi-a mijit ochii în 
soare. 

— Ai fost prieten bun cu Luke, nu? 

— Acum mult timp. 

— Să zicem că Luke ar fi vrut să ascundă ceva. Ceva 
mic. Ai vreo idee unde l-ar fi băgat? 

Falk s-a gândit o secundă; şi-a dat seama că, de fapt, 
nici nu era nevoie să se gândească. 

— Poate. Ce anume? 


e 38 - 


— Când îl găsim, ţi-l arăt. 

Ultima dată când Falk stătuse întins pe bucata aceea de 
pământ, iarba fusese proaspătă şi verde. Acum simţea 
tufele gălbui zgâriindu-l pe burtă prin cămaşă. 

Il condusese pe Raco în spatele casei, testând şindrila cu 
piciorul. Când a găsit scândura pe care o căuta, s-a întins 
pe jos şi a băgat un beţişor sub ea. Acesta a scârţâit puţin 
din cauza presiunii, apoi a cedat uşor în mâna lui. 

Falk şi-a ridicat privirea spre Raco. 

— Acolo? a întrebat Raco, punându-şi mănuşile de 
muncă grea. Ce ascundea aici? 

— Orice. Jucării şi mâncare când eram copii. Băutură 
mai târziu. Nimic ieşit din comun. Chestiile obişnuite pe 
care copiii vor să nu le vadă părinţii. 

Raco a îngenuncheat. Şi-a băgat braţul în gaură până la 
cot şi a bâjbâit în jur, fără să vadă. Şi-a scos mâna plină de 
frunze uscate şi un pachet vechi de ţigări. Le-a aruncat pe 
pământ, lângă genunchii lui, şi a băgat mâna din nou. De 
data aceasta, a scos rămăşiţele unei reviste porno nu prea 
deocheate. Era îndoită şi îngălbenită pe margini şi ceva 
rosese părţile mai importante. A aruncat-o iritat şi a 
încercat iar, împingându-şi braţul cât de departe a putut. 
Fără tragere de inimă, şi-a scos mâna goală. Nimic. 

— la dă-mi şi mie! a zis Falk arătând spre mănuşi. Să 
încerc şi eu. 

El şi Luke nu folosiseră niciodată mănuşi, s-a gândit Falk 
în timp ce-şi îndesa mâna în spaţiul mort. Imortalitatea 
copiilor şi adolescenților nu s-ar fi împiedicat de vreo fiinţă 
care ar fi pândit sub casă. A mai scotocit pe acolo, simțind 
doar pământ, atât. 

— Dă-mi un indiciu, să ştiu ce caut, a mârâit el. 

— O cutie, probabil. Sau vreun fel de ambalaj. 

Falk a bâjbâit în continuare, împingându-şi braţul la 
maximum. Ascunzătoarea era goală. Şi-a scos mâna afară. 

— Îmi pare rău, a zis el. A trecut ceva timp de atunci. 

Lui Raco i-au trosnit genunchii când s-a ridicat din 
poziţia ghemuită. A deschis pachetul stâlcit de ţigări. A 
scos una, s-a uitat pofticios la ea, apoi a strecurat-o la loc. 


e 39 œ 


Niciunul nu a zis nimic o vreme. 

— Gloanţele, a zis Raco în cele din urmă. De la puşca cu 
care au fost omorâţi cei din familia Hadler. Nu se 
potrivesc. 

— Cu ce nu se potrivesc? 

— Cu marca de puşcă pe care o folosea Luke Hadler. De 
ani de zile, din câte văd. Cele trei gloanţe cu care au fost 
omorâţi el şi ai lui erau Remington. Singura muniţie pe 
care am găsit-o pe toată proprietatea este Winchester. 

— Winchester. 

— Dap. Am observat când am primit inventarul de la 
Clyde şi de atunci mă tot roade, a zis Raco. Aşa că asta e. 
O cutie de gloanţe Remington şi aş fi un om mai fericit. 

Falk şi-a scos mănuşile. Avea mâinile lipicioase. 

— Secţia din Clyde nu putea să trimită vreo doi oameni 
să te ajute cu cercetarea proprietăţii? 

Raco a privit în altă parte, s-a jucat cu pachetul de ţigări 
din mână. 

— Mda. Nu ştiu. Probabil că da. 

— Aha. 

Falk şi-a reţinut un zâmbet. Poate că Raco se mândrea 
cu uniforma lui şi vorbea ca şi cum ar fi ştiut el ceva, dar 
Falk făcea de destul timp meseria asta ca să recunoască o 
tatonare neoficială, când era cazul. 

— Poate că Luke a luat câteva gloanţe de rezervă de 
undeva, a sugerat Falk. 

— Mda, asta e foarte posibil, a zis Raco. 

— Sau gloanţele au fost ultimele din cutie şi a aruncat 
pachetul. 

— Mda. Deşi nu s-a găsit nimic în gunoiul din casă sau în 
camionetă. Şi crede-mă, a râs Raco scurt, am căutat. 

— Unde nu ai căutat încă? 

Raco a dat din cap spre scândura lipsă. 

— Pe proprietatea asta? Cred că acum pot să zic oficial 
că am căutat peste tot. 

Falk s-a încruntat. 

— E cam ciudat. 

— Mda, aşa m-am gândit şi eu. 


e 40 - 


Falk nu a zis nimic. Doar s-a uitat lung la el. Raco 
transpira tare. Faţa, braţele şi hainele erau acoperite de 
murdărie şi praf de la cât se târâse prin căldura de cuptor 
a hambarelor. 

— Altceva? a zis Falk. 

Tăcere. 

— Ce vrei să spui? 

— Tot efortul ăsta. Ai stat în patru labe toate dimineaţa 
în hambarul unui om mort, pe căldura asta, a zis Falk. Mai 
e ceva. Sau cel puţin tu crezi că mai e ceva. 

A urmat o pauză lungă. Apoi Raco a răsuflat adânc. 

— Mda, a zis el. Mai e ceva. 


e 414l-- 


Capitolul cinci 


O vreme au stat într-o parte a casei, cu spinările lipite 
de peretele de lângă scândura desprinsă şi cu iarba 
gâdilându-le picioarele. Au profitat din plin de fâşia subţire 
de umbră, în timp ce Raco a prezentat faptele. A început 
cu aerul uşor detaşat al cuiva care a mai spus toate astea 
înainte. 

— Astăzi se fac două săptămâni, a zis el, făcându-şi aer 
încet cu revista porno şifonată. Un curier cu o livrare a 
găsit-o pe Karen şi a sunat la numărul de urgente. Asta era 
pe la 5:40 după amiaza. 

— Tu ai primit apelul? 

— Şi secţia din Clyde şi doctorul local. Centralista ne 
anunţă pe toţi. Doctorul era cel mai aproape, aşa că a 
ajuns primul la locul crimei. Doctorul Patrick Leigh. Îl ştii? 

Falk a clătinat din cap. 

— În fine, el a fost primul, apoi am ajuns eu, după câteva 
minute. Când am parcat, am văzut uşa casei deschisă şi pe 
doctor pe hol, aplecat deasupra lui Karen, luându-i pulsul 
sau aşa ceva. 

Raco a făcut o pauză lungă, timp în care s-a uitat la linia 
copacilor din depărtare, fără să-i vadă cu adevărat. 

— Nu o cunoşteam, nici nu ştiam atunci cine era, dar el 
o ştia. Avea mâinile pline de sângele ei. Şi tipa, oarecum la 
mine, ştii: „Are copii, s-ar putea să fie şi copii”. Aşa... 

Raco a oftat şi a deschis pachetul vechi de ţigări al lui 
Luke. Şi-a pus una între buze şi i-a oferit pachetul lui Falk, 
care a fost surprins să accepte una. Nici nu-şi mai amintea 
când fumase ultima dată. Era foarte posibil să fi fost chiar 
în acelaşi loc, alături de cel mai bun prieten al lui, acum 
decedat. Dintr-un motiv oarecare, i se părea un lucru bun 
să ia o ţigară acum. S-a aplecat când Raco le-a aprins pe 
amândouă. Falk a tras un fum şi imediat şi-a adus aminte 
de ce renunţase aşa de uşor la obicei. Dar pe măsură că 
trăgea în piept şi mirosul tutunului se amesteca cu gustul 
de eucalipt, senzaţia tumultuoasă că avea iar şaisprezece 


e 42 » 


ani l-a lovit la fel de puternic ca asaltul nicotinei. 

— În sfârşit, a reluat Raco, cu o voce mai calmă acum. 
Doctorul ţipa, iar eu m-am năpustit în casă. Habar n-aveam 
cine era înăuntru, ce aveam să găsesc sau dacă era careva 
pe acolo gata să iasă de după o uşă cu o puşcă. Îmi venea 
să-i strig pe copii, dar nici nu ştiam cum îi cheamă. Aşa că 
am început să ţip: „Poliţia! E în regulă, ieşiţi afară, sunteţi 
în siguranţă acum!” sau ceva de genul ăsta, dar nici măcar 
nu ştiam dacă era adevărat. 

A tras adânc din ţigară, amintindu-şi. 

— Pe urmă am auzit un plânset... un fel de vaiet, de fapt, 
aşa că m-am dus spre el, fără să ştiu ce mă aştepta. Am 
intrat în camera copilului şi am văzut fetiţa aia în pătuţ, 
tipând din toţi rărunchii, şi pe cuvântul meu că niciodată n- 
am fost aşa fericit să văd un copil plângând în halul ăla. 

Raco a suflat un nor de fum în aer. 

— Pentru că era teafără, a zis el. Nu-mi venea să cred. 
Era speriată, evident, dar din câte îmi dădeam eu seama 
nu era rănită. Şi mi-aduc aminte că în momentul ăla m-am 
gândit că poate totul avea încă să fie bine. Da, era trist ce 
se întâmplase cu mama, tragic, dar slavă Domnului, măcar 
copiii erau OK. Numai că pe urmă m-am uitat în partea 
cealaltă a holului şi am văzut o uşă deschisă. 

Şi-a stins cu grijă mucul pe jos, fără să se uite la Falk. 
Falk a simţit cum îl cuprinde o spaimă rece, ştiind ce 
urma. 

— Şi mi-am dat seama că era o altă cameră de copil. 
Văruită toată în albastru şi cu afişe cu maşini, ştii? O 
cameră de băiat. Şi nu se auzea niciun sunet de acolo. Aşa 
că am traversat holul şi am împins uşa şi atunci n-a mai 
fost bine deloc. 

A tăcut o vreme. 

— Camera aia era ca desprinsă din iad. A fost cel mai 
îngrozitor lucru pe care l-am văzut vreodată. 

Au stat aşa în linişte până când Raco şi-a dres vocea. 

— Hai! a zis el ridicându-se în picioare şi scuturându-şi 
braţele de parcă voia să scape aşa de amintire. 

S-a ridicat şi Falk şi l-a urmat spre faţa casei. 


e 43» 


— Echipajele din Clyde au ajuns la scurt timp după 
aceea, a continuat Raco în timp ce mergeau. Poliţia, 
ambulanţa. Era aproape şase jumătate când au ajuns ei. 
Cercetaserăm restul casei şi nu mai era nimeni acolo, 
mulţumesc lui Dumnezeu, aşa că toţi erau disperaţi să-l 
sune pe Luke Hadler. La început, oamenii erau îngrijoraţi, 
ştii, cum o să-i spunem ce s-a întâmplat? Dar apoi, el tot nu 
răspundea şi maşina lui nu era acolo şi nu venea acasă şi, 
brusc, atmosfera a început să se schimbe. 

— Se ştia unde ar fi trebuit să fie Luke în momentul ăla? 

— Câţiva dintre oamenii care se oferiseră să ajute la 
căutare şi salvare, tovarăşi de-ai lui, ştiau că fusese la un 
prieten ca să-l ajute să omoare iepuri pe proprietatea lui în 
după-amiaza aia. Un tip pe nume Jamie Sullivan. Cineva l-a 
sunat şi Sullivan a confirmat, dar a zis că Luke plecase de 
la ferma lui în urmă cu vreo două ore. 

Au ajuns la uşa din faţă şi Raco a scos un set de chei. 

— Când Luke tot n-a venit şi nici n-a răspuns la telefon, 
am mai chemat oameni în echipa de căutare şi salvare. I- 
am împărţit în echipe cu poliţişti şi i-am trimis să caute 
peste tot. Au urmat vreo două ore cumplite. Aveam 
căutători neînarmaţi care cutreierau câmpurile şi locurile 
neumblate, fără să ştie sigur ce vor găsi. Pe Luke mort? În 
viaţă? Habar nu aveam în ce stare avea să fie. Ne panicam 
toţi că o să-l găsim cocoţat undeva cu o puşcă, gata să se 
omoare. Într-un final, unul dintre oameni a dat peste 
camioneta lui mai mult din întâmplare. Parcată într-o 
poiană amărâtă, cam la trei kilometri distanţă. Până la 
urmă, nu aveam de ce să ne facem griji. Luke era mort în 
spatele maşinii şi cea mai mare parte din faţa lui lipsea. În 
mână avea încă propria puşcă, înregistrată, cu autorizaţie, 
complet legală. 

Raco a descuiat uşa casei şi a deschis-o cu un brânci. 

— Aşa că ăsta părea sfârşitul poveştii. De aici - s-a dat 
într-o parte ca Falk să vadă de-a lungul holului - începe să 
fie ciudat. 


Holul de intrare era înăbuşitor şi puţea a înălbitor. O 
e 44» 


măsuţă pe care erau înghesuite în dezordine facturi şi 
pixuri stătea strâmbă lângă peretele îndepărtat, împinsă 
din poziţia ei iniţială. Pardoseala era atât de curată încât 
nu prevestea nimic bun. Tot holul fusese frecat până la 
stratul original. 

— S-a ocupat o firmă de curăţenie industrială, aşa că nu 
sunt surprize neplăcute, a zis Raco. Nu au putut să salveze 
covorul din camera copilului. Nu că ar fi vrut careva. 

Pereţii erau acoperiţi cu fotografii de familie. Ipostazele 
imortalizate i se păreau cumva familiare lui Falk şi acesta 
şi-a dat seama că pe cele mai multe le văzuse la 
înmormântare. Întreaga scenă părea o parodie grotescă a 
casei călduroase de familie pe care o cunoscuse el. 

— Cadavrul lui Karen a fost găsit chiar aici, în hol, a zis 
Raco. Uşa era deschisă, deci curierul a văzut-o imediat. 

— Fugea spre uşă? 

Falk a încercat să şi-l imagineze pe Luke fugărindu-şi 
soţia prin propria casă. 

— Nu, tocmai asta e. Răspundea la uşă. A fost împuşcată 
de cine stătea în prag. Îţi dai seama după poziţia corpului. 
Dar zi-mi un lucru: când vii acasă seara, îţi răspunde 
nevasta la uşă? 

— Nu sunt însurat, a zis Falk. 

— Ei, eu sunt. Şi poţi să zici că sunt emancipat, dar eu 
am cheie de la casa mea. 

Falk s-a gândit la asta. 

— Poate a surprins-o? a zis el, derulându-şi scenariul în 
minte. 

— Ce rost avea? Dacă tatăl ar fi venit acasă fluturând o 
puşcă încărcată, bănuiesc că ar fi fost destul de surprinşi, 
ce naiba? Erau amândoi în casă. Ştia cum era aranjată 
casa. Prea uşor. 

Falk s-a dus pe hol şi a deschis şi a închis uşa de câteva 
ori. Deschis, cadrul uşii era un dreptunghi de lumină 
orbitoare în comparaţie cu semiîntunericul din hol. Şi-a 
închipuit-o pe Karen auzind ciocănitul în uşă şi deschizând- 
o poate un pic neatentă, poate deranjată de întrerupere; 
clipind în lumina puternică în secunda crucială în care 


e 45 - 


ucigaşul a ridicat arma. 

— Doar că mi se pare ciudat, a zis Raco, să o omoare în 
prag. Nu i-a lăsat copilului decât şansa să facă pe el şi s-o 
ia la fugă, nu neapărat în ordinea asta. 

Raco s-a uitat dincolo de Falk. 

— Şi-aşa ajung la următorul punct, a zis el. Când eşti 
pregătit... 

Falk a încuviinţat şi l-a urmat în inima holului. 


După ce Raco a aprins lumina în dormitorul mic, 
albastru, prima impresie, vagă, a lui Falk a fost că cineva 
renova. Un pat de copil fusese împins lângă peretele 
îndepărtat, într-un unghi ciudat, doar cu salteaua pe el. 
Jucăriile erau adunate în cutii şi zăceau haotic sub afişele 
cu jucători de fotbal şi personaje Disney. Mocheta fusese 
smulsă, lăsând la vedere scânduri netratate. 

Cizmele lui Falk au lăsat urme într-un strat de rumeguş. 
Scândurile dintr-un colţ fuseseră raşchetate adânc. O pată 
rămăsese totuşi. Raco stătea în prag. 

— Încă mi-e greu să fiu aici, a zis el ridicând din umeri. 

Dormitorul acela fusese drăguţ pe vremuri, Falk ştia 
asta. În urmă cu douăzeci de ani, fusese al lui Luke. Falk 
dormise acolo de multe ori. Şoptiseră după stingerea 
luminii. Îşi ţinuseră respiraţia şi îşi înăbuşiseră chicotelile 
când Barb Hadler striga la ei să tacă şi să se culce. 
Dormise învelit într-un sac de dormit, la căldură, nu 
departe de scândurile acelea cu pata lor îngrozitoare. 
Fusese un spaţiu bun camera aceea. Acum, la fel ca holul, 
duhnea a înălbitor. 

— Putem să deschidem fereastra? 

— Mai bine nu, a zis Raco. Trebuie să ţinem jaluzelele 
trase. Am prins câţiva puşti încercând să facă poze, după 
ce s-a întâmplat. 

Raco şi-a scos tableta şi a atins câteva butoane pe ea. l-a 
dat-o apoi lui Falk. Pe ecran era o galerie foto. 

— Cadavrul băieţelului a fost scos, a zis Raco, dar poţi să 
vezi cum a fost găsită camera. 

În fotografii, jaluzelele erau ridicate, iar lumina se vărsa 


e 46 - 


peste scena înspăimântătoare de dedesubt. Uşile dulapului 
erau deschise larg, iar hainele fuseseră trase brutal la o 
parte. O cutie mare de răchită, pentru jucării, fusese 
răsturnată. Pe pat, o pătură cu imprimeuri de navă spaţială 
zăcea împinsă într-o parte, de parcă fusese aruncată 
pentru a se vedea ce se afla dedesubt. Mocheta era bej, cu 
excepţia unul colţ, unde o baltă roşie întunecată se 
scurgea din spatele unui coş de rufe deschis. 

O clipă, Falk a încercat să-şi imagineze ultimele clipe ale 
lui Billy Hadler. Ghemuit în spatele coşului de rufe, cu 
urină fierbinte scurgându-i-se pe picior în timp ce încerca 
să-şi potolească răsuflarea întretăiată. 

— Ai copii? a întrebat Raco. 

Falk a clătinat din cap. 

— Tu? 

— Unul pe drum. O fetiţă. 

— Felicitări! 

— Dar avem o armată de nepoți şi nepoate. Nu aici, ci 
acasă, în Australia de Sud. Câţiva cam de vârsta lui Billy, 
unii un pic mai mici, a zis Raco, luând înapoi tableta şi 
derulând fotografiile. Şi faza e că fraţii mei ştiu toate 
ascunzătorile copiilor. Dacă îi trimiţi legaţi la ochi în 
camerele puștilor, pot să-i găsească în două secunde. 

A apăsat pe ecran. 

— Oricum m-aş uita la fotografiile astea, am impresia că 
cineva l-a căutat, a zis Raco. Cineva care nu ştia 
ascunzătoarea lui Billy a înaintat metodic. E în dulap? Nu. 
Sub pat? Nu. Ca şi cum copilul a fost vânat. 

Falk s-a uitat îndelung la pata întunecată care odată 
fusese Billy Hadler. 

— Arată-mi unde ai găsit-o pe Charlotte. 

Camera copilului de peste hol era decorată în galben. 
Din tavan, deasupra unui spaţiu gol, atârna o jucărie 
muzicală. 

— Gerry şi Barb au luat pătuţul, a explicat Raco. 

Falk s-a uitat prin cameră. Părea aşa diferită de 
celelalte. Mobila şi mocheta încă intacte. Acolo nu era 
putoarea înţepătoare de înălbitor. Părea un sanctuar, 


e 47» 


neatins de grozăvia care se desfăşurase dincolo de uşă. 

— De ce nu a omorât-o Luke şi pe Charlotte? a zis Falk. 

— Teoria generală e că a fost lovit brusc de conştiinţă şi 
vină. 

Falk a ieşit şi a traversat holul înapoi în camera lui Billy. 
A stat lângă pata de sânge din colţ, s-a întors cu 180 de 
grade şi s-a dus iar peste hol, în camera lui Charlotte. 

— Opt paşi, a zis Falk. Dar sunt destul de înalt. Să zicem 
că nouă paşi, pentru majoritatea oamenilor. Nouă paşi de 
la cadavrul lui Billy până la locul în care Charlotte stătea 
ca o pradă uşoară. Iar Luke ar fi fost plin de adrenalină, cu 
sângele fierbinte, văzând roşu în faţa ochilor şi aşa mai 
departe. Deci, nouă paşi. Intrebarea e: a fost destul timp 
ca să se răzgândească? 

— Mie nu mi se pare destul. 

Falk s-a gândit la bărbatul pe care îl cunoscuse. 
Imaginea limpede de altădată era acum distorsionată şi 
neclară. 

— L-ai cunoscut vreodată pe Luke? 

— Nu. 

— Îşi schimba dispoziţia cât ai zice peşte. Nouă paşi ar fi 
fost mai mult decât suficient. 

Insă pentru prima dată de când se întorsese în Kiewarra, 
Falk a simţit împunsătura îndoielii. 

— Dar o faptă ca asta vrea să transmită ceva, nu? E o 
chestie personală. Și-a ucis toată familia. Asta vrei să zică 
lumea. Soţia cu care era căsătorit de şapte ani sângerează 
în hol, pe podea, şi lui i-a luat, cât?... două minute? trei? ca 
să răstoarne dormitorul cu susu-n jos şi să-şi omoare 
copilul. Plănuieşte să se omoare şi pe el când termină. Deci 
dacă a fost Luke - a ezitat uşor când a rostit cuvântul 
„dacă” - de ce şi-a lăsat fiica în viaţă? 

Au rămas în picioare o clipă, uitându-se amândoi la 
jucăria atârnând tăcută deasupra spaţiului gol în care 
fusese pătuţul. De ce să masacrezi o întreagă familie, mai 
puţin bebeluşul? Falk a tot răsucit întrebarea în minte 
până când a găsit câteva motive, dar numai unul bun. 

— Poate că cine a venit aici în ziua aia nu a omorât 


e 48 œ» 


copilul pentru că, pur şi simplu, nu era nevoie, a zis Falk în 
cele din urmă. Nu a fost nimic personal. Nu contează cine 
eşti, un copil de treişpe luni nu este un martor bun. 


e 49 œ 


Capitolul şase 


— În general, nu sunt prea încântați că vin aici, la 
Fleece, a zis Raco cu o urmă de regret, punând două beri 
pe masă. 

Aceasta s-a înclinat într-o parte sub greutate, făcând să 
se verse un centimetru de lichid peste suprafaţa zgâriată. 

Polițistul fusese acasă să se schimbe de uniformă şi se 
întorsese ţinând sub braţ un dosar gros, pe care scria 
Hadler. 

— Vânzările au de suferit când sunt eu la cârciumă. Toţi 
fac ditamai spectacolul de fiecare dată când îşi pun 
deoparte cheile de la maşină. 

I-au aruncat o privire barmanului. Era acelaşi tip masiv, 
bărbos, din seara dinainte. Se uita la ei pe deasupra unui 
ziar. 

— Viaţă de poliţist. Noroc! 

Falk a ridicat paharul şi a luat o gură mare de bere. 
Băutura îi fusese întotdeauna indiferentă, dar în momentul 
acela îi pica bine. În cârciumă, era liniştea de la început de 
seară, iar ei doi erau singuri într-un colţ. În partea cealaltă 
a localului, trei bărbaţi se holbau cu priviri goale, bovine, 
la cursele de ogari de la televizor. Falk nu i-a recunoscut, 
iar ei, la rândul lor, l-au ignorat. În camera din spate, 
maşinile de pocher clipeau şi fluierau. Aerul condiţionat 
sufla un frig arctic. 

Raco a luat o înghiţitură. 

— Acum ce facem? 

— Acum le spui celor din Clyde că ai nişte suspiciuni, a 
zis Falk. 

— Dacă mă duc acum la poliţiştii din Clyde, încep 
imediat să-şi acopere fundul, s-a încruntat Raco. Ştii ce o 
să le treacă prin cap dacă se gândesc că au rasolit-o. O să 
facă o echipă de gimnastică tot dându-se peste cap ca să 
dovedească ce solidă a fost ancheta lor. Eu ştiu că aşa aş 
face. 

— Nu sunt sigur că ai de ales. Chestia asta... Nu e 


e 50 - 


treabă pentru un singur om. 

— Îl avem pe Barnes. 

— Pe cine? 

— Ajutorul meu de la secţie. Deci suntem trei. 

— Ba sunteţi numai doi, prietene, a zis Falk. Eu nu pot 
să rămân. 

— Parcă le-ai zis celor doi Hadler că rămâi. 

Falk şi-a frecat puntea nasului. Aparatele de pocher din 
spatele lui au răsunat mai tare. I se părea că zgomotul era 
în capul lui. 

— Vreo câteva zile. Asta înseamnă una sau două. Nu cât 
durează o anchetă. În plus, şi neoficială. Trebuie să mă 
întorc la serviciu. 

— Bine, a zis Raco de parcă era evident. Atunci rămâi 
cele câteva zile. Nu trebuie să fie ceva oficial. Ocupă-te de 
partea financiară, cum ai zis. Cum avem ceva sigur, mă 
duc la Clyde. 

Falk nu a zis nimic. S-a gândit la cele două cutii cu 
extrase bancare şi documente pe care le luase de la casa 
lui Hadler şi care acum zăceau la etaj, pe patul lui. 

Luke a minţit. Tu ai minţit. 

A luat paharele goale şi le-a dus înapoi la bar. 

— Încă un rând? 

Barmanul s-a ridicat de pe scaun şi a pus ziarul jos. Falk 
îl văzuse numai pe el lucrând acolo din ziua precedentă. 

— Auzi, a zis Falk în timp ce barmanul punea un pahar 
curat la dozator, camera aia în care stau... Sunt şanse să 
fie disponibilă un pic mai mult? 

— Depinde. 

Barmanul a pus o bere pe tejghea. 

— Am auzit un zvon sau două despre tine, prietene. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa. Şi deşi îmi plac clienţii, nu-mi plac 
necazurile, înţelegi? Şi-aşa mă descurc destul de greu. 

— Necazurile nu o să vină de la mine. 

— Ele doar vin odată cu tine? 

— Nu prea am eu ce să fac în privinţa asta. Ştii că lucrez 
la poliţie, nu? 


e 51 œ» 


— Da, aşa am auzit. Dar aici, la ţară, la miezul nopţii, 
când oamenii băuţi caută scandal, insignele alea înseamnă 
mai puţin decât ar trebui, ştii ce vreau să zic? 

— Bine, atunci. Cum vrei. 

Nu avea de gând să se roage de el. 

Barmanul a pus şi al doilea pahar pe tejghea, schiţând 
un zâmbet. 

— E în regulă, prietene. Nu te ambala. Şi banii tăi sunt 
la fel de buni ca ai altora şi asta pentru mine e de ajuns. 

I-a dat restul lui Falk şi a ridicat iar ziarul. Părea să 
completeze cuvintele încrucişate. 

— Ia-o ca pe un avertisment prietenesc, totuşi! Oamenii 
de aici pot să fie cam ciudaţi. Dacă dai de belele, nu 
găseşti mereu o mână de ajutor pe aproape. 

S-a uitat la Falk. 

— Deşi, din ce am auzit, nu ai nevoie să-ţi spună alţii 
asta. 

Falk a dus ambele pahare înapoi la masă. Raco se uita 
indispus la un suport ud de bere. 

— Nu te mai uita aşa! a zis Falk. Mai bine îmi povesteşti 
şi restul. 


Raco i-a împins dosarul peste masă. 

— Am adunat aici toate chestiile la care am avut acces, a 
zis el. _ 

Falk s-a uitat roată prin cârciumă. Incă era pe jumătate 
goală. Nimeni aproape de ei. A deschis dosarul. Pe prima 
pagină, era o fotografie cu camioneta lui Luke, făcută de la 
distanţă. Lângă roţile din spate, se formase o baltă de 
sânge. A închis dosarul. 

— Spune-mi numai chestiile mai importante 
deocamdată. Ce ştim despre curierul care i-a găsit? 

— Pare cât se poate de curat. Lucrează la o firmă 
cunoscută de livrări. De doi ani. Livra nişte cărţi de reţete 
pe care Karen le comandase online, am verificat şi aşa e. 
Era în întârziere, ultima livrare din zi. Prima dată când 
făcea o livrare în Kiewarra. Zice că a ajuns, a văzut-o pe 
Karen zăcând pe jos, în prag, a vomitat tot ce mâncase la 


e 52 œ» 


prânz peste brazda de flori şi a sărit înapoi în maşină. A 
sunat la urgenţe când a ajuns la drumul principal. 

— A lăsat-o pe Charlotte în casă? 

— Crede că n-a auzit-o, a ridicat Raco din umeri. Poate 
aşa e. Era singură de ceva vreme. Poate se săturase de 
plâns. 

Falk a deschis iar la prima pagină a dosarului. De data 
asta, l-a ţinut deschis. Presupusese din start că Luke 
fusese găsit pe locul şoferului, dar în imagini cadavrul lui 
era pe spate, pe platforma pentru marfă. Capătul acesteia 
era deschis, iar picioarele lui Luke atârnau deasupra, de 
parcă ar fi stat în fund pe margine. Puşca de lângă el arăta 
spre haosul unde ar fi trebuit să fie capul lui. Faţa lipsea 
cu totul. 

— Te simţi bine? 

Raco îl privea cu atenţie. 

— Mda. 

Falk a băut îndelung din bere. Sângele se întinsese pe 
toată platforma şi se oprise în marginile metalice. 

— Experții criminalistici au găsit ceva util pe platformă? 
a întrebat Falk. 

Raco s-a uitat pe notițe. 

— În afară de o grămadă de sânge, tot al lui Luke, nu am 
notat nimic special, a zis el. Totuşi, nu sunt sigur că s-au 
uitat foarte bine. Aveau arma. Maşina era folosită pentru 
lucru şi avea tot felul de chestii în spate. 

Falk s-a uitat din nou la fotografie, concentrându-se pe 
zona din jurul cadavrului. Abia vizibile de-a lungul părţii 
interioare a platformei, erau patru dungi orizontale, şterse. 
Păreau proaspete. Maro deschis pe albul prăfuit, cea mai 
lungă avea poate treizeci de centimetri, cea mai scurtă 
cam jumătate. Erau câte două, fiecare pereche la distanţă 
de aproximativ un metru. Amplasamentul lor nu era 
deosebit de uniform. Dungile din partea dreaptă erau 
orizontale, cele din stânga erau uşor arcuite. 

— Ce sunt astea? i-a arătat Falk, iar Raco s-a aplecat să 
le vadă mai bine. 

— Nu sunt sigur. Cum am zis, cu camioneta aia probabil 


e 53» 


căra tot felul de lucruri. 

— Mai e aici? 

Raco a clătinat din cap. 

— A fost trimisă la Melbourne. Bănuiesc că deja au 
curăţat-o şi au trimis-o la vânzare sau la casare. 

Falk s-a uitat prin fotografii, sperând ca în celelalte să se 
vadă mai clar, dar a fost dezamăgit. A citit restul notiţelor. 
Totul părea standard. În afară de gaura din cap, Luke 
Hadler era un bărbat sănătos. Câteva kilograme peste 
greutatea ideală şi colesterol uşor ridicat. Nu avea droguri 
sau alcool în sistem. 

Falk a zis: 

— Şi puşca? 

— Toţi trei au fost omorâţi cu puşca lui Luke, asta e 
sigur. lInregistrată, cu autorizaţie. Pe ea erau numai 
amprentele lui. 

— Unde o ţinea de obicei? 

— Într-un seif încuiat din spatele hambarului, a zis Raco. 
Muniția, cel puţin gloanţele Winchester pe care le-am 
găsit, era încuiată separat. După câte se pare, era foarte 
atent la siguranţă. 

Falk a încuviinţat, ascultând numai pe jumătate. Se uita 
la raportul privind amprentele de pe puşcă. Şase ovale 
clare, brodate cu bucle şi linii. Două mai puţin clare, uşor 
alunecate, dar tot confirmate ca provenind de la degetul 
mare stâng şi degetul mic drept ale lui Luke Hadler. 

— Amprentele sunt bune, a zis Falk. 

Raco a sesizat tonul. Şi-a ridicat privirea din notițe. 

— Mda, foarte clare. Oamenii nu au avut nevoie de prea 
multe să se convingă, după ce le-au văzut. 

— Extrem de clare, a zis Falk împingând raportul peste 
masă către Raco. Poate prea clare? Se presupune că tipul 
tocmai şi-a omorât familia. Ar fi trebuit să fie transpirat şi 
să tremure ca un dependent de droguri. Am văzut 
amprente mai rele ca astea luate în condiţii normale. 

— Rahat! 

Raco s-a încruntat la amprente. 

— Mda, poate. 


e 54» 


Falk a dat pagina. 

— Experții criminalişti ce au găsit în casă? 

— De toate. Se pare că jumătate din comunitate s-a 
perindat pe aici la un moment dat. Vreo douăzeci de 
amprente diferite, fără cele parţiale, fibre peste tot. Nu zic 
că Karen nu făcea curat, dar era o fermă cu copii mici. 

— Martori? 

— Ultima persoană care l-a văzut pe Luke în viaţă a fost 
prietenul ăsta al lui, Jamie Sullivan. Are o fermă în estul 
oraşului. Luke l-a ajutat să împuşte iepuri. A ajuns după- 
amiază, pe la trei, a plecat pe la patru jumătate, zice 
Sullivan. În afară de asta, pe lângă casa Hadler mai e un 
singur vecin care ar fi putut să vadă ceva. Era pe 
proprietatea lui în momentul ăla. 

Raco a deschis raportul. Falk a simţit un gol în stomac. 

— Vecinul e un tip cam ciudat, totuşi, a continuat Raco. 
Un bătrân ranchiunos şi agresiv. Nu a plâns după Luke, ca 
să zic aşa. Nici nu a fost prea dispus să răspundă la 
întrebările poliţiştilor. 

— Mal Deacon, a zis Falk, străduindu-se să nu-i tremure 
vocea. 

Raco şi-a ridicat privirea spre el, surprins. 

— Aşa e. Il cunoşti? 

— Mda. 

Raco a aşteptat, dar Falk nu a mai zis nimic. Tăcerea a 
continuat. 

— Ei, în fine, a zis Raco. Locuieşte acolo cu nepotul lui, 
un tip pe nume Grant Dow, care nu era acasă atunci. 
Deacon zice că n-a văzut nimic. Poate a auzit 
împuşcăturile, dar nu i s-a părut nimic ciudat. A crezut că 
erau chestiile obişnuite care se întâmplă la o fermă. 

Falk doar a ridicat din sprâncene. 

— Ideea e că s-ar putea nici să nu conteze ce a văzut el 
sau nu, a zis Raco scoțând tableta şi apăsând pe ecran. 

S-a afişat o imagine color cu rezoluţie mică. Totul era 
aşa nemişcat, încât Falk abia după un minut s-a prins că 
era un videoclip, nu o fotografie. 

Raco i-a întins tableta. 


e 55» 


— Filmările de securitate de la ferma Hadler. 


— Glumeşti! 

Falk s-a uitat mirat la ecran. 

— Nimic sofisticat. De fapt, e doar un pic mai bună decât 
o cameră de luat vederi cu care să supraveghezi dădaca, a 
zis Raco. Luke a instalat-o după ce s-au tot furat 
echipamente prin zonă, acum vreun an. Mai mulţi fermieri 
şi-au instalat. Înregistrează douăzeci şi patru de ore, 
încarcă filmările pe computerul familiei, iar dacă nimeni 
nu le salvează manual, se şterg automat după o 
săptămână. 

Camera de luat vederi părea poziționată deasupra 
hambarului cel mai mare. Era îndreptată spre curte, ca să 
surprindă pe oricine venea sau pleca. În cadru intra o 
parte a casei, iar sus, într-un colţ, se vedea o fâşie îngustă 
din alee. Raco a derulat înregistrarea până când a găsit ce 
căuta şi a pus pauză. 

— Bun, asta e după-amiaza cu împuşcăturile. Poţi să te 
uiţi pe urmă la toată ziua, dacă vrei, dar, pe scurt, familia a 
plecat de acasă dimineaţă separat. Luke a ieşit cu 
camioneta imediat după ora cinci dimineaţa. S-a dus spre 
terenurile lui, din câte mi-am dat seama. Apoi, la scurt 
timp după ora opt, Karen, Billy şi Charlotte au plecat la 
şcoală. Karen lucra cu jumătate de normă acolo, ca 
administrator, iar pe Charlotte o lăsa la creşa din incintă. 

Raco a apăsat pe ecran şi a pornit înregistrarea. I-a dat 
lui Falk o pereche de căşti, pe care le-a conectat la tabletă. 
Sunetul era slab şi înfundat, din cauza vântului care lovea 
în microfon. 

— În timpul zilei nu s-a întâmplat nimic, a zis Raco. 
Crede-mă, m-am uitat la toată înregistrarea în timp real. 
Nu a venit şi nu a plecat nimeni până la 16:04, când au 
ajuns acasă Karen şi copiii. 

În colţul ecranului, o maşină albastră a alunecat încet, 
apoi a dispărut din cadru. Imaginea era trunchiată; maşina 
se vedea numai de la capotă în jos, până la cauciucuri. 
Falk abia dacă a distins numărul de înmatriculare din faţă. 


e 56 - 


— Poţi să-l vezi clar dacă opreşti imaginea şi o măreşti, a 
zis Raco. E maşina lui Karen, asta-i clar. 

Peste pârâitul înregistrării, Falk a auzit bufnitura cu 
care s-a închis o portieră, urmată aproape imediat de încă 
una. Raco a atins din nou ecranul. Imaginea a sărit la un 
alt moment. 

— Apoi e iar linişte aproape o oră, am verificat, ţi-am zis, 
până... aici. 17:01. 

Raco a apăsat pe ecran şi l-a lăsat pe Falk să se uite la 
înregistrare. Câteva secunde lungi, totul a rămas nemişcat. 
Apoi, într-un colţ, s-a mişcat o formă. Camioneta argintie 
era mai înaltă decât maşina albastră şi se vedea numai de 
la faruri în jos. Numărul de înregistrare era vizibil. Din 
nou, autovehiculul a apărut şi a dispărut în mai puţin deo 
secundă. 

— E a lui Luke, a zis Raco. 

Imaginea de pe ecran era complet statică, deşi 
înregistrarea continua să se deruleze. S-a auzit din nou 
bufnitura unei portiere invizibile, apoi nimic timp de 
douăzeci de secunde înnebunitoare. Brusc, un pocnet 
înfundat i-a spart urechile lui Falk, care a tresărit. Karen. 
A simţit cum inima i-o ia la goană. 

Scena a rămas nemişcată în timp ce cronometrul 
înregistra trecerea timpului în colţul ecranului. Au trecut 
şaizeci de secunde, apoi nouăzeci. Falk şi-a dat seama că 
îşi ţinea răsuflarea, aşteptând un final diferit. In clipa 
aceea, era şi frustrat, şi recunoscător că sunetul era atât 
de slab. Ţipetele lui Billy Hadler l-ar fi bântuit. Când a 
auzit şi al doilea pocnet, Falk aproape că s-a simţit uşurat. 
A clipit o dată. 

Nicio mişcare. Apoi, după trei minute şi patruzeci şi 
cinci de secunde de la apariţia camionetei, aceasta s-a 
îndepărtat zbârnâind prin colţul ecranului. Roţile din 
spate, partea de jos a platformei şi plăcuţa cu numărul de 
înregistrare al maşinii lui Luke Hadler erau foarte clare. 

— Nu a mai venit şi nu a mai plecat nimeni până când a 
ajuns curierul, după treizeci şi cinci de minute, a zis Raco. 

Falk i-a dat tableta înapoi. Pocnetele înfundate încă îi 


e 57 œ» 


răsunau în urechi. 

— Chiar crezi că mai e loc de îndoială după ce ai văzut 
asta? a întrebat Falk. 

— E camioneta lui Luke, dar nu se vede cine o conduce, 
a zis Raco. Plus celelalte chestii. Muniția. Faptul că a 
omorât-o pe Karen în prag. Şi că l-a căutat pe Billy prin 
cameră. 

Falk l-a privit îndelung. 

— Nu înţeleg. De ce eşti aşa de convins că nu Luke e 
vinovat? Nici măcar nu l-ai cunoscut. 

Raco a ridicat din umeri. 

— Am găsit copiii, a zis el. Am fost nevoit să-l văd pe 
Billy Hadler după ce l-a omorât monstrul ăla şi niciodată n- 
o să pot să-mi şterg imaginea aia din minte. Vreau să mă 
asigur că s-a făcut dreptate, pentru el. Ştiu că pare o 
nebunie şi probabil vinovatul chiar a fost Luke. Recunosc 
că e posibil. Dar dacă există şi cea mai mică şansă ca 
altcineva să fi făcut asta şi să scape nevinovat... 

Raco a clătinat din cap şi a luat o gură zdravănă de bere. 

— Ştii, mă uit la Luke Hadler şi, la suprafaţă, văd un om 
care avea de toate: o soţie minunată, doi copii, o fermă 
decentă, respectul comunităţii. De ce un om ca el s-ar suci 
într-o zi şi şi-ar distruge familia? Nu are logică. Pur şi 
simplu nu pot să înţeleg cum cineva ca el ar putea să facă 
aşa ceva. 

Falk şi-a trecut o mână peste gură şi bărbie. Era aspră. 
Trebuia să se bărbierească. 

Luke a minţit. Tu ai minţit. 

— Raco, a zis el. Trebuie să afli ceva despre Luke. 


e 58 œ» 


Capitolul şapte 


— Când eu şi Luke eram copii, a zis Falk, adică... nu 
chiar copii, mai mari, aveam şaisprezece ani, de fapt... 

S-a întrerupt când a simţit mişcare în capătul celălalt al 
barului. Locul se umpluse fără ca Falk să observe şi, când 
şi-a ridicat privirea acum, mai multe feţe cunoscute s-au 
uitat imediat în altă parte. Falk a simţit freamătul 
întreruperii cu o clipă înainte să vadă şi motivul acesteia. 
Oamenii din bar şi-au coborât capetele şi s-au dat la o 
parte fără să comenteze când prin mulţime şi-a făcut loc 
un grup. În fruntea acestuia era un tip solid, cu păr 
castaniu slinos şi ochelari de soare pe frunte. Falk a simţit 
cum îi îngheaţă sângele în vine. Nu îl recunoscuse el pe 
Grant Dow la înmormântarea familiei Hadler, dar acum nu 
mai trecea neobservat. 

Vărul lui Ellie. Aveau aceiaşi ochi, dar Falk ştia că el nu 
semăna absolut deloc cu ea. Dow s-a oprit în faţa mesei 
lor, blocându-le priveliştea cu corpul lui mătăhălos. Tricoul 
lui făcea reclamă la o marcă de bere din Bali. Trăsăturile 
mici, ca de purcel, erau înghesuite în mijlocul feţei, iar 
barba se întindea deasupra unei bărbii groase. Avea 
aceeaşi privire sfidătoare cu care înfruntase oamenii de la 
parastas. Dow şi-a ridicat paharul spre Falk într-un salut 
batjocoritor şi a afişat un zâmbet care nici nu s-a apropiat 
de ochi. 

— Ai tupeu să apari aici, a zis el. Asta recunosc. Nu-i 
aşa, unchiu' Mal? Are tupeu, ă? 

Dow s-a întors. Un bărbat mai în vârstă ascuns în 
spatele lui a păşit şovăielnic înainte şi, pentru prima dată 
după douăzeci de ani, Falk a ajuns faţă în faţă cu tatăl lui 
Ellie. A simţit un nod în gât şi a înghiţit în sec. 

Mal Deacon avea spinarea arcuită acum, dar era încă un 
bărbat înalt, cu braţe lungi, vânjoase, şi mâini mari. 
Degetele erau pline de noduri şi umflate din cauza vârstei, 
şi aproape s-au albit când omul a apucat spătarul 
scaunului ca să se sprijine. Fruntea i s-a încreţit puternic a 


e 59 œ» 


încruntare, iar scalpul expus a căpătat o culoare roz, de 
furie, printre firele rare de păr sur. 

Falk s-a pregătit pentru o izbucnire, însă pe chipul lui 
Deacon se citea confuzia. A clătinat încet din cap, 
frecându-şi pielea lăsată de pe gât de gulerul murdar al 
cămăşii. 

— De ce te-ai întors? 

Vocea lui Deacon era lentă şi răguşită. Când a vorbit, de 
fiecare parte a gurii i-au apărut nişte linii adânci. Absolut 
fiecare persoană din cârciumă se uita dinadins în altă 
parte, a observat Falk. Numai barmanul observa cu interes 
schimbul de replici. Îşi lăsase jos cuvintele încrucişate. 

— A? 

Deacon a bătut cu mâna noduroasă în spătarul scaunului 
şi toată lumea a tresărit. 

— De ce te-ai întors? Am crezut că ai înţeles bine 
mesajul. L-ai adus şi pe fiu-tău cu tine? 

A fost rândul lui Falk să fie confuz. 

— Ce? 

— Nenorocitul de fiu-tău. Nu face pe prostul cu mine, 
tâmpitule! S-a întors şi el? Băiatu' tău? 

Falk a clipit. Deacon îl confundase cu răposatul lui tată. 
S-a holbat la faţa bătrânului. Deacon i-a întors o privire 
încruntată, dar furia lui avea ceva inert. 

Grant Dow a făcut un pas în faţă şi şi-a pus o mână pe 
umărul unchiului său. O clipă, a părut că vrea să-i explice 
confuzia, apoi a clătinat din cap frustrat şi l-a aşezat încet 
pe unchiul lui pe un scaun. 

— Bravo, imbecilule, acum l-ai supărat! i-a zis Dow lui 
Falk. Tre' să te întreb, prietene: chiar crezi că e bine să fii 
aici acum? 

Raco şi-a scos din buzunarul blugilor insigna poliţiei din 
Victoria şi a trântit-o pe masă cu faţa în sus. 

— Şi eu aş putea să te întreb acelaşi lucru, Grant. Crezi 
că e bine să fii tu aici acum? 

Dow şi-a ridicat palmele şi şi-a luat un aer inocent. 

— Mda, bine, nu-i nevoie de asta. Io şi unchiu' doar am 
ieşit la o bere. Nu se simte prea bine, vedeţi şi voi. Nu noi 


e 60 - 


căutăm necazuri. Ăsta, în schimb... 

S-a uitat direct la Falk. 

— Duce necazurile cu el ca rahatul de câine. 

Un murmur aproape imperceptibil a străbătut camera. 
Falk ştiuse că povestea avea să iasă iar la suprafaţă la un 
moment dat. S-a foit pe scaun când a simţit toţi ochii din 
cârciumă îndreptaţi spre el. 


Excursioniştii erau încinşi şi plictisiți. Ţânţarii ieşiseră în 
forţă, iar traseul de-a lungul râului Kiewarra se dovedea 
mai anevoios decât se aşteptaseră. Cei trei se târau în şir 
indian, boscorodind când catadicseau să ridice vocea cât 
să acopere sunetul apei învolburate. 

Al doilea din şir a înjurat când a intrat cu pieptul în 
rucsacul conducătorului de grup, vărsându-şi sticla cu apă 
pe tricou. Fost director de investiţii într-o bancă, se 
mutase la ţară ca să-şi îngrijească sănătatea şi de atunci îşi 
petrecuse fiecare zi încercând să se convingă singur că nu 
ura absolut fiecare minut petrecut acolo. Conducătorul 
grupului a ridicat o mână să întrerupă bodogănitul. A 
arătat spre apa mâloasă a râului. Cu toții s-au întors şi s-au 
holbat. 

— Ce naiba e aia? 


— Gata, n-avem nevoie de aşa ceva, mersi! a strigat 
barmanul din spatele tejghelei. 

Se ridicase în picioare şi-ţi ţinea degetele pe tejghea. 
Dincolo de barba lui portocalie nu se vedea niciun zâmbet. 

— Asta e un bar public. Oricine poate să bea aici, el, tu... 
şi dacă îţi convine, bine, dacă nu, asta e! 

— Care e a treia opţiune? 

Dow şi-a dezgolit dinţii îngălbeniţi spre tovarăşii lui, 
care au râs, îndatoritori. 

— A treia opţiune e că primeşti interdicţie. Aşa că ai de 
ales. 

— Mda. Aşa promiţi mereu, nu? 

Dow l-a fixat pe barman cu privirea. Raco şi-a dres 
glasul, dar Dow l-a ignorat. Falk şi-a amintit cuvintele 


e 61 œ» 


barmanului: Aici, insignele alea înseamnă mai puţin decât 
ar trebui. 

— Problema nu e că e el în bar. 

În cameră aproape că s-a lăsat tăcerea cât a vorbit Mal 
Deacon. 

— Ci că s-a întors în Kiewarra. 

A ridicat un deget îngroşat de artrită şi l-a îndreptat 
între ochii lui Falk. 

— Înţelege ce-ţi zic aici şi spune-i şi băiatului! Aici nu te 
aşteaptă nimic, numai o grămadă de oameni care ţin minte 
ce i-a făcut fiul tău fetei mele. 


Directorul de investiţii şi-a vomitat sendvişul cu şuncă în 
tufişuri. Şi el, şi ceilalţi doi erau uzi fleaşcă, dar abia dacă 
a observat. 

Acum, cadavrul fetei stătea întins pe potecă, cu apa 
scurgându-se sub ea într-o baltă. Era suplă, dar fusese 
nevoie de toți trei ca s-o tragă pe mal. Avea pielea nefiresc 
de albă şi o şuviţță de păr îi căzuse în gură. La vederea 
acesteia dispărând între buzele palide, directorului de 
investiții i s-a făcut rău din nou. Lobii urechilor erau roşii 
şi jupuiţi în jurul găurilor de cercei. Peştii profitaseră de 
ocazie. Aceleaşi urme se vedeau în jurul nărilor şi al 
unghiilor date cu ojă. 

Era îmbrăcată complet şi părea tânără acolo unde apa îi 
spălase machiajul. Tricoul alb era aproape transparent, aşa 
lipit de piele, lăsând să se vadă sutienul de dantelă de 
dedesubt. Ghetele fără toc erau încă încurcate cu ierburile 
care îi priponiseră cadavrul în locul acela. Amândouă 
ghetele şi buzunarele blugilor fuseseră umplute până la 
vârf cu pietre. 


— Rahat! N-am avut nicio legătură cu ce i s-a întâmplat 
lui Ellie. 

Falk nu s-a putut abţine şi imediat a regretat. Şi-a 
muşcat limba. Nu le răspunde. 

— Cine zice asta? 

Grant Dow stătea în picioare în spatele unchiului său. 


e 62 œ» 


Rânjetul rece îi dispăruse de mult. 

— Cine zice că n-ai avut nicio legătură? Luke Hadler? 

Când i-a rostit numele, parcă tot aerul din bar a fost 
absorbit în afară. 

— Problema e că Luke nu e aici şi nu prea mai poate să 
zică nimic de acum încolo. 


Cel mai în formă dintre cei trei excursionişti fugise să 
aducă ajutoare. Directorul de investiţii s-a aşezat pe 
pământ, aproape de propria baltă de vomă. Se simțea mai 
în siguranţă acolo, înghiţit de putoarea acră, decât lângă 
creatura aceea albă îngrozitoare. Liderul grupului se fâțâia 
de colo-colo, lipăind din picioare. 

Bănuiau cine era. Fotografia ei fusese dată la ziar în 
ultimele trei zile. Eleanor Deacon, şaisprezece ani. 
Dispărută de vineri seara, când nu se întorsese acasă. 
Tatăl ei o lăsase o noapte să-şi calmeze impulsul 
adolescentin care ar fi putut s-o ţină deoparte. Sâmbătă, 
când tot nu se întorsese, dăduse alarma. 

Parcă a durat o veşnicie până când a ajuns echipa de 
intervenţie la râu. Cadavrul fetei a fost dus la spital. 
Directorul de investiţii a fost trimis acasă. Peste o lună, s-a 
mutat înapoi la oraş. 

Doctorul care a examinat cadavrul lui Ellie Deacon a 
declarat că aceasta decedase prin înecare. Plămânii ei 
erau plini de apa râului. Părea că stătuse în apă câteva 
zile, a observat el, probabil încă de vineri. A raportat 
câteva vânătăi pe stern şi pe umeri şi câteva abraziuni pe 
braţe şi pe mâini. Se potriveau cu rănile făcute de 
deşeurile purtate de apă. Pe brațe avea nişte cicatrice 
vechi, probabil dovezi că se rănea singură. Nu era virgină, 
a observat el pe urmă, ca o completare. 


La menţionarea numelui lui Luke, întreaga cameră a 
fremătat şi chiar şi Dow a părut să-şi dea seama că 
mersese prea departe. 

— Luke a fost prietenul meu. Ellie a fost prietena mea, a 
zis Falk cu o voce care până şi lui i s-a părut ciudată. Am 


e 603 - 


ţinut la amândoi. Aşa că lasă-mă în pace! 

Deacon s-a ridicat cu un scârţâit al scaunului pe podea. 

— Nu-mi spune tu mie că ai ţinut la Ellie! A fost sânge 
din sângele meu! 

Ţipa şi îi tremurau mâinile când l-a arătat acuzator cu 
degetul pe Falk. Din colţul ochiului, Falk a zărit un schimb 
de priviri între Raco şi barman. 

— Zici că tu şi băiatul tău n-aţi avut nicio legătură cu 
asta, a spus Deacon. Dar cum rămâne cu biletul, nenorocit 
mincinos ce eşti? 

A spus-o bombastic, ca pe un atu conversaţional. Falk a 
simţit cum i se taie respiraţia. Era epuizat. Deacon zâmbea 
strâmb. Lângă el, nepotul lui râdea. Simţea miros de 
sânge. 

— Acum nu mai răspunzi aşa repede, nu? a zis Dow. 

Falk s-a forţat să nu clatine din cap. Isuse! Biletul ăla 
afurisit! 


Poliţiştii au cercetat amănunţit dormitorul lui Ellie timp 
de două ore. Degetele lor groase au examinat 
neindemânatic sertarele cu lenjerie intimă şi casetele de 
bijuterii. Biletul aproape că a fost trecut cu vederea. 
Aproape. Era scris pe o foaie ruptă dintr-un caiet obişnuit. 
Fusese indoit o dată şi strecurat în buzunarul unei perechi 
de blugi. Pe foaie, cu scrisul lui Ellie, era data la care 
dispăruse. Dedesubt, un singur nume: Falk. 


— Explică asta! Dacă poţi, a zis Deacon. 

În bar era linişte. 

Falk nu a spus nimic. Nu putea. lar Deacon ştia că nu 
putea. 

Barmanul a trântit un pahar pe tejghea. 

— Ajunge! 

L-a privit dur pe Falk, analizând situaţia. Raco, ţinându- 
şi insigna de poliţie la vedere în mână, a ridicat din 
sprâncene şi a clătinat uşor din cap. Atunci, barmanul şi-a 
mutat privirea pe Dow. 

— Tu şi unchiu-tău, plecaţi! Nu vă întoarceţi timp de 


e 64» 


două zile, mersi. Ceilalţi, cumpăraţi de băut sau ieşiţi de 
aici! 


La început, au fost câteva zvonuri firave, însă, până la 
sfârşitul zilei, toată lumea vorbea despre asta. Falk, de 
şaisprezece ani şi speriat, stătea ascuns în camera lui, cu 
zarva a o mie de gânduri în minte. A sărit în sus când a 
auzit un ciocănit uşor în tocul ferestrei. Acolo a apărut faţa 
lui Luke, albă ca o fantomă în crepuscul. 

— Ai încurcat-o, prietene! a şoptit el. L-am auzit pe 
mama şi pe tata. Lumea vorbeşte. Ce ai făcut, de fapt, 
vineri după-amiază ? 

— Ti-am zis. Am pescuit. Da’ sus pe râu. La câţiva 
kilometri distanţă, jur. 

Falk s-a ghemuit lângă fereastră. Simţea cum i se 
înmoaie genunchii. 

— Te-a mai întrebat careva până acum? Poliţia sau 
cineva? 

— Nu. Dar o să mă întrebe. Ei cred că trebuia să mă 
întâlnesc cu ea sau aşa ceva. 

— Dar nu-i adevărat. 

— Nu! Bineînţeles că nu! Dar dacă nu mă cred? 

— Nu te-ai întâlnit cu nimeni? Nu te-a văzut nimeni? 

— Doar am fost singur, nu, ce dracu’? 

— Bine, ascultă! Aaron, prietene, asculţi? Fii atent, dacă 
te întreabă cineva, zici că am fost să împuşcăm iepuri 
împreună. Pe câmpurile din spate. 

— Nu pe lângă râu. 

— Nu. Pe câmpurile de lângă Cooran Road. Nu pe lângă 
râu. Toată seara. OK? Ne-am prostit pe acolo. Ca de obicei. 
Am nimerit numai unul sau doi. Doi. Zi doi. 

— Da, OK. Doi. 

— Nu uita! Am fost împreună. 

— Da. Adică nu. Nu uit. Doamne, Ellie. Nici nu pot... 

— Spune! 

— Ce? 

— Spune acum. Ce ai făcut. hepetă. 

— Am împuşcat iepuri cu Luke. 


e 65» 


— Încă o dată. 

— Am fost cu Luke Hadler. Să împuşcăm iepuri. Pe 
câmpurile de lângă Cooran Road. 

— Spune până când sună normal. Şi nu te încurca. 

— Nu. 

— Tii minte, da? 

— Da. Luke, frate. Mersi. Mulţumesc. 


e 66 - 


Capitolul opt 


Când Aaron Falk avea unsprezece ani, îl văzuse pe Mal 
Deacon transformându-şi propria turmă într-o masă oribilă 
şi însângerată, care abia se mai putea ţine pe picioare, 
folosind o foarfecă de tuns şi o mână brutală. Aaron 
simţise o durere în piept când, împreună cu Luke şi Ellie, 
privise oile răsucite brusc şi trântite una câte una la 
pământ în şopronul familiei Deacon, unde erau tunse prea 
aproape de piele. 

Aaron era copil crescut la fermă, toţi erau, dar aşa ceva 
era ieşit din comun. Un țipăt jalnic de la cea mai mică oaie 
l-a făcut să deschidă gura şi să tragă aer în piept, însă s-a 
oprit când Ellie l-a tras de mânecă. Privindu-l în ochi, ea a 
clătinat scurt din cap. 

La vârsta aceea, era o copilă fragilă şi emotivă, 
predispusă la momente îndelungate de tăcere. Lui Aaron, 
tăcut la rândul lui, îi convenea aşa. De obicei, amândoi îl 
lăsau pe Luke să vorbească. 

Ellie abia îşi ridicase capul, când zgomotele din hambar 
plutiseră spre locul în care cei trei stătuseră pe veranda 
lăsată. Aaron fusese curios, însă Luke fusese cel care 
insistase să-şi abandoneze temele şi să meargă să 
investigheze. Acum, cu vaietele oilor în urechi şi cu faţa lui 
Ellie fixată într-o expresie pe care el nu o mai văzuse 
niciodată, Aaron ştia că nu era singurul care îşi dorea să 
nu se fi dus acolo. 

S-au întors să plece şi Aaron a tresărit când a zărit-o pe 
mama lui Ellie privind în tăcere din pragul hambarului. Era 
sprijinită de cadrul uşii şi îmbrăcată cu un pulover mare, 
larg, pe care era o pată de grăsime. A luat o gură de lichid 
arămiu dintr-un pahar fără să-şi mute privirea de la tunsul 
oilor. Fiica ei avea aceleaşi trăsături faciale. Aceiaşi ochi 
adânciţi, pielea palidă şi gura mare. Însă pentru Aaron, 
mama lui Ellie părea cu o sută de ani mai bătrână. Abia 
după mai mulţi ani şi-a dat el seama că, în ziua aceea, 
probabil nu avea nici patruzeci de ani. 


e 607 œ» 


În timp ce el o privea, mama lui Ellie a închis ochii şi şi-a 
dat brusc capul pe spate. A inspirat adânc, strângând din 
ochi. Când i-a deschis din nou, i-a fixat pe soţul ei, cuo 
privire atât de pură şi de nediluată încât Aaron a fost 
îngrozit că Deacon avea să se întoarcă şi să o vadă, la 
rândul lui. 

Vremea din anul acela îngreunase munca pentru toată 
lumea şi, peste o lună, nepotul lui Deacon, Grant, s-a mutat 
în ferma lor ca să le dea o mână de ajutor. Mama lui Ellie a 
plecat după două zile. Poate aceasta fusese ultima 
picătură. Era destul să dispreţuiască un bărbat, nu mai 
avea nevoie de încă unul. 

Aruncând două valize şi o sacoşă cu sticle clincănitoare 
într-o maşină veche, încercase fără prea multă tragere de 
inimă să aline lacrimile fiicei sale cu jurăminte goale că se 
va întoarce în curând. Falk nu era sigur după câţi ani 
renunţase Ellie să le mai creadă. Se întreba dacă nu cumva 
continuase să le creadă până în ziua morţii ei. 


Acum, Falk stătea pe veranda de la Fleece împreună cu 
Raco, în timp ce acesta îşi aprindea o ţigară. Sergentul i-a 
oferit pachetul, dar Falk a clătinat din cap. Se lăsase 
destul pradă nostalgiei pentru o singură seară. 

— Înţeleaptă decizie, a zis Raco. Eu încerc să mă las. De 
dragul copilului. 

— Corect. Bravo ţie! 

Raco fuma încet, suflând fumul spre cerul încins, 
întunecat. Zgomotul din cârciumă crescuse uşor. Deacon şi 
Dow nu se grăbiseră să plece, iar izul de agresiune încă 
plutea în aer. 

— Trebuia să-mi fi zis mai devreme. 

Raco a tras din ţigară. Şi-a înăbuşit tuşea. 

— Ştiu. Îmi pare rău. 

— Ai avut vreo legătură cu asta? Cu moartea fetei? 

— Nu. Dar nu am fost cu Luke când s-a întâmplat. Nua 
fost aşa cum am spus. 

Raco a tăcut. 

— Deci aţi minţit despre alibiul vostru. Luke unde a fost 


e 608 œ» 


atunci? 

— Nu ştiu. 

— Nu l-ai întrebat niciodată? 

— Sigur că l-am întrebat, dar el... 

Falk s-a oprit şi şi-a amintit. 

— El insista mereu să ne ţinem de versiunea noastră. 
Mereu. Chiar şi când eram numai noi doi. Zicea că e mai 
sigur să fim consecvenţi. Nu am insistat. li eram 
recunoscător, ştii? Credeam că era spre folosul meu. 

— Cine a mai ştiut că era o minciună? 

— Au fost câţiva care au bănuit. Mal Deacon, 
bineînţeles. Şi alţi câţiva. Dar nimeni nu ştia precis. Cel 
puţin, eu aşa am crezut întotdeauna. Numai că acum nu 
mai sunt sigur. Se pare că Gerry Hadler a ştiut încă de la 
început. Poate nu e singurul. 

— Crezi că Luke a omorât-o pe Ellie? 

— Nu ştiu. 

S-a uitat lung la strada goală. 

— Vreau să ştiu. 

— Crezi că toate astea au vreo legătură între ele? 

— Sper din suflet că nu. 

Raco a oftat. A stins ţigara cu grijă, apoi a udat mucul cu 
un strop de bere. 

— Bine, prietene, a zis el. Secretul tău e în siguranţă. 
Deocamdată. Dacă trebuie să iasă la iveală, o să cânţi ca o 
privighetoare, iar eu n-am ştiut nimic despre asta, bine? 

— Da. Mulţumesc. 

— Vino la secţie mâine dimineaţă la nouă. Mergem să 
stăm de vorbă cu prietenul lui Luke, Jamie Sullivan. Ultima 
persoană care recunoaşte că l-a văzut în viaţă. 

S-a uitat la Falk. 

— Dacă mai eşti în oraş. 

Apoi, cu un salut al mâinii, a dispărut în noapte. 


Înapoi în cameră, Falk s-a întins pe pat şi şi-a scos 
telefonul mobil. L-a ţinut în palmă, dar nu a format niciun 
număr. Păianjenul dispăruse de deasupra lămpii. A 
încercat să nu se gândească unde ar fi putut fi în 


e 69 œ» 


momentul acela. 

Dacă mai eşti în oraş, spusese Raco. Falk era foarte 
conştient că avea de ales. Maşina lui era parcată chiar în 
faţă. Putea să-şi facă bagajul, să plătească barmanului 
bărbos şi să fie pe drumul spre Melbourne în cincisprezece 
minute. 

Poate că Raco avea să-şi dea ochii peste cap, iar Gerry 
avea să încerce să-l sune. Dar ce ar fi putut să facă? Nu le- 
ar fi convenit, însă acesta era un risc pe care Falk era 
dispus să şi-l asume. Cu Barb era altă poveste. Falk îi 
putea vedea chipul cu o claritate incomodă. Barb avea să 
fie şocată. lar acesta era un risc pe care nu era sigur că 
voia să şi-l asume. S-a foit stânjenit la gândul acesta. Din 
cauza căldurii, în cameră părea că nu este aer. 

Nu îşi cunoscuse niciodată mama. Murise într-o baltă 
din propriul sânge la mai puţin de o oră după ce se 
născuse el. Tatăl lui încercase - se străduise din greu, 
chiar - să umple golul. Dar singura tandreţe maternă pe 
care o cunoscuse Falk în copilărie, fiecare prăjitură caldă 
de la cuptor, fiecare îmbrăţişare mirosind prea puternic a 
parfum veniseră de la Barb Hadler. Era adevărat că era 
mama lui Luke, dar întotdeauna îşi făcuse timp şi pentru 
el. 

El, Ellie şi Luke îşi petrecuseră mai mult timp la casa 
familiei Hadler decât la oricare dintre casele lor. Casa lui 
Falk era adesea tăcută şi goală, fiindcă tatăl lui era prins 
cu orele pe câmp. Ellie clătina din cap când îi sugerau să 
meargă la ea acasă. Nu azi, zicea ea. Când el şi Luke 
insistau, ca să mai schimbe peisajul, Falk regreta de 
fiecare dată. Casa lui Ellie era dezordonată şi mirosea a 
sticle goale. 

Casa familiei Hadler era luminoasă şi agitată, cu arome 
de bunătăţi venind din bucătărie şi instrucţiuni clare 
despre teme şi ora de culcare şi ordine să închidă naibii 
televizorul şi să iasă afară, la aer curat. Ferma Hadler 
fusese un refugiu dintotdeauna - până în urmă cu două 
săptămâni, când devenise locul uneia dintre cele mai urâte 
crime. 


e 70 - 


Falk stătea întins pe pat, fără să se mişte. Trecuseră 
cincisprezece minute. Ar fi putut fi pe drum acum. Darel 
era tot acolo. 

A oftat şi s-a întors pe o parte, ţinându-şi degetele 
deasupra telefonului în timp ce se gândea pe cine ar fi 
trebuit să anunţe. Şi-a amintit apartamentul lui din St 
Kilda, cu luminile stinse şi uşa de la intrare încuiată bine. 
Destul de mare pentru două persoane, dar casă numai 
pentru el în ultimii trei ani. Acolo nu-l mai aştepta nimeni. 
Nicio femeie abia ieşită de la duş, cu muzica pornită şi o 
sticlă de vin roşu lăsată să respire pe blatul din bucătărie. 
Nicio femeie nerăbdătoare să răspundă la telefon şi 
interesată să audă de ce el mai rămânea acolo câteva zile. 

De cele mai multe ori, nu-l deranja asta. Dar în clipa 
aceea, în camera de deasupra cârciumii din Kiewarra, şi-a 
dorit să-şi fi construit un cămin mai asemănător cu al lui 
Barb şi Gerry Hadler decât cu al tatălui său. 

Trebuia să se întoarcă la muncă luni, însă cei de acolo 
ştiau că fusese la o înmormântare. Evitase să spună a cui. 
Putea să mai stea, ştia asta. Putea să-şi ia câteva zile 
libere. Pentru Barb. Pentru Ellie. Chiar şi pentru Luke. 
Lucrase atât de mult la cazul Pemberley, încât adunase 
mai multe ore suplimentare şi mai multă bunăvoință decât 
avea nevoie. Ultima lui anchetă nu-l solicita prea mult. 

Falk a răsucit problema pe toate feţele şi au mai trecut 
cincisprezece minute. În cele din urmă, a ridicat telefonul 
şi a lăsat un mesaj pentru secretara răbdătoare a direcţiei 
financiare, informând-o că îşi ia o săptămână de concediu 
din motive personale, cu începere imediată. 

Era greu de zis care dintre cei doi a fost mai surprins. 


e 71 œ» 


Capitolul nouă 


Jamie Sullivan lucra deja de peste patru ore când Falk şi 
Raco şi-au târât paşii pe câmpurile lui. Stătea într-un 
genunchi, cu mâinile goale îngropate adânc în pământul 
uscat, verificând solul cu o atenţie ştiinţifică. 

— O să intrăm în casă, a zis el când Raco i-a spus că 
aveau întrebări despre Luke. Oricum, trebuie să văd ce 
face bunica. 

Falk l-a studiat pe Sullivan în timp ce îl urmau spre 
clădirea joasă de cărămidă. În vârstă de aproape treizeci 
de ani, acesta avea o umbră de păr blond pai, care se 
subţia prematur pe creştet. Trunchiul şi picioarele erau 
slabe şi musculoase, dar braţele erau construite ca nişte 
pistoane, ceea ce-i dădea o formă de triunghi răsturnat. 

În casă, Sullivan i-a condus într-un hol dezordonat. Falk 
şi-a scos pălăria şi s-a forţat să nu lase surpriza să i se 
citească pe faţă. În spatele lui, l-a auzit pe Raco înjurând în 
barbă când a dat cu fluierul piciorului într-un taburet care 
zăcea pe lângă uşă. Holul era haotic. Fiecare suprafaţă era 
înţesată cu ornamente şi fleacuri care adunau praf. 
Undeva, în adâncul casei, urla un televizor. 

— Sunt toate ale bunicii. 

Sullivan a răspuns la întrebarea pe care niciunul nu o 
pusese cu voce tare. 

— Ei îi plac. Şi o fac să se simtă... 

Şi-a căutat cuvântul. 

— Prezentă. 

I-a condus prin hol spre bucătărie, unde o femeie ca o 
vrăbiuţă stătea la chiuvetă. Mâinile cu vene albastre, 
proeminente, îi tremurau sub greutatea unui ceainic plin. 

— Te descurci acolo, bunico? Vrei o ceaşcă? Lasă-mă pe 
mine. 

Sullivan i-a luat repede ceainicul din mâini. 

Bucătăria era curată, dar dezorganizată, iar pe peretele 
de deasupra aragazului era o pată mare de arsură. 
Vopseaua se umflase şi se decojea ca o rană urâtă, 


e 72» 


cenuşie. Doamna Sullivan s-a uitat la cei trei bărbaţi, apoi 
înapoi la uşă. 

— Când ajunge acasă tatăl tău? 

— Nu ajunge, bunico, a zis Sullivan. A murit, nu ţii 
minte? Acum trei ani. 

— Da. Ştiu. 

Era imposibil să-ţi dai seama dacă era sau nu surprinsă 
de veste. Sullivan s-a uitat la Falk şi i-a făcut semn din cap 
spre o uşă. 

— Poţi s-o duci acolo? Vin şi eu într-un minut. 

Falk a simţit oasele bătrânei prin pielea lăsată a 
braţului, când s-a sprijinit de el. După lumina din 
bucătărie, camera de zi i-a dat senzaţia de claustrofobie. 
Peste tot, ceşti pe jumătate pline se amestecau cu figurine 
chinezeşti de porțelan, fără ochi, într-o luptă pentru spaţiu. 
Falk a condus femeia la un fotoliu jerpelit de lângă 
fereastră. 

Doamna Sullivan s-a aşezat anevoie, oftând iritată. 

— Aţi venit să întrebaţi de Luke Hadler, nu-i aşa? Nu 
atinge alea! s-a răstit ea când Raco a încercat să mute un 
teanc de ziare cu colţurile îndoite de pe un scaun. 

Rostea vocalele cu o urmă de accent irlandez. 

— Nu-i nevoie să vă uitaţi aşa la mine. Încă nu m-am 
ticnit de tot. Omu’ ăla, Luke, a fost pe aici, apoi a plecat şi 
i-a făcut de petrecanie familiei, nu-i aşa? Altfel, ce motiv 
aţi avea să veniţi aici? Doar dacă Jamie al nostru n-a făcut 
vreo nefăcută. 

Râsul ei a sunat ca o poartă ruginită. 

— Din câte ştim noi, nu, a zis Falk, schimbând o privire 
cu Raco. Îl cunoşteaţi bine pe Luke? 

— Nu-l cunoşteam deloc. Ştiam numai că e prieten cu 
Jamie. Venea pe aici din când în când. li dădea câte o 
mână de ajutor la fermă. 

Sullivan a intrat ducând o tavă cu ceai. Ignorând 
protestele bunicii, a eliberat loc pe bufet şi le-a făcut semn 
lui Falk şi Raco să se aşeze pe canapeaua ponosită. 

— Scuze pentru deranj, a zis Sullivan înmânându-le 
ceştile cu ceai. E cam greu... 


e 73» 


A aruncat o privire înspre bunică, apoi şi-a mutat atenţia 
spre ceainic. Avea cearcăne care îl făceau să pară mai 
bătrân, a observat Falk. În schimb, comportamentul lui - 
felul în care lua controlul asupra situaţiei şi se mişca prin 
cameră - emana încredere. Falk putea să şi-l imagineze 
departe de toate astea, purtând un costum într-un oraş 
mare, undeva. Cu venituri anuale de şase cifre, din care 
jumătate să arunce pe vinuri scumpe. 

Sullivan a terminat de împărţit ceaiul şi şi-a tras un 
scaun ieftin de lemn. 

— Deci, ce vreţi să ştiţi? 

— Verificăm nişte lucruri care au rămas nelămurite, a 
zis Raco. 

— Pentru soţii Hadler, a adăugat Falk. 

— Bine. Nicio problemă. Dacă e pentru Barb şi Gerry, a 
zis Sullivan. Numai că în primul rând vreau să vă zic ce le- 
am zis şi poliţiştilor din Clyde: că dacă aş fi avut vreo 
bănuială că Luke o să se ducă să facă ce-a făcut, nu l-aş fi 
lăsat în veci să plece. Vreau să ştiţi asta de la început. 

S-a uitat în jos şi şi-a făcut de lucru cu cana. 

— Sigur că da, prietene, nu zice nimeni că ar fi trebuit 
să opreşti ce s-a întâmplat, a zis Raco. Dar ne-ar ajuta dacă 
ai putea să ne mai povesteşti o dată cum a fost. Ca să 
auzim şi noi. Aşa, pentru orice eventualitate. 

lepurii, le-a spus Sullivan. Asta a fost problema. Unul, 
cel puţin. E destul de greu să suporţi seceta asta şi fără să 
atace ei orice e bun de mâncat. Se plânsese din cauza lor 
în Fleece în seara dinainte, iar Luke se oferise să-i dea o 
mână de ajutor. 

— V-a auzit cineva când aţi făcut planul ăsta? a zis Falk. 

— Probabil. Nu-mi aduc aminte. Dar era destul de multă 
lume în cârciumă. Oricine ar fi putut să audă, dacă s-ar fi 
deranjat să asculte. 


Luke Hadler a oprit la intrarea pe câmp şi a coborât din 
camionetă. Ajunsese cu cinci minute mai devreme, dar 
Jamie Sullivan era deja acolo. Fiecare a ridicat mâna a 
salut. Luke şi-a luat puşca din spatele maşinii şi a încărcat- 


e 74 -- 


o cu muniţia pe care i-a dat-o Sullivan. 
— Hai să le facem de petrecanie afurisiţilor de iepuraşi! 
a zis Luke rânjind. 


— Tu i-ai dat muniţia? a întrebat Raco. Ce fel? 

— Winchester. De ce? 

Raco s-a uitat la Falk. Deci nu erau gloanţele Remington 
lipsă. 

— Luke şi-a adus muniţia lui? 

— Nu cred. lepurii mei, gloanţele mele, aşa m-am 
gândit. De ce? 

— Verificam doar. Cum ţi s-a părut Luke? 

— Nu prea ştiu. M-am tot gândit la asta de atunci. Dar 
cred că mi s-a părut în regulă. Normal. 

Sullivan s-a gândit un minut. 

— Cel puţin, până când a plecat. 


Primele gloanţe trase de Luke nu au nimerit nimic, iar 
Sullivan i-a aruncat o privire. Luke îşi rodea pielea din 
jurul unghiei mari. Sullivan nu a zis nimic. Luke a tras din 
nou. A ratat. 

— Eşti OK? a zis Sullivan fără prea mare tragere de 
inimă. 

Îşi făcea confidente cu Luke cam la fel cum îşi făcea cu 
ceilalţi prieteni ai lui, adică aproape deloc. Pe de altă 
parte, nu avea toată ziua la dispoziție ca să scape de 
iepurii ăia. Soarele le bătea ameninţător pe spinări. 

— Minunat, a dat Luke din cap, neatent. Tu? 

— Mada, la fel. 

Sullivan a ezitat. Putea să încheie subiectul atunci. Luke 
a tras şi a ratat din nou. Sullivan s-a hotărât să încerce să-i 
vină în întâmpinare. 

— Bunică-mea e cam fragilă zilele astea, a zis el. Îmi 
cam dă bătăi de cap. 

— Se simte bine? a zis Luke fără să-şi ia ochii de la 
vizuina iepurilor. 

— Mda, doar că e cam greu uneori să am grijă de ea. 

Luke a încuviințat vag şi Sullivan şi-a dat seama că îl 


e 75» 


asculta numai cu o ureche. 

— Ale naibii femei! a zis Luke. Măcar a ta nu mai poate 
să umble de colo-colo dând din gură despre Dumnezeu ştie 
ce. 
Sullivan, căruia nu-i trecuse niciodată prin minte că 
bunica lui intra în aceeaşi categorie cu „femeile“, s-a 
străduit să găsească un răspuns. 

— Nu, cred că nu, a zis el. 

Simţea că, într-un fel, nimerise pe un teren necunoscut. 

— E totul în regulă cu Karen? 

— A, da. Nicio grijă. 

Luke a dus puşca la ochi şi a apăsat pe trăgaci. A fost 
mai bine de data asta. 

— Stii şi tu, Karen e Karen. Tot timpul se întâmplă câte 
ceva. 

A tras aer în piept, parcă pregătindu-se să mai spună 
ceva, apoi s-a oprit. S-a răzgândit. 

Sullivan s-a foit. Clar era un teritoriu necunoscut. 

— Aha. 

A încercat să adauge ceva, dar nu i-a mai venit nimic în 
minte. S-a uitat la Luke, care îşi lăsase puşca jos şi îl 
privea. O clipă, privirile li s-au întâlnit. Atmosfera devenise 
evident stânjenitoare. Amândoi bărbaţii s-au intors spre 
vizuina iepurilor. 


— „Tot timpul se întâmplă câte ceva”? a zis Raco. Ce a 
vrut să zică cu asta? 

Sullivan s-a uitat amărât la masă. 

— Nu ştiu. N-am întrebat. Ar fi trebuit să întreb, nu-i 
aşa? 

Da, a zis Falk în sinea lui. 

— Nu, a zis el. Probabil n-ar fi schimbat nimic. 

Nu ştia dacă era adevărat. 

— Luke a mai zis ceva despre asta? 

Sullivan a dat din cap. 

— Nu. Ne-am întors la banalităţi, ca de obicei. 


După o oră, Luke s-a întins. 


e 76 - 


— Cred că am reuşit să-i rărim. 

S-a uitat la ceas. 

— Ar trebui să plec. 

I-a dat restul de gloanţe înapoi lui Sullivan. Au mers 
împreună înapoi la camionetă, fără vreo urmă din 
tensiunea de mai devreme. 

— Bem repede o bere? 

Sullivan şi-a scos pălăria şi şi-a şters faţa cu braţul. 

— Nu, ar trebui să ajung acasă. Am treabă, ştii cum e. 

— Da. Mersi pentru ajutor. 

— N-ai pentru ce, a ridicat din umeri Luke. Măcar am 
reuşit să nimeresc, până la urmă. 

Şi-a pus puşca neîncărcată sub scaunul pentru pasager 
şi s-a urcat în camionetă. Acum că se hotărâse să plece, 
părea grăbit. A dat geamul în jos şi a salutat scurt din 
mână în timp ce a demarat. 

Sullivan a rămas singur pe câmpul gol şi a privit 
camioneta argintie îndepărtându-se. 


Au analizat scenariul în linişte. Lângă fereastră, doamna 
Sullivan şi-a aşezat ceaşca de ceai pe un teanc de romane, 
zăngănind din farfurioară. I-a aruncat o privire furioasă. 

— Pe urmă ce s-a întâmplat? a zis Raco. 

— După un timp, au sunat poliţiştii din Clyde, îl căutau 
pe Luke, a zis Sullivan. Le-am zis că plecase cu vreo două 
ore înainte. Dar peste vreo cinci minute, vestea se 
răspândise peste tot. 

— Cât era ceasul? 

— Cred că vreo şase jumătate, cam aşa. 

— Frai aici? 

— Mda. 

— Şi înainte de asta, când a plecat Luke, ce ai făcut? 

— Nimic. Am muncit. Aici, la fermă, a zis Sullivan. Am 
terminat pe afară. Am mâncat cu bunica. 

Falk a clipit când a surprins o mişcare abia perceptibilă 
cu coada ochiului. 

— N-aţi fost decât voi doi aici? a întrebat Falk nonşalant. 
Nu ai plecat deloc? Nu a venit nimeni? 


e 77 œ» 


— Nu. Doar noi. 

Ar fi fost uşor de ratat, dar când Falk s-a gândit apoi la 
asta, a fost sigur. Cu colţul ochiului, o zărise pe doamna 
Sullivan ridicându-şi surprinsă privirea palidă. Se uitase la 
nepotul ei doar o clipă, înainte să-şi coboare iar ochii. Falk 
o urmărise cu atenţie, dar ea nu-şi mai ridicase privirea 
după aceea. În scurtul timp rămas din vizita lor, bătrâna a 
părut să doarmă adânc. 


e 78 - 


Capitolul zece 


— Eu zic că m-aş urca dracului pe pereţi! s-a scuturat 
Raco în spatele volanului. 

Afară, un gard din sârmă subţire ce proteja nişte arbuşti 
galbeni a apărut şi a dispărut în goana maşinii. Dincolo de 
el, câmpurile erau bej şi maronii. 

— Izolat la mama dracului, numai cu bătrâna pe lângă 
mine. Casa aia parcă era un muzeu ciudat. 

— Nu-ţi plac îngeraşii de porțelan? a zis Falk. 

— Prietene, bunica mea e mai catolică decât Papa. Când 
vine vorba de ornamente cvasi-religioase, pot să dau şi 
lecţii, a zis Raco. Doar că asta nu pare cine ştie ce viaţă 
pentru un tip de vârsta lui. 

Au trecut pe lângă un indicator de pe marginea 
drumului, care avertiza împotriva incendiilor. Nivelul de 
alertă fusese stabilit ca grav de când sosise Falk. Săgeata 
arăta insistent spre segmentul portocaliu-aprins al 
semicercului. Pregătiţi-vă. Acţionaţi. Supravieţuiţi. 

— Crezi că a fost sincer cu noi? 

Falk a explicat cum reacţionase bunica lui Sullivan la 
afirmaţia lui că fusese acasă în seara aceea. 

— Asta e interesant. Dar ea-i cam ţăcănită, totuşi, nu? Şi 
cam rea din fire, aşa. Din rapoarte nu reiese că Sullivan ar 
fi umblat aiurea, dar asta nu înseamnă mare lucru. 
Probabil că nu a fost verificat prea atent, dacă măcar o fi 
fost verificat. 

— Chestia e, s-a aplecat Falk în faţă ca să umble la aerul 
condiţionat, că dacă Sullivan voia să-l omoare pe Luke, ar 
fi fost uşor. Au fost la mama naibii în câmp, cu puştile la ei, 
mai mult de o oră. Ocazia perfectă să înscenezi un 
accident. Şi bunică-sa s-ar fi descurcat acolo. 

Falk a renunţat să mai regleze aerul condiţionat şi a 
coborât puţin geamul, lăsând să pătrundă în maşină un 
curent de aer fierbinte. L-a ridicat imediat la loc. 

Raco a râs. 

— Şi eu care credeam că în Adelaide era prea cald. 


e 79 œ 


— Acolo ai fost? Cum de ai ajuns tocmai aici? 

— Prima şansă la un post de sergent. Mi s-a părut o 
ocazie bună să am propria secţie şi oricum eram băiat de 
la ţară. Tu ai lucrat mereu în Melbourne? 

— In cea mai mare parte. Mereu am avut sediul acolo. 

— Îţi place să faci chestiile astea financiare? 

Falk a zâmbit în sinea lui la tonul lui Raco. Politicos, dar 
nevenindu-i să creadă că cineva ar alege drumul ăsta. Era 
o reacţie familiară. Oamenii erau mereu surprinşi când 
descoperea cât de des erau pătate de sânge bancnotele cu 
care umbla el. 

— Mi se potriveşte, a zis el. Apropo de asta, am început 
să mă uit prin evidenţele financiare ale familiei Hadler 
aseară. 

— Ceva interesant? 

— Încă nu. 

Falk şi-a înăbuşit un căscat. Stătuse până târziu cu ochii 
pe numere, în lumina chioară din camera lui. 

— Ceea ce vorbeşte de la sine. Ferma se chinuia să 
supravieţuiască, asta e evident, dar nu sunt sigur că îi 
mergea mai rău decât celorlalte de pe aici. Măcar fuseseră 
oarecum prevăzători. Puseseră nişte bani deoparte în 
vremurile bune. Poliţa de asigurare de viaţă nu avea nimic 
special. Doar chestiile de bază, ataşate la pensie. 

— Cine e beneficiar? 

— Charlotte, prin intermediul părinţilor lui Luke. Nu e 
mult, totuşi. Probabil o să fie suficient să achite ipoteca, 
dar atât. Bănuiesc că Charlotte o să primească ferma, 
indiferent dacă-i place sau nu. Deocamdată, nu mi-a mai 
atras nimic atenţia: mai multe conturi, retrageri mari, 
datorii către terţi, genul ăsta de lucruri. O să continui. 

Principalul lucru pe care Falk îl aflase din acest exerciţiu 
era că Karen Hadler fusese o contabilă competentă şi 
meticuloasă. Simţise afinitate pentru ea în timp ce îi 
consultase numerele ordonate şi notițele scrise cu grijă în 
creion. 

Raco a încetinit când s-a apropiat de o intersecţie pustie 
şi s-a uitat la ceas. 


e 80 œ» 


— Au trecut şapte minute. 

Urmăreau ruta lui Luke de la casa lui Sullivan până la el 
acasă. Raco a virat la stânga pe drumul care ducea la 
ferma Hadler. Era asfaltat, dar nu bine. Se formaseră 
crăpături adânci acolo unde asfaltul se umflase şi se 
micşorase cu sezonalitatea recoltelor. 

Teoretic, era un drum cu două direcţii de mers, însă abia 
dacă era suficient de lat ca două maşini să treacă una pe 
lângă alta. Dacă s-ar fi întâlnit faţă în faţă, una dintre ele 
ar fi trebuit să intre în tufişurile de pe margine, şi-a 
închipuit Falk. Nu a avut ocazia să afle. Nu s-au întâlnit 
nici măcar cu o maşină tot drumul. 

— Aproape paisprezece minute de la o uşă la cealaltă, a 
zis Falk când Raco a intrat pe aleea fermei Hadler. Bun. 
Hai să vedem unde a fost găsit cadavrul lui Luke. 


Abia dacă era o poieniţă. 

Raco a trecut de ea şi a înjurat încet, frânând brusc. A 
dat înapoi câţiva metri şi a parcat pe marginea drumului. 
Au coborât, fără să se mai sinchisească să închidă 
portierele. Raco a mers înainte până la o spărtură în linia 
copacilor. 

— Aici e. 

A urmat un moment de linişte bizară când păsări 
invizibile au fost amuţite momentan de sunetul vocii lui. 
Spărtura se deschidea într-un spaţiu mic, suficient de mare 
ca să intre o maşină în el, dar nu şi să întoarcă acolo. Falk 
stătea în centru. Era ceva mai răcoare în locul acela, 
umbrit din toate părţile de o linie şerpuită de eucalipţi. 
Drumul era complet ascuns de frunzişul des. Intr-un tufiş, 
ceva s-a foit şi a fugit. Pământul galben era uscat de soare. 
Nu erau urme de maşini. 

Chiar sub picioarele lui Falk, în centrul poieniţei, fusese 
presărat nişte nisip. Când şi-a dat seama ce era menit să 
acopere, a păşit repede alături. Zona fusese călcată de zeci 
de ghete recent, dar în afară de asta nu părea prea 
umblată. 

— Un loc cam amărât pentru ultimele clipe din viaţă, a 


e 381 œ» 


zis Falk. Avea vreo semnificaţie anume pentru Luke? 

Raco a ridicat din umeri. 

— Speram să ai tu vreo idee. 

Falk şi-a scotocit memoria după excursii vechi cu cortul, 
aventuri din copilărie. Nu i-a venit nimic în minte. 

— Sigur a murit aici? În spatele camionetei? a zis Falk. 
Nu a fost împuşcat în altă parte şi mutat aici pe urmă? 

— Nicio şansă. Urmele de sânge au fost clare. 

Falk a încercat să-şi organizeze desfăşurarea 
evenimentelor în minte. Luke plecase de la Jamie Sullivan 
pe la 16:30. Camioneta lui se vedea pe înregistrarea de la 
ferma Hadler cam treizeci de minute mai târziu. Mai mult 
decât le luase lui Falk şi lui Raco să parcurgă cu maşina 
aceeaşi distanţă. Două împuşcături, patru minute, după 
care camioneta a plecat. 

— E destul de simplu, dacă Luke şi-a împuşcat familia, a 
zis Falk. S-a dus cu maşina acasă pe drumul mai frumos, 
din cine ştie ce motiv, i-a omorât, apoi a venit aici. 

— Mda. Totuşi, lucrurile se complică dacă i-a omorât 
altcineva, a zis Raco. Ucigaşul trebuia să fie în camioneta 
lui Luke la scurt timp după ce a plecat el de la Sullivan, 
pentru că Luke avea arma crimei cu el. Deci cine a condus 
până la fermă? 

— Şi dacă nu a fost Luke la volan, unde naiba a fost el în 
timp ce familia îi era omorâtă? Stătea pe locul pasagerului 
şi se uita cum se întâmplă totul? a zis Falk. 

Raco a ridicat din umeri. 

— Poate că da? Adică, e un scenariu posibil. Depinde de 
cine era cealaltă persoană, cu ce-l avea la mână. 

S-au uitat unul la altul şi Falk a ştiut că şi Raco se 
gândea la Sullivan. 

— Sau ucigaşul putea să-l domine fizic, a zis Raco. Ar fi 
fost nevoie de ceva efort pentru asta, dar unii oameni ar fi 
putut s-o facă. Ai văzut ce braţe are Sullivan. Tari ca 
crengile de nuc. 

Falk a încuviinţat şi s-a gândit la raportul despre 
cadavrul lui Luke. Un bărbat sănătos, în afară de rana 
cauzată de împuşcătură. Nu avea răni defensive pe mâini. 


q 382 œ» 


Nici semne că ar fi fost legat sau restricţionat cumva. Şi-a 
imaginat corpul lui Luke întins pe spate pe platforma 
camionetei. Cu sângele baltă în jurul lui şi cu cele patru 
urme neexplicate pe marginea platformei metalice. 

— „Ale naibii femei!” a zis Falk tare. Ce crezi că a vrut 
să zică cu asta? 

— Nu ştiu, a zis Raco uitându-se la ceas. Dar mai târziu, 
după-amiază, ne întâlnim cu cineva care ar putea să ştie. 
M-am gândit că ar merita să vedem ce ţinea Karen Hadler 
în sertarul ei de birou. 


e 383 - 


Capitolul unsprezece 


Puietul de acacia a părut mai puţin bolnăvicios odată 
plantat în pământ, dar nu cu mult. Nişte copii de şcoală în 
uniformă se uitau miraţi cum la baza sa era aşezat un strat 
protector din resturi vegetale. Părinţii şi profesorii formau 
grupuri răsfirate, iar unii plângeau fără să se ascundă. 

Câţiva boboci galbeni şi pufoşi au renunţat imediat la 
luptă şi au căzut fluturând pe pământ. Au aterizat lângă o 
placă funerară pe care fusese inscripţionat recent: 


În memoria lui Billy Hadler şi a lui Karen Hadler. 
Familia şcolii îi iubeşte şi le duce dorul. 


Puietul nu avea nicio şansă, s-a gândit Falk. Simţea 
căldura prin tălpile pantofilor. 

În curtea fostei lui şcoli primare, a fost din nou surprins 
de senzaţia că se afla cu treizeci de ani în urmă. Locul de 
joacă asfaltat era o versiune în miniatură a celui pe care şi- 
| amintea el, iar ţâşnitoarele păreau absurd de joase. Însă 
totul i s-a părut cunoscut imediat, scoțând la suprafaţă 
jumătăţi de amintiri fugare despre chipuri şi evenimente 
pe care le uitase de mult. 

Luke fusese un bun aliat pe vremea aceea. Fusese unul 
dintre copiii aceia cu un zâmbet larg şi minte ageră, care 
puteau să se descurce fără eforturi pe terenul de joacă, 
unde domnea legea nescrisă a junglei. Cuvântul potrivit ar 
fi fost charismatic, dacă l-ar fi ştiut la vârsta aceea. Era 
generos cu timpul lui, cu glumele, cu lucrurile. Cu părinţii 
lui. Toată lumea era bine-venită acasă la Hadler. Era fidel 
aproape până la extreme. Odată, când Falk primise o 
minge de fotbal în faţă, din greşeală, fusese nevoit să-l 
tragă pe Luke de pe puştiul care şutase în ea. Falk, înalt şi 
neîndemânatic atunci, fusese recunoscător să-l aibă pe 
Luke de partea lui. 

Falk s-a foit, incomod, când ceremonia s-a apropiat de 
sfârşit. 


e 384» 


— Scott Whitlam, directorul, a zis Raco făcând semn din 
cap spre un bărbat în formă, la cravată, care tocmai se 
retrăgea politicos dintre-un grup de părinţi. 

Whitlam s-a apropiat cu o mână întinsă. 

— Îmi cer scuze că v-am făcut să aşteptaţi, a zis el după 
ce Raco i l-a prezentat pe Falk. Toată lumea vrea să stea 
de vorbă în astfel de momente. 

Whitlam avea patruzeci şi ceva de ani şi se mişca cu 
energia şi supleţea unui fost atlet. Era lat în piept şi 
zâmbea larg. Sub marginea pălăriei, se vedea un 
centimetru de păr şaten, curat. 

— A fost o slujbă frumoasă, a zis Falk, iar Whitlam s-a 
uitat înapoi la puiet. 

— Aveam nevoie de aşa ceva. 

Apoi a adăugat mai încet: 

— Totuşi, copacul nu are nicio şansă. Dumnezeu ştie ce 
o să le spunem copiilor când o să moară. În fine... 

A dat din cap spre clădirea din cărămidă deschisă la 
culoare. 

— Am adunat toate lucrurile lui Karen şi Billy, aşa cum 
ne-aţi rugat. Nu sunt prea multe, din păcate, dar să 
mergem în birou. 

L-au urmat prin curte. Undeva, în depărtare, a sunat un 
clopoțel. Sfârşitul orelor. De aproape, clădirile şi locul de 
joacă alcătuiau o privelişte deprimantă. Toate suprafeţele 
aveau vopseaua scorojită, iar metalul lăsat la vedere era 
înroşit de rugină. Toboganul de plastic crăpase, iar terenul 
de baschet avea coş într-un singur capăt. Peste tot se 
vedeau semnele unei comunităţi sărace. 

— Fondurile, a zis Whitlam când i-a observat uitându-se 
în jur. Niciodată nu-s destule. 

În spatele clădirii şcolii, câteva oi triste stăteau în nişte 
padocuri maro. În spatele lor, pământul se înălța brusc 
într-un lanţ de dealuri acoperite cu tufişuri. 

Directorul s-a oprit ca să pescuiască o mână de frunze 
din jgheabul de apă al oilor. 

— Copiii mai învaţă la şcoală despre munca la fermă? 

Falk şi-a amintit cum şi el verifica un jgheab asemănător 


e 385» 


pe vremuri. 

— Doar câţiva. Dar încercăm să nu le dăm de făcut 
chestii prea grele. Să ne şi distrăm. Copiii au parte destul 
de realitatea crudă acasă, a zis Whitlam. 

— Tu le predai? 

— O, Doamne, nu. Eu sunt un biet orăşean. Ne-am mutat 
aici din Melbourne acum optsprezece luni şi abia am 
învăţat să deosebesc capul de fundul vacii. Nevastă-mea a 
vrut să schimbăm peisajul de la oraş. 

A făcut o pauză. 

— Ei, e clar că l-am schimbat. 

A împins o uşă grea şi au intrat într-un hol care mirosea 
a sendvişuri. Pereţii erau ornaţi cu picturi şi desene de-ale 
copiilor. 

— Isuse, unele sunt chiar deprimante, a murmurat Raco. 

Falk a înţeles. În desene erau familii formate din 
figurine schematice, fiecare având desenată cu creionul o 
gură orientată în jos. O pictură cu o vacă din care ieşeau 
nişte aripi de înger. Dedesubt, era trecută şi explicaţia, cu 
un scris nesigur: Caramea, vaca mea, în rai. În orice 
tentativă de peisaj, câmpurile erau colorate cu maro. 

— Ar trebui să le vedeţi pe cele pe care nu le-am expus 
pe perete, a zis Whitlam, oprindu-se la uşa biroului. 
Seceta. O să omoare oraşul ăsta. 

A scos din buzunar o legătură imensă de chei şi le-a 
descuiat biroul. Făcându-le semn să se aşeze pe nişte 
scaune care avuseseră şi zile mai bune, a dispărut într-un 
dulap. A ieşit de acolo după o clipă ducând în braţe o cutie 
de carton sigilată. 

— Sunt toate aici. Diverse obiecte de pe biroul lui Karen, 
câteva lucrări de-ale lui Billy. Mă tem că cele mai multe 
sunt picturi şi foi de exerciţii. 

— Mersi. 

Raco a luat cutia de la el. 

— Ne e dor de ei. 

Whitlam s-a sprijinit de biroul lui. 

— De amândoi. Toţi suntem încă zguduiţi. 

— Cât de apropiat ai fost de Karen? a întrebat Falk. 


e 386 - 


— Destul, personalul de aici e mic. Ea era foarte bună. 
Se ocupa de finanţe şi conturi. Era şi pricepută. De fapt, 
era prea deşteaptă pentru postul ăsta, dar cred că îi 
convenea, fiindcă îi rămânea timp să aibă grijă de copii şi 
restul. 

Fereastra era întredeschisă şi, prin ea, pătrundeau 
zgomotele de pe terenul de joacă. 

— Pot să întreb de ce aţi venit aici? a zis Whitlam. 
Credeam că a fost rezolvat cazul. 

— E vorba de trei membri ai aceleiaşi familii, a zis Raco. 
Din nefericire, un caz de genul ăsta nu e niciodată clar. 

— Da, sigur. 

Whitlam nu părea convins. 

— Ideea e că am obligaţia de a mă asigura că elevii şi 
personalul se simt în siguranţă, aşa că dacă... 

— Nu sugerăm că ar exista vreun motiv de îngrijorare, 
Scott, a zis Raco. Dacă o să fie ceva ce trebuie să afli, o să 
ne asigurăm că afli. 

— Bine, am înţeles, a zis Whitlam. Cu ce pot să vă ajut? 

— Povesteşte-ne despre Karen. 


Cineva a ciocănit uşor, dar ferm. Whitlam şi-a ridicat 
privirea de la birou când s-a deschis uşa. Un cap blond s-a 
strecurat înăuntru. 

— Scott, ai un minut? 

Karen Hadler a intrat în biroul lui. Nu zâmbea. 


— A trecut pe aici să vorbească cu mine cu o zi înainte 
ca ea şi Billy să fie ucişi, a zis Whitlam. Era îngrijorată, 
bineînţeles. 

— De ce „bineînţeles”? a întrebat Raco. 

— Scuze, n-am vrut să pară că nu iau lucrurile în serios. 
Dar aţi văzut desenele copiilor atârnate pe perete. Adică, 
toată lumea e speriată. Inclusiv adulţii. 

S-a gândit o clipă. 

— Karen era un membru valoros al echipei. Numai că în 
ultimele săptămâni devenise foarte stresată. Era irascibilă, 
ceea ce nu-i stătea în obicei. Era distrasă, clar. Şi făcuse o 


e 387 œ 


greşeală sau două în contabilitate. Nimic grav, ne-am prins 
la timp. Dar, repet, nu era tipic pentru ea. Asta o deranja. 
De obicei era aşa de precisă. Aşa că a venit să vorbim 
despre asta. 


Karen a închis uşa în urma ei. A ales scaunul cel mai 
apropiat de biroul lui Whitlam. S-a aşezat cu spatele drept 
şi şi-a încrucişat strâns picioarele în dreptul gleznelor. 
Rochia petrecută o avantaja, dar era modestă, cu un 
imprimeu subtil cu mere albe pe un fond roşu. Karen era 
genul de femeie a cărei frumuseţe din tinereţe fusese 
îmblânzită de vârstă şi maternitate în ceva mai puţin 
definit, dar la fel de atrăgător, în felul său. Ar fi putut să 
apară cu uşurinţă într-o reclamă la supermarket, în rolul 
super-mamei. Oricine ar fi avut încredere într-o marcă de 
detergent sau de cereale recomandată de Karen Hadler. 

Acum strângea în poală un teanc mic de hârtii. 

— Scott, a început ea, apoi s-a oprit. 

Ela aşteptat. Ea a inspirat adânc. 

— Scott, ca să fiu sinceră, nu eram sigură dacă să 
vorbesc cu tine despre asta. Soţul meu... 

Karen i-a susținut privirea, dar Whitlam a simțit că se 
forța. 

— Luke, ei bine, n-ar fi prea bucuros. 


Raco s-a aplecat în faţă. 

— A părut speriată de soţul ei? 

— Nu mi s-a părut aşa atunci. 

Whitlam s-a ciupit de marginea nasului. 

— Dar ştiind ce s-a întâmplat a doua zi, îmi dau seama 
că probabil n-am ascultat destul de atent. Imi fac griji că 
am ratat eventualele indicii. În fiecare zi mă tot întreb 
asta. Dar vreau să fie clar că, dacă aş fi bănuit chiar şi o 
clipă că erau în pericol, evident că nu i-aş fi lăsat pe Karen 
şi pe Billy să se ducă acasă. 

Cuvintele lui Whitlam le-au repetat inconştient pe ale lui 
Jamie Sullivan. 


e 388 œ» 


Karen s-a tot jucat cu verigheta. 

— Noi doi lucrăm împreună de o vreme. Lucrăm bine, aş 
zice. 

Și-a ridicat privirea către Whitman, care a încuviinţat. 

— Simt că trebuie să spun ceva. 

A făcut iar o pauză şi a inspirat adânc. 

— Știu că au fost nişte probleme în ultima vreme. Cu 
mine şi munca mea. Câteva greşeli pe ici, pe colo. 

— Poate una sau două, dar nu e nicio pagubă, Karen. 
Eşti sârguincioasă, toată lumea ştie asta. 

Ea a dat din cap o dată şi a privit în jos. Când şi-a ridicat 
iar capul, pe chip avea o expresie calmă. 

— Mulţumesc. Dar este o problemă. Și nu pot să mă fac 
că nu o văd. 


— A zis că ferma e pe ducă, a spus Whitman. Karen 
credea că mai aveau vreo şase luni, poate mai puţin. A zis 
că Luke nu credea. Se pare că el era sigur că lucrurile 
aveau să revină la normal, dar ea se aştepta la ce era mai 
rău. Era îngrijorată. De fapt, mi-a cerut mie scuze. 

Whitlam a pufnit ca şi cum nu-i venea să creadă. 

— Acum pare absurd. Dar a zis că îi pare rău că a fost 
aşa zăpăcită. M-a rugat să nu-i spun lui Luke că a vorbit cu 
mine. Oricum n-aş fi făcut asta, bineînţeles. Dar ea a zis că 
el s-ar supăra dacă ar crede că ea a dus vorba prin tot 
oraşul. 

Whitlam şi-a ros unghia de la degetul mare. 

— Cred că avea nevoie să vorbească cu cineva despre 
asta. l-am adus un pahar cu apă, am ascultat-o o vreme. 
Am liniştit-o că nu risca să-şi piardă postul, chestii de 
genul ăsta. 

— Pe Luke Hadler îl cunoşteai bine? a zis Falk. 

— Nu prea bine. M-am întâlnit cu el de câteva ori, sigur 
că da. La şedinţele cu părinţii. Il mai vedeam din când în 
când la cârciumă, dar nu stăteam de vorbă. Părea destul 
de simpatic, totuşi. Un părinte activ. Nu mi-a venit să cred 
când am fost anunţat. E destul de rău să pierzi un membru 
al personalului, dar să pierzi un elev... cel mai rău coşmar 


e 89 œ 


al unui profesor. 

Falk a întrebat: 

— Cine ţi-a spus ce s-a întâmplat? 

— Cineva de la poliţia din Clyde a sunat la şcoală. Cred 
că din cauză că Billy era elev. Era destul de târziu, aproape 
de şapte. Tocmai mă pregăteam să plec acasă, dar îmi 
aduc aminte că pe urmă am rămas aici şi am încercat să 
înţeleg ce auzisem. Încercam să găsesc un mod de a le 
spune copiilor a doua zi. 

A ridicat trist din umeri. 

— Nu ai cum să le spui aşa ceva şi să fie bine. Billy era 
prieten apropiat cu fiica mea, ştiţi? Erau în aceeaşi clasă. 
De asta a fost aşa un şoc când am aflat că a fost prins şi 
Billy în asta. 

— Cum adică? a întrebat Raco. 

— Pentru că în după-amiaza aia trebuia să fie la noi 
acasă, a zis Whitlam, de parcă ar fi fost ceva evident. 

S-a uitat la feţele lor confuze, trecând de la Falk la Raco 
şi invers. A ridicat mâinile, nedumerit. 

— Scuze, am crezut că ştiţi. Le-am spus poliţiştilor din 
Clyde. Billy trebuia să vină să se joace la noi în ziua aia, 
dar Karen a sunat-o pe soţia mea şi a anulat în ultima 
clipă. A zis că Billy nu se simţise prea bine. 

— Se simţise destul de bine să vină la şcoală totuşi, nu? 
Voi aţi crezut-o? a întrebat Falk, aplecându-se în faţă. 

Whitlam a încuviinţat. 

— Da. Încă credem asta, să ştiţi. Circulase un microb 
uşor printre copii. Poate Karen a hotărât să-l culce 
devreme. Cred că a fost doar o coincidenţă tristă. 

S-a şters la ochi. 

— Dar aşa ceva, a zis el, să ştii cât de aproape a fost să 
nu se afle acolo. Doamne, o chestie ca asta te lasă cu o 
mulţime de semne de întrebare. 


e 90 œ» 


Capitolul doisprezece 


— Am fi ştiut asta dacă am fi comunicat cu poliţia din 
Clyde, a zis Falk când au ieşit afară. 

Şi-a îndesat cutia cu lucrurile lui Karen şi ale lui Billy 
sub braţ. Cartonul se lipea incomod de pielea lui umedă. 

— Mda, ei, nu-i nimic. Am aflat oricum. 

— În cele din urmă. Nu ştiu. Poate e momentul să-i 
implicăm şi pe ei. 

Raco s-a uitat la el. 

— Sincer crezi că avem destule informaţii ca să dăm 
telefonul ăsta? Ţinând cont de cum o să reacționeze? 

Falk a deschis gura să răspundă când a auzit o voce din 
partea cealaltă a terenului de joacă. 

— Hei, Aaron! Aşteaptă! 

Când s-a întors, Falk a zărit-o pe Gretchen Schoner 
alergând spre ei. A simţit cum se binedispune uşor. 
Gretchen schimbase ţinuta de la înmormântare cu 
pantaloni scurţi şi o cămaşă albastră, strâmtă, cu mânecile 
suflecate. li venea mult mai bine, s-a gândit Falk. Raco i-a 
luat cutia de sub braţ. 

— Te aştept la maşină, prietene! i-a zis el diplomat, 
salutând-o politicos din cap pe Gretchen. 

Aceasta s-a oprit în faţa lui Falk, şi-a ridicat ochelarii de 
soare şi şi-a prins părul blond într-un coc complicat în 
vârful capului. Albastrul cămăşii îi scotea ochii în evidenţă, 
a observat el. 

— Hei, ce mai faci pe aici? Am crezut că ai plecat deja. 

Se încrunta şi zâmbea în acelaşi timp. În timp ce vorbea, 
s-a întins şi l-a atins pe cot. El s-a simţit vinovat. Ar fi 
trebuit să o anunţe. 

— Am fost să vorbim cu Scott Whitlam, a zis el. 
Directorul. 

— Mda, ştiu cine e Scott. Sunt în consiliul şcolii. Eu 
întrebam cum de mai eşti în Kiewarra. 

Falk a privit pe deasupra ei. Un grup de mame stăteau 
cu capetele întoarse spre ei şi ochii ascunşi în spatele 


e 91 œ» 


ochelarilor de soare. A prins-o pe Gretchen de braţ şi s-a 
răsucit uşor, astfel încât să stea cu spatele la grup. 

— E cam complicat. Familia Hadler m-a rugat să 
cercetez ce s-a întâmplat cu Luke. 

— Glumeşti! De ce? S-a mai aflat ceva? 

Falk a simţit brusc nevoia să-i spună toată povestea. 
Despre Ellie, alibi, minciuni. Despre vină. Gretchen făcuse 
parte din gaşca celor patru. Era forţa care le asigura 
echilibrul. Lumina, faţă de întunecimea lui Ellie, calmul, 
faţă de nebunia lui Luke. Ea avea să înţeleagă. Peste 
umărul ei, mamele încă îi priveau. 

— E în legătură cu banii, a zis Falk oftând. 

I-a povestit pe scurt despre suspiciunile lui Barb Hadler. 
Că ar fi fost din cauza unor datorii nepotrivite, a căror 
recuperare ieşise prost. 

— Isuse! 

Gretchen a clipit şi a rămas nemişcată câteva secunde, 
cât a procesat informaţia. 

— Crezi că e adevărat? 

Falk doar a ridicat din umeri. Conversaţia cu Whitlam 
aruncase o lumină nouă asupra sugestiei. 

— O să vedem. Dar fă-mi un serviciu şi păstrează 
secretul deocamdată. 

Gretchen s-a încruntat. 

— S-ar putea să fie prea târziu pentru asta. Umblă vorba 
că la Jamie Sullivan au fost nişte poliţişti mai devreme. 

— Cristoase, cum de s-a aflat deja? a întrebat Falk, 
ştiind răspunsul. 

Intr-un oraş mic, bârfele umblă repede. Gretchen a 
ignorat întrebarea. 

— Ai grijă! 

S-a întins şi a alungat o muscă aşezată pe umărul lui 
Falk. 

— Oamenii sunt cam încordaţi acum. Nu le-ar trebui 
prea mult să explodeze. 

Falk a dat din cap. 

— Mersi. Am înţeles. 

— Oricum... 


e 92 œ» 


Gretchen s-a oprit când o trupă de băieţi mici a trecut în 
goană pe lângă ei într-un meci haotic de fotbal. Apăsarea 
slujbei memoriale de mai devreme se ridica deja de pe 
umerii lor mici odată cu apropierea weekendului. Ea şi-a 
dus mâna streaşină la ochi şi a salutat grupul. Falk a 
încercat să-l identifice pe fiul ei, dar nu a reuşit. Când şi-a 
întors privirea, Gretchen îl privea. 

— Cât timp crezi că mai stai pe aici? 

— O săptămână. 

Falk a ezitat. 

— Maximum. 

— Bun. 

Gura ei a schiţat un surâs. Ar fi putut să fie cu douăzeci 
de ani de urmă. 

Peste câteva minute, ea a plecat, iar Falk a rămas 
strângând în mână o foaie de hârtie cu numărul ei de 
telefon şi cu planul de a se întâlni seara următoare, ambele 
mâzgălite cu scrisul distinct al lui Gretchen. 

— Ţi-ai făcut o prietenă nouă? a glumit Raco când Falk a 
urcat în maşină. 

— O prietenă veche, mersi, a zis Falk, zâmbind fără voia 
lui. 

— Deci ce vrei să faci? a zis Raco mai serios de data 
aceasta. 

A arătat din cap spre cutia de carton de pe bancheta din 
spate. 

— Vrei să suni la secţia din Clyde şi să te afunzi până 
peste cap în birocraţie încercând să-i convingi că au dat-o 
în bară sau vrei să mergi aici la secţie să vezi ce e în cutie? 

Falk s-a uitat la el o clipă, imaginându-şi convorbirea 
telefonică. 

— Mda, bine. Secţie. Cutie. 

— Bună decizie. 

— Condu şi taci. 


Secţia de poliţie era o clădire joasă, de cărămidă roşie, 
aflată în capătul îndepărtat al străzii principale din 
Kiewarra. Magazinele de pe ambele părţi se închiseseră 


e 93 - 


definitiv, lăsându-şi vitrinele goale. Peste drum, aceeaşi 
poveste. Numai cafeneaua şi magazinul de băuturi 
alcoolice păreau să se bucure de comerţ adevărat. 

— Doamne, totu-i mort pe aici! a zis Falk. 

— Aşa se întâmplă când apar probleme cu banii. Sunt 
contagioase. Fermierii nu au bani să cheltuiască în 
magazine, magazinele dau faliment şi atunci sunt şi mai 
mulţi oameni care nu au bani să cheltuiască în magazine. 
Se pare că au căzut ca piesele de domino. 

Raco a tras de uşa secţiei. Era încuiată. A înjurat şi s-a 
scotocit de chei. Pe uşă era un anunţ cu programul de 
lucru: luni - vineri, 9:00 - 17:00. În afara programului de 
lucru, victimele infracţiunilor erau nevoite să-şi încerce 
norocul în Clyde, conform anunţului. Falk s-a uitat la ceas. 
16:51. Dedesubt, fusese scris cu stiloul un număr de 
telefon pentru urgenţe. Falk putea să pună pariu că era al 
lui Raco. 

— O ştergeţi devreme? a strigat Raco când a intrat, cu 
un ton evident iritat. 

Recepţionista, care, la şaizeci şi ceva de ani, avea părul 
de culoarea improbabilă a cărbunelui, ca o Elizabeth 
Taylor tânără, şi-a ridicat sfidător bărbia. 

— Am venit devreme, a zis ea, încordându-se uşor în 
poziţia ei din spatele ghişeului. 

Ţinea poşeta pe umăr cum ţine un soldat arma. Raco a 
prezentat-o drept Deborah. Nu i-a întins mâna lui Falk. 

În biroul din spatele ei, agentul Evan Barnes şi-a ridicat 
privirea vinovată, în timp ce strângea în mână cheile 
maşinii. 

— “ziua, şefu'! a zis Barnes. Cam e ora, nu? a zis el pe un 
ton excesiv de relaxat, uitându-se cu emfază la ceas. A, da. 
Mai sunt vreo câteva minute. 

Masiv, cu un ten sănătos şi păr cârlionţat care i se scula 
în moţuri nefericite, acesta s-a aşezat înapoi la biroul lui şi 
a început să învârtă nişte hârtii. Raco şi-a dat ochii peste 
cap. 

— Of, hai, valea! a zis el ridicând chepengul. Weekend 
plăcut! Să sperăm că nu arde oraşul la cinci fără un minut, 


e 94 œ 


nu-i aşa? 

Deborah şi-a îndreptat spinarea ca o femeie care ştie că 
a avut dreptate încă de la început. 

— Pa atunci! i-a zis ea lui Raco. 

Şi-a înclinat capul uşor, politicos, spre Falk, aţintindu-şi 
privirea ferm mai degrabă pe fruntea lui decât pe ochi. 

Falk a simţit un fior rece în piept când a înţeles. Femeia 
ştia. Nu a fost prea surprins. Presupunând că Deborah se 
născuse şi crescuse în Kiewarra, avea vârsta potrivită să 
şi-o amintească pe Ellie Deacon. Fusese chestia cea mai 
spectaculoasă care se întâmplase vreodată în Kiewarra, cel 
puţin până la moartea celor trei Hadler. Probabil că ţâţâise 
a dezaprobare când citise la cafeaua de dimineaţă 
articolele din ziar de sub fotografia alb-negru a lui Ellie. 
Făcuse schimb de bârfe cu vecinii. Poate îl cunoscuse pe 
tatăl lui. Înainte să se întâmple asta, bineînţeles. După 
aceea, nici nu ar mai fi recunoscut că ştia familia Falk. 


La câteva ore după ce faţa lui Luke dispăruse de la 
fereastra dormitorului său, Aaron era incă treaz. 
Evenimentele i se derulau în minte într-o buclă. Ellie, râul, 
pescuitul, biletul. Am împuşcat iepuri cu Luke. 

Toată noaptea a aşteptat să bată cineva la uşă, dar când, 
în sfârşit, s-a întâmplat, nu îl căuta pe el. Falk a privit cu 
groază cum tatăl lui a fost obligat să se spele pe mâini de 
pământul câmpului şi să-i însoţească pe poliţişti la secție. 
Nu era clar la care Falk se referea numele de pe bilet, au 
zis ei, iar la şaisprezece ani, Falk cel mic era încă un copil, 
practic. 

Erik Falk, un bărbat suplu şi stoic, a fost ținut la secție 
timp de cinci ore. 

O cunoştea pe Ellie Deacon? Da, bineînţeles, era copilul 
unui vecin. Era prietenă cu fiul lui. Era fata care dispăruse. 

A fost întrebat dacă are un alibi pentru ziua morţii ei. 
Fusese plecat în cea mai mare parte a după-amiezii ca să 
cumpere provizii. Seara trecuse pe la cârciumă. Fusese 
văzut de vreo zece oameni în mai multe locuri. Destul de 
evident, dacă nu chiar prea evident. Aşa că întrebările au 


e 95 - 


continuat. Da, vorbise cu fata până atunci. De mai multe 
ori? Da. De multe ori? Probabil. Şi nu. Nu putea să explice 
de ce Ellie Deacon avea un bilet pe care erau trecute 
numele lui şi data morții ei. 

Dar Falk nu era numai numele lui, nu? au zis poliţiştii cu 
subînţeles. În momentul acela, tatăl lui Aaron a tăcut. Și-a 
încleştat maxilarul şi n-a mai rostit niciun cuvânt. 

L-au lăsat să plece şi apoi a venit rândul fiului său. 


— Barnes e detaşat de la Melbourne, i-a zis Raco în timp 
ce Falk îl urma în birou, pe sub chepeng. 

În spatele lor, uşa secţiei s-a închis cu zgomot, iar cei 
doi au rămas singuri. 

— Serios? 

Falk a fost surprins. Barnes avea aspectul sănătos al 
unui băiat de la ţară hrănit cu lapte de vaci. 

— Da, dar părinţii lui sunt fermieri. Nu aici, undeva în 
vest. Cred că din cauza asta a fost alegerea evidentă 
pentru detaşare. Îmi pare rău de el, de fapt. Nici nu a atins 
bine asfaltul din oraş că l-au trimis aici. Că tot veni vorba... 

Raco s-a uitat spre uşa închisă a secţiei, apoi s-a 
răzgândit. 

— Lasă. 

Falk a bănuit ce voia să zică. Rar se întâmpla ca poliţia 
de la oraş să trimită cel mai bun poliţist în detaşare la ţară, 
în special într-un loc precum Kiewarra. Probabil Barnes nu 
era cel mai răsărit de pe acolo. Poate că Raco era prea 
diplomat s-o spună, dar mesajul era clar. În secţia lui, era 
cam pe cont propriu. 

Au pus cutia cu lucrurile lui Karen şi ale lui Billy pe un 
birou nefolosit şi au deschis-o. Luminile fluorescente 
bâzâiau deasupra lor. La fereastră, o muscă se tot lovea de 
geam. 


Aron s-a aşezat pe un scaun de lemn, cu vezica agitată şi 
dureroasă, şi s-a ținut de plan. Am fost cu Luke Hadler. Să 
împuşcăm iepuri. Doi, am nimerit doi. Da, Ellie e, adică, a 
fost, prietena mea. Da, am văzut-o la şcoală în ziua aia. 


e 96 - 


Nu! Nu ne-am certat. Nici măcar nu am văzut-o mai târziu. 
Nu am atacat-o. Am fost cu Luke Hadler. Am fost cu Luke 
Hadler. Am împuşcat iepuri. Am fost cu Luke Hadler. 

Au fost nevoiţi să-i dea drumul. 

Atunci, unele şoapte au luat o nouă formă. Poate că nu a 
fost crimă, ci sinucidere. O fată vulnerabilă sedusă de 
băiatul lui Falk era o versiune populară. Urmărită şi 
folosită de tatăl lui cam ciudat era alta. Cine ştia? Oricum, 
unul din ei doi sigur o omorâse. Zvonurile au fost 
alimentate din plin de tatăl lui Ellie, Mal Deacon, şi au 
devenit mari şi puternice. Au făcut mâini şi picioare şi nu 
au mai murit. 

Intr-o noapte, fereastra din față a casei lui Falk a fost 
spartă de o cărămidă. După două zile, tatăl lui Aaron nu a 
fost servit în magazinul din colţ. Obligat să plece de acolo 
cu mâna goală şi ochii arzători şi să-şi lase cumpărăturile 
adunate pe tejghea. A doua zi după-amiază, Aaron a fost 
urmărit de la şcoală până acasă de trei bărbaţi într-o 
camionetă. S-au târât în spatele lui în timp ce el pedala pe 
bicicletă din ce în ce mai repede, dezechilibrându-se uşor 
de fiecare dată când îndrăznea să privească în spate, peste 
umăr, gâfâind puternic. 


Raco a băgat mâna în cutie şi a început să-i alinieze 
conţinutul pe birou. 

Erau o cană de cafea, un capsator cu numele Karen scris 
pe el cu lichid corector alb, un pulover tricotat, o sticluţă 
de parfum numit Spring Fling şi o poză înrămată cu Billy şi 
Charlotte. Oferta era săracă. 

Falk a deschis rama şi s-a uitat în spatele fotografiei. 
Nimic. A pus-o la loc. În partea cealaltă a biroului, Raco a 
scos capacul parfumului şi a apăsat pe pulverizator. Aerul 
s-a umplut de o aromă uşoară de citrice. Lui Falk îi plăcea. 

Au trecut la lucrurile lui Billy: trei picturi cu maşini, o 
pereche de pantofi sport, o carte de citire pentru 
începători şi o cutie de creioane colorate. Falk a dat 
paginile cărţii, deloc sigur de ce anume căuta. 


e 97 œ» 


Cam pe atunci şi-a dat seama că tatăl lui îl urmărea. Din 
capătul celălalt al camerei, printr-o fereastră, pe deasupra 
ziarului. Aaron simţea o atingere uşoară ca o pană pe 
ceafă şi îşi ridica privirea. Uneori, Erik se uita repede în 
altă parte. Alteori, nu. Contemplativ şi tăcut. Aaron aştepta 
întrebarea, dar aceasta nu venea. 

În pragul casei le-a fost lăsat un vițel mort, cu gâtul tăiat 
atât de adânc, încât aproape că îi detaşaseră capul. A doua 
zi dimineaţă, tatăl şi fiul au îngrămădit ce au putut în 
camionetă. Aaron şi-a luat rămas-bun în grabă de la 
Gretchen şi mai pe iîndelete de la Luke. Niciunul nu a 
menţionat de ce pleca. In timp ce ieşeau din Kiewarra, 
camioneta lui Mal Deacon i-a urmărit o sută de kilometri, 
până dincolo de granițele oraşului. 

Nu s-au mai întors niciodată. 


— Karen l-a pus pe Billy să se ducă acasă în după-amiaza 
aia, a zis Falk. 

Se tot gândise la asta de când plecase de la şcoală. 

— Ar fi trebuit să fie la joacă cu prietena lui, iar Karen l- 
a ţinut acasă în ziua în care a fost omorât. Ţi se pare o 
coincidenţă? 

— Nu prea, a dat Raco din cap. 

— Nici mie. 

— Dar dacă ar fi avut vreo idee de ce urma să se 
întâmple, sigur i-ar fi dus pe amândoi copiii cât mai 
departe posibil. 

— Poate bănuia că se întâmplă ceva, dar nu ştia ce, a zis 
Falk. 

— Sau cât de grav avea să fie. 

Falk a ridicat cana de cafea a lui Karen şi a aşezat-o la 
loc. A verificat cutia, a pipăit marginile. Era goală. 

— Speram să găsim mai multe, a zis Raco. 

— Şi eu. 

S-au holbat la obiecte mult timp, apoi, unul câte unul, le- 
au pus la loc. 


e 98 œ» 


Capitolul treisprezece 


Când Falk a plecat de la secţie, papagalii cacadu ţipau în 
copaci. Pe măsură ce umbrele de la începutul serii 
creşteau, se chemau unii pe alţii acasă, într-un cor 
asurzitor, ca să se cuibărească de culcare. În aerul lipicios, 
un firicel de transpiraţie s-a scurs pe spatele lui Falk. 

A mers pe strada principală, fără să se grăbească spre 
cârciuma din celălalt capăt al ei. Nu era târziu, dar pe 
afară erau puţini oameni. Falk s-a uitat prin vitrinele 
magazinelor părăsite, lipindu-şi fruntea de geam. Încă îşi 
amintea ce fel de magazine fuseseră cele mai multe. 
Brutăria. O librărie. Multe fuseseră golite complet. Era 
imposibil de ghicit de cât timp stăteau goale. 

Falk s-a oprit când a ajuns la un magazin de bricolaj, 
care avea în vitrină un rând de cămăşi de lucru din 
bumbac. Un bărbat cu părul sur, care purta o cămaşă 
precum cele din vitrină pe sub un şorţ de care era prins un 
ecuson cu numele lui, ţinea mâna pe indicatorul DESCHIS 
atârnat de uşă. Era cât pe ce să-l întoarcă pe partea 
cealaltă, când l-a observat pe Falk uitându-se la marfă şi s- 
a oprit. 

Falk a tras de propria cămaşă. Era aceeaşi pe care o 
purtase la înmormântare şi se întărise de cât o clătise în 
chiuveta din baie. I se lipea de subsuori. A intrat în 
magazin. 

La lumina dură a becurilor din interior, zâmbetul 
călduros al bărbatului a încremenit când l-a recunoscut, o 
clipă mai târziu. A aruncat o privire rapidă în jurul lui, prin 
magazinul părăsit, care, bănuia Falk, fusese la fel de gol în 
cea mai mare parte a zilei. După o clipă de ezitare, 
zâmbetul a continuat. E mai uşor să ai principii când ai 
bani în sertarul tejghelei, s-a gândit Falk. Negustorul l-a 
îndrumat prin mica selecţie de haine a magazinului cu 
meticulozitatea unui croitor de lux. Falk a cumpărat trei 
cămăşi, pentru că omul părea aşa de recunoscător că 
singurul client era pregătit să cumpere măcar una. 


e 99 œ 


Înapoi pe stradă, Falk şi-a îndesat cumpărăturile sub 
braţ şi şi-a continuat drumul. Nu era cine ştie ce plimbare. 
A trecut pe lângă un local care livra mâncare aproape din 
orice bucătărie a lumii, cu condiţia să fie prăjită sau să 
poată fi prezentată într-o vitrină caldă. Un cabinet medical, 
o farmacie, o bibliotecă micuță. Un magazin universal care 
părea să vândă de toate, de la mâncare pentru animale la 
carduri cadou, câteva vitrine închise cu panouri şi gata, a 
ajuns la Fleece. Asta era tot. Centrul de activitate din 
Kiewarra. S-a uitat în urmă, cochetând cu ideea de a o lua 
de la capăt, dar nu a găsit suficient entuziasm pentru aşa 
ceva. 

Prin vitrina cârciumii, a văzut o mână de bărbaţi care se 
uitau indiferenți la televizor. Pe el numai camera goală îl 
aştepta la etaj. Şi-a băgat mâna în buzunar şi a simţit 
cheile maşinii. Până să-şi dea seama, era deja la jumătatea 
drumului spre casa lui Luke Hadler. 


Soarele coborâse pe cer când Falk şi-a parcat maşina în 
faţa casei Hadler, în acelaşi loc ca şi înainte. Banda 
galbenă de poliţie era încă atârnată de uşă. 

De data aceasta, a ignorat casa şi s-a dus direct spre cel 
mai mare dintre hambare. S-a uitat în sus la camera 
minusculă de securitate instalată deasupra uşii. Arăta 
ieftină şi funcţională. Construită din plastic gri, monoton, 
şi cu o singură lumină roşie aprinsă, era uşor de trecut cu 
vederea dacă nu ştiai că se afla acolo. 

Falk şi l-a imaginat pe Luke cocoţat pe o scară, fixând-o 
pe perete, orientând-o în unghiul potrivit. Fusese 
poziționată astfel încât să surprindă cât mai mult din 
intrările în hambare şi şopron, unde erau ţinute uneltele şi 
maşinile de la fermă. Casa venea abia în plan secund, mica 
felie de alee fiind surprinsă doar accidental. Ferma n-ar fi 
dat faliment dacă hoţii furau televizorul vechi de cinci ani, 
însă pierderea filtrului de apă din hambar ar fi fost cu totul 
altceva. 

Dacă venise altcineva în ziua aceea, observase oare 
camera de luat vederi? Falk continuă să îşi pună întrebări. 


< 100 œ» 


Era posibil ca persoana aceea să fi fost acolo mai înainte şi 
să ştie că urma să fie surprinsă pe cameră? Sau, pur şi 
simplu, avusese noroc? 

Dacă ar fi fost el la volan, Luke ar fi ştiut că numărul de 
înregistrare al maşinii s-ar fi văzut pe înregistrare, s-a 
gândit Falk. Dar poate că atunci deja nu îi mai păsa. A 
traversat curtea şi a făcut un circuit complet al casei, pe la 
exterior. Raco îşi respectase promisiunea şi ţinuse la 
distanţă ochii indiscreţi. Fiecare jaluzea era trasă şi fiecare 
uşă era bine încuiată. Nu era nimic de văzut. 

Simţind nevoia să-şi limpezească mintea, Falk a lăsat 
casa în urmă şi a luat-o la pas pe câmp. Proprietatea se 
învecina cu râul Kiewarra şi, în faţă, a văzut un crâng de 
eucalipt care marca graniţa. Soarele portocaliu de vară 
cobora spre apus. 

Adesea gândea cel mai bine când mergea. De obicei, 
asta însemna să bată străzile din jurul clădirii în care se 
afla biroul său, ferindu-se de turişti şi de tramvaie, sau 
făcând kilometri prin grădina botanică sau prin golf, când 
era într-adevăr blocat. 

Falk ştia că, pe vremuri, se simţea în largul lui pe câmp, 
dar acum totul părea foarte diferit. Mintea îi era încă 
învălmăşită. A ascultat ritmul propriilor paşi pe pământul 
tare şi ecoul păsărilor dinspre copaci. Ţipetele păreau mai 
puternice aici. 

Aproape ajunsese la graniţă când a încetinit, apoi s-a 
oprit de tot. Nu era sigur din ce cauză ezita. Liziera 
copacilor din faţa lui părea neclintită. Nimic nu se mişca. 
Falk avea o senzaţie de nelinişte, care i se urca pe umeri şi 
pe ceafă. Parcă până şi păsările tăcuseră brusc. Oarecum 
stânjenit, a privit peste umăr. Nu era decât câmpul pustiu. 
În depărtare, ferma Hadler era lipsită de viaţă. Mersese de 
jur împrejurul ei, şi-a spus Falk. Nu era nimeni acolo. Nu 
mai rămăsese nimeni în locul acela. 

S-a întors în direcţia râului, simțind încă în piept 
neliniştea unei presimţiri. Răspunsul s-a insinuat mai întâi 
încet, apoi l-a lovit cu toată forţa. In locul în care stătea 
acum, ar fi trebuit să audă apa curgând, sunetul aparte al 


e 101 œ» 


râului care îşi croia drum prin ţară. Falk a închis ochii şi a 
ascultat, căutându-l, invocându-l. Nu era decât o linişte 
bizară. A deschis ochii şi a luat-o la fugă. 

A străpuns liziera şi a alergat pe cărarea bine cunoscută, 
ignorând înţepăturile şi loviturile câte unei crengi prea 
lungi. A ajuns pe malul râului gâfâind şi s-a oprit brusc pe 
margine. Nu era nevoie. 

Din râul imens nu mai rămăsese decât o cicatrice 
prăfuită în pământ. Albia goală se întindea lungă şi pustie 
în ambele direcţii, şerpuind pe fostul curs al apei. 
Adâncitura care fusese săpată de-a lungul secolelor 
ajunsese acum o adunătură crăpată de pietre şi meişor. 
De-a lungul malurilor, rădăcini diforme, cenuşii, de copaci 
stăteau răsfirate ca pânzele de păianjen. 

Era înspăimântător. 

Chinuindu-se să accepte ce îi spuneau ochii, Falk a 
coborât în albie, târându-se cu mâinile şi genunchii pe 
malul ars de soare. S-a oprit chiar în mijloc, în spaţiul gol 
unde fâşia bogată de apă fusese pe vremuri suficient de 
adâncă încât să-i treacă de cap. 

Aceeaşi apă în care el şi Luke săriseră în fiecare vară, 
bălăcindu-se şi stropindu-se în timp ce se scufundau în 
răcoarea ei. Apa la care se holbase ore în şir în după- 
amiezile însorite, cu undiţele mişcându-se hipnotic în sus şi 
în jos şi cu prezenţa solidă a tatălui său alături. Apa care 
îşi făcuse loc forţat pe gâtul lui Ellie Deacon, invadându-i 
lacom trupul până când nu mai rămăsese niciun pic de loc 
pentru fată. 

Falk a încercat să inspire adânc, dar i s-a părut că aerul 
avea un gust cald şi greţos. Propria naivitate îl necăjea ca 
un strop de nebunie. Cum de îşi imaginase că pe lângă 
fermele acelea încă mai curgea apă proaspătă, când 
animalele zăceau moarte pe câmp? Cum putuse să 
încuviinţeze prosteşte la auzul cuvântului secetă spus atât 
de des în jurul lui şi totuşi să nu-şi dea seama că râul 
secase? 

A rămas în picioare cu genunchii tremurându-i şi cu 
vederea înceţoşată, în timp ce, de jur împrejur, papagalii 


e 102 œ» 


se roteau şi ţipau pe cerul roşu-aprins. Singur în rana 
aceea monstruoasă, Falk şi-a cuprins faţa cu mâinile şi, la 
rândul lui, a ţipat o singură dată. 


e 103 >» 


Capitolul paisprezece 


Falk a rămas mult timp pe malul râului, lăsându-se 
pradă amorţelii pe măsură ce soarele apăsător cobora 
împuţinat. În cele din urmă, s-a forţat să se ridice în 
picioare. Pierdea lumina. Ştia unde va merge pe urmă, dar 
nu era sigur că avea să găsească drumul în amurg. 

S-a întors cu spatele la cărarea care ducea spre ferma 
Hadler şi, în schimb, a pornit-o în direcţia opusă. În urmă 
cu douăzeci de ani, pe acolo fusese o potecă mică ce urma 
cursul râului. Acum, Falk trebuia să se bazeze pe memorie 
şi să-şi facă drum printre rădăcinile ieşite din pământ şi 
tufele uscate. 

A continuat să privească în jos, concentrându-se să nu 
rătăcească poteca. Fără marele râu alături, pe post de far, 
era să iasă de pe traseu de câteva ori. ÎImprejurimile arătau 
altfel acum, iar marcajele care îi fuseseră familiare odată 
nu mai apăreau. Când tocmai începea să se îngrijoreze că 
se dusese prea departe, l-a găsit. A răsuflat uşurat. Era la 
mică distanţă de mal, aproape acoperit de arbuşti. In timp 
ce îşi croia drum prin desiş, a fost străbătut de un fior de 
fericire şi, pentru prima dată de când ajunsese în 
Kiewarra, a simţit emotia întoarcerii acasă. A întins mâna. 
Era tot acolo, era la fel. 

Copacul-stâncă. 


— Rahat, unde au căzut? 

Ellie Deacon s-a încruntat şi a împins delicat un teanc 
mic de frunze cu vârful uneia dintre ghetele ei frumoase. 

— Sunt acolo, pe undeva. Le-am auzit când au lovit 
pământul. 

Aaron a scotocit prin jurul copacului-stâncă. S-a ghemuit 
şi a început să cerceteze pe jos şi să caute pe sub frunze 
cheile lui Ellie de la casă. Fa îl privea cu ochii mijiţi şi, fără 
prea mare tragere de inimă, a răsturnat o piatră mică cu 
piciorul. 


e 104 - 


Falk şi-a trecut mâna peste copacul-stâncă şi a zâmbit 
sincer pentru prima dată de multe zile. Când era copil, i se 
păruse un miracol al naturii. Un eucalipt uriaş crescuse 
lipit de un bolovan mare şi îşi curbase trunchiul în jurul 
său, astfel că cei doi erau prinşi într-o îmbrăţişare 
butucănoasă. 

Când era mai mic, Falk nu putea să-şi explice lipsa de 
fascinaţie a celorlalţi faţă de copac. Drumeţii treceau pe 
lângă el în fiecare săptămână fără să-i arunce măcar o 
privire şi chiar şi pentru alţi copii era numai un punct de 
reper ciudat. Însă Falk, de câte ori îl vedea, se întreba în 
câţi ani se formase copacul-stâncă. Milimetru cu 
milimetru. Îi dădea senzaţia ameţitoare că, la rândul lui, el 
nu era decât un punct mic în imensitatea timpului. li 
plăcea. După mai mult de douăzeci de ani, s-a uitat la 
copacul-stâncă şi a avut aceeaşi senzaţie. 


Aaron era singur cu Ellie în ziua aceea, ceea ce, la 
şaisprezece ani, era un scenariu pe care şi-l dorea, dar de 
care se şi temea. A pălăvrăgit fără întrerupere, enervându- 
se până şi pe el. Cu toate acestea, conversaţia se tot 
poticnea, ca atunci când dai peste o groapă neaşteptată în 
asfalt. Asta nu li se întâmplase niciodată înainte, dar în 
ultima vreme părea că le afectează toate interacțiunile, ca 
o linie de fractură. 

Aaron se trezea adesea privind în jur, căutând ceva de 
zis la care să primească drept răspuns mai mult decât o 
sprânceană ridicată sau o încuviinţare din cap. Din când în 
când, dădea de aur şi colţurile gurii ei se ridicau. 

Adora clipele acelea. Îşi făcea o notă mentală cu ce 
spusese, ca să analizeze mai târziu. Spera să detecteze un 
tipar în baza căruia să construiască un întreg repertoriu de 
glume atât de inspirate încât ea să nu poată rezista să 
zâmbească. Până în acel moment, tiparul era dezamăgitor 
de aleatoriu. 

Îşi petrecuseră o mare parte a după-amiezii sprijiniți de 
copacul-stâncă, la umbră. Ellie păruse mai distantă decât 
în mod obişnuit. De două ori în după-amiaza aceea o 


e 105 - 


întrebase ceva, iar ea păruse nici să nu-l audă. În cele din 
urmă, îngrozit că o plictiseşte, i-a sugerat să-i caute pe 
Luke sau Gretchen. Spre uşurarea lui, ea a clătinat din 
cap. 

— Nu cred că aş fi în stare să suport haosul acum, a 
spus ea. E bine aşa, doar noi doi, nu? 

— Da, sigur. 

Sigur că era. Aaron a încercat să sune nonşalant. 

— Ce planuri ai pentru seara asta? 

Ea s-a strâmbat. 

— Lucrez. 

De un an încoace, lucra cu jumătate de normă, ceea ce 
însemna că, în general, stătea dezinteresată la tejgheaua 
cafenelei. 

— Nu ai lucrat şi aseară? 

— Cafeneaua e deschisă în fiecare zi, Aaron. 

— Știu, dar... 

Muncea mai mult decât de obicei. Din senin, Aaron s-a 
întrebat dacă nu cumva îl minţea, apoi ideea i s-a părut 
ridicolă. Ellie nu s-ar fi deranjat să-l mintă. 

A privit-o în timp ce îşi arunca leneş brelocul în aer, apoi 
îl prindea, surprinzând în unghiile ei mov, lucioase, lumina 
soarelui de după-amiază. Aaron încerca să-şi adune curajul 
să se întindă şi să-i smulgă brelocul înainte să-l prindă ea. 
Ar fi putut s-o tachineze uşor, aşa cum făcea Luke. Si 
apoi... ei, apoi Aaron nu era sigur ce ar fi urmat. Aşa că s-a 
simțit uşurat când Ellie a aruncat brelocul prea sus, iar 
acesta a trecut pe deasupra capetelor lor, undeva în spate. 

Cheile au ricoşat din bolovan cu un zăngănit şi au atins 
pământul cu o bufnitură metalică. 


Falk s-a lăsat pe vine lângă copacul-stâncă şi şi-a 
schimbat poziţia de câteva ori până când a găsit unghiul 
potrivit. A scos un sunet de surpriză şi satisfacţie când, în 
sfârşit, a văzut-o. 

Breşa. 


— Hei, ia uite! 


< 106 » 


Aaron s-a aplecat înainte şi înapoi în locul unde se 
aşezase în genunchi. După cum se muta uşor, schimbând 
unghiul, în inima stâncii apărea şi dispărea o crevasă 
adâncă. Nu o mai observase până atunci. Un singur loc 
perfect, unde baza copacului se îndoia în afară în loc să se 
contopească cu stânca. O iluzie optică, era aproape 
invizibil din orice unghi ai fi privit, mai puţin unul. 

Aaron a privit în spaţiul mort. Era suficient de mare 
încât să-şi strecoare prin el braţul, umărul şi capul, dacă ar 
fi vrut. În schimb, a văzut ce căuta ascuns chiar la intrare. 
A înştăcat triumfător cheile lui Ellie. 


Falk s-a uitat atent în gura breşei. Dincolo de intrare, nu 
vedea nimic. A găsit o pietricică şi a aruncat-o înăuntru, 
ascultând cum se lovea de toate laturile. Nu a ieşit nimic în 
fugă sau târâş de acolo. 

Falk a ezitat, apoi şi-a suflecat mâneca pe cât de mult a 
putut şi şi-a băgat mâna prin deschizătura întunecoasă. Cu 
vârfurile degetelor a dat de un obiect - mic, pătrat şi 
nefiresc - pe care l-a scos afară. In acelaşi timp, ceva 
invizibil i-a trecut în fugă peste încheietură, iar el şi-a 
smucit mâna la lumină. S-a îndreptat şi a râs de cât de tare 
îi bătea inima. 

A deschis palma şi a tresărit când a recunoscut obiectul. 
Era o brichetă mică, metalică. Uzată, deteriorată de 
vreme, dar cu o balama încă funcţională. Falk a zâmbit şi a 
întors-o cu fundul în sus, ştiind ce va găsi acolo. Cu o 
versiune mai timpurie a propriului său scris, erau scrijelite 
inițialele A. F. 

Deşi nu fusese niciodată un fumător înrăit, o ţinuse în 
principal ca să se dea mare şi, într-o zi, spre final, 
preferase să o ascundă decât să rişte să-l prindă tatăl lui 
cu ea. A deschis capacul, dar nu a îndrăznit să o aprindă. 
Nu în condiţiile acelea. Şi-a trecut palma peste metal şi s-a 
gândit dacă să şi-o strecoare în buzunar. Dar părea că 
locul ei era acolo, într-un alt timp. După o clipă, Falk a 
pus-o la loc în breşă. 


e 107 œ» 


Ellie s-a ghemuit nesigură şi s-a sprijinit cu mâna 
fierbinte de umărul lui ca să se echilibreze. Era suficient 
de aproape de Aaron pentru ca el să-i vadă rimelul de pe 
fiecare geană când şi-a mijit ochii şi s-a uitat înăuntru. 
Umărul ei il apăsa dureros pe al lui în timp ce se întindea 
ezitant, încercând să măsoare breşa cu mâna. 

— Tare! a zis ea impasibilă. 

Era greu să-ţi dai seama dacă era sinceră. 

— Ti-am găsit cheile, a zis Aaron, ridicându-le. 

Ea s-a întors cu faţa la el. Aaron îi vedea petele mici din 
colţurile ochilor, acolo unde îi cursese machiajul. În ultima 
vreme, Ellie o lăsase mai moale cu băutura şi, de aproape, 
pielea ei părea netedă şi curată. 

— Le-ai găsit! Mersi, Aaron. 

— Cu plăcere, Ellie. 

I-a zâmbit. Simţea răsuflarea ei pe obraji. Nu era sigur 
dacă chiar şi-a mişcat capul sau doar voia s-o facă, dar 
brusc fața ei s-a apropiat de a lui şi Ellie l-a sărutat, 
apăsându-şi tare buzele roz de ale lui. Delicios de 
lipicioase, cu o urmă artificială de cireşe. Fra mai bine 
decât îşi închipuise el şi a apăsat la rândul lui, dorindu-și 
să guste mai mult, simțind efervescenta bucuriei pure. 

Și-a ridicat o mână spre părul ei strălucitor, dar în timp 
ce şi-o strecura delicat pe ceafa ei, Ellie a tresărit uşor, cu 
gura încă lipită de a lui, şi s-a retras brusc. S-a aşezat pe 
jos cu o bufnitură şi şi-a ridicat degetele mai întâi la gură, 
apoi la păr. Aaron stătea nemişcat, ghemuit, cu gura 
deschisă, încă simţindu-i gustul, în timp ce îl cuprindea 
groaza. Fa şi-a ridicat privirea spre el. 

— Îmi pare rău, Ellie. Îmi pare... 

— Nu, mie îmi pare rău. N-am vrut... 

— „atât de rău. E vina mea, am crezut că vrei... 

— Aaron, nu, serios, nu-i nimic. Doar că... 

— Ce? 

A inspirat adânc. 

— M-a luat prin surprindere. 

— A! 

Apoi. 


e 108 œ» 


— Te simţi bine? 

— Da. 

Ea a deschis gura ca şi cum ar mai fi vrut să zică ceva, 
dar tăcerea s-a prelungit. O fracțiune de secundă, lui i s-a 
părut că Ellie avea lacrimi în ochi, dar ea a clipit şi 
lacrimile au dispărut. 

Aaron s-a ridicat în picioare şi i-a oferit o mână ca să o 
ajute să se ridice. Preţ de o secundă îngrozitoare, a crezut 
că ea nu o va accepta, dar Ellie şi-a strecurat palma în a lui 
şi s-a ridicat. El s-a dat un pas înapoi, oferindu-i spațiu. 

— Îmi pare rău, a repetat el. 

— Te rog, nu spune asta. 

— Bine. E totul în regulă cu noi doi? 

Spre surprinderea lui, ea a făcut un pas mic înainte, 
reducând distanţa dintre ei. Înainte ca el să-şi dea seama 
ce se întâmplă, gura ei a apăsat uşor, rapid, pe a lui şi 
gustul de cireşe s-a întors. 

— Totul e în regulă cu noi. 

S-a îndepărtat la fel de repede cum se apropiase. 

— Ti-am spus. M-a luat prin surprindere. 

Până când Aaron a reuşit să proceseze totul, se şi 
terminase. Ea se apleca să-şi scuture praful de pe blugi. 

— Trebuie să plec. Dar mersi. 

Nu s-a uitat spre el. 

— Că mi-ai găsit cheile, adică. 

Ela încuviinţat din cap. 

— Hei, a zis Ellie în timp ce se pregătea să plece. Hai să 
nu mai spunem nimănui despre asta. Să păstrăm secretul. 

— Despre ce? Despre breşă sau... 

Ea a râs. 

— Breşă. 

S-a uitat la el peste umăr. 

— Dar poate şi despre chestia cealaltă. Măcar 
deocamdată. 

Ambele colţuri ale gurii ei erau ridicate un pic. 

Aaron nu era foarte sigur, dar în general, credea că 
avusese o zi bună. 


< 109 œ» 


Falk nu a spus nimănui despre breşă. Nici despre 
sărutul lor. Era destul de sigur că nici Ellie nu spusese. Nu 
că ea ar fi avut prea mult timp să păstreze secretul. După 
trei săptămâni, la douăzeci de metri de unde stătea el 
acum, corpul ei îmbibat cu apă fusese scos din râu. Falk nu 
mai venise aici după aceea. Nu prea avusese ocazia, chiar 
dacă ar fi vrut. După o lună, el şi tatăl lui erau la cinci sute 
de kilometri distanţă, în Melbourne. 

Intotdeauna se bucurase că el şi Ellie descoperiseră 
breşa atunci, când erau doar ei doi. Ar fi fost destule ocazii 
când erau mai mici şi se tot jucau pe lângă copacul-stâncă, 
într-un trio strâns cu Luke. Numai că atunci ar fi devenit 
automat descoperirea lui Luke. El şi-ar fi însuşit custodia 
completă pe la vârsta de doisprezece ani, când în grupul 
celor trei a apărut o fisură clară între sexe. 

Niciunul dintre ei nu a observat decât când a fost prea 
târziu. Ellie era atrasă treptat în lumea străină a fetelor şi 
a fustelor, şi a mâinilor curate, şi a conversaţiilor care îi 
făceau pe Aaron şi pe Luke să schimbe priviri uimite. Era o 
trecere lentă, dar într-o zi, Aaron şi-a ridicat privirea şi şi-a 
dat seama că nu mai erau decât el şi Luke şi aşa fuseseră 
de câteva luni. Abia dacă observaseră. Ea era doar o fată. 
Probabil era mai bine că nu se ţinea după ei. 

Ellie a ieşit pe nesimţite din conştiinţa lor cu o uşurinţă 
care lui Falk i se părea uluitoare acum, dar timp de trei 
ani, abia dacă s-a gândit la ea o dată. Probabil a mai văzut- 
o prin zonă, nu aveau cum să evite asta. Însă când ea şi-a 
făcut din nou apariţia în viaţa lui, la cincisprezece ani, 
părea renăscută, desăvârşită şi lăsând în urma ei fascinaţie 
şi mister, ca pe o dâră de parfum. 

Fusese încă o sâmbătă seara obişnuită pentru el şi Luke, 
care stăteau pe spătarul unei bănci din Centenary Park. Îşi 
puseseră picioarele pe locul de şezut, ca nişte rebeli 
adevăraţi, atenţi să vadă dacă apăreau poliţiştii locali, ca 
nişte băieţi tipici dintr-un orăşel de provincie. 

Cu un scârţâit de pietriş şi o umbră schimbătoare, Ellie 
Deacon a apărut ca din senin. Acum avea părul de un 
negru artificial, iar vârfurile despicate îi ajungeau aproape 


< 110 œ» 


până la coate. Strălucea fără viaţă sub lumina portocalie a 
felinarelor. Era singură. 

S-a apropiat de ei, cu blugii strâmţi, cu breteaua 
sutienului de dantelă ieşind de sub decolteul adânc, şi 
târşâindu-şi şmechereşte picioarele. I-a cuprins cu privirea 
conturată pe cei doi băieţi care, la rândul lor, o priveau 
lung şi cu gurile uşor deschise. Ellie a ridicat o sprânceană 
la cutia de bere caldă pe care o împărțeau băieţii, a băgat 
mâna în geanta ei din imitație de piele şi a scos o sticlă de 
vodcă aproape plină. 

— Mai aveţi loc pentru încă o persoană? a zis ea. 

Atâta s-au grăbit să-i facă loc încât aproape au căzut de 
pe bancă. Pe măsură ce vodca se împuţina, dispăreau şi 
anii care îi separaseră şi, până când au avansat suficient 
cu sticla, au refăcut şi trioul. 

Numai că în prietenia lor apăreau fluctuații minuscule, 
care deschideau drumuri noi de explorat. Conversaţiile 
aveau o agerime proaspătă. Din când în când, băieţii mai 
petreceau încă timp în doi, însă Aaron se trezea făcând 
eforturi mari ca să limiteze ocaziile în care Luke şi Ellie ar 
fi fost împreună fără el. Nu discuta niciodată despre asta 
cu Luke, dar având în vedere ritmul cu care îi erau 
dejucate încercările de a petrece timp singur cu ea, bănuia 
că şi prietenul lui desfăşura o operaţiune secretă similară. 
Dinamica grupului suferise o modificare subtilă, dar clară, 
şi niciunul dintre ei nu era încă sigur care era situaţia. 

Ellie nu explicase niciodată, de fapt, de ce se întorsese 
la băieţi. Când o întrebase Aaron odată, îşi dăduse ochii 
peste cap. 

— Adunătură de ştoarfe, zisese ea. Dacă nu e vorba 
despre reflexia lor în oglindă, nu le interesează. Cel puţin 
vouă nu vă pasă dacă vă stric imaginea. 

Îşi aprinsese o ţigară şi îl privise sincer, de parcă asta ar 
fi explicat tot şi poate că aşa şi era. 

Prietenia încă se cimenta când a apărut primul test 
adevărat. Presiunea a venit pe neaşteptate, de sub tocul 
pantofilor roz aprins ai lui Gretchen Schoner. 

lerarhiile sociale trebuiau respectate până şi în 


e 111 œ 


Kiewarra, iar Gretchen era o fiinţă văzută cel mai adesea 
aruncându-şi pe spate părul auriu şi râzând înconjurată de 
adepţi. Aşa că Aaron şi Ellie rămăseseră cu gura căscată 
într-o seară, când Luke apăruse la Centenary Park cu 
braţul petrecut pe după umerii fetei. 

Datorită unei creşteri bruşte, Luke era acum cu 
jumătate de cap mai înalt decât majoritatea colegilor de 
clasă, iar umerii şi pieptul i se împliniseră exact cum 
trebuie. În seara aceea, în parcul umbros, Aaron înţelesese 
pentru prima dată că prietenul lui, cu părul lui Gretchen 
căzându-i ca o cortină răvăşită peste mâneca jachetei şi cu 
pasul atât de ţanţoş, arăta într-adevăr a bărbat. 

Când Luke a făcut prezentările, Gretchen era roşie în 
obraji şi chicotea. l-a surprins privirea lui Aaron pe 
deasupra capului şi i-a făcut cu ochiul, nu tocmai subtil. 
Aaron a salutat-o din cap, impresionat cum se cuvine. 
Gretchen Schoner putea să fie într-o mie de locuri într-o 
sâmbătă seara şi totuşi era acolo, alături de Luke. 

Cum rar fusese invitat să stea de vorbă cu Gretchen în 
trecut, Aaron a fost plăcut surprins. Ea era fermecătoare şi 
neaşteptat de spirituală. Purta uşor discuţii şi, în doar 
câteva clipe, îl făcuse să râdă. Înţelegea de ce oamenii se 
înghesuiau în jurul ei. Radia o energie în care abia aşteptai 
să te scufunzi. 

În spatele lui Aaron, Ellie şi-a dres încet glasul şi el a 
tresărit când şi-a dat seama că aproape uitase de ea. Când 
s-a întors spre aceasta, l-a întâmpinat o privire uşor 
dispreţuitoare, dar nu surprinsă, de parcă se aşteptase ca 
el şi Luke să pice testul. Ochii lui au sărit de la zâmbetul 
lui Gretchen la expresia rece a lui Ellie, dar steguleţele de 
avertizare apăruseră mult prea târziu. S-a uitat la Luke, 
aşteptându-se să vadă aceeaşi reacţie şi pe chipul lui. In 
schimb, Luke îi privea cu amuzament, curios. Preţ de o 
clipă tensionată, nimeni nu a zis nimic. 

Deodată, Gretchen i-a afişat celeilalte fete un zâmbet 
conspirativ şi a făcut un comentariu spectaculos de 
răutăcios despre una dintre fostele prietene ale lui Ellie. A 
urmat o pauză încărcată, apoi Ellie a izbucnit scurt în râs. 


e 112 œ» 


Gretchen a dat lovitura de graţie oferindu-le ţigări. I-au 
făcut loc pe bancă în seara aceea şi în toate serile de 
sâmbătă din anul următor. 

— Doamne, e echivalentul uman al unei băi cu spume, i- 
a şoptit Ellie lui Aaron într-o seară la scurt timp după 
aceea, dar fără să-şi poată ascunde un zâmbet mic în timp 
ce vorbea. 

Râseseră cu toţii când Gretchen le povestise despre un 
băiat mai mare care o invitase la întâlnire decupând 
cuvinte prin lanurile tatălui său şi stricându-i astfel 
recolta. Acum, ea şi Luke erau prinşi într-o conversaţie cu 
capetele atât de apropiate, încât aproape că se atingeau. 
Gretchen a râs jucăuş şi şi-a coborât privirea când Luke i-a 
murmurat ceva ce Aaron nu a înţeles. S-a întors spre Ellie. 

— Am putea să mergem în altă parte, dacă te deranjează 
că e ea aici, a zis Aaron. Nu suntem obligaţi să stăm cu ei. 

Ellie l-a privit o clipă printr-un nor de fum, apoi a 
clătinat din cap. 

— Nu, e de treabă, a zis ea. Cam aiurită. Dar e 
inofensivă. 

— Cam aşa e. 

Aaron a oftat în tăcere şi a acceptat ţigara pe care i-a 
întins-o ea. S-a întors să o aprindă şi l-a văzut pe Luke 
strecurându-şi un braţ pe după umerii lui Gretchen, apoi 
aplecându-se să o sărute rapid. Când Luke s-a îndreptat, a 
privit pe deasupra capului lui Gretchen în direcţia lor. 
Ellie, care examina vârful aprins al ţigării cu o privire 
distantă, nu a reacţionat. 

Chiar dacă a durat numai o fracțiune de secundă, Aaron 
a zărit încruntarea de pe chipul prietenului său. S-a gândit 
că nu era singurul puţin derutat de faptul că fetele păreau 
să se înţeleagă aşa de bine. 


e 113» 


Capitolul cincisprezece 


Falk s-a sprijinit de copacul-stâncă, privind în jos spre 
râul prăfuit. Ferma Hadler şi maşina lui erau în jos, cum 
cobora pe cărare în stânga. in dreapta, urma unui 
drumeag uitat se îndepărta de râu şi se adâncea în tufişuri. 
Aproape că dispăruse în ultimii douăzeci de ani, dar pentru 
el era un tatuaj pe peisajul acela. Mersese pe el de o mie 
de ori. A rămas aşa, în picioare, multă vreme, tot certându- 
se cu sine. În cele din urmă, a luat-o în dreapta. De o mie 
de ori. Încă o dată nu avea ce să strice. 


După doar câteva minute, a ajuns la capătul 
drumeagului, dar când Falk a ieşit dintre copaci, cerul era 
deja de un indigo profund. Dincolo de un câmp se vedea 
strălucind cenuşiu în amurg o casă de fermier. Falk a luat- 
o de-a dreptul pe câmp, aşa cum făcuse mereu. A încetinit 
pasul când a ajuns mai aproape, până când s-a oprit de tot 
cam la douăzeci de metri de clădire. S-a holbat la ceea ce 
fusese casa copilăriei lui. 

Uşa verandei, care pe vremuri fusese galbenă, avea 
acum o nuanţă insipidă de albastru, a observat el cu o 
oarecare indignare. Pe unde se scorojea vopseaua, se 
vedeau urmele: fâşii de galben pe dedesubt, holbându-se 
ca nişte cicatrici grase. Treptele de lemn pe care stătea cu 
jucăriile şi cartonaşele de fotbal erau acum încovoiate de 
vechime. Dedesubt, o cutie de bere zăcea în iarba arsă de 
soare. 

Şi-a reprimat impulsul de a o ridica şi a o arunca la 
gunoi. De a vopsi lemnul. De a repara treptele. In schimb, 
a rămas în acelaşi loc. Toate ferestrele erau scufundate în 
întuneric, mai puţin una, care strălucea albastru în lumina 
televizorului. 

Falk a simţit o durere bruscă gândindu-se la ce ar fi 
putut să fie. L-a văzut pe tatăl său cum stătea seara în uşa 
de plasă, o siluetă înaltă înconjurată de strălucirea luminii 
ce răzbătea din casă, strigându-l să lase jocurile şi să intre. 


e 114 


Hai la masă, Aaron. Baie, culcare. Hai, intră, fiule. E 
vremea să vii acasă. Tatăl lui nu prea vorbea despre mama 
lui Aaron, dar, când era mai mic, Aaron se prefăcea că îi 
simte prezenţa în casă. şi trecea degetele peste lucruri pe 
care ştia că ea le-ar fi atins: robinetele de la bucătărie, 
instalaţiile din baie, perdelele - şi şi-o imagina şi pe ea în 
acelaşi loc. 

Fuseseră fericiţi acolo odată, Falk ştia asta. Măcar el şi 
tatăl lui. Privind casa acum, i se părea ca o linie de 
demarcaţie în viaţa lui. Granița dintre înainte şi după. L-a 
cuprins un val de furie, îndreptat cel puţin parţial 
împotriva lui. Nu ştia de ce venise. A făcut un pas înapoi. 
Nu era decât încă o clădire care avea nevoie de reparaţii. 
Nu mai rămăsese nimic din el sau din tatăl lui acolo. 

Tocmai se întorcea să plece când uşa de plasă s-a 
deschis cu un scârţâit. Din casă a ieşit o femeie, luminată 
din spate de strălucirea televizorului. Părul castaniu, şters, 
era prins într-o coadă subţire de cal, iar şoldurile i se 
revărsau de sub betelie. Avea faţa roşie a cuiva pentru 
care băutul nu mai era ceva ocazional, ci cât se poate de 
serios. Şi-a aprins o ţigară şi a tras adânc în piept, 
privindu-l rece şi în tăcere pe Falk. 

— Te ajut cu ceva, prietene? 

A expirat, mijindu-şi ochii în timp ce fumul îi plutea prin 
faţă. 

— Nu, eu... 

S-a oprit, dându-şi una în gândul lui. Ar fi trebuit să se 
gândească la ceva. La o scuză că bântuie prin faţa uşii 
unor străini la căderea nopţii. I-a studiat expresia. Avea o 
urmă de suspiciune, dar nu şi de recunoaştere. Nu ştia 
cine era el. Asta ajuta. A luat în calcul să-i spună adevărul, 
dar a respins ideea în aceeaşi clipă. Putea să-i arate 
insigna. Avea s-o facă, dacă era nevoit. Dar Falk polițistul 
era stânjenit să se afle acolo. 

— Scuze, a zis el. li cunoşteam pe oamenii care au locuit 
aici. 

Femeia nu a zis nimic, a mai tras o dată din ţigară. Cu 
mâna liberă, şi-a tras gânditoare turul pantalonilor scurţi 


<e 115» 


dintre fese. Nu şi-a luat nicio clipă ochii îngustaţi de pe 
Falk. 

— Aici nu suntem decât io şi bărbatu-meu. De cinci ani. 
Şi casa a fost a lu' maică-sa vreo cinşpe ani înainte de asta. 

— Cam atât a trecut, a zis Falk. Oamenii dinaintea ei. 

— Au plecat, a zis ea, cu tonul cuiva obligat să spună 
ceva evident. 

Şi-a atins limba cu arătătorul şi degetul mare şi a scos o 
bucată de tutun. 

— Ştiu. 

— Şi atunci? 

Era o întrebare bună. Falk nu era prea sigur ce să 
răspundă. Femeia s-a răsucit la auzul unui zgomot care 
venea din casă. A deschis uşa de plasă suficient de larg cât 
să-şi bage capul iar înăuntru. 

— Da, iubire, a auzit-o Falk spunând. Rezolv acum. Nu-i 
nimic. Nimeni. Du-te înapoi. Nu, du-te înapoi, bine? 

Femeia a aşteptat o clipă, apoi a revenit, roşie la faţă şi 
încruntată. S-a întors iar spre Falk şi a coborât de pe 
verandă spre el. S-a oprit la câţiva metri distanţă. 

— Pleacă acum dacă ştii ce-i bine pentru tine! 

Vorbea încet, dar cu ostilitate. 

— A băut câteva sticle şi n-o să fie bucuros dacă trebuie 
să vină aici, bine? N-avem noi nicio treabă cu ce s-a 
întâmplat pe vremea aia. Înţelegi? N-am avut niciodată. 
Nici maică-sa. Aşa că ia-ţi legitimaţia de ziarist sau spray- 
ul cu vopsea sau punga cu rahat de câine sau ce ai tu acolo 
şi şterge-o, bine? 

— Scuze. 

Falk a făcut un pas mare înapoi, ridicându-şi palmele. 
Neameninţător. 

— N-am vrut să vă supăr. Pe niciunul. 

— Păi ne-ai supărat. Asta e casa noastră, ai înţeles? 
Cumpărată şi plătită. Şi naiba să mă ia dacă o să lăsăm pe 
careva să ne hărţuiască. Au trecut douăzeci de ani. Nu vă 
mai săturaţi odată, idioţilor? 

— Uitaţi ce e, aveţi dreptate. O să plec... 

Femeia a făcut un singur pas în faţă, a arătat spre casă 


e 116 - 


cu o mână, în timp ce în cealaltă ţinea telefonul mobil. 

— Păi să pleci! Altfel chem poliţia! Îl chem pe ăsta 
dinăuntru şi alţi câţiva prieteni de-ai lui, care ar fi tare 
bucuroşi să-ţi transmită mesajul. Auzi? Dis-pari! 

A inspirat adânc şi a vorbit mai tare. 

— Şi poţi să zici asta şi altora. Nu avem nicio treabă cu 
ăia de au locuit aici. Nicio treabă cu ciudaţii ăia. 

Cuvântul s-a auzit cu ecou, parcă, pe toată întinderea 
câmpurilor. Falk a rămas înmărmurit o clipă. Apoi, fără să 
răspundă, s-a întors şi a plecat. 

Nu s-a uitat în urmă nici măcar o dată. 


e 117 œ 


Capitolul şaisprezece 


Părul blond al lui Gretchen s-a iţit prin mulţimea din 
cârciumă şi Falk s-a simţit brusc uşurat că nu cedase 
impulsului de a anula întâlnirea. 

După ce plecase de la fosta lui casă cu o seară înainte, 
se dusese direct la maşină şi stătuse acolo vreme 
îndelungată, luptându-se cu tentaţia de a se întoarce la 
Melbourne. Urmaseră o noapte fără odihnă şi o zi întreagă 
petrecută ascuns în cameră, aplecat deasupra teancului de 
documente pe care le luase de la ferma Hadler. Rezultatele 
căutărilor lui fuseseră destul de sărace, dar el continuase 
să studieze metodic, făcând câte o notă ocazională când 
ceva îi atrăgea atenţia. Capul jos, fă-ţi treaba! leşise numai 
cât să-şi cumpere mâncare şi ignorase agitația de weekend 
de pe stradă, iar când sunase Gerry, îşi pusese telefonul pe 
silențios după doar o scurtă ezitare. Falk avea să facă ce 
promisese. Nu însemna că era şi dispus să vorbească 
despre asta. 

Acum, la parter, în cârciumă, pentru prima dată nu mai 
era aşa grăbit să plece de acolo. Gretchen l-a găsit aşezat 
la o masă dintr-un colţ, în spatele localului, cu pălăria 
trasă pe ochi. Ea era îmbrăcată tot în negru, dar de data 
aceasta purta o rochie. Era scurtă, cu un tiv care îi atingea 
în treacăt picioarele în timp ce mergea. Îi stătea mult mai 
bine decât în hainele de la înmormântare. Câteva capete 
de clienţi de sâmbătă seara s-au întors după ea. Nu erau la 
fel de multe ca pe vremea liceului, a observat Falk, dar 
erau totuşi destule. 

— Arăţi bine, i-a zis el. 

Gretchen a părut mulţumită şi l-a pupat pe obraz când el 
s-a ridicat să aducă băuturile. Mirosea bine. A ceva floral. 

— Mersi. Şi tu la fel. Imi place cămaşa. Ultimul răcnet în 
Kiewarra. 

A arătat din cap spre ultima lui achiziţie, iar el a zâmbit. 
Ea s-a aşezat pe locul din colţ. 

— Asta era singura masă rămasă liberă sau te 


e 118 œ» 


ascundeai? 

— Mă ascundeam. Oarecum. 

Falk a zâmbit fără să vrea. 

— M-am dus la fosta mea casă aseară. 

Ea a ridicat din sprâncene. 

— Şi? 

— Nu a fost chiar cum mă aşteptam. 

— Niciodată nu e. 

S-a dus la tejghea şi a aşteptat ca barmanul cel bărbos 
să-i toarne o bere şi un vin alb cam suspect. Când s-a 
întors, Gretchen a ridicat paharul. 

— Noroc! Mai ţii minte când abia aşteptam să putem bea 
aici? Toate nopţile alea din parc, când turnam în noi orice 
găseam? 

A făcut ochii mari de parcă nu-i venea să creadă unde se 
află şi a arătat în jurul ei. 

— Şi acum uită-te la noi. E un vis devenit realitate. 

Falk a râs şi privirile li s-au întâlnit în timp ce şi-au 
amintit de vremurile de demult. Falk ştia că, pentru 
Gretchen cea cu luciu de buze şi membre lungi, anii 
adolescenţei fuseseră o sursă mai profundă de bucurii 
tinereşti decât pentru majoritatea. Dar, privind-o acum în 
rochia aceea, i-a trecut prin minte că era posibil ca anii 
aceia, dinainte să moară Ellie şi să se schimbe totul, să fi 
fost cei mai fericiţi din viaţa ei. Spera că nu. Spera că 
avusese parte şi de alţii. 

S-a încruntat fără voia lui, iar momentul s-a irosit. 

Gretchen s-a aplecat spre el. 

— Fii atent! Deja nu mai e un secret. Tot oraşul a aflat 
că îţi bagi nasul în povestea asta cu Hadlerii. Tu şi 
sergentul. 

— Nu e nimic oficial. 

— Şi crezi că asta contează? 

Falk a încuviinţat. Avea dreptate. 

— Care e impresia generală? 

— Depinde pe cine întrebi. Unii abia aşteaptă să afle 
rezultatul. Alţii zic că tocmai tu te-ai găsit şi că ar trebui 
să-ţi vezi de treaba ta. 


e 119 * 


Apoi, mai încet: 

— Şi toţi fac pe ei de frică la gândul că i-a omorât 
altcineva. 

Falk s-a simţit vinovat din cauza şirului de apeluri 
pierdute de la Gerry Hadler, de pe telefonul său. S-a 
hotărât să-l sune a doua zi la prima oră. 

— Tu ce crezi? a întrebat-o Falk, curios. 

— Eu cred că ar trebui să fii precaut. 

S-a jucat cu piciorul paharului de vin. 

— Nu mă înţelege greşit, tare aş vrea să aflu că nu Luke 
a fost vinovat. 

— Crezi că a fost? 

Ea s-a încruntat. S-a gândit înainte de a răspunde. 

— Nu ştiu. Când am auzit vestea, nu mi-a venit să cred. 
Dar era mai degrabă uimire că se putuse întâmpla aşa 
ceva. Din ce auzeam cu toţii, părea destul de clar. Nu prea 
am stat să mă gândesc dacă Luke a fost sau nu responsabil 
de asta, ştii? 

— Nici alţii n-au stat. Nici eu. 

Ea a zâmbit uşor, cu jumătate de gură. 

— Îţi spun numai ţie: asta e şi din cauză că Luke a fost 
aşa un nesimţit. 


Câmpurile de la picioarele lor străluceau argintii în 
lumina lunii, ici şi colo, câte o fermă ieşind în evidenţă ca o 
pată pe pământ. Cei patru stăteau pe marginea 
aflorimentului stâncos, bâţâind din picioare deasupra 
marginii. Luke sărise primul gardul, dărâmând cu piciorul 
indicatorul cu trecerea interzisă. Nu se bărbierise 
intenţionat de câteva zile, observase Aaron iritat, şi bărbia 
îi era umbrită de o barbă scurtă, țepoasă. Era mai vizibilă 
în lumina lunii, cum stătea aproape de marginea 
stâncoasă, cu brațele larg întinse,  supraveghind 
priveliştea. 

Aaron Simţise un gol în stomac la vederea denivelării 
nesemnalizate, dar sărise peste gard fără să se uite înspre 
ceilalţi. Ellie era chiar în spatele lui. Luke se dăduse în 
spectacol întinzând mâna ca să o ajute pe Gretchen. Ea nu 


< 120 - 


avea nevoie de ajutor, dar acceptase zâmbind. Acum 
stăteau de vorbă şi râdeau, încălziţi de sticla pe jumătate 
goală pe care şi-o tot treceau de la unul la altul. Numai 
Ellie clătina din cap când sticla ajungea în dreptul ei. Beau 
cu rândul, provocându-se unii pe alţii să se aplece în faţă şi 
să privească în prăpastie. Numai fanfaronadă şi cacealma. 
Înspăimântători, dar nu speriați. 


Falk a ridicat din sprâncene o fracțiune de secundă, dar 
nu a contrazis-o. 

— E mare diferenţă între nesimţit şi criminal, a zis el. 

Gretchen a încuviinţat. 

— Uite, nu zic că el a făcut-o. Dar era capabil s-o facă? 

Gretchen s-a uitat în jur, de parcă Luke ar fi putut să se 
materializeze şi să o audă. 

— Asta e o întrebare complet diferită. 


Luke o ținea pe Gretchen pe după talie, Aaron îi vedea 
cu coada ochiului. S-a aplecat să îi şoptească ceva şi 
Gretchen a privit în jos, ruşinoasă, iar genele ei au format 
umbre albastre pe obraji. 

Aaron o simţea pe Ellie lângă el, dar nu s-a mişcat. Era 
prima dată când o vedea cum se cuvine de la primul lor 
sărut, din urmă cu o săptămână, de la copacul-stâncă, şi 
încă se simţea pe teren nesigur. Ea spusese că lucrase în 
fiecare seară. E] cedase şi se dusese la magazin o singură 
dată. Ea îi făcuse cu mâna din spatele tejghelei, dar acela 
nu era locul potrivit să stea de vorbă. 

Pe drumul spre punctul de belvedere, el rămăsese în 
urmă, sperând să facă rost de câteva minute singur cu ea, 
dar Luke stătuse tot timpul exasperant de aproape de el. 
Ellie nu dăduse niciun semn că s-ar gândi la ce se 
întâmplase la copac. Când ajunseseră la deal, Aaron deja 
începuse să creadă că îşi închipuise totul. 

Urcaseră cu greu poteca, Aaron ascultând numai cu o 
ureche în timp ce Luke povestea tare ceva. Brusc, Ellie se 
uitase spre el şi îi surprinsese privirea peste capul lui 
Luke. Îşi dăduse ochii peste cap cu o suferință exagerată. 


e 121 œ» 


Apoi îi zâmbise. Un zâmbet pur, complice, secret, numai 
pentru el. 

Încurajat acum de amintirea aceasta, Aaron s-a mişcat, 
încercând să se apropie de ea. S-a întors, dar s-a oprit 
brusc, înmărmurit înainte măcar să înceapă să se miște. 
Lumina era slabă acolo sus, însă suficient de puternică 
pentru ca Aaron să vadă clar nişte lucruri. Printre acestea, 
ochii lui Ellie şi felul în care îl fixau pe Luke Hadler care îi 
şoptea ceva la ureche lui Gretchen. 


— Luke putea să fie atât de egoist uneori, a zis 
Gretchen. 

A trecut cu degetul prin urma lăsată de pahar pe masă, 
stricând cercul. 

— Se punea pe el pe primul, al doilea şi al treilea loc şi 
nici măcar nu-şi dădea seama. Nu-i aşa? Mi s-a părut mie? 

A părut mulţumită când Falk a încuviinţat. 

— Scuze, a zis ea. Mi-e greu să-l separ pe Luke pe care îl 
ştiam eu de ce vorbeşte lumea. Pe Luke pe care credeam 
că-l cunosc, mă rog. 

— Mereu mi s-a părut simplu de descifrat când eram 
mici, a zis Falk. Era foarte deschis, spunea ce gândea. 
Poate că nu-ţi plăcea întotdeauna chestia asta, dar măcar 
ştiai ce gândeşte despre tine. 

— Şi acum? 

— Nu ştiu. Fanfaronada lui mă scotea din minţi, dar, 
dincolo de ea, am simţit mereu că era unul dintre băieţii 
buni. 

— Păi, să sperăm. 

Gretchen şi-a dat ochii peste cap. 

— N-aş vrea să cred că nu a meritat. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei, nimic. 

A părut stânjenită. 

— O prostie. Mă refeream la faptul că m-am împrietenit 
cu el. Şi cu tine, şi cu Ellie. Asta a schimbat multe pentru 
mine. Puşti pe care n-aş fi dat doi bani au început să mă 
evite după ce a murit Ellie. De parcă, prin asociere, eram 


122 œ 


şi eu pătată. Dar erau nişte probleme stupide de 
adolescenţă, în comparaţie cu restul. Nu e ceva care să 
merite atenţie. 

Nu putea să-şi ascundă complet nuanţa nostalgică din 
voce. Falk s-a gândit la largile ei cercuri sociale care 
păruseră să se micşoreze când ea a devenit o membră 
stabilă a grupului lor de rău augur. Pentru prima dată, şi-a 
dat seama că, fără el şi fără Ellie, Gretchen cea cu părul 
auriu s-ar fi trezit, de fapt, singură. Nu se mai gândise la 
posibilitatea aceasta până atunci. Şi-a întins mâna şi a 
atins-o pe braţ. 

— Îmi pare rău că nu am mai păstrat legătura. Nu-i 
vorba că nu mi-a păsat, doar că... 

S-a oprit. 

— Nu m-am gândit. Ar fi trebuit să fac efortul ăsta. 

Gretchen i-a zâmbit uşor. 

— Las-o baltă. Nici eu n-am fost mai brează. Dau vina pe 
vârstă şi pe hormoni. Eram cu toţii proşti pe vremea aia. 


Luke s-a ridicat în picioare şi s-a întins exagerat. 

— Mă duc să mă piş, a anunţat el. 

Dinţii i-au strălucit alb în întuneric. 

— Să nu intrări în belele în lipsa mea! 

A dispărut în tufişuri, iar cei trei rămaşi au stat umăr 
lângă umăr. Aaron şi Gretchen şi-au trecut sticla de la unul 
la altul. O auzea fredonând aiurea pentru sine. De partea 
cealaltă, Ellie fixa linia orizontului cu o privire goală. 

Liniştea a fost tulburată de o bufnitură puternică şi un 
țipăt asurzitor. Ecoul s-a auzit în depărtare. Cei trei s-au 
uitat unul la altul, cu chipurile argintii şi şocate, apoi 
Aaron a sărit în picioare şi a alergat, abia simţindu-şi 
picioarele din cauza alcoolului, până la sursa sunetului. 
Fugea în faţa fetelor, auzind gâfâitul panicat al cuiva în 
urma lui. S-a oprit brusc la marginea unei prăpăstii. 
Tufişurile erau rupte şi culcate grosier la pământ. Aproape 
de margine, ramurile erau rupte de tot. 

— Luke! 

Gretchen a apărut lângă el şi a strigat în hău. Vocea ei a 


e 123 


ricoşat, strigându-i numele de mai multe ori. Niciun 
răspuns. Falk s-a lăsat în patru labe şi s-a târât până la 
marginea prăpastiei. S-a uitat în jos, temându-se de ceea 
ce ar fi putut să vadă. Până jos erau mai mult de o sută de 
metri. Fundul nici nu se vedea în întuneric. 

— Luke! Luke! Mă auzi? a strigat el. 

Gretchen plângea şi toată faţa îi era descompusă de 
lacrimi. Ellie a ajuns în spatele ei, făcându-şi loc uşor 
printre _tufişuri. Mergea, nu alerga. Falk îşi auzea 
respiraţia ca pe un urlet asurzitor. Ellie şi-a plimbat 
privirea trează peste tufişurile culcate. S-a întors şi a 
scrutat tufişurile din spate, întârziind cu ochii asupra 
umbrei copacilor. Păşind spre marginea stâncii, a aruncat 
o singură privire spre prăpastie. Apoi s-a uitat direct la 
Aaron şi a ridicat încet din umeri. 

— Cretinul se preface. 

S-a răsucit şi a cules ceva invizibil de pe una dintre 
unghii. 


— Chiar m-am întrebat dacă tu şi Luke o să rămâneţi 
împreună, a zis Falk. Era egoist, dar întotdeauna a avut o 
slăbiciune sinceră pentru tine. 

Gretchen a pufnit într-un râs caustic. 

— Şi să fiu tot timpul un personaj secundar pe lângă el? 
Nu, mersi. 

A oftat. Vocea ei şi-a pierdut din duritate. 

— E adevărat că am încercat vreo doi ani, după ce ai 
plecat. Atunci mi s-a părut ceva serios, dar, de fapt, era o 
joacă de copii. Cred că, în sinea noastră, încercam 
amândoi să păstrăm cumva grupul celor patru. Nu a durat, 
totuşi. Bineînţeles. 

— S-a sfârşit prost? 

— A, nu. 

Şi-a ridicat privirea şi a zâmbit uşor. 

— Nu neapărat. Nu mai rău ca de obicei, oricum. Pur şi 
simplu ne-am maturizat. El s-a însurat, eu l-am avut pe 
Lachie. Oricum, Luke nu a fost niciodată bun pentru mine. 
Ştiu asta acum. 


e 124 œ» 


A clipit şi a adăugat repede: 

— Adică, încă dinainte să se întâmple toată povestea 
asta cu Karen şi Billy. 

A urmat o pauză stânjenitoare. 

— Deci Luke nu ţi-a zis niciodată nimic de mine? După 
ce ai plecat, adică. 

Tonul nonşalant al lui Gretchen nu reuşea să-i ascundă 
curiozitatea. 

Falk a ezitat. 

— Nu prea discutam despre Kiewarra, încercam să 
evităm. Cumva, chiar ne propuneam asta. Sigur că 
întrebam de tine, iar el zicea că eşti bine, că te văzuse pe 
aici. Chestii de genul ăsta, dar... 

A ezitat, ca să nu o facă să se simtă prost. Adevărul era 
că Luke nu o menţionase pe Gretchen decât întrebat. Falk 
era surprins acum să afle că cei doi continuaseră să se 
întâlnească mai mult de câteva luni după aceea. Luke 
dăduse mereu impresia că relaţia lor fusese abandonată în 
scurt timp. 

— Am fost foarte surprinsă că Luke a rămas în Kiewarra 
până la urmă, a zis Gretchen. După ce ai plecat tu, o vreme 
numai despre asta vorbea: să plece de aici. Avea planuri să 
se ducă la Melbourne şi să studieze ingineria. Să lucreze la 
proiecte mari. 

— Da? 

Asta era o noutate pentru Falk. Luke nu-i spusese 
niciodată. Nu-i ceruse nici măcar o dată ajutorul, o 
referinţă pentru job sau un loc unde să doarmă în oraş. 

— De ce nu a plecat? 

Gretchen a ridicat din umeri. 

— Cred că, în cele din urmă, a cunoscut-o pe Karen. Dar 
mereu a fost greu să-ţi dai seama ce voia Luke, de fapt. 

A făcut o pauză. A schimbat poziţia paharului pe masă. 

— Ştii, cred că dacă Ellie ar fi trăit, Luke ar fi ajuns să 
fie cu ea. Ea era genul lui mai mult decât eram eu. 
Probabil mai mult şi decât Karen. 

Falk şi-a sorbit băutura şi s-a întrebat dacă era adevărat. 


< 125» 


Gretchen era isterică. Se înroşise toată la faţă, iar părul 
ei blond era imbibat de sudoare. Falk şi-a dat seama că era 
mai beată decât păruse. Şi lui i se învârtea capul. Continua 
să se târască până la marginea prăpastiei şi să privească în 
hău, strigându-l pe Luke. 

— Nu te mai apropia atât! i-a strigat Ellie când Aaron 
aproape că şi-a pierdut echilibrul a treia oară. Dacă o să 
cazi, atunci Chiar că o să avem de ce să ne facem griji. 

Aaron işi dorea să poată fi la fel de calm ca ea. La 
început, a simţit un licăr de speranţă că ea ar putea avea 
dreptate, că Luke se prefăcea. Insă pe măsură ce treceau 
minutele, devenea din ce în ce mai nesigur. Luke ştia bine 
locurile, dar stâncile acelea erau cunoscute ca deosebit de 
instabile. Li se tot spusese asta şi fuseseră avertizaţi să nu 
se ducă acolo. Nu numai o dată. lar băutura pe care o 
împărţiseră i se agita deja în stomac. Poate Ellie avea 
dreptate, dar dacă...? În minte i-au apărut chipurile lui 
Gerry şi Barb şi nu a mai putut să-şi ducă gândul la capăt. 

— Trebuie să... pentru Dumnezeu, Gretchen, taci din 
gură o clipă! Trebuie să mergem după ajutor, a zis el. 

Ellie doar a ridicat din umeri. S-a dus până la stâncă şi 
şi-a aliniat vârfurile cizmelor chiar la margine. S-a uitat în 
jos îndelung, după care a făcut un pas înapoi. Şi-a ridicat 
uşor bărbia. 

— Ai auzit, Luke? a strigat cu o voce clară care a făcut 
ecou şi a ricoşat din stâncă. Coborâm. Toţi fac pe ei de 
frică. Ultima şansă! 

Lui Aaron i s-a părut că nimic nu se clinteşte cât timp si- 
a ținut respiraţia şi a aşteptat. Locul din jurul lor a rămas 
scufundat în linişte. 

— Bine! a strigat Ellie. 

Părea mai degrabă tristă decât furioasă. 

— Ai ales. Sper că eşti fericit. 

Tonul acuzator s-a rostogolit în valea de sub ei. 

Aaron a privit-o lung, direct în ochii reci, apoi a luat-o pe 
Gretchen de mână şi a rupt-o la fugă pe cărare. 


— Uneori, am impresia că tu eşti singura persoană faţă 


e 126 » 


de care Luke a fost loial, a zis Gretchen. Felul în care ţi-a 
luat apărarea după moartea lui Ellie. A avut o grămadă de 
probleme din cauza asta după ce ai plecat. Tot felul de 
oameni făceau presiuni asupra lui să-şi schimbe povestea, 
să te dea de gol. 

Şi-a golit paharul de vin şi l-a privit pe Falk pe deasupra 
marginii. 

— Niciodată nu a cedat. 

Falk a inspirat adânc. Acum era momentul să-i spună. 
Luke a minţit. Tu ai minţit. 

— Ştii, Gretch, în legătură cu asta... 

— Ai avut mare noroc, l-a întrerupt ea. 

Vocea îi coborâse puţin. 

— Noroc că ai fost cu el, în primul rând. Dar la ce 
muştruluială a primit pe aici, ar fi fost mult mai uşor să se 
răsucească şi să-şi schimbe versiunea. Fără Luke, mă 
gândesc că poliţiştii din Clyde te-ar fi scos pe tine vinovat, 
cu siguranţă. 

— Mda. Ştiu. Ascultă, Gretch... 

Ea s-a uitat prin bar. Câteva chipuri care îi urmăreau s- 
au întors grăbite în altă parte. 

— Uite, Luke a rămas ferm pe poziţii, de fapt, a rămas 
ferm de partea ta, timp de douăzeci de ani, a zis ea, mai 
încet de data aceasta. Ăsta e cam singurul lucru care stă 
între tine şi un munte de probleme pe aici. Aşa că, în locul 
tău, eu aş cânta mult şi tare de pe aceeaşi partitură. 


Când au dat colțul la baza dealului, lui Aaron mai întăi 
nu i-a venit să creadă, apoi imediat şi-a revenit. Luke 
stătea întins bine mersi pe un bolovan, rânjind cu gura 
până la urechi şi cu o țigară în mână. 

— Hei! a râs el. Ce v-a luat aşa mult? Ați... 

Aaron s-a aruncat asupra lui. 


— Doamne, Gretchen, asta fac! a zis Falk, încercând să 
păstreze un ton lejer. 

Dar mesajul ei era clar. Nu întreba, nu spune. 

— De ce n-aş face asta? 


e 127 œ» 


O vreme, s-au uitat lung unul la altul. După aceea, 
Gretchen s-a lăsat pe spate în scaun şi i-a zâmbit larg. 

— Bine. Fără motiv. Vreau doar să mă asigur că eşti 
raţional. Paza bună trece primejdia rea. 

Şi-a ridicat paharul, şi-a dat seama că era gol şi l-a pus 
la loc. Falk l-a golit pe al lui şi s-a dus la bar să mai ia 
două. 

— Dacă toată lumea era aşa de sigură că eu am fost 
vinovatul, a zis el când s-a întors, mă mir că nu l-au gonit şi 
pe Luke din oraş. 

Gretchen a luat paharul, zâmbetul pierindu-i de pe chip. 

— Ştii, unii au încercat. La început, a zis ea. Destul de 
tare. Dar ştii cum era Luke, i-a înfruntat cu tupeu. Nu a 
şovăit, nu a dat înapoi. Până la urmă, au cam acceptat 
situaţia. N-au prea avut încotro. 

S-a uitat din nou prin cârciumă. Acum îi priveau mai 
puţine feţe. 

— Uite, dacă sunt sinceri cu ei înşişi, cei mai mulţi 
oameni ştiu că Ellie s-a sinucis. Era o fată de şaisprezece 
ani care avea nevoie de ajutor şi pe care, evident, nu l-a 
primit. Şi da, cu toţii ar trebui să ne simţim vinovaţi din 
cauza asta. Numai că, în general, oamenilor nu le place să 
se simtă vinovaţi şi, până la urmă, pe bilet era numele tău. 
Nu a existat niciodată o explicaţie pentru asta... 

S-a oprit şi a ridicat uşor din sprâncene. 

Falk a clătinat încet din cap. Nu putuse să explice pe 
vremuri, nu putea nici acum. Îşi tot frământase creierii de- 
a lungul anilor. Retrăise ultimele conversații cu Ellie, 
încercase să descifreze un mesaj sau un sens. Pentru ea, el 
fusese Aaron, nu Falk. Ce fusese în mintea ei când scrisese 
biletul? Uneori, nici nu mai era sigur ce îl deranja mai 
mult: necazurile pe care le stârnise bucata aceea de hârtie 
sau faptul că niciodată nu ştiuse motivul. 

— Ei, a zis Gretchen, nu prea contează. Se gândea la 
tine în vreun fel aproape de momentul morţii şi, pentru toţi 
cei care căutau un ţap ispăşitor, asta a fost suficient. Că ne 
place sau nu, Luke a fost un personaj principal, a fost 
implicat în comunitate. A devenit un fel de lider în oraşul 


< 128 » 


ăsta şi noi nu aveam atât de mulţi încât să ne permitem să- 
i pierdem. Cred că, punând în balanţă una şi alta, oamenii 
au ales să nu se mai gândească la povestea asta. 

A ridicat din umeri. 

— Din acelaşi motiv, toţi de pe aici suportă dobitoci ca 
Dow şi Deacon. Suntem în Kiewarra. Viaţa e grea. Dar 
trebuie să-i facem faţă cu toţii. Tu ai plecat, Luke a rămas. 
Tu te-ai ales cu vina. 


Aaron s-a năpustit asupra lui şi Luke a făcut un pas 
înapoi. 

— Ai grijă! a zis el când Aaron l-a înşfăcat de umeri. 

S-au poticnit şi au căzut pe spate. Au aterizat pe pământ 
cu o bufnitură şi ţigara lui Luke i-a căzut dintre degete. 
Ellie s-a dus şi a ridicat-o. 

— Fii atent la scântei! Ai reuşit deja să-i sperii, încearcă 
să nu ne dai foc tuturor, totuşi! 

Aaron, care îl ţintuia pe Luke la pământ cu propria 
greutate, l-a simţit crispându-se la tonul ei. Era cel pe care 
îl folosea cu animalele de la fermă. 

— Doamne, Ellie, ce te-a apucat? Nu mai ştii de glumă? 

Luke intenționase să facă pe grozavul, cu un ton 
nonşalant, dar nu îi prea reuşise. Aaron simţea mirosul de 
alcool amestecat cu cel de sudoare. 

— Nu ţi-a zis nimeni? l-a repezit Ellie. Glumele trebuie 
să fie amuzante. 

— Cristoase, ce dracu’ ai în ultima vreme? Nu-ţi place să 
bei, nu-ţi place să râzi. Abia dacă mai ieşi cu noi, tot timpul 
lucrezi la amărâta aia de cafenea. Eşti aşa de plictisitoare 
acum, Ellie! Poate că tu şi Aaron ar trebui să vă combinați 
şi să terminaţi odată cu asta. Vă potriviţi al naibii de bine! 

Plictisitoare. La auzul cuvântului, Aaron s-a simţit de 
parcă Luke îl lovise. S-a holbat la prietenul lui, nevenindu-i 
să creadă, apoi l-a înştăcat de reverele cămăşii şi l-a 
împins aşa de tare încât s-a auzit o pocnitură când Luke s-a 
lovit cu capul de pământ. S-a rostogolit de pe Luke gâfâind 
puternic, fără să îndrăznească să se uite spre el. 

Ellie s-a uitat în jos spre Luke, aşa cum zăcea cu 


e 129 œ» 


membrele răsfirate în praf, şi pe faţa ei se vedea ceva mai 
rău ca furia. Milă. De jur împrejur, totul părea neclintit. 

— Asta crezi tu? a şuierat ea, dominându-l prin înălţime. 
Crezi că prietenii tăi sunt plictisitori pentru că işi fac griji 
pentru tine? Pentru că dau dovadă de o brumă de bun- 
simț? Singura glumă de aici eşti tu, Luke. Faptul că ţi se 
pare că poţi să-i foloseşti pe oameni pentru propriul tău 
amuzament. 

— Lasă-mă-n pace! Nu-i adevărat! 

— Ba da! a continuat Ellie. Aşa ne tratezi pe toți. Pe 
mine. Pe Aaron. Pe prietena ta. Crezi că e normal să-i 
sperii pe oamenii care ţin la tine? Să-i intorci unii 
împotriva celorlalți? 

A clătinat din cap. 

— Şi pentru tine nu-i decât un joc. Asta e lucrul cel mai 
înspăimântător la tine. 

Vreme îndelungată, nimeni nu a zis nimic. Cuvintele 
pluteau în aer printre ei ca o ceaţă şi cei patru evitau să se 
uite unii la alţii. Ellie a fost prima care s-a mişcat: s-a 
întors abrupt şi, fără o privire măcar, a plecat. Luke şi 
Aaron s-au uitat după ea de jos, apoi s-au ridicat cu greu în 
picioare. Aaron tot nu voia să se uite spre Luke. 

— Nenorocita! l-a auzit pe Luke mormăind în urma lui 
Ellie. 

— Hei! Nu-i spune aşa! a zis Aaron pe un ton ascuțit. 

În faţa lor, Ellie nu dăduse niciun semn că i-ar fi auzit şi 
continua să meargă cu pas hotărât. Luke s-a întors şi şi-a 
deschis braţele spre Gretchen, ale cărei suspine fuseseră 
reduse brusc la tăcere. 

— Îmi pare rău dacă te-am speriat un pic, iubita. Ştii că 
voiam numai să mă amuz un pic, nu? 

Și-a înclinat capul şi şi-a lipit buzele de obrazul ei. Faţa 
îi strălucea de transpiraţie şi era roşie de furie. 

— Dar recunosc, poate că lucrurile au mers puţin prea 
departe. Am zis câteva lucruri pe care n-ar fi trebuit să le 
zic. Poate că vă datorez scuze. 

După ton, ai fi zis că era sincer. 

— E clar că le datorezi ceva, s-a auzit iar vocea lui Ellie 


< 130 - 


în aerul nopții. 

Niciunul dintre ei nu a mai adus vorba de ceartă după 
aceea, dar îi urmărea pe toți la fel ca arşița. Ellie vorbea 
cu Luke numai când era nevoită, şi de fiecare dată cu 
acelaşi ton politicos, dar distant. Aaron, jenat în preajma 
lui Ellie şi supărat pe Luke, era şi mai rezervat. Gretchen 
s-a trezit în rol de mediatoare, iar Luke pur şi simplu se 
comporta de parcă nici n-ar fi observat că totul se 
schimbase. 

Probabil că o să treacă de la sine, îşi spunea Aaron, dar 
în realitate nu era sigur de asta. Fisurile ieşiseră la 
suprafaţă şi erau mai adânci decât crezuse el. Nu a mai 
aflat niciodată dacă avea dreptate sau nu. Ellie a mai trăit 
doar două săptămâni. 


Gretchen s-a întins peste masa zgâriată şi l-a atins pe 
vârful degetelor. Zgomotul din cârciumă s-a domolit în 
fundal. Avea mâini de femeie care muncea din greu. 
Unghiile ei erau curate, fără ojă, iar vârfurile degetelor se 
simțeau aspre pe pielea lui albă, de funcţionar. 

Ellie se înşelase în privinţa ei, Falk ştia asta. Gretchen 
nu fusese niciodată o aiurită. Era făcută din ceva mult mai 
puternic. Rămăsese acolo şi înfruntase consecinţele. Işi 
construise o viaţă într-o comunitate care îi învinsese pe 
mulţi, inclusiv pe el şi posibil şi pe Luke Hadler. Gretchen 
era dură. Era o luptătoare. Şi îi zâmbea. 

— Ştiu că nu ţi-a fost uşor să te întorci aici, dar chiar mă 
bucur că te văd, a zis ea. Tu ai fost mereu singurul raţional 
dintre noi. Ce bine era... 

S-a oprit. A oftat. A ridicat un umăr bronzat, întinzând 
breteaua rochiei. 

— Ce bine era dacă rămâneai aici. Poate că totul ar fi 
fost altfel acum. 

S-au uitat unul la altul până când Falk şi-a simţit pieptul 
şi gâtul cuprinse de căldură. Şi-a dres vocea şi încă se 
gândea la un răspuns când o siluetă s-a postat în faţa lui. 


e 131 œ» 


Capitolul şaptesprezece 


Grant Dow a trântit un pahar de bere pe jumătate gol pe 
masa dintre ei. Purta aceiaşi pantaloni scurţi şi acelaşi 
tricou cu reclama la bere din Bali ca în ziua dinainte. Falk 
a mârâit. 

— Parcă aveai interdicţie să mai vii aici, a zis el, 
încercând să păstreze un ton cât mai neutru. 

— În general, iau asta mai mult ca pe o sugestie aici. 

Falk s-a uitat dincolo de Dow la barmanul care îi privea 
cu o expresie resemnată. Falk a ridicat din sprâncene, dar 
barmanul doar a ridicat din umeri. Ce pot să fac? Pe 
deasupra mesei, Gretchen a surprins privirea lui Falk. A 
clătinat imperceptibil din cap. Apoi a spus nonşalant: 

— Ce-ţi trebuie, Grant? 

— O să-ţi spun ce-ţi trebuie ţie, Gretch. Trebuie să fii 
mai atentă ce prieteni îţi alegi. 

Dow avea ceva din aroganţa lui Mal Deacon, a observat 
Falk, dar în timp ce răutatea unchiului era rece ca sângele 
unei reptile, Dow cu siguranţă se înfierbânta uşor. 

De aproape, chipul lui era o adunătură roşie de vene 
sparte şi presiune arterială mare. 

— Fetele care se ţin cu ăsta tind să ajungă în pământ. 

În spatele lui Dow, râsul batjocoritor al prietenilor lui a 
venit ca o reacţie uşor întârziată. Falk nu era sigur dacă 
era aceeaşi gaşcă cu care fusese Dow în seara precedentă. 
Erau uşor de confundat unii cu alţii. Barmanul se oprise 
din servit cât urmărea schimbul de replici. 

— Mersi, Grant, dar sunt fată mare. Pot să hotărăsc 
singură, a zis Gretchen. Aşa că, dacă ai zis ce-ai avut de 
zis, ce-ar fi să-ţi vezi mai departe de seara ta şi să ne laşi 
pe noi să ne vedem de a noastră? 

Dow a râs, lăsând la vedere două şiruri de dinţi neglijaţi. 
Falk i-a simţit răsuflarea duhnind a bere. 

— Pun pariu că te ocupi tu de asta, Gretch, a zis el 
făcându-i cu ochiul. Arăţi tare gătită în seara asta, dacă-mi 
dai voie să spun. De obicei, nu prea te vedem 


132 œ» 


împopoţonată aşa pe aici. 

S-a uitat la Falk. 

— Rochia asta trebuie să fie pentru tine, fraiere! Sper că 
apreciezi. 

Gretchen s-a înroşit şi a evitat privirea lui Falk. Acesta s- 
a ridicat în picioare şi a făcut un singur pas spre Dow. 
Miza pe faptul că dorinţa lui Dow de a evita neplăcerea 
arestării avea să fie mai puternică decât tentaţia de a-i 
trage un pumn. Spera că are dreptate. Falk se ştia 
priceput, dar bătăile prin baruri nu se numărau printre 
talentele lui. 

— Ce vrei, Grant? a întrebat el calm. 

— Păi chiar voiam să-ţi spun, a zis Dow. Cred că noi doi 
am pornit pe picior greşit ieri. Aşa că am venit să-ţi dau o 
şansă să te revanşezi. 

— Pentru ce? 

— Ştii tu pentru ce. 

S-au uitat unul la altul. Grant Dow fusese dintotdeauna 
nu doar mai mare decât el, ci şi mai solid şi mai puternic. 
Cum era tot timpul în pragul furiei, oamenii se grăbeau să 
se ferească din calea lui când îl vedeau pe stradă. Acum, 
mai bătrân, mai gras şi cu probleme cronice de sănătate 
întrevăzându-se la orizont, părea să emane amărăciune 
prin toţi porii. 

— Asta-i tot? a zis Falk. 

— Nu, nu e tot, ce dracu'! Ascultă ce-ţi zic eu! Ascultă 
ce-ţi zice unchiu-meu! Părerea mea. Pleacă! 

Dow vorbea încet. 

— Rahatul ăla de Hadler nu merită necazurile pe care o 
să le ai tu, fii atent la mine! 

Dow le-a aruncat o privire peste umăr tovarăşilor lui. 
Prin fereastra cârciumii nu se vedea decât bezna nopţii. 
Falk ştia că, în afară de strada principală, restul oraşului 
era pustiu. Aici, insignele alea înseamnă mai puţin decât ar 
trebui. Poate că era adevărat, dar tot mai însemnau ceva. 

— O să plec când o să aflăm de ce au murit cei trei 
Hadler, a zis Falk. Nu mai înainte. 

— Asta n-are nicio legătură cu tine! 


e 133 + 


— O familie împuşcată, într-un orăşel ca ăsta? Aş zice că 
asta are legătură cu toată lumea. Şi se pare că tu ai nişte 
opinii ferme în privinţa asta, aşa că poate începem cu tine. 
Să procedăm oficial. Ce părere ai? 

Falk a băgat o mână într-un buzunar şi a scos un 
carneţel şi un creion. A scris „Anchetă Hadler” în partea 
de sus a paginii. Imediat dedesubt, a scris numele lui Dow 
cu majuscule, ca bărbatul să vadă. 

— Bine, calmează-te, fraiere! 

Era iritat, aşa cum se aşteptase Falk. Scrierea unui 
nume pe hârtie dădea impresia de „oficial”. 

— Îţi confirmi adresa? 

— Nu-ţi dau adresa mea. 

— Nicio problemă. 

Falk nu a ezitat deloc. 

— Din fericire, o ştiu. 

A scris detaliile fermei lui Deacon. A privit dincolo de 
Dow la grupul de adepţi. Se îndepărtaseră puţin de cei doi. 

— O să notez şi numele prietenilor tău. Dacă tot sunt aşa 
dornici să participe... 

Grant s-a uitat în jur. Cei din gaşca lui îşi pierduseră 
expresiile distrate şi îl priveau furioși. 

— Încerci să-mi înscenezi mie chestia asta? a zis Dow. 
Ce, ţi-ai găsit un ţap ispăşitor? 

— Grant, a zis Falk, rezistând impulsului de a-şi da ochii 
peste cap, tu ai venit la masa noastră. 

Dow l-a măsurat din cap până în picioare, cu o expresie 
furibundă. Îşi  încleştase pumnul drept. Părea să 
cântărească dacă merita să-l folosească. A privit peste 
umăr. Barmanul încă îi urmărea, cu mâinile sprijinite de 
tejghea. I-a aruncat lui Dow o privire dură şi i-a făcut semn 
din cap spre uşă. În seara aceea, nu îi mai servea cu nimic. 

Dow şi-a desfăcut pumnul şi s-a îndepărtat agale cu un 
pas, ca şi cum nu merita să se enerveze. 

— Eşti la fel de plin de minciuni şi de rahat cum ai fost 
mereu, i-a zis el lui Falk. Da’ nu-i rău. Poate aşa o să ai o 
şansă să supravieţuieşti aici. 

Le-a făcut scurt semn cu capul tovarăşilor săi, care l-au 


e 134 œ» 


urmat afară din cârciumă. Nivelul sonor general, care se 
redusese în timpul discuţiei lor, a revenit treptat la normal. 

Falk s-a aşezat din nou la masă. Gretchen îl privea cu 
gura întredeschisă. El a zâmbit, dar după ce şi-a pus 
carneţelul în buzunar, şi-a mai ţinut mâna acolo până când 
a fost sigur că nu îi mai tremura. 

Gretchen a clătinat din cap, nevenindu-i să creadă. 

— Doamne! Ce bun venit! Bravo ţie! 

I-a făcut cu ochiul. 

— Ţi-am zis că tu erai singurul raţional. 

S-a dus şi a cumpărat următorul rând de băuturi. 

Mai târziu, la închiderea cârciumii, Falk a condus-o la 
maşină. Strada era liniştită. În lumina felinarelor, părul lui 
Gretchen strălucea ca un halo. Au stat aşa, la distanţă de 
treizeci de centimetri unul de altul, privindu-se, cu gesturi 
ciudate şi prea calculate, până când, în cele din urmă, 
Gretchen a râs şi şi-a pus ambele mâini pe umerii lui. S-a 
apropiat şi l-a sărutat pe obraz, prinzându-i şi colţul gurii. 
El a cuprins-o cu braţele şi pentru o clipă s-au îmbrăţişat 
strâns, unindu-şi trupurile înfierbântate în aerul cald al 
nopţii. 

Într-un final, oftând uşor, ea s-a desprins, a urcat în 
maşină şi, cu un zâmbet şi un salut din mână, a plecat. 
Falk a rămas singur sub cerul înstelat, gândindu-se, spre 
surprinderea lui, la Grant Dow. Omul spunea o grămadă de 
prostii, asta era sigur. Dar spusese un lucru pe care Falk îl 
reţinuse şi pe care acum îl tot analiza în minte, răsucindu-l 
pe toate părţile, ca pe o comoară descoperită. 

Rochia asta trebuie să fie pentru tine, fraiere! 

Pe tot drumul înapoi spre cârciumă, a zâmbit. 


Falk era cu un picior pe scările care urcau spre camera 
sa, când s-a auzit strigat de barman. 

— Ia vino aici, prietene! Dacă nu te superi. 

Falk a oftat, cu mâna pe balustradă. A privit cu jind 
înspre scări. Un portret prost înrămat al reginei îl privea 
neînţelegător de sus, de pe palier. S-a întors şi şi-a târât 
picioarele înapoi către bar. Localul era gol acum. În aer se 


e 135 + 


simţea mirosul acid de lămâie de la soluţia de curăţat pe 
care o folosea barmanul ca să şteargă tejgheaua. 

— Vrei ceva de băut? 

— Credeam că ai închis. 

Falk şi-a tras un scaun şi s-a aşezat. 

— Am închis. Asta e din partea casei. 

Barmanul a pus o bere în faţa lui Falk, apoi şi-a turnat şi 
lui una. 

— În semn de mulţumire. 

— Pentru ce? 

— L-am văzut pe Grant Dow luându-se de mulţi oameni 
şi, de cele mai multe ori, eu rămân să şterg sângele cuiva. 
Cum nu a fost cazul în seara asta, pot să mă relaxez şi să 
beau o bere rece cu tine. 

A întins o mână. 

— David McMurdo. 

— Noroc! 

Falk a luat o gură de bere, surprins de cât de uşor îi 
aluneca pe gât. În săptămâna aceea băuse mai mult decât 
bea în mod normal într-o lună. 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Ştiu că am zis că 
nu vor fi necazuri. 

— Prietene, dacă toate necazurile de pe aici ar fi 
rezolvate aşa, aş fi un om fericit, a zis McMurdo, 
mângâindu-şi barba. Din păcate, oamenilor de prin locurile 
astea le sare cam repede ţandăra. 

— De cât timp eşti în oraş? 

— Aproape zece ani. Cu toate astea, mulţi dintre ei încă 
mă consideră un venetic. Ori eşti născut şi crescut aici, ori 
eşti un străin pe veci; aşa par să meargă lucrurile în 
Kiewarra. 

— Nici dacă eşti născut şi crescut aici n-ai nicio 
garanţie, a zis Falk zâmbind amar. Dar cum de ai ajuns 
tocmai prin locurile astea? 

McMurdo a tăcut. Şi-a trecut limba peste dinţi. 

— Tu ce motiv dai pentru că ai plecat din Kiewarra? 

— Oportunităţi profesionale, a zis Falk sec. 

— Atunci, cred că zic şi eu la fel şi cu asta închei 


e 136 » 


povestea. 

McMurdo a arătat spre barul gol făcându-i cu ochiul. 

— Totuşi, se pare că ţi-a prins bine. Prietenul tău Luke 
ar fi avut nevoie de nişte sfaturi de la tine ca să-i facă faţă 
lui Dow, ca să fiu sincer. Acum e prea târziu, bineînţeles. 

— Aveau conflicte? 

— Tot timpul, a zis McMurdo. De câte ori unul din ei era 
aici şi celălalt tocmai intra în bar, mi se punea un nod în 
gât. Erau nu ştiu, ca nişte magneţi. Gemeni siamezi. Foşti 
iubiţi geloşi. Ceva. Niciunul nu putea să-l lase pe celălalt în 
pace. 

— De ce se certau? 

McMurdo şi-a dat ochii peste cap. 

— Dar de la ce nu se certau? De la orice. De la vreme, 
crichet, culoarea şosetelor, naiba să-i ia! Tot timpul se luau 
unul de altul. Orice era o scuză bună. 

— Ce fel de certuri erau? Se băteau cu pumnii? 

— Uneori, a zis McMurdo. A fost urât de câteva ori, dar 
în ultima vreme nu mai era chiar aşa. În ultimii ani, au fost 
mai mult încăierări uşoare şi discuţii aprinse. Nu mă 
înţelege greşit, nu se menajau deloc. Dar cred că amândoi 
simțeau ceva plăcere, într-un fel. Să se ia la ceartă. Să mai 
elibereze din tensiune. 

— Niciodată n-am înţeles asta. 

— Nici eu. Eu mai degrabă aş bea ceva. Dar probabil 
pentru unii funcţionează. 

A şters tejgheaua ca unul care ştie că inspectorii sanitari 
nu sunt atenţi. 

— Ca să fiu corect faţă de Dow, probabil nu e uşor să 
aibă grijă de unchiul ăla al lui. 

Falk şi-a amintit că Mal Deacon îl confundase cu tatăl 
lui. 

— Ştii ce a păţit? 

— E cam dus cu capul de ceva vreme. Nu ştiu dacă e de 
la băutură sau ceva medical. Dar orice ar fi, l-a redus la 
tăcere. Uneori trece pe aici şi se aşază la bar cu câte o 
băutură sau umblă prin oraş uitându-se urât la oameni, cu 
câinele ăla, dar cam atât. 


e 137 œ» 


— Grant Dow nu a părut niciodată genul Florence 
Nightingale. Are grijă de unchiul lui tot timpul? 

McMurdo a rânjit. 

— Vezi să nu! El e muncitor. Face tot felul de munci, 
instalaţii, ceva construcţii. Orice din care să scoată bani de 
bere. Dar e uimitor ce efect are promisiunea unei 
moşteniri, nu? Deacon îi lasă lui ferma sau, cel puţin, aşa 
se zice. Ar putea să valoreze destul, cu grupurile alea 
asiatice de investiţii care tot caută terenuri pe aici. Seceta 
nu o să dureze la nesfârşit. Se pare. 

Falk a luat o gură de bere. Interesant. Ferma Hadler se 
învecina cu a lui Deacon. Habar nu avea care era preţul 
pieţei, dar două loturi erau întotdeauna mai valoroase, 
pentru cumpărătorul potrivit. Cu condiţia ca şi ferma 
Hadler să fie de vânzare, bineînţeles. Un scenariu mult mai 
puţin probabil cât Luke era în viaţă şi la cârmă, decât 
acum. Falk a pus gândul bine, deoparte, ca să-l analizeze 
pe îndelete mai târziu. 

— Deci e adevărat ce se zice, că investighezi moartea 
celor trei? a întrebat McMurdo. 

— Nu este oficial, a zis Falk, pentru a doua oară în seara 
aceea. 

— Am înţeles, a răspuns McMurdo zâmbindu-i complice. 
Probabil asta e cea mai bună cale de a face ceva pe aici, 
oricum. 

— Astea fiind spuse, s-a întâmplat ceva de care ar trebui 
să ştiu? 

— Adică dacă Luke a avut vreo ceartă-monstru în 
noaptea dinainte să moară? Dacă Grant Dow a declarat în 
faţa întregii cârciumi că o să-i omoare familia cu sânge 
rece? 

— Asta ar fi de ajutor. 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, prietene. 

McMurdo şi-a afişat dinţii îngălbeniţi. 

— Jamie Sullivan a zis că a fost aici cu Luke cu o seară 
înainte de crime, a spus Falk. Că au făcut planuri să 
împuşte iepuri. 

— Cam aşa a fost. 


e 138 œ» 


— Era şi Dow aici? 

— Mda, normal. E aici cam în fiecare seară, de asta nu-i 
convine să primească interdicţie. Nu că m-ar ajuta cu ceva. 
Asta e mai mult o neplăcere pentru el, atâta tot. Mie mi-e 
prea greu să o aplic, iar el ştie asta. De câte ori încerc, el 
şi tovarăşii lui se trântesc pe terasă, afară, cu un teanc de 
cutii de bere. Şi eu am parte de aceeaşi muncă, dar fără 
niciun venit, ştii? În fine. 

McMurdo a clătinat din cap. 

— Ca să-ţi răspund la întrebare, Grant Dow a fost aici în 
ultima seară a lui Luke. La fel ca toată lumea, de fapt. Era 
meci de crichet la televizor, aşa că barul era plin ochi. 

— L-ai văzut vorbind cu Luke? Au interacţionat vreun 
pic? S-au dat unul la altul? 

— Din câte îmi amintesc, nu. Dar, după cum am spus, 
era o seară agitată. Am alergat de colo-colo. 

McMurdo s-a gândit o clipă, în timp ce a scurs şi ultima 
gură de bere şi şi-a suprimat o mică râgâitură. 

— Dar cine poate să fie sigur în cazul lor? Niciodată nu 
ştiai de la o seară la alta ce avea să se întâmple. Ştiu că 
Luke era prietenul tău şi că Dow e un tâmpit, dar în multe 
feluri, erau destul de asemănători. Amândoi radicali, 
expansivi, temperamentali. Două feţe ale aceleiaşi monede, 
ştii? 

Falk a încuviinţat. Ştia. McMurdo a luat paharele goale, 
iar Falk a înţeles că era momentul să plece. S-a ridicat de 
pe scaun şi a spus noapte bună, lăsându-l pe barman să 
stingă luminile şi să scufunde parterul în beznă. În timp ce 
Falk pe jumătate îşi târa picioarele, iar pe jumătate se 
clătina până la etaj, ecranul telefonului mobil i s-a aprins la 
sosirea unui mesaj vocal. A aşteptat până a încuiat uşa 
camerei şi s-a întins pe pat, apoi a apăsat stângaci pe 
butoane. A închis ochii în timp ce din căşti s-a auzit o voce 
familiară. 

— Aaron, răspunde la telefon, te rog! 

Cuvintele lui Gerry Hadler îi sunau presant în urechi. 

— Uite, m-am gândit mult la ziua în care a murit Ellie. 

O pauză lungă. 


< 139 + 


— Vino mâine la fermă, dacă poţi. E ceva ce ar trebui să 
ştii. 
Falk a deschis ochii. 


e 140 œ» 


Capitolul optsprezece 


Ferma Hadler i s-a părut diferită lui Falk, când a oprit 
maşina. Banda galbenă rufoasă care marca locul crimei 
fusese luată de la uşa de la intrare. De o parte şi de alta, 
perdelele şi jaluzelele erau ridicate şi fiecare fereastră 
întredeschisă. 

Soarele din toiul dimineţii era deja înfiorător, aşa că 
Falk s-a întins să-şi ia pălăria când a ieşit din maşină. A 
îndesat cutia cu lucrurile lui Karen şi ale lui Billy sub un 
braţ şi a luat-o în sus pe alee. Uşa de la intrare era 
deschisă. Înăuntru, mirosul de înălbitor nu mai era aşa de 
puternic. 

Falk a găsit-o pe Barb plângând în dormitorul 
matrimonial. Era cocoţată pe marginea patului în care 
dormiseră Luke şi Karen, cu conţinutul unui sertar 
răsturnat pe pătura verzuie. Şosete făcute ghem şi boxeri 
şifonaţi amestecați cu monede şi capace de pix rătăcite. 
Lacrimile cădeau de pe obrajii lui Barb pe o bucată de 
hârtie colorată din poală. 

A tresărit când Falk a ciocănit încet, iar când acesta s-a 
apropiat de ea, a văzut că ţinea în mână o felicitare făcută 
manual pentru Ziua tatălui. Barb şi-a şters faţa cu mâneca 
şi a fluturat felicitarea spre Falk. 

— Niciun secret nu e în siguranţă când se face 
curăţenie, nu-i aşa? Se pare că Billy scria la fel de greşit ca 
tatăl lui. 

A încercat să râdă, dar glasul îi era gâtuit de emoție. 
Umerii i s-au încovoiat când Falk s-a aşezat lângă ea şi a 
cuprins-o cu un braţ. În cameră era sufocant de cald. Prin 
ferestrele deschise intra un aer înăbuşitor. Falk nu a zis 
nimic. Orice ieşea din casă pe ferestrele acelea era mai 
important decât ce intra prin ele. 

— Gerry mi-a zis să trec pe aici, a zis Falk când hohotele 
lui Barb s-au mai domolit. 

Ea şi-a tras nasul. 

— Da, dragule. Aşa a zis. Face curat în hambarul mare, 


e 141 œ» 


cred. 

— Ştii despre ce e vorba? a întrebat Falk, întrebându-se 
când va considera Gerry potrivit să i se confeseze soţiei 
sale, sau dacă se va întâmpla asta vreodată. 

Barb a clătinat din cap. 

— Nu. Poate vrea să-ţi dea ceva de la Luke. Nu ştiu. A 
fost ideea lui să facem curăţenia asta. Zice că e momentul 
să înfruntăm adevărul. 

Ultima propoziţie aproape că nici nu s-a mai auzit, 
pentru că Barb a ridicat o pereche de şosete şi a izbucnit 
într-o repriză nouă de plâns. 

— M-am tot gândit dacă lui Charlotte i-ar plăcea ceva de 
aici. Suferă aşa de tare! 

Vocea lui Barb era înăbuşită de un şerveţel. 

— Nimic din ce facem nu pare să o ajute. Am lăsat-o cu o 
bonă, dar Gerry chiar voia s-o luăm cu noi. Să vedem dacă 
se calmează în preajma lucrurilor ei. Nici nu mă gândesc 
să fac aşa ceva, i-am zis. Nici nu mă gândesc să o aduc 
înapoi în casa asta după ce s-a întâmplat aici. 

Falk a mângâiat-o consolator pe spate. În timp ce ea 
plângea, s-a uitat prin dormitor. În afară de un strat de 
praf, era curat şi ordonat. Karen încercase să ţină 
dezordinea sub control, însă erau destule detalii 
personalizate care îi dădeau camerei un aer plăcut. 

Câteva poze înrămate cu bebeluşi erau puse pe un dulap 
cu sertare, care părea de bună calitate, dar probabil era de 
mâna a doua sau poate chiar a treia. Era evident că puţinii 
bani pentru decoraţiuni fuseseră folosiţi în camerele 
copiilor. Printr-o deschizătură a şifonierului, Falk a zărit 
rânduri de haine agăţate pe umeraşe din plastic. În stânga, 
nişte tricouri simple, mulate, de damă, stăteau alături de 
bluze, pantaloni de lucru, câte o rochie de vară. Blugii şi 
tricourile lui Luke erau îngrămădite mai neglijent în partea 
dreaptă. 

Ambele părţi ale patului păreau folosite cu regularitate. 
Pe noptiera din partea lui Karen, erau un robot de jucărie, 
un tub cu cremă de noapte şi o pereche de ochelari de 
citit, aşezaţi deasupra unui teanc de cărţi. Pe partea lui 


e 142 œ» 


Luke, era un încărcător de telefon, băgat în priză, alături 
de o cană murdară de cafea, care fusese decorată manual 
cu cuvântul „Iati”, scris cu litere subţiri. Pernele încă 
purtau semnele adânciturilor de pe ele. Orice ar fi făcut 
Luke Hadler în zilele dinaintea morţii lui şi a familiei lui, s- 
a gândit Falk, era clar că nu dormise pe canapea. În 
camera aceea se vedea că fuseseră doi oameni. 

În minte i-a venit imaginea propriului său dormitor, în 
ultima vreme, dormea mai mult pe mijlocul patului. 
Lenjeria era tot de culoare albastru-închis, cum avusese şi 
în adolescenţă. Niciuna dintre femeile care o văzuseră în 
ultimii ani nu ajunsese să se simtă suficient de comod la el 
acasă încât să-i sugereze să o schimbe cu una mai puţin 
masculină. Femeia care îi făcea curăţenie de două ori pe 
lună se chinuia adesea să găsească destule de făcut, ştia şi 
el asta. Nu aduna lucrurile grămadă, nu păstra prea multe 
din motive sentimentale şi se descurca cu puţina mobilă 
care îi rămăsese în urmă cu trei ani, când apartamentul lui 
de două persoane devenise cămin numai pentru una. 

„Eşti ca o carte închisă”, îi spusese ea o ultimă dată, 
înainte să plece. li spusese asta de foarte multe ori în cei 
doi ani în care fuseseră împreună. Mai întâi intrigată, apoi 
îngrijorată, în cele din urmă acuzatoare. De ce nu putea să 
se deschidă în faţa ei? De ce nu voia să facă asta? Nu avea 
încredere în ea? Sau nu o iubea destul? Răspunsul lui la 
întrebarea aceasta nu fusese destul de rapid, şi-a dat el 
seama prea târziu. Tăcerea de o fracțiune de secundă 
fusese suficient de lungă pentru ca amândoi să presimtă 
sfârşitul. De atunci, noptiera lui Falk nu avusese pe ea 
decât cărţi, un ceas deşteptător şi, ocazional, o cutie de 
prezervative care se învechea. 

Barb şi-a tras nasul zgomotos, readucându-l în cameră. 
Falk a luat felicitarea de Ziua tatălui din poala ei şi s-a 
uitat degeaba în jur după un loc unde s-o aşeze. 

— Vezi, exact asta e problema! a zis Barb urmărindu-l cu 
ochii roşii. Ce Dumnezeu să fac acum cu toate lucrurile 
lor? Sunt aşa de multe şi nu am unde să pun nimic. Nu pot 
să le bag pe toate în casa noastră, dar nici nu-mi vine să le 


e 143 >» 


dau pe toate de pomană, de parcă nici n-ar conta... 

Vorbea cu voce subţire şi începuse să înşface diverse 
obiecte de lângă ea şi să le strângă la piept. Chiloţi de pe 
pat, robotul de jucărie, ochelarii lui Karen. A luat cărţile de 
pe noptieră şi a înjurat tare. 

— Of, la naiba, şi astea sunt de la bibliotecă. Cât de 
întârziate o să fie? 

S-a întors spre Falk, cu faţa roşie şi furioasă. 

— Nu-ţi spune nimeni că aşa o să fie, nu? Da, sigur, 
tuturor le pare rău şi-ţi transmit condoleanţe, toţi trec pe 
la tine şi bârfesc când se întâmplă asta, dar nimeni nu zice 
că trebuie să iei la puricat sertarele fiului tău şi să 
înapoiezi cărţi la bibliotecă, nu-i aşa? Nimeni nu-ţi spune 
cum să faci faţă la asta. 

O clipă, Falk s-a simţit vinovat la gândul că lăsase cutia 
cu lucrurile lui Karen şi ale lui Billy în faţa uşii de la 
dormitor. A smuls cărţile din mâinile lui Barb, le-a pus sub 
braţ şi a condus-o hotărât afară din dormitor. 

— Pot să mă ocup eu de asta în locul tău. Hai... 

A condus-o direct pe lângă camera lui Billy şi a ieşit 
uşurat în bucătăria luminoasă. A aşezat-o pe Barb pe un 
scaun. 

— Hai să-ţi fac o ceaşcă de ceai, a zis el în cele din urmă, 
deschizând cele mai apropiate dulapuri. 

Habar nu avea ce urma să găsească acolo, dar până şi 
bucătăriile de la locul unei crime aveau căni, de obicei. 

Barb l-a privit un minut, apoi şi-a suflat nasul şi s-a dat 
jos de pe scaun. L-a bătut uşor pe braţ. 

— Lasă-mă pe mine, ştiu unde sunt toate. 

Până la urmă, au fost nevoiţi să se mulţumească cu cafea 
instant, simplă. Frigiderul nu mai fusese golit de peste 
două săptămâni. 

— N-am apucat să-ţi mulţumesc, Aaron, a zis Barb în 
timp ce aşteptau să fiarbă apa. Că ne ajuţi. Că ai deschis o 
anchetă în legătură cu ce s-a întâmplat. ; 

— Barb, nici vorbă de aşa ceva, a zis Falk. Ințelegi că ce 
facem eu şi sergentul Raco nu este oficial, nu? Doar punem 
nişte întrebări. Nimic oficial. 


e 144 œ 


— A, da, sigur, înţeleg complet, a zis ea pe aşa un ton 
încât el şi-a dat seama că, de fapt, nu era adevărat. Dar i-ai 
făcut pe oameni să-şi pună întrebări. Asta contează. 
Lucrurile s-au pus puţin în mişcare. 

Lui Falk i-a venit în minte imaginea lui Ellie şi a sperat 
că Barb nu avea să regrete asta. 

— Luke era mereu aşa de recunoscător că erai prietenul 
lui! a zis ea în timp ce turna apa fiartă în trei căni. 

— Mulţumesc, a zis el simplu, dar ceva din tonul lui a 
făcut-o pe Barb să-şi ridice privirea spre el. 

— Chiar era! a insistat ea. Ştiu că nu prea spunea lucruri 
de genul ăsta, dar avea nevoie de cineva ca tine în viaţa 
lui. Cineva calm, cu capul pe umeri. Mereu m-am gândit 
că, parţial, asta l-a atras pe Luke la Karen. A văzut aceleaşi 
calităţi în ea. 

A deschis automat sertarul din dreapta şi a găsit o 
lingură. 

— Ai cunoscut-o pe Karen? 

Falk a clătinat din cap. i 

— Ce păcat! Sunt sigură că ţi-ar fi plăcut. Imi 
aminteşte... amintea de tine din mai multe puncte de 
vedere. Cred că uneori se temea că era un pic... nu ştiu, 
plictisitoare, poate. Că doar ea îl împiedica pe Luke să-şi 
pună în practică marile idei. Dar nu era adevărat. Era 
constantă şi foarte deşteaptă fata aia. Şi era exact ce îi 
trebuia lui. Îl ţinea pe fiul meu cu picioarele pe pământ. 
Amândoi făceaţi asta. 

Barb l-a privit îndelung pe Falk, cu capul înclinat într-o 
parte şi un aer uşor trist. 

— Ar fi trebuit să vii la nunta lor. Sau altă dată. Ne-a fost 
dor de tine. 

— Eu... 

Începuse să spună că fusese nevoit să lucreze, dar ceva 
din expresia ei l-a făcut să-şi înghită cuvintele. 

— Sincer, nu am crezut că o să fiu bine primit aici. 

Barb Hadler a făcut doi paşi mari, traversând bucătăria 
care fusese odată a ei, şi-a întins braţele şi l-a îmbrăţişat 
pe Falk. L-a strâns tare până când el a simţit cum 


e 145» 


tensiunea îngropată adânc în sinea lui începe să se clatine. 

— Aaron, tu eşti mereu bine-venit în familia mea, a zis 
Barb. Să nu crezi vreodată altceva! 

S-a retras şi, preţ de o clipă, a fost din nou Barb de pe 
vremuri. l-a dat să ţină două căni de cafea aburinde, i-a 
pus cărţile de la bibliotecă sub braţ şi i-a făcut semn din 
cap spre uşa din spate, cu o licărire matriarhală în ochi. 

— Hai să-i ducem astea soţului meu ca să pot să-i spun 
că, dacă vrea curăţenie în casa asta, atunci să nu se mai 
ascundă în hambar şi să treacă la treabă. 


Falk a urmat-o pe Barb prin uşa din spate şi a ieşit în 
soarele orbitor. A evitat în ultima clipă să-şi verse cafea pe 
încheietură când a păşit pe lângă o bâtă de crichet de 
jucărie, abandonată pe jos. 

Aşa ar fi putut să fie şi viaţa lui? s-a întrebat brusc Falk. 
Bâte de crichet ale copiilor şi cafea în bucătăria fermei? A 
încercat să-şi imagineze cum ar fi lucrat alături de tatăl lui 
în aer liber, aşteptând momentul când acesta avea să-i 
strângă mâna şi să-i predea ştafeta; cum şi-ar fi petrecut 
serile de sâmbătă la Fleece, împreună cu Luke, măsurând 
din priviri cam aceleaşi figuri atrăgătoare până când, într-o 
zi, nu s-ar mai fi uitat deloc la ele. O nuntă scurtă, dar 
frumoasă, ca la ţară, primul copil după nouă luni. Al doilea 
la un an după aceea. Rolul de tată nu i-ar fi venit complet 
natural, ştia asta, dar ar fi făcut un efort. Se spune căe 
altfel când e copilul tău. 

Inevitabil, copiii lui ar fi fost prieteni cu copiii lui Luke. 
Toţi ar fi trebuit să-şi încerce norocul la şcoala aceea 
haotică de ţară, da, dar ar fi avut acces şi la acri întregi de 
pământ pe care ar fi putut să-şi întindă picioarele. 

Zilele în care ar fi lucrat pământul ar fi fost lungi, 
bineînţeles, dar nopţile petrecute acasă ar fi fost 
călduroase, pline de gălăgie şi de haos şi de râsete. De 
dragoste. Întotdeauna l-ar fi aşteptat cineva cu lumina 
aprinsă. Cine ar fi putut să fie? s-a gândit el. Ellie? 

Imediat, imaginea a început să se înceţoşeze şi să 
dispară. Dacă ea ar fi trăit. Dacă el ar fi rămas. Dacă totul 


e 146 - 


ar fi fost diferit. Ideea în sine era o fantezie absolută. Erau 
prea multe şanse pierdute pentru ca viziunea aceea să fi 
putut deveni realitate. 

Falk îşi alesese viaţa din Melbourne. Şi era fericit aşa, s- 
a gândit el. Îi plăcea că putea să se plimbe pe stradă 
înconjurat de oameni şi să nu-l recunoască nici măcar un 
singur suflet. Îi plăcea munca lui, care îi solicita creierul 
mai mult decât spinarea. 

Viaţa însemna compromisuri. Poate că în apartamentul 
lui gol nu-l aştepta decât liniştea la sfârşitul fiecărei zile, 
dar nu era privit de ochi curioşi care ştiau absolut totul 
despre el. Vecinii lui nu îl judecau, nici nu-l hărţuiau şi nu 
împrăştiau zvonuri despre familia lui. Nu îi puneau 
animale moarte în prag. Îl lăsau în pace. 

Ştia că avea obiceiul să ţină oamenii la distanţă, să 
adune cunoştinţe mai degrabă decât prieteni. Dar cu atât 
mai bine, în cazul în care, încă o dată, vreunul dintre ei ar 
fi apărut umflat şi frânt la suprafaţa apei, la o aruncătură 
de piatră de casa familială. Şi da, se lupta zilnic cu naveta 
la serviciu şi îşi petrecea multe zile în lumina fluorescentă 
a biroului, dar măcar traiul lui nu atârna de capriciul 
vremii. Măcar nu era împins la atâta frică şi disperare de 
cerul gol încât să existe vreun risc, oricât de mic, să 
considere că răspunsul stă într-o armă. 

Poate că pe Luke Hadler îl aştepta o lumină când se 
întorcea seara acasă, dar altceva din această comunitate 
nefericită, disperată, se strecurase pe uşa de la intrare în 
căminul lui. Şi fusese ceva suficient de negru, de dens şi 
de putred încât să stingă lumina aceea pentru totdeauna. 


Falk nu era prea vesel când au ajuns la Gerry, care se 
sprijinea de o mătură în faţa unuia dintre hambare. În timp 
ce se apropiau de el, acesta şi-a ridicat privirea surprinsă 
şi s-a uitat agitat spre soţia lui. 

— Nu ştiam că ai ajuns, a zis el când Falk i-a întins una 
dintre căni. 

— A fost în casă, m-a ajutat pe mine, a spus Barb. 

— Aha. Mersi. 


e 147 œ 


Gerry nu părea prea sigur. 

— Mai sunt o grămadă de făcut, când termini să-ţi faci 
de cap pe aici. 

Barb i-a zâmbit uşor soţului ei. 

— Se pare că ai avansat şi mai puţin decât mine. 

— Ştiu. Imi pare rău. Să fiu iar aici mi se pare mai greu 
decât credeam. 

Gerry s-a întors spre Falk. 

— M-am gândit că e momentul să venim şi să ne 
confruntăm cu realitatea. 

S-a întors spre casă. 

— Auzi, ai vrea ceva de acolo? Poze sau ceva? [i le dăm 
cu plăcere. 

Lui Falk nici nu-i trecea prin minte să ia în viaţa lui nici 
măcar un singur suvenir din casa aceea groaznică. A 
clătinat din cap. 

— Nu, mersi, Gerry. 

A luat o gură mare de cafea, înghițind atât de repede că 
era cât pe ce să se înece. Era disperat să plece de acolo. Ar 
fi vrut ca Barb să plece, ca să poată vorbi cu Gerry singur. 

În schimb, au băut toţi în tăcere, uitându-se la linia 
orizontului. In depărtare, Falk distingea ferma lui Mal 
Deacon, ghemuită şi urâtă pe coasta dealului. Şi-a amintit 
comentariul barmanului despre ferma lui Deacon care îi 
rămânea nepotului său. 

— Ce o să faceţi cu locul ăsta? a întrebat Falk. 

Gerry şi Barb s-au uitat unul la altul. 

— Încă nu ne-am hotărât, a zis Gerry. Va trebui să-l 
vindem, bănuiesc. Dacă putem. Să punem banii într-un 
cont, pentru Charlotte. S-ar putea totuşi să fim nevoiţi să 
dărâmăm casa şi să vindem numai terenul. 

Barb a scos un ţâţâit încet şi Gerry s-a uitat la ea. 

— Da, iubire, ştiu. 

În voce i se strecurase o notă de resemnare. 

— Dar nu văd pe nimeni de pe aici dorindu-şi să 
locuiască în casa asta după tot ce s-a întâmplat, nu? Şi 
străinii nu se prea înghesuie să se mute prin părţile astea. 

— Deacon sau Dow au spus vreodată că ar vrea să vă 


e 148 œ» 


uniţi forţele? a zis Falk. Să parcelaţi amândouă 
proprietăţile pentru investitorii asiatici? 

Barb s-a întors spre el cu chipul plin de dezgust. 

— Alora doi nu le-am vinde nicio bancnotă de cinci dolari 
pentru una de zece, cu atât mai puţin să facem echipă cu 
ei! Nu-i aşa, Gerry? 

Soţul ei a clătinat din cap, dar Falk bănuia că el avea o 
viziune mai realistă asupra situaţiei pieţii imobiliare din 
Kiewarra. 

— Din partea aia a gardului am avut parte numai de 
durere timp de treizeci de ani, a continuat Barb, vorbind 
puţin mai tare. Doar nu o să-l ajutăm acum. Mal obişnuia 
să se strecoare noaptea nevăzut şi să mute graniţele, ştiai 
asta? De parcă noi eram prea proşti să ne dăm seama. Îşi 
lua singur tot ce găsea şi nu era bătut în cuie. Ştiu că ela 
trecut cu maşina peste câinele lui Luke acum mulţi ani, 
chiar dacă a negat. Îţi aduci aminte? 

Falk a încuviinţat. Luke iubise câinele ăla. Avea 
paisprezece ani pe atunci, dar plânsese ca un copil mic în 
timp ce îl legăna în braţe, pe marginea drumului. 

— Şi mereu a avut casa plină de indivizi din oraş care îşi 
făceau veacul pe acolo, când era mai tânăr, nu-i aşa, 
Gerry? Beau şi băteau drumurile în sus şi în jos cu 
camionetele. Dădeau muzica tare, deşi el ştia că noi 
trebuia să ne trezim în zori ca să ţinem ferma pe picioare. 

— Asta a fost demult, iubire, a zis Gerry, iar Barb s-a 
luat de el. 

— Îl aperi acum? 

— Nu, Doamne, nu. Pur şi simplu zic care-i realitatea. 
Nu prea a mai fost în stare de nimic în ultima vreme, nu? 
Ştii doar. 

Falk s-a gândit la întâlnirea ciudată dintre el şi Deacon, 
în bar. 

— Se pare că are un fel de demenţă. 

Barb a pufnit. 

— Aşa-i zice? O viaţă întreagă de răutăţi care se răzbună 
pe nenorocitul ăla beţiv, eu aşa i-aş zice. 

A sorbit din cafea şi s-a uitat la terenurile lui Deacon. 


e 149 + 


Când a vorbit din nou, în voce i se simţea regretul. 

— De Ellie îmi părea cel mai rău. Măcar noi puteam să-i 
închidem uşa în nas când îl vedeam, dar biata fată trebuia 
să trăiască cu el în casă. Cred că, în felul lui, el chiar ţinea 
la ea, dar era aşa de defensiv. Mai ţii minte câmpul de sus, 
Gerry? 

— Nu am putut să dovedim că el a fost vinovatul. 

— Nu, dar a fost. Cine altcineva ar fi putut să fie? 

Barb s-a întors spre Falk. 

— S-a întâmplat când voi aveaţi vreo unsprezece ani, nu 
la mult timp după ce mama lui Ellie a fugit. Nu că o 
învinuiesc. Fetiţa era lăsată de izbelişte, nu-i aşa, Gerry? 
Era aşa de slabă, nu mânca cum trebuie. Şi avea privirea 
aceea în ochi. De parcă era sfârşitul lumii. Până la urmă, 
m-am dus să-i spun lui Mal că fetei nu-i era bine şi că 
trebuia să facă ceva dacă nu voia ca aia mică să se 
îmbolnăvească de atâta grijă. 

— Şi el ce a zis? 

— Păi m-a dat afară înainte să termin ce aveam de spus, 
după cum te-ai aştepta. Dar după o săptămână, câmpul 
nostru de sus s-a uscat. Fără vreun avertisment, fără 
nimic. Am făcut nişte teste şi aciditatea solului era complet 
greşită. 

Gerry a oftat. 

— Mda, se poate întâmpla, dar... 

— Dar e mult mai uşor să se întâmple dacă vecinul tău 
aruncă nişte chimicale pe el, a zis Barb. Ne-a costat câteva 
mii anul ăla. Abia am ieşit la liman. Şi nu şi-a revenit 
niciodată cum trebuie. 

Falk îşi amintea câmpul, la fel şi discuţiile tensionate de 
la masa familiei Hadler din anul acela. 

— De ce scapă mereu nepedepsit? a întrebat el. 

— Nu a fost nicio dovadă că el fusese vinovatul, a spus 
Gerry din nou. Dar... 

A ridicat o mână când Barb a vrut să-l întrerupă. 

— Dar ştii cum stau treburile pe aici. E nevoie să fie 
dispuşi mulţi oameni să se ridice şi să clatine barca. Şi 
atunci era la fel ca acum. Toţi aveam nevoie unii de alţii ca 


< 150 - 


să ne descurcăm. Mal Deacon făcea afaceri cu mulţi dintre 
noi şi noi făceam afaceri cu el. Şi el aduna favoruri, mai 
trecea cu vederea câte o plată, aşa că îi avea pe oameni la 
mână. Dacă te certai cu Deacon, nu te certai numai cu el. 
Deodată, era mult mai greu să-ţi vezi de afacerea ta şi să 
bei liniştit o bere în propriul oraş. lar viaţa era destul de 
grea şi aşa. 

Barb l-a privit îndelung. 

— Fata aia era atât de nefericită încât s-a sinucis, Gerry. 

A adunat cănile goale ciocnindu-le una de alta. 

— Lăsând la o parte afacerile şi berea, trebuia să facem 
ceva, cu toţii. Ne vedem înăuntru. Când eşti gata, sunt o 
mie de lucruri de făcut. 

S-a întors şi a pornit-o spre casă, ştergându-şi faţa cu 
mâneca, din mers. 

— Are dreptate, a zis Gerry uitându-se în urma ei. 
Indiferent care-i adevărul despre ce s-a întâmplat atunci, 
Ellie merita o soartă mai bună. 

S-a întors spre Falk, cu ochii secătuiţi de orice emoție. 
De parcă în ultimele săptămâni epuizase rezerva pe o 
viaţă. 

— Mersi că ai rămas în oraş. Am auzit că ai tot pus 
întrebări despre Luke. 

— Am început. 

— Pot să te întreb ce crezi? Luke a fost cel care i-a 
omorât pe Karen şi Billy? 

— Cred, a zis Falk cu grijă, că există o posibilitate să nu 
fi fost el. 

— Doamne, eşti sigur? 

— Nu. Am zis o posibilitate. 

— Dar crezi că ar putea fi implicat altcineva. 

— Poate, da. 

— Are vreo legătură cu ce s-a întâmplat cu Ellie? 

— Sincer, nu ştiu, Gerry. 

— Dar se poate? 

— Se poate. 

Tăcere. 

— Dumnezeule, ascultă, e ceva ce ar fi trebuit să-ţi spun 


e 151 œ» 


de la început. 


Lui Gerry Hadler îi era foarte cald, dar asta nu îl 
deranja. Bătea uşor ritmul pe volan, fluierând pentru sine. 
Conducea pe drumul liber, iar soarele ce se apropia de 
apus îi încălzea braţul prin parbriz. Avuseseră ploi 
abundente în anul acela şi îi plăcea ce vedea la fermă în 
ultima vreme. 

Gerry a aruncat o privire către sticla de vin spumos de 
pe locul din dreapta şoferului. Trăsese o fugă până în oraş 
ca să cumpere nişte provizii şi, spontan, intrase şi în 
magazinul de băuturi alcoolice. li ducea sticla lui Barb, să 
o surprindă, şi spera că în timpul acela ea gătea deja 
faimoasa ei tocană de miel, ca în fiecare vineri seara. A 
pornit radioul. Era un cântec pe care nu îl recunoștea, dar 
avea un ritm de jazz care îi plăcea. Dând din cap pe ritmul 
melodiei, a apăsat pe frână la apropierea de o intersecție. 


— Ştiam că tu şi Luke aţi minţit în legătură cu alibiurile 
voastre pentru ziua în care a murit Ellie Deacon. 

Vocea lui Gerry era acum aşa de înceată, încât Falk 
trebuia să facă eforturi să o audă. 

— Chestia e că eu cred că mai ştia cineva. 


Gerry era încă la douăzeci de metri de intersecţie când o 
figură familiară a traversat strada pe bicicletă. Fiul lui 
ținea capul aplecat şi pedala furios. De la distanţa aceea, 
părul lui Luke părea lins pe spate şi strălucitor în lumina 
ştearsă a soarelui. Era diferit faţă de stilul lui de obicei 
neglijent, a observat Gerry vag. Nu prea îi stătea bine. 

Luke a gonit prin intersecție fără să se uite la dreapta 
sau Stânga. Gerry a ţâţăit încet. Va trebui să aibă o 
discuţie cu băiatul ăla. Era drept că de cele mai multe ori 
drumurile erau goale, dar asta nu însemna automat că 
erau şi sigure. Comportamentul ăsta putea să-i aducă 
moartea. 


— Venea dinspre sud, din direcţia râului. Nici vorbă să fi 
e 152 » 


fost pe câmpul unde aţi zis voi că aţi fost. Tu nu erai cu el. 
Nu avea puşca la el. 

— În sud nu e numai râul, a zis Falk. Mai sunt şi ferme, 
de exemplu. Şi pistele de biciclete. 

Gerry a clătinat din cap. 

— Luke nu fusese pe nicio pistă de bicicletă. Purta 
tricoul ăla gri care îi plăcea lui pe vremea aia. Ştii tu, ăla 
îngrozitor, cu nasturi strălucitori la guler, pe care îl ţinea 
de bun. Mie mi s-a părut că arăta destul de elegant în 
după-amiaza aia. De parcă se îmbrăcase pentru o întâlnire 
sau ceva. Avea părul lins şi dat pe spate. Atunci am crezut 
că încerca un stil nou. 

Gerry şi-a pus mâna peste ochi şi a ţinut-o aşa îndelung. 

— Dar mereu am ştiut că avea părul ud. 


Luke trecuse de intersecţie când Gerry a oprit maşina. 
Ca pentru a demonstra cum se face, Gerry a oprit 
camioneta de tot şi s-a uitat în ambele direcţii. În dreapta, 
silueta neclară a fiului său devenea tot mai mică. În 
stânga, vedea numai până la o curbă a drumului. Nu venea 
nimic. Gerry a apăsat pedala de acceleraţie şi a înaintat. 
După ce a trecut de intersecţie şi şi-a continuat drumul 
înainte, şi-a aruncat privirea în oglinda retrovizoare. 

Imaginea reflectată a dispărut în mai puţin de o 
secundă. A dispărut aproape de îndată ce a văzut-o: o 
camionetă albă care traversa în viteză intersecţia. Din 
stânga. Ducându-se în direcţia în care o luase şi fiul lui. 


Falk a tăcut multă vreme. 

— Nu ai văzut cine conducea? 

L-a privit cu atenţie pe Gerry. 

— Nu. Nu mi-am dat seama. Nu eram atent şi a trecut 
aşa de repede pe lângă mine că n-am văzut. Dar oricine a 
fost, pun pariu că l-a văzut pe Luke. 

Gerry nu voia să se uite la Falk. 

— După trei zile, au scos cadavrul fetei ăleia din râu şi a 
fost cea mai rea zi din viaţa mea. 

A pufnit într-un râset scurt, ciudat. 


e 153 + 


— Mă rog, până recent. Poza ei era peste tot, mai ştii? 

Falk a încuviinţat. Fotografia lui Ellie din paginile 
ziarelor, pixelată şi cu privirea goală, se holbase la el zile 
întregi. Unele magazine o afişaseră ca pe un substitut de 
poster şi adunaseră bani pentru cheltuielile de 
înmormântare. 

— Douăzeci de ani am trăit cu teama că şoferul ăla o să 
iasă din umbră. Că o să bată la uşa secţiei de poliţie şi o să 
spună că l-a văzut pe Luke în ziua aia, a spus Gerry. 

— Poate chiar nu l-a văzut. 

— Poate. 

Gerry s-a uitat la casa fiului său. 

— Sau poate că, atunci când, în sfârşit, s-a hotărât să 
bată la uşă, nu s-a dus la uşa secţiei de poliţie. 


e 154» 


Capitolul nouăsprezece 


Falk stătea în maşină, pe marginea drumului, gândindu- 
se la ceea ce îi povestise Gerry. Camionetele albe erau 
foarte ieftine în Kiewarra pe vremuri, la fel ca acum. Asta 
ar putea să nu însemne nimic. Dacă cineva l-a văzut pe 
Luke venind dinspre râu în ziua aceea, s-a gândit Falk, de 
ce nu a spus nimic atunci? Cine avea de câştigat dacă 
păstra secretul atâţia ani? 

Un gând nu-i dădea pace deloc. Dacă şoferul camionetei 
îl văzuse pe Luke, nu era posibil ca şi Luke să-l fi văzut pe 
şofer? Poate că - ideea a luat amploare, solicitându-i 
atenţia - poate că a fost invers, de fapt. Poate că Luke 
păstrase secretul altcuiva. Şi poate că, din cine ştie ce 
motiv, Luke se săturase, în cele din urmă. 

Falk a răsucit ideea în minte pe toate părţile, uitându-se 
în gol spre peisajul deprimant. Într-un final, a oftat şi şi-a 
scos telefonul. Când a răspuns Raco, în fundal se auzea 
foşnet de hârtii. 

— Eşti la secţie? a întrebat Falk. 

Vremea era frumoasă în duminica aceea. S-a întrebat ce 
părere avea soţia lui Raco despre faptul că el muncea într- 
o asemenea zi. 

— Mda. 

Un oftat. 

— Mă uit pe nişte hârtii de-ale lui Hadler. Nu că ar ajuta 
la mare lucru. Tu? 

Falk i-a povestit ce îi spusese Gerry. 

— Aha. 

Raco a expirat zgomotos. 

— Ce părere ai? 

— Nu ştiu. Ar putea fi ceva acolo. Ar putea şi să nu fie 
nimic. Mai stai puţin la secţie? 

— Din păcate, o să mai stau mult la secţie. 

— Vin şi eu. 

Abia a închis Falk telefonul că a bâzâit din nou. Era un 
mesaj şi, când a văzut de la cine era, încruntarea i s-a 


< 155» 


transformat într-un zâmbet mic. 

Eşti ocupat? scrisese Gretchen. i-e foame? Eu iau 
prânzul cu Lachie în Centenary Park. 

Falk s-a gândit la Raco, dărâmat printre rapoarte la 
secţie, şi la cafeaua care i se agita în stomac de când 
plecase de la ferma Hadler. S-a gândit la zâmbetul lui 
Gretchen când îl lăsase în faţa cârciumii, sub cerul plin de 
stele. Rochia aia trebuie să fie pentru tine, fraiere! 

Vin acum, a răspuns el. S-a gândit o clipă. Dar nu pot să 
stau prea mult. Asta nu prea i-a atenuat senzaţia de vină. 
În realitate, nu îi păsa. 


Centenary Park era primul loc din Kiewarra care arăta 
ca şi cum ar fi investit cineva în el. Straturile de pământ 
erau proaspăt şi atent plantate cu cactuşi rezistenți la 
secetă, dând parcului o aparenţă luxuriantă pe care Falk 
nu o mai văzuse de săptămâni. 

Banca pe care îşi petrecuseră atâtea seri de sâmbătă 
dispăruse, a observat el cu părere de rău. În locul ei, 
strălucea un loc de joacă elaborat, vopsit în culorile 
primare. Era plin de copii şi toate mesele de picnic de pe 
margine erau ocupate. Cărucioarele se înghesuiau cu lăzile 
frigorifice, în timp ce părinţii stăteau de vorbă, 
întrerupându-se numai ca să-şi certe pe rând copiii sau să 
le dea să mănânce. 

Falk a zărit-o pe Gretchen înainte ca ea să îl vadă pe el 
şi s-a oprit s-o privească o clipă. Stătea singură la o masă 
din capăt, aşezată pe o bancă de picnic, cu picioarele ei 
lungi întinse în faţă şi cu coatele sprijinite pe tăblia mesei 
din spate. Îşi prinsese neglijent părul într-un coc deasupra 
capului, şi-şi pusese ochelarii de soare deasupra. Se uita 
cu un aer amuzat la activitatea de la locul de joacă. Falk a 
simţit fiorul familiarităţii. În lumina soarelui, de la 
distanţă, aproape că ar fi putut avea din nou şaisprezece 
ani. 

Probabil că Gretchen s-a simţit privită, pentru că brusc 
şi-a ridicat capul. A zâmbit şi i-a făcut cu mâna în timp ce 
el se ducea spre ea. L-a întâmpinat cu un sărut pe obraz şi 


e 156 » 


cu o caserolă deschisă. 

— Ia un sendviş. Lachie nu o să le termine niciodată pe 
toate. 

El a ales unul cu şuncă şi s-a aşezat lângă ea pe bancă. 
Ea şi-a întins iar picioarele, iar o coapsă caldă s-a atins de 
coapsa lui. Avea şlapi în picioare şi unghiile făcute cu ojă 
roz lucioasă. 

— Nu seamănă deloc cu ce-mi aduceam eu aminte. E 
nemaipomenit, a zis Falk, uitându-se la copiii care se 
căţărau pe echipament. De unde au venit banii pentru 
toate astea? 

— Ştiu. A fost un proiect de donaţii rurale. Am avut 
noroc acum vreo doi ani cu un fond de caritate al unor 
bogătani. N-ar trebui să fac mişto, chiar e minunat. E cel 
mai drăguţ loc din oraş acum. Şi e tot timpul aglomerat. 
Copiii îl adoră. Chiar dacă am suferit că vechea noastră 
bancă a dispărut. 

A zâmbit şi amândoi s-au uitat la un copil mic care îşi 
îngropa prietenul în nisip. 

— Dar e bine pentru cei mici. Dumnezeu ştie că altceva 
pentru ei nu prea e pe aici. 

Falk a revăzut în minte vopseaua scorojită şi coşul 
singuratic de baschet de pe terenul şcolii. 

— Se compensează cu starea în care se află şcoala, 
bănuiesc. E şi mai dărăpănată decât îmi aduceam eu 
aminte. 

— Mda. Şi pentru asta tot seceta e vinovată. 

Gretchen a deschis o sticlă de apă şi a luat o gură. A 
înclinat-o spre el în acelaşi fel în care pe vremuri îi oferea 
votcă. Era uşor să revină la intimitatea de altădată. Falk a 
luat sticla. 

— Consiliul local nu are bani, a zis ea. Tot ce primeşte 
oraşul de la stat se duce către subvenţiile agricole, aşa că 
nu mai rămâne nimic pentru copii. Dar avem noroc că 
Scott e director acolo. Măcar lui pare să-i pese. Numai că, 
dacă ai contul gol, nu prea poţi face multe. Iar părinţilor 
nici vorbă să le mai cerem. 

— Nu-i mai puteţi tapa iar de bani pe bogătani? 


e 157 œ» 


Ea a zâmbit trist. 

— Am încercat. Credeam că ne aşteaptă o pleaşcă anul 
ăsta. Erau alţii, totuşi, nu cei care au finanţat locul de 
joacă. Un grup privat, Crossley Educational Trust. Ai auzit 
de ei? 

— Nu cred. 

— Genul de oameni sentimentali, păreau exact ce ne 
trebuia nouă. Dau bani şcolilor rurale în dificultate, dar se 
pare că există alte şcoli mai rurale sau mai în dificultate 
decât a noastră, dacă-ţi vine să crezi. Dumnezeu să le 
ajute! Am ajuns pe lista scurtă, dar zarurile n-au fost de 
partea noastră de data asta. O să mai căutăm, mai 
încercăm şi la anul, bănuiesc. Dar până atunci, cine ştie? 
În fine... 

S-a întrerupt să-i facă cu mâna fiului ei, care stătea în 
picioare sus pe tobogan şi încerca să le atragă atenţia. Şi-a 
dat drumul să alunece în timp ce ei îl urmăreau cu 
privirea. 

— Lachie e fericit acolo deocamdată, deci, măcar atât. 

Băieţelul a alergat spre ei şi Gretchen a apucat caserola. 
I-a întins un sendviş, dar fiul ei a ignorat-o şi, în schimb, l-a 
fixat cu ochii pe Falk. 

— Salut! i-a întins mâna Falk. Eu sunt Aaron. Ne-am 
întâlnit zilele trecute, mai ţii minte? Eu şi mama ta am fost 
prieteni când eram mai tineri. 

Lachie a dat noroc cu el, zâmbind la noutatea acestei 
acţiuni. 

— M-ai văzut pe tobogan? 

— Te-am văzut, a spus Gretchen, dar întrebarea nu-i era 
adresată ei. 

Falk a încuviinţat din cap. 

— Ai fost foarte curajos, a zis el. Pare tare înalt. 

— Pot să mă dau din nou. Uite! 

Lachie a luat-o la goană. Gretchen s-a uitat după el cu o 
expresie ciudată pe faţă. Puştiul a aşteptat până când Falk 
i-a acordat toată atenţia lui, apoi s-a dat pe tobogan. A 
alergat imediat să se dea din nou. Falk a ridicat degetul 
mare, în semn de apreciere. 


< 158 + 


— Mersi, i-a zis Gretchen. E obsedat de bărbaţi, mai 
nou. Cred că începe să-i vadă pe ceilalţi copii cu taţii lor 
şi... na, îţi dai seama. 

A ridicat din umeri. Nu l-a privit pe Falk în ochi. 

— Ei, asta înseamnă să fii mamă, nu? Optsprezece ani de 
vină năucitoare. 

— Tatăl lui nu se implică deloc? 

Falk a detectat urma de curiozitate din propria voce. 

Şi Gretchen a simtit-o şi a zâmbit cu înţeles. 

— Nu. Şi e în regulă, poţi să întrebi. Tatăl lui s-a dus. 
Nu-l cunoşteai. Nu era de pe aici, doar un muncitor aflat în 
trecere prin Kiewarra. Nu ştiu prea multe despre el, numai 
că m-a lăsat cu puştiul ăsta incredibil. Şi da, îmi dau seama 
cum sună. 

— Nu sună în niciun fel. Lachie e norocos să te aibă ca 
mamă, a zis Falk, dar în timp ce îl privea pe puşti urcându- 
se atletic pe scară, s-a trezit întrebându-se cum o fi arătat 
tatăl lui. 

— Mersi. Nu mă simt aşa. Uneori, mă întreb dacă n-ar 
trebui să fac un efort ca să cunosc pe careva. Pentru 
amândoi, să încerc să-i ofer lui Lachie o familie. Să-i arăt 
cum e să ai o mamă care nu este stresată şi epuizată tot 
timpul, cum o mai fi şi asta. Dar nu ştiu... 

A lăsat cuvintele să atârne în aer, iar Falk s-a temut că 
se simţea stânjenită, însă ea i-a zâmbit. 

— E al dracu' de greu să găseşti cu cine să ieşi la o 
întâlnire în Kiewarra! E o pepinieră săracă. 

Falk a râs. 

— Deci nu te-ai măritat niciodată? a zis el şi Gretchen a 
clătinat din cap. 

— Nu. Niciodată. 

— Nici eu. 

— Da, ştiu, a zis Gretchen cu o privire amuzată. 

Falk nu era sigur cum, dar femeile mereu păreau să ştie. 
Se priveau cu subinţeles şi îşi zâmbeau. Falk şi i-a 
imaginat pe Gretchen şi Lachie locuind singuri pe 
proprietatea imensă pe care o cumpărase ea de la familia 
Kellerman şi şi-a amintit izolarea bizară a fermei Hadler. 


< 159 + 


Până şi Falk, care aprecia intimitatea mai mult decât 
majoritatea oamenilor, începea să-şi dorească un pic de 
companie după câteva ore petrecute singur pe câmp. 

— Probabil te simţi singură la fermă, a zis el şi imediat i- 
a venit să-şi muşte limba. Scuze, chiar era o întrebare 
sinceră, nu o replică îngrozitoare de agăţat. 

Gretchen a râs. 

— Ştiu. Cu replici ca asta, te-ai încadra în peisajul de 
aici mai bine decât crezi. 

Chipul i s-a întunecat. 

— Dar mda, poate fi o problemă. Nu mă deranjează 
neapărat lipsa companiei, ci senzaţia de izolare. Nu am 
conexiune bună la internet şi până şi semnalul de telefon e 
răzleţ. Nu că m-ar suna prea mulţi oameni, oricum. 

A tăcut, strângând din buze. 

— Ştii că nu am aflat ce s-a întâmplat cu Luke decât a 
doua zi dimineaţă? 

— Serios? a întrebat Falk şocat. 

— Da. Nimeni nu s-a gândit să mă sune şi pe mine. Nici 
Gerry sau Barb, nimeni. Deşi am trecut prin atâtea 
împreună, cred că eu - a ridicat uşor din umeri - nu eram o 
prioritate. În după-amiaza în care s-a întâmplat, l-am luat 
pe Lachie de la şcoală, ne-am dus acasă, am mâncat. El s-a 
culcat, eu m-am uitat la un DVD. A fost o seară aşa banală 
şi plictisitoare, dar parcă a fost ultima normală, ştii? Nu a 
avut nimic special, dar aş da orice să mă întorc la starea 
de atunci. Abia a doua zi dimineaţă, când am ajuns la 
şcoală, toată lumea vorbea despre asta. Parcă ei toţi ştiau 
ŞI... 

De-a lungul nasului i s-a scurs o singură lacrimă. 

— Şi nimeni nu se sinchisise să mă sune şi pe mine. Nu 
mi-a venit să cred. Adică, chiar nu puteam să cred ce 
auzeam. Am trecut cu maşina pe lângă ferma lui, dar nu 
am putut să mă apropii. Drumul era blocat şi peste tot 
erau poliţişti. Aşa că m-am dus acasă. Între timp, apăruse 
ştirea şi la televizor, bineînţeles. Atunci nu mai aveam cum 
s-o ratez. 

— Îmi pare tare rău, Gretch, a zis Falk punându-şi o 


e 160 » 


mână pe umărul ei. Dacă te ajută cu ceva, nici pe mine nu 
m-a sunat nimeni. Am aflat când i-am văzut faţa pe un site 
de ştiri. 

Falk îşi amintea şocul la vederea acelor trăsături 
familiare asociate cu titlul acela îngrozitor. 

Gretchen a încuviinţat şi, brusc, privirea i s-a fixat pe 
ceva dincolo de umărul lui. S-a întunecat la faţă şi s-a şters 
repede la ochi. 

— Of, Doamne, fii atent! a zis ea. Vine Mandy Vaser. Ţi-o 
aduci aminte? O chema Mandy Mantel pe vremuri. Fir-ar, 
n-am chef de aşa ceva acum. 

Falk s-a întors. Fata roşcată cu faţa ascuţită pe care şi-o 
amintea el drept Mandy Mantel se metamorfozase într-o 
femeie micuță, îngrijită, cu părul roşu, strălucitor, tuns 
bob. La piept, purta un bebeluş într-un fel de eşarfă legată 
complicat, care părea făcută din fibre naturale şi 
promovată drept „organică”. Venea spre ei pe iarba 
îngălbenită cu aceeaşi faţă ascuţită. 

— S-a măritat cu Tim Vaser. Era cu un an sau doi mai 
mare decât noi, i-a şoptit Gretchen în timp ce se apropia 
de ei. Are doi copii la şcoală. Şi s-a autodesemnat 
purtătoarea de cuvânt a grupului mamelor stresate, ceea 
ce-i ocupă mare parte din timp. 

Mandy s-a oprit în faţa lor. S-a uitat de la Falk la 
sendvişul cu şuncă pe care acesta îl ţinea în mână şi 
înapoi, cu buza răsfrântă a dispreţ. 

— Bună, Mandy, a zis el. 

Ea l-a ignorat ostentativ şi doar şi-a pus o mână 
protectoare pe ceafa copilului, ca pentru a-l apăra de acest 
salut. 

— Gretchen, îmi pare rău că te întrerup. 

Nu arăta deloc ca şi cum i-ar fi părut rău. 

— Ai putea să vii la masa noastră o clipă? Vrem doar să 
vorbim ceva cu tine. 

Privirea ei s-a oprit scurt asupra lui Falk, după care s-a 
întors în altă parte. 

— Mandy, a zis Gretchen fără entuziasm. i-l aduci 
aminte pe Aaron? De pe vremuri? Lucrează la Poliţia 


e 161 œ» 


Federală acum. 

A subliniat ultimele cuvinte. A 

Falk şi-a amintit că se sărutase odată cu Mandy. Intr-o 
seară de discotecă pentru elevi, din câte ţinea el minte. 
Fusese surprins să simtă limba fetei de paisprezece ani 
băgându-se adânc în gura lui. Simţise gustul puternic de 
limonadă ieftină, în timp ce luminile de atmosferă se 
proiectau pe pereţii sălii de sport şi un casetofon urla într- 
un colţ. S-a întrebat dacă ea îşi mai aducea aminte. Din 
felul în care îşi încrunta sprâncenele şi evita să-l privească 
în ochi, Falk era sigur că da. 

— Îmi pare bine să te revăd, i-a întins Falk mâna, nu 
pentru că voia în mod deosebit să dea mâna cu ea, ci 
pentru că ştia că asta ar fi stânjenit-o. 

Mandy s-a holbat la ea, făcând un efort vizibil de a 
rezista impulsului de a răspunde politicos. A reuşit şi l-a 
lăsat cu mâna întinsă. Falk aproape că a respectat-o un pic 
pentru asta. 

— Gretchen! 

Mandy îşi pierdea răbdarea. 

— Putem să vorbim cu tine? 

Gretchen a privit-o direct în ochi. Nu a schiţat niciun 
gest pentru a se ridica. 

— Cu cât spui mai repede, Mandy, cu atât mai repede 
pot să-ţi spun şi eu să-ţi vezi de treaba ta şi pe urmă putem 
să ne vedem fiecare de duminica noastră. 

Mandy s-a crispat. A aruncat o privire peste umăr, la 
grupul de mame cu coafuri asemănătoare, care îi priveau 
din spatele ochelarilor de soare. 

— Foarte bine! Dacă aşa vrei... Eu, adică noi nu ne 
simţim confortabil cu Aar... cu prietenul tău atât de 
aproape de copiii noştri. 

S-a uitat direct la Falk. 

— Vrem să pleci de aici. 

— Am reţinut, a zis Gretchen. 

— Deci o să plece? 

— Nu, au zis Falk şi Gretchen la unison. 

De fapt, Falk se gândea că ar cam fi timpul să plece la 


e 162 » 


secţie, unde îl aştepta Raco, dar nu voia să se lase 
intimidat de afurisita de Mandy Martel. Mandy şi-a mijit 
ochii. S-a aplecat spre ei. 

— Ascultă, a zis ea. Deocamdată, eu şi mamele te rugăm 
politicos. Dar ar putea foarte bine să vină taţii, care să nu 
fie la fel de politicoşi, dacă înţelegi mai uşor mesajul lor. 

— Mandy, ce Dumnezeu? a explodat Gretchen. Lucrează 
la poliţie. Tu auzi ce-ţi spun? 

— Mda, şi toţi am auzit ce i-a făcut lui Ellie Deacon. 

Pe locul de joacă, părinţii se uitau spre ei. 

— Pe bune, Gretchen, doar nu eşti aşa de disperată, nu? 
Să-ţi expui propriul fiu în felul ăsta? Eşti mamă acum. 
Poartă-te ca atare! 

Falk şi-a amintit că, pe vremuri, bărbatul care, în cele 
din urmă, devenise soţul lui Mandy scrisese şi recitase 
public o poezie pentru Gretchen de Ziua îndrăgostiţilor. 
Nu era deci de mirare că femeia savura faptul că, de data 
aceasta, era într-o poziţie avantajoasă. 

— Dacă ai de gând să petreci timp cu... persoana asta, 
Gretchen, a continuat Mandy, să ştii că mă gândesc să 
anunţ asistenţa socială. De dragul lui Lachie. 

— Hei, a zis Falk, dar Gretchen a vorbit peste el. 

— Mandy Vaser, a zis ea încet, dar cu o voce fermă. 
Crezi că le ştii pe toate? Atunci fă ceva deştept o dată în 
viaţă. Întoarce-te şi pleacă de aici. 

Femeia şi-a îndreptat spatele, nevrând să cedeze. 

— Şi, Mandy? Ai grijă! Dacă din cauza ta fiul meu pierde 
vreun minut de somn sau varsă vreo lacrimă... 

Falk n-o mai auzise niciodată pe Gretchen vorbind cu 
tonul acela ca de gheaţă. Aceasta nu şi-a mai terminat 
fraza, a lăsat-o să plutească în aer. 

Mandy a privit-o cu ochii măriţi. 

— Mă ameninţi? Ăsta e limbaj agresiv. Consider că m-ai 
ameninţat. Nu-mi vine să cred. După toate nenorocirile 
prin care a trecut oraşul ăsta... 

— Tu mă ameninţi pe mine! Asistenţa socială, auzi la ea! 

— Încerc să păstrez Kiewarra sigură pentru copiii noştri. 
Cer prea mult? Nu a fost destul de rău până acum? Ştiu că 


e 163 + 


nu îţi prea plăcea Karen, dar ai putea măcar să dovedeşti 
puţin respect, Gretchen. 

— Ajunge, Mandy! a zis Falk sever. Pentru Dumnezeu, 
taci din gură şi lasă-ne în pace! 

Mandy a arătat cu degetul spre Falk. 

— Nu! Tu să pleci! 

S-a răsucit pe călcâie şi s-a îndepărtat cu paşi hotărâți. 

— Îl sun pe soţul meu! 

Cuvintele au plutit pe deasupra locului de joacă în urma 
ei. 

Gretchen avea obrajii roşii. Când a luat o gură de apă, 
Falk a observat că îi tremurau mâinile. A întins mâna s-o 
atingă pe umăr, dar pe urmă s-a oprit, ştiind că erau 
priviţi. Nu voia să înrăutăţească situaţia. 

— Îmi pare rău, a zis el. N-ar fi trebuit să mă întâlnesc 
cu tine aici. 

— Nu e vina ta, a zis ea. Tensiunea e mare. lar cu 
căldura asta, e şi mai rău. 

A inspirat adânc şi i-a zâmbit cam cu jumătate de gură. 

— În plus, Mandy a fost întotdeauna o javră. 

El a încuviinţat. 

— Asta aşa e. 

— Şi ca să se ştie, nu-i adevărat că nu mi-a plăcut Karen. 
Doar că nu eram apropiate. Sunt o mulţime de mame la 
şcoală. Nu poţi să fii prietenă cu toate. Evident. 

A arătat din cap spre spatele lui Mandy. 

Falk tocmai deschidea gura să răspundă când i-a bâzâit 
telefonul. L-a ignorat. Gretchen a zâmbit. 

— E OK. Răspunde. 

Cerându-şi scuze cu o grimasă, a deschis mesajul. Nici 
nu l-a terminat bine de citit că s-a şi ridicat în picioare. 

Şase cuvinte de la Raco: Jamie Sullivan a minţit. Vino 
acum! 


e 164 œ» 


Capitolul douăzeci 


— E acolo. 

Falk s-a uitat prin geamul gros de sticlă al uşii în singura 
cameră de audiere din secţia de poliţie. Jamie Sullivan 
stătea la masă, amestecând amărât într-un pahar de 
hârtie. Cumva, fermierul părea mai mic acum decât când 
fuseseră la el în sufragerie. 

Falk se simţise vinovat că o lasă pe Gretchen în parc. 
Ezitase când ea îl privise în ochi şi îi spusese că era în 
regulă. Nu o crezuse, aşa că ea îi zâmbise şi îl împinsese 
uşor spre maşină. 

— Du-te. E OK. Sună-mă. 

Plecase. 

— Ce ai aflat? l-a întrebat pe Raco. 

Sergentul i-a povestit, iar Falk a  încuviinţat, 
impresionat. 

— A fost chiar sub nasul nostru, încă de la început, a zis 
Raco. Doar că, la câte s-au întâmplat în ziua aia, a trecut 
neobservat. 

— Mda, păi, a fost o zi plină. Mai ales pentru Jamie 
Sullivan, se pare. 

Când au intrat, Sullivan a ridicat brusc capul. [inea 
paharul strâns între degete. 

— Bine, Jamie. Vreau să-ţi fie clar că nu eşti arestat, a 
zis Raco abrupt. Dar trebuie să clarificăm câteva lucruri 
despre care am vorbit data trecută. Il ştii pe agentul 
federal Falk. Am vrea să asiste la discuţie, dacă eşti de 
acord. 

Sullivan a înghiţit. S-a uitat de la unul la altul, nesigur 
de răspunsul corect. 

— Cred că da. Lucrează pentru Gerry şi Barb, nu-i aşa? 

— Neoficial, a zis Raco. 

— Am nevoie de avocat? 

— Dacă vrei. 

A urmat un moment de linişte. Avocatul lui Sullivan, în 
cazul în care avea unul, probabil că cincizeci de săptămâni 


e 165 


pe an se ocupa de dispute pentru proprietăţi şi de 
contracte privind animalele de la ferme, s-a gândit Falk. 
Acesta ar fi putut fi un teritoriu nou pentru el. Lăsând la o 
parte tariful pe oră. Şi Sullivan părea să ajungă la aceeaşi 
concluzie. 

— Nu sunt arestat? 

— Nu. 

— Bine atunci, a zis Sullivan. Întreabă-mă odată! Tre' să 
mă întorc acasă. 

— Bun. Jamie, am venit la tine acum două zile, a început 
Raco. Voiam să vorbim cu tine despre ziua în care au murit 
Luke, Karen şi Billy Hadler. 

— Da. 

Buza de sus a lui Sullivan s-a acoperit cu o peliculă fină 
de sudoare. 

— În timpul vizitei noastre, ne-ai spus că, după ce Luke 
Hadler a plecat de pe proprietatea ta pe la 16:30, tu ai 
rămas acolo. Ai zis... 

Şi-a consultat notițele. 

— „Am rămas la fermă. Am muncit pe afară. Am mâncat 
cu bunica.” 

Sullivan nu a răspuns nimic. 

— Vrei să ne spui ceva despre asta acum? 

Sullivan s-a uitat de la Falk la Raco şi invers. A clătinat 
din cap. 

— Bine, a spus Raco şi a împins o bucată de hârtie pe 
birou, înspre el. Ştii ce e asta? 

Sullivan şi-a umezit buzele uscate cu limba. De două ori. 

— E un raport al pompierilor, a zis el. 

— Aşa e. Vezi aici pe ştampila cu data că e din aceeaşi zi 
în care au murit cei trei. De fiecare dată când sunt chemaţi 
pompierii, fac un raport ca ăsta. In cazul de faţă, au 
răspuns la o alertă de urgenţă. Se vede aici. 

Raco i-a arătat nişte rânduri dactilografiate pe raport. 

— lar mai jos, adresa la care au fost chemaţi. Recunoşti 
adresa? 

— Normal. 

O pauză lungă. 


e 166 » 


— E ferma mea. 

— Conform sintezei - Raco a ridicat raportul şi a citit - 
echipajul de pompieri a fost chemat la ferma ta la 17:47. 
Au fost alertaţi automat când bunica ta a activat butonul 
de panică. Când au ajuns, bunica era singură acasă, cu 
aragazul în flăcări. Aici scrie că au stins focul şi au calmat- 
o. Au încercat să te sune, nu ai răspuns, dar apoi ai ajuns 
acasă. Conform raportului, era ora 18:05. 

— Eram pe câmp. A 

— Nu erai. L-am sunat pe tipul care a scris raportul. Işi 
aduce aminte că ai venit dinspre şoseaua principală. 

S-au uitat îndelung unii la alţii. Sullivan a cedat primul, 
coborându-şi privirea spre masă, de parcă de acolo putea 
să apară vreun răspuns. O muscă singuratică le dădea 
târcoale cu un bâzâit uşor. 

— La început, după ce a plecat Luke, m-am dus pe câmp, 
dar pe urmă am plecat puţin cu maşina, a zis Sullivan. 

— Unde? 

— Nicăieri anume. Pe ici, pe colo. 

— Fii exact, a spus Falk. 

— La punctul de belvedere. Nu am fost pe lângă ferma 
Hadler, să ştiţi. Aveam nevoie să mă duc undeva să mă 
gândesc. 

Falk s-a uitat la el. Sullivan a încercat să-i susţină 
privirea. 

— Cât de mare e ferma ta? a întrebat Falk. 

Sullivan a ezitat, simțind că i se întinde o capcană. 

— Vreo două sute de acri. 

— Destul de mare, deci. 

— Destul. 

— la zi-mi atunci, de ce un om care îşi petrece 
douăsprezece sau paisprezece ore pe zi pe două sute de 
acri de câmp mai are nevoie de un loc unde să se 
gândească? 

Sullivan şi-a ferit privirea. 

— Deci zici că te-ai dus să te plimbi cu maşina. Singur. 
Ce scuză ai că nu ne-ai spus asta la început? a întrebat 
Raco. 


e 167 œ» 


Sullivan s-a uitat în tavan, gândindu-se la un răspuns şi 
respingându-l imediat. Apoi şi-a ridicat palmele şi, pentru 
prima dată, s-a uitat în ochii lor cum trebuie. 

— Ştiam cum o să pară şi nu voiam bătăi de cap. Ca să 
fiu sincer, speram să nu aflaţi. 

Pentru prima dată, Falk a simţit că spunea adevărul. 
Ştia din dosar că Sullivan avea douăzeci şi cinci de ani şi 
se mutase în Kiewarra cu zece ani înainte, împreună cu 
tatăl lui, acum răposat, şi cu bunica. La mai mult de zece 
ani de când se înecase Ellie. Şi totuşi. 

— Numele Ellie Deacon îţi spune ceva? a întrebat el. 

Când Sullivan şi-a ridicat privirea spre el, pe faţă i-a 
trecut o expresie prea rapidă ca Falk s-o poată identifica. 

— Ştiu că a murit. Acum mulţi ani. Şi ştiu... 

A arătat din cap spre Falk. 

— Ştiu că tu şi Luke eraţi prieteni cu ea. Cam asta e. 

— Luke vorbea vreodată despre ea? 

Sullivan a clătinat din cap. 

— Mie nu mi-a zis nimic. A menţionat-o o dată sau de 
două ori, a zis că a avut o prietenă care s-a înecat, dar nu 
vorbea prea mult despre trecut. 

Falk a dat paginile din dosar până când a găsit 
fotografia pe care o căuta şi i-a întins-o peste masă. Era 
interiorul platformei de marfă de la camioneta lui Luke, 
văzut de aproape şi cu accent pe cele patru linii orizontale 
de lângă cadavrul lui. 

— Ai vreo idee de la ce sunt astea? a zis Falk, iar 
Sullivan s-a uitat îndelung la ele. 

Patru linii. În două coloane de câte două, pe partea 
interioară a platformei, la distanţă de vreun metru una de 
alta. Sullivan nu a atins fotografia. Şi-a trecut privirea 
peste ea, de parcă încerca să ghicească ceva. 

— Rugină? a încercat el. 

Nu era nici convins, nici convingător. 

— OK. 

Falk a luat fotografia înapoi. 

— Uite ce-i, nu i-am omorât eu, a zis Sullivan cu vocea 
subţiată. Luke era prietenul meu. Mi-a fost prieten bun. 


e 168 » 


— Atunci ajută-ne, a spus Raco. Ajută-l pe Luke. Nu ne 
face să pierdem timp suspectându-ne pe tine, dacă ar 
trebui să căutăm în altă parte. 

Sub mânecile cămăşii albastre ale lui Sullivan se 
formaseră cercuri ude. Mirosul de transpiraţie plutea pe 
deasupra mesei. Liniştea s-a prelungit. 

Falk a riscat. 

— Jamie. N-o să-i spunem soţului ei. 

Sullivan s-a uitat la el şi, preţ de o secundă, pe chip i-a 
apărut urma unui rânjet. 

— Crezi că i-o trag nevestei vreunuia? 

— Cred că, dacă există cineva care poate să confirme 
unde ai fost, ar trebui să ne spui acum. 

Sullivan a rămas neclintit. Cei doi au aşteptat. Apoi, 
fermierul a clătinat uşor din cap. 

— Nu există. 

Nu prea am avut dreptate, deci, s-a gândit Falk. Dar, în 
acelaşi timp, a avut senzaţia că nici nu se înşelase cu totul. 


— Ce e mai rău decât să ţi se ia amprente pentru triplă 
omucidere? a întrebat Falk după jumătate de oră, în timp 
ce se uitau după Sullivan, care se urca în maşină şi pleca. 

La audiere, se tot învârtiseră în jurul cozii, până când 
Sullivan îşi încrucişase braţele. Refuzase să mai spună 
vreun cuvânt şi doar insista că trebuia să vadă ce face 
bunica lui sau să roage pe altcineva să treacă pe la fermă 
s-o vadă. 

— Mda, îi e frică de ceva, a zis Raco. Dar de ce anume, 
asta e întrebarea. 

— O să stăm cu ochii pe el, a zis Falk. Mă întorc la 
cârciumă o vreme, vreau să mă uit şi prin restul 
documentelor familiei Hadler. 

Când ai îndoieli, îi spusese mereu un instructor lui Falk, 
ia urma banilor. Fusese un sfat bun. Raco a aprins o ţigară 
şi l-a condus la maşină, parcată pe o porţiune de pământ 
din spatele secţiei. După ce au dat colţul, Falk s-a oprit 
brusc. A rămas acolo, în picioare, holbându-se, aşteptând 
ca creierul să proceseze ce îi vedeau ochii. 


< 169 + 


De-a lungul uşilor şi al capotei, cineva zgâriase de mai 
multe ori vopseaua cu un mesaj. Literele străluceau 
argintiu în soare. 


O SĂ TE JUPUIM, CRIMINAL NENOROCIT 


e 170 œ» 


Capitolul douăzeci şi unu 


Gretchen s-a oprit din vorbit, rămânând cu gura căscată 
în mijlocul cuvântului în timp ce Falk intra în parcarea 
cârciumii. Stătea de vorbă cu Scott Whitlam pe trotuar, iar 
Lachie se juca pe la picioarele ei. Falk i-a zărit în oglindă 
când a parcat. 

— Fir-ar! a zis el în barbă. 

De la secţia de poliţie până la cârciumă erau numai 
câteva sute de metri, dar drumul prin centrul oraşului i se 
păruse o călătorie lungă. A coborât din maşină şi a trântit 
portiera, având senzaţia că zgârieturile argintii din vopsea 
îi făceau cu ochiul. 

— O, Doamne! Ce s-a întâmplat? 

Gretchen a alergat la el urmată îndeaproape de Lachie. 
Băieţelul i-a făcut cu mâna lui Falk înainte să-şi îndrepte 
atenţia, cu ochii măriţi, spre maşină. A întins un deget 
grăsuliu să urmeze literele inscripţionate şi, spre spaima 
lui Falk, a început să citească pe litere primele cuvinte 
înainte ca Gretchen să-l tragă repede de acolo. L-a trimis 
să se joace în partea cealaltă a parcării, iar el s-a aplecat 
fără prea mare tragere de inimă să arunce cu diverse într- 
un canal de scurgere. 

— Cine a făcut asta? a întrebat ea întorcându-se spre 
Falk. 

— Nu ştiu, a răspuns el. 

Whitlam a fluierat încet, compătimitor, dând raită 
maşinii. 

— Cineva chiar a luat-o razna! Ce au folosit? Cuţit sau 
şurubelniţă sau ce? 

— Mda, chiar nu ştiu. 

— Ce nenorociţi! a zis Whitlam. Locul ăsta... uneori, e 
mai rău ca la oraş aici. 

— Tu eşti OK? l-a atins Gretchen pe cot. 

— Mda, a zis Falk. În orice caz, mai bine ca maşina. 

A simţit un acces de furie. Avea maşina aceea de peste 
şase ani. Nu era prea arătoasă, dar nu-i făcuse niciodată 


e 171 œ» 


probleme. Nu merita să fie distrusă de vreun ţărănoi idiot. 

O SĂ TE JUPUIM 

Falk s-a întors spre Whitlam. 

— E ceva din trecut. Aveam o prietenă... 

— E în regulă, a dat Whitlam din cap. Am auzit povestea. 

Gretchen a trecut cu degetul peste urmele lăsate pe 
maşină. 

— Aaron, ascultă, trebuie să fii atent. 

— N-o să păţesc nimic. E neplăcut, dar... 

— Nu. E mai rău de atât. 

— Mda, ei. Ce pot să-mi facă mai mult de atât? Să mă 
jupoaie? 

Ea a tăcut. 

— Nu ştiu. Uită-te la Hadler. 

— Acolo a fost altceva. 

— Eşti sigur? Adică, n-ai de unde să ştii. 

Falk s-a uitat la Whitlam pentru susţinere, dar directorul 
a ridicat din umeri. 

— Locul ăsta e ca o oală sub presiune, prietene. Ţânţarii 
devin armăsari mai repede decât te-ai aştepta. Ar trebui să 
ştii asta. N-ar strica să fii puţin atent. Mai ales că 
amândouă lucrurile s-au întâmplat în aceeaşi zi. 

Falk s-a holbat la el. 

— Care amândouă? 

Whitlam i-a aruncat o privire lui Gretchen, care s-a foit 
stânjenită. 

— Scuze, am crezut că le-ai văzut până acum. 

— Ce? 

Whitlam a luat o bucată de hârtie din buzunarul de la 
spate şi i-a întins-o. Falk a desfăşurat-o. Un vânt fierbinte a 
foşnit frunzele moarte de la picioarele lor. 

— Cine a văzut asta? 

Niciunul nu a răspuns. Falk şi-a ridicat privirea spre ei. 

— Deci? 

— Toată lumea. Sunt în tot oraşul. 


La Fleece era plin, dar Falk a auzit accentul nazal, 
celtic, al lui McMurdo pe deasupra vacarmului. S-a oprit în 


e 172 œ» 


pragul uşii, în spatele lui Whitlam. 

— Nu am de gând să mă cert cu tine, prietene, zicea 
McMurdo din spatele barului. Uită-te în jur! Asta e o 
cârciumă. Nu e democraţie aici. 

Strângea un teanc de fluturaşi mototoliţi în pumnul lui 
mare. Erau precum ca cel care ardea o gaură în buzunarul 
lui Falk şi acesta a trebuit să reziste tentaţiei de a-l scoate 
şi a se uita din nou la el. Era o reproducere grosolană, 
probabil fotocopiată de cinci sute de ori la mica bibliotecă 
a oraşului. 

In partea de sus, cu litere mari, groase, erau cuvintele: 
ODIHNEŞTE-TE ÎN PACE, ELLIE DEACON, 16 ANI. 
Dedesubt, era o fotografie cu tatăl lui Falk la patruzeci şi 
ceva de ani. Alături, o poză cu Falk, care părea să fi fost 
făcută în grabă când ieşea din cârciumă. Era surprins din 
profil, cu o grimasă întipărită pe faţă. Sub fotografii, cu 
caractere mai mici, erau cuvintele: Aceşti bărbați au fost 
audiaţi în legătură cu înecul lui Ellie Deacon. Sunt 
necesare mai multe informații. Protejaţi-ne oraşul! Păstraţi 
Kiewarra în siguranță! 

Mai devreme, în parcare, Gretchen îl îmbrăţişase. 

— O adunătură de cretini, îi şoptise ea în ureche. Dar, 
oricum, ai grijă de tine! 

Il ridicase în braţe pe Lachie, în pofida protestelor lui, şi 
plecase. Whitlam îl condusese pe Falk la cârciumă, fără să 
ţină cont de obiecțiile acestuia. 

— Ăştia de aici sunt ca nişte rechini, prietene, îi zisese 
Whitlam. La primul semn că ar fi rost de sânge, sar la 
bătaie. Cel mai bine e să stai acolo cu mine şi să bei o 
bere. Aşa cum e dreptul nostru de la Dumnezeu, ca bărbaţi 
născuţi sub Crucea Sudului. 

Acum, rămăseseră amândoi la intrare. Un bărbat solid, 
roşu la faţă, care - îşi amintea Falk - îi întorsese odată 
spatele lui Erik Falk pe stradă, se certa cu McMurdo pe 
deasupra tejghelei. Bărbatul arăta emfatic cu degetul spre 
fluturaşi şi spunea ceva ce Falk nu a înţeles, iar barmanul 
clătina din cap. 

— Nu ştiu ce să-ţi sugerez, prietene, a zis McMurdo. 


e 173 + 


Dacă vrei să protestezi în legătură cu ceva, ia-ţi un stilou şi 
o foaie de hârtie şi scrie parlamentarului responsabil. Dar 
asta nu poţi s-o faci aici. 

A făcut un gest să arunce fluturaşii la gunoi şi, în timpul 
ăsta, i-a surprins privirea lui Falk în partea cealaltă a 
camerei. A clătinat uşor din cap. 

— Hai să mergem, i-a zis Falk lui Whitlam şi s-a retras 
din uşă. Mersi, oricum, dar nu e o idee bună. 

— Cred că s-ar putea să ai dreptate. Din păcate. 
Dumnezeule, uneori, aici zici că-i ca-n filmul ăla cu John 
Voigt, Eliberarea, a zis Whitlam. Ce o să faci acum? 

— Mă duc sus, în cameră, bănuiesc. Mă mai uit pe nişte 
acte. Sper să treacă de la sine toate astea. 

— Las-o baltă! Vino să bei ceva la mine. 

— Nu, mersi, totuşi. E mai bine dacă mă dau la fund. 

— Nu, nu pare deloc mai bine. Haide! Dar să luăm 
maşina mea, da? 

Whitlam s-a scotocit după chei cu un zâmbet larg pe 
faţă. 

— S-ar putea să-i prindă bine soţiei mele să te vadă. S-ar 
linişti un pic. 

Zâmbetul i-a pălit o clipă, apoi şi-a revenit. 

— Şi oricum voiam să-ţi arăt ceva. 


Whitlam i-a trimis soţiei un mesaj din maşină, apoi a 
condus în tăcere restul drumului prin oraş. 

— Nu-ţi faci griji că o să fiu văzut la tine acasă? a zis 
Falk în cele din urmă. 

Şi-a amintit incidentul din parc. 

— Mamele de la şcoală nu vor fi impresionate. 

— Dă-le încolo! a zis Whitlam cu ochii la drum. Poate că 
aşa le dau o lecţie. „Nu judeca, ca să nu fii judecat la 
rândul tău de o gaşcă de nebune încuiate”, sau cum se 
zice. Aşa deci! Cine crezi că a trimis scrisorile alea de la 
fani? 

— Probabil Mal Deacon. Sau nepotul lui, Grant. 

Whitlam s-a încruntat. 

— Mai degrabă Grant. Se pare că Deacon nu are toate 


e 174 + 


tiglele pe casă de ceva vreme. Mintal, adică. Nu prea ştiu, 
nu am eu treabă cu ăştia doi. N-am nevoie de bătaie de 
cap. 

— Cred că ai dreptate. 

Falk s-a uitat posomorât pe geam. S-a gândit la maşina 
lui, la cuvintele argintii zgâriate în vopsea. 

— Dar niciunul nu ar ezita să-şi murdărească mâinile. 

Whitlam s-a uitat le el, cântărindu-i răspunsul. Apoi a 
ridicat din umeri. leşise de pe strada principală şi traversa 
cartierul Kiewarrei care semăna cel mai mult cu o zonă 
rezidenţială suburbană. Casele păreau bine construite, 
aranjate după modelul reşedinţelor vaste de la ferme, iar 
unele peluze chiar erau verzi. Cea mai uşoară reclamă la 
gazon fals, s-a gândit Falk. Whitlam a tras maşina într-o 
curte pavată din faţa unei case elegante. 

— Frumoasă casă, a zis Falk. 

Whitlam s-a strâmbat. 

— Zonă suburbană la ţară. Ce e mai rău şi de la oraş, şi 
de la sat. Jumătate dintre locurile învecinate sunt goale, 
ceea ce e o bătaie de cap. Risc de securitate, ştii? Vin pe 
aici o grămadă de puşti care fac prostii. Dar toţi fermierii 
trăiesc de pe urma pământului, iar oraşul nu e prea 
atrăgător pentru ceilalţi. 

A ridicat din umeri. 

— Oricum, noi doar am închiriat aici. Mai vedem. 

L-a condus pe Falk într-o bucătărie răcoroasă şi 
strălucitoare, unde soţia lui făcea o cafea cu o aromă 
bogată, profundă, la o maşină complicată. Sandra Whitlam 
era o femeie suplă, palidă, cu ochi mari, verzi, care îi 
dădeau un aer permanent speriat. Whitlam a făcut 
prezentările, iar ea i-a strâns mâna lui Falk cu o expresie 
vagă de suspiciune, dar i-a arătat un scaun confortabil din 
bucătărie. 

— Vrei o bere, prietene? i-a strigat Whitlam deschizând 
frigiderul. 

Sandra, care tocmai punea trei ceşti pe masă, s-a oprit. 

— Nu veniţi de la bar? 

A întrebat pe un ton nonşalant, dar nu s-a uitat spre 


e 175 + 


soţul ei când a vorbit. 

— Mda, păi, nu am mai intrat până la urmă, a zis 
Whitlam făcându-i cu ochiul lui Falk. 

Sandra a strâns din buze, formând o linie subţire cu 
acestea. 

— Cafea ar fi numai bine, mersi, Sandra, a spus Falk. 
Miroase frumos. 

Ea i-a zâmbit forţat, iar Whitlam a ridicat din umeri şi a 
închis frigiderul. Le-a turnat amândurora câte o ceaşcă şi 
s-a foit de colo-colo prin bucătărie în tăcere, aşezând 
diverse combinaţii de brânză şi sărăţele pe o farfurie. Falk 
şi-a sorbit cafeaua şi s-a uitat la o fotografie de familie 
sprijinită lângă cotul lui. În ea erau cei doi alături de o 
fetiţă cu părul de culoarea nisipului. 

— Fiica voastră? a întrebat el ca să spargă liniştea. 

— Danielle. 

Whitlam a ridicat fotografia înrămată. 

— E şi ea pe aici, pe undeva. 

S-a uitat spre soţia lui, care s-a oprit din treabă la 
chiuvetă când a auzit numele fetiţei. 

— Se uită la televizor în camera din spate, a zis Sandra. 

— E OK? 

Sandra doar a ridicat din umeri, iar Whitlam s-a întors 
spre Falk. 

— Ca să fiu sincer, Danielle e cam confuză, a spus el. Ți- 
am zis că era prietenă cu Billy Hadler. Dar nu prea 
înţelege ce s-a întâmplat. 

— Slavă Domnului! a zis Sandra, împăturind prosopul 
din mâinile ei într-un pătrat mic, cu gesturi furioase. Sper 
să nu trebuiască niciodată să înţeleagă ceva atât de 
îngrozitor. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. 
La ce le-a făcut nenorocitul ăla nevestei şi copilului... iadul 
e prea bun pentru el. 

S-a dus la blat şi a început să taie o felie subţire de 
brânză, apăsând tare cu cuțitul prin bucata de brânză până 
când a lovit placa de dedesubt cu un pocnet puternic. 

Whitlam şi-a dres uşor glasul. 

— Aaron a locuit aici, în oraş, pe vremuri. A fost prieten 


e 176 œ» 


cu Luke Hadler mai demult. 

— Ei, poate că era altfel pe vremea aia. 

Sandra era de neînduplecat. A ridicat din sprâncene la 
Falk. 

— Deci ai crescut aici, în Kiewarra? Probabil anii au 
trecut tare greu. 

— Au fost şi momente bune. Să înţeleg că nu-ți place 
aici? 

Sandra a râs scurt. 

— Nu a fost chiar un nou început, aşa cum ne doream, a 
zis ea repezit. Pentru Danielle. Sau pentru oricare dintre 
noi. 

— Nu. Dar eu nu sunt cea mai bună persoană care să ia 
apărarea oraşului ăsta, a zis Falk. Numai că ce s-a 
întâmplat cu familia Hadler a fost un incident care se 
întâmplă o dată în viaţă. Dacă se întâmplă şi atunci. 

— Poate că aşa e, a zis Sandra, dar ce nu înţeleg eu e 
atitudinea de aici. Îi aud pe unii vorbind aproape 
înțelegător despre Luke Hadler. Despre cât de greu 
trebuie să-i fi fost. Îmi vine să-i iau şi să-i scutur. Adică, cât 
de prost să fii? Ce contează cât de greu o ducea Luke? Cui 
îi pasă de asta? Poţi să-ţi închipui cum au fost ultimele 
clipe pentru Billy şi Karen? Şi totuşi există aşa, nu ştiu, o 
milă parohială faţă de el. Şi - a arătat cu o unghie îngrijită 
spre Falk - nu-mi pasă dacă apoi s-a sinucis. Să-ţi omori 
nevasta şi copilul este cel mai rău abuz domestic. Nici mai 
mult, nici mai puţin. 

Vreme îndelungată, singurul sunet din bucătărie a fost 
filtrul de cafea care scotea aburi pe blatul imaculat. 

— E OK, draga mea. Nu eşti singura persoană de 
părerea asta, a zis Whitlam. 

S-a întins peste blat şi şi-a pus mâna peste mâna soţiei 
sale. Aceasta a clipit mărunt, iar rimelul i s-a întins în jurul 
ochilor. Şi-a ţinut mâna acolo o clipă, apoi şi-a retras-o ca 
să ia un şerveţel. 

Whitlam s-a întors spre Falk. 

— A fost îngrozitor pentru toţi. Eu am pierdut un elev. 
Danielle şi-a pierdut micul prieten. Sandra o deplânge pe 


e 177 œ 


Karen, bineînţeles. 

Sandra a scos un sunet discret din gât. 

— Ai spus că, în după-amiaza în care a murit, Billy 
trebuia să vină să se joace aici, a zis Falk amintindu-şi 
conversaţia de la şcoală. 

— Da. 

Sandra şi-a suflat nasul şi şi-a făcut de lucru turnând 
cafea, în timp ce îşi revenea vizibil. 

— Venea des pe aici. Şi invers, Danielle se ducea la ei 
acasă. Se împăcau tare bine, erau ca fraţii, tare drăguţi. 
Lui Danielle îi e foarte dor de el. Nu înţelege de ce nu se 
întoarce. 

— Deci vizita lui era ceva regulat? a întrebat Falk. 

— Nu regulat, dar cu siguranţă nu neobişnuit, a zis 
Sandra. Nu organizasem nimic cu Karen pentru săptămâna 
aceea, dar apoi Danielle a găsit un set de badminton 
pentru copii, pe care i l-am luat cadou de ziua ei anul 
trecut. Ea şi Billy nu se pricepeau deloc să joace, dar le 
plăcea la nebunie să se prostească aşa. Nu îl mai folosise 
de ceva vreme şi, brusc, a făcut o fixaţie pentru el, ştii cum 
sunt copiii, şi a vrut să vină Billy cât mai curând posibil ca 
să joace împreună badminton. 

— Deci când ai vorbit cu Karen ca să aranjaţi? a întrebat 
Falk. 

— Cu o zi înainte, cred, nu? 

Sandra s-a uitat la soţul ei, care a ridicat din umeri. 

— Păi, aşa cred. Pentru că, mai ştii, Danielle te tot bătea 
la cap să pui plasa de badminton în grădină? În fine, am 
sunat-o pe Karen în seara aia şi am întrebat-o dacă Billy 
voia să vină să se joace cu Danielle a doua zi. A spus, da, 
bine, şi asta a fost tot. 

— Cum ţi s-a părut? 

Sandra s-a încruntat de parcă dădea un test. 

— Bine, aşa mi s-a părut, a zis ea. E greu să-mi 
amintesc. Poate uşor... distrasă. A fost o conversaţie 
scurtă, totuşi. Şi era destul de târziu, aşa că nu ne-am 
întins la taclale. Eu am făcut invitaţia, ea a acceptat şi asta 
a fost. 


e 178 » 


— Până când? 
— Până când am primit un telefon de la ea a doua zi. 
Chiar după prânz. 


— Sandra Whitlam. 

— Sandra, bună, Karen la telefon. 

— A, bună, ce faci? 

A urmat o pauză scurtă şi apoi un zgomot uşor, poate un 
râset. 

— Da, bună întrebare. Sandra, îmi pare rău, dar până la 
urmă, Billy nu mai poate să vină la voi azi după-amiază. 

— A, ce păcat! a zis Sandra, suprimându-şi un mârâit. 

Asta însemna că ea sau Scott, posibil amândoi, erau 
nevoiţi să joace cel puțin două ture de badminton pentru 
copii în seara aceea. A făcut repede o listă în mintea ei cu 
posibili înlocuitori de ultim moment. 

— E totul în regulă? a întrebat ea, cu o fracțiune de 
secundă cam târziu. 

— Da, doar că... 

La telefon nu s-a mai auzit nimic şi, o clipă, Sandra a 
crezut că s-a întrerupt convorbirea. 

— Nu prea s-a simţit bine în ultima vreme. Cred că ar fi 
mai bine să vină direct acasă azi. Imi pare râu. Sper că 
Danielle nu o să fie prea dezamăgită. 

Sandra s-a simţit puțin vinovată. 

— Nu, fii serioasă! N-ai ce să faci dacă nu e în formă. 
Probabil e mai bine aşa, având în vedere ce şi-a pus 
Danielle în minte. Putem s-o lăsăm pe altă dată. 

Altă tăcere. Sandra a aruncat o privire la ceasul de pe 
perete. Dedesubt, lista ei cu lucruri de făcut flutura pe 
panoul de plută. 

— Da, a zis Karen în cele din urmă. Da, poate. 

Sandra tocmai se pregătea să incheie conversaţia cu 
câteva amabilităţi, când a auzit-o pe Karen oftând. A ezitat. 
Dacă o mamă cu copii de vârsta şcolii nu ofta zilnic 
însemna că avea dădacă. Până la urmă, curiozitatea a 
învins. 

— Karen, e totul în regulă? 


e 179 + 


Tăcere. 

— Da. 

O pauză lungă. 

— Tu eşti bine? 

Sandra Whitlam şi-a dat ochii peste cap şi s-a uitat din 
nou la ceas. Dacă pleca în oraş chiar atunci, putea să se 
întoarcă la timp ca să scoată rufele de la spălat şi să dea 
telefoane ca să găsească un înlocuitor pentru Billy înainte 
ca Danielle să iasă de la şcoală. 

— Bine, Karen. Mersi că mi-ai zis de Billy. Sper să-şi 
revină în curând. Vorbim mai târziu. 


— Mă simt vinovată din cauza telefonului ăla în absolut 
fiecare zi, a zis Sandra umplând iar ceştile de cafea, de 
parcă era un tic nervos. Cum am repezit-o aşa la telefon. 
Poate avea nevoie să vorbească cu cineva, iar eu... 

I-au dat lacrimile înainte să îşi termine fraza. 

— Nu e vina ta, iubire. De unde era să ştii ce o să se 
întâmple? 

Whitlam s-a ridicat şi a luat-o în braţe. Sandra a stat 
cam ţeapănă, uitându-se stânjenită la Falk în timp ce se 
ştergea la ochi cu un şerveţel. 

— Scuze, a zis ea. Numai că era o persoană aşa de 
drăguță! A fost unul dintre oamenii datorită cărora mi s-a 
părut suportabil să locuiesc aici. Toată lumea o iubea. 
Toate mamele de la şcoală. Probabil şi unii dintre taţii de 
la şcoală. 

A început să chicotească, dar şi-a oprit râsetul brusc, în 
gât. 

— O, Doamne, n-am vrut să zic că... Karen n-ar face 
niciodată... Voiam numai să zic că era populară. 

Falk a aprobat din cap. 

— E în regulă. Înţeleg. Evident, lumea o plăcea. 

— Da, exact. 

A urmat un moment de linişte. Falk şi-a terminat cafeaua 
dintr-o înghiţitură şi s-a ridicat. 

— Probabil e timpul s-o iau şi eu din loc, să vă las 
liniştiţi. 

e 180 » 


Whitlam a înghiţit ultima gură din cafeaua lui. 

— Stai puţin, prietene! Te duc eu înapoi imediat, dar mai 
întâi vreau să-ţi arăt ceva. O să-ţi placă. Hai să vezi! 

Falk şi-a luat la revedere de la Sandra, care încă 
plângea, şi l-a urmat pe Whitlam într-un birou confortabil. 
De undeva mai departe pe hol, se auzea un sunet înăbuşit 
de desene animate. Biroul părea mai masculin decât ce 
văzuse el în restul casei, cu mobilă ponosită, dar iubită. 
De-a lungul pereţilor erau rafturi de la podea până în 
tavan, pline cu cărţi despre sporturi. 

— Ai jumătate de bibliotecă orăşenească aici, a zis Falk, 
trecând în revistă conţinutul rafturilor, care cuprindeau o 
gamă variată de sporturi, de la crichet la derby de trap, de 
la biografii la almanahuri. Se vede că eşti fan. 

Whitlam şi-a aplecat capul prefăcându-se ruşinat. 

— Am un master în istorie modernă, dar, ca să fiu sincer, 
toată documentarea mea s-a concentrat pe istoria 
sporturilor. Curse, box, originile practicii de aranjare a 
meciurilor şi aşa mai departe. Deci toate chestiile 
distractive. Dar îmi place să cred că încă mă pricep la 
documente prăfuite şi şterse de trecerea timpului. 

Falk a zâmbit. 

— Trebuie să recunosc, nu m-aş fi gândit că eşti genul 
care studiază documente prăfuite. 

— O greşeală obişnuită, dar, când vine vorba de căutat 
prin arhive, nu mă întrece nimeni. Apropo de asta... 

A scos un plic mare din sertarul biroului şi i l-a întins lui 
Falk. 

— M-am gândit că o să ţi se pară interesant. 

Falk l-a deschis şi a scos o copie a unei fotografii alb- 
negru cu o echipă sportivă. Unsprezece tineri din prima 
echipă de crichet din Kiewarra, din 1948, îşi îmbrăcaseră 
cele mai bune haine albe şi se aliniaseră în faţa aparatului 
de fotografiat. Chipurile lor mărunte erau decolorate şi 
neclare, dar în mijlocul rândului din faţă, Falk a 
recunoscut cu uşurinţă o figură familiară. Bunicul lui. Falk 
şi-a simţit inima tresărind de bucurie când, dedesubt, în 
lista membrilor, i-a zărit numele scris îngrijit: Căpitan 


e 181 œ» 


Falk. 

— Extraordinar! Unde ai găsit-o? 

— La bibliotecă. Datorită talentelor mele inegalabile de 
a scotoci prin arhivă. 

Whitlam a zâmbit. 

— M-am documentat un pic despre istoria sporturilor din 
Kiewarra. Pentru interesul propriu, de fapt. Aşa am dat 
peste asta. M-am gândit că ţi-ar plăcea. 

— E minunat. Mulţumesc. 

— Păstreaz-o. E doar o copie. Dacă vrei, într-o zi pot să- 
ţi arăt unde să găseşti originalul. Probabil mai sunt şi alte 
poze cam din aceeaşi perioadă. E posibil să fie şi el în 
câteva. 

— Mersi, Scott, serios. Ce descoperire frumoasă! 

Whitlam s-a sprijinit de birou. A scos din buzunarul de la 
spate unul dintre fluturaşii şifonaţi anti-Falk şi l-a 
mototolit. L-a aruncat la gunoi. A nimerit direct în coş. 

— Îmi cer scuze pentru Sandra, a zis el. Şi-aşa îi era 
greu să se adapteze la viaţa de aici. Ideea de a fugi undeva 
la ţară, ca să ne relaxăm, nu a ieşit exact cum voiam noi. 
lar povestea asta îngrozitoare cu familia Hadler a 
înrăutățit lucrurile. Am crezut că ne mutăm aici ca să 
scăpăm de chestiile de genul ăsta. Pare că am sărit din lac 
în put. 

— Totuşi, ce s-a întâmplat cu Hadler este ceva foarte 
rar, a zis Falk. 

— Ştiu, dar... 

Whitlam a aruncat o privire spre uşă. Holul era gol. A 
vorbit mai încet. 

— Sandra e hipersensibilă la orice fel de violenţă. Să nu 
mai spui nimănui, dar când locuiam în Melbourne am fost 
jefuit şi... nu s-a terminat bine. 

S-a uitat iar spre uşă, însă, odată ce începuse, părea că 
avea nevoie să se descarce. 

— Fusesem la aniversarea de patruzeci de ani a unui 
prieten, în Footscray, şi am luat o scurtătură pe o străduţă 
spre gară, ştii, cum face toată lumea. Numai că de data 
asta erau patru tipi acolo. Puştani, de fapt, dar aveau 


e 182 » 


cuțite. Au blocat drumul, iar eu şi încă un bărbat (nu-l 
cunoşteam, un alt amărât care o luase pe scurtătură) am 
fost prinşi acolo. A urmat scenariul obişnuit: ne-au cerut 
portofelele şi telefoanele, dar ceva undeva nu a mers cum 
a trebuit. Tipii s-au speriat şi şi-au pierdut controlul. Eu 
am fost bătut, lovit cu picioarele, am avut coaste 
fracturate, tot tacâmul. Tipul celălalt a încasat un cuţit în 
stomac şi a sângerat pe tot trotuarul. 

Whitlam a înghiţit. 

— A trebuit să-l las acolo ca să chem ajutoare, pentru că 
nenorociţii îmi furaseră telefonul. Când am ajuns înapoi, 
ambulanţa sosise, dar era prea târziu. Paramedicii au zis 
că era deja mort. 

Whitlam a privit în pământ şi şi-a făcut de lucru cu o 
agrafă multă vreme. A clătinat din cap ca pentru a-şi 
alunga gândul. 

— În fine, deci asta a fost atunci, după care s-a întâmplat 
asta. Aşa că înţelegi de ce nu e fericită Sandra. 

A zâmbit timid. 

— Dar probabil ai putea zice acelaşi lucru despre oricine 
din oraşul ăsta acum. 

Falk a încercat să se gândească la o excepţie măcar. Nu 
i-a venit nimic în minte. 


e 183 >» 


Capitolul douăzeci şi doi 


Ajuns înapoi în camera lui, Falk a rămas în picioare 
lângă fereastră şi a privit strada goală de dedesubt. 
Whitlam îl condusese înapoi la cârciumă şi îl salutase 
prietenos din mână chiar în faţa trecătorilor. Falk îl 
petrecuse cu privirea, apoi se dusese în parcarea 
cârciumii, ca să vadă dacă vopseaua maşinii arăta la fel de 
rău pe cât îşi amintea el. Era şi mai rău. Cuvintele zgâriate 
străluceau în lumina din ce în ce mai slabă a soarelui, iar 
cineva îndesase şi câţiva fluturaşi din aceia sub ştergător, 
aşa, să fie. 

Falk se strecurase neobservat pe scări până sus, în 
camera lui, şi îşi petrecuse restul serii întins pe pat şi 
cercetând ultimele dosare ale familiei Hadler. Il usturau 
ochii. Era târziu, dar se simţea încă agitat de la ceaşca de 
cafea interminabilă a Sandrei Whitlam. De la fereastră, s-a 
uitat la o maşină singuratică ce a trecut prin faţa cârciumii 
cu farurile aprinse şi la un oposum de mărimea unei 
pisicuţe, care, cu puiul în spate, se grăbea de-a lungul unui 
cablu electric. După aceea, pe stradă s-a aşternut liniştea 
din nou. O linişte ca la ţară. 

Ăsta era unul dintre lucrurile care îi luau prin 
surprindere pe orăşenii ca Whitlam, s-a gândit Falk. 
Liniştea. Înţelegea de ce aceştia căutau viaţa idilică de la 
ţară; mulţi oameni făceau asta. Ideea avea o strălucire 
benefică, ademenitoare, când era cântărită din maşină, în 
aglomeraţia din trafic, sau dintr-un apartament înghesuit, 
fără grădină. Toţi aveau aceeaşi viziune în care respirau 
aer curat, proaspăt, se cunoşteau cu vecinii, copiii mâncau 
legume din grădină şi învățau valoarea unei zile de muncă 
cinstită. 

Când soseau, în timp ce camionul cu care îşi mutaseră 
lucrurile, gol acum, dispărea din vedere, se uitau în jurul 
lor şi, de fiecare dată, erau surprinşi de enormitatea 
apăsătoare a pământului care îi înconjura. Spaţiul era 
primul lucru care îi uimea. Era atât de mult! Destul cât să 


e 184 œ» 


te îneci în el. Să priveşti în jur şi să nu mai vezi niciun alt 
suflet între tine şi linia orizontului putea să fie ciudat şi 
îngrijorător. 

În curând, descopereau că legumele nu creşteau la fel 
de uşor ca în jardiniera de la oraş. Că fiecare lăstar verde 
trebuia păcălit şi obţinut cu dificultate din solul reticent, 
iar vecinii erau prea ocupați să facă acelaşi lucru, dar la 
scară industrială, ca să-i salute prieteneşte. Nu făceau 
zilnic naveta bară la bară, dar nici nu prea mai aveau unde 
să se ducă cu maşina. 

Falk nu-i învinovăţea pe soţii Whitlam. Mai văzuse aşa 
ceva de multe ori în copilărie. Nou-sosiţii se uitau la 
pustietatea, la vastitatea şi la pământul al dracului de dur 
din jurul lor şi, în scurt timp, chipurile lor spuneau toate 
acelaşi lucru. Nu ştiam că aşa o să fie. 

S-a întors cu spatele, amintindu-şi cum realitatea dură a 
vieţii locale se infiltrase şi în desenele copiilor de la şcoală. 
Figuri triste şi peisaje maronii. Desenele lui Billy Hadler 
fuseseră mai vesele, s-a gândit Falk. Le văzuse răspândite 
prin toată casa, colorate şi întărite de la acuarelele uscate. 
Avioane cu chipuri zâmbitoare la geamuri. Maşini de toate 
felurile. Cel puţin, Billy nu fusese trist, ca o parte dintre 
ceilalţi copii, s-a gândit Falk. Aproape că a râs tare la acest 
gând absurd. Billy era mort, dar măcar nu fusese trist. 
Până la sfârşit. La sfârşit, probabil că a fost îngrozit. 

Falk a încercat pentru a mia oară să şi-l imagineze pe 
Luke fugărindu-şi propriul fiu. Îşi putea închipui scena, dar 
era înceţoşată şi neclară. Şi-a amintit ultima lui întâlnire 
cu Luke. În urmă cu cinci ani, într-o zi banală, în 
Melbourne. Pe vremea când ploaia era încă o pacoste, nu o 
binecuvântare. Până atunci, din multe puncte de vedere, 
simţise că abia îl cunoştea pe Luke, a fost nevoit Falk să 
recunoască în sinea lui. 


Falk l-a zărit imediat pe Luke în partea cealaltă a barului 
din Federation Square. Obosit, ud şi venit direct de la 
muncă, Falk era doar un alt tip banal la costum. Luke, deşi 
recent eliberat de la o lungă convenţie a furnizorilor, avea 


e 185 


încă o energie pe care era greu să n-o observi. Acum 
stătea sprijinit de un stâlp, cu o bere în mână şi un zâmbet 
amuzat pe faţă, şi observa mulțimea adunată în bar la 
începutul serii: turişti britanici şi tineri plictisiti îmbrăcați 
în negru din cap până în picioare. 

L-a salutat pe Falk cu o bere şi cu o bătaie pe umăr. 

— N-aş avea încredere în ăla nici să tundă o oaie, cu o 
tunsoare ca aia, a zis Luke tare arătând cu mâna în care 
ținea băutura spre un tip tânăr, slab, cu o tunsoare (ras pe 
laterale şi cu creastă) care trebuie să-l fi costat o avere. 

Falk i-a zâmbit, la rândul lui, dar s-a întrebat de ce 
trebuia Luke să bage la înaintare comentarii de ţăran de 
fiecare dată când se întâlneau. Avea afaceri în agricultură 
care-i aduceau venituri cu şase cifre în Kiewarra, dar de 
fiecare dată făcea pe şoricelul de la ţară ajuns la oraş. 

Totuşi, aceasta era o scuză banală pentru distanţa dintre 
ei, care părea să fie tot mai greu de parcurs cu fiecare 
nouă întâlnire. Falk a cumpărat bere pentru amândoi şi l-a 
întrebat de Barb, Gerry, Gretchen. Toţi făceau bine, se 
pare. Nimic de povestit. 

Luke l-a întrebat cum se descurcă după moartea tatălui 
său, care avusese loc cu un an înainte. Bine, a răspuns 
Falk, surprins, dar şi recunoscător că prietenul său îşi 
amintise să întrebe. Şi fata aia cu care se vedea Falk? Din 
nou, surpriză. Bine, mersi, tocmai se mutau impreună. 
Luke a zâmbit răutăcios. „Doamne, ai grijă! După ce-şi 
instalează perniţele pe canapeaua ta, nu mai poţi să le 
scoţi de acolo.” Râseseră, gheaţa se spărsese. 

Fiul lui Luke, Billy, avea un an şi creştea repede. Luke i- 
a arătat poze cu el pe telefon. O mulțime. Falk a trecut 
prin ele, una câte una, cu răbdarea politicoasă a unuia 
care nu are copii. Luke a turuit anecdote despre colegii 
furnizori de la conferinţă, oameni pe care Falk nu-i 
întâlnise niciodată. In schimb, Luke s-a prefăcut interesat 
când Falk i-a povestit despre serviciul lui, trecând repede 
peste munca de birou şi exagerând părţile mai amuzante. 

— Bravo ţie! spunea Luke mereu. Fă-i praf pe hoţii ăia 
nemernici! 


e 186 œ» 


Dar o spunea într-un fel care sugera, foarte discret, că 
urmărirea oamenilor la costum nu era muncă adevărată de 
polițist. 

Însă de data aceasta, Luke era mai interesat. Nu erau 
doar nişte oameni la costum acum. Soţia unui fotbalist 
fusese găsită moartă, iar lângă patul ei erau două valize 
pline cu câteva mii de dolari. Falk fusese chemat ca să 
ajute la depistarea sursei bancnotelor. Era un caz ciudat. 
Femeia fusese găsită în cadă. Înecată. 

Cuvântul i-a scăpat înainte să-l poată opri şi a rămas 
suspendat în aer, între ei. Falk şi-a dres vocea. 

— Ai avut necazuri în Kiewarra în ultima vreme? 

Nu era nevoie să specifice ce fel de necazuri. Luke a 
clătinat ferm din cap. 

— Nu, prietene. De ani de zile nu mai am. [i-am zis şi 
data trecută. 

Falk a simţit cum pe buze i se formează automat 
cuvântul „Mulţumesc“, dar dintr-un motiv oarecare, n-a 
reuşit să-l rostească. Nu încă o dată. In schimb, a tăcut şi 
şi-a privit prietenul uitându-se dincolo de el. 

Nu era sigur de ce simţea nevoia să insiste, însă de data 
aceasta ceva l-a deranjat. Poate era doar irascibil de la 
muncă. Era flămând, obosit şi abia aştepta să ajungă 
acasă. Sau poate se săturase să trebuiască să se simtă tot 
timpul recunoscător. Să simtă că, indiferent de cărţile de 
pe masă, Luke o să aibă cea mai bună mână. 

— Ai de gând să-mi spui vreodată unde ai fost, de fapt, 
în ziua aia? a spus Falk. 

Luke şi-a întors încet privirea spre el. 

— Ți-am spus, a zis el. De o mie de ori. Împuşcam iepuri. 

— Mada, sigur. 

Falk s-a abținut să-şi dea ochii peste cap. Asta fusese 
răspunsul de fiecare dată, încă de când întrebase pentru 
prima oară, în urmă cu câţiva ani. Niciodată nu păruse un 
răspuns complet sincer. Luke nu se ducea singur să vâneze 
iepuri decât foarte rar. Şi Falk încă îşi amintea faţa lui 
Luke la fereastra camerei lui, din urmă cu atâţia ani. 
Amintirea lui din noaptea respectivă era colorată de frică 


e 187 œ» 


şi uşurare, era adevărat, dar povestea i se păruse mereu 
cusută cu aţă albă. Luke îl privea cu atenție. 

— Poate că ar trebui să te întreb eu pe tine unde ai fost, 
a zis Luke, forțat nonşalant. Dacă o luăm de la capăt cu 
subiectul ăsta. 

Falk l-a fixat cu privirea. 

— Ştii unde am fost. La pescuit. 

— La râu. 

— In Sus, da. 

— Dar singur. 

Falk nu a răspuns. 

— Deci se pare că trebuie să te cred pe cuvânt, a zis 
Luke şi a sorbit din bere, fără să-şi ia ochii de la Falk. Din 
fericire, cuvântul tău e suficient pentru mine, prietene. Dar 
cred că ar fi mai bine pentru toată lumea dacă am rămâne 
la povestea cu iepurii, nu crezi? 

Cei doi bărbaţi s-au privit în timp ce zgomotul din bar a 
crescut şi s-a atenuat în jurul lor. Falk şi-a cântărit 
opțiunile. Apoi a băut din bere şi şi-a ţinut gura. 

După aceea, au invocat scuzele obligatorii: trebuiau să 
prindă trenul, să se trezească devreme. În timp ce au dat 
noroc pentru ceea ce avea să fie ultima oară, Falk s-a trezit 
că incerca să-şi amintească, încă o dată, de ce mai erau 
prieteni. 


Falk s-a urcat în pat şi a închis lumina. A rămas 
nemişcat multă vreme. Păianjenul reapăruse în timpul serii 
şi silueta lui obscură atârna acum deasupra uşii de la baie. 
Afară, noaptea era de o linişte mormântală. Falk ştia că 
trebuia să doarmă, dar gândurile îi fugeau la fragmente 
din conversații mai vechi sau mai noi. Urmele de cafeină 
care îi treceau ca glonţul prin organism îi ajutau să-şi ţină 
ochii deschişi. 

S-a întors pe o parte şi a aprins veioza de pe noptieră. 
Cărţile de la bibliotecă pe care le luase de la Barb mai 
devreme zăceau pe un scaun, acoperite cu pălăria lui. Avea 
să le înapoieze a doua zi. A ridicat-o pe prima. Un ghid 
practic pentru a cultiva o grădină ecologică şi suculentă. A 


e 188 >» 


căscat numai citind titlul. Cu asta avea să adoarmă sigur, 
dar pur şi simplu nu era în stare de aşa ceva. Cealaltă 
carte era un roman poliţist cam rufos. O femeie, o figură 
necunoscută pândind din umbră, cadavre. Chestiile banale. 
Nu era prea pe gustul lui, dar nu ar fi făcut meseria asta 
dacă nu i-ar fi plăcut un roman bun de suspans. S-a 
sprijinit de pernă şi a început să citească. 

Era o intrigă evidentă, nu avea nimic special, iar după 
primele treizeci de pagini, Falk a început să-şi simtă 
pleoapele grele. A hotărât să închidă cartea la sfârşitul 
capitolului şi, când a dat pagina, o bucată subţire de hârtie 
a alunecat fluturând şi i-a aterizat pe faţă. 

A luat-o şi şi-a mijit ochii la ea. Era o chitanţă de la 
bibliotecă, pe care scria că romanul îi fusese împrumutat 
lui Karen Hadler luni, 19 februarie. Cu patru zile înainte să 
moară, s-a gândit Falk. Karen folosise chitanţa ca semn de 
carte şi, la gândul că era posibil ca acest roman mediocru 
să fi fost ultima chestie citită de Karen, Falk s-a simţit 
profund deprimat. Începuse să mototolească chitanţa, când 
a observat nişte notițe făcute cu stiloul pe verso. 

Curios, a netezit foaia şi a întors-o. Se aştepta să vadă o 
listă de cumpărături. În schimb, inima a început să-i 
bubuie. A întins cu mai mare atenţie hârtia şi a băgat-o sub 
lumina veiozei, pentru a desluşi mai uşor scrisul citeţ, cu 
bucle, al lui Karen. 

La un moment dat, în cele patru zile de când 
împrumutase cartea de la bibliotecă şi momentul în care 
fusese împuşcată în pragul casei, Karen Hadler notase 
două rânduri pe spatele chitanţei. Primul rând era, de fapt, 
un singur cuvânt, cam mâzgălit, scris în grabă şi subliniat 
de trei ori. 

Grant?? 

Falk a încercat să se concentreze, dar privirea i-a fost 
atrasă de numărul de telefon din zece cifre scris dedesubt. 
S-a holbat la el până când i-au lăcrimat ochii, iar cifrele s- 
au amestecat şi s-au înceţoşat. Sângele i-a pulsat în cap cu 
un urlet dureros, asurzitor. A clipit tare, încă o dată, dar 
cifrele rămâneau hotărâte în aceeaşi ordine. 


< 189 + 


Falk nu a irosit niciun moment să se întrebe al cui era 
numărul de telefon. Nu era nevoie. Îl cunoştea bine. Era al 
lui. 


< 190 œ» 


Capitolul douăzeci şi trei 


A doua zi dimineaţă, l-au găsit pe Grant Dow în patru 
labe sub chiuveta unei femei. Avea o cheie de piuliţe în 
mână şi fundul grăsun la vedere. 

— Auzi, da' se întoarce să repare scurgerea aia? a 
întrebat femeia în timp ce Dow era tras în picioare. 

— Nu m-aş baza pe asta, a răspuns Raco. 

Copiii femeii au privit cu ochii mari de bucurie cum Dow 
era dus la maşina marcată de poliţie. Expresiile lor 
oglindeau expresia lui Raco din urmă cu câteva ore, când 
Falk îi arătase chitanţa. Raco se plimbase de colo-colo prin 
secţie, sărind pe vârfuri, cu adrenalina pompându-i 
sângele. 

— Numărul tău? repeta el întruna. De ce voia Karen 
Hadler să vorbească cu tine? Despre Grant? 

Falk, care rămăsese treaz aproape toată noaptea 
întrebându-se acelaşi lucru, doar a clătinat din cap. 

— Nu ştiu. Dacă a încercat să sune, în mod sigur nu a 
lăsat mesaj. Am verificat toate apelurile ratate. Numerele 
lui Karen de acasă, de la muncă sau de mobil nu au apărut 
deloc. Şi ştiu că nu am vorbit niciodată cu ea. Nu numai 
recent. Niciodată. Nici măcar o dată în toată viaţa ei. 

— Dar probabil ştia cine eşti, nu? Luke încă vorbea 
despre tine. Barb şi Gerry te-au văzut la televizor acum o 
lună. Totuşi, de ce voia să vorbească cu tine? 

Raco a ridicat receptorul şi a sunat la cele zece cifre. În 
timp ce ţinea receptorul la ureche, s-a uitat la Falk. 
Mobilul lui Falk i-a ţârâit tare în mână. Nu a auzit mesajul 
robotului telefonic, dar ştia ce spune. Îşi ascultase propria 
voce de suficient de multe ori în timpul nopţii, când, 
nevenindu-i să creadă, sunase la numărul acela de pe 
telefonul din cameră. 

Inregistrarea era scurtă şi la obiect: „Aţi sunat la 
agentul federal Aaron Falk. Vă rog să lăsaţi un mesaj”. 

Raco a închis şi l-a fixat cu privirea. 

— Gândeşte-te! 


e 191 œ» 


— M-am gândit. 

— Gândeşte-te mai bine! Grant Dow şi Luke nu se 
înțelegeau, asta ştim. Dar dacă Karen avea probleme cu el, 
de ce nu a sunat la secţia de aici? 

— Eşti sigur că nu a încercat? 

— Nu s-au dat apeluri către poliţie sau serviciile de 
urgenţă de la niciunul dintre numerele de telefon ale 
familiei Hadler în săptămâna dinainte de moartea lor, a 
recitat Raco. Am verificat istoricul apelurilor în ziua în 
care au fost găsite cadavrele. 

A luat romanul şi l-a întors cu spatele, să se uite la a 
doua copertă. A răsfoit iar paginile. Nu mai era nimic 
ascuns între ele. 

— Despre ce e cartea? 

— O detectivă care anchetează un sir de decese ale unor 
studente de la o facultate americană, a zis Falk, care toată 
noaptea citise pe repede-înainte până la sfârşit. Detectiva 
crede că un tip nemulţumit din oraş e cel care i-a luat în 
vizor pe copii. 

— Pare o porcărie. El e vinovatul? 

— Ă, păi, nu. Nu e ceea ce pare. Până la urmă, se 
dovedeşte că vinovata fusese mama uneia dintre fetele de 
la asociaţia de studente. 

— Mama cui? Doamne, dă-mi putere! 

Raco şi-a ciupit baza nasului. A închis romanul cu o 
plesnitură zgomotoasă. 

— Deci care-i treaba? Porcăria asta de carte înseamnă 
ceva sau nu? 

— Nu ştiu. Nu cred că Karen a ajuns până la sfârşit, 
dacă asta ajută cu ceva. Şi am întrebat la bibliotecă de 
îndată ce a deschis. Mi-au zis că împrumuta multe cărţi de 
genul ăsta. 

Raco s-a aşezat, s-a holbat la chitanţă o clipă, apoi s-a 
ridicat din nou. 

— Eşti sigur că nu te-a sunat niciodată? 

— Sută la sută. 

— Bine. Hai, atunci! 

Şi-a luat cheile de la maşină de pe birou. 


e 192 œ» 


— Tu nu poţi să ne zici, Karen nu poate să ne zică, Luke 
nu poate să ne zică. Aşa că hai să ridicăm singura 
persoană rămasă care ar putea să explice de ce dracu’ îi 
apare numele pe o bucată de hârtie din dormitorul unei 
femei moarte. 


L-au lăsat pe Dow să fiarbă în camera de audiere mai 
mult de o oră. 

— Am sunat la Clyde, a zis Raco, mai calm acum. Le-am 
zis că a venit un idiot de anchetator financiar din 
Melbourne ca să examineze actele de la ferma Hadler. Am 
zis că ai nişte întrebări despre un document găsit pe 
proprietate şi dacă vor să vină să te ţină de mână cât timp 
îţi pui întrebările. Au zis că nu, ceea ce nu a fost o 
surpriză. Aşa că putem să ne vedem de treabă. 

— Ah, bravo! a zis Falk surprins. 

Lui nici nu-i trecuse prin cap să sune la Clyde de data 
asta. 

— Deci ce facem acum? 

— Amprentele lui Dow nu au fost găsite nicăieri la 
fermă. 

— Asta nu înseamnă nimic. Există mănuşi pentru aşa 
ceva. Ce alibi are pentru crime? 

Raco a clătinat din cap. 

— Unul bun şi superficial în acelaşi timp. Săpa un şanţ la 
mama dracului cu doi tovarăşi de-ai lui. Bineînţeles că o să 
verificăm, dar toţi o să jure că a fost acolo, cu ei. 

— Bine, hai să vedem ce zice. 

Dow stătea sprijinit de spătarul scaunului, cu braţele 
încrucişate şi privirea aţintită drept înainte. Abia dacă s-a 
mişcat când au intrat ei în cameră. 

— Era şi timpul, a zis el. Unii dintre noi trebuie să mai şi 
muncim. 

— Vrei să-ţi chemi avocatul, Grant? a zis Raco în timp ce 
şi-a tras un scaun. Poţi. 

Dow s-a încruntat. Avocatul lui, ca şi al lui Sullivan, 
probabil că ar fi fost de la aceeaşi firmă teoretică, s-a 
gândit Falk. Proprietăţi şi animale de fermă, cincizeci de 


< 193 + 


săptămâni pe an. Dow a clătinat din cap. 

— N-am nimic de ascuns. Daţi-i drumul! 

Dow era mai degrabă furios decât agitat, a observat Falk 
cu interes, deschizându-şi dosarul pe masă şi făcând o 
scurtă pauză. 

— Descrie-ţi relaţia cu Karen Hadler. 

— Mă masturbam cu gândul la ea. 

— Altceva? Având în vedere că a fost găsită moartă. 

Dow a ridicat din umeri, neafectat. 

— Nu. 

— Dar o considerai atrăgătoare, a zis Falk. 

— Ai văzut-o cum arăta? Înainte s-o mierlească, 
bineînţeles. 

Falk şi Raco nu au răspuns nimic, aşa că Dow şi-a dat 
ochii peste cap. 

— Uite ce-i! Era de treabă, bănuiesc. Pentru locurile 
astea, cel puţin, a zis el. 

— Când ai vorbit ultima dată cu ea? 

Dow a ridicat din umeri. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Dar în lunea dinainte să moară? Pe nouăsprezece 
februarie. Sau în următoarele două zile? 

— Serios, n-aş putea să vă spun. 

Dow s-a foit pe scaun şi acesta a scârţâit sub greutatea 
lui. 

— Auziţi, chiar trebuie să fiu aici? E legal? Am o 
grămadă de treabă de făcut. 

— Atunci să n-o mai lungim, a intervenit Falk. Poate ne 
spui tu de ce numele tău, Grant, a fost scris de Karen 
Hadler pe o chitanţă în săptămâna în care a fost ucisă. 

A aşezat pe masă o fotocopie a chitanţei. 

Singurul sunet din cameră cât timp Dow s-a uitat lung la 
ea a fost bâzâitul neonului. Fără vreun avertisment, a 
bătut puternic cu palma în masă. 

Amândoi au tresărit. 

— Nu-mi puneţi voi mie asta în cârcă! a spus Dow 
împroşcând uşor cu salivă pe masă. 

— Ce să-ţi punem în cârcă, Grant? a întrebat Raco 


e 194 œ» 


intenţionat pe un ton neutru. 

— Familia aia nenorocită! Dacă Luke se apucă să-şi 
împuşte nevasta şi copilul, e treaba lui. 

A arătat spre amândoi cu un deget gros. 

— Dar asta n-are nicio legătură cu mine, mă auziţi? 

— Unde erai în după-amiaza în care au fost omorâţi? a 
întrebat Falk. 

Dow a clătinat din cap, continuând să-l privească pe Falk 
în ochi. Gulerul cămăşii lui era îmbibat de sudoare. 

— Prietene, poţi s-o încurci. Ai făcut destul rău cu Ellie. 
N-o să mă tragi în jos şi pe mine sau pe unchiu-meu. Asta e 
o vânătoare de vrăjitoare. 

Raco şi-a dres glasul înainte ca Falk să poată răspunde 
ceva. 

— Bine, Grant. 

Vocea lui era calmă. 

— Noi doar încercăm să obţinem nişte răspunsuri. Aşa 
că hai să facem treaba asta cât mai uşoară. Le-ai spus 
poliţiştilor din Clyde că săpai un şanţ pe lângă Eastway, cu 
doi tovarăşi pe care i-ai numit aici. Susţii afirmaţia asta? 

— Mda, am fost. Toată ziua. 

— Şi ei o să confirme, da? 

— Păi ar face bine să confirme! Doar e adevărat. 

Dow a reuşit să-i privească în ochi când a spus asta. 
Tăcerea s-a prelungit apoi, doar o muscă mai bâzâia în 
cercuri pe deasupra capetelor lor. 

— Spune-mi Grant, ce o să faci cu ferma după ce moare 
unchiul tău? a întrebat Falk. 

Dow a părut nedumerit de schimbarea subiectului. 

— Ce? 

— Am auzit că tu o să moşteneşti tot. 

— Şi ce? Mi-am câştigat dreptul ăsta, a replicat el tăios. 

— Cum? Lăsându-ţi unchiul să trăiască pe proprietatea 
lui cât e bătrân şi bolnav? Cred că ai un suflet mare. 

În realitate, Falk nu vedea vreun motiv să nu fie Dow 
moştenitorul, dar se părea că acest comentariu atinsese un 
punct sensibil. 

— E un pic mai mult decât asta, deşteptule! 


e 195» 


Dow a deschis gura să mai spună ceva, apoi s-a 
răzgândit. A închis-o înainte să vorbească iar. 

— Şi de ce nu, mă rog? Eu sunt familia lui. 

— Tot ce a mai rămas din ea de când a murit Ellie, nu-i 
aşa? a insistat Falk, iar Dow a icnit revoltat. Deci o să vinzi 
proprietatea când o să poţi? 

— Bineînţeles că o s-o vând! Doar n-o să încerc să fac eu 
pe fermierul, nu? Nu sunt prost. Nu cu atâţia chinezi care 
se dau peste capul lor galben să cumpere pământ aici. 
Chiar dacă e un pământ de rahat, ca al nostru. 

— Şi ca al familiei Hadler? 

Dow a tăcut un moment. 

— Bănuiesc. 

— Charlotte cea mică probabil e şi mai puţin dornică 
decât tine să care saci cu îngrăşământ. Am auzit că 
pământul lor o să fie scos la vânzare, mai devreme sau mai 
târziu. Două proprietăţi, una lângă alta. 

Falk a ridicat din umeri. 

— Sunt mult mai atrăgătoare aşa pentru investitorii 
străini. Ăsta e un lucru interesant. Cu atât mai mult cu cât 
proprietarul uneia dintre ele a fost împuşcat în cap. 

De data asta, Dow nu a mai deschis gura să răspundă şi 
Falk a înţeles că şi el ajunsese la aceeaşi concluzie. 

— Hai să ne întoarcem la Karen. 

Falk a profitat de ocazie să schimbe macazul. 

— Te-ai dat vreodată la ea? 

— Ce? 

— Romantic? Sexual? 

Dow a pufnit. 

— Vezi să nu! O înţepată cu nasul pe sus. Nu mi-aş fi 
pierdut timpul cu ea. 

— Crezi că te-ar fi pus la punct, a zis Falk. Probabil că 
te-a deranjat chestia asta. 

— Am parte de cât îmi trebuie, mersi, prietene, nu-ți 
face tu griji pentru mine. După cum umbli cu limba scoasă 
prin oraş după Gretchen, ai destule motive să-ţi faci griji 
pentru tine. 

Falk a ignorat comentariul. 


e 196 - 


— Karen ţi-a rănit vreodată orgoliul? Te-ai certat cu ea 
din vreun motiv? Lucrurile au scăpat de sub control? 

— Ce? Nu. 

Dow a aruncat priviri în dreapta şi în stânga. 

— Dar te-ai certat cu bărbatul ei. Des, din câte am auzit, 
a spus Raco. 

— Şi ce-i cu asta? Erau numai nimicuri mereu. Doar că 
Luke era nesimţit. N-avea nicio legătură cu nevastă-sa. 

A urmat o pauză. După aceea, Falk a spus încet: 

— Grant, o să verificăm pe unde ai fost şi ce ai făcut în 
ziua aia şi poate că tovarăşii tăi o să te susţină. Problema e 
că unele alibiuri sunt ca rigipsul ăla cu care lucrezi tu. La 
început ţin, dar dacă pui nişte presiune pe ele, se 
prăbuşesc al naibii de repede. 

Dow a privit în jos o clipă. Când şi-a ridicat capul, avea 
altă atitudine. A zâmbit. Un rânjet calculat, îndrăzneţ, care 
i s-a reflectat în ochi. 

— Ca alibiul tău, adică? Atunci de ce dracu' vară-mea a 
scris numele tău înainte să moară? 

A urmat o linişte încordată, în timp ce trei perechi de 
ochi fixau chitanţa fotocopiată de pe masă. Falk fusese 
mult mai tulburat când numele lui fusese descoperit 
printre lucrurile lui Ellie decât era Dow acum. Se întreba 
ce însemna asta când Dow a izbucnit într-un râs puternic. 

— Noroc că hambarul meu e construit din cărămizi 
rezistente, nu-i aşa? N-ai decât să-l încerci, prietene, eşti 
invitatul meu. Nu mă înţelege greşit, nu îmi plăceau ăia 
din familia Hadler. Şi da, o să vând ferma lui unchiu-meu 
cu prima ocazie. Dar nu i-am omorât eu. Nu am fost la 
ferma lor şi, dacă vreţi să pară că am fost acolo, va trebui 
să-mi înscenaţi toată treaba. Şi mai ştiţi ceva? 

A bătut cu pumnul în masă. Sunetul a fost ca o 
împuşcătură. 

— Nu sunt sigur că aveţi tupeu. 

— Dacă ai fost acolo, Grant, o s-o dovedim. 

El a zâmbit dispreţuitor. 

— Numai să încercaţi! 


e 197 œ» 


Capitolul douăzeci şi patru 


— Aveţi noroc că mai avem înregistrarea. De obicei se 
şterge după o lună. 

Scott Whitlam a derulat fişierele din computer până 
când a găsit ce căuta. Directorul şcolii s-a lăsat pe spate 
pentru ca Falk şi Raco să vadă ecranul. Erau în biroul lui, 
iar prin uşă pătrundea larma elevilor de luni după-amiază. 

— Bun, fiţi atenţi! Asta e ceea ce se vede de la camera 
de luat vederi montată la intrarea principală, a zis 
Whitlam. 

A dat clic şi pe ecran a pornit înregistrarea video cu 
circuit închis. Camera de luat vederi părea să fie instalată 
deasupra uşilor mari ale şcolii şi orientată în jos, spre 
scări, pentru a surprinde orice vizitator. 

— Scuze, calitatea nu e cine ştie ce. 

— Nu-i nicio problemă. E mai bună decât cea de la ferma 
Hadler, a zis Raco. 

— Oricum, ideea cu camerele video e să surprindă ceva 
util, a zis Falk. Ce mai ai? 

Whitlam a dat clic din nou şi imaginea s-a schimbat. 

— Cealaltă cameră e deasupra parcării personalului. 
Plasată tot la înălţime, a doua cameră surprindea un şir 
neclar de maşini. 

— Astea sunt singurele camere de luat vederi din 
şcoală? a întrebat Raco. 

— Mda, din păcate. 

Whitlam şi-a frecat degetul mare de arătător formând 
simbolul universal pentru bani. 

— Am avea mai multe dacă ne-am permite. 

— Putem s-o găsim pe Karen în ultima ei zi? a întrebat 
Falk, deşi nu ea era principalul lor punct de interes. Grant 
Dow era. Aşa cum promiseseră, Falk şi Raco îşi 
petrecuseră câteva ore luându-i la bani mărunți pe 
tovarăşii lui Dow în legătură cu alibiul acestuia. Toţi îl 
susţinuseră, fără excepţie. Falk se aştepta la asta, dar tot 
se enervase. 


< 198 » 


Whitlam a mărit imaginea cu parcarea pe tot ecranul. 

— Karen venea cu maşina, de obicei, aşa că probabil o 
să apară aici. 

A găsit înregistrarea corespunzătoare şi a derulat-o până 
la sfârşitul orelor. Toţi trei au urmărit în linişte ecranul, pe 
care se vedeau elevi trecând câte doi sau câte trei, 
chicotind şi sporovăind, eliberaţi pentru încă o zi. În cadru 
a intrat un bărbat subţire, chel. S-a dus la una dintre 
maşini şi a deschis capota. A scotocit câteva clipe până 
când a găsit o geantă voluminoasă. Şi-a ridicat-o pe umăr 
şi a ieşit de pe ecran în direcţia din care venise. 

— Omul de serviciu, a zis Whitlam. 

— Ce are în geantă? 

Whitlam a clătinat din cap. 

— Ştiu că are uneltele lui. Bănuiesc că asta avea acolo. 

— Lucrează de mult aici? a întrebat Falk. 

— De vreo cinci ani, cred. Dacă ajută cu ceva, mie mi se 
pare un tip de treabă. 

Falk nu a răspuns. Au mai urmărit înregistrarea vreo 
zece minute până când şirul de elevi s-a împuţinat şi apoi 
s-a terminat de tot, iar parcarea a rămas goală. Chiar când 
Falk îşi pierdea speranţa, a apărut şi Karen. 

Lui Falk i s-a tăiat respiraţia. Femeia asta moartă fusese 
frumoasă cât trăise. A urmărit-o pe ecran cum mergea 
spre maşină, cu părul blond răscolit de vânt. Din cauza 
calităţii proaste a imaginii, nu i se putea citi expresia. Nu 
era înaltă, dar avea postura unei dansatoare, aşa cum 
mergea cu pas rapid prin parcare, împingând-o pe 
Charlotte într-un cărucior din direcţia creşei. 

Cu trei paşi în spate, a intrat în peisaj şi Billy. Falk a 
simţit un fior pe şira spinării la vederea copilului solid, cu 
păr închis la culoare, care semăna atât de bine cu tatăl lui. 
Lângă el, Raco s-a foit pe scaun şi şi-a dres vocea. Raco 
văzuse cu ochii lui ce orori îl aşteptau pe băiat. 

Billy mergea alene, absorbit cum era de o jucărie pe 
care o ţinea strâns în mână. Karen s-a întors şi l-a strigat 
încet peste umăr, iar el a alergat ca s-o prindă din urmă. 
Karen a urcat amândoi copiii în maşină, le-a legat centurile 


< 199 œ» 


şi a închis portierele. Se mişca repede, eficient. Se grăbea? 
Falk nu era sigur. 

Pe ecran, Karen s-a îndreptat şi a rămas complet 
nemişcată o clipă, cu o mână pe maşină şi cu spatele la 
camera de luat vederi. Şi-a aplecat uşor capul pentru o 
fracțiune de secundă şi şi-a dus o mână la faţă. A făcut o 
mişcare mică cu degetele. Apoi încă una. 

— O, Doamne, plânge? a zis Falk. Derulează, repede! 

Cât timp au privit din nou scena, nu a vorbit nimeni. 

Au derulat-o şi a treia oară, şi a patra. Capul jos, două 
mişcări bruşte ale mâinii. 

— Nu-mi dau seama, a zis Raco. Aşa pare. Dar la fel de 
bine ar putea să se scarpine la nas. 

De data aceasta, au lăsat înregistrarea să meargă. Karen 
şi-a ridicat capul, a inspirat adânc - sau aşa părea -, apoi a 
deschis portiera şoferului şi a urcat în maşină. A ieşit cu 
spatele din parcare şi a plecat. Parcarea a rămas iarăşi 
goală. Ora indicată pe înregistrare arăta că ea şi fiul ei mai 
aveau de trăit mai puţin de optzeci de minute. 

Au continuat să se uite la înregistrare, sărind peste 
bucăţile lungi în care nu venea şi nu pleca nimeni. 
Recepţionera şcolii a apărut la zece minute după Karen, 
apoi nu s-a mai întâmplat nimic aproximativ patruzeci de 
minute. În cele din urmă, profesorii au început să se 
îndrepte spre maşini unul câte unul. Whitlam i-a identificat 
pe rând. S-a întors apoi omul de serviciu, care şi-a pus 
geanta în portbagaj şi a plecat la scurt timp după ora 
16:30. 

Singura maşină rămasă în parcare era cea a lui Whitlam. 
Au derulat înregistrarea înainte. Imediat după ora 19:00, 
pe ecran a apărut chiar Whitlam. Mergea încet, cu capul în 
jos şi cu umerii săi largi aplecaţi în faţă. Pe scaunul de 
lângă Falk, profesorul a oftat. Privea înregistrarea cu 
fălcile încleştate. 

— E greu să mă uit la asta, a zis el. Aici, deja mă 
sunaseră poliţiştii din Clyde să-mi spună că Billy şi Karen 
sunt morţi. 

Au continuat să privească înregistrarea, în care Whitlam 


e 200 œ» 


se urca încet în maşină şi, după câteva ratări, a reuşit să 
dea cu spatele şi să plece. Au lăsat filmul să meargă alte 
zece minute. Grant Dow nu se vedea nicăieri. 


— Am plecat, a strigat Deborah de la recepţie, 
strângându-şi poşeta peste umăr. 

A aşteptat o clipă, dar nu a primit decât un mormăit vag 
ca răspuns. Falk şi-a ridicat privirea şi i-a zâmbit. 
Comportamentul ei faţă de el se mai îmblânzise în ultimele 
zile şi Falk a simţit că depăşiseră momentele dificile atunci 
când ea i-a adus şi lui o cafea, nu numai celorlalţi. Bănuia 
că Raco vorbise cu ea. 

Raco şi agentul Barnes abia dacă au reacţionat când uşa 
secţiei s-a trântit în urma ei. Fiecare dintre cei trei era la 
biroul său, holbându-se la ecranul computerului, pe care se 
derulau imagini gri. Luaseră toate înregistrările 
disponibile de la ambele camere de luat vederi de la 
şcoală, apoi plecaseră în oraş. 

Pe strada principală din Kiewarra erau trei camere de 
luat vederi cu circuit închis, îi spusese Raco lui Falk. Una 
lângă cârciumă, una lângă sediul consiliului şi una 
deasupra uşii de la depozitul farmaciei. Luaseră 
înregistrările de la toate trei. 

Barnes a căscat şi s-a întins, cu braţele vânjoase ridicate 
spre tavan. Falk era pregătit pentru mormăitul lui, dar 
Barnes pur şi simplu s-a întors spre ecran fără să se 
plângă. Barnes nu îi cunoscuse nici pe Luke, nici pe Karen, 
îi mărturisise el lui Falk mai devreme, dar vorbise la clasa 
lui Billy despre siguranţa pe stradă cu vreo două 
săptămâni înainte de moartea lui. Mai avea încă pe birou 
felicitarea de mulţumire din partea clasei, inclusiv 
semnătura lui Billy, făcută cu creionul. 

Falk şi-a înăbuşit un căscat, la rândul lui. Lucrau de 
patru ore. Falk se concentra pe înregistrările luate de la 
şcoală. Văzuse unul sau două lucruri interesante în tot 
acest timp: un elev care făcea pipi în secret pe roţile din 
faţă ale maşinii directorului; o profesoară care zgâriase 
maşina unei colege cu propria maşină, apoi plecase în 


e 201 œ» 


grabă. Niciun semn de Grant Dow. 

În schimb, Falk se trezise că tot privea în reluare 
înregistrarea cu Karen. Sosise şi plecase de trei ori 
săptămâna aceea, în fiecare zi, mai puţin marţi, când avea 
liber, şi vineri, când era deja moartă. Fiecare zi era cam la 
fel cu celelalte. Ajungea la şcoală pe la 8:30. Scotea copiii 
din maşină, lua ghiozdanele şi pălăriile de soare şi 
dispărea din vizorul camerei de luat vederi în direcţia 
şcolii. La scurt timp după 15:30, procesul era inversat. 

Falk i-a studiat mişcările. Felul în care se apleca să 
vorbească cu Billy, cu o mână pe umărul băieţelului. Nu-i 
putea vedea faţa, dar şi-o imagina zâmbindu-i fiului ei. S-a 
uitat la felul în care o ţinea în braţe pe Charlotte când îşi 
transfera fetiţa din scaunul de maşină în cărucior. Karen 
Hadler fusese o femeie drăguță înainte ca cineva să o 
împuşte în stomac. Bună şi cu amândoi copiii ei, şi la 
contabilitate. Falk era sigur că Barb avea dreptate. I-ar fi 
plăcut de ea. 

A derulat obsesiv înregistrarea de joi, ziua în care Karen 
şi fiul ei fuseseră ucişi. A privit filmarea iar şi iar, 
analizând fiecare cadru. A zărit cumva o uşoară ezitare a 
paşilor când se apropia de maşină? li fusese cumva 
privirea atrasă de ceva din stufăriş? Strângea mâna 
copilului mai tare decât de obicei? Falk bănuia că se agaţă 
de orice detaliu, dar a continuat să se uite la aceleaşi 
scene la nesfârşit. A privit îndelung imaginea cu soţia 
blondă a prietenului său, îndemnând-o în tăcere să ridice 
telefonul mobil şi să sune la numărul pe care îl notase în 
grabă pe chitanţă. S-a îndemnat pe el din trecut să 
răspundă. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Scenariul a 
rămas neschimbat. 

Falk se gândea dacă să-şi încheie munca pe ziua aceea, 
când Barnes a scăpat din mână stiloul cu care se tot jucase 
şi s-a ridicat de pe scaun. 

— Hei, ia uitaţi-vă la asta! 

Barnes a apăsat pe mouse ca să deruleze filmul pixelat. 
El se uitase la înregistrările făcute de camera de luat 
vederi de deasupra farmaciei, care era orientată spre o 


e 202 » 


alee liniştită din spatele clădirii şi spre uşa depozitului de 
medicamente. 

— Ce e? Dow? a întrebat Falk. 

El şi Raco s-au îngrămădit în jurul ecranului. 

— Nu chiar, a zis Barnes pornind înregistrarea. 

Ora de pe ecran era 16:41, joi. Cu puţin peste o oră 
înainte ca Billy şi Karen Hadler să fie găsiţi morţi. 

Câteva secunde, filmul a părut o imagine fixă, nu arăta 
decât aleea goală. Deodată, pe ecran s-a văzut o maşină 
trecând în goană. A apărut şi a dispărut în mai puţin de o 
secundă. 

Barnes a derulat înregistrarea şi a încetinit-o. Când a 
apărut maşina, a oprit filmul. Imaginea era neclară şi 
surprinsă dintr-un unghi ciudat, dar nu conta. Faţa 
şoferului se vedea bine. Prin parbriz, îi privea Jamie 
Sullivan. 


Când Falk şi Raco au ajuns pe aleea cu pricina, se însera 
deja, dar nu erau prea multe de văzut acolo. Il lăsaseră pe 
Barnes să plece acasă după aşa o treabă bună. Falk s-a dus 
sub camera de luat vederi şi s-a uitat în jur. Drumul era 
îngust şi paralel cu strada principală din Kiewarra. Pe o 
parte a lui, erau agenţia imobiliară, un salon de coafură, 
cabinetul medical şi farmacia. Pe cealaltă parte, nişte 
parcele de teren viran fuseseră convertite în parcări 
improvizate. Era complet pustiu. 

Falk şi Raco au parcurs toată lungimea aleii. Nu le-a luat 
mult timp. Se putea intra pe ea cu maşina din ambele 
capete şi comunica cu drumurile care ieşeau din oraş prin 
est şi vest. La ora de vârf, era scurtătura perfectă pentru a 
traversa oraşul fără a trece prin aglomeraţia de pe strada 
principală. Numai că, fiind vorba despre Kiewarra, s-a 
gândit Falk, nu prea exista o oră de vârf. 

— Deci de ce a vrut prietenul Sullivan să nu fie văzut în 
oraş cu douăzeci de minute înainte de moartea celor trei 
Hadler? a întrebat Falk şi vocea lui a format ecou în 
zidăria de cărămidă. 

— Îmi trec mai multe motive prin cap. Niciunul nu e bun, 


e 203 + 


a răspuns Raco. 

Falk s-a uitat în sus, la obiectivul camerei de luat vederi. 

— Măcar acum ştim cam pe unde a fost, a zis Falk. Ar fi 
putut să ajungă de aici la ferma Hadler la timp, nu? 

— Da, fără probleme. 

Falk s-a sprijinit de perete şi şi-a dat capul pe spate. 
Cărămizile se impregnaseră de căldura zilei. Se simţea 
epuizat. Ochii îl usturau când i-a închis. 

— Deci Jamie Sullivan, care se dă mare prieten cu Luke, 
a minţit când ne-a zis unde a fost şi a fost surprins pe 
cameră ascunzându-se, cu o oră înainte ca prietenul lui să 
fie omorât, a zis Raco. Apoi mai e Grant Dow, care 
recunoaşte că nu putea să-l sufere pe Luke, înarmat până 
în dinţi cu un alibi solid, dar în acelaşi timp, numele lui 
apare pe o hârtie, scris de femeia moartă. 

Falk a deschis un ochi şi s-a uitat la Raco. 

— Nu uita de şoferul camionetei albe misterioase, care e 
posibil să-l fi văzut pe Luke plecând cu bicicleta de la râu, 
la intersecţie, acum douăzeci de ani, a zis el. 

— Şi asta, da. 

Au rămas în tăcere vreme îndelungată, uitându-se în sus 
pe drum, de parcă răspunsul ar fi putut fi scris acolo, cu 
graffiti. 

— Dă-o naibii! a zis Falk, ridicându-se anevoie de pe zid 
şi stând drept. Hai s-o luăm metodic. Mai întâi, îl târâm iar 
pe Sullivan la secţie şi îl întrebăm ce dracu' făcea pe aleea 
asta ascunsă. M-am săturat până peste cap ca tipul ăsta 
să-şi bată joc de noi. 

— Acum? 

Raco avea ochii roşii. Părea la fel de obosit ca Falk. 

— Mâine. 


În timp ce treceau printr-un pasaj îngust ca să ajungă 
înapoi în strada principală, lui Raco i-a sunat telefonul. 

S-a oprit pe trotuar şi a scotocit după el. 

— E nevastă-mea, scuze, trebuie să răspund. 

A dus telefonul la ureche. 

— Bună, frumoasa mea! 


e 204 œ» 


Se opriseră în faţa cafenelei. Falk a schiţat semn din cap 
spre el şi a făcut gestul de a bea. Raco a încuviinţat 
recunoscător. 

Înăuntru, era răcoare şi linişte. Practic, era aceeaşi 
cafenea în care lucrase Ellie, introducând seară de seară 
preţul laptelui şi al ţigărilor în casa de marcat. După ce îi 
fusese găsit cadavrul, în vitrină fuseseră puse afişe cu 
chipul ei, pentru colecta de înmormântare. 

De atunci, interiorul se schimbase atât de mult, încât era 
aproape de nerecunoscut. Însă Falk încă îşi amintea cum, 
pe vremuri, venea să stea de vorbă cu ea în spatele 
tejghelei, oricât de des putea să găsească un pretext, şi 
cum îşi cheltuia banii pe nimicuri pe care nu le voia sau de 
care nu avea nevoie. 

Frigiderele vechi fuseseră înlocuite la un moment dat cu 
vitrine frigorifice, iar acum Falk rămăsese lângă ele, 
simțind cum i se mai evaporă căldura din piele. Pe 
dinăuntru, însă, se simţea o fierbinţeală neconfortabilă, ca 
atunci când febra se încăpăţânează să persiste. În cele din 
urmă, a ales două sticle cu apă şi, drept cină, un sendviş 
cu brânză şi şuncă, deşi nu părea prea proaspăt, şi o brioşă 
în ambalaj de plastic. 

Falk s-a întors să ducă cumpărăturile la casă şi a mârâit 
încet când a recunoscut persoana din spatele tejghelei. 
Nu-l mai văzuse pe proprietar de când fuseseră amândoi 
obligaţi să stea în bănci în clasa înăbuşitoare. 

Tipul avea mai puţin păr acum, dar trăsăturile lui aspre 
îi erau încă familiare. Fusese unul dintre copiii aceia grei 
de cap şi iute la mânie, şi-a amintit Falk în timp ce îi căuta 
disperat numele în memorie. A bănuit cu o urmă de 
vinovăţie că băiatul fusese din când în când ţinta glumelor 
lui Luke, iar el nu se obosise niciodată să intervină. 
Mergând acum spre tejghea şi aşezând produsele pe 
aceasta, s-a forţat să zâmbească. 

— Cum îţi merge, lan? a zis el, reuşind în ultima clipă să 
smulgă numele tipului din memorie în timp ce-şi scotea 
portofelul. Ian Ceva. Willis. 

Willis s-a holbat la produse de parcă uitase ce are de 


e 205 » 


făcut. 

— Doar astea, prietene, a zis Falk. 

Celălalt bărbat nu a zis nimic, dar şi-a ridicat capul şi a 
privit peste umărul lui Falk. 

— Următorul! a zis tare. 

Falk s-a uitat în jur. Nu mai era nimeni în magazin. S-a 
întors spre tejghea. Willis continua să privească 
încăpățânat undeva, dincolo de el. Falk a avut o senzaţie 
bruscă de iritare. Şi de altceva. Aproape ruşine. 

— Uite ce-i, prietene. Nu încerc să-ţi fac vreo problemă. 
Vreau doar să cumpăr astea şi plec de aici, a încercat Falk 
din nou, împingându-şi cina mai aproape de el pe tejghea. 
Şi n-o să zic nimănui că m-ai servit, pe cuvânt de cercetaş. 

Bărbatul a continuat să privească dincolo de el. 

— Următorul! 

— Serios? Falk şi-a auzit furia din voce. Oraşul ăsta 
moare cu zile şi tu-ţi permiţi să refuzi o vânzare? 

Vânzătorul nu s-a uitat spre el şi şi-a mutat greutatea de 
pe un picior pe altul. Falk se gândea să-şi ia produsele şi 
să lase banii pe tejghea, când Willis a deschis gura. 

— Am auzit că te-ai întors. Mandy Vaser zice că ai 
deranjat copiii în parc. 

A încercat să sune scârbit, dar nu a putut să-şi ascundă 
bucuria maliţioasă din voce. 

— Glumeşti! a zis Falk. 

Fostul lui coleg de clasă a clătinat din cap şi iar s-a uitat 
dincolo de el. 

— Aşa că nu mă interesează să te servesc. Nici azi, nici 
altă dată. 

Falk s-a holbat la el. Probabil că tipul aşteptase douăzeci 
de ani să se simtă superior cuiva şi n-avea de gând să 
rateze şansa asta, şi-a dat seama Falk. A deschis gura să 
răspundă, dar s-a oprit. Îşi irosea energia. 

— Las-o baltă! a zis şi a lăsat produsele pe tejghea. 
Baftă, Ian! O să ai nevoie pe aici. 

A ieşit afară în căldură şi clopoţelul uşii a sunat în urma 
lui. 

Raco îşi pusese telefonul la loc şi acum se uita de la 


e 206 » 


mâinile goale ale lui Falk la expresia de pe faţa lui. 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-am răzgândit. 

Raco a aruncat o privire către magazin, apoi către Falk, 
şi a înţeles. 

— Vrei să vorbesc eu cu el? 

— Nu, lasă. Mersi, oricum. Ne vedem mâine. Să vedem 
cum facem cu Sullivan. 

Falk s-a întors, simțindu-se mai nervos decât voia să 
recunoască din cauza discuţiei din magazin. Brusc, a simţit 
nevoia să scape de acolo, chiar dacă nu-l aştepta decât o 
seară lungă în cămăruţa lui de deasupra cârciumii. Raco s- 
a uitat încă o dată la magazin, tentat să intervină, apoi s-a 
uitat din nou la Falk. 

— Uite, vino la noi acasă la cină, a zis Raco. Nevastă- 
mea mă tot bate la cap de câteva zile să te invit. 

— Nu, serios, e în regulă... 

— Prietene, ori mă cert cu tine acum, ori mă cert cu ea 
mai târziu. Cu tine, am măcar o şansă să câştig. 


e 207 œ» 


Capitolul douăzeci şi cinci 


După patruzeci de minute, Rita Raco aşeza o farfurie cu 
paste în faţa lui Falk. S-a îndepărtat lăsându-i pe umăr o 
atingere uşoară ca o pană şi a revenit după o clipă cu o 
sticlă de vin. Stăteau afară, în jurul unei mese mici din 
lemn de pin, acoperită cu o faţă de masă colorată. Cerul 
devenise indigo. Familia Raco locuia într-un fost magazin 
transformat în casă, aflat la capătul îndepărtat al străzii 
principale. De la ei se ajungea uşor pe jos la secţia de 
poliţie. În grădina din spate erau un arbust de lavandă şi 
un lămâi, iar luminiţele întinse de-a lungul gardului dădeau 
scenei un aer festiv. 

Ferestrele de la bucătărie erau inundate de lumină şi 
Falk o urmărea pe Rita când dispărea înăuntru ca să aducă 
una şi alta. A încercat să ajute, dar ea i-a făcut semn 
zâmbind să stea jos. O femeie micuță şi solidă, cu un halo 
de păr castaniu, strălucitor, care îi cădea peste umeri, 
aceasta îşi trecea inconştient mâna peste pântecul 
proeminent. În ciuda sarcinii, părea să dispună de o 
cantitate enormă de energie şi se mişca uşor, cu eficienţă 
maximă, pentru a face numeroase treburi. 

Când zâmbea, ceea ce se întâmpla des, în obrazul stâng 
îi apărea o gropiţă adâncă şi, până să-i aducă farfuria lui 
Falk, acesta înţelesese deja cu uşurinţă de ce Raco era 
îndrăgostit de ea. În momentul în care au început să 
mănânce - un amestec savuros de roşii, vinete şi cârnaţi 
picanţi, alături de un vin Shiraz decent - până şi el se 
simţea puţin îndrăgostit de ea. 

Aerul nopţii era cald, dar întunericul părea să absoarbă 
o parte din fierbinţeala zilei. Rita sorbea apă minerală şi se 
uita cu jind, dar veselă, la Shiraz. 

— Ah, ce n-aş da! De când n-am mai băut... a zis ea şia 
râs când soţul ei a privit-o dezaprobator. 

S-a întins şi l-a mângâiat pe ceafă până când acesta a 
zâmbit. 

— Îşi face atâtea griji pentru copil, i-a zis ea lui Falk. E 


<e 208 » 


excesiv de protector şi nici măcar nu l-am născut încă. 

— Când trebuie să naşti? a întrebat Falk. 

Pentru ochiul lui necunoscător, părea deja să fi ajuns la 
termen. 

— Peste patru săptămâni. 

A surprins privirea soţului ei şi a zâmbit. 

— Mai sunt patru săptămâni lungi, enorme. 

La o masă bună, discuţia se închega uşor. Au vorbit 
despre politică, religie, fotbal. Orice altceva decât ce se 
întâmpla în Kiewarra. Orice altceva decât familia Hadler. 
Abia când Raco a strâns masa şi a dispărut în casă cu 
farfuriile, a întrebat şi Rita: 

— Spune-mi! i-a zis ea lui Falk. Dar fii sincer, te rog! O 
să fie totul în regulă? 

S-a uitat spre uşa de la bucătărie şi Falk şi-a dat seama 
că nu se referea numai la cazul Hadler. 

— Ştii, niciodată nu e uşor să fii poliţist într-o 
comunitate mică, a răspuns el. Din multe puncte de 
vedere, e ca şi cum ai alerga după cai verzi pe pereţi. E 
vorba de interese, prea mulţi oameni care ştiu prea multe 
unii despre alţii. Dar soţul tău face o treabă excelentă. E 
deştept. E sincer dedicat. Cei de sus recunosc calităţile de 
genul ăsta. O să ajungă departe. 

— Ei! 

Rita a făcut un gest cu mâna ca şi cum nu asta ar fi fost 
important. 

— Nu îl interesează prea mult asta. Tatăl lui a fost toată 
viaţa polițist într-o comunitate mică. Intr-un punct 
minuscul de pe hartă, undeva pe lângă graniţa Australiei 
de Sud. Nu cred că ai auzit de locul ăla. Nimeni nu a auzit. 

Privirea i-a alunecat din nou spre pragul gol. 

— Totuşi, era foarte respectat, din câte am înţeles. 
Conducea oraşul ca un patriarh ferm, dar corect, iar 
oamenii l-au iubit din cauza asta. Până când a ieşit la 
pensie şi mult timp după aceea. 

S-a oprit. A întins mâna şi a împărţit restul de vin între 
paharul lui Falk şi propriul pahar. 

— Şşşşt! a zis ea şi a dus un deget la buze în timp cea 


e 209 » 


ridicat paharul. 

Falk a zâmbit. 

— Acolo v-aţi cunoscut? În Australia de Sud? 

— Da, dar nu în oraşul ăla. Nimeni nu s-ar duce vreodată 
acolo, a zis ea pe un ton neafectat. Ne-am cunoscut în 
restaurantul părinţilor mei, în Adelaide. El lucra în 
apropiere. Era primul lui post în poliţie şi era atât de 
corect. Atât de dornic să-l facă pe tatăl lui mândru de el. 

A zâmbit când şi-a adus aminte şi şi-a terminat puţinul 
vin din pahar. 

— Dar se simţea singur şi obişnuia să vină tot timpul la 
restaurant, până când mi s-a făcut milă de el şi l-am lăsat 
să mă invite să bem ceva. 

Şi-a trecut o mână peste abdomen. 

— A aşteptat până când mi-am terminat masteratul şi pe 
urmă ne-am căsătorit imediat. Asta se întâmpla acum doi 
ani. 

— Ce fel de masterat? 

— Farmacologie. 

Falk a ezitat. Nu ştia cum să-şi formuleze întrebarea. 
Rita l-a salvat. 

— Ştiu, a zis ea zâmbind. Ce caut atunci desculţă şi 
însărcinată la dracu-n praznic, când aş putea să-mi 
folosesc diploma aia în altă parte? 

A ridicat din umeri. 

— Am venit pentru soţul meu şi nu o să rămânem aici 
toată viaţa. Ştii, ambițiile lui nu sunt ca ale altora. Işi 
venerează tatăl şi e cel mai tânăr dintre cei trei băieţi, aşa 
că bănuiesc că el crede (greşit, după părerea mea) că tot 
timpul trebuie să se lupte ca să-i câştige atenţia. Prin 
urmare, ne-am mutat în orăşelul ăsta mic de provincie şi el 
avea aşa nişte speranţe mari că o să fie cum a fost pentru 
tatăl lui, dar aproape imediat totul a devenit aşa de... 

A ezitat. 

— Greşit. Tot timpul îl apasă ceva. El a găsit cadavrul 
băieţelului, ţi-a povestit? 

Falk a încuviinţat. 

Rita s-a scuturat de un fior, în ciuda căldurii. 


e 210 œ» 


— Eu îi zic, mereu îi zic: ce se întâmplă în locul ăsta nu e 
vina ta. Locul ăsta e altfel. Nu e ca în oraşul în care a trăit 
tatăl tău. 

Rita a ridicat din sprâncene la Falk şi el a aprobat. Ea a 
clătinat din cap şi a arătat o jumătate de gropiţă. 

— Dar ce pot eu să fac? E prea complex pentru logică, 
nu-i aşa? Relaţia dintre un bărbat şi tatăl lui? 

În timp ce ea vorbea, Raco a reapărut în prag. Ducea în 
mâini trei căni de cafea. 

— Am pus oalele la înmuiat. Despre ce vorbiţi? 

— Spuneam că te supui unei presiuni prea mari, ca să te 
ridici la înălţimea standardelor impuse de tatăl tău, a zis 
Rita şi a întins o mână ca să-l mângâie pe părul cârlionţat. 

Gropiţa din obraz i-a apărut din nou. 

— Partenerul tău e de acord cu mine. 

Falk, care nu-şi dăduse cu părerea în niciun sens, a 
hotărât că Rita avea probabil dreptate. Raco s-a înroşit 
puţin, dar şi-a înclinat capul ca să ajungă la mâna ei. 

— Nu e chiar aşa. 

— Lasă, iubire! El înţelege. 

Rita a luat o gură de cafea şi s-a uitat peste marginea 
cănii la Falk. 

— Nu-i aşa? Adică, ăsta e unul dintre motivele pentru 
care eşti şi tu aici, nu? Pentru tatăl tău. 

A urmat o linişte plină de uimire. 

— Tatăl meu a murit. 

— O, îmi pare foarte rău! 

Rita l-a privit cu compasiune. 

— Dar asta nu înseamnă că nu e adevărat, nu-i aşa? 
Rareori se întâmplă ca moartea să schimbe ceea ce simţim 
pentru cineva. Ba dimpotrivă, accentuează sentimentele. 

— Iubire, despre ce Dumnezeu tot vorbeşti? a zis Raco 
împingând-o prieteneşte cu umărul, în timp ce lua sticla 
goală de vin. Ştiam eu că nu trebuie să bei deloc. 

Rita s-a încruntat puţin, ezitând. S-a uitat de la Falk la 
soţul ei şi înapoi. 

— Îmi cer scuze, poate n-am înţeles eu bine. Doar că am 
auzit zvonurile, bineînţeles, despre prietena ta tânără, care 


e 211 œ» 


a murit. Se spune că tatăl tău a suferit, chiar a fost acuzat, 
a trebuit să te ia de aici, să-şi lase casa. Asta probabil a 
provocat nişte... neînţelegeri. Chiar şi acum, fluturaşii ăia 
îngrozitori care au fost împrăştiaţi prin oraş, cu fotografia 
lui... 

S-a oprit. 

— Iartă-mă. Te rog să mă ignori. Mereu interpretez prea 
mult. 

Vreme îndelungată, nimeni nu a mai zis nimic. 

— Nu, Rita, a spus Falk. De fapt, cred că ai interpretat 
corect. 


Camioneta lui Mal Deacon s-a reflectat în oglinda 
retrovizoare peste o sută de kilometri pe drumul care ieşea 
din Kiewarra. Tatăl lui Aaron, Erik, a condus cu un ochi la 
oglindă şi cu mâinile încleştate pe volan. 

Aaron a stat în tăcere pe locul pasagerului, încă ametit 
după despărţirea grăbită de Luke şi Gretchen. Lucrurile 
familiei Falk hodorogeau şi se mişcau în spate. Ce 
reuşiseră şi ei să îndese în maşină. La mare distanţă în 
urma lor, ferma rămăsese încuiată şi asigurată pe cât 
posibil. Oile fuseseră împărţite vecinilor dispuşi să le ia. 
Lui Aaron îi era frică să întrebe cu voce tare dacă plecarea 
lor era temporară sau definitivă. 

Numai o dată, pe la începutul călătoriei, Erik încetinise 
ca să-l incurajeze pe Deacon să-l depăşească. De parcă ar 
fi fost o călătorie normală într-o zi normală. Însă camioneta 
albă murdară avansase constant până când lovise brusc 
bara din spate, propulsându-l pe Aaron cu capul înainte. 
Erik nu a mai încetinit după aceea. 

Trecuse aproape o oră când Deacon a început deodată 
să claxoneze într-un urlet continuu. S-a apropiat destul cât 
maşina lui să se ivească imensă în oglinda de pe partea lui 
Aaron, făcând un zgomot asurzitor şi sărind pe drumul gol. 
Aaron simţea sunetul presându-i capul şi s-a sprijinit cu 
palmele de torpedou, pregătindu-se pentru lovitura 
inevitabilă din spate. Alături, tatăl lui stătea cu fălcile 
încleştate. Secundele i se păreau interminabile, iar când 


e 212 œ» 


Aaron credea că nu mai suportă, zgomotul a încetat. 
Liniştea bruscă i-a țiuit în urechi. 

În reflexie, l-a văzut pe Deacon coborând geamul, 
întinzând încet un braţ şi apoi degetul din mijloc. L-a ţinut 
aşa o veşnicie, înfruntând vântul. Apoi, în sfârşit, slavă 
Domnului, a devenit din ce în ce mai mic în oglindă, până 
când a dispărut din vedere. 


— Tata a urât Melbourne, a zis Falk. Niciodată nu s-a 
simţit acolo ca acasă. A găsit o muncă de birou (se ocupa 
de lanţul de aprovizionare la o firmă agricolă), dar i-a luat 
orice bucurie de a trăi. 

La rândul lui, Falk fusese trimis la cel mai apropiat liceu 
ca să-şi termine ultimul an. Distras şi consternat, abia dacă 
îşi aducea aminte că ţinea stiloul în mână, nicidecum că 
mai ridica şi mâna. Şi-a dat examenul final şi a obţinut 
note bune, dar nu remarcabile. 

— Eu am reuşit să mă adaptez un pic mai bine decât 
tata. El s-a simţit tare singur acolo, a spus el. Totuşi, n-am 
vorbit niciodată despre asta. Amândoi ne-am închis în noi 
şi ne-am văzut de treabă. Asta nu a ajutat. 

Rita şi Raco l-au privit din partea cealaltă a mesei. Rita a 
întins o mână şi a aşezat-o peste mâna lui Falk. 

— Sunt sigură că, indiferent ce sacrificii a făcut pentru 
tine, a considerat că merită. 

Falk şi-a înclinat capul o secundă. 

— Mulţumesc că spui asta, dar nu sunt sigur că el ar fi 
de acord. 


Aaron a continuat să se uite în oglinda retrovizoare în 
timp ce mergeau în tăcere. Deacon nu a mai apărut. După 
o oră în care nu s-a mai întâmplat nimic, tatăl lui a frânat 
abrupt, făcându-l pe Aaron să se oprească în centura de 
siguranță, şi a tras camioneta pe marginea drumului 
pustiu, cu scrâşnet de cauciucuri. 

Aaron a tresărit când Erik Falk a lovit puternic volanul 
cu mâna. Tatăl lui arăta mai palid ca de obicei şi pe frunte 
avea o peliculă de sudoare. Erik s-a răsucit pe scaun şi, 


e 213 + 


dintr-o mişcare rapidă, s-a întins şi l-a prins pe fiul său de 
cămaşă. Aaron a icnit când mâinile care nu fuseseră 
ridicate niciodată la el în momente de furie strângeau 
acum materialul cămăşii şi îl trăgeau mai aproape. 

— O să te întreb o singură dată, aşa că zi-mi adevărul! 

Aaron nu-l mai auzise niciodată pe tatăl lui vorbind pe 
tonul acela. Părea scârbit. 

— Tu ai făcut-o? 

Șocul de a fi întrebat aşa ceva i-a sfâşiat pieptul ca o 
forță fizică şi a simţit că se sufocă. Aaron s-a forțat să 
respire, dar plămânii nu răspundeau. O clipă, nu a fost în 
stare să vorbească. 

— Ce? Tată... 

— Zi-mi! 

— Nu! 

— Ai avut ceva de-a face cu moartea fetei ăleia? 

— Nu! Tată, nu! Bineînţeles că nu, ce naiba? 

Aaron îşi simţea inima bătând cu putere sub strânsoarea 
tatălui său. S-a gândit la cele mai bune lucruri ale lor care 
se loveau unele de altele şi scârţâiau într-un morman în 
spatele camionetei, la graba cu care îşi luase rămas-bun de 
la Luke şi Gretchen. La Ellie, pe care nu avea să o mai 
vadă niciodată, şi la Deacon, după care şi acum se uita prin 
luneta maşinii. A simţit un acces de furie şi a încercat să 
smulgă mâna tatălui de pe el. 

— N-am avut nicio legătură. Doamne, cum poţi să mă 
întrebi aşa ceva? 

Tatăl lui Aaron nu şi-a slăbit strânsoarea. 

— Stii câţi oameni m-au întrebat de biletul pe care l-a 
scris fata aia moartă? Prieteni de-ai mei. Oameni pe care îi 
cunosc de ani de zile. Ani! Care au ajuns să traverseze 
strada când mă vedeau. Și toate astea din cauza unui bilet. 

A strâns şi mai tare. 

— Aşa că-mi eşti dator să-mi spui. De ce era numele tău 
pe el? 

Aaron Falk s-a aplecat spre el. Tată şi fiu, faţă în faţă. A 
deschis gura. 

— De ce era numele tău? 


e 214 œ» 


— Pe urmă, n-am mai fost niciodată la fel, a zis Falk. Am 
încercat de câteva ori de-a lungul anilor. Probabil şi el a 
încercat, în felul lui. Dar nu am putut să reparăm nimic. 
Nu am mai vorbit despre asta, nu am mai pomenit 
niciodată de Kiewarra. Ne-am prefăcut că nici nu există, că 
nimic din toate astea nu s-a întâmplat vreodată. El a 
suportat Melbourne, m-a suportat pe mine, apoi a murit. Şi 
asta a fost tot. 


— Cum îndrăzneşti? 

Tatăl lui l-a fulgerat cu privirea şi expresia lui avea ceva 
indefinit. 

— Mama ta e înmormântată în oraşul ăla. Ferma aia a 
fost construită de bunicii tăi, pentru Dumnezeu! Prietenii 
mei şi viaţa mea sunt acolo. Să nu îndrăzneşti să arunci 
vina asupra mea! 

Aaron a simţit cum i se urcă sângele la cap. Prietenii lui. 
Mama lui. Şi el lăsase aproape la fel de multe în urmă. 

— Atunci de ce fugim? 

L-a apucat pe tatăl lui de încheietură şi i-a smuls mâna 
de pe cămaşă. De data aceasta, s-a desprins. 

— De ce ne pui să fugim cu cozile între picioare? Asta ne 
face să părem vinovați. 

— Nu, biletul ăla ne face să părem vinovați. 

Erik l-a privit aspru pe Aaron. 

— Spune-mi adevărul. Chiar ai fost cu Luke? 

Aaron s-a forțat să-şi privească tatăl în ochi. 

— Da. 

Erik Falk a deschis gura. Apoi a închis-o. S-a uitat la fiul 
lui într-un fel în care nu se mai uitase niciodată înainte. 
Atmosfera din maşină se transformase în ceva tangibil şi 
putred. A clătinat din cap o dată, s-a întors spre volan şi a 
pornit motorul. 

Au parcurs restul drumului fără să schimbe un singur 
cuvânt. Aaron, arzând de furie şi de ruşine şi de încă o mie 
de alte lucruri, s-a holbat în oglinda retrovizoare toată 
călătoria. 


e 215» 


Într-un fel, era dezamăgit că Mal Deacon nu a mai 
apărut. 


e 216 - 


Capitolul douăzeci şi şase 


Când s-a întors de la Raco, Falk a simţit nevoia să se 
spele. Trecutul îl acoperea ca un strat de murdărie. Fusese 
o zi lungă şi i se părea mai târziu decât era, de fapt. Când 
s-a târât pe lângă mulţimea din bar şi în sus pe scări, seara 
era încă în toi. 

La duş, a observat pe corp urmele expunerii la soarele 
din Kiewarra. Pielea de pe antebraţe, de pe ceafă, de pe 
gât şi mai jos, cât lăsase descoperită gulerul cămăşilor, tot 
ce fusese palid era acum de un roşu-violent. 

Din cauza zgomotului făcut de duş, aproape că nici nu a 
auzit primele lovituri în uşă. Falk a închis robinetele şi a 
rămas gol, ascultând. S-a auzit încă o rafală de bătăi în 
uşă, de data asta mai tare. 

— Falk! Repede! 

Vocea înăbuşită era însoţită de încă o serie de lovituri. 

— Eşti acolo? 

A înşfăcat un prosop şi aproape că a alunecat pe 
podeaua udă. A deschis uşa larg şi a dat peste McMurdo, 
care, rămas fără suflu, stătea cu pumnul în aer gata să 
bată din nou. 

— Jos! 

Barmanul gâfâi. 

— Repede! 

A plecat coborând treptele câte două. Falk şi-a tras pe el 
o pereche de pantaloni scurţi, un tricou şi bascheţi fără să 
se mai sinchisească să se usuce şi a trântit uşa în urma lui. 

În bar era haos. Scaunele fuseseră răsturnate, iar 
podeaua strălucea de cioburi. Cineva stătea încovoiat într- 
un colţ, cu mâinile deasupra nasului, pline de sânge. 
McMurdo era în genunchi şi încerca să despartă doi 
bărbaţi încleştaţi pe podea. În jurul lor, se formase un 
semicerc de băutori, care au renunţat încet la zâmbetul 
arogant de pe faţă şi au făcut loc când Falk a înaintat doi 
paşi spre centrul sălii. 

Scăderea bruscă a volumului i-a distras pe cei doi 


e 217 œ» 


bărbaţi de pe jos şi McMurdo a reuşit să-şi strecoare un 
braţ între ei. I-a tras unul de pe altul şi aceştia au rămas 
întinşi, fiecare în colţul lui, răsuflând greu. 

Ochiul lui Jamie Sullivan se umfla deja; era deformat, 
luase forma unui bulb. Buza de jos era crăpată şi pe obraz 
avea urme de zgârieturi. 

În partea opusă, Grant Dow a rânjit, după care s-a 
crispat de durere în falcă. Părea să fi ieşit învingător şi ştia 
asta. 

— Gata! Tu şi tu, Falk a arătat spre doi dintre privitorii 
care păreau cel mai puţin beţi. Duceţi-l pe Sullivan la baie 
şi ajutaţi-l să-şi şteargă sângele de pe faţă. Apoi aduceţi-l 
aici. Aţi înţeles? 

Cei doi l-au ajutat pe Sullivan să se ridice. Falk s-a întors 
spre Dow. 

— Tu! Stai jos acolo şi aşteaptă şi... nu! Taci din gură! E 
în interesul tău ca măcar o dată să-ţi ţii fleanca! Ai auzit? 

Falk s-a întors spre McMurdo. 

— O cârpă curată, te rog, şi pahare mari de apă pentru 
toată lumea. Pahare de plastic. 

Falk i-a dus cârpa bărbatului din colţ, care stătea 
aplecat, cu mâinile la nas. 

— Stai drept, prietene! i-a zis Falk. Aşa. Uite aici. Pune- 
ţi asta la nas. 

Bărbatul s-a ridicat şi şi-a dat mâinile la o parte. Falk a 
clipit, nevenindu-i să creadă, când a văzut faţa lui Scott 
Whitlam. 

— Dumnezeule, cum de te-ai amestecat în aşa ceva? 

Whitlam a încercat să ridice din umeri, dar s-a crispat de 
durere. 

— Logul nebotrivit, momentul nebotrivit, a zis el, 
apăsându-şi cârpa pe nas. 

Falk s-a întors şi i-a fixat cu privirea pe cei din jur. 

— Voi, restul, ar fi bine să dispăreţi rapid! a zis el. 

Raco şi-a făcut cu greu loc înăuntru în timp ce barul se 
golea. Purta acelaşi tricou pe care îl avusese pe el mai 
devreme, la cină, dar părul cârlionţat îi stătea ridicat într-o 
parte şi avea ochii injectaţi. 


e 218 œ» 


— M-a sunat McMurdo. Dormeam. Avem nevoie de 
ambulanţă? Doctorul Leigh aşteaptă să-i spunem dacă e 
cazul să vină. 

Falk s-a uitat în jur. Sullivan se întorsese de la baie şi, la 
menţionarea doctorului, şi-a ridicat privirea, cu o expresie 
îngrijorată pe faţă. Ceilalţi doi stăteau aplecaţi pe câte un 
scaun. 

— Nu, nu cred că e cazul, a spus el. Doar dacă ţi-e teamă 
că doi dintre ei ar putea fi în moarte cerebrală. Care-i 
povestea? s-a întors spre McMurdo. 

Barmanul şi-a dat ochii peste cap. 

— Prietenul nostru, domnul Dow, de acolo, pare să 
creadă că singurul motiv pentru care a fost luat în vizor 
pentru moartea Hadlerilor este că Jamie Sullivan nu are 
coaie să mărturisească. A hotărât că acum era o ocazie 
bună să-l încurajeze în acest sens. 

Falk s-a dus la Dow. 

— Ce s-a întâmplat aici? 

— O neînțelegere. 

Falk s-a apropiat atât de tare încât gura lui a ajuns chiar 
lângă urechea lui Dow. Simţea mirosul de băutură intrat 
adânc în porii lui. 

— Dacă te deranjăm, Grant, nu trebuie decât să ne dai 
un motiv rezonabil pentru care Karen a scris numele tău. 

Dow a râs amar. Respirația îi mirosea urât. 

— Ce tupeu, tocmai tu să spui asta! Adică un motiv 
rezonabil, aşa cum tu n-ai dat niciodată, pentru biletul 
lăsat de Ellie? Nu! 

A clătinat din cap. 

— Aş putea să-ţi dau o mie de motive, prietene, şi tot n- 
ai pleca de aici. N-o să fii fericit până când nu dai vina 
pentru Hadleri pe mine sau pe unchiu-meu. 

Falk s-a retras. 

— Ai grijă! Dacă mai vorbeşti aşa o să fii interogat oficial 
şi o să te trezeşti într-un mare rahat, înţelegi? 

A întins o mână. 

— Cheile! 

Grant a făcut ochii mari, nevenindu-i să creadă. 


<e 219 + 


— Nici nu mă gândesc. 

— Poţi să le iei mâine de la secţie. 

— Sunt peste cinci kilometri până la mine acasă, a 
protestat Grant, ţinând cheile cu grijă în palmă. 

— Nasol! Plimbare plăcută pe jos! a zis Falk smulgând 
cheile din palma lui şi băgându-le în buzunar. Acum 
şterge-o! 

Şi-a întors atenţia spre Sullivan şi Whitlam, care erau 
îngrijiţi fără prea mare pricepere de McMurdo şi Raco. 

— Vrei să ne zici ce s-a întâmplat, Jamie? a întrebat 
Falk. 

Sullivan se uita fix la podea cu ochiul cel bun. 

— Aşa cum a zis şi el. O neînțelegere. 

— Nu mă refer la seara asta. 

Niciun răspuns. Falk a lăsat tăcerea să continue o 
vreme, apoi a spus: 

— Cu cât te afunzi mai mult, cu atât mai rău o să fie. 

Nimic. 

— Bine, a spus Falk. 

Era lipicios, ud de la duş şi se săturase. 

— Mâine dimineaţă la zece să fii la secţie! Oricum voiam 
să vorbim cu tine. Şi îţi dau un avertisment cinstit, 
prietene: în locul tău, m-aş gândi bine unde am fost în ziua 
aia. 

Sullivan s-a posomorât brusc. Arăta de parcă mai avea 
puţin şi izbucnea în plâns. Falk a schimbat o privire cu 
Raco. 

— Te duc eu acasă, Jamie, a spus Raco. Hai, sus! 

Sullivan l-a lăsat pe Raco să-l ajute să iasă din bar. Nu s- 
a uitat la nimeni. În cele din urmă, Falk s-a întors spre 
Whitlam, care părea stânjenit în colţul lui, ascuns în 
spatele cârpei pe care o ţinea la nas. 

— Cred că nu mai sângerează, a zis el, apăsând uşor pe 
nas. 

— Stai să văd. 

Falk s-a uitat şi a încercat să-şi amintească cum se dă 
primul ajutor. 

— Ei, dacă nu trebuie să faci curând fotografii pentru 


e 220 » 


şcoală, probabil că o să supravieţuieşti. 

— Noroc! 

— Nu-i nevoie să te aducem şi pe tine la secţie mâine, 
nu-i aşa? 

— Pe mine nu, şefu'! a zis Whitlam ridicând amândouă 
mâinile. Sunt un martor nevinovat. Tocmai ieşeam de la 
toaletă şi ei au intrat în mine. Nici măcar nu i-am văzut, ca 
să mă feresc. Mi-am pierdut echilibrul şi m-am lovit cu faţa 
de un scaun. 

— Bine, a zis Falk ajutându-l să se ridice. 

Bărbatul nu se ţinea prea bine pe picioare. 

— Dar nu sunt sigur că ar trebui să conduci în starea 
asta. 

— Sunt pe două roţi. 

— Cu motocicleta? 

— Isuse! Sunt profesor. Cu bicicleta. 

— A, OK. Hai, atunci! 


Au reuşit cu greu să urce bicicleta în portbagajul maşinii 
lui Falk, răsucind ghidonul. Cea mai mare parte din drum 
au parcurs-o în linişte pe străzile pustii. 

— Aţi avut noroc cu înregistrările de la camerele de luat 
vederi? a întrebat Whitlam în cele din urmă, tuşind din 
cauză că încercase să respire pe nas. 

— Încă lucrăm la ele, a zis Falk. Mersi că ne-ai ajutat cu 
asta. 

— N-ai pentru ce. 

Faţa lui umflată se reflecta deformată în geam, în timp 
ce el se uita la pustiul de afară. 

— Doamne, sper că toate astea se termină în curând. 
Locul ăsta e ca un coşmar. 

— O să fie mai bine, a minţit Falk automat. 

— Oare? a zis Whitlam. 

Stătea pleoştit pe scaun, atingându-şi uşor nasul. 

— Eu nu sunt sigur. Îmi aduc aminte când îmi făceam 
griji pentru lucruri normale. Scorul la fotbal, reality shows. 
Mi se pare incredibil. Acum îmi fac griji pentru şcoală, 
pentru lipsa de fonduri, tot timpul încerc să fac rost de 


e 221 œ» 


bani. Şi mor copii mici, ce Dumnezeu! 

Whitlam a continuat să se uite afară pe geam până când 
au ajuns în faţa casei lui. Pe verandă strălucea o lumină 
primitoare. Chipul său umflat a fost străbătut de uşurare. 
Acasă. 

Falk, epuizat şi simțindu-se neconfortabil în hainele lui 
lipicioase, a simţit un dor nebun pentru propriul lui 
apartament. 

— Mersi că m-ai condus. Vrei să intri să bei ceva? l-a 
întrebat Whitlam când au coborât din maşină, dar Falk a 
clătinat din cap. 

— Rămâne pe altă dată, mersi. Mi-a ajuns pentru o zi. 

Falk a deschis portbagajul şi a tras de bicicletă, răsucind 
ghidonul, până când aceasta a ieşit. 

— Scuze pentru deranj, a zis Whitlam uitându-se la 
tapiţerie pe întuneric. 

— Nu-ţi face griji din cauza asta. Te descurci de aici? Cu 
nasul şi restul? 

Whitlam a întors bicicleta. A încercat să zâmbească. 

— Da, o să supraviețuiesc. Scuze că-s morocănos. E din 
cauza paracetamolului fără reţetă. 

— N-o să fie mereu aşa. Doar că ai avut ghinion să fii 
prins la mijloc. 

— Dar tocmai asta e, nu? Nimeni nu poate să controleze 
efectul în lanţ al unui eveniment ca ăsta. 

Vocea lui Whitlam părea apăsătoare. Falk nu îşi dădea 
seama dacă era doar din cauza nasului. 

— E aproape comic. Eu stau aici şi-mi plâng de milă, dar 
apoi mă gândesc la bietul Billy. Că tot vorbeam despre 
cum e să fii prins la mijloc. Îţi zic eu, indiferent ce s-a 
întâmplat în casa aia, cu Luke, cu seceta, cu ferma... 
indiferent de motiv, băieţelul ăla nu ar fi trebuit să fie 
afectat. 

În capătul aleii, uşa de la intrare s-a deschis şi Sandra a 
apărut încadrată de lumină. Le-a făcut semn din mână. 
Whitlam şi-a luat la revedere şi Falk l-a urmărit din ochi 
cum mergea pe lângă bicicletă pe alee. Încă părea cam 
nesigur pe picioare. Când Falk s-a urcat din nou în maşină, 


e 222 œ 


telefonul a scos un bip scurt. Era un mesaj de la Raco. Falk 
a citit cuvintele şi a lovit volanul încântat. 

Vrei să ştii de ce era Jamie Sullivan pe drumul ăla? 
Sună-mă imediat! 


e 223 + 


Capitolul douăzeci şi şapte 


Bărbatul aştepta deja răbdător în faţa staţiei când Falk 
şi Raco au ajuns devreme, a doua zi dimineaţă. 

— Doctorul Leigh, a făcut Raco prezentările. Mulţumim 
că ai venit. 

— N-aveţi pentru ce. Dar nu pot să stau mult, dacă nu vă 
supăraţi. Am o intervenţie lungă astăzi şi sunt de gardă 
mai târziu. 

Raco nu a spus nimic, doar a zâmbit politicos şi a 
descuiat uşa secţiei. Falk l-a privit curios pe doctor. Nu-l 
mai văzuse pe doctorul din oraş, dar recunoscuse numele 
din raportul cu privire la crimele de la ferma Hadler. 
Fusese primul reprezentant medical care sosise la locul 
faptei. Avea vreo patruzeci şi ceva de ani, părul mare şi 
aerul sănătos al cuiva care pune teoria în practică. 

— Am adus notițele despre Hadler. 

Doctorul Leigh a pus un dosar pe masa din camera de 
audieri. 

— Despre asta e vorba, nu? Aţi făcut vreun progres? 

S-a aşezat pe unul dintre scaunele oferite şi şi-a 
încrucişat picioarele, relaxat. Avea coloana dreaptă şi o 
postură excelentă. 

— Oarecum. 

Zâmbetul lui Raco nu s-a extins şi la ochi de data 
aceasta. 

— Doctore, ne poţi spune, te rugăm, unde erai pe 
douăzeci şi doi februarie, după-amiaza? 


Jamie Sullivan stătea singur pe câmp şi se uita la 
camioneta lui Luke Hadler care dispărea în depărtare. 
Când aceasta nu s-a mai văzut, a luat telefonul şi a trimis 
un sms. A aşteptat. Peste două minute, telefonul a bâzâit 
când a intrat un răspuns. Sullivan şi-a înclinat uşor capul şi 
s-a îndreptat spre maşină. 


Chipul doctorului a fost traversat rapid de un aer 


e 224 œ» 


surprins, urmat de un zâmbet confuz. 

— Ştii unde am fost în după-amiaza aceea. Am fost cu 
tine, la ferma Hadler, unde au avut loc crimele. 

— Şi în cele două ore dinainte? 

Pauză. 

— Am fost la cabinet. 

— Cu pacienţi? 

— O vreme, da. Apoi m-am odihnit în apartamentul de 
deasupra cabinetului vreo două ore. 

— De ce? 

— Cum adică? E ceva normal când am programul 
fragmentat. Este epuizant să fiu de gardă devreme şi 
târziu. După cum ştii şi tu, cu siguranţă. 

Raco nu a reacţionat la încercarea doctorului de a stabili 
un teritoriu comun. 

— Poate cineva să confirme asta? 


Sullivan a parcurs cu maşina distanţa scurtă până în 
oraş. Nu s-a întâlnit cu nimeni pe drumurile de ţară şi doar 
cu câteva maşini când a ajuns aproape de centru. Înainte 
să intre pe strada principală, a virat brusc la dreapta şi a 
intrat pe o alee mică din spatele unui rând de magazine. 
Era excesiv de precaut, ştia asta. Nimeni nu avea să 
acorde atenţie faptului că maşina lui era parcată în oraş, 
dar pentru el, a păstra un secret devenise un fel de a doua 
natură şi acum îi era imposibil să o ignore. Pe un zid, 
deasupra lui, o cameră de luat vederi cu circuit închis, 
aflată în faţa farmaciei, a clipit când Sullivan a trecut prin 
dreptul ei. 


Doctorul Leigh s-a aplecat în faţă, încruntat. Cu degetele 
lungi tot atingea colţul dosarului Hadler, nesigur dacă să-l 
deschidă. 

— Serios, despre ce naiba e vorba? 

— Te rog să răspunzi, a zis Raco. Ai fost singur în 
apartamentul de deasupra cabinetului în după-amiaza 
aceea? 

Leigh s-a uitat de la Raco la Falk şi invers. 


e 225» 


— E cazul să-mi sun avocata? E nevoie să fie prezentă? 

Tonul lui avea ceva provocator. 

— Ar fi prudent, a spus Raco. 

Doctorul Leigh s-a retras brusc de la masă, de parcă 
ceva l-ar fi ars. 


Sullivan a parcat în garajul care întotdeauna îl aştepta 
gol şi descuiat. A coborât din maşină şi a tras în jos uşa de 
tip rulou, ca să nu-i vadă nimeni vehiculul acolo, 
crispându-se la auzul sunetului metalic. A aşteptat o clipă. 
Nicio reacţie, de nicăieri. Aleea era pustie. 

Sullivan s-a dus la uşa banală de lângă intrarea în 
depozitul cabinetului medical şi a sunat. S-a uitat în stânga 
şi în dreapta. După o secundă, s-a deschis uşa. Doctorul 
Leigh i-a zâmbit. Au aşteptat până au intrat amândoi şi au 
închis bine uşa în urma lor, după care s-au sărutat. 


Leigh a închis ochii şi şi-a frecat degetul arătător de 
baza nasului. Postura lui excelentă se încovoiase o 
fracțiune de secundă. 

— Bine. Înţeleg din toate astea că vi s-a spus care e 
situaţia, a zis el. În cazul ăsta, da, e adevărat, nu am fost 
singur în apartament în după-amiaza aceea. Am fost cu 
Jamie Sullivan. 

Raco a scos un sunet pe jumătate de frustrare, pe 
jumătate de satisfacţie şi s-a lăsat pe spătarul scaunului. A 
clătinat din cap nevenindu-i să creadă. 

— Era şi momentul! Ştii câte ore ne-a luat, câte ore am 
irosit, să investigăm ce ne povestise Sullivan? 

— Ştiu, serios. Îmi pare rău. 

Doctorul părea sincer. 

— Îţi pare rău? Au murit trei oameni, prietene! Ai fost 
acolo cu mine. Ai văzut cadavrele. Bietul puşti! Avea şase 
ani şi capul zburat de pe umeri. Cum ai putut să ne laşi să 
ne învârtim în jurul cozii? Cine ştie care vor fi 
consecinţele? 

Doctorul s-a legănat puţin pe scaun, de parcă l-ar fi lovit 
ceva. 


e 226 » 


— Ai dreptate, a zis Leigh. 

Şi-a muşcat degetul mare şi aproape că a izbucnit în 
lacrimi. 

— Nu crezi că am vrut să zic ceva imediat? De îndată ce 
am aflat că aţi fost acasă la Jamie şi l-aţi luat la întrebări? 
Sigur, ar fi trebuit să-ţi spună el atunci. Ar fi trebuit să-ţi 
spun eu atunci. Dar cred că ne-am panicat. Nu am spus 
nimic imediat şi apoi a trecut timpul şi eu... noi... n-am mai 
ştiut cum să spunem. 

— Ei, sper că întârzierea asta a meritat ca Jamie să se 
aleagă cu faţa spartă aseară, a zis Raco. 

Leigh şi-a ridicat capul, şocat. 

— A, nu ştiai? a continuat Raco. Mda, a fost implicat 
într-o bătaie în bar. E singurul motiv pentru care mi-a zis 
ce se întâmplă. Capul i-a fost zdruncinat, nu conştiinţa. Aţi 
fi putut să ne scutiţi de toate problemele astea acum 
câteva zile. Să vă fie ruşine şi ţie, şi lui! 

Doctorul şi-a acoperit ochii cu mâna şi a rămas aşa un 
minut întreg. Falk s-a ridicat să-i aducă un pahar cu apă, 
iar el a băut-o recunoscător. Au aşteptat. 

— Deci atunci ai crezut că nu poţi să ne spui. E 
momentul să ne spui acum, a zis Falk nu fără bunăvoință. 

Leigh a încuviinţat. 

— De vreo optsprezece luni, eu şi Jamie avem o relaţie. 
Romantică. Dar, evident, am ţinut-o secretă, a zis el. A 
început când a fost nevoit să o aducă mai des pe bunica lui 
la cabinet. Ea se simţea tot mai rău, iar el se chinuia 
singur. Avea nevoie de sprijin, de cineva cu care să stea de 
vorbă. De acolo, lucrurile au evoluat. Adică, bănuisem 
dintotdeauna că ar putea să fie homosexual, dar prin 
locurile astea... 

Leigh s-a întrerupt şi a clătinat din cap. 

— În fine, îmi pare rău, nimic din toate astea nu 
contează. În ziua cu crimele de la ferma Hadler, am făcut o 
operaţie deschisă până la ora patru şi apoi o pauză. Jamie 
mi-a trimis un mesaj şi i-am zis să vină la mine. Era un 
aranjament destul de obişnuit. A venit, am stat de vorbă o 
vreme. Am băut ceva rece. Apoi ne-am băgat în pat. 


e 227 œ» 


Sullivan era în baia minusculă, unde se usca după duş, 
când a sunat telefonul din apartament care anunța 
urgentele. L-a auzit pe Leigh răspunzând. Conversaţia 
înfundată a fost scurtă şi părea presantă. De după uşa băii 
s-a ivit capul doctorului, posomorât şi îngrijorat. 

— Trebuie să plec. A avut loc un accident cu 
împuşcături. 

— Drace! Serios? 

— Mda. Jamie... ar trebui să ştii. S-a întâmplat acasă la 
Luke Hadler. 

— Glumeşti! Tocmai ce m-am văzut cu el. A păţit ceva? 

— Nu ştiu detalii. Te sun. Incui tu când pleci, da? Te 
iubesc! 

— Si eu! 

Şi a plecat. 

Sullivan s-a imbrăcat cu mâinile tremurânde şi s-a dus 
acasă. Mai văzuse odată un accident cu împuşcături. Un 
prieten al unui prieten al tatălui său. Duhoarea ca de 
aramă coclită a sângelui i se strecurase în adâncul nărilor 
şi îi rămăsese acolo luni întregi, după cum i se păruse lui. 
Aproape că simpla amintire era de ajuns să invoce din nou 
mirosul încins, bolnăvicios, şi Jamie îşi sufla nasul când a 
ajuns acasă şi a găsit două maşini de pompieri afară. A 
luat-o la goană spre uşă, dar l-a întâmpinat un pompier în 
echipament de protecție. 

— E în regulă, prietene, bunica e teafără. Din păcate, cu 
peretele din bucătărie e o altă poveste. 


— După ce v-aţi dus acasă la Jamie şi aţi pus întrebări, s- 
a speriat şi m-a sunat, a zis Leigh. A spus că l-aţi luat pe 
nepregătite şi că v-a minţit în legătură cu unde fusese. 

Leigh i-a privit pe amândoi în ochi. 

— Nu are nicio scuză. Şi eu ştiu asta, şi el. Dar vă rog să 
nu ne judecaţi prea aspru. Când minţi în legătură cu ceva 
atâta vreme, devine o a doua natură. 

— Nu te judec pentru că eşti homosexual, prietene, ci 
pentru că ne-ai irosit timpul când o familie zace moartă, a 


e 228 » 


spus Raco. 

Doctorul a fost de acord. 

— Ştiu. Dacă aş putea să mă întorc în timp şi să 
procedez altfel, aş face-o. Bineînţeles că aş face-o. Nu mi-e 
ruşine că sunt homosexual, a spus el. lar Jamie... o să 
ajungă şi el să gândească aşa. Dar în Kiewarra sunt o 
grămadă de oameni care s-ar gândi de două ori dacă să se 
lase trataţi, ei sau copiii lor, de un poponar. Sau dacă să 
stea lângă unul în cârciumă. 

Leigh s-a uitat la Falk. 

— Ai văzut pe pielea ta ce se întâmplă când ieşi în 
evidenţă aici. Asta am vrut noi să evităm. 

L-au lăsat pe doctor să plece. Falk s-a gândit puţin, apoi 
a alergat afară din secţie să-l prindă din urmă. 

— Stai, înainte să pleci vreau să te întreb despre Mal 
Deacon. Cât de avansată e dementa lui? 

Leigh nu a răspuns imediat. 

— Nu pot să discut despre asta cu tine. 

— Încă un subiect pe listă, nu-i aşa? 

— Îmi pare rău, ţi-aş spune, dar chiar nu pot. Mi-e 
pacient. 

— Nu-ţi cer să-mi dai detalii. Ajung câteva observaţii 
generale. Ce fel de lucruri poate să-şi amintească? Ce s-a 
întâmplat acum zece minute, dar nu şi ce s-a întâmplat în 
urmă cu zece ani? Sau invers? 

Leigh a ezitat şi s-a uitat înapoi spre secţie. 

— La modul foarte general, a zis el, pacienţii în vârstă de 
şaptezeci de ani cu simptome similare cu ale lui Mal au 
tendinţa să sufere de o deteriorare destul de rapidă a 
memoriei. Trecutul îndepărtat poate să fie mai clar decât 
evenimentele mai recente, dar adesea amintirile se 
amestecă şi devin înceţoşate. Nu sunt de încredere, dacă 
asta întrebi. Asta la modul general, adică. 

— O să moară din cauza asta? Ultima întrebare, promit. 

Leigh avea o expresie îndurerată. S-a uitat în jur. Strada 
era practic pustie. A spus încet: 

— Nu direct. Dar asta îi complică mult starea de 
sănătate. Îngrijirea personală elementară, hrănirea, toate 


e 229 + 


astea devin compromise. Bănuiesc că un pacient în această 
stare ar mai avea de trăit cam un an. Poate mai mult. 
Poate mai puţin. Nu ajută dacă pacientul a băut câteva 
pahare zi de zi toată viaţa de adult. În general vorbind, 
bineînţeles. 

Şi-a înclinat scurt capul, ca şi cum ar fi pus punct 
conversaţiei, apoi s-a întors cu spatele. Falk l-a lăsat să 
plece. 

— Amândoi ar trebui acuzaţi. Şi el, şi Sullivan, a zis Raco 
după ce Falk s-a întors în secţie. 

— Mda, ar trebui. 

Amândoi ştiau că aşa ceva nu avea să se întâmple. 

Raco s-a lăsat pe spătarul scaunului şi şi-a pus 
amândouă mâinile peste faţă. A oftat adânc. 

— Isuse! Ce dracu’ facem acum? 


Ca să se amăgească singur că nu ajunseseră într-o nouă 
fundătură, Falk a sunat la Melbourne. După o oră, a primit 
o listă cu toate camionetele de culoare deschisă 
înregistrate în Kiewarra în anul în care murise Ellie 
Deacon. Erau 109 în total. 

— În plus, oricine din afara oraşului ar fi putut să treacă 
cu maşina pe aici, a zis Raco amărât. 

Falk a parcurs lista. Erau o mulţime de nume familiare. 
Foşti vecini. Părinţi ai unor foşti colegi de clasă. Mal 
Deacon era şi el acolo. Falk s-a holbat la numele acela 
vreme îndelungată. Dar în listă erau prezenţi cu toţii. 
Gerry Hadler, părinţii lui Gretchen, chiar şi tatăl lui Falk. 
Gerry ar fi putut să vadă jumătate din oraş în intersecţie în 
ziua aceea. Sătul, Falk a închis dosarul. 

— Eu ies puţin. 

Raco a mormăit. Falk s-a bucurat că nu l-a întrebat unde 
se duce. 


e 230 » 


Capitolul douăzeci şi opt 


Cimitirul se afla la mică distanţă de oraş, pe un teren 
întins umbrit de eucalipţi uriaşi. Pe drum, Falk a trecut pe 
lângă indicatorul care avertiza că exista un risc de 
incendiu, crescut acum la nivel extrem. Se pornise vântul. 

Inmormântarea fusese privată, aşa că el nu se dusese la 
mormintele celor trei Hadler, dar acestea erau uşor de 
găsit. Nou-nouţe şi lucioase, pietrele de mormânt păreau 
nişte piese de mobilier lăsate din greşeală afară, printre 
vecinele lor deteriorate de vreme. Mormintele erau 
acoperite până la glezne de celofan, jucării de pluş şi flori 
ofilite. Mirosul înţepător al florilor în putrefacție era 
copleşitor chiar şi de la câţiva metri distanţă. 

Pe mormântul lui Karen şi pe cel al lui Billy, ofrandele 
formau mormane înalte, în timp ce sub piatra de mormânt 
a lui Luke erau doar câteva. Falk se întreba dacă, atunci 
când cadourile treceau graniţa dintre tribut şi gunoi, 
responsabilitatea de a curăța mormintele le revenea lui 
Gerry şi Barb. Lui Barb îi fusese destul de greu şi la fermă, 
dar să mai stea în genunchi, cu un coş de gunoi alături, ca 
să aleagă buchetele ofilite şi să încerce să hotărască ce să 
păstreze şi ce să arunce... Nici vorbă! Falk şi-a făcut o notă 
mentală să întrebe. 

O vreme, a stat pe pământul uscat de lângă morminte, 

ignorând praful care i se depusese pe pantalonii de la 
costum. Şi-a trecut o mână peste literele gravate pe piatra 
de mormânt a lui Luke, încercând să scape de senzaţia 
ireală care îl sâcâise încă de la înmormântare. Luke Hadler 
este în sicriul ăla, şi-a repetat el în minte. Luke Hadler este 
aici, sub pământ. 
__ Unde fusese Luke în după-amiaza în care murise Ellie? 
Întrebarea a ieşit din nou la suprafaţă, ca o pată. Falk ar fi 
trebuit să-l preseze atunci când avusese ocazia. Dar chiar 
crezuse că minciuna lui Luke fusese în avantajul său. Dacă 
ar fi ştiut ce avea să se întâmple... 

A pus brusc capăt gândului. Era un țipăt care se auzise 


e 231 œ» 


de pe prea multe buze de când se întorsese în Kiewarra. 
Dacă aş fi ştiut, aş fi procedat altfel. Acum era prea târziu 
pentru asta. Cu unele lucruri trebuia să trăieşti pe 
conştiinţă. 

Falk s-a ridicat şi s-a întors cu spatele la mormintele 
celor trei Hadler. A pătruns mai adânc în cimitir, până 
când a găsit rândul pe care îl căuta. Pietrele de mormânt 
din partea aceea a cimitirului îşi pierduseră luciul cu ani în 
urmă, dar multe dintre ele îi erau la fel de familiare ca 
nişte prieteni vechi. Şi-a trecut mâna cu afecţiune peste 
câteva când a trecut pe lângă ele, apoi s-a oprit în faţa 
unei pietre anume, decolorată de soare. Nu erau flori pe 
mormântul acela şi, pentru prima dată, i-a trecut prin cap 
că ar fi trebuit să aducă el. Asta ar fi făcut un fiu bun. l-ar 
fi adus flori mamei lui. 

In schimb, s-a oprit şi, cu un şerveţel, a şters praful şi 
murdăria de pe numele gravat în piatră. Apoi, a făcut la fel 
cu data morţii. Niciodată nu avusese nevoie să i se 
amintească data aceea. Ştiuse dintotdeauna că murise în 
ziua în care se născuse el. Complicaţii şi hemoragie, îi 
spusese ursuz tatăl lui când Falk fusese suficient de mare 
ca să-l întrebe, apoi se uitase la fiul lui într-un fel care-l 
făcuse pe acesta să simtă că aproape merita, dar nu chiar, 
un asemenea preţ. 

Când era copil, începuse să se ducă singur cu bicicleta 
la cimitir, la început stând în picioare, solemn, făcând 
penitenţă la mormântul mamei sale. În cele din urmă, şi-a 
dat seama că nimănui nu-i păsa dacă el stătea sau nu 
acolo, iar relaţia lor alunecase spre o prietenie unilaterală. 
S-a străduit să simtă un fel de dragoste filială, dar chiar şi 
atunci i se păruse o emoție artificială. Pur şi simplu nu 
putea să aprindă o scânteie pentru o femeie pe care nici nu 
o cunoscuse. Se simţea vinovat că, în sinea lui, simţea mai 
mult pentru Barb Hadler. 

Dar îi plăcuse să-şi viziteze mama, care era o 
ascultătoare a naibii de bună. Începuse să-şi aducă o 
gustare, cărţi sau temele, se tolănea în iarbă, lângă piatra 
de mormânt, şi pălăvrăgea într-un monolog liber despre 


e 232 + 


ziua respectivă şi despre viaţa lui. 

Înainte să-şi dea seama pe deplin, Falk s-a trezit că face 
la fel şi acum şi că se întinde pe spate în iarba scurtă şi 
îndesată, de-a lungul mormântului. Umbra copacilor a mai 
domolit căldura. Cu ochii la cer şi vocea doar un murmur, 
i-a povestit despre familia Hadler şi despre întoarcerea lui 
acasă. Despre reîntâlnirea cu Gretchen. Despre greutatea 
din piept când o văzuse pe Mandy în parc şi pe lan în 
magazin. I-a vorbit despre teama lui că nu va afla niciodată 
adevărul despre Luke. 

Când a rămas fără cuvinte, a închis ochii şi a stat 
nemişcat lângă mama lui, protejat de căldura pământului 
de sub el şi de aerul din jur. 

Când s-a trezit, soarele îşi schimbase poziţia pe cer. A 
căscat şi s-a ridicat în picioare, întinzându-şi articulațiile 
înţepenite. Nu era sigur cât timp stătuse întins acolo. S-a 
scuturat şi a pornit-o prin cimitir spre poarta principală. La 
jumătatea drumului, s-a oprit. Mai era un mormânt pe care 
voia să-l viziteze. A 

Pe acesta i-a luat mult mai mult timp să-l găsească. Il 
văzuse numai o dată, la înmormântare, înainte să plece de 
tot din Kiewarra. În cele din urmă, s-a împiedicat de el 
aproape întâmplător: o piatră mică, anonimă, înghesuită 
printre alte monumente comemorative mai împodobite. 

Era acoperită de iarbă îngălbenită. Sub piatra de 
mormânt era un singur mănunchi de lujeri uscați, 
înfăşuraţi în celofan zdrenţuit. Falk a scos şerveţelul şi s-a 
întins ca să şteargă murdăria de pe numele inscripţionat. 
Eleanor Deacon. 

— Nu-l atinge, corcitură! 

Vocea s-a auzit din spatele lui şi Falk a tresărit. S-a 
întors şi l-a văzut pe Mal Deacon la umbră, sub un înger 
imens sculptat de pe rândul din spate. În mână avea o 
sticlă de bere, iar la picioare dormea câinele lui maro şi 
gras. Când Deacon s-a ridicat în picioare, câinele s-a trezit 
şi a căscat, arătându-şi limba de culoarea cărnii crude. 
Deacon a lăsat sticla de bere la baza îngerului. 

— a-ţi mâinile de pe ea înainte să ţi le tai! 


e 233 + 


— Nu e nevoie, Deacon, plec. 

Falk s-a îndepărtat. 

Deacon l-a privit cu ochii mijiţi. 

— Tu eşti băiatu', nu-i aşa? 

— Ce?” 

— Eşti băiatul lui Falk, nu tatăl. 

Falk s-a uitat la faţa bătrânului. Avea fălcile încleştate 
agresiv, iar privirea îi părea mai lucidă decât ultima dată. 

— Mda, sunt băiatul. 

Falk a simţit o urmă de tristeţe când a spus asta. A 
început să meargă. 

— Aşa! Sper că o ştergi de-a binelea de data asta. 

Deacon a pornit în urma lui, cam nesigur pe picioare. A 
tras strâns de lesa câinelui şi animalul a scheunat. 

— Încă nu. Ai grijă la animal. 

Falk nu şi-a schimbat ritmul de mers. Il auzea pe Deacon 
încercând să-l urmărească. Zgomotul paşilor lui era 
inconstant şi lent pe pământul aspru. 

— Nici acum nu poţi s-o laşi în pace, ai? Oi fi tu băiatu', 
da’ eşti exact ca taică'tău. Scârbos! 

Falk s-a întors. 


Din curte se auzeau două voci diferite. Una nervoasă, 
una mai calmă. Aaron de doisprezece ani şi-a aruncat 
ghiozdanul pe masa din bucătărie şi s-a dus la fereastră. 
Tatăl lui stătea în picioare, cu brațele încrucişate şi o 
privire sătulă, în timp ce Mal Deacon dădea din deget spre 
el. 

— Şase lipsesc! zicea Deacon. Două oi, patru miei. 
Câteva din alea la care te uitai săptămâna trecută. 

Erik Falk a oftat. 

— Ti-am zis că nu-s aici, prietene. Dacă vrei să-ţi pierzi 
timpul mergând până acolo să verifici, n-ai decât! 

— Deci e o coincidenţă, nu? 

— Mai degrabă un semn că gardul tău e prost, cred eu. 
Dacă îţi voiam oile, le cumpăram. Da’ mie nu mi s-au părut 
cum trebuie. 

— N-au nimica. Da” de ce să le cumperi când poţi să mi 


e 234 œ» 


le şparleşti? Nu-i aşa? a zis Deacon ridicând vocea. N-ar fi 
prima dată când ţi-ai luat singur ceva de la mine. 

Erik Falk l-a fixat cu privirea o clipă, apoi a clătinat din 
cap, nevenindu-i să creadă. 

— E timpul să pleci, Mal. 

A dat să se întoarcă, dar Deacon l-a prins cu forţă de 
umăr. 

— A sunat din Sydney să spună că nu se mai întoarce, 
ştii. Eşti fericit acum? Te simţi important, nu-i aşa? Că ai 
convins-o să-şi ia catrafusele? 

— N-am convins-o pe nevastă-ta să facă nimic, a zis Erik 
dându-i mâna la o parte. Io aş zice că tu singur ai convins-o 
cu băutura şi cu bătăile, prietene! Singura surpriză e că a 
stat şi atât cu tine. 

— A, da, mare cavaler mai eşti! Mereu dispus să-ți 
plângă pe umăr, să-i torni otravă în urechi. O convingi să 
plece şi, dacă tot ai început, o convingi şi să se culce cu 
tine, nu? 

Erik Falk a ridicat din sprâncene şi a râs. Erau nişte 
hohote sincere de râs. 

— Mal, nu i-am tras-o lu” nevastă-ta, dacă de asta îţi 
făceai griji. 

— Pe dracu’ nu! 

— Nu, prietene. Asta e adevărul. E drept că trecea pe la 
mine să bea o ceaşcă de ceai şi să plângă puţin când se 
sătura. Avea nevoie să stea o vreme departe de tine. Dar 
asta era tot. Era destul de drăguță, nu mă înțelege greşit, 
dar era aproape la fel de înnebunită după băutură ca tine. 
Poate dacă aveai mai multă grijă şi de oile tale, şi de 
nevasta ta, nu şi-ar fi luat-o cu toatele în cap. 

Erik Falk a clătinat din cap. 

— Sincer, nu-mi pasă de tine sau de nevastă-ta. De fata 
ta îmi pare rău. 

Pumnul lui Mal Deacon s-a năpustit asupra lui ca un 
câine scăpat din cuşcă şi l-a nimerit pe Erik cu o lovitură 
norocoasă deasupra ochiului stâng. Acesta s-a clătinat pe 
picioare şi a căzut pe spate, scoțând un pârâit puternic la 
aterizarea cu capul de pământ. 


e 235» 


Aaron a alergat țipând afară şi s-a aplecat deasupra 
tatălui său, care se uita fix la cer cu o expresie uimită. 
Dintr-o tăietură din frunte îi curgea sânge. Aaron l-a auzit 
pe Deacon râzând şi s-a aruncat asupra bărbatului, 
lovindu-l cu pumnii în piept. Deacon a fost obligat să facă 
un pas în spate, dar statura lui solidă îl ajuta să rămână 
ferm pe picioare. Peste o clipă, Deacon s-a întins şi l-a 
apucat pe Aaron de braţ într-o strânsoare ca de fier, 
ciupindu-l de piele în timp ce i-l răsucea şi trăgându-i faţa 
aproape de a lui. 

— la ascultă aici! Când se ridică bătrânul tău de pe jos, 
zi-i că asta o să i se pară o simplă mângâiere faţă de ce îl 
aşteaptă dacă vă găsesc, pe el sau pe tine, umblând cu ce-i 
al meu. 

L-a împins pe Aaron pe jos, apoi s-a întors şi a traversat 
curtea cu paşi mari, fluierând printre dinți. 


— M-a implorat, ştii? a zis Deacon. Tatăl tău. După ce ai 
făcut ce i-ai făcut lui Ellie a mea. A venit la mine. Nu 
încerca să-mi spună că nu eşti tu vinovatul. Că n-ai fi putut 
să faci tu aşa ceva. Nimic de genul ăsta. Voia să zic tuturor 
din oraş să te lase în pace până când ajungea poliţia la o 
concluzie. De parcă mie mi-ar fi păsat cât negru sub 
unghie de el. 

Falk a inspirat adânc şi s-a obligat să se întoarcă şi să 
înceapă să se îndepărteze. 

— Ştiai asta, nu-i aşa? Cuvintele lui Deacon au plutit în 
urma lui. Că el credea că poate tu erai vinovatul? Propriul 
tău tată. Sigur că ştiai. Trebuie să fie îngrozitor ca tatăl 
tău să aibă o părere aşa de proastă despre tine. 

Falk s-a oprit. Aproape că nu-l mai auzea. Continuă să 
mergi, şi-a zis el. În schimb, s-a uitat în urmă. Gura lui 
Deacon i se strâmbase într-un rânjet. 

— Ce? a strigat Deacon. Doar nu vrei să zici că a crezut 
gogoşile alea pe care le-aţi inventat tu şi băiatul lui Hadler. 
O fi fost taică-tău un fraier şi un laş, dar nu era prost. Ai 
reuşit vreodată să te împaci cu el? Sau te-a bănuit până în 
ziua în care a murit? 


e 236 » 


Falk nu a răspuns. 

— Aşa mă gândeam şi eu, a rânjit Deacon. 

Nu, îi venea lui Falk să strige la el, niciodată nu se 
împăcaseră. S-a uitat îndelung la bătrân, apoi, făcând un 
efort fizic, s-a forţat să se întoarcă şi să plece. Pas cu pas, 
cotind printre pietrele de mormânt îndelung uitate, în 
urma lui, l-a auzit pe Mal Deacon râzând, în timp ce stătea 
cu picioarele bine înfipte pe mormântul fiicei lui. 


e 237 œ» 


Capitolul douăzeci şi nouă 


Împuşcătura a răsunat pe câmpul îndepărtat, ecoul 
sfâşiind aerul fierbinte. Inainte să se aştearnă liniştea, a 
mai bubuit încă una. Falk a înţepenit pe aleea care ducea 
la ferma lui Gretchen, cu o mână rămasă în aer în timp ce 
se pregătea să trântească portiera maşinii. 

Gândurile i-au fugit la holul dezgolit şi frecat bine din 
casa Hadler, la covorul pătat. Şi-a imaginat o femeie 
blondă zăcând însângerată pe jos, numai că de data 
aceasta nu era Karen, ci Gretchen. 

S-a auzit încă o bubuitură şi Falk a luat-o la goană peste 
câmp, spre sursa zgomotului. A încercat să urmeze 
sunetul, dar acesta ricoşa din pământul tare şi făcea ecou, 
lăsându-l dezorientat. A scanat disperat orizontul, cu ochii 
lăcrimându-i din cauza luminii orbitoare a soarelui, 
uitându-se peste tot şi nevăzând nimic. 

În cele din urmă, a zărit-o, cu pantalonii ei scurţi kaki şi 
tricoul galben aproape invizibile pe fundalul câmpurilor 
decolorate. S-a oprit brusc, simțind mai întâi un val de 
uşurare, urmat imediat de unul de stânjeneală. Gretchen a 
întors capul şi l-a fixat o clipă cu privirea, apoi şi-a sprijinit 
puşca pe umăr şi l-a salutat cu o mână. 

Falk spera că nu îl văzuse alergând. Gretchen a pornit-o 
pe câmp înspre el. 

— Hei, ai ajuns repede, i-a strigat ea. 

În jurul gâtului îi atârna o pereche de căşti de protecţie 
pentru urechi. 

— Sper că nu deranjez. 

O sunase din faţa cimitirului. 

— Simţeam nevoia să văd o faţă prietenoasă. 

— Nu mă deranjezi. Mă bucur să te văd. Am o oră până 
când trebuie să-l iau pe Lachie de la şcoală. 

Falk s-a uitat în jur, trăgând de timp ca să i se 
liniştească respiraţia. 

— Ai o casă drăguță. 

— Mersi. Şi iepurilor pare să le placă. 


e 238 + 


A făcut semn din cap peste umăr. 

— Trebuie să mai nimeresc câţiva înainte să mă opresc 
pe ziua de azi. Hai, ajută-mă să-i văd. 

Falk a urmat-o pe câmp, unde îşi lăsase geanta cu cele 
de trebuinţă. A scotocit prin ea şi a scos încă o pereche de 
căşti. A mai băgat mâna o dată şi a scos o cutie cu gloanţe. 
Winchester. Nu Remington, precum cele găsite în 
cadavrele celor trei Hadler, s-a gândit Falk automat. S-a 
simţit uşurat, apoi imediat vinovat pentru că observase. 
Gretchen a deschis ţeava puştii şi a încărcat-o. 

— Vizuina e acolo, a arătat ea mijindu-şi ochii în soare. 
Arată-mi când vezi unul. 

Falk şi-a pus căştile şi toate sunetele au devenit 
înfundate, ca atunci când eşti sub apă. Vedea eucalipţii 
mişcându-se tăcuţi în vânt. Sunetele din capul lui s-au 
amplificat: sângele care-i circula prin vene, atingerea 
uşoară a dinţilor. 

S-a holbat la zona din jurul vizuinii. Multă vreme nu s-a 
mişcat nimic, după care peisajul a tresărit. Tocmai voia să-i 
facă semn lui Gretchen, când ea şi-a pus puşca pe umăr şi 
şi-a închis un ochi. A centrat puşca, luând iepurele în vizor 
cu un arc uşor. S-a auzit o bubuitură înfundată şi un stol 
de papagali cacadu s-au ridicat la unison dintr-un copac 
din apropiere. 

— Bun, cred că l-am nimerit, a zis ea scoţându-şi căştile. 

A păşit hotărât pe câmp şi s-a aplecat, întinzându-şi 
pentru o clipă pantalonii scurţi, kaki. S-a ridicat 
victorioasă, cu trupul inert al unui iepure atârnându-i din 
mână. 

— Bravo! a zis el. 

— Vrei să încerci? 

Falk nu ţinea neapărat. Nu mai împuşcase iepuri din 
adolescenţă. Dar ea deja îi întindea puşca, aşa că a ridicat 
din umeri. 

— Bine. 

Puşca era caldă când a luat-o din mâinile ei. 

— Ştii cum se face, i-a zis Gretchen. 

Apoi s-a întins şi i-a pus căştile la loc pe urechi. Pe Falk 


e 239 œ» 


l-a gâdilat gâtul acolo unde degetele ei îl atinseseră în 
treacăt. Şi-a mijit ochii spre vizuină. Pământul acolo era 
îmbibat cu sânge. Şi-a amintit de urma lăsată de sângele 
lui Billy Hadler şi, la gândul acesta, a simţit un fior pe şira 
spinării. Brusc, nu a mai vrut să tragă. În faţa lui s-a 
mişcat ceva. 

Gretchen l-a bătut pe umăr şi i-a arătat ceva cu degetul. 
El nu a reacţionat. Ea l-a bătut din nou pe braţ. 

— Ce s-a întâmplat? a văzut-o el mai degrabă decât s-o 
audă zicând. E chiar acolo. 

Falk a lăsat puşca în jos şi şi-a scos căştile. 

— Scuze, a zis el. Cred că a trecut prea mult timp. 

Ea l-a fixat o clipă cu privirea, apoi a încuviinţat. 

— Corect. 

L-a bătut uşor pe braţ când i-a luat arma din mână. 

— Ştii că oricum va trebui să-l împuşc, nu? Nu pot să las 
iepuri pe câmp. 

A ridicat puşca, a luat ţinta în vizor şi apoi a tras. 

Falk a ştiut că nimerise chiar dinainte de a merge să 
verifice. 


Când au intrat în casă, Gretchen a adunat hârtiile care 
fuseseră întinse frumos pe masa din bucătărie. 

— Simte-te ca acasă! Încearcă să ignori deranjul, a zis 
ea punând o carafă cu apă cu gheaţă pe un loc gol de pe 
masă. Am scris cereri pentru consiliul şcolii ca să mai 
obţină finanţări. De la societăţi de binefacere şi chestii de 
astea. Mă gândeam să încercăm iar la Crossley Trust, 
chiar dacă Scott crede că ne pierdem timpul cu ei. Să 
vedem dacă trecem de lista scurtă anul ăsta. Problema e 
că, înainte să-ţi dea vreun ban, vor să ştie tot. 

— Pare multă hârţogărie. 

— E un coşmar şi nici nu e punctul meu forte, recunosc 
fără ruşine. Înainte nu trebuia să facem noi asta, în 
consiliu. 

S-a oprit. 

— De asta n-ar trebui să mă plâng. De fapt, Karen se 
ocupa de acte. Aşa că, îţi dai seama... 


e 240 œ» 


Nu şi-a mai încheiat fraza. 

Falk s-a uitat prin bucătăria lui Gretchen când a ajutat-o 
să strângă hârtiile pe bufet. Nu era sigur la ce se 
aşteptase, dar arăta mai sărăcăcios decât îşi închipuise el. 
Bucătăria era curată, dar mobilierul şi aparatura 
avuseseră cu siguranţă şi zile mai bune. 

Printre ornamente, la loc de cinste, stătea o fotografie 
înrămată a fiului lui Gretchen, Lachie. Falk a ridicat-o şi şi- 
a trecut un deget peste zâmbetul larg al puştiului. S-a 
gândit la Billy, care abia îşi târa picioarele prin parcare în 
spatele lui Karen, aşa cum văzuse în înregistrarea de pe 
camera de luat vederi. Atunci mai avea de trăit doar 
optzeci de minute din viaţa lui scurtă. A pus fotografia jos. 

— O întrebare ciudată, dar Karen a zis vreodată ceva de 
mine? a întrebat el, iar Gretchen şi-a ridicat privirea 
surprinsă. 

— De tine? Nu cred. Dar noi nu prea stăteam de vorbă. 
De ce? Te cunoştea măcar? 

Falk a ridicat din umeri. S-a întrebat pentru a mia oară 
de ce Karen scrisese cu creionul numărul lui de telefon. 

— Nu, nu cred. Mă întrebam numai dacă a venit 
vreodată vorba de numele meu. 

Gretchen l-a privit atent, cu ochii ei luminoşi, fără să 
clipească. 

— Din câte ştiu eu, nu. Dar, ţi-am zis, eu nu o cunoşteam 
pe Karen aşa de bine. 

A ridicat uşor din umeri. Un semn de punctuație care să 
indice sfârşitul subiectului. A urmat o pauză puţin 
stânjenitoare, întreruptă numai de clinchetul cuburilor de 
gheaţă în timp ce ea turna apă în pahare. 

— Noroc! a zis ea ridicându-şi-l pe al ei. Nu prea des, 
dar uneori, asta e mai bună decât vinul. 

Falk a privit muşchii subţiri din gâtul ei în timp ce bea 
pe îndelete. 

— Cum mai merge ancheta? a întrebat Gretchen când a 
terminat. 

— Se pare că Jamie Sullivan are mâinile curate. 

— Serios? Asta e bine, nu? 


e 241 œ» 


— E bine pentru el. Nu sunt sigur că pe noi ne ajută prea 
mult. 

Gretchen şi-a înclinat capul într-o parte ca o pasăre. 

— Dar mai rămâi până când rezolvaţi cazul? 

Falk a ridicat din umeri. 

— În ritmul ăsta, mă îndoiesc. Săptămâna viitoare 
trebuie să mă întorc la muncă. 

A făcut o pauză. 

— M-am întâlnit cu Mal Deacon mai devreme. 

I-a povestit despre întâlnirea din cimitir. 

— Nu pune la suflet ce zice el! Omul ăla nu e în toate 
minţile. 

Gretchen s-a întins peste masă şi l-a atins uşor cu 
degetele pe mâna stângă. 

— După douăzeci de ani, încă încearcă să dea vina pe 
tine pentru ce s-a întâmplat cu Ellie. Niciodată nu a putut 
să accepte că tu şi Luke aţi fost împreună în ziua aia. 

— Gretchen, ştii... 

— Dacă e cineva de vină, atunci chiar Deacon e ăla, a 
continuat ea. E vina lui că fiică-sa a fost atât de nefericită 
încât să se înece. De ani de zile tot caută pe altcineva pe 
care să-l arate cu degetul. 

— Tu nu te-ai îndoit niciodată că a fost vorba de 
sinucidere? 

— Nu. 

A părut surprinsă. 

— Sigur că nu. De ce aş face-o? 

— Întrebam şi eu. Ştiu că Ellie se purta cam ciudat spre 
sfârşit, era foarte retrasă cea mai mare parte din timp. Şi 
trebuie să fi fost un coşmar să locuiască cu Deacon. Dar nu 
m-am gândit niciodată că se simţea aşa disperată. Cu 
siguranţă nu în aşa hal încât să se sinucidă. 

Gretchen a râs sec. 

— Doamne, voi, băieţii, eraţi orbi! Ellie Deacon era 
nefericită. 


Ellie şi-a aruncat manualul de matematică în rucsac la 
sfârşitul orei. Incepuse automat să copieze de pe tablă ce 


e 242 œ» 


avea ca temă, dar s-a oprit cu stiloul în aer. Ce rost avea? 
Se gândise inițial să chiulească de la ore azi, dar până la 
urmă se hotărâse fără prea mare tragere de inimă să se 
ducă totuşi. Altfel, ar fi atras atenţia asupra ei. Și nu avea 
nevoie de aşa ceva. Era mai bine să facă ce făcuse mereu. 
Să-şi țină capul jos şi să spere - ei bine, dacă nu la ce era 
mai bun, măcar să nu fie cel mai rău. 

Afară, pe holul aglomerat, un grup de băieți se înghesuia 
în jurul unui radio portabil ca să asculte meciul de crichet. 
Jucau Australia şi Africa de Sud. La lovitura de şase 
puncte, toți au izbucnit în urale. Era vineri după-amiază şi 
totul era bine. Deja aveau strălucirea aceea de weekend. 

Oare de cât timp nu se mai simţise ea aşa? s-a întrebat 
Ellie. Sincer, nu-şi aducea aminte. Dacă în zilele 
săptămânii era destul de rău, în weekenduri era şi mai rău. 
Acestea erau interminabile, iar sfârşitul lor părea să fie 
mereu chiar dincolo de orizont. 

Nu şi în weekendul acela, totuşi. S-a agăţat de gândul cu 
pricina în timp ce şi-a făcut loc printre elevii de pe hol. 
După weekendul acela, totul avea să fie diferit. Weekendul 
acela avea un sfârşit clar. 

Incă adâncită în gânduri, Ellie a tresărit când cineva a 
apucat-o de braţ. li atinsese o vânătaie mică şi ea s-a 
crispat de durere. 

— Hei, unde arde? a întrebat-o Luke Hadler. 


— Ce vrei să spui? a întrebat-o Falk privind-o atent. 

— Ştii ce vreau să spun, Aaron, a zis ea. Ai fost şi tu 
acolo. Ai văzut şi tu exact aceleaşi lucruri ca mine. Cât de 
ciudată era în ultimele săptămâni. Asta când petrecea 
totuşi timp cu noi. Abia dacă mai venea. Tot timpul se 
ducea la munca aia amărâtă sau mai ştiu eu ce. Oricum, nu 
stătea cu noi. Şi nu mai bea deloc, mai ţii minte? A zis că 
voia să slăbească, dar, privind acum în urmă, asta mi se 
pare o prostie. 

Falk a încuviinţat încet. Chiar îşi aducea aminte asta. Se 
mirase pentru că ei îi plăcuse băutura probabil mai mult ca 
celorlalţi. Ceea ce nu era o surpriză, având în vederea 


e 243 œ» 


familia din care provenea. 

— Tu de ce crezi că n-a mai băut? 

Gretchen a ridicat din umeri, tristă. 

— Nu ştiu. Poate că nu avea încredere în ea când bea. 
Nu era sigură de ce ar putea să facă. Şi, nu-mi place să zic 
asta, dar Luke avea dreptate în noaptea aia când ne-am 
certat rău la punctul de belvedere. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Nu vreau să zic că avea dreptate să ne păcălească, a 
precizat ea imediat. Asta a fost o idee îngrozitoare. Dar ce 
a zis el că Ellie nu mai ştia de glumă... nu ar fi trebuit să 
zică asta, dar era adevărat. Chiar nu mai ştia de glumă. Nu 
era nevoie să râdă la gluma aia stupidă, bineînţeles, dar 
deja nu mai râdea la nimic. Era tot timpul trează şi 
serioasă şi dispărea de una singură. Iţi aduci aminte. 

Falk a rămas tăcut. Işi aducea aminte. 

— Şi cred... 

Gretchen s-a oprit. 

— Ce crezi? 

— Cred că, dacă eşti sincer cu tine, bănuiai deja de mult 
timp că Ellie Deacon era abuzată. 


Ellie şi-a tras braţul din strânsoarea lui Luke şi şi-a 
frecat urma de pe el. Luke nu a părut să observe. 

— Unde fugi aşa? Vrei să mergem în oraş să bem o Cola 
sau ceva? 

Vocea lui Luke era excesiv de nonşalantă. Ellie nici nu 
mai ţinea socoteala de câte ori încercase el să aranjeze să 
petreacă timp singur cu ea de când se certaseră la punctul 
de belvedere. Până atunci, îl repezise de fiecare dată. S-a 
gândit că poate Luke încerca să-şi ceară scuze, dar nu 
avea nici energie, nici interes să afle. Aşa era Luke, s-a 
gândit ea. Trebuia să faci tot tu eforturi ca să primeşti 
scuze de la el. Oricum, chiar dacă n-ar fi fost încă supărată 
pe el, aceea n-ar fi fost ziua lui norocoasă. 

— Nu pot. Nu acum. 

Intenţionat nu i-a zis că-i pare râu. E adevărat că, pentru 
o fracțiune de secundă, s-a întrebat dacă n-ar trebui să 


e 244 œ» 


îngroape securea, de dragul vremurilor de odinioară. Se 
ştiau de ani de zile. Aveau o istorie împreună. Apoi, fața lui 
s-a întunecat şi, după felul posomorât în care a privit-o, 
Ellie a ştiut că nu merita efortul. Avea destui bărbaţi în 
viața ei care voiau de la ea mai mult decât îi ofereau, la 
rândul lor. Nu mai avea nevoie de încă unul. S-a întors cu 
spatele la el. Mai bine s-o lase baltă. Luke Hadler era aşa 
cum era şi asta nu avea să se schimbe niciodată. 


Falk şi-a coborât privirea pe măsură ce pieptul îi era 
invadat de vină şi regret. Gretchen s-a întins şi l-a atins. 

— Ştiu că nu e uşor să recunoşti asta, a zis ea. Dar 
semnele existau. Doar că noi eram prea tineri şi egoişti ca 
să le observăm. 

— De ce nu ne-a zis? a întrebat Falk. 

— Poate îi era frică. Sau se simţea puţin stânjenită, 
chiar. 

— Sau poate simţea că nimănui nu-i pasă. 

Gretchen s-a uitat la el. 

— Ştia că ţie îţi pasă, Aaron. De asta era atrasă de tine şi 
nu de Luke. 

Falk a clătinat din cap, dar Gretchen l-a contrazis tot cu 
o mişcare a capului. 

— E adevărat. Tu erai aşa de stabil! Cineva pe care se 
putea baza. Tu ai fi ascultat dacă ar fi încercat să 
vorbească. Da, bine, Luke atrăgea mai mult atenţia şi era 
mai şmecher, dar ăsta nu este mereu un lucru bun. Luke 
era vedeta, însă celor mai mulţi oameni nu le place să fie 
pe locul doi în propria lor viaţă. Cu tine nu e aşa. Ţie ţi-a 
păsat mereu mai mult de alţi oameni decât de tine. Altfel, 
nu ai mai fi încă aici, în Kiewarra. 


— Salut, Ellie! 

Era deja la jumătatea holului şi simţea privirea lui Luke 
în ceafă, când a auzit o voce dintr-o clasă goală. Inăuntru, 
Aaron Falk aşeza ghivece de flori, cu etichete pe ele, într-o 
cutie mare de carton. Ellie a zâmbit şi a intrat în clasă. 

— Cum a fost prezentarea? lar ai luat nota cea mai 


<e 245» 


mare? a zis ea încolăcind în jurul unui deget un lujer de 
ferigă ieşit în afară şi îndesându-l înapoi în cutie. 

Aaron a ridicat modest din umeri. 

— Nu ştiu. Bine. Nu prea mă pricep la plante. 

Nu voia să zică, Ellie ştia asta, dar probabil luase un 
zece. Când venea vorba de şcoală, Aaron abia dacă avea 
nevoie să ridice un deget. Nici ea nu prea ridicase un 
deget tot anul care trecuse, dar cu rezultate complet 
diferite. Profesorii renunţaseră în urmă cu ceva vreme să o 
mai bată la cap din cauza asta. 

Aaron a închis cutia şi a ridicat-o, balansând-o ciudat în 
braţele lui lungi. N 

— O să fie nasol s-o car până acasă. Mă ajuţi? Îţi dau o 
Cola, dacă vrei. 

Și vocea lui a sunat la fel de nonşalant ca a lui Luke mai 
devreme, dar s-a înroşit uşor şi a evitat s-o privească în 
ochi. Fusese cam ciudat de când se sărutaseră la copacul- 
stâncă. Cearta de la punctul de belvedere nu ajutase. Ellie 
a simţit nevoia să explice, dar nu-şi găsea cuvintele. În 
schimb, îi venea să-i cuprindă faţa cu mâinile, să-l sărute 
din nou şi să-i spună că făcuse tot ce putuse el. 

El încă aştepta, iar ea ezita. Ar fi putut să se ducă cu el. 
Nu ar fi durat mult. Dar nu, şi-a zis ferm. Luase o hotărâre. 
Trebuia să fie în altă parte. 

— Nu pot. Imi pare rău, a zis ea fără prefăcătorie. 

— Nu-i nimic. 

Zâmbetul lui era sincer şi Ellie a simţit un regret 
profund. Aaron era un băiat bun. Mereu o făcea să se 
simtă în siguranţă. 

Ar trebui să-i spui. 

Ideea i-a venit în minte pe neaşteptate. Ea a clătinat din 
cap. Nu. Nu putea să-i spună. Era o prostie. Era prea 
târziu. Acum n-ar fi făcut decât să încerce s-o oprească. 
Numai că, atunci când s-a uitat la faţa lui ingenuă, 
singurătatea din pieptul ei a făcut-o să se întrebe dacă nu 
cumva exact asta şi voia. 


— Biata Ellie! a zis Falk. Doamne, noi cică eram prietenii 


e 246 œ» 


ei, dar am dezamăgit-o cu toţii. 

Gretchen şi-a privit mâinile. 

— Ştiu. Şi eu mă simt vinovată. Dar încearcă să nu te 
simţi prea prost din cauza asta. Or mai fi fost şi alţii care 
au bănuit şi s-au făcut că nu ştiu. Tu erai un puşti. Ai făcut 
tot ce ai putut. Şi mereu ai fost bun cu ea. 

— Nu destul de bun, totuşi. Indiferent ce i se întâmpla, 
se întâmpla chiar sub nasurile noastre, iar noi nici n-am 
observat. 

Bucătăria era confortabilă şi liniştită şi Falk simţea că 
nu va avea niciodată energia să-şi târască picioarele grele 
ca să se ridice şi să plece. Gretchen a ridicat uşor din 
umeri şi şi-a pus o mână peste mâna lui. Avea palma caldă. 

— E o lecţie pe care am fost nevoiţi cu toţii s-o învăţăm 
într-un mod dureros. Se întâmplau multe pe vremea aia. 
Nu era vorba numai despre Luke. 


Ellie şi-a ridicat privirea către Aaron, iar el i-a zâmbit. 
Spune-i, îi şoptea vocea din mintea ei, dar ea a redus-o la 
tăcere. Gata! Hotărârea era luată. Nu avea să spună 
nimănui. 

— Trebuie să plec. 

Ellie a început să plece, apoi s-a oprit. La gândul celor 
ce urmau, s-a simţit copleşită de senzaţia de nesăbuinţă. 
Inainte să-şi dea seama ce face, a intrat înapoi în clasă, s-a 
aplecat peste cutia de plante şi l-a sărutat pe Aaron pe 
buze. Erau uscate şi calde. A făcut un pas inapoi, în graba 
ei lovindu-se dureros cu un şold de o bancă. 

— Bine. Ne vedem. 

Vocea i s-a părut falsă până şi ei şi nu a mai aşteptat 
răspunsul lui Aaron. 

Când s-a întors spre uşa clasei, aproape că a tresărit de 
spaimă. Luke Hadler stătea sprijinit de tocul uşii, privindu- 
i fără să scoată un sunet. Chipul lui era lipsit de orice 
expresie. Ellie a inspirat adânc şi s-a străduit să 
zâmbească. 

— Ne vedem, Luke, a zis ea când a trecut pe lângă el. 

El nu i-a zâmbilt. 


e 247 œ» 


Capitolul treizeci 


Falk s-a aşezat pe pat, cu vreo douăsprezece foi de 
hârtie împrăştiate în faţă. Dedesubt, în cârciumă, era 
linişte. Ultimii clienţi obişnuiţi plecaseră în urmă cu câteva 
ore. Falk s-a holbat la notițele lui despre caz. A tot 
mâzgălit conexiuni între ele până când s-a trezit cu o 
pânză încâlcită de păianjen şi cu o grămadă de fire care nu 
duceau nicăieri. A luat o foaie goală şi a încercat din nou. 
Acelaşi rezultat. A pus mâna pe telefonul mobil şi a format 
un număr. 

— Cred că Ellie Deacon era abuzată de tatăl ei, a spus el 
când a răspuns Raco. 

— Ce-ai zis? Stai aşa! 

Vocea de la capătul celălalt era somnoroasă. Falk a auzit 
o conversaţie înăbuşită în fundal. Raco vorbea cu Rita, a 
bănuit Falk. S-a uitat la ceas. Era mai târziu decât i se 
păruse lui. 

Vocea lui Raco s-a auzit din nou în telefon după un 
minut. 

— Mai eşti acolo? 

— Scuze, n-am observat cât e ceasul. 

— Nu-i nimic. Ce ziceai despre Ellie? 

— Doar ceva ce vorbeam cu Gretchen mai devreme. Că 
Ellie era nefericită. Nu doar nefericită, ci nenorocită. Sunt 
sigur că Mal Deacon o abuza. 

— Fizic? Sexual? 

— Nu ştiu. Poate amândouă. 

— Aha, a zis Raco, apoi a tăcut. 

— Deacon nu are un alibi pentru după-amiaza în care au 
fost omorâţi cei trei Hadler. 

Raco a oftat adânc în telefon. 

— Prietene, are şaptezeci şi ceva de ani şi probleme 
mintale. O fi el un nenorocit, dar e un moş ramolit. 

— Şi ce dacă? Tot poate să ţină o puşcă în mână. 

— Şi ce dacă? l-a repezit Raco. Eu cred că părerea ta 
despre Deacon este influenţată de faptul că nu-l suporţi din 


e 248 » 


cauza a ce s-a întâmplat între voi acum peste douăzeci de 
ani. 

Falk nu a răspuns. 

— Scuze, a zis Raco şi a căscat. Sunt obosit. Vorbim 
mâine. 

După o pauză, a adăugat: 

— Te salută şi Rita. 

— O salut şi eu. Şi scuze. Noapte bună! 

În telefon s-a auzit tonul. 


Lui Falk i s-a părut că telefonul fix l-a trezit cu un ţârâit 
strident după doar câteva minute. A deschis cu greutate un 
ochi. Era abia şapte. A stat culcat cu un braţ peste faţă, 
chinuindu-se să se ridice şi să răspundă. Îşi tot studiase 
notițele până când adormise - avusese un somn agitat, 
care-i provocase o transpiraţie rece - iar acum capul 
protesta  pulsându-i dureros. Neputând să suporte 
zgomotul, şi-a adunat energia de a se întinde şi a ridica 
receptorul. 

— În sfârşit! a zis McMurdo. Te-am trezit. 

— Da. 

— Nu contează, prietene. Auzi, trebuie să cobori 
imediat! 

— Nu sunt îmbrăcat... 

— Crede-mă! a zis McMurdo. Ne vedem în spate. O să te 
ajut cât pot. 


Maşina lui Falk era acoperită de rahat. Caroseria era 
mânjită cu dâre şi pete, iar în jurul roţilor şi sub 
ştergătoare erau adunate mormane. Mizeria se uscase deja 
în soarele dimineţii şi pătrunsese în cuvintele zgâriate pe 
maşină. O SĂ TE JUPUIM apăreau acum scrise cu rahat, 
nu zgâriate în vopseaua argintie. 

Falk a alergat spre ea. Înainte chiar să se apropie, a fost 
obligat să-şi acopere nasul cu cămaşa. Aproape că simţea 
mirosul ca pe ceva solid în gură. Muştele zburau frenetic şi 
el le alunga scârbit când i se aşezau pe faţă şi pe păr. 

Înăuntru era şi mai rău. Prin mica deschizătură a 


e 249 » 


geamului şoferului, pe care Falk îl lăsa puţin coborât peste 
noapte ca să iasă căldura, fusese strecurat un tub sau un 
furtun. Mâzga revoltătoare era împroşcată pe volan şi pe 
radio şi se adunase în băltoace întunecoase pe scaune şi în 
spaţiul pentru picioare. Nicio altă maşină din parcare nu 
fusese atinsă. McMurdo stătea într-o parte, cu braţul 
apăsat peste gură şi nas. A clătinat din cap. 

— Drăcia dracului! Îmi pare tare rău, prietene! Ileşisem 
să scot sticlele goale când am văzut-o. Probabil au venit 
azi-noapte. 

McMurdo a tăcut o vreme. 

— Măcar e de animale. În cea mai mare parte. Cred. 

Încă ţinându-şi cămaşa la nas, Falk a dat ocol maşinii în 
tăcere. Biata lui maşină! Mai întâi zgâriată, acum distrusă. 
A simţit cum îl cuprinde furia. S-a uitat prin geamurile 
mânjite, ţinându-şi răsuflarea. Atent să nu se apropie prea 
mult. Prin mizerie, a văzut că mai era ceva în maşină. A 
făcut un pas înapoi, neavând curaj să vorbească. 

Scaunele erau înţesate cu sute de fluturaşi murdăriţi cu 
rahat şi puturoşi, în care se cereau informaţii despre 
moartea lui Ellie Deacon. 


La secţie, atmosfera era mohorâtă. 

— O să le zic vreo două lui Dow şi lui unchiu'su, 
prietene. Le dau avertisment, i-a zis Raco lui Falk înainte 
să ridice telefonul. Ştii cât valorează maşina? Pentru 
despăgubire... 

Falk a ridicat distras din umeri. Stătea la un birou şi se 
uita în gol la dosarele Hadler. În partea cealaltă a camerei, 
Raco a închis telefonul şi şi-a lăsat capul în mâini pentru o 
clipă. 

— Se pare că Deacon atacă primul, i-a strigat el lui Falk. 
A depus plângere. Împotriva ta. 

— Serios! 

Falk şi-a încrucişat braţele şi s-a uitat afară pe geam. 

— Şi totuşi eu am maşina acoperită de rahat. 

— Zice că l-ai hărțuit. Că ai umblat la mormântul fiicei 
lui sau ceva? Vine cu o avocată. 


e 250 œ» 


— Aha! 

Falk nu şi-a mutat privirea. 

— E nevoie să te întreb? 

— N-am umblat, dar nu sunt martori. Aşa că o să fie 
cuvântul lui împotriva cuvântului meu. Şi am ceva de 
împărţit cu el, aşa că... 

Falk a ridicat din umeri. 

— Nu te deranjează chestia asta? E treabă serioasă, 
prietene! Eu o să înregistrez plângerea, dar o s-o analizeze 
cineva independent. Ar putea să-ţi afecteze cariera. 

Falk s-a uitat la el. 

— Sigur că mă deranjează. Dar aşa e Deacon, nu? 

Falk vorbea atât de încet, încât Raco a fost nevoit să se 
aplece în faţă ca să-l audă. N 

— Lasă o urmă de distrugere şi nefericire. Inainte îşi 
bătea nevasta, probabil şi-a bătut şi fiica. Avea influență în 
oraşul ăsta şi a folosit-o ca să ne alunge pe mine şi pe tata. 
Nepotul lui a făcut Dumnezeu ştie ce de a determinat-o pe 
Karen Hadler să-i scrie numele cu câteva zile înainte de a 
muri. Ăştia doi sunt murdari. Şi nimeni nu le cere 
socoteală. 

— Ce sugerezi? 

— Nu ştiu ce să sugerez. Doar zic că Deacon merită să 
fie spânzurat de ouă. O acuzaţie de vandalism ar fi prea 
blândă pentru el. E cât se poate de vinovat pentru ceva 
mai grav. Pentru familia Hadler, pentru fiica lui. Pentru 
ceva. Ştiu asta. 

Dinspre recepţie, s-a auzit uşa de la intrare trântindu-se. 
Sosiseră Deacon şi avocata lui. 

— Prietene, ascultă-mă! a zis Raco. Nu ştii asta. Dacă 
eşti prins zicând chestii din astea în afara secţiei, o să 
existe dovezi pentru acuzaţia aia de hărţuire, aşa că ai 
grijă ce spui! Nu există nimic care să-l lege pe Deacon de 
crimele de la ferma Hadler, indiferent cât ai vrea tu să 
existe. 

— Întreabă-l! 

— E periculos să ai ochelari de cal. 

— Tu întreabă-l! 


e 251 œ» 


Avocata era tânără şi însufleţită de o pasiune profundă 
pentru drepturile clientului ei. Raco a ascultat-o cu 
răbdare în timp ce i-a condus pe amândoi în sala de 
audieri. Falk i-a urmărit cu privirea, apoi s-a lăsat pe spate 
în scaun, frustrat. Deborah a ieşit din spatele biroului de la 
recepţie şi i-a întins o sticlă cu apă rece. 

— Tu eşti obligat să stai aici în timp ce Mal Deacon e 
acolo. Nu e cea mai fericită situaţie, a zis ea. 

— Mda. 

Falk a oftat. 

— Aşa-i procedura. Funcţionează în favoarea ta până 
când nu mai e cazul. 

— Ştii ce trebuie să faci? Fă-te util cât timp aştepţi. 

A arătat din cap spre hol. 

— Depozitul ar avea nevoie de organizare. 

Falk s-a uitat la ea. 

— Nu cred că... 

Deborah l-a privit pe deasupra ochelarilor. 

— Vino după mine! 

A descuiat uşa şi i-a făcut semn să intre. Camera cu iz de 
mucegai avea rafturi cu documente şi furnituri de birou de 
jur împrejur. Deborah şi-a dus un deget la buze, apoi şi-a 
atins o ureche. Printr-o conductă de aerisire de deasupra 
rafturilor, Falk a auzit voci. Înfundate, dar descifrabile. 

— În scopul înregistrării, eu sunt sergentul Raco, este 
prezent şi agentul Barnes. Vă rog să vă declaraţi numele. 

— Cecilia Targus. 

Vocea avocatei se auzea veselă şi proaspătă prin 
aerisire. 

— Malcom Deacon. 

În depozit, Falk a privit-o lung pe Deborah. 

— Trebuie reparat, a şoptit el, iar ea i-a făcut 
imperceptibil cu ochiul. 

— Ştiu. Dar n-o să fie reparat azi. 

A tras uşa în urma ei, iar Falk s-a aşezat pe o cutie să 
asculte. 

Avocata lui Deacon a încercat să înceapă discuţia. 

— Clientul meu - a început ea şi s-a oprit. 


252 + 


Falk şi l-a închipuit pe Raco ridicând o mână ca s-o 
întrerupă. 

— Ne-aţi dat o copie a plângerii scrise împotriva 
agentului federal Falk, mulţumesc, vocea lui Raco a plutit 
prin aerisire. După cum ştiţi, acesta nu este oficial în 
exerciţiul funcţiunii şi nu este angajat al poliţiei noastre, 
aşa că plângerea dumneavoastră va fi înaintată 
superiorului său. 

— Clientul meu ar dori asigurări că va fi lăsat în pace 
ŞI... 

— Mă tem că nu pot să vă dau astfel de asigurări. 

— De ce nu? 

— Pentru că clientul dumneavoastră este cel mai 
apropiat vecin al unei case în care au fost omorâţi trei 
oameni şi încă nu are un alibi, a zis Raco. De asemenea, 
este suspect de vandalizarea unei maşini, care a avut loc 
azi noapte. O să ajungem şi la asta mai târziu. 

A urmat un moment de linişte. 

— In ceea ce priveşte moartea celor trei membri ai 
familiei Hadler, domnul Deacon nu are nimic de adăugat 
la... 

De data aceasta, avocata a fost întreruptă de Deacon. 

— N-am avut nicio legătură cu împuşcăturile alea şi poţi 
să treci asta în raportul ăla al tău! a zis el brusc. 

A fost întrerupt de vocea stridentă a Ceciliei Targus. 

— Domnule Deacon, vă sfătuiesc... 

— Drăguţă, taci din gură, bine? 

Dispreţul lui Deacon era usturător. , 

— Habar n-ai cum merg treburile pe aici. Aştia de aici 
mi-ar pune crima în cârcă într-o clipită, dacă ar avea 
ocazia, şi n-am nevoie să mă înfunzi tu! 

— Dar nepotul dumneavoastră m-a rugat să vă 
consiliez... 

— Ce-ai? Ţâţele alea te fac şi surdă, şi proastă? 

A urmat o tăcere lungă. Falk, stând singur, a zâmbit fără 
voia lui. Nimic nu întrece tradiționalul misoginism când e 
vorba ca un ignorant să refuze un sfat bun. Ei bine, Deacon 
nu putea să spună că nu a fost avertizat. 


e 253 + 


— Poate ne povesteşti din nou cum a fost în ziua aia, 
Mal. Te rog. 

Vocea lui Raco era calmă, dar fermă. Pe sergent îl 
aştepta o carieră frumoasă, s-a gândit Falk, dacă 
entuziasmul lui nu se stingea înainte să înceapă, odată cu 
cazul ăsta. 

— N-am nimic de povestit. Eram într-o parte a casei, 
reparam gardul ăla, şi am văzut camioneta lui Luke 
trăgând pe aleea lui. 

Deacon părea mai atent decât îl auzise Falk vreodată, 
dar cuvintele lui sunau ca şi cum povestea aceea ar fi fost 
memorată, nu amintită atunci. 

— Hadler tot timpul venea şi pleca, aşa că nu i-am dat 
nicio atenţie, a continuat Deacon. Apoi am auzit o 
împuşcătură dinspre ferma lor. Am intrat în casă. La scurt 
timp, încă o împuşcătură. 

— Ai făcut ceva? 

— Ce să fac? E o fermă, ce dracu! În fiecare zi se trage 
în ceva. De unde era să ştiu că atunci erau femeia şi 
copilul? 

Falk şi l-a închipuit pe Deacon ridicând din umeri. 

— Mă rog, ţi-am mai zis şi înainte, nu prea eram atent, 
fin'că vorbeam la telefon. 

A urmat o tăcere plină de uimire. 

— Ce? : 

În tonul lui Raco, Falk a auzit propria confuzie. În 
declaraţia lui Deacon nu se menţionase niciun telefon. Falk 
ştia. O citise de destule ori. 

— Ce? a zis Deacon, părând să nu-şi dea seama. 

— Ai răspuns la telefon? În timpul împuşcăturilor? 

— Mda, a zis Deacon. Ți-am spus. 

Dar vocea i se schimbase. Nu mai părea la fel de sigur. 

— Nu, nu mi-ai spus, a răspuns Raco. Ai zis că ai intrat 
în casă şi că acolo ai auzit a doua împuşcătură. 

— Mda, am intrat în casă pentru că suna telefonul, a zis 
Deacon, dar pe un ton ezitant. 

Vorbea mai rar acum şi la ultimul cuvânt se poticnise 
puţin. 


e 254 œ» 


— Era puicuţa de la farmacie, care m-a sunat să-mi 
spună că e gata reţeta. 

— Vorbeai la telefon cu o femeie de la farmacie când ai 
auzit a doua împuşcătură? a întrebat Raco cu mirare 
evidentă în voce. 

— Mda, a zis Deacon, nepărând deloc sigur. Aşa cred. 
Fin'că m-a întrebat ce era bufnitura aia şi io i-am zis că 
nimic, că aşa-i la fermă. 

— Vorbeai la telefonul mobil? 

— Nu. Pe fix. E prost tare semnalul la mobil acolo. 

A mai urmat un moment de tăcere. 

— De ce nu ne-ai zis asta mai devreme? a întrebat Raco. 

Linişte. După mult timp, când a vorbit din nou, Deacon a 
părut un băieţel. 

— Nu ştiu de ce. 

Falk ştia. Demenţă. În depozit, şi-a sprijinit fruntea de 
peretele rece. În sinea lui tipa de frustrare. Prin ventilaţie, 
a auzit o tuse discretă. Când a vorbit, avocata părea 
mulţumită. 

— Cred că am terminat aici. 


< 255» 


Capitolul treizeci şi unu 


Raco l-a ţinut pe Deacon în sala de audieri încă douăzeci 
de minute şi i-a pus întrebări despre vandalizarea maşinii 
lui Falk, dar fără vreun rezultat. În cele din urmă, l-a lăsat 
pe bătrân să plece dându-i un avertisment. 

Falk a luat cheile de la maşina de poliţie şi a aşteptat în 
spatele secţiei până când Deacon a demarat. A mai stat 
cinci minute, apoi a pornit şi el cu viteză mică spre ferma 
lui Deacon. Pe drum, indicatorul de incendiu îl informa că 
pericolul era încă extrem. 

La un indicator şters care arăta către ceea ce se numea 
ambițios  Moşia Deacon, Falk a cotit şi a intrat 
hurducăindu-se pe un drum forestier. Câteva oi amărâte şi- 
au ridicat capetele cu speranţă la vederea maşinii. 

Proprietatea era situată sus pe un deal, cu o privelişte 
asupra zonei rurale din împrejurimi care îţi lua răsuflarea. 
In dreapta lui Falk, se vedea clar casa Hadler la ceva 
distanţă dedesubt, în valea puţin adâncă. Sârmele de rufe 
se întindeau ca o pânză de păianjen pe un băț, iar băncile 
de grădină păreau mobilă pentru păpuşi. În urmă cu 
douăzeci de ani, când o vizita pe Ellie, iubise priveliştea 
aceea. Acum nici nu suporta să se uite la ea. 

Falk a oprit în faţa unui hambar dărăpănat, în timp ce 
Deacon încerca să-şi încuie maşina. Bătrânului îi tremurau 
mâinile şi a scăpat cheile pe jos, în praf. Falk şi-a 
încrucişat braţele şi l-a privit pe Deacon cum se apleca 
încet să le ridice. Câinele lui Deacon s-a dus la picioarele 
stăpânului său şi a mârâit spre Falk. Bătrânul şi-a ridicat 
privirea. De data aceasta, agresiunea de pe chipul lui a 
fost înlocuită de altceva. Părea doar epuizat şi confuz. 

— Abia ce am plecat de la secţie, a zis Deacon, dar nu 
părea sigur. 

— Mda, aşa e. 

— Atunci ce mai vrei? a întrebat Deacon îndreptându-şi 
spatele cât de bine a putut. Vrei să iei la bătaie un bătrân 
când nu te vede nimeni? Eşti un laş! 


e 256 » 


— N-am de gând să irosesc pe tine un pumn care mi-ar 
putea termina cariera, a zis Falk. 

— Atunci ce vrei? 

Era o întrebare bună. Falk s-a uita la Deacon. Timp de 
două decenii, imaginea lui i se păruse mai amenințătoare 
decât orice altceva. Fusese omul negru, fantoma de la 
petrecere, monstrul de sub pat. Stând acum în faţa lui, 
Falk îşi simţea încă mânia în gâtlej, însă era diluată cu 
altceva. Nu milă, în mod clar nu milă. 

În schimb, Falk se simţea înşelat. Aşteptase prea mult 
timp să reteze capul bestiei şi, odată cu trecerea anilor, 
aceasta se ofilise şi se împuţinase până când nu ar mai fi 
fost o luptă dreaptă. Falk a făcut un pas în faţă şi, preţ de 
o secundă, în ochii lui Deacon s-a văzut frica. A fost 
străbătut de o senzaţie de ruşine. Falk s-a oprit brusc. Ce 
făcea el aici? 

L-a privit pe Deacon în ochi. 

— Nu am avut nicio legătură cu moartea fetei tale. 

— Pe dracu”! în biletul ăla era numele tău. Alibiul tău 
era o scorneală... 

Şi de data aceasta cuvintele păreau învăţate prin 
repetiţie. Falk l-a întrerupt. 

— De unde ştii? Deacon? Spune-mi! De ce ai fost mereu 
aşa de sigur că eu şi Luke nu am fost împreună în ziua în 
care a murit Ellie? Pentru că pare că ştii mult mai multe 
despre ziua aia decât ai lăsat să se vadă. 


Când Mal Deacon a intrat în casă, nu se simţea deloc 
mirosul cinei şi asta l-a enervat. In camera de zi, nepotul 
lui zăcea pe vechea canapea maronie, cu ochii închişi şi o 
doză de bere sprijinită pe burtă. De la radio se auzeau tare 
comentariile la meciul de crichet. Echipa Australiei ataca 
în terenul Africii de Sud. 

Deacon l-a lovit pe nepotul lui cu piciorul în cizme, ca să 
şi le dea jos de pe canapea, iar acesta a deschis un ochi. 

— Incă nu aţi pus naibii de ceai? a zis Deacon. 

— Ellie nu s-a întors de la şcoală. 

— Și tu nu puteai să te apuci, loază ce eşti? Toată ziua 


e 257 œ» 


am trudit cu oile alea, mi-a ajuns până peste cap. 

Grant a ridicat din umeri. 

— E treaba lui Ellie. 

Deacon a mârâit, dar nepotul lui avea dreptate. Era 
treaba ei. A scos o bere din pachetul aflat lângă Grant şi s- 
a dus în fundul casei. 

Camera fiicei lui era curată ca un spital. Aşa liniştită, 
părea aproape distanțată de haosul din restul casei. 
Deacon a rămas în prag şi a luat o înghiţitură din doză. 
Ochii lui au cutreierat toată camera, ca nişte cărăbuşi, dar 
el a ezitat să păşească înăuntru. Stând nehotărât în pragul 
camerei imaculate, a avut o senzaţie că ceva nu era cum 
trebuie. Că-i scăpa ceva. Că undeva era o fisură. Părea 
perfect, dar nu era. 

Privirea i-a fost atrasă de unul dintre stâlpii albi ai 
patului şi Deacon s-a încruntat. Lemnul avea o scobitură 
mică, circulară, iar vopseaua de pe aceasta se crăpase şi 
se exfoliase. Covorul roz de dedesubtul stâlpului fusese 
frecat într-un cerc mic, imperfect, care acum era mai 
închis cu o nuanţă, poate două, decât restul. Abia dacă se 
observa, însă era acolo. 

Deacon a simţit cum i se strânge stomacul, de parcă 
avea o minge mică în el. S-a holbat la camera scufundată 
în linişte, la scobitură şi la pata de pe covor în timp ce 
alcoolul îi purta primele semne ale furiei prin vene. Fiica 
lui trebuia să fie acolo şi nu era. A strâns doza de bere în 
palmă şi a aşteptat ca greutatea ei rece să-l calmeze. 

Mai târziu, avea să declare poliţiei că acela a fost 
momentul în care şi-a dat seama că se întâmplase ceva 
grav. 


Falk l-a privit cu atenţie pe tatăl lui Ellie. 

— Poate că, în ceea ce priveşte familia Hadler, poţi să 
zici că ai mâinile curate, a spus Falk, dar tu ştii ceva 
despre ceea ce s-a întâmplat cu fata ta. 

— Tacă-ţi fleanca! 

Vocea lui Deacon era reţinută şi încordată, ca un arc 
întins. 


e 258 » 


— De asta ai fost mereu aşa chitit să-mi pui mie în cârcă 
moartea lui Ellie? Dacă nu există niciun suspect, oamenii 
încep să caute unul. Cine ştie ce ar descoperi dacă s-ar 
uita prea atent la tine? Neglijare? Abuz? 

Bătrânul s-a repezit la Falk cu o forţă nebănuită, luându- 
l prin surprindere şi doborându-l la pământ. Mâna 
butucănoasă a lui Deacon îi strivea faţa. Câinele le dădea 
târcoale, lătrând frenetic. 

— O să-ţi iau gâtul! îi striga Deacon acum. Dacă te mai 
aud vorbind aşa, îţi iau gâtul ca unui animal. Am iubit-o! 
Mă auzi? Am iubit-o pe fata aia! 


Luke Hadler îşi simţea inima în gât. S-a oprit cu o mână 
pe radio, în timp ce echipa Africii de Sud aproape a încasat 
o lovitură. După ce jucătorii şi-au reluat poziţiile şi panica 
a luat sfârşit, Luke a închis aparatul. 

S-a dat cu spray pe pieptul dezgolit şi a deschis dulapul 
de haine. Automat, a întins mâna după tricoul gri pe care îl 
admirase ea odată. În timp ce se încheia la nasturi, s-a 
admirat în oglindă, zâmbind larg. I-a plăcut ce a văzut, dar 
ştia din experienţă că asta nu însemna nimic. De cele mai 
multe ori, era nevoie de un cititor de gânduri ca să-şi dea 
seama ce-i trecea fetei ăleia prin cap. 

Chiar mai devreme, de exemplu. I-a venit în minte 
imaginea lui Ellie care işi lipea gura frumoasă şi 
răutăcioasă de gura lui Aaron în clasă şi reflexia lui din 
oglindă s-a încruntat. Oare atunci se întâmplase prima 
oară? Cumva, era sigur că nu. Luke a simţit ceva intens 
care semăna a gelozie şi a scuturat tare din cap. Ce-i păsa 
lui? Nu dadea nici doi bani pe asta. Numai că, Doamne, ce 
ticăloasă mică putea să fie Ellie Deacon uneori! Îl ignora 
pe el şi apoi fugea la Aaron. Nu că asta l-ar fi deranjat, 
numai că era de ajuns să te uiţi la imaginea aia ca să-ţi dai 
seama că ceva era foarte în neregulă. 


Degetele lungi ale lui Deacon apăsau dureros pe obrajii 
lui Falk şi Falk l-a înşfăcat de încheietură, reuşind să-i dea 
mâna la o parte. L-a împins pe Deacon pe spate şi s-a 


e 259 + 


ridicat, după care s-a îndepărtat. Totul s-a terminat în 
câteva secunde, dar amândoi bărbaţii gâfâiau, cu nivelul 
adrenalinei crescut la maximum. Deacon şi-a ridicat 
privirea spre Falk. În colţurile gurii se adunaseră pete albe 
de salivă. 

Falk s-a aplecat deasupra lui, ignorând câinele care îşi 
arăta colții la el. A stat deasupra unui om bolnav căzut la 
pământ. Mai târziu, avea să se urască pentru asta. In 
momentul acela, nu i-a păsat. 


Când a ajuns acasă, pe Aaron îl dureau braţele din cauza 
cutiei cu plante, dar zâmbetul nu îi părăsise chipul. Buna 
lui dispoziţie era temperată numai de o senzaţie uşoară de 
regret. Poate că ar fi trebuit să se ducă după Ellie când a 
plecat din clasă. Luke aşa ar fi făcut, s-a gândit el. Ar fi 
continuat cumva conversaţia, ar fi convins-o că, de fapt, 
voia Cola aia. 

S-a încruntat şi a lăsat cutia pe verandă. Ellie îi zâmbise 
lui Luke când plecase din clasă, asta era sigur. Abia dacă 
vorbeau unul cu altul în ultima vreme, dar ea reuşise să-i 
zâmbească? 

După plecarea lui Ellie, Aaron se pregătise pentru un 
comentariu obraznic şi un zâmbet răutăcios din partea 
prietenului său, dar Luke doar ridicase din sprâncene. 

— Ai grijă cu asta! 

Atât îi spusese. 

Aaron îi sugerase să iasă pe strada principală, să stea 
împreună pe acolo o vreme, dar Luke clătinase din cap. 

— Îmi pare rău, prietene, tre’ să mă duc undeva. 

Și Ellie spusese că era ocupată. Ce avea de făcut? s-a 
întrebat Aaron. Dacă trebuia să se ducă la serviciu, ar fi 
spus, nu? S-a forţat să nu se gândească prea mult la ce 
făceau amândoi prietenii lui fără el. 

În schimb, ca să aibă ceva de făcut, şi-a luat undiţele. 
Avea să se ducă la râu. In sus, unde trăseseră peştii. Sau, 
s-a gândit el brusc, ar putea să se ducă la copacul-stâncă, 
în caz că Ellie era acolo. A cântărit cele două variante. 
Dacă ar fi vrut să-l vadă, Ellie i-ar fi zis. Dar era o fată aşa 


e 260 œ» 


de greu de citit. Poate că, dacă ar fi petrecut mai mult timp 
împreună în doi, şi-ar da şi ea seama. EI ar fi bun pentru 
ea. Dacă nici măcar nu putea s-o facă să înţeleagă asta, 
atunci Chiar era grav. 


— Crezi că am omorât-o pe fata ta în ziua aia? a întrebat 
Falk privind în jos la Deacon. Crezi că i-am ţinut corpul sub 
apă până când s-a înecat, apoi am minţit pe toată lumea, 
pe propriul meu tată, toţi anii ăştia? 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat în ziua aia. 

— Eu cred că ştii. 

— Am iubit-o. 

— Când a oprit vreodată dragostea pe cineva să facă 
rău? a întrebat Falk. 


— Atunci dă-mi naibii un indiciu! Pe o scară de la unu la 
închisoare, cât rahat ai răscolit? 

Raco ţipa la telefon. Falk şi-a dat seama că nu îl mai 
auzise niciodată furios până atunci. 

— Deloc. Uite, totul e în regulă. Las-o aşa! a zis Falk. 

Stătea în maşina de poliţie la distanţă de un kilometru 
de casa lui Deacon. Avusese opt apeluri pierdute de la 
Raco pe mobil. 

— Deloc? a zis Raco. Crezi că am aterizat acum din lună, 
prietene? S-a făcut o plângere împotriva ta. Crezi că nu pot 
să bănuiesc unde eşti acum? Crezi că sunt un sticlete prost 
de la ţară, care n-are habar pe ce lume trăieşte? 

— Ce? a zis Falk. Nu, Raco, bineînţeles că nu. 

Era tulburat de propria lipsă de control. I se părea ceva 
greşit, de parcă ar fi purtat o costumaţie. 

— Ai şters-o de aici în clipa în care s-a terminat audierea 
(apropo, ştiu că ai tras cu urechea) şi îmi dau seama din 
vocea ta că ai făcut tu ceva cu Deacon. Intr-o maşină a 
poliției. Aşa că nu e în regulă, nu-i aşa? Din câte ştiu, tot 
eu sunt şeful pe aici şi, dacă ai hărțuit pe cineva care deja 
a depus o plângere, atunci, fir-ar al dracu’, avem o 
problemă serioasă, prietene! 

A urmat o tăcere îndelungată. Falk şi-l imagina pe Raco 


e 261 œ» 


făcând paşi mari prin secţie, iar pe Deborah şi pe Barnes 
trăgând cu urechea. Falk a inspirat adânc de câteva ori. 
Inima încă îi bătea cu putere, dar raţiunea începea să-i 
revină. R 

— Nu avem o problemă, a zis Falk. Imi pare rău. Mi-am 
pierdut controlul o clipă. Dacă o să fie vreo urmare, o să 
mi-o asum eu, nu tu. Promit. 

Din telefon s-a auzit doar liniştea, aşa de mult timp, 
încât Falk nu mai era sigur dacă Raco mai era acolo. 

— Fii atent, prietene! a zis Raco mai încet. Cred că toată 
povestea asta e prea mult pentru tine. Având în vedere 
trecutul tău. 

Falk a clătinat din cap, deşi nu era nimeni acolo care să-l 
vadă. 

— Nu, ţi-am zis. A fost un moment de nebunie. Nu s-a 
întâmplat nimic rău. 

În orice caz, nimic altceva. 

— Uite ce e, ai făcut tot ce ţi se putea cere. Mai mult, 
zicea Raco. Am ajuns mai departe decât aş fi ajuns 
vreodată singur. Ştiu foarte bine asta. Dar poate că e 
momentul să ne oprim aici. Să anunţăm la Clyde. Imi asum 
vina pentru asta, ar fi trebuit s-o fac acum mult timp. Nue 
responsabilitatea ta. Nu a fost niciodată. 

— Raco, prietene... 

— Şi eşti obsedat de Deacon şi Dow. Eşti obsedat să-i 
arăţi cu degetul. E ca şi cum ai nevoie să-i acuzi pentru 
Hadler ca să compensezi ce s-a întâmplat cu Ellie... 

— Nu e vorba de asta! Numele lui Dow era scris de 
Karen! 

— Ştiu, dar nu mai sunt alte dovezi! Au un alibi. 
Amândoi acum. 

Raco a oftat la telefon. 

— Apelul lui Deacon din momentul împuşcăturilor pare 
să se confirme. Barnes tocmai verifică apelurile telefonice 
acum, dar fata de la farmacie a confirmat. Işi aduce aminte 
când s-a întâmplat. 

— Rahat! 

Falk şi-a trecut mâna peste cap. 


e 262 » 


— De ce n-a zis nimic până acum? 

— N-a întrebat-o nimeni. 

A urmat o pauză. 

— Nu a fost Deacon, a zis Raco. Nu el i-a împuşcat pe 
Hadler. Trebuie să deschizi ochii, şi încă repede. Te uiţi 
aşa de mult la trecut, că te orbeşte. 


e 263 + 


Capitolul treizeci şi doi 


Falk a simţit cum tensiunea din umeri începe, în sfârşit, 
să scadă abia cam pe când Gretchen a turnat al treilea 
pahar de vin roşu. Greutatea care îi apăsa pe piept de atât 
de mult timp încât aproape că nici nu o mai observa se 
ridica uşor. Muşchii gâtului i se relaxau. A luat o gură de 
vin şi a savurat senzaţia în timp ce talmeş-balmeşul din 
mintea lui lăsa loc unui tip mai plăcut de ceaţă. 

Bucătăria era întunecată acum, iar resturile cinei 
strânse de pe masă. Stufat de miel. Propriu, spusese ea. 
Animalul, nu reţeta. Spălaseră vasele împreună, ea cu 
mâinile până la coate în apa cu săpun, el cu prosopul. 
Lucraseră amândoi în tandem, delectându-se sfioşi cu viaţa 
casnică. 

În cele din urmă, se mutaseră în camera de zi, unde el, 
ghiftuit, se adâncise într-o canapea veche şi moale, cu un 
pahar în mână. O privise pe Gretchen mişcându-se încet 
prin cameră, aprinzând lumini difuze pe măsuţe, creând o 
strălucire aurie profundă. A apăsat pe un comutator 
invizibil şi camera s-a umplut de sunete discrete de jazz. 
Ceva lent şi nedesluşit. Draperiile maronii erau deschise şi 
se umflau în briza nopţii. Dincolo de ferestre, pământul era 
nemişcat. 

Mai devreme, Gretchen îl luase cu maşina de la 
cârciumă. 

— Ce s-a întâmplat cu a ta? întrebase ea. 

El îi povestise despre vandalizare. Ea insistase să vadă şi 
se duseseră împreună până în parcare, unde ea ridicase 
delicat prelata. Maşina fusese spălată cu furtunul la 
exterior, dar interiorul încă era distrus. Ea îl compătimise 
şi râsese uşor în timp ce îl atingea pe umăr. Datorită ei, 
acum lui Falk nu i se mai părea aşa de grav. 

Pe drumurile lăturalnice spre casa ei, Gretchen îi 
spusese că Lachie dormea la bonă în noaptea aceea. Fără 
explicaţii suplimentare. Părul ei strălucise în lumina lunii. 

Acum, stătea alături de el pe canapea. Aceeaşi canapea, 


e 264 œ» 


la celălalt capăt. O distanţă pe care el trebuia să o reducă. 
Intotdeauna i se păruse cam greu să facă asta. Să sesizeze 
semnalele. Să le înţeleagă corect. Dacă era prea devreme, 
jignea; dacă era prea târziu, la fel. Ea i-a zâmbit. Poate că 
în seara asta nu avea să fie prea greu, s-a gândit el. 

— Încă reuşeşti să rezişti la chemarea Melbourne-ului, 
deci, a zis ea şi a luat o înghiţitură. 

Vinul avea aceeaşi culoare ca buzele ei. 

— În unele zile mi-e mai uşor, în altele mai greu, a zis 
Falk, zâmbindu-i la rândul lui. 

Simţea o căldură în piept, în abdomen. Mai jos. 

— Vreun semn că vă apropiaţi de sfârşit? 

— Sincer, e greu de zis, a răspuns el vag. 

Nu voia să vorbească despre caz. Ea a dat din cap 
înţelegător şi au alunecat într-o tăcere confortabilă. 
Acordurile triste de jazz erau înghiţite de căldură. 

— Hei, a zis ea, vreau să-ţi arăt ceva. 

S-a răsucit şi s-a întins spre biblioteca din spatele 
canapelei. Mişcarea aceasta a adus-o mai aproape de el şi 
a lăsat la vedere o porţiune fină de piele pe spate. 
Gretchen s-a lăsat cu zgomot pe canapea, în timp ce în 
mâini ţinea două albume de fotografii. Cărţi mari cu 
coperte groase. A deschis prima pagină a unuia, apoi l-a 
lăsat deoparte. L-a deschis pe celălalt. S-a aşezat mai 
aproape de Falk. 

Distanţa se redusese. Deja. El nici măcar nu îşi 
terminase paharul. 

— Uite ce am găsit zilele trecute, a spus ea. 

El a aruncat o privire spre album. Simţea braţul ei gol 
pe al lui. Şi-a amintit de ziua în care o revăzuse prima dată 
după atâta vreme. Afară, la înmormântare. Nu. Nu voia să 
se gândească acum la asta. Nu la familia Hadler. Nu la 
Luke. 

S-a uitat în jos când ea a deschis albumul. Avea trei sau 
patru fotografii pe o pagină lipicioasă, acoperită cu o folie 
de plastic. Primele câteva fotografii erau cu Gretchen 
copil; imagini luminoase, cu tonurile de roşu şi galben din 
camera obscură a unui chimist. Ea a dat paginile mai 


e 265 œ» 


departe. 

— Unde e... ah! Uite! Aici! a zis ea, înclinând pagina 
spre el şi arătându-i cu degetul. 

Falk s-a aplecat. Era o poză cu el. Şi cu ea. O poză pe 
care nu o mai văzuse până atunci. În urmă cu treizeci de 
ani, el cu picioarele goale, în pantaloni scurţi, ea cu o 
uniformă şcolară prea mare. Stăteau unul lângă altul într- 
un grup de copii în uniformă. Toţi ceilalţi zâmbeau, numai 
el şi Gretchen îşi mijeau ochii cu suspiciune spre aparatul 
de fotografiat. Părul blond din copilărie - al ei cu reflexii 
aurii, al lui cu reflexii albe. Poza constrâns de 
instrucţiunile persoanei din spatele aparatului de 
fotografiat, bănuia Falk, luându-se după expresia lui 
răzvrătită. 

— Prima zi de şcoală, cred. 

Gretchen s-a uitat pieziş şi a ridicat o sprânceană. 

— Aşadar, se pare că noi doi am fost prieteni înainte de 
toţi ceilalţi. 

El a râs şi s-a apropiat puţin, în timp ce ea îşi trecea un 
deget peste imaginea din trecut. Ea şi-a ridicat privirea 
spre el, cel din prezent, şi buzele roşii i s-au despărţit, 
formând un zâmbet peste dinţii albi. Apoi s-au sărutat. Cu 
braţul întins în spatele ei, Falk a tras-o mai aproape. Gura 
ei era fierbinte peste a lui, nasul lui era lipit de obrazul ei, 
cealaltă mână în părul ei. li simţea pielea fină a pieptului şi 
era foarte conştient de fusta ei de blugi lipită de coapsele 
lui. 

S-au desprins din îmbrăţişare, cu un râset stânjenit, 
trăgând adânc aer în piept. In lumina difuză, ochii ei 
păreau aproape bleumarin. El i-a înlăturat o şuviţă de păr 
de pe frunte, apoi ea s-a apropiat din nou, tot mai mult, 
sărutându-l, cu parfumul şamponului şi gustul de vin roşu 
în fiecare răsuflare. 

Falk nu a auzit când a sunat telefonul. Abia când nu s-a 
mai mişcat ea a observat şi el lucrurile din jur, altceva 
decât ei doi. A încercat să îl ignore, dar ea şi-a lipit un 
deget de buzele lui. El l-a sărutat. 

— Şşşş! a chicotit ea. E al tău sau... Nu, e al meu. Scuze. 


e 266 » 


— Lasă-l! a zis el, dar Gretchen se ridica deja de pe 
canapea şi se îndepărta. 

— Nu pot. Îmi pare rău. Ar putea să fie bona. 

I-a zâmbit, un zâmbet mic, magic, care i-a stârnit 
furnicături pe piele, acolo unde îl atinsese ea. Încă o 
simţea. Gretchen s-a uitat la ecran. 

— Ea e. Mă întorc imediat. Fă-te comod! 

Chiar i-a făcut cu ochiul. Un semn jucăuş, ironic, a ce 
avea să urmeze. A ieşit din cameră, lăsându-l cu un zâmbet 
larg pe faţă. 

— Bună, Andrea, e totul în regulă? a auzit-o el spunând. 

A expirat profund, cu obrajii umflaţi, şi s-a şters la ochi 
cu articulațiile degetelor. A scuturat din cap, a luat o gură 
mare de vin, s-a aşezat mai drept pe canapea. Trezindu-se 
un pic, dar nu prea mult, încercând să nu risipească magia, 
anticipându-i întoarcerea. 

Vocea lui Gretchen era un murmur imperceptibil în 
camera alăturată. Falk şi-a lăsat capul pe spate şi a 
ascultat sunetele neclare. Auzea ritmul, intonaţia 
ascendentă şi descendentă, tonul de alinare. Aproape că se 
putea obişnui cu asta. Nu în Kiewarra, în altă parte. 
Undeva cu iarbă multă şi spaţii deschise, unde ploua. Ştia 
cum să se poarte în spaţiile largi, deschise. Melbourne şi 
viaţa lui adevărată păreau la cinci ore şi un milion de 
kilometri distanţă. Poate că oraşul îi intrase pe sub piele, 
dar acum, pentru prima dată, se întreba ce era ascuns în 
miezul lui. 

S-a foit pe canapea şi şi-a trecut mâna peste copertele 
reci ale albumelor foto. În camera cealaltă, vocea lui 
Gretchen era un murmur monoton. Tonul ei nu avea nimic 
presant, era răbdătoare, ca şi cum ar fi explicat ceva. Falk 
a tras albumul în poală şi l-a deschis cam cu jumătate de 
inimă, clipind ca să alunge senzaţia de greutate a 
pleoapelor dată de vin. 

Căuta poza cu ei doi, dar imediat şi-a dat seama că a 
luat albumul greşit. În loc de fotografiile din copilărie de 
pe prima pagină, în acesta a văzut o Gretchen mai mare, 
de nouăsprezece, poate douăzeci de ani. Falk a început să-l 


e 267 œ» 


închidă, apoi s-a oprit. S-a uitat cu interes la poze. Nu o 
văzuse la vârsta aceea. O văzuse mai tânără şi acum mai în 
vârstă. Dar nu şi între timp. Gretchen încă se uita oarecum 
suspicios la aparat, dar reticenţa de a poza îi dispăruse. 
Fusta era mai scurtă, iar expresia ei mai puţin timidă. 

A dat pagina şi a tresărit când a dat nas în nas cu 
Gretchen şi Luke, imortalizaţi într-o fotografie color, 
lucioasă. Amândoi la vreo douăzeci şi ceva de ani, intimi şi 
râzând, cu capetele apropiate, cu zâmbete asemănătoare. 
Ce spusese ea? 

Am fost împreună un an sau doi. Nimic serios. S-a 
destrămat, bineînţeles. 

Următoarele două pagini duble erau înţesate cu 
fotografii similare. Excursii, vacanțe pe plajă, o petrecere 
de Crăciun. Apoi, brusc, s-au oprit. Când figura lui Luke se 
schimba din cea a unui tip de douăzeci şi ceva de ani într- 
una de bărbat care se apropia de treizeci de ani. Cam când 
a întâlnit-o pe Karen, Luke a dispărut din albumul lui 
Gretchen. Era OK, şi-a spus Falk. Era în regulă. Era logic. 

A dat şi paginile următoare în timp ce vocea înfundată a 
lui Gretchen plutea înspre el din camera cealaltă. Tocmai 
voia să închidă albumul când mâna i-a înţepenit. 

Chiar pe ultima pagină, sub folia de protecţie din plastic, 
era o fotografie cu Luke Hadler. Privea în jos, nu spre 
aparat, şi avea un zâmbet senin pe faţă. Fotografia era 
decupată, dar Luke părea să fie într-un salon de spital, 
cocoţat pe marginea unui pat. In braţe, ţinea un nou- 
născut. 

Dintre pliurile unei pături albastre, se ivea o faţă micuță 
şi roz, un păr negru şi o încheietură grăsuţă. Luke ţinea 
copilul confortabil, aproape. Patern. 

Billy, s-a gândit Falk automat. Văzuse o mie de poze 
asemănătoare la ferma Hadler. Numele i-a sunat fals în 
secunda în care s-a gândit la el. Falk s-a apropiat de 
albumul lui Gretchen, frecându-se la ochi şi deschizându-i 
larg acum. Fotografia nu era prea bună - era făcută într-o 
cameră întunecată, cu flash puternic. Insă era bine 
focalizată. Falk a dus albumul sub veioza de pe măsuţă şi, 


e 268 » 


sub lumina ambientală, imaginea a devenit mai clară. În 
jurul încheieturii grăsane a bebeluşului, sprijinită de 
pătura albastră, era o brățară albă de plastic. Pe ea era 
scris cu litere mari, de tipar, numele copilului. 

LACHLAN SCHONER 


e 269 » 


Capitolul treizeci şi trei 


În ferestrele întunecate, Falk şi-a surprins reflexia 
încovoindu-se şi mişcându-se. Dinspre hol se auzea vocea 
lui Gretchen. Brusc, i s-a părut diferită. A luat celălalt 
album şi l-a răsfoit. În fotografii era Gretchen singură, 
Gretchen cu mama ei, Gretchen în oraş, în Sidney, cu sora 
ei mai mare. 

Luke nu apărea deloc. Până când - aproape că a trecut 
peste el. A dat pagina înapoi. Era altă poză nereuşită, care 
nu prea merita pusă într-un album. Fusese făcută la vreun 
eveniment local. Gretchen era în plan secund. Lângă ea se 
afla Karen Hadler. Iar lângă Karen era Luke. 

Pe deasupra capului soţiei, Luke Hadler se uita direct la 
Gretchen. Ea îl privea, la rândul ei, cu acelaşi zâmbet 
discret, magic, pe care tocmai i-l arătase lui Falk. S-a 
întors la fotografia cu Luke şi băieţelul lui Gretchen. 
Băieţelul care, cu părul lui brunet, ochii căprui şi nasul 
ascuţit, ajunsese să nu semene deloc cu mama lui. 

Falk a tresărit când Gretchen a vorbit din spatele lui. 

— Nu era nimic grav, a zis ea. 

Falk s-a întors brusc spre ea. Ea i-a zâmbit, a pus jos 
mobilul şi şi-a luat paharul de vin. 

— Lachie voia numai să-mi audă vocea... 

Zâmbetul i-a pierit când a observat expresia de pe chipul 
lui şi albumul foto deschis. L-a privit iar, dar faţa îi 
devenise o mască. 

— Gerry şi Barb Hadler ştiu despre asta? 

Falk şi-a dat seama că pusese întrebarea pe un ton tăios 
şi nu i-a plăcut asta. 

— Karen ştia? 

Ea s-a zbârlit, brusc defensivă. 

— Nu e nimic de ştiut. 

— Gretchen... 

— Ţi-am zis. Tatăl lui Lachie nu e în zonă. Luke era un 
prieten vechi. Aşa că m-a vizitat. Mai petrecea câteva ore 
cu Lachie din când în când. Şi ce dacă? Ce e rău în asta? 


e 270 œ» 


Era un model masculin pentru copil. Nu se întâmpla nimic. 

Gretchen trăncănea. S-a oprit. A inspirat adânc. S-a uitat 
la Falk. 

— Nu e Luke tatăl. 

Falk nu a zis nimic. 

— Nu e! s-a răstit ea. 

— Pe certificatul de naştere al lui Lachie ce scrie? 

— Numele tatălui a rămas necompletat. Nu că asta ar fi 
treaba ta. 

— Ai măcar vreo poză cu tatăl lui Lachie? O poză pe care 
să mi-o arăţi? 

Gretchen nu a răspuns la întrebare. 

— Ai? a repetat el. 

— Nu sunt obligată să-ţi arăt nimic. 

— Probabil că nu ţi-a fost uşor. Când Luke a cunoscut-o 
pe Karen. 

Falk nu îşi recunoştea propriul ton. Părea distant şi rece. 

— Pentru Dumnezeu, Aaron, nu e el tatăl lui Lachie. 

Faţa şi gâtul lui Gretchen se înroşiseră. A luat o gură de 
vin. În vocea ei se strecurase un ton rugător. 

— Nu ne mai culcaserăm împreună de... Doamne, de 
câţiva ani! 

— Ce s-a întâmplat? Luke nu voia să se aşeze la casa lui 
cu tine, îl mâncau tălpile să plece. Apoi a cunoscut-o pe 
Karen şi... 

— Da, şi ce? l-a întrerupt ea. 

Vinul s-a lovit de marginea paharului. Gretchen a clipit 
să-şi alunge lacrimile şi tandreţea de mai devreme a 
dispărut. 

— Da, bine, m-a enervat cumplit când a ales-o pe ea. M-a 
durut. Luke m-a făcut să sufăr. Dar aşa e viaţa, nu? Aşa e 
dragostea. 

S-a oprit. Şi-a muşcat vârful limbii cu dinţii din faţă. 

— Mă întrebam de ce nu-ţi plăcea Karen, a zis Falk. Dar 
ăsta e un motiv foarte bun, nu-i aşa? 

— Şi? Nu era nevoie să fiu prietena ei cea mai bună... 

— Ea avea tot ce-ţi doreai tu. Pe Luke, siguranţă, bani, 
atâţia câţi erau. Tu erai pe cont propriu aici. Tatăl copilului 


e 271 œ» 


tău îşi văzuse mai departe de viaţă. Se presupunea că a 
plecat din oraş. Sau, de fapt, era la câteva case mai încolo, 
tată şi soţ pentru alţii? 

Gretchen s-a răstit la el, de data aceasta cu lacrimile 
curgându-i şiroaie. 

— Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Dacă am avut o 
aventură cu Luke când era însurat? Dacă e tatăl copilului 
meu? 

Falk a privit-o fix. Ea fusese întotdeauna cea mai 
frumoasă dintre ei. Aproape diafană. Apoi şi-a amintit pata 
din camera lui Billy Hadler. Şi-a amintit-o pe Gretchen 
ridicând puşca şi nimerind iepurii. 

— Intreb pentru că trebuie să întreb. 

— Doamne, ce-i cu tine? 

Chipul i se împietrise. Avea dinţii pătaţi de vin. 

— Eşti gelos? Pentru că, o vreme, l-am ales pe Luke şi el 
m-a ales pe mine? Probabil ăsta e unul dintre motivele 
pentru care eşti acum aici, nu? Ai crezut că acum, când 
Luke nu mai e, poţi să-l întreci, în sfârşit. 

— Nu fi proastă, a zis el. 

— Eu sunt proastă? Doamne, uită-te la tine! a zis ea, mai 
tare de data asta. Mereu te ţineai după el ca un câine, 
când eram mici. Şi acum, chiar şi acum, te învârţi prin 
oraşul ăsta pe care îl urăşti tot din cauza lui. E jalnic. Ce 
fel de putere are asupra ta? Parcă ai fi obsedat. 

Falk aproape simţea cum ochii prietenului său mort îi 
urmăreau din album. 

— Isuse, Gretchen, sunt aici pentru că au fost omorâţi 
trei oameni. Bine? Aşa că, de dragul fiului tău, sper că cel 
mai grav lucru pe care l-ai făcut familiei ăleia a fost să 
minţi în legătură cu relaţia dintre tine şi Luke. 

Ea a trecut furioasă pe lângă el, răsturnându-i paharul 
de vin de pe masă. Lichidul s-a scurs pe covor, formând o 
pată asemănătoare cu sângele. Gretchen a deschis larg uşa 
de la intrare şi o pală de vânt fierbinte a suflat înăuntru un 
vârtej de frunze. 

— leşi afară! j 

Ochii ei păreau nişte umbre. Fața era de un roşu urât. In 


e 272 œ» 


prag, a inspirat de parcă voia să mai zică ceva, apoi s-a 
oprit. Gura i s-a strâmbat într-un mic zâmbet rece. 

— Aaron! Stai! Înainte să faci ceva nesăbuit, trebuie să- 
ţi spun ceva. 

Vocea ei era aproape o şoaptă. 

— Știu. 

— Ce ştii? 

S-a aplecat spre el astfel încât buzele aproape că-i 
atingeau urechea. Falk simţea mirosul de vin în răsuflarea 
ei. 

— Ştiu că alibiul tău pentru ziua în care a murit Ellie 
Deacon a fost o minciună. Pentru că ştiu unde a fost Luke. 
Şi n-a fost cu tine. 

— Gretchen, stai puţin... 

Ea l-a împins. 

— Se pare că toţi avem secrete, Aaron. 

Uşa s-a trântit. 


e 273 a 


Capitolul treizeci şi patru 


Era mult de mers până înapoi în oraş. Falk îşi simţea 
fiecare pas ricoşând din tălpile pantofilor până în cap, care 
îi pulsa. Gândurile i se amestecau frenetic, ca muştele. A 
reluat în minte diverse conversații purtate cu Gretchen, 
privindu-le într-o lumină nouă, severă, examinându-le, 
căutând defectele. L-a sunat pe Raco. Niciun răspuns. 
Poate că încă era supărat pe el. Falk i-a lăsat un mesaj şi l- 
a rugat să-l sune înapoi. 

Când a ajuns la Fleece, era aproape ora închiderii. Scott 
Whitlam era pe treptele cârciumii, îşi potrivea casca de 
bicicletă. Nasul rănit arăta mai bine decât în seara 
precedentă. Whitlam a aruncat o privire spre faţa lui Falk 
şi s-a oprit. 

— Ai păţit ceva, prietene? 

— Am avut o seară grea. 

— Se vede. 

Whitlam şi-a dat casca jos. 

— Hai! Îţi fac cinste cu o bere, repede. 

Falk nu voia decât să se târască în sus pe scări, în pat, 
dar nu avea energie să se împotrivească. Barul era 
aproape gol, iar McMurdo ştergea tejgheaua. Când au 
intrat ei, s-a oprit şi s-a întins după două pahare de bere 
fără ca ei să-i ceară. Whitlam şi-a pus casca pe tejghea. 

— Plătesc eu. Mi le treci în cont, prietene? i-a zis el lui 
McMurdo. 

Barmanul s-a încruntat. 

— Fără cont. 

— Ei, haide! Pentru un client obişnuit? 

— Nu mă pune să repet, prietene! 

— Bine, bine. 

Whitlam şi- a scos portofelul şi a scotocit prin el. 

— Cred că sunt cam... cred că trebuie să scot cardul... 

— Plătesc eu, l-a întrerupt Falk şi a pus o bancnotă de 
douăzeci pe tejghea, ignorând cu mâna protestele lui 
Whitlam. E în regulă, nu-ţi face griji! Noroc! 


e 274 a 


Falk a luat o înghiţitură mare. Cu cât se îmbăta mai 
repede, cu atât mai curând putea să plece. 

— Ei, ce s-a întâmplat? l-a întrebat Whitlam. 

— Nimic. Doar că m-am săturat ca de moarte de locul 
ăsta. 

M-a durut. Luke m-a făcut să sufăr. 

— Vreun progres cu ancheta? 

O clipă, Falk a luat în calcul să-i povestească. McMurdo 
se oprise din curăţat şi asculta din spatele barului. În cele 
din urmă, Falk a ridicat din umeri. 

— O să mă bucur când o să plec de aici. 

Indiferent de ce se întâmpla, luni trebuia să fie înapoi în 
Melbourne. Mai devreme, dacă Raco îşi impunea voinţa. 

Whitlam a încuviinţat. 

— Norocul tău! Deşi... 

A ridicat o mână şi şi-a încrucişat degetele. 

— S-ar putea să-ţi urmez exemplul mai devreme decât 
credeam. 

— Pleci din Kiewarra? 

— Sper. Trebuie să fac ceva pentru Sandra, cât mai 
curând. S-a săturat aici. Am căutat o casă nouă, o şcoală, 
poate sus în nord. Mai schimbăm puţin. 

— E mai cald în nord. 

— Măcar acolo plouă, a zis Whitlam. Aici e vorba de 
lipsa asta de apă. A înnebunit tot oraşul. 

— Beau pentru asta! a zis Falk, golindu-şi paharul. 

Îşi simţea capul greu. Vin, bere, emoţii. 

Whitlam a înţeles aluzia şi a făcut la fel. 

— Bine, tre’ să mă duc şi eu. Mâine am şcoală, totuşi. 

I-a întins mâna. 

— Sper să te văd înainte să plec, dar dacă nu, noroc! 

Falk i-a strâns mâna. 

— Mersi. Şi ţie. În nord. 

Whitlam a plecat făcându-i vesel din mână şi Falk i-a 
întins paharele goale lui McMurdo. 

— Am auzit bine că pleci în curând? 

— Probabil, a răspuns Falk. 

— Ei, dacă-ţi vine să crezi, o să-mi pară rău când o să 


e 275 a 


pleci, a zis McMurdo. Eşti singurul în care pot să am 
încredere că plăteşte. Apropo... 

A deschis casa de marcat şi i-a dat înapoi lui Falk 
bancnota de douăzeci de dolari. 

— Am pus băuturile în contul camerei tale. M-am gândit 
că ar fi mai uşor să le decontezi sau ce faceţi voi, poliţiştii. 

Falk a luat bancnota surprins. 

— A, da, mersi. Parcă ziceai că nu se poate cu cont. 

— Am zis numai aşa, pentru Whitlam. Dar în tine am 
încredere. 

Falk s-a încruntat. 

— Şi în Whitlam nu? Probabil îl cunoşti destul de bine. 
McMurdo a râs scurt. 

— O, da! Îl cunosc destul de bine. De asta ştiu şi unde îşi 
tine banii. 

A dat din cap spre maşinile de poker cu luminiţe aprinse 
din camera din spate. 

— Whitlam joacă la păcănele? a întrebat Falk. 

McMurdo a încuviinţat. 

— Şi la celelalte. Curse de cai, de câini. Mereu e cu un 
ochi la canalul de curse şi cu celălalt pe aplicaţiile de pe 
telefon. 

— Glumeşti! 

Falk a rămas cu gura căscată şi totuşi nu era surprins. 
S-a gândit la cărţile de sport din casa lui Whitlam. Avusese 
de-a face cu mulţi jucători de noroc de-a lungul carierei. 
Nu exista un tip universal. Singurele lucruri pe care le 
aveau cu toţii în comun erau iluziile şi nefericirea. 

— E discret, dar din spatele barului vezi tot felul de 
lucruri, a zis McMurdo. Mai ales când e vorba de plătit 
pentru băuturi. Şi nu cred că păcănelele îi plac prea mult. 

— Nu? 

— Nţ, am impresia că sunt mărunţişuri pentru el. Cu 
toate astea, bagă la monede în ele cât greutatea lui de 
fiecare dată când vine pe aici. Asta făcea şi când a încasat- 
o din greşeală în seara aia. Când s-au bătut Jamie şi Grant. 

— Serios? 

— În fine, n-ar trebui să umblu cu bârfa, a zis McMurdo. 


e 276 » 


Nu e ilegal să te pişi pe banii tăi. Slavă Domnului! Altfel, 
aş rămâne fără pâine. 

— Şi n-ai fi singurul, a reuşit Falk să zâmbească. 

— Împătimiţii ăştia de jocuri de noroc sunt nişte fraieri, 
totuşi. Tot timpul caută strategii şi portiţe. La urma urmei, 
asta merge numai dacă pariezi pe calul potrivit. 

Parcă niciodată până atunci Falk nu se mai simţise în 
cameră ca într-o celulă. S-a spălat pe dinţi fără să aprindă 
lumina şi s-a prăbuşit pe pat. În ciuda haosului din mintea 
lui, se simţea copleşit de oboseală. Somnul era aproape. 

Afară, pe stradă, o conservă metalică s-a rostogolit, 
spărgând liniştea cu zdrăngănitul ei. În somnolenţa lui, 
Falk şi-a adus aminte de zăngănitul artificial al 
păcănelelor. A închis ochii. McMurdo avea dreptate în 
legătură cu jocurile de noroc. Erau asemănătoare cu cazul 
lui. Uneori, nici toate strategiile din lume nu te pot ajuta. 

Asta merge numai dacă pariezi pe calul potrivit. 

În mintea lui Falk s-a răsucit o rotiţă. Leneş, pentru că 
era fixată bine. Cu rugină pe deasupra şi greu de mişcat. 
S-a mai rotit şovăielnic încă un pic, apoi s-a oprit, 
înţepenită. 

Falk a deschis ochii încet. Era prea întuneric ca să vadă 
ceva, dar s-a uitat în camera neagră ca smoala, gândindu- 
se. 

Şi-a închipuit Kiewarra aşezată pe trei dimensiuni. S-a 
văzut pe sine urcând poate sus, la punctul de belvedere, cu 
peisajul de sub el devenind din ce în ce mai mic pe măsură 
ce el urca din ce în ce mai mult. Când a ajuns în vârf, a 
privit în jos. Deasupra oraşului, seceta, familia Hadler. 
Observa pentru prima dată cum arătau lucrurile văzute 
dintr-o perspectivă foarte diferită. 

Falk s-a gândit la asta cu ochii deschişi, holbându-se la 
nimic minute lungi. Testându-şi rotiţa în poziţia nouă. În 
cele din urmă, s-a ridicat în fund, complet conştient de 
data aceasta. Şi-a tras un tricou pe el şi s-a încălţat cu 
tenişii. Şi-a luat lanterna şi un ziar vechi şi s-a strecurat la 
parter, apoi în parcare. 

Maşina lui era acolo unde o lăsase. Din cauza duhorii de 


e 277 œ» 


rahat, îi lăcrimau ochii, dar abia dacă observa. A dat la o 
parte prelata şi, folosind lanterna şi o mănuşă improvizată, 
a deschis portbagajul. Era separat de corpul maşinii prin 
scaunele din spate şi fusese protejat de furtuna de rahat. 

Falk a aprins lanterna şi a luminat interiorul 
portbagajului. A stat acolo multă vreme, apoi şi-a scos 
mobilul şi a făcut o poză. 

Înapoi în cameră, s-a chinuit mult timp să adoarmă, în 
zori, s-a trezit şi s-a îmbrăcat devreme, apoi a aşteptat 
nerăbdător. În clipa în care ceasul a bătut ora nouă, Falk a 
ridicat receptorul şi a dat un singur telefon. 


Lui Luke Hadler îi transpirau palmele pe volan. Aerul 
condiționat era dat la maximum, dar abia dacă răcorise 
vreun pic maşina de când plecase de la ferma lui Jamie 
Sullivan. Avea gâtul uscat şi ar fi vrut să aibă la îndemână 
o sticlă cu apă. S-a forţat să se concentreze la drumul din 
faţă. Era aproape acasă. Voia doar să ajungă odată. 

Tocmai virase pe ultima porțiune când, în faţa lui, a zărit 
o siluetă. Stând singură pe marginea drumului. Făcându-i 
cu mâna. 


e 278 + 


Capitolul treizeci şi cinci 


Falk s-a năpustit cu zgomot în secţie, gâfâind. Închisese 
telefonul şi alergase tot drumul de la cârciumă. 

— A fost praf în ochi. 

Raco şi-a ridicat privirea de la birou. Avea ochii injectaţi 
şi încă i se vedeau urmele somnului în colţul unuia. 

— Ce anume? 

— Toată povestea asta, prietene. N-a avut nicio legătură 
cu Luke. 


— Minunat! a mormăit Luke când s-a apropiat cu 
maşina, strângându-i-se inima când a identificat persoana 
care îi făcea cu mâna. 

O clipă, s-a întrebat dacă ar putea să-şi continue drumul, 
dar era o zi caniculară. Probabil se făcuseră deja patruzeci 
de grade, s-a gândit el. 

A mai ezitat o clipă, apoi a apăsat frâna şi a oprit 
camioneta. A dat geamul în jos şi s-a aplecat în afară. 


Falk a deschis dosarul crimelor de la ferma Hadler cu 
degete tremurânde, şi entuziasmat, dar şi învinuindu-se. 

— Ne-am dat de ceasul morţii să găsim legături cu Luke. 
Ce ascundea? Cine îl voia mort? Şi ce am obţinut? Nimic. 
Ei, nimic important. O grămadă de motive minore, dar nu 
suficiente. Şi ai avut dreptate. 

— Am avut? 

— E adevărat că eu am avut ochelari de cal. Dar şi tu la 
fel. Am pariat tot timpul pe calul nepotrivit. 


— Se pare că ai necazuri aici? 

Luke s-a aplecat în afară. A dat din cap spre obiectul 
care zăcea la picioarele persoanei. 

— Mersi. Aşa cred. Ai scule la tine? 

Luke a oprit motorul şi a coborât din maşină. S-a lăsat 
pe vine ca să se uite mai îndeaproape. 

— Care-i buba? 


e 279 œ» 


Acestea au fost ultimele cuvinte rostite de Luke înainte 
ca un obiect greu să-i zdrobească ceafa. Au urmat o 
bufnitură umedă şi o linişte bruscă, uimită, căci toate 
păsările din copacii din jur au rămas mute din cauza 
şocului. 

Găâfâind puternic, aplecat deasupra formei încovoiate a 
lui Luke Hadler, Scott Whitlam a privit în jos la ce făcuse. 


Falk a scotocit prin dosar şi a scos o fotocopie a 
chitanţei primite de Karen Hadler de la bibliotecă. 
Cuvântul Grant?? ieşea în evidenţă peste numărul de 
telefon al lui Falk. A împins pagina pe biroul lui Raco şi a 
împuns-o cu degetul. 

— Grant. Fir-ar să fie! Nu e un nume. 


Karen a închis uşa de la biroul directorului în urma ei, 
făcând ca sunetele tipice pentru agitația de miercuri după- 
amiază să se audă infundate. Purta o rochie cu imprimeuri 
sub formă de mere, în alb şi roşu, şi părea îngrijorată. A 
ales scaunul cel mai apropiat de biroul lui Scott Whitlam şi 
s-a aşezat cu spatele drept şi picioarele încrucişate strâns 
la glezne. 

— Scott, a început ea. Nu eram sigură dacă să vin să 
vorbesc cu tine despre asta, dar există o problemă. Și nu 
pot să mă fac că n-o văd. 

S-a aplecat în faţă, prudentă, Chiar Stânjenită, şi i-a 
întins o foaie de hârtie. In antet, logoul Crossley 
Educational Trust ieşea în evidenţă pe fundalul alb. Karen 
şi-a ridicat privirea de sub bretonul ei blond, căutând un 
singur lucru: asigurări că totul era în ordine. 

Undeva, în partea cea mai adâncă a creierului lui Scott 
Whitlam, unde se dădea bătălia între fugă şi luptă, o uşă 
ascunsă s-a deschis şi, pentru o fracțiune de secundă, i-a 
arătat cât de departe era dispus el să meargă pentru a o 
opri. 


— Grant, a zis Falk arătând cuvântul cu degetul. 
Cunoscut şi ca bursă, fond, subvenție, cadou financiar. 


e 280 œ» 


Precum cel solicitat de şcoala primară din Kiewarra de la 
Crossley Educational Trust anul trecut. Şi solicitarea lor a 
fost respinsă. Numai că, ghici! 

Raco a clipit, nevenindu-i să creadă. 

— Glumeşti! 

— Nu. Dimineaţă am vorbit la telefon cu directorul 
fondului şi şcoala primară din Kiewarra a primit un grant 
de cincizeci de mii de dolari anul ăsta. 


Privind în urmă, Whitlam putea să identifice singurul 
moment în care o dăduse în bară. Ridicase foaia de hârtie, 
marcată cu antetul care îl dădea de gol, şi o analizase. Era 
un sondaj trimis automat destinatarilor grantului pentru a 
cere feedback despre procesul de solicitare. 

Nu reprezenta cine ştie ce dovadă, ceea ce însemna că 
probabil mai existau şi alte documente. Alte lucruri pe care 
i le ascunsese ea. Karen îi dădea o şansă să explice sau să 
mărturisească. Whitlam îşi dădea seama din felul în care 
se uita la el, cu ochii ăia albaştri, care îl implorau să-i dea 
un răspuns rezonabil. 

Ar fi trebuit să zică: „Da, ciudat, o să cercetez ce s-a 
întâmplat. Poate că, până la urmă, am fost norocoşi”. 
Doamne, ar fi trebuit să-i mulțumească. Asta ar fi trebuit 
să facă. In schimb, se panicase. Respinsese scrisoarea fără 
să-şi acorde suficient timp ca s-o citească. 

Nu fusese din start un joc pe care să-l câştige uşor, dar 
acela fusese momentul în care îl pierduse. Eşec total. N-a 
fost gata, l-a luat cu lopata. 

— N-o să fie nimic, zisese Whitlam, pecetluindu-şi soarta 
cu aceste cuvinte. O greşeală. Ignor-o! 

Dar greşeala era a lui. Îşi dăduse seama din felul în care 
Karen îşi încordase spatele şi îşi coborâse privirea. 
Distanţându-se. Dacă nu fusese sigură când intrase în 
biroul lui, era sigură acum, când ieşea. 

Salutul lui Karen Hadler la plecare fusese la fel de uscat 
ca vremea. 


— Scott Whitlam, a zis Raco. Rahat! Rahat! Se verifică? 


e 281 œ» 


— Mda, se verifică. Are o problemă cu jocurile de noroc, 
am aflat aseară. 

Falk i-a povestit ce îi spusese McMurdo. 

— Atunci mi-a venit ideea. Ceva din ce mi-a zis 
McMurdo m-a făcut să-mi dau seama că tot timpul am 
privit în direcţia greşită. 

— Deci despre ce vorbim aici? Furt de bani din fondurile 
şcolii pentru ce? Datorii la cămătari? a zis Raco. 

— E posibil. Whitlam a apărut anul trecut de la oraş. Nu 
are nicio legătură cu locul ăsta. A rămas pe aici chiar dacă 
e clar că urăşte Kiewarra. Mi-a spus o poveste despre un 
jaf din Melbourne care s-a terminat urât, cu un străin care 
a fost înjunghiat. Nu m-ar mira ca povestea să fie mai 
lungă decât mi-a zis-o el. 

Au tăcut amândoi o vreme. 

— Doamne, biata Karen, a zis Raco. 

— Suntem nişte idioţi! a spus Falk. Am scos-o mult prea 
repede din calcul. Pe ea şi pe Billy. Am crezut că au fost 
victime colaterale. Luke era mereu în rolul principal, 
mereu atrăgea atenţia. Încă de când eram copii. A fost 
acoperirea perfectă. Cum să aibă ceva, orice, legătură cu 
plicticoasa de nevastă-sa când putea să aibă legătură cu 
Luke? 

— Doamne! 

Raco a închis ochii şi a rememorat cazul, aşa cum îl ştia 
el. Clătina din cap când piesele se potriveau. 

— Karen nu era hărţuită de Grant Dow. Nu îi era frică de 
soţul ei. 

— Dimpotrivă, probabil că Luke era îngrijorat din cauza 
a ce descoperise ea la şcoală. 

— Crezi că i-a spus? 

— Eu aşa cred, a zis Falk. Altfel, de ce ar fi avut numărul 
meu de telefon? 


Din biroul lui Whitlam, Karen s-a dus direct la toaleta 
fetelor. S-a încuiat într-o cabină şi şi-a sprijinit fruntea de 
uşă, abia apoi a dat voie lacrimilor furioase să curgă. Până 
la întâlnirea aceea, încă mai existase o licărire de 


e 282 » 


speranţă. Ar fi vrut ca Whitlam să se uite la scrisoare şi să 
râdă. Ar fi vrut ca el să zică: „Imi dau seama exact ce s-a 
întâmplat” şi apoi să explice într-un fel care să pară extrem 
de logic. 

Işi dorise cu disperare reacția asta, dar nu fusese aşa. 
Karen s-a şters la ochi cu mâna tremurândă. Şi acum ce 
avea să se întâmple? O parte din ea tot nu putea să creadă 
că Scott furase banii aceia, chiar dacă acum ştia că era 
adevărat. Dacă era sinceră cu ea însăşi, ştiuse încă 
dinainte.  Verificase chiar ea conturile. Erorile care 
apăruseră fuseseră ale lui, nu ale ei. O urmă de firmituri 
care Îi demascau înşelăciunea. Hoţia. A spus cuvântul cu 
voce tare. Părea aşa greşit! 

Karen era de părere că suspiciunea nu era acelaşi lucru 
cu siguranța, dar soţul ei avusese intotdeauna o viziune 
mai degrabă în alb şi negru asupra lumii. 

— Iubito, dacă tu crezi că nenorocitul a şterpelit banii, 
atunci sună poliția şi denunţă-l. Il denunţ eu dacă tu nu 
vrei, îi spusese Luke cu două seri în urmă. 

Karen stătea în pat, ținând deschisă în poală o carte 
recent luată de la bibliotecă. Nu prea avansa cu lectura. S- 
a uitat la soţul ei în timp ce se dezbrăca şi îşi arunca 
hainele într-un morman pe un scaun. A rămas acolo aşa 
gol, arcuindu-şi spatele lat în timp ce căsca. I-a aruncat un 
zâmbet somnoros, iar Karen a fost surprinsă de cât de 
minunat arăta în lumina difuză. Vorbeau în şoaptă ca să nu 
se audă în camerele copiilor. 

— Nu, Luke, spusese ea. Nu te amesteca. Te rog. Pot s-o 
fac eu, dar vreau să fiu sigură. Abia pe urmă o să-l denunţ. 

O parte din ea ştia că era excesiv de prudentă. Dar 
directorul şcolii făcea parte din temelia comunităţii. Karen 
îşi imagina cum aveau să reacționeze părinţii. Spiritele 
erau aşa de agitate încât, în sinea ei, se temea că aceştia 
ar fi putut să-l rănească. Nu putea să facă o acuzaţie de 
asemenea amploare fără să aibă dovezi clare. Kiewarra era 
destul de fragilă şi aşa. Trebuia să procedeze corect. Apoi, 
mai era şi slujba ei de luat în calcul. Dacă se înşela, avea 
să şi-o piardă într-o fracțiune de secundă. 


e 283 + 


— Ar trebui să vorbesc cu Scott mai întâi, a spus Karen 
când soţul ei s-a urcat în pat lângă ea şi şi-a pus o mână 
caldă pe coapsa ei. Să-i dau o şansă să explice. 

— Mai degrabă, o şansă să ascundă tot. Karen, iubito, 
lasă poliția să se ocupe de asta. 

Ea a tăcut, încăpăţânată. Luke a oftat. 

— Bine. Dacă nu vrei să-l denunţi, măcar cere sfaturi să 
vezi ce fel de probă îţi trebuie. 

Luke s-a rostogolit şi s-a întins după mobilul lui. A căutat 
în agendă până când a găsit o persoană de contact şi i-a 
dat telefonul lui Karen. 

— Sună-l pe tipul ăsta! E prietenul ăla al meu care e 
polițist. Lucrează pentru Poliţia Federală în Melbourne, 
ceva în legătură cu banii. E un tip de treabă. Foarte 
deştept, în plus, îmi e cumva dator. Poţi să ai încredere în 
el. O să te ajute. 

Karen Hadler nu a zis nimic. Îi spusese lui Luke că avea 
să rezolve ea şi asta urma să facă. Dar era târziu şi era mai 
uşor să nu se certe. A găsit un stilou în dezordinea de pe 
noptieră şi a luat prima bucată de hârtie pe care a văzut-o 
la îndemână: chitanta de la bibliotecă, pe care o folosea ca 
semn de carte. Era bună şi aia. A întors-o pe partea 
cealaltă şi a scris un singur cuvânt, ca să ştie despre ce e 
vorba, înainte să copieze numărul de telefon al lui Aaron 
Falk. Apoi, pentru că soţul ei continua să o privească, a 
aşezat-o cu grijă în cartea pe care o citea şi a pus-o lângă 
pat. 

— Ca să nu se piardă, a zis ea stingând veioza şi 
lăsându-se pe pernă. 

— Sună-l! a zis Luke cuprinzându-şi soţia cu braţul în 
noaptea liniştită. Aaron o să ştie ce e de făcut. 


e 284 œ» 


Capitolul treizeci şi şase 


După nouăzeci de minute, Falk şi Raco stăteau în maşina 
nemarcată a poliţiei, de unde urmăreau şcoala. Parcaseră 
sus, pe un deal, pe o stradă laterală, de unde aveau o 
vedere rezonabilă asupra clădirii principale şi terenului de 
joacă din faţa acesteia. 

Portiera din spate s-a deschis şi în maşină a urcat 
agentul Barnes. Alergase până sus, pe deal, şi rămăsese 
fără suflu. S-a aplecat prin despărţitura dintre locurile din 
faţă şi a întins o palmă, arătând mândru două cartuşe 
Remington nou-nouţe. 

Raco a luat muniţia şi a inspectat marca. A încuviinţat 
din cap. Era aceeaşi cu marca găsită în trupurile lui Luke, 
Karen şi Billy Hadler. Probabil că experţii criminalişti 
puteau să facă o analiză mai detaliată, dar, deocamdată, 
era de ajuns. 

— Erau încuiate în magazia îngrijitorului, aşa cum ai 
spus. 

Barnes aproape că sărea pe banchetă. 

— Ai intrat greu? l-a întrebat Falk. 

Barnes a încercat să pară modest, dar nu i-a reuşit. 

— M-am dus direct la îngrijitor. l-am servit vechea 
poveste cu „inspecția de rutină”. Autorizaţii, prostiile alea 
cu siguranţa. M-a lăsat imediat să intru. Prea uşor. Am 
găsit destule nereguli acolo cât să-l determine să-şi ţină 
gura. l-am zis că o să mă fac că nu văd dacă rezolvă tot 
înainte de următoarea mea vizită. N-o să spună nimănui. 

— Bravo! a zis Raco. O să meargă bine dacă, măcar 
câteva ore, nu-i zice nimic lui Whitlam. Întăririle de la 
Clyde ajung în patruzeci de minute. 

— Nu înţeleg de ce nu dăm pur şi simplu buzna acolo să- 
l ridicăm pe nenorocit, a mormăit Barnes de pe bancheta 
din spate. Clyde nu a făcut nimic ca să-şi asume meritul. 

Raco s-a uitat la el. 

— O să ni se recunoască meritul, când va fi cazul, 
prietene, nu-ţi face griji! Clyde n-o să se umple de glorie 


e 285 œ» 


doar pentru că asigură perimetrul şi pune mâna pe 
extrasele lui de cont. 

— Atunci mai bine s-ar grăbi, a zis Barnes. 

— Mda, şi eu vreau asta, a zis Falk. 

Toţi trei şi-au întors privirea spre clădirea din depărtare. 
S-a auzit soneria şi porţile şcolii s-au deschis. Din clădire a 
început să iasă un cârd de copii, unii formând grupuri, alţii 
alergându-se pe acolo, bucurându-se de libertatea 
temporară. În urma lor, Falk a distins o figură care se 
sprijinea de pragul uşii de la intrare. Cu pălăria pe cap, o 
cană de cafea în mână, o bucată de cravată roşie vizibilă 
pe fundalul cămăşii. Scott Whitlam. Falk l-a simţit pe 
Barnes foindu-se în spate. 

— Cincizeci de mii! Nu merită să omori trei oameni 
pentru aşa o amărâtă de sumă, a zis Barnes. 

— Are mai puţină legătură cu banii decât crezi, a spus 
Falk. Împătimiţii de joc, aşa ca el, întotdeauna caută 
altceva. Am văzut cazuri în care deveneau disperaţi destul 
de repede. Au impresia că fiecare aruncare cu zarurile este 
o a doua şansă. Intrebarea e: ce căuta Whitlam? 

— Nu contează ce căuta. Nu poate să justifice aşa ceva, 
a răspuns Barnes. 

— Nu, dar când sunt bani în joc, a spus Falk, poate să 
devină al naibii de dezgustător. 


Whitlam stătea în pragul şcolii, ţinând cana cu ambele 
mâini. Se pornise vântul din nou. Simţea cum i se lipea 
praful de pielea transpirată. Copiii ţipau şi alergau pe 
terenul de joacă din faţa lui, iar el se întreba dacă va putea 
să respire din nou. Peste câteva zile, Falk avea să plece, 
poate chiar mai repede, dacă avea noroc. Atunci avea să 
respire, a hotărât el. Nu înainte. 

Mai avea câteva luni. Dacă îşi ţinea capul plecat şi 
norocul continua să-i surâdă, putea să dispară în nord, la 
slujba aceea. Într-un fel, nici nu-i venea să creadă că 
scăpase până atunci. Aproape făcuse infarct când îi 
spusese Raco că aveau înregistrări video de la ferma 
Hadler. Habar nu avea că la fermă era o cameră de luat 


e 286 » 


vederi şi stătuse între cei doi poliţişti, cu sudoarea 
curgându-i rece pe frunte, dându-şi seama cât de puţin 
lipsise să fie descoperit. 

Trebuia să plece de acolo. Trebuia să o convingă pe 
Sandra să-i mai acorde o ultimă şansă. S-o mai ia o dată de 
la zero şi, de data aceasta, chiar avea să renunţe la jocurile 
de noroc. Îi promisese. Rostise cuvintele cu o seară înainte 
şi, printre lacrimi, simţise că, pentru prima dată, chiar era 
sincer. Ea îl privise în tăcere. Mai auzise cuvintele acelea 
şi înainte. Chiar înainte să se mute în Kiewarra şi de cel 
puţin două ori înainte de asta. Dar acum trebuia s-o 
convingă. Trebuia să renunţe. Pentru că, de data aceasta, 
avea mult mai multe de pierdut decât ar fi suportat el. 

I se strângea stomacul numai gândindu-se la asta. 
Sandra era atât de îngrijorată şi totuşi habar nu avea ce 
pericol plutea deasupra capetelor lor. Pentru ea, cea mai 
mare problemă era că aveau contul bancar tot timpul pe 
minus. Ruşinea secretă de a fi nevoită să cumpere 
alimentele săptămânale de pe cardurile de credit. Faptul 
că era obligată să păstreze aparențele, deşi stăteau în case 
închiriate şi foloseau aparate de cafea cumpărate în rate. 
Credea că problemele erau cele de zi cu zi, dar atât. Nu 
ştia despre şirul de datorii care se întindea de acolo până 
la Melbourne. Sau despre ororile care le aşteptau pe ea şi 
pe fiica ei la sfârşitul acelui şir, dacă el nu plătea. 

Whitlam aproape că a zâmbit - un rânjet nebunesc, 
prostesc - la gândul de a-i spune adevărul. Promisiunea 
torturii cu pistolul de cuie ar fi fost suficientă ca Sandra să 
fugă în nord. 

Îi trimiseseră mesaj acasă. Aici, în Kiewarra. Doi indivizi 
cu ceafa lată, umflaţi cu steroizi, din Melbourne, veniseră 
personal la uşa căsuţei lui ca de suburbie, să-i spună că 
şeful lor devenea agitat. Să plătească! Aduseseră pistolul 
de cuie cu ei ca să-i arate. Whitlam rămăsese paralizat de 
frică. Sandra şi Danielle erau acasă. Le auzea pe soţia şi 
fiica lui stând de vorbă alene în bucătărie, în timp ce cei 
doi bărbaţi detaliau cu voce joasă ce aveau să le facă dacă 
el nu apărea cu banii. Era un adevărat film de groază. 


e 287 œ» 


După două zile, primise înştiinţarea de finanţare de la 
Crossley Educational Trust. Scrisoarea îi fusese adresată 
direct lui Whitlam. Sosise împreună cu formularul de 
revendicare într-o zi în care Karen era liberă şi îi fusese 
depusă nedeschisă pe birou. 

Luase decizia într-o fracțiune de secundă. Fondul oferea 
milioane ca finanţare. Cincizeci de mii nu erau decât o 
picătură în ocean pentru bogătanii ăia nenorociţi. Putea 
să-i aloce pentru ceva vag şi greu de cuantificat, poate 
cursuri de formare, programe de sprijin. Asta respecta 
criteriile. O vreme. Dar doar de asta avea şi el nevoie, de o 
amânare. Îi împrumuta acum ca să-i plătească pe cei din 
Melbourne. Avea să-i dea înapoi, ei, mai târziu. Cumva. Nu 
erau de ajuns ca să-şi achite toată datoria, nici pe departe, 
dar erau suficienţi ca să-l lase să respire un pic. 

Nu se gândise prea mult la asta când deturnase banii. 
Pur şi simplu înlocuise detaliile contului bancar al şcolii cu 
cele ale contului său personal. Cel de care Sandra nu ştia. 
A păstrat denumirea şcolii în formular. Băncile foloseau 
numai numerele, nu şi denumirile. Ştia că nu se verifica 
dacă cele două corespundeau. Planul fusese OK, după 
părerea lui. Nu fantastic, nici măcar bun, dar mergea. 
Numai că, într-o după-amiază, Karen Hadler îi bătuse la 
uşă, ţinând în mână formularul acela de la Crossley Trust. 

Whitlam şi-a amintit privirea din ochii ei şi, strângând 
pumnul, a lovit uşor, discret, zidul de lângă el până când 
încheieturile i-au devenit roşii şi dureroase. 


Whitlam a privit-o pe Karen plecând. Când uşa biroului 
s-a închis cu un ţăcănit în urma ei, Whitlam s-a rotit pe 
scaun şi a vomitat fără zgomot în coşul de gunoi. Nu putea 
să se ducă la închisoare. Acolo nu putea să-şi plătească 
datoriile, iar cei cărora le era dator nu erau genul de 
oameni cărora să le pese de ce. Dacă nu plătea el, trebuia 
să plătească familia lui. Asta era înţelegerea. Semnată şi 
parafată. Văzuse pistolul de cuie. Îl puseseră să-l atingă. 
Să-i simtă greutatea de plumb în mână. Dacă nu plătea el, 
trebuia... Nu. Nu exista alternativă. Avea să plătească. 


e 288 œ» 


Sigur că avea să plătească. 

A stat singur în birou şi s-a forțat să gândească. Karen 
ştia. Ceea ce însemna că, probabil, o să-i spună soțului ei, 
dacă nu îi spusese deja. Cât de curând avea să-l pârască? 
Era o femeie prudentă. Aproape prea precaută, în multe 
feluri. Asta o încetinea. Karen Hadler va vrea să fie sută la 
sută sigură înainte să treacă la acţiune. Cu Luke însă era o 
altă poveste. 

Nu avea mult timp. Nu putea să lase povestea să se afle. 
Nu putea! Nu avea de ales. 

Cum a venit sfârşitul zilei de şcoală, aşa a şi trecut, dar 
nu a adus niciun răspuns cu el. Whitlam a aşteptat cât de 
mult a putut, apoi a făcut ce făcea întotdeauna când era 
stresat. A luat toţi banii pe care îi avea la el, ba chiar şi 
bani care nu-i aparţineau, şi s-a dus la păcănelele de la 
cârciumă. Acolo, înconjurat de strălucirea luminiţelor şi de 
clinchetul optimist al aparatelor, a început să-i încolțească 
în minte o soluţie. Aşa cum se întâmpla adesea. 

Singur şi ascuns vederii printre păcănele, Whitlam a 
auzit vocea lui Luke Hadler de la o masă de după colț. A 
îngheţat, neîndrăznind nici să respire, aşteptând ca Hadler 
să-i povestească lui Jamie Sullivan despre banii de la 
şcoală. Fra sigur că asta urma să se întâmple, însă secretul 
a rămas nedivulgat. În schimb, cei doi s-au plâns de iepuri 
şi au plănuit să meargă să-i împuşte a doua zi, pe terenul 
lui Sullivan. Au stabilit şi ora. Luke urma să-şi aducă 
propria puşcă. Interesant, s-a gândit Whitlam. Poate că 
jocul nu se terminase. Nu încă. 

După încă o sută de dolari în monede aurii, băgați în 
aparat, avea schița unui plan. A tot revăzut-o în minte până 
când a finisat un plan cât de cât consistent. Era OK. Nu 
perfect. Nu sigur. Dar poate avea cincizeci la sută şanse. 
Iar Whitlam era pregătit să-şi asume riscul ăsta oricând. 


Pe terenul de joacă, câţiva copii mici au trecut pe lângă 
Whitlam, printre care şi fiica lui. O clipă, i s-a părut că l-a 
zărit pe Billy Hadler în mulţime, nu pentru prima dată. 
Capul i-a tresărit fără să vrea, ca şi cum ar fi avut un 


e 289 œ» 


spasm la gât. Încă i se făcea rău când se gândea la băiat. 
Dacă mai conta cu ceva. 

Billy n-ar fi trebuit să fie acolo. Whitlam şi-a încleştat 
degetele zdrelite în jurul ceştii de cafea şi s-a întors în 
birou. Băiatul trebuia să fie afară din casă. Fusese aranjat 
totul. Se asigurase el. Intenţionat scosese setul acela de 
badminton. Pe urmă, fusese de ajuns să o sugestioneze 
uşor pe Sandra ca aceasta să ia telefonul şi să îl cheme în 
ultima clipă pe Billy la joacă acasă la ei. Dacă proasta aia 
de maică-sa nu ar fi anulat şi nu i-ar fi dat lui planul peste 
cap, atunci Billy nu ar fi fost prins la mijloc. Numai ea era 
de vină. 

Whitlam chiar încercase să-l salveze pe puşti. Nimeni nu 
putea să-l contrazică. A luat o gură de cafea şi s-a strâmbat 
când lichidul i-a ars limba. L-a simţit alunecându-i pe 
esofag, acrindu-i intestinele. 


Cu un nod în stomac, Whitlam plecase din cârciumă şi 
nu dormise toată noaptea gândindu-se la planul lui şi 
găsindu-i defecte. A doua zi, a stat în biroul lui, privind în 
gol, stupefiat, aşteptând să se producă inevitabilul. 
Probabil Karen povestise deja. Sigur. Cineva urma să vină, 
doar că nu ştia cine. Poliţia? Preşedintele consiliului 
şcolar? Poate tot Karen, a doua oară? Se temea, dar şi 
aştepta cu nerăbdare bătăile în uşă. Asta ar fi însemnat că 
povestise Karen cuiva. Ar fi insemnat că era prea târziu. 
Iar el nu ar mai fi fost nevoit să facă ce plănuise. 

Nu era nevoie să se întrebe dacă avea să ducă planul 
până la capăt. Ştia că putea s-o facă. Dovedise asta cu tipul 
de pe aleea din Footscray. Tipul ăla ar fi trebuit să fie mai 
priceput. Doar era profesionist. 

Whitlam se mai întâlnise cu el odată. Atunci, bărbatul îl 
încolţise într-o parcare, îl uşurase de portofel şi îi 
transmisese mesajul printr-o lovitură puternică în rinichi. 
Lucrurile ar fi trebuit să se petreacă la fel şi în Footscray, 
bănuia Whitlam. Numai că bărbatul se înfuriase, începuse 
să-şi fluture cuțitul pe acolo şi să ceară mai mult decât se 
înțeleseseră. Totul a degenerat rapid. 


e 290 œ» 


Tipul fusese neglijent şi aproape sigur luase ceva la 
bord. Auzise cuvântul „profesor“ şi subestimase condiția 
fizică a lui Whitlam. Un salt înainte prost sincronizat 
fusese contracarat cu o placare norocoasă de rugby şi 
amândoi căzuseră pe jos, cu o bufnitură. 

În lumina portocalie a felinarului strălucise lama unui 
cuțit şi Whitlam Ssimţise cum vârful acestuia îi lăsase o 
dungă roşie şi caldă pe abdomen. Plin de frică şi 
adrenalină, prinsese mâna în care bărbatul ţinea cuțitul. O 
ținuse şi o răsucise, folosindu-şi propria greutate pentru a 
o întoarce forțat spre abdomenul atacatorului său. 
Bărbatul nu voia să dea drumul cuţitului. Încă îl tinea când 
i-a alunecat în propriul corp. A mormăit moale în faţa lui 
Whitlam, în timp ce profesorul îl ţintuia la pământ, simțind 
cum sângele tot mai lent i se vărsa pe stradă. Aşteptase 
până când bărbatul încetase să mai respire şi apoi încă un 
minut. 

Whitlam avusese lacrimi în ochi. Tremurase din tot 
corpul şi se temuse să nu leşine. Dar dedesubt, îngropat 
sub multe straturi, era un punct clar de calm. Fusese 
încolţit şi reacţionase. Făcuse ce fusese nevoie. Whitlam, 
care era aşa de familiarizat cu senzaţia aceea 
bolnăvicioasă, de cădere liberă, pe care o avea de fiecare 
dată când întindea mâna după portofel, de data aceasta 
deținuse controlul. 

Cu degetele tremurânde, îşi examinase abdomenul. 
Tăietura era superficială. Arăta mult mai rău decât era în 
realitate. Se aplecase deasupra atacatorului şi ii dăduse 
conştiincios primul ajutor, asigurându-se că amprentele lui 
mânjite de sânge reflectau spiritul său civic. Pe o stradă 
învecinată, găsise o casă cu luminile aprinse şi îi rugase pe 
locatari să raporteze un jaf, cu vocea gâtuită de emoția pe 
care o înfrânase până atunci. Atacatorii fugiseră, dar... 
repede, vă rog, cineva e grav rănit. 

De câte ori se gândea acum la incident, ceea ce era mai 
des decât s-ar fi aşteptat, Whitlam ştia că fusese un caz de 
legitimă apărare. Poate că amenințarea aceasta nouă se 
petrecea într-un birou, nu pe o alee, pe hârtie, nu cu un 


e 291 œ» 


cuțit, dar în sinea lui ştia că nu era foarte diferită. Tipul de 
pe alee. Karen pe partea cealaltă a biroului. Forţându-i 
mâna. Obligându-l să acţioneze. Era care pe care. lar 
Whitlam s-a ales pe el. 

Sfârşitul zilei şcolare a venit şi a şi trecut. Sălile de clasă 
şi terenul de joacă au rămas goale. Nimeni nu a venit să-i 
bată la uşă. Fa nu raportase încă. Incă putea să se salveze. 
Era acum sau niciodată. S-a uitat la ceas. 

Era acum. 


e 292 œ» 


Capitolul treizeci şi şapte 


— Cum a ajuns Whitlam la ferma Hadler? a întrebat 
Barnes, aplecându-se în faţă între cele două scaune. Ne-am 
uitat la înregistrările camerelor până am ajuns să privim 
cruciş şi am crezut că maşina lui nu s-a mişcat din 
parcarea şcolii toată după-amiaza. 

Falk a luat fotografiile cu cadavrul lui Luke întins pe 
platforma camionetei lui. A scos-o pe cea făcută de 
aproape, cu cele patru dungi orizontale din interiorul 
platformei. I-a întins-o lui Barnes, odată cu telefonul lui pe 
care se vedeau pozele pe care le făcuse în portbagajul 
propriei maşini cu o seară în urmă. Pe tapiţeria de postav, 
se vedeau două dungi lungi. 

Barnes s-a uitat de la o poză la cealaltă. 

— Urmele sunt la fel, a zis el. Ce sunt? 

— Cele din portbagajul meu sunt noi, a zis Falk. Sunt 
dungi de roţi. Whitlam s-a dus pe bicicletă, fir-ar al dracu’! 


Whitlam nu a spus nimănui de la recepție că pleacă. S-a 
strecurat nevăzut pe uşa de incendiu, lăsându-și haina pe 
scaun şi computerul pornit - simbolul universal pentru 
„sunt prin zonă, mă întorc imediat”. 

S-a repezit până la şoproane, evitând perimetrul limitat 
al celor două camere de luat vederi. Slavă Domnului 
pentru lipsa finanţărilor, s-a trezit el gândindu-se, apoi 
aproape că a râs la aşa ironie. Peste câteva minute, 
descuia dulapul cu muniţie şi îşi băga în buzunar o mână 
de gloanţe. Şcoala avea o singură puşcă pentru controlul 
iepurilor, pe care a pus-o într-o geantă sport şi şi-a agățat- 
o de un umăr. Nu avea s-o folosească decât ca ultim resort. 
Luke Hadler trebuia să aibă propria armă, s-a rugat el în 
sinea lui. Doar fusese la împuşcat iepuri cu Sullivan. Dar 
muniţie? Habar nu avea. 

Whitlam a alergat până la şopronul în care se ţineau 
bicicletele. În dimineaţa aceea ajunsese devreme la şcoală 
şi parcase pe o stradă liniştită de lângă şcoală. Scoţându-şi 


e 293 + 


bicicleta din portbagaj, mersese pe ea restul drumului. O 
legase cu lanţul într-un loc în care ştia că avea să fie în 
curând înconjurată de altele. Ascunsă la vedere. Apoi, 
mersese înapoi până la maşină şi condusese până în 
parcarea şcolii, alegându-şi un loc vizibil, în raza camerei 
de luat vederi. 

Și-a descuiat lanţul de la bicicleta care îl aştepta şi, după 
doar câteva clipe, pedala pe drumurile părăsite de țară 
spre proprietatea familiei Hadler. Nu era departe şi a 
ajuns repede. S-a oprit la un kilometru de fermă şi a ales 
un loc cu tufe înalte de pe marginea drumului. A intrat în 
tufişuri şi a aşteptat, rugându-se febril, în şoaptă, să fi 
calculat timpul corect. 

După douăzeci de minute, transpira, convins că își 
ratase şansa. Nu trecuse nici măcar o maşină. S-au mai 
scurs încă opt minute. Nouă. Apoi, chiar când lui Whitlam 
îi aluneca privirea spre capătul ţevii şi se întreba dacă nu 
cumva exista şi altă modalitate de a scăpa de toate, a 
auzit-o. 

O camionetă hodorogea în depărtare. Whitlam s-a ridicat 
să se uite. Era cea pe care o aştepta. L-a luat ameţeala în 
vreme ce trimitea spre ceruri o rugăciune tăcută de 
mulțumire. A ieşit pe marginea drumului, aruncându-şi 
bicicleta la picioare. A rămas în picioare lângă ea şi a 
ridicat braţele, făcând gesturi largi şi afectate, ca un om 
care se ineca. 

O secundă îngrozitoare, camioneta a părut că nu se 
opreşte. Pe urmă, pe măsură ce s-a apropiat, a încetinit, 
până când s-a oprit. Geamul şoferului a fost coborât. 

— Se pare că ai necazuri aici? 

Luke Hadler s-a aplecat în afară. 


Cotul lui Whitlam a trosnit dureros când acesta şi-a 
coborât braţul în care ţinea o şosetă plină cu pietre, pentru 
a-i zdrobi ţeasta lui Luke. Pietrele l-au lovit în ceafă cu un 
scârțâit nisipos, iar Luke s-a prăbuşit cu faţa în jos pe 
pământ, unde a rămas nemişcat. 

Whitlam şi-a scos nişte mănuşi de cauciuc, pe care le 


e 294 œ» 


luase din laboratorul de ştiinţe al şcolii, şi a deschis 
platforma de marfă a camionetei. Cu viteza unui atlet, şi-a 
petrecut mâinile pe sub subsuorii lui Luke şi l-a ridicat 
greoi în spatele maşinii. 

A ascultat. Răsuflarea lui Luke era superficială şi 
hârâită. Whitlam a ridicat şoseta şi l-a lovit cu ea încă de 
două ori. A simţit ţeasta lui Luke zdrobindu-se. Acum 
curgea şi sânge. Whitlam l-a ignorat. L-a acoperit neglijent 
pe Luke cu o prelată pe care a găsit-o pe platformă şi şi-a 
aruncat şi bicicleta deasupra. Roţile murdare de pământ s- 
au sprijinit de peretele lateral. 

Puşca lui Luke era pe locul pasagerului. Whitlam s-a 
simţit ametit de uşurare şi şi-a sprijinit fruntea de volan un 
minut întreg, până când a trecut senzaţia. Arma nu era 
încărcată. Bine. Whitlam a luat din buzunar muniţia 
Remington a şcolii şi a încărcat puşca lui Luke. 

Zarurile erau aruncate. 


e 295 » 


Capitolul treizeci şi opt 


Pauza de dimineaţă se terminase de peste treizeci de 
minute şi totul era nemişcat. Terenul de joacă din 
depărtare era părăsit, iar Falk tocmai îşi înăbuşea un 
căscat când i-a sunat telefonul. Raco şi Barnes au tresărit 
la sunetul puternic al mobilului în liniştea maşinii. 

— Agentul federal Falk? a întrebat o voce când a 
răspuns Falk. Sunt Peter Dunn, directorul Crossley 
Educational Trust. Am vorbit azi-dimineaţă. 

— Da, a zis Falk aşezându-se puţin mai drept. Ce s-a 
întâmplat? 

— Aăă, e cam stânjenitor, dar cererea aceea de care aţi 
întrebat, pentru şcoala primară din Kiewarra... 

— Da, a zis Falk dorindu-şi ca omul să treacă odată la 
subiect. 

— Ştiu că aţi zis că trebuia să fie secret, dar am 
descoperit că asistenta mea, care e nouă, încă nu ştie pe 
ce lume se află... se pare că i-a dat-o altui membru al 
echipei, care nu prea a înţeles că era confidențială şi... 

— Şi ce? 

— Şi se pare că a contactat şcoala acum vreo douăzeci 
de minute ca să verifice... 

— Nu! 

Falk şi-a pus centura de siguranţă şi le-a făcut semne 
disperate lui Raco şi Barnes să facă la fel. 

— Da, ştiu. Imi pare... 

— Cu cine a vorbit? 

— Cum era o sumă destul de mare, s-a dus direct la vârf. 
Cu directorul, domnul Whitlam. 

Falk a închis telefonul. 

— La şcoală! Acum! 

Raco a apăsat pedala de acceleraţie. 


Cadavrul lui Luke trepida puţin sub prelată în timp ce 
Whitlam parcurgea cu maşina distanţa scurtă până la 
ferma Hadler. Whitlam şi-a luat cu greu ochii de la oglinda 


e 296 » 


retrovizoare şi a strâns volanul cu mâinile transpirate în 
mănuşile de plastic. La fermă, a oprit camioneta lui Luke şi 
a sărit din ea înainte să aibă timp să se gândească la ce 
urmează. Numai la uşa din faţă a ezitat. 

Whitlam nu prea ştia cum erau dispuse casa şi terenul. 
Cu siguranţă, nu destul de bine încât să plece în căutarea 
lui Karen. Uimit de nebunia bruscă a ideii, şi-a văzut mâna 
întinzându-se şi apăsând pe sonerie. Avea să o aducă pe ea 
la el. Puşca atârna pe lângă el, lipită de coapsă. 

Karen Hadler a deschis uşa şi a clipit surprinsă când l-a 
recunoscut. A inspirat, limba i s-a îndoit în spatele dinţilor 
pentru a forma şuierătorul s, în gât se forma sunetul dur al 
lui c, dar apoi numele lui a fost scurtat brusc când Whitlam 
a ridicat arma cu o mişcare abilă şi a apăsat pe trăgaci. A 
închis ochii când a tras şi, când i-a deschis din nou, Karen 
cădea pe spate, cu stomacul o pată roşie şi crudă. Whitlam 
s-a crispat când cotul ei a atins podeaua cu o bufnitură 
puternică, iar capul i-a căzut pe spate. În ochi i s-a aprins o 
luminiţă bizară şi din adâncul pieptului a răsunat un 
geamăt lung, subțire. 

Lui Whitlam îi răsunau urechile. Nu auzea nimic. 

— Mami? 

Nu. Nu. Nu mai auzea nimic. 

— Mami? 

Nimic în afară de răsuflarea din pieptul lui şi de ţiuitul 
din urechi, cu siguranţă nu pe Billy Hadler care tipa ca o 
pasăre din umbra holului, cu o jucărie atârnându-i într-o 
mână şi gura deformată într-un rictus de groază. 

— Mami? 

Lui Whitlam nu-i venea să creadă, nu putea să creadă 
aşa ceva. Puştiul era acolo. Puştiul era acolo. De ce dracu' 
nu era undeva departe, în siguranţă, în partea cealaltă a 
oraşului, să se joace în propria lui curte? În schimb, era 
Chiar în faţa lui. Şi văzuse, iar acum Whitlam trebuia să 
anuleze asta şi nu-i venea în minte decât o singură 
modalitate şi eşti mulţumită acum, curioasa dracului, a 
tipat el la cadavrul lui Karen în timp ce Billy s-a întors şi a 
luat-o la fugă pe hol, prea speriat să mai plângă, scoțând 


e 297 œ» 


numai nişte icneli şi oftaturi macabre. 

Whitlam se simţea de parcă şi-ar fi părăsit trupul. L-a 
urmărit pe Billy şi s-a năpustit în dormitor, aproape orb la 
ce era în jurul lui, deschizând uşile dulapului, furios din 
cauza a ce fusese obligat să facă. Dinspre coşul de rufe s-a 
auzit un sunet şi Whitlam nu işi amintea să-l fi împins la o 
parte, dar probabil aşa făcuse, pentru că acolo era Billy. 
Billy, lipit de perete, ținându-şi faţa în mâini. Însă Whitlam 
şi-a amintit când a apăsat pe trăgaci. Da. Mai târziu, avea 
să-şi amintească bine momentul acela. 

Din nou a auzit ţiuitul acela îngrozitor în urechi, din nou 
- o, Doamne Dumnezeule, te rog, nu - altceva. Preţ de o 
clipă oribilă, a crezut că tipetele veneau dinspre Billy, care 
nu mai avea jumătate de cap şi de piept. S-a întrebat dacă 
nu cumva le făcea chiar el, dar când şi-a dus mâna la gură, 
aceasta era închisă. 

S-a dus în direcția din care venea zgomotul, aproape 
curios, în partea cealaltă a holului. Copilul era în pătuţul 
lui, în picioare, urlând. Whitlam a rămas în prag şi a crezut 
că o să vomite. 

A poziționat țeava puştii spre propria bărbie şi a tinut-o 
aşa, simțind căldura radiind din metal, până când i-a 
trecut. Încet, a întors arma invers. Mâna îi tremura când a 
îndreptat puşca spre salopeta galbenă a bebeluşului. A 
inspirat adânc. Haosul din capul lui era asurzitor, dar în 
tot zgomotul acela era un singur strop de rațiune. Uite! S-a 
obligat să se oprească. A clipit o dată. Uită-te ce mică e. Și 
ascultă. Plânge. Plânge, nu vorbeşte. Fără cuvinte. Dacă 
nu poate să vorbească, nu poate să povestească. 

Faptul că, până şi atunci, tot era tentat l-a speriat. 

— Poc! a şoptit el pentru sine. 

A auzit un râset înfiorător, dar când s-a uitat, nu mai era 
nimeni în jurul lui. 

Whitlam s-a întors şi a luat-o la fugă. Peste cadavrul lui 
Karen, afară, în camioneta lui Luke, apoi în spatele 
volanului şi, cu zgomot, pe drumul forestier. Nu s-a întâlnit 
cu nimeni şi a condus până când a început să tremure atât 
de tare încât nu mai era în stare să țină volanul. A făcut 


e 298 » 


prima la dreapta cu prima ocazie. O cărare amărâtă care 
dădea într-un mic luminiş. 

Whitlam a coborât şi şi-a tras bicicleta din camionetă, cu 
dinţii clănţănindu-i în cap. Tremurând, a tras prelata la o 
parte, acoperind astfel patru dungi orizontale lăsate pe 
vopseaua maşinii de roţile bicicletei care se rotiseră în 
timpul drumului. 

Whitlam şi-a făcut curaj şi s-a aplecat deasupra 
cadavrului. Nu mişca deloc. S-a uitat atent la faţa lui Luke, 
atât de aproape încât zărea unde se tăiase celălalt bărbat 
la bărbierit. Nu a simţit nicio urmă de răsuflare. Luke nu 
mai respira. 

Whitlam şi-a pus alte mănuşi şi o pelerină de ploaie, apoi 
a tras cadavrul la marginea platformei. Cu ceva efort, l-a 
ridicat în poziţie aşezată. Cu puşca proptită între 
picioarele lui Luke, cu degetele acestuia apăsate pe armă, 
cu ţeava sprijinită de dinţii lui. 

Whitlam era îngrozit că mortul avea să alunece şi să se 
încovoaie şi prin minte i-a trecut ideea bizară că ar fi 
trebuit să exerseze cumva. Apoi a închis ochii şi a apăsat 
pe trăgaci. Faţa lui Luke a dispărut, iar corpul i-a căzut pe 
spate. Lovitura din ceafă nu se mai cunoştea în tot haosul 
acela. Se terminase. Whitlam şi-a înghesuit mănuşile, 
pelerina şi prelata într-un sac de plastic, să le ardă mai 
târziu. Apoi a inspirat adânc de trei ori şi a ieşit cu 
bicicleta pe drumul pustiu. 

În timp ce se îndepărta, muştele începeau deja să dea 
târcoale. 


e 299 œ» 


Capitolul treizeci şi nouă 


Biroul lui Whitlam era gol. Portofelul lui dispăruse, la fel 
cheile şi telefonul. Haina încă era atârnată pe spătarul 
scaunului. 

— Poate doar a ieşit puţin, a zis o secretară agitată. Are 
maşina aici. 

— Nu, a zis Falk. Barnes, du-te la el acasă. Dacă soţia lui 
e acolo, reţine-o! 

S-a gândit o clipă. S-a întors spre secretară. 

— Fata lui Whitlam mai e la ore? 

— Da, cred că... 

— Arată-mi unde. Acum! 

Secretara a fost nevoită să alerge uşor pe hol ca să ţină 
pasul cu Falk şi Raco. 

— Aici, a zis ea fără suflu la uşa unei clase. Aici e. 

— Care e fata lui? a întrebat Falk uitându-se prin 
ferestruică după copilul pe care îl văzuse în fotografia de 
familie a lui Whitlam. 

— Cea de acolo, a arătat ea. Blondă, în al doilea rând. 

Falk s-a întors spre Raco. 

— Ar pleca din oraş fără copilul lui? 

— Greu de spus. Dar nu cred. Nu dacă ar avea de ales. 

— Şi eu cred la fel. Cred că e pe aproape. 

După o pauză, a zis: 

— Sună la Clyde. Probabil mai au puţin şi ajung aici. 
Blochează străzile, apoi adună pe toată lumea care are 
experienţă în căutare şi salvare. N 

Raco a urmărit privirea lui Falk afară, pe fereastră. În 
spatele şcolii, tufişurile se întindeau dense şi încurcate. 
Păreau să tremure din cauza căldurii. Nu lăsau să se vadă 
nimic. 

— O să fie o vânătoare dată dracului, a zis Raco ducând 
telefonul la ureche. Acolo e cea mai bună ascunzătoare din 
lume. 


Echipele de căutare şi salvare erau aliniate umăr la 


e 300 œ» 


umăr, o pată de portocaliu fosforescent de-a lungul 
terenului acoperit de tufişuri. Eucalipţii şopteau şi 
zbârnâiau deasupra lor, scuturaţi de vânt. Rafalele 
stârneau praful şi pietrişul, forţându-i să-şi mijească şi să- 
şi apere ochii. În urma lor, se întindea Kiewarra, ghemuită 
şi tremurândă sub dogoarea aerului. 

Falk şi-a ocupat locul în rând. Era miezul zilei şi simţea 
deja sudoarea adunându-i-se sub vesta reflectorizantă. 
Alături de el, Raco avea o expresie sumbră. 

— Doamnelor şi domnilor, porniţi staţiile! a strigat prin 
portavoce liderul echipei. Şi aici e teritoriul şarpelui-tigru, 
aşa că atenţie la picioare! 

Deasupra lor, un elicopter trimitea aer fierbinte în jos. 
Liderul a dat startul şi linia portocalie de oameni a păşit 
înainte aproape ca un singur organism. Tufişurile s-au 
închis în urma lor, înghiţindu-i. Pe măsură ce pătrundeau 
mai adânc în ele, membrii echipei erau separați de 
eucalipţii uriaşi şi arbuştii denşi crescuţi între ei. La câţiva 
paşi de el, Falk nu-l mai vedea decât pe Raco în stânga şi o 
geacă portocalie în dreapta, departe. 

Incercau tufişurile să vadă dacă putea trece un om prin 
ele, aşa cum le explicase cu evidentă nerăbdare liderul 
echipei. Era o metodă bună pentru tufişurile dense. 
Căutătorii se aliniau şi fiecare intra direct în tufişul din 
faţă, verificând pe linia sa până când drumul i se bloca. 

— Teoria este că, dacă noi nu putem trece, atunci nici 
directorul nu poate. În cazul în care vă blocaţi, vă 
întoarceţi pe cărare, le spusese liderul, aruncându-i o 
geacă lui Falk. Fiţi cu ochii în patru. Poate să fie destul de 
periculos pe acolo. 

Falk a înaintat. Era ciudat de linişte, în afară de trosnitul 
crenguţelor uscate sub tălpi şi de vântul care şuiera prin 
crengi. Soarele, aflat deasupra, alb, îşi croia drum prin 
golurile răzlețe dintre copaci, ca un reflector. Până şi 
zgomotul elicopterului, care se năpustea sus, peste 
capetele lor, ca o pasăre de pradă, se auzea înfundat. 

Falk păşea prudent, ştiind că lumina neregulată a 
soarelui îi juca feste pe pământ. Nu era foarte sigur ce 


e 301 œ» 


indicii ar fi trebuit să caute şi i se făcea rău numai la 
gândul că ar putea să le rateze. Nu mai făcuse căutări prin 
tufişuri de când se antrena să devină poliţist. Însă 
petrecuse suficient de mult timp printre copacii aceştia 
când fusese mai tânăr ca să ştie că te atrăgeau în 
adâncurile lor mult mai uşor decât te lăsau să ieşi. 

O picătură grea de transpiraţie l-a înţepat în colţul 
ochiului şi Falk a şters-o nerăbdător. Minutele se 
scurgeau. În jurul lui, copacii păreau să devină tot mai 
apropiaţi cu fiecare pas şi Falk s-a trezit nevoit să-şi ridice 
picioarele mai sus când îşi făcea cu greu drum prin iarba 
înaltă. Drept în faţă, a văzut un hăţis extins şi abundent. 
Chiar şi de la distanţa aceea părea încurcat şi de 
nerăzbătut. Aproape că ajunsese la capătul liniei. Nici 
urmă de Whitlam. 

Şi-a scos pălăria şi şi-a trecut o mână peste cap. Din 
rândurile căutătorilor nu se auziseră strigăte de reuşită. 
Staţia de la curea nu scotea niciun sunet. Oare îl rataseră? 
Lui Falk i-a apărut în minte imaginea lui Luke zăcând pe 
spate în camionetă. 

Şi-a pus pălăria la loc pe cap şi a continuat să înainteze, 
croindu-şi drum printre arbuştii crescuţi în exces, spre 
hăţiş. Avansa încet şi reuşise să parcurgă doar câţiva 
metri, când a simţit un băț ricoşând din geaca lui. 

Falk şi-a ridicat privirea, surprins. La o distanţă 
oarecare în stânga lui şi cu câţiva paşi mai în faţă, Raco se 
oprise şi se întorsese spre el. Îşi ţinea un deget la buze. 

— Whitlam? a mimat Falk numele. 

— Poate, i-a răspuns Raco la fel, ridicând o mână într-un 
gest nesigur. 

A ridicat staţia la gură şi a murmurat ceva. 

Falk a scanat împrejurimile pentru orice altă pată 
portocalie. Cel mai apropiat căutător era un punct 
îndepărtat în spatele unei perdele de copaci. Falk s-a 
furişat spre Raco, tresărind de fiecare dată când arbuştii îi 
trosneau tare sub paşi. 

S-a uitat în direcţia arătată de prietenul lui. Un buştean 
căzut crease o gaură în faţa hăţişului. Abia vizibil, dar atât 


e 302 » 


de neobişnuit pe fundalul acela, se ivea ceva roz şi cărnos. 
Vârfurile unor degete. Raco şi-a scos pistolul de serviciu. 

— Eu n-aş face asta, s-a auzit vocea lui Whitlam dinspre 
buştean, bizar de calmă. 

— Scott, prietene, noi suntem, a zis Falk, străduindu-se 
să vorbească pe acelaşi ton. E momentul să renunţi. Sunt 
cincizeci de oameni aici care te caută. Nu e decât o cale de 
scăpare. 

Râsul lui Whitlam a umplut aerul. 

— Întotdeauna sunt mai multe căi de scăpare, a zis el. 
Doamne, voi, poliţiştii, n-aveţi pic de imaginaţie. Spune-i 
prietenului tău să-şi bage pistolul în buzunar. Apoi poate 
să ia staţia aia şi să le zică celorlalţi să se retragă. 

— N-o să vezi aşa ceva, a zis Raco. 

Țintea pistolul spre buştean, cu mâini sigure. 

— Ba da! 

Whitlam s-a ridicat brusc. Era murdar şi transpirat, cu o 
pânză de zgârieturi fine, de un roşu-închis, care ieşea în 
evidenţă pe obrajii lui rumeni. 

— Uşurel, a zis el, eşti filmat. 

Whitlam a arătat cu un deget deasupra lor, unde un 
elicopter de poliţie se întrevedea pe cerul fără un nor. 
Apărea şi dispărea prin golurile din coroanele copacilor în 
timp ce dădea târcoale într-un arc larg de cerc. Falk nu era 
sigur dacă îi văzuse. Spera. 

Deodată, Whitlam a întins tare un braţ în faţă, ca într-un 
salut nazist, şi s-a îndepărtat cu un pas de buştean. 
Strângea ceva în pumn. 

— Staţi acolo! a zis el rotindu-şi mâna. 

Falk a zărit o primă strălucire a metalului şi creierul i-a 
strigat armă, în timp ce o parte mai profundă se agita 
neliniştită, încercând să proceseze ceea ce vedea. Lângă 
el, Raco s-a crispat. Whitlam şi-a desfăcut pe rând degetele 
din jurul obiectului şi Falk a rămas fără suflare. L-a auzit 
pe Raco gemând îndelung, adânc. Era de o mie de ori mai 
rea decât o armă. 

Era o brichetă. 


< 303 + 


Capitolul patruzeci 


Whitlam a aprins bricheta şi flacăra albă, ameţitoare, a 
acesteia a dansat pe fundalul tufişurilor fără viaţă. Era 
începutul unui coşmar. Era o paraşută încurcată, o frână 
stricată pe şosea. Era o premoniţie. Falk şi-a simţit frica 
invadându-l din străfundul fiinţei şi furnicându-i pielea. 

— Scott... a început el, dar Whitlam a ridicat un singur 
deget a avertisment. 

Era o brichetă scumpă, genul acela care rămâne aprinsă 
până când este închisă manual. Flacăra tremura şi dansa 
în vânt. 

Cu o mişcare rapidă, Whitlam s-a aplecat şi a scos o 
butelcuţă din buzunar. A deschis capacul şi a luat o 
înghiţitură. Fără să-şi ia ochii de la ei, a înclinat butelcuţa 
şi a turnat un lichid arămiu pe pământ în jurul lui. Vaporii 
de whisky l-au lovit pe Falk după câteva secunde. 

— Să zicem că asta e poliţa mea de asigurare, a strigat 
Whitlam. 

Flacăra a pâlpâit când şi-a mişcat braţul întins. 

— Scott! a strigat Raco. Nenorocit prost ce eşti! O să ne 
omori pe toţi cu asta! Inclusiv pe tine. 

— Atunci împuşcă-mă, n-ai decât! Dar îi dau drumul! 

Falk şi-a mutat greutatea de pe un picior pe altul şi 
frunzele şi crengile de sub picioarele lui au trosnit şi s-au 
crăpat. Doi ani fără o ploaie rezonabilă, iar acum erau 
îmbibate cu alcool. Stăteau pe o cutie de chibrituri. 
Undeva în spatele lor, invizibile, dar legate de un lanţ 
neîntrerupt de eucalipţi şi iarbă, se întindeau şcoala şi 
oraşul. Focul s-ar răspândi de-a lungul acelui lanţ ca un 
tren de mare viteză, ştia asta. Focul creştea brusc, sărea şi 
înghiţea lacom. Alerga ca un animal. Făcea ravagii cu o 
eficienţă inumană. 

Lui Raco îi tremurau braţele în timp ce tintea pistolul 
spre Whitlam. Şi-a întors capul imperceptibil spre Falk. 

— Rita e pe undeva pe acolo, a spus el încet, cu dinţii 
încleştaţi. Îl împuşc înainte să apuce să dea foc la tot. 


e 304 » 


Falk s-a gândit la soţia plină de viaţă a lui Raco, 
îngreunată de sarcină, şi a ridicat vocea. 

— Scott, dacă flacăra aia atinge pământul, nu ai nicio 
şansă să scapi de aici. Ştii asta. O să arzi de viu. 

Capul lui Whitlam a tresărit într-un spasm uşor la auzul 
acestei sugestii şi bricheta i-a jucat în mână. Falk a 
inspirat brusc, iar Raco a făcut un pas în spate şi a înjurat. 

— Cristoase, ai grijă cu chestia aia, fir-ar al dracu”! a 
strigat el. 

— Staţi acolo! a zis Whitlam recăpătându-şi controlul. 
Lasă arma jos! 

— Nu! i 

— Nu ai de ales. Îi dau drumul. 

— Stinge bricheta! 

— Tu primul. Arma jos! 

Raco a ezitat, cu degetul albit de efort pe trăgaci. I-a 
aruncat o privire lui Falk, apoi s-a aplecat fără tragere de 
inimă şi şi-a pus pistolul pe jos. 

Falk nu l-a învinuit. Văzuse ce pot face incendiile de 
vegetaţie. Un vecin îşi pierduse casa şi patruzeci de oi într- 
o vară când o ardere controlată a scăpat de sub control. 
Falk şi tatăl lui îşi legaseră nişte cârpe pe faţă şi se 
înarmaseră cu furtunuri şi găleți, în timp ce cerul din 
miezul zilei se făcuse roşu şi negru. Oile behăiseră până 
când nu mai putuseră să scoată niciun sunet. Focul ţipase 
şi urlase ca o zână prevestitoare de moarte. Fusese 
înspăimântător. Fusese ca o străfulgerare de iad. Acum, 
pământul era mai uscat decât atunci. De data aceasta, nu 
ar mai arde încet. 

În faţa lor, Whitlam aprindea şi stingea bricheta de 
parcă era o jucărie. Raco îl urmărea cu groază şi uimire, 
ţinându-şi pumnii încleştaţi. Elicopterul plutea direct 
deasupra lor şi, cu colţul ochiului, Falk a zărit câteva veste 
portocalii presărate printre copaci. Cu siguranţă fuseseră 
avertizaţi să păstreze distanţa. 

— Deci v-aţi dat seama până la urmă? a întrebat 
Whitlam părând mai degrabă interesat decât furios. Banii 
de la trust? 


e 305 >» 


A aprins bricheta şi, de data asta, a lăsat-o aprinsă. Falk 
a simţit un gol în stomac. A încercat să nu se uite la 
flacără. 

— Da, a zis el. Ar fi trebuit să mă prind mai devreme, dar 
ai ascuns bine patima pentru jocurile de noroc. 

Whitlam a râs pe înfundate - un zgomot bizar, sinistru, 
alungat de vânt. 

— Am avut mult antrenament. Sandra m-a avertizat. A 
zis că o să plătesc pentru asta într-o zi. Hei! 

A îndreptat bricheta spre ei şi Raco a scos un sunet 
primitiv din adâncul gâtului. 

— Să ştiţi că Sandra nu a avut nicio legătură cu asta! 
Ştie că mai jucam, dar nu şi cât de grav era. Şi nici altceva. 
Trebuie să înţelegeţi asta! Fa nu a ştiut nimic! Nici despre 
fondurile de la şcoală. Nici despre familia Hadler. 

Vocea i-a tremurat când a menţionat numele familiei şi a 
suspinat. 

— Şi îmi pare rău pentru băieţel. Billy. 

Whitlam s-a crispat când a rostit numele copilului. A 
privit în jos şi a închis capacul brichetei. Falk a simţit un 
prim licăr de speranţă. 

— Nu m-am gândit niciodată că Billy va avea de suferit. 

Nici nu trebuia să fie acolo. Trebuie să mă credeţi. Am 
încercat să-l protejez. Vreau ca Sandra să ştie asta. 

— Scott, a zis Falk, de ce nu vii cu noi, prietene, şi 
putem s-o găsim pe Sandra, să-i spui asta. 

— De parcă ar mai vrea să aibă ceva de-a face cu mine 
acum. După ce am făcut. 

Obrajii lui Whitlam străluceau de lacrimi şi transpiratie. 

— Ar fi trebuit s-o las să mă părăsească acum mulţi ani, 
când a vrut prima dată. S-o las s-o ia pe Danielle şi să 
plece departe de mine, să fie în siguranţă. Dar nu am 
făcut-o şi acum e prea târziu. 

Şi-a şters faţa cu mâna şi Raco a profitat de ocazie ca să 
se întindă după armă. 

— Hei! 

Înainte ca Raco să atingă pistolul, Whitlam a făcut 
flacăra să danseze din nou. 


< 306 » 


— Aveam un aranjament bun. 

— Bine, a zis Falk. Fii calm, Scott. Raco îşi face griji 
pentru familia lui. La fel ca tine. 

Raco, rămas nemişcat cu o mână întinsă înainte şi cu 
faţa o mască de teamă şi furie, s-a îndreptat încet. 

— Scott, e însărcinată, a zis el uitându-se direct la 
Whitlam. 

Vocea i-a cedat. 

— Soţia mea trebuie să nască peste patru săptămâni. Te 
rog! Te rog, închide bricheta. 

Lui Whitlam i-a tremurat mâna. 

— Taci! 

— Încă poţi să schimbi lucrurile, Scott, a zis Falk. 

— Nu pot. Nu-i aşa de simplu. Voi nu înţelegeți. 

— Te rog, a zis Raco. Gândeşte-te la Sandra şi Danielle. 
Închide bricheta şi vino cu noi. Dacă nu vrei s-o faci pentru 
tine, fă-o pentru soţia ta. Pentru fetiţa ta. 

Chipul lui Whitlam s-a schimonosit, iar zgârieturile de pe 
obraz au luat o nuanţă urâtă, întunecată. A încercat să 
inspire adânc, dar pieptul i s-a scuturat. 

— A fost pentru ele! a ţipat el. Tot ce am făcut. Tot 
dezastrul ăsta a fost pentru ele. Am vrut să le protejez. Ce 
era să fac? Am văzut pistolul de cuie. M-au pus să-l ating. 
Aveam de ales? 

Falk nu era sigur despre ce vorbea Whitlam, dar bănuia. 
Dincolo de panica tot mai mare, se simţea ciudat de 
neafectat. Poate că Whitlam putea să-şi justifice acţiunile 
faţă de sine, dar faptele lui monstruoase erau născocirea 
unui monstru creat de el însuşi. 

— O să avem grijă de ele, Scott. O să avem grijă de 
Sandra şi Danielle. 

Falk a rostit numele tare şi clar. 

— Vino cu noi şi spune-ne ce ştii. Putem să le apărăm. 

— Nu puteţi! Nu puteţi să le apăraţi toată viaţa! 

Whitlam suspina acum. Flacăra a tremurat când şi-a 
încleştat mai tare mâna pe brichetă, iar Falk a încetat să 
mai respire. 

A încercat să-şi calmeze învălmăşeala din minte şi să 


e 307 » 


gândească clar, făcând abstracţie de pericol. Kiewarra, 
cuibărită în valea din spatele lor, cu secretele şi 
întunericul său. Şcoala, vitele, Barb şi Gerry Fladler, 
Gretchen, Rita, Charlotte, McMurdo. A făcut calcule 
frenetice. Distanţele, numărul de case, drumurile de ieşire. 
Degeaba. Focul se răspândea mai repede decât putea să 
meargă o maşină, cu atât mai puţin un om pe jos. 

— Scott! a strigat el. Te rog, nu face asta! Copiii sunt 
încă la şcoală. Fetiţa ta e acolo. Am văzut-o adineauri. Tot 
locul ăsta e un butoi de pulbere, ştii doar. 

Whitlam a aruncat o privire în direcţia oraşului, iar Raco 
şi Falk au făcut câte un pas înainte. 

— Hei! s-a răstit Whitlam la ei, agitând bricheta. Nu. 
Gata, rămâneţi acolo! O arunc! 
alerga ca să scape cu viaţă. 

Falk a încercat să-şi calmeze vocea. 

— Oraşul ăsta... Scott, ascultă-mă! Oraşul ăsta şi 
oamenii lui vor arde din temelii. 

— La dracu”, ar trebui să primesc o medalie pentru că 
scap Kiewarra de necazuri. Oraşul ăsta e o ruină. 

— O fi, dar nu-i pune pe copii să plătească pentru asta. 

— O să-i salveze pe copii. Pompierii o să se ducă la ei 
prima dată. 

— Ce pompieri, tâmpitule? a tipat Raco şi a arătat spre 
gecile portocalii răspândite printre tufişuri. Sunt cu toţii 
aici, să te caute pe tine. O să fim cu toţii omorâţi împreună 
cu tine. Dacă scapi bricheta aia, suntem pierduţi cu toţii, 
inclusiv soţia şi fiica ta. Poţi să fii sigur de asta. 

Whitlam s-a încovoiat de parcă ar fi fost lovit în stomac, 
cu flacăra tremurându-i în mână. Ochii săi erau cuprinşi de 
frică pură când au întâlnit privirea lui Falk şi din gâtlej i-a 
ieşit un vaiet aspru şi primitiv. 

— Oricum le-am pierdut! Nu pot să le salvez. N-am putut 
niciodată. Mai bine aşa decât ce ne aşteaptă. 

— Nu, Scott, nu asta e... 

— Şi oraşul ăsta. Ruina asta nenorocită! a strigat 
Whitlam ridicând mâna în care ţinea bricheta. Kiewarra 


< 308 » 


poate să ardă... 

— Acum! a strigat Falk şi, în acelaşi timp cu Raco, s-a 
repezit înainte cu braţele întinse. Folosind gecile ca pe o 
pătură, s-au aruncat peste Whitlam chiar când acesta 
arunca bricheta spre pământ. În timp ce se rostogoleau pe 
jos, cu gecile în aer, cu ghetele lovind ţărâna, o fâşie de 
căldură albă s-a întins în sus spre pieptul lui Falk, care se 
străduia să ignore senzaţia de arsură de pe gambă şi 
coapsă. S-a apucat cu o mână de părul lui Whitlam şi l-a 
ţinut bine, ţipând de durere până când părul a dispărut, iar 
mâna lui a devenit carne vie, roz şi creponată şi nu mai 
ţinea nimic. 

S-au rostogolit şi au ars o mie de ore până când o 
pereche de mâini înmănuşate s-au aplecat şi l-au ridicat pe 
Falk de umeri. Acesta a scos un țipăt animalic când pielea 
arsă i-a fâsâit şi pârâit. 

A fost înfăşurat într-o pătură groasă, s-a înecat şi a tras 
adânc aer în piept când a fost stropit cu apă peste cap şi 
faţă. O a doua pereche de mâini l-a tras de acolo. S-a 
prăbuşit pe spate şi cineva i-a împins o sticlă de apă la 
buze, dar nu putea să înghită. A încercat să se 
zvârcolească pentru a-şi alunga durerea până când cineva 
l-a ţinut cu blândeţe şi el a ţipat de durerea care îi 
cuprinsese membrele. În nări simţea duhoare de carne 
arsă şi clipea şi pufnea, cu ochii şi nasul curgându-i. 

Şi-a întors capul într-o parte, lipindu-şi obrazul ud de 
pământ. Raco era ascuns în spatele unui zid de veste 
ghemuite în jurul lui. Falk nu-i vedea clar decât ghetele. 
Stătea întins, nemişcat. Un al treilea grup înconjurase o 
formă cocoşată, care tipa de zor. 

— Raco, a încercat Falk să spună, dar cineva i-a lipit din 
nou sticla de apă la gură. 

S-a chinuit să-şi întoarcă capul. 

— Raco, prietene! Eşti OK? 

Niciun răspuns. 

— Ajutaţi-l! 

De ce nu se mişcau mai repede? 

— Doamne, ajutaţi-l pe el! 


< 309 + 


— Şşşt, a zis o femeie cu vestă reflectorizantă în timp ce 
îl mutau pe o targă. Facem tot ce putem. 


< 310 - 


Capitolul patruzeci şi unu 


Avea să trăiască, aşa îi spuseseră doctorii când se 
trezise în unitatea pentru arşi a spitalului din Clyde. 
Numai că n-avea să mai fie model de mâini. Când i s-a dat 
voie să vadă daunele, fusese şi fascinat, şi revoltat de 
propriul corp. Pielea lui palidă, lăptoasă, căpătase o 
nuanţă roşiatică, lucioasă, înlăcrimată şi proaspătă. I-au 
bandajat mâna, braţul şi piciorul şi după aceea nu s-a mai 
uitat. 

Ţintuit la pat, a avut un şir de vizitatori. Gerry şi Barb au 
adus-o pe Charlotte, McMurdo i-a strecurat pe furiş o bere, 
iar Barnes a stat lângă el momente îndelungate, fără să 
spună mare lucru. Gretchen nu l-a vizitat. Falk nu a 
învinuit-o. Când i s-a dat voie să se ridice, Falk şi-a 
petrecut cea mai mare parte din timp lângă patul lui Raco, 
în timp ce acesta dormea, sedat, ca să i se poată trata 
arsurile majore de pe trunchi şi spate. 

Şi el avea să trăiască, spuseseră doctorii. Doar că, în 
cazul lui, nu mai făceau glumele pe care le făcuseră cu 
Falk. 

Rita Raco îşi apăsa o mână pe abdomenul umflat, iar cu 
cealaltă ţinea mâna sănătoasă a lui Falk în timp ce stăteau 
în linişte lângă soţul ei. Falk i-a povestit că Raco fusese 
curajos. Rita doar a încuviinţat şi l-a mai întrebat o dată pe 
doctor când o să se trezească. Fraţii lui Raco au sosit din 
alt stat, unul câte unul. Păreau variaţiuni ale aceleiaşi 
persoane. l-au strâns mâna lui Falk şi, chiar dacă făceau 
pe şefii şi îi ordonau fratelui lor adormit să se ridice din 
pat, se vedea că erau înspăimântați. 

În cele din urmă, Raco a deschis ochii şi doctorii l-au dat 
pe Falk afară pentru o zi întreagă. Avea voie numai familia. 
Când a primit iar permisiune să intre, l-a găsit pe Raco 
afişând un zâmbet slab, dar familiar, de sub bandaje. 

— Un adevărat botez al focului, nu? 

Falk a reuşit să râdă. 

— Cam aşa ceva. Te-ai descurcat bine. 


e 311 >» 


— Trebuia să am grijă de Rita. Dar zi-mi adevărul. 

Raco l-a chemat mai aproape. 

— Nu ai fost tentat măcar puţin să laşi Kiewarra să ardă 
până în temelii după tot ce ţi-a făcut? 

Falk a zâmbit, sincer de data asta. 

— Nu puteam, prietene. Cheile de la casă îmi 
rămăseseră la cârciumă. 

Whitlam fusese transferat la spitalul Alfred din 
Melbourne, unde se afla în custodia poliţiei pentru o serie 
de acuzaţii, inclusiv pentru uciderea lui Luke, Karen şi 
Billy Hadler. 

Era aproape de nerecunoscut, aşa i se spusese lui Falk. 
Focul îi arsese părul. Avea noroc că supravieţuise. Deşi, în 
sinea lui, Falk îşi spunea că ăsta nu prea era noroc. Nu 
avea să-i fie uşor în închisoare. 

Când a fost eliberat din spital, Falk a fost trimis să se 
recupereze sub grija atentă a soţilor Hadler. Barb se agita, 
iar Gerry nu putea să treacă pe lângă el fără să-i strângă 
mâna. Au insistat ca Falk să petreacă cât mai mult timp cu 
Charlotte. I-au povestit fetiţei cum îl ajutase el pe tatăl ei. 
Cum îl adusese pe tatăl ei adevărat înapoi din morţi, ca om 
bun şi soţ iubitor. 

Fiul lui Gerry şi Barb Hadler rămânea dus, dar cumva ei 
se simțeau mai uşori. Puteau din nou să-i privească pe 
oameni în ochi, a observat Falk. S-a dus cu ei la cimitir. 
Mormântul lui Luke, în special, abia se mai vedea de sub 
florile proaspete. 

În timp ce Barb îi arăta florile şi cuvintele de 
condoleanţe lui Charlotte, Gerry s-a retras într-o parte cu 
Falk. 

— Slavă Domnului că n-a avut nicio legătură cu fata lui 
Deacon! a zis Gerry. Să ştii că n-am crezut niciodată cu 
adevărat... adică, Luke n-ar fi făcut niciodată... 

— Ştiu, Gerry. Nu-ţi face griji. 

— Ai vreo idee ce s-a întâmplat cu ea? 

Falk a scos un sunet neutru în timp ce Barb se întorcea 
către ei. 


e 312 + 


De îndată ce s-a simţit suficient de puternic, Falk s-a dus 
pe jos tocmai până la ferma lui Gretchen. Ea era în spatele 
casei, împuşca iepuri din nou şi, când Falk s-a apropiat, a 
întors puşca spre el, ţinând-o aşa puţin mai mult decât era 
nevoie. 

— Gretchen, îmi pare rău! i-a strigat Falk peste câmp, 
ridicând mâinile. Atât voiam să-ţi spun. 

Ea s-a uitat la bandajele lui şi a coborât arma. A oftat şi 
s-a apropiat. 

— Nu te-am vizitat la spital. 

— Ştiu. 

— Am vrut, dar... 

— Nu-i nimic. Tu eşti OK? 

Gretchen a ridicat din umeri şi au rămas aşa, fără să 
vorbească, ascultând papagalii din copaci. Nu voia să se 
uite la el. 

— Luke o iubea pe Karen, a zis ea în cele din urmă. 
Chiar o iubea. Şi înainte, a iubit-o pe Ellie. 

S-a uitat pe câmp, în jurul ei, cu ochii umezi. 

— Nu cred că eu am fost vreodată prima lui alegere. 

Falk voia să-i spună că se înşală, dar ştia că era prea 
deşteaptă pentru aşa ceva. 

— Şi în ziua în care a murit Ellie? 

Faţa lui Gretchen s-a pleoştit. 

— Am ştiut de la început că Luke a minţit pentru tine, a 
zis ea cu vocea gâtuită în timp ce din ochi îi curgeau 
lacrimi. Pentru că fusese cu mine. 


— Ai auzit şi tu? 

Gretchen a deschis ochii şi a privit mijit spre lumina 
soarelui filtrată de copaci. Frunzele tufişurilor o gâdilau pe 
spate. 

— Ce să aud? 

A simţit răsuflarea lui Luke pe ceafă. El nu s-a mişcat. 
Avea încă părul ud, iar vocea îi era somnoroasă şi 
înfundată. Gretchen a încercat să se ridice, dar era trasă în 
jos de pieptul lui gol lipit de ea. Hainele lor stăteau 
aruncate într-un morman dezordonat la baza unui copac. 


e 313 + 


Se dezbrăcaseră până la chiloți şi se aruncaseră în râul 
răcoros. Gretchen simţise căldura trupului lui Luke prin 
apă când o sărutase tare şi o lipise de mal. Chiloţii 
fuseseră dați jos şi acum se uscau pe o piatră netedă. 

Râul crescuse şi apa bolborosea şi stropea în timp ce 
curgea în şuvoaie peste stâncile din aval. Cu toate acestea, 
Gretchen a auzit din nou zgomotul. O plesnitură seacă în 
adâncul pădurii. A înlemnit. Încă una. 

— Futu-i! a şoptit ea. Cred că vine cineva. 

L-a împins pe Luke şi s-a ridicat, încruntându-se şi 
clipind. 

— Repede! 

Gretchen i-a aruncat lui Luke blugii, iar ea a încercat să- 
şi încheie sutienul, prinzându-l greşit, din grabă. 

— Îmbracă-te! 

Luke a căscat puternic, dar când i-a văzut expresia, a 
izbucnit în râs. 

— Bine, mă mişc. 

A verificat că boxerii erau bine orientaţi înainte să şi-i 
tragă pe el. Cărarea era la o oarecare distanţă de ei, 
ascunsă de o perdea groasă de copaci, dar acum auzeau 
paşii mai clar. 

— Te rog, pune-ţi odată pantalonii! a zis Gretchen. 

Ea şi-a tras bluza peste părul ud. 

— Trebuie să plecăm. Ar putea fi oricine. Ar putea fi 
tata. 

— Nu prea cred că e tatăl tău, a zis Luke, dar şi-a tras 
blugii pe el. 

Și-a pus şi cămaşa, şi pantofii, şi au rămas amândoi, 
umăr lângă umăr, în linişte, uitându-se prin bolta deasă 
spre gura cărării. 

Gretchen aproape că a râs când figura subțirică a ieşit 
din lizieră. 

— Doamne, e doar Ellie. Puteam să fac infarct. 

Și-a dat seama că încă şoptea. 

Fata mergea repede, cu capul aplecat. La râu s-a oprit. 
S-a uitat îndelung la râul umflat, cu o mână apăsată pe 
gură, apoi s-a întors cu spatele. 


e 3l4-- 


— A venit singură? a zis Gretchen şi vocea abia i s-a 
auzit peste vuietul râului. 

O clipă, i s-a părut că a mai auzit un trosnet, dar cărarea 
din spatele lui Ellie a rămas goală. 

— Nu contează, a şoptit Luke. Ai dreptate. Ar trebui să 
plecăm. 

Și-a pus mâna pe umărul ei. 

— De ce? Hai s-o salutăm. 

— N-am chef. E aşa de ciudată în ultimul timp! În plus, 
sunt ud tot. 

Gretchen a privit în jos. Sutienul ud îi udase şi cămaşa. 

— Şi ce dacă? Și eu sunt la fel. 

— Hai să plecăm şi gata! 

Gretchen s-a holbat la el. Poate că apa spălase mirosul 
de sex, dar fapta li se citea pe feţe. 

— De ce nu vrei să ne vadă, mai exact? a zis ea. 

— Nu-mi pasă dacă ne vede, Gretch. 

Dar încă şoptea. 

— E o nesuferită înţepată. Nu am energie pentru aşa 
ceva azi. 

S-a întors şi a început să-şi croiască drum încet printre 
copaci, departe de Ellie. A ignorat cărarea pe care mersese 
ea şi s-a îndreptat în direcția opusă, pe poteca prăfuită 
care ducea la ferma părinţilor lui Gretchen. Ea a făcut un 
pas după el, apoi s-a întors şi s-a uitat în spate, spre Ellie. 
Aceasta stătea lângă un copac cu aspect ciudat, ghemuită, 
cu mâna sprijinită de o piatră. 

— Ce face acolo? a întrebat Gretchen, dar Luke nu mai 
era lângă ea. 


— Când am auzit că adunase pietre pe care să şi le pună 
în buzunare, nu am dormit trei nopţi. 

Gretchen şi-a suflat nasul într-un şerveţel. 

— Am văzut-o. Dacă m-aş fi dus la ea, aş fi putut s-o 
opresc. Dar nu m-am dus. 

Cuvintele aproape i s-au pierdut printre lacrimi. 

— Am plecat. Bineînţeles. De dragul lui Luke. 


e 315 + 


Gretchen l-a prins din urmă după scurtă vreme, pe 
cărare. 

— Hei! l-a tras ea de mânecă. Ce se întâmplă? 

— Nimic, iubito! 

A luat-o de mână, dar fără să se oprească. 

— Doar că e momentul să mă întorc. 

Gretchen şi-a tras mâna. 

— Ellie ştie că noi doi suntem împreună. Nu e un secret. 

— Da, iubito, sigur că ştie. 

— Și atunci de ce n-ai vrut să ne vadă? Ce contează dacă 
ceilalţi ştiu că acum suntem împreună pe bune? 

— Nu contează. Hai să nu mai discutăm despre asta, a 
zis Luke, dar s-a oprit şi s-a întors cu faţa la ea. 

S-a aplecat să o sărute. 

— Uite ce e, nu contează. Dar ce avem noi e aşa frumos. 
Vreau numai să fie special. Numai între noi doi. 

Ea s-a îndepărtat. 

— Mda, sigur că da. Care e adevăratul motiv? Crezi că s- 
ar putea să existe vreo ofertă mai bună? 

— Ei, Gretch, haide... 

— Asta e? Pentru că, în cazul ăsta, Ellie e chiar acolo, 
aşteaptă... 

Luke a scos un sunet din gât şi a început din nou să 
meargă. 

— Și sunt o mulţime de tipi pe aici care... 

— Nu fi aşa! 

Vocea lui i s-a auzit peste umăr. Ea s-a uitat îndelung în 
urma lui. lubea umerii ăia. 

— Atunci ce e? 

El nu a răspuns. 

Din cărare, au ieşit în câmpul din spatele fermei 
părinților ei şi până la casă au mers în tăcere. Gretchen 
ştia că mama şi sora ei erau încă plecate. Tatăl ei se auzea 
ciocănind ceva în hambarul din spate. 

Luke şi-a luat bicicleta de unde o lăsase, sprijinită de un 
copac, şi a urcat pe ea. A întins o mână şi, după o clipă, ea 
i-a strâns-o. 

— Vreau că unele lucruri să rămână numai între noi, a 


e 316 » 


zis el privind-o în ochi. Dar nu are niciun rost dacă ai de 
gând să te comporți ca o prinţesă de fiecare dată. 

S-a aplecat spre ea s-o sărute, dar ea şi-a întors capul. El 
a privit-o o vreme, apoi a ridicat din umeri. Gretchen a 
izbucnit în lacrimi în timp ce el se îndepărta pe bicicletă. 

Și-a lăsat lacrimile să-i curgă pe chipul frumos exact cât 
timp i-a luat să-şi dea seama că el nu se mai întorcea. 
Cuprinsă de furie, şi-a şters obrajii şi a alergat în casa 
goală. A înşfăcat cheile de la camioneta fermei. Nu trecuse 
examenul, dar condusese pe câmpuri ani de zile. 

A sărit la volan şi a demarat în direcţia în care plecase 
Luke. Cum îndrăznea să se poarte aşa cu ea? l-a zărit 
bicicleta mai în faţă, dincolo de intersecţie. A rămas puțin 
în urmă, păstrând distanţa, nesigură încă de ce urma să-i 
spună când îl ajungea. În faţă, o maşină traversa 
intersecţia perpendicular pe direcţia ei de mers şi 
Gretchen a apăsat frâna. După câteva clipe, camioneta ei 
albă trecea în viteză prin aceeaşi intersecţie. 

Luke Hadler nu putea să-i vorbească aşa, şi-a spus ea. 
Merita mai mult de atât. Luke a cotit brusc la stânga şi, 
preţ de o secundă în care inima a încetat să-i bată, 
Gretchen a crezut că se întorcea la râu, la Ellie. Dacă făcea 
aşa ceva, Dumnezeule, avea să-l omoare, serios. L-a 
urmărit de la distanță, ținându-şi răsuflarea. In ultima 
clipă, el a încetinit şi şi-a ghidat bicicleta spre aleea casei 
lui. 

Gretchen s-a oprit la o distanţă oarecare şi l-a privit de 
pe şosea deschizând uşa şi intrând în casă. A zărit silueta 
mamei lui, care agăța rufe la uscat în curtea din spate. 

A întors camioneta şi a plâns tot drumul până acasă. 


— Când am auzit că Ellie nu s-a întors acasă, m-am dus 
înapoi la râu, să verific. Aproape că mă aşteptam să o văd 
ascunsă într-un sac de dormit, ca să nu o găsească tatăl ei. 
Dar nici urmă de ea. 

Gretchen îşi ronţăia o unghie. 

— M-am certat cu Luke dacă să zicem ceva. Numai că, în 
momentul ăla, nu eram chiar îngrijoraţi, ştii? În ultima 


e 317 » 


vreme Ellie fusese aşa de retrasă, încât chiar am crezut că 
o să apară când o să fie pregătită. 

Mult timp nu a mai zis nimic. 

— Nu mi-am închipuit nicio clipă că o să fie în apa aia. 

S-a întors spre Falk. 

— Când au spus că s-a înecat, nu am putut să mă iert. 
Dacă am fi rămas şi am fi vorbit cu ea? Mi se păruse că 
ceva nu era în regulă şi totuşi îi întorsesem spatele. Imi 
era atât de ruşine! Pur şi simplu m-am închis în mine. L-am 
pus pe Luke să promită că nu o să spună nimănui că am 
văzut-o. Nu voiam să ştie nimeni cât de rău o 
dezamăgiserăm. 

Gretchen s-a şters la ochi. 

— Apoi, când am crezut că nu are cum să fie mai rău de 
atât, toată lumea a început să arate cu degetul la tine. 
Până şi Luke s-a speriat. Dacă credeau că tu eşti implicat, 
ce ar fi zis dacă ar fi ştiut că noi fuseserăm acolo? Luke a 
venit cu planul ăsta, să spună că a fost cu tine. Avea să te 
ajute şi pe tine, şi pe noi. lar eu puteam să mă prefac tot 
restul vieţii că nu fusesem acolo. Că nu mă dusesem la 
Luke când ar fi trebuit să mă duc la ea. 

Falk i-a întins lui Gretchen un şerveţel curat din 
buzunar. Ea l-a luat şi i-a zâmbit uşor. 

— Nu eşti responsabilă pentru ce s-a întâmplat cu Ellie 
Deacon, i-a zis el. 

— Poate. Dar aş fi putut să fac mai multe. 

A ridicat din umeri şi şi-a suflat nasul. 

— Nu ştiu ce avea Luke. Nu era un tip rău, dar a fost 
destul de rău pentru mine. 

Au stat unul lângă altul o vreme şi au privit spre 
câmpuri, amândoi văzând lucruri demult trecute. Falk a 
inspirat adânc. 

— Gretchen, nu e treaba mea, dar Gerry şi Barb, şi 
Charlotte, ei... 

— Luke nu e tatăl lui Lachie. 

— Dar dacă... 

— Aaron! Te rog! Opreşte-te! 

Privirea ei albastră s-a întâlnit cu a lui, dar numai o 


e 318 + 


clipă. 

— Bine, a încuviinţat el. 

Încercase. Destul. 

— E în regulă, Gretch. Dar sunt oameni buni. Şi au 
pierdut multe recent. Şi tu la fel. Dacă există vreo şansă să 
salvezi ceva pozitiv din toată nenorocirea asta, atunci 
profită de ea. 

Ea nu a zis nimic, doar i-a întors privirea, fără ca 
expresia ei să trădeze ceva. În cele din urmă, el i-a întins 
mâna care nu era arsă. Ea s-a uitat la ea, apoi, spre 
surprinderea lui, s-a întins şi l-a tras spre ea într-o 
îmbrăţişare blândă. Nu  ademenitoare, nici măcar 
prietenoasă, ci poate împăciuitoare. 

— Ne vedem peste alţi douăzeci de ani, a zis ea. 

De data aceasta, Falk s-a gândit că, probabil, Gretchen 
avea dreptate. 


e 319 » 


Capitolul patruzeci şi doi 


Casa familiei lui Falk arăta acum şi mai mică decât şi-o 
amintea el. Şi din copilărie, şi din urmă cu câteva zile. A 
trecut pe lângă ea în drumul spre râu, ocolind-o pe la 
marginile proprietăţii. De data aceasta, nu era prea 
îngrijorat că avea să se întâlnească cu proprietarul. 

In spital, McMurdo îşi dăduse ochii peste cap când îi 
povestise că o mulţime de oameni schimbaseră uşor placa 
la adresa lui. Brusc, începuseră să dezaprobe direct 
fluturaşii aceia. Ce se întâmplase în urmă cu douăzeci de 
ani era poveste veche, pentru Dumnezeu. A curs multă apă 
pe gârlă de atunci şi ce-a fost a fost. 

Falk mergea greoi pe câmp, având mintea mai clară 
acum. Chiar dacă trecuseră douăzeci de ani de atunci, 
unele lucruri nu trebuiau trecute cu vederea. Ellie Deacon. 
Ea fusese o victimă a acestui oraş mai mult decât oricine 
altcineva. A secretelor şi minciunilor şi temerilor lui. 
Avusese nevoie de cineva. Poate de el, iar el o dezamăgise. 
Ellie era cea care risca să fie uitată în tot haosul acela. Aşa 
cum aproape fusese Karen. Şi Billy. 

Dar nu astăzi, s-a gândit Falk. Astăzi avea să şi-o 
amintească pe Ellie, în locul pe care ştia că ea îl iubise. A 
ajuns la copacul-stâncă chiar când soarele începea să se 
scufunde în cer. Era aproape aprilie acum. Arşiţa verii se 
mai domolea. Se spunea că era posibil ca seceta să 
înceteze în iarna aceea. Pentru binele tuturor, voia să fie 
adevărat de data aceasta. Râul era tot secat. Spera că, 
într-o zi, avea să-şi revină. 

Falk s-a aşezat pe stâncă şi a scos cuţitaşul pe care îl 
adusese. A găsit punctul în care se deschidea crevasa 
secretă şi a început să cresteze. Litere mici: E.L.L. 
Cuţitaşul era bont şi crestatul mergea încet, dar a 
perseverat până când a terminat. La sfârşit, s-a sprijinit de 
stâncă şi şi-a şters fruntea. Şi-a trecut degetul mare peste 
litere, admirând rezultatul muncii sale. Piciorul ars părea 
că a luat foc din nou din cauza presiunii la care îl supusese 


e 320 » 


când îngenunchease. 

Durerea i-a dat o idee. Cu un geamăt, s-a răsucit şi a 
băgat o mână prin crăpătură, pipăind după bricheta veche 
pe care o lăsase acolo ultima dată. Una era să fie nostalgic 
şi alta era să lase tentaţia la îndemâna oricui, mai ales 
după ultimele evenimente. 

Falk ştia că o pusese adânc şi, la început, cu mâna 
sănătoasă nu a găsit decât pământ şi frunze. S-a dus şi mai 
adânc, întinzându-şi degetele. A simţit metalul brichetei 
când degetul mare s-a atins de ceva moale, dar solid. A 
tresărit, iar mişcarea a împins bricheta mai departe. 
Enervat, s-a întins iar după ea şi s-a oprit când a dat cu 
mâna de acelaşi obiect. Era dur, dar pliabil şi destul de 
mare. Făcut de mâna omului. 

Falk s-a uitat prin deschizătură. Nu a văzut nimic şi a 
ezitat. Apoi s-a gândit la Luke, la Whitlam şi la Ellie şi la 
toţi oamenii care fuseseră răniţi de secrete îngropate. 
Destul! 

Falk şi-a îndesat mâna mai adânc şi a pipăit în jur până 
când a prins bine obiectul. A tras de el şi acesta s-a 
desprins cu o smucitură. Falk a căzut pe spate şi pieptul i 
s-a crispat de durere când obiectul a aterizat pe el cu o 
bufnitură. Când a privit în jos şi a văzut ce ţinea în braţe, 
abia şi-a stăpânit un strigăt de uimire. Era un rucsac 
violet. 

Deşi era acoperit de pânză de păianjen şi pământ, l-a 
recunoscut imediat. Chiar dacă nu l-ar fi recunoscut, ar fi 
ştiut cui îi aparținuse. O singură persoană mai ştia despre 
deschizătura din copacul-stâncă şi luase informaţia cu ea 
în râu. 

Falk a deschis rucsacul. A întins conţinutul pe jos: o 
pereche de blugi, două cămăşi, un pulover, o pălărie, 
lenjerie intimă, o gentuţă cu machiaj. Mai era o carte de 
identitate învelită în plastic cu fotografia unei fete care 
semăna puţin cu Ellie Deacon. Scria că numele ei era 
Sharna McDonald şi avea nouăsprezece ani. Un teanc de 
bani, de zece, de douăzeci, din când în când chiar câte o 
bancnotă de cincizeci. Economisiţi, adunaţi cu greu. 


e 321 » 


Chiar la fundul rucsacului, mai era un obiect, învelit în 
urmă cu douăzeci de ani într-o pelerină de ploaie, ca să fie 
protejat. Falk l-a scos şi l-a ţinut în mâini multă vreme. Era 
ponosit de trecerea timpului şi îndoit la colţuri, dar scrisul 
de sub coperta tare era vizibil, negru pe alb. Jurnalul lui 
Ellie Deacon. 


Prima dată când a lovit-o, i-a spus pe numele mamei ei. 
Vedea în ochii înceţoşați ai tatălui ei că numele îi scăpase 
pur şi simplu, la fel de alunecos ca uleiul, când pumnul lui 
o lovise în umăr. Era beat, iar ea avea paisprezece ani şi 
Chipul ei reflecta trecerea de la fată la femeie. Fotografia 
mamei ei fusese dată jos de pe poliţă de mult, dar 
trăsăturile distincte ale femeii se întorceau în fiecare zi la 
fermă pe măsură ce Ellie Deacon se făcea mai mare. 

A lovit-o o dată şi apoi, după mult timp, s-a întâmplat din 
nou. Şi din nou. Și din nou. Ellie a incercat să-i indoaie 
băutura cu apă. Tatăl ei şi-a dat seama de la prima 
înghițitură şi ea n-a mai făcut această greşeală de atunci. 
Acasă, purta bluze care lăsau la vedere vânătăile, dar vărul 
ei, Grant, doar deschidea televizorul şi ii spunea să nu-l 
mai enerveze pe bătrân. Notele i-au scăzut. Dacă profesorii 
au observat, au comentat acid că nu era atentă. Nu au 
întrebat niciodată de ce. 

Ellie a început să vorbească mai puţin şi să descopere 
mai mult ce le plăcea atât de mult ambilor ei părinţi la 
sticla pe care o duceau la gură. Fetele pe care le credea 
prietene o priveau ciudat şi şopteau când credeau că ea nu 
le auzea. Aveau ele problemele lor, cu tenul, greutatea şi 
băieţii, chiar şi fără ca Ellie să le facă să pară şi mai 
inadecvate. După câteva mişcări tactice adolescentine, 
Ellie s-a trezit lăsată pe dinafară. 

Într-o sâmbătă seara, stătea singură în Centenary Park 
cu o sticlă în rucsac, neavând unde să se ducă în altă 
parte, când a auzit două figuri cunoscute râzând înfundat 
pe o bancă. Aaron şi Luke. Ellie Deacon a simţit un fior, ca 
şi cum ar fi găsit ceva ce uitase, dar îi fusese drag pe 
vremuri. 


e 322 » 


A durat puțin până s-au reobişnuit unii cu alții. Băieţii o 
priveau de parcă nu o mai văzuseră până atunci. Dar ei îi 
plăcea. Îi convenea să aibă în viaţa ei doi oameni care să 
facă ce spunea ea, în loc să-i spună ei ce să facă. 

Înainte, când fuseseră mai mici, preferase exaltarea şi 
fanfaronada lui Luke, însă acum se simţea mai atrasă de 
firea meditativă, subtilă, a lui Aaron. Luke nu semăna 
deloc cu tatăl şi vărul ei, ştia asta, dar nu putea să scape 
de senzaţia că, îngropată adânc în el, era o parte mică nu 
foarte diferită de ei. A fost aproape o uşurare când 
Gretchen i-a sucit capul măcar puţin cu chemarea ei 
radioasă de sirenă. 

O vreme, a fost bine. Mai mult timp petrecut cu prietenii 
ei însemna mai puţin timp acasă. Şi-a luat o slujbă cu 
jumătate de normă şi a învăţat pe pielea ei ce înseamnă să 
ascundă bani de tatăl şi vărul ei lefteri. 

Era mai fericită, însă din cauza asta a devenit neglijentă 
şi înfumurată în preajma tatălui ei. În scurt timp, chipul ei 
de şaisprezece ani, cu o gură obraznică, atât de 
asemănătoare cu a mamei ei, a fost sufocat cu o pernă de 
canapea până când Ellie a crezut că avea să leşine. 

După o lună, s-a trezit cu nasul şi gura acoperite cu un 
prosop murdar de bucătărie, în timp ce se agăța cu 
unghiile de mâinile tatălui ei. Când, într-un final, el i-a dat 
drumul, prima gură de aer mirosea a băutură, ca 
răsuflarea lui. Aceea a fost ziua în care Ellie Deacon a 
încetat să mai bea. Pentru că aceea a fost ziua în care s-a 
hotărât să fugă. Nu imediat şi nu din lac în puț. Dar în 
curând. lar pentru asta avea nevoie de o minte limpede. 
Înainte să fie prea târziu. 

Lucrul care i-a grăbit plecarea s-a petrecut în toiul unei 
nopţi întunecate, în camera ei, când s-a trezit cu tatăl 
apăsând-o cu greutatea lui şi împungând-o cu degetele 
peste tot. O durere ascuţită şi vocea lui de beţiv 
bălmăjindu-i numele mamei ei în ureche. În cele din urmă, 
a reuşit să-l împingă de pe ea, dar la plecare a îmbrâncit-o 
tare, trimițând-o cu capul pe spate, într-unul dintre stâlpii 
patului, de care s-a lovit cu un pocnet. Dimineaţa, pe 


e 323 + 


lumină, şi-a trecut un deget peste scobitura din lemn şi, 
amețită, a frecat pata de sânge de pe covorul roz. O durea 
capul. Ochii o înțepau de lacrimi. Nici nu ştia unde o durea 
mai râu. 

Când Aaron a descoperit scobitura din stâncă a doua zi 
după-amiază, a fost ca un semn de sus. Fugi! Era ascunsă, 
secretă şi destul de mare să tăinuiască un rucsac. Era 
perfectă, însufleţită de o scânteie firavă de speranţă, l-a 
privit pe Aaron şi şi-a dat seama, pentru prima dată, cât de 
dor avea să-i fie de el. 

Când s-au sărutat, s-a simţit mai bine decât credea că 
este posibil, până când el a întins mâna şi a atins-o pe cap. 
Durerea a făcut-o să se retragă brusc. Şi-a ridicat privirea 
şi a văzut cât de consternat era Aaron. In clipa aceea, şi-a 
urât tatăl mai mult ca oricând. 

Voia aşa de mult să-i povestească lui Aaron. De mai 
multe ori a incercat. Insă, dintre toate emoţiile care 
circulau prin corpul lui Ellie Deacon, frica era cea mai 
acută. 

Stia că nu era singura persoană înspăimântată de tatăl 
ei. Răzbunarea lui pentru orice nesocotire, fie ea reală, fie 
închipuită, era rapidă şi brutală. Il văzuse proferând 
ameninţări şi apoi punându-le în practică. Adunând 
favoruri, otrăvind câmpurile, trecând cu maşina peste 
Câini. Intr-o comunitate care se  străduia să 
supravieţuiască, oamenii erau obligați să-şi aleagă 
confruntările. Adevărul fie spus, Ellie Deacon ştia că nu 
exista nicio persoanà în Kiewarra pe care putea cu 
adevărat să se bazeze ca să-l înfrunte. 

Aşa că şi-a făcut un plan. Și-a luat banii economisiţi şi şi- 
a făcut un bagaj pe furiş. L-a ascuns lângă râu, în locul în 
care ştia că nu avea să fie găsit. S-o aştepte acolo pentru 
când avea să fie pregătită. Şi-a rezervat o cameră într-un 
motel anonim la trei oraşe distanţă. I-au cerut un nume 
pentru rezervare şi ea l-a dat automat pe cel care o făcea 
să se simtă în siguranţă. Falk. 

Pe o bucată de hârtie, a mâzgălit numele lui şi data pe 
care o alesese şi a strecurat biletul în buzunarul blugilor. 


e 324 œ» 


Un talisman, să-i poarte noroc. Un memento, să nu 
renunţe. Trebuia să fugă, dar avea o singură şansă. Dacă 
află tata, o să mă omoare. 

Acestea au fost ultimele cuvinte scrise în jurnal. 


Când Mal Deacon a intrat în casă, nu se simţea deloc 
mirosul cinei şi asta l-a enervat. L-a lovit pe nepotul lui cu 
piciorul în cizme, ca să şi le dea jos de pe canapea, iar 
acesta a deschis un ochi. 

— Încă nu aţi pus naibii de ceai? 

— Ellie nu s-a întors de la şcoală. 

Deacon a scos o bere din pachetul aflat lângă Grant şi s- 
a dus în fundul casei. 

A rămas în pragul camerei fiicei lui şi a luat o înghițitură 
din doză. Nu era prima pe ziua aceea. Nici a doua. 

Privirea i-a fost atrasă de stâlpul alb, scobit, al patului şi 
de pata de pe covorul roz şi s-a încruntat. A simţit cum i se 
strânge stomacul, de parcă avea o minge mică în el. Acolo 
se întâmplase ceva rău. S-a holbat la scobitură şi o 
amintire grotescă a ameninţat să iasă la suprafaţă. A băut 
îndelung până când aceasta a alunecat în linişte la loc, sub 
suprafaţa întunecată. În schimb, a permis alcoolului să-i 
transporte primele semne ale furiei prin vene. 

Fiica lui trebuia să fie acolo şi nu era. Trebuia să fie 
acolo, cu el. Poate că întârzie, abia i-a şoptit o voce 
rațională, dar observase cum îl privise în ultima vreme. 
Era o privire pe care o recunoştea bine. Aceeaşi pe care o 
mai văzuse cu cinci ani înainte. O privire care spunea: 
Destul. Adio! 

A simţit cum îl cuprinde un val de dispreţ şi a deschis 
brusc uşa dulapului. Rucsacul ei nu mai era în locul 
obişnuit. Pe rafturi se vedeau unul sau două locuri goale 
printre hainele frumos  împăturite. Deacon cunoştea 
semnele. Furişatul ei. Secretele. Le ratase o dată înainte. 
Dar nu şi de data asta. A smuls sertarele din şifonier, 
răsturnând conţinutul pe jos, vărsându-şi berea pe covor în 
timp ce scotocea printre ele după indicii. Deodată, s-a 
oprit, nemişcat. A ştiut cu o siguranță rece unde era. În 


e 325 » 


acelaşi loc în care obişnuia mama ei să fugă. 

Nenorocită mică, nenorocită mică! 

S-a clătinat până înapoi, în camera de zi, l-a ridicat pe 
Grant în picioare, împotriva voinţei lui, şi i-a aruncat cheile 
de la camionetă. 

— Ne ducem după Ellie. Tu conduci. 

Nenorocită mică, nenorocită mică! 

Au mai luat vreo câteva doze de bere, să aibă pe drum. 
Soarele ardea portocaliu în timp ce conduceau pe urmele 
de pământ care duceau la ferma lui Falk. Nici vorbă să 
plece. Nu de data asta. 

Se întreba ce avea să facă dacă era deja prea târziu, 
când a zărit ceva cu colțul ochiului şi inima i s-a ridicat în 
gât. O singură mişcare bruscă, un tricou de culoare 
deschisă şi imaginea familiară a unui păr lung, au dispărut 
dincolo de liziera din spatele proprietății lui Falk. 

— Acolo e, a arătat Deacon. Se duce spre râu. 

— Nu am văzut nimic, s-a încruntat Grant, dar a oprit 
maşina. 

Deacon a sărit din camionetă, lăsându-şi nepotul în urmă 
şi a luat-o la fugă pe câmp, apoi s-a afundat în umbra 
copacilor. Vedea roşu în timp ce se împiedica pe cărare, în 
urmărirea ei. 

Ellie era aplecată deasupra unui copac cu o formă 
ciudată când a văzut-o. Ea a auzit zgomotul prea târziu şi 
şi-a ridicat privirea, „o”-ul perfect al gurii ei căscându-se 
larg într-un țipăt când el a prins-o de păr. 

Nenorocită mică, nenorocită mică! 

Nu avea să plece. De data asta, la dracu”, n-avea să mai 
plece. Dar ea se smucea, a observat el prin privirea 
înceţoşată, şi îi era greu s-o ţină. Aşa că a lovit-o cu palma 
deschisă, într-o parte a capului. Ea s-a clătinat şi a căzut 
pe spate, aterizând cu un geamăt uşor pe marginea 
malului, cu părul şi umerii scufundați în apa neagră a 
râului. Ochii ei îl priveau în felul acela pe care el îl 
recunoştea şi Deacon i-a înfipt o mână sub bărbie până 
când apa murdară a acoperit faţa aceea. 

Când şi-a dat seama ce se întâmplă, Ellie s-a luptat. El s- 


e 326 œ» 


a holbat la propriii ochi reflectaţi în apa întunecată şi a 
tinut-o şi mai tare. 


A fost nevoit să-i promită ferma lui Grant în timp ce 
căutau pietre pe mal, în lumina din ce în ce mai slabă, ca s- 
o tragă la fund. Nu a avut de ales. Mai ales după ce 
nepotul lui a găsit în buzunarul pantalonilor biletul cu 
numele lui Falk. A sugerat că ar fi util să-l lase în camera 
lui Ellie. Au căutat până când a dispărut şi ultima geană de 
lumină, dar nu i-au găsit rucsacul. 

Abia mult mai târziu, în acea primă noapte când a fost 
singur şi multe nopţi după aceea, Mal Deacon s-a întrebat 
dacă chiar voise să o ţină atât de strâns pe fiica lui. 


Dacă află tata, o să mă omoare. 


După ce a citit cuvintele lui Ellie, Falk a rămas multă 
vreme uitându-se la albia secată a râului. În cele din urmă, 
a închis jurnalul şi l-a închis la loc în rucsac, alături de 
celelalte lucruri. S-a ridicat şi şi-a atârnat rucsacul peste 
umăr. 

Soarele dispăruse, iar noaptea se lăsase în jurul lui, şi-a 
dat el seama. Deasupra eucalipţilor, stelele străluceau. Nu 
îşi făcea griji. Cunoştea drumul. În timp ce mergea înapoi 
spre Kiewarra, a început să adie o briză răcoroasă. 


e 327 » 


Mulţumiri 


Nu îmi dădusem seama de câţi oameni este nevoie 
pentru a da viaţă unui roman şi sunt sincer recunoscătoare 
numeroşilor oameni care m-au ajutat pe parcurs. 

Un mulţumesc din inimă editorilor mei, Cate Paterson, 
de la Pan Macmillan, Christine Kopprasch şi Amy Einhorn, 
de la Flatiron Books, şi Clare Smith, de la Little, Brown, 
care au ridicat nivelul cărţii cu observaţiile, părerile şi 
sfaturile lor inteligente. Vă mulţumesc că mi-aţi oferit o 
oportunitate aşa de minunată ca autor debutant. 

De asemenea, sunt foarte recunoscătoare tuturor celor 
care au lucrat din greu pentru ca această carte să fie gata 
şi pe rafturi, inclusiv diverşilor şi talentaţilor redactori, 
designeri şi membri ai echipelor de marketing şi vânzări. 

În fiecare zi mă simt norocoasă pentru sprijinul constant 
şi munca neobosită a agenţilor mei: Clare Forster, de la 
Curtis Brown Australia, Alice Lutyens şi Eva Papastratis, 
de la Curtis Brown UK, Daniel Lazar, de la Writers House, 
şi Jerry Kalajian, de la Intellectual Property Group. Au 
făcut mai mult decât era omeneşte posibil. 

Mulţumesc şi Wheeler Centre din Melbourne şi juriului, 
organizatorilor şi susținătorilor Premiului literar pentru un 
manuscris  nepublicat, acordat de premierul statului 
Victoria din Australia. Acest premiu este o şansă unică 
pentru scriitorii începători, iar faptul că eu l-am câştigat în 
2015 mi-a oferit o cheie care a deschis o mie de uşi. 

Pentru a publica o carte, mai întâi trebuie să o scrii, iar 
pentru asta voi fi pe veci îndatorată colegilor mei scriitori 
de la cursul online de scriere creativă Curtis Brown, 2014. 
Vă mulţumesc pentru înţelepciunea talentului vostru 
colectiv. Aproape cu siguranţă, această carte nu ar exista 
în forma aceasta fără voi. Mulţumiri speciale profesoarei 
Lisa O'Donnell, prietenului meu, Edward Hamlin, şi 
directoarei de curs, Anna Davis. 

Şi, bineînţeles, mulţumiri şi toată dragostea mea 
familiei: Mike, Helen, Michael şi Ellie Harper, pentru că, 


e 328 » 


datorită vouă, cărţile sunt o parte aşa de importantă din 
viaţa noastră. Şi iubitului meu soţ, Peter Strachan, care a 
crezut dintotdeauna în acest roman. 


|MERTUAL | 


Vp 


| pRóJ čr | 


< 329 œ» 


: HARPER 


Cine a ucis, de fapt, 
familia Hadler? 


Luke Hadler își împușcă soția și copilul, apoi se 
sinucide. Comunitatea fermierilor din Kiewarra 
are de luat zilnic decizii de viață și de moarte. 

Dacă unul dintre ei cedează presiunii, atunci... 


Ben 
Când Aaron Falk, anchetator la Poliția Federală, 
se întoarce în Kiewarra pentru înmormântare, 
nu e prea dornic să se confrunte cu oamenii 
care l-au respins în urmă cu douăzeci de ani. — 
Dar când este nevoie de aptitudinile lui de 
anchetator, faptele din cazul Hadler îl fac să se 
îndoiască de acest verdict de crimă-sinucidere. Penn 
Şi, pe măsură ce Falk cercetează mai amănunțit — 
crimele, se redeschid și rănile vechi. Fiindcă 


Falk și prietenul lui din copilărie, Luke, aveau 
un secret... Un secret pe care Falk îl credea 
îngropat de mult... Un secret pe care moartea 
lui Luke începe să-l scoată la suprafață... 


002914 


sr 
“o 
2 
“o 
(>s) 
~ 


ISBN 978-606-40-0291-4 
| 


www.edituratrei.ro 


TREI L 


e 33l -