Jane Harper — Forta naturii

HARPER. 


Forta 
naturii 


PREMIUL DAVITT 2018 


DE LA AUTOAREA BESTSELLERULUI 
ARŞITA 


manului au 
les Aaron 
e e mai mult decât un 
ional. Meditativ 
compasiune, Falk este 


uritatea luptei 
tru supraviețuire date de 
i femei izolate în mijlo- 
rii necruțătoare. 


stăsoară 
un ritm i zat, con- 


inci femei. 


JANE HARPER 


FORIA NATURII 


Traducere din engleză de Cornelia Marinescu 
Titlul original: Force of Nature, 2017 


Editura Trei, 2020 


Versiune ebook: v1.0, mai 2020 


Pentru Pete și Charlotte, cu dragoste 


Prolog 
Mai târziu, cele patru femei nu au reușit să cadă cu totul de 
acord decât asupra a două aspecte. Unu: nimeni nu a văzut 
când Alice Russel a fost înghițită de întinderea acoperită de 
tufișuri și copaci. Doi: uneori, Alice putea să fie de o răutate 
tăioasă ca o lamă. 


Femeile întârziau să apară la punctul de întâlnire. 

Bărbaţii - care semnaseră de sosire la marcaj, cu un avans 
respectabil de treizeci și cinci de minute față de obiectivul 
stabilit pentru amiază - se băteau reciproc pe umăr, în timp ce 
răsăreau din liziera pădurii. Misiune îndeplinită. Conducătorul 
programului de team building îi aștepta pe cei cinci cu o mină 
afabilă și binevoitoare, îmbrăcat cu hanoracul de polar roșu, 
uniforma organizatorilor. Oamenii și-au azvârlit în spatele 
microbuzului sacii de dormit ultimul răcnet și au urcat răsuflând 
ușuraţi. În mașină se afla un munte de pungi cu fructe uscate și 
alune și termosuri cu cafea. Nou-sosiţii s-au întins însă direct 
spre sacul așezat în spatele proviziilor, unde erau telefoanele lor 
mobile, la care trebuiseră să renunţe. Reintrau, în fine, în 
posesia lor. _ 

Afară era frig. În privinţa asta, nimic nou, nicio schimbare. În 
ultimele patru zile, soarele de iarnă, livid, nu apăruse cu totul de 
după nori decât o singură dată. Măcar în microbuz era uscat. 
Bărbaţii s-au relaxat. Unul dintre ei a făcut o glumă despre 
talentul fetelor de a citi o hartă și au râs cu toţii. Au băut cafea 
și au așteptat să apară și colegele lor. Trecuseră trei zile de 
când le văzuseră ultima oară; mai puteau să aștepte câteva 
minute. 

După o oră, enervarea a luat locul îngâmfării. Unul câte unul, 
cei cinci bărbaţi s-au dezlipit cu greu de pe scaunele 
confortabile ale mașinii și au început să bată cu pași apăsaţi, în 
sus și-n jos, drumul de pământ. Își ridicau mâinile spre cer, ca și 
cum lungimea aceea de braţ în plus ar fi reușit să prindă 
semnalul nestatornic. Nerăbdători, tastau către jumătăţile lor 
mai bune, aflate în oraș, mesaje care nu voiau să se trimită. 
Întârziem. Suntem ţinuţi pe loc. Ultimele câteva zile nu 


trecuseră deloc ușor, iar acum îi așteptau un duș fierbinte și o 
bere rece. Şi, a doua zi, serviciul. 

Conducătorul programului privea fix liziera pădurii, în cele din 
urmă, și-a scos staţia radio. 

Au sosit câteva întăriri. Rangerii și-au pus vestele 
reflectorizante și vocile li s-au animat. Le scoatem noi de-acolo 
cât ai zice pește. Știau pe unde se rătăcește lumea și mai aveau 
încă ore bune de lumină. Câteva, oricum. Destule. N-avea să le 
ia mult timp. S-au avântat spre zona împădurită, înaintând ca 
niște profesioniști. Grupul de bărbaţi s-a bulucit înapoi în 
microbuz. 

Când echipa de salvatori a reapărut la lizieră, amestecul de 
fructe și nuci se terminase și cafeaua rămasă era rece și 
amăruie. Eucalipţii își profilau siluetele pe cerul tot mai 
întunecat. Feţele oamenilor erau încremenite. Sarcasmul 
dispăruse odată cu lumina zilei. 

In microbuz, bărbaţii stăteau tăcuțţi. Dacă ar fi fost o criză de 
management, ar fi știut ce e de făcut. O scădere a profitului, o 
clauză contractuală nedorită, nicio problemă. Aici însă, în 
sălbăticie, pădurea părea să voaleze răspunsurile. Își ţineau în 
poală telefoanele fără viaţă, ca pe niște jucării stricate. 

Din staţiile radio se auzea murmur de voci. Farurile 
vehiculelor străpungeau zidul compact de arbori, iar în aerul 
rece al nopţii aburii respiraţiilor alcătuiau norișori. Căutătorii au 
fost rechemaţi pentru noi îndrumări. Bărbații din microbuz nu 
reușeau să audă detaliile discuţiei, dar nici nu era nevoie. Tonul 
era edificator. După lăsarea întunericului, acțiunile care se mai 
puteau desfășura erau limitate. 

Până la urmă, grupul de salvatori s-a destrămat. Pe locul din 
față al microbuzului a urcat un tip cu vestă reflectorizantă. Avea 
să-i conducă el pe bărbaţi la cabana din rezervație. Toată lumea 
trebuia să rămână peste noapte acolo, acum nu se puteau lipsi 
de un om care să-i ducă la Melbourne, un drum de trei ore. 
Bărbaţii încă încercau să asimileze ce li se comunica, când s-a 
auzit primul țipăt. 

Ascuţit, ca de pasăre, un sunet neobișnuit noaptea, și toate 
capetele s-au întors spre cele patru siluete care au apărut pe 
coama dealului. Două păreau să o susţină pe a treia, iar o a 
patra siluetă mergea săltat, clătinându-se, în urma lor. De la 
depărtare, sângele de pe fruntea ei părea negru. 


Ajutor! Una dintre femei a strigat. Şi nu doar o singură dată. 
Suntem aici. Avem nevoie de ajutor, ea are nevoie de un doctor. 
Vă rugăm, ajutaţi-ne! Slavă cerului, slavă cerului că v-am găsit! 

Salvatorii alergau; bărbaţii, abandonându-și telefoanele pe 
banchetele microbuzului, veneau gâfâind la câţiva pași în urma 
lor. 

Ne-am rătăcit, spunea cineva. Altcineva: Ea s-a rătăcit. 

Era greu să le distingi. Femeile strigau, plângeau, vocile li se 
amestecau. 

Alice e aici? A reușit să ajungă? A pățit ceva? 

În haos, în noapte, era imposibil de spus care dintre cele 
patru se interesase de starea lui Alice. 

Mai târziu, când totul s-a agravat, fiecare avea să insiste că 
ea fusese cea care întrebase. 


Capitolul 1 

— Nu intra în panică! 

Deși până în acel moment nu avusese absolut niciun gând să 
facă așa ceva, agentul federal Aaron Falk a închis cartea pe care 
o citea. Și-a trecut telefonul în mâna zdravănă și s-a ridicat în 
capul oaselor, în pat. 

— Bine. 

— Alice Russell a dispărut, a rostit, calmă, femeia de la 
capătul celălalt al firului. Așa se pare. 

Falk și-a pus deoparte cartea. 

— A dispărut cum? 

— Cu desăvârșire. De data asta nu doar ne-a ignorat apelurile 
telefonice. 

Falk a auzit la telefon oftatul partenerei lui. Carmen Cooper 
părea mai stresată decât o auzise el vreodată în cele trei luni de 
când lucrau împreună. lar asta spunea foarte multe. 

— S-a rătăcit pe undeva prin masivul Giralang, a continuat 
Carmen. 

— Giralang? 

— Maa, prin est, nu? 

— Da, știu unde e masivul, i-a răspuns Falk. Dar mă gândeam 
la ce reputaţie au dealurile alea. 

— Te gândești la Martin Kovac? Nu pare ceva de genul ăla, 
slavă Domnului! 

— Ai face bine să speri că nu. Oricum, au trecut vreo douăzeci 
de ani, nu-i așa? 

— Se împlinesc douăzeci și cinci, cred. 

Și totuși, unele lucruri nu se uită niciodată. Falk nu era decât 
un adolescent când masivul Giralang începuse să deschidă 
buletinele de știri. O mai făcuse de alte trei ori, în următorii doi 
ani. De fiecare dată, imaginile cu echipele de căutare care 
măturau la pas întinderea plină de vegetaţie, cu câini de 
urmărire trăgând în lesă, fuseseră urmărite în tot statul de 
oameni în faţa televizoarelor în livingurile lor. Până la urmă 
echipele de căutare reușiseră să găsească majoritatea 
cadavrelor. 

— Ce căuta tocmai acolo? a întrebat Falk. 

— E un complex de team building pentru corporaţii. 

— Glumești? 


— Din păcate, nu, a zis Carmen. Deschide televizorul, e la 
știri. Au chemat o echipă de căutare. 

— Stai puţin. 

Doar în boxeri, Falk s-a dat jos din pat și și-a tras pe el un 
tricou. Aerul nopţii era răcoros. Desculţ, s-a dus lipăind în living 
și a deschis pe canalul de știri non-stop. Prezentatorul vorbea 
despre activitatea din parlament din ziua respectivă. 

— Nu-i nimic. Chestii de serviciu. Du-te și te culcă la loc, a mai 
auzit-o Falk pe Carmen murmurându-i în ureche și și-a dat 
seama că femeia vorbea cu cineva de lângă ea. 

Și-a imaginat-o deodată în biroul pe care-l împărțeau 
amândoi, stând la masa care fusese înghesuită acolo, lângă a 
lui, cu trei luni în urmă. De atunci începuseră să lucreze foarte 
strâns, literal vorbind. Când Carmen se întindea, se lovea cu 
picioarele de piciorul scaunului său. 

Falk se uită la ceas. Era trecut de ora zece, sâmbătă seara; în 
mod sigur, tipa era acasă. 

— Hai, te-ai lămurit? l-a întrebat Carmen, de astă dată șoptit, 
din grijă pentru cel cu care era. 

Logodnicul, a presupus Falk. 

— Nu încă. 

Falk nu avea de ce să vorbească în șoaptă. 

— Stai... 

Burtiera se derula pe ecran. 

— Citesc acum, a adăugat el. 

PENTRU EXCURSIONISTA ALICE RUSSELL, 45 DE ANI, DIN 
MELBOURNE, CĂUTĂRILE VOR FI RELUATE ÎN ZORI ÎN MASIVUL 
GIRALANG. 

— Excursionistă din Melbourne? a zis Falk. 

— Da, știu. 

— De când a ajuns Alice... 

S-a oprit. Își imagina pantofii lui Alice. Cu tocuri înalte. Cui. 

— Ştiu. La știri s-a spus că participa la un team building. 
Făcea parte dintr-un grup trimis acolo pentru câteva zile și... 

— Câteva zile? De cât timp lipsește, de fapt? 

— Nu știu precis. Cred că de-aseară. 

— M-a sunat pe mine, a zis Falk. 

Între ei s-a lăsat tăcerea. Apoi: 

— Cine? Alice? 

— Da. 


— Când? 

— Aseară. 

Falk și-a luat telefonul de la ureche și a căutat în apelurile 
pierdute. Apoi l-a dus înapoi la ureche. 

— Mai ești? Azi-dimineaţă, devreme, pe la patru și treizeci de 
minute, mai precis. N-am auzit când a sunat telefonul. Când m- 
am trezit, am văzut că am un mesaj în căsuţa vocală. 

Din nou tăcere. 

— Ce ţi-a spus? 

— Nimic. 

— Absolut nimic? 

— Nu exista niciun mesaj în căsuţă. M-am gândit că a fost 
greșeală. 

Buletinul de știri de la televizor difuza o fotografie recentă cu 
Alice Russell. Părea făcută la o petrecere. Işi purta părut blond 
strâns într-un coc complicat și avea o rochie argintie, care lăsa 
să se vadă cât de multe ore petrecuse la sala de antrenamente. 
Arăta mult mai tânără decât era de fapt, cu vreo cinci ani, dacă 
nu și mai bine. Zâmbea spre obiectivul aparatului, într-un fel în 
care nu o făcuse niciodată pentru Falk și Carmen. 

— Am încercat să o sun înapoi, când m-am trezit; probabil pe 
la șase și jumătate, a zis Falk, cu ochii încă la ecranul 
televizorului. Nu mi-a răspuns. 

La televizor se difuza acum o imagine aeriană a masivului 
Giralang. Culmi și văi care se succedau, rostogolindu-se spre 
linia orizontului, un ocean vălurit, verde, în lumina slabă a iernii. 

CĂUTĂRILE VOR FI RELUATE ÎN ZORI.. 

Carmen nu mai spunea nimic, dar Falk o auzea cum respiră. 
Pe ecran rangerii păreau să aibă dimensiuni exagerate. Uriașe, 
chiar. Din unghiul de filmare, bolta bogată a coroanelor arborilor 
părea cu totul impenetrabilă. 

— Stai să mai ascult o dată mesajul, a zis Falk. Te sun eu. 

— Bine, a răspuns Carmen și convorbirea s-a întrerupt. 

S-a așezat pe canapea, în semiîntuneric, doar lumina 
ecranului licărind albastru. Nu trăsese draperiile și dincolo de 
balconul micuţ se vedeau luminile orașului Melbourne, profilate 
la orizont. Lumina de semnalizare din vârful clădirii Eureka 
Tower clipea roșie și regulat intermitentă. 

CĂUTĂRILE VOR FI RELUATE ÎN ZORI ÎN MASIVUL GIRALANG.. 


A dat televizorul mai încet și a format numărul căsuţei lui 
vocale. Apel primit la 4:26 a.m. De pe mobilul lui Alice Russell. 

La început, Falk nu a reușit să audă nimic, așa că a apăsat 
mai tare telefonul pe ureche. Nu auzea decât sunetul surd al 
paraziţilor, vreo cinci secunde. Zece. De astă dată a ascultat 
până la final. Zgomotul alb se insinua în valuri, de parcă ar fi 
venit de sub apă. Era și un murmur înfundat, care putea să vină 
de la cineva care vorbea. Apoi, din senin, s-a auzit o voce. Falk a 
aruncat telefonul cât colo și l-a privit fix. Vocea era așa de slabă, 
că s-a întrebat dacă nu cumva și-o imaginase el. 

A bătut ușor în ecran. Stând în apartamentul lui liniștit, a 
închis ochii și a mai ascultat mesajul încă o dată. Nimic, nimic și 
apoi, din beznă, o voce pierdută a rostit două cuvinte. 

— ...Sğ o rănească... 


Capitolul 2 

Când Carmen a oprit în faţa apartamentului lui Falk, zorii nu 
se iviseră încă. El o aștepta deja pe trotuar, cu rucsacul alături, 
pe asfalt. Ghetele de drumeţie îi erau ţepene, din cauză că le 
folosise prea puțin. 

— la să auzim mesajul, a zis ea, în timp ce Falk se suia în 
mașină. 

Scaunul șoferului era dat mult în spate. Carmen era una 
dintre puţinele femei întâlnite de Falk care era destul de înaltă 
ca să-l poată privi drept în ochi atunci când stăteau faţă în faţă. 

Falk a pus telefonul pe difuzor și a apăsat pe buton. Sunetul 
paraziţilor a umplut mașina. Cinci, zece secunde de muţenie, 
apoi cele două cuvinte s-au auzit slab, vag. Alte câteva sunete 
înfundate și apelul s-a întrerupt. 

— Incă o dată, a zis Carmen, încruntată. 

Femeia închise ochii și, în timp ce asculta, Falk s-a uitat la 
faţa ei. La cei 38 de ani, Carmen avea cu doar șase luni mai 
mult decât el, nu doar ca vârstă, ci și ca experienţă, însă acum 
era prima dată când carierele lor în Poliţia Federală se 
intersectau. Carmen abia venise în cadrul echipei de investigaţii 
financiare din Melbourne, mutată de la Sydney. Falk nu reușea 
să-și dea seama dacă ea regreta sau nu. Carmen deschise ochii. 
In lumina portocalie a felinarului de pe stradă, pielea și părul ei 
păreau cu o nuanţă mai închise decât de obicei. 

— „Să o rănească”, zise ea. 

— Așa mi s-a părut și mie. 

— La sfârșit n-ai mai reușit să distingi și altceva? 

Falk a dat volumul la maximum și apoi a apăsat pe replay. Îşi 
dădu seama că nu mai respira, străduindu-se să audă. 

— Auzi? l-a făcut ea atent. Nu spune cineva „Alice”? 

Au ascultat iar și, de data asta, peste zgomotul înfundat, Falk 
a prins o ușoară inflexiune, ceva ce semăna cu un sâsâit. 

— Nu știu ce să zic, a spus el. Poate că sunt doar paraziți. 

Carmen a pornit motorul. În liniștea de dinaintea zorilor, 
zgomotul se auzea tare. S-a îndepărtat de trotuar, a intrat pe 
șosea și abia apoi a vorbit din nou. 

— Cât de sigur ești că e vocea lui Alice? 

Falk a încercat să-și amintească timbrul vocii lui Alice Russell. 
Tipa avea o voce oarecum distinctă. Adeseori grăbită. 
Intotdeauna hotărâtă. 


— Nu am niciun motiv să spun că nu e ea. Dar e greu de spus 
cu exactitate. 

— Foarte greu. Nici măcar n-aş putea să jur că e o voce de 
femeie. 

— Da. 

Privit în oglinda de pe portieră, orizontul de deasupra orașului 
Melbourne se făcea tot mai mic. In faţă, spre est, cerul devenea 
din negru albastru-închis. 

— Ştiu că Alice e o belea, zise Falk, dar sper din suflet că n- 
am băgat-o în vreun rahat. 

— Şi eu. 

Când Carmen a rotit de volan să intre pe autostradă, inelul ei 
de logodnă a prins o sclipire de lumină. 

— Polițistul local ce a avut de zis? Cum îl cheamă? 

— King. 

Noaptea trecută, după ce încercase să asculte mesajul vocal 
trimis de Alice Russell, Falk sunase imediat la poliţia statală. 
Trecuse o jumătate de oră până fusese sunat înapoi de 
sergentul-major care conducea acţiunea de căutare. 

— Îmi cer scuze, începuse King cu o voce care părea obosită. 
A trebuit să ajung la un post telefonic fix. Vremea ne dă peste 
cap recepţia mai rău ca de obicei. Spune-mi despre mesajul 
vocal. 

Îl ascultase răbdător pe Falk, în timp ce acesta-i povestise 
totul. 

— Bun, a zis King, când Falk a terminat. Să știi că am făcut o 
verificare a apelurilor ei telefonice. 

— OK. 

— Ce fel de relaţie ziceai că ai cu ea? 

— Profesională, i-a răspuns Falk. Confidenţială. Ne ajuta, pe 
mine și pe detectivul care îmi e partener, în legătură cu o 
chestiune. 

— Şi cum îl cheamă pe coleg? 

— O cheamă. Carmen Cooper. 

Falk auzise foșnetul hârtiei pe care omul își nota. 

— Și aștepta vreunul dintre voi un telefon de la ea? 

— Nu neapărat, răspunsese Falk, ezitant. 

— Ai cât de cât abilităţi de supravieţuire în sălbăticie? 


Falk își privise mâna stângă. Pielea era încă rozalie și, ici-colo, 
avea zone ciudat de netede, acolo unde arsurile nu i se 
vindecaseră definitiv. 

— Nu. 

— Dar partenera? 

— Nu prea cred. 

lar Falk își dăduse seama că, de fapt, habar n-avea. 

Urmase o pauză. 

— Conform companiei de telefonie, continuase King, azi- 
dimineaţă, devreme, Alice Russell a încercat să apeleze două 
numere. Numărul de urgenţă și pe al dumitale. Ai idee ce motiv 
ar fi avut s-o facă? 

Era rândul lui Falk să facă o pauză. Auzea în telefon răsuflarea 
sergentului. 

Să o rănească. 

— Cred c-ar fi mai bine să venim acolo, spusese Falk. Să 
discutăm personal. 

— Prietene, cred că ar fi o mișcare înțeleaptă. S-aduci și 
telefonul. 


Ziua 4: Duminica dimineaţa 

Femeia își vedea propria-i frică reflectată pe cele trei chipuri 
care o priveau fix. Inima îi bătea cu putere și auzea respirațţiile 
sacadate ale celorlalte persoane. Deasupra, peticul de cer dintre 
copaci era de un cenușiu tern. Vântul scutura crengile și trimitea 
peste grupul de dedesubt un val de apă. Nimeni nu se clintea. În 
spatele lor, lemnul putred al adăpostului gemu și apoi se domoli. 

— Trebuie să plecăm de-aici, a zis ea. Acum. 

Perechea cu ochii negri și mari din stânga ei a încuviinţat 
imediat din cap, unită brusc de panică. La dreapta ei, semnul 
unei șovăieli cât se poate de scurte, apoi un al treilea semn de 
încuviințare, din cap. 

— Cum rămâne cu... 

— Cum rămâne cu ce? 

— ...cum rămâne cu Alice? 

S-a lăsat o liniște grozavă. Singurele sunete veneau de la 
scârțâitul și foșnetul copacilor care se uitau în jos la cercul 
strâns al celor patru. 

— Alice și-a făcut-o cu mâna ei. 


Capitolul 3 

După câteva ore, când Falk și Carmen s-au oprit, cerul era 
complet luminat, iar orașul se afla departe în urma lor. Stăteau 
la marginea drumului, să se dezmorţească, și norii aruncau 
umbre mișcătoare peste padocuri. Casele și clădirile erau puţine 
și departe unele de altele. Un camion încărcat cu unelte pentru 
agricultură a trecut în viteză pe lângă ei, primul vehicul pe care 
îl văzuseră după treizeci de kilometri. Zgomotul a stârnit un cârd 
de papagali cacadu-cu-piept-roz, zburătăcindu-i dintr-un copac 
din apropiere, cu bătăi de aripi și ţipete. 

— Hai să-i dăm drumul mai departe, a spus Falk. 

A luat cheia de la Carmen și s-a urcat la volanul sedanului ei 
grena, ponosit. A pornit motorul. | s-a părut imediat familiar. 

— Am avut și eu o mașină ca asta, a spus el. 

— Dar ai avut inspiraţia să scapi de ea? 

Carmen s-a instalat în scaunul din dreapta. 

— Nu a fost alegerea mea. A fost avariată la începutul anului, 
când eram în orașul meu natal. Un gest de bun venit din partea 
unor localnici. 

Carmen îi aruncă o privire și un mic surâs. 

— A, da. Am auzit povestea. Avariată e un fel de a spune, 
probabil. 

Într-un acces de regret, Falk își trecu mâna pe volan. Mașina 
lui cea nouă era OK, dar nu era același lucru. 

— Oricum, asta e mașina lui Jamie, a adăugat Carmen, în timp 
ce intrau pe șosea. E mai bună decât a mea la drum lung. 

— Corect. Ce mai face Jamie? 

— E bine. Ca de obicei. 

Falk nu prea știa ce înseamnă de obicei. Pe logodnicul lui 
Carmen îl întâlnise o singură dată. Un tip musculos, cu blugi și 
tricou, Jamie lucra în marketing, pentru o firmă producătoare de 
băuturi nutritive pentru sportivi. Dăduse mâna cu Falk și-i 
oferise o sticlă cu ceva albastru și acidulat, care promitea să-i 
sporească performanţele. Zâmbetul bărbatului părea sincer, dar 
mai fusese și altceva, o nuanţă anume atunci când măsurase 
silueta înaltă și suplă a lui Falk, tenul palid, părul blond-albicios 
și mâna arsă. Dacă ar fi fost să ghicească, Falk ar fi zis că fusese 
vorba de o oarecare ușurare. 


Mobilul lui Falk, așezat pe consola centrală, începu să bipăie. 
Şi-a luat ochii de la drumul pustiu ca să arunce o privire spre 
ecran și-i întinse telefonul lui Carmen. 

— Sergentul ăla a trimis un e-mail. 

Carmen deschise mesajul. 

— Bun, zice că au fost două grupuri la complex. Un grup de 
bărbaţi, unul de femei, și fiecare a făcut un alt traseu. A trimis 
numele femeilor din grupul lui Alice Russell. 

— Ambele grupuri de la BaileyTennants? 

— Așa se pare. 

Carmen își scoase telefonul propriu și deschise site-ul web al 
firmei BaileyTennants. Cu coada ochiului, Falk putea să vadă pe 
ecran numele scris cu negru și argintiu al exclusivistei firme de 
contabilitate. 

— OK. Breanna McKenzie și Bethany McKenzie, citea Carmen 
cu gas tare, de pe telefonul lui. Breanna este asistenta lui Alice, 
nu? 

Tastă pe telefonul ei. 

— Mda, uite-o. Doamne, la cum arată ar putea să facă 
reclamă la vitamine. 

l-a întins telefonul ei lui Falk și acesta aruncă o privire la 
portretul strălucitor al unei fete de vreo 25 de ani. Inţelese ce 
voia să spună Carmen. Chiar și în lumina puţin măgulitoare din 
birou, Breanna McKenzie avea strălucirea sănătoasă a cuiva 
care făcea în fiecare dimineaţă jogging, practica intens yoga și 
folosea cu religiozitate, în fiecare duminică, un tratament pentru 
părul ei negru și lucios, strâns în coadă de cal. 

Carmen își luă înapoi telefonul și tastă din nou. 

— Nu găsesc nimic despre cealaltă. Bethany. Surori, crezi? 

— Posibil. 

Poate chiar gemene, se gândi Falk. Breanna și Bethany. Bree 
și Beth. Le rosti numele, rostogolindu-le pe limbă. Sunau ca o 
pereche. 

— O să aflăm noi care e treaba cu ea, zise Carmen. 
Următoarea este Lauren Shaw. 

— Ne-am mai întâlnit noi cu ea, nu? întrebă Falk. Nivel mediu 
de management sau cam așa ceva? 

— Mda, e... Frate, așa e, coordonatoarea pentru planificare 
strategică de perspectivă, ce-o mai fi însemnând și asta, a 
adăugat Carmen, care se uita din nou în telefonul ei. 


Indiferent ce însemna, chipul prelung al lui Lauren nu trăda 
absolut nimic. Era greu să-i ghicești vârsta, dar Falk i-o aprecie 
pe la 40, 50 de ani. Părul era castaniu-deschis, iar ochii, gri- 
deschis, se uitau direct în obiectivul aparatului, cu o expresie la 
fel de neutră ca într-o fotografie de pașaport. 

Carmen reveni la lista cu nume. 

— Hm! 

— Ce-i? 

— Zice că și Jill Bailey a fost acolo, cu ele. 

— Pe bune? 

Falk își ţinea privirea la drum, dar sâmburele îngrijorării, care i 
se cuibărise în piept încă din noaptea trecută, creștea și palpita. 

Carmen nu s-a obosit să caute poza lui Jill. Erau amândoi 
familiarizați cu trăsăturile robuste ale președintei de consiliu. 
Anul acesta avea să împlinească 50 de ani și, în ciuda hainelor 
ei scumpe și a tunsorilor, își arăta cu prisosință vârsta. 

— Jill Bailey, zise Carmen, trecând mai departe prin mesajul 
sergentului, după care încremeni cu degetul mare pe ecran. 
Rahat! Și frate-său a fost în grupul bărbaţilor. 

— Eşti sigură? 

— Mda, Daniel Bailey, director executiv. Scrie aici, negru pe 
alb. 

— Asta nu-mi place deloc, făcu Falk. 

— Nu. Nu-mi place chiar nimic din toate astea. 

Carmen bătea uşor darabana cu unghiile pe ecran și se 
gândea. 

— În regulă, zise, într-un final. Nu ştim destul, încât să 
formulăm vreo concluzie, oricare ar fi ea. Mesajul vocal este 
complet scos din context. Din orice punct de vedere am vorbi - 
realist, statistic -, cel mai probabil e ca Alice Russell să fi ieșit de 
pe traseu din greșeală și să se fi rătăcit. 

— Mda, asta e cel mai probabil, comentă Falk, gândindu-se că 
niciunul dintre ei nu părea să fie prea convins. 

Şi-au continuat drumul, posturile de radio se auzeau tot mai 
slab, iar peisajul se schimba cu rapiditate. Carmen s-a jucat cu 
butonul până ce a găsit un post pe frecvențele AM, dar și acesta 
se auzea prost. Știrile de la fix ba se auzeau, ba se pierdeau. 
Turista din Melbourne era în continuare dispărută. Şoseaua a 
cotit lin spre nord și deodată, la orizont, au apărut colinele 
Giralang. 


— Ai fost vreodată acolo? a întrebat-o Falk, și Carmen a 
clătinat din cap. 

— Nu. Tu? 

— Nu. 

Nu fusese, dar crescuse într-o zonă care nu era prea diferită. 
Un loc izolat, unde arborii creșteau deși și groși dintr-un pământ 
ce nu lăsa nimic să crească prea ușor. 

— Povestea care circulă pe-aici îmi taie cheful, a continuat 
Carmen. Știu că e o prostie, dar... 

A ridicat din umeri. 

— Până la urmă, ce s-a întâmplat cu Martin Kovac? o întrebă 
Falk. E tot închis? 

— Nu sunt sigură. 

Carmen tastă din nou pe ecranul telefonului. 

— Nu, zise. E mort. A murit acum trei ani, în pușcărie. Avea 62 
de ani. De fapt, acum, că veni vorba, îmi pare cunoscut. Kovac a 
intrat într-o încăierare cu un deţinut, s-a lovit cu capul de podea 
și nu și-a mai revenit. Așa scrie aici. Ar fi cam greu să-ţi pară rău 
pentru el. 

Falk era de acord. Primul cadavru fusese acela al unei 
profesoare stagiare, de 20 și ceva de ani, din Melbourne, 
plecată să se bucure de aerul curat din zonă. O găsise un grup 
de turiști veniţi la camping, dar trecuseră prea multe zile ca să 
se mai poată întreprinde ceva. Fermoarul șortului pe care îl 
purta era rupt, iar rucsacul cu provizii nu fusese găsit. Era 
desculţă, iar șireturile îi erau înfășurate strâns în jurul gâtului. 

Fusese nevoie de încă trei ani, de alte două cadavre ale unor 
femei și de semnalarea unei noi dispariţii, pentru ca numele 
muncitorului necalificat Martin Kovac să fie pomenit pentru 
prima dată în contextul acestor crime. În momentul acela, răul 
era deja făcut, cu vârf și îndesat. Asupra liniștitului masiv 
Giralang plana deja o umbră lungă și greu de șters, iar Falk 
făcea parte din generaţia care crescuse simțind fiori la auzul 
acelui nume. 

— Kovac se pare că a murit fără să recunoască faptul că le-a 
atacat pe cele trei femei, a continuat Carmen să citească de pe 
telefon. Şi nici pe cea de-a patra, care nu a fost găsită niciodată. 
Sarah Sondenberg. Povestea ei chiar a fost tristă. Nu avea decât 
18 ani. iți amintești de părinţii ei, care făceau apelurile alea la 
televizor? 


Da, Falk își amintea. Trecuseră douăzeci de ani, și el încă 
vedea cu ochii minţii disperarea din privirile părinţilor fetei. 

Carmen a încercat să citească mai departe, apoi a scos un 
oftat. 

— Scuze, s-a blocat. A dispărut semnalul. 

Falk nu era surprins. Copacii înșiraţi de-a lungul șoselei 
aruncau umbre care blocau lumina dimineţii. 

— Cred că ieșim din zona de acoperire. 

Nu au mai vorbit decât când au ieșit de pe șoseaua principală. 
Carmen a scos o hartă și îi indica direcţia, pe măsură ce drumul 
se tot îngusta și colinele se profilau măreţe prin parbriz. Au 
trecut pe lângă câteva magazine în care se vindeau vederi și 
echipamente pentru drumeţii. Şirul de clădiri se încheia cu un 
supermarket mic și cu o staţie de benzină singuratică. 

Falk a verificat nivelul din rezervor și a acţionat 
semnalizatorul. Cât timp a alimentat, s-au dat amândoi jos din 
mașină, căscând, pentru că plecarea de la orele mici ale 
dimineţii începea să-și facă simţite consecinţele. Aici era mai 
frig și se simţea cum aerul mușcă. Falk a lăsat-o pe Carmen să- 
și îndrepte spinarea gemând, și s-a dus să plătească. 

Bărbatul de la tejghea purta fes și părea nebărbierit de vreo 
săptămână. Când Falk s-a apropiat, omul și-a îndreptat poziția 
cât de cât. 

— Mergeţi în rezervaţie? 

— Da. 

— O căutaţi pe femeia dispărută? 

— Da, exact, a răspuns iar Falk, clipind. 

— O grămadă de lume a venit pentru ea. Au fost chemate 
echipe de căutare. leri, douăzeci de oameni au făcut plinul. 
Aglomeraţie toată ziua. Și nici azi nu e mai bine. 

Vânzătorul clătină din cap, neîncrezător. 

Falk privi discret în jur. Doar mașina lor era în parcare, în 
magazin nu mai era nici un alt client. 

— Să sperăm că o să dea repede de ea, a continuat bărbatul. 
Urâtă treabă, când dispare cineva. Prost și pentru afaceri. Sperie 
lumea. Le amintește tare de trecut, presupun. 

Nu și-a continuat ideea. Falk se gândi că nu era nevoie să 
pomenească de Kovac. În niciun caz în zona asta. 

— Ai aflat ceva nou? l-a întrebat. 


— Nu. Nu prea cred să fi avut noroc totuși, pentru că nu i-am 
văzut să apară. Și la mine vin din ambele direcţii. Când sosesc și 
când pleacă. Staţia cea mai apropiată e la peste cincizeci de 
kilometri distanţă. Chiar mai departe, dacă o iei spre nord. Toată 
lumea își face plinul aici. Pentru orice eventualitate, știi? Ceva 
legat de faptul că se află aici îi face să-și dorească să fie în 
siguranţă. 

A ridicat din umeri și a continuat: 

— E de bine pentru noi, bănuiesc. 

— Locuiești de mult timp aici? 

— Destul. 

Când i-a întins cardul de credit, Falk a observat de cealaltă 
parte a tejghelei luminiţa roșie a unei camere de supraveghere. 

— Sunt camere și la pompe? l-a întrebat și tipul i-a urmărit 
privirile dincolo de geam, afară. 

Carmen stătea sprijinită de mașină, cu ochii închiși și capul 
lăsat pe spate. 

— Da, bineînţeles. 

Tipul a zăbovit o idee mai mult decât ar fi fost necesar, 
înainte de a-și întoarce privirea înapoi, înăuntru. 

— Nu am încotro. Sunt doar eu și cu mine aici, în cea mai 
mare parte a timpului. Nu pot să risc să scap ţeparii. 

— Femeia dispărută a trecut pe-aici cu grupul ei, când au 
intrat în rezervaţie? 

— Mada. Joi. Poliţiştii deja au luat o copie a înregistrării. 

Falk și-a scos legitimaţia. 

— E vreo șansă să mai ai o copie? 

Tipul s-a uitat la legitimaţie și apoi a ridicat din umeri. 

— Stai un minut, a zis și a dispărut în biroul din spate. 

Cât l-a așteptat, Falk s-a uitat afară, prin ușile de sticlă de la 
intrare. Dincolo de parcarea staţiei nu se vedea nimic, în afară 
de un perete de verdeață. Culmile mascau cerul. Brusc, Falk se 
simţi încercuit. Când bărbatul a revenit, cu un stick de memorie 
în mână, a tresărit. 

— Ultimele șapte zile, zise acesta, întinzându-i-l. 

— Mulţam, amice. Apreciez. 

— Nicio problemă, sper să fie de folos. N-ai vrea să te pierzi 
pe acolo prea mult timp. De fapt, panica te dă gata. După 
câteva zile totul începe să arate la fel și te face să nu mai ai 
încredere în ce vezi. 


A aruncat o privire afară: 
— li scoate din minţi. 


Ziua 1: Joi după-amiaza 

Ploaia stropea ușor parbrizul microbuzului, când acesta a 
oprit. Şoferul a oprit motorul și s-a răsucit în scaun. 

— Oameni buni, am ajuns. 

Nouă capete se întoarseră spre geamurile microbuzului. 

— Eu nu cobor decât dacă o luăm la stânga, nu la dreapta, se 
auzi vocea unui bărbat dinspre locurile din spate, iar ceilalți au 
râs. 

La stânga era o cabană tihnită și primitoare, cu pereţi de 
lemn care ţineau frigul la distanţă. Lumina se revărsa pe 
ferestre și, dincolo de ele, în interior, un șir de camere cochete 
ademeneau oaspeţii. 

In dreapta era o potecă înnoroiată, marcată cu un semn uzat 
de vreme. Eucalipţii se împleteau deasupra capetelor lor, 
formând un fel de boltă, în timp ce poteca șerpuia ca beată, 
apoi vira brusc spre pădure și dispărea. 

— Scuze, amice, azi toată lumea o ia la dreapta. 

Şoferul a deschis ușa microbuzului și un val de aer îngheţat a 
pătruns înăuntru. Unul câte unul, pasagerii au început să se 
miște. 

Bree McKenzie și-a desfăcut centura de siguranţă și a coborât, 
ferindu-se în ultima clipă de o băltoacă. Se întoarse să o prevină 
pe Alice, dar ea tocmai cobora. Vântul îi suflase o șuviţă de păr 
blond peste faţă și o orbise, așa că gheata ei scumpă a aterizat 
în apă. 

— Rahat, făcu ea, cu ochii în pământ, dându-și părul pe după 
urechi. Halal început! 

— Scuze, zise Bree, mecanic. Ti-a intrat apă în gheată? 

— Nu. Cred că am scăpat cu bine, a răspuns Alice, uitându-se 
la gheată. 

Bătu cu piciorul în pământ, zâmbi și apoi păși mai departe. 
Bree a suspinat mut, de ușurare. 

Alice s-a scuturat înfrigurată și și-a tras fermoarul jachetei 
până la gât. Aerul era împrospătat de mirosul lemnului de 
eucalipt ud și, când ea s-a uitat împrejur, a observat că parcarea 
acoperită cu pietriș era aproape goală. E extrasezon, a presupus 
ea. S-a dus în spatele microbuzului, unde se descărcau 
rucsacurile. Păreau mai grele decât își amintea. 

Lauren Shaw era deja acolo, înaltă și subţire, aplecată 
înăuntru, eliberându-și rucsacul de pe fundul grămezii. 


— Ai nevoie de ajutor? a întrebat-o Bree, deși nu o cunoștea 
pe Lauren la fel de bine ca pe alţi membri din conducerea 
superioară, dar știa cum să se facă utilă. 

— Nu, e-n ordine... 

— Nu mă deranjează... zise Bree, întinzându-se după rucsacul 
pe care Lauren tocmai îl scosese de sub grămadă. 

A fost un moment stânjenitor, ambele luptându-se să tragă de 
el, fiecare în altă direcţie. 

— Cred că am reușit. Mulţumesc. 

Ochii lui Lauren aveau aceeași nuanţă cenușie ca a cerului, 
dar i-a zâmbit vag lui Bree și a întrebat-o: 

— Tu ai nevoie de ajutor...? 

— Doamne, nu, răspunse Bree, fluturând din mână. E OK, 
mulțumesc. 

A ridicat apoi privirea spre cer. Norii păreau să devină tot mai 
grei. 

— Să sperăm că vremea o să ţină cu noi. 

— Prognoza zice că nu. 

— Aha! Ei, oricum, nu se știe niciodată. 

— Nu, a confirmat Lauren, aproape amuzată de optimismul lui 
Bree. Nu. Cred că nu se știe niciodată. 

A dat parcă să mai spună ceva, când o auzi pe Alice strigând- 
o pe nume. Lauren privi în direcţia ei și își săltă rucsacul pe 
umeri. 

— Scuză-mă! 

Porni spre Alice, pietrișul scârțâindu-i sub tălpi, și o lăsă pe 
Bree singură cu bagajele. Bree și-a eliberat anevoie rucsacul și a 
încercat să-l ridice, clătinându-se puţin sub greutatea lui 
neobișnuită. 

— O să te obișnuiești. 

Ridică privirea și dădu cu ochii de șofer, care-i zâmbea. El se 
prezentase când urcaseră cu toţii în microbuz, la Melbourne, dar 
ea nu se obosise să-i ţină minte numele. Abia acum se uită la el 
cum se cuvine și observă că omul era mai tânăr decât crezuse 
ea inițial, probabil că era de vârsta ei sau cu doar câţiva ani mai 
mare. Oricum, nu avea mai mult de 30 de ani. Avea mâinile 
vânoase și încheieturile noduroase ale unui alpinist. Era slab, 
dar părea puternic și în formă. Purta o jachetă de polar, având 
pe piept brodate cuvintele Executive Adventures, dar fără niciun 


nume. Bree nu se putea decide dacă tânărul era sau nu 
atrăgător. 

— Să ai grijă să fie bine fixat, zise el, ridicându-i rucsacul și 
ajutând-o să-și potrivească bretelele pe după umeri. Asta ajută 
mult. 

Degetele lui lungi i-au ajustat cataramele și clamele, până 
când Bree a ajuns să simtă că rucsacul devine nu ușor, dar mai 
ușor, oricum. Deschise gura să-i mulţumească, când un damf 
puternic de fum de ţigară traversă aerul umed. Amândoi 
întoarseră privirea într-acolo. Bree știa deja ce avea să vadă. 

Bethany McKenzie stătea ceva mai departe de grup, cu umerii 
aduși în faţă. Cu o mână ferea de vânt o ţigară, pe cealaltă o 
ţinea înfundată în buzunarul hainei. Pe drum în mașină moţăise, 
cu capul bălăbănindu-i-se lipit de geam, și se trezise cu un 
sentiment de jenă. 

— Aici nu se fumează, zise șoferul, după ce și-a dres glasul. 

— Suntem în aer liber, îi replică Beth, oprindu-se după cea 
tras o jumătate de fum. 

— Suntem în incinta terenului care aparţine complexului. În 
zonă fumatul e interzis. 

O clipă, Beth a arborat o expresie belicoasă, dar văzând că 
toți ochii se întorseseră spre ea, a ridicat din umeri și și-a strivit 
ţigara cu gheata. Și-a strâns jacheta în jurul trupului. Era o haină 
veche, Bree știa asta, și nici nu-i mai venea așa de bine. 

Cu un surâs conspirativ, șoferul își îndreptă iar atenţia spre 
Bree. 

— Lucrezi de mult împreună cu ea? 

— De șase luni, răspunse Bree. Dar o știu de când lumea. E 
soră-mea. 

Surprins, bărbatul se uită la Bree, apoi la Beth, și iar la Bree. 
Aceasta știa că așa o să se întâmple. 

— Voi două? 

Bree își lăsă capul într-o parte și-și trecu mâna prin părul 
negru strâns în coadă de cal. 

— Gemene, de fapt. Identice, a mai adăugat, gândindu-se că 
expresia de pe chipul lui o s-o distreze. 

Şoferul nu a dezamăgit-o. A deschis gura și, chiar atunci, în 
depărtare se auzi bubuitura unui tunet. Toată lumea a ridicat 
privirea. 


— Scuze, zise șoferul, zâmbind. Ar fi bine s-o iau din loc, să 
puteţi porni la drum. Ca să aveţi destulă vreme să ajungeţi la 
locul de întâlnire înainte de căderea întunericului. Singurul lucru 
mai rău decât să instalezi o tabără când afară e umed este să 
instalezi o tabără când e umed și te grăbești. 

A scos și ultimul rucsac și s-a întors spre Jill Bailey, care se 
chinuia să-și treacă braţul gros pe sub breteaua rucsacului ei. 
Bree se apropie să o ajute, preluând greutatea rucsacului, 
bâjbâind. 

— Nu vreţi să porniţi? i-a zis el lui Jill. Doamnelor, pot să vă 
arăt eu în ce direcţie s-o luaţi... sau preferaţi să așteptați până 
ajunge toată lumea? 

Sforțându-se, Jill își trecu braţul pe sub baretă și răsuflă 
adânc, roșie la față din cauza efortului. Se uită în lungul 
drumului de acces. Era pustiu. Jill se încruntă. 

— Cu o mașină ca a lui Daniel, ar fi trebuit să ajungă aici 
înaintea noastră, zise unul dintre bărbaţi, încercând să-și 
mascheze râsul sub expresia politeţii. 

Jill îi zâmbi vag, corporatist, însă fără să spună nimic. Daniel 
Bailey era fratele ei, totuși era directorul executiv. 

Bree credea că Daniel avea dreptul să întârzie. Cu zece 
minute înainte de ora la care fusese planificată plecarea 
microbuzului de la sediul BaileyTennants din Melbourne, Bree o 
văzuse pe Jill răspunzând la telefon. Jill se îndepărtase, să nu o 
audă nimeni, și, înfiptă bine pe picioare și cu o mână în șold, 
asculta. 

Ca întotdeauna, Bree încercase să descifreze expresia de pe 
fața președintei de consiliu. Enervare? Poate. Poate altceva. 
Adeseori i se părea că Jill e greu de citit. Oricum ar fi fost, când 
aceasta închisese telefonul și revenise în grup, expresia aceea îi 
dispăruse de pe chip. 

— Daniel e ocupat, explicase Jill, simplu. Afacerile, ca de 
obicei. Vor pleca fără el. Daniel va veni în urma lor, cu mașina 
personală. 

Acum, în timp ce mișunau prin parcarea complexului, Bree 
observase crisparea din colţurile gurii lui Jill. Era clar că norii 
deveniseră mai apăsători și Bree simţea burniţa ciudată și 
stropii de ploaie lovindu-se de haina ei. Aleea de acces era tot 
goală. 


— Sincer, nu are rost să-l așteptăm cu toţii, zise Jill, 
întorcându-se spre cei patru bărbaţi care stăteau lângă mașină, 
cu bagajele lor. Daniel nu poate să fie prea departe. 

Nu și-a cerut scuze pentru fratele ei și Bree s-a bucurat. Era 
unul dintre lucrurile pe care le admira cel mai mult la Jill. Nu se 
scuza niciodată. 

Bărbaţii au zâmbit și au ridicat din umeri. Era în ordine. Sigur 
că era, s-a gândit Bree. Daniel Bailey era șeful. Ce altceva ar fi 
putut să spună? 

— Foarte bine, zise șoferul, bătând din palme. Doamnelor, 
haideţi să pornim la drum. Pe aici. 

Cele cinci femei s-au uitat una la alta, au traversat parcarea și 
apoi l-au urmat, cu jacheta lui roșu-aprins pe fundalul verde- 
stins și cafeniu al zonei împădurite. Pietrișul scrâșnea sub 
ghetele lor și, nu mult după aceea, iarba mâloasă i-a luat locul. 
Şoferul s-a oprit la începutul potecii și s-a aplecat asupra 
vechiului indicator din lemn. Sub o săgeată cioplită din lemn, 
erau scrise două cuvinte: Mirror Falls. 

— V-aţi luat tot ce vă trebuie pentru orientare? întrebă 
șoferul. 

Bree a simţit cum grupul se întoarce să o privească și și-a 
verificat buzunarul hainei. Harta era bine împachetată, strâns, și 
simţea acolo și muchia neobișnuită a plasticului busolei. O 
trimiseseră la un curs, care nu durase decât o jumătate de zi, ca 
să înveţe cum să se orienteze în teren. Acum, deodată, nu i se 
mai părea mare scofală. 

— Nu vă faceţi griji, le spunea șoferul. Pentru porţiunea asta 
n-o s-aveţi nevoie de nimic. Urmaţi-vă instinctul și o să ajungeţi 
la primul luminiș al taberei de campare. Nu aveţi cum să-l rataţi. 
După el, poteca șerpuiește strâns, dar dacă sunteţi foarte atente 
o s-o scoateţi la capăt. Duminică ne vedem la capătul celălalt al 
traseului. Are cineva un ceas? Bun. Ora de întâlnire, 
douăsprezece. Penalizări pentru fiecare sfert de oră de 
întârziere. 

— Şi dacă ajungem mai devreme? Putem să ne întoarcem la 
Melbourne mai repede? 

— Mă bucur să aud că ești încrezătoare, zise șoferul, uitându- 
se la Alice. 

Femeia ridică din umeri. 

— Trebuie să fiu înapoi duminică seară, pentru un eveniment. 


— Bine. Păi, da, cred că da. Dacă ambele echipe ajung la 
punctul de întâlnire mai devreme... 

Şoferul aruncă o privire spre bărbaţii rămași în urmă, departe, 
care sporovăiau sprijiniți de mașină, dar unul dintre ei continua 
să lipsească. 

— Dar să nu vă daţi peste cap să ajungeţi mai repede. 
Duminica, traficul nu e prea aglomerat. Dacă ajungeţi la punctul 
de întâlnire la ora douăsprezece, eu vă duc înapoi în oraș înainte 
de sfârșitul după-amiezii. 

Alice nu l-a contrazis, și-a ţuguiat doar buzele, strâns. Bree 
recunoscuse privirea aceea. Când o vedea, de obicei încerca să 
n-o provoace. 

— Mai sunt întrebări? zise șoferul, uitându-se la fiecare dintre 
cele cinci fețe. Bun. Acum, hai să facem repede o poză de grup, 
pentru buletinul vostru informativ. 

Bree observase ezitarea lui Jill. Buletinul informativ al firmei 
era o treabă îndoielnică atât în privinţa regularităţii apariţiilor 
sale, cât și a valorii informaţiilor. Jill se lovi cu palma peste 
buzunar, fără prea mare elan. 

— Nu mi-am... făcu aceasta, aruncând o privire spre 
microbuz, unde telefoanele lor mobile zăceau pe scaunul 
șoferului într-o pungă cu autosigilare. 

— Nu-i problemă, o fac eu, a zis șoferul, scoțându-și propriul 
telefon din buzunarul jachetei. Adunarea! Puțin mai aproape. 
Așa. Doamnelor, ţineţi-vă de mijloc. Să pară că vă plăceţi între 
voi. 

Bree simţi cum Jill își strecoară braţul în jurul taliei ei și zâmbi. 

— Minunat! Am făcut-o, zise șoferul, verificând ecranul 
telefonului. Bun, asta e tot. Hai, la drum! Baftă! Şi încercaţi să 
vă distraţi, da? 

S-a întors cu spatele, fluturând din mână, și cele cinci femei 
rămaseră singure. Au stat așa, neclintite, ca în poziţia din poză, 
până când Jill s-a mișcat, și pe urmă toate și-au desfăcut braţele 
de pe talia celorlalte. 

Bree s-a uitat la Jill și a descoperit că aceasta o privea fix. 

— Ce distanţă e până la prima tabără de campare? 

— Oh! Stai să... făcu Bree desfășurând harta, bâlbâindu-se în 
timp ce vântul i-o flutura. 

Punctul de start era încercuit, iar traseul, marcat cu roșu. 
Auzea cum sunt săltate rucsacurile și își trecu degetul de-a 


lungul liniei, pentru a găsi prima tabără. Unde era? Stropi de 
ploaie cădeau pe hârtie, iar un colţ se îndoise și făcuse o cută. 
Bree l-a netezit cât a putut mai bine, oftând stins, în timp ce 
căuta locul de tabără și găsindu-l chiar lângă unghia degetului 
mare. 

— OK, nu e prea departe, zise, încercând să descifreze scara 
de pe legenda hărţii. Nu e tocmai rău. 

— Cred că definiţia ta pentru nu tocmai rău s-ar putea să 
difere de a mea, zise Jill. 

— Cam zece kilometri? continuă Bree, făcând, ca din 
întâmplare, să sune ca o întrebare. Nu mai mult de zece. 

— Bine, a încheiat Jill, săltându-și rucsacul puţin mai sus pe 
umeri. 

Pe chip i se citea deja disconfortul. 

— Arată-ne drumul! 

Bree porni la drum. După doar câţiva pași, poteca devenea 
mai întunecoasă, crengile se arcuiau deasupra lor și ascundeau 
cerul. Auzea apa picurând de pe frunze și, de undeva, dintr-un 
loc bine ascuns, răsuna ţipătul unei păsări-clopot. S-a uitat peste 
umăr la cele patru chipuri din spatele ei, niște umbre sub glugile 
jachetelor pe care le purtau. Alice era cel mai aproape și vântul 
îi flutura șuviţele din părul blond. 

— Bună treabă, a șoptit aceasta. 

Lui Bree i s-a părut că vorbise serios și a zâmbit. 

Lauren, următoarea, avea ochii antrenați pentru mersul pe 
teren accidentat, iar Jill, cu obrăjorii ei dolofani, se îmbujorase. 
Bree o vedea pe sora ei încheind coloana. Beth, cu o jumătate 
de pas în urmă, cu ghetele de împrumut și o haină prea strâmtă. 
Privirile celor două surori s-au întâlnit. Bree nu a încetinit ritmul. 

Poteca s-a îngustat și a făcut un cot, iar ultima lumină vizibilă 
de la cabană a cilipit și a dispărut, în timp ce arborii închideau 
calea în urma lor. 


Capitolul 4 

Parcarea cabanei era plină. Camionetele voluntarilor din 
echipele de căutare erau înghesuite unele în altele, pe lângă 
dubele televiziunilor de știri și mașinile de poliţie. 

Falk a parcat în fața cabanei, paralel cu o mașină, și a lăsat-o 
pe Carmen înăuntru, cu cheile în contact. Și-a scuturat ghetele 
pe verandă, bătând din picioare, și când a deschis ușa l-a izbit 
un val de căldură. Un grup de căutători îngrămădiţi unii în alţii 
se afla într-un colț al zonei recepţiei îmbrăcate în lambriuri de 
lemn, absorbiți de studierea unei hărţi. Într-o parte era o ușă 
care dădea în bucătăria comună. În cealaltă, Falk văzu un salon 
cu canapele ponosite și o bibliotecă plină de cărţi și jocuri de 
societate jerpelite. Un computer vechi pâlpâia într-un colţ, sub 
un anunţ cu scris de mână: Exclusiv pentru oaspeți. Falk nu-și 
dădea seama dacă era o ofertă sau o ameninţare. 

Rangerul care stătea de partea cealaltă a biroului recepţiei 
abia dacă și-a ridicat ochii atunci când detectivul s-a apropiat. 

— Imi pare rău, omule, nu avem nimic liber. Ai picat într-un 
moment prost. 

— Sergentul King e pe-aici? l-a întrebat Falk. Suntem 
așteptați. 

— A, scuze. Te-am văzut când ai oprit și am crezut că ești... 

Nu și-a terminat fraza. Încă un labagiu de oraș. 

— E la centrul de comandă pentru căutare. Știi unde e? 

— Nu. 

Rangerul despături pe blat o hartă a rezervației. Pe hârtie era 
reprezentată o vastă întindere verde de păduri, tăiată de linii 
întortocheate care indicau trasee sau drumuri. Rangerul a luat 
un pix și i-a explicat ce anume marca. Traseul pentru mașini 
urma un mic drum rural, trecând spre vest peste masa verde, 
până când ajungea la o răscruce, de unde vira brusc spre nord. 
Rangerul și-a încheiat instrucţiunile și a încercuit punctul de 
finiş, care părea să fie în mijlocul pustietăţii. 

— Sunt cam douăzeci de minute până acolo, cu mașina. Să 
nu-ţi faci probleme, i-a mai zis tipul, întinzându-i harta lui Falk. 
Iti garantez că o să-ţi dai singur seama când ai ajuns. 

— Mulţumesc. 

leșind din cabană, frigul l-a plesnit ca o palmă. A deschis 
portiera mașinii și a urcat la volan, frecându-și mâinile. Atentă, 
Carmen se uita prin parbriz. Când Falk a dat să spună ceva, i-a 


zis să tacă și i-a arătat cu degetul ceva. Falk i-a urmărit privirea. 
De partea cealaltă a parcării, un bărbat de aproape 50 de ani, în 
blugi și geacă de schi, se apleca să scoată ceva din portbagajul 
unui BMW negru. 

— Uite! Daniel Bailey, a zis Carmen. Nu e el? 

Primul gând al lui Falk a fost că directorul executiv arăta altfel 
când nu purta costum. Nu-l mai văzuse niciodată pe Bailey în 
carne și oase, până acum; bărbatul se mișca într-un fel atletic 
pe care fotografiile nu-l puteau reda. Era ceva mai scund decât 
se așteptase Falk, dar era lat în umeri și în spate. Avea un păr 
bogat, castaniu-închis, fără niciun fir grizonant. Dacă nu era 
culoarea lui naturală, atunci era o imitație costisitoare și 
convingătoare. Bailey nu-i cunoștea pe ei - cel puţin, teoretic -, 
însă chiar și așa Falk s-a trezit că se lasă puţin mai jos în scaun. 

— Mă întreb dacă tipul chiar participă la căutări, a zis Carmen. 

— Nu știu ce face, dar n-a prea stat pe-aici. 

Ghetele lui Bailey erau pline de noroi proaspăt. 

L-au urmărit pe bărbat cum scotocește prin portbagajul BMW- 
ului său. Automobilul arăta ca un animal exotic și elegant, 
printre camionetele și dubele obosite. Într-un final, s-a îndreptat 
de spate și a îndesat ceva închis la culoare în buzunarul 
jachetei. 

— Ce era aia? a întrebat Carmen. 

— O pereche de mănuși, așa mi s-a părut. 

Bailey a apăsat capacul portbagajului și acesta s-a închis lin, 
într-o tăcere luxoasă. A mai rămas o clipă cu privirea aţintită 
spre pădure, apoi s-a îndreptat către pavilionul de cazare, cu 
capul plecat înfruntând vântul. 

— Faptul că și el, și Jill sunt aici poate să complice lucrurile, 
zise Carmen, în timp ce amândoi îi urmăreau silueta tot mai 
puţin vizibilă. 

— Mda. 

Era puţin spus, și știau amândoi asta. Falk a pornit motorul și 
i-a întins lui Carmen harta. 

— Mă rog. Până una, alta, uite încotro mergem. 

Carmen se uită la cercul desenat pe întinderea verde. 

— Ce-i acolo? 

— E locul unde le-au găsit pe celelalte patru. 


* 


Suspensiile sedanului erau puse la grea încercare. Carmen și 
Falk erau hurducaţi pe drumul nepavat și simțeau fiecare 
smucitură, păziţi pe ambele margini de trunchiurile jupuite ale 
eucalipţilor. Peste zumzetul motorului, Falk auzea un șuier slab, 
ascuțit. 

— Frate, ce se-aude, vântul? s-a mirat Carmen, mijind ochii 
prin parbriz. 

— Așa cred. 

Falk era cu ochii ţintă la drum, pentru că în jurul lor vegetaţia 
devenea din ce în ce mai deasă. Ţinea strâns volanul cu mâna la 
care se arsese. Incepea să-l doară. 

Cel puţin rangerul avusese dreptate. Nu aveau cum să rateze 
locul. După ce au luat o curbă, drumul singuratic din faţa lor s-a 
transformat într-un furnicar. Vehiculele stăteau parcate bară la 
bară de-a lungul drumului și o reporteriță vorbea cu onestă 
însufleţire în fața unei camere de filmare, gesticulând spre 
echipele de căutare din spatele ei. Cineva instalase o masă 
mobilă, pe care erau termosuri cu cafea și sticle cu apă. Copacii 
își scuturau frunzele fremătând din pricina unui elicopter de 
poliţie care trecea pe deasupra, la mică înălţime. 

Falk a oprit chiar la coada șirului de mașini. Era aproape de 
miezul zilei, dar sus pe cer soarele era doar o sclipire vagă. 
Carmen a întrebat un ranger care trecea pe lângă ei de 
sergentul-major King și acesta le-a arătat către un tip înalt, la 50 
și ceva de ani. Era uscăţiv, avea o privire vigilentă și se uita 
când la pădure, când la hartă, iar când Falk și Carmen s-au 
apropiat, și-a ridicat ochii spre ei, cu interes. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, a zis și le-a strâns mâna, în timp 
ce ei s-au prezentat. 

Apoi, uitându-se peste umăr la camera de filmare a 
televiziunii, a zis: 

— Haideţi să plecăm din haosul ăsta. 

Au mers puţin de-a lungul drumului și s-au adăpostit lângă o 
dubă mare, care-i proteja de vânt cât de cât. 

— Așadar, n-aţi avut noroc? a zis Falk. 

— Încă nu. 

— Câte căutări de felul acesta aţi întreprins până acum? 

— O sumedenie. Eu sunt aici de aproape douăzeci de ani. 
Oamenii se abat tot timpul de la traseu. 


— Şi cât de repede îi găsiți, în mod normal? 

— Sincer, depinde, a explicat King, pufnind și umflându-și 
obrajii. Cine poate să știe? Uneori șansa ne surâde imediat, dar 
adesea durează ceva mai mult. E singură acolo de vreo treizeci 
de ore, cel puţin, așa că ideal ar fi să o găsim astăzi. Se pare că 
au avut inspiraţia să colecteze apă de ploaie, ceea ce e ceva, 
dar probabil că nu are nimic de mâncare. Și mai există și riscul 
hipotermiei. Când ești ud, poate să se instaleze destul de 
repede. Multe depind însă de felul în care rezistă ea. S-ar putea 
să aibă noroc; se pare că are destul de multă experienţă de 
campare, din vremea când era mai tânără. Adeseori se întâmplă 
să plece de unii singuri. 

A făcut o pauză. 

— Alteori, nu. 

— Dar reușiţi întotdeauna să-i găsiţi? a întrebat Carmen. Până 
la urmă, adică. 

— Aproape întotdeauna. Chiar și în perioada lui Kovac i-au 
găsit până la urmă, înţelegi... Doar cu excepţia acelei fete. De 
atunci, nu pot să mă gândesc decât la cazurile în care n-au mai 
fost găsiţi niciodată, dar au fost doar unul sau două. Am avut un 
tip în vârstă, acum vreo cincisprezece ani. Nu era sănătos, avea 
probleme cu inima. Chiar n-ar fi trebuit să plece de unul singur 
în drumeţie. Probabil că s-a așezat să se odihnească puţin, într- 
un loc mai retras, și a făcut infarct. Şi a mai fost un cuplu de 
neozeelandezi, acum vreo zece ani. A fost o treabă cam ciudată. 
Aveau puţin peste 30 de ani, o formă fizică perfectă și destul de 
multă experienţă. S-a aflat, mult mai târziu, că aveau destul de 
multe datorii în Noua Zeelandă. 

— Şi atunci, ce, crezi că au dispărut intenţionat? a întrebat 
Falk. 

— Omule, nu e treaba mea să stabilesc asta. Dar n-ar fi fost 
cel mai rău lucru din lume dacă dispăreau în sălbăticie. 

Falk și Carmen au schimbat o privire. 

— Şi de data asta ce s-a întâmplat? zise Carmen. 

— Alice Russell făcea parte dintr-un grup de cinci femei, 
lăsate la începutul traseului Mirror Falls, joi după-amiază - 
cineva poate să vă arate locul mai târziu, dacă vreţi - având la 
ele doar resursele de bază. O hartă, corturi, busolă, hrană. 
Trebuia să o ia destul de mult spre vest, să treacă pe parcursul 


zilei peste o serie de obstacole, într-o sesiune din aia afurisită de 
team building, și să campeze timp de trei nopţi. 

— E un program organizat de rezervaţie? se interesă Carmen. 

— Nu. E organizat de o companie privată, dar operează aici 
de câţiva ani. Executive Adventurers? Sunt destul de buni, par 
să se priceapă la ce fac. A mai fost și un grup de cinci tipi de la 
BaileyTennants, care a făcut același lucru. Alt traseu, dar 
ambele grupuri trebuia să ajungă aici, la punctul de întâlnire, 
până ieri la prânz. 

— Femeile nu au ajuns însă. 

— Nu. Mă rog, patru dintre ele au ajuns, până la urmă. Dar cu 
o întârziere de șase ore și nu într-o stare prea bună. Au suferit 
câteva răni. Vânătăi peste tot plus tăieturi. O contuzie la cap. 
Una s-a ales cu o mușcătură de șarpe. 

— Doamne, care dintre ele? l-a întrebat Falk. A păţit ceva? 

— Mmm, nu. Nu mare lucru. Breanna McKenzie. Cred că de 
fapt e o asistentă cu ștaif, după câte-mi dau eu seama. Toţi au 
niște funcţii cu denumiri de fiţe. Oricum, probabil că a fost doar 
un piton-covor, dar ele nu aveau de unde să știe asta atunci. Şi- 
au ieșit din minţi de spaimă. Au crezut că e un șarpe-tigru și tipa 
era gata să moară de frică. N-a fost cazul, sigur a fost un șarpe 
neveninos, dar mușcătura s-a infectat, așa că femeia a ajuns la 
centrul medical, pentru câteva zile. 

— La Melbourne? a întrebat Carmen și King a clătinat din cap. 

— La spitalul comunitar din oraș. Cel mai bun loc pentru ea. 
Dacă tragi o supradoză de amfetamine, prin clădirile ocupate 
abuziv, ai nevoie de doctorii din spitalele marilor orașe. Dacă te 
capsează un șarpe, vrei să ai pe lângă tine doctori care cunosc 
viaţa în sălbăticie, crede-mă pe cuvânt! Sora ei e cu ea la spital. 

A scos din buzunar un carneţel și a aruncat o privire în el: 

— Bethany McKenzie. Și ea a fost pe traseu, dar a scăpat 
relativ întreagă. 

King s-a uitat peste umăr la căutători. Un grup se pregătea să 
intre în desiș, oamenii purtau salopete portocalii, strălucitoare 
pe fundalul compact al copacilor. Falk observase o pauză în 
liziera copacilor, acolo unde se deschidea o potecă. Era marcată 
de un indicator de lemn. 

— Știm, a continuat King, că au ieșit de pe traseu la un 
moment dat, în ziua a doua, pentru că nu au mai ajuns la locul 
de campare în seara aceea. Există o potecă destul de largă, o 


cărare a cangurilor, care se deschide din drumul principal. 
Credem că acolo au greșit direcţia. Nu le-a luat decât câteva ore 
ca să-și dea seama de asta, dar înseamnă timp suficient ca să 
intri în belea. 

S-a uitat din nou în carneţel și a dat pagina. 

— După aceea, detaliile devin ceva mai neclare. Poliţiștii mei 
au reușit să scoată de la ele tot ce s-a putut, seara trecută și 
azi-dimineaţă. Mai sunt totuși goluri care trebuie completate. 
Când și-au dat seama că au luat-o pe unde nu trebuie, se pare 
că au bâjbâit încoace și încolo, în încercarea de a găsi drumul 
înapoi. Calea cea mai simplă, ca să înrăutăţești și mai mult 
situaţia. Trebuia să-și refacă proviziile de apă și hrană din al 
doilea loc de tabără pentru noapte, dar cum n-au reușit să 
ajungă acolo, au început să intre în panică. 

Falk și-a amintit de ceea ce-i spusese vânzătorul de la stația 
de benzină. Panica te dă gata. Te face să nu mai ai încredere în 
ce vezi. 

— Ar fi trebuit să-și lase toţi telefoanele, dar Alice și l-a luat 
pe al ei, așa cum știți, a continuat King, făcând semn din cap 
către Falk. Doar că acolo semnalul e de tot rahatul. Uneori ai 
noroc, dar nu e o regulă. Oricum, au rătăcit până sâmbătă, când 
au dat de un adăpost dezafectat. 

Făcu o pauză. Părea gata să mai spună ceva, apoi s-a 
răzgândit. 

— In momentul de faţă, nu știm unde anume se află 
adăpostul acela. Dar acolo s-au oprit peste noapte. leri- 
dimineaţă, când s-au trezit, femeia pe care o căutăm acum 
dispăruse. Sau cel puţin așa susţin celelalte patru. 

Falk se încruntă. 

— Ele ce cred că s-a întâmplat cu ea? 

— Că i-a sărit ţandăra. Și a plecat de una singură. Se cam 
luaseră la harţă cu ea, cu privire la ce era mai bine de făcut. Se 
pare că Alice asta tot insistase să-și croiască drum prin desișuri, 
spre nord, ca să găsească un drum. Celelalte n-au prea fost de 
acord, iar ea nu s-a bucurat deloc. 

— Şi tu ce crezi? 

— S-ar putea să aibă dreptate, a răspuns King. Rucsacul și 
telefonul ei au dispărut tot atunci. Și luase și singura lanternă 
care mai funcţiona. 

Şi-a ţuguiat buzele, ca pentru a-și exprima dezaprobarea. 


— Între noi fie vorba, dacă e să ne luăm după rănile pe care 
le-au suferit și după volumul de stres la care au fost supuse, se 
pare că a fost loc și de ceva agresiune, la un moment dat. 

— Crezi că s-au bătut? Fizic? a întrebat Carmen. Pentru ce? 

— Cum am spus, mai sunt destule de lămurit. Ne mișcăm cât 
putem de repede, date fiind condiţiile. Acolo, în sălbăticie, 
fiecare minut contează. Căutarea are prioritate. 

Falk a încuviinţat din cap. 

— Celelalte cum au găsit drumul înapoi? 

— Au ţinut-o spre nord până când au dat în sfârșit de un drum 
și pe urmă au mers pe el. E o metodă dură, nu funcţionează 
întotdeauna, dar probabil că nu prea au avut încotro. Cu 
mușcătura de șarpe și toate cele. Le-a luat ore întregi, dar până 
la urmă a meritat. 

King a oftat și a conchis: ` 

— Ne concentrăm să descoperim locul unde este coliba. In 
varianta cea mai optimistă, femeia a găsit drumul înapoi și s-a 
adăpostit acolo. 

Falk nu l-a întrebat care era varianta cea mai nefericită. 
Singură și pierdută în mijlocul pericolelor din sălbăticie, Falk 
putea să enumere, fără să se gândească, o serie întreagă de 
posibilităţi. 

— Așadar, așa stau lucrurile în prezent, a mai zis King. Acum 
e rândul vostru. 

Falk și-a scos telefonul. Salvase ca înregistrare mesajul vocal 
primit de la Alice Russel și acum se bucura că o făcuse. Pe ecran 
nu-i apărea nici urmă de semnal. l-a întins lui King aparatul și 
acesta și l-a apăsat bine pe ureche. 

— Vântul ăsta nenorocit, zise el, și-și acoperi urechea cealaltă 
cu mâna și închise ochii, în efortul de a auzi. 

A mai ascultat de două ori înregistrarea, înainte de a-i da 
înapoi lui Falk telefonul, cu o expresie încremenită pe chip. 

— Poţi să-mi spui despre ce ai vorbit cu ea? 

Elicopterul zbura din nou pe deasupra lor, tot la înălţime mică, 
agitând frenetic arborii. Falk îi aruncă lui Carmen o privire, iar 
aceasta a înclinat imperceptibil din cap. 

— L-am văzut pe Daniel Bailey în parcarea de la complex, a 
răspuns Falk. Directorul executiv al companiei unde sunt 
angajaţi toţi. Numele lui era pe lista de participanţi pe care ne-ai 
trimis-o. 


— Șeful? Mda, știu cine e. Era în grupul de tipi. 

— Cât timp au fost acolo, în sălbăticie, grupul de bărbaţi a 
avut vreun contact cu grupul femeilor? 

— Oficial, nu, a răspuns King. Neoficial? Mi s-a spus că s-au 
întâlnit. De ce? 

— Despre asta am discutat cu Alice Russell, i-a explicat Falk. 
Despre Daniel Bailey. 


Ziua 1: Joi după-amiază 

Jill Bailey vedea ceafa lui Alice care se îndepărta tot mai mult, 
cu fiecare pas. 

Nu mergeau decât de douăzeci de minute și deja ghetele lui 
Jill îi rodeau ameninţător călcâiul stâng, în ciuda tehnologiei lor 
superioare, pentru care dăduse o groază de bani și care fusese 
descrisă drept „o tehnologie care asigură confortul 
instantaneu”. Era frig, dar tricoul i se lipise de subsuori și o 
picătură de sudoare i se prelingea pe piele în sutien. Își simţea 
fruntea jilavă și lucioasă, așa că și-o șterse pe furiș, cu mâneca. 

Singura persoană despre care își putea închipui că îi este 
probabil și mai greu era Beth. Jill îi auzea din spate respiraţia 
hârâită, de fumătoare. Ştia că ar fi trebuit să se întoarcă și să-i 
spună câteva vorbe de încurajare, dar în clipa aceea nu-i venea 
în minte nimic. Nimic convingător, în orice caz. 

Se concentră în schimb la propriul efort de a-și menţine un 
ritm constant, încercând să nu lase să se vadă disconfortul. 
Picurul încet al apei de pe crengi îi amintea de aleile pentru 
meditaţie pe care se plimbau la spa. Aceea era mai degrabă 
ideea ei despre un weekend profitabil, petrecut departe de casă; 
goana prin natură fusese întotdeauna pasiunea lui Daniel. 
Afurisitul de Daniel. Se întreba dacă ajunsese sau nu la complex. 

Sesiză în faţa ei o schimbare de ritm și, când și-a ridicat 
privirea de pe cărare și s-a uitat într-acolo, a văzut că celelalte 
fetele încetiniseră pasul. Poteca se lărgise, împrejur copacii 
deveneau tot mai rari și ea își dădu seama că sunetul despre 
care crezuse că vine de la vânt era de fapt zgomotul unei ape 
curgătoare. La marginea pădurii le ajunse pe celelalte din urmă, 
clipind când desișul se desfăcu brusc în două, dezvăluind un zid 
alb, curgător. 

— Vai de mine, incredibil, zise Jill, cu răsuflarea tăiată. Se pare 
că am găsit cascada. 

Uluitor era cuvântul care îi venise în minte. Dincolo de copaci, 
un curs rapid de apă își făcuse loc, bolborosind și spumegând pe 
sub un pod de lemn, pentru ca apoi să cadă liber peste o 
muchie stâncoasă. Cu un bubuit asurzitor, se prăvălea ca o 
perdea grea în lacul întunecat de jos. 

Cele cinci femei au înaintat pe pod și s-au aplecat peste 
balustradă, privind jos, spre genune, la apa fremătândă care se 
prăbușea. Aerul era așa de rece, încât Jill aproape că avea 


impresia că-l poate atinge, iar boarea apei proaspete îi răcorea 
obrajii. Era un peisaj hipnotic și Jill se lăsă pătrunsă de el, 
simțind chiar cum greutatea rucsacului parcă i se ridica puţin de 
pe umeri. Se gândi că ar fi putut să stea acolo pentru totdeauna. 

— Trebuie să mergem. 

Vocea venea dinspre capătul îndepărtat al podului. Jill își 
întoarse privirea. Alice scruta deja poteca, mai departe. 

— Probabil că o să se întunece repede aici, zise aceasta. 
Trebuie să pornim mai departe. 

Lui Jill i se umflase călcâiul din pricina ghetei, și făcuse bășică, 
iar tricoul începea să i se frece de piele și să o irite. S-a uitat 
spre cerul apăsător și apoi încă o dată la priveliște. Oftă. 

— Bine. Să mergem. 

Se dezlipi de balustrada care-i dădea senzaţia de siguranţă, la 
timp ca s-o surprindă pe Bree studiind harta. Se încruntă. 

— E totul în ordine? o întrebă și Bree îi zâmbi larg, dezvelindu- 
și dantura impecabilă. 

— Da. Drumul e pe-aici. 

Împături harta la loc, își dădu la o parte de pe umăr părul 
strâns în coadă de cal și făcu semn spre singura cărare din faţa 
lor. Jill a înclinat din cap, fără să spună nimic. O cărare, o 
singură variantă. Spera ca Bree să fie la fel de încrezătoare și 
când va fi de luat o decizie. 

Cărarea era plină de noroi și, la fiecare pas, lui Jill îi era teamă 
să nu alunece. Durerea începea să-i urce, milimetru cu 
milimetru, pe coloană. Nu era sigură dacă era din cauza 
greutăţii rucsacului sau din cauză că-și ţinea capul mereu 
aplecat, să vadă pe unde calcă. 

Nu ajunseseră prea departe, când zumzetul și trilurile pădurii 
au fost curmate de un strigăt venit din față. Bree se oprise și 
arăta înspre ceva aflat dincolo de cărare. 

— Uite! Primul fanion, nu? 

O bucată de pânză albă, scorțoasă și strălucitoare flutura 
agăţată de scoarţa colorată în dungi a unui eucalipt. Bree își 
dădu jos rucsacul și se avântă prin desișul arboretului, să se uite 
de aproape. 

— Așa e. Are logoul Executive Adventurers pe el. 

Jill se uita printre gene. De la distanţa aceea nu reușea să 
distingă detaliile. Bree se întinse spre fanion, să-l atingă cu 
vârful degetelor. Sări în sus spre el, dar fără să reușească. 


— Îmi trebuie ceva pe care să mă urc, zise, privind împrejur, 
în timp ce vântul îi sufla părul peste faţă. 

— Ei, hai să-l lăsăm acolo, a spus Alice, privind spre cer. Nu 
merită să-ţi rupi gâtul pentru el. Cu ce ne alegem dacă le găsim 
pe toate șase? O sută de dolari sau cât? 

— Două sute patruzeci, de căciulă. 

Auzind vocea lui Beth, Jill întoarse capul. Era prima dată când 
o auzea vorbind de când porniseră pe traseu. 

— Stai că te împing eu, zise Beth, coborându-și rucsacul de pe 
umeri. 

— Nu, nu e nevoie. Hai să-l lăsăm acolo. 

Era însă prea tărziu, sora ei deja pornise spre ea. 

— Două sute patruzeci de dolari, Bree. Il iau eu dacă tu n-ai 
de gând s-o faci. 

Jill se opri să privească, lângă Alice și Lauren care, de frig, își 
ţineau braţele încrucișate la piept. Beth îngenunchease în faţa 
surorii ei, își împletise degetele mâinilor, să facă un fel de 
treaptă improvizată, și așteptă așa până când Bree, fără tragere 
de inimă, își puse gheata plină de noroi pe palmele împreunate. 

— Asta-i pierdere de timp, zise Alice, trăgând apoi cu coada 
ochiului la Jill. Scuze, nu toată treaba asta, doar chestia cu 
fanionul. 

— Ei, lasă-le să încerce, zise Lauren, uitându-se cum 
gemenele se clătinau lângă trunchiul copacului. Nu fac niciun 
rău. Câteva sute de dolari înseamnă mult, când nu ai decât 20 
de ani. 

— Dar tu de ce te grăbești așa? o întrebă Jill pe Alice. 

— Pentru că, în ritmul ăsta, o să ridicăm corturile pe întuneric 
și ploaie. 

Jill înclina să creadă că Alice avea dreptate. Cerul devenise și 
mai cenușiu și ea își dădu seama că nu se mai auzea niciun 
ciripit de pasăre. 

— Ne punem în mișcare într-o clipită. De fapt, mă refeream la 
faptul că te grăbești să te întorci la Melbourne duminică, 
devreme. Nu ziceai că ai un eveniment? 

— A, da, făcu Alice. 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Apoi, fluturând din mână, Alice 
a adăugat: 

— Nu e nimic important. 


— E seara decernării premiilor la Endeavour Ladies' College, 
explică Lauren, în timp ce Alice îi aruncă o privire fără să vadă 
Jill. 

— Da? Păi, atunci o să ne-ntoarcem la timp ca să poţi să 
mergi, a mai zis Jill. Ce premiu o să primească Margot? 

De fiecare dată când se întâlnea cu fata lui Alice, Jill rămânea 
cu senzaţia stranie că este oarecum evaluată. Nu că opinia unei 
fete de 16 ani ar fi avut vreo importanţă în lumea lui Jill - 
depășise de vreo treizeci și cinci de ani nevoia de a primi o 
aprobare de felul ăsta -, însă ceva din aerul detașat al lui 
Margot Russell era ciudat de deconcertant. 

— Premiul pentru dans, răspunse Alice. 

— Frumos. 

— Hmm, făcu Alice, despre care Jill știa că are un masterat în 
business și comerţ. 

Jill îi aruncă o privire lui Lauren. Nu o întâlnise niciodată pe 
fiica lui Lauren, dar știa că și ea era elevă la Endeavour. Din 
întâmplare, o auzise nu o dată pe femeie plângându-se de 
taxele prea mari. Jill scotoci adânc în minte, dar nu reuși să-și 
amintească numele fetei. 

— Şi tu trebuie să te întorci? o întrebă într-un final pe Lauren. 

Pauză. 

— Nu. Anul acesta, nu. 

A fost momentul când s-au auzit câteva mici ovaţii și Jill s-a 
întors, ușurată, și le-a văzut pe surori fluturând fanionul. 

— Bravo, domnișoarelor, zise, și chipul lui Bree s-a luminat. 

Până și Beth zâmbea. Jill se gândi că asta îi schimba expresia. 
Ar trebui să o facă mai des. Işi săltă rucsacul în spate. 

— În sfârșit, comentă și Alice, în șoaptă, fără să fie însă 
suficient de departe, și apoi își ridică rucsacul pe umeri. Mă 
scuzaţi, dar dacă nu ne punem în mișcare, n-o să ajungem 
înainte de căderea nopţii. 

— Da, Alice, mulțumim. Ai mai spus-o. 

Jill se întoarse către surori și adăugă: 

— Bine lucrat, fetelor! Muncă în echipă. 

În timp ce Alice se îndepărta, Bree continua să zâmbească 
luminos și din toată inima. 

Micul tremur din colţul gurii ei era aproape imperceptibil, așa 
încât dacă Jill n-ar fi cunoscut-o atât de bine, ar fi putut crede că 
doar își imaginează ea. 


Alice avusese dreptate. Când au ajuns în tabără, era întuneric 
beznă. Parcurseseră ultimul kilometru de drum cu viteza 
melcului, bâjbâind pe cărare la lumina lanternelor, oprindu-se la 
fiecare câteva sute de metri, ca să consulte harta. 

Odată ajunse în poiană, Jill se așteptase să se simtă ușurată, 
dar de fapt era epuizată. O dureau picioarele și îi obosiseră ochii 
din cauza efortului de a privi în lumina slabă. Pe întuneric era 
greu de spus, dar tabăra părea mai mare decât se așteptase. 
Era înconjurată pe toate părţile de eucalipţi, care se legănau în 
vânt, cu crengile ca niște degete negre profilate pe cerul nopţii. 
Jill nu vedea deloc stele. 

Jill își puse jos rucsacul, bucuroasă să scape de greutate. 
Când să facă un pas înapoi, călcâiul i s-a prins în ceva și ea se 
împiedică și căzu cât era de mare, pe osul șezutului, ţipând de 
durere. 

— Ce-a fost asta? 

Lumina unei lanterne îi intră în ochi lui Jill, orbind-o. Se auzi 
un mic râset de surpriză, dar reprimat rapid. Alice. 

— Doamne, Jill! M-ai speriat. Ai păţit ceva? 

Jill simţi că o prinde cineva de braţ. 

— Cred că ai dat peste vatra pentru foc. Stai să te-ajut! 

Vorbise Bree. Desigur. Jill o simţi pe Bree cum se încovoaie 
ușor sub greutatea ei când a ajutat-o să se ridice în picioare. 

— Sunt OK, mulţumesc. 

Își simţea palmele aspre și dureroase și se gândi că s-ar putea 
să-i sângereze. A băgat mâna în buzunarul jachetei să ia 
lanterna, dar buzunarul era gol. 

— La naiba! 

— Te-ai rănit? a întrebat-o Bree, încă aplecată. 

— Cred că mi-am pierdut lanterna. 

Jill se uită pe jos, acolo unde se împiedicase și căzuse, dar era 
prea întuneric ca să vadă ceva. 

— Stai că o aduc pe-a mea. 

lar Bree a și dispărut. Jill auzi cum cineva scotocea într-un 
rucsac. 

— Poftim! la-o pe-asta! 

Vocea s-a auzit din senin, de undeva din apropiere. 


Jill tresări. Beth. Simţi cum în mână îi era strecurat un obiect. 
Era o lanternă metalică, de tip industrial, lungă și grea. 

— Mulţumesc. 

A bâjbâit până când a găsit întrerupătorul. O rază puternică 
despică noaptea, alungând întunericul până în locul unde era 
Alice. Lumina i-a expus crud trăsăturile dure și femeia tresări, 
ridicându-și mâna în dreptul ochilor, să se protejeze. 

— lisuse, e cam puternică. 

Lui Jill îi luă cu o secundă mai mult decât ar fi fost necesar, 
înainte să coboare raza lanternei de pe faţa lui Alice, spre 
picioare. 

— Se pare că e o lanternă bună. S-ar putea să fim bucuroase 
mai târziu că o avem. 

— Probabil, răspunse Alice, în picioare, captivă în cercul de 
lumină, după care făcu un pas în lateral și dispăru. 

Încet, Jill mătură cu lanterna întreaga tabără. Lumina albă 
anula aproape toate culorile, decolorând totul în nuanţe 
monocrome. Cărarea pe care veniseră părea îngustă și 
denivelată, iar centrul vetrei de foc de la picioarele ei era negru. 
De jur-împrejur, se ridicau în cerc arbori ale căror trunchiuri erau 
luminate de lanternă. Dincolo de ei, pădurea era neagră. In timp 
ce trecea cu lanterna peste tot locul, Jill zări cu coada ochiului o 
umbră și se opri. Orientă lumina înapoi, pe unde deja privise, 
dar de astă dată mai încet. 

O siluetă subţiratică stătea nemișcată chiar la marginea 
luminișului, iar Jill a sărit de spaimă, gata-gata să se împiedice 
din nou, în timp ce lumina i-a jucat în mână, descriind o 
traiectorie aiurea. Și-a recăpătat echilibrul și și-a stăpânit 
tremurul mâinii. Lanterna s-a mai mișcat un pic, după care ea a 
stabilizat fasciculul de lumină. 

Răsuflă ușurată. Era Lauren. Silueta ei înaltă și subţire era 
aproape absorbită de liniile verticale ale copacilor și de spațiul 
întunecat dintre ei. 

— Doamne, Lauren, ce m-ai speriat! a strigat Jill, al cărei puls 
era încă destul de iute. Ce faci? 

Lauren rămase încremenită, cu spatele la grup și ochii aţintiţi 
în beznă. 

— Lau... 

— Şşşt, făcu aceasta, ridicând mâna. 


L-au auzit toate în același timp. Un trosnet. Jill își ţinu 
respiraţia, cu urechile ţiuindu-i de efort. Nimic. Apoi, încă un 
trosnet. De astă dată, ritmul inegal al crengilor care trosneau 
sub pași era neîndoielnic. 

Jill făcu repede un pas înapoi. Lauren se întoarse spre ea, cu 
faţa cenușie în lumina puternică. 

— E cineva acolo. 


Capitolul 5 

— Daniel Bailey? se miră King, uitându-se când la Falk, când 
la Carmen. De ce vă uitaţi la el? 

Vântul ridica în aer nori de praf și frunze, iar la capătul 
îndepărtat al drumului Falk zări un grup de căutători care 
dispărea în tufișuri. Melbourne părea foarte, foarte departe. 

— Este strict confidenţial, începu Falk, așteptând apoi până ce 
King încuviinţă din cap. 

— Desigur. 

— E vorba de spălare de bani. Din câte se pare. 

— La BaileyTennants? 

— Așa credem. 

Nu erau singurii de această părere. Firma de contabilitate de 
nișă era doar una dintre cele care făceau obiectul unei 
investigaţii simultane a Poliţiei Federale Australiene. 

— Îmi imaginam că sunt o firmă respectabilă. Deţinută de 
aceeași familie, de generaţii, și așa mai departe. 

— Mda. Credem că tatăl lui Daniel și al lui Jill Bailey a fost și el 
implicat, înaintea lor. 

— Serios? zise King, ridicând din sprâncene. Așadar, așa a 
transmis afacerea în familie? 

— Cam așa ceva. 

— Cât de gravă e treaba? mai întrebă King. Ceva registre 
contabile ameţite sau...? 

— Acuzaţiile sunt grave, i-a explicat Carmen. Crimă 
organizată. La nivel înalt. În formă continuată. 

De fapt, Falk era conștient că el și Carmen nu știau sigur cât 
de amplă era investigația. Fuseseră desemnaţi să cerceteze 
BaileyTennants și nu li se spusese decât ceea ce era în mod 
direct relevant. Firma era o rotiţă dintr-o reţea mai largă, asta 
știau clar. Cât de întinsă era această reţea, cât de profund 
acţiona... lucrurile astea nu le fuseseră spuse, înţeleseseră că 
era ceva la nivel naţional și bănuiau că se extindea și 
internaţional. 

King se încruntă. 

— Așadar, Alice a venit la voi să-i dea în gât... 

— Noi am abordat-o, zise Falk. 

Era posibil să nu fi fost o alegere bună, se gândea Falk acum. 
Teoretic însă, Alice părea să fie tot ce le trebuie. Era destul de 
sus pe scara ierarhică pentru a avea acces la informaţiile de 


care ei aveau nevoie, și destul de adânc băgată în rahat, pentru 
ca ei să aibă pârghia. Și nu făcea parte din familia Bailey. 

— Sunteţi pe urmele lui Daniel, dar și ale lui Jill Bailey, deci? 

— Da, răspunse Carmen. Și a lui Leo. Tatăl lor. 

— Probabil că el s-a retras de mult timp, nu? 

— Este încă activ. Se pare. 

King aprobă dând din cap, dar Falk observă cum în privirile lui 
se năștea o expresie anume. O cunoștea foarte bine. Falk era 
conștient că, în marea schemă a lucrurilor, cei mai mulţi oameni 
clasau spălarea de bani undeva între furtișagul din magazin și 
călătoria fără bilet în mijloacele de transport în comun. 
Bineînţeles că nu trebuia să se întâmple, dar cei câțiva oameni 
bogaţi care se eschivau de la plata impozitelor nu prea meritau 
să li se aloce atâtea resurse ale poliţiei. 

Era vorba de mai mult de-atât, iar Falk încerca uneori să dea 
explicaţii. La momentul potrivit și când privirea persoanei din 
faţa lui nu avea un aer cu totul absent. Dacă sumele evazionate 
erau considerabile, înseamnă că exista un motiv. Băieţii ăștia, în 
costumele lor impecabile, deveneau cu timpul tot mai lacomi, 
până când, în final, ajungeau de-a dreptul ticăloși. Falk ura 
treaba asta. Ura tot ce avea legătură cu ea. Ura felul în care 
bărbaţii ăștia din birouri confortabile reușeau să se spele pe 
mâini și să-și spună că asta nu era altceva decât contabilitate 
creativă. Ura felul în care aceștia își cheltuiau bonusurile și își 
cumpărau vile și își lustruiau mașinile, prefăcându-se în același 
timp că habar nu au ce se petrece la capătul acestui lanţ. 
Droguri. Arme ilegale. Exploatarea copiilor. Lucruri variate, dar 
totul era plătit cu moneda comună a mizeriei umane. 

— Cei din familia Bailey știu că sunt cercetaţi? îi întrebă King. 

Falk se uită la Carmen. Era întrebarea pe care și-o puneau și 
ei. 

— Nu avem niciun motiv să credem asta, zise el, în final. 

— Cu excepţia faptului că informatoarea voastră v-a contactat 
și, în aceeași seară, a dispărut. 

— Da, cu excepţia asta. 

King își frecă bărbia și privi spre desișul pădurii. 

— Ce înseamnă toate acestea pentru ei? întrebă în cele din 
urmă. Alice Russell vă dă ce vă trebuie și pe urmă... și apoi ce? 
Familia Bailey pierde firma? 


— Nu, zise Falk. La modul ideal, în cele din urmă cei din 
familia Bailey merg la închisoare. Firma se va închide totuși. 

— Așadar, toți angajaţii își pierd slujbele? 

— Da. 

— Inclusiv femeile care sunt în pădure cu ea? 

— Da. 

King nu părea prea impresionat. 

— Şi Alice Russell ce părere avea despre asta? 

— Ca să fim cinstiţi, răspunse Carmen, nu prea a avut încotro. 
Dacă nu ne ajuta, își risca șansa dacă rămânea alături de familia 
Bailey. 

— Corect, punctă King, apoi rămase pe gânduri un minut. Și 
treaba asta durează de ceva vreme, nu? 

— Colaborăm cu ea din când în când de trei luni, îi explică 
Falk. 

— Şi atunci, de ce a trebuit să vă sune ieri? Ce era așa de 
urgent? 

Carmen a oftat. 

— Datele pe care Alice ni le-a dezvăluit până acum trebuia să 
fie transmise echipei mai largi de investigaţii, zise. Azi. 

— Azi? 

— Mda. Mai sunt câteva documente-cheie de care avem 
nevoie, dar ce am aflat până acum era gata să fie trimis pentru 
analiză. 

— Şi aţi făcut-o? Le-aţi trimis? 

— Nu, răspunse Carmen. Odată ce s-a-ntâmplat chestia asta, 
nu mai deţinem noi controlul. Și nici Alice. Mai întâi voiam să ne 
facem o idee despre situaţia asta. 

— Credeţi că încerca să se retragă? 

— Nu știm. E posibil, zise Carmen. Dar pentru ea e ceasul al 
douăsprezecelea în care poate să riște o figură ca asta. Dacă o 
face, e dată în judecată. Ar trebui să aibă un motiv al dracului 
de bun. 

După o ezitare, Carmen continuă: 

— Sau să nu aibă încotro, presupun. 

Și-au întors toţi trei privirile spre peisajul sumbru care până 
acum refuzase să o lase pe Alice Russell să apară. 

— Şi ce mai așteptați de la ea? întrebă King. 

— E vorba de o serie de documente comerciale, zise Falk. 
Vechi. 


BT-51X până la BT-54X erau denumirile oficiale, dar el și 
Carmen le spuneau contractele. 

— Avem nevoie de ele ca să dovedim implicarea tatălui lui 
Daniel și Jill. 

Ce se petrecuse în trecut era determinant, așa li se explicase 
lui Falk și lui Carmen. Leo Bailey era cel care stabilise formula 
actuală a afacerii și tot el pusese pe rol contactele cu un număr 
de actori-cheie, care acum erau anchetați. Chiar dacă se 
întâmplase în trecut, cordonul ombilical care făcea legătura cu 
prezentul era viabil și vital. 

King amuţise. Din depărtare se auzea vâjâitul unui elicopter. 
Părea să fie la distanţă destul de mare. 

— Bun, zise King, într-un final. Uite care-i treaba, în momentul 
de faţă prima și singura mea prioritate este Alice Russell. Să o 
găsesc și să o aduc acasă în siguranţă. Atunci când cineva este 
declarat dispărut, scenariul cel mai probabil este că s-a abătut 
de la traseu și și-a pierdut simţul de orientare, așa că ăsta e 
planul de care am de gând să mă ţin, deocamdată. Dacă există 
însă o șansă ca apelul ei către voi să fi generat probleme în 
grupul respectiv, atunci e bine de știut. Așa că vă mulţumesc 
pentru sinceritate. 

Sergentul devenise agitat, nerăbdător să se întoarcă la 
treabă. Chipul lui căpătase o expresie ciudată. Tipul părea 
ușurat. Tăcut, Falk se mai uită o clipă la el, apoi îl întrebă: 

— Și altceva? 

— Altceva ce? 

— Ce speri să nu se fi întâmplat? Nu-mi place niciunul din 
scenariile astea. 

— Nu, zise King, fără să-l privească în ochi. 

— Deci, ce poate fi mai rău decât cele două scenarii? 

Sergentul a renunţat să se mai agite și s-a uitat în lungul 
drumului. Căutătorii fuseseră înghiţiţi de pădure și uniformele 
lor portocalii nu se mai vedeau. Ziariștii urmăreau totul de la o 
distanţă sigură. Fără să se miște din loc, King s-a aplecat un pic 
spre ei, oftând. 

— Kovac. Kovac e scenariul mai rău. 

Amândoi detectivii îl priviră. 

— Kovac e mort, a spus Carmen. 

— Martin Kovac e mort, a repetat și King, trecându-și limba 
peste dinţi. Dar de fiul lui nu suntem așa de siguri. 


Ziua 1: Joi noaptea 

Lui Lauren i-a venit să ţipe. 

Dar nu erau decât bărbaţii. Cu inima bătându-i tare și un gust 
acru în gât, ea privise cum grupul celor cinci se ițea dintre 
copaci. Zâmbind larg, bărbaţii fluturau niște sticle de vin. Daniel 
Bailey era în fruntea lor. 

— Deci ai ajuns, până la urmă? izbucni Lauren, adrenalina 
dându-i curaj. 

Daniel își încetini pasul. 

— Da... 

Bărbatul strânse din ochi și Lauren se gândi întâi că era furios, 
apoi își dădu seama că pur și simplu încerca să-și amintească 
numele ei. L-a scos din încurcătură sora lui, apărând din beznă. 

— Daniel, ce faceţi aici? 

Dacă Jill era surprinsă sau iritată, cu siguranţă nu a lăsat să se 
vadă asta. Pe de altă parte însă, i se întâmpla rareori să o facă. 
lar Lauren știa asta din experienţă. 

— Ne-am gândit să venim să vă salutăm. Să vedem cum v-aţi 
instalat, a spus el uitându-se la sora lui. Imi pare rău. V-am 
speriat? 

Poate că Daniel știe să o citească pe sora lui mai bine decât 
cei mai mulţi, se gândi Lauren. Jill nu a zis nimic, doar a 
așteptat. 

— Toată lumea e bine? a continuat el. Tabăra noastră e la 
doar un kilometru de-aici. Am adus de băut. 

Se uită la ceilalți patru bărbaţi, care au ridicat, supuși, sticlele. 

— Unul dintre voi să le ajute pe fete să facă focul. 

— Ne descurcăm, i-a zis Lauren. 

— E-n ordine, a replicat Daniel, fluturând din mână. Nu-i 
deranjează. 

Se întoarse apoi spre sora lui și Lauren îi văzu cum se 
îndepărtează împreună. 

Lauren s-a apropiat de vatra de foc, unde un bărbat slăbănog 
de la marketing încerca să dea foc unei brichete inflamabile 
deasupra unui maldăr de frunze ude. 

— Nu așa, zise ea, luându-i chibriturile din mână. 

Bărbatul o urmări cum trece pe lângă trunchiul unui arbore 
căzut la marginea luminișului și culege câteva crenguţe care 
fuseseră ferite de ploaie. Lauren o auzea pe Alice de partea 
cealaltă a poienii, dându-le gemenelor indicaţii despre cum 


trebuie ridicate corturile. Se pare că cele două surori făceau cea 
mai mare parte din treabă. 

Lauren se ghemui lângă vatră, încercând să-și aducă aminte 
cum se face. A aranjat crenguţele în piramidă, deasupra unor 
surcele, și apoi și-a examinat opera. Părea în ordine. Aprinse un 
chibrit și își ţinu respiraţia, în timp ce focul s-a aprins și apoi s-a 
întețit, scăldând totul împrejur într-o lumină portocalie. 

— Unde ai învăţat să faci asta? întrebă tipul de la Marketing, 
cu ochii mari de uimire. 

— In taberele școlare. 

Un foșnet în întuneric și Alice reapăru în lumină. 

— Hei. Corturile sunt ridicate, spuse. Bree și Beth stau într- 
unul din ele, așa că noi două o să-l împărțim pe celălalt. Jill are 
unul de o persoană pentru ea. 

Făcu semn din cap spre vatra focului, cu trăsăturile 
schimonosite de lumina flăcărilor. 

— Bravo! Hai să punem mâncarea la foc. 

— N-ar trebui să vedem ce face Jill? 

Poiana era mare și lui Lauren i-a trebuit o clipă până să o 
localizeze pe femeie. Era la marginea luminișului, împreună cu 
fratele ei, adânciţi amândoi într-o discuţie. Jill spunea ceva și 
Daniel clătină din cap. 

— Sunt ocupați, zise Alice. Hai să începem. Oricum, tot noi 
două trebuie să gătim, pentru că Jill n-ar ști cum să gătească pe 
foc deschis. 

Probabil că e adevărat, se gândi Lauren, în timp ce Alice 
începu să scoată vase și orez și tocană de vită semipreparată, la 
pungă. 

— Imi aduc aminte că eram într-o tabără când m-am jurat să 
nu mai fac niciodată asta, zise Alice după câteva minute, în timp 
ce priveau cum apa începea să clocotească. Dar e ca mersul pe 
bicicletă, nu? Mă simt ca și cum ar trebui să port iar uniforma de 
școală. 

Cu nările pline de mirosul de eucalipt și de lemn ars, cu Alice 
lângă ea, Lauren simţi cum praful se scutură și se ridică de peo 
amintire veche de treizeci de ani. Tabăra McAllaster. 

Tabăra organizată în sălbăticie de Endeavour Ladies’ College 
mai apărea și acum, amplu, în prospectul tipărit pe foaie velină 
al școlii. O ocazie - o ocazie obligatorie - pentru ca tinerele 
domnișoare din clasa a IX-a să petreacă un întreg an școlar în 


peisajul sălbatic. Programul era menit să le dezvolte 
personalitatea, rezistența și respectul sănătos față de natura 
Australiei. Și - lucru subtil spus printre rândurile scrise cu grijă - 
menit să le ţină departe pe adolescente de tot ceea ce le 
atrăgea la vârsta aceea. 

Lauren avea pe atunci 15 ani și încă din prima zi îi fusese dor 
de acasă, iar începând de a doua zi era plină de bășici și 
ciupituri de țânțari. Nu avea condiţie fizică și trecuse bine de 
vârsta la care asta s-ar fi putut pune pe seama unei siluete 
pufoase de copil. După o primă săptămână nesfârșită, s-a mai 
trezit și legată la ochi. Ce sens avea un exerciţiu de încredere, 
când ea nu avea încredere în niciuna dintre colegele ei de clasă? 

Ştia că fusese dusă în afara taberei principale, în zona 
împădurită, era evident după trosnetul și foșnetul frunzelor sub 
tălpile ei, dar în afară de asta nu mai știa nimic. Putea să fie în 
vârful unei stânci sau gata să plonjeze într-un râu. Auzea mișcări 
în jurul ei. Pași. Un chicotit. Întinsese mâna, pipăind întunericul 
din faţa ei. Degetele nu prinseseră nimic altceva decât aer. Un 
pas nesigur înainte aproape că o făcuse să cadă, după ce se 
împiedicase cu vârful piciorului în pământul denivelat. Simţise o 
respiraţie caldă pe obraz și auzise o voce șoptită în ureche. 

— Te-am prins. Pe-aici. 

Era Alice Russell. 

Din câte-și amintea Lauren, era pentru prima dată când Alice 
îi vorbea cu adevărat, dar îi recunoscuse imediat vocea. Lauren, 
pe atunci grasă și fără prieteni, își mai amintea încă acel fior 
amestecat, de confuzie și ușurare, care o încercase când Alice o 
prinsese de braţ. Acum, după aproape treizeci de ani, se uita pe 
deasupra focului la femeia aceea și se întreba dacă-și amintea și 
ea de ziua aceea. 

Făcu o pauză, întreruptă însă de o mișcare scurtă venită din 
spate. Daniel a apărut lângă ea, cu chipul scăldat într-o nuanţă 
portocalie. 

— Deci, au făcut focul? Bun. 

În semiîntunericul dimprejurul flăcărilor, pupilele lui Daniel 
păreau negre. Împinse o sticlă de vin roșu în mâna lui Lauren. 

— Poftim, ia și bea, distrează-te. Alice, vreau să schimbăm 
două vorbe, te rog. 

— Acum? făcu Alice, fără să se miște. 

— Da, te rog. 


Daniel îi atinse ușor spatele cu palma. După un răgaz de nicio 
clipă, Alice l-a lăsat să o conducă departe de grup. Lauren îi privi 
cum dispăreau la marginea luminișului, înghiţiţi de umbrele 
întunericului. Auzi murmurul nedeslușit, șoptit, al vocii lui 
Daniel, acoperit apoi de sporovăială celorlalţi. 

Lauren se întoarse la foc și amestecă în mâncăruri. Erau gata. 
Deschise pungile și adăugă în fiecare cantităţi egale de orez. 

— Cina e gata, zise, fără să se adreseze cuiva în mod special. 

Bree s-a apropiat, ţinând în mână fanionul pe care-l găsise 
mai devreme, iar în urma ei veneau doi bărbaţi. 

— L-am văzut chiar acolo, în copacul de lângă cărare, le 
explica ea celor doi. Poate că voi l-aţi ratat pe al vostru. 

Avea obrajii îmbujoraţi și sorbea dintr-o ceașcă de plastic. Și-a 
luat o pungă cu mâncare. 

— Mulţumesc. Minunat! 

Înfipse furculiţa în pungă, după care s-a cam schimbat la faţă. 

— Nu-ţi place carnea de vacă? o întrebă Lauren. 

— Ba da, îmi place. E super. Nu-i vorba de asta, doar că... 

Bree se opri, apoi continuă: 

— Arată apetisant, mulţumesc. 

Lauren se uită cum Bree ia o bucată minusculă. Numai carne, 
fără orez. Lauren recunoștea imediat pe cineva care evită 
consumul de carbohidrați seara. Era tentată să spună ceva, dar 
își tinu gura. Nu era treaba ei. 

— Dacă și cina voastră e la fel de gustoasă pe cât a fosta 
noastră, zise unul dintre bărbaţi, aplecându-se spre Bree, o să 
aveţi nevoie de ceva care să vă ajute la digestie. 

Înainte ca ea să-i poată răspunde, bărbatul i-a umplut iar cana 
cu vin. 

Cu un ochi la cei doi, Lauren își luă și ea porţia și se așeză pe 
un buștean de lângă foc, să mănânce. Deschise punga. Se uită 
la carnea de vită cu orez. Privind în jur, se gândi că ar fi trebuit 
să mănânce. Nu se uita nimeni la ea. Nimănui de aici nu-i păsa 
dacă ea mânca sau nu. Puse jos furculița. 

Cineva a trecut prin faţa ei și Lauren a ridicat ochii. 

— Pot să iau și eu una? o întrebă Beth, arătând spre mâncare. 

— Sigur. 

— Mulţumesc. Sunt moartă de foame, adăugă Beth, arătând 
apoi spre buștean. E OK dacă mă așez și eu? 


Lauren se trase într-o parte, simțind cum bușteanul pârâie și 
se afundă sub greutatea femeii. Aceasta mâncă repede, privind 
la sora ei, anturată de bărbaţi ca o regină. Bree își lăsă capul pe 
spate arcuindu-și gâtul lung și alb, și sorbi din ceașcă. Imediat i- 
a fost umplută la loc. 

— De obicei nu-i place să bea așa de mult, zise Beth, cu gura 
aproape plină. Când o face, i se suie la cap. 

Lauren își aminti de sticla de vin roșu pe care i-o dăduse 
Daniel și o ridică la vedere, dar Beth clătină din cap. 

— Nu, mulţumesc. Sunt OK. 

— Nici ţie nu-ţi place? 

— Îmi place prea mult. 

— Aha... 

Lauren nu-și dădea seama dacă Beth glumea sau nu. Femeia 
nu zâmbea. 

— Te deranjează dacă fumez? o întrebă Beth, făcând 
ghemotoc punga în care fusese mâncarea și scoțând un pachet 
de ţigări. 

Pe Lauren o deranja puţin, dar clătină din cap. Erau în aer 
liber; lasă femeia să se relaxeze. Priveau amândouă flăcările. 
Râsetele și sporovăială din jur deveneau tot mai gălăgioase, pe 
măsură ce se goleau tot mai multe sticle. Unul dintre bărbaţi se 
îndepărtă de Bree și veni spre ele. 

— Îmi dai și mie o ţigară? zise el, zâmbind. 

Beth a șovăit, dar apoi i-a întins pachetul. 

— Mulţam. 

Bărbatul a luat două ţigări, și-a pus una în gură și pe cealaltă, 
în buzunar. l-a întors spatele înainte să apuce să tragă primul 
fum. Lauren văzu privirea lui Beth urmărindu-l în timp ce se 
întorcea lângă sora ei. 

— Îţi place la BaileyTennants? 

— E OK, zise Beth, ridicând din umeri. E bine. 

Încercase să pară entuziasmată, dar nu i-a prea ieșit. 

Lauren nu o condamna. Se știa că munca de arhivare a 
datelor era prost plătită - era prea puţin chiar și pentru un 
începător -, iar echipa avea birourile la subsol. De câte ori 
trebuia să meargă în birourile lor, Lauren ieșea de-acolo cu 
nevoia imperioasă să vadă lumina naturală. 

— Îţi place să lucrezi cu sora ta? 


— Da, absolut, răspunse Beth, cu un entuziasm care de astă 
dată părea sincer. Mulțumită ei am și obţinut slujba. Ea mi-a pus 
o vorbă bună. 

— Unde lucrai înainte de a veni aici? 

Beth o săgetă pe Lauren cu privirea și aceasta se întrebă dacă 
nu cumva făcuse o gafă. 

— Imi căutam un job. 

— Oh... 

Beth a tras cu sete din ţigară și a oftat, scoțând un nor de 
fum. 

— Scuză-mă. Chiar sunt fericită cu slujba pe care o am. Doar 
că treaba asta - zise ea, făcând un gest în jurul poienii - nu mă 
dau în vânt după așa ceva. 

— Nu prea cred că se dă cineva în vânt. Poate cu excepţia lui 
Daniel. _ 

Lauren își aminti deodată de Alice și ridică ochii. In colţișorul 
unde stătuseră ea și Daniel nu mai era nimeni, iar pe el îl zări 
acum de partea cealaltă a luminișului. Era împreună cu sora lui, 
oarecum separați de restul grupului, și priveau. Alice nu se 
zărea pe nicăieri. 

În depărtare se auzi un trăsnet și tonul conversaţiilor scăzu. 
Toţi ochii s-au îndreptat spre cer. Lauren simţi o picătură pe 
frunte. 

— Mă duc să văd dacă rucsacul meu e băgat în cort, spuse, 
iar Beth a încuviinţat din cap. 

Lauren a traversat poiana, căutându-și cu grijă calea printre 
corzile bine întinse. Surorile făcuseră o treabă foarte bună cu 
ridicatul corturilor, se gândi ea, în timp ce îngenunchea și 
deschidea fermoarul ușii. 

— Alice! 

Femeia tresări. Stătea în mijlocul cortului, cu picioarele 
încrucișate, cu capul plecat, și o paloare albăstrie sinistră 
reflectată pe chip. În poală ţinea un telefon mobil. 

— Rahat, zise Alice, ducându-și telefonul la piept. M-ai speriat. 

— Scuze. Eşti bine? Mâncarea e gata, dacă ţi-e foame. 

— N-am nimic. 

— Eşti sigură? Ce făceai? 

— Nimic. Serios, sunt bine. Mulţumesc. 

Alice apăsă un buton, ecranul telefonului se stinse și 
trăsăturile femeii dispărură odată cu lumina. Vocea ei suna 


ciudat. Pentru o clipă, Lauren se întrebă dacă nu cumva 
plânsese. 

— Ce voia Daniel? 

— Nimic. Ceva legat de agenda pentru adunarea generală 
anuală a acţionarilor. 

— Și nu mai putea aștepta? 

— Sigur că putea. Dar știi cum e Daniel. 

— Vai! exclamă Lauren, pentru că genunchii o dureau de cât 
stătuse ghemuită în ușa cortului. 

Auzea ploaia cum bate în prelata cortului, chiar deasupra 
capului ei. 

— E mobilul tău? Credeam că l-ai predat. 

— Ăla era mobilul de serviciu. Ce, tu nu l-ai păstrat pe-al tău? 

— Nu, nu trebuia să le luăm cu noi. 

— Şi atunci, tu nu ţi l-ai luat, bineînţeles, zise Alice, cu un 
hohot de râs scurt și din toată inima. Nu contează. Oricum, nu 
am semnal. 

— Pe cine încerci să suni? 

— Pe nimeni, a răspuns, apoi a adăugat: Pe Margot. 

— E totul în regulă? 

— Da, zise Alice, dregându-și glasul. Da, totul e bine. Ea e 
bine. 

A apăsat iar un buton și ecranul s-a luminat din nou. În mod 
clar, ochii lui Alice erau înlăcrimaţi. 

— Tot n-ai semnal? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Eşti sigură că totul e în ordine? 

— Da. Doar că... 

Se auzi bufnitura unui telefon aruncat peste sacul de dormit. 

— Trebuie să prind semnalul. 

— Alice, Margot are 16 ani. Nu păţește nimic dacă stă singură 
câteva zile. O s-o vezi oricum duminică. La festivitate. 

Lauren simţea cum în voce i se strecoară o notă sumbră. Alice 
nu părea să observe. 

— Nu vreau decât să mă asigur că e bine. 

— Sigur că e bine. Margot n-o să păţească nimic. Margot e 
întotdeauna bine. 

Lauren trase adânc aer în piept. Era clar că Alice era 
supărată. 

— Uite ce-i, înţeleg ce simţi. Și eu îmi fac griji pentru Rebecca. 


Era un eufemism. De fapt, Lauren avea uneori senzaţia că nu 
dormise niciodată o noapte întreagă în cei șaisprezece ani de 
când o născuse pe fiica ei. 

Niciun răspuns. Doar scotocit și apoi apăru iar lumina 
albăstruie a ecranului. 

— Alice? 

— Te-am auzit. 

Părea distrasă, trăsăturile i se înăspriseră când și-a plecat iar 
ochii să privească în poală. 

— Măcar Margot pare să se descurce bine de una singură, 
comentă Lauren. Cu premiul pentru dans și tot restul. 

Amărăciune, din nou. 

— Poate că da. Eu doar... 

O auzi pe Alice cum oftează. 

— Speram la mai bine pentru ea, zise. 

— Bine. Mă rog, eu știu prin ce treci. 

Lauren se gândea la fiica ei, acasă. Era ora cinei. Încerca să-și 
imagineze ce făcea ea acum și simţi cum îi încolțește senzaţia 
obișnuită de gol în stomac. 

Alice se frecă la ochi cu podul palmei. Brusc, săltă capul. 

— De ce e așa de liniște afară? 

— Plouă. S-a spart petrecerea. 

— Daniel pleacă? 

— Cred că pleacă toţi, zise Lauren. 

Alice o împinse și trecu pe lângă ea, ieșind de-a bușilea din 
cort și strivindu-i degetul cu tocul ghetei. Lauren se frecă la 
mână și o urmă. Afară, tabăra era goală. Gemenele nu se zăreau 
pe nicăieri, dar prin prelata cortului lor străbătea lumina unei 
lanterne. Jill era singură afară, cu fermoarul jachetei tras până 
sus și gluga în cap. Ciugulea cu furculita din mâncare, cu ochii 
aţintiţi la focul care se stingea sfârâind sub picăturile de ploaie. 
Când le-a auzit venind pe cele două femei, și-a ridicat privirea. 

— Aici eraţi, zise, clipind. Alice, te rog, să nu-mi spui că încalci 
regulile. 

Tăcere. 

— Poftim? 

Jill făcu semn cu capul spre mâna lui Alice: 

— Telefoanele nu sunt permise. 

Lauren o auzi pe Alice oftând zgomotos. 


— Știu. Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că a rămas în 
geantă. 

— Să nu-l vadă Bree și Beth. Regulile sunt aceleași pentru 
toată lumea. 

— Știu. N-o să-l vadă. 

— E vreo urmă de semnal pe-aici? 

— Nu. 

Cu ultimele pâlpâiri, focul a bufnit și apoi s-a stins. 

— Ei, asta e. Deci nu ţi-e de niciun folos. 


Capitolul 6 

Falk și Carmen se holbau la King. Elicopterul trecu pe 
deasupra capetelor lor și vârtejul iscat de palete mătură solul. 

— Nu știam despre Kovac că avea un fiu, spuse Falk într-un 
târziu. 

— Nu, mă rog, nu era chiar familia ideală. Copilul, care ar 
trebui să aibă vreo 30 de ani acum, a fost rezultatul unei relații 
de genul când da, când nu, pe care Kovac a avut-o cu o 
barmaniţă de la localul pe care îl frecventa. Au ajuns să aibă un 
băiat, Samuel - Sam - și se pare că Kovac i-a lăsat pe toţi cu 
gura căscată când și-a luat rolul de tată mai în serios decât te-ai 
fi așteptat de la un nebun obișnuit. 

King a oftat și a continuat: 

— Însă când puştiul avea vreo patru, cinci ani, Kovac era deja 
închis. Maică-sa avea probleme cu alcoolul, așa că Sam a fost 
dat în asistenţă maternală de la o familie la alta. A reapărut spre 
finalul anilor de adolescenţă, când a început să-i facă vizite lui 
taică-său în închisoare - cam singura persoană care-l vizita pe 
Kovac, după câte se pare - după care s-a dat iar la fund, acum 
vreo cinci ani. Dispărut, presupus decedat. 

— Presupus, dar nu confirmat? întrebă Carmen. 

— Nu. 

King își îndreptă privirea spre un grup de căutători care 
tocmai ce apăreau în punctul de plecare al traseului și pe ale 
căror feţe nu se citea nimic bun. 

— Dar a fost doar un escroc de mâna a doua, cu idei prea 
măreţe pentru el. A cochetat cu traficul de droguri, s-a ţinut pe 
lângă bandele de motociclişti. A fost doar o chestiune de timp 
până când l-a urmat pe bătrân în pușcărie, cine știe pentru ce, 
ori a ajuns să scoată din minţi pe cine nu trebuie și a plătit 
pentru asta. Avem în Melbourne niște oameni care încearcă să 
stabilească exact. 

A zâmbit sinistru, apoi a continuat: 

— Ar fi fost mai bine dacă se făcea asta încă de-atunci. Dar 
nimeni nu se dă de ceasul morţii când un tip ca Sam Kovac e 
dat dispărut. Singurul care a făcut tam-tam a fost taică-său. 

— Ce te face să crezi că are vreo legătură cu Alice Russell? 
întrebă Falk. 

— Păi, nu cred. Nu chiar. Dar a existat întotdeauna teoria asta 
cum că Martin Kovac ar fi avut un adăpost undeva, în zona 


împădurită. Un loc unde putea să stea ascuns. La vremea aceea 
s-a crezut că e probabil în apropierea locului unde își ducea 
victimele, dar, dacă a existat un astfel de loc, nu l-au găsit 
niciodată, zise King și se încruntă. După descrierile făcute de 
femei, există o mică șansă ca adăpostul pe care l-au descoperit 
să aibă legătură cu el. 

Falk și Carmen schimbară o privire. 

— Femeile cum au reacţionat la asta? vru ea să știe. 

— Nu li s-a spus. S-a hotărât că nu are rost să le tulburăm, 
până când nu suntem siguri că există vreun motiv de îngrijorare. 

— Și nu aveţi nicio idee pe unde e adăpostul ăsta? 

— Cred că undeva prin nord, dar nordul pe aici înseamnă o 
zonă al dracului de mare. Sunt sute de hectare pe care nu le 
cunoaștem bine. 

— Nu puteţi restrânge zona după semnalul telefonului lui 
Alice? se interesă Falk. 

King clătină din cap. 

— Dacă s-ar fi aflat într-o zonă înaltă, atunci, poate. Dar nu 
pare să fie cazul. Sunt zone unde poţi avea noroc, dar nu e nicio 
regulă. Uneori e vorba de numai câţiva metri pătraţi sau de un 
loc unde semnalul apare și dispare. 

Un căutător de pe traseu îl strigă pe nume și King flutură din 
mână, în semn că a auzit. 

— Scuze, trebuie să plec. O să discutăm mai târziu. 

— Restul grupului de la BaileyTennants mai e încă aici? S-ar 
putea să fie nevoie să stăm de vorbă cu ei, zise Carmen, 
urmându-l amândoi înapoi pe drum. 

— Le-am cerut femeilor să mai rămână aici, deocamdată. 
Bărbaţii au plecat, cu excepţia lui Daniel Bailey. Dacă vă e de 
folos cu ceva, puteţi să le spuneţi că mă ajutaţi pe mine. Doar 
să-mi împărtășiţi și mie ce aflaţi, desigur. 

— Da, am înţeles. 

— Haideţi, o să vi-l prezint pe lan Chase. 

King ridică braţul și un tânăr cu hanorac roșu de polar s-a 
desprins din grupul de căutători și a venit spre ei. 

— El conduce programul de aici al Executive Adventurers, zise 
polițistul, aproape zâmbind. O să vă explice personal cât de al 
naibii de infailibil și fără riscuri ar trebui să fie totul. 


* 


— E într-adevăr simplu, dacă te ţii cum trebuie de trasee, le 
explica lan Chase. 

Era un bărbat vânjos, cu părul negru. Privirea îi fugea mereu 
spre desișul pădurii, ca și cum s-ar fi așteptat ca Alice Russell să 
apară dintr-o clipă în alta. 

Se întorseseră la complex, Falk și Carmen urmând în mașina 
lor microbuzul lui Chase, pe drumul de ţară izolat. Acum, Chase 
stătea sprijinit cu o mână de o bornă din lemn, care marca 
începutul traseului. Cu litere cioplite, lustruite de intemperii, era 
scris: Mirror Falls. La picioarele lor, o cărare de pământ șerpuia 
prin pădure și apoi dispărea din vedere. 

— De aici a pornit grupul de femei, spuse Chad. Avem uneori 
și cincisprezece grupuri pe an aici, și nu am avut niciun fel de 
probleme. 

— Niciodată? se miră Falk. 

Chase își lăsa greutatea de pe un picior pe altul. 

— Când și când, poate. Uneori ai grupuri care întârzie. De 
obicei însă, e din cauză că merg încet, nu pentru că se rătăcesc. 
Dacă o iei pe traseu în sens invers, îi găsești mergând agale, 
aproape de punctul final de campare. Sastisiţi de cât au cărat 
rucsacurile. 

— Și totuși nu și de data asta, a spus Carmen. : 

— Nu, răspunse Chase, clătinând din cap. De data asta, nu. In 
taberele de campare pentru noaptea a doua și a treia, lăsăm 
alimente și apă în cutii securizate, pentru ca grupurile să nu fie 
nevoite să care totul de-a lungul întregului parcurs. Când am 
văzut că fetele n-au apărut în punctul de finiș, câţiva rangeri au 
plecat după ele. Ei cunosc scurtăturile, știi? Au verificat cutia de 
la tabăra numărul trei. Nu era niciun semn că trecuseră pe- 
acolo. La fel și la tabăra numărul doi. In momentul acela am 
chemat poliţia locală. 

Scoase din buzunar o hartă și arătă pe ea o linie groasă, roșie, 
care făcea un arc ușor spre nord după care se termina la vest. 

— Acesta e traseul pe care l-au urmat. Probabil că pe undeva 
pe-aici au greșit drumul, le explică el, împungând harta între 
cele două X-uri care marcau taberele unu și doi. Suntem 
aproape siguri că au luat-o pe cărarea cangurilor. Problema e: 
unde au ajuns, când au încercat să facă drumul înapoi? 


Falk examină traseul. Pe hârtie părea destul de ușor, dar știa 
cât de tare puteau fi distorsionate lucrurile în întinderea 
acoperită de vegetaţie bogată. 

— Grupul de bărbaţi pe unde a mers? 

— Au pornit dintr-un punct situat la vreo zece minute de-aici 
cu mașina. i 

Chase arătă spre o altă linie, trasată cu negru de astă dată. In 
prima zi mergea aproape în paralel cu traseul femeilor, apoi se 
curba spre sud și se oprea în același punct de la vest. 

— Băieţii au întârziat plecarea cu aproape o oră, dar tot au 
avut timp berechet să ajungă la prima lor tabără. Se pare că au 
avut timp destul și să meargă în tabăra fetelor, să bea ceva. 

Carmen ridică din sprâncene. 

— E ceva obișnuit? 

— Noi nu încurajăm asta, dar se mai întâmplă. Drumul dintre 
cele două tabere nu e dificil, însă există întotdeauna riscuri dacă 
deviezi de la traseu. Dacă e să meargă prost ceva, atunci chiar 
merge prost. 

— De ce au întârziat bărbaţii? se interesă Falk. Credeam că 
aţi ajuns toţi odată, nu? 

— Cu excepţia lui Daniel Bailey, menţionă Chase. El a pierdut 
microbuzul. 

— A, da? A zis de ce? 

Chase scutură din cap. 

— Mie nu mi-a spus. Și-a cerut scuze de la ceilalţi băieţi. A zis 
că a fost reținut cu treburi. 

— Bine. Toată lumea primește asta la sosire, întrebă Falk, 
privind din nou la hartă, sau...? 

Chase dădu din cap că nu. 

— Le trimitem cu câteva săptămâni înainte. Dar primesc doar 
câte una pentru fiecare echipă și li se cere să nu o copieze. Nu 
putem să-i împiedicăm, evident, dar face parte din procedură. li 
face să înţeleagă resursele limitate din sălbăticie și faptul că nu 
întotdeauna lucrurile pot fi înlocuite. La fel și cu telefoanele, pe 
care nu au voie să le ia cu ei. Vrem să se bizuie pe ei înșiși, nu 
pe tehnologie. Plus că telefoanele oricum nu funcţionează bine. 

— Și cum părea grupul, când a pornit? îl chestionă Falk. După 
părerea ta? 

— Fetele erau bine, răspunse Chase imediat. Puțin agitate, 
poate, dar nimic ieșit din comun. Nu le-aș fi trimis pe traseu 


dacă aș fi avut motive de îngrijorare. Dar erau destul de vesele. 
Uite, poţi să vezi și tu. 

Şi-a scos telefonul din buzunar și a atins ecranul, apoi a ţinut 
aparatul așa încât Falk să-l vadă și el. Era o fotografie. 

— Am făcut-o înainte să pornească. 

Cele cinci femei zâmbeau, cu braţele petrecute una în jurul 
alteia. Jill Bailey era în centrul grupului. O ţinea de mijloc pe 
Alice, iar aceasta, la rândul ei, o ţinea pe una dintre tipe, pe 
care Falk o identifică drept Lauren Shaw. De cealaltă parte a lui 
Jill erau două femei mai tinere, care semănau puţin, dar sigur nu 
erau identice. 

Falk se uită la Alice, blondă, cu capul un pic lăsat într-o parte. 
Avea o haină roșie și pantaloni negri și își ţinea braţul ușor 
sprijinit pe umerii lui Jill. lan Chase avea dreptate. În clipa aceea 
unică, surprinsă de instantaneu, păreau toate destul de fericite. 

Falk îi dădu înapoi telefonul. 

— Facem copii tipărite, pentru căutători, menţionă Chase. 
Haideţi cu mine! O să vă arăt de unde pornește traseul. 

Îi măsură pe Falk și Carmen din creștet până-n tălpi, 
cântărindu-le ghetele ușor uzate. Privirea i se opri scurt pe 
arsura de pe mâna lui Falk. 

— E ceva de mers până la cascadă, dar nu cred să aveţi 
probleme. 

Au intrat în desișul de arbori și aproape imediat Falk începu să 
simtă furnicături și înțepături în mână. Le ignoră și se concentră 
în schimb asupra împrejurimilor. Cărarea se distingea clar, Falk 
vedea adâncituri și șanțuri, poate urme vechi de pași, 
estompate de ploaie. Deasupra lor se legănau coroanele 
arborilor înalţi de eucalipt. Pe cărare nu ajungea niciun pic de 
soare și Falk băgă de seamă cum Carmen tremura. Se gândi la 
Alice Russell. Se întreba la ce se gândea ea oare când intrase în 
pădure, îndreptându-se către un punct din care nu mai putuse 
să plece. 

— Cum funcţionează programul Executive Adventurers? 

Vocea lui Falk răsuna nefiresc de tare pe fundalul foșnetelor 
pădurii. 

— Organizăm activități create special pentru trainingul 
personalului și team building, explică Chase. Cei mai mulţi 
dintre clienţii noștri sunt din Melbourne, dar oferim activităţi în 


tot statul. Parcuri de aventură, programe de relaxare de o zi, tot 
ce vrei. 

— Așadar, aici tu coordonezi programul, de unul singur? 

— In cea mai mare parte. Mai e un tip, la câteva ore distanţă 
de aici, care conduce un curs de supravieţuire. Ne suplinim 
reciproc, atunci când unul din noi e liber, dar în cea mai mare 
parte a timpului sunt doar eu. 

— Şi locuiești aici? Ai cazare în cadrul parcului? 

— Nu. Am o locuinţă, nu prea mare, în oraș. Lângă staţia de 
benzină. 

Falk, care își petrecuse anii copilăriei și adolescenţei într-un 
loc uitat de lume, se gândi că nici măcar el n-ar fi putut să 
numească oraș mâna de prăvălii pe lângă care trecuseră. 

— Pare cam izolat, zise. 

— Nu-i chiar așa de rău, răspunse Chase, ridicând din umeri. 

Ghidul pășea pe cărarea denivelată cu ușurința cuiva care o 
mai bătuse de multe ori până atunci. 

— Îmi place să trăiesc în natură, continuă el. Și rangerii sunt 
OK. Când eram mai tânăr, obișnuiam să vin aici să campez, așa 
că știu bine zona. Nu mi-am dorit niciodată o slujbă de birou. 
Acum trei ani m-am înscris la Executive Adventurers și de doi 
ani încoace sunt aici. Totuși, e prima dată când se întâmplă așa 
ceva pe tura mea. 

Falk reuși să identifice în depărtare zgomotul distinct al unei 
căderi de apă. De când porniseră, tot urcaseră, încet, dar 
constant. 

— Cât timp crezi că au la dispoziţie, ca să o găsească pe 
Alice? l-a întrebat Falk. În cel mai bun caz. 

Lui Chase colţurile gurii i-au coborât. 

— E greu de spus. Adică, nu e cazul să vorbim de condiţii de 
iarnă care să rivalizeze cu Alaska, dar și pe aici se face al 
dracului de frig. Mai ales noaptea și mai ales dacă nu ai un 
adăpost. Dacă ai rămas izolat afară, bate vântul și plouă, atunci 
poate să se termine totul destul de repede, oftă el. Dar dacă e 
isteaţă, știi, și se fereşte cât poate de frig și de umezeală și se 
hidratează, atunci... cine știe? Oamenii pot să fie mai rezistenți 
decât îţi închipui. 

Chase a trebuit să ridice glasul pentru că, odată ce au trecut 
de o cotitură, s-au trezit faţă în față cu o perdea de apă 
înspumată. Un râu se rostogolea peste marginea unei stânci și 


cădea în bazinul aflat foarte jos, sub ei. Au pășit pe pod, 
cascada bubuind lângă ei. 

— Mirror Falls, zise Chase. 

— E uluitor, exclamă Carmen, aplecându-se peste balustradă, 
părul biciuindu-i fața. 

Stropii fini păreau suspendaţi în aerul rece. 

— Ce înălțime are? 

— E doar un pui, are cam cincisprezece metri, i-a răspuns 
Chase. Dar bazinul de la bază este cel puţin la fel de adânc, iar 
presiunea apei e groaznică, așa că nu prea vrei să ajungi acolo. 
Căderea de apă în sine nu e cine știe ce. Mai degrabă te omoară 
șocul și temperatura scăzută. Aveţi însă noroc, aceasta este cea 
mai bună perioadă a anului pentru a o vedea. Vara, nu e la fel 
de impresionantă. Anul acesta ajunsese să fie doar un firicel de 
apă. A fost secetă, știi? 

Falk își încleștă mâna, cu pielea nouă și netedă, în buzunar. 
Da. Ştia. 

— Dar, de când s-a schimbat vremea, e bine, continuă Chase. 
Precipitaţii din plin iarna, așa că înţelegi de unde-i vine numele. 

Falk înțelegea. La baza cascadei zgomotoase, cea mai mare 
parte a apei învolburate era dusă de râu. Intr-o parte, o 
denivelare a solului crease însă o adâncitură naturală, unde apa 
se revărsa într-un bazin larg și liniștit. Se vălurea molcom, în 
timp ce pe suprafaţa ei se oglindeau împrejurimile magnifice. O 
imagine identică, doar cu câteva tonuri mai închisă. Privind în 
jos, la zgomotul alb și tunător, Falk era fascinat. Staţia radio de 
la centura lui Chase a emis un bip și a rupt vraja. 

— Aș face mai bine să mă întorc, zise acesta. Dacă sunteţi 
gata. 

— Nicio problemă. 

Când s-a întors să-l urmeze pe Chase, Falk a surprins cu 
coada ochiului, în depărtare, o sclipire de culoare. La capătul 
cascadei, acolo unde cărarea dispărea în desișul pădurii, o 
siluetă mică și singuratică privea spre apă. O femeie - se gândi 
Falk - cu o pălărie roșie ce contrasta cu nuanțele de verde și 
brun ale mediului înconjurător. 

— E cineva acolo, îi zise Falk lui Carmen. 

— A, da, zise Carmen, privind în direcţia pe care i-o indica el. 
O recunoști? 

— De la distanţa asta, nu. 


— Nici eu. Nu e Alice, totuși. 

— Nu. Din păcate. 

Silueta era prea subţiratică și părul i se zburlea pe sub pălăria 
prea închisă la culoare. Nu se putea ca femeia să fi auzit ceva, 
de la distanţa aceea, peste tunetul cascadei, dar întoarse capul 
brusc în direcţia lor. Falk a ridicat un braţ, dar silueta micuță 
rămase neclintită. Detectivul s-a luat după Chase, pe cărare, și a 
mai întors capul o dată sau de două ori. Femeia a continuat să-i 
privească, până când arborii închiseră drumul în urma lor și Falk 
n-a mai reușit s-o vadă. 


Ziua 2: Vineri dimineaţă 

Beth a tras fermoarul cortului, pe dinăuntru, tresărind când 
zgomotul reverberă prin pânza groasă. Se uită în spate. Sora ei 
încă dormea profund, ghemuită pe o parte, cu genele ei lungi 
umbrindu-i obrajii și părul ca un halo întunecat. 

Întotdeauna dormise așa, încă de când era copil. Amândouă 
dormeau așa, nas în nas, cu părul încâlcit pe pernă, iar 
respiraţiile li se întretăiau. În fiecare dimineaţă, Beth obișnuia să 
deschidă ochii și să vadă o imagine a ei însăși întorcându-i 
privirea. De multă vreme nu se mai întâmplase astfel. lar Beth 
nu mai dormea încovrigată. În prezent, somnul lui Beth era 
agitat și intermitent. 

leși în genunchi afară, în aerul rece, și închise fermoarul 
cortului, înfiorându-se în timp ce-și trăgea ghetele în picioare. 
Cu o zi în urmă i se udaseră, și nu se uscaseră până acum. Cerul 
era la fel de plumburiu și de apăsător ca în ziua anterioară. Nicio 
mișcare în celelalte corturi. Era singură. 

Se simţea tentată să o trezească pe sora ei, ca să poată fi 
singure, pentru prima dată împreună după... Beth nici nu mai 
știa sigur după cât timp. Nu a făcut-o însă. Văzuse privirea 
dezamăgită de pe chipul lui Bree când Alice azvârlise rucsacurile 
celor două surori în dreptul aceluiași cort. Bree ar fi preferat să 
împartă cortul cu șefa ei, nu cu propria soră. 

Beth își aprinse o ţigară, savurând primul fum și întinzându- 
se. Mușchii o dureau. Se duse până la vatra de foc, acolo unde 
zăceau, negri și reci, tăciunii de noaptea trecută. Ambalajele de 
la cină, aruncate pe jos, fuseseră adunate la un loc, sub o piatră, 
și resturile din ele se prelingeau încet. Pământul era mânjit cu 
sos vechi, uscat - probabil că un animal găsise ambalajele peste 
noapte -, dar mai rămăsese încă destul. Ce risipă, se gândi 
Beth, în timp ce stomacul îi chiorăia. Ei chiar îi plăcuse cina. 

O pasăre kookaburra stând pe o creangă din apropiere o 
privea cu ochii ei negri. Beth luă dintr-un pachet abandonat o 
fâșie de carne de vită și o azvârli spre pasăre, care o prinse cu 
vârful ciocului. Femeia a continuat să fumeze, în timp ce 
pasărea își smucea capul, scuturând carnea. Mulțumită în sfârșit 
că prada e moartă, kookaburra o înghiţi dintr-o îmbucătură și își 
luă zborul, lăsând-o din nou singură pe Beth. Femeia s-a aplecat 
să-și stingă mucul de ţigară și a dat cu gheata peste o sticlă de 


vin pe jumătate goală. Se răsturnase și conţinutul se vărsase pe 
pământ, ca o pată de sânge. 

— Rahat! 

Simţi ghimpele încins al enervării. Alice era o scorpie tupeistă. 
Beth își ţinuse gura în timp ce Alice își lătrase ordinele legate de 
corturi, dar când i-a cerut să-i aducă ceva de băut, Beth se 
uitase la ea, confuză. Amuzată, Alice deschisese chiar ea 
rucsacul lui Beth, scotocise pe fundul lui și scosese trei sticle de 
vin. Beth nu le văzuse niciodată până atunci. 

— Nu sunt ale mele. 

Alice izbucnise în râs. 

— Știu. Sunt pentru toată lumea. 

— Atunci de ce sunt la mine în rucsac? 

— Pentru că sunt pentru toată lumea, îi spusese Alice încet, 
ca unui copil. Cu toţii trebuie să contribuim la transportarea 
proviziilor. 

— Eu îmi car deja partea mea. Alea cântăresc o tonă. Şi... 

Se oprise. 

— Şi ce? 

— Eu n-artrebui să... 

— N-ar trebui să ce? Să dai o mână de ajutor? 

— Nu. 

Beth o privise pe sora ei, dar Bree, cu obrajii roșii, întorsese 
capul rușinată. încetează să mai faci atâta tam-tam! 

— N-ar trebui să am la mine alcool, insistase Beth, oftând. 

— Ei, făcuse Alice, ciocănind în sticle. Acum nu mai ai. 
Problemă rezolvată. 

— Jill știe? 

Alice nu continuase discuţia. Își păstrase zâmbetul pe chip, 
dar amuzamentul dispăruse. 

— Ce? 

— Jill știe că mi-ai pus vinul în rucsac? 

— Sunt doar câteva sticle, Beth. Dacă te simţi așa lezată, fă o 
plângere. 

Alice așteptase și tăcerea se prelungise până când Beth a 
clătinat din cap. O văzuse pe Alice dându-și ochii peste cap, în 
timp ce se întorcea să plece. 

Mai târziu, când Lauren a adus o sticlă la focul de tabără, Beth 
se simţise tentată să bea, cum nu i se mai întâmplase de o bună 
bucată de vreme. Pădurea asta părea locul ideal în care 


secretele erau bine păstrate. lar Bree era prea distrasă ca să 
mai facă poliţie cu ea. A simţit aroma vinului ca pe o îmbrăţișare 
caldă și familiară și se chinuise să spună nu, după care spusese, 
ca din întâmplare, da. 

Şi-ar fi dorit ca Daniel Bailey să nu-i aducă pe bărbaţi acolo. 
Ca ei să nu fi adus și mai multă băutură. l-a fost și mai greu să 
reziste, în contextul grupului. Semăna prea mult cu o petrecere, 
chiar dacă era de tot rahatul. 

Fusese prima dată când Beth îl vedea pe directorul executiv 
în persoană. El nu apărea niciodată în măruntaiele ascunse ale 
arhivelor de date, iar ea sigur nu fusese invitată niciodată la 
etajul doisprezece. Dar după felul în care oamenii vorbeau 
despre el, Beth se așteptase la mai mult. In jurul focului de 
tabără, Daniel nu fusese decât un alt bărbat cu o tunsoare de o 
sută de dolari și un surâs despre care, evident, i se spusese 
odată că e fermecător. Poate că la birou era altfel. 

Beth îl urmărise pe Daniel și se gândise la asta atunci când l-a 
văzut că o ia deoparte pe Alice și dispare cu ea în întuneric. 
Oare era ceva între ei? se întrebase. Ceva din comportamentul 
lui o făcuse să creadă că nu era așa, dar ce știa ea? De ani de 
zile, nimeni nu mai dorise să dispară cu ea în întuneric. 

Surprinsese o frântură din conversaţia lor în timp ce se plimba 
prin tabără, în căutarea cuiva cu care să stea de vorbă. Nu. 
Avusese dreptate prima dată. Sigur nu era vorba de preludiul 
unei discuţii în pat. 

— Seful e puţin cam îngâmfat, nu? îi șoptise ea surorii sale, 
mai târziu, când se băgaseră în sacii de dormit, cu fermoarul 
tras până în gât. 

— Beth, el ne plătește salariile. Are dreptul să fie așa. 

Și cu asta, Bree se întorsese cu spatele, lăsând-o pe Beth să 
stea cu ochii aţintiţi în prelata cortului, tânjind după o ţigară 
sau, și mai bine, după ceva mai tare. 

Acum, când cerul se mai luminase, ieșise să se dezmorţească, 
incapabilă să mai ignore durerea de vezică. Căută copacul pe 
care îl marcaseră pe întuneric drept zona lor de toaletă 
improvizată. Uite-l! Nu prea departe de poiană, în spatele 
corturilor. Copacul care avea o creangă ruptă. 

Beth porni spre el, atentă pe unde calcă. Nu știa prea multe 
despre viața în sălbăticia de prin partea locului, în afară de 
faptul că acolo existau probabil o grămadă de lucruri pe care nu 


prea era dornică să calce. În spatele ei, în tabără, începea să se 
simtă mișcare. Fâsâitul unui fermoar de cort, urmat de voci 
șoptite. Se mai trezise cineva. 

Ajunsă lângă copac, se opri. Acesta era oare? La lumina zilei 
părea diferit, dar nu credea că greșește. Avea o creangă ruptă, 
la nivelul capului. Şi dacă se concentra, detecta și un vag miros 
de urină. 

Stând acolo, auzi niște voci care răzbăteau dinspre tabără. 
Șușoteli, dar Beth a reușit să le recunoască. Erau Jill și Alice. 

— Ai cam băut aseară. Nu doar tu, noi toţi... 

— Nu, Jill, nu e de la băutură. Pur și simplu nu mă simt bine. 
Trebuie să mă întorc în oraș. 

— Ar trebui să ne întoarcem toate odată cu tine. 

— Pot să găsesc și singură drumul înapoi... 

— Nu te pot lăsa să te întorci singură. Nu, ascultă-mă... în 
primul rând, e vorba de obligaţia de prudenţă. Trebuie să 
mergem toate. 

Alice nu i-a răspuns. 

— Și compania tot trebuie să plătească, așa încât vom pierde 
banii pentru toate cinci. Ceea ce nu contează, dacă tu nu te 
simţi bine. 

Jill lăsă să plutească în aer ideea exonerării de răspundere. 

— Dar am avea nevoie de o scrisoare medicală pentru 
asigurare, numai să nu fie vorba doar de câteva pahare în plus... 

— Jill. 

— Sau de o primă noapte dură în cort. Crede-mă, știu că 
nimeni nu e pasionat de asta... 

— Aşa e... 

— Şİ oricum nu ne pot duce înapoi la Melbourne decât 
duminică, aşa că, din postura de membru al echipei de 
conducere, cred că ar fi cu mult mai bine... 

— Mda, făcu Alice, oftând. E-n regulă. 

— Te simţi destul de bine ca să continui? 

O pauză, apoi: 

— Cred că da. 

— Bine. 

Vântul agita crengile de deasupra capului lui Beth, scuturând 
stropii de apă de pe frunze. O picătură îngheţată îi alunecă pe 
ceafă și, hotărându-se instantaneu, Beth își trase jos blugii și se 
așeză pe vine în spatele copacului. Genunchii au început imediat 


să o doară și pe coapse simţea frigul. Şi-a mișcat piciorul, pentru 
ca fluxul de urină să nu nimerească gheata, iar în clipa aceea a 
auzit limpede pași repezi în spatele ei. Speriată, s-a întors și a 
căzut pe spate, cu un zgomot înfundat. A simţit pe pielea goală 
pământul care era în același timp rece și cald și umed. 

— Doamne ferește! Pe bune? Chiar lângă corturi? 

Beth ridică ochii și clipi spre cerul de un gri strălucitor, cu 
blugii în vine și palma în ceva cald. Alice se uita în jos, la ea. 
Faţa îi era crispată și palidă. Poate chiar era bolnavă, se gândi 
vag Beth. 

— Dacă ești atât de al naibii de leneșă, încât să nu te mişti 
până la locul pe care l-am convenit, ai cel puţin decenţa să o 
faci lângă cortul tău, nu lângă al meu. 

— Credeam că... 

Beth se ridică în picioare și-și ridică blugii. Strâmţi și răsuciţi, 
aceștia au refuzat să i se supună, oricât a încercat. 

— Îmi cer scuze, am crezut... 

Se ridicase în picioare, slavă cerului, și doar un firișor cald îi 
mai umezea interiorul pulpei. 

— Am crezut că ăsta e copacul. 

— Asta? E doar la câţiva metri de corturi. 

Beth riscă să se uite. Erau mai mult de câţiva metri, cu 
siguranţă! Pe întuneric păruse chiar mai mult, dar oricum erau 
cel puţin cinci metri. 

— Şi nici măcar nu e la vale. 

— Bine, gata. Mi-am cerut scuze. 

Beth și-ar fi dorit din suflet să-i închidă gura lui Alice, dar era 
prea târziu. Se auzi fâsâit de prelate și trei capete au răsărit din 
corturi. Beth a observat privirea severă a surorii ei. Lui Bree nu-i 
trebuia să știe exact ce s-a întâmplat, ca să priceapă. Beth iar a 
făcut-o lată. 

— Probleme? a întrebat Jill. 

— Nu, totul e sub control, le-a zis Alice. Uite, ăla e copacul, 
adăugă, arătând spre un arbore aflat mai departe. 

Nu se vedea nicio creangă ruptă. 

Beth se întoarse către cele trei femei din zona corturilor. 

— Scuze. Am crezut... Imi cer scuze. 

— Vezi de care copac vorbeam? a mai zis Alice, cu degetul 
încă ridicat în direcţia respectivă. 

— Da. Văd. Uite ce-i, îmi pare rău... 


— E-n ordine, Beth, o întrerupse Jill, strigând la ea. Şi 
mulțumesc, Alice. Cred că acum am văzut toate care e copacul. 

Alice continua să se uite fix la Beth, dar lăsă braţul jos. Roșie 
la faţă și fără să se uite la niciuna dintre celelalte fete, Beth o 
luă înapoi spre poiană, cu pași obosiţi. Sora ei stătea la intrarea 
în cort, cu ochii roșii, fără să scoată vreun cuvânt. Era mahmură, 
Beth își dădea seama de asta, iar Breanna nu suporta prea bine 
mahmureala. 

Beth se aplecă și intră în cort, apoi trase fermoarul. Simţea 
mirosul de urină pe singura ei pereche de blugi, iar ochii o 
ardeau. Strânse tare din ochi și rămase complet nemișcată, așa 
cum o învăţaseră la centrul de reabilitare. Respirație profundă și 
gândire pozitivă, până când durerea trecea. /nspiră, expiră. 

În timp ce se concentra și își număra respiraţiile, se închipui 
invitându-le pe celelalte femei să stea împreună cu ea, în cerc. 
Imaginea era foarte limpede și Beth reușea să se vadă 
întinzându-i o mână lui Alice. /nspiră, expiră. Beth își imagină 
cum întinde mâna, cu degetele desfăcute, și le înfige în șuviţele 
cu reflexe blonde. Apoi strânge pumnul și o împinge cu faţa la 
pământ - faţa pentru care cheltuise o mulțime de bani. l-o 
freacă în ţărână până când o să se zbată și o să se vaite. /nspiră, 
expiră. Când a ajuns cu numărătoarea la o sută, Beth a mai 
inspirat încă o dată și a zâmbit ca pentru sine. Consilierul 
avusese dreptate. Chiar o făcea să se simtă mult mai bine dacă 
vizualiza ceea își dorea. 


Capitolul 7 

A fost o ușurare să iasă de pe traseul Mirror Falls. Când 
desișul copacilor a dispărut și cerul s-a deschis deasupra, Falk a 
tras adânc aer în piept. În faţa lui, ceva mai departe, se vedeau 
scânteind ferestrele cabanei, dar reflexia luminii în ele nu 
reușea să răzbată până la desișul întunecat unde se afla poteca. 
El și Carmen l-au urmat pe Chase, au traversat parcarea, 
simțind pietrișul scrâșnindu-le sub tălpi. Ajunși aproape de 
cabană, Falk simţi cum Carmen îl bate ușor pe braţ. 

— Uite acolo, îi șopti ea. Doi dintr-o lovitură. 

Daniel Bailey stătea lângă BMW-ul lui negru, împreună cu o 
femeie pe care Falk a recunoscut-o imediat. Sora lui, Jill. Chiar și 
de la distanţa aceea, Falk putea să vadă pe maxilarul ei o 
vânătaie și își aduse aminte ce-i spusese sergentul King. Câteva 
răni. În fotografia de grup făcută în prima zi, Jill nu avea 
vânătaia aceea, asta e sigur. 

Acum femeia stătea faţă în faţă cu fratele ei și se certau. Era 
genul acela de ceartă în care niciun mușchi nu se mișcă și 
buzele sunt strâns lipite, cum fac persoanele care nu-și pot 
permite să facă o scenă în public. 

În timp ce vorbea, Jill se aplecă în față. Gesticulând, întinse 
brusc mâna spre întinderea împădurită și apoi, imediat, spre un 
punct din depărtare. El îi răspunse clătinând din cap. Jill făcu o 
nouă încercare, aplecându-se și mai tare spre el. Daniel Bailey 
se uita peste umărul ei, departe. Îi evita privirea. Și din nou ela 
clătinat din cap. Am spus nu. 

Jill îl privi fix, cu o expresie impasibilă, apoi se întoarse și urcă 
treptele spre cabană. Bailey se sprijini de mașină și o urmări cu 
privirea până ce dispăru. Clătină din cap și ochii îi căzură pe lan 
Chase, cu hanoracul lui din polar roșu, uniforma de la Executive 
Adventurers. Daniel a părut o clipă stânjenit de faptul că fusese 
surprins certându-se, dar își reveni repede. 

— Salut! zise el, ridicând braţul, și vocea îi răsună în toată 
parcarea. Ceva noutăți? 

S-au apropiat de el. Era prima dată când Falk avea ocazia să-l 
vadă pe Daniel Bailey de aproape. Gura lui avea o expresie dură 
și în ochi i se citea o oarecare tensiune, dar cu toate astea arăta 
mai tânăr de 47 de ani, cât avea. Semăna mult și cu tatăl său, 
pe care Falk îl știa din fotografii, bătrânul fiind încă membru în 
consiliul de administraţie și nelipsind din nicio broșură a firmei. 


Daniel era mai puţin adus de spate și mai puţin ridat decât Leo 
Bailey, dar asemănarea era evidentă. 

Bailey îi privi cu un interes politicos pe Falk și Carmen. Falk 
aşteptă, dar nu reuși să detecteze nicio scânteie de 
recunoaștere în ochii acestuia. Simţi o oarecare undă de 
ușurare. Era totuși un lucru bun. 

— Mi-e teamă că nu avem nimic nou să-ţi spunem, îi răspunse 
Chase. Oricum, nu deocamdată. 

— Pentru Dumnezeu, ziceau că o s-o găsească astăzi, zise 
Bailey, clătinând din cap. 

— Că speră să o găsească astăzi. 

— V-ar fi de ajutor mai multe fonduri? Am spus că noi vom 
plăti. Ei știu asta, nu? 

— Nu banii sunt problema. Ci toate celelalte, spuse Chase, 
privind spre întinderea acoperită de vegetaţie. Ştii și tu cum e 
acolo. 

Înainte ca Falk și Carmen să părăsească zona de căutare, 
sergentul King desfășură o hartă reticulară și le arătă zonele 
care urmau să fie cercetate. Le spusese că e nevoie de aproape 
patru ore pentru a căuta amănunţit pe un kilometru pătrat. Şi 
asta în zonele de pădure cu densitate medie. Erau necesare și 
mai multe ore dacă pădurea era deasă sau terenul era abrupt 
ori dacă era de trecut vreun curs de apă. Falk încercase să 
numere câte pătrate erau. Când a ajuns la douăzeci, a renunţat. 

— Au căutat deja în masivul de nord-vest? întrebă Bailey. 

— Anul acesta, este inaccesibil. Şi prea periculos pe o așa 
vreme. a 

— Un motiv în plus ca să-l verificaţi, nu? In zona aceea e ușor 
să ratezi traseul. 

Ceva din felul în care Bailey cerea răspunsuri suna puţin fals. 

Falk își drese glasul și intră în discuţie: 

— Trebuie să vă fie foarte greu, dumitale și angajaţilor. O 
cunoșteaţi bine pe femeia dispărută? 

Bailey se uită pentru prima dată cu adevărat la el, în același 
timp încruntat și întrebător. 

— Sunteţi...? 

— Dumnealor sunt de la poliţie, îi explică Chase. Ne ajută cu 
cercetările. 

— A, înţeleg. E bine. Vă mulţumesc. 


Bailey întinse mâna și se prezentă. Avea palma rece și 
bătături în vârful degetelor. Nu era mâna unui tip care-și petrece 
tot timpul nemișcat la birou. Era evident că Bailey era foarte 
activ fizic, într-un fel sau altul. 

— Deci, o cunoșteai bine? repetă Falk întrebarea, în timp ce-și 
strângeau mâna. 

— Pe Alice? făcu Bailey și încruntarea i se adânci. Da. Destul 
de bine. Lucrează la noi de patru ani... 

De cinci, de fapt, își zise Falk, în gând. 

— „„„așa că este un membru valoros al echipei. Adică, toţi 
sunt, bineînţeles. Dar faptul că a dispărut așa... continuă Bailey, 
clătinând din cap. E foarte îngrijorător. 

Vorbea sincer. 

Era rândul lui Carmen să intervină. 

— N-ai văzut-o pe Alice Russell marţi, înainte ca ea să 
pornească împreună cu grupul. Corect? 

— Corect. Am ajuns cu întârziere. Am fost reținut și am 
pierdut microbuzul care a transportat grupul. 

— Pot să întreb de ce? 

— Am avut o problemă personală, de familie. 

— Faptul că dumneata ești în fruntea unei firme de familie, 

probabil că nu te prea lasă să te relaxezi, comentă Carmen, pe 
un ton lejer. 
_ — Da, așa este, a răspuns Bailey, cu un surâs cam forţat. 
Incerc totuși să menţin un soi de separare, pe cât posibil. Altfel, 
o iei razna. Din păcate, de data asta a fost inevitabil. Mi-am 
cerut scuze față de ceilalți membri ai echipei. Sigur, nu a fost o 
situaţie ideală, dar nu ne-a întârziat decât cu vreo oră. În final, 
nu a contat deloc. 

— Echipa dumitale, reveni Falk, nu a avut nicio problemă să 
ajungă la timp la punctul de întâlnire? 

— Nu. E o zonă cu teren accidentat, dar traseele, în sine, nu 
sunt din cale-afară de dificile. Sau, în orice caz, nu ar trebui să 
fie, încheie Bailey, aruncându-i o privire lui Chase, care lăsă 
ochii în pământ. 

— Se pare că zona îţi este cunoscută? continuă Falk. 

— Puțin. Mi-am petrecut aici câteva weekenduri, în drumeţii. 
Și în ultimii trei ani, iarna, am organizat aici programe de 
relaxare pentru corporație, cu cei de la Executive Adventurers. 


Este un loc formidabil. De obicei. Dar nu e genul unde ai vrea să 
te rătăcești pentru prea mult timp. 

— Şi ai participat întotdeauna la programele de relaxare? 

— Este cea mai bună scuză ca să scap de la birou. 

Bailey era cât pe ce să zâmbească sincer, dar se abţinu și 
rezultatul a fost o nefericită grimasă. 

— Am avut întotdeauna parte de programe foarte bune și, în 
general, bine organizate. Am fost mereu mulţumiţi, până... în 
fine, până acum, încheie el. 

Chase continua să privească în pământ. 

— Totuși, până la urmă ai văzut-o pe Alice, în timpul 
programului, zise Falk. 

Bailey clipi. 

— În prima seară, vrei să spui? 

— A mai fost și o altă dată? 

— Nu, răspunse Bailey, aproape prea repede. Doar în acea 
primă seară. A fost o vizită de curtoazie între tabere. 

— A cui a fost ideea? 

— A mea. E bine să relaționăm și în altfel de spaţii, nu doar la 
birou. Facem cu toţii parte din aceeași firmă. Suntem toţi în 
aceeași barcă. 

— Și atunci ai stat de vorbă cu Alice Russell? 

Falk îl urmări pe Bailey cu atenţie. 

— Puțin, la început, dar nu am stat prea mult acolo. Când a 
început să plouă, am plecat. 

— Despre ce aţi vorbit? 

Bailey se încruntă. 

— Despre nimic anume, de fapt. Chestii generale, de serviciu. 

— Chiar și în timpul unei vizite de curtoazie? se miră Carmen. 

— Întocmai cum spui, zise Bailey, cu un surâs imperceptibil, 
nu sunt niciodată deconectat complet. 

— Și cum ţi s-a părut ea în seara aceea? interveni Falk. 

O tresărire. 

— Părea în ordine. Dar n-am stat prea mult de vorbă. 

— Nu te-a îngrijorat nimic în privinţa ei? zise Falk. 

— Cum ar fi? 

— Orice. Sănătatea ei, starea psihică. Capacitatea de a rezista 
până la finalul programului? 

— Dacă aș fi avut îndoieli în privinţa lui Alice, sau a oricăruia 
dintre angajaţii noștri, aș fi luat măsuri. 


De undeva din desișurile pădurii, se auzi ţipătul ascuţit și 
strident al unei păsări. Bailey se încruntă și se uită la ceas. 

— Mă scuzaţi. Știţi... vă mulţumesc pentru ajutorul pe care îl 
daţi pentru căutări, dar trebuie să o iau din loc. Vreau să ajung 
la centrul de coordonare la timp pentru ședința informativă de 
seară. 

Chase se foi de pe un picior pe altul și zise: 

— Merg și eu acolo. Vrei să te duc cu mașina mea? 

— Mă descurc, răspunse Bailey, bătând cu palma pe plafonul 
BMW-ului. Mulţumesc. 

Și-a scos cheile și, după încă o tură de mâini strânse și o 
fluturare scurtă, dispăru, invizibil dincolo de geamurile opace, în 
timp ce mașina pornea. 

Chase s-a uitat după el, apoi a privit oarecum trist la 
microbuzul masiv al firmei Executive Adventurers, care se zărea 
în colţul parcării. 

— Mai bine o pornesc și eu într-acolo. O să vă anunţ dacă se 
mai întâmplă ceva, mai zise. 

Cu cheia în mână, se îndepărtă, iar Falk și Carmen se treziră 
din nou singuri. 

— Tare mi-ar plăcea să știu de ce Bailey a ajuns aici cu 
întârziere, zise Carmen. Crezi că a fost o problemă de familie? 

— Nu știu, răspunse Falk. BaileyTennants este o companie de 
familie. Asta poate să însemne aproape orice. 

— Mada. Trebuie totuși să spun că, dacă aș avea o mașină ca a 
lui, și eu aș fi ratat microbuzul. 

S-au îndreptat spre sedanul lor, parcat în colţul cel mai 
îndepărtat. Prin crăpăturile caroseriei se adunaseră frunze și 
praf, care își luară zborul odată ce Falk a deschis portbagajul. Şi- 
a tras afară rucsacul obosit și și-l aruncă pe umăr. 

— Parcă ai zis că nu te dai în vânt după drumeţii, spuse 
Carmen. 

— Așa e. 

— Ar trebui să-i spui asta rucsacului tău. Arată de parcă e 
gata să se rupă. 

— A, da. E destul de uzat. Nu de mine, însă. 

Falk nu a spus mai mult, însă Carmen îl privea cu aerul că mai 
așteaptă ceva. 

— A fost al tatălui meu, explică Falk, oftând. 

— Ce drăguţ! El ţi l-a dat? 


— Într-un fel. Tata a murit, așa că l-am luat eu. 

— Ah, fir-ar! Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Lui nu-i mai trebuie. Haidem, mai zise Falk și se 
întoarse să pornească la drum înainte ca ea să mai poată 
adăuga ceva. g 

Au traversat parcarea și au intrat la recepţia cabanei. In 
comparație cu vremea, aici era ca într-un furnal și Falk simți 
cum sudoarea îi gâdilă pielea. Același ranger de mai devreme 
era și acum la birou. A verificat lista camerelor rezervate pentru 
poliţie și căutători și i-a înmânat fiecăruia dintre ei câte o cheie. 

— leșiţi tot pe unde aţi intrat, le explică rangerul, și faceţi 
stânga pe potecă, după colţ. Sunteţi la capătul șirului, unul 
lângă altul. 

— Mulţumim. 

leșiră, dădură colţul după laterala cabanei și ajunseră la un 
pavilion din lemn, lung și solid. Fusese împărţit în camere 
individuale, înșirate pe o verandă comună ce se întindea de-a 
lungul părţii frontale. Au luat-o pe verandă și Falk auzi pe 
acoperișul de tablă răpăitul ploii care tocmai începea să cadă. 
Camerele lor erau chiar în capăt, așa cum li se spusese. 

— Ne întâlnim peste douăzeci de minute? zise Carmen, 
dispărând pe ușă. 

Camera lui Falk era mică, dar deosebit de confortabilă. Patul 
ocupa cea mai mare parte din spaţiu, într-un colţ era înghesuit 
un dulap și mai era o ușă care dădea într-o baie mică. Falk se 
dezbrăcă de haina cam strâmtă și își verifică telefonul mobil. 
Nici aici nu avea semnal. 

Iși sprijini rucsacul de perete - rucsacul tatălui său. Părea uzat 
pe fondul peretelui alb și curat. Nu-i era clar de ce-l luase. Mai 
avea și alte genţi pe care le-ar fi putut folosi. Găsise rucsacul în 
fundul debaralei, când scotocea după ghetele de drumeție. 
Aproape că uitase că era acolo. Aproape, dar nu chiar de tot. Il 
scosese și apoi se așezase pe jos, în apartamentul lui liniștit, 
privindu-l multă vreme. 

Nu fusese complet sincer cu Carmen. Nu luase rucsacul după 
ce murise tatăl său, cu șapte ani în urmă, ci mai degrabă îi 
fusese predat de una dintre asistentele de la azil, care se ocupa 
de bolnavii de cancer. Rucsacul era ușor, dar nu gol, pentru că 
în el erau puţinele obiecte personale ale lui Erik Falk. 


Lui Falk îi luase mult timp până să verifice tot ce era în rucsac 
și încă și mai mult până când donase sau scăpase în alt fel de 
obiectele din el. În final nu-i mai rămăseseră decât rucsacul și 
alte trei lucruri. Două fotografii și un plic mare și uzat. Plicul era 
boţit și zdrenţuit la colţuri și nu fusese niciodată lipit. 

Acum Falk deschise buzunarul superior al rucsacului și scoase 
plicul. Era și mai rupt decât îl știa. Întinse pe pat conţinutul 
acestuia. În faţa lui erau contururi, pante, nuanţe și simboluri. 
Vârfuri și văi și zone împădurite și litoral. Tot ce avea natura mai 
bun era acolo, pe hârtie. 

Își trecu degetele peste hărţi, aproape ameţit, inundat de 
senzaţia copleșitoare a întâlnirii cu ceva familiar. Erau douăzeci 
și patru de hărţi. Unele erau vechi, câteva mai bine păstrate 
decât altele, pe hârtie subţire, intens folosite. Tatăl său le 
corectase, bineînţeles. Scrisul de mână al lui Erik Falk se 
rotunjea și se ondula peste zonele de drumeţie cele mai 
importante din stat. Observaţii pe care le făcuse de fiecare dată 
când își lega ghetele, sălta rucsacul în spate și lăsa orașul în 
urmă, cu un oftat recunoscător. 

Trecuse foarte mult timp de când Falk nu se mai uitase pe 
hărţile acelea. Și niciodată nu fusese în stare să se convingă să 
le examineze îndeaproape. Acum le răsfoi până când o găsi pe 
cea pe care o căuta: masivul Giralang și împrejurimile. Era o 
hartă dintre cele mai vechi, îngălbenită pe la colţuri. La îndoituri 
se jerpelise și culorile erau șterse. 

Falk își scoase ghetele și, pentru o clipă, se lăsă pe pat, întins 
pe spate, cu capul înfundat în pernă. Işi simţea pleoapele grele. 
Înăuntru era mult mai cald decât afară. Deschise harta la 
întâmplare, mijind ochii din pricina luminii. De-a lungul timpului, 
semnele făcute cu creion negru se decoloraseră din loc în loc și 
cuvintele erau destul de șterse. Falk duse harta mai aproape de 
ochi și simţi durerea ascuţită a iritaţiei obișnuite. Încercă să se 
concentreze. 

Zonă cu apă. Loc de campare: neoficial. Cărare blocată. 

Falk clipi din nou, de astă dată mai des. Era cald în cameră. 

Scurtătură. Punct de observaţie. Arbore căzut. 

Clipi. Afară, vântul urla bătând în fereastră. 

Nesigur iama. Să ai grijă. 

Un avertisment cu rezonanţă. 

Să mergi cu grijă. Pericol aici. 


Falk închise ochii. 


Ziua 2: Vineri dimineaţă 

A durat mai mult decât se așteptaseră ca să strângă tabăra. 
Corturile refuzau să se plieze și să devină la fel de mici cum 
fuseseră cu o zi înainte. Ştia, dar când și l-a săltat pe umeri, 
refuzase să creadă. Erau deja în urmă faţă de planificare, dar le 
lăsă pe celelalte să mai zăbovească în lumina slabă a dimineţii, 
încurcându-se în barete și sticle de apă. Nu-i venea să plece din 
tabără și bănuia că nu era singura. Celelalte locuri pentru 
campare de pe traseu erau mai mici și mai puţin amenajate, știa 
asta, dar nu era doar atât. Ceva în faptul că abandonau 
siguranţa punctului de start, în schimbul necunoscutului care le 
aștepta înainte, o făcea să se simtă puţin iritată. 

In timp ce strângea, Jill stătuse cu un ochi pe Alice. Femeia 
abia dacă scosese o vorbă și a trebuit să i se ceară de două ori 
sacul pentru stâlpul de cort. Dar nu era bolnavă, Jill era sigură 
de asta. Şi nici nu avea să i se permită să plece mai devreme 
din excursie. Şi de asta era sigură Jill. 

O privi pe Alice cum strângea sticlele de vin goale și sacii cu 
gunoiul colectat și i le întinde direct lui Beth. Se părea că nu 
avea nicio remușcare pentru criza pe care o făcuse de 
dimineaţă. Jill se gândea dacă să spună ceva, însă Beth luă pur 
și simplu gunoiul și îl puse pe rucsacul ei, fără niciun 
comentariu. Jill o lăsă baltă. Invăţase să-și aleagă confruntările 
în care merita să intre. 

O oră mai târziu, după ce toate pretextele fuseseră epuizate, 
au pornit în sfârșit la drum. Alice ajunse curând în frunte, 
împreună cu Bree, care ţinea harta și venea pe urmele ei. Cu 
ochii în ceafa lor, Jill își așeză mai bine rucsacul. Simţea că 
baretele îi freacă umerii. Bărbatul de la magazin îi spusese că 
erau făcute dintr-un material special, care nu transpira și 
asigura un confort suplimentar. Amintirea acelei conversații îi 
dădea lui Jill sentimentul unei profunde și persistente trădări. 

Cel puţin poteca traversa o zonă plată, dar era denivelată, 
ceea ce însemna că femeia trebuia să fie atentă pe unde calcă. 
Se împiedică o dată, apoi din nou, iar de data asta aproape că-și 
pierdu echilibrul. Simţi cum o mână puternică o prinde de braţ. 

— Ai păţit ceva? zise Lauren. 

— Nu. Mulţumesc. Nu sunt obișnuită cu ghetele. 

— Te rod? 

— Puțin, recunoscu Jill. 


— Pune-ţi două rânduri de șosete, s-ar putea să te ajute. O 
pereche subţire și deasupra una mai groasă. Ascultă, Jill... zise 
Lauren, coborând vocea. 

— ...voiam să-mi cer scuze. 

— Pentru ce? 

Ştia. Sau poate că nu. Dacă stătea să se gândească, era 
posibil ca Lauren să se simtă vinovată pentru mai multe lucruri. 

— Săptămâna trecută, la ședința de informare, zise Lauren. 
Vreau să spun, îmi pare rău că nu am fost /a ședință. Dar 
Andrew a zis că poate să ţină singur prezentarea și... 

Se opri, apoi continuă: 

— Îmi pare rău. Ar fi trebuit să fiu acolo, știu. În ultimul timp 
am fost ceva mai tensionată acasă. 

Jill o privi cu atenţie. Tensiuni acasă era ceva ce putea să 
înţeleagă. 

— E ceva la care ţi-am putea da o mână de ajutor? 

— Nu. Din păcate. lți mulţumesc totuși, zise Lauren, 
continuând să privească drept înainte. 

Jill observa acum că era foarte slabă, oasele îi ieșeau prin 
piele la claviculă și la încheietura mâinii. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

— Bine. Pentru că ședința... 

— Îmi pare sincer rău... 

— Ştiu, dar nu a fost prima dată când s-a întâmplat. Și nici a 
doua, de fapt. 

— Nu se va mai repeta. 

— Sigur, Lauren? Pentru că... 

— Da, sigur. Lucrurile o să meargă mai bine. 

Va trebui ca lucrurile să meargă mai bine, se gândi Jill. Lauren 
fusese printre primii pe lista cea mai recentă a concedierilor. De 
fapt, chiar prima, până când Alice îi convinsese să fuzioneze mai 
multe posturi part-time, care să rezulte în economii echivalente. 
Jill mai suspecta și că Alice o acoperise pe Lauren de cel puţin 
două ori în ultimele luni, evitând la limită comiterea unor greșeli. 
Dacă Jill știa de cele două ocazii, aproape sigur mai fuseseră și 
altele. Știa că cele două femei se cunoșteau de multă vreme. Ce 
însemna asta pentru Lauren era o altă chestiune. 

Departe, în faţă, vedeau părul blond al lui Alice, contrastant 
pe fundalul întunecat al potecii. Lui Jill îi trecu ceva prin minte. 


— Aseară ai făcut treabă bună cu focul. Te-am văzut când l-ai 
aprins. 

— A, mersi. Am învăţat la școală cum se face. 

— Te-au învăţat bine. 

— Așa și era de presupus. La Endeavour Ladies' College am 
făcut un an întreg de program special în McAllaster Outdoor 
Câmp, tabăra lor în aer liber. Acolo am avut timp destul să învăţ 
tot felul de lucruri. Alice a fost și ea acolo. 

Lauren o privi pe Jill și continuă: 

— Tu probabil că ai urmat o școală particulară. La a ta nu se 
făceau chestii din astea? 

— Eu am făcut școala în Elveţia. 

— A, atunci probabil că nu. 

— Slavă cerului, zise Jill, privind într-o parte și zâmbind ușor. 
Nu sunt convinsă că aș fi rezistat un an la chestii ca asta. 

Lauren îi întoarse zâmbetul, dar Jill îi simţi în privire întrebarea 
nerostită. Dacă Jill se simţea așa de inconfortabil, de ce 
acceptase totul? Jill pierduse șirul celor vreo mie de feluri 
diferite în care întrebarea aceea îi fusese formulată în ultimii 
aproape treizeci de ani, dar răspunsul ei fusese întotdeauna 
același. BaileyTennants era o companie de familie. Și Jill Bailey 
făcea cum era cel mai bine pentru familie. 

— In sfârșit, zise Lauren, asta era tot ce voiam să-ţi spun, de 
fapt. Imi dau seama că lucrurile nu au mers destul de bine la 
firmă. 

Jill a observat că, în faţă, Alice și Bree se opriseră. Cărarea 
ajunsese la o bifurcaţie, o potecă mergea spre stânga și o alta, 
mai mică, o lua la dreapta. Bree scosese harta și, așezată pe o 
buturugă, o examina, cu nasul aproape lipit de hârtie. Cu 
mâinile în șolduri, Alice se uita spre ea. Când Jill și Lauren s-au 
apropiat, a ridicat privirea, ochii ei albaștri fiind în alertă și capul 
înclinat într-o parte. Jill se întrebă deodată dacă nu cumva Alice 
le auzise conversaţia. Nu. Cu siguranţă fusese prea departe. 

— Și sunt cu adevărat recunoscătoare pentru jobul meu și 
pentru oportunităţi. Și pentru răbdarea ta. Vreau să fii convinsă 
că nu te voi dezamăgi. 

Lauren rostise ultimele cuvinte în șoaptă. Jill dădu afirmativ 
din cap. În faţă, Alice se uita în continuare la ele. 

— Știu că așa o să faci, zise. 


Capitolul 8 

Când Falk se trezi, tresărind, fereastra camerei lui era mai 
întunecată decât își amintea. Auzi foșnet de hârtii și se uită în 
jos. Harta de la tatăl său încă stătea deschisă pe pieptul lui. Se 
frecă la ochi cu o mână și privi printre gene la ploaia care lovea 
în geam. Îi luă o clipă până să-și dea seama că dinspre ușă se 
auzea zgomot. 

— Da' știu că nu te-ai grăbit, zise Carmen, când i-a deschis, și 
o pală de vânt rece intră odată cu ea. 

— Scuze. Dormeam. Intră. 

Falk se uită prin cameră. Nu erau scaune. Trase cuvertura, să 
netezească o cută. 

— la loc. 

Carmen își făcu loc printre hărţile de pe cuvertură. 

— Ce sunt toate astea? 

— Nimic. Au fost ale tatei. 

Carmen alese harta cu masivul Giralang, care era deasupra 
celorlalte. 

— Asta e toată plină de însemnări. 

— Da, toate sunt așa. A fost un fel de hobby al lui. 

— Presupun că nu are pe ea un mare X negru și cuvintele 
„Aici e Alice”, nu? zise Carmen. 

Examină însemnările în creion. 

— Bunica mea obișnuia să facă așa cu cărţile ei de reţete, să 
scrie mici adnotări și corecţii. Încă le mai am pe toate. E drăguţ. 
Parcă-mi vorbește. Și avea dreptate. Dintr-o jumătate de 
linguriţă de suc de lămâie amestecată cu coaja rezultă cea mai 
bună prăjitură cu lămâie pe care ai gustat-o în viaţa ta. 

Carmen lăsă jos harta pe care o ţinea în mână și luă o alta. 

— Aţi fost împreună pe traseele astea? îl întrebă. 

— Nu, zise Falk, clătinând din cap. 

— Cum, pe niciunul? 

Falk puse încet hărţile una peste alta. 

— Noi doi nu ne-am prea înţeles. 

Își simţea gura uscată și înghiţi cu greu. 

— De ce? 

— E o poveste lungă. 

— Nu există și o versiune prescurtată? 

Falk cobori privirea spre hărţi. 


— Când aveam 16 ani, tata a vândut ferma noastră și ne-am 
mutat la Melbourne. Eu n-am vrut s-o facă, dar în orașul nostru 
natal avuseseră loc o grămadă de nenorociri. Lucrurile acolo o 
luau destul de rapid la vale și bănuiesc că tata a crezut că o face 
spre binele meu. Nu știu, a simţit că trebuie să mă ia de-acolo, 
probabil. 

Acum, la ani distanţă, ajuns adult și cu mintea omului de pe 
urmă, Falk știa că o parte din el putea să înţeleagă. La vremea 
aceea, se simţise pur și simplu trădat. | se păruse greșit să fugă 
în orașul mare, cu mirosul fricii și al suspiciunii lipit de nări. 

— Trebuia să fie un nou început, continuă Falk. Doar că nu a 
ieșit chiar așa. Tata ura orașul. Nici mie nu mi-a mers mai bine. 

Se opri. Nu vorbiseră niciodată despre asta. Nici despre viaţa 
lor trecută, nici despre viaţa lor nouă. Vorbele nerostite plutiseră 
între ei ca un văl și era ca și cum un strat nou se adăuga în 
fiecare an. Devenise așa de gros, încât, până la urmă, Falk a 
ajuns să simtă că nici nu mai putea să-l zărească pe bărbatul 
aflat de cealaltă parte a vălurilor dintre ei. Oftă. 

— Oricum, în fiecare weekend în care putea să plece, tata își 
făcea bagajul, se ducea cu mașina undeva și o pornea în 
drumeţie. Folosea hărţile astea. 

— Şi tu n-ai fost niciodată tentat să mergi cu el? 

— Nu. Nu știu. El obișnuia să mă întrebe. Cel puţin la început. 
Dar aveam 16, 17 ani, înţelegi? Eram furios. 

Carmen zâmbi. 

— Nu așa sunt cei mai mulţi dintre puști la vârsta asta? 

— Probabil. 

Nu fusese totuși mereu așa. Falk își amintea de o vreme când 
obișnuia să se ţină ca o umbră de tatăl său. Afară, în padocurile 
de la ferma lor, când era doar cât gărduţul pitic și mergea pe 
urmele pașilor mari ai tatălui său. Soarele puternic le alungea 
umbrele și părul lor blond căpăta nuanţe aproape albicioase. 
Falk își amintea că voia să fie exact ca el. Mai era ceva ce putea 
să înţeleagă acum, cu limpezimea rece a retrospecţiei. 
Piedestalul fusese prea înalt. 

Carmen zicea ceva. 

— Poftim? 

— Te-am întrebat ce părere avea mama ta despre toate 
astea? 

— A, niciuna. Mama a murit când eram foarte mic. 


Când îl născuse, de fapt, dar, când se putea, Falk evita să 
facă această menţiune. Aparent, îi incomoda foarte tare pe 
ceilalţi, iar unii - de obicei, femeile - ajungeau să-l măsoare din 
priviri, cu o sclipire în ochi. A meritat oare sacrificiul ei? Falk 
evita să-și pună el însuși această întrebare, dar uneori se 
surprindea întrebându-se care fuseseră ultimele gânduri ale 
mamei sale. Spera să nu fi fost pline de regrete. 

— În fine. Asta e povestea hărților mele. 

Puse ultima dintre hărţi în stivă și le dădu la o parte. Era 
destul. Carmen înţelese apropoul. Vântul șuiera, și amândoi se 
uitară spre fereastră, unde geamul zăngănea în rama lui. 

— Așa, deci. Nici urmă de Alice, zise Carmen. 

— Deocamdată, nu. 

— Şi-atunci? Avem de ce să mai rămânem și mâine aici? 

— Nu știu, zise Falk, oftând și lăsându-se pe spate, cu capul 
sprijinit de tăblie. 

Căutările erau pe mâna unor profesioniști. Chiar dacă o 
găseau în ora care urma - în orice stare ar fi fost, în siguranţă și 
sănătoasă ori afectată de vreme și plină de sânge -, Falk știa că 
ei doi va trebui să găsească un alt mijloc de a obţine contractele 
de care aveau nevoie. Alice Russell nu avea să revină la muncă 
imediat, asta dacă era să mai vină vreodată. 

— Daniel Bailey nu știa cine suntem, zise el. Sau, dacă știa, s- 
a prefăcut foarte bine. 

— Da, sunt de acord. 

— Aproape că e destul ca să mă facă să cred că nu are nicio 
legătură cu noi, doar că... 

Se uită la telefonul mut de pe noptieră. 

— Știu, zise Carmen, dând din cap. Înregistrarea. Să o 
rănească. 

Falk se frecă la ochi. 

— Deocamdată să nu ne gândim la ce s-a spus. De ce ar fi 
încercat Alice să mă sune de acolo? 

— Nu știu. Se pare că întâi a încercat să sune la urgenţă, dar 
nu a reușit să prindă legătura. 

Carmen se gândi o clipă. 

— Totuși, sincer, nu tu ești persoana pe care aș suna-o dacă 
aș rămâne blocată acolo. 

— Mulţumesc. Chiar și cu toate hărţile mele? 


— Chiar și așa. Știi ce vreau să spun. Trebuie să aibă legătură 
cu noi. Sau cu tine. Nu mă pot gândi decât că voia să renunţe. 
Ultima dată când ai vorbit cu ea ţi s-a părut îngrijorată? 

— Erai și tu acolo, zise Falk. Săptămâna trecută. 

— A, corect. Și de-atunci n-ai mai luat legătura cu ea? 

Fusese o întâlnire fără importanţă. Cinci minute în parcarea 
unui mare supermarket. Avem nevoie de contracte, îi spuseseră. 
De cele care fac legătura cu Leo Bailey. Te rog să le pui pe 
primul plan. Fusese formulată ca o cerere. Dar tonul arătase clar 
că era vorba de un ordin. Alice se răstise și le spusese că ea 
făcea tot ce putea. 

— Oare am forţat-o prea mult? se întrebă Falk. Am făcut-o să 
greșească? 

— Nu am forţat-o mai mult ca de obicei. 

Falk nu era sigur că așa fusese. Ei înșiși simţiseră presiunea 
venită de sus și o transmiseseră prompt mai departe, pe linie 
ierarhică. Rahatul care o lua la vale, cel mai tradiţional model de 
business și unul cu care Alice era familiarizată. Falk era convins. 
Obțineţi contractele lui Leo Bailey. Telefonul fără fir a dus 
ordinul de la urechile lor la cele ale lui Alice Russell. Lui Falk și 
Carmen nu li se împărtășise informaţia despre semnificaţia 
documentelor, dar secretoșenia care învăluia ordinul spunea 
totul. Obțineţi contractele. Poate că Alice Russell dispăruse, dar 
presiunea pusă de superiori, nu. Obțineţi contractele. Aceasta 
era prioritatea. Totuși, Falk aruncă iar o privire către telefon. Să 
o rănească... 

— Dacă Alice a făcut un pas greșit, cineva trebuia să-l fi 
observat pentru ca asta să-i provoace necazuri, a zis Carmen. 
Ce-ar fi să vorbim cu asistenta lui Alice? Breanna McKenzie. 
Dacă se întâmplă ceva cu șeful, asistenta e, de obicei, prima 
care știe. 

— Da. Problema, cred eu, e dacă o să ne spună sau nu. 

Falk se gândi că asta putea depinde de cât rahat înghiţise 
asistenta din partea lui Alice, de-a lungul timpului. 

— Bine, zise Carmen, închizând ochii strâns și frecându-și fața 
cu o mână. Ar fi bine să anunţăm la birou. Azi n-ai vorbit cu ei? 

— N-am mai vorbit de aseară. 

Falk îi sunase după ce terminase de vorbit la telefon cu 
sergentul King. Vestea dispariţiei lui Alice Russell nu fusese 
primită prea bine. 


— Vrei să mă pun eu în bătaia puștii? 

— E-n ordine, zise Falk, zâmbind. O fac eu de data asta. 

— Mulţam, îi răspunse Carmen, oftând și lăsându-se pe spate. 
Dacă Alice ar fi avut probleme anterior începerii programului de 
relaxare, ne-ar fi sunat până să plece. Așa că, indiferent ce s-a 
întâmplat, s-a întâmplat aici, nu? 

— Așa se pare. lan Chase a zis că Alice i s-a părut OK în 
momentul când au pornit. Nu că el ar fi neapărat în stare să 
vadă asta. 

Dacă știau ceva clar despre Alice, era faptul că femeia se 
pricepea să se prefacă. Sau cel puţin Falk spera că se pricepe. 

— Unde e înregistrarea de pe camerele de supraveghere de la 
stația de benzină? întrebă Carmen. Partea în care se vede 
grupul în drum spre complex. 

Falk își scoase laptopul din rucsac. Găsi stick-ul de memorie 
pe care i-l dăduse mai devreme angajatul de la benzinărie și 
deschise ecranul, astfel încât să vadă și Carmen. Femeia se 
trase mai aproape. 

Filmarea era color, dar cum camera era orientată spre zona 
betonată care înconjura pompele de benzină din faţa staţiei, 
ecranul era în mare parte doar o masă cenușie. Nu avea sonor, 
însă imaginea era de o calitate destul de bună. Inregistrările 
acopereau ultimele șapte zile, iar când Falk trecu pe modul fast- 
forward, pe înregistrările zilei de joi mașinile se vedeau trecând 
în viteză prin dreptul ecranului și ieșind din cadru. Când data și 
ora marcate pe înregistrare au arătat mijlocul după-amiezii, a 
apăsat pe play și amândoi au urmărit câteva minute de 
înregistrare. 

— Uite, zise Carmen, arătând spre imaginea în care se vedea 
un microbuz care oprește. Asta este, nu-i așa? 

Inregistrarea îngheţă pe imaginea luată de la înălțime, cu 
șoferul care deschidea portiera. Chase coborâse. Silueta lui 
deșirată, în jacheta roșie de polar, îndreptându-se către pompă 
era de neconfundat. 

Acum pe ecran se vedea cum se deschide glisând portiera 
centrală a microbuzului, scârţâind încet din balamale. A mai 
coborât un asiatic, urmat de doi tipi bruneţi și unul cam chelios. 
Chelul s-a dus direct în magazin, iar ceilalți trei au rămas afară, 
discutând degajat și întinzându-se. In spatele lor, din mașină a 
mai coborât o femeie masivă, pășind jos cu greutate. 


— Jill, zise Carmen și amândoi o priviră pe Jill Bailey scoțându- 
și telefonul. 

A format un număr și a dus aparatul la ureche, apoi l-a lăsat 
în jos și s-a uitat la ecran. Falk nu avea nevoie să-i vadă clar 
chipul ca să-i simtă frustrarea. 

— Pe cine încerca să sune? zise. Pe Daniel, poate? 

— Poate. 

Exact atunci din mașină a mai coborât o femeie, cu păr lung 
strâns într-o coadă de cal ce i se legăna pe un umăr. 

— Este Breanna? întrebă Carmen. Seamănă cu femeia din 
fotografie. 

Bruneta a privit în jur și apoi s-a întors spre o a treia femeie 
care se dădea jos din mașină. 

— Uite-o, exclamă Carmen. 

Alice Russell coborâse din microbuz, blondă, sprintenă, 
întinzându-și braţele ca o pisicuţă. li spuse ceva fetei cu părul 
negru, care o urmărea ca o umbră. Amândouă și-au scos 
telefoanele și limbajul lor corporal l-a imitat pe al lui Jill din urmă 
cu câteva minute. Verificat, format număr, verificat, nimic. 
Umerii ușor coborâţi, de frustrare. 

Bruneta și-a pus telefonul deoparte, dar Alice și l-a păstrat pe 
al ei în mână. S-a uitat pe una dintre ferestrele mașinii, unde se 
zărea umbra unei siluete masive, lipite de geam. Înregistrarea 
nu era suficient de clară pentru a putea fi distinse detaliile, dar 
pentru Falk tot ce se vedea sugera vulnerabilitatea relaxată a 
unei forme adormite. 

Au văzut cum Alice a ridicat telefonul în dreptul geamului. Un 
blit, apoi și-a verificat iar ecranul și l-a arătat celor trei bărbaţi 
din apropiere. Aceștia au izbucnit în râs, fără sunet. Alice i-a 
arătat și brunetei fotografia și aceasta s-a oprit, pentru ca apoi 
buzele să i se arcuiască într-un zâmbet pixelat. In microbuz, 
forma s-a mișcat, iar geamul s-a luminat și s-a întunecat, după 
felul în care se modifica forma. Dincolo de geam a apărut umbra 
neclară a unui chip, cu trăsături invizibile, dar cu un limbaj 
corporal clar. Ce se întâmplă? 

Alice s-a îndepărtat, cu o singură fluturare din mână, subit 
dispreţuitoare. Nimic. E doar o glumă. 

Fața rămăsese la geam până când Chase a ieșit din magazin. 
ÎI însoțea vânzătorul de la benzinărie. Falk i-a recunoscut șapca. 


S-au oprit amândoi în parcare, de vorbă, în timp ce grupul de la 
BaileyTennants urca înapoi în microbuz. 

Alice Russell a urcat ultima, trăsăturile ca de porțelan au 
dispărut și portiera s-a trântit în urma ei. Chase l-a lovit ușor cu 
palma pe spate pe vânzător și a urcat pe locul șoferului. Când a 
pornit motorul, microbuzul s-a zgâlţâit și roţile s-au pus în 
mișcare. 

Angajatul benzinăriei rămăsese privind la mașina care se 
îndepărta. Era singur. 

— Singuratică slujbă, zise Falk. 

— Mda. 

După câteva secunde, omul s-a întors pe călcâie și a ieșit din 
raza vizuală a camerei de supraveghere, iar parcarea a rămas 
din nou doar o bucată de asfalt gri. Falk și Carmen au urmărit în 
continuare înregistrarea, dar pe ecran nu se mai mișca nimic. 
Într-un târziu, Carmen se lăsă pe spate. 

— Deci, aici nu prea avem surprize. Alice e o scorpie care-i 
calcă pe toţi pe bătături. Asta știam deja. 

— Părea destul de relaxată, zise Falk. Mai relaxată decât a 
fost vreodată cu noi. 

Nici nu era foarte surprinzător, se gândi el. 

Cu mâna la gură, Carmen își înăbuși un căscat. 

— lartă-mă, mă ajunge oboseala, am plecat în zori la drum. 

— Știu. 

Dincolo de fereastră cerul devenise de un albastru intens. 
Falk vedea reflectate în geam feţele lor. 

— Hai să încheiem pentru azi. 

— Suni la birou? îl întrebă Carmen în timp ce se ridica să 
plece, iar Falk încuviinţă din cap. 

— Şi mâine o să mergem la spital, să vedem ce are de spus 
asistenta lui Alice. Cine știe? 

Carmen surâse trist. 

— Dacă m-aș alege cu o mușcătură de șarpe în timpul 
serviciului, m-ar scoate din sărite. Poate că tipa o să aibă chef 
de vorbă. 

Se simţi o pală proaspătă de vânt rece, când a deschis ușa, și 
apoi Carmen dispăru. 

Falk s-a uitat la telefonul fix care se afla pe noptieră. L-a luat 
și a format un număr familiar și, așezat pe pat, a ascultat tonul 


de apel care suna la câţiva kilometri distanţă spre vest, în 
Melbourne. | s-a răspuns repede. 

Fusese găsită femeia? Nu. Nu încă. Au obţinut contractele? 
Nu. Nu încă. Când vor obţine contractele? Falk nu știa. Pauză la 
celălalt capăt al firului. Trebuia ca ei să obţină contractele. Da. 
Era imperios necesar. Da, înțelegea. Exista un factor de timp, 
ceilalţi așteaptă. Da, știa. Inţelegea. 

Falk stătea și asculta, lăsa rahatul să se rostogolească la vale, 
spre el. Cuvintele obișnuite de încuviinţare. Inţelegea ce i se 
spune. Dar așa era și normal, mai auzise toate asta până acum. 

Ochii îi căzură pe maldărul de hărţi și, în timp ce asculta, le 
răsfoi și o desfăcu pe cea cu masivul Giralang. Carourile cu 
marcaje regulate erau pline de rute șerpuite și arătau alte 
trasee, spre alte locuri. Continuând să asculte, Falk a urmat 
liniile cu degetul. Oare Alice era acolo acum, privind aceleași 
linii, la lumina lanternei sau a lunii, scrutând peisajul în timp ce 
încerca să lege harta de realitate? Sau era prea târziu pentru 
așa ceva? îi șoptea o voce. Falk spera că nu. 

Privi pe geam. În cameră, lumina era prea puternică; tot ce 
reușea să vadă era propria reflexie, cu telefonul în mână. Se 
întinse să stingă lumina de pe noptieră. Beznă. Ochii i s-au 
obișnuit cu întunericul și detaliile negre-albăstrii de afară au 
devenit clare. Distingea capătul traseului Mirror Falls, la o 
oarecare distanţă. Copacii de pe ambele părţi păreau că respiră 
și tremură în vânt. 

În capătul traseului apăru deodată o scăpărare de lumină şi 
Falk deveni neliniștit. Ce era acolo? A continuat să privească și a 
văzut apărând o siluetă, cu capul plecat, încovoiată sub 
picăturile de ploaie, înaintând atât de repede cât îi permitea 
vântul. Aproape că alerga. Raza de lumină palidă a unei 
lanterne se mișca la picioarele ei. 

Era beznă și prea frig pentru o plimbare. Falk se ridică în 
picioare și își apropie faţa de geam, cu telefonul încă la ureche. 
Pe întuneric și de la distanţa aceea, nu putea distinge trăsăturile 
acelei persoane. E totuși o femeie, se gândi Falk. Ceva în felul 
de a se mișca. Nu se zărea nicio lucire a unui costum 
reflectorizant. Indiferent cine era, nu făcea parte din echipa 
oficială de căutători. 

Falk încă ţinea telefonul la ureche, dar conversația-monolog 
trena. 


Să obţineţi contractele. Da. Mai repede. Da. Să nu ne 
dezamăgiţi. Nu. 

Un declic și se termină, pentru moment. Falk rămase cu 
telefonul în mână. 

Afară, silueta se ţinea pe lângă potecă, evitând lumina ce se 
revărsa dinspre cabană, în parcare. Ea - sau erau mai mulţi? - a 
ocolit clădirea și a dispărut din vedere. 

Falk puse la loc telefonul fix și se uită la mobilul care stătea, 
inutil, alături. Să o rănească... Ezită o clipă, apoi înhăţă cheia și 
deschise ușa. Blestemând faptul că se cazase în capătul cel mai 
îndepărtat al clădirii, a luat-o la fugă de-a lungul verandei, în 
timp ce aerul rece i se strecura pe sub haine și îi urca pe piele. 
Își dori să-și fi luat haina. Dădu colţul cabanei și cercetă atent 
parcarea goală, fără să-i fie prea clar ce sperase să găsească. 

Parcarea era pustie. Se opri și ascultă. Orice zgomot de pași 
era acoperit de vânt. Falk urcă în grabă scările și intră în 
cabană, unde dinspre bucătărie se auzea clinchet de veselă și 
larma stinsă a unor conversații. La ghișeu era un alt ranger, o 
femeie. 

— A intrat cineva aici? 

— În afară de tine? 

Falk îi aruncă o privire mustrătoare și femeia clătină din cap. 

— N-ai văzut o femeie afară? 

— Pe nimeni, în ultimele zece minute. 

— Mulţumesc. 

Împinse ușa și ieși afară. Se simţi de parcă plonjase într-o 
piscină, și-și încrucișă braţele la piept. Aruncă o privire 
scrutătoare spre întinderea acoperită de vegetaţie și apoi o luă 
de-a curmezișul, călcând pe pietrișul care acoperea parcarea, 
către celălalt capăt al traseului. 

În faţa lui, totul era întunecat, în spate sclipeau luminile 
complexului. Peste umăr, la jumătatea distanţei, zări ceva ce i 
se păru a fi chiar fereastra de la camera lui, un pătrat întunecat. 
Pe potecă se amestecau urme de pași. Se auzi un foșnet și pe 
deasupra lui trecu rapid ca o săgeată un liliac, o formă zimţată 
pe cerul nopţii. Cu excepţia lui, traseul era pustiu. 

Falk făcu un mic ocol și se întoarse, vântul mușcându-i pielea. 
Era singur. Dacă fusese cineva acolo, acum dispăruse. 


Ziua 2: Vineri dimineaţa 

Bree transpira. În ciuda frigului, umezeala îi rămăsese pe 
piele, iar ea simţea mirosul de alcool ieșindu-i prin pori, în timp 
ce mergea. Se simţea dezgustător. _ 

O durea capul încă de când se trezise. In timp ce strângeau 
tabăra, i se făcu și mai rău și toată chestia durase groaznic de 
mult, cu mult peste cât ar fi trebuit. Alice fusese singura care 
părea nerăbdătoare ca grupul să se pună în mișcare. O văzuse 
cum își îndeasă cu atâta forță cortul în sac, încât Bree se 
temuse să nu-l rupă. Bree nu se oferise s-o ajute. Avea și-așa 
destulă bătaie de cap cu alei. 

Odată fermoarul tras, în sfârșit, Bree se pitise după un copac, 
aplecată de la mijloc, și vomitase mult și fără zgomot. Cât de 
mult băuse aseară? Nu reușea să-și amintească dacă și-a mai 
umplut paharul, dar nici gol nu-și aducea aminte să-l fi avut. Nu 
era decât vina afurisiților de bărbaţi, se gândi, simțind cum o 
înţeapă un ghimpe de furie. Nu atât împotriva lor, cât a ei însăși. 
De obicei era mai atentă la chestii de genul ăsta. 

Acum își șterse o picătură de sudoare de la ochi, cu privirea 
aţintită în ceafa lui Alice. Aceasta ajunsese în frunte imediat ce 
o porniseră și Bree se lupta să ţină măcar o dată pasul cu ea. 
Oare Alice o văzuse că a băut prea mult aseară? Spera că nu. In 
cea mai mare parte a timpului, Alice stătuse bine ferită de restul 
lumii și vorbise cu Daniel. Când o zărise din nou, mai târziu, 
Bree era puţin ameţită și Alice se îndrepta spre corturi. Poate că 
aseară reușise să scape, dar știa că acum plătea pentru asta. 

În dimineaţa asta dăduseră de două ori peste bifurcaţii pe 
drum și de două ori Alice se oprise să examineze traseul. 
Ignorând durerea de cap, Bree verificase harta și indicase 
direcția. Dând aprobator din cap, Alice pornise mai departe, fără 
o vorbă. 

Bree auzi un geamăt surd venind din spatele ei. Putea fi 
oricare dintre celelalte. Se gândi că începeau să le cedeze 
umerii, călcâiele și nervii. Poteca devenise îngustă și, de câţiva 
kilometri, mergeau în șir indian. Urcușul era suficient de abrupt, 
cât să descurajeze conversațiile. In faţă, Alice se oprise iar, 
pentru că poteca făcea o ușoară curbă și se lărgea, despicându- 
se în două. Bree auzi încă un geamăt în spate. De astă dată, cu 
siguranţă, Jill. 


— Hei, acolo, în faţă, staţi pe loc, strigă Jill. Hai să ne oprim 
aici pentru prânz. 

Bree răsuflă ușurată, însă Alice își verifică ceasul și strigă 
înapoi: 

— E încă destul de devreme. 

— Nu e chiar atât de devreme. Aici e un loc bun să ne oprim. 

Nu era întocmai așa, se gândi Bree, așezându-și rucsacul jos. 
Pământul era noroios și nu aveau nicio priveliște de admirat, cu 
excepţia copacilor care se înălţau deasupra lor. Se scutură de 
frig și, clătinându-se vag, se așeză pe rucsac. Acum, că se 
opriseră din mers, se făcuse mai frig. Era liniște, niciun zgomot 
de pași. Auzea totuși ciripitul și ţipetele unor păsări nevăzute. 
Bree auzi un foșnet în tufișul din spatele ei și se răsuci în loc. 
Imaginaţia îi plonjă într-o gaură neagră și ateriză cu o bufnitură 
chiar în faţa fantomei lui Martin Kovac. 

Bineînţeles că nu era nimic. Bree se întoarse la loc, simţindu- 
se caraghioasă. Chiar era caraghios. Era prea tânără să-și 
amintească istoriile din vremea aceea, dar făcuse greșeala să 
dea peste ele online, în timp ce căuta informaţii despre masivul 
Giralang. Era la biroul ei, absorbită de soarta ultimei presupuse 
victime - Sarah Sondenberg, în vârstă de 18 ani, dispărută fără 
urmă, niciodată găsită -, când adjunctul directorului financiar se 
apropiase de ea pe la spate și o speriase. 

— Să ai grijă acolo, în Giralang, îi spusese el cu un rânjet și un 
semn din cap spre monitor. Fata seamănă puţin cu tine. 

— Tu să ai grijă, să nu raportez eu la Resurse Umane genul 
ăsta de comentariu. 

Flirtul lejer dintre ei dura deja de peste o lună. Bree se 
gândise că probabil va accepta să bea ceva cu el, când o va 
invita în sfârșit în oraș. 

Odată plecat adjunctul, Bree se întorsese spre monitor. Chiar 
semăna ea cu Sarah Sondenberg? Poate puţin, la gură și la nas. 
Fata era drăguță, nu încăpea îndoială, dar în felul ei. In plus, 
Sarah Sondenberg era blondă, cu ochi albaștri. Bree închisese 
site-ul web și nu se mai gândise la asta, până acum. 

Mai privi încă o dată peste umăr. Nimic. Totuși, poate că era 
mai bine dacă pauza asta ar fi fost scurtă. Incercând să-și mai 
potolească durerea de cap, luă o înghiţitură din sticla cu apă și 
închise ochii. 


— Vrei, te rog, să te duci mai încolo, dacă ai de gând să faci 
asta? 

La auzul vocii lui Alice, Bree tresări și deschise iar ochii. 
Bineînţeles, Alice nu i se adresase ei. Nu în felul acela. Se uita 
însă la Beth, care era sprijinită de un copac și ţinea între degete 
o ţigară aprinsă. 

Doamne, ce aer curat, și sora ei de-abia aștepta să-l polueze. 
Imediat, în urechi îi răsună vocea mamei lor. Dă-i pace, mai bine 
să fie dependentă de țigări, decât de... Mama lor lăsa 
întotdeauna restul nespus. Nu se putuse convinge niciodată să 
rostească acel cuvânt. 

Beth ridică din umeri și Bree o urmări cum se îndepărtează, 
pășind greu, dâra de fum amestecându-se cu mirosul de 
eucalipt din aer. Alice își făcu vânt cu mâna. 

— Prânzul, se auzi o voce. 

Ridică ochii și o văzu pe Lauren în picioare, aplecată spre ea, 
întinzându-i un rulou cu brânză, ambalat în celofan, și un măr. 

— A, mulţam, zise și încercă să zâmbească, însă stomacul i se 
crispă doar la gândul mâncării. 

— Ar trebui să mănânci, continuă Lauren, încă aplecată spre 
ea. O să te ajute. 

Femeia nu dădea niciun semn că ar avea de gând să se miște, 
până când Bree nu desfăcu un colţ al ambalajului și ciuguli 
puţină coajă din rulou. Se uită la Bree cum înghite și apoi plecă. 

Alice îi aruncă lui Bree o privire, ca și cum ar fi văzut-o pentru 
prima dată în ziua aceea. 

— Prea multă băutură aseară? 

— Doar obosită, zise Bree. N-am dormit bine. 

— Nu ești singura. 

Alice era într-adevăr palidă, acum vedea și Bree asta, 
surprinsă că nu observase mai devreme. 

— Poţi să ne arăţi din nou în ce direcţie trebuie s-o luăm? o 
întrebă Alice. 

— Da. Absolut. 

— Ești sigură? O să ne ia o grămadă de timp dacă greșim 
drumul. 

— Știu. N-o să-l greșim. 

Rostise cuvintele puţin mai tare decât intenţionase și Jill ridică 
ochii. Stătea mai departe pe potecă, pe un bolovan, cu o gheată 
scoasă, și în mână își ţinea o șosetă cu care se juca. 


— E totul în ordine? 

— E bine, mulţumesc, răspunse Bree, exact în același timp în 
care Alice spunea: „Bree e obosită după seara trecută.” 

— Aha, zise Jill, uitându-se când la una, când la cealaltă. 

— Nu sunt. N-am nimic. 

Preţ de un minut, Jill nu a spus nimic, dar ceva pe chipul ei o 
făcu pe Bree să se întrebe dacă nu era posibil ca seara trecută 
Jill să fi văzut mai mult decât Alice. Bree simţi că obrajii încep 
să-i ardă. 

— Nu vrei să preia cineva verificarea pe hartă, pentru o 
vreme? o întrebă Jill, pe un ton relaxat. 

— Nu. În niciun caz, mulţumesc. Mă descurc. 

— Bine, făcu Jill și reveni la șoseta ei. Dar te rog să spui dacă 
vrei. 

— Nu vreau, mulţumesc. 

Enervată, Bree își mușcă vârful limbii. Simţea privirile lui Alice 
aţintite în continuare asupra ei și încercă să se concentreze la 
sandviciul din poală. Mușcă puţin din el, ca să nu mai aibă cum 
să vorbească, dar constată că era greu de înghiţit. După o clipă, 
împachetă la loc sandviciul și îl îndesă în rucsac. 

— N-am avut intenţia să te dau în gât, zise Alice. Dar trebuie 
să ne întoarcem la timp duminică. 

Ceva din vocea ei o făcu pe Bree să ridice ochii. Trecu repede 
prin calendarul ei mental. Ce avea Alice pe agendă? Duminică. E 
seara premiilor la școala unde învaţă Margot Russell. Bree 
închise ochii, nu și-i dădu peste cap. 

Pe Margot o întâlnise doar o singură dată, cu două luni în 
urmă. Alice o rugase să ia de la curăţătorie rochia de gală a 
fiicei sale și să i-o ducă acasă. Evident, depășea cu mult 
atribuţiile de serviciu ale lui Bree, dar oare nu ar fi putut să-l ia 
ca pe un serviciu personal? Sigur, nicio problemă. Rochia era 
superbă. Bree purtase și ea ceva asemănător, chiar dacă nu 
hante couture, la balul ei. Chiar și fără fotografiile din biroul lui 
Alice, ar fi recunoscut-o pe Margot imediat ce aceasta deschidea 
ușa. O versiune mai tânără a mamei ei. Era cu o prietenă, 
sorbeau dintr-un smoothie de varză kale, de la unul dintre 
magazinele de produse naturiste preferate de Bree. 

— Hei, nu-i așa că e grozavă chestia aia? zise Bree. 

Cunoștea genul acela de băutură și cunoștea genul acela de 
prietenă, cu părul strălucitor și pielea netedă, cu trăsături 


atrăgătoare și privirea amuzată. Pe vremea școlii, ea fusese 
întocmai acel gen de fată. Încă mai era așa. 

Margot nu-i răspunsese nimic, pentru moment, apoi arătase 
cu paiul către sacul de spălătorie pe care Bree îl ţinea în mână. 

— Aia e rochia mea? 

— A, da. Poftim. Apropo, mă cheamă Bree. 

— Știu. Mersi. 

Un foșnet de plastic și ușa se închisese. Bree a rămas singură, 
pe trepte, zgâindu-se la luciul vopselei. 

— Cine era puicuţa? se auzi o voce slabă, venind de la una 
dintre ferestrele deschise. 

— Unul dintre minionii mamei. 

— E cam neajutorată. 

— Așa zice și mama. 

Bree făcu un pas înapoi. Acum se uita la Alice. Avea cu 
treizeci de ani mai mult decât fiica ei, dar aceeași atitudine în 
privire. 

Se căzni să zâmbească. 

— Nu-ţi face probleme. N-o să întârziem la întoarcere. 

— Bine. 

Sub pretextul că face câteva mișcări să se dezmorţească, 
Bree se ridică și merse câţiva pași, până la o buturugă. O vedea 
la distanță pe sora ei, care încă fuma și se uita spre tufișuri. 
Bree ridică un picior pe buturugă și se aplecă în față, simțind 
cum tendoanele i se tensionează și o apucă ameţeala. Stomacul 
i se întoarse pe dos, dar înghiţi și împinse înapoi valul fierbinte 
care-i urca în esofag. 

Desfăcu harta și o întinse în așa fel încât să se poată uita la 
ea în timp ce se dezmorţea. Pe hârtie, traseele se învârtejeau 
puţin. 

— Te simţi bine? 

Ridică privirea. Sora ei stătea aplecată spre ea, cu o sticlă de 
apă în mână. 

— Da, n-am nimic, răspunse, refuzând apa. 

— Ştii încotro mergem? 

— Da. Frate, de ce mă tot întreabă toată lumea chestia asta? 

— Poate pentru că pare că nu știi. 

— Mai taci din gură, Beth! 

Sora ei geamănă a ridicat din umeri și s-a așezat pe bușteanul 
care pârâi sub greutatea ei. Bree se întreba câte kilograme mai 


are acum. În adolescenţă făceau mereu schimb de haine. Acum, 
figura asta clar nu mai mergea. 

Cu șase luni în urmă, când Beth o sunase, Bree o lăsase, ca 
de obicei, să intre pe mesageria vocală. In mesaj, sora ei o 
întreba dacă putea să o treacă drept persoană de referință pe o 
cerere de angajare, dar Bree nu reacţionase deloc. O săptămână 
mai târziu, într-un alt mesaj, sora ei îi anunţa vestea că obținuse 
un post la BaileyTennants, la nivel de începător, în procesarea 
datelor. Bree crezuse că era o glumă. Nu putea să fie altfel. Ea 
se chinuise atât de mult să obţină poziţia pe care o avea - și nu 
se referea doar la diploma în comerţ și la cele două internship- 
uri fără salariu. Și acum trebuia să lucreze în aceeași firmă cu 
sora ei, cu tunsoarea aceea ieftină și hainele ei măsură mare și 
cu greșeala ei, care, legal, trebuia declarată în cererile de 
angajare? 

Mama lor îi confirmase că, într-adevăr, așa era. 

— Tu ești modelul ei. Ti-am spus. 

După părerea lui Bree, sora ei era mai degrabă stăpânită de 
teama să nu-și piardă beneficiile. Făcuse o mică anchetă, 
subtilă, la resurse umane. Se pare că Jill Bailey însăși aprobase 
numirea ieșită din comun. Neoficial, i s-a spus că tocmai 
serviciile excepționale pe care le adusese companiei înclinaseră 
balanţa în favoarea surorii sale. După aceea, Bree a rămas 
încuiată într-o cabină de toaletă zece minute, clipind des ca să- 
și oprească lacrimile de furie, încercând să asimileze informaţia. 

La momentul acela, nu-și mai văzuse sora de un an și 
jumătate, cu o singură excepţie. In Ajunul Crăciunului, mama lor 
îi telefonase lui Bree și îi ceruse, o rugase, să o ierte pe Beth. Cu 
faţa încremenită, o ascultase timp de cincizeci de minute pe 
mama ei plângând la telefon, înainte de a ceda. Era Crăciunul, la 
urma urmelor. Așa că revenise în casa unde copilărise, înarmată 
cu daruri pentru fiecare membru al familiei, mai puţin unul. 

Șomeră și, desigur, falită, Beth părea surprinzător de realistă 
după perioada de absenţă. li oferise surorii ei o fotografie cu ele 
două când erau mici, printată și pusă într-o ramă ieftină, care ar 
fi dat groaznic în apartamentul lui Bree. Pe felicitarea de Crăciun 
care o însoțea scria doar Imi pare rău. Pentru că mama lor le 
privea, Bree nu s-a ferit când sora ei geamănă se apropiase să o 
îmbrăţișeze. 


Întoarsă acasă după sărbători, Bree scosese fotografia și 
lăsase rama la un magazin pentru sărmani. O oră mai târziu, 
revenise şi o cumpărase. Înrămase iar fotografia și cadoul a fost 
văzut pentru ultima dată îndesat în fundul unui șifonier înalt, în 
spatele decoraţiunilor de Crăciun. 

În prima zi de muncă a lui Beth la BaileyTennants, mama lor o 
sunase și o rugase să facă tot ce putea ca să o ajute pe sora ei 
să-și păstreze slujba. Acum, o privea pe Beth fumând, așezată 
pe buștean, și își dorea să nu fi promis că o va face. 

— Hei, voi de colo, sunteţi gata, fetelor? se auzi o voce pe 
potecă și Bree întoarse capul. Alice și Lauren erau deja în 
picioare și se uitau cu reticenţă la rucsacurile lor. 

— Da, venim. 

Bree a luat harta și a pornit repede înapoi. Prea repede. Se 
simţi cam ameţită. 

— Pe unde o luăm, de aici, la dreapta sau la stânga? a 
întrebat Jill, săltându-și rucsacul pe umeri. 

Din punctul unde cărarea se bifurca, poteca era strâmtă în 
ambele direcţii, cu tufărișuri crescute în drum. Pământul de pe 
poteca spre stânga părea mai bătătorit, dar Bree știa că la 
fiecare răscruce pe care o întâlniseră în prima parte a zilei a 
trebuit să o ia la dreapta. A mai verificat o dată, simțind cele 
patru perechi de ochi aţintite asupra ei. Acum, că aveau iar în 
spinare greutatea bagajelor, erau nerăbdătoare să pornească 
iar. Își trecu degetul în lungul traseului. Mâna îi tremura puţin și 
stomacul gol i se răscolea. Da, astăzi o luaseră de două ori la 
dreapta, asta era a treia oară. 

— Bree, dacă ai nevoie de ajutor... îi zise Alice, legănându-se 
de pe un picior pe altul. 

— Nu am. 

— Bine. Atunci, încotro...? 

— La dreapta. 

— Eşti sigură? Drumul pare cam neumblat. 

Bree ridică harta. Puse degetul pe bifurcațţie. Linia roșie. 

— Uite! La dreapta. 

— Am ajuns deja acolo? făcu Alice, pe un ton surprins. Mda, 
atunci, bine. 

Bree împături nervoasă harta. 

— Vezi, scoatem un timp foarte bun. Nu ai de ce să-ţi faci 


griji. 


Şi nici nu ai de ce s-o faci iar pe afurisita. Bree se sili să tragă 
aer în plămâni și să zâmbească. 
— Haideţi după mine! 


Capitolul 9 

Era ca și cum ar fi pășit într-o casă a oglinzilor. Două chipuri, 
fiecare reflectarea distorsionată a celuilalt, ridicară la unison 
privirile când se auzi ciocănind la ușa salonului de spital. 

— Breanna McKenzie? zise Falk. 

Femeia din pat îşi pierduse strălucirea sănătoasă pe care o 
avea în fotografia de prezentare a companiei. Cearcăne negre îi 
erau acum conturate sub ochi și buzele îi erau palide și crăpate. 
Braţul drept era plin de bandaje. 

— Suntem de la poliţie. Asistenta v-a spus că am așteptat să 
vă facem o vizită? 

— Da. 

Falk i se adresase Breannei, dar cea care i-a răspuns a fost 
femeia care stătea pe scaunul de plastic. 

— A zis că mai aveţi de pus câteva întrebări despre Alice. 

— Așa este. Tu ești Bethany, nu? 

— Puteţi să-mi spuneţi Beth. 

Era prima dată când Falk o întâlnea pe Beth McKenzie în 
persoană și o privi cu interes. Asemănarea era ciudată, aproape 
ca și cum trăsăturile frumoase ale Breannei se topiseră la soare 
și deveniseră mai dolofane și mai lăsate. Pielea lui Beth era 
roșiatică, iar în jurul nasului și pe maxilare avea vinișoare 
sparte. Ca urmare a faptului că fusese prost vopsit, acasă, părul 
îi era lins și aspru, lăsat, tuns nici lung, nici scurt. Arăta cu zece 
ani mai în vârstă decât sora ei geamănă, de 20 și ceva de ani, 
dar când își întoarse ochii spre el, privirea îi era fermă. 

Lângă pat se afla o tavă care aștepta să fie luată, cu resturile 
mesei de prânz. Mâncarea era aproape neatinsă. Detectivii 
găsiseră ușor spitalul local, situat la două străzi de benzinărie. 
Părea puţin mai mult decât o clinică de medicină generală, fiind 
destinat să rezolve totul, de la afecțiunile localnicilor, la rănirile 
turiștilor. Asistenta de la recepţie le făcuse semn înapoi spre 
ușă, hotărâtă, și le spusese să revină peste nouăzeci de minute, 
când trecea efectul pastilelor de dormit administrate Breannei. 
Se plimbaseră de trei ori în sus și-n jos, prin faţa șirului de 
magazine, și pe urmă mai așteptaseră șaptezeci și opt de 
minute. Când reveniseră, li s-a spus că tocmai se servea 
prânzul. 

— Nu se acceptă vizite în timpul orelor de masă. Fără 
excepţie. 


Într-un final, asistenta i-a chemat la recepţie făcându-le semn 
cu degetul. Puteau să intre. Sora le spusese că Breanna 
McKenzie se află în salonul comun pentru internări mai lungi de 
o zi, situat la capătul holului, și că ea era singura pacientă. 
Perioada de iarnă. 

Ajunși în sfârșit în salon, și-au tras două scaune lângă pat. 

— Au găsit-o pe Alice? întrebă Beth, urmărindu-i îndeaproape 
pe Falk și Carmen. De aceea aţi venit? 

— Încă nu, zise Falk. Îmi pare rău. 

— Ah! Și ce voiaţi să mă întrebaţi? 

— De fapt, cu sora ta voiam să vorbim, spuse Carmen. 
Singură, dacă se poate. 

— Cred că ar trebui să rămân și eu. 

Bree se foia pe pernă. 

— Pentru Dumnezeu, Beth. E în ordine. Du-te și lasă-i să-și 
vadă de treabă. 

Apoi, icnind, întrebă: 

— Mai sunt analgezice? 

— Încă nu e vremea, îi răspunse Beth, fără să pară că s-ar uita 
la ceas. 

— Intreab-o pe asistentă. 

— E prea devreme. Nu-ţi mai dau decât diseară. 

— Doamne, du-te și întreabă! Te rog. 

Beth se ridică de pe scaun. 

— Bine, zise. O să mă duc în spate, să fumez. Şi, da... 
continuă ea, în timp ce sora ei deschidea gura, o s-o întreb pe 
asistentă. Dar e prea devreme, îţi spun eu. 

O urmăriră plecând. 

— Scuze. E supărată pentru că nu au încredere să o lase pe 
ea să-mi administreze medicaţia, zise Bree, când ușa se închise. 

— De ce nu? întrebă Carmen. 

— Nu e mare chestie, de fapt. Beth a avut în trecut ceva 
probleme cu abuzul de droguri, dar acum, de mai bine de un an, 
e bine. Probabil că asistentele consideră că trebuie să fie cât se 
poate de precaute. Ar fi mai ușor dacă Beth n-ar fi aici, poate, 
dar ea... vrea să rămână, încheie Bree, coborând ochii în 
pământ. 

— O să mai vină cineva să stea cu tine? o întrebă Falk. 
lubitul? Părinţii? 

— Nu. 


Bree începu să destrame marginile bandajului. Unghiile îi 
fuseseră odată date cu lac de un roz intens și îndrăzneţ. Acum 
câteva îi erau rupte sau aveau oja sărită. 

— Mama are scleroză multiplă. 

— Îmi pare rău. 

— E-n ordine. Adică, nu e, dar asta-i situaţia. Nu se poate 
porni la drum. Tata trebuie să stea cu ea mai tot timpul. 

Incercă să zâmbească. 

— O am pe Beth. 

S-a lăsat o tăcere apăsătoare. 

— Noi voiam să te întrebăm despre Alice Russell, dacă nu te 
superi, spuse Falk. De când lucrezi pentru ea? 

— De un an și jumătate. 

— Ca asistentă personală? 

— Coordonator administrativ. 

Lui Falk i s-a părut că o vede pe Carmen înăbușindu-și un 
zâmbet. Își reveni repede. 

— Ce presupune asta? 

— La început a fost vorba mai ales de sarcini administrative, 
dar apoi s-a transformat într-un rol mai degrabă de mentorat. 
Mă ţin ca umbra de Alice și acumulez abilităţi care să mă ajute 
să mă pregătesc pentru o promovare internă. 

— E o şefă bună? 

O pauză cât o bătaie de aripă. 

— Da. Absolut. 

Au așteptat, însă Bree nu a mai spus nimic. 

— Așadar, crezi că o cunoști bine? întrebă Falk. 

— Da, foarte bine. 

Vocea lui Bree avea o inflexiune ciudată. Falk s-a uitat la ea, 
dar nu a depistat niciun semn de recunoaștere când fata îi 
întoarse privirea. La fel ca Daniel Bailey, dacă Bree știa cine 
sunt ei cu adevărat, nu lăsa să se vadă. 

— Şi, în timpul programului, cum ţi s-a părut Alice? interveni 
Carmen. 

Bree își ciupea iar bandajul, ale cărui margini erau deja 
destrămate. 

— Inainte de a ne rătăci, a fost normală, sincer. Uneori poate 
să fie cam irascibilă, dar acolo niciuna dintre noi n-am fost în 
cea mai bună dispoziţie. După ce ne-am rătăcit? 

Bree clătină din cap și continuă: 


— Toată lumea era speriată. 

— A pomenit ceva despre ceea ce o neliniștea? vru să știe 
Carmen. În afara faptului că vă rătăciserăţi? 

— Cum ar fi? 

— Orice. De serviciu, de acasă, vreo problemă cu colegii? 

— Nu. Mie nu mi-a spus nimic. 

— Dar tu fiind dintre cei care o cunosc bine, insistă Carmen, 
nu ţi-ai dat seama dacă era ceva în neregulă? 

— Nu. 

— Şi la birou? Înainte de programul de recreere? Vreo cerere 
ciudată sau întâlniri care să-ţi atragă atenţia? 

— Ce legătură are asta cu ceea ce s-a petrecut acolo? 

— Niciuna. Nu neapărat, răspunse Falk. Incercăm să 
înțelegem ce n-a mers bine. 

— Vă spun eu exact ce n-a mers bine, zise Bree și ceva ca o 
undă trecu peste chipul ei. Și nu a fost doar vina mea. 

— Ce anume nu a fost vina ta? 

— Faptul că ne-am rătăcit. A fost tâmpenia aia de potecă a 
cangurilor, din ziua a doua. Au zis că era ușor să greșești. 

Bree s-a oprit. Singurul sunet care se mai auzea era piuitul 
slab al echipamentelor medicale. Inspiră profund. 

— Celelalte n-ar fi trebuit să mă pună pe mine responsabilă cu 
orientarea. Habar nu aveam ce fac. M-au trimis la un curs deo 
jumătate de zi, cu pauze de cafea la fiecare douăzeci de minute, 
și asta ar fi trebuit să mă facă instantaneu expertă? 

Își mișcă braţul rănit și făcu o grimasă, în timp ce pe frunte îi 
apărură broboane de sudoare. 

— Ce s-a întâmplat când ţi-ai dat seama că v-aţi abătut de la 
traseu? întrebă Falk. 

— După aceea totul a mers prost. N-am mai găsit tabăra de 
campare, așa că nu am mai avut provizii pentru seara aceea. 
Hrana era pe sponci. Eram neajutorate, în plus corturile s-au 
stricat. 

Bree a tras un hohot de râs scurt. 

— E aproape amuzant cât de repede s-a dus totul de râpă. 
Dar nu mai gândeam logic și am luat hotărâri greșite. E greu de 
explicat cum e acolo, în sălbăticie. Te simţi ca și cum ai rămas 
ultimul om de pe pământ. 

— Cum a reacţionat Alice la faptul că vă rătăciserăţi? zise 
Falk. 


— A fost destul de insistentă, apropo de ceea ce ar fi trebuit 
să facem. Când e stresată, pare mai agresivă. A fost în destul de 
multe drumeţii și tabere de camping când era la școală - a stat 
un an întreg într-o tabără în natură. Cred că a considerat că asta 
o îndreptăţea să-și impună opinia, mai mult decât pe noi, 
celelalte. Știu și eu? oftă Bree. Poate că avea dreptate. Dar 
Lauren... Lauren Shaw? A fost și ea în grupul nostru - șieaa 
făcut același curs la școală și nici ea nu era de părere că Alice 
avea întotdeauna dreptate. Ca atunci când am găsit cabana 
aceea, în a treia zi. Adică, a fost groaznic. Nici mie nu mi-a 
plăcut acolo, dar, dintre opţiunile noastre proaste, a fost cea 
mai bună. Vremea se strica tot mai mult și aveam nevoie de un 
adăpost. Așa că am rămas, zise ea și făcu o pauză. Alice a fost 
singura care n-a vrut. 

— Nu v-a putut convinge să plecaţi? zise Falk. 

— Nu. Şi n-a fost deloc fericită din pricina asta. Zicea că știe 
cum să găsim drumul înapoi și voia să ne pună pe toate să 
mergem mai departe. Dar noi n-am vrut. Tocmai asta ne băgase 
în belea, de la început. Faptul că merseserăm orbește. Ne-am 
cam certat. Alice a zis că pleacă singură, dar Jill n-a vrut s-o 
lase. Dimineaţa, când ne-am trezit, Alice luase telefonul și 
dispăruse. 

— Jill Bailey v-a zis de ce nu voia să o lase pe Alice să plece? 
întrebă Carmen. 

— Pentru că era periculos, desigur. Și, evident, a avut 
dreptate. 

Bree se uită când la unul, când la altul, provocându-i să o 
contrazică. 

— Ce aţi făcut când v-aţi dat seama că Alice nu mai era? zise, 
în sfârșit, Falk. 

Bree clătină din cap. 

— Nu sunt cea mai potrivită persoană pe care să o întrebaţi. 
Am crezut că eram prima care s-a trezit, așa că am ieșit să mă 
duc la toaletă, în tufiș. Mă întorceam spre tabără, când m-am 
împiedicat. La început nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat, am 
crezut că am căzut peste ceva ascuţit. Sticlă spartă, poate. Pe 
urmă am văzut cum dispare șarpele și am înţeles. 

Bree își mușcă buza de jos așa de tare, că aceasta i se albi. 
Privea prin ei. 


— Am crezut că o să mor acolo. Chiar așa am crezut. Ni se 
spusese că sunt șerpi-tigru. Habar nu aveam unde suntem. 
Credeam că n-o să-mi mai văd niciodată familia, că n-o să mai 
apuc să-mi iau adio de la mama. 

Trase aer în piept, tremurând. 

— Imi aduc aminte că eram ameţită și aveam senzaţia că nu 
pot să respir. Medicul de aici mi-a zis că probabil am suferit un 
atac de panică, dar atunci credeam că e din cauza veninului. Am 
ajuns înapoi la cabană și de restul nu-mi aduc aminte prea bine. 
Mi-au pus ceva strâns în jurul braţului. Aveam dureri. Nu mai 
știu în ce moment mi-am dat seama că Alice nu era cu noi. 

Işi pigulea bandajul. 

— Când celelalte au zis că ar trebui să plecăm - să plecăm 
fără ea -, nu m-am opus. Am mers acolo unde mi s-a spus. 
Lauren a reușit să ne ducă spre nord, până am ajuns la un drum. 
Nu-mi amintesc mare lucru despre toate astea. Doctorul zice că 
probabil eram deja în stare de șoc. Aveam ideea asta, că Alice o 
luase înainte să ceară ajutor și că ne aștepta la punctul de 
întâlnire, zise și își plecă ochii. Cred că am și întrebat de ea, dar 
mintea mea era într-o stare foarte proastă. Nu știam ce fac. 

Lacrimile se revărsară în sfârșit și Falk îi întinse o batistă. 
Așteptară, ascultând zumzetul echipamentelor, câtă vreme fata 
își șterse ochii. 

— Alice a avut telefonul cu ea, interveni Carmen. A dat vreun 
telefon cât a fost cu voi? 

— Nu, răspunse Bree repede. Adică, a încercat, evident. A 
sunat insistent la numărul de urgenţă, dar nu a reușit să prindă 
semnal. A fost complet inutil. 

— Dar a luat telefonul cu ea când a plecat, nu? 

O ușoară ridicare din umeri. 

— Pentru că era al ei, presupun. 

Cum stătea acolo, întinsă pe pernă, cu părul ei lung și 
despletit și braţul bandajat, Bree părea fragilă. Cu unghiile ei 
rupte, cu povestea ei. 

— Zici că o cunoşti bine pe Alice, continuă Falk. N-ai fost 
mirată că te-a părăsit? 

— In condiţii normale, aș fi fost, răspunse Bree, cu ochii măriţi 
când îi întoarse lui Falk privirea. 

Stie cum să-i mintă pe bărbați. Gândul i se năzărise lui Falk 
din senin. 


— Așa cum am spus însă, acolo lucrurile sunt altfel. Acum mi- 
aș fi dorit să o ascultăm. Atunci poate că nu s-ar fi întâmplat 
nimic din toate astea. 

— Dar în cazul ăsta poate că v-aţi fi pierdut toate. 

— Poate. Dar poate că tot restul ar fi fost mai bine decât a 
fost. 

Își mișcă braţul bandajat și durerea i se văzu pe chip. Falk și 
Carmen au schimbat o privire. 

— Presupun că deocamdată ajunge. Te lăsăm să te odihnești, 
mai zise Carmen, în timp ce se ridicau. Mulţumim, Breanna. 

Aceasta dădu din cap. Umbrele de sub ochi păreau mai 
întunecate decât atunci când veniseră Carmen și Falk. 

— Dacă o vedeţi pe sora mea, afară, spuneţi-i ori să-mi trimită 
asistenta cu analgezicele ori să plece naibii, ca să mi se poată 
pune perfuzii. Vă rog. 

In salon era răcoare, dar când închise ușa, Falk văzu că pe 
fruntea lui Bree se formaseră din nou picături de sudoare. 


Ziua 2: Vineri după-amiază 

Soarele palid traversase fâșia îngustă de cer și iarba le venea 
până la glezne. În sfârșit, cineva întrebă: 

— Așa trebuie să fie? 

La auzul cuvintelor lui Jill, Beth scoase un oftat tăcut de 
ușurare. De douăzeci de minute voia și ea să pună aceeași 
întrebare, dar nu putuse. Bree ar fi ucis-o. 

Sora ei se opri și privi înapoi. 

— Ar trebui să fie. 

— Ar trebui sau este? 

— Este. 

Bree nu părea sigură. Aruncă o privire pe hartă. 

— Trebuie să fie. N-am cotit nicăieri. 

— Îmi dau seama de asta, zise Jill, dar... 

Arătă cu mâna în jur. Cărarea năpădită de tufișuri, copacii 
care îngustau tot mai mult drumul la fiecare zece pași. Nu conta 
ce arăta harta, pur și simplu nu i se părea în ordine. 

De jur-împrejur, păsări ascunse chemându-se și răspunzându- 
și. Beth nu putea scăpa de senzaţia că zona era doara lor. 

— N-am văzut niciun fanion toată ziua, continuă Jill. În afară 
de cel găsit în copac, ieri. Trebuia să fie șase. Cu siguranţă, ar fi 
trebuit să vedem încă unul până acum. Măcar unul. 

— Poate drumul pe care am luat-o la bifurcaţie după prânz 
este greșit. Pot să mă uit? 

Alice îi smulse harta din mână, înainte ca Bree să poată 
răspunde. Aceasta rămase încremenită, cu mâna goală întinsă, 
pierdută în toate sensurile cuvântului. Beth încercase să-i 
surprindă privirea, dar fără să reușească. 

— Uite, zise Alice, privind încruntată pe hartă. Pun pariu că 
așa e. Mi s-a părut mie că am ajuns acolo prea devreme. 

— Chiar nu... 

— Bree, făcu Alice, făcând-o să tacă. Nu e bine. 

O clipă nu s-a mai auzit decât foșnetul straniu al tufișurilor și 
Beth a ridicat privirea spre eucalipţi. Scoarța lor avea fâșii care 
fluturau ca o piele jupuită. Păreau foarte aproape și foarte înalţi, 
de jur-împrejur. Prinși în cușcă, se gândi ea deodată. 

— Și acum ce facem? 

În vocea lui Jill era o nuanţă nouă, pe care Beth nu reușea să 
o definească. Nu era exact frică, nu încă. Ingrijorare, poate. Un 
interes puternic. 


Alice ţinu harta așa încât să o poată vedea și Jill. 

— Dacă am fi cotit corect, ar trebui să fim aici, zise Alice, 
punând degetul pe hartă. Dar dacă nu, nu știu. Probabil că 
suntem mai degrabă pe undeva pe-aici. 

Făcu o ușoară mișcare circulară deasupra hârtiei. 

Jill se aplecă mai aproape, apoi și mai aproape și cutele de la 
colţul ochilor i se adânciră tot mai mult. 

Beth își dădu seama că Jill nu putea citi harta. Probabil că 
scrisul era prea mărunt. Poate că Jill studiase harta, dar, la cât 
de bine vedea, hârtia putea să fi fost foarte bine și albă. Beth o 
văzuse pe bunica ei prefăcându-se la fel, când nu voia să 
recunoască faptul că vederea îi slăbise. In vreme ce Jill se 
prefăcea destul de convingător că examinează harta, Alice o 
urmări cu o expresie interesată. Și ea cronometrase, se gândi 
Beth. 

— Hmmm, exclamă Jill, neutru, întinzându-i lui Lauren harta. 
Tu ce părere ai? 

Cu un aer ușor surprins, aceasta o luă totuși. Se aplecă și își 
plimbă privirile peste desene. 

— Nu, nici eu nu cred că e drumul bun, zise. Scuze, Bree. 

Jill se uită la ea și întrebă: 

— Şi ce-ar trebui să facem? 

— Cred că ar trebui să ne întoarcem și să încercăm să 
mergem exact pe unde am venit. 

Alice oftă. 

— Doamne! Ne-ar lua secole să ne întoarcem pe propriile 
urme. O să ne petrecem ore întregi în sălbăticie. 

— Păi, făcu Lauren ridicând din umeri, nu cred că avem 
încotro. 

Jill se uita în jur, când la stânga, când la dreapta, când la una 
și la alta, ca la un meci de tenis. Bree se afla la doar un metru 
sau doi depărtare, dar la fel de bine ar fi putut să fie invizibilă. 

Alice privi înapoi pe traseu. 

— Nu știu dacă am fi în stare să ne întoarcem exact pe același 
traseu, nu? Poteca e destul de neclară. E posibil să o pierdem. . 

Beth observă, cu o tresărire, că Alice avea dreptate. In 
spatele lor, poteca pe care veniseră părea acum neclară și se 
pierdea, nefiind clar delimitată. Cu un gest automat, Beth se 
pipăi după ţigări. Nu erau în buzunar. Inima începu să-i bată 
puţin mai tare. 


— Eu cred în continuare că e opţiunea cea mai bună, zise 
Lauren. Cea mai sigură, în orice caz. 

— O să prelungim excursia cu câteva ore bune, insistă Alice, 
privind spre Jill. Nu încape nicio îndoială că o să ne prindă 
întunericul până nimerim tabăra. 

Jill își plecă privirea spre ghetele ei noi și Beth și-a dat seama 
că perspectiva unor kilometri suplimentari nu era agreată de 
multe dintre ele. Jill deschise gura să spună ceva, dar o închise 
și se mulțumi să dea din mână. 

— Ei, nu știu, zise ea, într-un târziu. Care e alternativa? 

Alice a studiat harta, apoi a ridicat privirea și a mijit ochii: 

— Voi nu auziți zgomotul unui pârâu? 

Beth își tinu respiraţia. Susurul slab al apei era aproape înecat 
de pulsaţia sângelui care îi bubuia în urechi. Doamne, chiar că 
nu avea pic de antrenament. Celelalte au dat aprobator din cap. 

— Dacă noi am greșit drumul în punctul ăsta, pârâul ar trebui 
să fie ăsta de-aici, zise Alice, arătând pe hartă. Pare aproape, 
după zgomot. Putem să ne folosim de el ca să ne orientăm. 
Dacă reușim să ne dăm seama unde suntem, am putea încerca 
să o luăm pe scurtătură și să ajungem la adevărata cărare. 

Beth a remarcat că Lauren își încrucișase braţele la piept. 
Buzele ei strânse păreau doar o linie. 

— Crezi că... începu Jill, dregându-și glasul... ești convinsă că 
ne putem orienta așa? 

— Da. Ar trebui să putem. 

Jill se întoarse spre Lauren: 

— Tu ce crezi? 

— Pentru Dumnezeu, o să stăm aici toată noaptea, făcu Alice. 
Ştii bine că așa va fi. 

Lauren nu spunea nimic. Jill se uită când la una, când la alta, 
apoi privi încă o dată în jos, spre ghetele ei. Suspină ușor: 

— Haideţi să găsim pârâul! 

Nimeni nu s-a obosit să o întrebe pe Bree ce părere are. 

Beth s-a luat după celelalte și zgomotul apei devenea tot mai 
clar. Era un sunet diferit de urletul cascadei de ieri, mai plin și 
mai difuz. Au traversat cu greu o fâșie de copaci și Beth s-a 
pomenit pe un mal mocirlos. 

Nu departe de picioarele ei, solul argilos era prăbușit pe mai 
bine de un metru, până la o fâșie de pământ negru spălat de 
apă. În mod clar, era mai degrabă un râu, se gândi Beth, privind 


ţintă spre apă. Ploaia torențială îi umflase debitul și lăsase o 
dâră albă de spumă unde lovise malul. Resturile care pluteau 
erau semnul că apa curgea cu viteză. 

Preocupată, Alice se uita pe hartă, în timp ce Jill și Lauren o 
urmăreau. Bree se plimba pe mal, cu un aer trist. Beth își scoase 
rucsacul și băgă mâna în el, să caute pachetul de ţigări. Nu l-a 
găsit și, în ciuda frigului, palmele au început să-i transpire. A 
îndesat mâna și mai adânc. In fine, degetele dădură peste forma 
familiară, se strânseră în jurul ei și Beth trase mâna afară și, 
odată cu ea, haine și tot felul de mărunțţișuri, la grămadă. 

Nu a observat bidonul lucios de metal, care i-a căzut din 
rucsac și s-a rostogolit, decât atunci când era prea târziu. 
Săltând, bidonul s-a dus la vale - fără ca mâna ei întinsă să-l mai 
poată ajunge -, a mai făcut o piruetă spre mal și apoi a 
continuat să se rostogolească. 

— Rahat! 

Își îndesă pachetul de ţigări în buzunar și o luă după el. 

— Ce-a fost asta? întrebă Alice, privind ţintă și serios pe hartă. 

— Habar n-am. 

Beth se uită în josul malului și scoase un mic oftat de ușurare. 
Indiferent ce-ar fi fost, bidonul stătea aninat într-o îmbârligătură 
de crengi, deasupra apei. 

— Minunat, făcu Alice, care acum se uita și ea, alături de 
celelalte. E bidonul cu gaz pentru primus. 

— Ce? 

Beth privea licărul metalului, sclipind la fiecare legănare a 
crengilor. 

— Bidonul. Pentru primus, repetă Alice. Avem nevoie de el ca 
să ne pregătim cina, diseară. Şi mâine. Doamne, Beth, cum l-ai 
scăpat? 

— Nici nu știam că e la mine. 

— Am împărţit obiectele de folosință comună, doar știi asta. 

O bucată de lemn rătăcită plutea cu viteză pe apă, lovindu-se 
de crengi. Bidonul s-a mișcat, dar a rezistat. 

— Putem să ne descurcăm și fără el? întrebă Jill. 

— Dacă vrem să avem ce mânca diseară, nu. 

Un alt val de apă și bidonul se clătină iar. 

Beth simţea privirile lui Alice aţintite asupra ei. Se uită fix la 
râul învolburat, știind ce urmează. Alice veni în spatele ei, 
aproape, și Beth simţi pe spate o mână invizibilă, împingând-o. 


— Adu-l! 


Capitolul 10 

Beth stătea sprijinită de zidul spitalului, cu o mână îndesată în 
buzunarul hainei și ochii mijiţi, pentru că fumul de la ţigară îi 
venea drept în față. Când îi văzu ieșind pe Falk și Carmen, se 
îndreptă puţin de spate. 

— Aţi terminat? strigă către ei. Bree e bine? 

— E puţin agitată, răspunse Carmen, îndreptându-se spre ea. 
Îţi reamintește să întrebi asistenta de analgezice. 

— Am făcut-o. E prea devreme. Bree nu mă ascultă niciodată. 

Își întoarse capul, să sufle fumul în direcţia opusă, și flutură 
din mână, vânturând aerul. 

— Ce se mai aude cu Alice? Niciun semn încă? 

— Din câte știm noi, nu, zise Falk. 

— La dracu'! 

Beth își culese un fir de tutun de pe buza de jos și se uită spre 
mulţimea de copaci din spatele parcării spitalului. 

— Mă întreb ce s-a întâmplat cu ea. 

— Tu ce crezi? 

Beth se concentră asupra ţigării. 

— După ce a plecat singură? Cine știe? Se putea întâmpla 
orice, acolo. Noi toate am încercat să-i spunem. 

— Cu ce anume te ocupi la BaileyTennants? o întrebă Falk, 
privind-o. 

— Cu prelucrarea datelor și arhivarea lor. 

— A, da? Și ce presupune asta? 

— Cum se aude. Îndosariere, înscrierea datelor, mă asigur că 
asociaţii pot accesa documentele pe care le caută. 

— Așadar, ai acces la dosarele companiei? 

— La chestiile  nerestricționate. Mai sunt și dosare 
confidenţiale, și cele din arhiva istorică, pe care asociaţii 
principali trebuie să le acceseze singuri. 

— În cazul ăsta, te întâlneai des cu Alice Russell, la muncă? 

— Mda, uneori, răspunse Beth, fără să pară prea încântată. A 
stat destul de mult jos, în centrul de date, ca să obţină diverse 
documente. 

Falk o simţi pe Carmen agitată. 

— Când venea pe-acolo, stăteaţi mult de vorbă amândouă? o 
întrebă Carmen, blând. Îţi spunea ce anume căuta? 

Beth ridică fruntea și ceva efemer îi traversă chipul. Ca și cum 
și-ar fi calculat răspunsul. 


— Nu, nu vorbea cu nimeni de la prelucrarea de date, decât 
dacă era neapărat necesar. Oricum, pentru mine tot ce-i acolo e 
în chineză. Nu sunt plătită destul ca să mai și gândesc. 

— Dar acum, în pădure? Te-ai înţeles mai bine cu ea? 

Întrebarea venise de la Falk și Beth și-a schimbat brusc 
mimica, devenită rigidă, iar ţigara i-a încremenit la jumătatea 
drumului spre buze. 

— Asta e o glumă sau ce? 

— Nu. 

— Atunci vă răspund. Nu. Eu și Alice Russell nu ne-am înţeles 
deloc bine. Nici la serviciu, nici în pădure. Nu v-a spus sora mea? 
zise Beth și aruncă o privire spre ușile spitalului. 

— Nu. 

Beth mai trase un ultim fum și aruncă jos chiștocul. 

— Ah, făcu ea. Probabil s-a gândit că știți. Alice nu mă plăcea 
și nu se obosea să ascundă asta. 

— Dar de ce? întrebă Carmen. 

— Nu știu, răspunse Beth și ridică din umeri. 

Scoase pachetul de ţigări și îl întinse spre Falk și Carmen. 
Amândoi clătinară din cap. 

— De fapt, știu, continuă ea, băgându-și o ţigară în gură. Nu 
mă plăcea pentru că nu-i era de folos să mă placă. Nu aveam 
nimic să-i ofer, nu eram o persoană interesantă, eu nu sunt 
Bree... 

Beth flutură vag din mână, arătând spre sine, din cap spre 
picioare, de la faţa gălbejită la coapsele mari. 

— Lui Alice nu-i era greu să-mi facă viaţa amară și nu rata 
ocazia. 

— Chiar și cu sora ta de față? 

Beth surâse forţat. 

— Mai ales cu sora mea de faţă. Cred că tocmai în asta stătea 
distracţia. 

Își făcu palmele căuș și-și aprinse ţigara. Vântul îi ciufulea 
părut și femeia își adună mai strâns haina în jurul ei. 

— Alice ţi-a făcut zile negre, încheie Carmen. Și tu i-ai ţinut 
piept? Ai ripostat în vreun fel? 

Peste trăsăturile lui Beth trecu o umbră, aproape invizibilă. 

— Nu, răspunse ea. 

— Absolut deloc? Trebuie să fi fost foarte frustrant pentru 
tine. 


Beth ridică din umeri. 

— Pentru ce anume ești eliberată condiţionat? o întrebă Falk. 

— Nu știți? 

— Putem să aflăm. Dar ar fi mai ușor dacă ne spui tu. 

— Ce fel de polițiști sunteţi? 

— Poliţia federală, răspunse Falk și îi arătă legitimaţia, iar 
Beth se aplecă spre ea, să o citească. 

— Sunt eliberată condiționat... zise, dar apoi se opri, oftând... 
pentru chestia aia cu Bree. 

Au așteptat, apoi Carmen a zis: 

— Avem nevoie să ne spui mai mult de atât. 

— Da, scuze. Nu mă omor să vorbesc despre asta. În urmă cu 
vreo doi ani, am... 

Trase adânc fumul în piept, de parcă ar fi inhalat tot restul 
ţigării dintr-odată. 

— Nu-mi mergea foarte bine. Am intrat forţat în apartamentul 
lui Bree și i-am furat niște lucruri. Haine, televizorul. Niște 
chestii pentru care făcuse economii ca să și le ia. Bijuterii pe 
care i le dăduse bunica noastră înainte de a muri. Bree a venit 
acasă și a dat de mine în timp ce încărcăm prada în portbagajul 
mașinii. Când a încercat să mă oprească, am lovit-o. 

Ultimele cuvinte i-au ieșit de pe buze ca și cum ar fi avut un 
gust scârbos. 

— Ai rănit-o grav? o întrebă Falk. 

— Fizic, nimic grav, zise Beth. Dar fusese pocnită, pe stradă, 
de sora ei geamănă care încerca să-i fure bunurile ca să facă 
rost de bani pentru droguri, așa că... mda, s-a simţit rănită grav. 
Eu am rănit-o grav. 

Suna ca o frază pe care trebuise să o repete adesea în faţa 
unui terapeut. Şi-a terminat ţigara, dar de astă dată nu s-a mai 
grăbit la fel de tare să o stingă. 

— Ştiţi ce, ca să fiu sinceră, nu-mi amintesc prea multe 
despre asta. Am avut probleme cu drogurile câţiva ani, de 
când... 

Se opri, fără să mai termine fraza pe care avusese de gând să 
o spună, și își trecu o mână peste braţ. Lui Falk mișcarea îi 
reaminti de sora ei, care își pigulea bandajul pe patul de spital. 

— ...de când eram în ultimul an de facultate. A fost o 
tâmpenie. Poliţia m-a luat imediat, când încercam să vând 
lucrurile lui Bree. Nici măcar n-am știu că dădusem în ea, decât 


atunci când mi-a spus avocatul meu. Însă aveam deja cazier, 
așa că am fost condamnată. N-a fost vina lui Bree. Evident. Dar, 
ce vreau să zic, ea nu s-a dus la poliţie. Putea să o facă, nimeni 
n-ar fi condamnat-o. Un vecin, care a văzut că ne batem, a 
chemat poliţia. Bree nici acum nu vrea să vorbească despre acel 
episod. Nu prea vorbește cu mine oricum. Din tot ce știu, cel 
mai mult am aflat din documentele procesului. 

— Cu tine ce s-a întâmplat? a întrebat Carmen. 

— Am stat câteva luni la închisoare, ceea ce n-a fost chiar așa 
de bine, iar pe urmă, ceva mai mult la dezintoxicare, ceea ce a 
fost mai bine. 

— Te-au ajutat să-ţi revii? 

— Da. Adică, s-au străduit cât au putut. Și eu mă străduiesc 
atât cât pot. Recuperarea este o chestie continuă, dar m-au 
învăţat să-mi asum responsabilitatea alegerilor pe care le fac. Și 
pentru ceea ce i-am făcut surorii mele. 

— În clipa de faţă, cum stau lucrurile între voi? o întrebă 
Carmen. 

— Bine. Ea m-a ajutat să obţin postul ăsta și a fost minunat. 
Înainte să abandonez facultatea, studiam informatica şi 
tehnologia informaticii, așa că munca la BaileyTennants e puţin 
anodină, dar când ești eliberat condiționat poate să fie destul de 
greu să găsești ceva, așa că-i sunt recunoscătoare, zise Beth și 
zâmbi puţin cam forţat. Obișnuiam să fim destul de apropiate 
totuși. Ne îmbrăcam la fel, în fiecare zi, până când am împlinit... 
cât să fi fost?... vreo 14 ani sau ceva de genul ăsta, oricum o 
vârstă tot atât de ridicolă. Mult prea multă vreme ne-am 
îmbrăcat la fel. Ca și cum am fi fost una și aceeași persoană. 
Obișnuiam să credem cu adevărat că putem să ne citim 
gândurile una alteia, spuse și aruncă o privire spre ușă. 

— Probabil că a fost îngrozitor pentru tine când a fost 
mușcată, zise Falk. 

Beth strânse din buze. 

— Da, a fost. Mi-a fost așa de teamă că am s-o pierd! Mă 
trezisem mai devreme, să merg la toaletă. Apoi am aţipit din 
nou, când Bree a intrat brusc, ţinându-se de braţ. Trebuia să o 
ducem la un medic, dar afurisita de Alice dispăruse fără urmă. 
Am alergat încolo și încoace ca niște găini fără cap, încercând să 
o găsim, dar nici urmă de ea. 

Beth își trecu o unghie boantă peste buze. 


— Ca să fiu cinstită cu voi, mie nu-mi păsa niciun pic. Nu-mi 
păsa decât de Bree. Din partea mea, Alice nu avea decât să-și 
poarte singură de grijă. Am avut noroc cu Lauren, care știa cum 
să se orienteze ca s-o ţinem în linie dreaptă, altfel am fi rămas 
pierdute pe acolo. Ea ne-a tot dus spre nord, ne-a scos la drum, 
așa că am putut să mergem pe el. Niciodată în viaţa mea n-am 
fost mai fericită să văd asfaltul. 

— Tu chiar ai văzut-o pe Alice plecând? interveni Falk, privind- 
o de aproape. 

— Nu. Dar nu m-a mirat. Ne-a tot ameninţat că o s-o facă. 

— Și am auzit că și-a luat și telefonul. 

— Da, așa a făcut. A fost al naibii de egoistă, dar asta e Alice. 
Totuși n-a avut prea mare importanţă. Oricum telefonul nu a 
funcţionat nicio clipă. 

— Nicio clipă? 

— Deloc, zise Beth, uitându-se la ei ca și cum erau cam înceţi 
la minte. Altfel am fi sunat să cerem ajutor. 

— Nu te-a surprins faptul că Alice nu ajunsese deja la locul de 
întâlnire, când v-aţi întors? 

Întrebarea venea de la Falk, iar Beth părea să o cântărească. 

— Da. De fapt, m-a mirat puţin. Mai ales că probabil am mers 
pe aceeași potecă, doar la câteva ore în urma ei. Dacă noi nu 
am depășit-o și ea nu a ajuns înapoi înaintea noastră, ce s-a 
întâmplat? 

Întrebarea rămase plutind în aer. Falk putea să distingă 
zgomotul elicopterului de poliţie, care dădea roată undeva, 
departe. Beth se uita de la unul la altul. 

— Staţi puţin, zise ea, legănându-se de pe un picior pe altul, și 
cobori puţin vocea. Alice punea ceva la cale? 

— Cam ce anume? întrebă Falk, menținându-și aceeași 
expresie neutră. 

— Voi să-mi spuneţi. Doar sunteţi poliţia federală. 

Falk și Carmen nu au zis nimic și, în cele din urmă, Beth a 
ridicat din umeri. 

— Nu știu. Dar v-am spus că a cerut o mulţime de informaţii 
de la serviciul de prelucrare a datelor. Chestia e că începuse să 
vină să-și ia singură documentele, ceea ce a fost puţin cam 
ciudat. Mi-am dat seama doar pentru că de obicei o trimitea pe 
Bree jos, să le ia, însă pe urmă a început să vină chiar ea. Şi a 


început să acceseze mai des datele restricționate. Abia acum, 
că a dispărut... 

Privi dincolo de ei, la culmile care se înălţau în depărtare, și 
ridică iar din umeri. 

— Beth, interveni Carmen. Cât de convinsă ești că Alice a 
plecat de la cabană din propria ei voință? 

— Sunt convinsă, să știi. E drept, n-am văzut-o cu ochii mei, 
dar asta doar pentru că știa că noi am fi oprit-o. Nu voia să 
rămână blocată acolo. Deja după prima noapte încercase să o 
convingă pe Jill să o lase să se întoarcă singură, dar Jill o 
refuzase. Apoi, iar, la cabană, aceeași treabă. 

— Așadar, au existat ceva tensiuni între ele? zise Carmen. 

— Sigur că da. 

— Pentru că atunci când am zărit-o noi pe Jill Bailey, în 
treacăt, părea că are o vânătaie pe față. Pe maxilar. 

A urmat o pauză lungă, timp în care Beth și-a studiat ţigara. 

— Nu știu cum s-a ales cu ea. Știu că a căzut de câteva ori pe 
traseu. 

Falk a lăsat tăcerea să se prelungească, dar Beth nu și-a 
ridicat ochii. 

— Bun, a zis el. Așadar, lucrurile nu mergeau prea bine între 
Jill și Alice. 

— Mda, dar asta nu-i chiar de mirare. Alice putea să provoace 
o ceartă și într-o cameră goală. Și era deja nervoasă, cu mult 
înainte ca Jill să fi făcut ceva. Alice a fost întoarsă pe dos din 
prima noapte, când a stat de vorbă cu Daniel Bailey. A fost o 
discuţie scurtă și sinceră. 

Undeva dincolo de ușile spitalului, Falk auzea ţiuitul insistent 
al unei alarme. 

— Daniel Bailey? se miră Falk. 

— Fratele lui Jill. E directorul executiv. În acea primă noapte, 
grupul de bărbaţi a venit la noi în tabără și el a luat-o deoparte 
pe Alice, pentru o discuţie personală. 

— Ai idee despre ce a fost vorba? 

— Nu prea. N-am auzit mare lucru. Dar Alice îl întreba cum de 
a aflat despre ceva și Daniel i-a zis că văzuse cu ochii lui. Ea îl 
tot întreba: „Cine mai știe?” Și el zicea: „Nimeni, deocamdată.” 

Beth se încrunta pe măsură ce își aducea aminte. 

— Daniel a zis ceva de genul: „E vorba de respect, de aceea 
am vrut să te previn.” 


— Să o prevină? se miră Falk. Sigur l-ai auzit spunând asta? 

— Da, dar nu știu sigur la ce se referea. Mi-a atras atenţia 
pentru că, la serviciu, Daniel Bailey nu e tocmai renumit pentru 
respectul faţă de femei. 

— Agresiv? interveni Carmen. 

— Mai degrabă, aparent dispreţuitor. 

— Am înţeles, zise Falk. Ce fel de ton a avut Daniel în noaptea 
aceea? Părea furios? 

— Nu, era calm. Dar nu era fericit. Nu părea genul de 
conversaţie pe care și-ar fi dorit să o poarte. 

— Și Alice cum ţi s-a părut? 

— Sincer? făcu Beth și rămase puţin pe gânduri. M-am gândit 
că Alice părea speriată. 


Ziua 2: Vineri după-amiază 

— Beth, vino aici, jos, strigă Alice, arătând spre râul 
învolburat. Repede. Înainte să-l pierdem. 

Lauren se uită în jos, dincolo de mal. Micul bidon de metal 
pentru primus stătea aninat în leagănul lui de crengi uscate, 
clătinându-se în timp ce apa mâloasă se prăvălea sub el. 

Beth stătea pe mal, ezitând. Bombănea ceva. 

— Ce tot spui? izbucni Alice. Ce mai aștepți? 

— Ziceam că nu putem s-aprindem focul diseară? 

— Focul e legal doar în locurile de campare, zise Alice. Ca să 
gătim, o să avem nevoie de bidon. Coboară acolo și ia-l! 

Privirea lui Beth fugea de la râu înapoi la ea. 

— Dar cum? 

Bună întrebare, se gândi Lauren. Malul era abrupt și mâlos și 
apoi era apa. Resturile se adunau în jurul crengilor rupte, ca o 
pelerină murdară. 

— O să cad în apă, zise Beth, încă încremenită pe mal. Nu știu 
să înot. 

Alice avea un aer aproape amuzat. 

— Serios? Deloc? 

— Nu prea bine. 

— Frate, atunci ar fi mai bine să nu cazi în apă. 

O pală de vânt scutură ramurile. Bidonul se mișcă puţin. 

— Poate că ar trebui să renunțăm. 

Pentru prima oară, lui Jill părea să i se fi dezlegat limba, în 
sfârșit. Se uita circumspectă înspre râu. 

— Nu sunt convinsă că nu e periculos. 

— Nu putem să renunţăm. Avem nevoie de bidon. Suntem zile 
în șir blocate aici, mai spuse Alice. 

Jill se uită la Lauren, care încuviinţă din cap. Alice avea 
dreptate. Fără un primus care să funcţioneze, timpul până 
duminică ar fi fost tare lung. 

— Beth! se răsti Alice la ea. Coboară după el! O să-l pierdem. 

— Nu! ripostă Beth, cu obrajii îmbujoraţi și ochii strălucitori. 
Uite ce-i, n-o fac, e bine?! O să cad. 

— Nu fi așa de jalnică! Fără primus nu avem cină diseară. 

— Nu-mi pasă! Aseară, niciuna dintre voi nu și-a mâncat 
afurisita de porţie! Nu-mi rup eu gâtul pentru că acum ţie ţi-e 
foame. 


Beth rămase neclintită, dar Lauren putea să vadă că-i 
tremurau mâinile. 

— Beth, insistă Alice, tu l-ai scăpat. Tu să-l scoţi. 

— Tu mi l-ai pus în rucsac fără să-mi spui. 

— Şi? 

— Și atunci, să-l iei tu. 

Cele două femei stăteau faţă în față. Beth își îndesă mâinile în 
buzunare. 

— Frate, Beth... începu Alice. 

— O să mă duc eu. 

Lauren rostise cuvintele mai înainte chiar de a-și fi dat seama 
de asta. Patru perechi de ochi se întoarseră spre ea, surprinse. 
Lauren și-a dorit imediat să nu fi deschis gura, dar acum era 
prea târziu. 

— O să cobor eu. Dar va fi nevoie să mă ajutați și voi, toate. 

— Îţi mulţumesc, zise Beth și faţa îi deveni și mai roșie, de 
ușurare. 

— Eşti sigură? o întrebă Jill, îndepărtându-se tot mai mult de 
mal. Pe bune, poate că artrebui pur și simplu să ne... 

Lauren o întrerupse înainte de a apuca să se răzgândească. 

— Nu. O să-l iau eu. Avem nevoie de bidon. 

Se uită în jos. Malul era abrupt, dar erau acolo câţiva bolovani 
și niște tufe care puteau fi de folos să se sprijine pe ele cu 
mâinile și picioarele. Inspiră, nehotărâtă cum să abordeze 
sarcina asta. În fine, se așeză şi se răsuci, ca să-și coboare 
trupul dincolo de mal. Simţi în palme pământul rece și aspru. 
Simţi cum mai multe perechi de mâini o ţineau de braţe și de 
haină, în timp ce ea cobora și vârfurile ghetelor îi alunecau pe 
malul mâlos. 

— E bine. Te ţinem noi, zise Alice. 

Lauren nu privea în sus. Stătea cu ochii la bidon și la apa 
curgătoare de sub el. Întinse braţul, degetele scormonind aerul. 
Era aproape. O rafală de vânt a scuturat crengile și Lauren văzu 
cum bidonul stătea să cadă din cuib. 

— Trebuie să ajung mai aproape. 

Se întinse iar, aplecându-se, în ciuda gravitaţiei, și tălpile îi 
alunecară în noroi. Fusese cât pe ce. Degetele tocmai atinseseră 
luciul metalic, neted, când a cedat. O alunecare de picior și, 
devenind brusc imponderabilă, Lauren căzu printre crengi. Un 
trosnet, și ajunse în apă. 


Nu reuși decât să scoată un țipăt ascuţit înainte ca râul să-i 
treacă peste creștet. Răceala i-a blocat plămânii, iar apa, 
vâscoasă și plină de mâl, i-a intrat în gură. A încercat să dea din 
picioare, dar acestea îi atârnau grele, în ghete. A ieșit rapid la 
suprafaţă și a tras aer în piept, orbită de apă. 

— Ajutor! 

Cuvântul se pierdu când Lauren mai înghiţi o gură de apă din 
râu. 

— Întinde mâna! Întinde mâna! 

Auzi deasupra ei strigătul înfundat, în timp ce în josul malului 
cineva cobora în grabă. l-a întins ceva și Lauren a prins obiectul 
cu amândouă mâinile. Când și-a încleștat pumnii pe el, a simţit 
cum se mișcă și pocnește ceva în interiorul unei prelate. Era 
stâlpul de cort în sacul lui. 

— Ţine-te bine, te tragem noi la mal. 

Işi strecură încheietura prin bareta sacului și o răsuci până 
când deveni fixă. Bidonul luat de curent a sclipit argintiu pe 
lângă faţa ei și Lauren l-a înșfăcat. 

— Nu pot să... 

Bucata de lemn a venit din senin. Dură și plină de mâzgă, cu 
frunzele ude, a ieșit la suprafaţă din apa învolburată și a izbit-o 
în tâmplă. Ultimul lucru pe care l-a văzut a fost cum bucata de 
lemn însângerat ricoșase și dispăruse fără urmă, înghițită de 
apă. 


Lauren era îngheţată. Tremura atât de tare, că articulațiile i 
se loveau de pământul tare. Se sili să deschidă ochii. Era întinsă 
pe o parte. Totul părea dureros de strălucitor, dar lumina zilei 
era altfel decât înainte. Cât timp trecuse? | se păru că aude un 
țipăt, urmat de un șuierat aspru. Zgomotul se opri. 

— Te-ai trezit? Slavă cerului! 

Era vocea lui Alice. 

— E bine? întrebă Jill. 

— Așa cred. 

Nu sunt, voia să spună Lauren, dar nu avea energie să o facă. 
Se chinui să se ridice în fund. Capul îi zvâcnea. A atins locul 
dureros și degetele i s-au umplut de sânge. Era înfășurată într-o 
canadiană care nu era a ei. Pe dedesubt, hainele îi erau ude 


până la piele. Lângă ea, Bree stătea ghemuită cu genunchii la 
piept, cu un prosop flaușat pe umeri. Avea părut ud fleașcă. 
Între ele se întindea o băltoacă de vomă apoasă. Lauren nu știa 
care dintre ele era de vină. Simţea că-i vine apă în gură și că are 
un gust rău. 

Jill și Alice stăteau aplecate deasupra ei. Amândouă erau 
palide de spaimă. Beth se foia în spatele lor, tremurând, cu 
pleoapele înroșite. Nu avea haina pe ea și Lauren își dădu 
seama că o înveliseră cu ea. Se întrebă, buimacă, dacă n-ar fi 
trebuit să i-o dea înapoi, dar dinţii îi clănțăneau prea tare ca să 
vorbească. 

— Ești bine, continua să spună Alice, pe un ton protector. 

Ce s-a întâmplat? Lauren ar fi vrut să știe, dar nu putea rosti 
cuvintele. Probabil că faţa ei spunea totul. 

— Bree te-a scos afară, zise Jill. Respirai, dar te-a lovit ceva la 
cap. 

Lui Lauren i se părea ceva mai mult decât o lovitură. O luă 
ameţeala când se ridică în capul oaselor. 

— Cel puţin am luat bidonul? 

Feţele lor i-au dat răspunsul. 

— Dar husa de la stâlpul de cort? 

Feţe și mai sumbre. 

— Pierdute în râu, zise Jill. Nu e vina nimănui, mai adăugă ea, 
repede. 

Mă rog, nu e vina mea, se gândi Lauren imediat. 

— Și acum ce facem? 

Alice își drese glasul. 

— În tabără ar trebui să mai fie provizii. 

Încerca să pară optimistă, dar vorbele îi sunau fals. 

— Nu sunt sigură că rezist până acolo. 

— Trebuie, spuse Alice și tonul i se mai îmblânzi. lartă-mă. 
Dar nu putem rămâne aici, nu avem corturi. O să se facă foarte 
frig. 

— Atunci faceţi un foc. 

Fiecare cuvânt presupunea efort. Lauren o văzu pe Jill 
clătinând din cap. 

— Te rog, Jill, știu că nu avem voie, dar... 

— Nu e vorba de asta. Bricheta s-a udat. 

Lauren ar fi vrut să plângă. | se făcu iar greață și se întinse la 
loc. Pământul rece îi accentuă durerea de cap. Simţi cum o 


picătură de lichid i se prelingea pe frunte și apoi pe tâmplă. Nu- 
și putea da seama dacă era apă de râu sau sânge. Cu un efort, 
își ridică un pic capul. Alice stătea încă aplecată deasupra ei. 

— Sunati după ajutor, zise Lauren. 

Alice nu se clinti. 

— Alice, sună pe cineva. De pe mobilul tău. 

Jill o privi neliniștită. 

— A încercat deja. Nu reușim să prindem semnal. 

Lauren își lăsă capul să-i cadă la loc, pe pământ. 

— Și atunci, ce facem? 

Nimeni nu a spus nimic. În tufișuri s-a mișcat ceva. 

— Poate dacă urcăm undeva la înălţime, zise Alice, într-un 
final. Poate avem semnal. 

— Are vreo importanţă? întrebă Jill. 

— De unde să știu? 

Urmă o pauză stânjenitoare. 

— Scuză-mă. ; 

Alice a despăturit harta și s-a aplecat deasupra ei. In sfârșit, a 
ridicat ochii. 

— Uite, sunt aproape sigură că râul ăsta e cel de aici, din 
nord. Și aici, spre vest, e o culme nu prea înaltă, cu o cărare. Nu 
pare prea abruptă. Locul de tabără e oricum în direcția aceea. 
Putem să verificăm dacă nu există semnal acolo pe culme. Ce 
părere aveți? 

— Ştii să ne conduci acolo? întrebă Jill. 

— Da. Aşa cred. Trebuie să mergem spre vest. Odată ce 
ajungem pe cărare, ar trebui să fie simplu. 

— Ai mai făcut-o până acum? 

— De câteva ori. 

— În tabăra şcolară? Sau recent? 

— La școală. Dar acum îmi amintesc. Nu s-a schimbat nimic 
de atunci. 

— Şi la vremea aia ai reuşit? 

Alice afișă un surâs ursuz. 

— Păi, n-am murit în pădure. Dar, știi ce, Jill, dacă tu ai un 
plan pe care îl preferi... 

— Nu e vorba de asta, zise Jill, uitându-se pe hartă cu ochii 
mijiţi. 

Frustrată, se întoarse spre Lauren și se răsti la ea. 

— Şi tu ai fost în tabăra aia. Ce părere ai? 


Lauren avea degetele așa de amorţite, că abia dacă mai 
putea să ţină harta. Încercă să-și dea seama la ce se uită. O 
simţea pe Alice cum o privește. Erau mai multe culmi. Nu 
pricepea la care anume se referea Alice. Frigul o împiedica să 
gândească. 

— Nu știu, zise. Eu vreau să rămânem aici. 

— Păi, nu se poate, îi explică Alice, mușcându-și buza. Ştii că 
trebuie să primim ajutor sau, în cel mai rău caz, să ajungem la 
locul de tabără. Haide, Lauren. Inţelegi și tu asta. 

Lui Lauren îi zvâcneau tâmplele și își dădu seama că nu avea 
energia să facă mai mult decât să dea o dată din cap. 

— Da, bine. 

— Da? Deci, ne-am înţeles? se interesă Jill, cu aerul că e 
ușurată. O să mergem pe propunerea lui Alice? 

Lauren se ridică nesigură în picioare și își aminti iar de ziua 
aceea la McAllaster. Clătinându-se pe picioare și, în plus, cu 
ochii acoperiţi, pentru proba încrederii. Sentimentul copleșitor al 
ușurării, când Alice o apucase de braţ, cu o priză fermă și 
constantă. „Te ţin eu. Pe aici.” Dezorientată și nesigură, Lauren 
simţise mâna lui Alice pe piele și, pas cu pas, o urmase pe un 
teritoriul necunoscut. 

Acum, când i-a dat înapoi lui Jill harta, dorinţa ei era să nu i se 
mai pară iar că orbecăie. Cel puţin, acum aveau un plan. 

— Hai să facem cum spune ea. 

Despre Alice puteai spune orice, dar femeia asta știa 
întotdeauna exact ce face. 


Capitolul 11 

— Ce i-a spus Daniel lui Alice în acea primă noapte, de a 
speriat-o? 

Carmen privea afară, pe geamul mașinii, în timp ce copacii 
treceau în viteză pe lângă ei și spitalul rămăsese departe, în 
urmă. 

Falk nu i-a răspuns imediat. Se putea gândi la câteva lucruri, 
dar niciunul nu era de bine. În final, zise: 

— Indiferent ce a fost, e clar că a meritat ca el să bântuie pe 
întuneric, prin pădure, ca să ajungă la ea. 

— Trebuie să fi avut legătură cu motivul pentru care el a ratat 
microbuzul, zise Carmen. Altfel, i-ar fi spus - ar fi prevenit-o - 
mai devreme. 

Falk se gândi iar la ce spusese Bailey cu o zi înainte, în 
parcare. O problemă personală, de familie. 

— Ar fi putut oare să aibă de-a face cu sora lui? se întrebă 
Falk. Poate că pe Jill avusese nevoie să o vadă urgent. Știu și 
eu? Poate că ar trebui să-l întrebăm direct. 

— Că veni vorba de surori, începu Carmen. Ce părere ai de 
gemene? Știu că Bree are o slujbă faină, la etaj, dar am 
impresia că Beth nu e proastă. Are capul la fel de bine înfipt pe 
umeri. 

În mintea lui, Falk jongla cu aceleași gânduri. 

— Și nu m-ar mira să înțeleagă, mai bine decât a lăsat să se 
creadă, toate documentele alea care-i trec pe sub nas. 

— Super! Asta nu prevestește nimic bun pentru noi, nu-i așa? 
Dacă până și fata de la centrul de date a băgat de seamă că 
Alice se purta ciudat! 

— Ştiu și eu? zise Falk. Pot să-mi închipui că Alice o subestima 
considerabil pe Beth. Adică... și noi cam tot așa am făcut. Se 
poate ca Alice să fi lăsat garda jos în preajma ei. Să fi devenit 
neglijentă. 

Sau disperată, își mai zise Falk. Și-a amintit de ultima lor 
conversaţie cu Alice. Obţineţi contractele. Obţineţi contractele. 
Ordinea de la superiori, care te presează. 

— Să zicem că Beth avea bănuieli în legătură cu Alice, începu 
Carmen, dar de ce i-ar fi păsat? Sigur că avea nevoie de slujba 
asta, însă o poziţie de începător nu prea insuflă loialitatea 
eternă faţă de companie. lar Beth e genul de outsider, de individ 
care nu se integrează în colectiv. 


Carmen se opri o clipă, apoi reluă: 

— Deși cei care nu se integrează nu-și doresc adeseori nimic 
mai mult decât să fie integrați. 

— Poate că lui Beth nu-i pasă, zise Falk, dar se prea poate să-i 
fi spus lui Bree. 

Bree părea persoana căreia s-ar fi putut să-i pese, și chiar 
foarte mult. 

— Da, se prea poate, răspunse Carmen. Totuși, ce soi ciudat 
de interacţiune e între ele! 

Falk întoarse mașina pe ultima alee către cabană. 

— Așa e. Nu mi-am dat seama dacă se iubesc sau se urăsc de 
moarte una pe alta. 

— Ambele, probabil. Tu n-ai fraţi sau surori, nu? 

— N-am. Nici tu? 

— Ba da. O grămadă. Relaţia de dragoste și ură e foarte 
fluidă. Probabil că la gemeni e și mai rău. 

Falk a tras în parcare și a oprit în primul loc liber pe care l-a 
văzut. A trântit portiera, cu senzaţia că nu e în ordine ceva, și și- 
a rotit ochii împrejur, indecis, până ce a văzut. Sau, mai precis, 
nu a văzut. 

— Rahat! 

— Ce-i? 

— Afurisita lui de mașină. A dispărut. 

— Mașina cui? A lui Daniel? zise Carmen, răsucindu-se pe loc. 

Nici urmă de BMW negru. 

— Oare să fi plecat înapoi la Melbourne, înainte să o găsească 
pe Alice? mai zise. 

— Nu știu. Poate, răspunse Falk, încruntându-se. Poate tocmai 
pentru că știa că va fi mult de așteptat. 

Ploaia începuse iar și, până să ajungă la intrarea în cabană, 
picăturile mari le stropiseră deja hainele. In ușa cabanei, Falk și- 
a șters ghetele și și-a trecut mâna prin părul ud. 

— Hei, ia uite colo, zise Carmen în șoaptă, arătând cu capul 
spre salon. 

Jill Bailey stătea singură, cu o cană de cafea în mână și o 
expresie perplexă pe chip. Îşi opri privirea asupra celor doi 
detectivi, întâi surprinsă, apoi ușor enervată, când aceștia au 
intrat și s-au așezat în faţa ei. Văzută de aproape, vânătaia de 
pe maxilarul ei era de un galben-murdar pe margini. Falk 
observă că Jill avea buza umflată acolo unde fusese spartă. 


— Dacă e vorba de acţiune, va trebui să vorbiți cu avocaţii 
noștri. 

— Poftim? 

Falk a înţeles prea târziu că făcuse greșeala de a se așeza pe 
o canapea veche și atât de moale, încât reușea cu greu să-și 
ţină picioarele pe podea. Se prinse discret de braţul sofalei, ca 
să nu se afunde și mai rău. 

— Nu sunteţi de la Executive Adventurers? 

Jill rostise cuvintele cu oarecare greutate și își atinse cu vârful 
limbii buza umflată. 

— Nu. De la poliţie, zise Falk, prezentându-se doar cu numele. 
Îl ajutăm pe sergentul King. 

— Ah! Scuze. Mi s-a părut că v-am văzut ieri cu lan Chase și 
am presupus... 

Nu și-a terminat fraza. 

— Îi acţionaţi în instanţă pe cei de la Executive Adventurers? 
o întrebă Carmen, fixând-o cu privirea. 

Jill își agită cana. Din lichidul din ea nu se ridica niciun abur. 
Părea să fie ceva vreme de când o ţinea în mână. 

— Nu BaileyTennants, direct. Dar compania de asigurări care 
are în sarcină această excursie a trimis o scrisoare de intenţie. 
Nu pot spune că-i condamn. 

Privea când la unul, când la celălalt. 

— Şi, evident, asta e separat de orice altă acţiune ar decide 
să deschidă Alice Russell sau familia ei. 

— Familia lui Alice Russell a venit aici? întrebă Falk. 

— Nu. Are o fiică adolescentă, care stă cu tatăl ei. El și Alice 
sunt divorțați. Noi le-am oferit asistenţă, evident, pentru orice ar 
avea nevoie. Dar se pare că pentru Margot - așa o cheamă pe 
fată - e mai bine să fie într-un mediu familiar, în loc să-și frângă 
mâinile de îngrijorare pe-aici. 

Cobori privirea la propriile ei mâini. Falk a observat că 
unghiile de la mâna dreaptă erau rupte. La fel ca ale lui Bree. 

— Fratele tău mai e aici? zise Carmen. Mașina lui nu e afară. 

Jill sorbi intenţionat din cana cu cafea, înainte de a răspunde. 
Cu evidentă răceală, a remarcat Falk, după expresia feţei. 

— Nu. Mi-e teamă că l-aţi ratat. 

— Unde a plecat? o întrebă el. 

— Înapoi la Melbourne. 

— Probleme de afaceri? 


— O chestiune de familie. 

— Trebuie să fie vorba de ceva urgent, dacă l-au chemat, cu 
toate câte se întâmplă aici, nu? Nu-i deloc o situație ideală. 

Faţa lui Jill se crispă de enervare înainte ca ea să se poată 
controla și Falk a presupus că Jill avea aceeași părere. 

— Nu i-a fost ușor să ia decizia asta, zise ea. 

— Nu trebuie să pleci și tu? 

— E vorba despre rudele lui apropiate, nu ale mele, explică 
Jill, luând încă o sorbitură, după care se gândi și reluă: Mă 
scuzaţi, de unde ziceaţi că sunteţi? 

— Poliţia federală. 

— Credeam că se ocupă poliţia locală, nu? Deja am discutat 
cu ei. 

— E o agenţie multiplă, explică Falk, privind-o în ochi. Ti-am fi 
recunoscători dacă am putea lămuri câteva lucruri. 

O pauză scurtă, apoi Jill răspunse: 

— Cum să nu. Orice, dacă e de ajutor. 

Jill puse cana pe o măsuţă, lângă telefonul personal. Verifică 
ecranul telefonului, era gol, și apoi, cu un oftat, îl întoarse cu 
faţa în jos. 

— E ca un membru-fantomă, nu-i așa? zise Carmen. 

— După părerea mea, faptul că am avut nenorocitul ăla de 
telefon, dar nu am avut semnal, a fost una dintre chestiile cele 
mai dure acolo, în sălbăticie. Ar fi fost mai ușor dacă nu aveam 
telefonul, atunci măcar nu ne-ar fi distras într-atât. 

— Ştiai că Alice își luase mobilul cu ea? a întrebat Falk. 

— Nu. Abia în prima seară am aflat. N-am fost total surprinsă 
totuși. E stilul lui Alice să fie așa. 

— Așa cum? 

Jill se uită la el. 

— Așa, să-și ia telefonul cu ea, pe traseu, când e interzis. 

— Bine. Şi ai idee pe cine a încercat să sune de-acolo? 

— La urgente, evident. 

— Pe nimeni altcineva? 

Jill se încruntă. 

— Din câte știu eu, nu. Trebuia să facem economie de baterie. 
Nu că a contat în vreun fel. N-am reușit să telefonăm. 

— Deloc? insistă Falk. 

— Nu, zise Jill, oftând. Doamne, m-am enervat așa de tare că 
a dispărut cu tot cu telefon! Chiar dacă era inutil, noi ne 


puseserăm totuși nădejdea în el. Acum, că eu sunt aici, mi se 
pare ridicol. Mă bucur că e la ea telefonul. Sper să-i fie de ajutor. 

— O să rămâi aici cât durează căutările? a întrebat-o Carmen. 
Sau te întorci și tu la Melbourne? 

— Nu. Rămân până ce o găsesc - sănătoasă, sper. Ar fi rămas 
și Daniel, dar... 

Jill își trecu mâna peste faţă, gemând vag când își atinse 
vânătaia. 

— Mă scuzaţi. Toate astea sunt ceva nou pentru noi. Lucrez în 
companie de douăzeci și nouă de ani și nu ni s-a întâmplat 
niciodată ceva de genul ăsta. Pe bune, nenorocitele astea de 
sesiuni de relaxare. 

— Mai mare deranjul? 

Jill reuși să-i surâdă vag lui Falk, de la care venise întrebarea. 

— Chiar și atunci când totul merge bine. Sincer, aș prefera ca 
lumea să-și vadă de jobul pentru care este plătită, dar în 
vremurile de azi nu poţi să spui astfel de lucruri, zise și clătină 
din cap. Acum toate se leagă de o abordare holistică a 
managementului. Dar, pe bune, e un coșmar. 

Fereastra mare din spatele ei a zornăit și și-au îndreptat cu 
toţii privirile într-acolo. Ploaia se izbea de geamuri și distorsiona 
peisajul. 

Falk reluă discuția: 

— De când o cunoști pe Alice Russell? 

— De cinci ani. De fapt, chiar eu am recrutat-o. 

— E o angajată bună? 

Frank o urmări cu atenţie, dar Jill îi întoarse privirea fără vreo 
expresie tulbure. : 

— Da. E bună. Muncește serios. Işi face treaba. 

— S-a bucurat că participă la program? 

— Nici mai mult, nici mai puţin decât toţi ceilalți. Cred că 
pentru niciunul dintre ei programul nu a fost primul pe lista 
preferințelor pentru weekend. 

— Am auzit că Alice a cerut să plece după prima noapte, dar 
tu ai convins-o să renunţe, interveni Carmen. 

— E adevărat, dar, serios, nu puteam să o las să plece, nu? Ar 
fi însemnat să duc tot grupul înapoi și s-ar fi ridicat niște 
întrebări, ar fi presupus costuri suplimentare și, oricum, ar fi 
trebuit să reluăm programul, cu toţii, altă dată. Adică, privind 


retrospectiv, sigur că mi-aș dori să fi spus da. Ne-ar fi scutit de 
toate astea. 

Jill clătină din cap. 

— Alice mi-a zis că-i e rău și eu n-am crezut-o. Fata ei avea un 
eveniment la școală și am crezut că ăsta era motivul pentru 
care voia să se întoarcă. Și cu o săptămână înainte încercase să 
se eschiveze de la program, dar de data asta am considerat că 
trebuie pur și simplu să suporte, așa cum facem toţi. Niciunul 
dintre noi nu voia cu adevărat să se afle acolo. 

— Nici chiar tu? zise Carmen. 

— Mai ales eu. Măcar Alice și Lauren au făcut ceva de felul 
ăsta pe la școală. lar Bree McKenzie este foarte în formă. Sora 
ei... mă rog, nici ei nu cred că i-a făcut cine știe ce plăcere. 

Se auzi tropăit de ghete în hol și cei trei au privit prin ușa 
deschisă a salonului. Se întorsese un grup de căutători. Au mers 
la bucătărie și expresia de pe feţele lor epuizate de oboseală 
spunea totul. 

— Cum aţi fost alese voi cinci, pentru program? întrebă Falk. 

— E o combinaţie aleatorie între diferite niveluri de salarizare 
și de experienţă profesională, cu scopul de a dezvolta spiritul de 
muncă în echipă, între departamentele companiei. 

— Bine, și cam care e motivul real? 

Jill zâmbi timid. 

— Echipa managerială alege angajaţii despre care se 
consideră că ar avea nevoie să se dezvolte personal sau 
profesional prin intermediul acestei provocări. 

— Echipa managerială fiind cine? Tu însăţi? Daniel? 

— Eu, nu. Daniel, da. În principal, șefii departamentelor. 

— Şi ce aspecte anume ale dezvoltării spera grupul acesta să 
dobândească? 

— Bree McKenzie urmează să fie promovată, așa că asta face 
parte din programul ei de avansare. Sora ei... 

Jill se opri o clip, apoi continuă: 

— Aţi cunoscut-o pe Beth? 

Falk și Carmen încuviinţară din cap. 

— Ei, bine. Atunci probabil că nu e nevoie să spun mai mult. 
Beth nu e foarte... corporatistă. Probabil cineva s-a gândit că i-ar 
fi de ajutor să o aibă pe soră-sa cu ea, dar eu cred că au 
supraestimat apropierea dintre ele. 

Jill își ţuguie buzele. 


— Lauren... uite ce e, chestia asta rămâne între noi, da? Ea e 
cea care are probleme din cauza slabei performanţe. Înţeleg că 
are probleme și acasă, iar asta îi influențează munca. 

— Şi Alice? 

Se lăsă tăcere. 

— A fost depusă o plângere împotriva ei. 

— Pentru ce? 

— Are vreo relevanţă? 

— Nu știu, răspunse Falk. E în continuare dispărută. Așa că s- 
ar putea să aibă. 

Jill oftă. 

— Pentru bullying. Tehnic vorbind. Dar e posibil să fi fost doar 
un schimb mai tăios de replici. Alice poate să fie foarte directă. 
Și, apropo, totul este cât se poate de confidenţial. Celelalte fete 
nu știu nimic. 

— E vreun adevăr în plângerea aceea? se interesă Carmen. 

— Greu de spus. A fost vorba despre una dintre asistentele 
administrative, așa că putea să fie un conflict între personalităţi, 
la fel de bine ca orice altceva, dar... 

Se opri iar. 

— Nu a fost pentru prima dată. Şi acum doi ani s-a făcut o 
plângere similară. Nu s-a dovedit nimic, dar conducerea a 
considerat că Alice s-ar putea să aibă de câștigat de pe urma 
unei astfel de activităţi intense în echipă. Incă un motiv pentru 
care n-aș fi putut să o las să plece atunci, în prima noapte. 

Falk cântări cele spuse. 

— Dar tu? zise. De ce erai acolo? 

— La ultima ședință a conducerii superioare am convenit ca, 
în fiecare an, să ne implicăm direct, participând personal la o 
acţiune. Dacă există un motiv mai important, va trebui să 
întrebaţi restul comitetului directorial. 

— E valabil și pentru fratele tău, Daniel? 

— De fapt, lui Daniel chiar îi face plăcere, dacă vă vine să 
credeţi. Dar are dreptate. E important ca firma să ne vadă 
implicaţi, pe el și pe mine. 

— Să vadă că vă murdăriţi pe mâini, adăugă Falk. 

Jill nici nu clipi. 

— Presupun că da. 


Dinspre hol răsună puternic o bufnitură, când ușa cabanei se 
deschise brusc. Au auzit zgomot de pași și apoi pe cineva cum o 
închide la loc cu putere. 

— Presupun că există o grămadă de obligaţii care decurg din 
faptul că lucrezi pentru o companie de familie, interveni 
Carmen. Nu te poţi ascunde pur și simplu. Și fratele tău a spus 
ceva asemănător. 

— Serios? făcu Jill. Ei, asta e fără îndoială adevărat. La 
facultate am studiat limba engleză și istoria artei. Voiam să 
devin profesoară de științe umane. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic. E o companie de familie și e de 
așteptat ca membrii familiei să lucreze pentru companie. In 
privinţa asta nu suntem diferiți de o familie de fermieri sau de 
un cuplu care lasă mai departe copiilor mica lor băcănie. E 
nevoie de oameni în care să poţi avea încredere. Eu muncesc 
acolo, Daniel muncește și el acolo, iar tatăl nostru este încă 
foarte implicat. Joel, fiul lui Daniel, va lucra și el, după ce-și 
termină studiile universitare. 

— Și tu? Nu ai copii? se interesă Falk. 

— Ba da, am. Doi. Adulţi, deja, zise și apoi făcu o pauză 
înainte de a relua. Dar ei fac excepţie. Nu erau deloc interesați 
să intre în afacere și eu n-am vrut să-i silesc. Tata n-a fost deloc 
încântat, dar ne avea pe noi, ceilalţi, așa că eu consider că a 
fost un schimb corect. 

Expresia ei deveni ceva mai blândă. 

— Copiii mei s-au făcut profesori, amândoi. 

— Ce frumos, zise Carmen. Probabil că ești foarte mândră. 

— Mulţumesc, da, chiar sunt. _ 

— Să revenim la program, spuse Falk, uitându-se la ea. In 
prima seară, fratele tău și grupul de bărbaţi au venit în tabăra 
voastră. Ştiai că bărbaţii aveau de gând să facă asta? 

— Nu, zise Jill, clătinând din cap. Şi, dacă aș fi știut, i-aș fi 
spus lui Daniel să nu o facă. Nu era... necesar. Nu voiam ca 
fetele celelalte să aibă impresia că bărbaţii ne verifică. 

— În seara aceea, fratele dumitale a discutat cu Alice Russell. 

— Am fost doar noi zece. Cred că majoritatea au stat de vorbă 
între ei. 

— Se pare că el a discutat cu Alice separat, zise Falk. 

— Nu e interzis. 


— Ştii despre ce a fost vorba? 

— Nu știu. Va trebui să-l întrebaţi pe el. 

— Am fi încântați, zise Carmen. Dar a plecat. 

Jill nu mai adăugă nimic, doar își pipăi cu vârful limbii tăietura 
de pe buză, după care Carmen veni cu o nouă întrebare: 

— N-ai observat, așadar, dacă Alice n-a părut să fie supărată 
sau tulburată în mod deosebit, după discuţia dintre ei? 

— Sigur că nu. De ce să fie? 

— Pentru că-ţi ceruse s-o lași să plece. De cel puţin două ori. 

— Păi, așa cum am zis, dacă le-aș fi permis să plece tuturor 
celor care-și doreau, n-ar mai fi rămas niciuna dintre noi acolo. 

— Am înţeles că s-a creat o oarecare tensiune între voi două. 

— Cine v-a spus? Acolo toată lumea era tensionată. A fost o 
situaţie foarte dificilă. 

Jill apucă de pe masă cana cu cafea rece și o ţinu în mână. 
Falk nu-și dădea prea bine seama dacă mâinile îi tremurau sau 
nu. 

— Cum te-ai ales cu vânătaia de pe față? se interesă Falk. 
Pare destul de serioasă. 

— Ei, pentru Dumnezeu! exclamă Jill, punându-și cana pe 
masă cu atâta forță, încât lichidul se revărsă, clipocind, peste 
margini. Ce vrea să însemne întrebarea asta? 

— Nimic. E doar o întrebare. 

Jill se uita de la Falk la Carmen și înapoi. Oftă. 

— A fost un accident. S-a întâmplat la sfârșitul nopţii 
petrecute în adăpost, când am intervenit ca să întrerup o ceartă 
stupidă. 

— Ce fel de ceartă? întrebă Falk. 

— Mult zgomot pentru nimic. Le-am povestit celor de la poliţia 
statală. Frustrarea și spaima au dat pe dinafară și ne-au 
copleșit. Ne-am îmbrâncit și ne-am păruit, câteva minute cel 
mult. Chestii de curtea școlii. S-a terminat aproape la fel de 
repede pe cât a început. 

— Nu prea pare așa. 

— Am avut ghinion. M-am aflat în locul nepotrivit și am 
încasat o lovitură. N-a fost nimic intenţionat. 

— Cine s-a păruit? o întrebă Falk, urmărind-o îndeaproape. Voi 
toate? 

— Doamne, nu, răspunse Jill, a cărei faţă umflată era 
imaginea surprizei. Alice și Beth au fost. Ne era la toate frig și 


foame și Alice ameninţa că o să plece, iar atunci situaţia a dat în 
foc. Eu pe mine mă învinuiesc. Trebuia să-mi dau seama de ce 
se va întâmpla. Ele două nu s-au înţeles niciodată. 


Ziua 2: Vineri după-amiază 

În timp ce mergea, lui Jill îi clănțăneau dinţii. Se schimbase în 
haine uscate acolo, lângă râu - o făcuseră toate, stând cu 
spatele una la alta, în timp ce tremurau și se dezbrăcau - pentru 
ca, douăzeci de minute mai târziu, o nouă rafală de ploaie să le 
ude iar. Jill ar fi vrut să meargă puţin mai repede, ca să se 
încălzească, dar vedea că Lauren nu era încă sigură pe picioare. 
Plasturele din trusa de prim-ajutor i se tot desfăcea de pe 
frunte, dezvelind rana însângerată. 

Alice era departe, în faţă, cu harta în mâini. Bree i-o predase 
pe malul râului, fără nicio vorbă. Ca de obicei, Beth încheia 
coloana. 

E ciudat, se gândi Jill, că peisajul era mereu același. De două 
ori observase câte ceva - o dată o buturugă, altă dată un arbore 
căzut - de care-și amintea sigur că le mai văzuse. Era ca și cum 
mergea având o senzaţie constantă de deâjă-vu. Schimbă poziţia 
rucsacului din spate. Fără beţele pentru cort era mai ușor, dar 
lipsa lor atârna greu în mintea ei. 

— Suntem tot pe drumul bun? întrebă când au mai încetinit 
pasul, ca să ocolească un șanț plin de noroi. 

Alice a scos busola și s-a uitat la ea. Se întoarse cu faţa în 
direcția opusă și privi iar busola. 

— E bine? întrebă iar Jill. 

— Da, e-n ordine. E din pricină că poteca a făcut acolo un cot. 
Dar drumul e bun. 

— Credeam că trebuie să ajungem într-o zonă mai înaltă. 

Zona în care se aflau acum avea vegetaţie deasă, dar era 
încăpățânat de plată. 

— Alice, veni o voce din spate, trebuie să verificăm mai des 
busola. 

Lauren își ţinea mâna apăsată pe plasturele de pe frunte. 

— Tocmai am făcut-o. M-ai văzut și tu când am făcut-o. 

— Dar trebuie să o faci des. 

— Ştiu asta, Lauren, mersi. Eşti liberă să vii tu să o preiei, 
oricând dorești. 

Alice îi întinse busola pe podul palmei, ca pe o ofrandă. 
Lauren a șovăit, apoi a scuturat din cap. 

— Hai, să nu ne oprim din mers, zise Alice. O să începem 
curând urcușul. 


Au mers mai departe. Terenul a rămas plat. Jill era pe punctul 
să întrebe cât de curând înseamnă „curând”, când simţi în 
coapse o arsură edificatoare. Urcau. Incet, dar pe o pantă clar 
ascendentă. l-a venit să plângă de ușurare. Slavă cerului! Cu 
puţin noroc, în vârf vor avea și semnal. Vor putea să sune pe 
cineva. Vor putea să renunţe la toată porcăria asta. 

Teama începuse să se cristalizeze încă de pe malul râului, cu 
o intensitate pe care nu o mai simţise decât de două sau de trei 
ori, poate, în viaţa ei. Intuiţia: Asta nu e bine deloc. Accidentul 
de mașină de la vârsta de 19 ani, când văzuse ochii celuilalt 
șofer, albi și tot mai mari, în timp ce vehiculele lor se îndreptau 
unul spre celălalt, într-un dans macabru. Și apoi din nou, trei ani 
mai târziu, la numai a doua ei petrecere de Crăciun de la birou. 
Prea mult de băut, prea mult flirt cu bărbatul nepotrivit și 
drumul spre casă, care era cât pe ce să se termine prost. 

Și apoi a fost acea zi specială, când tatăl ei îi întâmpinase, pe 
ea și pe Daniel, în biroul său personal - cel de acasă, nu de la 
firmă - și le explicase exact cum funcţionează afacerea de 
familie, compania BaileyTennants. 

Jill spusese nu. Uneori se consolase cu asta în anii care au 
urmat. Daniel spusese imediat da, însă ea rezistase pe poziţii 
aproape un an și jumătate. S-a înscris la un curs de pregătire 
pentru profesori și se scuza de la reuniunile de familie. 

O vreme a crezut că decizia ei fusese acceptată. Abia mai 
târziu și-a dat seama că i se lăsase spațiu de manevră, ca să 
înceapă marșul lent către inevitabil, în ritmul ei. Probabil că se 
va fi întâmplat ceva - nu întrebase niciodată ce -, de lucrurile 
fuseseră grăbite, pentru că, după un an și jumătate, tatăl ei o 
chemase din nou în biroul lui. Singură, de astă dată. A invitat-o 
să stea jos. 

— E nevoie de tine. Eu am nevoie de tine. 

— Îl ai pe Daniel. 

— Şi el se străduiește cât poate. Dar... 

Tatăl ei, pe care îl iubea și în care avusese cea mai mare 
încredere din lume, a privit-o și a clătinat ușor din cap. 

— Atunci, oprește totul. 

— Nu putem. 

Nu putem, spusese el clar, și nicidecum Wu pot. 

— Poţi. 

— Jill, repetase el, apucând-o de mână, nu putem. 


Nu-l văzuse niciodată atât de trist. 

Jill simţise cum îi dau lacrimile. Pentru el și pentru o simplă 
favoare, pe care el le-o făcuse, cu mult timp în urmă, unor 
persoane nepotrivite, și pentru toboganul alunecos descoperit în 
spatele capcanei ce-i fusese întinse. Pentru banul făcut ușor și 
cu lăcomie, în schimbul căruia avea să plătească zeci de ani 
după aceea, și chiar de o mie de ori mai mult. Și pentru ea 
însăși, pentru cursul de pregătire ca profesoară, pe care nu-l 
terminase niciodată, și pentru refuzul care se transformase în 
consimţire. Cel puţin pentru o vreme însă, în anii care vor veni, 
Jill își va reaminti că fusese un refuz. 

Acum, când o dureau picioarele și plămânii îi ardeau, încerca 
să se concentreze la sarcina pe care urma să o aibă curând. 
Fiecare pas pe care îl urca o aducea mai aproape de locul unde 
trebuia să fie. Stătea cu ochii ţintă în ceafa lui Alice, care 
conducea grupul înainte. 

Cu cinci ani în urmă, Jill era director financiar, iar Alice, 
înscrisă pentru un post, se afla la a treia rundă de interviuri. Nu 
mai exista decât un singur alt candidat, un bărbat cu 
competenţe similare, dar cu incontestabil mai multă experienţă 
directă. La sfârșitul interviului, Alice îi privise pe membrii 
comisiei, pe rând, și le spusese că ea poate să satisfacă 
exigenţele poziţiei respective, dar că nu o va face decât pentru 
o majorare cu patru procente a salariului de pornire oferit. Jill 
zâmbise ca pentru sine. Le spusese să o angajeze. Să găsească 
acele patru procente. 

S-au apropiat de o cotitură a drumului și Alice s-a oprit să 
consulte harta. A așteptat până când Jill o ajunse din urmă. 
Celelalte veneau și ele, ceva mai în spate. 

— Ar trebui să ajungem curând în vârf, a spus Alice. Vrei să 
facem o scurtă pauză? 

Jill a clătinat din cap, cu amintirea proaspătă în minte a 
poticnelii din noaptea trecută, din jurul locului de tabără. Ziua 
era pe trecute. Nu-și amintea la ce oră apune soarele, dar știa 
că va fi devreme. 

— Hai să mergem mai departe, cât încă mai avem lumină. Ai 
verificat busola? 

Alice o scoase și aruncă o privire. 

— E totul cum trebuie? 


— Da. Adică, poteca șerpuiește puţin, așa că depinde încotro 
stăm cu faţa, dar suntem încă pe traseu. 

— Bine. Dacă tu ești sigură. 

Alice verifică din nou. 

— Da, sunt sigură. 

Au continuat să meargă mai departe. 

Jill nu regretase decizia de a o angaja. Cu siguranţă, nu 
regretase cele patru procente. Pe parcursul anilor, Alice 
dovedise că valora mai mult. Era isteaţă, se prindea mai repede 
ca alții cum stă treaba și înțelegea mersul lucrurilor. Ştia, de 
exemplu, când să spună ce gândește și când să-și ţină gura, 
chestii de genul acesta, care erau importante într-o companie 
care semăna mai degrabă cu o familie. Cu un an în urmă, în 
timpul  picnicului pe care îl organizase firma, ea și Jill 
schimbaseră priviri înţelegătoare când nepotul lui Jill - Joel, un 
puști de 17 ani care semăna grozav de tare cu taică-său la 
aceeași vârstă - trecuse îmbufnat cu privirea peste mesele 
pliante, însă clipise când dăduse cu ochii de frumoasa fiică a lui 
Alice. Uneori Jill credea că, într-o altă vreme și un alt loc, ea și 
Alice ar fi putut deveni prietene. Alteori, nu. Să fii în preajma lui 
Alice era ca și când ai fi fost proprietarul unui câine de o rasă 
agresivă. Era loială când îi convenea, dar cu ea trebuia să fii 
mereu în gardă. 

— Mai avem mult? se auzi din spate vocea lui Lauren. 

Plasturele femeii se dezlipise din nou, iar de pe tâmplă i se 
scursese pe obraz o dâră de apă de ploaie amestecată cu 
sânge, care i se oprise în colţul gurii. 

— Suntem aproape în vârf. Cred. 

— Apă mai avem? 

Jill scoase propria ei sticlă de apă și, fără să se oprească din 
mers, i-o pasă lui Lauren, care a luat o înghiţitură zdravănă. 
Femeia își trecu limba pe la colţul gurii și se strâmbă când dădu 
de gustul sângelui. Cu mâna făcută căuș, și-a turnat apă în 
palmă - o parte s-a prelins totuși pe jos - și s-a clătit pe obraz. 

— Poate că ar trebui... a dat Jill să zică, în timp ce Lauren 
repeta gestul. 

Și-a înghiţit totuși cuvintele. 

— Poate că ar trebui să ce? 

— Nu contează. 


Voise să spună că poate ar fi trebuit să nu irosească apa de 
băut. Dar nu era nevoie. Existau destule provizii la locul de 
campare. lar Jill nu era încă pregătită să accepte că s-ar fi putut 
să-și petreacă noaptea în altă parte. 

Cărarea urca tot mai abrupt și femeia auzea gâfâitul 
celorlalte. În dreapta lor, panta a devenit tot mai abruptă, 
transformându-se în final într-un deal și apoi într-un versant 
stâncos. Jill înainta pas cu pas, cu ochii aţintiţi înainte. Nu mai 
știa cât de mult urcaseră când, aproape fără niciun avertisment, 
cărarea a devenit dreaptă. 

Eucalipţii le făcură loc și ele s-au trezit în faţa unei panorame 
minunate, cu văi și coame molcome de deal, care se întindea 
sub ele, până la orizont. Umbrele norilor fugari creau un ocean 
verde ce-și unduia valurile. Ajunseseră în vârf și imaginea le tăia 
respiraţia. 

Jill își lăsă jos rucsacul. Cele cinci femei rămaseră așa, una 
lângă alta, cu mâinile în șolduri, cu picioarele chinuite de durere, 
încercând să-și recapete suflul în timp ce priveau. 

— E incredibil. 

Aproape ca la un semn, norii se desfăcură lăsând să se vadă 
soarele, care cobora în depărtare. Tocmai atingea vârfurile 
arborilor celor mai înalţi, înglobându-le într-o aureolă diluat 
strălucitoare. Sub lumina aurie care o întâmpinase, Jill clipi, 
aproape închipuindu-și că simte căldura pe față. Pentru prima 
dată în ziua aceea, o greutate i se ridică de pe piept. 

Alice își scosese telefonul din buzunar și se uita la ecran. Se 
încrunta, dar asta era în ordine, își spuse Jill. Chiar dacă nu 
aveau semnal, și asta ar fi fost în ordine. Aveau să ajungă la al 
doilea loc de campare, o să se usuce și vor încropi ceva unde să 
se adăpostească. Se vor odihni și totul va arăta mai bine 
dimineaţă. 

Auzi în spatele ei o tuse seacă. 

— Mă scuzi, zise Beth. Dar... poţi să-mi mai spui o dată în ce 
direcție mergem? 

— Spre vest, răspunse Jill, privind-o scrutător. 

— Eşti sigură? 

— Da. Spre locul de campare, repetă Jill. 

Se întoarse apoi spre Alice și întrebă: 

— Aşa e, nu? Mergem către vest? 

— Da. Spre vest. 


— Așadar, noi am mers tot timpul spre vest? reluă Beth. De 
când am plecat de la râu? 

— Frate, da. Cum am spus. 

Alice nu-și lua ochii de pe telefon. 

— Păi, atunci... 

Făcu o pauză. 

— Mă scuzi. Doar că... dacă vestul e încoace, atunci de ce 
apune soarele la sud? 

Toate feţele se întoarseră, exact la ţanc, să vadă cum soarele 
mai coboară o idee dincolo de copaci. 

Asta era cealaltă chestie cu Alice, se gândi Jill. Uneori te putea 
face să simţi că ești al dracului de trădat. 


Capitolul 12 

Când Falk și Carmen o lăsaseră pe Jill în salon, singură cu 
gândurile ei, lumina începea să dispară. O luaseră înapoi pe 
aleea care ducea la pavilionul de cazare, înconjurați de ecoul 
primelor triluri ale înserării. 

— Se întunecă așa de devreme aici, zise Carmen, verificându- 
și ceasul, în timp ce vântul îi spulbera părul. Presupun că e din 
cauza copacilor, care blochează lumina. 

Vedeau camionetele oprind în dreptul cabanei și căutătorii 
obosiţi care coborau din ele. Respirația lor crea norișori ce 
pluteau în aer. Judecând după feţele lor, încă nu aveau vești 
bune. Cerul era mut acum; elicopterul aterizase, probabil. Odată 
cu lumina zilei, dispărea și speranţa. 

Falk și Carmen au ajuns în dreptul ușilor de la camerele lor și 
s-au oprit. 

— O să fac un duș, să mă încălzesc puţin, zise Carmen, 
întinzându-se, și Falk auzi cum îi trosnesc încheieturile pe sub 
haină. 

Fuseseră câteva zile grele. 

— Ne vedem într-o oră, la cină? adăugă ea. 

Cu o fluturare de mână, femeia dispăru înăuntru. Falk descuie 
ușa camerei lui și aprinse lumina. 

Prin perete auzea zgomotul apei care curge. 

Se așeză pe pat și reluă în gând discuţia cu Jill Bailey. Era 
ceva la aceasta, un fel de vigilenţă, care-i lipsea fratelui ei și 
care pe Falk îl tulbura. 

Scotoci prin rucsac și scoase un dosar, în care erau 
observaţiile lui despre Alice Russell. Răsfoi paginile, atent doar 
pe jumătate la ce citește. Ştia deja bine ce conţine. La început 
nu i-a fost foarte clar ce caută, dar, pe măsură ce dădea 
paginile, începu, încet, încet, să-și dea seama. Inţelese că era în 
căutarea a ceva care să-i calmeze remușcările. Un indiciu care 
să-i confirme că dispariţia lui Alice Russell nu avea nicio legătură 
cu el. Că el și Carmen nu o prinseseră în cursa unei situații 
imposibile, care s-o împingă să facă o greșeală. Că nu făcuseră 
nici ei înșiși vreo greșeală. Că nu o puseseră pe Alice în pericol. 
să nu o rănească cineva. 

Falk oftă și se așeză la loc pe pat. Când a terminat dosarul lui 
Alice, a luat-o de la capăt și a scos extrasele ei de cont. Le 
oferise chiar ea, deși nu cu plăcere, și Falk trecuse deja prin ele, 


la fel cum făcuse cu toate celelalte piese de la dosar. Găsea însă 
ceva reconfortant în felul cum se înșirau coloanele de cifre și 
date, ordonat, pagină după pagină, înregistrând tranzacţiile de 
zi cu zi care făceau să funcţioneze lumea lui Alice Amelia 
Russell. 

Falk se uită peste cifre. Extrasele erau lunare și prima 
înregistrare era veche de douăsprezece luni. Cea mai recentă 
era de joi, ziua când Alice și ceilalți porniseră spre cabană. 
Femeia cheltuise patru dolari la un mic magazin cu de toate, de 
pe autostradă. Era ultima dată când fusese folosit cardul ei 
bancar. 

Acum el studia plăţile și încasările, încercând să-și facă o 
părere despre această femeie. A observat că de patru ori pe an, 
cu maximă precizie, Alice cheltuia câteva mii de dolari la 
magazinul David Jones, cu două săptămâni înainte de 
schimbarea fiecărui anotimp. Că plătea celei care îi făcea 
curăţenie o sumă care, în funcţie de orele lucrate, părea suspect 
de mică faţă de salariul minim. 

Lui Falk i se păruse întotdeauna interesant ce anume 
considerau ceilalţi drept valoros. Pufnise de surpriză prima dată 
când văzuse suma anuală de care se despărţea Alice pentru a-i 
permite fiicei sale să-i calce pe urme la Endeavour Ladies’ 
College. Şi, după toate aparențele, costurile unei educaţii de 
nivel superior nu se opreau la taxe - observa asta acum. Cu 
șase luni în urmă, Alice făcuse o donaţie considerabilă către 
școala respectivă, plătită într-o singură tranșă. 

Când cifrele au început să-i cam joace în fața ochilor, Falk 
închise dosarul și-și frecă pleoapele. S-a dus la fereastră și a 
privit afară, spre întinderea acoperită de vegetaţie, îndoindu-și 
mâna rănită. În întunericul care începea să se lase, punctul de 
pornire pe traseul Mirror Falls era încă vizibil. Cu coada ochiului 
zări hărţile tatălui său, adunate stivă pe noptieră. 

Scotoci în grămadă până ce o găsi pe cea a masivului 
Giralang, pe care o deschise la punctul de plecare al traseului 
Mirror Falls. Nu l-a surprins prea tare să vadă că acesta era 
încercuit - știa că tatăl lui fusese în zonă și că Mirror Falls era 
unul dintre cele mai populare trasee. Dar în timp ce se uita pe 
hartă, avu o tresărire. Când anume făcuse tatăl lui acel semn cu 
creionul? La ei acasă, așezat la masa din bucătărie? Sau poate 


stând în capătul traseului, la două sute de metri și zece ani 
distanţă de locul unde stătea Falk acum? 

Fără să se mai gândească la asta, și-a pus haina și a îndesat 
harta în buzunar. După o oarecare ezitare, și-a luat și lanterna. 
Auzea în continuare, prin perete, apa curgând. Bun. Fără să-și 
explice de ce, voia să facă asta. Trase ușa după el, traversă 
parcarea și o luă spre punctul de pornire al traseului. In spatele 
lui, cabana era scăldată în lumină. 

Se opri la începutul traseului Mirror Falls, cercetând 
împrejurimile. Dacă Erik Falk parcursese acest traseu, stătuse și 
el, odinioară, chiar în locul acela. Falk încerca să-și închipuie ce 
văzuse tatăl lui. Copacii din jur aveau zeci de ani. Se gândi că 
exista posibilitatea ca peisajele pe care le văzuseră ei doi să fie 
foarte asemănătoare, ba chiar identice. 

Porni. La început nu auzea decât propria răsuflare, dar încet 
zgomotele serii deveniră tot mai distincte. Șirurile dese de 
copaci îi dădeau o vagă senzaţie claustrofobică, de parcă ar fi 
fost sub asediu. Mâna pe care o ţinea în buzunar îl durea, dar a 
ignorat-o. Era o durere psihosomatică, știa asta. A plouat, își 
zise în timp ce mergea, nu mai poate să fie niciun incendiu aici. 
Işi repetă asta în șoaptă, până când se simţi ceva mai bine. 

Se întrebă de câte ori pășise tatăl său pe această potecă. De 
cel puţin două ori, judecând după semnele de pe hartă. Departe 
de orașul pe care îl ura. Și singur, pentru că fiul lui refuzase să 
vină cu el. Deși, sincer vorbind, bănuia că tatăl lui se simţea 
bine în singurătate. lată un lucru, cel puţin, la care se 
asemănaseră întotdeauna. 

Undeva, departe în arboret, s-a auzit o mișcare și Falk a sărit, 
râzând vag, în timp ce inima i-o luase la galop. Oare tatăl lui se 
speriase vreun pic de povestea cu Kovac? Era ușor să te simţi 
izolat aici, în sălbăticie. lar atunci faima lui era probabil mult mai 
proaspătă decât acum, în memoria colectivă. Falk se îndoia că 
lui Erik îi păsase prea mult. Tatăl său fusese întotdeauna un tip 
destul de practic. Și se simţise întotdeauna mai confortabil 
printre copaci, pe poteci și în aer liber, decât printre oameni. 

Falk simţi pe obraz câteva picături de ploaie și-și desfăcu 
gluga jachetei. Undeva, în depărtare, s-a auzit un huruit stins, 
dar nu-i era limpede dacă fusese un tunet sau era zgomotul 
cascadei. Ar fi trebuit să se întoarcă. Nici măcar nu-i era limpede 
ce căuta aici, singur, pe întuneric. Se afla pentru a doua oară pe 


traseu, dar nu recunoștea nimic. Peisajul părea să se schimbe și 
să se transforme pe nesimţite. Falk putea să se afle oriunde. 
Făcu stânga-mprejur și o porni înapoi spre cabană. 

Nu făcuse mai mult de doi pași, când a încremenit în loc. 
Ascultă cu atenţie. Nimic; doar vântul și foșnet grăbit de pași 
nevăzuţi ai unei vietăţi. Oriîncotro privea, cărarea era pustie. 
Cât de departe era de persoana cea mai apropiată? Nu mersese 
prea mult, știa asta, dar avea senzaţia că este singurul om pe o 
rază de câţiva kilometri. Rămase complet nemișcat, atent, 
privind. Apoi auzi din nou. 

Zgomot de pași. Era un mers abia simţit, dar auzindu-l, i se 
zbârli părul la ceafă. Se răsuci pe loc, încercând să-și dea seama 
din ce direcţie venea. Zări o geană de lumină printre copaci, cu 
o clipă înainte ca ea să apară de după o curbă, intrându-i direct 
în ochi. Auzi un suspin și zgomotul a ceva care cădea la pământ 
cu un zăngănit. Orbit, Falk pipăi în buzunar după lanternă și, cu 
degetele înțepenite de frig, încercă întrerupătorul. O aprinse, și 
lumina lanternei aruncă o umbră distorsionată. Tufișurile se 
întindeau ca o perdea întunecată de ambele părţi ale drumului 
în mijlocul căruia se afla o siluetă subțire, cu mâna dusă 
streașină la ochi. 

Falk își miji și el ochii, pe măsură ce vederea i se adapta. 

— Poliţia, zise, ridicându-și legitimaţia. Eşti bine? N-am vrut să 
te sperii. 

Femeia era pe jumătate întoarsă cu spatele, dar Falk o 
recunoscu după fotografie. Lauren. Tremurând, aceasta s-a 
aplecat să-și ridice lanterna și, când Falk s-a apropiat de ea cu 
câţiva pași, a observat că are o tăietură urâtă pe frunte. Rana se 
prinsese și începuse să se vindece, dar zona era inflamată și 
pielea întinsă lucea în raza lanternei. 

— Ești de la poliție? întrebă Lauren circumspectă, uitându-se 
la legitimaţia lui. 

— Da. Ajut la căutarea lui Alice Russell. Tu ești Lauren Shaw, 
nu-i așa? Ai fost în grupul de la BaileyTennants? 

— Da. Scuză-mă, credeam... zise, după care se opri să tragă 
adânc aer în piept. Preţ de o clipă, acolo... e o prostie... când am 
văzut pe cineva singur pe potecă, am crezut că ar putea fi Alice. 

Pentru o miime de secundă, și Falk gândise exact același 
lucru. 

— Îmi pare rău că te-am speriat. Te simţi bine? 


— Da... Doar că am avut un șoc. 

Încă respira cu dificultate, iar prin haină i se distingeau umerii 
firavi, cum se ridică și coboară. 

— Ce faci aici, în beznă, de una singură? o întrebă Falk, deși și 
ea ar fi fost la fel de îndreptăţită să-l întrebe același lucru. 

Lauren scutură din cap. Probabil că era de ceva vreme acolo. 
Falk simţea răcoarea care se degaja din hainele ei. 

— Nimic util. M-am dus la cascadă în timpul zilei. Aveam de 
gând să mă întorc pe lumină, dar se întunecă atât de devreme! 

Falk își aminti de silueta neclară pe care o văzuse ieșind de pe 
potecă. 

— Ai fost afară și-aseară? 

Lauren încuviință dând din cap. 

— Ştiu că probabil e ridicol, dar m-am gândit că Alice a găsit 
drumul înapoi spre începutul traseului. Când am plecat toate în 
prima zi, am trecut pe lângă cascadă, care e un punct de reper 
clar. Am simţit că-nebunesc dacă mai stau în cabană, așa că m- 
am hotărât să ies și să stau acolo. 

— Am înţeles. 

Falk îi observă pentru prima oară pălăria roșie. 

— Te-am văzut acolo ieri după-amiază. 

— Probabil. 

Se auzi bubuitul unui tunet și au ridicat privirea amândoi. 

— Haidem, zise Falk. Suntem aproape de cabană. Merg și eu 
cu tine. 

Mergeau încet și razele lanternelor aruncau două conuri de 
lumină peste terenul accidentat. 

— De când lucrezi la BaileyTennants? 

— De aproape doi ani. Sunt director de strategii pentru 
planificarea de perspectivă. 

— Ce presupune asta? 

— Presupune, răspunse Lauren, oftând adânc, identificarea 
nevoilor strategice de viitor ale companiei noastre și elaborarea 
unor planuri de acţiune... 

Se opri. 

— lartă-mă. Totul pare așa de inutil după cele ce s-au 
întâmplat cu Alice! 

— Se pare că toate aţi avut câteva zile foarte dificile. 

Lauren nu i-a răspuns imediat. 


— Așa e. N-a fost doar un singur lucru care a mers prost, au 
fost o sută de nimicuri. S-au tot adunat, până când a fost prea 
târziu. Sper doar ca Alice să fie bine. 

— Voi două lucraţi mult împreună? 

— Nu direct, dar o cunosc de câţiva ani. Ne-am tot întâlnit. 
Am fost împreună la liceu și pe urmă am ajuns să lucrăm 
amândouă în același domeniu, așa că drumurile ni s-au 
intersectat uneori. Și fetele noastre sunt de o vârstă. Amândouă 
învaţă acum la fostul nostru liceu. Când Alice a aflat că am 
plecat de la fosta mea companie, a pus o vorbă bună pentru 
mine la BaileyTennants și de atunci lucrez acolo. 

— Am auzit că tu ai reușit să scoţi grupul la șosea, zise Falk. 
Că le-ai adus pe celelalte înapoi. 

— E probabil puţin exagerat. Am învăţat puţină orientare la 
școală, dar nu am făcut decât să mergem în linie dreaptă și să 
sperăm că o să fie bine, zise ea și oftă. Oricum, a fost ideea lui 
Alice să o luăm pe poteca aceea. Când ne-am dat seama că a 
dispărut, m-am gândit că o să ajungem doar cu câteva ore mai 
târziu decât ea. Nu mi-a venit să cred când am văzut că nu 
ajunsese la finiș. 

Au trecut de un cot și le-a apărut dinaintea ochilor punctul de 
pornire al traseului. Ajunseseră înapoi. Când au ieșit din desiș, 
Lauren tremura, așa că el o cuprinse cu braţele. Atmosfera era 
încărcată de ameninţarea furtunii și, de la distanță, cabana 
părea caldă și primitoare. 

— Vrei să vorbim înăuntru? zise Falk, dar Lauren șovăi. 

— Nu putem rămâne aici, afară? Te superi? Nu am nimic cu 
Jill, dar astă-seară nu am energia să-i fac faţă. 

— Bine. 

Falk simţea frigul trecându-i prin ghete și își mișcă degetele în 
ciorapi. 

— Povestește-mi despre tabăra aceea școlară unde aţi fost tu 
și Alice. 

— McAllaster? Era la dracu-n praznic. Făceam și cursuri de 
teorie, dar accentul se punea pe activităţile în aer liber. 
Drumeţii, campare, activităţi de soluţionare a problemelor, 
chestii de genul ăsta. Fără televizor, fără telefoane, singurul 
contact cu familia în timpul trimestrului era prin intermediul 
scrisorilor scrise de mână. Se mai organizează și astăzi tabăra, 


fiica mea a fost acum doi ani. Și fata lui Alice la fel. Sunt o 
mulţime de școli private care au astfel de programe. 

Se opri o clipă. 

— Și nu e ușor. 

Chiar și în lumea lui fără copii, Falk auzise povești despre 
cumplitele tabere de un an. Poveștile spuse, peste ani, de colegi 
care absolviseră la unul dintre cele mai prestigioase instituţii. 
De obicei erau spuse în șoaptă, așa cum povestește cineva care 
a supravieţuit atacului unui urs sau a scăpat cu viaţă dintr-un 
accident aviatic fatal. Scepticism amestecat cu mândrie. Am 
scăpat cu bine. 

— Se pare că te-a ajutat, măcar puţin, zise Falk. 

— Puțin, poate. Dar mă tot gândesc la faptul că s-ar putea să 
fie mai rău să ai niște competenţe ruginite, decât să nu le ai 
deloc. Dacă n-am fi mers în tabăra aceea, poate că lui Alice nu i- 
ar fi trecut prin cap ideea stupidă că poate să meargă singură 
mai departe. 

— Ai crezut că nu e pregătită să o facă? 

— Niciuna dintre noi nu cred că era pregătită. Eu am vrut să 
rămânem pe loc, explică ea, oftând, și să așteptăm ajutor. Știu 
și eu? Sau poate ar fi trebuit să plecăm cu ea și să rămânem 
toate împreună. Stiam că s-ar putea să încerce să plece singură, 
odată ce a fost învinsă la vot. Întotdeauna... 

Se opri, și Falk o așteptă. _ 

— Alice și-a supraestimat mereu aptitudinile. In tabără a fost 
multă vreme şefă de grupă, dar nu era aleasă pentru că ar fi 
fost excepţională. Adică, era bună. Dar nu atât de bună pe cât 
își imagina ea. 

— Concurs de popularitate? făcu Falk. 

— Exact. A fost votată lider de echipă pentru că era populară. 
Toată lumea voia să-i fie prietenă, să fie în grupul ei. Nu pot s-o 
condamn că accepta publicitatea. Dacă toată lumea din jurul tău 
îţi tot spune că ești fantastică, e ușor să crezi că așa e. 

Lauren privi peste umăr, la copaci. 

— Presupun că, într-un fel, ne-a făcut totuși o mare favoare. 
Dacă am fi rămas în adăpost și am fi așteptat ajutor, am mai fi și 
acum acolo, așteptând. Se pare că încă nu reușesc să-l 
găsească. 

— Da, așa e. 

Lauren se uită la el. 


— Fac totuși eforturi foarte mari, din câte pot să-mi dau 
seama, continuă ea. Adăpostul acela este singurul lucru despre 
care vor să vorbească unii dintre polițiști. 

— Presupun că e din pricină că acolo a fost văzută Alice 
ultima dată, a zis Falk. 

Își aminti ce le spusese King. Nu /e-am zis femeilor despre 
Sam Kovac. Falk se întreba dacă asta era cea mai bună măsură, 
date fiind circumstanţele. 

— Poate că da, continuă Lauren, privindu-l încă atent. Cu 
toate astea, mi se pare că e mai mult de atât. Adăpostul era 
nelocuit de ceva vreme, dar nu dintotdeauna. l-am spus celuilalt 
poliţist. Era un loc pe care îl mai știa cel puţin încă o persoană, 
pentru că mai fusese cineva acolo. 

— De unde știi? 

— Au îngropat un câine. 

Se făcu liniște. Vântul învârtejea frunze moarte la picioarele 
lor. 

— Un câine. 

— Cel puţin unul. 

Își piguli unghiile. Avea mâinile ca niște gheare de pasăre, cu 
oasele încheieturilor vizibile pe sub piele. 

— Poliţia ne tot întreabă dacă n-am mai văzut pe cineva cât 
am fost acolo, în sălbăticie. 

— Și aţi văzut? 

— Nu. Nu și după prima seară, când a venit în tabăra noastră 
grupul bărbaţilor. Dar... 

Lauren aruncă o privire spre întinderea acoperită de vegetaţie 
și apoi reluă: 

— A fost straniu. Uneori chiar am avut senzaţia că suntem 
urmărite. Nu eram, desigur. Nu aveam cum. Totuși acolo, în 
sălbăticie, devii paranoic, mintea începe să-ţi joace feste. 

— Şi ești absolut sigură că nu i-aţi mai văzut pe bărbaţi? 

— Nu. Mai bine i-am fi văzut. Dar ne abătuserăm atât de mult 
de la traseu! Singurul mod în care puteau să ne găsească era să 
ne urmărească. 

Lauren clătină din cap, alungând ideea mai înainte ca ea să 
prindă rădăcini. 

— Nu pot înţelege ce s-a întâmplat cu Alice. Știu că ar fi 
trebuit să o ia pe ruta aceea spre nord. Noi am parcurs traseul 
cu doar câteva ore în urma ei. Şi Alice a fost întotdeauna 


rezistentă. Psihic și fizic. Dacă noi am reușit să ieșim, la fel ar fi 
trebuit să i se întâmple și ei. Dar ea a dispărut pur și simplu. 

Lauren clipi. 

— Așa că acum mă duc și stau la cascadă, sperând că o să 
apară ca o furtună, furioasă, arătând cu degetul și amenințând 
cu acţiuni în justiţie. 

Falk făcu semn din cap către rana de pe fruntea ei. 

— Arată rău. Cum te-ai ales cu ea? 

Lauren își pipăi rana cu degetele și râse amar. 

— Am reușit să pierdem bidonul pentru lampă și zece bețe de 
cort, în vâltoarea râului. Am încercat să le recuperez și m-am 
lovit la cap. 

— N-a fost în timpul încăierării de la adăpost? întrebă Falk. 

Lauren se uită la el fix, o miime de secundă, și apoi a răspuns: 

— Nu. 

— Te întreb doar pentru că Jill Bailey a zis că ea așa s-a ales 
cu vânătaia. Încercând să pună capăt unei discuţii. 

— Așa a zis? 

Chipul lui Lauren nu trăda nimic, Falk trebuia să-i recunoască 
acest talent. 

— N-a fost așa? 

Lauren părea să cântărească ceva anume. 

— Jill s-a ales cu vânătaia în timpul unei încăierări. Că ea i-a 
pus capăt sau nu, asta e discutabil. 

— Așadar, Jill a fost implicată? 

— Jill a pornit-o. Când Alice a vrut să plece. Se certau despre 
cine o să primească telefonul. Nu a ţinut mult, dar despre asta a 
fost vorba. De ce? Ce ţi-a spus Jill? 

Falk clătină din cap. 

— Nu contează. Poate că nu am înţeles noi interpretarea ei. 

— Ei, indiferent ce ţi-a spus, a fost implicată, continuă Lauren, 
privind în jos. Nu sunt mândră de asta, dar probabil că toate am 
fost implicate. La fel și Alice. De aceea n-am fost surprinsă când 
a plecat. 

Săgeata unui fulger brăzdă cerul deasupra lor, luminând 
siluetele ascuţite ale eucalipţilor. l-a urmat tunetul zgomotos și 
deodată norii s-au descătușat. Cei doi nu au avut încotro, au 
trebuit să plece. Și-au tras glugile pe cap și au luat-o la fugă 
spre cabană, ploaia răpăindu-le pe jachete. 

— Nu vii înăuntru? zise Falk, odată ajunși la scări. 


A trebuit să strige, pentru a se auzi peste zgomotul ploii. 

— Nu, fug la mine în cameră, i-a strigat Lauren, când au ajuns 
pe alee. Mă găsești acolo, dacă ai nevoie de ceva. 

Falk flutură din mână și urcă în fugă treptele. A intrat sub 
porticul cabanei, iar ploaia răpăia pe acoperiș. Sări într-o parte 
când o siluetă întunecată s-a mișcat în umbrele de lângă intrare. 

— Hei! 

A recunoscut vocea lui Beth. Se adăpostise sub portic și fuma, 
privind ploaia. Falk se întreba dacă-l văzuse discutând cu 
Lauren. Și dacă asta avea vreo importanţă. Beth ţinea o ţigară 
într-o mână, iar în cealaltă ceva ce el nu putea să vadă. Faţa ei 
avea o expresie vinovată. 

— Înainte să spui ceva, zise ea, știu că nu ar trebui. 

Falk își șterse fața cu o mânecă udă. 

— Ce n-ar trebui? 

Beth ridică rușinată o sticlă de bere slabă. 

— Sunt eliberată condiționat. Dar ultimele câteva zile au fost 
cu adevărat grele. Imi pare rău. 

Părea sinceră. 

Falk nu reușea să-și adune energia necesară ca să-și facă griji 
pentru o bere slabă. În vremea tinereţii lui, o bere ca asta era 
văzută ca având doar cu un grad mai mult alcool decât apa. 

— Totul e să nu depășești limita permisă pentru a urca la 
volan. _ 

Părea un compromis rezonabil, dar Beth clipi, surprinsă. li 
zâmbi. 

— Nici să fumez aici nu ar trebui, mai zise fata. Dar, frate, 
sunt în aer liber. 

— E adevărat, zise Falk, în timp ce amândoi priveau ploaia 
torențială. 

— De fiecare dată când plouă, e și mai greu să dai de urma 
cuiva. Oricum, așa mi-au spus, zise Beth, luând o gură de bere. 
Şi a plouat o grămadă. 

— Așa e. 

Falk se uită la ea. Chiar și în lumina palidă, părea epuizată. 

— De ce nu mi-ai zis nimic de cearta de la adăpost? 

Beth se uită la sticla de bere. 

— Din același motiv pentru care nici asta n-ar trebui să fac. 
Eliberarea condiţionată. Și nici nu a fost cine știe ce brânză. 
Toată lumea era speriată. Toate am reacţionat exagerat. 


— Dar te-ai certat cu Alice? 

— Așa ai auzit tu? 

Pe întuneric, era greu să-i citești în ochi. 

— Toate ne-am certat cu Alice. Oricine spune altceva minte. 

Părea supărată și Falk lăsă lucrurile să se calmeze. 

— În rest, cum merg lucrurile? zise el, într-un final. 

Un oftat. 

— Bine. S-ar putea să o externeze mâine sau poimâine. 

Falk își dădu seama că Beth vorbea despre sora ei. 

— La tine mă refeream, spuse Falk. Te descurci? 

— Ah, da, făcu Beth, clipind. 

Părea să nu știe sigur ce răspuns să-i dea. 

— Da, presupun, adăugă. Mulţumesc. 

Pe geamul cabanei, Falk o zări pe Carmen cuibărită într-un 
fotoliu uzat, aflat în colţul încăperii. Citea ceva și părul îi cădea 
pe umeri, desfăcut și ud. De jur-împrejur, în salon, căutători 
aflaţi în timpul lor liber sporovăiau sau jucau cărţi ori stăteau cu 
ochii închiși în fața focului din cămin. Când îl văzu, Carmen 
ridică fruntea și-i făcu semn din cap. 

— Nu te mai rețin, zise Beth. 

Falk a dat să-i răspundă, dar zgomotul unui alt tunet îl lăsă 
mut, cu gura deschisă. Cerul a explodat, apoi totul s-a întunecat 
la loc. În spatele lui, din cabană, se auzi un murmur colectiv de 
surpriză, urmat de un vaiet. Nu mai aveau curent electric. 

Detectivul clipi, în timp ce ochii i se obișnuiau cu întunericul. 
Prin geam, sclipirea stinsă a focului din cabană arunca pe feţe 
umbre negre și portocalii. Colţurile salonului erau invizibile. Auzi 
o mișcare venind din prag și Carmen apăru din întuneric. Tinea 
ceva sub braţ. Semăna cu o carte foarte mare. 

— Bună, zise ea, făcând un semn din cap spre Beth. 

Apoi se întoarse spre Falk și se încruntă. 

— Ești ud. 

— M-a prins ploaia. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, răspunse ea, clătinând din cap aproape imperceptibil. 

Nu vorbi aici. Beth ascunsese sticla de bere să nu se vadă, iar 
mâinile le ţinea, afectat, împletite în faţă. 

— E destul de întuneric aici, i-a spus Falk. Nu vrei să te ducem 
înapoi, la pavilion? 

Beth scutură din cap. 

— O să mai stau o vreme aici. Nu mă deranjează întunericul. 


— Bine. Ai grijă. 

El și Carmen și-au pus gluga pe cap și au ieșit de sub 
adăpostul porticului. Ploaia le biciuia faţa. In complex sclipeau 
câteva lumini palide, alimentate fie solar, fie de un generator 
pentru avarii, Falk nu știa. Erau însă suficiente ca să-i ajute să 
vadă pe unde calcă. 

O altă fulgerare a luminat cerul și picăturile de ploaie s-au 
transformat într-o fantomatică pânză albă. Prin ea Falk zări pe 
cineva care traversa în goană parcarea. lan Chase, ud până la 
piele, cu hanoracul lui roșu de polar, uniforma de la Executive 
Adventurers. Era imposibil să-ţi dai seama de unde apăruse, dar 
după felul în care părul i se lipise de cap, stătea de ceva vreme 
în ploaie. Cerul se întunecă iar și Chase dispăru din vedere. 

Falk s-a șters pe faţă, privind concentrat aleea din fața lui. Era 
plină de apă și noroi și amândoi s-au simţit ușuraţi când au făcut 
colţul și au ajuns sub copertina pavilionului. S-au oprit în dreptul 
camerei lui Carmen. Aceasta își ascunsese cartea la piept, sub 
jacheta închisă cu fermoar. Acum, cât timp a scotocit prin 
buzunare după cheie, Carmen a scos-o și i-a întins-o lui Falk. 
Atunci și-a dat el seama că era un album cu coperte laminate, 
cu tăieturi de ziar. Colţurile erau puţin umede și pe coperta din 
faţă era o etichetă pe care scria: Proprietatea Cabanei Giralang. 
A nu se scoate în afara cabanei. Carmen se întoarse spre el la 
timp ca să-l vadă ridicând din sprâncene. Izbucni în râs. 

— Haide, nu l-am scos decât cincizeci de metri. O să-l duc 
înapoi. 

Deschise ușa și îl pofti și pe el înăuntru, amândoi cu 
răsuflarea tăiată din cauza frigului și a ploii. 

— Dar mai întâi, făcu ea, vreau să-ţi arăt ceva ce ar trebui să 
vezi. 


Ziua 2: Vineri noaptea 

S-au certat cu privire la ce era de făcut, până când s-a făcut 
prea târziu ca să mai fie ceva de făcut. 

Într-un târziu, în timp ce soarele apunea, au coborât puţin mai 
jos de culmea dealului, în căutarea unui adăpost. Când și ultima 
sclipire a zilei era gata să dispară, au făcut tabăra acolo unde 
erau. Sau cel puţin au făcut tabăra cum au putut mai bine. 

Și-au adunat toate rezervele grămadă, pe pământ, s-au 
așezat în formă de stea cu cinci colțuri și au scos lanternele, 
studiind în tăcere. Trei prelate de cort, intacte; mai puţin de un 
litru de apă, împărţit inegal în cinci sticle; șase batoane de 
cereale. 

Beth se uită la mica grămadă și simţi primele crampe de 
foame. Îi era și sete. În ciuda frigului și hainelor ude de pe ea, 
simțea la subsuoară sudoarea lipicioasă din urma urcușului. 
Sticla ei de apă era una dintre cele mai goale, înghiţi. Işi simţea 
limba grea. 

— Peste noapte ar trebui să încercăm să adunăm ceva apă de 
ploaie, zise Lauren. 

Se uita ţintă la sticlele aproape goale, nervoasă. 

— Ştii cum s-o faci? 

Vocea lui Jill părea rugătoare. 

— Pot să încerc. 

— Şi restul de batoane de cereale unde sunt? întrebă Jill. 
Credeam că avem mai multe. 

Beth nu i-a văzut, ci mai degrabă a simţit cum o săgetau ochii 
surorii ei. Nu i-a întors privirea. Du-te dracului, Bree. Măcar de 
data aceasta, Beth avea conștiința curată. 

— Ar trebui să fie mai multe. 

În lumina lanternei, faţa lui Jill căpătase o paloare cenușie, 
nesănătoasă, și femeia continua să clipească des. Beth nu era 
sigură dacă avea ţărână în ochi sau pur și simplu nu-i venea să- 
și creadă ochilor ce minunăţie de peisaj privea. 

— Dacă le-a mâncat cineva, să recunoască pur și simplu. 

Beth se simţea apăsată de privirile celorlalte. Lăsă ochii în 
pământ și încremeni cu ei în jos. 

— Foarte bine, zise Jill, clătinând din cap, și se întoarse spre 
Alice. Du-te și vezi dacă reușești să prinzi semnal. 

Alice a plecat fără o vorbă, de astă dată. Trecuse de la șoc la 
defensivă și iar la șoc, aplecată deasupra hărţii și lovind cu 


degetul în cadranul busolei. Merseseră spre vest, era sigură de 
asta. Protestele ei fuseseră întâmpinate, în cea mai mare parte, 
cu o tăcere uluită. Era greu să contrazici apusul de soare. 

Grupul o urmări cum se îndepărtează, cu mâna încleștată pe 
telefon. Jill deschise gura, ca și cum ar fi vrut să mai adauge 
ceva, dar nu-i venea nimic în minte. Lovi cu vârful ghetei în 
sacul cu beţele de cort. 

— Vezi dacă poţi să faci ceva cu astea, îi spuse lui Lauren, 
apoi se întoarse și porni în urma lui Alice. 

Beth o asculta pe Lauren, care propunea mai multe feluri în 
care puteau folosi corzile ca să întindă prelatele de cort între 
copaci și să improvizeze astfel un acoperiș. Lauren a încercat să 
facă o demonstraţie trăgând de corzi cu o singură mână, în timp 
ce cu cealaltă își apăsa plasturele pe frunte. Până la urmă a 
trebuit totuși să renunţe, s-a dat la o parte, cu părul de pe 
frunte asudat și încurcat, plin de sânge în lumina lanternei, 
arătându-le lui Beth și Bree un arbore, apoi altul. Degetele lui 
Beth înţepeniseră în aerul rece al nopţii. Sarcina ar fi fost dificilă 
și ziua, pe lumină, și era bucuroasă că avea o lanternă strașnică, 
care lumina puternic. 

Până la urmă, au isprăvit. Prelatele erau întinse între copaci, 
deja puţin lăsate la mijloc. Incă nu ploua, dar lui Beth i se părea 
că simte furtuna plutind în aer. Era o încercare la care urma să 
fie supuse, nu scăpau de ea. 

De-a lungul potecii întunecate, Beth o zări pe Alice apărând și 
dispărând în diverse puncte. Stătea într-un halo albastru de 
lumină artificială și se rotea în cerc, întindea braţele spre cer, ca 
într-un dans disperat. 

Beth își scoase sacul de dormit din rucsac, oftând când văzu 
băltoaca de la picioarele ei. A încercat să găsească locul cel mai 
adăpostit, dar părea inutil. Toate variantele erau de rahat. Își 
întinse sacul de dormit sub prelata cea mai apropiată, apoi se 
ridică și o urmări pe sora ei, care se tot învârtea, întrebându-se 
unde să-și pună și ea sacul. In mod normal, Bree și-ar fi dorit să 
fie cât mai aproape cu putinţă de Alice. Ce interesant, își spuse 
Beth în sinea ei, cât de repede se învârtea roata! 

Nu departe, Lauren stătea așezată pe rucsacul ei, cu busola în 
mână. 

— E stricată? o întrebă Beth. 

La început, Lauren nu-i răspunse nimic, apoi oftă. 


— Nu cred, zise. Dar trebuie să o folosești corect ca să 
funcţioneze. Pe distanțe mari, e normal ca lumea să se abată de 
la traseu. Am știut că Alice nu a verificat-o suficient de des. 

Beth își încolăci braţele în jurul trupului, săltând puţin pe 
călcâie, în sus și-n jos. Tremura. 

— N-ar trebui să facem focul? Bricheta mea s-a uscat. 

Lauren își întoarse privirea în întuneric. Plasturele nou de pe 
frunte începea deja să se dezlipească. În trusa de prim-ajutor nu 
mai era decât unul, Beth știa asta. 

— N-ar trebui, aici, afară. 

— Cine o să știe? 

— Noi o să știm, dacă scapă de sub control. 

— Pe o vreme ca asta? 

Văzu cum umbra lui Lauren ridică din umeri. 

— Beth, nu sunt plătită destul ca să iau decizii de felul acesta. 
Întreab-o pe Jill! 

Beth abia dacă o distingea pe Jill în lumina cât o gămălie de 
ac a telefonului lui Alice. Se depărtaseră destul de mult în 
căutarea semnalului. Asta nu prevestea nimic bun. 

Își vâri o ţigară în gură şi se îndepărtă de adăpost. Flăcăruia 
iscată de brichetă i-a anulat capacitatea de a vedea pe 
întuneric, dar nu-i păsa. Trase din ţigară, gustul familiar îi invadă 
gura și, pentru prima oară după multe ore, simţi că poate să 
respire ca lumea. 

Rămase în picioare, fumând, încălzindu-și plămânii, privind 
spre zona acoperită de vegetaţie, în timp ce ochii și urechile i se 
obișnuiau, încet, cu noaptea. Dincolo de trunchiurile cenușii ale 
eucalipţilor din apropiere, întunericul era absolut. Beth nu vedea 
nimic, apoi simţi ca un fel de înțepătură, când își dădu seama că 
invers nu mai era valabil. Scânteia ţigării aprinse ar fi cel puţin 
remarcată, iar lanternele luminau tabăra din spatele ei. Orice ar 
fi fost acolo, în beznă, putea să o vadă, limpede ca la lumina 
zilei. Tresări când undeva, departe, în întuneric, se auzi un 
trosnet. Nu fi proastă! Era un animal. Ceva nocturn. Și inofensiv. 
Un oposum. 

Chiar și așa, mai trase cu nesaţ un ultim fum din ţigară și 
reveni în tabără. Când a apărut, trei capete se întoarseră spre 
ea. Jill, Alice și Lauren. Nu se vedea nici picior de Bree. Cele trei 
stăteau cuibărite una în alta și ţineau ceva între ele. Preţ de un 
minut, Beth s-a gândit că era busola, dar când se apropie mai 


mult, și-a dat seama că nu era. Era un sandvici cu brânză, 
ambalat în folie alimentară. Jill ţinea în mână un măr. 

— Unde le-aţi găsit? Sunt de la prânz? le întrebă Beth. 

Chiorăitul din propriul stomac era zgomotos. 

— Erau în rucsacuri, explică Jill. 

— Al cui rucsac? făcu Beth, privind spre grămadă. 

Bagajele stăteau în dezordine și conţinutul se revărsa din ele, 
cum fuseseră răscolite atunci când puseseră laolaltă rezervele, 
la lăsarea întunericului. Beth le văzu fețele și, încet, 
încremenită, a înţeles. 

— Al meu nu este. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Nu este. Eu mi-am luat prânzul. Doar m-aţi văzut. 

— Noi nu te-am văzut, zise Alice. Ai fost mai în faţă, pe 
potecă, fumai o ţigară. 

Beth se uită lung la ea, în întuneric. 

— Faptul că încerci să mă compromiţi pe mine n-o să te scape 
pe tine, să știi. 

— Incetaţi, amândouă, izbucni Jill. Beth, dacă nu ţi-ai luat 
prânzul, asta înseamnă că, tehnic, este al tău. Dar am zis că o 
să punem laolaltă tot ce avem... 

— Nu e al meu. Vorbesc chinezește? 

— Ei, atunci, bine. 

Era limpede că Jill nu o credea. 

— Dacă erau, aș fi zis. 

Beth simţea că îi ard ochii și că pleoapele i se strâng. Așteptă. 
Niciun răspuns. „Nu sunt.” 

— Mâncarea e a mea. 

Intoarseră toate capul. Bree stătea în spatele grupului. 

— Scuze. Eram mai încolo, să urinez. E a mea. Nu mi-am 
mâncat-o la prânz. 

Jill se încruntă. 

— De ce n-ai zis, când ne-am descărcat rucsacurile? 

— Am uitat. Îmi pare rău. 

Când era mai tânără, Beth credea sincer în telepatie. O privea 
adânc în ochi pe Bree și-și punea degetele pe tâmplele surorii ei, 
cu precizia unui ritual. La ce te gândești? Bree fusese cea care, 
crescând, renunţase la jocul acesta. Nu fusese niciodată foarte 
bună, ceea ce, credea Beth, explica lipsa ei de interes. Când 
Bree a început să-i dea degetele la o parte și a refuzat să mai 


păstreze contactul vizual, Beth a luat obiceiul să o urmărească 
din capătul celălalt al camerei, armonizându-se cu tonul grațios 
al vorbirii ei și cu subtilităţile mișcărilor ei. Căuta indicii. La ce te 
gândești, Bree? Nu era chiar telepatie, Beth a înţeles asta mai 
târziu, ci mai degrabă o capacitate de a citi nuanțele și ticurile. 
lar acum, limba aceea fără cuvinte, pe care Beth o vorbise 
odinioară fluent, îi șoptea la ureche. Bree minte. Indiferent ce 
motive a avut ca să nu împartă hrana, sigur nu era vorba că 
uitase s-o facă. 

— Bree, nu trebuie să iei totul asupra ta, ca s-o acoperi pe ea. 

Alice părea dezamăgită. 

— Nu o fac. 

Beth a sesizat ezitarea din vocea surorii ei gemene. 

— Nimeni nu te învinovăţește. Să nu minţi pentru ea! 

— Știu. N-o fac. 

— Serios? Pentru că nu-ţi stă în fire. 

— Știu. Îmi cer scuze. 

Chiar și dacă ar fi mărturisit, Bree nu putea să greșească. Lui 
Beth aproape că-i venea să râdă. Aproape, dar nu chiar, pentru 
că în întuneric o auzea pe sora ei gata să izbucnească în plâns. 
Oftă. 

— Uite. Gata, făcu Beth, încercând să pară spăsită. Mâncarea 
era a mea. 

— Ştiam eu. 

— Da, Alice. Ai avut dreptate, bravo ţie. lartă-mă, Bree... 

— Dar nu era... încercă Bree să intervină. 

— Mersi că ai încercat să mă ajuţi, dar e în regulă, sincer, îmi 
cer scuze tuturor. 

Era ciudat, se gândi ea. Simţea o ușurare aproape palpabilă. 
Bree era cinstită și Beth greșise. Odată restaurată ordinea 
firească, toată lumea se putea relaxa. Nu era nimic de văzut 
aici. 

— Foarte bine, zise Jill, într-un târziu. Hai să împărţim ce avem 
și să terminăm odată cu asta. 

— Bine. 

Beth le întoarse spatele mai înainte ca ele să o atragă într-o 
discuţie despre sancţiuni sau porții cu efect punitiv. 

— Faceţi ce doriţi. Eu mă duc să mă culc. 

Își dădea seama că o urmăreau în timp ce-și scotea ghetele și 
se băga îmbrăcată în sacul de dormit. Se ghemui și-și trase 


gluga pe cap. În sac abia dacă era ceva mai cald decât afară, iar 
pământul o împungea și o înglodea prin materialul subţire. 

Auzea frânturi înăbușite de discuţie și închise ochii. Nu era 
confortabil, dar epuizarea cruntă o împinse în braţele somnului. 
Era pe punctul de a adormi, când simţi apăsarea ușoară a unei 
mâini pe sacul de dormit. 

— Îți mulţumesc. 

Vocea era mai mult o șoaptă. 

Beth nu-i răspunse și, o clipă după aceea, simți că greutatea a 
dispărut. Rămase cu ochii închiși, ignorând zgomotul stins al 
discuţiei în contradictoriu, mai întâi despre mâncare, apoi 
despre foc. 

Când deschise ochii din nou, tresări. Nu știa cât timp dormise, 
dar, la un moment dat probabil că plouase. Pământul din jurul 
rucsacului ei mustea de apă. lar ea își simţea membrele grele, 
de frig. 

Beth rămase întinsă, tremurând, și ascultă. O trezise ceva? 
Clipi, dar în întuneric ochii îi erau de folos cât ai unui orb. Nu 
auzea nimic altceva decât foșnete, o mână mișcându-se lângă 
urechea ei, șuierul unei respiraţii. Lângă gluga sacului de dormit 
simţi ceva și Beth se trase înapoi, apoi împunse aerul cu un 
deget. Dădu de o bucată de sandvici cu brânză și o felie de măr, 
înfășurate în folie udă. Beth nu-și dădea seama dacă era 
cincimea care i se cuvenea ei sau sfertul surorii sale. Se gândi 
să nu mănânce nimic, dar foamea striga în ea mai tare ca 
principiile ei. Oricum, aici, în sălbăticie, erau valabile alte reguli. 

Beth nu era sigură dacă și celelalte sesizaseră asta, dar mai 
devreme simţise în aer o mișcare aproape imperceptibilă. Ceva 
elementar și primitiv și aproape bestial, când o bucăţică veche 
de pâine cu brânză devenea o pradă pentru care merita să te 
lupţi. 

Lângă sacul ei de dormit ceva se mișca și Beth încremeni. Nu- 
și dădea seama ce anume era - o femeie sau o jivină? A rămas 
neclintită și, când mișcarea a încetat, cuvântul pe care Beth îl 
căuta era deja închegat și atât de real, încât aproape că-i putea 
simţi gustul lăsat pe vârful limbii. Să/băticiune. 


Capitolul 13 

În camera lui Carmen era un întuneric de smoală. Falk îi 
întinse lanterna lui și o auzi înjurând încet, în timp ce bâjbâia să 
ajungă la fereastră ca să tragă draperiile. Luminile de urgenţă 
de pe domeniu erau destul cât să dea contur mobilei din 
cameră. 

— la loc, zise ea. 

La fel ca în camera lui, nu exista niciun scaun. Falk se așeză 
pe marginea patului. Odaia lui Carmen era exact ca a lui, mică și 
simplu mobilată, dar aerul mirosea puţin altfel. Ceva lejer, 
plăcut și subtil, care-i amintea vag de nopţile de vară. Se întreba 
dacă întotdeauna Carmen mirosea așa și nu băgase el de seamă 
până acum. 

— Am dat peste Lauren lângă cabană, zise Falk. 

— A, da? 

Carmen îi întinse un prosop și se așeză faţă în faţă cu el, cu 
picioarele strânse sub ea. Își trecu tot părul peste un umăr și și-l 
frecă bine, să și-l usuce, în vreme ce Falk o punea la curent cu 
discuţia avută cu Lauren. Despre adăpost, despre ceartă, despre 
Alice. Afară, ploaia izbea fereastra. 

— Sper ca Lauren să o fi subestimat pe Alice, zise ea când 
Falk încheie relatarea. Unul dintre rangeri mi-a spus că până și 
lui i-ar fi greu să facă faţă acolo, pe o vreme ca asta. 
Presupunând că Alice chiar a plecat de lângă celelalte din 
proprie iniţiativă. 

Falk se gândi din nou la mesajul vocal. Să o rănească... 

— Acum ești de altă părere? 

— Nu știu. 

Carmen trase între ei albumul cu tăieturi și dădu paginile. 
Erau pline de decupaje din ziare, cu marginile boţite acolo unde 
lipiciul se uscase. 

— M-am uitat prin ăsta, în timp ce te așteptam. E o istorie a 
comunităţii, făcută pentru turiști. 

A găsit pagina pe care o căuta și o întoarse cu fața spre Falk. 

— Uite. Au trecut ei sub tăcere perioada Kovac - deloc 
surprinzător -, dar presupun că n-au putut s-o ignore cu totul. 

Falk privi pagina. Era un articol de ziar despre condamnarea 
lui Martin Kovac. Închisoare pe viaţă, conform titlului. Își dădea 
seama de ce fusese inclus acel articol și nu oricare altul. Era o 
încheiere. O linie trasă la sfârșitul unei perioade întunecate. Era 


un articol de fond, în care se recapitulau investigaţiile și 
procesul. Jos pe pagină, trei femei moarte zâmbeau din trei 
fotografii. Eliza. Victoria. Gail. Și mai era o a patra, Sarah 
Sondenberg. Nu se știa ce s-a ales de ea. 

Falk mai văzuse și înainte fotografiile victimelor lui Kovac, dar 
nu recent și nu toate laolaltă, ca acolo. Se așeză în faţa lui 
Carmen, în camera întunecată, și lumină cu raza lanternei 
fiecare chip. Păr blond, trăsături frumoase, fine. Cu siguranţă, 
frumoase. Brusc, văzu ceea ce remarcase și Carmen. 

Eliza, Victoria, Gail, Sarah. 

Alice? 

Falk o privi în ochi pe fiecare dintre femeile moarte, apoi 
clătină din cap. 

— E prea bătrână. Ele patru erau fie adolescente, fie aveau 20 
și un pic de ani. 

— Alice e prea bătrână acum. Dar pe vremea aceea, nu era. 
Cam câți ani să fi avut când se petreceau toate astea? 18, 19? 

Carmen înclină puţin cartea, să vadă mai bine fotografiile, 
fetele având pielea de un cenușiu fantomatic, în lumina 
lanternei, din cauza hârtiei de ziar. 

— Ar fi avut toate cam aceeași vârstă, dacă trăiau. 

Falk nu zise nimic. Lângă cele patru chipuri era o fotografie 
mare a lui Martin Kovac, cu puţin timp înainte de a fi arestat. 
Era un instantaneu făcut în grabă, de un prieten sau un vecin. 
De-a lungul anilor, fotografia fusese reprodusă de sute de ori, în 
ziare și la televizor. Kovac stătea lângă un grătar. Îmbrăcat cu 
pantaloni scurţi și tricou, purtând ghete, un australian sadea, 
din tată în fiu. Cu obligatoria sticlă de bere în mână și un surâs 
pe buze. Cu ochii mijiţi din cauza soarelui, părul ondulat, 
nepieptănat. Părea slab, dar puternic, și chiar și în fotografie se 
vedea că are braţele musculoase. 

Falk cunoștea fotografia, dar acum, pentru prima dată, a mai 
observat ceva. În fundalul fotografiei, pe jumătate retezată de 
tăietura fotografiei, se vedea, estompată, partea din spate a 
unei biciclete de copil. Nu era mare lucru. Un picioruș gol, 
sandaua unui băiat pe o pedală, spatele unui tricou în dungi, o 
șuviţă de păr negru. Copilul era imposibil de identificat, dar Falk 
a continuat să se uite atent, simțind cum i se face pielea de 
găină. Își luă cu greu ochii de la băiat, de la Martin Kovac, de la 
privirile de demult ale celor patru femei, care îl fixau. 


— Ştiu și eu? zise Carmen. E sub semnul întrebării. Pur și 
simplu m-a străfulgerat. 

— Da. Înţeleg de ce. 

Carmen privi afară, spre întinderea plină de vegetaţie. 

— Cred că, indiferent ce s-a întâmplat, știm măcar că Alice e 
acolo. E o zonă imensă, dar nu nesfârșită. Până la urmă trebuie 
să o găsească. 

— Pe Sarah Sondenberg n-au găsit-o. 

— Nu. Dar Alice trebuie să fie undeva. La Melbourne nu s-a 
întors. 

Gândul la oraș clinti ceva în mintea lui Falk. Afară, pe 
fereastră, nu reușea să distingă decât locul unde până azi 
fusese parcată mașina lui Daniel Bailey. Un BMW negru, spaţios. 
Cu geamurile fumurii. Un portbagaj mare. Acum, acolo era 
parcată o mașină cu tracţiune pe patru roți. 

— Trebuie să vorbim din nou cu Daniel Bailey, zise Falk. Să 
mergem după el la Melbourne. Să aflăm ce i-a spus lui Alice în 
acea primă noapte. 

Carmen dădu din cap și zise: 

— O să sun la birou, să-i anunţ. 

— Vrei s-o fac eu... 

— Nu, e-n ordine. Tu ai sunat data trecută. Astă-seară e 
rândul meu. Să vedem ce vor avea de spus. 

Vorbele ei îi făcură să schimbe un zâmbet. Amândoi știau 
exact ce li se va spune. Obtineti contractele. Este esențial să 
obţineţi contractele. Înțelegeți că e imperativ să obţineţi 
contractele. Zâmbetul se stinse pe faţa lui Falk. Inţelegea. Pur și 
simplu, nu știa cum o vor face. 

Afară urla vântul și Falk își îngădui să pună întrebarea care-l 
măcina. Dacă Alice era încă acolo din cauza lor, meritase 
sacrificiul? Şi-ar fi dorit să știe mai multe despre imaginea de 
ansamblu a operaţiunii, dar mai știa și că detaliile nu aveau, de 
fapt, importanţă. Oricum ar fi fost prezentată, imaginea de 
ansamblu arăta mereu același lucru: o mână de oameni din 
vârful piramidei prosperau pe seama celor vulnerabili de sub ei. 

Se uită la Carmen. 

— De ce ai venit în departament? 

— La Financiar? întrebă ea, zâmbind în întuneric. Asta e o 
întrebare care mi se pune de obicei la petrecerea de Crăciun a 


angajaţilor, întotdeauna de către un tip beat, cu o expresie 
confuză. 

Carmen își schimbă locul pe pat. 

— La începutul carierei, am fost invitată să intru în divizia 
pentru protecţia copilului. Acum, o bună parte din activitate 
înseamnă algoritmi și programare. Am făcut un plasament, 
dar... 

Avea vocea încordată. 

— Acolo n-am reușit să fac față chestiilor din linia întâi. 

Falk nu i-a cerut detalii. Îi știa pe unii dintre polițiștii care 
lucrau la protecţia copilului. Din când în când, cu toţii vorbeau 
pe tonul acela încordat. 

— Am mai suportat o vreme, a continuat ea, dar am început 
să mă ocup mai mult de partea tehnică. Îi urmăream pe 
parcursul tranzacţiilor. Eram destul de bunicică la asta și, până 
la urmă, am ajuns aici. Unde mi-e mai bine. Acolo, spre final, nici 
nu mai puteam să dorm. 

A rămas o clipă tăcută. 

— Dar tu? 

— S-a întâmplat nu la mult timp după ce a murit tata, zise 
Falk, oftând. Eram de câţiva ani în echipa de la narcotice, când 
am început. Pentru că, știi cum e, la început e adrenalina. 

— Așa mi-au zis și mie la petrecerea de Crăciun. 

— În fine, primisem un pont despre un loc din nordul orașului 
Melbourne, care era folosit ca depozit. 

Falk își amintea cum oprise mașina în faţa unui bungalou de 
pe o stradă desfundată. Vopseaua de pe casă se cojea și pe 
peluza din faţă erau petice de iarbă îngălbenită, însă la capătul 
aleii pentru mașini era o cutie poștală făcută manual, în formă 
de barcă. Falk se gândise atunci că existase, la un moment dat, 
cineva căruia îi păsase destul de mult că locuiește în casa 
aceea, încât să cumpere sau să facă acea cutie. 

Unul dintre colegii lui bătuse la ușă, iar apoi, pentru că nu le 
răspunsese nimeni, o izbise cu putere. Ușa a căzut fără să 
opună vreo rezistență, lemnul putrezise. Falk își surprinsese 
pentru o clipă propria imagine într-o oglindă prăfuită din hol, o 
umbră întunecată în vestă de protecţie și, pentru o clipă, nu s-a 
recunoscut. Au mers după colţ în living, strigând, cu armele 
ridicate, fără să știe exact ce vor găsi. 

— Proprietarul era un bătrân care suferea de demenţă senilă. 


Falk încă-l mai vedea cu ochii minţii, pierdut în fotoliul lui, 
prea confuz ca să se teamă, cu hainele largi și murdare pe 
trupul mic. 

— İn casă nu era nimic de mâncare. Nu era curent electric, și 
dulapurile erau folosite ca depozite pentru droguri. Nepotul lui, 
sau un tip despre care el credea că-i e nepot, conducea una 
dintre bandele locale care făceau trafic de droguri. El și tovarășii 
lui făceau acolo ce voiau. 

Casa duhnea, tapetul floral era mâzgălit cu graffiti, iar pe 
covor erau împrăștiate casolete de carton mucegăite, rămase de 
la mâncarea comandată. Falk stătuse de vorbă cu bătrânul, 
discutaseră despre crichet, în timp ce restul echipei 
percheziționase casa. Bărbatul credea că Falk e nepotul lui. 
Falk, care-și îngropase tatăl cu trei luni înainte, nu l-a contrazis. 

— Chestia, zise Falk, este că tipii îi goliseră conturile bancare 
și-i luaseră pensia. Solicitaseră cărți de credit în numele lui și 
făcuseră datorii pentru obiecte pe care bătrânul nu le-ar fi 
cumpărat niciodată. Era un om bolnav și în vârstă, iar ei îl 
lăsaseră fără nimic. Mai rău decât nimic. Și totul era acolo, în 
extrasele lui de cont, așteptând pe cineva care să vadă care era 
situaţia. Tot ce i se întâmpla ar fi putut să fie descoperit de luni 
bune, dacă cineva ar fi sesizat problema cu banii. 

Falk menţionase totul în raportul lui. Săptămâni după aceea, 
un poliţist de la Departamentul Finanţe trecuse pe la el pentru o 
discuţie amicală. După alte câteva săptămâni, Falk îi făcuse o 
vizită bătrânului, la azilul unde fusese dus. Părea să fie mai bine 
și au discutat din nou despre crichet. Când Falk revenise la 
birou, verificase care erau cerinţele pentru un transfer. 

La vremea respectivă, decizia lui i-a mirat pe câţiva, dar el 
știa că începuse să se simtă decepţionat. Raidurile păreau doar 
o măsură temporară. Stingeau foc după foc, dar de fapt răul era 
deja făcut. Însă banii fac Pământul să se învârtă pentru cei mai 
mulţi dintre acei oameni. Dacă retezai capul, membrele putrede 
se uscau și mureau. 

Cel puţin așa se gândea Falk de fiecare dată când lua în vizor 
câte un funcţionar care credea că educaţia lui universitară îl 
făcea suficient de isteț, încât să scape nepedepsit. Așa ca Daniel 
și Jill și Leo Bailey, despre care știa că nici nu credeau, probabil, 
că fac o faptă chiar așa de rea. Când Falk se uita însă la oameni 
ca ei, îi vedea pe toţi ceilalți bătrâni și femei nevoiașe și copii 


triști, singuri și speriaţi, cu hainele lor nespălate, aflaţi la celălalt 
capăt al poveștii. Şi spera ca într-o zi să poată opri putregaiul 
înainte de a ajunge la ei. 

— Nu-ţi face griji, zise Carmen. O să găsim noi ceva. Știu că 
familia Bailey crede că se pricepe la chestiile astea, după toţi 
anii aceștia, dar nu sunt la fel de deștepţi ca noi. 

— Nu? 

— Nu. 

El îi zâmbi. Chiar și așezată, Carmen era la fel de înaltă ca el. 
Nu era nevoie ca ea să-și ridice ochii pentru ca privirile să li se 
întâlnească. 

— În primul rând, tu și cu mine știm cum se spală banii fără să 
fii prins. 

Falk nu se putu abţine să nu-i zâmbească și el. 

— Tu cum ai face-o? 

— Investiţii în bunuri imobiliare. Floare la ureche. Tu? 

Falk scrisese odinioară un studiu detaliat pe această temă și 
știa exact cum ar fi procedat, cu două planuri de rezervă 
acceptabile. Unul din ele erau investiţiile imobiliare. 

— Nu știu. Cazinouri, poate. 

— Prostii. Trebuie ceva mai sofisticat. 

— Nu-ţi bate joc de clasici, zise el, râzând. 

Carmen râse și ea. 

— Poate că nu ești chiar așa de deștept, până la urmă. 
Cazinoul presupune să-ţi pierzi timpul în mod regulat pe la 
mesele de joc și oricine te-a cunoscut odată s-ar prinde într-o 
clipită. Eu vorbesc în cunoștință de cauză. Logodnicul meu își 
pierde ore întregi acolo. Şi el nu e nici pe departe genul tău. 

Sincer, ăsta era unul dintre motivele pentru care cazinoul nici 
nu se numărase printre primele trei variante ale lui Falk. Prea 
multă muncă de teren. Dar nu schiță mai mult decât un zâmbet. 

— Aș pune mize pe termen lung. Mi-aș stabili un model 
comportamental. Pot să fiu foarte răbdător. 

— Nici nu mă îndoiesc, zise Carmen, râzând ușor. 

În lumina palidă, se foi iar pe pat și își întinse picioarele. Se 
priviră unul pe altul, în tăcere. 

Undeva departe, la cabană, se auziră un huruit și un vuiet și, 
fără niciun semn, luminile se aprinseră iar. Falk și Carmen 
clipiră, ochi în ochi. Atmosfera propice confesiunilor se 
evaporase odată cu întunericul. Amândoi se mișcară în același 


timp și, când Falk se ridică de pe pat, piciorul ei se atinse de 
genunchiul lui. El rămase în picioare. Ezitând. 

— Cred că ar trebui să-i dau drumul, înainte ca luminile să se 
stingă iar. 

O pauză infimă. 

— Cred că da, zise Carmen. 

Se ridică și ea și îl însoţi până la ușă. Falk o deschise și aerul 
rece îl izbi în faţă. Simţea cum ea îl urmărește cu privirea, în 
timp ce el se îndrepta spre ușa camerei lui. 

Se întoarse spre ea. 

— Noapte bună. 

O îndoială de o clipă. 

— Noapte bună, răspunse Carmen, apoi păși înapoi în cameră 
și dispăru. 

Întors în camera sa, Falk nu a aprins imediat lumina. Se duse 
în schimb la fereastră și își lăsă gândurile ce-l bântuiau să se 
calmeze și să se așeze. 

Ploaia se oprise în sfârșit și, prin cele câteva goluri lăsate de 
nori, reuși să vadă câteva stele. În viaţa lui Falk existase o 
perioadă când, ani de zile, nu privise cerul nopţii. Luminile 
orașului erau întotdeauna mult prea crude. Acum încerca să-și 
aducă aminte să ridice privirea ori de câte ori avea ocazia. Se 
întreba oare ce vedea Alice, dacă vedea ceva, în cazul când ar fi 
făcut și ea același lucru acum. 

Luna atârna albă și luminoasă, traversată de fâșiile argintii ale 
norilor. Falk știa că undeva, dincolo de ele, era ascunsă Crucea 
Sudului. O văzuse de nenumărate ori la ţară, pe când era copil. 
Una dintre primele lui amintiri era cu tatăl său ducându-l în 
braţe afară și arătându-i cu degetul în sus. Cu cerul sclipind de 
stele și tatăl lui ţinându-l strâns în braţe, arătându-i forme 
despre care spunea că erau dintotdeauna acolo, undeva, 
departe. Falk îl crezuse mereu, chiar dacă nu le putea vedea 
întotdeauna. 


Ziua 3: Sâmbătă dimineaţă 

Vântul îngheţat sufla dinspre sud și nu se potolea deloc. 
Femeile înaintau anevoie, fără o vorbă, cu capetele plecate 
împotriva rafalelor. Găsiseră o potecă îngustă sau cel puţin ceva 
ce semăna cu o potecă, poate una făcută de animale. Printr-un 
consens nerostit, nimeni nu atrăgea atenţia când cărarea 
dispărea de sub pașii lor, din când în când. Pur și simplu ridicau 
mai mult piciorul ca să răzbească prin iarba înaltă, și scrutau 
pământul până ce apărea iar ceva ce aducea a potecă. 

Bree se trezise cu ore bune mai devreme, arțăgoasă și 
îngheţată de frig, fără să fie foarte sigură cât timp dormise. În 
apropiere, o auzea pe Jill sforăind. Femeia avea somnul greu. 
Sau poate că era doar epuizată. Nu se trezise nici măcar atunci 
când, peste noapte, acoperișul improvizat fusese luat de vânt. 

Se întinse la pământ, privind la cerul palid al dimineţii. Oasele 
păreau să o doară în profunzime, în tot corpul, și-și simţea gura 
cleioasă de sete. Văzu că sticlele pe care Lauren le așezase ca 
să colecteze apa de ploaie se răsturnaseră. O să fie norocoase 
dacă apuca fiecare câte o gură. Cel puţin mâncarea pe care o 
lăsase lângă capul surorii sale dispăruse. Era ușurată și 
dezamăgită în același timp. 

Bree nu-și dădea seama de ce nu le spusese celorlalte despre 
faptul că nu-și mâncase prânzul. Deschisese gura, dar o lașitate 
de șobolan, adânc ascunsă în mintea ei, o făcuse să-și înghită 
vorbele. O speria puţin să se gândească de ce. Glumea, zicând 
că tot ce făcea ea la birou, în fiecare zi, până la băuta de vineri 
seara, se chema supraviețuire. In orice alt context, în afară de 
acesta, cuvântul avea o rezonanţă străină și înspăimântătoare. 

Incercase să discute cu sora ei în dimineaţa aceea, în timp ce- 
și rulau sacii de dormit îmbibaţi cu apă. 

— Mulţumesc. 

Fusese rândul lui Beth să-i arate că nu conta. 

— Nu te mai gândi. Dar nu știu de ce ești așa de speriată de 
ele. 

— De cine? 

— De toate. Alice. Jill. Şi de Daniel, dacă tot veni vorba. 

— Nu sunt speriată. Doar că-mi pasă ce cred ele. Beth, sunt 
directoarele mele. Şi ale tale, de fapt. 

— Şi ce-i cu asta? Eşti la fel de bună ca oricare dintre ele. 

Beth se opri atunci din împachetat și se uită la ea. 


— De fapt, dacă aș fi în locul tău, nu m-aș agăța prea tare de 
coada lui Alice. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu contează. Dar ai grijă când ești în preajma ei. Poate că 
ai face mai bine să găsești un alt fund de pupat. 

— Frate, asta se cheamă că-mi iau în serios cariera. Ar trebui 
să încerci și tu. 

— Și tu ar trebui să priveşti lucrurile cu ceva mai multă 
detașare. Nu e decât o nenorocită de slujbă. 

Bree nu mai spusese nimic, pentru că știa că sora ei n-ar fi 
putut înţelege. 

Le-a luat douăzeci de minute să-și strângă tabăra improvizată 
și încă o oră ca să decidă ce era de făcut. Să stea pe loc sau să 
plece. Să stea. Să plece. 

Alice voia să se miște de-acolo. Să găsească tabăra, să 
găsească o cale de ieșire, să acţioneze cumva. Nu, spusese 
Lauren, trebuia să rămână în zona mai înaltă. Era mai sigură 
pentru ele. Dar acolo vântul era mai aprig, le plesnea cu 
îndârjire peste faţă, până ce pielea ajungea să le ardă și 
devenea roșie. Când s-a pornit din nou ploaia, chiar și Jill a 
încetat să mai dea din cap aprobator și indulgent de fiecare dată 
când Lauren deschidea gura. Se înghesuiseră toate sub o 
prelată și încercaseră să scurgă apa de ploaie într-o sticlă, în 
timp ce Alice pășea de colo-colo, fluturându-și telefonul în aer. 
Când bateria telefonului lui Alice a ajuns la doar treizeci la sută, 
Jill i-a ordonat să-l închidă. 

Ar fi trebuit să rămână pe loc, încercase Lauren din nou să le 
convingă, dar Alice a desfăcut harta. Se adunaseră grămadă în 
jurul ei și arătau spre punctele de reper de pe hârtie, în timp ce 
vântul ameninţa să le zboare foaia din mâini. O creastă, un curs 
de apă, o pantă. Nimic nu se potrivea exact. Nu reușeau să cadă 
de acord pe care dintre vârfuri erau. 

De-a lungul uneia dintre marginile hărţii, la nord, exista un 
drum de mașină. Dacă ar fi reușit să răzbească prin vegetaţia 
deasă până la drum, puteau să-l urmeze până ieșeau la liman, 
spusese Alice. Lauren aproape că izbucnise în râs. Asta era 
foarte periculos. La fel era și hipotermia, îi replicase Alice, 
ţintuind-o cu privirea până când Lauren își ferise ochii. Până la 
urmă frigul a avut câștig de cauză. Jill le-a anunţat că nu mai 
putea să stea pe loc. 


— Hai să găsim drumul, a zis, întinzându-i lui Alice harta și, 
după o ezitare, lui Lauren, busola. Știu că nu ești de acord, dar 
suntem toate în aceeași barcă. 

Au împărţit câte o înghiţitură din apa de ploaie adunată în 
sticlă, dar porţia care i-a revenit lui Bree nu a făcut decât să-i 
înteţească setea. Pe urmă s-au pus în mișcare, ignorând 
chiorăielile din stomac și durerile din picioare. 

Bree umbla cu ochii în pământ, pas după pas. Mergeau deja 
de aproape trei ore, când simţi cum ceva îi aterizează lângă 
picior, cu o mică bufnitură. S-a oprit. Era un oușor căzut pe 
pământ, cu conţinutul limpede și gelatinos scurs din coajă. Bree 
ridică ochii. Sus, deasupra, ramurile se legănau de vânt și, 
printre ele, o pasăre mică și cafenie privea în jos. Işi smucea 
capul. Bree nu-și dădea seama dacă înţelegea ce se întâmplase. 
Oare păsării o să-i lipsească micul ou pierdut sau îl uitase deja? 

Bree o auzea pe sora ei apropiindu-se din spate, trădată de 
plămânii ei de fumătoare. 

Să fie mai detașată. Nu e decât o nenorocită de slujbă. 

Totuși, nu era. Bree avea doar 21 de ani și numai patru zile 
până să absolve cu brio facultatea, când își dăduse seama că 
era însărcinată. Cel care îi era iubit de un an și jumătate - și 
despre care știa că, în secret, căuta inele pe site-ul Tiffany - 
rămăsese mut vreo zece minute, timp în care bătuse în sus și-n 
jos bucătăria din apartamentul lor de studenți. Acesta era unul 
dintre lucrurile pe care și le amintea cel mai limpede. Işi dorise 
ca el să se aşeze. În final, a făcut-o și și-a pus mâna peste a ei. 

— Ai muncit atât de mult, spusese el. Cum rămâne cu 
internship-ul tău? 

Propriul lui internship la New York era programat să înceapă 
peste patru săptămâni, urmat de un loc la un curs post- 
universitar de drept. 

— la mai spune-mi o dată, câţi absolvenţi ia BaileyTennants în 
fiecare an? 

Unul. BaileyTennants angaja un absolvent pe an pentru 
programul lor de dezvoltare. El ştia asta. În anul acela urma să 
fie Bree McKenzie. 

— Ești așa de entuziasmată! 

Era adevărat. Perspectiva o entuziasmase. Și încă mai era, 
desigur. În acel moment, el îi luă mâna între palmele lui. 

— E colosal. Chiar e. Și eu te iubesc așa de mult! Doar că... 


În ochii lui se citea o reală teroare. 

— Sincronizarea e proastă. 

Într-un târziu încuviinţase și ea, din cap, și a doua zi 
dimineaţă el o ajutase să-și programeze vizita de rigoare. 

— Într-o zi, îi spusese el, copiii noștri vor fi mândri. 

Clar era că spusese „noștri”. Bree își amintea precis asta. 

— E mult mai logic să-ţi faci o carieră mai întâi. Meriţi să 
profiţi din plin de ocaziile pe care le ai. 

Da, își spusese și ea așa, de multe ori, mai târziu. O făcuse de 
dragul carierei și pentru toate acele ocazii măreţe care o 
așteptau. E sigur că nu o făcuse pentru el. Ceea ce a fost un 
noroc, pentru că el nu a mai sunat-o nici măcar o singură dată 
după ce a plecat la New York. 

Acum Bree privea la oul spart. Deasupra, mama-pasăre 
dispăruse. Cu vârful ghetei, împinse câteva frunze uscate peste 
coaja spartă. Nu i-a venit nimic altceva în minte. 

— Ne oprim aici, se auzi vocea lui Jill, plutind spre ea, din 
spate, unde încheia coloana. Haideţi să ne odihnim un minut. 

— Aici? zise Alice, întorcându-se și privind înapoi. 

Copacii erau în continuare deși, dar poteca devenise puţin 
mai largă și nu le mai dispărea sub tălpi. 

Jill își trânti rucsacul jos, fără să-i răspundă. Era roșie la faţă și 
din glugă îi ieșeau smocuri de păr. Când s-a oprit, a căutat ceva 
în buzunar și privirea i s-a agăţat de o buturugă de pe marginea 
cărării. 

Fără un cuvânt, se îndreptase către ea. În scobitura ciotului 
era adunată apă de ploaie. Jill, pe care Bree o văzuse o dată 
refuzând un ceai de plante pentru că frunzele fuseseră prea 
mult infuzate, își băgă brusc mâinile făcute căuș în buturugă, le 
duse la buze și înghiţi cu nesat. Se opri să scoată ceva negru din 
gură, aruncându-l cu un bobârnac, înainte de a-și afunda iar 
mâinile. 

Bree înghiţi în sec și limba i se umflă instantaneu, uscată. 
Merse și ea la ciot. Își băgă mâinile în apă și primul căuș i se 
scurse printre degete, pentru că braţul i se lovea de al lui Jill. 
Mai încercă o dată, ducându-și acum mai repede mâinile la 
buze. Apa avea un gust dur, de mucegai, dar Bree nu se opri, își 
afundă iar palmele, de astă dată înghiontindu-se să-și facă loc, 
pe lângă alte patru perechi de mâini. Cineva le împinse pe ale ei 
la o parte și Bree se buluci înapoi, ignorând durerea provocată 


de faptul că își dăduse degetele peste cap. Se vâri iar, luptându- 
se pentru porţia ei, în timp ce le auzea pe celelalte gemând și 
înghițind. Își ținea capul aplecat, decisă să bea cât mai multă 
apă cu putinţă. Inainte să-și dea seama, apa se terminase și 
unghiile scurmau pe fundul acoperit de mușchi. 

Se dădu repede înapoi. Gura îi era nisipoasă, iar ea se simţea 
descumpănită, ca și cum întrecuse măsura fără să-și dea seama 
unde greșise. Avea impresia că nu e singura; își vedea 
surprinderea și rușinea repetate pe feţele din jurul ei. Apa îi 
bolborosea în stomacul gol și a trebuit să-și muște buza, ca să 
nu vomite. 

Una câte una, se îndepărtară de buturugă, evitând să se 
privească. Bree se așezase pe rucsac și privea cum Jill își scotea 
o gheată și șoseta. Avea călcâiul jupuit și plin de sânge. Nu 
departe, Lauren citea busola pentru a mia oară. Bree spera ca ei 
să-i spună ceva. 

O sclipire de brichetă și o undă de fum de ţigară. 

— Pe bune, chiar trebuie să faci asta acum? zise Alice. 

— Da. De-aia se cheamă dependenţă. 

Beth nu a ridicat ochii, dar Bree sesiză o undă de neliniște 
care traversa grupul. 

— E dezgustător, asta e. Stinge-o. 

Bree nici măcar nu simţise mirosul de fum. 

— Stinge-o, a repetat Alice. 

De astă dată, Beth se uită la ea și trimise în aer un nor lung 
de fum, care a rămas atârnat acolo, zeflemitor. Cu o mișcare 
rapidă, Alice întinse mâna și îi smulse pachetul de ţigări. Apoi 
duse brațul peste cap și azvârli pachetul în tufișuri. 

— Hei! făcu Beth, ţâșnind în picioare. 

Și Alice ţâșni în picioare. 

— Pauza s-a terminat, zise. Plecăm. 

Beth a ignorat-o și, fără să arunce nici măcar o privire înapoi, 
s-a întors și și-a făcut drum prin iarba înaltă, dispărând printre 
copaci. 

— La naiba, să nu crezi că te așteptăm! îi strigă Alice. 

Niciun răspuns, doar picurul apei pe frunze. Începuse iar să 
plouă. 

— Pentru Dumnezeu, Jill, hai să mergem! O să ne ajungă ea 
din urmă. 


Bree se simţea extrem de furioasă și se potoli doar când o 
văzu pe Jill clătinând din cap. 

— Alice, nu lăsăm pe nimeni în urmă, zise. 

Jill avea în voce o inflexiune care trăda furia și pe care Bree 
nu i-o mai auzise până atunci. 

— Așa că ai face bine să o găsești, continuă Jill. Şi e cazul să-ţi 
ceri scuze. 

— Glumești. 

— Absolut deloc. 

— Dar... a dat Alice să zică. 

Însă, tocmai atunci, din spatele perdelei groase de tufe, s-a 
auzit un strigăt. 

— Hei! 

Vocea lui Beth era stinsă, părând să vină de departe. 

— Am găsit ceva aici. 


Capitolul 14 

Când Falk bătu la ușa lui Carmen, care îl aștepta cu bagajele 
făcute, cerul dimineţii era de un cenușiu murdar. Şi-au dus 
genţile în parcare, călcând cu grijă pe unde ploaia de peste 
noapte făcuse ca aleea să fie alunecoasă. 

— Ce-au spus cei de la birou? 

Falk întinse braţul peste parbrizul mașinii și curăță o mână de 
frunze uscate care se prinseseră sub ștergătoare. 

— Ca de obicei, zise Carmen. 

Nu era nevoie să-i spună mai mult. Falk știa că a fost probabil 
o repetare a propriei lui discuţii din seara anterioară. Obţineţi 
contractele. Obţineţi contractele. Carmen își aruncă geanta în 
portbagaj. 

— l-ai spus lui King că plecăm? 

Falk făcu semn că da. Seara trecută, după ce se despărţise de 
Carmen, îi lăsase sergentului un mesaj. O oră mai târziu, acesta 
sunase pe telefonul fix din camera lui Falk. Făcuseră schimb de 
informaţii, cele mai recente - o discuţie scurtă și deprimantă 
pentru ambii interlocutori. Aparent, lipsa oricărui progres avea 
un efect negativ. 

— Ti-ai pierdut speranţa? îl întrebase Falk. 

— Nu cu totul, răspunsese King. Dar am din ce în ce mai tare 
senzaţia că scotocim după un ac în carul cu fân. 

— Cât timp o să continuaţi cercetările? 

— O să căutăm până când nu va mai avea sens, îi spusese 
King. 

Nu-i explicase exact ce însemna asta. 

— Dar va trebui să începem să reducem din efective dacă nu 
găsim ceva cât mai curând. Mă rog, informaţia asta s-o ţii 
pentru tine. 

Acum, în lumina dimineţii, Falk a observat crisparea de pe 
feţele căutătorilor, când un grup tocmai urca în microbuzul care- 
i aștepta. Își azvârli propriul bagaj lângă cel al lui Carmen și s-au 
îndreptat amândoi spre cabană. 

La recepţie era un alt ranger, care stătea aplecat peste birou 
și-i dădea indicații unei femei așezate la vechiul computer pus la 
dispoziţia oaspeţilor. 

— Încearcă să te conectezi din nou, zicea rangerul. 

— Am încercat. De două ori! Nu reușesc. 


E Lauren, își dădu seama Falk. Femeia părea gata să 
izbucnească în lacrimi. Când îl auzi punând cheile pe tejghea, 
ridică privirea. 

— Eliberaţi camerele? Plecaţi la Melbourne? îl întrebă, deja pe 
jumătate ridicată din scaun. Puteţi să mă luaţi și pe mine? Vă 
rog, trebuie să ajung acasă. Toată dimineaţa am încercat să 
găsesc pe cineva care să mă ducă. 

În lumina crudă a dimineţii, se vedea că ochii îi erau roșii și 
încercănațţi. Falk nu-și dădea seama dacă din pricina lipsei de 
somn sau dacă plânsese. Amândouă, poate. 

— Sergentul King ţi-a dat voie să pleci? 

— Da, a zis că pot să plec. 

Era deja la ușă. 

— Să nu plecaţi fără mine, vă rog. Mă duc să-mi iau bagajul. 
Durează cinci minute. 

A dispărut înainte ca Falk să mai poată spune ceva. Pe 
tejgheaua recepţiei, Falk observă un maldăr de fluturași tipăriţi. 
Deasupra unei reproduceri după fotografia de prezentare a lui 
Alice Russell, zâmbitoare, scria cu majuscule DISPARUTA, plus 
detalii esenţiale și o descriere. Dedesubt era ultima fotografie 
de grup pe care o făcuse lan Chase la punctul de plecare pe 
traseul Mirror Falls. 

Falk se uită la ea. În mijloc era Jill Bailey, iar Alice și Lauren, în 
stânga ei. Bree era la dreapta lui Jill, și Beth, cu o jumătate de 
pas mai departe faţă de restul grupului. Detaliile erau mai ușor 
de distins pe fluturaș decât pe telefonul lui Chase. Toate feţele 
erau zâmbitoare, dar privite mai de aproape lui Falk i se păru că 
fiecare zâmbet era puţin forțat. Oftând, împături fluturașul și-l 
băgă în buzunarul de la haină. 

Carmen folosi staţia radio a rangerului și, până obţinu ea de la 
sergentul King confirmarea celor spuse de Lauren, aceasta a 
revenit. Stătea în ușa cabanei, cu rucsacul în mână. Era murdar 
și Falk își dădu seama, tresărind, că era același rucsac pe care 
Lauren îl avusese în timpul excursiei. 

— Vă mulţumesc foarte mult, zise ea, luându-se după ei spre 
parcare. 

S-a urcat pe bancheta din spate. Și-a tras centura de 
siguranţă și a rămas dreaptă, cu mâinile încleștate în poală. Falk 
își dădu seama că era disperată să plece. 

— Acasă e totul bine? întrebă el, pornind motorul. 


— Nu știu, răspunse Lauren, încruntată. Are vreunul dintre voi 
copii? 

Falk și Carmen clătinară amândoi din cap. 

— Nu. Ei bine, de fiecare dată când te întorci cu spatele se 
întâmplă câte ceva, zise ea, ca și cum asta ar fi explicat 
lucrurile. 

Falk așteptă, dar Lauren nu mai adăugă nimic. 

Au trecut pe lângă semnul care marca graniţa oficială a 
parcului și au luat-o în direcţia orășelului. Falk a remarcat în faţa 
lor haloul familiar al firmei luminoase de la staţia de benzină. A 
verificat indicatorul de pe bord și a intrat în staţie. La tejghea 
era același tip. 

— Deci, n-au găsit-o, zise el văzându-l pe Falk. 

Nu era o întrebare. 

— Încă nu. 

Falk se uită pentru prima dată cu atenţie la acest om. Fesul 
de pe cap îi ascundea părul, dar sprâncenele și barba mijită 
erau negre. 

— N-au găsit nimic dintre lucrurile ei? Prelata? Rucsacul? 
întrebă omul și Falk clătină din cap. 

— Probabil că asta e de bine, continuă el. Ai găsit lucrurile sau 
cortul și pe urmă, imediat, găsești întotdeauna și cadavrul. 
Întotdeauna e așa. Acolo nu se poate supravieţui fără 
echipament. Cred că acum sunt șanse mici să o mai găsească. 
Mai ales că nu există niciun indiciu. 

— Ei, să sperăm că te înșeli, zise Falk. 

— Nu mă înșel, a replicat omul, privind pe fereastră. 

Carmen și Lauren coborâseră din mașină și stăteau cu braţele 
încrucișate la piept, din cauza frigului. 

— Aveţi în plan să vă mai întoarceţi pe-aici? 

— Nu știu, răspunse Falk. Poate, dacă o vor găsi. 

— În cazul acesta, sper să te văd curând, frate. 

Vorbele aveau o sonoritate definitivă, ca o înmormântare. 

Falk reveni la mașină și urcă. Când și-a dat seama că 
depășise cu mult limita de viteză, rezervaţia și orașul erau deja 
la zece kilometri în urmă. Nici Carmen și nici Lauren nu 
obiectaseră. Abia după ce lanţul de munţi s-a micșorat în 
oglinda retrovizoare, Lauren s-a foit pe banchetă. 

— După câte se pare, zise, adăpostul pe care l-am găsit noi e 
posibil să fi fost folosit de Martin Kovac. Știaţi? 


Falk o privi în oglindă. Lauren se uita pe geam și își rodea 
unghia de la degetul mare. 

— Cine ţi-a spus? 

— Jill. l-a zis unul dintre căutători. 

— Cred că în faza asta e doar o bănuială. Nu e confirmată. 

Lauren tresări și-și scoase degetul din gură. Unghia îi sângera, 
și-avea o vânătaie rotundă ca o lună nouă, întunecată. S-a uitat 
la ea și a început să plângă. 

Carmen se întoarse în spate, să-i întindă o batistă de hârtie. 

— Vrei să ne oprim? Să iei puţin aer? 

Falk trase pe dreapta, pe banda de refugiu. Din ambele 
direcţii, drumul era pustiu. Zona împădurită, care lăsase în 
sfârșit locul câmpurilor cultivate, îi aduse aminte de drumul spre 
lanţul de munţi. Nu trecuseră decât două zile, dar părea că totul 
fusese cu mult timp în urmă. O să căutăm până când nu va mai 
avea sens. 

Falk cobori și luă o sticlă de apă din portbagaj, pentru Lauren. 
Rămaseră toţi trei la marginea șoselei, în timp ce Lauren lua 
câteva înghiţituri. 

S-a lins pe buzele palide și uscate. 

— Îmi cer scuze. Mă simt prost să plec, atâta vreme cât Alice 
e încă acolo. 

— Te-ar fi anunţat, dacă ai fi putut să faci ceva, i-a spus Falk. 

— Știu asta. Și mai știu... 

Zâmbi, vag și forțat. 

— Ştiu că Alice ar face exact la fel, dacă ar fi în locul meu. Dar 
asta nu-mi face situaţia mai ușoară. 

Mai luă o gură de apă, dar de astă dată mâinile i-au tremurat 
ceva mai puţin. 

— M-a sunat soțul meu. Şcoala unde învaţă fiica mea ia 
legătura cu părinţii. Au apărut pe internet câteva fotografii ale 
unei eleve. Explicite, se pare, indiferent ce anume o fi 
însemnând asta. 

— Nu sunt ale fiicei tale? zise Carmen. 

— Nu. Nu ale Rebeccăi. Ea n-ar face ceva de genul acesta. 
Dar... Îmi cer scuze, mulțumesc... 

Lauren a luat batista nouă, întinsă de Carmen, și s-a șters la 
ochi. 

— Dar anul trecut a avut niște probleme de felul acesta. Nimic 
explicit, slavă cerului, dar multă agresivitate. Alte fete i-au făcut 


fotografii, în timp ce se schimba după ora de sport, când lua 
prânzul, prostii. Doar că le-au distribuit între ele, pe telefon și pe 
reţelele sociale. l-au încurajat pe elevii de la liceul de băieţi să 
comenteze. Rebecca... 

Se opri o clipă. 

— Rebeccăi i-a fost foarte greu. 

— Îmi pare rău să aud toate astea, îi spuse Carmen. 

— Da, păi, și nouă. E incredibil, serios, când stau să mă 
gândesc la suma pe care am plătit-o ca să înveţe la școala 
aceea. Ne-au scris să ne comunice că au pedepsit disciplinar 
câteva dintre fetele vinovate și au ţinut o întrunire pe tema 
respectului. 

Lauren se mai șterse încă o dată la ochi. 

— Îmi cer scuze. Când aud ceva de genul ăsta, îmi revine în 
minte totul. 

— Fetele pot să fie cu adevărat rele la vârsta asta, spuse 
Carmen. Eu n-am uitat. Anii de școală au fost destul de dificili 
chiar și-așa, fără internet. 

— Lumea cu care se confruntă acum este cu totul diferită, 
zise Lauren. Nu știu ce-ar trebui să fac. Să-i șterg toate 
conturile? Să-i iau telefonul? După felul în care mă privește, aș 
putea la fel de bine să-i cer să-și taie o mână. _ 

Lauren bău apă și se mai șterse o dată la ochi. Inlăcrimată, 
reuși totuși să surâdă. 

— Scuze. Cred că trebuie să ajung neapărat acasă. 

S-au urcat înapoi în mașină și Lauren și-a sprijinit capul de 
geam, în timp ce Falk a pornit motorul. Într-un final, își dădu 
seama după respiraţie că femeia adormise. Ghemuită, semăna 
cu o coajă uscată, se gândi Falk. Ca și cum zona împădurită 
sorbise toată vlaga din ea. 

Falk și Carmen au făcut cu rândul la volan, unul conducea, în 
timp ce celălalt moţăia. Stropii de ploaie de pe parbriz deveneau 
din ce în ce mai mici cu cât mergeau mai departe, lăsând în 
urmă totul, inclusiv vremea de-acolo. Radioul se auzea încet, pe 
măsură ce staţiile reveneau pe frecvenţe, una câte una. 

— Doamne ajută, zise Carmen când telefonul ei începu să 
vibreze. A revenit semnalul. 

Se ghemui pe scaun și-și verifică mesajele. 

— Jamie se bucură că te întorci acasă? zise Falk și imediat se 
întrebă de ce adusese vorba despre asta. 


— Da. Adică, o să se bucure. Acum e plecat într-o cursă, 
pentru câteva zile. 

Se juca, involuntar, cu inelul de logodnă și Falk se trezi 
gândindu-se la noaptea trecută. La picioarele ei lungi, întinse pe 
pat. Işi drese vocea și se uită în oglindă. Lauren încă mai 
dormea, cu o cută de încruntare vizibilă între ochi. 

— Oricum, se pare că ea o să fie bucuroasă să se întoarcă, 
zise Falk. 

— Da, făcu și Carmen, uitându-se înapoi, pe bancheta din 
spate. Știu că și eu aș fi, după toate astea. 

— Tu ai fost vreodată nevoită să participi la vreo chestie din 
asta, de team building? 

— Nu, slavă cerului! Tu? 

Falk scutură din cap. 

— Cred că e mai mult o chestie care ţine de sectorul privat. 

— Jamie a participat la câteva. 

— Cu firma de băuturi pentru sportivi? 

— E un brand de stil, deplin integrat, dacă vrei să știi, zise 
Carmen râzând. Dar, da, sunt foarte preocupaţi de chestii din 
astea. 

— Și a făcut și el ceva asemănător? 

— Nu prea cred. A fost vorba mai degrabă de consolidarea 
colectivului prin intermediul sporturilor extreme. Deși, o dată, el 
și grupul lui a trebuit să faianţeze o baie dintr-un depozit 
dezafectat. 

— Serios? se miră Falk. Știau ceva despre cum se pune 
faianţa? 

— Nu cred. Şi au fost aproape convinși că grupul de a doua zi 
avea să primească ordin să o dea jos. Așa că toate au mers cam 
cum îți imaginezi. Nici până în ziua de azi nu vorbește cu unul 
dintre tipii din echipă. 

Falk zâmbi, dar fără să-și ia ochii de la drum. 

— Aţi hotărât nunta? _ 

— Aproape. Dar totul se precipită. II avem totuși pe cel care 
să oficieze căsătoria și Jamie știe unde și când să-și facă 
apariţia, așa că o să ne descurcăm. Hei, mai zise, uitându-se la 
Falk, ar trebui să vii și tu. 

— Cum? Nu. Nu aveam intenţia să mă autoinvit. 

Chiar nu. Nici nu-și mai amintea când fusese ultima dată la o 
nuntă. 


— Știu. Dar ar trebui. O să fie bine. O să-ţi facă bine ţie, 
oricum. Am câteva prietene singure. 

— E la Sydney. 

— Este la o oră de zbor cu avionul. 

— Şi este peste trei săptămâni. Nu e puţin cam târziu să mai 
schimbi locurile la mese și toate celelalte? 

— L-ai cunoscut pe logodnicul meu. A trebuit literalmente să 
scriu „fără blugi” pe invitaţii, pentru cei din familia lui. Ti se pare 
că ar fi genul de eveniment cu locuri prestabilite la mese? 

Carmen își înăbuși un căscat. 

— Oricum, o să-ţi dau toate detaliile. Mai gândește-te! 

Se auzi mișcare pe locul din spate și Falk se uită în oglindă. 
Lauren se trezise și privea în jur, cu ochii mari de surpriză ai 
cuiva care uitase unde se află. Părea uluită de traficul de pe 
șosea. Falk nu o condamna. După doar câteva zile în pădure, și 
el se simţea puţin ameţit. El și Carmen au făcut schimb de locuri 
și fiecare rămase pierdut în propriile-i gânduri, în timp ce orașul 
se apropia tot mai mult și radioul cânta în fundal. La fix au fost 
difuzate știrile. Falk a dat volumul mai tare și imediat a regretat. 

Era știrea zilei. Poliția investiga o posibilă legătură între 
infamul Martin Kovac și adăpostul unde Alice Russell, 
excursionista din Melbourne dispărută, fusese văzută ultima 
dată. 

Falk nu era surprins că detaliul scăpase în presă. Cu un număr 
atât de mare de căutători implicaţi, fusese doar o chestiune de 
timp. Se întoarse către Lauren și privirile li se intersectară. 
Părea speriată. 

— Vrei să-l opresc? 

Lauren clătină din cap, așa că au continuat să asculte cum 
erau recapitulate detaliile care fuseseră făcute publice pentru 
prima dată, cu două decenii înainte. Trei victime de sex feminin 
și o a patra care nu fusese găsită niciodată. Apoi vocea 
sergentului King a umplut mașina, accentuând faptul că acele 
crime de care se făcea vinovat Kovac erau de domeniul 
trecutului. Asigurări că se făceau eforturi depline, un nou apel 
pentru informaţii de la cei care se aflaseră în zona aceea și, în 
sfârșit, buletinul a continuat cu altă știre. 

Falk se uită la Carmen. Nu se pomenise nimic despre fiul lui 
Kovac. Aparent, King reușise să păstreze tăcerea despre el, 
deocamdată. 


Lauren le indică drumul spre casa ei, într-una dintre suburbiile 
pline de verdeață, de genul celor pe care agenţilor imobiliari le 
place să le numească „de perspectivă”. Carmen opri în faţa unei 
case vădit îngrijite, dar care degaja un ușor iz de neglijenţă, de 
dată recentă. larba de pe peticul de peluză din faţă crescuse în 
exces, și nu se obosise nimeni să șteargă un graffiti mâzgălit pe 
gard. 

— Vă mulţumesc încă o dată, a spus Lauren, scoțându-și 
centura de siguranţă, cu o mimică de evidentă ușurare. O să mă 
anunţe cineva imediat dacă sunt vești, nu? Despre Alice? 

— Bineînţeles, zise Falk. Sper că totul e în ordine cu fiica ta. 

— Şi eu. 

Expresia îi devenise dură. Cuvintele nu sunau deloc 
încrezător. Cei doi polițiști o priviră pe Lauren cum își ia rucsacul 
și dispare în casă. 

— Şi acum, zise Carmen, întorcându-se către Falk, ce facem? 
să-l anunţăm pe Daniel Bailey că ne îndreptăm spre el sau îl 
luăm prin surprindere? 

Falk cântări lucrurile și zise: 

— Hai să-l avertizăm. Va dori să fie văzut contribuind la 
efortul de căutare și asta o să-l împiedice să acţioneze de unul 
singur. 

Carmen își scoase telefonul și apelă BaileyTennants. Când a 
închis era încruntată. 

— Nu e la birou. 

— Serios? 

— Secretara lui a fost categorică. Se pare că și-a luat câteva 
zile libere. Motive personale. 

— În timp ce una dintre angajatele lui a dispărut? 

— Parcă Jill a spus într-adevăr că el s-a întors pentru o 
problemă de familie. 

— Știu, doar că n-am crezut-o, explică Falk. Să încercăm la el 
acasă? 

Carmen a pornit motorul, apoi s-a oprit, cu o mină gânditoare. 

— Ştii ce, casa lui Alice nu e prea departe de aici. Poate avem 
noroc și dăm de vreun vecin săritor, care are o cheie de rezervă. 

— Și dăm și de copii proaspete ale documentelor de care 
avem nevoie, printate și lăsate pe blatul din bucătăria lui Alice? 

— Da, asta ar fi ideal. 


Obţțineţi contractele. Obţineţi contractele. Zâmbetul lui Falk 
se stinse. 

— Foarte bine. Hai să vedem ce e de văzut. 

Douăzeci de minute mai târziu, Carmen lua curba, intra pe o 
stradă plină de copaci și încetinea. Nu o vizitaseră niciodată pe 
Alice Russell acasă și Falk privea în jur cu interes. Cartierul era 
un adevărat tablou de o costisitoare serenitate. Trotuarul și 
gardurile erau impecabile și foarte puţinele vehicule parcate pe 
drum sclipeau în lumină. Falk ghici că majoritatea mașinilor 
stăteau bine cuibărite sub prelate protectoare, în garajele 
încuiate. În comparaţie cu vegetaţia luxuriantă și primordială 
care îi copleșise în ultimele trei zile, arborii îngrijiţi ce mărgineau 
zona verde a străzii semănau cu niște modele din plastic. 

Carmen a micșorat viteza, trăgând cu ochiul la cutiile de 
scrisori. 

— Frate, de ce nu-și pun oamenii ăștia niște numere distincte 
pe case? 

— Eu știu? Ca să ţină plebea la distanţă? 

Atenţia i-a fost atrasă de o mișcare, undeva în faţa lui. 

— Ei, ia uite! 

Arătă cu degetul către o casă mare, de culoare crem, situată 
în capătul opus al străzii. Carmen privi și ea într-acolo și căscă 
ochii de surpriză, văzând o siluetă care ieșea de pe aleea pentru 
mașini, cu capul plecat. Un gest scurt, din încheietura mâinii, și 
BMW-ul negru parcat lângă trotuar a scos un bip scurt și s-a 
deschis. Daniel Bailey. 

— Glumești, zise Carmen. A 

Bailey purta blugi și o cămașă scoasă pe dinafară. In timp ce 
deschidea portiera dinspre volan, tipul își trecu agitat mâna prin 
părul negru. S-a urcat la volan, a pornit motorul și a demarat. 
BMW-ul făcu o curbă și dispăru din vedere mai înainte ca ei să 
ajungă lângă casă. Carmen s-a luat după el, atât cât să-l vadă 
înghiţit și luat de valul traficului de pe o arteră principală. 

— Nu-mi prea vine să-l urmăresc, zise. 

Falk scutură din cap. 

— Nu, nu-i nevoie. Nu știu ce făcea, dar nu mi se pare că ar fi 
fugit. 

Carmen întoarse mașina și opri în dreptul casei zugrăvite în 
crem. 

— Oricum, cred că am găsit casa lui Alice, zise. 


A oprit motorul și au coborât amândoi. Falk a observat că 
peste oraș se întindea o pojghiţă, care-i invada încet plămânii, 
cu fiecare respiraţie. Rămase pe trotuar - simțind straniu, sub 
ghetele de drumeţie, duritatea asfaltului - și studie casa cu 
două niveluri. Peluza era mare și tunsă îngrijit, iar ușa de la 
intrare, albastru-marin, avea un luciu strălucitor. In pragul casei, 
pe un covoraș scria că musafirii sunt bineveniţi. 

Falk simţea în aer mirosul florilor de spânz ofilite și auzea în 
depărtare iureșul traficului. La etajul casei lui Alice Russell, în 
dreptul unei ferestre curate ce dădea spre stradă, a zărit steaua 
albă în cinci puncte a unor urme de degete, lipite de sticlă, un 
smoc de păr blond și cercul unei guri deschise - cineva privea 
afară. 


Ziua 3: Sâmbătă după-amiază 

— Am găsit ceva acolo. 

Vocea lui Beth era stinsă. O clipă mai târziu s-a auzit un 
foșnet și un trosnet și ea a reapărut, chinuindu-se să-și facă 
drum prin tufărișul înalt care năpădise din ambele părţi poteca. 

— Într-acolo. E un adăpost. 

Jill se uită și ea în direcţia indicată de Beth, dar vegetaţia era 
deasă, compactă. Nu vedea nimic altceva decât copaci. 

— Ce fel de adăpost? o întrebă, lungindu-și gâtul și făcând un 
pas în faţă, în timp ce picioarele ei pline de bășici protestau. 

— O colibă sau cam așa ceva. Veniţi să vedeţi! 

Beth dispăru iar. De jur-împrejur, răpăitul ploii devenea tot 
mai insistent. Fără niciun avertisment, Bree a făcut un pas în 
iarba înaltă și a dispărut după sora ei geamănă. 

— Așteaptă... 

Jill porni și ea, dar era prea târziu. Cele două nu se mai 
vedeau. Se întoarse spre Alice și Lauren. 

— Haideţi! Nu vreau să ne despărțim. 

Lăsă cărarea și pătrunse în desiș înainte să i se mai poată 
opune cineva. Crengile i se agăţau de haine ca niște gheare, iar 
când pășea trebuia să ridice mult piciorul. Zărea petele colorate 
ale jachetelor gemenelor, care apăreau și dispăreau din raza ei 
vizuală. În sfârșit, se opriră. Jill le ajunse din urmă, gâfâind. 

Coliba, mică și scundă, se afla într-o poieniţă și liniile ei drepte 
contrastau cu liziera sinuoasă a pădurii. Două ferestre negre, 
fără geam, se holbau din cercevelele putrede de lemn și ușa 
atârna deschisă, aninată de balamale. Jill o cercetă din ochi. 
Poate că avea pereţii aplecaţi, dar părea să aibă un acoperiș. 

Beth se apropie de adăpost și își vâri capul pe fereastră, 
arătându-și ceafa netedă și lucioasă de la ploaie. 

— E goală, strigă ea peste umăr. O să intru. 

Trase de ușa lăsată și se lăsă înghițită de interiorul întunecat 
al colibei. Mai înainte ca Jill să apuce să spună ceva, Bree o 
urmă pe sora ei înăuntru. 

Jill rămase singură și propria respiraţie îi răsuna puternic în 
urechi. Deodată, la o fereastră a apărut fața lui Beth. 

— Aici, înăuntru, e uscat, strigă ea. Vino să vezi! 

Jill porni voinicește prin iarbă spre adăpost. Ajunsă la ușă, 
simţi un ghimpe de neliniște, un imbold puternic să facă stânga- 
mprejur și să plece de-acolo, dar nu avea unde să se ducă. 


Peste tot, vegetaţie și iar vegetație. Inspiră adânc și făcu un pas 
peste prag. 

Înăuntru era destul de întunecat și ochii lui Jill au avut nevoie 
de câteva minute ca să se obișnuiască. Deasupra lor se auzea 
un răpăit slab. Măcar acoperișul era bun. Mai făcu un pas, 
simțind cum podeaua se lasă și scârțâie sub tălpile ei. Lauren 
apăru în cadrul ușii, scuturându-și jacheta de ploaie. Alice venea 
în urmă, privind, fără să spună niciun cuvânt. 

Jill își făcu ochii roată. Avea o formă ciudată și era goală, cu 
excepţia unei mese șubrede lipite de un perete. 

Pe la colțuri atârnau pânze de păianjen, albe și groase, și o 
vietate își făcuse un cuib din crenguţe și frunze într-o gaură 
mică din dușumea. Pe masă era o cană de metal. Jill o ridică s-o 
studieze și observă cercul perfect lăsat în praful de pe masă. 

Câteva plăci de placaj ieftin fuseseră bătute în cuie la un 
moment dat, ca să creeze ideea unei a doua camere. Gemenele 
erau deja în ea și priveau în tăcere. Jill le urmă și își dori imediat 
să nu o fi făcut. 

De unul dintre pereţi era proptită o saltea. Ţesătura era plină 
de pete verzi de mucegai, cu excepţia mijlocului saltelei. Acolo, 
modelul înflorat era acoperit de o pată mare și întunecată. Era 
imposibil de spus ce culoare avusese pata aceea iniţial. 

Din spatele ei se auzi vocea lui Alice: 

— Nu-mi place chestia asta! 

Se uita la pată peste umărul lui Jill. 

— Ar trebui să mergem mai departe. 

Gemenele se întoarseră spre ea cu o expresie pe care n-ai fi 
putut s-o deslușești. Jill vedea că tremură amândouă și realiză 
că tremura și ea. Odată ce și-a dat seama, nu s-a mai putut opri. 

— Stai puţin, făcu Beth, încrucișându-și braţele la piept. Ar 
trebui să cântărim lucrurile. Aici, înăuntru, e uscat și puţin mai 
cald. Și clar suntem mai în siguranță aici decât dacă ne 
vânturăm pe-afară toată noaptea. 

— Chiar suntem? zise Alice privind cu subiînţeles spre saltea. 

— Sigur că da, izbucni Beth. Oamenii mor din cauza 
intemperiilor, Alice. Nu avem corturi, nici hrană. Avem nevoie de 
adăpost. Nu dispreţui locul ăsta doar pentru că eu am fost cea 
care l-a găsit. 

— ÎI dispreţuiesc pentru că e oribil. 

Se întoarseră amândouă spre Jill, care se simţea epuizată. 


— Jill, serios, zise Alice. Nu știm nimic despre locul ăsta. 
Oricine poate să-l folosească seara, nu avem nicio idee cine mai 
știe despre el... 

Jill simţea praf pe vârful degetelor. 

— Nu pare să fie folosită, zise, evitând intenţionat să se uite la 
saltea. 

— Dar nimeni nu știe că suntem aici, a replicat Alice. Trebuie 
să ne întoarcem... 

— Pe unde? 

— Să găsim drumul! Să mergem spre nord, așa cum am 
convenit. Nu putem rămâne aici la nesfârșit. 

— Nu la nesfârșit. Doar până când... 

— Până când? Pot să treacă săptămâni până să fim găsite 
aici. Trebuie măcar să încercăm să ne întoarcem. 

Pe Jill o dureau umerii, baretele rucsacului se frecaseră de ei 
și-i lăsaseră două dungi supărătoare, iar fiecare strat de haine 
de pe ea era ud leoarcă. $chiopăta din cauza călcâiului. A 
ascultat zornăitul ploii pe acoperiș și și-a dat seama că pur și 
simplu nu mai suporta ideea de a ieși din nou afară. 

— Beth are dreptate. Ar trebui să rămânem. 

— Serios? făcu Alice, cu gura căscată. 

Beth nu a încercat să-și ascundă expresia triumfătoare de pe 
chip. 

— Ai auzit-o pe Jill. 

— Nu te-a întrebat nimeni, fir-ar să fie, zise Alice. 

Se întoarse apoi spre Lauren. 

— Fii de partea mea! Ştii și tu că trebuie să ieşim de aici. 

Lauren își duse mâna la tâmplă. Plasturele murdar i se 
dezlipea iar. 

— Şi eu cred că ar trebui să rămânem. Cel puţin în noaptea 
asta. 

Amuţită, Alice s-a întors spre Bree, care a șovăit, apoi a 
înclinat din cap, cu ochii lăsaţi în jos. 

Alice scoase un mic suspin de neîncredere. 

— Doamne, zise, clătinând din cap. Foarte bine. O să rămân. 

— Bun, făcu Jill, lăsându-și jos rucsacul. 

— Dar numai până se oprește ploaia. Pe urmă, eu am plecat. 

— Pentru Dumnezeu! 


În ciuda frigului, Jill simţea cum o traversează un val fierbinte 
de furie, de la umerii care-o dureau și până la călcâiul plin de 
bășici. 

— De ce trebuie să fii așa dificilă? Am mai discutat o dată 
despre asta. Nimeni nu pleacă singură, Alice. O să stai până 
când vom fi toate de acord să plecăm. In grup. 

Alice se uită spre ușa colibei, care se legăna în balamalele 
distruse, proiectându-i pe chip un dreptunghi de lumină și 
lăsând să intre o pală de vânt. Trase aer în piept, să spună ceva, 
apoi se opri și închise încet gura, cu vârful roz al limbii încă 
vizibil printre dinţii albi din faţă. 

— E clar? întrebă Jill, în timp ce capul îi zvâcnea din pricina 
unui început de migrenă. 

Alice ridică vag din umeri. Nu a mai spus nimic, dar nici nu 
era nevoie. Înţelesul era clar. Nu poţi să mă opresti. 

Jill se uită la Alice și la ușa deschisă, la pădurea de-afară, 
întrebându-se dacă era adevărat ce se-ntâmpla. 


Capitolul 15 

Falk a ciocănit cu putere în ușa albastru-marin a casei lui Alice 
Russell, ascultând cum ecoul sunetului reverbera departe, în 
interior. Au așteptat. Era liniște, dar nu o tăcere goală, ca într-o 
casă nelocuită. Falk se surprinse ținându-și respiraţia. 

Chipul de la fereastra de sus dispăruse chiar în clipa în care-o 
zărise. El îi făcuse semn lui Carmen, dar până să ridice ea 
privirea, nu a mai văzut decât fereastra. Era cineva acolo, îi 
explică el partenerei sale. O femeie. 

Au bătut din nou și Carmen și-a încordat auzul. 

— Ai auzit? șopti ea. Cred că ai dreptate, e cineva înăuntru. 
Rămân eu aici, tu vezi dacă nu poţi să te duci în spate. 

— Bine, încuviinţă Falk. 

Se duse pe lângă partea laterală a casei și încercă o poartă 
înaltă. Era încuiată, așa că a tras aproape un tomberon cu roţi, 
bucuros că purta încă hainele din drumeţie, s-a urcat pe el șia 
coborât pe partea cealaltă. A mers pe o alee pavată, auzind-o 
tot timpul pe Carmen ciocănind, și a ajuns în curtea din spate. 
Era spațioasă, avea chiar și o terasă de lemn și un bazin de spa, 
plin cu apă de un albastru pe care nu-l găseai în natură, și o 
iederă care dădea spaţiului impresia de izolare. 

Partea din spate a casei era făcută aproape numai din 
ferestrele unei bucătării spațioase. Sticla era atât de lucioasă, 
încât reflecta puternic lumina, iar Falk aproape că nu a văzut-o 
pe femeia blondă dinăuntru. Stătea cu spatele la el, în pragul 
holului, perfect neclintită. Falk o auzi din nou pe Carmen bătând 
la ușă și femeia tresări la auzul ciocănitului. In același timp, 
probabil că a simţit mișcare afară, pentru că s-a întors brusc și a 
tras un țipăt când l-a văzut pe Falk în grădină. Chipul ei familiar 
era încremenit de surpriză. 

Alice. 

Pentru o fracțiune de secundă, Falk simţi cum îl inundă 
euforia ameţitoare a ușurării. Adrenalina îl făcu să tresară cu 
putere, apoi puseul dispăru la fel de rapid cum apăruse, 
lăsându-i o durere aproape fizică. Clipi și mintea lui pricepu ceea 
ce ochii lui vedeau. 

Chipul femeii îi era familiar, dar nu era al lui Alice. lar femeie 
nu era cuvântul potrivit, se gândi Falk, în timp ce el porni un 
geamăt surd. Era doar o copilă, care se uita fix la el, dinspre 


bucătărie, cu spaima în priviri. Nu era Alice. Semăna perfect, dar 
nu era ea. 


Falk își scoase legitimaţia înainte ca fiica lui Alice să ţipe iar. l- 
o arătă prin geam. 

— Poliția. Nu te speria, strigă el, încercând să-și aducă aminte 
cum o cheamă. Margot? Suntem din echipa care o caută pe 
mama ta. 

Margot Russell făcu o jumătate de pas către fereastră. Se uită 
la legitimaţia poliţistului, cu ochii vineţi de plâns. 

— Ce doriţi? 

Vocea îi tremura, dar avea un timbru ciudat de tulburător. 
Falk își dădu seama că semăna foarte tare cu al mamei ei. 

— Putem să stăm de vorbă cu tine? o întrebă. Femeia care e 
la ușa din față e colega mea, ce-ar fi să o lași întâi pe ea să 
intre? 

Margot ezită și se mai uită o dată la legitimaţie, apoi dădu din 
cap și dispăru. Falk rămase pe loc, așteptând. Când fata a 
revenit, era însoţită de Carmen. Margot descuie ușa din spate și- 
| lăsă să intre. După ce a pășit înăuntru, Falk a reușit să o vadă 
bine. Se gândi că era aproape frumoasă, la fel ca Alice, dar avea 
aceeași asprime a trăsăturilor, care o făcea să fie diferită. 
Frapantă, poate. Avea 16 ani, Falk știa asta, dar așa cum era, în 
jeanși și încălțată doar cu șosete, cu fața nemachiată, părea 
mult mai copilă. 

— Credeam că urmează să stai cu tatăl tău, nu? 

Margot ridică ușor din umeri, cu ochii în pământ. 

— Am vrut să vin acasă. 

Avea în mână un telefon mobil, pe care îl tot învârtea, ca pe 
un șirag de mătănii. 

— De când ești aici? 

— De azi-dimineaţă. 

— Nu poţi să stai aici singură, zise Falk. Tatăl tău știe? 

— E la serviciu, răspunse fata, cu ochii în lacrimi, dar fără să-i 
curgă pe obraji. Aţi găsit-o pe mama? 

— Încă nu. Dar e căutată insistent. 

— Să se insiste mai mult, zise fata, cu vocea tremurătoare. 

Carmen o duse până la un scaun de bucătărie. 


— Stai jos. Unde ţineţi paharele? Să-ţi aduc puţină apă. 

Margot arătă spre un dulap, în timp ce se juca în continuare 
cu telefonul. 

Falk trase și el un scaun și se așeză în faţa ei. 

— Margot, îl cunoști pe bărbatul care a fost aici mai devreme? 
Cel care a bătut la ușă? 

— Pe Daniel? Da, sigur, răspunse ea, cu o inflexiune de 
neliniște în ton. E tatăl lui Joel. 

— Cine e Joel? 

— Fostul meu prieten. 

Cu accent inconfundabil pe fostul. 

— Și ai vorbit cu Daniel? Ţi-a spus de ce a venit? 

— Nu. Nu vreau să am de-a face cu el. Știu ce voia. 

— Ce anume? 

— Il căuta pe Joel. 

— Ești sigură? Nu era nimic legat de mama ta? 

— De mama? zise Margot, privindu-l ca și cum ar fi fost un 
tâmpit. Mama nu e aici. A dispărut. 

— Așa e. Dar tu de unde știi sigur de ce a venit Daniel aici? 

— De unde știu sigur? repetă fata, cu un hohot de râs ciudat 
și gâtuit. Din cauza a ceea ce a făcut Joel. A fost foarte ocupat 
online. 

Își strânse telefonul atât de tare, că pielea mâinilor i se albi. 
Apoi inspiră și i-l întinse, ca Falk să se poată uita. 

— Cred că poţi să te uiţi și tu. A văzut toată lumea. 

Margot de pe ecran părea mai matură. Era machiată, avea 
părul desfăcut și strălucitor. Nu mai purta jeanși. Fotografiile 
erau surprinzător de clare pentru un iluminat atât de slab. 
Școala avusese dreptate, se gândi Falk. Erau explicite, fără 
îndoială. 

Margot se uită la ecran, cu faţa îmbujorată și ochii roșii. 

— De cât timp sunt pozele postate online? o întrebă Falk. 

— Cred că de ieri la prânz. Sunt și două postări video, mai 
zise, clipind des. S-au adunat deja peste o mie de vizualizări. 

Carmen puse un pahar cu apă în faţa lui Margot. 

— Şi crezi că Joel Bailey e cel care le-a postat? 

— El e singurul care le avea. Sau era, cel puţin. 

— lar tipul ăsta din fotografie este el? Joel? 


— Credea că sunt amuzante. Dar mi-a jurat că le-a șters. L-am 
pus să-mi arate telefonul drept dovadă. Nu știu, poate că le-a 
salvat. 

Incepea să divagheze deja și cuvintele se amestecau unele cu 
altele. 

— Le-am făcut împreună, anul trecut, înainte să ne despărțim. 
Doar așa de... amuzament, a explicat Margot, cu o grimasă care 
nu arăta deloc amuzamentul. Mă rog, ar fi trebuit să fie 
amuzant. După ce ne-am despărţit, nu mi-a mai dat niciun semn 
multă vreme, dar am primit un mesaj de la el săptămâna 
trecută. Voia să-i mai trimit și altele. 

— Ai spus cuiva? Mamei tale? interveni Carmen. 

— Nu, răspunse Margot, privind bănuitoare. Ei, nici atât. l-am 
zis lui Joel să mă scutească. Dar a continuat să-mi tot trimită 
mesaje. Zicea că ar trebui să-i trimit poze noi, altfel o să le arate 
pe cele vechi amicilor lui. l-am spus că mănâncă rahat. 

Margot a scuturat din cap. 

— Si-mi jurase că le-a șters. 

Işi duse o mână la obraz și în sfârșit lacrimile au început să-i 
curgă, iar umerii să i se zguduie de plâns. O bună bucată de 
vreme nu a mai reușit să scoată nicio vorbă. Apoi a continuat: 

— Dar m-a minţit. 

Nu era ușor să o auzi vorbind. 

— Și acum toate pozele sunt online și le-a văzut toată lumea. 

Și-a acoperit faţa cu mâinile și a plâns, în timp ce Carmen o 
mângâia pe spate. Falk își notă adresa de web de pe ecranul 
telefonului lui Margot și trimise detaliile prin e-mail unui coleg 
de la divizia cibernetică. 

Încărcate fără permisiune, îi scrisese el. Vârsta, 16 ani. Fă tot 
ce poti ca să fie șterse. 

Nu-și punea speranţe prea mari. Probabil că vor putea scoate 
imaginile de pe site-ul original, dar asta nu era de prea mare 
ajutor, dacă ele fuseseră deja preluate de alţii. Își aminti de un 
vechi proverb. Ceva despre cum să prinzi fulgii împrăștiați de 
vânt.! 

După o vreme, Margot și-a suflat nasul și s-a șters la ochi. 


1 Poveste populară în care un înţelept îi cere unei femei clevetitoare să 
adune fulgii împrăștiați de vânt, iar când aceasta îi spune că nu se poate, 
înțeleptul îi zice că la fel se întâmplă și cu bârfele: odată spuse, nu mai pot fi 
adunate înapoi. (N.t.) 


— Chiar vreau să vorbesc cu mama, zise ea, șoptit. 

— Ştiu, îi răspunse Falk. Și chiar în clipa asta e căutată. Dar 
nu poţi rămâne aici singură, Margot. Trebuie să-l sunăm pe tatăl 
tău și să-l chemăm să te ia acasă. 

Margot clătină din cap. 

— Nu, vă rog. Vă rog, nu-l sunaţi pe tata. 

— Trebuie să... 

— Vă rog. Nu vreau să-l văd. Nu pot să stau cu el astă-seară. 

— Margot... 

— Nu! 

— De ce? 

Fata întinse braţul și, spre surprinderea lui Falk, îl apucă de 
încheietura mâinii cu degetele ca într-o menghină. Se uită în 
ochii lui și rosti printre dinţi: 

— Ascultă-mă! Nu pot să mă duc acasă la tata pentru că nu 
pot să dau ochii cu el. Inţelegi? 

Singurul sunet care se auzea era tic-tacul ceasului din 
bucătărie. Toată lumea le-a văzut. Falk încuviinţă din cap. 

— Inţeleg. 


A trebuit să promită că vor găsi pe altcineva la care să stea și 
doar după aceea Margot a fost de acord să-și împacheteze câte 
ceva pentru noapte. 

— Unde aș putea să mă duc? îi întrebase fata. 

Era o întrebare bună. Când îi ceruseră detalii despre o rudă 
sau prietenă la care ar fi vrut să stea, Margot clătinase din cap. 

— Nu vreau să văd pe nimeni. 

— Probabil că am putea aranja un soi de îngrijire temporară 
de urgenţă, spusese Falk, în șoaptă. 

Stăteau în hol. Margot fusese în sfârșit de acord să-și adune 
câteva lucruri, iar din dormitorul ei pluteau în jos pe scări 
hohotele ei de plâns. 

— Nu-mi place deloc ideea de a o pasa unui străin totuși. Nu 
în halul în care e, zise Carmen. 

Își ţinea telefonul în mână. Tot încercase să dea de tatăl lui 
Margot. 

— Ce zici, să meargă la Lauren? zise, în final. E doar o idee. 
Numai o noapte. Măcar Lauren știe de treaba cu fotografiile. 


— Da, poate, răspunse Falk. 

— Bun, conchise Carmen, aruncând o privire în sus pe scări. 
Încearcă să o suni tu pe Lauren. Eu mă duc să vorbesc puţin cu 
Margot despre locul unde ar putea să ţină mama ei 
documentele confidențţiale. 

— Acum? 

— Da, acum. S-ar putea să fie singura șansă pe care o avem. 

Obţțineţi contractele. Obţineţi contractele. 

— Bine. Fă-o! 

Carmen a dispărut pe scări și Falk și-a scos telefonul, s-a 
întors în bucătărie și a format un număr. Dincolo de ferestrele 
mari, afară începea să se însereze. Desenele norilor se reflectau 
de pe cer pe suprafaţa neclintită a piscinei. 

Falk se lăsă pe blatul bucătăriei, cu ochii aţintiţi la panoul de 
plută de pe perete, și își duse telefonul la ureche. Pe panou era 
prins în piuneze numărul de telefon al unui meseriaș, alături de 
o reţetă scrisă de mâna lui Alice, pentru ceva ce se numea bile 
din pudră de quinoa. Mai era și o invitaţie la seara premiilor de 
la Endeavour Ladies' College, care avusese deja loc duminica 
trecută, exact în ziua în care Alice fusese dată dispărută. O 
chitanţă pentru o pereche de pantofi. O broșură de la Executive 
Adventurers, pe care, deasupra titlului, era scrisă data 
weekendului trecut. g 

Falk se aplecă puțin mai aproape. In poza de pe coperta 
broșurii îl recunoscu pe lan Chase, stând pe rândul din spate al 
unui grup cu personalul organizaţiei. Chase stătea puţin întors 
într-o parte faţă de obiectivul aparatului de fotografiat, parţial 
ascuns de colegul său din dreapta. 

În timp ce telefonul continua să-i sune la ureche, ochii i se 
opriră asupra unor colaje fotografice, înrămate și expuse pe 
pereţii bucătăriei. Fotografiile erau cu Alice și fiica ei, separat 
sau împreună. Multe dintre instantanee erau în oglindă - Alice și 
Margot când erau bebeluși, în prima zi de școală, la balet, la 
piscină, în bikini. 

Sunetul apelului făcut de Falk s-a oprit și a intrat căsuţa 
vocală a lui Lauren. Polițistul înjură în gând și-i lăsă un mesaj în 
care îi cerea să-l sune cât mai repede cu putinţă. 

A închis telefonul și s-a dus mai aproape de colaj. Privirea îi 
fusese atrasă de o imagine parţial color. Era un instantaneu în 
aer liber, făcut într-un cadru care-i amintea puţin de masivul 


Giralang. Alice purta un tricou și pantaloni scurţi cu emblema 
Endeavour Ladies’ College și stătea pe malul unui râu 
învolburat, cu capul sus, o padelă de caiac în mână și un zâmbet 
pe faţă. În spatele ei, un grup de fete îmbujorate, cu părul ud, 
stăteau pe vine lângă ambarcaţiune. Ochii lui Falk se opriră 
asupra ultimei fete din șir, și bărbatul scoase un mic sunet de 
surpriză. Își dădu seama că era Lauren. Alura ei sfrijită din 
prezent era ascunsă sub înfățișarea rotofeie de copil, dar, ca și 
Alice, era ușor de recunoscut, mai ales după ochi. Fotografia 
trebuie să fi avut vreo treizeci de ani, se gândi Falk. Interesant 
cât de puţin se schimbaseră, amândouă. 

Mobilul din mână a început să sune tare și Falk a tresărit. S-a 
uitat la ecran - era Lauren - și, forțat, a revenit în prezent. 

— S-a întâmplat ceva? o auzi întrebându-l, imediat ce el i-a 
răspuns. Au găsit-o? 

— Nu, fir-ar să fie! îmi pare rău. Nu e vorba de Alice. 

Îi venea să-și tragă singur o palmă. Ar fi trebuit să-i spună 
asta clar, în mesaj. 

— Avem o problemă cu fata ei. Are nevoie de un loc unde să 
stea peste noapte, adăugă el și apoi îi povesti despre imaginile 
online. 

A urmat o lungă tăcere și Falk începea să se întrebe dacă nu 
cumva se întrerupsese legătura. Regulile după care copiii 
relaționau sau nu unii cu alții erau ceva misterios pentru el, dar 
în timp ce asculta cum Lauren tace, se întreba cât de repede se 
vor pune în mișcare mamele colegelor de școală ca să-și ţină 
odraslele departe de Margot. 

— Margot nu face faţă prea bine, zise el într-un final. Mai ales 
cu toate câte se întâmplă cu mama ei. 

Din nou tăcere, mai scurtă de astă dată. 

— Ar fi bine să o aduceţi aici, zise Lauren, oftând. Doamne, 
fetele astea! Jur că ar fi în stare să se mănânce de vii. 

— Ii mulţumesc. E 

Falk închise și se îndreptă spre hol. In faţa scărilor era o ușă 
care dădea într-un birou. Carmen stătea la un computer. A 
ridicat ochii, când Falk a intrat. 

— Margot mi-a dat parola, zise ea. 

Vorbea în șoaptă, așa că Falk a închis ușa în urma lui. 

— Ai găsit ceva? 

Carmen clătină din cap. 


— Nu prea am ce. Caut orbește, la plesneală. Chiar dacă Alice 
a salvat aici unele documente utile, putea să numească fișierele 
oricum, să le pună în oricare dintre directoare. O să fie nevoie 
de un permis oficial ca să putem lua computerul cu noi. Ca să 
putem să căutăm. 

Oftă și ridică privirea. 

— Ce-a zis Lauren? 

— A acceptat. Până la urmă. N-a fost cine știe ce 
entuziasmată totuși. 

— De ce, din cauza fotografiilor? A 

— Nu știu. Poate, parţial. Pe de altă parte, poate că nu. In 
primul rând părea că are și-așa destule necazuri cu fata ei. 

— Da, așa e. Cu toate astea, nu va fi nici prima, nici ultima 
care să o judece pe Margot pentru acele fotografii. Ai să vezi. 

Carmen aruncă o privire spre ușa închisă și cobori vocea: 

— Te rog să nu-i spui lui Margot că am zis așa. 

— Mă duc să o anunţ care e planul, zise Falk, scuturând din 
cap. 

Ușa de la camera lui Margot era deschisă și el o văzu pe fată 
așezată pe jos, pe covorul de un roz puternic. În faţa ei era o 
valijoară deschisă, goală. Margot privea fix la telefonul din poală 
și tresări când Falk ciocăni ușor în tocul ușii. 

— Am aranjat să stai la Lauren Shaw în noaptea asta, zise el, 
și Margot ridică ochii spre el, surprinsă. 

— Pe bune? 

— Doar o noapte. Știe ce se petrece. 

— O să fie și Rebecca acolo? 

— Fata ei? Probabil. E vreo problemă? 

Margot pigulea colţul valizei. 

— Doar că nu le-am mai văzut de ceva vreme. Rebecca știe 
ce s-a întâmplat? 

— Îmi închipui că o să-i spună maică-sa. 

Margot părea că ar fi vrut să mai spună ceva, dar doar clătină 
din cap. 

— E normal, cred. 

Era ceva în felul în care vorbise. Cuvintele mamei, în gura 
fiicei. Falk clipi, încercat din nou de o senzaţie ciudată de 
enervare. 


— Bine. În fine, e doar pentru o noapte, zise, făcând semn 
spre valiza goală. Împachetează-ţi câteva lucruri şi te ducem noi 
până acolo. 

Cu mintea aiurea, Margot întinse mâna și alese, dintr-o 
grămadă aflată pe jos, două sutiene de dantelă, strident 
colorate. Le ţinea în mână, apoi ridică ochii și-l văzu cum o 
privește. Ceva pasager i-a trecut fetei peste chip. Un test. 

Falk a continuat să o privească fix în ochi, complet neutru. 

— O să te-așteptăm în bucătărie, zise el. 

Odată ce a închis ușa de culoare roz-siropos, a simţit un val 
de ușurare. Când deveniseră adolescentele atât de conștiente 
de sexualitatea lor? Oare așa erau și pe vremea lui? Probabil că 
da, se gândi el, doar că pe-atunci el era cu totul de acord cu 
asta. La vârsta aceea, o grămadă de lucruri păreau o distracţie 
inofensivă. 


Ziua 3: Sâmbătă după-amiază 

De data asta, lui Beth i-a părut rău că se oprise ploaia. 

Cât timp răpăise pe acoperișul adăpostului, le fusese greu să 
vorbească. Cele cinci femei se întinseseră pe jos în cea mai 
mare încăpere și au rămas așa, în timp ce vântul amiezii sufla 
prin ferestrele desfundate. De fapt, înăuntru nu era cu mult mai 
cald decât afară, recunoscu Beth în sinea ei, dar măcar era cât 
de cât uscat. Era bucuroasă că rămăseseră acolo. Când în sfârșit 
ploaia s-a potolit, tăcerea luă în stăpânire, densă și apăsătoare, 
toată coliba. 

Beth începu să se foiască, năpădită de o ușoară senzaţie de 
claustrofobie. Vedea o margine a saltelei din cealaltă încăpere. 

— Mă duc să arunc o privire afară. 

— Vin și eu, zise Bree. Trebuie să merg la budă. 

— Şi eu, zise Lauren, ridicându-se la rândul ei. 

Afară, aerul era rece și umed. Când trase ușa adăpostului 
după ea, Beth o auzi pe Alice șoptindu-i ceva lui Jill. Orice i-ar fi 
spus, Jill nu i-a răspuns nimic. 

Bree arătă spre partea cealaltă a luminișului. 

— Vai de mine, aia chiar e o budă? 

Şandramaua, cu acoperișul putred și o latură deschisă tuturor 
intemperiilor, se afla ceva mai departe. 

— Nu trage speranţe prea mari, zise Lauren. O să fie doar o 
groapă în pământ. 

Beth o privi pe sora ei croindu-și drum prin iarba înaltă, spre 
toaleta dărăpănată. Bree se uită înăuntru și se retrase cu un 
chiot. Surorile se priviră ochi în ochi și izbucniră în râs, iar Beth 
se gândi că râdeau împreună pentru prima dată, după zile 
întregi. Sau chiar ani. 

— Vai, Doamne! Numai asta nu, strigă Bree. 

— E plin de rahat? 

— De case de păianjeni. Nu te supune singură torturii. Unele 
lucruri nu se pot șterge din memorie. Eu o să-mi încerc norocul 
în tufișuri. 

Se întoarse și dispăru printre copaci. Lauren reuși să 
zâmbească și o luă voinicește în direcţia opusă, lăsând-o singură 
pe Beth. Lumina scădea deja și cerul devenea de un cenușiu tot 
mai închis. 

Avuseseră noroc să dea de coliba aceea, așa cum era ea - 
Beth își dădea seama de asta acum, când ploaia se oprise. 


Printre copaci erau câteva goluri, care odinioară se poate să fi 
fost poteci, dar nimic nu-i încuraja pe vizitatori să descopere 
luminișul. Beth se simţi deodată neliniștită și privi în jur, după 
celelalte fete. Nu se zărea nimeni. Deasupra capului, păsările 
ţipau una la cealaltă, cu glasuri piţigăiate și insistente, dar când 
Beth a ridicat ochii, nu văzu niciuna. 

Băgă mâna în buzunar după ţigări. După ce Alice îi aruncase 
pachetul, îl găsise înecat într-o băltoacă. Era distrus, înmuiat în 
apă murdară, dar Beth nu voise să-i dea satisfacţie lui Alice 
recunoscând ce se-ntâmplase cu ţigările ei. 

Degetele i se încleștară pe pachetul ale cărui colţuri erau 
acum fleșcăite, și Beth simţi freamătul nevoii de nicotină. 
Deschise pachetul și mai verifică o dată dacă ţigările nu mai 
puteau fi salvate. Mirosul de tutun umed a aprins ceva în ea și 
deodată îi deveni insuportabilă ideea de a le avea așa de 
aproape și totuși atât de departe. li venea să plângă. Sigur că nu 
voia să fie dependentă. Nici de ţigări, nici de altceva. 

Beth nici măcar nu știuse că era gravidă atunci când pierduse 
sarcina. Stătuse în camera sterilă de la clinica universităţii, în 
timp ce doctorul îi explicase că nu era ceva neobișnuit în 
primele douăsprezece săptămâni de sarcină. Așa că probabil nu 
avusese o sarcină avansată. Şi nici nu ar fi putut să facă mare 
lucru ca s-o evite. Uneori lucrurile astea se întâmplă pur și 
simplu. 

Beth încuviinţase dând din cap. Cu glas șoptit, îi explicase că 
băuse cam mult. În majoritatea weekendurilor. Uneori și în 
timpul săptămânii. La vremea aceea, ea era una dintre puţinele 
fete care-și luaseră diploma în informatică, iar băieţii din 
facultate erau foarte amuzanţi. Erau tineri și isteţi și plănuiau cu 
toţii să inventeze următorul domeniu „punct com”, să devină 
milionari și să se retragă când împlineau 30 de ani. Dar, până să 
se întâmple toate acestea, le plăcea să bea, să danseze și să 
consume droguri ușoare, să piardă nopţile și să flirteze cu fata 
care, la 20 de ani, semăna încă foarte tare cu atrăgătoarea ei 
soră geamănă. Beth se bucurase și ea de toate astea. Poate 
puţin prea mult, privind retrospectiv. 

In ziua aceea, în lumina crudă a camerei sterile din clinică, și- 
a mărturisit toate viciile. Doctorul clătinase din cap. Probabil că 
nu mai avea nicio importanţă. Probabil? Aproape sigur. Dar nu 


definitiv? Aproape sigur nu mai avea nicio importanţă, i-a spus 
medicul și-i dăduse o broșură de informare. 

Mai bine așa, oricum, se gândise ea ieșind din clinică, ţinând 
strâns broșura în mână. A aruncat-o la primul coș de gunoi pe 
lângă care a trecut. Nu mai avea de ce să se gândească la asta. 
Şi nu avea niciun rost să spună cuiva. Nu acum. Bree nu ar fi 
înţeles-o, oricum. Totul era în regulă. Nu putea să-i pară rău 
pentru ceva ce nici nu știuse că există în ea. 

Avusese în plan să se ducă direct acasă, dar când s-a gândit 
la apartamentul ei de studentă i s-a părut cam singuratic. Așa 
că a coborât din autobuz și s-a dus la bar, să-i întâlnească pe 
băieţi. Şi să bea un pahar, apoi alte câteva, pentru că tot nu mai 
avea niciun motiv să evite alcoolul sau un narcotic, nu? Era cam 
târziu pentru asta acum, nu-i așa? lar a doua zi de dimineaţă, 
când s-a trezit cu gura uscată și cu durere de cap, nu a deranjat- 
o. Singurul lucru bun la o mahmureală zdravănă era că nu te 
mai lăsa să simţi și altceva. 

Acum Beth privea pădurea deasă dimprejur și strângea în 
mână pachetul umed de ţigări. Ştia că grupul dăduse de belea. 
Știau toate că au dat de belea. Dar câtă vreme Beth putuse să 
fumeze, se simţise de parcă un fir o lega de civilizație. Acum 
însă Alice distrusese până și asta. Cu o izbucnire de furie, Beth 
închise ochii și aruncă ţigările în tufișuri. Când i-a deschis, 
dispăruseră. Nu-și dădea seama unde aterizaseră. 

O pală de vânt străbătu luminișul și Beth se înfioră. În jurul ei, 
la picioare, crenguţele și frunzele erau ude. Nu prea exista lemn 
uscat de foc pe-acolo. Se gândi iar la acea primă noapte, când 
Lauren căutase surcele uscate. Se scărpină în palma acum 
goală, fără pachetul de ţigări, și se uită înapoi, spre colibă. Era 
puţin aplecată într-o rână, cu acoperișul de tablă mai săltat într- 
o parte decât în cealaltă. Probabil că nu era suficient ca să 
păstreze pământul de dedesubt uscat, dar altă șansă, mai bună, 
nici nu întrezărea. 

In timp ce o porni înapoi spre adăpost, Beth auzea voci 
străbătând din interior. 

— Am spus deja, răspunsul e nu. 

Stresată, Jill i-a retezat-o fără multă vorbă. 

— Nu-ţi cer permisiunea. 

— Ascultă, madam, nu uita cu cine stai de vorbă. 


— Nu, Jill. Tu trebuie să deschizi ochii și să te uiţi bine 
împrejur. Aici nu suntem la serviciu. 

O pauză, apoi Jill îi răspunse: 

— Eu sunt întotdeauna la serviciu. 

Beth făcu un pas mai aproape și deodată simţi că se 
împiedică și pământul îi dispare de sub ghete. Căzu grămadă, 
pe palme, cu glezna sucită sub ea. Se uită în jos și geamătul din 
piept se transformă într-un țipăt, când văzu peste ce căzuse. 

Sunetul a sfârtecat aerul și a amuţit ciripitul păsărilor. De 
surpriză, în cabană se așternu încremenirea, apoi două feţe au 
apărut la fereastră. În timp ce se căznea să se ridice, cu glezna 
zvâcnindu-i în semn de protest, strivită de pământ, Beth auzi 
zgomot de pași alergând în spatele ei. 

— Ai păţit ceva? 

Lauren a fost prima care a ajuns la ea, cu Bree în urma ei. 
Feţele dispăruseră de la fereastră și, o clipă mai târziu, ieșeau 
afară Jill și Alice. În cădere, Beth zburătăcise o grămadă de 
frunze și resturi vegetale, dezvelind o adâncitură mică, dar 
distinctă, în pământ. 

— E ceva acolo, își auzi Beth propria voce, răgușită. 

— Ce? zise Alice. 

— Nu știu. 

Nerăbdătoare, Alice făcu un pas înainte și își trecu gheata 
peste adâncitură, dând frunzele la o parte. Ca una, femeile se 
aplecară în faţă, apoi, aproape instantaneu, se dădură înapoi. 
Doar Alice rămase locului, cu privirea aţintită în jos. Mici, 
îngălbenite și parţial acoperite de noroi, chiar și pentru un ochi 
neexperimentat erau de neconfundat. Oseminte. 

— Ce e asta? șopti Bree. Te rog, spune-mi că nu e un copil. 

Beth întinse braţul și își luă sora de mână. Senzaţia a fost 
surprinzător de ciudată. S-a simţit ușurată că Bree nu s-a smuls 
din strânsoare. 

Alice trecu iar cu gheata peste groapă, dând la o parte și mai 
multe frunze. Beth a văzut că de astă dată a fost mai ezitantă. 
Vârful ghetei lui Alice se propti în ceva solid și, cu o lovitură, îl 
aruncă rapid la mică distanţă, printre frunze. Cu umerii vizibil 
tensionaţi, se aplecă încet și îl ridică. Chipul îi încremeni, apoi 
femeia lăsă să-i scape un mic icnet de ușurare. 

— Doamne, zise. Nu-i nimic. E doar un câine. 


Ridică o cruce mică și putrezită, stângaci alcătuită din două 
bucăţi inegale de lemn, prinse în cuie. În centru, cu litere atât de 
vechi, încât abia de se mai puteau citi, cineva cioplise numele 
Butch. 

— Cum poţi să fii sigură că e un câine? întrebă Beth cu o voce 
care parcă nu era a ei. 

— Tu ţi-ai boteza copilul Butch? zise Alice, privind-o. Sau 
poate că da. Oricum ar fi, nu pare să fie ceva uman. 

Arătă cu vârful ghetei spre ceea ce semăna cu un craniu 
parțial dezgropat. Beth îl studie și ea. Chiar semăna puţin cu un 
câine. A presupus că așa e. Se întreba cum murise, dar nu rosti 
întrebarea cu glas tare. 

— De ce n-a fost îngropat cum se cuvine? zise, în schimb. 

Alice se așeză pe vine, lângă groapă. 

— Probabil că solul s-a erodat. Nu pare să fie adâncă. 

Beth era leșinată după o ţigară. Privirea îi fugi spre liziera 
copacilor. Totul părea exact la fel ca acum câteva minute. 
Totuși, simţea furnicături pe piele, avea senzaţia tulburătoare că 
o urmărește cineva. Își luă ochii de la copaci și încercă să se 
concentreze la altceva. La mișcarea frunzelor suflate de vânt, la 
colibă, la luminiș... 

— Ce e acolo? 

Beth arătă dincolo de groapa puţin adâncă în care era câinele 
singuratic. Celelalte îi urmăriră privirile și Alice se ridică încet. 

Lângă peretele adăpostului, scobitura se adâncea și mai mult 
în sol, într-o curbă smerită. Adâncitura era așa de lină, de parcă 
nici n-ar fi fost. larba care o acoperea era udă și bătută de vânt 
și avea o nuanţă puţin diferită de cea crescută pe partea 
cealaltă. Diferenţa, Beth avea acum convingerea, era totuși 
suficientă cât să sugereze că odinioară pământul fusese 
scurmat acolo. De astă dată nu exista nicio cruce. 

— E mai mare, o auzi pe Bree spunând, gata să plângă. De ce 
e mai mare? 

— Nu e mai mare. Nu-i nimic. 

Beth se chinuia să-și amintească. Nu era nimic altceva decât 
o adâncitură naturală, probabil o eroziune sau o alunecare de 
teren ori ceva ce se putea explica științific. Ce știa ea despre 
cum se regenerează iarba? Niciun rahat. 

Alice mai ţinea încă în mână crucea de lemn. Faţa ei aveao 
expresie ciudată. 


— Nu încerc să tulbur apele, zise, cu o voce bizar atenuată, 
dar care era numele câinelui pe care l-a avut Martin Kovac? 

Beth își ţinu respiraţia. 

— Nu glumi, la dracu... 

— Nu glumesc... nu, Beth, taci din gură, că nu vreau... 
încercaţi să vă gândiţi, toată lumea. Iți amintești? Acum mulţi 
ani, când s-a petrecut totul. Avea un câine pe care-l folosea ca 
să ademenească excursioniștii și... 

— Ţine-ţi gura! Ajunge! zise Jill, cu o voce stridentă. 

— Dar... făcu Alice, întorcându-se spre Lauren. lți amintești, 
nu-i așa? La știri? Când eram noi la școală. Cum se numea 
câinele? Nu Butch? 

Lauren se uita la Alice ca și cum nu o mai văzuse niciodată 
până atunci. 

— Nu-mi aduc aminte. Se poate să fi avut un câine. O 
grămadă de oameni au câini. Nu-mi amintesc. 

Era albă la faţă. 

Beth o mai ţinea încă de mână pe sora ei când simţi căldura 
unei lacrimi ce-i căzuse pe încheietura mâinii. Se întoarse spre 
Alice, cuprinsă de un val de emoție. Era furie, nu teamă, își 
spuse. 

— Ești o scorpie manipulatoare. Cum îndrăznești? Să le sperii 
pe toate de moarte pentru că nu ţi s-a făcut pe voie o dată în 
afurisita ta de viaţă! Ar trebui să-ţi fie rușine! 

— Nu mi-e rușine! Eu... 

— Să-ţi fie rușine! 

Cuvintele răsunară până departe. 

— Avea un câine, repetă Alice cu voce calmă. N-ar trebui să 
rămânem aici. 

Beth inspiră, cu pieptul scuturat de furie, apoi se forță să 
respire iar înainte de a vorbi. 

— Tâmpenii. Totul a fost acum douăzeci de ani. Și se întunecă 
într-o jumătate de oră. Jill? Tu ai fost de acord deja. Să pornim 
bâjbâind prin întuneric înseamnă ca una dintre noi să riște să fie 
ucisă. 

— Beth are dreptate... zise Lauren, tresărind, dar Alice se 
burzului. 

— Lauren, nu te-a întrebat nimeni nimic! Ai putea să ne ajuţi 
să ieşim de-aici, dar ești prea speriată ca să încerci. Așa că nu te 
mai băga! 


— Alice! Încetează! 

Jill se uita când la oasele de câine, când la copaci și iar înapoi. 
Beth își dădea seama că e indecisă. 

— Bine, spuse în sfârșit. Uite, nici eu nu sunt entuziasmată că 
trebuie să rămânem, dar povestirile cu fantome nu ne pot face 
niciun rău. Pe când expunerea la intemperii s-ar putea să ne 
facă. 

Alice clătină din cap. 

— Pe bune? Chiar ai de gând să rămâi aici? 

— Da. 

Faţa lui Jill se întunecase, acoperită de o roșeaţă urâtă. Părul 
ud îi era lipit de cap și lăsa să i se vadă dunga de păr grizonant 
în locul în care avea cărarea. 

— Ştiu că asta te nemulţumește, Alice, dar de data asta, ține- 
o pentru tine, fir-ar să fie! M-am săturat să te tot aud că o spui. 

Cele două femei stăteau faţă în faţă, cu buzele vineţii și 
trupurile încordate. Ceva invizibil se mișcă în tufișuri și 
amândouă tresăriră. Jill făcu un pas înapoi. 

— Destul! Decizia a fost luată. Cineva să facă focul, pentru 
Dumnezeu! 

Eucalipţii fremătau și se uitau la ele, în timp ce femeile căutau 
lemne pentru foc, tresărind la fiecare zgomot, oricât de mic, 
până ce s-a făcut prea întuneric ca să mai vadă ceva. Alice nu 
le-a dat o mână de ajutor. 


_ Capitolul 16 

In mașină, Margot Russell nu a spus prea multe. 

Stătea pe bancheta din spate cu ochii ţintă la telefon, în timp 
ce Falk și Carmen au condus, pentru a doua oară în ziua aceea, 
până acasă la Lauren. Se uita obsesiv la înregistrările video, 
ţinând ecranul aproape de ochi, iar zgomotele mici ale unei 
partide de sex adolescentin ajungeau la urechile celor doi care 
stăteau pe scaunele din faţă. Poliţiștii schimbară o privire 
fugară. După o a doua vizionare cap-coadă, Carmen i-a sugerat 
cu blândeţe să se concentreze la altceva. Margot a oprit pur și 
simplu sonorul și a continuat să se uite. 

— O să avem grijă ca polițiștii care se ocupă de căutări să afle 
unde stai peste noapte, în cazul când va fi ceva de anunţat, i-a 
spus Carmen. 

— Mulţumesc, răspunse Margot, aproape șoptit. 

— S-ar putea ca și cei de la școală să vrea să discute cu tine, 
dar presupun că ei au datele de contact ale lui Lauren. Poate că 
fata ei ar putea să-ţi aducă tot ce-ţi trebuie din dulapul tău, 
dacă nu vrei să te duci la școală. 

— Dar... începu Margot, ridicând privirea când a auzit 
propunerea, părând cu adevărat surprinsă. Rebecca nu mai 
merge la școală. 

— Nu? se miră Falk, privind-o pe fată în oglinda retrovizoare. 

— Nu. A renunţat să mai vină la cursuri de acum vreo șase 
luni. 

— A abandonat complet? 

— Da. Bineînţeles, a mai zis Margot. Tu ai văzut-o? 

— Nu. 

— Ah. În fine, n-a mai venit de ceva vreme. O cam tachinau. 
Nimic serios, doar câteva poze tâmpite. Dar probabil că se 
simţea... 

S-a oprit. Cu ochii coborâţi din nou spre ecranul telefonului și 
buzele strânse. Nu și-a dus până la capăt gândul cu voce tare. 

Când au intrat pe aleea pentru mașini, Lauren îi aștepta, cu 
ușa de la intrare deschisă. 

— Haideţi înăuntru, le zise ea, în timp ce traversau aleea. 
Când a zărit chipul umflat de plâns al lui Margot, Lauren a întins 
mâna ca și cum ar fi vrut să o mângâie pe obraz. A renunţat în 
ultima clipă. 

— lartă-mă, uitasem cât de mult... 


Se opri. Falk știa ce fusese gata să spună. Cât de mult semeni 
cu mama ta. 

Lauren își drese vocea și zise: 

— Cum te descurci, Margot? Îmi pare foarte rău pentru ce ţi s- 
a întâmplat. 

— Mulţumesc. 

Margot fixă cu privirea tăietura prelungă de pe fruntea lui 
Lauren, până când, neliniștită, femeia își duse mâna la ea. 

— Hai, dă-mi mie bagajul și lasă-mă să te conduc în camera 
ta. 

Lauren îi privi pe cei doi detectivi și continuă: 

— Livingul e la capătul holului. O să vin și eu într-o clipă. 

În timp ce Lauren o conducea, Falk o auzi pe Margot 
întrebând: 

— Rebecca e acasă? 

— Cred că doarme. 

Holul ducea spre un living unde era o dezordine 
surprinzătoare. Cești de cafea băute doar pe jumătate zăceau 
uitate pe jos, lângă canapea, și pe măsuţa de alături, iar peste 
tot stăteau abandonate reviste deschise. Pardoseala era 
acoperită de un covor cu firul gros și lăţos și pe toate 
suprafeţele erau răspândite fotografii înrămate. La prima 
vedere, Falk observă că în cele mai multe dintre ele erau Lauren 
și o fetiță, evident fiica ei mai mică. Se pare că la un moment 
dat existase și o mică nuntă în familie și în fotografii apărea și 
un bărbat. Noul soț și tatăl vitreg, ghici detectivul. 

Era surprins să observe cum formele dolofane adolescentine 
ale lui Lauren din vremea școlii apăreau și dispăreau de-a lungul 
anilor, cum trupul ei se umfla și se dezumfla, aproape la fiecare 
schimbare de anotimp. Pe când încordarea din privirea ei era 
constantă. Lauren zâmbea în toate fotografiile, dar în niciuna nu 
părea cu adevărat fericită. 

Cu fata ei nu existau fotografii mai recente decât din primii 
ani ai adolescenţei. Cea mai nouă părea să fie una cu fata în 
uniformă de școală, intitulată Anu/ Nouă. Era drăguță, într-un fel 
discret, avea un surâs timid, obrajii netezi și rotunzi și părul 
castaniu și strălucitor. 

— Mi-aș dori ca mama să renunţe la fotografia aia. 


Vocea venea din spatele lor. Falk s-a întors și a trebuit să se 
silească să nu reacționeze. Acum înţelegea la ce se referise 
Margot în mașină. Tu ai văzut-o? 

Ochii fetei, imenși, erau duși în fundul capului. Singura 
culoare de pe chip era dată de cearcănele vineţii de sub ei și de 
rețeaua delicată de vinișoare albăstrii care luceau sub pielea ca 
o foiţă de hârtie. Chiar și de la distanţă, Falk putea să-i distingă 
oasele feţei și ale gâtului. Era o imagine șocantă. 

Cancer, se gândi Falk instantaneu. Tatăl lui avea același aer 
de învins înainte de a-și da sfârșitul. Imediat însă ce i s-a 
conturat ideea, Falk o alungă. Aici era vorba de altceva. Aici se 
simţea tensiunea unui rău provocat sieși cu bună știință. 

— Bună. Tu ești Rebecca? zise el. Suntem de la poliţie. 

— Aţi găsit-o pe mama lui Margot? 

— Încă nu. 

— Aha! 

Fata era atât de fragilă, încât aproape că părea să plutească. 

— Ce nasol! Și eu m-am rătăcit odată în pădure. N-a fost 
deloc distractiv. 

— S-a întâmplat în tabăra McAllaster? 

Întrebarea lui Carmen păru să o surprindă pe Rebecca. 

— Da. Ai auzi despre locul ăla? Totuși, a fost altceva decât ce 
a păţit mama lui Margot. Eu m-am rătăcit de grup pentru vreo 
două ore, cam așa. 

Făcu o pauză. 

— Sau, tehnic vorbind, ei s-au rătăcit de mine. Când s-au 
plictisit, au venit înapoi. 

În mâini avea ceva cu care se juca, degetele îi erau într-o 
continuă agitaţie. Privi înapoi către holul pustiu. 

— Cum se face că Margot a vrut să stea aici? 

— Noi i-am propus, zise Carmen. Era oarecum reticentă să 
meargă acasă la tatăl ei. 

— Așa. M-am gândit eu că poate să fie din cauza fotografiilor. 
Şi eu am avut ceva probleme cu asta. Nu cu sex, adăugă ea 
repede. Cu mâncare și chestii. 

O rostise astfel încât părea ceva atât de rușinos! Degetele i se 
mișcau acum și mai repede. Falk văzu că împletea ceva. Fire 
argintii și roșii, împreună. 

Rebecca aruncă o privire spre ușă. 

— Aţi văzut imaginile cu Margot? îi întrebă ea, șoptit. 


— Margot a decis să ne arate câteva, răspunse Carmen. Dar 
tu? 

— Toată lumea le-a văzut. 

O spusese fără răutate, pur și simplu. Degetele ei continuau 
să lucreze. 

— Ce faci acolo? o întrebă Falk. 

— A, făcu Rebecca, râzând stânjenită. Nimic. E o prostie. 

Le arătă o brățară împletită, viu colorată, în care fire argintii și 
roșii alcătuiau un model complicat. 

— O brățară a prieteniei? a zis Carmen. 

Rebecca se strâmbă amuzată. 

— Probabil. Nu că le-aș dărui cuiva. Ar trebui să fie o chestie 
de conștientizare. Terapeutul meu mă pune să le fac. De fiecare 
dată când mă simt neliniștită sau sunt pe cale de a mă 
comporta autodistructiv, trebuie să mă concentrez la asta. 

— De fapt, e ceva cu adevărat pozitiv, a zis Carmen, 
aplecându-se să o examineze. 

Rebecca înnodă capetele libere ale brăţării și i-o întinse. 

— Păstreaz-o! Am o mulţime, explică, făcând semn spre o 
cutie de pe măsuţa de cafea. 

Falk văzu o grămadă haotică de argintiu și roșu. Nici chip să 
poată număra câte brățări erau acolo. Zeci. Era tulburător să-ţi 
imaginezi cât timp trebuie să i se fi consacrat grămezii aceleia, 
degetele subţiri ale Rebeccăi muncind grăbite, ca să o distragă 
de la gândurile negre pe care i le cocea mintea. 

— Mulţumesc, a spus Carmen, punând brăţara în buzunar. Îmi 
place cum ai realizat modelul. 

Rebecca părea mulțumită și obrajii supţi i se scobiră și mai 
tare când a încercat să zâmbească timid. 

— Pe acesta l-am creat chiar eu. 

— E într-adevăr frumos. 

— Ce e frumos? interveni Lauren, apărând în cadrul ușii. 

Prin comparaţie cu fiica ei scheletică, silueta ei minionă a 
părut dintr-odată imensă. 

— Vorbeam despre modelul cel nou. Mama are și ea una cu 
același model. 

Rebecca se uită pe fugă la încheietura mâinilor lui Lauren. La 
stânga, purta un ceas, dar la mâna dreaptă nu avea nimic. În 
schimb, pe piele era un mic semn roșiatic, de jur-împrejurul 
încheieturii. Expresia de pe faţa Rebeccăi deveni mai dură. 


Lauren cobori ochii, îngrozită. 

— lubito! Îmi pare rău. Am pierdut-o în sălbăticie. Aveam de 
gând să-ţi spun. 

— E-n regulă. 

— Ba nu. Nu este. Chiar îmi plăcea... 

— Nu-i nimic. 

— lartă-mă! 

— Mamă, se răsti Rebecca. Las-o baltă! Nu-i nimic. Doar mai 
am alte o mie. 

Lauren s-a uitat la cutia deschisă de pe masă și Falk pricepu 
fără urmă de îndoială că femeia ura tot conţinutul ei. Lauren 
ridică ochii aproape cu ușurare când în ușă a apărut Margot, cu 
ochii înroșiţi, dar fără să plângă. 

— Bună, Margot, zise Rebecca, puţin încurcată, întinzând 
mâna și trântind capacul cutiei cu brățări. 

A urmat o pauză ciudată. 

— Deci, ai văzut filmele? 

Margot nu părea capabilă să se uite în ochii celeilalte fete, așa 
că își plimba privirea grăbită peste pereţii încăperii. 

— Nu, răspunse Rebecca, ezitând. 

Margot scoase un mic hohot de râs nervos. 

— Mda, sigur, zise. Atunci ai fi singura. 

Lauren bătu din palme. 

— Gata, fetelor. Mergeţi în bucătărie și hotărâți ce vreţi să 
mâncaţi la cină... amândouă, Rebecca, te rog... 

— Nu mi-e foame. 

— Nu discut. Vreau să spun, nu în seara asta... 

— Dar... 

— Rebecca, pentru Dumnezeu! 

Lauren ridicase parcă vocea mai mult decât intenţionase și își 
înghiţi vorbele. Oftă. 

— lartă-mă. Te rog, du-te! 

Rebecca se uită la mama ei cu o privire răzvrătită, se întoarse 
și ieși din cameră, urmată de Margot. Lauren așteptă până când 
le auzi pașii îndepărtându-se pe hol. 

— O să am grijă ca Margot să se simtă bine aici. Şi o s-o 
împiedic să intre online, dacă pot. 

— Îţi mulţumesc pentru asta, zise Carmen, îndreptându-se 
către ieșire, împreună cu Falk. Un ofiţer de legătură a vorbit cu 
tatăl lui Margot. Vine el să o ia mâine, după ce se mai calmează. 


— E-n ordine. Măcar atât să fac pentru Alice. 

Lauren îi conduse până la aleea pentru mașini. Se uită înapoi, 
spre casă. Din bucătărie nu se auzea niciun sunet, nicio vorbă. 

— In ultima vreme n-a fost prea ușor pe-aici, dar măcar eu am 
reușit să mă întorc acasă. 


Ziua 3: Sâmbătă seara 

Focul se simţea totuși. 

Strălucea în peticul defrișat din dreptul ușii colibei. Flăcările 
erau prea slabe ca să degaje vreo urmă de căldură adevărată, 
dar așezată lângă el, Lauren se simţea puţin mai bine decât în 
ultimele două zile. Nu foarte bine, nici pe departe, dar ceva mai 
bine. 

Fusese nevoie de peste o oră de migăleală zdravănă ca să-l 
aprindă. Lauren se așezase cu spatele la vânt, cu mâinile 
amorţite de cât ţinuse bricheta lui Beth sub o grămadă de 
vreascuri ude. După douăzeci de minute, Alice își desfăcuse 
braţele încrucișate la piept și venise să dea o mână de ajutor. 
Evident, frigul e mai mare decât furia, se gândi Lauren. Jill și 
gemenele se retrăseseră în colibă. 

— Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat mai devreme, a zis 
într-un final Alice, dregându-și glasul. 

Nu fusese ușor să-i asculţi vocea. Scuzele lui Alice, când se 
întâmpla să-și ceară, sunau întotdeauna ca un reproș. 

— E-n ordine. Toate suntem obosite. 

Lauren se pregătea pentru un nou scandal, dar Alice a 
continuat să se ocupe de foc. Părea distrasă, aranja surcelele în 
grămăjoare și pe urmă le dărâma, ca să le refacă. 

— Lauren, ce face Rebecca? 

Întrebarea picase din senin și Lauren a clipit surprinsă. 

— Cum? 

— Mă întrebam doar cum face faţă după treaba cu 
fotografiile, de anul trecut. 

Treaba cu fotografiile. Suna ca și cum nu era mare lucru. 

— E bine, răspunse în sfârșit Lauren. 

— E bine? repetă Alice, părând sincer curioasă. Se întoarce la 
școală? 

— Nu, zise Lauren, ridicând bricheta. Nu știu. 

Se concentra asupra sarcinii imediate. Nu voia să vorbească 
despre copilul ei cu Alice, care stătea acolo, cu fiica ei sănătoasă 
și serile ei de premiere și perspectivele ei. 

Lauren încă-și mai amintea când o văzuse prima dată pe 
Margot Russell, cu șaisprezece ani în urmă, la clinica de 
vaccinări a centrului de sănătate. Era doar a doua oară când 
Lauren o întâlnea pe Alice de când terminaseră școala, dar o 
recunoscu imediat. A urmărit-o cum împinge căruciorul scump în 


care era un ghemotoc rozaliu, până la recepţia unde erau 
asistentele. Părul lui Alice părea proaspăt spălat și blugii nu o 
strângeau în talie. Bebelușul ei nu plângea. Alice îi zâmbise 
asistentei medicale. Arăta odihnită, mândră și fericită. Lauren se 
furișase pe culoar și se ascunsese în toaletă, zgâindu-se la 
reclama pentru contraceptive de pe spatele ușii cabinei, în timp 
ce Rebecca urla. Nu voise atunci să o compare pe fata ei cu a lui 
Alice Russell și era sigură că nici acum nu voia. 

— De ce mă întrebi? vru să știe Lauren, concentrată intens să 
aprindă bricheta. 

— Ar fi trebuit să te întreb de o grămadă de vreme. 

Da, chiar că ar fi trebuit, se gândi Lauren. Nu spuse însă nimic 
și scăpără din nou bricheta. 

— Cred că... începu Alice, apoi se opri, dar se juca în 
continuare cu vreascurile, fără să-și ridice ochii din pământ. 
Margot... 

— Hei, uite! Gata! 

Lauren suflă ușor, la apariţia unei scântei zdravene și 
sclipitoare. Işi făcu mâinile căuș, să o protejeze, și alimentă 
flăcăruia până ce focul se aprinse bine, exact când se lăsa 
întunericul. 

Jill și gemenele au ieșit și ele din colibă, cu feţele pline de o 
ușurare vizibilă, și toate s-au adunat în cerc în jurul flăcărilor. 
Lauren se uită la Alice, dar indiferent ce voise aceasta să spună, 
acum se pierduse în entuziasmul momentului. O vreme au 
rămas toate în picioare, să privească focul, și până la urmă, una 
câte una, și-au întins pe jos jachetele impermeabile și s-au 
așezat. 

Lauren simţea cum umezeala începe să-i iasă din haine. Felul 
în care limbile portocalii ale focului jucau pe feţele celorlalte 
femei i-a amintit de prima noapte, din prima tabără, cu bărbaţi 
și cu băutură. Şi cu mâncare. Acum părea așa de departe și de 
demult! Ca și cum i s-ar fi întâmplat altcuiva. 

— Cât crezi că o să mai dureze până ce-și vor da seama că 
ne-am rătăcit? se auzi vocea lui Bree spărgând tăcerea. 

— Să sperăm că nu prea mult, zise Jill, uitându-se la foc, cu 
ochii sclipind. 

— Poate că ne caută deja. E posibil să fi înţeles, când nu am 
ajuns la al doilea loc de tabără. 


— Nu au de unde să știe, interveni Alice arătând în sus, pe un 
ton care parcă despica aerul. Nu am auzit niciun elicopter de 
căutare. Nu ne caută nimeni. 

Nu i-a răspuns decât focul trosnind. Lauren spera că Alice se 
înșală, dar nu avea energia să o contrazică. Voia să stea acolo și 
să privească flăcările, până când cineva avea să apară dintre 
copaci, după ea. Până când căutătorii apăreau dintre copaci 
după ea, se corectă Lauren, dar prea târziu. Gândul își înfipsese 
deja sămânţa otrăvită, și Lauren privi împrejur. 

Arborii și tufișurile din preajmă luceau roșiatic, iar focul de 
tabără dădea impresia unei mișcări spasmodice. Dincolo de ele 
era ca și cum ai fi privit în gol. Lauren scutură din cap. Era 
ridicolă. Totuși, evita să se uite în direcţia acelei oribile 
adâncituri în pământ, care nici nu era, de fapt, atât de oribilă, 
dacă te gândeai că probabil era vorba de eroziunea solului. Alice 
avea totuși dreptate, îi șoptea în cap o voce mică. Nu fusese 
niciun elicopter. 

Lauren inspiră adânc de câteva ori și-și luă ochii de la tufișuri, 
ca să privească, în schimb, spre cer. Când ochii i se obișnuiră, 
clipind des ca să înţeleagă ce vedea, a simţit un val de surpriză. 
Norii se risipiseră de astă dată și stelele se împrăștiaseră peste 
noaptea de cerneală, într-un fel cum nu mai văzuse de ani 
întregi. 

— Uitaţi-vă toate la cer! 

Celelalte se lăsară pe spate, cu mâna streașină la ochi, să și-i 
ferească de lumina focului scăpătat. 

Fusese la fel și în celelalte nopţi? se întreba Lauren. Nu 
reușea să-și amintească decât un cer acoperit de nori apăsători, 
dar poate că pur și simplu nu se obosise să le observe. 

— Cunoaște cineva vreo constelație? 

Alice stătea pe spate, sprijinită pe coate, și se uita în sus. 

— Crucea Sudului, bineînţeles, zise Bree, arătându-le-o. Și în 
perioada asta a anului poţi câteodată să mai distingi și una 
dintre stelele importante ale Fecioarei. Constelaţia Săgetătorului 
e prea jos, spre linia orizontului, ca să poată fi văzută de aici. 

A băgat de seamă că femeile se uitau la ea și a ridicat din 
umeri. 

— Bărbaţilor le place să-mi arate stelele. Li se pare că e ceva 
romantic. Chiar este, puţin. Și li se mai pare că e ceva original, 
ceea ce nu e cazul. 


Lauren simţi unda unui zâmbet. 

— E uluitor, zise Jill. Așa înţelegi de ce oamenii obișnuiau să 
creadă că viitorul le e scris în stele. 

— Unii încă mai cred, zise Alice, râzând scurt. 

— Nu și tu, presupun. 

— Nu. Eu, nu. Cred că facem toţi niște alegeri. 

— Şi eu cred la fel, răspunse Jill. Totuși, uneori mă întreb. 
Adică, eu m-am născut în compania BaileyTennants. Am mers 
pe urmele tatei în afaceri, așa cum mi s-a spus, lucrez împreună 
cu fratele meu, așa cum se așteaptă de la mine. 

Oftă. 

— În fiecare zi fac ceea ce trebuie să fac, pentru companie și 
pentru moștenirea familiei și toate celelalte, pentru care a 
muncit tata. Pentru că asta este ce trebuie să fac. 

— Totuși, Jill, poţi să alegi, interveni Alice, cu o voce a cărei 
rezonanţă Lauren nu o putea identifica. Noi toate putem. 

— Ştiu asta. Doar că uneori simt într-un fel că mi se... 

Se opri să arunce ceva în foc și flăcările au șuierat și au 
pâlpăit. 

— ...mi se forțează mâna. 

Pe întuneric, Lauren nu-și dădea bine seama dacă Jill avea 
ochii în lacrimi. Nu-i trecuse niciodată prin cap că s-ar putea să 
fie nefericită cu misiunea ei în cadrul companiei BaileyTennants. 
Își dădu seama că se zgâia la ea şi îşi întoarse privirea. 

— Ştiu ce vrei să spui, zise, pentru că i se păruse că așa se 
cuvine. Oricui îi place să simtă că deţine controlul, dar poate 
că... 

Și-o imagină pe Rebecca. Controla atât de strict ce mânca, 
însă în cazul bolii care o distrugea nu avea nicio putere. Era 
ceva care nu se putea schimba, oricâte ședințe de terapie sau 
îmbrăţișări ori ameninţări primea, indiferent câte brățări ale 
concentrării conștientizate împletea. Lauren își trecu un deget 
peste brăţara de la încheietura mâinii. 

— Nu știu. Poate că nu putem fi altfel decât suntem. Poate că 
ne naștem într-un anume fel și nu putem schimba nimic. 

— Omul poate să se schimbe totuși, a intervenit Beth, vorbind 
pentru prima dată. Eu m-am schimbat. În mai rău și în mai bine. 

Stătea ghemuită, aplecată în faţă, și își aprinsese de la foc 
vârful unui pai lung de iarbă. 


— Oricum, totul e o prostie, chestia asta cu astrologia și 
destinul. Bree și cu mine ne-am născut la trei minute distanţă, în 
aceeași zodie. Asta spune tot ce trebuie să știi despre cum ne 
stă scris în stele destinul. 

Un hohot moale de râs a venit dinspre toate celelalte, la auzul 
vorbelor ei. Lauren avea să-și aducă aminte mai târziu că fusese 
pentru ultima dată. 

Au rămas tăcute, cu ochii ridicaţi spre stele sau aplecaţi la 
foc. Cuiva îi ghiorăi tare stomacul. Niciuna nu a comentat. Nu 
avea sens. Reușiseră să-și umple parţial sticlele cu apă de 
ploaie, dar mâncare nu mai era de mult. O rafală de vânt a 
trecut printre ele și a făcut să joace limbile focului, iar în jur, 
pretutindeni, copacii invizibili fremătau în întuneric și gemeau 
într-un singur glas. 

— Ce credeţi că o să se-ntâmple cu noi, aici? 

Vocea lui Bree era doar o șoaptă. 

Lauren a așteptat să audă că o linişteşte careva. Nu o să 
pățim nimic. Nu a făcut-o nimeni. 

— Nu o să păţim nimic? încercă Bree din nou. 

— Sigur că nu, îi răspunse de astă dată Beth. Până mâine 
după-amiază o să înceapă să ne caute. 

— Și dacă nu reușesc să ne găsească? 

— O să reușească. 

— Și dacă nu pot? 

Bree căscase ochii. 

— Pe bune? Și dacă Alice are dreptate? Las-o moartă cu 
alegerile pe care putem să le facem și cum noi controlăm totul. 
Dacă toate astea sunt o tâmpenie? Eu nu simt că deţin 
controlul, câtuși de puţin. Dacă nu avem nicio șansă să alegem 
și suntem, de fapt, sortite să rămânem rătăcite în sălbăticie? 
Singure și speriate, fără să fim descoperite vreodată? 

Nu i-a răspuns nimeni. Deasupra capetelor lor, stelele priveau 
în jos, iar lumina lor rece și distantă învelea Pământul. 

— Bree, cu niciun chip destinul nostru nu este să rămânem 
aici, zise Alice de pe partea cealaltă a focului, reușind să scoată 
un chicot. Doar dacă vreuna dintre noi nu a făcut ceva cu 
adevărat îngrozitor, într-o viaţă anterioară. 

Lauren se gândi că era aproape amuzant cum, în intimitatea 
relativă pe care o dădea penumbra tremurătoare, toate feţele 
păreau un pic vinovate. 


Capitolul 17 

— A fost stânjenitor, a zis Carmen. 

— Care parte? 

— Totul. 

Erau în mașină, în dreptul casei lui Lauren. Cât stătuseră 
înăuntru, se întunecase, iar sclipirea felinarelor de pe stradă 
dădea picăturilor de ploaie de pe parbriz un luciu portocaliu. 

— Nici măcar n-am știut ce să-i spun lui Margot când eram 
acolo, la ea acasă, a explicat Carmen. Adică, are dreptate. Ce 
naiba ar trebui să facă acum, când fotografiile alea au fost 
răspândite? Că doar nu poate să le retragă ea. Și pe urmă, 
Rebecca. A fost șocant. Nu-i de mirare că Lauren e așa de 
nervoasă. 

Falk se gândea la adolescenta scheletică și la grămada ei de 
brățări care semnificau concentrarea conștientizată. Câtă 
angoasă și cât stres erau împletite odată cu firele acelea? 
Clătină din cap. 

— Şi acum? zise, uitându-se la ceas. 

Părea mai târziu decât era de fapt. Carmen își verifică 
telefonul. 

— Biroul și-a dat acordul pentru o vizită acasă la Daniel 
Bailey. De fapt, probabil au presupus că e acolo. Dar au zis să 
ne purtăm cu mănuși. 

— Super indiciu, zise Falk, pornind motorul. Au mai spus și 
altceva? 

— Cele obișnuite, i-a răspuns ea cu un surâs discret, evitându- 
i privirea. 

Obtineti contractele. Carmen se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Mă întreb dacă băiatul lui nu a ajuns acasă. 

— Poate, zise Falk. 

Se îndoia că așa e. Văzuse ce expresie avea Daniel Bailey pe 
chip când ieșise val-vârtej din casa lui Alice. Falk nu avea nevoie 
să-l cunoască pe Joel Bailey ca să știe că băiatul se dăduse 
probabil cât mai la fund cu putinţă. 


* 


Casa familiei Bailey era ascunsă în spatele unei porți de fier 
forjat bogat ornamentate și al unui gard viu foarte compact, 
fiind imposibil să vezi ceva dincolo de ele, din drum. 


— E vorba de Alice Russell, a răspuns Falk, în dreptul unui 
interfon. 

Lumina roșie a camerei de supraveghere a clipit, apoi poarta 
s-a deschis silențios, dezvăluind o alee pentru mașini, lungă și 
netedă. Era mărginită de cireși japonezi cu ramuri plângătoare, 
ca niște jucării impecabile. 

Le-a deschis ușa chiar Bailey. S-a uitat surprins la Falk și la 
Carmen, apoi s-a încruntat, încercând să-și dea seama cine sunt. 

— Ne-am mai întâlnit? 

Era o întrebare, nu o afirmaţie. 

— La cabană. leri. Cu lan Chase. 

— Da, corect. 

Bailey avea ochii injectaţi. Părea mai bătrân decât cu o zi în 
urmă. 

— Au găsit-o pe Alice? Ziceau că o să sune cineva dacă o 
găsesc. 

— Nu, nu au găsit-o, a răspuns Falk. Dar oricum, am vrea să 
discutăm cu dumneata. 

— lar? Despre ce? 

— Pentru început, de ce ai bătut la ușa casei lui Alice Russell, 
în urmă cu câteva ore? 

Bailey încremeni. 

— Aţi fost la ea acasă? 

— Doar e dispărută în continuare, răspunse Carmen. Credeam 
că vrei să facem tot ce se poate. 

— Bineînţeles, se răsti Bailey, apoi se opri. 

Se frecă la ochi cu o mână, apoi deschise ușa mai larg și făcu 
un pas înapoi. 

— Mă scuzați. Poftiţi înăuntru. 

L-au urmat într-un hol lung impecabil, apoi într-o verandă 
largă, somptuoasă. Pardoseala de lemn lustruit lucea sub 
canapelele de piele, iar flăcările slabe din șemineu încălzeau 
încet încăperea. Era ordine, ca la expoziţie. Falk a trebuit să-și 
stăpânească impulsul de a se descălța. Bailey le făcu semn să ia 
loc. 

Dintr-o fotografie de familie, făcută de un profesionist și 
așezată deasupra șemineului, Bailey zâmbea larg alături de o 
brunetă atrăgătoare. Işi ţinea mâna rezemată de umărul unui 
adolescent cu pielea netedă și dinţi sănătoși, albi, îmbrăcat cu o 


cămașă călcată ireproșabil. Joel Bailey, ghici Falk. Pe ecranul 
telefonului lui Margot Russell nu arăta chiar la fel. 

Bailey îi urmări privirea spre fotografie. 

— Am fost acasă la familia Russell să văd dacă fiul meu e 
acolo. Nu era, sau cel puţin nu cred că era, așa că am plecat. 

— Ai încercat să vorbești cu Margot? îl întrebă Carmen. 

— Era acasă, nu-i așa? M-am gândit eu că s-ar putea să fie. 
Nu, n-a vrut să răspundă la ușă, a zis ridicând privirea. Aţi vorbit 
cu ea? Ştie unde e Joel? 

Falk a dat să clatine din cap, când în pragul ușii s-a mișcat 
ceva. 

— Ce e cu Joel? L-au găsit? se auzi o voce. 

Femeia brunetă din fotografia de familie stătea acolo și-i 
privea. La fel ca soţul ei, și pe ea îngrijorarea o îmbătrânise. Era 
îngrijit îmbrăcată, purta bijuterii de aur strălucitor în urechi și la 
gât, însă ochii îi sclipeau, plini de lacrimile nevărsate. 

— Soţia mea, Michelle, zise Bailey. Tocmai le spuneam că am 
fost acasă la Margot Russell să-l caut pe Joel. 

— De ce? Nu cred că ar avea ce să caute la ea, comentă 
Michelle, cu buzele strânse într-o grimasă de neîncredere. Nu 
vrea să aibă nicio legătură cu ea. 

— Oricum, nu era acolo, i-a explicat Bailey. Se ascunde acasă 
la vreunul dintre amicii lui. 

— Măcar i-ai spus lui Margot să-l lase în pace? Pentru că dacă 
o să continue să-l bombardeze cu alte fotografii și filme video, o 
să mă duc chiar eu la poliţie. 

— Nu cred, începu Falk, dregându-și vocea, că există vreun 
risc să-i mai trimită Margot ceva, vreodată. E foarte supărată că 
toate au ajuns pe internet. 

— Şi credeţi că Joel nu e? E mai supărat decât oricine 
altcineva. E atât de jenat, că nici cu noi nu vrea să dea ochii. Nu 
a vrut să fie antrenat în nimic din toate astea. 

— După câte se pare, a vrut totuși fotografiile, zise Carmen. 

— Nu. Nu le-a vrut, a replicat dur Michelle, iritată. Fiul meu n- 
ar fi făcut niciodată așa ceva. Înţelegeţi ce vă spun? 

Bailey a dat să vorbească și el, dar soţia lui i-a făcut semn să 
tacă. 

— Chiar dacă a fost o greșeală, reluă Michelle, aruncând o 
privire spre portretul de familie. Chiar dacă au flirtat, de 
exemplu, și el a spus ceva ce Margot a înţeles greșit, de ce să-i 


trimită așa ceva? Fata asta nu are deloc respect de sine? Dacă 
nu voia ca fotografiile să ajungă online, poate că ar fi trebuit să 
se gândească la asta înainte de a se purta ca o târfuliță. 

Abia ce a terminat de rostit cuvintele, că Bailey a și sărit în 
picioare și a scos-o pe nevastă-sa afară din cameră. A lipsit 
câteva minute. Falk auzea murmurul înfundat și șoptit al unei 
voci dure și replicile piţigăiate și furioase ale celeilalte. Când a 
revenit, Bailey părea și mai tensionat. 

— Imi cer scuze pentru adineauri, a zis, oftând. Michelle e 
foarte marcată. Ea a descoperit pozele și înregistrările video. 
Avem o tabletă nouă pentru living și nu știu cum de s-a conectat 
mobilul lui Joel la ea. Probabil din greșeală, în timp ce ela 
descărcat ceva, pe tabletă s-a salvat albumul din camera foto a 
telefonului său și Michelle a văzut totul. M-a sunat pe mine. Eu 
eram deja în drum spre microbuzul care ne ducea la blestematul 
ăla de team building. A trebuit să întorc și să revin acasă. Joel 
era aici, cu niște prieteni. Pe ei i-am trimis acasă și, evident, l- 
am pus să șteargă imaginile. l-am ţinut și o morală zdravănă. 

— De aceea ai ajuns cu întârziere la cabană? întrebă Falk, și 
Bailey a încuviințat dând din cap. 

— N-am vrut să mai plec deloc, dar era prea târziu ca să mai 
contramandez. Nu dă bine ca șeful să lase baltă programul de 
team building. În plus... a șovăit el, dar apoi a continuat: M-am 
gândit că poate ar fi bine să o previn pe Alice. 

Falk o văzu pe Carmen ridicând din sprâncene. 

— Chiar dacă șterseseși deja fotografiile? 

— Am considerat că e important, i-a explicat Bailey, pe un 
ușor ton de martir. 

— ŞI ai reușit? Să o previi? 

— Da. In prima seară, pe traseu, când ne-am dus în tabăra 
fetelor. Incercasem să o sun de pe drum, dar n-am reușit să o 
prind. Până să ajung eu la cabană, grupul de fete deja pornise 
pe traseu. 

Falk se gândea la semnalul propriilor telefoane mobile, care 
scăzuse până aproape de zero, pe măsură ce se apropiaseră de 
lanțul muntos. 

— Dar ce de atâta grabă? întrebă el. Ai spus doar că imaginile 
fuseseră șterse, așa că de ce nu puteai să-i spui după programul 
de team building? Dacă tot era neapărată nevoie să-i spui? 


— Mda. Ştii, eu, unul, aș fi fost fericit să şterg imaginile și cu 
asta să se termine totul, dar... 

Aruncă o privire spre ușa în cadrul căreia stătuse soţia lui, mai 
devreme. 

— Michelle era... este... foarte supărată. Ştie numărul de 
telefon al lui Margot Russell. Cât am condus până la cabană, am 
început să mă alarmez că Michelle ar putea, știu și eu, să simtă 
nevoia să spună ce avea pe suflet. Nu voiam ca, după trei zile, 
Alice să ajungă acasă și să găsească un șir de mesaje de la 
Margot, plângându-se de nevastă-mea, iar Alice să nu știe 
despre ce era vorba. Ar fi avut atunci motive întemeiate să facă 
o plângere. 

Falk și Carmen se uitau la el. 

— Așadar, ce i-ai spus lui Alice? îl întrebă Falk. 

— M-am gândit că probabil nu ar vrea ca toată lumea să știe, 
așa că am luat-o deoparte. 

Peste chip îi trecu fantoma unui zâmbet crispat. 

— Ca să fiu sincer, eu nu am vrut să afle toată lumea. l-am 
povestit că Joel a avut niște fotografii cu Margot, dar că au fost 
șterse. 

— Cum a reacţionat Alice? 

— La început nu m-a crezut, când i-am zis de poze. Sau nu a 
vrut să mă creadă. 

Se uită iar spre ușa unde stătuse nevastă-sa, cu ochii roșii de 
plâns. 

— Poate că nu e de mirare totuși. A susţinut insistent că 
Margot nu ar face niciodată așa ceva, însă când i-am spus că 
văzusem cu ochii mei fotografiile, a reacţionat altfel. A început 
să înţeleagă și m-a întrebat dacă le mai arătasem și altcuiva sau 
dacă aveam de gând să o fac. l-am spus că nu, bineînţeles că 
nu. Cred că încă făcea eforturi să înţeleagă. Nu puteam să o 
condamn. Și eu însumi îmi băteam destul capul cu toată 
tărășenia. 

Își privi mâinile. 

Cu gândul la Jill Bailey, Falk se încruntă. £ o problemă de 
familie. 

— l-ai spus surorii tale ce s-a întâmplat? 

— În timpul programului de team building? făcu Bailey, 
scuturând din cap. Nu chiar tot. l-am zis că am întârziat pentru 
că am descoperit la Joel niște fotografii indecente. Nu i-am zis 


nimic de faptul că era implicată și Margot. M-am gândit că eo 
decizie pe care trebuie să o ia Alice, ca mamă, zise el și oftă. 
După excursie, când am văzut că Alice nu s-a întors, a trebuit 
să-i spun totuși lui Jill. 

— Cum a reacționat? 

— A fost furioasă. A zis că ar fi trebuit să-i spun toată 
povestea încă din prima seară, acolo, în tabără. Poate că așa ar 
fi trebuit? 

Carmen se lăsă pe spătarul fotoliului. 

— Şİ atunci, cum de s-a ajuns ca imaginile să fie făcute 
publice? Margot zice că sunt online încă de ieri. 

— Sincer, nu știu. leri am plecat imediat ce am aflat de asta 
de la Michelle. lar ea aflase de la o altă mamă, spuse și clătină 
din cap. Dacă are vreo importanţă, eu nu cred că Joel le-a 
răspândit. l-am vorbit mult de-a lungul timpului despre respect 
și dreptul la intimitate, și chiar mi s-a părut că înţelege. 

Falk se gândi că în momentul acela Daniel Bailey vorbea cam 
la fel ca nevastă-sa. 

— Când Michelle a descoperit pozele, a continuat Bailey, Joel 
era cu câţiva prieteni. În haosul acela, cred că este foarte posibil 
ca unul dintre ei să le fi copiat. 

Își învârtea în mâini telefonul. 

— Nu-mi doresc decât ca Joel să răspundă la afurisitul ăsta de 
telefon, ca să putem lămuri totul. 

Pentru o clipă, singurul zgomot care se auzea era trosnetul 
lemnelor în șemineu. 

— De ce nu ai zis nimic până acum, doar am mai stat de 
vorbă! a vrut Falk să știe. 

— Încercam să le respect copiilor intimitatea. Să nu le 
agravez situaţia. 

Falk se uită la el și, pentru prima dată, Bailey nu a reușit să-i 
susţină privirea. Mai era ceva. Falk se gândi la Margot stând ca 
un copil singură în bucătăria mamei sale. 

— Ce vârstă are Margot în imaginile acelea? 

Bailey clipi și Falk înțelese că avea dreptate. 

— Dacă se uită cineva la datele când au fost făcute, continuă 
el, o să descopere că fata nu avea atunci decât 15 ani? 

— Nu știu, zise Bailey, clătinând din cap. 

Falk era însă convins că știa. 

— Câţi ani are fiul dumitale acum? 


Tăcere îndelungată. 

— 18, de-abia i-a împlinit. Pe vremea când erau împreună, nu 
avea decât 17 ani. 

— Nu însă și acum, interveni Carmen, aplecându-se în faţă. 
Din punct de vedere legal, acum este un adult despre care se 
bănuiește că a distribuit fotografii cu conţinut sexual ale unei 
minore. Sper că aveţi un avocat bun. 

Bailey se așeză pe canapeaua lui scumpă, lângă focul care 
trosnea, și ridică ochii să-l privească pe fiul lui, care surâdea din 
portretul de familie pe hârtie lucioasă. 

Dădu aprobator din cap, dar nu părea fericit. 

— Avem. 


Ziua 3: Sâmbătă noaptea 

Alice lipsea deja de ceva vreme, înainte să bage cineva de 
seamă. 

Bree nu știa sigur de cât timp se uita la flăcări, când a realizat 
că numai ele patru stăteau în jurul focului. Scrută poiana. Nu era 
mare lucru de văzut. Fațada colibei scăpăra în portocaliu și 
negru, iar în lumina de la foc, la colţuri se formau umbre 
ascuţite. De jur-împrejur, tot restul zăcea în beznă absolută. 

— Unde e Alice? 

— Cred că s-a dus la toaletă, zise Lauren, ridicând ochii. 

De pe partea cealaltă a focului de tabără, Jill se încruntă. 

— Asta a fost cam demultișor, nu? 

— Oare? Nu știu. 

Nici Bree nu știa. Aici, în sălbăticie, timpul părea să treacă 
altfel. Privi flăcările alte câteva minute sau poate multe alte 
minute, până ce Jill începu să se foiască. 

— De fapt, unde e? Doar nu s-a dus așa de departe, încât să 
nu vadă drumul înapoi spre foc, nu? 

Se ridică în capul oaselor și strigă: 

— Alice! 

Ascultară. De undeva, din spatele ei, Bree auzi un foșnet și o 
trosnitură. Un oposum, își zise. În rest, liniște totală. 

— Poate că n-a auzit, a spus Jill, apoi a adăugat foarte încet: 
Rucsacul ei e încă aici, nu? A 

Bree s-a ridicat și s-a dus să verifice. In interiorul colibei a 
reușit să distingă doar contururile celor cinci rucsacuri. Nu-și 
dădea seama care era al lui Alice, așa că le-a mai numărat o 
dată, să fie sigură. Cinci. Toate în regulă. Când s-a întors să iasă, 
a prins cu coada ochiului o mișcare la fereastra laterală, așa că 
s-a apropiat de golul unde ar fi trebuit să fie geamul. O siluetă 
se mișca la liziera pădurii. Alice. 

Ce făcea acolo? Greu de spus. Bree văzu raza subțire ca acul 
a unei lumini. A oftat și s-a întors la foc. 

— Alice e acolo, după colţ, zise Bree arătând cu degetul spre 
locul respectiv. Îşi verifică telefonul. 

— Dar rucsacul e tot înăuntru? se interesă Jill. 

— Da. 

— Poţi să o aduci înapoi, aici? insistă Jill, privind cu ochii mici 
în beznă. Te rog. Nu vreau să se piardă nimeni pe întuneric. 

— Bine. 


Bree se uită în jur, stârnită de un foșnet care venea de 
undeva dinspre coroana copacilor. Chiar nu era altceva decât un 
oposum, Își spuse. 

leșind din raza de lumină a focului, totul a devenit întunecat și 
Bree pășea împleticindu-se pe terenul denivelat. Imaginea 
flăcărilor îi juca dinaintea ochilor, indiferent dacă îi ţinea 
deschiși sau închiși. Inspiră profund și apoi se opri, așteptând. 
Treptat, reuși să vadă din ce în ce mai clar. Zări silueta care se 
mișca la marginea poienii. 

— Alice! 

Auzindu-și numele, Alice a tresărit și s-a întors. În mâna ei, 
ecranul telefonului era luminat. 

— Hei, făcu Bree. Nu ne-ai auzit când te-am strigat? 

— Nu, scuze. Când? 

Faţa ei avea o expresie stranie și, când s-a apropiat, lui Bree i 
s-a părut că ochii ei înotau în lacrimi. 

— Acum câteva minute. Ai păţit ceva? 

— Nu. Credeam... pentru o clipă am crezut că am semnal. 

— Vai, Doamne, pe bune? Ai reușit să suni pe cineva? a zis 
Bree, gata să-i smulgă telefonul din mână, oprindu-se totuși la 
timp. 

— Nu. Am pierdut imediat semnalul. N-am mai reușit să-l 
prind. 

Alice își cobori privirea. 

— Nu știu. Poate că mi-am imaginat. 

— Pot să mă uit? spuse Bree, întinzând mâna, dar Alice era 
destul de departe de ea. 

— Nu ai ce să vezi, spuse. Poate că eu am văzut doar ce mi-aş 
fi dorit să văd. 

Pe ecran Bree zări un fragment dintr-un nume. Margot. 
Ultimul număr format. Ezită. Era telefonul lui Alice, însă acum 
erau toate în derivă, în aceeași nenorocită de barcă. Asta 
schimba regulile. Bree inspiră adânc. 

— N-ar trebui să-l folosim decât ca să sunăm la numărul de 
urgenţă. 

— Știu. 

— Adică, îmi dau seama că e greu. Tuturor ne e dor de casă și 
ne gândim la familiile noastre, înțeleg perfect asta, dar... 

— Bree, știu. Nu am reușit să vorbesc. 


— Dar și numai dacă încerci să suni, bateria tot se descarcă și 
nu știm cât o să mai... 

— Frate, știu toate astea! 

În mod cert, o lacrimă sclipind. 

— Nu voiam decât să vorbesc cu ea. Atâta tot. 

— Bine, zise Bree și o mângâie ușor pe spate. 

Era o senzaţie oarecum stânjenitoare și-și dădu seama că 
până atunci nu împărtășiseră mai mult de o strângere de mână. 

— Ştiu că a crescut, zise Alice, ștergându-și ochii cu mâneca. 
Dar tot copilul meu este. N-ai cum să înţelegi. 

Nu, probabil că nu avea cum, își zise Bree, gândindu-se la oul 
de pasăre spart. Încă-și ţinea mâna pe spatele lui Alice. 

— Să nu le spui celorlalte, zise aceasta, fixând-o pe Bree cu 
privirea. Te rog. 

— Vor vrea să știe despre semnal. 

— N-a fost niciun semnal. M-am înșelat. 

— Totuși... 

— N-o să facă decât să le sporească speranţele. Vor vrea 
toate să încerce să sune. Și ai dreptate în legătură cu bateria. 

Bree nu scoase nicio vorbă. 

— Bine? insistă Alice. 

Bree își lăsă mâna să alunece de pe spatele lui Alice și 
aceasta i-o prinse într-a ei, strâns, cu degetele crispate pe 
degetele lui Bree. Era aproape dureros. 

— Bree? Haide, ești destul de isteaţă ca să-ţi dai seama că am 
dreptate. 

Pauză. 

— Probabil, zise Bree. 

— Bravo, draga mea. Îți mulțumesc. Așa e cel mai bine. 

Bree dădu din cap și Alice îi dădu drumul la mână. 


Capitolul 18 

Așa cum stătea, în faţa casei sale imense, Daniel Bailey părea 
mic. Falk îl vedea în oglinda retrovizoare uitându-se cum el și 
Carmen ieșeau de pe aleea pentru mașini. Poarta de fier forjat 
care păzea proprietatea s-a deschis lin, fără zgomot, și i-a lăsat 
să iasă. 

— Mă întreb când are de gând Joel Bailey să vină acasă și să 
înfrunte consecinţele, zise Falk, în timp ce mașina străbătea 
străzile curate. 

— Probabil când o să aibă nevoie să-i spele maică-sa rufele. Și 
pun pariu că ea chiar o s-o și facă. Bucuroasă. 

Stomacul lui Carmen se revoltă, destul de tare cât zgomotul 
să nu fie acoperit de motor. 

— Nu vrei să mergem să mâncăm? a spus ea. Nu cred că 
Jamie a lăsat ceva de mâncare în casă înainte să plece. 

Se uita pe geam la șirul de magazine de lux pe lângă care 
treceau și a continuat: 

— Cu toate că pe-aici nu prea știu unde anume. Oricum, 
undeva unde să coste mai puţin decât un credit ipotecar. 

Falk stătu o clipă să se gândească, să cântărească opţiunile. 
O fi bună ideea, o fi rea? 

— Ai putea să vii la mine, zise el. Pregătesc eu ceva. 

Vorbele îi ieșiseră din gură mai înainte ca el să se fi hotărât 
dacă să le rostească sau nu. işi dădu seama că-și ţinea 
respiraţia, așa că expiră. 

— Ca de exemplu ce? 

Falk se gândi ce avea prin cămară și în frigider. 

— Spaghete bolognese? 

O văzu dând afirmativ din cap. A zâmbit, își mai zise el. 

— Spaghete bolognese la tine acasă. 

Cu siguranţă zâmbise, Falk simţea în glasul ei. 

— Cum aș putea să refuz? încheie Carmen. Haidem! 

Falk porni sirena. 

După treizeci de minute și după ce trecuseră pe lângă golful 
cu valuri mari și zbuciumate, ale căror creste luceau în lumina 
lunii, opri în dreptul clădirii din St. Kilda, unde se afla 
apartamentul lui. Falk deschise ușa. 

— Intră! 

Apartamentul avea răceala unei case în care nu mai intrase 
nimeni de câteva zile. Falk a aprins lumina. Adidașii lui erau încă 


lângă ușa de la intrare, acolo unde el îi împinse deoparte cu 
piciorul când se încălțase cu bocancii de drumeţie. Câte zile 
trecuseră de-atunci? Nici trei. | se păruseră mult mai multe. 

Carmen îl urmă și se uită în jur, fără jenă. O simţea cum îl 
privește, în timp ce el trecea prin living și aprindea luminile. Cu 
un băzâit, caloriferul prinse viaţă și, aproape instantaneu, aerul 
a devenit mai cald. Încăperea era toată zugrăvită într-un alb 
neutru, cu câteva pete de culoare date de rafturile ticsite de 
cărţi, care umpleau pereţii. In afară de ele, singurele piese de 
mobilier erau o masă într-un colţ și o canapea în faţa 
televizorului. Falk se gândi că acum, când mai era încă o 
persoană, locul părea mai mic, dar fără să fie înghesuit. Incercă 
să-și aducă aminte când mai fusese cineva în vizită la el. 
Trecuse ceva vreme de-atunci. 

Fără să aștepte vreo invitaţie, Carmen se așeză pe un scaun 
din dreptul barului pentru micul dejun, care despărţea bucătăria 
modestă de living. 

— Sunt drăguţe, zise ea, luând una din cele două păpuși 
croșetate care erau pe blat, deasupra unor plicuri cu bule de 
protecţie. Le faci cadou sau te apuci să colecţionezi chestii 
ciudate? 

— Cadou, zise Falk, râzând. Am avut de gând să le trimit 
săptămâna asta, dar, cu toate câte s-au întâmplat, n-am mai 
ajuns. Sunt pentru copiii unor prieteni. 

— A, da? zise Carmen, luând plicurile. Și nu sunt de pe-aici? 

— Nu. Unul e din Kiewarra, unde am crescut. 

Falk deschise un dulap și, ca să nu fie nevoit să se uite la ea, 
se concentră intens la proviziile din el. 

— Celălalt prieten a murit, de fapt. 

— Oh, îmi pare rău. : 

— Nu-i nimic, zise Falk, încercând să pară sincer. Insă fetița lui 
e bine. Și ea e tot în Kiewarra. Jucăriile sunt cadouri de 
aniversare, care o să ajungă cam târziu la ele. A durat ceva timp 
ca să le personalizez. 

Arătă numele înscrise pe rochițele păpușilor. Eva Raco. 
Charlotte Hadler. Amândouă creșteau ca din apă, i se spusese. 
Nu se dusese niciodată să vadă cu ochii lui și, brusc, se simți 
puţin vinovat din pricina asta. 

— Sunt niște cadouri potrivite, nu-i așa? Pentru fetițe... 


— Sunt minunate, Aaron. Sunt sigură că o să le placă foarte 
mult. 

Carmen le puse cu grijă înapoi în ambalaje și Falk continuă să 
scotocească prin dulapuri. 

— Vrei ceva de băut? 

Descoperi o sticlă singuratică de vin și șterse pe furiș stratul 
de praf depus pe ea. Nu prea-i plăcea să bea, nici în anturaj și, 
cu certitudine, nici de unul singur. 

— Vin roșu e bine? Credeam că am și alb, dar... 

— Roșu e perfect, mulțumesc. Stai, lasă-mă să-l deschid eu, 
zise Carmen, întinzând mâna după sticlă și două pahare. E 
frumos aici, la tine. Foarte îngrijit. Mie mi-ar trebui un preaviz de 
vreo două săptămâni ca să pot invita lumea la mine. Deși ai 
gusturi oarecum ascetice, dacă îmi e permisă observaţia. 

— Nu ești prima care o spune. 

Își vârî capul în alt dulap și ieși victorios cu două oale mari. 
Carnea tocată din congelator a ajuns în cuptorul cu microunde, 
la dezgheţat. Între timp, Carmen turna vinul în cele două 
pahare. 

— N-am avut niciodată răbdare pentru prostia aia cu „lasă-l 
să respire”, zise ea, ciocnindu-și paharul de al lui. Noroc! 

— Noroc! 

Era conștient că ochii ei erau aţintiţi asupra lui, când a pus 
uleiul, ceapa și usturoiul într-o cratiţă. După ce au început să 
sfârâie, Falk a deschis o conservă de roșii. Carmen zâmbi ușor. 

— Ce-i? o întrebă. 

— Nimic, răspunse ea, sorbind și uitându-se la el pe deasupra 
buzei paharului. Doar că, în cadrul ăsta de bârlog burlăcesc, mă 
așteptam la un sos la borcan. ` 

— Nu te entuziasma prea tare. Incă nu l-ai gustat. 

— Nu. Totuși, miroase bine. Habar n-aveam că știi să gătești. 

Falk surâse. 

— O afirmaţie puţin cam generoasă, probabil. Ştiu să fac 
spaghetele astea și alte câteva chestii. Totuși, seamănă cu 
cântatul la pian, nu crezi? Nu trebuie să știi decât vreo cinci 
piese acceptabile, pe care să le cânţi de câte ori ai musafiri, și 
lumea o să creadă că te pricepi. 

— Deci, ăsta e preparatul tău specific, așa cum se spune pe la 
emisiunile culinare? 

— Unul dintre ele. Mai am fix încă patru feluri. 


— Dă-mi voie să-ţi spun totuși că asta înseamnă patru 
preparate în plus faţă de ce știu să gătească majoritatea 
bărbaților. 

Zâmbi la rândul ei și sări jos de pe scaun. 

— Pot să dau drumul pe știri, un minut? 

Carmen a luat telecomanda fără să mai aștepte un răspuns. 
Sonorul era dat încet, dar Falk vedea cu colţul ochiului ecranul 
televizorului. Nu a trebuit să aștepte prea mult pentru ultimele 
noutăţi. In partea de jos a ecranului pe burtieră se derulau 
cuvintele: 

TEMERI MARI CU PRIVIRE LA TURISTA DIN MELBOURNE DATĂ 
DISPARUTA. 

O serie de fotografii a apărut pe ecran: Alice Russell singură și 
apoi, din nou, în poza de grup făcută la începutul traseului. 
Martin Kovac, fotografii vechi cu cele patru victime ale sale, o 
fotografie făcută din aer cu masivul Giralang - un ghem încâlcit 
de verde și brun, care se întindea până la orizont. 

— Vreo menţiune despre fiul lui? strigă Falk din bucătărie și 
Carmen clătină din cap. 

— Incă nu. Tot ce se spune pare să fie doar speculaţii. 

Stinse televizorul și se duse să cerceteze rafturile cu cărți. 

— Frumoasă colecţie, zise. 

— Poţi să împrumuţi ce vrei. 

Falk citea mult, mai ales ficțiune, o gamă largă, de la 
literatura premiată și până la cărţile indecent de comerciale. A 
amestecat în cratiţă și mirosurile au umplut încăperea. Carmen 
continua să studieze rafturile. Işi plimba degetele peste cotorul 
cărţilor și o dată sau de două ori s-a oprit, ca să-și aplece capul 
și să citească titlurile. S-a oprit apoi la jumătatea raftului și, 
dintre două romane, a scos ceva subţire. 

— E tatăl tău? 

Falk încremeni lângă aragaz. Ştia fără să se uite despre ce 
vorbea Carmen. Amestecă zdravăn într-una din oalele clocotind 
și abia apoi se întoarse spre ea. Carmen ţinea în mâna o 
fotografie pe care o ridicase spre el. Mai avea una și în cealaltă. 

— Da, e tatăl meu, răspunse Falk, ștergându-și mâinile pe un 
șervet de pânză. 

Se întinse să apuce fotografia pe care ea o ridicase. Era 
neînrămată și el o luă de o margine. 

— Cum îl chema? 


— Erik. 

Falk nu se uitase cu adevărat la fotografie de când o asistentă 
i-o tipărise și i-o oferise într-o copertă de carton, după 
înmormântare. In ea era el, alături de un bărbat plăpând, într-un 
scaun cu rotile. Tatăl lui arăta palid și tras la față. Amândoi 
zâmbeau, dar forțat, de parcă răspunseseră unei indicaţii venite 
de la persoana din spatele aparatului de fotografiat. 

Carmen se uita la cealaltă fotografie pe care o găsise. O ridică 
și pe aceea. 

— Asta e chiar drăguță. Când a fost făcută? 

— Nu știu sigur. Cu destulă vreme în urmă, evident. 

| se ridică un nod în gât când privi cea de-a doua fotografie. 
Calitatea imaginii era mai slabă și aparatul fusese puţin mișcat, 
dar, de data aceasta, zâmbetele surprinse în ea nu erau silite. 
Falk se gândi că probabil avea vreo trei ani. Stătea pe umerii 
tatălui său, cu mâinile prinse de o parte și de alta a feţei lui Erik 
și cu bărbia sprijinită în părul lui. 

Mergeau de-a lungul unei poteci pe care Falk o recunoscu. Era 
cărarea care ocolea padocul mare din spate. Tatăl lui îi arăta 
ceva în depărtare. Falk încercase de mai multe ori să-și 
amintească ce anume le atrăsese atenţia, dar fără succes. 
Indiferent ce fusese, îi făcuse pe amândoi să râdă. Fie că fusese 
timp frumos, fie că era vorba de o greșeală în procesul de 
developare a filmului, scena era scăldată într-o lumină aurie, 
care-ţi lăsa impresia unei veri nesfârșite. 

Falk nu mai văzuse ani de zile fotografia, până când adusese 
de la azil rucsacul tatălui său și scosese tot ce era în el. Nici 
măcar nu știa că tatăl lui o avea, cu atât mai puţin de cât timp 
era la el. Dintre toate momentele din viaţa lui, care ar fi vrut să 
fie altfel, Falk și-ar fi dorit ca tatăl lui să-i fi arătat fotografia 
aceea când încă mai era în viaţă. 

Cum nu-i fusese prea clar ce sentimente avea - legate de 
lucrurile care-i aparținuseră, de înmormântare, de moartea 
tatălui său -, Falk îndesase rucsacul în fundul debaralei, cu tot 
cu hărţile lui Erik, și strecurase fotografiile între două cărţi 
preferate, până ce avea să decidă ce va face cu ele. De atunci, 
acolo rămăseseră. 

— Semeni foarte tare cu el, zise Carmen, cu capul plecat și 
nasul aproape lipit de fotografie. Dar nu și în fotografia asta din 
spital. 


— Nu, la momentul respectiv era destul de bolnav. A murit la 
scurt timp după aceea. Înainte semănăm mai tare. 

— Da, chiar se vede în poza asta de când erai mic. 

— Știu. 

Carmen avea dreptate. Bărbatul din fotografie putea să fi fost 
Falk însuși. 

— Probabil că ţi-e dor de el, chiar dacă nu v-aţi înţeles 
întotdeauna. 

— Sigur că da. Îmi e foarte dor de el. A fost tatăl meu. 

— Doar că nu ai pus fotografiile pe perete. 

— Nu. Mă rog, nu mă prea dau în vânt după decoraţiunile 
interioare. 

Încercase să facă o glumă, dar Carmen nu a râs. Se uita la el 
pe deasupra paharului. 

— E-n regulă dacă-ţi pare rău, să știi. 

— Pentru ce să-mi pară rău? 

— Că nu i-ai fost mai aproape, când ai avut ocazia. 

Falk nu a spus nimic. 

— N-ai fi primul copil care simte asta după ce și-a pierdut un 
părinte. 

— Știu. 

— Mai ales dacă ţi se pare că te-ai fi putut strădui mai mult. 

— Știu, Carmen. Îţi mulţumesc. 

A pus jos lingura de lemn și s-a uitat la partenera sa. 

— Bine, făcu ea. Ziceam și eu. In caz că nu știai. 

Falk nu-și putu reţine un mic zâmbet. 

— Adu-mi aminte, ai pregătire în psihologie sau...? 

— Amatoare talentată, veni replica lui Carmen și zâmbetul lui 
se stinse. Totuși, e într-adevăr păcat că v-aţi înstrăinat unul de 
altul. Păreaţi să fiţi fericiţi împreună, când erai mic. 

— Da. Numai că el a fost întotdeauna un tip puţin cam dificil. 
Era foarte retras. 

— Cam ca tine, vrei să spui? comentă Carmen, privindu-l. 

— Nu. Mult mai rău ca mine. Tinea lumea la distanţă. Chiar și 
pe cunoscuţii mai apropiaţi. Și nu era prea vorbăreţ, așa că de 
cele mai multe ori era greu să știi ce gândește. 

— Serios? 

— Da. Asta a însemnat că, emoţional, a ajuns să fie destul de 
detașat... 

— Exact. 


— „„aşa că nu s-a mai apropiat niciodată cu adevărat de 
cineva. 

— Doamne, Aaron, pe bune, tu te auzi ce spui? 

Nu s-a putut abține să nu zâmbească. 

— Stai puţin, știu cum sună, dar nu e chiar așa. Dacă ne-am fi 
asemănat atât de tare, ne-am fi înţeles mai bine. Mai ales după 
ce ne-am mutat la oraș. Am avut nevoie unul de altul. În anii 
aceia de început, a fost dificil să ne adaptăm. Mie îmi lipsea 
ferma noastră, viaţa noastră de dinainte, dar el părea să nu 
înțeleagă asta. 

Carmen își lăsă capul într-o parte. 

— Sau poate că a înţeles cât de greu este, pentru că și lui i-a 
fost foarte greu, și de aceea te invita să mergi cu el în drumeţii, 
în weekenduri. 

Falk încetă să mai amestece în cratiţă și o privi. 

— Nu te uita așa la mine, zise ea. Tu trebuie să știi. Eu nu l- 
am cunoscut niciodată. Tot ce spun este că, după părerea mea, 
cei mai mulţi părinţi încearcă să facă tot ce e mai bine pentru 
copiii lor, zise și ridică din umeri. Adică, uită-te la soţii Bailey și 
la idiotul ăla de plod al lor. Negreșit, e inocenţa întruchipată, 
chiar și atunci când e surprins cu aparatul de fotografiat. Şi se 
pare că până și un nebun ca Martin Kovac și-a petrecut ultimii 
câţiva ani supărat că fiul lui a fost dat dispărut. 

Falk începu să amestece iar, încercând să-și dea seama ce să 
spună. In ultimele câteva zile, imaginea inconstantă pe care o 
avusese despre tatăl lui se schimbase încet, devenind ceva tot 
mai diferit. 

— Probabil, a spus el, într-un târziu. Şi să știi, chiar îmi doresc 
să fi reușit să lămurim lucrurile. Asta e clar. Și mai știu că ar fi 
trebuit să mă străduiesc mai mult. Doar că mi s-a părut că tata 
nu a vrut niciodată să facă și el jumătate din drumul spre mine. 

— Incă o dată, tu trebuie să știi mai bine. Dar tu ești cel care 
păstrează ultima fotografie cu tatăl său aflat pe moarte, între 
două cărți broșate. Mie asta nu-mi arată că ar fi jumătate de 
cale. 

Carmen s-a ridicat și a strecurat fotografiile înapoi, între cărţi. 

— Nu te încrunta, de aici încolo n-o să mă mai amestec, 
promit! 

— Da. Bine. Oricum, e gata cina. 

— Bun. Asta o să-mi închidă gura, cel puţin o vreme. 


Continuă să zâmbească până când și el îi întoarse zâmbetul. 

Falk umplu două farfurii cu paste și cu sosul delicios și le duse 
pe masa mică din colț. 

— Asta e exact ce-mi trebuie, zise Carmen, cu gura plină. 
Mulţumesc. 

A mâncat un sfert din ce avea în farfurie, apoi s-a lăsat pe 
spate și s-a șters la gură cu un șerveţel. 

— Deci, zise, vrei să vorbim despre Alice Russell? 

— Nu chiar. Tu vrei? 

Carmen clătină din cap. 

— Hai să vorbim despre altceva, zise ea, sorbind iar din 
pahar. De exemplu, când s-a mutat iubita ta? 

Falk a ridicat ochii, surprins, cu furculiţa oprită la jumătate 
drumului spre gură. 

— De unde știi? 

Carmen chicoti ușor. 

— De unde știu? Aaron, avem și noi ochi. 

Arătă spre un spaţiu mare și gol de lângă canapea, unde 
fusese odată un fotoliu. 

— Ori ăsta este apartamentul cel mai agresiv minimalist în 
care am fost eu vreodată, ori n-ai înlocuit încă mobila pe care a 
luat-o cu ea. 

Falk ridică din umeri. 

— A plecat acum vreo patru ani. 

— Patru ani! exclamă Carmen, punând paharul jos. Sincer, 
credeam că o să spui patru luni. Dumnezeu mi-e martor că nici 
eu nu sunt exagerat de mândră de casa mea, dar, pe bune. 
Patru ani. Ce mai aștepți? Ai nevoie să te duc la Ikea? 

Falk nu avea cum să nu râdă. 

— Nu. Doar că n-am reușit să pun altă mobilă în loc. Nu pot să 
stau pe două canapele în același timp. 

— Da, știu. Dar ideea e că inviţi lume la tine acasă și stau pe 
celelalte fotolii. Adică e chiar ciudat. Nu ai un fotoliu, dar ai... 
asta. 

Arătă spre o drăcie din lemn lustruit, pe care se aduna praful, 
așezată într-un colţ. 

— Oricum, ce este? 

— E un suport pentru reviste. 

— Dar nu sunt reviste pe el. 

— Nu. Eu nu prea citesc reviste. 


— Deci, a luat fotoliul, dar ţi-a lăsat suportul ei pentru reviste. 

— Cam așa ceva. 

— Incredibil, zise Carmen, clătinând din cap și mimând 
neîncrederea. Păi, dacă mai aveai nevoie de vreun semn că ţi-e 
mai bine fără ea, atunci îl ai acolo, în colţul fără reviste. Cum o 
chema? 

— Rachel. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

Falk se uita în farfurie. Nu-și îngăduia prea des să se 
gândească la ea. Când o făcea totuși, lucrul pe care și-l amintea 
cel mai des era felul în care zâmbea. Chiar la început, când 
relaţia era nouă. Falk umplu din nou paharele. 

— Chestiile obișnuite. Pur și simplu ne-am răcit unul de altul. 
Ea s-a mutat. A fost vina mea. 

— Mda, te cred, spuse Carmen, ridicând paharul. Noroc! 

— Poftim? exclamă el, aproape râzând. Sunt convins că n-ar 
trebui să spui asta. 

Carmen se uită la el. 

— Scuze, zise, dar ești om în toată firea, poţi să suporţi. Ce 
vreau să spun, Aaron, e că ești un tip de treabă. Ştii să asculți, 
mi se pare că nu ești nepăsător și încerci să te porţi corect cu 
ceilalţi. Dacă ai adus-o până în faza în care a trebuit să plece, ai 
făcut-o cu intenţie. 

Falk era pe punctul de a protesta, dar s-a oprit. Oare era 
adevărat? 

— Ea nu a greșit cu nimic, zise, într-un final. Își dorea lucruri 
pe care eu am simţit că nu i le pot oferi. 

— Cum ar fi? 

— Voia să lucrez ceva mai puţin, să vorbesc ceva mai mult. 
Să-mi iau liber. Să ne căsătorim, poate, ce știu eu? Voia să-mi 
rezolv divergenţele cu tata. 

— Ţi-e dor de ea? 

Falk clătină din cap. 

— Acum nu-mi mai este, zise, sincer. Dar uneori mă gândesc 
că ar fi trebuit s-o ascult. 

— Poate că nu e prea târziu. 

— E prea târziu. S-a măritat. 

— Se pare că ar fi putut să-ţi facă bine dacă rămâneaţi 
împreună. 


Carmen întinse o mână peste masă și îl atinse ușor. Se uită în 
ochii lui. 

— Dar nu trebuie să te învinovăţești prea mult. Nu era 
potrivită pentru tine. 

— Nu? 

— Nu. Aaron Falk, tu nu ești genul de bărbat al cărui suflet- 
pereche să aibă un suport pentru reviste. 

— Ca să fiu sincer, nu ea l-a lăsat. 

Carmen izbucni în râs. 

— Și nu a mai fost nimeni după ea? 

Falk nu-i răspunse imediat. Cu șase luni în urmă, în orașul lui 
natal. O fată de demult, acum femeie. 

— De curând. Era cât pe ce. 

— N-a ţinut? 

— Era... 

Ezită. Gretchen. Ce-ar fi putut să spună despre ea? Despre 
ochii ei albaștri și părul ei blond? Despre secretele ei? 

— „foarte complicat. 

Mintea îi era atât de departe, în trecut, că aproape nu a auzit 
telefonul vibrând pe blatul din bucătărie. Nu s-a mișcat destul de 
repede și, până să răspundă, telefonul a încetat să mai sune. 

Imediat, a început să sune telefonul ei în geantă, strident și 
insistent. Carmen scotoci după el și-l scoase, în timp ce Falk îl 
verifica pe al lui, să vadă de la cine era apelul pierdut. Ridicară 
amândoi ochii de pe ecrane și privirile li se întâlniră. 

— Sergentul King? zise Falk. 

Carmen încuviinţă cu o mișcare din cap, apăsă apoi o tastă și 
ridică telefonul la ureche. Soneria se opri, dar Falk aproape că a 
continuat să o audă, ca pe un sunet îndepărtat, dar insistent, de 
clopot. 

Carmen a ascultat și apoi a ridicat privirea să se uite la el. 
Mimă: 

— Au găsit coliba. 

Falk simţea cum adrenalina era să-i spargă pieptul. 

— Şi Alice? 

Carmen continua să asculte. O singură mișcare, bruscă, din 
cap. 

Nu. 


Ziua 3: Sâmbătă noaptea 

Ploaia s-a pornit dintr-odată, a acoperit stelele și a 
transformat focul într-un morman de cenușă fumegândă. 
Femeile s-au retras în colibă, și-au luat rucsacurile și restul 
lucrurilor și și-a marcat fiecare propriul ei mic teritoriu. Răpăiala 
de pe acoperiș parcă micșora spaţiul și Jill avea senzaţia că orice 
camaraderie creată în jurul focului se împrăștiase odată cu 
fumul. 

Tremura. Nu știa ce era mai rău: întunericul sau frigul? De- 
afară se auzi un trosnet puternic și Jill tresări. Decise 
instantaneu că mai rău era întunericul. Aparent nu era singura 
care gândea astfel, pentru că auzi pe cineva mișcându-se și-apoi 
se aprinse o lumină. Lanterna stătea pe podeaua colibei și 
lumina praful stârnit. Clipea intermitent. 

— N-ar trebui să consumăm bateriile, zise Alice. 

Nimeni nu s-a mișcat. Alice a scos un sunet care trăda 
frustrarea și a întins mâna în faţă. 

— Nu trebuie să le consumăm. 

Un clic. Beznă. 

— E vreun semnal, cât de slab, pe telefon? o întrebă Jill. 

Sunetul făcut de cineva care scotocește, apoi un mic pătrat 
luminos. Jill își tinu respiraţia. 

— Nu. 

— Câtă baterie mai are? 

— Cincisprezece la sută. 

— Închide-l! 

Lumina dispăru. 

— Poate că o să fie semnal când se oprește ploaia. 

Jill habar n-avea ce influenţă putea să aibă vremea asupra 
semnalului, dar se agăţă de această idee. Poate când ploaia se 
va opri... Da, se hotărî să creadă asta. 

In partea opusă a colibei se aprinse încă o lumină. Era mai 
puternică de astă dată și Jill a recunoscut lanterna industrială a 
lui Beth. 

— Eşti surdă? zise Alice. Trebuie să economisim bateriile. 

— De ce? se auzi vocea lui Beth, venind dinspre colţul ei 
ascuns în penumbră. Mâine o să ne caute. Asta este ultima 
noastră noapte aici. 

Un hohot de râs, Alice. 


— Te amăgești singură dacă-ţi închipui că avem vreo șansă să 
ne găsească mâine. Suntem așa de departe de traseu, că nu vor 
căuta aici. Singura modalitate în care ar putea să ne găsească 
mâine este să pornim la drum și să ieșim noi în calea lor. 

După o clipă, lumina lanternei a dispărut. Erau din nou în 
întuneric. Beth șopti ceva abia auzit. 

— Ai ceva de spus? se răsti Alice la ea. 

Niciun răspuns. 

Jill simţea că o apucă durerea de cap, tot încercând să 
analizeze ce opţiuni aveau. Nu-i plăcea coliba - deloc -, dar 
măcar erau la adăpost. Nu voia să se întoarcă iar afară, unde 
copacii erau atât de deși și crengile lor dure o zgâriau, și unde 
trebuia să se chinuie să-și încordeze vederea, ca să nu piardă 
cărarea, care tot dispărea de sub pașii lor. 

Cu coada ochiului zărea totuși salteaua, cu ciudata ei pată 
neagră. | se făcea rău gândindu-se să plece; o speria gândul de 
a rămâne. Îşi dădu seama că tremură - de foame sau de frig, nu 
era sigură - și se sili să inspire adânc. 

— Hai să mai căutăm o dată în bagaje. 

Vocea îi suna diferit în propriile-i urechi. 

— După ce? 

Nu era sigură a cui fusese vocea. 

— Mâncare. Ne e foame tuturor și asta nu ne e de niciun folos. 
Toată lumea să-și controleze rucsacurile, buzunarele, ce-o fi. Cu 
mare atenţie. Trebuie să mai avem vreun baton de cereale sau 
un pachet de alune sau ceva să împărţim. 

— Am făcut deja asta. 

— O facem din nou. 

Jill își dădu seama că-și ţinea respiraţia. Auzea foșnetul 
ţesăturilor și fermoarele care se desfăceau. 

— Măcar pentru asta putem să ne folosim lanternele, Alice? 

Beth și-o aprinse pe-a ei fără să mai aștepte un răspuns. De 
astă dată, Alice nu s-a mai opus și Jill a înălţat o rugăciune 
tăcută, de mulţumire. Te rog, fă ca ele să găsească ceva, se 
gândi ea, în timp ce cotrobăia prin propriul bagaj. O singură 
victorie, ca să le ridice moralul până dimineaţă. Simţi pe cineva 
cu un pas mai aproape de ea. 

— Ar trebui că controlăm bagajul lui Beth. 

Era vocea lui Alice la urechea ei. 

— Hei! Alice, vă aud. Nu am nimic în rucsac. 


Raza lanternei se lovea de pereţi. 

— Așa ai zis și ieri. 

Beth pendulă raza prin încăpere și i-o propti lui Alice în ochi. 

— Care e problema? făcu Alice, tresărind, dar fără să ezite. 
Asta s-a întâmplat, nu-i așa? Seara trecută, ai minţit și ai zis că 
nu mai ai mâncare. Când, de fapt, aveai. 

Zgomotul unei respiraţii. 

— Ei bine, astă-seară nu am. 

— Atunci, nu te superi dacă o să verificăm. 

Alice făcu repede un pas înainte și îi smulse lui Beth rucsacul 
din mâini. 

— Hei! 

— Alice! interveni Bree. Las-o-n pace! Nu are nimic. 

Alice le ignoră pe amândouă, deschise rucsacul și băgă mâna 
în el. Beth i-o apucă și trase așa de tare, că braţul lui Alice se 
răsuci la spate. 

— Frate! Ai grijă! făcu aceasta, frecându-și umărul. 

În lumina lanternei, ochii lui Beth erau mari și negri. 

— Tu să ai grijă! M-am săturat până peste cap de tâmpeniile 
tale. 

— Atunci ai noroc, pentru că mie mi-au ajuns chestiile astea. 
Cu totul. Mâine-dimineaţă, la prima geană de lumină, eu am 
plecat de-aici. Cine vrea să vină cu mine poate să o facă. Restul 
nu aveţi decât să rămâneţi aici și să vă încercaţi norocul. 

Acum lui Jill îi zvâcnea capul. Și-a dres glasul, care-i suna 
nefiresc și straniu. 

— Am spus-o deja, nu ne despărţim. 

— lar eu am spus deja, Jill, că în clipa de faţă nu-mi pasă ce 
crezi tu, zise Alice întorcându-se spre ea. Eu plec. 

Jill a încercat să inspire adânc, dar o ţinea un junghi în piept. 
Se simţea de parcă aerul nu-i ajungea în plămâni. Clătină din 
cap. Sperase sincer că nu se va ajunge aici. 

— Dar nu iei telefonul cu tine, zise ea. Să fie clar! 


Capitolul 19 

Falk era din nou la volan, înainte de revărsatul zorilor. A oprit 
în faţa blocului unde era apartamentul lui Carmen. Când 
partenera lui plecase de la el, în urmă cu șapte ore, era 
întuneric și acum era la fel. Carmen îl aștepta pe trotuar, gata 
de plecare, iar după ce a urcat în mașină nu a zis prea multe. 
Spuseseră totul cu o seară înainte, după apelul pe care îl 
primiseră de la sergentul King. 

— Cum au găsit coliba? o întrebase Falk, după ce Carmen 
închisese telefonul. 

— Un pont, se pare. Nu a intrat în detalii. Zice că o să știe mai 
multe până când ajungem noi acolo. 

Când Falk telefonase la birou, la celălalt capăt al firului a fost 
tăcere. 

Încă mai cred că o vor găsi în viață? Falk nu ştia. Dacă o 
găsesc în viaţă, ar putea să înceapă să vorbească despre tot 
felul de lucruri. Da, s-ar putea. Ati face bine să vă duceti acolo. 
Nu uita că încă avem nevoie de contracte. Nu, Falk nu avea cum 
să uite. 

El și Carmen au făcut din nou cu schimbul la volan. La fel ca 
înainte, drumurile erau în mare parte pustii. Au trecut pe lângă 
padocurile de acum familiare, dar, de astă dată, călătoria părea 
cu mult mai lungă, se gândi Falk. 

Când, în sfârșit, se apropiau de intrarea în rezervaţie, Falk a 
văzut lumina verzuie a staţiei de benzină și a condus spre ea. Se 
gândea la ce îi spusese data trecută băiatul de la casă. A; găsit 
lucrurile sau cortul și pe urmă, imediat, găsești întotdeauna și 
cadavrul. Acum, intrând în magazinul staţiei de benzină, și-a 
mijit ochii. De partea cealaltă a tejghelei servea o femeie. 

— Unde e tipul de-aici? o întrebă Falk, în timp ce-i întindea 
cârdul. 

— Steve? A anunţat că e bolnav. 

— Când? 

— Azi-dimineaţă. 

— Ce-a păţit? 

Femeia îl privi ciudat. 

— De unde să știu eu? p 

Femeia îi dădu cardul înapoi și se întoarse cu spatele. Incă un 
idiot de la oraș. 


Falk își luă cardul. Tot drumul până la mașină, a simţit că 
femeia se uita la el. Deasupra parcării, ochiul de ciclop al 
camerei de supraveghere privea în jos, impasibil. 


* 


Dacă înainte complexul fusese plin, acum era 
supraaglomerat. Vestele reflectorizante şi  camionetele 
televiziunilor erau pretutindeni. Nu era liber niciun loc de 
parcare. 

Falk o lăsă pe Carmen la intrarea în cabană și ea alergă 
înăuntru, în timp ce el căută un loc unde să parcheze. Sergentul 
King spusese că va lăsa indicaţii la recepţie. Falk mergea cu 
viteză mică și, la capătul unui rând, a fost nevoit să parcheze în 
paralel, în spatele camionetei unui ranger. 

A coborât din mașină, să aștepte. Era și mai frig decât își 
aducea aminte și își închise fermoarul jachetei. De cealaltă parte 
a parcării, departe de viesparul de activităţi, începutul traseului 
Mirror Falls era tăcut și pustiu. 

— Hei! 

Falk auzi o voce și se întoarse. O clipă, nu o recunoscu pe 
femeie. Părea altfel, scoasă din context. 

— Bree. Ai ieșit din spital. 

— Da, aseară. Slavă cerului! Chiar simţeam nevoia să iau aer. 

Părul negru îi era înghesuit sub o pălărie și frigul tăios îi 
îmbujorase puţin obrajii. Părea de-a dreptul frumoasă, se gândi 
Falk. 

— Ce-ţi face braţul? 

— E bine, mulţumesc. Mă mai doare totuși puţin, mai zise, 
uitându-se la bandajul care i se itea de sub mâneca jachetei. 
Altceva mă îngrijorează mai mult. Beth și cu mine ar trebui să 
plecăm azi, mai târziu. Eu am o întâlnire mâine-dimineaţă cu un 
specialist, la Melbourne, dar... 

Bree privi către un grup de căutători care urca într-un 
microbuz. Își dădu la o parte din ochi o șuviţă de păr. Falk băgă 
de seamă că femeia își pilise și-și îndreptase unghiile rupte. 

— Coliba aceea... nu e cea pe care a folosit-o Martin Kovac, 
nu? 

Nu făcuse efortul de a-și ascunde spaima din glas. 


— Nu știu, îi răspunse cu toată sinceritatea Falk. Presupun că 
vor încerca să afle. 

Bree începu să-și roadă o unghie. 

— Ce-o să se întâmple acum, că au găsit adăpostul? 

— Îmi închipui că-și vor concentra cercetările în jurul zonei 
respective. Să caute orice urmă care-ar putea duce la Alice. 

Un minut, Bree nu a mai zis nimic. 

— Ştiu că toată treaba cu Kovac a fost demult, dar mai este 
cineva care știa de colibă, nu-i așa? Cineva care a informat 
poliţia? Unul dintre căutători mi-a zis că așa au dat de ea. 

— Probabil. În clipa asta nu știu mai mult decât tine. 

— Dar dacă știa cineva de ea, atunci acel cineva nu putea să 
știe și că suntem acolo? 

— Nu cred că e obligatoriu ca lucrurile să fi stat așa. 

— Dar tu n-ai fost acolo. Uneori pădurea era așa de deasă, că 
nu vedeai nimic. Nu știi cum este. 

— Nu știu, recunoscu Falk. E-adevărat. 

Priviră microbuzul plin de căutători îndepărtându-se. 

— În fine, zise Bree după o clipă. De fapt, am venit pentru că 
voiam să-ți mulțumesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te-ai purtat corect cu Beth. Mi-a zis că ţi-a spus 
de faptul că e eliberată condiţionat. Unii află despre asta și se 
grăbesc să judece. Foarte des, lumea își închipuie ce e mai rău 
despre ea. 

— Pentru nimic. Ea e bine? Când am vorbit, deunăzi, părea 
cam abătută. 

Bree se uită la el. 

— Când a fost asta? 

— Acum câteva seri. M-am întâlnit cu ea în faţa cabanei. Se 
uita cum plouă. 

— A, nu mi-a spus, zise Bree, încruntându-se. Băuse ceva? 

Falk a întârziat o secundă prea mult cu răspunsul și 
încruntătura lui Bree s-a adâncit. 

— E-n ordine. Mi-am închipuit eu că s-ar putea să bea. E 
foarte stresată. Mă așteptam la asta. 

— Cred că nu a băut decât o bere, zise Falk. 

Bree scutură din cap. 


— Doar una. Doar zece. N-ar trebui să bea deloc. Punct. Dar 
așa e Beth, să știi. Intotdeauna vrea să se comporte cum se 
cade, dar nu știu cum se-ntâmplă că nu reușește niciodată... 

Bree se opri și privi pe lângă el spre cabană. Falk se întoarse 
și el. Pe scările de la intrare, prea departe ca să-i audă, o siluetă 
stătea și-i privea. Jacheta prea strâmtă, părul scurt și negru. 
Beth. Falk se întreba de cât timp era acolo. 

Ridică braţul și-i făcu semn. După un mic răgaz, Beth îi 
răspunse, ridicând la rândul ei braţul. Chiar și de la distanţa 
aceea, Falk vedea că fata nu zâmbea. 

— Aș face bine să mă întorc, zise Bree, grăbită. Mulţumesc 
încă o dată. 

Falk se sprijini de mașină și o urmări pe Bree cu privirea, în 
timp ce aceasta traversa parcarea. Pe scările pavilionului, Beth 
rămăsese în picioare, făcând exact același lucru. Nu s-a mișcat 
decât atunci când sora ei a ajuns lângă ea. 


Ziua 3: Sâmbătă noaptea 

Bree își auzea propria respiraţie răsunându-i în urechi. Alice 
stătea cu spatele la perete. 

Jill întinse mâna. 

— Dă-mi telefonul! 

— Nu. 

— Unde e? În rucsac? Dă-mi să văd! 

— Nu. 

— Nu e o rugăminte, a spus Jill, aplecându-se să înșface 
rucsacul lui Alice. 

— Hei! făcu Alice și încercă să i-l smulgă înapoi, însă Jill i-l 
trase din mână. 

— Alice, dacă vrei așa de tare să pleci, atunci nu ai decât să 
pleci naibii. 

Jill băgă mâna în rucsac și, cu un icnet de frustrare, îl răsturnă 
cu susul în jos. Conţinutul se revărsă pe jos. 

— Eşti pe cont propriu și dacă o să mori într-un șanț, pe 
undeva, așa îţi trebuie. Dar nu iei telefonul cu tine. 

— Doamne! 

Alice se lăsă pe vine, să-și adune lucrurile, în timp ce Jill 
scotocea prin ele. Polar ud, busolă, sticlă de apă. Niciun telefon. 

— Nu-i aici. 

— Trebuie să fie la ea în haină, veni vocea lui Beth, de 
nicăieri, parcă. 

Bree a sărit în picioare. 

Alice părea să se fi baricadat într-un colţ, strângându-și 
lucrurile la piept. Jill îi puse lanterna în ochi. 

— E la tine în haină? Nu complica lucrurile! 

Alice se feri și se întoarse cu spatele. 

— Să nu-ndrăznești să m-atingi. 

— Ultima șansă. 

Alice nu a spus nimic. Beth se repezi atunci spre ea, apucând- 
o cu ambele mâini de haină, strângându-i-o în pumni. 

— Ce rahat, Alice! Tu ai fost mai mult decât bucuroasă să-mi 
cauţi prin lucruri când ai crezut că ascundeam ceva... 

Bree încercă să o tragă pe sora ei înapoi, în timp ce Alice se 
ghemuia și ţipa. 

— Dă-te la o parte de pe mine! 


Beth o scotoci prin buzunare și, cu un sunet de satisfacţie, 
scoase victorioasă prada și o ridică în aer. Telefonul. Cu mâna 
cealaltă o împinse pe Alice la o parte. 

Aceasta făcu câțiva pași împleticiţi, pe urmă se aruncă înainte 
și apucă telefonul. Cele două s-au luptat încleștându-se și au 
căzut amândouă peste masă, care s-a rupt cu ele. Se auzi 
zornăitul unei lanterne căzute pe podea și în încăpere se făcu 
beznă. Bree auzea gemetele încăierării. 

— E al meu... 

— Dă-i drumul... 

— Încetaţi! se auzi Bree pe sine strigând. 

Nu știa sigur cui i se adresează. Ceva greu i s-a rostogolit 
până la picior. Lanterna. A ridicat-o, a zgâlţăit-o și lumina s-a 
întors spre ea, orbind-o. Bâjbâind, a răsucit-o în direcţia din care 
veneau zgomotele. 

Alice și Beth erau întinse pe jos, una peste alta. Bree aproape 
că nu reușea să le distingă, în îmbârligătura de membre, dar 
apoi una din ele a ridicat braţul. Bree a început să ţipe, dar era 
prea târziu. Raza lanternei a aruncat o umbră fulgerătoare, în 
timp ce mâna lui Beth se abătu repede și cu forţă. Când a lovit-o 
pe Alice peste obraz, plesnetul a părut să zguduie pereţii. 


Capitolul 20 

Carmen ieși din cabană cu o hartă în mână, pe care era 
marcat un X mare și roșu. 

— Trebuie s-ajungem aici, zise, pe când se urcau amândoi în 
mașină. E ceva de mers. Vreo patruzeci de minute. North Road e 
punctul de acces cel mai apropiat. 

Falk se uită pe hartă. X-ul era marcat în adâncul sălbăticiei. La 
câţiva kilometri spre nord, un drum îngust de acces pentru 
vehicule străpungea zona. 

Carmen își puse centura de siguranţă. 

— Sergentul King e deja acolo. Şi se pare că și Margot Russell. 

— Nu singură, sper? zise Falk. 

— Nu. Am văzut-o pe Lauren în hol. Un ofiţer de legătură le-a 
adus pe amândouă azi-dimineaţă, devreme. Margot refuză în 
continuare să dea ochii cu tatăl ei. El vine separat, cu mașina. 

Când să iasă din parcare, Falk a surprins o siluetă care-i 
urmărea din cabană de după ușă. Una din gemene, se gândi el. 
Aflată în umbră, nu-și putea da seama care din ele. 

Au condus pe drumurile rurale, cu vântul care sufla din nou 
printre vârfurile arborilor. Carmen nu vorbea decât atunci când 
indica direcția. Drumurile au devenit tot mai scurte și mai 
înguste, până ce s-au trezit, în sfârșit, zgâlţâiți pe o potecă 
pietruită ca vai de lume, îndreptându-se spre o mulţime agitată 
de polițiști și căutători. p 

Locul vibra, într-un amestec ciudat de îngrijorare și ușurare. În 
sfârșit, un fel de reușită, chiar dacă nu întocmai cea pe care o 
sperau cu toţii. Când au coborât din mașină, Falk a observat 
ceva, ca un fulger roșu. lan Chase, cu hanoracul lui de polar de 
la Executive Adventurers, stătea lângă un grup de rangeri. 
Dădea târcoale, fără să facă parte din grup, dar nici în afara lui 
nu era. Când îi văzu pe Falk și Carmen, le făcu un semn scurt 
din cap și se apropie de ei. 

— Hei, vreo veste nouă? Au găsit-o? De-asta sunteţi aici? 

Ochii îi tot fugeau spre pădure și apoi reveneau la cei doi. 

— Din câte știm noi, nu, zise Falk și se uită la Carmen. 

— Au descoperit totuși coliba, comentă Chase, cu ochii 
pendulând în continuare. Cadavrul ar putea să fie prin 
apropiere. 

— Asta dacă nu e încă în viaţă. 


Chase se opri, clipi, fără să-și poată șterge destul de repede 
de pe chip expresia stânjenită. 

— Da, bineînţeles. Absolut. Să sperăm că aşa e. 

Falk nu prea putea să-l învinovăţească. Ştia că șansele erau 
slabe. 

Un poliţist de la cabană anunţase deja prin radio că sosiseră, 
iar sergentul King îi aștepta la marginea pădurii. Era negru la 
faţă, dar se mișca sub impulsul invizibil al adrenalinei. Când se 
apropiară de el, le făcu cu mâna și cobori ochii spre încălţările 
lor, încuviinţând din cap la vederea ghetelor pe care le purtau. 

— Bun. O s-aveţi nevoie de ele. Haideţi! 

O luă înainte avântându-se în pădure, urmat de Falk și 
Carmen. După un minut, murmurul și zarva din urma lor au 
dispărut și toţi trei au fost învăluiţi de o tăcere profundă. Falk 
observă că de un copac flutura prinsă o bucată de bandă 
marcatoare, folosită de poliţie, care le indica traseul. Sub tălpile 
lor, poteca era abia vizibilă, marcată mai ales de peticele de 
iarbă strivită de ghetele care trecuseră recent pe-acolo. 

— Așadar, cum aţi dat de locul ăsta, până la urmă? se 
interesă Falk. 

Erau singuri, și totuși King vorbea în șoaptă. 

— Un deţinut de la Barwon a anunţat că are un pont. A fost 
membrul unei bande de motocicliști, execută o pedeapsă lungă 
pentru atac armat și se pare că i-a ajuns. Când a auzit la știri că 
suntem în căutarea colibei, și-a dat seama că ar putea să obţină 
un folos. Zice că avea câţiva amici care făceau tranzacţii cu Sam 
Kovac, pentru medicamente ODD?. 

— Serios? 

— Zice că lui Sam îi cam plăcea să se dea mare cu bătrânul 
lui, se lăuda că știe chestii pe care poliţia nu le cunoaște, treburi 
din astea. Sam i-a adus aici de două ori. 

King făcu semn din cap spre cărarea îngustă din faţa lor. 

— Împătimitul de motociclism nu era sigur de locul exact, dar 
știa despre North Road și de alte câteva repere - puţin mai sus e 
un defileu -, așa că am reușit să restrângem zona. Zice că s-ar 
putea să mai știe câte ceva. Chiar acum face o înţelegere, 
asistat de avocaţii lui. 


2 Oppositional Defiant Disorder, tulburare de opoziţie sfidătoare la adresa 
celor din jur. (N.t.) 


— Şi credeţi ce-a spus despre Kovac? se interesă Carmen. Nu 
cumva a dat el singur peste colibă și acum încearcă să 
înfrumuseţeze povestea? 

— Da, îl credem, zise King, oftând. 

Urmă o pauză scurtă. 

— Am descoperit niște rămășițe umane. 

S-a lăsat tăcere. Falk privi întrebător. 

— Cine e? 

— Bună întrebare! 

— Nu e Alice? 

— Nu, zise King, clătinând din cap. Sigur, nu. Sunt prea vechi. 
Mai sunt și alte câteva lucruri interesante acolo - o să vedeţi cu 
ochii voștri -, dar nici urmă de Alice. 

— Doamne, zise Carmen. Ce s-a întâmplat acolo? Undeva, în 
adâncul pădurii, câteva păsări kookaburra nevăzute râdeau și 
ţipau. 

— Altă întrebare bună! 


Ziua 3: Sâmbătă noaptea 

Beth a auzit plesnetul mâinii ei peste obrazul lui Alice cu o 
secundă înainte ca senzaţia de usturime să-i acopere palma. 
Sunetul a părut să reverbereze de jur-împrejurul colibei, iar 
mâna îi zvâcnea, fierbinte și dureroasă. 

Doar pentru o clipă, lui Beth i s-a părut că amândouă se 
clătinau pe o muchie de cuţit de unde ea - ele - ar mai fi putut 
încă să dea înapoi. Să-și ceară scuze. Să dea mâna. Să facă un 
raport la Resurse Umane, la întoarcere. Pe urmă însă afară a 
răbufnit vântul, Alice a scos un sunet sugrumat, de furie, și 
împreună s-au clătinat și au căzut. Când au început strigătele, 
se auzeau dinspre toate colţurile încăperii. A 

Beth simţi cum Alice o apucă de păr și-i trage capul în jos. Își 
pierdu echilibrul și se izbi cu umărul de podea. Rămase fără aer 
în plămâni, goliţi sub propria-i greutate. O pereche de mâini îi 
împinse faţa în pământ. Beth simţea ţărâna zgâriindu-i obrazul 
și gustul ei rânced și umed. Cineva o apăsa cu toată greutatea. 
Alice. Ea trebuia să fie. Prin apropierea aceea fizică, putea să 
simtă izul abia perceptibil lăsat de un trup, și o parte a minţii ei 
mai găsi răgazul să fie surprinsă. Alice nu-i păruse niciodată 
genul de persoană care transpiră. Beth a încercat să-și revină, 
dar braţele îi erau înţepenite într-o poziţie incomodă și se luptă, 
agăţându-se de haine, cu degetele alunecându-i pe țesătura 
impermeabilă, scumpă. 

Simţi că era trasă de cineva și că alte două mâini încercau pe 
bâjbâite să le despartă, pe ea și pe Alice. Era Bree. 

— Dă-te de pe ea! striga aceasta. 

Beth nu știa cu cine vorbește. A încercat să se răsucească și 
să scape, apoi simţi o bufnitură, un trosnet și Bree își pierdu 
echilibrul, căzând peste ele. Toate trei s-au rostogolit greoaie pe 
o parte, izbindu-se de piciorul mesei, pe care l-au proiectat, 
scârțâind, la podea. O pocnitură ascuţită, apoi cineva din partea 
opusă a camerei a scos un răcnet de durere. Beth încercă să se 
ridice, dar Alice o trăgea înapoi în jos, cu o mână înfiptă în părul 
ei. Teasta i se izbi de pământ destul de tare cât să-i trimită în 
corp un val de greață, din stomac și până în gât. Văzu pete albe 
sclipind în întuneric și, sub apăsarea mâinilor agitate, ca niște 
gheare, simţi cum se înmoaie. 


Capitolul 21 

Pe măsură ce înaintau, cărarea devenea tot mai greu de 
străbătut. După o oră, aproape că dispăruse complet după ce au 
traversat un pârâu, apoi a reapărut, ca să vireze brusc și 
imprevizibil spre o pantă abruptă, în partea defileului de care le 
vorbise King. Şirurile de copaci identici, ca niște santinele, 
începeau să joace dinaintea ochilor lui Falk care se simţea din 
ce în ce mai recunoscător când vedea banda marcatoare. Nu-i 
plăcea ideea de a parcurge singur porţiunea aceea de traseu. 
Ispita incontrolabilă de a o lua aiurea era mereu prezentă. 

Falk simţi o ușurare când zări pete portocalii prin desișul 
dimprejur. Căutători. Probabil că se apropiau. Ca un răspuns, 
parcă, arborii se dădeau încet deoparte și, după alţi câțiva pași, 
se trezi că pășește într-o poieniţă. 

În centru, ghemuită și sumbră dincolo de banda marcatoare 
întinsă de poliţie și de licărul vestelor reflectorizante ale 
agenţilor, se afla coliba. 

Era bine camuflată, pierdută printre nuanțele estompate ale 
vegetației, și părea izolată intenţionat. De la ferestrele ei 
căscate și goale și până la ușa încovoiată și neprimitoare, coliba 
duhnea a disperare. O auzea pe Carmen gâfâind lângă el, iar de 
jur-împrejur copacii șopteau și se înfiorau. Vântul sufla prin 
luminiș și coliba gemea. 

Falk privi roată, încet. Vegetaţia venea din toate direcţiile și, 
din când în când, printre copaci abia se zăreau vestele portocalii 
ale căutătorilor. Falk își imagina că, dintr-un unghi anume, 
coliba ar fi aproape imposibil de văzut. Femeile avuseseră noroc 
atunci când dăduseră accidental peste ea. Sau ghinion, se gândi 
el. 

Un polițist stătea de pază lângă șandrama, iar un altul făcea 
la fel, la o distanţă nu prea mare. Fiecare din ei avea la picioare 
o folie de plastic sub care era acoperit ceva. Amândouă foliile 
erau puţin lăsate la mijloc, dar nu dădeau niciun indiciu despre 
ceea ce ascundeau. 

Falk se uită la King. 

— Lauren ne-a spus că au descoperit niște oase de câine. 

— Da, astea de-aici, zise King. 

A arătat spre folia de plastic cea mai apropiată și mai mică 
dintre ele, și a oftat. 

— Dincolo însă, lucrurile stau altfel. Specialiștii sunt pe drum. 


În timp ce priveau, vântul săltă colţul foliei celei mai 
apropiate, care se dădu cu totul la o parte. Polițistul de pază se 
așeză pe vine să o fixeze și Falk zări o parte din groapa puţin 
adâncă de dedesubt. Încercă să-și imagineze cum se simţiseră 
femeile aici, singure și înspăimântate. Bănuia că, indiferent cât 
s-ar fi străduit, nu reușea să se pună cu adevărat în pielea lor. 

Își dădu seama că nutrise mereu, pe ascuns, sentimentul 
sâcâitor că cele patru femei o abandonaseră prea repede pe 
Alice, după ce descoperiseră că aceasta dispăruse. Acum însă, 
stând în fața acelei colibe părăsite, aproape că putea să audă o 
șoaptă insistentă din mintea lui. Pleacă! Fugi! Falk scutură din 
cap. 

Carmen se uita la folia de plastic mai mare. 

— Nu au găsit-o niciodată pe cea de-a patra victimă, atunci, 
demult, zise ea. Sarah Sondenberg. 

— Nu, răspunse King, clătinând din cap. Nu au găsit-o. 

— Vreun indiciu iniţial? vru ea să știe, arătând cu capul spre 
folie. Probabil că la asta te gândești. 

King avea aerul că ar fi vrut să spună ceva, dar nu a făcut-o. 

— Specialiștii mai trebuie încă să cerceteze. O să știm mai 
multe după aceea. 

King a ridicat banda care bara intrarea în colibă. 

— Haideţi! Vă conduc eu înăuntru. 

Se aplecară pe sub bandă. Au intrat pe ușa care se căsca 
precum o rană. Un miros stins de putreziciune și descompunere 
se insinua pe lângă parfumul proaspăt, ameţitor, al eucalipţilor. 
Și era întuneric; ferestrele nu lăsau să intre decât o geană de 
lumină. Stând în mijlocul încăperii, Falk a reușit să distingă mai 
întâi forme, apoi și detalii. Praful, odinioară așternut gros, arăta 
acum că cineva fusese acolo. O masă era împinsă într-o parte, 
într-un unghi ciudat, iar pe jos erau împrăștiate frunze și 
gunoaie. Într-o a doua încăpere se vedea o saltea cu o pată 
întunecată, tulburătoare. Și aproape de picioarele lui Falk, 
impregnată în scândurile murdare de sub fereastra spartă, era o 
pată neregulată, neagră, care părea să fie de sânge proaspăt. 


Ziua 3: Sâmbătă noaptea 

Lauren nu reușea să găsească lanterna. Atingea cu unghiile 
podeaua jegoasă, când deodată a auzit o bușitură și scârțâitul 
mesei alunecând de-a curmezișul încăperii, înţelese că masa 
zbura spre ea, cu o fracțiune de secundă înainte ca muchia să-i 
zdrelească faţa. 

Șocul i-a tăiat respiraţia și Lauren a căzut pe spate, aterizând 
cu putere pe osul bazinului. Gemu și rămase buimacă, întinsă 
acolo, sub fereastra spartă. Vechea rană de la frunte îi pulsa 
chinuitor și, când o atinse, buricele degetelor i se umeziră. S-a 
gândit că plângea, dar lichidul era prea gros. Când a înţeles, i-a 
venit să vomite. 

Lauren s-a șters cu degetele la ochi. Când a reușit să vadă iar, 
a scuturat din mâini și sângele de pe degete a stropit scândurile 
podelei. Prin fereastră nu vedea altceva decât nori. Ca și cum 
stelele nu fuseseră niciodată acolo. 

— Ajutor! striga cineva. 

Nu-și dădea seama cine era. Aproape că nici nu-i păsa, dar au 
urmat o bufnitură și un vaiet prelung. O lanternă se rostogoli 
precipitat pe podea și raza ei lovea pereţii în unghiuri aiuritoare. 
Apoi lanterna s-a izbit de perete și s-a stins. 

Lauren se ridică greu în picioare și porni împleticindu-se spre 
cele trei femei de pe jos, îndesându-și cu forța mâinile 
însângerate în încâlceala de trupuri. Nu avea idee pe cine 
apuca, în încercarea de a le despărţi. Lângă ea, mai era cineva 
care încerca să facă la fel. Își dădu seama că era Jill. 

Degetele lui Lauren dădură de carne și femeia își înfipse 
unghiile în ea, zgăriind-o, fără să-i pese cine era, doar 
străduindu-se să despartă trupurile. Un braţ se ridică, ţâșnind de 
nicăieri, și Lauren se feri. O prinse pe Jill de maxilar, așa de tare, 
că îi auzi dinţii scrâșnind. Jill a scos un geamăt surd și s-a dat 
înapoi, clătinându-se, cu mâna încleștată peste gură. 

Mișcarea dezechilibră cele două trupuri încleștate și, când 
Lauren le mai împinse o dată, acestea se desprinseră. Nu mai 
erau decât respiraţii întretăiate, apoi zgomotul făcut de fiecare 
dintre ele în timp ce se strecura în colţișorul ei. 

Lauren se prăbuși, lipită de perete. Fruntea o înţepa și acum 
simţea că o doare și încheietura mâinii drepte, care-i fusese 
dată peste cap. Se întrebă dacă nu i se umfla și-și trecu degetul 
pe sub brăţara împletită pe care i-o dăruise Rebecca. 


Deocamdată încheietura părea în ordine, doar că o durea. 
Brăţara era oricum puţin mai largă, așa că probabil nu era 
nevoie s-o scoată. 

__Se așeză cu spatele mai drept și simţi ceva lângă picior. 
Intinse mâna și pipăi cu degetele plasticul neted al unei 
lanterne. Găsi întrerupătorul și îl aprinse. Nu se întâmplă nimic. 
O scutură. Tot nimic. Era stricată. Lauren simţi cum neliniștea îi 
clocotea în piept și, brusc, nu mai putu să suporte întunericul 
nicio clipă în plus. Se târî în genunchi, bâjbâind orbește pe 
podea, până când prinse cu degetele încleștate un cilindru 
metalic rece. L-a ridicat și i-a cântărit greutatea în mână. Era 
lanterna industrială a lui Beth. 

A aprins-o tremurând, cu o senzaţie de acută ușurare când 
conul de lumină a despicat aerul prăfos. Se uită în jos și-și văzu 
ghetele roșii mânjite de propriul ei sânge, și o altă pată pe 
pardoseală, lângă fereastră. Dezgustată, și-a întors privirea și a 
plimbat raza de lumină încet, prin încăpere. 

— Toată lumea e bine? 

Lumina se opri asupra lui Jill, prăbușită lângă despărțitura 
improvizată. Avea buzele umflate și pline de sânge închegat și 
se ținea cu mâna de falcă. Tresări când lumina căzu pe ea și, 
după ce Lauren mută lanterna, scuipă. În apropiere era Beth, 
întinsă pe jos, buimacă, frecându-se la ceafă, în vreme ce sora 
ei stătea ţeapănă, dreaptă ca un par, cu spatele lipit de zid și 
ochii larg deschiși. 

Lui Lauren i-a trebuit ceva mai mult timp ca s-o găsească pe 
Alice în întuneric. 

Stătea lângă ușa adăpostului când, în sfârșit, lumina palidă și 
gălbuie a găsit-o, îmbujorată și răvășită. Și, pentru prima dată în 
treizeci de ani de când o cunoștea Lauren, Alice Russell plângea. 


Capitolul 22 

Falk se uită la stropii de sânge de pe podea. 

— Știm al cui este? 

— O să verificăm, zise King. Dar e proaspăt. 

— Şi asta? continuă Falk, dând din cap spre salteaua proptită 
de perete. 

O folie de plastic transparent fusese înfășurată în jurul ei, dar 
pata de pe țesătură era perfect vizibilă. 

— Mi s-a spus că e probabil mucegai în stare avansată de 
dezvoltare, zise King. Așa că nu e nici pe departe atât de rău pe 
cât pare. 

— ŢI s-ar fi părut destul de rău dacă erai blocat aici, zise 
Carmen. 

— Da. Îmi imaginez că mi s-ar fi părut foarte rău, răspunse 
King și oftă. Cum spuneam, până acum nu există niciun indiciu 
evident despre ce s-a întâmplat cu Alice. Femeile celelalte spun 
că și-a luat rucsacul și, cum n-am dat de el, să sperăm că îl are 
cu ea. Dar nu sunt semne că ar fi găsit drumul înapoi aici sau, 
dacă a făcut-o, nu a încercat să lase niciun mesaj pe care noi să- 
| putem vedea. 

Falk privi împrejur și se gândi la mesajul lăsat în căsuţa lui 
vocală. Să o rănească... Işi scoase mobilul din buzunar. Ecranul 
era gol. 

— A reușit cineva să prindă semnal aici? 

— Nu, zise King clătinând din cap. 

Falk făcu câţiva pași prin încăpere, ascultând cum pârâie și 
geme coliba. Locul era neprimitor, nu încăpea îndoială, dar cel 
puţin avea pereţi și un acoperiș. In aer liber, nopţile fuseseră 
destul de aspre. Nu-i plăcea să se gândească la ce ar fi putut 
avea de înfruntat Alice, expusă naturii dezlănţuite. 

— Deci, ce se întâmplă acum? vru să știe. 

— Scotocim împrejurimile, îi răspunse King, dar e o căutare de 
tot rahatul. Ai văzut cum e să vii până aici, iar vegetaţia e 
identică indiferent unde priveşti. S-ar putea să dureze zile 
întregi să cercetăm doar zona dimprejur. Sau chiar mai mult, 
dacă vremea se strică și mai tare. 

— In ce direcţie au plecat femeile? întrebă Carmen. Tot pe 
unde am venit noi? 

— Nu. Noi am venit pe ruta cea mai dreaptă de la drum, nu pe 
unde au luat-o ele. Există o potecă spre nord, care vine prin 


spatele colibei. Trebuie să-ţi faci loc printre copaci ca să o 
găsești, dar, odată ce ai reușit, e destul de vizibilă. Erau deja pe 
potecă atunci când au dat de locul ăsta. Dacă Alice a încercat 
într-adevăr să plece, cea mai bună presupunere e că a luat-o pe 
ruta asta. 

Falk încerca să se concentreze la ce-i spunea King. Dar în 
timp ce-l asculta, știa că o părticică din el se agăţase de 
speranţa că atunci când coliba avea să fie găsită, în sfârșit, o 
vor găsi și pe Alice Russell. Spera ca ea să-și fi găsit drumul 
înapoi la adăpost, furioasă și speriată, poate, dar în viaţă. Pereţii 
umezi ai colibei scârțâiau și el se gândea la arborii crescuţi 
aproape lipiţi unii de alţii, la mormintele de afară, la pata de 
sânge de pe podea, și simţea că și ultimul fir de speranţă rămas 
pentru Alice Russell se rupea și se spulbera. 

Adăpostul era gol. Indiferent ce se întâmplase cu Alice, 
aceasta era în sălbăticie, expusă intemperiilor. Undeva, dincolo 
de urletul vântului și gemetele arborilor, lui Falk i se păru că 
aude dangătul unui clopot funerar. 


Ziua 3: Sâmbătă noaptea 

A urmat o tăcere aproape totală, cu excepţia respiraţiilor 
sacadate. În lumina lanternei, fire de praf pluteau, rotindu-se în 
cercuri leneșe. Jill își plimba vârful limbii prin gură, controlându- 
și rănile. Simţea carnea umflată și dureroasă la atingere și un 
dinte din maxilarul drept inferior se mișca puţin. Era o senzaţie 
ciudată, pe care nu o mai trăise din copilărie. Brusc își reaminti 
de copiii ei, când erau mici. Zâna Măseluţă și bănuţii de un 
dolar. Își simţea ochii arzând și gâtlejul i se crispă. Ar trebui să-și 
sune copiii. Cum o să scape de aici, asta va face. 

Se mișcă și simţi cum lovește ceva cu piciorul. O lanternă. Se 
aplecă să o ridice, ghemuită, și încercă întrerupătorul. Nu se 
întâmplă nimic. 

— Lanterna asta e stricată. 

Rostise cuvintele înăbușit, printre buzele tumefiate. 

— La fel e și asta, zise altcineva, una dintre surori. 

— Câte mai avem în stare de funcţionare? întrebă Jill. 

— Una, aici. 

Raza gălbuie fulgeră când Lauren îi întinse lanterna pe care o 
ţinuse ea. Jill simţi în mână greutatea echipamentului industrial. 
Era lanterna lui Beth, își dădu ea seama. 

Până la urmă, poate că fusese cea mai bună alegere faptul că 
o inclusese în program. 

— Altele? 

Niciun răspuns. 

— Rahat, făcu ea și oftă. 

În partea opusă a încăperii, Jill o zări pe Alice ștergându-se cu 
mâna la ochi. Femeia avea părul încâlcit, și pe obraji, dâre de 
murdărie. Acum nu mai plângea. 

Jill aștepta ca ea să spună ceva. Să pretindă să i se ceară 
scuze? Probabil. Să amenințe că le va da în judecată? Posibil. În 
schimb, Alice s-a așezat pe jos, cu genunchii strânși la piept. A 
rămas acolo, aproape de ușă, ghemuită și complet nemișcată. 
Fără să știe de ce, lui Jill i se părea că lucrul ăsta era și mai 
neliniștitor. 

— Alice? se auzi vocea lui Bree, venind dintr-un colţ întunecat. 

Niciun răspuns. 

— Alice, încercă Bree din nou. Uite care-i treaba, Beth e încă 
în perioada de eliberare condiţionată. 

La fel, niciun răspuns. 


— Chestia e că va trebui să meargă iar la tribunal, dacă tu... 

Bree făcu o pauză. Aștepta. Niciun răspuns. 

— Alice? Mă asculţi? Uite, știu că te-a lovit, dar pentru ea ar fi 
foarte complicat dacă s-ar afla. 

— Şi? 

Alice vorbise, în sfârșit. Buzele abia dacă i se mișcaseră. Tot 
nu ridicase privirea. 

— Așa că să nu faci caz de treaba asta, bine? Te rog! 

Vocea lui Bree avea o inflexiune pe care Jill nu i-o mai auzise 
până atunci. 

— Mama noastră nu se simte prea bine. Data trecută a suferit 
foarte tare. 

Niciun răspuns. 

— Te rog, Alice. 

— Bree, începu Alice și vocea îi suna oarecum straniu. Nu are 
niciun rost să-mi ceri mie o favoare. Să te consideri norocoasă 
dacă de acum într-o lună o să mai ai un serviciu. 

— Hei! Să n-o ameninţi pe soră-mea. Nu a făcut decât să 
muncească pe brânci pentru tine. 

Era vocea lui Beth, dură, furioasă și răsunătoare. 

Auzindu-i spusele, Alice ridică ochii. 

— Ține-ţi gura, grăsană nenorocită! 

Vorbele îi ieșiră lent și deliberat, despicând întunericul ca un 
ciob de sticlă. 

— Destul, Alice! se răsti Jill. Beth nu e singura de-aici care e la 
limită, așa că ai grijă sau o să dai de necaz când... 

— Când ce? făcu Alice, sincer curioasă. Când o să apară 
grupul tău magic de salvatori? 

Jill deschisese gura să-i răspundă, însă intră brusc în panică, 
amintindu-și de telefon. Înainte de încăierare, și-l strecurase în 
buzunarul jachetei și acum începu să bâjbâie după el. Unde era? 
Când l-a strâns în mână, aproape că a intrat în delir de ușurare. 
L-a scos și a verificat ecranul, să se asigure că era intact. 

Alice o urmărea. 

— Ştii că e al meu. 

Jill nu i-a răspuns și a strecurat telefonul înapoi în haină. 

— Şi acum ce facem? întrebă Bree. 

Jill oftă, dar fără să scoată o vorbă. Se simţea epuizată. Era 
udă și înfometată, o dureau toate și era dezgustată de propriul 
ei corp, ud și murdar. Se simţea incomodată de celelalte femei. 


— În regulă. Mai întâi - zise ea, cu o voce cât de cumpătată 
putea - o să ne calmăm toate. Pe urmă vreau să vă scoateţi 
toate sacii de dormit și o să stăm liniștite. Cel puțin, 
deocamdată. O să dormim și, dimineaţă, când o să gândim toate 
ceva mai limpede, o să ne facem un plan. 

Nimeni nu se mișcă. 

— Toată lumea să facă asta, acum. Vă rog. 

Jill s-a aplecat și și-a desfăcut rucsacul. A tras afară sacul de 
dormit și a răsuflat ușurată când le-a auzit pe celelalte că-i 
urmează exemplul. 

— Alice, zise ea, pune-ţi sacul de dormit lângă al meu. ` 

Alice s-a încruntat, dar fără să comenteze, de astă dată. Işi 
derulă sacul pe jos, acolo unde îi arătase Jill, și se băgă în el. 
Bree a fost singura care s-a obosit să iasă afară și să se spele pe 
dinţi cu apă de ploaie. Jill s-a bucurat că Alice nu încercase și ea 
să facă la fel. Încă nu se hotărâse dacă ar fi trebuit să o 
însoțească. 

Jill se strecură, la rândul ei, în sacul de dormit, strâmbându-se 
când acesta i se lipi de trup ca o pungă de plastic udă. Șovăind, 
a pipăit telefonul din buzunarul jachetei. Nu voia să-și scoată 
haina, dar știa că nici îmbrăcată cu ea n-ar fi dormit bine. 
Noaptea trecută, când încercase, gluga și fermoarele se 
încurcaseră și o ciupiseră. Oricum, și așa avea să-i fie destul de 
greu să adoarmă. După o clipă își scoase haina, în liniște, apoi 
și-a așezat-o lângă ea, în gluga sacului de dormit. | s-a părut că 
o simte pe Alice cum o urmărește cu privirea, dar când s-a uitat 
la ea, femeia stătea întinsă pe spate și se zgâia la acoperișul de 
tablă. 

Toate erau foarte obosite, Jill știa. Aveau nevoie să se 
odihnească, dar atmosfera din încăpere părea toxică. Capul îi 
zvâcnea pe pardoseala tare și Jill auzea zgomotul făcut de 
trupurile care se foiau, lipsite de confort. Și din sacul de lângă 
ea se auzi mișcare. 

— Culcarea, toată lumea, se răsti Jill. Alice, dacă ai nevoie să 
te scoli în timpul nopţii, trezește-mă! 

Nu a primit niciun răspuns. 

Jill întoarse capul. Nu vedea aproape nimic în întuneric. 

— Bine, Alice? 

— Jill, am impresia că nu ai încredere în mine. 


Jill nu se obosi să-i răspundă. Își puse în schimb mâna pe 
jachetă, asigurându-se că simte muchiile dure ale telefonului 
prin cutele ţesăturii, apoi închise ochii. 


Capitolul 23 

Falk a fost bucuros să iasă afară din colibă. El și Carmen l-au 
urmat pe King în poiană, unde au rămas puţin, toţi trei, clipind 
din cauza luminii naturale. 

— Cărarea pe care au urmat-o femeile trece pe aici, zise King, 
arătând în spatele colibei. 

Falk întinse gâtul, să vadă, dar nu reuși să zărească nicio 
cărare, ci doar un zid de copaci și câte o pată portocalie din 
când în când - vestele căutătorilor care scotoceau pădurea. 
Aceștia păreau să apară și să dispară instantaneu. 

— Lucrăm cât putem de repede, dar... 

King nu și-a terminat vorba, dar nici nu era nevoie. Hăţișul 
compact însemna că trebuia să avanseze lent. Insemna că era 
ușor ca unele lucruri să scape din vedere, însemna că unele 
lucruri nu mai reapăreau niciodată. 

Falk auzea voci care o strigau pe Alice, după care oamenii 
așteptau răspuns. Unele pauze păreau mai scurte și mai pline 
de nerăbdare. Falk nu-i condamna pe căutători. Trecuseră deja 
patru zile. 

Un salvator apăru dintre arbori și-i făcu semn lui King. 

— Mă scuzaţi un minut, zise acesta și se îndepărtă. 

Rămași singuri, Falk și Carmen s-au uitat unul la altul. Foliile 
de plastic aflate la picioarele polițiștilor tremurau în vânt. 

— Tare mai sper că acolo, dedesubt, zise Carmen, făcând 
semn din cap spre folia mai mare, e Sarah Sondenberg. De 
dragul părinţilor ei. Să fii nevoit să-l implori pe Kovac să-ţi dea 
informaţii este genul de situaţie care te macină. Celelalte familii 
au putut măcar să-i înmormânteze pe cei pierduţi. 

Falk spera și el că acolo era Sarah Sondenberg. Nu știa la ce 
altceva să spere, dacă nu era ea. 

Se întoarse și cercetă coliba. La început, când fusese 
construită, construcţia fusese probabil solidă, dar acum părea o 
minune că mai stătea în picioare. Judecând după starea 
lemnului, era mai veche decât perioada lui Martin Kovac, Falk 
era sigur de asta. Cine o ridicase? Vreun program pentru 
rangeri, demult uitat? Vreun iubitor de natură, care-și dorea un 
adăpost pentru weekend, construit într-o vreme când era mai 
laxă legislația privind rezervaţiile naturale? Falk se întreba dacă 
întotdeauna păruse atât de singuratică. 


Se duse până la colibă și încercă ușa, închizând-o și 
deschizând-o de câteva ori. Balamalele erau așa de ruginite, că 
abia dacă mai scârțâiau. Rama de lemn de-abia se mai ţinea. 

— Nu face cine știe ce zgomot. Ar fi fost cu putinţă să se 
strecoare afară fără să trezească pe cineva. Sau să se strecoare 
cineva înăuntru, presupun. 

Carmen o încercă și ea. 

— Nici ferestre care să dea direct în spate nu sunt. Așa că, 
dinăuntru, n-ar fi putut să o vadă îndreptându-se spre cărarea 
către nord. 

Falk se gândea la ce spuseseră femeile și încerca să-și 
imagineze cum se terminase totul. Povesteau că s-au trezit și au 
descoperit că Alice nu mai era acolo. Dacă plecase singură, 
probabil că se furișase afară și o luase pe după colibă, prin 
întuneric. Se gândi la ora mesajului vocal, 4:26 a.m. Să o 
rănească... Indiferent ce se întâmplase cu Alice Russell, era 
aproape cert că se întâmplase la adăpostul nopţii. 

Privi dincolo de luminiș. King era încă prins în discuţie. 
Undeva, în spatele colibei, era cărarea spre nord. 

— Faci o plimbare? o întrebă pe Carmen. 

Merseră greu prin iarba înaltă și ajunseră printre copaci. La 
fiecare câţiva pași, Falk privea în urmă. Nu a fost nevoie să 
meargă prea mult pentru ca adăpostul să dispară din raza lor 
vizuală. Detectivul era puţin îngrijorat că s-ar fi putut să rateze 
cărarea, dar nu avea de ce. Când au dat de ea, au știut imediat. 
Era îngustă, dar clară. O fundaţie de piatră împiedicase ploaia 
să o transforme în lut. 

Carmen stătea în mijlocul potecii privind când într-un sens, 
când în celălalt. 

— Cred că nordul e într-acolo, zise, vag încruntată. Așa 
trebuie să fie. De fapt, nu e chiar ușor de găsit. 

Falk se întoarse spre ea, oarecum dezorientat. Pădurea era 
aproape identică în ambele direcţii. Verifică sensul din care 
veniseră și văzu căutătorii în spatele lor. 

— Mda, cred că ai dreptate. Nordul trebuie să fie într-acolo. 

Au pornit spre nord, pe cărarea atât de îngustă, încât cei doi 
de-abia aveau loc să meargă unul lângă altul. 

— Tu ce-ai fi făcut? În locul lor, zise Falk. Ai fi rămas sau ai fi 
încercat să scapi de aici? 


— Luând în calcul și mușcătura de șarpe, aș fi încercat să 
plec. De fapt, nici nu era altă cale. Dacă n-ar fi fost 
mușcătura...? 

Carmen cântări lucrurile. 

— Aș fi rămas. Cred. Nu știu. N-aș fi vrut să mai rămân, după 
ce aș fi văzut în ce stare e coliba, dar cred că aș fi făcut-o. Mă 
adăposteam și așteptam ca echipele de salvare să-și facă 
treaba. Dar tu? 

Falk se întreba și el același lucru. Să rămâi, dar să nu știi când 
sau măcar dacă vei fi găsit? Să pleci, dar să nu știi către ce te 
îndrepţi? Deschise gura, fără să știe însă ce să răspundă, când 
auzi... 

Un bip abia sesizabil. 

Se opri. 

— Ce-a fost asta? 

— Ce anume? zise Carmen, aflată cu o jumătate de pas 
înaintea lui, întorcându-se spre el. 

Falk nu i-a răspuns. Ascultă. Nu se mai auzea nimic, în afară 
de foșnetul vântului printre copaci. Oare doar își imaginase? 

Și-ar fi dorit ca sunetul să se repete. Nu s-a întâmplat, însă 
Falk și-l putea repeta limpede în gând. Scurt, subtil și 
indiscutabil de natură electronică. l-a luat o miime de clipă să-l 
localizeze, nu mai mult de-atât. Își duse mâna la buzunar, știind 
deja că avea dreptate. Auzea sunetul acela de zeci de ori pe zi. 
Atât de des, încât, într-un context normal, abia dacă-l mai băga 
în seamă. Totuși, acolo, în sălbăticie, sunetul nefiresc și ciudat îl 
făcuse să tresară. 

Ecranul telefonului lui mobil se luminase. Un mesaj. Falk nu s- 
a chinuit să-l citească; bipul îi spusese tot ce avea nevoie să 
știe. Avea semnal. 

Falk îi arătă și lui Carmen telefonul. Semnalul era slab, dar 
era. Făcu un pas spre ea. Semnalul dispăru. Păși înapoi și 
semnalul reveni. Făcu un pas în altă direcţie. Dispăru iar. 

Era un singur loc în care avea semnal. Slab și instabil, dar 
poate suficient pentru a putea transmite un mesaj. 

Carmen s-a întors și a luat-o la fugă. Pe potecă, înapoi spre 
colibă, avântându-se printre copaci, în vreme ce Falk rămăsese 
în loc. Semnalul venea și dispărea și reapărea, în timp ce Falk se 
uita la ecranul telefonului, fără să aibă curajul să-și ia ochii de la 
el. Carmen a reapărut, un moment mai târziu, urmată de 


sergentul King, cu răsuflarea tăiată. Acesta s-a uitat la ecranul 
telefonului lui Falk, a deschis staţia radio și i-a chemat pe 
căutători. S-au desfășurat de o parte și de cealaltă a potecii și 
au cercetat minuţios pădurea, vestele lor portocalii dispărând în 
adâncul întunecat. 

Să o rănească... 

A fost nevoie de mai puţin de cincisprezece minute ca să 
găsească rucsacul lui Alice Russell. 


Ziua 4: Duminică dimineaţă 

Norii se risipiseră și luna plină strălucea. 

Când Alice Russell închise cu grijă ușa colibei în urma ei, părul 
său blond părea un halo de argint. Se auzi un clic și balamalele 
ruginite au scârţâit scurt. Incremeni, atentă. Avea rucsacul pe 
umăr și pe mâna cealaltă avea înfășurat ceva. Nu era nicio 
mișcare în colibă, și Alice scăpă un oftat de ușurare. 

Işi așeză rucsacul la picioare, în tăcere, și desfăcu obiectul pe 
care și-l înfășurase pe braţ. Era o jachetă impermeabilă. Era 
scumpă, o măsură mare. Nu era a ei. Alice își trecu degetele 
peste materialul hainei și desfăcu un fermoar. Scoase un obiect 
subţire și dreptunghiular, și apăsă un buton. O lumină, și un 
surâs slab. Alice își strecură telefonul în buzunar la blugi. Făcu 
ghem jacheta și o îndesă în spatele unui trunchi căzut lângă ușa 
adăpostului. 

Işi aruncă rucsacul pe umăr și, cu un clic, lumină terenul din 
faţa ei cu raza unei lanterne. Pășind în tăcere, o porni în direcţia 
potecii, spre zidul compact de arbori. Dispăru după colţul 
colibei, fără să se uite înapoi. 

In urma ei, departe, dincolo de luminiș, cineva o privea cum 
pleacă, printre fâșiile scoarței de eucalipt. 


Capitolul 24 

Rucsacul lui Alice Russell zăcea abandonat în spatele unui 
copac. Era la zece metri de potecă, ascuns în tufișul des, și nu 
era deschis. Falk se gândi că era aproape ca și cum proprietarul 
lui îl pusese jos și plecase, fără să se mai întoarcă niciodată. 

Sergentul King stătuse multă vreme ghemuit lângă bagaj, 
mișcându-se în jurul lui metodic, parcă executând o coregrafie. 
Apoi, cu un oftat, se ridicase, izolase perimetrul, selectase o 
echipă de căutare și evacuase zona. 

Falk și Carmen nu au obiectat. Au luat-o înapoi spre North 
Road, pe același drum pe care veniseră, în urma a doi căutători 
care ieșiseră din tură, urmând cu toţii banda marcatoare întinsă 
de poliție. Mergeau în tăcere, în șir indian, ezitând o dată, apoi 
din nou, în dreptul unor răscruci. Falk se bucură încă o dată că 
poliţia lipise de copaci banda marcatoare. 

Mergea în urma lui Carmen și se gândea la rucsac. Așezat 
acolo, frumos, o aberaţie produsă în peisaj de mâna omului. Nu 
părea să fi scotocit cineva în el și Falk se întreba ce însemna 
asta. Conţinutul nu avea probabil o valoare pecuniară mare, căci 
acolo, în pustiu, unde hainele impermeabile puteau face 
deosebirea dintre viaţă și moarte, valoarea avea altă măsură. 
Falk știa că Alice Russell nu și-ar fi abandonat rucsacul de 
bunăvoie, iar acest gând îi dădu fiori reci care nu aveau nicio 
legătură cu vremea. 

Ai găsit lucrurile sau cortul și pe urmă, imediat, găsești 
întotdeauna și cadavrul. Cuvintele vânzătorului de la benzinărie 
nu-i dădeau pace. Și-l imagină pe tip cum stătea în spatele 
tejghelei de fiecare dată când opriseră la benzinărie. Dar nu și în 
dimineaţa aceea. Găsești întotdeauna și cadavrul. Falk oftă. 

— La ce te gândești? îl întrebă Carmen în șoaptă. 

— Că nu-i a bună. Dacă nu are echipament pe o vreme ca 
asta... 

— Ştiu. Presupun că nu mai e mult până o s-o găsească. 

Carmen se uită la hăţișul care se întindea, dens și masiv, de 
ambele părţi ale potecii. 

— Asta dacă e acolo, încheie ea. 

Au continuat să meargă până ce drumul printre copaci s-a 
lărgit și lumina a devenit parcă mai strălucitoare. O cotitură și 
încă una și au ieșit din desiș înapoi pe North Road. Căutătorii și 
polițiștii stăteau îngrămădiţi la marginea șoselei, discutând în 


surdină, pentru că știrea despre rucsac se răspândise cu 
repeziciune. Falk privi în jur. Nu mai era nici urmă de lan Chase, 
iar microbuzul de la Executive Adventurers dispăruse. Vântul 
șuiera pe drumul aflat în câmp deschis și Falk își strânse mai 
bine haina pe el. Se întoarse către unul dintre polițiștii care se 
ocupa de organizarea căutătorilor care reveniseră. 

— L-ai văzut cumva pe lan Chase plecând? 

Polițistul se uită la el, distras. 

— Nu. Îmi pare rău. Nici nu mi-am dat seama că a plecat. Ai 
putea încerca să-i dai un telefon, dacă e urgent. La zece minute 
de mers cu mașina în direcţia aceea, există o baracă a 
rangerilor unde este un post telefonic fix, pentru urgente. 

Arătă în josul drumului. 

— E-n regulă, zise Falk, clătinând din cap. Mulţumesc. 

Se luă după partenera sa, până la mașina lor, și Carmen urcă 
la volan. 

— Înapoi la complex? îl întrebă. 

— Păi, da. 

Porni, și agitația de pe șosea se vedea tot mai puţin în oglinda 
retrovizoare, până ce au luat o curbă, apoi a dispărut cu totul. 
Zidurile verzi de catedrală se înălțau pe ambele laturi ale 
șoselei. Niciun indiciu despre agitația nebună de dincolo de ele. 
Pădurea își păstra cu strășnicie secretele. 

— Coliba aia chiar că e bine ascunsă, dar nu chiar 
necunoscută, zise Falk într-un târziu. 

— Poftim? 

Carmen era atentă la drum. 

— Mă gândeam la ce mi-a zis mai devreme Bree McKenzie. 
Despre deţinutul care știa de colibă. Deci, asta înseamnă cel 
puţin o persoană. Cine poate să spună că nu a mai descoperit-o 
și altcineva? 

— La cine te gândești? La amicul nostru absent, de la 
Executive Adventurers? 

— Poate. Cel puţin. Își petrece destul de mult timp de unul 
singur pe munte. 

Falk se gândea la zecile de căutători și polițiști și lucrători ai 
rezervației care se aflau în zona de căutare. 

— Dar presupun că la fel fac o mulţime de alţi oameni. 


Au intrat în parcarea complexului și și-au scos genţile din 
portbagaj. La recepţie era un ranger pe care îl mai văzuseră și 
înainte. 

— Se petrec multe acolo, pe munte, din câte am auzit, zise el. 

Se uita când la Falk, când la Carmen, în speranţa unor 
noutăţi, dar cei doi clătinară din cap. Nu erau ei în drept să 
răspândească știrea. 

Ușa care dădea spre bucătărie era întredeschisă și prin 
crăpătură Falk o zări pe Margot Russell. Stătea la o masă și 
plângea în tăcere, cu o mână la ochi și umerii zgâlţâiți de 
suspine. Stătea între Jill Bailey și o femeie care avea aerul tipic 
al unui asistent social comunitar. Lauren se învârtea prin spatele 
lor. 

Falk se răsuci pe călcâie. Cu Margot putea să stea de vorbă 
mai târziu, acum clar nu era momentul. Pe fereastra mare a 
cabanei zări mișcare în parcare. Un cap negru - ba nu, două. 
Bree și Beth veneau din direcţia pavilionului de cazare. Se 
certau. Falk nu auzea ce-și spuneau, dar a observat că s-au 
oprit, cât să lase un microbuz să treacă pe lângă ele. Scrisul de 
pe portieră era citeţ. Executive Adventurers. Se întorsese lan 
Chase, de pe unde fusese. Falk îi făcu semn cu capul lui Carmen 
și aceasta se întoarse să se uite. 

Rangerul de la recepţie terminase formalităţile de cazare și le 
înmână două chei. 

— Aceleași de data trecută, zise. 

— Mulţumim. 

Cu gândul aiurea, Falk luă cheile și se întoarse să plece, el și 
Carmen urmărindu-l cu privirea pe Chase, care cobora din 
mașină. Aproape ajunseseră la ușă, când rangerul de la recepţie 
a strigat după ei. 

— Hei, staţi așa, zise, încruntat, cu receptorul telefonului în 
mână. Voi sunteţi de la poliţie, nu? Sunteţi căutați. 

Falk îi aruncă o privire lui Carmen, care, surprinsă, ridică din 
umeri. S-au întors la recepţie, unde Falk a luat receptorul și și-a 
spus numele. Vocea de la capătul celălalt era slabă și avea o 
sonoritate metalică, dar nu era de nerecunoscut. Sergentul King. 

— Mă auzi? întrebă repezit King. 

— Cu greu. 

— La dracu'! Sunt încă aici, la locul faptei. Pe linia telefonică 
de la baraca rangerilor legătura e întotdeauna de tot rahatul... 


S-a întrerupt. 

— Acum e mai bine? 

— Nu prea. 

— Nu contează. Uite ce e, eu sunt gata să mă întorc acolo. E 
vreun poliţist teritorial pe lângă voi? 

— Nu. 

Erau singuri în zona de recepţie și parcarea era aproape 
pustie. Cei mai mulţi polițiști erau probabil încă sus, la locul 
căutărilor. 

— Suntem doar noi. 

— Bine. Omule; am nevoie... 

Paraziţi. Nimic. 

— Stai așa, făcu Falk. Te-am pierdut. 

— Doamne! Acu' mă auzi? 

— Da. 

— Am găsit-o. 

Zbârnâit de zgomot alb. Falk inspiră, apoi expiră. 

— Ai auzit ce-am spus? întrebă King, pe un ton liniștit. 

— Da. Am auzit ce-ai spus. În viaţă? 

Falk știa răspunsul și fără să-i pună întrebarea. Carmen stătea 
lângă el, încremenită. 

— Nu, zise King. 

Cuvântul căzu totuși ca un pumn și îl izbi în plex. 

— Ascultă-mă! 

Vocea lui King slăbea și revenea. 

— O să ne întoarcem cât putem de repede, dar am nevoie să- 
mi faci un serviciu. Cine mai e pe acolo? 

Falk se uită împrejur. Carmen. Rangerul de la recepţie. Margot 
Russell și asistenta ei socială, în bucătărie, împreună cu Jill și 
Lauren. Gemenele din parcare. lan Chase care-și încuia 
microbuzul și se îndepărta. Îi spuse lui King lista de nume. 

— De ce? îl întrebă apoi. 

Alţi paraziți. Din nou, vocea lui King, pierdută: 

— Când i-am găsit trupul, am mai găsit ceva. 


Ziua 4: Duminică dimineaţă 

Luna intră în nori și Alice Russell se trezi în întuneric; dădu 
colţul colibei. 

De partea cealaltă a luminișului, persoana care o privea ieși 
de după zidul de eucalipţi, jucându-se stângaci cu fermoarul 
pantalonilor. Izul estompat de urină, fierbinte pe pământul rece. 
Ce oră era? Cifrele luminate ale ceasului de mână arătau 
aproape 4:30 a.m. O privire rapidă spre colibă, dar nu era nicio 
mișcare acolo. 

— Rahat! 

Observatorul ezită, apoi se ascunse lipindu-se cu spatele de 
zidul lateral al colibei. Norii se desfăcură și iarba lungă sclipi 
argintie și pustie. Zidul de copaci era nemișcat. Alice nu se mai 
vedea deja. 


Capitolul 25 

Lângă roţile din spate ale unei mașini închiriate se aflau două 
rucsacuri. Portbagajul era deschis și gemenele se certau în 
șoaptă, cu capetele apropiate. Vântul le flutura părul, ridicându-l 
în aer, amestecându-le șuvițele brunete. Când Falk și Carmen se 
apropiară, și-au întors capetele la unison și cearta s-a stins. 

— Ne scuzaţi, doamnelor, zise Carmen pe un ton neutru. 
Trebuie să vă cerem să reveniţi în cabană. 

— De ce? 

Beth se uita când la el, când la ea, cu o expresie ciudată. De 
surpriză, poate. Poate de altceva. 

— Sergentul King vrea să vă vorbească. 

— Dar de ce? repetă Beth. 

Bree stătea în tăcere lângă sora ei, cu ochii holbaţi, 
săgetându-i pe rând cu privirea. Işi duse mâna bandajată la 
piept. Cealaltă mână rămăsese pe portiera deschisă. 

— Bree are o întâlnire, zise Beth. Ni s-a spus că putem pleca. 

— Înţeleg asta, dar acum vi se cere să rămâneţi. Cel puţin, 
deocamdată. Haideţi! 

Carmen se întoarse către cabană. 

— Puteţi să vă luaţi și bagajele. 

Falk le văzu pe gemene schimbând o privire al cărui înţeles 
nu-l putea descifra, iar apoi cele două și-au luat rucsacurile, fără 
tragere de inimă. Bree păru să aibă nevoie de o grămadă de 
timp ca să închidă portiera mașinii și să se pună-n mișcare. Au 
traversat parcarea, spre cabană. Când au trecut pe lângă 
geamul de la bucătărie, Falk le văzu pe Jill și pe Lauren uitându- 
se afară. Falk evită să le privească în ochi. 

Carmen îi alungă din salon pe cei câţiva căutători și le pofti pe 
gemene înăuntru. 

Jill și Lauren ieșiseră acum în hol, cu feţele alungite de 
curiozitate. Falk le închise ușa în nas și se întoarse spre gemene. 

— Luaţi loc. 

El și Carmen se așezară unul lângă altul, pe canapeaua veche. 
Bree ezită și se ghemui într-un fotoliu în faţa lor. Își ciupea iar 
bandajul. 

Beth rămase în picioare. 

— Aveţi de gând să ne spuneţi ce se petrece? 

— O să vă explice sergentul King, când ajunge aici. 

— Şi când va fi asta? 


— E pe drum. 

Beth privi pe fereastră. În parcare, un căutător ieșit din tură 
își ţinea la ureche aparatul de emisie-recepţie. Asculta și scoase 
un strigăt, chemându-i pe alţi doi, care încărcau ceva într-o 
mașină. Le arătă spre radio. Vestea se răspândea, înţelese Falk. 

Beth se uită la el. 

— Au găsit-o. Nu-i așa? 

Scândurile pardoselii scârțâiră și apoi se lăsă tăcerea. 

— E moartă? 

Falk continua să nu spună nimic și Beth aruncă o privire 
piezișă spre sora ei. Faţa lui Bree era încremenită. 

— Unde? Lângă colibă? întrebă Beth. Așa trebuie să fie. Nu a 
trecut prea mult timp de când au găsit coliba, ca să fi ajuns prea 
departe cu căutările. Atunci, a fost acolo tot timpul? 

— Sergentul King vă va... 

— Da. Știu. Ai mai spus. Dar eu pe tine te întreb. Te rog, zise 
Beth, înghițind cu greutate. Merităm să ne spui. 

Falk clătină din cap. 

— Regret, dar va trebui să așteptați. 

Beth făcu câţiva pași spre ușa închisă. Se opri în dreptul ei și 
se întoarse, brusc. 

— Lauren și Jill de ce nu sunt aici și ele? 

— Beth, încetează! 

Bree ridicase în sfârșit privirea, dar își ciupea în continuare 
bandajul. 

— De ce? E o întrebare îndreptăţită. De ce suntem doar noi 
aici? 

— Pe bune, Beth. Ţine-ţi gura, zise Bree. Așteaptă să ajungă 
sergentul. 

Falk mai auzea și acum vocea lui King la telefon. Apărând și 
dispărând, dar suficient de clară când spusese ce avea de spus. 

Când i-am găsit trupul, am mai găsit și altceva. 

Ce? 

Beth era foarte calmă. Se uita fix la sora ei. 

— De ce suntem doar noi? zise ea din nou. 

— Nu mai vorbi. 

Bree stătea ţeapănă în fotoliul ei și își ciupea mereu bandajul. 

— Dacă nu cumva suntem... zise Beth, clipind. 

Îl săgetă pe Falk cu privirea. 

— Adică, nu noi, vreau să spun. Nu amândouă. 


Falk nu se putu abţine și îi aruncă o privire lui Bree, cu 
bandajul ei gri și destrămat și, sub el, cu rana infectată de pe 
urma mușcăturii. 

Când i-am găsit trupul, am mai găsit și altceva. Vocea lui King 
fusese greu de ascultat. 

Ce? 

Ascuns într-un trunchi de copac putred, chiar lângă ea. Un 
afurisit de piton-covor. 

În sfârșit, privirea lui Bree se întâlni cu a surorii ei gemene. 

— Ține-ţi gura, Beth. Nu vorbi! 

— Dar... făcu aceasta, cu voce tremurătoare. 

— Ești surdă? 

— Dar... zise iar Beth, ezitând. Ce se petrece? Ai făcut ceva? 

Bree o ţintui cu privirea. Mâna i se potoli, uitând de bandaj. 

— Dacă am făcut eu ceva? zise, râzând scurt și amar. Te rog, 
nu. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii bine ce vreau să spun. 

— Banu. 

— Pe bune? Foarte bine, atunci. Ce vreau să spun, Beth, este 
să nu stai pur și simplu acolo, în faţa poliţiei, și să mă întrebi ce 
am făcut, ca și cum tu habar nu ai. Dacă vrei cu adevărat să faci 
asta, atunci hai să vorbim despre ce ai făcut tu. 

— Eu? Eu n-am făcut nimic. 

— Serios? Ai de gând să pretinzi... 

— Bree, începu Falk. Îţi recomand insistent să aștepți... 

— Să pretinzi că ești cu totul nevinovată? Ca și cum nu ai 
nimic de-a face cu asta? 

— Nimic de-a face cu ce anume? 

— Doamne, Beth! Chiar ai de gând să faci asta? Să mă arăţi 
pe mine cu degetul? Cu ei aici, de faţă? 

Bree își flutură mâna spre Falk și Carmen și continuă: 

— Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, dacă nu erai tu. 

— Nimic din ce anume nu s-ar fi întâmplat? 

— Hei... 

Încercările lui Falk și Carmen de a interveni eșuaseră. Bree 
era acum în picioare, ochi în ochi cu sora ei. 

Beth făcu un pas înapoi. 

— Ascultă-mă ce spun! Habar nu am despre ce vorbești. 

— Aiurea... 


— Nu, vorbesc serios. 

— E o tâmpenie, Beth! Nu pot să cred că faci asta. 

— Ce fac? A 

— Încerci să te speli pe mâini şi să mă lași pe mine în rahat. În 
cazul ăsta, de ce mama dracului aș încerca să te ajut? De ce n- 
aș avea grijă de mine, spunând adevărul? 

— Ce adevăr? 

— Că era deja moartă! 

Bree avea ochii măriţi de uimire, iar părul negru îi flutura. 

— Ştii și tu asta! Alice era deja moartă când am găsit-o eu. 

Beth mai făcu un pas înapoi și se uită la sora ei geamănă. 

— Bree, eu nu... 

Bree scoase un suspin de frustrare și se roti pe călcâie, 
implorând din priviri când dădu cu ochii de Falk și Carmen. 

— Nu e așa cum vrea ea să pară. N-o ascultați! 

Mâna lui Bree tremura când arătă spre sora ei. 

— Vă rog. Trebuie să-l faceţi pe sergentul King să înţeleagă... 

— Bree... 

— Ascultaţi-mă, Alice era deja moartă. 

Frumoasele ei trăsături erau schimonosite și Bree avea ochii 
în lacrimi. 

— Eu am găsit-o. Pe potecă, duminică dimineață, devreme. Și 
am mutat-o. Așa m-am ales cu mușcătura. Dar asta e tot ce-am 
făcut. Nu i-am făcut niciun rău, vă jur. Acesta e adevărul. 

— Bree... 

De astă dată, Carmen era cea care încercase, dar Bree i-o 
reteză. 

— Era acolo, prăbușită. Nu respira. N-am știut ce să fac, așa 
că am luat-o. Îmi era teamă că o să vină cineva și o s-o vadă, 
așa că am luat-o de acolo. Nu voiam decât s-o ascund în tufiș 
până când... 

Bree se opri. Se uită iar la sora ei. Beth ţinea degetele 
încleștate pe spătarul unui scaun, atât de strâns, încât 
articulațiile i se albiseră și luceau. 

— Până când aș fi putut să vorbesc cu Beth. Dar apoi m-am 
împiedicat și am simţit șarpele lângă braţul meu. 

— Dar de ce ai ascuns-o, Bree? 

Beth avea ochii în lacrimi. 

— Doamne, știi foarte bine de ce. 

— Nu știu. 


— Din cauză că... 

Faţa lui Bree se îmbujorase, două pete de culoare în obraji. 

— Din cauză că... ' 

Părea că nu poate să-și termine gândul. Intinse mâna spre 
sora ei. 

— Din ce cauză? 

— Din cauza ta. Am făcut-o pentru tine. 

Se întinse și, de data asta, o prinse de braţ pe sora ei. 

— Nu se poate să mergi iar la închisoare. Asta ar ucide-o pe 
mama. Nu ţi-am spus niciodată, dar data trecută a fost foarte 
grav. l-a fost mult mai rău. A fost groaznic să o văd așa de 
tristă, știind că era vina mea și... 

— Nu. Bree, data trecută a fost vina mea că m-au închis. 

— Nu, a fost vina mea, insistă Bree, strângând-o și mai tare 
de mână. Nu vecinul meu a fost cel care a spus la poliţie că tu 
m-ai jefuit, eu am fost. l-am sunat pentru că eram așa de 
furioasă pe tine! Nu mi-am dat seama că se va ajunge așa de 
departe. 

— N-a fost din vina ta. 

— A fost. 

— Nu, eu am fost de vină. Dar... 

Beth păși înapoi, trăgându-și mâna din strânsoarea surorii 
sale. 

— Greșești, Bree. De ce faci asta? 

— Ştii de ce, zise Bree, întinzând iar mâna, apucând cu 
degetele doar aerul. Sigur că știi. Pentru că ești sora mea! 
Suntem o familie. 

— Dar nu ai deloc încredere în mine, spuse Beth și mai făcu 
un pas înapoi. Tu chiar crezi sincer că aș putea face așa ceva? 

Falk băgă de seamă agitația de-afară, iscată de o mașină de 
poliţie care intrase pe aleea de pietriș. King cobori din ea. 

— Ce altceva aș putea să cred? Cum aș putea să am 
încredere în tine, după tot ce-ai făcut? 

Bree plângea acum, roșie la faţă. 

— Nu pot să cred că stai acolo și minţi. Spune-le! Te rog, 
Beth. De dragul meu. Spune-le adevărul! 

— Bree... 

Beth se opri. Deschise gura, ca și cum era gata să mai spună 
ceva, apoi o închise și, fără nici o altă vorbă, se întoarse cu 
spatele. 


Bree întinse braţul, bâjbâind cu mâna sănătoasă, și țipetele ei 
au răsunat în încăpere, în vreme ce sergentul King deschidea 
ușa cabanei. 

— Ești o mincinoasă nenorocită! Te urăsc, Beth! Te urăsc 
pentru asta! Spune-le adevărul! 

Bree se chinuia să vorbească printre lacrimi. 

— Pentru tine am făcut-o. 

Cu chipurile schimonosite și furioase din cauza trădării, Falk 
nu le văzuse niciodată pe gemene să semene atât de tare. 


Ziua 4: Duminică dimineaţa 

Alice Russell rămăsese nemișcată. 

Abia vizibilă, pe poteca spre nord, scăldată din toate părţile 
de lumina lunii. Coliba dispăruse de mult din raza vizuală, 
ascunsă bine în spatele copacilor. 

Cu bărbia lăsată în piept, Alice stătea lângă rucsacul așezat 
pe pământ, sprijinit de un bolovan mare. Își ţinea o palmă 
apăsată pe ureche. Chiar și de la distanţă, după scilipirea alb- 
albăstrie a telefonului, era evident că-i tremura mâna. 


Capitolul 26 

Gemenele au fost duse separat în câte o mașină de poliţie. 

Falk și Carmen le-au urmărit cu privirea, din holul de la 
intrare. Lauren și Jill au rămas în zona recepţiei, cu gurile 
căscate de surprindere, până când sergentul King le-a cerut să 
aștepte în salon. Le-a spus că un ofiţer de poliţie le va chema în 
biroul de la cabană, pe rând, pentru a-și reface declaraţiile. 
Trebuia să fie pregătite să vină la secţia din oraș, dacă se va 
considera necesar acest lucru. Dădură din cap, fără un cuvânt, 
și sergentul plecă. 

Lauren a fost chemată prima în birou. Traversă încăperea, 
palidă și trasă la faţă. Falk și Carmen stăteau în salon împreună 
cu Jill, care părea o versiune micșorată a femeii pe care o 
cunoscuseră cu câteva zile în urmă. 

— l-am spus lui Alice că dacă o să moară într-un șanț, așa-i 
trebuie, zise Jill, din senin, privind focul. Am vorbit serios, în 
momentul acela. 

Prin ușă o auzeau pe Margot Russell urlând. 

Vocea ofițerului de legătură abia dacă se auzea printre 
tipetele fetei. Jill întoarse capul într-o parte, cu o expresie de 
durere pe chip. 

— Când ai aflat că nepotul tău are fotografii cu Margot? o 
întrebă Carmen. 

— Abia când a fost prea târziu, zise Jill, privindu-și mâinile. 
Până la urmă, Daniel mi-a spus toată povestea marţi, dar numai 
pentru că atunci fotografiile erau deja de domeniul public. Dar 
ar fi trebuit să-mi spună cu mult înainte de asta. Dacă ar fi fost 
sincer în acea primă seară, când a venit la noi în tabără, poate 
că nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Aș fi lăsat-o pe 
Alice să plece atunci când mi-a cerut. 

— Ce anume ţi-a spus Daniel în seara aceea? întrebă Falk. 

— Doar că nevastă-sa îl prinsese pe Joel cu niște fotografii și 
că de aceea ajunsese el târziu la cabană. Poate că ar fi trebuit 
să pun lucrurile cap la cap, dar, sincer, nici nu mi-a trecut prin 
minte că fotografiile puteau fi cu Margot, zise ea și clătină din 
cap. Lucrurile erau cu totul altfel pe vremea când mergeam eu 
la școală. 

Prin ușa deschisă încă se auzea cineva plângând. Jill suspină. 

— Mi-aș fi dorit ca Alice să-mi fi spus. Dacă știam, aș fi lăsat-o 
să se întoarcă după prima noapte. Bineînţeles că aș fi lăsat-o. 


Părea că Jill încerca să se convingă singură. 

— Şi Joel e un fraier. N-o să poată să rezolve situaţia asta doar 
cerându-și scuze. Seamănă foarte mult cu Daniel când era 
tânăr; face numai ce vrea și nu se gândește deloc la viitor. Copiii 
nu înţeleg asta totuși, nu-i așa? Nu trăiesc decât în momentul 
prezent. Nu-și dau seama că tot ce fac la vârsta aceea îi poate 
bântui mai târziu. 

Jill tăcu, dar când își încleștă mâinile în poală, îi tremurau. Se 
auzi un ciocănit și ușa se deschise. Lauren, palidă și trasă la 
faţă, aruncă o privire înăuntru. 

— E rândul tău, îi zise ea lui Jill. 

— Ce te-au întrebat? 

— Aceleași lucruri ca înainte. Vor să știe ce s-a întâmplat. 

— Și ce le-ai spus? 

— Le-am spus că nu mi-a venit să cred că Alice n-a ajuns mai 
departe. 

Lauren o privi pe Jill, apoi lăsă ochii în pământ. 

— Mă duc să mă culc. Nu mai rezist. 

Se retrase, fără să mai aștepte un răspuns, închizând ușa în 
urma ei. 

Jill a rămas mult timp cu ochii aţintiţi la ușa închisă, apoi s-a 
ridicat oftând din rărunchi. Deschise ușa și ieși, iar plânsetele lui 
Margot se auzeau împrejur. 


Ziua 4: Duminică dimineaţă 

Alice aproape că ţipa la telefon. Obrazul îi lucea albastru în 
lumina ecranului și vorbele ei pluteau pe cărare. 

— Serviciul de urgență? Mă auziţi...? La dracu'! 

De disperare, vocea îi era piţigăiată. A închis. Cu capul 
aplecat, și-a verificat telefonul. A încercat iar, formând de trei ori 
aceeași cifră. Zero-zero-zero. 

— Serviciul de urgenţă? Ajutor. E cineva acolo? Vă rog. Ne-am 
rătăcit. Puteţi...? 

S-a oprit și a lăsat telefonul jos de la ureche. 

— Rahat! 

Trase adânc aer în piept și umerii i s-au ridicat și au coborât. 
Apăsă iar pe butoane. Alt număr, nu trei de zero. A vorbit mult 
mai calmă, de data asta. 

— Agent federal Falk, sunt Alice. Alice Russell. Nu știu dacă 
mă auziți. 

Vocea îi tremura. 

— Dacă primiţi mesajul meu, vă rog, vă implor, nu transmiteţi 
dosarele mâine. Vă rog. Nu știu ce să fac. Daniel Bailey deţine 
niște fotografii. Sau fiul lui le deţine. Fotografii cu fiica mea. Nu 
pot risca să-l enervez tocmai acum, îmi pare rău. Incerc să mă 
întorc la Melbourne și vă explic. Dacă amânaţi, voi încerca să 
descopăr un alt mijloc prin care să obţineţi contractele. Imi pare 
rău, dar e vorba de fiica mea. Vă rog. Nu pot să fac ceva ce ar 
putea să o rănească... 

Un foșnet și zgomot de pași în spatele ei. O voce în întuneric. 

— Alice? 


Capitolul 27 

Falk și Carmen stăteau singuri în salon, fără să-și spună prea 
multe. Suspinele lui Margot Russell se auziseră multă vreme prin 
ușa deschisă, apoi încetaseră brusc, lăsând loc unei tăceri 
stranii. Falk se întreba unde plecase fata. 

Au auzit o mașină scrâșnind pe pietriș și Carmen s-a dus la 
fereastră. 

— S-a întors King. 

— Se văd și gemenele pe undeva? 

— Nu. 

Cu King s-au întâlnit în hol. Era și mai pământiu la față decât 
de obicei. 

— Cum a mers treaba la secție? îl întrebă Falk. 

Sergentul clătină din cap. 

— Sunt  consiliate juridic, dar amândouă își menţin 
declaraţiile. Bree susţine în continuare că Alice era deja moartă 
când a găsit-o, iar Beth declară că nu știe nimic despre toate 
astea. 

— Tu le crezi? 

— Dumnezeu știe. Oricum, va fi un coșmar să dovedim ceva. 
Criminaliștii de la Melbourne sunt acum acolo, dar cadavrul a 
stat în ploaie și vânt zile întregi. Peste tot e pământ și noroi și 
tot felul de resturi. 

— În rucsacul ei s-a găsit ceva interesant? se interesă 
Carmen. 

— Cum ar fi un maldăr de documente contabile de la 
BaileyTennants? zise King, reușind să afișeze un zâmbet cu totul 
sinistru. Nu prea, îmi pare rău. Dar uite... 

Scotoci prin propriul rucsac și scoase un stick de memorie. 

— Fotografii de la locul faptei. Dacă vedeţi ceva care vă 
trebuie, puteţi să le cereţi celor de la criminalistică să vi le arate 
când o să aducă totul aici, jos. 

— Mulţumesc, zise Falk și luă stick-ul. O să se uite și la 
mormântul de lângă colibă? 

— Da, o să-l cerceteze, a răspuns King, dar ezitant. 

— Ce este? vru să știe Carmen, uitându-se la poliţist. Care-i 
treaba? Au confirmat că e Sarah? 

— Nu e Sarah, zise King, clătinând din cap. 

— De unde știu? 

— Sunt rămășițele unui bărbat. 


Amândoi detectivii îl priviră miraţi. 

— Cine e? 

Întrebarea venise de la Falk. 

— Am primit un telefon la secţie, acum o oră, le-a explicat 
King. Fostul motociclist din pușcărie a reușit să obţină o 
înţelegere multumitoare. l-a spus avocatului său că știe că în 
groapa aia e chiar Sam Kovac. 

— Sam Kovac? făcu Falk, clipind. 

— Da. Tipul zice că, acum cinci ani, motocicliștii au fost plătiţi 
ca să scape de el. Sam s-a tot lăudat cu taică-său la oamenii cu 
care făcea afaceri, în încercarea de a fi acceptat în gașcă, 
probabil. Dar omul susţine că Sam nu era în toate minţile, că era 
prea labil psihic ca să fie de încredere. Așa că, atunci când 
motocicliștii au primit o ofertă mai bună, au acceptat-o. Pe cei 
care au comandat uciderea nu i-a interesat modalitatea 
executării individului, câtă vreme cadavrul nu avea să fie găsit 
niciodată. Tot ce au vrut a fost ca Sam să dispară. 

— Cine erau aceștia? a intervenit Carmen. 

King se uită pe geam. Vântul se domolise și pădurea era 
straniu de calmă, lucru rar. 

— Au făcut tranzacţia printr-un mijlocitor, dar, după toate 
aparențele, a fost vorba despre un cuplu mai în vârstă. Plini de 
bani. Gata să plătească bine. Cam ciudațţi însă. Nu chiar în toate 
minţile nici ei. 

În gând, Falk a trecut în revistă posibilităţile și nu a găsit 
decât una. 

— Doar nu erau părinţii lui Sarah Sondenberg, nu? zise el, iar 
King ridică vag din umeri. 

— E prea devreme să o spunem cu certitudine, dar cred că pe 
ei o să-i caute mai întâi. Vai de capul lor de amărâţi! Presupun 
că douăzeci de ani de durere și de nesiguranţă pot să afecteze 
un om. 

King clătină din cap. 

— Blestematul de Martin Kovac! A distrus locurile astea. Ar fi 
putut să le dea pace sărmanilor oameni. Poate ar fi evitat și el 
necazurile. Cine știe? Are vreunul dintre voi copii? 

Falk scutură din cap, imaginându-și-o pe Sarah Sondenberg 
cu zâmbetul ei de revistă. Imaginându-și-i pe părinţii ei și cum 
trebuie să fi trăit aceștia în ultimii douăzeci de ani. 


— Eu am doi băieţi, zise King. Mereu mi-a părut rău pentru 
familia Sondenberg. Între noi fie vorba, dacă ei au plătit să fie 
ucis Sam, nu pot să-i condamn, zise el și oftă. Cred că nu trebuie 
să subestimezi niciodată până unde poţi să mergi de dragul 
copilului tău. 

Undeva departe, în cabană, tânguielile lui Margot Russell 
reîncepeau. 


Ziua 4: Duminica dimineaţă 

— Alice? 

Alice Russell tresări. Bâjbâind, încerca să încheie apelul, în 
timp ce se întorcea spre locul de unde venea vocea, cu ochii 
holbaţi, pentru ca înţelesese că nu mai era singură pe potecă. 
Făcu o jumătate de pas înapoi. 

— Cu cine vorbești, Alice? 


Capitolul 28 

Falk se simţea complet dezamăgit. Mergeau pe aleea către 
pavilionul de cazare și, judecând după expresia de pe chipul ei, 
Carmen se simţea la fel ca el. O usturau ochii din cauza vântului 
care se stârnise iar, spulberându-i hainele. Când au ajuns la 
camerele lor s-au oprit. Falk răsucea în mână stick-ul de 
memorie pe care i-l dăduse sergentul King. 

— Nu vrei să ne uităm la fotografii? zise Falk. 

— Cred c-ar fi bine s-o facem. 

Carmen părea la fel de entuziasmată pe cât se simţea și el. 
Mormântul lui Alice Russell din sălbăticie. Rangerii încheiaseră în 
sfârșit căutările, dar nu cu rezultatul pe care-l speraseră. 

Falk descuie ușa, puse rucsacul pe podea și trase afară din el 
tot felul de lucruri, până ce reuși să-și scoată laptopul. Așezată 
pe pat, ea îl urmărea. 

— Încă mai ai hărţile tatălui tău, zise Carmen, când Falk așeză 
teancul lângă ea, pe cuvertură. 

— Da. Acasă n-am avut destul timp să despachetez totul. 

— Nu. Nici eu. Totuși, presupun că o să ne întoarcem destul 
de repede. Să dăm piept cu muștruluiala de la serviciu, acum că 
Alice a fost găsită. Ei tot o să vrea contractele. 

Pe Carmen perspectiva părea să o doboare. 

— Oricum... 

Se dădu la o parte să-i facă loc pe pat și Falk deschise 
laptopul. 

— Hai să terminăm odată cu asta! 

A conectat stick-ul de memorie, s-au așezat unul lângă altul și 
Falk a deschis galeria de imagini. 

Rucsacul lui Alice umplea ecranul. Fotografii făcute de la 
distanță arătau rucsacul sprijinit de trunchiul unui copac; 
materialul din care era confecţionat, în contrast cu natura în 
nuanţe de verde și brun. Prim-planurile confirmau impresia pe 
care Falk o avusese iniţial, când fuseseră în pădure. Rucsacul 
fusese îmbibat de ploaie, dar în afară de asta nu era deloc 
stricat și nici nu fusese deschis. Era ceva înfiorător în felul cum 
stătea proptit acolo, pregătit, gata să fie recuperat de un 
proprietar care nu avea să mai revină niciodată. Falk și Carmen 
priviră fără grabă fotografiile cu rucsacul din toate unghiurile 
posibile, dar până la urmă au trecut mai departe. 


Copacii protejaseră trupul lui Alice Russell de condiţiile 
atmosferice vitrege, totuși intemperiile își puseseră amprenta. 
Femeia zăcea pe spate, pe un pat de iarbă aspră și înaltă, cu 
picioarele întinse și braţele drepte pe lângă ea. Nu era la mai 
mult de douăzeci de metri de potecă, dar din fotografii reieșea 
clar faptul că era aproape invizibilă de la distanţă mai mare. 

Avea părul încâlcit și pielea feţei i se lăsase de pe pomeţii 
bine conturaţi. În rest, aproape că puteai zice că doarme. 
Aproape. Animalele și păsările îi descoperiseră trupul cu mult 
înaintea poliţiei. 

Pădurea trecuse peste Alice ca un val. Frunze și rămurele și 
resturi infime îi atârnau în păr și i se adunaseră în cutele 
hainelor. Sub unul din picioare era îngrămădită o bucată de 
plastic deteriorat provenind de la un ambalaj, care părea să fi 
făcut cale lungă până ajunsese aici. 

Falk era cât pe ce să treacă la următoarea fotografie, când se 
opri brusc. Ce-i atrăsese privirea? Se uită încă o dată peste 
imagine. Ceva în felul cum stătea întinsă Alice, presărată cu 
gunoaie. Un gând nu-i dădea pace, dar fugea când încerca să-l 
prindă. 

Se gândi înapoi, în timp, la femeia pe care el și Carmen o 
cunoscuseră. Rujul corporatist al lui Alice și expresia sfidătoare 
erau de mult șterse și corpul ei arăta ca o carapace goală, 
așezată pe covorul de iarbă al pădurii. Părea fragilă și foarte 
singură. Falk spera ca Margot Russell să nu vadă niciodată 
fotografiile acelea. Chiar și în moarte, asemănarea dintre Alice și 
fiica ei era izbitoare. 

Au continuat să treacă în revistă galeria de imagini, până 
când ecranul deveni negru. Ajunseseră la sfârșit. 

— Deci, a fost nasol cum m-am așteptat, a zis Carmen, în 
șoaptă. 

Geamul zăngăni când ea s-a lăsat pe spate și mâna i-a căzut 
peste grămada de hărţi de pe cuvertură. O luă pe cea de 
deasupra, o desfăcu și-și trecu privirea peste liniile tipărite. 

— Ar trebui să le foloseşti, zise și tonul ei era trist. Ar trebui să 
iasă și ceva bun din toate astea. 

— Mda, știu, răspunse Falk, răsfoind hărţile până ce dădu de 
cea a masivului Giralang. 

O întinse, uitându-se după North Road. Găsi șoseaua, care 
tăia o zonă de vegetaţie încâlcită și nemarcată. Apoi găsi cu 


aproximaţie locul unde credea că se află coliba și apoi locul 
unde fusese găsit cadavrul lui Alice Russell. 

In toată zona aceea, pe hartă nu existau semne în creion, nici 
note sau cuvinte scrise de mâna tatălui său. Falk nu știa la ce se 
așteptase sau ce sperase să găsească, dar, indiferent ce-ar fi 
fost, nu era acolo. Tatăl lui nu fusese niciodată în zonă. Liniile 
tipărite de pe hartă îl priveau cu oarbă indiferenţă. 

Oftând, a mișcat foaia până când a descoperit traseul Mirror 
Falls. Acolo, notele în creion erau vizibile și scrisul greu de 
descifrat al tatălui său, cu bucle și vârtejuri, se întindea pe 
hârtia gălbuie. Traseu de vară. Atenţie, cad pietre. Sursă de apă 
potabilă. Adnotările erau scrise apăsat. Un punct de observaţie 
era marcat ca închis, apoi ca deschis, apoi din nou tăiat și 
marcat cu cuvintele: Pericol recurent. 

Falk privi îndelung scrisul, fără să-i fie clar de ce. Ceva pâlpâi 
adânc în conștiința lui. A vrut să întindă mâna spre laptop și 
tocmai atunci Carmen și-a ridicat privirea. 

— li plăcea zona asta, zise ea, ridicând harta în mână. Sunt o 
grămadă de însemnări aici. 

Falk recunoscu imediat numele regiunii. 

— Acolo am crescut. 

— Serios? Mamă... N-ai glumit, chiar că e în mijlocul 
pustietăţii, zise Carmen, privind mai de-aproape. Atunci, 
înseamnă că voi doi aţi făcut drumeţii pe-acolo împreună? 
Înainte să vă mutaţi. 

— Nu-mi aduc aminte, răspunse Falk și clătină din cap. Nu 
sunt sigur nici măcar că el le făcea pe atunci. Era destul de 
ocupat cu ferma. Probabil că stătea mult în aer liber. 

— După ce se vede pe harta asta, se pare că aţi fost aici. Cel 
puţin o dată. 

Carmen îi întinse harta și puse degetul pe ceva scris de mâna 
lui Erik Falk. 

Cu Aaron. 

Cuvintele erau scrise lângă un traseu de vară, ușor. Falk nu-l 
parcursese niciodată pe toată lungimea, dar știa unde duce. 
Mergea pe marginea padocurilor, unde el obișnuia să alerge ca 
să-și mai consume din energie, în timp ce tatăl lui lucra 
pământul; pe lângă locul de la râu unde tatăl lui îl învățase cum 
să pescuiască; de-a lungul șirului de garduri unde Aaron, pe 


când avea trei ani, fusese fotografiat într-o vară, râzând, călare 
pe umerii tatălui său. 

Cu Aaron. 

— Niciodată noi doi n-am... 

Falk își simţea pleoapele grele și fierbinţi. 

— N-am parcurs niciodată traseul ăsta împreună. Nu în același 
timp. 

— Păi, poate că voia să o facă. Mai sunt și altele. 

Carmen verificase prin stiva de hărți. li dădu alte câteva și-i 
arătă însemnările. Și pe urmă încă o stivă. 

Aproape pe fiecare hartă erau scrise de mână, estompate de 
vreme și tot mai nesigure de-a lungul anilor, cuvintele: Cu 
Aaron. Cu Aaron. Un traseu ales pentru ca ei doi să-l facă 
împreună. Tatăl lui, încăpățânat, neacceptând un refuz 
categoric; aceste cuvinte exprimau o dorință de ceva diferit. 

Falk se lăsă pe tăblia patului. Işi dădea seama că partenera lui 
îl privea, și clătină din cap. Se gândise că poate nu va fi în stare 
să se exprime. 

Carmen întinse braţul și-și puse mâna peste a lui. 

— Aaron, e-n ordine. Sunt sigură că știa. 

— Nu cred, i-a răspuns el, înghițind cu greu. 

— Ba, știa, insistă Carmen, zâmbind. Părinţii și copiii sunt 
făcuţi să se iubească. Ştia. 

Falk se uită peste hărți. 

— S-a descurcat mai bine decât mine să o arate. 

— Ei, poate că da. Dar nu ești singurul. Cred că adeseori 
părinţii îi iubesc pe copiii lor mai mult decât sunt ei înșiși iubiţi 
de aceștia. 

— Poate. 

Falk se gândea la părinţii lui Sarah Sondenberg și la iadul în 
care se aruncaseră, de dragul fiicei lor, neavând încotro. Cum 
spusese King? Niciodată nu trebuie să subestimezi până unde 
poți să mergi de dragul copilului tău. 

Undeva, în adâncul minţii lui, ceva nu-i dădea pace iar. Clipi. 
Ce anume? Încerca să prindă ideea, dar aceasta ameninţa să se 
evapore. Computerul încă era deschis, lângă Carmen, și galeria 
de fotografii era în continuare accesată. 

— la stai să mă mai uit o dată. 

Falk trase laptopul spre el și trecu iar prin fotografiile cu Alice 
Russell, de astă dată privindu-le cu și mai multă atenţie. Il 


sâcâiau detaliile, dar nu putea spune care anume. Se uită la 
pielea pământie, la poziţia maxilarului, căzut și puţin flasc. Faţa 
ei, expusă, era aproape relaxată și, într-un fel straniu, arăta mai 
tânără. Afară, urletele vântului au început deodată să semene 
cu vaietele lui Margot Russell. 

Falk a continuat să se uite. La unghiile rupte ale lui Alice 
Russell, la mâinile ei murdare, la părul încâlcit. La resturile și 
mizeriile presărate peste tot, de jur-împrejurul ei. Și din nou avu 
senzaţia aceea. S-a oprit la acea ultimă imagine și s-a aplecat să 
o vadă mai de-aproape. O bucată de plastic vechi prinsă sub 
picior. Resturile murdare ale unui ambalaj alimentar, lângă părul 
ei. Mări detaliul. 

Un fir de aţă roșu cu argintiu i se prinsese de fermoarul 
jachetei. 

Senzaţia se transformă într-o adevărată revelaţie când Falk s- 
a uitat la firul rupt. Deodată, nu s-a mai gândit la Alice și Margot 
Russell, ci la o altă fată, atât de fragilă, încât era aproape 
invizibilă, o fată care învârtea mereu între degete fire roșii și 
argintii pe care le împletea. 

Un fir de aţă prins într-un fermoar. O încheietură goală a 
mâinii. Privirea bântuită și ochii afundaţi în orbite ai fiicei. Şi 
privirea vinovată a mamei ei. 


Ziua 4: Duminică dimineaţă 

— Alice, zise Lauren, privind-o fix. Cu cine vorbești? 

— Oh, Dumnezeule! M-ai speriat! 

Alice își duse mâna la piept. Avea chipul palid, în contrast cu 
întunericul. 

— Ai semnal? Ai reușit să dai de cineva? 

Lauren întinse mâna după telefon, dar Alice se feri. 

— E prea slab semnalul. Nu cred că m-au auzit. 

— Sună la serviciul de urgenţă! 

Lauren se întinse din nou după telefon. 

— Am sunat, a zis Alice, făcând un pas înapoi. Se tot 
întrerupe. 

— Rahat! Şi atunci cu cine vorbeai? 

— Era o căsuţă vocală. Nu cred că s-a înregistrat. 

— Dar cine a fost? 

— N-a fost nimeni. Ceva legat de Margot. 

Lauren rămase cu ochii fixaţi asupra ei, până când Alice i-a 
înfruntat privirea. 

— Ce-i? izbucni aceasta. Ti-am zis, am încercat deja să sun la 
urgenţă. 

— Aproape că nu mai avem semnal, și nici baterie. Trebuie să 
facem economie. 

— Știu și eu asta. Dar era ceva important. 

— Chiar dacă ţie nu-ţi vine să crezi, există lucruri mai 
importante decât afurisita de fiică-ta. 

Alice nu-i răspunse, dar ţinu telefonul și mai strâns. 

— Foarte bine, a zis Lauren, încercând să inspire profund, în 
orice caz, cum ai reușit să-ţi iei telefonul fără s-o trezești pe Jill? 

Alice aproape că izbucni în râs. 

— Femeia aia a dormit ieri în timpul furtunii cu tunete. Cum 
era să simtă că i-am luat jacheta? 

Lauren nu se îndoia. Jill păruse mereu să doarmă mai bine 
decât oricare dintre ele. Se uită la cealaltă mână a lui Alice. 

— Şi ai luat și lanterna lui Beth. 

— Am nevoie de ea. 

— E singura care mai funcţionează, dintre toate pe care le- 
avem. 

— Tocmai de aceea am luat-o pe-asta. 

Alice evita să o privească în ochi. Lumina făcută de lanternă 
plutea în întuneric. Restul potecii era în beznă. 


Lauren văzu rucsacul lui Alice sprijinit de o piatră. Gata de 
plecare. Mai inspiră o dată profund. 

— Uite ce e, zise, trebuie să ne întoarcem la celelalte. Toate 
vor vrea să afle cum e cu semnalul. N-o să le spun că ai încercat 
să pleci. 

Alice nu a zis nimic. Își îndesă telefonul în blugi. 

— Alice! Dumnezeule! Doar nu te gândești serios să pleci? 

Alice se aplecă și ridică rucsacul. Și-l aruncă pe umăr. Lauren 
o prinse de braţ. 

— Dă-mi drumul, i-a zis Alice și-și eliberă braţul cu o 
smucitură. 

— Nu ești în siguranţă singură. Și acum avem semnal. O să-i 
ajute să ne găsească. 

— N-o s-o facă. Semnalul e prea slab. 

— Dar e ceva! Alice, sunt șanse mai mari decât am avut în 
ultimele zile. 

— Vorbește mai încet, da? Știi ce? Nu pot să aștept până ne 
găsesc ei. 

— De ce? 

Niciun răspuns. 

— Pentru Dumnezeu, zise Lauren, încercând să se calmeze, 
pentru că simţea cum îi bate inima. Ce naiba ai de gând să faci? 

— O să merg spre nord, așa cum ar fi trebuit să facem azi. 
Lauren, tu știi că asta e soluţia, dar nu vrei să recunoști, pentru 
că atunci ar trebui să și încerci. 

— Nu. Nu vreau să o fac, pentru că nu e sigur. Mai ales de una 
singură. Mergi orbește, nu ai nici măcar busolă. 

Lauren simţea în propriul buzunar discul de plastic. 

— Dacă ești așa de îngrijorată, ai putea să mi-o dai tu. 

— Nu. În niciun caz, răspunse Lauren, strângând și mai tare 
busola în pumn. 

— Mă gândeam eu. Oricum, știm că poteca asta merge spre 
nord. O să mă descurc dacă trebuie. Am făcut-o și la McAllaster. 

Nenorocita de tabără McAllaster! La auzul numelui acelei 
tabere, Lauren simţi o gheară în piept și sângele îi pulsă mai 
repede prin vene. Cu treizeci de ani în urmă, în mijlocul 
pustietăţii, la fel de apropiate una de alta ca acum. Proba 
încrederii. Lauren, înnebunită de dorul de casă, tristă și legată la 
ochi, apoi senzaţia de totală ușurare când simţise mâna sigură a 
lui Alice pe braţul ei și îi auzise la ureche vocea încrezătoare. 


— Te ţin eu. Pe-aici! 

— Mulţumesc. 

Alice înainte și Lauren în urma ei. Sunetul pașilor de jur- 
împrejur. Un chicotit. Apoi, iar, vocea lui Alice la ureche. O 
avertizare șoptită. 

— Ai grijă! 

Mâna care o ghida, așezată pe braţul ei, se ridicase brusc, 
ușoară ca aerul, și dispăruse în neant. Lauren întinsese braţele 
dezorientată, se împiedicase de ceva aflat exact în faţa ei și 
avusese senzaţia oribilă a căderii în gol. Singurul zgomot era 
sunetul îndepărtat al unor râsete înfundate. 

În cădere, își fracturase încheietura mâinii. Se bucurase. Asta 
însemna că după ce și-a luat legătura de la ochi și s-a trezit 
complet singură, înconjurată de tufișurile dese, în bezna 
copleșitoare, avea o scuză pentru lacrimile din ochi. Nu că ar fi 
contat. Au trecut patru ore până ca fetele celelalte să se 
întoarcă după ea. Când au ajuns, într-un final, Alice îi spusese 
râzând: 

— Eu ţi-am zis să ai grijă. 


Capitolul 29 

Falk se uită la firul roșu cu argintiu prins în fermoarul jachetei 
lui Alice Russell, apoi întoarse ecranul spre Carmen. 

— Rahat! făcu ea, clipind. 

Băgă mâna în buzunarul hainei, scotoci după ceva și înainte 
ca el să apuce să spună vreo vorbă, scoase de acolo brăţara 
prieteniei împletită de Rebecca. Firele argintii sclipeau în 
lumină. 

— Ştiu că Lauren a zis că a pierdut-o pe-a ei, dar e sigur că a 
purtat-o în pădure? 

Falk își luă haina și căută prin buzunare până găsi fluturașul 
pe care scria Persoană dispărută pe care îl luase de la recepţie. 
L-a netezit și, ignorând chipul zâmbitor al lui Alice, s-a 
concentrat la ultimul instantaneu făcut celor cinci femei 
împreună. 

Se aflau la începutul traseului Mirror Falls și Alice o ţinea pe 
Lauren de talie. Alice zâmbea. Braţul lui Lauren era pe umerii lui 
Alice. Falk se aplecă mai aproape și se gândi că braţul acela mai 
degrabă plutea, decât să se sprijine pe umerii lui Alice. Lângă 
manșeta mânecii de la jacheta pe care o purta Lauren, legată la 
încheietura mâinii, se vedea clar o brățară roșie împletită. 

Carmen întinsese deja mâna după telefonul fix, să-l sune pe 
sergentul King. A ascultat o clipă, apoi a clătinat din cap. Nu 
răspundea. A format numărul de la recepţie. Până să afle ea 
numărul camerei, Falk își pusese deja haina și, fără o vorbă, au 
ieșit amândoi și au luat-o de-a lungul pavilionului de cazare, 
până în capăt. Soarele după-amiezii târzii coborâse în spatele 
copacilor și, dinspre est, se strecura întunericul. 

Când au ajuns în dreptul camerei lui Lauren, Falk a bătut la 
ușă. Așteptară. Niciun răspuns. Bătu din nou, apoi Falk a 
încercat clanţa. Ușa nu era încuiată. În cameră nu era nimeni. Îi 
aruncă o privire lui Carmen. 

— În salon, poate? a zis ea. 

Falk a ezitat, apoi s-a uitat peste umărul ei. Capătul traseului 
Mirror Falls era pustiu, iar indicatorul de lemn, abia vizibil în 
întunericul tot mai mare. Carmen l-a văzut unde se uită și i-a 
citit gândurile. Pe chipul ei a apărut îngrijorarea. 

— Du-te și vezi, zise ea. Eu îl caut pe King și venim după tine. 

— Bine. 


Falk porni în pas alert, pietrișul aleii scârțâind sub pașii lui, 
apoi tălpile începură să se afunde puţin când ajunse pe poteca 
înnoroiată. Era singur, dar pe potecă se vedeau și alte urme de 
ghete. Intră pe traseu. 

Avea dreptate oare? Nu știa. Apoi se gândi la fata delicată, la 
firul roșu și la încheietura goală a mâinii mamei ei. 

Niciodată nu trebuie să subestimezi până unde poți să mergi 
de dragul copilului tău. 

Falk se grăbi și mai tare, și din ce în ce mai tare până o luă la 
fugă, zgomotul cascadei Mirror Falls răsunându-i tot mai 
puternic în urechi. 


Ziua 4: Duminică dimineaţă 

— O să reușesc să ies de-aici. Am reușit la McAllaster. 

— Ai făcut o grămadă de lucruri la McAllaster. 

— Doamne, Lauren. Nu-ncepe iar! Mi-am cerut scuze pentru 
ce s-a-ntâmplat atunci. De-atâtea ori, mai zise, întorcându-se 
spre ea. Uite! Îmi pare rău, dar eu trebuie să plec. 

— Nu iei telefonul cu tine, a spus Lauren, apoi întinse mâna și, 
de astă dată, o apucă pe Alice de jachetă. 

— Ba da, iau telefonul, e a/meu. 

O împinse pe Lauren și aceasta se dădu puţin în spate, 
împleticindu-se. Umbrele înalte din jurul ei păreau să tremure și, 
când Alice i-a întors spatele, a simţit un frison de furie. 

— Nu pleca! 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Alice, de data asta 
fără să se mai întoarcă. 

Lauren se năpusti spre Alice, puţin nesigură pe picioare. O 
prinse de rucsac și o trase înapoi, smucind-o. 

— Nu ne lăsa aici! 

— Dumnezeule! Nu fi așa patetică! 

Lauren simţi cum ceva îi înflorește și îi explodează în piept. 

— Hei! Să nu-mi vorbești mie așa! 

— Perfect, zise Alice, fluturând din mână. Ştii ce? N-ai decât 
să vii cu mine, dacă vrei. Sau să rămâi. Sau să pleci când o să- 
nţelegi, în sfârșit, că nu vine nimeni după noi. Nu-mi pasă. Dar 
eu trebuie să plec. 

Încercă să se smulgă din strânsoare, însă de data asta Lauren 
o ţinea bine. 

— Nu, zise aceasta și mâna o durea de cât de strâns o ţinea. 

Se simţea ușor ameţită. A continuat: 

— Măcar o dată, Alice, gândește-te și la altcineva în afară de 
tine. 

— Asta fac! Trebuie să mă întorc la Margot. Uite, s-a întâmplat 
ceva și... 

— Și Doamne fereşte să o deranjeze ceva pe nepreţuita 
Margot Russell, i-o reteză Lauren. 

Își auzi propriul hohot de râs. În întunericul nopţii, răsunase 
straniu. 

— Nu știu care e mai egoistă dintre voi, tu sau ea? 

— Poftim? 


— Nu te face că nu știi ce vreau să spun! Margot e la fel de 
rea ca tine. Pretinzi că-ţi pare rău pentru cum te purtai la școală 
- pentru cum te porţi acum -, dar ai dat naștere unei fiice care 
se comportă exact la fel. Ai vrut să-ţi calce pe urme? În mod 
clar, ţi-a reușit. 

— A, pe bune? făcu Alice, râzând dispreţuitor. Ei, Lauren, ca 
să vezi! Tu știi totul despre asta. 

Se lăsă tăcerea. 

— Ce...? 

Lauren deschisese gura, dar cuvintele i s-au topit pe buze. 

— Las-o baltă! mai zise Alice, în șoaptă. Doar să n-o amesteci 
pe Margot în treaba asta. N-a greșit cu nimic. 

— Chiar? 

Alice nu i-a mai răspuns. Lauren a continuat, cu ochii la ea: 

— Ştii că și ea a fost implicată, Alice. 

— Ce, în treaba aia cu Rebecca? Problema s-a rezolvat, știi 
bine. Şcoala a făcut anchetă. Fetele răspunzătoare pentru 
fotografiile acelea au fost exmatriculate temporar. 

— Au fost exmatriculate fetele pentru care au avut dovezi că 
erau răspunzătoare. Crezi că eu nu știu că toate făceau parte 
din gașca lui Margot? A fost și ea implicată, fără discuţie. 
Probabil că ea a fost capul răutăților. 

— Dacă ar fi fost așa, școala ar fi stabilit asta. 

— Serios? Ar fi spus școala? Alice, cât ai donat în plus școlii, 
anul acesta? Cât te-a costat ca să-i faci să închidă ochii la 
faptele lui Margot? 

Niciun răspuns. Se auzi un foșnet în tufișuri. 

— Da, exact cum mi-am imaginat. 

Lauren tremura atât de rău, că abia dacă mai putea să 
respire. 

— Hei, am încercat să te ajut cât am putut, Lauren. În primul 
rând, nu eu te-am recomandat pentru jobul ăsta? Și nu eu ţi-am 
ţinut spatele - de câte ori în ultima vreme? - când ai fost cu 
mintea aiurea și dată peste cap? 

— Pentru că te simţi vinovată. 

— Pentru că suntem prietene! 

— Nu. Nu suntem, zise Lauren și o privi în ochi. 

Un minut, Alice a rămas mută. 


— Bine, zise apoi. Uite, amândouă suntem supărate. Ultimele 
câteva zile au fost foarte grele. Şi știu cât de greu îi este și 
Rebeccăi. Cât de greu vă este amândurora. 

— Nu știi. Nici nu poţi să-ți închipui cum este. 

— Pot, Lauren. 

În lumina lunii, ochii lui Alice străluceau. Înghiţi în sec. 

— Ştii, se pare că ar exista niște fotografii și cu Margot și... 

— Şi ce? 

— Așa că trebuie să mă întorc... 

— Şi te aștepți să-mi pese? Acum, când fiica ta e-n faţa 
aparatului de fotografiat, și nu a mea? 

— Of, Doamne, Lauren, te rog. Fata ta a fost al naibii de 
deprimată cu mult înainte ca vreuna dintre tâmpeniile alea de 
fotografii să fie distribuite... 

— Ba n-a fost! 

— A fost! Bineînţeles că a fost! 

Alice vorbea în șoaptă și repezit. 

— Dacă ai nevoie de cineva pe care să dai vina pentru 
problemele Rebeccăi, zise, de ce nu te uiţi cu atenţie la tine 
însăți? Serios! Chiar nu vezi cu cine seamănă? 

Lauren își auzea sângele zvâcnindu-i în urechi. Alice era 
aproape, dar cuvintele ei erau distante și stinse. 

— Nu vezi? continuă Alice, uitându-se fix la ea. Vrei un 
indiciu? Ce zici de șaisprezece ani în care te-a văzut cum te lași 
intimidată? Cum îi lași pe alţii să te calce în picioare? Nu ești 
niciodată mulțumită de tine. Ani de zile de diete blestemate și 
de efecte yo-yo. Fac pariu că n-ai învăţat-o niciodată să înfrunte 
pe cineva, în viaţa ei. Te întrebi de ce ajungi mereu să fii tratată 
abuziv? Când eram la școală, o căutai cu lumânarea, dar și în 
prezent permiţi să fii tratată așa. Cu ajutorul tău am putea 
scăpa cu toate de-aici, dar ești prea speriată ca să ai încredere 
în tine. 

— Nu sunt! 

— Ba ești! Eşti așa de al dracului de slabă de minte... 

— Nu sunt! 

— Şi dacă nu înţelegi cât rău i-ai făcut fetei ăleia, ești o mamă 
mai rea decât credeam și, sincer, cred că ești deja varză. 

Lui Lauren îi bubuia capul așa de tare, că abia dacă-și mai 
putea auzi propriile cuvinte. 


— Nu, Alice. Eu m-am schimbat. Tu ești cea care a rămas la 
fel. Ai fost o ticăloasă la școală și acum ești și mai rău. 

Alice slobozi un hohot de râs. 

— Te amăgești singură, Lauren. Nu te-ai schimbat. Ești așa 
cum ești. Pur și simplu, asta ţi-e firea. 

— Şi Rebecca nu e bine... 

Senzaţia de vinovăţie i se ridică lui Lauren în gât atât de 
repede, încât a fost cât pe ce să se sufoce. Și-a înghiţit-o. 

— Are probleme complicate. 

— Cât îi plătești terapeutului ca să te facă să crezi asta? 
întrebă Alice, pe un ton ironic. Nu e chiar atât de complicat, 
asta-i mersul lumii, nu? Crezi că eu nu-mi dau seama că fiică- 
mea poate să fie o mică intrigantă afurisită? Și agresivă și 
manipulatoare și tot ce mai rimează cu astea? Nu sunt oarbă, 
văd și eu cum este. 

Alice se aplecă înainte. Avea obrajii roșii. Transpirase, în ciuda 
frigului, iar o șuviţă de păr i se lipise de frunte. Avea lacrimi în 
ochi. 

— Și, Dumnezeu mi-e martor, face niște tâmpenii, niște 
tâmpenii! Dar cel puţin eu pot să recunosc asta. Pot să-mi 
recunosc vina, pot să accept că e așa și din cauza mea. Lauren, 
vrei să irosești mii de dolari, încercând să afli de ce fiică-ta e 
bolnavă, de ce se înfometează și e tristă? 

Aveau feţele atât de apropiate, că aburii respiraţiilor li se 
amestecau. 

— Economisește banii ăștia și cumpără-ţi o oglindă. E vina ta. 
Crezi despre fiică-mea că e exact ca mine? Ei bine, află că fiica 
ta este exact ca tine. 


Capitolul 30 

Simţea sub tălpi că poteca era alunecoasă și udă. Falk călca 
apăsat, mergând cât de repede putea, ferindu-se când ramurile 
care ajungeau în drum îl prindeau, agăţându-se de el ca niște 
gheare. Zgomotul tunător al apei curgătoare era tot mai 
aproape, și când Falk apăru la liziera pădurii, simţi cum 
sudoarea lipicioasă i se răcea deja pe piele. 

Zidul de apă se prăvălea la vale. Cu răsuflarea tăiată, Falk se 
opri să privească mai bine, mijind ochii în lumina care scădea. 
Nimic. Locul de unde puteai privi panorama cascadei era pustiu. 
Injură în barbă. Se înșelase. Sau ai întârziat, îi șopti o voce mică, 
în gând. 

Făcu un pas pe punte, apoi încă unul și se opri. 

Stătea cocoţată pe steiul proeminent din vârful cascadei 
Mirror Falls, aproape invizibilă pe fundalul stâncos. Picioarele îi 
atârnau peste margine și ea privea ţintă în spuma învolburată a 
apei, care se năpustea, spulberată, în lacul de dedesubt. 

Lauren era acolo, tristă, tremurând și foarte, foarte singură. 


Ziua 4: Duminică dimineaţă 

Fiica ta e exact ca tine. 

Cuvintele mai răsunau încă în întuneric, când Lauren se 
năpusti cu toată puterea asupra lui Alice. Mișcarea o luase prin 
surprindere chiar și pe Lauren și corpul ei se izbise de trupul 
celeilalte femei,  rostogolindu-se amândouă, cu mâinile 
fluturându-le în aer. Lauren simţi durerea unei zgârieturi, când 
unghiile celeilalte îi zgăriară încheietura mâinii drepte. 

— Nenorocito! 

Lauren își simţea gâtul încins și încordat și vocea îi era 
înăbușită. Ea și Alice se răsuciră și căzură pe spate, lovindu-se 
de un bolovan de pe marginea potecii. 

În aer răsună un pocnet și Lauren simţi cum aerul îi iese din 
plămâni în timp ce se izbea de pământ. Icni și se rostogoli într-o 
parte, simțind cum poteca pietroasă i se înfige în spate și cum 
bătăile inimii îi bubuie în urechi. 

Lângă ea, Alice gemu ușor. Avea un braţ peste al lui Lauren și 
zăcea întinsă, destul de aproape, așa că Lauren îi simţea 
căldura trupului trecând prin propriile-i haine. Rucsacul îi căzuse 
alături. 

— Dă-te la o parte de pe mine, zise Lauren și o împinse. 
Vorbești tâmpenii. 

Alice nu-i răspunse; stătea lungită acolo, cu membrele fără 
vlagă. 

Lauren s-a ridicat, încercând să inspire adânc. Valul de 
adrenalină trecuse și o lăsase înfrigurată și tremurând. Cobori 
privirea. Alice era în continuare întinsă pe spate, cu ochii spre 
cer, bătând din pleoape, și cu buzele ușor întredeschise. Gemu 
iar și-și duse o mână la ceafă. Lauren se uită la bolovanul de 
lângă potecă. 

— Ce este? Te-ai lovit la cap? 


Niciun răspuns. Alice clipi, ochii i se închideau și i se 
deschideau încet. Își ţinea mâna la ceafă. 
— Rahat! 


Lauren era încă furioasă, dar acum mânia i se domolea, stinsă 
de un val de regrete. Poate că Alice mersese prea departe, dar 
și ea făcuse la fel. Erau toate obosite și înfometate și Lauren își 
ieșise din fire. 

— Eşti bine? Lasă-mă să... 


Se ridică, o luă pe Alice cu mâinile de subsuori și o ridică în 
capul oaselor. O sprijini de bolovan, cu rucsacul lângă ea. Alice 
clipi lent, cu ochii pieziși, mâinile fără vlagă, în poală, și privirea 
fixă în gol. Lauren se uită la ceafa ei. Nu sângera. 

— N-ai nimic. Nu-ţi curge sânge, probabil că ești doar ameţită. 
Stai puţin așa. 

Niciun răspuns. 

Lauren își puse o mână pe pieptul lui Alice, să simtă cum se 
ridică și coboară. Așa cum făcea atunci când Rebecca era 
micuță și ea stătea aplecată deasupra pătuţului, în întunericul 
primelor ore ale zilei, sugrumată de legătura strânsă dintre ele, 
tremurând sub povara responsabilităţii. Ma; respiri încă? Mai 
trăieşti? Acum Lauren își ţinu ea însăși respiraţia, să simtă sub 
palmă cum pieptul lui Alice se ridică și coboară încet. Scoase un 
suspin sonor, de ușurare. 

— Doamne, Alice! zise și se ridică în picioare. 

Făcu un pas înapoi. Şi acum? Se simţea deodată foarte 
singură și foarte speriată. Era extenuată. Totul o extenuase. Se 
simţea prea obosită ca să mai lupte. 

— Ştii ce? Fă ce vrei, Alice! N-o să le trezesc pe celelalte. N-o 
să le spun că te-am văzut, dacă nici tu nu le spui... 

Se opri. 

— Mi-am pierdut o clipă cumpătul, continuă Lauren. 

Niciun răspuns. Cu ochii pe jumătate închiși, Alice privea 
printre pleoape pământul din faţa ei. A clipit o dată, pieptul i s-a 
umflat și apoi a coborât încet. 

— Acum o să mă întorc la colibă. Ar trebui să faci și tu la fel. 
Să nu dispari! 

Buzele lui Alice se mișcară o idee. Din gât îi ieși un sunet slab. 
Curioasă, Lauren se trase mai aproape. Incă un sunet slab. Era 
mai degrabă un geamăt, dar dincolo de șuierul vântului printre 
arbori, de sângele care-i pulsa în tâmple și de durerea din tot 
corpul, Lauren era sigură că știe ce încerca Alice să-i spună. 

— Nu-i nimic, zise Lauren, întorcându-se. Și mie îmi pare rău. 

Abia dacă-și mai amintea cum a ajuns înapoi la colibă. 
înăuntru, cele trei femei stăteau întinse, nemișcate, respirând 
ușor. Lauren își găsi sacul de dormit și se furișă înăuntru. 
Tremura și, întinsă pe podeaua colibei, părea că totul se învârte 
cu ea. Pe piept simţea o apăsare dureroasă. Nu era doar furie, 
se gândi Lauren. Nici tristețe. Era altceva. 


Vinovăţie. 

Cuvântul ţâșni din ea umplându-i gura cu un gust de fiere. 
Lauren îl alungă imediat. 

Avea pleoapele grele și se simţea foarte obosită. A ascultat 
atentă, cât a reușit să reziste, dar nu se auzea niciun zgomot 
care să-i arate că Alice se strecurase înapoi, în urma ei. Intr-un 
târziu, epuizată, a cedat. De-abia în pragul somnului și-a dat 
seama de două lucruri. Unu: uitase să ia telefonul; și doi: 
încheietura mâinii ei drepte era goală. Nu mai avea brăţara 
prieteniei, pe care i-o făcuse fiica ei. 


Capitolul 31 

Falk se cățără pe balustrada de protecţie și apoi pe peretele 
de stâncă. Era alunecos ca gheaţa sub tălpile lui. Făcu greșeala 
să se uite în jos și simţi cum se clatină, odată cu roca ce părea 
că se leagănă sub el. Se apucă de balustradă și încercă să 
privească fix la orizont, până când senzaţia a dispărut. Era greu 
de spus unde se întâlnea pământul cu văzduhul, căci vârfurile 
copacilor se îngemănau cu cerul tot mai întunecat. 

— Lauren! a strigat Falk, cât de blând a putut, peste tunetul 
apei. 

Femeia tresări auzindu-și numele, dar nu-și ridică ochii. Nu 
era îmbrăcată decât cu un tricou subţire, cu mânecă lungă, și 
pantalonii pe care-i purtase și mai devreme. Fără jachetă. 
Stropii de apă îi udaseră părul, care i se lipise de cap. Chiar și în 
întunericul din ce în ce mai adânc, chipul lui Lauren avea o aură 
albăstruie. Falk se întreba de când stătea femeia acolo, udă și 
înfrigurată. Poate de mai bine de o oră. Era îngrijorat că ea ar fi 
putut să cadă de sus, pur și simplu de epuizare. 

Se uită înapoi la balustradă, fără să știe clar ce trebuia să 
facă. Poteca era tot pustie. Lauren era așa de aproape de 
margine, că doar uitându-se la ea Falk simţea că ameţește. 
Inspiră adânc și începu ascensiunea pe stânci, centimetru cu 
centimetru. Cel puţin norii se risipiseră, deocamdată. În amurg, 
argintul palid al lunii care tocmai răsărea arunca o lumină firavă. 

— Lauren, o strigă el iar. 

— Nu te apropia mai mult! 

Falk se opri și riscă să se uite în jos. Abia dacă putea zări 
fundul bazinului, din pricina apei învolburate. Incercă să-și 
aducă aminte ce-i spusese Chase în prima zi. O cădere de 
aproape cincisprezece metri, până la bazinul întunecat de jos. 
Ce altceva mai spusese Chase? Ceea ce-i omora pe oameni nu 
era căderea, ci șocul pricinuit de răceala apei. Lauren tremura 
deja violent. 

— Ascultă, îi spuse Falk. E groaznic de frig aici, sus. O să-ţi 
arunc haina mea, bine? 

Lauren nu reacţionă în niciun fel, apoi înclină din cap, sever. 
Falk luă asta ca pe un semn bun. 

— Poftim. 

Își desfăcu fermoarul jachetei și și-o scoase, rămânând doar în 
pulover. Picăturile de apă pulverizate de cascadă se lipiră 


imediat de hainele lui expuse și, în câteva clipe, acestea erau 
ude. Aruncă haina spre Lauren. A fost o aruncare bună și 
jacheta a aterizat aproape de ea. Lauren își luă cu greu ochii de 
la apă, dar nu făcu niciun gest să îmbrace haina. 

— Dacă nu ai de gând să o folosești, azvârle-o înapoi, zise 
Falk, căruia deja îi clănțăneau dinţii. 

Șovăind, Lauren își trase haina pe ea. Falk a luat și acest gest 
al ei drept un semn bun. Silueta ei minionă părea să se piardă în 
haina lui. 

— Alice e într-adevăr moartă? 

Cu tot acel zgomot al apei, era greu să auzi ce spune. 

— Da. Îmi pare rău. 

— Dimineaţă, când m-am întors la potecă și am văzut că nu 
mai este, am crezut... 

Lauren continua să tremure groaznic, în timp ce se chinuia să 
vorbească. 

— Am crezut că ea avea să fie cea care va supravieţui. 


Ziua 4: Duminică dimineaţă 

Bree nu-și dăduse prea bine seama ce anume o trezise. 
Deschise ochii și văzu cenușiul rece și tulbure al zorilor. Prin 
ferestrele colibei se strecura o lumină slabă, totuși cea mai 
mare parte a încăperii era dominată de un întuneric dens. Auzea 
respirația domoală a celorlalte femei. Deocamdată, nu se 
trezise. Bun. Gemu încet, întrebându-se dacă n-ar putea să mai 
adoarmă, dar oasele o dureau de la scândurile tari ale podelei și 
vezica o presa. 

Se întoarse pe o parte și, nu departe, zări pata de sânge de 
pe jos. Işi aminti că era de la rana lui Lauren. Dezgustată, își 
trase picioarele la piept, ghemuindu-se în sacul de dormit. Lupta 
din seara trecută îi reveni rapid în minte și, de astă dată, 
geamătul pe care l-a scos a fost unul audibil. Își apăsă mâna 
peste gură și nu se mai mișcă. Nu voia să dea ochii cu celelalte, 
nu mai devreme decât era cazul. 

Strecurându-se tiptil din coconul sacului de dormit, își trase 
ghetele în picioare și se îmbrăcă cu jacheta. Se furișă pe ușă 
afară, schimonosindu-se la fiecare scârţâit al scândurilor, și ieși 
în aerul rece al dimineţii. Când să închidă ușa, a simţit pași în 
poiana din spatele ei. A tresărit și și-a înăbușit un strigăt. 

— Şşşt, ce naiba, le trezești pe celelalte, îi șopti Beth. Eu sunt. 

— Doamne, ce m-ai speriat! Credeam că ești încă înăuntru. 

Bree verifică dacă ușa adăpostului era închisă bine și mai făcu 
câţiva pași spre luminiș. 

— De ce te-ai trezit așa devreme? 

— Din același motiv ca și tine, presupun, răspunse Beth, 
arătând cu capul spre budă. 

— A, în regulă. 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare, căci fantoma serii trecute le 
mai bântuia încă, lipită de ele ca fumul. 

— Ştii, în legătură cu aseară... zise Beth, tot în șoaptă. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta... 

— Știu, dar trebuie să vorbim, a spus Beth, apăsat. Uite, știu 
că ţi-am făcut o mulţime de necazuri, dar o să mă revanșez... 

— Nu, te rog, Beth. Las-o baltă! 

— Nu pot. S-a mers prea departe. Nu se poate ca Alice să 
ajungă să te amenințe și să nu existe urmări. Mai ales după cât 
de mult ai muncit. Nu poate să-i trateze pe ceilalţi ca pe niște 
slugi și pe urmă să fie surprinsă când ei ripostează. 


— Beth... 

— Las-o-n seama mea! Tu m-ai ajutat întotdeauna. Toată 
viața. Acum pot să fac și eu măcar atâta lucru, să te ajut. 

Bree mai auzise vorbe de felul acesta. Prea târziu, prea putin, 
își spuse și imediat se gândi că era meschină. Sora ei se 
străduia. Ce-i drept, încerca întotdeauna. Bree simţi un nod în 
gât. 

— Bine. Atunci, mulţumesc. Dar să nu iasă și mai rău. 

Beth zâmbi pieziș, într-un fel ciudat, și fluturând din mână 
spre copaci, zise: 

— Se poate mai rău de-atât? 

Bree nu știa care dintre ele a făcut prima gestul, dar simţi 
braţele surorii sale în jurul ei, pentru prima dată după mulţi ani. 
Era puţin bizar, corpul acela care odinioară îi fusese la fel de 
familiar ca al ei însăși, acum îl simţea așa de diferit! Când s-au 
desprins din îmbrăţișare, Beth zâmbea. 

— Totul o să fie bine, zise ea. Promit! 

Bree o privi pe sora ei întorcându-se și strecurându-se înapoi 
în colibă. Încă mai simţea căldura corpului lui Beth. 

Nici nu se uită spre budă - nici vorbă să se ducă într-acolo -, 
în schimb, o luă pe după colibă. Se opri brusc, când văzu 
mormântul oribil al câinelui. Aproape că uitase de el. Işi feri 
privirea și trecu pe lângă el, spre spatele colibei, prin iarba 
înaltă, către copaci și potecă, până când mormântul dispăru din 
raza ei vizuală. 

Ce-a fost asta? O pasăre? Sunetul venea dinspre poteca din 
spatele ei. Era un sunet mic, artificial, care ţârâia în liniștea 
dimineţii. Bree își ţinu răsuflarea, cu urechile aproape ţiuindu-i 
din cauza efortului de a asculta. Nu era o pasăre. Bree 
recunoscu sunetul. Se întoarse în direcţia din care venea și o luă 
la fugă. În sus, pe potecă, aproape împiedicându-se pe terenul 
accidentat. 

Alice zăcea pe pământ, cu picioarele întinse, cu spatele 
sprijinit de o stâncă. Șuviţe de păr blond îi fluturau, săltate ușor 
de vânt. Avea ochii închiși. Capul îi era dat pe spate, cu faţa 
puţin spre cer, ca și cum s-ar fi bucurat de o rază inexistentă de 
soare. Ţârâitul venea din buzunarul blugilor ei. 

Bree căzu în genunchi. 

— Alice, telefonul. Repede! Îţi sună telefonul! 


Îl vedea acolo în buzunar, lipit de coapsa lui Alice. Ecranul era 
spart, dar încă lumina. Bree îl înhăţă și mâinile îi tremurau așa 
de tare, încât era cât pe ce să-l scape printre degete. li suna în 
mână, strident și insistent. 

Pe ecranul crăpat, lucea numele apelantului. Două litere: A. F. 

Bree nu știa cine este și nici nu o interesa. Cu degetele ei 
plinuţe, a apăsat pe butonul de răspuns, aproape alături de el, 
de grăbită ce era. Işi lipi telefonul de ureche. 

— Alo? Oh, Dumnezeule, vă rog! Mă auziţi? 

Nimic. Nici măcar paraziți. 

— Vă rog. 

ŞI-I luă de la ureche. Ecranul era negru. Numele dispăruse. 
Bateria era moartă. 

Bree îl zgâlţăi, cu mâini alunecoase, transpirate. Nimic. Apăsă 
iar pe butonul de pornire, apoi iar și iar. Ecranul se încăpăţâna 
să rămână negru. 

— Nu! 

Stomacul i se revoltă când speranţa dispăru ca un covor tras 
de sub picioare. Se întoarse spre tufișuri și vomă fiere, cu lacrimi 
în ochi, dezamăgirea strivindu-i pieptul. De ce dracu’ nu 
răspunsese Alice mai devreme? Poate atunci ar fi avut suficientă 
baterie, măcar pentru un singur apel de urgenţă. Ce dracu' era 
în capul scorpiei nenorocite, de l-a lăsat deschis? Să-i irosească 
bateria. 

Când Bree s-a întors să o întrebe toate astea, cu gâtul 
arzându-i de vomă și furie, își dădu seama că Alice era în 
aceeași poziţie, sprijinită de pietroi. Nu se mișcase. 

— Alice? 

Nu primi niciun răspuns. Poziţia relaxată în care Alice își ţinea 
membrele i se păru acum ţeapănă, ca de marionetă. Și spatele 
ei avea o înclinaţie anormală, la fel capul aplecat înapoi. Nu 
părea calmă. Părea pustie. 

— La dracu’! Alice? 

Bree crezuse că ochii lui Alice erau închiși, dar acum își dădea 
seama că erau întredeschiși. Două semiluni albe, mijite, se 
zgâiau la cerut plumburiu. 

— Mă auzi? 

Capul îi bubuia așa de tare, că abia dacă-și putea auzi propria 
voce. 


Niciun răspuns și nicio mișcare. Bree se simţea confuză. Îi 
venea să se așeze, perfect nemișcată, lângă Alice și să dispară. 

Ochii pe jumătate deschiși ai acesteia continuau să fixeze 
cerul, până când Bree nu a mai suportat. A făcut un pas într-o 
parte, ca să nu-i mai poată vedea faţa. Ceafa lui Alice i se părea 
oarecum ciudată, așa că Bree s-a aplecat cât de aproape a 
îndrăznit. Nu se vedea sânge, dar acolo unde părul ei blond era 
dat la o parte, pielea capului părea roșie, pătată. Păși în spate, 
cu ochii în pământ. 

Aproape că nu observase obiectul aflat între Alice și bolovan. 
Era aproape ascuns în scobitura spatelui lui Alice. Doar capătul 
era vizibil, rotund, cu o sclipire metalică. Bree îl privi îndelung și 
fix, un timp care i se păru o veșnicie. Nu voia să-l atingă, nu voia 
să admită că-l recunoscuse, dar știa că nu putea să-l lase acolo. 

In sfârșit, se ghemui și, cu vârful degetelor, apucă și trase 
afară lanterna metalică industrială. Știa că numele ar fi trebuit 
să fie scrijelit pe o latură, dar tot i s-a tăiat respiraţia când l-a 
văzut sclipind în lumină. Beth. 

S-a mers prea departe. Nu se poate ca Alice să ajungă să te 
amenințe, fără să existe urmări. 

Cu un gest reflex, Bree își trase braţul înapoi și, cu o 
smucitură, azvârli lanterna în tufișuri. Obiectul se lovi de ceva, 
surd, și dispăru. Bree simţi furnicături în mână. Şi-o șterse de 
blugi. Scuipă în palmă și se șterse iar. Apoi se uită la Alice. Tot 
în capul oaselor și tot tăcută. 

In mintea lui Bree se deschiseră brusc două uși dar, clătinând 
puternic din cap, pe una din ele o închise cu putere. Senzaţia 
neclară dispăru și mintea îi era deodată foarte limpede. Trebuia 
să plece. 

Se uită de-a lungul potecii. Nu era nimeni. Acum. Bree nu știa 
de cât timp stătea acolo. Oare mai auzise și altcineva când 
sunase telefonul? Ascultă atentă. Nu se simţea nicio mișcare, 
dar celelalte femei aveau să se trezească în curând, dacă nu 
cumva o făcuseră deja. 

Se ocupă mai întâi de rucsac. Nu i-a fost greu. Se mai uită o 
dată, să vadă dacă telefonul era mort, apoi îl strecură într-un 
buzunar lateral al rucsacului și apucă de barete. Il duse în tufiș, 
destul de departe ca să nu poată fi văzut din cărare, și-l sprijini 
de trunchiul unui copac. Se ridică apoi și, de groază, o clipă nu 
și-a putut aminti în ce parte era poteca. 


Nemișcată, Bree trase de câteva ori aer adânc în piept, să se 
calmeze. „Nu intra în panică!”, își șopti. Ştia încotro trebuie să 
meargă. Mai inspiră o dată profund și porni în direcţia din care 
venise, prin iarba înaltă și printre copaci, repede, mai repede, 
până când o văzu din nou pe Alice sprijinită de piatră. 

Aproape că înlemni când îi văzu ceafa, cu părul blond 
fluturând în vânt și îngrozitor de încremenită. Lui Bree inima îi 
bătea atât de repede, încât se gândi că s-ar putea să leșine. Se 
forță să parcurgă și ultimii pași, în fugă, și, înainte de a se putea 
răzgândi, își vâri mâinile pe sub subsuorile lui Alice și o trase 
după ea. ` 

Merse cu spatele, târând-o mai adânc în tufișuri. In urma ei, 
vântul se învârtejea împrejuru-i, împrăștiind frunze și resturi, 
acoperindu-i urmele. Bree o târî pe Alice până ce braţele au 
început să o doară și respiraţia s-o ardă în piept, și până când, 
brusc, s-a împiedicat și a căzut. 

Alice - trupul ei - căzu brusc, cu fața spre cer. Bree s-a lăsat 
cu toată greutatea pe un buștean putrezit, cu ochii aprinși de 
lacrimi și de furie. O clipă s-a întrebat dacă o plângea pe Alice, 
dar știa că nu era așa. Oricum, nu atunci, în momentul acela, nu 
avea lacrimi decât pentru sine și pentru sora ei și pentru ceea 
ce deveniseră fără să știe nici ele cum anume. 

Ca și cum nu era destul că o durea inima, Bree și-a dat seama 
brusc că simte o înţepătură în braţ. 


Capitolul 32 

Ceva îi atrase atenţia lui Falk. 

Jos, departe, la baza cascadei, a observat lucirea unei veste 
reflectorizante, iar dinspre liziera pădurii a apărut cineva care 
mergea într-un fel familiar. Carmen. Ea se opri la baza cascadei 
și Falk o văzu cum ridică fruntea, căutându-i. Era prea întuneric 
și nu reușea să vadă faţa partenerei lui, dar după o clipă eaa 
ridicat un braţ. Te văd. În jurul ei, agenţii de poliţie se mișcau 
încet, încercând să nu atragă atenţia asupra lor. 

Lauren nu părea să-i fi observat și Falk era bucuros. Voia ca 
atenția ei să se concentreze cât mai mult cu putinţă la căderea 
apei. Prin vuietul cascadei, Falk auzea pași pe podul de lemn. 
Probabil că-i auzise și Lauren, pentru că întoarse capul în 
direcția lor. Sergentul King apăru flancat de doi agenţi. Rămase 
pe loc, dar ridică staţia radio la gură și mormăi ceva. Din cauza 
distanţei însă, Falk nu a înţeles ce spunea. 

— Nu vreau să se apropie mai mult, zise Lauren. 

Avea faţa udă, dar ochii îi erau uscați și expresia fixă, într-un 
fel care îl neliniștea pe Falk. Era expresia cuiva care a renunţat. 

— E-n ordine, zise detectivul. Dar nu vor putea rămâne așa 
toată noaptea. O să vrea să stea de vorbă cu tine și ar trebui să- 
i lași. Dacă te depărtezi de margine, putem încerca să rezolvăm 
situaţia asta. 

— Alice a încercat să-mi spună despre fotografiile lui Margot. 
Poate dacă aș fi ascultat-o, lucrurile ar sta altfel acum. 

— Lauren... 

— Da? făcu Lauren, întrerupându-l și uitându-se la el. Crezi că 
poţi să rezolvi situația asta? 

— Putem încerca. Pe cuvânt! Te rog, întoarce-te la cabană să 
stăm de vorbă. Dacă nu vrei s-o faci pentru tine, atunci... 

Ezită, neștiind dacă era potrivit să joace această carte. 

— Mai e și fiica ta. Are nevoie de tine. 

Își dădu instantaneu seama că nu spusese cel mai nimerit 
lucru. Faţa lui Lauren se încordă și femeia se aplecă în faţă. 
Avea încheieturile degetelor albite de cât de strâns se ţinuse de 
marginea hăului. 

— Rebecca nu are nevoie de mine. Nu pot s-o ajut. Am 
încercat din răsputeri, toată viaţa ei. Și jur, știu că am făcut și 
greșeli, dar m-am străduit cât am putut eu mai bine. 

Tinea capul plecat privind în abis. 


— N-am făcut decât să înrăutăţesc lucrurile. Cum am putut 
să-i fac asta? E doar o copilă. Alice avea dreptate. 

Se aplecă în faţă și mai mult. 

— Eu sunt de vină. 


Ziua 4: Duminică dimineaţa 

Primul lucru pe care l-a auzit Lauren când a deschis ochii a 
fost ţipătul venit din afara colibei. 

Simţi mișcare în jurul ei, auzi cum cineva se ridică, apoi 
tropăit de tălpi pe podele. Un pocnet și ușa colibei se deschise. 
Se ridică anevoie în sacul de dormit și rămase în fund. Capul îi 
zvâcnea și-și simţea pleoapele grele. Alice. Amintirea potecii îi 
reveni imediat în minte. Se uită în jur, era singură în încăpere. 

Îngrozită, se ridică în picioare şi se apropie de cadrul ușii. Privi 
afară, clipind des. În luminiș era agitaţie. Încercă să înţeleagă ce 
vede. Nu era Alice. Era Bree. 

Fata stătea prăbușită lângă rămășițele focului din seara 
trecută, ţinându-se strâns de braţul drept. Era palidă. 

— Ţine-l ridicat! striga Beth, încercând să-i ridice surorii ei 
braţul deasupra capului. 

Jill frunzărea înnebunită o broșură subţire. Nimeni nu se uita 
la Lauren. 

— Scrie că ne trebuie o atelă, zicea Jill. Căutaţi ceva cu care 
să i-l imobilizăm. 

— Ce anume? Cum să fie? 

— Nu știu! De unde să știu eu? O creangă sau ceva de genul 
ăsta! Orice. 

— Trebuie să plecăm, ţipa Beth, luând de jos o mână de 
surcele rupte. Jill? Trebuie s-o ducem imediat la doctor. Ce 
rahat, n-a făcut nimeni un curs de prim-ajutor? 

— Ba da, afurisita de Alice! 

Jill reveni în sfârșit în colibă și o văzu pe Lauren în prag. 

— Unde-i Alice? Scoal-o! Spune-i că a mușcat-o un șarpe pe 
Bree. 

Lui Lauren îi trecu prin minte gândul suprarealist că Jill voia să 
o trimită pe cărare ca s-o trezească pe Alice, dar femeia făcuse 
semn spre colibă. Ca prin vis, Lauren se strecură înapoi în 
încăpere și privi împrejur. Era tot singură. Pe jos, patru saci de 
dormit. Îi verifică, pe rând. Toţi erau goi. Nici urmă de Alice. Nu 
se întorsese. 

Auzi mișcare în prag și Jill își făcu apariţia. 

— Alice a dispărut, zise Lauren clătinând din cap. 

Jill încremeni, apoi își înșfăcă rucsacul și sacul de dormit de pe 
jos și le scutură pe amândouă. 


— Unde mi-e haina? Aveam telefonul în buzunar. Rahat! 
Ticăloasa de Alice mi l-a luat. 

Își aruncă lucrurile pe jos și ieși, trântind ușa în urma ei. 

— A plecat, fir-ar să fie, și a luat și telefonul, se auzi de-afară 
vocea înăbușită a lui Jill. 

Apoi se auzi un țipăt de mânie care ar fi putut să vină la fel de 
bine de la oricare din gemene. 

Își trase ghetele în picioare și ieși, împleticindu-se. Știa unde e 
haina. Cu o seară înainte, o văzuse pe Alice cum o îndesa în 
dosul unui buștean. Acum, Lauren ar fi vrut să nu se fi trezit 
noaptea trecută ca să meargă la toaletă. Îşi dorea să fi pierdut 
un minut ca să le trezească și pe celelalte, în loc s-o urmărească 
pe Alice pe întuneric. Ar fi vrut să fi fost în stare s-o împiedice să 
plece. Își dorea ca multe lucruri să fi fost altfel. 

Lauren zări pata de culoare din spatele bușteanului. Se aplecă 
să ia haina. 

— Am găsit jacheta! 

Jill i-o smulse din mână și scotoci prin buzunare. 

— Nu. În mod clar, l-a luat. 

Beth era aplecată deasupra lui Bree, încă prăbușită la 
pământ, cu braţul imobilizat într-o atelă improvizată. 

— Bun. Ce opţiuni avem? întrebă Jill, gâfâind. Rămânem pe 
loc? Sau ne împărţim, o lăsăm pe Bree aici... 

— Nu! exclamară la unison cele două surori. 

— Bine. Bine, atunci va trebui să plecăm. Trebuie să o ajutăm 
toate pe Bree, dar încotro... 

Jill se răsuci pe picioare. 

— Continuăm să mergem spre nord, zise Lauren. 

— Eşti sigură? 

— Da. Facem cum am stabilit. Mergem cât putem de drept, 
cât de repede putem și să sperăm că vom ajunge la șosea. E 
cea mai bună variantă. 

Jill cântări lucrurile o fracțiune de secundă. 

— Bine. Dar mai întâi trebuie s-o căutăm pe Alice. Pentru 
orice eventualitate. 

— Glumești? Ce eventualitate? o întrebă Beth, după care 
rămase cu gura căscată. 

— Poate s-a dus la toaletă și și-a sucit nenorocita de gleznă, 
nu știu! 

— Nu! Trebuie să plecăm! 


— Atunci ar fi bine să ne mișcăm repede. Noi trei. Pe Breeo 
lăsăm aici, zise și apoi ezită. Şi nu o căutăm prea departe. 

Lauren o luase deja la fugă prin iarba înaltă, către potecă. 

— Alice ar face bine să spere că o s-o găsească altcineva, o 
auzi ea pe Beth zicând. Pentru că dacă dau eu de ea, o omor cu 
mâna mea! 

Lauren alerga cu răsuflarea tăiată. Mai simţea și acum 
greutatea lui Alice, când căzuseră împreună, și șocul, când aerul 
îi ieșise brusc din plămâni. Mai auzea și acum cuvintele care-i 
provocaseră durere. 

Amintirea o făcu pe Lauren să încetinească pasul. Pe lumină, 
cărarea părea altfel și era cât pe ce să rateze locul. Cât pe ce. 
Trecuse de bolovanul mare și neted înainte de a-și da seama. S- 
a oprit, s-a întors și, într-o clipă, a înţeles ce vede. Nimic. Piatra 
era acolo, singură. Cărarea era liberă. 

Alice dispăruse. _ 

Lauren se simţi ameţită, tot sângele îi urcase în cap. In 
ambele direcţii, poteca era pustie. Se uită împrejur, întrebându- 
se cât de departe ajunsese Alice. Vegetaţia deasă nu-i oferea 
niciun indiciu. 

Cercetă solul cu atenţie, dar nu era nici urmă de brăţara ei. 
Oare o pierduse în colibă, fără să-și dea seama? Nu vedea nimic 
pe jos, dar în aer era un iz ciudat, înțepător, și Lauren avea 
senzaţia că zona fusese răscolită. A presupus că așa se 
întâmplase, pentru că acum, când privea în jur, nu zărea 
aproape nicio urmă a luptei lor. Se întoarse și porni înapoi, cu 
picioarele tremurându-i vag. 

Când ajunse mai aproape de colibă, Lauren auzi vocile stinse 
ale celorlalte, strigând-o pe Alice. Se întrebă dacă nu ar fi trebuit 
să facă și ea la fel, dar când a deschis gura să strige, numele îi 
rămase încremenit pe buze. 


Capitolul 33 

Lauren privea fix în jos, la apă. Inspiră printre dinţii încleștaţi, 
și Falk a profitat de ocazie ca să facă repede un pas spre ea. 
Femeia era atât de concentrată, încât nu a băgat de seamă. 

Falk vedea cum tremură amândoi de frig și-l speria gândul că 
degetele îngheţate ale lui Lauren ar fi putut să alunece, iar ea - 
sau el - să nu se aștepte la asta. 

— N-am vrut s-o omor, sincer. 

Vocea lui Lauren aproape că se pierdea în zgomotul cascadei. 

— Te cred, zise Falk. 

Își aminti de prima lor discuţie, acolo, pe traseu, împresuraţi 
de noapte din toate părțile. Părea așa de mult de-atunci! li mai 
vedea și-acum expresia de pe chip, copleșită de evenimente și 
nesigură pe ea. Wu a fost doar un singur lucru care a mers prost, 
au fost o sută de nimicuri. 

Acum părea hotărâtă. 

— Totuși, am vrut să-i fac rău. 

— Lauren... 

— Nu pentru ceea ce mi-a făcut ea mie. Căci a fost vina mea. 
Dar știu ce i-a făcut Margot Rebeccăi; a împuns-o și a tachinat-o. 
Poate că Margot a fost destul de isteață ca să-și ascundă fapta 
și Alice a făcut destul tam-tam, ca să convingă școala să închidă 
ochii. Dar eu știu ce a făcut copila ei. E exact ca ticăloasa de 
maică-sa. 

Cuvintele lui Lauren pluteau în ceața îngheţată. Femeia privea 
în continuare în jos. A adăugat, cu o voce calmă: 

— Totuși, sunt vinovată de atât de multe lucruri! Pentru că 
sunt foarte slabă. Nu pot da vina pe Alice sau pe Margot pentru 
asta. Și, într-o bună zi, Rebecca o să înțeleagă acest lucru, dacă 
nu cumva a înţeles deja. Și o să mă urască din cauza asta. 

— Are încă nevoie de tine. Şi te iubește. 

Falk se gândea la chipul tatălui său. La scrisul lui de mână de 
pe hărţile sale. Cu Aaron. 

— Chiar dacă nu-și dă întotdeauna seama de asta, a încheiat 
el. 

— Dar dacă nu pot să rezolv lucrurile cu ea? 

— Poţi. În familie, greșelile se iartă. 

— Ştiu și eu? Nu merită iertat totul, zise Lauren uitându-se în 
continuare în jos. Alice zicea că sunt slabă. 

— Nu avea dreptate. 


— Așa cred și eu, răspunse ea, spre totala surprindere a lui 
Falk. Acum sunt altfel. Acum fac ceea ce trebuie să fac. 

Falk simţi cum i se zbârlește părul pe braţe când ceva în aer 
se schimbă. Trecuseră de un prag invizibil. Nu o văzuse pe 
Lauren mișcându-se, dar acum părea deodată mult mai aproape 
de margine. Pe partea cealaltă, o vedea pe Carmen, cu ochii 
îndreptațţi în sus, pregătită. Falk se decise. Chestia asta mersese 
prea departe. 

Se puse în mișcare chiar înainte ca gândul să prindă un contur 
clar. Doi pași iuți, peste pietrele lucioase ca sticla sub tălpile 
ghetelor lui, și degetele întinse să o prindă. 

Își apropie mâna de jacheta ei - de fapt, jacheta lui - și o 
înșfăcă cu un gest stângaci. 

Lauren se uită la el liniștită, și, dintr-o singură mișcare fluidă, 
strânse din umeri, își îndoi torsul subţire în faţă și dezbrăcă 
jacheta, ca un șarpe care-și leapădă pielea. Scăpă din 
strânsoarea lui și, cu un singur gest, hotărât și sigur în același 
timp, dispăru. 

Pe marginea cascadei nu mai era nimeni, ca și cum femeia nu 
fusese niciodată acolo. 


Ziua 4: Duminică dimineaţă 

Jill își vedea propria teamă reflectată pe cele trei chipuri care 
se zgâiau la ea. Inima îi zvâcnea zgomotos, iar ea auzea 
respiraţiile precipitate ale celorlalte. Peste capetele lor, peticul 
de cer decupat de vârfurile copacilor era de un cenușiu tern. 
Vântul zgâlţâia crengile și arunca picături de apă peste grupul 
de femei. Nimeni nu se clintea. În spatele lor, o pală de vânt 
trecu peste lemnul putrezit al colibei, care gemu și pe urmă se 
potoli. 

— Trebuie să plecăm de-aici, zise Jill. Acum. 

În stânga ei, gemenele încuviinţară imediat din cap, unite 
acum de panică. Bree o prinsese strâns de braț pe Beth, care-și 
susţinea la rândul ei sora. Aveau ochii mari și negri. La stânga 
lui Jill, Lauren se foi, ezită doar un moment, apoi încuviinţă și ea 
din cap. Trase aer în piept. 

— Cum rămâne cu... 

— Cum rămâne cu ce? repetă Jill, care-și pierduse răbdarea. 

— ...cum rămâne cu Alice? 

Groaznică tăcere. Singurele sunete erau scârțâitul și foșnetul 
copacilor care priveau în jos spre cercul strâns al celor patru. 

— Alice și-a făcut-o cu mâna ei. 

Tăcere. Apoi Lauren arătă cu degetul. 

— Nordul e într-acolo. 

Au plecat și nu s-au mai uitat înapoi, au lăsat pădurea să 
înghită tot ceea ce ele lăsaseră în urmă. 


Capitolul 34 

Falk o strigă pe Lauren pe nume, dar era prea târziu. 
Cuvintele lui se pierdeau în eter. Ea nu mai era acolo. 

Se cocoţă pe stânci, la timp cât să o mai vadă cum cade în 
apă, ca un balast. Plesnetul, când trupul a lovit apa, a fost 
înghiţit de vuietul cascadei. A numărat până la trei - prea 
repede -, dar Lauren nu a mai ieșit la suprafaţă. Falk își trase 
puloverul peste cap și își smulse ghetele din picioare, încercă să 
inspire adânc, dar îl ținea ceva în piept, a făcut un pas înainte și 
a sărit. In cădere, peste vâjâitul cascadei și șuierul vântului, a 
auzit ţipetele lui Carmen. 

A aterizat în apă, cu picioarele înainte. 

Se simţi împresurat de un gol sinistru și lui Falk i se păru că e 
suspendat în neant. Apoi, brusc, răceala l-a lovit cu o forță 
brutală. A zvâcnit din picioare, s-a ridicat la suprafaţă, luptându- 
se cu impulsul de a trage aer în piept înainte de a ajunge 
deasupra. A inspirat aerul umed și a simţit o arsură în piept, în 
timp ce răceala apei îi împingea oxigenul afară din plămâni, 
imediat ce el inspira. 

Stropii de apă îl orbeau, îi înțepau faţa și ochii. Nu reușea s-o 
vadă pe Lauren. Nu putea să vadă nimic. Auzi un sunet surd, 
peste zgomotul infernal, se răsuci pe loc și se șterse la ochi. 
Carmen era pe mal și, lângă ea, doi agenţi care ţineau de o 
funie. Il strigau, arătându-i cu mâna către ceva. 

Lauren. 

Perdeaua de apă tumultuoasă avea să o tragă în jos, Falk știa 
asta instinctiv. Simţea deja cum degetele curentului subteran îl 
prindeau de picioare, amenințând să-l tragă și pe el în adâncuri. 
Inspiră profund, încercând să oblige aerul să-i intre în plămânii 
crispaţi, apoi înotă spre ea, cu mișcări haotice. 

Era un înotător destul de bun, crescuse în preajma unui râu, 
dar forţa vârtejului de apă îl împiedica să înainteze. Hainele îl 
trăgeau în jos, îl trăgeau înapoi, și Falk se bucura că avusese 
prezenţa de spirit să-și scoată ghetele. 

In faţa lui, trupul femeii plutea, apropiindu-se de zona 
periculoasă. Nu dădea din mâini, abia dacă se mai mișca, și 
capul i se afunda în apa neagră secunde în șir. 

— Lauren! strigă el, dar numele ei fu absorbit de zgomot. Aici! 


O prinse la numai câţiva metri de locul unde apele cascadei 
se prăvăleau cu tunete în hău și o apucă cu degetele îngheţate, 
aproape înţepenite. 

— Dă-mi drumul! ţipă ea. 

Buzele ei căpătaseră o macabră nuanţă albastru-vineţie și 
femeia se lupta acum să scape, lovindu-l cu picioarele ca să-l 
îndepărteze. Falk își trecu un braţ pe sub ea și o lipi cu spatele 
de pieptul lui, strângând-o cu putere. Nu simţea niciun fel de 
căldură a trupului ei. A început să calce apa cât de ferm putea, 
forțându-și picioarele greoaie să se miște. O auzea pe Carmen 
strigându-l de pe mal. A încercat să se orienteze după vocea ei, 
dar Lauren, agăţată de braţul lui, îl trăgea tot mai departe de 
mal. 

— Dă-mi drumul! 

Răcnea la el, trăgându-i pe amândoi sub apă. Falk era orbit, 
faţa i se scufunda sub apă, după care bărbatul reușea din nou 
să inspire. Lauren dădu din braţe în spate și îl lovi, băgându-i din 
nou capul sub apă. 

Totul se auzea înfundat, după care Falk apăru la suprafaţă, 
înghițind apă, de-abia respirând, neavând suficient aer, după 
care intra iar sub apă, puterea cu care o strângea slăbindu-i, în 
timp ce Lauren se zbătea să scape. Dar Falk a continuat să o 
ţină, luptându-se cu instinctul primar de a-i da drumul. Simţi o 
mișcare prin apă și un braţ care se întinde spre el, nu al lui 
Lauren, nu al cuiva care se zbate. Cineva îl apucă de sub braţ, 
trăgându-l. Reveni cu capul la suprafaţă și simţi pe sub braţ o 
frânghie, nemaifiind nevoit să se lupte ca să rămână deasupra 
apei. Era la suprafaţă și, gâfâind, Falk trăgea aer în piept. Işi 
dădu seama că nu o mai ţinea pe Lauren și intră în panică. 

— E-n ordine, o ţinem noi, auzi o voce. 

Carmen. A încercat să se întoarcă, dar nu a reușit. 

— Ai făcut ce era mai greu, ajungem imediat la mal. 

— Mulţumesc, a încercat Falk să spună, dar nu a reușit decât 
să deschidă gura. 

— Acum concentrează-te să respiri, zise ea, în timp ce funia îl 
trăgea, dureros, pe sub braţ. 

Pietrele îi zgâriau spatele în timp ce doi agenţi îl scoteau pe 
uscat. Întins pe malul plin de noroi, întoarse capul și văzu cum și 
Lauren era scoasă din apă. Tremura, dar pentru moment 
renunţase să se mai zbată. 


Pe Falk îl dureau plămânii și capul îi zvâcnea, dar nu-i păsa. 
Nu simţea decât ușurare. Tremura atât de tare, că umerii i se 
loveau de pământ. Aruncară o pătură peste el, apoi încă una. 
Simţi o greutate pe piept și deschise ochii. 

— Ai salvat-o! 

Carmen era aplecată deasupra lui, un chip abia conturat. 

— Şi tu, a încercat el să spună, dar avea buzele îngheţate și 
abia dacă putea să rostească vorbele. 

Se lăsă pe spate, încercând să-și recapete suflul. Vegetaţia se 
desfăcea în jurul cascadei și în sfârșit nu mai vedea copaci. Nu o 
vedea decât pe Carmen, aplecată deasupra lui, și cerul nopţii. Și 
ea tremura, așa că Falk trase o parte din pătura lui peste ea. 
Carmen veni mai aproape și, deodată, buzele ei se lipiră de ale 
lui, reci ale amândurora, iar Falk închise ochii. Totul era amortit, 
cu excepţia acelui val de căldură din pieptul lui. 

Prea repede, totul s-a terminat și Falk a clipit. Carmen se uita 
la el, fără să fie stânjenită, fără regrete, cu chipul încă aproape. 

— Să nu mă înţelegi greșit, urmează să mă căsătoresc. Și tu 
ești un idiot patentat, n-ar fi trebuit să sari, zise ea, zâmbind. 
Dar mă bucur că ești bine. 

Au rămas întinși în tăcere, respirând la unison, până când un 
ranger se apropie cu încă o pătură izotermă și Carmen se ridică. 

Falk se uita la cer. Auzea cum se leagănă vârfurile arborilor, 
ascunse privirilor lui, dar nu se întoarse să le vadă. Se uită în 
schimb la sclipirea stinsă a stelelor de deasupra. Căuta Steaua 
Sudului, așa cum făcea cu atâţia ani în urmă, împreună cu tatăl 
său. Nu reuși s-o găsească, dar nu conta. Era acolo sus, undeva, 
Falk știa asta. 

Unde stătuse Carmen, trupul lui era rece, dar căldura din 
inima lui începea să i se răspândească în corp. Cum stătea așa, 
întins, privind stelele și ascultând foșnetul copacilor, își dădu 
seama că mâna nu-l mai durea deloc. 


Capitolul 35 

Falk se lăsă pe spate să-și admire lucrarea de pe perete. Nu 
era perfectă, dar era mai bine. Soarele de început de amiază se 
strecura prin ferestre și învăluia apartamentul într-o lumină 
caldă. Undeva, departe, la orizont, se profilau strălucitoare 
siluetele clădirilor din Melbourne. 

Trecuseră două săptămâni de când el și Carmen părăsiseră 
masivul muntos. Falk spera să nu mai meargă niciodată acolo. 
Sau, cel puţin, avea senzaţia că ar putea să reziste încă foarte 
multă vreme înainte de a simţi nevoia să pășească iar printre 
copacii din Giralang. 

Venise acasă de trei zile, când primi plicul anonim. Trimis pe 
adresa de la birou, în atenţia lui, nu conţinea altceva decât un 
stick de memorie. Falk a deschis fișierul și a privit ecranul 
calculatorului. Simţi că pulsul începea să i se accelereze. 

Obtineti contractele! Obţineţi contractele! 

Mai bine de o oră se uitase în fișierul acela și răsfoise 
documentele. Apoi a pus mâna pe telefon și a format un număr. 

— Mulţumesc, a spus. 

La capătul celălalt al firului o auzi pe Beth McKenzie oftând. 

— Ai aflat că BaileyTennants i-a făcut-o lui Bree, fără ca ea să 
știe? l-a întrebat. Se distanțează și încearcă să se 
descotorosească de ea. 

— Am auzit. 

— Nici eu nu mai lucrez acolo. 

— Da. Am aflat și asta. Ce-o să faci acum? 

— Nu știu. 

— Poate faci ceva cu diploma aia de IT-ist, zise Falk. La 
centrul de date de-acolo îţi pierdeai vremea. 

Simţi ezitarea lui Beth. 

— Chiar crezi? zise ea. 

— Da. 

Era puţin spus. Falk răsfoia fișierele în timp ce vorbeau. Erau 
toate acolo. Copii ale documentelor pe care Alice le ceruse și de 
care făcuse rost din arhivele BaileyTennants. Unele fuseseră 
deja transmise de ea. Pe altele nu le trimisese. Contractele erau 
acolo, scrise negru pe alb, și Falk simţi un val de adrenalină. 
Rememoră chipul lui Carmen, când îi spusese. Falk reveni la 
fișiere. 

— Cum ai...? 


— N-am avut niciodată încredere în Alice. Era întotdeauna 
nepoliticoasă cu mine. lar Bree și cu ea lucrau prea strâns, i-ar fi 
fost ușor să dea vina pe Bree, dacă greșea ceva. Așa că am 
făcut copii după toate documentele pe care mi le cerea. 

— Îţi mulţumesc. Sincer. 

O auzi oftând. 

— Ce-o să se-ntâmple acum? 

— Cu Bree? 

— Și cu Lauren? 

— Nu știu, răspunse Falk, sincer. 

Autopsia confirmase că Alice murise din cauza unei hemoragii 
cerebrale, cel mai probabil ca urmare a faptului că se lovise cu 
capul de piatra lângă care îi fusese descoperit trupul. Și Bree și 
Beth aveau să fie puse sub acuzare, dar Falk spera în sinea lui 
că rezultatul final nu va fi prea aspru. Oricum, nu putea să nu-i 
pară rău pentru ele. 

Familia Bailey era deja implicată într-o investigaţie publică 
legată de imaginile indecente pe care se presupunea că le 
difuzase fiul lui Daniel, Joel. Mass-media aflase de scandal și 
publicase o analiză completă, de două pagini, inclusiv cu 
fotografii de la școala privată, de fiţe, unde învăţa Joel. Conform 
relatărilor, băiatul fusese exmatriculat. Numele lui Margot 
Russell nu fusese implicat, cel puţin deocamdată. 

Graţie lui Beth, familia Bailey avea să se aștepte acum la și 
mai multe probleme. Falk nu reușea să simtă milă pentru ei. 
Timp de două generaţii, familia profitase de nefericirea altora. 
Nici Jill nu era exclusă. Fie că i se părea că avea încotro sau nu, 
când venea vorba de afacerile familiei, era o Bailey, fără 
discuţie. 

De când plecase din rezervaţie, Falk se gândise foarte mult 
timp. La relaţii și la cât de puţin îi trebuia cuiva ca să dea greș. 
La cum este când porţi ranchiună. La iertare. 

El și Carmen încercaseră să le facă o vizită lui Margot și 
Rebeccăi. Tatăl lui Margot le spusese că fata nu vrea să vadă pe 
nimeni. Refuza să vorbească, refuza să iasă din camera ei. 
Bărbatul părea îngrozit. 

Rebecca măcar acceptase să iasă din casă, chiar dacă stătuse 
în faţa lor fără să rostească niciun cuvânt, la o masă din 
cafeneaua în care se întâlniseră. Carmen comandase sandviciuri 


pentru toţi, fără să întrebe, și fata se uitase la ei în timp ce 
mâncau. 

— Ce s-a întâmplat la cascadă? întrebase ea, într-un târziu. 

Falk îi relată o versiune revizuită. Cât de aproape de adevăr 
era posibil. Cu accent pe iubire și fără să facă prea mare caz de 
regrete. 

Fata se uitase la farfuria ei neatinsă și spusese: 

— Mama nu mi-a spus prea multe. 

— Ce ţi-a zis? 

— Că mă iubește și că-i pare rău. 

— Asta e partea care trebuie să te intereseze, a zis Falk. 

Rebecca se juca cu șervetul ei. 

— Care e greșeala mea? Că nu vreau să mănânc? 

— Nu. Cred că e ceva mult mai profund de-atât. 

Fata nu părea convinsă, dar când s-a ridicat să plece și-a luat 
sandviciul împăturit în șervet. Falk și Carmen au privit-o pe 
fereastră. La capătul străzii, s-a oprit lângă un coș de gunoi. A 
ţinut sandviciul deasupra lui ceva vreme, apoi, cu un efort ce 
părea fizic, și l-a pus în geantă și a dispărut după colţ. 

— E un început, presupun, a spus Falk. 

Se gândea la sutele de nimicuri care se adunaseră, pentru ca 
lucrurile să ajungă să meargă atât de prost. Poate că alte sute 
de nimicuri se puteau aduna pentru a îndrepta lucrurile. 

După câteva zile în care stătuse acasă și meditase, Falk își 
mai petrecu alte câteva zile acționând. Se duse la un magazin 
de mobilă ca să cumpere câteva lucruri, apoi mai cumpără și 
altele pe care nu le avusese în plan. 

Acum stătea în fotoliul lui cel nou, așezat în colţul camerei, în 
timp ce o pată de lumină solară se plimba pe covor. Era 
confortabil și fusese o decizie bună. Apartamentul arăta diferit. 
Mai aglomerat, dar se gândi că-i place așa. Şi privind în 
ansamblu, văzu limpede schimbările din viaţa lui. 

Cele două fotografii cu el și tatăl lui erau agăţate pe perete, 
înrămate și șterse de praf. Schimbaseră aspectul camerei, dar 
se gândi că și asta îi place. Chiar credea în ceea ce-i spusese lui 
Lauren lângă cascadă. Intr-o familie trebuie să existe iertare. 
Dar nu era destul să crezi în asta, trebuia să și trăiești 
sentimentul. 

Falk ridică privirea și se uită la ceas. Era o frumoasă după- 
amiază de vineri. Carmen se căsătorea a doua zi, la Sydney. Îi 


dorea tot binele. Nu mai vorbiseră niciodată despre ceea ce se 
petrecuse între ei pe marginea cascadei. Simţea că pentru ea 
fusese o întâlnire care era cel mai bine să rămână efemeră. 
Înţelesese. Lângă bagaje îl aștepta haina de la costum și un 
cadou de nuntă, ambalat. Era pregătit să ia avionul spre 
Sydney. 

Era timpul să plece, dar se gândi că mai avea timp să dea un 
telefon scurt. 

Auzi cum se forma numărul și își imagină cum sună telefonul 
la celălalt capăt, în Kiewarra. Orașul lui natal. Îi răspunse o voce 
familiară. 

— Greg Raco. 

— Sunt eu, Aaron. Ești ocupat? 

Un hohot de râs. 

— Nu. 

— Tot mai tragi chiulul de la muncă? îl întrebă Falk. 

Și-l imagină pe sergentul de poliţie la el acasă. Încă nu-și 
reluase uniforma. 

— Se cheamă convalescenţă, frate, mersi de comentariu. Și 
durează ceva. 

— Ştiu, zise Falk, întorcându-și mâna cu podul palmei în sus, 
să-și examineze pielea. 

Chiar știa. El avusese noroc. 

Au vorbit o vreme. Lucrurile mergeau puţin mai bine de când 
trecuse seceta. Falk a întrebat despre fiica lui Raco. Despre 
familia Hadler. Toţi erau bine. Și restul lumii? 

Raco râse iar. 

— Omule, dacă ești așa de curios, poate că ar trebui să vii să 
vezi cu ochii tăi. 

Poate că ar trebui. Falk se uită la ceas, într-un final. Trebuia 
să o ia din loc. Să prindă avionul. 

— Ascultă, încă nu te-ai plictisit de convalescenta asta a ta? 

— De moarte. 

— Mă gândesc să facem o drumeţie. Într-un weekend. Dacă te 
simţi în stare. Un traseu ușor. 

— Da, absolut. Ar fi chiar bine, a spus Raco. Unde? 

Falk se uită la hărţile tatălui său, desfăcute pe măsuţa de 
cafea, în lumina caldă a după-amiezii. Soarele se reflecta în 
ramele fotografiilor de pe perete. 

— Oriunde dorești. Știu niște locuri foarte bune. 


Însemnările făcute atent cu creionul îi propuneau destule 
trasee. Avea destule de explorat. 


Mulţumiri 

Sunt încă o dată foarte norocoasă pentru că am fost 
înconjurată de un grup de oameni minunati, care m-au ajutat în 
atât de multe feluri. 

Un sincer mulțumesc editoarelor mele, Cate Paterson de la 
Pan Macmillan, Christine Kopprasch și Amy Einhorn, de la 
Flatiron Books, și Clare Smith de la Little, Brown, pentru 
încrederea și sprijinul vostru neclintit. intuiţia și sfaturile voastre 
au fost inestimabile și sunt sincer recunoscătoare pentru 
multele oportunităţi extraordinare pe care le-am avut datorită 
vouă în ceea ce privește scrierile mele. 

Vă mulţumesc și vouă, Ross Gibb, Mathilda Imlah, Charlotte 
Ree și Brianne Collins, de la Pan Macmillan, și tuturor celor care 
au muncit atât de serios pentru a da viaţă acestei cărți. 

Aș fi fost pierdută fără ajutorul incredibilelor mele agente 
literare, Clare Forster de la Curtis Brown Australia, Alice Lutyens 
și Kate Cooper, de la Curtis Brown, Marea Britanie, Daniel Lazar, 
de la Writers House și Jerry Kalajian, de la Intellectual Property 
Group. 

Mulţumiri și vouă, Mike Taylor, îngrijitor-șef pentru reptile la 
Healesville Sanctuary, Clint Wilson, sergent-șef la Poliţia orașului 
Victoria, vizitatorilor din Parcul Naţional Grampians Gariwerd și 
liderului de echipă comunitară, Tammy Schoo, pentru 
amabilitatea cu care mi-ați împărtășit din cunoștințele și 
expertiza voastră privind fauna locală, procedurile de căutare și 
salvare și tehnicile de campare și de drumeţie. Orice greșeli și 
libertăţi de ordin artistic au apărut, îmi aparţin. 

Le sunt îndatorată și nenumăraţilor librari care mi-au 
promovat cărţile cu atâta entuziasm și, desigur, tuturor acelor 
cititori cărora le-au plăcut povestirile mele. 

Le mulţumesc mamelor din Elwood și minunaţilor lor copii, 
pentru căldura și prietenia lor. Au fost un far călăuzitor pe tot 
acest parcurs. 

Ca întotdeauna, iubirea și mulţumirile mele pentru minunata 
mea familie care m-a susţinut la fiecare pas: Mike și Helen 
Harper, Ellie Harper, Michael Harper, Susan Davenport și Ivy 
Harper, Peter și Annette Strachan. 

Mai presus de toate, profunda mea gratitudine se îndreaptă 
către soţul meu remarcabil, Peter Strachan - ajutorul pe care mi 
l-ai dat se întinde pe ani și ar umple pagini întregi -, și fiicei 


noastre, Charlotte Strachan, dragostea noastră, care ne-a făcut 
să devenim tot mai buni. 


s-a mutat cu 
fam milia în Australia când avea 
opt ani. După șase ani, peri- 
oadă în care a obținut cetățenia 
australiană, s-a rs în Marea 
SE itanie. A studiat literat 

i i istori la Universitatea Kent, 

a lucrat câți va ani ca jurna- 


in n Astia. In T, locu- 
ieşte la Melbourne cu soțul și cei 
doi copii. 


Arşiţa nanul său de debut, 
ale cărui drepturi de omega 
vândut în peste 30 de țăr 
eroase premii, 
e care ABIA Australian 
Book of the Year (201 7), Gold 
Dagger Award (2017) și cel mai 
bun roman crime la British Book 
Awards (2018). 


federal Aaron Falk este însărcinat : 


descoperă o mulțime de in 


terioase şi se străduieşte să c 


O poveste tulburătoare despre 
lupta pentru supraviețuire. 
Harper dovedește încă o dată că 
este o adevărată forță literară. 


PUBLISHERS WEEKLY 


www edituratrei.ro 


9786064006547