Andrew Gross — Zona albastra

m 
r 
A 
Y 
. 
— 
7 
IS, 
2 
A’ 
w 
— 
A 
I 


tual 


VII 


ANDREW GROSS 


ZONA ALBASTRĂ 


Original: The Blue Zone (2007) 


Traducere din limba engleză: 
SMARANDA NISTOR 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


Manualul WITSEC, agenţia din cadrul Serviciului 
Șerifilor Federali ai Statelor Unite care administrează 
Programul de Protecţie a Martorilor, definește trei 
stadii de implicare a agenţiei. 


Zona roșie - atunci când o persoană protejată se 
află sub pază în scop de protecţie, pe perioada 
arestului preventiv sau în timpul desfășurării 
procesului penal. 


Zona verde - atunci când persoana protejată, 
împreună cu aparținătorii, a primit o nouă identitate 
și un nou domiciliu, trăind în condiţii de siguranţă sub 
noua identitate, care nu este cunoscută decât 
agentului său de legătură din cadrul WITSEC. 


Zona albastră - stadiul cel mai periculos, când 
există suspiciunea că noua identitate a unei persoane 
protejate a fost descoperită sau făcută publică. 
Atunci când nu se știe unde se află persoana 
respectivă, când aceasta a întrerupt contactul cu 
agentul său de legătură sau s-a sustras din proprie 
iniţiativă condiţiilor de siguranţă ale programului. 
Când nu se cunoaște la nivel oficial dacă persoana în 
cauză mai trăiește sau nu. 


VP-3 


PROLOG 


Nu i-au trebuit decât câteva minute doctorului Emil Varga ca 
să ajungă în camera bătrânului. Dormea adânc, visând o femeie 
din vremea studenţiei sale, trecuse o viaţă de atunci, dar la 
auzul ciocăniturilor înnebunite ale servitoarei, își aruncase pe 
umeri jacheta din stofă de lână și-și apucase trusa. 

— Vă rog, domnule doctor, a spus ea, fugind pe scări înaintea 
lui, veniţi degrabă! 

Varga știa drumul. Stătea la fermă de mai multe săptămâni. 
De fapt, bărbatul acesta dârz și încăpățânat, care ţinuse 
moartea în șah atâta timp, era singurul lui pacient în prezent. 
Varga se gândea uneori, deasupra unui pahar de coniac la ceas 
de seară, că fidelitatea pe care i-o arătase fusese aceea care-i 
grăbise ieșirea dintr-o carieră îndelungată și distinsă. 

Să se fi terminat, în sfârșit...? 

Doctorul se opri o clipă în ușa dormitorului. Odaia era 
întunecată și mirosea greu; ferestrele în arcadă, oblonite, ţineau 
pe loc apariţia zorilor. Mirosul i-a spus tot ce avea nevoie să știe. 
Și pieptul bătrânului - pentru prima dată liniștit, de săptămâni 
întregi. Avea gura deschisă și capul ușor înclinat pe pernă. Un 
firicel de salivă gălbuie i se uscase pe buze. 

Cu pași înceţi, Varga s-a apropiat de patul mare din lemn de 
mahon și și-a așezat trusa pe masă. Nu mai era nevoie de 
instrumente. În viaţă, pacientul lui fusese un munte de om. 
Varga se gândi la câtă violență provocase. Acum însă obrajii cu 
pomeţi proeminenţi, de amerindian, erau supti și palizi. Era ceva 
aici care doctorului i se păru că ţine de dreapta măsură. Cum se 
poate ca un om care-a pricinuit la viața lui atâta frică și suferinţă 
să pară acum atât de bicisnic și prăpădit? 

Varga auzi voci venind de pe coridor, destrămând calmul 
zorilor. Bobi, cel mai mic dintre fiii bătrânului, dădu buzna în 
cameră, îmbrăcat în haine de noapte. Se opri imediat și privirea 
i se fixă pe trupul fără viaţă din pat, cu ochii larg deschişi. 

— E mort? 

Doctorul încuviinţă din cap. 


VP-4 


— A dat drumul vieţii, până la urmă. Optzeci de ani a ţinut-o 
strâns, n-a lăsat-o să-i scape din mână. 

Nevasta lui Bobi, Marguerite, care era însărcinată cu al treilea 
nepot al bătrânului, începu să bocească în pragul ușii. Fiul se 
furișă precaut spre pat, de parcă s-ar fi apropiat de o pumă 
aţipită care în orice moment putea să sară la atac. Îngenunche 
și atinse ușor faţa bătrânului, obrajii lui pungii și ofiliți. Apoi îi 
luă mâna, și-acum aspră și bătătorită ca de pălmaș, și o sărută 
blând pe încheietura degetelor. 

— Todas apuestas se terminaron, Papa, murmură el, uitându- 
se lung în ochii lipsiți de viaţă ai bătrânului. 

Jocurile sunt făcute, tată. 

Apoi Bobi s-a ridicat și-a dat din cap. 

— Mulţumesc, doctore, pentru tot ce-ai făcut. Voi avea grijă 
să afle și fraţii mei. 

Varga încercă să descifreze ce se vedea în ochii fiului. Durere. 
Refuzul de-a crede. Boala tatălui său dura de-atâta timp, iar 
acum venise în sfârșit ziua. 

Ba nu, era mai mult o întrebare scrisă acolo: de ani buni 
bătrânul ţinea lucrurile laolaltă doar prin puterea voinţei lui. 

Acum ce avea să se întâmple? 

Bobi și-a luat nevasta de braț și au ieșit din încăpere. Varga s- 
a dus la fereastră. Deschise obloanele, lăsând să pătrundă 
înăuntru lumina dimineţii. Zorii scăldau întreaga vale. 

Bătrânul avea în stăpânire totul, kilometri întregi, mult dincolo 
de porţi, pășunile, lanțul muntos scânteind în soare, înalt de trei 
mii de metri. Lângă grajduri erau parcate două sport-utilitare 
negre, americane. Câţiva bodyguarzi, înarmaţi cu pistoale- 
mitralieră, trândăveau căţăraţi pe un gard, sorbindu-și cafeaua, 
indiferenți. 

— Da, mormăi Varga, dă-le de veste fraţilor tăi. 

Se întoarse iar spre bătrân. Vezi, ticălosule, până și mort ai 
rămas un om periculos. 

Stăvilarele se ridicaseră. Apele vor năvăli sălbatic. Sângele nu 
se spală niciodată cu sânge. 

Decât aici. 

Deasupra patului era un tablou cu Madona și pruncul, într-o 
ramă cioplită de mână, despre care Varga știa că-i fusese 
dăruită bătrânului de o biserică din Buenaventura, locul lui de 
baștină. Doctorul nu era credincios, dar își făcu totuși cruce, 


VP-5 


ridicând cearșaful jilav și așezându-l cu delicateţe peste fața 
bătrânului. 

— Sper că ţi-ai găsit în sfârșit pacea, bătrâne, oriunde te-ai 
afla... Pentru că aici o să fie iadul pe pământ. 

o... 

Nu-mi dau seama dacă visez sau e aievea. 

Cobor din autobuzul care oprește pe Second Avenue. E doar 
la câteva străzi distanță de unde stau. Simt imediat că ceva e în 
neregulă. 

Poate din cauza tipului pe care-l văd plecând din fața 
magazinului, aruncându-și tigara jos, pe trotuar, și venind după 
mine la mică distanță. Poate e țăcănitul ritmic al pașilor lui pe 
trotuar, în spatele meu, când traversez spre Twelfth Street. 

În mod normal nu m-aș întoarce. Nici nu m-aş mai gândi. Doar 
suntem în East Village. E plin de lume. Oameni peste tot. E doar 
unul din zgomotele orașului. Mai mereu e-așa. 

De data asta însă chiar mă întorc. Trebuie. Doar cât să-l 
zăresc pe tip, clar hispanic, cu mâinile vârâte în buzunarele 
jachetei negre din piele. 

Dumnezeule, Kate, încearcă să nu mai fii așa de paranoică, 
fato... 

Doar că de data asta nu sunt deloc paranoică. De data asta, 
tipul continuă să mă urmărească. 

Ajung pe Twelfth Street. E mai întunecos aici, mai puțină 
circulație. Niste vecini stau de vorbă afară, pe verandă. Un cuplu 
de tineri care se giugiulesc în penumbră. Tipul e tot după mine. 
Încă îi mai aud pașii, nu departe în spatele meu. 

Grăbește pasul, îmi spun. Nu stai decât la câteva străzi 
distanță. 

Îmi spun singură că nu se poate să mi se întâmple așa ceva. 
Dacă e doar un vis, Kate, acum e momentul să te trezești! Dar 
nu mă trezesc. De data asta e adevărat. De data asta dețin un 
secret suficient de important încă să mă ducă la moarte. 

Traversez strada, accelerând ritmul. Inima începe să-mi bată 
nebunește. Pașii individului parcă îmi înfig cutite în spate. li 
zăresc în fugă chipul reflectat într-o vitrină. Mustata neagră și 
părul scurt, tepos. 

Inima mi se zbate acum, ciocnindu-se înainte și înapoi de 
coaste. 


VP-6 


Uite magazinul alimentar de unde mai cumpăr uneori legume. 
Dau buzna înăuntru. E lume acolo. Pentru o clipă mă simt în 
siguranță. lau un coș, mă ascund printre raioane, arunc în coș 
lucruri de care mă prefac că am nevoie. Dar în tot acest timp nu 
fac decât să aștept. Să mă rog ca tipul să treacă mai departe. 

Plătesc. Îi zâmbesc, un surâs cam nervos, lui Ingrid, fetei de la 
casă, care mă cunoaște. Am o presimţire stranie. Dacă e ultima 
persoană care mă vede în viață? 

Din nou afară, mă simt ușurată pentru o secundă. Tipul 
trebuie să fi dispărut. Nici urmă de el. Pe urmă însă îngheț. E în 
continuare acolo. Rezemat fără grijă de-o mașină parcată pe 
cealaltă parte a străzii, vorbind la telefon. Ochii îi alunecă leneș 
spre mine, privirile ni se încrucișează... 

La naiba, Kate, și-acum ce dracu' faci? 

Acum fug. Într-un pas indecis la început, apoi mai repede. Aud 
ritmul frenetic al pașilor tot mai zoriți pe trotuar - dar de data 
aceasta sunt ai mei. 

Bag mâna în geantă după telefon. Poate-ar trebui să-l sun pe 
Greg. Vreau să-i spun că îl iubesc. Dar știu cât e ceasul - exact 
în mijlocul vizitei de seară. N-aș reuși decât să dau peste 
mesageria vocală. E la ora de vizită prin saloane. 

Poate-ar trebui să sun la urgenţe, la 911, sau să mă opresc și 
să tip. Kate, fă ceva - acum! 

Clădirea mea e doar la câțiva zeci de metri distanță. Deja o 
pot vedea. Copertina verde de deasupra intrării. 445 East 
Seventh. Bâjbâi după chei. Mâinile îmi tremură. Te rog, nu mai 
sunt decât câțiva metri... 

Ultimii câtiva pași îi fac alergând cât mă tin picioarele. Vâr 
cheia în yala exterioară, rugându-mă să se învârtă - și se 
învârte! Împing cu toată forța ușile grele din sticlă. Arunc o 
ultimă privire în urmă. Individul care mă urmărea s-a oprit 
câteva clădiri mai jos. Aud ușa de la intrare închizându-se în 
spatele meu și yala milostivindu-se să se încuie la loc. 

Acum sunt în siguranță. Îmi simt pieptul practic implodând de 
ușurare. Gata, Kate, s-a terminat. Slavă Domnului. 

Abia acum simt că puloverul mi s-a lipit de piele, ud tot de-o 
sudoare lipicioasă. Chestia asta trebuie să inceteze. Trebuie să 
te duci la cineva, Kate. Sunt atât de ușurată, încât încep efectiv 
să plâng. 

Dar la cine să mă duc? 


VP -7 


La poliție? Politistii m-au mințit de la bun început. La cea mai 
bună prietenă a mea? Se zbate între viață și moarte, într-un 
spital din Bellevue. Asta sigur nu e vis. 

Familia mea? Familia ta s-a dus, Kate. Pe vecie. 

Era prea târziu pentru oricare dintre ele. 

Intru în lift şi apăs pe butonul etajului meu. Șapte. E unul din 
ăla de tip industrial, greoi, zdrăngănind ca un tren când trece pe 
lângă fiecare etaj. Tot ce-mi doresc e să ajung odată în 
apartamentul meu și să închid ușa. 

La șapte, liftul se oprește zdrăngănind. Gata, s-a terminat. 
Sunt în siguranță. Trag de plasa metalică, îmi pregătesc cheile, 
împing ușa grea din exterior. 

Doi bărbați îmi stau în drum. 

Încerc să tip, dar ca să ce? Nu m-ar auzi nimeni. Fac un pas 
înapoi. Sângele mi se răcește în vene. Tot ce pot să fac e să mă 
uit fără un cuvânt în ochii lor. 

Știu că sunt aici ca să mă omoare. 

Ce nu știu e dacă au fost trimiși de tatăl meu, de columbieni 
sau de FBI. 


VP-8 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul 1 


Aurul urcase cu doi la sută în dimineaţa în care viața lui 
Benjamin Raab a început să se destrame. 

Stătea rezemat de masa de lucru, uitându-se în jos spre Forty- 
seventh Street, în confortul somptuos al biroului pe care-l ocupa 
sus de tot, pe Avenue of the America, cu telefonul cuibărit între 
ureche și gât. 

— Aştept, Raj... 

Raab avea un contract spot! pentru nouă sute de kilograme 
de aur, pe care-l amânase până-n ultimul moment. Peste un 
milion de dolari. Indienii erau cei mai mari clienţi ai lui, printre 
cei mai importanţi exportatori de bijuterii din lume. Do; /a sută. 
Raab verifică ecranul cu cotaţii. Asta însemna treizeci de mii de 
dolari. Până-n prânz. 

— Haide, Raj, îl îmboldi Raab. Fiică-mea are nunta în după- 
amiaza asta. Mi-ar plăcea să ajung și eu acolo, dacă se poate... 

— Katie se mărită? Indianul părea rănit în amorul propriu. 
Ben, dar de ce nu ne-ai spus... 

— E doar un mod de-a spune, Raj. Dacă fata mea, Kate, s-ar 
mărita, aţi fi și voi acolo. Haide, Raj, zău așa... că doar vorbim 
de aur, nu de păstramă. Nu se strică dacă stă. 

Asta făcea Raab. Plimba aur de colo-colo. De douăzeci de ani 
își avea propria societate comercială lângă Districtul 
Diamantelor din New York. Începuse cu ani în urmă prin a 
cumpăra marfă de la micii bijutieri de cartier care dădeau 
faliment. Acum îi aproviziona cu aur pe jumătate din 
intermediarii de pe Wall Street. Ca și pe câţiva dintre cei mai 
mari exportatori de bijuterii din toată lumea. 

Toţi cei din branșă îl cunoșteau. Nu putea înfuleca și el un 
copan de curcan alături, la Gotham, fără ca vreunul dintre 
bijutierii hasizi, băgăreţi și îndesaţi, să nu se strecoare în 


1 Contract care presupune că livrarea mărfii către cumpărător este efectuată imediat 
după ce a fost încheiată tranzacţia. (n.r.). 


VP-9 


separeul lui ca să-i dea de știre despre un știu ce uluitoare 
piatră pe care tocmai o puseseră în vânzare. (Deși întotdeauna 
se văitau că el, fiind evreu sefard, nici măcar nu era unul de-al 
lor.) Sau vreunul dintre tinerii curieri portoricani care duceau 
contractele, ca să-i mulțumească pentru florile pe care i le 
trimisese la nuntă. Sau chinezii, sperând să-și asigure niște 
dolari contra fluctuaţiilor monetare. Sau australienii, ispitindu-l 
cu ceva pietre netăiate de calitate industrială. 

Am avut noroc, spunea mereu Raab. Avea o nevastă care-l 
adora, trei copii frumoși care-l umpleau de mândrie. Casa lui din 
Larchmont (care era cu mult mai mult decât o casă), cu vedere 
la braţul de apă Long Island Sound, și mașina Ferrari 585, cu 
care Raab concurase odată la raliul automobilelor de epocă 
Lime Rock și care își avea propriul loc special în garajul cu cinci 
mașini. Ca să nu mai vorbim de loja proprie la stadionul Yankee 
și de biletele rezervate la meciurile echipei Knicks, în Madison 
Square Garden, jos lângă teren, imediat în spatele băncii 
jucătorilor. 

Betsy, care-i era asistentă de peste douăzeci de ani, a intrat 
în birou cu un platou de salată, specialitatea bucătarului-șef, 
alături de un șervet din pânză - cea mai bună apărare a lui Raab 
în faţa înclinaţiei lui spre a-și păta cu grăsime cravatele Hermes. 
Și-a ridicat ochii în tavan: 

— Tot cu Raj...? 

Benjamin dădu din umeri, atrăgându-i atenţia asupra 
blocnotesului său, unde scrisese deja rezultatul: 648,50 dolari. 
Știa că are un cumpărător care va bate palma. Raj întotdeauna 
o făcea. De ani de zile dansau amândoi tangoul ăsta. Dar chiar 
trebuie de fiecare dată să lungească atâta spectacolul 

— În regulă, prietene, oftă într-un târziu indianul, cedând. 
Considerăm că am bătut palma. 

— Uffff, Raj, se prefăcu Raab că suspină ușurat. Reporterii de 
la Financial Times deja sunt afară, așteaptă un interviu exclusiv 
despre afacerea secolului. 

Indianul râse și el, după care au stabilit preţul final: 648,50 
dolari, exact așa cum scrisese Raab. 

Betsy zâmbi - „Zice chestia asta de fiecare dată, nu?” - și 
înlocui pe masă contractul scris de mână cu două broșuri 
turistice din hârtie lucioasă, pe care le așeză lângă platou. 


VP - 10 


Raab își vâri colțul șervetului pe după gulerul cămășii dungate 
Thomas Pink. 

— De cincisprezece ani. 

Nu trebuia decât să pășești în biroul aglomerat al lui Raab, că 
era imposibil să nu observi pereţii și măsuţele pline cu fotografii 
de-ale lui Sharon, soţia lui, și de-ale copiilor - Kate, cea mai 
mare, care absolvise Universitatea Brown; Emily, care avea 
șaisprezece ani și se număra printre cele mai bune jucătoare de 
squash din ţară; și Justin, cu doi ani mai mic decât Emily - din 
toate fabuloasele excursii în familie pe care le făcuseră de-a 
lungul anilor. 

Vila din Toscana. În Kenya la safari. Schiind la Courchevel în 
Alpii francezi. Ben în costumul lui de pilot de curse, cu Richard 
Petty, la școala Porsche pentru pilotaj de raliu. 

Tocmai asta voia să facă în timp ce mânca, să traseze 
itinerarul următoarei lor mari excursii - cea mai tare de până 
acum. Machu Picchu. Anzii. Pe urmă un tur fantastic pe jos prin 
Patagonia. Cea de-a douăzeci și cincea aniversare a căsătoriei 
lor se apropia cu repeziciune. Patagonia fusese dintotdeauna un 
vis de-al lui Sharon. 

— În viaţa mea viitoare - râse Betsy în timp ce închidea ușa la 
birou - o să am grijă să mă întorc pe pământ ca unul dintre 
copiii tăi. 

— În viaţa mea viitoare, strigă Raab după ea, același lucru o 
să-l fac și eu. 

Brusc s-a auzit un zgomot puternic din anticamera biroului. La 
început, Raab a crezut că era vreo explozie sau niște hoţi care 
dăduseră buzna. Chiar s-a gândit să declanșeze alarma. Voci 
necunoscute și aspre lătrau comenzi una la alta. 

Betsy a năvălit iar înăuntru, cu o expresie de panică pe faţă. 
La un pas în urma ei, doi bărbaţi în costume și jachete de vânt 
bleumarin. 

— Benjamin Raab? 

— Da..., zise Raab, ridicându-se în picioare și uitându-se la 
bărbatul înalt și cu început de chelie care i se adresase și care 
părea să dea ordinele. Nu puteți da buzna aici, așa, pur și 
simplu. Ce dracu’ se întâmplă?... 

— Ce se întâmplă, domnule Raab - bărbatul i-a aruncat pe 
masă un document împăturit -, este că avem un mandat de 


VP -11 


arestare pe numele dumneavoastră, emis de un judecător 
federal. 

— De arestare?... 

Dintr-odată era plin peste tot de oameni îmbrăcaţi cu jachete 
pe care scria FBI. Angajaţii firmei erau adunați în anticameră și li 
se spunea să părăsească incinta. 

— Pentru ce naiba să fiu arestat? 

— Pentru spălare de bani, complicitate la comiterea unor acte 
criminale și conspirație în vederea fraudării guvernului Statelor 
Unite, citi agentul de pe mandat. Cum vi se pare, domnule 
Raab? Tot ce se află în acest birou se confiscă, drept dovezi 
materiale în acest caz. 

— Poftim? 

Înainte să mai poată scoate o vorbă, cel de-al doilea agent, un 
tânăr hispanic, îl întoarse pe Raab fără menajamente, forțându-l 
să-și aducă mâinile la spate, și-i puse o pereche de cătușe, de 
faţă cu tot personalul angajat. 

— E o nebunie! se răsuci Raab, încercând să-l privească în 
faţă pe agent. 

— Sigur că e, chicoti agentul hispanic. 

Îi luă din mâini lui Raab broșurile turistice. 

— Păcat. 

Îi făcu cu ochiul, azvârlindu-le înapoi pe birou. 

— Părea o excursie a dracului de mişto. 


Capitolul 2 


— la fii atentă la puișorii ăștia, a îngânat Kate Raab, uitându- 
se prin microscopul Siemens de mare rezoluție. 

Tina O'Hearn, colega ei de laborator, s-a aplecat și ea peste 
microscop. 

— Oaul! 

Pe fondul de luminescenţă scânteietoare al lentilei de înaltă 
rezoluție au devenit clare două celule puternic mărite. Una era 
limfocita, leucocita bolnavă, cu membrana înconjurată de un 
cerc din particule păroase ieșite în afară. Cealaltă celulă era mai 
subţire, de forma unui tirbușon, și avea un punct mare de 
culoare albă în mijloc. 


VP - 12 


— Ăsta-i băiețașul rău, a spus Kate, ajustând lent gradul de 
amplificare a imaginii. Noi le spunem Tristan și Isolda. Cum i-a 
botezat Packer. 

Luă o sondă minusculă din metal de pe masă. 

— la fii atentă acum... 

Pe măsură ce Kate împungea cu sonda, Tristan părea să 
înghiontească limfocita mai densă. Celula bolnavă rezista, dar 
celula-tirbușon se încăpăţâna să revină, de parcă ar fi căutat o 
fisură în membrana limfocitei. De parcă ar fi atacat-o. 

— Seamănă mai degrabă cu Nick și Jessica?, chicoti Tina, 
aplecată peste microscop. 

— Uită-te! 

De parcă ar fi auzit-o, celula-tirbușon părea să-și facă loc prin 
conturul păros al celulei albe, până când, în faţa ochilor celor 
două fete, membrana atacatoare a năvălit înăuntrul prăzii sale 
și amândouă s-au contopit într-o singură celulă mai mare, cu un 
punct alb la mijloc. 

Tina s-a uitat la Kate. 

— Arss! 

— Dragostea doare, nu? Asta-i o linie progenitoare cu celule 
stem, i-a explicat Kate, ridicându-și privirea din microscop. Cea 
albă e un limfoblast - ceea ce Packer numește „leucocita 
ucigașă”. Agentul patogen al leucemiei. Săptămâna viitoare 
vom vedea ce se întâmplă într-o soluţie de plasmă similară cu 
fluxul sangvin. Eu mă ocup cu înregistrarea rezultatelor. 

— Faci chestia asta toată ziua? se strâmbă Tina. 

Kate a chicotit amuzată. Bun venit în viaţa printre eprubete 
de laborator. 

— Tot anul. 

De opt luni încoace, Kate lucra în calitate de cercetător- 
laborant pentru dr. Grant Packer de la Colegiul Medical „Albert 
Einstein” din Bronx, a cărui muncă în domeniul tratării leucemiei 
citogenetice începea să facă valuri în cercurile medicale. 
Câștigase o bursă pentru cercetare de la Universitatea Brown, 
unde ea și Tina fuseseră colege de laborator în ultimul an. 

Kate era o fată deşteaptă - dar nu „tocilară”, cum ţinea 
mereu să precizeze. Avea douăzeci și trei de ani. li plăcea să se 
distreze - să frecventeze localurile în vogă, să se ducă prin 


2 Nick Lachey și Jessica Simpson, cele două vedete americane devenite celebre prin 
serialul de „realitate filmată” Proaspăt căsătoriţi: Nick și Jessica. 


VP - 13 


cluburi. De pe la doisprezece ani reușea să-i întreacă pe 
majoritatea băieților în coborâre liberă pe pantă cu un 
snowboard. Avea un iubit, Greg, care era rezident în al doilea an 
de specializare la Facultatea de Medicină a Universităţii de Stat 
New York. Adevărat, Kate își petrecea cea mai mare parte a zilei 
aplecată peste un microscop, înregistrând date sau transcriindu- 
le în fișiere digitale, dar ea și Greg spuneau mereu în glumă - 
mă rog, atunci când ajungeau să se vadă efectiv - că un 
„Şoarece de laborator” în relaţia lor era deja mai mult decât 
suficient. Totuși, Kate ţinea enorm la munca ei. Packer începea 
să atragă atenţia unor capete luminate, iar Kate trebuia să 
admită că era cea mai interesantă variantă care-i fusese oferită 
în ultima vreme. 

De altfel, orice pretenţie de reală originalitate din partea ei, își 
dădea singură seama, consta neîndoios în faptul că era singura 
persoană dintre cele cunoscute de ea capabilă să recite Cele 
Zece stadii ale dezvoltării celulare, după Cleary, și care avea 
tatuată pe fund o elice dublă. 

— Leucoscopofie, a explicat Kate. Foarte mişto, când o vezi 
prima dată. Dar încearcă s-o vezi de o mie de ori. Acum fii 
atentă ce se întâmplă. 

Amândouă s-au aplecat iar peste microscopul dublu. Nu mai 
rămăsese decât o singură celulă - un Tristan în formă de 
tirbușon, dar mai mare. Limfoblastul bolnav practic dispăruse. 

Tina lăsă să-i scape un fluierat de admiraţie. 

— Dacă se întâmplă chestia asta și într-un model viu, nu se 
poate să nu apară un premiu Nobel din toată povestea. 

— Peste zece ani, poate. Personal, eu nu speram decât să-mi 
iasă de-o dizertaţie pentru doctorat, râse Kate. 

În acel moment a început să-i vibreze telefonul mobil. A 
crezut că e Greg, căruia îi plăcea teribil să-i pună pe e-mail poze 
hazlii din timpul vizitei prin saloanele de spital, dar după ce s-a 
uitat pe ecran a clătinat din cap și și-a vârât telefonul înapoi în 
halat. 

— Dacă nu e una, e mama..., oftă ea. 

Kate a condus-o pe Tina în bibliotecă, unde aveau vreo mie de 
iterații ale liniei celulare cu celule stem înregistrate pe film 
digital. 

— Munca mea de-o viaţă! 


VP - 14 


| l-a prezentat pe Max, „odorul” lui Packer, microscopul 
citogenetic în valoare de peste două milioane de dolari, care 
separa cromozomii din celule și făcea posibilă toată povestea. 

— În nicio lună, ai să te simţi de parcă te-ai măritat cu el. 

Tina îl inspectă din priviri și dădu din umeri a zeflemea. 

— Mi s-a-ntâmplat mie și mai rău. 

Atunci s-a auzit din nou telefonul lui Kate. L-a scos din 
buzunar. Din nou mama ei. De data aceasta, era un mesaj text. 

KATE, S-A ÎNTÂMPLAT CEVA. SUNĂ REPEDE ACASĂ! 

Kate făcu ochii mari. Niciodată nu mai primise un asemenea 
mesaj. Nu-i plăcea deloc cum sună. Prin minte îi trecură ca 
fulgerul mai multe posibilităţi - și niciuna nu era de bine. 

— Tina, scuze, trebuie să sun acasă. 

— Nicio problemă. Eu o să încep partea de vrăjeală cu Max. 

Străbătută de un tremur nervos, Kate apăsă butonul de 
formare rapidă a numărului casei părinţilor ei din Larchmont. 
Nici n-apucase să sune o dată, că mama ei i-a și răspuns. Kate îi 
putea auzi nota alarmată din voce. 

— Kate, e vorba de tatăl tău... 

Chiar se întâmplase ceva rău. Un fior de groază a străbătut-o 
din cap până-n picioare. Tatăl ei nu fusese niciodată bolnav. Era 
într-o formă fizică perfectă. Probabil ar fi putut s-o bată și pe Em 
la squash, într-o zi bună. 

— Ce s-a întâmplat, mamă? A păţit ceva? 

— Nu știu... Tocmai m-a sunat secretara lui. Tatăl tău a fost 
arestat, Kate. A fost arestat de FBI! 


Capitolul 3 


Odată ajunși la sediul FBI din Foley Square, în partea de sud a 
Manhattanului, i-au scos cătușele lui Raab și l-au condus într-o 
cămăruță îngustă și austeră, cu o masă de lemn, scaune 
metalice și câteva afișe cu indivizi daţi în urmărire, îndoite la 
colțuri de cât erau de vechi, prinse într-un avizier pe perete. 

A stat acolo, uitându-se fix la o oglindă nu prea mare, despre 
care știa că trebuie să fie un geam de supraveghere, ca în 
serialele polițiste de la televizor. Știa ce trebuie să le spună. 
Repetase în cap de nenumărate ori că toată chestia asta nu 


VP -15 


poate fi decât o greșeală absurdă. El e un simplu om de afaceri. 
Nu făcuse nimic incorect în toată viața lui. 

După vreo douăzeci de minute, ușa s-a deschis. Raab s-a 
ridicat în picioare. Cei doi agenţi care-l arestaseră au pășit 
înăuntru, urmaţi de un individ tânăr și slab, într-un costum gri și 
cu părul tuns scurt, periuţă, care a așezat o servietă-diplomat pe 
masă. 

— Sunt agentul special coordonator Booth, se prezentă cel 
înalt și cu un început de chelie. Pe agentul special Ruiz deja l-aţi 
cunoscut. Acesta este domnul Nardozzi. Dumnealui este 
procuror în cadrul Departamentului Justiţiei, care cunoaște 
datele cazului dumneavoastră. 

— Cazul meu?..., se căzni Raab să surâdă, nesigur, uitându-se 
niţel cam alarmat la dosarele lor voluminoase, nevenindu-i să 
creadă că aude acest cuvânt. 

— Noi vă vom pune doar câteva întrebări, domnule Raab, 
începu agentul hispanic, Ruiz. Așezaţi-vă la loc, vă rog. Pot să vă 
asigur că totul va merge mult mai ușor dacă putem conta pe 
deplina dumneavoastră cooperare și dacă pur și simplu ne 
răspundeţi cu toată sinceritatea și succint, dându-ne toate 
informaţiile pe care le aveți. 

— Desigur, încuviință Raab, așezându-se înapoi pe scaun. 

— Și vom înregistra discuţia, dacă nu vă deranjează, spuse 
Ruiz, așezând pe masă un reportofon obișnuit, fără ca măcar să 
aștepte răspunsul lui. E și pentru propria dumneavoastră 
protecţie. În orice moment, dacă doriţi, puteţi solicita să fie 
prezent și un avocat. 

— N-am nevoie de avocat, clătină Raab din cap. N-am nimic 
de ascuns. 

— Asta e bine, domnule Raab, îl aprobă afabil Ruiz. Chestiile 
astea par să se desfășoare cel mai bine atunci când oamenii n- 
au nimic de ascuns. 

Agentul scoase un vraf de hârtii din dosar și le aranjă într-o 
anumită ordine pe masă. 

— Aţi auzit de o firmă pe nume Paz Export Enterprises, 
domnule Raab? demară el discuţia, întorcând prima pagină. 

— Bineînţeles, îi confirmă Raab. E unul dintre cei mai mari 
clienţi ai mei. 

— Și ce anume, exact, faceţi dumneavoastră pentru acest 
client? îl întrebă agentul FBI. 


VP - 16 


— Cumpăr aur. De pe piaţa liberă. Firma confecţionează 
cadouri de protocol sau cam așa ceva. Eu trimit aurul către un 
intermediar, în numele firmei. 

— Argot Manufacturing? îl întrerupse Ruiz, dând o pagină din 
notițele pe care le avea în faţă. 

— Da, Argot. Staţi așa, dacă despre asta e vorba... 

— Și ce anume face firma Argot cu tot acest aur pe care Îl 
cumpăraţi dumneavoastră? îi tăie Ruiz vorba încă o dată. 

— Nu știu. E o firmă de producţie. Îl transformă în foiţă de aur 
sau orice altceva dorește Paz. 

— Obiecte de protocol, spuse Ruiz, pe un ton cinic, ridicându- 
și ochii din notițe. 

Raab îi întoarse privirea. 

— Treaba /or ce fac cu aurul. Eu nu fac altceva decât să-l 
cumpăr în numele lor. 

— Și de cât timp le furnizaţi aur celor de la Argot în contul 
celor de la Paz? preluă interogatoriul agentul coordonator Booth. 

— Nu sunt sigur. Ar trebui să verific. Șase ani, poate chiar 
opt... 

— Intre șase și opt ani. 

Cei doi agenţi schimbară între ei o privire. 

— Și după tot acest timp, domnule Raab, în continuare n-aveţi 
idee ce produse fabrică ei, după ce primesc aurul trimis de 
dumneavoastră? 

Sunase ca o întrebare retorică. Dar ei păreau să aștepte un 
răspuns. 

— Fabrică o mulţime de lucruri, ridică din umeri Raab. Pentru 
diverși clienți. Bijuterii. Chestii placate cu aur, ornamente pentru 
birou, prespapieruri... 

— Consumă cam mult aur, spuse Booth, parcurgând cu ochii o 
coloană de cifre, pentru niște amărâte de ornamente și 
prespapieruri, nu vi se pare? Anul trecut, peste o tonă de aur. La 
un preț de aproximativ șase sute patruzeci de dolari uncia, asta 
înseamnă peste treizeci și unu de milioane de dolari, domnule 
Raab. 

Suma îl luă pe Raab prin surprindere. Simţi o picătură de 
sudoare cum i se prelinge pe tâmplă. Își umezi buzele. 

— V-am spus, eu nu mă ocup decât de tranzacţii. Ei îmi dau 
mie un contract. Tot ce fac eu este să le furnizez aurul. Uite ce 
e, poate dacă-mi spuneţi și mie care-i problema... 


VP - 17 


Booth se uită lung la el, de parcă ar fi fost cufundat în 
gânduri, cu un surâs cinic pe faţă, dar care lui Raab i se părea 
că se bazează pe niște informaţii foarte concrete. Ruiz deschise 
dosarul din faţa lui și mai scoase afară câteva file. Fotografii. 
Alb-negru, format mare, douăzeci pe douăzeci și cinci. În toate 
apăreau obiecte cât se poate de banale. Suporturi-presă pentru 
cărţi, prespapieruri, câteva unelte simple: ciocane, șurubelniţe, 
săpăligi. 

— Recunoașteţi vreunul dintre aceste obiecte, domnule Raab? 

Pentru prima oară Raab simţi cum începe să i se accelereze 
pulsul. Clătină din cap, precaut. 

— Nu. 

— Primiţi bani de la Argot, nu-i așa, domnule Raab? îl luă Ruiz 
prin surprindere. Șpăgi... 

— Comisioane, îl corectă Raab iritat. 

— In plus faţă de comisioanele dumneavoastră, spuse Ruiz cu 
privirea în continuare aţintită asupra lui; mai împinse o filă peste 
masă. La bursa de mărfuri, comisioanele normale sunt de cât? 
Unu și jumătate, doi la sută? Al dumneavoastră se duce chiar 
până la șase-opt procente, domnule Raab, corect? 

Ruiz îl ţintuia mai departe cu privirea. Brusc, Raab își simți 
gâtul uscat. Işi dădu seama că se joacă nervos cu butonii din aur 
Cartier pe care îi primise cadou din partea lui Sharon la 
aniversarea celor cincizeci de ani de căsnicie și se opri imediat. 
Ochii îi fugeau înainte și înapoi între cei trei agenţi, în încercarea 
de-a ghici ce e în mintea lor. 

— Cum spuneaţi, folosesc o grămadă de aur, le-a răspuns în 
final. Dar e treaba lor ce fac cu el. Eu doar furnizez aurul. 

— Ce fac ei cu el - vocea agentului Booth se înăsprise, 
arătând că-și pierdea răbdarea - este că-l exportă, domnule 
Raab. Aceste obiecte de protocol, cum le numiţi dumneavoastră, 
nu sunt confecţionate din oțel sau din alamă și nici măcar nu 
sunt din vreun aliaj placat cu aur. Sunt din aur pur, aur de 
lingouri, domnule Raab. Vopsit pe deasupra și anodizat, pentru 
ca obiectele în sine să pară niște articole perfect obișnuite, așa 
cum bănuiesc că știți deja. Aveţi vreo idee unde ajung în cele 
din urmă aceste articole, domnule Raab? 

— Undeva în America de Sud, cred, reuși să îngâne Raab, 
căznindu-se să-și găsească vocea care îi rămăsese lipită adânc 


VP-18 


în gâtlej. V-am mai spus, eu nu fac altceva decât să-l cumpăr 
pentru producători. Nu cred că înțeleg ce se petrece aici. 

— Ce se petrece aici, domnule Raab - Booth îl sfredelea acum 
cu privirea - este că dumneavoastră aveţi deja un picior băgat 
într-o găleată foarte adâncă, plină cu rahat, și cred că noi nu 
vrem decât să știm, în ce privește celălalt picior, dacă-l aveţi 
înăuntru sau afară. Spuneți că lucraţi cu firma Argot de șase ani, 
eventual chiar opt. Știţi cine este proprietarul firmei? 

— Harold Kornreich, răspunse Raab ceva mai decis. Îl cunosc 
bine pe Harold. 

— Bine. Dar firma Paz? Știţi cine-o conduce? 

— Cred că îl cheamă Spessa sau cam așa ceva. Victor. L-am 
întâlnit de câteva ori. 

— De fapt, Victor Spessa, al cărui nume real este Victor 
Concerga - Ruiz îi împinse în faţă o fotografie -, nu are decât 
calitate de asociat executiv în firma Paz. Conform actelor de 
constituire ale firmei, pe care agentul Ruiz vi le pune acum în 
faţă, proprietara este o societate cu răspundere limitată din 
Insulele Cayman, pe nume BKA Investments. 

Ruiz împrăștie pe masă alte câteva fotografii. Instantanee 
luate de la distanţă, cu teleobiectivul. Indivizi cu evidente 
trăsături hispanice. 

— Recunoașteţi vreuna dintre aceste feţe, domnule Raab? 

Acum Raab deveni cu adevărat îngrijorat. Un pârâiaș de 
transpiraţie rece își croia încet o potecă în jos pe spinarea lui. 
Ridică fotografiile, se uită de aproape la ele, una câte una. 
Scutură tremurător din cap. 

— Nu. 

— Victor Concerga. Ramón Ramirez. Luis Trujillo, spuse 
agentul FBI superior în grad. 

— Acești indivizi sunt menţionaţi ca directori ai firmei BKA, 
căreia i se livrează banalele articole de uz casnic în care este 
transformat aurul dumneavoastră. Trujillo - spuse Ruiz, 
împingând peste masă un instantaneu de supraveghere în care 
apărea un tip îndesat, purtând un costum fistichiu, urcându-se 
într-un automobil Mercedes - este unul dintre managerii 
importanţi care se ocupă de banii familiei Mercado, din cartelul 
Columbian al drogurilor. 

— Columbia! exclamă Raab, făcând ochii mari. 


VP -19 


— Și, ca să fim foarte clari, domnule Raab, îi făcu cu ochiul 
agentul Ruiz, aici nu vorbim de teoria managementului financiar 
și de cum se fac banii ca la carte. 

Raab se uita încremenit la ei, cu fața căzută. 

— Aurul pe care îl cumpăraţi dumneavoastră, domnule Raab, 
în numele firmei Paz, este topit și turnat sub forma unor banale 
articole casnice, pe urmă placat sau vopsit și expediat în 
Columbia, unde se face reconstituirea lui sub formă de lingouri. 
Paz e doar o firmă de faţadă. Deţinută în proporţie de sută la 
sută de familia Mercado, din cartelul traficanţilor de droguri. 
Banii pe care vi-i plătesc ei... pentru  „tranzactțiile” 
dumneavoastră, așa cum le spuneţi, provin din distribuirea 
narcoticelor. Aurul pe care-l furnizaţi dumneavoastră - aici 
agentul l-a privit cu ochii lărgiţi - este modul în care își trimit ei 
banii acasă. 

— Nu! sări Raab, de data aceasta cu flăcări în ochi, sfidător. 
N-am absolut nicio legătură cu asta. Jur. Eu furnizez aur. Asta-i 
tot. Am un contract. Acest Victor Concerga mi-a solicitat 
serviciile, așa cum fac mulți alţii. Dacă încercaţi să mă băgați în 
sperieți, OK, aţi reușit să-mi atrageţi atenţia. A mers! Dar 
columbieni... familia Mercado... 

Scutură din cap. 

— In niciun caz. Ce dracu' credeţi voi că se petrece aici? 

Booth se mulțumi să-și frece maxilarul, de parcă n-ar fi auzit 
niciun cuvânt din cele spuse de Raab. 

— Când domnul Concerga a venit la dumneavoastră, domnule 
Raab, v-a spus că vrea ca dumneavoastră să faceţi ce anume, 
exact? 

— A spus că vrea să cumpere aur. Voia să-l transforme în 
anumite obiecte. 

— Și cum se face că, pentru a-și îndeplini această dorință, 
prima firmă care i-a fost prezentată a fost tocmai Argot 
Manufacturing? 

Raab se trase înapoi, îngrozit. Acum înţelesese. Foarte clar. 
Unde începea să ducă toată povestea asta. Argot era deţinută 
de prietenul lui. De Harold. Dar e/facilitase legătura. 

Și ani de zile Raab fusese plătit regește pentru a fi înlesnit 
afacerea. 


VP - 20 


Atunci  Nardozzi, procurorul din partea Departamentului 
Justiţiei, care până în acest punct rămăsese tăcut, s-a aplecat 
înainte și a spus: 

— Cunoașteţi definiţia spălării de bani, domnule Raab, nu-i 
așa? 


Capitolul 4 


Raab se simţea de parcă ar fi primit un pumn în burtă. S-a 
albit complet la faţă. 

— Nu știam nimic! clătină el din cap, simțind brusc cum 
transpiră, udându-și cămașa la spate. Da, așa e, am... - aici se 
bâlbâi, ezitând - ... am luat comisioane de la Argot. Dar a fost 
mai mult un fel de onorariu pentru cel care-a procurat 
contractul, și nu... șpagă. Am fost un simplu mijlocitor. Toţi 
facem chestia asta, mai mereu. Dar vă jur, n-aveam habar ce 
urmau ei să facă cu aurul. E o nebunie. 

Le cercetă agenţilor chipurile cu privirea, în căutarea unui 
ochi înţelegător. 

— Sunt în branșă de douăzeci de ani... 

— Douăzeci de ani, spuse Ruiz, împreunându-și mâinile peste 
burtă și lăsându-se pe spate în scaun. lată o cifră la care vom 
mai reveni, din când în când. Pentru moment însă... Spuneţi că 
primul la care a venit Concerga aţi fost dumneavoastră? 

— Da. Zicea că vrea să producă niște obiecte din aur, 
încuviință Raab. Că aș fi brokerul la care va apela întotdeauna 
primul, dacă îi găsesc pe cineva. Că va fi o afacere foarte 
bănoasă. L-am pus în legătură cu Harold. Nici măcar n-am auzit 
vreodată de BKA Investments. Sau de Trujillo. Harold e un om 
corect. ÎI cunosc de când am intrat în branșa asta. Avea pur și 
simplu nevoie de clienți. 

— Vă sunt cunoscute prevederile legislaţiei RICOS, privind 
participarea la o întreprindere de gangsteri, nu-i așa, domnule 
Raab? spuse procurorul federal, descuindu-și servieta-diplomat. 
Sau ale Legii Patriotismului? 


3 Racketeer Influenced and Criminal Organizations, prescurtat RICO, legea americană 
care pedepsește cu maximă severitate infracțiunile comise în cadrul unor acţiuni de 
crimă organizată. 


VP -21 


— RICO, îngână Raab, cu faţa golită de sânge. Asta e pentru 
mafioţi. Legea Patriotismului? Ce dracu’ vă închipuiţi voi că 
sunt? 

— Legislaţia RICO prevede că este nevoie doar să ai 
cunoștință de o întreprindere criminală sau de implicarea 
repetată într-o asemenea întreprindere, ca să existe elementele 
constitutive ale unei infracțiuni, ceea ce intermedierea făcută de 
dumneavoastră aranjamentului dintre Paz și Argot - ca să nu 
mai vorbim de plăţile ilicite pe care le-aţi primit în mod regulat 
din partea lor, de-a lungul unei perioade de câţiva ani - a și 
reprezentat, în mod clar. Aș putea, de asemenea, să vă atrag 
atenţia asupra Legii Patriotismului, domnule Raab, conform 
căreia este ilegal, din 2001 încoace, să nu raportezi cecuri de 
peste douăzeci de mii de dolari încasate din partea oricărei 
entităţi străine. 

— Legea Patriotismului? exclamă Raab, în timp ce genunchiul 
îi zvâcnea în sus și-n jos ca un perforator pneumatic. Ce dracu 
vreți să spuneți cu asta? 

— Ce vrem să spunem, interveni agentul Booth, scărpinându- 
și nonșalant perii scurţi, de-un roșcovan spălăcit, de deasupra 
urechii, este că, din multe puncte de vedere, v-aţi dat foc la 
valiză, domnule Raab, scuzaţi expresia, și lucrul la care-ar trebui 
acum să începeţi să vă gândiţi e cum să manevraţi lucrurile 
încât să meargă treaba în favoarea dumneavoastră. 

— În favoarea mea? 

Raab simţea căldura din încăpere sub gulerul de la cămașă. 
Prin minte i-a fulgerat imaginea lui Sharon și a copiilor. Cum ar 
primi ei o asemenea veste? Cum să le spună sau măcar să 
încerce să le explice...? Avea impresia că începe să i se învârtă 
capul. 

— Nu s-ar zice că arătaţi prea bine, domnule Raab. 

Agentul Ruiz se prefăcea că-i pasă. Se ridică și îi turnă un 
pahar cu apă. 

Raab își lăsă greu fruntea între palme. 

— Cred că aș avea nevoie de avocatul meu, acum. 

— O, nu de un avocat aveţi nevoie, îl privi agentul 
coordonator Booth cu ochi mari. Aveţi nevoie de tot 
Departamentul Justiţiei ca să puteţi face lucrurile să meargă în 
favoarea dumneavoastră. 

Ruiz se întoarse la masă și împinse paharul cu apă spre Raab. 


7 


VP - 22 


— Desigur, s-ar putea să existe o cale prin care toată 
povestea să se termine cu bine pentru dumneavoastră. 

Raab își trecu mâinile prin păr. Luă o gură de apă, răcorindu-și 
faţa. 

— Ce fel de cale? 

— Calea prin care să nu ajungeţi într-o închisoare federală 
pentru următorii douăzeci de ani, îi replică Booth fără să 
zâmbească. 

Raab simţi un junghi de durere prin stomac. Mai luă o gură de 
apă și trase aer pe nas, sau, mai bine zis, o combinaţie de 
mucus și lacrimi fierbinți. 

— Cum? 

— Concerga, domnule Raab. Concerga duce la Ramirez și 
Trujillo. Aţi văzut cum e în filme. Și aici treaba merge la fel. 
Dumneavoastră ne duceți în sus pe scară, noi găsim un mod de- 
a face treptele de jos să dispară. 

— Desigur, trebuie să înţelegeţi, adăugă FBl-istul, lăsându-se 
pe spătarul scaunului cu o ridicare din umeri indiferentă, că 
amicul dumneavoastră Harold Kornreich se va duce și el la fund. 

Raab îi aruncă o căutătură împietrită. Harold îi era prieten. El 
și Audrey fuseseră la sărbătoarea de bar mitzvah* a lui Justin. 
Fiul lor, Tim, tocmai fusese acceptat la Colegiul de Arte 
Middlebury. Raab clătină din cap. 

— Îl cunosc pe Harold Kornreich de douăzeci de ani. 

— ÎI puteţi trece deja la capitolul istorie, domnule Raab, spuse 
Booth, dând ochii peste cap. Nu cred că vreţi ca noi să-i punem 
și lui aceleași întrebări, dar despre dumneavoastră. 

Manevrându-și scaunul în jurul mesei, Ruiz îl trase până 
aproape de Raab, așezându-i-se alături într-un fel de-a dreptul 
amical. 

— Aveţi o viaţă frumoasă, domnule Raab. La ce trebuie acum 
să vă gândiţi e cum aţi putea s-o faceţi să rămână așa. Am 
văzut pozele din biroul dumneavoastră. Nu-mi dau seama cum 
ar trece douăzeci de ani într-o pușcărie federală, cu o familie 
atât de drăguță ca a dumneavoastră. 

— Douăzeci de ani! 


4 Conform legii religioase mozaice, la vârsta de 12 ani fetele și, respectiv, 13 ani 
băieţii, copiii devin deplin responsabili în fața lui Dumnezeu pentru a evolua spre mai 
bine, moral și spiritual, adică „bat mitzvah” și, respectiv, „bar mitzvah”. Ocazia este 
marcată printr-o ceremonie specială, cu același nume. 


VP - 23 


Ruiz râse. 

— Aţi văzut, v-am spus eu că vom da iar peste cifra asta. 

Un val de mânie îi cuprinse pieptul lui Raab. Sări în picioare. 
De data aceasta l-au lăsat în pace. Se duse la perete. Incepu să 
izbească în el cu pumnul, apoi se opri. Se învârti pe călcâie, cu 
fața din nou la agenţi. 

— De ce-mi faceţi una ca asta? N-am făcut nimic altceva 
decât să pun în legătură doi oameni. La naiba, jumătate din cei 
care lucrează pe Wall Street ar fi făcut exact același lucru. Imi 
dați în cap cu Legea Patriotismului. Vreți să mă puneţi să-mi 
nenorocesc prietenii. Tot ce-am făcut eu a fost să cumpăr aur. 
Ce dracului de om credeți voi că sunt? 

Ei n-au spus nimic. S-au mulțumit să-l lase pe Raab să revină 
încet la masă. Privirile îi ardeau și s-a lăsat să cadă pe scaun, 
ștergându-și ochii cu dosul palmelor. 

— Vreau să discut cu avocatul meu, acum. 

— Dacă vreţi un apărător, e dreptul dumneavoastră, îi replică 
Ruiz. Oricum aţi da-o însă, domnule Raab, sunteţi fript și 
mâncat. Cea mai bună șansă a dumneavoastră e să discutaţi cu 
noi și să încercăm să lămurim problema. Dar, înainte de a-l suna 
pe avocat, mai e un ultim lucru pe care poate veţi dori să-l 
transmiteţi mai departe. 

— Și care-ar fi acela? îl săgetă din ochi Raab, cu frustrarea 
pulsându-i în vene. 

FBl-istul mai scoase o fotografie din dosarul lui și o împinse 
peste masă. 

— Dar figura aceasta, domnule Raab? Vi se pare familiară? 

Raab ridică fotografia. Se uită lung la ea, aproape cu 
deferență, în timp ce culoarea îi dispărea din obraji. 

Ruiz începu să așeze pe masă un șir întreg de poze. 
Instantanee de supraveghere, la fel ca înainte. Doar că de data 
aceasta erau cu e/. Alături de un bărbat scund și îndesat, cu o 
mustăcioară subţire și un rotocol de chelie în creștet. Una era 
prin fereastra propriului său birou, luată de peste drum. O alta 
cu ei doi la restaurantul China Grill, luând masa. Inima lui Raab 
se prăbuși din vârful unei râpe. 

— Ivan Berroa, îngână el, uitându-se năucit la fotografie. 

— Ivan Berroa, încuviinţă FBl-istul, zâmbind pe sub mustață. 

Parcă la un semnal, ușa sălii de interogatoriu se deschise și 
înăuntru păși cineva. 


VP - 24 


Ochii lui Raab se căscară mari. 

Era bărbatul din fotografie. Berroa. Îmbrăcat altfel decât îl 
văzuse Raab vreodată. Nu cu haină de piele și blugi, ci în 
costum. 

Purtând o insignă. 

— Cred că deja îl cunoașteţi pe agentul special Esposito, nu-i 
așa, domnule Raab? Dar dacă memoria dumneavoastră simte 
nevoia să fie reîmprospătată, putem oricând să vă derulăm 
înregistrarea pe bandă audio a întâlnirilor dumneavoastră, dacă 
doriţi. 

Raab ridică ochii, alb la față. L-au avut la faza asta. Era 
terminat. 

— Cum v-am spus de la bun început - agentul Ruiz începuse 
să culeagă pozele de pe masă, cu un zâmbet șiret -, chestiile 
astea par să meargă cel mai bine atunci când persoana în cauză 
nu are nimic de ascuns. 


Capitolul 5 


Kate abia reușise să prindă trenul de douăsprezece și zece, la 
stația din Fordham Road, care s-o ducă înapoi acasă la părinţii ei 
în Larchmont, strecurându-se în ultimul vagon exact când ușile 
se închideau. 

Nu mai avusese timp, la plecare, decât să-și ia câteva lucruri 
într-o geantă și să-i lase lui Greg un mesaj criptic: „S-a întâmplat 
ceva cu Ben. Mă duc la ai mei acasă. lţi dau de știre după ce 
aflu mai multe”. 

A mai durat până ce trenul suburban a ieșit din staţie și Kate 
s-a trezit în pustietatea vagonului, tipică pentru miezul zilei, ca 
să-și dea seama - ca să se simtă izbită în moalele capului, mai 
bine zis - de ceea ce-i spusese mama ei. 

Tatăl ei fusese arestat de FBI. 

Dacă nu i-ar fi auzit panica din voce, ar fi crezut că-i vreun soi 
de glumă. Spălare de bani. Conspiratie. Ce nebunie... Tatăl ei 
era unul dintre cei mai cinstiţi oameni pe care-i cunoștea ea. 

Sigur, probabil că mai cosmetiza câte-un comision pe ici, pe 
colo. Sau mai trecea în contul firmei câte-o masă la restaurant 


VP -25 


cu familia, când și când. Sau își mai potrivea din condei 
impozitele... Toată lumea făcea așa. 

Dar legea RICO  antigangsterism... complicitate la o 
întreprindere criminală... FBl-ul. Total absurd. Își cunoștea tatăl. 
Știa ce fel de om este. Nu exista absolut nicio posibilitate, nici 
cea mai mică... 

Kate își cumpără bilet de la conductor, apoi își rezemă capul 
de geam, încercând să-și tempereze respiraţia accelerată. 

Reputația însemna totul pentru tatăl ei, așa cum spunea chiar 
el mereu. Întreaga lui afacere se baza pe reputaţie. N-avea 
agenţi de vânzări, nici nu știu ce program sofisticat de arbitraj 
bursier pe calculator, nicio armată întreagă de operatori care să 
se ocupe toată ziua de clienţi. El se avea pe sine. Avea relaţiile 
lui personale, anii de experienţă în domeniu. Avea o reputație. 
Ce altceva mai exista, în afară de cuvântul lui? 

Odată, își aminti Kate, refuzase să se ocupe de vânzarea unei 
moșteniri substanţiale - valoarea ei se scria cu șapte cifre - doar 
pentru că executorul testamentar îi ceruse o ofertă și unui 
broker concurent, cu care Raab se înţelegea bine, iar tatălui ei 
nu-i plăcuse ideea de-a părea că se luptă pentru aceeași afacere 
cu prietenul lui. 

lar altă dată luase înapoi un diamant de opt carate, a cărui 
vânzare o intermediase în cadrul unei tranzacții private, după 
doi ani. Doar pentru că nu știu ce șmecher de evaluator, pe care 
cumpărătoarea îl găsise ulterior, o ţinuse morțiș cum că piatra e 
niţel cam tulbure. Un preț de vânzare scris cu șase cifre. 
Tulbure? Până și Em și Justin îi spuseseră că e nebun să facă așa 
ceva. Doar piatra nu se schimbase cu nimic! Pur și simplu 
femeia aia nu mai avea chef s-o păstreze. 

Trenul suburban al zonei de nord zdrăngănea pe lângă 
blocurile de locuinţe sociale din Bronx. Kate se lăsă pe spate în 
scaun. Îşi făcea griji pentru el, pentru cum trebuie să se simtă. 
Închise ochii. 

Ea era cea mai mare - cu șase ani mai mare decât mijlocia, 
Emily. De câte ori nu-i spusese tatăl ei ce legătură strânsă, și 
specială, se crease astfel între ei doi? E micul nostru secret, 
iepuras. Aveau chiar și propriul lor semn de salut, pe care nu-l 
știa nimeni. Îl văzuseră amândoi în nu știu ce film și pur și 
simplu se obișnuiseră să-l folosească: un semn făcut cu mâna 
strânsă, doar cu un deget ridicat. 


VP - 26 


Kate arăta un pic altfel decât restul familiei. Avea ochii mari și 
o față drăgălașă, cam în genul Natalie Portman, așa spunea 
toată lumea. Părul lung până pe umeri era de-un castaniu 
deschis. Toţi ceilalţi aveau părul mai stufos și mai închis la 
culoare. Și ochii aceia verzi pătrunzători - de unde apăruseră? 
Salt cromozomial, suna mereu explicaţia lui Kate. N-ati auzit de 
povestea cu cromozomul Y dominant-recesiv... care sare peste o 
generație? 

„Daaa, e frumoasă. Doar că nu-mi pot da seama cum de-a 
ieșit și deşteaptă”, obișnuia tatăl ei s-o tachineze. 

Rezemată de geam, Kate se gândea de câte ori nu se dăduse 
tatăl ei peste cap doar ca să se ridice la înălțimea așteptărilor ei. 

Și nu numai ale ei, ci ale tuturor celorlalti. 

Pleca mai repede de la birou ca să ajungă acasă și s-o vadă 
pe ea jucând fotbal european când era în liceu, odată chiar 
luând avionul cu o zi mai repede decât era planificat, la 
întoarcerea din Orient, când echipa ei reușise să ajungă în finala 
pe district. Sau cum conducea mașina o zi întreagă doar ca să 
ajungă la turneele de squash ale lui Emily - sora ei era una 
dintre junioarele de top din Westchester Country -, și cum o 
convingea să coboare iar cu picioarele pe pământ după ce 
pierdea câte-un meci mai greu și, dominată de teribilul ei 
temperament, făcea o criză de nervi. 

Sau cum, când Kate devenise studentă la Brown, după ce se 
îmbolnăvise, venea în weekend cu mașina la antrenamentele ei 
de canotaj și stătea acolo pe mal, uitându-se la ea cum vâăslește. 

Kate se gândise întotdeauna că tatăl ei era așa un familist 
convins și devotat pentru că, dacă e s-o spunem cinstit, nu prea 
avusese parte de o familie adevărată înainte să devină adult. 
Mama lui, Rosa, venise în America din Spania, când el era încă 
un băieţel. Tatăl lui murise acolo, parcă într-un accident de 
tramvai. Practic, Kate n-a prea știut niciodată mare lucru despre 
el. lar mama lui murise și ea de tânără, când el era încă student 
la Universitatea de Stat New York. Toată lumea îl admira pe 
tatăl ei. Cei de la club, cei din branșa lui, prietenii lor de familie - 
tocmai de-aceea n-avea niciun sens ceea ce se întâmplase. 

Ce naiba ai făcut, tati? 

Dintr-odată inima lui Kate începu să bată mai puternic. 
Binecunoscuta senzaţie de presiune care-i sapă în spatele 
ochilor, uscăciunea din gâtlej, urmată de un val de oboseală. 


VP - 27 


La dracu... _ 

Știa că s-ar putea întâmpla una ca asta. Intotdeauna venea 
împreună cu starea de stres. Nu era nevoie decât de-o secundă 
ca să-i recunoști simptomele. 

Kate scormoni prin geantă și își găsi aparatul Accu-Chek - 
glucometrul ei. | se pusese diagnosticul când avea 
șaptesprezece ani, în ultimul ei an de liceu. 

Diabet de tip 1. Cel mai nenorocit. 

Kate fusese un pic deprimată la început. Viaţa ei suferise o 
schimbare radicală. Trebuise să se lase de fotbal. Nu se 
prezentase la examenele finale pentru admitere la colegiu. Era 
obligată să-și supravegheze strict regimul alimentar, în timp ce 
toți ceilalţi ieșeau la o pizza sau chefuiau în serile de sâmbătă. 

lar odată chiar căzuse în comă hipoglicemică. Tocea de zor 
pentru un test, în cantina liceului, când degetele începuseră să-i 
amorțească și pixul îi alunecase din mână. Kate n-a știut ce se 
întâmplă. Ameţeala pusese stăpânire pe ea. Trupul nu-i mai 
răspundea la comenzi. Chipurile din jur începuseră să se 
înceţoșeze. Încercase să ţipe - Ce dracu’ se petrece! 

Următorul lucru de care-și mai amintea era că se trezise peste 
două zile la spital, conectată la vreo duzină de monitoare și 
tuburi. Trecuseră de atunci șase ani, timp în care învățase cum 
să ţină lucrurile sub control. În continuare trebuia să-și facă 
două injecții pe zi. 

Kate își apăsă în buricul degetului acul aparatului Accu-Chek. 
Ecranul digital indica nu mai puţin de 282. In mod normal, avea 
în jur de 90. Dumnezeule, sărise mult peste orice maximum 
admis. _ 

Scormoni prin geantă și reuși să găsească trusa. Intotdeauna 
păstra una de rezervă în frigiderul de la laborator. Scoase afară 
o seringă și sticluta de Humulin. Vagonul de tren era aproape 
gol; n-avea niciun motiv să n-o facă exact aici. Ridică seringa și 
înfipse acul în sticluta cu insulină, împingând afară aerul: 18 
unități. Kate își ridică poala puloverului. Chestie de rutină pentru 
ea. De două ori pe zi în ultimii șase ani. 

Apăsă acul în porțiunea moale a abdomenului, imediat sub 
torace. Strânse ușor. 

Îngrijorarea aceea iniţială, legată de ce înseamnă să trăiești 
cu diabet, părea acum o amintire mult, mult îndepărtată. 
Reușise să fie admisă la Universitatea Brown. Işi schimbase 


VP - 28 


domeniul de interes, începuse să se gândească la biologie. Și tot 
acolo începuse să vâslească. Doar ca să-și menţină forma fizică, 
la început. Apoi ajunsese să dea naștere unui reînnoit sentiment 
de disciplină în viaţa ei. După primul an de studenţie - deși n- 
avea decât un metru șaizeci și doi înălțime și puţin peste 
cincizeci de kilograme - se clasase pe al doilea loc în 
campionatul universităţilor din Liga Ivy, la canoe simplu. 

La asta se referea micul lor salut. Semnul secret dintre ei. Em 
are temperamentul ăla nărăvaș, obișnuia tatăl ei să-i spună 
mereu, făcându-i cu ochiul, dar tu ești cea care are de luptat cu 
adevărat pe dinăuntru. 

Kate luă o gură de apă dintr-o sticlă și simţi cum încep să-i 
revină puterile. 

Trenul se apropia de Larchmont. Începuse să încetinească la 
intrarea în staţia din cărămidă roșie. 

Kate își îndesă la loc trusa în geantă. Cu un efort se ridică în 
picioare, își aruncă rucsacul peste umăr și se opri să aștepte în 
faţa ușilor de la vagon. 

N-a uitat niciodată. Nici măcar pentru o zi. Nici măcar pentru 
o clipă: 

Atunci când a deschis ochii la spital, după cele două zile de 
comă, primul chip pe care l-a văzut a fost cel al tatălui ei. 

Ben o va rezolva și pe asta, era sigură Kate. Așa cum făcea 
întotdeauna. Va ști să pună lucrurile la punct. Indiferent ce 
naiba făcuse. Era convinsă. 

Mama ei însă... Oftă, zărind Lexusul argintiu așteptând la 
sensul giratoriu, în timp ce trenul oprea la peron. 

O cu totul altă mâncare de pește. 


Capitolul 6 


A fost un drum lung și dificil înapoi spre Westchester în după- 
amiaza aceea pentru Raab, pe bancheta din spate a limuzinei 
negre Lincoln pe care o închiriase avocatul lui, Mel Kipstein. 

Cu o oră mai-nainte fusese adus în faţa judecătoarei Muriel 
Saperstein, de la tribunalul federal din Foley Square, pentru 
punerea sub acuzare - cel mai umilitor moment din viaţa lui. 


VP - 29 


Distantul procuror care fusese de faţă la interogatoriul lui 
făcuse tot timpul referire la el cu termenul de „creier al unor 
afaceri criminale”: artizanul unei combinații ilicite prin care regii 
drogurilor din Columbia au avut posibilitatea să scoată bani din 
țară. Şi că profitase cu bună știință de această întreprindere 
timp de ani întregi. Și că are legături cu traficanţi de droguri 
notorii. 

Nu, se abţinuse Raab cu mare greutate să nu strige, n-a fost 
deloc așa. 

De fiecare dată când o auzea pe judecătoare citind cu voce 
tare o nouă acuzaţie, parcă îl secera prin carne cu o lamă 
zimţată. 

Spălare de bani. Complicitate la o întreprindere criminală. 
Conspiraţie în vederea fraudării Guvernului Statelor Unite. 

După ceva tratative, în timpul cărora Raab începuse să se 
alarmeze că s-ar putea să nu fie nici măcar lăsat în libertate, 
cauţiunea a fost fixată la suma de două milioane de dolari. 

— Văd că deţineţi o vilă luxoasă în Westchester, domnule 
Raab, nu-i așa? l-a întrebat judecătoarea, uitându-se la el peste 
ochelari. 

— Da, doamnă judecător, spusese Benjamin, ridicând din 
umeri. Cred că poate fi numită și așa. 

Ea scrisese ceva pe un document cu aspect oficial. 

— Mă tem că n-o s-o mai aveți. 

O oră mai târziu, el și Mel se îndreptau spre Westchester pe 
autostrada Interstate 95. Nu-i spusese lui Sharon decât că se 
simte bine și că-i va explica totul după ce va ajunge acasă. 

Mel era de părere că aveau categoric ceva spaţiu de 
manevră. Considera că există suficiente argumente rezonabile 
pentru a invoca inducerea în eroare. Până acum nu-l 
reprezentase pe Raab decât în chestiuni cum ar fi litigii 
contractuale, aranjamentele de închiriere a birourilor și 
înfiinţarea unui fond fiduciar pentru copiii lui. Cu doar două 
săptămâni înainte ei doi făcuseră pereche în turneul de golf 
pentru membri și invitaţi de la clubul Century și ieșiseră pe locul 
al doilea. 

— Legea spune că trebuie să-i fi ajutat cu bună știință, Ben. 
Acest Concerga nu ţi-a dezvăluit niciodată explicit ce intenţiona 
să facă el cu aurul, nu? 

Raab clătină din cap. 


VP - 30 


— Nu. 

— Nu ţi-a spus niciodată, în mod explicit, că banii pe care ţi-i 
dădea fuseseră obţinuţi cu mijloace ilicite? 

Raab clătină iarăși din cap. Luă o înghiţitură zdravănă dintr-o 
sticlă cu apă. 

— Deci, dacă nu știai, nu știai, corect, Ben? E de bine ce-mi 
spui tu mie aici. Legislaţia RICO prevede că trebuie să conspiri 
„în cunoștință de cauză” sau „cu intenţie”. N-ai cum să fii 
participant, și cu-atât mai puţin complice, dacă nu știai. 

Suna bine, cumva, când o spunea Mel. Aproape că-i venea și 
lui să creadă. Comisese câteva erori capitale de judecată. Asta 
trebuia el să facă să se înţeleagă. Acţionase orbește, prostește - 
din lăcomie. Dar nicio clipă nu știuse cu ce oameni lucrează sau 
ce anume fac ei cu aurul. Mâine dimineaţă au o întâlnire de 
bilanț cu reprezentanţii autorităţilor, care e foarte probabil să-i 
influenţeze hotărâtor următorii douăzeci de ani din viaţă. 

— Dar ultima chestie, Ben, cu acest individ Berroa... Asta 
complică lucrurile. E de rău. Vreau să spun, faptul că te-au 
înregistrat pe bandă. Discutând aceleași aranjamente cu un 
agent FBI. 

Mel se uită atent la el. 

— Uite ce e, Ben, vorbim despre ceva important. Suntem 
prieteni de mulţi ani. Există vreun lucru pe care nu mi l-ai spus 
și care ar putea avea un impact asupra acestui caz? Ceva de 
care autorităţile s-ar putea să știe? Acum e momentul să-mi 
spui. 

Raab îl privi pe Mel drept în ochi. Mel îi era prieten de peste 
zece ani. 

— Nu. 

— Eh, ai totuși un pic de noroc, păru avocatul să respire 
ușurat și își notă ceva în carnețel. Ai noroc că nu pe tine te vor, 
de fapt, în toată povestea asta. Altfel n-ar mai fi nimic de 
discutat. 

Mel îl mai fixă o vreme cu privirea, apoi clătină doar din cap. 

— Ce mama dracului o fi fost în mintea ta, Ben? 

Raab își lăsă capul pe spate și închise ochii. Douăzeci de ani 
din viaţa lui, duși pe apa Sâmbetei... 

— Nu știu. 

Ceea ce știa era că partea cea mai grea abia acum urma. 
Care va avea loc odată ajuns acasă. Când va intra pe ușă și va 


VP - 31 


trebui să le explice celorlalţi din familie, care aveau încredere în 
el și-l respectau, că acel curcubeu neîntrerupt pe care 
progresaseră vieţile lor de două decenii încoace fusese practic 
spulberat de pe cer. Și că toate lucrurile pe care contaseră ei și 
le consideraseră de la sine înţelese nu mai existau. 

Întotdeauna fusese stâlpul lor de susţinere, cel care aducea 
banii în casă. Le vorbea mereu despre demnitate și familie. O 
simplă strângere de mână pecetluia pentru el promisiunile 
făcute. lar acum totul urma să se schimbe. 

Raab simţea o gheară în stomac. Ce vor crede despre el? Cum 
îi va face să înţeleagă? 

Mașina părăsi autostrada prin ieșirea 16, luând-o spre nord pe 
lângă Palmer și intrând apoi în orașul Larchmont. Acestea erau 
străzile, magazinele și piețele pe care el le vedea în fiecare zi. 

Până mâine toată povestea va fi de domeniul public. Va 
apărea în ziare. Toată lumea va vorbi despre asta, la club, în 
magazinele din cartier, la școala unde se duceau Em și Justin. 

Stomacul lui Raab î începu să forfotească. 

Într-o zi vor întelege, își spuse în sinea lui. Într-o zi vor trebui 
să mă vadă la fel ca până acum. Drept soţ și stâlp al familiei. 
Drept tată. Drept omul care-am fost de fapt întotdeauna. Și să 
mă ierte. 

Îi fusese îndrumător și antrenor lui Emily. Lui Kate el îi făcuse 
injecţiile cu insulină când era bolnavă. Lui Sharon îi fusese un 
soț devotat. În toţi acești ani. 

Asta nu mai era o minciună. 

Limuzina dădu colțul pe Larchmont Avenue, luând-o spre 
malul oceanului. Raab deveni încordat. Casele începeau să-i fie 
familiare. Aceștia erau oamenii pe care îi cunoștea. Ai căror 
copii mergeau la școală cu copiii lui. 

Lincolnul făcu dreapta pe faleză, de unde nu mai era decât o 
bucată scurtă de stradă până la braţul de ocean aflat direct în 
faţa lor, spre colonada din zidărie de piatră, iar apoi drept 
înainte spre vila spațioasă în stil Tudor, de la capătul aleii 
amenajate cu pricepere de arhitecți peisagiști. 

Raab lăsă aerul să-i iasă afară din plămâni, încet și prelung. 

Ştia că le înșelase așteptările - credinţa și încrederea în el. 
Dar nu mai exista cale de întoarcere. Și mai știa și că 
nenorocirea întâmplată astăzi era abia începutul. 


VP - 32 


Când va ieși la iveală adevărul, el îi va dezamăgi mult mai 
mult decât acum. 

— Vrei să vin cu tine înăuntru? îl întrebă Mel, strângându-l de 
braţ, după ce mașina intrase pe aleea cu pietriș. 

— Nu, scutură Raab din cap. 

Nu era decât o casă. Importanţi sunt oamenii dinăuntru. 
Indiferent ce se văzuse el nevoit să facă, atașamentul față de 
familia lui nu fusese deloc o minciună. 

— Chestia asta trebuie s-o fac de unul singur. 


Capitolul 7 


Kate era în bucătărie cu mama ei și cu Em, când limuzina 
neagră coti și intră pe alee. 

— A venit tata! strigă Emily, care încă nu se schimbase din 
echipamentul de squash. 

O apucă drept spre ușa din față. 

Kate o văzu pe mama ei ezitând. De parcă nu putea să se 
miște sau îi era teamă s-o facă. Ca și cum se temea de ce-ar 
putea ieși la iveală, odată deschisă ușa aceea. 

— O să fie bine, spuse Kate, luând-o de braţ și conducând-o 
spre ușă. In fine, indiferent ce-o fi, tata va face să fie bine. 

Sharon dădu din cap a încuviinţare. 

S-au uitat la el cum coboară din mașină, însoţit de Mel 
Kipstein, pe care Kate îl știa de la club. Emily se năpusti în jos pe 
scările din dale de piatră și sări direct în brațele tatălui ei. 

— Tati! 

Raab stătu pur și simplu acolo timp de o clipă, strângând-o în 
braţe și uitându-se în sus, peste umărul fiicei mai mici, la Kate și 
la mama ei, care se opriseră în capul scărilor. Avea o umbră ca 
de cenușă pe față. Abia dacă putea să le privească în ochi. 

— Doamne, Ben... 

Sharon cobori încet pe scări, cu ochii plini de lacrimi. Se luară 
în braţe. O îmbrăţișare mustind dureros de grijă și nesiguranţă, 
mai intensă decât Kate ţinea minte să fi văzut de ani de zile. 

— lepuraș, se lumină la faţă tatăl ei, când privirea lui o întâlni 
pe a lui Kate. Ce bine-mi pare că ești aici. 

— Bineînţeles că sunt aici, tati. 


VP - 33 


Kate cobori în fugă pe alee și îl înconjură și ea cu braţele. Își 
lăsă capul pe umărul lui. Nu-și amintea să mai fi văzut vreodată 
rușine pe chipul tatălui ei. 

— Hai și tu încoace, bărbate, zise Raab, întinzându-se spre 
Justin, care apăruse și el în spatele lor, și ciufulind cu degetele 
claia de păr castaniu a fiului său. 

— Ce faci, tati? zise Justin lipindu-se de el. Esti OK? 

— Mda, se căzni tatăl lui să surâdă. Acum da, sunt OK. 

Împreună intrară înăuntru. 

Kate nu se simţise niciodată cu adevărat acasă în clădirea 
imensă din piatră de la malul oceanului. Pentru ea, „acasă” 
însemnase căsuţa mai modestă, fără etaj, construită în anii 
cincizeci după modelul locuinţelor de fermieri, unde își 
petrecuse anii copilăriei, în Harrison, la câţiva zeci de kilometri 
distanță. Cu camera ei înghesuită din colț, care avea pereţii 
acoperiți de postere cu U-2 și Gwyneth Paltrow, iazul mlăștinos 
din spatele casei și vâjâitul neîntrerupt al mașinilor care 
traversau podul rutier de peste Parkway Hutchinson. 

Dar Raab cumpărase această locuință când ea era în ultimul 
an de liceu. Casa lui de vis, cu ferestrele ei înalte și arcuite în stil 
venețian, cu vedere spre ocean, cu bucătăria pantagruelică în 
care totul era în două exemplare - combine frigorifice, mașini de 
spălat vase -, cu luxos-ostentativul salon de vizionare amplasat 
la subsol, pe care un papiţoi de pe Wall Street îl dotase cu 
aparatură ultimul răcnet, cu garajul pentru cinci mașini. 

S-au așezat cu toţii în camera de zi, o încăpere spațioasă și cu 
tavan înalt, traversat de grinzi aparente. Kate, cu mama ei, în 
faţa șemineului. Emily i s-a trântit în poală tatălui ei, în scaunul 
cu spătar înalt și tapiţerie din piele. Justin și-a tras taburetul 
moale îmbrăcat în piele. 

S-a lăsat o tăcere neobișnuită, grea. 

— Deci începem cu aventurile tale de azi, glumi Kate, 
încercând să destrame tensiunea din aer, sau preferi să le auzi 
mai întâi pe ale mele? 

Il făcuse pe tatăl ei să zâmbească. 

— În primul rând, nu vreau să vă fie frică niciunuia dintre voi, 
spuse el. Veţi auzi despre mine niște chestii îngrozitoare. Lucrul 
cel mai important este ca voi să înțelegeți că sunt nevinovat. 
Mel spune că avem argumente juridice solide. 


VP - 34 


— Bineînţeles că noi știm că ești nevinovat, Ben, spuse 
Sharon. Dar nevinovat de ce anume? 

Tatăl lui Kate lăsă să-i scape un oftat neliniștit, și o mută cu 
blândeţe pe Emily într-un scaun alăturat. 

— Spălare de bani. Înţelegere secretă în vederea comiterii 
unei fraude. Complicitate la demersuri criminale. Vi se pare 
destul? 

— Intelegere secretă... 

Sharon rămăsese cu gura căscată. 

— Înţelegere secretă cu cine, Ben? 

— În principiu, ce spun ei, zise împletindu-și degetele, este că 
le-am furnizat niște marfă unor indivizi care la urmă au făcut 
anumite chestii ilegale cu ea. 

— Nişte marfă? repetă Emily, neînţelegând. 

— Aur, scumpo, oftă Ben. 

— Și ce-i rău în asta? zise Kate ridicând din umeri. Doar faci 
afaceri cu aur, nu? Cu asta te ocupi. 

— Crede-mă că am încercat să le explic exact același lucru... 
dar în cazul de faţă s-ar putea ca eu să fi comis câteva greșeli. 

Sharon se uită lung la el. 

— Cui ai furnizat aurul ăsta, Ben? Despre ce fel de oameni 
vorbim? 

Raab înghiţi în sec. Își trase scaunul un pic mai aproape de ea 
și-i cuprinse mâna cu degetele lui. 

— Traficanţi de droguri, Sharon. Co/lumbieni. 

Sharon lăsă să-i scape un hohot - jumătate amuzat, jumătate 
neîncrezător. 

— Cred că glumești, Ben. 

— Stai, stai, în primul rând că nu știam cine sunt și eu n-am 
făcut altceva decât să furnizez aurul, Sharon, trebuie să mă 
crezi. Doar că mai e ceva. Le-am făcut cunoștință cu cineva. 
Cineva care transforma marfa pe care le-o vindeam eu. Intr-o 
manieră ilegală. În lucruri cum ar fi scule, opritoare pentru cărţi 
din bibliotecă, ornamente de birou... și le acoperea cu vopsea. 
Așa încât ei să le poată trimite înapoi acasă. 

— Înapoi acasă? Nu înţeleg. 

Sharon își miji privirea și se uită spre Kate. 

— Să le scoată din ţară, Sharon. Să le ducă înapoi în 
Columbia. 

Mama lui Kate își duse brusc mâna la obraz. 


VP - 35 


— O, Doamne, Ben, ce-ai făcut? 

— Stai puţin, oamenii ăștia au venit la mine, zise Raab 
aplecându-se și strângând-o de mână. Eu nu știam nici ce fac ei, 
nici cine sunt. Reprezentau o oarecare firmă de export. Am făcut 
exact ce fac eu întotdeauna. Le-am vândut aur. 

— Atunci eu nu mai înțeleg, îl întrerupse Kate. Cum pot să te 
aresteze pentru așa ceva? 

— Din păcate, e niţel mai complicat decât atât, iepuraș, spuse 
tatăl ei, lăsându-se înapoi în scaun. Le-am aranjat să colaboreze 
cu altcineva, pentru a putea să realizeze ceea ce doreau. Plus că 
am încasat și niște bani, de mai multe ori, ceea ce face să pară 
că eram părtaș la ceea ce se petrecea. 

— Și erai? 

— Ce să fiu, Sharon? 

— Erai părtaş la ceea ce se petrecea? 

— Bineînţeles că nu, Sharon. Eu doar am... 

— Și cu cine naiba le-ai făcut cunoștință, Ben? se auzi vocea 
ridicată a lui Sharon, încordată și alarmată. 

Raab tuși și-și cobori privirea. 

— Harold Kornreich. Și el a fost arestat. 

— lisuse Christoase, Ben, ce-ati făcut voi doi? 

Kate își simţi propriul stomac cum se transformă într-un nod 
dureros. Harold Kornreich era unul dintre partenerii de afaceri 
cei mai apropiaţi ai tatălui ei. Se duceau împreună la târguri și 
expoziții comerciale. El și Audrey veniseră la sărbătoarea ei de 
bat mitzvah. Părea să fie ca-ntr-un banc prost cu doi albi 
prostănaci care se băgaseră cu capul înainte într-o escrocherie. 
Atâta doar că tatăl ei nu prea era prostănac. Și luase bani - de 
la infractori. Traficanţi de droguri. Nu trebuia neapărat să fii 
doctor în legislaţie ca să-ţi dai seama că povestea asta n-o să 
dispară de la sine. 

— Dar nu există dovezi care să probeze că eu știam exact ce 
se petrece, zise tatăl ei. Nu-s nici măcar convins că vor 
realmente să se concentreze asupra mea. 

— Și-atunci ce vor? întrebă Sharon, cu ochii larg deschişi și 
privirea tulburată. 

— Ce vor ei este ca eu să dau pe goarnă. 

— Să dai pe goarnă?... 

— Să depun mărturie, Sharon. Împotriva lui Harold. Și a 
columbienilor. 


VP - 36 


— Într-un proces? 

— Da, oftă el resemnat. Într-un proces. 

— Nu! exclamă Sharon ridicându-se în picioare; lacrimi de 
mânie și consternare îi scânteiau în ochi. Numai așa putem noi 
să ne salvăm situaţia? Depunând mărturie pentru procurori 
împotriva unuia dintre cei mai apropiaţi prieteni ai tăi? N-ai de 
gând să faci asta, Ben, nu-i așa? Ar fi ca și cum ai recunoaște că 
ești vinovat. Harold și Audrey sunt prietenii noștri. Tu le-ai 
vândut acelor oameni niște aur. Nu e treaba ta ce-au făcut ei cu 
el. O să ne luptăm din răsputeri, Ben, ca să arătăm asta, nu-i 
așa? N-am dreptate? 

— Bineînţeles că o să ne luptăm din răsputeri, Sharon. Atâta 
doar că... 

— Atâta doar că ce, Ben? 

Sharon nu-l slăbi de sub privirea ei tăioasă. 

— Chestia e că toţi banii pe care i-am primit eu de la indivizii 
ăia, de-a lungul anilor, nu mă fac deloc să par nevinovat, 
Sharon. 

Vocea lui urcase, și era ceva acolo ce Kate nu mai auzise 
niciodată până atunci la tatăl ei. O notă care spunea că e speriat 
și nu în totalitate inocent. Că poate nu va fi în stare să rezolve 
cu bine această poveste. Stăteau toţi acolo, uitându-se la el, 
încercând să-și dea seama ce înseamnă asta. 

— N-ai să te duci la închisoare, tată, nu-i așa? 

Cu un glas care suna întretăiat și încordat, Justin rosti 
întrebarea care se instalase brusc în mintea tuturor. 

— Bineînţeles că nu, bărbate. 

Tatăl lui îl trase mai aproape și-i mângâie părul des și 
castaniu, uitându-se peste capul lui. La Kate. 

— Nimeni din familia asta nu se duce la închisoare. 


Capitolul 8 


Luis Prado nu punea prea multe întrebări. 

Se afla deja de patru ani în Statele Unite. În actele lui scria că 
venise să-și viziteze o soră, dar era o minciună. N-avea nicio 
rudă aici. 


VP - 37 


Venise la muncă. Fusese ales datorită felului în care se 
descurca acasă, la el în ţară. lar ceea ce făcea, Luis făcea bine. 

Se ocupa de diverse lucruri pentru clanul Mercado. Treburi 
murdare. Pe care le faci pentru că ai depus un jurământ. Nu te 
uiţi la chipurile lor. Te uiţi prin ei. Nu întrebi de ce. 

Asta îl scosese din mahalalele nenorocite din Carmenes. Și îi 
dădea posibilitatea să trimită bani acasă, la nevastă și copil - 
mai mulți bani decât ar fi putut visa vreodată să facă dacă ar fi 
rămas acasă. Cu care plătea pentru costumele scumpe pe care 
le purta și pentru mesele separate din cluburile de salsa - și 
pentru câte-o femeie, din când în când, pe care-o cunoștea 
acolo și care se uita cu mândrie la el. 

Asta îl deosebea pe el de nenorociţii, desesperados, de la el 
din țară. Bărbaţi fără pic de valoare. Fără importanţă. Care nu 
însemnau nimic. 

Şoferul, un puștan cu tupeu pe nume Tomás, conducea și în 
același timp se juca la radioul din limuzina pe comandă Cadillac 
Escalade. 

— Ha! începu el să bată tactul cu mâinile pe volan, pe ritmul 
sincopat de salsa. Jose Alberto. £/ Canario. 

Puștiul probabil că n-avea mai mult de douăzeci și unu de ani, 
dar își primise deja botezul focului și ar fi intrat cu mașina în 
trombă chiar și printr-un afurisit de zid dacă trebuia neapărat să 
ajungă în partea cealaltă. Nu se temea de nimic și era un șofer 
bun, chiar dacă niţel cam imprudent, dar exact de așa ceva 
avea el nevoie acum. Luis mai lucrase cu el. 

Mergeau spre nord, ieșind din Bronx. Prin genul de cartiere pe 
care ei nu le mai văzuseră niciodată. Locuri care, pe vremea 
când Luis nu era încă decât un copilandru la el în ţară, stăteau 
ascunse în spatele unor ziduri înalte, cu paznici la poartă. Poate, 
se gândi Luis în timp ce treceau pe lângă ele, dacă el își făcea 
bine datoria și-și juca așa cum trebuie cărțile din mână, într-o zi 
s-ar putea să aibă și el o astfel de casă. 

Au urmărit cu mare grijă drumul dinspre șoseaua principală. 
L-au mai făcut o dată, ca să fie siguri că i-au reţinut intersecțiile 
semaforizate, curbele. La întoarcere, trebuia să fie în stare să-l 
parcurgă rapid. 

Firul ducea mult înapoi, se gândi Luis. Veri, fraţi. Familii 
întregi. Toţi depuneau același jurământ. Fraternidad. Dacă el 


VP - 38 


murea la datorie, atunci asta e. Era ceva care-l ţinea legat toată 
viața, oricât i-ar fi fost aceasta de lungă sau de scurtă. 

Au coborât de-a lungul unei străzi întunecate, umbrită de 
copaci, și au oprit mașina lângă o casă impunătoare. Au stins 
farurile. Cineva își plimba câinele pe malul apei. Au așteptat 
până ce persoana aceea dispăruse de mult din raza lor vizuală, 
uitându-se la ceas. 

— Hai să-i dăm bătaie, hermano, zise Tomás, bătând 
darabana în volan. Să înceapă salsa! 

Luis deschise geanta pe care-și sprijinea picioarele. Șeful lui îi 
explicase foarte amănunţit în ce constă sarcina de azi. Il 
informase cu precizie asupra a ceea ce trebuia făcut. Lui Luis 
oricum nu-i păsa. Nu-l cunoscuse niciodată pe cel în cauză. 
Pentru el nu era nici măcar un nume. Tot ce i se spusese era că 
individul în cauză poate să-i facă rău familiei - ceea ce lui îi 
ajungea. 

Ceea ce era totul pentru el. 

Luis nu se gândea niciodată prea mult la amănunte când 
venea vorba de munca lui. De fapt, un singur cuvânt i-a trecut 
prin minte, când s-a dat jos din mașină în faţa casei fățoase și 
bine luminate, și a tras piedica armei automate TEC-9 cu 
încărcător suplimentar. 

Îi faci rău familiei, uite cu ce te alegi. 

Maricón®. 


Capitolul 9 


Kate hotărâse să rămână acolo, în casa familiei, peste noapte. 
Mama ei era cu nervii la pământ și își închisese ușa la cameră. 
Emily și Justin păreau pur și simplu loviți cu leuca. Kate se 
străduise din toate puterile să-i liniștească. Tati nu-și călcase 
niciodată cuvântul în fața lor, nu-i dezamăgise nicicând, nu-i 
așa? De data aceasta însă n-ar fi putut spune cu siguranţă că 
erau convinși de acest lucru. Pe la nouă seara, Em și-a tras pe 
urechi căștile de la iPod și Justin s-a întors la unul din jocurile lui 
video. Kate a coborât la parter. 


5 Frate (în spaniolă). 
€ Poponarule (în spaniolă). 
VP - 39 


În salon se vedea o lumină aprinsă. Tatăl ei era acolo, cu o 
revistă în poală, uitându-se la CNN pe imensul televizor cu 
plasmă. 

Kate ciocăni ușor. Tatăl ei își ridică privirea. 

— Ce zici, ar fi un moment bun să discutăm despre alocația 
mea pentru chirie? spuse ea din pragul ușii, cu un zâmbet 
șmecheresc pe faţă. 

Ceea ce îl făcu pe tatăl ei să surâdă. 

— Dacă-i vorba de tine, iepuraș, atunci e întotdeauna un 
moment bun. 

Dădu mai încet sonorul televizorului și întrebă: 

— Ţi-ai făcut injecţia? 

— Da, confirmă Kate, ridicând ochii spre tavan. M-am îngrijit 
să-mi fac injecţia. Nu mai sunt o fetiţă, tati, am terminat 
colegiul. Practic trăiesc în aceeași casă cu un medic. Am 
douăzeci și trei de ani. 

— Bine, bine..., oftă tatăl ei. Gata, te-am înţeles... Dar mi-a 
intrat în reflex. 

Kate se încolăci lângă el pe canapea. Pentru câteva clipe, 
amândoi se mulțumiră să evite realitatea evidentă. El o întrebă 
ce mai face Greg. Cum merg lucrurile la birou. 

— Cu /euscofia... 

— Leucoscopofia, tati. Și se numește /aborator. Nu birou. Și 
într-o zi ai să fii mândru de mine, pentru munca noastră de 
acolo. Doar că n-ai să fii niciodată în stare s-o pronunți corect. 

El chicoti iar și lăsă deoparte revista. 

— Oricum sunt mândru de tine, Kate. 

Kate aruncă o privire prin cameră. Salonul lor era plin cu 
fotografii din toate excursiile pe care le făcuseră împreună. Pe 
perete atârna o mască amerindiană din nord-vestul Americii, cu 
care veniseră dintr-o vacanţă la schi în Vancouver. Un coș 
african pe care-l aduseseră din Botswana, unde fuseseră la un 
safari. Incăperea aceasta fusese dintotdeauna un loc prietenos 
pentru Kate, plin cu cele mai dragi amintiri. Toate acele amintiri 
păreau acum amenințate. 

Kate îl privi în ochi. 

— Mie mi-ai spune, tati, nu-i așa? 

— Să-ţi spun ce, scumpa mea? 

Ea ezită. 

— Nu știu. Dacă ai fi făcut într-adevăr ceva rău... 


VP - 40 


— Dar ţi-am spus, Kate. Mel crede că avem șanse mari în a 
combate toată povestea asta. El susţine că legislaţia RICO... 

— Nu mă refer la aspectul strict legal, tati. Vreau să spun, 
dacă ai făcut într-adevăr ceva rău. Ceva despre care ar trebui să 
știm și noi. 

El se trase mai aproape de ea. 

— Ce anume mă întrebi tu, de fapt, Kate? 

— Nu sunt sigură, șopti ea cu greu, de parcă vorbele nu voiau 
să-i iasă din gură. Dacă a; ști... 

EI dădu din cap, fără s-o scape din ochi, și-și împreună 
mâinile. Nu-i răspunse. 

— Fiindcă e important pentru mine, tati... ce fel de om ești tu. 
Toate chestiile astea, excursiile noastre, felul în care am vorbit 
noi întotdeauna despre relațiile de familie... pentru mine nu sunt 
doar niște fotografii și niște simple amintiri. Toţi avem nevoie să 
credem cu tărie în ceva, acum, ca să putem trece cu bine prin 
povestea asta, iar lucrul în care aleg eu să cred ești tu. Fiindcă 
întotdeauna am crezut în tine. 

Kate scutură din cap și adăugă: 

— N-aș prea vrea să încep tocmai acum să caut pe altcineva. 

Ben zâmbi. 

— Nici nu e nevoie, iepuraș. 

— Sigur, pot foarte bine s-o încurajez din gură pe mama, zise 
Kate cu ochii umezi, și să le aduc aminte lui Emily și lui Justin 
cum te-ai ţinut întotdeauna de cuvânt în faţa noastră - fiindcă 
așa ai și făcut! Dar eu am nevoie să știu, tati, mai presus de 
orice, că omul care a intrat pe ușă în seara asta, și care mâine 
se va duce să se arunce în luptă, așa cum știu că o vei face, 
este același cu omul pe care-l cunosc eu de-o viață întreagă. 
Omul despre care am crezut mereu că îl cunosc. 

Tatăl ei se uită la ea, apoi îi luă mâna și i-o masă ușor, așa 
cum își amintea ea că făcea atunci când era bolnavă. 

— Am rămas același, iepurașul tatii. 

Ochii lui Kate se umplură de lacrimi. Dădu din cap a 
încuviinţare. 

— Vino-ncoa'... 

O trase lângă el și Kate își rezemă capul de pieptul lui. O făcu 
să se simtă ca de fiecare dată când era în brațele lui. Ferită de 
orice pericol. Altfel decât toată lumea. La mii de kilometri 


VP - 41 


depărtare de orice rău. Își șterse lacrimile de pe obraji și-și 
ridică faţa spre el. 

— Spălare de bani, înţelegere secretă..., spuse Kate, clătinând 
din cap. Pur și simplu nu se potrivește cu tine, tati. 

El încuviinţă din cap cu un aer de regret. 

— Imi pare rău. Știu că nu. 

— Evazionist fiscal, mai treacă-meargă, comentă Kate, 
ridicând din umeri. Sau hoț de bijuterii. Aia ar fi o cu totul altă 
poveste. 

Tatăl ei surâse. 

— Am să-ncerc să mă descurc mai bine data viitoare. 

Brusc, ea nu se mai putu abţine. 

Kate îl strânse de mână și simţi cum lacrimile i se scurg șuvoi 
în jos pe obraji - se purta ca o fătucă proastă, dar îi era imposibil 
să le pună stavilă. O durea când se gândea cât de stăpân pe 
situaţie fusese dintotdeauna tatăl ei, cum ţinea lucrurile sub 
control - cât de bine fuseseră toate ţinute sub control -, iar 
acum, așa cum bine își dădea seama, nu mai putea ignora 
realitatea, viaţa lor era pe cale să se schimbe. Oricât ar fi 
încercat el să pretindă că totul va trece. Nu, chestia asta nu va 
dispărea. Va fi o sabie care le va atârna deasupra capetelor. Era 
rău, rău de tot. 

— Ştii, mi-au spus că e vorba de cincisprezece până la 
douăzeci de ani de pușcărie, spuse tatăl ei cu voce joasă, în 
timp ce o ţinea la pieptul lui. Într-o închisoare federală, Kate. 
Acolo n-au plasmă. Și tu vei fi probabil măritată pe-atunci. Vei 
avea copii... poate la fel de mari cât Em acum... 

— Vei face ceea ce trebuie să faci, tati, spuse Kate, 
strângându-l și mai tare în brațe. Noi te susţinem, indiferent ce- 
ar fi. 

Se auzi un zgomot de pași. Sharon apăru în ușă. Era în halat, 
ținând în mâini o ceașcă de ceai. Se uita la Ben cu o privire cam 
vagă. 

— Eu mă duc la culcare. 

Atunci au auzit cu toţii pocnetul unei portiere de mașină care 
se deschidea în faţa casei. Pași care urcau pe alee. 

— Cine e? spuse mama lui Kate, întorcându-se. 

Raab oftă. 

— Probabil nenorociţii de la New York Times. 

Brusc, ferestrele explodară în zgomot de gloanţe trase. 


VP - 42 


Capitolul 10 


A fost un baraj de împușcături asurzitor - cioburi de sticlă 
zburând în toate părțile, gloanţe șuierând peste capetele lor, 
scânteind razant în noapte. 

Raab se aruncă peste Kate. Pentru o clipă, Sharon rămase pur 
și simplu pe loc, paralizată, până ce el întinse braţul și-o apucă 
de halat, trăgând-o în jos la podea, și își apăsă tare trupul peste 
amândouă femeile. 

— Nu vă ridicați! Nu vă ridicați! ţipă el. 

— Iisuse Hristoase, Ben, ce se petrece? 

Era o hărmălaie îngrozitoare - te asurzea. Gloanţe ricoșau de 
peste tot, înfigându-se cu un plescăit surd în dulapuri și pereţi. 
Fereastra înaltă, venețiană, se făcuse ţăndări. Alarma casei urla 
ascuțit. Toată lumea ţipa, cu faţa lipită de podea. Zgomotul era 
atât de înfricoșător și părea atât de aproape, direct deasupra 
lor, încât Kate avea sentimentul terifiant că indivizii care 
trăgeau săriseră pervazul și intraseră în casă. 

Era convinsă că va muri curând. 

Apoi, dintr-odată, a auzit voci. Țipând. Același gând paralizant 
i-a traversat pe toţi în aceeași clipă: 

Copiii. Sus, la etaj. 

Tatăl lui Kate își întoarse fața în sus și strigă, peste vacarmul 
general: 

— Em, Justin, nu coborâți aici! Trântiţi-vă la podea. 

Barajul de împușcături continuă. Probabil încă vreo douăzeci, 
treizeci de secunde, dar lui Kate i se păru că durează o veșnicie, 
cum stătea ghemuită cu mâinile peste urechi și inima bătându-i 
nebunește în piept. 

— Rezistaţi,  rezistaţi, repeta  întruna tatăl lui Kate, 
acoperindu-le cu trupul lui. 

Kate auzea ţipete, plânsete. Nu-și putea da seama nici măcar 
dacă erau ale ei. Fereastra stătea larg deschisă. Gloanţele 
zburau mai departe în toate direcţiile. Kate se rugă în gând: 
Oricine-ați fi și orice-ați vrea, Doamne-Dumnezeule, te rog, nu-i 
lăsa să intre înăuntru. 

Și apoi s-a făcut tăcere. Exact la fel de repede pe care 
începuse. 


VP - 43 


Kate auzi zgomot de pași care se îndepărtează, de motor care 
pornește, apoi de autovehicul care se urnește din loc și pleacă. 

Vreme îndelungată n-au îndrăznit să se dezlipească de podea. 
Prea înspăimântați ca măcar să ridice privirea. Liniştea era pur 
și simplu la fel de îngrozitoare ca atacul. Sharon se smiorcăia. 
Kate se simţea prea înlemnită ca să vorbească. Se auzea un 
bubuit ritmic, foarte aproape, puternic, peste ţiuitul ascuţit al 
alarmei. 

Încet-încet, aproape cu bucurie, Kate își dădu seama că erau 
bătăile propriei inimi. 

— Au plecat. Gata, au plecat, oftă în sfârșit tatăl ei, 
rostogolindu-se într-o parte. Sharon, Kate, aţi păţit ceva? 

— Nu, nu cred, mormăi mama lui Kate. 

Kate se mulțumi să dea din cap. Nu-i venea să creadă. Peste 
tot erau găuri de gloanțe. Sticlă sfărâmată în toate direcţiile pe 
podea. Camera arăta ca după un bombardament. 

— Dumnezeule, Ben, ce mama dracului se întâmplă? 

Atunci au auzit voci din capul scărilor. 

— Mami...? Tati...? 

Justin și Emily. Amândoi dădură buzna în salon. 

— O, mulțumesc lui Dumnezeu..., exclamă Sharon ţâșnind 
literalmente în picioare, cuprinzându-i cu brațele și potopindu-i 
cu sărutări. 

Apoi și Kate, la fel. Toţi plângeau, suspinau, se îmbrăţișau 
unul pe celălalt, oftând a teribilă ușurare. 

— Mulţumesc cerului că n-aţi pățit niciunul nimic. 

Treptat, panica începu să dispară și în locul ei se instală 
imaginea înspăimântătoare a ceea ce se întâmplase. Sharon se 
uită în jur, la prăpădul din casa lor cea perfectă altă dată. Totul 
făcut ţăndări. Aveau noroc că scăpaseră cu viaţă. 

Privirea i se întoarse asupra soțului ei. Spaima îi dispăruse din 
ochi. Acum avea o cu totul altă privire - acuzatoare. 

— Ce naiba ne-ai făcut, Ben? 


Capitolul 11 


— Scopul întâlnirii noastre de azi - James Nardozzi, procurorul 
federal, se uita peste masă, ţintuindu-l cu privirea pe Mel - este 


VP - 44 


ca dumneata și clientul dumitale să înțelegeţi pe deplin 
gravitatea învinuirilor care i se aduc. Și să stabilim o cale de 
acţiune care să fie în favoarea lui. Și desigur în favoarea familiei 
sale. 

Sala de conferinţă a sediului procuraturii federale din Foley 
Square, în extrema sudică a Manhattanului, strâmtă și cu 
ferestre în ochiuri de geam, avea pereții albi împodobiţi cu 
fotografiile lui George W. Bush și ale procurorului general. Booth 
și Ruiz stăteau față în faţă cu Mel și Raab. La capătul îndepărtat 
al mesei era o stenografă, care arăta ca o profesoară scrobită, 
notând totul pe hârtie. Familia lui Raab era sechestrată în casa 
acum încercuită și păzită de FBI. 

— Mai întâi de toate, domnul Raab consideră că n-a făcut 
nimic ilegal, se grăbi Mel să replice. 

— Nimic ilegal se frecă pe frunte procurorul general, de 
parcă nu auzise bine. 

— Da. Declară că nicio clipă n-a fost părtaş cu bună știință la 
vreun plan de spălare a banilor sau de fraudare a Guvernului 
Statelor Unite. Nici măcar o dată n-a căutat să ascundă banii pe 
care i-a realizat din aceste tranzacții. Ba chiar e la zi cu taxele și 
impozitele datorate pentru ei. Orice afacere s-a derulat între 
domnul Kornreich și domnul Concerga, a avut loc în totalitate 
fără consimţământul clientului meu. 

Agentul special Booth își întoarse privirea spre Mel, surprins. 

— Clientul dumneavoastră neagă că ar fi știut despre Paz 
Export Enterprises că este o firmă înfiinţată pentru a prelua 
produse modificate în scopul spălării de bani, în beneficiul 
cartelului de droguri Mercado? Și că faptele lui au favorizat 
comiterea acestor delicte, atunci când a pus în legătură firma 
Paz cu Argot Manufacturing? 

Raab se uită neliniștit la Booth și la Ruiz. Mel dădu din cap în 
direcţia lui. 

— Da. 

Procurorul federal oftă impacientat, ca și cum toate acestea îl 
făceau să-și piardă timpul. 

— Ceea ce recunoaște totuși clientul meu, explică Mel, este 
că se prea poate să fi dat dovadă de imprudenţă, dacă nu chiar 
de o oarecare lipsă de judecată, nebănuind nimic suspect, date 
fiind rezultatele constant bune, și în general bănoase, ale 
afacerilor sale cu domnul Concerga. Dar simpla acceptare a 


VP - 45 


plății nu constituie cunoașterea identităţii beneficiarului final sau 
a scopului pentru care era utilizat produsul finit. 

Agentul special Booth se scărpină în cap câteva clipe și 
încuviință răbdător. 

— Așa cum a explicat domnul procuror Nardozzi, domnule 
Raab, ce încercăm noi să facem este să vă oferim șansa dea nu 
vă destrăma familia - înainte de-a aborda această chestiune în 
alt mod. 

— Legislația RICO specifică foarte clar, spuse Mel, că o 
persoană suspectă trebuie să pună la cale în mod voit și cu 
bună știință... 

— Domnule Kipstein, îi reteză agentul Ruiz vorba avocatului 
lui Raab, știm ce spune legislația RICO. Bărbatul pe care l-am 
adus ieri în faţa clientului dumneavoastră este un agent special 
al FBI. Agentul Esposito s-a prezentat drept o cunoștință de 
afaceri de-a lui Luis Trujillo. Clientul dumneavoastră s-a oferit să 
facă tranzacţii cu el în același fel în care a ajutat la modificarea 
aurului pentru firma Paz. Asta e spălare de bani, domnule 
Kipstein. Și înţelegere secretă pentru comiterea unei fraude. 

— L-aţi atras pe clientul meu într-o cursă, se grăbi Mel să iasă 
la atac. L-aţi instigat să comită o ilegalitate. l-aţi pus în pericol 
viaţa și i-aţi periclitat și viaţa familiei lui. Asta se cheamă 
atragere premeditată în capcană a unui cetăţean, de către 
organele statului. Ba chiar mai mult decât atât. Este un act 
imprudent de expunere la pericol, în viziunea mea! 

Booth se lăsă pe spate în scaun. 

— Tot ce pot spune este că viziunea dumitale pare niţel cam 
ceţoasă în această privinţă, domnule avocat. 

Avea pe față expresia celui care caută să ascundă că i-a intrat 
o mână câștigătoare la poker. 

Booth îi făcu un semn cu capul lui Ruiz, care băgă mâna în 
mapa din faţa lui și scoase afară o casetă audio. 

— Avem vocea lui înregistrată pe casetă, domnule Kipstein. 
Clientul dumneavoastră a fost de șase ori în Columbia în ultimii 
opt ani. Vreţi să ascultăm ce s-a spus? 

Împinse caseta peste masă. 

— Sau putem să ne întoarcem la chestiunea pentru care ne- 
am întâlnit astăzi cu toţii aici, adică încercarea de a-i salva viața 
clientului dumneavoastră? 

— Faceţi cum doriţi, spuse Mel Kipstein. 


VP - 46 


Agentul ridică din umeri și se întinse după reportofon. 

Raab își puse o mână pe braţul avocatului lui. 

— Mel... 

Avocatul se uită lung la el. 

Raab știuse dintotdeauna că se va întâmpla și asta într-o 
bună zi. Chiar și atunci când se prefăcea, zi după zi, că acest 
moment nu va veni niciodată. Că totul va merge așa la infinit. 

Știau de relaţia lui cu Argot, de banii pe care-i primise. Aveau 
vocea lui înregistrată pe bandă. Legislaţia RICO prevedea că nu-i 
nevoie decât de stabilirea unui tipar de crimă organizată. 
Simplul fapt că avea la cunoștință de existenţa unei asemenea 
activităţi era suficient pentru condamnare. Conform legii privind 
traficul de droguri, puteau să-l bage la pușcărie pentru douăzeci 
de ani. 

Știa. Dintotdeauna știuse. Doar că nu era pregătit să se simtă 
atât de golit pe dinăuntru. Nu era pregătit să simtă că doare 
atât de tare. 

— Ce anume vreţi de la mine? dădu el din cap mohorăât. 

— Știţi ce anume vrem de la dumneavoastră, domnule Raab, 
îi replică Booth. Vrem să depuneti mărturie. Îl vrem pe Trujillo. ÎI 
vrem pe amicul dumneavoastră. Dumneavoastră ne spuneţi tot 
ce știți despre Paz și Argot. Vom vedea atunci ce este dispus 
domnul Nardozzi să facă. 

l-au arătat apoi lui Raab, într-un mod foarte firesc, cum 
urmează să-i confiște averea. Casa. Banii din bănci. Mașinile. 
Voiau ca el să-i toarne pe toţi, inclusiv pe prietenul lui, altfel îl 
vor arunca după gratii. 

— Bineînţeles, dacă vă deranjează chestia asta, am putea pur 
și simplu să nu facem nimic, ridică Ruiz din umeri cu un surâs 
plin de satisfacție răutăcioasă. Să vă lăsăm liber pe stradă. Să 
vă vedeţi de treabă. Spuneţi-ne, domnule Raab, după ce s-a 
întâmplat aseară, cât credeți că aţi rezista? 

Raab se trase mai departe de masă. 

— Tot ce-am făcut eu a fost să cumpăr aurul! exclamă 
uitându-se furios la ei. N-am furat nimic. N-am făcut rău 
nimănui. Am prezentat pe cineva altcuiva. N-am făcut altceva 
decât ce-ar fi făcut și-o mie de alţi oameni. 

— Uite ce e, spuse Mel, vocea lui trădând o notă de disperare, 
clientul meu este un membru respectat al profesiei sale și al 
comunităţii sociale. Până acum n-a mai fost niciodată implicat în 


VP - 47 


vreo infracţiune. Fără îndoială, chiar și dacă faptele lui au ajutat 
în mod neintenţionat la comiterea unei infracțiuni, aceste 
acuzaţii nu sunt, în cel mai bun caz, decât o interpretare forțată 
a legii. Nu deţine niciuna din informaţiile pe care le căutați 
dumneavoastră. Nu e nici măcar persoana pe care o vreţi, de 
fapt. Ceea ce ar trebui să conteze, să însemne ceva. 

— Chiar înseamnă ceva, domnule Kipstein, îi replică agentul 
Booth. Reprezintă motivul pentru care stăm de vorbă cu 
dumneavoastră, domnule Raab, și nu cu Harold Kornreich. 

Raab se uită lung la el și-l atinse pe Mel pe umăr. Gata. S-a 
terminat. Brusc, văzu toate consecințele năpustindu-se peste el, 
ca grinzile unei clădiri care se prăbușește. 

— Îmi sfâșiaţi inima, să știți, spuse el uitându-se fix la Booth. 
Viaţa mea, familia. Le-aţi distrus. Nu mai e nimic. 

Tipul de la FBI își încrucișă picioarele și-i întoarse privirea lui 
Raab. 

— Sincer să fiu, domnule Raab, ţinând cont de ce-a fost 
aseară, cred că aveţi griji chiar mai mari decât atât la care să vă 
gândiţi acum. 


Capitolul 12 


— E vorba aici despre chestiunea siguranței dumneavoastră 
personale, interveni agentul Ruiz. 

— Siguranța mea... 

Raab se albi brusc la faţă, amintindu-și fulgerător de cele 
petrecute cu o seară înainte. 

— Mda, și de cea a familiei dumneavoastră, domnule Raab, 
confirmă agentul. 

— Cred că a venit momentul să vă explicăm câteva lucruri, 
spuse Booth în timp ce deschidea un dosar. In clipa de față are 
loc un război, domnule Raab. Un război pentru supremație și 
control - între diverse facțiuni ale cartelurilor de droguri 
columbiene. Între cei care acţionează la noi în ţară și cei care 
operează acasă, în America de Sud. Aţi auzit de Oscar 
Mercado... 

— Normal că am auzit de Oscar Mercado. 

Raab se schimbă la faţă. Toată lumea auzise. 


VP - 48 


Ruiz îi împinse peste masă o fotografie alb-negru. O faţă cu 
obrajii supţi și trăsături aspre, păr lung, ochi cruzi și goi. Bărbia 
era acoperită de-o bărbuţă deasă. Îţi aducea în minte imagini cu 
judecători asasinați, cu familiile lor cu tot, care i se puseseră în 
cale. 

— Se crede că Mercado stă ascuns, de câţiva ani deja, în 
Statele Unite sau în Mexic, începu să explice agentul Booth. 
Nimeni nu știe precis. Indivizii cu care făceaţi dumneavoastră 
afaceri sunt parte din diviziunea financiară a organizaţiei lui. 
Sunt oameni care ucid cu sânge rece, domnule Raab, și care 
apără până la moarte ceea ce consideră că le aparţine. În ultimii 
câţiva ani, organizaţia lor a fost zguduită de trădarea mai multor 
personaje-cheie din interior. Patriarhul familiei a murit. Între ei a 
început un război pentru putere. Nu vor lăsa ca un „ovreiaș 
sclivisit și cu nasul pe sus”, care de ani întregi trăiește pe picior 
mare de pe urma banilor făcuţi de ei, să tragă în jos ce-a mai 
rămas din ea, în cadrul unui proces. 

— Aţi văzut cum procedează oamenii ăștia, domnule Raab, 
interveni și Ruiz. Nu se mulțumesc să-l termine doar pe cel 
urmărit, ca în filmele alea cu mafioţi. Aici e vorba de fraternidad, 
domnule Raab. Frăția Mercado. Ăștia îţi omoară toată familia. 
Nevasta, copiii. Iti omoară și bietul câine, dacă latră. Aţi auzit la 
știri despre o familie întreagă care-a fost asasinată luna trecută 
la Bensonhurst? Au lăsat în urmă un bebeluș de șase luni, în 
scaunul lui de masă, cu un glonte în cap. Sunteţi pregătit pentru 
așa ceva? Este soţia dumneavoastră pregătită pentru așa ceva? 
Copiii dumneavoastră? Daţi-mi voie să vă întreb, domnule Raab: 
sunteți pregătit să nu mai aveţi nici măcar o noapte de somn 
liniștit pentru tot restul vieţii dumneavoastră? 

Raab se întoarse către Mel, cu o durere surdă năpădindu-i 
matele. 

— Putem să ne luptăm în justiție cu chestia asta, nu-i așa? O 
să ne încercăm norocul la proces. 

Tonul lui Booth se intensifică. 

— Nu ne ascultați cum trebuie, domnule Raab. Sunteţi în 
pericol. Toată familia dumneavoastră este în pericol. Chiar și 
numai prin simplul fapt că vă aflaţi aici. 

— Și chiar dacă decideţi să vă luptaţi cu noi la proces, adăugă 
Ruiz pe un ton șiret, ei oricum nu vor putea fi complet siguri 


VP - 49 


niciodată pe ceea ce s-ar putea să spuneţi, nu-i așa, domnule 
Raab? Sunteţi pregătit să vă asumaţi un asemenea risc? 

Durerea din matele lui Raab deveni și mai insistentă, însoţită 
și de-un val de greață. 

— Dormiţi cum v-aţi așternut, domnule Raab, adică în pat cu 
ei, chicoti agentul hispanic. Mă surprinde că nu v-aţi gândit 
niciodată la chestia asta, în timp ce vă plimbaţi prin oraș cu 
mașinuţa aceea Ferrari pe care-am văzut-o acasă la 
dumneavoastră. 

Raab se simțea ca și cum tot interiorul lui o pornise la vale 
dintr-un vârf de râpă. Era terminat. N-avea niciun rost să mai 
țină garda sus. Trebuia să facă exact ceea ce se cuvenea făcut 
în acest moment. Nu mai putea opri tăvălugul. Trebuia să-l lase 
să se rostogolească peste el. Douăzeci de ani din viața lui 
aruncaţi la gunoi... 

Îi aruncă o căutătură amărâtă lui Mel. 

— Trebuie să ai grijă de familia ta, Ben, îl sfătui avocatul, 
prinzându-l de braț. 

Raab închise ochii și lăsă să-i scape un suspin dureros. 

— Pot să vi-l dau pe Concerga, îi spuse lui Booth, după ce 
deschisese iar ochii. Și pe Trujillo. Dar vreau să-mi protejați 
familia. 

Booth încuviinţă din cap, aruncând cu coada ochiului o privire 
triumfătoare spre Ruiz și spre procurorul federal. 

— În schimbul mărturiei dumneavoastră, spuse Nardozzi, 
putem aranja să beneficiaţi de punere sub pază și să vă mutăm, 
împreună cu restul familiei, într-un loc sigur. Putem rezolva 
lucrurile în așa fel încât să reușiţi să vă păstraţi o parte din 
avere, ca să puteţi trăi într-un mod nu chiar foarte deosebit de 
felul în care o faceţi acum. Veţi fi deţinut cam zece luni într-un 
penitenciar, până la proces. După care, dumneavoastră și 
întreaga familie veţi dispărea pur și simplu. 

— Vom dispărea? se holbă Raab la el. Adică așa, ca în 
programul de protecţie a martorilor? Păi ăsta e pentru mafioţi și 
criminali... 

— În Programul WITSEC sunt incluși tot felul de oameni, îl 
corectă Booth. Un lucru pe care îl au cu toţii în comun este 
teama de represalii, ca rezultat al faptului că au depus mărturie. 
Veţi fi în siguranţă acolo. Și, mai important decât atât, la fel va fi 
și familia dumneavoastră. Nu s-a întâmplat niciodată să fie 


VP - 50 


penetrat, dacă respectaţi întocmai regulile. Puteţi chiar să vă 
alegeți o zonă din ţară unde vreți să trăiţi. 

— E unica dumneavoastră șansă, domnule Raab, îl zori Ruiz. 
Viaţa dumneavoastră nu mai valorează nici doi bani, în libertate 
sau la închisoare, indiferent dacă alegeţi să contestaţi aceste 
acuzaţii sau nu. V-aţi săpat singur groapa în care vă aflaţi acum, 
în ziua în care v-aţi înhăitat cu indivizii ăștia. De-atunci încoace 
n-aţi făcut altceva decât să plimbaţi noroiul. 

Cum o să facem noi fată la toate astea? își zise Raab în gând, 
simțind cum vorbele agentului îl izbesc în plin, ca niște cartușe 
explozive. Sharon și copiii... Toată viaţa lor - toate lucrurile care 
le erau familiare, pe care contaseră mereu, dispărute brusc! Ce 
anume le-ar putea el spune ca să-i facă să înțeleagă? 

— Când? zise Raab înfrânt, cu privirea stinsă. Când începe 
toată povestea asta? 

Nardozzi scoase niște hârtii pe care le împinse peste masă 
până în fața lui Raab. O hârtie cu aspect oficial, pe care scria 
„Departamentul Justiţiei Statelor Unite. Formular 5-K. Acord de 
Cooperare cu Martorul”. Procurorul scoase capacul unui pix. 

— Astăzi, domnule Raab. Din clipa în care aţi semnat. 


Capitolul 13 


Toată lumea era adunată în casa de lângă ocean. Kate și 
Sharon tăiau cozile unor hortensii în bucătărie, încercând să-și 
stăpânească nervozitatea, când pe alee și-a făcut apariţia o 
limuzină bleumarin, urmată de un Jeep negru. 

Ben telefonase cu un ceas mai devreme. Le spusese că are 
ceva foarte important de discutat. Nu vrusese să spună cum a 
mers întâlnirea cu cei de la FBI. Nimeni nu ieșise din casă toată 
ziua. Copiii nu se duseseră la școală. Poliţiştii și agenţii FBI 
roiseră permanent în jurul casei lor. 

Din limuzină au coborât un bărbat și o femeie în costume de 
culoare închisă, apoi Raab. Jeep-ul dădu ocol prin faţa casei și 
apoi opri la capătul aleii, blocând-o. 

— Nu presimt nimic bun, spuse Sharon, lăsând din mână 
foarfecele. 


VP -51 


Kate dădu din cap a încuviințare, ţinându-și respiraţia. De 
data aceasta nici ea nu presimţea ceva bun. 

Tatăl ei intră în casă și-și scoase haina; era cenușiu la faţă. Îi 
făcu cu ochiul lui Kate, dar fără tragere de inimă, apoi o 
îmbrăţișă ţeapăn pe Sharon. 

— Cine sunt oamenii ăștia, Ben? 

El se mulțumi să dea din umeri. 

— Avem de discutat niște lucruri împreună, cu toţii, ca familie, 
Sharon. 

S-au așezat în jurul mesei mari din sufragerie, ceea ce nu se 
poate spune că i-a făcut să se simtă cât de cât relaxaţi, pe 
niciunul dintre ei, pentru că nu petreceau niciodată timp în 
încăperea aceea. Ben ceru un pahar cu apă. Nu îndrăznea să-i 
privească pe ceilalţi în ochi. Cu doar o zi înainte se gândeau la 
examenele de admitere la colegiu ale lui Em și făceau planuri 
pentru vacanţa lor de iarnă. Nicicând nu mai simţise Kate o 
asemenea tensiune în casă. 

Sharon se uită îngrijorată la el. 

— Ben, cred că ne cam sperii pe toţi. 

El dădu din cap. 

— Aseară mai era un lucru despre care n-am prea vrut să 
vorbesc, zise el. A mai existat cineva care-a venit la mine la 
birou, și pe care i l-am prezentat de asemenea lui Harold. 
Cineva care voia același gen de aranjament ca tipul despre care 
v-am povestit, cel de la firma Paz. Să transforme niște bani 
gheață în aur. Și să-l scoată din ţară... 

Sharon clătină din cap. 

— Cine era omul ăsta? 

El ridică din umeri. 

— Nu știu. Și oricum nu contează. Mi-a propus câteva lucruri 
pe care probabil n-ar fi trebuit să le accept. 

Se opri ca să soarbă o gură de apă, apoi continuă: 

— Cred că a înregistrat pe casetă niște chestii pe care le-am 
spus. 

— Pe casetă...? făcu Sharon ochii mari. Despre ce fel de 
chestii e vorba, Ben? 

— Nu știu..., îngână el, uitându-se în gol, drept înainte, și 
continuând să evite privirile celorlalţi. Nimic foarte concret. Dar 
suficient încât, prin combinaţie cu banii pe care i-am primit, să 
complice realmente situaţia. Ceea ce face ca totul să pară ilegal. 


VP - 52 


— Ilegah... 

Sharon începea să se alarmeze. Kate, la fel. Cu doar o seară 
înainte cineva trăsese în ei! Simplul fapt că acele conversații 
fuseseră înregistrate era prin sine un lucru nebunesc. 

— Ce tot spui tu aici, Ben? 

EI își drese vocea. 

— Acest al doilea individ... 

În sfârșit își ridică privirea, palid la faţă. 

— Era de la FBI, Sharon. 

A fost ca și cum o ghiulea imensă se prăbușise cu zgomot 
chiar în mijlocul încăperii. La început, nimeni n-a zis nimic, doar 
s-au uitat îngroziți unul la altul. 

— Doamne Dumnezeule, Ben, ce-ai făcut? 

A început să depene întreaga poveste în faţa lor, cu o voce 
joasă și monotonă. Cum toți banii câștigați în ultimii câţiva ani - 
banii cu care plătise casă, excursiile lor, mașinile - erau toți 
murdari. Bani din droguri. Cum el știuse acest lucru, dar 
continuase s-o facă. Afundându-se și mai tare în noroi. Nu se 
putuse retrage. Acum îl prinseseră. Aveau vocea lui înregistrată 
pe casetă, oferindu-i aceleași aranjamente ilegale unui agent 
sub acoperire. Îl aveau la mână cu banii pe care-i primise, cu 
faptul că el organizase filiera. 

Lui Kate nu-i venea să-și creadă urechilor. Tatăl ei urma să fie 
băgat la închisoare. 

— Putem să ne judecăm cu ei, nu-i așa? spuse mama ei. 
Vreau să spun, Mel este un avocat bun. Prietena mea Maryanne, 
de la club, cunoaște pe cineva care a apărat oameni acuzaţi de 
fraudă cu valori imobiliare. Aia de la Logotech. A reușit să le 
obţină un târg cu procurorii. 

— Nu, nu ne putem lupta cu ei într-un proces, Sharon, clătină 
Ben din cap. Aici nu e vorba de înșelătorie pe bursă. Mă au la 
mână, legat de mâini și de picioare. Am fost obligat să fac o 
înțelegere cu ei. S-ar putea să trebuiască să intru la închisoare 
pentru o vreme. 

— La închisoare! 

El confirmă din cap. 

— După care va trebui să depun mărturie. Dar nici măcar nu e 
vorba de asta. Situaţia e chiar mai gravă. Cu mult mai gravă. 

— Mai gravă de-atât? _ 

Sharon se ridică în picioare. Incă mai avea șorțul pe ea. 


VP-53 


— Ce poate fi mai grav decât atât, Ben? Era cât pe-aci să fim 
omorâţi! Soţul meu tocmai mi-a spus că va intra la pușcărie! Mai 
grav...? Îţi recunoști vina. Plătești o amendă. Dai înapoi tot ce-ai 
luat fără să ţi se cuvină. Ce naiba mai vor oamenii ăștia de la 
tine, Ben - să-ți ia viața?... 

Raab sări în picioare. 

— Nu realizezi despre ce-i vorba, Sharon. 

Se duse la fereastră și continuă: ; 

— Aici nu-i vorba despre o tranzacție dubioasă la bursă. Aștia 
sunt columbieni, Sharon! Pot să le aduc prejudicii. Ai văzut ce-au 
făcut seara trecută. Sunt oameni fără scrupule. Ucigași! In 
niciun caz n-or să mă lase să ajung la proces. 

Trase în lături perdelele. Doi agenți stăteau rezemați de 
Jeepul parcat în capul aleii. O mașină de poliție blocase intrarea 
printre pilonii de piatră. 

— Oamenii ăștia de-afară, Sharon... n-au venit doar ca să mă 
aducă acasă. Sunt agenţi federali. Se află aici ca să ne 
protejeze. Fiindcă exact asta vor de la mine nemernicii ăștia. 

Ochii i se umplură de lacrimi și tonul îi urcă brusc, într-un țipăt 
isterizat. 

— Vor să-mi ia viața! 


Capitolul 14 


Sharon se lăsă să cadă înapoi în scaun, cu o lucire sticloasă în 
privirea buimacă, uitându-se în gol. O tăcere grea se lăsă în 
cameră. 

Kate se uită lung la tatăl ei. Dintr-odată i se părea că arată 
altfel. Înțelese brusc. Nu mai avea cum să se ascundă. Stiuse 
mereu. În fiecare seară când intra pe ușă. În fiecare vacanţă 
minunată pe care-o petrecuseră împreună. Chiar și atunci când 
o ţinuse în braţe aseară și îi promisese că nu se va duce 
niciodată la închisoare... 

Mintise tot timpul. 

Stiuse tot timpul. 

— Ce tot spui, tati? îngână Justin cu ochii mari. Oamenii ăștia 
vor să te omoare? 


VP - 54 


— Ai văzut singur, Just! Ai văzut aseară. Pot să le destram o 
parte din organizaţie. Pot să-i dau de gol la proces. Aștia sunt 
oameni periculoși, băiete. 

Ben se așeză la loc și continuă: 

— Cei de la FBI nu cred că putem să ne întoarcem la viața 
dinainte, pe care o aveam până acum. 

— Pe care o aveam no? sări Emily, chinuindu-se să înțeleagă. 
Vrei să spui că toți suntem în pericol? 

— lubito, ai văzut ce s-a întâmplat aseară. Nu văd cum ar 
putea vreunul dintre noi să-și asume acest risc. 

— Bine, dar ce înţelegi tu prin „viața dinainte”, tati? Că 
paznicii ăștia vor veni cu noi când mergem la școală, pentru o 
vreme? Sau când ne ducem în oraș? Că o să fim, mă rog, caun 
fel de prizonieri...? 

— Nu, nu asta vreau să spun, spuse Raab, clătinând din cap. 
Mă tem că e vorba de mult mai mult decât atât, Em. 

Se făcu o pauză, ca și cum un cutremur zguduise acoperișul 
de deasupra capetelor lor și acum se uitau la el cum stă gata să 
cadă. Atâta doar că nu acoperișul se prăbușea brusc peste ei, ci 
chiar viaţa lor. Toată lumea se uita fix la Ben, încercând să-și 
dea seama exact ce vrea să spună. 

— Va trebui să ne mutăm de-aici, Ben, rosti Sharon cu 
amărăciune. Nu-i așa? 

Nici măcar nu era o întrebare. Un abur de lacrimi îi umezea 
privirea. 

— Va trebui să ne ascundem, ca niște infractori. Oamenii 
aceia de afară, pentru asta au venit, Ben, nu-i așa? Urmează să 
ne ia și să ne ducă din casa noastră. 

Tatăl lui Kate își strânse buzele și dădu din cap a confirmare. 

— Cred că da, Shar. 

Lacrimile se scurgeau acum nestăvilite pe chipul lui Sharon. 

— Să ne ducă unde, tată? ţipă Emily cu necaz. Adică undeva 
în altă parte, prin jur? La o altă școală, în apropiere? 

Era vorba de viaţa ei, pe care și-o vedea acum brusc smulsă 
de sub picioare. Școala, prietenii. Pasiunea ei pentru squash. Tot 
ce avea. 

— Nu, Em, nu cred. Și mă tem că nu vei putea să spui nimănui 
unde te afli. 

— Dă-te la o parte! 


VP-55 


Se întoarse spre mama ei, apoi spre Kate, așteptând să-i 
spună cineva că toată chestia asta nu-i decât o glumă. 

— Când? 

— Curând, ridică tatăl ei din umeri. Mâine, poimâine... 

— Dă-o dracului de treabă! ţipă Emily. Asta-i o demenţă! O, 
Doamne Dumnezeule! 

Era ca și cum el venise acasă și le spusese că toţi oamenii pe 
care-i cunoșteau, toate lucrurile pe care le făceau, fuseseră 
șterse de pe fața pământului într-un groaznic accident. Atâta 
doar că era mai degrabă invers: ei erau cei nimiciţi. Toţi oamenii 
din jurul lor. Trecutul lor împreună. Existenţa lor de până în 
acest punct va fi un mare spaţiu gol, mort. 

Ceva lăsat în urmă. 

— Eu nu plec nicăieri! ţipă Emily. Eu rămân aici. Să pleci tu. 
Tu ești cel care ne-a făcut chestia asta. Ce dracu’ ai putut să 
faci, tati? 

Se repezi afară din sufragerie, năpustindu-se cu pași furioși pe 
scară în sus. Ușa de la camera ei se trânti cu zgomot. 

— Are dreptate, spuse Kate, uitându-se fix la tatăl ei. Ce-a; 
făcut, tati? 

Era ceva să-l vadă în halul ăsta. Nu omul puternic și respectat 
cum ea crezuse dintotdeauna că este, ci unul slab și învins. 
Lucru pe care ea putea să-l accepte. Oamenii își înșală nevasta 
sau își pierd capul, fură de la firma lor. Unii chiar ajung la 
închisoare. 

Dar asta... Faptul că-i pusese pe toţi ai lui în pericol. Îi 
transformase în ţinte vii. Toţi cei pe care se considera că-i 
iubește. Lui Kate nu-i venea să creadă. Familia îi era destrămată 
în faţa ochilor ei. 

— Și ce facem cu Ruthie, Ben? se uită Sharon la el cu o privire 
ca de sticlă. 

Mama ei. 

— Nu putem s-o părăsim chiar așa. Nu se simte deloc bine. 

Raab se mulțumi să ridice din umeri neajutorat. 

— Îmi pare rău, Shar... 

— Nu înţeleg, spuse Justin. De ce nu putem să rămânem pur 
și simplu aici? De ce nu se poate să ne protejeze aici unde 
suntem? E casa noastră. 

— Casa noastră..., suspină prelung tatăl lui. Nu va mai fi a 
noastră. Ne-o va lua statul. S-ar putea să trebuiască să merg la 


VP - 56 


închisoare, până la proces. Mi-au spus că vor putea probabil să- 
mi comute pedeapsa ca să echivaleze cu cât am stat închis. 
Apoi, după sentinţă, am să vin și eu cu voi... 

— Să vii cu noi? răsuflă scurt mama lui Kate; ochii i se lărgiră 
și era un tremur neiertător în privirea ei. Să vii cu noi unde 
anume, Ben? 

El scutură din cap. Faţa îi era lipsită de orice expresie. 

— Nu știu, Shar. 


Capitolul 15 


Sus la etaj, Emily trecea printr-o criză de nervi. Kate s-a 
străduit din toate puterile s-o calmeze. Sora ei stătea trântită pe 
burtă în pat, plângând și izbind cu pumnii în pernă. 

Avea turneele ei de squash, propriul antrenor, o poziţie în 
clasamentul regional de apărat. Era perioada în care toţi 
prietenii ei dădeau petreceri, își sărbătoreau împlinirea celor 
șaisprezece ani. În sâmbăta următoare avea examenele de 
capacitate pentru admitere la colegiu. 

— Aici e casa noastră, Kate. Cum să ne smulgem brusc 
rădăcinile și să plecăm, așa, pur și simplu? 

— Știu, Em... 

Kate se întinse lângă ea și își luă surioara în braţe, la fel ca 
atunci când erau mici și ascultau împreună melodiile lor 
preferate. Tavanul din camera lui Em era zugrăvit în albastru- 
azuriu, cu o boltă din stele fosforescente care începeau să 
sclipească atunci când stingeai lumina. 

Kate ridică privirea spre ele. 

— Ții minte când eram în casa veche și preţul aurului scăzuse 
drastic? Nu ne-am dus niciunde în anul acela și tata se descurca 
foarte greu cu banii. Eu eram la liceu, dar tu erai la școala ta 
particulară, la Tamblin. Te-a ţinut mai departe acolo, Em. Deși îi 
era foarte greu. A făcut-o pentru ca tu să nu trebuiască să 
renunţi la squash. 

— Asta nu rezolvă cu nimic situaţia, Kate, îi replică Emily cu o 
privire mânioasă și ștergându-și lacrimile. Nu repară ce-a făcut. 
Tu ai plecat. Tu nu mai stai aici. Și ce-o să le spunem no; 
oamenilor din jur? Că tatăl meu e traficant de droguri? Că face 


VP - 57 


pușcărie? Și că, prin urmare, noi trebuie să ne cărăbăânim de-aici 
pentru câţiva ani? Pa și pusi, ne vedem la colegiu. Despre viața 
noastră e vorba aici, Kate... 

— Și asta nu se șterge, Em... știu. Doar că... 

Em se ridică în capul oaselor și o privi lung. 

— Doar că ce, Kate? 

— Ai dreptate, spuse Kate și o strânse de mână. Nu repară 
situaţia. 

Justin era la biroul lui, în faţa calculatorului, lăsat pe spate și 
cu picioarele ridicate, aidoma cuiva căzut în transă, și se juca un 
joc video. Kate îl întrebă ce face. El întoarse doar spre ea o 
privire fără expresie și mormăi, ca de obicei: 

— Bine. 

Kate o luă spre fosta ei cameră, la capătul îndepărtat al 
coridorului. 

Părinţii ei o lăsaseră aproape exact la fel ca atunci când locuia 
și ea aici. Câteodată mai rămânea peste noapte să doarmă, la 
sfârșit de săptămână sau de sărbători. Kate ridică privirea spre 
etajerele grena, în care continuau să stea multe dintre 
manualele și caietele ei de altă dată. Pereţii erau pavoazaţi cu 
vechile ei postere. Bono de la U-2. Brandi Chastain - faimosul 
instantaneu cu jucătoarea de fotbal căzută în genunchi, când 
echipa naţională a Statelor Unite câștigase aurul olimpic. Kate o 
admirase întotdeauna pe Brandi mai mult decât pe Mia Hamm. 
Leonardo DiCaprio și Jeremy Bloom, mogulul pe snowboard. De 
fiecare dată când se-ntorcea aici era cald și bine. 

Dar nu și astă-seara. Em avea dreptate. Nu repara situația. 

Kate se întinse pe pat și-și scoase telefonul mobil. Apăsă pe 
un buton de apelare rapidă și verifică ora pe ecran. Avea nevoie 
de cineva în aceste clipe. Slavă Domnului, i-a răspuns. 

— Greg? 

Se cunoscuseră la Beth Shalom, templul sefard unde se ducea 
familia lor, în New York. Venise pur și simplu lângă ea, la ritualul 
kiduș” de după rugăciunile de Roș Hașana. Ea îl remarcase din 
partea cealaltă a sanctuarului. 


7 Binecuvântare („sfinţire”) recitată deasupra unui pocal cu vin sau suc de struguri, în 
ajunul sabatului (respectiv vineri seară) sau a unei sărbători evreiești, pentru 
sanctificarea ei. Roș Hașana, sau „anul nou evreiesc”, este o asemenea sărbătoare 
importantă, care marchează începutul anului. 


VP -58 


Greg era un tip formidabil. El însuși un fel de Evreu Rătăcitor, 
venea din Mexico City. N-avea niciun fel de rude aici. Era în 
ultimul an la facultatea de medicină Columbia când se 
cunoscuseră. Acum își făcea al doilea an de rezidenţiat în 
specializarea ortopedie pediatrică. Era înalt, slab, chiar uscăţiv, 
și lui Kate i se părea că aduce un pic cu Ashton Kutcher, cu claia 
aceea a lui de păr des și castaniu. Practic trăiau împreună de un 
an încoace, în apartamentul ei din Lower East Side. Acum că 
relaţia lor începea să devină serioasă, marea întrebare era unde 
va ajunge el să lucreze, după rezidenţiat. Ce se va întâmpla cu 
ei doi dacă el va trebui să plece din New York? 

— Kate! Doamne, cât am fost de îngrijorat! Mi-ai lăsat niște 
mesaje de-a dreptul criptice. E totul în regulă acolo la voi? 

— Nu, spuse Kate, abţinându-se cu greu să nu plângă. Nu e 
deloc în regulă, Greg. 

— E vorba de Ben? Spune-mi, ce s-a întâmplat? A păţit ceva? 
Crezi că pot să dau o mână de ajutor? 

— Nu, nu e o problemă medicală, Greg. Nu pot să intru acum 
în amănunte. Am să-ţi spun curând, îți promit. Doar că e un 
lucru pe care am nevoie să-l știu. 

— Ce anume, cuțulică? 

Așa îi spunea el. Cuţulica lui. Părea să-și facă mari griji pentru 
ea. Kate își putea da seama din tonul vocii lui. 

Smârcâi din nas, stăpânindu-și lacrimile, și întrebă: 

— Mă iubești, Greg? 

O pauză de tăcere. Știa că îl luase prin surprindere. Ca o 
puștoaică proastă. 

— Știu că ne spunem asta tot timpul. Dar acum este 
important pentru mine. Pur și simplu simt nevoia s-o aud, 
Greg... 

— Bineînţeles că te iubesc, Kate. Doar știi asta. 

— Da, știu, spuse Kate. Dar nu mă refer numai la felul acela 
de iubire... Vreau să spun, pot să am încredere în tine, Greg, nu- 
i așa? Adică să am încredere în toate privinţele? În tot ce ţine de 
mine...? 

— Kate, nu te simţi bine? 

— Nu, nu, sunt OK. Doar că am nevoie să te aud cum o spui, 
Greg. Știu că sună ciudat. 

De data aceasta el n-a mai ezitat. 


VP -59 


— Poţi să ai încredere în mine, Kate. Îţi dau cuvântul meu că 
poţi. Dar spune-mi ce Dumnezeu se întâmplă acolo, la voi. Lasă- 
mă să vin și eu. Poate reușesc să vă ajut. 

— Mulţumesc, dar n-ai cum. Pur și simplu am avut nevoie s-o 
aud de la tine, Greg. Acum e totul în regulă. 

Kate se hotărâse. 

— Și eu te iubesc. 


Capitolul 16 


Kate l-a găsit pe terasa din spatele casei, așezat într-un 
fotoliu din lemn, uitându-se spre braţul de ocean, în aerul 
răcoros al sfârșitului de septembrie. _ 

Simţea deja că s-a schimbat ceva la el. Işi ţinea degetele 
împreunate în dreptul bărbiei și avea privirea pierdută undeva în 
depărtare, cu un pahar de bourbon așezat pe brațul scaunului 
lângă el. 

Nici măcar nu s-a întors spre ea. 

Kate s-a așezat pe balansoarul din cealaltă parte a terasei, în 
fața lui. Într-un târziu, el și-a ridicat ochii spre ea, cu o privire 
întunecată de gânduri. 

— Cine ești tu, de fapt, tati? 

— Kate..., zise el, întorcându-se și întinzându-se s-o prindă de 
mână. 

— Nu, am nevoie s-o aud de la tine, tati. Pentru că, brusc, eu 
nu mai știu. Pe neașteptate, mă văd încercând să-mi dau seama 
ce parte din tine - ce parte din toată povestea asta - nu este o 
minciună dementă. Toate predicile pe care ni le ţineai despre ce 
anume ne face să fim puternici și uniţi, o familie adevărată... 
Cum ai putut, tată? 

— Sunt tatăl tău, Kate, spuse el, ghemuindu-se mai tare în 
scaun. Asta nu-i o minciună. 

— Ba nu, scutură ea din cap. Tatăl meu era un om onest și 
drept. El ne-a învăţat cum să fim puternici și să schimbăm 
lucrurile în bine. Nu s-a uitat vreodată în ochii mei, spunându-mi 
că pot avea încredere în el, doar pentru că a doua zi să vină și 
spună că totul în viaţa lui e o minciună. Tu stiai, tati. Ai știut 
exact ce faci, tot timpul. Ai știut în fiecare zi lăsată de la 


VP - 60 


Dumnezeu, când veneai acasă, la noi. În absolut fiecare zi din 
viaţa noastră... 

El dădu din cap. 

— Ce nu e minciună e faptul că te iubesc, iepuraș. 

— Să nu-mi mai spui așa! exclamă Kate. Nu mai ai dreptul să- 
mi spui vreodată așa. Gata, s-a terminat. Ăsta-i preţul pe care-l 
plătești pentru ce-ai făcut. Uită-te puţin în jurul tău, tată - uită- 
te la câtă suferinţă ai putut să ne provoci. 

Tatăl ei tresări ca lovit cu biciul. Brusc, îi păru teribil de mic lui 
Kate, slab și vlăguit. 

— Nu poţi să ridici pur și simplu un zid în mijlocul existenței 
tale și să spui: „OK, de partea asta sunt un om cumsecade, un 
tată bun, dar de partea cealaltă sunt un mincinos și un hoţ”. Știu 
că-ţi pare rău, tată. Sunt convinsă că te doare. Aș vrea să-ţi pot 
sta alături și să te susţin, dar nu știu dacă voi mai fi vreodată în 
stare să mă uit la tine în același fel. 

— Mă tem că nu vei avea încotro, Kate. Cu toţii vom avea 
nevoie unul de celălalt, mai mult decât oricând altă dată, ca să 
putem trece prin toată nenorocirea asta. 

— Ei bine, exact asta-i problema, scutură Kate din cap. Eu n- 
am să merg cu voi, tati. Eu rămân aici. 

El se întoarse - cu ochii mari, încremeniţi. Alarmat. 

— Trebuie să vii și tu, Kate. S-ar putea să fii în pericol. Știu cât 
de supărată ești. Dar dacă eu depun mărturie, orice om care i-ar 
putea conduce la mine... 

— NU, îl opri ea, eu nu trebuie să vin. Eu nu sunt obligată, tati. 
Sunt majoră. Viaţa mea e aici. Am munca mea. Pe Greg. Cu Em 
și Justin e altceva... Da, probabil că poți să-i târăști după tine, și 
pe undeva chiar sper, mă rog lui Dumnezeu, să poţi repara faţă 
de ei toată durerea pe care le-ai provocat-o. Dar eu nu vin cu 
voi. Tu chiar nu-ți dai seama, tati, că ne-ai distrus viața? N-ai 
distrus-o doar pe-a ta. Ci și pe a celor pe care-i iubești. Le-ai 
răpit un om pe care-l iubeau și la care se uitau cu respect. Îmi 
pare rău, tată, dar n-am să te las sa-mi distrugi și mie viața. 

El îi aruncă o privire lungă, buimăcit de ceea ce auzea. Apoi 
se uită în jos. 

— Dacă nu vii cu noi, spuse el, știi că s-ar putea să treacă 
foarte multă vreme până să ne mai vezi, pe oricare dintre noi. 

— Știu, spuse Kate. Și mi se rupe sufletul, tati. Aproape la fel 
de mult pe cât mi se rupe sufletul să mă uit acum la tine. 


VP-61 


El trase scurt aer în piept și întinse o mână spre ea, de parcă 
ar fi căutat un fel de iertare. 

— Tot ce-am făcut eu a fost să cumpăr aurul, zise el. Nici 
măcar n-am văzut vreodată un pachet de cocaină. 

— Nu, n-ai dreptul să gândești așa, răspunse Kate cu mânie. 

li luă mâna într-a ei, dar degetele lui se schimbaseră faţă de 
cum le simţise ieri - acum păreau străine, necunoscute, reci. 

— Uită-te în jurul tău, tată. Am fost o familie - familia noastră. 
Ai făcut mult mai mult decât atât. 


Capitolul 17 


În după-amiaza următoare au venit doi reprezentanţi din 
partea Serviciului Șerifilor Federali ai Statelor Unite. 

Primul era un bărbat înalt și îndesat, cu părul încărunţit, pe 
nume Phil Cavetti. Al doilea șerif federal era o femeie simpatică 
și atrăgătoare, în jur de patruzeci de ani, pe nume Margaret 
Seymour, pe care o plăcură imediat cu toţii, și care le-a spus că 
ea va fi persoana responsabilă pentru cazul lor. l-a rugat să-i 
spună pe nume: „Maggie”. 

Erau din partea WITSEC. Programul de Protecţie a Martorilor. 

La început, Kate a presupus că nu veniseră acolo decât ca să 
le explice tuturor în ce constă includerea în Program. Ce anume 
îi așteaptă. Dar după ce au discutat timp de câteva minute, a 
devenit clar ce se petrecea de fapt. 

Veniseră ca să preia în custodie toată familia ei, azi. 

Tuturor le-au spus să-și facă bagajele într-o singură valiză de 
persoană. Restul, au spus, inclusiv mobila și lucrurile personale, 
vor fi aduse peste câteva săptămâni. Aduse unde? 

Justin și-a îndesat iPod-ul și consola de jocuri Sony Playstation 
într-un rucsac. Em și-a adunat mecanic rachetele de squash și 
ochelarii de protecţie, un poster cu Third Eye Blind și câteva 
fotografii de-ale celor mai apropiaţi prieteni. 

Sharon era în ultimul hal. Nu-i venea să creadă că există părți 
din viaţa ei pe care nu le putea lua cu ea, că va trebui să le lase 
în urmă. Mama ei. Albumele ei de familie. Porţelanurile primite 
cadou de nuntă. Toate obiectele la care ţinea ca la ochii din cap. 

Viețile lor. 


VP - 62 


Kate și-a dat toată silinţa să fie de ajutor. 

— la-le tu pe astea, spuse Sharon, punându-i în braţe albume 
pline cu fotografii vechi. Sunt poze de-ale părinţilor mei și de-ale 
rudelor lor... 

Sharon ridică o urnă micuță în care era cenușa lui Fritz, fostul 
lor schnauzer. Se uită la Kate, stăpânirea ei de sine începând să 
se destrame. Cum aș putea să las asta aici? 

După ce bagajele fuseseră făcute, toată lumea a coborât în 
camera de zi. Ben purta o cămașă cadrilată, deschisă la guler, 
pe sub un pulover cu nasturi, și nu prea vorbea mare lucru cu 
niciunul dintre ei. Sharon se îmbrăcase cu blugi și pulover și-și 
strânsese părul la spate. Parcă se pregătea să plece într-o 
excursie sau cam așa ceva. S-au așezat toţi în tăcere. 

Phil Cavetti a început să le explice cum se vor petrece 
lucrurile. 

— Soţul dumneavoastră va fi predat procurorului federal un 
pic mai târziu în cursul zilei de azi, i se adresă el lui Sharon. Va 
începe să execute o pedeapsă privativă de libertate, într-un 
penitenciar de maximă siguranţă, până la proces. Ceea ce s-ar 
putea să dureze între opt și zece luni. Conform acordului pe care 
l-a încheiat, va trebui să compară ca martor și în eventualele 
procese suplimentare care vor apărea pe parcurs. 
Dumneavoastră și copiii veţi fi reţinuţi în scop de protecție, până 
la stabilirea unui domiciliu final. Sub nicio formă și în nicio 
împrejurare nu puteți divulga cuiva unde se află acest loc. 

Se uită la Em și Justin. 

— Adică nici măcar sub forma unui e-mail către prietenul 
vostru cel mai bun. Sau a unui SMS. Asta este exclusiv pentru 
protecția voastră - m-aţi înţeles? 

Cei doi dădură din cap, nu foarte siguri. 

— Nici măcar cu Kate nu putem să comunicăm? spuse Em, 
uitându-se spre sora ei. 

— Mă tem că nici măcar cu Kate, clătină Phil Cavetti din cap. 
După ce vă instalaţi definitiv, putem să aranjăm să vorbiţi de 
câteva ori la telefon și veți avea posibilitatea să schimbaţi e- 
mailuri printr-un site securizat WITSEC. De vreo două ori pe an 
putem aranja vizite cu familia într-un loc neutru, sub 
supravegherea noastră. 

— De vreo două ori pe an? exclamă Sharon, prinzând-o de 
mână pe Kate. 


VP - 63 


— Asta e. Vi se va da fiecăruia o nouă identitate. Permise auto 
noi, alte coduri de asigurări sociale. Din punctul oricui de 
vedere, pe viitor, toate acestea nici măcar n-au existat. 
Ințelegeţi, sper, că totul este numai pentru protecţia voastră? 
Tatăl vostru face acum un lucru care îi va aduce multă ură din 
partea oamenilor împotriva cărora depune mărturie. Și deja ați 
văzut, cu ochii voștri, de ce anume sunt în stare acești indivizi. 
Agenta Seymour și cu mine ne-am ocupat deja de câteva cazuri 
similare. Inclusiv persoane din interiorul familiei Mercado. Dacă 
respectați regulile, nu veţi păţi nimic rău. Până acum n-am mai 
avut niciodată vreun caz în care martorii protejaţi să fie 
descoperiți. 

— Imi dau seama cât de înfricoșător trebuie să vi se pară 
totul, spuse Margaret Seymour; avea o aluniță micuță în partea 
dreaptă a gurii și vorba niţel tărăgănată, ca a celor din Sud. Dar 
nu va mai fi chiar atât de rău după ce vă găsiţi o locuinţă în care 
să vă simţiţi ca acasă. Eu m-am ocupat de multe schimbări de 
domiciliu ca a voastră. Familii aflate în situaţii similare. Într-un 
fel cam nebunesc, s-ar putea spune că m-am specializat în 
clanul Mercado. Voi veţi avea chiar mai mult decât majoritatea 
celorlalte familii. Destui bani ca să duceți un trai confortabil. 
Poate nu chiar exact același stil de viaţă cu care v-aţi obișnuit, 
dar vom face tot posibilul să vă găsim un loc unde să vă simţiți 
cât mai bine. 

Îi surâse lui Emily, care era evident că trece prin momente 
dificile. 

— Ai fost vreodată în California, drăguță? Sau pe Coasta de 
Nord-Vest? 

— Eu fac squash de performanță, doamnă agent Seymour, 
ridică Em din umeri. Sunt cotată în clasamentul naţional. 

— Toată lumea îmi spune Maggie. Și îți promit că vei continua 
s-o faci mai departe, scumpo. Ne vom ocupa s-o rezolvăm și pe 
asta. O să vă duceti la școală, la colegiu. Exact la fel cum aţi 
făcut-o și aici. Oamenii se adaptează. Veţi învăţa cum să 
exploataţi la maximum situaţia. Mai important decât orice 
altceva, veţi fi împreună. Bineînţeles, aici îi aruncă o privire lui 
Kate, ar fi cel mai bine dacă aţi pleca toti. 

— Nu, s-a decis deja, eu rămân, spuse Kate, strângând-o mai 
tare de mână pe mama ei. 


VP - 64 


— Atunci va trebui să te arăţi extrem de discretă, insistă Phil 
Cavetti. Ar fi util dacă ţi-ai schimba adresa. Dacă ai avea grijă ca 
facturile la telefon și electricitate să nu fie pe numele dumitale. 

Kate încuviinţă din cap. 

— Vom recapitula ce ai dumneata de făcut după ce pleacă 
părinţii dumitale. 

— Vom putea vreodată să ne întoarcem aici? întrebă Em pe 
un ton ezitant. 

— Nimeni nu pronunţă cuvântul niciodată - zâmbi Margaret 
Seymour -, dar majoritatea familiilor sfârșesc prin a se simţi 
foarte bine în noua lor casă. Să prindă rădăcini. Cei din clanul 
Mercado au memoria lungă, mă tem. Cred că ar fi mai bine să 
priviți totul ca pe o nouă etapă din viața voastră. Așa veți fi, într- 
o nouă etapă, începând de acum înainte. O să vă obișnuiți. Jur 
pe un vraf întreg de rachete de squash... Mai aveţi ceva de 
întrebat? 

— Vasăzică s-a terminat, spuse Sharon, inspirând aer în piept; 
privirea îi fugea încolo și încoace, gata-gata să izbucnească în 
lacrimi. Casa noastră. Prietenii noștri. Viaţa noastră. Tot ce am 
construit. 

— Nu, clătină Kate din cap, luându-i mâna mamei ei și 
apăsându-i-o ferm în dreptul propriei inimi. Asta este totul, 
mami. Asta este ce ai construit. Să nu uiţi niciodată. Numele 
nostru este Raab, mamă. Kate, Justin și Emily Raab. Nimeni nu 
va putea vreodată să ne răpească acest lucru. 

— O, scumpa mea, îmi va fi atât de cumplit de dor de tine! 

Mama ei o îmbrăţișă îndelung pe Kate, strângând-o tare la 
piept. Kate simţi lacrimi calde, lacrimile lui Sharon pe umărul ei. 
Emily se apropie și ea. Amândouă o cuprinseră în brate. 

— Sunt puţin speriată, declară Em. Tare ca oţelul pe terenul 
de squash, însă acum doar o puștoaică de șaisprezece ani ce 
urmează să fie despărțită de tot ce-i era familiar în viaţă. 

— Și eu sunt speriată, puiule, răspunse Kate, strângându-și 
mai tare surioara în braţe, după care îi șopti la ureche: Trebuie 
să fii tare. Acum tu ești cea care va duce greul și va trebui să se 
lupte. 

— Deci ne-am lămurit cu toate, interveni tatăl lor. 

Abia dacă scosese o vorbă pe tot parcursul discuţiei. Phil 
Cavetti îi făcu un semn din cap unui tânăr agent WITSEC care 


VP - 65 


stătea lângă ușă. Acesta se apropie și îl prinse respectuos de 
braț pe Raab. 

— Bine, zise Sharon, ștergându-și ochii și aruncând o ultimă și 
îndelungă privire în jur. Nu mai vreau să spun nimic. E doar un 
loc. Vor mai fi și altele. Hai să mergem și gata. 

Kate își dădu seama brusc că își ia rămas-bun pentru ultima 
oară de la familia ei, așa cum o știuse până atunci. Acum nu mai 
era vorba de-o simplă excursie. Ei nu se vor mai întoarce aici. 
Porni spre ușă alături de Em și Justin, ţinându-i pe după umeri. 
Se uită la ei, cu inima bătându-i neliniștită. 

— Nu știu ce să spun. 

— Ce-ar mai fi de spus? surâse mama ei, ștergându-i lacrimile 
de pe obraz. Am ceva pentru tine, scumpo. 

Scoase din buzunarul cardiganului o cutiuţă cafenie de 
bijuterii și i-o puse în palmă fiicei ei mai mari. Kate deschise 
capacul. Ilnăuntru era un lănţișor delicat din aur, cu un mic 
pandantiv. O jumătate dintr-un soare, din aur bătut, și cu un 
diamant montat în mijloc. Marginile erau neregulate, ca și cum 
cineva l-ar fi rupt în două. Părea aztec - ori incaș, poate. 

— Ascunde în el niște secrete, Kate, surâse Sharon și i-l puse 
pe după gât lui Kate. Există o istorie întreagă în spatele lui. Într- 
o zi am să ţi-o spun. Într-o zi ai să lipești jumătăţile la loc, bine? 

Kate dădu din cap că da, stăpânindu-și cu greu lacrimile. 

Apoi, deodată, se întoarse și se uită drept la tatăl ei. 

— Ti-am transferat niște bani în cont, spuse el pe un ton rigid. 
Mel se va ocupa de asta. Ar trebui să-ţi ajungă pentru o vreme. 

— O să mă descurc, încuviinţă Kate; nu prea era sigură ce-ar 
trebui să simtă. 

— Știu că ai să te descurci, Kate. 

Apoi o trase la pieptul lui. O strânse în brațe, iar Kate nu 
încercă să se opună. Nu voia să se opună. Capul ei ajunse să se 
odihnească pe umărul lui. 

— Eşti în continuare fiica mea, îi spuse el. Indiferent ce 
sentimente ai avea. Asta nu se schimbă. 

— Știu, tati, suspină Kate înlăcrimată și îl strânse și ea la 
piept. 

Se despărțiră. Obrajii lui Kate erau uzi de lacrimi. Se mai uită 
pentru o ultimă dată în ochii lui căprui și migdalaţi. 


VP - 66 


— Să fii cuminte, iepuraș. Să nu uiţi să-ţi verifici glicemia. Da, 
știu că ești majoră, că ai douăzeci și trei de ani. Dar dacă nu-s 
eu aici să-ţi amintesc, cine s-o facă? 

Kate dădu din cap și zâmbi. 

— Și tu să fii cuminte, tati. 

Un agent federal îl luă de braţ și îl conduse afară, către un 
Jeep negru cu girofar deasupra. El o sărută pe Sharon. li 
îmbrăţișă pe Justin și pe Em. Apoi, împreună cu agentul, se sui 
în mașină. Începuse să cadă o bură ceţoasă. 

Brusc, Kate simţi cum presiunea din interiorul ei e pe cale să 
explodeze. 

— AȘ putea totuși să vin și eu, se întoarse ea spre mama ei. 
Doar până iese tati... 

— Nu, clătină din cap Margaret Seymour. Aici nu merge cu 
jumătăţi de măsură, Kate. Dacă vii, atunci vii de tot. Nu mai poți 
să te întorci după aceea. 

Sharon își prinse fiica în braţe și pe faţă i se schiță o umbră de 
zâmbet fugar. 

— Trăiește-ţi viața, Kate. Asta vreau eu pentru tine. Te rog... 

Ezitând, Kate încuviinţă totuși din cap. Apoi totul începu să se 
năruie, toată stăpânirea de sine pe care se căznise atâta să și-o 
păstreze. 

Agenţii i-au dus afară, la un Ford Explorer cu însemnele 
Serviciului Șerifilor Federali, care apăruse fără zgomot. Bagajele 
lor erau deja în spate. S-au urcat în mașină. Kate o luă la fugă și- 
și lipi palma de fereastra udă. 

— Vă iubesc pe toți... 

„Și eu te iubesc”, se citi pe buzele mamei ei, care-și răsfiră 
degetele în dreptul palmei lui Kate pe cealaltă parte a geamului. 

Explorerul o luă încet din loc. Kate se uita încremenită, cu 
lacrimile curgându-i nestăvilite acum. Trebuia să se lupte din 
toate puterile cu ea însăși, ca să nu se repeadă și să smulgă 
portiera din ţâţâni și să se arunce și ea înăuntru. Nu-și putu 
alunga gândul că poate îi vede pentru ultima oară. 

— Ne vom revedea curând! strigă ea după ei. 

Toţi cei trei se răsuciră și-i făcură semn cu mâna prin geamul 
fumuriu. Explorerul se opri la capătul drumului de acces dinspre 
șosea. Apoi o coti în dreptul pilonilor din piatră. Luminile de 
poziție scânteiară roșiatic, după care dispărură. 

Kate stătea acolo cu mâna ridicată, în ploaia care se înteţea. 


VP - 67 


Cei doi agenți urcară pe locurile din faţă ale Jeepului. Motorul 
porni. Kate îi putea vedea faţa tatălui ei prin geamul fumuriu. 
Dintr-odată, un val ascuţit de panică o săgetă printre coaste. 

Mașina agenţilor federali începu să se îndepărteze. 

Kate făcu câţiva pași după ea. 

— Tată! 

Acum inima îi bătea nebunește. Nu putea să-l lase să plece 
așa. Indiferent ce-ar fi făcut. lar ea voia ca el să știe. El avea 
nevoie să știe. Ea îl iubea. Chiar îl iubea. Începu să alerge după 
mașină. 

— Tati, stai, te rog...! 

Jeepul se opri aproape de ieșirea în drumul de acces. Kate mai 
făcu câţiva pași. Geamul portierei din spate începu să coboare 
încet. 

Ea îi văzu chipul. Se uitară unul la celălalt, sub ploaia care se 
întețea. El îi făcu cu ochiul. Era un aer de tristețe pe faţa lui - o 
negrăită resemnare. Ea simţi că mai e ceva ce s-ar cuveni să-i 
spună. 

Apoi mașina se puse iar în mișcare. 

Kate făcu singurul lucru la care se putea gândi, când geamul 
portierei începu să urce din nou și doar ochii lui mai rămăseseră 
vizibili. Lucrul despre care știa că el îl va înțelege, în timp ce 
mașina se îndepărta. 

Îi făcu semnul lor de salut cu un singur deget. 


Capitolul 18 


Greg își opri mașina în faţa pilonilor din piatră de pe Beach 
Shore Road. O mașină fără însemne, de la Serviciul Șerifilor 
Federali, stătea parcată în dreptul intrării pe drumul de acces, 
blocându-l. Trecuseră trei zile de când familia lui Kate fusese 
luată și pusă sub pază. 

Un agent tânăr cobori din mașină și le ceru să se legitimeze, 
scrutând atent faţa lui Kate. Apoi, cu un semn din cap amical, îi 
lăsă să treacă. 

Kate se uită lung la casa tăcută, cu toate ferestrele închise, în 
timp ce se apropiau pe aleea cu pietriș. 

— E o chestie total ciudată, Greg, spuse ea. Asta-i casa mea. 


VP - 68 


— Știu, dădu Greg din cap, întinzându-se peste spătarul 
scaunului și strângând-o de mână. 

Kate n-avea nici cea mai vagă idee unde se află familia ei. Nu 
știa decât că sunt toţi în siguranţă, nevătămaţi, și că se gândesc 
foarte mult la ea. Așa-i spusese Margaret Seymour. 

Garajul cu locuri pentru cinci mașini era gol acum. Ferrariul 
tatălui ei fusese deja ridicat. La fel ca tabloul de Chagall, 
desenele de Dali și conţinutul vinotecii, i se spusese. Range 
Roverul mamei ei era parcat afară, în rondul din faţa casei. Își va 
găsi drumul spre ei curând. 

Asta era tot ce mai rămăsese. 

De ușă fusese lipit un anunţ. Casa fusese confiscată. Simplul 
fapt că intrase pe ușă, în vestibulul cu scară spre primul etaj, îi 
provocă lui Kate cea mai ciudată, însingurată senzaţie pe care o 
simţise vreodată. 

Obiectele lor personale fuseseră puse în cutii și lăsate în holul 
de la intrare. Gata să plece către o destinaţie necunoscută. 

Lucrurile lor erau acolo, dar familia ei dispăruse. 

Lui Kate îi reveni în minte cum arăta casa în prima zi a mutării 
lor acolo. „Cât e de mare!”, exclamase mama ei. „Lasă că o 
umplem noi”, spusese tatăl ei, zâmbind. Justin găsise o cameră 
cu pod la ultimul etaj și se proclamase stăpân peste ea. Apoi se 
duseseră toți în spate și se uitaseră în zare, spre braţul de 
ocean. „Arată ca un castel, tati”, spusese Em, uimită. „Chiar e a 
noastră?” 

Acum era plină doar cu pustietatea asta goală și sumbră. Ca 
și cum muriseră toți. 

— Te simţi bine? o întrebă Greg, strângând-o iar de mână, 
cum stăteau amândoi în picioare în vestibul. 

— Da, n-am nimic, minţi Kate. 

Urcă la etaj, în timp ce Greg se duse să arunce o privire la 
parter. Kate își aminti zgomotele atât de familiare altă dată. Pași 
alergând grăbiţi în sus pe scări. Emily ţipând nu știu ce despre 
părul ei. Tatăl uitându-se la CNN pe televizorul mare din salon. 
Parfumul florilor mamei. 

Kate aruncă o privire în camera lui Emily. Pe pereţi încă mai 
erau lipite fotografii. Instantanee cu ea și prietenii de la școală, 
în sala de jocuri video. Echipa ei de squash din campionatul 
Maccabean pentru juniori. Trebuiseră să plece în prea mare 
grabă. Acestea erau lucruri importante. 


VP - 69 


Cum de fuseseră lăsate în urmă? 

Una câte una, Kate începu să le dezlipească. Apoi se așeză pe 
pat și ridică ochii spre tavanul albastru, înstelat. 

Își dădu seama că n-o va mai putea vedea pe surioara ei cum 
crește. N-o va putea vedea cum se duce la balul de absolvire. 
Sau să asiste la ceremonia ei de înmânare a diplomei. Sau s-o 
mai vadă bătându-și măr adversarele, jucând din prima poziţie 
pentru școala ei. Nici măcar nu vor mai avea același nume de 
familie. 

Lacrimile începură să se rostogolească pe obrajii lui Kate, 
mânioase și imposibil de explicat. 

Greg urca tropotind pe scări. 

— Hei, unde ești? la uite ce-am găsit! îl auzi strigând. 

Intră în camera lui Em cu două măști uriașe, înfăţișându-i pe 
Bill Clinton și pe Monica Lewinsky, de la o petrecere de 
Halloween la care se duseseră părinţii ei acum un an. li văzu 
fața lui Kate și se opri. 

— Ooof, Kate, oftă el și se așeză lângă ea în pat, după care o 
prinse în braţe. 

— Nu mă pot abtine! exclamă ea. Pur și simplu sunt 
înnebunită, îmi pierd minţile de furie. N-avea niciun drept să ne 
facă una ca asta. Ne-a furat familia, Greg. 

— Știu... știu..., spuse el. Poate că n-a fost o idee așa de bună 
să venim aici. Vrei să plecăm? 

Kate scutură din cap. 

— Dacă și-așa am venit... La naiba. Hai să facem ce ne-am 
propus. 

Kate luă de pe pat fotografiile lui Emily și, înainte să coboare 
amândoi la parter, deschise ușa de la dormitorul părinţilor ei. 
Erau tone de cutii acolo. Haine, parfumuri, tablouri. Toate 
împachetate. Gata de plecare. 

Sertarul unei comode rămăsese deschis și Kate observă ceva 
înăuntru. O mapă din piele, îndesată cu hârtii vechi, pe care ea 
n-o mai văzuse niciodată. Trebuie să fi fost a tatălui ei. Era plină 
cu fotografii și documente îngălbenite de vreme. Poze cu el și cu 
Sharon, de la începutul relaţiei lor, când el era student la NYU și 
ea în primul an la Cornell. Niște certificate de evaluare a unor 
pietre preţioase. O fotografie de-a mamei lui, Rosa. Scrisori... 
Cum a putut să le lase pur și simplu aici? 


VP - 70 


Închise la loc mapa, după ce vârâse înăuntru și pozele lui Em. 
Acestea erau tot ce-i mai rămăsese lui Kate. 

Au coborât la parter și s-au mai oprit o ultimă dată în 
vestibulul cu tavan înalt. 

— Ești gata? întrebă Greg în cele din urmă. 

Kate încuviinţă din cap. 

— Vrei să iei și astea? zâmbi el pe sub mustață, întinzându-i 
mâăștile cu Bill și Monica. 

— Nîţ, tata nu-l putea suferi pe Clinton. Chestia asta a fost 
doar o glumă tâmpită din partea lui. 

Greg le azvârili într-o găleată de gunoi de lângă ușă. 

Kate se mai uită o dată în jur. 

— Nu știu ce-ar trebui să simt, zise ea. Am să ies pe ușa asta 
și am să-mi las în urmă tot trecutul. 

O năpădi un val de tristețe. 

— Nu mai am familie. 

— Ba da, ai, spuse Greg și o trase spre el. Mă ai pe mine. Hai 
să ne căsătorim, Kate. 

— Ei da, pufni ea. Așa, învârte și tu cuțitul în rană. Hai să ne 
căsătorim și dă-o dracului de nuntă, ce ne mai trebuie? 

— Ba nu, vorbesc serios, spuse el. Ne iubim. Peste un an și 
jumătate voi fi doctor plin. Puțin îmi pasă dacă nu suntem decât 
tu și cu mine. Hai s-o facem, Kate - hai să ne căsătorim! 

Ea îl privi lung, rămasă fără vorbe, cu ochii umezi și sclipitori. 

— Acum eu sunt familia ta. 


VP -71 


PARTEA A DOUA 


Capitolul 19 


PAISPREZECE LUNI MAI TÂRZIU... 


— Hei, Fergus... haide, băiete, hai să mergem! 

Era o dimineață limpede și rece de toamnă, când Kate 
pătrundea în pas vioi pe poarta parcului din Tompkins Square 
Park cu Fergus, corcitura de șase luni între labrador și pudel pe 
care o adoptaseră ea și Greg. Câinele alerga după o veveriţă la 
capătul lesei elastice, câţiva metri în urma ei. 

Nenorocirea petrecută anul trecut părea să fie acum la mare 
depărtare în timp. 

Acum era Kate Herrera. Ea și Greg se căsătoriseră în urmă cu 
opt luni, la starea civilă. Locuiau într-un apartament amenajat la 
etajul șapte, ultimul, dintr-un fost depozit transformat în clădire 
de locuit pe Seventh Street, la doar câteva străzi distanţă de 
parc. Greg se pregătea să-și încheie ultimul an de rezidenţiat. 

Kate alerga cu Fergus cam în fiecare dimineaţă, înainte s-o 
pornească spre serviciu. lar în alte două dimineţi, miercurea și 
sâmbăta devreme, se ducea să vâslească la debarcaderul Peter 
Jay Sharp de pe râul Harlem. Continua să lucreze la același 
laborator. Peste un an își va lua diploma de master. Pe urmă, 
încă nu știa ce va face. Greg își trimisese dosarul de angajare în 
mai multe locuri. Totul se reducea la întrebarea unde va ajunge 
să practice medicina. Pe parcursul anului trecut fuseseră nevoiţi 
să renunţe la mulţi dintre vechii lor prieteni. 

In continuare, Kate nu știa unde se află familia ei. Undeva 
departe în vest... asta era tot ce știa. La fiecare câteva 
săptămâni primea e-mailuri și scrisori, ocazional câte-un telefon 
dirijat printr-un site neutru WITSEC de pe Internet. Em juca 
iarăși squash și începuse să se gândească la colegiu. lar Justin 
avea dificultăți cu adaptarea la altă școală, la alţi prieteni. Dar 
pentru mama ei își făcea griji Kate. Faptul că se ascundea în 
acest loc nou pentru ea, unde nu prea putea să-și facă prieteni, 


VP- 72 


începea s-o marcheze. De când tatăl ei fusese eliberat din 
detenţie, Kate auzise că relaţiile deveniseră foarte încordate 
între el și mama ei. 

Kate nu-l văzuse pe tatăl ei decât o dată. Chiar înainte de 
proces. Cei de la WITSEC aranjaseră întâlnirea - în secret. Nu 
voiau ca ea să fie văzută asistând la ședințele de judecată. Cu 
doar câteva săptămâni înainte, una dintre martorele-cheie ale 
procurorilor, o contabilă de la firma Argot - o femeie de 
patruzeci de ani, mamă a doi copii - fusese împușcată mortal, 
chiar pe stradă, pe Sixth Avenue. Ziua în amiaza mare. Ştirea 
apăruse în toate ziarele și emisiunile de actualități, declanșând 
un nou val de spaimă. De-aceea luaseră și câinele, glumeau 
între ei. Deși firește că nu era amuzant. Era ca dracu' de 
înfricoșător. 

Și oricum, tot ce-ar fi fost Fergus în stare să facă era să te 
lingă până mureai de gâdilătură, în caz că ar fi încercat cineva 
ceva. 

— Haide, băiete! îl trase Kate pe Fergus către o bancă. 

Pe alee era un mim amator care-și făcea numărul. Aici tot 
timpul avea loc câte-o reprezentaţie. 

Până la urmă, Concerga, Columbianul de la Paz, cel pe care-l 
vânau toţi, fugise din ţară înainte să înceapă procesul. Celălalt, 
Trujillo, fusese pus în libertate, fiindcă fără martora principală, 
procurorii nu-l mai puteau acuza. Harold Kornreich fusese 
condamnat. Prietenul tatii. De aceea se destrămase familia lor? 
Și tatăl lor trimis după gratii? Fostul partener de golf al tatii era 
acum într-o închisoare federală, ispășind o pedeapsă de 
douăzeci de ani. 

Kate aruncă o privire la ceas. Trecuse deja de opt. Trebuia să 
fie la laborator înainte de nouă și jumătate. Ar fi cazul să se 
pună în mișcare. Se mai uită un minut la spectacolul mimului, 
rupând o îmbucătură dintr-un baton de PowerBar, ca să-și 
crească glicemia. Fergus părea și el amuzat. 

— E bun, nu-i așa? 

Vocea venise dinspre o bancă de peste alee, luând-o prin 
surprindere pe Kate. Un bărbat cu o barbă încărunţită, tunsă cu 
grijă, purtând o jachetă de velur cam șifonată și cu o șapcă de 
stofă pe cap. Avea în poală un ziar. Kate îl mai văzuse de câteva 
ori în parc. 

— Nu cred că am mai văzut rasa asta. 


VP-73 


Bărbatul zâmbi și făcu un gest înspre Fergus. Când se aplecă 
înainte și-l chemă la el, Fergus, lipsit cu desăvârșire de 
suspiciune, se conformă bucuros. 

— Se numește labrapudel, îi răspunse Kate. E o încrucișare 
între labradorul auriu și pudel. 

Bărbatul prinse în palme botul lui Fergus. 

— Toate chestiile astea noi... Încă un lucru de care să te simţi 
depășit fără speranţă. Și eu care credeam că nu e decât 
Internetul, zâmbi el. 

Kate zâmbi și ea. | se păru că sesizează un fel de accent. 
Oricum, pe Fergus părea să-l încânte atenţia acordată. 

— Te-am mai văzut pe-aici din când în când, spuse el. Mă 
numesc Barretto. Poţi să-mi spui Chaim, acum că suntem 
prieteni vechi. 

— Eu sunt Kate, îi răspunse ea. 

Cei de la WITSEC o avertizaseră să se arate întotdeauna 
prudentă și să nu-și dezvăluie niciodată numele de familie. Dar 
bărbatul acesta... Simţea că e niţel cam exagerat să păstreze 
distanţa. Era inofensiv. 

— Pe Fergus cred că-l cunoști deja. 

— Îmi face plăcere să te cunosc, Kate, se înclină el politicos, 
apoi îi prinse lăbuţa lui Fergus: Și pe tine la fel, amice. 

Timp de câteva clipe se rezumară la a-l privi pe mim, apoi el 
spuse ceva care-o luă pe Kate complet pe neașteptate. 

— Eşti diabetică, nu-i așa, domnişoară Kate? 

Kate se uită lung la el. Se surprinse strângând un pic mai tare 
în mână lesa lui Fergus. Un frison nervos îi parcurse spinarea. 

— Te rog, nu te alarma, încercă bărbatul să surâdă. N-am vrut 
să fiu băgăcios. Pur și simplu te-am mai văzut pe aici și am 
observat că îţi verifici pulsul după ce ai alergat. Uneori se 
întâmplă să scoţi ceva dulce din buzunar. N-am vrut să te sperii. 
Soția mea era și ea diabetică, asta-i tot. 

Kate se liniști pe loc și se simţi niţel rușinată. O irita faptul că 
trebuie să reacționeze în acest fel, cu atâta reţinere faţă de 
oamenii pe care nu-i cunoștea. Omul voia doar să fie prietenos, 
atât și nimic mai mult. Și măcar o dată, de data aceasta, chiar 
era o senzaţie plăcută să-i răspundă la fel. 

— Cum se simte soţia dumitale? întrebă Kate. 

— Mulţumesc de întrebare, spuse cu duioșie bărbatul, dar s-a 
dus de mult dintre noi. 


VP - 74 


— Îmi pare rău, spuse Kate, întâlnindu-i privirea cercetătoare. 

Artistul amator își terminase reprezentaţia. Toată lumea îl 
aplaudă politicos. Kate se ridică de pe bancă, uitându-se la ceas. 

— Mă tem că trebuie să plec, domnule Barretto. Poate o să ne 
mai vedem. 

— Eu așa sper. 

Bătrânul își scoase șapca. Apoi, pentru a doua oară, a spus 
ceva care i-a încleștat lui Kate stomacul. 

— Și buenos días și ţie, Fergus. 

Kate se strădui din toate puterile să surâdă, pornind să se 
îndepărteze, cu pulsul accelerat. Vocea lui Cavetti nu se depărta 
niciodată prea mult din gândurile ei: „Dacă ti se pare vreodată 
ceva în neregulă, Kate, pur și simplu ia-o din loc...” Trase spre 
ea lesa lui Fergus. 

— Hai, băiete, trebuie să mergem acasă. 

Kate se îndreptă spre intrarea în parc, spunându-și să nu se 
uite în urmă. Dar când se apropia de poarta dinspre C Avenue, 
aruncă totuși o privire în jur. 

Bărbatul își pusese ochelarii și reîncepuse să-și citească 
ziarul. Nu poți trece prin viață suspectând pe toată lumea, se 
admonestă singură. E mai bătrân și decât tatăl tău, Kate! 


Capitolul 20 


Incidentul din parc i-a rămas în minte lui Kate vreo câteva 
zile. O făcea să se simtă jenată, un pic mânioasă. Lui Greg nu i-a 
pomenit deloc despre el. 

Dar două zile mai târziu, zăvorul transversal de la ușa 
apartamentului lor a fost acela care a început s-o sperie. 

Se grăbea spre casă după serviciu, cu braţele încărcate de 
cumpărături. A auzit telefonul sunând și pe Fergus lătrând 
înăuntru. Greg era la spital. Kate și-a vârât cheia în broască, 
sprijinindu-și pe genunchi pungile pline de la supermarket. 

Ușa nu voia să se deschidă. Bara transversală era trasă. 

Pe Kate o fulgeră un sentiment covârșitor de alarmă. 

Zăvorul acela nu stătea niciodată tras. 

Ei nu-l încuiau niciodată. 


VP -75 


Era un mecanism din acela greu, de oţel, folosit de obicei 
pentru ușile de la depozitele de marfă. De fiecare dată te durea 
capul până-l deschideai. Și se înţepenea întruna. Procesul se 
terminase de mult. Locuinţa avea sistem de alarmă. Contractul 
de închiriere și telefonul erau amândouă pe numele lui Greg. 

Kate bâjbâi după cheia de la zăvor, reușind într-un târziu să 
deschidă ușa. 

Ceva nu era în regulă... 

Kate își dădu seama de asta imediat ce păși înăuntru. 

— Greg...? îl strigă ea. 

Deși știa că Greg nu-i acasă. Fergus tropăi bucuros în 
întâmpinarea ei. Kate cercetă cu privirea în jur. Toate păreau să 
fie la locul lor. Apartamentul avea tavane înalte și ferestre mari, 
arcuite în partea de sus, care dădeau spre est, deasupra C 
Avenue. Dezordinea generală - reviste, perne, o sticlă de apă, 
telecomanda TV lăsată pe canapea - era neatinsă, exact la fel 
cum o lăsase de dimineaţă. 

Era ciudat, și un pic cam sinistru. Kate știa că n-are nicio 
logică. Îl mângâie pe Fergus. Totul părea la fel. 

Doar că nu putea scăpa de senzaţia că fusese cineva 
înăuntru. 

Apoi, chiar în ziua următoare, ea și Tina beau o cafea în 
cantina institutului de cercetare. 

Deja lucrau împreună de un an întreg și se putea spune că 
deveniseră cele mai bune prietene. Ca niște surori. De fapt, dat 
fiind că Tina începuse să-și vopsească părul într-o nuanţă mai 
deschisă, lumea era de părere că începuseră chiar să semene 
puţin una cu cealaltă. 

Tina îi povestea lui Kate despre un nou proiect pe care i-l 
dăduse Packer. 

— Injectez soluţia asta izotropă în substanţa nucleică. Practic 
dispersează lichidul de suprafaţă și... 

Brusc, Kate își simţi atenţia atrasă către ceva din cealaltă 
parte a încăperii. 

Individul acela, în capătul îndepărtat al cantinei, așezat singur 
la o masă. Părul țepos tuns scurt, perciuni, o mustăcioară 
neagră. Trăsături tipic hispanice. Kate avea senzaţia că l-a mai 
văzut undeva. Doar că nu-și putea da seama unde... De câteva 
ori, deja, observase cum privirea lui se îndreaptă spre ea printre 
ceilalţi clienţi din cantină. 


VP - 76 


încercă s-o urmărească pe Tina, dar uitându-se mai mereu cu 
coada ochiului spre individ, care o dată sau de două ori îi întâlni 
privirea. O făcea să se simtă neliniștită. Dar în ultima vreme se 
simţise adeseori neliniștită, trebuia să recunoască... de când 
martora aceea fusese ucisă pe Sixth Avenue. 

Când își aruncă iar ochii spre el, tipul plecase. 

— Terra către Kate. Alooo, recepţie..., pocni Tina din degete. 
Știu că-i plicticos. Dar mă urmaărești, totuși? 

— Scuze, spuse Kate. Soluţia izotropă... 

Se uită în jur. 

Apoi îl văzu din nou. 

De data aceasta era în picioare. Își croia drum printre mese. 
Spre ea. Purta un impermeabil închis la culoare, care se 
deschise larg în faţă, ca și cum tipul ar fi scotocit după ceva 
înăuntru. Kate simţi un junghi de spaimă. 

— Kate, își flutură Tina o mână în fața ei. Ce-i cu tine? 

E o prostie, își spuse ea în gând. Dar inima nu voia s-o 
asculte. | se zbătea nebunește în piept. Suntem într-un loc plin 
de lume. Nu se poate întâmpla nimic aici. El se îndrepta direct 
spre ea. 

Kate simţi cum i se scurge sângele din obraji. 

— Tina... 

După un pager băgase el mâna sub haină. Tipul cu figură de 
hispanic veni direct la ea, oprindu-se în faţa mesei unde stătea 
împreună cu Tina. Ea aproape că sări în sus de pe scaun. 

— Lucrezi pentru Packer, nu-i așa? 

— Poftim? 

— Tu ești Kate, nu? zise hispanicul, cu un surâs larg pe figură. 
Ne-am cunoscut cu o lună în urmă, când am venit la tine la 
birou. Eu lucrez pentru cei de la Thermagen. Ți-amintești? De la 
mine cumperi Dioxitribe. 

— A, da, zâmbi Kate ușurată. Într-adevăr, mă cheamă Kate... 

Chestia asta începea să scape de sub control. 

Mai târziu, Kate era în cămăruţa înghesuită cu calculatoare pe 
care ei o numeau bibliotecă, copiind pe un CD notițele cu 
rezultate. Se auzi o bătaie în ușă. 

Întoarse capul și o văzu pe Tina în prag. Părând nedumerită și 
un pic îngrijorată. 

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat acolo? 


VP - 77 


— Adică jos, la cantină? ridică din umeri Kate cu un aer 
vinovat. 

— Nu, în Italia. În al doilea an de colegiu. Da, bineînţeles că la 
cantină! Ce se întâmplă, Kate? Vine-un tip oarecare la tine și tu 
intri pur și simplu în panică... fix acolo la masă. Toată 
săptămâna n-ai prea fost în apele tale. Limfoblastul - alaltăieri l- 
ai băgat la ciclospori. Se întâmplă ceva cu tine? 

— Nu prea știu ce să zic, răspunse Kate, împingându-și 
scaunul din fața calculatorului, apoi continuă, după ce inspirase 
aer în piept: Mă simt cam ciudat. Nu știu cum să-ți explic, de 
parcă aș avea tot felul de închipuiri. Vreau să spun, în legătură 
cu tatăl meu. 

— Cu tatăl tău? spuse Tina, săltându-se cu fundul pe birou; în 
privinţa acestui subiect nu avea nevoie de explicaţii. De ce 
tocmai acum? 

— Nu știu. A fost ceva care a declanșat totul, în urmă cu 
câteva zile. 

Îi povesti Tinei despre bărbatul din parc, cu Fergus. 

— Poate e doar fiindcă procesul s-a terminat și faptul că acum 
el este în libertate. Am senzaţia că mi se năzar tot felul de 
lucruri, Teen. Mă tem, într-un fel, că încep s-o cam iau razna... 

— N-o iei deloc razna, Kate. Ţi-ai pierdut familia. Oricine ar 
înţelege chestia asta. Dar ce are de spus bunul tău doctor? 

— Greg? Zice că sunt pur și simplu nervoasă, că mă sperii 
prea ușor. Și poate că are dreptate. Uite, de exemplu ieri chiar 
am reușit să mă autosugestionez singură că a umblat cineva la 
încuietorile noastre și-a intrat pe furiș la noi în apartament. Că 
până și Fergus se uita la mine într-un fel cam ciudat. 

— Am auzit că la centrul medical se ocupă cu rezultate foarte 
bune de paranoia schizofrenică acută. Vorbește cu Packer, 
poate îţi face rost de-o reducere, spuse Tina, stăpânindu-și un 
zâmbet. 

— Da, mersi, se strâmbă Kate chipurile oțărâtă. Poate că pur 
și simplu mi-e dor de ai mei, Tina. Deja a trecut mai mult de un 
an. 

— Știu cum se cheamă ce ai tu, zise Tina. 

Kate se uită lung la prietena ei. 

— Poftim? 

— Laborafobie, spuse Tina. 

— Cum? 


VP - 78 


— Laborafobie. Cu alte cuvinte, îţi petreci prea mare parte din 
timp în locul ăsta nenorocit. 

— Precis, râse Kate. Slavă Domnului că ne-am dat seama din 
timp. Simptome? 

— Uită-te în oglindă, drăguţo. Din fericire, știu cu ce se 
vindecă. Trebuie neapărat să ieși dracului de aici, Kate. Du-te 
acasă. Stai cu _ iubițelul tău, petreceţi împreună o seară 
romantică. Termin eu până diseară ce-avem de făcut aici. 

— Sunt convinsă că ai dreptate, oftă Kate, împingându-și 
scaunul înapoi spre masa calculatorului ei. Dar mai am un pic de 
treabă de făcut. 

— Vorbesc serios, o prinse Tina de braţ. Uiţi că am mai multă 
autoritate decât tine. Sunt cu un an înaintea ta la doctorat. la-te 
și du-te acasă, Kate. Nu ești nebună. Pur și simplu ţi-e dor de 
familia ta. Cui nu i-ar fi? Toată lumea știe prin ce ai trecut. 

Kate zâmbi. Poate că Tina are dreptate. Poate că asta era tot 
ce avea nevoie. Să-și limpezească puţin creierul, să se 
ghemuiască în pat cu o tavă de mâncare chinezească în braţe și 
să se zgâiască la un film idiot cu Adam Sandler, pe canalul cu 
plată per vizionare. Să facă ceva romantic. Greg chiar pomenise 
ceva cum că în seara asta are liber de la spital. 

— Nu cred că ar fi realmente o tortură pentru mine să-l las 
naibii de serviciu pentru o seară. 

— Așa te vreau, fato! Hai, șterge-o, până nu-mi iau cuvântul 
înapoi. Încui eu când plec. 

Kate se ridică și-și îmbrăţișă prietena. 

— Ești o dulceaţă. Mulţumesc frumos. 

— Da, știu. A, Kate, și încă ceva... 

Kate se răsuci din ușă. 

— Da? 

Tina îi făcu cu ochiul. 

— Dă-ţi silinţa să nu te prelingi toată pe jos dacă se așază 
lângă tine omul nepotrivit, în autobuzul spre casă. 


VP - 79 


Capitolul 21 


Când Kate a ajuns acasă, peste tot în apartament erau 
lumânări aprinse. Combina stereo cânta încet. Ceva lent și 
romantic - Norah Jones. 

Greg se strecură afară în întâmpinarea ei, purtând tricoul lui 
ponosit imprimat cu pieptar și revere de smoching, și o cravată 
pe după gât. 

— Signora Kate... 

Fergus se gudura fericit, purtând și el o cravată înnodată pe 
după zgarda de la gât. 

Kate îi aruncă lui Greg o căutătură suspicioasă. 

— Te-a sunat Tina, nu-i așa? 

— Nu pe mine, îi făcu Greg cu ochiul, arătând cu bărbia spre 
Fergus. Pe el. 

Kate chicoti, scoțându-și jacheta. 

— OK, Casanova, ce-ai de gând? 

Greg o conduse către măsuța de cărți pliantă pe care o 
cumpăraseră cu cinci dolari dintr-un magazin de vechituri, și pe 
care el o așezase la mijloc în fața ferestrelor. Podul Williamsburg 
era luminat feeric. Pe masă se vedeau o lumânare cu flăcăruia 
tremurândă și o sticlă de vin. 

— Tocmai me preparam se torn ațest Mazis-Chambertin 1990, 
începu să se prostească Greg, imitând accentul inspectorului 
Clouseau, dar care suna mai degrabă a spaniola lui maternă 
decât a franceză, dar ca să vezi, în locul lui este un verișore 
îndepărtat, un vino di surcelo. 

Turnă în pahare și adăugă: 

— Tot ce-și poate permite un rezident din anul trei. 

— Recoltă din 2006. lulie. Mișto! chicoti Kate, lăsându-l pe 
Greg să-i așeze în poală un șervet. Și ca să meargă cu acest 
vin...? 

— Ca să meargă cu el - Greg flutură ceremonios din degete în 
direcţia bucătăriei - avem specialitatea bucătarului nostru șef... 
Vită cu sos de curry verde și crevete în stil thai, servite, ca de 
fiecare dată, în castroanele lor de gală din porțelan fin. 

Kate zări mai multe cutii din carton izoterm, cu sigla 
restaurantului lor thailandez preferat, încă așezate pe o tavă, cu 
beţișoarele alături. 


VP - 80 


Râse aprobator. 

— Asta-i tot? 

— Cum adică: „Asta-i tot?”, pufni Greg ironic. lar pentru mai 
târziu, ca să fie tacâmul complet în această întâlnire romantică 
de vis... 

Scoase de la spate caseta unui film pe DVD. 

Jack Black. School of Rock. 

— Perfect! 

Kate nu s-a putut abţine să nu râdă. Adevărul e că i-ar fi prins 
bine să se uite la ceva eminamente stupid și de-o imbecilitate 
totală, în seara aceasta. Poate că Tina avea dreptate. De asta 
avea nevoie, până la urmă. 

— Mademoiselle este impresionată? întrebă Greg, turnând 
încă un pic de vin. 

— Foarte impresionată, îi făcu Kate cu ochiul. Doar că s-ar 
putea să am și eu o idee. 

— Și care să fie ațeea? întrebă Greg, apropiindu-și paharul de 
al ei pentru un toast. _ 

— Ne vedem în dormitor. În două minute? Mă duc doar să fac 
un duș și să mă dau cu ceva care miroase bine. 

Greg se scărpină în barbă și renunţă la accentul caraghios. 

— Cred că pot să suport ideea. 

Kate sări în picioare, depunând în fugă un sărut provocator pe 
colțul gurii lui. Apoi se grăbi să intre în baie, scoțându-și din 
mers tricoul și blugii. 

Intră în cabina de duș, simțind cum se înviorează din toți porii, 
pe măsură ce stropii de apă călduţă îi loveau fața. Cu programul 
dement de lucru al lui Greg și cu tot stresul din anul care abia 
trecuse, deveniseră și ei ca un cuplu de multă vreme căsătorit. 
Uitaseră cum e să te distrezi pur și simplu, să te simţi bine. Kate 
lăsă apa să-i ude părul și să i se scurgă pe tot corpul până jos, 
apoi începu să-și săpunească pielea cu un săpun care mirosea 
teribil de sexy, a ceva cu lavandă, pe care-l găsise la 
magazinele Sephora. 

Ușa cabinei de duș se deschise pe neașteptate. Greg păși 
înăuntru, cu un zâmbet ghiduș pe faţă. 

— Scuze, n-am mai avut răbdare. 

In ochii lui Kate apăru o sclipire jucăușă. 

— Așa deci... și de ce-a durat atât până să vii? 


VP - 81 


Se sărutară sub biciuitul stropilor fierbinţi. Greg o trase spre el 
și fiecare părticică din trupul ei păru să se trezească brusc la 
viaţă. 

— Mmm, ce bine miroși, suspină el, afundându-și bărbia între 
claviculele ei și masându-i cu palmele fesele tari, sânii. 

— lar tu miroși a spital de urgenţă, mustăci Kate. Sau o fi vreo 
rămășiță din sosul ăla de ardei? 

El se scuză dând din umeri. 

— Lidocaină. 

— Aha... 

Ea făcu ochii mari, simţindu-l cum se lipește cald de ea. 

— Ce-ai adus cu tine, un linguroi?... 

Începură amândoi să râdă și Greg o întoarse cu spatele, 
ghidând-o ușurel cu mâinile, în timp ce-și făcea loc s-o pătrundă. 

— Foarte bun plan, Kate. 

Întotdeauna știa cum s-o facă să uite de toate. lar ea chiar își 
dădea seama cât de norocoasă este. Se legănară pe loc timp de 
câteva clipe, el ţinând-o cu mâinile de coapse. Senzaţia pe care 
i-o dădea prezenţa lui înăuntrul ei îi umplea trupul de căldură, îi 
făcea inima să bată mai repede. Kate lăsă să-i scape un suspin, 
începu să gâfâie. Apoi tot mai repede și mai tare, sub ploaia de 
stropi, se izbeau unul de coapsele celuilalt. Ritmul lor începu să 
se intensifice și ea se încordă pe dinăuntru. Greg gâfâia și el. 
Descărcarea finală a fost magnifică. Kate închise ochii. Câteva 
momente mai târziu, el stătea lipit de trupul ei sub bura de apă 
călduță, iar inima ei bătea febril, cu trupul în același timp 
eliberat și încordat ca un arc. 

— Scuze pentru cină, o tachină el. 

— Nu-ţi bate capul, suspină Kate cu capul cuibărit în umărul 
lui. 

— Va trebui să ne mulțumim cu asta. 

Ceva mai târziu au luat totuși cina. În pat. Direct din cutiile de 
la restaurant. 

S-au uitat apoi la filmul cu Jack Black, râzând în hohote. Kate 
își odihnea capul de-a curmezișul peste pieptul lui Greg. Fergus 
dormea încolăcit la picioarele patului, în coșul lui. De multă 
vreme nu se mai simţise ea atât de relaxată. 

— Încă un pic de vin maintenant, s'il vous plaît, spuse Kate, 
clătinându-și paharul gol. 


VP - 82 


— E rândul tău să te duci, dădu el din cap. Eu am robotit în 
bucătărie toată ziua. 

— Rândul meu? îl înghionti ea în joacă. Pardon, e seara mea. 

— A, ca și cum n-ai primit destul până acum? 

— Bine, bine, cedă Kate și-și trase pe ea bluza de pijama. Să 
vedem dacă vin înapoi și cu ceva pentru tine. 

Soneria telefonului. 

— La naiba, oftă Greg zgomotos. 

Ajunseseră să deteste ţărâitul telefonului la ore neașteptate. 
De obicei erau cei de la spital, chemându-l să vină de urgenţă. 

Kate bâjbâi după telefon. Nu recunoscu numărul de pe ecran. 
Măcar nu erau cei de la spital. 

— Alo, răspunse ea. 

— Kate, aici Tom O'Hearn. Tatăl Tinei. 

— Bună! 

Se întrebă oare de ce o suna atât de târziu seara. Tonul vocii 
îi suna obosit și încordat. 

— Kate, s-a întâmplat o mare nenorocire... 

Kate întoarse o privire neliniștită spre Greg, simțind un tremur 
nervos cum îi coboară pe șira spinării. 

— Ce anume? 

— Tina a fost împușcată, Kate. Acum e în sala de operaţii. E 
rău de tot. Doctorii nu știu dacă va reuși să scape. 


Capitolul 22 


Au dat fuga într-acolo cât de repede au putut, aruncând pe ei 
un pantalon de trening și un pulover, prinzând un taxi către 
Centrul Medical Jacobi din Bronx, cam la treizeci de minute de 
mers cu mașina. 

Tot drumul până acolo, Greg a ţinut-o strâns de mână. Peste 
podul Triborough și de-a lungul șoselei paralele cu râul Bronx. N- 
avea niciun sens. Cum să fie Tina împușcată? Kate abia se 
despărţise de ea. Tatăl ei spusese că acum e în sala de operaţii. 
Rezistă, Tina, continua Kate să repete în gând, încercând să-și 
stăpânească starea de nervozitate. Hai, Tina, trebuie să rezisti. 


VP - 83 


Taxiul opri la intrarea în secţia de urgenţă. Greg știa precis 
unde trebuie să meargă. Urcară în fugă scările spre secţia 
Traume de la etajul al treilea. 

Kate îi zări pe Tom și Ellen O'Hearn, părinţii Tinei, înghesuiți 
pe o bancă din faţa sălii de operaţii. Amândoi săriră în picioare 
când o văzură și o îmbrățișară. Ea li-l prezentă pe Greg. Figurile 
îngrijorate ale soților O'Hearn reflectau aceeași neliniște adâncă 
despre care Kate știa că se citește și pe faţa ei. 

— Cum se simte Tina? întrebă Kate. 

Tina era încă în operaţie. Fusese împușcată în cap, la ceafă. 
Chiar în faţa laboratorului, în timp ce pleca de acolo. Pe trotuar. 
Lucrurile nu păreau să stea prea bine. Pierduse mult sânge, dar 
era încă în viaţă. 

— E rău de tot, Kate, clătină resemnat din cap tatăl Tinei. Se 
zbate între viaţă și moarte. l-au fost distruse țesuturile, în 
profunzime. Medicii spun că pur și simplu nu pot să se pronunte. 

Greg îl strânse de braț pe Tom și spuse că va încerca să afle 
cum stau lucrurile în prezent de la cineva dinăuntru. 

— Cine-ar fi putut să facă una ca asta? întrebă Kate 
buimăcită, găsindu-și un loc lângă Ellen pe bancă. De fapt, cum 
s-a întâmplat? 

— Se pare că tocmai când pleca de la laborator, ridică Tom 
din umeri, neajutorat. Chiar acolo, pe stradă. Pe Morris Avenue. 
Ceva mai devreme au fost aici câţiva polițiști. Nişte trecători l-au 
văzut pe cel care fugea. Poliţiștii cred că s-ar putea să aibă 
legătură cu bandele de cartier. 

— Bande de cartier? făcu Kate ochii mari. Ce naiba are de-a 
face Tina cu bandele astea? 

— Nu știu ce ritual de iniţiere, ziceau polițiștii. S-ar părea că 
animalele astea își dovedesc curajul ucigând așa, la întâmplare. 
Ziceau că individul în cauză părea să aștepte pe cineva, exact 
când a ieșit ea din clădirea laboratorului. Abia ce ne sunase, 
Kate. Cu câteva minute înainte. S-a nimerit într-un loc nepotrivit, 
la momentul nepotrivit. 

Kate se întinse spre el și îl îmbrăţișă. Dar ceea ce începuse 
doar ca un zvâcnet surd în capul pieptului se transformase acum 
în ceva cu mult mai înspăimântător. 

Chiar pe stradă. În fata laboratorului. Kate pricepea exact ce 
vrea să însemne asta. 

— De cât timp e înăuntru? întrebă ea. 


VP - 84 


— Deja de aproape două ore. Ziceau că s-a tras cu o armă de 
calibru mic. Glonţul a intrat din spate. Asta fiind și unicul motiv 
pentru care mai e încă în viață. 

— Tina e puternică, îl strânse Kate de mână pe Tom și o bătu 
ușurel pe braţ pe mama Tinei. O să reziste. 

Te rog, te rog să reziști. 

Greg se întoarse și el după un timp și le spuse că operația 
încă nu s-a terminat. Tot ce puteau ei face acum era să aștepte. 
Și asta au și făcut. Mai mult de două ore. Kate stătea așezată pe 
podea, cu spatele rezemat de perete. Adevărul care pornise să 
se contureze rapid începea cu adevărat s-o înfricoșeze. Ea era 
aceea care ar fi trebuit să se afle acolo pe stradă. Îl apucă strâns 
de mână pe Greg. 

Intr-un târziu, după ora unu dimineaţa, chirurgul a ieșit afară. 

— Trăiește, spuse el, scoțându-și de pe cap boneta. Asta e 
vestea cea bună. Glonțul a intrat prin lobul occipital și s-a oprit 
în frontalul din dreapta. Incă nu putem să ajungem la el. Edemul 
e prea mare. Mă tem că a pierdut foarte mult sânge. Procedura 
necesară e una foarte riscantă. Aș vrea să vă pot spune mai 
multe acum, dar pur și simplu nu știm ce va fi. 

Ellen se agăţă de soțul ei. 

— Doamne, Tom... 

— Organismul ei se luptă, spuse doctorul. Semnele vitale 
rămân stabile. Am pus-o pe un aparat de respiraţie artificială. O 
vom trata cât putem noi mai bine în acest moment și vom 
aștepta să se retragă edemul. Tot ce vă pot spune acum, în 
deplină sinceritate, este că depinde de noroc. 

— Dumnezeule mare din ceruri, suspină Ellen O'Hearn, 
lăsându-și capul pe pieptul soţului ei. 

Tom o mângâie pe păr. 

— Deci tot ce putem face noi este să așteptăm? Cât timp? 

— Douăzeci și patru de ore, patruzeci și opt. Aș vrea să vă pot 
spune mai multe. Dar cel mai bun lucru pe care vi-l pot spune 
acum este că trăiește. 

Kate îl apucă strâns pe Greg. Mama Tinei începu să plângă. 

Tom dădu din cap. 

— Presupunând că scapă cu viaţă - aici se opri ca să înghită 
cu mare greutate - totul va fi în regulă cu ea, nu-i așa? 

Sensul întrebării se citea limpede pe chipul lui. Leziuni 
cerebrale. Paralizie. 


VP - 85 


— Vom vorbi și despre asta atunci când va veni momentul, îi 
răspunse chirurgul, strângându-l blând de umăr. În clipa de faţă 
nu putem decât să sperăm că va supraviețui. 

Să sperăm că va supraviețui... 

Kate se lăsă greu pe spate, simțind cum capul îi vâjâie și se 
golește brusc în același timp. Îi venea să plângă. Se rezemă de 
Greg. În hăul inimii ei, întrebările dispăruseră. Un soi de teamă 
îngrozitoare începu să-și facă apariţia. 

Nu atât teamă, cât certitudine. 

Ea era aceea care pleca întotdeauna ultima de la laborator. 
Ea era cea care-ar fi trebuit să se afle în faţa ușii. Chiar polițiștii 
o spuseseră. Părea că individul acela aștepta pe cineva... pe ea! 

Se uită la Tom și la Ellen, simțind nevoia să le spună. Nu 
fusese o crimă comisă de bandele de cartier. 

Dar aveau dreptate într-o anumită privinţă: Tina se aflase într- 
un loc nepotrivit, la momentul nepotrivit. 

Cu toată siguranța din inima ei, Kate știa - glonţul acela 
fusese pentru ea. 


Capitolul 23 


Emily Geller împinse ușile de la intrarea în școala ei și zări 
familiara siluetă a Volvo-ului sport-utilitar așteptând la capătul 
aleii lungi. 

Nici măcar nu catadicsise să vină cu mașina până în dreptul 
ei. 

Un gherțan. Emily clătină din cap. Dar tatăl ei se purtase tot 
timpul cam ciudat de când revenise alături de ei. Nu mai era 
același om pe care îl știa ea - interesat de orice, glumet și plin 
de viață - care întotdeauna o ducea el însuși cu mașina la 
turneele ei de squash și o împingea de la spate dacă nu-și 
terminase temele. Sau se răstea la ea când facturile de la 
telefonul ei mobil veneau cu sume astronomice. 

Poate se întâmplase ceva cu el în perioada în care fusese 
plecat departe. (Hotărâseră cu toţii să nu pronunţe cuvântul 
închisoare.) Acum, tatăl ei părea tot timpul distrat și cu 
gândurile în altă parte. Dacă îi povesteai ceva ce păţiseși la 
școală sau cum bătuseși măr pe cineva la squash, nu făcea 


VP - 86 


altceva decât să dea din cap, cu privirea aia ca de sticlă, pe 
jumătate mulțumită, ca și cum nici n-ar fi fost acolo. 

Nimic nu mai era ca înainte. 

Lui Emily nu-i plăcea aici. Îi era dor de prietenii ei, de 
antrenoare. Cel mai mult și mai mult îi era dor de Kate. Nu mai 
făceau lucrurile la fel - cu toţii, în familie. Încă un an, și gata, o 
să scape, își repeta Emily mereu - o să plece la colegiu. Primul 
lucru pe care-l va face va fi să-și reia numele de familie. 

— Tată? spuse Emily, ciocănind în geamul de la portiera 
pasagerului. 

El se uita în gol, cu privirea drept înainte, parcă pierdut în 
gânduri. 

— Alo, tată, ești pe fir? 

Într-un târziu o văzu și îi descuie portiera. 

— Em... 

Ea își aruncă rucsacul greu pe bancheta din spate. 

— Ai ţinut minte să-mi iei geanta cu echipamentul de squash? 

— Bineînţeles, dădu el din cap, dar trebuind cu toate acestea 
să se întoarcă și să verifice în spate. 

— Da, precis, pufni Emily dispreţuitor, așezându-se pe locul 
din faţa. Probabil că mama a pus-o acolo. 

Era singurul lucru pe care puteau în continuare să-l facă 
împreună. Lui părea să-i placă la nebunie s-o privească jucând. 
Firește, aici unde erau acum nu aveau o echipă de squash a 
școlii și concurenţa nu era deloc aceeași. Dar exista un club, 
cam la cincisprezece minute de mers cu mașina, unde lucrau 
câţiva profesioniști cu care ea se putea antrena. Își asuma un 
risc, dar ţinea neapărat să se califice la campionatele naţionale 
din primăvară, sub alt nume. 

Au ieșit din parcarea școlii și au luat-o pe strada principală a 
orășelului de provincie în care locuiau. După un minut erau pe 
șosea. 

— Azi mă bat cu țafandache ăla, Brad Danvoulis, îi spuse Emily. 

Era băieţașul plin de fumuri care intrase înainte de termen la 
Colegiul Bowdoin și care juca pentru o școală particulară dintr- 
un orășel apropiat. 

— Se laudă tot timpul cum că băieţii pot să le facă praf pe 
fete. Vrei să te uiţi? 

— Normal că vreau, tigroaico, spuse distrat tatăl ei. 


VP - 87 


Purta un sacou cu cămașă în dungulițe subţiri, de parcă s-ar fi 
dus nu știu unde. Deși niciodată nu se mai ducea nicăieri. 

— Doar că am ceva de făcut, neapărat. Pe urmă mă întorc. 

— Încearcă să nu întârzii, tată, da? spuse Emily pe un ton 
ferm. Am test la chimie și o lucrare de sfârșit de an despre 
Crucișătorul. Şi oricum, vrei să mă vezi cum dau de pământ cu 
papagalul ăsta. 

— N-ai grijă. Să te uiţi după mine. O să fiu la locul meu 
obișnuit. O să fiu acolo. 

Au ieșit de pe șosea și s-au îndreptat spre parcul industrial 
unde-și avea sediul Clubul de Squash North Bay. Erau deja 
câteva mașini parcate în faţa clădirii trase în aluminiu. Emily 
întinse mâna spre geanta din spate. 

— Luna viitoare e un turneu regional la San Francisco. Trebuie 
să mă calific și eu acolo. Am nevoie de un loc printre primii în 
clasamentul pentru Coasta de Vest. Am putea merge amândoi. 
Tu și cu mine. Ca altă dată, nu? 

— Sigur că am putea, încuviinţă tatăl ei. Ce bine ne distram 
noi doi împreună, tigruțo, mai știi? 

— Toti ne distram, răspunse Emily, pe un ton niţel cam acid, 
după care își trase geanta cu echipamentul de pe bancheta din 
spate. Ai vreun ultim sfat pentru mine? E 

— Doar atât, zise el, uitându-se puţin pieziș la ea. Intotdeauna 
să-ți amintești cine ești, Em. Eşti Emily Raab. 

Ea își înclină mirată capul spre el. Tot ce făcea el acum era 
ciudat. 

— Mda, eu mă gândeam că o să-mi spui mai degrabă ceva de 
genul „Forțează-l la loviturile de rever, Em”. 

— Ei, și asta, tigroaico, zâmbi el. 

Când Emily deschise ușa către clubul de squash, el îi făcu 
șmecherește cu ochiul, și doar pentru o fracțiune de secundă 
fulgerătoare, gestul păru să aibă în el ceva din tatăl ei de altă 
dată. Cel pe care Emily nu-l mai zărise de multă vreme. 

— Dă cu el de pământ, puiule. 

Emily îi întoarse zâmbetul ghiduș. 

— Nicio grijă. 


VP - 88 


înăuntru, Brad era deja pe teren, încălzind mingea cu lovituri 
scurte și puternice’. Purta un tricou pe care scria Cabo rocks?. 

Emily se duse în vestiar, își strânse părul în coadă și se 
schimbă în pantaloni scurți. leși afară și intră pe teren. 

— Hei. 

— Hei, îi întoarse Brad salutul. 

Într-o încercare de paradă demonstrativă, el îi „împinse” 
mingea printr-un serviciu pe la spate. 

Emily își rostogoli ochii la el, cu un aer ușor sceptic. 

— Ai fost vreodată la Cabo? 

— Da. Anul trecut de Crăciun. Super-mișto. Și tu? 

Ea începu să-și exerseze lovitura din dreapta. 

— De două ori. 

Au jucat trei seturi. În primul joc, Brad a luat conducerea. 
Avea un serviciu diabolic de tare pe diagonală și se mișca iute. 
Un adversar serios, nu glumă. Dar Emily și-a revenit curând. L-a 
egalat la opt puncte, după care au alternat mingile de set până 
ce ea a reușit să câștige jocul cu o lovitură razantă la colţ, 
perfect executată. Brad a părut enervat și a dat cu racheta de 
podea. Se purta de parcă avusese pur și simplu ghinion. 

— Hai să mai jucăm unul. 

Emily i-a luat și jocul următor, cu 9-6. Atunci a început Brad să 
pășească prudent, menajându-și glezna, de parcă și-ar fi 
scrântit-o. 

— Deci o să joci pentru Bowdoin? îl întrebă Emily, știind prea 
bine că Bowdoin era în prima divizie la squash și că el n-are 
nicio șansă acolo. 

În jocul al treilea ea n-a mai avut nicio problemă. L-a câștigat 
cu 9-4. 

Îl snopise fără drept de apel. 

— Fain meci, îi strânse Brad mâna fără vlagă. Ești bună. Data 
viitoare nu te mai menajez. 

— Mersi, dădu Emily ochii peste cap. Până atunci probabil că 
mi se vindecă și mie încheietura mâinii. 


3 Mingea cu care se joacă squash, făcură dintr-un cauciuc special, trebuie încălzită 
până la o anumită temperatură, ca să ricoșeze din peretele în care o lovesc jucătorii. 

9 „E mişto la Cabo”, Cabo fiind o staţiune la modă printre americani, în partea 
mexicană a peninsulei California. 


VP - 89 


S-a așezat pe bancă, punându-și un prosop în jurul capului, și 
a sorbit cu sete dintr-o sticlă cu apă. Atunci i-a venit prima oară 
gândul în minte. Și-a ridicat privirea spre balcon. 

Unde naiba-i tata? 

Nu se întorsese ca să se uite la ea cum joacă. Nu-l vedea 
așezat în locul lui obișnuit, de unde asista la meciurile ei. Emily 
strânse din buze înciudată. Și puţin mânioasă. Deja era trecut 
de cinci. Îl rugase să se întoarcă la timp. 

Unde dracu’ e? 

Emily ieși afară să se uite după Volvo. Nici urmă de el. Apoi 
veni iar înăuntru și se așeză să se uite la doi seniori cum se 
războiesc, timp de aproape o jumătate de oră, făcându-și tema 
la mate, aruncând câte-o privire spre ușă, până când se enervă 
atât de tare, încât nu mai putea suporta. Își scoase mobilul și 
formă numărul de acasă. 

— Nu suntem acasă..., își începu robotul mesajul de 
întâmpinare. 

Chestia asta începea să devină agasantă. Cineva ar trebui să 
fie acolo. Unde se duseseră toți? Se uită iar la ceas. Aproape 
șase. Avea o mulţime de treabă de făcut. Și îi spusese, doar. 
Emily ascultă mesajul robotului, așteptând cu nerăbdare bipul 
final. 

— Mami, eu sunt. Încă n-am plecat de la club. Tati n-a venit să 
mă ia. 


Capitolul 24 


Au trecut douăzeci și patru de ore. Nicio schimbare. 

Nicio schimbare în starea Tinei, nici a doua zi. 

Chirurgii tot nu reușeau să ajungă la glonţ. Tomograăfiile 
cerebrale păreau în regulă, dar edemul din jurul rănii era imens, 
presiunea din interiorul craniului ridicată, și nu se știa exact în 
ce măsură fuseseră lezate țesuturile. Tot ce puteau face era să 
aștepte ca umflătura să se retragă. Pur și simplu nu știau dacă 
Tina va rezista. 

Kate și-a petrecut cea mai mare parte a timpului, în zilele 
următoare, la spital cu Ellen și Tom. Le-a povestit polițiștilor că 
Tina rămăsese ultima în locul ei, în seara aceea. Și că nu lua 


VP - 90 


droguri, n-avea treabă cu nimic ilegal. Că era ultima persoană 
din lume care-ar fi putut avea vreo legătură cu orice fel de 
bandă de infractori. 

Poliţiștii susțineau că au ceva indicii. Un bărbat cu o basma 
roșie legată peste frunte fusese văzut sărind într-o dubiţă albă, 
oprită la câţiva metri distanţă de laborator, și care o luase apoi 
în sus pe Morris Avenue. Basmalele roșii erau semnul de 
recunoaștere al celor din banda Sângeroșilor. In felul ăsta își 
consfințţeau ei apartenenţa la bandă, spusese detectivul 
anchetator. Împușcând o victimă nevinovată, pe stradă. Un 
informator dintr-o bandă rivală lansase zvonul că despre asta 
era vorba. 

Un ritual de inițiere al unei bande de cartier. Prietena ei zăcea 
în comă. Cât de mult și-ar fi dorit Kate să creadă și ea lucrul 
ăsta. 

În a doua seară, ea și Greg au ajuns înapoi la apartament 
după ora două dimineața. Niciunul din ei nu putea să doarmă. 
Sau măcar să se gândească la somn. Nu se puteau gândi decât 
la Tina. Au stat pur și simplu acolo, pe canapea, în stare de șoc 
ca după o explozie, năuciţi. 

Într-o zi va trebui să iasă la iveală, și Kate știa. Ce va spune 
ea atunci? Tom și Ellen aveau dreptul să știe. 

— Trebuie să-l contactez pe Phil Cavetti, Greg, spuse Kate. 
Cei de la WITSEC trebuie să afle. 

Kate era conștientă că, odată dat acel telefon, în vieţile lor se 
va schimba totul. Vor fi obligaţi să se mute. Mai mult ca sigur. 
Poate și să-și schimbe numele. Greg mai avea puţin până să-și 
termine rezidenţiatul. Nu putea să plece pur și simplu. Abia 
porniseră amândoi în viața lor împreună. 

Povestea asta va atârna oare deasupra capetelor lor pentru 
vecie? 

— Poliţiștii zic că au niște piste, spuse Greg, dându-și silinţa 
să rămână calm și logic. Dacă au dreptate - și e doar o 
coincidenţă tragică? 

— Aici n-a fost vorba de-o bandă de cartier, clătină Kate din 
cap. Amândoi știm asta! 

Chestia asta o ucidea, pur și simplu. Prietena ei cea mai bună 
se zbătea între viaţă și moarte, nicidecum vreo anonimă fără 
chip din jurnalul de la televizor. 


VP - 91 


— Amândoi știm că Tina a fost împușcată, Greg, pentru că au 
confundat-o cu mine! 

El o strânse la piept și Kate încercă din toate puterile să se 
simtă în siguranţă în brațele lui. Dar știa. Cavetti și Margaret 
Seymour o avertizaseră. Clanul Mercado nu va lăsa ca lucrurile 
să rămână așa. Ce anume îi spuseseră ei atunci? Că nu era 
vorba doar de răzbunare? Mergea mult mai departe decât atât. 
Cei doi agenţi folosiseră termenul „asigurare”. Asigurarea că 
data viitoare când cineva ca tatăl ei se va întoarce împotriva 
frăţiei, fraternidad, nu va putea să scape. 

Au reușit într-un târziu să adoarmă acolo, îmbrățișaţi, mai 
mult din pură epuizare fizică și nervoasă. 

lar de dimineaţă au căzut de acord să aștepte. Încă o zi, 
numai - ori poate două. Doar ca să lase poliţia să-și urmărească 
pistele. 

Peste noapte însă Kate se trezi din somn. Stătu acolo întinsă, 
lipită de Greg, cu inima bătând și tricoul ud de sudoare 
lipicioasă. 

Știau unde e ea. 

Presimţirile ei din ultimele câteva zile fuseseră întemeiate. 
Poliţiștii n-aveau decât să urmărească toate pistele din lume, 
dar Kate nu va fi în stare să mai ascundă adevărul multă vreme. 

O găsiseră. Va mai exista o dată viitoare. De asta era 
convinsă. Și ce se va întâmpla atunci? Când o vor găsi de-a 
binelea. 

Ce se va întâmpla când ei își vor da seama că n-au împușcat 
pe cine trebuie? 

Kate se trase într-o parte, eliberându-se din îmbrăţișarea lui 
Greg. Stătu acolo în întuneric timp de câteva clipe, cu genunchii 
strânși la piept. Se rugă ca familia ei să fie în siguranţă, oriunde 
s-ar fi aflat. Băgând mâna sub tricou, scoase afară medalionul 
pe care i-l dăduse mama ei în ziua când plecase. Soarele din aur 
rupt pe jumătate. „Ascunde în el niște secrete, Kate. Într-o zi, 
am să ti le spun”. Vor mai ajunge vreodată să lipească la loc 
cele două jumătăţi? 

Mami, aş vrea să aud de la tine aceste secrete chiar acum. 

Kate se ridică și, în penumbra apartamentului cu luminile 
stinse, se duse spre ușa de la intrare. Întinse mâna spre zăvorul 
greu. Și îl trase, închizându-l. 


VP - 92 


Capitolul 25 


— Kate, întinse Tom O'Hearn mâna spre ea. Du-te acasă. 

li înconjură umerii cu braţul lui, așa cum stăteau amândoi pe 
banca din faţa salonului de terapie intensivă. 

— Arăţi extenuată. În seara asta nu se va întâmpla nimic. Știu 
că vrei să fii aici. Dar du-te acasă și încearcă să dormi puţin. 

Kate dădu din cap. Ştia că el are dreptate. In ultimele două 
zile nu dormise nici șase ore, puse cap la cap. Avea glicemia 
scăzută. Nu se dusese la serviciu. Practic, nu se dusese niciunde 
decât la spital, în aceste ultime zile de când Tina fusese 
împușcată. 

— iți dau cuvântul meu, zise el în timp ce-o conducea spre lift, 
unde o îmbrăţișă cu afecțiune. O să te sunăm dacă apare ceva 
nou. 

— Știu. 

Tina fusese transferată la secția de traumatisme craniene a 
spitalului Bellevue de pe Twenty-seventh Street, cel mai bun din 
oraș. Kate cobori în holul de recepţie și ieși afară pe First 
Avenue. Se întunecase, era aproape șase seara. Toată ziua 
stătuse acolo. Nezărind niciun taxi, o luă pe jos până pe Second 
Avenue și se urcă într-un autobuz care mergea spre partea de 
sud a orașului. 

OK... Kate găsi un loc liber în spate și, doar pentru o clipă, 
închise ochii. Tom avea dreptate, era extenuată. Avea nevoie să 
doarmă. Plecase de acasă azi-dimineaţă fără să-și facă injecţia 
cu insulină. Greg se întorsese la serviciu, unde lucra în ture de 
șaisprezece ore. Chestia asta o dădea peste cap. Ar fi prima 
oară, de la atacul brutal asupra Tinei, când ea se întoarce 
singură în apartament. 

Kate aţipi. Călătoria cu autobuzul păru să nu fi durat nici 
câteva secunde. Se trezi exact la timp ca să coboare repede în 
staţia de pe Ninth Street, la câţiva zeci de metri distanţă de 
unde locuia. Moţăind, puţin lipsise să rateze stația. 

După ce coborâse din autobuz și o pornise la pas pe 
întunecatul Second Avenue, Kate începu să aibă senzaţia că e 
ceva în neregulă. 

Poate din cauza tipului care ieșise dintr-o clădire aflată în faţa 
staţiei de autobuz, aruncând pe trotuar o ţigară și venind după 


VP - 93 


ea la mică distanţă în urmă. Pașii lui pe asfalt, în același ritm cu 
ai ei. Işi spuse în gând să nu se uite peste umăr. 

Kate, ești pur și simplu paranoică. Aici suntem la New York. În 
East Village. E plin de lume. Chestia asta se întâmplă mereu. 

li văzu cu coada ochiului silueta reflectată într-o vitrină de 
magazin. Tot în spatele ei. Cu mâinile vârâte în buzunarele 
jachetei din piele neagră. Avea o șapcă trasă pe ochi. 

Ba nu, nu sunt deloc paranoică! Nu și de data asta. Nu ca 
atunci, în apartament. Inima lui Kate începu să bubuie. Un fior 
de spaimă îi electriză șira spinării. 

Grăbește pasul, îşi spuse ea în gând. Nu stai decât la câteva 
străzi distanță. 

Kate traversă bulevardul în direcţia Seventh Street. Acum 
inima i se zbătea în piept ca o pasăre în colivie. 

Luă colţul pe strada ei. Simţea prezenţa celui care o urmărea, 
la câţiva metri în spate. Puțin mai în faţă era un magazin 
alimentar unde mai făcea uneori cumpărături. Kate o luă într- 
acolo, forțându-se să nu se uite în jur. Se năpusti practic în 
magazin. 

Pentru o clipă se simţi în siguranţă. Apucă un coș și o porni cu 
capul aplecat printre rafturi, rugându-se ca el să nu intre 
înăuntru. Aruncă în coș câteva lucruri de care se prefăcu că are 
nevoie - lapte, iaurt, pâine integrală. Dar în tot acest timp nu 
făcea decât să aștepte, cu atenţia concentrată pe vitrină. Aici 
era plin de lume. Bătăile inimii începură să i se calmeze. 

iși scoase portmoneul și se apropie de casă. Îi zâmbi niţel cam 
nervos lui Ingrid, fata de la casă, alungându-și din cap un gând 
cumplit: Și dacă ea va fi ultima persoană care să mă fi văzut în 
viată? 

Kate ieși iar afară. Pentru un moment se simți ușurată. S/avă 
Domnului. Nici urmă de el. 

Apoi îngheţă. 

Era în continuare acolo! Rezemat de o mașină parcată în 
cealaltă parte a străzii, vorbind la telefon. Încet, privirile li se 
întâlniră. Nu, asta nu mai era o simplă închipuire din partea ei. 

OK, Kate, și-acum ce naiba faci? 

O luă la fugă. In pas niţel săltat la început, apoi tot mai 
repede, cu ochii fixaţi pe clădire, pe copertina verde, la doar 
câţiva metri în față. 


VP - 94 


Bărbatul care-o urmărea grăbi și el pasul. Un fulger electric se 
descărcă în coloana ei vertebrală. Inima lui Kate bubuia 
nebunește. 

Te implor, Doamne-Dumnezeule, mai sunt doar câțiva metri. 

Ultimii câţiva pași Kate i-a parcurs fugind de-a binelea. Bâjbâi 
cu degetele în geantă după cheie. O înfipse în încuietoarea ușii 
exterioare. lala clincăni. Kate trase ușa spre ea, așteptându-se 
ca individul să se apropie alergând. Aruncă o privire peste umăr. 
Bărbatul cu șapcă traversase strada câteva clădiri mai jos. 

Kate dădu năvală înăuntru și ușile exterioare țăcăniră în urma 
ei; din fericire, iala se încuiase pe loc. Gata, s-a terminat. Slavă 
Domnului! Kate se rezemă de peretele holului. Spatele îi era 
scăldat în sudoare. Ușurarea îi goli pieptul de aer. 

Chestia asta trebuie să ia sfârșit, știa şi ea. Trebuie să te duci 
la cineva, Kate. Dar la cine să se ducă? La familia ei? Familia ta 
nu mai este, Kate. Înfruntă adevărul în fată, ai tăi au dispărut pe 
vecie din viața ta. Greg? Oricât de mult l-ar fi iubit ea, ce-ar fi 
putut ei să facă acum, să-și ia pur și simplu picioarele la spinare 
și să plece? În ultimul lui an de studii? 

Poliţia? Și ce să le spui polițiștilor, Kate? Că i-ai minţit, că le-ai 
ascuns niște lucruri? Că prietena ta cea mai bună zace acum în 
comă, cu un glonte înfipt în creier, care de fapt îti era destinat 
tie? 

E prea târziu acum, prea târziu pentru oricare din aceste 
lucruri... 

Kate intră în lift și apăsă butonul pentru etajul șapte. 

Era un lift model vechi, de tip industrial, care zdrăngănea din 
toate încheieturile pe măsură ce trecea de fiecare etaj. 

Tot ce-și dorea ea acum era să ajungă în apartamentul ei și să 
zăvorască afurisita de ușă. 

Liftul se opri zdrăngănind la etajul șapte. Kate își pregăti cheia 
și împinse ușa grea din exterior a ascensorului. 

În faţă îi apărură doi bărbaţi. 

O, Doamne, nu! 

Inima îi urcă în gât. Kate se dădu un pas înapoi și vru să ţipe. 
Dar la ce bun? N-ar auzi-o nimeni. 

Știa de ce veniseră ei acolo. 

Apoi unul dintre cei doi bărbaţi făcu un pas înainte. 

— Domnișoară Raab? zise, și întinse mâinile ca s-o prindă de 
umeri. Kate. 


VP - 95 


Ea ridică privirea. Ochii i se umplură de lacrimi. Îl recunoscu. 
Izbucni în suspine, uitându-se fix la părul lui vrâstat cu șuvițe 
cărunte. 

Era Phil Cavetti. Agentul WITSEC. 


Capitolul 26 


Kate se aruncă literalmente în el, cu tot trupul paralizat de 
frică. 

— E OK, Kate, spuse el, și o învălui protector în braţele lui. 

Kate dădu din cap, apăsându-și faţa de pieptul lui. 

— Credeam că sunt urmărită. Credeam... 

— Imi pare rău, o strânse Cavetti mai aproape. Probabil că era 
omul meu. În staţia de autobuz. Nu voiam decât să ne asigurăm 
că te îndrepți spre casă. 

Kate închise ochii și inspiră adânc, tremurător, într-un 
amestec de agitaţie nervoasă și inimaginabila ușurare. Simţi 
cum pulsul începe să-i revină la normal. Se îndepărtă de agent, 
străduindu-se să-și recâștige stăpânirea de sine. 

— De ce aţi venit aici? 

— Acesta este James Nardozzi, îl prezentă Cavetti pe celălalt 
bărbat cu care era - slab, cu o bărbie ascuţită, purtând un 
costum cenușiu anost și o cravată roșie tot atât de anostă pe 
sub impermeabil. Din partea Departamentului Justiţiei. 

— Da, confirmă Kate, un pic cam sec. Îmi amintesc de 
dumneata, de la proces. 

Procurorul își desenă pe faţă un surâs searbăd. 

— Trebuie să-ţi punem câteva întrebări, Kate, spuse agentul 
WITSEC. Putem să intrăm înăuntru? 

— Desigur. 

Mâinile încă îi mai tremurau niţel. Nu reuși de prima dată să 
vâre cheia în broască și să tragă zăvorul. Fergus lătra la ușă. 

— E-n regulă, băiete... 

Ea deschise ușa de la apartament și aprinse luminile. Nu ţinea 
minte să mai fi avut niciodată un asemenea sentiment 
covârșitor de ușurare. Slavă Domnului că erau și ei aici. 
Veniseră în legătură cu Tina, bănuia ea. Oricum voia să le 
spună. Nu mai putea continua să ţină în ea toată povestea asta. 


VP - 96 


— OK, spuse Kate, așezând pungile cu cumpărături pe masă. 
Începeţi tirul... 

Zâmbi, apoi adăugă: 

— Cam prost mi-am ales exprimarea. 

Treptat, Kate simţea cum își recapătă calmul. Continuă: 

— Hai, daţi-i drumul. Știu de ce-aţi venit. 

Phil Cavetti se uită la ea puţin nedumerit. lar ce-a spus în 
continuare îi spulberă pe loc lui Kate stăpânirea de sine. 

— Când ai vorbit ultima oară cu tatăl tău, Kate? 


Capitolul 27 


— Cu tatăl meu?... 

Kate clipi des, cu ochii lărgiţi, și scutură din cap. 

— N-am mai vorbit cu el de la proces. De ce? 

Cavetti îi aruncă o privire procurorului. Apoi își drese glasul. 

— Trebuie să-ţi arătăm câteva lucruri, Kate. 

Scoase de sub impermeabil un plic mare, din hârtie groasă, și 
se apropie de tejgheaua din bucătărie. Tonul lui peremptoriu o 
cam intimidă pe Kate. 

— Ceea ce am să-ți arăt acum este cât se poate de 
confidenţțial, spuse el, desfăcând plicul. S-ar putea să fie și 
destul de greu de suportat. Probabil ar fi bine să stai jos. 

— Mă înspăimânţi, domnule Cavetti, îi răspunse Kate, uitându- 
se la el, în timp ce se lăsa în jos pe un taburet; pulsul începu săi 
se accelereze. 

— Te înţeleg. 

Cavetti începu să alinieze pe tejghea o serie de fotografii alb- 
negru, mari, format douăzeci pe douăzeci și cinci, foarte clare. 

Instantanee criminalistice de la locul crimei. 

Kate își stăpâni o tresărire, convinsă că este pe cale să-l vadă 
acolo pe tatăl ei. Dar nu era el. În toate fotografiile apărea o 
femeie. Dezbrăcată la piele. Legată de un scaun. Câteva poze o 
arătau în întregime, altele erau prim-planuri de aproape cu 
chipul ei, cu anumite părţi ale corpului, acoperite de răni. Erau 
înfiorătoare. Capul femeii atârna într-o parte. Se vedeau pete de 
sânge - pe umerii ei, pe genunchi. Kate se scutură de-un fior. Se 


VP - 97 


vedea clar că provin din nenumărate răni de glonţ. Puse o mână 
tremurândă pe braţul lui Cavetti. 

Pe amândoi sânii femeii se vedeau niște urme, unde pielea își 
schimbase complet culoarea. Fotografia următoare era un prim- 
plan cu unul dintre sâni. Kate văzu abia acum de la ce erau 
urmele. Femeia fusese arsă. Pe sâni și pe sfârcuri. Carbonizată. 
Sfârcul drept îi fusese smuls cu totul - retezat. 

— Imi pare rău, Kate, spuse Phil Cavetti, punându-i o mână pe 
umăr. 

— De ce-mi arătaţi mie toate astea? se uită Kate lung la el. Ce 
legătură au cu tatăl meu? 

— Te rog, Kate, mai sunt doar câteva, insistă Cavetti, 
răsfirând încă două sau trei fotografii. 

In prima se vedea brutal partea stângă a feţei victimei, luată 
de foarte aproape. Era în întregime umflată și învineţită, cu răni 
și vânătăi de la ochi până la obraz. Indiferent cine-o fi fost, abia 
dacă putea fi recunoscută. 

Kate își împinse înapoi un val de greață din stomac. Era oribil, 
înfiorător. Ce fel de monstru trebuie să fii, ca să faci una ca 
asta? 

— Rănile pe care le vezi - Cavetti terminase în sfârșit de golit 
plicul - n-aveau ca scop s-o ucidă pe victimă, Kate. Erau menite 
s-o ţină în viaţă cât mai mult posibil și să-i prelungească agonia. 
N-a fost agresată sexual. N-a dispărut nimic din lucrurile ei. 
Această femeie a fost pur și simplu torturată. 

— Torturată...? îngână Kate, simțind cum i se întoarce 
stomacul pe dos. 

— Pentru a-i smulge informații, credem noi, interveni 
procurorul. Ca să fie făcută să vorbească, domnişoară Raab. 

— Eu credeam că aţi venit în legătură cu Tina, se uită Kate 
lung la ei, derutată. 

— Știm ce s-a întâmplat cu domnișoara O'Hearn, spuse Phil 
Cavetti. Și ne dăm seama cât de greu trebuie să-ţi fie ție, Kate, 
din toate punctele de vedere. Te rog, totuși, și-mi pare rău că ți- 
o cer, dar mai uită-te și la asta... 

Agentul WITSEC scoase o ultimă fotografie din plic și o așeză 
pe tejghea în faţa lui Kate. 

A fost încă și mai tulburător. Kate își feri ochii. 

În poză se vedea profilul femeii. Ochii învineţiţi și umflaţi erau 
daţi peste cap, cu albul vizibil pe sub pleoape. Părul castaniu, 


VP - 98 


încâlcit și plin de sânge, îi căzuse peste frunte, acoperindu-i 
puţin chipul. 

Dar nu destul ca să ascundă gaura întunecată, cât un bănuț, 
din partea dreaptă a frunţii. 

— Dumnezeule! trase Kate aer adânc în piept, stăpânindu-și 
cu greu dorinţa de a-și feri iar privirea. De ce-mi arătați toate 
astea? De ce mă întrebaţi despre tatăl meu? 

Apoi însă ceva o făcu să se oprească. Ochii i se lărgiră brusc, 
cu privirea fixă. 

Kate se întoarse la fotografie. Văzuse ceva. O ridică încet și se 
uită lung. 

— O, Dumnezeule..., suspină Kate, pălind la faţă. 

O cunosc. 

La început nu-și putuse da seama - sărmana femeie era atât 
de desfigurată din cauza rănilor, dar apoi, deodată, trăsăturile 
se conturaseră limpede - aluniţa din colţul gurii. 

Kate se întoarse iar spre Phil Cavetti, simțind o gheară de 
repulsie cum îi sfâșie burta. 

Femeia din fotografie era Margaret Seymour. 


Capitolul 28 


— O, Dumnezeule mare, nu! închise Kate ochii, covârșită de 
greață. Nu se poate să fie adevărat. E oribil... 

Margaret Seymour fusese o femeie drăguță și amabilă. Se 
purtase atât de frumos, de afectuos cu Em, ca s-o ajute să 
depășească perioada de tranziţie cât mai ușor posibil. Cu toată 
familia se purtase frumos. Toţi o simpatizaseră. Nu... Doamne 
Dumnezeule! 

— Cine-a făcut asta? clătină Kate din cap, revoltată. De ce? 

— Nu știm, spuse Phil Cavetti, după care se ridică în picioare, 
se apropie de chiuvetă și îi turnă lui Kate un pahar cu apă. Asta 
s-a întâmplat joi, săptămâna trecută. Într-un centru de 
antrepozite din apropiere de Chicago. Tot ce știm cu precizie 
este că agenta Seymour s-a dus acolo ca să se vadă cu cineva - 
în legătură cu un caz. Îmi dau seama cât de tulburată trebuie să 
fii. 


VP - 99 


Kate înghiţi cu greu o gură de apă răcoritoare, incapabilă să-și 
oprească tremurul capului. Cavetti o strânse de braţ. 

— Cum spuneam, noi credem că nu voiau s-o omoare chiar de 
la bun început, ci s-o determine să vorbească. Să divulge ceva. 

— Nu înţeleg... 

— Locul unde se află cineva, domnişoară Raab, interveni 
procurorul. Cineva din programul de protecţie. 

Brusc, ea înţelese. Un fior de alarmă puse stăpânire pe ea. 

— De ce-mi arătaţi tocmai mie lucrurile astea, domnule 
Cavetti? 

— Kate, am găsit ceva în mașina agentei Seymour. 

Agentul WITSEC făcu o pauză. Mai scoase ceva din plicul 
cafeniu. De data asta nu mai era o fotografie, ci o foaie de hârtie 
albă, nescrisă, ce părea smulsă dintr-un blocnotes cu spirală și 
vârâtă într-o pungă de plastic. 

Kate se uită lung la el, neînţelegând. 

— Mașina a fost curățată temeinic, Kate, centimetru cu 
centimetru, de cei care-au comis fapta, cu siguranță pentru a se 
asigura că n-a rămas nicio urmă. Foaia asta de hârtie era prinsă 
într-un blocnotes de pe bord. Pe pagina dinainte fusese scris 
ceva - după care pagina respectivă a fost ruptă. 

— Nu se vede nimic, ridică din umeri Kate. 

Dar, uitându-se mai de aproape, zări urma abia deslușită a 
unui scris de mână. 

— Uite aici, sub lampa cu ultraviolete - mai scoase Cavetti o 
fotografie - se poate vedea mai bine. 

Kate luă în mână fotografia. Da, ceva fusese mâzgălit acolo. 
Cinci litere își făcură apariţia. Scrise de mâna lui Margaret 
Seymour. 

M-I-D-A-S. 

— Midas? exclamă Kate, derutată. Nu pricep. Ce legătură au 
toate astea cu mine? 

Cavetti se uită lung la ea. 

— MIDAS este numele de cod pe care l-am atribuit familiei 
tale, Kate. 

Avusese forța unui pumn, izbind-o fără menajamente în 
stomac, împingându-i tot oxigenul afară din plămâni. 

Mai întâi Tina, pe stradă în faţa laboratorului. Apoi Margaret 
Seymour, agenta care se ocupa de cazul familiei ei. Acum o 
întrebau dacă vorbise de curând cu tatăl ei. 


VP - 100 


— Ce se petrece, domnule agent Cavetti? se ridică în picioare 
Kate. Cei din familia mea s-ar putea să fie în pericol! l-aţi 
anunţat? Aţi discutat cu tatăl meu? 

— Tocmai de aceea suntem aici, spuse agentul WITSEC după 
o scurtă pauză, fixând-o drept în ochi. Mă tem că tatăl tău a 
dispărut, Kate. 


Capitolul 29 


— Dispărut? căzu greu cuvântul de pe buzele amorțite ale lui 
Kate. De când e dat dispărut? 

— A lăsat-o pe sora ta la un club de squash, săptămâna 
trecută, după care a dispărut, spuse Cavetti, adunând la loc 
fotografiile în teanc și așezându-le pe tejghea. Nu știm unde se 
află acum. Tu ești sigură că n-a luat legătura cu tine? 

— Bineînţeles că sunt sigură! 

Un val de amărăciune o năpădi pe Kate. Tatăl ei fusese dat 
dispărut. Agenta lui de caz fusese ucisă cu sălbăticie. 

— Mama mea! Fratele și sora mea! Au pățit ceva? 

— Sunt toţi în siguranţă, Kate, ridică agentul Cavetti mâna cu 
palma desfăcută, în semn de asigurare că totul este bine. l-am 
pus sub pază. 

Kate îi întoarse privirea, încercând să-și dea seama ce 
înseamnă asta. 

— Sub pază! 

Se lăsă să alunece de pe taburet, ducându-și o mână la faţă. 
Cele mai negre temeri ale ei acum se adeveriseră. Incercaseră 
s-o lichideze pe ea. O uciseseră pe Margaret Seymour. Acum s- 
ar putea să fi ajuns la familia ei. Kate se îndreptă spre canapea 
și se lăsă pe marginea ei. De un lucru era sigură: tatăl ei, orice 
ar fi făcut, își iubea familia. Dacă a dispărut, înseamnă că s-a 
întâmplat ceva. N-ar fi plecat niciodată așa, fără o vorbă. 

— Tatăl meu este mort, domnule Cavetti? 

El clătină din cap. 

— Adevărul este că nu știm. Îţi vom repartiza un agent de 
protecție, Kate. Poate că tatăl tău n-a păţit nimic, cine știe. 
Poate va încerca să te contacteze. S-ar putea chiar să fii și tu o 
țintă pentru criminali. 


VP - 101 


— Deja am fost, spuse Kate, după care tresări și se uită lung 
la ei. Ziceaţi că știaţi despre Tina. 

Cavetti n-a răspuns chiar de la bun început. S-a mulţumit să 
arunce o privire jenată în direcţia lui Nardozzi. 

Kate se ridică în picioare și îi fixă cu privirea. 

— Știaţi despre Tina, dar n-aţi luat legătura cu mine. Nu m-aţi 
căutat... 

— Kate, ne dăm seama cum trebuie să te fi simţit din cauza 
asta, dar poliţia... 

Ca prin ceață, ea încercă să lege între ele momentele 
importante din trecutul apropiat. Tina, în urmă cu trei zile; 
Margaret Seymour, cel puţin așa spuneau ei, joia trecută. Tatăl 
ei... Cum se poate ca tatăl ei să fie dispărut de atâta vreme? De 
ce n-au încercat s-o avertizeze? 

— Vreau să vorbesc cu familia mea, îi spuse ea lui Cavetti. 
Vreau să mă asigur că ai mei sunt bine. 

— Îmi pare rău, Kate. Nu se poate. Acum se află în stare de 
reținere pentru protecţie. 

— Cum adică, în stare de reţinere pentru protecţie? 

— Kate, spuse Cavetti pe un ton rugător, cei care se ocupă de 
afacerile clanului Mercado ar face orice ca să se răzbune pe 
tatăl tău. Poate că deja au și făcut-o. Programul agenţiei a fost 
penetrat. Până nu aflăm exact ce s-a întâmplat, ar fi cea mai 
mare prostie să riscăm să le compromitem securitatea. Acesta 
este modul în care trebuie procedat. Nu se poate altfel. 

Kate îi aruncă o căutătură mânioasă. 

— Vrei să spui că ai mei sunt ţinuţi prizonieri? Că și eu sunt 
ținută prizonieră? 

— Kate, nimeni nu știe ce anume s-ar putea să fi divulgat 
agenta Seymour, spuse Nardozzi pe un ton coborât. Sau cui. 

A fost ca și cum ar fi izbit-o în plin o mașină, un șoc violent 
prin tot corpul, un val de îndoială și nesiguranţă, și Kate se 
clătină. Tatăl ei dispăruse. Margaret Seymour fusese ucisă. 
Ceilalţi din familia ei erau ţinuţi departe de ea. Kate se uită spre 
Cavetti. Acesta era omul în mâinile căruia familia ei își pusese 
viaţa. Și el o minţea. Era conștientă de asta. Exista ceva ce el nu 
voia să-i spună. 

— Vreau să stau de vorbă cu restul familiei mele, îl privi Kate 
în ochi. Tatăl meu s-ar putea să fie mort. Am acest drept. 


VP - 102 


— Știu că îl ai, spuse Cavetti. Dar va trebui să ne acorzi totuși 
încredere, Kate... Să ne crezi că ai tăi sunt bine. 


Capitolul 30 


l-au repartizat un agent de protecţie care s-o ţină sub 
observaţie. 

Tipul cel scund și cu mustață, cu șepcuţă de baseball, care o 
urmărise din staţia de autobuz, se dovedi a fi fost un agent FBI 
pe nume Ruiz. 

Poate că așa era mai bine, își spuse Kate. Cu toate câte se 
petreceau, cu ceea ce i se întâmplase Tinei. Greg se întorsese la 
serviciu și nu va ajunge acasă decât seara târziu. Adevărul e că 
ea va dormi un pic mai liniștită, știind că este cineva acolo. 

Dar nu putea să adoarmă. Neștiind ce se întâmplase cu tatăl 
ei. Dacă era viu sau mort. Se gândea la mama ei, la Em și la 
Justin. Indiferent unde Dumnezeu s-ar afla. Dacă măcar sunt 
bine. Cât de panicaţi trebuie să fie. Doamne, aș da orice ca să le 
aud vocile. Kate știa cu siguranţă un lucru - indiferent ce-ar fi 
făcut tatăl ei, indiferent ce fel de om era, în veci nu i-ar fi părăsit 
așa, fără o vorbă. 

Işi simțea gura uscată ca iasca. Simţea nevoia să bea ceva. 
Avea o senzaţie ca de gâdilătură în vârfurile degetelor de la 
mâini și picioare. Genul ăsta de stres nu-i făcea deloc bine. Kate 
scoase din geantă glucometrul și-și verifică nivelul zahărului din 
sânge: 315. La dracu’, iar i-a zburat glicemia în sus. Era de rău. 

Ştia că se cam lenevise în ultima vreme. De săptămâna 
trecută nu mai alergase, nici nu vâslise. Azi nu mâncase 
aproape nimic, în afara câtorva înghiţituri de salată, la bufetul 
spitalului. Scoase o seringă din dulăpiorul din bucătărie, luă fiola 
de Humulin din frigider și-și făcu o injecție. 

Haide, Kate, trebuie să ai grijă de tine, altfel chiar nu mai 
contează cine naiba te găsește mai întâi. 

Işi trase câinele mai aproape și-l mângâie pe urechile 
clăpăuge. 

— Nu-i așa, Fergus? 

Kate își pregăti ceva de mâncare, un pic de ton dintr-o 
conservă, maioneză, ketchup, un pic de condiment dulce, un ou 


VP - 103 


fiert tare, tăiat felii deasupra. Faimoasa reţetă a tatii. Își luă 
castronul cu ea la calculatorul plasat lângă fereastră. Dădu clic 
pe Yahoo! Știa că e inutil, dar ar fi dat orice, numai să vadă un 
mesaj din partea lui Em sau a mamei. 

Nimic. 

Kate tastă adresa de e-mail al lui Sharon. Yogagiril23. Nu 
ducea direct la ea. Mesajele treceau întâi prin nu știu ce fel de 
site securizat al Programului WITSEC, așa că trebuia întotdeauna 
să fie un pic atentă la ce spune. De data aceasta, începu pur și 
simplu să scrie, trecându-i în câmpul de CC pe Em și pe Justin. 


Mami... dragii mei. Îmi fac griji pentru voi. Nici măcar 
nu știu dacă veţi primi vreodată mesajul acesta. Am 
aflat că tata e dat dispărut. Mi-e așa de teamă că s-a 
întâmplat ceva îngrozitor. 

Am ceva ce trebuie să vă spun, ceva ce s-a întâmplat 
aici, dar mai presus de toate am nevoie să vă aud 
vocile. Mi s-a spus că sunteți reţinuţi pentru protecţie. 
Dacă veţi primi mesajul acesta, vă rog frumos să 
obţineţi OK-ul ca să mă sunați. 

Vă iubesc pe toţi. Mă rog la Dumnezeu ca tata să fie 
bine și ca și voi să fiți la fel. Sufletul meu e acolo cu 
voi, dragii mei. Scrieți-mi, sunaţi-mă, daţi-mi cumva de 
știre că sunteţi bine. Nici nu vă pot spune cât de mult 
îmi doresc să vă aud vocile. 

K. 


Kate dădu clic pe „Trimite” și se uită cum dispare mesajul. 
Realiză că trimitea un e-mail către nimeni. Îl sună pe Greg, 
ascultă mesajul de întâmpinare și închise fără să-i lase niciun 
mesaj în cutia vocală. Nicicând în viaţa ei nu se mai simţise atât 
de singură. Se încolăci alături de Fergus pe pat, cu televizorul 
deschis. 

Pe la două noaptea, Greg o trezi dintr-un somn fără vise. La 
televizor era o reluare din Spitalul de urgență. 

— Cât mă bucur că ești aici, murmură Kate, întinzându-se să-i 
apuce mâna. 

— Am trecut pe la Tina, spuse el. Au fost nevoiţi să aplice o 
procedură. Ca să-i diminueze presiunea din creier. l-au drenat o 
parte din lichid și au răzuit un pic din țesuturile moarte. 


VP - 104 


Kate se ridică, alarmată. 

— Dar ea se simte mai bine? 

— Se luptă din greu, Kate, răspunse Greg, urcându-se în pat 
lângă ea, îmbrăcat, și apoi adăugă pe un ton care încerca să 
pară optimist: O știi pe Tina - o să tot tragă de chestia asta, 
doar ca să ne scoată nouă peri albi... Pe cuvânt îmi pare rău, 
iubito. Pentru Ben, adică. Pentru familia ta. Îmi pare rău că n-am 
putut să fiu lângă tine... 

Kate dădu din cap, cu o grimasă de amărăciune pe faţă. 

— Am văzut fotografiile, Greg. Am văzut ce s-a întâmplat cu 
agenta aceea la Chicago. Absolut oribil. Și ei n-au nici cea mai 
vagă idee unde-ar putea fi Ben. Mă gândeam, dacă i-au făcut 
chestia asta agentei doar ca să ajungă la el, dacă... 

— Nu te mai gândi cu dacă, Kate, o trase el la piept, 
cuibărindu-se în pat alături de ea. N-o lua pe panta asta. N-ai de 
unde să știi. 

— N-ar pleca așa, pur și simplu, Greg. Nu în felul ăsta. 
Indiferent ce-ai vrea tu, poate, să spui despre el, nu e omul care 
să dispară așa, fără o vorbă. 

— Da, știu..., spuse Greg, mângâindu-i blând părul. 

Stătură așa acolo pentru o vreme, Kate strâns lipită de el. 
Apoi el chicoti amuzat. 

— Deci l-am cunoscut și eu pe Ruiz. 

Kate își dădu toată silinţa să surâdă. 

— Nu ziceai tu mereu că ţi-ar plăcea să stai într-o clădire cu 
portar? 

El îi dezmierdă obrazul. 

— Știu că ești speriată, Kate. Aș vrea să pot să te iau și să 
plecăm amândoi undeva, departe. Aș vrea să pot ridica un scut 
în jurul tău, să nu te mai atingă nimic din toate astea. Să te 
apăr. 

— Ca Superman, zise Kate și-l ciupi în glumă. Superhombre... 

Greg îi ridică bărbia cu degetul. 

— Știu că treci prin momente grele. Toată povestea asta. 
Tina. Dar există totuși un lucru pe care poti conta, cuţulică: eu 
n-am să plec. Sunt aici, lângă tine, Kate. Nu plec nicăieri. Îţi 
promit. i 

Ea își rezemă capul de el și închise ochii. In clipa aceea se 
simţea apărată. Departe de toate. Sentimentul acesta era 


VP - 105 


singurul lucru de care se simțea în stare să se agațe acum. 
Dădu ușor din cap, cu fruntea lipită de trupul lui. 
— Știu. 


Capitolul 31 


Telefonul suna. Kate deschise năucă ochii. 

Se luminase bine de ziuă. Era aproape unsprezece. Probabil 
că fusese cu adevărat extenuată. Niciodată nu dormea până așa 
de târziu. Greg deja plecase. Telefonul sună a doua oară. Kate 
bâjbâi după receptor. 

— Alo?... 

— Kate? Scumpo! 

Sunetul acelei voci o traversă ca un flux de adrenalină pură. 

— Mami! Tu ești? 

— Da, eu sunt. Ce mai faci, iubito? Nu mă vor lăsa să vorbesc 
prea mult. Am vrut doar să-ţi dau de știre că suntem bine. 

— Doamne, cât am fost de îngrijorată, mami! Am aflat despre 
tata. Știu că e dat dispărut. Cei de la WITSEC au fost pe-aici. 

— Da, mi-au spus, zise mama ei. E dispărut de miercurea 
trecută. Nimeni n-are nicio veste de la el, Kate. Nu știm unde 
este. 

— O, Doamne, mamă, oftă Kate și închise ochii, rememorând 
imaginile acelea cumplite pe care le văzuse cu o seară înainte. 
Mami, nu știu dacă ai aflat, dar Margaret Seymour e moartă. 
Cavetti a fost pe-aici. Mi-a arătat niște fotografii cu ea. Ei cred 
că au fost cei din clanul Mercado. În încercarea de a obţine 
informaţii, probabil despre tata. Înspăimântător a fost, mamă. 
Au torturat-o pe sărmana femeie. Trebuie să ai grijă. S-ar putea 
să știe unde ești. 

— Noi suntem bine, Kate. Ne-au pus sub pază permanentă. 
Singurul lucru e că n-avem absolut nicio veste despre tatăl tău. 

— Ce ţi-au spus? întrebă Kate neliniștită, alungându-și teama 
că tatăl ei s-ar putea să fie cu adevărat mort. 

— Nu-mi spun nimic, scumpo. Nici nu știu ce să cred. 

— Nici eu. Ce face Em? Și Justin? i 

— Sunt bine amândoi, Kate, îi replică mama ei. Incercăm să 
ne purtăm cât mai normal cu putinţă. Em are un turneu 


VP - 106 


săptămâna asta. Se descurcă foarte bine. lar Justin e cum îl știi. 
A ajuns la aproape un metru optzeci. 

— Doamne, cât aș vrea să le aud vocile. 

— Nu se poate, Kate. Este cineva de la WITSEC aici cu mine. 
Și care îmi spune că acum trebuie să închid. 

— Mami... S-a mai întâmplat ceva despre care trebuie să știi. 
Ceva rău. Tina O'Hearn a fost împușcată. _ 

— Cerule mare, exclamă îngrozită mama ei. /mpușcată? 

— Pe stradă, chiar în faţa laboratorului. Poliţia spune că-i o 
chestie care ţine de bandele de cartier, dar să știi, mamă, că eu 
nu cred asta. Tina rămăsese ultima la laborator în locul meu. 
Cred că asasinii au confundat-o cu mine. 

— Kate, trebuie neapărat să te faci nevăzută. Trebuie să-i lași 
pe oamenii ăștia să te protejeze. 

— Dar mă protejează, mami, au trimis deja pe cineva aici. 
Doar că... 

— Și ea ce face, scumpo? întrebă Sharon. Sau a murit? 

— Nu, n-a murit, dar e într-o stare critică. Se luptă să reziste, 
dar au fost nevoiţi să-i facă deja vreo două operații. Și pur și 
simplu nu se știe dacă scapă. Mami, trebuie neapărat să ne 
vedem, mi-e așa de dor de voi. 

— Tare-aș vrea să se poată, Kate. Pe cuvânt aș vrea. Sunt 
anumite lucruri pe care le-am ţinut în mine multă vreme, și pe 
care acum trebuie să le afli și tu. Dar Kate... 

O voce masculină interveni pe fir, spunându-le că acum 
trebuie să închidă. 

— Mami! 

— Kate, ferește-te de pericol. Fă ce-ţi spun ei să faci. Acum 
mă obligă să plec. Te iubesc, scumpa mea. 

Kate sări în picioare, apucând telefonul cu ambele mâini. 

— Mami! exclamă ea cu ochii plini de lacrimi. Spune-le lui 
Justin și Em că-i iubesc. Spune-le că mi-e dor de ei. Și că vreau 
să vă văd pe toți cât mai curând. 

— Și nouă ne e dor de tine, Kate. 

Legătura se întrerupse. Kate rămase pur și simplu acolo, 
lăsând receptorul să-i cadă în poală. Măcar erau în siguranţă. 
Era cea mai bună veste pe care ar fi putut-o primi. 

Apoi îi trecu brusc ceva prin minte. Ceva important. Un lucru 
pe care-l spusese Sharon și care acum, când Kate îl tot 
rostogolea prin minte, nu părea să se potrivească deloc. 


VP - 107 


Margaret Seymour. Cavetti spusese că a fost ucisă undeva 
prin împrejurimile orașului Chicago. Joia trecută. Pentru 
informații. 

Joi... 

Și-atunci cum putea ucigașul ei să fi folosit ce aflase de la ea, 
ca să-l găsească pe tatăl lui Kate? Doar el dispăruse cu o seară 
înainte. 


Capitolul 32 


— Tatăl meu este mort, domnule agent Cavetti? 

Kate pătrunsese hotărâtă printre ușile de la biroul lui Cavetti, 
în Clădirea Javits din Federal Plaza, și se uita acum drept în ochii 
agentului WITSEC. 

Mai erau doi oameni acolo: Nardozzi, uscăţivul procuror 
federal, și un individ înalt, cu un început de chelie pe capul 
roșcovan, care rămăsese discret într-un colț. Fusese prezentat 
drept agentul special Booth de la FBI. 

— Pur și simplu nu știm, Kate, îi răspunse Cavetti, susținându- 
i privirea. 

— Ba eu cred că știți. Cineva a intrat pe furiș în apartamentul 
meu săptămâna trecută. Un zăvor transversal de la ușă, pe care 
noi nu-l folosim niciodată, era încuiat. La început m-am temut că 
s-ar putea să vrea cineva să mă omoare. Dar pe urmă mi-am 
dat seama, când au început să se întâmple toate astea... 

Kate se uită acuzatorla el. 

— Telefoanele mele sunt ascultate, domnule Cavetti? 

— Kate, se ridică agentul WITSEC și veni în fața biroului lui. 
Știi deja că agenţia noastră a fost compromisă. Una dintre 
agentele noastre a fost ucisă în mod bestial. Cineva încerca să 
obțină informaţii de la ea. Știm că avea legătură cu cazul tatălui 
tău. 

— Dar se pare că tatăl meu a dispărut de miercuri - nu-i așa, 
domnule agent Cavetti? vru să știe Kate. lar Margaret Seymour 
n-a fost ucisă decât în ziua următoare. Așadar, eu vă întreb din 
nou: Tatl meu este mort? 

— Domnișoară Raab..., zise Nardozzi, tușind să-și dreagă 
vocea. 


VP - 108 


— Herrera mă numesc, i-o tăie Kate săgetându-l cu privirea. 
Voi sunteţi cei care m-aţi pus sa-mi schimb numele. Mă cheamă 
Herrera. 

— Doamnă Herrera, se ridică procurorul în picioare. Ar trebui 
să știți că există în prezent peste patru mii cinci sute de oameni 
protejaţi prin intermediul Programului de Protecţie a Martorilor. 
Mulţi dintre ei sunt oameni obișnuiți, care n-au vrut altceva 
decât să facă lucrul care se cuvenea făcut, deși erau ameninţaţi 
cu represalii. Persoane din interior care au dezvăluit comiterea 
unor ilegalităţi, martori la infracțiuni. Alţii sunt personaje 
interlope, dintre cele mai cunoscute în lumea crimei organizate. 
Oameni care au dărâmat clanuri mafiote. Care au ajutat la 
pronunţarea a numeroase sentințe. Nume pe care toți le-ar 
recunoaște cu ușurință, în cazul în care ar fi divulgate. 

— Tot nu mi-aţi răspuns la întrebare, insistă Kate. 

— Există și alții - continuă procurorul din partea 
Departamentului Justiţiei, fără să-i răspundă direct - cu care 
autoritățile au încheiat, uneori, anumite înțelegeri strict 
confidentiale, și care ne-au ajutat pe o serie întreagă de fronturi 
de investigație. Siguranţa acestui tip de protecție - îi făcu un 
semn din cap să se așeze - de a le oferi o existență lipsită de 
pericole celor care își asumă riscuri considerabile, acceptând să 
depună mărturie, a devenit coloana vertebrală a sistemului 
federal de justiție, așa cum îl cunoaștem noi astăzi. lată de ce s- 
a reușit ca, în ultimele două decenii, crimei organizate să i se 
dea o lovitură serioasă. Este motivul pentru care comerțul masiv 
cu droguri a fost semnificativ redus. Și se prea poate să fie, de 
asemenea, motivul pentru care această ţară n-a mai fost 
atacată iarăși, după 11 septembrie. 

— De ce-mi spuneţi mie toate astea? se lăsă Kate să cadă 
într-un scaun, în faţa lor. 

— Pentru că, doamnă Herrera - agentul FBI din colț făcu un 
pas înainte - tatăl dumitale a cumpărat un telefon mobil, acum 
două săptămâni, pe numele fratelui dumitale. Adică Justin, 
parcă, nu-i așa? 

Surprinsă, Kate confirmă din cap, aproape reflex. 

— Nu s-a vorbit deloc la acest telefon, pentru o vreme. 
Situaţia s-a schimbat însă joia trecută. Adică în ziua de după 
dispariţia tatălui dumitale. S-a efectuat o convorbire la Chicago. 


VP - 109 


Kate simţi cum se aprinde în ea o scânteie mică, mică, de 
speranţă. 

— Numărul apelat, doamnă Herrera, zise tipul de la FBI, 
trântind un dosar pe masă în faţa ei, era linia securizată a lui 
Margaret Seymour. 

Kate clipi des. 

— Nu pricep. 

Ce încercau ei să spună, că tatăl ei trăiește? 

— Kate, un bărbat cu semnalmentele tatălui tău a urcat într- 
un avion miercuri seară, într-un oraș al cărui nume nu-l vom 
menţiona, îndreptându-se spre Minneapolis, spuse Phil Cavetti, 
punându-i sub ochi niște hărtii. Biletul a fost emis pe numele 
unui oarecare Kenneth John Skinner, broker de asigurări din 
Cranbury, New Jersey, care a reclamat că i se furase permisul de 
conducere în urmă cu peste doi ani. Ne-am dus cu 
semnalmentele tatălui tău la diverse agenţii de închiriere a 
mașinilor de pe aeroportul din Minneapolis. De la agenţia 
Budget din aeroport a fost închiriată o mașină pe numele 
aceluiași Kenneth John Skinner, care a returnat-o două zile mai 
târziu. Conform datelor din registrele agenţiei, hodometrul 
înregistra o mie o sută patruzeci și opt de kilometri parcurși. 

— OK..., dădu Kate din cap, neștiind ce-ar trebui să simtă. 

— O mie o sută patruzeci și opt de kilometri, cum sunt destul 
de sigur că vei constata și tu, este aproximativ distanţa pe 
șosea dintre Minneapolis și Chicago, dus-întors. 

Kate se uită lung. Pentru o secundă, o scânteiere de bucurie îi 
încălzi sângele. Practic spuneau că tatăl ei trăiește! 

Bucuria îi fu apoi zdrobită de tăcerea lor îngheţată. 

— In sistemul GPS al mașinii fusese introdusă o solicitare de 
direcționare, Kate. Sistemul a fost programat pentru Parcul 
Industrial Barrow din Schaumburg, statul Illinois, la câţiva 
kilometri în afara orașului. 

— OK..., zise Kate și inima îi bătea mai repede acum. 

Cavetti împinse o fotografie spre ea. Una dintre cele care 
înfățișau scena morții lui Margaret Seymour. 

— Locul unde a fost omorâtă Margaret Seymour este un 
depozit neocupat din Parcul Industrial Barrow, Kate. 

Lui Kate i se opri inima în loc. Dintr-odată îi deveni limpede la 
ce se gândeau ei. 

— Nu! 


VP - 110 


— Ştii deja că tatăl tău a dispărut în ziua anterioară celei în 
care a fost ucisă agenta Seymour. Noi credem că pe tatăl tău s- 
a dus să-l întâlnească agenta Seymour. 

— Nu! scutură Kate din cap, ridicând de pe masă fotografia lui 
Margaret Seymour; simţea că-i vine rău de la stomac. Ce vreţi 
să spuneți? 

Începea să simtă o slăbiciune în tot corpul. 

— Permisul acela de conducere a fost furat în urmă cu peste 
doi ani, Kate. S-au emis și cărţi de credit pe același nume. Cred 
că trebuie să-ţi dai și tu seama că persoana care a făcut asta 
plănuia lucrurile de foarte multă vreme. 

— E o nebunie! se ridică în picioare Kate, uitându-se cu mânie 
la ei. 

Ei nu credeau că Margaret Seymour a fost ucisă de cineva 
care voia să afle unde este tatăl ei. Ei credeau că e/o ucisese. 
Că Își asasinase propria agentă de protecție. 

— Deci, revenind la întrebarea ta - se lăsă Phil Cavetti pe 
spate -, adică dacă tatăl tău este viu sau mort, mă tem că 
situaţia e cu mult mai complicată decât atât, Kate. 


Capitolul 33 


— Nu! ridică tonul Kate, scuturând neîncrezătoare din cap. Vă 
înșelaţi! Indiferent ce-ar fi făcut, tatăl meu nu este un ucigaș. 

Ochii ei se opriră pe cumplita fotografie de la locul crimei. 
Imaginea lui Margaret Seymour, cu faţa golită de orice expresie, 
mai că o făcu să icnească de greață. 

— Nu în felul ăsta! 

— Ea s-a dus acolo ca să-l întâlnească pe tatăl tău, Kate, 
spuse Cavetti. El a fugit din locul unde se afla cu familia voastră. 
Măcar atâta lucru știm deja. 

— Putin îmi pasă! exclamă ea, cu faţa roșie de ciudă; era 
imposibil, mult prea oribil ca să se gândească măcar la așa 
ceva. Voi l-aţi nimicit pe tatăl meu, făcând să fie condamnat. l- 
ați distrus viața. N-aveţi nici măcar dovada că încă mai trăiește. 

Ridică dosarul. Îi venea să dea cu el de pereţi. | se învârtea 
capul. Încercă să se concentreze asupra datelor concrete. 


VP - 111 


Cineva cumpărase totuși un telefon mobil, pe numele fratelui 
ei. Asta nu putea s-o conteste. Cineva se urcase într-un avion cu 
destinaţia Minneapolis, în seara în care dispăruse tatăl ei. 
Cineva o sunase pe Margaret Seymour. Și închiriase o mașină. 
Datele rămase în sistemul GPS conduceau la locul crimei. Notita 
mâzgălită de Margaret Seymour. 

MIDAS. 

De ce...? 

— De ce-ar fi vrut el s-o ucidă? se răsti Kate la ei. Ce motiv ar 
putea avea s-o omoare exact pe singura persoană care încerca 
să-i protejeze viața? 

— Poate că ea știa ceva ce el nu voia să se afle, răspunse 
Booth, tipul de la FBI, dând din umeri. Ori să acopere vreun 
lucru descoperit de ea. 

— Dar voi aţi ști deja chestia asta, se răsuci Kate spre Cavetti. 
Dumneata erai superiorul direct al lui Margaret Seymour. Și 
orice lucru descoperit de ea ar face parte din dosarul tatii. La 
naiba cu ea de treabă, aici vorbim despre tatăl meu! 

— Indiferent despre ce-a fost vorba, știm că el s-a dus acolo 
ca să se întâlnească cu ea, Kate, se mulţumi agentul WITSEC s-o 
privească lung. Cât despre restul - poţi și tu să faci legăturile. 

Kate se lăsă să cadă înapoi pe scaun. 

— Poate că a făcut vreo tâmpenie, cine știe ce alegere 
greșită, care l-ar fi pus într-o lumină proastă. Nu știu de cea 
încercat s-o contacteze pe Margaret Seymour. Poate că-l 
urmărea cineva. Ori poate că ea l-a contactat pe el. Dar 
fotografiile acelea... 

Scutură din cap, cu ochii lărgiţi de groază. 

— Ce-au putut să-i facă bietei femei... Tatăl meu n-ar fi fost în 
stare de așa ceva. Nu-i un ucigaș. Dumneata îl cunoști, domnule 
agent Cavetti! Cum ţi-ar putea trece măcar prin cap că ar putea 
fi el? 

Brusc, Kate avu conștiința clară a unui adevăr care-i provoca 
dezgust. 

Zăvorul. De la apartamentul ei. 

Își întoarse privirea spre Cavetti. 

— Din cauza asta nu m-aţi anunţat, nu-i așa? După ce Tina a 
fost împuşcată. Voi erati. Voi aţi intrat pe furiș în apartamentul 
meu. Vă foloseaţi de mine ca să-l găsiţi pe tatăl meu. Voiaţi să 
aflaţi dacă a luat legătura cu mine. 


VP - 112 


Cavetti îi susținu privirea fără umbră de jenă. 

— Kate, n-ai idee ce miză importantă există în cazul acesta. 

— Atunci spune-mi dumneata, domnule agent Cavetti! se 
ridică iar în picioare Kate. Spune-mi care-i miza, și am să-ți spun 
și eu. Tatăl meu s-ar putea să fie mort. Sau mai rău - arătă spre 
fotografie - poate că a făcut asta. Și am o prietenă care se luptă 
să supravieţuiască, cu un glonte în cap care probabil că-mi era 
destinat mie. Asta e miza, domnule agent Cavetti, pentru mine. 
Indiferent care-ar fi miza pentru dumneata, sper să merite toate 
astea! 

Kate își apucă poșeta și se îndreptă spre ușă. 

— Va încerca să te contacteze, doamnă Herrera, spuse tipul 
de la FBI. Se va declanșa o alertă pentru el, ca pentru orice 
persoană dispărută. Dar îţi dai seama că noi ne referim la mai 
mult decât atât. 

— Am văzut fotografiile, domnule agent Cavetti, scutură Kate 
mânioasă din cap. Și nu ela fost. Nu tatăl meu e responsabil - 
indiferent unde-ar conduce legăturile logice. El a depus mărturie 
pentru voi. A făcut închisoare. Dumneata ești acela care se 
presupune că ne protejează pe noi, așa că fă-ţi datoria și 
protejează-ne, agent Cavetti. Dacă ești așa de sigur că tatăl 
meu trăiește - atunci găsește-l! Găsește-/! 

Kate deschise ușa. 

— Sau îţi dau cuvântul meu că o să-l găsesc eu. 


Capitolul 34 


Trage... 

Kate se aplecă în față, împingând cu picioarele în podeaua 
schifului de antrenament. _ 

Trage... La fiecare cinci secunde. In cadență perfect ritmată. 
Cu mușchii încordați. 

Apoi plutește... 

Bărcuța ușoară cu vâsle Peinert X25 aluneca rapid și cu grație 
pe apele râului Harlem. Razele soarelui de dimineaţă devreme 
scânteiau reflectate în blocurile de pe marginea râului. Kate 
răsucea  vâslele, aplecându-se înainte, simțind cum se 
înviorează treptat. Vâslea cu mișcări fluide și în ritm compact. 


VP-113 


Trage... 

Își descărca tot ce-avea pe suflet acolo, pe râu: toată mânia. 
Îndoiala. Vâslea de două ori pe săptămână, punctuală ca un 
ceasornic, înainte de serviciu. Pe frig și pe ploaie. Pe sub 
pasarelele trenului urban, pe lângă Baker Field spre fluviul 
Hudson. Trei kilometri. Avea nevoie să facă asta - ca sa-și ţină 
în frâu diabetul. Dar astăzi avea nevoie de asta doar pentru 
împăcare sufletească. 

Trage... 

Kate se concentra pe cadență. Ca-n meditaţiile Zen, două 
respiraţii la fiecare lovitură de vâăslă. Cu pulsul urcându-i până 
spre 130. Stropii de apă o izbeau în faţă. Costumul din neopren 
îi stătea lipit de corp. Îşi lăsă privirea să alunece pe dârele de 
spumă din urma bărcii, ca niște urme de schiuri perfect 
desenate în zăpadă. 

Trage... 

Nu-i credea. Pe agenţii WITSEC. Cum ar putea ea să-i creadă? 
Nu fuseseră în stare nici măcar să dovedească dacă tatăl ei e 
viu sau mort. 

Ea crescuse cu el. El îi dăduse toată dragostea lui - indiferent 
ce-ar fi făcut. Întotdeauna venea s-o vadă la concursurile de 
canotaj. O ajutase mereu să-și simtă rădăcinile tari. O ajutase 
să-și depășească boala. O învățase să se lupte. 

Trebuia să creadă și ea pe cineva, nu? 

Cei de la WITSEC încercau să protejeze ceva. Practic, se 
folosiseră de ea - ca să ajungă la el. „Nu știi ce miză importantă 
există în acest caz”. 

Durerea începu să se intensifice în pieptul ei. Ba da, știu. 

Kate ajunsese la faleza de pe partea cealaltă a râului faţă de 
Baker Field, parcurgând un pic peste un kilometru și jumătate. 
Acolo întoarse barca și-și căută ritmul potrivit pentru înaintarea 
împotriva curentului. 

La fiecare patru secunde, de-aici. 

Mama ei, își zise Kate, știa și ea ceva. „Sunt anumite lucruri 
pe care le-am ținut în mine multă vreme, și pe care acum 
trebuie să le afli și tu..." 

Ce? Ce anume încerca ea să spună? 

Nu-i deloc cinstit că a trebuit să fie despărțită de ei. De 
Sharon, de Justin și de Em. Nu era cinstit că ei sunt obligați să 
treacă prin asta fără ea. 


VP - 114 


Două echipaje de opt fără cârmaci de la Universitatea 
Columbia se antrenau și ele pe râu. Debarcaderul cu hangar 
pentru bărci Peter Jay Sharp, unde își ţinea și ea schiful de 
antrenament, se afla la mică depărtare în faţă. 

Kate porni hotărâtă pe ultimele două sute de metri. 

Își înteţi vâslitul, revenind la mișcarea pe care o practica în 
colegiu, cu picioarele împingând tare în jos și trupul aplecat mult 
în faţă spre pupa bărcii. Ambarcaţiunea despică atunci suprafaţa 
apei într-o poziţie orizontală perfect echilibrată. 

Mai repede. 

Inteţi ritmul, o bătaie la fiecare trei secunde. Picioarele 
mișcându-i-se la unison perfect cu brațele. Kate simţi cum i se 
încordează mușchii spatelui, inima bătându-i din ce în ce mai 
repede. Cu plămânii în flăcări. 

Pe ultimii cincizeci de metri acceleră cadența până la un 
sprint total, fără economie de forțe. Kate aruncă o privire peste 
umăr, în spatele ei - debarcaderul era acum foarte aproape. 
Trage, trage... Kate făcu o grimasă, simțind cum îi explodează 
plămânii de arsură. 

In sfârșit se relaxă, lăsând bărcuța zveltă să alunece prin 
imaginara linie de finiș. Kate lăsă vâslele din mână și-și aduse 
genunchii la piept, strâmbându-se de durere. Își împinse 
ochelarii de protecţie Oakley în sus pe frunte și-și lăsă capul să 
cadă peste braţele încrucișate. 

Ce fel de bestie crudă își închipuie ei că ar fi tata? 

Işi lăsă mintea să rătăcească înapoi spre imaginea acelor 
cumplite fotografii de la locul crimei. Imaginea sărmanei femei, 
bătută și ucisă. Ce anume ar fi putut ea să știe, încât el să fie 
capabil de așa ceva, doar ca să afle? Ce motiv ar fi avut? N-avea 
niciun sens - oricare-ar fi fost faptele concrete. 

Brusc, ideea o înspăimânta. Toată viaţa ei o înspăimânta. 

Kate trase vâslele înăuntru și lăsă bărcuţa să alunece singură 
spre debarcader. Vocea se întorsese - vocea aceea din capul ei 
care-l apărase abia ieri cu atâta vigoare. 

Doar că de data aceasta spunea altceva. O îndoială pe care 
ea nu putea s-o ignore. 

Cine naiba ești tu, tati? 

Cine? 


VP - 115 


Insul care privea stătea undeva sus pe mal. Așezat pe capota 
mașinii, cu binoclul îndreptat spre râu. Se uita la fată. 

O urmărise de multe ori - o văzuse scoțându-și afară 
ambarcaţiunea cu dungi albastre, în ceața dimineții. De fiecare 
dată la aceeași oră. Șapte dimineaţa, miercurea și sâmbăta. 
Același traseu. L/ueva o truene. Fie soare, fie ploaie. 

Nu-i o mișcare deşteaptă, fetiţo. Mestecă alene cocoloșul din 
frunze de tutun adunat în căușul obrazului. Râul poate fi 
periculos. 

I se pot întâmpla niște lucruri foarte rele acolo unei fete 
drăguțe ca tine. j 

Era puternică, își zise cel care privea, impresionat. Intr-un fel, 
chiar o admira. Întotdeauna dădea tot din ea, nu făcea 
economie de efort. Lui îi plăcea că, de fiecare dată, ea accelera 
ritmul pe ultimii metri, exact ca o campioană adevărată. 
Participa cu tot sufletul. Cel care privea chicoti în sinea lui. Nu 
mulți bărbaţi ar reuși să i-o ia înainte. 

Se uită la ea cum se saltă pe ponton, își pune deoparte 
vâslele și apoi trage bărcuţa zveltă pe uscat. Cum își scutură 
părul ud de sudoarea sărată și de apa râului. 

Es bonita!” Într-un fel, el spera că nu va fi niciodată obligat 
să-i facă ceva sau să-i provoace vreun rău. li plăcea să se uite la 
ea. Aruncă binoclul pe scaunul din Cadillacul Escalade, lângă 
arma TEC-9. _ 

Dar dacă va fi obligat, que /ăstima...!! işi băgă înapoi sub 
cămașă lanţul gros de aur cu o cruce atârnată de el. 

Ea ar trebui să știe mai bine decât oricine altcineva. Râul e un 
loc periculos. 


Capitolul 35 


Kate rămăsese acasă în seara aceea. Greg trebuia să facă un 
ultim schimb de noapte la secţia de urgenţă, pentru o vreme. li 
promisese că își va schimba programul, ca să poată fi cu ea 
acasă în timpul nopţii. Atunci se simțea Kate singură cel mai 
tare. 


10 E frumușică (în spaniolă). 
11 Ce păcat (în spaniolă). 
VP - 116 


S-a străduit să-și umple timpul lucrând la teza ei de doctorat, 
Trypanosoma cruzi și strategiile moleculare ale agenților 
patogeni  intercelulari în interactiune cu  celulele-gazdă. 
Trypanosoma erau niște paraziți care blocau fuziunea 
lizozomilor în membrana plasmatică, fenomenul care stimula 
refacerea celulelor. Destul de specios subiect, își dădea seama 
Kate, și ilizibil - doar dacă nu se întâmpla să te numeri printre 
cei paisprezece oameni din lume pe care realmente îi excita 
ideea de exocitoză lizosomatică. g 

Astă-seară nici Kate nu se mai număra printre ei. Işi împinse 
ochelarii în sus pe frunte și stinse calculatorul. 

Dubiile în privința tatălui ei continuau s-o sâcâie. Ce să 
creadă. În cine să aibă încredere. Oare era viu sau mort? Acesta 
era omul cu care trăise alături toată viaţa ei - pe care îl respecta 
și-l adora, care o crescuse, care-i formase valorile morale, care-i 
fusese întotdeauna sprijin. lar acum habar n-avea ce fel de om 
era el de fapt. 

Ceva îi fulgeră prin minte. Kate se ridică și se duse la vechiul 
dulap irlandez pe care-l găsiseră într-un talcioc și în care ţineau 
acum televizorul. Îngenunche, deschizând sertarul de jos. Împins 
în fund, sub o bluză veche Brown și un teanc de manuale și 
reviste, dibui ceea ce dosise mai demult acolo. 

Mapa cu fotografii și amintiri pe care o găsise în comoda 
părinţilor ei, acum mai mult de un an. 

Kate nu prea avusese niciodată suficient curaj ca să se uite 
prin ea. 

Închise sertarul și luă mapa cu ea pe canapea, unde se 
ghemui cu genunchii ridicaţi și rezemaţi de perne. Lăsă 
conţinutul să alunece pe cufărul antic și de demult care le 
servea drept măsuţă de cafea. 

Erau o mulţime de chestii vechi pe care ea nu le mai văzuse 
niciodată. Lucruri de-ale tatălui ei. Câteva instantanee cu el și 
Sharon de pe vremea când erau amândoi la colegiu. Sfârșitul 
anilor 1960, cu părul lung lăsat pe umeri și tot tacâmul 
perioadei. Câteva certificate de evaluare a unor pietre prețioase. 
Programul ceremoniei lui de absolvire de la Universitatea New 
York, în 1969. 

Alte câteva lucruri care datau dintr-o perioadă mult mai 
veche. 

Kate nu le mai văzuse niciodată, pe niciunele. 


VP - 117 


Scrisori către mama lui, Rosa, cu litere măzgălite de o mână 
încă neformată, aproape imposibil de descifrat. Din tabără. Din 
câteva călătorii făcute demult. Kate își dădu seama că nu știe 
foarte multe despre trecutul tatălui ei. Anii copilăriei lui fuseseră 
întotdeauna învăluiţi în ceaţă. 

Mama lui venise din Spania. Kate nu știa practic nimic despre 
bunicul ei. Murise în Spania când Ben era încă mic. Un accident 
de mașină sau așa ceva. La Sevilla. Exista o numeroasă 
comunitate evreiască acolo. 

Kate scoase din teanc o fotografie alb-negru, cu colțurile 
îndoite de scurgerea vremii, în care se vedea o femeie arătoasă, 
purtând o pălărie elegantă, stând în picioare la braţul unui 
bărbat firav, cu o pălărie de fetru pe cap, în faţa unei cafenele. 
Probabil acolo, în Spania. 

Fu convinsă că se uită la bunicul ei. 

Kate zâmbi. Rosa era foarte frumoasă. Brunetă, cu trăsături 
europene, și un aer mândru. Tot ce știa Kate despre ea era că 
avea o mare pasiune pentru muzică și pictură. 

A mai găsit și altele. Una cu Rosa călare, la ţară, purtând un 
costum de amazoană și cizme de călărie, cu părul împletit în 
cozi. Și o alta, în tramvai, într-un oraș pe care Kate nu-l 
recunoștea, ținând în brațe un bebeluș pe care Kate îl recunoscu 
ca fiind tatăl ei. Îi putea identifica trăsăturile familiare pe chipul 
lui de bebeluș. Trăsăturile eí... Mai că-i dădură lacrimile, lacrimi 
de bucurie. De ce fuseseră ascunse aceste fotografii? Erau 
fascinante. Găsea o întreagă istorie de familie aici, a unei familii 
pe care ea n-o cunoscuse niciodată. 

Kate scrută atent chipul încă nematurizat al omului care o 
crescuse. Ce era mai ușor de acceptat, se întrebă ea, faptul că 
zace mort undeva, asasinat fiindcă a trădat? Sau faptul că e viu? 
Ascunzându-se nu știu unde, după ce și-a abandonat familia. Și 
după ce-a comis această crimă abominabilă. 

Kate strânse vraf fotografiile și scrisorile vechi. Afară era un 
agent federal într-o mașină fără însemne, pus acolo ca s-o 
protejeze. Poate că Ben se dusese să se întâlnească cu Margaret 
Seymour. Poate că avea ceva ce trebuia neapărat să discute cu 
ea. Dar nu el a ucis-o. Kate // cunoștea pe tatăl ei. Putea să se 
uite la aceste fotografii și s-o citească pe faţa lui. 

Era convinsă. 


VP - 118 


Kate începu să îndese totul înapoi în mapă. În timp ce-o făcea, 
o ultimă fotografie de la fundul teancului căzu afară. 

Era o poză de format mic, îngălbenită de vreme, în care 
fusese surprins tatăl ei adolescent. Ca o poză făcută cu un 
aparat vechi Kodak. Tinea de după umeri un alt bărbat, pe care 
Kate nu-l recunoștea, cu câţiva ani mai mare. Și să fi vrut, lui 
Kate nu i-ar fi putut scăpa asemănarea dintre ei. 

Stăteau în faţa unor porți mari din lemn. Părea să fie intrarea 
către o proprietate de la ţară, ori poate o fermă mexicană 
veche, o crescătorie de vite din Vest, cu munţi în depărtare. Pe 
dos era scris ceva: Carmenes, 1967. Ceea ce înseamnă că avea 
vreo optsprezece ani. E 

Carmenes... Unde-i asta? /n Spania? 

Kate întoarse iarăși poza cu faţa. Deasupra porţii din fundal 
era scris un nume. Încercă să-l deslușească - erau litere din 
lemn, parţial umbrite, greu de descifrat. Trase fotografia mai 
aproape și-și miji ochii. 

Sângele îi îngheţă în vene. 

Işi fixă din nou privirea pe poză, cercetând numele aproape 
ilizibil. Wu se poate... Se repezi spre birouaș. Țineau și o lupă 
acolo. Deschise cu un gest brusc sertarul de sus. Găsi lupa și 
mătură tot de pe măsuţă, cu inima bătându-i acum să-i spargă 
pieptul. Apropie lupa de fotografie și se uită iar, atent. 

Nu la cei doi tineri bărbați din prim-plan, ci, cu respirația 
tăiată, cu neîncredere totală, deasupra lor. 

La numele de pe poartă. 

Nevoia urgentă să vomite o cotropi pe Kate. Îi cutremură 
fiecare os din trup. Işi aţinti privirea încordată pe chipul 
adolescentin al tatălui ei - al bărbatului care, într-o zi, urma s-o 
crească pe ea. În acel moment și-a dat seama că nu-l cunoaște. 
Nu-l cunoscuse niciodată. Nu știuse niciodată de ce-ar putea fi 
capabil. Sau ce-ar fi putut să facă. 

Numele scris pe poarta de deasupra capului tatălui ei era 
Mercado. 


VP - 119 


PARTEA A TREIA 


Capitolul 36 


Chiar și pe întuneric, bărbatul de la volan putea observa că 
terenul se schimbă. Câmpiile joase din Indiana și Ohio 
rămăseseră de mult în urmă. Autostrada interstatală șerpuia 
prin văile ținutului deluros al Pennsylvaniei. Spre est. 

Nu mai sunt decât câteva ore... 

Șoferul deschise radioul, luptându-se cu oboseala. Conducea 
întruna de atâtea ceasuri, încât nici nu le mai ţinea socoteala. 
Apăsă butonul de căutare rapidă, prin pârâiturile posturilor de 
discuţii pentru insomniaci și muzică country, până găsi unul care 
difuza muzică de acum câteva decenii, mai pe gustul lui. Tocmai 
cânta melodia celor de la Creedence Clearwater Revival, „Have 
You Ever Seen the Rain?” 

Ochii lui Benjamin Raab ardeau. 

Acum îl chema Geller, numele sub care trăiau de un an 
încoace. 

Sau Skinner - cum scria pe permisul lui de conducere? N-avea 
nicio importanță. Erau doar niște nume la care el nu se va mai 
întoarce niciodată. Raab susținuse mereu, în afaceri, că 
pregătirea temeinică era una dintre calităţile lui principale. 

Și se pregătea de foarte multă vreme, deja, pentru ceea ce 
făcea acum. 

Raab prinse cu coada ochiului reflexia propriului chip în 
oglinda retrovizoare. Ochii lui își pierduseră blândeţea și lumina 
din ultimii douăzeci de ani. Zâmbetul lui... Nu mai era sigur dacă 
își amintește, măcar, cum să zâmbească. Totul era acum în 
trecut, îngropat în trăsăturile fostei lui feţe. 

Fosta lui viață. 

Știa că a făcut niște lucruri pe care ei nu le vor înțelege 
niciodată. Că era mânat de o latură a lui însuși pe care n-o 
dezvăluise niciodată. Urâţenia... făcea parte din tot ceea ce se 
petrecuse. Îi răpise tot ce avea. Se gândi la durerea pe care le-o 
provocase tuturor. Toate minciunile pe care trebuise să le 


VP - 120 


îndure. Îl duruseră. ÎI duruseră, până se forțase singur să uite. 
Să îngroape totul în trecut. Il dureau chiar și acum. 

Și totuși, trecutul nu moare, nu-i așa? 

Raab își aminti cum Kate îi luase mâna în seara aceea, după 
ce totul ieșise la iveală. „Nu vreau decât să știu că omul care a 
intrat astă-seară pe ușa aia e același cu omul pe care îl știu de-o 
viață”. 

Și cum el se uitase la ea și îi răspunsese: „Eu sunt omul 
acela”. 

Eu sunt omul acela. 

Un Chevy Blazer cu numere de Pennsylvania îl depăși în 
trombă, făcându-l pe Raab să-și aducă aminte de jocul pe care-l 
jucau copiii lui când plecau în vreo călătorie mai lungă cu 
mașina. 

„Văd un P!” Statul Pennsylvania. Aproape că-l auzi pe Justin 
strigând de pe bancheta din spate: „Uite-un M!” 

Și Emily răspunzând: „New Hampshire. «Trăiește liber, sau 
mori»!”1? 

Un zâmbet se desenă pe buzele lui Raab. Ce se mai duelau 
Justin și Em, ca doi boxeri în ring, până ce devenea clar că Justin 
memorase toate cele cincizeci de state, iar Em îl acuza că 
trișează, dând ochii peste cap și declarând că oricum e un joc 
tâmpit, pentru mucoși... 

Un fior de totală singurătate și izolare îl cutremură. Îi era atât 
de dor de ei, de toți. Și totuși, nu exista niciun dubiu. Va face 
ceea ce trebuie să facă. Într-o zi, poate că ei vor înţelege. Poate 
chiar îl vor ierta. Nu fusese omul pe care îl credeau ei, dar nu 
minţise niciodată într-o anumită privinţă. Familia e lucrul cel mai 
important, le spusese el mereu. Întotdeauna e vorba de familie. 
Raab trecu pe banda stângă, în spatele unui camion. Un /. 
Illinois. Țara lui Lincoln! aproape că se auzi exclamând cu voce 
tare. Sângele se spală cu sânge, își spuse în gând. Acesta este 
codul. Legea după care trăia el. Făcea parte din fiinţa lui. 
Existau niște lucruri care se cereau îndreptate. Nu se va opri 
până nu le va vedea înfăptuite. Vânătoarea abia începuse. Și 
acum era vorba tot despre familie. 


12 Motto-ul statului New Hampshire, adoptat în 1945. 
VP - 121 


Capitolul 37 


Kate nu prea reușea să se concentreze la serviciu, a doua zi. 

S-a străduit cât a putut să nu se mai gândească: asaltul 
întrebărilor declanșate de fotografia cu tatăl ei, în seara 
anterioară. S-a încăpățânat să se uite mai departe în microscop, 
înregistrând rata de divizare a celulelor stern, citoza fagocitară a 
lui Tristan și Isolda. Dar nu vedea în faţa ochilor decât poarta 
aceea, numele acela care-i îngheţa sângele în vene. 

Kate înțelegea acum cât de mult din viaţa ei fusese o 
groaznică minciună. 

După ce se uitase îndelung la fotografie, Kate căutase date 
despre localitatea Carmenes pe Internet. Nu era în Spania, așa 
cum crezuse ea. Era în Columbia. 

Columbia. De unde veneau cei din clanul Mercado. 

În clipa aceea, totul s-a schimbat în viaţa lui Kate. Își dorea 
să-l creadă, să se gândească la el așa cum fusese mereu. Dar 
pentru a doua oară l-a văzut pe tatăl ei ca pe o persoană diferită 
de omul pe care credea că-l cunoaște. Nu ca pe o victimă, ci ca 
pe cineva cu un trecut întunecat - un trecut fără legătură cu al 
ei. Cu un secret teribil și uriaș. Un secret care schimba totul. Și o 
înfricoșa. O umplea de groază. 

Viaţa familiei ei fusese distrusă, prietena ei cea mai bună 
împușcată. Muriseră oameni, uciși pentru ca acea minciună să 
rămână nedescoperită. 

Ce cauti tu în fata acestei porți, tati? 

Agenţii WITSEC știau despre asta? Mama ei știa? Știuse, în toți 
acești ani? Să fie totul doar o minciună, orice lucru din trecutul 
lui, afacerile lui, procesul? De fiecare dată când el o cuprinsese 
cu braţele? 

Își aminti glasul mamei ei: „Sunt anumite lucruri pe care le- 
am ținut în mine multă vreme, și pe care acum trebuie să le afli 
și tu...” 

Ce lucruri? se ridică în picioare Kate din fața microscopului. 

Ce încercai tu să-mi spui, mamă? 

În noaptea precedentă, când Greg venise în sfârșit acasă, 
văzuse imediat pe faţa ei că s-a întâmplat ceva. 

Kate frunzărea printr-un teanc de mesaje e-mail și scrisori mai 
vechi, primite de la mama ei, de la Justin și de la Emily, pe 


VP - 122 


parcursul anului trecut. Simţea nevoia să fie mai aproape de ei. 
Mama o lăsase pe Emily să meargă singură la un concert, 
pentru prima dată. Third Eye Blind, formaţia preferată a lui Em. 
Kate aproape că putea simți bucuria înfrigurată a surorii ei. Era 
în al nouălea cer... 

— Ce s-a întâmplat, Kate? 

Kate îi întinse fotografia pe care o găsise, cu tatăl ei. 

La început, Greg n-a părut surprins. Sau măcar mânios. Dar 
după ce și-a concentrat privirea pe literele de deasupra capului 
lui Ben, ochii i s-au deschis mari. 

— Nu înţeleg... Trebuie să existe un motiv, Kate. 

O expresie de uimire se desenase pe faţa lui. 

— Ce motiv, Greg? Ce fel de motiv crezi tu că ar putea să 
existe? Că e un mincinos. Că toată viaţa ne-a ascuns ceva. Că 
realmente el are /egături cu oamenii ăștia îngrozitori. Cum se 
poate așa ceva, Greg? Că realmente el a comis faptele acelea 
abominabile... lmi pare rău. Dar eu pur și simplu nu mă mai pot 
ascunde de povestea asta. Trebuie să știu. 

— Trebuie să știi ce, Kate? zise Greg, lăsând jos fotografia și 
așezându-se la masă în faţa ei. Că tatăl tău nu era cine credeai 
tu că este? Acum avem viaţa noastră - nu pe-a lui. Nu știu ce-a 
făcut el, dar ceea ce știu cu certitudine e că tu n-ai să afli 
uitându-te printr-un microscop. Povestea asta e periculoasă, 
Kate. Oamenii aceia de afară - avem nevoie de ei. Nici nu suport 
să mă gândesc că ţi s-ar putea întâmpla și ţie ce i s-a întâmplat 
Tinei. 

Greg are dreptate, își dădu seama Kate, uitându-se lung în 
jurul ei. Răspunsul nu se află sub lentila unui microscop. 

Era cât se poate de real și de înfricoșător, și ea nu știa cum să 
procedeze pentru a-l găsi, sau ce anume va găsi, atunci când 
chiar va dibui răspunsul. Sau măcar în cine ar putea avea 
încredere. 

Dar trebuia să știe. Fotografia aceea schimba totul. 

Pentru că numele acela de pe poartă, care o îngrețoșa - 
Mercado -, însemna că nu mai e vorba doar despre el, despre 
tatăl ei. Numele acela de pe poartă făcea să fie vorba și despre 
ea. 

Despre fiecare amintire, fiecare atingere pe care o simţise. 
Fiecare moment de bucurie și hohot de râs din viaţa ei. 


VP - 123 


Agenţii WITSEC n-o vor lăsa pe Kate să-și vadă familia. Va 
trebui să găsească altă cale. 

Greg avea dreptate, răspunsul nu poate fi găsit sub o lentilă. 

Era undeva acolo, la vedere. lar Kate avea deja idee unde. 


Capitolul 38 


În dormitorul căsuţei ei cu pereţi din lemn vopsiți în alb, 
Sharon începu să scrie, bătând cuvintele pe tastatura 
calculatorului. „Kate...” 

Avea un milion de lucruri pe care voia să i le spună. 

„În primul rând, vreau să-ți spun cât de mult îmi lipsesti și cât 
de mult te iubesc - și cât de mult mă întristează faptul că ai fost 
în pericol din cauza noastră. Dar sunt niște lucruri, lucruri pe 
care și eu aproape le-am uitat, care trebuie să fie spuse. Timpul 
e de vină, să știi. Timpul și speranța. Speranta că trecutul va 
rămâne în urmă - ceea ce nu se întâmplă niciodată. Și că 
persoana în care te transformi, evoluând, nu va mai fi persoana 
care ești acum”. 

Un vânt rece sufla dinspre golf, făcând să zdrăngăne 
fereastra. „E târziu. Justin și Em dorm. La ora asta din noapte, 
Kate, am senzația că am rămas numai noi două”. 

jos la parter, o agentă stătea trează până dimineaţa. 
Telefoanele lor aveau dispozitiv de urmărire. Peste drum de 
casa lor era întotdeauna o mașină. 

„Copiii rezistă destul de bine, cred. Le e dor de tatăl lor. Le e 
dor de o mulțime de lucruri. De viata lor de altă dată. De tine. 
Sunt încă doar niște copii, și se simt derutați. Au tot dreptul să 
fie așa. Așa cum sunt convinsă că te simti și tu. 

Tatăl tău s-ar putea să fie mort - sau poate că nu, n-am idee. 
Dar sunt convinsă că n-am să-l mai revăd niciodată. Indiferent 
ce-ar fi făcut, nu-l judeca prea aspru. Te iubește sincer. 
Intotdeauna te-a iubit. V-a iubit pe toți. A încercat să vă 
protejeze în toti acești ani. E greu să tii secrete. iţi ard sufletul, 
până se face gaură pe dinăuntru. E cu mult mai ușor să uiti. 

Așa că hai să-ți spun, Kate... acum”. 

Sharon scrise mai departe. Scrisese totul acolo, toate lucrurile 
pe care se simțea obligată să le spună. Semnificaţia 


VP - 124 


medalionului pe care i-l lăsase lui Kate. Toate lucrurile pe care 
Kate trebuia să le știe. Despre tatăl ei. 

Îi spuse până și unde locuiau acum. 

Ce mult și-ar fi dorit să spună: „La naiba cu toate, Kate, vino 
încoace, vino. Ne e atât de dor de tine. Avem nevoie să fim 
împreună. Nu-mi pasă de regulile lor afurisite. Găsește-ne, 
iubito. Vino. Trebuie să afli adevărul..." 

Totul dădea năvală afară. „Îmi pare rău, Kate. Că le-am ținut 
în secret. Că trebuie să-ți fie teamă. Pentru Tina. Că familia 
noastră trebuie să stea despărțită”. 

Se simțea din nou ca o mamă adevărată, pentru prima oară 
într-un an. 

Deodată, o lumină scânteie la fereastră. De fiecare dată o 
speria. Aruncă o privire la ceas și văzu că venise ora. 

Mașina agenţilor intră pe aleea lungă de acces. Așa cum se 
întâmpla în fiecare noapte. Sharon auzi cum se deschide 
portiera șoferului, cum coboară agentul, cum schimbă câteva 
cuvinte ininteligibile cu colegul lui. Se schimbau paznicii. 

Sharon se uită la ecran. Reciti ceea ce scrisese. Un sentiment 
de tristețe începu să-i cotropească inima. 

„Da, fetita mea, trebuie să știi totul”. Mai citi o dată, de la cap 
la coadă. Totul era acolo. Îndreptă cursorul spre iconița cu 
„Trimite”. 

Apoi ezită. 

„Trăieşte-ți viața”, îi spusese Sharon fiicei ei. Și i-o spusese 
sincer, din tot sufletul. Trăiește-ţi viaţa. Tu nu trebuie să știi. 
Măcar așa mai există o speranţă. 

Sharon închise ochii, așa cum o făcuse de sute de ori, în fața 
aceluiași mesaj pe care-l scrisese de sute de ori până acum, în 
sute de nopţi. Ştia că fiica ei nu va ajunge niciodată să-l 
citească. Știa că nu trebuie s-o amestece și pe ea. 

— Trăiește-ţi viaţa, își spuse din nou, cu voce tare. 

Și apăsă pe „Șterge”. 

Scrisoarea dispăru. Sharon rămase acolo, în fața unui ecran 
gol. Mai scrise câteva cuvinte, apoi își lăsă capul să cadă pe 
masă, în timp ce-și ștergea o lacrimă de pe obraz. 

Aceleași cuvinte pe care le scria în fiecare seară, înainte să se 
ducă la culcare. 

„Te iubesc, mamă”. 


VP-125 


Capitolul 39 


Nu fusese niciodată în întregime clar cine îl turnase pe tatăl 
lui Kate celor de la FBI. Cu mărturisirea propriei vinovăţii, și cu 
vocea înregistrată pe bandă, nici nu prea păruse să mai 
conteze, de fapt. Pledase vinovat; depusese mărturie contra 
prietenului său; se dusese la închisoare. FBl-ul nu divulgase 
nicicând identitatea informatorului - nici măcar în timpul 
procesului. 

Stenogramele din timpul procesului erau de domeniul public. 
Kate nu fusese deloc la tribunal și nici nu citise relatarea 
desfășurării ședințelor de judecată. N-a vrut să-l vadă pe tatăl ei 
într-o asemenea ipostază. Dar acum voia. Era doar o chestiune 
de iscusință în a obţine stenogramele de la grefieră, și de a se 
arăta circumspectă în fața oricui s-ar fi interesat de ce le vrea. 

Câteva zile mai târziu, mesajul fusese lăsat în căsuţa vocală a 
telefonului ei mobil. De la Alice, secretara lui Mel Kipstein. 
„Domnul Kipstein m-a rugat să te sun, Kate. A sosit ceea ce te 
interesează”. 

Kate s-a dus la biroul avocatului, aflat într-o clădire înaltă din 
beton și sticlă de pe Thirty-fifth Street la intersecţia cu Park 
Avenue. Secretara lui a dus-o într-o încăpere spațioasă, unde 
mai multe bibliorafturi negre și groase stăteau pe masa de 
conferinţă elegantă, din lemn de trandafir. 

— Simte-te ca acasă, Kate, i-a spus Alice. Acolo găsești apă. 
Dacă ai nevoie de orice altceva, strigă-mă. Domnul Kipstein are 
o întâlnire. Să sperăm că nu va întârzia mult. 

După care a închis ușa. 

Kate s-a lăsat să cadă într-un fotoliu îmbrăcat în piele, 
trăgând spre ea primul volum de documente legate laolaltă. Era 
plin cu hârtii referitoare la caz, înregistrate în timpul procesului: 
depoziţii, formulare de probatoriu, acorduri semnate cu diverși 
martori. Kate nici măcar nu știa ce caută. Brusc, ideea i se păru 
niţel prostească și covârșitoare. Se rugă în sinea ei să existe 
totuși ceva care să-i atragă atenţia. 

Porni de la expunerea preliminară a cazului de către 
procurori. O tulbura profund să vadă dovezile adunate împotriva 
tatălui ei, să citească despre el ca despre un infractor și un 


VP - 126 


complice la un delict de crimă organizată. Recunoscându-și 
vinovăția, mărturisindu-și faptele, trădându-l pe prietenul lui. 

Trecu mai departe la documentele din al treilea volum, unde 
în stenograme apărea depoziţia lui în boxa acuzaților. Procurorul 
explicase în fața judecătorului cum plănuise el în mod clar să 
încalce legea. Cum luase mită, bani murdari. Cum dăduse din ei 
mai departe și prietenului său, Harold Kornreich. Cum știuse în 
permanenţă cu cine are de-a face. Avocatul care-l apăra pe 
Harold Kornreich își dăduse toată silinţa, la interogatoriu, să-l 
discrediteze pe tatăl lui Kate. 


APĂRAREA: Se poate spune că aţi minţit pe aproape 
toată lumea în ce privește implicarea dumneavoastră. 
Nu așa aţi făcut, domnule Raab? 

RAAB: Da. 

APĂRAREA: l-aţi minţit pe cei de la FBI atunci când aţi 
fost arestat. l-aţi minţit pe procurorii Departamentului 
de Justiţie. l-ați minţit pe angajaţii dumneavoastră. l- 
aţi minţit până și pe soţia și copiii dumneavoastră, nu-i 
așa, domnule Raab? 

RAAB: Da. 

APĂRAREA: Vorbiţi mai tare. 

RAAB: Da. 


Kate simţi un junghi de încordare în piept. Toată șarada 
asta... El ne minte chiar și acum! 

O durea să citească. Să-l vadă prefăcându-se pocăit, în 
același timp în care își trăda prietenul. Poate că n-a fost o idee 
prea bună. Kate răsfoi paginile, citind în zigzag mărturia lui. Nici 
măcar nu știa ce Dumnezeu caută. 

Apoi ceva îi atrase atenţia. 

Unul dintre martorii ulteriori ai acuzării. Numele lui adevărat 
nu fusese divulgat, iar ambii procurori i se adresau cu un 
pseudonim: Smith. Declara că lucrează la firma Beecham 
Trading. Beecham era numele străzii pe care locuiseră ei. 

Firma era a tatălui ei. 

Lui Kate începu să i se accelereze pulsul, aplecându-se peste 
biblioraftul negru cu un interes sporit. In continuare luase 
cuvântul Nardozzi, procurorul federal din partea acuzării. 


VP - 127 


NARDOZZI: Ce muncă făceaţi dumneavoastră la firma 
Beecham, domnule Smith? 

MARTORUL:  Țineam evidențele contabile zilnice, 
încasări în numerar, finalizarea tranzacţiilor efectuate. 


Kate făcu ochii mari. O, cerule mare. Își dăduse seama despre 
cine era vorba! 


NARDOZZI: În cursul activităţii dumneavoastră, aţi 
contabilizat și plăţi din partea firmei Paz Enterprises? 
MARTORUL: Da, domnule Nardozzi. Firma în cauză era 
unul dintre cei mai importanţi clienţi ai noștri. 
NARDOZZI: Dar încasări din partea firmei Argot 
Manufacturing? 

MARTORUL: [încuviințează din cap] Da, din nou, 
domnule. Dar și plăți. 

NARDOZZI: Și s-a întâmplat vreodată să deveniți 
suspicios în privinţa acestor încasări de la firma Argot? 
MARTORUL: Da, domnule. Argot era o firmă de 
producţie. Cei de la Paz își trimiteau direct materialul 
către Argot, așa că era prea mult du-te vino în scripte, 
între noi. l-am spus domnului Raab despre asta, în 
amănunt. De mai multe ori. Facturile... pur și simplu 
nu păreau să fie în regulă. 

NARDOZZI: Când spuneţi că nu păreau să fie în regulă, 
vă referiți la faptul că depășeau cu mult nivelul 
comisionului normal. 

MARTORUL: [incet] Da, domnule Nardozzi. Asta - și 
faptul că erau toate pentru articole obișnuite, 
expediate în alte ţări. 

NARDOZZI: În alte ţări? 

MARTORUL: Insulele Cayman, Trinidad, Mexic. Eu 
știam însă că nu acolo vor ajunge până la urmă. Am 
discutat cu Ben despre asta. In mai multe rânduri, de-a 
lungul anilor. El m-a pus mereu la punct, susținând că 
e vorba de un client mai deosebit, care facturează un 
pic altfel decât ceilalți. Dar eu știam unde se duc 
obiectele acelea. Știam cu ce fel de oameni aveam noi 
de-a face și ce fel de bani sunt aceia pe care-i 


VP - 128 


încasam. Oi fi eu un simplu contabil, domnule Nardozzi 
[râsete], dar prost nu sunt. 

NARDOZZI: Și-atunci ce-aţi făcut, domnule Smith, în 
privinţa îndoielilor pe care le aveaţi? După ce, așa cum 
declaraţi, aţi discutat de mai multe ori cu șeful 
dumneavoastră și acesta v-a ignorat temerile, 
invocând un pretext pueril? 


Kate citi răspunsul. Se trase înapoi din faţa stenogramei. Un 
fior îi cobori pe spinare. 


MARTORUL: [Pauză lungă] Am luat legătura cu cei de la FBI. 


Capitolul 40 


Kate făcu un pas înainte, surprinzându-l pe bărbatul îndesat 
care ieșea dintr-o clădire de birouri de pe Thirty-third Street. 

— Howard? 

Howard Kurtzman lucrase timp de douăzeci de ani pentru 
tatăl ei. Nu-i fusese prea greu să-l găsească. Fosta secretară a 
tatălui ei, Betsy, știa unde este firma de jucării la care lucra el 
acum. Contabilul tatălui ei își respecta cu sfinţenie tabieturile. 
Intotdeauna ieșea să-și ia prânzul la ora douăsprezece punct. 

— Kate? exclamă el, privind-o cu ochi neliniștiţi; în jurul lor, 
lumea se grăbea pe strada aglomerată. Doamne, Kate, de când 
nu te-am văzut. Ce mai faci? 

Kate avusese dintotdeauna un sentiment de afecțiune sinceră 
pentru el. Când ea era copilă, el fusese acela care se ocupa de 
treburile administrative zilnice ale firmei. Genul de angajat care 
se simţea liantul principal, cel care face ca rotițele să meargă ca 
unse în firmă. Howard era cel care-i trimitea lui Kate cecurile cu 
alocaţia lunară, când ea era la colegiu. O dată chiar a garantat 
pentru ea, când Kate, în Italia fiind, își depășise limita cărţii de 
credit și nu voia să afle tatăl ei. Howard era în continuare 
supraponderal, avea un început de chelie în creștet și începuse 
să sufle cam greu, ca un astmatic, când vorbea. Continua și 
acum să poarte aceiași pantofi comozi cu talpă groasă, și o 


VP - 129 


cravată lată, demodată. Când vorbea despre Kate, întotdeauna 
se referea la ea ca la „Fiica numărul unu a șefului”. 

— Felicitări, spuse el, potrivindu-și ochelarii. Am auzit că te-ai 
măritat, Kate. 

— Mulţumesc. 

Se uită la el. Era ceva în toată povestea asta care-o făcea pe 
Kate să se simtă un pic tristă. 

— Așa deci, ca să vezi ce coincidenţă, nu? se sili contabilul să 
râdă. Mă tem că vechiul carnet de cecuri s-a închis. 

— Howard, am citit transcrierea stenogramelor, făcu Kate un 
pas înainte. 

— Transcrierea..., îngână el, scărpinându-se jenat în cap. 
Doamne, Kate, a trecut deja un an întreg. Acum? 

— Howard, știu că tu ai fost, spuse Kate. Știu că tu ai fost cel 
care l-a denunţat. 

— Greșești, clătină el din cap. Eu am fost citat de FBI. 

— Howard, te rog..., îl prinse Kate ușor de braţ. Puțin îmi 
pasă. Știu că tatăl meu a făcut niște lucruri rele. Nu vreau decât 
să știu, tu de ce-ai făcut-o? După toţi acei ani? Te-a pus cineva? 
Te-a obligat în vreun fel? Howard, tu practic făceai parte din 
familie. 

— Ti-am spus deja, zise el, aruncând în jur priviri neliniștite. 
Mi-au trimis o citaţie, Kate. N-am avut încotro. 

— Atunci poate că altcineva a făcut-o? Din branșă. Te-a plătit 
cineva, Howard? Te rog, e important pentru mine, zise Kate, 
dându-și seama că tonul ei sună niţel cam zănatec. Trebuie să 
știu. 

Howard o trase spre marginea trotuarului, ca să nu mai stea 
în calea șuvoiului de trecători. Kate vedea bine că e speriat de- 
adevăratelea. 

— De ce faci asta, Kate? De ce vrei să scormonești o poveste 
încheiată, tocmai acum? 

— Pentru mine nu este „o poveste încheiată”, Howard. Tatăl 
meu a dispărut. De o săptămână nu l-a mai văzut nimeni. Mama 
aproape că și-a pierdut minţile de grijă. Nu putem afla nici 
măcar dacă e viu sau mort. 

— Imi pare rău, spuse el. Dar nu pot să te ajut, Kate. Am și eu 
viaţa mea... 

— Și noi le avem pe ale noastre, Howard. Te rog, știu că știi 
ceva. Nu se poate să-l urăști chiar în halul ăsta. 


VP - 130 


— Tu crezi că eu îl urăsc? zise Howard, și în vocea lui se 
simțea o notă de revoltă, și ceva ce lui Kate i se păru că 
seamănă a tristeţe. Chiar nu-ţi dai seama, timp de douăzeci de 
ani am lucrat pentru tatăl tău. 

Ochii lui Kate luciră umed. 

— Știu... 

El rămase neclintit. 

— Îmi pare rău. N-ai făcut deloc bine că ai venit aici, Kate, 
încercă el să se degajeze. Înfruntă adevărul în faţă, Kate, că 
tatăl tău era un infractor. Eu am procedat corect. Acum trebuie 
să plec. _ 

Kate se întinse și îl prinse pe contabil de braţ. li venea greu 
să-și ascundă sentimentele. Doar îl cunoștea pe Howard 
Kurtzman de când era mică. 

— Eu am procedat corect, Kate. Chiar nu înţelegi? spuse el, 
părând că e în pragul unei crize de nervi. Acum te rog să pleci. 
Am și eu o viață de trăit. Lasă-mă în pace, Kate, și nu vreau să 
te mai văd niciodată. 


Capitolul 41 


Era o dimineaţă rece de octombrie. Kate ieșise din nou pe râu. 
Agentul WITSEC care o păzea se uita la ea din parcarea aflată 
undeva sus, mult deasupra debarcaderului de pe mal. 

Kate își făcu vânt de pe ponton și o luă în amonte, spre 
Hudson. Mult în față, deasupra falezei care străjuia cotul râului 
din dreptul stadionului Baker Field, soarele strălucea, luminând 
uriașul C de la Columbia pictat cu azuriu și alb pe peretele din 
stâncă al malului”. 

Curenţii erau niţel cam agitaţi în dimineaţa aceea și ieșiseră 
puţine ambarcaţiuni. Kate se trezi aproape singură pe râu. 
Începu prin a vâsli în cadență de cinci bătăi, doar ca să-și intre 
în ritm. Bărcuţa zveltă plutea fără dificultate printre valuri. La 
ceva distanță în faţă se vedea o barcă cu motor, chiar pe 


15 Dimensiunile acestui semn sunt de aproximativ 18 metri pe 18 metri, și a fost 
pictat în anul 1952, de echipa de canotaj 8+1 a Universităţii Columbia, la inițiativa 
cârmaciului de atunci, Robert Prendergast. 


VP - 131 


mijlocul râului, în porţiunea de strâmtoare denumită The 
Narrows, între Swindler's Cove și Baker Field. 

Kate își calculă un traseu care s-o ţină departe de șalupă. OK, 
Kate, dă-i bătaie... Dă-ți drumul... 

Se aplecă înainte și-și încordă mușchii ca să ajungă la cadența 
ei uzuală, intensificând ritmul la patru bătăi. Costumul 
impermeabil din neopren nu lăsa să pătrundă vântul și frigul 
mușcător. Legănată de ritmul vâslitului, mintea lui Kate rătăci 
înapoi la ziua de ieri. Ce agitat și nervos fusese Howard. Cât de 
tare păruse să-l neliniștească simplul fapt că dăduse peste ea. 
Ascundea ceva, Kate era sigură de asta. Dar n-avea de gând să-i 
spună. Cineva îl forţase să se ducă la FBI. Și ea era sigură că și 
mama ei știa ceva. Kate își făcea griji pentru mama ei. Singură, 
acolo departe. Își făcea griji pentru toţi. Cei de la WITSEC nu 
erau sinceri cu ea. 

Kate vâslea din greu împotriva curentului, împingând cu 
picioarele, alunecând cu scaunul spre provă. Aruncă o privire 
peste umăr. Se apropia de cotul râului. Curentul era puternic 
aici și vântul lovea tăios prin costumul ei ud. Parcursese 
aproape un kilometru și jumătate. 

Atunci a zărit barca cu motor pe care o remarcase ceva mai 
devreme. Se apropia de ea din spate. 

Aici râul era împărţit pe culoare de circulaţie. Ea avea 
prioritate. La început, Kate se mulţumi să ofteze iritată și să 
spună în gând: Hei, cască ochii, dobitocule. Nu mai era nimeni 
acolo, pe râu, decât ei doi. Șalupa era mare, de cel puţin două 
tone, și părea să înainteze cu viteză. Chiar și numai siajul ei ar fi 
putut s-o răstoarne pe Kate. 

Kate își întrerupse vâslitul uniform, cârmind în direcția malului 
dinspre Bronx. 

Aruncă din nou o privire peste umăr. Șalupa din fața ei își 
schimbase de asemenea direcţia - continua să vină spre ea! 
lisuse, oamenii ăștia chiar au adormit? Acum nu-i mai despărţea 
decât vreo sută de metri, și prova de un roșu aprins a bărcii cu 
motor părea să devină tot mai mare. Kate scutură iarăși vâslele 
și aruncă o privire în jur. Inima începu să-i bată mai repede. 

Șalupa nu doar că se îndrepta în aceeași direcţie ca ea. 

Se îndrepta către o ciocnire iminentă. Venea drept spre ea. 

Acum lui Kate începu să i se facă frică. Se uită în spate, spre 
debarcaderul de unde plecase și spre agentul WITSEC care o 


VP - 132 


păzea de sus, dar care în acest moment n-ar fi putut să facă 
absolut nimic pentru ea, chiar dacă ar fi văzut ce se petrece. 
Șalupa venea cu toată viteza spre ea. Îi putea reteza în două 
schiful din fibră de sticlă. Kate își înteți ritmul. Aștia chiar nu mă 
văd? Șalupa se apropia din ce în ce. Atât de aproape, încât Kate 
îi putea zări pe cei doi bărbaţi din cabină. Unul dintre ei avea 
părul lung și negru, strâns într-o coadă la spate, și se uita în jos, 
fix la ea. Atunci a priceput Kate, în sfârșit. 

Își dădeau foarte bine seama ce făceau. Nu era vorba de un 
accident. 

Aveau de gând s-o izbească în plin. 

Înnebunită, Kate înfipse vâslele în apă, căutând să tragă 
bărcuța fragilă din faţa ambarcaţiunii care se apropia. /isuse! 
Ochii i se lărgiră, holbându-se la chila vopsită în roșu. O să ne 
ciocnim! În chiar ultima secundă se auzi un claxon asurzitor. 
Barca cu motor, legănându-și prova masivă și amenințătoare 
deasupra capului ei, cârmi într-o parte. Kate ţipă. Se auzi un 
pârâit nemilos - vâsla ei, rupându-se în două. Bărcuţa lui Kate fu 
ridicată în aer de siajul ambarcaţiunii cu motor, ca o jucărioară 
firavă. 

Șalupa îi sfâșie partea din spate a cârmei. 

O, Dumnezeule... nu. 

Următorul lucru de care fu conștientă Kate era că se află sub 
apă. Tulbure și rece ca gheața, o izbi în plin, ca un pumn de fier. 
Râul îi năvăli în plămâni. Kate dădu din picioare, scuturându-și 
haotic braţele în vârtejul puternic provocat de șalupă. Simţea că 
se luptă pentru viaţa ei. Încercă disperată să-și împingă trupul în 
sus. 

Brusc înțelese - Nu se poate să vii aici, Kate. 

Oamenii ăștia încearcă să te omoare. 

Fiecare fibră din corpul ei vibra de confuzie și panică. Zvâcni 
din picioare pe sub apă și înotă, rugându-se fierbinte să aibă 
destul aer în plămâni atât cât o vor ţine puterile. Nu era sigură 
în ce direcție se duce. Când simţi că plămânii îi sunt pe cale să 
cedeze, își făcu drum anevoios la suprafaţă. Rămase 
dezorientată pentru o clipă, trăgând lacom în piept oxigenul 
preţios de care avea atâta nevoie. Zări în faţă malul. Ce/ dinspre 
Bronx. Cam la treizeci de metri depărtare. Singura persoană 
care ar fi putut-o ajuta era pe malul celălalt. 


VP - 133 


Kate se răsuci pe loc și zări șalupa dând roată în preajma 
locului unde ea se răsturnase. In apropiere, văzu bucăţi din 
bărcuţa ei albastră Peinert, retezată în două. Îl văzu pe bărbatul 
cu păr negru, strâns în coadă, la pupa șalupei, scrutând atent 
rămășițele. Incet, fără grabă, privirea lui descrise un arc de cerc 
tot mai larg, apropiindu-se de linia malului. 

Se opri fix asupra ei. 

lisuse, Kate, trebuie să pleci imediat de aici. 

Işi umplu plămânii cu aer și plonjă înapoi sub apă. Pentru 
câteva secunde înotă în paralel cu malul, prea îngrozită ca să 
iasă iar la suprafață. Apoi locul începu să fie mai îngust și apa 
mai mică, și mușchii ei începură să cedeze, dar ea înotă, într-un 
ultim efort agonic, cei câţiva metri rămași, și se săltă pe malul 
stâncos, tușind convulsiv. Se rostogoli pe spate, prea epuizată 
ca să-i mai pese măcar de siguranţa ei. Privirea îi alunecă înapoi 
la locul unde credea că artrebui să se afle barca cu motor. 

Plecase. 

O văzu depărtându-se, duduind cu maximă viteză în josul 
râului. Tipul cu coadă era în continuare la pupa, uitându-se 
înapoi spre ea. 

Kate își lăsă capul să cadă pe pământ și scuipă câteva guri de 
apă uleioasă, mirosind a combustibil. Cumva, șalupa cârmise 
într-o parte - în chiar ultimul moment. Dacă n-ar fi făcut asta, ea 
ar fi fost moartă acum. 

Nu-și dădea seama dacă ei încercaseră s-o ucidă sau doar 
fusese avertizată. Indiferent care-ar fi fost varianta adevărată, 
ea înţelegea acum exact ce înseamnă pentru ea. 

Mercado nu mai era doar un nume, sau o ameninţare. 

Acum era cheia supravieţuirii ei. 


Capitolul 42 


Luase deja decizia, cu mult înainte ca poliţia să fi ajuns la ea. 

Cu mult înainte ca barca aceea cu motor, care fusese furată 
cu o zi înainte dintr-un doc de pe City Island, să fie găsită 
abandonată în apropierea unuia dintre cheiurile de pe East 
River. 


VP - 134 


Înainte ca rana pe care i-o făcuse în braţ vâsla ruptă să fie 
doftoricită și bandajată, și înainte ca Greg să fi alergat la spital 
ca s-o ia acasă și înainte ca ea să izbucnească în suspine, când îl 
văzuse, realizând abia atunci cât noroc avusese să scape cu 
viaţă. 

Luase hotărârea acolo, pe mal. 

Ce anume trebuie să facă. 

Cu plămânii în flăcări și degetele înfipte în pământul ud, atât 
de preţios, cu barca aceea care aproape că o retezase în două 
îndepărtându-se în duduit de motor, și cu expresia de 
inconfundabilă claritate din ochii lui Coadă de Cal. 

OK, ati câștigat. Kate fierbea în sinea ei, uitându-se cum se 
îndepărtează în viteză șalupa. M-ati vrut, mă aveți, nemernicilor, 
sunt a voastră. Nu mai putea să rămână pur și simplu 
spectatoare pe margine. 

Dacă reușiseră s-o găsească pe ea, atunci puteau să-i 
localizeze și familia. Mama ei știa ceva despre motivul pentru 
care dispăruse tatăl ei. De ce apărea el în fotografia aceea. 
Adevărul despre vieţile lor. S-ar putea ca ei să fie în pericol. 

Kate știu ce are de făcut, chiar în timp ce Greg o strângea în 
braţe. 

Agenţii WITSEC n-o vor ajuta să ajungă la ei. 

Acum depindea numai de ea să-și găsească familia. 

Doctorul i-a prescris niște Valium și Kate a dormit câteva ore, 
odată ajunsă înapoi acasă. Inainte să plece, Greg a 
îngenuncheat lângă pat și a mângâiat-o pe păr. 

— La ușă stă de pază un agent și afară e o mașină de poliţie. 
Mai bine chiar. Fergie e și el cu ochii în patru. 

— Perfect, a surâs Kate somnoroasă și l-a strâns de mână. 

— Trebuie să ai mare grijă, Kate. Te iubesc. Nici nu mă pot 
gândi la ce s-ar fi putut întâmpla. Am să mă întorc mai devreme. 
Îți promit. 

Dând din cap, cu pleoapele îngreunate, Kate a închis ochii. 

S-a trezit undeva spre mijlocul după-amiezii. Se simțea încă 
puţin buimacă și zguduită, dar altfel era bine. Avea un bandaj în 
jurul braţului stâng. A aruncat o privire pe fereastră și a zărit un 
agent FBI și vreo doi polițiști în uniformă pe trotuarul din fața 
clădirii. Mai era și un paznic postat în fața apartamentului ei, 
înăuntru, pe palier. 


VP - 135 


Nu-i va fi ușor să facă lucrul pe care și l-a propus, și-a dat 
seama Kate. Nu putea să le trimită un e-mail. Nu putea să le 
telefoneze. lar agenții n-o vor lăsa, de-acum, să le scape de sub 
ochi. 

De unde naiba să pornească? 

În ultimul sertar de jos al biroului ei era mapa-acordeon pe 
care o păstra plină cu vechile e-mailuri și corespondenţa primită 
de la ei pe parcursul ultimului an. Kate nu distrusese niciun 
mesaj, contrar instrucțiunilor primite. Aceste mesaje, scrisori și 
ilustrate de la ei erau tot ce avea. Le recitise pe toate de nu știu 
câte ori. 

Trebuia să fie ceva pe aici. Pe undeva... 

Puse un cvartet de coarde de-al lui Bartók pe iPod-ul extern și 
începu să le răsfoiască. Adevărul era că dintotdeauna avusese 
câteva indicii. Justin scrisese odată că au un debarcader pe 
proprietatea lor și că se pot deplasa cu barca, lucru care lui i se 
părea „mișto”. Mama scria că vremea nu era chiar atât de rea 
pe timpul iernii - în cea mai mare parte a timpului pur și simplu 
ploua. Probabil undeva în nordul Californiei, presupusese Kate 
mereu. Ori pe Coasta de Nord-Vest. Dar chiar dacă nu se înșela 
prea tare în presupunerile ei, tot rămânea o suprafaţă 
geografică imensă. 

Nici măcar noul lor nume de familie nu-l știa. 

Filă cu filă, a luat la rând întregul vraf de corespondenţă. La 
început erau doar o mulţime de scurte mesaje cu „ne e dor de 
tine” și văicăreli cât cuprinde. Lucrurile nu mai erau la fel, acolo 
unde se aflau ei acum. Nimic nu mai era la fel ca înainte. Lui 
Justin îi venea greu să-și facă noi prieteni. Cât despre Em, pe ea 
cel mai mult o enervau tata și noii antrenori de squash, care nu 
erau la fel de buni ca înainte. 

Mama părea cam deprimată. „Nici nu știi cât de mult ne 
lipsești tuturor, iubito”. 

Apoi, pe măsură ce timpul trecea, mesajele parcă erau mai 
optimiste. Așa cum le promisese agenta Seymour, începuseră să 
se adapteze. Mama se ducea la un club pentru pasionaţii de 
grădinărit. Justin găsise un tip care avea un studio de muzică la 
subsolul casei și începuseră să înregistreze împreună diverse 
„Kestii”. Em cunoscuse câţiva băieţi. Luase calificative maxime 
la testele pentru colegiu. Kate dădu peste biletul pe care Em i-l 


VP - 136 


scrisese despre primul concert la care mama o lăsase să 
meargă singură. 

„3EB”, semnase Em. 

Nu era nevoie de nicio traducere. Third Eye Blind. 

Sora ei trimisese mesajul în iunie, literalmente ameţită de 
fericire. „A fost așa de coooool, K! Ne-am distrat așa de bine!!! 
Stephan Jenkins e dărâmător!!!” Stătuseră până după miezul 
nopţii. Deși a doua zi aveau școală. Una dintre prietenele ei 
aranjase să vină o limuzină care să le ducă pe toate înapoi 
acasă. 

Recitind iar totul, lui Kate îi veni să zâmbească. Apoi, dintr- 
odată, zâmbetul îi pieri de pe faţă. Își aţinti privirea asupra 
numelui formaţiei. 

Third Eye Blind. 

Asta era! Third Eye Blind. Kate traversă în fugă camera și 
deschise calculatorul. Introduse numele formaţiei în motorul de 
căutare Google. Câteva secunde mai târziu, pe ecran apăruse 
site-ul lor oficial. Exista acolo o legătură pentru noutăţi, iar când 
Kate dădu clic pe ea, găsi o altă legătură, pentru recentul turneu 
de vară al formaţiei. Cobori după data calendaristică. E-mailul 
lui Em era datat 14 iunie. Pe 2 și 3 iunie cântaseră la Los 
Angeles. Pe 6 iunie plecaseră la San Francisco. 

Pe 9 și 10 iunie erau la Seattle, statul Washington. 

Em spusese că a fost la concert în săptămâna anterioară. 
Kate începu să pună laolaltă ce știa: Luaseră o limuzină la 
întoarcerea acasă. Puteau să se deplaseze și cu barca... 

Trebuia să fie ori la San Francisco, ori la Seattle. 

Dar chiar și dacă avea dreptate, cum va proceda ca să-i 
găsească? Cum va îngusta aria căutărilor? Erau milioane de 
oameni în aceste două orașe. Proverbialul ac în carul cu fân. Și 
n-avea nici măcar un nume. Nici măcar nu știa cum arată acul. 

Până când îi pică fisa. 

„De-acum înainte, unde mergi tu, merg și eu”, îi spusese noul 
ei agent personal, pe care îl chema Oliva. „Când ești la serviciu, 
sunt și eu la serviciu. Când vâăslești tu, vâslesc și eu...” 

Doamne, Kate, asta e! 

Ea vâslea. Sharon făcea yoga. lar Emily... Emily era cheia 
problemei! 

Kate se ridică și se duse la fereastră. Mașina agentului 
WITSEC era parcată pe stradă dedesubt. 


VP - 137 


Știa că în niciun caz nu-i poate spune lui Greg. lar acest lucru 
o făcea deja să se simtă lipsită de loialitate și rușinată. El i-ar 
spune că e prea periculos, că e o idee prea nebunească. N-ar 
lăsa-o sub nicio formă să plece dacă i-ar spune. Deci nu putea 
nici măcar să aducă vorba. Și va trebui, într-un fel sau altul, să 
scape mai întâi de paznicii ăștia de la WITSEC. Fergus tropăi 
spre ea, dând din coadă, simțind ceva, și-și propti botul de 
genunchiul ei. 

— Îmi pare rău, puiule, zise Kate, lăsând capul în jos și 
scărpinând câinele după urechi. Tati o să mă deteste că-i fac 
asta. Dar va trebui să fiu plecată pentru o vreme. 

Poate că știa, la urma urmei, cum arată acul din carul cu fân. 


Capitolul 43 


Phil Cavetti mai fusese de multe ori înăuntrul sediului FBI de 
pe Pennsylvania Avenue. 

Doar că niciodată la etajul zece. 

Și, flancat de șeful lui din Serviciul Șerifilor Federali și de un 
coordonator FBI, când liftul privat se opri pe loc, ghemul din 
stomac îi reaminti că nu-l încântă deloc ideea că prima lui vizită 
aici fusese convocată pentru ora zece seara. 

Ușile se deschiseră în dreptul unui punct de securitate, cu doi 
soldaţi înarmaţi care stăteau de pază. Însoţitorul FBI dădu din 
cap în direcţia lor și conduse grupul pe lângă un vast ţarc de 
mese dotate cu calculatoare, unde-și făcea veacul elita 
analiștilor FBI și personalul superior, apoi în lungul unui hol cu 
uși cu geam pe care erau plăcuţe cu numele celor mai puternici 
oameni din domeniul aplicării legii. 

Ușa biroului din colț era deschisă, singura unde se mai vedea 
încă lumină înăuntru. Cavetti tuși și-și îndreptă cravata. Pe ușă 
scria Director Adjunct, Narcotice și Crimă Organizată. 

Prin fereastra biroului putea să vadă domul Capitoliului 
Statelor Unite, luminat de reflectoare. 

Ted Cummings vorbea la telefon în spatele mesei lui de lucru 
cu placă de sticlă, cu nodul lărgit la cravată și o expresie nu 
prea mulţumită pe figură. Le făcu semn lui Cavetti și șefului lui, 
Calvin White, să ia loc pe o canapea din fața mesei lui. Biroul 


VP - 138 


era spaţios. Într-un colț atârna steagul american. În spatele 
mesei, fotografii de-ale directorului adjunct cu președintele și 
alţi oficiali de prim rang ai guvernului, și sigiliul FBI. Pe canapea 
mai era deja cineva. Un individ pe care Cavetti n-avu nicio 
dificultate să-l recunoască. Realiză că acesta era cu mult 
deasupra gradului său de salarizare. FBl-stul care-i condusese 
până aici ieși afară și închise ușa. 

— Phil, îl știi pe Hal Roach, îi prezentă Cal White pe cei doi. 

Bărbatul cu păr alb se aplecă în față și-i strânse mâna lui 
Cavetti. 

Roach era procuror general adjunct al Statelor Unite. 

Mult, mult peste salariul lui. 

— În regulă. 

Directorul adjunct își închise telefonul. Ocoli masa și veni să 
se cufunde într-un fotoliu din piele, oftând, ca și cum n-ar fi fost 
prea încântat să se afle acolo, în loc să fie acasă cu nevasta și 
copiii - ca să nu mai vorbim de faptul că-l avea la el în birou și 
pe unul dintre cei mai importanţi oficiali ai Departamentului 
Justiţiei. Mormăind ceva neinteligibil, azvârli pe măsuța din fața 
canapelei un dosar, al cărui conţinut alunecă afară. 

Erau fotografii ale torturii și execuţiei lui Margaret Seymour. 

Cummings se uită la White cu un suspin peremptoriu. 

— Cal, înţeleg că ţi-e cunoscut subiectul acestor fotografii? 
Vreo idee în privinţa celui cu care lucra agenta ta? 

White își drese vocea, aruncând o privire spre Cavetti. 

— Phil... 

Cavetti n-avea nevoie să i se aducă aminte că ceea ce va 
spune în următoarele câteva momente s-ar putea să-i 
influențeze hotărâtor restul carierei. 

— Frank Gefferelli, Corky Chiodo, spuse el, din familia Corelli. 
Ramón Quintero, din clanul Corrado. Jeffrey Atkins, avocatul 
despre care poate vă mai amintiţi că a dat informaţiile în cazul 
fraudei de la Aafco? 

Directorul adjunct închise ochii și încuviinţă din cap, cu o 
expresie de dezgust. 

Cavetti își umezi buzele și-și ţinu răsuflarea, apoi expiră. 

— Burlacul Numărul Unu. 

Folosise numele de cod. Cel pe care toți cu funcții atât de 
înalte în lege și ordine îl cunoșteau. Dacă primele nume invocate 


VP - 139 


făcuseră să crească ușor temperatura, își dădea seama Cavetti, 
acesta chiar că va arunca în aer însuși generatorul de căldură. 

O tăcere uluită se lăsă în încăpere. Toată lumea se uita fix la 
el. Privirea lui Cummings se îndreptă exasperată spre faţa lui 
White, apoi spre procurorul general adjunct. 

— Burlacul Numărul Unu, dădu grav din cap directorul 
adjunct. Drăgut. 

Pentru o clipă, toată lumea păru să cântărească în minte 
implicaţiile faptului că identitatea celui mai important informator 
privind narcoticele, aflat în custodia autorităţilor americane, 
fusese divulgată. Cineva care de ani de zile contribuia la 
condamnări împotriva familiei Mercado. Dat fiind că el își 
petrecuse tot drumul în mașină până aici cugetând la exact 
aceeași chestiune, Cavetti era singurul care se gândea acum la 
cu totul altceva: ţinuturile de nord ale statului Michigan, unde 
știa că este cel mai probabil să-și încheie cariera. 

— Domnilor, se aplecă înainte procurorul general adjunct. 
Cred că am petrecut cu toții suficient timp în jocul ăsta ca să ne 
dăm seama cum arată un rahat de dezastru total, atunci când 
ne izbește peste mutră. Știţi care ar fi implicaţiile, dacă aceea a 
fost localizarea pe care agenta Seymour s-a întâmplat s-o 
divulge? 

— Nu suntem în întregime siguri că uciderea agentei Seymour 
a avut efectiv legătură cu acest caz. 

Cal White, conducătorul Serviciului Șerifilor Federali, încerca 
să pozeze, era clar. 

— lar eu nu sunt sigur dacă mă cheamă Shaquille O'Neal, îi 
aruncă directorul FBI o privire ucigătoare. Voi sunteţi însă aici... 

— Da, încuviință posac șeful Programului WITSEC. Suntem 
aici. 

— Deci aș zice că noi trei trebuie să ne asumăm un 
angajament, spuse directorul adjunct. Defecţiunea asta se 
oprește acum și aici. Individul celălalt, care-a dispărut, căruia îi 
ziceți „MIDAS” - aruncă o privire pe o foaie de hârtie - și despre 
care credeţi că și-a băgat coada în chestia asta, Benjamin 
Raab... e/unde naiba e? 

— Nu mai e, admise Cavetti, în timp ce șeful lui tăcea 
neajutorat. Se află în ceea ce numim noi Zona Albastră. A 
dispărut. În acest moment îi supraveghem permanent familia. 


VP - 140 


— Zona Albastră, spuse directorul adjunct, parcă 
străpungându-l cu privirea pe Cavetti. Asta ce mai vrea să fie? 
Jargon WITSEC pentru atunci când voi de fapt n-aveţi nici cea 
mai vagă idee ce dracu' se întâmplă? 

Aruncă o privire circulară prin încăpere, furios, apoi oftă. 

— OK, să zicem că asta-i treaba cu Burlacul Numărul Do;, dar 
cum stăm cu Burlacul Numărul Unu? Bănuiesc că l-ați făcut 
pachet și l-aţi mutat? 

— Tocmai de-aceea suntem aici, păli Calvin White și-și drese 
vocea. Și el e tot în Zona Albastră. 


Capitolul 44 


Ajutorul de șerif federal Freddie Oliva era agent WITSEC de 
șase ani. Crescuse în Bronx, unde tatăl lui lucra ca macagiu la 
metrou. Urmase Colegiul de Criminologie John Jay, obținuse o 
diplomă de studii pregătitoare pentru drept și poate că într-o zi 
se va duce mai departe, ca să ajungă avocat, dar în acest 
moment avea un copil pe drum și facturi de plătit, și soiul ăsta 
de muncă era mult mai aproape de acţiune adevărată, decât să 
stea țintuit într-o cămăruţă cu niște căști pe urechi, ascultând 
pălăvrăgeală de potenţial interes pentru securitatea naţională. 

Ajutorului de șerif Oliva îi plăcea să lucreze pentru autorităţile 
federale. Cei mai mulţi dintre colegii lui nu erau, în fapt, decât 
niște guguștiuci care-și doreau fierbinte să ajungă în FBI, dar n- 
aveau destulă vână-n ei ca să fie admiși la Academia de la 
Quantico. El îi depășea cu un cap. Câteodată făcea de pază la 
tribunal sau trebuia să însoţească vreo căpetenie mafiotă pe 
drumul la proces!*. Ori către un nou domiciliu. Intra mereu în 
vorbă cu naşii ăștia, pe unii ajungea chiar să-i cunoască destul 
de bine. Poate că într-o zi chiar o să scrie o carte. 


14 Serviciul Șerifilor Federali are menirea să protejeze și să sprijine desfășurarea în 
bune condiţii a activităţii instanţelor de judecată federale. Practic, aceasta se traduce 
prin, de pildă, paza și securitatea tribunalelor, dar și a magistraților, a juraţilor și a 
martorilor a căror viață este ameninţată; paza inculpaţilor în timpul transportului la 
proces; urmărirea și prinderea evadaților din închisoare sau a învinuiţilor puși sub 
cauţiune care nu se prezintă la proces; administrarea bunurilor confiscate prin ordin 
judecătoresc; aplicarea programelor de protecţie a martorilor și așa mai departe. 


VP - 141 


Ce nu-i plăcea lui Freddie absolut deloc era atunci când 
trebuia să facă pe dădaca. Până și-un boboc abia intrat în pâine 
putea să stea aici și să supravegheze jăvruța aia cum face pipi. 
Dar după cele petrecute pe râu se învățase minte și n-o mai 
scăpa din ochi pe fătucă. Oricum, se va termina curând. Tipul 
ăla, Raab, va face el vreo greșeală, va apărea el pe undeva. 
Moment în care-l vor găbii, iar pe ea o vor scoate de sub 
protecţie. Și el se va întoarce la munca lui obișnuită. 

— Oliva, pârâi brusc o voce în casca lui telefonică, obiectivul 
coboară acum cu liftul. 

Obiectivul... Oliva pufni dispreţuitor și dădu ochii peste cap. 
„Obiectivul” nu era vreun asasin plătit care-o luase pe arătură și 
ei îl ascundeau până la proces. Sau vreun gorobete pe care-l 
aștepta o pedeapsă între douăzeci de ani și pușcăria pe viață, și 
care-și luase zborul din detenţie preventivă. 

Obiectivul era o biologă de douăzeci și trei de ani care avea 
un câine ce trebuia scos la pipi. 

— Am înţeles, mormăi el. 

Oliva crăpă portiera de la mașină și se întinse să-și 
dezmorțească oasele. l-ar prinde bine un pic de mișcare. Statul 
ăsta în mașină toată ziua îl făcea să se simtă ţeapăn ca lemnul. 

Câteva momente mai târziu ușa clădirii se deschise și 
„obiectivul” păși afară, cu Azorel după ea, care avea deja ochii 
fixaţi pe marginea trotuarului. 

Lui Oliva nu-i venea să creadă că mai primește și bani pentru 
munca asta. 

— Tu chiar nu obosești niciodată? zise Kate Raab, apropiindu- 
se de el, în timp ce câinele o smucea de lesă. 

— Unde te duci tu, vin și eu, îi făcu Oliva cu ochiul. Doar știi 
chestia asta, mami. Astea-s ordinele acum. 

— Ordinele astea se aplică chiar și atunci când merg cu 
câinele să-și facă necesităţile? 

Kate se uita fix la el. Purta niște blugi strâmţi care-i veneau 
foarte bine, o jachetă matlasată și un rucsăcel în spate, iar 
Freddie se trezi cugetând că, dacă el ar fi avut vreodată o 
profesoară de biologie care să arate ca ea, ar fi petrecut mult 
mai mult timp în laborator decât pe terenul de sport. Ea îi 
întinse o pungă din plastic. 

— Poftim, Oliva, ca să te simţi și tu util. 

El râse. 


VP - 142 


— Mă simt foarte util oricum, mersi. 

Îi plăceau „clienţii” cu simţul umorului. 

Fergus se apropie de el dând din coadă. Oliva avea impresia 
că deja învățase pe de rost, în ultimele două zile, fiecare 
mișcare pe care-o executa jăvruţa asta. Mai întâi adulmeca niţel 
pe lângă stâlp. Pe urmă fundul i se legăna de câteva ori 
deasupra marginii trotuarului. Apoi se lăsa în jos - și bingo! 
Oliva se rezemă alene de mașină, observând totul atent. La 
naiba, Freddie, fata chiar are dreptate. Zău ar cam fi momentul 
să-ți găsești ceva util de făcut, o muncă serioasă. 

Kate lăsă câinele s-o tragă după el în josul străzii. Oliva își 
băgă înfrigurat mâinile în buzunarele jachetei din piele pe care-o 
purta, își verifică pistolul și o luă după ei, la mică distanţă în 
spate. Odată ajunși în faţa micuței prăvălii unde ea mai făcea 
uneori cumpărături, Kate se întoarse spre el. 

— Ai ceva împotrivă dacă intru să-mi iau niște pastă de dinţi, 
Oliva? Sau vrei să-l suni pe Cavetti și să verifici dacă nu cumva 
trebuie să intri cu mine și să mă ajuţi și la asta? 

— Nu, bănuiesc că te poţi descurca și singură, își ridică 
Freddie mâinile cu palmele în sus, de parcă s-ar fi predat; știa 
cum fac femeile când se enervează, și n-avea chef s-o vadă 
furioasă pe el. Cinci minute. Cunoști... 

— Da, da, îl îngână Kate dând ochii peste cap. Cunosc 
ordinele. 

ÎI trase pe Fergus după ea și păși înăuntru. Angajaţii de aici o 
știau și nu părea să-i deranjeze că aducea câinele cu ea. Prinse 
lesa de o bară metalică de la intrare și se strâmbă acru la Oliva. 

Bine, gata. Ce vrei, îmi fac și eu datoria. 

Oliva se întoarse la mașină și se rezemă de capotă, cu un ochi 
pe vitrina prăvăliei. Staţia radio începu să băzâie. Jenkins. 
Schimbul lui. Urma să-l înlocuiască la șase. Oliva se uită la 
ceasul de pe mână. Fără douăzeci. Incă puţin. Abia aștepta să se 
ducă acasă, să-și ia răsplata pentru cele trei ore și jumătate 
lucrate în plus, să dea pe gât o bere. Nevestica spusese că-i 
pregătește felul preferat de mâncare pentru cină. Pește 
Veracruz. S-ar putea să aibă parte și de-un meci cu cei de la 
Knicks, cine știe. 

Atenţia îi fu atrasă de doi puștani în echipament de baschet 
care veneau înspre el pe stradă. Unul încerca să-l dribleze pe 
celălalt. Nu se descurca deloc rău puștiul. Freddie se gândea că 


VP - 143 


și el, pe vremea când bătea mingea în cartierul Baychester, 
unde crescuse, se pricepea să ţină un adversar la distanţă. 

Mai aruncă o privire spre magazinul unde intrase Kate. Frate, 
oare ce face, inspectează toate mărcile de pe raft? Trecură alte 
câteva minute. Nu voia s-o înfurie prea tare pe fată. Că doar 
trebuia s-o întâlnească și mâine. Și poimâine. Dar de undeva 
începu să se strecoare în mintea lui Freddie evidenţa că trecuse 
deja o grămadă de timp. Suficient cât să cumperi un întreg 
cabinet stomatologic, d-apoi o simplă pastă de dinţă. O senzaţie 
de gol îl înjunghie brusc prin stomac. 

Ceva nu era în regulă. 

Oliva sări jos de pe capota mașinii și zbieră în staţia radio: 

— Finch, mă duc în sus pe stradă la magazinul ăla. Nu-mi 
place ce se întâmplă. 

Împinse ușa magazinului. Primul lucru pe care-l zări îl făcu să 
se simtă ușurat. Fergus stătea cuminte acolo, cu lesa înnodată 
pe după rastelul de ziare. Kate nu putea fi prea departe. 

Apoi observă bucăţica de hârtie îndoită și vârâtă pe după 
zgarda lui Fergus. Despăturind-o, toate fibrele din trupul lui 
Oliva se înmuiară brusc. 

„Oliva”, scria în bileţel, „ai grijă să-l lași pe Fergie să facă un 
pipi pe drumul înapoi spre casă. Soțul meu ar trebui să se 
întoarcă în jur de ora șase”. 

Oliva făcu hârtia cocoloș. 

— Fir-ar al dracului! 

Se repezi pe lângă casa de marcat, alergând zănatec în sus și- 
n jos printre rafturi. Nici urmă, la naiba. 

Era o ușă care ducea afară, în spatele raionului de carne. 
Oliva o împinse și ieși. Dădea într-o alee care se termina în 
Eighth Street, la câteva zeci bune de metri depărtare. Aleea era 
pustie. Un băieţandru cu șorț așeza unele peste altele cutii și 
lădițe. 

— În ce direcţie a luat-o? strigă Oliva la el. 

Băieţandrul își scoase din ureche casca iPod-ului. 

— În ce direcţie a luat-o cine, frate? 

Freddie Oliva închise ochii. Cum o să explice ce s-a întâmplat? 
Cineva încerca s-o omoare pe fata asta. Era posibil ca tatăl ei să 
fi ucis o colegă agentă. Izbi cu palma în zidul din cărămidă. 

Kate Raab dispăruse. 


VP - 144 


Capitolul 45 


Luis Prado își opri automobilul negru, același Cadillac 
Escalade, pe stradă, cam la jumătatea distanței până la casa cu 
acoperiș din ţiglă albastră din orășelul străjuit de copaci Orchard 
Park, statul New York, în apropiere de Buffalo. Stinse farurile. 

Era liniște pe-aici, reflectă Luis. Copii, familias... panouri de 
baschet deasupra ușilor de la garaj. Dar nu îndoite și ruginite, 
pe terenuri din pământ bătucit, ca acolo unde crescuse el. Aici 
nu se întâmplă niciodată lucrurile rele. Corect? 

Întinse mâna după binoclu și prin lentilele cu infraroșu se uită 
la cele două umbre ghemuite în Fordul fără însemne parcat 
imediat peste drum de casa cu acoperiș albastru. 

Cel din spatele volanului părea pe jumătate adormit. Celălalt 
fuma o ţigară, probabil cugetând la cât de ghinionist fusese să-i 
cadă tocmai lui misiunea asta. Luis cercetă cu binoclul restul 
străzii. Nici urmă de microbuze sau dubiţe, obișnuitele baze de 
observaţie în care s-ar putea să fie ascunși și alți agenţi. In afară 
de federales din Fordul Taurus nu mai văzu pe nimeni în jur. 

O dubiţă de spălătorie dădu colţul pe stradă. Se opri în fața 
unei case din vecini. Din ea cobori un comisionar care trânti un 
pachet pe treptele de la intrare. Apoi sună la sonerie. 

Luis Prado știa că, data viitoare când va mai veni aici, se va 
lăsa cu sânge. Exact ca atunci la Chicago, cu agenta aia 
federală frumușică foc. Chiar că fusese o treabă crudă. Tipa era 
foarte bine dresată și Luis trebuise să-și pună la bătaie toată 
priceperea dobândită - și rezistența stomacului. Dar până la 
urmă, cruzimea își dovedise eficienţa. Până la urmă obţinuseră 
lucrurile pe care voiau să le știe. Și care-l aduseseră pe el aici. 

Atenţia lui Luis fu atrasă de ușa garajului care se deschidea. O 
femeie ieși afară - între două vârste, cu o figură plăcută, părul 
încărunțţit strâns în coc. Ducea un câine de lesă, un labrador alb. 
Părea să fie vioi, simpatic. Femeia puse un sac cu gunoi într- 
unul dintre tomberoane și lăsă câinele să-și facă treaba. Unul 
dintre agenţii din automobilul Ford se dădu jos și parcurse 
distanţa scurtă de pe alee până la garaj. Cei doi stătură de 
vorbă câteva momente, femeia rămânând la adăpostul sigur al 
garajului. Luis se uită atent. Nu mai văzu pe nimeni înăuntru. 


VP - 145 


Dubita de la spălătorie o luă greoi în josul străzii, trecând pe 
lângă el. 

Cei doi din Fordul Taurus nu-i vor pune cine știe ce probleme. 
Mai avusese de-a face cu situaţii ca astea. 

Fraternidad este destino”. Luis oftă. Așa era sortit. Decizia 
fusese deja luată. Va aștepta, cu ochii în patru, până ce-și va 
vedea ţinta. Acoperi cu un ziar pistolul Sig de nouă milimetri, 
pus pe scaunul de lângă el. 

Data viitoare își va face numărul. 


Capitolul 46 


Două zile mai târziu, taxiul lui Kate opri în faţa casei cu 
arhitectură în stil spaniol și ornamente din stuc, ascunsă în 
spatele unui restaurant Arby's de pe o arteră comercială din Mill 
Valley, statul California, pe celălalt mal al golfului faţă de San 
Francisco. 

— Aici este, doamnă? întrebă șoferul, verificând numerele 
scrise cu galben pe ușile din sticlă ale clădirii. 

Kate încercă să citească denumirea. Acesta era al patrulea loc 
în care încercase astăzi. Începea să se simtă un pic cam obosită 
de la schimbarea de fus orar, și descurajată, la gândul că poate 
ideea ei nu fusese chiar atât de genială, la urma urmei, ci una 
care-o mânase la vânătoare de cai verzi pe pereți - și care nu 
peste multă vreme o va face să dea de mare bucluc. 

— Da, aici este. 

Deschise portiera. 

Denumirea de deasupra ușii de la intrare era „Golden Gate 
Squash”. 

Kate hotărâse să înceapă cu zona Golfului San Francisco. Ştia 
că nu poate închiria o mașină - i-ar fi dat de urmă imediat, așa 
că apelase numai la taxiuri. leri fusese la Palo Alto și San Jose. 
Ceva mai devreme azi, la Athletic Club din centru, apoi peste 
Bay Bridge la un complex sportiv polivalent din Berkeley. Nimeni 
nu recunoscuse fotografia lui Em. La niciunul dintre aceste 
cluburi. San Francisco era doar unul dintre orașe. Kate mai avea 


15 Frăția e un destin (în spaniolă). 
VP - 146 


trei de verificat, urmărind itinerarul formaţiei. Și o mulţime de 
alte cluburi. 

O luase direct spre aeroport, după ce scăpase de Oliva. 
Micuța escapadă cu Fergus era unicul lucru din ultimele câteva 
săptămâni care-i putea da un motiv să zâmbească. Lucrul mult 
mai puţin amuzant era biletul pe care i-l lăsase lui Greg, felul în 
care trebuise să fugă pe ascuns și să fie nesinceră cu el. 
Scrisese în grabă: „Știu că iţi va fi greu să înţelegi, Greg, dar 
trebuie să aflu un anumit lucru, indiferent cât am încerca noi să 
ne prefacem că oricum va trece - și nu te puteam lăsa să mă 
convingi să n-o fac și să-mi spui că e o prostie, așa cum bine știu 
că ai fi încercat. Da, e o prostie - dar oricum toată povestea asta 
e o nebunie. Vreau doar să știi că sunt în siguranță și că te 
iubesc, și că mă voi gândi la tine în fiecare zi. Te rog, încearcă 
să nu-ți faci griji. Am să te sun când ajung acolo. Pe unde-o fi 
acest acolo. Te iubesc, dar e un lucru pe care trebuie neapărat 
să-l fac. Și nu uita de pastila pentru inimă a lui Fergus, înainte să 
te duci la culcare!!!” 

O deranja profund că trebuia să se ascundă de el. Kate se 
simţea lipsită de loialitate. Greg era soţul ei, cel mai apropiat 
prieten al ei. Se presupunea că își spun tot, că nu au secrete 
unul față de celălalt. Ea avea mai multă încredere în el decât în 
orice alt om din viaţa ei. Își dădea seama că ar trebui măcar să-i 
dea un telefon. Seara trecută, la hotel, chiar ridicase receptorul 
ca să-l sune și să-i dea de știre că n-a păţit nimic, ba chiar 
ajunsese până la a-i tasta tot numărul. Apoi însă pusese 
telefonul jos. Ceva o reținuse. Kate n-ar fi știut să spună ce. 

Poate că el n-ar înţelege. lar ea nu voia să audă asta de la el. 
Ori poate că pur și simplu simţea nevoia să nu împartă cu 
nimeni această porțiune din viaţa ei. 

Kate deschise ușa clubului de squash. Imediat auzi sunetul 
înfundat și în același timp șuierător al mingii care se izbea de 
pereţii din lemn tare. Erau mai multe încăperi-terenuri, cu 
peretele de joc vopsit în alb și partea din faţă din sticlă 
transparentă. Un cuplu juca deja. Doi bărbați transpiraţi, care 
era clar că tocmai terminaseră de jucat și-și petrecuseră pe 
după gât prosoapele, sorbeau cu sete din sticlele de apă și-și 
reanalizau performanţa. Kate se apropie de recepţie, unde 
stătea un tip roșcovan, cu alură atletică, purtând un tricou de 
squash. 


VP - 147 


— Scuzaţi-mă, încerc să găsesc pe cineva. N-aţi vrea, vă rog, 
să aruncaţi o privire? 

— Desigur. 

Îi întinse poza lui Emily, făcută anul trecut la Campionatul 
Maccabean pentru juniori. 

— E sora mea. Cred că vine aici să se antreneze. 

Roșcovanul cu alură de jucător profesionist se uită îndelung la 
poză. Apoi clătină din cap. 

— Îmi pare rău, mă tem că n-am mai văzut-o niciodată. 

Avea un accent britanic și-i zâmbea, parcă scuzându-se. 

— Sunteţi sigur? insistă Kate. O cheamă Emily. Are 
șaptesprezece ani. Pe Coasta de Est era jucătoare de 
performanță, cu poziție de clasament. S-a mutat de curând aici 
cu tatăl meu. Știu că joacă undeva în oraș. Și vreau să-i fac o 
surpriză. 

Roșcovanul ridică iar din umeri, înapoindu-i poza lui Kate. 

— Aici eu mă ocup de juniori. Dacă s-ar antrena aici, categoric 
aş cunoaște-o. La Berkeley n-aţi încercat? 

Kate suspină dezamăgită. 

— Mda, am fost deja acolo. 

Băgă poza înapoi în poșetă și spuse: 

— Mulţumesc oricum. 

Pe drumul spre ieșire mai aruncă un fel de ultimă privire 
disperată în jur, ca și cum credea că n-a observat-o pe Em de 
prima dată și poate că brusc ea își va face apariţia de undeva. 
Își dădea seama că are șanse minime s-o găsească. Chiar dacă 
raţionamentul ei fusese corect, existau zeci de locuri de verificat 
și zeci de cluburi de squash. Kate se simţea ușor ridicolă, 
jucându-se de-a detectivii. Ea era om de știință, nu anchetator. 

leși din nou în stradă. 

— Înapoi la motel? o întrebă taximetristul după ce ea urcase 
în mașină. 

Cu el mersese peste tot astăzi. 

— Nu, scutură Kate din cap. La aeroport. 


VP - 148 


Capitolul 47 


Phil Cavetti luă cursa aeriană de ora șapte dimineaţa înapoi 
spre New York, pornind de pe aeroportul La Guardia direct către 
sediul FBI din sudul Manhattanului. 

Găleata cu rahat începuse să clocotească și peste puţin timp 
avea să le explodeze în faţă. 

De parcă n-ar fi fost destul că una dintre colegele lui cele mai 
apropiate fusese găsită moartă... colac peste pupăză, unul 
dintre propriile obiective de caz ale agentei era implicat în 
crimă. Acum, într-un alt caz de-al ei, unul dintre cei mai valoroși 
martori ai autorităţilor federale din întregul Program WITSEC, un 
om ale cărui informaţii duseseră la încarcerarea a zeci de 
infractori, fusese de asemenea dat dispărut. 

Cavetti se dovedea incapabil să unească punctele între ele - 
altfel decât spre locul unde cariera lui se intersecta cu dezastrul. 
Și nu-i placea deloc ce vedea. Putea să uite de nordul 
Michiganului - câmpurile îngheţate din Dakota de Nord păreau 
acum o perspectivă mult mai probabilă. Era imperativ să-l 
găsească pe Raab. Incă și mai imperativ era să-l localizeze pe 
Burlacul Numărul Unu. 

lar acum, de necrezut, Kate Raab dispăruse și ea. 

Nardozzi și agentul special Alton Booth așteptau în mica sală 
de conferinţă de la etajul patru al clădirii federale Javits, atunci 
când sosi el. 

— Sper să fie ceva important, zise procurorul, lăsând din 
mână telefonul mobil și arborând o expresie mai mult decât 
iritată. Am un procuror începător care va trebui să-mi ţină locul 
la interogatoriul unui taximetrist pakistanez, acuzat că plănuia 
să arunce în aer casa de bilete a Centrului Teatral din Times 
Square. 

Cavetti scoase din servietă trei dosare. 

— Crede-mă, este. 

Aruncă pe masă rapoartele pe care le pregătise pentru 
directorul adjunct, inscripţionate cu „Acces restricționat”. 
Acestea conţineau raportul FBI asupra lui Margaret Seymour, a 
dispariţiei ulterioare a lui Benjamin Raab și a incidentului de pe 
râul Harlem în care fusese implicată fiica lui, Kate. Unul sau 
două detalii, considerate „strict confidenţiale”, fuseseră omise. 


VP - 149 


— Așa, deci ce se poate spune despre Kate Raab? întrebă 
Alton Booth, sorbind o gură de cafea. 

— A dispărut. 

— A dispărut? Cum adică, așa, ca măgarul în ceaţă? După ce 
s-a întâmplat acolo pe râu, credeam că aţi pus-o sub pază 
nonstop. 

— A dispărut lăsând măgarul să-i păzească cățelul, zise 
Cavetti cu năduf, închizând ochii. A urcat într-un avion United 
Airlines spre San Francisco, acum două zile. Mai departe, nu 
putem decât să ne dăm cu presupusul unde s-a dus. A avut 
destulă minte încât să nu închirieze o mașină de la aeroport. l- 
am pus pe ai noștri să discute cu taximetriștii. 

— Cu taximetriștii, îl fixă Booth cu o privire implacabilă. Ştii 
ceva, Phil, Zona asta Albastră a ta mie începe să mi se pară cam 
aglomerată. 

Cavetti zâmbi. FBl-stului nici prin cap nu-i trecea ce urmează 
să-l pocnească peste mutră în continuare. 

— Bun, deci ce presupui tu că s-a întâmplat? întrebă Nardozzi. 
De ce ar fugi fata asta? Și de ce la San Francisco? Fiindcă știa că 
e ţinta cuiva? 

— Nu putem decât să presupunem că tatăl ei a luat legătura 
cu ea. N-a mai sunat acasă după ce-a plecat. Doar a lăsat în 
urmă un bilețel cam vag. Mai există și posibilitatea că încearcă 
să intre în contact cu familia ei. 

Cavetti îi aruncă o privire FBl-stului. 

— Poate-ar fi bine să trimiţi pe cineva acolo. Acum. 

Booth mâăzgăli ceva într-un carnețel și oftă. 

— Măi să fie, Phil, grija pe care i-o porți fetei e de-a dreptul 
înduioșătoare. Dacă nu-ţi mai convine munca asta cu protecția 
martorilor, poate-ar fi cazul să iei în considerare un post la 
Departamentul pentru Copii și Familie, data viitoare. 

— Sunt îngrijorat pentru ea, Al. Chiar sunt. 

Privirea lui Nardozzi era tăioasă ca lama. 

— Ne ascunzi ceva, Phil. De ce naiba am venit aici? De ce am 
fost scos din sala de judecată? 

— Margaret Seymour, tuși Cavetti; venise momentul să 
completeze spaţiile goale. Tot ea era agenta de caz... 

— Tot ea era agenta de caz pentru cine? spuse Alton Booth, 
lăsând din mână cana de cafea și ridicându-se în picioare. 


VP - 150 


Cavetti își deschise din nou servieta. De data aceasta scoase 
afară o anexă la raportul lui, conţinând detaliile „strict 
confidenţiale” care fuseseră omise. În legătură cu cine era cel 
pe care-l proteja Maggie Seymour. In legătură cu Burlacul 
Numărul Unu. 

ÎI azvârli pe masă și înghiţi în sec. 

— Mă tem că Zona Albastră, Al, e chiar mai aglomerată decât 
credeai. 


Capitolul 48 


leri Kate era la Portland. Azi la Seattle. Bellevue, de fapt, o 
suburbie elegantă imediat peste lacul Washington. 

Ştia că începe să rămână fără variante. 

În dimineaţa aceasta se dusese în centru, la Clubul Sportiv 
Seattle. Fără niciun rezultat. Idem și la alte două cluburi de 
squash din Redmond și Kirkland. Și la cel al Universităţii 
Washington. 

Kate știa că acesta ar cam fi rămas ultimul. Pe un banner de 
deasupra intrării principale scria „Pro Squash in Bellevue”. 
Urmărise itinerarul din turneul formaţiei. Pusese la un loc 
detaliile pe care reușise să le culeagă din e-mailurile primite de 
le ai ei. Dar acum ajunsese practic la capătul firului. Epuizase 
toate orașele și centrele de squash posibile. Dacă și aici nimerea 
într-o fundătură, Kate nu știa unde să meargă mai departe. 

Decât acasă. 

Clubul era o clădire cenușie cu traverse exterioare din 
aluminiu, vârâtă în partea din fund a unui mic centru de birouri 
din laterala unei artere comerciale. Cineva îi spusese că 
antrenorul pakistanez de acolo era chiar destul de cunoscut la 
nivel mondial. Pe artera principală găseai toate emblemele unui 
cartier rezidențial pentru oamenii cu bani: Starbucks, 
Anthropologie, Linens-N-Things, Barnes & Noble. 

Taximetristul o lăsă în faţa intrării, așa cum mai făcuse astăzi 
de patru ori, și așteptă. 

Kate păși printre uși. De-acum, cam toate cluburile de squash 
din America îi păreau să arate la fel. Acesta avea patru terenuri 
de joc albe și curate, înconjurate cu pereți din sticlă, și cu un 


VP - 151 


balcon suspendat deasupra pentru spectatori. Era plin de lume. 
Mingile se izbeau cu ecou de pereți. Se apropia sfârșitul zilei și 
pe terenuri vedeai numai puștime. Probabil vreun program de 
activităţi extrașcolare pentru copii și adolescenți. 

OK. Kate trase adânc aer în piept, oprindu-se în faţa femeii 
tinere și drăguţe de la recepţie, care purta o bluză albă din 
pichet cu sigla clubului brodată pe piept. 

O ultimă încercare... 

Kate despături fotografia lui Emily. 

— N-aș vrea să te deranjez, spuse ea, deși tânăra femeie nu 
păru deloc deranjată. O știi cumva pe fata asta? 

În timp ce întindea fotografia, Kate își analiza deja în minte 
opţiunile pentru ce va face în continuare. Să-l sune pe Cavetti. Îi 
părea rău pentru că-i trăsese clapa agentului lui. Pentru că, 
probabil, implicase și FBl-ul într-o operaţiune de urmărire menită 
s-o găsească pe ea. Apoi să-l implore să încalce regulile și să-i 
dezvăluie unde se află familia ei. Să dea ochii cu Greg. Nici 
varianta asta nu suna prea bine. Kate era conștientă că și aici 
are destule explicaţii de dat. 

Fata de la recepţie încuviinţă din cap. 

— Asta-i Emily Geller. 

— Poftim? 

— Emily Geller, repetă fata. Una dintre jucătoarele noastre 
cele mai bune. S-a mutat aici din est. 

Un val de șoc și exaltare îi învolbură sângele lui Kate. 


Capitolul 49 


Geller. Numele săgetă prin mintea lui Kate, în timp ce-i 
spunea taximetristului să se oprească la ceva distanţă de casa 
albă din lemn care avea curtea din spate spre lac, pe Juanita 
Drive din Kirkland. 

Drăguță casă, se gândi Kate. Chiar și pe întuneric avea un aer 
care ei îi plăcu imediat. Putea fi casa oricui. A familiei din vecini. 
Simpla idee că mama ei, Em și Justin erau înăuntru o făcu să 
zâmbească. Geller. 

— Aici mergem, domnişoară? 


VP - 152 


Kate își aduse aminte ziua în care văzuseră cu toţii casa lor 
din Larchmont pentru prima oară. Mama se oprise în vestibulul 
imens, cu ochii larg deschiși. „E așa de mare”. Tata o dusese 
spre ferestrele care dădeau spre ocean, cu chipul strălucind de 
mândrie. „O s-o umplem noi, Sharon”. Em revenise înăuntru și-o 
apucase pe Kate de mână. „N-o să-ţi vină să crezi - cu ochii 
lucind de entuziasm - dar are până și turnuleţ”. 

„O s-o umplem noi, Sharon”. După care vom lăsa totul baltă. 

— Să mă duc până în faţa intrării? o întrebă taximetristul cu 
turban, răsucindu-se spre ea. 

— Nu, spuse Kate, neștiind prea bine ce să facă, oprește 
acolo. 

Taxiul trase lângă trotuar în faţa unei case în stil modern, din 
lemn de cedru și sticlă, umbrită de brazi înalţi, la două clădiri 
distanţă. Kate era agitată. Observă câteva mașini pe stradă. Știa 
că e foarte probabil să fie plin de șerifi WITSEC în jur, și că 
probabil fuseseră alertaţi în legătură cu ea, iar dacă o vor 
depista, după nici treizeci de secunde se va trezi cu cătușe la 
mâini. 

Dar faptul că familia ei era atât de aproape, la o aruncătură 
de băț, o făcu să realizeze că acum nu mai putea da înapoi. Nu-i 
mai văzuse pe ai ei de peste un an. Dintr-odată, Kate nu mai fu 
atât de sigură de ce-ar trebui să facă. Nu știa dacă nu cumva 
sunt agenți și înăuntru. Dacă aveau telefoanele ascultate. Poate- 
ar trebui să-i aștepte la clubul de squash? Poate-ar trebui să 
facă pur și simplu cale întoarsă și să revină altă dată? 

— Ce vreţi să facem, domnişoară? întrebă taximetristul, 
arătând spre ceasul de marcat. 

— Scuze. Nu sunt prea sigură. 

Într-un târziu, își scoase telefonul mobil. Degetele îi tremurau 
niţel, umede de transpiraţie, și Kate se simțea de parcă era iar 
în schiful ei de concurs, apucând vâslele la startul unei curse 
importante. Cu nervozitate, tastă numărul pe care i-l dăduse 
fata de la clubul de squash. incepu să sune. Stomacul i se 
strânsese ghem. În orice clipă se aștepta să audă voci care 
încep să strige, să vadă lumini care se aprind. 

Emily a fost cea care-a răspuns. 

— Alo! 

Kate abia se putea stăpâni. 


VP - 153 


— Mă întrebam oare ce-ai spune, dacă ţi-aș propune o 
întâlnire de vis, toate cheltuielile fiind deja plătite, cu Stephan 
Jenkins de la Third Eye Blind? 

Pauză. 

— Kate? 

— Da, Em..., simţi Kate cum îi vin lacrimi în ochi. Da. Eu sunt, 
iubito... 

Brusc o auzi pe Emily cum izbucnește în ţipete: „E Kate! E 
Kate!” Se-auzea de parcă ar fi rupt treptele scării din casă. 

— Mami, Just, e Kate la telefon! Cum ai găsit numărul ăsta? 
Nu pot crede că ne-ai sunat aici! Ce, ai înnebunit complet?! 

Kate râse, ameţită. 

— Nu știu... Poate că da. 

Auzea și alte glasuri în jur. Mama ei și Justin, îngrămădindu-se 
lângă telefon. Em nu voia încă să-l lase din mână. 

— Doamne, de când nu ne-am auzit... Am așa de multe să-ți 
spun, Kate. Unde ești? întrebă Emily. 

Kate se uită lung la casă. Îi trebui ceva timp ca să-și găsească 
vocea. 

— Sunt chiar afară. 


Capitolul 50 


Kate îi spuse taximetristului să stingă farurile și să aștepte, 
ceea ce, presupunând că nu era altceva decât un protagonist 
fără voie într-o reuniune de familie înlăcrimată, el acceptă 
mormăind. 

Apoi, la adăpostul întunericului, Kate o porni pe o potecă 
despre care îi spusese mama ei, care trecea prin dreptul casei 
din lemn de cedru. Era un drumeag lateral ce ducea spre lac, cu 
un mic debarcader la capăt. 

Kate își dădea seama că nu prea are cum să apese pe soneria 
de la intrare și să-i lase pe toţi să-i sară în brațe, așa cum își 
imaginase mereu. Nu cu toți dulăii ăștia de la WITSEC care 
bântuiau pe-acolo. N-avea de unde să știe dacă nu se pornise o 
adevărată vânătoare în căutarea ei. lar în acest moment nici nu 
mai era prea sigură dacă ei se aflau aici ca să-i protejeze familia 
de niscaiva ucigași ori dacă așteptau să apară tatăl ei sau ea. 


VP - 154 


Oricum, indivizii ăștia erau cam ultimii oameni în care se simțea 
înclinată să aibă încredere acum. 

Nu va da înapoi. 

Un gard alb din lemn străjuia proprietatea, separând cele 
două vecinătăţi cu un șir de tufe dense și trunchiuri de pin. Se 
vedeau lumini dinăuntrul casei alăturate. Kate putea să vadă o 
femeie în bucătărie, purtând o bustieră cu dungi, gen Adidas, 
dând de mâncare la doi copii mici pe masa din mijloc, ridicată 
pe un podium. 

Pe neașteptate, Kate auzi mișcare de cealaltă parte a 
gardului. 

Pași strivind pietrișul pe aleea ce ducea spre casă. Zgomotul 
brusc al unei portiere care se deschide, și scânteierea unei 
lumini. Inima lui Kate se opri pe loc. Se ghemui la pământ, 
pitindu-se cât mai jos sub tufe. 

Casa familiei ei avea un garaj separat, amplasat ceva mai 
departe, în spate. Era o mașină acolo și cineva care cobora din 
ea. Auzi pârâitul unei staţii radio deasupra capului ei, la nici trei 
metri distanţă. 

— Aici Kim... Mă duc să dau o tură și să verific în faţă. 

Kate se încordă. 

Încercă să se apropie și mai tare de gardul viu, agăţându-se 
de o ramură ca să se sprijine. Până ce creanga începu să 
cedeze. 

Kate rămase acolo, nemișcată. Pentru o secundă fu convinsă 
că se va prăbuși cu zgomot printre tufe. La naiba, ar fi ca și cum 
aș sufla singură într-o goarnă. Trase aer în piept cât de tare 
putu, încercând să-și imagineze ce fel de explicaţii va da, în fața 
luminilor aprinse și a pistoalelor scoase din toc, dacă va fi prinsă 
furișându-se pe proprietatea cuiva. 

După o vreme auzi iar pocnetul staţiei radio, în timp ce pașii 
se îndepărtau pe alee. 

— Tot Kim sunt, vin înapoi spre casă... 

Tot trupul lui Kate păru să expire într-un spasm de ușurare. 
După ce auzi ușa de plasă cum se închide, începu să se 
strecoare, ghemuită mult la pământ, spre curtea din spate. Găsi 
o portiţă și apăsă neauzit pe clanţă. Curtea era mare. Putea 
desluși prin întuneric conturul unui bazin cu apă și al unei plase 
elastice pentru sărituri. Ba chiar și o pistă cu rampă și jgheab 


VP - 155 


pentru skateboard. Măi să fie, un adevărat parc de distracții. 
Gardul din scânduri continua până la lac. 

Acum calea era liberă. Kate o zbughi pe lângă gard, spre 
capătul unde terenul cobora în pantă spre apă. Işi făcu loc 
printr-o deschizătură în tufăriș, reuși să tragă la o parte plasa de 
sârmă care dubla gardul din scânduri și trecu în partea cealaltă. 

Acum stătea cu fața spre partea din dos a curții părinţilor ei. 

Casa era luminată toată. În copacii înalţi erau reflectoare 
îndreptate spre apă. Pe terasa împrejmuită din spate, cu fotolii 
din răchită, Kate zări un agent dotat cu staţie radio, stând 
rezemat de perete. 

Văzu și hangarul pentru bărci despre care îi povestise mama 
ei, și la baza ei un mic debarcader. 

Inima îi bătea tare. Cum o să ajungă ea acolo? Individul de pe 
terasa din spate o va vedea alergând. Mai mult ca sigur că ar 
auzi orice zgomot brusc. Hangarul pentru bărci era la cel puţin 
douăzeci de metri depărtare. 

Kate se târî pe burtă în josul pantei către marginea lacului, 
apucându-se de smocuri de iarbă și buruieni, și se lăsă să 
alunece apoi pe taluzul nu prea înalt până pe mal. Se trase până 
la marginea apei, simțind cum i se afundă adidașii în terenul 
nămolos. Până aici a fost bine. Nu mai avea de parcurs decât 
câţiva metri. Nu știa unde sunt ceilalţi. Doar că era întuneric și 
că ea era nebună de legat, făcând chestia asta. 

În sfârșit își croi drum spre piciorul debarcaderului. N-avea 
decât vreo trei metri și jumătate lungime, cu o bărcuță cu motor 
amarată alături. Kate își udă blugii, luând-o pe lateral, dar 
continuă, agăţându-se de o creangă și aburcându-se până sus, 
la hangar, unde se putea ascunde. Singura lumină, acolo, venea 
de la reflectoarele din copaci. Izbutise. Agentul de pe terasă 
abia dacă se mișcase. 

Ușa care ducea înăuntru era întredeschisă. Kate o deschise și 
mai mult, pășind în hangarul pentru bărci. De tavan atârna un 
bec gol, stins. Nu îndrăzni să-l aprindă. Se împiedică de o vâslă 
în întuneric, dar nu căzu. Pe un rastel era o barcă cu vâsle și 
veste de salvare portocalii împăturite frumos pe o poliţă. În rest, 
era doar un întuneric care-ţi dădea fiori și un iz de mucegai. Se 
auzea ţârâit de greieri. 

Acum tot ce mai avea de făcut era să aștepte. 


VP - 156 


Kate păși fără zgomot prin hangar către o ferestruică ce 
dădea spre casă. Agentul stătea în continuare acolo. 

Brusc simţi o mână pe umăr. 

Lui Kate mai să-i sară inima din piept, întorcându-se. 

Cu cea mai mare ușurare, se uită drept în ochii plini de 
bucurie ai mamei ei. 


Capitolul 51 


— O, Doamne, mamă..., suflă Kate, cuprinzându-și mama de 
umeri. 

Se uitară una la cealaltă, apoi se topiră incontrolabil într-o 
îmbrăţișare fierbinte. 

— Kate..., șopti Sharon, strângând-o tare și dezmierdându-i 
părul. O, Doamne, nu pot crede că tu ești. 

Kate nu se mai putu stăpâni, izbucni în suspine. 

Era simplul fapt că vedea chipul mamei ei, în sfârșit, la 
capătul acestei călătorii imposibile, care-i solicitase toate 
rezervele de sânge rece și îndrăzneală. Pur și simplu o lăsară 
nervii. Emily și Justin apărură atunci și ei din întuneric, Em 
îmbrăţișând-o ameţită pe Kate, căutând să-și ţină firea. Justin 
zâmbea întruna. 

Lui Kate nu-i venea să creadă că sunt de-adevăratelea în faţa 
ei. Lor nu le venea să creadă că e aievea, că o văd în faţa lor. 
Sharon își apăsă arătătorul pe buze, pentru ca toată lumea să-și 
stăpânească emoția și să nu facă zgomot. 

— Cum ne-ai găsit? întrebă Em. 

— Mulțumită ţie, o îmbrăţișă Kate. 

Le povesti despre e-mailul cu Third Eye Blind și cum urmase 
ea itinerarul turneului, cum se dusese în trei orașe, pe parcursul 
ultimelor trei zile, arătând poza lui Em în toate cluburile de 
squash... neștiind niciun moment dacă va reuși până la urmă să- 
i găsească. 

lar acum era aici, cu ei. 

— Nu-mi pasă cum ne-ai găsit, o trase Sharon pe Kate mai 
aproape. Sunt doar foarte fericită că ai reușit. Lasă-mă să mă uit 
mai bine la tine. 

Făcu un pas înapoi. 


VP - 157 


Kate își dădu părul la o parte din ochi. 

— M-ai pus să mă furișez prin spate și pe urmă am alunecat în 
lac. Cred că arăt ca o lighioană de mlaștină. 

— Nu, scutură Sharon din cap, cu privirea scânteietoare, chiar 
și în lumina aceea slabă. Pentru mine, arăţi nemaipomenit. 

— Și voi arătaţi nemaipomenit, râse Kate și cu toţii se 
îmbrățișară din nou. 

Justin crescuse, acum avea aproape un metru optzeci, și era 
lung și subţire ca o trestie, dar cu părul tot atât de stufos și de 
zbârlit. Emily își rotunjise formele, aproape ca o tânără femeie. 
Işi purta părul tot până pe umeri, cu o șuviţă blondă subțire într- 
o parte, care lui Kate i se păru că arată chiar foarte cool - și 
avea două veriguţe de argint în urechea stângă. 

lar mama... Era întuneric, ora opt seara. Nu se vedea urmă de 
fard pe faţa ei. Purta un pulover bleu Fair Isle și o fustă din 
catifea reiată. Kate observă câteva riduri subţiri, „laba-gâștei”, 
la colţurile gurii și ale ochilor ei, despre care nu-și amintea să fi 
fost acolo înainte. 

Dar ochii îi străluceau, larg deschiși. Și era un surâs cald pe 
faţa ei. 

Kate o strânse iar în brate. 

— Și tu arăţi nemaipomenit, mami. 

Se năpustiră asupra ei cu întrebări. Ce mai făcea Tina? Dar 
Greg? Kate clătină din cap cu un aer vinovat. 

— Greg nici măcar nu știe că sunt aici. 

Atunci se făcu o pauză. Toţi se uitară la ea, revenind brusc la 
cruda realitate. 

— Ce faci tu aici, de fapt, Kate? îngână mama ei. Știi cât de 
riscant este să facem chestia asta acum. 

— Aveţi vreo veste de la tata? întrebă Kate, dând din cap. 

— Nu. lar agenţii nu ne spun absolut nimic. Nici măcar nu știm 
dacă e viu sau mort. 

— Eu cred că trăiește, mami. Am găsit ceva. Ceva ce trebuie 
neapărat să-ţi arăt. 

Dar nu voia să spună tot, nu de față cu Justin și Em. 

— La început am crezut că probabil îmi spun minciuni, ca să 
acopere ceva. Au intrat pe furiș în apartamentul meu și mi-au 
instalat microfoane ca să-mi urmărească telefonul. 

— Cine, Kate? întrebă Sharon nedumerită. 


VP - 158 


— Cei de la WITSEC. Cavetti. FBl-ul. Dar pe urmă am găsit 
fotografia asta, dintr-o mapă plină cu lucruri de-ale tatii, pe care 
voi ați lăsat-o în fosta noastră casă. 

Kate își băgă mâna pe sub jachetă, adăugând: 

— Schimbă mult lucrurile, mami. Schimbă tot. 

Mama ei îi puse o mână pe braţ. 

— Trebuie să stăm de vorbă despre anumite lucruri, Kate. Dar 
nu aici. 

Auziră ceva mișcare venind dinspre casă. Agentul pe care-l 
văzuse Kate cobora acum de pe terasa din spate. Cu lanterna 
din mână descrise un arc de cerc prin toată curtea. 

Impingând-o pe Kate înapoi din dreptul luminii, Sharon 
murmură: 

— Nu se poate să stai aici, iubito. Ne întâlnim mâine. În oraș. 
Te sun eu. Acum însă trebuie să pleci. 

— Nu, nu vreau să plec, spuse Kate, te rog, nu chiar acum. 

li încercui cu braţele pe Em și pe Justin. 

— Nu știu când mai apuc să vă mai văd pe toți. 

— Trebuie să pleci, Kate. O să-l sunăm noi pe Cavetti. O să-i 
spunem că ne-ai găsit și că ești aici. Va trebui să te lase să mai 
stai câteva zile. Între timp, mâine o să vin eu în oraș. O să 
discutăm pe îndelete anumite lucruri. 

Kate îi trase spre ea pe Em și pe Justin, încuviințând fără prea 
mare tragere de inimă. 

— Bine. 

— Cine-i acolo? strigă unul dintre agenți. 

Fasciculul de lumină al unei lanterne veni un pic mai aproape. 

Sharon o împinse pe Kate spre ușa hangarului. 

— Trebuie să pleci! 

iși duse o mână plină de afecţiune spre chipul lui Kate. Apoi, 
ochii îi străluciră. Incet, cu grijă, ridică de la gâtul lui Kate ceva. 

— Văd că porţi medalionul. 

— Nu-l scot niciodată de la gât, spuse Kate. 

Se mai îmbrăţișară o ultimă dată cu toţii, după care Kate sări 
de pe debarcader și se lăsă să alunece pe mal spre apa lacului. 

— Mâine am să-ţi povestesc ceva despre el, spuse mama ei. 


VP - 159 


Capitolul 52 


Dimineaţa următoare a răsărit limpede și strălucitoare. Din 
camera ei de hotel aflat la marginea zonei de centru a orașului, 
Kate putea să vadă oceanul din Puget Sound și soarele 
scânteind în pereţii de sticlă ai zgârie-norilor. A crăpat un pic 
fereastra și vaierul pescărușilor a pătruns în camera ei, 
împreună cu o boare de aer marin, rece și sărat. 

De mult nu se mai trezise Kate cu așa un sentiment de 
nerăbdare de a-și începe ziua. 

Sharon a telefonat pe la nouă și i-a spus lui Kate că o așteaptă 
la prânz într-un restaurant numit Ernie's din Pike Place Market, 
cel mai public loc de întâlnire pe care-l știa. Kate a încercat să 
găsească o ocupaţie cu care să-și umple restul de trei ceasuri. 
Și-a tras pe ea colanţii de alergat și s-a dus să facă jogging pe 
Western Avenue, oprindu-se de câteva ori ca să se uite la 
pitoreștile bărci cu pânze presărate pe oglinda oceanului, la 
orizontul scânteietor care răsărea deasupra capului ei și la 
vârful faimosului Space Needle. După aceea s-a oprit pentru o 
ceașcă de cafea și-o brioșă într-un local Starbucks care susţinea 
că se numără printre primele trei deschise vreodată. Puțin 
înainte de ora unsprezece a luat-o înapoi spre hotel, unde s-a 
schimbat într-o jachetă verde matlasată și blugi. 

Distanţa dintre hotelul ei și Pike Place Market putea fi 
parcursă în doar câteva minute, în pas de plimbare. Kate a ajuns 
acolo un pic mai devreme și a dat un tur pe cheiul plin de lume, 
uitându-se la magazine. Ernie's era de fapt o cafenea mare și 
roind de mușterii, cu mese scoase afară în centrul pieţei 
sărbătoresc decorate. Locul era plin de turiști și familii cu copii 
mici. Tarabe cu obiecte de artizanat chiar frumoase, patinatori 
pe role alunecând prin mulţimea gălăgioasă, artiști ambulanți, 
jongleuri, mimi. 

Kate s-a oprit la o tarabă cu gablonțuri și a cumpărat un mic 
talisman din argint lustruit, în formă de inimioară, pe care s-a 
gândit să i-l dea mamei ei. Avea o inscripţie care ei i s-a părut 
amuzantă. 

Fată de zahăr. 


VP - 160 


În timp ce aștepta, uitându-se la ceasul de la mână, la ocean 
și la scena sărbătorească din faţa ei, o amintire veche și de mult 
îngropată în uitare a scânteiat brusc în mintea lui Kate. 

Era pe vremea când locuiau în prima lor casă. Kate avea opt 
sau poate zece ani, și nu se dusese la școală în ziua aceea 
fiindcă nu se simțea bine. O tot bătuse la cap pe mama ei să 
iasă și să-i aducă un film de la centrul de închirieri, perspectiva 
zilei lungi de recuperare stând în casă părând cam sumbră. 

„Ce-aţi zice să-ţi arăt eu un film?”, zâmbise mama ei. 

Kate nu înţelesese ce vrea să spună. 

Își petrecuseră următoarele câteva ceasuri pe podeaua din 
salon, Kate încă în pijama. Dintr-o cutie de carton cu lucruri 
vechi, Sharon trăsese afară un număr din revista Playbill, cu 
aspect străvechi și colțurile îndoite de-atâta răsfoit. 

Ediţia pentru spectacolul original de pe Broadway a Poveștii 
din cartierul de Vesti. 

„Era preferatul meu, cam pe vremea când aveam vârsta ta”, 
spusese mama ei. „Mama m-a dus să-l văd la Teatrul Winter 
Garden din New York. Ce zici, să te duc și eu pe tine?” 

Kate nu mai putea de încântare. „Daaa...” 

Mama ei băgase o casetă în aparatul video și deschisese 
televizorul, după care amândouă se ghemuiseră împreună, 
alături, pe canapea, și priviseră povestea lui Romeo și a Julietei 
și a familiilor lor, pusă din nou în scenă cu o nouă distribuţie: 
Tony și Maria, și bandele Rechinilor și luţilor. Din când în când, 
mama ei cânta alături de actori, știind pe de rost fiecare cuvânt 
- „Când ești un lute, un lute rămâi, frate/De la prima ţigară până 
la moarte” -, iar când au interpretat vestitul număr de dans din 
sala de sport, „Îmi place să fiu în America!”, Sharon a sărit în 
picioare și-a reprodus întocmai toţi pașii, dansând la un uimitor 
unison cu personajul Anita, ridicând mâinile în sus și pocnind din 
călcâie. Kate ţinea minte perfect cât o făcuse să râdă. 

„Toate fetele din jurul meu voiau să fie Maria”, spusese mama 
ei, „pentru că ea era cea mai frumoasă. Dar eu voiam să fiu 
Anita, din cauza felului cum dansa”. 

„Nu știam că poţi să dansezi atât de bine, mami”, spusese 
Kate, uluită. 


16 West Side Story, musical pus pentru prima oară în scenă pe Broadway în 1957, 
ecranizat în 1961. 


VP - 161 


„Nu ştiai, nu?”, se lăsase mama ei să cadă înapoi pe canapea, 
cu un suspin obosit. „Crede-mă, iubito, sunt multe lucruri pe 
care nu le știi despre mine”. 

Se uitaseră la restul filmului și Kate ţinea minte că plânsese 
când mama ei cântase „E un loc și pentru noi” cu sărmanii Tony 
și Maria. Kate își amintea cât de apropiată de mama ei o făcuse 
să se simtă, cum se transformase experiența aceea în ceva de 
care avea să-și aducă întotdeauna aminte cu drag. Poate că într- 
o zi va avea norocul să împărtășească aceeași experiență cu 
propria ei fiică. 

A surâs cu duioșie. Sunt multe lucruri pe care nu le știi despre 
mine... 

— Scumpo... 

Kate se întoarse. Sharon stătea acolo în faţa ei, în piaţă. Purta 
un pulover oranj cu gât înalt și ochelari de soare cu ramă de 
baga, iar părul des și-l pieptănase pe spate, strângându-l într-o 
baretă. 

— Mami! exclamă Kate și cele două se îmbrăţișară. 

Se uitară lung una la cealaltă, acum la lumina zilei. Mama ei 
arăta așa de drăguță. Ce bine era, ce bucuroasă se simţea să fie 
aici. 

— N-o să-ţi vină să crezi la ce mă gândeam mai-nainte, 
mărturisi Kate, un pic stânjenită, ferindu-și ochii cu mâna de 
razele soarelui. 

— Spune-mi, zâmbi Sharon și-și petrecu braţul pe sub cotul lui 
Kate. Haide, avem o mulţime să ne povestim. 


Capitolul 53 


Au vorbit despre un milion de lucruri. Despre Justin și Emily, și 
cum se descurcă. Despre ce mai face Tina. Diabetul lui Kate. 
Greg. Care acum își încheia rezidenţiatul și-și trimisese CV-ul în 
mai multe locuri, dar deocamdată nu se știa unde vor ajunge să 
fie ei doi la anul. 

— Poate va trebui să venim aici și să locuim cu voi, spuse 
Kate cu un zâmbet ghiduș. 

— Asta chiar că ar fi tare, nu? surâse și Sharon. 

Au vorbit o mulţime despre tata. 


VP - 162 


Pentru masa de prânz i-au dat comanda unui chelner teribil 
de arătos, cu alură de sportiv și bronzat uniform, ca un 
instructor de snowboard. Kate a cerut salată de pui vietnameză, 
iar Sharon o salată à la Niçoise. Din timp în timp, vântul se 
întețea. Kate trebuia să-și tot dea la o parte părul din ochi. 

Într-un târziu, când conversaţia cam lâncezise, Sharon și-a 
scos ochelarii de soare. l-a luat mâna lui Kate și, cu o expresie 
ușor îngrijorată, i-a urmărit cu vârful degetului linia vieţii din 
palmă. 

— Scumpo, cred că ar trebui să-mi spui totuși de ce ai venit 
aici. 

Kate încuviinţă. 

— Săptămâna trecută s-a întâmplat ceva, mamă, când eram 
pe râu... 

li povesti mamei ei despre șalupa care aproape că dăduse 
peste ea și-i rupsese bărcuţa în două. 

— Cerule mare, Kate..., oftă Sharon închizând ochii și 
continuând să-i strângă mâna lui Kate; când îi deschise iar, erau 
plini de lacrimi. N-ai idee ce rău îmi pare că ești și tu implicată. 

— Cred că-i cam târziu pentru asta, mami. Cred că 
dintotdeauna a fost prea târziu, zise Kate, băgând mâna în 
poșetă după portmoneu. Am ceva ce trebuie să-ți arăt, mami. 

Scoase afară poza aceea veche cu tatăl ei, pe care o găsise în 
fosta lor casă, și o împinse peste masă. 

Sharon o ridică. Kate nu era sigură dacă o mai văzuse. Darn- 
a părut să conteze. Sharon se uită din nou la ea. Știa despre ce 
e vorba. Ştia ce înseamnă. Totul se putea citi, amestecat cu o 
nuanţă de regret, pe fața ei. 

— Ai găsit-o, surâse Sharon, fără măcar o urmă de 
surprindere. 

— Ştiai de asta? întrebă Kate. Ce naiba făcea tati acolo, 
mamă? Asta-i în Columbia, nu în Spania. Uite ce scrie pe poartă, 
în spatele lui. 

Vocea îi deveni agitată. 

— Poti să deslușești ce scrie, mami? 

— Știu ce scrie, raspunse Sharon, ferindu-și privirea. Eu am 
lăsat-o acolo, pentru tine, Kate. 

Kate se holbă la ea, buimăcită. 

— Ti-am scris aproape în fiecare zi, continuă mama ei, 
așezând fotografia înapoi pe masă și întinzându-se spre mâna 


VP - 163 


lui Kate. Trebuie să mă crezi. Am încercat de-o sută de ori să-ţi 
spun... dar niciodată nu m-am putut hotărî să apăs pe tasta de 
trimis. A trecut atâta vreme, că eu aproape am uitat. Dar nu 
ajută cu nimic. Nu dispare... 

— Ce ai uitat, mami? Nu înțeleg, spuse Kate ridicând 
fotografia și ţinând-o în fața ochilor lui Sharon. Acesta este tatăl 
meu, mami! Cine naiba e? Ce caută el acolo? 

Sharon dădu din cap și surâse, un pic resemnat. 

— Avem multe de povestit, iubito. 

— Sunt aici, mami. 

Vântul se înteţi iar, măturând de pe masă un pahar din 
plastic. Instinctiv, Kate se aplecă să-l prindă. 

N-a auzit șuieratul. 

Cel puţin așa își va aminti întotdeauna, de fiecare dată când 
va rememora în minte, de-o mie de ori, momentul acela. 

Dintr-odată, Kate a simţit o arsură puternică, ascuţită, 
deasupra omoplatului - ca un fier roșu incandescent care i se 
înfigea în carne, impactul aproape aruncând-o de pe scaun. 

Privirea lui Kate se repezi imediat peste umăr, în locul cu 
pricina. Țesătura jachetei era sfâșiată. Se vedea o gaură roșie. 
Niciun pic de durere. Nici panică. Își dădea seama că s-a 
întâmplat ceva îngrozitor, doar că nu știa ce anume. Incepu să 
curgă sânge. Creierul ei avu nevoie de câteva clipe ca să 
înțeleagă. 

— Iisuse Christoase, mami, cred că am fost împuşcată! 

Sharon stătea dreaptă, mai departe în scaunul ei, dar cumva 
insensibilă la disperarea lui Kate. Nu mai avea ochelarii de 
soare, capul îi era ușor înclinat și lăsat în față. Avea pupilele 
nemișcate și sticloase. 

Un rotocol întunecat apăruse pe fondul oranj al puloverului ei. 

— Mami! 

În clipa aceea, zăpăceala momentului se risipi și Kate își 
concentră privirea, nevenindu-i să creadă, pe gaura din umărul 
ei și pe pata rotundă de sânge care se lățea pe pieptul lui 
Sharon. Glontele trecuse drept prin ea. Și se oprise în mama ei. 
Kate se uita îngrozită. 

— Doamne Dumnezeule, mamă, nu! 

S-a auzit atunci un al doilea șuierat, și ţipătul unei femei în 
timp ce un pahar exploda pe masa de alături, glonţul ricoșând 
apoi de pe caldarâm. În acel moment, Kate sărise deja de pe 


VP - 164 


scaun și se aruncase în fața mamei ei, acoperindu-i trupul moale 
și inert, scuturând-o de umeri, strigând „Mami, mami!” spre 
chipul cu o paloare ca de piatră a lui Sharon, care apoi se 
prăbuși la pământ. 

Țipete se auzeau din toate direcţiile, oameni care se repezeau 
să-i pună pe copii la adăpost, mese răsturnate. „Trage cineva cu 
arma! La pământ! Toată lumea la pământ!” 

Dar Kate stătea pur și simplu acolo. Ştia că mama ei a murit. 
Îi dădu la o parte părul de pe faţă. Îi șterse de pe obraz câteva 
picături de sânge roșu-întunecat. 

Tot ce putea să facă era s-o strângă cât mai strâns. 

— O, Doamne Dumnezeule, mamă... 


Capitolul 54 


Ambulanțele au pătruns până în mijlocul pieței. Cu girofarurile 
pornite. Poliţiștii au împins mulţimea înapoi. O femeie în 
uniformă de paramedic îngenunche lângă Kate. Pe un ton blând 
și liniștitor, ea încercă s-o convingă pe Kate să-și lase mama din 
braţe. 

Dar Kate nu voia să-i dea drumul. Nu putea. 

Din clipa în care-i dădea drumul, va fi ca și cum ar spune că 
totul e aievea. 

Poliţiştii îi împingeau înapoi pe nenumăraţii curioși, într-un arc 
de cerc larg și murmurător. Toţi arătau cu degetul către o 
clădire din cărămidă roșie, în spatele lor. Hotelul Lapierre. De 
acolo veniseră împușcăturile. Kate nu s-a uitat. Continua doar 
să-și ţină în braţe mama. Ce voiai să-mi spui, mami? Se uita fix 
în apa verde și nemișcată a ochilor lui Sharon. Ce anume n-au 
vrut nenorociții să te lase să-mi spui? 

Umărul o durea. Dar aproape că nici nu simţea durerea. 
Femeia paramedic, o asiatică, stăruia mai departe în a o 
convinge să-i dea drumul lui Sharon. 

— Trebuie să vă întindeți puţin, domnişoară, vă rog. Suntem 
aici ca să vă ajutăm. Aţi fost împuşcată. Lăsaţi-ne să vă 
consultăm, vă rog. 

Kate scutura întruna din cap, repetând iar și iar, „N-am 
NIMIC...” 


VP - 165 


Totul părea ca în vreun serial TV poliţist, pe care Kate îl 
văzuse de-o sută de ori. Doar că de data asta îl trăia pe pielea 
ei. Ei i se lua tensiunea arterială, pe ea o rugau să se întindă pe 
spate, cu senzorii prinși de braţ. Pe mama ei încercau s-o ridice 
din brațele ei. 

— Vom avea noi grijă de ea. Puteţi să ne-o lăsaţi nouă acum. 

Într-un târziu, Kate îi dădu drumul mamei ei. O așezară ușurel 
pe Sharon pe o brancardă. Brusc, Kate se simţi teribil de 
singură. Și înfricoșată. Bluza îi era plină de sânge. Urletul 
sirenelor o făcu să se dezmeticească. Atunci a simţit pentru 
prima oară cum îi alunecă lacrimile pe obraz. 

Era de-adevăratelea. 

— Va trebui să mergeţi la spital, se lăsă femeia paramedic iar 
în genunchi lângă ea, împingând-o ușor pe spate. Și pe ea o 
ducem în același loc. Vă promit că o veţi vedea acolo. Cum vă 
numiți? 

Kate îi lăsă s-o așeze pe o brancardă. Ridică privirea spre 
cerul albastru. Zări același azuriu pe care-l văzuse și din camera 
ei de hotel. 

— Kate. 

Mintea începu să-i rătăcească. La Justin și Emily. Lor cine le va 
spune? Trebuie să afle și ei. Acum unde se vor duce? Cine va 
mai avea grijă de ei? Și Greg... Kate realiză brusc că trebuie să-l 
sune. Să-i dea de știre că n-a păţit nimic. 

— Trebuie să-l sun pe soțul meu, spuse ea, încercând să se 
ridice în capul oaselor, nedându-și seama dacă a auzit-o cineva. 

Paramedicii începură să împingă spre ambulanţă brancarda 
pe rotile pe care era Kate. N-o mai ţineau puterile. Incepu să se 
simtă ameţită. Nu-și mai putea alunga nevoia imperioasă de a 
închide ochii. 

Dintr-odată fu conștientă că lăsase ceva - ceva important - în 
urmă. 

— Stati! strigă Kate, întinzând mâna și prinzându-l de braţ pe 
unul dintre paramedici. 

Brancarda se opri. Femeia cu trăsături asiatice se aplecă spre 
ea. 

— Este ceva acolo. O fotografie. Cu tatăl meu, încercă ea să 
arate unde, dar nu-și mai putea mișca brațul drept; și nici nu 
mai știa în ce direcție. Nu pot s-o las aici. E pe undeva pe-acolo. 


VP - 166 


— Wendy, trebuie s-o luăm din loc, interveni sec celălalt 
paramedic. 

— Vă rog, insistă Kate, încercând să se ridice și strângând-o 
pe femeie de braţ. Am nevoie de ea. Vă rog... 

— Mai ai răbdare o secundă, Ray, replică femeia paramedic. 

Kate își lăsă capul să cadă înapoi pe brancardă. Nu mai auzea 
sirenele, nici murmurul mulțimii, doar tipetele pescărușilor și 
zgomotele amestecate ale portului, care ei i se părea că sună 
dulce și melodios. Fusese o zi a speranţei și făgăduinţei. Briza îi 
răcorea faţa lui Kate. Pentru o clipă, uită de ce era acolo. 

Femeia paramedic îngenunche din nou și puse ceva în mâinile 
lui Kate. 

— Asta este? 

Kate pipăi fotografia cu degetele, ca un orb. Fusese în mâinile 
mamei ei. 

— Da. 

Erau picături de sânge pe ea. Kate ridică privirea spre femeia 
de pe ambulanţă. 

— Mulţumesc. 

— Acum însă trebuie să vă ducem la spital. Trebuie să 
plecăm. 

Kate simţi brancarda mișcându-se și fu ridicată în ambulanţă. 
O sirenă începu să urle. Nu se mai putea lupta cu oboseala. In 
jur era gălăgie și haos. Ameţită, închise ochii. 

Ceea ce văzu o umplu de groază. Tatăl ei, în picioare sub 
poarta aceea, zâmbindu-i. g 

Și patru vorbe pe care voia să le rostească. Intrebarea la care 
nu mai apucase să răspundă mama ei. 

De ce ești acolo? 


VP - 167 


PARTEA A PATRA 


Capitolul 55 


Roţile avionului American Airlines, cursa 268, aterizară pe 
pista aeroportului JFK și uriașul avion cu reacţie alunecă 
scrâșnind până se opri. 

Kate se uită afară prin hublou, de pe fotoliul ei de la clasa 
întâi, cu braţul drept prins într-o eșarfă. Putea zări în depărtare 
imaginea familiară a turnului de control, alături de vechiul 
terminal Saarinen, în formă de șa, care acum adăpostea 
compania JetBlue. 

Era acasă. 

De cealaltă parte a culoarului stăteau doi șerifi federali. O 
însoţiseră de la spital, unde Kate stătuse trei zile, până la 
aeroportul din Seattle. Umărul ei era bine - glonțul străbătuse 
mușchiul fără să facă distrugeri. Îi trataseră rana contra infecţiei 
și o puseseră pe o perfuzie cu sedative, împotriva stării de șoc, 
până când fusese în stare să călătorească cu avionul. Timp de 
încă vreo săptămână și ceva trebuia să-și susțină braţul în 
eșarfă. 

Dar nici toată morfina și tot Valiumul din lume nu i-ar fi putut 
ostoi adevărata durere. 

Durerea de-a retrăi scena aceea îngrozitoare, iar și iar, de 
fiecare dată când a trebuit să le povestească totul 
anchetatorilor: uitându-se năucă la gaura din umăr, și 
întorcându-se spre mama ei, fără să înțeleagă. Imaginea lui 
Sharon cu capul ușor înclinat înainte, privirea ei sticloasă și 
inertă, rotocolul de sânge lățindu-se pe pieptul ei. Șocul luându-i 
în stăpânire toată fiinţa. Mamă! 

Și întrebările. Creierul lui Kate nu reușea să le ordoneze clar. 
Dacă ea nu s-ar fi dus niciodată acolo? Dacă ar fi ascultat de 
avertismentul primit pe râu, așa cum o implorase Greg? Dacă s- 
ar fi dus pur și simplu la casa de lângă lac și ar fi bătut la ușă? 
Agenţii ar fi fost obligaţi s-o lase să-și vadă familia. Dacă nu s-ar 
fi aplecat după paharul acela de pe masă? 


VP - 168 


Mama ei ar fi fost acum în viață. 

Justin și Emily fuseseră trimiși acasă cu avionul în ziua 
precedentă. Urmau să stea cu mătușa lor, undeva în Long 
Island. Inmormântarea va avea loc joi. După aceea, cine poate 
ști? Poate s-a terminat. Răul fusese făcut. Asigurarea plătită. 

Găsiseră ceva oribil, într-o pungă de plastic, lângă pușca cu 
lunetă părăsită pe acoperișul hotelului de unde se trăsese. 

O limbă retezată. O limbă de câine. De data aceasta, mesajul 
clanului Mercado era înfiorător de limpede: Asta /e facem noi 
celor care vorbesc. 

Naiba să te ia, tati. Kate închise ochii, în timp ce avionul se 
oprea în dreptul benzii de coborâre în tunelul de ieșire. Uite ce 
dracului ai făcut. 

Un scaun cu rotile fu adus până în dreptul ușii. Unul dintre 
șerifii federali luă geanta lui Kate, o ajută să se ridice din fotoliu 
și o împinse cu căruciorul prin tunel. Lui Kate mai că-i sărea 
inima în piept de nerăbdare. 

Greg o aștepta la capătul culoarului. Era în blugi și cu veșnicul 
lui tricou Rice University. Avea părul ciufulit, ochii umezi, și 
dădea din cap un pic cam trist. 

— Cutulică... 

Kate se ridică cu greu din scaun și se topi în braţele lui. Timp 
de un minut se mulțumiră să stea îmbrățișaţi. Ea se simţea 
incapabilă să-l privească în faţă, îi era teamă să-și ridice capul 
de pe umărul lui. 

— O, Doamne, Greg, suspină ea, apăsându-se mai tare în el. 
Mami a murit. 

— Știu, pui Mic, știu... 

O ajută să se așeze înapoi în scaunul cu rotile. Era încă 
slăbită. Greg îngenunche și-i controlă eșarfa. 

— Sunt bine. 

Agenţii federali stăteau grămadă în jurul lor. 

— Spune-le să plece, Greg. Te rog. Nu vreau decât să fie totul 
așa cum era înainte. 

— Știu, dădu el din cap, apropiindu-și faţa de a ei. 

— De ce au făcut asta? întrebă Kate. Ce vor de la noi? 

Greg îi dezmierdă obrazul cu vârfurile degetelor. 

— Nu știu... Dar nu-i voi lăsa să-ţi mai facă vreodată vreun 
rău. Îți promit. Voi avea grijă de tine, Kate. Ne vom muta. Vom 
face tot ce trebuie să facem. 


VP - 169 


— Din cauza lui am pierdut totul, Greg. Și nici măcar nu știu 
dacă e viu sau mort. 

— Nu mai contează, spuse el. Eu mă bucur pur și simplu că 
te-ai întors acasă, Kate. Și că acum ești în siguranţă. Tot ce 
contează acum suntem noi doi. 

Greg prinse scaunul de mânere și o conduse pe Kate prin 
terminal. La marginea trotuarului aștepta o mașină cu 
însemnele șerifilor federali. Doi agenţi săriră afară, când ei s-au 
apropiat. Greg o ajută pe Kate să coboare din scaun și apoi să 
urce pe bancheta din spate, iar agenţii reveniră pe locurile din 
față. O sirenă începu să sune, când mașina porni din loc. 

Pe drum, Greg spuse zâmbind: 

— Fergie se va bucura teribil că te-ai întors. Cred că deja s-a 
cam săturat de talentele mele culinare. 

Kate scutură din cap. 

— Tot ce ai de făcut e să-i torni mâncarea în castron, Greg. 

— Da, știu. Nu sunt prea sigur, dar cred că nu-i place felul 
cum i-o torn eu. _ 

Kate zâmbi, rezemându-și capul de umărul lui Greg. Incepeau 
să se vadă siluetele clădirilor din Manhattan. Se ducea acasă. 

— Ai dreptate, spuse ea, chiar că nu mai contează acum. 

— Ce anume, cuțulică? 

— Nimic, zise Kate. 

Apoi închise ochii. În braţele lui, totul părea la mii de kilometri 
depărtare. „Probabil că oricum e mort”. 


Capitolul 56 


Joi a fost o zi umedă, vântoasă și cu lapoviţă, ziua în care 
Kate, Em și Justin și-au luat rămas-bun de la mama lor. 

Serviciul religios s-a ţinut la Templul Beth Shalom, al 
congregaţiei sefarde de pe East Sixty-second Street, de care 
aparținuseră dintotdeauna Kate și familia ei. Nu fuseseră 
anunţaţi personal decât o mână de vechi prieteni, și un singur 
anunţ scurt publicat în The Times, din partea lui Kate și a 
copiilor, sub numele „Raab”. La insistenţele lui Kate. Familia ei 
era plecată de peste un an. Mulţi dintre prietenii pe care-i 


VP - 170 


avuseseră când stăteau în Larchmont se înstrăinaseră de ei. 
Kate nici măcar nu era sigură că va veni cineva. 

Sicriul simplu pe care l-au ales era făcut din lemn de castan 
lustruit. Sharon ar fi fost de acord cu alegerea lor, Kate era 
convinsă. Rabinul Chakin, un om cu părul alb și vorba molcomă, 
îi cunoștea pe mama și pe tatăl lui Kate de pe vremea când 
copiii lor erau mici. Oficiase bat mitzvah-ul pentru ei toţi. Dar 
acum... acum era vorba de un lucru pe care sperai să nu 
trebuiască să-l faci nicicând. 

Kate stătea amorţită în primul rând. Îl ţinea strâns de mână 
pe Greg, iar cu celălalt braț îl înconjurase pe după umeri pe 
Justin și Emily. Când cantorul-femeie a intonat imnul de 
începere, glasul ei limpede și plângător umplând tot sanctuarul, 
abia atunci parcă și-au dat seama de ce sunt ei acolo. Atunci au 
început lacrimile să curgă. Rabinul a intonat: 


„Curătă-mă cu isop, o, Doamne Dumnezeul meu, 
spală-mă, și eu voi fi mai alb ca neaua. Ascunde-ţi fata 
de păcatele noastre și șterge-mi cu buretele toate 
fărădelegile. 

Fă în mine o inimă nouă, o, Doamne Dumnezeul 
meu, și un suflet statornic, renăscut”. 


Totul părea atât de groaznic de nedrept, o pierdere atât de 
absurdă. Cu doar optsprezece luni în urmă, totul era perfect în 
vieţile lor. Copiii erau fericiţi și progresau pe toate planurile. 
Tatăl ei era admirat și se bucura de succes. Albumele lor de 
vacanţă erau pline cu fotografii din excursii de vis. Acum trebuia 
să-și îngroape mama în secret, aproape pe ascuns. 

Acum nimeni nu știa măcar unde este tatăl lor. 

Em își rezemă capul de umărul lui Kate, suspinând. Nu 
înţelegea. Justin se uita drept înainte. Kate le trase capetele mai 
aproape. Oricât de mult și-ar fi dorit să jelească, mai era ceva 
care săpa adânc în sufletul ei. Furie. Mama nu merita una ca 
asta. Niciunul dintre ei n-o merita. 

Blestemat să fii, tată... Ce-ai făcut? 

La un moment dat, Kate s-a uitat în jur. Avea un sentiment 
prostesc, copilăresc, că îl va vedea totuși, undeva în partea din 
spate a templului. Și că el se va repezi spre ei, implorându-i cu 
lacrimi în ochi să-l ierte, și că va repara tot ceea ce se 


VP - 171 


întâmplase pocnind pur și simplu din degete și aruncând o 
ocheadă, așa cum făcuse mereu. Și că ei se vor putea întoarce 
la a fi pur și simplu ei înșiși. _ 

Dar nu se vedea nimeni stând acolo. In loc de asta, Kate însă 
a văzut ceva tot atât de emoţionant. 

Rândurile de bănci se umpluseră toate. Sanctuarul era plin cu 
oameni pe care ea îi cunoștea din vremurile de altă dată, din 
care pe majoritatea nu-i mai văzuse de hăt, demult. Figuri de la 
clubul lor. De la studioul de yoga al mamei ei. Două dintre cele 
mai vechi prietene ale lui Sharon, din vremea colegiului, care 
acum locuiau în Baltimore și în Atlanta. Foști colegi de școală 
de-ai lui Em și Justin, de la Westfield. 

Adunați acolo. Pentru ei. 

Kate a simţit cum i se scurg lacrimile pe obraz. 

— Uite, le spuse ea lui Justin și Em. Uite! 

Intoarseră capetele. In ultimul an își negaseră o parte atât de 
mare din ei înșiși. Acum, acest lucru demonstra că nu sunt 
singuri. 

Uită-te ce i-ai răpit, se imagină Kate spunându-i tatălui ei. 
Aceasta era viața ei. Era a ei, chiar dacă tu te-ai arătat dispus s- 
o arunci la gunoi. Unde ești? De ce nu vii să vezi asta? Uită-te 
ce-ai făcut! 

Rabinul a rostit câteva cuvinte după rugăciuni. După ceela 
terminat, Kate a urcat pe estrada bima”. A aruncat o privire 
circulară asupra băncilor pline de lume, în tăcerea care se 
lăsase brusc. Greg i-a zâmbit încurajator. Trebuise să-și adune 
tot curajul de care era capabilă ca să urce acolo, dar cineva 
trebuia să vorbească pentru mama ei. S-a uitat lung la chipurile 
familiare, acum pline de amărăciune. Bunica Ruth. Mătușa 
Abbie, sora mamei. 

— Sunt aici ca să vă spun câteva lucruri despre mama mea, 
spuse Kate. Sharon Raab. 

li făcea bine s-o spună cu glas tare. S-o proclame deschis. 
Kate își stăpâni un val de lacrimi și surâse. 

— Și pun pariu că niciunul dintre voi n-a știut vreodată ce 
mult îi plăcea mamei mele să danseze... 

Le-a spus despre Poveste din cartierul de Vest. Şi cum îi 
plăcea lui Sharon la nebunie să urmărească episoade din Dragu/ 
de Raymond, reluate după știrile de la miezul nopţii, iar uneori 


17 Sau bimah, podiumul de pe care se citesc rugăciunile în sinagogă. 
VP - 172 


trebuia să se furișeze jos în salon ca să nu-l deranjeze pe tatăl 
ei. Și cum, atunci când a reușit prima oară să stea în cap fără 
niciun ajutor, la exerciţiile ei de yoga, strigase cât o ţineau 
plămânii, din sala de la subsol, să coboare toată lumea acolo și 
s-o vadă. 

— Și uite-o pe mama, stând în cap și repetând întruna: 
„Vedeţi? Vedeţi?” 

Congregația râse. 

— Cu toţii crezuserăm că a luat casa foc! 

Kate le-a povestit cu câtă abnegaţie îi fusese alături mama ei, 
atunci când Kate se îmbolnăvise, cum alcătuise tot felul de 
grafice și de orare ca s-o ajute să-și ia corect dozele de insulină. 
lar când viața li se schimbase pe neașteptate, „această 
inimaginabilă, suprarealistă întoarcere a roții norocul”, se 
schimbase și ea. Dar nu-și pierduse niciodată mândria. „Ea a 
fost cea care ne-a ţinut familia la un loc. Ea era singura care o 
putea face. Iti mulţumesc, mamă”. 

Kate spuse: 

— Știu că niciodată nu ţi se părea că ai realizat destul, dar 
ceea ce nu știai tu era că, prin simplul fapt de a fi acolo, pentru 
noi, era suficient. Imi vor lipsi cu-adevărat zâmbetul acela al tău 
și lucirea jucăușă din priviri. Știu însă că nu va trebui decât să 
închid ochii și tu vei fi acolo, lângă mine - mereu. Voi auzi vocea 
aceea dulce a ta, spunându-mi că mă iubeşti și că totul va fi 
bine până la urmă. Intotdeauna va fi bine. Mă simt atât de 
recunoscătoare că am avut parte de cineva ca tine în viața mea, 
mamă. Ai fost cu adevărat o persoană minunată pe care s-o am 
drept călăuză. 

La sfârșit, un violoncelist a cântat melodia „Undeva” din 
Poveste din cartierul de Vest. Kate, Justin și Em au urmat sicriul 
lui Sharon spre ieșirea din sinagogă. Pe drum s-au oprit și și-au 
înlănțuit braţele în jurul oamenilor cu feţele ude de lacrimi. 
Oameni pe care probabil că nu-i vor mai vedea niciodată. În ușă, 
Kate s-a întors. A avut un moment de pace perfectă. Vezi, 
mama, ei Știu cine ești. 

După aceea, dricul a condus procesiunea de mașini spre 
cimitirul din Westchester, unde familia lor avea locuri de veci. Pe 
jos, au mers în urma sicriului către o mică movilă de pe care se 
vedea poarta cimitirului. Sub coroanele unui pâlc de molizi 
fusese săpată o groapă mare în pământ. Tatăl lui Sharon era și 


VP - 173 


el îngropat aici. Și mama lui. Alături fusese lăsat un loc liber 
pentru tatăl lui Kate. Numai membrii familiei s-au adunat în jurul 
gropii. Justin și-a rezemat capul de mătușa Abbie și a început să 
hohotească. Realitatea îl lovise brusc. Kate a înconjurat-o cu 
brațul pe Emily. Rabinul a recitat o ultimă rugăciune. 

Au coborât-o pe mama lor în mormânt. 

Rabinul le-a împărțit crenguţe de liliac alb. Unul câte unul, 
fiecare dintre ei a făcut un pas înainte și a aruncat o floare pe 
sicriu. Bunica Ruth, care avea optzeci și opt de ani. Mătușa 
Abbie și soțul ei, Dave. Verișorii lui Kate, Matt și Jill, care 
veniseră de la colegiu. Toată lumea a zvârlit înăuntru flori, până 
ce stratul de liliac s-a transformat într-o cuvertură albă. 

Kate a rămas ultima. Ea și Greg au stat tăcuţi deasupra 
sicriului. Ea l-a strâns de mână. Privirea lui s-a ridicat pentru o 
clipă, și în depărtare, la mare distanță pe șosea, ea l-a zărit pe 
Phil Cavetti, împreună cu doi agenţi, așteptând lângă mașini. 
Sângele a început să alerge mai repede în venele ei. 

Nu voi renunța, a promis ea. Voi afla cine a făcut asta, mamă. 

Kate a zvârlit și ultima floare. 

Voi afla ce anume voiai să-mi spui. Voi pune mâna pe 
nemernicii ăia. Poti fi liniștită în privința asta, mamă. Te iubesc. 
Nu te voi uita nicicând, nici pentru o clipă. 

Rămas-bun. 


Capitolul 57 


Au trecut două săptămâni. Umărul lui Kate se vindeca încet. 
Încă nu se simţea pregătită să se întoarcă la laborator. Mânia 
încă nu i se domolise, rănile din suflet erau încă prea proaspete. 
Parcă ieri se uitase cum îi moare propria mamă în brațe. 

Kate nici acum n-avea habar dacă tatăl ei era mort sau trăia. 
Doar că o întreagă nouă lume îi explodase în față. O lume pe 
care-o ura. Trecuse un an de când familia ei trebuise să se 
ascundă. Mama ei era moartă. Tatăl ei, dispărut. Absolut fiecare 
adevăr fusese transformat într-o minciună. 

Când s-a simţit suficient de tare, Kate s-a dus la spitalul 
Bellevue s-o vadă pe Tina. 


VP - 174 


Prietena ei era în continuare în comă adâncă - gradul 9 din 10 
pe scala Glasgow de profunzime a stărilor de comă. Acum o 
țineau într-un salon pentru traumele cu efect pe termen lung. 
Era în continuare conectată la un aparat de respiraţie artificială 
și perfuzată cu soluție hipertonică de manitol, pentru atenuarea 
edemului cerebral. 

Dar existau și momente de speranţă. Activitatea din creierul 
Tinei sporise și apăruseră semne de reactivitate în pupilele ei. 
Ocazional, chiar se mișca. Totuși, medicii spuneau că nu sunt 
șanse mai mari de cincizeci la sută să își revină sau să fie 
aceeași persoană ca înainte de a fi fost împușcată. Partea 
stângă a creierului ei suferise leziuni, zona care controlează 
vorbirea și cogniţia. Pur și simplu nu știau ce va fi. 

Exista totuși și o veste bună. Atacatorul Tinei fusese găsit. 

De necrezut, dar se dovedise a fi fost un asasinat pus la cale 
de o bandă de cartier. Un ritual de iniţiere constând dintr-un 
omor la întâmplare, exact așa cum spuseseră polițiștii. Niciun fel 
de legătură cu situaţia lui Kate. Il arestaseră pe puștanul de 
șaptesprezece ani care comisese fapta. Un membru renegat al 
bandei îl turnase. Dovezile erau beton. Ar fi putut cădea victimă 
oricine altcineva de pe stradă din seara aceea. 

Ceea ce i-a luat lui Kate de pe suflet o piatră imensă. 

Acum stătea cu Tina în rezerva strâmtă, în timp ce Tom și 
Ellen se duseseră să mănânce ceva de prânz. Monitoarele își 
emiteau bipurile lor monotone, liniștitoare, o perfuzie fiind 
pentru ţinerea sub control a inflamaţiei, o alta pentru nutriţie și 
hidratare. Un tub gros, pentru respirat, îi pătrundea în gură, 
mergând până în plămâni. Câteva fotografii fuseseră prinse de 
pereţi și așezate pe noptieră: momente fericite, din excursii cu 
familia, de la ceremonia de absolvire a Tinei. Una cu ea și Kate 
pe plajă, la Fire Island. Aparatul de respiraţie artificială semnala 
trecerea timpului cu un fâsâit constant. 

Incă o durea profund s-o vadă așa. Tina părea atât de fragilă 
și de palidă. Kate a cuprins cu mâna pumnul inert al prietenei ei, 
cu degetele întoarse înăuntru. l-a povestit tot ce se întâmplase, 
cum a trebuit să plece pentru o vreme, cum a scăpat ca prin 
urechile acului în incidentul de pe râul Harlem, apoi despre 
Sharon. 

— Vezi, Teen, ce chestie. Pe amândouă ne-au împușcat. Atâta 
doar că... 


VP-175 


Vocea i se frânse, incapabilă să termine fraza. Atâta doar că 
rana mea se va vindeca. 

— Haide, Tina, am nevoie să văd cum te faci bine. Te rog. 

Stând lângă ea, ascultând piuitul monitoarelor și fâsâitul 
aparatului de respirat care se contracta și se umfla ritmic, Kate 
își simţi mintea cum dă năvală înapoi în timp. Ce anume voia 
oare mama ei să-i spună? Acum nu va mai ști niciodată. 
Fotografia... Kate începea să aibă senzaţia că se prea poate ca 
Phil Cavetti să aibă dreptate. Poate că tatăl ei o ucisese, într- 
adevăr, pe agenta aceea. Poate că era în viaţă. Mama ei se 
dusese. Răspunsul acela murise odată cu ea. Ce căuta tatăl ei 
acolo? Cât de strânsă era legătura lui cu Mercado? De câți 
ani...? 

Kate auzi un geamăt stins. Pe neașteptate, simţi cum o trage 
ceva de deget. Inima i se opri în gât. Se întoarse. 

— Tina. 

Ochii Tinei erau în continuare închiși, cu piuitul monitoarelor 
la fel de constant. Tubul din gura ei rămase nemișcat. Nu fusese 
decât un reflex de-acela involuntar. Kate le mai văzuse și 
înainte. Le dădeau speranţe degeaba. Probabil că ea era de 
vină, o strânsese un pic prea tare de mână pe Tina. 

— Haide, Teen... Știu că mă poţi auzi. Sunt eu, Kate. Sunt aici. 
Îmi lipsești, Teen. Am nevoie de tine, am nevoie să-ţi revii. Te 
rog, Tina, am nevoie să te întorci la mine. 

Nimic. 

Kate dădu drumul mâinii prietenei ei. 

Cum ar putea să-l ignore pur și simplu, se gândi Kate, 
impulsul năvalnic din sufletul ei? Cum ar putea să pretindă, pur 
și simplu, că nu există ceva oribil în spatele a tot ce s-a 
întâmplat? Să-și vadă mai departe de viață. Să-i lase să iasă 
învingători. Să nu știe niciodată. De fiecare dată totul se 
reducea la aceeași întrebare, iar acum trebuia să i se dea un 
răspuns. 

Cine îl denunţase pe tatăl ei? Cum intrase el în atenţia celor 
de la FBI? 

Dar mai rămăsese o persoană care știa. 

— Toţi îmi spun că ar trebui să renunţ, spuse Kate, dar dacă ai 
fi tu în locul meu, ai vrea să știi, nu-i așa, Teen? 

Kate îi mângâie părul prietenei ei. Aparatul de respiraţie 
artificială fâșâia. Monitorul cerebral piuia. 


VP - 176 


Nu, nu vor ieși învingători. 
Capitolul 58 


Kate ciocăni la ușa casei mohorâte, în stilul anilor 1870, din 
Huntington, Long Island. Zidurile aveau foarte mare nevoie de 
un strat nou de zugrăveală. Bărbatul scund și îndesat, cu 
ochelari de miop, veni la ușă. Văzând-o, privirea lui fugi imediat 
peste umărul ei, către stradă. 

— N-ar trebui să fii aici, Kate. 

— Howard, e foarte important, te rog... 

Howard Kurtzman se uită la brațul ei atârnat în eșarfă și pe 
faţă i se așternu o expresie mai supusă. Deschise ușa din plasă, 
lăsând-o pe Kate să intre. O duse în sufragerie, o încăpere 
scundă și întunecoasă, cu mobilier de culoare închisă și tapiţeria 
ponosită, care se vedea că nu mai fusese recondiţionată de ani 
de zile. 

— Ți-am spus atunci, la New York, că nu te pot ajuta, Kate. 
Pentru niciunul dintre noi doi nu e bine că ai venit aici. iți dau 
doar un minut, indiferent ce dorești. Apoi poţi să pleci pe ușa de 
la garaj. 

— Howard, știu că tu știi ce s-a întâmplat. Trebuie să stai de 
vorbă cu mine. 

— Howard, ești cu cineva? se auzi vocea lui Pat, soția lui, 
ieșind din bucătărie. 

Când o văzu pe Kate, se opri ca fulgerată. Kate o mai întâlnise 
de câteva ori, la petrecerile organizate în firma tatălui ei, de-a 
lungul anilor. 

— Kate..., îngână ea, uitându-se la eșarfă și apoi iar la 
Howard. 

— Ne-a părut rău când am auzit despre Sharon, spuse 
Howard, făcându-i semn lui Kate să se așeze, dar el 
mulțumindu-se să stea mai departe în picioare, rezemat de 
mânerul tapițat al canapelei. Am numai gânduri bune despre 
mama ta. Întotdeauna s-a purtat foarte frumos cu mine. Dar ţi-ai 
dat și tu seama acum, nu-i așa? Aștia sunt oameni răi, Kate. 

— Și crezi că pe tine te-au uitat, Howard? Crezi că te vor lăsa 
pur și simplu în pace sau că s-a terminat doar fiindcă tu ai grijă 


VP - 177 


să te uiţi în ambele direcţii pe stradă, înainte să deschizi ușa? 
Mama mea este moartă, Howard. Tatăl meu, n-am nici cea mai 
vagă idee unde este sau măcar dacă trăiește. Pentru el nu s-a 
terminat. 

Kate ridică o fotografie înrămată cu familia lui Howard - copii 
mari, nepoți surâzători - de pe măsuţa scundă. 

— Cei de aici sunt familia ta. Crezi că ei sunt liberi? Uită-te la 
mine, zise Kate, împingându-și în față braţul prins în eșarfă. Tu 
știi ceva, Howard. Știu că așa este. Cineva te-a forţat să-l 
denunți. 

Howard își potrivi ochelarii pe nas. 

— Nu. 

— Atunci ai fost plătit... Te rog, Howard, puţin îmi pasă ce-ai 
făcut. Nu de-aceea sunt eu aici. Pur și simplu trebuie să aflu 
ceva legat de tatăl meu. 

— Kate, n-ai habar în ce vrei să te bagi, spuse el. Acum ești 
măritată. Mută-te în altă parte. Refă-ţi viața. Fă copii... 

— Howard, îl prinse Kate de mâna flască și rece. Nu înţelegi. 
Cel pe care încerci să-l protejezi, află că a incercat să mă ucidă 
și pe mine! 

— Cel pe care încerc să-l protejez..., repetă Howard, 
aruncându-i o privire soției lui, după care închise ochii. 

— Imediat după ce m-am întâlnit cu tine, spuse Kate, pe râul 
Harlem, unde mă duc să vâslesc. Ne supraveghea cineva, 
Howard? Știa cineva că eu te întreb despre el? Am aflat niște 
lucruri despre tatăl meu. Știu că nu era chiar omul pe care îl 
credeam eu. Te rog, totuși - mama încerca să-mi spună ceva 
atunci când a fost ucisă. Imi ascunzi ceva, de ce? 

— Pentru că nici tu n-ai vrea să știi, Kate! exclamă contabilul, 
întorcându-i privirea. Pentru că n-a fost niciodată vorba doar 
despre niște afurisite de prespapieruri din aur vopsit sau despre 
Paz Exports. Dintotdeauna noi am fost cei care le-am vândut 
aurul. Nu înţelegi - cu asta se ocupa tatăl tău! 

Kate se holbă la el. 

— Poftim?... 

Howard îşi scoase ochelarii. Își șterse fruntea, faţa cu tenul de 
un alb păstos. 

— Trebuie să mă crezi, spuse el. Niciodată, absolut niciodată 
nu mi-a trecut prin cap că va avea cineva de suferit în toată 
povestea asta. În niciun caz Sharon. 


VP - 178 


Se lăsă să cadă într-un scaun și adăugă: 

— Sau, Doamne apără și păzește, tu. 

— Cineva te-a forţat, nu-i așa, Howard? se duse Kate și 
îngenunche în faţa lui. Îţi promit că nu te voi mai supăra 
niciodată. Dar te rog, trebuie să-mi spui adevărul. 

— Adevărul - zâmbi trist contabilul - nu este deloc așa cum îţi 
închipui tu, Kate. 

— Atunci spune-mi-l. Abia ce am îngropat-o pe mama, 
Howard, insistă Kate, mai hotărâtă decât se știa să fi fost 
vreodată. Chestia asta trebuie să se sfârșească, acum. 

— Ti-am spus să nu te amesteci, nu-i așa? Ţi-am spus că e un 
lucru pe care nu ţi-ai dori să-l știi. Asta a fost ce-am făcut noi! 
Am plimbat bani pentru columbieni, Kate, pentru prietenii tatălui 
tău. Așa aţi obținut voi casa aceea frumoasă, mașinile scumpe. 
Crezi că eu am fost neloial? Îl adoram pe tatăl tău, Kate. Aș fi 
făcut orice pentru el. 

Howard strânse din buze, clătină încet din cap, apoi adăugă: 

— Și chiar am făcut. 

— Cum adică, aí făcut, Howard? Cine te-a plătit ca să-l 
denunţi? Trebuie să-mi spui, Howard? Cine? 

Când el i-a răspuns, a fost ca și cum un meteorit o izbise pe 
Kate în plin, venind spre ea cu o inimaginabilă viteză, punând 
capăt unei lumi și făcând o alta să răsară din dărâmături, 
explodându-i în fața ochilor. 

— Ben, spuse contabilul ridicând privirea, cu ochii lărgiţi și 
înlăcrimaţi. Ben m-a pus să mă duc la FBI. Am fost plătit, da - de 
către tatăl tău, Kate. 


Capitolul 59 


Scena i-a revenit în minte lui Kate pe lungul drum cu trenul 
înapoi spre oraș. Prin ţăcănitul constant al vagonului care-o 
aducea din Long Island, prin ceața fără chip a mulţimii de 
pasageri, vorbele lui Howard îi ardeau în cap ca niște rămășițe 
dintr-un incendiu, luminate încă de flăcări. 

Am fost plătit. De către tatăl tău, Kate. 

Plătit ca să divulge informaţii la FBI. Ca să-l denunțe. De ce? 
De ce ar vrea tatăl ei să-și distrugă propria viaţă, vieţile celor pe 


VP - 179 


care-i iubea? De ce ar vrea să fie aruncat în închisoare, să fie 
silit să depună mărturie? Să trebuiască să se-ascundă? Cum ar 
putea Kate să-l reînvie pe omul care era tatăl ei, să înţeleagă de 
ce făcuse asta și de ce era capabil, din tot acest puzzle aiuritor 
al vieţii ei? 

Vocea îi venea din străfundurile memoriei. O scenă 
îndepărtată, la care nu se mai gândise de când era copil. Vocea 
mamei ei - disperată și derutată - peste zdrâăngănitul trenului, 
făcând-o pe Kate să se-nfioare și să se cutremure, chiar și după 
atâta timp. 

„Trebuie să alegi, Ben. Acum!” 

De ce îi revenea în cap tocmai aici? Tot ce voia ea acum era 
să găsească un sens celor spuse de Howard. 

De ce acum? 

Kate se văzu pe sine în flashback-ul memoriei. Avea cam 
patru sau cinci ani. Era în vechea lor casă din Harrison. Se 
trezise din somn în timpul nopţii. Auzise voci. Voci mânioase. Se 
dăduse jos din pat și se furișase până în capul scărilor. 

Erau părinţii ei. Se certau, făcând-o să tresară la fiecare 
cuvânt. Îi era puţin frică. Părinţii ei nu se răsteau niciodată unul 
la celălalt. Acum de ce se înfuriaseră așa? 

Kate se așezase pe jos. Acum le putea auzi glasurile distinct. 
Și-a amintit totul, prin aburul anilor. Părinţii ei erau în camera de 
zi. Mama ei era necăjită, luptându-se să-și stăpânească 
lacrimile. Tatăl ei striga. Kate nu-l mai auzise niciodată până 
acum răstindu-se așa. Se dăduse mai aproape de balustradă. 
Acum era totul clar, în tren. 

„Nu te amesteca!” strigase tatăl ei. „Nu te privește pe tine. 
Nu e treaba ta, Sharon”. 

„Atunci a cui treabă este, Ben?” Kate putea distinge lacrimile 
din glasul mamei ei. „Spune-mi, a cu” 

Despre ce vorbeau? Greșise ea cu ceva? 

Kate se prinsese de balustradă. Încet, fără zgomot, o pornise 
în jos pe scări, câte o treaptă o dată. Vocile lor se auzeau acum 
mai tare. Și era înverșunare în tonul lor. Îi putea zări, parţial, pe 
amândoi, în camera de zi. Tatăl ei purta o cămașă albă de 
costum și avea cravata desfăcută. Chipul lui era mai tânăr. 
Mama ei era însărcinată. Cu Emily, bineinţeles. Kate nu 
înţelegea ce se petrece. Știa doar că nu-i mai auzise nicicând pe 
părinţii ei certându-se așa. 


VP - 180 


„Nu-mi spune tu ce să fac, Sharon. N-ai dreptul să-mi spui ce 
să fac”. 

Mama ei, plângând încet, întinsese mâna spre el. „Te rog, 
Ben, ai s-o trezești pe Kate!” 

El o împinsese. „Putin îmi pasă”. 

Kate stătea pe scară, tremurând. Nu mai reușea să-și aducă 
aminte niciun cuvânt. Doar fragmente, revenindu-i în memorie 
ca imaginile dintr-o cărticică de-aceea cu diapozitive. Era ceva 
complet diferit, și străin, la el, în ochii lui. Acesta nu era tatăl ei. 
Tatăl ei nu era așa. Era blând și bun. 

Mama ei, stând în picioare în faţa lui. „Noi suntem familia ta, 
Ben, nu e’. Și clătinase din cap, la doar o palmă distanţă de el. 
„Trebuie să alegi, Ben. Acum!” 

Atunci tatăl ei a făcut ceva, un lucru pe care Kate nu l-a mai 
văzut niciodată făcându-l. De ce își amintea tocmai acum? și 
întoarse faţa într-o parte, exact la fel cum făcuse și atunci pe 
scară, cu aproape douăzeci de ani în urmă. Inainte să îngroape 
acea amintire - violenţa din ochii lui, ceea ce făcuse el - sub o 
viață întreagă de amintiri mai fericite despre care credea că 
sunt reale. 

El o lovise peste faţă pe mama ei. 

El a vrut asta. 

Asta a înţeles Kate brusc. Coborând din tren. Urcând scările 
din staţia Penn și apoi ieșind în stradă. Într-un abur total de 
năuceală. 

Tatăl ei a vrut asta. 

Asta îi spusese Howard. A vrut să fie dat în vileag - a vrut ca 
toate acele afaceri pe care le făcea de multă vreme cu familia 
Mercado să fie aduse la lumină. Să depună mărturie împotriva 
prietenului lui. Să meargă la închisoare. Să pună în pericol 
familia despre care se presupunea că o iubește mai presus de 
orice. De ce? Își programase voluntar autodistrugerea unei 
existențe confortabile și fără cusur. 

Și era perfect capabil de așa ceva. Asta o înspăimânta cel mai 
mult pe Kate. De-aceea era atât de înfricoșător flashback-ul din 
tren. Oricât de adânc îngropată fusese această amintire, ea îl 
mai văzuse și înainte în această ipostază. 

Kate mergea împotriva șuvoiului de lume de pe Fourteenth 
Street. Se îndrepta spre est, până departe, hăt, în Lower East 
Side. 


VP - 181 


Cei de la WITSEC știau ceva din toate astea? Despre 
fotografia pe care o găsise ea, despre legătura lui din trecut cu 
clanul Mercado? Știau ce fel de om este el în realitate? De ce e 
capabil? Fotografiile acelea cumplite cu Margaret Seymour. 
Oamenii trimiși de Mercado chiar vruseseră vreodată să-l 
omoare, de fapt? 

Ei știu că singur și-a făcut tăndări propria existență? 

Îi sună telefonul mobil. Kate văzu că o suna Greg. Nu 
răspunse. Continuă pur și simplu să meargă. Nu știa ce-ar putea 
să-i spună. 

Brusc și dintr-odată, totul din viața ei trebuia regândit. Ce l-ar 
fi putut determina pe tatăl ei să-i facă rău lui Margaret 
Seymour? Ce informații ar fi avut el nevoie să obţină de la ea? 
De ce și-ar fi dorit tatăl ei să-și compromită singur existenţa? 
Cum se poate ca el să fi dorit să-i rănească pe ei toţi? Sharon, 
Emily, Justin. Kate însăși. 

A fost exact ca partea finală din încheierea unei simfonii 
discordante, explodând cu zgomot în capul lui Kate. 

Tot timpul, acesta a fost planul lui. 

Greg stătea pe canapea, uitându-se la un meci de fotbal, când 
ea a ajuns înapoi acasă. 

— Unde-ai fost? se răsuci el spre ea. Am încercat să dau de 
tine. 

Kate s-a așezat în faţa lui și i-a povestit despre întâlnirea cu 
Howard. Clătina din cap, tot nevenindu-i să creadă, și se simţea 
năucită, nemaiînțelegând nimic. 

— Tata a plănuit totul, spuse ea. El a organizat din umbră 
toată povestea. l-a plătit lui Howard un sfert de milion de dolari 
ca să se ducă la FBI. l-a spus că vrea să lichideze afacerea și să 
se predea. Howard avea nevoie de bani. Pentru fiul lui, a cărui 
firmă intrase în faliment. Nicio clipă n-a fost iniţiativa celor de la 
FBI. Totul a venit de la tatăl meu. El și-a făcut-o cu mâna lui. 

Greg se ridică în fund, cu o expresie în același timp uimită și 
îngrijorată. 

— N-are niciun sens. 

— Știu. De ce-ar fi vrut el să ne facă atâta rău tuturor? De ce- 
ar fi vrut să-și aducă singur o asemenea nenorocire pe cap? E ca 
și cum ar fi fost totul o parte dintr-un plan. Nici nu mai știu ce 
Dumnezeu să cred. Mama mea a murit. Noi ne ascundem ca 
niște animale. Încep să cred că au dreptate cei de la FBI. Că 


VP - 182 


realmente el a ucis-o pe agenta aceea. Mi-am iubit tatăl, Greg. 
El era totul pentru mine. Dar acum știu... Toată viaţa mea, el 
venea acasă, în fiecare afurisită de seară, și ne minţea. Cine 
dracu' era tatăl meu, Greg? ` 

Greg veni și se așeză lângă ea. li cuprinse faţa în palme. 

— De ce faci asta, Kate? 

Ea scutură din cap, cu o privire fixă în ochi. 

— De ce fac ce? 

— De ce te bagi singură înapoi în toată povestea asta 
nenorocită. Sharon e moartă, iubito. Tu pur și simplu ai avut 
noroc cu carul că nu te-au omorât și pe tine. Oamenii ăștia sunt 
niște brute fără suflet, Kate. Și au mai încercat să te ucidă și 
înainte. 

— Pentru că trebuie să știu! strigă Kate, trăgându-se înapoi. 
Chiar nu înţelegi? Trebuie să știu de ce a murit mama mea, 
Greg. Ce încerca ea, oare, să-mi spună...? Nimeni n-a ajuns la 
închisoare, Greg. Nici Concerga, nici Trujillo. Niciunul dintre cei 
împotriva cărora tata a depus mărturie. Nimeni cu excepţia lui 
Harold, prietenul lui cel prostănac. Cu toţii au scăpat - toți cei pe 
care voiau de fapt să-i prindă autorităţile. Ție nu ţi se pare 
ciudat? După care el pur și simplu dispare, într-un răstimp de 
nici câteva luni, iar agenta aceea sfârșește prin a fi omorâtă 
într-un mod înfiorător. Ne-a minţit, Greg. Pentru ce? Tu n-ai vrea 
să știi? 

Greg îi înconjură umerii cu braţul și o strânse lângă el. 

— Nu se poate să trăim în felul ăsta, să stăm cu toată 
povestea asta atârnându-ne deasupra capului până la sfârșitul 
vieții. Singurul lucru care se poate întâmpla este ca tu să fii 
ucisă. Te rog, Kate, hai să ne întoarcem la vieţile noastre. 

— Nu pot... 

— Dar eu nu te pot însoţi acolo, Kate. Nu în felul ăsta. Nu la 
nesfârșit, zise el, ridicându-i bărbia. Am încercat să dau de tine, 
ceva mai devreme. Am vești. 

— Ce anume? 

— M-au sunat cei de la New York-Presbyterian și mi-au oferit 
slujba, se lumină faţa lui într-un zâmbet larg, plin de mândrie. 
M-au primit! 

Ca medic stagiar. La ortopedie infantilă. Spitalul de Copii 
Morgan Stanley avea unul dintre cele mai bune programe 
pentru medici stagiari din oraș. Ceea ce era o veste 


VP - 183 


extraordinară. Cu doar câteva luni înainte, Kate ar fi sărit în sus 
de bucurie. Dar acum se mulțumi doar să-i pună o mână pe 
obraz lui Greg și să surâdă. Acum nu mai era chiar atât de 
sigură. 

— Putem să rămânem la New York. Putem să începem o viaţă 
adevărată. Te iubesc, scumpa mea, dar nu pot face asta în 
fiecare zi și să mă gândesc la tine că ești în pericol. Trebuie să 
dăm la o parte totul. Dacă rămânem aici, trebuie să ne 
întoarcem cu faţa la viitor. Amândoi, Kate. Cei de la spital vor să 
știe dacă le accept oferta. Rămânem sau plecăm, iubito? 
Mergem înainte și ne trăim propria viaţă? Tu decizi, Kate. Dar 
trebuie să le dau curând un răspuns. 


Capitolul 60 


Dubiţa de la spălătorie intră pe strada adormită, pentru o 
ultimă oprire, pe la ora opt seara. Frână în faţa casei în stil 
rustic, cu acoperiș din ţiglă albastră, blocând Fordul Taurus 
parcat călare pe trotuar. O ultimă livrare de făcut. 

Cu câteva cămăși pe umerașul agăţat de deget, Luis Prado 
cobori din cabină. 

Era întuneric pe strada luminată doar de un singur stâlp cu 
felinar. Oamenii erau deja pe la casele lor, spălând vasele după 
cină, urmărind American Idol la televizor, stând de vorbă pe 
Internet. 

Luis îl omorâse deja pe tânărul șofer, cu un singur glonte în 
cap, și-i îndesase cadavrul printre mormanele de rufărie 
murdară și sacii de haine spălate din spatele dubiţei. li salută 
din cap pe cei doi agenţi tolăniţi în Taurus, ca și cum nu era 
prima dată când îi vedea, și o porni spre aleea care ducea la 
intrarea casei învecinate. Apoi, când ajunse în dreptul 
Taurusului, își scoase din dosul cămășilor atârnate pe umeraș 
pistolul Sig de nouă milimetri, cu amortizorul deja înșurubat. 

Primul glonte străpunse geamul portierei din dreapta cu o 
bufnitură surdă și-l lovi în frunte pe agentul aflat mai aproape de 
Luis, exact când expira un rotocol de fum, lăsându-i agentului 
între ochi o arsură rotundă și neagră. Acesta se prăvăli fără o 
vorbă peste partenerul lui, al cărui chip se transformă într-o 


VP - 184 


mască contorsionată de alarmă, vârându-și mâna sub haină 
după pistol, aplecându-se spre staţia radio cu un ultim țipăt 
strangulat. 

Luis mai apăsă pe trăgaci de două ori - gloanțele de calibrul 
nouă milimetri  înfigându-se liniar în pieptul agentului, 
împrăștiindu-i sângele roșu peste parbriz și imobilizându-l, cu un 
geamăt gâlgâitor. Luis smuci portiera și mai băgă un ultim 
cartuș în fruntea agentului, eliminând orice dubiu. 

Aruncă o privire în jur. Strada era pustie. Dubiţa de spălătorie 
i-ar fi blocat vederea oricărui eventual spectator. Luis luă 
cămășile și urcă treptele spre casa cu acoperiș albastru. Cu 
arma mascată după ele, apăsă pe soneria de la ușă. 

— Cine e? se auzi o voce de femeie dinăuntru. 

— Curăţătoria, señora. 

Storul ferestrei de lângă ușă fu tras și Luis zări o femeie 
blondă, într-un taior cafeniu, uitându-se spre dubița albă. 

— Casa de alături! strigă ea, arătând spre stânga. 

Luis zâmbi ușor tâmp, de parcă n-ar fi înțeles, ridicând 
cămâșile. 

Se auzi încuietoarea ușii de la intrare. 

— Ai greșit casă, spuse din nou agenta care făcea de pază în 
casă, abia crăpând ușa. 

Luis se repezi cu umărul în ușă, deschizând-o în forță și 
trântind-o la podea pe agenta cea blondă, care scoase un țipăt 
de surpriză și începu să bâjbâie înnebunită după armă. El îi 
înfipse două gloanţe amortizate în albul cămășii, în timp ce ea 
împingea involuntar cu mâinile în faţă, să le oprească. 

— Scuze, hija’, mormăi Luis, închizând ușa. Mă tem că n-am 
greșit deloc. 

Din bucătărie ieși un câine, labradorul alb pe care-l văzuse cu 
câteva zile mai-nainte. Luis îl culcă la pământ cu o împușcătură 
în gât. Câinele scheună și căzu, redus la tăcere, pe podea. 

Luis știa că trebuie să lucreze repede. În orice moment, vreun 
trecător ar putea să-i vadă pe agenţii plini de sânge din Taurus. 
Nu știa câţi oameni sunt în casă. 

Se duse în camera de zi. Pustie. Ridică un receptor din furcă. 
Nimeni pe fir. 

— Pam, strigă o femeie din bucătărie. 

Luis se luă după voce. 


18 Fata mea (în spaniolă). 
VP - 185 


— Pam, le-ai spus să se ducă la casa următoare? 

Luis stătea acum față în faţă cu femeia pe care o văzuse 
ducând gunoiul cu câteva zile în urmă. Ea era în dreptul plitei, 
într-un halat roz, și-și făcea un ceai. Când privirea îi căzu pe 
armă, scăpă din mână cana, care se făcu ţăndări pe gresie. 
Ochiul aragazului rămase aprins. 

— Unde e, señora? 

Femei clipi des, luată prin surprindere, neștiind ce se 
întâmplă. 

— Chowder! Aici, băiatule! Ce i-ai făcut lui Chowder? strigă ea 
mai tare, dându-se înapoi spre frigider. 

— Nu te juca cu mine, mami. Te-am întrebat unde e. Javra ta 
a murit. Nu mă face să te mai întreb o dată. 

— Cine? Ce-a păţit agenta Birnmeyer? se strânse în ea 
femeia, uitându-se fix în ochii negri și neiertători ai lui Luis. 

Luis veni lângă ea și trase piedica armei, împingându-i 
nemilos țeava în obrazul femeii. 

— N-o să te-ajute nimeni de-aici, cucoană. Ai priceput? Așa că 
spune-mi acum. N-am timp de pierdut. 

In ochii femeii se citea neajutorare și spaimă. Luis mai văzuse 
această privire de nenumărate ori - creierul victimei încercând 
să-și imagineze ce-ar putea spune, deși știa că în chiar clipele 
următoare s-ar putea să moară. 

— Nu știu ce vrei de la mine, clătină ea din cap. Unde e cine? 
Nu știu - pe cine cauţi? 

Femeia își cobori privirea spre ţeava scurtă a armei lui Luis. 

— Ba da, știi foarte bine. Cucoană, n-am timp să mă 
fandosesc cu tine, spuse Luis, clincânind iar cocoșul armei. Știi 
de ce-am venit. Imi spui, scapi cu viaţă. Nu-mi spui, când te-or 
găsi curcanii, or să te șteargă de pe jos. Deci, unde e, mami? 
Unde ţi-e bărbatul? 

— Bărbatul meu? întrebă ea. Bărbatul meu nu e aici, jur. 

— E sus la etaj, cotoroanţă afurisită? șuieră Luis, presându-i 
ţeava pistolului de obraz. Dacă-i acolo, atunci o să audă imediat 
cum ţi se-mprăștie creierii pe podea. 

— Nu. Jur... Jur că nu-i aici. Te implor. E plecat de acasă. De 
două săptămâni. 

— Unde? întrebă Luis, trăgând-o de păr și vârându-i vârful 
țevii în ochi. 


VP - 186 


— Te rog, nu mă lovi, se rugă femeia, tremurând în 
strânsoarea lui. Te rog, nu știu unde este... Agenţii ăștia nici 
măcar nu știu de ce sunt aici. De ce faci asta? Eu nu știu nimic. 
Te rog, îţi jur... 

— Bine, cucoană, încuviință Luis, slăbind strânsoarea și 
depărtând arma de faţa ei; femeia plângea. Bine. 

Luis lăsă la loc piedica, blocând astfel trăgaciul armei. 

— Cine-a zis că vreau să te lovesc, mami? Nu vreau decât să 
te gândești puţin. Poate a dat vreun telefon, poate ţi-a pomenit 
ceva... 

Ea își înghiţi cu zgomot lacrimile, fârnâind pe nas, și scutură 
din cap. 

Ochiul aragazului era încă aprins. Cu flacără. Luis îi simţea 
căldura în apropierea mâinii. 

— Stai liniștită, spuse el pe un ton mai blând. Poate e ceva ce- 
ai uitat. lar noi oricum nu vrem decât să stăm de vorbă cu el. 
Doar să discutăm. Pricepi? 

li făcu cu ochiul. Femeia dădu din cap, terorizată, ezitând, așa 
cum o ţinea el lipită de cămașa lui, udând-o cu lacrimi. Respira 
rapid și întretăiat. 

— Liniștește-te, spuse Luis, mângâind-o ușurel pe păr. Ştii ce 
mă gândesc, poate n-ar fi rău să facem altfel, ca să-ți amintești. 

O prinse de încheietura subţire a mâinii. Care tremura. 

— Înţelegi ce vreau să spun, mami? 

Luis îi întoarse mâna cu palma în sus și-și trecu degetul peste 
una dintre linii. Apoi o duse mai aproape de flacăra aprinsă. 

Femeii îi luă o secundă ca să înțeleagă. 

— Nu! Dumnezeule mare. Te rog... nu! 

Pe neașteptate, ea încercă să se tragă înapoi. Luis n-o lăsă să- 
i scape. Dimpotrivă, o trase și mai aproape de flacără. Ochii 
femeii se lărgiră panicaţi, mai să-i iasă din orbite. 

— Poate acum îţi amintești. E timpul să-mi spui unde e, mami. 

Câteva minute mai târziu, Luis Prado urcă înapoi în cabina 
dubiței de spălătorie. Răsuci cheia în contact și demară, mai 
aruncând o privire la trupurile prăbușite din Fordul Taurus. leși 
de pe strada tăcută. Nimeni nu veni după el. Toată tărășenia nu 
durase mai mult de câteva minute. Nu era nevoie decât de-un 
mic impuls. Obţinuse lucrul după care venise. 

Apoi o scutise de alte suferinţe. 


VP - 187 


La ceva distanță de piciorul dealului, Luis opri dubița în 
parcarea unei stații de tratare a apei, dezafectate. Rapid, în 
spatele cabinei, Luis își schimbă hainele. Șterse cu mare atenţie 
volanul și mânerul de la portiera șoferului. Aruncă hainele 
murdărite în spate, peste rufele care acopereau cadavrul 
băiatului de la spălătorie. Coborf din dubiţă și-o luă grăbit prin 
întuneric spre celălalt capăt al parcării. 

O altă mașină era oprită acolo. O sport-utilitară închiriată. Luis 
urcă în mașina care-l aștepta. 

— Deci...? întrebă șoferul, după ce Luis închisese portiera. 

— Nu era acolo, ridică Luis din umeri. E la New York. N-a mai 
venit aici de câteva săptămâni. 

— New York. 

Cel de volan părea surprins. Își potrivi puloverul închis în 
nasturi. Avea o expresie tulburată pe chip, de parcă ar fi sperat 
că nu se va ajunge la asta. 

— Așa mi-a spus nevasta lui înainte să moară. Cred că mi-am 
cam ieșit din mână. N-am reușit să aflu unde anume. 

— Nu contează..., spuse bărbatul slab și cu părul negru de la 
volan, dând în marșarier și scoțând mașina din parcare. Știu eu 
unde. 


Capitolul 61 


Fergus era cel care-o trăgea pe Kate de lesă, după ce 
intraseră în parc. 

Ea se gândise toată noaptea. La ce spusese Greg. Nu numai 
în legătură cu oferta lui de serviciu, despre care ea știa că 
trebuie s-o accepte. Ci despre mersul înainte. Incercarea de a da 
trecutul la spate. Și ce hotărâse ea? 

leri după-masă îl sunase pe Packer. Pentru prima dată 
spusese că este gata să se întoarcă la serviciul ei de la 
laborator. Umărul îi era încă destul de ţeapăn. Își scosese eșarfa 
după nici două zile, dar mai avea în față săptămâni întregi de 
fizioterapie. Dar chiar și așa, tot putea să dea o mână de ajutor 
în laborator. l-ar face bine, să-și mai ia gândul de la problemele 
ei. De câteva săptămâni nu mai fusese în stare să alerge sau să 
vâslească, și, cu tot stresul pricinuit de moartea lui Sharon, și de 


VP - 188 


ceea ce îi spusese Howard, glicemia ei o luase iarăși razna. Dar 
Greg avea dreptate. Toată povestea asta o ucidea încet-încet. 
Acum trebuia să se gândească la viitorul lor împreună, să revină 
la ceva cât de cât asemănător cu o viață normală. 

— Hai, băiete, îl trase Kate pe Fergus. În dimineața asta 
facem doar una mică. Mami o să întârzie la serviciu. 

Trebuia să fie atentă cum îl conduce pe Fergus, doar cu mâna 
stângă. In cea mai mare parte a plimbării a alergat ușor pe 
lângă el, lăsându-i lesa la maximum. După nici câteva sute de 
metri, ea își pierduse însă suflul. /isuse, Kate, asta-i rău de tot. 
Lăsase lesa din mână, dându-i voie lui Fergus să fugă după o 
veveriţă. Apoi s-a așezat pe o bancă, a scos un baton de 
PowerBar, a mușcat din el un pătrăţel și a așteptat să-i revină 
forțele. Ar fi bine să se întoarcă la vechea ei rutină. 

Un bărbat cu părul negru pieptănat pe spate, purtând o 
jachetă din piele neagră și ochelari de soare, s-a așezat pe o 
bancă din faţa ei, peste alee. 

Kate i-a aruncat o privire neliniștită. OK... 

Pentru o clipă, a încercat să nu conștientizeze sentimentul. 
Dar clopoţeii de alarmă începură singuri să sune. Ceva nu părea 
să fie în regulă. Kate se uită în jur după Fergus. Mai avusese și 
înainte genul ăsta de presentiment. 

Bărbatul se uită spre ea, prinzându-i privirea. Pulsul lui Kate 
se acceleră. Unde naiba o fi Fergus? Trebuie să plece. 

După ce se ridicase în picioare, auzi o voce venind din spatele 
ei. 

— Kate. 

Kate se răsuci pe loc, cu un gol în stomac. Apoi, văzând 
despre cine e vorba, expiră prelung, într-un suspin de ușurare. 
Slavă Domnului... 

Era Barretto, bărbatul cu barbă pe care îl mai întâlnise în 
parc. Işi dădu seama că arăta probabil ca o stafie. 

— N-am vrut să te sperii, zâmbi el, îmbrăcat ca de obicei în 
sacoul lui șifonat de catifea reiată și cu familiara șapcă de stifă; 
era întotdeauna atât de rezervat și de politicos. Nu te-am mai 
văzut deloc în ultima vreme. Pot să mă așez? 

— De fapt, eu trebuie să fug, spuse Kate, aruncându-și ochii 
nervos peste alee spre bărbatul de pe bancă, iar bătrânul păru 
să remarce acest lucru. 


VP - 189 


— Măcar dă-mi voie să-l salut pe vechiul meu prieten, spuse 
el, referindu-se la Fergus, deși ea avu senzaţia că el încerca de 
fapt s-o facă să se simtă la largul ei. Doar câteva clipe. 

— Sigur, acceptă Kate, simțind cum se destinde. Bine. 

În general discutau despre munca ei, despre familia ei. 

Fergus părea să-l placă pe bătrân. Dar de data aceasta era un 
pic cam ciudat. Mai că ar fi zis că o așteptase. 

— Ai păţit ceva la mână, spuse el, îngrijorat, așezându-se pe 
bancă lângă ea, dar la o distanţă respectuoasă. 

Pe lângă ei trecu o mamă cu doi copii. Fergus se apropie și el, 
tropotind. Îl amușină bucuros pe Barretto, ca pe un prieten 
vechi. 

— Fergus! zâmbi bătrânul, mângâind câinele pe bot. De mult 
nu te-am mai văzut. 

— Nu-i mare lucru, spuse Kate. Mă tem că o să întârzii la 
serviciu. Și n-am mai fost pe-acolo de ceva vreme... 

— Știu, spuse bătrânul, uitându-se la ea; își puse o mână pe 
Fergus. Mi-a părut tare rău să aud ce s-a întâmplat cu mama ta, 
Kate. 

Kate se dădu instinctiv înapoi, cu pupilele lărgite brusc, de 
parcă n-ar fi auzit bine. 

De unde putea el să știe asta? Nu se mai întâlniseră de câteva 
săptămâni. Nu-i dezvăluise niciodată adevăratul ei nume. Chiar 
dacă el citise anunţul de deces în ziare, tot n-ar fi putut face 
legătura între ea și mama ei. 

— Cum ai putea dumneata să știi chestia asta? . 

Atunci bătrânul făcu ceva care o surprinse pe Kate. Inclină 
capul spre bărbatul care stătea pe bancă dincolo de alee. Acesta 
se ridică în picioare și se îndepărtă, ascultător. Inima lui Kate 
începu să bată mai repede. Nu știa ce se întâmplă, dar își dădea 
seama că nu e în regulă. li trase lui Fergus lesa peste cap, 
pornind să se scoale de pe bancă. Privirea îi fugi spre intrarea în 
parc. 

După vreun poliţist. După vreun trecător. 

— Cine ești dumneata? îl întrebă bănuitoare. 

— Te rog, se aplecă bărbatul și-i puse o mână pe braţ. Rămăi. 

— Cine ești? întrebă Kate din nou, pe un ton aproape 
acuzator. 

— Nu te teme, spuse bărbatul cu barbă. 


VP - 190 


Ochii lui albaștri scânteiară cu o intensitate neașteptată, pe 
care Kate n-o mai remarcase până acum. Vocea lui era blândă, 
dar vorbele pe care le-a rostit au pătruns prin fiinţa ei ca un 
fierăstrău făcându-și drum prin os. 

— Sunt Oscar Mercado, Kate, i-a răspuns el. 


Capitolul 62 


Toate celulele din trupul lui Kate s-au izbit între ele, oprindu- 
se în loc. 

Oscar Mercado era ucigașul cu sânge rece care-i asasinase 
mama chiar în fața ochilor ei. Șeful familiei criminale Mercado. 
Probabil că-l ucisese și pe tatăl ei. Nu știa ce să facă. „Gorila” lui 
aștepta la doar câţiva metri distanţă. Trebuie să plece de aici. Il 
apucă strâns pe Fergus. Se uită fix în ochii de un albastru 
îngheţat ai bătrânului. Un țipăt de panică zăcea paralizat în 
fundul gâtlejului ei. 

— Kate, te rog, spuse el, aplecându-se ușor spre ea și 
întinzând mâna, dar pe care în final o lăsă să cadă pe bancă. Nu 
ai de ce să te temi de mine. Iți dau cuvântul meu. Dimpotrivă, 
eu ar trebui să fiu cel alarmat. Eu sunt cel care trebuie să se 
teamă de ceva venind din partea ta. 

Kate se ridică. 

Un sentiment aproape incontrolabil de repulsie îi năpădi 
pieptul și ar fi vrut să-l poată omori pe acest om - acest om 
care-i ucisese mama. Care era în spatele tentativei de asasinat 
la adresa ei, atunci, pe râu. Cartelul lui, acea fraternidad a lui, 
era de vină pentru toate nenorocirile care căzuseră peste capul 
familiei ei. 

— Tatăl tău..., începu bătrânul să explice. 

— Ce-i cu tatăl meu? îl săgetă Kate cu privirea. Tatăl meu 
este mort. Tu... 

— Nu, Kate, clătină Mercado din cap, deloc ameninţător; irisul 
albastru strălucea ca opalul în ochii lui cu pleoapele lăsate. Tatăl 
tău nu e mort. Trăiește. In fapt, tatăl tău este cel care mă 
vânează pe mine. 

— Ce? Nu te cred, zise ea, cu ochii plini de mânie. Minţi. 


VP-191 


Strânse din pumni, parcă pregătindu-se să-l lovească, dar 
ceva o reținu. El stătea acolo fără să reacționeze. N-a făcut 
absolut nicio mișcare ca să se apere de furia ei. Pe chipul lui ea 
vedea distrugerea a tot ceea ce iubise și crezuse vreodată. Dar 
dintr-odată nu mai simţi pic de teamă, doar incertitudine și 
mânie. Vorbele lui răsunau cu ecou în sufletul ei. 

— Cum adică, e/te vânează pe tine? 

— De-aceea a aranjat ca firma lui să facă obiectul unei 
descinderi pentru autorități, Kate. De-aceea și-a orchestrat 
propria arestare. De-aceea a manevrat lucrurile așa încât să se 
vadă plasat în Programul de Protecţie a Martorilor... Dar cred că 
știi deja toate astea, nu-i așa, Kate? 

Ea rămase prizoniera privirii lui, incapabilă să se desprindă. 

— Ce naiba tot spui? Că tatăl meu și-a distrus viaţa, ne-a 
distrus nouă viețile doar ca să se vadă plasat în program? 

— Nu pentru a fi protejat de program, Kate, zâmbi el. Ci 
pentru a se infiltra în el. 

Să se infiltreze? N-avea niciun sens. Dar era ceva în spusele 
lui, un lucru pe care ea îl simţea destul de aproape de adevăr. 

— De ce? De ce îmi spui asta? Zici că tatăl meu trăiește. De 
ce te-aș crede? Mi-ai ucis mama. Eram acolo! De ce aș credeo 
boabă din ce-mi spui? 

— Pentru că tatăl tău și cu mine am avut amândoi aceeași 
agentă de caz, Kate. Pe Margaret Seymour. Pentru că făceam 
parte amândoi din aceeași diviziune a programului WITSEC, 
specializată în protejarea informatorilor legaţi de traficul cu 
droguri. 

El se întinse și îi atinse brațul. De data aceasta, ea nu l-a mai 
oprit. 

— De douăzeci de ani - ridică privirea spre ea - sunt în acest 
program. 

Kate se uită lung la el. Acest animal, al cărui nume era însuși 
sinonimul violenței și al morții. Pentru a cărui prindere tatăl ei se 
lăsase judecat. Ochii lui erau blânzi, albaștri și limpezi. 

— Nu. 

Își smuci braţul de sub atingerea lui. Era un ucigaș, un 
criminal vânat de autorități. 

— Esti din clanul Mercado. Cei de la FBI au spus că tu ești cel 
care voia să-l omoare pe tatăl meu. Încerci doar să te folosești 
de mine, ca să-l găsești pe el. 


VP - 192 


— Kate..., clătină el din cap. FBl-ul spune multe, ca să-mi 
protejeze acoperirea. În toţi acești ani de când sunt în program, 
nu eu am condus cartelul de droguri Mercado. Dimpotrivă, am 
dat informaţii despre el. Eram inclus în programul de protecţie a 
martorilor. Cei din cartel mă vor mort, Kate, așa cum tu crezi că 
ei vor să-ţi ucidă tatăl. Margaret Seymour era agenta mea de 
caz. Știa unde mă aflu, care mi-e identitatea. De-aceea a 
dispărut tatăl tău. Ca să mă găsească e/ pe mine, Kate. Ca să 
mă prindă și să mă omoare pentru că m-am întors împotriva lor. 
Și pot să-ţi dovedesc asta. Pot s-o dovedesc, exact așa cum pot 
dovedi că acum mă aflu în faţa ta, Kate Raab. 

Sunetul numelui ei rostit de el a fost ca o lovitură de pumn fix 
în plexul solar. De unde știa el asta? De unde știa de mama ei? 
Ea nu divulgase nimic. Îi cercetă fața cu privirea, pomeţii 
proeminenţi, bărbia rotundă ascunsă sub barbă, determinarea și 
luciditatea din ochii lui albaștri. 

O, Doamne Dumnezeule... 

Brusc, își dădu seama. A fost ca o undă de șoc propagându-se 
prin trupul ei. Se holbă la el ca hipnotizată, ţinându-și respiraţia, 
reușind cu mare greutate să vorbească. 

— Te știu. Ești cu el în fotografie. Voi doi, în picioare sub o 
poartă... 

— La Carmenes, se lumină el la faţă și încuviinţă. 

Kate trase aer în piept. 

— Cine ești, de fapt? De unde știi toate astea? De unde îl 
cunoști pe tatăl meu? 

Ochii bătrânului scânteiară. 

— Benjamin Raab este fratele meu, Kate. 


Capitolul 63 


Lui Kate i se muiară genunchii. A trebuit să se apuce repede 
de spătarul băncii, ca să nu cadă. 

Ochii i se fixară pe chipul bărbatului din faţa ei, examinânau-i 
pometii ieșiți în afară, gura cărnoasă, trăsăturile familiare ale 
tatălui ei în bărbia lui. Brusc, îi dispăru orice urmă de teamă faţă 
de el, rămânând doar cu conștiința faptului că el îi spune 
adevărul. 


VP - 193 


— Cum? Cum poţi să fii fratele lui? clătină ea din cap, uluită. 
— Kate... stai jos, se întinse Mercado spre ea și ea se așeză. 
— De ce? De ce tocmai acum? După toţi acești ani? 

— De curând a murit un bătrân, Kate, spuse el. În Columbia, 
în locul acela despre care deja știi, Carmenes. Omul acela era 
tatăl meu, Kate. Și bunicul tău. 

— Nu, clătină din nou Kate din cap. Bunicul meu este mort. A 
murit demult. În Spania. 

— Ba nu, tatăl tatălui tău era în viaţă, Kate, spuse Mercado. În 
acești ultimi douăzeci de ani el m-a protejat. 

Kate clipi des, fără să înţeleagă. 

— Te-a protejat? 

— Am să-ţi povestesc, spuse Mercado, reașezându-și cu 
blândețe mâna pe braţul ei. Acum îţi dai seama că nu trebuie să 
te temi de nimic din partea mea. Există o mulţime de lucruri 
care ţi-au fost ascunse. Odată cu moartea bătrânului, totul s-a 
schimbat. In toţi acești ani, el i-a ţinut în frâu pe cei care-mi 
voiau pielea. Dar acum, vechile angajamente nu mai sunt 
valabile. 

— Ce angajamente? Despre ce vorbești? 

— Ai auzit de fraternidad? întrebă Oscar Mercado. 

Kate încuviință mohorâtă. 

— Știu că acest cuvânt nu-ți inspiră decât teamă, dar pentru 
noi este o legătură de onoare. Este o obligaţie mai puternică 
decât dragostea, Kate. Poţi înţelege asta? Mai puternică, poate, 
și decât iubirea pe care un tată i-o poartă fiicei lui. 

Kate îl străpunse cu privirea. Ce Dumnezeu încearcă el să-i 
spună? 

— Nu. 

Mercado își umezi buzele. 

— Tatăl tău spală bani pentru frăție de ani de zile. Asta era 
treaba lui, Kate. Indatorirea lui. Su deber. Dar exista o răfuială 
pe care era dator s-o ducă la capăt, mai imperioasă și mai reală 
decât chiar existența comodă pe care și-o clădise pentru el 
însuși. Chiar și după douăzeci de ani. Chiar și după ce-ai apărut 
tu, Kate - și Emily şi Justin. Eu înțeleg răfuiala asta. În locul lui, 
aș face la fel. E vorba de o legătură de sânge, Kate. Mai tare 
decât dragostea. Răfuiala lui era cu mine. 

— Cu tine? 


VP - 194 


— Eu sunt cel care m-am întors împotriva lor, Kate. El ar face 
orice, orice îi stă în putere, ca să îndrepte acest rău. 

— Vrei să spui... că trăiește? întrebă Kate ezitând. Și că făcea 
parte din această fraternidad, din această familie? 

— O, e chiar foarte viu. De fapt, nu-i deloc exclus ca acum să 
se uite la noi. 

Privirea ei săgetă instinctiv în stânga și-n dreapta. Gândul 
neașteptat că el ar putea fi acolo, deloc mort, ci observându-i pe 
ei, era terifiant. De ce nu încearcă să ia legătura cu ea, dacă 
trăiește? Sharon era moartă. Kate fusese ea însăși rănită. Emily 
și Justin aveau nevoie de el. Nu, nu, i se cerea să accepte prea 
mult. Ea era fiica lui. Oricum ar fi această datorie, acest 
jurământ de care se simţea legat, nicio concepţie oricât de 
contorsionată a legăturilor de sânge nu l-ar face să uite asta sau 
să se arate atât de nemilos. 

— Minţi, se ridică ea din nou în picioare. Te folosești de mine 
ca să-l ademenești. Mama mea e moartă. Voi aţi omorât-o. Aţi 
tras o ploaie de gloanţe în casa noastră. Am văzut cu ochii mei. 
Eram acolo. Acum vii să-mi vorbeşti despre frăţia asta idioată și 
să-mi spui că toată viața mea de până acum n-a fost decât un 
soi de acoperire pentru tata. O minciună afurisită! 

— Ştii că-i adevărat, spuse încet Oscar Mercado. Ai văzut 
fotografia, Kate. 

Ea își dorea să nu-l creadă, dar ochii lui solemni erau limpezi 
și neclintiţi, iar ea putea să-l vadă în ei pe bărbatul care stătea 
în fotografie sub poarta aceea, cu braţul petrecut pe după 
umerii tatălui ei. Fratele lui. k 

— Și totuși nu-i destul, spuse ea. Il cunosc pe tata. Știu prea 
bine ce simțeam. Spuneai că poţi să-mi dovedești, deci fă-o. 
Cum? 

— Cu asta, sper. 

Bătrânul băgă mâna în buzunarul sacoului boţit și scoase 
afară un obiect învelit într-o batistă. l-I întinse lui Kate. 

Desfăcându-l, lumea ei se dădu iar peste cap. Acum știa că el 
spune adevărul. Își dădea seama că el știe totul despre ea. Așa 
cum stătea acolo, uitându-se la el, un șuvoi brusc de lacrimi i se 
ridică în ochi. 

Era cealaltă jumătate a soarelui rupt în două pe care i-l 
dăduse mama ei. 


VP-195 


Capitolul 64 


Totul s-a dărâmat în acest punct pentru Kate. 

Un cutremur interior a zguduit-o cu atâta forță, încât a simţit 
că parcă o retează în două. Și-a scos de la gât lănţișorul cu 
jumătatea de soare. A pus-o în palmă pe a ei lângă cea a lui 
Mercado, una lângă cealaltă. 

Se potriveau perfect. 

— Ai cunoscut-o pe mama mea? zise ea, privindu-l atent, 
uitându-se în ochii lui limpezi și albaștri. 

— Nu doar că am cunoscut-o, Kate. Eram din aceeași familia. 

— Familie?... 

El dădu din cap că da. O luă de mână. De data aceasta ea nu 
mai tresări. Mâinile lui erau puternice, dar nu le lipsea o anumită 
tandreţe. Apoi i-a povestit o parte din istoria familiei ei pe care 
Kate n-o știuse niciodată. 

— E adevărat ce ţi-a spus tatăl tău. Chiar a venit aici când era 
copil. Dar nu din Spania. Ci din Columbia. Din propria noastră 
tară. Mama lui era ţiitoarea tatălui meu. După ce mama mea a 
murit din cauza unei infecţii la plămâni, mama lui Ben a devenit 
iubirea vieții lui. 

— Rose, spuse Kate. 

Mintea ei zbură la fotografiile pe care le găsise cu ea în mapa 
de piele, reamintindu-și chipul bărbatului care era cu ea și cu 
tatăl ei încă în scutece. Bunicul ei. 

— Rosa, dădu el din cap, pronunţându-i numele în spaniolă. 
Era o femeie foarte frumoasă, Kate. Din Buenos Aires. Studiase 
pictura. O fiinţă aleasă și plină de viaţă. Bineînţeles, tatăl meu 
nu se putea căsători cu ea. Chiar și în ziua de azi, în Columbia, 
acest gen de căsătorie n-ar fi permisă sub nicio formă. 

Kate înțelese ce voia el să spună. 

— Pentru că era evreică, zise ea. 

— Si, ella staba judía’, încuviinţă bătrânul. Când i-a făcut un 
copil, a trebuit să plece. 

— Pe tatăl meu..., se lăsă Kate greu înapoi pe bancă. 

— Benhamin. După numele tatălui ei. Așa că a venit aici. 

Dintr-odată, nelămuririle despre trecutul tatălui ei începură să 
se limpezească. De-aceea nu știa nimic despre trecutul bunicii 


1 Da, era evreică (în spaniolă). 
VP - 196 


ei. Nu veniseră din Spania. El ascunsese adevărul tot timpul. 
Restul începu să se așeze la loc ca ultimele piese ale unui joc de 
puzzle: tatăl ei își regizase propria arestare. El se dusese să se 
întâlnească cu Margaret Seymour, exact așa cum susţinuseră 
Cavetti și cei de la FBI. Și fotografia aceea, cu cei doi bărbaţi sub 
o poartă. Numele care-ţi dădea fiori, deasupra - Mercado. 
Celălalt bărbat din fotografie stătea acum în faţa ei. Fratele lui. 
Acum totul avea sens. Privirea ei fugi spre pandantivul rupt - 
jumătăţile de soare din aur. 

„Ascunde în el niște secrete, Kate” spusese Sharon atunci 
când îi pusese lui Kate pandantivul la gât. „/ntr-o zi am să ti le 
spun”. 

Mama ei știa! 

— Mama ta mi l-a dat, spuse Mercado. Ştia că într-o zi eu voi 
fi acela care-ţi va spune, nu el. Cred că-ţi dai seama acum - 
surâse bătrânul - că nu eu am fost de vină pentru ce i s-a 
întâmplat. 

— Nu! simţi Kate cum se ridică un zid în ea; mâinile îi 
tremurau, dar vocea i-a rămas fermă. Ce spui tu e că practic și-a 
ucis propria soție. Nu se poate. O iubea. Am fost acolo, lângă ei, 
și i-am văzut alături, împreună. Timp de peste douăzeci de ani. 
Aceea nu era o minciună. 

— Crede-mă, Kate, legătura aceasta este mai puternică decât 
ceea ce consideri tu că e iubirea. În toţi acești ani de când sunt 
în program, n-am divulgat nici măcar o dată ceea ce tocmai ți- 
am spus ţie. Nu l-am trădat niciodată. 

— De ce-mi spui mie toate astea? De ce ai apărut? Ce vrei să 
fac eu? 

— Vreau să mă ajuţi să-l găsesc, Kate. 

— De ce? Ca să poţi să-l ucizi? Ca să nu te ucidă el pe tine? 
Indiferent ce s-a întâmplat, e totuși tatăl meu. Până în clipa când 
mă va privi în ochi, și-mi va spune că da, el a făcut toate aceste 
lucruri. Vreau să aud asta de /a el, nu de la tine... Vrei să mă 
convingi că tot în ce-am crezut până acum, de când mă știu, n-a 
fost decât o minciună. 

— Nu o minciună. Un mod de a te proteja. Spre propriul tău... 

— O minciună! 

Oscar Mercado o prinse de încheietură și-i desfăcu blând 
pumnul strâns. Ridică de acolo cele două pandantive ce 
alcătuiau soarele aztec, se întinse și petrecu lănţișorul pe după 


VP - 197 


gâtul ei. Cele două jumătăţi de soare se legănară o clipă, apoi se 
opriră pe pieptul ei într-un fel care le făcea să pară unite. Un 
singur soare din aur. 

— Vrei adevărul, Kate, poftim, iată-l. Asta-i șansa care ţi se 
oferă. Poarta e deschisă, Kate. Chiar vrei să treci prin ea? 


Capitolul 65 


Phil Cavetti și-a parcat mașina de cealaltă parte a străzii în 
dreptul casei cu ţiglă albastră din Orchard Park, statul New York, 
deja înconjurată cu cordoanele poliţiei și scăpărând de lumini 
pâlpâitoare. Și-a arătat insigna unui poliţist local care păzea 
aleea de acces spre casă. Polițistul i-a făcut semn lui Cavetti să 
treacă. In pridvor era un culcuș de câine, iar pe o plăcuţă prinsă 
alături se putea citi „Căsuţa lui Chowder. Cel mai drag câine din 
lume”. 

Ușa era deschisă. 

Pășind în casă, primul lucru pe care l-a văzut Cavetiti a fost 
conturul de pe podea al primei victime, Pamela Birnmeyer. 
Făcea parte din Serviciul Șerifilor Federali, Divizia Garanţii și 
Obligaţiuni, de șase ani. O cunoscuse personal. Avea un soţ care 
preda informatica la un colegiu local și un copil de doi ani acasă. 
Probabil de-aceea se oferise să îndeplinească și sarcini de 
serviciu cu risc crescut. Pentru un ban în plus. 

Cavetti își simţea gura amară. De ani de zile nu mai fusese la 
un loc al crimei încă proaspăt. S-a luat după urmele de luptă 
până în bucătărie. A fost nevoit să ocolească doi criminaliști de 
la FBI îngenuncheaţi, care se căzneau să ridice urme de 
încălțăminte de pe podea. Trupul celei de-a doua victime fusese 
deja luat de acolo, dar o pată de un roșu aprins era încă vizibilă 
pe albul frigiderului, unde trupul ei se prăbușise la pământ. 

Gheara din stomac începu iar să-l sâcâie. Alton Booth îi întâlni 
privirea din cealaltă parte a încăperii. Agentul FBI îi făcu semn 
lui Cavetti să se apropie. 

— Taman când credeai că ești gata pregătit să ieși la 
pensie..., spuse FBl-stul cu un sforăit cinic, întinzându-i lui 
Cavetti un teanc de fotografii alb-negru. 


VP - 198 


Care-l făcură pe Cavetti să se simtă îngreţoșat. În douăzeci și 
șase ani nu mai avusese niciodată de-a face cu așa ceva. Nu 
pierduse niciodată un martor. Nu i se întâmplase niciodată să se 
confrunte cu descoperirea identității cuiva. Nici măcar o dată nu 
fusese penetrat programul administrat de el. 

lar acum asta. 

Femeia murise din cauza unui glonte de nouă milimetri tras în 
cap, dar nu asta îl făcea pe el să se simtă ca un recrut cu caș la 
gură căruia i se învârte pământul sub el, uitându-se la prima lui 
crimă sângeroasă. Mâinile femeii. Citise despre ele în raport, dar 
în poze era mult mai rău. Avea palmele negre, carbonizate. 
Amândouă. Arse pe ochiul aragazului. Fusese torturată, la fel ca 
Maggie. O singură mână ar fi fost mai mult decât suficientă 
pentru ca ucigașul să se convingă că biata femeie habar n-avea 
de nimic. Dar amândouă, ambele palme - asta fusese doar 
pentru plăcerea lui. 

— Cel puţin acum ne putem face o idee, cred, despre ce-a 
divulgat Maggie Seymour, probabil, se strâmbă Booth. 

Cavetti îi cunoștea pe cei care locuiau aici. Soţul femeii era 
mai mult decât o simplă piesă valoroasă din cadrul unei 
anchete. Cavetti îl plasase sub identitatea lui curentă în urmă cu 
peste douăzeci de ani. Îl văzuse cladindu-și o nouă viaţă. 
Căsătorindu-se. 

Se simţea responsabil. 

— Partea încă și mai proastă e că sărmana femeie nici măcar 
nu știa, de asta sunt convins, oftă Cavetti dezgustat. N-avea nici 
cea mai vagă idee cine era în realitate soţul ei. 

Întinse înapoi fotografiile. 

— Vreun indiciu? 

— Dubita de la o curăţătorie chimică, replică Booth. O femeie 
de vizavi zice că era parcată în faţa casei, aseară, cam pe la ora 
decesului. Am găsit-o într-o staţie de tratare a apei dezafectată, 
la poalele dealului. Puștiul care conducea dubiţa a încasat două 
gloanţe în piept. L-au aruncat în spate, printre cămăși și 
cearșafuri. Ceea ce înseamnă cinci morţi. Fără să punem la 
socoteală și cățelul. Bun, deci ia zi - aruncă FBl-stul o privire în 
jur - cine omoară în felul ăsta? 

Cavetti n-a replicat nimic. Amândoi știau răspunsul. Mafia 
rusească. Cartelurile de droguri. Co/umbienii. 


VP - 199 


— Individul ăsta, Raab, clătină Booth din cap. Nu-ncepi să ai 
senzația că s-ar putea să ne fi păcălit? 

Aici nu fusese doar Raab. Cavetti era convins. Raab nu era un 
ucigaș. Cel puţin, nu așa. Și totuși, Raab ducea spre Margaret 
Seymour. Maggie ducea spre Mercado. Mercado ducea aici. 

Raab și Mercado. 

Cavetti avu brusc o presimţire despre cine s-ar putea să 
urmeze. Îi înapoie fotografiile lui Booth. 

— Știi cum să mă găsești. Dă-mi de veste dacă apare ceva. 

FBl-stul rânji. 

— Gata, ai văzut destul? Încotro? strigă după el. 

— În Zona Albastră, răspunse Cavetti. La dracu', acolo pare să 
fie acum toată lumea, nu? 


Capitolul 66 


Kate ascultă fâșâitul unei mașini întârziate care trecea pe 
stradă prin ploaie. Lumina lampadarului de pe trotuar, din 
dreptul ferestrei de la dormitorul ei, parcă nu i se păruse 
niciodată atât de strălucitoare. Avea ochii deschiși. Ceasul de pe 
masă, lângă patul ei, arăta ora trei și zece dimineaţa. 

Nu putea să doarmă. 

Întrebarea lui Mercado nu voia deloc să-și stingă ecourile din 
capul ei. „Poarta e deschisă, Kate. Vrei să treci prin ea?” 

Cum ar mai putea să refuze să accepte realitatea? 

Tatăl ei făcuse parte din clanul Mercado. Fusese familia lui - 
nu doar o frăţie, ci familia lui - cea adevărată - de când se 
născuse. Fraternidad. Al cărei cap era chiar tatăl lui. Ascunsese 
mereu acest lucru de cei pe care-i iubea. Dacă într-adevăr ne-a 
iubit vreodată. Acum era liber să se răzbune pe fratele lui, 
pentru că-i trădase. Mama lui Kate era moartă. Fratele și sora ei 
se ascundeau. 

Genul acesta de adevăr nu elibera pe nimeni. 

Mintea ei se încăpățâna să revină la fotografia ce-o înfățișa pe 
femeia aceea brunetă, cu trăsături europene, care-și ținea în 
braţe băieţelul încă în scutece. Bunica lui Kate. Veniseră aici din 
Columbia, nu din Spania. „Ani de zile, el m-a protejat”, spusese 
Mercado despre bunicul ei. Bunicul despre care ea credea că 


VP - 200 


murise în Spania cu zeci de ani în urmă. Acum era mort. Vechile 
angajamente nu mai trebuiau respectate. Moartea lui îl mânase 
pe tatăl ei într-o expediţie de răzbunare și de represalii, atât de 
hidoasă, atât de greu de crezut, încât, de fiecare dată când Kate 
se gândea la asta, simțea cum o izbește un pumn în stomac. 
Familia lor fusese sacrificată pentru ca tatăl ei să se poată 
infiltra în program. 

Acolo unde se ascundea fratele lui, de douăzeci de ani. 

Kate plecă de la fereastră. Ce le spusese Margaret Seymour la 
un moment dat? „S-ar zice că sunt un fel de specialistă în clanul 
Mercado”. 

Au avut acelasi agent de caz. 

Povestea lui Mercado era adevărată, înțelese Kate, oricât ar fi 
durut-o să accepte acest lucru. Oricât făcea ca ultimii douăzeci 
de ani din viețile lor să pară o simplă fațadă de carton. 

O văzuse pe chipul lui. Ştia despre Rosa. Ştia adevăratul 
nume al lui Kate. Avea jumătatea cealaltă a soarelui rupt în 
două. Tatăl ei trăia. Ceea ce n-o mai făcea pe Kate să se simtă 
amețită de bucurie; o făcea să se cutremure de greață. Ştia că 
nu se poate să nu fie adevărat. 

Noi suntem familia ta, Ben, nu ei. Trebuie să alegi. 

Acum înțelegea semnificația acelor cuvinte. Su deber. Datoria 
lui. Lucrul care-o durea al dracului de tare era că el o mințise în 
toți acești ani. Îi mințise pe toți. 

Kate se ridică în capul oaselor, simţindu-și cămașa de noapte 
rece de la transpirație. Alături, Greg se mișcă în somn. Nu mai 
ştia ce s-ar cuveni, de drept, să facă. Să se ducă la Cavetti, să-i 
spună tot ce ştia. Cu fotografia obsedantă pe care-o găsise - 
Ben și Mercado. Cu ce-i dezvăluise Howard. Cum se trăsese în 
jos singur tatăl ei. Tot ce-i povestise bătrânul în parc. 

De ce? 

Nicio clipă cei de la WITSEC nu se arătaseră complet sinceri 
cu ea. Tot timpul căutaseră să-l protejeze pe Mercado. Tot 
timpul îi știuseră secretul. 

Pe tatăl ei erau disperaţi să-l găsească. 

La un moment dat, Kate ațipi - un somn scurt și agitat. Avu 
un vis. Era cu tatăl ei pe terasă, acolo unde ea îi spusese că nu 
va veni cu ei în program. Păruse atât de distant, atât de abătut. 
Atât de micșorat. Atingerea lui era tremurătoare și timorată. 


VP - 201 


Dar când s-a întors spre ea, se citea o licărire răutăcioasă în 
privirea lui. 

Kate deschise brusc ochii. Ceasul arăta patru și douăzeci. 
Perna ei era scăldată în sudoare. Inima îi bătea nebunește. 

Judecase greșit reacţia lui. 

Tot timpul până acum, Kate crezuse că a fost vorba doar de 
rușine, ieșind la suprafaţă. Și că de aceea nu se poate uita la ea. 
O rușine pe care el nu mai trebuise nicicând până atunci s-o 
suporte. Dar nu asta era pe faţa lui. 

Era faţa bărbatului din amintirea care-o fulgerase atunci, în 
tren. Un coșmar din copilăria ei. Un om pe care ea nu-l mai 
văzuse. Cu mâna înfiptă în braţul mamei ei. Cu o lucire străină în 
ochi. 

Cu pumnul ridicat! 

Cine-a tras în noi, atunci, în seara aceea? se întrebă Kate 
brusc. Cine a ucis-o pe mama? Voia Kate cu adevărat să 
pășească prin poartă? 

Ce cauti tu în poza aia, tată? 

Din cealaltă parte a patului, Greg întinse mâna prin întuneric, 
căutând-o pe ea. 

Kate se ghemui în brațele lui și se cuibări mai aproape. El 
murmură: 

— S-a întâmplat ceva? 

Ea își scutură capul înlăcrimat pe pernă. 

— Da. 

Nu mai știa în cine să aibă încredere. 

— Întotdeauna ai să fii alături de mine, Greg? Așa e? Pot să 
am încredere în tine. 

— Sigur că poți, cuţulică, își strânse el mai tare braţele în jurul 
ei. 

— Nu, am nevoie să te aud cum o spui, Greg. Știu că-i o 
prostie, dar numai de data asta, te rog... 

— Poţi să ai încredere în mine, Kate, spuse el blând. 

Ea închise ochii. 

— Orice s-ar întâmpla, iubito, o să mă ai întotdeauna lângă 
tine. 


VP - 202 


Capitolul 67 


A doua zi, Kate s-a întors la serviciu. Trecuse aproape o lună. 
Atât ea, cât și Tina lipsind de la laborator, o mulţime de lucruri 
rămăseseră în așteptare. Kate s-a străduit din toate puterile să 
devieze întrebările inevitabile. A spus că se îmbolnăvise mama 
ei. Că umărul și-l dislocase căzând accidental. Dar îi făcea bine 
că se întorsese la muncă. Doar că se simţea un pic cam ciudat. 

Fără Tina. 

Packer adusese pe altcineva în locul Tinei. Un doctorand 
indian pe nume Sunil, care studiase fizica moleculară la 
Cambridge. 

Părea destul de simpatic, deși la început Kate și-a dat seama 
că se arată un pic cam prea rece cu el. Era ca și cum ar fi admis 
că Tina nu se va mai întoarce niciodată, iar Kate nu voia să se 
simtă așa. Packer i-a repartizat lui Sunil proiectul la care lucra 
Tina. lar el încă nu se acomodase cu ritmul de lucru. 

Pur și simplu era cam ciudat să n-o mai aibă pe Tina alături. 
Treaba trebuia să meargă înainte, totuși. 

Kate s-a întors la un munte de lucruri pe care le avea de 
rezolvat. Erau tone de date de arhivat, un raport actualizat la zi 
cu evoluţia proiectului de redactat, nenumărate formulare 
oficiale de completat. Packer voia să ceară o nouă finanţare din 
partea Fundaţiei Naţionale pentru Știință. 

Avea umărul încă prea ţeapăn ca să se poată ocupa deo 
parte din vechile ei însărcinări. Kate nici nu voia să-și imagineze 
ce-ar fi dacă ar scăpa pe jos vreo lamelă, împrăștiind în toate 
direcţiile pe podea vreo neprețuită linie sistemică de celule 
stem, făcută varză. 

La un moment dat însă nu s-a mai putut stăpâni. A lăsat 
hârțoagele la o parte. 

A intrat în laborator și a scos două recipiente pline cu lamele 
acoperite din frigiderul cu specimene. 

Prototipul de citoplasmă leucemică nr. 3. Modelul de celule 
stem nucleice 472B. 

Tristan și Isolda. 

Kate s-a dus cu ele la microscopul Siemens. A așezat celula 
leucocitară sub lentilă și a aprins redutabilul microscop. Celula- 


VP - 203 


tirbușon cu familiarul punct din mijloc a apărut strălucitor în 
lumină. Kate zâmbi. Hei, fetițo... 

Era de parcă-și saluta o veche prietenă. 

— Nu te-am mai văzut nici pe tine de-un secol, spuse Kate, 
reglând setările lentilei. 

Apoi își petrecu după cap ochelarii amplificatori de imagine, 
apropie micuțul cateter de recipient și, cu mișcările sigure ale 
cuiva care ajunsese să stăpânească la perfecţie arta manevrării 
labirinturilor cu biluţe, jucăriile-surpriză pe care le găseai 
negreșit în pungile cu floricele Cracker Jack de altă dată, izolă 
celula în minusculul tubuleţ de sticlă și-o scutură pe lamela 
leucocitară. 

Kate ajustă gradul de mărire al Siemens-ului. Apărură ambele 
celule. 

„Cineva de aici are o expresie vinovată, din câte văd”, spuse 
Kate, zâmbind șmecherește. „Măi dragilor, sper că nu m-aţi 
tradus cu altcineva, cât am fost plecată, nu?” 

Era reconfortant și în același timp incitant să vadă iar 
familiarele celule. Kate percepea o oglindire în miniatură a 
întregului univers, închisă în mănunchiurile acelea minuscule de 
substanţă. O lume a clarităţii și a ordinii. Un lucru în care putea 
avea întotdeauna încredere: simetria perfectă a adevărului 
dintr-o celulă. 

Împinse cu sonda în celula stern. Era de parcă ceasul fusese 
brusc dat înapoi și toate erau exact la fel cum le lăsase. Tina s- 
ar putea să-și ițească imediat capul pe după ușă, ca să declare o 
„stare de urgenţă cafeinogenă”. Sharon trăia. Mobilul lui Kate nu 
sunase niciodată ca să i se spună că tatăl ei a fost arestat. Ce 
bine era să se poată ascunde aici pentru câteva clipe, deși știa 
că nu-i decât o fantezie. 

— Kate. 

Kate și-a ridicat capul. Era Sunil. 

— Scuze. Mi s-a spus că tu poţi să-mi arăţi cum se descarcă 
graficele de reprezentare a datelor în echipamentul digital, se 
poate? 

— Sigur, zâmbi Kate; în fond, băiatul ăsta e destul de 
simpatic. Voiam doar să-mi salut niște vechi prieteni. Dar vin eu 
la tine în bibliotecă, peste un minut, bine? 

Sunil îi zâmbi și el. 

— Mulţumesc. 


VP - 204 


După ce el ieși, Kate își lăsă fruntea să se odihnească pe 
braţul microscopului. Adevărul e că habar n-avea dacă Tina se 
va mai întoarce vreodată. Dacă va mai putea fi vreodată la fel. 
Era o prostie să se agaţe de speranța aceea. Munca lor nu putea 
fi ţinută pe loc. 

Cu mare atenţie, mută înapoi celulele în recipientele lor 
sterile. Se duse să le așeze înapoi în „căsuţa” lor, în frigider. 

Mobilul îi vibră în buzunar. Greg, își imagină ea, felicitând-o 
pentru prima ei zi înapoi la serviciu. Kate desfăcu capacul 
telefonului, lăsându-se pe vine ca să ajungă la un raft mai de jos 
al frigiderului. Își potrivi telefonul între umăr și ureche. 

— Hei! 

Glasul de la celălalt capăt era unul pe care nu-l mai auzise de 
câteva luni. Atât de prietenos altă dată. Acum o îngheţă. 
Recipientul îi alunecă din mână, izbindu-se de podea. 

— Bună, iepuras. 


Capitolul 68 


— Tati?... 

Kate înlemni. Nu știa prea bine ce să spună sau să facă. O 
parte din ea era pur și simplu emoţionată să-l audă, să știe că 
trăiește - să-i audă vocea, în sfârșit. O altă parte nu știa ce 
simte. Își dorea de-atâta timp să audă glasul tatălui ei - iar 
acum o speria de moarte. 

— Tată, nimeni nu știa măcar dacă mai trăieşti. 

— Îmi pare rău că a trebuit să-ți faci griji din cauza mea, 
iubito. Dar sunt aici. Sunt aici... Nici nu știi cât de bine-mi pare 
să-ţi aud vocea. 

Kate se ridică repede în picioare și-și lipi spatele de ușa 
frigiderului. Ochii îi coborâră pe sfărâmăturile recipientului de pe 
podea. 

— Trebuie să stau de vorbă cu tine, Kate. 

Ea simţi un fior cum îi scutură trupul. 

— Tati, știi ce s-a-ntâmplat, nu-i așa? Mama a murit. 

O pauză. 

— Am aflat, scumpo, oftă tatăl ei. 


VP - 205 


— A fost împușcată. Am îngropat-o săptămâna trecută. Dacă 
știai, de ce n-ai venit? 

Kate nu prea era sigură ce-ar trebui să-i spună. Despre 
fotografie? Despre Mercado? A ţinut în ea ceea ce ar fi vrut 
realmente să-l întrebe. 

— Toţi cred că tu ai făcut lucrurile astea oribile. Cred că tu ai 
ucis-o pe agenta ta de caz, pe Margaret Seymour. Mi-au arătat 
fotografii cu ea. Erau înfiorătoare... Tati, unde ai fost până 
acum? Toţi ne-am făcut atâtea griji pentru tine. De ce n-ai luat 
legătura cu noi? 

— Cine, Kate? replică tatăl ei, pe un ton bizar de normal. Cine 
crede lucrurile astea? 

— Cavetti. Cei de la FBI. 

Brusc, Kate îngheță. N-avea nici cea mai mică idee cât de 
multe ar fi cazul să-i dezvăluie. 

— Vreau să nu crezi tot ce-ţi spun ei, Kate. N-am omorât-o eu 
pe agenta aceea. N-am făcut rău nimănui. Oamenii ăștia mi-au 
ucis soţia, Kate. Pe mama ta. Am fost nevoit să mă ascund. Nu 
puteam să iau legătura cu voi. Ei mi-au luat tot ce mi-a fost mai 
scump pe lume. Nu-i crezi pe ei, nu-i așa, Kate? 

— Vreau să nu-i cred, tati, dar... 

— Nu se poate să-i crezi, Kate. Trebuie neapărat să te văd, 
scumpo. Acum eu îţi vorbesc. Eu... 

Ea închise ochii. Apucă telefonul strâns cu amândouă mâinile. 

Acesta era tatăl ei, același glas familiar și liniștitor în care 
avusese încredere dintotdeauna. Și dacă totul nu este decât 
parte dintr-un plan menit să-l compromită? Să facă să pară ca și 
cum el ar fi ucis-o pe agenta aceea? Dacă tot timpul vinovatul a 
fost Mercado, iar ei voiau de fapt să-l determine pe el să iasă la 
suprafaţă, să se folosească de ea pentru a ajunge la tatăl ei? 

Un spasm de frică îi făcu ghem stomacul. 

— Tată, trebuie să te duci la cei de la WITSEC. Nu te poți 
ascunde la nesfârșit. Trebuie să te predai. 

— Mă tem că nu-i chiar atât de simplu, iepuraș. Eu cred că 
FBl-ul a lăsat să se întâmple ceea ce s-a întâmplat cu Sharon. 
Cred că există oameni acolo cumpăraţi de clanul Mercado. S-ar 
putea chiar să se fi apropiat de tine, Kate. Trebuie neapărat să 
te văd, scumpo. N-am unde să mă duc în altă parte. 

— Te rog..., îngână ea; mâinile îi erau reci și tremurau. 
Trebuie să-i contactezi. Trebuie să te predai. 


VP - 206 


Kate ar fi vrut să-i spună de fotografie. Cât și-ar fi dorit să 
spună: Știu... Știu. Despre fratele tău... Despre Mercado... Am 
discutat cu Howard. Știu că tu ai pus la cale totul. 

Cât își dorea să-l întrebe cine trăsese în casa lor, în seara 
aceea, în timp ce ei se ghemuiseră toţi la podea, atât de 
îngroziţi! Cine o ucisese pe mama lor? 

Kate așteptă. Așteptă ca el să spună ceva, orice, sperând din 
tot sufletul împotriva evidenţei, cu pleoapele strânse peste ochii 
închiși. Că nimic din toate acestea nu e adevărat. Avea vorbele 
gata pregătite, dar își mușcă limba, rămânând tăcută. Pentru că 
îi era frică. Îi era frică de răspunsul lui. 

Îi era frică să pășească prin poarta aceea. 

Frică de ce-ar putea spune el. 

— Nimic din toate astea nu se poate, Kate. Nu acum. Ce am 
eu cu adevărat nevoie este ca tu să mă crezi. Ce am eu nevoie e 
ca tu s-o simți din vocea mea. Nu eu am ucis-o pe agentă, Kate. 
Nu eu am torturat-o. Nici pe ea, nici pe altcineva. Iți jur pe viața 
mamei tale. Pe viețile noastre, Kate. Ceea ce încă mai înseamnă 
ceva pentru tine, nu-i așa? 

Ea trase cu greu aer în piept și închise ochii. 

— Da... 

— Orice aș fi făcut, orice s-ar fi întâmplat, sunt totuși tatăl 
tău, Kate. Mă cunoști prea bine. Știi că n-aș fi putut să fac așa 
ceva. Clanul Mercado a ucis-o pe mama ta, Kate. Oamenii ăștia 
sunt cei care mi-au ucis soţia. Nu te lăsa otrăvită de ei. Tu ești 
ultima speranţă care mi-a mai rămas. 

— Vreau din tot sufletul, tati, șopti Kate, simțind cum i se 
adună lacrimi în ochi. Doar că... 

— Doar că ce, Kate? Cu cine ai stat de vorbă? Am nevoie să 
știu. Oamenii ăștia sunt vicleni, iubito. De-aceea nu puteam să 
te contactez. Numai așa erai în siguranţă, departe de toată 
istoria asta. Nu te puteam implica... Poftim, uită-te la Tina. 

— Tina? 

— Uită-te la ea, Kate, ai văzut ce-a păţit? 

Întrebarea lui suna aproape ca o ameninţare. Și, de fapt, de 
unde știa el de Tina? 

Kate își dădu brusc seama că el o înspăimântă. Vocea cu care 
crescuse, în care avusese încredere mereu. Acum o umplea de 
groază. 

— Trebuie să te întreb ceva, tati. 


VP - 207 


— Orice, Kate. Știu că am făcut multe greșeli. Spune. 

— Mama ta, Rose... 

— Ce-i cu bunica Rose, scumpo? De ce ţi se pare important 
tocmai acum? 

Kate își umezi buzele. 

— A venit din Spania, nu-i așa? După ce a murit tatăl tău? La 
puţină vreme după ce te născuseși tu... 

— Bineînţeles că a venit din Spania, îi replică tatăl ei. De la 
Sevilla. Tatăl meu avea un magazin de pălării acolo. Știi deja 
povestea, Kate. A fost călcat de un tramvai. Cine a stat de vorbă 
cu tine? 

— Nimeni, șopti Kate, simțindu-se complet pustie și singură. 

În pauza care urmă, Kate înţelese. Înţelese că tatăl ei își 
dăduse seama că nu doar cu cei de la WITSEC și de la FBI 
stătuse ea de vorbă. Mercado avea dreptate. Despre el era 
vorba. De-aceea o suna el acum. Pe el îl voia tatăl ei. 

lar tatăl ei știa că ea știe. 

— Trebuie să te văd, Kate. Eşti singura pe care pot conta 
acum. 

— Nu știu dacă-i o idee prea bună. 

— Sigur că-i o idee bună. Când erai bolnavă, ori de câte ori 
aveai nevoie de ceva, eu ţi-am fost întotdeauna alături, nu-i 
așa? Acum am eu nevoie de tine, Kate. Nu se poate să mă 
părăsești și tu. Am să-ţi trimit vorbă. Știu eu cum să fac. Dar 
lucrul de care am și mai mare nevoie de la tine este ca tu să nu 
te încrezi în nimeni până când nu ne vedem. În nimeni, îmi 
promiţi asta, da, iubito? 

— Tată, te rog... 

— Imi ești datoare măcar asta, Kate. Până vom sta de vorbă 
amândoi. Nu discuta cu nimeni. Nici cu FBl-ul, nici cu Cavetti. 
Nici măcar cu Greg. Ştii că niciodată n-aş putea să-ţi fac vreun 
rău, nu-i așa? 

— Știu asta, tati, spuse Kate închizând ochii. 

— Deci pot să contez pe tine... Îmi promiţi? 

Ea își simţea gura uscată ca iască. Dădu din cap, iar cuvântul i 
se desprinse de pe buze ca un bolovan aruncat de sus. 

— Da. 

— Așa te vreau, fetița mea, își recăpătă vocea tatălui ei tonul 
liniștitor. O să-ţi dau de veste. Ştii că acum e vorba doar de 


VP - 208 


familie, iepuraș. Așa cum îţi spuneam eu mereu. Familia e tot ce 
ne-a mai rămas. 

După care el închise. Kate rămase acolo, în singurătatea 
austeră a laboratorului. 

Nimeni nu pomenise vreodată că Margaret Seymour ar fi fost 
torturată. 

Și-atunci el cum de știa? Cum de știa de oroarea comisă 
asupra acelei femei? 

Era vorba doar despre familie acum. 


Capitolul 69 


— Kate! 

Abia ce se întorsese acasă de la serviciu. Greg era la o 
conferinţă medicală de două zile, pentru noul lui post. Kate se 
oprise la curăţătoria de pe Second Avenue. Tocmai băgase cheia 
în ușa de la intrarea în clădire. 

Kate se întoarse, neliniștită, temându-se că-l va vedea pe 
tatăl ei. În ultimele câteva zile, la fiecare colț se temuse că îl va 
găsi așteptând-o. 

Dar nu, privirea ei îl întâlni pe Phil Cavetti. 

— Voi chiar nu vă mulţumiţi niciodată doar cu un simplu 
telefon?! se răsti Kate, neștiind dacă să se simtă îngrijorată sau 
ușurată. 

— Nu te-am văzut cam de multișor, răspunse el, schițând un 
surâs împăciuitor. Te-ar deranja să discutăm un pic? 

— Totul e în regulă, Cavetti. Am vrut să-ţi scriu, dar în ultima 
vreme s-au adunat cam multe pe capul meu. Nu mai am nevoie 
de protecţie. 

EI îi făcu semn cu bărbia. 

— Sus, adică. 

Kate nu uitase nicio clipă cum se folosiseră ei de ea. Cum 
intraseră prin efracţie în apartamentul ei și-i puseseră 
telefoanele sub ascultare. Cum îi ascunseseră adevărul - 
dispariţia tatălui ei, chipurile ca s-o protejeze - când de fapt tot 
timpul pe Mercado îl protejau ei, pe el și secretele lui. Acum 
Kate înțelegea că ei îi ascund mult mai multe. 

În lift, Cavetti se uită la braţul ei și o întrebă ce mai face. 


VP - 209 


— Mai bine, răspunse Kate un pic mai moale, ba chiar 
schițând un zâmbet în direcţia lui, dându-și seama că fusese 
cam nepoliticoasă. Zău. Mulţumesc de întrebare. 

— Nu te supăra că ţi-o spun, dar nu prea arăţi ca și cum te-ai 
simţi mai bine. 

Kate știa că toată povestea asta lăsase urme asupra ei. Știa 
că arată niţel cam trasă la faţă și cu pungi sub ochi. Nu prea mai 
putea să mănânce ca lumea de când vorbise cu tatăl ei. Sau să 
doarmă. În continuare nu se simţea în stare să vâslească. O 
dată sau de două ori chiar uitase să-și facă insulina. Glicemia îi 
urcase la cele mai ridicate niveluri de mulţi ani încoace. 

— Nu te simţi obligat să continui cu complimentele, spuse 
Kate. N-au niciun efect. 

Liftul se opri la etajul șapte. 

— Ții minte locul, nu-i așa, Cavetti? ÎI ţii minte pe Fergus? 

Kate deschise ușa și câinele veni să-l miroasă pe Cavetti. 
Agentul WITSEC  încuviinţă cu un aer vinovat, încasând 
înțepătura fără să protesteze. 

— L-am lăsat singur toată ziua, așa că mai am răgaz vreo 
cinci minute până-și dă drumul pe covor. Despre ce voiai să 
discutăm? 

— Tocmai am fost la Buffalo, spuse el. 

— Știu că serviciul tău poate fi cam anost, dar măcar ai ocazia 
să vezi locuri exotice și interesante, dădu Kate din cap, 
prefăcându-se impresionată. 

Se lăsă ușor pe braţul canapelei. Cavetti nu se așeză. 

— O femeie a fost ucisă acolo, spuse el pe un ton nesigur. Am 
fost chemat să arunc o privire. 

Kate pufni disprețuitor. 

— Ce, fără fotografii de data asta? 

— Kate, ascultă-mă, te rog, făcu el un pas spre ea. N-a fost 
doar ucisă, pur și simplu. Avea palmele arse, carbonizate. 
Cineva i le-a ţinut deasupra unei flăcări de aragaz până ce 
pielea s-a desprins practic de pe carne. Vorbim despre o femeie 
de cincizeci de ani, Kate. 

— Îmi pare rău, zise Kate uitându-se lung la el. Dar de ce ai 
venit la mine? Ai de gând să-mi spui că tot tatăl meu a comis și 
fapta asta? 

— Doi agenţi FBI, o femeie ajutor de șerif care o păzea pe 
victimă și un biet om nevinovat au fost de asemenea uciși. 


VP - 210 


Kate tresări. O durere ca lama de cuţit îi săgetă capul 
pieptului. li părea rău. 

— Kate, vreau să te întreb ceva, iar tu trebuie să fii sinceră cu 
mine, indiferent de ce s-ar putea să crezi. Când ai vorbit ultima 
oară cu el, Kate? g 

Ea se uită în jos. Toate astea o speriau. Işi dădea seama că ar 
trebui să-i spună. Fotografia cu Mercado și tatăl ei. Bătrânul din 
parc. Telefonul primit de la tatăl ei alaltăieri. Alţi cinci oameni 
erau morți. Cu cât ascundea mai mult aceste lucruri, cu atât 
devenea părtașă la ele. Îi era teamă că agentul Cavetti i-ar 
putea citi gândurile, și că atunci totul ar ieși la iveală, ca o 
avalanșă pe care n-o mai poți opri. 

— Kate, cineva i-a ars palmele acelei femei. Mai întâi de la o 
mână. Apoi de la cealaltă. Deși în acel moment probabil că deja 
leșinase de durere. După care i-a tras un glonț în cap. 

— Nu ela fost. 

— A făcut asta ca s-o determine să vorbească, continuă 
Cavetti. Exact ca la Chicago. Încă trei dintre oamenii mei au 
murit. Tatăl tău caută pe cineva. Acum nu mai e vorba de a-l 
proteja pe el. 

— Atunci despre ce naiba e vorba? îl săgetă Kate cu privirea. 

Știu despre Mercado, ar fi vrut ea să spună. Știu că pe el l-ati 
protejat voi de la bun început. De la tatăl meu ce mai vreți? 

— Ai vreo veste de la el, Kate? Știi unde este? 

— Nu. 

— Te rog să-mi spui, Kate, în ciuda sentimentelor pe care 
poate le ai față de WITSEC - sau faţă de mine. Știu că n-am fost 
în totalitate sincer cu tine, dar nu voiam decât un singur lucru, 
în ceea ce te privește - și același lucru îl vreau și acum - anume 
ca tu să fii în cea mai deplină siguranţă. Îmi voi pune și propria 
viață în joc, pentru asta. Dacă refuzi în continuare să mă asculţi, 
te afunzi și mai tare în ceva care-ţi va depăși capacitatea de 
control. 

Avea dreptate. Se punea singură în bătaia puștii. Au mai murit 
alți cinci oameni. Dar ce putea ea sa facă? Doar nu aveau 
pretenţia să-i ajute ca să se uite cum îl încătușează pe tatăl ei 
și-l iau pe sus? 

Kate îl privi cu atenţie, după care clătină din cap. 

— N-am cum să te ajut. 


VP - 211 


Agentul WITSEC încuviinţă. Ea știa că nu-l convinsese. El își 
băgă mâna în buzunarul de la haină și scoase afară o hârtie 
împăturită. 

Altă fotografie. 

— Ştiam eu că nu poţi să te abţii, Cavetti. 

— Ceea ce sunt pe cale să-ţi arăt eu acum, doar o mână de 
oameni au mai văzut vreodată. 

Așa cum era împăturită fotografia, se vedea numai jumătate 
din ea. 

— Vreau să te uiţi cu atenţie și să-mi spui dacă l-ai mai văzut 
vreodată până acum pe acest om. 

li întinse fotografia. Kate o luă cu mâna tremurândă. Uitându- 
se la ea, simţi cum i se caţără inima în gât. 

Era bărbatul din parc. Oscar Mercado. Barba încărunțţită, 
șapca din stofă cadrilată. De parcă fotografia fusese făcută abia 
ieri. 

Un fior ca un curent electric o traversă. Nu știa în ce anume s- 
a băgat, doar că se afundă din ce în ce mai adânc. Și nu-și mai 
putea da seama cine spune adevărul. 

Ochii ei îi găsiră pe-ai lui Cavetti. 

— Nu. 

Agentul WITSEC încuviință cu un oftat sceptic. Kate îi întinse 
înapoi fotografia. El o privi de parcă minciuna îi stătea scrisă pe 
faţă. 

— Eşti o fată isteaţă, Kate, dar acum aș vrea să fii mai isteaţă 
decât oricând altă dată în toată viața ta și să nu mă duci cu 
preșul. Ești sigură? 

— Cine e? 

— Nimeni, ridică din umeri Cavetti. Doar un chip. 

Poate că dacă el i-ar fi spus, și ea ar fi făcut la fel. Și pentru el 
era șansa să dea cărţile pe faţă. 

Ea clatină iarăși din cap. 

— Nu. 

— Dacă tot m-am apucat să folosesc metode noi - agentul își 
netezi părul încărunţit - voi mai face un lucru pe care nu l-am 
mai făcut niciodată. 

De data aceasta a băgat mâna în buzunarul lateral și a scos 
afară un obiect solid, înfășurat într-o batistă albă. 

Inima lui Kate și-a încetinit ritmul. 


VP - 212 


— Are seria ștearsă, spuse Cavetti. Dacă se va lansa vreodată 
ipoteza că eu ţi l-am dat, nu voi recunoaște. Nu există dovezi că 
l-aș fi atins vreodată. Pune-l într-un sertar. S-ar putea să ai 
nevoie de el. Asta-i tot ce pot să spun. Are o piedică de 
siguranţă în lateral. Nu trebuie decât s-o împingi, înţelegi? 

Kate dădu din cap, realizând brusc ce îi spunea el. Cavetti se 
ridică și lăsă pe scaun obiectul învelit. 

— Cum ziceam, Kate, ce încerc eu să fac aici este pentru 
propria ta protecţie. 

— Mulţumesc, spuse ea încet și-l privi în ochi cu un surâs abia 
schiţat, dar care exprima apreciere. 

Cavetti o luă spre ușă. Kate se sculă în picioare. Pe 
neașteptate, orice sentimente de mânie și neîncredere în 
direcţia lui se risipiră. Spune-i, Kate. 

— Cine era ea? întrebă Kate. Femeia din Buffalo. 

Cavetti băgă mâna pe sub haină. Scoase din nou fotografia. 
De data aceasta o despături cu partea care fusese ascunsă. 

Lângă bărbatul cu șapcă de stofă era o femeie între două 
vârste, surâzătoare, cu o figură blândă și un labrador alb 
stându-i cuminte lângă picioare. 

Kate rămase nemișcată, uitându-se fix la fotografie. 

Cavetti ridică din umeri, îndesând-o la loc în buzunar, în timp 
ce deschidea ușa. 

— Doar soţia cuiva. 


Capitolul 70 


Un singur lucru bun se petrecea printre toate celelalte. Greg 
acceptase postul oferit de Spitalul New York-Presbyterian. 

Centrul Morgan Stanley era printre cele mai bune programe 
de ortopedie infantilă din New York. De asemenea, însemna că 
puteau rămâne în oraș. Glumind, Greg zicea că probabil va 
trebui să facă de gardă un weekend da și unul nu, timp de un 
an, Și, ca stagiar nou-venit, să lucreze și de Crăciun și de Ziua 
Recunoștinței - și probabil și de Ziua Culturii Haitiene, de 
exemplu - dar slujba era plătită cu un salariu adevărat, demn de 
un doctor: peste o sută douăzeci de mii de dolari pe an, plus o 


VP - 213 


primă de instalare de patruzeci de mii. Și un cabinet cu vedere 
la fluviul Hudson și Podul George Washington. 

Vineri seară, Kate l-a scos la cină ca să sărbătorească 
evenimentul, într-un local din Spice Market, cu gașca lui de 
colegi și amici din secţia de urgenţă. 

În dimineaţa următoare au împrumutat camioneta unui 
prieten și au mutat la cabinet toate manualele medicale și 
celelalte lucruri ale lui Greg, care fuseseră înghesuite în cutii și 
clădite în apartament. Au parcat pe Fort Washington Avenue și 
au cărat tot calabalăâcul, cu un cărucior, prin Pavilionul Harkness 
până la secţia de ortopedie infantilă de la etajul șapte. 

Cabinetul lui Greg era minuscul - nu cu mult mai mare decât 
masa cu tăblie din melamină, cele două scaune pliante și 
dulapul cu etajere pe care le adăpostea - dar avea panorama 
aceea splendidă. Și a fost realmente o imensă plăcere să-și vadă 
numele scris cu litere mari și groase pe ușă: DR. GREG 
HERRERA. 

— Bun, deci ce părere ai? spuse Greg, împingând ușa cu 
piciorul și arătând spre fluviul Hudson cu brațul îndoit pe după o 
cutie plină cu cărți. 

— Părerea mea e că pretind drept de uzufruct asupra spațiului 
eliberat în apartament de tot calabalăcul ăsta, râse Kate, care 
căra o lampă de birou. 

— Ştiam eu că ești mândră de mine, scumpo, râse și el, 
făcându-i cu ochiul. 

Greg adusese cutiile. Kate începu să-i agațe pe perete 
diplomele medicale. 

— Ce zici de asta? 

Kate ridică o fotografie mai veche, pe care o făcuseră într-o 
vacanţă petrecută la Acapulco, când, niţel cam turmentaţi și cu 
ochii picându-le în gură de la cocktailurile date pe gât în miezul 
zilei, se trăseseră în poză, la masă, într-un restaurant Carlos'n 
Charlie, cu un cimpanzeu adevărat. Maimuta era momeala 
pentru clienţi a fotografului, firește. li costase cincizeci de dolari. 
Probabil era singurul din local care nu era în stare de ebrietate. 

Kate o ridică până în dreptul diplomelor. 

— Ntt, scutură Greg din cap. Nu-i prea hipocratic. Poate-ar 
trebui să aștept până sunt făcut asociat plin pe undeva. 


VP - 214 


— Mda, și eu mă gândeam la fel, încuviinţă Kate, așezând-o 
înapoi pe masă. Există totuși ceva pentru care cred că acum e 
momentul potrivit să ţi-l dau... 

Se aplecă și scoase dintr-una din cutiile mari de carton un 
obiect frumos împachetat în hârtie de cadou și legat cu fundă. 

— Pentru doctorul Kovac al meu propriu și personal, zâmbi 
Kate. 

Mereu făceau glume pe tema arătosului medic croat din 
serialul Spitalul de urgență. Kate era de părerea că Greg are 
exact același păr rebel, aceiași ochi somnoroși și un accent tot 
atât de inimitabil. 

— Nu voiam să te simţi lăsat pe dinafară în prima ta zi de 
muncă. 

Greg  desfăcu panglica. Obiectul dinăuntru îl făcu să 
izbucnească în râs. 

Era o străveche trusă medicală din piele neagră. Cam de pe la 
1940. Complet dotată, având inclusiv un stetoscop cu aspect de 
antichitate și un ciocânel pentru verificarea reflexelor. 

— Îţi place? 

— La nebunie, cuţulică. Atâta doar că..., Greg se scărpină în 
cap, chipurile nedumerit. Nu-s prea convins că știu ce se face, 
exact, cu chestiile astea. 

— Am luat-o de pe eBay, spuse Kate. Voiam doar să nu te 
simţi rămas de căruţă, din punct de vedere tehnologic. 

— O să am grijă s-o iau negreșit cu mine la vizită, spuse el, 
scoțând stetoscopul și lipindu-l de pieptul lui Kate, deasupra 
inimii, peste tricou. Zi „Aaa”. 

— Aaa..., se conformă Kate, hlizindu-se. 

Greg manevră galeș stetoscopul peste pieptul ei. 

— Așa, bravo... Încă o dată, te rog. 

— Doar să ai grijă să nu-l folosești decât pe mine, îl tachină 
ea. Serios, totuși... - Kate îl înlănţui cu brațele pe după gât și-și 
strecură un picior printre picioarele lui - N-aș fi reușit să rezist 
fără tine în astea câteva săptămâni care-au trecut. Chiar sunt 
mândră de tine, Greg. Știu că m-am purtat aiurea, ca o nebună, 
dar nu sunt deloc nebună când spun chestia asta: din tine va 
ieși un doctor minunat. 

Era unul din primele momente de tandrețe de care aveau 
parte, de foarte multă vreme. Kate își dădu seama brusc cât de 
muult i-au lipsit. Îl sărută. 


VP - 215 


— Ştii, totuși, că deja sunt doctor, ridică el din umeri cu un 
surâs timid. 

— Da, știu, spuse ea, lipindu-și capul de al lui, dar nu-mi răpi 
vraja momentului. 

Au continuat să despacheteze lucrurile lui Greg. Ceva 
fotografii și amintiri, printre care un cub din lemn vopsit, pe care 
i-l dăduse ea, având înscris pe el cuvântul „perseverență”, cu 
litere mari și groase. O tonă de vechi tomuri medicale. Greg se 
căţără pe masă ca să așeze cărţile pe rafturi, în timp ce Kate i le 
dădea de jos câte două sau trei o dată. Majoritatea erau 
manuale vechi din facultate, legate între coperţi tari acoperite 
cu material textil. „În mare parte necitite”, recunoștea Greg. 
Unele volume erau încă și mai vechi. Vreo două manuale de 
filosofie, pline de praf, rămase din primii ani de colegiu. Pe 
câteva le cărase după el când se mutase aici. În spaniolă. 

— De ce naiba vrei să ţii la vedere vechiturile astea? întrebă 
Kate. 

— Din același motiv pentru care o fac toţi doctorii. Ca să 
părem mai deştepţi. 

Kate se ridică pe vârfuri, încercând să-i mai dea trei volume o 
dată. 

— Atunci poftim, Einstein... 

Brusc, una îi scăpă din mână, se izbi de umărul ei și căzu pe 
podea. 

— Te-ai lovit? întrebă Greg. 

— Nu, zise Kate îngenunchind. 

Era un exemplar dintr-o ediție mai veche a romanului lui 
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate. |n spaniola lui 
maternă. Greg trebuie să-l fi adus cu el din Mexic. Probabil că de 
ani întregi zăcea pe fundul acestei cutii. 

— Hei, ia fii atent la asta. 

Prima copertă se deschisese. Pe pagina de gardă era scris un 
nume, cu cerneală care se decolorase în timp. Kate îngheţă. A 
fost un moment - această paralizie a timpului oprit brusc pe loc 
- în care Kate și-a văzut viaţa împărțită în două: într-o parte o 
existenţă despre care știa că acum a rămas în urmă și altceva în 
partea cealaltă, ceva ce nici nu voia să vadă. Și, oricât de mult 
ar fi vrut ca acest moment să nu se-ntâmple, pur și simplu nu se 
mai oprea. 

A citit ce era scris acolo. 


VP - 216 


— Kate! 

A fost de parcă i se goliseră cu forța plămânii de tot oxigenul. 
Sau ca oroarea resimţită când un avion accelerează brusc într-o 
plonjon aproape vertical - ceva care-ţi îngheaţă sângele în vene 
și-ţi schimbă viaţa o dată pentru totdeauna, și care e dincolo de 
puterea ta de-a înţelege, dar cu toate acestea real. 

Gregorio Concerga, stătea scris acolo, cu litere de mână - un 
scris familiar, înclinat spre dreapta. 

Nu Herrera. Kate recunoscu numele imediat. Concerga - 
fusese unul dintre acoliţii lui Mercado. Privirea îi fugi în josul 
paginii și mai văzu ceva. 

La Escuela Nacional, Carmenes, 1989. 

Kate se uită în sus. La Greg. Faţa lui era albă ca hârtia. 

Atunci a fost ca și cum ea s-ar fi aflat în avionul acela - și totul 
începu să se sfarme, cu zgomot, în bucăţi. 


Capitolul 71 


Kate se dădu înapoi clătinându-se, de parcă ar fi explodat o 
grenadă de șoc și totul devenise negru în jurul ei. Citise bine? Se 
uită iarăși pe carte. Gregorio Concerga. Carmenes. 1989. Apoi 
iarăși la Greg. Groaza împietrită de pe faţa lui îi confirmă că da. 

— Kate, nu știu de unde naiba a apărut chestia asta. 

Kate se uită îndelung la chipul soțului ei. Dintr-odată vedea un 
om pe care nu-l mai văzuse niciodată. 

— Doamne, Greg, nu se poate..., clătină ea din cap; stomacul 
i se prăbuși într-un hău. 

— Kate, stai puţin, nu înţelegi, spuse el, sărind jos de pe 
masă. 

Nu, nu înțelegea. 

Brusc, lucrurile începură să devină clare. 

— De unde știa tatăl meu despre Tina? întrebă Kate. 

Greg se prefăcu niţel derutat. 

— Poftim? 

— Tina. Ştia că fusese împușcată. De unde-ar fi putut el să 
știe? Chestia asta s-a întâmplat după ce dispăruse el. De unde 
naiba putea el să știe, Greg? 


VP - 217 


— Habar n-am! făcu el un pas în direcţia ei. Ascultă-mă, 
iubito, nu e ce crezi tu... 

— Ce cred eu...? explodă Kate, simțind cum îi fierbe sângele 
în cap de la șoc. Dumnezeule mare, Greg, ce cred eu? 

Kate lăsă cartea să cadă pe podea. Degetele îi amorțţiseră, 
nefolositoare. Se depărtă de el, înspre ușă. 

— De unde știa el că Margaret Seymour a fost torturată, 
Greg? 

Greg făcu un pas către ea. 

— Kate, te rog... 

— Nu! își scutură ea pumnii spre el. Doamne Dumnezeule, 
Greg, ce-ai făcut? 

Kate își dădu seama că trebuie să plece de acolo. Continuă să 
se apropie de ușă. Ochii lui Greg se îndreptară spre cartea de pe 
podea. Kate o rupse la fugă. Inainte să ajungă la ușă, îl zări cu 
coada ochiului cum îngenunchează și ia cartea de jos. 

— Kate, unde te duci? Te rog. 

Ea năvăli pe coridor, împingând cât colo o brancardă goală 
care-i stătea în cale. Simţea nevoia să iasă afară, simţea nevoia 
de aer. 

— Să nu vii după mine! îl imploră ea. 

Ajunsă pe palierul lifturilor, Kate lovi amândouă butoanele cu 


palma. 
Auzi vocea lui Greg strigând după ea: „Kate, așteaptă, te 
rog...”. Il auzi fugind după ea. Aruncă o privire disperată în 


căutarea unor scări, izbind iar și iar cu mâna în cele două 
butoane. Te rog! 

Ca prin minune, ușa liftului se deschise. Kate se aruncă 
înăuntru. Era gol. Apăsă febril pe butonul verde pe care scria 
„Inchiderea ușilor”. Greg apăru de după colț și încercă să-și 
strecoare braţul prin ușile pornite să se închidă. Slavă Domnului, 
ajunsese cu o secundă prea târziu. 

Kate apăsă pe „Parter”. În timp ce ascensorul cobora, Kate își 
acoperi fața cu mâinile și se rezemă de peretele liftului. Simţea 
o gheară în stomac. g 

Trebuie să te gândești. |și proiectă în cap un film mental al 
relației lor, de când se întâlniseră prima oară. Au trecut patru 
ani de-atunci. Se cunoscuseră la templu. In New York. De Roș 
Haşana. Greg era student la medicină. N-avea niciun fel de rude 
aici. Tatăl ei îl simpatizase, iar Kate la fel. Apoi tatăl ei îl invitase 


VP - 218 


la ei acasă. Fusese deliberat atrasă într-o relaţie cu el - sau cel 
puţin așa părea. 

Kate simţi că se îneacă de repulsie. Și asta făcuse parte din 
afurisitul ăla de plan al lui? 

În sfârșit ușa ascensorului se deschise cu zgomot la parter. 
Kate ţâșni afară, lovindu-se cu umărul de o mamă care se 
pregătea să intre în lift cu băiatul ei. „Hei...!” 

Sprintă prin holul larg și înalt de la intrare, apoi prin ușile de 
sticlă, cu mintea învălmășită de gânduri și spaime. 

Tot ce știa era că avusese încredere în Greg - iar acum, brusc, 
și el făcea parte din toată povestea. El fusese unicul lucru din 
viaţa ei pe care putea conta ca real, neprefăcut. 

Kate împinse ușa turnantă care dădea spre Fort Washington 
Avenue. Trebuia neapărat să plece undeva, departe, și să se 
gândească. Nu putea da ochii cu Greg sau să-l audă cum 
încearcă să-i explice. Acum probabil cobora pe scări după ea. 

Camioneta cu care veniseră era parcată peste drum de 
intrarea din spate, pe 168" Street. Kate alergă în direcția opusă, 
spre Broadway. 

Un agent de pază ieși din spital cu o staţie radio și strigă după 
ea. Kate nu se opri nici măcar să se gândească. După câteva 
zeci de metri, aruncă o privire înapoi și-l văzu pe Greg 
împingând ușa turnantă, strigând: „Kate, ascultă-mă, te rog!” 
Kate continuă să alerge. Nu știa ce va face după ce va ajunge la 
colțul străzii. Nu se putea gândi decât la un singur lucru: să 
ajungă undeva unde e multă lume, să se piardă în mulţime. 

Broadway-ul forfotea. Bodegi. Magazine de ţoale cu discount. 
Un magazin de încălțăminte sport Dr. J. Localuri fast-food. 
Intersecţia cu 168" Street era una dintre cele mai aglomerate în 
această parte a orașului. 

Kate se uită disperată după un taxi. 

Era o intrare la metrou în faţa ei. Kate se năpusti în jos pe 
scări. Își aminti de permisul MetroCard din portmoneu și bâjbâi 
febril prin poșetă, cu degetele tremurânde. Dibui cardul, îl vâri 
în aparat și trecu de barieră. 

Magistrala Broadway. 

Mai întâi o luă spre scările ce duceau la peronul trenurilor 
către sudul orașului. Pe urmă se opri. Nu știa cât de repede va 
veni următorul tren. Nemaizărind-o pe stradă, Greg s-ar putea 


VP - 219 


să coboare și el aici. lar ea s-ar putea să fie încă pe peron, când 
el o va ajunge din urmă. 

Apoi Kate își aminti că stația 168" Street era locul unde se 
unea magistrala Broadway cu cea a Eight Avenue. Cercetă cu 
privirea indicatoarele de deasupra capului și găsi cerculețul 
verde care indica o legătură cu liniile de metrou rapid care 
traversau orașul. Se luă după indicatoare, alergând spre est 
printr-un coridor lung. Nu-și dădea seama dacă Greg o urmărise 
până aici. Apoi i se păru că-i aude vocea în spatele ei, venind în 
jos pe scări: „Kate... Kate...” 

Bătăile inimii i se accelerară. Te rog, lasă-mă în pace... 

În tunelul subteran erau doar câţiva oameni. Un grup de 
adolescenţi, cu tricouri de-ale echipei Knicks și pantofi de 
baschet în picioare. Vocile lor răsunară cu ecou pe sub tavanul 
jos, când Kate trecu printre ei parcă fără să-i vadă. 

— Fii atentă pe unde mergi, cucoană! 

Alerga cât de repede putea. Nu știa dacă Greg e în spatele ei. 
Apoi văzu cerculeţul verde care indica trenul ei. Era o scară 
rulantă care ducea spre peron. Kate cobori pe acolo. 

O mână de oameni aștepta pe peronul din sensul spre sud. 
Greg n-ar căuta-o aici. Kate își aţinti ochii la gura întunecată a 
tunelului, rugându-se să vină un tren. În orice moment, era 
convinsă, putea să apară Greg, sărind câte patru odată treptele 
scării rulante și gata, ar fi găsit-o. Într-un târziu, zări o luminiţă 
depărtată. S/avă Domnului! Grăbește-te, te rog... 

Trenul de metrou intră zdrăngănind în staţie și Kate sări 
înăuntru. O luă spre capătul din faţă al trenului, cu ochii aţintiţi 
asupra scării rulante. Se rugă cerului să nu-l vadă. N-ar fi putut 
suporta. 

Din fericire, se auzi semnalul și ușile trenului se închiseră. 

Kate se rezemă de uși, răsuflând îndelung, într-un spasm 
profund de ușurare. După care n-a mai fost decât un sentiment 
de calm, bizar și alarmant. 

Inima îi duduia ca un motor de locomotivă Diesel care nu vrea 
să încetinească. Ochii o usturau de la lacrimi. Lumina vieții ei 
trecute pâlpâi și se stinse, în timp ce trenul ieșea din staţie și 
plonja în tunelul întunecat. N-avea nici cea mai vagă idee unde 
se va duce acum. 


VP - 220 


Capitolul 72 


Phil Cavetti deschise ușa barului întunecos și slab populat cu 
clienţi, The Liffey, de pe West Forty-ninth Street. Nimeni nu se 
deranjă să se uite când el păși înăuntru. 

O adunătură pestriță de babalăci cam zdrențăroși, cu berile în 
față, își scuipau plămânii la un meci de fotbal european difuzat 
la televizor. Unul dintre pereţi era acoperit cu fotografii alb- 
negru ale unor celebri jucători de fotbal, dar și ale unor tenori. 
Pe un altul era steagul naţional al scoţienilor, cu crucea 
Sfântului Andrei, drapat ca o tapiserie. Cavetti se apropie de 
bar, lângă un bărbat cu început de chelie și îmbrăcat într-un 
impermeabil cafeniu, care-și pritocea gânditor berea din faţă. 

— Bei de unul singur? 

Bărbatul se întoarse. 

— Nu chiar. Brad și Angelina trebuie să apară în orice 
moment. 

— Scuze că te dezamăgesc. 

— Dă-i naibii, oftă Alton Booth, luând ziarul de pe scaunul de 
lângă el. Am o presimţire că mi-au tras clapa. 

Cavetti se așeză. 

— lau și eu ce-a comandat el, îi spuse bărbatului musculos, cu 
codiţă la spate, aflat în spatele barului, și ale cărui braţe erau 
acoperite de sus până jos, în loc de mâneci, cu tatuaje pe 
ambele părți. 

— Shirley Temple!% strigă tare barmanul. 

Câţiva mușterii se întoarseră de la meciul urmărit pe ecran ca 
să se uite. 

— Și-a dat seama că sunt poliţist, nu? pufni Cavetti, parcă 
oarecum amuzat. 

— Toată lumea de-aici și-a dat seama. Doar te-ai așezat lângă 
mine. 

Barmanul îi aduse lui Cavetti o bere Killian's, cu un rânjet 
sarcastic care-i dădea de știre că-l „citise” din chiar clipa în care 
intrase acolo. Cavetti luă o gură. 

— Deci m-ai adus aici, Al. Încep să cred că nu farmecul locului 
a fost motivul. 


20 Denumirea unei băuturi nealcoolice, de regulă un amestec din suc carbogazos pe 
bază de lămâie cu sirop de vișine. 


VP - 221 


— Scuze, ridică FBl-stul din umeri, cu o grimasă ipocrit- 
vinovată. 

Îi împinse pe tejghea un plic din hârtie tare. Cavetti îl desfăcu 
și scoase ce era înăuntru. 

Fotografii. 

— Nu te-ai putut abţine, ai? pufni Cavetti în râs. 

— Care-i bancul? 

— Asta mi-a zis Kate Raab. De fiecare dată când mă văd cu 
ea, îi arăt fotografii. 

— Stai să vezi când o primi un morman din astea. 

Cavetti lăsă să alunece afară conţinutul plicului. Era o primă 
pagină cu inscripţia PROBE CRIMINALISTICE, de la biroul din 
Seattle al FBl-ului. În capul paginii următoare scria: PIKE'S 
MARKET. ASASINAREA LUI SHARON RAAB, CUNOSCUTA ȘI SUB 
NUMELE DE SHARON GELLER. 

— O echipă de agenţi din personalul nostru operativ a fost să 
verifice ulterior locul crimei, explică Booth. Astea au fost 
înregistrate de o cameră video a sistemului de pază de la un 
garaj, nu departe de hotel. Agentul care conducea echipa, 
ambițios și pus pe fapte mari, a verificat numerele de 
înmatriculare ale tuturor mașinilor care au ieșit din garaje aflate 
în zonă, la câteva minute după atac. 

— Temeinic băiatul, încuviință impresionat Cavetti, răsfoind 
fotografiile. 

Toate înfățișau partea din spate a aceleiași mașini. Un 
Chrysler Le Baron. Cu mulți ani în urmă, și Cavetti avusese o 
asemenea mașină. Dar aceasta era mai nouă. Cu numere de 
Michigan - EV6 7490. 

— Închiriată, spuse agentul FBI, anticipându-i întrebarea 
următoare. Cu două zile mai-nainte. A fost predată înapoi a 
doua zi, în aeroportul Sacramento. 

Cavetti îi aruncă o privire impacientată. 

— Mai trebuie să comand o bere, Al, sau ai de gând să-mi dai 
și un nume? 

— Skinner. 

Cavetti făcu ochii mari. 

— Să fiu ș-al... 

„Kenneth john Skinner” era unul dintre carnetele de 
conducere a căror urmă îi dusese spre Benjamin Raab. 


VP - 222 


Deci până la urmă nu de Mercado fusese vorba. Lucrurile doar 
fuseseră aranjate să pară așa. Raab era în spatele asasinatului, 
chiar dacă nu el apăsase pe trăgaci. 

Nemernicul își omorâse propria soţie. 

— Poza asta e însoţită și de ceva idei privind ce se petrece? 

— Ce se petrece e că avem patru agenţi morţi, Phil. Și că 
Oscar Mercado a dispărut. Ce se petrece e că avem de-a face cu 
un tip pe care l-am subestimat copios. Problema e că și 
directorul adjunct Cummings a început să priceapă chestia asta. 

— Cummings? 

— Directorul vrea să se termine o dată, Phil. Vrea ca Raab, 
Mercado și, în general, toată tărășenia, să dispară definitiv de 
pe firmament. Gata cu joaca de-a v-aţi ascunselea prin gropița 
ta cu nisip, sau Zona Albastră cum îi spuneţi voi. Directiva lui e 
clară: „Prin orice mijloace...” 

— Indiferent pe cine punem în pericol, dădu Cavetti din cap. 
Indiferent cine are ghinionul să se nimerească în drum. 

Booth ridică iarăși din umeri. 

— Tipii tăi vor să-și ia gâtul reciproc, Phil, răspunse el, 
făcându-i semn barmanului să mai aducă o bere. Ori, dacă nu, 
atunci chiar că e cea mai a dracului de complicată schemă ca să 
scapi de pensie de întreţinere pentru nevastă. 

— Ai dreptate, spuse Cavetti; mai luă o ultimă înghiţitură, se 
ridică și-l bătu pe spate pe Booth. Fiica lui nu va fi deloc 
încântată de chestia asta. 

Se uită la Booth, apoi mătură cu privirea barul întunecos. 

— Ce poate să-ți placă la un loc ca ăsta, Al? întrebă Cavetti, 
băgând mâna în buzunar după o bancnotă. 

Booth îl opri. 

— Eram în patrula de supraveghere a bandei Westies, prin 
anii șaptezeci, când îmi făceam ucenicia. 

Nemernicii din banda Westies, cu bârlogul în zona Hell's 
Kitchen din Manhattan, și pe care Mafia îi folosea mai mereu ca 
gorile. 

— Aici era cartierul lor general. De-atâtea ori m-am postat 
lângă cârciuma asta, când îi urmăream, încât într-o zi patronul a 
ieșit afară și mi-a adus o bere. De-atunci n-am mai plătit nimic 
aici. 

Cavetti râse. Avea și el vreo câteva povești de genul ăsta. 


VP - 223 


Dar nu era deloc vesel. Discutase cu Kate Raab ieri. Era 
convins că ea nu-i spusese adevărul atunci când o întrebase 
despre tatăl ei. 

Acum se simţea de două ori mai speriat pentru ea. 


Capitolul 73 


Lui Kate i s-a părut că trecuseră ore întregi de când urcase în 
trenul de metrou. A mers cu el până la capăt, traversând tot 
orașul până la 59" Street, apoi a rătăcit ca ameţită prin 
mulțimea de oameni ce se înghesuia în staţie și a luat un tren 
înapoi spre nord, pe magistrala Broadway. 

Lumea ei tocmai se spărsese în două. 

Își văzuse mama omorâtă în faţa ei. Cea mai bună prietenă a 
ei, împușcată și în comă. Tatăl ei, transformându-se din fiinţa pe 
care o iubea și o admira cel mai mult pe lumea asta, într-un om 
pe care acum era suficient doar să-i audă glasul ca să fie 
bântuită de îndoieli și spaime. 

Totuși, cu toate câte se întâmplaseră, Kate nu se simţise 
niciodată singură. Pentru că îl avusese întotdeauna pe Greg. Ştia 
că oricând se poate întoarce la el. El o făcea să se simtă 
întreagă, nevătămată. 

Până acum. 

Acum nu mai știa încotro s-o ia, la cine să se ducă. La poliție? 
La Cavetti? Să le spună tot. Despre legătura tatălui ei cu 
Mercado. Că el își aranjase singur propria arestare. Că își 
urmărea propriul frate. Că ea vorbise de curând cu el. 

Că însuși soţul ei s-ar putea să fie implicat. 

Zăngănitul cadenţat al trenului începea s-o calmeze. Stațiile 
treceau una după alta, și ea rămânea acolo, neîndrăznind să 
coboare. Nu știa unde să se ducă. Ştia doar că în curând va 
trebui să ia o decizie. Nu se putea duce acasă. Acolo l-ar găsi pe 
Greg. Nu se simțea în stare să dea ochii cu el. Nu acum. 

Atunci s-a auzit în interfonul trenului: „Următoarea oprire: 
Dyckman Street”. 

Parcă primise un semn în vis. Acesta era răspunsul. Cel puţin 
deocamdată. Kate a coborât acolo. A luat-o la fugă pe scări și a 
pornit-o spre râu. 


VP - 224 


Hangarul pentru bărci era la doar câteva minute de mers pe 
jos. 

În frigul după-amiezii de noiembrie, Kate s-a oprit rezemată 
de balustrada debarcaderului. Doar câţiva vâslași zdraveni 
aveau curaj să înfrunte azi răceala glacială a râului. Un echipaj 
de opt cu cârmaci înainta în forță pe lângă uriașul C de la 
Columbia. Kate îl auzea pe cârmaci: „Hai... Hai...”. Strânse din 
umeri pe sub puloverul subţire, lăsând briza umedă să-i 
biciuiască faţa și părul. 

Fusese tot timpul un aranjament? Greg făcuse parte din el de 
la bun început? Când se cunoscuseră, se îndrăgostiseră unul de 
celălalt, de fiecare dată când râdeau, dansau, discutau despre 
vieţile lor, căutau lucruri pentru apartament? De fiecare dată 
când făceau dragoste? 

Făcuse totul parte din același plan? 

Starea de greață îi reveni, valul de silă violent, de neoprit. 
Odată risipit, îi luă locul un sentiment de amorțeală, ca și cum ar 
fi fost zdrobită în bătaie, cu toate oasele frânte. Cu toți nervii 
secționațţi. 

Au câștigat. Te-au învins, Kate. Renunță. Nu te mai căzni să 
pricepi. Du-te la Cavetti. Spune-i totul. Pe cine mai protejezi tu 
acum? De ce nu poti să faci singurul lucru inteligent? 

Dă-i drumul. Nu mai ai nimic de păstrat înăuntru. Kate își 
apăsă palmele pe ochi și începu să plângă. Da, e; câștigaseră. O 
învinseseră. Nu-i mai rămăsese nimic. Nu mai avea pe nimeni în 
care să se încreadă. 

Telefonul mobil îi vibră iar. Era Greg - îi tot lăsase mesaje 
înnebunit - probabil pentru a douăzecea oară. „Kate, răspunde, 
te rog..." 

De data aceasta deschise telefonul. N-ar fi știut să spună de 
ce. O mânie amară își croia drum cu ghearele prin fiecare por 
dureros din ființa ei. 

— Kate! strigă Greg, când o auzi că i-a răspuns. Te rog, lasă- 
mă să-ţi explic. 

— Explică, îi replică ea, pe un ton sec și batjocoritor; ar fi ţipat 
dacă ar fi avut destulă forță pentru furie. De ce nu începi în 
primul rând cu cine ești tu de fapt, Greg? Cu cine m-am trezit eu 
brusc măritată? Sau care e de fapt numele tău adevărat? 
Numele meu! De ce nu începi cu asta? Vrei să-mi explici, Greg? 


VP - 225 


Explică-mi ce am simţit în ultimii patru ani. Lângă cine mă culc 
în pat. Incepe cu asta: cum m-ai găsit? 

— Kate, ascultă-mă, te rog... Recunosc, mi s-a cerut acum 
patru ani să ajung lângă tine... 

— Să ajungi lângă mine? 

Nimic din ce-ar fi putut spune el n-ar fi reușit să sune chiar 
atât de crud. 

— Ca să te păzesc, Kate. Asta-i tot, îţi jur. Nu pot să mint... 
Da, ce-ai văzut în cartea aceea e adevărat. Numele meu este 
Concerga. Și nu sunt din Mexico City. Îmi pare rău, Kate. Dar m- 
am îndrăgostit de tine. Partea asta a fost mereu reală. Partea 
asta este adevărul adevărat, îţi jur pe viaţa mea. Nici într-un 
milion de ani nu mi-am închipuit că va ieși vreodată la iveală. 

— Dar a ieșit, Greg, spuse ea. Chiar a ieșit. Deci, pentru cine 
lucrezi, Greg? 

— Nu lucrez pentru nimeni, Kate. Te rog... Sunt soțul tău. 

— Ba nu, nu ești. Acum nu mai ești soțul meu. Pentru cine ai 
stat cu ochii pe mine? Fiindcă s-a terminat, Greg. Te eliberez. De 
îndatorire. Această debera ta - datoria ta a fost plătită. 

— Kate, nu e ce crezi tu. Te rog, spune-mi unde ești. Lasă-mă 
să vin și să discut cu tine. 

Se simţea disperare în vocea lui și pe ea o durea să nu-i 
răspundă, dar nu mai avea niciun fel de siguranţă în privința 
realității. 

— Te iubesc, Kate. Nu mă respinge. 

— Du-te și lasă-mă, spuse Kate. Pleacă, Greg. Ti-ai făcut 
treaba. 

— Nu, spuse el. Nu vreau să plec. Și n-am s-o fac. 

— Vorbesc serios, puiule, spuse ea. Nu pot să vorbesc cu tine 
acum. Du-te și lasa-mă. 


Capitolul 74 


Nu exista decât un singur loc unde Kate putea să se ducă. 

Cu toate că i se interzisese în mod expres. 

Stătea în faţa promontoriului albăstrui tivit cu alb din Hewlett, 
Long Island, iar agentul WITSEC care-o zărise apropiindu-se pe 
stradă și o interceptase, acum o ţinea strâns de braţ. 


VP - 226 


Rămăsese lângă râu până după lăsarea întunericului. Avusese 
nevoie de două călătorii cu metroul și de o întreagă după- 
amiază ca să se hotărască. Știa că nu este urmărită. Dar nu 
putea risca să se confrunte cu un refuz dacă dădea telefon. 
Unde altundeva s-ar fi putut duce? 

Deschizând ușa de la intrare, mătușa Abbie a făcut ochii mari. 

— Kate! O, Doamne, ce-i cu tine aici? 

Nicio clipă nu i-a trebuit surorii mamei ei ca să-și dea seama 
că s-a întâmplat ceva cu adevărat rău. 

— E-n regulă, îi spuse Abbie agentului, trăgând-o în grabă pe 
Kate înăuntru și cuprinzându-și nepoata cu braţele. Em, Justin, 
haideţi repede jos! 

Kate își dădu seama că arăta groaznic. Dârdâise toată după- 
amiaza pe malul râului. Îi era frig, era udă, avea părul vâlvoi de 
la vânt, și obrajii înroșiţi o usturau. Numai un orb n-ar fi băgat 
de seamă că plânsese. 

Dar în secunda când fratele și sora ei au năvălit pe scări în 
jos, într-o stare de șoc extaziat, totul s-a luminat. Em ţipa, și s- 
au îmbrățișat cu toţii plini de bucurie, exact la fel ca atunci, la 
Seattle, în hangarul pentru bărci, înainte ca totul să se facă 
țăndări. După înmormântare, Em și Justin veniseră să stea aici. 
Sub pază. Unchiul David și mătușa Abbie aveau și ei copii, dar 
nu stăteau acasă, ci în căminul de la colegiu. Planul era să 
rămână aici până la sfârșitul semestrului, după care să ia totul 
de la capăt în primăvară. 

— Pot să rămân aici? i-a spus Kate lui Abbie. Doar pentru o zi 
sau două. 

— Sigur că poţi să rămâi, a răspuns Abbie, ezitând doar în 
încercarea de a descifra tulburarea care-i umbrea faţa lui Kate. 

— Poţi să dormi în camera mea! strigă Emily cu voioșie. Adică 
a lui Jill, de fapt... 

— E-n regulă, zâmbi mătușa Abbie. Jill n-ar avea nimic 
împotrivă. Acum chiar este camera ta. Pentru cât timp o vrei tu. 
Și a ta, Kate. 

— Mulţumesc, îi întoarse Kate un surâs recunoscător. 

— De ce-ai venit aici, Kate? 

— Ce se întâmplă? 

Întrebările lui Emily și Justin păreau să se năpustească asupra 
ei din toate direcţiile, însă în clipa aceasta Kate se simțea atât 


VP - 227 


de epuizată, încât nu-și dorea decât să se prăbușească. Au dus- 
o în camera de zi și au lăsat-o să se întindă într-un fotoliu. 

— Te simţi bine? Unde-i Greg? 

— E la serviciu, spuse ea. 

— Ce s-a întâmplat, Kate? 

Nu erau proști deloc. O puteau citi în ochii ei. 

— Lăsaţi-o în pace pe Kate, le spuse mătușa Abbie. 

Și ceva chiar a început s-o învioreze din nou. Un lucru care lui 
Kate îi lipsea de foarte multă vreme. 

Zâmbetul ghiduș și plin de fericire al surorii ei, tunsoarea 
„Numărul unu” a fratelui ei, care-i dădea un aer cam de nătăfleț. 
Abbie lângă ea, pe brațul fotoliului, cu o mână pusă ușor pe 
umărul ei. Aici nu era niciun fel de confuzie, niciun fel de dubiu. 
Cu toţii arătau așa cum erau: ai ei, familia ei. 

Unchiul David s-a întors și el acasă pe la șapte. Avea biroul în 
oraș, era managerul de vânzări al unei firme producătoare de 
bijuterii. Au luat cina în sufragerie. Friptură înăbușită, piure de 
cartofi, sos. Era prima masă ca lumea de care Kate avea parte în 
ultimele zile. 

Toţi o bombardau cu întrebări. Cum mergea treaba la 
laborator? Cum se mai simțea Tina? Ce se mai întâmplă cu 
Greg? 

Kate le-a parat cât de bine a putut, spunându-le că Greg 
primise un post la Spitalul Universitar New York Presbyterian și 
că acum puteau să rămână amândoi la New York, ceea ce era 
nemaipomenit. 

Justin a spus că ei se vor duce la Liceul Hewlett pentru restul 
semestrului. Cu o escortă WITSEC. 

— Pe urmă, la primăvară, probabil că ne ducem la o școală 
privată, Academia Friends. 

— Jill și Matt au urmat și ei acolo, spuse Abbie. Am vorbit deja 
să-i primească. 

— Echipa de squash de la Friends e pe locul trei în 
campionatul de Est, zise Emily. O să pot începe să joc în turnee 
de la toamnă. 

— Asta-i formidabil! exclamă Kate încântată și-și întoarse 
privirea spre Abbie și David. Vă mulţumesc pentru tot ce faceți. 
Mama ar fi mândră. 


VP - 228 


— Mama ta n-ar fi stat pe gânduri nicio clipă ca să facă 
același lucru pentru noi, spuse Abbie, după care lăsă jos 
furculiţa și-și feri privirea. 

lar Kate știa că are dreptate. 

Mai târziu, unchiul David a ajutat-o pe mătușa Abbie să spele 
vasele, dându-le răgaz lui Justin și Emily să fie singuri cu Kate. 

Au urcat cu toţii în camera lui Em de la etaj - camera 
verișoarei lor Jill, de fapt, tapetată cu poze din reviste de-ale lui 
Beyonce, Angelina Jolie și Benjamin McKenzie din serialul The 
O.C. Kate s-a ghemuit pe pat cu o pernă sub ceafă, Em 
așezându-se în capul oaselor la picioarele ei. Justin a tras 
scaunul cu rotile de sub birou, l-a învârtit cu spătarul înainte și 
s-a trântit pe el. 

Emily i-a aruncat surorii ei o privire îngrijorată. 

— E ceva în neregulă. 

— Ba nu, clătină Kate din cap, deși știa că vocea nu-i sună 
deloc convingător. 

— Ei, hai, Kate. Uită-te la tine. Ești palidă ca o fantomă. Ai 
ochii roșii ca un zombi. Când ţi-ai luat ultima oară 
medicamentele? 

Kate încercă să-și aducă aminte. /eri, ori poate alaltăieri... 
Ceea ce o sperie brusc era faptul că nu putea să-și amintească. 

— Nu suntem nici noi chiar idioţi, Kate, știm toţi care-a fost 
înțelegerea. 

Fusese o condiţie pusă de unchiul și mătușa lor pentru a-i 
primi să stea acolo: Kate acceptase să nu vină fără a-i anunţa 
dinainte, măcar până se vor liniști lucrurile. 

— E vorba de Greg? S-a întâmplat ceva? Kate, de ce-ai venit 
aici? 

Kate dădu din cap că da. Își dăduse seama de când intrase pe 
ușă și le văzuse chipurile, că ei au dreptul să știe. Se ridică în 
capul oaselor. 

— Bine, am să vă spun. Nu știu cum o să reacționatți, dar... 
tata trăiește. 

Timp de câteva clipe, amândoi au stat pur și simplu să se 
holbeze la ea. 

Lui Emily i-a căzut faţa. 

— Trăiește? 

— Mda, confirmă Kate. Am vorbit cu el. Trăiește. 

Justin mai să se dea de-a berbeleacul din scaun. 


VP - 229 


— Doamne, Kate, te pregăteai să ne-o trântești așa, pur și 
simplu? 

Cât de mult putea ea să le spună? Fără să le povestească tot. 
Margaret Seymour. Mercado. Fotografia pe care o găsise. 
Adevărul despre bunica lor și despre locul de unde venise tatăl 
lor. Cum să le spună ea aceste lucruri? Cum să le distrugă 
universul, așa cum fusese năruit al ei? Nu era mai cinstit să-i 
protejeze? Dacă nu de orice rău, măcar de a ști prea multe. 

— Unde e? întrebă Emily, zăpăcită. 

— Nu știu. A zis că mă va contacta el. Poliţia îl caută, în 
legătură cu niște chestii nasoale. Dar el e bine. Voiam doar să 
știți și voi. E viu și nevătămat. 

Un val de emoție, apoi de derută, îi aprinse faţa lui Emily. 

— Dar el nu vrea să ne vadă? Măcar știe despre mama? Unde 
e, Kate? Unde Dumnezeu a fost în tot acest timp? 

Kate nu i-a răspuns. Stătea pur și simplu și se uita la ei doi. 
Știa exact ce e în mintea surorii ei. Ceva între șoc și mânie. 

— E ceva ce nu ne spui, Kate, nu-i așa? Despre motivul pentru 
care ai venit aici. Mama a murit. Noi suntem în nenorocitul ăsta 
de Program de Protecţie a Martorilor! Poţi să ne spui. Nu mai 
suntem niște copii. 

Justin îi aruncă și el o privire lungă. 

— Tata a făcut ceva cu adevărat rău, nu-i așa? 

Kate nu răspunse, dar era ca și cum întrebării i se dăduse 
deja o replică fără cuvinte. Ca și cum Justin pricepuse. 

— Noi nu ne ascundem aici numai de Mercado, nu-i așa? 

Ochii lui Kate scânteiară, iar ea clătină încet din cap. 

— Nu. 

— Dumnezeule... 

Kate luase decizia. Înainte chiar de-a fi venit aici, în seara 
aceasta. Ce trebuia să facă. Dar simţise nevoia să-i vadă mai 
întâi pe ei. 

Pentru că ei puteau fi protejaţi în continuare, nu? Puteau 
merge mai departe la școală. Puteau să râdă, să joace squash, 
să iasă cu prietenii în weekend, să-și dea examenele finale la 
liceu. Să-și trăiască propriile vieți. Ei încă mai puteau să simtă 
speranţă și încredere. La naiba, ei nu trebuiau neapărat să știe. 

Fața lui Emily se umbri brusc. 

— Eşti în pericol, Kate? De-aceea ai venit aici? 

— Ssst..., îi puse Kate un deget pe buze surorii ei. 


VP - 230 


Întinse braţele spre ea și Em se lăsă cuprinsă, fără o vorbă. 
Nici Justin nu mai rezistă emoției și veni lângă ele. Amândoi își 
rezemară capetele de umerii ei. Ridicând ochii spre tavan. Ea îi 
strânse și mai aproape. 

— ii minte cum stăteam amândouă așa, în camera ta? spuse 
Kate. Aveai stelele alea pe tavan. Și vorbeam despre când o să 
ai și tu parte de primul tău sărut... Sau când mi-ai povestit cum 
te-ai furișat tu într-o noapte și ai luat Range Roverul mamei, 
după ce mama și tata adormiseră... și te-ai dus la plimbare cu 
prietena ta Ally? 

— Ai condus tu mașina pe furiș? întrebă Justin. 

— lep! pufni Em. Probabil te-ai fi prins și tu dacă n-ai sta 
mereu cu ochii lipiţi de computerul ăla, ca un ciberfleţ! 

— Nu te-am spus, spuse Kate, strângând-o ușor de umăr. 

— Bineînţeles că nu m-ai spus. Că doar nu erai vreo spioancă 
pârâcioasă! 

Pentru o vreme, niciunul n-a mai spus nimic. Au stat doar 
acolo, uitându-se la tavan. Apoi, Emily a întrebat: 

— Ce e mai important, Kate, să știi că familia ta te-a iubit, 
chiar dacă s-ar putea să nu fi fost oamenii pe care îi credeai 
odată că sunt? Sau să-i vezi așa cum sunt în realitate și să te 
simţi trădată din toate părțile? 

— Nu știu, i-a răspuns Kate. 

Dar, pentru prima dată, simţea că de fapt știe. Tatăl ei. Greg. 
Se hotărâse. Le-a strâns amândurora mâinile mai tare cu 
degetele ei. 

— Cum ai putea să iubești sincer ceva ce nu este adevărat? 


Capitolul 75 


În dimineaţa următoare, Kate băga câteva monede într-un 
telefon public, într-o cabină din magazinul 7-Eleven din Hewlett. 
Gata cu telefoanele mobile. Nimic care să poată fi supravegheat 
sau depistat vreodată. 

Peste noapte se gândise mult la ce avea de făcut. Ştia că se 
pune singură în pericol. Senzaţia pe care i-o dădea prezenţa lui 
Emily alături, respiraţia ei inocentă în somn, îndepărtase orice 
îndoială. 


VP - 231 


Povestea asta trebuia să se termine odată. 

Monedele căzură înăuntru. Se auzi tonul. Inspirând adânc, 
Kate formă numărul. Așteptă să răspundă cineva. 

Tatăl ei. Cavetti. Mercado. Greg... Toţi erau oameni care o 
trădaseră. Și toți erau oameni în care ar putea să se mai 
încreadă o dată, o ultimă dată. Toată noaptea, fiecare dintre ei 
scăpăraseră prin mintea ei neliniștită. 

Când auzi vocea, nu îndrăzni să ezite. 

— OK, voi face ceea ce mi-ai cerut, spuse ea. 

— Mă bucur să aud asta, Kate, îi replică vocea. Ai făcut 
alegerea corectă. 

Stabiliră un loc unde să se întâlnească. Undeva unde să fie 
sigur, în public. O mulţime de lume. Undeva unde ea se simţea 
ca acasă. 

Trebuia să se sfârșească odată. Muriseră oameni. Ea nu mai 
putea să pretindă că nu e complice, acum. Se gândi la femeia 
surăâzătoare din fotografie, alături de Mercado. Soţia lui. Oare ar 
mai fi fost în viaţă dacă ea, Kate, ar fi acţionat mai devreme? 

Dar mama ei ar mai fi în viață? Kate dibui prin poșetă după 
altă monedă. La fundul genţii dădu peste pistolul pe care i-l 
lăsase Cavetti. „Trebuie să am încredere în cineva”, murmură 
ea, punându-și trusa de farduri peste armă. „Nu văd de ce n-ai 
putea fi tu”. 

e 

Telefonul lui Luis Prado sună la puțin timp după aceea. 

Era în Brooklyn, în apartamentul sărăcăcios pe care-l 
închiriase, cu o zdrahoană de prostituată ieftină, de cincizeci de 
dolari, pe nume Rosella, stând călare peste el și bălăngănindu-și 
sânii în nasul lui, în timp ce patul metalic scârțâia plângător și se 
izbea de peretele cu vopseaua cojită. 

Telefonul mobil îi întrerupsese. 

— Nu te opri, iubiţel, scânci Rosella. 

Luis dibui cu mâna după telefon, răsturnând o poză cu 
nevasta și copiii lăsaţi acasă, pe care-o ţinea pe masă. 

— În mă-sa... 

Numărul de pe ecran îi spunea că acesta este apelul pe care-l 
așteptase toată ziua. 

— E de biznis, scumpo, oftă el, dând-o la o parte pe fată. 

— Luis sunt... 


VP - 232 


— Vreau să te pregătești, spuse cel care sunase. Ai o treabă 
de rezolvat diseară. 

— Sunt pregătit, răspunse Luis, trecându-și în joacă o mână 
peste fundul Rosellei. Toată ziua mi-am exersat tragerea. 

— Perfect. Te caut mai târziu, cu detaliile. Și încă ceva, Luis... 

— Da. 

— Pentru treaba asta va fi nevoie de toată loialitatea ta. S-o 
faci bine, spuse cel care sunase, și-atunci poți să pleci acasă. De 
tot. 

Loialitatea lui nu fusese niciodată pusă la îndoială. 
Întotdeauna făcuse lucrurile pe care ei i le ceruseră. Nevasta lui 
era acasă. Copiii lui. Nu-și văzuse ultimul născut dintre băieți 
decât o dată. 

Luis Prado n-a ezitat. 

— Sunt aici. 


VP - 233 


PARTEA A CINCEA 


Capitolul 76 


Kate aștepta pe promenada din Brooklyn Heights; în spatele 
ei, zgârie-norii din sudul Manhattanului se profilau pe cer, 
siluete gigantice dominând canalul East River. Amatori de 
jogging alergau de-a lungul promenadei, și cupluri de părinţi 
tineri se plimbau împingând cărucioare. Patinatori pe role 
șerpuiau prin mulţimea ieșită la aer în zi de duminică. Deasupra 
ei, arcul desfăcut al podului Brooklyn, cu cablurile lui cenușii din 
oțel. Kate știa că poate conta pe multă lume strânsă în acest 
loc. De nenumărate ori venise aici. Cu Fergus la plimbare. 
Hoinărind prin magazinele de pe Montague Street, cu Greg. 
Cercetă cu privirea în jur. Nu departe stăteau doi polițiști. Se 
dădu mai aproape de ei. 

Era și el pe undeva, pe aici. 

O după-amiază splendidă de toamnă, care o făcu pe Kate să- 
și aducă aminte că tot într-o zi ca asta absolvise colegiul. Incă 
mai ţinea pe birou fotografia de atunci: ea în robă și cu toca pe 
cap, la Universitatea Brown, toată lumea zâmbind cu feţele 
strălucind de mândrie, ea cu capul rezemat de umărul tatălui ei. 
Cerul nu fusese nicicând mai albastru decât în ziua aceea. 

lar el o minţise tot timpul - chiar și atunci. 

Kate se rugă fierbinte ca nu cumva să facă o mare greșeală. 
Își simţea creierul greoi de la lipsa de insulină, ba chiar și 
sângele parcă îi era mai gros și mai leneș. Își dădea seama că 
nu judecă prea limpede. Aruncă o privire pe ceasul de la mână: 
trei și jumătate. O lăsa să-l aștepte. Kate băgă mâna în poșetă, 
verificând pistolul, apoi se uită iar cu coada ochiului la polițiști. 

Te rog, Kate, te rog să nu faci cea mai mare greșeală din viata 
ta. 

Apoi, dintr-odată, îl văzu, apărând din mulţime ca și cum se 
materializase din neant. 

Privirile li se întâlniră. El rămase la mică depărtare o vreme, 
de parcă ar fi vrut s-o lase să se obișnuiască iar cu imaginea lui, 


VP - 234 


cu zâmbetul familiar, dar totuși nesigur. Purta pantaloni lejeri de 
doc, o cămașă albastră cu gulerul desfăcut, atotprezentul 
cardigan bleumarin. Avea părul mai scurt, aproape ras. Bronzul 
dispăruse. Faţa lui era mai ascuţită decât își amintea ea s-o fi 
văzut vreodată. Parcă se uita la un film prost de science-fiction - 
cineva care s-a băgat în trupul altcuiva. Un alergător trecu prin 
faţa lor. Fiecare nerv din ființa lui Kate era întins la maximum. 

— Bună, iepuraș. 

N-a schiţat nicio mișcare ca s-o îmbrăţișeze. Dacă ar fi 
încercat, Kate nu știa ce-ar fi făcut. S-a uitat doar la el - 
cercetând cu ochii fiecare trăsătură atât de familiară. O parte 
din ea ar fi vrut din tot sufletul să-și lipească fața de pieptul lui 
și să-l cuprindă cu brațele, așa cum o făcuse de mii de ori. O 
altă parte nu voia decât să-l sfâșie în bucăţi, plină de mânie. Așa 
că s-a mulțumit să scruteze atent în străfundul îndepărtat al 
ochilor lui. 

— Cine ești tu... tati? 

— Cine sunt? Ce vrei să spui, iepuraș? Sunt tatăl tău, Kate. 
Nimic din ce s-a întâmplat nu poate schimba asta. 

Kate clătină din cap. 

— Nu mai sunt chiar atât de convinsă de asta. 

EI îi zâmbi cu tandrețţe. 

— Mai ţii minte cum te-am dus pe pârtie în jos, când ai schiat 
prima dată pe muntele Snowmass? Cum ai coborât exact pe 
urmele mele? Și cum tot la mine ai venit, atunci când te-a 
părăsit dobitocul ăla de la universitate, actorul lu' pește? Cum 
te-am ţinut în braţe și ţi-am șters lacrimile din ochi... 

— Acum nu mai am lacrimi în ochi, tată... Te-am întrebat cine 
ești. Care e numele nostru adevărat? Nu este Raab. Acum știu 
asta. Care e adevărul adevărat despre familia noastră? Rosa... 
de unde venea, de fapt? Nu din Spania. 

— Cu cine ai stat de vorbă, Kate? Indiferent cine ţi-a spus 
toate chestiile astea, să știi că minte, spuse el, întinzând o mână 
spre ea. 

— Incetează! se dădu ea înapoi. Te rog, încetează... Știu 
adevărul. Îl știu, tati. Știu de câtă vreme lucrezi pentru ei. Pentru 
clanul Mercado. Și cum s-a făcut că FBl-ul a aflat ce faci tu. Cine 
te-a denunţat. 

Ea așteptă ca el să spună ceva, orice, să nege, dar el nu făcu 
altceva decât să se uite în continuare lung la ea. 


VP - 235 


— Cine a tras în noi, în casa noastră, în seara aceea? Chiar 
încercai să ne protejezi, tată? Chiar îţi era frică? 

— Întotdeauna te-am protejat, iepuraș, spuse el dând din cap. 
Eu sunt cel care te-a ajutat să-ți revii, atunci când te-ai 
îmbolnăvit. Eu am fost primul om pe care l-ai văzut acolo, la 
spital, atunci când ai deschis ochii. Știi bine asta, Kate. Cine a 
fost primul om pe care l-ai văzut? În ce privește restul, ce mai 
contează? Orice altceva nu e decât o simplă minciună. 

— Ba nu! exclamă Kate, simțind cum îi fierbe sângele de 
mânie. Contează, tată. E tot ce contează. Dacă vrei să știi cum 
arată o minciună, stai că-ţi arăt eu. 

Kate vâri mâna în poșetă și scoase afară un obiect pe care îl 
puse în mâna lui. Era instantaneul cu el și fratele lui, în fața 
porţii din Carmenes. 

— Uită-te la asta, tati. Asta este o minciună. Asta e minciuna 
pe care o spui de-o viaţă, ticălos nenorocit ce ești. 


Capitolul 77 


El nu păru surprins și nici măcar nu tresări. Se mulţumi doar 
să se uite la fotografie cu un aer vag nostalgic, de parcă ar fi dat 
întâmplător peste ceva intim și preţios, pierdut de multă vreme. 
Când se uită iar la Kate, colţurile gurii i se arcuiră într-un zâmbet 
resemnat. 

— De unde ai asta, Kate? 

— Blestemat să fii, tată, noi am avut încredere în tine, spuse 
Kate, incapabilă să-și mai controleze furia clocotitoare 
dinăuntru. Em, Justin, mama... Ti-am încredinţat vieţile noastre. 
Mai mult chiar decât vieţile noastre, tată... ţi-am încredințat 
însăși identitatea noastră, cine suntem noi. 

El bătu în fotografie cu degetul mare. 

— Te-am întrebat de unde ai asta, Kate. 

— Ce importanţă mai are? Vreau s-o aud de la tine, s-o spui 
cu gura ta. De-aceea am venit. Vreau să te aud cum spui că 
totul a fost o minciună. Ceea ce ai făcut. Cine erai. Cine eram 
noi. 

Câțiva trecători se întoarseră și se uitară lung la ea, dar Kate 
continuă, cu ochii umplându-i-se de lacrimi. 


VP - 236 


— Și cu Greg cum a fost, tată? A făcut și el parte din plan? A 
fost un lucru între noi, sefarzii, tată, sau a fost celălalt? 
Fraternidad! 

El întinse o mână spre ea, dar Kate se feri. Deodată, el se 
transformase în ceva urât și respingător. 

— Stiu! Știu că este fratele tău. Știu despre tatăl vostru și cine 
era el. Știu că tu ai pus la cale totul: arestarea ta, procesul, 
intrarea în program. Știu ce încerci să faci. 

El stătea pur și simplu acolo, uitându-se la ea, ferindu-și ochii 
cu mâna de soare. 

— Tu ai ucis-o pe femeia aceea, nu-i așa? Pe Margaret 
Seymour. Tu ai ucis-o pe mama mea - pe propria ta sotie! Pe 
femeia aceea din Buffalo. Totul e adevărat. Totul, nu-i așa? Ce 
mama dracului de monstru ești tu? 

El clipi des. Brusc, a fost ca și cum ceva familiar îi dispăruse 
de pe faţă. Se putea citi o sclipire de oțel în ochii lui, o nepăsare 
de gheaţă în căutătura lui înstrăinată. 

— Unde e, scumpo? 

— Unde e cine? i 

Timbrul vocii lui era neutru, aproape impersonal. Intinse din 
nou mâna spre ea. 

— Ştii bine la cine mă refer. 

Și apoi a fost de parcă omul pe care ea îl știa de-o viaţă 
întreagă nu mai stătea acolo, în faţa ei. 

Kate se trase înapoi. 

— Nu știu despre cine vorbeşti. Nu știu nici măcar care e 
numele nostru adevărat. Ticălosule, tu l-ai adus pe Greg în viaţa 
mea? Ca să facă ce? Să-mi transforme și mie viaţa într-o 
minciună? Spune-mi ceva, tată. De cât timp - Kate se uită în 
ochii lui goi - de cât timp știa mama? 

El ridică din umeri. 

— Știu că te-ai întâlnit cu el, Kate. E/ e cel care te 
înveninează. E/ e cel care-ţi spune minciuni. Vreau să vii cu 
mine. M-am gândit la ce mi-ai spus. Ne vom duce amândoi la 
FBI. Și ei îţi vor spune același lucru. 

De data aceasta, reuși s-o prindă, când se întinse spre ea. 
Atingerea lui o făcu să se înfioare de silă și Kate își smulse 
braţul din strânsoarea lui. 


VP - 237 


— Nu! exclamă ea, dându-se un pas înapoi. Știu ce încerci să 
faci. Încerci să-l ademenești folosindu-te de mine. Să te ia naiba, 
tati, doar e fratele tău. Ce-ai să faci, ai să-l ucizi și pe el? 

Tatăl ei se pregăti s-o atingă, dar apoi se opri. Intr-un fel 
ciudat, privirea lui se mută undeva în gol. Kate simţi cum o 
cuprinde o răceală spectrală. 

El văzuse ceva. 

— La ce te holbezi? întrebă ea, în timp ce fiorul înghețat îi 
cobora pe șira spinării. 

— La nimic, spuse el, întorcându-și privirea asupra ei și 
schițând o jumătate de zâmbet. 

Era ceva dezgustător, ca de reptilă, și aproape impersonal, în 
ochii lui. Inima lui Kate bătea tare. Gândul îi fugi la arma din 
poșetă. Se uită cu coada ochiului în jur, după polițiști. Işi dădu 
seama că trebuie să plece imediat de acolo. Acesta era tatăl ei! 
Brusc, lui Kate îi fu frică pentru viața ei. 

— Acum trebuie să plec, tati. 

El făcu un pas în urma ei. 

— De ce îl protejezi, Kate? El nu înseamnă nimic pentru tine. 

— Nu protejez pe nimeni. Trebuie să te predai. Nu mai pot să 
te ajut. 

Dându-se înapoi, Kate se lovi de o femeie, făcând-o să scape 
un pachet din braţe. „Hei, unde te uiţi?” Incepu să alerge de-a 
lungul promenadei. Tatăl ei o urmări câţiva pași, ocolindu-i pe 
plimbăreţii care-i tăiau calea. 

— Am să-l găsesc eu, Kate! Se mai poate și altfel decât prin 
tine. 

Ea grăbi pasul, făcând slalom printre trecători. Tot ce știa era 
că trebuie neapărat să plece de acolo. La ieșirea spre Montague 
Street, aruncă o privire peste umăr. El se oprise. Inima ei bătea 
nebunește. Îl zări prin mulţime, deja departe. 

El ridică o mână. Avea pe chip un zâmbet perfect impasibil. 

Îi făcu un semn: salutul lor cu un singur deget. 

Kate o luă la fugă, mai aruncându-și ochii înapoi, o dată sau 
de două ori, în timp ce parcurgea Montague Street. Pe lângă 
câteva magazine și cafenele. Strecurându-se printre trecători. 
După alte câteva sute de metri, Kate se mai uită o dată în spate. 
Nu, n-o urmărea. Slav Domnului... 


VP - 238 


Se dezmetici în fața unei vitrine, a unui local Starbucks, 
sprijinindu-se cu palmele de geam ca să se odihnească, trăgând 
adânc aer în plămâni. 

Habar n-avea unde să se mai ducă acum. 

Nu se putea duce acasă. Acolo era Greg. Și nici la mătușa 
Abbie. Nu se mai putea duce acolo. O îngrozea gândul de a-i 
implica încă și mai mult pe Em și pe Justin. 

Privirea lui Kate căzu fără grabă pe propria-i imagine 
tulburată, reflectată în geam. 

Și văzu la ce se uitase el. 

Pandantivele ei. Când o apucase de braț tatăl ei, și ea se 
smucise, probabil că ieșiseră afară. 

Amândouă jumătățile... 

Acum tatăl ei știa că ea se întâlnise cu Mercado. 


Capitolul 78 


Greg apăsă iar și iar butonul de formare rapidă pentru 
numărul de mobil al lui Kate. 

Haide, Kate, te rog, răspunde. 

Și, pentru a cincizecea oară, probabil, intră căsuţa ei vocală: 
„Kate sunt. Stiti ce aveti de făcut...” N-avea niciun rost să mai 
lase un mesaj. Deja lăsase vreo zece. Greg zvărli telefonul și-și 
lăsă capul înapoi pe canapea. Toată noaptea încercase s-o sune. 

De la spital venise la apartament, rugându-se ca ea să se 
întoarcă acasă, sperând că implorările lui avuseseră cât de cât 
efect. Dormise pe canapea, dar nu cine știe ce. De câteva ori se 
trezise, având impresia că-i aude cheia în ușă, pașii pe podea. 

Dar de fiecare dată nu era decât Fergus, schimbându-și 
poziția în somn sau atingându-și vasul cu apă. 

Cum să mai aibă ea vreodată încredere în el? 

Era adevărat, firește, și totul ieșise la iveală atunci când se 
deschisese cartea aceea. Faptul că el îi ascunsese un secret 
îngrozitor. Faptul că se dăduse drept altcineva în faţa ei. Pentru 
cine lucrezi, Greg? Totul era adevărat, mai puţin acuzaţia ei că 
ar fi fost nu știu ce fel de datorie sau de însărcinare. 

Nicio clipă n-o minţise în legătură cu ce era în inima lui. 


VP - 239 


Ce-ar mai putea el să-i spună, care să nu fi fost spus deja? Că 
totul fusese un lucru independent de voința lui. Că se 
întâmplase cu foarte mult timp în urmă, înainte ca ei doi să se 
cunoască. O parte din el se străduia să nege realitatea, 
pretinzând că el nu e decât un doctor, un soț credincios și cel 
mai bun prieten al ei. Susținând-o în timp ce ea trecea prin 
oroarea de-a afla acele grozăvii despre tatăl ei - de nenumărate 
ori se rugase el Cerului ca adevărul să nu trebuiască să fie spus 
niciodată. 

Dar dușmănia de moarte dintre cei de-același sânge nu 
rămâne niciodată îngropată. Și el făcea parte din familia lor. 

Totuși, el o iubise din prima clipă şi nu încetase s-o iubească. 
Și-și dăduse toată silinţa s-o apere. In privinţa asta n-o minţise 
niciodată. Cum ar putea simţi așa o durere sfâșietoare în inimă, 
dacă n-ar fi totul adevărat? 

li era rușine de legătura de sânge care-l obligase să facă asta. 
Rușine de datoria pe care trebuise s-o plătească. Și totuși, fără 
ele ar fi acum doar încă un terchea-berchea de pe stradă. Nu 
cineva școlit în Statele Unite. Un doctor. Un om liber. Ce prost a 
fost să creadă în tot acest timp că era altcineva. 

Fergus se cuibări mai aproape de el. Greg îi trase capul mai 
aproape și-l sărută pe bot. Kate era în pericol și Greg știa asta. 
Dar nu putea să facă nimic. 

Pe neașteptate, telefonul mobil începu să sune. Greg se 
azvârli peste canapea și-l deschise, fără să se uite cine sună. 

— Alo, Kate...? 

Dar vocea de la celălalt capăt era aceea de care se temuse 
cel mai tare s-o audă. Inima lui se prăbuși în gol. 

— Es su tiempo ahora, hijo, rosti vocea, încet, dar fără drept 
de replică. 

Acum e rândul tău, fiule. 


Capitolul 79 


Nu exista decât un singur loc unde Kate se gândea că s-ar 
putea duce. A luat trenul numărul 5 de la Borough Hall înapoi 
spre Manhattan, până la capăt, în Bronx. Era o după-amiază de 
duminică. Nu va fi nimeni acolo. Și ea știa că va fi în siguranță, 


VP - 240 


până se va decide ce are de făcut mai departe. Plus că de două 
zile nu-și mai făcuse doza de insulină. 

Kate a coborât în staţia 180" Street din Bronx. | s-a părut că-l 
vede în spate pe același individ cu trăsături hispanice, purtând o 
șapcă Yankees, pe care-l observase și în stația din Brooklyn, dar 
nu era foarte sigură. Pe stradă a grăbit pasul, înaintând spre 
Morris Avenue ca prin ceaţă, croindu-și drum șerpuit prin 
mulțimea ieșită la cumpărăturile de duminică și pe lângă 
localnicii ieșiți cu tot familionul la taclale în faţa casei. 

Apoi a văzut clădirea cu trei etaje, din cărămidă aparentă, 
aparţinând de facultatea de medicină, cu bine-cunoscuta 
plăcuţă din alamă pe ușă. Răzvrătirea din sângele ei a început 
să se domolească. 

LABORATOARELE PACKER 

Aici era în siguranţă. Cel puţin pentru o vreme. Kate a răsucit 
cheia în iala ușii exterioare și a introdus codul pentru sistemul 
de alarmă. A împins ușa, a intrat, apoi a închis-o cu forță în 
spatele ei. S-a rezemat câteva clipe de perete. 

Nu se mai ocupase de ea deloc, și asta începea să se simtă. În 
metrou fiind, își măsurase glicemia: 435. /isuse, Kate, iar ai ieșit 
din orice grafic. Un pic dacă mai crește, și va intra în comă. A 
clipit des, căutând să-și risipească ameţeala și să rămână 
trează. Inainte de-a lua orice hotărâre, trebuia să-și vină în fire. 

lar apoi să ia cea mai mare decizie din viaţa ei. 

Kate a cotrobăit prin dulapul cu instrumentar medical până a 
dibuit o cutie cu seringi. Le mai foloseau din când în când ca să 
injecteze lichid în celule. 

Intotdeauna ţinea un flacon de rezervă cu Humulin în frigider. 
Doar pentru situaţii de urgenţă. Kate a deschis frigiderul, 
lăsându-se în genunchi, și a început să caute. Pe fiecare poliţă 
erau tăvi cu fiole, cu tot felul de soluții, și eprubete transparente 
cu etichete pe ele. Haide, haide. Bâjbâi din ce în ce mai 
neliniștită printre rafturi. 

Fir-ar mama ei să fie! Înciudată, se lăsă să alunece pe podea. 
Nu era acolo. Probabil că o aruncase cineva cât timp lipsise ea 
de la laborator. 

OK, Kate, și-acum ce-ai să faci? Mâine, laboratorul va fi 
deschis. Vor fi oameni aici. Nu prea putea să-i dea înainte cu ce 
făcea ea de obicei. Își simțea inima de două ori mai mare decât 
normal. Işi dădea seama că din cauza nivelurilor glicemiei. Ar 


VP - 241 


putea merge la centrul medical - era la doar câteva străzi 
distanţă. Dar trebuia mai întâi să sune pe cineva. 

Cavetti. Mătușa Abbie... În niciun caz nu mai putea face faţă 
situaţiei, acum, de una singură. Se gândi la Emily și la Justin. 

Brusc, un spasm de groază căzu ca o ghilotină prin aburul 
ameţelii. 

EI știe unde sunt? 

Cerule mare, s-ar putea să știe. Unde în altă parte să se fi 
dus? Un gând panicat i se înfipse brusc în gât ca o gheară. 

Dacă tatăl ei putuse să-i facă mamei lor așa ceva, de ce nu le- 
ar face și lor? 

Își aminti ce spusese el: „Se mai poate și altfel decât prin 
tine...” 

Se repezi către masă și începu să caute prin poșetă. Își găsi 
telefonul și se-apucă să apese nervos pe butoane, căutând prin 
lista de numere cu apelare rapidă. Ce îi spusese el? Oriunde, 
oricând. Naiba s-o ia de treabă, pe cine altcineva mai avea ea 
acum, la care să apeleze? 

Găsi numele lui Cavetti și apăsă nerăbdătoare pe tastă, 
ținând-o apăsată până se auzi declicul de contact. Cine știe pe 
unde-o fi la ora asta? Kate nici măcar nu știa unde stă. 

A trebuit să sune de trei ori, dar în final a răspuns. 

— Cavetti. 

Slavă Domnului! 

— Sunt Kate! strigă ea, răsuflând ușurată la auzul vocii lui. 

— Kate, exclamă el, simțind imediat din glasul ei cât e de 
agitată. Ce s-a întâmplat? 

— M-am întâlnit cu tatăl meu. Știu ce-a făcut. Dar altceva 
vreau să spun: e mult mai complicat decât atât. Știu care-i 
treaba cu Mercado. M-am întâlnit și cu el. Și cred că tatăl meu 
încearcă să mă găsească. El crede că știu unde e. 

— Unde e cine, Kate? întrebă el. 

— Mercado! ţipă ea, abia reușind să-și mai ţină firea. 

— OK, spuse el. 

A întrebat-o de unde îl sună. Kate i-a spus, și că e în siguranță 
acolo. El a rugat-o să rămână unde se află. Să nu iasă afară. Sub 
niciun motiv. El era la New Jersey. Așa că îi va suna pe Booth și 
pe Ruiz de la FBI. 


VP - 242 


— Să nu deschizi ușa nimănui până ce nu ajunge unul dintre 
noi acolo, ai înțeles? Nici tatălui tău, nici soțului tău, nimănui. A; 
priceput? 

— Da. Dar mai e ceva. 

l-a povestit despre Justin și Emily, și ce-i dăduse tatăl ei de 
înțeles. Mai avea și alte căi... 

— Mi-e frică să nu se ducă la ei, Cavetti. S-ar putea chiar să fi 
pornit deja într-acolo. 

— Mă ocup eu de asta. Dar așa cum spuneam, Kate, să nu 
deschizi nimănui, decât FBl-știlor. M-ai înteles? 

— Da, strigă ea. Te-am înțeles! 

După ce Cavetti a închis, Kate a găsit numărul mătușii Abbie. 
S-a grăbit să-l formeze, și, spre disperarea ei, a intrat robotul 
telefonic. „Nu suntem acasă...” A încercat apoi pe mobilul lui 
Em. Niciun răspuns. Kate începea să se panicheze. l-a lăsat un 
mesaj surescitat. „Em, ia-l pe Justin și duceţi-vă imediat undeva 
unde să fie sigur. Nu staţi în casă. Mergeţi la un vecin, la un 
prieten. Cât mai repede. Și, indiferent ce faceți, vă rog frumos 
nu vă apropiaţi sub nicio formă de tata. Nici măcar să nu vorbiţi 
cu el dacă vă sună. O să vă explic după ce ne găsim cumva. 
Trebuie să mă credeţi pe cuvânt în chestia asta. Cei de la poliție 
se îndreaptă spre voi.” 

Stătea acolo pe podea. Și forma întruna numărul mătușii 
Abbie, de fiecare dată cu același rezultat. Dacă el ajunsese deja 
acolo? Dacă pusese mâna pe ei? Kate era neputincioasă: n-avea 
altceva de făcut decât să aștepte. 

La fundul poșetei, Kate dădu iar peste arma pe care i-o lăsase 
Cavetti. O ţinu câteva clipe în mână. Parcă era de jucărie. Oare 
va fi în stare s-o folosească, dacă va trebui? Împotriva tatălui ei? 
Închise ochii. 

Brusc, se auzi băzâitul interfonului de la intrare. S/avă 
Domnului - au venit... 

Kate ţâșni în picioare, lăsă arma pe masă și se repezi pe 
coridor spre ușa principală. 

— Cine e? Cine-i acolo? 

— Agentul Booth, se auzi o voce de afară. FBI. 

In spatele biroului de la recepţie era un monitor video pentru 
ușa de la intrarea în clădire, iar Kate se duse acolo să verifice. ÎI 
văzu pe Booth, pe ecranul alb-negru, cu bine-cunoscutul lui 


VP - 243 


început de chelie, și încă un bărbat alături, purtând o șapcă de 
baseball pe cap, ţinând insigna ridicată în dreptul camerei video. 

Kate alergă la ușă și introduse codul de acces. Ledul verde 
clipi intermitent. Brusc, începu să-i sune telefonul mobil. Em! 
Kate răsuci zăvorul interior și deschise ușa în fața agentului FBI. 

— Slavă Domnului... 

Ochii lui Booth erau ciudat de goi și lipsiţi de viaţă. Apoi, spre 
groaza lui Kate, agentul alunecă pur și simplu pe jos, lăsând să i 
se vadă două pete roșii pe piept. Mai era un corp prăbușit în 
spatele lui. 

Bărbatul care-l susținuse pe Booth până atunci zvârli la o 
parte insigna și legitimaţia de FBI. 

— Lasă telefonul ăla, iepuraș. 


Capitolul 80 


Kate ţipă. 

Se holbă la cele două corpuri inerte de pe jos, apoi iarăși la 
tatăl ei. În spatele lui era individul hispanic cu șapcă Yankees pe 
cap, pe care Kate îl observase la ieșirea din metrou. Tatăl ei îi 
aruncă acestuia o privire conspirativă, spunând: 

— Așteaptă aici. 

— Tată, ce naiba faci? 

El păși înăuntrul coridorului de la intrare, lăsând ușa să se 
închidă fără zgomot în spatele lui, cu grijă să nu se încuie 
automat iala. 

— Unde e, Kate? Știu că te-ai întâlnit cu el. 

Nu se mai obosise nici măcar să-și prefacă un ton blând. 

— Le-am văzut, Kate... pandantivele. Pe amândouă. Acum 
chiar că nu mai trebuie să minţim niciunul. Ai să-mi spui unde e. 

Kate o porni de-a îndărătelea pe coridor. Lăsă să-i cadă 
celularul. Și atunci văzu arma pe care el o purta la brâu. 

— Nu știu... și ăsta e adevărul. 

Agenţii FBI erau morți. Cavetti era și el pe undeva, dar ea nu 
știa unde. La fel de bine putea să fie și el mort. lar ceea ce îi 
făcuseră ei mamei lui Kate, puteau să-i facă și ei. 

— Ba știi unde e, Kate, spuse tatăl ei, împingând-o și mai 
departe înăuntrul laboratorului. Nu mă forța să fac ceva ce nu- 


VP - 244 


mi doresc să fac. Trebuie să-nţelegi, am să-l omor indiferent 
dacă pentru asta va trebui să-ți fac și ţie rău. 

Ea scutură din cap, terifiată. 

— De ce faci asta, tati? 

— Tu de ce îl protejezi? 

Kate își munci în zadar creierii, în căutarea unei soluții. 
Continuă să meargă înapoi. Laboratorul ei... Ușa se putea 
închide pe dinăuntru. Dacă reușea să ajungă înăuntru, putea să 
sune după ajutor. 

— Nu face să-mi fie și mai greu decât îmi e deja, spuse el. 

Kate o zbughi, alergând cât o ţineau picioarele în lungul 
holului nesfârșit. Se năpusti înăuntru și încercă să trântească 
ușa. Dar el o ajunse din urmă, chiar înainte să se închidă. Se 
propti cu toată greutatea în ușă, încercând s-o deschidă cu 
forța. Kate împinse în ea cât o ţineau puterile. 

Dar el era mai tare și reuși să crape ușa. 

— Nu, tati, nu! 

Kate apucă tot pe ce putea pune mâna - pahare Berzelius, 
eprubete, borcănele cu substanțe chimice, recipiente cu 
specimene - și le aruncă în el cu toată forța. Apărându-se cu un 
braţ, el înainta însă inexorabil, printre cioburile care se 
împrăștiau pe podea. Ea puse mâna pe un vas cu gât înalt din 
sticlă termorezistentă, îi zdrobi fundul de tăblia din gresie a 
mesei și începu să-i fluture gâtul zimțat, ca să-l ţină pe tatăl ei la 
distanță. Nu-i venea să creadă că face un asemenea lucru. 
Acesta era omul lângă care crescuse și în care avusese deplină 
încredere, iar acum nu se putea gândi la nimic altceva decât 
cum să se apere de el, cum să nu-l lase să se apropie de ea. 

— Sunt fiica ta! ţipă ea, cu ochii în flăcări. Cum poți să faci 
așa ceva? Cum poţi să vrei să-mi faci rău? 

El mai făcu un pas spre ea. 

Kate încercă să-l lovească cu spărtura de vas, dar el o prinse 
de încheietura mâinii și o strânse nemilos, până ce ea se înroși 
de durere la faţă și biata armă improvizată îi căzu din mână, 
sfărâmându-se de podea. 

— De ce ai omorât-o pe mama? Te iubea. Toţi te iubeam. l-ai 
frânt inima, tati. De ce? 

Tatăl ei nu-i răspunse, ci o împinse cu spatele în masă până 
ce muchia dură începu să-i apese dureros coloana vertebrală. 
Kate nu-și dădea seama ce vrea el să facă. Căută din ochi un 


VP - 245 


obiect, de orice fel, pe care să-l poată folosi împotriva lui. Un 
instrument de laborator, un telefon, orice. Apoi văzu pistolul 
lăsat pe birou. Îngrozitor de departe, în cealaltă parte a 
încăperii. 

Cu o mână, tatăl ei își scoase propria armă, iar cu cealaltă o 
prinse pe Kate de gât și îi împinse capul spre spate, presându-i 
traheea cu degetele, împiedicând aerul să-i ajungă în plămâni. 
Ea tuși înecat, nevenindu-i să creadă. 

— Mă doare, tati... _ 

Apoi, tot atât de brusc, el îi dădu drumul. In continuarea 
aceleiași mișcări, își trecu mâna peste faţa ei. O lăsă să alunece 
pe lângă gulerul bluzei, scoase afară lănţișorul cu cele două 
pandantive și rânji. 

— Unde e, scumpo? Gata cu minciunile. Acum nu mai poţi să 
fugi. 

În clipa aceea s-a auzit vocea care venea de undeva imediat 
în spatele lor. 

— Estoy aqui, Benjamin. Sunt chiar aici. 


Capitolul 81 


Luis Prado aștepta afară, în hol. Își făcuse bine treaba, 
urmărind-o pe fată până la serviciu. Rezolvându-i pe cei doi 
agenţi, când au apărut. Acum nu mai era decât o singură treabă 
de făcut. După care putea să se ducă acasă. 

Un pic cam sinistru, să stea acolo, în spaţiul acela strâmt, cu 
două cadavre alături pe jos. Chiar și pentru el. Oare ce făcea 
Raab înăuntru? _ 

Luis a ieșit afară și și-a aprins o țigară. Işi tot arunca privirea 
pe ceas, așteptând să apară Raab. Asta era un laborator 
medical. Într-o seară de duminică. Foarte puţini oameni treceau 
pe stradă. El nu se uita la ei. Nu se temea că ar putea veni 
cineva să intre înăuntru. 

Luis se gândea că treaba asta va fi ultima lui misiune. Dăduse 
frăţiei tot ce-i ceruse. Acum putea să se întoarcă acasă. La 
familia lui. Cei din frăţie îi vor da bani și tot ce trebuie pentru o 
mică afacere proprie - o cârciumioară, poate, sau o firmă de 
curierat. Ceva perfect legal. Putea să ia și o echipă de copii, s-o 


VP - 246 


antreneze - fotbal american, de exemplu, sau baseball. Îi 
plăceau copiii. Poate că va avea suficienţi bani chiar să-și aducă 
toată familia aici. 

Lucrurile durau mai mult decât își închipuise el. N-avea niciun 
rost să piardă vremea aici, afară. Poate ar fi mai de folos cu 
ceva înăuntru. Păi da, șefu' nu-i obișnuit să se murdărească el 
însuși pe mâini, s-a amuzat Luis în sinea lui. A zvârlit mucul de 
țigară și-a deschis din nou ușa de la intrare. Cealaltă ușă, de la 
coridor, era întredeschisă. Poate-ar trebui să meargă și să 
arunce o privire. 

Atunci a simţit cum îl izbește ceva în spate. Ce-a fost asta, o 
lovitură de pumn? Un cuţit? Fără măcar să-și dea seama, Luis 
căzuse în genunchi. 

A dibuit cu mâna la spate, spre locul dureros. Când și-a 
readus-o în fața ochilor, era plină de sânge. Încă o izbitură, și de 
data aceasta s-a prăbușit pe burtă, cu fața lipită de gresia rece a 
pardoselii. 

Din gură i se scurgea un pârâiaș de sânge. Vederea i se 
împăienjenise. A aruncat o privire cu coada ochiului, în spatele 
lui. Un tip cu barbă stătea în picioare deasupra lui, cu o șapcă 
turtită pe cap. 

Luis a încercat să râdă - deși a fost mai mult un spasm de 
tuse răgușită, având senzaţia unor lame ascuţite în piept ce-l 
făceau să se înece cu propriul sânge. Dintotdeauna știuse că se 
va termina așa. În felul ăsta. Pe bună dreptate. Toate celelalte - 
visele lui nătânge, echipa de baseball, pacea unei vieți alături 
de soție și copii - nu erau decât o minciună. 

Omul cu barbă îngenunche și spuse în spaniolă: „E timpul să 
te duci acasă, de-acum”, lipindu-și ţeava pistolului de ceafa lui 
Luis. Apăsă pe trăgaci și Luis nu mai simţi nimic. 

„Su deber es pagado aqui, amigo. Ţi-ai făcut datoria aici”. 


Capitolul 82 


— Chiar aici, Benjamin, spuse vocea din nou, pe un ton calm. 

Chipul tatălui ei a împietrit dintr-odată. De parcă ar fi văzut, 
reflectat în ochii lui Kate, cine stă în spatele lui. 

Mercado făcu un pas înainte, intrând în raza lui vizuală. 


VP - 247 


— Întoarce-te, frăţioare. Pune pistolul pe masă. 

Tatăl ei se conformă. După ce s-a întors, cei doi fraţi stăteau 
acum faţă în faţă pentru prima oară în douăzeci de ani. 

— Mă voiai pe mine, Benjamin, surâse Mercado, ţinând arma 
lejer în mâna lăsată pe lângă corp. Așa că uite-mă, am venit. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă tatăl ei. 

— N-am de gând să te împușc, Ben, dacă asta îţi închipui. 
Omul tău de afară e mort. Alături de ceilalți. Cred că au fost 
destule omoruri, nu ţi se pare? Sharon, Eleanor, soţia mea... 
Cum spuneai chiar tu, gata cu minciunile. 

— Și-atunci ce vrei? îl săgetă tatăl ei cu o căutătură 
încrâncenată. 

— Ce vreau? zise Mercado, mutându-și ochii spre Kate. Ce 
vreau eu este să audă și Kate. 

Mercado făcu un pas mai aproape, cu privirea neclintită și 
sfredelitoare. 

— Ce urma Sharon să-i spună, Ben? Acum nu mai suntem 
decât noi trei. Ce anume nu voiai tu să afle Kate? 

Raab se uită în jur ca o fiară hăituită. Făcu o mișcare în 
direcția lui Kate. Ea vedea că el e disperat. Ar putea încerca s-o 
folosească drept ostatică. Acum ar fi în stare de orice. 

— Tu ești cel cu pandantivul, Oscar. Tu ești cel ce pare să 
aibă adevărul de partea lui. Și pistolul. 

Atunci Mercado a făcut un lucru care a șocat-o pe Kate. Și-a 
pus pistolul pe un taburet din apropiere. Și a rămas pur și simplu 
acolo, cu mâinile goale. 

— Acum am numai adevărul, Ben. Spune-i. Ce anume ţi-era 
ție teamă că va afla? Asta-i tot ce vrea ea să știe. 

Kate vedea bine că el nu se aștepta să scape cu viaţă de aici. 

— Ce să-mi spună, tată? 

Tatăl ei nu răspunse nimic. 

Mercado zâmbi. 

— Mda, cred că pentru tine nici măcar n-a contat, Ben, nu-i 
așa? Pentru că nu Sharon era ţinta ta, așa e? 

Privirea lui era fermă, dar în același timp calmă. 

— Nu-i așa, frățioare? Acum a venit momentul adevărului, 
Ben. Spune-i! Are tot dreptul să știe. 

S-a lăsat o tăcere apăsătoare. 


VP - 248 


Kate rămăsese ţintuită pe loc de ceea ce se citea în privirea 
lui Mercado, nesigură încă dacă a auzit bine. Apoi, dintr-odată, 
evidenţa o izbi în plin. Se răsuci înapoi spre tatăl ei. 

— Pe mine?... 

Vorbele i-au ieșit din gură mai mult ca o bâlbâială. Se holba 
năucită la tatăl ei, încercând să-și depășească deruta. 

— Pe mine ai încercat să mă ucizi? Dar de ce? 

In momentul acela, tatăl ei întinse fulgerător mâna la spate, 
apucându-și arma. Mercado nu făcu nicio mișcare, ci se mulțumi 
să stea și să se uite fix la el. N-a încercat nici măcar să se apere, 
în niciun fel. 

Kate ţipă în chiar clipa când se descărca arma: 

— Nu! 

Glonțul îl lovi pe Mercado în coapsa dreaptă. Genunchii i se 
muiară și el căzu la podea. 

— Spune-i, Ben. Pentru că prin ea mi-ai fi făcut rău mie... nu-i 
așa? Asta a fost mereu singurul tău scop, singurul tău ţel. Pentru 
că mi-ai fi făcut rău mie. Sângele se spală doar cu sânge, nu așa 
sună crezul tău? Deci, ce urma să spună Sharon? Haide, Ben, 
spune-i. A venit momentul. 

Mercado ridică o privire de-a dreptul tandră către Kate, care 
stătea acolo ca hipnotizată. 

— Spune-i despre pandantiv, Benjamin. A venit clipa. Este 
adevărat..., îi surâse el lui Kate, în timp ce tatăl ei îl ţintea cu 
ţeava pistolului. Chiar ascunde niște secrete, Kate. Mama ta 
voia să ajungă la tine într-o zi. Nu-i așa, Ben? Mama ta, Kate... 

El continuă s-o privească îndelung, cu ochii umezi. 

— Atâta doar că nu era Sharon, copila mea. 


Capitolul 83 


Pustiirea interioară pe care a simţit-o Kate în toată vâltoarea 
acelui moment nu semăna cu nimic din ceea ce mai simţise 
vreodată până atunci. 

Auzise bine? 

Timp de o clipă n-a făcut altceva decât să se uite fix la 
Mercado. Apoi s-a uitat în jos, fără o vorbă, la fel ca victima unui 
atac cu bombă, năucită de șocul loviturii, holbându-se la un 


VP - 249 


picior care brusc nu mai era la locul lui, încercând să cuprindă 
cu mintea dacă lucrul care tocmai i s-a întâmplat e aievea. 

— Spune-i, Benjamin, își ridică Mercado privirea spre el. 
Spune-i cum poţi să rănești pe cineva care ţi-e apropiat, care-i 
dintre ai tăi. Cineva la care pretinzi că ţii din tot sufletul. 

Tatăl lui Kate apăsă iar pe trăgaci. Pistolul scoase scântei pe 
țeavă, lovindu-l pe Mercado din nou, de data aceasta în umăr. 

Kate se repezi să-l oprească. 

— Nu, tati, nu! 

Mercado se cutremură, gata să cadă pe spate. Se sprijini cu o 
mână de podea. Kate își scoase bluza și-l legă peste picior, în 
chip de garou. 

— Despre ce tot vorbește? 

Se întoarse spre Mercado. 

— Ce vrei să spui despre mama mea? 

— Era o femeie foarte inimoasă, Ben, nu-i așa? lar eu, 
bineînţeles, nu duceam genul de viaţă potrivit pentru a crește 
un copil așa cum se cuvine... nu? Eu mă pregăteam să mă duc 
la închisoare. Urma să lipsesc foarte multă vreme. lar soția mea 
era bolnavă. Nu așa a fost, Ben? Diabet, nu asta avea? 

Se uită cu duioșie la Kate. lar ea își aminti brusc cum, prima 
oară când stătuseră ei doi de vorbă, în parc, el îi vorbise despre 
o soţie care a murit de diabet, cu mulţi ani în urmă. 

Mama mea...? 

— Trebuia să iau o decizie, Ben, nu-i așa? Să aleg... Cum aș fi 
putut să-mi las copilul singur, fără o mamă... fără o familie? 

Își puse mâna peste a lui Kate. Era rece. 

— lar tu ai fost mereu familistul convins și exemplar, nu-i așa, 
Benjamin? 

— Din toate punctele de vedere. 

Ţeava pistolului scânteie iar și Mercado se rostogoli pe spate, 
apucându-se cu mâna de coaste. 

Kate își dădu seama că se uită cum îi este ucis tatăl puțin 
câte puţin. 

— Am crezut că fac ce este mai bine pentru tine, îi spuse 
Mercado lui Kate. Și chiar ai fost apărată, în toţi acești ani... 

— Până când ai început tu să-ţi trădezi familia, spuse Raab. 
Până când ai uitat cine ești. 

— A trebuit să aleg, răspunse Mercado, uitându-se spre Kate. 

Raab ridică piedica. 


VP - 250 


— La fel și eu, frăţioare, /a fel și eu! 

— Nu! strigă Kate, repezindu-se la el și prinzându-l de braţ. 

El o smuci de încheietură și-o împinse cât colo, ca pe-o bucată 
de lemn. Kate se izbi de masa de lucru din laborator și căzu, 
trăgând după ea o tavă cu eprubete care se sfărâmară de 
podea. De jos, se agăţă cu mâinile de muchia mesei și se sculă 
iar în picioare. 

— Eu l-am trimis pe Greg, spuse Mercado uitându-se la ea. Nu 
ca să te spioneze, copila mea. Ci ca să vegheze asupra ta. Ca să 
te apere, Catarina. Acum știi de ce. 

Kate încuviință din cap. Brusc, privirea i se mută spre masa 
de lucru. 

— Vezi, Benjamin, uită-te la ce-ai pierdut, spuse Mercado. Tot 
ce era în inima ta. Uită-te la ea... Chiar a meritat? Jurământul 
ăsta al tău. Unde mai poţi să te duci de aici? 

— Pot să mă duc înapoi, spuse Raab, punându-i vârful ţevii 
pistolului în dreptul ochilor. Dar ţie, frăţioare, ţi-a sunat ceasul. 
Nu mai ai unde altundeva să te duci decât în iad. 

— Ba nu, tati, spuse Kate ferm. 

Ceea ce îl făcu pe el să se întoarcă. Kate își ţinea pistolul în 
mână. Îndreptat spre el. Și clătina din cap. 

— Încă nu. 


Capitolul 84 


Raab apropie pistolul de capul fratelui său, ţinând degetul pe 
trăgaci. lar Kate și-l potrivi pe a/ ei cu ambele mâini. Dar habar 
n-avea ce-ar fi în stare să facă mai departe. 

Apoi, încet, Raab trase piedica înapoi și lăsă arma jos. 

— N-ai de gând să mă împuști, iepuraș, nu-i așa? 

— Kate, du-te de-aici, îi spuse Mercado. Fugi. Lasă-l să facă ce 
crede el că trebuie să facă. 

— Nu! 

Kate îl străpunse cu privirea pe Raab, încercând să-și alunge 
din faţa ochilor imaginea a tot ceea ce iubise ea vreodată și în 
care crezuse fără ezitare. Să vadă toată suferința pe care el o 
provocase. Se va termina. Aici. Clătină din cap și îndreptă 
pistolul spre pieptul lui. 


VP - 251 


— N-am de gând să fug. 

— Lasă-l jos, îi spuse Raab. Nicio clipă n-am vrut să-ţi fac rău, 
Kate. Are dreptate. Acum poţi să pleci. 

— O, deja mi-ai făcut destul rău, tati. Nimic pe lumea asta n- 
ar putea repara tot răul pe care l-ai făcut. 

Se vedea din privirea lui că Raab stă să cântărească situaţia. 
După care, cu un surâs care-i dădu fiori pe spate lui Kate, Raab 
readuse încet pistolul în dreptul capului lui Mercado. 

— Doar n-ai putea să mă împuști, scumpo, nu-i așa? Să tragi 
în omul care te-a iubit în toţi acești ani? Care te-a crescut? Asta 
nu se poate desface, Kate, indiferent ce simţi acum. Și nu 
pentru ăsta... 

Raab îl împinse cu piciorul pe Mercado, care se rostogoli pe 
podea. 

— Te rog, tată, nu mă sili să fac un lucru oribil, spuse Kate, și 
lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. 

— Du-te, spuse Mercado. Te rog... 

O baltă de sânge începu să se răspândească pe jos. 

— Dacă te simţi în stare, Kate, dă-i bătaie... trage! se întoarse 
Raab spre ea. Amândoi știm că îl voi ucide, în niciun minut. Așa 
că grăbește-te, iepuraș. 

EI își ridică arma spre ea. 

— Ucide-mă, scumpo, dacă poţi s-o faci. Acum e momentul... 

Degetele lui Kate îngheţară. Ea își fixă privirea pe țeava 
subţire, oţelie, a pistolului lui. Nu știa ce va face în continuare, 
de ce ar fi capabilă. Trage, trage, stăruia o voce în capul ei. Nu e 
tatăl tău. E o bestie. Ţinti și ea cu propriul pistol spre pieptul lui 
și închise ochii. Trage. 

Apoi îi deschise iar. 

El rânjea ironic. 

— Nici nu credeam că ai s-o faci, Kate. Dar el are dreptate. 
Du-te de-aici, Kate, acum. Îţi promit că n-am să vin după tine, 
spuse el, întorcându-se iar spre Mercado și apropiind ţeava 
armei la câţiva centimetri de capul lui. Am obţinut ce voiam. 

Se auzi o împușcătură. Kate ţipă, închizând ochii. Când îi 
deschise iar, privirea lui Raab era în continuare fixată asupra ei, 
dar expresia de pe faţa lui se schimbase. 

Clătinându-se, el se dădu un pas înapoi. Aruncă o privire 
șocată spre propriul umăr. Își băgă mâna pe sub haină, și, când 


VP - 252 


o scoase afară, era plină de sânge. Se uită lung la ea, 
nevenindu-i să creadă. Apoi își îndreptă pistolul spre Mercado. 

— Nu! 

Kate apăsă încă o dată pe trăgaci. De data aceasta, Raab se 
răsuci pe loc și-și apucă braţul drept, lăsând pistolul să-i scape; 
zăngănind, acesta se duse de-a dura pe gresie. Părea derutat. 
Timp de o secundă, Kate nu știu ce avea el de gând să facă. 

Apoi, el înaintă un pas, încăpățânat, spre pistolul de pe 
pardoseală. Kate mai trase piedica încă o dată. 

— Te rog, nu mă sili să fac asta... 

Mâinile îi tremurau. Ochii o usturau de lacrimi. Făcu un pas și 
aținti ţeava pistolului spre centrul pieptului lui Raab. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă Raab, uitându-se fix în jos la 
sângele de pe mâna lui, de parcă nu putea crede ce fusese ea în 
stare să facă. Vrei să-ţi ucizi propriul tată, Kate? 

Kate se strădui să-și stăpânească tremurul mâinilor. Clătină 
încet din cap. 

— Nu ești tatăl meu, jigodie ticăloasă. 

Raab se opri, aplecat peste armă, respirând greu. Braţul rănit 
îi atârna moale pe lângă corp. Apoi se întinse după armă. 

Degetele lui Kate tremurară pe trăgaci. 

— Nu! 

Raab se aplecă și mai mult, cuprinzând pistolul cu degetele. 
Încet, încet, îl ridică iarăși. 

— Te rog, tati..., strigă Kate. 

— Dintotdeauna tu ai fost luptătoarea familiei, nu-i așa, 
iepuraș? îngână el, potrivind arma până ce ajunse să ţintească 
spre ea. Îmi pare rău, iubito, dar nu-l pot lăsa să trăiască. 

O împușcătură răsună din spate. Raab zvâcni brusc înainte, 
împroșcând stropi de sânge din gaura care-i apăruse în piept. 
Apoi încă una - și alte șiroaie de sânge, în timp ce pistolul i se 
ducea de-a dura, zăngănind pe jos. Raab se răsuci pe loc, cu 
degetele în continuare încleștate pe după o armă imaginară și 
țintind undeva în aer, lăsându-se în jos și uitându-se fix la cel 
care trăgea. 

Căzu. 

Greg stătea în pragul ușii, palid ca o fantomă, cu brațele 
întinse. Se întoarse spre Kate și scutură din cap. 

— Nu-l puteam lăsa să-ţi facă rău, iubito. Ți-am spus, poţi să 
contezi întotdeauna pe mine. 


VP - 253 


Capitolul 85 


Poliția a sosit la laborator în câteva minute. Ambulanţele 
veneau și ele nu departe în urmă. Parcă era un teatru de război, 
cu girofaruri scăpărând și sirene urlând, când mașinile de poliţie 
și cele de salvare au oprit scârțâind din frâne la marginea 
trotuarului. Erau trei cadavre în coridorul exterior. Peste tot, 
numai sânge. Kate a rămas lângă Greg, care-o cuprinsese cu 
braţul, cât timp echipele de paramedici s-au ocupat de Mercado. 
Ea le-a spus polițiștilor că nu stă de vorbă decât cu agentul 
Cavetti, de la Programul WITSEC. Care era pe drum încoace. 

Raab era mort. Mercado încă mai trăia, dar abia își trăgea 
sufletul. În timp ce așteptau, Kate l-a mângâiat întruna pe faţă, 
rugându-se de el să reziste. Și, cumva, el reușise. Mormăia 
necontenit, într-o stare de semiconștienţă, că mai este ceva, 
mai e un lucru pe care ea trebuie să-l afle. Kate îl strângea doar 
de mână. 

— Să nu mori, te rog... 

Cavetti ajunsese și el acolo câteva minute mai târziu. De 
îndată ce l-a văzut, Kate s-a repezit la el și l-a îmbrățișat. 

— Tatăl meu..., suspină ea înfundat, cu capul pe umărul lui. 
Tatăl meu a venit... cu individul acela de afară. El i-a ucis pe 
agenţi... Și eu a trebuit să... 

— Știu, Kate, încuviință Cavetti, bătând-o ușor pe spate; nu 
făcu niciun gest s-o îndepărteze. Știu... 

— Totul a fost pentru răzbunare, spuse Kate. Viaţa noastră, de 
la un capăt la altul, a fost o minciună - pentru răzbunare. Ne-a 
distrus toată familia, doar ca să i-o plătească lui Oscar Mercado 
pentru că i-a trădat. Fraternidad. Propriul lui frate... 

Ochii lui Kate se umplură iar de lacrimi. 

— Tatăl meu... Mercado este tatăl meu, Cavetiti. 

Se desprinse din braţele lui Cavetti și se uită spre Raab. 

— În toată viaţa mea de până acum, spunea mereu că numai 
familia contează pentru el. Și ăsta a fost singurul lucru care nu 
era o minciună. 

Paramedicii care se ocupau de Mercado l-au ridicat pe o 
brancardă cu rotile. Cavetti le-a făcut un semn din cap că pot 
să-l ia de acolo. 

— Unde-l duceţi? întrebă Kate panicată. 


VP - 254 


Voia să vină și ea. Cavetti o prinse pe după umeri. Clătină din 
cap, încet, abia sesizabil. 

— Îmi pare rău, Kate, dar acesta este un lucru pe care nu ai 
voie să-l știi. 

Începură să-l împingă cu brancarda spre ieșire. Kate își dădu 
seama brusc că povestea se repetă - își va pierde tatăl din nou. 

— Nu! 

Se repezi și ea pe lângă brancardă și-l apucă de mână. Acesta 
era tatăl ei, pe tatăl ei îl duceau de acolo. 

— Am făcut ceea ce se cuvenea, rosti el, întorcându-se ca să 
se uite la ea. 

— Da, încuviinţă Kate, strângându-l de mână. Ai făcut ce 
trebuia. 

El zâmbi. 

L-au cărat așa în lungul coridorului care ducea spre zona de 
primire, apoi în jos pe scări, spre trotuar. Kate a mers și ea cu ei, 
pe lângă brancardă. În stradă se adunase deja o mulţime de 
curioși. Câteva ambulanțe cu girofarurile aprinse  blocau 
trecerea altor mașini. 

— Să știi că te iubește, spuse Mercado, întinzând mâna și 
prinzând-o cu hotărâre de braţ. În tot acest timp a fost lângă 
tine doar ca să te apere. Trebuie să fii sigură de asta, Kate. A 
venit doar pentru că l-am trimis eu... 

— Știu, dădu Kate din cap. 

Aruncă o privire peste umăr. Greg stătea în picioare lângă 
intrarea în clădire. Mai târziu vor avea timp și să lămurească 
lucrurile între ei. Dar nu acum. 

— Am ceva în buzunar, un obiect, spuse muribundul. la-l. 

Kate băgă mâna în haina lui și scoase afară un obiect micut. 

Un medalion cu închizătoare. 

— Ascunde în el niște secrete, Kate..., șopti el, apăsându-i 
strâns degetele în jurul medalionului. Secrete minunate - surâse 
el - exact ca soarele tău. 

— Știu. 

Ea se întinse și-l apucă de mână, și îl ţinu așa cât putu de 
mult, în timp ce paramedicii îl suiau în ambulanţă. Apoi urcară și 
ei înăuntru. Sirenele vuiau. Îl duceau departe de ea, înțelese 
Kate. Nu doar la spital, ci și înapoi în programul de protecție. 
Înapoi în întuneric. Nu-l va mai vedea niciodată. 


VP - 255 


— Adio..., surâse ea, susţinându-i privirea până ce ușile 
ambulanţei s-au închis. Tati... 

Primele două ambulante fuseseră deja încărcate. Girofarurile 
începură să se rotească și mașinile porniră în josul străzii, 
escortate de poliţie. Ajunse la colț, amândouă ambulanţele 
făcură stânga. Kate era convinsă că se îndreaptă spre Centrul 
Medical Jacobi, la doar câteva sute de metri distanţă. 

Dar, odată ajunse în intersecție, cea în care se afla Mercado 
continuă drept înainte pe Morris Avenue, ignorând culoarea 
semaforului. 

Cavetti se apropie de ea și îi puse o mână pe umăr. 

— Ce se va întâmpla cu el? întrebă Kate, în timp ce ambulanța 
cu Mercado dispărea în marea de lumini pâlpâitoare. 

— Ce se va întâmpla cu cine, Kate? surâse el cu subînțeles. 
Care eP 

Ea urmări cu privirea luminile din spate ale ambulanței cât 
putu de mult. Apoi, într-un târziu, lăsă ochii în jos și-și desfăcu 
degetele. În palmă avea medalionul pe care i-l dăduse Mercado. 
Era din argint vechi, un model din acelea în care se pun 
fotografii, cu închizătoare filigranată. 

„Ascunde în el niște secrete, Kate”, îi spusese el. „Exact ca 
soarele tău”. 

Kate îl desfăcu. 

Se uita la fotografia unei femei cu părul de culoare deschisă, 
împletit în cozi, și cu niște ochi verzi, plini de lumină, atât de 
frumoasă că aproape i se tăie răsuflarea. Pentru prima oară în 
viaţa ei, realiza Kate, se uita la mama ei. 

Zâmbi. Își stăpâni lacrimile. Sub fotografie era gravat un 
nume. 

Pilar. 


Capitolul 86 


l-au trebuit mai multe zile lui Kate ca să se simtă în stare să-l 
revadă. Zile în care să-și revină la normal cu medicaţia pentru 
diabet și să-și recapete forțele. 

Plus că avusese mai multe întâlniri cu poliția și FBl-ul, ca să 
recapituleze ceea ce se petrecuse la laborator. Tot ceea ce se 


VP - 256 


întâmplase, de data aceasta. Retrăise de o sută de ori acele 
ultime momente. Ar fi fost ea în stare să apese pe trăgaci? Dar 
el, el ar fi putut? O întrista ideea, într-un mod cumva definitiv. 
Măcar se terminase totul, ajunsese la un capăt. Datoria lui Raab 
fusese plătită. El o crescuse. Exista o parte din ea care în 
continuare se simţea capabilă să plângă pentru el. Indiferent ce- 
ar fi făcut. 

El avusese dreptate. Wu poți să ștergi cu buretele douăzeci de 
ani. 

Kate și Greg au decis să se întâlnească pentru o ceașcă de 
cafea la Ritz, o cafenea din apropierea apartamentului lor. „Fără 
secrete, de data aceasta”, promisese Greg, iar Kate fusese de 
acord. Încă nu era prea sigură pe ceea ce simţea. Nu era 
convinsă nici dacă avea vreo importanţă ceea ce îi spusese 
Mercado. Tot ce i-a răspuns Greg a fost: „Nu vreau decât să-mi 
dai șansa de a-ţi arăta ce simt”. 

Ea ce simțea? 

Kate a întârziat câteva minute, venind cu trenul din Long 
Island. Văzându-l acolo, i-a părut în continuare înduioșător de 
simpatic, cu părul lui cel castaniu veșnic vâlvoi, într-un palton 
lung și cu fular de lână. Kate a zâmbit - păi da, sângele lui 
latino-american. Că doar nu era decât noiembrie. 

Când a zărit-o, Greg s-a ridicat. Ea s-a apropiat de masă. 

— Ochilor mei le-a fost dor să se uite la tine..., spuse el și 
zâmbi. 

Ea îi întoarse zâmbetul. Prima dată când el, ca hispanic 
proaspăt venit între americani, încercase să folosească această 
expresie, adică la a doua lor ieșire împreună îi ieșise ceva gen 
„Mă dor ochii când mă uit la tine”. 

Au comandat cafele, iar el a adus tava la masa lor. 

— Cu un pic de scorţișoară, da? _ 

Kate încuviință. De patru ani tot făceau asta. In sfârșit, o 
nimerise și el. 

— Mulţumesc. 

La început au vorbit verzi și uscate: Fergus, căruia îi era dor 
de ea, bineînțeles. La fel cum și ei îi era dor de el. Factura la 
curent, care venise cam umflată luna asta. Una dintre vecinele 
lor de pe palier născuse gemeni. 

— Cum te cheamă? l-a oprit Kate. 


VP - 257 


Și s-a uitat în ochii lui verzi-albaștri. Se citea durere acolo și 
un pic de vinovăţie, ca și cum i-ar fi spus: Kate, mă ucizi... 

— Știi cum mă cheamă, răspunse Greg. Numele meu este 
Concerga. Sora mamei mele s-a măritat cu cineva din clanul 
Mercado acum zece ani. Ea este soţia lui Bobi, cel mai mic 
dintre fraţi. _ 

Kate dădu din cap, închizând ochii. În toţi acești ani, trăise cu 
un străin. Aceștia erau niște oameni de care nu mai auzise 
niciodată, pe care nu-i cunoscuse nicicând. 

Ce simt eu, de fapt? 

— Îți jur, nicio clipă n-am vrut să te fac să suferi în vreun fel, 
Kate, se întinse Greg spre mâna ei. Nu mi s-a spus decât să am 
grijă de tine, să te protejez. Fusesem trimis aici la studii. La 
început a fost vorba doar să-i fac o favoare. Nu tatălui tău, Kate, 
ţi-o jur, ci... 

— Greg, știu, îl opri Kate. Mercado mi-a spus. Mi-a povestit 
tot. 

Tot ceea ce avea ea nevoie să știe. 

Greg îi înlănţui mâna cu degetele. 

— Îmi dau seama cât de siropos îţi sună ţie, probabil, dar să 
știi că dintotdeauna te-am iubit, Kate. Din prima zi în care te-am 
cunoscut. De chiar prima oară când te-am auzit cum îmi rostești 
numele. La templu... 

— Și când m-am miorlăit ca o pisică fandosită, spuse Kate, 
roșind. 

— Ba nu, scutură Greg din cap și ochii îi scânteiau de lacrimi. 
Mie mi s-a părut că ai o voce de înger. 

Kate se uită lung la el. Incepu să plângă, și nu se mai putea 
opri. Părea că tot ceea ce ţinuse adunat în ea de-a lungul 
ultimului an - căderea în dizgrație a tatălui ei, felul cum îi 
murise propria mamă în braţe, răsturnarea de situaţie cu Raab 
de la sfârșit - se revărsa acum nestăvilit, ca un râu ce rupsese 
zăgazurile. Greg veni din cealaltă parte a separeului și se așeză 
lângă ea pe banchetă. O cuprinse cu brațele și-o ţinu strâns 
lângă el. lar ea se lăsă pradă suspinelor, incapabilă să le 
oprească. 

— Kate, o să mai poţi vreodată să ai încredere în mine? o 
strânse Greg mai tare, așezându-și fruntea pe umărul ei. 

Ea scutură din cap. 

— Nu știu. 


VP - 258 


Poate că, totuși, ceea ce îi spusese bătrânul la sfârșit schimba 
puţin lucrurile, un pic de tot. Felul cum ridicase privirea spre ea, 
când nu-i mai rămăsese nimic în viață de apărat, și spusese, 
împăcat: „Trebuia să iau o decizie, să aleg”. 

Poate că toţi a trebuit să facem o alegere, se gândi Kate. 
Poate că toți am avut un loc, un spaţiu între certitudine și 
încredere, între adevăr și minciuni. Între ură și iertare. 

O Zonă Albastră. 

— Nu știu, spuse Kate, ridicându-i chipul lui Greg către al ei. O 
să încercăm. 

Greg îi aruncă o privire strălucind de bucurie. 

— Dar vreau să-mi promiţi, să-mi dai cuvântul tău că 
niciodată n-o să mai ascundem nimic unul de celălalt, spuse ea. 
Gata cu minciunile. 

— Îţi promit, iubito, gata cu minciunile. 

El o strânse iar la piept. Kate îi putea simţi emoția intensă din 
îmbrăţișare. 

— Te rog, Kate, vino înapoi, se rugă el. Am nevoie de tine. Și 
cred că și Fergus ar vrea să te vadă, măcar ca să te salute. 

— Mda, încuviinţă ea, ștergându-și lacrimile cu podul palmei. 
Cred că și mie mi-ar plăcea să-l salut pe el. 

Au plecat, luând-o pe Second Avenue. Greg și-a trecut un braţ 
pe după talia ei. Kate și-a lăsat capul pe umărul lui și au pornit-o 
la pas spre apartament. Totul era familiar acolo. Viața lor 
împreună. Rosa's Foods, micul lor magazin alimentar. 
Curăţătoria chimică unde patron era un coreean. Kate se simțea 
de parcă fusese foarte mult timp plecată departe, iar acum era 
din nou acasă. 

După ce au luat colţul pe Seventh Street, Kate s-a oprit. A 
zâmbit. 

— Bun, deci mai e vreun lucru pe care ai vrea să mi-l spui, 
înainte de a intra în casă, acum că am scos toate cărţile pe 
masă, ca să zic așa? 

— Toate cărțile pe masă?... 

— Înainte să intrăm pe ușa aceea, Greg. Pentru că, din clipa în 
care o facem, se cheamă că o luăm de la început. Cine suntem 
noi. Unde mergem de aici încolo. Nu vom mai putea să dăm 
ceasul înapoi. E un dar, Greg. O șansă să întoarcem pagina și să 
dăm trecutul la spate. O ultimă șansă. 


VP - 259 


— Da, mai e ceva, își lăsă Greg capul în jos, după care o 
prinse pe după umeri și se uită adânc în ochii ei. Nu cred că ti- 
am spus-o vreodată, o tachină el, dar să știi că nu pot să sufăr 
câinii. 


Capitolul 87 


— Deci cam asta-i treaba, dădu Kate din umeri, cu degetele 
înlănțuite pe după pumnul strâns al Tinei, în rezerva ei de la 
spital. Deja au trecut două săptămâni. Ne străduim acum să 
vedem cum merge chestia cu încrederea. Greg a făcut tot ce i- 
am cerut, Teen. Nu știu, mă gândesc că poate va fi bine până la 
urmă. 

Kate atinse ușor cu mâna fața albă și netedă a prietenei ei. 
Pleoapele Tinei fluturară ușor. Din când în când, gura îi zvâcnea. 
Dar ăsta era un lucru de care ajunseseră să nu se mai mire. In 
ultimele câteva săptămâni starea ei se îmbunătăţise. Presiunea 
intracraniană scăzuse. Bandajele dispăruseră. La fel și tubul 
pentru respirat. Acum putea să respire singură, fără ajutor. 
Scorul Glasgow îi crescuse mult, ajungând la 14. La un moment 
dat se va trezi, de asta doctorii erau chiar foarte siguri. Peste o 
lună, sau peste o zi. 

Da, și pe urmă? Aceasta era întrebarea la care nu putea să 
răspundă nimeni. 

— M-am întors la laborator, spuse Kate. 

Se uită, fără să le vadă, la monitoarele de lângă patul Tinei: 
sinusoida galbenă, uniformă, a bătăilor inimii, nivelul presiunii 
arteriale. 

— Și mă simt bine. Packer m-a pus să termin proiectul cu 
Tristan și Isolda. Două sute șaizeci și patru de încercări, Teen. Îţi 
vine să crezi? Am început să scriem rezumatul cercetării. Cei de 
la P&S Medical Review au fost de acord să-l publice. Și mi-am 
găsit timp să lucrez și la teza mea de doctorat. Ai face bine să-ţi 
pui fundul în mișcare, măi, că dacă mai durează mult, ai să te 
trezești și-ai să vezi că trebuie să mi te adresezi cu „doamna 
doctor”... 


VP - 260 


Kate simţi o smucitură de mână. Un simplu reflex nervos, 
spuseseră medicii. Se întâmpla frecvent. Kate se uită lung. 
Pleoapele Tinei zvâcniră. 

Atât de multe lucruri se petrecuseră, cum ar putea Kate săi le 
povestească pe toate? 

— Ştii ce-i cel mai ciudat, Teen? spuse Kate, uitându-se în 
zare pe fereastră. Că m-am împăcat cu asta, chestia care-a fost 
cu tata. Măcar s-a terminat. Într-un mod destul de straniu, Greg 
mi-a făcut probabil un serviciu. Tata a primit ce merita. Dar mă 
întreb, eu aș fi apăsat, Teen? Pe trăgaciul acela. Dacă Greg n-ar 
fi venit. Și cred că răspunsul este da, aș fi tras. Acolo, pe jos, 
zăcea tatăl meu. Aș fi făcut-o... pentru el! 

Și totuși, când Kate se gândea la asta, întotdeauna era un 
gând care venea cu lacrimi. 

— Tu l-ai cunoscut, Teen. Era un tip cum nu sunt mulți. Și 
avea dreptate. Nu poţi să ștergi cu buretele douăzeci de ani... 

Kate simţi iarăși o smucitură. Continuă să se uite fix. 

De data aceasta însă degetul care o smucea de mână se 
încolăci pe după degetul ei mare. 

Kate îi aruncă Tinei o privire neîncrezătoare. Sfinte 
Dumnezeule! Așa de tare tresări, că era să se ducă de-a 
berbeleacul pe jos. Tina se uita înapoi la ea. Cu ochii deschiși. 

— Cerule mare, Tina! 

Kate sări în picioare, vrând să ţipe după asistentă. 

Dar chiar înainte s-o poată face, gura Tinei se mișcă 
infinitezimal și un foarte slab surâs de recunoaștere se desenă 
pe buzele ei. Kate reușea cu mare greutate să-și ţină firea. 

— Tina, sunt eu, Kate! Mă auzi? Ești la spital, iubito. Sunt aici! 

Tina clipi din ochi și o smuci iarăși de mână. Işi umezi buzele 
cu vârful limbii, ca și cum ar fi vrut să spună ceva. Kate se 
aplecă mai aproape, cu urechea la câţiva centimetri de buzele 
Tinei, care fluturară abia simţit, lăsând să iasă un singur cuvânt, 
mai mult un sunet murmurat. 

Lui Kate nu-i venea să-și creadă urechilor. 

— Leucocitele... 

Privirea Tinei se fixă în ochii lui Kate. Era un licăr de viaţă 
acolo. O scânteie amuzată. Apoi, colţul gurii i se arcui într-un 
zâmbet pe care Kate îl cunoștea prea bine. 

— Da, leucocitele, încuviinţă Kate, năucită de bucurie. 


VP - 261 


Leucocitele! Kate se lăsă cu toată forţa pe butonul verde care 
le chema pe asistente. Tina o strânse iar de mână, făcându-i 
semn să se apropie din nou. Privirea îi fugea în toate părţile, 
străduindu-se să-și dea seama unde se află, de ce are tubuleţe 
vârâte în venă. Agăţată de braţul lui Kate, schiță fără glas 
cuvintele: 

— Tot te mai uiţi la ele? Toată ziulica? 

— Da, răspunse Kate, simțind cum i se umplu ochii de lacrimi. 
Din zori și până-n mama mă-sii ei de noapte! 

Tina clipi des spre ea și șopti: 

— Fă-ţi rost de-o viaţă, Kate. 

Tina își revenise! Kate putea s-o vadă în ochii ei. Prietena ei 
avea să se facă bine! 


VP - 262 


EPILOG 


OCTOMBRIE, ANUL URMĂTOR... 


— Viaţa nu este ceva pe vecie, nici ceva care să ne aparțină. 
Trupurile noastre ne sunt doar împrumutate, pentru scurtă 
vreme. Când răgazul s-a terminat și vine scadenţa, și ele, ca 
orice alte lucruri, trebuie să fie înapoiate. 

Glasul rabinului răsuna în sanctuar. Era un serviciu memorial 
de vineri seară. Pe bănci nu vedeai decât ici, colo, câte-un 
credincios, majoritatea oameni vârstnici. Kate stătea așezată pe 
un loc din spate, cu Justin și Em alături. 

Niciunul dintre ei nu mai fusese aici de la înmormântare. 

Mama lor murise acum un an. 

— O, Doamne, fă-ne să fim drepţi în vorbă și în faptă, intonă 
rabinul. Fă-ne să ne vedem așa cum suntem cu adevărat, prin 
lumina ta veșnic trează. 

Zâmbi, încrucișându-și privirea cu a lui Kate. 

Mulțumită muncii ei din proiectul de cercetare asupra 
celulelor stern, Kate se alesese deja cu două propuneri de 
angajare, ba încă pentru posturi cu normă întreagă. Greg se 
descurca bine la spital. Dar avea dreptate: într-o familie e 
suficient unul singur care să stea toată ziua cu nasul vârât în 
eprubete de laborator. 

Emily își depusese dosarul de admitere cu un an înainte de 
termen - la Universitatea Brown - și plănuia să joace squash 
acolo. Antrenorul de la Brown deja își freca palmele de bucurie. 

Și vestea cea mai bună - Kate zâmbi în sinea ei, pe tăcute, în 
timpul rugăciunilor - era că Tina se întorsese de tot la muncă. 
Cu program întreg. Ea și Kate își luau pauzele de cafea 
împreună. Kate promisese că n-o să mai leșine de spaimă la 
vederea cuiva necunoscut în cantină. 

În anul care trecuse, Kate se luptase din răsputeri să se 
împace în sufletul ei cu tot ceea ce se întâmplase. Își purta 
pandantivele aproape de inimă. Amândouă. Și acum însemnau 
pentru ea mai mult decât orice altceva, și decât oricând altă 
dată. Cu câteva luni în urmă primise un plic expediat prin biroul 


VP - 263 


Programului WITSEC, fără adresă la expeditor, înăuntru nu era 
nimic altceva decât o felicitare - de fapt, o jumătate de felicitare 
- intenţionat ruptă în două. Fără niciun mesaj. Fără nicio adresă. 

Nu era nevoie de cuvinte. 

Pe cealaltă parte a bucății de carton era imaginea unui soare 
auriu, înjumătăţită. 

Era bine așa. Mai bine să se gândească la el în felul acesta. 
Kate nu trebuia neapărat să-l vadă. li ajungea dacă știa că 
trăiește. „A trebuit să iau o decizie, să aleg”, spusese el. Kate își 
va aminti această alegere pentru tot restul vieţii. Şi când o va 
face, n-avea cum s-o facă altfel decât gândindu-se la el ca la 
tatăl ei. Un bărbat cu barbă și șapcă pe cap, pe care ea nu-l 
întâlnise decât de vreo trei ori. Pentru că acesta era adevărul. El 
era tatăl ei. Dovedise acest lucru. lar ea nu se mai putea 
ascunde de adevăr. 

Kate păstrase și medalionul. Într-un sertar de la noptieră. Din 
când în când îl deschidea și se uita la frumosul chip de femeie 
dinăuntru. Ochii verzi și duioși, părul de un castaniu deschis, 
împletit în cozi. Și Kate își dădea seama cât de mult trebuie s-o 
fi iubit cineva ca să renunţe la ea. Și cât de mult din mama ei 
adevărată, care-i dăduse viață, avea și ea în sângele ei. Realiza 
acest lucru în fiecare zi. De două ori pe zi. Erau legate una de 
cealaltă. Un lucru pe care nimic și nimeni nu l-ar putea desface 
vreodată. Care va fi întotdeauna adevărat. Kate ridică privirea. 
Greg apăruse la capătul culoarului dintre bănci. Spusese că va 
veni și el, de îndată ce va putea fugi de la spital. Se apropie și 
se așeză lângă ea, întinzându-se s-o prindă de mână. Ea zâmbi. 
EI îi făcu cu ochiul și schiță fără glas, pe fondul incantaţiilor 
rabinului: „Cuțulică...” 

Serviciul religios ajunsese la final. Rabinul îi rugă pe 
credincioși să se ridice și recită kadișul îndoliaţilor, sfânta 
rugăciune memorială pentru cei care s-au dus. Greg o strânse 
de mână. 

Apoi rabinul spuse: 

— Gândul nostru se îndreaptă spre cei care ne-au părăsit de 
curând sau ne-au fost luaţi la această vreme ani mai de demult. 
Sau spre cei care doar au nevoie de rugăciunile noastre, rude și 
oameni dragi, care au însemnat foarte mult pentru noi și rămân 
o parte din viețile noastre. 

Își aruncă privirea spre toţi cei din templu. 


VP - 264 


— Îi puteţi cinsti acum, rostindu-le numele. 

Cineva din rândul al doilea se ridică în picioare. 

— Ruth Bernstein, spuse el. 

Apoi cineva din spate: 

— Alan Marcus. 

Și o femeie dinspre margine, cu un șal petrecut peste umeri, 
cu o voce stinsă: 

— Arthur Levine. 

Apoi se făcu tăcere. Rabinul așteptă. Se uită încă o dată în jur, 
să vadă dacă mai sunt. 

Kate se ridică în picioare. Îi prinse de mână pe Em și pe Justin. 

Așa va rămâne pe vecie Sharon pentru ea. Indiferent de ce s- 
a întâmplat. Indiferent al cui sânge îi curgea ei prin vene. 

— Sharon Raab, proclamă ea cu glas tare. Mama noastră. 

Pentru că și acesta era un lucru adevărat. 


VP - 265 


Vrtual-proje ct.eu 


virtual-project.eu 


VP - 266